Honore De Balzac — Medicul De Tara

Honore de Balzac 


Honore de Balzac 


Medicul de ţară 


CUPRINS: 

Cuvânt înainte 2 

Locurile şi omul 6 

Peste câmpii 73 

Napoleon al poporului 134 
Spovedania medicului de ţară 182 
Elegii 223 


Locurile şi omul. 

În anul 1829, într-o dimineaţă frumoasă de primăvară, un 
bărbat de vreo cincizeci de ani străbătea călare drumul de 
munte care duce spre un târg mare, aşezat nu departe de 
Grande-Chartreuse7. Acest târg este reşedinţa unui canton 
foarte populat, mărginit de o vale întinsă. Un pârâu cu albia 
plină de bolovani - de cele mai multe ori secat, dar pe 
atunci plin de pe urma dezgheţului - udă această vale, 
strânsă între două şiruri paralele de munţi pe care, de 
pretutindeni, îi domină piscurile din Savoia şi din Dauphine. 
Deşi peisajele cuprinse între munţii din regiunea 
Maurienne au un aer familiar cantonul pe care-l străbătea 
necunoscutul arată privirii noastre varietăţi de teren şi 
efecte de lumină pe care zadarnic le-am căuta prin alte 
regiuni. Într-un loc, valea, care se deschide dintr-o dată, ne 
înfăţişează covorul neregulat al unei vegetaţii pe care 
neîntrerupta umezeală datorată munţilor o menţin veşnic 
fragedă şi plăcută ochiului în orice anotimp. Altundeva, un 
ferăstrău mecanic îşi desfăşoară modestele-i clădiri pitoresc 
aşezate, grămezile de buşteni de brad descojit şi apa care, 
luată de pârâu şi îndrumată către lungi uluce făcute din 


trunchiuri adânc săpate, se scurge, prin nişte despicături, 
în mulţime de şipote. Ici-colea, colibe împrejmuite de livezi 
în floare îţi aduc în minte ideile pe care ni le inspiră mizeria 
truditoare. Mai departe, case cu acoperişuri roşii de plăci 
netede şi rotunde ca nişte solzi de peşte, vestesc 
bunăstarea, rod al muncii necurmate. În sfârşit, deasupra 
fiecărei uşi zăreşti agăţat coşul în care se usucă brânza. 
Pretutindeni, curţi şi îngrădituri înveselite de viţa care, ca 
în Italia, se caţără pe puiandri de ulm cu frunza cărora se 
hrănesc vitele. Printr-un capriciu al naturii, pe-alocuri 
dealurile se apropie atât de mult unele de altele încât nu 
vezi nici ateliere, nici ogoare, nici colibe. Despărţite doar de 
torentul care curge în cascade, cei doi pereţi abrupți de 
granit se ridică, încărcaţi de brazi cu cetina întunecată şi de 
fagi înalţi de cinci sute de picioare. Falnici, straniu colorați 
de petice de muşchi, cu frunzişul în fel şi chip, aceşti copaci 
alcătuiesc magnifice colonade mărginite dedesubtul şi 
deasupra drumeagului de informe garduri de coacăz, de 
călin, merişor şi păducel. Mireasma tare a acestor arbuşti 
amestecă parfumul sălbatic al muntelui cu aroma 
pătrunzătoare a lăstarilor de zad, de plop şi de răşinoase. 
Zdrenţe de nori alunecau printre stânci, când acoperind, 
când lăsând la vedere creste vinete, uneori la fel de 
vaporoase ca şi norii a căror vată moale o destrămau. În 
toată clipa, altele erau şi înfăţişarea locurilor, şi lumina 
cerului; neîncetat se schimba culoarea munţilor, nuanţa 
povârnişurilor, forma văilor; privelişti multiplicate pe care 
neaşteptate contraste - fie o rază de soare printre 
trunchiuri de copaci, fie un luminiş natural sau vreun 
grohotiş - le făceau minunate la vedere, în mijlocul tăcerii, 
în anotimpul când totul e în floare, când soarele încălzeşte 
un cer fără pată. Pe scurt, ne aflam într-un loc încântător, 
ne aflam în Franţa! 

Călătorul - un bărbat înalt - era îmbrăcat din creştet până- 
n tălpi în haine de pânză albastră, periate cu aceeaşi grijă 
cu care-şi ţesăla, în fiece dimineaţă, calul cu păr lucios pe 


care se ţinea drept şi ţeapăn ca un bătrân ofiţer de 
cavalerie. Chiar dacă nici cravata sa neagră şi mănuşile din 
piele de căprioară, chiar dacă nici pistoalele care-i umflau 
taşca de la oblânc, nici genţile bine prinse de crupa calului 
nu ne-ar fi lămurit îndeajuns că avem a face cu un militar, 
apoi faţa sa oacheşă, ciupită de vărsat dar cu trăsături 
regulate şi plină de o aparentă nepăsare, gesturile sale 
hotărâte, privirea sigură, ţinuta capului, toate arătau acele 
deprinderi marţiale de care ostaşul nu se poate niciodată 
descotorosi, chiar după ce reintră în viaţa civilă. Oricare 
altul s-ar fi extaziat în faţa frumuseţilor naturii alpine, atât 
de îmbietoare în acele locuri unde ea se uneşte cu marile 
bazine ale Franţei; ofiţerul nostru însă - care, fără îndoiala 
străbătuse ţările în care războaiele napoleoniene târâseră 
armata franceză - gusta frumuseţea locurilor fără a părea 
mirat de marea lor varietate. Admiraţia este o senzaţie pe 
care Napoleon se pare că a ucis-o în sufletul ostaşilor săi: 
iată de ce un obraz liniştit este semnul sigur după care 
observatorul îi poate recunoaşte pe cei care odinioară s-au 
înregimentat sub stema efemeră dar nepieritoare a marelui 
împărat. 

În adevăr, omul nostru era unul dintre acei militari, astăzi 
destul de puţini la număr pe care glontele îi ocolise, deşi au 
scormonit toate câmpurile de luptă pe unde Napoleon şi-a 
condus oştirile. Viaţa lui nu avea nimic deosebit. Luptase 
bine, ca un destoinic soldat de rând, făcându-şi datoria zi şi 
noapte, mai departe sau mai aproape de comandant, 
trăgând sabia numai când trebuia şi niciodată zadarnic. La 
butonieră purta rozeta ofiţerilor Legiunii de onoare: după 
bătălia de la Moscova, glasul unanim al camarazilor săi de 
regiment îl desemnase drept cel mai vrednic să o primească 
în acea zi mare. Făcea parte din rândurile celor puţini, reci 
în aparenţă, sfioşi, veşnic împăcaţi cu ei înşişi, a căror 
conştiinţă se simte umilită numai la gândul că ar trebui să 
ceară ceva, indiferent ce, încât îşi dobândise tresele numai 
în virtutea greoaielor legi ale vechimii în grad. 


Înaintat în anul 1802 sublocotenent, în 1829, deşi îi 
încărunţise mustaţa, abia ajunsese la gradul de şef de 
escadron; dar viaţa lui era atât de curată încât nici un ostaş, 
nici chiar generalul, nu i se adresa fără a încerca un 
sentiment de respect involuntar, superioritate de 
netăgăduit pe care, poate, mai-marii săi nu i-o iertau. În 
schimb, toţi soldaţii de rând nutreau pentru el un sentiment 
asemănător aceluia pe care-l au copiii pentru o mamă 
iubitoare; căci cu ei ştia să fie şi îngăduitor, şi aspru. Fusese 
şi el, cândva, soldat, cunoştea tristele bucurii şi veselele 
neplăceri, abaterile care se iertau sau se pedepseau, ale 
soldaţilor, pe care-i numea copiii săi, şi cărora bucuros le 
îngăduia, în timpul campaniilor, să ia alimente sau furaje de 
la locuitori. 

Cât despre povestea vieţii sale - era îngropată în cea mai 
adâncă tăcere. Ca mai toţi ofiţerii din vremea aceea, văzuse 
lumea mai mult prin fumul bătăliilor sau în clipele de pace, 
atât de rare în toiul campaniilor europene pe care le 
comandase împăratul. Se gândise oare vreodată să se 
căsătorească? lată o întrebare fără răspuns. Nimeni nu se 
îndoia că maiorul Genestas avusese bune prilejuri în 
popasurile sale dintr-un oraş în altul, dintr-o ţară în alta, 
luând parte la serbări date de regimentul său sau de alte 
regimente; cu toate astea, nu se ştia nimic sigur. Fără a fi 
ipocrit, fără a pregeta la o petrecere, fără a nesocoti 
obiceiurile ostăşeşti, tăcea sau răspundea râzând când 
cineva încerca să-l descoase. La întrebarea: „Dar 
dumneavoastră, domnule maior?” pe care i-o adresa un 
ofiţer, la un pahar, răspundea: 

— Să bem, domnilor! 

Cavaler fără frică şi fără prihană - dar şi fără măreție! 

— Domnul Pierre-Joseph Genestas nu avea aşadar nimic 
poetic, nimic romanesc, era mai degrabă vulgar, înfăţişarea 
lui era ca de om înstărit. Deşi n-avea altă avere decât solda 
şi nici alt viitor decât pensia, totuşi, aidoma acelor bătrâni 
oameni de afaceri pe care experienţele nefericite i-au făcut 


încăpăţânaţi, şeful de escadron avea întotdeauna 
economisită o sumă egală cu solda pe doi ani - şi de care nu 
se atingea niciodată. Jocul de cărţi nu-i prea plăcea, încât 
atunci când, în societate, se căuta un jucător de rezervă sau 
un pot suplimentar la o partidă de ecarte, se făcea că nu 
aude. Dar, dacă nu-şi îngăduia nimic extraordinar, apoi nici 
nu nesocotea cele de cuviinţă. Uniformele sale durau mai 
mult decât ale celorlalţi ofiţeri din regiment, datorită grijii 
pe care o inspiră sărăcia şi care, la el, devenise o 
deprindere maşinală. Ar fi putut părea avar, de n-ar fi fost 
admirabilul său dezinteres şi frăţeasca grabă cu care băga 
mâna în buzunar ca să ajute pe vreun nesocotit, ruinat de 
jocul de cărţi sau de cine ştie de altă nebunie. Părea că, pe 
vremuri, pierduse sume mari la cărţi, atât era de delicat 
când ajuta pe alţii; nu-şi acorda dreptul de a-şi controla 
debitorii şi nu le amintea niciodată de creanţe. 

Copil de trupă, singur pe lume, armata era patria lui, iar 
regimentul familia. lată de ce nici nu prea se întrebau 
oamenii de ce e atât de strângător, atribuindu-se 
respectabilul său spirit de economie dorinţei fireşti de a-şi 
mări bunăstarea bătrâneţelor. În ajunul înaintării sale la 
gradul de locotenent-colonel de cavalerie, toată lumea era 
convinsă că nu are altă ambiţie decât să se retragă undeva, 
la ţară, dimpreună cu pensia şi cu tresele sale tio colonel. 
După orele de instrucţie, dacă se întâmpla ca ofiţerii tineri 
să vorbească de Genestas, îl categoriseau în rândul celor ce 
termină liceul ca premianţi şi care trec prin viaţă punctuali, 
corecţi, fără patimi, utili şi nesăraţi ca pâinea albă; oamenii 
serioşi însă îl judecau cu totul altfel. Deseori observai la el o 
privire, deseori îi scăpa o expresie plină de tâlc, cum e 
vorba omului singuratic, şi care, fără voie, îi trădau furtuna 
din suflet. 

Celui ce o studia, fruntea lui liniştită îi dezvăluia puterea 
de a-şi înfrâna pasiunile şi de a le închide în adâncul inimii 
sale, putere anevoie dobândită prin învăţul cu primejdiile şi 
nenorocirile neprevăzute ale războiului. Într-o zi, fiul unui 


pair8 al Franţei, nou venit la regiment, spusese despre 
Genestas că ar fi fost cel mai integru dintre preoţi sau cel 
mai cinstit dintre băcani. 

— S-ar mai putea adăuga: cel mai puţin slugarnic dintre 
oamenii de la curte! Răspunse Genestas tânărului încrezut, 
care nu-şi dăduse seama că superiorul său îi auzise vorbele. 

Cei de faţă izbucniră în râs: tatăl locotenentului linguşise 
toate guvernele, fusese un om maleabil, deprins să se pună 
bine cu toate revoluțiile, iar fiul era leit tătâne-său. În 
armata franceză se puteau întâlni şi asemenea firi: 
realmente mari la nevoie, redevenind simpli după 
primejdie, negândindu-se la glorie, netemători de moarte; 
aceştia sunt, poate, mult mai numeroşi decât s-ar crede, 
ţinând seama de neajunsurile firii noastre. Cu toate astea, 
ne-am înşela amarnic dacă am gândi că Genestas era om 
fără cusur. Bănuitor, supus unor violente accese de mânie, 
ironic în discuţii şi vrând cu tot dinadinsul să aibă dreptate 
când nu avea, era plin de prejudecăţi naţionale. Din viaţa sa 
de ostaş se alesese cu patima vinului bun. Dacă se ridica de 
la o masă dată cu toată eticheta gradului său, părea serios, 
meditativ şi atunci nu voia să-şi împărtăşească nimănui 
gândurile. În sfârşit, cunoştea destul de bine moravurile 
lumii şi regulile politeţei pe care le respecta ca pe un 
consemn, cu toată rigiditatea militară; dacă avea bun-simţ, 
şi experienţă, dacă stăpânea tainele tacticii, ale instrucției, 
teoria scrimei călare şi subtilităţile ştiinţei veterinare, apoi 
studiile şi le neglijase ca nimeni altul. Ştia, dar vag de tot, 
că Cezar fusese un consul sau un împărat roman; Alexandru 
era un grec sau un macedonean; fără a sta mult la gânduri, 
îţi atribuia cine ştie ce origine sau calitate. De aceea, când, 
în convorbiri, venea vorba de ştiinţă sau de istorie, devenea 
grav, mărginindu-se să participe dând din cap în semn de 
aprobare, ca un om învăţat care ajunsese la pironism9. 

Când Napoleon, la 13 mai 1809, scrisese, la Schonbrunn, 
în comunicatul adresat armatelor sale, care cuceriseră 
Viena, că principii Austriei îşi gâtuiseră copiii cu propriile 


lor mâini, precum Medeea, Genestas, care tocmai fusese 
înaintat căpitan, nu voise să-şi compromită demnitatea 
gradului întrebând cine a fost Medeea. Avea încredere în 
geniul lui Napoleon, sigur fiind că împăratul nu putea să 
comunice decât lucruri oficiale urmatelor sale şi casei de 
Austria; gândi aşadar că Medeea era o arhiducesă cu o 
purtare îndoielnică. Cu toate astea, fiindcă chestiunea 
putea avea vreo legătură cu arta militară, Medeea din 
comunicat începu a-l nelinişti până când, într-o zi, 
domnişoara Raucourt reapăru în Medeea. După ce citi 
afişul, căpitanul avu grijă să se ducă, într-o seară la 
Theâtre-Franţais ca s-o vadă pe vestita artistă în acest rol 
mitologic, despre care se informă prin vecini. Când stai să 
te gândeşti, un om care, ca soldat de rând, avusese energia 
să înveţe cititul, scrisul şi socotitul, era firesc să înţeleagă 
că, având gradul de căpitan, trebuia să se cultive. Şi aşa, 
din clipa aceea, începu a citi cu râvnă romanele şi cărţile 
noi, de unde s-a ales cu un fel de semicultură de care se 
folosea cu destulă îndemânare. Recunoscător fată de 
învățătorii săi, mergea până la a lua apărarea lui Pigault- 
Lebrun10, susţinând că e instructiv şi adeseori profund. 

Acest ofiţer - care devenise atât de prudent încât nu făcea 
nici un demers inutil - părăsise oraşul Grenoble şi se 
îndrepta spre mănăstirea Grande-Chartreuse, după ce, în 
ajun, obținuse de la colonelul său o permisie de o 
săptămână. 

Îşi făcuse socoteala că drumul nu va fi lung; dar, derutat la 
fiecare leghe de spusele mincinoase ale ţăranilor cărora le 
cerea lămuriri, gândi că e mai cuminte să nu-şi continue 
călătoria fără a îmbuca ceva. Şi deşi nu putea nădăjdui să 
întâlnească o femeie la casa ei - când toată lumea era la 
câmp - se opri în faţa unor bordeie grămădite în jurul unui 
teren comun, un fel de piaţă destul de diformă, în bătaia 
tuturor viiturilor. 

Pământul acestei curţi familiale era bătucit şi bine 
măturat, dar din loc în loc se zăreau gropi pentru gunoaie. 


Trandafiri, iederă, buruieni creşteau de-a lungul pereţilor 
crăpaţi. La intrarea în bătătură se afla un coacăz neîngrijit, 
pe ramurile căruia se zvântau nişte zdrenţe. Primul locuitor 
pe care-l întâlni Genestas fu un purcel tolănit pe o mână de 
paie, care, auzind tropotul calului, grohăi şi-şi ridică râtul 
speriind o pisică neagră. O ţărancă tânără, care ducea pe 
creştet o legătură de buruieni, apăru dintr-o dată, urmată 
la oarecare depărtare de patru plozi - în zdrenţe dar vioi, 
gălăgioşi, cu priviri neastâmpărate, frumuşei, cu feţele 
oacheşe, nişte adevăraţi diavoli care semănau cu îngerii. 
Soarele râdea şi dădea un fel de puritate aerului, 
bordeielor, gunoaielor, cetei de copii ciufuliţi. 

Ostaşul întrebă dacă i se putea face rost de o cană de 
lapte. În loc de răspuns, fata scoase un strigăt sălbatic. 
Îndată, în pragul unei colibe apăru o bătrână, iar ţăranca 
cea tânără intră într-un staul după ce făcu semn cu capul 
către bătrâna spre care Genestas se îndreptă, având grijă 
să-şi ţină bine calul în frâu ca să nu dea peste copiii care 
începuseră să se împiedice printre picioarele lui. Ceru din 
nou, dar femeia îl refuză tăios. Spunea că nu vrea să strice 
smântâna din oalele de lapte puse deoparte pentru a face 
unt. La această obiecţiune, ofiţerul răspunse promițând că 
va plăti paguba cu vârf şi îndesat; îşi priponi calul de stâlpul 
porţii şi intră în bordei. Cei patru copii, care erau ai acestei 
femei, păreau toţi a avea aceeaşi vârstă; lucru ciudat, care 
atrase atenţia maiorului. Bătrâna mai avea un al cincilea, 
agăţat de fusta ei şi care, slăbănog, palid bolnăvicios 
precum era, ar fi avut nevoie, fără îndoială, de cea mai 
mare îngrijire; de aceea şi era cel mai iubit, prâslea. 

Genestas se aşeză la gura unei vetre înalte, fără foc, 
deasupra căreia se vedea o Fecioară de ghips vopsit ţinând 
în braţe pruncul divin. Minunat simbol! Pe jos, pământ gol, 
bătătorit în mod primitiv, care, cu vremea se desfundase şi 
care, deşi curat, avea, în mare, neregularităţile unei coji de 
portocală. Deasupra vetrei stăteau agăţate o căldăruşă 
plină de sare, o tigaie, un căzănel. Partea din fund a 


încăperii era ocupată de un pat înalt, ornat cu danteluri 
neregulate. Afară de aceasta, din loc în loc, scăunele cu trei 
picioare făcute din bețe înfipte într-o simplă scândură de 
fag, o covată pentru păstrarea pâinii, un căuş mare de lemn 
pentru scosul apei, un şiştar şi mai multe oale de lapte, pe 
covată o vârtelniţă, câteva lese pentru brânză, pereţi negri, 
o uşă mâncată de cari, cu un geam cu gratii - iată toată 
găteala şi tot mobilierul acestei sărmane locuinţe. 

Acum, să vedeţi la ce scenă a asistat ofiţerul, care se distra 
lovind solul cu cravaşa fără să aibă habar că asistă la o 
dramă. După ce bătrâna, însoţită de prâslea al ei cel 
chelbos, a dispărut pe uşa care dădea în odaia unde se 
făcea brânza, cei patru plozi, după ce s-au holbat îndeajuns 
la ofiţer, au început să ia la goană purcelul. Animalul, cu 
care de obicei se jucau, apăruse în prag; ţâncii au tăbărât 
pe el cu atâta vrăjmăşie şi l-au lovit într-un mod atât de 
caracteristic încât acesta a luat-o repede la sănătoasa. O 
dată inamicul gonit, copiii au luat cu asalt uşa, a cărei 
clanţă, cedând sub greutatea lor, scăpă din lăcaşul în care 
fusese montată; apoi au dat buzna într-un fel de cămară 
unde maiorul, pe care scena îl amuza, i-a văzut înfulecând 
care mai de care la prune uscate. Bătrâna cu faţa ca 
pergamentul şi îmbrăcată în zdrenţe soioase se întoarse în 
chiar clipa aceasta cu o oală de lapte pentru oaspetele ei. 

— A, ce diavoli! Spuse. 

Se apropie de copii, îi luă pe rând de braţ şi-i împinse în 
odaie, dar fără să le ia prunele, apoi închise cu grijă uşa 
cămării sale cu provizii. 

— Astâmpăraţi-vă, copilaşi, hai, fiţi cuminţi. Dacă i-aş lăsa 
de capul lor, mi-ar mânca toate prunele, nebunii! Spuse ea 
către Genestas. 

Apoi se aşeză pe un scăunel, îl luă pe chelbos între 
genunchi şi începu a-l dărăci şi a-i spăla capul cu o 
îndemânare de femeie şi cu atenţii de mamă. Cei patru 
hoţomani rămăseseră, unii în picioare, ceilalţi rezemaţi de 
pat sau de covată, toţi mucoşi şi murdari, dar altminteri 


sănătoşi, înghițind pe nerăsuflate la prune, holbându-se pe 
tacute la străin, cu aerul lor viclean şi bănuitor. 

— Sunt ai tăi copiii? O întrebă ostaşul pe bătrâna. 

— Mă iertaţi, domnule, copiii sunt de la azil; mă plăteşte 
trei franci pe lună şi o livră de săpun pentru fiecare. 

— Dar bine, femeie, cred că te costă de două ori pe-atât. 

— Chiar aşa spunea şi domnul Benassis; da' ăsta-i preţul 
pe care îl iau şi alte femei, aşa că n-am încotro. Nu-i e dat 
oricui să aibă copii! Trebuie să te războieşti pentru ei. 
Laptele l-am da şi fără bani, că doar nu ne costă nimic. De 
altminteri, domnule, trei franci nu-s de lepădat. lată, 
cincisprezece franci ca picaţi din cer, nemaipunând la 
socoteală cele cinci livre de săpun. Prin părţile noastre, cât 
ar trebui să mă spetesc pentru cincizeci de centime pe zi! 

— Va să zică ai pământ, nu? Întrebă maiorul. 

— Nu, domnule. Aveam pe vremea când mai trăia omul 
meu; dar de când s-a prăpădit am avut atâtea necazuri 
încât am fost nevoită să-l vând. 

— Atunci, reluă Genestas, cum te descurci peste an fără să 
te îndatorezi, cu meseria pe care o faci - de a hrăni, a spăla 
şi a creşte copii pentru zece centime pe zi? 

— Vai, domnule, răspunse bătrâna în timp ce continua să-l 
pieptene pe micul chelbos, dar niciodată n-apucăm ultima zi 
a anului fără datorii. Ce să-i faci, dacă aşa vrea Dumnezeu! 
Am două văcuţe. Când vine vremea secerii, eu şi fie-mea 
adunăm spicele rămase pe lan; iarna, colindăm pădurea 
după vreascuri; serile, toarcem. A! Ferească Dumnezeu de 
o iarnă ca aceea de anul trecut. Sunt datoare morarului 
şaptezeci şi cinci de franci pentru făină. Noroc că morarul e 
omul domnului Benassis. Domnul Benassis ţine cu noi, cei 
săraci! Nici nu cere nici un ban nimănui, mai ales de la noi, 
ăştia. Şi-apoi, văcuţa noastră are vițel, aşa că o s-o scoatem 
la capăt. 

Cei patru orfani, care nu aveau altă ocrotire pe lume decât 
dragostea acestei ţărănci bătrâne, îşi terminaseră prunele. 
Acum, folosindu-se de atenţia cu care mama lor îl privea pe 


ofiţerul cu care intrase în vorbă, s-au adunat din nou în 
coloană strânsă pentru a mai forţa o dată uşa care-i 
despărţea de atrăgătoarea lor grămadă de prune. Şi au 
pornit, nu aşa cum soldaţii francezi înaintează la asalt, ci 
tăcuţi ca nişte germani, mânaţi de o lăcomie naivă şi 
brutală. 

— A! Diavolilor! Astâmpăraţi-vă o dată! 

Bătrâna se ridică, puse mâna pe cel mai arătos dintre cei 
patru, îi trase o palmă uşoară la spate şi-l dădu afară; 
copilul nu plânse, iar ceilalţi rămaseră năuci. 

— Vă dau de furcă, ăştia. 

— O, nu, domnule, atâta că le plac prunele, dragii de ei. 
Dacă i-aş lăsa de capul lor, ar mânca până s-ar îmbolnăvi. 

— Îi iubeşti? 

La întrebarea asta, bătrâna îşi înălţă capul, îl privi pe ostaş 
cu un aer blând şi mucalit şi răspunse: 

— Dacă-i iubesc! Am mai avut trei copii, pe care însă i-am 
înapoiat părinţilor lor; eu nu-i ţin decât până la şase ani. 

— Şi altău unde-i? 

— L-am pierdut. 

— Dar ce vârstă ai? Întrebă Genestas, ca să şteargă 
impresia întrebării precedente. 

— Treizeci şi opt de ani, domnule. De Sfântu loan se vor 
împlini doi ani de când mi s-a prăpădit omul. 

Spunea acestea în timp ce-l îmbrăca pe micuțul 
bolnăvicios, care părea a-i mulţumi cu o privire stinsă şi 
iubitoare. 

„Ce viaţă plină de uitare-de-sine şi de muncă 
cavaleristul. 

Sub acel acoperiş, care te ducea cu gândul la ieslea în 
care s-a născut Mântuitorul, se împlineau cu voie-bună şi cu 
smerenie grelele îndatoriri ale maternității. Suflete 
îngropate în cea mai adâncă uitare! Bogăţie şi sărăcie! Mai 
bine ca oricine, soldaţii ştiu să preţuiască măreţia 
sublimului în saboţi, a Evangheliei în zdrenţe. Alţii posedă 
Scriptura, textul ornat cu viniete şi miniaturi, brodat, legat 


LLA 


gândi 


în moar, în mătase grea, în satin; dar aici se află, fără 
îndoială, spiritul Scripturii. Ţi-ar fi fost cu neputinţă să nu 
desluşeşti o intenţie a Cerului văzând-o pe acea femeie care 
se făcuse mamă precum Isus Cristos se făcuse om, care 
aduna spice, suferea, se îndatora pentru nişte copii părăsiţi 
şi care se înşela în socoteli şi nu voia să înţeleagă că se 
ruinează pentru a fi mamă. După înfăţişarea ei, trebuia să 
recunoşti că există o anumită legătură între oamenii buni 
de pe lumea asta şi inteligenţa divină; iată de ce maiorul 
Genestas o privea clătinând din cap. 

— Este bun medic domnul Benassis? Întrebă el într-un 
târziu. 

— Nu ştiu, domnule dragă, atâta ştiu că pe săraci îi 
îngrijeşte fără plată. 

— Se pare, spuse maiorul mai mult către sine, că omul 
ăsta e un om adevărat. 

— O, da, domnule, om de nădejde! Pe la noi toată lumea se 
roagă pentru el, serile şi dimineţile! 

— "Ţine, mătuşică, spuse ostaşul întinzându-i câţiva bănuţi. 
lar acesta-i pentru copii, continuă, adăugind un scud. 

— Departe-i locuinţa domnului Benassis? Întrebă el după 
ce încalecă. 

— O, nu, dragă domnule, cel mult o leghe. 

Maiorul plecă, încredinţat că mai avea de străbătut vreo 
două leghe. Cu toate astea, curând zări, dincolo de un pâlc 
de copaci, primele case, apoi, mai departe, târgul adunat în 
jurul unei clopotniţe conice, ale cărei olane erau fixate de 
marginea acoperişului cu lame de tinichea ce străluceau în 
soare. Acest tip de acoperiş, cu un aspect atât de original, 
vesteşte apropierea Savoiei, unde poate fi întâlnit în mod 
obişnuit. În acel loc, valea e largă. Mai multe case, plăcut 
aşezate pe câmpul nu prea întins sau de-a lungul pârâului, 
dau viaţă acestei regiuni îngrijite, ferecate împrejur de 
munţi şi, aparent, fără nici o ieşire. Nu departe de târgul 
acesta, aşezat la jumătatea dealului, către miazăzi, 
Genestas îşi opri calul pe o alee de ulmi, în dreptul unei 


cete de copii pe care-i întrebă de casa domnului Benassis. 
Mai întâi, copiii se holbară unii la alţii, apoi îl măsurară din 
ochi pe străin cu acel aer cu care observă tot ceea ce se 
înfăţişează pentru prima dată privirilor lor, curiozităţi, 
gânduri. Până la urmă, cel mai îndrăzneţ, cel mai isteţ din 
toată ceata, un ţânc cu ochii jucăuşi, cu picioarele goale şi 
pline de noroi, repetă, aşa curo fac toţi copiii: 

— Casa domnului Benassis, domnule? 

Apoi adăugă: 

— Vă conduc eu. 

Şi păşi înaintea calului, atât ca să se grozăvească însoţind 
un străin cât şi dintr-o bunăvoință copilărească sau, poate, 
pentru a răspunde nevoii de mişcare, atât de poruncitoare 
pentru mintea şi trupul celor de vârsta lui. Ofiţerul 
străbătu, cât era de lungă, strada mare a târgului, stradă 
aşternută cu piatră de râu, plină de cotituri, mărginită de 
case construite după gustul proprietarilor. Într-un loc, 
pereţii unui cuptor înaintau către mijlocul străzii; în altă 
parte, profilul proeminent al unei case împiedica circulaţia 
trecătorilor. 

— Mai departe, un pârâiaş care cobora din munte îşi 
săpase matcă de-a curmezişul drumului. Genestas zări mai 
multe acoperişuri de şindrilă neagră, altele, mai 
numeroase, de paie, câteva olane, şapte sau opt de ardezie; 
erau, fără îndoială, casele preotului, judecătorului de pace 
şi ale burghezilor de prin partea locului. Satul era 
neîngrijit, aşezat parcă la capătul lumii, un sat care nu 
ducea nicăieri şi nu ţinea de nimic; locuitorii lui păreau că 
alcătuiesc o singură familie în afara mişcării obşteşti de 
care nu se legau decât prin preceptor sau prin oarecari 
imperceptibile ramificații. Genestas mai înainta câţiva paşi 
şi zări, pe înaltul muntelui, o şosea largă, care domina satul. 
Fără îndoială, erau două târguri: unul vechi, celălalt nou. În 
adevăr, trecând printr-un loc unde vederea se deschidea, 
maiorul îşi lăsă calul la pas şi putu lesne să cerceteze nişte 
case solid clădite, ale căror acoperişuri mai înveseleau satul 


străvechi. Din aceste locuinţe arătoase, încununate cu o 
alee de copaci tineri, auzi cântecele pe care obişnuiesc să le 
îngâne meseriaşii în timpul lucrului, zvonul unor ateliere, 
hârşâit de pile, zgomot de baroase, zarva confuză a 
meşteşugarilor. Observă fumul subţire care ieşea din 
hornurile locuinţelor, şi acela, mai gros, al cuptoarelor 
rotarului, lăcătuşului, fierarului. În sfârşit, la capătul 
satului, acolo unde îl conducea însoţitorul său, Genestas 
zări mai multe ferme împrăştiate, ogoare bine lucrate, 
plantaţii întreţinute cu pricepere; părea un colţişor din 
Brie11 ascuns într-o vastă cută a terenului, un colţişor pe 
care, la prima vedere, nici nu l-ar fi bănuit acolo, între acel 
târg şi munţii care închideau regiunea. 

Curând, copilul se opri. 

— lată poarta casei sale, spuse. 

Ofiţerul descălecă şi luă calul de căpăstru, apoi, zicându-şi 
că orice osteneală merită răsplată, scoase din buzunarul 
vestei câţiva bănuţi pe care-i întinse copilului; acesta îi luă 
cu un aer mirat, făcu ochi mari, nu mulţumi şi rămase în 
aşteptare. 

„Prin locurile astea, gândi Genestas, nu prea a pătruns 
civilizaţia, religia muncii e în floare, iar cerşetoria a încă 
necunoscută.” 

Mai degrabă curios decât interesat, însoţitorul ostaşului se 
rezemă de un zid scund care împrejmuia curtea casei şi 
care susţinea, de cele două părţi ale pilaştrilor porţii, un 
gard de şipci înnegrite. Poarta, plină în partea ei de jos şi 
cândva vopsită în cenuşiu, se termina cu nişte mici bare 
galbene în formă de lance. Aceste ornamente, ale căror 
culori se şterseseră, se îmbinau în semicerc în partea de sus 
a fiecărui canat, unindu-se şi alcătuind un mare con de brad 
pe care-l închipuia latura superioară a cadrului, când 
poarta sta închisă. Portalul, ros de cari, pătat de catifeaua 
muşchiului, abia se mai ţinea din pricina acţiunii alternative 
a soarelui şi a ploilor. În umbra unor aloe şi a unor 
paracherniţe crescute ca nişte buruieni, pilaştrii ascundeau 


trunchiurile a doi salcâmi inermis12 plantați în curte şi ale 
căror ramuri verzi se înălţau ca nişte pufuri de pudră. 
Starea porţii trăda nepăsarea stăpânului, lucru ce păru să 
displacă ofițerului, care se încruntă ca omul constrâns să 
renunţe la o iluzie. Suntem dispuşi a-i cântări pe alţii cu 
propria noastră măsură, încât îi iertăm cu bunăvoință 
pentru cusururile noastre, dar îi osândim cu asprime dacă 
nu au calităţile noastre. Dacă maiorul dorea ca domnul 
Benassis să fie un om ordonat şi metodic, apoi, cu 
siguranţă, poarta locuinţei sale dovedea o deplină nepăsare 
în ce priveşte gospodăria. Un ostaş îndrăgostit de economia 
casnică, precum era Genestas, trebuia să ajungă rapid la 
încheierea că există o legătură între poarta casei şi viaţa şi 
firea necunoscutului; lucru pe care, cu toată prudenţa sa, 
nu întârzie să-l facă. Poarta era întredeschisă, altă dovadă 
de nepăsare! Pe temeiul acestei încrederi ţărăneşti, ostaşul 
păşi fără a şovăi în curte şi îşi priponi calul de una dintre 
şipcile gardului; în vreme ce înnoda căpăstrul, un nechezat 
se auzi dintr-un grajd spre care, fără voie, cal şi călăreț îşi 
întoarseră privirile; un argat bătrân dădu în lături uşa 
grajdului arătându-şi capul acoperit cu o scufie de lână 
roşie, aşa cum era portul prin părţile acelea, şi care 
seamănă perfect cu boneta frigiană cu care împopoţonăm 
noi Libertatea. Fiindcă era loc destul pentru mai mulţi cai, 
bătrânul - după ce-l întrebă pe Genestas dacă îl caută pe 
domnul Benassis - îi ceru voie să-i vâre calul în grajd, 
privind cu o expresie de dragoste şi de admiraţie animalul, 
care era foarte frumos. Maiorul îşi urmă calul, ca să vadă 
cum se va simţi. Grajdul era curat, aşternutul de paie era 
îmbelşugat, iar cei doi cai ai lui Benassis aveau acea 
înfăţişare fericită după care se pot recunoaşte, între toţi, 
caii preoţilor. O slujnică ieşise din casă şi părea a aştepta în 
prag, cu un aer oficial, întrebările străinului pe care, între 
timp, argatul îl informase că domnul Benassis lipsea de 
acasă. 


— Stăpânul nostru s-a dus până la moară, spuse. Dacă 
vreţi să-l întâlniți acolo, luaţi-o pe potecuţa care duce la 
câmp, moara e la capătul drumului. 

Decât să aştepte cine ştie până când întoarcerea lui 
Benassis, Genestas preferă să vadă locurile, încât o apucă 
pe drumul spre moară. După ce trecu de linia ondulată pe 
care marginea târgului o desenează pe clina muntelui, zări 
valea, moara şi unul dintre cele mai încântătoare peisaje 
care i-a fost dat să vadă. 

Oprindu-se la piciorul muntelui, râul alcătuieşte un mic lac 
deasupra căruia pinii se înalţă în trepte, iar numeroasele 
văi se ghicesc prin tonurile diferite ale luminii sau prin 
puritatea mai mult sau mai puţin vie a crestelor încărcate, 
toate, de brazi negri. Moara, construită nu de mult la 
căderea torentului în lac, are farmecul unei case izolate 
care se ascunde între ape, printre coamele unor arbori 
acvatici. Pe malul celălalt al râului, la poalele unui munte al 
cărui vârf, în clipa aceea, era slab luminat de razele roşii ale 
soarelui ce scăpăta, Genestas întrezări vreo zece- 
douăsprezece bordeie părăsite, fără ferestre şi fără uşi; 
acoperişurile lor stricate erau pline de găuri destul de mari, 
pământul dimprejur alcătuia ogoare îngrijit lucrate şi 
semănate; grădinile de odinioară, prefăcute în lanuri, erau 
udate de irigaţii rânduite cu tot atâta meşteşug ca în 
Limousin13. Fără voie, maiorul se opri şi se uită îndelung la 
rămăşiţele satului. 

De ce oare oamenii privesc cu o atât de adâncă emoție 
toate ruinele, chiar cele mai umile? Fără îndoială, în ruini ei 
văd imaginea nefericirii, a cărei povară o simt în fel şi chip. 
Cimitirele te duc cu gândul la moarte, un sat părăsit îţi 
aminteşte truda vieţii; moartea e o nenorocire de prevăzut, 
durerile vieţii sunt nemărginite. Oare nu nemărginirea e 
taina marilor melancolii? Ofiţerul, care ajunsese la şoseaua 
pietruită a morii fără a-şi fi putut explica pricina pentru 
care satul se risipise, întrebă de domnul Benassis pe un 


ucenic de la moară, care sta aşezat, în poarta unei case, pe 
nişte saci de făină. 

— Domnul Benassis a intrat acolo, spuse morarul 
arătându-i unul dintre bordeiele dărăpănate 

— Satul ăsta a ars? 

— Spuse maiorul. 

— Nu, domnule. 

— Atunci de ce arată astfel? Întrebă Genestas. 

— A, de ce? Răspunse morarul ridicând din umeri şi 
întorcându-se în casă; o să vă spună domnul Benassis. 

Ofiţerul păşi peste un fel de punte făcută din bolovani mari 
între care curgea pârâul şi curând ajunse la casa care i se 
arătase. Acoperişul de paie al acestei locuinţe era încă 
întreg, acoperit de muşchi, dar fără găuri, iar ferestrele 
păreau în stare bună. Trecându-i pragul, Genestas observă 
că în cămin ardea focul, iar alături văzu o femeie, 
îngenuncheată lângă un bolnav aşezat pe un scaun, şi un 
bărbat, în picioare, cu faţa întoarsă spre vatră. 

Interiorul casei alcătuia o singură încăpere, luminată de 
un biet ochi de geam garnisit cu o pânză. Pe jos, pământ 
bătătorit; Un scaun, o masă şi un pat vechi alcătuiau tot 
mobilierul. Maiorul nu văzuse nicicând sălaş atât de simplu 
şi de gol, nici măcar în Rusia, unde bordeiele mujicilor sunt 
ca nişte vizuini. Aici, nici urmă de cele trebuincioase vieţii, 
nici măcar cele mai simple lucruri pentru a găti mâncarea 
cea mai obişnuită. Parcă era un coteţ de câine, fără 
strachină însă. De n-ar fi fost patul, o haină veche într-un 
cui şi o pereche de saboţi cu paie pe dinăuntru - toată 
îmbrăcămintea bolnavului - coliba ar fi părut la fel de pustie 
ca şi celelalte. Femeia care sta în genunchi, o ţărancă foarte 
bătrână, se străduia să moaie picioarele bolnavului într-un 
hârdău plin cu o apă cafenie. Desluşind zgomot de paşi - pe 
care zornăitul pintenilor îl făceau neobişnuit pentru auzul 
deprins numai cu umbletul monoton al oamenilor de la ţară 
- bărbatul se întoarse spre Genestas, arătând o mirare pe 
care se părea că şi bătrâna o împărtăşeşte. 


— Nu mai e nevoie, spuse ostaşul, să vă întreb dacă sunteţi 
domnul Benassis. Sunt un străin, nerăbdător să vă 
întâlnească, încât mă veţi ierta, domnule, dacă am venit să 
vă văd pe câmpul dumneavoastră de luptă, în loc să vă 
aştept la dumneavoastră acasă. Vă rog, nu vă deranjaţi, 
vedeţi-vă de lucru. După ce veţi sfârşi, vă voi spune scopul 
vizitei mele. 

Genestas se aşeză cum putu pe colţul mesei şi tăcu. Focul 
răspândea în bordei o lumină mai vie decât soarele, ale 
cărui raze, oprite de piscurile munţilor, nu ajung niciodată 
în această parte a văii. La lumina acestui foc care, făcut 
fiind din câteva cetini de brad răşinos, ardea cu o flacără 
strălucitoare, ostaşul zări chipul bărbatului pe care o 
dorinţă ascunsă îl îmboldea să-l caute, să-l cerceteze, să-l 
cunoască deplin. Domnul Benassis, medicul cantonului, care 
rămăsese cu braţele la piept, îl asculta cu răceală pe 
Genestas, îi răspunse la salut şi se întoarse spre bolnav fără 
a bănui că era obiectul unui examen atât de atent din 
partea ostaşului. 

Benassis era un bărbat potrivit ca statură, dar lat în umeri 
şi lat în piept. Redingota-i largă, verde, încheiată cu nasturi 
până la gât, îl împiedică pe ofiţer să vadă detaliile, atât de 
caracteristice, ale acestui personaj sau ale ţinutei sale. 

— Dar umbra şi nemişcarea în care-şi ţinea capul îl ajutară 
să-i vadă mai bine chipul, în acea clipă puternic luminat de 
văpaia focului. Omul avea o faţă ca de satir: fruntea uşor 
arcuită, dar plină de proeminențe mai mult sau mai puţin 
semnificative; nasul cârn, despicat cu haz în vârf; pomeţii 
ieşiţi. Gura era sinuoasă, buzele groase şi roşii. Bărbia 
brusc ridicată. Ochii cafenii şi însufleţiţi de o privire vioaie - 
căreia tonul sidefat al albului îi dădea o mare strălucire - 
exprimau vechi pasiuni înfrânate. Părul, odinioară negru, 
acum cărunt, brazdele adânci de pe obraji şi sprâncenele 
groase şi albe, nasul borcănat şi cu vinişoare, tenul galben 
cu pete roşii, toate arătau vârsta de cincizeci de ani şi 
greaua trudă a meseriei sale. Ofiţerul încercă să-şi facă o 


idee despre capacitatea capului; deşi în clipa aceea acoperit 
cu 0 şapcă, i se păru a fi ceea ce lumea numeşte un cap 
pătrat. Deprins, în urma legăturilor pe care le avusese cu 
tot felul de bărbaţi energici din jurul lui Napoleon, să 
distingă trăsăturile celor meniţi unor fapte mari, Genestas 
înţelese că această viaţă neştiută ascunde un mister, şi-şi 
spuse, în timp ce se uita la extraordinarul chip al lui 
Benassis: „Prin ce întâmplare o fi rămas medic la ţară?” 

După ce studie cu atenţie această fizionomie care, cu toate 
analogiile pe care le-ar fi putut avea cu alte chipuri 
omeneşti, trăda o existenţă secretă în dezacord cu aparenta 
sa vulgaritate, Genestas împărtăşi atenţia pe care medicul o 
acorda bolnavului - şi la vederea acestui bolnav, gândurile 
sale se îndreptară în cu totul altă direcţie. 

În ciuda nenumăratelor scene la care fusese martor în 
viaţa sa de ostaş, bătrânul cavalerist tresări de o uimire 
amestecată cu oroare zărind o faţă omenească pe care 
niciodată vreun gând n-o luminase, o faţă vânătă pe care 
suferinţa se întipărise, naivă şi tăcută, ca pe chipul unui 
copil care încă n-a deprins vorbirea şi care nu mai poate să 
plângă; cu un cuvânt, faţa animalică a unui bătrân cretin 
care trăgea să moară. Cretinul era singura varietate a 
speţei umane pe care comandantul, de escadron încă nu o 
văzuse. Văzându-i fruntea - a cărei piele forma o brazdă 
adâncă şi rotundă - văzând doi ochi ca de peşte fiert, 
creştetul acoperit cu păr scurt, sfrijit şi nehrănit, faţa 
abătută şi lipsită de organele simțului, cine n-ar fi simţit, ca 
Genestas, un sentiment de involuntar dezgust pentru o 
făptură care nu avea nici graţia unui animal nici darurile 
unui om, care niciodată nu avusese nici judecată nici 
instinct şi care niciodată nu auzise nici nu vorbise vreun 
limbaj oarecare? Văzând această sărmană fiinţă ajunsă la 
capătul unui drum care nu se putea numi viaţă, ar fi fost 
greu să regreţi; cu toate astea, bătrâna îl privea cu o 
înduioşătoare nelinişte şi cu atât de multă dragoste îşi 
trecea mâinile peste acea parte a picioarelor lui, pe care 


apa fierbinte nu o scăldase, încât ai fi zis că era bărbatul ei. 
Benassis însuşi, după ce-i. Studiase chipul mort şi ochii fără 
lumină, se apropie de el cu blândeţe, îi luă mâna şi-i pipăi 
pulsul. 

— Baia nu-şi mai arată efectul, spuse clătinând din cap, să- 
| culcăm. 

Şi, luând în braţe mormanul de came, îl culcă în patul de 
unde fără îndoială că-l ridicase, îl întinse cu luare-aminte, 
lungindu-i picioarele care începuseră a se răci, îi aşeză 
braţele şi capul cu grija pe care numai o mamă ar putea-o 
avea pentru copilul ei. 

— N-avem ce face, va muri, adăugă Benassis, care 
rămăsese în picioare, lângă pat. 

Bătrâna, cu mâinile în şold, se uita, cu lacrimi în ochi, la 
muribund. Genestas sta tăcut, neputându-şi da seama de ce 
moartea unei fiinţe atât de neinteresante îl impresiona atât 
de mult. Din instinct, împărtăşea mila fără margini pe care 
aceste nefericite făpturi o inspiră în văile fără soare unde 
le-a aruncat natura. Acest sentiment - care, la familiile 
cretinilor, degenerează în superstiție religioasă - nu-şi are 
oare originea în cea mai frumoasă dintre virtuțile creştine, 
caritatea, şi în credinţa cea mai ferm folositoare ordinei 
sociale, ideea unei răsplăţi viitoare, singura care ne ajută să 
îndurăm durerile? Speranţa în fericirea viitoare dă imbold 
părinţilor acestor sărmane fiinţe şi celor din juru-le să 
acorde fără preget o grijă maternă şi o neîncetată şi 
sublimă ocrotire unor creaturi fără simţire, care mai întâi 
nu înţeleg dragostea şi care apoi o uită. Admirabilă religie! 

— Ea a împletit ajutorul unei binefaceri oarbe cu o oarbă 
nefericire. Acolo unde se află cretini, populaţia crede că 
prezenţa unei făpturi de acest gen aduce noroc familiei. 
Credinţa asta face plăcută o viaţă care, în mijlocul oraşelor, 
ar fi osândită la asprimile unei false filantropii şi la 
disciplina unui ospiciu. Pe valea superioară a râului Isere, 
unde sunt în număr mare, cretinii trăiesc în aer liber, cu 
turmele pe care s-au deprins să le păzească. Astfel, se 


bucură cel puţin de libertatea şi de respectul la care 
nefericirea are dreptul. 

De câteva clipe, clopotul din sat începuse a dăngăni din 
când în când, la intervale regulate, pentru a vesti 
credincioşilor moartea unuia din aceştia. Străbătând 
văzduhul, acest gând evlavios ajungea, slăbit, la bordeie, 
unde răspândea o blândă melancolie. Paşi zoriţi răsunară 
pe drum şi vestiră mulţimea, dar oamenii erau tăcuţi. Apoi 
cântările bisericeşti izbucniră dintr-o dată, trezind ideile 
nelămurite care pătrund şi în sufletele cele mai 
necredincioase, nevoite a ceda mişcătoarelor armonii ale 
glasului omenesc. Biserica sărea în ajutorul acestei făpturi 
care nu o cunoştea. Apăru preotul, care păşea cu crucea în 
mână, precedat de un copil din cor şi urmat de paracliserul 
care ducea agheasmatarul şi de vreo cincizeci de femei, 
bătrâni, copii care veniseră, cu toţii ca să-şi unească rugile 
cu cele ale Bisericii. Medicul şi ostaşul se priviră în tăcere şi 
se traseră deoparte ca să facă loc mulţimii care 
îngenunchease în bordei şi pe afară. În timpul 
mângâietoarei slujbe a morţilor, oficiată pentru o fiinţă care 
nu păcătuise niciodată, dar de la care lumea creştină îşi lua 
râmas-bun, feţele cele necioplite erau, cele mai multe, 
sincer înduioşate. Lacrimi curgeau pe obrajii crăpaţi de 
razele soarelui şi înnegriţi de truda în aer liber. Sentimentul 
acesta de înrudire voluntară era cât se poate de simplu. Nu 
exista om în tot satul care să nu-l fi plâns pe acest nefericit, 
care să nu-şi fi împărţit cu el dumicatul de pâine; nu aflase 
el oare un părinte în fiece copil, o mamă până şi în cea mai 
veselă fetiţă? 

— A murit, spuse preotul. 

Vorba asta a stârnit mâhnirea cea mai adevărată. S-au 
aprins lumânări. Mai multe persoane s-au oferit să-şi 
petreacă noaptea priveghind mortul. Benassis şi ostaşul 
ieşiră. În poartă, câţiva ţărani îl opriră pe medic ca să-i 
spună: 


— A, domnule primar, dacă nu l-aţi salvat, înseamnă că 
Dumnezeu a ţinut să-l aibă lângă El. 

— Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, dragii mei, răspunse 
doctorul. 

— N-aţi crede, domnule - adăugă el apoi către Genestas, 
după ce se îndepărtară de satul părăsit al cărui cel din 
urmă locuitor murise - n-aţi crede câtă mângâiere 
adevărată găsesc în vorbele acestor ţărani. Acum zece ani 
era cât pe ce să fiu ucis cu pietre în satul ăsta, acum pustiu, 
dar pe-atunci locuit de treizeci de familii. 

Pe chipul lui Genestas - ca şi în atitudinea sa - se putea 
lesne citi atât de multă nedumerire şi curiozitate încât 
medicul continuă a-i istorisi, pe drum, întâmplarea pe care 
începuse a i-o spune. 

— Domnule, când m-am stabilit aici, am găsit în aceste 
părţi ale cantonului vreo doisprezece cretini, spuse medicul 
întorcându-se spre a-i arăta ofițerului casele ruinate. Starea 
acestui cătun - aşezat într-o vale ferită de vânturi, pe malul 
unui pârâu a cărui apă provine din zăpada topită, lipsit de 
binefacerea soarelui care nu încălzeşte decât piscurile 
munţilor - înlesneşte răspândirea acestei boli cumplite. 
Legile nu interzic împerecherile între aceşti nenorociţi 
care, în locurile astea, sunt ocrotiţi de o superstiție de a 
cărei influenţă nu aveam habar şi pe care la început am 
condamnat-o, dar mai apoi am admirat-o. Aşadar, 
cretinismul s-ar fi răspândit de aici până în vale. Mi se 
părea că aş aduce un mare serviciu regiunii încercând a 
opri această contagiune fizică şi intelectuală. Deşi urgentă, 
binefacerea putea să-l coste viaţa pe cel care ar fi 
întreprins-o. Pe la noi, ca şi în celelalte sfere ale societăţii, 
ca să faci binele trebuie să te atingi nu numai de unele 
interese, ci, lucru mult mai primejdios, de ideile religioase 
care au degenerat în superstiție, forma cea mai 
indestructibilă a ideilor umane. Nu m-am speriat de nimic. 
Mai întâi, am cerut postul de primar al cantonului şi l-am 
obţinut; apoi, după ce am obţinut şi aprobarea verbală a 


prefectului, am transportat într-o noapte, pe cheltuiala 
mea, câteva dintre aceste nefericite fiinţe înspre Aiguebelle, 
în Savoia, unde se mai aflau mulţi cretini şi unde, după câte 
auzisem, erau bine trataţi. De îndată ce s-a aflat de acest 
act caritabil, am devenit odios întregii populaţii. Preotul m-a 
afurisit în biserică. Cu toată osteneala pe care mi-am dat-o 
de a lămuri capetele cele mai luminate din târg asupra 
importanţei îndepărtării cretinilor, cu toate consultaţiile 
gratuite pe care le acordam bolnavilor din partea locului, 
odată, la marginea unei păduri, m-am pomenit cu un glonte. 
M-am înfăţişat episcopului din Grenoble şi i-am cerut să-l 
mute din târg pe preot. Sfinţia-sa a fost atât de bun încât 
mi-a îngăduit să-mi aleg un preot care să poată sprijini 
binefacerile mele - şi am avut fericirea a întâlni un om în 
adevăr divin. Mi-am continuat acţiunea. După ce am lămurit 
oamenii, am deportat, într-o noapte, alţi şase cretini. La 
această nouă încercare, mi-au luat apărarea câţiva dintre 
cei pe care-i îndatorasem precum şi membrii consiliului 
comunal, nişte avari pe care-i convinsesem arătându-le cât 
este de costisitoare întreţinerea acestor sărmane fiinţe şi 
cât de mult ar câştiga târgul - care era lipsit de proprietăţi 
- dacă ar lua în stăpânire pământul, pe care aceştia îl 
posedau fără nici un titlu. Cei bogaţi mi s-au alăturat; dar 
sărăcimea, bătrânele, copiii şi câţiva încăpăţânaţi mi-au 
rămas ostili. Din nefericire, ultima răpire nu am dus-o până 
la capăt. Cretinul pe care l-aţi văzut adineaori, pe care nu-l 
putusem ridica fiindcă lipsise de acasă, s-a pomenit a doua 
zi singurul din tagma lui în satul unde mai locuiau încă vreo 
câteva familii, ai căror membri, deşi aproape imbecili, nu 
sufereau totuşi de cretinism. Vrând să-mi desăvârşesc 
lucrarea, m-am dus, ziua-n amiaza mare, îmbrăcat civill 4, 
la locuinţa cretinului, ca să-l iau cu mine. Intenţia mea s-a 
aflat de cum am ieşit din casă, prietenii cretinului mi-au 
luat-o înainte încât am aflat, în faţa bordeiului său, o 
adunătură de femei, de copii, de bătrâni care, cu toţii, mi-au 
urat bun-venit cu o ploaie de înjurături însoţită de o 


grindină de pietre. În zarva aceea - în care era cât pe ce să 
cad victimă adevăratei beţii care cuprinsese mulţimea 
exaltată de strigătele şi de agitația sentimentelor exprimate 
în comun - m-a salvat cretinul! Sărmana făptură ieşi din 
bordei, scoase un sunet înăbuşit şi apăru ca o căpetenie 
supremă a celor fanatici. Când se arătă, strigătele încetară. 
Mi-a dat în gând să le propun o învoială şi, profitând de 
liniştea care se făcuse le-am explicat ce doresc. Eram sigur 
că acei care mă înțelegeau nu vor îndrăzni să-mi ţină 
partea, date fiind împrejurările; sprijinul lor avea să fie cu 
totul pasiv; oamenii, superstiţioşi, vor veghea cu mare 
străşnicie să nu li se răpească ultimul lor idol, încât mi se 
părea cu neputinţă să mă ating de el. De aceea, le-am 
făgăduit că-l voi lăsa pe cretin în culcuşul său, cu condiţia 
însă ca nimeni să nu se apropie de el, ca familiile din acel 
sat să treacă peste râu şi să se statornicească în târg, în 
case noi, pe care îmi luam obligaţia să le construiesc, 
dându-le şi pământ, al cărui preţ comuna avea să mi-l 
restituie. Vai, domnule, mi-au trebuit şase luni ca să înfrâng 
îndărătniciile pe care le-a întâmpinat realizarea acestei 
învoieli, atât de avantajoase totuşi pentru locuitorii satului. 
Este de neînțeles cât de mult îşi iubesc oamenii de la ţară 
dărăpănăturile. Oricât de insalubru i-ar fi bordeiul, săteanul 
ţine la el mai mult decât un bancher la palatul său. De ce? 
Nu ştiu. Poate că sentimentele sunt cu-atât mai puternice 
cu cât sunt mai rare. Poate că omul care trăieşte prea puţin 
prin gândire trăieşte mult prin lucruri, pe care cu-atât mai 
mult le iubeşte cu cât e mai sărac. Poate că ţăranul e ca 
prizonierul. Nu-şi iroseşte puterile sufletului, ci şi le 
concentrează asupra unui singur gând, ajungând astfel la o 
mare energie a sentimentului. lertaţi aceste observaţii ale 
unui om care numai rareori îşi rosteşte gândul. De 
altminteri, să nu credeţi, domnule, că mi-am pierdut 
vreodată vremea cu idei găunoase. La noi se cere numai 
spirit practic şi acţiune. Vai, cu cât bieţii oameni gândesc 
mai puţin, cu-atât mai anevoie este să-i ajuţi să înţeleagă 


adevăratele lor interese. lată de ce m-am resemnat cu toate 
mărunţişurile acestei iniţiative. Oamenii îmi spuneau, cu 
toţii, acelaşi lucru, unul dintre acele lucruri pline de bun- 
simţ şi la care nu se poate răspunde nimic: „Vai, domnule, 
dar casele dumneavoastră încă nu s-au construit!” - 
„Atunci, le răspundeam, făgăduiţi-mi că vă veţi muta în ele 
când vor fi gata.” Din fericire, domnule, am hotărât cu toţii 
că târgul nostru este proprietar al muntelui la poalele 
căruia se află satul, acum risipit. Preţul pădurilor de pe 
înălţimi ne-a fost de ajuns pentru a achita costul 
pământurilor şi al caselor făgăduite, care s-au construit. 
După ce prima familie de îndărătnici s-a mutat în locuinţă 
nouă, celelalte au urmat-o neîntârziat. Această schimbare a 
adus oamenilor o bunăstare prea evidentă ca să nu fie 
preţuită de cei care ţineau în modul cel mai superstiţios la 
satul lor fără soare - aş zice fără suflet. Încheierea acestei 
tranzacţii, obţinerea bunurilor comunale, a căror posesiune 
ni s-a confirmat de către Consiliul de stat, m-a făcut să 
dobândesc o mare influenţă în canton. Dar, domnule, cu 
câte griji! Spuse medicul, ridicând o mână pe care, apoi, cu 
o mişcare cât se poate de grăitoare, o lăsă în jos. Numai eu, 
unul, ştiu cât am bătut drumul din târg până la prefectură, 
de unde nimic nu iese, şi de la prefectură la Consiliul de 
stat, unde nimic nu intră. Până la urmă, continuă el, slavă 
puterilor lumeşti care au cedat străduinţelor mele, ceea ce 
nu-i puţin lucru. Dacă aţi şti cât bine poate aduce o 
semnătură dată cu nepăsare! Domnule, doi ani după ce 
încercasem nişte nimicuri atât de mari şi le dusesem la bun 
sfârşit, toate familiile sărace din comuna mea posedau cel 
puţin două vaci, pe care le trimiteau la păşunat pe munte, 
unde, fără a mai aştepta aprobarea Consiliului de stat, 
făcusem irigaţii transversale ca acelea din Elveţia, din 
Auvergne şi din Limousin. Spre mirarea lor, oamenii din 
târg au văzut apărând nişte pajişti admirabile şi au obţinut 
o cantitate mai mare de lapte, datorită calităţii mai bune a 
păşunilor. Nemăsurate au fost rezultatele acestei victorii. 


După exemplul meu, toţi începură a-şi îngriji ogoarele. 
Holdele, cirezile de vite, toate bucatele pământului. Dădeau 
rod înmulţit. Din clipa aceea, m-am putut gândi fără teamă 
să îndrept starea acestui colt de ţară, să-i civilizez locuitorii 
care până atunci nu mă înţeleseseră. Cum vedeţi, domnule, 
noi, singuraticii, suntem cât se poate de vorbăreţi: atâta-i 
trebuie omului, să ne întrebe ceva, că nu mai sfârşim cu 
răspunsul; când am venit întâia oară în valea asta, am găsit 
o populaţie de şapte sute de suflete; acum sunt două mii. 
Datorită întâmplării cu ultimul cretin, am dobândit 
încrederea tuturor. Arătând neîncetat celor cărora le port 
de grijă atât blândeţe cât şi fermitate, am devenit omul cel 
mai influent din regiune. Am făcut tot ce mi-a stat în puteri 
pentru a fi vrednic de încredere, fără a o cerşi şi fără a 
arăta că o doresc; atâta doar că m-am străduit să inspir 
tuturor cel mai adânc respect pentru persoana mea, 
îndeplinindu-mi cu evlavie toate îndatoririle, chiar cele mai 
mărunte. După ce am făgăduit să mă îngrijesc de acea fiinţă 
nefericită pe care aţi văzut-o dându-şi sufletul, am vegheat 
asupră-i cu mai multă atenţie decât protectorii ei mai vechi. 
Biata făptură a fost hrănită şi îngrijită ca un copil adoptiv al 
comunei. Cu vremea, locuitorii au început a înţelege ce 
serviciu le făcusem fără voia lor. Cu toate astea, nu s-au 
lepădat deplin de superstiţia cea veche; departe de mine 
gândul de a-i osândi pentru aceasta, căci de veneraţia pe 
care ei o arată cretinului m-am servit deseori pentru a-i 
atrage de partea mea pe cei în stare să-i ajute pe nefericiţi. 

— Dar iată că am ajuns, adaogă după o pauză Benassis, 
zărind acoperişul casei sale. 

Medicul nu aştepta nicidecum din partea celui care-l 
ascultase măcar o vorbă de laudă sau de mulţumire; când îi 
istorisise această întâmplare din viaţa lui de slujbaş păruse 
a ceda trebuinţei naive de a se destăinui pe care o simt cei 
ce trăiesc departe de lume. 

— Domnule, îi spuse maiorul, mi-am îngăduit să-mi 
adăpostesc calul în grajdul dumneavoastră, dar mă veţi 


ierta când veţi afla scopul călătoriei mele. 

— A, care-i scopul? Întrebă Benassis cu aerul de a se trezi 
din gânduri şi de a-şi aminti că omul pe care-l însoțea e un 
străin. 

Cu firea lui sinceră şi deschisă, îl întâmpinase pe Genestas 
ca pe o veche cunoştinţă. 

— Domnule, răspunse ostaşul, am auzit vorbindu-se de 
vindecarea aproape miraculoasă a domnului Gravier de la 
Grenoble, pe care l-aţi luat în căutare. Am venit cu 
nădejdea de a mă bucura de aceeaşi îngrijire, deşi nu am 
aceleaşi drepturi la bunăvoința dumneavoastră; cu toate 
astea, poate că aş merita-o! Sunt un ostaş bătrân şi nişte 
râni vechi mă supără. Veţi avea nevoie de cel puţin o 
săptămână ca să mă cercetaţi, căci durerile mă încearcă 
numai când şi când, aşa că. 

— În regulă, domnule, spuse Benassis întrerupându-l, 
odaia domnului Gravier vă aşteaptă, veniţi cu mine. 

Intrară în casă după ce medicul împinse uşa cu o vioiciune 
pe care Genestas o atribui plăcerii de a avea un pacient în 
gazdă. 

— Jacquotte, strigă Benassis, domnul va lua masa aici. 

— O clipă, domnule, se împotrivi ofiţerul, n-ar fi mai bine 
să ne înţelegem asupra plăţii? 

— Plată pentru ce? Întrebă medicul. 

— Pentru găzduire. Doar n-o să mă întreţineţi, pe mine şi 
calul meu, fără a. 

— De sunteţi bogat, răspunse Benassis, îmi veţi plăti, nici 
vorbă; de sunteţi sărac, nu vă cer nimic. 

— Nimic, spuse Genestas, mi se pare prea scump. Dar, 
bogat sau sărac, zece franci pe zi, fără a pune ia socoteală 
plata tratamentului, v-ar fi pe plac? 

— Nimic nu mi-e mai puţin pe plac decât să iau plată 
pentru plăcerea de a primi un oaspe, reluă medicul 
încruntându-se. Cât priveşte tratamentul, o să vi-l fac numai 
dacă-mi veţi plăcea. N-are nimeni bani să-mi cumpere 
timpul, care aparţine locuitorilor din văile astea. Nu doresc 


nici glorie, nici avuţii, nu le cer pacienţilor mei nici să mă 
laude, nici să-mi poarte recunoştinţă. Banii pe care mi-i veţi 
da vor lua calea spiţerilor din Grenoble pentru plata 
doctoriilor neapărat trebuitoare săracilor din canton. 

Cine-ar fi auzit vorbele astea, aruncate pe neaşteptate, 
dară fără amărăciune, şi-ar fi spus în cugetul lui, o dată cu 
Genestas: „Bună fire are omul ăsta”. 

— Domnule, răspunse ostaşul cu stăruința lui de 
totdeauna, vă voi da aşadar zece franci pe zi şi veţi face cu 
ei ce veţi dori. O dată ce am hotărât astfel, ne vom înţelege 
mai bine, adăugă el luând mâna medicului şi strângându-i-o 
cu o cordialitate mişcătoare. Deşi e vorba numai de zece 
franci, veţi vedea că nu sunt zgârcit. 

După această discuţie, în cursul căreia Benassis nu arătă 
nici cea mai mică dorinţă de a se arăta fie generos, fie 
filantrop, aşa-zisul bolnav păşi în casa medicului său, unde 
toate i se înfăţişară potrivit cu poarta cea dărâmată şi cu 
îmbrăcămintea locatarului. Până şi în cele mai mici lucruri 
vedeai o deplină nepăsare pentru tot ce nu era de o utilitate 
primordială. Benassis îl conduse pe Genestas prin 
bucătărie, drumul cel mai scurt spre odaia unde se servea 
masa. Dacă bucătăria, afumată ca acelea de pe la hanuri, 
era totuşi înzestrată cu destule ustensile, apoi acest lux se 
datora Jacquottei, fosta slujnică a preotului, care vorbea 
solemn şi trona ca o regină peste gospodăria medicului. 
Dacă, de-a latul plăcii deasupra căminului, se putea zări 
strălucind un vas cu jeratic15, probabil că Jacquottei îi 
plăcea ca, iarna, să se culce într-un aşternut încălzit şi, 
printr-un efect indirect, încălzea şi patul stăpânului ei, care, 
după cum spunea slujnica, nu avea grijă de nimic; Benassis 
o luase pe Jacquotte tocmai pentru ceea ce în ochii altora ar 
fi trecut drept un cusur de nesuferit; slujnica voia să fie 
stăpână în casă, iar doctorul chiar aceasta căutase: o 
femeie care să fie stăpână în casa lui. Jacquotte cumpăra, 
vindea, muta lucrurile de la locul lor, le aranja, le schimba, 
făcea ordine şi apoi dezordine după cum o tăia capul; nici o 


singură dată stăpânul ei nu-i făcuse vreo observaţie. Şi aşa, 
Jacquotte administra fără nici un control curtea, grajdul, 
bucătăria, casa, grădina, pe argat şi pe stăpânul ei. Când 
voia dânsa, numai atunci se primeneau aşternuturile, se 
spălau rufele, se umplea cămara cu provizii. Numai ea 
hotăra când să se cumpere şi când să fie tăiaţi porcii, îl 
mustra pe grădinar, poruncea să se gătească pentru masa 
de prânz şi pentru cină, alerga din pivniţă în hambar şi din 
hambar în pivniţă, schimbând toate rosturile după cum i se 
năzărea, fără ca cineva să i se împotrivească. Benassis nu-i 
ceruse decât două lucruri: să-i servească cina la ora şase şi 
să nu cheltuiască decât o anumită sumă în fiece lună. 

O femeie căreia toate i se supun, cântă cât e ziua de lungă; 
iată de ce Jacquotte râdea, scotea triluri ca o privighetoare, 
când urca sau cobora scările, fredonând când nu cânta şi 
cântând când nu fredona. Curată de felul ei, ţinea toată 
casa în curăţenie. Dacă ar fi avut alte gusturi, domnul 
Benassis ar fi fost cât se poate de nefericit, spunea ea, căci 
bietul om era atât de neatent încât puteai să-i serveşti orice 
în farfurie; de n-ar fi fost ea, deseori nu s-ar fi primenit o 
săptămână întreagă. Dar Jacquotte se dovedea neobosită 
când era vorba de rufe curate, din fire îi plăcea să deretice, 
grijulie ca toate să lucească de curăţenie ca la spiţerie, de 
cea mai minuțioasă, mai strălucitoare, mai plăcută dintre 
curăţenii. Inamică a prafului, neîncetat scutura, spăla, 
deretica. Starea în care se afla poarta ce dădea spre stradă 
o îndurera mult. De zece ani, la fiecare început de lună 
smulgea stăpânului ei promisiunea că va repara poarta, că 
va zugrăvi casa, că o va aranja aşa cum trebuie, dar domnul 
nu se ţinuse de cuvânt. Drept pentru care, când se plângea 
de totala nepăsare a lui Benassis, mai niciodată nu uita să 
rostească următoarea frază solemnă cu care încheia toate 
laudele pe care le aducea stăpânului ei; 

— N-aş putea spune că-i prost, că doar face destule minuni 
prin părţile noastre; dar uneori e neajutorat, atât de 
neajutorat că trebuie să-i dai în gură ca la copii! 


Jacquotte iubea casa ca şi când ar fi fost a ei. De altfel, 
după ce o locuise vreme de douăzeci şi doi de ani, poate că 
avea dreptul să-şi facă iluzii. Statornicindu-se în regiune, 
Benassis dăduse peste casa asta - care, după decesul 
preotului, fusese scoasă la vânzare - şi o cumpărase cu 
toate ale ei, terenul şi acareturile, mobila, văsăria, butoaiele 
cu vin, orătăniile, ceasornicul cel vechi cu figuri, calul şi 
slujnica. Jacquotte, ca o adevărată bucătăreasă ce era, avea 
un piept opulent, veşnic acoperit cu o bluză de indian 
cafeniu cu buline roşii, încheiată cu şireturi şi strânsă pe 
trup încât părea că stă să crape la cea dintâi mişcare. Pe 
cap purta o bonetă rotundă plisată, dedesubtul căreia faţa 
ei cam palidă şi cu bărbia dublă părea încă şi mai albă. Mică 
de stat, sprintenă, cu mâinile îndemânatice şi grăsuţe, 
Jacquotte vorbea tare şi toată vremea. Dacă se întâmpla să 
tacă o clipă şi să-şi prindă şorţul în brâu, apoi acest gest 
anunţa că are de gând să-l ia la rost fie pe stăpân, fie pe 
argat. Dintre toate bucătăresele din regatul Franţei, 
Jacquotte era, fără îndoială, cea mai fericită. Iar ca 
fericirea-i să fie atât de deplină pe cât poate fi pe lumea 
asta, vanitatea ei era neîncetat satisfăcută şi satul o accepta 
ca pe o autoritate ce-şi avea locul între prefect şi paznicul 
grădinilor. 

Intrând în bucătărie, stăpânul nu zări pe nimeni. 

— Pe unde naiba or fi umblând? Spuse. 

— Iertaţi, îşi veni el în fire întorcându-se spre Genestas, că 
vă conduc pe-aici. Intrarea principală e prin grădină, dar nu 
sunt deloc deprins să primesc lume la mine, încât. 

— Jacquotte! 

La acest nume, rostit aproape poruncitor, un glas de 
femeie răspunse din casă. După o clipă, Jacquotte trecu la 
ofensivă strigându-l la rându-i pe Benassis, care dădu fuga 
în sufragerie. 

— Bine că aţi apărut, domnule! Spuse ea, aşa vă place 
dumneavoastră. Mereu invitaţi lume la masă fără să-mi 
spuneţi nimic şi vă închipuiţi că toate pot fi pregătite când 


LIA 


strigaţi „Jacquotte!” Doar nu era să-l primiţi pe domnu' în 
bucătărie! Nu trebuia să deschid salonul, să aprind focul în 
sobă? L-am lăsat acolo pe Nicole, care pregăteşte totul. 
Acum, plimbaţi-vă puţin cu domnu' prin grădină, că o să-i 
facă plăcere; dacă e iubitor de lucruri frumoase, arătaţi-i 
plantaţia de carpeni a răposatului; până atunci eu mă voi 
ocupa de toate, de cină, de odaie şi de salon. 

— Bine. Dar, Jacguotte, reluă Benassis, domnul va rămâne 
la noi. Nu uita să pregăteşti odaia domnului Gravier, să 
schimbi aşternutul şi să. 

— Acum văd că vă îngrijiţi şi de aşternut! Replica 
Jacquotte. Dacă va petrece noaptea la noi, apoi ştiu eu ce 
am de făcut. De vreo zece luni dumneavoastră nici n-aţi mai 
pus piciorul în odaia domnului Gravier. N-am nimic de făcut 
acolo, străluceşte de curăţenie. Va să zică, domnu' se mută 
la noi? Adăugă ea pe un ton ceva moi domol. 

— Da. 

— Pentru multă vreme? 

— Nu ştiu, zău. Dar ce te priveşte? 

— A, ce mă priveşte, domnule? A, aşa, ce mă priveşte? Auzi 
vorbă! Da' proviziile, da' toate. 

Întrerupându-şi torentul de vorbe cu care, în orice altă 
împrejurare, şi-ar fi copleşit stăpânul pentru a-l învinui de 
neîncredere, îl urmă în bucătărie. Ghicind că e vorba de un 
pensionar, se arătă nerăbdătoare să-l vadă pe Genestas, 
căruia îi făcu o reverență umilă în vreme ce-l măsura din 
creştet până-n tălpi. Fizionomia ostaşului avea în acea clipă 
o expresie tristă şi îngândurată care-i dădea un aer aspru, 
căci în timpul discuţiei dintre slujnică şi stăpânul ei, păruse 
a desluşi la aceasta din urmă o neputinţă care-l scădea, 
spre părerea sa de rău, din înalta opinie pe care şi-o 
formase despre dânsul, admirându-l cum se străduia să 
salveze regiunea de plaga cretinismului. 

