Jules Verne — Drumul Frantei

JULES VERNE 
DRUMUL FRANŢEI 


Mă numesc Natalis Delpierre. Sînt născut în 1761, la 
Grattepanche, un sat din Picardia. Tatăl meu era agricultor şi 
lucra pe moşia marchizului d'Estrelle. Mama îl ajuta pe cit îi sta 
în putinţa şi tot astfel eu şi surorile mele. Tata nu poseda nimic. 
în afară de faptul că era agricultor, tata mai cînta şi la strană în 
biserică. Avea o voce puternică şi se auzea din cimitirul situat în 
preajma bisericii. Ar fi putut deci să fie preot, sau cum se spune 
prin partea locului un om muiat în cerneală. Singurul lucru pe 
care l-am moştenit de la el, e vocea lui. 

Tata şi mama au muncit din greu. Au murit în acelaşi an în 
'79. Să le fie ţărina uşoară. Din cele două surori ale mele, cea 
mai mare Firmininia, pe vremea cînd s-au petrecut cele ce voi 
istorisi aici, avea patruzeci şi cinci de ani, mijlocia, Irma, 
patruzeci şi eu treizeci şi unu. Cînd au murit părinţii noştri, 
Firminia era măritată cu un bărbat din Escarbotin, Benoni 
Fanthomme, simplu lăcătuş care n-a putut să aibă niciodată 
atelierul lui propriu, deşi era un muncitor foarte priceput. Cit 
despre copii au avut trei în 8l şi peste cîţiva ani mai tîrziu au 
dobîndit şi un al patrulea. Sora mea Irma nu se măritase şi era 
fată bătriînă. Nu puteam să mă bizui aşadar pe ea nici pe sora 
mea cealaltă ca să-mi fac un rost în lume. Mi l-am croit singur, 
astfel că la bătrîneţe am putut să vin în ajutorul familiei mele. 

Tatăl meu a murit cel dintii şi după şase luni mama. 
Lucrul acesta m-a îndurerat mult. Dar aşa e soarta trebuie să 
pierzi pe cei care îţi sînt dragi, după cum trebuie să pierzi pe cei 
care îţi sînt indiferenți. Cu toate astea trebuie să ne silim să ştim 
din acei care sînt iubiţi, cînd ne va veni şi nouă rîndul să părăsim 
lumea aceasta. 

Moştenirea părintească, după ce au fost achitate toate 
datoriile, nu s-a ridicat la mai mult de o sută cincizeci de livre, 
economiile a şaizeci de ani de muncă ! Banii aceştia s-au 
împărţit între mine şi surorile mele, ceea ce înseamnă că nu ne- 
am ales aproape cu nimic. 

Mă găseam deci la optsprezece ani cu vreo douăzeci de 
livre în buzunar Dar eram vînjos şi obişnuit cu muncile grele. Și 
apoi aveam o voce frumoasă. Totuşi nu ştiam nici să scriu, nici 
să citesc. N-am învăţat decît mai tîrziu după cum veţi vedea. ŞI 
cînd te apuci să înveţi carte tîrziu întîmpini multe greutăţi. Felul 


de a-ţi exprima ideile se resimte veşnic, ceea ce se va constata 
şi în povestirea de faţă. 

Ce eram să mă fac ? Să continui meseria tatălui meu ? Să 
muncesc din răsputeri pentru alţii ca la urmă sa nu mă aleg cu 
nimici Tristă, perspectivă care nu era făcută ca să mă 
ispitească. O împrejurare mi-a hotărît însă deodată soarta. 

Un văr al marchizului d'Estrelle, contele de Linois, sosi 
într-o bună zi la Grattepanche. Contele acesta era căpitan în 
regimentul la Fere şi obținuse un concediu de două luni pe care 
venise să-l petreacă la vărul lui. Se organizară imediat vinători 
de vulpi şi porci mistreți, în afară de serbările la care participară 
multe femei frumoase, fără să mai pun la socoteală nevasta 
marchizului care aproape că le întrecea pe toate. 

În împrejurarea asta nu ţineam seama însă decît de 
căpitanul de Linois. Era un ofiţer cu apucături distinse şi foarte 
binevoitor. Numai văzîndu-1, îmi venise gustul să mă fac militar. 
Nu era oare cea mai nimerită carieră atunci cînd trebuie să 
trăieşti de pe urma braţelor şi mai ales cînd eşti şi robust ? De 
altfel cînd nu-ţi lipseşte curajul şi ai şi puţin noroc, nu se poate 
să nu izbuteşti în cariera armelor înainte de '89, multă lume şi-a 
închipuit că nu simplu soldat, fiu de tirgoveţ, sau de ţăran, nu 
putea nicîcînd să devină ofiţer. E o greşeală. Mai întii dacă eşti 
hotărît şi ai şi purtări bune, poţi să ajungi foarte uşor subofițer. 
Pe urmă, după ce ai stat în gradul acesta zece ani în timp de 
pace sau cinci în timp de război, poţi să fii înaintat lesne 
sublocotenent şi în sfîrşit, căpitan... De aici încolo nu mai poţi 
înainta însă... La urma urmei, gradul de căpitan nu e deloc de 
disprețuit. 

Contele de Linois observase adesea în timpul vînătorii că 
eram un om viînjos şi foarte sprinten. Fireşte că nu eram 
înzestrat cu o prevedere şi o Inteligență neobişnuită, totuşi, nu 
eram de disprețuit. 

— Îmi pari un tînăr bine înzestrat, îmi zise într-o zi contele de 
Linois. 


— Şi voinic ? 

— Da, domnule conte. 
— Cred. 

— Foarte bine. 1 


Asta a fost tot ce am vorbit cu el în ziua aceea. Cu toate 
astea, am mai vorbit cu el după cum se va vedea mai tirziu. 


Pe vremea aceea exista în armată un obicei foarte ciudat. Se 
ştie cum se recrutau soldaţii. în fiecare ant cîţiva militari veneau 
să cerceteze ţinutul. Îţi dădeau să bei mai mult ca de obicei. 

Semnai o hirtie cînd ştiai să scrii şi în cazul că nu ştiai 
carte, făceai o cruce ceea ce echivala cu o iscălitură, primeai o 
sută de livre care erau băute mai înainte chiar de a le fi încasat, 
îţi strîngeai lucrurile şi erai primit în armată. 

Or, felul acesta de a proceda, nu mi-ar fi convenit 
niciodată, dacă aveam poftă să mă fac militar, nu voiam să mă 
vînd. Îmi place să cred că voi fi înţeles de toţi aceia care posedă 
simţul demnităţii şi respectul faţă de persoana lor. 

Ei bine, în timpurile acelea, cînd un ofiţer; obținea un 
concediu, trebuia, conform regulamentului, să aducă la 
întoarcere, unul sau doi recruți. La rîndul lor, subofiţerii aveau şi 
ei aceeaşi îndatorire. Preţul angajamentului varia atunci între 
douăzeci şi douăzeci şi cinci livre. 

Ştiam toate acestea şi îmi făurisem un plan. De aceea, de 
îndată ce contele de Linois îşi terminase concediul, mi-am făcut 
curaj şi m-am prezentat lui, rugîndu-l să mă ia ca recrut. 

— Tu ? întrebă el. 

—Eu, domnule conte. 

— Cîţi ani ai ? | *H"""?f 

— Optsprezece ani. 

— Şi vrei să fii soldat ? 

— Dacă mă primiţi şi vă face plăcere. 

— Aici nu e vorba daeâ îmi face mie plăcere, ci dacă îţi face ţie. 
— Da, îmi face. 

— Pentru douăzeci de livre ? 

— Nu. Vreau să-mi slujesc ţara. Şi fiindcă mi-ar fi ruşine să mă 
vînd, n-o să primesc cele douăzeci de livre. 

— Cum te numeşti ? 

— Natalis Delpierre. 

— Ei bine, Natalis, te primesc. 

— Mă simt încîntat, domnule căpitan. 

— Şi dacă o să fii ascultător, o să ajungi departe. 

— Voi fi veşnic la ordinele d-voastră. 

— Te previn că am să pregătesc regimentul şi am să mă îmbrac. 
Îţi place marea ? 

— Da. 


— Bine ! O să trecem marea. Ştii că America se luptă în prezent 
cu englezii pe care vrea să-i alunge de pe teritoriul ei. 

— Ce este America ? 

într-adevăr, nu auzisem niciodată vorbindu-se despre America. 
— E o ţară îndrăcită, răspunse căpitanul de Linois, o ţară care se 
luptă ca să-şi cucerească ne-atirnarea ! Acolo de vreo doi ani a 
devenit celebru marchizul de Lafayette. Or, anul trecut, regele 
Ludovic al XVI-lea a făgăduit sprijinul soldaţilor iui ca să vină în 
ajutor americanilor. Contele de Rocheambeau o să plece într- 
acolo cu amiralul de Grasse şi cu şase mii de oamenii. Am făurit 
şi eu planul să mă duc cu el pe noul continent şi, dacă vrei să 
mă însoţeşti, vom merge să scăpăm America. 

—Să mergem. De ce să nu mergem ? 

— lată cum fără să ştiu aproape nimic m-am înrolat în corpul 
expediționar al contelui de Rochambeau şi am debarcat la New- 
Port în 1780. 

Acolo, timp de trei ani, am stat departe de Franţa. Am 
văzut pe generalul Washington, un uriaş de doi metri şi ceva, cu 
nişte picioare şi nişte miini nespus de mari, cu o tunica albastră 
şi o cocardă neagră. Am văzut pe marinarul Paul Jones pe bordul 
vaporului său nBonhomme Richard". Am văzut pe generalul 
Anthony Wayne poreclit „Turbatul'. M-am bătut in mai multe 
rînduri, nu fără să mă fi închinat înainte de a trage primul 
glonte. Am luat parte la bătălia de la Yorktown în Virginia, unde 
după o luptă memorabilă, lordul, Corwallis, s-a dus la 
Washington. M-am înapoiat în Franţa la "33. Am scăpat fără să 
fiu rănit, simplu soldat, ca înainte de plecare. Ce vreţi, dacă nu 
ştiam carte. 

Contele de Linois se înapoiase cu noi. Voia să mă înroleze 
în regimentul la Fere în care urma sâ intre iarăşi. Pe mine insă 
mă bătea gindul să intru la cavalerie. îmi plăceau caii din 
instinct şi pînă să ajung, ofiţer îmi trebuiau grade, grade, şi 
iarăşi grade. 

Ştiu că este ispititoare uniforma de infanterie cu toate 
podeabele ei variate. Dar ce vreţi, calul e cal şi, după o.matură 
chibzuinţă, mi-am găsit o adevărată vocaţie pentru arma 
cavaleriei. Aşadar, i-am mulţumit contelui de Linois, care m-a 
recomandat prietenului său, colonelul de Lostanges şi m-am 
înrolat în regimentul Royal - Picardie. 


Îmi place regimentul acesta frumos şi rog să fiu iertat 
dacă vorbesc de el cu o înduioşare ridicolă, poate. Aici mi-am 
făcut aproape întreaga mea carieră, stimat de şefii mei, a căror 
protecţie nu mi-a lipsit niciodată şi care au fost într-adevăr 
foarte buni cu mine. 

De altfel peste cîţiva ani mai tirziu, în '92 regimentul la 
Fere a avut o purtare atit de ciudată în raporturile lui cu 
generalul austriac Beaulieu, încît nu pot să regret că am părăsit 
regimentul, aşa că nu voi mai vorbi de el. 

M-am întors deci în regimentul Royal-Picardie. Nici nu-şi 
poate închipui cineva un regiment mai frumos. Devenise familia 
mea. L-am rămas credincios pînă în clipa în care a fost 
desfiinţat. Mă simţeam în largul meu aici. Fredonam toate 
semnalele, căci am avut întotdeauna prostul obicei de a fluiera. 
Noroc că mi se ierta obiceiul acesta. 

Timp de opt ani n-am făcut decit să plec din garnizoană în 
garnizoană şi fără a avea ocazia de a da piept cu inamicul. În 
sfîrşit, viaţa aceasta nu este lipsită de farmec, cînd ştii să te 
împaci cu ea. Şi apoi era ceva să vezi ţinuturi noi, mai ales cînd 
nu prea ai călătorit, cum era cazul meu. După America am avut 
ocazia să vizitez ţinuturi noi în Franţa, nădăjduind să văd în 
curînd alte ţări ale Europei. în 85 eram la Sarrelouis, în 88 la 
Angers, în 91 am fost cu colonelul Serre de Gras în Britania, la 
Josselin, la Pontivy, la Ploermel, la Nantes, în 92 am fost la 
Charleville cu colonelul de Wardner, cu colonelul de Lostende şi 
cu colonelul La Hoque, iar în 93 am fost cu colonelul Le Comte. 

Dar am uitat să vă spun că ia 1 ianuarie 92 se votase o 
lege care schimbase cu totul alcătuirea armatei. Regimentul 
Royal-Picardie a fost clasat al 20-lea de cavalerie. Organizaţia 
aceasta a dăinuit pînă în 1803. Totuşi, regimentul nu şi-a pierdut 
vechea denumire sub care era cunoscut de altfel în toată lumea. 

În timpul colonelului Serre de Gras, am fost înaintat la 
gradul de brigadier, spre mărea mea satisfacţie, iar în timpul 
colonelului de Wardner, am fost înaintat sergent major, ceea ce 
mi-a pricinuit şi mai multă plăcere încă. Împlinisem atunci trei- 
sprezece ani de serviciu, făcusem o singură campanie din care 
am scăpat nerănit. În privinţa înaintării n-aveam de ce să mă 
pling. Nu puteam să dobiîndesc un grad mai mare, de vreme ce, 
o repet, nu ştiam nici să scriu, nici să citesc. În schimb fredonam 


tot felul de arii, ceea ce poate nu prea era convenabil pentru un 
subofiter. 

Sergentul major Natalis Delpierre ! Nu aveam parfe 
dreptul să mă fălesc cu acest grad ? De aceea aveam o 
recunoştinţă nemărginită faţă de colonelul Wardner, cu toată 
asprimea lui. În ziua în care am fost înaintat sergent major, am 
făcut un chef straşnic cu camarazii mei şi mi-am cusut pe 
mânecă două galoane mari de aur. 

Eram în garnizoană la Charleviile, cînd am, cerut şi am 
obţinut un concediu de două luni. Tocmai povestea acestui 
concediu vreau s-o istorisesc aici şi iată de ce. 

De cînd sînt în retragere, am povestit în dese rînduri 
campaniile la care am luat parte, în timpul şezătorilor din satul 
Grattepanche. Prietenii nu m-au înţeles aproape de loc sau 
deandoaselea. Cînd unul spunea că am fost la dreapta, cînd eu 
de fapt eu am fost la stânga şi vice-versa. Şi atunci se iscau 
certuri care nu se mai sfirşeau, între două pahare, de cidru sau 
două ceşti de cafea. In special unde auditorii mei nu se 
înțelegeau era în privinţa concediului meu în Germania. Or, de 
vreme ce am învăţat carte, socotesc că ar fi foarte nimerit să 
scriu eu însumi povestea acestui concediu. M-am pus aşadar pe 
lucru, deşi am împlinit acum şaptezeci de ani. Dar am o 
memorie bună şi amintirile mi-au rămas întipărite încă vii în 
minte. Povestirea aceasta este dedicată deci prietenilor mei din 
Grattepanche, familiilor Ternisien,  Bettembos,  lrondart, 
Pointefer, Quennehen şi altora, aşa că nădăjduiesc că nimeni nu 
se va mai certa pentru mine. 

Am obţinut aşadar concediul meu la 7 iunie 1792. E drept, 
că pe vremea aceea, circulau diferite zvonuri, foarte vagi cu 
privire la un război cu Germania. Se spunea că Europa, deşi 
lucrul acesta n-o privea la fel vedea cu ochi răi ceea ce se 
petrecea în Franţa. Regele se afla mereu la Tuieleries cu toate 
că poporul se manifestase aproape pe faţă pentru republică. 

De aceea, dintr-un motiv de prevedere, n-am îndrăznit să 
spun datorită cărui motiv, ceream un concediu. Într-adevăr 
aveam treabă în Germania şi chiar în Prusia. Or, într-un caz de 
război, aş fi fost împiedicat să mă aflu la postul meu. Ce vreţi ? 
Nu poţi face două lucruri dintr-odată. 


De altfel, deşi concediul meu fusese aprobat pe două luni, 
eram hotărît să-l prescurtez la nevoie. Totuşi speram că 
lucrurile se vor orîndui. 

Acum, ca să sfirşesc în ceea ce mă priveşte şi tot astfel în 
ceea ce concerne bravul meu regiment, iată în cîteva cuvinte 
cele ce am să vă povestesc. 

Mai întii, se va vedea în ce împrejurări am învăţat sâ 
citesc, apoi, să scriu ceea ce trebuia să-mi permită să devin 
ofiţer, general, mareşal, conte, duce, principe, tot aşa cum au 
ajuns la Ney, nu Davout sau un Murat, în timpul războaielor im- 
periului. La drept vorbind însă, n-am reuşit să trec peste gradul 
de căpitan, ceea ce e şi aşa destul de frumos pentru un fiu de 
ţăran, ţăran el însuşi. 

Cît despre regimentul Royal-Picardie, îmi vor. trebui doar 
cîteva rînduri ca sa sfirşesc cu el. 

După cum am spus, regimentul era comandat în 93 de 
colonelul Le Comte. Tot în anul acela, în urma decretului de la 
21, februarie, regimentul a devenit semi-brigadă luînd parte la 
campaniile armatei de la Nord şi ale trupelor din Sambre-et- 
Meuse pînă în 1797. Totodată semi-brigada aceasta s-a distins 
în luptele de la Lincelles şi Contray unde am fost înaintat 
locotenent. Apoi, semi-brigada mea după ce a stat la PaVis de la 
'97 pînă la 1800, a luat parte cu armata din ltalia unde s-a 
ilustrat în luptele de la Marengo. Acolo a capturat şase 
batalioane de grenadieri austriaci şi a pus pe goană un regiment 
maghiar. În lupta aceasta am fost rănit de un glonte în şold, 
lucru de care nu m-am plins, fiindcă datorită acestei răni am 
fost înaintat căpitan. 

Regimentul Royale-Picardie find desfiinţat. în 1803, am 
intrat într-un regiment de dragoni, luînd parte la toate 
războaiele imperiului, iar în 1815 am fost pus în retragere. 

Acum, cînd voi vorbi de mine, mă voi mulţumi doar să 
povestesc ceea ce am văzut sau am făcut în timpul concediului 
meu în Germania. Dar să nu se uite că nu sînt cult, aşa că nu am 
darul să povestesc frumos lucrurile. De altminteri tot ce voi 
spune aici nu sînt decit impresii pe care nu le voi discuta. Şi apoi 
dacă în povestirea aceasta simplă îmi vor scăpa cîteva expresii 
simple şi nemeşteşugite, yă rog să le scuzaţi: nu pot scrie altfel. 
Nu mă voi avinta în digresiuni inutile deşi voi spune totul. Şi 
acum cînd vă cer permisiunea de a mă exprima fără rezervă, 


nădăjduiesc că-mi veţi răspunde : „Aveţi toată libertatea, 
domnule". 


Pe vremuri, după cum am aflat mai pe urmă în cărţile de 
istorie, Germania era împărţită încă în zece cercuri; mai tîrziu, 
noi remanieri au făurit confederaţia Rinului, pe la 1806, sub 
protectoratul lui Napoleon, apoi confederaţia germanică în 1815. 
Unul din aceste cercuri, cuprinzind electoratele din Saxa şi 
Brandenburg, purta pe atunci numele de cercul Saxei de Sus. 
Electoratul de Brandenburg trebuia să devină mai tîrziu una din 
provinciile Prusiei şi să se împartă în două districte, districtul 
Brandeburg şi districtul Postdam. 

Am spus aceasta pentru ca să se ştie unde se află orăşelul 
Belzingen, situat în districtul Postdam, în partea de sud-vest, la 
cîteva leghe de frontieră. 

La graniţa aceasta am ajuns la 16 iunie, după ce am 
străbătut cele o sută cincizeci de leghe ce o despart de Franţa. 
Dacă am pus nouă zile ca să fac drumul acesta, era din pricina 
mijloacelor de comunicaţie foarte reduse. Am mers mai mult pe 
jos decît cu căruţa şi aceasta fiindcă la drept vorbind, nu prea 
avearii bani în pungă. Nu posedam decit slabele economii ale 
soldei şi voiam să cheltuiesc cît mai puţine parale. Din fericire în 
timpul şederii mele în garnizoana de la frontieră, am putut 
reţine cîteva cuvinte germane, astfel că am putut să mă înţeleg 
cu locuitorii. Totuşi, mi-ar fi fost greu să-mi ascund 
naționalitatea aşa că nu prea eram privit cu ochi buni. Fireşte că 
m-am ferit să spun că sînt sergentul major Natalis Delpierre. 
Cred că înţelepciunea mea va fi apreciată în împrejurarea 
aceasta, de vreme ce războiul putea izbucni dintr-un moment 
într-altul 

La graniţa districtului ani avut o surpriză plăcută. 

Mergeam pe jos îndreptîndu-mă spre un han ca să iau 
masa, hanul de la Ecktvende, adică hanul de la cotitură. 
Noaptea fusese foarte răcoroasă, în schimb acum vremea se 


încălzise. Soarele uscase roua de pe cîmp şi păsările ciripeau 
voioase pe fagii, stejarii, ulmii şi plopii care brăzdau cîmpia. Cu 
toate acestea cîmpia era în mare parte stearpă, lucru explicabil 
din pricina climei aspre. 

La poarta hanului, aştepta o trâsurică la care era înhămat 
un căluţ slab, exact în stare să facă două leghe pe oră, 
bineînţeles dacă nu avea de urcat un deal, în faţa trăsuricii se 
află o femeie înaltă bine făcută, cu o bluză scrobită şi o fustă 
vărgată, purtînd pe cap o pălărie de paie împodobită cu funde 
galbene. Toaleta acestei femei era foarte curată şi se vedea cit 
de colo că făcea parte din îmbrăcămintea ei de zile mari. 

Şi într-adevăr era o zi mare pentru ea. Femeia se uită lung 
la mine şi eu priveam cum mă examina. 

Deodată ea deschise braţele şi pînă să-mi vin în fire, se repezi la 
mine exclamînd: 

— Natalis ! 

— Irma! 

Era chiar sora mea. Mă recunoscuse. Într-adevăr, femeile 
au ochii mai ageri decit noi şi inima mai simțitoare. Ori cine îşi 
poate închipui bucuria pe care am simtit-o văzînd pe sora mea, 
mai cu seamă că se împliniseră treisprezece ani de cînd trăiam 
departe unul de altul. 

Sora mea nu se schimbase aproape deloc şi-mi amintea 
pe mama, cu ochii ei mari şi vioi şi cu patul ei negru care 
începea să încărunţească pe la timple. 

Am sărutat-o prelung pe gură şi pe obrajii ei piîrliţi de 
soare şi vă rog să mă credeţi că şi ea m-a strîns la piept şi m-a 
sărutat cu aceeaşi căldură cu care am sărutat-o. 

Ca s-o pot vedea am cerut acest concediu de la regiment. Eram 
îngrijorat mai ales că Irma era departe de Franţa, şi aceasta 
tocmai într-o vreme cînd războiul bătea la uşă. O franceză în 
mijlocul germanilor, dacă războiul ar fi fost declarat, iată o si- 
tuaţie care ar fi putut pricinui o sumedenie de încurcături 
neplăcute. Intr-un asemenea caz e mai bine să fii în ţara ta. ŞI 
dacă sora mea îmi va primi propunerea, a voi lua cu mine. 
Pentru aceasta însa, ea va trebui să părăsească pe stâpina ei, 
doamna Keller, lucru de care mă îndoiam. În sfîrşit, voi 

vedea. 


— O ! ce bine îmi pare că te văd, Natalis, îmi zise ea. Am 
impresia că-mi aduci puţin din aerul plăcut din Picardia. Cît timp 
să fi trecut oare de cind nu ne-am mai văzut ? 
— Treisprezece ani, Irma ! 
— Da, treisprezece ani. Treisprezece ani de cînd nu ne-am mai 
văzut. E mult, Natalis, nu e aşa ? 
— Da, draga mea, i-am.răspuns. 
Şi iată-ne pornind amindoi, braţ la braţ, de-a lungul şoselei. 
— Şi ce mai faci, surioaro ? am întrebat-o. 
— Bine, Natalis. Şi tu ?... 
— La fel! 
— Şi eşti sergent major ! Dar ştii că asta e o mare onoare pentru 
familia noastră ! 
— Ai dreptate Irma. Cine ar fi putut crede că micul păzitor de 
gîşte din Grattepanche va deveni sergent major ! Dar nu trebuie 
s-o strigi prea tare. 
— Şi pentru ce, mă rog ? 
— Fiindcă faptul că sînt militar mi-ar putea produce aici 
oarecare neplăceri. Mai ales acum cînd se vorbeşte de război, e 
lucru suficient de grav pentru un francez de a se afla în 
Germania. Aici trebuie să fiu numai fratele care a venit să vadă 
pe sora lui. 
— Bine, Natalis, îţi făgăduiesc că te voi ascultă. 
— Şi o să faci foarte bine, fiindcă spionii germani au urechi 
foarte bune. 
— Fii liniştit ! 
— Şi dacă vrei să mă asculţi, Irma, vei veni cu mine în Franţa. 
Trăsăturile surorii mele căpătară o expresie plină de 
durere şi Irma mi-a răspuns aşa cum prevedeam. 
— Să părăsesc pe doamna Keller, Natalis ! Cînd vei vedea-o vei 
înţelege şi tu de ce nu pot s-o părăsesc. 
Auzind răspunsul lrmei am hotărit să amin pentru mai 
tîrziu discuţia aceasta. 
Sora mea îşi luase acum înfăţişarea ei veselă şi-mi puse tot 
felul de întrebări în legătură cu familia noastră. 
— Ce mai face Firminia ? 
— E bine. Am primit mai deunăzi ştiri de la ea prin vecinul 
nostru Letocard, care a venit acum cîteva zile, la Charleville. 
Cred că-l mai ţii minte pe Letocard ? 
— Fiul rotarului. 


— Da. Şi ştii că e însurat cu fata lui Matifas. 

— A ! cu fata bătrînului din Fonencamps ? 

— Da. Şi Letocard mi-a spus că Firminia e sănătoasă dar că 
muncesc mult. Ce vrei ? are patru copii... Din fericire bărbatul ei 
e cum se cade şi muncitor. E drept că se îmbată din cînd în 
cînd... în sfîrşit, are şi ea necazurile ei de care ar fi putut fi 
scutită la vîrsta ei. 

— E drept. Nu mai e aşa tînără. 

— De, e cu cinci ani mai în vîrstă ca tine şi cu patrusprezece ani 
mai mare ca mine... E ceva... Oricum, e o femeie muncitoare şi 
curajoasă ca tine. 

— O ! eu, Natalis, în privinţa suferinţei pot să spun că n-am 
cunoscut decit durerile altora ! 

De cînd am părăsit Grattepanche, m-au părăsit şi ne- 
cazurile... Totuşi, ca să vezi pe cei din jurul tău că suferă cînd tu 
nu le poţi da nici un ajutor... 

Chipul surorii mele se întunecase iarăşi şi fără să ţină seama că 
nu-şi sfirşise fraza 

— Ai călătorit bine'? 

— Da, mai ales că am avut parte de un timp frumos. Şi după 
cum vezi am picioare zdravene. De altfel ce însemnătate are 
oboseala cînd ştii că vei îi bine primit la sosire. 

— Ai dreptate Natalis, vei fi bine primit şi toţi te vor iubi aşa cum 
mă iubesc şi pe mine. 

— O ! Buna doamna Keller ! Ştii surioară, că n-aş recunoaşte-o. 
Ea este încă pentru mine domnişoara domnului şi doamnei 
Acloque, oamenii aceia cumsecade din Saint-Sauflieu. Cînd s-a 
măritat acum vreo douăzeci şi cinci de ani, nu eram decit un 
copil. Dar tata şi mama mi-au vorbit aşa de frumos de ea, încît 
amintirea ei -mi-a rămas întipărită pe veci în minte. 

— Biata femeie, zise atunci Irma, s-a schimbat mult de-atunci. 
Ce soţie a îost ea, Natalis, şi mai ales ce mamă e şi acum. 

— Şi fiul ei ? 

— E cel mai bun fiu care poate exista pe lume. Să-1 vezi cum 
munceşte şi cum se sileşte să înlocuiască pe tatăl lui care a 
murit acum cincisprezece luni. 

— O ! ce băiat bun! 

— În afară de aceasta o iubeşte mult pe mama lui, nu trăieşte 
decit pentru ea, după cum şi ea nu trăieşte decit pentru el. 


— Nu l-am văzut niciodată Irma şi ard de dorinţa de a-l 
cunoaşte. Îl iubesc de pe acum, 

— Nu mă miră, Natalis... 

—Atunci să mergem, dragă. 

— Să mergem. 

— O clipă. La ce distanţă ne aflăm de Belzingen? 

—Cinci leghii. 

— Dacă aş fi singur, aş face drumul acesta în doua ore... 
— O ! eu Natalis o să merg mai repede... 

— O să mergi mai repede ca mine ? 

— Fireşte, fiindcă n-o să merg pe jos. 

Şi Irma îi arătă trăsurica ce se afla în faţa hanului. 

—Tu ai venit cu trăsurica asta ? 

—Da, Natalis. 

Am plecat devreme de acasă şi la şapte precis eram aici. 
Şi dacă scrisoarea pe care ne-ai trimis-o ne-ar fi sosit mai 
devreme, aş fi mers mai departe ca să te întîmpin. 

— O ! ar fi fost de prisos. Să mergem deci ! N-ai nimic de plătit 
la han?... Am aici cîţiva creiţari... 
— Mulţumesc Natalis, am plătit, aşa că putem să mergem. 

În vreme ce vorbeam, proprietarul hanului Eck-twende, 
rezemat de uşă, trăgea cu urechea să audă ce vorbim. 

Lucrul acesta mi-a fost foarte neplăcut şi mi-a părut rău că 
am stat în apropierea lui. 

Hangiul acesta era un bărbat înalt şi gras, avea o figură 
uricioasă, nişte ochi mici şi iscoditori, un nas turtit şi o gură cu 
adevărat cît o şură. în sfîrşit, avea un exterior neplăcut. 

La urma urmei, nu am spus lucruri compromiţătoare. 
Poate că nici nu auzise convorbirea noastră. De altfel, dacă nu 
pricepea franceza, era posibil nici să nu-şi dea seama că vin din 
Franţa. 

Ne-am urcat în trăsurica. Hangiul se uită la noi, fără să 
facă măcar un gest. 

Am luat hăţurile şi am pornit în goana mare. Cu toată 
repeziciunea cu care mergeam, am mai stat de vorbă cu Irma, 
care m-a pus la curent cu viaţa ei. 

De aceea, mulţumită celor ce ştiam şi mai ales celor ce 
am aflat de la ea, veţi cunoaşte şi d-voastră tot ce priveşte 
familia Keller. 


Doamna Keller, născută în 1747, avea pe-atunci patruzeci 
şi cinci de ani. Originară din Saint Sau-flieu, după cum am mai 
spus, făcea parte dintr-o familie de mici proprietari. Domnul şi 
doamna Ac-logque, părinţii ei, oameni foarte modeşti, văzuseră 
micşorindu-se în fiecare an averea lor in urma multiplelor 
cerinţe ale vieţii. In 1765 amindoi muriră aproape în acelaşi timp 
Fata lor fusese luată de o mătuşă bătrină care a murit şi ea, 
lăsînd copila singură pe lume. 

In condiţiile acestea fetiţa fu luată în serviciul domnului 
Keller care venise în Picardia ca să facă negoţ. Timp de 
optsprezece luni ea stătu cu el ,la Amiens şi în împrejurimi, 
unde domnul Keller se îndeletnicea cu transportul de mărfuri. 

Domnul Keller era un bărbat serios, întreprinzător şi foarte 
inteligent. Pe vremea aceea, francezii nu nutreau faţă de 
germani, ura pe care le-a inspirat-o mai tirziu revendicările 
naţionale întreţinute prin treizeci de ani de război. Domnul 
Keller avea o oarecare avere care nu putea decit să crească prin 
şirguinţa şi priceperea lui în afaceri. O întrebă deci pe 
domnişoara Acloque dacă ar consimţi să devină soţia lui. 
Domnişoara Acloque şovăi, deoarece trebuia să părăsească 
Saint-Sauflieu şi Picardia de care se simţea legată.. Şi apoi 
căsătoria aceasta nu trebuia oare s-o facă să piardă calitatea ei 
de cetăţeancă franceză? Drept orice avere ea poseda o căsuţă 
pe care în cazul acesta, trebuia s-o vindă. Ce se va face ea după 
acest ultim sacrificiu ? De aceea doamna Dufrenay, bătrîna 
mătuşă, simțind că i se apropie sfîrşitul şi temîndu-se de situaţia 
în care se va afla nepoata ei, îi dăduse zor ca să ia o hotărîre. 
Domnişoara Aclogue consimţi. Căsătoria fu celebrată la Saint- 
Sauflieu. Doamna Keller părăsi Picardia peste cîteva luni şi trecu 
graniţa împreună cu soţul ei. 

Doamna Keller nu avu ocazia de a se căi de alegerea pe 
care o făcuse. Bărbatul ei se purta bine cu ea, aşa că ea îl iubi 
foarte mult. Veşnic îndatoritor, domnul Keller se silea să facă pe 
nevasta lui să nu simtă că şi-a pierdut naționalitatea. Căsnicia 


aceasta petrecu numai zile fericite, ceea ce în toate timpurile a 
fost un lucru rar. 

După un an de la căsătoria lor, doamna Keller născu la 
Belzingen, un băiat. Ea voi să se consacre în întregime educaţiei 
acestui copil, de care va fi vorba în povestirea de faţă. 

Citva timp după naşterea acestui fiu, pe la 1771, sora mea 
Irma, care avea pe-atunci nouăsprezece ani, intră în serviciul 
familiei Keller. Doamna Keller o cunoscuse pe Irma ca fetiţă cînd 
ea însăşi nu era decit o copilă. Tatăl nostru fusese întrebuințat şi 
el uneori de domnul de Acloque pentru diferite, servicii. Nevasta 
şi fiica lui se interesau de situaţia tatei şi fiindcă de la 
Grattepanche pînă a Saint-Sauflieu, nu e departe, domnişoara 
Acloque o întilnea adeseori pe sora mea pe care o iubea mult şi 
îi făcea chiar mici surprize. 

De aceea, de îndată ce află de moartea părinţilor noştri şi 
că eram lipsiţi de orice ajutor, doamna Keller o luă pe Irma la ea 
cu toate că aceasta intrase în serviciul unei persoane din Saint- 
Sauflieu. Sora mea primi bucuroasă propunerea doamnei Keller, 
propunere pe care nu o regretă niciodată. 

Am spus că domnul Keller avea sînge francez în vine, prin 
strămoşi. lată cum : 

Cu un secol înainte, familia Keller locuise în Lorena 
franceză. Strămoşii domnului Keller erau nişte comercianţi 
iscusiţi şi cinstiţi care ar fi prosperat, fără îndoiala, dacă nu s-ar 
fi iscat un eveniment grav care a tulburat viitorul cîtorva mii de 
familii dintre cele mai muncitoare din Franţa. 

Soții Keller erau protestanți şi fiindcă ţineau foarte mult la 

religia lor, nici o chestiune de interes n-ar fi putut face din ei 
nişte renegaţi. Lucrul acesta s-a văzut lămurit de altfel cu ocazia 
revocării edictului din Nantes în 1685. Ca atitea familii, familia 
Keller a avut şi ea de ales între a părăsi ţara sau de a-şi renega 
credinţa. Şi ca atitea altele, ea a preferat exilul. 
Manufacturiştii, muncitori de tot felul, agricultori, părăsiră 
Franţa ca să se îmbogăţească în Anglia, în Olanda, în Elveţia, în 
Germania şi în special în Brandenburg. Acolo au fost primiţi cu 
bine de electorul Prusier şi au fondat citeva colonii înfloritoare. 