— Nu-mi place deloc iubitul ăsta! Spuse Jacquotte. 

— Dacă nu sunteţi obosit, domnule, spuse medicul către 
„pacientul” său, să facem o plimbare prin grădină înainte 


de a cina. 

— Cu plăcere, răspunse maiorul. 

Trecură prin sufragerie şi ieşiră în grădină printr-un fel de 
anticameră construită la baza scării şi care despărţea 
sufrageria de salon. Această încăpere, închisă cu o uşă 
mare cu geamuri, dădea spre un peron de piatră care 
împodobea faţada dinspre grădină. Împărţită în patru 
pătrate mari şi egale de aleile, mărginite de merişor, care 
închipuiau o cruce, grădina se întindea până la un crâng 
des de carpeni, bucuria fostului proprietar. Ostaşul se aşeză 
pe o bancă de lemn mâncat de cari, fără a privi nici 
umbrarele de viţă, nici spalierele, nici culturile de legume 
pe care Jacquotte le îngrijea cu mult zel, din respect faţă de 
tradiţiile mâncăcioasei feţe bisericeşti căreia i se datora 
această grădină, atât de prețioasă dar atât de indiferentă 
lui Benassis. 

Punând capăt convorbirii banale pe care o începuse, 
maiorul spuse medicului: 

— Cum aţi izbutit, domnule, ca în zece ani să sporiţi de trei 
ori populaţia de pe această vale care era, după spusele 
domniei-voastre, de şapte sute de suflete când aţi venit aici, 
iar acum numără mai bine de două mii? 

— Sunteţi cea dintâi persoană care-mi pune această 
întrebare, răspunse medicul. Dacă mi-am pus în gând să 
valorific deplin acest colţişor de ţară, apoi traiul meu, atât 
de agitat, atât de ocupat, nu mi-a lăsat răgazul de a cugeta 
la calea pe care am izbutit să gătesc un fel de fiertură de 
pietricele, precum călugărul din poveste. Nici chiar domnul 
Gravier, unul dintre binefăcătorii noştri, căruia i-am putut 
aduce serviciul de a-l însănătoşi, nu s-a gândit la nici o 
teorie pe când cutreiera munţii cu mine ca să vadă 
rezultatele practicii. 

Urmă o clipă de tăcere, când Benassis gândi fără a lua 
seama la privirea pătrunzătoare cu care oaspetele său 
încerca să-i descopere taina. 


— Cum am izbutit, dragă domnule? Continuă el. În mod 
firesc şi în puterea unei legi sociale, a legii atracției între 
trebuinţele pe care le creăm şi mijloacele de a le satisface. 
De asta depind toate. Popoarele fără necesităţi sunt sărace. 
Când m-am statornicit în acest sat, am găsit aici o sută 
treizeci de familii de ţărani şi în vale vreo alte două sute. 
Autorităţile locale, potrivit cu mizeria obştească, se 
alcătuiau dintr-un primar neştiutor de carte şi din ajutorul 
său, un arendaş care avea casa departe de sat; apoi 
judecătorul de pace, un amărât care n-avea altă avuţie 
decât leafa şi care lăsase toate actele de stare civilă pe 
seama grefierului, alt nenorocit care habar n-avea ce are de 
făcut. Preotul se prăpădise la vârsta de şaptezeci de ani şi 
vicarul său, om fără carte, îi luase locul. Aceşti oameni 
reprezentau intelectualitatea locală şi ei dădeau tonul. În 
mijlocul acestei naturi atât de frumoase, oamenii lâncezeau 
în mizerie şi îşi ţineau zilele cu cartofi şi cu lactate; 
brânzeturile pe care cei mai mulţi le duceau, în coşuleţe, la 
Grenoble sau în alte localităţi apropiate, constituiau 
singurele produse din care scoteau câţiva bănuţi. Cei mai 
cu stare, sau cei mai puţin leneşi cultivau hrişcă pentru 
nevoile satului, uneori orz sau ovăz, niciodată grâu. 
Singurul meseriaş din sat era primarul, care poseda un 
fierăstrău şi cumpăra pe nimica toată buştenii pe care apoi 
îi vindea tăiaţi, cu bucata. Din pricina puţinătăţii 
drumurilor, îşi transporta buştenii câte unul, în timpul verii, 
târându-i anevoie, cu ajutorul unui crampon de fier care se 
înfigea în lemn şi pe care-l prindea, cu un lanţ, de 
harnaşamentul cailor săi. Ca să ajungi la Grenoble, fie 
călare, fie cu piciorul, trebuia să apuci un drumeag pe clina 
muntelui, căci peste vale nu era chip să răzbeşti. Din locul 
ăsta şi până în primul sat pe care l-aţi văzut când aţi intrat 
în canton, drumul cel frumos, pe care fără îndoială că l-aţi 
străbătut, era în tot timpul anului numai o mlaștină. Nici un 
eveniment politic, nici o revoluţie nu ajungea până în 
regiunea asta inaccesibilă şi cu totul în afara mişcării 


sociale. Numai de Napoleon s-a auzit, iar numele său e 
rostit cu evlavie, căci doi sau trei veterani de pe-aici, care s- 
au întors la vetrele lor, nu ostenesc să povestească, serile, 
oamenilor simpli din sat, întâmplările acestui om şi ale 
armatelor sale. De altfel, e de necrezut că s-au întors. Până 
m-am statornicit eu aici, flăcăii care plecau la armată nu se 
mai întorceau. Ceea ce dovedeşte îndeajuns câtă mizerie 
era în regiune, încât nu mai e necesar să vi-o descriu. lată, 
domnule, în ce stare am găsit, când l-am luat în primire, 
acest canton de care ţin, peste munte, ci leva sate cu 
ogoare bine lucrate, destul de fericite şi aproape bogate. 
Nu vă vorbesc de bordeiele din târg, adevărate grajduri în 
care vite şi oameni se înghesuiau atunci claie peste 
grămadă. Întorcându-mă de la mănăstirea Grande- 
Chartreuse, am trecut pe-aici. Negăsind nici un han, m-am 
văzut nevoit să rămân peste noapte la preotul din sat, care 
locuia provizoriu în această casă, scoasă atunci în vânzare. 
Tot vorbind de una, de alta, am ajuns a cunoaşte, deşi 
superficial, jalnica stare a regiunii care altminteri mă 
încântase cu clima ei plăcută, cu pământul ei gras şi cu 
produsele ei naturale. Pe-atunci mă străduiam şi eu, 
domnule, să-mi croiesc altă viaţă decât cea care mă istovise 
cu greutăţile ei. Mi se strecurase în suflet un gând dintre 
cele pe care Dumnezeu ni le inspiră ca să putem îndura 
nefericirile vieţii. Am hotărât să educ locurile astea precum 
dascălul educă un copil. Nu trebuie să-mi fiţi recunoscător 
pentru binefacerea mea, eram de altfel şi prea interesat 
prin nevoia de acţiune pe care o simţeam. lată de cemă 
gândisem să-mi închin restul zilelor unei iniţiative 
anevoioase. Reformele pe care aveam să le introduc în 
acest canton - pe care natura îl făcuse atât de bogat, iar 
oamenii atât de sărac - cereau o viaţă de om; şi tocmai 
pentru că erau greu de realizat, mă ispiteau. De îndată ce 
m-am încredinţat că pot obţine, pe bani puţini, casa 
parohială şi mai multe pământuri nelucrate, m-am 
consacrat cu evlavie profesiunii de medic de ţară, ultima 


dintre meseriile pe care s-ar putea gândi cineva să le 
îmbrăţişeze în satul său. An hotărât să devin prietenul 
săracilor, fără a aştepta din partea lor nici cea mai mică 
răsplată. O, nu-mi făceam iluzii, nici în ce priveşte firea 
sătenilor, nici în ce priveşte piedicile pe care le voi 
întâmpina încercând să îndrept oamenii sau lucrurile. Ştiam 
că oamenii nu sunt nişte îngeri şi i-am acceptat aşa cum 
erau: nişte bieţi ţărani, nici din cale-afară de buni, nici din 
cale-afară de răi, oameni cărora truda zilei nu le îngăduise 
sentimentalisme dar care, uneori, sunt în stare să simtă cu 
ardoare. Pe scurt, mi-am dat seama că nu-i pot influenţa 
decât prin socoteli în favoarea intereselor şi a bunăstării lor 
imediate. Toţi ţăranii sunt fiii lui loma Necredinciosul, toţi 
vor fapte, nu vorbe. 

Poate că începuturile mele vă vor face să râdeţi, domnule, 
reluă medicul după o pauză. Mi-am început greaua trudă 
înființând un atelier de coşuri. Bieţii oameni cumpărau la 
Grenoble gratiile pentru scurs brânzeturile şi coşurile 
neapărat trebuincioase pentru sărăcia lor de negustorie. 
Stând într-o zi de vorbă cu un tânăr inteligent, i-am dat 
ideea să arendeze, pe malul pârâului, un loc mare pe care 
aluviunile îl îngrăşau an de an, numai bun pentru cultivarea 
răchitei. După ce am evaluat cantitatea de coşuri necesară 
în canton, m-am dus la Grenoble să caut un lucrător tânăr, 
fără bani dar priceput la treabă. L-am găsit şi nu mi-a fost 
greu să-l conving să se statornicească aici, făgăduindu-i să-i 
împrumut banii trebuitori pentru răchită până când 
plantaţia îi va procura cantitatea necesară. L-am povăţuit să 
vândă coşurile pe un preţ mai scăzut decât cel de la 
Grenoble şi, în acelaşi timp, să aibă grijă să fie cât mai 
bune. M-a înţeles. Răchitişul şi atelierul de coşuri alcătuiau 
o întreprindere care avea să dea roade abia după patru ani. 
După cum ştiţi, răchita nu e bună de tăiat decât la trei ani. 
În anul dintâi, coşarul meu a trăit din proviziile de care nu 
ducea lipsă. Curând s-a căsătorit cu o femeie cu ceva stare 
din satul Saint-Laurent-du-Pont. După care şi-a construit o 


casă solidă, luminoasă; eu l-am povăţuit cum să-şi aleagă 
locul şi cum să-şi întocmească odăile. Ce triumf, domnule! 
Creasem o adevărată industrie în acel târg, adusesem un 
producător şi câţiva lucrători. Găsiţi că bucuria mea e 
copilăroasă? În primele zile după statornicirea coşarului 
meu, nu puteam trece pe dinaintea atelierului său fără să- 
mi simt inima bătând mai tare în piept. Când în casa aceea 
nouă, cu obloane verzi, la poarta căreia se aflau o bancă, 
nişte butaşi de vie şi nişte legături de răchită, vedeam o 
femeie curată, frumos îmbrăcată, alăptând un prunc rozalb 
în mijlocul unor lucrători veseli, care cântau în vreme ce 
împleteau cu îndemânare la coşuri sub îndrumarea unui om 
care, până mai deunăzi sărman şi palid, acum respira 
numai fericire, vă mărturisesc, domnule, nu mă puteam 
împotrivi plăcerii de a mă face şi eu pentru o clipă coşar: 
intram în atelier ca să-i întreb cum le merg treburile şi 
simţeam o mulţumire pe care nu găsesc cuvinte să vi-o 
descriu. Mă bucuram de bucuria lor şi de a mea. În casa 
acelui om, primul care a crezut cu tărie în mine, îmi 
pusesem toate nădejdile. Vedeam în ea viitorul acestor 
sărmane locuri pe care, domnule, le şi purtam în suflet, aşa 
cum femeia coşarului îşi purta în suflet primul ei copil. 
Întâmpinasem destule piedici, destule prejudecăţi. Aveam 
de luptat cu violenta împotrivire pusă la cale de primar, un 
ignorant căruia eu mă substituisem, dar care nici pe 
departe nu avea influenţa de care mă bucurasem eu; am 
încercat să fac din el ajutorul meu şi complicele 
binefacerilor mele. Dar, domnule, tocmai în mintea lui, cea 
mai greoaie dintre toate, m-am străduit să aduc o rază de 
lumină. Am făcut apel la mândria şi la interesele lui. Vreme 
de şase luni, am cinat împreună şi l-am făcut părtaş al 
planurilor mele. Mulţi credeau că această prietenie 
necesară îmi va aduce neplăcerile cele mai crunte ale 
însărcinării mele; dar omul acela nu era oare o unealtă, ba 
încă cea mai prețioasă dintre toate? Vai de cel ce-şi 
nesocoteşte uneltele sau, mai rău, le lasă, cu nepăsare, să 


ruginească! Aş fi fost, de altminteri cât se poate de neserios 
dacă, în încercarea mea de a civiliza regiunea, aş fi 
pregetat la gândul de a civiliza un om. Treaba cea mai 
urgentă era acum să construiesc un drum. Dacă aveam să 
obţinem din partea consiliului municipal autorizaţia de a 
construi un drum de aici până la şoseaua ce duce spre 
Grenoble, apoi adjunctul meu urma să fie cel dintâi a trage 
foloase; căci, în loc de a-şi târî buştenii, pe bani grei, peste 
nişte poteci ca vai de lume, avea să-i transporte mai lesne, 
pe şoseaua cantonală, avea să poată face negoţ în stil mare 
cu lemn de tot felul şi să câştige, nu ca până acum o nimica 
toată de şase sute de franci anual, ci sume grase care într-o 
zi îi vor asigura o oarecare avere. Până la urmă am izbutit 
a-l convinge, încât omul a devenit adeptul meu. Cât a fost 
iarna de lungă, fostul meu primar a băut la cârciumă cu 
prietenii săi şi s-a priceput să arate cetăţenilor noştri că o 
şosea cantonală avea să fie un izvor de înavuţire pentru 
întreaga regiune, îngăduind tuturor să facă negoţ cu oraşul 
Grenoble. După ce consiliul municipal a votat construirea 
şoselei, am obţinut din partea prefectului o sumă de bani - 
din contul fondului departamental pentru binefaceri - ca să 
pot plăti transporturile pe care comuna nu le putea face din 
lipsă de căruţe. În sfârşit - pentru a termina mai degrabă 
această mare lucrare încât să se poată convinge de folosul 
ei până şi cei mai îndărătnici, care nu încetaseră a cârti 
împotrivă-mi răspândind zvonul că aveam de gând să 
reintroduc corvezile - în anul dintâi al administraţiei mele 
am atras, cu vorba bună sau cu sila, în toate duminicile, 
populaţia târgului, femei, copii, chiar şi bătrâni, pe creasta 
muntelui, unde însumi trasasem, pe un excelent teren de 
construcţie, drumul ce duce din satul nostru până la 
şoseaua spre Grenoble. Traseul drumului era mărginit, în 
chip fericit, de abundența materialelor. Această mare 
lucrare mi-a cerut multă răbdare. Unii cetăţeni, nesocotind 
legea, refuzau prestaţia în natură; alţii, care n-aveau nici 
pâine, nu puteau, ce-i drept, să piardă o zi de muncă; 


trebuia deci pe cei dintâi să-i lămuresc cu duhul blândeţei, 
iar celorlalţi să le distribui grâu. Cu toate astea, după ce am 
construit cam două treimi din lungimea drumului - care 
măsoară vreo două leghe - locuitorii ajunseseră a-şi da 
seama de foloasele lui, încât ultima treime s-a lucrat cu o 
tragere de inimă care m-a surprins. Am contribuit la 
îmbogățirea comunei plantând două şiruri de plopi de-a 
lungul şanţurilor şoselei. Astăzi, copacii alcătuiesc o 
adevărată avere şi în acelaşi timp dau înfăţişarea unei căi 
regale şoselei noastre care, dată fiind aşezarea ei, e veşnic 
uscată şi, de altminteri, atât de bine făcută încât 
întreţinerea nu ne costă nici două sute de franci pe an; am 
să vi-o arăt, căci până acum n-aţi avut prilej s-o vedeţi: 
venind încoace, cred că aţi apucat pe drumul cel frumos 
devale, altă şosea pe care oamenii au încercat s-o croiască 
ei înşişi acum trei ani ca să înlesnească legăturile 
întreprinderilor care se înfiinţaseră atunci în vale. Şi aşa, 
domnule, acum trei ani, bunul-simţ obştesc din acest târg, 
care odinioară era atât de neînţelegător, a ajuns la unele 
idei pe care, cu cinei ani înainte, un călător ar fi 
deznădăjduit poate încercând să le sădească în judecata 
oamenilor. Dar să continui. Atelierul împletitorului meu de 
coşuri era un adevărat exemplu de urmat pentru populaţia 
săracă. Dacă şoseaua avea să fie izvorul principal al 
prosperității viitoare a târgului, apoi mai trebuia să 
încurajăm şi toate meşteşugurile, ca sămânţa bunăstării să 
încolţească. În vreme ce sprijineam plantarea de răchitişuri 
şi împletitul coşurilor, în vreme ce îmi construiam şoseaua, 
continuam să lucrez pe tăcute la opera mea. Aveam doi cai; 
negustorul de lemne, ajutorul meu, avea trei, pe care nu-i 
putea potcovi decât la Grenoble, când avea drum pe-acolo; 
iată de ce am vorbit cu un potcovar - care se pricepea şi la 
îngrijirea animalelor - să vină la noi, făgăduindu-i că va 
avea mult de lucru. În aceeaşi zi am întâlnit un veteran, 
destul de îngrijorat de soarta lui, care nu avea altă avere 
decât o pensie de o sută de franci, dar care ştia să citească 


şi să scrie; i-am încredinţat postul de notar al primăriei; 
printr-o întâmplare norocoasă, i-am găsit şi soţie, încât 
omul şi-a văzut îndeplinite visurile lui de fericire. Acum, 
domnule, trebuia să fac rost de locuinţe pentru cele două 
tinere perechi, pentru împletitorul meu de coşuri şi pentru 
cele douăzeci şi două de familii care părăsiseră satul 
cretinilor. Alte douăsprezece familii, ai căror capi erau 
lucrători, producători şi consumatori, au venit aşadar a se 
statornici aici; zidari, dulgheri, ţiglari, tâmplari, lăcătuşi, 
geamgii care găsiră de lucru pentru multă vreme; nu 
trebuia să-şi facă şi ei case, după ce construiseră pentru 
alţii? Nu veneau ei însoţiţi de lucrătorii lor? În anul al 
doilea, în comună s-au zidit şaptezeci de case. O lucrare 
atrăgea alta după sine. Mărind populaţia târgului, cream 
noi trebuinţe, până atunci necunoscute acelor bieţi oameni. 
Necesităţile dădeau naştere la ateliere, atelierele la comerţ, 
comerţul la câştig, câştigul la bunăstare şi bunăstarea la 
idei utile. Lucrătorii de toate felurile cereau pâine gata 
coaptă - şi iată că apăru un brutar. Dar această populaţie - 
pe care o scosesem din înjositoarea ei nelucrare şi care 
devenise mai presus de orice activă - nu se mai putea 
alimenta cu hrişcă; o aflasem hrănindu-se cu grâu negru şi 
doream s-o văd trecând mai întâi la secară sau la un 
amestec de grâu şi secară, ca apoi, cândva, să pot vedea şi 
la cei mai săraci dintre ei o bucată de pâine albă. Pentru 
mine, unul, progresul intelectual se confunda cu progresul 
sanitar. Un măcelar aduce unei regiuni tot atâta inteligentă 
cât şi bogăţie. Cine munceşte mănâncă, şi cine mănâncă 
gândeşte. Prevăzând că într-o zi cultura griului va deveni 
necesară, cercetam cu luare-aminte calitatea solului; eram 
încredinţat că pot să conduc localitatea la o mare 
prosperitate agricolă şi să-i dublez numărul locuitorilor de 
îndată ce aceştia s-ar pune pe lucru. Sosise clipa. Domnul 
Gravier de la Grenoble poseda în comună nişte pământuri 
care nu-i aduceau nici un venit dar care se puteau 
transforma în holde de grâu. După cum ştiţi, domnul 


Gravier este şef de serviciu la prefectură. Simţindu-se legat 
de satul său, dar, în acelaşi timp, învins de stăruinţele mele, 
îmi acceptase, cu multă bunăvoință toate cererile; am 
izbutit să-l conving că, fără a-şi da seama, lucrase în 
propriul său interes. După câteva zile de rugăminţi, de 
consfătuiri, de discuţii pe marginea devizelor; după ce i-am 
garantat cu propria mea avere că nu riscă nimic în 
antrepriza de care nevastă-sa, minte scurtă, încerca să-l 
depărteze ca de ceva de spaimă, căzu la învoială să 
construiască aici patru ferme, fiecare de o sută de pogoane 
şi să ne avanseze banii trebuitori pentru desţelenirea 
pământului, procurarea de seminţe, de pluguri şi vite, ca şi 
pentru construirea unor drumuri de exploatare. La rândul 
meu, aveam să construiesc două ferme, atât pentru a-mi 
cultiva pământurile nelucrate cât şi pentru a da exemplul 
metodelor utile ale agriculturii moderne. În şase săptămâni, 
populaţia comunei a crescut cu trei sute de locuitori. Cele 
şase ferme în care urmau să se mute mai multe familii, 
vastele desţeleniri care se plănuiseră, toate muncile care 
erau de făcut atrăgeau lucrători. Rotari, lucrători la 
terasamente, meseriaşi, zileri veneau de pretutindeni. 
Şoseaua de la Grenoble era plină de căruţe, de un du-te- 
vino. Toată regiunea era numai mişcare. Circulaţia banilor 
stârnise în toţi pofta de câştig, delăsarea încetase, târgul se 
trezise. 

Încă două vorbe, ca să închei povestea cu domnul Gravier, 
unul dintre binefăcătorii cantonului nostru. Cu toată 
neîncrederea destul de firească la un orăşean de provincie, 
la un funcţionar, el ne-a avansat, în urma promisiunilor 
mele, mai mult de patruzeci de mii de franci, fără a avea 
siguranţa de a-i recupera. Fermele lui sunt astăzi arendate 
cu o mie de franci fiecare; fermierii lui au făcut afaceri atât 
de bune încât posedă fiecare cel puţin o sută de pogoane de 
pământ arabil, trei sute de oi, douăzeci de vaci, zece boi, 
cinci cai şi mai mult de douăzeci de argaţi. Mai precis: în 
anul al patrulea, ne-am terminat fermele. Am obţinut o 


recoltă de grâu la care oamenii de prin partea locului 
priveau ca la o minune, îmbelşugată cum numai un ogor 
lucrat pentru prima oară putea să dea. Dar ştiu că am 
tremurat în anul acela pentru opera mea! Ploile sau seceta 
puteau prea bine să-mi ruineze lucrările şi să slăbească 
încrederea pe care începusem s-o inspir. Cultura grâului 
cerea o moară - cea pe care aţi văzut-o şi care îmi aduce un 
venit de vreo cinci sute de franci pe an. lată de ce ţăranii 
spun, cu o vorbă de-a lor, că am noroc bun şi cred în mine 
ca în sfintele moaşte. Casele astea noi, fermele, moara, 
plantațiile, şoseaua au dat de lucru tuturor meseriaşilor pe 
care i-am atras la noi. Deşi construcţiile noastre valorează 
cel puţin cât cei şaizeci de mii de franci pe care i-am investit 
în regiune, suma asta am recâştigat-o cu vârf şi îndesat prin 
veniturile pe care ni le aduc consumatorii. lar eu nu 
contenesc să animez această industrie în faşă. La povaţa 
mea, un grădinar specialist în pepiniere s-a stabilit în 
localitate, unde eu propovăduiesc celor mai săraci să cultive 
pomi fructiferi ca să poată cuceri pe piaţa de la Grenoble 
monopolul vânzării fructelor. „Obişnuiţi să duceţi la piaţă 
brânzeturi, le spuneam, de ce n-aţi duce şi păsări, ouă, 
legume, vânat, nutreţuri şi altele?” Aşa au apărut mulţime 
de ateliere mici care au propăşit - la început mai încet, 
apoi, din zi în zi mai rapid. În fiecare săptămână, lunea, 
pornesc spre Grenoble mai bine de şaizeci de care 
încărcate cu bucatele noastre - şi astăzi ei arăm mai mult 
grâu pentru hrana orătăniilor decât semănam înainte 
vreme pentru hrana oamenilor. Negoţul de lemne a luat 
atât de mari proporţii încât s-a subdivizat. Încă din anul al 
patrulea al erei noastre industriale am avut negustori de 
lemne de foc, de bârne, de scânduri, de coajă de copac, 
până la urmă şi de cărbuni. Apoi au apărut patru ferăstraie 
noi pentru scânduri şi biciui. Deprinzând tainele negoţului, 
fostul primar a simţit nevoia să înveţe a citi şi a scrie. 
Cercetând preţul lemnului în diferite localităţi, a observat 
atât de mari deosebiri în avantajul exploatării sale încât şi-a 


câştigat pretutindeni noi cumpărători - iar astăzi furnizează 
lemn la o treime din clientela departamentului. Mijloacele 
noastre de transport s-au dezvoltat dintr-o dată; folosim 
astăzi trei rotari, doi şelari, fiecare cu câte cel puţin trei 
ajutoare. În sfârşit, avem nevoie de atât de mult fler încât în 
comună s-a statornicit şi un fierar - şi nu-i merge de loc rău. 
Dorinţa de câştig îi face pe oameni ambiţioşi; de aceea 
meseriaşii mei din comună au căutare în tot cantonul, în tot 
departamentul şi veniturile le sporesc odată cu vânzările. 
Ajungea să le arunc o vorbă, să le arăt noile debuşee; cu 
bunul lor simţ, ci făceau restul. În numai patru ani, 
înfăţişarea comunei s-o schimbat. Când am venit aici întâia 
dată nu se auzea nici un strigăt; la începutul anului al 
cincilea, totul era numai mişcare şi viaţă. Cântece vesele, 
zvon de ateliere şi zgomote înăbuşite sau intense de unelte. 
Îmi răsunau plăcut în auz. Vedeam pretutindeni o populaţie 
adunată într-o localitate nouă, curată, salubră, plantată cu o 
mulţime de arbori. Fiecare locuitor era conştient de 
bunăstarea sa şi pe toate chipurile citeai satisfacția unei 
vieţi bine folosite. 

— Aceşti cinci ani, continuă medicul după o pauză, 
alcătuiesc în ochii mei prima epocă a vieţii înfloritoare a 
comunei noastre. În anii aceştia desţelenisem şi 
însămânţasem ogoare şi suflete. De aici încolo, propăşirea 
oamenilor şi a meşteşugarilor nu avea să se mai oprească. 
O nouă epocă se pregătea. Curând această mică lume 
începu a dori să se îmbrace mai bine. Ne-am pomenit cu un 
negustor de mărunţişuri, apoi cu un cizmar, un croitor, un 
pălărier. Acest modest belşug ni l-a adus pe măcelar, pe 
băcan; apoi o moaşă, care mi-a fost de mare ajutor, căci 
pierdeam prea multă vreme cu naşterile. Pârloagele 
desţelenite dădură recolte excelente. Iar calitatea 
superioară a produselor noastre agricole am izbutit s-o 
păstrăm folosind îngrăşăminte şi bălegarul datorat creşterii 
populaţiei. Acum, ideea mea putea să se dezvolte în toate 
consecinţele ei. După ce am asanat casele şi cu încetul i-am 


convins pe locuitori să se hrănească mai bine şi să se 
îmbrace mai bine, mi-am zis că ar trebui ca acest început de 
civilizaţie să folosească şi animalelor. De grija pe care o 
aveam pentru vite depinde frumuseţea rasei şi a fiecărui 
animal şi, până la urmă, aceea a produselor: iată de ce am 
propovăduit asanarea grajdurilor. Lămurind oamenilor 
câştigul pe care-l aduce o vită bine adăpostită, bine 
ţesălată, în comparaţie cu slabul produs al dobitoacelor 
neîngrijite, i-am convins pe nesimţite să schimbe traiul 
animalelor din comună: nici o vită nu mai suferă. Vacile şi 
boii erau ţesălaţi ca în Elveţia şi în Auvergne. Stânele, 
grajdurile, staulele, lăptăriile, hambarele s-au refăcut după 
modelul construcţiilor mele şi ale domnului Gravier, care 
sunt mari, aerisite, deci salubre. Fermierii noştri erau 
apostolii mei, îi converteau repede pe necredincioşi, 
arătându-le prin rezultate imediate cât de sănătoase sunt 
principiile mele. Cât despre cei săraci, le împrumutam eu 
bani, mai ales celor harnici; aceştia erau un exemplu pentru 
ceilalţi. Urmând poveţele mele, s-au vândut îndată vitele 
betege, slăbănoage sau neproductive şi s-au înlocuit cu 
exemplare de nădejde. Drept pentru care, după o bucată de 
vreme, produsele noastre le-au înlăturat de pe piaţă pe cele 
din alte comune. Aveam cirezi admirabile, care ne dădeau 
piei bune. Mare lucru a însemnat progresul acesta! Şi iată 
cum. În economia rurală, nimic nu e inutil. Odinioară, 
vindeam pe nimica toată scoarţa de copac, iar pieile nu 
aveau nici ele mare preţ; dar odată ce le-am ameliorat 
calitatea, am folosit apa râului ca să construim mori pentru 
argăseala pieilor, am adus tăbăcari, al căror negoţ s-a 
dezvoltat rapid. Vinul, pe vremuri necunoscut la noi, unde 
nu se bea decât poşircă, a devenit, firesc, o trebuinţă: au 
apărut cârciumi. Cu timpul, cea mai veche dintre cârciumi 
s-a mărit, s-a transformat în han şi a început a furniza catâri 
călătorilor care, acum, luau drumul nostru pentru a ajunge 
la Grande-Chartreuse. De doi ani încoace, mişcarea 
comercială e atât de înfloritoare încât e nevoie de doi 


hangii. La începutul celei de a doua epoci a prosperității 
noastre, judecătorul s-a prăpădit. Din fericire pentru noi, l-a 
înlocuit la judecătoria de pace un fost notar din Grenoble, 
care, deşi se ruinase în speculaţii, mai poseda destulă avere 
ca să fie privit drept un om bogat. Domnul Gravier s-a 
priceput să-l convingă să se stabilească la noi; şi-a construit 
o casă frumuşică şi m-a ajutat în toate strădaniile mele; şi-a 
întemeiat o fermă şi a desţelenit pârloagele, iar astăzi are 
trei vile la munte. Familia lui e numeroasă. l-a concediat pe 
greilor şi pe portărel şi a numit în locul lor oameni mult mai 
instruiți şi în primul rând mai sârguincioşi decât cei vechi. 
Aceste două noi căsnicii au întemeiat o distilerie de cartofi 
şi o spălătorie de lână, două ateliere cât se poate de 
folositoare, pe care capii acestor familii le conduc fără a-şi 
părăsi ocupațiile de la judecătorie. Noile venituri pe care le- 
am adus comunei le-am folosit, cu învoirea tuturor, ca să 
construiesc o primărie, în localul căreia am instalat o şcoală 
gratuită şi o locuinţă pentru învăţător. Pentru această 
importantă funcţie am ales pe un biet preot 

constituţionall1 6, respins de credincioşii din departament şi 
care şi-a aflat printre noi un adăpost al bătrâneţelor sale. 
Învăţătoarea este o femeie onorabilă, care se ruinase încât 
nu mai ştia cum s-o scoată la capăt şi căreia noi i-am creat 
un rost; nu demult a înfiinţat un pension de fete, unde 
fermierii cu stare din regiune au început a-şi trimite 
odraslele. Domnule, dacă până aici mi-am luat dreptul de a 
vă înfăţişa istoria acestui colţ de ţară în propriul meu nume, 
acum a venit clipa când am început a împărţi cu domnul 
Janvier, preotul cel, nou, un adevărat episcop redus la 
proporţiile unei parohii, răspunderea acestei opere de 
regenerare obştească; datorită lui, în comună moravurile 
au devenit blânde şi frăţeşti, încât întreaga populaţie pare a 
alcătui o singură familie. Domnul Dufau, judecătorul, deşi a 
venit mai târziu printre noi, are acelaşi drept la 
recunoştinţa locuitorilor. Ca sa vă înfăţişez starea noastră în 
cifre mai grăitoare decât vorbele, aflaţi că localitatea 


posedă astăzi două sute de pogoane de pădure şi o sută 
şaizeci de pogoane de pământ arabil. În cifre rotunde, ea 
acordă preotului un salariu suplimentar de o sută de scunzi, 
două sute de franci guardului, tot atâta învățătorului şi 
învăţătoarei; ea dispune de cinci sute de franci pentru 
întreţinerea drumurilor, tot atâta pentru reparaţiile 
necesare la primărie, la casa parohială, la biserică şi pentru 
alte cheltuieli. Peste cincisprezece ani, va furniza lemn tăiat 
în valoare de o sută de mii de franci şi-şi va putea achita 
contribuţiile fără să încaseze nici un ban de la locuitori; va 
fi, cu siguranţă, una dintre cele mai bogate comune din 
Franţa. Dar, domnule, mă tem că vă plictisesc! Spuse 
Benassis către Genestas, observând că interlocutorul său 
căzuse pe gânduri, încât putea părea neatent. 

— Nu, deloc, răspunse maiorul. 

— Domnule, continuă medicul, comerţul, meşteşugurile, 
agricultura şi consumul nostru aveau un caracter local, 
încât, la un moment dat, progresul nostru s-ar fi oprit. Am 
cerut deschiderea unui oficiu poştal, a unui debit de tutun, 
praf de puşcă şi cărţi de joc; prin plăcerile pe care le oferea 
atât locul cât şi noua noastră societate, l-am constrâns pe 
perceptorul dărilor să părăsească satul unde-i plăcuse lui 
până atunci să locuiască şi să se mute în reşedinţa 
cantonului; la vremea potrivită, după ce cream trebuinţele 
noi, aduceam în localitate factorii productivi care le puteau 
satisface; am adus familii şi oameni de nădejde cărora le-am 
dat, tuturor, sentimentul proprietăţii; astfel, pe măsură ce 
făceau rost de bani, pământurile se desţeleneau; mica 
agricultură, micii proprietari apăreau în număr mare şi 
puneau în valoare munţii. Sărăntocii pe care-i aflasem aici 
mergând pe jos spre Grenoble cu câteva bucăţi de brânză, 
mergeau acum cu căruţa ducând fructe, ouă, găini, curcani. 
Pe nesimţite, toţi prinseră cheag. Până şi cei mai nepricopsit 
îşi avea grădina lui, unde cultiva legume, fructe, trufandale. 
În sfârşit - semn de bunăstare! 


— Nimeni nu-şi mai cocea pâinea, căci n-avea vreme 
pentru asta, iar cirezile erau lăsate în seama copiilor. 
Numai că acest focar industrial, domnule, trebuia întreţinut 
hrănindu-l neîncetat cu alimente noi. Localitatea nu 
dispunea încă de o industrie înfloritoare, în stare să 
întreţină această producţie comercială şi a face necesare 
mari tranzacţii, de nişte antrepozite, de un debuşeu. Nu 
este destul ca o ţară să nu piardă nimic din suma de bani pe 
care o posedă şi care alcătuieşte capitalul ei; nu-i veţi 
ameliora cu nimic bunăstarea dacă nu veţi face să circule - 
cu mai multă sau mai puţină îndemânare, prin jocul 
producţiei şi al consumului - această sumă printr-un număr 
cât mai mare de mâini. Când o ţară e în plină înflorire, şi 
când produsele ei se află în echilibru cu consumul, sunt 
necesare - spre a crea apoi noi averi şi a creşte avuţia 
publică - schimburi externe care să poată asigura balanței 
sale comerciale un activ permanent. Ideea asta a 
determinat întotdeauna statele fără o bază teritorială, 
precum Tirul, Cartagina, Veneţia, Olanda sau Anglia, să 
pună mâna pe căile comerciale. Am căutat, pentru mica 
noastră lume, o idee asemănătoare, ca să creez o a treia 
epocă, a comerţului. Prosperitatea noastră, pe care 
călătorul cu greu o observă, căci reşedinţa cantonului 
nostru seamănă cu toate celelalte, a fost numai pentru mine 
uluitoare. Locuitorii, al căror număr a crescut pe nesimţite, 
n-au putut să-şi dea seama de aspectul de ansamblu al 
lucrurilor participând la mişcare. După şapte ani, am 
întâlnit doi străini, adevăraţi binefăcători ai acestui târg pe 
care, poate, îl vor transforma în oraş. Unul este un tirolez 
de o îndemânare nemaipomenită, care face încălţăminte 
pentru ţărani şi pantofi pentru lumea elegantă din 
Grenoble, aşa cum nici un lucrător din Paris nu s-ar 
pricepe. E un biet lăutar ambulant, unul dintre acei 
germani îndemânatici care lucrează cu scule făcute de ei 
înşişi - în cazul acesta şi muzica, şi instrumentul ei - şi care 
s-a oprit în târgul nostru venind din Italia, pe care o 


colindase cântând şi lucrând. A întrebat prin comună dacă 
n-avem careva nevoie de încălțări, a fost îndrumat spre 
mine; i-am comandat două perechi de cizme, cărora le-a 
luat măsura. Uimit de îndemânarea acestui străin, am intrat 
în vorbă cu el şi mi-au plăcut răspunsurile lui precise; 
purtarea şi înfăţişarea lui mi-au întărit buna părere pe care 
mi-o formasem; i-am propus să rămână în comună 
făgăduindu-i să-l sprijin din toate puterile în meseria lui şi, 
în adevăr, i-am pus la dispoziţie o sumă destul de mare de 
bani. A primit, Eu, unul, aveam gândul meu. Pieile noastre 
erau de calitate mai bună, curând aveam să le folosim 
fabricând încălţăminte ieftină. Mă gândeam să reîncep, la 
proporţii mai mari, afacerile cu coşurile. Întâmplarea îmi 
scoase în cale un om cât se poate de priceput şi de 
sârguincios, pe care trebuia să-l angajez, pentru ca 
localitatea să se poată bucura de un negoţ productiv şi 
stabil. Încălţămintea reprezintă una dintre acele mărfuri a 
cărei fabricare nu încetează niciodată şi ale cărei avantaje, 
oricât ar fi de mici, sunt îndată apreciate de consumator. 
Am avut noroc şi nu m-am înşelat, domnule. Astăzi posedăm 
cinci tăbăcării care valorifică toate pieile din departament, 
ba uneori mai aduc şi din Provence, fiecare cu moara ei. 
Aflaţi, domnule, că aceste tăbăcării nu pot furniza 
cantitatea de piei necesară tirolezului, care are nu mai 
puţin de patruzeci de lucrători! Celălalt om - a cărui 
poveste e la fel de curioasă dar care poate că v-ar obosi să 
vi-o istorisesc - este un simplu ţăran care a descoperit 
mijlocul de a fabrica, cu o cheltuială mai mică decât 
oriunde, pălăriile acelea cu borurile late care se poartă prin 
părţile noastre; şi le exportă în toate departamentele 
vecine, până în Elveţia şi în Savoia. Aceste două industrii - 
izvoare nesecate de bunăstare, dacă vom veghea la 
calitatea lor bună şi la preţul lor scăzut - mi-au sugerat 
ideea de a întemeia aici trei bâlciuri pe an; prefectul, mirat 
şi el de progresele industriei din canton, m-a sprijinit să 
obţin decretul regal necesar pentru înfiinţarea lor. Anul 


trecut am ţinut tustrele bâlciurile; acum li s-a dus vestea 
până în Savoia, unde-s cunoscute sub denumirea de 
bâlciurile de încălţăminte şi pălării. Aflând de schimbările 
astea, secretarul unui notar din Grenoble, un tânăr sărac 
dar cu carte, om foarte sârguincios, logodit cu domnişoara 
Gravier, a plecat la Paris să ceară înfiinţarea unui post de 
notar - şi cererea i s-a aprobat. Şi fiindcă slujba nu l-a 
costat nimic17, a izbutit să-şi construiască şi o casă, drept 
în faţa locuinţei judecătorului de pace, în piaţa Târgului cel 
nou. Astăzi, bâlciul se ţine în fiecare săptămână şi se încheie 
afaceri destul de mari cu vite şi grâne. La anu' vom avea cu 
siguranţă un spiţer, apoi un ceasornicar, un negustor de 
mobilă şi un librar, în sfârşit, inutilităţile atât de necesare în 
viaţă. Până la urmă, poate că vom lua înfăţişarea unui orăşel 
cu case burgheze. Ne-am civilizat atât de mult încât în 
consiliul municipal nu am întâmpinat nici cea mai uşoară 
împotrivire când am cerut să se repare şi să se zugrăvească 
biserica, să se construiască o casă parohială, să se 
amenajeze un loc frumos pentru iarmaroc unde să se 
planteze şi copaci, apoi să se alinieze casele, ca să avem, cu 
timpul, străzi drepte, curate şi însorite. Şi aşa, domnule, am 
ajuns de avem astăzi o mie nouă sute de fumuri în loc de o 
sută treizeci şi şapte, trei mii de vite cornute în loc de opt 
sute - iar în loc de şapte sute de suflete, cât aveam înainte, 
astăzi avem în comună două mii, ba chiar trei mii dacă 
punem la socoteală şi locuitorii din vale. Avem 
douăsprezece case bogate, o sută de familii înstărite, două 
sute care progresează. Ceilalţi muncesc. Toată lumea ştie să 
citească şi să scrie. În sfârşit, avem şaptesprezece 
abonamente la diferite ziare. Prin canton veţi mai întâlni 
oameni năpăstuiţi, văd şi eu prea destui; dar nimeni nu mai 
cerşeşte, toată lumea are de lucru. Doi oameni călare 
umblă pe la casele oamenilor şi îngrijesc de bolnavi; 
oricând, mă pot plimba fără teamă; pe o rază de cinci leghe 
şi cel ce-ar cuteza să tragă cu arma în mine ar plăti cu viaţa 
în mai puţin de zece minute. De pe urma acestor 


transformări, eu, unul, n-am câştigat nimic decât dragostea 
tăcută a locuitorilor şi plăcerea de a auzi pe toţi oamenii 
spunându-mi, cu un aer vesel, când mă întâlnesc: „Bună 
ziua, domnule Benassis!” înţelegeţi, sper, că averea pe care 
fără voie am agonisit-o cu fermele mele model este, în mâna 
mea, nu un rezultat, ci un mijloc. 

— Dacă în fiecare localitate s-ar găsi cineva să vă urmeze 
exemplul, Franţa ar fi mare, domnule, şi ar putea să nu-i 
pese de Europa! Strigă Genestas înflăcărat. 

— Vai, dar vă rețin de o jumătate de ceas, spuse Benassis; 
s-a înserat, să mergem la cină. 

Privită din grădină, casa medicului înfăţişează o faţadă cu 
câte cinci ferestre la fiecare cat. Are parter şi etaj, iar 
acoperişul din ţiglă înveleşte mansardele proeminente. 
Obloanele verzi contrastează cu cenuşiul pereţilor 
împodobiţi, între caturi, de la un capăt la altul, ca o friză, de 
viță-de-vie. Jos, de-a lungul peretelui, câţiva trandafiri de 
Bengal vegetează amărâţi, pe jumătate înecaţi de apa care 
se scurge de pe acoperişul fără streaşină. 

Dacă intri prin palierul cel mare, care serveşte drept 
anticameră, vezi la dreapta un salon cu patru ferestre care 
dau unele spre curte, altele spre grădină. Acest salon 
pentru care, fără îndoială, bietul răposat făcuse multe 
economii şi în care îşi pusese multe speranţe, este pardosit 
cu scânduri, iar pereţii sunt acoperiţi jos cu lambriuri, iar 
mai sus cu un tapet de acum două secole. Jilţurile, înalte şi 
încăpătoare, de brocart înflorit, vechile girandole18 aurite 
care împodobesc şemineul şi draperiile cu canafuri mari, 
mărturiseau opulenţa de care se bucurase preotul. Benassis 
completase mobilierul, care nu era lipsit de gust, 
adăugându-i două console de lemn cu ghirlande sculptate, 
aşezate faţă în faţă între ferestre, şi un ceasornic acoperit 
cu solzi şi cu gravuri în aramă care împodobea şemineul. 
Medicul intra rareori în această încăpere care exala mirosul 
umed al odăilor veşnic închise. Simţeai încă prezenţa 
defunctului preot, aroma particulară a tutunului său părea 


că pluteşte la gura vetrei, unde obişnuia să şadă. Cele două 
jilțuri mari erau aşezate simetric de cele două parii ale 
căminului, în care nu se mai făcuse foc de când plecase 
domnul Gravier, dar unde acum ardeau vesel nişte cetini de 
brad. 

— Seara mai e încă frig, spuse Benassis, şi un pic de 
căldură nu strică. 

Îngândurat, Genestas începu a-şi lămuri nepăsarea 
medicului pentru cele obişnuite ale vieţii. 

— Domnule, îi spuse, aveţi un suflet de adevărat cetăţean 
şi mă mir că, după ce aţi înfăptuit atât de multe, nu 
încercaţi să lămuriţi şi guvernul. 

Benassis începu a râde, dar încetişor şi cu un aer trist. 

— Cu alte cuvinte, să scriu vreun memoriu despre 
mijloacele de a civiliza Franţa? Şi domnul Gravier mă 
îndemna la fel. Vai, domnule! Nu-i chip să lămureşti un 
guvern şi, dintre toate guvernele, cel mai anevoie de 
lămurit e tocmai acela care îşi închipuie că luminează pe 
alţii. Desigur ceea ce am făcut noi pentru cantonul nostru 
ar trebui să facă toţi primarii pentru ale lor, magistratul 
municipal pentru oraşul său, subprefectul pentru 
circumscripţia sa, prefectul pentru departament, ministrul 
pentru Franţa, fiecare în sfera de interese pentru care 
răspunde. Dacă eu am convins lumea să se construiască o 
şosea de două leghe, apoi unul ar îngriji să se facă un drum, 
altul un canal; dacă eu am încurajat fabricarea de pălării 
pentru ţărani, ministrul ar putea elibera Franţa de jugul 
industrial al străinătăţii, încurajând manufacturile de 
ceasornicărie, ajutând perfecţionarea prelucrării fierului 
sau oţelului, fabricarea pilelor sau a creuzetelor, cultura 
borangicului sau a nutreţurilor, în materie de comerţ, a 
încuraja nu înseamnă a proteja. Politica cea adevărată 
trebuie să năzuiască a elibera ţara de orice tribut dat 
străinătăţii, dar fără ajutorul ruşinos al vămilor şi al 
prohibiţiilor. Industria nu poate fi salvată decât prin ea 
însăşi, concurenţa e viaţa ei. Dacă o protejăm, adoarme; 


monopolul o ucide, ca şi tarifele prohibitive. Numai 
proclamând libertatea negoţului, o ţară poate face ca 
întreaga străinătate să-i devină tributară, numai coborând 
preţurile produselor sale manufacturate sub nivelul celor 
ale concurenţilor săi. Franţa poate atinge această ţintă mult 
mai lesne decât Anglia, căci posedă un teritoriu destul de 
întins pentru a-şi menţine produsele agricole la preţuri care 
îngăduie salarii scăzute în industrie; spre aceasta ar trebui 
să năzuiască stăpânirea noastră. Aceasta e problema 
principală a vremii noastre. Dragă domnule, nu acest studiu 
e scopul vieţii mele, sarcina asta pe care cu atâta întârziere 
mi-am luat-o e numai accidentală. Şi-apoi, lucrurile astea 
sunt prea simple ca să poată alcătui o ştiinţă, nu au în ele 
nimic strălucitor, ci au nenorocul de a fi pur şi simplu utile. 
În sfârşit, să nu ne pripim. Ca să obţii succese în privinţa 
asta, trebuie să găseşti în fiecare dimineaţă în tine însuţi, 
aceeaşi doză din curajul cel mai rar şi în aparenţă cel mai 
uşor: curajul profesorului care repetă necontenit aceleaşi 
lucruri, curaj nerăsplătit. Dacă ne descoperim cu respect în 
faţa bărbatului care, asemenea domniei-voastre, şi-a vărsat 
sângele pe câmpul de luptă, apoi ne batem joc de cel care-şi 
cheltuieşte cu zgârcenie energia vieţii spunând aceleaşi 
vorbe unor copii de aceeaşi vârstă. Binele făcut pe ascuns 
nu ispiteşte pe nimeni. Ne lipseşte în primul rând virtutea 
civică pe care marii bărbaţi din antichitate o puneau în 
serviciul patriei, ei, care luau loc în ultimele rânduri când 
nu comandau. Boala vremii noastre este superioritatea. 
Avem prea mulţi sfinţi. Odată cu monarhia, am uitat de 
onoare, odată cu credinţa părinţilor - de virtuţi, odată cu 
zadarnicele noastre încercări de a conduce - de patriotism. 
Aceste principii nu mai există decât în parte, în loc să 
însufleţească mulțimile, căci ideile nu pier niciodată. Acum, 
pentru a sprijini societatea, nu avem altă proptea decât 
egoismul. Indivizii cred în ei înşişi. Viitorul aparţine omului 
social; mai departe nu mai vedem. Bărbatul de seamă care 
ne va salva din prăpastia spre care alergăm se va folosi, 


fără îndoială, de individualism pentru a reface națiunea; dar 
în aşteptarea acelei regenerări, trăim în veacul intereselor 
materiale şi al pozitivului. Acest din urmă cuvânt stă pe 
buzele tuturor. Suntem cu toţii evaluaţi în cifre nu după cât 
preţuim, ci după cât cântărim. Dacă e fără haină, bărbatul 
cel mai energic abia obţine o privire. Şi aşa gândeşte şi 
stăpânirea. Ministrul trimite o biată medalie marinarului 
care, punându-şi viaţa în joc, salvează doisprezece oameni, 
dar acordă crucea de onoare deputatului care-i vinde glasul 
său. Vai de (ara astfel întocmită! Naţiunile, ca şi indivizii, îşi 
datorează energia numai sentimentelor mari. Sentimentele 
unui popor alcătuiesc crezul său. Noi, în loc de crez, avem 
interese. Dacă fiecare nu se gândeşte decât la sine şi nu are 
încredere decât în sine, cum vreţi să existe mult curaj civic, 
când condiţia acestei virtuţi este tocmai renunţarea-de- 
sine? Curajul civic şi curajul militar îşi au originea în acelaşi 
principiu. Domnia-voastră sunteţi chemat a vă sacrifica 
viaţa într-o clipă, a noastră se scurge picătură cu picătură. 
De ambele părţi, aceleaşi lupte, în alte forme. Nu e de-ajuns 
să fii om de bine pentru a civiliza fie şi cel mai umil colţ de 
lume, mai trebuie să fii şi instruit; unde mai pui că 
instrucţiunea, probitatea, patriotismul nu înseamnă nimic 
fără voinţa fermă cu care un om trebuie să se desprindă de 
orice interes personal pentru a se consacra unui gând 
social. Ce-i drept, niciunul din satele Franţei nu duce lipsă 
de bărbaţi învăţaţi, de patrioţi; dar sunt încredinţat că nu 
veţi găsi în fiecare canton un om la care aceste preţioase 
calităţi să se însoţească cu acea voinţă neslăbită şi 
pricepere cu care fierarul îşi bate fierul. Omul care distruge 
şi omul care clădeşte sunt două fenomene de voinţă: unul 
pregăteşte opera, celălalt o realizează; cel dintâi ne apare 
ca un duh al răului, al doilea s-ar zice că e un duh al binelui; 
unul are parte de glorie, celălalt de uitare. Răul e înzestrat 
cu un glas tunător care trezeşte firile vulgare şi le umple de 
admiraţie, în vreme ce binele stă multă vreme tăcut. 
Amorul-propriu uman optează repede pentru rolul cel mai 


strălucitor. O faptă bună, făcută fără nici un gând ascuns, va 
rămâne întotdeauna un simplu accident până când, prin 
educaţie, în Franţa se vor schimba moravurile. Dar când 
vom avea o altă morală, când vom li cu toţii mari cetăţeni, 
nu vom deveni oare, cu toate tabieturile unui trai vulgar, 
poporul cei mai plicticos, cel mai plictisit, cel mai puţin 
artist, cel mai nefericit de pe faţa pământului? La aceste 
mari întrebări, nu mi-e dat să răspund, nu eu sunt în 
fruntea ţării. Lăsând la o parte gândurile astea, mai sunt şi 
alte dificultăţi care împiedică guvernul să adopte principii 
exacte. În ce priveşte civilizaţia, domnule, nimic nu este 
absolut. Unele idei pot fi potrivite pentru o regiune şi 
mortale pentru alta - şi cu inteligenţele, lucrurile se petrec 
la fel. Avem atât de mulţi funcţionari răi, tocmai pentru că 
guvernul, ca şi gustul, porneşte de la un sentiment cât se 
poate de înalt, dar curat. În privinţa asta, spiritul depinde 
de un imbold al sufletului, nicidecum de o ştiinţă. Nimeni nu 
e în măsură să judece nici hotărârile, nici gândurile unui 
funcţionar. 

— Adevăraţii săi judecători sunt departe de el, iar 
rezultatele încă şi mai departe. Drept pentru care, fără 
teamă, oricine se poate da drept funcţionar. În Franţa, 
spiritul exercită asupra oamenilor o adevărată seducţie, 
ceea ce ne inspiră o mare stimă pentru oamenii cu idei; dar 
ideile nu fac nici două parale când lipseşte voinţa. În sfârşit, 
a conduce înseamnă nu numai a impune mulţimii anumite 
idei sau metode mai mult sau mai puţin potrivite, ci a 
imprima ideilor, rele sau bune, ale acestor mulţimi, o 
direcţie utilă, conformă cu binele obştesc. Dacă într-o 
regiune prejudecățile şi rutina împing lucrurile pe un drum 
greşit, locuitorii înşişi renunţă la greşeli. În economia 
rurală, politică sau casnică, orice greşeală duce la pierderi 
pe care interesul, cu vremea, le îndreaptă. La noi, din 
fericire, am dat de o tabula rasa. Urmându-se poveţele 
mele, pământul se lucrează bine; dar în agricultură nu era 
nici un procedeu şi pământul era bun; de aceea a fost uşor 


pentru mine să introduc cultura cu cinci asolamente, 
păşunile artificiale şi cartoful. Sistemul meu agronomic nu 
se lovea de nici o prejudecată. Nimeni nu se servea de fiare 
de plug din cele rele, ca în unele părţi ale Franţei; pentru 
puţinele lucrări care se făceau la câmp, săpăliga era de 
ajuns. Rotarul avea interes să ridice în slăvi căruțele mele, 
ca să-şi vândă roţile - încât aveam în el un adevărat 
complice. Dar şi de data asta, ca şi în unele dăţi, m-am 
străduit să împac interesele tuturor. Apoi am trecut de la 
produsele care-i interesau direct pe aceşti bieţi oameni, la 
altele, care le puteau aduce mai multă bunăstare. Nu am 
importat nimic de peste hotare, ci doar am sprijinit 
exporturile care urmau să-i îmbogăţească şi ale căror 
beneficii erau direct înglobate. Aceşti oameni erau apostolii 
mei cu fapta şi fără să-şi dea seama. Alt motiv! Ne aflăm la 
numai cinci leghe de Grenoble - şi în apropierea oraşelor 
mari se pot găsi destule debuşee pentru mărfuri. Dar nu 
toate comunele sunt aşezate în apropierea oraşelor. Într-o 
chestiune ca asta, e necesar să ţii seama de spiritul regiunii, 
de starea şi resursele ei, să studiezi terenul, oamenii şi 
lucrurile şi nu să gândeşti, bunăoară, să plantezi vii în 
Normandia19. Iată de ce nimic nu e atât de nestatornic ca 
politica; ea nu are principii generale. Legea e una pentru 
toţi, dar morala, pământul şi inteligenţa nu sunt; numai că 
politica este arta de a aplica legile fără a vătăma interesele 
nimănui, deci totul are un caracter local. De partea cealaltă 
a muntelui, la poalele căruia se află satul pe care l-am 
părăsit, e cu neputinţă să ari cu plugul cu roţi, stratul de 
pământ negru nefiind destul de adânc; încât dacă primarul 
acelui sat ar dori să ţină pasul cu noi, i-ar ruina pe locuitori. 
lată de ce l-am povâăţuit să planteze butuci de vie - şi anul 
trecut de pe acel petic de pământ s-au scos recolte 
excelente, ei ne dau vin şi noi le dăm din grâul nostru. 

Pe scurt, mă bucuram de oarecare încredere la aceşti 
ţărani, pe care-i învăţam mereu, eram neîncetat în legătură 
cu ei. Îi vindecam de boli, atât de lesne de vindecat; de fapt, 


le redăm puterile printr-o hrană mai substanţială. Fie din 
economie, fie din sărăcie, cei de la ţară se hrănesc atât de 
mizerabil încât pricina tuturor bolilor e numai lipsa - deşi în 
general sunt destul de sănătoşi. Când, din spirit religios, am 
optat pentru traiul ăsta de obscură resemnare, am ezitat 
multă vreme dacă să mă fac preot, medic de tară sau 
judecător. 

Nu fără pricină, scumpe domnule, s-a ivit zicala despre 
cele trei robe negre - preotul, omul legii, medicul: unui 
oblojeşte rănile sufletului, celălalt ale buzunarului, al treilea 
ale trupului; ei reprezintă societatea în cei trei principali 
termeni de existentă ai săi: conştiinţa, averea, sănătatea. A 
fost o vreme când cel dintâi - apoi al doilea - erau totul în 
sat. Străbunii noştri gândeau - şi poate că nu se înşelau - că 
preotul, stăpân peste idei, trebuia să conducă ţara: astfel, 
preotul a devenit rege, pontif şi judecător: dar pe-atunci 
totul era numai credinţă şi conştiinţă. Astăzi, toate s-au 
schimbat; să luăm vremea noastră, aşa cum este ea. Eu, 
unul, cred că progresul civilizaţiei şi bunăstarea mulţimii 
depind de aceşti trei bărbaţi, cele trei puteri care tac ca 
poporul să simtă îndată acţiunea faptelor, a intereselor şi a 
principiilor, cele trei mari consecinţe pe care le produc, la o 
naţiune, evenimentele, averile şi ideile. Timpul înaintează şi 
aduce cu sine schimbări, proprietăţile se rotunjesc sau se 
micşorează şi în toate trebuie să se pună rânduială potrivit 
cu aceste variate mutații: de aici decurge principiul ordinei. 
Pentru a civiliza lumea, pentru a crea bunuri, trebuie să 
convingem masele că interesele particulare se acordă cu 
cele naţionale care se satisfac prin fapte, interese şi 
principii. 

Aceste trei profesiuni, care duc cu necesitate spre aceste 
rezultate umane, îmi par a fi astăzi cele mai mari pârghii 
ale civilizaţiei; numai ele pot oricând oferi unui om de bine 
mijloacele eficace de a îmbunătăţi starea păturilor sărace 
cu care se află în permanente legături. Dar ţăranul îşi 
pleacă mai degrabă urechea la omul care-i prescrie o reţetă 


ca să-i salveze trupul decât la preotul care-i predică despre 
mântuirea sufletului: unul îi poate vorbi de pământul pe 
care-l lucrează, celălalt e nevoit să-i amintească despre cele 
cereşti, de care omul nostru, din nefericire, puţin îi pasă; 
spun „din nefericire” pentru că dogma vieţii viitoare este nu 
numai o mângâiere dar şi un instrument de conducere a 
oamenilor. Nu-i aşa că religia e singura putere care 
consfinţeşte legile sociale? Recent, l-am justificat pe 
Dumnezeu. În lipsa religiei, guvernul s-a văzut nevoit să 
născocească Teroarea20 pentru ca legile sale să devină 
executorii; dar era o teroare omenească - şi a trecut. Dar, 
domnule, când un ţăran cade bolnav şi zace pe un pat 
mizerabil sau e în convalescenţă, se vede nevoit să asculte 
nişte explicaţii logice, pe care le înţelege uşor atunci când îi 
sunt limpede înfăţişate. Datorită acestei idei m-am făcut 
medic. Socoteam cu ţăranii mei, pentru ei; le dădeam 
numai sfaturi sigure, care-i constrângeau să recunoască 
justeţea vederilor mele. Cu poporul nu ne este îngăduit să 
greşim. Infailibilitatea l-a făcut pe Napoleon - şi ar fi făcut 
din el un zeu dacă universul n-ar fi auzit că a fost înfrânt la 
Waterloo. Mahomed a creat o religie după ce a supusa 
treia parte a globului, numai fiindcă a ferit lumea de 
spectacolul morţii sale. Pentru primarul din sat şi pentru 
cuceritor, aceleaşi principii: națiunea şi comuna alcătuiesc o 
aceeaşi turmă. Pretutindeni, mulţimea e aceeaşi. Afară de 
asta, m-am arătat aspru cu cei pe care-i îndatoram din 
buzunarul meu. Fără această fermitate, toţi şi-ar fi bătut joc 
de mine. "Ţăranii, ca şi oamenii din societatea înaltă, 
sfârşesc prin a-l dispreţui pe cel pe care-l înşală. A fi păcălit 
- nu înseamnă oare a da dovadă de slăbiciune? Numai forţa 
e în stare să conducă. Niciodată n-am cerut nimănui nici un 
bănuţ pentru consultaţiile mele, afară numai de la cei 
bogaţi de tot; dar toată lumea cunoaşte preţul ostenelilor 
mele. Prescriu tuturor medicamente, numai celor săraci nu. 
Dacă ţăranii mei nu-mi plătesc, apoi îşi cunosc datoriile; 
uneori îşi liniştesc conştiinţa aducându-mi ovăz pentru cai 


sau grâu - când nu e prea scump. Dar chiar dacă morarul 
nu mi-ar oferi, drept răsplată a ostenelilor mele, decât nişte 
ţipari şi încă i-aş spune că e prea darnic pentru o nimica 
toată; politeţea mea se va dovedi rentabilă: la iarnă aş 
obţine din parte-i câţiva saci de făină pentru săraci. Da, 
domnule, oamenii ăştia au inimă, dacă nimeni nu-i 
înăcreşte. Astăzi gândesc mai mult de bine şi mai puţin de 
rău despre ei decât odinioară. 

— V-aţi dat multă osteneală! Spuse Genestas. 

— Ba, deloc, răspunse Benassis. Căci nu mă costă măi mult 
dacă le spun ceva util în loc să le spun fleacuri. Mergând pe 
drum cu ei, stând la taifas, râzând, le vorbeam despre ei 
înşişi. La început, oamenii nu m-au ascultat şi a trebuit să 
mă lupt îndelung cu îndărătnicia lor: eram un burghez, iar 
pentru ei un burghez e un vrăjmaş. Războiul ăsta mă distra. 
Între a face binele sau a face răul nu există altă deosebire 
decât pacea conştiinţei sau neliniştea ei, pedeapsa aceeaşi 
este. Dacă ticăloşii ar voi să se poarte bine, ar deveni 
milionari în loc să meargă la spânzurătoare, asta-i tot. 

— Domnule, strigă Jacquotte intrând, cina se răceşte! 

— Domnule, spuse Genestas, oprindu-l pe medic cu un 
gest, am o singură observaţie a vă face în legătură cu ceea 
ce mi-aţi spus. Nu am avut prilej să citesc nimic despre 
războaiele lui Mahomed, aşa că nu pot spune nimic despre 
talentele lui militare; dar dacă l-aţi fi văzut pe împărat 
manevrând în timpul campaniilor din Franţa, îndată l-aţi fi 
luat drept un zeu; şi a fost înfrânt la Waterlo tocmai pentru 
că era mai mult decât un om, făcea prea multă umbră 
pământului şi pământul s-a cutremurat sub paşii săi, aşa să 
ştiţi. De altminteri, sunt deplin de părerea domniei-voastre 
în toate celelalte şi, dracu să mă ia! Femeia care v-a adus pe 
lume nu şi-a irosit zadarnic vremea. 

— Hai strigă Benassis surâzând, să ne aşezăm la masă. 

Sufrageria era toată panelată cu lemn şi vopsită în 
cenuşiu. Mobilierul consta din câteva scaune de pai, un 
bufet, dulapuri, o sobă şi faimoasa pendulă a răposatului 


preot, apoi perdele albe la ferestre. Masa, aşternută cu o 
faţă albă, nu avea nimic luxos. Vesela era de faianţă. Supa 
consta, după gustul defunctului preot, din bulionul cel mai 
hrănitor pe care o bucătăreasă l-a putut fierbe şi concentra 
vreodată. Medicul şi oaspetele său abia apucaseră să-şi 
mănânce supa când, fără veste, un om intră în bucătărie şi 
apoi, cu toată împotrivirea Jacquottei, dădu buzna în 
sufragerie. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă medicul. 

— S-a întâmplat, domnule, că doamna Vigneau, cocoana 
noastră, s-a făcut albă la faţă, albă de ne-a speriat pe toţi! 

— Vin îndată, strigă vesel Benassis, mă scuzaţi că plec de 
la masă. 

Şi se ridică. Cu toate stăruinţele medicului, Genestas se 
jură milităreşte, aruncându-şi şervetul, că nu va rămâne la 
masă fără gazda sa - şi, în adevăr, trecu în salon să se mai 
încălzească, cu gândul la mizeriile pe care inevitabil le 
înduri în toate situaţiile în care te poţi pomeni pe lumea 
asta. 

Benassis se întoarse curând şi cei doi viitori prieteni se 
aşezară iarăşi la masă. 

— Mai adineauri v-a căutat laboureau, spuse Jacquotte 
stăpânului său, aducând mâncarea pe care o ţinuse la foc. 

— Cine s-a îmbolnăvit la el? Întrebă medicul. 

— Nimeni, domnule; voia o consultaţie pentru dânsul, 
zicea, o să mai treacă pe la noi. 

— Bine. 

— Acest Taboureau, continuă Benassis adresându-se lui 
Genestas, este pentru mine un adevărat tratat de filosofie; 
când va veni, să-l cercetaţi cu luare-aminte, sunt sigur că o 
să vă intereseze. Era muncitor cu ziua, un om de treabă, 
strângător, mulţumindu-se cu puţin, muncind mult. Îndată 
ce bietul om s-a văzut cu ceva bani, inteligenţa i s-a 
dezvoltat; a ţinut pas cu mişcarea pe care am imprimat-o 
acestui sărman canton, căutând să câştige şi să se 
îmbogăţească. În opt ani a agonisit o avere bunicică; 


bunicică pentru acest canton. Cred că la ceasul ăsta posedă 
vreo patruzeci de mii de franci. Dar pun rămăşag pe o mie 
contra unu că nu veţi ghici pe ce căia pututel să 
agonisească o avere ca asta. S-a făcut cămătar, dar un 
cămătar atât de abil şi cu o metodă atât de bine întemeiată 
pe interesul tuturor locuitorilor din canton încât pentru 
mine ar fi curată pierdere de vreme dacă aş încerca să-i 
conving că nu au nimic de câştigat de pe urma legăturilor 
cu Taboureau. Când hoţomanul i-a văzut pe toţi lucrându-şi 
pământurile, a început a colinda regiunea ca să facă rost 
pentru cei mai săraci de sămânţa necesară. La noi, ca 
pretutindeni, ţăranii, ba chiar şi unii fermieri, nu aveau bani 
să-şi cumpere sămânță. Unora, jupânul Taboureau le da cu 
împrumut un sac de orz pentru care, după recoltă, le lua un 
sac de secară; altora o baniţă de grâu pentru un sac de 
făină. Astăzi, individul şi-a extins în tot departamentul acest 
ciudat negoţ. Dacă nimic nu-l va opri, va ajunge, poate, 
milionar. Ei bine, domnule, de unde muncitorul cu ziua 
Taboureau era un flăcău de treabă, îndatoritor, plăcut, gata 
să dea oricui o mână de ajutor, pe măsură ce agonisea, 
domnul Taboureau a început a deveni gâlcevitor, cârcotaş, 
dispreţuitor. De ce se pricopsea, de ce se înrăia. Aşa-i 
ţăranul: dacă trece de la o viaţă de muncă la o viaţă mai 
înlesnită sau dacă devine proprietar de pământ, se face 
nesuferit. Există o pătură jumătate virtuoasă şi jumătate 
vicioasă, jumătate învățată şi jumătate ignorantă, veşnica 
deznădejde a guvernelor. Veţi avea prilej să cunoaşteţi 
puţin spiritul acestei clase în Taboureau, om simplu la 
înfăţişare, ba chiar primitiv, dar întotdeauna profund de 
îndată ce intră în joc interesele sale. 

Un zgomot de paşi greoi vesti sosirea cămătarului de 
cereale. 

— Intră, Iaboureau! Strigă Benassis. 

Prevenit de medic, maiorul îl măsură pe ţăran din creştet 
până-n tălpi şi văzu în Taboureau un om ciolănos, adus de 
spinare, cu fruntea bombată, foarte încreţită. Chipul 


scofâlcit părea găurit de doi ochi mici şi cenuşii, pătaţi cu 
negru. Cămătarul avea buzele strânse, iar bărbia-i lungă şi 
ascuţită părea a voi să se apropie de vârful unui nas ironic, 
încovoiat. Pomeţii obrajilor, ieşiţi în afară, erau plini de 
acele riduri în formă de stea care trădează o viaţă hoinară 
şi şiretenia geambaşului. În sfârşit, părul îi încărunţise. Era 
îmbrăcat cu o jiletcă albastră, destul de curată, cu 
buzunare pătrate, umflate deasupra şoldurilor, iar sub 
pulpanele fluturânde se vedea o vestă albă, înflorată. 
Rămăsese nemişcat, în picioare, rezemat de un baston cu 
măciulie. Spre nemulţumirea Jacquottei, un pui de 
prepelicar îl urmase pe negustorul de grâne şi se culcase la 
picioarele lui. 

— Ei, ce mai veste-poveste? Îl întrebă Benassis. 

Taboureau aruncă o privire bănuitoare spre necunoscutul 
care sta la masă lângă medic şi spuse: 

— Nu e caz de boală, domnule primar. 

— Dar dumneavoastră ştiţi să alinaţi durerile buzunarului 
ca şi pe cele ale trupului şi am venit să vă rog pentru o 
consultaţie, că am o mică neînțelegere cu un om din Saint- 
Laurent. 

— De ce nu vorbeşti cu domnul judecător de pace sau cu 
grefierul lui? 

— Vedeţi că dumneavoastră sunteţi mult mai priceput şi aş 
fi şi eu sigur de interesul meu, dacă, mi-aţi aproba. 

— Dragă Taboureau, bucuros dau consultaţii medicale 
gratuite celor săraci, dar n-aş putea cu nici vin chip să mă 
ocup de treburile unui om atât de bogat ca tine. Ştiinţa se 
dobândeşte numai cu bani mulţi. 

Taboureau începu să-şi învârtă pălăria în mâini. 

— Dacă vrei sfatul meu, care îţi va face economie de mulţi 
bani pe care altminteri ar trebui să-i dai avocaţilor de la 
Grenoble - apoi trimite un săculeţ de secară văduvei 
Martin, cea care creşte copii de la azil. 

— Păi, dacă ziceţi dumneavoastră domnule, cu dragă 
inimă. Acum să spun ce am pe suflet, dacă nu-l supăr pe 


domnu'! Adaogă el arătând spre Genestas. 

— Să vedeţi, domnule, continuă el după ce medicul îi făcu 
somn cu capul, un om din Saint-Laurent, să tot fie vreo 
două luni de-atunci, mă caută într-o zi: „laboureau, zice, 
vinde-mi şi mie o sută treizeci şi şapte de baniţe de orz! 

— Să-ţi dau, zic, că asta mi-e meseria. Le iei acum? Întreb. 

— Nu, zice dânsul, la primăvară, în martie. 

— Bine! Zic.” Ne înţelegem noi din preţ, bem aldămaşul şi 
ne învoim să-mi plătească orzul la preţul cu care s-a vândut 
la târgul din Grenoble şi să i-l dau în martie, afară numai de 
rămăşiţele din hambar, bineînţeles. Dar, domnule, preţul 
orzului începe a creşte, şi creşte şi tot creşte şi se umflă ca 
o ciorbă care dă în foc. Eu, care aveam mare nevoie de 
bani, îmi vând orzul. Aveam dreptul, nu-i aşa, domnule 
primar? 

— Nu, spuse Benassis, orzul nu mai era al tău, tu îl aveai 
numai în păstrare. Dar dacă preţul orzului scădea, nu-ţi 
sileai cumpărătorul să ţi-l plătească după învoială? 

— Eu zic, domnule, că poate nu mi-ar fi dat nici un ban, 
omul acela. La război ca la război! Negustorul, când e rost 
de vreun câştig, are tot dreptul. Şi-apoi, marfa e a ta numai 
când o plăteşti, nu-i aşa, domnule ofiţer? Că doar se vede că 
domnul a servit în armată. 

— Taboureau, spuse cu gravitate Benassis, va fi rău de 
tine. Mai curând sau mai târziu, Dumnezeu pedepseşte 
fapta urâtă. Îmi pare rău că un om atât de vrednic, atât de 
învăţat ca tine, un negustor cinstit poate da cantonului 
exemplu de incorectitudine! Dacă umbli pe la judecăţi cu 
asemenea pricini, te mai poţi aştepta ca oamenii săraci să 
rămână cinstiţi şi să nu te fure? Lucrătorii tăi o să-ţi fure o 
parte a timpului pe care ţi-l datorează şi toată lumea se va 
strica. Greşeşti, laboureau. Orzul era ca şi livrat. Dacă omul 
acela de la Saint-Laurent îl ridica, mai puteai să i-l iei 
înapoi? Vezi dar că ai vândut un lucru care nu mai era al 
tău, orzul se transformase în bani, pe care urma să-i 
încasezi potrivit cu învoiala. Dar hai, spune mai departe. 


Genestas aruncă medicului o privire plină de înţeles, 
pentru a-i atrage atenţia asupra imobilităţii lui Taboureau. 
Pe faţa cămătarului nici o fibră nu tresărise în timpul 
acestei predici, obrazul nu-i roşise, ochişorii îi rămăseseră 
senini. 

— Da, domnule, ne-am învoit să-i vând orzul pe preţul de 
astă-iarnă, dar eu, unul, cred că nu-i datorez nimic. 

— Ascultă, Taboureau, dă-i îndată orzul dacă nu vrei să 
pierzi încrederea tuturor. Chiar de vei câştiga un proces ca 
ăsta, vei fi privit ca un om fără credinţă, fără cuvânt, fără 
onoare. 