Familia Keller părăsi deci Lorena, negreşit cu intenţia de a 
se mai întoarce, după ce-şi cedase fondul de comerţ pentru un 
blid de linte. 


Da, omul îşi spune că se va înapoia în ţară de îndată ce 
împrejurările îi vor îngădui. Dar, în aşteptare, se instalează în 
străinătate unde îşi creează noi relaţii şi mai ales noi interese. 
Anii trec şi pe urmă rămîne în ţara lui adoptivă. Şi lucru acesta, 
s-a întîmplat cu multe familii în detrimentul Franţei. 

Pe vremea aceea, Prusia, care s-a ridicat la rangul de regat abia 
la 1701, nu poseda pe Rin decît ducatul de Cicves, comitatul 
Mark şi o parte a Gueldrei. 

Tocmai în această ultimă provincie situată în apropierea 
Olandei, îşi căută refugiul familia Keller. Aici ea îşi crea o 
industrie şi îşi reluă în acelaşi timp comerţul întrerupt de 
revocarea nedreaptă şi deplorabilă a edictului lui Henric al IV- 
lea. Cu timpul, din generaţie în generaţie, toate familiile acestea 
se amestecară, încrucişindu-se cu locuitorii de pe acolo, aşa că 
aceşti foşti francezi deveniră cu timpul supuşi germani. 

Pe la 1760. unul din Keller, părăsi Gueldra ca să se 
stabilească în orăşelul Belzingen, Bituat în Prusia. Acest Keller 
reuşi în negoţul lui, ceea ce îi permise să ofere domnişoarei 
Acloque o situaţie pe care nu putea s-o găsească la Saint- 
Sauflieu. Chiar în Belzingen se născu fiul ei, prusac prin tată, 
deşi prin mamă avea sînge de francez în vine. 

Şi, mărturisesc cu o emoție care mă face să-mi bată şi 
acum inima, tînărul acesta, în care trăia sufletul mamei lui, avea 
un suflet cu adevărat de francez. Doamna Keller îl hrănise cu 
laptele ei. Primele cuvinte pe care le îngăimase ca mic, erau cu- 
vinte franţuzeşti. Nu spusese „mama'", ci „maman!". El auzise 
mai întîi limba noastră, fiindcă limba aceasta se vorbea de 
obicei în casa din Belzingen, deşi doamna Keller şi sora mea 
Irma învăţaseră în curînd să se slujească de limba germană. 

Copilăria micului Jean Keller a fost aşadar legănată cu 
cîntece din ţara noastră. Tatăl lui nu se gîndi niciodată să se 
opună. Dimpotrivă. Nu era oare limba strămoşilor lui, limba 
aceasta lorenă atît de franceză şi a cărei vecinătate cu frontiera 
germană nu i-a alterat puritatea ? 

Şi nu era numai că doamna Keller hrănise pe copilul 
acesta cu laptele ei dar şi cu propriile ei idei. Doamna Keller 
iubea foarte mult Franţa şi niciodată nu părăsise speranţa de ao 
mai revedea. Ea nu ascundea fericirea pe care ar fi simţit-o 
revăzind pămîntul ei natal. Domnul Keller nu se opunea. Fără 
îndoială, după ce ar fi realizat o sumă oarecare, ar fi părăsit 


bucuros Germania ca să vină să se stabilească în ţara nevestei 
lui. Dar mai trebuia să muncească încă vreo cîţiva ani, ca astfel 
să asigure o situaţie convenabilă soţiei şi fiului său. Din 
nefericire murise acum cincisprezece luni. 

Acestea erau lucrurile pe care mi le spusese sora mea pe 
drum, în vreme ce trăsurica ne ducea spre Belzingen. La 
început, moartea aceasta neaşteptată a avut ca rezultat să 
amine întoarcerea familiei Keller în Franţa, în afară de o serie 
întreagă de nenorociri. 

Într-adevăr, cînd domnul Keller murise, dinsul era încurcat 
într-un mare proces cu Statul Prusian. De vreo doi sau trei ani, 
domnul Keller, însărcinat cu nişte furnituri pentru guvern, 
riscase în aface asta, împreună cu toată averea lui, fonduri care 
ii fuseseră încredințate. Din primele încasări, putuse să 
despăgubească pe asociaţii lui, însă guvernul iiu voia să-i 
restituie garanţia pe care o depusese care constituia aproape 
întreaga lui avere. | se tăceau tot felul de neplăceri, încît domnul 
Keller se văzuse nevoit să se adreseze judecătorilor din Berlin. 

Procesul a durat multă vreme. Se ştie de altminteri că nu 
e bine să pledezi împotriva guvernelor, indiferent de ţara în care 
ai fi. Judecătorii prusaci au dat dovadă de prea multă rea-voinţă. 
Totuşi, domnul Keller îşi ţinuse angajamentele cu bună-credinţă, 
fiindcă era un om cinstit. Era vorba de vreo douăzeci de mii 
florini, o avere pe vremea aceea si pierderea acestui proces 
însemna pur şi simplu ruina lui. 

Doamna Keller, după moartea soţului ei, continuă procesul 
în speranţa de a-1 cîştiga. După terminarea lui, avea de gînd să 
se întoarcă în ţara ei pe care o iubea atita. 

lată ce mi-a povestit sora mea. Cît despre poziţia Irmei, 
oricine o putea ghici. Ea îngrijise pe copilul doamnei Keller cu un 
devotament rar. De aceea, nimeni nu o considera ca pe o 
servitoare, ci ca o tovarăşă, o umilă şi modestă prietenă. Ea fă- 
cea parte din familie şi era tratată ca atare de aceşti oameni 
cum se cade. Dacă doamna Keller ar fi părăsit Germania, Irma 
şi-ar fi făcut o adevărată plăcere să vină în Franţa. în cazul însă 
că doamna Keller ar fi rămas la Belzingen, sora mea ar fi stat cu 
ea. 

Să ma despart de doamna Keller... Ar însemna să mor de 
durere îmi zise ea. 


Am înţeles că nimic pe lume nu va putea îndupleca pe 
sora mea să vină cu mine, de vreme ce stăpina ei era nevoită să 
rămînă la Belzingen pînă ce-şi va termina treburile. 

Şi cu toate astea, văzind-o pe Irma în ţara asta care era 
gata să se ridice împotriva noastră, simţeam o mare nelinişte în 
suflet. Aveam şi de ce, căci dacă se declara războiul, nu era 
puţin lucru. 

— O să râmii cu noi în tot timpul concediului, nu e aşa ? 

— Da, dacă voi putea. 

— Ei bine, Natalis, se poate să iei parte în curînd la o nuntă. 

— Te pomeneşti că-se însoară... domnul Jean? 

— Da. 

— Şi cu cine se căsătoreşte ?... Cu o germancă? Nu, Natalis, şi 
tocmai aceasta ne pricinuieşte atita bucurie. Dacă mama lui s-a 
măritat cu un german, Jean se însoară cu o franţuzoaică. 

— Frumoasă ? 

— Da, ca o icoană. 

— Ceea ce mi-ai spus acum îmi face o deosebită plăcere. 

— Şi mie ! dar tu, Natalis, nu te gîndeşti să te însori... 

— Eu? 

— Nu ai lăsat pe nimeni, în Franţa ? 

— Ba da, Irma. 

— Şi pe cine ? 

— Patria, draga mea ! Oare ce-i trebuie mai mult unui soldat ? 


IV 


Belzingen, este un orăşel situat la vreo douăzeci de leghe 
de Berlin, în apropierea satului Hegelberg, unde în 1813 
francezii s-au luptat cu prusacii. Belzingen este situat la poalele 
unui munte şi are o poziţie din cele mai pitoreşti. Locuitorii de 
prin partea locului se îndeletnicesc cu comerţul de vite şi de 
cereale. 

Am ajuns aici împreună cu sora mea pe la ora zece 
dimineaţa. Peste citeva clipe mai tirziu, trăsurica' noastră s-a 
oprit în faţa unei căsuțe foarte curată şi foarte atrăgătoare, deşi 
avea o înfăţişare modestă. Era casa doamnei Keller. 


în ţinutul acesta te-ai crede în plină inimă a Olandei. Ţăranii 
poartă redingote albastre, jiletce roşii şi gulere înalte. Femeile 
cu fustele lor lungi şi scufiţele lor albe, ar semăna oarecum cu 
călugărițele noastre, dacă n-ar purta pe umăr nişte fulare mari 
colorate, care n-au nimic călugăresc în ele. Cel puţin în 
costumele acestea i-am văzut pe ţărani pe drum. 

Cît despre primirea care mi-a fost făcută oricine şi-o poate 
închipui uşor. Nu eram oare fratele lrmei ? Am înţeles 
numaidecit că situaţia surorii mele nu era deloc inferioară 
aceleia pe care mi-a descris-o ea. Doamna Keller mi-a adresat 
un zâmbet foarte afectuos şi domnul Jean mi-a strîns cu putere 
mîinile . Calitatea mea de francez contribuise în bună parte la 
primirea aceasta cordială. 

— Domnule Delpierre, îmi zise el, ne place să credem, atit 
mamei cît şi mie, că-ţi vei petrece aici concediul. Cred că nu e 
mult să stai cîteva săptamini cu sora d-tale mai ales că n-ai- 
văzut-o de vreo treisprezece ani. 

— Da, fireşte dar şi cu d-voastră, domnule Jean, i-am răspuns. 
Nu am uitat o clipă binele pe care mi 1-a făcut familia d-voastră 
şi Irma a avut mare noroc că a intrat într-o familie atît de 
cumsecade. 

Mărturisesc, că am pregătit mai dinainte acest 
compliment asfel ca să nu rămînă ca un gură-cască de îndată ce 
voi intra în casa doamnei Keller. Era de prisos însă deoarece 
cum intrai în casa aceasta primitoare, te simţeai în largul tău. 

Uitîndu-mă la doamna Keller, am regăsit trăsăturile ei de 
odinioară, care mi-au rămas  întipărite adînc în minte. 
Frumuseţea ei nu se schimbase cu anii. Pe cînd era tînără încă, 
izbea în primul rînd gravitatea fizionomiei sale, gravitate care n- 
o părăsise nici acum. Dar dacă părul ei negru încărunţise pe 
alocuri, ochii ei nu pierduseră nimic din vioiciunea lor de 
altădată. Un foc tainic mai strălucea într-înşii, cu toate lacrimile 
pe care le vărsase de la moarte a soţului ei. înfăţişarea ei era 
senină. Ştia să asculte, nefiind una din acele femei care 
trăncănesc toată ziua verzi şi uscate. Mărturisesc că femeile 
care palavragesc îmi sînt nespus de neplăcute, în schimb 
doamna Keller era o persoană plină de bun-simt, care se gîndea 
mult înainte de a vorbi şi care era foarte pricepută în afaceri. 

În afară de asta, după cum am constatat în curînd, nu 
părăsea decit rareori căminul ei. Nu-şi pierdea timpul 


pălăvrăgind cu vecinii şi fugea de cunoştinţe. Nu se simţea bine 
decit la ea acasă. Genul acesta de femei îmi este foarte simpatic 
şi nu pot suferi pe acelea care nu se simt bine decit departe de 
casa lor... 

Un lucru care mi-a plăcut de asemenea foarte mult, e că 
doamna Keller, fără să dispreţuiască apucăturile germane, 
păstrase cîteva din obiceiurile Picardiei. Astfel casa ei avea 
mobilierul aidoma ca cel al caselor din Samt-Sauflieu. Felul cum 
era rînduit serviciul, gospodăria şi mai ales felul cum se găteau 
bucatele, toate astea îmi amintea de Picardia. 

Domnul Jean avea pe atunci douăzeci şi patru de ani. Era 
un tinăr cu o statură înaltă, avea părul brun şi mustăţile la fel şi 
ochii negri. Cu toate că in vinele, lui curgea singe nemţesc, n- 
avea nimic din asprimea teutonă ; dimpotrivă, apucăturile lui 
erau foarte liniştite iar firea lui sinceră, primitoare şi plăcută, te 
atrăgea imediat. Semăna mult cu mama lui. Serios ca şi dînsa, 
plăcea mult cu aerul lui grav, deoarece era îndatoritor şi 
serviabil. Mie, mi-a plăcut mult de îndată ce l-am văzut şi dacă 
va avea cîndva nevoie de cineva care să-i fie devotat cu trup şi 
suflet, apoi persoana aceea nu va fi decît Natalis Delpierre ! 

Mai adaug că domnul Jean se slujea de limba noastră, ca 
şi cum ar fi fost crescut în Franţa... Oare ştia limba germană ? 
Fireşte şi încă foarte bine. Dar în privinţa aceasta era asemenea 
reginei aceleia prusiene care, de obicei, nu vorbea decit limba 
franceză. în afară de asta, se interesa foarte mult de toate 
lucrurile ce priveau Franţa. Îi plăceau compatrioţii noştri, pe care 
îi căuta şi cărora le venea în ajutor ori de cîte ori se ivea prilejul. 
Citea toate ştirile din Franţa, din care făcea de predilecție 
subiectul lui de conversaţie. 

De altfel, aparţinea clasei industriaşilor, a comercianților şi 
de aceea îl supăra... Îl făcea să sufere morga funcţionarilor şi a 
militarilor, aşa cum suferă toţi tinerii, care îndeletnicindu-se cu 
negoţul şi cu afacerile, nu au nici o legătură directă cu guvernul. 

Ce păcat că domnul Jean Keller, în loc să fi fost numai pe 
jumătate francez, nu era în întregime ! Ce vreţi ? Spun ceea ce 
gindesc, ceea ce-mi trece prin gind, fără să raţionez, aşa cum 
simt. Dacă nu am simpatii pentru germani, e că i-am văzut de 
aproape, în timpul cînd mă aflam în garnizoană la frontieră. în 
clasa de sus, chiar cînd sînt politicoşi, aşa cum trebuie să fie cu 
toată lumea, spiritul lor arogant iese întotdeauna la iveală. Nu 


tăgăduiesc calităţile lor, dar francezii au altele, si nu călătoria 
asta în Germania o să mă facă să-mi schimb părerile. 

La moartea tatălui său, domnul Jean, care era pe-atunei 
student la Universitatea din Goetting, trebui să se înapoieze 
acasă spre a lua conducerea casei. Doamna Keller găsi într-însul 
un ajutor inteligent, priceput şi muncitor. Aptitudinile lui nu se 
mărgineau numai în ramura comerţului. Domnul Jean era un 
tînăr foarte învăţat după cum mi-a spus sora mea, constatare pe 
care eu n-aş fi putut s-o fac pentru simplu motiv că n-aveam nici 
o cultură. Îi plăceau cărţile şi muzica. Avea o voce frumoasă, nu 
aşa de puternică, fireşte, ca a mea, dar mai plăcută. Fiecare cu 
calităţile lui, nu e aşa ? Eu cînd strigam : „Pas alergător... 
înainte... marş" soldaţilor mei, nimeni nu se putea plinge că nu 
m-a auzit ! Dar să revenim la domnul Jean. Dacă ar fi să ascult 
de glasul conştiinţei mele, nu m-aş opri niciodată cu laudele la 
adresa, lui. Ceea ce trebuie şă se reţină însă e că, de la moartea 
tatălui său, tot greul afacerilor căzuse pe capul lui. Trebuia să 
muncească din răsputeri, căci situaţia era destul de încurcată, 
nu avea decit un singur scop : să pună ordine in afacerile mamei 
lui şi apoi să se retragă din comerţ. Din nefericire, procesul pe 
care îl avea cu Statul nu părea deloc că se va termina aşa 
curînd. Trebuia să-l urmărească cu atenţie şi, ca să nu neglijeze 
nimic, era nevoit să plece în dese rânduri la Berlin. Vedeţi că 
soarta familiei Keller depindea de acest proces. La urma urmei, 
drepturile ei erau atit de sigure, încît nu putea să piardă proce- 
sul, ori care ar fi fost reaua-voinţă a judecătorilor. 

În ziua aceea, la douăsprezece, am prînzit la masa 
comună. Eram în familie. lată felul cum eram tratat. Stăteam 
lîngă doamna Keller. Sora mea Irma se afla la locul ei obişnuit, 
alături de domnul Jean care stătea în faţa mea. 

S-a vorbit de călătoria mea, de dificultăţile pe care le-aş fi 
putut întîmpina în timpul călătoriei, de starea în care se afla 
ţara. Am ghicit îngrijorarea doamnei Keller şi a fiului ei cu privire 
la cele ce se pregăteau, de trupele acestea în marş spre 
frontiera Franţei precum şi cele prusiene şi austriece. Interesele 
familiei Keller riscau să fie compromise pentru mult timp, în 
cazul că războiul ar fi izbucnit. 

Dar era mai bine să nu se vorbească de lucrurile acestea 
triste tocmai azi, de aceea domnul Jean, ca să schimbe discuţia, 
îmi puse tot felul de întrebări. 


— Spune-ne ceva de campaniile d-tale. Natalis, îmi zise el. Ai 
luptat în America? Ai întîlnit acolo pe marchizul de Lafayette 
francezul acesta erou care şi-a pus averea şi viaţa în slujba 
independenţei. 

— Da, domnule Jean. 

— Şi ai văzut pe Washington ? 

— Aşa cum te văd pe d-ta, i-am răspuns. 

Era un bărbat cu adevărat măreț, avea nişte miini şi nişte 
picioare de uriaş ! 

E drept că lucru acesta m-a impresionat mult la generalul 
american. 

Am trebuit să povestesc atunci tot ce ştiam de bătălia de 
la Yorktown, şi cum contele de Rochambeau bătuse pe lordul 
Cornwallis. 

— Şi de cînd te-ai întors în Franţa, m-a întrebat domnul Jean, n- 
ai mai făcut nici o campanie ? 

— Nu, i-am răspuns. Regimentul Royal-Picardie s-a mutat din 
garnizoană în garnizoană. Eram foarte ocupati... 

— Cred, Natalis, erai atît de ocupat încît n-ai avut niciodată 
timpul să scrii un rînd surorii d-tale. 

Auzind imputarea aceasta m-am înroşit. însăşi Irma părea 
oarecum plictisită. în sfîrşit mi-am luat inima în dinţi, fiindcă la 
urma urmei nu aveam de ce să-mi fie ruşine. 

— Domnule Jean, i-am răspuns, dacă nu am scris surorii mele, e 
că atunci cînd e vorba să scriu sînt ciung de ambele braţe. 

— Nu ştii să scrii, Natalis ! exclama domnul Jean. 

— Spre marea mea părere de rău mărturisesc 

că nu ştiu. 

— Nici să citeşti ? 

— Nu. Pe vremea cînd eram copil, admiţind chiar că părinţii mei 
ar fi dispus de ceva parale ca să mă dea la şcoală, nu aveam 
învăţător la Grattepanche. Am trăit mereu cu raniţa în spinare, 
cu arma pe umăr şi, după cum îţi poţi închipui, nu prea ai timpul 
să înveţi carte între două etape. lată cum se face-că un sergent 
major, la vârsta de treizeci şi unu de ani, nu ştie nici să scrie, 
nici să citească ! 

— Ei bine, te vom învăţa noi, Natalis, zise doamna Keller 

— D-voastră, doamnă ? 

— Da...adăugă domnul Jean, mama, eu... în sfîrşit ne vom sili să 
te învăţăm. Ai un concediu de două luni, nu e aşa ? 


— Da, două luni. 

— Şi intenţionezi să-l petreci aici, nu e aşa ? 

— Da, dacă aş şti că nu vă supăr. 

— Să ne superi, răspunse doamna Keller, d-ta fratele lrmei! 
—Scumpă doamnă, zise. sora mea, cînd Natalis o să vă 
cunoască mai bine n-o să mai aibă ideile astea. 

— Vei fi aici ca la d-ta acasă, reluă domnul Jean. 

— Ca la mine acasă... O ! domnule Keller eu n-am avut niciodată 
casa mea... 

— Ei bine, atunci ca la sora d-tale, dacă preferi. Ţi-o repet, stai 
aici cît vrei, şi în timpul celor două 

luni de concediu, mă însărcinez să te învăţ să citeşti... Pe urmă 
am să te învăţ să scrii. Nu ştiam cum să-i mulţumesc. 

— Dar bine, domnule Jean, vei avea oare timp? 

— Două ore dimineaţa, două ore seara, cred că va' fi de-ajuns, 
în acelaşi timp am să-ţi dau şi teme. 

— Cred şi eu, adaugă domnul Jean, Irma a fost una din cele mai 
bune eleve ale mamei. 

Ce puteam să răspund la o propunere făcută cu atita bunăvoință 
? 

— Fie, primesc, domnule Jean, primesc, doamnă şi dacă n-o să 
învăţ bine să mă pedepsiţi. 

Domnul Jean reluă: 

— Vezi, dragul meu Natalis, un om trebuie să ştie să scrie şi să 
citească. Gîndeşte-te numai cîte lucruri trebuie să ignore bieţii 
oameni care n-au învăţat carte. Ce întuneric în creierul lor. Ce 
gol în mintea lor. E o nenorocire tot atit de mare ca a-ceea dea 
fi lipsit de un organ. 

Şi apoi nu vei putea să înaintezi în grad ! lată-te sergent 
major, e frumos dar cum o să înaintezi mai departe? Cum o să 
devii locotenent, căpitan, colonel ? Nu e pacat să ramâi pe loc 
din pricina ignoraţei? 

—Vezi dumneata domnule Jean nu numai ignoranţa m-ar opri în 
loc ci chiar regulamentele. Nouă ăstora oamenilor din popor, ne 
este interzis de a înainta peste gradul de căpitan. 

— Pînă în prezent, nu s-a putut, Natalis. Dar revoluţia din '89 a 
proclamat egalitatea în Franţa şi va face să dispară vechile 
prejudecăţi... La d-voastră acum, toţi oamenii sînt egali. Fii deci 
egalul acelora care ştiu carte, pentru ca să ajungi pînă acolo 


unde te poate conduce cultura. Egalitatea ! lată un cuvint pe 
care Germania nu-l cunoaşte încă. 
— Ne-am înţeles, domnule Jean. 
— Ei bine, vom începe chiar de azi, şi, peste opt zile, vei 
cunoaşte alfabetul întreg. Şi acum findcă am terminat masa să 
mergem să facem o plimbare. După aceea o să ne punem pe 
lucru. 

Şi iată în ce fel, am început să învăţ carte, în familia 
Keller. 

Ce oameni cumsecade, nu e aşa ? 


Am făcut, atit eu cît şi domnul Jean, o plimbare frumoasă, 
pe drumul care urcă spre Hagelberg, la Brandeburg. Vorbeam 
mai mult, decît, priveam. În definitiv nu aveam mare lucru de 
văzut. 

Ceea ce am observat însă îndeobşte, este atenţia cu care mă 
fixau oamenii. O figură, nouă într-un orăşel este un eveniment. 

Am mai observat de asemenea că domnul Keller se 
bucura de stima obştească. Printre acei care treceau prin faţa 
noastră, erau foarte puţini care nu cunoşteau familia Keller. De 
aceea toţi salutau pe domnul Jean şi eu răspundeam respectuos 
la salutul lor deşi nu mi-era adresat personal. Trebuiam să fac 
cinste vechii politeţi franceze. 

Ce mi-a vorbit oare domnul Jean în timpul plimbării 
noastre ? Fireşte că de toate lucrurile care preocupau familia lui 
şi mai ales mi-a vorbit de procesul pe care îl intentase statului şi 
care nu se mai sfirşea. 

El mi-a povestit cu dea amănuntul procesul. Furniturile 
au fost predate la timp iar domnului Keller fiind prusac i se 
cuveneau pe lingă beneficii şi restituirea garanţiei. într-adevăr, 
dacă un proces merită să fie cîştigat, acela era fireşte procesul 
Keller. In împrejurarea aceasta agenţii statului au avut o purtare 
nespus de urită. 

— Dar bine, am adăugat, agenţii aceştia nu sînt judecători ! 
Magistraţii însă trebuie să vă dea dreptate şi nu-mi vine să cred 
că veţi pierde procesul... 


— Întotdeauna se poate pierde un proces oricît de dreaptă ar fi 
cauza lui ! Mai ales cînd e rea-voinţă la mijloc. Am văzut pe 
judecătorii noştri, îi văd încă, dar simt că sînt preveniţi împotriva 
unei familii care are legături cu Franţa, mai ales astăzi cînd 
raporturile sînt încordate între cele două ţări. Acum cinsprezece 
luni, la moartea tatei, nimeni nu s-ar fi îndoit de ciştigul cauzei 
noastre. Azi, nu ştiu ce să mai cred. Dacă pierdem procesul 
acesta vom fi aproape ruinaţi... De abia am mai avea cu ce să 
trăim. 

— Lucrul acesta nu se poate întîmpla ! am exclamat îndurerat. 
— Trebuie să te aşteptţi la orice, Natalis. Pe mine nu mă 
înspăimîntă ruina, adăugă domnul Jean, fiindcă sînt tînăr şi voi 
munci. Dar mama î Pînă cînd să-i pot face o poziţie trebuie să 
treacă ani, nu glumă. 

— Biata doamna Keller ! Sora mea mi-a vorbit mult bine de 
dînsa 

— O iubeşti mult, nu e aşa ? 

— Fireşte că o iubesc, mai întrebi ? Domnul Jean tăcu o clipă, 
apoi reluă : 

— Fără procesul acesta, Natalis, aş fi putut să-mi fac o situaţie şi 
de vreme ce mama nu are decit o singură dorinţă, să se 
înapoieze în Franţa pe care n-o poate uita, în ciuda celor 
douăzeci şi cinci de ani cit a trăit departe de ea, mi-aş fi rînduit 
în aşa fel afacerile încît să-i procur această fericire peste un an 
sau poate chiar mai curînd. 

—Dar, am întrebat, admiţind cazul că pierde procesul, doamna 
Keller nu poate părăsi Germania ? 

— Ei, Natalis, mi-ar fi foarte penibil s-o văd întorcîndu-se în ţara 
ei, în Picardia, ca să nu mai găsească modestul confort cu care 
este obişnuită ! Voi munci, fără îndoială şi cu atit mai multă 
tragere de inimă cu cît va fi pentru dînsa ! Reuşi-voi oare ? Cine 
poate şti, mai ales în mijlocul tulburărilor pe care le prevăd şi 
care vor face să sufere comerţul! 

Auzindu-l pe domnul Jean vorbindu-mi astfel, simţeam o 
emoție de nedescris şi pe care nici nu căutam măcar s-o ascund. 
El îmi strînse mîna în mai multe rînduri. l-am strîns-o şi eu şi sînt 
sigur că domnul Jean înţelegea durerea pe care o simţeam. A! 
ce n-aşi fi dat ca să cruţ de suferinţă pe aceste două făpturi care 
mi-erau atit de dragi. 


Domnul Jean rămase tăcut o clipă, cu ochii ţintiţi în zare ca 

şi cum ar fi voit să citească viitorul. 
— Natalis. îmi zise el atunci pe un ton straniu, ai observat cît de 
prost sînt rînduite lucrurile, în lumea asta. Mama a devenit 
germană prin căsătoria ei, şi eu, voi rămîne german, chiar dacă 
m-aş căsători cu o franceză ! 

Aceasta a fost singura aluzie la planul de care Irma mi-a 
vorbit vag în cursul dimineţii: Totuşi, fiindcă domnul Jean nu 
pomeni nimic mai mult, am crezut cu cale să nu stărui. Trebuie 
să fii discret cu persoanele care îţi arată prietenie. Cînd domnul 
Keller va socoti de cuviinţă să-mi vorbească de proiectele lui voi 
şti să-l ascult cu bunăvoința, şi să-i dau un sfat, bineînţeles în 
limita mijloacelor mele. 

Plimbarea îşi urmă cursul ei. Am vorbit de diferite lucruri şi 

în special de acelea care mă priveau. Am trebuit să mai 
povestesc cîteva din isprăvile mele în America. Domnul Jean 
lăudă mult sprijinul pe care Franţa 1-a dat americanilor pentru 
că aceştia să-şi poată cuceri libertatea. Dînsul invidia soarta 
compatrioţilor noştri, mici sau mari, şi care îşi jertfiseră viaţa în 
serviciul acestei cauze drepte. Fireşte, că dacă domnul Keller s- 
ar fi găsit în aceeaşi situaţie, n-ar fi stat o clipă pe ginduri. S-ar fi 
înrolat printre soldaţii contelui de Roclimbeau şi s-ar fi luptat cu 
bărbăţie ca să smulgă America de sub stăpînirea engleză. 
Şi numai după felul cum rosti cuvintele acestea cu o voce care 
vibra şi care-mi mergea drept la inimă, pot să afirm că domnul 
Jean şi-ar fi făcut cu destoinicie datoria. Dar nu prea eşti stăpîn 
pe viaţa ta. Cite lucruri măreţe n-ai putea face în viaţă şi pe 
eare nu le săvîrşeşti niciodată. În sfîrşit acesta este destinul şi 
trebuie să te închini în faţa lui. 

Ne-am înapoiat pe urma în oraş. Casele străluceau în 
bătaia soarelui. Acoperişurile lor roşii de ţiglă, care se zăreau 
printre copaci, străluceau şi ele asemenea unor flori în mijlocul 
verdeţii. Deodată domnul Jean îmi zise : 

— Diseară, după-masă, eu şi mama avem o vizită de făcut. 

— N-aş vrea să vă incomodez ! i-am răspuns. Voi rămîne cu sora 
mea. 

— Nu, dimpotrivă Natalis, te-aş ruga chiar să vii cu noi. 

— Cum doreşti, domnule Jean. 

— Trebuie să facem o vizită la nişte compatrioți de-ai d-tale, 
domnul şi domnişoara de Lauranay, care stau de multă vreme la 


Belzingen, o să le facă plăcere vâzindu-te, de vreme ce vii din 
ţara lor ; în afară de asta ţin mult să faci cunoştinţă cu ei. 

— Cum pofteşti, i-am răspuns. Am priceput că domnul Jean voia 
să mă facă să cunosc mai deaproape familia lui. Mă întrebam 
însă dacă nu cumva căsătoria aceasta nu va împiedica planul pe 
care îl nutrea de a se înapoia în Franţa. Oare căsătoria aceasta 
nu va crea o legătură care va înlănţui şi mai mult pe doamna 
Keller şi pe fiul ei de Germania în cazul că domnul şi domnişoara 
de Lauranay aveau intenţia să rămînă într-însa ? In privinţa 
aceasta aveam să aflu în curînd amănunte noi. 

Am ajuns acum în faţa celor dintii case ale oraşului. Pe 
cind domnul Jean se îndreptă spre strada principală, am auzit în 
depărtare un zgomot de tobe. 

Pe vremea aceea se afla.la Belzingen un regiment de 
infanterie, comandat de colonelul von Grawert. Am aflat mai 
tîrziu că regimentul acesta era aici în garnizoană de vreo citeva 
luni. După toate probabilitățile, în urma dislocărilor de trupe, 
regimentul acesta trebuia să plece în curînd să se unească cu 
grosul armatei prusace care se afla spre vest. 

Unui soldat îi place întotdeauna să privească pe fraţii lui 
de arme, chiar cînd aceştia sînt străini. Vrei să vezi felul cum se 
prezintă, într-un cuvînt e o chestie de meserie. Incepînd de la 
şnururile bocancilor pînă la capelă, cercetezi cu deamănuntul 
uniforma lor şi îi priveşti cum defilează, ceea ce nu e lipsit de 
interes. 

M-am oprit aşa dar şi tot astfel domnul Jean. 

Gorniştii cîntau un marş prusac. 

În spatele muzicii, patru companii mergeau în pas de 
defilare. Am înţeles imediat că batalionul acesta executa un 
simplu marş şi nu se pregătea încă să părăsească oraşul. 

Eu şi domnul jean, ne-am dat la o parte ca să lăsăm 
drumul liber soldaţilor. Corniştii ajunseseră în dreptul nostru, 
cînd am simţit deodată braţul domnului Keller care mă strîngea 
cu putere, ca şi cum ar fi voit să mă silească să rămîn pe loc. 
M-am uitat la el şi l-am întrebat: 

— Ce este ? 

— Nimic. 

La început domnul Jean pălise. Acum însă se împurpurase la 
faţă. Am crezut că i se făcuse rău. dâr privindu-l cu băgare de 
scamă am constatat că m-am înşelat. 


Privirea lui era aţintită acum asupra unui locotenent care 
mergea în fruntea primei companii. 

Locotenentul era unul din aceşti ofiţeri germani cum se 
vedeau atiţia pe-atunci şi cum se mai văd şi azi. Era un tinar 
destul de chipeş, de-un blond roşcat, cu ochii albaştri şi cu o 
înfăţişare miîndră. Cu toate pretenţiile lui de eleganţă părea 
destul de vulgar. În ce mă priveşte, ofiţerul acesta îmi inspira un 
sentiment de antipatie şi chiar de repulsie—fără îndoială că 
aceleaşi sentimente le inspirase şi domnului Jean. Am observat 
de-a'semenea că nici ofiţerul nu părea însufleţit de sentimente 
mai bune faţă de domnul Keller. Privirea pe care i-o aruncase 
era departe de a fi binevoitoare. 

Amîndoi nu mai erau acum decit la vreo cîţiva paşi unul de 
altul. Tînărul ofiţer dădu dispreţuitor din umeri iar domnul Jean 
îmi strînse cu putere mina. O clipă, am crezut că se va repezi 
asupra locotenentului; cu toate astea reuşi sa se stăpînească. 

Nu mai încăpea îndoială că exista o ură adîncă între aceşti 
doi oameni. Nu cunoşteam pricina acestei uri pe care am aflat-o 
mai tîrziu. 
în cele din urmă compania trecu şi apoi întregul batalion pe care 
l-am pierdut în curînd din vedere. 

Domnul Jean nu rostise nici un cuvint. Se uita, fără să se 
clintească, la soldaţii care se depărtau. Părea țintuit, nu altceva. 
Şi el rămase astfel nemişcat pînă ce zgomotul tobelor şi al 
goarnelor se pierdu în depărtare. 

Atunci, întoreîndu-se spre mine, îmi zise : 
— Şi acum, Natalis, să ne apucăm de carte. 
Spunînd acestea ne-am întors acasă. 


VI 


Aveam un învăţător bun. Nu ştiam dacă o să-i pot face 
onoare. Să înveţi să citeşti la treizeci şi unu de ani, nu e un lucru 
tocmai uşor. Trebuie să ai un creier de copil, ceara aceasta 
moale pe care se întipăreşte orice, fără să fie nevoie pentru ăsta 
de prea multă bătaie de cap. în schimb creierul meu nu prea era 
maleabil. 

Cu toate astea m-am pus cu nădejde pe muncă, în ziua 
aceea am învăţat toate vocalele. Domnul Jean a dat dovadă de 


multă răbdare pentru care îi sînt recunoscător. Mai mult ca să- 
mi întipărească în minte literele m-a făcut să le scriu cu creionul 
în repetate rînduri. In chipul acesta am învăţat să le citesc şi să 
le scriu totodată. Recomand procedeul aeesta bătrînilor şcolari 
de vîrsta mea. 

Silinţa şi atenţia nu mi-au lipsit. M-aş fi încăpăţinat chiar 
să învăţ pînă seara tirziu, dacă servitoarea nu m-ar fi înștiințat, 
pe la ora şapte, că masa era gata. M-am dus imediat în odăiţa 
mea. Situată lingă aceea a surorii mele, m-am spălat pe miini şi 
apoi am intrat în sufragerie. 

Cina n-a durat deeit o jumătate de oră. Deoarece trebuia 
să mergem cevă mai tîrziu la domnul de Lauranay, am cerut 
voie să aştept afară, ceea ce mi s-a îngăduit. Mi-am scos pipa 
din buzunar şi după ce mi-am umplut-o, am aprins-o şi am 
fumat în linişte. 

Pe urmă am intrat din nou în casă. Doamna Keller şi fiul ei 
erau îmbrăcaţi şi mă aşteptau. Irma, avînd treabă acasă n-a 
mers cu noi. Am ieşit aşadar citeşi trei. Doamna Keller îmi oferi 
braţul pe oare i l-am dat poate cu stingăcie, deşi mă simţeam 
foarte mindru şi mulţumit totodată de onoarea pe care mi-o 
făcea femeia aceasta cumsecade. 

N-am avut mult de mers. Domnul de Lauranay stătea la 
capătul străzii. Avea o casă frumoasă şi atrăgătoare, cu nişte 
flori în faţă şi cu o grădină mare în dos, umbrită de nişte ulmi 
uriaşi. Locuinţa aceasta dovedea că stăpinul ei, domnul de 
Lauranay, stătea într-adevăr foarte bine. 

In clipa în care am intrat, doamna Keller mi-a spus că 
domnişoarea Martha nu era fata domnului de Lauranay, ci 
nepoata lui. N-am rămas deci surprins de diferenţa lor de vîrstă. 

Domnul de Lauranay avea pe-atunci şaptezeci de ani. Era 
un bărbat înalt, pe care virsta nu-l încd-voiase încă. Părul' lui 
mai mult cărunt decit alb, încadra o figură frumoasă şi nobilă. 
Ochii lui te priveau cu blîndeţe. Apucăturile-i trădau numai decit 
pe omul de rasă. în sfîrşit, era un bătrîn foarte simpatic. 

Particula de care se afla înaintea numelui său, dovedea 
numai că făcea parte din clasa aceasta, intermediară între 
nobleţe şi burghezie şi care n-a disprețuit industria sau 
comerţul, ceea ce merită toate laudele. Dacă domnul de 
Lauranay nu s-a ocupat personal cu afacerile, în schimb, s-au 


ocupat bunicul şi tatăl lui. Faptul că moştenise o situaţie bună, 
se datora deci părinţilor lui. 

Familia de Lauranay era lorenă de origine şi de religie 
protestantă, ca aceea a domnului Keller. Totuşi, dacă strămoşii 
lui trebuiseră să părăsească pămîntul francez, după revocarea 
edictului din Nantes, nu plecaseră cu intenţia de a rămîne 
mereu în străinătate. De aceea, de îndată ce ideile liberale şi-au 
făcut iarăşi loc în Franţa, strămoşii domnului de Lauranay s-au 
stabilit din nou în Franţa. 

Cît despre domnul de Lauranay, dacă stătea la Belzingen, 
e că moştenise de la un unchi cîteVa proprietăţi, pe care trebuia 
să le valorifice. Negreşit că ar fi preferat să le vindă şi să se 
întoarcă apoi în Lorena. Din nefericire nu i s-a ivit ocazia. Dom- 
nul Keller, tatăl domnului Jean, însărcinat cu interesele domnului 
de Lauranay, nu găsise decît cumpărători care ofereau preţuri 
derizorii. De aceea, în loc să-şi vindă bunurile în condiţii proaste, 
domnul de Lauranay preferă să le păstreze. 

In urma legăturilor de afaceri între domnul Keller şi 
domnul de Lauranay, se stabiliră în curînd legături de prietenie 
între cele două familii. Legăturile acestea dăinuiau de vreo 
douăzeci de ani, şi nici un nor n-a întunecat vreodată intimitatea 
aceasta bazată pe asemănare perfectă de gusturi şi de 
obiceiuri. 

Domnul de Lauranay rămăsese văduv încă de tînăr. Din 
căsătoria lui avusese un fiu pe care familia Keller îl cunoscuse 
foarte puţin. Însurat în Franţa, fiul acesta nu venea decit foarte 
rar la Belzingen. In schimb, tatăl lui se ducea să-l vadă în 
fiecare an, ceea ce procura domnului de Lauranay, plăcerea de 
a petrece cîteva luni în ţara lui. 

Domnul de Lauranavy fiul, avu o copilă a cărei naştere 
costă viaţa mamei sale. El însuşi foarte îndurerat de pierderea 
nevestei lui, muri în curînd. Fata lui de abia dacă îl cunoscu, 
deoarece nu avu decit cinci ani la moartea tatălui ei. Nu-i mai 
rămăsese acum decit bunicul ei. 

Acesta se purtă foarte bine cu mica orfană, pe care, o lua 
cu el în Germania ocupîndu-se de aproape de educaţia ei. 
Trebuie să spunem însă că în împrejurarea actuală, domnul de 
Lauranay fusese ajutat mult de doamna Keller, care prinsese o 
dragoste nespusă faţă de fetiţa aceasta, pe care o îngriji ca o 
adevărată mamă. Este de prisos să stăruiesc asupra plăcerii pe 


care i-o procură, domnului de Lauranay prietenia şi 
devotamentul doamnei Keller. 

Sora mea, Irma, ajuta de asemenea din tot sufletul pe 

stăpiîna ei, în opera aceasta de binefacere. 
De cîte ori n-a legănat-o Irma pe domnişoara de Lauranay şi 
aceasta nu numai cu aprobarea, ci şi cu mulţumirile bunicului. In 
sfîrşit, copila deveni o fată încîntătoare, pe care o priveam acum 
cu multă discreţie, de altfel, ca să n-o stingheresc. 

Domnişoara de Lauranay se născuse în 1772. Avea aşadar 
acum, douăzeci şi doi de ani. Era destul de înaltă, blondă, cu 
nişte ochi albaştri închişi, cu trăsături fine, foarte graţioasă, şi 
nu semăna deloc cu femeile pe care le văzusem pînă atunci la 
Belzingen. Admiram figura ei blondă şi serioasă, care respira cu 
toate acestea, fericirea. Poseda cîteva talente tot atit de plăcute 
pentru ea, cît şi pentru alţii. Cînta frumos la clavir, deşi spunea 
că nu prea ştie bine. De asemenea mai avea şi un talent frumos 
la pictură. 

Nimeni nu se va mira deci că domnul Jean Keller se 
îndrăgostise de făptura aceasta frumoasă, nici că domnişoara 
de Lauranay observase imediat calităţile acestui tîriăr. în acelaşi 
timp, nimeni nu se va mira că cele două familii vedeau cu 
bucurie că, intimitatea celor doi tineri, crescuţi împreună, se 
schimbase cu timpul într-un sentiment de dragoste. Dacă în 
schimb tinerii nu se căsătoriseră încă, faptul se datora unui 
exces de delicateţe din partea domnului Jean, delicateţe pe care 
o vor înţelege toţi oamenii de suflet. 

Într-adevăr, cred că n-aţi uitat, că situaţia familiei Keller 
era destul de compromisă. Domnul Jean ar fi voit ca procesul lui, 
de care depindea întregu-i viitor, şa se fi terminat cu bine, mai 
înainte de a se căsători. Dacă îl cîştiga, cu atit mai bine, 
deoarece ar fi putut aduce logodnicei lui o oarecare stare. Dacă 
pierdea procesul, domnul Jean ar fi rămas sărac. Negreşit, 
domnişoara Martha era bogată şi trebuia să moştenească o 
avere frumoasă după moartea bunicului ei. Ei bine, domnul Jean 
nu voia să se atingă de banii logodnicei lui. După mine, 
sentimentul acesta nu putea decit să-l onoreze. 

Cu toate astea, în curind domnul Jean fusese pus în 
situaţia de a lua o hotărîre. Convenienţele de familie erau 
întrunite în căsătoria aceasta, aceeaşi religie şi aceeaşi origine. 


Dacă tinerii soţi s-ar fi stabilit în Franţa, de ce oare copiii lor n-ar 
fi fost naturalizaţi francezi ? în sfîrşit, nu exista nici o piedică. 

De aceea o hotărire era necesară, şi încă una grabnica, 
deoarece starea aceasta de lucruri putea autoriza într-o anumită 
măsură, asiduităţile unui rival. 

Nu că domnul Jean ar fi avut motive să fie gelos ! Şi cum 
ar fi putut fi, de vreme ce n-avea decit să spună o vorbă pentru 
ca domnişoara de Lauranay să devină soţia lui. 

Dar dacă nu era gelos, în schimb era foarte supărat şi pe 
drept, împotriva tînărului ofiţer pe care l-am întîlnit în fruntea 
companiei sale, pe drumul de la Belzingen. 

Intr-adevăr, de vreo cîteva luni, locotenentul Frantz von 
Grawert, observase pe domnişoara Martha de Lauranay. făcînd 
parte dintr-o familie bogată şi influentă, ofiţerul nu se îndoia că 
fata va fi foarte onorată de atenţia lui. 

Cu toate astea, Frantz, plictisea mult pe domnişoara Martha. O 
urmărea cu încăpăţinare pe stradă, încît dinsa refuza chiar să 
mai iasă din casă, exceptînd cazurile cînd era nevoită. 

Domnul Jean ştia toate astea. În mai multe rînduri fusese 
cît pe aici să dea o lecţie de bunăvoință ofițerului care frecventa 
societatea bună din Belzingen. Dar numai faptul de a vedea 
numele domnişoarei Martha amestecat în afacerea aceasta, ÎI 
oprea să ia vreo măsură. Cînd dînsa va fi nevasta lui, va şti să 
pună la respect pe domnul de Grawert. Pîna atunci însă, trebuia 
să simuleze că nu ştia nimic. Deocamdată, era mai bine să evite 
un scandal de pe urma căruia ar fi suferit în primul rînd, 
domnişoara Martha. 

In răstimpul acesta, trecuseră cel mult trei săptămîni de- 
atunci, locotenentul Frantz ceruse mîna domnişoarei Martha de 
Lauranay. Tatăl ofițerului, colonelul de Grawert, se prezentase 
domnului de Lauranay, expunîndu-i averea, şi viiforul frumos ce- 
1 aştepta pe fiul său. Era un bărbat aspru, obişnuit numai să 
comande, neadmiţind nici o şovăire, nici un refuz, în sfîrşit, un 
adevărat prusac, în toată accepţia cuvîntului. 

Domnul de Lauranay mulţumi colonelului von Grawert, 
spunîndu-i că e foarte onorat de cererea lui, dar că mina fiicei lui 
fiind promisă, această căsătorie era cu neputinţă. 

Colonelul, care fusese refuzat într-un chip foarte politicos, se 
retrase înciudat de nereuşita lui. Locotenentul Frantz fu nespus 
de mîniat. Ştia. că Jean Keller, german ca şi el, era primit în casa 


domnului de Lauranay, într-o calitate care lui îi era refuzată. De 
aici se născu o ură şi o dorinţă de răzbunare, care nu aşteptă, 
fără îndoială, decit ocazia de a se manifesta. 

Totuşi, tînărui ofiţer, fie dintr-un sentiment de gelozie, fie 
dintr-un sentiment de miînie, nu înţelese să lase pe domnişoara 
Martha în pace. De aceea, tinăra fată, se hotărise nu numai să 
nu iasă niciodată singură, aşa cum îngăduiesc obiceiurile 
germane, dar nici măcar cu bunicul ei, sau cu doamna Keller, 
sau chiar cu sora mea. 

lată ceea ce am aflat de abia mai tîrziu ; cu toate astea, 
am preferat să v-o spun numaidecit. În ce priveşte primirea care 
mi s-a făcut în familia domnului de Lauranay, a fost cum nu se 
poate mai frumoasă şi mai cordială. 

— Fratele Irmei este şi prietenul nostru, îmi zise domnişoara 
Martha, şi sînt fericită că pot să-i string mîna. 

Mă credeţi că n-am ştiut ce să-i răspund ? într-adevăr, dacă am 
fost prost vreodată, atunci am fost cu siguranţă în clipa aceea. 
Năucit, neştiind ce să spun, am tăcut... Şi mîna asta întinsă cu 
atita bunăvoință... In sfârşit, am luat-o şi am strîns-o uşor de 
teamă să n-o frîng. Ce vreţi ? eram un biet sergent major. 

Pe urmă ne-am dus în grădină de ne-am plimbat. Convorbirea 
m-a făcut să mă simt mai în largul meu. S-a vorbit de Franţa. 
Domnul de Lauranay m-a întrebat de evenimentele care se 
pregăteau. Se temea ca ele să su fie de natură să creeze multe 
neplăceri compatrioţilor lui stabiliţi în Germania. Se întreba chiar 
dacă n-ar face mai bine să plece din Belzingen, spre a se fixa în 
ţara lui, în Lorena. 

— Ai de gînd să pleci ? îl întrebă repede domnul Keller. 

— Cred, dragul meu, că vom fi nevoiţi în curînd, răspunse 
domnul de Lauranay. 

— Şi n-am vrea să plecăm singuri, adăugă domnişoara Martha. 
Cît timp durează concediul d-tale, domnule Delpierre ? 

— Două luni, domnişoară. 

— Ei, dragă Jean, reluă ea, oare domnul Delpierre, nu va asista 
înainte de a pleca la căsătoria noastră ?... 

— Vezi că... Martha... 

Domnul Jean nu ştia ce să răspundă. Rațiunea era în luptă cu. 
inima lui. 

—Domnişoară, am zis, aş fi într-adevăr prea fericit... 


— Dragul meu, reluă ea, îndreptîindu-se spre Jean, nu vrei să 
pricinuieşti fericirea domnului Na-talis Delpierre ? 

— Ba da, draga mea Martha, răspunse domnul Jean, care nu 
putu să spună mai mult. Pentru mine însă, răspunsul lui era 
suficient. 

Pe cînd ne pregăteam să ne retragem citeşi trei, căci era tirziu : 
— Draga mea, zise doamna Keller îmbrăţişind foarte emoţionată 
pe' Martha. Vei fi fericită !... E demn detine! 

—Ştiu, de vreme ce e fiul d-tale ! răspunse domnişoara de 
Lauranay. 

Ne-am întors acasă. Irma ne aştepta. Doamna Keller îi zise 
că totul se rînduise şi că trebuiau doar să fixeze ziua în care să 
se serbeze căsătoria. Pe urmă, ne-am dus să ne culcăm. Dacă 
vreodată am petrecut în viaţă o noapte bună, în ciuda vocalelor 
care mă urmăreau în vis, apoi să ştiţi că era noaptea în care am 
dormit în casa doamnei Keller. 


VII 


A doua zi, nu m-am trezit decit foarte tîrziu. Trebuia să fi 
fost cel puţin şapte. M-am îmbrăcat repede ca să-mi fac lecţia. 
Pe cînd coboram ultimele trepte ale scării, am întîlnit pe sora 
mea. 

— Tocmai mă pregăteam să te scol. 

—- Da, am dormit cam mult; ce vrei, eram obosit. 

— Nu, Natalis, e de abia şapte. Dar a venit cineva care vrea să 
te vadă. 

— Cineva ? 

— Da... un agent! 

—Un agent ? Ei, drace ! nu prea îmi plac vizitatorii aceştia. Ce o 
fi vrînd cu mine ? însăşi sora mea nu prea părea liniştită. 
Aproape în aceeaşi clipă îşi făcu apariţia şi domnul Jean. 

— E un agent de poliţie, îmi zise el. Bagă de seamă, Natalis, să 
nu-i spui nimic care să te poată compromite. 

— Atit mi-ar trebui, ca să ştie că sînt militar ! am răspuns. 

— Nu cred să ştie, să-i spui că ai venit la Belzingen ca să vezi pe 
sora d-tale, şi nimic mai mult. 


De altfel acesta era şi adevărul şi mi-am îngăduit să fiu 
foarte rezervată. Am ajuns în pragul uşii. Acolo l-am zărit pe 
agent, un bărbat pocit, cu picioarele strimbe, — o figură de 
beţivan, în sfîrşit. 

Domnul Jean îl întrebă pe nemţeşte ce voia. 

— Aveţi aici un călător care a sosit ieri la Belzingen. 

— Da. Ei şi ?. 

— Directorul poliţiei vrea să-l-vadă şi ca atare oaspetele d- 
voastră trebuie să se prezinte neîntirziat. 

— Foarte bine, se va prezenta. 

Domnul Jean mi-a tradus acest crimpei de conversaţie. Nu era 
măcar o invitaţie ci un ordin. Trebuiam aşadar să mă execut. 
Agentul plecase, ceea ce-mi convenea, fiindcă nu-mi era deloc 
plăcut să trec pe străzile oraşului în tovărăşia acestui poliţist 
grosolan. Voi afla de altminteri unde stă directorul poliţiei. 

— Ce fel de om e directorul ? l-am întrebat pe domnul Jean. 

— E un om care are o oarecare inteligenţă. Trebuie să te fereşti 
de el, Natalis. Se numeşte Kalkreuth. Individul acesta n-a căutat 
decit să ne pricinuiască neplăceri, fiindcă, spune el, ne ocupăm 
prea mult de Franţa. De aceea îl ţinem la distanţă. Nu m-ar mira 
aflind că vrea să ne implice într-o afacere uriîtă. Prin urmare să 
fii foarte rezervat. 

— De ce n-ai vrea să mă însoţeşti, domnule Jean ? 

— Kalkreuth nu m-a chemat, şi e probabil că prezenţa mea nu i- 
ar face plăcere 

— Cel puţin îndrugă cîteva cuvinte franţuzeşti ? 

— Vorbeşte chiar foarte bine. Dar nu uita, Natalis, să te gîndeşti 
bine înainte de a răspunde şi să -nu-i spui decit ceea ce e 
absolut necesar. 

— Fii liniştit, domnule Jean. 

Mi s-a arătat casa unde stătea Kalkreuth. Nu era departe şi am 
ajuns aproape numaidecit. 

Agentul se afla la uşă, şi m-a introdus imediat în biroul 
directorului poliţiei. 

Se vede că acest personaj voi să-mi zimbeâscă, deoarece rînji 
sinistru. Apoi ca să mă invite să stau pe un scaun, făcu un gest 
care, în mintea lui, voia să fie nespus de grațios. 

În acelaşi timp, continuă să răsfoiască nişte hirtii întinse 
pe masă. 


Am profitat de clipa asta de distracţie ca să observ pe 
Kalkreuth. Era un bărbat înalt şi deşirat, îmbrăcat într-o tunică 
cu brandenburguri; foarte slab, foarte osos, avea nişte picioare 
de o lungime neobişnuită şi o figură bronzată care părea mur- 
dară ; în afară de asta avea o gură uriaşă, dinţii galbeni, nasul 
turtit, fruntea brăzdată de cute, spri-cene stufoase şi doi ochi 
mici şi negri. Fusesem prevenit că trebuie să mă feresc de el. 
Recomandaţia aceasta era de prisos, finidcă numai prezenţa lui 
inspira neîncrederea. 

După ce sfirşi de morfolit hiîrtiile, Kalkreuth îşi înălţă 
privirile şi mi se adresă într-o franţuzească foarte curată. Dar, ca 
să-mi pot da timp de gîndit, m-am prefăcut că nu prea îl înţeleg. 
Am avut chiar grijă să-l fac să repete fiecare frază. 

lată, în definitiv, convorbirea avută între noi : 

— Cum te cheamă ? 

— Natalis Delpierre. 

— Eşti francez ? 

— Da, francez. 

— Şi ce meserie ai ? 

— Negustor. 

— Negustor, negustor dar negustor de ce, ex-plică-te. 

— Sînt negustor de orice... Cumpăr lucruri de la țară pe oare le 
revînd apoi. 

— Şi ai venit la Belzingen ? 

— Da. 

— Cu ce ocazie ? 

— Ca să văd pe sora mea Irma Delpierre pe care n-am mai 
văzut-o de vreo treisprezece ani. 

— Sora d-tale nu e franceza care e în serviciul familiei Keller ? 

— Exact. 

Urmă o mică pauză. 

—Va sa zică, reluă, Kalkreuth, călătoria d-tale în. Germania nu 
are alt scop ? 

— Nu. 

— Şi cînd vei pleca ?... 

— Voi relua drumul pe care am venit. 

— O să faci foarte bine. Şi cam cînd crezi că vei pleca? 

— Atunci cînd voi crede de cuviinţă. Nu-mi închipui că în Prusia 
străinii n-au voie să călătorească. 


— Poate că nu au voie ! Kalkreuth spunând acestea mă fixă 
prelung. Fără 
îndoială că răspunsurile mele îi păreau prea hotă-rite. Dar 
supărarea lui nu dăinui prea mult. 
— Bagă de seamă, mi-arn zis. Omul acesta pare destul de 
viclean şi cred că, intenţionează să-ţi joace o festă. Trebuie să te 
păzeşti. 
După o pauză, Kalkreuth îşi reluă întrebările, pe un ton blind. Şi 
el mă întrebă : 
— Cite zile ai făcut ca să vii' din Franţa în Prusia ? 
— Nouă zile. 
— Şi pe unde ai luat-o ? 
— Pe drumul cel mai scurt şi care, in acelaşi timp, e şi cel mai 
bun. 
— Aş putea şti exact pe unde ai trecut ? 
— Domnule, i-am zis atunci, pentru ce toate întrebările astea ? 
— Domnule Delpierre, răspunse Kalkreuth pe un ton aspru, în 
Prusia avem obiceiul să interogăm pe străinii care vin sâ ne 
viziteze. E o formalitate poliţienească, de la care, cred că n-ai 
de.gînd să te sustragi ? 
— Fie. Am trecut frontiera olandeză, străbătind Brabantul, 
Westfalia, Luxemburgul, Saxa... 
— Ai făcut atunci un înconjur foarte mare ? 
— De ce? 
— Pentru că ai ajuns la Belzingen pe drumul Turingiei. 
— Da, e adevărat. 

Am înţeles acum că polițistul aflase ceeace voia voia să 
ştie. Trebuia deci să fiu prevăzător. 
— Ai putea să-mi spui la ce punct ai trecut graniţa franceză ? 
— La Tournay. 
— E ciudat. 
— De ce ciudat ? 
— Pentru că ai fost semnalat că ai urmat drumul care trece pe la 
Zerbst. 
— E foarte simplu, fiindcă am făcut un ocol. Nu mai încăpea 
îndoială că am fost spionat şi după toate probabilitățile, de către 
hangiul de la Ecktvende. Se ştie că omul acesta mă văzuse 
sosind în vreme ce sora mea mă aştepta în faţa hanului, în 
definitiv, am înţeles limpede, polițistul voia să mă încurce cu 


întrebările ca să afle ştiri din Franţa. Am stat deci,în gardă. 
Kalkreuth reluă : 

— Atunci n-ai întîlnit pe germani la Thionville? 

— Nu. 

—Şi nu ştii nimic de generalul Dumouriez ? 

— Nu-l cunosc. 

Dar ce ştii de mişcarea trupelor franceze îngrămădite la 
graniţă ? 

— Nu ştiu nimic. 

De data asta figura lui Kalkreuth se schimbă şi el reluă cu o voce 
poruncitoare : 

— Bagă de seamă, domnule Delpierre ! zise el. 

— De ce? 

— Momentul nu e prielnic străinilor ca să călătorească în 
Germania, mai ales cînd sînt francezi şi nouă nu prea ne plac 
străinii care vor să afle ce se petrece la noi... 

— În schimb dumneavoastră vreţi să aflaţi ce se petrece la 
vecini! Eu nu sînt spion, domnule. 

— O doresc pentru d-ta, răspunse Kalkseuth pe un ton 
ameninţător. Te voi supraveghea. Eşti francez şi ai şi vizitat o 
casă franceză aceea a domnului de Lauranay. Eşti găzduit la 
familia Keller care a păstrat legături cu Franţa. Nu trebuie mai 
mult, în împrejurările de faţă, pentru ca să fii suspect. 

— Ce, n-aveam voie să vin la Belzingen ? 

— Ba da. 

— Germania şi Franţa sînt în stare de război ? 

— Nu încă. Dar mi se pare, domnule Delpierre că d-tă ai ochi 
buni. 

— Da, foarte buni. 

— Ei bine, te-aş sfătui să nu prea te slujeşti de ei. 

— De ce? 

— Pentru că atunic cînd priveşti, vezi, şi dnd vezi, te simţi ispitit 
să povesteşti şi altora ceea ce ai văzut! 

— Pentru a doua oară îţi repet, domnul meu, că nu sînt spion. 

— Şi pentru a doua oară îţi repet şi eu că asta e'«şi dorinţa mea, 
altminteri... 

— Altminteri ce ? 

— Vom fi nevoiţi să avem grijă de persoana d-tale pentru un 
timp anumit, internîndu-te undeva. 


După ce rosti ameninţarea aceasta Kalkreuth îmi făcu semn că 
pot să plec. De data asta nu-mi mai întinse mîna şi-mi arătă 
pumnul. 

Neaviînd de loc intenţia să rămîn în biroul lui, am făcut 
stinga împrejur cu un gest milităresc care nu cred să fi scăpat 
din vedere poliţistului. 

După aceea m-am întors acasă la doamna Keller. Eram 
prevenit acum că sînt pus sub urmărire. 

Domnul Jean mă aştepta. l-am povestit amănunţit tot ceea 
ce s-a petrecut între mine şi domnul Kalkreuth, neomiţind 
amenințările acestuia din urmă. 

— Nu mă miră de loc, răspunse el, şi n-ai terminat încă cu poliţia 
prusacă. Mă tem că viitorul, o să-ţi rezerve atit d-tale cît şi nouă, 
multe neplăceri. 


VIII 


În răstimpul acesta îmi petreceam zilele în chipul cel mai 
plăcut, lucrînd şi făcînd plimbări. Tînărul meu profesor, putea 
constata progresele pe care le făceam. învăţasem vocalele şi 
mă munceam acum cu consoanele. Erau unele cari îmi 
pricinuiau multă bătaie de cap, în special ultimele. în sfîrşit, 
mergea încet dar ceea ce prindeam nu mai uitam. In curînd am 
reuşit să împreun literele ca să alcătuiesc cuvinte. Domnul Jean 
îmi spunea că aveam dispoziţii la învăţătură... 

Nu mai ştiam nimic despre Kalkreuth, ne mai primind nici 
un ordin să mă prezint la biroul lui. Cu toate astea sînt sigur că 
eram spionaţi şi în special eu, deşi felul meu de viaţă nu dădea 
nimic de bănuit. Mi-am închipuit deci, că voi scăpa numai cu 
ameninţarea poliţistului şi că el nu mă va aresta sau expulza 
vreodată din ţară. 

După o săptămînă de la sosirea mea, domnul Jean trebui 
să plece la Berlin pentru procesul lui. Domnul Keller ardea de 
nerăbdare să vadă procesul terminat, din pricina relaţiilor 
încordate dintre Franţa şi Germania. 


Se întreba cum va fi primit şi dacă se va fixa, cel puţin 
acum data procesului? Se temea însă că judecata va fi din nou 
amiînată. 

În timpul lipsei domnului Jean, după sfatul Irmei, m-am 
apucat să observ atitudinea locotenentului Frantz von Grawert. 
De altminteri, fiindcă domnişoara Martha nu părăsise decit o sin- 
gură dată casa ca să meargă la biserică, nu avu prilejul să se 
întilnească cu ofiţerul prusac. în schimb acesta trecu în mai 
multe rînduri prin faţa casei domnului Lauranay, cînd pe jos, 
cînd călare, pe un cal foarte frumos, e drept. Dar fiindcă poarta 
era închisă veşnic şi tot astfel uşile şi ferestrele, vă puteţi. 
închipui mînia lui. Datorită felului acesta de a se purta al 
ofițerului se impunea deci grăbirea căsătoriei. 

Şi chiar de aceea domnul Jean voia să se ducă pentru 
ultima dată la Berlin. Rămase aşadar ho-tărit că orice s-ar 
întîmpla, călătoria va fi fixată de îndată ce tinărul Keller se va 
înapoia la Belzingen. 

Domnul Jean plecase la 18 iunie. Nu trebuia să se întoarcă 
decit la 21. în răstimpul acesta învăţam de zor. Doamna Keller 
înlocuise pe fiul ei şi îmi dădea ea însăşi lecţii cu o răbdare 
demnă de admirat. Vă puteţi închipui şi d-voastră cu cîtă 
nerăbdare îl aşteptam pe domnul Jean. într-adevăr aveam şi de 
ce din pricina evenimentelor pe care le voi expune — fără să fac 
vreo apreciere asupra lor, căci mărturisesc cinstit cînd e vorba 
de politică, nu mă pricep de fel. n 

Emigranţii francezi s-au refugiat la Coblentz, în anul 90. In 
91, după ce acceptase constituţia, regele Ludovic al XVI-lea 
notificase acceptarea aceasta puterilor străine. Anglia, Austria şi 
Prusia protestară atunci spunînd că intenţiile lor erau amicale. 
Dar cine se putea încrede în vorbele lor? 

Emigraţii în schimb, formau cadre şi nu mai conteneau cu 
îndemnurile la război. Deşi regele le dăduse ordinul să se 
întoarcă în Franţa, emigranții nu-şi întrerupeau pregătirile. Cu 
toate că adunarea legislativă somase pe electorii din Freres, 
Mayenţa şi alţi principi ai imperiului să împrăştie aceste 
îngrămădiri de la frontieră, ele nici nu se gîndeau la aşa ceva. Şi 
atunci s-au organizat trei armate la est în aşa fel încît să-şi 
poată da mina. 

Contele de Rochambeau, fostul meu general se duse să ia 
în Flandra, comandamentul armatei de la Nord, Lafayette al 


armatei din centru, la Metz, şi Luckner, comanda armatei din 
Alsacia, — în total vreo două sute de mii de oameni bine înar- 
maţi. Cît despre emigranţi, de ce ar fi renunţat la planurile lor şi 
ar fi dat ascultare somaţiilor regelui, de vreme ce Leopold de 
Austria se pregătea să le vină în ajutor ? 

Aceasta era starea de lucruri în 91. lată acum situaţia din 
92. 

În Franţa, lacobinii avînd pe Robespierre în frunte se 
rostiseră pe faţă împotriva războiului. Cordelierii îi sprijineau, 
temîndu-se de o dictatură militară. Dimpotrivă Girondinii, prin 
glasurile lui Louret şi Brissot, cereau războiul cu orice preţ ca să 
silească astfel pe rege să-şi dezvăluie intenţiile. 

Atunci apăru Dumouriez, care fu chemat în grabă ca să-şi 
pună geniul militar şi politic în serviciul ţării. El primi şi alcătui 
numaidecit un pian de luptă : război ofensiv şi defensiv 
totodată. Cu el, era sigur, că lucrurile nu vor tergiversa. 

Pînă atunci însă Germania nu se mişcase de loc. Trupele ei nu 
amenințau graniţa franceză şi ea repetă necontenit că un 
război ar pricinui un mare rău Europei. 

În răstimpul acesta Leopold de Austria muri. Toţi se 
întrebau nedumeriţi ce va face succesorul lui? Va fi partizan al 
păcii? Nu, fiindcă la Viena apăru o notă care cerea restabilirea 
monarhiei pe bazele declaraţiei regale din 89. 

După cum îşi poate închipui oricine, Franţa nu putea 
admite o asemenea situaţie care depăşea orice margine. Nota 
asta produse o vilvă nespusă în toată ţara. Ludovic al XVI-lea 
trebui să propună adunării naţionale să declare război lui 
Frăncisc |, regele Ungariei şi al Boemiei. Propunerea fu primită şi 
se hotărî ca Ungaria să fie atacată mai în-tii în posesiunile ei din 
Belgia. 

Biron cuprinse Quievrain şi se speră chiar xă nimic nu va 
opri avintul trupelor franceze, cînd deodată la Mons, o panică 
modifică cu totul situaţia. Soldaţii după ce strigară că au fost 
trădaţi, măcelăriră pe ofiţerii Dillon şi Berthois. 

Aflînd dezastrul acesta, Lafayette crezu cu cale să-şi 
oprească înaintarea la Giret. 

Astfel stăteau lucrurile la sfîrşitul lui Aprilie, mai înainte ca să fi 
părăsit Charleville. După cum se vede, Germania nu declarase 
pînă atunci război Franţei. 


La 13 iunie Dumouriez a fost numit ministru de război. Am 
aflat numirea lui la Belzingen, înainte ca domnul Jean să se fi 
întors de la Berlin. Ştirea aceasta era destul de gravă. Era uşor 
de prevăzut că evenimentele se vor schimba. într-adevăr, dacă 
Prusia păstrase pînă atunci o neutralitate desă-virşită, de aici 
încolo era de prevăzut că-şi va schirnba atitudinea. Se vorbea 
chiar de optzeci de mii de oameni care înaintau spre Coblentz. 

În acelaşi timp la Belzingen se răspîndi zvonul că ducele 
de Brunswick, — un general care se bucura de o oarecare 
celebritate în Germania, va lua comanda acestor ostaşi bătrîni ai 
lui Frederic cel mare. 

Ştirea aceasta mai înainte chiar de a fi fost confirmată, a produs 
o emoție de, nedescris. De altfel deplasările de trupe continuau 
mereu. 

Aş fi dat mult să văd pe colonelul von Grawert plecînd la 
graniţă împreună cu fiul lui, fiindcă aşa cel puţin am fi scăpat de 
ei. Din nefericire, regimentul pe care îl comanda tatăl lui Frantz 
nu primi nici un ordin de plecare, astfel că tînărul locotenent se 
plimbă ca şi mai înainte pe stradă şi in special in faţa casei 
domnului de Lauranay. 

Cît despre mine, poziţia mea dădea de gîndit. Eram într-un 
concediu în regulă, e drept, şi într-o ţară care nu şi-a întrerupt 
încă relaţiile cu Franţa. Dar puteam eu oare să uit că făceam 
parte din regimentul Royal-Picardie şi. că fraţii mei de arme se 
aflau în garnizoană la Charleville, aproape de frontieră ? 

Fireşte, dacă s-ar fi petrecut o ciocnire cu soldaţii lui 
Francisc ele Austria sau ai lui Frederic Wilhelm de Prusia, 
regimentul meu ar fi fost în primele rînduri şi mi-ar fi părut 
foarte rău să nu iau parte la luptă. 

Începeam deci să fiu îngrijorat. Totuşi păstram ascunsă în 
suflet îngrijorarea care mă năpădise, nevoind să mîhnesc nici pe 
doamna Keller, nici pe sora mea. Mă simţeam în afară de asta 
foarte încurcat, deoarece nu ştiam ce hotărîre să iau. 

În sfîrşit, in condiţiunile actuale, poziţia unui francez era 
mai mult decit dificilă. De aceeaşi părere era şi sora mea in 
ceea ce privea situaţia ei. Fireşte că nu ar fi consimţit niciodată 
să se despartă de bună voie de doamna Keller. Dar cine îi 
spunea că nu se vor lua măsuri împotriva străinilor ? Şi dacă 
polițistul Kalkreuth m-ar soma să părăsesc Belzingen in 
douăzeci şi patru de ore ?. 


Îşi poate închipui oricine îngrijorarea noastră. Nici situaţia 
domnului de Lauranay nu era mai bună. Dacă ar fi fost nevoit să 
părăsească Germania, să străbată o ţară care era în război, cîte 
neplăceri nu l-ar fi aşteptat pe el şi pe nepoata lui ? Şi căsătoria 
care nu se celebrase încă ! Putea ea oare să aibă loc la 
Belzingen ? într-adevăr situaţia era foarte încurcată. 

În răstimpul acesta zilnic treceau prin oraş trupe de 
infanterie şi cavalerie, în special uh-lani, şi tot aşa convoaie 
nesfirşite cu muniții. Era o larmă continuă. între timp trupele 
făceau dese opriri în piaţa mare a oraşului unde beau diferite 
băuturi, vremea fiind foarte călduroasă. 

Fireşte că nu puteam sta locului şi mă duceam şi eu în 
piaţă, indiferent de neplăcerea pe care aşi fi pricinuit-o 
domnului Kalkreuth şi agenţilor lui. De indată ce auzeam 
goarnele, ieşeam în oraş, bineînţeles dacă eram liber. Spun, 
dacă eram liber, căci în cazul cînd doamna Keller îmi da lecţii, n- 
aş fi vrut pentru nimic în lume s-o părăsesc. Numai, în orele dc 
recreaţie, plecam repede de acasă, urmăream trupele pînă în 
piaţă unde le contemplam... deşi Kalkreuth îmi spusese să 
închid ochii ca să nu văd nimic. 