— Hai, nu vă codiţi, spuneţi-mi de-a dreptul că sunt un 
ticălos, un netrebnic, un hoţ. Între oameni de afaceri se mai 
spun şi vorbe de-astea şi nimeni nu se supără. Aşa-i în 
afaceri: fiecare pentru sine. 

— Şi tu vrei să faci parte dintre cei care merită vorbe de- 
astea? 

— Păi dacă legea e de partea mea. 

— Ba legea nu va fi deloc de partea ta. 

— Sunteţi sigur, domnule, nu, zău, sigur de tot? Fiindcă, 
vedeţi dumneavoastră, afacerea e importantă. 

— Sunt sigur de tot. Dacă n-aş sta acum la masă, ţi-aş citi 
Codul. Dar dacă vei merge la judecată, vei pierde şi nu vei 
mai pune niciodată piciorul în casa mea; nu pot primi un om 
pe care nu-l stimez. Vei pierde procesul, auzitu-m-ai? 

— Ba nu, ba nu, domnule, n-o să-l pierd, spuse Taboureau. 
Să ştiţi, domnule, că tocmai omul de la Saint-Laurent îmi 
datorează mie orzul; eu i l-am cumpărat şi el refuză să mi-l 
livreze. Dar voiam să fiu sigur că voi câştiga înainte dea mă 
duce la portărel să înaintez actele. 

Genestas şi medicul se priviră străduindu-se să-şi ascundă 
surpriza pe care le-o provocase ingenioasa stratagemă la 
care recursese cămătarul pentru a afla adevărul asupra 
acestui caz judiciar. 

— Atunci, Ilaboureau, află că omul tău e de rea credinţă, 
cu oameni ca dânsul e mai bine să nu aia face. 


— Vai, domnule, dar oamenii ăştia se pricep la afaceri. 

— La revedere, Taboureau. 

— Omul dumneavoastră, domnule primar şi domnule 
ofiţer. 

— Ei, ce spuneţi, întrebă Benassis după ce cămătarul 
plecase, aşa-i că la Paris omul ăsta ar deveni curând 
milionar? 

După cină, medicul şi oaspetele său trecură din nou în 
salon, unde, aşteptând ora culcării, discutară toată seara 
despre război şi despre guvern, convorbire în cursul căreia 
Genestas îşi exprimă cea mai violentă antipatie împotriva 
englezilor. 

— Domnule, întrebă medicul, pot şti pe cine am onoarea a 
avea ca oaspe? 

— Mă numesc Pierre Bluteau, răspunse Genestas, şi sunt 
căpitan la Grenoble. 

— Bine, domnule. Doriţi să urmaţi regimul domnului 
Gravier? Dimineaţa, după micul dejun, îi plăcea să mă 
însoţească în drumurile mele prin împrejurimi. Nu sunt 
sigur că o să vă facă plăcere chestiunile de care mă ocup eu 
şi care sunt prea vulgare. La urma urmelor, nu sunteţi nici 
proprietar, nici primar în acest sat şi nu veţi avea nimic nou 
de văzut în canton, unde toate bordeiele-s la fel; oricum 
însă, veţi lua aer şi veţi da un rost plimbării dumneavoastră. 

— Nu vă puteţi închipui câtă plăcere îmi face invitaţia 
dumneavoastră; eu nu îndrăzneam să vă rog de teamă să 
nu vă stingheresc. 

Maiorul Genestas - pe care vom continua a-l numi astfel, în 
ciuda pseudonimiei sale calculate - îşi urmă gazda într-o 
odaie la etajul întâi, deasupra salonului. 

— Ei bine, spuse Benassis, Jacquotte v-a făcut foc. Dacă 
aveţi nevoie de ceva, cordonul soneriei se află la căpătâiul 
patului. 

— Nu cred că-mi va lipsi nici cel mai mărunt lucru, strigă 
Genestas. lată şi o trăgătoare de cizme. Numai o cătană 


bătrână ca mine poate cunoaşte preţul unei asemenea 
scule! 

— Pe câmpul de luptă, domnule, de câte ori n-ai fi în stare 
de orice numai să faci rost de o sărăcie ca asta. După câteva 
marşuri şi mai ales după o încăierare, când ţi se umflă 
picioarele în cizmele ude şi nu le poţi scoate cu nici un chip; 
a, de câte ori nu m-am culcat încălţat! Dar când eşti singur, 
înduri mai uşor nenorocirea! 

Şi maiorul clipi din ochi ca să dea acestor ultime cuvinte 
un fel de profunzime vicleană; apoi începu a privi în jur, nu 
fără mirare, prin odaia în care totul era confortabil, curat şi 
aproape bogat. 

— Ce lux! Spuse. Minunată trebuie să fie locuinţa domniei- 
voastre! 

— Veniţi să vedeţi, spuse medicul; suntem vecini, numai 
scara ne desparte. 

Intrând în locuinţa medicului, Genestas văzu cu mirare o 
odaie goală; pe pereţi, nimic altceva decât un tapet gălbui 
cu stele cafenii, pe-alocuri decolorat. Un pat de fier, 
grosolan lăcuit, cu un polog din lemn şi două perdele de 
stambă cenuşie - la picioarele căruia sta un covor îngust şi 
ca vai de el, foarte uzat - părea un pat de spital. La căpătâi 
se afla o noptieră cu patru picioare şi al cărei rulou se 
închidea şi se deschidea cu un zgomot de castaniete. Trei 
scaune, două fotolii de pai, o comodă din lemn de nuc cu un 
lighean şi o cană străveche, al cărei capac era fixat într-o 
montură de plumb, completau mobilierul. Vatra căminului 
era rece, iar sculele necesare pentru bărbierit erau 
împrăştiate pe pervazul de piatră spoită, în faţa unei oglinzi 
vechi, agăţată cu o sfoară. Lespezile, măturate şi curate, 
erau din loc în loc roase, crăpate, găurite. Perdele de 
stambă cenuşie cu franjuri verzi ornau cele două ferestre. 
Totul, până şi masa rotundă pe care zăceau în dezordine 
nişte hârtii, o călimară şi câteva pene, totul, în acest tablou 
simplu oarecum decent, datorită Jacquottei care avea grija 
sa ţină odaia cât mai curată - făcea impresia unei vieţi 


aproape monahale, indiferentă faţă de lucruri şi plină de 
sentimente. Printr-o uşă deschisă, maiorul zări cabinetul în 
care, fără îndoială, medicul intra foarte rar. Această 
încăpere era într-o stare foarte asemănătoare cu odaia. 
Câteva cărţi prăfuite zăceau împrăştiate pe nişte rafturi, 
prăfuite şi ele; poliţele încărcate cu sticle etichetate arătau 
că farmacia ocupa mai mult loc decât ştiinţa. 

— Mă veţi întreba de ce se deosebeşte atât de mult odaia 
dumneavoastră de a mea, reluă Benassis. Ascultaţi, m-am 
ruşinat întotdeauna pentru acei care-şi găzduiesc oaspeţii 
în poduri, oferindu-le oglinzi dintre cele care te 
desfigurează până-ntr-atâta încât, privindu-te, te poţi crede 
fie mai scund, fie mai înalt decât eşti, sau bolnav, sau lovit 
de dambla. Nu suntem oare datori să ne străduim ca 
prietenilor noştri locuinţa lor de o zi să le fie cât mai 
plăcută? Ospitalitatea îmi pare a fi o virtute, o fericire şi un 
lux totodată; dar, oricum ai privi o, fără a uita că uneori 
poate fi o speculă, nu suntem datori să oferim oaspetelui şi 
prietenului nostru toate bunătăţile şi tot răsfăţul vieţii? 
Pentru domnia-voastră fie deci mobilele cele frumoase, 
covorul moale, draperiile, pendula, candelabrele şi lampa 
de pat; pentru domnia-voastră lumânarea, serviciile 
Jacquottei care, sunt sigur, v-a adus o pereche de papuci 
noi, lapte şi vasul ei cu jeratic pentru încălzit patul. Cred că 
veţi şedea mai bine ca oriunde în acest fotoliu moale, pe 
care nu ştiu unde l-a descoperit defunctul preot; ce-i drept, 
în orice privinţă, dacă vrei să cunoşti modele ale binelui, ale 
frumosului, ale confortabilului, trebuie să te adresezi 
Bisericii. Pe scurt, nădăjduiesc că, în camera 
dumneavoastră, toate vă vor plăcea. Veţi găsi brice bune, 
un săpun excelent, şi toate cele mărunte care-l fac pe om să 
se simtă bine la el acasă. Dar, scumpe domnule Bluteau, 
chiar dacă opinia mea despre ospitalitate n-ar explica 
îndeajuns deosebirea dintre apartamentele noastre, sunt 
sigur că mâine, când veţi vedea ce du-te-vino e la mine, veţi 
înţelege deplin de ce camera mea e atât de goală şi 


cabinetul atât de dezordonat. Mai întâi de toate, viaţa mea 
nu e o viaţă cazanieră, sunt veşnic plecat. Dacă rămân 
acasă, ţăranii vin să mă caute în toată clipa, lor le aparţin cu 
trupul, cu sufletul şi cu locuinţa mea. Credeţi că îmi mai pot 
face griji din pricina etichetei mii a pagubelor inevitabile pe 
care mi le-ar face, fără voia lor, bieţii oameni? Luxul se 
potriveşte palatelor, castelelor, saloanelor şi odăilor pentru 
oaspeţi. La urma urmelor, acasă nu stau decât când dorm; 
la ce mi-ar servi gătelile bogăției? De altminteri, nici nu 
bănuiţi cât de indiferente îmi sunt toate pe lumea asta! 

Strângându-şi cordial mâinile, cei doi bărbaţi îşi urară 
prieteneşte noapte-bună şi se duseră la culcare. Maiorul, 
până să adoarmă, reflectă îndelung la acest om care, cu 
fiecare ceas, creştea în ochii săi. 

Peste câmpii. 

D is-de-dimineaţă, dragostea pe care orice cavalerist o 
poartă calului său îl mână pe Genestas spre grajd, unde 
privi cu mulţumire pansamentul pe care Nicole îl făcuse 
patrupedului. 

— Aşa de dimineaţă, domnule maior Bluteau? Strigă 
Benassis care ieşise să-şi întâlnească oaspetele. Sunteţi un 
adevărat ostaş: pretutindeni, chiar la ţară, vă treziţi în 
sunetul goarnei! 

— Vă simţiţi bine? Îl întrebă Genestas, întinzându-i 
prieteneşte mâna. 

— Niciodată nu mă simt cu adevărat bine, răspunse 
Benassis pe un ton jumătate trist, jumătate vesel. 

— Domnul s-a odihnit? Îl întrebă Jacquotte pe Genestas. 

— Auzi vorbă! Mai întrebi? Mi-ai aşternut ca unei mirese. 

Jacquotte păşea surâzând în urma stăpânului său şi a 
ostaşului. După ce aceştia s-au aşezat la masă, spuse către 
Nicole: 

— Ce om cumsecade, domnul ofiţer. 

— Cred şi eu, mi-a şi dat doi franci. 

— Mai întâi de toate, spuse Benassis oaspetelui său când 
ieşiră din sufragerie, să vizităm doi morţi. Deşi medicii 


rareori acceptă să dea ochi cu pretinsele lor victime, eu vă 
voi conduce în două case unde veţi putea observa un lucru 
destul de straniu cu privire la natura umană. Veţi vedea 
două scene care vă vor dovedi cât de mult se deosebesc 
locuitorii de la munte de cei de la câmp atunci când îşi 
exprimă sentimentele. O parte a cantonului nostru cuprinde 
munţi înalţi; acolo se păstrează nişte datini purtând pecetea 
unor vremi străvechi şi care amintesc de departe unele 
scene biblice. De-a lungul munţilor noştri există o linie pe 
care natura însăşi a trasat-o şi care desparte două lumi: mai 
sus, puterea; mai devale, îndemânarea; mai sus, sentimente 
largi; mai devale, o neîncetată preocupare pentru 
interesele vieţii materiale. Cu excepţia depresiunii D'Ajou 
care, în partea ei dinspre miazănoapte, e populată de 
imbecili, iar în cea dinspre miazăzi de oameni inteligenţi - 
două neamuri pe care doar un pârâiaş le desparte, dar sunt 
atât de asemănătoare în toate privinţele: statură, umblet, 
înfăţişare, datini, ocupaţii - n-am văzut nicăieri deosebiri 
atât de mari ca la noi. Situaţia asta ar trebui să-i facă pe 
conducătorii unei ţări să întreprindă vaste cercetări cu 
caracter local relative la aplicarea legilor în popor. Dar să 
mergem, caii ne aşteaptă. 

Cei doi călăreţi ajunseră curând în faţa unei case aşezate 
În acea parte a târgului care dă spre munţii din jurul 
mănăstirii Cârande-Chartreuse. În pragul casei, care era 
destul de îngrijită, zăriră un sicriu acoperit cu un linţoliu 
negru, aşezat pe două scaune şi străjuit de patru lumânări, 
apoi, pe un scaun de bucătărie, o tavă de aramă cu o 
crenguţă de merişor în agheazmă. Oricine intra în curte, 
venea de îngenunchea la căpătâiul mortului, rostea un Tatăl 
nostru şi stropea coşciugul cu agheazmă. Deasupra 
linţoliului negru se ridicau tufele verzi ale unei iasomii 
plantate lângă uşă, iar peste brâul casei se întindeau 
curmeii răsuciţi ai unei viţe care începuse a înfrunzi. O fată 
mai dădea cu mătura în faţa intrării, pentru a răspunde 
acelor vagi nevoi de găteală pe care o pretind ceremoniile - 


până şi cea mai tristă dintre toate. Fiul cel mai mare al 
răposatului, un ţăran tânăr de douăzeci şi doi de ani, sta în 
picioare, nemişcat, rezemat de uşor. Ochii îi erau plini de 
lacrimi care se scurgeau pe obraji fără a cădea - sau, poate, 
şi le ştergea din când în când pe ascuns. Când Benassis şi 
Genestas intrară în curte - după ce-şi priponiseră caii de 
unul dintre plopii ce se înălţau de-a lungul unui zid scund 
peste care priviseră scena - văduva tocmai ieşea de grajd, 
însoţită de o femeie purtând o oală plină cu lapte. 

— Curaj, sărmană doamnă Pelletier, îi spuse aceasta. 

— Vai! Draga mea, după ce ai trăit douăzeci şi cinci de ani 
cu un bărbat, ce grea e despărţirea! 

Şi ochii i se umplură de lacrimi. 

— Îmi dai cele zece centime? Adăugă ea după o pauză, 
întinzând mâna către vecina ei. 

— A! Sigur, era să uit, făcu cealaltă dându-i o monedă. Hai, 
nu mai plânge, vecină. 

— A! lată-l pe domnul Benassis. 

— Ce mai faci, mătuşică, ia spune, te simţi mai bine? 
Întrebă medicul. 

— Păi, dragă domnule, spuse ea plângând, trebuie să mă 
simt mai bine, n-am ce face. Îmi zic că barem nu mai suferă, 
omul meu. A, cât a suferit! 

— Dar, vă rog, intraţi, domnilor. 

— Jacques! Adu scaune pentru domnii. Haida, mişcă-te. 
Drace! Urneşte-te, că doar n-o să-l reînvii pe bietul tătâne- 
tău, chiar de-ai rămâne lângă el o sută de ani! Acum va 
trebui să munceşti cât doi. 

— Nu, nu, femeie, lasă-ţi băiatul în pace, n-am venit să 
şedem. Ai un flăcău care-ţi va purta de grijă, în stare să ţină 
loc lui tată-său. 

— Treci de te îmbracă, Jacques, strigă văduva, îndată vor 
veni să-l ridice. 

— La revedere, mătuşică, spuse Benassis. 

— Săru-mâna, domnilor. 


— Vedeţi, spuse medicul, aici moartea e privită ca un 
accident prevăzut, care nu opreşte în loc viaţa de toate 
zilele a familiilor; nici nu se va ţine doliu. De altă parte, 
doliul nu este nici datină, nici lege, ci mai mult decât atâta; 
e o instituţie care decurge din toate legile, a căror 
respectare purcede dintr-un principiu unic: morala. Aflaţi 
că, în ciuda strădaniilor noastre, nici eu, nici domnul Janvier 
n-am izbutit să-i facem pe ţărani să înţeleagă cât de 
importante sunt ceremoniile publice pentru apărarea 
ordinei morale. Oamenii noştri, care abia de curând au 
obţinut drepturi, încă nu-s în stare să priceapă noile relaţii 
care trebuie să-i facă a preţui aceste idei generale; până 
acum, ei nu cunosc decât ideea de ordine şi de bunăstare 
fizică; cu vremea, dacă se va găsi cine să-mi continue opera, 
vom ajunge la principiile care servesc la conservarea 
drepturilor publice, în adevăr, nu-i de-ajuns să fii om 
cumsecade, trebuie să şi pari. Societatea nu trăieşte numai 
prin idei morale; pentru a dăinui, ea are nevoie de fapte 
corespunzătoare acestor idei. În cele mai multe comune 
rurale, dintr-o sută de familii cărora moartea le-a răpit 
şeful, numai câţiva indivizi, dintre cei înzestrați cu o 
sensibilitate vie, vor păstra îndelung amintirea defunctului; 
toţi ceilalţi, până-ntr-un an, îl vor uita cu totul. Această 
uitare nu este o mare plagă? Credinţa este sufletul unui 
popor, prin ea oamenii îşi exprimă sentimentele şi le înalţă 
dându-le un ţel; dar fără nişte ceremonii vizibile în cinstea 
unui principiu, nu poate fi credinţă, prin urmare nici legile 
umane nu au nici o putere. Conştiinţa aparţine numai 
divinității, dar trupul e supus legii sociale; iată de ce a 
renunţa la manifestarea durerii, a nu-i învăţa pe copii, care 
încă nu gândesc, şi pe toţi cei ce au nevoie de exemple 
bune, necesitatea de a te supune legilor printr-o răbdătoare 
resemnare la poruncile sorții care loveşte şi alină, care dă şi 
răpeşte bunurile lumeşti, e un început de necredinţă. 
Mărturisesc că, după ce am trăit zile de batjocoritoare 
nepăsare, am înţeles preţul ceremoniilor şi al datinilor, 


acela al sărbătorilor familiale, însemnătatea tradiţiilor şi a 
solemnităţilor domestice. Temelia societăţii omeneşti va fi 
întotdeauna familia. În familie se manifestă puterea şi 
legea; în orice caz, acolo trebuie să se deprindă supunerea. 
Dacă ne gândim la toate consecinţele lor, spiritul de familie 
şi autoritatea pământească sunt două principii încă prea 
slab dezvoltate în noul nostru sistem legislativ. Familia, 
comuna, departamentul, toată ţara noastră depind totuşi de 
ele. Aşadar, legile ar trebui să se întemeieze pe aceste trei 
mari unităţi. După opinia mea, căsătoria soţilor, naşterea 
copiilor, moartea părinţilor n-ar trebui să prilejuiască prea 
multe ceremonii. Creştinismul e atât de influent, e atât de 
adânc înrădăcinat în moravuri tocmai pentru strălucirea cu 
care apare în împrejurările grave ale vieţii pentru a le însoţi 
cu ceremonialul atât de naiv înduioşător, atât de pompos 
atunci când preotul se ridică la înălţimea venirii lui şi când 
ştie să slujească potrivit cu sublimul moralei creştine. 
Odinioară, îmi ziceam că religia catolică nu-i decât o 
adunătură de prejudecăţi şi de superstiții abil folosite, cu 
care orice civilizaţie inteligentă trebuie să termine o dată 
pentru totdeauna. Aici însă, mi-am dat seama de 
necesitatea ei politică şi de utilitatea ei morală; aici am 
înţeles cât e de puternică prin chiar preţul cuvântului care 
o denumeşte. Religia înseamnă legătură, iar cultul său, cu 
alte cuvinte, religia exprimată, constituie, fără îndoială, 
singura forţă care ar putea lega între ele păturile sociale 
pentru a le da o aşezare statornică. În sfârşit, aici am 
respirat balsamul cu care credinţa unge rănile vieţii; fără a 
discuta, am simţit că ea se acordă admirabil cu moravurile 
pasionate ale naţiunilor meridionale. 

— S-o luăm la deal, spuse medicul întrerupându-se, 
trebuie să ajungem pe platou. De acolo, se pot zări cele 
două văi şi o să vă bucuraţi de o frumoasă privelişte. De la o 
înălţime de vreo trei mii de picioare peste nivelul 
Mediteranei, vom vedea Savoia şi Dauphine-ul, munţii din 
regiunea Lyon şi Ronul. Vom fi pe teritoriul altei comune, al 


unui sat de munte; acolo veţi afla, într-o fermă a domnului 
Gravier, spectacolul de care v-am vorbit, acel alai natural 
care concretizează ideea mea despre marile evenimente ale 
vieţii. În acea comună, doliul se poartă cu evlavie. Cei săraci 
umblă cu cheta ca să-şi poată cumpăra haine negre. Într-o 
asemenea împrejurare, nimeni nu le refuză obolul. Nu trece 
nici o zi fără ca o văduvă să nu vorbească de cel pierdut - şi 
întotdeauna plângând; şi, zece ani după ce a lovit-o 
nenorocirea, la fel ca a doua zi, sentimentele ei sunt 
deopotrivă de adânci. Acolo obiceiurile sunt patriarhale: 
autoritatea tatălui este fără limite, cuvântul lui e lege; 
mănâncă singur, aşezat în capul mesei, soţia şi copiii îl 
servesc, cei din jur nu cutează a-i vorbi fără a folosi anumite 
formule de respect, în fata lui toţi stau în picioare şi cu 
capul descoperit. Astfel crescuţi, oamenii au instinctul 
măreției lor. Aceste datini constituie, după părerea mea, o 
nobilă educaţie. Drept pentru care, în comuna asta, cu toţii 
sunt, în general, drepţi, strângători şi harnici. Fiecare cap 
de familie obişnuieşte, de asemenea, să-şi împartă averea 
copiilor, când simte că l-a ajuns vârsta şi nu mai poate 
munci; iar copiii îl hrănesc. În secolul trecut, un bătrân de 
nouăzeci de ani, după ce şi-a împărţit averea agonisita celor 
patru copii ai săi, obişnuia să trăiască trei luni pe an la 
fiecare dintre ei. După ce a plecat de la feciorul său cel mai 
mare cu gândul să se ducă la cel mic, un prieten al său l-a 
întrebat: „Ei, ce spui, eşti mulţumit? 

— Zău, sunt mulţumit, domnule, îi răspunse moşneagul, m- 
au ţinut ca pe copilul lor”. Vorba asta, domnule, a părut atât 
de remarcabilă unui ofiţer, pe nume Vauvenargues, vestit 
moralist, care pe-atunci se afla în garnizoană la Grenoble, 
încât a vânturat-o în mai multe saloane din Paris, unde a 
fost culeasă de un scriitor, Chamfort. Să ştiţi că la noi se 
aud adesea cuvinte încă şi mai spirituale, numai că nu se 
găsesc istorici vrednici să le audă. 

— Am văzut fraţi moravi, bolarzi21 în Boemia şi în 
Ungaria, spuse Genestas; sunt creştini care aduc îndeajuns 


cu muntenii dumneavoastră. Sunt oameni de nădejde, care 
îndură relele războiului cu o răbdare îngerească. 

— Domnule, îi răspunse medicul, cred că viaţa simplă e 
cam la fel în toate ţările. O singură înfăţişare are adevărul. 
Ce-i drept, viaţa la ţară ucide multe idei, dar mai slăbeşte 
viciile şi dezvoltă virtuțile. În adevăr, cu cât se aglomerează 
mai puţini locuitori într-un punct, cu-atâta sunt mai puţine 
crimele, delictele, intenţiile rele. Nevinovâăţia moravurilor 
depinde mult şi de puritatea aerului. 

Cei doi călăreţi care urcau la pas drumul pietros ajunseră 
pe înălţimea platoului de care pomenise Benassis. Locul 
acela se întinde jur-împrejurul unui pisc foarte înalt, dar 
complet golaş, care-l domină şi unde nu se află nici un 
început de vegetaţie; creasta e cenuşie, despicată în toate 
părţile, abruptă, inabordabilă; pământul roditor pe care-l 
susţin stâncile se întinde dedesubtul acestui pisc, 
îmbrăţişându-l în mod inegal pe o lărgime de vreo cincizeci 
de hectare. Către miazăzi, privirea cuprinde, într-o 
despicătură uriaşă, versantul francez al munţilor 
Maurienne, Dauphine-ul, stâncile Savoiei şi, în depărtare, 
munţii din regiunea Lyon. În clipa când Genestas admira 
priveliştea - luminată cu dărnicie de soarele primăverii - se 
auziră nişte ţipete de jale. 

— Să mergem, îi spuse Benassis, a început bocetul. 
Bocetul - aşa se numeşte această parte a slujbei de moarte. 
Ostaşul zări atunci, pe versantul dinspre apus al piscului, 

clădirile unei ferme considerabile, construite în formă de 
careu perfect. Portalul boltit, numai în granit, avea un 
caracter cu-atât mai măreț, cu cât construcţia era 
străveche, arborii din jur seculari iar în crăpăturile zidurilor 
încolţiseră buruieni. Clădirea principală era în fundul curţii, 
iar de cele două părţi ale ei se aflau hambare, târle de oi, 
grajduri, iesle, şoproane şi, drept în mijloc, o mlaştină mare 
unde putrezea gunoiul. Curtea, al cărei aspect este, de 
obicei, atât de animat - când e vorba de o fermă bogată şi 
de o familie numeroasă - era în clipa asta tristă şi tăcută. 


Poarta spre curtea de găini fiind închisă, păsările 
rămăseseră în poiată, de unde cârâiturile lor abia se 
auzeau. Grajdurile de cai, staulele vitelor, toate erau cu 
grijă ferecate. Drumeagul care ducea spre locuinţă fusese 
măturat. Această ordine desăvârşită, acolo unde de regulă 
domnea dezordinea, această lipsă de mişcare şi tăcerea 
care plutea într-un loc atât de zgomotos, liniştea muntelui, 
umbra pe care o lăsa creasta piscului, toate contribuiau să 
te impresioneze. 

Genestas, deşi deprins cu emoţiile tari, nu se putu opri să 
tresară văzând cum plâng vreo zece-doisprezece bărbaţi şi 
femei înşiraţi în dreptul uşii ce da spre sala cea mare şi 
strigând cu toţii: „Stăpânul a murit!” cu o uluitoare 
unanimitate de ton şi în două rânduri, la intervale, în timp 
ce el străbătea drumul care despărţea portului de locuinţa 
fermierului. După ce ecoul acestui strigăt se stinse, din 
interior răzbiră gemete şi, prin ferestre, se auzi glasul unei 
femei. 

— Nu îndrăznesc să iau parte la atâta durere, spuse 
Genestas către Benassis. 

— Eu obişnuiesc întotdeauna să vizitez familiile îndoliate, 
răspunse medicul, fie pentru a vedea dacă nu li s-a 
întâmplat vreun accident provocat de durere, fie pentru a 
constata moartea; mă puteţi însoţi fără a pregeta; de 
altminteri, scena este atât de impunătoare şi vom întâlni 
acolo atâta lume încât nu veţi fi remarcat. 

Însoţindu-l pe medic, Genestas văzu în adevăr că prima 
odaie era plină de rude. Străbătură amândoi prin această 
mulţime şi se opriră lângă uşa unui dormitor alăturat sălii 
celei mari care servea de bucătărie şi de loc de întâlnire a 
întregii familii - ar trebui să spunem a coloniei, căci masa 
era atât de lungă încât în jurul ei se aşezau de obicei vreo 
patruzeci de persoane. Sosirea lui Benassis întrerupse 
vorba unei femei înalte, simplu îmbrăcate, cu părul 
despletit şi care - cu un gest grăitor - ţinea în mâna ei 
mâna mortului. Acesta, îmbrăcat în cele mai bune haine ale 


sale, zăcea ţeapăn în patul ale cărui perdele fuseseră date 
la o parte. Chipul său senin, care părea a fi ajuns în ceruri, 
şi mai ales părul său alb produceau un efect teatral. De cele 
două părţi ale patului stăteau copiii şi rudele mai apropiate 
ale soţilor, fiecare ramură la locul ei: neamurile văduvei la 
stânga, cele ale răposatului la dreapta. Bărbaţi şi femei 
îngenuncheaseră şi se rugau, cei mai mulţi plângeau. 
Împrejurul patului, lumânări aprinse. Preotul parohiei şi 
oamenii lui stăteau în mijlocul încăperii, în jurul sicriului 
descoperit. Tragic spectacol, să-l vezi pe capul acestei 
familii alături de un coşciug gata să-l înghită pe veci! 

— Vai, iubite stăpâne, spuse văduva arătând spre medic, 
dacă nici ştiinţa celui mai bun dintre oameni nu te-a putut 
salva, înseamnă că stă scris, acolo sus, să intri în mormânt 
înaintea mea! Am pierdut pentru totdeauna pe scumpul 
meu soţ şi casa noastră şi-a pierdut stăpânul, căci tu erai cu 
adevărat conducătorul nostru. Vai! Toţi cei ce te plâng 
dimpreună cu mine au avut prilej a cunoaşte lumina minţii 
tale şi tot preţul persoanei tale, dar numai eu, una, ştiu cât 
erai de blând şi de răbdător! Vai, iubite bărbate, soţul meu, 
trebuie să ne despărţim de tine, sprijinul nostru, de tine, 
bunul meu stăpân! Şi noi, copiii tăi, căci tu deopotrivă ne 
iubeai pe toţi, ne-am pierdut cu toţii părintele! 

Văduva se aruncă pe trupul mortului, îl strânse în braţe, îl 
udă cu lacrimi, îl acoperi de sărutări; în timpul acestei 
pauze, slugile strigară: 

— A murit stăpânul! 

— Da, reluă văduva, a murit, iubitul de el, care avea grijă 
de pâinea noastră, care semăna şi recolta pentru noi şi 
veghea la fericirea noastră arătându-ne calea vieţii prin 
poruncile lui pline de blândeţe; acum pot s-o spun, spre 
lauda lui: niciodată nu m-a supărat cu nimic, era bun, 
vrednic, şi răbdător; şi în vreme ce-l chinuiam ca să-i redăm 
sănătatea: „Lăsaţi-mă, dragii, mei, totul e zadarnic” ne 
spunea acest om sfânt - cu acelaşi glas cu care ne spusese 
câteva zile mai înainte: „Mă simt bine, copii!” Vai, Doamne! 


Şi numai în câteva zile a pierit bucuria casei şi ni s-a 
întunecat viaţa când a închis ochii cel mai bun dintre 
oameni, cel mai cinstit, cel mai iubit, om neîntrecut într-ale 
plugăriei, om care, zi şi noapte, colinda munţii şi care, când 
se întorcea acasă, zâmbea totdeauna soţiei şi copiilor săi. 
Vai, toată lumea îl iubea! Când lipsea de-acasă, eram cu toţii 
trişti, nici mâncarea nu ne pria. lar acum ce se va întâmpla 
cu noi, acum, când îngerul nostru păzitor va intra în 
mormânt Incit n-o să-l mai vedem niciodată? Niciodată, 
scumpii moli niciodată, rude dragi! Niciodată, copii! Da, 
copiii mei l-au pierdut pe bunul lor tată, neamurile noastre 
şi nu pierdut ruda, prietenii mei au pierdut un bun prieten, 
lar eu ani pierdut totul, după cum casa şi-a pierdut 
stăpânul. 

Luă mâna mortului, îngenunche ca să-şi poată mai uşor lipi 
obrazul de ea şi o sărută. Slugile strigară de trei ori: 

— A murit stăpânul! 

În clipa asta, fiul cel mai mare se apropie de mamă-sa şi-i 
spuse: 

— Mamă, vor veni cei din Saint-Laurent, ar trebui să 
scoatem vin. 

— Fiule, îi răspunse ea în şoaptă, renunțând la tonul 
solemn şi jalnic în care îşi exprima sentimentele, iată cheile, 
acum tu eşti stăpânul casei; ai grijă să-i primeşti aşa cum îi 
primea tată-tău, încât să li se pară că nimic nu s-a schimbat. 

— Să te mai privesc o dată în toată voia, iubite bărbate! 
Reluă ea. Dar, vai, tu nu mă mai simţi şi eu nu pot să te mai 
încălzesc! A! Atâta mai doresc: să te mai pot alina odată 
spunându-ţi că, atâta cât voi mai trăi, te voi păstra în inima 
mea pe care ai bucurat-o, că voi fi fericită la gândul fericirii 
noastre trecute şi că scumpa ta amintire va pluti 
întotdeauna în odaia asta. Da, ea va fi veşnic plină de tine, 
atâta cât va voi Dumnezeu să mai trăiesc. Mă auzi, bărbate 
iubit? Îţi jur că-ţi voi păstra patul neatins. Niciodată nu m- 
am culcat fără tine în el, gol şi rece să rămână deci. 
Pierzându-te, voi pierde tot ce face ca femeia să fie femeie: 


un stăpân, un soţ, un părinte, un prieten, un bărbat, pe 
scurt, totul! 

— A murit stăpânul, strigară slugile. 

În vremea acestui strigăt, care deveni general, văduva luă 
foarfecii care-i atârnau la brâu şi-şi tăie părul, pe care-l 
puse în mâna soţului său. Se lăsă o tăcere adâncă. 

— Gestul ăsta va să spună că nu se va mai căsători 
niciodată, spuse Benassis. Multe rude aşteptau hotărârea 
ei. 

— Primeşte, iubite stăpâne! Rosti ea cu glasul şi inima 
pline de o simţire care-i emoţiona pe toţi; du cu tine în 
mormânt credinţa pe care ţi-am jurat-o. Astfel, vom rămâne 
uniţi pe veci şi voi trăi laolaltă cu copiii tăi, din dragoste 
pentru aceşti urmaşi care-ţi bucurau sufletul. O, de m-ai 
putea, auzi, bărbate, comoara mea, şi de-ai putea afla că 
numai datorită ţie, care-ai murit, eu voi trăi spre a împlini 
sfintele tale porunci şi a-ţi cinsti amintirea! 

Benassis strânse mâna lui Genestas pentru a-l invita să-l 
urmeze - şi ieşiră. Prima sală era plină de lume venită dintr- 
o altă comună, aşezată tot în munţi; stăteau cu toţii, tăcuţi 
şi reculeşi, cuprinşi parcă şi ei de durerea şi jalea care se 
abătuseră peste casă. Când Benassis şi maiorul trecură 
pragul, auziră aceste cuvinte pe care unul dintre cei veniţi 
le rosti către fiul defunctului. 

— Dar când s-a prăpădit? 

— Vai, strigă tânărul, care era fiul cel mai mare şi avea 
douăzeci şi cinci de ani, nu l-am văzut când şi-a dat sufletul! 
Mă chemase la el, dar încă nu sosisem! 

Plânsul îl înecă, totuşi vorbi mai departe: 

— În ajun, îmi spusese: „Băiete, te vei duce la oraş să 
plăteşti dările, că în timpul îngropăciunii mele nimeni nu se 
va mai gândi la asta şi nu vreau să fim în întârziere cu plata, 
lucru care niciodată nu mi s-a întâmplat”. Părea că se simte 
mai bine, aşa că am plecat. În lipsa mea de-acasă, şi-a dat 
sufletul fără să-i dau ultimul sărut! În ceasul lui din urmă nu 
m-a avut, ca întotdeauna, lângă dânsul! 


— A murit stăpânul! Se auzi. 

— Vai! A murit şi nu am avut parte nici de ultima lui 
privire, nici de ultimul lui suspin. Cum am putut să mă mai 
gândesc la dări? Nu era mai bine să pierdem toţi banii 
decât să plec de-acasă? Avuţia noastră cântărea oare cât 
ultimul său rămas-bun? Nu. Doamne! Dacă tată-tău e 
bolnav, nu-l părăsi, Jean, căci te vei căi tot restul vieţii tale. 

— Dragul meu, îi spuse Genestas, am văzut, pe câmpurile 
de luptă, murind mii de oameni - şi moartea nu aşteaptă 
niciodată ca fiii lor să vină să-şi ia rămas-bun; încât 
mângâie-te, nu eşti singurul. 

— Un tată, stimate domnule, ripostă el izbucnind în 
lacrimi, un tată atât de bun! 

— Slujba de îngropăciune - spuse Benassis conducându-l 
pe Genestas spre acareturile fermei - va dura până în clipa 
când trupul va fi aşezat în sicriu; şi în timpul ăsta, vorbele 
soţiei nemângâiate vor creşte în violentă şi în imagini. Dar 
pentru ca o femeie să-şi îngăduie a vorbi astfel dinaintea 
unei adunări atât de numeroase, trebuie mai întâi să aibă 
acest drept, cucerit printr-o viaţă nepătată. Dacă văduva s- 
ar putea căi, fie şi pentru cea mai mică greşeală, nici n-ar 
îndrăzni să deschidă gura; altminteri, ar însemna să se 
osândească singură, să fie totodată procuror şi judecător. 
Această datină care serveşte la judecarea şi a morţilor şi a 
viilor - nu e oare sublimă? Doliul nu va începe decât peste o 
săptămână, când se vor aduna cu toţii. În aceste zile, familia 
va rămâne cu copiii şi cu văduva pentru a-i ajuta să-şi pună 
ordine în toate şi a-i alina. Adunarea are o mare influenţă 
asupra oamenilor, le înăbuşă patimile cele rele prin acel 
respect uman care-i cuprinde pe toţi când sunt împreună. 
În sfârşit, în ziua când începe doliul, se face un praznic 
solemn şi toate rubedeniile îşi iau rămas-bun. Acestea toate 
sunt lucruri grave, şi cel care şi-ar nesocoti datoriile pe 
care i le impune moartea unui cap de familie n-ar avea pe 
nimeni alături. 


În clipa aceasta, medicul deschise uşa grajdului - în 
dreptul căreia tocmai se afla - şi-l pofti înăuntru pe maior. 

— Să ştiţi, domnule căpitan, că toate grajdurile noastre s- 
au reclădit după modelul ăsta. Aşa-i că-i splendid? 

Genestas nu se putu opri să admire vasta încăpere în care 
vitele - vacile şi boii - erau înşirate pe două rânduri, cu 
cozile întoarse spre pereţii laterali, iar capetele spre 
mijlocul grajdului în care intrau printr-un interval destul de 
larg, lăsat între ele şi perete; se vedeau, în iesle, capetele 
lor încornorate şi ochii lucitori. Astfel, stăpânul putea uşor 
să-şi treacă în revistă vitele. Nutreţul, pus în şarpanta în 
care se construise un fel de planşeu, cădea uşor şi fără 
pierderi în grătarul ieslei. Între cele două şiruri ale ieslei se 
afla o porţiune pietruită, curată şi aerată de curent. 

— Iarna, spusese Benassis, plimbându-se cu Genestas prin 
mijlocul grajdului, clăcile şi lucrările se fac aici în comun. Se 
pun mese şi astfel toată lumea se încălzeşte ieftin. Şi târlele 
se fac după sistemul ăsta. Nici n-aţi crede cât de lesne se 
deprind vitele cu ordinea; de câte ori nu le-am admirat 
când se întorceau: fiecare îşi ştie rândul şi face loc celei 
care trebuie să intre mai întii. Priviţi! Între locul vitei şi 
perete există suficient spaţiu ca să poată fi mulsă sau 
ţesălată; iar solul este în pantă, încât apele se pot uşor 
scurge. 

— După grajdul acesta putem judeca restul, spuse 
Genestas; fără gând de a vă linguşi, aveţi frumoase 
rezultate. 

— Să nu credeţi că s-au obţinut fără trudă, răspunse 
Benassis; dar, nu-i vorbă, şi vitele sunt admirabile. 

— Adevărat, sunt magnifice, şi aveţi tot dreptul să vă 
mândriţi cu ele. 

— Acum, spuse medicul după ce încălecase şi trecuse pe 
sub portal, vom străbate terenurile nou desţelenite şi 
lanurile de grâu, acel colţişor al comunei mele pe care l-am 
numit Beauce. 


Timp de vreun ceas, cei doi călăreţi străbătură în lung şi în 
lat câmpul şi ofiţerul aduse complimente medicului pentru 
culturile sale atât de frumoase; apoi se întoarseră, de-a 
lungul munţilor, pe teritoriul târgului, când vorbind, când 
tăcuţi, după pasul cailor care uneori le îngăduia să 
vorbească, alteori îi silea să tacă. 

— Vă făgăduisem ieri - spuse Benassis când ajunseră la o 
mică trecătoare prin care cei doi călăreţi ieşiră în valea cea 
largă - să vi-l prezint pe unul dintre cei doi ostaşi care s-au 
demobilizat după căderea lui Napoleon. Dacă nu mă-nşel, 
locuieşte pe-aproape şi se ocupă cu săparea din nou a unui 
fel de rezervor natural în care se adună apele de munte şi 
pe care aluviunile l-au astupat. Dar ca să vă daţi seama cât 
este de interesant omul ăsta, nu strică să vă povestesc viaţa 
lui. Se numeşte Gondrin; a fost luat când cu rechiziţia cea 
mare din 1792 - avea optsprezece ani pe-atunci - şi 
încorporat la artilerie. A participat, ca soldat de rând, la 
campania din Italia sub ordinele lui Napoleon, pe care l-a 
urmat şi în Egipt şi s-a întors din Orient după pacea de la 
Amiens; apoi, sub Imperiu, a fost înregimentat la 
pontonierii de gardă şi a servit fără întrerupere în 
Germania. Până la urmă, bietul om a fost şi în Rusia. 

— Suntem oarecum fraţi, spuse Genestas, am luat şi eu 
parte la aceleaşi campanii. Trebuia să fii de fier ca să poţi 
rezista la capriciile atâtor climate diferite! Îmi vine să cred 
că bunul Dumnezeu a acordat brevete de viaţă lungă celor 
care sunt încă pe picioare după ce au străbătut Italia, 
Egiptul, Germania, Portugalia şi Rusia! 

— Veţi avea deci prilej să vedeţi un om şi jumătate, reluă 
Benassis. Cunoaşteţi istoria retragerii, e inutil să vi-o 
povestesc. Omul ăsta este unul dintre pontonierii de la 
Berezina; a lucrat la construirea podului peste care a trecut 
armata; şi atunci, pentru a fixa primii stâlpi de susţinere, a 
intrat în apă până la brâu. Generalul Eble, care comanda 
unităţile de pontonieri, n-a putut găsi decât patruzeci şi doi 
de „veterani”, cum le zice „Gondrin, care s-au oferit pentru 


treaba asta. Deşi generalul a intrat însuşi în apă, 
îndemnându-i, încurajându-i şi făgăduind fiecăruia o pensie 
de o mie de franci şi crucea de război. Primul ostaş care a 
intrat în Berezina s-a ales cu piciorul smuls din coapsă de 
un sloi mare de gheaţă şi luat de ape. Ca să înţelegeţi mai 
bine cât de grea a fost treaba asta, să vă spun urmarea: 
dintre cei patruzeci şi doi de pontonieri, astăzi nu mai 
trăieşte decât Gondrin. Treizeci şi nouă au pierit la trecerea 
Berezinei, ceilalţi doi şi-au sfârşit viaţa mizerabil prin 
spitalele din Polonia. Biet ostaşul nostru s-a întors de la 
Vilno abia în 1814, după reintrarea Burbonilor. Generalul 
Eble, despre care Gondrin nu vorbeşte decât cu lacrimi în 
ochi, murise. Pontonierul care devenise surd, infirm, şi care 
nu ştia să citească, nici să scrie, a rămas deci fără sprijin şi 
fără apărare. Ajuns la Paris, unde-şi cerşea pâinea, s-a 
adresat birourilor ministerului de război spre a obţine - nu 
pensia de o mie de franci care i se făgăduise, nici crucea de 
război, ci simplul ajutor de bătrâneţe la care avea dreptul 
după douăzeci şi doi de ani de slujbă şi nu mai ştiu câte 
campanii; dar nu a putut obţine nici solda pe anii clin urmă, 
nici cheltuielile de călătorie, nici pensia. După un an de 
zadarnice cereri - în care vreme a întins mâna tuturor celor 
cărora le salvase viaţa, pontonierul s-a întors aici, întristat 
peste măsură, dar resemnat. Acest erou necunoscut sapă 
pământul pentru cincizeci de centime stânjenul. Deprins să 
lucreze în bălți, i se încredinţează - după cum singur spune 
- lucrări de rare alţi muncitori nu vor să audă. Curăţind 
mlaştinile, săpând şanţuri de scurgere pe câmpiile 
inundate, poate câştiga până la trei franci pe zi. Surditatea 
îi dă un aer trist; e tăcut din fire, dar plin de suflet. Suntem 
buni prieteni. Cinează la mine în zilele când se aniversează 
bătălia de la Austerlitz, naşterea împăratului, dezastrul de 
la Waterloo şi la desert îi ofer un napoleon ca să aibă vin 
pentru câteva luni. Sentimentul de respect pe care i-l port 
este, de altfel, împărtăşit de întreaga comună, care ar fi 
gata să-l întreţină. Munceşte mai mult din mândrie. În orice 


casă ar intra, este onorat după exemplul meu şi poftit la 
masă. N-am izbutit să-l conving să accepte o piesă de 
douăzeci de franci decât ca portret al împăratului. 
Nedreptatea care i s-a făcut l-a rănit adânc, dar mai mult 
regretă crucea de război decât pensia. Un singur gând îl 
alină. Când, după ce podurile s-au construit, generalul Eble 
i-a înfăţişat împăratului pe pontonierii valizi, Napoleon l-a 
îmbrăţişat pe bietul Gondrin care, fără această acoladă, 
poate că ar fi acum mort; trăieşte numai prin amintirea asta 
şi cu nădejdea că Napoleon se va întoarce; inimic nu-l poate 
convinge că împăratul a murit şi - încredinţat precum e că a 
rămas prizonier la englezi - ar fi în stare să ucidă, sub cel 
mai mărunt pretext, până şi pe cel mai cumsecade dintre 
magistraţii Angliei care călătoresc de plăcere. 

— Să mergem! Să mergem! Strigă Genestas, parcă 
trezindu-se din profunda atenţie cu care ascultase spusele 
medicului, să mergem degrabă, vreau să-l văd pe omul 
acesta! 

Şi cei doi cavaleri îşi struniră caii în trap mare. 

— Celălalt ostaş, reluă Benassis, este de asemenea, un om 
de fier, dintre cei care au îndurat greul campaniilor. S-a 
hrănit cu hrana tuturor ostaşilor francezi: gloanţe, răni, 
victorii; a trecut prin multe şi n-a purtat niciodată decât 
epoleţi de lână22. E un om vesel din fire; îl iubeşte cu 
fanatism pe Napoleon, care i-a înmânat crucea pe câmpul 
de luptă de la Valutina. Fiind de fel din Dauphinois23, şi-a 
purtat singur de grijă, de aceea are pensie de vârstă şi 
solda de veteran. Se numeşte Goguelat, a luptat ca soldat 
de infanterie, iar în 1812 a trecut într-o unitate de gardă. 
Astăzi este un fel de menajeră a lui Gondrin. Amândoi 
locuiesc împreună la văduva unui negustor ambulant, 
căreia îi dau banii lor; femeia îi adăposteşte, îi hrăneşte îi 
îmbracă, îi îngrijeşte ca pe copiii ei. Goguelat lucrează ca 
factor la poşta din comună. În această calitate, comunică 
populaţiei noutăţile din canton şi - fiindcă astfel s-a deprins 
să istorisească - a devenit vorbitor pe la clăci, un fel de 


povestitor recunoscut; de aceea, Gondrin îl priveşte ca pe o 
persoană plină de duh, ca pe un om isteţ. Când Goguelat 
vorbeşte de Napoleon, pontonierul pare că-i ghiceşte 
cuvintele doar după mişcările buzelor. Dacă deseară vor 
veni la claca ce se va face într-unul din hambarele mele - şi 
dacă vom izbuti să-i vedem fără a fi văzuţi - vă voi oferi un 
spectacol cu o asemenea scenă. Dar iată groapa, numai că 
nu-l văd pe prietenul meu, pontonierul. 

Medicul şi maiorul priviră atent în jur, dar nu văzură decât 
o lopată, un târnăcop, o roabă, vesta militară a lui Gondrin 
lângă un morman de noroi negru; nici urmă de om pe 
niciuna din albiile bolovănoase peste care veneau apele. 

— Un fel de şanţuri întortocheate, aproape toate umbrite 
de nişte arbuşti piperniciţi. 

— Pe-aici trebuie să fie. 

— Hei! Gondrin! Strigă Benassis. 

În clipa asta Genestas zări fumul unei lulele în frunzişul 
unui grohotiş şi-l arătă medicului, cu degetul; acesta strigă 
din nou. Curând bătrânul pontonier apăru, îl recunoscu pe 
primar şi cobori pe o potecuţă. 

— Gondrin, prietene, îi strigă Benassis, făcând cu palma 
mâinii un fel de cornet acustic, iată un camarad, un 
egiptean24 care vrea să te vadă. 

Gondrin ridică repede capul spre Genestas şi-i aruncă o 
privire scrutătoare şi cercetătoare, pe care ostaşii bătrâni 
au deprins-o tot cântărind într-o clipă primejdiile. Văzând 
însă panglica roşie a maiorului, îşi ridică palma, pe tăcute, 
la tâmplă. 

— Dacă micuțul nostru împărat ar trăi, îi strigă ofiţerul, ai 
avea şi crucea de război şi o pensie frumoasă, căci ai salvat 
vieţile tuturor celor care poartă epoleţi şi care, la 1 
octombrie 1812, se aflau de partea cealaltă a râului; dar, 
prietene, adăugă maiorul descălecând şi apucându-i mâna 
cu o neaşteptată emoție, eu nu sunt ministru de război. 

Auzind aceste cuvinte, bătrânul pontonier se îndreptă de 
mijloc - după ce-şi curăţise cu grijă luleaua şi o vârâse în 


buzunar - şi spuse plecându-şi privirea: 

— Eu mi-am făcut datoria, domnule ofiţer, dar alţii nu şi-au 
făcut-o faţă de mine. Mi-au cerut acte „Acte? l-am întrebat, 
citiţi comunicatul de pe front, n-rul 29!” 

— Trebuie să ceri din nou, camarade. Dacă ai protecţie, 
astăzi e cu neputinţă să nu afli dreptate. 

— Dreptate! Strigă veteranul pe un ton care-i făcu sa 
tresară pe medic şi pe maior. 

Urmă o clipă de tăcere, în care timp cei doi călăreţi 
măsurară din ochi rămăşiţa soldaţilor de bronz pe care 
Napoleon şi-i alesese pe sprânceană, triind trei generaţii. 
Gondrin era, fără îndoială, un frumos exemplar al acestei 
mase indestructibile care se frânsese fără să se rupă. Acest 
bătrân scund, cu pieptul şi umerii neobişnuit de largi, cu 
faţa tăbăcită, brăzdată de riduri, zbârcită dar musculoasă, 
mai păstra oarecari urme de marţialitate. În el, totul era 
aspru: fruntea părea o bucată pătrată de piatră; părul, 
puţin şi cenuşiu, cădea slab ca şi când capul, obosit, ar fi 
fost fără viaţă; braţele, acoperite de păr ca şi pieptul - care 
se întrezărea prin deschizătura cămăşii ordinare - indica o 
forţă neobişnuită. În sfârşit, sta proptit pe picioarele-i cam 
strâmbe ca pe o temelie de neclintit. 

— Dreptate? Repetă el, dreptate nu mi se va face 
niciodată. Noi n-avem avocaţi care să ne ceară drepturile. 
Şi fiindcă trebuie să mâncăm în fiecare zi, spuse lovindu-se 
cu palma peste stomac, n-avem nici vreme de aşteptat. Şi 
fiindcă făgăduielile celor care-şi trec viaţa încălzindu-se 
prin birouri nu ne pot ţine de foame, m-am întors aici să-mi 
câştig solda din vistieria comunei, zise izbind cu lopata în 
mormanul de noroi. 

— Dragă camarade, aşa nu mai merge! Spuse Genestas. 
Eu îţi datorez viaţa şi aş fi nerecunoscător dacă nu ţi-aş da 
o mână de ajutor! Eu, unul, îmi aduc bine aminte că am 
trecut pe podul peste Berezina, mai cunosc şi o mulţime de 
vulpoi bătrâni dar cu memoria proaspătă şi care mă vor 
sprijini ca patria să te răsplătească după merit. 


— Veţi fi învinuit de bonapartism! Nu vă amestecați, 
domnule ofiţer. De altminteri, am trecut la partea sedentară 
şi acum trăiesc aici, în văgăuna asta, ca un cartuş în gaura 
lui. Ce-i drept, nu mă aşteptam - după ce călătorisem pe 
cămilele deşertului şi după ce dădusem pe gât un pahar de 
vin încălzindu-mă la focul care mistuia Moscova - să mor la 
umbra pomilor plantați de tata, sfârşi el, apucându-se din 
nou de lucru. 

— Bietul bătrân, spuse Genestas. În locul lui, la fel aş face; 
nu-l mai avem pe părintele nostru. 

— Domnule, spuse el către Benassis, resemnarea acestui 
om mă întristează de moarte; nici nu ştie el cât de mult mă 
interesează, el, care crede, poate, că sunt un netrebnic de 
galonat, nepăsător la durerile soldatului. 

Se întoarse pe neaşteptate, apucă mâna pontonierului şi îi 
strigă la ureche: 

— Pe crucea de război care-mi străluceşte la piept şi care 
odinioară însemna onoare, îţi jur că voi face tot ce va fi 
omeneşte cu putinţă ca să-ţi obţin o pensie, chiar dacă ar 
trebui să înfrunt de zece ori refuzul ministrului, chiar dacă 
ar trebui să cer audienţă la rege, la prinţul moştenitor şi la 
toate mărimile! 

Auzind vorbele astea, bătrânul Gondrin tresări, se uită la 
Genestas şi-l întrebă: 

— Aţi fost soldat de rând? 

Maiorul înclină din cap. La semnul acesta, pontonierul îşi 
şterse palma, luă mâna lui Genestas, i-o strânse din toată 
inima şi-i spuse: 

— Domnule general, în clipa când am intrat în apă, acolo, 
am renunţat la viaţă ca să salvez armata; este o minune că 
mai sunt viu. Ascultaţi, să vă spun una: de când omul 
nostru25 a fost mazilit, nimic nu-mi mai place. Până la 
urmă, am ajuns aici, adaogă el vesel, arătând pământul, am 
de luat douăzeci de mii de franci care mi se plătesc cu 
amănuntul, cum spunea cineva! 


— Camarade, îi spuse Genestas, emoţionat de sublimul 
acestei iertări, te vei bucura cel puţin de singurul lucru pe 
care nu mă poţi opri să ţi-l dăruiesc. 

Maiorul se lovi cu palma peste piept, privi o clipă la 
pontonier, încăleca şi-şi continuă drumul alături de 
Benassis. 

— Asemenea cruzimi administrative instigă războiul 
sărăcimii împotriva celor bogaţi, spuse medicul. Cei care 
deocamdată deţin puterea nu gândesc niciodată serios la 
urmările inevitabile ale unei nedreptăţi care se face unui 
om din popor. Un om sărac, nevoit a-şi câştiga pâinea cea 
de toate zilele, nu luptă multă vreme, e adevărat; dar 
vorbeşte şi găseşte ecouri în toate inimile care suferă. O 
singură nedreptate se multiplică prin numărul celor care se 
simt loviți de ea. Această drojdie fermentează. Şi asta încă 
nu-i totul; răul e şi mai adânc. Nedreptăţile întreţin în 
popor o ură ascunsă împotriva celor de sus. Burghezul 
devine şi rămâne duşmanul celui sărac, şi furtul nu mai e 
considerat un delict sau o crimă, ci o răzbunare. Dacă, în 
loc să facă dreptate celor mărunți, un funcţionar îi 
maltratează şi nesocoteşte drepturile lor câştigate, cum mai 
putem pretinde unor nefericiţi care n-au nici de pâine să se 
resemneze cu truda lor şi să respecte proprietatea? Mă 
cutremur gândindu-mă că un mic funcţionar, dintre cei care 
scutură de praf nişte dosare, se bucură de pensia de o mie 
de franci făgăduită lui Gondrin. Şi se mai găsesc oameni, 
printre cei care n-au măsurat niciodată adâncimea 
suferințelor, gata să condamne excesele răzbunărilor 
populare! Din ziua când numărul nefericirilor individuale 
provocate de guvern îl întrece pe acela al binefacerilor, 
răsturnarea sa depinde numai de o întâmplare; 
răsturnându-l, poporul se răfuieşte în felul lui. Un bărbat de 
stat ar trebui să aibă întotdeauna în faţa ochilor imaginea 
dreptăţii având la picioarele ei sărăcimea pentru care a fost 
imaginată. 


Ajungând pe teritoriul târgului, Benassis zări doi oameni 
care mergeau pe drum - şi-i spuse maiorului, care de o 
bucată de vreme călărea cufundat în gânduri: 

— Aţi văzut mizeria resemnată a unui ostaş veteran; acum 
veţi vedea mizeria unui agricultor bătrân. lată un om care 
toată viaţa a săpat, a arat, a semănat, a recoltat pentru alţii. 

Genestas zări atunci un biet bătrân care mergea pe drum 
alături de o bătrână. Omul părea a suferi de vreo sciatică şi 
păşea anevoie, încălţat cu nişte saboţi de lemn ca vai de 
lume. Pe umăr purta o desagă în care se legănau câteva 
unelte ale căror cozi, înnegrite de o îndelungă folosire şi de 
sudoarea palmelor, făceau un zgomot uşor; într-un buzunar 
al desăgii se afla o bucată de pâine, câteva cepe şi câteva 
nuci. Picioarele sale păreau strâmbe. Spinarea încovoiată 
de atâta muncă, îl silea să umble aplecat, de aceea, pentru 
a-şi păstra echilibrul, se sprijinea într-un băţ lung. Părul, 
alb ca neaua, ieşea de sub borurile unei pălării mizerabile, 
decolorată de intemperiile tuturor anotimpurilor şi cârpită 
cu aţă albă. Îmbrăcămintea, de pânză grosolană şi numai 
petice, oferea ochiului multe culori contrastante. Lira un fel 
de ruină umană, căreia nu-i lipsea niciuna din însuşirile 
care fac ca ruinele să fie atât de mişcătoare. Soţia lui, ceva 
mai dreaptă decât dânsul, dar îmbrăcată tot în zdrenţe, 
purtând pe cap o bonetă ordinară, ducea în spinare un vas 
de gresie, rotund şi plat, legat cu o curea petrecută prin 
toartele lui. Auzind tropotul cailor, îşi ridicară capetele şi, 
recunoscându-l pe Benassis, se opriră în drum. Aceşti 
bătrâni - unul ologit de trudă, celălalt, credincioasa lui 
soaţă, dărâmată şi ea - aveau, amândoi, chipuri cu 
trăsăturile stricate de zbârcituri, pielea înnegrită de soare 
şi înăsprită de vânturi şi ploi, încât te durea inima să-i 
priveşti. Chiar dacă povestea vieţii lor nu le-ar îi fost săpată 
de chinuri, ai fi putut-o ghici după atitudinea lor. Amândoi 
trudiseră necurmat şi necurmat suferiseră împreună, 
împărţindu-şi multele dureri şi putinele bucurii; păreau a se 
fi deprins cu soarta lor nefericită cum se învaţă puşcăriaşul 


cu ocna; în ei totul era numai simplitate. Feţele lor nu erau 
lipsite de un fel de sinceritate voioasă. Cercetându-i atent, 
viaţa lor monotonă - soarta atâtor sărmane fiinţe - părea 
aproape de invidiat. Se vedea că ştiu ce e durerea, dar nu şi 
tristeţea. 

— Şi aşa, dragă moş Moreau, nu te laşi de muncă? 

— Nu mă las, domnule Benassis. Până să mor, mai 
desţelenesc eu un deal sau două, răspunse vesel moşneagul 
- şi ochii lui mici, negri se însufleţiră. 

— Ce cară soţia dumitale, vin? Trebuie barem să bei un 
pahar, dacă nu vrei să te odihneşti. 

— Să mă odihnesc! Mi-ar fi urât. Când stau la soare şi sap 
pământul, soarele şi aerul parcă-mi dau viaţă. Iar vinul - că 
vin este, domnule - mulţumită dumneavoastră l-am putut 
cumpăra pe nimica toată de la domnu' primar din Courteil. 
A! Să nu vă faceţi că nu ştiţi, că am aflat noi. 

— Lasă asta. La revedere, mătuşico. Astăzi lucraţi la 
proprietatea lui Champferlu, nu-i aşa? 

— Da, domnule, chiar acolo, aseară am început lucrul. 

— Spor la muncă! Spuse Benassis. Cred că sunteţi cât se 
poate de mulţumiţi când priviţi muntele ăsta, pe care 
singuri l-aţi desţelenit aproape tot! 

— Adevărat, da, domnule, răspunse bătrâna, noi l-am 
muncit! Ne-am câştigat cu vârf şi îndesat dreptul să 
mâncăm o pâine. 

— Aţi văzut? Îi spuse Benassis lui Genestas. Munca, 
agricultura, iată evanghelia săracilor. Unchiaşul ăsta s-ar 
crede dezonorat să intre în spital sau să cerşească; tine să 
moară cu sapa în mână, în aer liber, la soare. Nu, zău, e plin 
de mândrie! Deprins să muncească, munca a devenit însăşi 
viaţa lui; dar nici de moarte nu se teme! E un adevărat 
filosof, deşi nu-şi dă seama. Bătrânul Moreau mi-a dat ideea 
să întemeiez în acest canton un azil pentru plugari, pentru 
muncitori, în sfârşit pentru oamenii de la (ară care, după 
ce-au trudit toată viaţa, au ajuns la o bătrâneţe cinstită şi 
săracă. Domnule, n-am prevăzut niciodată că voi face o 


avere care, personal, îmi este folositoare. Omul dezamăgit 
se mulţumeşte cu puţin. Numai traiul leneşilor e scump, 
poate că a consuma fără a produce nimic înseamnă, pur şi 
simplu, un furt social. Aflând despre discuţiile care s-au 
purtat, după căderea lui, în legătură cu pensia sa, Napoleon 
a declarat că nu are nevoie decât de un cal şi un scud pe zi. 
Stabilindu-mă aici, am renunţat la avere. Mai târziu însă, a 
trebuit să recunosc că banii înseamnă putere şi că sunt 
necesari pentru a face binele. De aceea, prin testament, am 
lăsat casa mea pentru întemeierea unui azil în care 
nefericiţii bătrâni fără adăpost şi care nu sunt atât de 
mândri ca Moreau, să-şi poată sfârşi zilele. Apoi, am hotărât 
ca o anumită parte din renta de nouă mii de franci pe care 
mi-o aduce pământul şi moara să fie destinată ajutoarelor la 
domiciliu care se vor da - în iernile prea aspre - locuitorilor 
realmente nevoiaşi. Acest aşezământ va sta sub 
supravegherea consiliului orăşenesc şi a preotului care-l va 
conduce ca preşedinte. Astfel, averea pe care întâmplător 
am agonisit-o în acest canton va rămâne tot aici. 
Regulamentul de funcţionare a aşezământului este cuprins 
în testamentul meu; ar fi plicticos să vi-l repet, ajunge să vă 
spun că am prevăzut totul. Am avut grijă să creez un fond 
de rezervă care în viitor va permite comunei să acorde 
câteva burse copiilor care ar dovedi aptitudini pentru 
meşteşuguri sau pentru învăţătură. Astfel, chiar când eu nu 
voi mai fi, opera mea civilizatoare va continua. Vedeţi, 
căpitane Bluteau, când începem o treabă, este în noi ceva 
care parcă nu ne îngăduie să n-o ducem până la capăt. 
Această nevoie de ordine şi de perfecţiune este unul dintre 
semnele cele mai evidente ale destinului. Acum să ne 
grăbim, trebuie să-mi termin inspecția şi mai am de văzut 
şase bolnavi. 

După ce o bucată de vreme au călărit la trap fără a vorbi, 
Benassis spuse râzând către însoţitorul său: 

— Vai! Căpitane Bluteau, m-aţi făcut să vă povestesc câte-n 
lună şi-n stele, fără să-mi spuneţi nimic despre viaţa 


dumneavoastră, care sunt sigur că e interesantă. Un ostaş 
de vârsta dumneavoastră a trecut prin multe, încât are ce 
istorisi. 

— Viaţa mea, răspunse Genestas, e viaţa de ostaş. Toţi 
militarii seamănă între ei. Şi fiindcă n-am comandat 
niciodată, ci am luptat la rând cu toţi, primind sau dând 
lovituri de spadă, am trăit ca toată lumea. Am cutreierat 
locurile pe unde ne-a condus Napoleon şi am luat parte, în 
linia întâi, la toate luptele gărzii imperiale. Evenimentele se 
cunosc. Am îngrijit de cai, uneori am suferit de foame şi de 
sete, am luptat când mi s-a ordonat, asta-i viaţa de ostaş. 
Simplu ca bună-ziua, nu? Uneori, noi ăştia, dăm adevărate 
bătălii pentru un cal despotcovit care ne lasă în drum. La 
drept vorbind, am văzut atâtea ţări, încât m-am deprins să 
colind lumea şi am văzut atâţia morţi încât nu mai pun nici 
un preţ pe propria mea viaţă. 

— Cu toate astea, în anumite momente aţi fost personal în 
primejdie şi aceste întâmplări deosebite ar fi interesante 
când mi le-aţi istorisi. 

— Poate, răspunse maiorul. 

— Haide, povestiţi-mi ceea ce v-a emoţionat mai mult. Nu 
vă temeţi, spuneţi! N-o să vă învinuiesc de lipsă de 
modestie, chiar dacă mi-aţi vorbi despre o faptă eroică. 
Când suntem siguri că acei cărora ne destăinuim ne înţeleg, 
simţim un fel de plăcere să spunem: „lată ce-am făcut”. 

— Fie, o să vă vorbesc de o întâmplare care, uneori, îmi 
provoacă remuşcări, în răstimpul celor cincisprezece ani 
cât am luptat, nu mi s-a întâmplat niciodată să ucid pe 
cineva - afară numai de cazurile de legitimă apărare. 
Înaintam în linie, încărcăm armele; dacă nu-i dăm peste cap 
pe cei din faţă, apoi nici aceştia nu pregetă să ne umple de 
sânge: deci, trebuie să ucizi ca să nu fii ucis şi conştiinţa e 
împăcată. Dar, scumpe domnule, mi s-a întâmplat odată, 
într-o împrejurare deosebită, să dau de pământ cu un 
camarad. Reflectând mai apoi la ceea ce făcusem, isprava 
asta m-a îndurerat şi suferinţa acelui om uneori nu-mi dă 


pace. Dar să vedeţi. S-a întâmplat pe când ne retrăgeam 
din Moscova. „Marea armată”26 arăta acum mai degrabă 
ca o turmă de vite sleite de oboseală. Nici disciplină, nici 
drapele! Fiecare era de capul lui, iar împăratul, pot s-o 
spun, îşi dădea şi el seama că nu mai are nici o putere. 
Poposind la Studzianka, un sătuc mai sus de Berezina, am 
dat de nişte hambare şi coteţe numai bune de jefuit, de 
cartofi îngropaţi în pământ şi de sfeclă. De o bucată de 
vreme nu mai văzusem case, nici provizii şi armata s-a 
ospătat după pofta inimii. Primii veniţi, vă daţi seama, 
devoraseră totul. Eu am sosit printre cei din urmă. Din 
fericire pentru mine, eram mai mult obosit decât flămând. 
Văd un şopron, intru, găsesc acolo vreo douăzeci de 
generali, ofiţeri superiori, toţi, fără exagerare, oameni cu 
merite mari: Junot, Narbonne, aghiotantul împăratului, cu 
un cuvânt, căpeteniile cele mai de seamă ale armatei. Erau 
şi câţiva soldaţi de rând, care însă nu ar fi cedat aşternutul 
lor de paie unui mareşal al Franţei. Unii, care nu găsiseră 
loc, dormeau de-a-npicioarelea, rezemaţi de pereţi, alţii 
lungiţi pe jos şi, cu toţii, atât de înghesuiți unii în alţii ca să- 
şi ţină de cald, încât zadarnic căutam un ungher să mă culc 
şi eu. Păşeam pe o duşumea de trupuri omeneşti: unii 
bombăneau, alţii nu spuneau nimic, dar niciunul nu se 
clintea. Nu s-ar fi urnit de la locurile lor nici ca să se 
ferească de un obuz de tun, dar acolo nimeni nu era ţinut să 
respecte legile bunei creşteri puerile şi cinstite. În sfârşit, 
zăresc în fundul şopronului un fel de pod unde nimeni nu se 
gândise - sau, poate, nu avusese puterea - să se urce; mă 
caţăr, îmi aştern şi, după ce mă întind cât eram de lung, mă 
uit la mulţimea de oameni culcaţi ca viţeii. Această tristă 
privelişte mă face aproape să râd. Unii ronţăiau nişte 
morcovi îngheţaţi, arătând un fel de plăcere animalică, 
generalii înveliţi în şaluri mizerabile sforăiau de se 
cutremura şopronul. O cetină de brad aprinsă lumina 
încăperea şi dacă totul ar fi luat foc, nimeni nu s-ar fi ostenit 
să-l stingă. Mă culc pe spate şi înainte de a aţipi, mai arunc 


o privire în sus: văd că grinda pe care se sprijinea 
acoperişul şi care susţinea bârnele se mişcă încetişor de la 
răsărit spre apus. Blestemata de grindă juca de ţi-era mai 
mare dragul. „Domnilor, le spun, cineva vrea să se 
încălzească pe socoteala noastră.” Grinda era gata-gata să 
se prăbuşească. „Domnilor, domnilor, o să pierim cu toţii, 
uitaţi-vă la grinda asta!” strig cât pot de tare ca să-mi 
trezesc camarazii. Domnule, s-au uitat cu toţii la grindă; dar 
cei care dormeau au continuat să doarmă, iar cei care 
mâncau nici măcar nu mi-au răspuns. Văzând cum stau 
lucrurile, m-am hotărât să-mi părăsesc culcuşul, cu riscul să 
mi-l ocupe altcineva, căci trebuia să salvez grămada aceea 
de eroi. Aşadar ies, dau ocol şopronului şi văd un lungan de 
şvab care, cu oarecare entuziasm, trăgea de grindă. „Ho! 
Ho! Îi strig, făcându-i semn să lase grinda. 

— Gehe mir aus dem Gesicht oder ich schlag dich tot! 27 
urlă el. 

— A, aşa? Ghie mir auz dem ghezit? Îi răspund, nici vorbă 
de asta!” Pun mâna pe arma lui, pe care o pusese deoparte, 
îi dau cu ea în cap, mă întorc la culcuşul meu şi ma culc. 
Asta-i tot. 

— Dar era un caz de legitimă apărare aplicată împotriva 
unui om, spre folosul tuturor, deci nu aveţi de ce să vă câiţi, 
spuse Benassis. 

— Ceilalţi, continuă Genestas, şi-au spus că e o toană de-a 
mea; o fi fost toană, numai că mulţi dintre ei trăiesc astăzi 
tihnit, în case frumoase, fără ca recunoştinţa să le încarce 
sufletul. 

— Oare dumneavoastră faceţi binele numai pentru a 
încasa acea enormă dobândă care se numeşte 
recunoştinţă? Întrebă Benassis râzând. Asta ar fi curată 
cămătărie. 

— Ba nu, ştiu şi eu că meritul unei fapte bune stă în 
absenţa oricărui profit; dacă te lauzi cu ea, dobândeşti o 
rentă de amor-propriu care face cât şi recunoştinţa. Cu 
toate astea, dacă omul cumsecade ar tăcea întotdeauna, 


beneficiarul n-ar vorbi niciodată de binele care i s-a făcut. 
În sistemul dumneavoastră, poporul are nevoie de exemple; 
dacă toţi ar tăcea, cum ar mai afla el acele exemple? Încă 
ceva! Dacă bietul pontonier care a salvat armata franceză - 
şi care n-a avut niciodată prilej să flecărească despre 
aceasta cu folos - n-ar avea încă braţe zdravene, oare 
conştiinţa lui l-ar putea hrăni? Răspunde, filozofule. 

— Poate că în morală nimic nu-i absolut, răspunse 
Benassis; dar ideea asta e periculoasă, ea îngăduie 
egoismului să interpreteze cazurile de conştiinţă în 
beneficiul interesului personal. Ascultă, căpitane: nu ţi se 
pare că cel ce respectă cu stricteţe principiile moralei este 
superior celui ce se depărtează de ele, fie chiar de nevoie? 
Pontonierul nostru, infirm şi muritor de foame, nu este la fel 
de sublim ca Homer? Viaţa omeneasca este fără îndoială o 
încercare supremă atât pentru virtute cât şi pentru geniu, 
calităţi pe care o lume mai bună le cere deopotrivă. 
Virtutea, geniul, îmi par a fi cele mai frumoase două forme 
ale devotamentului deplin şi constant cu care Cristos i-a 
deprins pe oameni. Geniul rămâne sărac în vreme ce 
luminează omenirea, virtutea tace în vreme ce se jertfeşte 
pentru binele obştesc. 

— De acord, domnule, spuse Genestas; numai că pământul 
e locuit de oameni, nu de îngeri şi noi nu suntem nişte 
perfecţiuni. 

— Aveţi dreptate, răspunse Benassis. În ce mă priveşte, 
am abuzat peste măsură de libertatea de a greşi. Dar nu 
trebuie oare să năzuim spre perfecţiune? Virtutea nu este 
oare pentru suflet un ideal frumos pe care trebuie să-l 
contemplăm neîncetat ca pe un model ceresc? 

— Amin, spuse ostaşul. Trebuie să recunosc, omul virtuos 
este mare lucru; dar să recunoaştem că virtutea e o 
divinitate care-şi poate îngădui să mai flecărească un pic, cu 
voia domniei-tale. 

— Vai domnule, spuse medicul, surâzând cu un fel de 
melancolie amară, dumneata ai indulgenţa celor care 


trăiesc împăcaţi cu ei înşişi, în vreme ce eu, unul, sunt 
neîndurător ca omul care are multe păcate de plătit. 