În sfîrşit dacă toată mişcarea asta mă interesa în calitatea 
mea de soldat si de francez, nu era mai puţin adevărat că-mi 
dădeam foarte bine seama că nu era de glumit şi că ostilitățile 
vor începe în curînd. 

La 21 iunie, domnul Jean se întoarse din călătoria lui de la 
Berlin. După cum ne temusem călătoria fusese de prisos ! 
Procesul era staționar. Nu se putea prevede cînd şi cum se va 
sfirşi. în orice caz era o situaţie din cele mai neplăcute. 
în privinţa celorlalte evenimente însă domnul Jean avea 
impresia, că in curînd, Prusia va declara război Franţei. 


IX 


A doua zi şi în zilele următoare, m-am dus cu domnul Jean, 
după ştiri. Soarta trebuia să se hotărască peste opt zile. In zilele 
de 21, 22 şi 23, au trecut din nou diferite trupe la Belzingen şi 
chiar statul major al unui general pe care am aflat mai tirziu că 


era contele Kaunitz. Masa aceasta de soldaţi se îndreptă spre 
Coblentz, unde aşteptau emigranții. Prusia care se aliase cu 
Austria nu-şi mai ascundea intenţia de a porni împotriva Franţei. 

Nu mai încăpea îndoială că situaţia mea la Belzingen 
devenea din zi în zi mai rea. Evident că nici aceea a familiei 
Lauranay sau a surorii mele nu era mai bună în cazul că se 
declara războiul. A sta în Germania în condiţiile acestea era un 
adevărat pericol de care trebuia să scapi cu orice preţ. 

Vorbeam adesea de situaţia noastră cu Irma. Zadarnic, 
biata mea soră voia să-şi ascundă îngrijorarea. Teama de a fi 
despărțită de doamna Keller o frămiînta in fiece clipă. Să 
părăsească familia asta cumsecade ! Niciodată nu-şi închipuise 
că viitorul îi va hărăzi o asemenea nenorocire. Să părăsească 
aceste făpturi iubite, lîngă care, spera să răraînă toată viaţa, să- 
şi spună că nu le va mai revedea poate niciodată, în cazul că 
evenimentele ar fi luat o întorsătură rea, toate astea îi pricinuiau 
o miîhnire adincă. 

— Simt că voi muri de durere Natalis, îmi, spunea ea mereu. 

— Te înţeleg, Irma, i-am răspuns, situaţia e grozavă, dar trebuie 
să încercăm tot ce ne va sta în putinţă ca să scăpăm cu bine. 
Oare n-am putea s-o convingem pe doamna Keller să părăseas- 
că oraşul mai ales acum cînd nu are nici un motiv de a mai ţine 
la ţinutul, acesta ? Găsesc chiar că ar face bine să ia hotărîrea 
asta, mai înainte ca lucrurile să devină ireparabile. 

— Da, ar fi prudent, Natalis şi, totuşi doamna Keller nu va 
consimţi niciodată să plece fără domnul Jean. 

— Şi de ce ar refuza dînsul să plece ? Cine îl reţine în Prusia ? 
Afacerile ? Le va putea rîndui şi mai tirziu. Procesul ? Oare în 
împrejurările de faţă, nu va trebui să aştepte luni de zile pînă să 
se dea sentinţa ? 

— Ai dreptate, Natalis. 

De altfel, ceea ce mă îngrijorează, mai ales e că domnul Jean nu 
s-a căsătorit încă cu domnişoara. Martha. Cine ştie ce piedici, se 
vor ivi mai tirziu. Dacă francezii vor fi expulzați din Germania, 
ceea ce este foarte posibil, domnul de Lauranay şi nepoata lui 
vor fi nevoiţi să plece în douăzeci şi patru de ore. Şi atunci cît de 
grea le va fi despărţirea ! Dimpotrivă, clacă se face căsătoria, 
sau domnul Jean va pleca cu soţia lui în Franţa, sau dacă va fi 
nevoit să rămînă la Belzingen, va rămîne cu diînsa. 

— Ai dreptate Natalis. 


— În locul tău, Irma, aş sta de vorbă în privinţa asta cu doamna 
Keller. Dînsa ar vorbi la rîndui ei cu domnul Jean şi s-ar grăbi 
astfel căsătoria. 

— Da, răspunse Irma, căsătoria trebuie să se facă neîntârziat. 
Dealtfel domnişoara Martha nu se va opune de loc. 

— Fireşte că nu se va opune. Şi apoi un bărbat, un bărbat ca 
domnul Jean, ce garanţie pentru dînsa ! Gîndeşte-te numai Irma, 
s-o vezi nevoită să plece singură cu bunicul ei bătrîn, străbătind 
Germania împresurată de trupe... Ce s-ar face ?... Trebuie să ia 
neîntîrziat o hotărîre şi să nu mai aştepte, altminteri totul va fi In 
zadar. 

— Dar pe locotenentul acela îl mai întîlneşti ? mă întrebă sora 
mea. 

— Da, Irma, aproape zilnic. E o nenorocire că regimentul lui se 
află încă la Belzingen. Aş fi voit ca numai după plecarea lui să se 
fi celebrat cununia domnului Jean. 

— Ai dreptate. 

— Mă tem că Frantz cie-ndată ce va afla că domnişoara Martha 
s-a căsătorit, să nu facă vreo poznă. Domnul Jean nu e omul 
care să ierte şi atunci... în sfirşit, nu sînt de loc liniştit. 

— Nici eu nu sînt liniştită Natalis. Căsătoria trebuie făcută cît 
mai curînd, fiindcă mă tem de război. 

— Vorbeşte aşa dar cu doamna Keller. 

— Chiar azi voi vorbi. 

Da, graba aceasta era perfect justificată şi poate chiar era 
prea tîrziu. 

Într-adevăr, un eveniment urma să hotărască Prusia şi 
Austria să grăbească invazia. Era vorba de atentatul care s-a 
săvirşit la Paris, la 20 iunie şi care a fost imediat comunicat, 
bineînţeles intenţionat, de agenţii celor două puteri coalizate. 

Aşadar la 20 iunie, mulţimea condusă de Santere, după ce 
defilase în faţa camerei, se năpustise la Tuileries invaclind 
palatul lui Ludovic al XVI-lea. Porţile fuseseră dărimate cu 
topoarele, şi se aduseseră chiar tunuri. Mulțimea era foarte 
agitată, in schimb regele prin sîngele lui rece şi mai ales datorită 
curajului său, scăpă împreună cu soţia, cu sora şi cu cei doi copii 
ai săi. Dar cu ce preţ? De abia după ce consimţise să pună o 
bonetă roşie în cap !... 

Fireşte că partizanii şi constituţionaliştii considerau actul 
acesta ca o crimă. Totuşi regele rămase rege. | se mai acordă 


încă anumite omagii. Dar cît timp ? Cei mai optimişti nu-i mai 
dădeau două luni de domnie după amenințările şi insultele 
acestea ! Se ştie că aceştia, nu s-au înşelat, de vreme ce peste 
sase săptămâni, la zece august, Ludovic al XVI-lea a fost gonit 
de la Tuileries, întemnițat şi apoi ghilotinat. 

Dacă atentatul acesta a produs multă vilvă la Paris şi în 
toată Franţa, cu greu îşi poate închipui cineva răsunetul pe care. 
l-a avut în străinătate. La Coblentz în special, zarva a fost 
uriaşă, aşa că nu trebuie să vă surprindă că ecoul a pătruns pînă 
în colţişorul acesta al Prusiei unde ne aflam noi. Şi dacă 
emigranții s-ar fi răsculat ajutaţi de imperialişti, s-ar fi iscat un 
război grozav 

Aşa se credea şi la Paris, de aceea s-au luat măsuri 
energice spre a întimpina orice neplăcere, organizindu-se 
imediat apărarea. Patrioţii făcînd răspunzători pe suveranii 
detronaţi de invazia care ameninţă Franţa, Comisia Adunării 
hotărî ca națiunea întreagă să ia armele şi să acţioneze de la 
sine, fără ca guvernul să mai, intervină. 

Şi pentru cuvintul acesta ce credeţi că a trebuit ? 

O formulă solemnă, o declaraţie făcută de corpui legislativ 
: „Patria este în pericol !". 

lată ceea ce am aflat după citeva zile de la întoarcerea 
domnului Jean. 

Ştirile acestea se propagaseră în dimineaţa zilei de 23 

provocînd o agitaţie nespusă. în fiecare oră se putea afla că 
Prusia a răspuns Franţei prin-tr-o declaraţie de război. în toată 
tara era o framîntare obştească. Diferiţi curieri şi ştafete treceau 
prin goana mare în oraş. Necontenit se schimbau ordine între 
trupele care înaintau spre vest şi cele care veneau din răsăritul 
Germaniei. Pe de altă parte se spunea că imperialiştii bine orga- 
nizaţi amenințau graniţa. Din nefericire era adevărat. 
Lucrurile acestea pricinuiră atit familiei Keller cît şi familiei 
Lauranay o îngrijorare adincâ şi pe drept. Cit despre mine, 
poziţia mea era din ce în ce mai grea. Toţi o simțeau, şi, dacă nu 
spuneam nimic era ca să nu mai adaug alte neplăceri la acelea 
care frămiîntau cele două familii. 

In definitiv, nu mai era timp de pierdut. De vreme ce 
căsătoria era hotărită, trebuia celebrată lară întîrziere. 

De comun acord a fost aleasă data de 29 iunie. Cele 
cîteva zile care ne mai despărţeau de celebrarea căsătoriei erau 


de ajuns pentru îndeplinirea formalităţilor, foarte simple pe 
vremea aceea. Căsătoria trebuia oficiată la catedrală în faţa 
matorilor aleşi de familiile Keller şi Lauranay. Unul din martori 
eram şi eu. Ce onoare pentru un sergent major ! 

S-a mai hotărît de asemenea ca celebrarea căsătoriei să 
se facă în mare taină şi în afară de martori, a căror prezenţă era 
de neapărată trebuinţă, căsătoria să rămînă un secret pentru 
toţi. în zilele acestea tulburi trebuia să eviţi cu orice preţ să 
atragi atenţia, altminteri Kelkreuth s-ar fi ocupat repede de noi. 

În afară de asta, locotenentul Frantz fie de ciudă, fie dintr- 
un sentiment josnic de răzbunare, putea să se preteze uşor la 
cine ştie ce scandal care ar fi putut isca neplăceri ce trebuiau 
evitate cu orice preţ. 

Cît despre pregătiri ele nu cereau cine ştie cît timp. Nunta 
trebuia să fie foarte simplă, fără serbări, avindu-se în vedere 
împrejurările. 

Pe de altă parte căsătoria trebuia celebrată repede fiindcă 
dintr-o clipă într-alta se puteau ivi tot felul de piedici. 

Totuşi, cu toate precauţiunile luate, se vede că secretul n- 
a fost păstrat cum se cuvine. 

Probabil că vecinii, o ! vecinii de provincie, se interesau de 
pregătirile celor două familii. Aveau impresia că se punea la cale 
ceva neobişnuit, de unde şi curiozitatea lor. 

În timp ce se petreceau toate astea, Kalkreuth ne 
supraveghea de aproape. Fără îndoială că agenţii lui se 
interesau de toate gesturile noastre. 

Dar ceea ce era mai regretabil e că ştirea căsătoriei 
ajunsese la urechile locotenentului von Grawert. 

Vestea aceasta rea mi-a comunicat-o sora mea Irma, care 
o aflase şi ea de la servitoarea doamnei Keller. Cîţiva ofiţeri din 
regimentul lui Frantz discutară în piaţă despre căsătoria 
domnului Jean. 

Din întîmplare, servitoarea auzise discuţia pe care a 
repetat-o Ilrmei. 

De altfel iată ce mi-a spus sora mea: 

De îndată ce aflase că domnişoara de Lauranay se va mărita cu 
domnul Keller, locotenentul von Grawert, foarte miîniat a spus 
camarazilor lui că, sub nici un motiv nu se va face căsătoria pe 
care el de altminteri va şti s-o împiedice. 


Speram că domnul Jean nu va afla spusele lo-cotenetului. 
Din nefericire s-a întîmplat tocmai contrariul. Foarte indignat, 
domnul Jean voia să se ducă numai decit la locotenentul Frantz 
spre a-i cere socoteală. De abia am reuşit să-1 liniştesc, deşi era 
îndoielnic ca un ofiţer să dea socoteala unui simplu burghez. 

În cele din urmă am izbutit să-l fac pe domnul Jean să 
înţeleagă că demersul lui pripit, risca să-i compromită cu 
desăvirşire căsătoria. 

Domnul Keller îmi făgădui că nu va întreprinde nimic, că nu va 
mai da atenţie spuselor ofițerului oricare ar fi ele şi că se va 
ocupa excesiv de pregătirile căsătoriei. 

Ziua de 25 iunie se petrecu fără incidente. Nu mai aveam 
de aşteptat decit patru zile ale căror ceasuri şi minute le 
număram cu înfrigurare. Odată căsătoria celebrată se va hotări 
şi chestiunea cea mare, — plecarea din Belzingen. 

Dar furtuna era de asupra capetelor noastre şi ea izbucni 
chiar în seara acelei zile. Ştirea grozavă sosi pe la ora nouă 
seara. 

Prusia declarase război Franţei. 

A fost o lovitură năprasnică, dar n-a fost singura, fiindcă 

după declararea războiului au urmat alte lovituri şi mai grozave 
încă. Dar să anticipăm şi să ne lăsăm în voia Providenţei, cum 
spune la noi preotul din amvon. 
Războiul fusese aşa dar declarat Franţei, şi eu, francez, mă 
aflam în ţară inamică. Dacă prusacii ignorau că eram militar, în 
schimb situaţia asta în care mă aflam, îmi era nespus de 
penibilă. Datoria îmi comanda să părăsesc Belzingen, fie în tai- 
nă, fie în public, prin orice mijloc în sfîrşit şi să mă duc la 
regimentul meu. Faptul că eram în concediu şi că mai aveam 
încă şase săptămîni de libertate, nu trebuia să mă împiedice de 
la datorie. Regimentul Royal-Picardie se afla la Charleville, la 
cîteva leghii numai de frontiera franceză. Trebuia să ia parte la 
primele lupte, aşa că trebuiam să fiu la postul de onoare. 

Dar ce se vor face sora mea, domnul de Laura-nay şi 
domnişoara Martha ? Naţionalitatea lor nu le va pricinui oare 
cele mai mari încurcături . Germanii sînt aspri şi nu cunosc 
îndurarea, mai ales atunci cînd se dezlănţuiesc patimile. 

N-aş fi putut vedea fără îngrijorare pe Irma, pe 
domnişoara Martha şi pe bunicul ei aventurin-du-se pe 


drumurile Germaniei în clipa cînd ţara aceasta era năpădită de 
trupe. 

Nu era decit un singur lucru de făcut ; şi anume ca toţi să 
plece odată cu mine, să profite imediat şi fără întirziere de 
înapoierea mea în Franţa. Cu toţii se puteau bizui pe 
devotamentul meu Dacă domnul Jean ar fi mers cu noi aveam 
impresia că totul se va sfirşi cu bine. 

Întrebarea era însă dacă doamna Keller şi fiul ei vor 
accepta planul acesta, care îmi părea foarte simplu. Doamna 
Keller nu era oare franceză de origine şi tot astfel domnul Jean 
nu era şi el pe jumătate francez prin mama lui ? Nu se putea 
teme de o primire rea din partea cealaltă a Rinului. Părerea mea 
era aşa dar să nu ne mai amînăm plecarea. Eram la 26 iunie şi 
cununia urma să se oficieze la 29. Din ziua aceea nu mai aveam 
nici un motiv să stăm în Prusia şi a doua zi aveam tot interesul 
să plecăm. E drept că aceste trei zile de aşteptare îmi păreau 
lungi ca trei veacuri. A ! de ce oare domnul Jean nu era încă 
însurat cu domnişoara Martha ! 

Da, dar căsătoria aceasta, pe care o doream cu toţii din 
adîncul sufletului... căsătoria asta între un german şi o franceză, 
era oare cu putinţă, acum cînd se declarase războiul între cele 
două state ?... 

Într-adevăr nu îndrăzneam să reflectez prea mult la 
situaţia asta, fiindcă îmi dădeam seama cit era de gravă. în 
prezent cele două familii evitau să vorbească de război. 
Simţeam ca o greutate care te copleşeai... Care va fi sfîrşitul ? 
Nu puteam bănui măcar cursul pe care îl vor lua evenimentele 
care nu depindeau de noi. 

La 26 şi 27 iunie nu s-a petrecut nimic deosebit în afară de 
manevrele trupelor. Am observat însă că poliţia supraveghea cu 
mai multă activitate oa de obicei, casa doamnei Keller. în mai 
multe rîn-duri am întâlnit pe agentul lui Kalkreuth. Mă privea cu- 
un aer atît de obraznic încît i-aş fi cîrpit bucuros o palmă, dacă 
nu mi-ar fi fost teamă să complic lucrurile. Supravegherea 
aceasta mă neliniştea, cu atît mai mult cu cît spionajul acesta se 
exercita în special asupra mea. Familia Keller era de asemenea 
foarte neliniştită. 

Era vădit că domnişoara Martha vărsa multe lacrimi. Cit 
despre domnul Jean cu toate că suferea mult, se abţinea de a se 
plînge. Observam că devenea pe zi ce trece tot mai trist. în faţa 


noastră nu spunea nimic şi era foarte rezervat. Cînd se afla în 
prezenţa domnului de Lauranay părea obsedat de un gînd pe 
care nu voia să-l spună şi cînd credeai că se va destăinui, 
buzele lui se închideau numaidecit. 

La 28 iunie spre seară, eram cu toţii adunaţi în salonul 
domnului de Lauranay. Domnul Jean ne rugase să venim, 
deoarece voia, spunea el, să ne facă o comunicare ce nu putea 
fi animată. 

În salon, am vorbit tot felul de lucruri, dar conversaţia 
lîncezea. Parcă plutea un sentiment foarte penibil, sentimentul 
acela pe care îl simţeam cu toţii, după cum am observat, de ia 
izbucnirea războiului. 

Intr-adevăr declararea războiului accentuase şi mai mult 
încă deosebirea de rasă dintre francezi şi germani. în fond, am 
înţeles că domnul Jean simţea mai bine ca oricine deosebirea 
aceasta. 

Deşi eram în ajunul căsătoriei, nimeni nu vorbea de ca. Şi 
totuşi, dacă nu s-ar fi produs vreo schimbare, Jean Keller trebuia 
să se cunune a doua zi la catedrală cu domnişoara Martha. 

Pe cînd vorbeam astfel in salon, domnişoara de Lauranay 
se sculă deodată în picioare şi se apropie de domnul Jean care 
stătea retras într-un ungher al salonului. 

— Ce este ? îl întrebă ea cu o voce a cărei emoție se silea în 
zadar s-o ascundă. 

— O! Martha!... exclamă domnul Jean pe un ton care m-a 
impresionat adînc. 

— Vorbeşte Jean, reluă Martha, vorbeşte, oricîtă durere mi-ar 
pricinui spusele tale. 

Domnul Jean înălţă capul. Simţea că a fost priceput mai 
înainte chiar de a fi vorbit. 

De aş trăi o sută de ani, nu voi uita niciodată amănuntele 
acestei scene dureroase. 

Domnul Jean stătea în picioare în faţa domnişoarei de 
Lauranay. La un moment dat îi luă mîna şi după o clipă de 
sforţare : 

— Martha, zise el, atîta timp cît războiul nu era declarat între 
Germania şi Franţa, puteam să mă gindesc la căsătoria noastră. 
Azi ţările noastre sînt în război şi nu mai îndrăznesc să te smulg 
din ţara ta şt să-ţi răpesc cetăţenia franceză... Nu mai am 


dreptul... Aş avea remuşcări toată viaţa... înţelegi aşa dar... că 
nu ne putem căsători... 

Sărmanul Jean !... de abia dacă putea vorbi. 

— Martha, reluă el după o pauză, între noi. va fi îritotdeauna 
sînge, sîngele francez care curge în venele tale. 

Doamna Keller nemişcată în fotoliul ei, cu ochii plecaţi, nu 
îndrăznea să se uite la fiul ei. Se vedea cît de colo că era gata să 
izbucnească în plins. 

Domnul de Lauranay îşi ascunsese fruntea în miini în 

vreme ce Irma plingea cu hohote. 
— Aceea din neamul cărora fac parte, reluă domnul Jean, vor 
porni împotriva Franţei. Împotriva acestei ţări pe care o iubesc 
din tot sufletul... Şi cine ştie dacă în curînd nu voi fi şi eu nevoit 
să mă înrolez în armata germană... 

Nu putu termina fraza din pricina suspinelor care îl 
înăbuşeau. Se silea însă din răsputeri ca să nu iz-bucneasncă în 
plîns, fiindcă nu se cuvine ca un bărbat să plingă. 

— Vorbeşte, Jean, zise domnişoara de Lauranay, vorbeşte, atita 
timp cît mai am putere să te ascult!... 

— Martha, răspunse el, ştii cît te iubesc ! Dar eşti franceză, şi nu 
am dreptul să fac din tine o germană... o duşmană a... 

— Jean, răspunse domnişoara Martha, şi eu te mbese Orice s-ar 
întîmpla, sentimentele pe care le nutresc pentru tine, nu se vor 
schimba niciodată. Te iubesc... şi te voi iubi veşnic ! 

— Martha ! exclamă domnul Jean, care căzuse la picioarele ei, 
cînd te aud vorbind astfel mi se Mnge inima că nu pot să-ţi 
răspund : Da, miine ne vom cununa la biserică !... Miine vei fi 
soţia mea si nimic nu ne va mai putea despărţi !... Dar nu, mi-e 
cu neputinţă să mă cunun cu tine. 

— Jean, zise domnul de Lauranay, ceea ce pare cu neputinţă 
azi... 

— Nu va fi mai tirziu ! exclamă domnul Jean. Da domnule de 
Lauranay... Războiul acesta odios se va termina odată... Atunci 
te voi regăsi, Martha şi voi putea deveni soţul tău, fără să am 
remuşcări... Vai, cum sufăr... 

Şi nefericitul care se ridicase de pe scaun, se clătină şi era 
gata să se prăbuşească. 

Domnişoara Martha se duse lingă el şi îi spuse pe un ton 
duios. 


— Nu am decit un cuvint să-ţi spun. Jean... Oricînd mă vei regăsi 
aşa cum sînt acum ! înţeleg sentimentul care te face să te 
comporţi astfel... Da, îmi dau seama, între noi există acum o 
prăpastie... Dar jur pe ce am mai scump că dacă nu voi fi a ta nu 
voi fi a nimănui... niciodată ! 

Doamna Keller cu un gest spontan îmbrăţişa pe 

domnişoara Martha strîngînd-o cu putere la piept. 
— Martha, zise ea, ceea ce făptuieşte fiul meu îl face şi mai 
demn de tine ! Da, mai tîrziu... nu în ţara asta în care n-aş mai 
vrea să stau, ci în Franţa... ne vom revedea. Vei deveni fiica 
mea, fiica mea adevărată... 

Doamna Keller rosti cu atita căldură fraza asta încît 
domnul Jean se duse şi o îmbrăţişa. 

— Mamă, mamă, atit putu el să îngiîne. 

— Jean, răspunse Domnişoara Martha, mama ta e şi mama mea. 
Doamna Keller îşi desfăcu braţele şi amîndoi o sărutară prelung. 
In schimb dacă nu se celebrase cununia în faţa oamenilor de 
vreme ce împrejurările actuale o făcuseră eu neputinţă, cel 
puţin era săvirşită înaintea lui Dumnezeu. Acum nu mai trebuiau 
hotărite cleciît ultimele pregătiri pentru plecare. 

Şi într-adevăr, în seara aceea a rămas stabilit ca să 
părăsim  Belzingen, Prusia şi în sfîrşit. Germania a cărei 
declaraţie de război pricinuia atita rău francezilor. 

Chestiunea procesului nu mai putea reţine acum familia 
Keller. De altfel era sigur că procesul Ya fi din nou aromat la o 
dată pe care domnul Jean nu mai putea s-o aştepte. 

In afară de asta iată ce se mai hotărise încă. Domnul şi 
domnişoara de Lauranay precum şi sora mea şi cu mine, ne vom 
duce în Franţa. În privinţa aceasta nu trebuiam să şovăim o 
clipă, de vreme ce eram francezi. Pentru doamna Keller şi fiul ei, 
convenienţele cereau ca sa rămînă în străinătate, atîta timp cit 
va dăinui războiul. În Franţa, ar fi putut întîlni prusaci, în cazul 
că ţara noastră ar fi fost năpădită de aliaţi. Domnul Jean şi cu 
mama lui hotărîră deci să se refugieze în Olanda, unde vor 
aştepta sfîrşitul evenimentelor. Evident că trebuiam să plecăm 
cu toţii şi să ne despărţim la graniţa franceză. 

Odată hotărîrea asta luată şi fiindcă pregătirile noastre 
cereau citeva zile încă, plecarea a fost fixată la 2 iulie. 


XI 


Începînd din ziua în care s-a iscat scena dintre domnul 
Jean şi domnişoara Martha, s-a produs o uşurare în situaţia celor 
două familii. Domnul Jean şi domnişoara de Lauranay erau acum 
în situaţia unor soţi care sîrit nevoiţi să se despartă pentru un 
răstimp oarecare. Partea cea mai periculoasă a călătoriei, adică 
trecerea Germaniei, în mijlocul trupelor urmau s-o facă 
împreună. Apoi, se vor despărţi pînă la sfirşitul războiului. Pe 
atunci nimeni nu prevedea că războiul acesta era debutul unei 
lupte nesfirşite şi că se va termina în profitul puterilor coalizate 
împotriva Franţei. 

Cît despre mine, voi putea ajunge în sfirşit la regiment, şi 
speram să sosesc la timp pentru ca sergentul major Natalis 
Delpierre să fie la postul lui, cînd va fi nevoie să se războiască 
cu soldaţii prusaci şi austriaci. 

Pregătirile de plecare trebuiau ţinute de asemenea în 
secret. Principalul lucru era să nu atragem, atenţia şi în special 
aceea a agenţilor de poliţie. Era mai bine să părăsim Belzingen 
fără ştirea nimănui şi. să fim astfel scutiţi de neplăceri. 

Eram sigur că nu vom întîmpina nici o împotrivire. Se vede 
însă că uitasem pe locotenentul Frantz, căci iată ce s-a 
întîmplat. 

Am spus mai sus că, cu toate precauţiile luate, zvonul 
despre căsătoria domnului Jean Keller cu domnişoara Martha de 
Lauranay, fusese răspîndit în tot oraşul. Totuşi ceea ce nu se 
ştia încă e că, în ajun, celebrarea cununiei fusese amiînată 
pentru mai tîrziu. 

De aceea, fiindcă ofiţerul credea că domnişoara Martha se 
va mărita în curînd, mi-era teamă că-şi va executa amenințările. 

Într-adevăr, Frantz von Grawert nu avea decît un singur 
mijloc de a împiedica sau de a amina căsătoria aceasta şi 
anume, sa provoace la duel pe domnul Jean şi să-l rănească sau 
să-l ucidă. 

Dar ura lui va fi oare atît de puternică încît să-l facă să 
uite poziţia şi naşterea lui şi să se bată în duel cu domnul Jean 
Keller ? 

Ei bine, dacă s-ar fi gindit la aşa ceva Frantz ar fi găsit cu cine 
să vorbească. Numai că, în împrejurările în care ne aflam, în 


momentul de a părăsi teritoriul prusac, trebuia să ne temem de 
consecinţele unui duel, aşa că mă simţeam foarte neliniştit. Mi 
s-a spus că locotenentul era grozav de supărat încît se putea 
preta foarte uşor la un act de violenţă. 

Ce păcat că regimentul lui, nu primise încă ordinul să 
părăsească orăşelul Belzingen ! Colonelul şi fiul lui ar fi fost 
acum departe, la Coblentz sau la Magdeburg. Aş fi fost mai 
liniştit atunci şi tot astfel şi sora mea care împărtăşea temerile 
mele. De zece ori pe zi mă îndreptam spre cazarmă ca să văd 
dacă se punea la cale vreo mişcare. Cea mai mică pregătire nu 
mi-ar fi scăpat. Pînă atunci însă nimic nu indica vreo plecare. 

Două zile, adică la 29 şi 30 iunie, nu s-a produs nici o 
schimbare. Mă gindeam cu bucurie că nu mai aveam de stat la 
Belzingen decît douăzeci şi patru de ore. 

Am spus că trebuia să călătorim cu toţii. Totuşi, ca să nu 
trezim bănuielile, am hotărît ca doamna Keller şi fiul ei să nu 
plece în acelaşi timp cu noi, în schimb să ne întîlnim la cîteva 
leghe de Belzingen. Odată dincolo de provinciile prusace, nu mai 
aveam să ne temem de Kalkreuth şi de agenţii lui. 

În ziua de 30, locotenentul trecu în mai multe rînduri prin 
faţa casei doamnei Keller. Se oprise chiar ca şi cum ar fi avut de 
gînd să intre şi să-şi rinduiască el însuşi treburile. Prin jaluzelele 
trase îl vedeam, fără ca el să ştie. Era . încruntat şi-şi frămînta 
pumnii; se vedea cit de colo că era.supărat foc. Mă aşteptam 
chiar dintr-un moment în-tr-altul să deschidă uşa şi să întrebe 
de domnul Jean Keller. Din fericire camera domnului Jean era 
situară în partea cealaltă a străzii, aşa că dînsul n-a observat 
atitudinea ofițerului. 

Dar ceea ce n-a făcut locotenentul în ziua aceea au făcut- 
o alţii pentru el. 

Pe la ora patru, un soldat din regimentul lui von Grawert 
întrebă de domnul Jean Keller. 

Acesta se afla numai cu mine acasă şi a luat cunoştinţă de 
scrisoarea pe care i-a înmînat-o soldatul. 

Care nu iu însă miîniat cînd o citi! 

Scrisoarea aceasta era redactată în termeni foarte 
injurioşi pentru domnul Jean şi tot astfel pentru domnul de 
Lauranay. Da, ofiţerul von Grawert se coborise pînă într-atit încît 
insultase pe un om de virsta tatălui domnişoarei Martha. în. 
acelaşi timp Frantz se îndoia de curajul lui Jean Keller, un semi- 


francez care nu putea fi brav decit pe jumătate. El adăugă că 
dacă rivalul lui n-ar fi laş va trebui să primească pe cei doi ofi- 
teri, martorii lui, care vor veni să-l vadă pe domnul Keller spre 
seară. 

În ce mă privea eram sigur că locotenentul Frantz ştia că 
domnul de Lauranay se pregătea să părăsească Belzingen 
împreună cu domnul Jean şi de aceea neascultind decit de 
patima lui, ofiţerul vroia să împiedice cu orice preţ această 
plecare. 

Faţă de insulta care se adresă nu numai domnului Keller 

dar şi familiei de Lauranay, am crezut că nu voi reuşi să liniştesc 
pe domnul Jean. 
— Natalis, îmi zise el cu o voce alterată de mînie, n-arn să plec 
mai înainte de a nu pedepsi pe acest om obraznic. Am să-i 
dovedesc că un se-mi-francez, cum îmi spune, nu se teme de un 
german. 

Am vrut să liniştesc pe domnul Jean şi să-i arăt urmările 
pe care le putea avea o întîlnire cu locotenentul Frantz. Dacă îl 
rănea pe acesta din urmă se putea aştepta la represalii care ne- 
ar produce o sumedenie de încurcături. În schimb dacă ofiţerul îl 
rănea cum puteam pleca ? 

Domnul Jean nu vru să mă asculte. În fond, îl înţelegeam. 
Scrisoarea locotenentului depăşea orice limită. Nu, — nu era 
îngăduit să scrii asemenea lucruri. A! dacă aş fi putut lua 
afacerea asta pe seama mea ! Să întîlnesc pe acest insolent, să- 
1 provoc la duel, indiferent de armă, şi să ne batem pînă ce unul 
din noi ar fi căzut în nesimţire. Şi acela care ar fi căzut nu putea 
fi decit locotenentul. 

În sfîrşit, de vreme ce camarazii ofițerului erau anunţaţi 
trebuia să-i aşteptăm. 

Amîndoi au venit pe seară la ora opt. 

Din fericire doamna Keller era atunci în vizită la domnul de 
Lauranay. Era mai bine să nu ştie nimic din cele ce aveau să se 
petreacă. 

La rîndul ei, sora mea Irma ieşise în oraş ca să achite 
unele datorii diferiților negustori de prin partea locului. Eram 
deci singur cu domnul Jean. 

Ofițerii, doi locotenenţi, se înfăţişară cu aroganta lor 
obişnuită, ceea ce nu mă miră deloc, Voiau să arate că un nobil, 
un ofiţer cînd consimte să se bată cu un simplu burghez... Dar 


domnul Jean îi întrerupse repede spunîndu-le că este la ordinele 
domnului Frantz von Grawert. Inutil de a adăuga alte insulte la 
acelea pe care le conţinea scrisoarea de provocare. 

Răspunsul acesta fusese foarte nimerit, aşa că ofiţerii s-au 
mai domolit puţin! 

Unul din ei spuse alunei că ar trebui rînduite fără mtirziere 
condiţiile duelului. 

Domnul Jean răspunse că primea toate condiţiunile lor, în 
schimb cerea să nu se pomenească nici un alt nume în afacerea 
asta şi ca duelul să fie ţinut secret. 

Ofițerii nu făcură nici o obiecţie cu atît mai mult cu cît 
domnul Jean le spusese că va accepta toate condiţiile lor. 

Era în ziua de 30 iunie. Duelul fusese fixat pentru a doua 
zi la ora nouă dimineaţa. întîlnirea trebuia să aibă loc într-o 
pădurice care se afla pe drumul ce duce la Magdeburg. Domnul 
Jean primi condiţia aceasta. 

Cei doi adversari trebuiau să se bată cu spada si duelul nu 
se va termina pînă ce unul din adversari nu va fi pus în 
imposibilitatea de a mai lupta. 

Şi condiţia asta fu primită. La toate propunerile ofiţerilor, 
domnul Jean nu răspundea decit printr-o uşoară înclinare a 
capului. 

Unul clin ofiţeri rosti atunci pe un ton obraznic, că 
nădăjduia că domnul Jean Keller se va prezenta precis la ora 
fixată... 

La insolenţa asta, domnul Jean răspunse că dacă domnul 
von Grawert nu va întîrzia, totul s-ar putea sfirşi la ora nouă şi 
un sfert. 

După răspunsul acesta, cei doi ofiţeri se sculară în picioare 
şi după un scurt salut părăsiră casa. 

— Ştii să mînuieşti spada ? l-am întrebat nu-maidecit pe domnul 
Jean. 

— Da, Natalis. Acum trebuie să ne ocupăm de martori. Primeşti 
să fii unul din ei ? 

— Primesc şi mă simt mîndru de onoarea pe care mi-o faci ! în 
privinţa celuilalt martor, cred că ai la Belzingen vre-un prieten 
care riu-ţi va refuza acest serviciu ? 

— Prefer să mă adresez domnului de Lauranay care sînt sigur, 
nu mă va refuza. 

— Fireşte că nu te va refuza ! 


— Ceea ce trebuie evident mai ales, Natalis, e ca Martha. mama 
şi sora d-tale să nu afle ceva. E de prisos să mai aibă alte 
neplăceri pe lîngă toate pe care le au. 

— Mama d-tale şi Irma or să se întoarcă în curînd, domnule Jean 
şi de vreme ce nu vor părăsi casa pînă miine, este cu neputinţă 
să afle ceva... 

— Aşa sper şi eu, Natalis, şi fiindcă n-avem timp de pierdut, să 
mergem la domnul de Lauranay. 

— Să mergem domnule Jean, onoarea d-tale nu poate fi în miîini 
mai bune. 