Cei doi călăreţi ajunseră în faţa unui bordei aşezat pe 
malul pârâului. Medicul intră, iar Genestas rămase în prag 
uitându-se când la priveliştea peisajului răcoros, când în 
interiorul bordeiului, unde se afla un bărbat culcat. După 
ce-şi examină bolnavul, Benassis strigă deodată: 

— Nu vreau să mai intru aici, auzi, femeie? Dacă nu faci 
ce-ţi spun eu! I-ai dat pâine bărbatului tău, vrei să-l omori? 
Bată-te să te bată, să ştii că dacă-i mai dai altceva decât 
zeamă de pir, nu-ţi mai calc pragul, n-ai decât să-ţi cauţi alt 
medic. 

— Dar, dragă domnule Benassis, bietul om ţipa de foame şi 
când rabzi de două săptămâni. 

— Vrei să mă asculţi sau ba? Dacă-i mai dai măcar un 
singur dumicat fără voia mea, îl omori, auzitu-m-ai? 

Nu-i mai dau nimic, scumpe domnule. E mai bine acum? 
Spuse ea însoţindu-l pe medic. 

— Deloc, dându-i să mănânce i-ai agravat starea. Nu vrei 
să pricepi odată, femeie încăpăţânată, că bolnavii puşi la 
dietă nu au voie să mănânce orice? 

— Ce îndărătnici sunt ţăranii! Adăugă Benassis către 
ofiţer. Dacă un bolnav posteşte câteva zile, îl cred mort şi-l 
îndoapă cu ciorbă şi cu vin. Nenorocita asta de femeie era 
gata să-şi bage omul în mormânt. 

— Să-mi bag omul în mormânt pentru o bucată de pâine 
muiată în vin! 

— Pentru atâta, femeie. Mă mir că l-am mai găsit în viaţă 
după pâinea cu vin pe care i-ai servit-o. Nu uita să faci 
întocmai ce ţi-am spus. 

— Vai, domnule, mai bine mor decât să fac altfel. 

— Bine, om vedea. Mâine seară mă întorc să-i iau sânge. 

— Să ne continuăm drumul pe jos de-a lungul pârâului, 
spuse Benassis lui Genestas; de-aici până la casa unde mă 
duc nu e drum pentru cai. Băieţaşul omului ăstuia ne va 
păzi caii. 


— Ce frumoasă e valea noastră! Continuă el, nu-iaşa că e 
ca un parc englezesc? Ne ducem acum la un lucrător 
nemângâiat de moartea unuia dintre copiii săi. Fiul său mai 
mare, nevârstnic încă, a ţinut în timpul ultimului seceriş să 
lucreze la rând cu bărbaţii; bietul copilandru a muncit peste 
puteri şi, către sfârşitul toamnei, s-a prăpădit de slăbiciune. 
Pentru prima, oară întâlnesc sentimentul patern atât de 
dezvoltat. De obicei, ţăranii deplâng la moartea copiilor 
pierderea unui lucru folositor care face parte din averea lor, 
încât regretul e în raport cu vârsta. Devenit adult, copilul 
este un capital pentru tatăl său. Dar bietul om de care-ţi 
vorbesc îşi iubea cu adevărat fiul. „Nimic nu-mi poate alina 
durerea!” mi-a spus el într-o zi când l-am întâlnit la câmp, 
stând nemişcat, uitând de muncă, rezemat în coasă, Unind 
în mână cutea pe care o luase pentru a-şi ascuţi fierul şi de 
care nu se slujea. De-atunci, nu mi-a mai vorbit de durerea 
lui, dar a devenit tăcut şi bolnăvicios. Astăzi, una dintre 
fetiţele lui e bolnavă. 

Tot vorbind, Benassis şi oaspetele său ajunseră la o căsuţă 
aşezată lângă stăvilarul de pământ al unei mori. Acolo, sub 
o salcie, zăriră un bărbat de vreo patruzeci de ani care sta 
în picioare şi mânca pâine cu usturoi. 

— Ei, Gasnier, ce face mititica, se simte mai bine? 

— Nu ştiu, domnule, răspunse omul cu un aer întunecat, o 
să vedeţi dumneavoastră, nevastă-mea e lângă dânsa. Cu 
toate îngrijirile dumneavoastră, tare mă tem că moartea s-a 
mutat la mine ca să-mi răpească totul. 

— Moartea nu se mută la nimeni, Gasnier, n-are ea timp de 
aşa ceva. Nu-ţi pierde nădejdea. 

Benassis intră în casă, urmat de tatăl bolnavei. După o 
jumătate de oră ieşi, însoţit de mama copilei, căreia îi 
spuse: 

— Nu te nelinişti, fă ceea ce-ţi spun eu, fetiţa a scăpat de 
pericol. 

— Dacă vizitele mele te plictisesc, spuse apoi medicul 
încălecând, aş putea să te însoțesc până la cotitura 


drumului spre comună, ca să te întorci. 

— Nu, zău, nu mă plictisesc. 

— Dar nu vei vedea decât bordeie, care sunt toate la fel; 
nimic nu e mai monoton la vedere decât câmpia. 

— Să pornim, zise ofiţerul. 

Timp de câteva ceasuri colindară astfel regiunea, 
străbătând cantonul de-a latul până către seară când se 
întoarseră în partea de lângă comună. 

Acum trebuie să mă îndrept într-acolo, spuse medicul 
către Genestas, arătându-i un loc unde creştea un pâlc de 
ulmi. Copacii aceia au vreo două sute de ani, adăugă el. 
Acolo locuieşte o femeie pentru care un băiat a venit ieri, pe 
când cinam, să mă caute, spunându-mi că s-a făcut albă. 

— Este ceva primejdios? 

— Nu, spuse Benassis, e un efect al sarcinii. Femeia este în 
ultima lună. Deseori, în perioada asta, unele femei fac 
spasme. Totuşi, din prudenţă, e necesar să o vizitez ca să 
mă conving că nu a survenit nimic alarmant; pe femeia la 
care mergem, chiar eu am s-o ajut să nască. Cu prilejul 
ăsta, am să-ţi arăt una dintre industriile noastre noi, o 
cărămidărie. Drumul e frumos, vrei să galopăm? 

— Calul domniei-tale nu va rămâne în urmă? Întrebă 
Genestas strigând calului său: 

— Galop Neptun! 

Într-o clipită, ofiţerul zbură la o sută de paşi şi dispăru 
într-un nor de praf; dar, cu toată viteza calului său, îl simţi 
pe medic alături. Benassis mai spuse o vorbă calului său şi-l 
întrecu pe maior, care nu-l ajunse din urmă decât la 
cărămidărie, în clipa când medicul îşi priponea liniştit calul 
de bulumacul unei uluci. 

— Să te ia dracu! Strigă Genestas privind calul care nu 
asudase, nici nu fornăia. Dar ce fel de cal ai? 

— A! Răspunse medicul râzând, l-ai luat drept o gloabei. 
Deocamdată, povestea acestui frumos patruped ne-ar răpi 
prea mult timp; atâta pot să-ţi spun: Rustan e un african 
veritabil, originar din munţii Atlas. Un cal african nu-i mai 


prejos de un cal arab. Al meu urca munţii în galop mare 
fară sa asude şi aleargă în trop, fară să se poticnească, de-a 
lungul prăpăstiilor. De altfel, e un dar binemeritat. Un 
părinte şi-a închipuit că mă poate răsplăti astfel pentru 
viaţa fiicei lui, una dintre cele mai bogate moştenitoare din 
Europa, pe care am descoperit-o muribundă pe o şosea din 
Savoia. Dacă ţi-aş povesti cum am vindecat-o pe fata aceea, 
ai zice că sunt un şarlatan. la, ia! Auzi zurgălăi de cai şi 
zgomot de căruţă pe drumeag? Hai să vedem dacă, din 
întâmplare, nu e Vigneau însuşi - şi dac-o fi el, să te uiţi cu 
atenţie la dânsul! 

Curând ofiţerul zări patru cai enormi cu harnaşamente ca 
acelea pe care le folosesc agricultorii cei mai bogaţi din 
Brie28. Fundiţele de lână, zurgălăii, chingile sclipeau de 
curăţenie. În căruţa încăpătoare, vopsită albastru, se afla 
un băietan bucălat, ars de soare, şi care fluiera ţinându-şi 
biciul ca pe o armă la paradă. 

— Nu, băiatul nu-i decât căruţaşul, spuse Behassis. 
Observă, rogu-te, că bunăstarea industrială a stăpânului se 
vede în toate, chiar şi în căruţa acestui cărăuş! E semnul 
unei inteligenţe comerciale care se întâlneşte destul de rar 
în fundul satelor! 

— Da, da, toate sunt foarte dichisite, replică ofiţerul. 

— Află că Vigneau posedă două echipaje la fel. Pe 
deasupra, mai are şi un căluţ iute la fugă, pe care-l 
călăreşte când umblă după treburi, căci şi-a extins foarte 
departe negustoria; şi când te gândeşti că acum patru ani 
omul ăsta nu avea nici de unele! Ba nu, mă înşel, avea 
datorii. Dar să intrăm. 

— Băiete, spuse Benassis căruţaşului, doamna Vigneau e 
acasă? 

— E în grădină, domnule, am văzut-o peste ulucă; o anunţ 
îndată că aţi venit. 

Genestas îl urmă pe Benassis, şi străbătură împreună un 
teren vast, împrejmuit de un gard. Într-un colţ, se aflau 
grămezi de caolin şi de argilă, necesare la fabricarea 


ţiglelor şi a plăcilor; în altă parte, se înălţau îngrămădite 
legături de vreascuri şi lemne de foc pentru a încălzi 
cuptorul; mai departe, pe un teren împrejmuit cu un gard 
de nuiele, mai mulţi lucrători mărunţeau bolovani albi sau 
frământau pământul pentru cărămizi; drept în faţa intrării, 
sub ulmii cei mari, era fabrica de ţigle rotunde şi pătrate, 
vast atelier în aer liber care se întindea până la uscătorie, 
iar departe se vedea cuptorul cu gaura lui adâncă, lopeţile 
lungi, drumul negru şi scobit. Pe lângă aceste construcţii se 
afla o clădire cu înfăţişare destul de mizeră, care servea 
drept locuinţă familiei şi la care se adăogaseră remize, 
grajduri, staule, şure. Orătănii şi porci umblau de colo până 
colo pe terenul cel vast. Curăţenia care domnea 
pretutindeni şi bunăstarea acareturilor mărturiseau spiritul 
gospodăresc al stăpânului. 

— Predecesorul lui Vigneau, spuse Benassis, era un 
nenorocit, un leneş care nu ştia decât de băutură. Fusese e 
cândva lucrător, îşi cunoştea meseria, dar îşi făcea 
mendrele şi bună pace; de altfel, nu muncea, nici nu avea 
spirit comercial. Dacă nimeni nu venea să-i ceară mărfurile, 
ele rămâneau nevândute, se deteriorau şi se pierdeau. 
Încât ajunsese muritor de foame. Nevastă-sa, care se 
prostise din pricina maltratărilor la care o supunea, zăcea 
în mizerie. Lenea asta, tembelismul ăsta incurabil mă 
făceau atât de mult să sufăr şi aspectul fabricii îmi era atât 
de neplăcut, încât evitam să trec pe aici. Din fericire, şi el şi 
nevastă-sa erau amândoi bătrâni. Într-o bună zi, pe ţiglar l- 
a lovit un atac de paralizie şi l-am internat îndată la azilul 
din Grenoble. Proprietarul ţiglăriei a acceptat fără multă 
vorbă să o preia în starea în care se afla şi eu am căutat alţi 
locatari care să poată participa la ameliorările pe care 
voiam să le introduc în toate industriile din canton. Bărbatul 
unei cameriste a doamnei Gravier - un biet bucătar care 
câştiga foarte puţin lucrând la un olar, şi care nu-şi putea 
întreţine familia - mi-a urmat poveţele. Acest om a dat 
dovadă de curaj închiriind ţiglăria, deşi nu avea nici un ban 


în buzunar. S-a mutat cu casa aici, a învăţat-o pe nevastă-sa, 
pe mamă-sa şi pe bătrâna de soacră-sa să fabrice ţigle şi le- 
a folosit ca lucrătoare. Nu ştiu, crede-mă! Cum a făcut dea 
scos-o la capăt. Probabil că Vigneau a împrumutat ceva 
lemne spre a-şi încălzi cuptorul, fără îndoială că noaptea îşi 
curăța materialele de trebuinţă şi le aduna cu coşul, ca ziua 
să le lucreze; cu un cuvânt, a desfăşurat în ascuns o energie 
fără margini, iar cele două bătrâne, îmbrăcate în zdrenţe, 
lucrau ca nişte roabe. Astfel, Vigneau a izbutit să scoată 
câteva încărcături de ţigle, mâncând vreme de un ano 
pâine scump plătită cu sudoarea familiei sale; dar a stăruit. 
Curajul său, răbdarea sa, calităţile sale atraseră atenţia 
multora şi deveni cunoscut. Neobosit, alerga dimineaţa la 
Grenoble, îşi vindea ţiglele şi cărămizile; apoi, către amiază, 
se întorcea, iar noaptea pleca iar la oraş. 

— Muncea cât patru. Către sfârşitul primului an, luă doi 
ucenici care să-l ajute. Văzând aceasta, i-am împrumutat o 
sumă de bani. Ei bine, domnule, pe an ce trecea, familia 
prospera. Încă din anul al doilea, cele două mame bătrâne 
încetară a mai face cărămizi şi a mai măcina pietre, şi 
începură a cultiva o mică grădină, a găti, a cârpi 
îmbrăcămintea, a ţese seara şi a se duce la pădure ziua. 
Nevasta cea tânără, care ştia carte, ţinea socotelile. 
Vigneau îşi făcu rost de un căluţ pentru a colinda 
împrejurimile în căutare de muşterii; apoi învăţă meseria de 
cărămidar şi începu a fabrica şi plăci albe, frumoase, pe 
care le vindea sub preţul zilei, în anul al treilea avea o 
căruţă şi doi cai. Când şi-a înhămat caii la prima trăsură, 
nevastă-sa era aproape elegantă. În căsnicia sa, toate erau 
potrivite cu câştigurile şi el se pricepu să respecte ordinea, 
economia, corectitudinea - principii generatoare ale micii 
sale averi. Avea acum şase lucrători, pe care-i plătea bine; 
mai tocmi şi un căruţaş şi-şi organiză întreaga activitate pe 
o temelie solidă; pe scurt, cu încetul, sârguincios precum 
era, extinzându-şi lucrările şi legăturile, a ajuns la 
bunăstare. Anul trecut a cumpărat ţiglăria; la anul îşi va 


reconstrui casa. Acum, toţi din juru-i sunt sănătoşi şi bine 
îmbrăcaţi. Soţia lui, care era slabă şi palidă şi care la 
început împărtăşea grijile şi neliniştile stăpânului, este 
acum grasă, proaspătă şi frumoasă. Cele două soacre sunt 
cât se poate de fericite şi dau şi ele o mână de ajutor la 
micile treburi ale casei şi ale negoţului. Munca a produs 
bani şi banii le-au adus viaţă liniştită, sănătate, abundență şi 
voie-bună. Crede-mă, familia asta reprezintă pentru mine 
istoria vie a comunei mele şi a tinerelor state comerciale. 
Ţiglăria - care altădată îmi părea tristă, pustie, murdară, 
neproductivă - este acum în neîncetată activitate, plină de 
lume, de viaţă, bogată şi înzestrată cu de toate. 

lată o bună cantitate de lemn şi toate materialele necesare 
lucrărilor sezoniere; ştii, cred, că ţiglele nu se fabrică decât 
într-un anumit anotimp, între iunie şi septembrie. 
Activitatea asta nu-ţi face plăcere? '[iglarul meu a furnizat 
produsele lui tuturor construcţiilor din târg. Veşnic treaz, 
veşnic în mişcare, veşnic activ, a fost poreclit Nesătulul de 
către locuitorii cantonului. 

Abia apucă Benassis să rostească aceste cuvinte şi o 
tânără, bine îmbrăcată, cu o bonetă frumoasă, ciorapi albi, 
şorţ de mătase, rochie roză - ţinută care amintea un pic 
vechea ei ocupaţie de cameristă - deschise poarta cu grilaj 
care închidea grădina şi înaintă pe cât de. Repede îi 
îngăduia starea; dar cei doi călăreţi îi ieşiră înainte. 
Doamna Vigneau era, în adevăr, o femeie drăguță, destul de 
corpolentă, cu tenul ars de soare, dar a cărui epidermă 
trebuie să fi fost albă. Deşi pe frunte avea câteva riduri, 
urme ale mizeriei de altădată, chipul ei părea fericit şi 
îmbietor. 

— Domnule Benassis, spuse ea cu un accent blând, când îl 
văzu că se opreşte, n-aţi vrea să-mi faceţi cinstea de a vă 
odihni o clipă la mine? 

— Bucuros, răspunse medicul. 

— După domnia-ta, căpitane. 


— Cred că domnii au obosit din pricina arşiţei! Doriţi puţin 
lapte sau vin? 

— Domnule Benassis, gustaţi un pahar din vinul pe care 
soţul meu a avut bunăvoința să şi-l procure în vederea zilei 
când voi naşte! Spuneţi-mi dacă vă place. 

— Soţul dumneavoastră e un om de nădejde. 

— Adevărat, domnule, răspunse ea calm, întorcându-se, 
am avut mult noroc în viaţă! 

— Nu luăm nimic, doamnă Vigneau: am trecut numai să 
văd dacă nu vă simţiţi rău. 

— Nicidecum, spuse ea. După cum aţi văzut, prăşeam în 
grădină, ca să nu stau degeaba. 

În clipa aceasta, cele două mame se apropiară ca să-l vadă 
pe Benassis, iar căruţaşul rămase nemişcat în mijlocul 
curţii, astfel încât să-l poată privi pe medic. 

— Haide, daţi-mi mâna, spuse Benassis doamnei Vigneau. 

Pipăi pulsul tinerei femei cu o atenţie scrupuloasă, 
reculegându-se şi rămânând tăcut. În acest timp, cele trei 
femei îl cercetau pe maior cu acea curiozitate naivă pe care 
oamenii de la ţară nu se sfiesc s-o arate. 

— Merge bine, strigă vesel medicul. 

— Va naşte curând? Strigară cele două mame. 

— Săptămâna asta, în orice caz. 

— Vigneau a plecat? Întrebă el după o pauză. 

— Da, domnule, răspunse tânără; se grăbeşte să-şi 
termine treburile ca să poată rămâne acasă când voi naşte, 
dragul de el! 

— Cu bine, copii, vă urez belşug! Continuaţi să clădiţi averi 
şi să faceţi copii. 

Genestas era plin de admiraţie pentru ordinea care 
domnea în interiorul acelei case aproape ruinate. Văzând 
mirarea lui, Benassis îi spuse: 

— Numai doamna Vigneau ştie să întreţină astfel o 
locuinţă! Aş dori ca mai mulţi locuitori din târg să vină aici 
să ia lecţii de la dânsa. 


Soţia ţiglarului întoarse capul, roşind; dar feţele celor 
două mame străluceau în toată voia de plăcerea pe care le- 
o făcuseră laudele medicului - şi tustrele îl însoţiră până la 
locul unde-şi lăsaseră caii. Ei, spuse Benassis celor două 
bătrâne, iată-vă fericite! Nu doreaţi să fiţi bunici? 

— A! Nu mai întrebaţi, spuse tânăra, că-mi vine să turbez. 
Mamele vor băiat, bărbatu-meu vrea o fată; cred că-mi va fi 
greu să-i împac pe toţi. 

— Dar dumneavoastră ce-aţi dori? Întrebă râzând 
Benassis. 

— Eu, domnule, vreau un copil. 

— Vezi, curând va fi mamă, spuse medicul către ofiţer, în 
timp ce-şi ducea calul de căpăstru. 

— La revedere, domnule Benassis, spuse tânăra. Bărbatu- 
meu va fi dezolat că n-a fost şi el aici, când va afla că ne-aţi 
vizitat. 

— Să nu uite să-mi trimită cele o mie de ţigle la Grange- 
aux-Belles. 

— Fiţi sigur că ar lăsa deoparte toate comenzile din canton 
spre a vă servi. Să ştiţi că cel mai mare regret al său este că 
vă ia bani; eu i-am spus însă că banii dumneavoastră sunt 
cu noroc - şi-i adevărat. 

— La revedere, spuse Benassis. 

Cele trei femei, căruţaşul şi cei doi lucrători care ieşiseră 
din atelier ca să-l vadă pe medic rămaseră grupaţi în jurul 
porţii de lemn a ţiglăriei, ca să se bucure de prezenţa lui 
până-n ultima clipă, aşa cum fiecare face pentru cei dragi. 
Imboldurile inimii sunt pretutindeni aceleaşi - încât dulcile 
obiceiuri ale dragostei sunt în mod firesc respectate în 
toate ţările. 

După ce privi cerul, Benassis spuse însoţitorului său: 

— Mai sunt două ceasuri până să însereze şi, dacă nu ţi-e 
prea tare foame, am merge să vizităm o fiinţă fermecătoare, 
căreia îi acord aproape tot timpul care-mi rămâne între 
ceasul când îmi termin vizitele şi ceasul mesei de seară. În 
canton, i se spune prietena mea, dar te rog să mă crezi că 


porecla asta - care la noi se foloseşte pentru a denumi o 
viitoare soţie - nu poate scuza sau autoriza nici un fel de 
bârfeală. Deşi grija pe care-o port acestei biete copile o face 
obiectul unei gelozii lesne de înţeles, opinia pe care toţi şi- 
au format-o despre firea mea exclude orice vorbă rea. Dacă 
nimeni nu înţelege capriciul căruia par a-i ceda acordând 
Gropăriţei o rentă ca să poată trăi fără a munci, în schimb 
toată lumea e convinsă de virtutea ei; cu toţii ştiu că - dacă 
afecțiunea ar depăşi cândva marginile unei protecţii 
amicale - n-aş pregeta nici o clipă să mă căsătoresc cu ea. 
Dar - adăugă medicul, străduindu-se să zâmbească - pentru 
mine nu există nici o femeie, nici în acest canton, nici în altă 
parte. Un om foarte expansiv, scumpe domnule, simte o 
trebuinţă de neînvins să se intereseze în mod deosebit de 
un lucru sau de o fiinţă dintre toate fiinţele şi lucrurile care- 
l înconjoară - mai ales când viaţa sa e pustie. De aceea, 
crede-mă, priveşte totdeauna favorabil pe omul care-şi 
iubeşte câinele sau calul! În turma de suferinzi pe care 
hazardul mi-a încredinţat-o, această biată bolnavă 
reprezintă pentru mine ceea ce este în patria mea însorită, 
în Languedoc, oiţa mult-iubită pe care păstoriţele o gătesc 
cu panglici decolorate, căreia îi vorbesc, căreia îi dau 
drumul să pască la marginea holdelor de grâu şi căreia 
zăvozii nu-i zoresc niciodată mersul leneş. 

Rostind aceste cuvinte, Benassis rămăsese în picioare, 
ţinându-şi calul de dârlogi, gata să-l încalece, dar 
neîncălecându-l, ca şi când sentimentul care-l agita n-ar fi 
putut să se însoţească cu nişte mişcări bruşte. 

— Vino cu mine, strigă el, hai s-o vezi! De vreme ce te 
conduc la ea, vei înţelege că e pentru mine ca o soră! 

După ce încălecă, Genestas spuse medicului: Aş fi indiscret 
dacă ţi-aş cere câteva relaţii despre Gropăriţă? Dintre toate 
existenţele pe care le-am cunoscut datorită domniei-tale, ea 
nu pare a fi cea mai puţin stranie. 

— Domnule, răspunse Benassis oprindu-şi calul, poate că 
nu vei împărtăşi deplin interesul pe care mi-l inspiră 


Gropăriţa. Soarta ei seamănă cu a mea: chemarea noastră 
a fost înşelată; sentimentul pe care i-l port şi emoția pe care 
o încerc când o văd se explică prin asemănarea dintre 
situaţiile noastre. Devenind ofiţer, ai răspuns unui imbold 
sau ai prins drag de această ocupaţie; altminteri, n-ai fi 
rămas până la vârsta pe care o ai sub călcâiul atât de 
împovărător al disciplinei militare; de aceea ţi-e greu sa 
înţelegi nefericirea unui suflet ale cărui dorinţe renasc 
mereu şi sunt mereu trădate sau neîncetata durere a unei 
fiinţe constrânse să trăiască în altă parte decât în sfera ei. 
Asemenea suferinţe rămân o taină a acestor fiinţe şi a lui 
Dumnezeu, care le încearcă făcându-le sii sufere; numai ele 
cunosc cât de puternice sunt impresiile pe care le provoacă 
întâmplările vieţii. Cu toate astea, chiar domnia-ta, martor 
blazat al atâtor suferinţe aduse de un război lung, nu ţi-ai 
simţit inima cuprinsă de tristeţe văzând un pom care în 
mijlocul primăverii, avea frunzele îngălbenite, un pom care 
lâncezeşte şi trage sa moară fiindcă n-a fost plantat în solul 
care conţine principiile necesare deplinei lui dezvoltări? 
Încă de la vârsta de douăzeci de ani îmi făcea rău să văd 
melancolia pasivă a unei plante sfrijite; şi astăzi întorc capul 
când văd aşa ceva. Durerea mea de copil era 
presentimentul vag al durerilor mele de adult, un fel de 
simpatie între prezentul meu şi un viitor pe care-l 
întrezăream instinctiv în viaţa unei plante încovoiate înainte 
de vreme spre sfârşitul care pe toţi ne aşteaptă, fie că 
suntem copaci sau oameni. 

— Îmi ziceam eu, văzând cât eşti de bun, că mult trebuie 
să fi suferit! 

— Trebuie să înţelegi, domnule, continuă medicul fără a-i 
răspunde lui Genestas, că, vorbind de Gropăriţa, de mine 
vorbesc. Gropăriţa este o plantă dezrădăcinată, dar o 
plantă omenească, neîncetat mistuită de gânduri triste sau 
profunde, care se multiplică unele prin altele. 

Biata fată e veşnic suferindă. Sufletul îi ucide timpul. 
Puteam rămâne rece la vederea unei făpturi slabe, pradă 


nefericirii celei mai mari şi celei mai neluate în seamă care 
poate fi în lumea noastră egoistă - când eu, fiinţă bărbată şi 
dârză fală de suferinţă mă simt ispitit să-mi refuz în fiecare 
seară a purta povara unei asemenea nefericiri? Poate chiar 
aş refuza cu adevărat, dacă n-aş avea un crez care-mi alină 
durerile şi-mi hrăneşte sufletul cu dulci iluzii. Chiar de n-am 
fi cu toţii copiii aceleiaşi divinităţi, pe Gropăriţa tot ca pe 
sora mea de suferinţă aş privi-o! 

Benassis dădu pinteni calului şi-l sili pe maior să facă la fel 
- parcă s-ar fi temut să continue pe acelaşi ton convorbirea 
începută. 

— Domnule - reluă el când caii începură a merge la trap, 
unul lângă altul - natura, ca să spun aşa, a creat această 
sărmană fată anume pentru durere, după cum pe alte femei 
le-a creat pentru plăcere. Văzând aceste predestinări, e cu 
neputinţă să nu crezi în altă viaţă. Pe Gropăriţa orice, o 
influenţează: dacă timpul e cenuşiu şi întunecat, este şi ea 
tristă şi plânge odată cu cerul; această expresie îi aparţine. 
Cântă odată cu păsărelele, se linişteşte şi se înseninează 
odată cu vremea, în sfârşit, e frumoasă într-o zi frumoasă; 
un parfum delicat este pentru ea o plăcere aproape 
nesfârşită: am văzut-o bucurându-se, o zi întreagă, de 
mireasma pe care nişte rezede o exalau după o dimineaţă 
ploioasă dintre cele care înviorează florile şi fac ca ziua să 
pară proaspătă şi strălucitoare; fata a înflorit odată cu 
natura, cu toate plantele. Dacă aerul e nepăsător, plin de 
electricitate, Gropăriţa are o stare nervoasă pe care nimic 
nu o poate potoli, se culcă şi se plânge de o mie şi una de 
tulburări fără să poată spune ce are; dacă o-ntreb, îmi 
răspunde că i se înmoaie oasele, că i se topeşte carnea. În 
aceste ceasuri de leşin, ea simte viaţa numai prin suferinţă; 
inima-i este în afara ei, ca să folosesc încă una dintre 
vorbele sale. Uneori, am surprins-o pe biata fată plângând 
la vederea anumitor privelişti care se conturează în munţii 
noştri la apusul soarelui, când nouri numeroşi şi magnifici 


se adună deasupra crestelor daurite: „De ce plângi, 
drăguță? O întrebam. 

— Nu ştiu, domnule, îmi răspundea; mă uit în sus ca 
buimacă şi nu ştiu unde mă aflu de multe câte văd. 

— Dar ce vezi? 

— Domnule, nu vă pot spune.” Zadarnic ai întreba-o seara 
întreagă, nu i-ai smulge nici o vorbă; ţi-ar arunca în schimb 
priviri pline de gânduri, sau ar rămâne cu ochii umezi, mai 
mult tăcută, vizibil reculeasă. Reculegerea ei e atât de 
profundă încât se comunică; oricum, ea mă influenţează 
atunci ca un nor încărcat cu prea multă electricitate. Într-o 
zi, am hărţuit-o cu întrebări, voiam cu orice preţ s-o fac să 
vorbească şi i-am spus câteva vorbe cam tari: domnule, a 
izbucnit în plâns. Alteori e veselă, prietenoasă, glumeaţă, 
vioaie, spirituală; vorbeşte cu plăcere, exprimă idei noi, 
originale. Incapabilă, de altfel, a se consacra oricărei 
activităţi continue: când ieşea la câmp, rămânea ceasuri în 
şir cu ochii la vreo floare, la pârâu, cercetând pitoreştile 
minuni din apele limpezi şi liniştite, splendidele mozaicuri 
pe care le alcătuiesc pietricelele pământul, nisipul, plantele 
acvatice, muşchiul, sedimentele cafenii în culori atât de 
plăcute, în nuanţe atât de straniu contrastante. Când m-am 
stabilit în părţile astea, biata fată murea de foame; prea 
mândră ca să accepte o pâine străină, numai atunci când 
suferinţa ei a ajuns la extrem, s-a hotărât să recurgă la 
caritatea publică. Adeseori, ruşinea îi dădea puteri; timp de 
câteva zile, lucra pământul; însă, epuizată curând, boala o 
silea să lase lucrul început. Abia însănătoşită, intra în vreo 
fermă din împrejurimi oferindu-se să îngrijească de vite; 
dar, după ce îşi făcea datoria cu multă pricepere, dispărea 
fără o vorbă. Munca de toate zilele era, fără îndoială, o 
povară prea grea pentru ea, care e toată, din creştet până- 
n tălpi, numai independenţă şi capriciu. Atunci începea să 
umble după trufe sau după ciuperci, pe care le vindea la 
Grenoble. La oraş, ispitită de fleacuri, uita de mizerie când 
avea câţiva bănuţi şi-şi cumpăra panglicuţe, mofturi, fără a 


se gândi la pâinea de a doua zi. Apoi, de se-ntâmpla ca unei 
fete din târg să-i placă medalionul, sau cruciuliţa ei de la 
gât, sau cordonul ei de catifea, Gropăriţa i le dăruia, fericită 
să-i facă plăcere, căci ea trăieşte numai prin inimă. De 
aceea era, pe rând, iubită, deplânsă, dispreţuită. Sărmana 
fată suferea pentru toate: fiindcă era leneşă, fiindcă era 
bună, fiindcă era cochetă; căci aşa este: cochetă, curioasă; 
în sfârşit, este femeie, este roaba impresiilor şi a gusturilor 
ei şi de o naivitate copilăroasă: povesteşte-i vreo faptă 
bună, că îndată tresare şi roşeşte, pieptu-i palpită, plânge 
de bucurie; dacă-i spui o poveste cu bandiți, păleşte de 
spaimă. E natura cea mai adevărată, inima cea mai sinceră 
şi onestitatea cea mai delicată din câte se pot întâlni; dacă i- 
ar încredința cineva o sută de monezi de aur, le-ar îngropa 
într-un colţ şi ar continua să-şi cerşească bucata de pâine. 

Rostind aceste vorbe, glasul lui Benassis tremură. 

— M-am gândit s-o pun la încercare, domnule, continuă el, 
şi m-am căit. O încercare - ce altceva este decât spionaj 
sau, cel puţin, bănuială? 

Medicul se opri, părând a frământa un gând tainic şi 
nebăgând de seamă cât de nedumerit îl lăsaseră vorbele 
sale pe maior care, pentru a-şi ascunde emoția, se făcea că 
descurcă harnaşamentul calului său. Dar Benassis continuă: 

— Aş dori s-o căsătoresc, aş dărui bucuros una dintre 
fermele mele unui tânăr de ispravă care ar face-o fericită - 
şi ar fi fericită. Da, sărmana fată şi-ar iubi copiii peste 
măsură şi toate simţămintele cu care, e înzestrată din 
belşug s-ar înmănunchea în acela care, pentru orice femeie, 
le cuprinde pe toate: maternitatea; dar nici un bărbat nu s- 
a priceput să-i placă. Cu toate astea; fata are o sensibilitate 
primejdioasă pentru sine; ştie şi mi-a destăinuit 
predispoziția ei nervoasă de îndată ce a văzut că o 
remarcasem şi eu. Face parte din acea minoritate de femei 
pe care până şi cea mai mică legătură le înfioară periculos; 
de aceea trebuie să-i preţuim înţelepciunea, mândria de 
femeie. Este ca rândunica de sălbatică. A! Ce natură 


bogată, domnule! E făcută anume pentru a deveni bogată, 
iubită; ar fi generoasă şi fidelă. La douăzeci şi doi de ani se 
prăbuşeşte sub povara sufletului ei şi se stinge din pricina 
fibrelor ei prea sensibile, a naturii ei prea puternice sau 
prea delicate. O pasiune trădată ar înnebuni-o pe sărmana 
Gropaăriţă! După ce i-am studiat firea, după ce am 
recunoscut realitatea îndelungilor sale atacuri nervoase şi a 
aspirațiilor electrice, după ce am găsit că e în armonie 
flagrantă cu vicisitudinile atmosferei, cu fazele lunii - fapt 
pe care l-am verificat cu atenţie - am luat-o în îngrijirea 
mea, domnule, ca pe o fiinţă cu totul deosebită de celelalte 
şi a cărui existentă bolnăvicioasă numai eu puteams-o 
înţeleg. Este, cum spuneam, ociţa cu panglicuţe. Dar o s-o 
vezi îndată, iată căsuţa ei. 

În clipa aceea ajunseseră cam la o treime din înălţimea 
muntelui, după ce străbătuseră la pas poteci mărginite de 
tufişuri. La cotitura uneia dintre acele poteci, Genestas zări 
casa Gropăriţei. Locuinţa era aşezată pe una dintre 
principalele ridicături ale muntelui. În acel loc, o frumoasă 
pajişte în pantă - cam de un hectar şi jumătate - plantată cu 
copaci şi de unde ţâşneau câteva cascade era înconjurată 
de un zid destul de înalt pentru a servi de împrejmuire, dar 
nu destul pentru a opri vederea. Casa - făcută din cărămidă 
şi cu acoperişul plat mai larg cu câteva picioare - era, în 
acel peisaj, încântătoare la vedere. Alcătuită din parter şi 
etaj, avea uşa şi obloanele vopsite în verde. Orientată spre 
miazăzi, nu era destul de mare ca să poată avea ferestre şi 
pe alte laturi decât faţada, a cărei eleganţă rustică se 
însoțea cu o excesivă curăţenie. După moda germană, 
ieşindul streşinilor era căptuşit cu scânduri vopsite în alb. 
Câţiva salcâmi în floare şi alţi arbori înmiresmaţi, măceşi 
roz, plante urcătoare, un nuc bătrân care fusese cruțat, 
apoi câteva sălcii pletoase plantate în pârâu se înălţau în 
jurul casei. În spate, se zărea o pădure mare de fag şi de 
brad, ca un fundal adânc şi întunecat pe care căsuţa cea 
frumoasă se proiecta luminos. La acel ceas al zilei, aerul era 


parfumat de diferite miresme ale muntelui şi ale grădinii 
Gropăriţei. Cerul, pur şi liniştit, avea zarea înnorată. În 
depărtare, piscurile începeau a se colora cu nuanţa de 
trandafiriu deschis pe care le-o împrumută adeseori 
amurgul. De la acea înălţime, valea se deschidea, întreagă, 
înaintea privirilor - de la Grenoble până la centura 
circulară de stânci la poalele cărora se întinde micul lac pe 
care Genestas îl trecuse în ajun. Deasupra casei - şi la o 
distanţă destul de mare - apărea şirul de plopi care 
mărginea drumul cel mare spre Grenoble. În sfârşit, târgul, 
scăldat de razele piezişe ale soarelui, scânteia ca o 
nestemată, reflectând în toate geamurile mulţime de lumini 
roşii ca nişte şuvoaie de foc. La priveliştea asta, Genestas îşi 
opri calul, arătă spre fabricile din vale, spre târgul cel nou 
şi casa Gropaăriţei. 

— După victoria de la Wagram şi întoarcerea lui Napoleon 
la Tuileries29 în 1815, spuse el suspinând, n-am mai 
încercat o asemenea emoție. Domniei-tale datorez plăcerea 
asta, căci m-ai învăţat să cunosc frumuseţile pe care omul le 
poate descoperi admirând natura. 

— Da, spuse medicul zâmbind, mai bine să construim 
oraşe decât să le cucerim. 

— O! Domnule, cucerirea Moscovei şi predarea Mantovei! 
Dar nu cunoşti ce lucru mare este! Cu toţii ne mândrim cu 
aceste fapte! Eşti un om de nădejde, dar şi Napoleon era un 
om bun; de nu era Anglia, v-aţi fi înţeles amândoi, şi el, 
împăratul nostru, n-ar fi căzut; acum pot mărturisi că-l 
iubesc fiindcă a murit! Şi fiindcă pe-aici - spuse ofiţerul 
privind în jur - nu sunt spioni. Ce suveran! Pe toţi îi ghicea! 
Te-ar fi numit în consiliul său de stat, pentru că era un 
organizator, un mare organizator; după luptă, ştia până şi 
câte gloanţe are fiecare în cartuşieră. Bietul om! În timp ce- 
mi vorbeai de Gropăriţa, mi-am adus aminte cum a murit la 
Sfânta Elena, un om ca el. Nu, zău, cum putea să se împace 
cu clima şi cu locuinţa de acolo, el, care era deprins să 
trăiască mai mult pe drumuri şi cu fundul pe un tron? Am 


auzit că se ocupa cu grădinăritul. Drace! Nu era el făcut să 
trăiască la ţară. Acum trebuie să-i slujim pe Burboni - şi din 
toată inima, domnule; la urma urmelor, Franţa rămâne 
Franţa, după cum spuneai ieri. 

Rostind aceste din urmă vorbe, Genestas descălecă şi, 
imitându-l pe Benassis, îşi legă calul de un copac. 

— Te pomeneşti că nu-i acasă! Spuse medicul, văzând că 
Gropăriţa nu-i iese în prag. 

Intrară, dar nu găsiră pe nimeni în sala de la parter. 

— Cred că, auzind tropot de cai, zise Benassis zâmbind, s- 
a urcat sus ca să-şi pună boneta, centura sau vreo haină pe 
ea. 

Lăsându-l singur pe Genestas, se urcă şi el pentru a o 
căuta. Maiorul privi în jur. Pereţii erau acoperiţi cu un tapet 
de hârtie, al cărui fond cenuşiu era presărat de trandafiri; 
pe duşumea, în chip de covor, zări rogojini de paie. 
Scaunele, jilţul şi masa erau de lemn încă necojit. Un fel de 
jardiniere de răchită prinse în doage, împodobite cu flori şi 
cu muşchi verde împodobeau odaia, ale cărei ferestre erau 
drapate cu perdele de percal alb, cu franjuri roşii. Pe cămin, 
o oglindă, o vază de porțelan uni între două lămpi; lângă jilţ, 
un taburet de brad; apoi, pe masă o pânză croită, câteva 
piese de lenjerie asortate, cămăşi începute, cu un cuvânt, 
tot echipamentul unei lenjerese, coşuleţ, foarfeci, aţă şi ace. 
Totul în jur era curat şi răcoros ca o cochilie pe care valurile 
mării o aruncă pe un colt al plajei. De partea cealaltă a 
coridorului, la capătul căruia se afla o scară, Genestas zări 
o bucătărie. Etajul, ca şi parterul, avea, probabil, tot două 
încăperi. 


— Nu te teme, îi spunea Benassis Gropăriţei, hai, vino! 
Auzind aceste vorbe, Genestas se întoarse repede în sală. 
O tânără subţirică şi bine făcută, îmbrăcată într-o rochie cu 
guler, croită din percal roz, cu dungi subţiri, apăru îndată, 

îmbujorată de ruşine şi de sfială. Chipul ei atrăgea atenţia 
mai ales printr-o aplatizare a trăsăturilor care o făceau să 
semene cu figurile căzăceşti şi ruseşti pe care dezastrul din 
1814 le-au făcut - în chip nefericit - populare în Franţa. În 
adevăr, Gropăriţa avea, ca nordicii, nasul în vânt şi 
borcănat, gura era mare, bărbia mică, inimile şi braţele 
roşii, picioarele mari şi puternice ca ale ţărăncilor. Deşi 
trăia în aer liber, în soare şi vânt, tenul ei era palid ca iarba 
uscată, dar tocmai culoarea asta îi făcea interesantă 
fizionomia, de la prima privire. 

— Unde să mai punem că avea în ochii ei albaştri o 
expresie atât de dulce, în mişcări atâta graţie, în glas atâta 
suflet încât - deşi trăsăturile ei, în aparenţă, nu se potriveau 
cu calităţile pe care Benassis le lăudase maiorului - acesta 
recunoscu în ea fiinţa capricioasă şi bolnăvicioasă pradă 
suferințelor unei naturi contrariate în dezvoltarea ei. După 
ce aţâţă un foc de vreascuri şi de turte, Gropăriţa se aşeză 
într-un jilţ, luă o cămaşă începută şi stătu aşa, sub privirile 
ofițerului, pe jumătate ruşinată, neîndrăznind să-şi ridice 
ochii, liniştită în aparenţă; dar tremurul precipitat al 
decolteului ei, a cărui frumuseţe îl izbi pe Genestas, îi trăda 
teama. 

— Ce mai faci, sărmană copilă, ai înaintat cu lucrul? O 
întrebă Benassis luând în mână bucăţile de pânză pentru 
cămăşi. 

Gropăriţa se uită la medic cu un aer sfios şi rugător. 

— Nu mă certaţi, domnule, răspunse, azi nu am lucrat 
nimic, deşi chiar dumneavoastră mi le-aţi comandat şi 
pentru nişte oameni care au mare nevoie de ele; dar 
vremea a fost atât de frumoasă! M-am plimbat, am adunat 
pentru dumneavoastră ciuperci şi trufe albe pe care le-am 
dat Jacquottei, am fost atât de mulţumită, căci aveţi invitaţi 


la cină. Sunt foarte fericită că am ghicit. Ceva îmi spunea să 
mă duc după ciuperci şi trufe. 

Şi începu din nou să coasă. 

— Domnişoară, aveţi o casă cât se poate de frumoasă, îi 
spuse Genestas. 

— Nu-i a mea, domnule, răspunse ea, uitându-se la străin 
cu o privire care părea a roşi, e a domnului Benassis. 

Şi privi cu blândeţe la medic. 

— Ştii bine, copila mea, îi spuse acesta luându-i mâna, că 
niciodată nimeni nu te va goni de-aici. 

Cu o mişcare bruscă, Gropăriţa se ridică şi ieşi. 

— Ei, spuse medicul către ofiţer, cum ţi se pare? 

— Păi, răspunse Genestas, m-a emoţionat ciudat. A! Dar ce 
cuib i-ai pregătit! 

— Aş, de unde! Hârtie ieftină de şaptezeci şi cinci de 
centime sau de un franc, dar aleasă cu grijă, nimic mai 
mult. Mobila nu-i, nici ea, mare lucru, dogarul meu mi-a 
făcut-o în semn de recunoştinţă. Gropăriţa şi-a făcut 
singură perdelele din câţiva coţi de stambă. Locuinţa, 
mobilierul atât de simplu, ţi se par frumoase pentru că sunt 
pe coama unui munte, într-o regiune neumblată, unde nu te 
aşteptai să descoperi ceva atât de curat; dar taina acestei 
eleganţe stă într-un fel de armonie între casă şi natura 
care-a reunit aici pâraie, copaci bine grupaţi, şi care-a 
împrăştiat pe iarbă cele mai frumoase flori ale sale, fragi 
parfumaţi, splendide violete. 

— Ei, ce s-a întâmplat? O întrebă Benassis pe Gropăriţa 
care se întorcea. 

— Nimic, nimic, răspunse; mi se pare că s-a rătăcit. Una 
dintre puicile mele. 

Minţea; dar numai medicul îşi dădu seama - şi-i şopti la 
ureche: 

— Ai plâns! 

— De ce-mi vorbiţi aşa în faţa unui străin? Îl întrebă. 

— Domnişoară, îi spuse Genestas, mare rău faceţi locuind 
singură aici; într-un cuib atât de încântător ca acesta, v-ar 


trebui un soţ. 

— Adevărat, răspunse ea; dar ce vreţi, domnule? Sunt 
săracă şi cusurgie. Nu prea îmi vine la socoteală să mă duc 
la câmp cu demâncare sau să mân căruţa, să trăiesc laolaltă 
cu nişte oameni pe care i-aş iubi fără să pot scoate sărăcia 
din casă, toată ziua să-mi port în braţe plozii şi să cârpesc 
ţoalele unui bărbat. Domnul preot mi-a spus că gândurile 
astea nu sunt creştineşti; ştiu şi eu, dar ce pot face? Uneori 
prefer să mănânc o coajă de pâine decât să-mi gătesc ceva. 
De ce voiţi dumneavoastră să fac pe cineva să-şi ia lumea în 
cap din pricina cusururilor mele? Sau să se omoare ca să-mi 
împlinească gusturile? Ar fi drept? La dracu! Asta mi-e 
partea şi trebuie s-o îndur singură de tot. 

— De altfel, sărmana mea Gropăriţă s-a născut leneşă, 
spuse Benassis, şi trebuie s-o luăm aşa cum e. Dar din 
spusele ei putem deduce că încă n-a iubit pe nimeni, 
adăugă el râzând. 

Apoi se ridică şi ieşi pentru o clipă în curte. 

— Îl iubiţi pe domnul Benassis, nu-i aşa? O întrebă 
Genestas. 

— O! Da, domnule, şi, ca mine, multă lume din canton şi-ar 
da viaţa pentru dânsul. Dar el care-i vindecă pe alţii, suferă 
de o boală pe care nimeni nu o poate lecui. Dumneavoastră 
sunteţi prietenul lui, poate că ştiţi ce are? Cine a putut 
îndurera pe un om ca el, adevărată întruchipare a bunului 
Dumnezeu pe pământ? Cunosc mai mulţi oameni care sunt 
convinşi că până şi grâul creşte mai frumos dacă dimineaţa 
el a trecut de-a lungul holdelor lor. 

— Dar dumneavoastră ce credeţi? 

— Eu domnule, când îl văd. 

Păru a pregeta, apoi adaogă: 

— Sunt fericită toată ziua. 

Îşi plecă privirile şi trase de ac cu o grabă ciudată. 

— Ei, ce ţi-a povestit căpitanul? Vreo întâmplare cu 
Napoleon? Întrebă medicul întorcându-se. 


— Domnul l-a văzut pe împărat? Strigă Gropăriţa privindu- 
l pe ofiţer cu o curiozitate plină de pasiune. 

— Mai întrebaţi? Spuse Genestas, de o mie de ori şi mai 
bine. 

— A, tare-aş vrea să ştiu ceva militar. 

— Mâine vom veni, poate, la tine să luăm o ceaşcă de cafea 
cu lapte. Atunci o să-ţi povestească ceva militar, copila mea, 
spuse Benassis luând-o de umeri şi sărutând-o pe frunte. 

— E fiica mea, după cum vezi! Adăugă el, întorcându-se 
spre maior; dacă n-o sărut pe frunte, toată ziua parcă nu-s 
în apele mele. 

Gropăriţa strânse mâna lui Benassis şi spuse încetişor: 

— O! Cât eşti de bun! 

Plecară; dar fata îi urmă ca să-i vadă încălecând. Când 
Genestas fu călare: 

— Da' cine-i domnul ăsta? Şopti ea la urechea lui Benassis. 

— Ei! Ei! Răspunse medicul, vârându-şi piciorul în seară, 
poate un bărbat pentru tine. 

Gropăriţa rămase locului, privindu-i cum coboară devale: 
trecând pe la marginea grădinii, călăreţii o zăriră urcată pe 
o grămadă de pietre ca să-i poată vedea şi să le mai facă un 
ultim semn cu capul. 

— Domnule, fata asta are ceva extraordinar, spuse 
Genestas medicului, când fură departe de casă. 

— Nu-i aşa? Răspunse. De o sută de ori mi-am spus că ar fi 
o soţie încântătoare; numai că eu, unul, n-aş putea-o iubi 
altfel decât ca pe o soră sau ca pe o fiică, inima mea e 
moartă. 

— Are părinţi? Întrebă Genestas. Ce făceau tatăl şi mama 
ei? 

— O! E o poveste lungă, răspunse Benassis. Acum nu mai 
are nici tată, nici mamă, nici rude. Până şi numele ei mi-a 
atras atenţia. Gropăriţa s-a născut în târgul nostru. Tatăl ei, 
muncitor cu ziua, de fel din Saint-Laurent-du-Pont, se 
numea Groparul fiindcă, din timpuri străvechi, familia se 
ocupa cu îngroparea morţilor. În numele ăsta zac toate 


melancoliile cimitirului. În virtutea unui obicei roman încă 
respectat pe la noi, ca şi în alte regiuni ale Franţei, şi care 
constă în a da femeilor numele soţilor lor adăugându-le o 
terminaţie feminină, fata s-a numit Gropăriţa, după numele 
lui tată-său. Acel muncitor cu ziua se căsătorise din 
dragoste cu o cameristă a nu-ştiu-cărei contese, care avea o 
moşie la câteva leghe de târgul nostru. La noi, ca 
pretutindeni la ţară, pasiunea nu joacă mare rol într-o 
căsătorie. În general, ţăranii vor o femeie ca să aibă copii, 
vor o gospodină ca să le facă o ciorbă bună şi să le-o aducă 
la câmp, care să ţeasă pânză pentru cămăşi şi să le 
cârpească hainele. De multă, vreme o aventură ca asta nu 
se întâmplase în regiunea noastră, unde nu arar un tânăr îşi 
părăseşte logodnica pentru o altă fată, mai bogată cu un 
hectar sau două. Soarta Groparului şi a neveste-sii n-a fost 
îndeajuns de fericită pentru a-i dezobişnui pe locuitorii din 
Dauphinois cu calculele lor interesate. Nevasta Groparului, 
o femeie trupeşă, a murit născând o fetiţă. Bărbatu-său a 
fost atât de îndurerat de această pierdere încât s-a prăpădit 
în acelaşi an, fără a lăsa nimic copilei sale decât o viaţă 
nesigură şi, din fire, foarte şubreda. Micuța a fost luată de 
milă de o vecină, care a crescut-o până la vârsta de nouă 
ani. Hrana Gropăriţei devenind o povară prea grea pentru 
acea femeie cumsecade, şi-a trimis protejata să-şi cerşească 
pâinea în anotimpul când drumurile sunt pline de călători. 
Într-o bună zi, orfana se dusese să cerşească pâine la 
castelul contesei - şi a fost reţinută acolo în amintirea 
mamei sale. Crescută la castel pentru a servi cândva de 
cameristă domnişoarei familiei - care s-a căsătorit. Cinci ani 
mai târziu - micuța a devenit, în acest răstimp, victima 
tuturor capriciilor bogătaşilor, care, cei mai mulţi, nu uit 
deloc statornici în dărnicia lor; binefăcători din întâmplare 
sau din glumă, când ocrotitori, când prieteni, când stăpâni, 
el falsifică încă mai mult situaţia, oricum falsă, a copiilor 
nefericiţi de care par a se interesa, jucându-se nepăsători 
cu inima, cu viaţa sau cu viitorul lor, nedându-le nici o 


importanţă. Gropăriţa deveni la început un fel de 
însoţitoare a tinerei moştenitoare: fu învățată să citească, 
să scrie, şi viitoarea ei stăpână se distra uneori dându-i 
lecţii de muzică. Pe rând domnişoară de companie şi 
cameristă, ea deveni o fiinţă neisprăvită. Se deprinsese cu 
luxul, cu găteala şi cu apucături nepotrivite cu starea ei 
reală. Mai târziu, nefericirile i-au format, cu multă 
străşnicie, o altă fire, dar n-au putut înlătura cu totul 
sentimentul nedesluşit al unui destin superior. Până când, 
într-o bună zi, zi mult funestă pentru sărmana fată, tânăra 
contesă - care, între timp se măritase - a surprins-o pe 
Gropăriţa, care nu mai era decât cameristă, gătită cu una 
dintre rochiile ei de bal şi dansând în faţa unei oglinzi. 
Orfana, care pe-atunci avea şaisprezece ani, fu concediată 
fără milă. Lenea o făcu să ajungă în mizerie, să bată 
drumurile, să cerşească, să muncească, după cum îţi 
spuneam. Deseori se gândea se arunce în apă, uneori să se 
dea primului venit; cea mai mare parte a timpului şi-o 
petrecea tolănită la soare, lângă un zid, întunecată, 
meditativă, cu faţa în iarbă; călătorii îi aruncau atunci 
câţiva bănuţi, tocmai pentru că nu cerea nimic. Vreme de 
un an a rămas la spitalul din Annecy, după un seceriş greu, 
la care lucrase numai cu nădejdea de a muri. Ar trebui s-o 
auzi cum îşi povesteşte sieşi sentimentele din acea perioadă 
a vieţii sale; ades este cât se poate de curioasă în naivele ei 
spovedanii. În sfârşit, s-a întors în târg cam în epoca în care 
şi eu mă hotărâsem să mă statornicesc aici. Voiam să cunosc 
înfăţişarea morală a celor în subordinea mea. 

— În acest scop, i-am studiat caracterul, care mi-a atras 
luarea-aminte; apoi, după ce am remarcat imperfecţiunile 
ei organice, am hotărât să-i port de grijă. Poate, cu vremea, 
se va deprinde cu munca de croitoreasă; oricum, i-am 
asigurat viitorul. 

— Dar e atât de singură! Spuse Genestas. 

— Nu, una dintre păstoriţele mele doarme la dânsa, 
răspunse medicul. N-ai observat clădirile fermei, care sunt 


deasupra casei, ascunse de brazi. O, e în siguranţă. De 
altminteri, în valea noastră nu există răufăcători; când, din 
întâmplare, se găsesc, îi trimit în armată, unde devin soldaţi 
excelenți. 

— Biata fată! Spuse Genestas. 

— Ba, locuitorii cantonului n-o plâng de fel, continuă 
Benassis, dimpotrivă, o consideră cât se poate de fericită; 
există însă o deosebire între ea şi celelalte femei: în vreme 
ce Dumnezeu a dat altora putere, ei i-a dat slăbiciune; şi 
oamenii n-au ochi să vadă asta. 

În clipa când cei doi călăreţi au ajuns la drumul ce duce 
spre Grenoble, Benassis - care prevăzuse efectul pe care 
priveliştea îl va avea asupra lui Genestas - îşi opri, cu un 
aer satisfăcut, calul, spre a se bucura de surpriză. Doi 
pereţi de verdeață, înalţi de şaizeci de picioare, mărgineau, 
cât vedeai cu ochii, o şosea larga, bombată ca o alee de 
grădină, alcătuind un monument natural cu care un om se 
putea mândri a-l fi creat. Copacii, netunşi, formau cu toţii 
imensa podoabă verde care face ca plopul italian să fie unul 
dintre cei mai magnifici arbori. O parte a drumului, pe care 
umbra o cuprinsese mai întâi, părea un zid vast de frunze 
negre, în timp ce, puternic luminat de soarele în scăpătat 
care dădea mugurilor tonuri aurii, cealaltă parte oferea 
contrastul jocurilor şi al reflexelor pe care le producea 
lumina şi briza pe draperia-i unduitoare. 

— Cred că te simţi fericit aici! Strigă Genestas. Toate îţi fac 
plăcere. 

— Domnule, spuse medicul, dragostea de natură este 
singura care nu înşeală nădejdile umane. În privinţa asta, 
nici o dezamăgire. lată nişte plopi de zece ani: ai mai văzut 
alţii atât de bine dezvoltați ca ai mei? 

— Mare-i Dumnezeu! Spuse ostaşul, oprindu-şi calul în 
mijlocul drumului al cărui capăt nu se întrezărea. 

— Mă bucur, strigă Benassis, îmi face plăcere să te aud 
repetând ceea ce însumi spun adeseori în mijlocul acestei 
alei. Este aici, fără îndoială, ceva religios. Noi doi suntem ca 


două puncte - şi sentimentul nimicniciei noastre ne duce cu 
gândul la divinitate. 

Apoi îşi continuară drumul în tăcere, atenţi la tropotul 
cailor care răsuna pe sub bolta de vegetaţie ca sub cupola 
unei catedrale. 

— Câte emoţii de care orăşenii n-au habar! Spuse medicul. 
Simţi miresmele pe care le împrăştie seva plopilor şi răşina 
zadelor? Ce deliciu! 

— Ascultă! Strigă Genestas. Să ne oprim. 

În depărtări, se auzea un cânt. 

— Cine cântă, femeie sau bărbat? Sau pasăre? Întrebă 
maiorul în şoaptă. Sau e glasul acestui măreț peisaj? 

— Câte ceva din toate, răspunse medicul descălecând şi 
legându-şi calul de tulpina unui plop. 

Apoi făcu semn ostaşului să-l imite şi să-l urmeze. Păşind 
încet, apucară pe o potecă mărginită de două garduri vii de 
măceş alb în floare, care împrăştia pătrunzătoare mirozne 
în aerul umed al serii. Razele soarelui luminau cărarea cu 
un fel de ardoare pe care umbra proiectată de lunga 
draperie de plopi o făcea şi mai sensibilă, iar viguroasele 
sclipiri de lumină învăluiau cu nuanțele lor înflăcărate un 
bordei aşezat la capătul acestui drum nisipos. O pulbere de 
aur părea a se fi depus pe acoperişul de paie - de obicei 
cafeniu ca învelişul unei castane - ale cărui margini roase 
erau înverzite de mulţimea urechelnițelor şi de muşchi. În 
ceața de lumină, bordeiul abia se zărea; dar pereţii 
străvechi, uşa, toate aveau o strălucire trecătoare, totul era, 
din întâmplare, frumos, aşa cum, în unele clipe, este chipul 
omenesc sub stăpânirea unei pasiuni care-l încălzeşte şi-i 
dă culoare. Viaţa în aer liber ne înfăţişează uneori suavităţi 
câmpeneşti şi trecătoare care ne aduc aminte de dorinţa 
apostolului ce-i spunea Mântuitorului: Să ne întindem cortul 
şi să rămânem aici. 

În acea clipă, peisajul cel pur şi dulce părea a avea un glas 
la fel de pur şi dulce, dar un glas trist ca lumina ce-i gata să 
scapete spre asfinţit; nedesluşită imagine a morţii, un 


avertisment divin pe care ni-l dă pe cer soarele, după cum 
pe pământ ni-l dau florile şi gingaşele insecte de o zi. 

La ceasul acela, nuanțele soarelui sunt pătrunse de 
melancolie - şi melancolică era cântarea; cântec popular de 
altminteri, cântec de dragoste şi de căinţă, care odinioară a 
hrănit ura Franţei împotriva Angliei, dar căruia 
Beaumarchais i-a redat adevărata poezie, aducându-l pe 
scena teatrului francez şi punându-l în gura unui paj care-şi 
deschide inima faţă de mama sa vitregă. Aria era modulată 
fără cuvinte, pe un ton de jale, de un glas care vibra în 
suflet şi-l înduioşa. 

— E cântecul lebedei, spuse Benassis. În cursul unui secol, 
glasul acesta nu răsună de două ori în auzul oamenilor. Să 
ne grăbim, trebuie să-l oprim să cânte. Copilul ăsta se 
omoară, e curată cruzime să continuăm a-l asculta. 

— Sfârşeşte, Jacques! N-auzi? Sfârşeşte! Strigă medicul. 

Melodia încetă. Genestas rămase în picioare, neclintit şi 
uluit. Un nor acoperise soarele, peisajul şi glasul tăcuseră 
odată. Întunericul, frigul, tăcerea înlocuiseră dulcile 
splendori ale luminii, aburul cald al aerului şi cântarea 
copilului. 

— De ce nu vrei să mă asculţi? Întrebă Benassis. N-o să-ţi 
mai dau nici budincă de orez, nici supă de melci, nici 
curmale proaspete, nici pâine albă! Vrei să mori şi s-o 
îndurerezi pe biata ta mamă? 

Genestas intră într-o curte mică, destul de curată şi văzu 
un băietan de cincisprezece ani, slab ca o femeii, blond dar 
cu părul rar şi aprins la faţă ca şi când ar fi fost fardat cu 
roşu. Copilul se ridică încet de pe banca pe care şezuse, sub 
o iasomie mare şi sub lilieci înfloriţi care creşteau în toată 
voia şi îl învăluiau în frunzişul lor. 

— Te-am povăţuit de-atâtea ori, zise medicul, să te culci 
odată cu soarele, să te fereşti de răcoarea sorii şi să nu 
vorbeşti; de ce n-asculţi şi cânţi? 

— Păi, domnule Benassis, mi-era cald şi e atât de plăcut 
când ţi-e cald! Mie totdeauna mi-e frig. M-am simţit bine şi, 


fără să mă gândesc, am început a-mi spune în joacă: 
Malborough pleacă la război30 şi ma ascultam cântând, 
fiindcă glasul meu semăna un pic cu fluieraşul păstorului 
dumneavoastră. 

— Bine, dragă Jacques, dar să nu mai faci asta, auzi? Dă- 
mi mâna. 

Medicul îi pipăi pulsul. Copilul avea ochi albaştri, de obicei 
plini de blândeţe, dar pe care febra îi făcea atunci 
strălucitori. 

— Da, eram sigur, ai transpirat, spuse medicul. Mămica ta 
nu-i acasă? 

— Nu, domnule. 

— Hai, intră în casă de te culcă. 

Tânărul bolnav, urmat de Benassis şi de ofiţer, intră în 
bordei. 

— Aprinde o lumânare, căpitane Bluteau, spuse medicul, 
care-l ajuta pe Jacques să-şi scoată zdrenţele de pe el. 

Când Genestas lumină bordeiul, fu uimit de slăbiciunea 
extremă a copilului, care era numai piele şi os. După ce 
micul ţăran se culcă, Benassis îi ciocăni coşul pieptului, 
ascultând zgomotul pe care-l produceau degetele sale; apoi, 
după ce studie aceste sunete care nu vesteau nimic bun, îl 
acoperi cu pătura, se dădu un pas înapoi, îşi încrucişă 
braţele la piept şi-l privi îndelung. 

— Cum te simţi, dragul meu? 

— Bine, domnule. 

Benassis împinse lângă pat o masă cu patru picioare 
întoarse înăuntru, căută un pahar şi o filolă pe piăca 
deasupra vetrei şi pregăti o băutură turnând în apă câteva 
picături din licoarea cafenie a fiolei, cu grijă, măsurate la 
flacăra lumânării pe care i-o ţinea Genestas. 

— Mămica ta întârzie. 

— Vine, domnule, spuse copilul, o aud venind pe potecă. 

Medicul şi ofiţerul o aşteptară privind în jur. La picioarele 
patului era întinsă o saltea de muşchi, fără aşternut, fără 
pătură, pe care dormea mama - desigur, îmbrăcată. 


Genestas arătă cu degetul acest culcuş lui Benassis, care 
dădu blând din cap vrând parcă să spună că admirase şi el 
atâta devotament matern. În curte se auzi zgomot de saboţi 
- şi medicul ieşi. 

— Va trebui să-l veghezi în noaptea asta pe Jacques, 
doamnă Colas. Dacă vă spune că nu poate respira, să-i dai 
sa bea din paharul de pe masă. Aveţi grijă să nu ia dintr-o 
dată. Decât două sau trei înghiţituri. Paharul să-i ajungă 
pentru toată noaptea. Nu vă atingeţi de fiolă şi, dacă 
Jacques transpiră, schimbaţi-i cămaşa. 

Astăzi nu i-am putut spăla cămăşile, domnule dragă, a 
trebuit să-mi duc cânepa la Grenoble, să fac rost de ceva 
bani. 

— Bine, o să-ţi trimit eu nişte câămăşi. 

— Îi merge mai rău puişorului meu? Întrebă femeia. 

— Nu mă aştept la nimic bun, doamnă Colas; a fost 
imprudent şi a cântat; dar nu-l certa, nu-l lua la rost, ai 
curaj. Dacă Jacques va avea dureri, trimite o vecină după 
mine. La revedere. 

Medicul îşi chemă însoţitorul şi se întoarse spre potecă. 

— Băiatul ăsta e bolnav de piept? Întrebă Genestas. 

— Vai, da! Răspunse Benassis. Numai o minune l-ar putea 
salva, nu ştiinţa. Profesorii noştri de la Şcoala de medicină 
din Paris ne vorbeau adeseori de fenomenul la care mai 
adineaori ai asistat. Unele boli de genul acesta produc, în 
organul vocal, modificări care dau bolnavilor, pentru 
moment, facultatea de a emite sunete a căror perfecţiune 
nu poate fi atinsă de nici un virtuoz. Din pricina mea, ai avut 
o zi tristă astăzi, domnule, spuse medicul după ce încălecă. 
Pretutindeni suferinţa, pretutindeni moarte, dar şi 
resemnare. Oamenii de la ţară mor întotdeauna cu filosofie, 
suferă, tac şi închid ochii ca animalele. Dar să nu mai 
vorbim de moarte şi să dăm pinteni cailor: trebuie neapărat 
să ajungem în târg până nu se lasă noaptea, ca să-ţi pot 
arăta cartierul cel nou. 


— A! Arde undeva, strigă Genestas arătând spre munte un 
anumit loc de unde se înălța o jerbă de flăcări. 

— Focul acela nu-i primejdios. Probabil, cuptorarul nostru 
mai scoate un cuptor de var. Această industrie, nouă pe la 
noi, foloseşte rocile calcaroase din locurile acelea. 

Se auzi o împuşcătură; fără să vrea, Benassis scăpă o 
exclamaţie şi spuse cu un gest de nerăbdare: 

— Dacă Butifer a tras, apoi om vedea care din noi doi e 
mai tare. 

— Acolo s-a tras, spuse Genestas arătând spre o pădurice 
de fag aşezată deasupra lor, pe munte. Da, acolo, urechea 
mea de veteran nu mă-nşeală. 

— Să mergem degrab'! Strigă Benassis, care, 
îndreptându-se fără ocol spre pădurice, îşi sili calul să 
zboare peste văi şi peste ridicături, ca şi când ar fi vrut să 
se ia la întrecere cu cineva, atât de mult ţinea să-l surprindă 
în flagrant delict pe cel ce trăsese. 

— Omul pe care-l cauţi a dispărut, îi strigă Genestas, care 
cu greu se ţinea pe urmele lui. 

Benassis îşi răsuci brusc calul, făcu cale întoarsa şi omul 
pe care-l căuta se arătă curând pe o stâncă ascuţită, la o 
sută de picioare deasupra celor doi călăreţi. 

— Butifer, strigă Benassis, văzându-l cu o puşcă lungă în 
mâna, coboară-te! 

Butifer îl recunoscu pe medic şi răspunse cu un semn 
respectuos şi prietenesc, care arăta deplină supunere. 

— Înţeleg, spuse Genestas, un om cuprins de teamă sau un 
alt sentiment violent se poate căţăra pe un asemenea vârf 
de stâncă; dar cum să te cobori de-acolo? 

— N-am nici o emoție, răspunse Benassis, flăcăul acela e 
mai sprinten decât o capră de munte! Vei vedea îndată! 

Deprins de întâmplările războiului să cântărească preţul 
real al oamenilor, maiorul admiră ciudata îndemânare, 
eleganta siguranţă a mişcărilor lui Butifer în timp ce acesta 
se cobora de-a lungul asperităţilor stâncii în vârful căreia cu 
atâta îndrăzneală se urcase. 


Trupul zvelt şi viguros al vânătorului se echilibra cu graţie 
în toate poziţiile pe care povârnişurile drumului îl sileau să 
le adopte; păşea pe un vârf de stâncă mai liniştit decât pe 
parchet, atât de sigur părea pe picioarele sale. Cu puşca sa 
cu ţeavă lungă umbla de-ai fi zis că e un baston de 
promenadă. Butifer era un bărbat tânăr, de statură 
potrivită, dar slab, ciolănos şi nervos; când îl văzu mai de- 
aproape, Genestas rămase uimit de frumuseţea lui virilă. 
După toate aparențele, făcea parte din tagma acelor 
contrabandişti care-şi fac meseria fără violenţe, folosind - 
spre a înşela fiscul - numai viclenia şi răbdarea. Avea un 
chip bărbătesc, ars de soare. Ochii lui, de un galben 
deschis, străluceau ca aceia ai unui vultur, cu al cărui plisc 
nasul său subţire, cu vârful uşor curbat, avea multă 
asemănare. Umerii obrajilor erau acoperiţi cu puf. Gura, 
roşie, întredeschisă, arăta dinţi de un alb strălucitor. Barba, 
mustăţile, favoriţii roşcaţi pe care-i purta - şi care erau 
ondulaţi de la natură - subliniau şi mai mult expresia 
bărbătească şi dârză a chipului său. La el, totul era numai 
forţă. Musculatura braţelor neîncetat antrenate avea o 
dezvoltare, o vârtoşenie curioasă. Pieptul era lat, iar 
fruntea părea a fi lăcaşul unei inteligenţe sălbatice. Avea 
aerul îndrăzneţ şi hotărât, dar calm, al unui om deprins să- 
şi pună în joc viaţa şi care şi-a încercat atât de ades puterea 
trupului sau a minţii în primejdii de tot felul, încât nu se mai 
îndoieşte de sine. Era îmbrăcat cu o bluză sfâşiată de 
mărăcini şi avea în picioare nişte tălpi prinse în cureluşe de 
piele. Prin găurile pantalonului de pânză albastră, se 
vedeau picioarele roşii, fine, slabe şi nervoase ca de cerb. 

— Iată-l pe cel care, cândva, a tras cu puşca în mine, spuse 
în şoaptă Benassis maiorului. Dacă acum mi-aş exprima 
dorinţa să mă descotorosesc de cineva, l-ar ucide fără a 
pregeta. 

— Butifer, continuă el, adresându-se braconierului, te 
credeam cu adevărat om de onoare şi mi-am dat cuvântul, 
pentru că şi tu mi l-ai dat. Făgăduiala pe care am făcut-o 


procurorului regal de la Grenoble se întemeia pe 
jurământul tău de a nu mai vâna, de a deveni om aşezat, 
ordonat, muncitor, iar acum tragi cu puşca şi te afli pe 
moşia contelui de Labranchoir. Dacă paznicul lui te prindea, 
nenorocitule? Din fericire pentru tine, n-o să-ţi închei 
proces-verbal, ai fi recidivist acum şi nici autorizaţie pentru 
port de armă n-ai! Ţi-am lăsat puşca din respect pentru 
dragostea pe care o porţi acestei arme. 

— E frumoasă, zise maiorul, recunoscând că e o puşcă de 
vânătoare Saint-Etienne. 

Contrabandistul ridică privirea spre Genestas, vrând 
parcă să-i mulţumească pentru părerea sa. 

— Butifer, continuă Benassis, ar trebui să te mustre 
cugetul. Dacă te apuci iar de vechea ta meserie, te vei 
pomeni din nou într-un loc împrejmuit de ziduri; nici un fel 
de protecţie nu te va putea scăpa de ocnă; vei fi pecetluit. 
Chiar deseară să-mi aduci puşca, va rămâne în păstrarea 
mea. 

Cu o mişcare convulsivă, Butifer strânse în palmă ţeava 
armei. 

— Aveţi dreptate, domnule primar, spuse. Am greşit, mi- 
am călcat cuvântul, sunt un câine. Puşca trebuie să stea la 
dumneavoastră, dar, luându-mi-o, mă veţi moşteni. Ultimul 
glonte pe care-l va trage copilul mamei mele îmi va atinge 
creierul. Ce vreţi! V-am făcut pe plac, am stat liniştit toată 
iarna, dar primăvara a început să-mi fiarbă sângele-n vine. 
Eu nu ştiu să ar, nici nu-mi dă inima brânci să-mi petrec 
viaţa îngrijind de orătănii, nici nu-mi pot pleca spinarea să 
sap la zarzavat, nici să biciuiesc aerul conducând o căruţă, 
nici să stau într-un grajd şi să buşumez spinarea unui cal; 
mi-e scris deci să crăp de foame? Numai colo, sus, mă simt 
în apele mele, spuse, după o pauză, arătând munţii. Acolo 
mă aflu de-o săptămână, văzusem o capră neagră şi capra 
neagră e colea, spuse, arătând vârful stâncii, e a 
dumneavoastră! lubite domnule Benassis, lăsaţi-mi puşca. 
Credeţi-mă, vă jur! Plec din comună, mă duc în Alpi, unde 


vânătorii de capre negre nu-mi vor spune nimic; 
dimpotrivă, mă vor primi cu plăcere - şi acolo voi muri într- 
un fund de ghețar. lată, vă spun deschis, mai bine trăiesc 
astfel un an sau doi în creierii munţilor, unde nu e nici 
guvern, nici vameş nici pădurar, nici procuror regal, decât 
să clocesc o sută de ani în mlaştina dumneavoastră. Numai 
pe dumneavoastră vă voi regreta, de ceilalţi puţin îmi pasă! 
Dumneavoastră când aveţi dreptate, cel puţin nu omorâţi 
oamenii. 

— Dar Louise? Îl întrebă Benassis. 

Butifer căzu pe gânduri. 