Tocmai în clipa cînd ne pregăteam de plecare, doamna 
Keller, Irma şi domnişoara de Lauranay îşi făcură apariţia în 
salon. Domnul Jean spuse mamei lui că. eram nevoiţi să plecăm 
pentru o oră 

În chestia cailor necesari călătoriei. Totodată o ruga ca în 
cazul că vom întîrzia, s-o conducă pe domnişoara. Martha acasă. 

Nici doamna Keller nici sora mea nu bănuiau nimic. Totuşi, 
domnişoara de Lauranay aruncă o privire îndurerată lui Jean 
Keller. 

Peste zece minute, am ajuns la domnul de Lauranay. Era 
singur. Puteam vorbi în voie. 

Domnul Jean îl puse la curent cu situaţia. îi arătă 
scrisoarea locotenentului von Grawert. Domnul de Lauranay o 
citi indignat. Nu ! Jean nu trebuia să plece mai înainte de a fi 
spălat insulta aceasta. Se putea bizui deci, că-i va servi de mar- 
tor. 

Domnul de Lauranay voi să se ducă atunci la doamna 
Keller spre a-şi relua nepoata. 

Am ieşit cîtesi trei. Pe cînd străbăteam, strada, ne-am 
încrucişat cu agentul lui Kalkreuth. îmi aruncă o privire care îmi 
păru ciudată. Şi fiindcă venea din direcţia casei doamnei Keller, 
am avut ca o presimţire că ticălosul era vesel deoarece făptuise 
o faptă urită. 

Doamna Keller, domnişoara Martha şi sora mea erau în 
săliţa cîe jos. Oare ele ştiau ceva ? 

— Jean, zise doamna Keller, iată o scrisoare pe care ţi-a adus-o 
agentul lui Kalgreuth. 

Scrisoarea aceasta purta pecetea administraţiei militare. 

lată ce cuprindea : 


„Toţi tinerii de origine prusacă, pînă la douăzeci şi cinci de ani, 
sînt invitaţi să se prezinte la regimentele care li se vor indica 
ulterior. 

„Numitul Jean Keller este încorporat în regimentul Leib, cu 
garnizoana la Belzingen unde se va înfiinţa mâine întîi iulie, 
înainte de ora unsprezece dimineaţa". 


XII 


Ce lovitură şi măsura asta de încorporare luată de 
guvernul prusac ! Jean Keller care nu împlinise încă douăzeci şi 
cinci de ani trebuia să plece şi el ! Şi încă cu cine, cu, duşmanii 
Franţei ! Fireşte, nu avea nici un mijloc ca să se sustragă de la 
obligaţia aceasta. 

De altfel nu era oare datoria lui ? Nu era prusac ? Să 
dezerteze ? Nu, aceasta nu se putea cu nici un. chip. 

Apoi şi asta era culmea nenorocirii, domnul Jean trebuia 
să-şi facă serviciul într-un regiment, comandat de colonelul von 
Grawert, tatăl locotenentului Frânt, rivalul şi acum superiorul 
domnului. Keller. 

Oare ce ar fi putut face mai rău soarta pentru a copleşi 
familia Keller şi pe toţi acei care erau în legătură cu această 
familie ? 

Într-adevăr, era o adevărată binefacere că această 
căsătorie fusese aminată ! Se putea oare o nenorocire mai mare 
decit. să-1 vezi pe domnul Jean, însurat de o zi numai, silit să se 
bată cu compatrioţii soţiei lui ? 

Foarte îndureraţi, am rămas cu toţii tăcuţi. Lacrimi mari 
curgeau din ochii domnişoarei Mart-ha şi ai surorK mele. 
Doamna Keller nu plingea. N-ar fi putut. Stătea nemişcată 
asemenea unei moarte. Domnul Jean, cu braţele încrucişate, 
privea în jurul lui cu resemnare. în schimb eu eram nespus de 
mîniat. Oare oamenii care ne făceau atita rău nu vor da 
niciodată socoteală pentru fărădelegile lor ? 

Atunci domnul Jean, zise : 
— Dragii mei, nu vreau să vă stric planurile. Trebuie să plecaţi 
mîine în Franţa. Nu trebuie să mai rămineţi o oră în ţara asta. 


Atit eu cît şi mama, aveam de gînd să părăsim Germania. Acum 
nu mai e cu putinţă. Natalis, vei pleca cu sora d-tale... 

— Voi rămîne la Belzingen, Jean... răspunse Irma. Nu pot să 
părăsesc pe mama d-tale ! 

— Cum?... 

— Şi noi vom rămîne ! exclamă domnişoara Martha. 

— Nu, răspunse doamna Keller, care se ridicase în picioare, 
plecaţi cu toţii, eu voi rămîne însă aici... N-am de ce să mă tem 
de prusaci... oare nu sînt germană ? 

Şi ea se îndreptă spre uşă ca şi cum contactul ei ne-ar fi seîrbit. 
— Mamă ! exclamă domnul Jean, repezindu-se la ea. 

— Ce vrei, dragul meu ? 

— Vreau, răspunse Jean, vreau ca şi tu să pleci. Vreau să te duci 
cu dînşii în Franţa, în ţara ta ! Eu sînt soldat ! Regimentul meu 
poate pleca dintr-o zi într-alta... Vei fi singură-singuratică aici şi 
asta nu se poate... 

— Voi rămîne, dragul meu... Voi rămîne, de vreme ce nu poţi să 
mă însoţeşşti... 

— Şi cînd voi pleca din Belzingen ce-o să faci ?... reluă domnul 
Jean care apucase braţul mamei lui. 

— Am să te urmez, Jean. 

Răspunsul acesta fu rostit pe un ton atît de hotărît încît 
domnul Jean nu mai zise nimic. Nu era momentul prielnic ca să 
discute cu doamna Keller. O va convinge a doua zi ca să renunţe 
la hotărîrea ei. Oare o femeie putea să însoţească o armată ? La 
cîte pericole nu s-ar fi expus ? 

Repet însă că, în momentul de faţă doamna Keller nu 
trebuia contrazisă. .Se va mai gîndi şi poate că se va lăsa 
convinsă. 

După scena asta toată lumea se despărţi, foarte mişcată. 

Doamna Keller nici nu o îmbrăţişase măcar pe domnişoara 
Martha, pe care cu o oră înainte o considerase ca pe fiica ei. 

M-am retras în odăiţa mea. Nu m-am culcat fiindcă nici n- 
aş fi putut să dorm. Nu mă gindeam decit la Keller, înrolat în 
regimentul acesta şi poate sub ordinele locotenentului Frantz. 
Fel de fel de scene de violenţă se perindau prin mintea mea. 
Cum le va suporta oare domnul Jean din partea acestui ofiţer ? 
Va trebui totuşi fiindcă va fi soldat... Nu se va putea împotrivi, 
nici nu va putea schiţa măcar un gest de revoltă ! Grozava disci- 


plină prusacă îl va dobori sub greutatea ei !... Era îngrozitor pur 
şi simplu. 

Soldat? Nu, încă nu e soldat, îmi spuneam. Nu va fi decit 
mîine, după îndeplinirea formalităţilor. Pînă atunci e liber. 

lată cum raţionam, sau mai degrabă iată divagaţiile care 

îmi treceau prin minte, cu duiumul. 
Da, îmi repetam, miine, la ora unsprezece cînd va fi încorporat, 
domnul Jean va fi soldat ! Pînă atunci are dreptul să se bată cu 
Frantz... Şi-l va ucide... Trebuie să-l ucidă, altminteri 
locotenentul va avea nenumărate prilejuri de a se răzbuna. 

O ! ce noapte ani petrecut. N-aş dori una la fel nici celui 
mai înverşunat duşman al meu ! 

Pe la ora trei dimineaţa, m-am trîntit îmbrăcat în pat. M- 
am sculat peste două ore şi fără să fac cel mai mic zgomot, m- 
am dus să trag cu urechea la uşa domnului Jean. 

Şi dînsul era treaz. Mi se pare chiar că scria. Fără îndoială, 
ultimele-i dispoziţii în cazul că întiinirea aceasta i-ar fi fatală ! 
Din cînd în cînd făcea cîţiva paşi, apoi se aşeza din nou la masă 
şi tocul îi luneca pe hirtie. Nici un zgomot în casă. Pretutindeni 
domnea o linişte desăvirşită. 

Nevoind să-l tulbur pe domnul Jean, m-am retras în odaia 
mea şi, pe la şase, m-am coborit în stradă. 

Ştirea despre încorporarea tinerilor se răspîn-dise în oraş 
şi a produs un efect neobişnuit. Măsura aceasta atingea aproape 
„pe toţi tinerii din Belzingen, şi trebuie să mărturisesc, după cît 
am observat, că a fost primită cu o neplăcere vădită, în definitiv, 
măsura aceasta nu era plăcută mai ales că familiile nu erau de 
loc pregătite. 

Nimeni nu se aştepta la dispoziţia aceasta că peste citeva 
ore, tinerii trebuiau să plece cu raniţa la spate şi arma pe umăr. 

M-am plimbat nu ştiu cit timp prin faţa casei. Am hotărit 
cu domnul Jean ca să-l luăm de-a-casă pe domnul Lauranay pe 
la ora opt, ca să mergem apoi în păduricea unde trebuia să aibă 
loc duelul. Dacă domnul de Lauranay ar fi venit la noi s-ar fi 
putut isca vreo bănuială. 

Am aşteptat pînă la ora şapte şi jumătate, domnul Jean nu 
ieşise încă din odaia lui. 

De asemenea nici doamna Keller nu coborise încă în 
salonul de jos. 

În clipa aceea m-am pomenit de-odată cu Irma. 


— Ce face domnul Jean ? am întrebat-o. 

— Nu l-am văzut, îmi răspunse ea. Cu toate astea, nu cred să fi 
ieşit... N-ai face rău să te duci la el... 

— Nu e nevoie, fiindcă l-am auzit plimbîndu-se prin odaie. 

Şi atunci, am vorbijt nu de duel, sora mea nu trebuia să 
ştie nimic, dar de situaţia atit de grava pe care măsura aceasta 
a încorporării o crease lui Jean Keller. Irma era deznădăjduită, şi 
numai gîndul de a se despărţi astfel de stăpina ei îin sfişia inima. 

Deodată am auzit un zgomot la etajul de sus. Sora mea se 
înapoie şi-mi zise că domnul Jean era cu doamna Keller. 

Mi-am închipuit că vrea s-o îmbrăţişeze aşa cum făcea în 
fiecare dimineaţă. Poate că-i trecuse prin minte că îmbrăţişarea 
aceasta era ultima şi că alcătuia astfel un ultim rămas bun. 

Pe la ora opt, domnul Jean se ivi în pragul casei. 

Irma plecase. 

Domnul Jean veni spre mine cu mîna întinsă. 

— Domnule Jean, i-am zis, e opt şi trebuie să mergem. 
îmi făcu un semn. afirmativ cu capul, ca şi cum un răspuns l-ar fi 
costat prea mult. 

Sosise timpul ca să mergem la domnul de Lauranay. 

Am luat-o deci pe stradă, dar de-abia am făcut vreo trei 
sute de paşi, că ne-am pomenit cu un soldat care s-a oprit în 
faţa domnului Jean. 

— D-ta esti Jeanm Keller ? întrebă el. 
— Da. 
— Poftim ! 

Şi militarul îi înmînă o scrisoare. 

— Cine te-a trimis ? l-am întrebat. Domnul locotenent von 
Melhis. 

Era unul din martorii locotenentului Frantz. Un fior mi-a 
străbătut trupul. Domnul Jean deschise scrisoarea. 
lată conţinutul ei : 

„În urma noilor împrejurări, este exclus în prezent un .duel intre 
locotenentul Fratz von Grawert şi soldatul Jean Keller. 
R. G. von Melhs. 

Mi s-a urcat sîngele la cap ! Un ofiţer nu se poate bate cu 
un soldat, fie ! Dar Jean Keller nu era „soldat", cel puţin pentru 
cîteva ceasuri încă. 


Ba nu zău ! Mi se pare că un ofiţer francez nu s-ar fi 
comportat astfel. Ar fi dat satisfacţie omului pe care 1-a ofensat 
atit de grav ! Ar fi venit pe teren... ! 

Mă opresc aici, altminteri aş spune prea multe... Şi totuşi, 
oare duelul acesta era cu putinţă ? 

Domnul Jean rupse scrisoarea şi o aruncă cu un gest plin 
de dispreţ. După mişcarea buzelor lui am înţeles că a exclamat: 
— Ticălosul ! 

Pe urmă mi-a făcut semn să-l urmez şi ne-am întors spre 

casă. 

Eram atît de mîniat, încît am stat afară. Am plecat chiar 
fără să ştiu măcar încotro mă îndreptam. Complicaţiile acestea 
pe care ni ie rezerva viitorul, mă frămîntau din cale afară. Tot ce 
ştiu e că m-am dus să-l previn pe domnul de Lau-ranay că 
duelul nu va mai avea loc. 

Se vede că nu mai aveam noţiunea timpului, căci de-abia 
mi s-a părut că l-am părăsit pe domnul Jean, cînd deodată, pe la 
ora zece, m-am pomenit în faţa casei doamnei Keller. 

Domnul şi domnişoara de Lauranay se aflau şi ei acolo. 
Domnul Jean se pregătea să-i părăsească. 

Trec peste scena care a urmat, fiindcă mi-ar lipsi 
mijloacele s-o descriu. Mă voi mărgini să spun că doamnă Keller 
se arătă foarte energică, nevoind să dea fiului ei o dovadă de 
slăbiciune. La rîndul lui, domnul Jean se stăpiîni îndeajuns încît să 
nu-şi arate durerea, în prezenţa mamei sale şi a domnişoarei de 
Lauranay. 

In clipa în care se despărţiră, Jean şi domnişoara Martha 
se aruncară încă o dată în braţele doamnei Keller... Apoi uşa 
casei se închise. 

Domnul Jean plecase !... De-acum încolo era soldat 
prusac... Oare ne va fi dat să-l mai vedem vreodată '? 

Chiar în seara aceea, regimentul colonelului von Grawert 
primise ordinul să se ducă la Borna, un sătuleţ situat la cîteva 
leghii de Belzingen, lîngă frontiera districtului Postdam. 

Voi spune acum că în ciuda tuturor sfaturilor pe care le- 
am dat cu toţii doamnei Keller, n-am putut s-o convingem ca să 
nu-şi urmeze fiul. Regimentul se ducea la Borna, spunea diînsa, 
voi merge şi eu într-acolo. În privinţa asta, însuşi domnul Jean n- 
a reuşit s-o facă să părăsească planul ei. 


Cît despre noi, plecarea noastră trebuia să se efectueze a 
doua zi. Mă aşteptam la o scenă sfişietoare cînd sora mea îşi va 
lua rămas bun de la doamna Keller ! Irma ar fi voit să rămînă, 
să însoţească pretutindeni pe stăpiîna ei... Şi eu... n-aş fi avut 
tăria să mă împotrivesc. Doamna Keller refuză însă s-o ia, aşa că 
sora mea a fost nevoită să se supună. 

După-amiază, ne-am terminat pregătirile. Pe la cinci, însă 
domnul de Lauranay primi vizita lui Kalkreuth în persoană. 

Directorul poliţiei îi notifică în cîteva cuvinte că, planurile 
lui de călătorie fiind cunoscute, se vedea nevoit să-i dea ordin 
să le suspende deocamdată. Domnul de Lauranay trebuia să 
aştepte măsurile pe care guvernul urma să le ia cu privire la 
francezii care domiciliau in prezent în Prusia. Pînă atunci, 
Kalkreuth nu putea să elibereze paşapoarte, aşa că o plecare 
era exclusă. 

Cit despre numitul Natalis Deipierre, lucrurile se 
complicau. Se vede că fratele lrmei fusese denunţat că era 
spion şi Kalkreuth care atita aştepta, se pregătea să mă trateze 
în consecinţă! La urma urmei, se poate să fi aflat că făceam 
parte din regimentul  Royal-Picardie. Evident că pentru 
imperialişti era un succes arestarea unui soldat francez ! In timp 
de război, forţele inamicului trebuie diminuate cu orice preţ. 

Pentru acest motiv, am fost arestat chiar în seara aceea, 
cu toate rugăminţile surorii mele şi ale doamnei Keller şi am fost 
condus din etapă în etapă pînă la Postdam unde în cele din 
urmă am fost închis într-o fortăreață. 

E de prisos să mai spun mîniă care m-a cuprins. Despărţit 
de toţi aceia pe care îi iubeam, neputînd să plec spre a mă duce 
la postul meu, la frontieră, tocmai în clipa izbucnirii războiului, 
aceasta era într-adevăr o situaţie nespus de neplăcută !... 

La ce bun să mai înşir toate necazurile mele. Voi spune 
numai că n-am fost interogat, că am fost pus la secret, că n-am 
putut comunica cu nimeni şi că şase săptămîni de-a rindul n-am 
primit nici o ştire de la nimeni. Dar istorisirea captivităţii mele 
m-ar duce prea departe. De aceea rog pe prietenii mei din 
Grattepanche să mă aştepte pînă ce le voi povesti verbal tot ce 
am îndurat. Pentru moment să se mulţumească să afle că timpul 
mi-a părut foarte lung şi că orele se scurgeau cu o încetineală 
extraordinară. Cu toate astea eram mulţumit că n-am fost încă 
judecat, deoarece Kalkreuth îmi spusese că situaţia mea era 


gravă. Văzînd că nimeni nu pomenea de judecată, puteam să 
mă aştept să rămîn prizonier pînă ia sfîrşitul campaniei. 

Totuşi, lucrurile nu s-au petrecut astfel. Peste o lună şi 
jumătate, la 15 august, comandantul fortăreței m-a pus în 
libertate şi am fost condus ia Belzingen, fără să mi se fi spus 
măcar motivele pentru care am fost arestat. 

Vă puteţi închipui fericirea mea revăzind pe doamna 
Keller, pe sora mea şi tot astfel pe domnul şi doamna de 
Lauranay, care nu plecaseră din Belzingen. 

Fiindcă regimentul domnului Jean rămăsese tot la Born, 
doamna Keller nu se mişcase din Belzingen. Domnul Jean îi scria 
uneori, fireşte oridecite ori putea. Şi, cu toată rezerva scrisorilor 
lui, se simţea toată grozăvia situaţiei prin care trecea. 

Cu toate că fusesem pus în libertate, n-aveam însă voie să 
stau în Prusia, ceea ce nu-mi părea de loc rău. 

Într-adevăr, guvernul votase o decizie prin care toţi 
francezii erau expulzați de pe teritoriul german, în ce ne privea, 
ni s-a acordat douăzeci şi patru de ore ca să părăsim orăşelul 
Belzingen, şi douăzeci de zile ca să plecăm din Germania. 

Cu două săptămîni înainte, apăruse manifestul ducelui de 
Brunswick care ameninţa Franţa cu invazia aliaţilor. 


XIII 


Nu trebuia să pierdem o clipă. Aveam aproape o sută 
cinzeci de leghe de făcut pînă să ajungem la graniţa franceză, o 
sută cincizeci de leghe într-o ţară inamică pe' nişte drumuri 
tixite de trupe în marş, trupe. călări şi pedestre, fără să mai 
punem la socoteală convoaiele de tot felul. Cu toate că ne-am 
asigurat de mijloacele de transport, se putea întîmpia însă ca 
ele să ne lipsească într-o zi. în cazul acesta am fi fost nevoiţi să 
mergem pe jos. Eram oare siguri de a găsi. la fiecare popas 
hanuri ca să putem mînca şi să ne odihnim ? Fireşte că nu. 
Sigur, obişnuit cu toate lipsurile şi cu marşurile, aş fi putut ieşi 
din încurcătură ! Dar cu domnul de Lauranay, un bătrîn de 
şaptezeci de ani şi două femei, domnişoara Martha şi sora mea, 
nu puteai cere imposibilul. 


În sfîrşit, îmi voi cla toate silinţele ca să ajungem cu bine, 
în Franţa. 

Aşadar, după cum am spus, nu aveam timp de pierdut. De 
altfel poliţia era pe urmele noastre ca să vadă dacă executăm 
ordinul. Aveam douăzeci şi patru de ore ca să părăsim Belzingen 
şi douăzeci de zile ca să evacuăm Germania; ne ajungea în 
cazul însă că n-am fi fost opriţi pe drum. Paşapoartele pe care ni 
le-a dat Kalkreuth chiar în seara aceea, nu erau valabile decit. 
pentru douăzeci de zile. Odată termenul acesta trecut, puteam 
fi arestaţi, şi închişi pînă la sfîrşitul războiului ! Cît despre 
paşapoarte, ele impuneau un itinerar de la care ne era interzis 
să ne depărtăm şi trebuiau vizate în satele şi oraşele indicate pe 
ele. - 

In afară de asta, era mai mult ca probabil că evenimentele 
se vor desfăşura cu o grabă nespusă. Poate că luptele 
începuseră chiar la frontieră. 

La manifestul ducelui de Brunswick, națiunea, prin gura 
deputaţilor ei, a răspuns aşa cum se cuvine, şi preşedintele 
Camerei rostise cuvintele acestea răsunătoare : „Patria este în 
pericol !" 

In ziua de 16 august dis-de-dimineaţă, eram gata de 
plecare şi am pus în ordine toate afacerile noastre. Casa 
domnului de Lauranay trebuia să rămână în grija unui servitor 
bătrîn, elveţian de origine şi care era de multă vreme în serviciul 
lui. Omul acesta cumsecade, pe devotamentul căruia domnul de 
Lauranay se putea bizui, va şti să facă pe inamic să respecte 
casa stăpînului său. 

Cît despre casa doamnei Keller, pînă cînd va găsi un 
muşteriu care s-o cumpere, urma să fie locuită de servitoarea, 
care era de naţionalitate prusacă. 

Chiar în dimineaţa acelei zile, am aflat că regimentul 
domnului Jean părăsise Borna îndreptîndu-se spre Magdeburg. 

Domnul de Lauranay, domnişoara Martha, eu şi sora mea 
am făcut o ultimă încercare ca să hotcărim pe doamna Keller să 
vină cu noi. 

— Nu dragii mei, nu stăruiţi, răspunse ea. Chiar azi am să mă 
duc la Magdeburg. Am presimţirea că se va întîmpla o mare 
nenorocire şi vreau să fiu acolo ! 

Am înţeles că toate sforţările noastre vor fi zadarnice şi 
că, doamna Keller nu va reveni niciodată asupra hotărîrii pe care 


o luase. Nu ne mai rămânea decit să ne luăm rămas bun de la 
dînsa, după ce i-am indicat oraşele şi satele prin care poliţia ne 
silea să mergem. 

lată în ce condițiuni trebuia să se efectueze călătoria 
noastră. 

Domnul de Lauranay poseda o caretă veche de care 

nu .se mai slujea. Careta aceasta îmi păruse convenabilă pentru 
parcursul acesta de o sută cincizeci leghe pe care trebuiam să le 
străbatem. Era uşor de călătorit în timp de pace din pricină că 
găseai cai la fiecare etapă, dar acum cu ocazia războiului, 
majoritatea cailor fiind rechiziţionaţi pentru serviciul armatei, nu 
mai puteai să te bizui pe ei, încît riscai să rămii în loc. 
De aceea, ca să înlăturăm inconvenientul acesta, am hOtărit să 
procedăm altfel. Am fost însărcinat de domnul de Lauranay să 
cumpăr doi cai buni, fără să mă uit la preţ. Fiindcă mă 
pricepeam, am făcut o achiziţie bună. Apoi, ca să ne lipsim de 
oficiile unui vizitiu, am hotărît să îndeplinesc eu însumi serviciul 
acesta care, fireşte, a fost primit. Ştiam să mîn, aşa că toată 
lumea putea fi liniştită. 

La 15 august, la orele opt dimineaţa totul era gata. Nu mai 
aveam altceva de făcut, decît să mă urc pe capră. Ca arme 
posedam o pereche de pistoale cu care puteam ţine în loc pe 
răufăcători, iar în privinţa merindelor aveam pentru citeva zile. 
Se stabilise ca domnul şi domnişoara de Lauranay să stea în 
fund, iar sora mea în faţă. Purtam o haină groasă şi pe deasupra 
un palton cu care puteam să înfrunt fără grijă vremea rea. 

Ne-am luat rămas bun pentru ultima oară de la doamna 
Kelier, întrebîndu-ne îngrijoraţi dacă vom mai avea ocazia să ne 
întîlnim. 

Timpul era destul de frumos, dar se anunţa o căldură 
mare peste zi. De aceea am hotărit să aleg două ore cînd 
căldura va fi mai mare, spre a lăsa caii să se odihnească şi să 
prindă astfel puteri noi. 

Am plecat în cele din urmă, pocnind din bici ca să îndemn 
caii să alerge mai iute. 

După ce arn trecut porţile oraşului, am mers destul de bine 
fiindcă drumurile nu prea erau tixite de trupele şi convoiurile 
care se îndreptau spre Coblentz. 

De la Belzingen, nu sînt decît două leghe pînă la Borna 
unde am ajuns peste o oră. 


În orăşelul acesta, stătuse în garnizoană cîteva săptămîni 
regimentul colonelului von Grawert. Acum însă regimentul 
plecase la Magdeburg, unde doamna Keller intenţiona să se 
ducă spre â-1 vedea pe domnul Jean. 

Domnişoara Marina simţi o emoție adincă pe cînd 
străbăteam străzile orăşelului Borna. Se gîndea la domnul Jean 
care, sub ordinele locotenentului Frantz, mergea probabil pe 
drumul de la care trebuia să ne îndepărtăm acum, conform iti- 
nerariului stabilit de Kalkreuth. 

Nu. m-am oprit la Borna, deoarece nu voiam să poposesc 
decit peste patru leghe mai departe, la graniţa care delimitează 
în prezent provincia Bran-deburg. Dar, pe vremea aceea, după 
vechile împărțiri ale teritoriului german, porneam acum pe 
drumul Saxei. 

Se făcuse orele douăsprezece cînd am ajuns la punctul 
acesta al frontierei. Cîteva detaşamente de cavalerie se stabilise 
aici. La o cotitură a şoselei se afla un han unde arn poposit trei 
ore. 

Prima grijă pe care am avut-o ajungind la han, a fost să 
dau de mincare cailor., în timpul primei zile, mi se părea 
prudent să îngrijesc cît mai bine animalele ca să nu fie 
surmenate. 

În acelaşi timp trebuia să ne vizăm aici paşapoartele. 
Calitatea noastră de francezi ne-a atras citeva priviri piezişe. 
Dar ce ne păsa, de vreme ce aveam toate actele în regulă. De 
altfel, de vreme ce trebuia să părăsim ţara într-un timp de, nu 
puteam fi arestaţi in drum. 

Planul nostru era să rămînem noaptea la Zerbst. Afară 

doar de cazurile excepţionale, ne-am hotărît în principiu, să nu 
călătorim decit peste zi. Drumurile nu păreau destul de sigure 
pentru ca să ne aventurăm noaptea pe ele. Prea mulţi pungaşi 
străbăteau ţinuturile aşa că nu voiam să ne expunem. 
Voi mai adăuga că în ţinuturile acestea care se apropie de nord, 
noaptea este scurtă în august. Soarele răsare înainte de orele 
trei dimineaţa şi apune la nouă. Popasul nu va dura deci prea 
mult, ci exact timpul necesar odihnei oamenilor şi animalelor. 
Evident că dacă va fi nevoie să punem umărul, vom face-o cu 
dragă inimă. 

De la graniţă, unde trăsura noastră se oprise pe la 
douăsprezece, pînă la Zerbst, sînt şapte sau opt leghe. Putem 


face aşadar, drumul acesta între orele trei după-amiază şi opt 
seara. 

Totuşi, mi-am dat bine seama că trebuie să ne aşteptăm şi 
la întîrzieri 

Chiar în ziua aceea, am avut de furcă cu un fel de samsar 
de cai, un tinăr înalt şi slab, foarte vorbăreţ şi care voia cu orice 
preţ să rechiziţioneze trăsura şi caii noştri. Spunea că rechiziţia 
aceasta e pentru Stat. Ce farsă ! îmi închipui că Statut era el, 
cum a zis Ludovic al XV-lea şi că samsarul voia să rechiziţioneze 
caii pentru el. 

Dar oricine ar fi fost, individul acesta, trebuia mai întîi să 
respecte paşapoartele şi semnătura directorului poliţiei. Totuşi 
am pierdut aproape o oră ca să parlamentăm cu ticălosul 
acesta. în sfir-şit, trăsura porni ia galop ca să câştigăm timpul 
pierdut. 

Ne aflam atunci pe teritoriul care formează azi principalul 
Anhalt. Drumurile erau mai puţin tixite, fiindcă grosul armatei 
prusace se îndrepta mai spre nord, spre Magdeburg. 

Am ajuns fără prea multe dificultăţi la Zerbst, un fel de 
orăşel ele mică importanţă, lipsit de aproape orice confort, unde 
ani sosit la nouă seara. Se vedea cît de colo că tot felul de 
oameni fără câpâtii trecuseră pe acolo şi că nu se siliseră sa de- 
vasteze tot ce le ieşise în cale. Ori cît de puţin pretenţios ar fi 
cineva, cred că nu înseamnă mare lucru să ceri un adăpost 
pentru noapte. Or, adăpostul acesta, — în mijlocul tuturor 
caselor, închise dintr-un sentiment de prevedere, — de abia 
dacă am putut să-l găsim. Am crezut chiar că vom fi nevoiţi să 
rămînem în trăsură peste noapte. La urma urmei noi ca noi, dar 
caii ? Nu le trebuia oare de mîncare şi un adăpost ? Mă gindeam 
la ei înainte de toate şi mă înfioram la gindul că s-ar putea să ne 
lipsească pe drum ! 

Am propus deci să pornim mai departe ca să ajungem la 
altă haltă, — Acken, bunăoară, o localitate situată la vreo trei 
leghe jumătate de Zerbst. Puteam ajunge aici înainte de miezul 
nopţii, cu riscul de a fi plecat a doua zi la zece spre a nu lua 
niinic din repauzul cailor. 

Cu toate astea, domnul de Lauranay ne-a atras atenţia că 
va trebui să trecem Elba pe un pod foarte îngust şi fără 
balustradă şi că ar fi mai bine să procedăm ta trecerea asta în 
timpul zilei. 


Domnul de Lauranay. nu se înşela. Trecerea Elbei ne 
putea procura oarecare dificultăţi. 

În afara de asta trebuie să mai menţionez că domnul de 
Lauranay cunoştea foarte bine teritoriul german de la Belzingen 
pînă la graniţa franceză. Cîţiva ani în şir, pe cînd trăia încă fiul 
lui, făcuse în mai multe rînduri drumul acesta, pe care se orienta 
uşor cu ajutorul hărţii. în schimb eu, călătoream pe drumul 
acesta de abia pentru a doua oară. Domnul de Lauranay, era 
aşadar, o călăuză foarte prețioasă şi care merita toată ascul- 
tarea. 

În sfîrşit, tot câutînd cu punga în mină un adăpost la 
Zerbst, am sfîrşit prin a găsi unul, atît pentru noi, cît şi pentru 
cai. Am mai găsit de minca-re, ceea ce ne-a bucurat mult 
fiindcă, ţineam să economisim proviziile pe cale le aveam cu 
noi. 

Am petrecut astfel noaptea, mai bine chiar decît am sperat, în 
orăşelul Zerbst. 


XIV 


Cu puţin înainte de a ajunge la Zerbst, trăsura noastră a 
străbătut teritoriul care formează principatul Anhalt cu cele trei 
ducate ale lui. A doua zi, trebuia să ne îndreptăm spre sud ca să 
ajungem la orăşelul Acken situat in teritoriul Saxei — azi 
districtul Magdeburg. Pe urmă vom trece din nou prin Anhalt în 
timp ce vom porni spre Bern-sburg, capitala ducatului cu acelaşi 
nume. De acolo ne vom înapoia pentru a treia oară în Saxa, de-a 
lungul districtului Merseburg. lată ceea ce era pe atunci, 
confederaţia germanică cu sutele ei de state pe care le-ai fi 
putut străbate repede, fireşte, cu mijloace perfecţionate de 
comunicaţie. 

Fără îndoială că itinerariul acesta, mi-a fost explicat de 
domnul de Lauranay. Dinsul îmi arăta harta, şi cu degetul îmi 
indica poziţia provinciilor, situaţia principalelor oraşe şi direcţia 


cursurilor de apă. Negreşit că nu la regiment am putut urma un 
curs de geografie. Şi apoi dacă aş fi putut citi măcar ! 

Vai ! am fost nevoit să-mi întrerup deodată lecţiile, tocmai 
cind începusem să leg vocalele cu consoanele. Şi bietul meu 
profesor, domnul Jean, care fusese luat în armată împreună cu 
toţi tinerii de vîrta lui ! 

În sfîrşit, să nu mai insistăm asupra acestor lucruri triste şi 
să ne reluăm călătoria. 

încă din ajun spre seară, timpul deşi era călduros, 
ameninţa a ploaie. Cerul era acoperit aproape în întregime de 
nori. De abia dacă pe alocuri se mai vedea un petec senin de 
cer. în ziua aceea, am minat repede caii, deoarece voiam să 
ajungem înainte de ivirea nopţii la Bernsburg, — o etapă de vreo 
douăsprezece leghe. Puteam ajunge cu condiţia să nu se strice 
vremea sau să avem vreo piedică pe drum. 

Or, tocmai Elba ne bara drumul, aşa că mă temeam să nu 
ne oprim acolo mai mult decit ar fi trebuit. 

Am plecat din Zerbst la şase dimineaţa şi am ajuns peste 
două ore pe malul drept, al Elbei, un fluviu mare şi frumos, cu 
malurile rîpoase şi acoperite de trestii. 

Din fericire norocul ne-a favorizat. Am trecut cu bine podul 
în mai puţin de un sfert de oră. îmi spuneam că dacă lucrurile 
vor merge astfel cu toate apele pe care le aveam de trecut, nu 
vom avea de ce să ne plingem. 

Am ajuns în orăşelul Acken pe care l-am străbătut fără să 
ne oprim şi am luat-o spre Bernsburg 

Mă sileam să merg cît mai bine, pe drumurile acestea 
primitive care nu aduceau de loc cu acelea de azi. Şoselele 
acestea erau pe atunci nişte fişii înguste care lăsau mult de 
dorit mai ales în timpul ploilor. Dar ce puteam să facem, aşa că 
am fost nevoiţi să ne acomodăm cu împrejurările. 

Pînă la douăsprezece am mers bine. Cu toate astea, pe la 
unu după-amiază, din fericire în timpul popasului, ne-am 
pomenit cu un regiment de panduri. Pentru prima oară în viaţă 
mi-a fost dat să văd cavalerii aceştia austrieci, adevărat soi de 
barbari. Porneau în galop ridicînd în urma lor un nor uriaş de 
praf care se înălța spre cer, în virtejul acesta, nu vedeai decit 
mantalele lor roşii şi căciulile lor negre. 

Am avut noroc că ne aflam garaţi pe partea cealaltă a 
drumului, la adăpostul lizierii unei pădurici de plopi. Austriecii nu 


ne-au văzut, altminteri cine ştie ceea ce s-ar fi putut întîmpla. 
Caii noştrii ar fi putut foarte bine să convină acestor panduri şi 
tot astfel trăsura noastră ofiţerilor lor. 

Fireşte că dacă ne-am fi aflat în mijlocul şoselei, pandurii 
nu ar fi aşteptat să le facem loc şi ne-ar fi călcat pur şi simplu. 

Pe la orele patru după-amiază, am semnalat domnului de 
Lauranay un punct destul de ridicat, care domina cîmpia la vre-o 
leghe, în direcţia vestului. 

— Trebuie să fie castelul din Bernsburg, îmi răspunse el. 

Intr-adevăr, castelul acesta, situat în virful unei coline se 
vede de la o mare depărtare. 

Am dat bice cailor şi peste o jumătate de oră am străbătut 
oraşul Bernsburg unde actele noastre au fost verificate. Apoi, 
foarte obosiţi, după ce am trecut riul Saale, am ajuns la 
Alstleben,- pe la orele zece seara. Am petrecut o noapte bună. 
Eram găzduiţi într-un hotel destul de confortabil, unde nu se 
aflau găzduiţi ofițeri austrieci, ceea ce ne-a fâcut multă 
plăcere şi am plecat a doua zi, precis la orele zece dimineaţa. 