— Ehei, băiete, spuse Genestas, învaţă să citeşti, sa scrii, 
vino la regimentul meu, încalecă un cal, fă-te carabinier. 
Dacă va suna goarna pentru un război mai curat, vei vedea 
că bunul Dumnezeu parcă anume te-a făcut să trăieşti în 
mijlocul tunurilor şi al gloanţelor, în bătălii - şi vei deveni 
general. 

— Da, dacă se întorcea Napoleon, răspunse Butifer. 

— Cunoşti învoiala noastră? Întrebă medicul. La a doua 
contravenţie, mi-ai făgăduit să te faci soldat. Îţi dau şase 
luni ca să înveţi a citi şi a scrie; apoi voi căuta un băiat de 
familie pe care să-l înlocuieşti. 

Butifer privi munţii. 

— Nu, nu vei pleca în Alpi! Strigă Benassis. Un om ca tine, 
un om de onoare, plin de calităţi mari, trebuie să-şi 
servească ţara, să comande o brigadă şi sa nu moară 
fugărind o capră neagră. Cu viaţa pe care o duci acum vei 
ajunge de-a dreptul la ocnă. Eforturile supraomeneşti pe 
care le faci te silesc la lungi perioade de odihnă; cu vremea, 
te vei deprinde cu viaţa trândavă care va distruge în tine 
orice idee de ordine, te va obişnui să abuzezi de puterea ta, 
să-ţi cauţi singur dreptate - de aceea doresc, împotriva 
voinţei tale, să te aduc pe e alea cea bună. 

— Mi-e scris deci să pier de dor şi de durere? Când mă 
aflu la oraş, simt că mă sufoc. La Grenoble nu pot sta mai 
mult de o zi, când o însoțesc pe Louise. 


— Cu toţii avem înclinații, pe care trebuie să ştim a le 
înfrâna sau a le face folositoare pentru semenii noştri. Dar e 
târziu şi sunt grăbit; mâine, când vei trece pe la mine ca să- 
mi aduci puşca, vom mai vorbi de aceste toate, copilul meu. 
La revedere. Capra neagră - vinde-o la Grenoble. 

Şi cei doi călăreţi plecară. 

— lată un om adevărat, spuse Genestas. 

— Un om care a apucat pe o cale rea, răspunse Benassis. 
Dar ce-i de făcut? L-ai auzit. Nu-i trist lucru să vezi 
irosindu-se asemenea calităţi? Dacă inamicul ar năvăli în 
Franţa, Butifer, în fruntea a cinci sute de tineri, ar ţine în 
loc, în munţi, o divizie timp de o lună; dar în timp de pace 
nu-şi poate manifesta energia decât sfidând legile. Are 
nevoie de o forţă oarecare pe care s-o învingă; când nu-şi 
riscă viaţa, luptă cu societatea, îi ajută pe contrabandişti. 
Flăcăul ăsta trece Ronul, singur într-o bărcuţă, pentru a 
duce încălţăminte în Savoia; se refugiază, cu arma 
încărcată, pe un munte inaccesibil, unde poate rămâne 
două zile hrănindu-se cu o coajă de pâine. Cu un cuvânt, îi 
place primejdia aşa cum altuia îi place somnul. Tot gustând 
plăcerile senzaţiilor extreme, s-a pomenit în afara vieţii 
obişnuite. Eu nu vreau ca - mergând mai departe pe panta 
insensibilă a unei căi greşite - un om ca dânsul să devină un 
tâlhar şi să moară pe eşafod. Dar ce părere ai, căpitane, de 
târgul nostru? 

Genestas zări de departe o piaţă mare, circulară, plantata 
cu arbori, în mijlocul căreia se afla o fântână înconjurată de 
plopi. Incinta era marcată de taluzuri pe care se ridicau trei 
şiruri de arbori diferiţi; salcâmi, apoi cemişari şi, în partea 
de sus a coronamentului, puieţi de ulm. 

— Iată locul unde se ţin bâlciurile noastre, spuse Benussis. 
De aici începe Strada-Mare, cu cele două case frumoase de 
care v-am vorbit: a judecătorului de pace şi a notarului. 

Apucară atunci pe o stradă largă, pavată destul de îngrijit, 
cu bolovani mari; de fiecare parte a ei se găseau vreo sută 
de case noi, aproape toate despărțite între ele de grădini. 


Biserica, al cărei portal forma o frumoasă perspectivă, 
închidea strada, pe la mijlocul căreia două alte străzi 
fuseseră recent trasate şi unde se şi ridicaseră câteva case. 
Primăria, aşezată în piaţa bisericii, se înălța drept în faţa 
casei parohiale. 

Pe măsură ce Benassis înainta, femeile, copiii şi bărbaţii, a 
căror zi de muncă se încheiase, se grăbeau să iasă în pragul 
porţilor; unii îşi scoteau bonetele, alţii îi dădeau bineţe, 
copiii cei mici ţipau şi săreau în jurul calului său, ca şi când 
ar fi cunoscut bunătatea patrupedului la fel de bine ca şi 
aceea a stăpânului. Era o veselie surdă care, ca toate 
simţămintele adânci, avea sfiala sa particulară şi atracţia ei 
comunicativă. 

Văzând primirea care se făcea medicului, Genestas îşi zise 
că, în ajun, Benassis fusese prea modest atunci când îi 
descrisese afecțiunea pe care i-o purta populaţia 
cantonului. lată cea mai blândă dintre monarhii, ale cărei 
titluri sunt scrise în inimile supugşilor, iată, de altfel, 
adevărata monarhie. Oricât ar fi de orbitoare strălucirea 
gloriei sau a puterii unui om, sufletul său se satură repede 
de satisfacţiile pe care i le procură orice acţiune exterioară 
şi îşi dă curând seama că totul e deşertăciune, căci nu 
descoperă nici o schimbare, nimic nou, nimic mai mare în 
exercitarea facultăţilor sale fizice. Regii, chiar de-ar stăpâni 
pământul, sunt osândiţi, ca şi ceilalţi oameni, să trăiască 
într-un cerc strâmt, supuşi legilor sale - iar fericirea lor 
atârnă de impresiile lor personale, far Benassis nu întâlnea, 
pretutindeni în canton, decât supunere şi prietenie. 

Napoleon al poporului. 

B ine-aţi venit, domnule, spuse Jacquotte. Că domnii vă 
aşteaptă de-o bună bucată de vreme. Aşa se-ntâmplă 
mereu. De-aia nu-mi izbutesc mâncărurile pe care eu mă 
străduiesc să le fac cât mai bune. Acum toate s-au uscat de 
cât au stat la cuptor. 

— Gata, iată-mă-s, spuse Benassis zâmbind. 


Cei doi călăreţi descălecară şi se îndreptară spre salon, 
unde se aflau persoanele pe care medicul le invitase. 

— Domnilor, spuse medicul luându-l de mână pe Genestas, 
am onoarea a vă prezenta pe domnul Bluteau, căpitan în 
regimentul de cavalerie cu garnizoana la Grenoble, un 
veteran care mi-a făgăduit să rămână câtva timp în mijlocul 
nostru. 

Apoi, întorcându-se către Genestas, îi arătă un bărbat 
înalt, ciolănos, cu pârul cărunt, îmbrăcat în negru. 

— Domnul, îi spuse, este domnul Dufau, judecătorul de 
pace de care v-am mai vorbit şi care a contribuit atât de 
mult la prosperitatea comunei. 

— Domnul, continuă el conducându-l în faţa unui tânăr 
slab, palid, potrivit ca statură, îmbrăcat tot în negru şi care 
purta ochelari, domnul este domnul Tonnelet, ginerele 
domnului Gravier şi primul notar care s-a stabilit în târg. 

Apoi, întorcându-se spre un bărbat gros, pe jumătate 
ţăran, jumătate orăşean, cu chipul aspru, ciupit dar plin de 
bonomie: 

— Domnul, continuă el, este vrednicul meu adjunct, 
domnul Cambon, negustorul de lemne căruia îi datorez 
binevoitoarea încredere pe care mi-o acordă populaţia. Este 
unul dintre creatorii şoselei pe care ai admirat-o. 

— Nu mai e necesar, spuse Benassis făcând un gest către 
preot, să vă spun care e profesiunea domnului. E un om pe 
care nimeni nu se poate opri să-l iubească. 

Figura preotului absorbi întreaga atenţie a ofițerului prin 
frumuseţea morală pe care o exprima şi ale cărei seducţii 
erau irezistibile. La prima privire, chipul domnului Janvier 
putea să pară neplăcut, atât de aspre şi de contrastante îi 
erau trăsăturile. Statura sa scundă, slăbiciunea sa, întreaga 
ţinută vădeau o mare debilitate fizică, dar fizionomia, veşnic 
liniştită, mărturisea adânca pace interioară a credinciosului 
şi vigoarea celor cu sufletul curat. Ochii, care păreau a 
oglindi cerul, trădau nestinsa flacără a carităţii care-i 
mistuia inima. Gesturile, puţine şi fireşti, erau ale unui om 


modest; mişcările sale aveau simplitatea sfioasă a celor ale 
fetelor. Înfăţişarea sa inspira respect şi dorinţa nedesluşită 
de a te apropia de el. 

— A! Domnul primar. Spuse el înclinându-se parcă pentru 
a se feri de elogiul pe care i-l făcea Benassis. 

Timbrul glasului său îl impresionă până în adâncul inimii 
pe maior, pe care cele două vorbe rostite de preotul cel 
necunoscut îl cufundară într-o visare aproape religioasă. 

— Domnilor, rosti Jacguotte înaintând până în mijlocul 
salonului şi oprindu-se acolo cu pumnii în şolduri, supa e pe 
masă. 

La invitaţia lui Benassis, care-i interpelă pe fiecare la rând 
pentru a nu mai ţine seama de priorităţi, cei cinci convivi ai 
medicului trecură în sufragerie şi se aşezară la masă, după 
ce îl ascultară pe preot rostind fără emfază, în şoaptă, un 
Benedicte31. Masa era acoperită cu o pânză damaschinată 
- din cea inventată, sub Henric al IV-lea, de fraţii 
Graindorge, pricepuţi manufacturieri care au dat numele 
lor acestor ţesături dese, atât de binecunoscute 
gospodinelor. Faţa de masă strălucea ca neaua şi răspândea 
parfumul cimbrişorului pe care Jacquotte îl presa între 
lenjerii. Vesela era de faianţă albă tivită cu albastru, perfect 
păstrată. Carafele aveau o formă antică, octogonală, care 
astăzi numai în provincie se mai poate întâlni. Mânerele 
cuţitelor, toate în corn sculptat, înfăţişau figuri bizare. 
Cercetând cu atenţie aceste obiecte, de un lux străvechi şi 
totuşi ca şi noi, toţi le găseau în armonie cu blândeţea şi 
sinceritatea stăpânului casei. Atenţia lui Genestas fu atrasă, 
o clipă, de capacul supierei, împodobit cu legume în relief, 
foarte bine colorate, în maniera lui Bernard Palissy, vestitul 
artist al secolului al XVI-lea. 

Adunarea nu era lipsită de originalitate. Capetele 
viguroase ale lui Benassis şi Genestas contrastau admirabil 
cu capul apostolic al domnului Janvier, după cum feţele 
veştede ale judecătorului şi adjunctului scoteau mai bine în 
evidenţă faţa tânără a notarului, întreaga societate părea a 


fi reprezentată de aceste figuri variate, pe care se 
zugrăveau deopotrivă mulţumirea de sine, satisfacția 
pentru ziua de azi şi încrederea în cea de mâine. Numai 
domnilor Tlonnelet şi Janvier, ca mai tineri ce erau, le plăcea 
să scruteze evenimentele viitoare, pe care le simțeau ca 
aparţinându-le, În vreme ce convivii ceilalţi preferau să 
îndrume convorbirea spre trecut; dar cu toţii priveau cu 
gravitate cele omeneşti şi opiniile lor oglindeau o îndoită 
nuanţă de melancolie: una avea paloarea asfinţitului, era 
amintirea îndepărtată a unor bucurii ce n-aveau să se mai 
întoarcă; cealaltă, ca răsăritul de soare, făgăduia o zi 
frumoasă. 

— Cred că astăzi v-aţi ostenit mult, domnule preot? Spuse 
domnul Cambon. 

— Da, domnule, răspunse Janvier; înhumarea sărmanului 
cretin şi aceea a părintelui Pelletier au avut loc la ore 
diferite. 

— Acum vom putea să demolăm cocioabele din salul vechi, 
spuse Benassis adjunctului său. Dărâmând casele acelea 
vom câştiga cel puţin jumătate hectar de imaş; pe 
deasupra, comuna va economisi cei o sută de franci pe care- 
i cheltuia pentru întreţinerea lui Chautard, cretinul. 

— Aceşti o sută de franci ar trebui să-i alocăm timp de trei 
ani pentru construirea unui podeţ pe drumul devale, peste 
pârâu, spuse domnul Cambon. Locuitorii din târg şi din vale 
s-au deprins să treacă prin proprietatea lui Jean-Frangois 
Pastoureau şi până la urmă o s-o strice şi o să-i facă multă 
pagubă bietului om. 

— Adevărat, zise judecătorul, asta-i cea mai bună 
întrebuințare ce s-ar putea da banilor. După opinia mea, 
prea multele poteci sunt una dintre plăgile satelor noastre. 
A zecea parte a proceselor aduse înaintea judecătorilor de 
pace au drept pricină diferite servituţi nedrepte. Astfel, 
într-o mulţime de comune, se atentează, aproape 
nepedepsit, la dreptul de proprietate. Respectul faţă de 
proprietate şi de lege sunt două sentimente prea ades 


nesocotite în Franţa şi pe care ar trebui să le propagăm. 
Sunt mulţi oameni care găsesc că e dezonorant să sprijine 
legea şi Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala, zicală ce 
pare dictată de un lăudabil sentiment de generozitate, nu 
este în fond decât o formulă ipocrită care ne ajută să ne 
disimulăm egoismul. Sa recunoaştem: nu suntem patrioţi! 
Adevărat patriot este cetăţeanul destul de pătruns de 
importanţa legilor pentru a impune respectarea lor cu orice 
risc. A lăsa liber pe un răufăcător nu înseamnă oare a te 
face vinovat de crimele lui viitoare? 

— Toate se leagă între ele, spuse Benassis. Dacă primarii 
ar întreţine mai bine drumurile, n-ar fi atâtea poteci. Apoi, 
consilierii municipali ar fi mai instruiți, i-ar sprijini pe 
primar şi pe proprietari atunci când aceştia se opun unor 
servituţi nedrepte; cu toţii ar explica celor ignoranţi că şi 
castelul, şi ogorul, şi bordeiul, şi copacul sunt lucruri 
deopotrivă de sfinte şi că DREPTUL nu e nici mai mare, nici 
mai mic în raport cu valoarea proprietăţii. Dar un asemenea 
progres nu se poate obţine îndată, el depinde de conştiinţa 
populaţiei, pe care nu o putem reforma din temelii decât cu 
ajutorul intervenţiei eficace a preoţilor. Vorbele astea nu 
dumneavoastră vi le adresez, domnule Janvier. 

— Nici nu le iau astfel, răspunse preotul râzând. Nu mă 
străduiesc eu să apropii dogmele religiei catolice de 
vederile dumneavoastră administrative? Tocmai de aceea 
am încercat, nu o dată, în instrucţiunile mele pastorale 
despre furt, să-i conving pe locuitorii din parohie de 
justeţea ideilor pe care le-aţi exprimat despre drept. În 
adevăr, Dumnezeu nu cântăreşte furtul după valoarea 
obiectului furat, ci îl judecă pe hoţ. Acesta e sensul 
parabolelor cu care am încercat a familiariza inteligenta 
credincioşilor mei. 

— Aţi izbutit, domnule preot, spuse Cambon. Eu, unul, pot 
aprecia schimbările pe care le-aţi adus în conştiinţa 
oamenilor, comparând starea de astăzi a comunei cu cea 
din trecut. Sunt sigur că există puţine cantoane în care 


muncitorii să fie atât de conştiincioşi în timpul lucrului. 
Vitele sunt bine păzite şi numai rareori se întâmplă să facă 
vreo stricăciune. Pădurile sunt respectate, în sfârşit, aţi 
izbutit a-i convinge pe ţăranii noştri că timpul liber al 
bogaţilor este recompensa unei vieţi de economie şi de 
muncă. 

— Dacă-i aşa, spuse Genestas, înseamnă că sunteţi destul 
de mulţumit de ostaşii dumneavoastră, domnule preot? 

— Domnule căpitan, răspunse preotul, pe lumea asta nu 
trebuie să ne aşteptăm să descoperim îngeri. Pretutindeni 
unde e sărăcie, e şi suferinţă. Suferinţa, sărăcia sunt forţe 
vii care au abuzurile lor, după cum şi puterea le are pe ale 
sale. Ţăranii care au parcurs două leghe până la țarina lor 
şi seara s-au întors istoviţi - atunci când văd nişte vânători 
care trec peste ogoarele şi holdele lor ca să ajungă mai 
degrabă la cină, credeţi că vor pregeta să-i imite? Printre 
cei care bătătoresc potecile de care se plângeau mai 
adineaori domnii, care sunt delincvenţii? Cei ce trudesc, sau 
cei ce se distrează? Astăzi, bogătaşii şi săracii ne dau, 
deopotrivă bătaie de cap. Credinţa ca şi puterea trebuie 
întotdeauna să coboare din înălțimile fie cereşti, fie sociale; 
iar astăzi nu încape îndoială că păturile sus-puse mi mai 
puţină credinţă decât poporul, căruia Dumnezeu îi 
făgăduieşte cerul drept răsplată a suferințelor cu răbdare 
îndurate. Deşi supus disciplinei ecleziastice şi gândirii 
superiorilor inei, cred că încă multă vreme va trebui să fim 
mai puţin exigenţi în chestiunile de cult şi să încercăm a 
reînsufleţi sentimentul religios în păturile mijlocii, acolo 
unde credinţa se discută în loc să se practice învăţăturile ei. 
Mania de a filosofa a celor bogaţi a constituit un exemplu 
cât se poate de fatal pentru cei săraci şi a provocat prea 
îndelungi interregnuri în împărăţia Domnului. Ceea ce 
putem obţine astăzi de la credincioşii noştri depinde în 
întregime de influenţa noastră personală; nu-i însă trist 
lucru ca, într-o comună, credinţa să se datoreze numai 
respectului de care se bucură un om? Când credinţa va 


fecunda din nou ordinea socială şi va impregna toate 
păturile cu învăţătura ei, cultul său nu va mai fi pus în 
discuţie. Cultul unei credinţe este forma ei, iar societăţile 
nu subzistă decât prin forme. Voi cu drapelul, noi cu crucea. 

— Domnule preot, aş dori să ştiu, spuse Genestas 
întrerupându-l pe domnul Janvier, de ce-i opriţi pe bieţii 
oameni să se distreze duminicile dansând? 

— Domnule căpitan, răspunse preotul, noi nu urâm dansul 
în sine, dar îl prescriem ca o pricină de imoralitate care 
tulbură liniştea şi corupe moravurile la ţară. A purifica 
spiritul de familie, a veghea la sfinţenia legăturilor sale ce 
altceva înseamnă decât a smulge răul din rădăcină? 

— Ştiţi, spuse domnul Tonnelet, că în fiecare canton se 
comit mereu tot felul de delicte; dar într-al nostru, acestea 
sunt din ce în ce mai rare. Dacă unii dintre ţăranii noştri nu 
stau mult la gânduri când e vorba să intre cu plugul în 
brazda vecinului, sau să taie din răchita altuia când au 
nevoie, apoi astea-s păcate mărunte pe lângă cele ale 
orăşenilor. De aceea, găsesc că ţăranii de prin valea asta 
sunt foarte credincioşi. 

— O! Credincioşi, spuse surâzând preotul; pe-aici nu ne 
temem de fanatism. 

— Dar, domnule preot, obiectă domnul Cambon, dac a 
locuitorii târgului s-ar duce în toate dimineţile la liturghie, 
dacă vi s-ar spovedi în fiecare săptămână, ar fi greu ca 
ogoarele să fie lucrate şi nici trei preoţi n-ar dovedi să le 
facă pe toate. 

Domnule, continuă preotul, a munci înseamnă a te ruga. 
Căci practica presupune cunoaşterea principiilor religioase 
care stau la temelia societăţilor. 

— Dar patriotismul? Întrebă Genestas. 

— Patriotismul, răspunse grav preotul, nu inspiră decât 
sentimente trecătoare, religia le face durabile. Patriotismul 
este o uitare de-o clipă a interesului personal, în vreme ce 
creştinismul este un sistem complet de împotrivire la 
tendinţele depravate ale omului. 


— Cu toate astea, domnule, în timpul războaielor 
Revoluţiei, patriotismul. 

— Da, în timpul Revoluţiei am făcut minuni, spuse Benassis 
întrerupându-l pe Genestas; dar după douăzeci de ani, în 
1314, patriotismul nostru era mort; în timp ce Franţa şi 
Europa s-au aruncat asupra Asiei de douăsprezece ori într- 
o sută de ani, îmboldite de o idee religioasă. 

— Poate, spuse judecătorul, că e uşor lucru să mai 
tărăgănezi interesele materiale care dau naştere la lupte 
între popoare; în vreme ce războaiele pornite pentru 
apărarea dogmelor, al căror obiect niciodată nu e precis, 
sunt necesarmente interminabile. 

— Bine, domnule, dar nu serviţi peştele? Întrebă 
Jacquotte, care, ajutată de Nicole, luase farfuriile de pe 
masă. 

Credincioasă deprinderilor sale, bucătăreasa aducea 
mâncărurile una după alta, obicei care are dezavantajul de 
a-i sili pe cei lacomi să mănânce considerabil, iar pe cei 
cumpătaţi, care şi-au astâmpărat foamea cu primele feluri, 
să renunţe la cele mai bune lucruri. 

— Vai! Domnule, spuse preotul adresându-se 
judecătorului, cum puteţi susţine că războaiele religioase n- 
aveau un ţel precis? Pe vremuri, religia era un liant atât de 
trainic al societăţii încât interesele materiale nu se puteau 
despărţi de problemele religioase. Aşa că fiecare soldat ştia 
foarte bine pentru ce lupta. 

— Dacă oamenii au luptat atât de mult pentru religie, 
spuse Genestas, înseamnă că Dumnezeu a construit o lume 
foarte şubredă. O instituţie divină ar trebui să-i 
impresioneze pe oameni prin adevărul ei. 

Toţi invitaţii priviră spre preot. 

— Domnilor, spuse domnul Janvier, religia se simte, nu se 
defineşte. Noi nu suntem chemaţi a judeca nici mijloacele, 
nici ţelurile Atotputernicului. 

— Aşadar, trebuie să credem în toate genuflexiunile 
dumneavoastră? Întrebă Genestas, cu bonomia militarului 


care niciodată nu s-a gândit la Dumnezeu. 

— Domnule, răspunse grav preotul, religia catolică alină 
mai bine decât celelalte neliniştile omeneşti; dar chiar de n- 
ar fi astfel, vă-ntreb: ce-aţi pierde crezând în adevărurile 
sale? 

— Nu mare lucru, spuse Genestas. 

— În schimb, cât nu riscaţi a pierde dacă nu credeţi în ele! 
Dar, domnule, să vorbim despre interesele pământeşti, care 
vă sunt mai apropiate. Gândiţi-vă că degetul lui Dumnezeu 
se imprima puternic pe toate lucrurile omeneşti de care se 
atinge prin mâna vicarului său. Mult au pierdut oamenii 
părăsind calea credinţei noastre. Biserica a cărei istorie 
puţini au avut curiozitatea s-o citească, şi pe care lumea o 
judecă după anumite păreri greşite răspândite cu intenţie 
în popor - oferă modelul desăvârşit al stăpânirii pe care 
oamenii se străduiesc astăzi s-o statornicească. Principiul 
elecţiunii a făcut din ea, de multă vreme, o mare putere 
politică. Odinioară nu exista nici o singură instituţie 
religioasa care să nu se întemeieze pe libertate, pe 
egalitate. 'Toţi factorii cooperau la lucrare. Starețul, abatele, 
episcopul, generalul ordinului religios, papa erau pe atunci 
aleşi cu grijă, după nevoile Bisericii a cărei gândire o 
exprimau: iată de ce aveau drept la supunerea cea mai 
oarbă. Voi trece sub tăcere binefacerile sociale ale acestei 
gândiri care a făurit naţiunile moderne, a inspirat atâtea 
poeme, catedrale, statui, tablouri şi lucrări muzicale, pentru 
a vă atrage atenţia că alegerile dumneavoastră plebee, 
juriul şi sistemul bicameral s-au zămislit în conciliile 
provinciale şi ecumenice, în episcopat şi colegiul 
cardinalilor; cu această deosebire că ideile filosofice actuale 
asupra civilizaţiei îmi par a păli în faţa sublimei şi divinei 
idei a comunităţii creştine, imagine a unei comunităţi 
sociale universale, înfăptuite prin Cuvânt şi prin faptă, 
reunite în dogma religioasă. Va fi greu pentru noile sisteme 
politice, oricât de desăvârşite am presupune că sunt, să 


repete minunile datorate epocii când Biserica sprijinea 
inteligenţa umană. 

— De ce? Întrebă Genestas. 

— Mai întâi, pentru că elecţiunea, pentru a fi un principiu, 
cere o egalitate absolută a electorilor: trebuie să fie 
cantităţi egale, ca să mă servesc de o expresie din 
geometrie, lucru pe care politica modernă nu-l va obţine 
niciodată. Apoi, marile înfăptuiri sociale nu se fac decât prin 
puterea sentimentelor, singura care-i poate uni pe oameni, 
în timp ce filozofismul modern şi-a fondat legile pe interesul 
personal, care tinde a-i dezbina. Odinioară se întâlneau, mai 
ades decât astăzi, la diferitele naţiuni, oameni generoşi, 
însufleţiţi de o dragoste maternă pentru drepturile 
nesocotite, pentru suferinţele celor mulţi. lar preotul, copil 
al clasei mijlocii, se opunea forţei brutale şi apăra popoarele 
împotriva vrăjmaşilor lor. Biserica a avut posesiuni 
teritoriale şi interesele sale temporale, care păreau că 
trebuie s-o consolideze, până la urmă i-au slăbit influenţa. 
În adevăr, dacă preotul posedă o proprietate privilegiată, 
apare ca opresor; dacă statul îl plăteşte, este un funcţionar 
care-i dator cu timpul său, cu inima şi cu viaţa sa; cetăţenii 
consideră virtutea sa drept o datorie şi filantropia sa, lipsită 
de principiul liberului-arbitru, i se ofileşte în inimă. Dar 
dacă preotul e sărac, ilara e preot voluntar, fără alt sprijin 
decât Dumnezeu, Iară altă avere decât inimile 
credincioşilor, atunci devine din nou misionarul Americii, se 
numeşte apostol, principe al binelui. Cu un cuvânt, 
domneşte prin sănii ie lucie şi sucombă prin opulenţă. 

Domnul Janvier subjugase atenţia tuturor. Convivii Uneau, 
meditând cuvintele atât de noi în gura unui simplu preot. 

— Domnule Janvier, printre adevărurile pe care le-aţi 
rostit, se află şi o eroare gravă, spuse Benassis. După cum 
ştiţi, nu-mi place să vorbesc despre interesele generale 
atunci când! Sunt puse în discuţie de scriitori şi de puterea 
modernă. După opinia mea, cel ce concepe un sistem 
politic, dacă se simte în putere să-l aplice, să tacă, să 


cucerească puterea şi să acţioneze; dar, dacă rămâne în 
fericita obscuritate a cetăţeanului de rând, nu-i oare curată 
nebunie să gândeşti a converti mulțimile prin discuţii 
individuale? Cu toate astea, vă voi contrazice, iubite 
părinte, pentru că aici mă adresez oamenilor de bine, 
deprinşi să-şi adune laolaltă cunoştinţele spre a căuta, în 
toate, adevărul. Ideile mele vi se vor părea, poate, ciudate; 
cu toate astea, sunt rodul reflecţiilor pe care mi le-au 
inspirat nenorocirile ultimilor patruzeci de ani. 

Sufragiul universal, pe care-l cer astăzi cei ce aparţin 
opoziţiei aşa-zise constituţionale, a fost în Biserică un 
principiu excelent, pentru că, după cum aţi observat 
adineaori, iubite părinte, indivizii erau cu toţii instruiți, 
disciplinaţi de sentimentul religios, pătrunşi de acelaşi 
sistem, ştiind prea bine ce voiau şi încotro mergeau. Dar 
triumful ideilor cu ajutorul cărora liberalismul modern 
luptă, într-un mod atât de imprudent, împotriva guvernului 
înfloritor al Burbonilor ar însemna pieirea Franţei şi a 
liberalilor înşişi. Conducătorii aripii stingi ştiu bine asta. 
Pentru ei, lupta aceasta este o simplă chestiune de putere. 
Dacă, cu voia Domnului, burghezia ar desfiinţa, sub 
drapelul opoziţiei, superiorităţile sociale împotriva cărora 
vanitatea sa se revoltă, acest triumf ar fi îndată urmat de 
războiul burgheziei împotriva poporului, care, mai târziu, 
ar vedea în ea un fel de nobilime - meschină, e adevărat - 
dar ale cărei averi şi privilegii i-ar fi cu-atât mai odioase cu 
cât le-ar simţi mai îndeaproape. În acest război, societatea - 
nu spun: națiunea - ar pieri din nou, pentru că triumful de 
moment al mulţimii care suferă implică cele mai multe 
dezordini. Această luptă ar fi înverşunată, fără clipă de 
linişte, căci pricina ei ar fi nepotrivirile instinctive sau 
dobândite între electori, iar cei luai putini luminaţi, care 
sunt şi cei mai numeroşi, ar dobândi câştig de cauză asupra 
somităţilor sociale - într-un sistem în care sufragiile se 
numără şi nu se cântăresc. Urmarea este că un guvern nu 
este niciodată atât de bine organizat, deci atât de perfect, 


ca atunci când s-a instaurat pentru apărarea unui privilegiu 
mai restrâns. Ceea ce eu numesc privilegiu nu este unul 
dintre acele drepturi care odinioară se acordau în mod 
abuziv unor anumite persoane spre paguba tuturor; 
nicidecum, cuvântul exprimă în mod particular cercul social 
care cuprinde evoluţia puterii. Numai că, în toate creaţiile 
sale, natura a restrâns principiul vital pentru a-i da mai 
multă forţă; la fel cu corpul politic. 

Să-mi lămuresc ideea prin câteva exemple. Să admitem că 
în Franţa ar fi o sută de pairi; aceştia n-ar provoca decât o 
sută de jigniri. Desfiinţaţi instituţia pairilor şi toţi bogătaşii 
vor deveni nişte privilegiați; în loc de o sută, veţi avea o sută 
de mii şi veţi lărgi plaga inegalităţilor sociale. În adevăr, 
pentru popor, numai dreptul de a trăi fără a munci 
constituie un privilegiu. În ochii săi, cel ce consumă fără a 
produce este un jefuitor. Poporul vrea lucrări vizibile şi nu 
ţine de loc seama de creaţiile intelectuale, care-l 
îmbogăţesc cel mai mult. 'Tot astfel, înmulţind numărul 
jignirilor, veţi extinde lupta în toate sectoarele corpului 
social în loc să o reţineţi într-un cerc strimt. Când atacul şi 
rezistenţa sunt generale, ruina unei ţări este iminentă. 
Întotdeauna vor fi mai puţini bogaţi decât săraci; deci, 
victoria va fi a săracilor, de îndată ce lupta devine 
materială. 

Însăşi istoria îmi confirmă principiul. Republica romană a 
cucerit lumea datorită instaurării privilegiului senatorial. 
Senatul menținea neschimbată ideea puterii. Dar când 
cavalerii şi „oamenii noi” au extins acţiunea guvernului 
lărgind patriciatul, cauza politică a fost pierdută. În ciuda 
lui Sylla, şi după Cezar, Tiberiu a făurit imperiul roman, 
sistem în care puterea, adunată iu mâna unui singur om, a 
prelungit cu câteva secole această mare stăpânire. 
Împăratul nu mai era la Roma când Cetatea eternă a căzut 
în mâinile barbarilor. Când ţara noastră a fost cucerită, 
francii, care şi-o împărţiseră, au născocit privilegiul feudal 
pentru a-şi asigura posesiunile particulare. Cele o sută sau 


o mie de căpetenii care stăpâneau ţara şi-au făurit instituţii 
pentru a-şi apăra drepturile dobândite prin cuceriri. Astfel, 
feudalismul a durat atâta timp cât privilegiile au fost 
restrânse. Dar când oamenii acestei naţiuni, veritabilă 
traducere a cuvântului gentilomi, în loc să fie cinci sute, au 
fost cincizeci de mii, a izbucnit revoluţia. Prea întinsă, 
acţiunea puterii lor era lipsită de energie, de vigoare şi, de 
altfel, se găsea fără apărare împotriva influenţei pe care nu 
o prevăzuse, a banului şi a gândirii. 

Deci, triumful burgheziei asupra sistemului monarhic 
având drept scop să mărească în ochii poporului numărul 
privilegiaţilor, triumful poporului asupra burgheziei va fi 
efectul inevitabil al acestei schimbări. Dacă se va întâmpla 
această perturbare, ea va avea drept mijloc dreptul de vot 
acordat fără măsură tuturor. Cine votează, discută. Putere 
discutată nu există. Vă puteţi imagina o societate fără 
guvern? Nu. Ei, bine, cine spune guvern, spune forţă. Forţa 
trebuie să se întemeieze pe lucruri judecate. Iată raţiunile 
care m-au făcut să gândesc că principiul elecţiunii este unul 
dintre cele mai funeste pentru existenţa guvernelor 
moderne. Sigur, cred că mi-am dovedit îndeajuns dragostea 
pentru cei săraci şi pentru cei care suferă, n-aş putea fi 
învinuit că le vreau răul; dar, cu toată admiraţia pe care le-o 
port pentru calea grea pe care au păşit, sublimi prin 
răbdarea şi resemnarea lor, îi declar incapabili să participe 
la guvernarea ţării. Ei îmi par a fi minorii unei naţiuni şi 
trebuie ţinuţi sub tutelă. Altfel, după mine, domnilor, 
cuvântul elecţiune va aduce aceleaşi stricăciuni ca şi 
cuvintele conştiinţă şi libertate, rău înţelese, rău definite şi 
aruncate mulțimilor ca simboluri de revoltă şi ordine de 
distrugere. Conducerea maselor mi se pare aşadar un lucru 
drept şi necesar pentru menţinerea societăţii. 

— Acest sistem dezminte atât de total convingerile noastre 
actuale, încât cred că avem dreptul să vă cerem să ne 
explicaţi argumentele dumneavoastră, spuse Genestas, 
întrerupându-l pe medic. 


— Bucuros, căpitane. 

— Ce tot spune stăpânul nostru? Strigă Jacquotte, intrând 
în bucătăria ei. Ai crede că bietul om îi sfătuieşte să omoare 
poporul! Şi ceilalţi îl ascultă. 

— Nu mă aşteptam din partea domnului Benassis, 
răspunse Nicole. 

— Dacă cer legi energice pentru a ţine în frâu mulțimile 
ignorante, continuă medicul după o scurtă pauzei, în 
schimb, doresc ca sistemul social să aibă o reţea elastică şi 
binevoitoare pentru a îngădui oricărui om din popor - care 
ar avea voinţa şi s-ar simţi capabil - de a se ridica spre 
păturile superioare. Orice putere tinde să se menţină. 
Pentru a dura, astăzi ca şi odinioară, guvernele trebuie să 
atragă de partea lor bărbaţii puternici, recrutându-i de 
pretutindeni pentru a avea apărători şi a răpi maselor 
elementele energice care le agită. Deschizând ambiţiei 
publice căi anevoioase şi totodată lesnicioase - anevoioase 
pentru veleităţile incomplete, lesnicioase pentru voinţele 
reale - un stat poate preveni tulburările la care duc 
piedicile care se pun mersului ascendent al adevăratelor 
spirite superioare spre nivelul lor. 

Cei patruzeci de ani de frământări au convins pe oamenii 
de bun-simţ că superiorităţile sunt o urmare a ordinii 
sociale. Acestea se împart în trei categorii şi sunt 
incontestabile: superioritate de gândire, superioritate 
politică, superioritate de avere. Cu alte cuvinte: arta, 
puterea şi banii - sau: principiul, mijlocul şi rezultatul. 
Făcând tabula rasa, presupunând că unităţile sociale ar fi 
perfect egale, naşterile în aceeaşi proporţie şi dând fiecărei 
familii o bucată egală de pământ, după o vreme veţi regăsi 
actualele inegalităţi de avere; rezultă din acest adevăr 
izbitor că superioritatea de avere, de gândire şi de putere 
este un fapt pe care trebuie să-l acceptăm, un fapt pe care 
mulțimile îl vor considera întotdeauna ca o nedreptate, 
văzând nişte privilegii în drepturile cele mai cinstit 
dobândite. Pornind de la această bază, contractul social va 


fi deci un pact perpetuu între cei care posedă şi cei care nu 
posedă. După acest principiu, legile se vor face de câtre cei 
care trag foloase pe urma lor, căci aceştia trebuie să aibă 
instinctul conservării lor şi să prevadă primejdiile. Ei sunt 
mai interesaţi ca mulțimile să stea liniştite decât mulțimile 
înseşi. Popoarele au nevoie să li se ofere fericirea de-a gata. 
Situându-vă pe acest punct de vedere atunci când judecaţi 
societatea, dacă o veţi privi în totalitatea ei, veţi recunoaşte 
dimpreună cu mine că dreptul de elecţiune trebuie să fie 
exercitat numai de cei ce posedă avere, putere sau 
inteligenţă şi veţi recunoaşte, de asemeni, că mandatarii lor 
nu pot avea decât atribuţii extrem de restrânse. 
Legislatorul, domnilor, trebuie să fie superior vremii sale. 
El constată tendinţa erorilor generale şi precizează 
direcţiile în care înclină ideile unei naţiuni; el va lucra 
aşadar mai mult pentru viitor decât pentru prezent, mai 
mult pentru generaţia care creşte decât pentru cea care 
dispare. Dacă însă apelaţi la mulţime pentru a făuri legea, 
poate oare mulţimea să fie superioară ei înseşi? Nu. Cu cât 
adunarea va reprezenta cu mai multă fidelitate opiniile 
mulţimii, cu atât mai puţin se va bucura ea de înţelegerea 
guvernului, cu atât mai puţin înalte vor fi vederile ei, cu atât 
mai puţin precisă şi mai confuză va fi legislaţia ei, căci 
gloata este, mai ales în Franţa, şi va fi întotdeauna, ceea ce 
este o gloată. Legea înseamnă supunere faţă de reguli; 
orice regulă se opune deprinderilor naturale, intereselor 
individului; va face mulţimea legi împotriva ei însăşi? Nu. 
Ades, tendinţa legilor trebuie să fie în rațiune inversă cu 
tendinţa moravurilor. A modela legile după moravurile 
generale ar însemna să se dea, în Spania, prime de 
încurajare intoleranţei religioase şi lenei; în Anglia, 
spiritului mercantil; în Italia, dragostei pentru artele menite 
a exprima societatea, dar care nu pot fi toată societatea; în 
Germania, titlurilor nobiliare; în Franţa, spiritului de 
superficialitate, modei ideilor, uşurinţei cu rare ne separăm 
în clici care ne-au devorat întotdeauna. Ce s-a întâmplat în 


ultimii patruzeci şi mai bine de uni, de când colegiile 
electorale se amestecă în fabricarea legilor? Avem 
patruzeci de mii de legi! Un popor cu patruzeci de mii de 
legi nu are niciuna. Cinci sute de capete mediocre - căci 
într-un secol nu pot fi mai mult de o sută de inteligenţe mari 
- pot avea tăria de a se înălța până la aceste consideraţii? 
Nu. Oamenii originari din cinci sute de localităţi diferite nu 
vor înţelege niciodată în acelaşi chip spiritul legii - iar legea 
trebuie să fie una. 

Dar merg mai departe. Mai curând sau mai târziu, o 
adunare cade sub sceptrul unui om şi, în loc să avem nişte 
dinastii regale, avem schimbătoarele şi costisitoarele 
dinastii ale primilor miniştri. La capătul oricărei deliberări 
se află Mirabeau, Danton, Robespierre sau Napoleon; nişte 
proconsuli, sau un împărat. În adevăr, e necesară o anumită 
cantitate de forţă pentru a ridica o anumită greutate; 
această forţă poate fi distribuită pe un număr mai mare sau 
mai mic de pârghii; dar, în definitiv, forţa trebuie să fie 
proporţională cu greutatea. 

— Iu cazul nostru, greutatea este poporul ignorant şi 
năpăstuit care formează talpa oricărei societăţi. Puterea, 
represivă prin natura ei, are nevoie de o mare concentrare 
pentru a opune o rezistenţă egală mişcării populare, latei 
aplicarea principiului pe care adineaori l-am dezvoltat 
vorbindu-vă de restricţia privilegiului guvernamental. Dacă 
admiteţi oameni de talent, ei se supun acestei legi naturale 
şi îi supun ţara; dacă adunaţi oameni mediocri, vor fi învinşi, 
mai curând sau mai târziu, de spiritul superior: deputatul 
talentat simte raţiunea de stat, deputatul mediocru face 
tranzacţii cu forţa. Pe scurt, o adunare cedează unei idei, 
precum Convenţia în timpul Terorii; sau unei puteri, 
precum Corpul legislativ sub Napoleon; unui sistem sau, ca 
astăzi, banilor. Adunarea republicană pe care o vizează unii 
oameni bine-intenţionaţi, este imposibilă; cei ce o doresc 
sunt nişte naivi desăvârşiţi sau nişte viitori tirani. 


O adunare deliberantă care discută primejdiile ce 
ameninţă o naţiune, în loc s-o îndemne la acţiune, nu vi s-ar 
părea ridiculă? Poporul are mandatari însărcinaţi să acorde 
sau să refuze impozitele - şi asta e drept, şi a existat 
întotdeauna, sub tiranul cel mai crud ca şi sub principele 
cel mai blând. Banul este insesizabil; de altfel, impozitul are 
margini naturale dincolo de care o naţiune se revoltă 
pentru a-l refuza sau se culcă pentru a muri. Dacă acest 
corp electiv şi schimbător ca necesităţile înseşi, ca ideile pe 
care le reprezintă, refuză să admită supunerea tuturor faţă 
de o lege rea, totul e bine. Dar să presupui că cinci sute de 
oameni, veniţi din toate colţurile unui imperiu, vor face o 
lege bună, nu-i o glumă proastă pe care, mai curând sau 
mai târziu, popoarele o vor plăti? Atunci îşi schimbă tiranii, 
asta-i tot. Puterea, legea, trebuie deci să fie opera unui 
singur om care, prin forţa lucrurilor, este silit să supună 
neîncetat acţiunile sale aprobării generale. 

Dar modificările aduse exerciţiului puterii, fie a unuia 
singur, fie a mai multor, fie a mulţimii, nu se pot găsi decât 
în instituţiile religioase ale unui popor. Religia este singurul 
antidot cu adevărat eficace al abuzurilor puterii supreme. 
Dacă o naţiune pierde sentimentul religios, ea devine 
sediţioasă din principiu, iar principele devine tiran din 
necesitate. Camerele - care se situează între suverani şi 
supuşi - nu sunt decât paleative ale acestor două tendinţe. 
Adunările, potrivit cu ceea ce vă spuneam, devin complice 
fie ale insurecției, fie ale tiraniei. Cu toate astea, stăpânirea 
unei singure persoane - spre care înclin - nu reprezintă 
binele absolut, căci rezultatele politicii vor depinde în veci 
de moravuri şi credinţe. Dacă o naţiune e îmbătrânită, dacă 
filozofismul şi spiritul de discuţie au corupt-o până-n 
măduva oaselor, atunci se va îndrepta spre despotism, în 
ciuda libertăţii formale; tot astfel după cum popoarele 
înțelepte ştiu aproape întotdeauna sa descopere libertatea 
sub formele despotismului. 


Din toate acestea rezultă necesitatea unei mari restricţii în 
drepturile electorale, necesitatea unui guvern tare, 
necesitatea unei religii puternice care să facă din bogătaş 
prietenul săracului şi să poruncească săracului o resemnare 
totală. În sfârşit, este cu adevărat urgent ca puterea 
adunărilor să se limiteze la chestiunea impozitului şi la 
aceea a înregistrării legilor, răpindu-li-se dreptul de a le 
fabrica. 

Multe capete gândesc altfel, ştiu. Astăzi, ca şi pe vremuri, 
exista spirite înfocate care caută mai-binele şi care ar dori 
ca societatea să fie mai înţelept întocmită decât este. Dar 
inovațiile care urmăresc să opereze prefaceri sociale au 
nevoie de o sancţiune universală. Novatorii să aibă răbdare. 
Când măsor timpul care a fost necesar pentru statornicirea 
creştinismului, revoluţie morală care trebuie să fie pur 
paşnică, mă cutremur gândindu-mă la nenorocirea unei 
revoluţii în ordinea materială şi conchid pentru menţinerea 
instituţiilor existente. Fiecare cu gândul său, a spus 
creştinismul; fiecare cu ogorul său, a spus legea modernă. 
Legea modernă s-a pus în armonie cu creştinismul. Fiecare 
cu gândul său înseamnă consfinţirea drepturilor 
inteligentei; fiecare cu ogorul său înseamnă consfinţirea 
proprietăţii bazate pe efortul muncii. Aceasta-i societatea 
noastră. Natura statorniceşte viaţa omenească pe 
sentimentul conservării individuale, viaţa socială se 
întemeiază pe interesul personal. Acestea sunt, pentru 
mine, adevăratele principii politice. Zdrobind aceste două 
sentimente egoiste sub ideea unei vieţi viitoare, religia 
modifică duritatea contactelor sociale. Astfel, Dumnezeu 
temperează suferinţele pe care le produc ciocnirile de 
interese, prin sentimentul religios care ridică la rangul de 
virtute uitarea-de-sine, după cum, prin legi necunoscute, a 
moderat ciocnirile în mecanismul lumilor. Creştinismul 
spune săracului să-l suporte pe bogat şi bogatului să 
uşureze suferinţele săracului; pentru mine, aceste puţine 
cuvinte cuprind esenţa tuturor legilor divine şi umane. 


— Eu, nefiind bărbat de stat, spuse notarul, văd într-un 
suveran lichidatorul unei societăţi care trebuie să rămână 
în permanentă stare de lichidare; el transmite succesorului 
său un activ egal cu cel pe care l-a primit. 

— Eu nu sunt om de stat! Replică Benassis cu vioiciune, 
întrerupându-l pe notar. Pentru a îmbunătăţi starea unei 
comune, a unui canton sau a unui arondisment se cere 
numai bun-simţ; celui ce conduce un departament i se cere 
şi talent; dar aceste patru sfere administrative oferă 
orizonturi mărginite, pe care vederile de rând pot uşor să le 
cuprindă; interesele lor se leagă, prin fire vizibile, de marea 
mişcare a statului. În regiunea superioară, toate se măresc, 
privirea bărbatului de stat trebuie să domine punctul de 
vedere în care se află. Acolo unde - pentru a face mult bine 
într-un arondisment, într-un canton sau într-o comună - nu 
e necesar să poţi prevedea rezultatele politicii pe o 
perioadă de numai zece ani, când e vorba de o naţiune, 
trebuie să-i poţi presimţi destinele şi să le masori pe o 
perioadă de un secol. Geniul unui Colbert, al unui Sully nu 
înseamnă nimic dacă nu se sprijină pe voinţa care i-a făcut 
pe Napoleon şi pe Cromwell. Un mare ministru, domnilor, 
este o mare idee scrisă pe toţi anii secolului, a cărei 
splendoare şi prosperitate a fost de el pregătită. Pentru el, 
virtutea cea mai necesară este perseverenţa. 

De altfel, în toate cele omeneşti, oare nu perseverenta este 
expresia cea mai înaltă a forţei? De câtăva vreme, întâlnim 
prea mulţi bărbaţi care au idei de miniştri în loc să aibă idei 
naţionale, ca să nu admirăm pe adevăratul om de stat, pe 
cel ce ne oferă cea mai imensă poezie omenească. A privi 
mereu dincolo de clipa prezentă şi a păşi înaintea 
destinului, a te situa deasupra puterii şi a rămâne acolo 
numai prin sentimentul utilității, fără a-ţi la ce iluzii cu 
privire la forţele tale; a te despuia de pasiuni şi chiar de 
orice simplă ambiţie pentru a rămâne stăpân pe facultăţile 
tale, pentru a prevedea, a voi şi a acţiona fără încetare; a fi 
drept şi absolut, a păstra ordinea în general, a-ţi sili inima 


să tacă şi a nu asculta de glasul inteligenţei: a nu fi nici 
bănuitor, nici în crezător; nici sceptic, nici credul; nici 
recunoscător, nici ingrat; nici în urmă cu un eveniment, nici 
surprins de o idee. 

— În sfârşit, a trăi prin sentimentul maselor şi a le domina 
întotdeauna întinzându-ţi aripile spiritului, volumul glasului 
şi penetraţia privirii tale; a vedea nu detaliile, ci 
consecinţele tuturor lucrurilor - nu însemnează toate 
acestea a fi ceva mai mult decât un om? lată de ce numele 
marilor şi distinşilor părinţi ai naţiunilor ar trebui să fie în 
veci populare. 

Urmă o clipă de tăcere, în timpul căreia convivii se uitară 
unii la alţii. 

— Domnilor, n-aţi spus nimic despre armată! Strigă 
Genestas. Organizarea militară îmi pare a fi adevăratul 
model al oricărei societăţi civile, spada este tutoarea 
poporului. 

— Căpitane, spuse râzând judecătorul de pace, un avocat 
bătrân zicea că imperiile încep cu spada şi sfârşesc cu pana 
de scris. Noi am ajuns la pana de scris. 

— Acum, domnilor, că am pus lumea la cale, să vorbim de 
altceva. Hai, căpitane, să bem un pahar de vin de Ermitage, 
strigă medicul râzând. 

— Beau şi două, spuse Genestas întinzând paharul, şi 
vreau să închin în sănătatea domniei-tale, om care faci 
cinste speţei umane. 

— Şi pe care cu toţii îl iubim, spuse preotul, cu un glas plin 
de blândeţe. 

— Domnule Janvier, vrei să mă împingi spre păcatul 
trufiei? 

— Domnul preot a spus încet ceea ce tot cantonul spune 
tare, răspunse Cambon. 

— Domnilor, vă propun să-l conducem pe domnul Janvier 
spre casa parohială, plimbându-ne sub clar de tună. 

— Să pornim, spuseră comesenii, gata să-l însoţească pe 
preot. 


— Vino cu mine până la hambar, spuse medicul, luându-l 
de braţ pe Genestas, după ce îşi luă rămas-bun de la preot 
şi de la ceilalţi invitaţi. Acolo, căpitane Bluteau, vei auzi 
vorbindu-se despre Napoleon. Am acolo câţiva complici 
care-l vor trage de limbă pe Goquelat, poştaşul nostru, ca 
să ne spună despre acest zeu al poporului. Nicole, rândaşul 
meu, ne-a făcut o scară ca să ne urcăm, printr-o lucarnă, în 
podul cu fin, într-un loc de unde vom putea vedea toată 
scena. Crede-mă, face să vii: şezătoarea are farmecul ei. Nu 
pentru prima oară mă culc în fin ca să ascult o poveste 
soldăţească sau vreun basm țărănesc. Dar să ne ascundem 
bine, că dacă bieţii oameni văd un străin, se codesc şi nu 
mai sunt ei înşişi. 

— Vai! Draga mea gazdă, spuse Genestas, de câte ori nu 
m-am făcut şi eu că dorm ca să-i pot asculta pe cavaleriştii 
mei, pe la popasuri! Să ştii că la niciunul din spectacolele de 
la Paris n-am râs din toată inima ca la povestea retragerii 
de la Moscova, pe care o istorisea cu mult haz un subofițer 
unor recruți care se temeau de front. Spunea că armata 
franceză făcea în aşternuturi, că toate băuturile erau de la 
gheaţă, că morţii se opreau în drum, că văzuse Rusia Albă, 
că îşi ţesăla calul cu dinţii, că amatorii de patinaj se 
desfătau iar, amatorii de piftie de carne aveau pe săturate, 
că femeile erau în general reci şi că singurul lucru cu 
adevărat neplăcut era lipsa apei calde pentru bărbierit. În 
fine, debita nişte glume cam deocheate dar atât de hazoase 
încât râdea până şi un furier bătrân, cu nasul degerat, şi 
care fusese poreclit Nasrupt. 

— Ssst! Făcu Genestas, am sosit; trec eu primul, urmează- 
mă. 

Se urcară amândoi pe scară şi se ghemuiră în fân, fără a fi 
simţiţi de cei ce veniseră la şezătoare, şi care ar aflau 
dedesubt, încât puteau fi bine văzuţi. Grupate în jurul a trei 
sau patru lumânări, câteva femei coseau, altele torceau; 
mai multe stăteau cu mâinile în sân, cu gâtul întins, cu 
capul şi privirile spre un ţăran bătrân care spunea o istorie. 


Bărbaţii, cei mai mulţi, stăteau în picioare sau culcaţi pe o 
mână de paie. Aceste grupuri, profund tăcute, erau slab 
luminate de flăcările tremurătoare ale unor lumânări vârâte 
în nişte globuri de sticlă pline de apă, care le concentrau în 
raze, în lumina cărora se aşezară lucrătoarele. Întinderea 
hambarului, al cărui pod rămăsese întunecat şi negru, 
slăbea şi mai mult aceste lumini, care colorau inegal 
capelele, producând pitoreşti efecte de clarobscur. Aici, 
luminau fruntea arsă de soare şi ochii albaştri ai unei 
ţarance curioase; dincolo, pete de lumină decupau feţele 
aspre ale unor bătrâni şi le acopereau cu desene fantastice 
îmbrăcămintea uzată sau decolorată. Toţi aceşti oameni, 
atenţi şi în atitudini variate, arătau prin chipurile lor 
imobile că aveau ochi şi urechi numai pentru povestitor. Era 
o scenă curioasă, în care se manifesta prodigioasa influenţă 
pe care poezia o exercită asupra tuturor spiritelor. Cerând 
povestitorului un miraculos întotdeauna simplu sau o 
imposibilitate ce poate fi aproape crezută, nu este ţăranul 
prietenul celei mai pure poezii? 

— Deşi casa aceea nu părea primitoare - spunea ţăranul în 
clipa când cei doi spectatori nou-veniţi se aşezară la locurile 
lor ca să-l asculte - biata cocoşată era atât de obosită, unde- 
şi dusese cânepa la târg, încât a intrat, nevoită şi de 
întunericul care se lăsase. Ceru numai adăpost peste 
noapte; de-ale gurii avea şi a scos din traistă un codru de 
pâine şi l-a mâncat. Da' stăpâna casei, care era femeia 
tâlharilor, neştiind ce puseseră ăia la cale să facă noaptea, a 
primit-o pe cocoşată şi a urcat-o într-un pod fără lumină. 
Cocoşata se culcă pe un ţol, îşi face rugăciunea, se mai 
gândeşte la cânepa ei şi adoarme. Da' până să aţipească, 
aude un zgomot şi numai ce vede intrând doi bărbaţi cu un 
felinar; fiecare ţinea un cuţitoi: şi i se face frică, fiindcă ştiţi 
cum era pe vremurile alea, seniorilor le plăceau plăcinţelele 
cu carne de om, care se făceau pentru ei. Da' bătrâna avea 
pielea tăbăcită încât i-a venit inima la loc, gândind că nu-i 
bună ea de plăcintă. Cei doi bărbaţi trec pe dinaintea ei şi 


se îndreaptă spre un pat ca vai de el care se afla în podul 
ăla mare şi unde fusese culcat domnu cu valiza de care se 
spunea că e negromant32. Cel mai înalt ridică felinarul şi 
apucă picioarele lu' domnu' cel mai scund, ăl de făcuse pe 
beţivu', îi pune mâna-n păr şi-i retează capu', uite-aşa, 
dintr-o dată, hârşt! Pe urmă lasă acolo şi capu' şi trunchiu', 
în sânge, fură valiza şi pe-aici ţi-e drumu'. Biata femeie, ce 
să facă ea acum? Mai târziu, se gândeşte s-o şteargă 
binişor, neştiind ea că Soarta o adusese acolo spre slava lui 
Dumnezeu şi ca să pedepsească omoru'. 1 se făcuse frică - 
şi când i-e frică, omu' nu mai vrea să ştie de nimica. Da' 
gazda, întrebându-i pe cei doi tâlhari de cocoşată, îi sperie, 
şi ăştia urcă din nou cu băgare de seamă, scăriţa de lemn. 
Biata cocoşată, se face mică-mică de spaimă şi numai ce-i 
aude certându-se în şoaptă: 

— Omoar-o, n-auzi? 

— Nu trebuie. 

— Fă-i de petrecanie! 

— Nu! 

Intrară. Femeia, care nu era proastă, închide ochii şi se 
face că doarme. Începe să doarmă ca un copilaş, cu mâna 
pe piept şi respirând ca un înger. Ăla cu felinaru' îl 
deschide, îndreaptă lumina pe ochii bătrânei adormite, şi 
femeia nici nu clipeşte de teamă să nu-i taie gâtu'. 

— Nu vezi că doarme buştean? Spuse cel mai înalt. 

— Sunt viclene, bătrânele astea! Răspunse cel scund. O 
omor, ca să fim liniştiţi. Pe urmă, o sărez şi-o dau la porci. 

Cocoşata auzea vorbele astea da nu se clintea. 

— O! Doarme dusă! Spuse cel cu capul mic, văzând că 
bătrâna nu mişcă. 

Şi-aşa, cocoşata a scăpat. A avut curaj, nu-i vorbă. Câte 
fete tinere nu-s pe la noi care n-ar fi stat aşa, ca un înger, 
auzind că le dă la porci. Cei doi tâlhari au cărat apoi leşu' 
celui pe care l-au ucis, l-au înfăşurat în nişte ţoale şi l-au 
azvârlit în curte, iar bătrâna auzea porcii cum dădeau fuga 
grohăind: groh! Groh! Să-l mănânce. 


Pe urmă, a doua zi - continuă povestitorul după o pauză - 
femeia plecă, dând şi zece centime pentru culcuş. Îşi ia 
desaga, făcându-se că nu ştie nimic, mai întreabă de una, 
de alta, iese în bună pace şi dă să fugă. Cu neputinţă! Frica 
îi muiase picioarele, spre norocul ei. Să vedeţi de ce. Nu 
făcuse nici un sfert de leghe când îi iese-n cale unu dintre 
tâlhari, care o urmărise ca să fie sigur că nu văzuse nimic. 
Da' femeia îi ghicise gându' şi numai ce se aşează pe un 
pietroi. 

— Pe unde umbli, femeie? O întreabă cel scund, că tocmai 
ăla o pândise, care era cel mai rău din amândoi. 

— A! Omule bun, zice dânsa, desaga mea e atât de grea şi 
eu sunt atât de ostenită încât caut braţu' unui om un de 
treabă - vedeţi ce şireată era, cocoşata! 

— Să mă ajute până la bordeiu' meu. 

Auzind aşa, tâlharu' îi spune c-o ajută el. Femeia primeşte. 
Omu' o ia de braţ, ca să vadă dacă-i e frică. Da de unde! 
Femeia nu tremură de fel şi umblă liniştită, Şi aşa, merg ei 
amândoi, mai schimbând o vorbă ba despre de-ale plugăriei 
ba despre negoţu' cu cânepă, şi tot aşa, până la marginea 
oraşului unde locuia cocoşata şi unde tâlharu' a lăsat-o de 
teamă să nu-l vază careva de la justiţie. Pe la amiazi, femeia 
care ajunsese acasă, îşi aştepta bărbatu', gândindu-se la 
câte i se întâmplase la târg şi peste noapte. Negustoru' de 
cânepă s-a întors către seară. Îi era foame, trebuia să-i 
gătească ceva. Uite-aşa, punând untură în tigaie ca să-i 
prăjească un ou, ea îi povesteşte cum şi-a vândut cânepa, 
flecărind ca femeile; da nu-i spune nimic de porci, nici de 
cel ce fusese ucis, jefuit şi mâncat. Încinge tigaia la foc, o 
trage apoi la o parte, dă s-o curețe, o găseşte plină de 
sânge. 

— Ce-ai pus în tigaie? Întrebă ea pe bărbatu-său. 

— Nimic, zice omu. 

Femeia crede că i s-a năzărit ceva şi pune iarăşi tigaia pe 
foc. Poc! Un cap de om cade pe horn. 


— Ia te uită! E chiar capu' mortului, zice bătrâna. Cum mă 
priveşte! Ce-o fi având cu mine? 

— Vrea să-l răzbuni! Îi spune un glas. 

— Proastă mai eşti! Îi spune negustoru' de cânepă; astea-s 
aiureli de-ale tale, fără nici un rost. 

Ia scăfârlia, care-l muşcă de-un deget, şi o azvârle în 
ogradă. 

— Fă-mi omleta, îi zice, şi nu-ţi mai bate capu' cu de-alde 
astea. Era o pisică. 

— O pisică! Zice femeia, da era rotundă ca o căpăţână. 

Şi pune iară tigaia la foc. Poc! Cade un picior. Aceeaşi 
poveste. Omul, care nu părea mai mirat decât fusese 
văzând un cap, pune mâna pe picior şi-l aruncă peste prag. 
Până la urmă, cade şi piciorul celălalt, cele două braţe, 
trunchiu, întreg călătoru' ucis cade bucată cu bucată. Nu 
era chip să facă omletă. Da negustorului i-era foame. 

— Jur pe toţi sfinţii, zice, dacă am parte de omletă, îi fac pe 
plac omului ăluia. 

— Va să zică acum recunoşti că e un om? Zice cocoşata. Da 
mai adineaori de ce-mi spuneai că nu e un cap, aiuritule? 

Femeia sparge ouă, face omleta şi o serveşte fără a mai 
bombăni, fiindcă văzuse neînţelegerea şi începuse a se 
nelinişti. Omul ei se aşează la masă şi începe a înfuleca. 
Cocoşata, căreia i se făcuse frică, zicea că nu i-e foame. 

— Boc! Boc! Bate un străin în uşă. 

— Cine-i? 

— Omu' care a murit ieri. 

— Intră, răspunse câneparu'. 

Şi-aşa, călătoru' intră, se aşează pe un scăunel şi spune: 

— Nu uitaţi de Dumnezeu, care dă viaţă veşnică celor care 
mărturisesc credinţa în el! Tu, femeie, m-ai văzut murind şi 
taci din gură! M-au mâncat porcii! Porcii nu intră în rai. Va 
să zică eu, care-s creştin, o să ajung în iad din pricina unei 
femei care nu vrea să vorbească. Nemaipomenit. Trebuie să 
mă mântuieşti. 

Şi alte vorbe de-astea. 


Femeia, care se temea tot mai mult, îşi curăţă tigaia, îşi 
pune îmbrăcămintea de duminică şi se duce la judecătorie 
să spună crima, care s-a descoperit şi hoţii au fost frumuşel 
traşi pe roată în piaţa târgului. După această faptă bună, 
femeia şi bărbatu-său au avut parte de cea mai frumoasă 
cânepă care s-a văzut vreodată. După aceea - mai plăcut 
lucru! 

— Au dobândit ceea ce de multă vreme îşi doreau, adică 
un copil de parte bărbătească, care, cu vremea, a ajuns 
baron al regelui. Asta-i povestea adevărată a Cocoşatei 
curajoase. 

— Nu-mi plac poveştile astea, ele mă fac să visez, spuse 
Gropăriţa. Îmi plac mai mult aventurile lui Napoleon. 

— Adevărat, zice paznicul. 

— Hai, domnule Goguelat, povesteşte-ne despre impăratu'. 

— E prea târziu, spune poştaşul, şi nu-mi place să scurtez 
victoriile. 

— N-are a face, hai, spune! Cunoaştem noi povestea, că 
ne-ai spus-o de-atâtea ori; da ne place s-o mai auzim o dată. 

— Spune despre împăratul strigară mai multe persoane 
într-un glas. 

— Să vă spun? Răspunse Goguelat. Vă spun, da n-o săvă 
placă dacă vă povestesc în pas alergător. Mai bine să vă 
spun o bătălie. Vreţi Champaubert, unde rămăsesem fără 
cartuşe, de-am dereticat locu' cu baioneta? 

— Nu. Împăratu'! Împăratu'! 

Infanteristul se ridică pe grămada lui de fân, plimbă 
deasupra adunării acea privire întunecată, încărcată de 
mizerie, de evenimente trăite şi de suferinţe care-i 
deosebeşte pe veterani. Apucă cele două pulpane ale 
hainei, le ridică de parcă ar fi vrut să-şi umple din nou 
raniţa în care cândva îşi ducea boarfele, încălţămintea, tot 
avutul lui; apoi îşi sprijini corpul pe piciorul stâng, împinse 
înainte dreptul şi, cu bunăvoință, făcu pe plac adunării. 
După ce-şi dădu în lături părul cărunt de pe o parte a frunţii 


pentru a o dezveli, îşi înaltă capul spre cer spre a se ridica 
la înălţimea giganticei istorii pe care avea s-o spună. 

— Vedeţi voi, oameni buni, Napoleon s-a născut în Corsica, 
asta-i o insulă franceză încălzită de soarele Italiei, unde 
toate fierb ca-ntr-un cazan, unde toţi oamenii se omoară 
unii pe alţii din tată-n fiu, pentru te-miri-ce, că aşa gândesc 
ei. Să vă spun de la-nceput lucru cel mai de necrezut, 
mumă-sa care era cea mai frumoasă femeie de pe vremea 
aceea şi o vicleană, s-a gândit să-l închine lu' Dumnezeu, ca 
să-l ferească de toate primejdiile din copilăria sa şi din viaţa 
lui, că visase ea odată cum că lumea luase foc în ziua când |- 
a născut. Era o profeție! Şi-aşa, îi cere ea lu' Dumnezeu să-l 
ocrotească şi-i făgăduieşte că Napoleon va sprijini sfânta 
religie, care pe-atunci era prigonită. Aşa s-au învoit ei şi-aşa 
s-a şi întâmplat. 

Acu, fiţi atenţi şi să-mi spuneţi dacă ce auziţi e lucru firesc. 

E sigur şi fără îndoială că numai omu' care s-a gândit să 
încheie o învoială secretă putea să treacă peste liniile 
altora, printre gloanţe şi mitralii care ne omorau ca pe 
muşte, da care nu se atingeau de capu' lui. Am văzut eu 
asta, cu ochii mei, mai ales la Eylau. Parcă-l văd şi-acuma 
cum se urcă pe o înălţime, duce la ochi binoclu, priveşte 
lupta şi zice: 

— Merge bine! 

Un intrigant cu panaş, care-l sâcâia cât se poate şi se lipea 
scai de dânsu', după câte-am auzit, chiar când mânca, vrea 
să facă pe deşteptu' şi, după ce pleacă împărații, se 
proţăpeşte în locul lui. Hait! Într-o clipă s-a curăţat! Adio 
panaş. Vă daţi seama că Napoleon se învoise să păstreze 
secretu' numai pentru dânsu'. De-aia toţi care-l însoțeau, 
chiar prietenii lui buni, cădeau ca spicele: Duroc, Bessieres, 
Lannes, tot oameni tari ca oţelul şi pe care-i strunea după 
cum îi era voia. În sfârşit, ca dovadă că era cu-adevărat 
copilu' lu' Dumnezeu, menit a fi părintele ostaşului, nimeni 
nu l-a văzut niciodată locotenent sau căpitan! Chiar aşa, 
dintr-o dată comandant! Nu părea să aibă mai mult de 


douăzeci şi patru de ani, da' era general cu vechime, de 
când cu luarea 'Toulonului, când a început a arăta altora că 
nu se pricepeau să manevreze tunurile. De-atunci, ne 
pomenim cu el, slăbuţ cum era, general-şef al armatei din 
Italia, care n-avea nici pâine, nici muniții, nici încălţăminte, 
nici efecte, o armată ca vai de ea, goală ca degetu'. 

— Băieți, ne zice el, iată-ne împreună. Să vă intre-n cap, 
zice, că până-n două săptămâni veţi fi învingători, echipați 
cu efecte noi, veţi avea cu toţii mantale, ghetre bune, 
încălţăminte cum nu s-a mai văzut; numai că trebuie să 
mărşăluim, copii, să le luăm de la Milano, unde se află toate. 

Şi pornim în marş. Francezu' nostru, turtit, mai mult mort 
decât viu, se îmbărbătează. Eram treizeci de mii de desculți 
împotriva a optzeci de mii de germani care făceau pe 
grozavii, toţi chipeşi, bine hrăniţi, parcă-i văd şi-acuma. 
Atunci Napoleon, care pe-atunci nu era decât Bonaparte, 
parcă ne dă puteri: şi mărşăluiam noaptea, şi mărşăluiam 
ziua, îi dăm peste cap la Montenotte, îi luăm la goană la 
Rivoli, Lodi, Arcole, Millesimo şi nu le dăm răgaz. Ostaşu' 
prinde gust de bătaie. Şi-atunci, Napoleon, numai ce ţi-i 
învăluie pe generalii germani care nu mai ştiau pe unde să 
se vâre ca să scape teferi, îi scarmănă bine, le ia prizonieri, 
uneori dintr-o dată, câte zece mii de oameni, împresurându- 
i cu o mie cinci sute de francezi pe care-i manevra cum ştia 
el; cu un cuvânt, le ia tunurile, proviziile, banii, muniţia, tot 
ce se poate lua, îi aruncă în apă, îi bate în munţi, îi zvârle în 
aer, îi mănâncă de vii pe pământ, îi cotonogeşte peste tot 
locu'. lar trupele noastre prind osânză; că, vedeţi voi, 
Impăratu', care era şi om deştept, ştia să se pună bine cu 
populaţia, căreia îi spunea c-a venit s-o libereze. Aşa că 
civilii ne găzduiau şi ne iubeau, ba şi femeile, care erau 
foarte cu judecată. Până la urmă, în ventose 96, care era pe 
timpurile alea cum ar fi astăzi luna martie, eram încolţiţi 
într-un ungher din ţara marmotelor, iar după campanie, 
iată-ne stăpâni peste Italia, aşa cum făgăduise Napoleon. 
Iar anu' următor, în martie, după un singur an şi două 


campanii, iată-ne în faţa Vienei: dereticasem peste tot. 
Venisem de hac, pe rând, la trei armate diferite şi scosesem 
din pâine patru generali austrieci, printre care şi un bătrân 
cu păru alb şi căruia îi făcusem de petrecanie ca unui 
şoarece, pe-o rogojină, la Mantova. Regii ne cereau iertare 
în genunchi! Cucerisem pacea. 

Un om ca toţi oamenii ar fi putut face asta? Sigur că nu. 
Nu mai încape vorbă, îl ajuta Dumnezeu. Se împărțea la toţi 
ca cele cinci pâini din Scriptură, ziua conducea lupta, 
noaptea o pregătea, încât sentinelele îl vedeau mereu 
umblând de colo până colo şi nu dormea, nici nu mânca. Aşa 
că, văzând ce minuni poate face, ostaşul îl privea ca pe tatăl 
său bun. Şi înainte! 

La Paris, lumea, văzând ce se întâmplă, zicea: 

— lată un pelerin care primeşte porunci din ceruri, asta ar 
fi în stare să pună mâna pe Franţa; n-ar strica să-l asmuţim 
împotriva Asiei sau Americii, poate că se va sătura! 

I-a fost scris ca lui Cristos. Şi aşa, i se porunceşte să 
pornească în Egipt. Vedeţi cum se aseamănă soarta sa cu 
fiului lu' Dumnezeu? Ba, mai mult. Îşi adună el veteranii cei 
mai vrednici, pe care-i băgase în draci şi le grăieşte astfel: 

— Băieți, pentru moment, ni se dă Egiptul să-l înfulecăm. Îl 
vom înghiţi în doi timpi şi trei mişcări, cum am făcut şi cu 
Italia. Soldaţii de rând vor deveni prinți, vor avea moşiile 
lor. Înainte! 

— Înainte, copii! Ordonă sergenţii. 

Ajungem noi la Toulon, în drum spre Egipt. Pe-atunci, 
mările erau pline cu vasele englezilor. Da când ne-am 
îmbarcat, Napoleon ne-o spus: 

— Englezii n-o să ne vadă şi e bine să ştiţi, de pe-acuma, că 
generalu' vostru are o stea în cer care ne călăuzeşte şi ne 
apără! 

Zis şi făcut. Trecând peste mare, luăm Malta, cum i-am fi 
luat o portocală ca să-i potolim setea de victorie, că el era 
un om care nu putea sta cu braţele în sân. lată-ne şi în 
Egipt. Bun. Acolo, alt consemn. Egiptenii, vedeţi voi, sunt 


oameni care, de când lumea, s-au deprins să aibă pe tron 
nişte uriaşi şi armate numeroase ca nisipu' mării; pentru că 
e o ţară de duhuri şi de crocodili, unde s-au construit nişte 
piramide mari cât munţii noştri, sub care - ce s-au gândit 
ei? 

— Să-şi înmormânteze regii ca să-i păstreze ca vii; la asta 
ţin ei cel mai mult. De-aia, când să debarcăm, micu' caporal 
ne spune: 

— Copii, ţările pe care o să le cuceriţi se închină la o 
grămadă de zei pe care trebuie să-i respectăm, pentru că 
francezu' cată să fie prietenu' tuturor şi să-i bată pe toţi 
fără să-i jignească. Să vă intre bine în dovleac că n-aveţi 
voie să vă atingeţi de nimic deocamdată, pentru că într-o zi, 
oricum, ale noastre o să fie toate! Înainte, marş! 

Toate merg bine. Da toată lumea aceea care-l poreclise pe 
Napoleon cu numele de Kebir-Bonaberdis, o vorbă din 
graiu' lor care vrea să zică sultanu-trage-cu-puşca este 
cuprinsă de o frică de moarte! Atunci, turcu, Asia, Africa îi 
fac farmece şi ne trimit un diavol, numit Mody, care se zicea 
că s-a coborât din cer pe-un cal alb şi care, ca şi stăpânu' 
lui, nu se atingea glonte de dânsu' şi-amândoi se hrăneau 
cu aer. Unii l-au şi văzut; da eu, unu, nu ştiu dacă-i 
adevărat. Stăpânirile din Arabia şi mamelucii spuneau 
ostaşilor lor că Mody putea să-i ferească de moarte în 
bătălii, sub cuvânt că era un arhanghel trimis să lupte 
împotriva lu' Napoleon şi să-i răpească sceptru' lu' 
Solomon, unul dintre echipamentele lor, care, ziceau ei, că 
generalu' nostru l-a furat. Vă daţi seama că tot noi i-am 
făcut să scheaune. 