N-o să-mi pierd timpul să descriu oraşele, tirgurile şi 
satele. Nu le vedeam decit în treacăt, deoarece nu călătoream 
de plăcere, ci, călătoream ca nişte oameni expulzați dintr-o ţară, 
pe care de altfel o părăsisem fără nici o părere de rău. 

Ceea ce ne preocupa în aceste localităţi, era să nu ni se 
întîmple nimic supărător şi să ne putem urma drumul in linişte. 

In ziua de 18 august, am ajuns pe la amiază, la Hettstadt. 
Am trebuit să trecem rîul Wipper, căruia la regiment i-am fi spus 
Vipera, nu departe de o exploatare de mine de aramă. Pe la trei 
am sosit la Limbach, apoi după ce am trecut de Mansfeld, 
dominat de o colină înaltă pe care o dez-mierda o rază de soare 
în mijlocul ploii şi în sfîr-şit Sangerhausen, pe Gena, trăsura 
noastră a străbătut un ţinut bogat în mine. În sfîrşit, spre seară 
am ajuns la Artern. 

Ziua aceasta de călătorie a fost într-adevăr obositoare, am 
făcut aproape , cincisprezece leghe şi abia un singur popas. De 
aceea am dat o îngrijire specială cailor, hrană din belşug şi un 
bun culcuş pentru noapte. E drept că aceasta constituia o mare 
cheltuială dar, domnul de Lauranay nu se uita la bani în privinţa 
asta şi avea perfectă dreptate. într-o călătorie ca a noastră, caii 
jucau un rol primordial. 


A doua zi, am plecat la opt după ce am avut citeva dificultăţi cu 
hangiul. Ştiu bine că nimic nu e mai adevărat ca vorba aceea, 
frate, frate, dar briînza-i pe bani ; totuşi, proprietarul hotelului 
din Arterh, a fost cu adevărat cel mai mare exploatator pe care 
l-am văzut vreodată. 

În timpul acestei zile vremea a fost cît se poate de rea. 
Furtuna a izbucnit cu puţin timp după plecarea noastră. 
Fulgeriie ne orbeau iar tunetele îngrozeau caii, udaţi de ploaia 
torențială care cădea fără contenire. 

A doua zi, la 19 august, vremea s-a mai liniştit deşi era toi 
a ploaie. Cîmpul era scăldat de rouă şi cu toată briza care adia, 
căldura era copleşitoare. Terenul era deluros şi caii tot urcînd, 
începuseră sa dea semne vădite de oboseală. Am prevăzut în 
curînd că va trebui să le dau un repaus de douăzeci şi patru de 
ore ; speram insă, că înainte de a face acest popas să ajungem 
la Gotha. 

De îndată ce-am ajuns la Heldmungen, situat pe rîul 
Schmuke, neam oprit. 

În definitiv, am dus-o destul de bine de patru zile de cînd 
am părăsit Be'lzingen. Şi îmi spuneam : 

— Dacă am fi călătorit cu toţii, cum ne-am fi stîns în fundul 
trăsurii ca să facem loc doamnei Keller şi fiului ei ! în sfirşit! 

Conform itinerariului nostru, treceam atunci prin ţinutul 
care alcătuieşte districtul Erfurth, unul din cele trei districte ale 
provinciei- Saxa. Drumurile destul de bune, îngăduiau să 
mergem repede. Fireşte că aş fi mers şi mai repede încă, dacă 
n-aş fi avut un accident la o roată, accident care n-a putut fi 
reparat decit la Weissensee de către un fierar nu tocmai de soi. 

Dacă etapa a fost lungă în ziua aceea, în schimb eram 
susținuți de speranţa de a ajunge spre seară la Gotha, unde 
trebuia să ne odihnim, cu condiţia de a găsi un adăpost bun. 

Nu pentru mine, Dumnezeule mare ! Voinic cum eram, 
puteam să îndur multe, ci pentru domnul şi domnişoara de 
Lauranay, care cu toate că nu se plângeau, păreau foarte 
obosiţi. Sora mea lrma în schimb, părea că suportă bine 
călătoria. 

De la cinci dimineaţa pînă la nouă seara, am făcut vreo 
opt leghe şi am intrat în teritoriul Saxa Coburg. în sfîrşit, la orele 
unsprezece, trăsura noastră s-a oprit la porţile oraşului Gotha. 
Am plănuit să poposim aci douăzeci şi patru de ore. Bieţii noştri 


cai aveau tot dreptul la o odihnă de o noapte şi o zi. Se vede 
că .atunci cînd i-am ales, am avut mina fericită. Hotărit, e o 
mare satisfacţie pe care o ai atunci, cînd ai nimerit un lucru 
bun ! 

Am spus că am sosit de-abia la unsprezece la Gotha, 
Citeva formalităţi la porţile oraşului, ne-au pricinuit o mică 
întirziere. Nu mai încape îndoială că dacă n-am fi avut actele în 
regulă am fi fost arestaţi. Agenţii civili şi militari se întreceau 
care mai de care cu severitatea. Era un adevărat noroc că 
guvernul prusac, pronunţind expulzarea noastră ne-a procurat şi 
mijloacele de a o pune în aplicare. Am conchis de aici că dacă 
am. fi voit să executăm primul nostru plan şi anume să plecăm 
înainte de încorporarea domnului Jean, Kalkreuth nu ne-ar fi dat 
niciodată paşapoarte şi n-am fi putut ajunge astfel la graniţă. 

Trebuia să mulţumim mai întîi lui Dumnezeu şi pe urmă 
Majestății sale Frederic Wilhelm, că ne-a facilitat călătoria. Cu 
toate astea graba strică treaba, după cum glăsuie.şte un vechi 
proverb, aşa că nu trebuia să ne bucurăm prea devreme. 

Există hoteluri, bune la Gotha. Am găsit uşor patru camere bune 
şi un grajd pentru cai la hotelul „La Armata Prusacă". Cu toată 
părerea de rău pe care mi-o producea întirzierea aceasta, tre- 
buia să ne resemnăm. Din fericire din cele douăzeci de zile de 
călătorie care ne-au fost hărăzite, de autorităţile germane, 
trecuseră de abia patru şi am făcut aproape un sfert din parcurs. 

Prin urmare, dacă am fi mers tot aşa, trebuia să ajungem 
la graniţa franceză la termenul fixat. Nu doream decit un singur 
lucru şi anume ca, regimentul Royal-Picardie să nu intre în luptă 
decit în ultimele zile ale lunii august, ca să pot lua şi eu parte. 

A doua zi pe la opt dimineaţa, m-am coborit în vorbitorul 
hotelului, unde mă aştepta sora mea. 

— Domnule de Lauranay şi domnişoara Martha ?... am întrebat- 
O. 

— Nu s-au dat încă jos, îmi răspunse Irma şi trebuie să-i lăsăm 
pină la ora prînzului... 

— Prea bine, Irma ! Dar tu unde te duci ? 

— Nicăieri, Natalis. După masă însă am să ies puţin în oraş ca să 
fac diferite cumpărături... Dacă ai vrea să mă însoţeşti ?... 

— Cu plăcere, dragă. Pînă atunci am să mai hoinăresc pe străzi. 

Şi iată că m-am dus în oraş. 


Ce să vă spun de Gotha. Nu prea am văzut lucru mare. în 
schimb am văzut trupe de toate armele şi convoiuri cîte poftiţi. 
Goarnele sunau neîncetat. La gîndul că toţi soldaţii aceştia vor 
porni împotriva Franţei, mi se strîngea inima. Era dureros să te 
gîndeşti că pămîntul patriei va fi poate cotropit de aceşti 
străini ! Cîţi camarazi nu vor muri oare în vreme ce vor apăra 
pămîntul Franţei ? Da, trebuia să fiu la postul meu ca şă pot 
lupta cu ei, fiindcă sergentul major Delpierre nu voia să fie o 
curcă plouată sau un sedentar ! 

Dar să revin la oraşul Gotha. Am străbătut cîteva cartiere 
şi am văzut diferite biserici frumoase, ale căror clopotniţe se 
profilau în zare. Hotărit însă, erau prea mulţi soldaţi pe străzile 
ora" şului, aşa că aveam impresia că mă aflam într-o cazarmă. 
M-am întors la unsprezece, după ce am avut grijă să vizez 
paşapoartele, aşa cum glăsuia ordinul. Domnul de Lauranay era 
încă în odaia lui cu domnişoara Martha. Biata fată era prea 
îndurerată ca să simtă nevoia de a se plimba în oraş. Şi era şi 
firesc ! 

De altfel ce ar fi văzut ? Numai lucruri care -i-ar fi amintit 
situaţia domnului Jean. Dar unde era dînsul ? Doamna Keller 
putuse da de el, sau cel puţin putuse să urmeze regimentul lui ? 
Cum călătorise oare femeia aceasta curajoasă ? Ce ar putea 
face dinsa în cazul că s-ar fi întîmplat vreo nenorocire ? Vai ! era 
un lucru îngrozitor să te gindeşti că domnul Jean, soldat prusac, 
s-ar fi luptat împotriva unei ţări pe care o iubea, pe care ar fi 
fost fericit să aibă dreptul s-o apere şi pentru care şi-ar fi vărsat 
bucuros sîngele ! 

Nu mai încape îndoială că masa a fost tristă. Domnul de 
Lauranay voise ca să mîncăm în odaia lui. într-adevăr, cîțiva 
ofiţeri germani veneau regulat să ia masa în restaurantul 
hotelului „La Armata prusacă”, aşa că era bine să-i evităm. 
După-masă, domnul şi domnişoara de Lauranay rămăseseră cu 
sora mea la hotel, în vreme ce m-am dus să văd dacă nu lipsea 
nimic cailor. Hotelierul m-a însoţit la grajd. Am văzut că omul 
acesta voia să mă facă să vorbesc mai mult decit trebuia, în 
privinţa domnului de Lauranay, a călătoriei noastre şi a unor 
lucruri care nu-l priveau. Aveam de-a face cu un palavragiu, dar 
ce mai palavragiu !... De aceea am fost foarte rezervat si nu i- 
am spus mai nimic. 


La orele trei am ieşit împreună cu sora mea, pentru 
cumpărături. Deoarece Irma vorbea bine hruba germană, se 
simţea în largul ei pretutindeni — atît pe străzi cît şi în prăvălii. 
Cu toate astea se cunoştea imediat că eram francezi, ceea ce 
făcea ca să nu fim bine primiţi. 

Între trei şi cinci, am făcut o sumedenie de cumpără! uri 
încît am cutreierat aproape în întregime oraşul. 

Doarece aş fi voit mult să aflu ceea ce se petrecea în 
Franţa, am sfătuit-o pe Irma să tragă cu urechea la tot ce se 
vorbea pe străzi şi în prăvălii. ŞI cu toate că nu era de loc 
prudent, nu şovăiam să ne apropiem de grupurile in care se 
vorbea cu o oarecare însufleţire. 

Într-adevăr, ceea ce am putut afla nu era defel plăcut 
pentru noi francezii. La urma urmei, era însă mai bine să aflăm 
veşti, fie chiar rele, decît să trăim într-o ignoranță desăvirşită. 

Am mai văzut de asemenea o sumedenie de afişe lipite pe 
zidurile caselor. Majoritatea nu anunțau decât mişcări de trupe 
sau rechiziţii pentru armată. în răstimpul acesta, sora mea se 
oprea din cînd în cînd in dreptul lor spre a citi primele rînduri. 

Unul din aceste afişe mi-a atras deodată atenţia. Era scris 
cu litere mari negre. Parcă-l văd şi azi, cu hirtia-î galbenă lipit 
pe zidul prăvăliei unui cizmar. 

— la vezi, Irma, ce este cu afişul acesta. Ceea ce se vede acolo 
nu sînt cifre ?... 

Sora mea se apropie de prăvălia cizmarului şi începu să 
citească... 

O ! ce strigăt a mai scos ea ! Din fericire că eram singuri şi 
că nu ne-a auzit nimeni. 

lată ce cuprindea afişul : 

„1000 fiorini recompesă aceluia care va preda _pe soldatul Jean 
Keller din  Belzingen, condamnat la moarte pentru că a lovit 
un ofiţer din regimentul Leib, în vreme ce regimentul se afla în 
marş spre Magdeburg. 


XV 


Cum ne-am înapoiat, eu şi sora mea, la hotelul „La Armata 
Prusacă", ceea ce ne-am vorbit, iată lucruri pe care nu mi le mai 


aminti ! Poivte.] că nu ne-am vorbit de loc ? S-ar fi putut 
observa tulburarea noastră şi atunci cine ştie ce s-ar fi întîmplat. 
Atit ne mai trebuia, ca să ajungem în faţa autorităţilor germane. 
Am fi fost interogaţi, arestaţi poate, dacă s-ar fi aflat legăturile 
care ne uneau de familia Keller !... 

În sfîrşit am ajuns în odaia noastră, fără să întîlnim pe 
nimeni. Eu şi sora mea voiam mai în ţii să luăm o hotărîre 
înainte de a revedea pe domnul şi pe domnişoara de Lauranay, 
astfel ca să ne înţelegem in privinţa atitudinei noastre. 

Amîndoi stăteam acum în odaia lrmei, prvindu-ne foarte 
îndureraţi, fără să îndrăznim să ne spunem o vorbă. 

— Nenorocitul !... Nenorocitul !... Ce a făcut! exclamă în sfîrșit 
sora mea. 

— Ce a făcut ? i-am răspuns. A făcut ceea ce aşi fi făcut şi eu în 
locul lui ! Probabil că domnul Jean a fost maltratat, înjurat de 
ticălosul acesta de Frantz ... Domnul Jean l-o fi bătut... ceea ce 
trebuia să se întîmple mai curînd sau mai tirziu... Da şi eu aşi fi 
procedat la fel. 

— Bietul Jean !... Bietul Jean !... îngînă sora mea. în vreme ce-o 
podidiră lacrimile. 

— Vino-ţi în fire, Irma,... Nu-ţi face inimă rea ! 

— Condamnat la moarte !... 

— Ce are de-aface, de vreme ce a fugit. Acum a scăpat de 
urmăritorii lui şi ori unde ar fi te rog să crezi c-o duce mai bine 
decit în regimentul ticăloşilor de Grawert, tatăl şi fiul ! 

— Şi recompensa de o mie de fiorini care se făgăduieşte aceluia 
care îl va preda... 

— O ! suma asta nu e încă în buzunarul nimănui, Irma, şi 
probabil că. nimeni nu va pune vreodată mîna pe ca! 

— Şi cum va putea să scape, bietul Jean ! Fapta lui este 
cunoscută în ţoale satele şi oraşele Germaniei ! Există doar 
atiţia ticăloşi care nu aşteaptă altceva decit să-l denunțe ! Cei 
mai buni n-ar voi să-l găzduiască măcar pentru o oră ! 

— Nu-ţi face inimă rea, draga mea ! i-am răspuns. Totul nu este 
pierdut, atîta timp cît n-a fost prins încă... 

— Natalis ! Natalis... 

— Şi apoi chiar dacă ar fi prins, poate scăpa... In afară de asta. 
domnul Jean. a putut foarte bine să fugă şi să se afle acum într- 
un adăpost sigur... Trăieşte şi nu e omul care să se lase prins 
aşa cu una cu două. 


Dacă vorbeam astfel, n-o făceam, mărturisesc, numai în 
scopul de a linişti pe Irma. Nu, eram convins de cele ce 
spuneam. Fireşte că partea cea mai grea pentru domnul Jean, 
după ce L-a lovit pe Frantz, a fost fuga. Ei bine, izbutise, şi se 
vede că nu era uşor de pus mina pe el, de vreme ce a-fişele 
făgăduiau o recompensă de o mie de fiorini oricui va reuşi să-l 
predea autorităţilor germane. Nu, nu voiam să-mi pierd 
speranţa, cu toate că sora mea era foarte îngrijorată. 

— Dar doamna Keller ? zise ea. 

— Da ! Ce se făcuse doamna Keller ?... Putuse să ajungă la 
Magdeburg ? Ştia ea ce se petrecuse cu fiul ei ?... însoțea ea 
oare pe domnul Jean în fuga lui ? 

— Sărmana femeie !... Sărmana mamă !... repetă sora mea. De 
vreme ce s-a dus la Magdeburg, nu se poate să nu fi aflat că fiul 
ei a fost condamnat la moarte... Vai Doamne î Dumnezeule ! 
Cite dureri îi mai hărăzeşte ! 

— Irma, i-am răspuns, linişteşte-te. te rog. Dacă te-ar auzi 
cineva ? Ştii doamna Keller este o femeie energică. Poate că 
domnul Jean e cu dînsa. 

Dacă vorbeam aşa liniştit, lucrul e totuşi firesc fiindcă de 
felul meu nu mă las niciodată pradă deznădejdii. 

— Dar Marina ?... întrebă sora mea. 

— Părerea mea e sa nit-i spunem nimic, i-am răspuns. E mai 
bine aşa, Irma. Vorbindu-i am risca s-o facem să-şi piardă 
curajul. Călătoria va mai dura încă mult, şi domnişoara Martha 
are nevoie de curaj. Dacă ar afla ce s-a petrecut, că domnul Jean 
este condamnat la moarte, că a fugit, că s-a fixat premiu pentru 
capul lui, biata fată n-ar mai trăi... Ar refuza chiar să ne mai 
urmeze. 

— Da, ai dreptate. Natalis ! Trebuie să păstrăm însă taina 
aceasta şi faţă de domnul de Lauranay ? 

— Fireşte, Irma. La ce ne-ar folosi dacă i-am împărtăşi-o. A ! 
dacă ne-ar fi cu putinţă să regăsim pe doamna Keller şi pe 
domnul Jean. Dar timpul nostru este măsurat. în curînd am fi 
arestaţi, şi nu văd întrucit arestarea noastră i-ar folosi domnului 
Jean... Haide, Irma, trebuie să ne împăcăm cu situaţia noastră şi 
deocamdată, fă în aşa fel, încît domnişoara Martha să nu 
observe că ai plins ! 

— Dar dacă iese în oraş, Natalis şi citeşte afişul ? 


— Irma, i-am răspuns, este prea puţin probabil că domnul şi 
domnişoara de Lauranay să iasă seara în oraş de vreme ce n-au 
ieşit peste zi... De altfel, seara e cam greu să poţi citi un afiş. Nu 
avem deci de ce să ne temem. Şi acum draga mea, fă-ţi curaj şi 
procedează astfel ca să nu se ştie nimic. 

— Da, Natalis, simt că ai dreptate !... Da, o să ţin închisă 
înlăuntrul meu toată suferinţa mea adîn-că... E greu, dar ce să-i 
faci... 

La cinci dimineaţa eram în picioare. Am trezit pe oameni 
să nu poată bănui nimic. 

După masa de seară, în timpul căreia am vorbit verzi şi 
uscate pentru ca să nu se observe figura tristă a lrmei, domnul 
şi domnişoara de Lauranay rămăseseră în odaia lor. Prevăzusem 
aceasta şi îmi părea bine. După o vizită la grajd, m-am dus din 
nou în odaia lor şi i-am îndemnat să se culce devreme. Voiam să 
plecăm la cinci dimineaţa, deoarece trebuia să facem un drum 
dacă nu foarte lung, cel puţin foarte obositor, de-a lungul unui 
ţinut muntos. 

Ne-am culcat. în ce mă priveşte am dormit prost. Toate 
întâmplările zilei mi s-au perindat prin minte, încrederea pc care 
am simţit-o cînd a fost vorba să ridic moralul surorii mele, îmi 
lipsea acum... Lucrurile mergeau prost... Jean Keller era 
urmărit... Oare nu eşti veşnic demoralizat cînd nu poţi dormi ? 

La cinci dimineaţa eram în picioare. Am trezit pe toţi şi ne- 
am dus să înhămăm caii la trăsură. Ardeam de nerăbdare să 
părăsesc oraşul acesta. 

La şase ne-am suit în trăsură şi am pornit, caii fiind 
odihniţi, au făcut cinci leghe fără să facem vreun popas, după 
care am ajuns în regiunea muntoasă a Turingiei. 

Aici drumul se îngreuna şi trebuia să mergem încet. 

Nu că munţii ar fi fost grozav de înalţi, bunăoară ca Pirineii sau 
Alpii, totuşi drumul era anevoios în special pentru cai. Aproape 
că nici nu exista şosea pe vremea aceea, ci numai nişte defileuri 
strimte de-a lungul unor păduri de brazi sau de stejari. Unecri 
drumurile erau atît de înguste, încît păreau adevărate poteci, pe 
care trăsura noastră de-abia dacă avea loc. 

Din cînd în cînd, mă coboram de pe capră ca să mîn caii de 
căpăstru, deoarece şoseaua pe care mergea trăsura noastră, 
era brăzdată de ambele părţi de prăpăstii adinei, în fundul 
cărora şerpuiau citeva piriiaşe. Ori de cite ori drumul era prea 


anevoios, domnul de Lauranay, nepoata lui şi sora mea se 
dădeau jos din trăsură şi o luau pe jos. Mergeau cu toţii, plini de 
curaj, fără să se plîngă. Dealtfel, trebuia să facem popasuri dese 
ca să lăsăm caii să răsufle. 

Îmi părea bine că nu spusesem nimic domnului de 
Lauranay despre domnul Jcan căci, dacă sora mea în ciuda 
raţionamentelor mele s-a lăsat pradă deznădejdii, oricine îşi 
poate închipui ceea ce ar fi îndurat domnişoara Martha şi tot 
astfel şi bunicul. ei. 

În ziua asta de 21 august, n-am făcut nici cinci leghe, în 
linie dreaptă bineînțeles,- căci drumul făcea atiteă înconjururi, 
încît uneori aveam impresia că ne întoarcem de unde am venit. 

Poate că ne-ar fi fost necesară o călăuză ? Dar n-aveam în 
cine să ne încredem ! în împrejurarea de faţă ar fi fost mai mult 
decit o imprudenţă. Nu, era de o. mie de ori mai bine să ne 
bizuim pe noi înşine. 

De altminteri, domnul de Lauranay străbătuse în atâtea 
rînduri Turingia încît se orienta fără prea multă bătaie de cap: 
Partea cea mai grea era să te orientezi în mijlocul pădurilor. 
Reuşeai totuşi călău-zindu-te după soare, fiindcă soarele este o 
călăuză sigură şi apoi nu e de origine germană. 

Trăsura noastră s-a oprit pe la ora opt seara, la liziera unei 
păduri de fagi ce acoperea lanţul munţilor Thuerienger — Walks. 
Ar fi fost o imprudenţă să înaintăm mai departe. 

Prin locurile acestea, nu se află nici un han, nici măcar o 
colibă de pădurari. Trebuia să dormim în trăsură, sau sub primii 
copaci ai pădurii. 

Am cinat cu proviziile pe care le-am luat cu noi. Am 
deshămat caii. Fiindcă iarba creştea din belşug la poalele 
munţilor i-am lăsat să pască în voie, întrucit intenţionam să 
veghez noaptea asupra lor. Am sfătuit pe domnul de Lauranay, 
pe domnişoara Martha şi pe sora mea să se ducă în trăsură 
unde cel puţin aveau un adăpost, deoarece începuse să cadă o 
ploaie subţire şi rece. 

Domnul de Lauranay se oferi să vegheze cu mine noaptea. 
Am refuzat. Veghiile astea nu sînt bune pentru un om de virsta 
lui. De altfel, eu ce treabă aveam ? înfăşurat în paltonul meu, nu 
eram de compătimit. Am trecut prin situaţii mult mai grele, în 
cîmpiile din America unde iarna este nespus de aspră, aşa că nu 
mă îngrozea perspectiva unei nopţi albe sub Cerul liber. 


În sfîrşit, totul a mers de minune. Liniştea noastră n-a fost 
tulburată o clipă. în definitiv trăsura prezenta acelaş confort pe 
care îl avea o cameră de hotel în ţinuturile acestea. Bine învelit, 
puteai dormi comod de n-ar fi fost grija care fră-mînta pe toţi în 
privinţa celor dragi care erau departe... 

Pe cînd se lumină de ziuă, pe la orele patru domnul de 
Lauranay părăsi trăsura, propunîindu-mi să vegheze în locul 
meu, astfel ca să mă pot odihni şi eu o oră două. Tcmîndu-mă să 
nu-l supăr dacă l-aş refuza din nou, am primit şi după ce m-am 
înfăşurat bine în paltonul meu, am tras un pui de somn straşnic. 
La şase jumătate eram cu toţii în picioare. 

— Trebuie să fii obosit, domnule Natalis ? mă întrebă 
domnişoara Martha. 

— O ! nu, domnişoară, am dormit foarte bine în vreme ce 
bunicul d-tale veghea ! 

— Natalis cam exagerează, răspunse domnul de Lavranay 
zimbind şi noaptea viitoare o să-mi dea voie... 

— Nu se poate, domnule de Launaray, i-am răspuns pe un ton 
voios. Asta ar mai trebui, ca stăpînul să veghieze pînă, în zori în 
vreme ce sluga... 

— O ! slugă ! exclamă domnişoara Martha. 

— Da, slugă, vizitiu... Oare ru sînt vizitiu, dar un vizitiu 
îndemiînatic în orice caz ! Hai să spun poştaş dacă vrei cu orice 
chip să-mi menajezi amorul propriu, ceea ce nu înseamnă însă 
că nu sînt servitorul d-voastră... 

— Nu eşti prietenul nostru, răspunse domnişoara Martha 
întinzindu-i mana, şi încă ce! mai devotat pe care ni l-a dat 
Dumnezeu ca să ne ducă în Franţa. 

— O ! cit eşti de bună domnişoară. Ce n-ai face oare pentru 
nişte oameni care îţi spun cuvinte care îţi merg drept la inimă ! 
Da, am putea ajunge cu bine la graniţă şi tot astfel doamna 
Keller şi fiul ei... 

Cît despre mine, dacă ocazia se va ivi să mă devotez din 
nou pentru ei... şi dacă va trebui să-mi dau viaţa... Amen ! cum 
zice preotul din satul meu. 

La şapte am pornit din nou. Oricite obstacole s-ar fi 
prezentat în ziua aceasta de 21 august, trebuia, să fac în aşa fel 
încît să străbatem Turingia înainte de ivirea nopţii. 


Primele ore ale călătoriei s-au efectuat destul de greu, 
deoarece din pricina urcuşurilor trebuia la tot pasul să ne dăm 
jos din trăsură. În definitiv mergeam mai mult pe jos. 

Pe la douăsprezece ani ajuns în punctul cel mai înalt al 
muntelui căruia, dacă nu mă înşel, i se spune Gebauer. În 
prezent nu ne mai rămăsese decît să ne coborîm spre vest. De 
aci încolo drumul era în paptă. Fireşte că n-ar fi trebuit să 
mergem prea repede din pricina accidentelor ce s-ar fi putut 
produce la coboriş. _ 

Vremea era tot a ploaie. In schimb dacă nu plouase încă, 
cerul era acoperii. În întregime cu nori deşi şi grei. Mă temeam, 
şi pe drept, de o furtună. 

Intr-adevăr, pe la orele şase după-amiază, câteva fulgere 
despicară aerul. în depărtare se auzea tunetul şi furtuna se 
apropia din ce în ce. 

Domnişoara Martha, ghemuită în fundul trăsurii, adîncită 
în gînduri, nu prea părea speriată. Sora mea închidea ochii şi 
stătea nemişcată. 

— N-ar fi mai bine să facem un popas ? mă întrebă domnul de 
Lauranay. 

— Ba da, i-am răspuns şi m-aş opri cu condiţia însă să găsim un 
loc prielnic pentru ca să putem sta peste noapte. Pe panta asta 
e cu. neputinţă. 

— Fii prudent, Natalis. 

— N-avea nici o grijă, domnule de Lauranay. Nici n-am terminat 
bine vorba, că un fulger uriaş înfiişură caii şi trăsura, izbind un 
plop care se află la dreaptă noastră. Din fericire, arborele căzuse 
în direcţia pădurii.Caii se speriară şi am simţit că nu mai eram 
stăpîn pe ei. Cu toate sforţările pe care le-am făcut, coboriră în 
galop panta. Eram orbiţi acum de fulgere, iar tunetele ne 
asurzeau pur şi simplu. Dacă bietele animale zăpăcite ar fi 
deviat puţin din drum, trăsura ar fi căzut imediat în prăpăstiile 
care brăzdau şoseaua Deodată se rupse friîriă. Caii mai liberi 
porneau acum cu mai multă furie. O catastrofă inevitabilă ne 
ameninţa. 

Deodată se produse o ciocnire. 

Trăsura se izbise de trunchiul unui copac. Hăţurile şi 
oiştea s-au rupt, iar caii se avintaseră în prăpastie. 

Trăsura, spre norocul nostru fusese oprită în loc de 
trunchiul copacului. Din fericire nu s-a întîm-plat nici un accident 


dc persoane. Deşi fusesem trîntit de pe capră, n-am păţit nimic. 
M-am dus să examinez trăsura ale cărei roţi din faţă erau 
sfărimate. 

Ce situaţie tristă ! Ce să ne facem acum, lipsiţi de 
mijloacele de locomoţie, în mijlocul acestui ţinut pustiu ? Ce 
noapte grozavă am petrecut ! 

A doua zi, la 23 august, am trebuit să pornim înainte, 
după ce am părăsit trăsura, pe care n-o mai puteam întrebuința 
chiar dacă alţi cai ar fi înlocuit pe aceia pe care i-am pierdut. 

Am făcut un pachet cu proviziile şi efectivele noastre pe 
care le purtam acum pe umăr cu ajutorul unui băț şi am pornit 
cu toţii, eu în frunte şi în urma mea Irma, domnişoara Martha şi 
bunicul ei. Nu cred că am făcut mai mult de trei leghe în ziua 
aceea. Cînd ne-am oprit spre seară, soarele care apunea, lumina 
cîmpiile care se întind spre vest, la poalele munţilor Turingiei. 


XVI 


Situaţia era gravă şi trebuia să se mai agraveze încă, dacă 
nu giiseam o trăsură şi nişte cai de vînzare. Înainte de toate, 
trebuia să găsim însă un adăpost pentru noapte. Pe urmă vom 
vedea ce e de făcut. 

Mă simţeam foarte stînjenit. Prin împrejurimi nu se afla 
nici o colibă. Nu ştiam ce să fac, cînd deodată, luînd-o spre 
dreapta, am zărit un fel de colibă care se afla în mijlocul pădurii. 

Coliba aceasta nu avea nici uşi nici ferestre, totuşi oricît 
de puţin confortabilă era, constituia însă un adăpost. 

Cerul, care fusese pînă acum senin, se înnora deodată. Vă 
puteţi închipui bucuria, mea găsind coliba aceasta care în lipsa 
trăsurii, era un adăpost preţios pentru noi. 

Domnul de Lauranay fusese foarte afectat de accidentul 
întîmplat, mai ales din pricina nepoatei lui. Pînă la graniţă mai 
aveam încă de umblat. Cum se va sfirşi călătoria noastră ? Vom 
avea oare timpul să părăsim Germania, la termenul fixat, acum 
cînd eram nevoiţi să mergem pe jos ? în prezent însă principalul 
lucru era adăpostul, vom avea pe urmă tot timpul să discutăm 
în vederea măsurilor ce trebuiau luate. 


În interiorul colibei, care părea că nu mai fusese locuită de 
mult, pămîntul era acoperit cu un strat de iarbă. Probabil că într- 
însa se refugiau din cînd în cînd, păstorii care îşi duceau turmele 
la păşunat în munţii Turingiei. Jos se vedeau cîmpiile Saxei, în 
direcţia orăşelului Fulga, de-alungul teritoriilor Rinului de Sus. 
Sub razele soarelui care apunea, cîmpiile acestea păreau 
oarecum roditoare. Cu toate că nu erau întinse ca în palmă, se 
vedea cît colo, că erau mai uşoare de străbătut decît drumul pe 
care l-am făcut din Gotha pînă aici. 

Odată instalaţi în colibă, âm pregătit împreună cu sora 
mea, masa de seară. Domnul şi domnişoara de Lauranay, foarte 
obosiţi de drum de-abia dacă miîncaseră. Irma de asemenea nu 
se atinse de cina asta modestă. 

— Rău faceţi că nu mîncaţi, le repetam intr-una. întîi hrana şi 
apoi odihna, iată metoda soldatului în campanie. Trebuie să 
prindem puteri, aşa că e necesar să măniînci, domnişoară 
Martha. 

— Chiar dacă aş vrea să mănînc, dragul meu Natalis, îmi 
răspunse ea, mi-ar fi cu neputinţă... Miine dimineaţă, înainte de 
plecare, voi încerca să-mănînc ceva. 

— Rău faci, domnişoară, i-am răspuns. 

— Fii pe pace, n-o să te fac de rîs miine în timpul drumului, 
fiindcă n-o să rămîn în urmă. 

Toată stăruința mea a fost în zadar deşi mîncam de zor ca 
să slujesc de exemplu. Eram hotărît să prind puteri, ca şi cum 
m-aşi fi pregătit pentru o muncă foarte grea a doua zi. 

În apropierea colibei, se afla un pîrìu cu apă limpede. 
Citeva picături din apa aceasta amestecată cu rachiu, era de- 
ajuns să facă o băutură răcoritoare. 

Domnişoara Martha consimţi să bea două, trei picături. Domnul 
de Lauranay şi sora mea, o imitară, ceea ce le-a prins bine. 

Apoi cîte trei se duseră în colibă unde se culcară şi 
adormiră în curînd. 

Am făgăduit că mă voi culca şi cu, dar cu intenţia de a nu- 
mi ţine făgăduiala. Dacă am spus că mă voi culca, o ca domnul 
de Lauranay ar fi voit să vegheze cu mine şi nu trebuia să-i 
impun acest surplus de oboseală. 

lată-mă deci plimbîndu-mă de colo pînă colo, asemenea 
unei santinele. Ori cine îşi poate închipui că a sta de veghe nu e 


un lucru nou pentru un soldat. Luasem două pistoale cu mine, 
fiindcă paza bună trece primejdia rea. 

De aceea hotărisem să mă împotrivesc somnului, deşi îmi 
simţeam pleoapele grele. Uneori cînd eram prea obosit, veneam 
să mă mai întind puţin în colibă, cu urechia aţintită la cele mai 
mici zgomote. 

Noaptea era foarte întunecoasă. Nici o stea nu se vedea 

pe bolta cerească. Luna dispăruse şi ea printre nori. 

Totuşi, dacă un foc s-ar fi aprins undeva în pădure, l-aş fi 
zărit imediat de la o leghe depărtare, fiindcă aveam nişte ochi 
buni care scrutau întunericul. 

Nici un suflu nu tulbura firea ; afară era o linişte 
desăviîrşită ca atunci cînd vremea e a ploaie. 

Cu toate astea trebuie să mărturisesc că liniştea nu era 

însă atit de desăvirşită, de vreme ce se auzea un zgomot, un fel 
de şuierat continuu care reproducea semnalele regimentului 
Royal-Picardie. Oricine îşi poate închipui că cel care flu-era 
astfel, nu era altul decit sergentul major Natalis Delpierre, care 
se lăsa pradă obiceiurilor lui. 
Şi pe cînd fluieram astfel, mă gindeam la trecut. Mă gindeam la 
tot ce se petrecuse la Belzingen de cînd am sosit acolo, 
amiînarea căsătoriei în clipa cind trebuia să se săvirşească, 
eşuarea duelului cu locotenentul von Grawert, încorporarea 
domnului jean, expulzarea noastră din Germania. Pe urmă, 
întrezăream, în viitor, o sumedenie de dificultăţi : Jean Keller al 
cărui cap fusese pus la preţ, fugind de teama condamnării lui, 
doamna Keller care îl căuta, neştiind unde să-l găsească !... 

Şi, dacă fusese descoperit, dacă fusese denunţat de nişte 
ticăloşi care voiau să ia prima de o mie de florini ?... Nu, nu-mi 
venea să cred aşa ceva. îndrăzneţ şi hotărit, domnul Jean nu era 
omul care să se lase prins aşa, cu una cu două. 

In vreme ce mă gindeam la toate astea, simţeam că mi se 
închid pleoapele. M-am sculat atunci, nevoind să adorm. Îmi 
părea rău că firea era atît de liniştită în timpul acestei nopţi şi 
întunericul atît de nepătruns. Şi-mi trebuia o sforţare constantă 
a voinţei ca să nu cedez oboselii. 

In răstimpul acesta, orele treceau. Cit putea să fie ceasul ? 
Trecuse oare de miezul nopţii ? Probabil, căcj noaptea e scurtă 
în epoca aceea a anului. Mă uitam pe cer doar doar oi vedea 
vreun punct luminos. Dar nimic nu semnala încă ivirea zorilor. 


Se vede deci că mă înşelasem şi că era mai devreme decit îmi 
închipuiam. 

Mi-am adus atunci aminte că, în timpul zilei, domnul de 
Lauranay, după ce a consultat harta, mi-a spus că primul oraş 
principal prin care vom trece era Tann, situat în districtul Cassel, 
în provincia Hesse-Nassau. Acolo ne-ar fi cu putinţă să înlocuim 
trăsura. Ne trebuia un mijloc de locomoţie cu care să putem 
ajunge în Franţa. Totuşi, ca să ajungem la Tann mai aveam de 
făcut vreo douăsprezece leghe. Pe cînd mă gindeam astfel, am 
tresărit de-o-dată. 

M-am sculat numaidecit şi am tras cu urechea. Mi s-a 
părut că am auzit o detunătură. Era oare un foc de armă ? 

Aproape imediat, am auzit o a doua detunătură. Nu mai 
încăpea îndoială că era un foc de armă. Ba. chiar mi s-a părut că 
am văzut o flacără spintecînd întunericul. 

În situaţia în care ne aflam, în mijlocul unui ţinut aproape 
pustiu, ne puteam teme de orice. O bandă de hoţi putea să ne 
atace şi atunci cum să ne împotrivim ? 

Trecuse un sfert de oră. N-am voit să trezesc pe domnul 

de Lauranay. Era posibil însă că focul acesta de armă să fi fost al 
unui vînător... în tot cazul, după scînteia pe care a produs-o 
arma, am socotit distanţă la vreo jumătate de leghe. 
Am rămas în picioare, nemişcat, cu privirea ţintită în direcţia 
aceasta. Nemaiauzind nimic, am început să mă liniştesc şi m-am 
întrebat chiar dacă n-a fost jocul unei iluzii a auzului sau a 
ochiului. Uneori crezi că nu dormi şi totuşi dormi. Ceea ce iei 
drept, o realitate nu este decît impresia fugară a unui vis. 

Hotărit să înfrunt cu orice preţ somnul, am început din nou 
să mă plimb în lung şi în lat, fluie-rînd fără să-mi dau seama, 
semnalele regimentului meu. Am înaintat chiar vreo sută de paşi 
în pădure. 

În curînd mi s-a părut că aud un fişiit uşor. Deoarece 
credeam că e o vulpe sau un lup, am scos pistolul de la briu 
gata să trag. 

De-o dată, însă, mi s-a părut că văd o umbră care se 
repede spre mine... Am tras la întîmplare. 

Dar o dată cu detunătura armei, am văzut un om în faţa 
mea...L-am recunoscut numaidecit : era Jean Keller 


XVII 


La zgomotul detunăturii, domnul de Lauranay, domnişoara 
Martha şi sora mea se treziră imediat şi ieşiră din colibă. în omul 
care venea cu mine din pădure, nu putuseră ghici pe domnul 
Jean, nici pe doamna Keller care venea şi ea după noi. Domnul 
Jean se repezi la ei. înainte de a fi rostit vreo vorbă, domnişoara 
Martha îl recunoscuse şi îl îmbrăţişa. 

— Jean, îngină ea. 
— Da, Martha !... Eu şi mama.. în sfîrşit. Domnişoara de 
Lauranay se aruncă în braţele doamnei Keller. 
Deoarece nu trebuia să săvirşim vreo imprudenţă: 
— Să mergem în colibă, i-am zis. E în joc persoana d-tale. 
— Cum!... Ştii, Natalis... îmi răspunse el. 
— Da, eu şi sora mea ştim totul. 
— Şi tu Martha, şi d-ta domnule de Lauranay ?... întrebă doamna 
Keller. 
— Dar de ce ? întrebă domnişoara Martha. 
— Veţi afla imediat, deocamdată să intrăm în colibă. 

Peste o clipă, ne aflam cu toţii într-însa. Dacă nu ne 
vedeam, cel puţin auzeam totul. Eu stăteam în faţa uşii şi cu 
toate că eram atent la convorbire supravegheam în acelaşi timp 
şoseaua. 

Şi iată ce ne-a povestit domnul Jean, întrerupîndu-se din 
cînd în cînd spre a asculta afară. 

Povestirea aceasta, ne-a fost istorisită de domnul Keller, în 
fraze scurte şi întretăiate, ca şi cum dînsul de-abia ar mai fi 
putut răsufla. 

— Dragă Martha, zise el... trebuia să se întîmple... şi e mai bine 
că sînt ascuns aici... în coliba asta... decît acolo, sub ordinele 
colonelului von Grawert... în compania locotenentului Frantz. 

Şi atunci în cîteva cuvinte, Martha şi sora mea aflară ceea 
ce se petrecuse înainte de plecarea noastră din Belzingen 
provocarea insultătoare a locotenentului, întîlnirea fixată, 
refuzul de a se bate după încorporarea, domnului Jean Keller în 
regimentul colonelului von Grawert. 

— Da, zise domnul Jean, eram să fiu sub ordinele acestui ofiţer ! 
Se putea răzbuna în voie, în loc să mă vadă în faţa lui cu o 


spada în mînă... A ! omul acesta care te-a insultat Martha, l-aş fi 
ucis fără nici o remuşcare... 

— Jean, sărmanul meu Jean, îngină domnişoara de Lauranay. 

— Regimentul a fost trimis la Borna reluă Jean Keller. Acolo, 
timp de o lună am fost supus la cele mai grele corvezi am fost 
umilit, pedepsit pe nedrept şi tratat în sfîrşit de nemernicul 
acesta de Frantz, cum nu se tratează un cîine !... M-am abținut 
însă... Am îndurat totul gîndindu-mă la tine, Martha, la mama, la 
toţi prietenii mei... Vai ! cît am suferit !... în sfîrşit regimentul a 
plecat la Magdeburg... unde mama a putut să-l ajungă. Dar tot 
acolo, într-o seară, acum cinci zile, locotenentul Frantz, pe cînd 
mă aflam singur cu el pe o stradă, după ce m-a înjurat, m-a lovit 
cu cravaşa. Cred că aveam dreptul să mă revolt !... M-am 
repezit la el şi l-am lovit la rîndul meu... 

— Jean, bietul meu Jean !... îngînă mereu domnişoara Martha. 

— Eram pierdut dacă nu reuşeam să fug... reluă domnul Jean... 
Din fericire am putut găsi hanul în care locuia mama... Peste 
cîteva clipe am lepădat uniforma, m-am îmbrăcat ţărăneşte, şi- 
am plecat din Magdeburg... A doua zi am aflat imediat că eram 
condamnat la moarte de consiliul de război. Capul meu era pus 
la preţ ! Se acordă un premiu de o mie de florini aceluia care va 
pune mîna pe mine... Cum să scap ?... Nu ştiam... Dar voiam să 
trăiesc Martha... să trăiesc ca să vă revăd pe toţi. 

În clipa aceea, domnul Jean îşi întrerupse povestirea. 

— Nu se aude nimic ? întrebă el. 

M-am furişat din colibă. Şoseaua era liniştită şi pustie. Mi- 
am lipit urechea de pământ. Nu se auzea nici un zgomot suspect 
din direcţia pădurii. 

— Nu e nimic, i-am spus întorcîndu-mă în colibă. 

— Mama şi cu mine, reluă domnul Jean, am luat-o prin cîmpiile 
Saxei, în speranţa de a vă în-tilni, de vreme ce mama cunoştea 
itinerariul pe care vi l-a impus poliţia... Umblam mai ales 
noaptea, cumpărind prin casele retrase de-ale miîncării ; şi, 
culmea ironiei, străbăteam sate în care citeam afişul cu premiul 
ce se acorda pe capul meu... 

— Da, am zis, afişul acela pe care l-am citit împreună cu Irma, la 
Gotha. 

— Planul meu, reluă domnul Jean, era să încerc să ajung în 
Turingia, unde am calculat că trebuie să vă mai aflaţi încă... De 
altfel acolo puteam fi 


oarecum în siguranţă... în sfîrşit am ajuns în munţi! . Cred că ştii, 
Natalis cit e de greu drumul acesta, de vreme ce aţi făcut o 
parte din el pe jos... 

— Da, domnule Jean, dar cum de-ai aflat ?... 

— leri seară, ajungînd în dreptul Trecătoarei Gebeuer, răspunse 
domnul Jean, am văzut o trăsură sfărimată care se afla părăsită 
în drum... Am recunoscut trăsura domnului de Lauranay... Mă în- 
trebam dacă aţi avut un accident, dacă aţi scăpat... Vai, cit 
eram de îngrijoraţi... Am umbat cu mama toată noaptea... Pe 
urmă, de-ndată ce s-au ivit zorile am fost nevoiţi să ne 
ascundem... 

— Să vă ascundeţi, întrerupse sora mea. Şi pentru ce ? Eraţi 
urmăriţi. 

— Da, răspunse domnul Jean, eraţi urmăriţi de trei ticăloşi pe 
care i-am întîlnit mai jos de trecătoa-rea Gebauer, braconierul 
Buch din Belzingen împreună cu cei doi băieţi ai lui. l-am mai 
văzut la Magdeburg, urmînd regimentele cu alţi tilhari de teapa 
lor. Fără îndoială că ştiau că, dacă puneau mina pe mine 
trebuiau să încaseze o mie de florini. De aceea m-au urmărit şi 
acum două ore, am fost atacați la vreo jumătate de leghe de 
aici... ia liziera pădurii. 

— Va să zică cele două împuşcături pe care le-am auzit, au fost 
trase de ei ? am întrebat pe domnul Jean. 

— Da. Natalis... Un glonte mi-a trecut prin pălărie... Totuşi am 
reuşit să ne refugiem într-un tufiş, astfel că am putut scăpa de 
ticăloşii aceştia... Probabil că ei îşi închipuie că am luat-o pe alt 
drum, deoarece s-au îndreptat în direcţia munţilor... Atunci, noi 
am luat-o pe cîmp şi cînd am ajuns în dreptul pădurii, te-am 
recunoscut după şuierat, dragul meu Natalis. 

— Şi eu care am tras în d-ta, domnule Jean. 

— Ce-are de-a face, Natalis ! se poate însă ca împuşcătura d- 
tale să fi fost auzită, aşa că trebuie să plec numaidecit. 

— Singur ? întreabă domnişoara Martha. Nu, vom pleca cu toţii ! 
răspunse domnul Jean. Dacă ne va fi posibil ar trebui să 
călătorim împreună pînă la graniţa franceză. 

Ştiam acum tot cea ce era mai însemnat, şi anume că viaţa 
domnului Jean era in pericol, dacă braconierul Buch şi cei doi fii 
ai lui ar pune mina pe el. Fireşte că trebuie să ne apărăm cu 
indirjire împotriva acestor ticăloşi. Dar ce s-ar întâmpla oare in 
cazul că Buch ar mai veni cu cîţiva păcătoşi de tagma lui ? 


l-am povestit apoi pe scurt domnului Jean, tot ceea ce s-a 
petrecut de la plecarea noastră din Bel-zingen şi cit de prielnică 
ne-a fost călătoria pină la accidentul de la Gebauer. 

Acum lipsa cailor şi a trăsurii ne stînjcnea mult. 

— Trebuie să vă procuraţi cu orice preţ mijloace de transport, 

zise domnul Jean. 

— Nădăjduiesc că vom putea găsi la Tann, răspunse domnul de 

Lauranay. în tot cazul, dragul meu Jean, nu trebuie să mai 

rămînem în coliba asta... Poale că Buch şi fiii lui sînt pe urmele 

noastre... Trebuie să ne folosim de întuneric... 

-— Poţi să ne urmezi, Martha ? întrebă domnul Jean. 

— Sint gata ! zise domnişoara de Lauranay. 

— Şi tu mamă, tu care ai îndurat atitea oboseli? 

— Să mergem, dragul meu. 

Mai aveam provizii exact cît ne trebuia pînă la Tann, ceea ce ne 

evita popasurile în satele în care Buch şi fii lui puteau să treacă. 
lată aşadar hotărîrea pe care am luat-o, înainte de a porni 

la drum, fiindcă în primul rînd trebuia să luăm toate măsurile 

dictate de împrejurări. 

Atita timp cît nu va exista nici un pericol, eram decişi să 
nu ne mai despărţim. Fără îndoială, ceea ce era relativ uşor 
pentru noi care aveam paşapoarte, era mai greu pentru doamna 
Keller şi pentru fiul ei. De aceea, ei nu trebuiau să intre in 
oraşele in care ne era impus să trecem şi trebuiau să ne aştepte 
într-un loc fixat mai dinainte. în felul acesta poate că puteam 
călători împreună. 

Să mergem deci, am răspuns. Dacă pot cumpăra o trăsură 
şi cai la Tann, vom putea cruța multe oboseli tuturor. Cît despre 
noi, domnule Jean, cred că nu te-ar îngrozi o călătorie pe jos şi 
cîteva nopţi petrecute în cîmp la lumina stelelor, vei vedea tot- 
odată cît sînt de frumoase stelele care strălucesc pe cerul 
Franţei. 

Spunînd acestea am făcut vreo douăzeci de paşi pe şosea. 
Era ora două dimineaţa. Un întuneric adînc învăluia firea. Totuşi 
se simţea că în curînd se va lumina de ziuă. 

Dacă nu puteam vedea nimic, în schimb puteam auzi 
foarte bine. Era atita linişte afară încît nu mi-ar fi scăpat nici cel 
mai mic zgomot... 

Nu auzem nimic, de unde am conchis că Buch şi fiii lui 
pierduseră urma lui Jean Keller. 


Am părăsit cu toţii coliba. Am luat proviziile care nu 
alcătuiau, vă rog să credeţi, un pachet tocmai mare şi din cele 
două pistoale pe care le aveam, am dat unul domnului Jean. 

In clipa aceea, Jean luă mîna domnişoarei de Lauranay şi îi 
zise cu o voce mişcată : 

— Martha, cînd am voit să te iau de nevastă, viaţa mea îmi 
aparţinea !... Acum nu mai sînt decît un fugar, un osîndit la 
moarte... Nu mai am dreptul să-mi leg viaţa mea de a ta !... 

— Jean, răspunse domnişoara Martha, sîntem uniţi înaintea lui 
Dumnezeu, care să ne aibă în paza lui. 


XVIII 


Voi povesti pe scurt, primele două zile în care am călătorit 
împreună cu doamna Keller şi cu domnul Jean. Părăsind 
Turingia, am avut norocul să nu ne intilnim cu nimeni. 

Foarte surescitaţi de altminteri, am mers repede. Ai fi spus 
că nu ştim ce înseamnă oboseala. Doamna Keller, Martha şi sora 
mea ne dădeau cu adevărat o pildă rară de energie. De obicei, 
după ce umblam patru ore în şir ne odihneam cîte un ceas. 

Ţinutul, prea puţin roditor, avea o sumedenie de prăpăstii. 
Satele puţin numeroase, erau situate la distanţe foarte mari. Cu 
toată energia de care dădeau dovadă tovarăşele noastre, se 
vedea cît de colo că ele erau obosite şi că aveau nevoie de 
odihnă. La 24 august, după un marş zdravăn, am ajuns la Timn, 
pe la ora zece seara. 

Acolo după cum ne-am înţeles, domnul Jean şi mama lui s- 
au despărţit de noi. N-ar fi prudent să străbatem acest oraş, în 
care domnul Jean ar fi putut fi recunoscut. 

Ne-am înţeles să ne intilnim a doua zi pe la opt, pe 
şoseaua oraşului. Dacă nu eram exacţi la întîlnire, înseamnă că 
am fost reţinuţi din pricină că n-am putut găsi un cal şi o 
trăsură. Dar, sub nici un pretext, doamna Keller şi fiul ei nu 
trebuia să intre în oraş. Măsura aceasta a fost foarte înţeleaptă, 


deoarece agenţii se arătară de o severitate excepţională la 
cercetarea paşapoartelor. Am crezut că ne vor opri de a merge 
mai departe. Am trebuit să spunem cum călătoream şi în ce 
împrejurare am pierdut trăsura, etc... 

Lucrul acesta ne-a folosit însă. Unul din agenţi, în speranţa 
unei bune răsplate, s-a oferit să ne ducă la un negustor care 
vindea trăsuri. Propunerea lui a fost primită. După ce a condus 
pe domnişoara Martha şi pe sora mea la liotei, domnul de 
Lauranay, care vorbea foarte bine limba germană, a mers cu 
mine la negustorul acesta. 

N-avea trăsură, în schimb avea numai o şaretă cu două 
roţi acoperită cu o pînză impermeabilă şi un singur cal. E de 
prisos să adaug că domnul de Lauranay a trebuit să plătească 
de două ori valoarea calului şi de trei ori aceea a şaretei. 

A doua zi, ia ora opt, am regăsit pe şosea pe doamna 

Keller şi pe fiul ei. O circiumă proastă le slujise de adăpost în 
timpul nopţii. Domnul Jean petrecuse noaptea pe un scaun, în 
vreme ce mama lui dormise pe jos, pe o saltea de paie. 
Domnul şi domnişoara de Lauranay, doamna Keller şi Irma se 
urcară în şareta, în care am aşezat proviziile cumpărate la Tann. 
Strîngîndu-te bine mai rămiînea un al cincilea loc. L-am oferit 
domnului Jean. Diînsul refuză. în cele din urmă, am căzut de 
acord să ne instalăm cu rîndul, dar de cele mai multe ori ni se 
întîmpla să mergem amîndoi pe jos, ca să nu obosim calul. Ce 
vreţi, nefiind alţi cai, a trebuit să mă mulţumesc cu acesta. Ce 
mult regretam acum caii pe care i-am cumpărat la Belzingen ! 

La 26 august, spre seară, am ajuns la Fulda, după ce am 
văzut de departe turnul catedralei şi, pe un deal, o miînăstire de 
franciscani. La 27 am străbătut orăşelele Schlinchtern, Sodon şi 
Salmunster, situat pe rinul Salza. La 28 am ajuns la Geluhausen 
şi, dacă am fi călătorit de plăcere ar fi trebuit să vizităm castelul 
oraşului acesta care a fost locuit, după cum am aflat mai tîrziu, 
de Frederic Barbarosa. Dar nişte fugari ca noi, aveau altceva de 
făcut. 

Cu toate astea, nu mergeam atit de repede cum aş fi voit, 
din pricina drumurilor rele. Nu mai mergeam decit la pas ceea 
ce mă neliniştea deoarece peste şapte zile, conform termenului 
fixat de autorităţi, trebuia să părăsim Germania. 

Doamna Keller era foarte obosită. Ce s-ar întîmpla, dacă 
forţele părăsind-o ar fi trebuit s-o lăsăm într-un sat, într-un oraş 


oarecare ? Fireşte că fiul ei n-ar fi putut rămîne cu dînsa, căci, 
atita timp cît domnul Jean nu se afla pe teritorul francez, risca în 
orice clipă să fie prins şi omorît. 

Am întîmpinat multe dificultăţi în vreme ce am străbătut 

pădurea Lomboy care se întinde la stînga şi la dreapta rîului 
Kinzig pînă în munţiii Hesse Darmstatd. Am crezut că n-o s-o 
mai trecem niciodată. 
În sfîrşit la 29 august ne-am oprit puţin înainte de porţile 
oraşului Hanau. A trebuit să rămînem peste noapte aici, unde 
era o mişcare mare de trupe. Deoarece domnul Jean şi mama 
lui, trebuia să facă un drum de două leghe ca să ocolească 
oraşul, domnul Lauranay şi domnişoara Martha rămaseră cu ei 
în şaretă. Sora mea şi cu mine, ne-am dus singuri în oraş, ca să 
reînnoim proviziile. Ne-am regăsit a doua zi, pe 30, pe şoseaua 
care duce la Viesbaden, Am ocolit pe la amiază orăşelul 
Offenbach, şi spre seară am ajuns la Frankfurt pe Main. 

De oraşul acesta, n-am să spun nimic altceva decit că e 
situat pe malul drept al rîului şi că e plin de evrei. După ce am 
trecut riul Main, am luat-o pe şoseaua care cobora pe la 
Mayenţa. Deoarece trebuia să intrăm în oraş pentru vizarea 
paşapoartelor, imediat după îndeplinirea acestei formalităţi, ne- 
am dus să căutăm pe domnul Jean şi pe mama lui. Aşadar, în 
noaptea aceea n-am fost nevoiţi să ne despărţim, dar ceea cc 
ne-a interesat şi mai mult e că am putut găsi un adăpost, 
modest e drept, dar convenabil, în foburgul Salhscnhausen, pe 
malul stîng al Uleinului. 

După o cină, luată în comun, toată lumea s-a culcat afară 
de mine şi de sora mea. Ne-am dus în oraş ca să mai tirguim 
diferite obiecte. 

Şi iată, între alte lucruri, ceea ce a auzit Irma, la un brutar, 
unde cîteva persoane vorbeau de soldatul Jean Keller. Se 
spunea că fusese prins la Salmunster şi amănuntele acestei 
capturări nu lipseau, într-adevăr, dacă momentul ar fi fost mai 
prielnic am fi rîs cu poftă. 

Totuşi, ceea ce mi s-a părut cu mult mai grav, e că se 
spunea de asemenea că în curînd regimentul Leib va sosi în 
localitate, de unde va fi îndreptat la Mayenţa şi apoi la 
Thionville. 

Dacă spusele acestea erau adevărale, colonelul von 
Grawert şi cu fiul lui vom urma acelaşi drum cu noi. In vederea 


acestei întilniri. nu era oare mai bine să modificăm itinerariul 
nostru şi să ne îndreptăm mai spre sud spre a evita oraşele 
indicate de poliţia prusacă ? 

A doua zi, la 31 august, am comunicat ştirea asta rea 
domnului Jean. Diîrisul m-a rugat să nu spun nimic, atît mamei 
lui cit şi domnişoarei Martha care, şi aşa erau destul de 
îngrijorate. După ce vom trece de Mayenţa vom vedea ce e de 
făcut şi dacă va fi necesar să ne despărţim pînă la graniţă. 
Grăbindu-ne am putea poate s-o luăm înaintea regimentului şi 
să ajungem astfel netulburaţi de nimeni, în Lorena. 

Am plecat la ora şase dimineaţa. Din nefericire, drumul 
era greu şi obositor. Trebuia să trecem prin pădurile de la 
Neibruh situate în apropierea oraşului Frankfurt. Am mai întîrziat 
apoi, fiindcă am ocolit cîteva cătunuri ale căror şosele erau tixite 
de soldaţi şi de furgoane. În sfîrşit, deşi de la Frankfurt pînă la 
Mayenţa nu erau decit vreo cincisprezece leghe, am ajuns 
deabia spre seară. Eram atunci la frontiera provinciei Hesse- 
Darmstadt. 

Oricine îşi poate închipui că doamna Keller şi fiul ei aveau 
tot interesul să evite Mayenţa. Oraşul acesta este situat pe 
malul stîng al Rinului şi faţă în faţă cu foburgul Cassel, de care 
Mayenţa se leagă printr-un pod de vase, lung de vreo şase sute 
de picioare. 

Deci, pentru a regăsi drumurile care duc spre Franţa, 
trebuie neapărat să treci Rinul, fie deasupra fie dedesubtul 
oraşului, cînd nu vrei s-o ici pe pod. 

lată-ne deci în căutarea unei luntre care să transporte pe 
domnul Jean şi pe mama lui. A fost în zadar însă, deoarece 
luntrile erau suspendate din ordinul autorităţilor militare. 

Pe la opt seara nu ştiam ce să facem. 

— Trebuie, cu toate astea, să trecem Rinul, zise Jean Keller. 

— În ce loc şi unde ? l-am întrebat. 

— Pe podul de la Mayenţa, de vreme ce nu-l putem trece în altă 
parte. 

Şi iată planul pe care l-am adoptat. 

Domnul Jean luă paltonul meu cu care se înfăşură, apoi, 
apucînd calul de căpăstru, se îndreptă spre poarta Cassel. 

Doamna Keller se ascunsese în fundul şaretei acoperindu- 
se cu hainele prietenilor noştri. Domnul şi domnişoara de 


Lauranay, sora mea şi cu mine ne aflam de asemenea în şaretă. 

Am ajuns astfel pînă în faţa postului de soldaţi care păzea podul. 
Domnul Jean, cu o îndrăzneală uluitoare, se apropie atunci 

de noi şi ne zise; 

— Paşapoartele d-voastră ? 

l-am întins paşapoartele pe care le înmînă el însuşi şefului de 

post. 

— Cine sînt oamenii aceştia ? 

— Nişte francezi pe care îi duc pînă la graniţă. 

— Şi cine eşti d-ta ? 

— Nicolas Friedel, căruţaş din Hochst. Paşapoartele noastre au 

fost examinate cu o atenţie deosebită. Cu toate că actele 

noastre erau în regulă, oricine îşi poate închipui spaima care ne- 

a cuprins. 

—Paşapoartele astea nu mai sînt valabile deeit patru zile ! 

observă şeful de post. Prin urmare în patrii zile, posesorii lor 

trebuie să părăsească Germania. 

Fireşte, răspunse Jean Keller, de-aceea trebuie să ne grăbim. 

— Puteţi să vă duceţi. 

Peste o jumătate de oră, după ce am trecut Rinul ne aflam 
la Hotelul Anhalt, unde domnul Jean urma să joace pînă la urmă 
rolul de căruţaş. Multă vreme o să-mi aduc aminte de sosirea 
noastră în Mayenţa. 

Ce înseamnă şi lucrurile ! Ce primire diferită ne-ar fi 
aşteptat citeva luni mai tirziu cînd Mayenţa s-a predat 
francezilor. Ce bucurie am fi simţit găsind aici pe compatrioţii 
noştri. Cum ne-ar fi primit — nu numai pe noi care eram goniţi 
din Germania, — dar şi pe doamna Keller şi pe fiul ei, de îndată 
ce ar fi aflat povestea lor. 

Dar nu soseşti cînd vrei, după cum nu poţi pleca , după 
bunul tău plac. 

De-ndată ce doamna Keller, domnişoara Martha şi Irma se 
retraseră în camerele lor de la hotelul Anhalt, domnul Jean se 
duse la grajd ca să vadă de cal, iar eu cu domnul Lauranay ne- 
am dus în oraş ca să aflăm ştiri din Franţa. 

Cel mai nimerit lucru era să te instalezi într-o berărie şi să 
ceri ultimele ziare. într-adevăr, meritau toată atenția 
evenimentele care s-au petrecut în Franţa după plecarea 
noastră. Era mai întîi ziua grozavă de la 10 August, invadarea 
Tuileries-ilor, măcelul paznicilor şi al gărzii, întemnițarea familiei 


regale şi suspendarea provizorie de la tron a lui Ludovic al XVI- 
lea. 

lată citeva fapte care erau de natură să precipite masa 
aliaţilor spre graniţa franceză. 

De aceea Franţa întreagă era gata să respingă invazia. 

Erau tot trei armate : Luckner la nord, Lafayette, în centru, 
Montesquieu la sud. Cît despre Dumou-riez, slujea sub Luckner 
ca general de brigadă. 

Dar, ştirea asta nu data decit de trei zile, Lafayette urmat 
de cîţiva din tovarăşii lui, se dusese la cartierul general austriac, 
unde cu toate împotrivirile lui, fusese tratat ca prizonier de 
război. 

De aici se poate vedea cum se purtau inamicii faţă de tot 
ce era francez şi ce soartă ne aştepta, dacă agenţii militari ne-ar 
fi nrins fără paşapoarte. 

Fără îndoială că informaţiile ziarelor prezentau multe lacune. 
Totuşi, iată situaţia exactă : 

Dumouriez, comandantul suprem al armatelor de la nord 
şi din centru, era, după cum se ştie. un om şi jumătate. De 
aceea, spre a-i da o lovitură, regii Prusiei si Austriei, se duseră la 
Mayenţa. Ducele de Brunswick conducea armatele aliate care, 
după ce au pătruns în Franţa prin Ardeni, trebuiau să înainteze 
spre Paris pe drumul de la Châlons. O coloană de şaizeci de mii 
de prusaci porni de la Luxemburg spre Longwy. Treizeci şi şase 
de mii de austrieci, împărţiţi în două corpuri de armată, sub 
ordinele lui Clairfayt şi prinţului de Hohenlohe, flancau armata 
prusacă. Acestea erau masele grozave care amenințau Franţa. 

Vă spun imediat lucrurile acestea pe care le-am aflat mai 

târziu, pentru că ele vă vor explica situaţia exactă. 
Cît despre Dumouriez, era la Sedan cu douăzeci şi trei de mii de 
oameni ; Kellerman, care înlocuia pe Luckner ocupa Metz, cu 
douăzeci de mii de soldaţi. Cinci mii la Landau, sub Custine, 
treizeci de mii în Alsacia, sub Biron, erau gata să se alipească, 
după nevoie, fie de Dumouriez, fie de Kellerman. 

În sfîrşit, la ultimele ştiri, ziarul înştiinţa că prusacii 
ocupaseră Longwy, că blocau .Thionville şi că grosul armatei 
înainta spre Verdun. 

Ne-am întors la hotel de îndată ce a aflat ultimele 
evenimente, doamna Keller, deşi foarte obosită, refuză să mai 
stea încă douăzeci si patru de ore la Mayenţa, cu toate că avea 


marc nevoie de odihnă. Dar îi era teamă că fiul ei să nu fie des- 
coperit. Am plecat deci a doua zi, la 1 Septembrie. Mai aveam 
încă treizeci de leghe pînă. la graniţă. 

Calul nostru, cu toate îngrijirile pe care i le-am dat, nu 
mergea deloc repede. O ! Şi cît am fi voit cu toţii să înaintăm 
mai iute spre a ne apropia odată de graniţa franceză. Deabia 
spre seară, am zărit în vîrful muntelui Schloss ruinele unui castel 
întărit. Jos la poalele muntelui se afla oraşul Cmuznach, oraş 
însemnat în districtul Coblentz, situat pe rîul Nahe şi care, după 
ce a aparţinut Franţei în 1001, a fost dat Prusiei în 1815. 

A doua zi, am ajuns la Kirn şi peste douăzeci şi patru de 
ore, la Birkenfeld. Din fericire că proviziile nu ne lipseau, aşa că 
am putut ocoli orăşelele care nu erau prevăzute în itinerarul 
nostru. în schimb, a trebuit să ne mulţumim cu şareta drept 
orice adăpost şi nopţile petrecute în condiţiile astea, erau 
extrem de penibile. 

Acelaşi lucru s-a petrecut şi în seara zilei de 3 Septembrie. 
A doua zi, la miezul nopii, expira termenul care ne fusese 
acordat ca să evacuăm teritoriul german. Şi mai aveam încă 
două zile de umblat pînă să ajungem la graniţă. Ce era să ne 
facem dacă ne opreau în drum agenţii prusaci ? 

Poate că am fi putut să ne îndreptăm spre sud, spre 
Sarrelouis, oraşul francez cel mai apropiat de graniţă ? Riscam 
să cădem atunci în miinile prusacilor care sc îndreptau spre 
Thionville. De aceea, am socotit că era preferabil să lungim 
drumul, spre a evita întîlnirea aceasta periculoasă. 

În definitiv, nu mai eram decît la vreo citeva leghe de 
Franţa. Nu era de mirare că domnul, domnişoara dc Lauranay, 
eu şi sora mea, am ajuns m Franţa ; ceea ce constituia însă o 
adevărată favoare, era faptul că au mai ajuns deasemenea 
doamna Keller şi fiul ei. Cînd ne-am întâlnit cu domnul Jean în 
munţii Turingii, nu credeam c-o să ne strîngem rriînă la graniţa 
franceză. 

Totuşi, trebuia să evităm Saarbruk-ul ; nu numai in 
interesul domnului Jean şi al doamnei Keller, ci chiar în interesul 
nostru. Oraşul acesta ne-ar fi oferit mai de grabă ospitalitatea 
într-o închisoare decit într-un hotel. 

Ne-am dus deci la un ban, unde pasagerii obişnuiţi nu 
prea erau oameni de soi. In mai multe rinduri hangiul ne-a 
aruncat o privire ciudată. Ni s-a părut chiar, in clipa în care am 


plecat, că a spus cîteva cuvinte unor indivizi care stăteau la o 
masă în fundul unei săli. 

În sfârşit, la 4 august dimineaţa, am luat-o pe drumul care 
trece între Thionville şi Metz; cu riscul de a ne îndrepta la 
nevoie, în oraşul acesta pe care îl ocupau atunci francezii. 

Ce drum penibil de-a lungul acestei mase de păduri 
împrăştiate de-a lungul ținutului. Bietul căluţ de-abia dacă mai 
putea merge. De aceea, pe la ora două după amiază, la poalele 
unei coaste, a trebuit să ne dăm cu toţii jos, afară de doamna 
Keller, care era foarte obosită. 

Mergeam încet, ţinînd calul de diîrlogi. Sora mea mergea 
lîngă mine. Domnul de Lauranay, domnişoara Martha şi domnul 
Jean, veneau mai în urmă. Afară de noi, nu se mai afla nimeni pe 
şosea. în depărtare, la stînga, se auzeau citeva focuri de armă. 
Fără îndoială că se dădea o luptă la porţile oraşului Thionville. 

Deodată, un foc de armă omori calul nostru, carecăzu 
imediat. În acelaşi timp, am auzit nişte strigăte : 

— Am pus mîna pe el! 

— Da, e Jean Keller. 

— Încasăm premiul. 

— Încă nu ! exclamă domnul Jean. 

O nouă detunătură. De data asta domnul Jean trăsese şi 
un om se rostogoli la picioarele calului nostru. 

Toate astea s-au petrecut cît ai clipi din ochi. 

— Sînt cei trei Buch ! îmi strigă domnul Jean. 
— Ei bine, să-i „buşim" atunci. 

Într-adevăr, ticăloşii aceştia se aflau la hanul unde am 
dormit noaptea. După cîteva cuvinte schimbate cu hangiul, se 
luaseră după noi. 

Dar din cei trei Buch nu mai rămăseseră acum decit doi: 
tatăl si fiul lui mai mic. Celălalt, cu inima străpunsă de un 
glonte, murise pe loc. 

Partida era egală acum, fiindcă eram doi contra doi. Am 
tras la rîndul meu asupra fiului Buch, dar n-am făcut decit să-l 
rănesc. Atunci, amîndoi, tatăl şi fiul, au lat-o la fugă prin desişul 
pădurii. 

—Am vrut să mă iau după ei, dar domnul Jean m-a oprit. Poate 
că a făcut rău ? 

— Nu, zise el, principalul lucru e să trecem graniţa. Să mergem 
deci ! 


Deoarece calul nostru fusese omorit, a trebuit să. lăsăm în drum 
şareta. Doamna Keller se dădu jos, rezemîndu-se de braţul fiului 
ei. 

Încă vreo cîteva ceasuri şi nu mai aveam nevoie de 
paşapoarte. 

Am mers astfel pînă noaptea tirziu şi am poposit noaptea 
în pădure. In sfîrşit, a doua zi, la 5 septembrie, spre seară, am 
trecut graniţa. 

Da, era pămîntul francez pe care îl călcam atunci, dar 
pămîntul francez năpădit de soldaţi străini. 