Ei, da' ia spuneţi, de unde ştiau ei de pactu' lu' Napoleon? 
E lucru firesc? 

Cu toţii erau siguri că putea porunci duhurilor şi că, într-o 
clipă, putea ajunge dintr-un loc în altul - ca pasărea. 
Adevărat este că era peste tot locu'. Pe urmă, adevărate că 
venise să le răpească o regină, frumoasă ca soarele, pentru 
care era gata să dea toate comorile lui şi diamante mari 


uite-atâta, cât ouăle de porumbiţă, da' mamelucu' care se 
ţinea cu dânsa, deşi mai avea şi alte ibovnice, nu s-a învoit 
în ruptu' capului. Şi dacă n-au putut cădea la învoială, au 
ajuns la lupte multe. Şi-am luptat, nu glumă, că ne-am bătut 
cu toată lumea. Atunci am ocupat poziţii la Alexandria, la 
Ghizeh şi în faţa Piramidelor. A trebuit să mărşăluim în 
soare, pe nisip, unde cei care aveau orbu' găinilor vedeau 
ape care nu se puteau bea şi umbră care te făcea să asuzi. 
Da' îi mâncam de vii pe mameluci şi toţi se supuneau 
ordinelor lu' Napoleon, care a cucerit Egiptu' de sus şi 
Egiptu' de jos, Arabia, ba şi capitalele regatelor care nu mai 
existau, şi unde erau mii de statui, cei cinci sute de diavoli 
ai naturii, apoi, lucru care numai acolo se întâlneşte, 
puzderie de şopârle, o ţară fără margini, unde fiecare putea 
să-şi ia câteva hectare de pământ dacă îi făcea plăcere. În 
vreme ce împăratu' îşi vede de treburile lui interne, că avea 
de gând să facă nişte lucruri minunate, englezii dau foc 
flotei sale în lupta de la Abukir, că ei nu mai ştiau ce să 
născocească spre a ne pune beţe-n roate. Da' Napoleon, 
care se bucura de stimă şi-n Răsărit şi-n Apus, pe care papa 
îl numea fiul său şi văru' lu' Mahomed, părintele său, vrea 
sa se răzbune împotriva Angliei şi să-i răpească Indiile ca 
să-şi scoată paguba cu flota. Avea să ne mâne în Asia, prin 
Marea Roşie, prin nişte ţări pline de nestemate, de aur, ca 
să aibă de unde ne plăti solda şi de unde construi palate pe 
unde avea să poposească; numai că Mody se vorbeşte cu 
ciuma şi ne-o trimite pe capu' nostru ca să se întrerupă 
şiru' victoriilor. Stai! Acum toată lumea defilează la parada 
de unde nimeni nu se mai întoarce teafăr. Soldatu' pe 
moarte nu-ţi mai poate cuceri Acra, deşi am pătruns în oraş 
de trei ori, cu încăpăţânarea noastră de oameni buni şi 
viteji. Da tot ciuma era mai tare; nu era chip s-o păcăleşti! 
Toţi erau foarte bolnavi. Numai Napoleon era rumen ca un 
trandafir şi toată lumea l-a văzut cum bea ciuma şi n-a avut 
NIMIC. 

Ei, da ia spuneţi, prieteni, era firesc lucru? 


Mamelucii, care ştiau că noi toţi bolim pe la ambulanţe, au 
dat să ne taie calea; da cu Napoleon nu le-a mers. Numai ce 
ordonă el afurisiţilor lui, celor cu spinarea mai tare ca toţi: 

— Ia să-mi curâăţiţi drumu! 

Junot, care era un spadasin fără pereche, şi prietenu' său 
adevărat, ia cu dânsul numai o mie de oameni şi pune pe 
fugă armata unei paşale care avusese pretenţia să ni se 
pună de-a curmezişu'. Pe urmă, ne întoarcem la Cairo, la 
cartieru' nostru general. Acolo, alta istorie. În lipsa lu' 
Napoleon, Franţa se stricase din pricina parizienilor care 
aveau în grijă solda trupelor, depozitele de pânzeturi, 
efectele, da le lăsau să moară de foame şi le cereau să facă 
ordine în univers fără să le poarte însă de grijă. Nătărăii 
aceia îşi omorau vremea flecărind în loc să pună şi ei 
umăru'. De-aia armatele noastre erau bătute, frontierele 
Franţei călcate; OMU' nu mai era acolo. Vedeţi voi, am zis 
omu' că aşa i se spunea, da era curată neghiobie, pentru că 
el avea steaua lui şi toate câte erau ale lui: noi, ceilalţi, 
eram oameni! Învață istoria Franţei după vestita luptă de la 
Abukir, unde, fără a pierde mai mult de trei sute de oameni, 
şi cu o singură divizie, a învins armata cea mare a turcului, 
care avea douăzeci şi cinci de mii de oameni, şi mai mult de 
jumătate a zvârlit-o în mare, tiii! Asta a fost ultima lui 
lovitură în Egipt. Văzând că a pierdut totu' acolo, a spus: 

— Eu sunt salvatoru' Franţei, ştiu, trebuie să plec. 

Da să înţelegeţi voi că armata nici n-a ştiut că ela plecat; 
că dacă afla îl reţinea cu forţa, ca să-l facă împărat al 
Răsăritului. Acum eram toţi cătrăniţi, când ne-am văzut 
lăsaţi de izbelişte, pentru că el era bucuria noastră. El 
predă comanda lui Kleber, un vlăjgan pe care l-a împuşcat 
garda, asasinat de un egiptean care-a fost executat 
vârându-i-se o baionetă în fund, că în ţara aceea aşa se 
ghilotinează condamnaţii; da e atât de dureros încât unui 
soldat i s-a făcut milă de acel criminal şi i-a întins bidonu' cu 
apă; şi de îndată ce egipteanu' a băut o gură, a dat ochii 
peste cap cu multă plăcere. Da să lăsăm glumele astea. 


Napoleon pune picioru' pe-o coajă de nucă, o nimica toată 
de vas care le numea La Fortune şi, cât ai bate din palme, 
pe sub ochii Angliei care-l blocase cu unităţi de linie, cu 
fregate şi tot felu' de vase, debarcă în Franţa, că avea el 
daru' ăsta să străbată mările dintr-o săritură. Era firesc? 
Drace! Acolo, toată lumea i se închina; da el convoacă 
guvernu.'. 

— Ce-aţi făcut cu copiii mei, soldaţii? Îi întreabă el pe 
avocaţii ăia; sunteţi o adunătură de haimanale şi vă bateţi 
joc de lume şi trageţi foloase de pe urma ţării. Asta nu-i 
drept şi eu vorbesc pentru toţi care-s nemulţumiţi! 

Atunci ăia vor să dea cu gura şi să mi-l omoare; da suiţi 
niţel! Îi închide într-o cazarmă, să flecărească ei cât or vrea, 
de unde sar peste ferestre, apoi îi înregimentează în suita 
sa, unde devin muţi ca peştii şi cuminţi cu nişte copii. După 
lovitura asta devine consul; şi fiindcă el nu se îndoise 
niciodată de Cel-de-sus, îşi ţine făgăduiala către bunul 
Dumnezeu, care nici el nu-l uitase; redeschide bisericile, 
redă toate drepturile religiei; clopotele bat pentru 
Dumnezeu şi pentru dânsu'. Astfel, toată lumea e 
mulţumită; întâi, preoţii care acum nu mai sunt urmăriţi; al 
doilea, burghezii care-şi pot vedea de negoţu' lor fără a se 
mai teme de lăcomia legilor nedrepte; al treilea, nobilii pe 
care nimeni nu mai are voie să-i condamne la moarte, aşa 
cum, din nefericire, se deprinseseră unii. Da avea şi 
duşmani de măturat din cale şi el nu s-a culcat pe-o ureche, 
fiindcă, vedeţi voi, ochiu lui cuprindea lumea toată ca pe-un 
simplu cap de om. Atunci, odată apare în Italia, de parcă şi- 
ar fi scos capu' pe fereastră, aruncă o privire şi gata! Pe 
austrieci îi înghite la Marengo aşa cum balena înghite 
plevuşcă! Hap! Aici, victoria Franţei a răsunat atât de 
puternic încât a auzit toată lumea şi a fost de-ajuns. 

— Nu ne mai jucăm, zic germanii. 

— Ne-ajunge! Spun ceilalţi. 

Până la urmă: Europa cere pace, Anglia cedează. Pace 
generala, regii şi popoarele se fac că se îmbrăţişează. 


Atunci împăratu' a inventat Legiunea de onoare, un lucru 
cât se poate de frumos, ce-i drept! 

— În Franţa, spunea el, la Boulogne, în fata armatei 
întregi, toată lumea are curaj! Deci, partea civilă care va 
face fapte curajoase va fi sora soldatului, soldatu' va fi 
fratele ei, şi vor fi uniţi sub drapelu' onoarei. 

Noi, ăştia, care eram acolo, ne întorceam din Egipt. Toate 
se schimbaseră! Îl lăsasem general, după puţină vreme îl 
regăsisem împărat. Nu, zău, Franţa i se dăduse, cum se dă 
o fată unui lăncier. Şi după ce s-au făcut toate, spre 
mulţumirea tuturor se poate zice, s-a pus la cale o sfântă 
ceremonie cum nu s-a mai văzut de când lumea şi 
pământu'. Papa şi cardinalii, în odăjdiile lor numai aur şi 
purpură, trec Alpii anume ca să-l ungă în faţa armatei şi a 
poporului care bătea din palme. Da s-a mai întâmplat ceva 
care ar fi nedrept să nu vă spun. În Egipt, în pustie, nu 
departe de Siria, OMU' ROŞU îi apăru pe muntele lui Moise 
şi-i grăi: 

— Merge bine! 

Pe urmă, la Marengo, în seara victoriei, pentru a doua 
oară Omu' roşu i-a apărut înainte-i şi i-a spus: 

— Vei vedea lumea la picioarele tale şi vei fi împărat al 
Franţei, rege al Italiei, stăpân al Olandei, suveran al 
Spaniei, Portugaliei, Iliriei, protector al Germaniei, 
mântuitor al Poloniei, primu' vultur al Legiunii de onoare şi 
de toate! 

Acest Om roşu, vedeţi voi, asta era ideea lui; un fel de 
poştaş care-l servea, după cum spun unii, să comunice cu 
steaua lui. Eu n-am crezut niciodată; da Omu' roşu există şi 
chiar Napoleon a vorbit cu dânsu' şi spunea că-i apărea în 
clipele grele şi rămânea la palatu' Tuileries, la mansardă. 
Deci, la încoronare, Napoleon l-a văzut seara pentru a treia 
oară şi au chibzuit despre multe. După aceea, împăratu' se 
duce drept la Milano, să se încoroneze rege al Italiei. Acolo 
începe adevăratu' triumf al soldatului. Atunci, oricine ştia să 
scrie, devenea ofiţer. Peste tot ploua cu pensii, cu dotări de 


ducate; comori pentru statu'-major, pentru care Franţa nu 
plătea nimic; iar Legiunea de onoare dădea soldaţilor de 
rând şi o rentă, pe care o încasez şi eu pe lângă pensie. În 
sfârşit, am văzut şi noi armata ţinută cum nu se mai 
pomenise. Da împăratu', care ştia că trebuie să fie 
împăratu' tuturor, se gândeşte şi la burghezi şi le 
construieşte, după plăcu lor, un monument ca-n basme, 
într-un loc gol ca-n palmă. Dacă aţi avea prilej să vă 
întoarceţi din Spania în drum spre Berlin, ei atunci aţi 
întâlni în cale arcuri de triumf cu soldaţi de rând sculptați 
frumos pe ele, tot atâţia cât şi generali. Napoleon, în doi sau 
trei ani, fără să pună biruri noi, şi-a umplut beciurile cu aur, 
a construit poduri, palate, şosele, a făcut savanţi, sărbători, 
legi, vase, porturi; şi a cheltuit puzderie de milioane, atâta 
bănet, de zicea careva că ar fi putut acoperi Franţa toată cu 
monezi de cinci franci, dacă ar fi vrut el. Atunci, văzându-se 
bine înscăunat pe tronu' lui şi stăpân peste toate, încât 
Europa trebuia să-i ceară lui voie ca să-şi facă nevoile, cum 
avea el patru fraţi şi trei surori, ne spune cândva, aşa, într-o 
doară, la raport: 

— Băieți, zice, e drept ca părinţii împăratului vostru să 
întindă mâna? Nu. Vreau ca ei să arate splendid, ca şi mine! 
Aşa că trebuie negreşit să cucerim un regat pentru fiecare 
dintre ei, încât francezu' să fie pretutindeni stăpân; toată 
lumea să tremure de frica soldaţilor gărzii mele şi Franţa să 
scuipe unde vrea şi toţi să-i spună, ca pe monedele noastre, 
Domnu cu tine! 

— Am înţeles! Răspunde oastea; suntem gata să-ţi pescuim 
regate cu baioneta. 

A! Da ce? Era chip să pregeţi? Da de unde! Dacă i-ar li dat 
în minte să cucerim luna, ar fi trebuit să ne pregătim, să ne 
umplem raniţele şi să ne căţărăm acolo. Norocu' nostru că 
nu s-a gândit. Regii, deprinşi cum sunt cu dulceaţa tronului, 
se lasă greu; atunci, noi ăştia, trebuie să pornim. Mergem, 
înaintăm şi tărăboiu' începe din nou, mai ceva ca înainte. Şi 
câţi oameni nu s-au prăpădit în anii aceia - şi câte pingele! 


Ne-am luptat cu-atâta înverşunare încât alţii decât francezii 
ar fi obosit de mult. Da voi ştiţi că francezu' e născut filosof, 
aşa că ştie că mai curând sau mai târziu tot trebuie să 
moară. Noi am muri cu toţii fără să crâcnim pentru 
plăcerea de a-l vedea pe împărat făcând aşa pe geografii. 
(Spunând acestea, infanteristul trase un cerc cu piciorul pe 
solul hambarului.) Şi spunea: „Ăsta va fi un regat!” şi făcea 
un regat. A! Ce vremuri fericite! Coloneii se avansau 
generali cât ai bate din palme; generalii mareşali, mareşalii 
regi. Mai este unu, care trăieşte ca să povestească Europei, 
deşi e un gascon, care a trădat Franţa ca să-şi păstreze 
coroana, căruia nu i-a crăpat obrazu' de ruşine pentru că, 
vedeţi, coroanele sunt de aur! Pe scurt, pontonierii care 
ştiau citi deveneau totuşi nobili. Eu, care vă vorbesc acu, 
am văzut la Paris unsprezece regi şi o puzderie de prinți 
care roiau în juru' lu' Napoleon ca razele de soare! Acuma 
voi ştiţi că fiece soldat având putinţa să se urce pe tron, 
dacă merita, un caporal din garda imperială era ca o 
curiozitate după care toţi întorceau capu', că fiecare avea 
contribuţia lui la victorie, care se trecea întocmai în livret. 
Şi câte bătălii n-au fost! Austerlitz, unde armata a manevrat 
ca la paradă; Eylau, unde Napoleon i-a înecat pe ruşi într- 
un lac, parcă numai dintr-o suflare; Wagram, unde am 
luptat trei zile în şir fără să băgăm de seamă. Ce să vă mai 
spun: au fost bătălii cât sfinţii din calendar. Atunci toţi au 
avut prilej să se convingă că Napoleon avea în teacă 
adevărata spadă a lui Dumnezeu. Şi soldatu' se bucura de 
stima lui, că se ştia iubit ca un copil şi îimpăratu' se interesa 
dacă are ce încălţa, dacă are cămaşă, dacă are manta, 
pline, cartuşe; deşi îşi ţinea rangu', că doar asta-i era 
meseria, să domnească. Da oricine, un sergent şi chiar un 
soldat putea să-i spună; „Împărate”, cum îmi spuneţi voi 
mie: „Băiete”. Şi ţinea seama de ce-i vorbeau oamenii, se 
culca în zăpadă, la rând cu noi; pe scurt, avea înfăţişarea 
aproape a unui om natural. Eu ăsta, care mă vedeţi, l-am 
văzut, printre obuze, în faţa mea, aşa cum staţi voi acum, da 


umblând de colo până colo, privind prin binoclu, veşnic 
ocupat; atunci noi ne ţineam deoparte, ca proştii. Nu ştiu 
cum le făcea toate, da când ne vorbea, apoi glasu' lui parcă 
ne ardea măruntaiele; şi ca să-i dovedim că suntem copiii 
lui, şi că nu ne putem supăra pe dânsu', treceam prin faţa 
afurisitelor de tunuri care mugeau şi scuipau regimente de 
obuze, fără să crâcnim. Până şi cei ce trăgeau să moară se 
ridicau în capu' oaselor ca să-l salute şi să-i strige: 

— Trăiască împăratu'! 

Era firesc? Aţi face voi asta pentru un om de rând? Şi uite- 
aşa, după ce le-am aranjat toate, împărăteasa Iozefina, care 
era de altminteri o femeie cumsecade, da avea ea un 
beteşug de nu-i putea face copii, el a fost nevoit s-o lase, 
deşi o iubea din tot sufletu!'. Da el dorea copii, că se gândea 
la guvern. Aflând de necazu' ăsta, toate capetele încoronate 
din Europa s-au luat la harţa, că fiecare voia să-i facă rost 
de-o femeie. Da el s-a cununat, după câte-am auzit, c-o 
austriacă, fiica cezarului, un om bătrân de care toţi 
vorbeau, nu numai în ţările noastre, unde se spune căa 
făcut şi a dres, da în toată Europa. Şi e adevărat că, uite, 
eu, ăsta, care vă vorbesc acu, m-am dus pe Dunăre unde- 
am văzut resturile unui pod construit de acel om, care se 
zice că era, la Roma, o rubedenie de-a lui Napoleon, care i-a 
dat împăratului nostru hârtie la mână să-l moştenească 
pentru fiu-său. Şi-aşa, după cununia lui, care-a fost o 
sărbătoare pentru lumea întreagă, şi când a scutit poporul 
de dări pe timp de zece ani, da pe care tot le-am plătit, că 
perceptorii n-au vrut să ţină seama, nevastă-sa a născut un 
prunc, care era regele Romei; lucru care nu s-a mai văzut 
pe lume, că niciodată un copil nu s-a născut rege dacă tată- 
său era în viaţă. În ziua aceea, un balon a zburat de la Paris 
la Roma ca să ducă vestea, şi balonu' a făcut drumu' numa- 
ntr-o zi. Ei, acu să-l văz pe ăla care-o spune că astea-s 
lucruri fireşti! Nu, nu! Sunt lucruri scrise colo, sus. Să dea 
râia-n cei care-o zice că n-a fost trimis chiar de Dumnezeu 
pentru slava Franţei! Numai ce se supără însă ţarul Rusiei, 


care-i era prieten, că nu s-a însurat c-o rusoaică şi începe a- 
i sprijini pe engleji, duşmanii noştri, care totdeauna 
Napoleon voia să le facă o vizită în dugheana lor ca să le 
spună două vorbe. Trebuia să sfârşească o dată şi cu 
poveştile astea. Lu' Napoleon îi sare ţandăra şi ne spune: 

— Ostaşi! Aţi cucerit toate capitalele Europei; a mai rămas 
Moscova, care s-a înhăitat cu Anglia. Da ca să cucerim 
Londra şi Indiile, care sunt ale ei, negreşit trebuie să 
pornim spre Moscova. 

Şi uite-aşa, adună el armata cea mai mare care şi-a târât 
vreodată tălpile pe glob şi nemaipomenit de bine aliniată 
încât într-o zi trece în revistă un milion de oameni. 

— Ura! Strigă ruşii. 

Şi iată Rusia întreagă, nişte namile de cazaci care o iau la 
sănătoasa. Lupta o ţară contra alteia, o peturbaţie 
generală, de care nu ştiai cum să te fereşti. Aşa-i spuse şi 
Omu' roşu lu' Napoleon: 

— Asia contra Europei! 

— Înţeleg, a răspuns el, o să am eu grijă. 

Şi-acum să fi văzut că toţi regii din Europa veneau se 
lângă mâna lui Napoleon! Austria, Prusia, Bavaria, Saxonia, 
Polonia, Italia, toate ţin cu noi, ne linguşesc, ce frumos era! 
Niciodată vulturii n-au gungurit aşa de dulce ca la parăzile 
alea, când erau pe toate drapelele din Europa. Polonezii nu 
mai puteau sta locului, pentru că împăratu' se gândea să-i 
ridice; spuneau că Polonia şi Franţa s-au avut totdeauna ca 
fraţii. În sfârşit: 

— A noastră-i Rusia! Striga armata. 

Intrăm noi bine echipați; mărşăluim, mărşăluim: nici 
ţipenie de rus. În sfârşit, dăm de ei, cantonaţi pe Moscova. 
Acolo am luat crucea33 şi pot să spun că a fost o luptă 
afurisită! Împăratu' era îngrijorat, îl întâlnise pe Omu' roşu 
care-i spusese: 

— Fiule, înaintezi prea repede, vei duce lipsă de oameni şi 
prietenii te vor trăda. 

Şi-a cerut pacea. Da înainte de a o semna: 


— Să le tragem o chelfăneală ruşilor! Ne spune. 

— S-a făcut! Strigă armata. 

— Înainte! Ordonă sergenţii. 

Cizmele mele erau uzate, efectele descusute de cât mai 
trudisem pe drumurile alea, care sunt ca vai de ele! Da 
totuna-i! 

— Fiindcă e sfârşitu' scuturăturii, îmi zic, vreau să mănânc 
pe săturate! 

Eram în faţa râpei celei mari; ocupam primele locuri! Se 
dă semnalu', şapte sute de guri de foc încep o convorbire de 
ziceai că-ţi iese tot sângele pe urechi. Fiindcă veni vorba, să 
fim drepţi cu inamicii noştri: ruşii se jertfeau la fel ca 
francezii; fără a da îndărăt şi noi nu înaintam. 

— Înainte, ni se ordonă, iată împăratu'! 

Era adevărat: îl văd trecând în galop, făcându-ne semn că 
e important să luăm reduta. Ne îmbărbătează, noi alergăm, 
ajung cel dintâi la marginea râpei. A! Dumnezeule! 
Locotenenţii cad, coloneii, soldaţii! Tot una-i! Cei desculți îşi 
fac rost de cizme şi intriganţii care învinseră să citească îşi 
fac rost de epoleţi. Victorie! Strigă toată linia. N-o să 
credeţi, da pe pământ zăceau douăzeci şi cinci de mii de 
francezi. Numai atât! Era ca un ogor secerat: numai că, în 
loc de spice, erau oameni! Ne dezmeticisem în fine. Omu' 
apare, toţi se adună în juru-i. Şi uite-aşa, ne alintă, că era 
drăgălaş când voia, de ne putea face să ne mulţumim cu o 
coajă de cartof când eram flămânzi ca nişte lupi. Atunci, 
drăgălaşu', împarte cu mâna lui crucile de război, salută pe 
cei căzuţi; pe urmă zice: 

— La Moscova! 

— Fie! Zice oştirea. 

Şi luăm Moscova. Da nu ziceţi că ruşii dau foc oraşului? A 
ars ca un foc ele paie de două leghe şi vâlvătaia nu s-a stins 
două zile. Casele se prâăbuşeau ca nimica toată! Parcă ploua 
de sus cu fier şi cu plumb topit care erau spăimântătoare la 
vedere: şi, vouă pot să vă spun, parcă ne lumina 
nenorocirea noastră. Împăratu' zice: 


— Ajunge, că-mi rămân aici toţi soldaţii! 

Ne distrăm noi răcorindu-ne un pic, ne mai hrănim leşu că 
eram cu adevărat istoviţi ca niciodată. Luăm cu noi o cruce 
de aur care era pe Kremlin şi fiecare soldat avea o mică 
avere. Da la întoarcere, iarna venise cu o lună mai devreme, 
lucru pe care savanții, care sunt nişte nătărăi, nu l-au 
lămurit deplin şi frigu' ne pişcă. Nu mai eram armată, 
auziţi? Nici generali, nici măcar sergenţi! Şi uite-aşa a 
început domnia mizeriei şi a foamei, domnie sub care eram 
cu toţii în adevăr egali! Nu ne mai gândeam decât să 
revedem Franţa, nu ne mai aplecam ca să ridicăm de jos 
nici puşca, nici banii; şi fiecare mergea drept înainte, cu 
arma după voie, fără să-i pese de glorie. Nu vă mai spun că 
vremea era atât de rea încât împăratu' nu-şi mai vedea 
steaua. Se ivise o neînțelegere între cer şi dânsu'. Bietu' 
om, se îmbolnăvise văzându-şi şoimii cum se depărtează de 
victorie! Şi nu-i venea de loc la socoteală, ce mai! Ajungem 
la Berezina. Aici, fraţilor, pot să mă jur pe ce am mai sfânt, 
pe onoare, că, de când sunt oameni pe lumea asta, 
niciodată, auziţi voi? Niciodată nu s-a mai văzut asemenea 
învălmăşeală de armate, de trăsuri, de artilerie, în zăpadă 
atât de mare şi pe-o vreme atât de nenorocită. Ţeava armei 
îţi ardea mâna dacă o atingeai, atât era de rece. Acolo 
pontonierii au salvat armata, care au stat ei neclintiţi la 
posturile lor şi acolo a luptat a un erou. Gondrin, singuru' 
care mai trăieşte dintre încăpăţânaţii care s-au vârât în apă 
ca să construiască poduri peste care a trecut armata ca să 
se salveze de ruşi, care mai aveau încă respect pentru 
marea armată, ştiind şi ei câte victorii avusese. 

Să ştiţi - zise el, arătând către Gondrin, care-l privea cu 
atenţia proprie surzilor - să ştiţi că Gondrin e un ostaş de 
nădejde, un ostaş de onoare, care merită toată iubirea 
noastră. 

L-am văzut pe împărat, lângă pod, în picioare, nemişcat; şi 
nu-i era frig. E firesc lucru? 


Privea cu jale cum i se duce de râpă averea, cum îşi pierde 
prietenii, veteranii săi din Egipt. Vai! 'Toate se treceau, 
femeile, furgoanele, artileria, toate se distingeau, se 
mâncau, se ruinau, Cei mai curajoşi făceau garda 
vulturilor34 fiindcă vulturii, vedeţi voi, erau Franţa, eraţi 
voi toţi, cei de-acasă, era onoarea şi a civilului şi a 
militarilor pe care trebuie s-o păstrăm curată şi să nu ne 
plecăm grumajii de ger. Nu ne încălzeam decât în preajma 
împăratului, fiindcă, atunci când era în primejdie, dam fuga, 
îngheţaţi cum eram, noi care nu ne opream să dăm o mână 
de ajutor unui camarad. Am auzit că, nopţile, îşi plângea 
nefericita familie de ostaşi, Numai el şi francezii erau în 
strâmtoarea aceea; şi am scăpat din ea, da cu pierderi, cu 
pierderi mari de tot, să ştiţi! Aliaţii ne mâncaseră proviziile. 
Norocu' începuse a-l părăsi, după cum îi prezisese Omu' 
roşu. Palavragiii de la Paris, care amuţiseră de când cu 
garda imperială, îl cred mort şi uneltesc, împreună cu 
prefectu' poliţiei, să-l detroneze. Da el prinde de veste, îşi 
face sânge rău şi ne spune când pleacă: 

— La revedere, băieţi, rămâneţi la posturile voastre, că 
mă-ntorc. 

Aş, de unde! Generalii lui o iau razna; fără el, toate merg 
anapoda. Maregşalii spun prostii, fac greşeli, boacăne, şi 
altminteri nici că se putea; Napoleon, care era un om bun, îi 
umpluse de aur, ei se îngrăşaseră ca porcii şi nu mai voiau 
să lupte. De-aici ni s-au tras toate nenorocirile, fiindcă mai 
mulţi au rămas în garnizoană fără să-l scarmene pe 
inamicu' pe urmele căruia ne aflam, în vreme ce eram 
împinşi spre Franţa. Da împăratu' se întoarce cu recruți, 
băieţi tot unu şi unu, perfect instruiți, ca nişte dulăi gata să 
muşte pe oricine, cu burghezi în gărzile de onoare, o trupă 
frumoasă, da care s-a topit ca untu' în tigaie. Deşi aveam o 
ţinută severă, toate se porniseră împotriva noastră; da 
armata continuă să facă minuni de vitejie. Şi uite-aşa, 
luptăm în munţi, popor contra popor, la Dresda, Lutzen, 
Bautzen. Să vă aduceţi aminte de bătăliile astea, unde 


francezu' a fost mai viteaz ca oriunde, încât un bun 
grenadier nu dura mai mult de şase luni. Continuam a 
triumfa, da în spatele nostru, ce să vezi? Englezu' asmute 
popoarele la răscoală spunându-le tot felu' de prostii! În 
fine, o scoatem noi la capăt cu haitele astea de naţii. Peste 
tot locu' pe unde apare împăratu', ne croim drum, pentru 
că, pe uscat ca şi pe mări, când spunea el: „Vreau să trec!” 
apoi treceam. Până la urmă de tot, iată-ne în Franţa - şi 
pentru mulţi bieţi pedestraşi toate încercările cumplite prin 
care trecuseră uitate au fost, că aerul Franţei parcă le 
dăduse puteri în suflet. Eu, unu, pot zice că mi-a 
împrospătat viaţa. Da la ceasu' acela era vorba să apărăm 
Franţa, patria noastră, în fine, Franţa cea frumoasă 
împotriva Europei întregi, care nu ne ierta că încercasem 
să facem ordine la ruşi, înghesuindu-i în hotarele lor ca să 
nu ne mănânce de vii, după apucăturile celor din Nord 
cărora le lasă gura apă după ţările Sudului, lucru pe care l- 
am auzit de la mai mulţi generali. Atunci împăratu' vede că 
socru-său, prietenii lui pe care-i făcuse regi şi lichelele 
cărora le redase tronu', toţi sunt împotriva lui. Ba până şi 
unii francezi şi aliaţi care, din ordin superior, se întorceau 
împotriva noastră, În liniile noastre, cum s-a întâmplat în 
bătălia de la Lipsca. Nu-i aşa că nişte soldaţi de rând n-ar fi 
în stare de asemenea porcării? Câte unu îşi călca de trei ori 
pe zi cuvântu' de onoare şi zicea că e prinţ! Şi uite-aşa, 
începe invazia. Peste tot locu' unde împăratu' apare cu faţa 
lui ca de leu, inamicu' dă îndărăt şi în timpu' acela ela făcut 
mai multe minuni ca să-mi apere Franţa, decât făcuse ca să 
cuprindă Italia, Orientu', Spania, Europa şi Rusia. Şi uite- 
aşa, voia să-i îngroape pe toţi străinii, ca să-i înveţe minte să 
respecte Franţa şi-i lasă să se apropie de Paris ca să-i 
înghită dintr-o dată şi el să se înalțe până la treapta cea mai 
de sus a geniului printr-o bătălie încă mai mare decât toate 
celelalte, o bătălie cum nu se mai văzuse! Da parizienii 
tremură pentru pielea lor de două parale şi pentru 
dughenile lor de doi pitaci şi deschid porţile oraşului; acum 


încep trădările şi se sfârşesc bucuriile impui alesei; iar la 
ferestre apare steagul alb. În fine, generalii, pe care-i 
făcuse din prietenii lui cei mai buni, îl părăsesc şi trec de 
partea Burbonilor, de care nimeni nu auzise vorbindu-se. 
Atunci, Napoleon şi-a luat rămas bun de la noi, la 
Fontainebleau: 

— Soldaţi! 

Parcă-l aud şi-acuma, plângeam toţi ca nişte copii; vulturii, 
drapelele erau înclinate ca pentru o înmormântare, căci, 
vouă pot să vă spun, era îngropăciunea Imperiului şi 
armatele lui fercheşe nu mai erau decât nişte umbre. Atunci 
ne-a vorbit de pe terasa castelului său: 

— Băieți, trădarea ne-a învins, dar ne vom revedea în 
ceruri, patria vitejilor. Purtaţi de grijă micuţului meu, pe 
care vi-l încredinţez: trăiască Napoleon al II-lea! 

Gândea că va muri; şi, pentru ca nimeni să nu-l vadă pe 
Napoleon învins, ia otravă cât ar putea ucide un regiment 
întreg, unde se credea el, ca Isus Cristos înainte de patimile 
lui, părăsit de Dumnezeu şi de talismanul lui; că otrava nu-i 
face nici un rău. Alta, acum: îşi dă seama că e nemuritor. 
Sigur de ce-i al lui, sigur că va fi totdeauna împărat, se duce 
pentru o bucată de vreme într-o insulă ca să studieze firea 
ălora care făceau prostii fără număr. În vreme ce stătea la 
pândă acolo, chinezii şi animalele de pe coasta Africii, 
barbarezii şi alţii, cu care nu te poţi înţelege de fel, credeau 
cu tărie că nu e om, aşa că-i respectau drapelu' şi ziceau că 
a-l atinge însemna să te atingi de Dumnezeu. Domnea peste 
lumea întreagă, în vreme ce ăia îl dăduseră afară din 
Franţa sa. Văzând asta, el se îmbarcă din nou pe coaja lui 
de nucă din Egipt, trece pe sub nasul vaselor englezeşti, 
pune picioru' în Franţa; Franţa îl recunoaşte, afurisitu' de 
cuc zboară dintr-o parohie în alta, toată Franţa strigă: 
„Trăiască împăratu”. Prin părţile noastre a fost mare 
entuziasm pentru această minune a veacurilor, în Dauphine 
populaţia a fost la înălţime şi eu unu, m-am bucurat tare 
când am aflat că lumea plângea de bucurie când îl vedea în 


redingota lui cenuşie. La 1 martie, Napoleon debarcă cu 
două sute de oameni ca să cucerească regatu' Franţei şi al 
Navarei care, de la 20 martie, alcătuiseră din nou Imperiu' 
francez. Omu' nostru se afla în ziua ceea la Paris, dereticase 
peste tot, se făcuse din nou stăpân peste scumpa lui Franţa 
şi-şi adunase ostaşii spunându-le numai o vorbă: „lată-mă-s! 
„A fost cea mai mare minune a lui Dumnezeu! Până la el, se 
mai întâmplase vreodată ca un om să pună mâna pe un 
imperiu aşa, dintr-o dată? Credeau unii că Franţa e la 
pământ. Da de unde! La vederea vulturului, armata 
naţională se reface şi pornim toţi în marş către Waterloo. Şi 
uite-aşa, garda moare dintr-o singure, lovitură. Napoleon, 
deznădăjduit, în fruntea celor care-i rămăseseră, se aruncă 
de trei ori în gura tunurilor inamice, da moartea îl ocoleşte! 
Noi am văzut ce vă spun, noi ăştia! Aşa am pierdut lupta. 
Seara, împărații îşi cheamă la el veteranii şi, pe câmpu' plin 
de sângele nostru, dă foc drapelelor şi vulturilor săi; bieţii 
vulturi, întotdeauna victorioşi, care în timpul luptelor 
strigau: „Înainte!” şi care zburaseră deasupra întregii 
Europe, au fost salvaţi de ruşinea de a cădea în mâinile 
inamicului. Toate comorile Angliei nu făceau pentru el aici 
cât coada unui vultur. Adio, vulturi! Ce-a urmat, se cunoaşte 
îndeajuns. Omu' roşu trece de partea Burbonilor, ca un 
ticălos ce era. Franţa e zdrobită, soldatu' nu mai are nici un 
cuvânt de spus, i se răpesc drepturile, este lăsat la vatră, 
iar în locul lui apar nobilii - care nu puteau nici să umble, 
de ţi-era mai mare mila. Prin trădare, Napoleon cade în 
mâinile lor, englejii îl surghiunesc într-o insulă pustie din 
marea cea mare, pe-o stâncă înaltă de zece mii de picioare 
deasupra lumii. 

Până la urmă, e nevoit să rămână acolo până ce Omu' roşu 
îi redă puterea, spre fericirea Franţei. Aia ziceau că a 
murit! A, aşa? Mort? Se vede că nu-l cunoşteau. Repetă 
nerozia asta ca să atragă poporul şi să-l ţină cu botu' pe 
labe în coteţu' lor de guvern. Ascultaţi: adevăru' adevărat e 
că prietenii lui l-au părăsit în pustie ca să împlinească o 


profeție care s-a făcut, că uitasem să vă spun că numele de 
Napoleon înseamnă Leul pustiei. 

Ce să spun eu e adevărat ca Evanghelia. Toate câte altele 
veţi auzi să ştiţi că sunt nerozii şi neomenii. Să nu credeţi 
voi că Dumnezeu ar fi îngăduit copilului unei femei să-şi 
scrie numele cu roşu cum a făcut Napoleon pe pământu' 
care în veci de veci îşi va aduce aminte! Trăiască Napoleon, 
părintele poporului şi-al soldatului. 

— Trăiască generalul Eble! Strigă pontonierul. 

— Da cum aţi făcut de n-aţi murit în râpa de lângă 
Moscova? Întrebă o ţărancă. 

— Ştiu eu? Un regiment întreg am intrat acolo, şi-am 
rămas în picioare numai o sută de infanterişti! Să ştiţi că 
infanteria e totu' pe câmpu de luptă. 

— Da cavaleria nu? Strigă Genestas alunecând din vârful 
grămezii de fân şi făcându-şi apariţia cu o rapiditate care-i 
făcu şi pe cei mai curajoşi să scoată ţipete de spaimă. Ei, 
bătrâne, ai uitat de lăncerii roşii ai lui Poniatowski, de 
cuirasieri, de dragoni, de toate scuturătura! Când Napoleon 
îşi pierdea răbdarea văzând că victoria în luptă nu se arată, 
îi spunea lui Murat: „Sire, taie-mi-i în două!” şi noi porneam 
- mai întâi la trap, apoi în galop: un, doi! Şi-i despicam 
armata inamică precum un măr cu cuțitul. O şarjă de 
cavalerie, prietene, e ca un torent de obuze de tun. 

— Da pontonierii? Strigă surdul. 

— A! Copii, continuă Genestas - ruşinat de izbucnirea lui 
când se pomeni în mijlocul unui cerc tăcut şi uimit - aici nu 
sunt agenţi provocatori! Ţineţi, ca să beţi un pahar în 
sănătatea micului caporal! 

— Trăiască împăratu'! Strigă într-un glas întreaga clacă. 
— Ssst! Copii, spuse ofiţerul, străduindu-se să-şi ascundă 
marea-i durere. Ssst! Ela murit spunând: „Glorie, Franţa şi 
bătălie!” Copii, a trebuit să moară, el; dar amintirea lui. 

Niciodată. 

Goguelat făcu un gest de neîncredere, apoi şopti către 

vecinii săi: 


— Ofiţeru' mai e încă în serviciu şi aşa au ei ordin, să 
spună poporului că împăratu' a murit. Nu i-o luaţi în nume 
de râu, că aşa-i la armată: ordinu-i ordin. 

leşind din hambar, Genestas o auzi pe Gropăriţa spunând: 

— Îl vezi pe ofiţerul ăla? E un prieten al împăratului şi al 
domnului Benassis. 

Toţi cei ce se aflau la clacă dădură buzna spre uşă ca să-l 
mai vadă o dată pe maior; şi, la lumina lunii, îl zăriră luând 
braţul medicului. 

— Am făcut prostii, spuse Genestas. Să ne întoarcem 
repede acasă! Vulturii, tunurile, campaniile! Nu mai ştiam 
pe ce lume mă aflu. 

— Ei, dar ce spui de Goguelat al meu? Îl întreba Benassis. 

— Domnule, dacă dăm crezare unor poveşti de-alde astea, 
Franţa va avea totdeauna în pântecele ei cele 
patrusprezece armate ale Republicii şi vom putea lesne 
susţine dialogul de artilerie cu Europa. Asta-i părerea mea. 

Curând ajunseră la locuinţa lui Benassis unde, după scurt 
timp, se aflau în salon, meditativi, de cele două părţi ale 
căminului în care un foc mocnit mai scânteia din când în 
când. Cu toate dovezile de încredere pe care i le arătase 
medicul, Genestas pregeta să-i pună o ultimă întrebare care 
i-ar fi putut părea indiscretă; dar, după ce în mai multe 
rânduri îi aruncă o privire cercetătoare, se simţi încurajat 
de un surâs plin de blajinătate care însufleţeşte buzele 
oamenilor cu adevărat puternici şi prin care Benassis părea 
a-l încuraja. Atunci îi spuse: 

— Domnule, viaţa domniei-tale se deosebeşte atât de mult 
de aceea a oamenilor obişnuiţi încât nu te vei mira dacă te 
voi întreba: din ce pricină te-ai retras aici? Chiar în cazul 
când curiozitatea mea ţi-ar părea nepotrivită, vei 
recunoaşte că e cât se poate de firească. Ascultă: am avut 
camarazi pe care niciodată nu i-am tutuit, nici chiar după ce 
participasem împreună la mai multe campanii; dar am avut 
şi altfel de camarazi, cămin le spuneam: „Du-te la casierie 
de cere bani pentru noi!” trei zile după ce ne îmbătasem 


împreună, lucru se poate întâmpla şi celor mai onorabili 
oameni la o petrecere inevitabilă. Ei bine, dumneata eşti 
unul dintre acei bărbaţi pe care-i consider prieteni fără să 
le cer voie, ba chiar fără să ştiu de ce. 

— Căpitane Bluteau. 

De la o vreme, ori de câte ori medicul rostea falsul nume 
sub care oaspetele său i se prezentase, acesta nu-şi putea 
reprima o uşoară grimasă. În clipa asta, Benassis 
surprinsese această expresie de dezgust şi-l privi insistent 
pe ofiţer pentru a încerca să-i descopere cauza; cum însă 
pricina adevărată era cu neputinţă de ghicit, atribui acest 
gest vreunei dureri trupeşti şi spuse mai departe: 

— Căpitane, am să-ţi vorbesc despre mine. Până azi, mi-am 
călcat de mai multe ori pe inimă ca să-ţi descriu 
îmbunătățirile pe care le-am putut obţine aici: dar era 
vorba de comună şi de locuitorii ei, cu ale căror interese se 
împletesc şi interesele mele. Acum, a-ţi spune povestea mea 
ar însemna să-ţi vorbesc numai de mine însumi, iar viaţa 
mea e prea puţin vrednică de interes. 

— Chiar de-ar fi mai simplă decât cea a Gropăriţei 
dumitale, răspunse Genestas, şi încă aş vrea s-o ascult spre 
a cunoaşte suferinţele care-au putut zvârli într-un canton ca 
ăsta un om atât de remarcabil. 

— Căpitane, de doisprezece ani tac. Acum, când sunt cu un 
picior în groapă, voi avea sinceritatea să-ţi mărturisesc că 
tăcerea asta începe să mă apese. De doisprezece ani sufăr 
fără a mă bucura de alinarea pe care prietenia o aduce 
inimilor rănite. Bieţii mei pacienţi, ţăranii mei, îmi oferă 
exemplul unei depline resemnări dar eu îi înţeleg şi îşi dau 
şi ei seama că-i înţeleg; în vreme ce nimeni nu-şi poate da 
seama de tristeţea mea ascunsă şi nici o mână de om 
cumsecade nu-mi strânge prieteneşte mâna - cea mai 
frumoasă răsplată, de care toţi oamenii se bucură, până şi 
Gondrin. 

Cu o mişcare neaşteptată, Genestas îi întinse mâna lui 
Benassis, pe care acest gest îl emoţionă puternic. 


— Poate că Gropăriţa m-ar fi putut înţelege îngereşte, 
continuă el cu glas tremurând; dar, poate, m-ar fi iubit - şi- 
ar fi fost o nenorocire. Să ştii, căpitane, că numai un 
veteran al armatei, indulgent precum te ştiu, sau un tânăr 
plin de iluzii mi-ar putea asculta spovedania, căci n-ar şti s-o 
priceapă decât fie un om care cunoaşte bine viaţa, fie un 
copil căruia îi este cu totul străină. Pe vremuri, în lipsa 
preoţilor, comandanții de oşti care mureau pe câmpul de 
luptă se spovedeau minerului, în formă de cruce, al spadei 
lor, care era pentru dânşii un credincios mijlocitor între ei şi 
Dumnezeu. Domnia-ta, unul dintre cei mai încercaţi 
spadasini ai lui Napoleon, domnia-ta, dur şi puternic ca 
oţelul, cred că mă vei înţelege! Povestea mea nu l-ar putea 
interesa decât pe omul capabil să pătrundă unele nuanţe 
ale sentimentului şi să împărtăşească gândurile fireşti 
pentru sufletele simple, dar care ar părea ridicule multor 
filosofi deprinşi a se sluji, în interesele lor personale, de 
maximele rezervate guvernelor de stat. Vă voi vorbi ca un 
om de bunăcredinţă, ca un om care nu urmăreşte să 
justifice nici binele, nici răul din viaţa sa, dar care nu vă va 
ascunde nimic, pentru că astăzi trăieşte departe de lume, 
nepăsător faţă de judecata oamenilor şi plin de nădejde în 
Dumnezeu. 

Benassis se opri, apoi se ridică şi grăi: 

— Înainte de a începe a-ţi povesti, mă duc să cer Jaquottei 
să ni se aducă ceai. De doisprezece ani, n-a uitat niciodată 
să mă întrebe dacă doresc ceai şi sunt sigur că ne-ar 
întrerupe şi acum. Bei o ceaşcă, domnule căpitan? 

— Nu, mulţumesc. 

Benassis se întoarse îndată. 

Spovedania medicului de ţară 

—M 

— Am născut, continuă medicul, într-un orăşel din 
Languedoc, unde tatăl meu se statornicise de multei vreme 
şi unde mi-am petrecut prima copilărie. La vârsta de opt 


ani, am fost înscris la colegiul din Sorreze, după absolvirea 
căruia am plecat la Paris să-mi continui studiile. 

Tata avusese o tinereţe cât se poate de nebunatică, de 
risipitoare; averea pe care o moştenise - şi pe care-o irosise 
- şi-o refăcuse însă printr-o căsătorie norocoasă şi prin 
lente economii, aşa cum se fac în provincie, unde oamenii se 
laudă nu cu cheltuielile, ci cu averea lor, unde ambiția, 
firească la orice om, se stinge şi se transformă în avariţie, în 
lipsa unor preocupări generoase. Văzându-se bogat, 
neavând decât un singur fiu, dori să-i transmită recea 
experienţă pe care o plătise cu iluzii pierdute: ultima şi 
nobila greşeală a bătrânilor care încearcă zadarnic să lase 
moştenire virtuțile lor şi prudentele lor socoteli unor copii 
încântați de viaţă şi grăbiţi să se bucure din plin de 
plăcerile ei. Acest spirit de prevedere i-a dictat, în scopul 
educării mele, un plan căruia eu i-am căzut victimă. Tata mi- 
a ascuns cu grijă cifra averii sale şi m-a osândit, în interesul 
meu, să suport, în timpul celor mai frumoşi ani, privaţiunile 
şi grijile unui tânăr dornic să-şi cucerească independenta; 
dorea să-mi inspire virtuțile sărăciei: răbdarea, setea de 
învăţătură şi dragostea de muncă. Arătându-mi astfel cât de 
preţios lucru e averea, spera să mă înveţe a nu-mi irosi 
moştenirea; iată de ce, îndată ce am fost în stare a-i pricepe 
poveţele a stăruit să-mi fac o carieră. De la Sorreze - unde, 
timp de zece ani învăţasem sub jugul disciplinei monahale a 
oratorienilor35 - am fost transportat, fără nici o tranziţie, în 
capitală. Am plecat însoţit de tata, care dorea să mă 
recomande unuia dintre prietenii săi. Cei doi bătrâni au 
luat, fără ştirea mea, minuţioase măsuri împotriva 
clocotului tinereţii mele, pe-atunci foarte nevinovată. 
Sumele pe care urma să le primesc de-acasă au fost sever 
calculate după necesităţile reale ale vieţii; în fiece trimestru 
aveam să încasez banii numai prezentând adeverinţele de 
înmatriculare în registrele Şcolii de medicină. Această 
neîncredere îndeajuns de jignitoare se ascundea sub 
argumente privind ordinea şi contabilitatea. De altminteri, 


tata se arătase destul de darnic în ce priveşte atât 
cheltuielile necesare educaţiei mele, cât şi plăcerile vieţii 
pariziene. Vechiul său prieten, fericit să căâlăuzească paşii 
unui tânăr prin labirintul în care intram, făcea parte dintre 
acei oameni care îşi clasează sentimentele cu tot atâta grijă 
ca şi hârtiile. Consultându-şi agenda din anul anterior, 
putea oricând să-şi amintească ceea ce făcuse în luna, în 
ziua şi la ora la care se afla în anul curent. Viaţa era pentru 
dânsul un fel de întreprindere, ale cărei socoteli le ţinea 
negustoreşte. De altfel, om nu lipsit de calităţi, dar abil, 
meticulos, bănuitor, nu i-au lipsit niciodată argumentele 
înşelătoare cu care-şi justifica precauţiile pe care şi le lua 
cu privire la persoana mea; îmi cumpăni cărţi, îmi plătea 
lecţiile; dacă voiam să învăţ a călări, unchiaşul se interesa 
personal care era cel mai frumos manej, mă conducea acolo 
şi-mi prevenea dorinţele punându-mi la dispoziţie un cal 
pentru zilele de sărbătoare. Cu toate aceste şiretlicuri 
bătrâneşti, pe care m-am priceput să le dejoc în clipa când 
interesul mi-a dictat să lupt împotriva lui, acest om 
admirabil a fost pentru mine ca un al doilea părinte. 

— Băiete - mi-a spus odată, în clipa când şi-a dat seama 
că-mi voi rupe zgarda dacă va continua să mă ţină de scurt 
- tinerii fac deseori nebunii târâţi de înflăcărarea vârstei, şi 
ţi s-ar putea întâmpla să ai nevoie de ceva bani; să vii atunci 
la mine. Cândva, tatăl tău, cu multă bunăvoință, mi-a făcut 
un serviciu, încât la mine vei găsi oricând câţiva bănuţi; dar 
să nu mă minţi niciodată, să nu te sfieşti a-mi mărturisi o 
greşeală: am fost şi eu tânăr, ne vom înţelege întotdeauna, 
ca doi camarazi buni. 

Tata m-a instalat într-o pensiune burgheză din Cartierul 
latin, la o familie respectabilă, unde aveam o odaie destul 
de bine mobilată. Primele zile de independenţă, bunăvoința 
tatei, sacrificiul care părea că-l face pentru mine nu m-au 
bucurat totuşi prea mult. Poate că numai cel care s-a 
bucurat de libertate îi cunoaşte adevăratul preţ. lar 
copilăria mea liberă aproape că mi se ştersese din amintire 


sub povara plictiselii din colegiu, de care cugetul meu încă 
nu se descotorosise; apoi, poveţele tatei cuprindeau alte 
datorii pentru mine; în sfârşit, Parisul îmi părea a fi un fel 
de enigmă; acolo nimeni nu se poate distra dacă nu i-a 
studiat plăcerile. Nu vedeam deci nici o schimbare în starea 
mea, afară de faptul că noul liceu era mai vast şi se numea 
Şcoala de medicină. 

Cu toate astea, la început am învăţat cu râvnă, am urmat 
regulat cursurile; mă apucasem de carte pe viaţă şi pe 
moarte, renunțând la distracţii, atât de mult îmi stârniseră 
imaginaţia comorile ştiinţei, de care capitala era plină. N-a 
trecut mult şi legături nechibzuite ale căror primejdii se 
ascundeau sub vălul prieteniei nebunesc de încrezătoare 
care-i seduce pe toţi tinerii - mă aruncară în lumea 
distracţiilor pariziene. Teatrele, actorii - pentru care mă 
împătimisem - începură a mă demoraliza. Spectacolele unei 
capitale sunt cât se poate de funeste pentru tineri, căci le 
produce emoţii vii, împotriva cărora luptă aproape 
totdeauna zadarnic: iată de ce consider că societatea, cu 
legile ei, este complicea tulburărilor pe care le comit. 
Legislaţia noastră, ca să spun aşa, închide ochii în faţa 
patimilor care-l frământă pe tânărul între douăzeci şi 
douăzeci şi cinci de ani. La Paris, totul îl asaltează, poftele 
lui sunt necontenit aţâţate; religia îi predică binele, legile i-l 
poruncesc, în timp ce realitatea şi moravurile îl împing spre 
rău; până şi bărbatul cel mai cumsecade şi femeia cea mai 
pioasă îşi bat joc de castitate. În sfârşit, acest mare oraş 
pare că şi-a menit să încurajeze viciul, căci piedicile pe care 
le aşează în calea tânărului ce ar voi să-şi facă o situaţie în 
mod cinstit sunt încă şi mai numeroase decât capcanele 
care se întind neîncetat patimilor sale pentru a-l uşura de 
bani. Multă vreme am frecventat, seară de seară, teatrele, 
deprinzându-mă încet-încet cu lenea. Începusem a-mi 
neglija îndatoririle, adeseori amânam pe a doua zi chiar şi 
cele mai urgente ocupaţii; curând, în loc să cauta mă 
instrui, mă limitam la lucrările strict necesare pentru 


obţinerea examenelor pe care trebuia să le trec ca să devin 
doctor. La cursuri, nici nu mai eram atent la profesorii care, 
după impresia mea, spuneau verzi şi uscate. Îmi sfărâmam 
idolii, deveneam parizian. Pe scurt, duceam un trai nesigur 
de tânăr provincial care, aruncat în capitală, mai păstrează 
câteva sentimente autentice, mai crede în unele reguli de 
morală, dar care se corupe prin puterea exemplelor 
nefaste, deşi încearcă să se ferească de ele. Mă apăram 
slab, în mine însumi aveam duşmani. Da, domnule, 
fizionomia mea nu e înşelătoare, am suferit cu adevărat de 
toate patimile care au lăsat urme pe ea. Cu toate astea, în 
adâncul inimii păstram un sentiment de perfecţiune morală 
care m-a susţinut în timpul rătăcirilor mele şi care, într-o 
bună zi, avea să-l readucă pe calea cea dreaptă, dezgustat 
şi pocăit, pe omul a cărui tinereţe se adăpase în apei 
limpede a credinţei. Poate oare cel care se înfruptă cu 
lăcomie din nedreptăţile pământeşti să nu fie atras, mai 
curând sau mai târziu, de dulceaţa roadelor cereşti? 

La început, am avut parte de miile de bucurii şi de miile de 
deznădejdi care se întâlnesc, mai mult sau mai puţin 
aparente, în viaţa oricărui tânăr: uneori luam sentimentul 
puterii mele drept o voinţă fermă şi-mi făceam iluzii cu 
privire la capacităţile mele; alteori, la vederea celei mai 
neînsemnate piedici care mi se ivea în cale cădeam mult 
mai jos decât s-ar fi cuvenit; îmi făceam planuri dintre cele 
mai vaste, visam gloria, mă pregăteam să lucrez; dar 
prilejul unei petreceri mă făcea să uit aceste nobile intenţii. 
Amintirea nedesluşită a marilor mele planuri avortate erau 
ca o lumină înşelătoare ce mă deprindea să cred în mine, 
dar fără a-mi da şi energia de a o produce. Această 
trândăvie plină de suficienţă făcuse din mine un prost. Ce 
altceva este prostul decât omul care nu justifică buna 
părere pe care o are despre sine? Aveam o activitate fără 
scop, doream florile vieţii dar fără munca ce le face să 
înflorească. Necunoscând dificultăţile, gândeam că toate 
sunt lesnicioase, închipuindu-mi că atât succesele ştiinţei 


cât şi succesele în carieră se datoresc unor întâmplări 
fericite. Pentru mine, geniul era curat şarlatanism. Îmi 
închipuiam că sunt un om învăţat pentru i puteam să devin 
astfel; şi, fără a mă gândi la răbdarea cu care se făuresc 
operele mari, nici la truda cu care se înving piedicile, 
contam pe toate succesele. 

Curând, gustasem din toate plăcerile; de teatru te saturi 
repede; nu trecu mult şi Parisul păru gol şi pustiu 
sărmanului student, a cărui societate se alcătuia dintr-un 
bătrân care nu ştia ce e pe lume şi dintr-o familie în care nu 
întâlneam decât oameni plicticoşi. Şi aşa, ca mai toţi tinerii 
dezgustaţi de profesia pentru care se pregătesc şi care nu 
mai au nici un ideal limpede şi nici un sistem de gândire 
nestrămutat, băteam zile întregi străzile, cheiurile Senei, 
muzeele şi parcurile. Când n-ai nici o ocupaţie, viaţa e o 
povară mai grea la vârsta asta decât mai târziu, căci acum 
ea este plină de vlagă irosită şi de mişcare zadarnică. Habar 
n-aveam eu ce putere reprezintă o voinţă hotărâtă pentru 
un tânăr care ştie să gândească şi care, pentru a-şi 
îndeplini gândul, dispune de toate forţele vitale, crescute şi 
prin cutezătoarea încredere a tinereţii. În copilărie suntem 
naivi, ignorăm primejdiile vieţii; în adolescenţă îi observăm 
dificultăţile şi imensa-i întindere: la acest aspect, uneori 
curajul slăbeşte; când păşim în viaţa socială suntem încă 
prada unui fel de naivitate, unui sentiment de stupoare, ca 
şi când ne-am afla de izbelişte într-o ţară străină. La orice 
vârstă, fenomenele necunoscute ne provoacă, fără voia 
noastră, frică. Tânărul se aseamănă cu ostaşul care 
înaintează împotriva tunurilor şi dă îndărăt în faţa unor 
fantome. El şovăie între maximele lumii, nu ştie nici să dea 
nici să primească; nici să se apere, nici să atace; iubeşte 
femeile şi le respectă ca şi când s-ar teme de ele; calităţile 
lui îi fac rele servicii, el e numai generozitate, numai 
pudoare şi străin de socotelile interesate ale avariţiei; dacă 
minte, o face de plăcere, nu ca să tragă vreun alt folos; la 
răspântia căilor îndoielnice, conştiinţa lui, cu care nu a 


făcut încă nici o tranzacţie, îi arată drumul cel bun, pe care 
el ezită să apuce. Cei meniţi a trăi urmând imboldurile 
inimii, în loc să se încreadă în povaţa raţiunii, zăbovesc 
multă vreme în starea asta. Aşa s-a întâmplat cu mine. Am 
devenit jucăria a două forţe contrarii. Dorinţele tânărului 
mă îmboldeau, iar naivitatea sentimentală mă reţinea 
întotdeauna. Emoţiile Parisului sunt greu de suportat 
pentru sufletele înzestrate cu o sensibilitate vie: avantajele 
de care se bucură oamenii superiori sau cei bogaţi asmut 
patimile; în această lume de măreție şi de meschinărie, 
gelozia serveşte mai ades ca armă ucigătoare decât ca 
stimulent; în mijlocul neîncetatei lupte între ambiţii, dorinţi 
şi un, este cu neputinţă să nu devii sau victima sau 
complicele acestei mişcări generale; pe nesimţite, 
priveliştea permanentă a viciului fericit şi a virtuţii 
batjocorite îl face pe tânăr să se clatine; viaţa pariziană îi 
răpeşte curând „gustul” conştiinţei; atunci începe şi se 
consumă opera infernală a demoralizării sale. Cea dintâi 
dintre plăceri, aceea care le cuprinde pe toate celelalte, e 
ameninţată de asemenea primejdii, încât e cu neputinţă să 
nu reflectezi la cele mai mărunte acţiuni cărora le poate da 
naştere şi să nu calculezi toate consecinţele lor. Aceste 
calcule duc la egoism. Dacă un biet student târât de 
ardoarea pasiunilor sale este înclinat să uite de sine, cei din 
juru-i îi arată şi-i inspiră atâta neîncredere încât îi este cât 
se poate de dificil să nu o împărtăşească, să nu devină 
bănuitor faţă de ideile generoase. Această luptă usucă 
inima, o închirceşte, împinge viaţa spre creieri şi produce 
acea insensibilitate pariziană, acele moravuri unde - sub 
cea mai graţioasă frivolitate, sub admiraţii care ating 
exaltarea - se ascund politica şi banii. Acolo, beţia fericirii 
n-o împiedică nici pe cea mai naivă femeie să-şi păstreze 
întotdeauna capul pe umeri. Probabil că atmosfera asta mi- 
a influenţat conduita şi sentimentele. Greşelile care mi-au 
otrăvit zilele ar fi contat prea puţin pentru inimile multor 
oameni; dar meridionalii cred cu evlavie în adevărurile 


religiei catolice şi în viaţa de apoi. Această credinţă dă 
pasiunilor o mare adâncime şi remuşcărilor o îndelungă 
persistenţă. 

Pe vremea când studiam medicina, militarii erau 
pretutindeni stăpâni; pentru a plăcea femeilor, trebuia pe- 
atunci să fii cel puţin colonel. Ce însemna pentru lumea 
aceea un biet student? Nimic. Puternic îmboldit de vigoarea 
pasiunilor mele şi negăsindu-mi calea; împiedicat la fiece 
pas şi la fiece dorinţă de lipsa banilor; considerând studiile 
şi gloria drept o cale prea tardivă pentru a-mi procura 
plăcerile care mă ispiteau; ezitând între sfiala mea ascunsă 
şi exemplele cele rele; bucurându-mă de toate înlesnirile 
pentru destrăbălările de pe-acest pământ şi ne văzând 
decât piedici în calea spre un cerc plăcut, am trecut prin 
momente triste, pradă unor patimi nedesluşite, trândăviei 
ucigătoare, descurajărilor care alternau cu exaltări fără 
pricină. Până la urmă, criza s-a terminat printr-un 
deznodământ, destul de vulgar la tineri. 

Am gândit totdeauna că e odios lucru să tulburi fericirea 
unei căsnicii; pe de altă parte, francheţea involuntară a 
sentimentelor mele mă opreşte să le ascund: mi-ar fi fost 
deci fiziceşte cu neputinţă să trăiesc într-o stare de 
minciună flagrantă. Plăcerile gustate în grabă nu mă atrag 
de fel, îmi place să-mi savurez fericirea. Nefiind de felul 
meu vicios, mă aflam neputincios în izolarea mea, după 
atâtea strădanii zadarnice de a pătrunde în lumea mare, 
unde-aş fi putut întâlni o femeie care să mi se devoteze, 
lămurindu-mi capcanele fiecărui drum, învăţându-mă cele 
mai bune maniere, sfătuindu-mă fără să-mi jignească 
orgoliul şi introducându-mă pretutindeni unde mi-aş putea 
face relaţii profitabile pentru viitorul meu. În deznădejdea 
mea, poate că m-ar fi sedus chiar cea mai primejdioasă 
dintre sorţi; dar totul îmi lipsea, până şi pericolul! Iar lipsa 
de experienţă mă readucea în singurătatea mea, unde 
rămâneam faţă în faţă cu pasiunile mele înşelate. În cele din 
urmă, domnule, mi-am făcut o relaţie, mai întâi secretă, cu 


o fată, de capul căreia m-am ţinut, mai de voie, mai de 
nevoie, până mi-a împărtăşit soarta. Curând, această 
tânără, care aparţinea unei familii onorabile dar 
strâmtorate, părăsi traiul său modest de dragul meu, 
încredinţându-mi fără teamă un viitor pe care virtutea i-l 
înfăţişa într-o lumină frumoasă. Fără îndoială că în situaţia 
mea mediocră vedea cea mai sigură garanţie. Din clipa 
aceea, furtunile care-mi tulburau inima, dorinţele mele 
nesăbuite, ambiția, toate se potoliră într-o fericire, în 
fericirea unui tânăr care încă nu cunoaşte nici obiceiurile 
lumii, nici principiile ei de ordine, nici puterea 
prejudecăţilor; dar o fericire deplină, ca aceea a unui copil. 
Ce alta este prima dragoste decât o a doua copilărie 
zvârlită printre zilele noastre de greu şi de trudă? Există 
oameni care învaţă viaţa dintr-o dată, o judecă aşa precum 
este, văd erorile lumii ca să tragă foloase de pe urina lor, 
preceptele sociale ca să le interpreteze după plac şi care se 
pricep să calculeze toate urmările. Aceşti oameni reci sunt 
înţelepţi conform cu legile umane. Există apoi bieţii poeţi, 
oameni energici, care simt cu vioiciune şi care fac greşeli; 
printre aceştia mă număram şi eu. Prima mea iubire n-a 
fost de la început o pasiune adevărată, îmi urmam instinctul 
şi nu inima. Am jertfit pe o biată fată spre folosul meu şi nu 
mi-au lipsit argumentele cele mai convingătoare ca să-mi 
demonstrez că nu făcusem nici un rău. Fata însă era 
devotamentul în persoană, o inimă de aur, o minte 
sănătoasă, un suflet frumos. Mi-a dat întotdeauna cele mai 
bune poveţe. Mai întii, la căldura dragostei ei, am prins 
curaj; apoi, cu duhul blândeţii, m-a constrâns să-mi reiau 
studiile, arătându-mi încredere, prezicându-mi succese, 
glorie, avere. Astăzi, ştiinţa medicală pretinde cunoaşterea 
tuturor ştiinţelor, încât cine se distinge în această disciplină 
se bucură de un renume greu câştigat, dar bine răsplătit. 
La Paris, gloria înseamnă întotdeauna şi avere. Fata asta, 
atât de bună, a împărtăşit, cu uitare-de-sine, toate capriciile 
vieţii mele şi, datorită spiritului ei de economie, în situaţia 


mea mediocră a apărut luxul. Acum, când eram doi, aveam 
mai mulţi bani pentru fanteziile mele decât când eram 
singur. Trâiam, domnule, zilele mele cele mai frumoase. 
Lucram cu ardoare, aveam o ţintă, eram încurajai; 
gândurile mele, faptele mele le raportam unei persoane 
care ştia să se facă iubită, ba, mai mult, îmi inspira o stimă 
adâncă prin înţelepciunea de care dădea dovadă mii o 
situaţie în care înţelepciunea pare imposibilă. 

Dar zilele se treceau toate la fel, domnule! Această 
monotonie a fericirii, starea cea mai delicioasă din câte 
există şi al cărei preţ nu-l apreciem decât după toate 
furtunile inimii, această stare dulce când nu mai simţi 
oboseala vieţii, când schimbi gândurile cele mai tainice, 
când eşti înţeles; crede-mă, pentru un bărbat pasionat 
însetat de onoruri sociale, căruia i se urâse să umble după 
glorie, pentru că gloria merge prea încet, această fericire 
devine curând o povară. Vechile mele visuri au început din 
nou să mă asalteze. Doream cu furie plăcerile bogăției şi le 
pretindeam în numele dragostei. Îmi exprimam cu naivitate 
aceste dorinţe serile; atunci un glas prieten îmi punea 
întrebări în clipa când, melancolic şi meditativ, mă 
cufundam în voluptăţile unei opulenţe imaginare. Sunt 
sigur că atunci blânda făptură, care se consacrase fericirii 
mele, gemea din pricina mea. Pentru ea nu exista durere 
mai violentă decât să mă vadă dorind un lucru pe care nu 
mi-l putea da pe loc. O! Domnule, sublim e devotamentul 
femeii! 

Această exclamaţie a medicului exprima o amărăciune 
ascunsă, căci îndată căzu într-o scurtă visare, pe care 
Genestas o respectă. 

Un eveniment care-ar fi trebuit să consolideze acest 
început de căsătorie, continuă Benassis, îl distruse, 
devenind prima cauză a nefericirii mele. Tata muri lăsând o 
avere considerabilă; în chestiunea moştenirii am fost 
chemat pentru câteva luni în Langquedoc - şi-am plecat 


singur. Astfel, mi-am recăpătat libertatea. Orice obligaţie, 
chiar cea mai plăcută, e o povară pentru omul tânăr. 

— Trebuie să ai experienţa vieţii ca să recunoşti 
necesitatea unui jug şi aceea a muncii. Gustam, cu 
vioiciunea unui meridional, plăcerea de a umbla încoace şi 
încolo fără a da, nici măcar de bunăvoie, nimănui socoteală 
de ceea ce fac. Nu uitasem cu totul legăturile pe care le 
încheiasem, dar eram ocupat cu nişte chestiuni care-mi 
captau atenţia şi, pe nesimţite, amintirea lor îmi pieri din 
minte. Mă gândeam fără plăcere că, la întoarcere, va trebui 
să le reiau; apoi m-am întrebat: de ce să le reiau? Cu toate 
astea, primeam scrisori pline de o tandreţe adevărată; dar, 
la douăzeci şi doi de ani, tânărul îşi închipuie că toate 
femeile sunt deopotrivă de tandre; încă n-a deprins 
deosebirea dintre inimă şi pasiune. 

— Confundă totul în senzaţia de plăcere care, la prima 
vedere, pare a cuprinde totul; abia mai târziu, cunoscând 
mai bine oamenii şi lucrurile, mi-am putut da seama câtă 
generozitate adevărată era în acele scrisori, în care 
expresia sentimentelor nu se amesteca niciodată cu ceva 
personal, care se bucurau pentru mine de norocul meu, sau 
se plângea pe sine, care nu bănuiau niciodată că m-aş putea 
schimba pentru că autoarea lor se simţea incapabilă să se 
schimbe. Dar eu începusem să-mi fac unele socoteli 
ambiţioase şi gândeam să mă cufund în plăcerile celor 
bogaţi, să devin cineva, să fac o partidă bună. Mă 
mulţumeam să spun: „Mă iubeşte mult!” cu o răceală de om 
încrezut. Mă şi începusem a gândi cum să mă descotorosesc 
de legătura asta. Încurcătura, ruşinea duc la cruzime; ca să 
nu roşească în faţa victimei sale, omul, care la început a 
rănit-o, o ucide. Meditând la acele zile de rătăcire, mi-am 
dai seama de abisurile sufletului. Da, crede-mă, domnule, 
cei care au sondat mai adânc viciile şi virtuțile naturii 
umane sunt cei care cu bunăcredinţă le-au studiat în ei 
înşişi. Punctul de plecare este propria noastră conştiinţă. 
Mergem de la noi la alţii, nu de la alţii la noi. Când m-am 


întors la Paris, m-am mutat într-o casă mare, pe care-o 
închiriasem, fără să o anunţ de întoarcerea mea pe singura 
persoană care ar fi avut dreptul să afle aceasta. Doream să 
joc un rol în mediul tinerilor la modă. După ce, timp de 
câteva zile mă înfruptasem din primele plăceri ale bogăției 
şi mă îmbătasem îndeajuns de ele ca să pot fi sigur de mine, 
am făcut o vizită sărmanei făpturi pe care mă pregăteam s- 
o părăsesc. Datorită tactului înnăscut al femeilor, ea ghici 
sentimentele mele ascunse şi-şi reţinu lacrimile. Cred că mă 
dispreţuia; dar, blânda şi bună precum era, nu mi-a arătat 
aceasta niciodată. Atâta bunăvoință mi-a produs o vie 
durere, Suntem nişte tâlhari de salon sau de drumul mare 
şi ne-ar plăcea ca victimele noastre să se apere, lupta 
părând a justifica uciderea lor. Mai întâi, am continuat, cu 
multă afecţiune, s-o vizitez. Dacă nu eram tandru, cel puţin 
mă străduiam să par amabil, apoi, cu încetul, am devenit 
politicos; într-o zi, printr-un fel de înţelegere tacită, ea mi-a 
îngăduit s-o tratez ca pe o străină, iar eu am fost convins că 
m-am purtat cât se poate de bine. Cu toate astea, 
frecventam lumea cu un fel de furie, pentru a înăbuși în 
petrecerile ei slabele remuşcări care mă mai încercau. Cine 
se subestimează nu poate trăi singur, duceam deci viaţa de 
distracţii pe care, la Paris, o duc tinerii cu bani. Având 
şcoală şi memorie bună, făceam impresia unui om mai 
spiritual decât eram în realitate, ceea ce m-a făcut să cred 
că preţuiesc mai mult decât alţii: cei care aveau interesul 
să-mi demonstreze că eram superior altora au descoperit 
că eram de mult convins de aceasta. Superioritatea de care 
vorbesc mi s-a recunoscut atât de lesne încât nici măcar nu 
mi-am dat osteneala s-o justific. Mai ales la Paris, rafinaţii 
de toate categoriile se pricep să înăbuşe un talent încă din 
faşă, sub cununile pe care, din abundență, le aruncă peste 
leagănul său. Drept pentru care nu mi-am onorat reputaţia 
şi nu m-am folosit de bunul meu renume pentru a-mi 
deschide o carieră, nici nu mi-am făcut relaţii profitabile. Ci 
m-am dedat frivolităţilor de tot felul. Am încercat pasiuni 


trecătoare, care sunt ruşinea saloanelor pariziene, în care 
fiecare intră în căutarea unei iubiri adevărate, se blazează 
urmărind-o, alunecă într-un libertinaj de bonton şi ajunge 
să se mire că mai exista pasiuni reale, după cum lumea se 
miră de o faptă buna. Îi imitam pe alţii, răneam ades 
sufletele pure şi nobile cu aceleaşi lovituri care, în taină, mă 
uciseseră şi pe mine. 

În ciuda acestor false aparenţe care mă făceau să gândesc 
rău, exista în mine o delicateţe încăpăţânată căreia mă 
supuneam întotdeauna. Am fost înşelat cu multe prilejuri în 
care aş fi roşit şi m-am desconsiderat printr-o bunăcredinţă 
pentru care, în forul meu interior, mă aplaudam. În adevăr, 
lumea respecta mult abilitatea, oricum s-ar înfăţişa ea. 
Pentru lume, numai rezultatele contează. lată de ce mi se 
atribuiau vicii, calităţi, izbânzi şi eşecuri pe care nu le 
aveam, mi se atribuiau succese galante de care habar n- 
aveam; mă pomeneam bârfit pentru nişte fapte de care 
eram străin. Din mândrie, dispreţuiam să dezmint 
calomniile, iar din amor-propriu acceptam bârfelile 
favorabile. Viaţa mea era fericită în aparenţă şi mizerabilă 
în realitate. Fără nenorocirile care curând s-au abătut peste 
capul meu, mi-aş fi pierdut cu încetul însuşirile bune şi ar fi 
triumfat cele rele prin jocul neîncetat al pasiunilor, prin 
abuzul de plăceri care slăbesc trupul şi prin detestabilele 
deprinderi egoiste care uzează resorturile sufleteşti. M-am 
ruinat. lată cum: la Paris, oricare ar fi averea unui om, el 
întâlneşte mereu o avere superioară, din care îşi face o 
ţintă şi pe care vrea s-o întreacă. Victimă a acestei lupte, ca 
atâţia alţi descreieraţi, m-am văzut nevoit să vând, după 
patru ani, câteva proprietăţi şi să ipotechez altele. Apoi am 
suferit o lovitură teribilă. Trecuseră doi ani de când n-o mai 
văzusem pe fata pe care o părăsisem; dar, cu stilul meu de 
viaţă, puteam fi sigur că nenorocirea mă va readuce la 
dânsa. Într-o seară, în mijlocul unei societăţi vesele, am 
primit un răvaş scris de o mână slabă şi care cuprindea 
următoarele: „Nu mai am decât puţine clipe de trăit; 


prietene, aş dori să te văd pentru a afla soarta copilului 
meu, ca să ştiu dacă va fialtău; şi de asemenea pentru a-ţi 
alina regretele pe care s-ar putea să le ai cândva din pricina 
morţii mele.” 

Rândurile astea m-au îngheţat, ele îmi revelau durerile 
ascunse ale trecutului, după cum închideau în ele misterele 
viitorului. Am ieşit pe jos, fără a-mi mai aştepta trăsura, şi 
am colindat tot Parisul, muncit de remuşcări, pradă 
violenţei unui sentiment care a devenit durabil de îndată ce 
mi-am văzut victima. Decenţa care ascundea mizeria 
acestei femei oglindea spaimele vieţii sale: ea m-a cruțat de 
ruşinea lor, vorbindu-mi cu o nobilă rezervă când i-am 
făgăduit solemn că-l voi adopta pe copilul nostru. Femeia a 
murit, domnule, în ciuda îngrijirilor pe care i le-am acordat, 
în ciuda tuturor resurselor ştiinţei pe care zadarnic am 
chemat-o în ajutor. Îngrijirile mele, devotamentul meu 
tardiv n-au fost de ajutor decât ca ultimele ei clipe să fie 
mai puţin amare. 

Trudise necurmat pentru a-şi creşte şi a-şi hrăni copilul. 
Dragostea de mamă îi alinase nefericirea, dar nu şi cea mai 
vie dintre dureri: dezertarea mea. De o sută de ori se 
gândise a încerca un demers pe lângă mine, de o sută de ori 
mândria ei de femeie o oprise; mulțumea să plângă fără a 
mă blestema, gândind că, din aurul revărsat în valuri 
pentru a-mi satisface caiu n iile, nici o fărâmă, sustrasă de o 
amintire, nu se îndreptase spre casa ei sărmană, pentru a 
sprijini viaţa unei mame şi a copilului său. Acest mare 
nenoroc îi păruse o pedeapsă firească pentru greşeala ei. 
Ajutată de un bun preot de la seminarul Saint-Suplice care, 
cu illusul lui atotiertător îi redase liniştea, căutase 
mângâiere şi nădejde la umbra altarelor. Amărăciunea pe 
care, ca un torent, i-o revărsasem în suflet se alinase pe 
nesimţite. Într-o zi, auzindu-l pe fiul său spunând „Iată!” - 
cuvânt pe care nu ea îl învățase să-l rostească - mi-a iertat 
crima. Dar în lacrimi şi în dureri, în munca de o zi şi o 
noapte, sănătatea i se şubrezise. Religia venise prea târziu 


ca să-i aducă alinare şi curaj de a îndura relele vieţii. Se 
îmbolnăvise de inimă din pricina supărărilor, aşteptând 
neîncetat întoarcerea mea, nădejde care, deşi mereu 
înşelată, renăştea mereu. În sfârşit, simțindu-se rău de tot, 
îmi scrisese de pe patul morţii câteva cuvinte fără nici o 
învinuire, dictate de religie dar şi de încredere în bunătatea 
mea. Mă ştia, spunea ea, mai degrabă orbit decât pervertit; 
mergea până la a se învinui că împinsese prea departe 
mândria ei de femeie. 

— Dacă-ţi scriam mai demult, îmi spunea, poate că am fi 
avut vreme să ne legitimăm copilul printr-o căsătorie. 

Nu dorea căsătoria decât de dragul fiului nostru şi nu mi- 
ar fi cerut-o dacă nu ar fi simţit că moartea ei apropiată mă 
va elibera curând. Dar nu mai era vreme, nu-i mai 
rămăseseră decât puţine ceasuri de trăit. Domnule, la 
căpătâiul ei, unde am învăţat a cunoaşte preţul unui suflet 
devotat, mi-am schimbat pentru totdeauna sentimentele. 
Eram la vârsta când ochii mai pot plânge. În ultimele zile 
ale acestei vieţi scumpe, cuvintele mele, gesturile şi 
lacrimile mele mărturisiră căinţa unui om lovit în inimă. 
Recunoşteam prea târziu sufletul de elită pe care 
meschinăriile lumii, pe care zădărniciile, egoismul femeilor 
la modă, mă învăţaseră să-l caut. Scârbit de câte măşti 
văzusem, de câte minciuni auzisem, năzuiam spre 
dragostea adevărată pe care pasiunile mele înşelătoare mă 
făceau, s-o visez; şi o admiram acolo, ucisă de mine, fără ao 
putea păstra, deşi încă îmi aparţinea. O experienţă de patru 
ani îmi dezvăluise propriul şi adevăratul meu caracter. 
Temperamentul meu, natura imaginaţiei mele, principiile 
mele religioase, mai degrabă adormite decât nimicite, felul 
meu de a gândi, inima pe care nu mi-o cunoşteam: tot ce 
era în mine, de o bucată de vreme mă îmboldea să caut în 
viaţă plăcerile sufleteşti şi, cea mai adevărată dintre toate, 
bucuria vieţii de familie. Tot zbătându-mă în golul unei 
existenţe agitate, fără rost, gonind după plăceri lipsite de 
simţăminte care le pot înfrumuseţa, tabloul unei vieţi intime 


mă emoţiona la culme. lată de ce revoluţia care s-a petrecut 
în morala mea a fost durabilă, deşi rapidă. Firea mea de 
meridional, falsificată de şederea la Paris, m-ar fi îndemnat, 
desigur, să nu deplâng soarta unei sărmane fete înşelate - 
şi aş fi râs de durerile ei, dacă vreun mucalit mi le-ar fi 
povestit la vreo petrecere; în Franţa, oroarea faţă de crimă 
dispare oricând în fineţea unei vorbe de duh; dar în 
prezenţa acelei făpturi divine, pe care n-o puteam învinui 
de nimic, toate subtilităţile amuţiră: sicriul era acolo, copilul 
meu îmi zâmbea fără a avea habar că-i asasinasem mama. 
Femeia a murit, a murit fericită văzând că o iubeam - şi 
această a doua dragoste nu se datora nici milei, nici chiar 
legăturii care ne unea cu necesitate. Nu voi uita niciodată 
ultimele ei ceasuri de agonie, când iubirea redobândită şi 
maternitatea satisfăcută puseseră capăt durerilor. Belşugul, 
luxul de care se văzu atunci înconjurată, bucuria copilului 
ei, care devenise mai frumuşel în hăinuţele lui de băieţaş, 
au însemnat pentru ea garanţia unui viitor fericit pentru 
micuța fiinţă în care se vedea retrăind. Vicarul de la Saint- 
Suplice, martor al deznădejdii mele, îmi înfăţişă limpede 
acest viitor dându-mi nu o banală alinare, ci ajutându-mă 
să-mi dau mai bine seama de gravitatea datoriei mele; 
numai că n-aveam nevoie de nici un imbold, conştiinţa mea 
îmi vorbea îndeajuns de răspicat. O femeie mi se 
încredinţase din toată inima, iar eu o minţisem spunându-i 
că o iubesc în vreme ce o trădam; rănisem o sărmană fata 
care, după ce îndurase toate umilinţele din lume, ar fi 
trebuit să-mi fie sfântă; îşi dădea sufletul iertându-mă, 
uitând toate relele, pentru că închidea ochii încrezându-se 
în cuvântul unui bărbat care, cândva, îşi călcase cuvântul 
fată de ea. După ce-mi dăruise inima ei de fată, Agathe îmi 
dăruia acum şi inima ei de mamă. O, domnule, copilul acela! 
Copilul ei! Numai Dumnezeu ştie ce a însemnat el pentru 
mine. Copilaşul acela drăgălaş era, ca şi mamă-sa, numai 
gratie în mişcări, în grai, în idei; dar, pentru mine, era mult 
mai mult decât un copil! Era iertarea mea, onoarea mea! Îl 


drăgosteam ca tată, aş mai fi vrut să-l iubesc cum l-ar fi 
iubit mamă-sa şi să-mi preschimb remuşcarea în fericire, 
convingându-l că se afla, mai departe, la pieptul mamei 
sale; mă simţeam una cu el prin toate legăturile omeneşti şi 
prin toate speranţele religioase. Inima mea era plină de 
toată dragostea pe care divinitatea o sădeşte în inimile 
mamelor. Când auzeam glasul copilului, tresăltam; ceasuri 
în şir, când dormea, mă uitam la el cu o bucurie nestinsă şi 
ades vărsam o lacrimă pe fruntea lui; îl învăţasem ca, de 
îndată ce se trezeşte, să vină la patul meu şi să-şi facă 
rugăciunea. A, câte emoţii dulci nu mi-a dat simpla rugă 
Pater noster pe buzele fragede şi pure ale acestui copil! Dar 
şi câte emoţii teribile! Într-o dimineaţă, după ce spusese 
Tatăl nostru carele eşti în ceruri. S-a oprit: 

— De ce nu se spune Mama noastră? Mă întrebă. 

Vorba asta m-a descumpănit. Îmi adoram fiul şi-i 
presărasem viaţa cu câteva pricini de nefericire. Deşi legea 
recunoştea greşelile de tinereţe şi aproape că le ocrotea, 
dând, de nevoie, o existenţă legală copiilor naturali, opinia 
publică întărea, prin prejudecăţi de neînvins, asprimea 
legii. Din acea perioadă, domnule, datează concluziile 
serioase la care am ajuns cu privire la baza societăţilor, la 
mecanismul lor, la îndatoririle omului, la moralitatea 
cetăţenilor. Spiritul cuprinde mai întâi legăturile între 
sentimentele omului şi destinul societăţii; religia inspiră 
celor buni principiile necesare fericirii; dar numai câinţa le 
dictează imaginaţiilor năvalnice; câinţa mi-a luminat 
mintea. Trăiam numai pentru copil - şi datorită acestui copil 
am ajuns să meditez asupra marilor chestiuni sociale. Am 
hotărât să-l înzestrez personal, din vreme, cu toate 
mijloacele de a obţine succesul, spre a-i pregăti, în mod cât 
mai sigur, ridicarea pe scara socială. Bunăoară, spre a-l 
învăţa engleza, germana, italiana şi spaniola, l-am 
prezentat, pe rând, unor persoane din aceste diferite ţări, 
în scopul de a-l deprinde, din copilărie, cu rostirea corectă a 
limbii lor. Cu satisfacţie am constatat că are aptitudini 


excelente, lucru de care m-am folosit pentru a-l instrui 
jucându-se. Eram hotărât să fac totul ca în mintea sa să nu 
pătrundă nici o idee falsă, mai ales m-am străduit să-l 
deprind de mic cu învăţătura, să-l ajut să dobândească 
privirea rapidă şi sigură care generalizează şi răbdarea 
care pătrunde până în cel mai mic detaliu al specialităţii; în 
sfârşit, l-am deprins să sufere şi să tacă. Nu îngăduisem ca 
un cuvânt murdar sau măcar vulgar să se rostească în 
prezenţa lui. Am vegheat ca să trăiască numai printre 
oameni şi lucruri în stare să-i înnobileze, să-i înalțe cugetul, 
să-l înveţe dragostea de adevăr, oroarea de minciună, să-l 
facă simplu şi natural în cuvinte, în fapte, în gesturi. 
Datorită vioiciunii imaginaţiei sale, prindea repede lecţiile 
exterioare, după cum datorită calităţii inteligenţei sale, şi 
celelalte studii erau uşoare pentru el. Ce plantă splendidă 
creşteam! Câte satisfacţii au mamele! Atunci am înţeles de 
ce mama copilului izbutise să trăiască şi să-şi îndure 
nefericirea. 

lată, domnule, cel mai de seamă eveniment al vieţii mele şi 
acum să vă istorisesc catastrofa care m-a zvârlit în acest 
canton. Veţi auzi acum povestea cea mai vulgară, cea mai 
simplă din lume, dar pentru mine cea mai cumplită. După 
ce, vreme de câţiva ani, educasem cu toată atenţia acest 
copil din care voiam să fac un om, singurătatea începu a mă 
speria; fiul meu creştea şi avea să mă părăsească. În 
sufletul meu, dragostea era un principiu de viaţă. Simţeam 
nevoia de afecţiune care, veşnic înşelată, renăştea mai 
puternică şi creştea o dată cu vârsta. În mine, totul mă 
îmboldea spre o dragoste adevărată. Viaţa mă încercase, 
înţelegeam atât bucuriile statorniciei cât şi fericirea de a 
transforma sacrificiul în plăcere, iar femeia iubită avea să 
stea întotdeauna în centrul gândurilor şi faptelor mele. Îmi 
plăcea să trăiesc, în imaginaţie, o iubire având acel grad de 
certitudine la care emoţiile pătrund atât de adânc cele două 
fiinţe, încât fericirea devine realitate, privire, cuvânt, 
făcând cu neputinţă orice neînțelegere. O atare iubire 


înseamnă pentru viaţă ceea ce sentimentul religios 
înseamnă pentru suflet - o înviorează, o susţine şi o 
luminează. 

Dragostea conjugală o înţelegeam altfel decât majoritatea 
bărbaţilor; găseam că frumuseţea ei, splendoarea ei stau 
tocmai în acele lucruri care o ucid într-un mare număr de 
căsnicii. Simţeam cu vioiciune măreţia, morală a unei vieţi 
în doi, destul de intim împărtăşite pentru ca gesturile cele 
mai vulgare să nu mai fie o piedică pentru statornicia 
sentimentelor. Dar unde există inimi care să bată într-un 
mod atât de perfect izocron - iertaţi-mi această expresie 
ştiinţifică - încât să ajungă la o uniune celestă? Dacă există, 
apoi natura sau hazardul le aruncă la atât de mari distanţe 
încât nu se pot întâlni, se cunosc prea târziu sau moartea le 
desparte prea curând. Fatalitatea asta trebuie să aibă un 
înţeles, dar eu nu l-am căutat niciodată. Rana mă doare 
prea mult ca s-o mai studiez. Poate că fericirea desăvârşită 
e un monstru care nu ne-ar îngădui perpetuarea speciei. 

Alte pricini îmi aţâţau ardoarea pentru o căsătorie de 
acest fel. Nu aveam prieteni. Pentru mine, lumea era pustie. 
Există în mine ceva care se împotriveşte dulcii uniuni a 
sufletelor. Câteva persoane m-au căutat, dar nimic nu le 
apropia de mine, cu toată bunăvoința ce le arătam. Faţă de 
mulţi, am trecut sub tăcere ceea ce lumea numeşte 
superioritate; îmi potriveam pasul după al lor, îmi însuşeam 
ideile lor, râdeam odată cu ei, le treceam cu vederea 
cusururile morale; dacă aş fi cucerit glorie, le-aş fi vândut-o 
pe un pic de afecţiune. Aceşti oameni m-au părăsit fără 
regret. La Paris, sufletele care caută sentimente adevărate 
nu au parte decât de capcane şi de dureri. În lumea mare, 
oriunde păşeam, solul ardea în juru-mi. Unii luau 
complezenţa mea drept slăbiciune; dacă, dimpotrivă, la 
arătam ghearele omului convins că într-o zi va avea puterea 
în mâini, eram luat drept rău. Pentru ceilalţi, râsul delicios 
care dispare la douăzeci de ani - şi căruia, mai târziu, 
aproape că ne e ruşine să-i cedăm - era un subiect de 


batjocură, îi amuzam. În zilele noastre, lumea se plictiseşte 
şi vrea totuşi gravitate în convorbirile cele mai uşuratice. 
Oribile vremuri, când ne plecăm spinarea dinaintea unui om 
politicos, mediocru şi rece, pe care-l urâm, dar căruia ne 
supunem! 

Mai târziu am descoperit pricinile acestor inconsecvenţe 
aparente. Cu mediocritatea, domnule, te descurci în toate 
ceasurile vieţii; ea este veşmântul de toate zilele al 
societăţii; tot ceea ce iese din dulcea umbră proiectată de 
oamenii mediocri este ceva prea de tot strălucitor; spiritul, 
originalitatea, sunt nestemate pe care le adunăm şi le 
păstrăm pentru a ne găti cu ele la anumite zile. 

În sfârşit, domnule, singur în vălmăşagul Parisului, 
neputând găsi ceva în lumea mare, care nu-mi dădea nimic 
pe când eu îi jertfeam totul; cu un copil care luid mi umplea 
deplin inima fiindcă era bărbat; într-o zi, pe când simţeam 
că viaţa devine tot mai rece, pe când mă încovoiam sub 
povara mizeriilor mele ascunse, am întâlnit femeia care 
avea să mă înveţe violenţa dragostei, respectul pentru o 
dragoste mărturisită, dragostea cu toate nădejdile ei 
fecunde de fericire; cu un cuvânt: dragostea! Reluasem 
legăturile cu vechiul prieten al tatălui meu, care cândva îmi 
purtase de grijă: la el am întâlnit-o pe tânără pentru care 
am nutrit o iubire care avea să dureze toată viaţa mea. Cu 
cât omul îmbătrâneşte, domnule, cu-atât recunoaşte mai 
deschis prodigioasa influentă a ideilor asupra 
evenimentelor. Prejudecăţi foarte respectabile, care-şi au 
obârşia în unele nobile idei religioase, au fost cauza 
nefericirii mele. Fata făcea parte dintr-o familie cât se poate 
de evlavioasă, ale cărei convingeri catolice se datorau 
spiritului unei secte impropriu numită jansenistă, şi care, pe 
vremuri, a provocat tulburări în Franţa; ştii de ce? 

— Nu. Răspunse Genestas. 

— Jansenius, episcop de Ypres, a scris o carte în care 
unora li s-a părut că au descoperit nişte afirmaţii în 
dezacord cu dogmele Sfântului-Scaun. Mai târziu, acele 


afirmaţii, luate cuvânt cu cuvânt, nu au mai fost considerate 
drept eretice, ba, mai mult, unii comentatori au mers până 
la a tăgădui existenţa materială a acelor maxime. Aceste 
discuţii fără nici o importantă au dus la crearea, în biserica 
galitană, a două orientări: cea a janseniştilor şi cea a 
iezuiţilor. Ambele părţi aveau în rândurile lor oameni de 
vază. Lupta s-a dat deci între două partide puternice. 
Janseniştii îi învinovăţeau pe iezuiţi că profesează o morală 
prea liberală şi afişau o excesivă severitate a moravurilor şi 
a principiilor. 

— Janseniştii au fost deci, în Franţa, un fel de puritani 
catolici, dacă aceşti doi termeni se pot alătura. În timpul 
Revoluţiei franceze s-a format - în urma schismei fără 
importantă pe care a produs-o Concordatul36 - o 
congregaţie de catolici puri care refuzau să-i recunoască pe 
episcopii numiţi de puterea revoluţionară şi de tranzacţiile 
papei. Această turmă de credincioşi a alcătuit ceea ce se 
numeşte „mica Biserică”, ai căror enoriaşi duceau, ca şi 
janseniştii, un trai exemplar de regulat, ceea ce pare a fi o 
lege necesară pentru existenţa tuturor sectelor proscrise şi 
prigonite. Mai multe familii de jansenişti ţineau de „mica 
Biserică”. Părinţii fetei îmbrăţişaseră ambele aceste 
puritanisme, deopotrivă de aspre, care dau fizionomiei şi 
caracterului ceva impunător; căci specificul învățăturilor 
absolute constă în a da măreție până şi celor mai simple 
acţiuni, legându-le de viaţa viitoare: de aici, magnifica şi 
suava puritate a inimii, respectul faţă de alţii şi faţă de sine; 
de aici un fel de - cum să spun? 

— Un fel de sensibilitate exagerată la dreptate sau 
nedreptate; apoi o mare caritate, dar şi o cinste severă şi, 
ca să spun lucrurilor pe nume, neîndurătoare; în sfârşit, o 
oroare profundă pentru vicii, mai ales pentru minciună, 
care le cuprinde pe toate celelalte. 

Nu-mi amintesc să fi trăit vreodată clipe mai delicioase 
decât acelea când admiram pentru întâia oară, la bătrânul 
meu prieten, pe acea autentică fată, sfioasă, deprinsă cu 


cea mai strictă supunere, în care înfloreau toate virtuțile 
proprii acestei secte, fără nici un orgoliu totuşi. Statura 
zveltă şi fină dădea mişcărilor ei o graţie pe care rigorismul 
n-o putea atenua; ovalul obrazului şi trăsăturile ei aveau 
distincţia şi fineţea tinerelor din familiile nobile; privirea 
era blândă şi mândră totodată, fruntea senină; pe creştet se 
înălța un păr bogat, împletit în coade simple care-i serveau, 
fără ca ea să-şi de. I seama, de podoabă. Cu un cuvânt, 
căpitane, aveam în faţa ochilor întruparea desăvârşirii pe 
care o aflăm totdeauna la femeia de care suntem 
îndrăgostiţi; ca să lubeşti, nu-i necesar oare să descoperi în 
ea însuşirile acelei frumuseți visate care se potriveşte cu 
ideile noastre particulare? Când am intrat în vorbă, mi-a 
răspuns simplu, fără grabă, fără sfială prefăcută, fără a-şi 
da semna câtă plăcere îmi făceau timbrul armonios al 
glasului ei şi darurile ei exterioare. Toţi aceşti îngeri au 
aceleaşi daruri după care inima îi recunoaşte: acelaşi glas 
dulce, aceeaşi tandreţe în priviri, acelaşi ten alb, aceeaşi 
graţie în mişcări. Calităţi care se armonizează, se topesc şi 
se completează pentru a te fermeca, fără a putea spune în 
ce stă farmecul. Toate mişcările răspândesc ceva divin. Am 
iubit-o cu patimă. Iar dragostea mi-a însufleţit şi mi-a 
satisfăcut sentimentele care mă agitau; ambiţie, avere, pe 
scurt: toate visurile mele! Frumoasă, distinsă, bogată şi 
binecrescută, fata asta întrunea calităţile pe care, în mod 
arbitrar, lumea le pretinde unei femei din acea societate 
înaltă în care doream să pătrund; cultivată, ea se exprima 
cu acea elocinţă spirituală - rară şi, totodată, obişnuită în 
Franţa, unde, la multe femei, cele mai frumoase cuvinte 
sunt goale în vreme ce în ele spiritul e plin de înţelesuri. În 
sfârşit, avea, pe lângă toate, un sentiment adânc de 
demnitate care impunea respect; nimic mai de admirat la o 
soţie. Mă opresc aici, căpitane! E anevoie lucru să descrii 
femeia pe care o iubeşti; între ea şi noi, preexistă nişte 
mistere care scapă oricărei analize. 


Curând m-am destăinuit bătrânului meu prieten, care m-a 
prezentat familiei, sprijinindu-mă cu respectabila lui 
autoritate. Deşi la început am fost primit cu recea politeţe 
proprie persoanelor exclusive - care, odată ce şi-au făcut un 
prieten, nu-l mai părăsesc - după o vreme, am ajuns a fi 
primit cu familiaritate! Sunt sigur că această dovadă de 
stimă se explica prin purtarea mea în acea împrejurare. Cu 
toate că o iubeam nebuneşte, n-am făcut nimic care m-ar fi 
putut dezonora în ochii ei, am evitat orice complezenţă 
servilă, nu i-am linguşit pe cei de care depindea soarta mea, 
m-am înfăţişat aşa precum eram şi înainte de toate ca om. 
Când felul meu de a fi a devenit cunoscut, bătrânul meu 
prieten, care dorea la fel de mult să mă vadă punând capăt 
jalnicei mele burlăcii, le vorbi de speranţele mele, care fură 
privite cu bunăvoință dar şi cu acea distincţie la care 
rareori renunţă oamenii din societatea înaltă; şi, în dorinţa 
de a-mi mijloci „o partidă bună” - expresie care face, dintr- 
un act atât de solemn, un fel de afacere comercială în care 
unul dintre cei doi soţi caută să-l înşele pe celălalt - 
bătrânul trecu sub tăcere ceea ce numea el „un păcat de 
tinereţe” al meu. După opinia lui, existenţa copilului meu ar 
fi stârnit o repulsie morală şi, în comparaţie cu ea, 
chestiunea averii n-ar mai fi însemnat nimic, încât s-ar fi 
ajuns la o ruptură. Şi avea dreptate. 

— Chestiunea asta, mi-a spus el, se va lămuri foarte uşor 
între tine şi soţia ta, de la care vei obţine îndată o frumoasă 
şi deplină iertare. 

În sfârşit, pentru a-mi linişti remuşcările, a recurs la toate 
argumentele convingătoare la care recurge obişnuita 
înţelepciune a oamenilor. Îţi mărturisesc, domnule, că, în 
ciuda promisiunii mele, un sentiment spontan m-a îndemnat 
să mă destăinuiesc sincer şefului familiei; dar rigiditatea lui 
m-a făcut să reflectez, iar consecinţele unei asemenea 
spovedanii m-au speriat; călcându-mi, ca un laş, pe suflet, 
am hotărât să aştept până voi obţine de la tânăra fată 
destule dovezi de dragoste ca fericirea mea să nu mai poată 


fi primejduită de teribila-mi mărturisire. Hotărârea mea de 
a da totul pe faţă într-o bună zi justifica sofismele curente şi 
pe acelea ale prudentului bătrân. Astfel, fără ştirea 
prietenilor casei, părinţii fetei m-au admis ca pe un viitor 
soţ. Caracterul distinctiv al acestor familii pioase este 
discreţia fără margini; ele trec totul sub tăcere, chiar 
lucrurile indiferente. N-ai crede, domnule, câtă adâncime 
dă sentimentelor aceasta gravitate blândă, prezentă până şi 
în cele mai mici gesturi. La ei, toate preocupările erau utile; 
femeile îşi foloseau timpul liber cosând rufe pentru săraci; 
conversațiile nu erau niciodată uşuratice, dar nici râsul nu 
era oprit, deşi glumele erau simple şi fără răutate. Spusele 
acestor drept-credincioşi păreau uneori ciudate, lipsite de 
picanteria pe care bârfeala şi poveştile scandaloase o dau 
conversaţiilor din societatea înaltă; căci numai tatăl şi 
unchiul citeau ziarele, iar logodnica mea nu-şi aruncase 
niciodată ochii pe vreuna dintre acele foi care - chiar cele 
mai nevinovate dintre ele - scriu despre crime şi despre 
desfrâul social; cu vremea, suiietul încerca, în atmosfera 
aceea pură, impresia pe care o fac ochilor nuanțele de gri: 
o dulce tihnă, o suavă împăcare. 

La prima vedere, traiul acesta părea de o monotonie 
înspăimântătoare. Aspectul interior al casei avea ceva care 
te îngheţa; în fiecare zi vedeam toate mobilele, până şi cele 
mai deteriorate, exact la fel de aşezate şi obiectele, chiar 
cele mai mărunte, întotdeauna la fel de curate. Cu toate 
astea, era un mod de viaţă cât se poate de atrăgător. După 
ce mi-am înăbuşit repulsia spontană a omului deprins cu 
plăcerile varietăţii, ale luxului şi ale agitaţiei pariziene, am 
recunoscut foloasele unui asemenea trai, care dezvoltă 
ideile în toată întinderea lor şi te îndeamnă la involuntare 
contemplaţii; inima e stăpână, nimic n-o distrage şi până la 
urmă descoperă un nu-ştiu-ce imens ca oceanul. Ca în 
mănăstiri, întâlnindu-te mereu cu aceleaşi şi aceleaşi 
lucruri, gândirea se depărtează cu necesitate de ele şi se 
îndreaptă, cu totul, spre necuprinsul sentimentelor. Pentru 


un bărbat atât de sincer îndrăgostit cum eram eu, tăcerea, 
simplitatea vieţii, repetarea aproape monahală a aceloraşi 
acte la aceleaşi ceasuri, dau mai multă vigoare iubirii. 
Datorită acestei tihne adânci, până şi cele mai mici mişcări, 
orice cuvânt, orice gest dobândeau un interes uimitor. Fără 
a forţa expresia sentimentelor, un surâs, o privire, oferă 
unor suflete care se înţeleg inepuizabile imagini pentru a-şi 
descrie deliciile şi mizeriile. Atunci am priceput că limbajul, 
în măreţia frazelor, nu dispune de ceva mai variat, mai 
grăitor decât corespondenţa privirilor şi armonia 
surâsurilor. De câte ori n-am încercat să-mi exprim sufletul 
cu ochii sau cu buzele, când mă vedeam nevoit să tac şi în 
acelaşi timp să-mi mărturisesc violenţa iubirii pentru o fată 
care, alături de mine, stătea tot timpul liniştită şi căreia încă 
nu i se explicase secretul prezenţei mele în acea casă; căci 
părinţii ei voiau să-i lase libertatea în actul cel mai 
important al vieţii sale. Dar când eşti prada unei presiunii 
adevărate, nu-i aşa că prezenţa persoanei iubite ne 
satisface dorinţele cele mai violente? Permisiunea care ni se 
acordă de a o vizita nu înseamnă oare fericirea creştinului 
care-l vede pe Dumnezeu? A vedea nu e totuna cu a adora? 
Pentru mine - mai mult decât pentru oricare altul - era o 
tortură să nu am dreptul a-mi manifesta elanurile inimii; 
eram silit să îngrop în mine cuvintele arzătoare care înşală 
emoţiile şi mai arzătoare atunci când le exprimă; cu toate 
astea, constrângerea de care vorbesc încătuşându-mi 
pasiunea, o făcea să ţâşnească încă mai vie în lucrurile 
mărunte şi cele mai mici accidente contractară atunci un 
preţ excesiv. S-o admir ceasuri întregi, să aştept un răspuns 
şi să savurez îndelung modulaţiile glasului ei pentru a 
descoperi în ele gânduri dintre cele mai tainice să-i pândesc 
tremuratul degetelor când îi prezentam vreun lucru pe 
care-l căuta; să inventez pretexte pentru a-i atinge rochia 
sau cosiţele, pentru a-i lua mâna, pentru a o convinge să 
vorbească mai mult decât ar fi vrut: toate aceste nimicuri 
erau, pentru mine, adevărate evenimente. În aceste - ca să 


zic aşa - extazuri, ochii, mişcările, glasul ei comunicau 
sufletului meu necunoscute dovezi de iubire. Aşa-i vorbeam 
eu, în singurul limbaj pe care mi-l îngăduia rezerva de o 
răceală feciorelnică a acestei fete; căci purtarea ei nu se 
schimba, ea continua să se poarte cu mine ca o soră cu un 
frate; numai că, pe măsură ce pasiunea mea creştea, 
contrastul dintre vorbele mele şi ale ei, între privirile mele 
şi ale ei devenea tot mai izbitor şi în cele din urmă am 
înţeles că tăcerea asta plină de sfială era singurul mijloc de 
care se putea servi fata pentru a-şi exprima sentimentele. 
Când veneam s-o văd, n-o găseam întotdeauna în salon? Şi 
nu rămânea acolo în tot timpul vizitei pe care, poate, o 
aşteptase şi o presimţise? Această fidelitate mută nu 
mărturisea oare taina inimii ei nevinovate? În sfârşit, nu-mi 
asculta ea vorbele cu o plăcere pe care nu se pricepea s-o 
ascundă? Naivitatea purtării şi melancolia iubirii noastre i- 
au făcut pe părinţi ca, până la urmă, să-şi piardă răbdarea; 
aceştia, văzând că sunt aproape la fel de sfios ca şi fiica lor, 
m-au judecat cu bunăvoință şi m-au privit ca pe un om 
vrednic de stima lor. Tatăl şi mama se destăinuiseră 
bătrânului meu prieten, împărtăşindu-i despre mine 
părerile cele mai măgulitoare: devenisem fiul lor adoptiv şi 
admirau mai ales moralitatea sentimentelor mele. Cu 
adevărat, mă simţeam din nou tânăr. În lumea lor pioasă şi 
pură, bărbatul de treizeci şi doi de ani redevenise 
adolescentul plin de încredere. Vara era pe sfârşite şi, 
contrar deprinderilor ei, unele treburi reţinuseră familia la 
Paris, dar în septembrie ea putu să plece la o moşie din 
Auvergne - şi tatăl mă rugă să-i însoțesc, pentru două luni, 
la un castel străvechi aşezat în inima munţilor Cantal. La 
această invitaţie prietenească nu am răspuns îndată. 
Şovăiala mi-a fost răsplătită cu cea mai dulce, cu cea mai 
încântătoare dintre mişcările involuntare prin care o fată 
modestă îşi poate trăda misterul inimii. Evelina. 
Dumnezeule! Strigă Benassis şi căzu tăcut pe gânduri. 


— lartă-mă căpitane Bluteau, continuă el, după o pauză 
lungă. Pentru prima oară, de doisprezece ani încoace, 
rostesc acest nume care-mi pluteşte mereu în minte şi pe 
care-l aud mereu în somn. Aşadar, Evelina - pentru că i-am 
spus pe nume - şi-a ridicat capul cu o mişcare rapidă şi 
scurtă care nu se potrivea cu blândeţea înnăscută a 
gesturilor ei; m-a privit fără mândrie, dar cu o nelinişte 
dureroasă; a roşit şi şi-a lăsat ochii în jos. Încetineala cu 
care şi-a ridicat pleoapele mi-a făcut un fel de plăcere, până 
atunci necunoscută mie. I-am răspuns cu glasul întretăiat, 
bâlbâindu-mă. A înţeles emoția inimii mele şi mi-a mulţumit 
printr-o privire dulce, aproape în lacrimi. Ne spusesem 
totul. 

Am plecat, cu familia ei, la moşie. Din ziua în care inimile 
noastre se înţeleseseră, lucrurile din jurul nostru luaseră un 
alt aspect; nimic nu ne mai era indiferent. Deşi iubirea 
adevărată este întotdeauna aceeaşi, ea îşi adoptă forma 
ideilor noastre, devenind astfel în permanenţă 
asemănătoare şi deosebită de ea însăşi în fiecare fiinţă 
pentru care pasiunea devine ceva unic sau ceva în care se 
exprimă simpatiile sale. De aceea, numai filosoful, numai 
preotul pot cunoaşte profunzimea acestei definiţii a 
amorului, devenită vulgară: un egoism în doi. Ne iubim pe 
noi înşine în celălalt. Dar, dacă manifestările iubirii sunt atât 
de diverse încât nici o pereche de amanți nu are asemănare 
în scurgerea timpurilor, ele se supun totuşi aceloraşi 
mijloace în expansiunea lor, Astfel, fetele - chiar cea mai 
evlavioasă dintre ele, chiar cea mai castă dintre toate - 
folosesc acelaşi limbaj, nedeosebindu-se decât prin graţia 
ideilor. Atâta numai că, atunci când, pentru o altă fată, 
destăinuirea nevinovată a emoţiilor ar fi fost firească, 
Evelina vedea în aceasta o concesiune făcută unor 
simţăminte năvalnice şi mai puternice decât calmul obişnuit 
al tinereţii sale evlavioase, încât şi cea mai furişă privire îi 
părea a fi violent smulsă de iubire. Această neîncetată luptă 
între inima şi principiile ei dădea până şi celui mai 


neînsemnat eveniment al vieţii sale - atât de liniştite la 
suprafaţă şi atât de adânc agitate - o forţă mult mai presus 
decât aceea a fetelor exagerate, cu purtări falsificate de 
morala mondenă. 

În timpul călătoriei, Evelina vorbea cu admiraţie de 
frumuseţile pe care le descoperea în natură. Când credeam 
că nu avem dreptul să ne exprimăm fericirea pe care ne-o 
dăruieşte prezenţa unei fiinţe iubite, revărsăm senzațiile de 
care inima ne e prea plină asupra unor obiecte exterioare, 
pe care sentimentele noastre ascunse le înfrumuseţează. 
Poezia peisajelor care se perindau suta privirile noastre era 
atunci, pentru noi, un mijlocitor limpede înţeles - şi elogiul 
naturii conţinea, pentru sufletele noastre, toate tainele 
dragostei. În mai multe rânduri, mama Evelinei găsi cu cale 
să-şi necăjească fiica printr-o mică răutate feminină: 

— Ai mai trecut, până astăzi, de vreo douăzeci de ori prin 
valea asta, dragă copilă, fără a o lua în seamă! Îi spuse după 
o frază cam călduroasă a Evelinei. 

— Vai, mamă, probabil că nu ajunsesem la vârsta când eşti 
în stare să apreciezi asemenea frumuseți. 

lartă-mi acest amănunt, fără farmec pentru domnia-ta, 
căpitane, dar răspunsul ăsta, atât de simplu, mi-a făcut o 
bucurie de nedescris, pe care am sorbit-o din privirea pe 
care mi-a adresat-o. Bunăoară, un sat oarecare, luminat de 
razele dimineţii, nişte ruini acoperite de buruieni pe care le 
privisem împreună au întipărit adânc în sufletele noastre, 
prin amintirea unor lucruri materiale, dulcile emoţii de care 
depindea tot viitorul nostru. Am sosit la castelul 
patrimonial, unde am rămas vreo patruzeci de zile. Acest 
timp, domnule, este singura parte de fericire deplină pe 
care mi-a acordat-o soarta. Gustam plăceri necunoscute 
orăşenilor. M-am bucurat de fericirea îndrăgostiţilor care 
trăiesc sub acelaşi acoperământ, care se simt, cu 
anticipație, căsătoriţi, care se plimbă împreună peste câmp, 
cărora, uneori, le e dat să rămână între patru ochi, să se 
aşeze la umbra unui copac într-o vâlcea inimoasă, să se uite 


la o moară veche, să-şi smulgă unele destăinuiri; cunoşti 
micile şi încântătoarele convorbiri prin care fiecare 
pătrunde zi de zi câte puţin în inima celuilalt. A! Domnule, 
viaţa în aer liber, frumuseţile cerului şi ale pământului se 
acordă atât de bine cu desăvârşirea şi cu deliciile sufletului! 
A surâde contemplând cerul, a uni vorbele cele mai simple 
cu cântarea păsărelelor sub frunzişul umed, a te întoarce 
acasă cu paşi înceţi ascultând dangătul clopotului care te 
cheamă prea degrabă - a admira împreună un mic detaliu 
al peisajului, a urmări capriciile unei gâze, a cerceta o 
muscă aurie, o plăpândă creaţie în mâna unei fete iubitoare 
şi castă, nu înseamnă oare a te înălța, câte un pic în fiecare 
zi, spre slăvile divine? În acele patruzeci de zile fericite, am 
adunat atâtea amintiri care au dat culoare vieţii mele, 
amintiri cu-atât mai frumoase şi mai de neuitat cu cât, de 
atunci, aveam să nu mai fiu înţeles. 

Astăzi, unele imagini în aparentă simple, dar pline de un 
tâlc amar pentru o inimă frântă, mi-au amintit iubirea 
dispărută, dar nu uitată. Nu ştiu dacă ai observat efectul 
amurgului pe coliba micului Jacques! La un moment dat, 
văpaia soarelui a dat strălucire naturii, apoi, deodată, 
peisajul a devenit trist şi negru. Aceste două aspecte atât de 
diferite îmi înfăţişau un tablou fidel al acestei perioade a 
vieţii mele. 

Domnule, am primit de la ea prima, singura şi sublima 
dovadă care e îngăduită unei fete nevinovate s-o dea - şi 
care, cu cât este mai furişă, cu-atât obligă mai mult suavă 
făgăduială de iubire, amintire a unui limbaj vorbit într-o 
lume mai bună! Sigur atunci că sunt iubit, am jurat să-i 
spun totul, să nu-i ascund nimic, ruşinându-mă că am 
întârziat atâta a-i povesti necazurile pe care singur mi le 
creasem. Din păcate a doua zi după aceste clipe fericite, o 
scrisoare a preceptorului fiului meu mă făcu să tremur 
pentru o viaţă care-mi era atât de scumpă. Am plecat fără 
să destăinuiesc Evelinei taina mea şi fără a da familiei altă 
explicaţie decât aceea a unor treburi urgente. În lipsa mea, 


părinţii s-au alarmat. Temându-se să nu fie vorba de vreo 
legătură de inimă, au scris la Paris, cerând relaţii despre 
mine. Inconsecvenţi cu principiile lor religioase, s-au ferit 
de mine, nedându-mi prilej să le risipesc bănuielile; unul 
dintre prietenii lor i a informat, fără ştirea mea, despre 
întâmplările tinereţii mele, prezentându-le greşeala mea 
într-un mod înveninat, insistând asupra existenţei copilului 
meu pe care, spunea el, le-o ascunsesem cu anumit scop. 
Am scris viitorilor mei socri, dar n-am primit răspuns; s-au 
întors la Paris, m-am prezentat la ei, dar n-am fost primit. 
Alarmat, l-am trimis pe bătrânul meu prieten să afle pricina 
unei purtări care mi se părea de neînțeles. Când a aflat 
cauza, bietul bătrân s-a sacrificat cu nobleţe: a luat asupra 
lui păcatul tăcerii mele, a încercat să mă apere, dar n-a 
putut obţine nimic. Interesele şi principiile morale ale 
acestei familii erau prea grave, prejudecățile ei prea 
înrădăcinate ca să-şi poată schimba hotărârea. 
Deznădejdea mea a fost fără margini. Mai întâi, am încercat 
să evit furtuna; dar scrisorile mele mi se trimiteau 
nedesfăcute înapoi. După ce am epuizat toate mijloacele 
omeneşti, după ce părinţii fetei spuseseră bătrânului, autor 
al nefericirii mele, că în veci de veci nu-şi vor da fiica unui 
om care avea pe conştiinţa lui moartea unei femei şi viaţa 
unui copil din flori, chiar când Evelina îi implora în 
genunchi, atunci, domnule, nu mi-a rămas decât o ultimă 
nădejde, slabă ca ramura de salcie de care se prinde un 
nefericit ce se îneacă. Am cutezat a spera că iubirea 
Evelinei va fi mai tare decât hotărârile părinteşti şi că va 
putea înfrânge neîndurarea părinţilor săi; poate că tatăl ei 
îi ascunsese pricinile refuzului care ucidea dragostea 
noastră, încât vrând ca ea să hotărască soarta mea în 
cunoştinţă de cauză, i-am scris. Vai! Domnule, în lacrimi şi 
durere, am scris în grabă, nu fără cumplite ezitări, singura 
scrisoare de dragoste pe care am făcut-o vreodată. Astăzi 
nu-mi amintesc decât vag ceea ce mi-a dictat deznădejdea; 
fără îndoială, îi scriam Evelinei că, dacă a fost sinceră şi 


leală cu mine, nu putea, nu trebuia să iubească, în viaţa ei, 
decât pe mine; oare soarta ei nu era ratată, nu era ea 
osândită să-l mintă pe viitorul ei soţ sau pe mine? Nu-şi 
trăda ea virtutea de femeie refuzând iubitului ei disprețuit 
devotamentul pe care i l-ar fi arătat dacă nunta săvârşită în 
inimile noastre s-ar fi consumat? Şi cărei femei nu i-ar 
plăcea să se afle legată mai mult printr-o făgăduială a inimii 
decât prin lanţurile legii? Mi-am scuzat greşelile invocând 
puritatea nevinovăţiei, fără a uita nimic din ceea ce putea 
înduioşa un suflet nobil şi generos. Dar, de vreme ce vă 
destăinuiesc totul, mă voi duce să caut răspunsul ei şi 
ultima mea scrisoare, spuse Benassis ieşind pentru a se 
urca în odaia sa. 

Se întoarse curând, ţinând în mână o geantă uzată, clin 
care scoase, cu adâncă emoție, nişte hârtii în dezordine şi 
care tremurau în mâna lui. 

— Iată scrisoarea fatală, spuse. Copilul care a înşirat 
aceste rânduri nu ştia cât de importantă va fi pentru mine 
hârtia care conţine gândurile sale. Iată - continuă el, 
arătându-mi o altă scrisoare - ultimul strigăt pe care mi l-a 
smuls suferinţa; îndată vei putea să-ţi dai seama de toate. 
Bătrânul prieten, căruia i-am încredinţat umila mea rugă, a 
înmânat-o pe ascuns Evelinei şi şi-a umilit părul său alb 
implorând-o s-o citească, să-i răspundă; şi iată ce mi-a scris 
ea: „Domnule.” 

Pe mine care, pe vremuri, eram iubitul ei - substantiv cast, 
pe care-l folosea pentru a exprima o castă iubire - acum mă 
numea domnule! Cuvântul ăsta spune tot. Dar ascultă 
scrisoarea: „Este o adevărată cruzime pentru o fată să 
constate falsitate la omul căruia urma să-şi încredinţeze 
viaţa; cu toate astea, a trebuit să vă iert, suntem atât de 
slabe! Scrisoarea dumneavoastră m-a mişcat, dar nu mai 
îmi scrieţi, scrisul dumneavoastră îmi produce tulburări pe 
care nu le pot suporta. Suntem despărțiți pe veci. 
Argumentele pe care mi le-aţi înfăţişat m-au sedus, mi-au 
înăbuşit simţământul care se ridicase în mine împotriva 


dumneavoastră; îmi plăcea atât de mult să vă ştiu fără 
prihană! Dar, dumneavoastră şi cu mine, ne-am dovedit 
prea slabi înaintea tatălui meu! Da, domnule, am cutezat a 
vorbi în apărarea dumneavoastră. Pentru a-mi îndupleca 
părinţii; a trebuit să înfrâng cele mai mari temeri care m-au 
agitat şi aproape să trădez deprinderile vieţii mele. Acum, 
cedez încă o dată rugii dumeavoastră şi mă fac vinovată 
răspunzându-vă fără ştirea tatălui meu; dar mama ştie: 
indulgenta de care a dat dovadă lăsându-mă o clipă singură 
cu dumneavoastră, mi-a dovedit cât mă iubeşte şi m-a 
întărit în respectul pe care-l port voinţei familiei şi pe care 
era cât pe ce să-l nesocotesc. lată de ce, domnule, vă scriu 
pentru prima şi ultima oară. Vă iert fără nici o rezervă 
nefericirea pe care aţi adus-o vieţii mele. Da, aveţi dreptate, 
prima dragoste nu se uită. Nu mai sunt o fată pură, n-aş 
putea fi o soţie castă. Aşadar, nu ştiu ce soartă mă aşteaptă. 
Vedeţi, domnule, anul pe care împreună l-am încheiat va 
avea un lung răsunet în viitor; dar nu vă învinovăţesc de 
nimic. Voi fi veşnic iubită! De ce mi-aţi spus asta? Vorbele 
acestea putea-vor să liniştească inima agitată a unei biete 
fete solitare? Nu m-aţi pierdut oare în viaţa mea viitoare, 
dându-mi amintiri care nu vor pieri niciodată? Dacă de 
acum înainte nu mai pot aparţine decât lui Isus, va primi el 
oare o inimă sfâşiată? Dar nu zadarnic mi-a trimis aceste 
încercări, el are planurile lui, voia desigur să mă cheme la 
el, el, astăzi singurul meu refugiu. Domnule, nu mi-a mai 
rămas nimic pe această lume. Dumneavoastră, pentru a vă 
amăgi durerile, vă bucuraţi de toate ambițiile fireşti pentru 
un bărbat. Ceea ce vă spun nu este dojana, ci un fel de 
alinare religioasă. Gândesc e: a, dacă în clipa aceasta 
purtăm o povară jignitoare, mie-mi revine partea cea mai 
apăsătoare. EL, în care-mi pun întreaga nădejde, şi pe care 
n-aţi putea fi gelos, ne-a unit vieţile; va şti să le şi despartă 
după voia lui. Am observat că sentimentul dumneavoastră 
religios nu e aşezat pe acea credinţa vie şi curată care ne 
ajută să îndurăm toate relele de pe această lume. Domnule, 


dacă Dumnezeu se va îndura să împlinească o rugă 
stăruitoare şi plină de râvnă, atunci vă va lumina cugetul. 
Adio dumneavoastră, care ar fi trebuit să-mi fiţi călăuză, 
dumneavoastră, căruia i-am putut spune iubitul meu fără a 
păcătui şi pentru care mă pot ruga fără să mă ruşinez. 
Zilele noastre sunt în mâna Domnului, care ar putea să vă 
cheme la dânsul înaintea mea; dar dacă va fi să rămân 
singură pe lume, atunci domnule, vă rog să-mi încredinţaţi 
copilul.” 

— Această scrisoare, plină de simţăminte generoase, 
continuă Benassis, mi-a înşelat speranţele. Drept pentru 
care, la început, n-am ascultat decât de durerea mea; mai 
târziu, am respirat balsamul pe care fata încercase să-l 
picure pe rănile sufletului meu, uitând de sine. 

— Dar, în deznădejdea mea, i-am scris cam aspru: 
„Domnişoară, acest simplu cuvânt vă va face să înţelegeţi că 
am renunţat la dumneavoastră şi că mă supun dorințelor 
dumneavoastră! Un bărbat poate simţi un fel de 
îngrozitoare plăcere când se supune persoanei iubite, chiar 
atunci când ea îi porunceşte s-o părăsească. Aveţi dreptate 
şi însumi mă osândesc. Odinioară, am nesocotit 
devotamentul unei fete, astăzi e rândul pasiunii mele să fie 
nesocotită. Dar nu credeam că singura femeie căreia i-aş fi 
dăruit sufletul meu va accepta să exercite această 
răzbunare. N-aş fi bănuit nicicând atâta duritate, atâta 
virtute poate, într-o inimă care-mi părea atât de duioasă şi 
de iubitoare. Acum îmi dau seama de toată adâncimea 
iubirii mele, care a rezistat celei mai nemaiauzite dintre 
toate durerile, disprețul pe care mi-l arătaţi rupând fără 
părere de rău legătura care ne unea. Adio pentru 
totdeauna. Păstrez smerita mândrie a căinţei şi voi căuta o 
împrejurare în care să-mi pot ispăşi păcatele pentru care 
dumneavoastră, ocrotitoarea mea în ceruri, aţi fost fără 
îndurare. Poate că Dumnezeu nu va li atât de crud ca 
dumneavoastră. Suferințele mele, suferinţe pline de 
dumneavoastră, vor pedepsi o inimă rănită care veşnic va 


sângera în singurătate; căci asta-i partea inimilor sfâşiate: 
întunericul şi tăcerea. Nici o altă imagine a iubirii nu se va 
mai întipări în inima mea. Deşi nu sunt femeie, am înţeles, 
ca şi dumneavoastră, că, spunând: Te iubesc! Mă legam pe 
viaţă. Da, aceste cuvinte, şoptite la urechea iubitei mele nu 
erau minciună; dacă m-aş putea schimba, ea ar avea 
dreptate să mă dispreţuiască; veţi rămâne aşadar, în veci de 
veci, idolul singurătăţii mele. Căinţa şi dragostea sunt cele 
două virtuţi menite a le inspira pe toate celelalte; astfel, în 
ciuda prăpastiei care ne va despărţi, veţi fi întotdeauna 
principiul acţiunilor mele. Deşi mi-aţi umplut inima de 
amărăciune, nu veţi afla în ea nici un gând amar; ar 
însemna să-mi încep rău viaţa mea cea nouă dacă mai întâi 
nu mi-aş curăța sufletul de toţi germenii vătămători. Adio 
dar, singurei inimi pe care o iubesc pe lume şi din care sunt 
izgonit! Nici o despărţire nu a fost vreodată atât de plină de 
sentimente şi de duioşie; este rămasul-bun al unei inimi şi al 
unei vieţi pe care nimeni nu le mai poate însufleţi din nou. 
Adio! Rămâneţi cu bine, cu mine fie tot răul!” 

După citirea acestor două scrisori, Genestas şi Benassis se 
priviră o clipă, pradă unor gânduri negre pe care nu şi le 
împărtăşiră. 

— Abia îi expediasem această ultimă scrisoare - a cărei 
ciornă, după cum vedeţi, am păstrat-o, şi care astăzi 
reprezintă pentru mine toată bucuria mea ofilită - continuă 
Benassis, şi am căzut într-o tristeţe de nedescris. Toate 
legăturile unui om cu viaţa de pe lumea asta se aflau 
împletite în această experienţă castă, acum pierdută. 
Trebuia să spun rămas bun plăcerilor iubirii îngăduite şi să 
mă împac cu moartea ideilor generoase care înfloriseră în 
adâncul inimii mele. Năzuinţele unui suflet care se căieşte, 
însetat de tot ce-i frumos, bun şi cinstit, erau respinse de 
nişte oameni cu-adevărat religioşi. Domnule, încă din prima 
clipă, inima mi-a fost tulburată de hotărârile cele mai 
extravagante, dar, din fericire, amintindu-mi de copilul meu, 
am renunţat la ele. Am simţit atunci cum creşte în mine 


dragostea de părinte, odată cu toate nenorocirile a căror 
cauză nevinovată era copilul, dar de care numai pe mine 
trebuia să mă învinovăţesc. Astfel, copilul devenise singura 
mea mângâiere. La treizeci şi patru de ani, mai puteam 
nădăjdui să-mi slujesc dezinteresat ţara, încât m-am hotărât 
să devin un bărbat vestit, ca să spăl - prin celebritate sau 
prin strălucirea puterii - greşeala care pătase naşterea 
fiului meu. Câte sentimente bune nu-i datorez şi de câte ori 
n-am simţit că trăiesc cu adevărat în zilele când mă ocupam 
de viitorul lui! 

— Mă sufoc! Strigă Benassis. După unsprezece ani, încă 
îmi vine greu să-mi amintesc de anul acela funest. Copilul, 
domnule, l-am pierdut! 

Medicul tăcu şi-şi ascunse faţa în palme, apoi, după ce se 
mai linişti, îşi înălţă capul. Genestas văzu atunci - şi nu fără 
emoție - lacrimile care scăldau ochii gazdei Htde. 

— Această lovitură neaşteptată, domnule, mai întâi m-a 
descumpănit, continuă Benassis. Nu m-am putut bucura de 
luminile unei morale sănătoase decât după ce m-am 
transplantat în alt sol decât acela al lumii sociale. Abia mai 
târziu am recunoscut în nenorocirile mele mâna Domnului, 
târziu abia am învăţat să mă resemnez ascultându-i glasul. 
Resemnarea mea nu putea fi subită, firea mea exaltată 
trebui să se trezească; ultimele pâlpâiri ale impetuozităţii 
mele s-au consumat într-o ultimă criză, am şovăit îndelung 
înainte de a lua singura hotărâre pe care o poate lua un 
credincios. Mai întâi am vrut să-mi pun capăt zilelor. Toate 
aceste evenimente îmi accentuaseră, peste măsură, 
melancolia firii mele, încât am. Hotărât, cu sânge rece, 
acest act deznădăjduit. Mi-am zis că ne este îngăduit să 
părăsim viaţa atunci când viaţa ne părăseşte. Sinuciderea 
îmi părea a fi în natură. Cred că frământările produc în 
sufletul omului aceleaşi ravagii ca şi durerile extreme în 
trupul său; deci, această făptură inteligentă, suferind de o 
boală morală, are dreptul să se omoare, la fel cu oaia care, 
bolnavă de capie, îşi fărâmă capul de un arbore. Să fie 


durerile sufleteşti mai lesne de lecuit decât cele ale 
trupului? Mă îndoiesc şi-acum. Între cel care speră 
neîncetat şi cel care şi-a pierdut orice speranţă, nu ştiu care 
este mai laş. Sinuciderea mi s-a părut a fi ultima criză a 
unei boli morale, după cum moartea naturală este ultima 
criză a unei boli fizice; numai că, via (a morală fiind supusă 
legilor particulare ale vieţii umane, sfârşitul ei n-ar trebui 
oare să concorde cu manifestările inteligenţei? Iată de ce 
gândul ucide, nu pistolul. De altfel, hazardul care ne 
trăsneşte în clipa când viaţa e mai fericită nu-l absolvă oare 
pe omul care refuză să continue un trai nefericit? Dar, 
domnule, reflecţiile pe care le-am făcut în acele zile de doliu 
m-au ridicat până la ideile cele mai înalte. O bucată de 
vreme am fost complicele marilor sentimente ale antichităţii 
păgâne; tot căutând însă acolo noi drepturi umane, am 
ajuns la încheierea că aş putea, călăuzindu-mă de luminile 
moderne, să sap mai adânc decât anticii în problemele care, 
pe vremuri, se transformau în sisteme. 

Epicur îngăduia sinuciderea. Nu era aceasta o completare 
a moralei sale? El urmărea cu orice preţ plăcerile 
simţurilor; dacă nu le avea, era plăcut pentru o fiinţă vie şi-i 
era îngăduit să reintre în odihna naturii neînsufleţite; 
singurul scop al omului fiind fericirea sau speranţa fericirii, 
pentru cel care suferea şi suferea fără speranţă, moartea 
devenea un bine: a o obţine în mod voluntar era un ultim 
act de bun-simţ. El nu lăuda acest act, nici nu-l osândea; se 
mulțumea să spună, făcând o libajie lui Bachus: „Moartea 
nu e o pricină nici de râs, nici de plâns”. Mai moral şi mai 
pătruns decât epicurienii de doctrina datoriei, Zenon şi 
întregul Portic37 recomandă, în anumite cazuri, 
sinuciderea stoicului. lată cum judeca el: omul se 
deosebeşte de animal prin aceea că e suveran asupra 
persoanei sale; răpiţi-i acest drept de viaţă şi de moarte 
asupra sa însuşi şi veţi face din el un sclav al oamenilor şi al 
întâmplărilor. Acest drept de viaţă şi de moarte o dată 
recunoscut, constituie o armă eficace împotriva tuturor 


relelor naturale şi sociale; acelaşi drept acordat omului 
asupra semenului său dă naştere la toate tiraniile. Aşadar, 
omul nu are nici o putere fără o libertate nemărginită a 
actelor sale: dacă vrea să scape de urmările ruşinoase ale 
unei greşeli ireparabile, omul de rând înghite ruşinea şi 
continuă să trăiască, în timp ce înțeleptul înghite cucuta şi 
moare; dacă, pentru o rămăşiţă de viaţă trebuie să îndure 
guta care-i macină oasele, cancerul care-i mănâncă faţa, 
înțeleptul alege clipa potrivită, se descotoroseşte de 
duşmani şi-şi ia pentru totdeauna rămas bun de la prietenii 
pe care-i mâhnea cu prezenţă sa. Căzut în mâna unui tiran 
împotriva căruia luptase cu arma în mână, ce ar putea face? 
Declaraţia de supunere aşteptată, nu are decât s-o 
semneze, sau să întindă gâtul: imbecilul întinde gâtul, laşul 
semnează, înțeleptul sfârşeşte printr-un ultim act de 
libertate, se loveşte în inimă. „Oameni liberi, striga atunci 
stoicul, învăţaţi a rămâne liberi! Liberi de patimi, 
sacrificându-le datoriilor; liberi de semenii voştri, arătându- 
le pumnalul sau otrava tare va ajută să scăpaţi de ei; liberi 
de soarta, hotărând înşivă clipa când ea nu va mai avea nici 
o putere asupra voastră; liberi de prejudecăţi, 
neconfundându-le cu îndatoririle; liberi de toate temerile 
animale, prin silinţa de a depăşi instinctul grosolan care 
înlănţuie de viaţa pe atâţia nefericiţi.” 

După ce am extras aceste argumente din mormanele de 
scrieri filosofice ale anticilor, m-am gândit să le dau o formă 
creştină coroborându-le cu legile liberului-arbitru pe care 
ni le-a lăsat Dumnezeu spre a ne putea judeca într-o zi la 
tribunalul său - şi mi-am zis: „Voi pleda!” Dar, domnule, 
aceste raționamente m-au silit să mă gândesc la ce se va 
întâmpla după moartea mea şi iată-mă în conflict cu vechile 
mele credinţe zdruncinate, Când veşnicia apasă pe cea mai 
neînsemnată dintre hotărârile noastre, toate devin grave în 
viaţa omului. Când această idee apasă cu toată puterea 
sufletul unui om făcându-l să simtă ceva imens care-l pune 
în legătură cu infinitul, atunci lucrurile se schimbă în mod 


straniu. Din acest punct de vedere, viaţa este şi mare şi 
mică. Conştiinţa greşelilor mele nu mă făcuse niciodată să 
mă gândesc la cer atâta timp cât am avut nădejde pe 
pământ, atâta timp cât îmi puteam alina suferinţele cu o 
ocupaţie socială. A iubi, a mă devota fericirii unei femei, a 
întemeia o familie însemna pentru mine a oieri o nobilă 
hrană nevoii atroce de a-mi ispăşi păcatele. Această 
încercare neizbutind, m-am gândit să ispăşesc 
consacrându-mă copilului. Dar când, după aceste două 
eforturi ale sufletului meu, disprețul şi moartea m-au 
acoperit cu un zăbranic veşnic, când toate sentimentele 
mele au fost deopotrivă rănite şi când n-am mai putut vedea 
nimic în lumea noastră pământească, am ridicat ochii spre 
ceruri şi l-am descoperit pe Dumnezeu. 

La început, am încercat a face din religie o complice a 
morţii mele. Am recitit evangheliile şi n-am găsit nici un 
verset care să oprească sinuciderea. 

— Dar această lectură m-a pătruns de gândirea divină a 
Mântuitorului oamenilor. Desigur, el nu spune nimic despre 
nemurirea sufletului, dar ne vorbeşte mult despre minunata 
împărăție a Tatălui său; nicăieri nu opreşte paricidul, dar 
osândeşte tot ce e rău. Slava evangheliştilor şi mărturia 
menirii lor este nu atâta de a ne fi lăsat legi, cât de a fi 
răspândit în lume duhul nou al legilor noi. Curajul de care 
dă dovadă cel ce-şi ridică viaţa mi s-a părut atunci ca 
propria sa osândire: când se simte în putere să moară, 
trebuie să se simtă în putere să şi lupte; a fugi de suferinţă 
nu este putere, ci slăbiciune; de altminteri, a părăsi viaţa 
din descurajare, înseamnă a te lepăda de legea creştină, pe 
care Isus a aşezat-o pe aceste sublime cuvinte: Fericiţi cei 
ce sufăr! Deci, sinuciderea nu mi s-a părut scuzabilă în nici 
o criză, nici chiar pentru omul care, printr-o înţelegere 
greşită a măreției de suflet, dispune de sine cu o clipă mai 
devreme decât călăul care l-ar lovi cu securea. Primind 
răstignirea, Isus Cristos nu ne-a învăţat oare să ne supunem 
tuturor legilor umane, chiar când sunt nedrept aplicate? 


Cuvântul „resemnare” săpat pe cruce, atât de uşor de 
înţeles pentru cei ce ştiu să citească literele sfinte, mi-a 
apărut atunci în toată divina sa limpezime. 

Mai posedam încă optzeci de mii de franci; am vrut mai 
întâi să fug de lume, să-mi petrec restul vieţii vegetând într- 
un sat pierdut; dar mizantropia, această vanitate ce se 
ascunde sub o piele de arici, nu e o virtute catolică. Inima 
unui mizantrop nu sângerează, ci se contractă, iar a mea 
sângera prin toate vinele. Reflectând la legile Bisericii, la 
sprijinul pe care-l acordă celor întristaţi, am ajuns a 
înţelege frumuseţea rugăciunii în singurătate şi mi-a încolţit 
în minte ideea fixă de a îmbrăca haina preoțească, după 
frumoasa expresie a părinţilor noştri. Deşi hotărârea mea 
era nestrămutată, mi-am rezervat totuşi libertatea de a 
cerceta mijloacele pe care urma să le folosesc pentru a-mi 
atinge scopul. După ce mi-am adunat tot ce-mi mai rămase 
din avere, am plecat aproape liniştit. Pacea întru Domnul 
era o speranţă care nu mă putea înşela. Sedus mai întâi de 
legea sfântului Bruno38, am venit pe jos la Grande- 
Chartreuse, pradă unor gânduri adânci. Ziua aceea a fost 
solemnă pentru mine. Nu mă aşteptam ca drumul să-mi 
ofere un spectacol atât de măreț, în care, la tot pasul, ţi se 
înfăţişează o putere supraomenească. Stâncile suspendate, 
prăpăstiile, torentele care vuiesc în tăcerea din jur, 
singurătatea înconjurată de munţi înalţi şi totuşi fără 
margini, acest adăpost în care numai curiozitatea omului 
poate pătrunde, groaza sălbatică temperată de cele mai 
pitoreşti creaţii ale naturii, brazii milenari şi plantele de-o 
zi, toate acestea te fac să devii grav. E greu să râzi când 
străbaţi pustietăţile sfântului Bruno, căci acolo triumfă 
sentimentele melancolice. Ara văzut mănăstirea Grande- 
Chartreuse, m-am preumblat pe sub vechile ei bolți tăcute, 
am ascultat, pe sub arcade, apa izvorului căzând picătură 
cu picătură. Am intrat într-o e chilie pentru a-mi măsura 
nimicnicia, am respirat pacea adâncă pe care predecesorul 
meu o gustase şi am citit cu duioşie pisania pe care o 


gravase pe uşă, după datina mănăstirii; toate preceptele 
traiului pe care voiam să-l duc acolo erau rezumate în trei 
vorbe latineşti: Fuge, late, tace39. 

Genestas îşi aplecă fruntea, ca şi cum ar fi înţeles. 

— Eram hotărât, continuă Benassis. Chilia de lemn de 
brad, patul tare, singurătatea, toate se potriveau cu firea 
mea. Călugării erau la paraclis şi m-am dus să mă rogcu ei. 
Acolo, hotărârea mea a pierit. Domnule, nu vreau să judec 
Biserica romană, sunt foarte drept-credincios, cred în 
acţiunea şi în legile ei. Dar auzind pe aceşti bătrâni străini 
de lume şi morţi pentru lume îngânându-şi rugile, am 
recunoscut în adâncul mănăstirii un egoism sublim. 
Călugărirea nu foloseşte decât omului şi nu e decât o lungă 
sinucidere; nu o osândesc, domnule. Dacă Biserica a 
deschis morminte, ele sunt fără îndoială necesare câtorva 
creştini cu totul inutili pe lume. Mi-am zis că ar fi mai bine 
să fac căinţa mea folositoare societăţii. La întoarcere, mi-a 
plăcut să cercetez condiţiile în care resemnarea mea s-ar 
putea realiza. Începusem, în gând, a duce viaţa unui simplu 
marinar, mă gândeam să-mi slujesc patria luând loc în 
ultimul rang şi renunțând la toate manifestările 
intelectuale; dar dacă viaţa asta era toată numai muncă şi 
devotament, ea încă nu mi se părea destul de utilă. Mă 
temeam să nu înşel vederile lemnului. Dacă el m-a înzestrat 
cu oarecare putere a minţii, nu eram dator s-o folosesc spre 
binele semenilor mei? Apoi, dacă mi-e îngăduit să vorbesc 
sincer, simţeam în mine un fel de nevoie de dăruire pe care 
obligaţiile pur mecanice o răneau. În viaţa marinarilor nu 
vedeam o hrană pentru bunătatea firii mele, căci fiecare 
floare are mireasma ei. 

După cum ţi-am mai spus, m-am văzut nevoit să fac popas 
aici. Noaptea, mi s-a părut că aud o poruncă cerească în 
gândul milostiv pe care mi l-a inspirat starea acestei 
sărmane regiuni. Gustasem dureroasele delicii ale 
maternității, m-am hotărât să mă dedic cu totul lor, ca să 
satisfac acest sentiment într-o sferă mai vastă decât aceea a 


mamelor, devenind o soră de caritate pentru o regiune 
întreagă, oblojind necurmat rănile celor săraci. Mâna lui 
Dumnezeu mi s-a părut deci a-mi arăta soarta, când mi-am 
amintit că primul gând serios al tinereţii mele mă făcuse să 
înclin spre profesiunea de medic - şi am luat hotărârea de a 
practica aici. De altfel, asta-i partea inimilor sfâşiate: 
întunericul şi tăcerea, spusesem eu în scrisoarea mea; ceea 
ce îmi făgăduisem mie însumi să fac, voiam să îndeplinesc. 
Am apucat pe calea tăcerii şi a resemnării. Fuge, late, tace 
al călugărului este deviza mea de aici, munca mea eo 
rugăciune activă, sinuciderea mea morală e viaţa în acest 
canton, în care îmi place ca, întinzând. Mâna, să semăn în 
juru-mi fericirea şi bucuria, să dau ceea ce eu au posed. 
Deprinderea de a trăi printre ţărani, depărtarea mea de 
lume, m-au transformat cu adevărat. Chipul meu şi-a 
schimbat expresia, s-a obişnuit cu soarele care l-a zbârcit, l- 
a tăbăcit. Am căpătat înfăţişarea unui ţăran, limbajul, 
portul, neglijenta, nepăsarea faţa de tot ce este poză. 
Prietenii mei de la Paris sau femeiuştele al căror curtezan 
fusesem n-ar recunoaşte niciodată în mine pe bărbatul care 
cândva era la modă, pe sibaritul deprins cu mofturile, cu 
luxul, cu trufandalele Parisului. Astăzi, tot ce este exterior 
îmi este cu totul indiferent, ca tuturor celor care păşesc în 
lumina unei singure idei. Nu mai am alt scop în viaţă decât 
acela de a o părăsi, nu am de gând să fac nimic nici pentru 
a-i amâna, nici pentru a-i grăbi sfârşitul; dar îmi voi aşterne 
de moarte, fără părere de rău, în ziua când ma voi simţi 
bolnav. 

Iată, domnule, în toată sinceritatea lor, întâmplările vieţii 
anterioare celei pe care o duc aici. Nu ţi-am ascuns niciuna 
dintre greşelile mele, care sunt mari şi pe care le-am făcut 
împreună cu alţii. Am suferit mult, sufăr zi de zi; dar am 
văzut în suferinţele mele chezăşia unui viitor fericit. Cu 
toate astea, cu toată resemnarea mea, există dureri 
împotriva cărora sunt neputincios. Astăzi era cât pe ce ca 


nişte dureri ascunse să mă doboare sub ochii domniei-tale, 
fără să-ţi dai seama. 

Genestas sări în sus de pe scaun. 

— Da, căpitane Bluteau, erai lângă mine. Nu mi-ai arătat 
chiar domnia-ta patul doamnei Colas când l-am culcat pe 
Jacques? Dacă mi-e cu neputinţă să văd un copil fără să-mi 
amintesc de îngerul pe care l-am pierdut, cată să înţelegi ce 
durere simt când culc un copil osândit să moară! Nu pot să 
mă uit în linişte la un copil. 

Genestas păli. 

— Da, capetele blonde atât de drăguţe, capetele 
nevinovate ale copiilor pe care-i întâlnesc îmi amintesc 
mereu de nenorocirile mele şi-mi redeşteaptă chinul Nu 
mai spun că mă îngrozeşte gândul că atâţia oameni îmi 
mulţumesc pentru puţinul bine pe care-l fac aici când acest 
bine e rodul remugşcărilor mele. Numai dumneata, căpitane, 
cunoşti taina vieţii mele. Dacă surse curajului meu ar fi un 
simţământ mai curat decât acela al păcatelor mele, cât aş fi 
de fericit! Dar, în schimb, n-aş avea nimic a-ţi povesti 
despre mine. 

Elegii. 

S fârşindu-şi povestea, Benassis fu izbit să observe pe 
chipul ostaşului semnele unei adânci îngrijorări. Mişcat de 
faptul că fusese atât de bine înţeles, mai-mai că se căi a-şi fi 
mâhnit oaspetele - şi îi spuse: 

— Dar, căpitane Bluteau, nenorocirile mele. 

— Nu mai îmi spune „căpitane Bluteau”! Strigă Genestas 
întrerupându-l pe medic şi ridicându-se deodată printr-o 
mişcare violentă care părea a trăda un fel de nemulţumire 
interioară. Nu există nici un căpitan Bluteau. Sunt un 
nemernic! 

Benassis îl privi, nu fără vie mirare, pe Genestas, cate se 
plimba prin salon ca un bărzăune care caută o ieşire din 
odaia unde intrase din greşeală. 

— Dar, domnule, cine eşti? Întrebă Benassis. 


— Cine sunt? Repetă militarul întorcându-se şi aşezându- 
se în faţa medicului, pe care nu îndrăznea să-l privească în 
ochi. Te-am înşelat! Continuă el cu glasul schimbat. Pentru 
prima oară în viaţă, am minţit - şi sunt pedepsit, căci nu-ţi 
mai pot spune nici scopul vizitei mele, nici al blestematului 
meu spionaj. De când, ca sa spun aşa, ţi-am întrezărit 
sufletul, aş prefera sii fiu pălmuit decât să te mai aud 
zicându-mi Bluteau! Domnia-ta poţi să-mi ierţi impostura, 
dacă vrei; dar eu, unul, n-o să mi-o iert niciodată, eu, 
Pierre-Joseph Genestas, care n-aş minţi nici în fata unei 
curţi marţiale pentru a-mi salva viaţa! 

— Dumneata eşti maiorul Genestas? Strigă Benassis 
ridicându-se. 

Luă mâna ofițerului, i-o strânse cu afecţiune şi spuse: 

— Domnule, după cum singur spuneai adineaori, eram 
prieteni fără a ne cunoaşte. Dorisem fierbinte să te cunosc 
auzindu-l pe domnul Gravier spunând despre domnia-ta: 
„Un om ca eroii lui Plutarh!” 

— Nu sunt un om ca eroii lui Plutarh, răspunse Genestas, 
sunt nedemn de domnia-ta şi-mi vine să-mi trag palme. Ar 
trebui să-ţi mărturisesc deschis taina mea. Dar nu! Bine-am 
făcut că mi-am pus o mască şi am venit însumi aici să caut 
informaţii despre domnia-ta. Acum ştiu că trebuie să tac. 
Dacă aş fi acţionat deschis, te-aş fi mâhnit. Ferească-mă 
Dumnezeu să-ţi aduc cea mai mică supărare! 

— Dar nu te înţeleg, domnule maior. 

— S-o lăsăm baltă. Nu sunt bolnav, am avut o zi bună şi 
mâine voi pleca. Dacă ai prilej să treci pe la Grenoble, vei 
avea acolo un prieten mai mult, şi nu numai pentru zile 
bune. Averea lui Pierre-Joseph Genestas, spada lui, sângele 
lui, toate îţi aparţin. La urma urmelor, sămânţa cuvintelor 
domniei-tale a căzut pe pământ roditor. Când mă voi 
pensiona, mă voi retrage într-o văgăună, mă voi face primar 
şi mă voi strădui să te imit. Dacă nu voi avea învăţătura 
domniei-tale, voi studia. 


— Ai dreptate, domnule; cel care-şi foloseşte timpul pentru 
a îndrepta un simplu neajuns în activitatea unei comune 
aduce regiunii sale un serviciu la fel de mare ca şi cel mai 
bun medic: dacă unul alină durerile câtorva oameni, celălalt 
îngrijeşte rănile patriei. Pot să-ţi fiu de folos cu ceva? 

— De folos? Întrebă maiorul emoţionat. Dumnezeule! 
Scumpe domnule Benassis, serviciul pe care voiam să ţi-l 
cer este aproape imposibil. lată, am ucis destui creştini în 
viaţa mea, dar poţi să ucizi oameni şi să ai o inimă bună; de 
aceea, oricât aş părea de necioplit, sunt totuşi în stare să 
înţeleg unele lucruri. 

— Dar vorbeşte, hai! 

— Nu, nu vreau să te mâhnesc cu bună-ştiinţă. 

— O! Domnule maior, sunt rezistent la suferinţă. 

— Domnule, spuse ofiţerul tremurând, e vorba ele viaţa 
unui copil. 

Fruntea lui Benassis se încreţi dintr-o dată, dar făcu un 
gest pentru a-l ruga pe Genestas să continue. 

— Un copil, continuă maiorul, care ar mai putea fi salvat 
printr-o îngrijire stăruitoare şi minuțioasă. Dar unde să 
găsesc un medic în stare a se devota unui singur bolnav? 
Nici vorbă că nu la oraş. Auzisem vorbindu-se de domnia ta 
ca de un om minunat, dar mă temeam să nu cad victimă 
unei false reputaţii, încât, înainte de a-l încredința pe 
micuțul meu domnului Benassis, despre care auzisem 
atâtea lucruri bune, am I ţinut să-l studiez. Acum. 

— Destul, spuse medicul. Deci, copilul e al domniei-tale? 
— Nu, scumpe domnule Benassis, nu. Pentru a-ţi lămuri 
misterul, ar trebui să-ţi spun o istorie în care n-aş 1 apărea 
într-o lumină tocmai frumoasă; dar acum, după ce mi-ai 

destăinuit secretele domniei-tale, pot şi eu să ţi le 
destăinuiesc pe-ale mele. 

— Aşteaptă, domnule maior, spuse medicul; o chemă pe 
Jacquotte, care veni îndată, şi-i ceru să-i aduc ci ceaiul. Vezi, 
domnule maior, seara, când totul doarme, cu, unul, nu 
dorm! Supărările mă apasă, şi atunci încerc să le alin bând 


ceai. Băutura asta îmi provoacă un fel de beţie nervoasă, un 
somn care mă ajută să suport viaţa. Bei cu mine o ceaşcă? 

— Eu, spuse Genestas, prefer vinul domniei-tale de 
Ermitage. 

— Fie. 

— Jacquotte, spuse Benassis slujnicei sale, adă vin şi 
biscuiţi. 

— Prevăd că o să stăm toată noaptea, continuă medicul 
către oaspetele său. 

— Cred că ceaiul îţi face destul rău! Spuse Genestas. 

— Îmi provoacă nişte oribile accese de gută, dar nu mă pot 
lăsa de năravul ăsta, e prea dulce, îmi dăruieşte, seară de 
seară, câteva clipe când viaţa nu mi se mai pare atât de 
apăsătoare. Spune, te ascult; povestea domniei-tale poate 
că-mi va mai îndepărta impresia prea vie a amintirilor pe 
care le-am evocat până acum. 

— Scumpe domnule - spuse Genestas punând pe şemineu 
paharul gol - după retragerea de la Moscova, regimentul 
meu a trecut în refacere într-un orăşel din Polonia. Acolo, 
plătind preţuri grele, ne-am cumpărat nişte cai şi am rămas 
în garnizoană până la întoarcerea împăratului. Toate 
mergeau bine. Trebuie să-ţi spun că, pe-atunci, aveam un 
prieten. În tot timpul retragerii, am fost salvat, nu o dată, 
de un subofițer numit Renard, care a făcut pentru mine 
unele lucruri dintr-acelea după care doi oameni trebuie să 
se aibă ca fraţii. 

— Bineînţeles, ţinând seama şi de cerinţele disciplinei. 
Stăteam cantonaţi în aceeaşi locuinţă, o cocioabă de lemn, 
unde se adăpostea o familie întreagă şi unde nu s-ar crede 
că ai unde să-ţi ţii capul. Cocioaba aparţinea unor evrei 
care se ocupau cu tot felul de negustorii, iar capul familiei, 
care se pricepea să scoată bani din piatră seacă, făcuse 
bune afaceri în timpul retragerii noastre. Oameni ca ăştia 
se nasc în mizerie şi mor în aur. Casa lor era construită 
peste o pivniţă, tot de lemn, bineînţeles, în care-şi 
îngrămădiseră copiii, printre care şi o fată, frumoasă cum 


sunt evreicele când se îngrijesc şi când nu sunt blonde. 
Avea şaptesprezece ani, faţa albă ca neaua, ochi ca de 
catifea, gene negre, lungi şi curbate, păr lucios, bogat, 
care-ţi stârnea dorinţa să-l mângăi; o creatură în adevăr 
desăvârşită. 

Pe scurt, domnule, prima oară am remarcat farmecul ei 
straniu într-o seară, când toţi credeau că m-am culcat, şi pe 
când îmi fumam liniştit luleaua plimbându-mă pe uliţă. 
Copiii aceia viermuiau toţi grămadă ca nişte căţeluşi. Era 
plăcut să-i vezi. Părinţii cinau cu ei. Tot privindu-i, am 
descoperit - prin fumul dens de tutun pe care-l făcea tatăl 
ce pufăia neîncetat - pe tânăra de care-ţi vorbeam şi care 
sta ca un napoleon de aur într-o grămadă de monezi 
mărunte. Eu, dragă Benassis, n-am avut niciodată vreme să 
mă gândesc la dragoste. 

— Cu toate astea, când am văzut-o pe această fată, am 
înţeles că până atunci nu făcusem alta decât să cedez 
naturii; dar de data asta mă prinsesem cu totul: şi cu capul, 
şi cu inima, şi cu celelalte. Mă îndrăgostisem din creştet 
până-n tălpi, o! Dar straşnic, nu glumă. Am rămas 
încremenit, cu luleaua între dinţi, cu ochii la tânăra evreică 
- până când a suflat în luminare şi s-a culcat. Mie mi-a fost 
cu neputinţă să închid ochii! Cât a fost noaptea de lungă, 
am stat treaz, umplându-mi luleaua, fumând-o, plimbându- 
mă pe uliţă. Niciodată nu fusesem într-o asemenea stare. 
Pentru prima oară în viaţa mea, m-am gândit să mă 
căsătoresc. Când s-a crăpat de ziuă, mi-am înşeuat calul şi 
am călărit două ceasuri peste câmp ca să mă răcoresc; şi, 
fără a-mi da seama, era cât pe ce să-mi omor calul de-atâta 
goană. 

Genestas se opri, se uită la noul său prieten cu un aer 
îngrijorat şi-i spuse: 

— Scuză-mă, Benassis, eu, unul, nu sunt orator, vorbesc şi 
eu cum îmi vine la gură; dac-aş fi într-un salon m-aş jena, 
dar cu domnia-ta, şi la ţară. 

— Spune mai departe, zise medicul. 


— Când m-am întors în odaia mea, l-am găsit acolo pe 
Renard, foarte preocupat. Crezând că am fost ucis într-un 
duel, îşi curăța pistoalele şi se pregătea să caute pricină 
celui care m-ar fi trimis pe lumea cealaltă. O! Dar să vezi ce 
fire avea individul. I-am destăinuit lui Renard dragostea 
mea, arătându-i cuibul cu copii. Şi, fiindcă Renard înţelegea 
graiul lor chinezesc, l-am rugat să mă ajute să mă prezint 
tatălui şi mamei şi să încerce să stabilească o 
corespondenţă cu ludith. Că aşa o chema: ludith. Pe scurt, 
domnule, timp de două săptămâni am fost omul cel mai 
fericit, pentru că în toate serile, evreul şi soţia lui ne 
serveau cina împreună cu ludith. Cunoşti lucrurile astea, n- 
o să abuzez de răbdarea domniei-tale, totuşi, dacă nu eşti 
fumător, nu poţi înţelege plăcerea unui om cumsecade care- 
şi fumează liniştit luleaua cu prietenul său Renard şi cu 
tatăl fetei - şi cu ochii la o prinţesă. Este cât se poate de 
plăcut. Dar am uitat să-ţi spun că Renard era parizian, băiat 
de familie. Tată-său, băcan angrosist, voia să-l facă notar, şi 
ştia el de ce, dar fusese luat în armată, încât trebuise să 
spună rămas-bun penei şi călimării. De altfel, parcă era 
făcut să poarte uniformă; avea un chip ca de fată şi 
cunoştea la perfecţie arta de a incinta lumea cu vorbe. Pe el 
îl iubea Iudith, în vreme ce de mine nici că se sinchisea. În 
timp ce mă extaziam în faţa ei şi eram cu capul în nori 
privind-o, Renard al meu, care, crede-mă, nu degeaba purta 
numele ăsta40, avea planul lui; trădătorul se înţelesese cu 
lata, şi încă atât de bine încât s-au şi căsătorit după datina 
locului, pentru că aprobările nu le putea primi decât după 
prea multă vreme, l-a făgăduit însă fetei că se va cununa cu 
ea după legea franceză, dacă, din întâmplare, căsătoria ar fi 
fost contestată. Fapt este că, în Franţa, doamna Renard a 
devenit din nou domnişoara ludith. Dacă aş fi ştiut, l-aş fi 
ucis pe Renard şi asta fără multă vorbă, fără să-i las vreme 
nici să clipească; dar tatăl, mama, fiica şi subofiţerul meu se 
înţeleseseră între ei de minune. În timp ce eu trăgeam din 


lulea şi-o adoram pe ludith ca pe sfintele taine, Renard al 
meu îşi dădea întâlniri cu dânsa şi-şi vedea de planurile lui. 
Domnia-ta eşti singura persoană căreia i-am vorbit de 
istoria asta, pe care eu o numesc o infamie; m-am întrebat 
adeseori de ce un om care ar muri de ruşine dacă ar lua o 
piesă de aur, fură, fără remuşcări, femeia, fericirea, viaţa 
prietenului său. În sfârşit, hoţomanii mei erau căsătoriţi şi 
fericiţi, în vreme ce eu continuam a sta acolo în toate serile, 
la cină, admirând-o ca un imbecil pe ludith şi răspunzând ca 
un tenor la mutrele pe care le făcea ea ca să-mi arunce praf 
în ochi. Cred că-ţi dai seama că au plătit scump de tot 
viclenia lor. Pe cuvântul meu de om de onoare! Dumnezeu 
veghează mai mult decât ne închipuim noi la cele de pe 
pământ. lată că ruşii tabără peste noi. Începe campania din 
1813. Suntem copleşiţi. Într-o bună dimineaţă, primim 
ordin să ne deplasăm pe câmpia de lângă Lutzen, la o 
anumită oră. Împăratul ştia bine ce face ordonându-ne să 
pornim îndată. Ruşii ne învăluiseră. Colonelul nostru 
zăboveşte luându-şi rămas bun de la o poloneză care locuia 
la o optime de leghe de oraş şi avangarda cazacilor pune 
mâna pe el şi pe detaşamentul lui. Noi abia am avut vreme 
să ne aruncăm pe cai şi să ne desfăşurăm în formaţie în 
afara orăşelului, că am şi avut de dat o luptă călare, în care 
i-am respins pe ruşi, încât, după lăsarea nopţii, am putut s-o 
ştergem. Şarjaserăm timp de trei ceasuri şi tăcuserăm 
adevărate minuni. În vreme ce noi luptam, escortele şi 
materialul plecaseră înainte. Aveam un parc de artilerie şi 
mari provizii de pulbere foarte necesare împăratului, pe 
care trebuia să le salvăm cu orice preţ. Apărarea noastră i-a 
uimit pe ruşi, care au crezut că suntem susținuți de un corp 
de armată. Cu toate astea, curând, datorită iscoadelor lor, 
şi-au dat seama că se înşelaseră şi că nu aveau în faţă decât 
un regiment de cavalerie şi depozitele noastre de 
infanterie. Atunci, domnule, pe înserat, au dezlănţuit un 
atac pe viaţă şi pe moarte - şi atât de fierbinte încât câţiva 
dintre noi au rămas pe câmpul de luptă. Am fost încercuiți. 


Eram cu Renard în prima linie şi-l vedeam luptând şi 
atacând ca un diavol, căci gându-i era la nevastă-sa. 
Datorită lui, am izbutit să ocupăm din nou oraşul, pe care 
bolnavii noştri îl pregătiseră pentru apărare; dar era într-o 
stare de plâns! Noi am intrat cei din urmă, el şi cu mine; un 
detaşament de cazaci ne aline calea şi noi atacăm. Unul 
dintre acei sălbatici era gata să mă străpungă cu sulița, 
Renard îl vede, dă pinteni calului şi se vâră între noi ca să 
abată lovitura; bietul său cal - un animal splendid, pe 
cuvântul meu! 

— Încasează lovitura, dar, căzând, îl răstoarnă şi pe 
Renard, şi pe cazac. Îl ucid pe cazac, îl iau în braţe pe 
Renard şi-l salt pe greabănul calului, de-a curmezişul; ca pe 
un sac de grâu. 

— Adio, domnule căpitan, s-a sfârşit cu mine! Îmi zice 
Renard. 

— Nu, îi răspund; om vedea noi. 

Eram atunci în oraş, descalec şi-l aşez la colţul unei case, 
pe o mână de paie. Avea capul crăpat, creierii în păr, dar 
vorbea. O! Bărbat, nu glumă! 

— Suntem chit, îmi spune. Ţi-am jertfit viaţa mea, ţi-o 
luasem pe ludith. Ai grijă de ea şi de copilul ei, dacă va 
avea. De altfel, căsătoreşte-te cu ea. 

Domnule, în prima clipă, l-am lăsat să zacă acolo ca pe un 
câine; dar, după ce mi-a trecut furia, m-am întors. Murise. 
Cazacii puseseră foc oraşului; atunci mi-am adus aminte de 
iudith; am căutat-o, am săltat-o pe crupă şi, datorită vitezei 
calului meu, mi-am regăsit regimentul, care se retrăsese. 
Cât despre evreu şi familia lui, nici urmă de ei! Pieriseră toţi 
ca nişte şobolani. Numai ludith îl aştepta pe Renard; la 
început nu i-am spus nimic, cred că mă înţelegi. Domnule, 
acestei femei a trebuit să-i port de grijă în tot timpul 
dezastrelor campaniei din 1813, s-o adăpostesc, s-o feresc 
de rele, în sfârşit, s-o îngrijesc, încât cred că nu şi-a dat 
niciodată seama de situaţia noastră. Aveam grijă s-o ţin 
întotdeauna departe, la vreo zece leghe de noi şi înaintea 


noastră, spre hotarul Franţei; a născut un băiat în timp ce 
noi luptam la Hanau; acolo am fost rănit, dar am regăsit-o 
pe ludith la Strasbourg, apoi am apucat către Paris, căci am 
avut nenorocul să cad bolnav în timpul campaniei din 
Franţa. Dacă nu mi se întâmpla ghinionul ăsta, treceam la 
grenadierii de gardă, unde mă avansase împăratul. În 
sfârşit, domnule, m-am văzut nevoit să întreţin o femeie, un 
prunc care nu era al meu şi aveam trei coaste rupte! Îţi dai 
seama că solda mea nu era o avere. Moş Renard, un rechin 
bătrân cu dinţii tociţi, nici nu voia să a uda de noră-sa; pe 
tatăl ludithei parcă-l înghiţise pământul. De durere, ludith 
se stingea pe picioare. Într-o dimineaţă, plângea în timp ce- 
mi schimba pansamentul. 

— Tudith, îi spun, copilul tău se va pierde. 

— Şi eu! Îmi răspunde. 

— Ba nu! Îi spun, mai bine scoatem noi actele care se cer, 
te iau de nevastă şi-l recunosc ca al meu pe copilul lui. 

N-am fost în stare să-mi termin vorba. A! Scumpe 
domnule, merita oricât privirea de muribundă prin care 
Iudith îmi mulțumea; mi-am dat seama că o mai iubeam şi, 
din ziua aceea, pruncul ei mi s-a lipit de suflet. În timp ce 
actele şi părinţii ei erau pe drum, biata femeie a murit. În 
ajunul morţii sale, a mai avut puterea să se îmbrace, să se 
gătească, să îndeplinească toate ceremoniile care se 
cereau, să. Semneze o grămadă de acte; apoi, când copilul 
ei avu un nume şi un tată, s-a culcat din nou, i-am sărutat 
mâinile şi fruntea, apoi şi-a dat sufletul. Aşa a fost la nunta 
mea! Două zile mai târziu, după ce cumpărasem cele câteva 
palme de pământ în care biata fată odihneşte, m-am 
pomenit tatăl unui orfan pe care, în timpul campaniei din 
1815, l-am încredinţat unei doici. De atunci - fără să fi 
împărtăşit cuiva istoria vieţii mele, care nu e prea frumoasă 
la povestit - am purtat de grijă micuţului ca şi când ar fi al 
meu. Bunicu-său e la dracu. S-a ruinat şi bate, cu familia, 
drumurile Persiei şi ale Rusiei. S-ar putea să facă avere, 
fiindcă pare priceput într-ale negoţului cu pietre scumpe. 


Pe copil l-am înscris la colegiu; în vremea din urmă, l-am 
îndemnat să studieze serios matematicile ca să intre la 
Şcoala politehnică şi să-şi facă o viaţă bună; dar drăguţul de 
el s-a îmbolnăvit. E slab de piept. După spusele medicilor 
din Paris, s-ar putea înzdrăveni dacă ar sta la munte şi ar fi 
îngrijit cum trebuie, în permanenţă, de un om cu multă 
bunăvoință. M-am gândit la domnia-ta şi am venit să-ţi 
cunosc ideile şi modul de viaţă. După câte mi-ai spus, n-aş 
îndrăzni să te împovărez cu încă o supărare, deşi acum 
suntem buni prieteni. 

— Maiorule, spuse Benassis după o clipă de tăcere, adu-mi 
copilul Iludithei. Fără îndoială că este voia lui Dumnezeu să 
trec şi prin încercarea asta - şi am s-o îndur. Speranţele 
mele le voi închina Domnului, care şi-a jertfit fiul pe cruce. 
De altfel, în timp ce-mi povesteai, emoţiile care m-au 
cuprins au fost plăcute - ceea ce e de bun augur. 

Genestas strânse cu vioiciune mâinile lui Benassis într-ale 
sale, fără a-şi putea reţine lacrimile care-i umezeau ochii şi i 
se prelingeau pe obrajii arşi de soare. 

— Să păstrăm secrete toate astea, spuse. 

— Da, maiorule. Da' văd că n-ai băut. 

— Nu mi-e sete, răspunse Genestas. Sunt năucit. 

— Spune, când mi-l aduci? 

— Chiar mâine, dacă vrei. L-am lăsat la Grenoble acum 
două zile. 

— Bine! Pleacă mâine dimineaţă şi întoarce-te; te aştept la 
Gropăriţa, unde vom prinzi împreună tuspatru. 

— Ne-am înţeles, spuse Genestas. 

Cei doi prieteni se duseră la culcare, urându-şi unul altuia 
o noapte bună. Ajungând la palierul care despărţea odăile 
lor, Genestas aşeză luminarea pe pervazul ferestrei şi se 
apropie de Benassis. 

— Să mă ia dracu! Spuse cu un entuziasm naiv, dar nu 
vreau să ne despărţim astă-seară fără a-ţi spune că tu, al 
treilea printre creştini, m-ai făcut să înţeleg că există ceva 
acolo, sus! 


Şi arătă cerul. 

Medicul îi răspunse printr-un surâs plin de melancolie şi 
strânse cu multă afecţiune mâna pe care i-o întinse 
Genestas. 

A doua zi, înainte de răsăritul soarelui, maiorul Genestas 
plecă la oraş, şi, pe la amiază, se afla pe şoseaua dintre 
Grenoble şi târg, în dreptul potecii care ducea spre casa 
Gropăriţei. Călătorea într-o trăsură neacoperită, cu patru 
roţi, trasă de un singur cal, vehicul uşor care se întâlneşte 
pe toate drumurile în regiunile de munte. Însoţitorul său 
era un băiat slab şi plăpând care părea de vreo doisprezece 
ani, deşi mergea pe şaisprezece. Înainte de a cobori, 
ofiţerul se uită în toate părţile spre a găsi pe câmp vreun 
ţăran care să se învoiască a se întoarce cu trăsura la 
Benassis, căci poteca, îngustă, nu-i îngăduia s-o mâne până 
la casa Gropăriţei. Din întâmplare, paznicul îi ieşi în drum 
şi-l scoase din încurcătură pe Genestas, care astfel putu, 
împreună cu fiul său adoptiv, să ajungă pe jos la locul de 
întâlnire, urmând potecile de munte. 

— Nu te-ai simţi fericit, Adrien, să te poţi plimba prin 
locurile astea frumoase vreme de un an, să înveţi a vina şi a 
călări în loc să te gălbejeşti cu nasul în cărţi? Poftim, 
priveşte! 

Adrien aruncă peste vale o privire palidă de copil bolnav; 
dar, indiferent faţă de frumuseţile naturii - cum sunt toţi 
tinerii - spuse, în timp ce continua să meargă: 

— Cât de bun eşti, tată. 

Genestas simţi că i se strânge inima de atâta bolnăvicioasă 
nepăsare şi nu-i mai adresă fiului său nici un cuvânt, până 
ajunseră la casa Gropăriţei. 

— Maiorule, ce punctual eşti, strigă Benassis, ridicându-se 
de pe banca de lemn pe care şedea. 

Dar îndată se aşeză din nou şi căzu pe gânduri văzându-l 
pe Adrien; îi privi cu atenţie chipul galben şi obosit, 
admirând frumoasele trăsături curbe care dominau distinsa 
lui fizionomie. Copilul, leit maică-sa, moştenise de la ea 


tenul măsliniu şi ochii negri, frumoşi, melancolic de 
spirituali. Toate trăsăturile frumuseţii evreieşti-poloneze se 
întruneau în capul său pletos, prea mare pentru trupul firav 
pe care era aşezat. 

— Dormi bine, dragul meu? Îl întrebă Benassis. 

— Da, domnule. 

— Arată-mi genunchii, suflecă-ţi pantalonii. 

Roşind, Adrien îşi desfăcu jartierele şi-şi dezveli 
genunchiul, pe care medicul îl palpă cu grijă. 

— Bine. Acum vorbeşte, strigă, strigă tare! 

Adrien strigă. 

— Ajunge! Arată-mi mâinile. 

Tânărul îi întinse mâinile moi şi albe, cu vine albaştrii, ca 
ale femeilor. 

— Ce colegiu ai urmat la Paris? 

— Colegiul Saint-Louis. 

— Provizorul41 vostru obişnuia să-şi citească breviarul 
noaptea? 

— Da, domnule. 

— Va să zică nu adormeai îndată? 

Adrien nu răspunse, încât Genestas îi spuse medicului: 

— Provizorul lui, care e un vrednic preot, m-a povăţuit să-l 
retrag de la şcoală pe acest mic infanterist, pentru motive 
de sănătate. 

— Să ştii, răspunse Benassis, cufundându-şi privirile-i 
luminoase în ochii neliniştiţi ai lui Adrien, că se poate face 
bine. Da, vom face un bărbat din copilul ăsta. 

— Vom trăi împreună ca doi camarazi, băiete! Ne vom 
culca şi ne vom trezi devreme. 

— Pe fiul tău îl voi învăţa să călărească, maiorule. După ce, 
timp de o lună sau două, mă voi strădui să-i vindec stomacul 
printr-un regim lactat, îi voi procura un permis de armă de 
vânătoare, şi-l voi da pe mâna lui Butifer. 

— Amândoi vor merge la vânat capre negre. Lasă-ţi fiul să 
trăiască patru sau cinci luni la tară şi nu-l vei mai 
recunoaşte, maiorule. Butifer va fi fericit! Îl cunosc pe 


individ, te va conduce, prietene, până-n Elveţia, peste Alpi, 
te vei căţăra pe piscuri şi vei creşte în înălţime cu şase 
degete în şase luni; vei avea obrajii rumeni, nervii căliţi şi te 
vei dezvăţa de relele deprinderi din colegiu. Atunci vei 
putea să-ţi continui învăţătura şi vei deveni bărbat. Butifer 
e un tânăr cinstit, putem să-i încredinţăm banii trebuitori 
pentru cheltuielile pe care le vei face călătorind şi vânând; 
răspunderea pe care i-o voi încredința îl va cuminţi şi pe el 
timp de şase luni - ceea ce-i va prinde cât se poate de bine. 

Chipul lui Genestas părea a se lumina din ce în ce, cu 
fiecare vorbă a medicului. 

— Să prânzim. Gropăriţa e nerăbdătoare să te vadă, spuse 
Benassis, lovind uşor cu palma obrazul lui Adrien. 

— Deci, nu-i bolnav de plămâni? Îl întrebă Genestas pe 
medic, luându-l de braţ şi trăgându-l deoparte. 

— Nicidecum. 

— Dar ce are? 

Ei, răspunse Benassis, trece printr-un moment greu, asta-i 
tot. 

Gropăriţa apăru în prag şi Genestas privi cu mirare ţinuta 
ei simplă şi cochetă. Nu mai era ţărăncuţa din ajun, ci o 
pariziană elegantă şi graţioasă, care-i arunca priviri 
împotriva cărora se simţea slab. Ostaşul îşi îndreptă apoi 
ochii spre masa de lemn de nuc - neacoperită, dar atât de 
bine lustruită, încât părea lăcuită - pe care se aflau ouă, 
unt, o plăcintă mare, fragi de munte înmiresmaţi. Peste tot, 
sărmana fată aşezase flori, care arătau că pentru ea era ozi 
de sărbătoare. Văzând acestea, maiorul nu se putu opri să- 
şi dorească pentru sine o casă ca aceea şi o pajişte ca 
aceea; se uită la ţăran că şi privirea lui exprima totodată 
speranţă şi îndoială; apoi îşi îndreptă ochii spre Adrien, de 
care Gropăriţa se ocupa servindu-l cu ouă. 

— Maiorule, întrebă Benassis, ştii ce preţ ai de plătit 
pentru găzduire? Trebuie să-i istoriseşti Gropăriţei mele o 
poveste ostăşească. 


— Mai întâi lăsaţi-l să prânzească în tihnă; dar pe urmă, 
după cafea. 

— Bine, mă învoiesc bucuros, răspunse maiorul; totuşi, îţi 
cer şi eu ceva: să ne povesteşti o întâmplare din viaţa 
dumitale dinainte. 

Dar, domnule, răspunse ea roşind, nu mi s-a întâmplat 
niciodată ceva care ar merita să vă povestesc. 

— Mai doreşti o bucată de plăcintă cu orez, dragă prietene 
întrebă ea văzând că Adrien îşi golise farfuria. 

— Da, domnişoară. 

— Delicioasă, plăcinta, spuse Genestas. 

— Stai, să guşti cafeaua ei cu frişcă! Strigă Benassis. 

— Aş prefera s-o ascult povestind pe drăguţa noastră 
amfitrioană. 

— Nu te pricepi, Genestas, spuse Benassis. 

— Ascultă, copila mea, continuă medicul, adresându-se 
Gropăriţei, căreia îi strânse mâna, ofiţerul pe care-l vezi aici 
lângă tine ascunde o inimă de aur sub o înfăţişare aspră, 
încât poţi vorbi fără sfială. Vorbeşte sau taci, noi nu vrem să 
te necăjim. Sărmană copilă, să ştii că nu sunt pe lume decât 
trei persoane în stare să te asculte şi să te înţeleagă: 
acestea cu care te afli acum. Povesteşte-ne iubirile pe care 
le-ai avut, noi nu-ţi iscodim tainele de-acum ale inimii tale. 

— lată cafeaua pe care ne-a pregătit-o Mariette, răspunse 
ea. După ce veţi fi cu toţii serviţi, bucuros o să vă povestesc 
iubirile mele. 

— Dar nici domnul maior să nu-şi uite făgăduiala, adaogă, 
aruncând către Genestas o privire modestă şi totodată 
agresivă. 

— Sunt incapabil de aşa ceva, domnişoară, răspunse 
respectuos Genestas. 

— La vârsta de şaisprezece ani, începu Gropăriţa, deşi 
slăbuţă, eram nevoită să-mi cerşesc pâinea pe drumurile 
Savoiei. Dormeam la hanul Echelles, într-o iesle plină de fin. 
Hangiul care mă adăpostea era un om de treabă, dar 
nevastă-sa nu mă putea vedea în ochi şi mă ocăra mereu. 


Eu mă necăjeam mult din pricina asta, fiindcă nu eram o 
sărăntoacă din cele rele. 

— Mă rugam lui Dumnezeu în fiece seară şi dimineaţă, nu 
furam, trăiam după cele zece porunci, cerând de-ale gurii 
numai pentru că nu ştiam să fac nimic şi pentru că eram cu 
adevărat bolnavă, cu totul neputincioasă să ţin în mână o 
săpăligă sau să deapăn bumbacul. Într-o zi, hangiul m-a 
gonit din casă din pricina unui câine. Fără părinţi, fără 
prieteni, de când mă ştiam pe lume nu întâlnisem la nimeni 
măcar o privire binevoitoare. Buna doamnă Morin, care mă 
crescuse, murise; fusese foarte iubitoare cu mine, dar de 
mângâierile ei nu-mi aduc aminte: de altfel, sărmana 
bătrână lucra la câmp ca un bărbat, şi, dacă mă răsfăţa, se 
întâmpla şi să mă pocnească cu lingura peste degete când 
înfulecam prea repede din blidul ei. Biata bătrână, nu trece 
o zi să nu mă rog pentru sufletul ei! De-ar da bunul 
Dumnezeu să aibă parte, acolo sus, de o viaţă mai fericită 
decât pe lumea asta, mai ales un pat mai bun de-ar avea; se 
plângea neîncetat de culcuşul în care dormeam amândouă. 
Nici nu vă puteţi închipui, domnilor, cât îţi rănesc sufletul 
înjurăturile, ocările şi privirile care parcă-ţi străpung inima, 
ca un cuţit. Am cunoscut nişte bătrâni săraci, pe care de- 
alde astea nu-i mai impresionau de loc; dar eu, una, nu 
eram făcută să îndur atâta. Un. „nu” m-a. Făcut întotdeauna 
să plâng. În fiece seară mă întorceam acasă tot mai 
amărâtă şi nu mă alinam decât după ce-mi spuneam 
rugăciunile. În sfârşit, în toată grădina lui Dumnezeu, n-am 
aflat suflet lângă care să mi-l pot odihni pe-al meu! Singurul 
meu prieten era albastrul cerului. Întotdeauna, cerul 
albastru m-a făcut să mă simt fericită. După ce vintul gonea 
norii, mă culcam la umbra unei stânci şi priveam. Atunci 
visam că sunt o doamnă din societatea înaltă. Tot privind, mi 
se părea că mă scald în albastrul cerului; trăiam acolo sus, 
cu gândul, nu mai simţeam nici o povară, urcam, urcam şi 
deveneam uşoară de tot. Dar, ca să mă întorc la iubirile 
mele, vă voi spune că hangiului îi fătase căţeaua un căţeluş 


drăguţ ca un prunc, alb, cu lăbuţele pătate cu negru; parcă- 
| văd şi-acuma, drăgălaşul! Micuţul era singura făptură 
care, în vremea aceea, m-a privit cu prietenie; îi puneam 
deoparte bucăţile cele mai bune, mă cunoştea, serile îmi 
sărea înainte, nu se ruşina de sărăcia mea, se gudura pe 
lângă mine, îmi lingea picioarele; cu un cuvânt, avea în 
priviri atâta bunătate, atâta recunoştinţă încât ades 
plângeam văzându-l. 

— Iată singura fiinţă care mă iubeşte! Îmi spuneam. 

Iarna, dormea la picioarele mele. Sufeream atât de mult 
când îl bătea cineva încât îl dresasem să nu mai intre prin 
case ca să fure oase - şi se mulțumea cu pâinea mea. Dacă 
mă vedea tristă, se apropia de mine, mă privea drept în ochi 
şi părea a-mi spune: 

— De ce eşti tristă, sărmană Gropăriţă? 

Când călătorii îmi aruncau vreun ban, îl ridica din praf şi 
mi-l aducea, drăguţul de el. Cu prietenul ăsta, parcă nu mă 
mai simţeam atât de nefericită. Puneam zilnic deoparte 
câteva centime, cu gândul să adun cincizeci de franci şi să-l 
cumpăr de la moş Manseau. Într-o zi, nevastă-sa, văzând 
cât mă iubeşte câinele, găsi cu cale să. Se îndrăgostească 
de el. Câinele însă, trebuie să vă spun, n-o putea suferi. 
Animalele astea ghicesc sufletele! Îşi dau îndată seama cine 
le iubeşte. Aveam o piesă de aur de douăzeci de franci 
cusută în tivul juponului; aşa că i-am spus domnului 
Manseau: 

— Scumpe domnule, mă gândeam să vă ofer economiile 
mele de peste an pentru câinele dumneavoastră; dar, până 
ce soţia dumneavoastră vi-l va cere, deşi nu-l iubeşte, 
vindeţi-mi-l mie pentru douăzeci de franci; poftim banii. 

— Nu, drăguță, îmi răspunse, păstrează-ţi bine banii. 
Ferit-a sfântul să iau eu bani săracilor! Câinele e al tău. 
Dacă nevastă-mea va face scandal, du-te cu Dumnezeu. 

Ce scenă i-a făcut nevastă-sa! Doamne, ai fi zis că i-a luat 
casa foc! Da' nu veţi ghici niciodată ce-a fost în stare să 
născocească! Văzând că pe mine mă iubeşte câinele şi că 


nu-l va putea avea niciodată, l-a otrăvit. Sărmanul meu 
căţeluş a pierit în braţele mele. L-am plâns ca pe copilul 
meu şi i-am săpat o groapă sub un brad. Nici nu ştiţi ce-am 
îngropat acolo! Mi-am spus, aşezându-mă la mormântul lui, 
că voi rămâne în veci singură pe pământ, că nu voi izbuti 
nimic, că voi deveni din nou ce-am fost, fără nimeni pe lume 
şi că nu voi găsi prietenie în nici o privire. Am rămas aşa 
acolo toată noaptea, sub cerul liber, rugându-l pe 
Dumnezeu să se îndure de mine. Când m-am întors pe 
drum, am întâlnit un biet copil de zece ani care nu avea 
mâini. 

— Bunul Dumnezeu mi-a ascultat ruga, mi-am zis. 
Niciodată nu mă rugasem ca în noaptea acea. 

— Voi purta de grijă micuţului, vom cerşi împreună şi îi voi 
fi mamă; unde-s doi, toate izbutesc mai uşor. 

— Poate că voi avea mai mult curaj pentru el decât pentru 
mine! 

La început, micuțul părea mulţumit - ar fi fost de neînțeles 
să nu fie - îi făceam toate pe plac, îi dădeam tot ce aveam 
mai bun, în sfârşit, eram roaba lui, ma tiraniza; cu toate 
astea, îmi ziceam că tot e mai bine decât singură. Aş! De 
îndată ce micul beţiv a aflat că aveam douăzeci de franci 
ascunşi în corsaj, l-a descusut şi mi-a furat piesa mea de 
aur, preţul bietului meu căţeluş! Cu banii aceia voiam să-i 
plătesc nişte liturghii. Un copil fără mâini! Te înfiori când te 
gândeşti. Furtul ăsta m-a dezgustat de viaţă. Va să zică, tot 
ce mi-era drag, pierea în mâinile mele! Într-o zi, văd 
apropiindu-se o splendidă caleaşcă franţuzească, ce urca 
dealul spre Echelles. În ea, o domnişoară frumoasă ca 
sfânta fecioara şi un tânăr care-i semăna. 

— Ce fată drăguță! Îi spunea tânărul, aruncându-mi o 
monedă de argint. 

— Numai dumneavoastră, domnule Benassis, vă puteţi da 
seama cât de fericită m-a făcut complimentul ăsta, singurul 
pe care l-am auzit în viaţa mea; dar domnul acela făcea mai 
bine dacă nu-mi zvârlea banii. Îndată, îmboldită de nu ştiu 


ce anume care mi-a zăpăcit mintea, am luat-o la goană pe 
nişte scurtături de-am ajuns la stâncile de la Echelies cu 
mult înaintea caleştii care urca domol. Am avut prilejul să-l 
văd din nou pe tânărul din caleaşcă; era şi el mirat că mă 
întâlneşte din nou, iar eu eram atât de bucuroasă încât 
inima îmi bătea să-mi spargă pieptul; un fel de instinct mă 
atrăgea spre dânsul. După ce m-a recunoscut, am luat-o iar 
la goană, bănuind că domnişoara şi cu el se vor opri pentru 
a admira cascada de la Couz; când s-au coborât devale, m- 
au găsit încă o dată sub nucii de pe drum: atunci au intrat 
în vorbă cu mine, părând a-mi arăta interes. De când sunt 
pe lume nu auzisem glasuri mai dulci decât ale chipeşului 
tânăr şi al soră-si, căci erau cu siguranţă trate şi soră; 
vreme de un an m-am tot gândit la ei, am tot tras nădejde 
că se vor întoarce. Aş fi dăruit cuiva doi ani din viaţa mea 
numai ca să-l mai văd pe acel călător care mi se păruse atât 
de blând! Iată care-au fost - până în ziua când l-am 
cunoscut pe domnul Benassis - cele mai mari evenimente în 
viaţa mea; căci atunci când stăpâna m-a dat afară pentru că 
mă îmbrăcasem cu scârba ei de rochie de bal, mi s-a făcut 
milă de ea şi am iertat-o; şi, pe onoarea mea de fată cinstită, 
dacă-mi îngăduiţi să vă vorbesc deschis, mă socoteam mult 
mai bună decât dânsa, deşi ea era contesă. 

— Vezi, spuse Genestas după o clipă de tăcere, vezi că 
Dumnezeu totuşi te iubeşte; aici eşti ca un peştişor iu apa. 

La vorbele astea, Gropăriţa se uită la Benassis cu o privire 
plină de recunoştinţă. 

— Aş vrea să fiu bogat! Spuse ofiţerul. 

Exclamaţia fu urmată de o tăcere adâncă. 

— Mi-aţi rămas dator o poveste, spuse în cele din urmă 
Gropăriţa alintându-se. 

— Am să-ţi spun, răspunse Genestas. 

— În ajunul bătăliei de la Friediand, continuă el după o 
pauză, fusesem trimis în misiune la cartierul generalului 
Davout, de unde mă întorceam la bivuacul meu când, la 


cotul unui drum, mă pomenesc drept în faţa împăratului. 
Napoleon mă priveşte: 

— Tu eşti căpitanul Genestas? Mă întrebă. 

— Da, sire. 

— Ai luptat în Egipt? 

— Da, sire. 

— N-o lua pe drumul ăsta, îmi spuse, ia-o la stânga, vei 
ajunge mai de-a dreptul la divizia ta. 

Nu vă puteţi închipui cu ce glas blând mi-a spus împăratul 
aceste cuvinte, el, care avea atâtea alte griji, căci străbătea 
ţara toată în recunoaşterea câmpului de luptă. V-am 
povestit întâmplarea asta ca să vă arăt ce memorie avea şi 
ca să ştiţi că eu eram dintre aceia pe care-i cunoştea. În 
1815 am depus jurământul. Fără greşeala aceea, poate că 
astăzi aş fi colonel; dar niciodată n-am avut intenţia să-i 
trădez pe Burboni; pe-atunci nu mă gândeam decât să apăr 
Franţa. Eram comandant de escadron într-o unitate de 
grenadieri ai gărzii imperiale şi, cu toate că rana mă mai 
durea, am scos şi eu sabia din teacă în bătălia de la 
Waterloo. Când totul s-a sfârşit, l-am însoţit pe Napoleon la 
Paris; apoi, când a ajuns la Rochefort, l-am urmat în ciuda 
ordinului său; mă simţeam fericit să-l veghez ca să nu i se 
întâmple vreo nenorocire pe drum. De aceea, într-o zi, când 
venise să se plimbe pe malul mării, m-a văzut făcând de 
gardă la vece paşi de el. 

— Ei, Genestas, mi-a spus apropiindu-se de mine, va să 
zică n-am murit? 

— Vorba asta mi-a săgetat inima. Dacă l-aţi fi auzit, v-aţi fi 
cutremurat, ca mine, din creştet până-n tălpi. Mi-a arătat 
spre criminalul vas englezesc care bloca portul şi mi-a spus: 

— Când îl văd, regret că nu m-am înecat în sângele gărzii 
mele! 

— Da, adăugă Genestas privind spre medic şi spre 
Gropăriţa, chiar aşa a spus. 

— Mareşalii care v-au împiedicat să şarjaji înşivă, i-am 
spus, şi care v-au aşezat în hodoroaga aceea de trăsură, nu 


vă erau prieteni. 

— Vino cu mine! Îmi strigă el cu vioiciune, lupta încă nu s-a 
sfârşit. 

— Sire, bucuros m-aş alătura vouă; dar acum am în braţe 
un copil fără mamă şi nu sunt liber. 

— Şi aşa, Adrien, pe care-l vedeţi aici, m-a împiedicat să 
ajung la Sfânta-Elena. 

— Poftim, îmi spuse împăratul, nu ţi-am dăruit niciodată 
nimic, tu, nu erai dintre cei care aveau totdeauna o mână 
plină şi alta întinsă; iată tabachera de care m-am servit în 
ultima campanie. Rămâi în Franţa, la urma urmelor e 
nevoie şi aici de ofiţeri viteji. Să nu părăseşti serviciul şi să 
nu mă dai uitării! Tu eşti ultimul egiptean din armata mea 
pe care-l văd în picioare. 

Şi mi-a dăruit o mică tabacheră. 

— Gravează pe ea: „Onoare şi patrie”, mi-a mai spus, asta-i 
istoria ultimelor noastre două campanii. 

Apoi, au apărut şi însoțitorii săi şi am rămas toată 
dimineaţa cu ei. Împăratul se plimba în sus şi în jos pe 
coastă, era tot timpul calm, dar uneori îşi încrunta 
sprâncenele. La amiază, se constată că e imposibil să se 
îmbarce. Englezii ştiau că se află la Rochefort, încât n-avea 
de ales decât între a se preda lor sau a străbate din nou 
Franţa. Uram cu toţii neliniştiţi! Minutele ni se păreau 
ceasuri. Napoleon se afla între Burboni, care l-ar fi 
împuşcat, şi englezi, care nu sunt oameni de onoare, căci nu 
se vor spăla niciodată de ruşinea de care s-au acoperit 
zvârlind pe-o insulă stâncoasă un inamic care le ceruse 
ospitalitate. Îngrijoraţi cum eram, nu mai ştiu care dintre 
oamenii din suita sa îi prezentă pe locotenentul Doret, un 
marinar care tocmai îi propusese să-l treacă în America. În 
adevăr, în port se afla un bric al statului şi un bastiment 
comercial. 

Căpitane, îl întrebă împăratul, ce plan ţi-ai făcut? 

— Sire, îi răspunse omul, vă veţi îmbarca pe vasul 
comercial, iar eu pe bric, sub pavilion alb, cu oameni 


devotați; îl vom aborda pe englez, îl vom incendia, vom sări, 
veţi trece. 

— Plecăm cu voi! Îi strig căpitanului. 

Napoleon ne privi pe toţi şi spuse: 

— Căpitane Doret, păstrează-te pentru Franţa. 

Pentru prima şi ultima oară l-am văzut pe Napoleon 
emoţionat. Apoi ne făcu un semn cu mâna şi plecă. M-am 
depărtat după ce l-am văzut abordând vasul englez. Era 
pierdut, ştia. În port se afla un trădător care, prin semnale, 
îl avertiza pe inamic de prezenţa împăratului. Napoleon a 
încercat deci un ultim mijloc, a făcut ceea ce făcea pe 
câmpul de luptă, a înaintat spre inamic în loc: să-l lase pe el 
să vină la dânsul. Vorbiţi de dureri; nu exista cuvinte în 
stare să descrie deznădejdea celor care l-au iubit. 

— Unde e tabachera lui? Întrebă Gropăriţa. 

— E la Grenoble, într-o cutie, răspunse maiorul. 

Mă voi duce s-o văd, dacă-mi daţi voie. Când mă gândesc 
că aveţi un obiect pe care l-a ţinut în mâinile lui. Avea mâini 
frumoase? 

— Foarte frumoase. 

— E adevărat că a murit? Spuneţi-mi adevărul adevărat. 

— Da, sigur, a murit, copilă dragă. 

— Eram atât de mică în 1815, încât nu i-am putut vedea 
decât pălăria, şi pentru atâta era cât pe ce să fiu strivită la 
Grenoble. 

— Delicioasă e cafeaua cu frişcă, spuse Genestas. 

— Ei, Adrien, ce spui, o să-ţi placă regiunea? Vei mai veni 
s-o vizitezi pe domnişoara? 

Copilul nu răspunse, se vedea cât de colo că se teme s-o 
privească pe Gropăriţa. Benassis îl cerceta mereu pe tânăr, 
părând a-i citi în suflet. 

— Sigur că va veni s-o vadă, spuse Benassis. Dar să ne 
întoarcem la casele noastre, trebuie să încalec şi să fac un 
drum destul de lung. În lipsa mea, Jacquotte va avea grijă 
de toate. 

— Veniţi cu noi, spuse maiorul Gropăriţei. 


— Bucuros, răspunse ea, trebuia oricum să-i înapoiez nişte 
lucruri doamnei Jacquotte. 

Porniră la drum spre locuinţa medicului - şi Gropăriţa, 
care, în tovărăşia celorlalţi, se simţea veselă, îi călăuzi pe 
nişte potecuţe peste locurile cele mai sălbatice din munţi. 

— Domnule ofiţer, spuse ea după o clipă de tăcere, dar nu 
mi-aţi spus nimic despre dumneavoastră, şi aş vrea să-mi 
povestiţi o întâmplare din război. Mi-a plăcut mult ceea ce 
ne-aţi spus despre Napoleon, dar m-a şi întristat. Fiţi 
amabil. 

— Are dreptate, spuse cu blândeţe Benassis, ar trebui să 
ne povesteşti vreo întâmplare interesantă, cât mergem pe 
jos. Hai, spune-ne o istorie vrednică de auzit, cum ar fi 
aceea cu grinda, la Berezina. 

— Am prea puţine amintiri, spuse Genestas. Există oameni 
cărora li se întâmplă tot felul de păţanii; eu, însă, n-am 
izbutit niciodată să devin eroul vreunei istorii. Hai, să vă 
spun totuşi singura întâmplare cu haz pe care-am trăit-o. În 
1805 nu eram decât sublocotenent; eram încadrat în Marea 
Armată şi mă aflam la Austerlitz. Înainte de a cuceri Ulmul, 
a trebuit să dau câteva lupte în care cavaleria a făcut 
minuni. Pe-atunci eram sub comanda lui Murat, care nu ştia 
de glumă. După una dintre primele lupte ale campaniei, am 
ocupat o regiune cu mai multe moşii frumoase. Seara, 
regimentul a cantonat în parcul unui castel arătos locuit de 
o femeie tânără şi distinsă, o contesă; fireşte, poposesc 
acolo şi dau fuga ca să împiedic orice jaf. Intru în salon 
chiar în clipa când subofiţerul meu o ameninţa pe contesă 
luând-o la ochi cu arma şi pretinzându-i brutal ceea ce 
femeia, bineînţeles, nu-i putea acorda, fiindcă era din cale- 
afară de urât! Cu o lovitură de spadă îi dau în lături 
carabina şi glontele nimereşte într-o oglindă; apoi îl 
pocnesc pe subofițer cu latul spadei şi-l culc la pământ. La 
ţipetele contesei şi la auzul împuşcăturii, toată lumea dă 
buzna în salon şi mă ameninţă. 


— Staţi, strigă contesa în limba germană către cei care 
voiau să-mi facă de petrecanie, ofiţerul acesta mi-a salvat 
viaţa! 

Toţi se retrag. Doamna mi-a dăruit batista ei, o batistă 
frumoasă, brodată, pe care-o mai am şi mi-a spus că voi fi 
oricând binevenit la moşia ei şi că, dacă voi avea vreo 
supărare, de orice fel ar fi, voi găsi în ea o soră şi o prietenă 
credincioasă; în sfârşit, câte şi mai câte. Femeia era 
frumoasă ca o mireasă, graţioasă ca o pisicuţă. Am cinat 
împreună. A doua zi, eram îndrăgostit nebuneşte; dar în 
aceeaşi zi trebuia să ocup poziţie la Gunzburg mi se pare, 
şi-am plecat luând cu mine şi batista. 

Începe lupta; eu îmi spuneam: 

— Care-o fi pentru mine? Doamne, dintre toate gloanţele 
care zboară, care-o fi pentru mine? 

Dar nu doream să fiu lovit în coapsă, căci nu m-aş mai fi 
putut duce la castel. Nu făceam pe delicatul, doream o rană 
bună la braţ, ca prinţesa să mă poată pansa şi răsfăţa. Ca 
un scos din minţi mă aruncam împotriva inamicului. N-am 
avut noroc, am scăpat teafăâr, neatins. Adio contesa. A 
trebuit să-mi continui marşul Asta-i tot. 

Într-acestea, ajunseseră la Benassis care încalecă îndată şi 
dispăru. Până să se întoarcă, bucătăreasa, căreia Genestas 
i-l prezentase pe fiu-său, îl luase în primire pe Adrien şi-l 
instalase în vestita odaie a domnului Gravier. Fu foarte 
mirată când stăpânul ei îi ceru să aducă în camera tânărului 
un simplu pat de campanie; şi aceasta pe un ton atât de 
poruncitor încât Jacquotte nu îndrăzni să facă nici cea mai 
mică observaţie. După cină, maiorul luă drumul spre 
Grenoble, fericit de asigurările lui Benassis că băiatul se va 
însănătoşi. 

În primele zile ale lui decembrie, opt luni după ce 
încredinţase medicului copilul său, Genestas fu avansat 
locotenent-colonel într-un regiment cu garnizoana la 
Poitiers. Tocmai se pregătea să-l anunţe pe Benassis că va 


părăsi oraşul când primi de la acesta o scrisoare prin care 
prietenul său îl vestea că Adrien se însănătoşise deplin. 

„Copilul - îi scria acesta - a crescut înalt şi voinic, se simte 
minunat. De când nu l-ai văzut, a învăţat atâtea de la 
Butifer încât trage cu puşca la fel de bine ca şi 
contrabandistul însuşi; de altfel, e zvelt şi sprinten, ţine la 
drum, călăreşte bine. E de nerecunoscut. Băiatul de 
şaisprezece ani, care nu de mult arăta ca de doisprezece, 
pare acum a avea douăzeci. Are privirea îndrăzneață, 
mândră. E un bărbat - şi un bărbat la al cărui viitor trebuie 
să te gândeşti.” 

— Negreşit, chiar mâine o să trec pe la Benassis şi-o să-i 
cer părerea despre profesiunea cea mai potrivită pentru 
acel camarad, îşi spuse Genestas în timp ce se ducea la 
agapa de rămas-bun pe care ofiţerii o dădeau în cinstea lui, 
căci nu avea să mai rămână la Grenoble decât câteva zile. 

Când locotenent-colonelul se întoarse, servitorul său îi 
înmână o scrisoare adusă de un curier care îl aşteptase 
multă vreme pentru răspuns. Deşi năucit de mulţimea 
toasturilor pe care ofiţerii le rostiseră în cinstea lui, 
Genestas recunoscu scrisul fiu-său şi-şi zise că, probabil, 
avea să-l roage să-i împlinească vreo dorinţă tinerească; 
lăsă scrisoarea pe masă, şi nu o citi decât a doua zi, după ce 
aburii şampaniei se risipiseră: „lubitul meu tată. 

— A! Băieţaş, îşi spuse, te pricepi tu să te dai bine pe lângă 
mine, când vrei să oblii ceva! 

Apoi continuă să citească: „Bunul domn Benassis a murit.” 
Genestas scăpă din mână scrisoarea şi abia într-un târziu 
continuă să citească: „Nenorocirea a îndoliat toată regiunea 

şi ne-a surprins cu-atât mai mult cu cât, în ajun, domnul 
Benassis era deplin sănătos şi fără nici un semn de boală. 
Alaltăieri, parcă şi-ar fi presimţit sfârşitul, a trecut în vizită 
pe la toţi pacienţii, chiar pe la cei care locuiau cel mai 
departe; intrase în vorbă cu toţi oamenii pe care-i întâlnise 
în drum, spunându-le: 

— Rămâneţi cu bine, prieteni. 


Apoi s-a întors, ca de obicei, că să cineze cu mine pe la ora 
cinci. Jacquotte spunea că era cam roşu şi vânăt la faţă; 
cum se lăsase ger, ea nui-a pregătit baia de picioare la care 
obişnuia să-l silească atunci când vedea că i se urcă sângele 
la cap. Încât, de două zile încoace, biata fată se vaită, cu 
ochii în lacrimi: 

— Dacă-i făceam baia de picioare, scăpa cu viaţă! 

Domnului Benassis îi era foame, a mâncat bine, şi a fost 
mai vesel ca oricând. Am râs amândoi, cu poftă, deşi nu l- 
am văzut niciodată râzând. După cină, pe la ceasurile şapte, 
un om din Saint-Laurent-du Pont a venit să-l caute pentru 
un caz urgent. Mi-a spus: 

— Trebuie să plec; numai că încă nu mi-am făcut digestia 
şi nu-mi place să călătoresc în starea asta, mai ales pe timp 
rece; e pericol de moarte! 

Cu toate astea, a plecat la drum. Goguelat, poştaşul, a 
adus, pe la ora nouă, o scrisoare pentru domnul Benassis. 
Jacquotte, obosită de spălatul rufelor, s-a dus la culcare, 
lăsându-i scrisoarea şi rugându-mă să pregătesc ceaiul în 
odaia noastră, la focul domnului Benassis, căci eu dorm încă 
alături de el, în pătuţul meu de chingi. Am stins focul în 
salon şi m-am urcat sus, să-mi aştept prietenul. Înainte de a 
pune scrisoarea pe şemineu, m-am uitat, de curiozitate, la 
timbrul şi la scrisul de pe ea. Scrisoarea fusese expediată 
din Paris şi adresa părea a fi fost scrisă de o mână de 
femeie. Îţi spun toate astea din pricina urmărilor pe care 
scrisoarea a avut-o asupra evenimentelor. Pe la ceasul zece, 
aud tropot de cal şi pe domnul Benassis care spunea lui 
Nicole: 

— Crapă pietrele de ger şi nu mă simt bine. 

— Doriţi s-o trezesc din somn pe Jacquotte? Îl întrebă 
Nicole. 

— Nu, nu. 

Şi s-a urcat la etaj. 

— V-am pregătit ceaiul, îi spun. 

— Mulţumesc, Adrien, îmi răspunse, zâmbitor cum îl îl ştii. 


A fost ultimul lui zâmbet. Numai ce-l văd că-şi scoate 
cravata, care parcă-l sufoca. 

— Ce cald e aici! Spuse. 

Apoi s-a trântit într-un jilţ. 

— Aţi primit o scrisoare, îi spun, iat-o. 

Ia scrisoarea, priveşte scrisul şi strigă: 

— A! Dumnezeule, te pomeneşti că-i liberă! 

Apoi şi-a lăsat capul pe spate şi mâinile au început a-i 
tremura; în sfârşit, aşeză o luminare pe masă şi dezlipi 
scrisoarea. Tonul exclamaţiilor sale era atât de 
înspăimântător încât m-am uitat la el în timp ce citea - şi l- 
am văzut roşind şi plângând. Apoi, pe neaşteptate, cade cu 
capul înainte, îl ridic şi văd că avea faţa vânătă. 

— Mor, bolborosi el, făcând un efort îngrozitor să se ridice. 
Să mi se ia sânge, să mi se ia sânge! Strigă apucându-mă de 
mână. Adrien, aruncă în foc scrisoarea asta! 

Şi-mi întinse scrisoarea pe care am zvârlit-o în vatră. Li 
chem pe Jacquotte şi pe Nicole; dar numai Nicole mă 
înţelege; el se urcă şi mă ajută să-l culc pe domnul Benassis 
în pătuţul meu de chingi. Nu mai auzea, bunul nostru 
prieten! În clipa aceea, a deschis ochii, mari, dar n-a mai 
văzut nimic. Nicole, care plecase călare după domnul 
Bordier, chirurgul, a dat sfoară în târg. Atunci, într-o clipă, 
tot târgul a fost în picioare. Domnul Janvier, domnul Dufau, 
toţi cei pe care îi cunoşti au venit primii. Domnul Benassis 
trăgea să moară, nu mai avea vlagă. Domnul Bordier i-a ars 
tălpile picioarelor, dar nu a obţinut nici un semn de viaţă. Îl 
lovise un acces de gută şi, în acelaşi timp, o hemoragie 
cerebrală. Îţi dau toate aceste amănunte pentru că ştiu, 
scumpe tată, cât de mult îl iubeai pe domnul Benassis. Cât 
despre mine, sunt foarte trist şi abătut. Pot să-ţi spun că, în 
afară de tine, nu există om pe care să-l fi iubit mai mult. 
Stând serile de vorbă cu bunul domn Benassis, învăţam mai 
multe decât din toate lecţiile de la colegiu. Când, a doua zi, 
dimineaţa, în târg s-a aflat că a murit, a fost un spectacol de 
nedescris. Curtea, grădina erau pline de lume. Să fi auzit 


plânsete, bocete! În sfârşit, toată lumea lăsase lucrul, 
fiecare povestea ce auzise de la domnul Benassis când 
vorbise cu el pentru ultima oară; unul spunea cât bine îi 
făcuse medicul; mulţimea creştea cu fiecare ceas şi fiecare 
ţinea să-l vadă. Vestea cea tristă s-a lăţit îndată, locuitorii 
cantonului şi chiar cei din regiune au avut, cu toţii, acelaşi 
gând: bărbaţi şi femei, fete şi băieţi au venit la târg pe o 
rază de zece leghe. Când s-a pornit convoiul, sicriul a fost 
purtat în biserică de cei mai bătrâni patru locuitori din 
comună, dar cu multă anevoinţa, pentru că între casa 
domnului Benassis şi biserică se adunaseră aproape cinci 
mii de persoane, care, cele mai multe, îngenuncheaseră ca 
înaintea unei procesiuni. În biserică n-au putut încăpea cu 
toţii. Când a început slujba, s-a făcut, în ciuda plânsetelor, o 
linişte atât de adâncă încât se auzeau, tocmai din capătul 
uliţei mari, clopotele şi cântările. Dar când a trebuit să se 
transporte sicriul de la biserică la cimitirul cel nou, pe care 
domnul Benassis l-a făcut pentru târg - neştiind, bietul om, 
că acela care se va înmormânta acolo primul va fi chiar 
dânsul - toată mulţimea a izbucnit într-un bocet. Domnul 
Janvier spunea rugăciunile plângând, şi toţi care se aflau 
acolo aveau lacrimi în ochi. În sfârşit, a fost doborât în 
mormânt. Seara, mulţimea se împrăştiase şi fiecare plecase 
la casa lui, ducând doliul şi jalea în toată regiunea. A doua zi 
de dimineaţă, Gondrin, Goguelat, Butifer, paznicul şi alte 
câteva persoane s-au pus pe lucru pentru a ridica, pe 
mormântul unde zace domnul Benassis, un fel de piramidă 
de pământ, înaltă de douăzeci de picioare, acoperită cu 
iarbă şi la care lucrează toată lumea. Cam acestea sunt, 
scumpe tată, întâmplările care s-au petrecut la noi în 
ultimele trei zile. Testamentul domnului Benassis a fost 
găsit, deschis, în sertarul mesei sale, de către domnul 
Dufau. Destinația pe care bunul nostru prieten a dat-o 
averii sale a mărit şi mai mult, dacă era posibil, dragostea 
care i se purta şi regretul pentru moartea lui. Acum, 
scumpe tată, aştept să-mi trimiţi, prin Butifer care-ţi aduce 


rândurile astea, un răspuns în care să-mi dictezi ce am de 
făcut. Vei veni să mă cauţi sau trebuie să vin eu la tine, la 

Grenoble? Spune-mi ce doreşti să fac şi fii. Încredinţat de 
deplina mea supunere. 

La revedere, tată, mii de sărutări de la fiul tău iubitor 
Adrien Genestas.” 

— Haide, trebuie să pornim! Strigă ostaşul. 

Ordonă să se pună şaua pe cal şi porni la drum într-o 
dimineaţă de decembrie cu cerul acoperit de un văl 
cenuşiu, cu un vânt prea slab pentru a goni ceţurile printre 
care copacii desfrunziţi şi casele ude nu mai aveau 
înfăţişarea lor obişnuită. 'lăcerea era întunecată - căci 
există şi tăceri strălucitoare. Când vremea e frumoasă, şi 
cel mai mic zgomot e vesel; dar când vremea e sumbră, 
natura nu e tăcută, ci mută. Ceaţa, aninându-se de copaci, 
se condensa în picături care cădeau încet peste frunze, ca 
nişte lacrimi. Orice zgomot murea în atmosferă. Colonelul 
Genestas, cu inima strânsă din pricina gândului morţii şi al 
adâncilor păreri de rău, privea cu simpatie natura atât de 
tristă. Fără voie, compara cerul luminos de primăvară şi 
valea care i se înfăţişase atât de veselă în timpul primei sale 
călătorii cu priveliştile melancolice ale cerului vânăt ca 
plumbul, ale munţilor despuiaţi de podoaba lor verde şi 
care încă nu îmbrăcaseră hlamida albă a zăpezii, ale cărui 
efecte nu sunt lipsite de graţie. Pământul gol e un spectacol 
dureros pentru omul care se apropie de un mormânt; 
pentru el, mormântul acela pare a fi pretutindeni. Brazii 
negri, care din loc în loc împodobeau crestele, adăogau 
imagini îndoliate acelora care întristaseră inima ofițerului; 
de aceea, ori de câte ori cuprindea cu privirea toată 
întinderea văii, nu se putea opri a gândi la nenorocirea care 
se abătuse peste canton şi la golul pe care-l lăsa dispariţia 
unui om. Curând, Genestas ajunse în locul unde, în timpul 
primei sale călătorii, băuse o cană de lapte. Văzând fumul 
colibei unde creşteau copiii de la azil, se gândi mai stăruitor 
la duhul binefăcător al lui Benassis şi voi să intre pentru a-i 


da sărmanei femei o pomană de sufletul răposatului. După 
ce-şi legă calul de un copac, deschise uşa fără a mai bate. 

— Bună ziua, mătuşica, spuse el bătrânei, pe care o găsi la 
gura sobei, înconjurată de copiii ei care stăteau pe vine; îţi 
mai aduci aminte de mine? 

— O! Da cum nu, sigur, domnule. Aţi trecut pe la noi Într-o 
primăvară şi mi-aţi dat doi scuzi. 

— Ţine, mătuşică, pentru dumneata şi pentru copii. 

— Mulţumesc, domnule, mulţumesc. Dumnezeu să vă 
ajute! 

— Nu-mi mulţumi, banii ăştia vin de la bietul moş Benassis. 

Bătrâna îşi înaltă capul şi se uită la Genestas. 

— A! Domnule, cu toate că şi-a cheltuit toată averea 
pentru regiunea noastră şi că suntem cu toţii moştenitorii 
lui, am pierdut cea mai mare avuţie, că fără el nu ştiu cum 
vom mai trăi. 

— Adio, mătuşică; roagă-te pentru dânsul! Spuse Genestas 
lovind uşor pe copii cu cravaşa. 

Apoi, însoţit de tot poşidicul şi de bătrâna, încălecă din nou 
şi plecă. Coborând devale, apucă pe poteca cea largă care 
ducea spre casa Gropăriţei. Ajunse pe înălţimea de unde se 
putea zări casa, dar cu mare nelinişte observă că uşile şi 
obloanele erau închise; atunci se întoarse pe drumul cel 
mare, mărginit de plopi, acum desfrunziţi. Chiar la cotitură, 
îl zări pe bătrânul plugar, îmbrăcat aproape ca de 
sărbătoare şi care mergea încet, singur şi fără unelte. 

— Bună ziua, moş Moreau. 

— A! Bună ziua domnule. Vă recunosc, adăugă unchiaşul 
după o clipă de tăcere. Sunteţi un prieten al răposatului 
nostru domn primar! Vai! Domnule, nu făcea mai bine 
Dumnezeu dacă, în locul lui, mă chema la dânsul pe mine, 
un sărman bolnav de sciatică? Eu nu sunt bun de nimic pe 
lumea asta, pe când dânsul era bucuria tuturor. 

— Nu ştii cumva de ce nu e nimeni acasă la Gropăriţa? 

Bătrânul ridică privirea spre cer. 

— Cât e ceasul, domnule? Că nu se vede soarele, spuse. 


— E ora zece. 

— O, atunci e la liturghie sau la cimitir. Se duce în toate 
zilele; a moştenit o rentă pe viaţă de cinci sute de livre şi 
casa cât va trăi; dar, de când a murit el, e ca nebună. 

— Unde te duci, moşule? 

— La înmormântarea micului Jacques, nepotu-meu. Era 
bolnăvicios şi-a murit ieri dimineaţă. Mi se pare că bunul 
domn Benassis îi purta de grijă. Câţi tineri mor! Adăugă 
Moreau cu un aer jumătate trist, jumătate glumeţ. 

La intrarea în târg, Genestas îşi opri calul zărindu-i pe 
Gondrin şi Goguelat, amândoi înarmaţi cu lopeţi şi cazmale. 

— Camarazi, le strigă, am avut durerea de a-l pierde! 

— Ştim, ştim, domnule ofiţer! Răspunse Goguelat 
morocănos; am aflat, chiar acum am semănat iarbă pe 
mormântul lui. 

— N-ar fi o viaţă frumoasă de povestit? Întrebă Genestas. 

— Da, continuă Goguelat; afară de bătălii, el era Napoleon 
al văii noastre. 

Ajungând la casa parohială, Genestas îi zări în poartă pe 
Butifer şi pe Adrien stând de vorbă cu domnul Janvier, care, 
fără îndoială, se întorcea de la liturghie. Văzându-l pe ofiţer 
gata să descalece, Butifer se repezi să-i ţină calul de 
căpăstru, iar Adrien sări de gâtul tătâne-său, care fu 
emoţionat de gestul acesta; dar ostaşul îşi ascunse 
simţămintele şi-i spuse: 

— lată-te reparat, Adrien! Pentru Dumnezeu, datorită 
sărmanului nostru prieten, te-ai făcut aproape bărbat! N-o 
să-l uit nici pe meşterul Butifer, dascălul tău. 

— A! Domnule colonel, spuse Butifer, luaţi-mă în 
regimentul dumneavoastră! De când a murit domnul 
primar, mi-e teamă de mine. Nu mă povâăţuia el să mă fac 
soldat? Ei, acum vreau să-i îndeplinesc dorinţa. V-a spus 
cine sunt, poate că veţi fi îngăduitor cu mine. 

— S-a făcut, dragul meu, spuse Genestas bătând palma cu 
el. Fii pe pace, îţi voi face rost de un serviciu bun. 

— Dar dumneavoastră, domnule preot? 


— Domnule colonel, sunt la fel de îndurerat ca toată 
populaţia cantonului, numai că îmi dau seama mai bine 
decât alţii cât de ireparabilă este pierderea pe care am 
suferit-o. Omul acela era un înger! Din fericire, a murit fără 
dureri. Dumnezeu a desfăcut cu mână milostivă legăturile 
unei vieţi care-a fost o neîncetată binefacere pentru noi. 

— Dacă nu sunt indiscret, pot să vă rog să mă însoţiţi până 
la cimitir? Aş dori să-i spun un fel de rămas-bun. 

Butifer şi Adrien îi urmară pe Genestas şi pe preot, care 
mergeau vorbind la câţiva paşi mai înainte, Când 
locotenent-colonelul ieşi din orăşel, îndreptându-se spre 
micul lac, zări pe coasta muntelui un loc mare, stâncos, 
înconjurat de ziduri. 

— Iată cimitirul, îi spuse preotul. Cu trei luni înainte de a fi 
adus aici, el, cel dintâi, a fost nemulţumit de 
inconvenientele care rezultă de pe urma vecinătăţii 
cimitirelor şi a bisericilor; şi, pentru a respecta legea care 
cere mutarea lor la oarecare distanţă de locuinţe, a donat el 
însuşi acest teren comunei. Astăzi vom înmormânta un 
sărman copil: inaugurăm astfel cimitirul prin îngropăciunea 
nevinovâăţiei şi a virtuţii. Să fie moartea o răsplată? Vrea 
Dumnezeu să ne dea o lecţie chemând la el două fiinţe 
desăvârşite? Ne ducem oare spre el numai când suntem 
greu încercaţi: fie la o vârstă fragedă, de suferinţă fizică, fie 
la o vârstă mai înaintată, de suferinţa morală? A! lată 
monumentul rustic pe care i l-am înălţat. 

Genestas zări o piramidă de pământ, înaltă de vreo 
douăzeci de picioare, încă goală, dar ale cărei margini 
începuseră a se acoperi cu iarbă sub mâinile pricepute ale 
câtorva locuitori. Gropăriţa izbucnise în lacrimi, cu capul în 
mâini, aşezată pe pietrele în care se fixase o imensă cruce 
de brad necojit. Ofiţerul citi următoarele cuvinte săpate în 
lemn cu litere mari: 

D. O. M.42 

AICI ODIHNEŞTE BUNUL DOMN BENASSIS PĂRINTELE 
NOSTRU AL TUTUROR. 


RUGAŢI-VĂ PENTRU EL! 

— Dumneavoastră, domnule, întrebă Genestas, aţi? 

— Nu, răspunse preotul; noi am adus cuvântul care s-a 
repetat din creierii munţilor şi până la Grenoble. 

După ce o clipă rămase tăcut, şi se apropie de Gropaăriţa, 
care nu-l auzi, Genestas spuse preotului: 

— De îndată ce mă voi pensiona, voi veni să-mi trăiesc 
ultimele zile printre dumneavoastră. 

Octombrie 1832 - iulie 1833 


SFÂRŞIT 


1 Scrisoarea din 23 sept. 1832 către mama sa, în 
Correspondance, Paris, Garnier, 1962, tome II, p.132. 

2 Scrisoarea din 2 sept. 1833, ibidem, p.355. 

3 Albert Beguin, Balzac visionnaire, Geneve, Skira, 1946, 
p. 148. 

4 Scrisoarea din 23 sept. 1832 către Zulma Carraud, în H. 
De Balzac, Correspondance, Paris, Garnier, 1962, tome II, 
p.129. 

5 Scrisoarea din 5 oct. 1833 către Zulma Carraud, ibidem, 
p.382. 

6 Funerailles de Balzac, în Avant l'exil, Paris, Librairie de 
l'Edition Nationale, 1894, p.507. 

7 Vestită mănăstire întemeiată în secolul XI, într-o vale a 
Alpilor francezi, nu departe de masivul cu acelaşi nume. 

8 Mare vasal al regelui. 

9 Adept al lui Piron, filosof sceptic din antichitate. 

10 Prozator francez, autor de romane facile. 

11 Regiune agricolă cuprinsă între Sena şi Marna. 

12 Fără ghimpi (lat.). 

13 Veche provincie franceză. 

14 Pe vremea aceea medicii purtau uniformă. 


15 Pentru încălzirea patului. 

16 E vorba de unul dintre acei preoţi care, în timpul 
Revoluţiei franceze (1790), jurase pe constituţia civilă şi 
revoluţionară a clerului. 

17 Era pe vremea când unele slujbe la stat se cumpărau 
cu bani. 

18 Girandolă - sfeşnic cu mai multe braţe. 

19 Regiune vestită pentru bogăţia podgoriilor ei. 

20 E vorba de regimul revoluţionar burghez care a domnit 
în Franţa în anii 1793-1794. 

21 Membri ai unor secte religioase. 

22 Epoleţi de lână purtau numai gradele inferioare. 

23 Locuitorii din această provincie a Franţei au reputaţia 
de oameni descurcăreţi. 

24 Veteran al campaniei din Egipt. 

25 Napoleon. 

26 Denumire dată armatei lui Napoleon în timpul 
campaniei împotriva Rusiei. 

27 În germană: Piei din ochii mei sau te omor! 

28 Mică regiune la est de Paris. 

29 Reşedinţa regilor Franţei, la Paris 

30 Cântec burlesc din secolul al XVIII-lea, foarte popular 
în Franţa. 

31 Binecuvântează, rugăciune latină care se rosteşte 
înainte de a începe masa. 

32 Corect: necromant - persoană care se ocupă cu 
invocarea morţilor, pentru a afla viitorul. 

33 Crucea de război. 

34 Adică a drapelelor. 

35 Membri ai unei congregaţii de preoţi mireni, care 
conduc numeroase şcoli. 

36 Care stabilise relaţiile dintre Biserică şi Stat (1801). 

37 Nume dat şcolii filosofice a stoicilor greci, al cărei 
întemeietor, Zenon din Citium (sec. IV î.e.n.), îşi ţinea 
lecţiile sub unul dintre porticele Atenei. 

38 Fondatorul mănăstirii Grande-Chartreuse. 


39 Fugi, ascunde-te, taci. 

40 În franceză renard înseamnă vulpe. 

41 Provizor - director de studii al unui liceu. 

42 Prescurtarea cuvintelor latineşti Deo optimo maximo 
(Dumnezeului celui mare şi prea milostiv).