XIX 


Am ajuns deci la sfîrşitul acestei călătorii pe care 
declaraţia de război ne silise s-o facem de-a lungul unei ţări 
inamice. Dacă drumul acesta greu spre Franţa l-am făcut cu 
preţul unor oboseli neşfirşite, am fost scutiţi în schimb de 
pericole. Afară de două sau trei împrejurări, între altele cînd ne- 
au atacat cei trei Buchi, viaţa şi libertatea noastră n-au fost 
niciodată amenințate. 

Ceea ce spun de noi, se aplică de asemenea şi domnului 
Jean, bineînţeles, după întâlnirea noastră din munţii Turingiei. 
Acum nu-i mai răminea decit să se refugieze într-un oraş din 
Ţările de Jos, unde să aştepte în siguranţă, desfăşurarea 
evenimentelor. 

Cu toate astea, graniţa era ocupată de duşman. Austriecii 
şi prusacii, stabiliţi în regiunea aceasta care se întinde pînă la 
pădurea Argonne, constituiau pentru noi un mare pericol. De 
aceea, după oboselile din trecut, viitorul ne rezerva o situaţie 
destul de gravă. Ce vreţi ? Te crezi ajuns şi de-abia ai pornit. 

Intr-adevăr, ca să trecem de avant-posturile inamicului nu 
ne mai rămiîneau decit vreo douăzeci de leghe. Din pricina 
ocolurilor, cu cît se va mai lungi oare parcursul acesta ? 

Poate că ar fi fost mai prudent să ne întoarcem în Franţa 
prin sudul sau nordul Lorenei. Totuşi, obosiţi cum eram, lipsiţi de 
orice mijloace de transport, fără nici o speranţă de a ne putea 
procura vreunul, trebuia să ne gindim mai bine înainte de a face 
un asemenea înconjur. 


Propunerea asta fusese dezbătută între mine şi între 
domnul de Lauranay şi domnul Jean. După o lungă discuţie, am 
hotărit să alegem drumul cel mai scurt. ` 

Era opt seara cînd am ajuns la graniţă. In faţa noastră se 
aflau cîteva păduri uriaşe, în care nu era bine să te aventurezi în 
puterea nopţii. 

Am făcut deci un popas ca să ne odihnim pînă a doua zi. 
Din fericire vremea era frumoasă, dar din pricina înălţimii, era 
foarte frig. Nu voiam să facem focul deoarece ne era teamă să 
nu ne vadă cineva, aşa că ne-am ghemuit cu toţii sub crengile 
joase ale unui fag. Am mîncat uşor, am băut puţină apă de izvor, 
apoi după ce am lăsat pe domnul de Lauranay, pe doamna 
Keller, pe domnişoara Martha şi pe sora mea să se odihnească, 
m-am dus împreună cu domnul Jean să stăm la pindă în pădure. 

Domnul Keller, îngîndurat, nu rosti o vorbă, într-un tirziu, 
mi-a zis : 

— Ascultă, dragă Natalis, şi nu uita niciodată ceea ce-ţi spun. Nu 
putem şti ce-o să se întîmple, mie mai ales. Pot să fiu nevoit să 
fug... Ei bine, mama nu trebuie să te părăsească... Biata femeie 
este istovită şi dacă voi fi nevoit să mă despart de d-voastră, nu 
vreau să mă urmeze. Ai văzut in ce hal a ajuns, cu toată energia 
şi curajul ei. Ţi-o încredinţez deci, Natalis, cum iţi încredinţez pe 
Martha, adică tot ce am mai scump pe lume. 

— Bizuie-te pe mine, domnule Jean, i-am răspuns. Nădăjduiesc 
însă că nu ne vom despărţi... Totuşi, dacă s-ar întîmpla aşa 
ceva, voi face tot ce va fi omeneşte cu putinţă ca nimeni să nu 
sufere... 

Domnul Jean îmi strînse mîna. 

— Natalis, reluă el, dacă voi fi prins, ştiu ce mă aşteaptă. în 
privinţa asta nu-mi fac iluzii. Prin urmare, dacă voi fi omorit, 
mama nu mai trebuie să se întoarcă niciodată în Prusia. Mama, 
după cum ştii, înainte de a se mărita, era franceză, prin urmare, 
odată ce bărbatul şi fiul ei au murit, trebuie să-şi sfirşească 
zilele în ţara în care s-a născut. 

— Spui că „era" franceză, domnule Jean ? Nu, mama d-tale n-a 
încetat o clipă de a fi franceză. 

— Da, Natalis, s-o duci în Pieardia, pe care n-am Văzuţ-o 
niciodată şi pe care aş dori atît de mult s-o văd. Vreau să sper 
că biata mama va fi fericită cel puţin in ultimii ani ai vieţii. 

— Să sperăm că vei scăpa, domnule Jean. 


— Ah Franţa ! reluă el. Dacă am putea să ne retragem cu toţii 
într-însa. Ce viaţă am duce şi cum am uita toate suferinţele 
trecute. Dar nu sînt oare nebun să mă gindesc că o asemenea 
fericire îmi poate fi făgăduită, mie, care nu sînt decit un fugar, 
un condamnat care poate fi prins şi ucis dintr-o clipă într-alta ? 
— O ! nu vorbi aşa, domnule Jean. N-ai fost prins încă şi nu-mi 
vine să cred că te vei lăsa prins aşa, cu una cu două. 

— Fireşte, Natalis, că voi lupta cu îndirjire pînă la capăt... 

— Şi eu te voi ajuta! 

— Ştiu, dragul meu... Vino să te îmbrăţişez. Este întâia oară că 
mi-e îngăduit să string în braţe un francez pe pămîntul Franţei. 
— Dar nu va fi ultima oară, i-am răspuns. 

Da, încrederea mea nu slăbise o clipă, în ciuda 
împrejurărilor critice. Aveau deci dreptate locuitorii din 
Grattepanche cînd mă considerau ca unul din cei mai 
încăpăţinaţi locuitori ai Picardiei. 

În răstimpul acesta, noaptea trecea. Pe rînd, cu şi domnul 
Jean ne odihneam cîte o oră. Era atit de întuneric afară, încît nu 
puteai vedea la un pas. 

In vreme ce stăteam de pază îmi încordam auzul, pentru 
că mă temeam nu atit de soldaţii prusaci, cit de oamenii fără 
căpătâi care mişunau în preajma armatelor. 

Şi mă temeam mai ales de cei doi Bueh, a căror primă 
grijă era să pună mina pe noi ; aceştia se puteau asocia foarte 
bine cu cîţiva ticăloşi de tagma lor, spre a încasa prima deo mie 
de florini. 

Gîndurile astea mă frămintau şi mă ţineau astfel treaz. în 
afară de asta mă gindeam că, in cazul că regimentul Leib a 
părăsit oraşul Frankfurt după douăzeci şi patru de ore în urma 
noastră, trebuie să fi trecut graniţa. în cazul acesta regimentul 
nu era oare în apropiere, în pădurea de la Argonne ? 

Temerile acestea fără îndoială erau exagerate, în schimb 
era justificate, deoarece mă simţeam foarte tulburat. Mi se 
părea că aud umblind sub copaci şi că văd umbre prin tufişuri. 
Amîndoi — eu şi domnul Jean — eram înarmaţi şi hotăriţi în 
consecinţă să nu lăsăm pe nimeni să se apropie de noi. 

In definitiv, noaptea asta s-a petrecut in linişte. E drept că 
am auzit în mai multe rinduri goarnele sunînd. Toate zgomotele 
acestea veneau de la sud. ceea ce dovedea că trupele inamice 
cantonau prin partea locului. 


Probabil că trupele acestea erau coloanele au.striece care 
trebuiau să se îndrepte spre Thionville sau mai la nord la 
Montmedy. După cum am aflat mai tîrziu, toate trupele astea 
intenționau să străbată teritoriul Ardennes. 

Riscam deci să ne întâlnim eu una din aceste coloane, 
ceea ce n-ar fi fost deloc plăcut. 

Am hotărît prin urmare s-o luăm mai spre nord, la Stenay, 
sau chiar la Sedan, astfel ca să pătrundem în Argonne, evitind 
drumurile pe unde trebuiau să treacă imperialiştii. 

Am plecat de îndată ce s-a luminat de ziuă. 

Afară era o vreme minunată. Păsările cintau în luminişuri 
iar greierii ţiriiau vestind o zi călduroasă. 

Mergeam repede şi doamna Keller la fel, în ciuda oboselii 
care o istovise cu totul. Din pricina frunzişului des al copacilor, 
nu simţeam arşiţa soarelui. Ne odihneam la fiecare două ore. 
Ceea ce mă neliniştea insă, e că proviziile noastre erau pa 
sfirşite si nu ştiam cum să ne procurăm altele. 

După cum ne-am înţeles, am luat-o spre nord, evitând 
oraşele si cătunele prin care putea să treacă inamicul. 

Nici un incident nu s-a petrecut în dimineaţa aceea. Pupă 
amiază însă, am constatat cu multă părere de rău, că doamna 
Keller de-abia dacă se mai ţinea pe picioare. Femeia aceasta pe 
caro o cunoşteam la Belzingen dreaptă ca un brad, avea 
spinarea adusă acum şi picioarele ii tremurau la fiecare pas. Mă 
temeam chiar că la un moment dat nu va mai putea merge. 

În timpul nopţii, artileria germană trăgea în continuu în 
direcţia Verdunului. 

Ţinutul pe care îl străbăteam era alcătuit din păduri mici şi 
cîmpii udate de piriiaşe. Majoritatea acestor ape erau secate aşa 
că le puteam trece uşor. Pe de altă parte mergeam de-a lungul 
copacilor spre a nu fi văzuţi. 

Cu patru zile mai înainte, la 2 septembrie, după cum am 
aflat mai tirziu, Verdun-ul apărat cu atita indirjirede eroicul 
Beaurepaire care a preferat mai degrabă să se sinucidă decit să 
se predea, şi-a deschis porţile lăsînd să intre cincizeci de mii de 
prusaci. Ocupaţia asia a Verdunului îngăduia astfel aliaţilor să se 
imobilizeze cîteva zile pe cîmpiile Mcusei. Brunswick, trebuia să 
se mulţumească să ocupe Stenay, în vreme ce Dumouriez, — un 
viclean si jumătate, — pregătindu-şi in taină planul de 
rezistenţă, răminea la Sedan. 


Ca să ne întoarcem la cele ce ne privaau. trebuie să spun 
câ la 30 august, lucru pe care îl ignoram, Dillon se strecurase cu 
opt mii de oameni intre Argon ne şi Meusa. După ce alungase de 
partea cealaltă a fluviului pe Clairfayt şi pe austrieci, care 
ocupau atunci cele două maluri, Dillon se îndreptă spre sudul 
pădurii. 

Dacă am fi ştiut aceasta, ne-am fi îndreptat şi noi spre 
sud, în loc s-o luăm spre nord, căci cel puţin in.m'jlocul soldaţilor 
francezi, salvarea noastră era asigurată. 

Din nefericire n-aveam de unde să ştim manevra asta, aşa 
că a trebuit să îndurăm încă multe. 

A doua zi, la 7 septembrie am terminat ultimele noastre 
provizii. Cu orice preţ, trebuia să ne procurăm altele. Spre scară, 
am zărit o casă izolată, situată la liziera unei păduri, lingă un 
puț. Nu trebuia să şovăim. Am bătut la uşă. Ni s-a deschis şi am 
intrat. Mă grăbesc să spun că proprietarii casei erau nişte ţărani 
cinstiţi. 

Mai întîi, oamenii aceştia cum se cade ne-au înştiinţat că 
dacă prusacii rămiîneau liniştiţi în cantonamentele lor, se aştepta 
in schimb sosirea austriecilor. Printre francezi se zvonea că 
Dumouriez părăsise în sfîrşit Sedan şi că se îndrepta spre 
Meusa, ca să-l alunge pe Brunswick de la graniţă. 

Aceasta era o eroare, după cum se va vedea mai tirziu, — 
eroare care din fericire nu ne-a pricinuit nici. un prejudiciu. 

Acestea spuse, trebuie să mărturisesc că ospitalitatea pe 
care ne-au dat-o ţăranii a fost cit se poate de largă, în tristele 
împrejurări în care ne aflam. Au aprins focul în vatră şi ne-au 
servit o masă compusă din ouă proaspete, cîrnaţi fripţi, piine de 
secară, turtă şi mere, precum şi o sticlă de vin. 

Am mai luat de asemenea provizii pentru citeva zile şi n- 
am uitat, de asemenea tutunul de care începusem să duc lipsă. 
Domnul de Lauranay de-abia dacă putu să convingă pe aceşti 
oameni cum se cade să primească ceea ce li se cuvenea. 
Bunătatea lor impresiona mult pe domnul Jean Keller. In sfîrşit, 
după o noapte de odihnă, am plecat a doua zi în zori. 

Aveam impresia că natura îngrămădise toate greutăţile 
posibile pe drumul pe care îl urmam acum, deoarece terenul era 
nespus de accidentat. Nu exista nici o potecă sigură, 
pretutindeni numai gropi pe care le masca iarba şi tufişuri pline 
de mărăcini. Din cînd în cînd întîlneam fie cîte un păstor care 


ducea caprele la păscut, fie vreun pădurar cu tolba lui de piele, 
fie vreun porcar care mina o turmă de porci. Toţi oamenii 
aceştia, de îndată ce ne zăreau se afundau in pădure, şi rar 
dacă vreunul din ci sc îndura să ne dea vreo lămurire. 

Din cînd în cînd se auzea cîte o împuşcătură, ceea ce 

indica o luptă la avant posturi. 
Oboselile şi obstacolele erau atit de mari, încît de-abia dacă 
făceam două leghe pe zi. Aceeaşi distanţă am făcut-o şi în zilele 
de 9, 10 şi 11 septembrie. Dacă drumul era anevoios, în schimb 
ne aflam în siguranţă. Nu ne-am întîlnit cu prusacii şi am fost 
scutiţi să auzim grozavul „Ver da" : „Cine-i ?" nemţesc. 

Am sperat, luînd direcţia aceasta, să ne întîlnim cu armata 
lui Dumouriez. Ori, ceea ce nu puteam şti, e că el se îndreptase 
acum spre sud, ca să ocupe trecătoarea Grand-Pre, din pădurea 
Argonne. 

Intre timp, o repet, împuşcăturile ajungeau pînă la noi. 
Cînd erau prea apropiate ne opream. Fireşte, nici o luptă nu se 
încinsese pe-atunci pe malurile Meusei. Erau nişte simple 
atacuri care se ghiceau după luminile ce se vedeau pe întuneric 
în pădure. 

În sfîrşit, în seara de 11 septembrie ne-am hotărît să 
întrerupom drumul nostru spre Stenay şi să ne avântăm de-a 
dreptul în Argonne. 

A doua zi, am şi pus în aplicare planul acesta. Ne tîram 
sprijinindu-ne unul pe altul. Vederea sărmanelor femei, atit de 
curajoase odinioară, dar atit de istovite acum, cu figura palidă, 
cu hainele rupte din pricina mărăcinilor, era un spectacol demn 
de milă. 

Pe la amiază am ajuns într-un luminiş unde de curînd 

avusese loc o luptă. Ciţiva soldaţi zăceau întinşi cu faţa la 
pămînt. Am recunoscut imediat pe morţii aceştia, după uniforma 
lor frumoasă atit de diferită de aceea a prusacilor sau a 
austriecilor. 
Erau francezi, voluntari francezi. Se vede că au fost surprinşi de 
vreo coloană a trupelor lui Clairfayt sau Brunswick. Vai, da ! 
bieţii oameni nu muriseră fără să se apere. Ciţiva germani 
zăceau întinşi lîngă ei. 

M-am apropiat şi am privit îngrozit îngrămădirea asta de 
cadavre, căci niciodată n-am putut să mă obişnuiesc cu vederea 
morţilor. 


Deodată am scos un strigăt. Domnul de Lauranay, 
doamna Keller, domnul Jean, domnişoara Martha şi Irma, care se 
aflau la vreo cincizeci de paşi în urma mea, mă priveau cu 
îngrijorare, ne-îndrăznind să înainteze. 

În cele din urmă, domnul Jean veni spre mine : 

— Ce este Natalis ? A ! cit îmi pare de rău acum că nu m-am 
stăpînit. Aş fi voit să-l îndepărtez pe domnul Jean. Era prea 
tîrziu. Într-o clipă, ghicise pentru ce am strigat. 

Un cadavru care zăcea la picioarele mele a fost 

recunoscut numaidecit de domnul Jean. 
— Să nu afle niciodată mama şi Martha, zise el cu o voce gravă. 
Dar doamna Keller se tîrise pînă la noi, şi dinsa văzu ceea ce am 
ii vrut să-i ascundem, cadavrul unui soldat prusac, al unui 
sergent din regimentul colonelului von Gravvert, întins pe jos, în 
mijlocul cîtorva camarazi de-ai lui. Aşadar, cu cîteva ceasuri mai 
înainte, regimentul Leib trecuse pe-aici şi acum se afla prin 
împrejurimi. 

Niciodată pericolul nu fusese atit de mare pentru Jean 
Keller. Dacă ar fi văzut, va fi imediat identificat şi ucis fără multă 
vorbă. 

Trebuia, aşadar, să fugim cît mai repede din ţinutul acesta 
periculos şi să ne afundăm în partea cea mai deasă a pădurii, 
unde o coloană în marş n-ar putea pătrunde. Cu riscul de a ne fi 
ascuns multe zile în şir, nu trebuia să şovăim. Era ultima noastră 
şansă de scăpare. 

Am mers toată ziua, am mers toată noaptea, am mers, 
sau mai degrabă ne-am tiriît în ziua următoare, şi la 13 
septembrie, spre seară am ajuns în inima celebrei păduri din 
Argonne, de care Du-mouriez spusese : „lată Termopilele 
Franţei, dar voi fi mai fericit ca Leonidas !" 

Într-adevăr, a fost mai norocos. Şi iată cum mii de 
ignoranţi de tagma mea au aflat de existenţa lui Leonidas şi a 
Termopilelor. 


XX 


Pădurea din Argonne ocupă un spaţiu de treisprezece pînă 
la optsprezece leghe de la Sedan, la nord, pînă în sătuleţul 


Passavant la sud şi are o lăţime de două pînă la trei leghe. Ea 
acoperă graniţa noastră de răsărit cu copacii ei lipiţi aproape 
unul de altul. în afară de asta, terenul este atît de accidentat 
încît o coloană n-ar putea străbate prin ea. 

Pădurea aceasta se află între două rîuri. Rîul Aisne o 

mărgineşte pe stînga, începînd de la primele lăstare de la sud, 
pînă în satul Semuy la nord. Riul Aire o înconjoară începînd de la 
Fleury pînă la defileul Grands-Pre. Deacolo, face o cotitură 
bruscă şi se întoarce spre rîul Aisne. în care se varsă, nu departe 
de Senuc. 
De-a lungul rîului Aire, principalele oraşe sînt Clermont, 
Varennes, unde Ludovic al XVI-lea a fost arestat în clipa fugii lui, 
Buzancy, Le Chene-Populeux, iar de-a lungul Aisnei, Sainte 
Menehould, Ville-sur-Tourbe, Monthois, Vouziers. 

În ce priveşte forma acestei păduri, n-aş putea s-o compar 
decit cu o insectă, cu aripile strînse, nemişcată sau adormită 
între două cursuri de apă. Abdomenul ei ar fi toată partea 
inferioară care este şi cea mai însemnată. Toracele şi capul sînt 
reprezentate prin partea superioară, care se deplasează 
deasupra defileului Grand-Pre, de-a lungul căruia curge rîul Aire. 

Dacă, aproape în toată întinderea ei, pădurea din Argonne 
este întretăiată de ape repezi şi ea cuprinde diferite locuri, 
strimte fără îndoială, chiar şi perită cu lăstărişuri dese, ea poate 
fi străbătută de un regiment. 

Trebuie să indic aceste locuri, pentru ca să se înţeleagă 
mai bine cum s-au petrecut lucrurile. 

Cinci defileuri străbat pădurea. In abdomenul insectei 
mele, defileul situat cam spre sud e acela de la Islettes şi merge 
de la Clermont la Sainte-Menehould, celălalt defileu, acela de- la 
Chalade nu este decit un fel de potecă ce dă spre rîul Aisne în 
direcţia Vienne-le-Château. 

In partea superioară a pădurii sînt trei defileuri. Cel mai 
larg şi cel mai însemnat, care desparte toracele de abdomen, 
este defileul de la Grand Pré. Rîul Aire îl parcurge în întregime 
de la Saint-Juvin, trece apoi între Termes şi Senuc, apoi se varsă 
în rîul Aisne, la o leghe şi jumătate de Monthois. Deasupra 
defileului de la Grand-Pre, cam la vreo două leghe, defileul de la 
Croir-aux-Bois, reţineţi, vă rog acest nume, străbate pădurea de 
la Eoult-aux-Eois la Longwe, şi nu e decit o potecă pentru 


pădurari. În sfîrşit, cu două leghe mai sus, defileul Chêne- 
Populeux, pe unde trece drumul de la Rhetel la Sedan. 

Ori, numai prin pădurea aceasta puteau înainta 
imperialiştii spre Châlons-sur-Marne. De-acolo aveau drumul 
deschis pînă la Paris. 

Prin urmare, cel dintâi lucru care trebuia făcut acum era 
să opreşti pe Brunswick şi pe Clairfayt să freacă pădurea, 
închizîindu-le cele cinci defileuri care le puteau da acces la 
coloanele lor. 

Dumouriez, un strateg de frunte, pricepuse îndată 
aceasta. într-adevăr, lucrul poate părea simplu dar e ca şi oul lui 
Columb — trebuia să te gindeşti la el şi aliaţilor nu le trecuse 
încă prin minte să se ocupe de defileurile acestea. 

Un alt folos, pe care îl mai oferea planul lui Dumouriez, e 
că n-aveam nevoie să ne retragem pînă la Marna, care era 
ultima noastră linie de apărare situată înainte de Piiris. în acelaşi 
timp, aliaţii vor fi nevoiţi să rămînă în partea săracă a 
Champagniei, unde orice fel de resurse le-ar fi lipsit, în loc să 
pornească în câmpiile bogate şi roditoare, situate dincolo de 
Argonne, spre a sta iarna în cazul că le-ar fi convenit să ierneze. 
Aşadar, planul acesta a fost studiat într-un chip foarte 
amănunţit. Şi, ceea ce constituia un început de executare la 30 
august, Dillon în fruntea unei oştiri de opt mii de oameni, 
executase o mişcare îndrăzneață în timpul căreia austriecii, 
după cum am spus, au fost respinşi pe malul drept al Meiusei. 
Apoi, coloana aceasta ocupase defileul de la sud de Islettes, 
după ce a avut grijă să păzească defileul de la Chalade. i 

Într-adevăr, mişcarea asta nu era lipsită de îndrăzneală. În 
loc să se efectueze spre rîul Aisne, unde pădurea ar fi fost un 
adăpost preţios, se efectuase în direcţia Meusei. Procedînd 
astfel, Dumouriez derutase pe aliați. 

Planul iui a reuşit. 

La 4 septembrie, Dillon ajunse la defileul Islettes. 
Dumouriez care plecase după el cu cincisprezece mii de soldaţi, 
ocupase defileul Grand-Pre, închizîind astfel principalul defileu al 
pădurii. 

Peste patru zile în urmă, generalul Dubourg se îndreptă 
spre Chene-Populeux, ca să apere nordul pădurii împotriva 
invaziei imperialiştilor. 


Imediat s-au săpat tranşee şi s-au adus tunuri spre a închide 
defileurile. Acela de la Grand-Pre, era acum o adevărată tabără 
cu trupele orînduite în amfiteatru. 

Toate aceste cinci defileuri erau barate acum, asemenea 
unor cetăţi întărite, aşa că duşmanul nu putea pătrunde prin ele. 

Totuşi, mai rămase un alt defileu. Acesta era însă atit de 
puţin practicabil încît Dumouriez nu se grăbise să-l ocupe. Şi, 
trebuie să adaog că tocmai în defileul acesta ne-a îndreptat 
nenorocul nostru. 

Intr-adevăr, prin defileul de la Croix-aux-Bois, situat între 
defileele de la Grand-Pre şi de la Châne-Populeux, la distanţă 
egală unul de altul aproximativ zece leghe, trebuiau să intre 
coloanele duşmane în Argonne. 

Şi acum revin la cele ce ne privesc direct. 

La 13 septembrie, spre seara, am ajuns pe panta laterală 
a Argonnei, după ce am evitat să trecem satele Briquenay şi 
Boult-aux-Bois care erau ocupate de austrieci. 

Deoarece cunoşteam defileurile de aici, fiindcă le-am 
trecut în mai multe rânduri, pe cînd eram în garnizoană în 
ţinuturile de est, am ales tocmai defileul de la Croix-aux-Bois, 
fiindcă mi se părea mai sigur. Ba chiar, dintr-un exces de 
prudenţă n-am vrut s-o iau prin defileu ci, am luat-o pe o potecă 
ce se apropie de el şi care porneşte de la Briquenay la Longwe. 
Luînd-o pe drumul acesta, trebuia să străbatem pădurea într- 
unui din punctele cele mai dese, la adăpostul copacilor de tot 
soiul, în afară de asta, aici nu aveam ocazia să he întîlnim cu fel 
de fel de tâlhari aşa că puteam ajunge cu bine pe malul stîng al 
rîului Aisne, spre Vouziers. 

Noaptea de 13 spre 14 am petrecut-o ca de obicei, în cîmp 
sub un copac. 

In fiecare clipă riscam să ne întîlnim cu vreun soldat 
prusac, astfel încît ardeam de nerăbdare să intrăm în inima 
pădurii. Am respirat uşurat, a doua zi cînd urcarn poteca ce 
duce la Longwe, lăsind la dreapta noastră satul Croix-aux-Bois. 

Am mers însă foarte greu în ziua aceea din pricina 
urcuşurilor anevoioase şi a drumului presărat la fiecare pas cu 
bolovani şi cu copaci dărâmaţi, care ne stînjeneau la mers. 
Domnul la Lauranay, cu toată oboseala şi cu toată virsta lui 
înaintată, mergea destul de repede. Domnişoara de Lauranay şi 
sora mea, la gindul că acesta era ultimul nostru drum, erau 


hotărite să nu se lase pradă oboselii. în schimb doamna Keller 
era istovita. Trebuia s-o sprijinim, altminteri ar fi căzut. Şi totuşi 
biata femeie nu se văita de loc. Dacă trupul era uzat, sufletul 
rămăsese acelaşi, plin de curaj şi de energie. Cu toate acestea 
mă temeam că nu va putea rezista pînă la capăt. 

Seara, am poposit, ca de obicei. Sacul cu provizii ne-a 
îndestulat şi după ce toată lumea s-a culcat, m-am apropiat de 
domnul Jean şi i-am vorbit de starea mamei lui. stare care-mi 
părea destul de îngrijorătoare. 

— Ar trebui s-o lăsăm să se odihnească vreo două-trei zile 
fiindcă prea e obosită. 

— Da, Natalis, răspunse domnul Jean. Fiecare pas pe care îl face 
mama mă îndurerează cum nu poţi să-ţi închipui. Dar ce e de 
făcut ? 

— Trebuie să ajungem în satul cel mai apropiat, domnule Jean şi 
să rămînem acolo. Niciodată austriecii sau prusacii nu se vor 
aventura aici şi, acolo adăpostiţi în vreo casă, am putea aştepta 
ca evenimentele să se mai liniştească. 

— Da, Natalis, ai dreptate, dar putea-vom oare să ajungem la 
Longwe ? 

Satul acesta este prea departe, domnule Jean, şi marna d-tale 
nu va putea să meargă pînă acolo. 

— Atunci, încotro să mergem ? 

— AŞ propune s-o luăm la dreapta, de-alungul lăstărişurilor şi să 
ne ducem în satul Croix-aux-Bois. 

— Cam ce distanţă e pînă acolo ? 

— Cel mult o leghe. 

— Să mergem deci rniîine în zori la Croix-aux-Bois, răspunse 
domnul Jean. 

Eram convins că asta era cea mai bună cale de urmat, 
deoarece nu vroiam să cred că inamicul ar putea năvăli în 
nordul Argonnei. 

Totuşi, toată noaptea, am auzit împuşcături şi la un 
moment dat am auzit şi bubuituri de tun. Deoarece însă 
împuşcăturile astea erau foarte îndepărtate şi fiindcă le auzeam 
in spatele nostru, mi-am închipuit că Brunswick sau Clairfayt 
căutau să pătrundă în defileul de la Grand-Pre, singurul defileu 
care era destul de încăpător pentru coloanele lor. Atît eu cît şi 
domnul Jean n-am putut să ne odihnim o clipă. Trebuia să fim în 
permanenţă cu ochii în patru, cu toate că ne aflam în inima 


pădurii, la o depărtare destul de mare de poteca ce ducea la 
Briqguenay. 

Am plecat a doua zi în zori. Am făcut un fel de targa din 
crengi uscate ; am rugat-o apoi pe doamna Keller să se suie pe 
targa spre a-i evita astfel greutăţile drumului. 

Dar doamna Keller a înţeles cît de greu ne va fi s-o ducem. 

— Nu, zise ea, nu pot să primesc, aşa că voi merge pe jos. 

— Nu poţi mamă, răspunse domnul Jean. 

— Într-adevăr, doamnă, am adăugat, nu puteţi merge. Intenţia 
noastră e de a ajunge în satul cel mai apropiat unde trebuie să 
vă odihniţi. La urma urmei sîntem in Franţa şi nimeni nu ne 
poate refuza ospitalitatea. 

Doamna Keller nu voi cu nici un preţ să primească 

propunerea noastră. După ce se ridicase, încercă să facă vreo 
ciţiva paşi, şi ar fi căzut, dacă domnul Jean şi sora mea nu s-ar fi 
repezit ca s-o sprijine. 
— Doamnă, i-am zis atunci, ceea ce voim este salvarea noastră 
a tuturor. Peste noapte am auzit împuşcături la liziera pădurii. 
Inamicul nu e departe. Sper că nu va veni aici. La Croix-aux- 
Bois, nu putem fi surprinşi, aşa că trebuie să ajungem acolo 
chiar azi. 

Domnişoara Martha şi sora mea se rugară de-asemenea 
de ea şi, deabia in urma intervenţiei domnului de l.auranay, 
doamna Keller sfirşi prin a primi. 

Am urcat-o deci pe targa pe care o duceam eu şi domnul 
Jean şi am pornit astfel spre nord. 

Nu mai stăruiesc asupra greutăților nenumărate pe care 
le-am îndurat, căutînd să ne croim un drum printre mărăcinii şi 
bolovanii care brăzdau drumul. Pe la amiază, în ziua de 15 
septembrie, am ajuns la Croix-aux-Bois. Am făcut o leghe si 
jumătate în cinci ore. 

Spre marea mea mirare ca şi spre marea mea decepţie, 
am văzut că satul era pustiu. Toţi locuitorii fugiseră, fie la 
Vouziers, fie la Chcne-Populcux. Ce se petrecuse oare ? 

Uşile şi ferestrele caselor erau închise. Oare ajutoarele pe 
care ne bizuisem ne vor lipsi aici ? 

— Uite o casă locuită, zise sora mea, arătindu-ne o căsuţă care 
se afla la capătul satului şi din hornul căreia ieşea fum. 


Am alergat în direcţia casei şi peste cîteva clipe am bătut 
la uşă. În pragul ei apăru un bărbat cu o figură foarte primitoare 
şi simpatică. Se vedea cit de colo că era un om cumsecade. 

— Ce doreşti ? mă întrebă el. 

— Să ne găzduieşti pe mine şi pe tovarăşii mei. 

— Cine sînteţi ? 

— Nişte francezi goniţi din Germania şi care nu ştiu unde să se 
adăpostească. 

— Intraţi ! 

Țăranul acesta se numea Hans Stenger. Locuia în casa 
aceea cu soacra şi cu nevasta lui. Dacă nu părăsise satul, e că 
soacra lui nu putea să se ridice de pe fotoliul pe care o pironise 
de ani întregi paralizia. 

Şi atunci Hans Stenger ne-a comunicat pentru ce satul era 
părăsit Toate defileurile Argonnei fuseseră ocupate de trupele 
franceze. Numai defileul de la Croix-aux-Bois era deschis. 
Deaceea tuturor le era teamă ca imperialiştii să nu-l ocupe, 
ceea ce ar fi pricinuit un adevărat dezastru. După cum se vede, 
nenorocul ne-a adus tocmai acolo unde nu trebuia să mergem. 
Ca să plecăm de-aici şi să ne înfundăm din nou în pădurea de la 
Argonne era exclus, avînd în vedere starea doamnei Keller. Ba 
ceva mai mult, trebuia să ne mulţumim că am nimerit într-o 
casă de oameni cumsecade. 

Gazdele noastre erau nişte ţărani chivernisiţi, care păreau 

mulţumiţi că au putut fi de folos unor compatrioți în nevoie. 
Fireşte că nu le-am spus naționalitatea lui Jean Keller, ceea ce ar 
fi complicat situaţia. 
Ziua de 15 septembrie s-a terminat în linişte si tot astfel ziua de 
16 ; în noaptea aceea nici n-am auzit măcar împuşcăturile 
obişnuite. Poate că aliaţii ignorau că defileul de la Croix-aux-Bois 
nu era ocupat de trupe franceze. în orice caz, eram liniștiți 
deoarece ştiam cît de strimt era defileul acesta, aşa că eram 
convinşi că inamicul ar forţa mai degrabă defileurile de la 
Grand-Pre sau de la Islettes. Am prins aşadar din nou curaj. Da 
altfel odihna şi bunele îngrijiri au ameliorat simţitor starea 
doamnei Keller. Biata femeie ! Era forţa fizică ce-i lipsea şi nici 
decum energia morală ! 

Ticăloasă soartă ! lată că în după amiaza zilei de 16 
Septembrie, cîteva figuri suspecte îşi făcură apariţia în sat. 


Toţi aceşti indivizi fără căpătii, care se vedeau cît de colo 
că erau germani, se îndeletniceau cu furtul şi cu spionajul. 

Spre marea noastră îngrijorare, domnul Jean trebui să se 
ascundă, de teamă să nu fie recunoscut. Deoarece situaţia asta 
putea părea ciudată familiei Stenger, am fost cît pe-aci să le 
mărturisesc totul, cînd de-odata, seara pe la cinci. Tlans Stenger 
se înapoia acasă strigind : 

— Austriecii ! Austriecii 

Într-adevăr, imperialiştii, alcătuiți din cîteva mii de soldaţi 
pe chipurile cărora se putea vedea vulturul cu două capete, 
năvăliseră prin defileul de la Croix-aux-Bois, făcîndu-şi apariţia 
în sat. Fără îndoială că ei aflaseră, mulţumită spionilor, că defi- 
leul nu fusese ocupat de trupele franceze. Cine ştie dacă restul 
inamicului nu va năvăli acum prin acelaşi punct ! 

La strigătul pe care îl scosese Hans, Stenger, domnul Jean 
îşi făcu apariţia în odaia în care era culcată mama lui. 

Îl văd încă. Stătea in faţa sobei. Aştepta. Dar ce aştepta 
oare ?... Să fie încercuit ? Dar dacă ar fi fost capturat de 
austrieci, prusacii l-ar fi lăsat în pace ? Evident că nu. 

Doamna Keller se ridică în capul oaselor. 

— Jean, zise ea, fugi... fugi imediat ! 

— Fără tine, mamă ? 

— Da, dragul meu. 

— Fugi Jean ! zise domnişoara Martha... Mama ta e şi a mea... N- 
o s-o părăsim ! 

— Martha !... 

— Fugi ! 

În faţa acestor două voinţi, domnul Jean trebuia să se 
supună. în răstimpul acesta, austriecii se apropiau şi în curînd 
trebuiau să ocupe casa lui Hans Stenger. 

Domnul Jean îmbrăţişa pe doamna Keller şi după ce o 
sărută pe domnişoara Martha, dispăru pe uşa. 

Şi atunci am auzit-o pe doamna Keller îngînînd cu o voce 
stinsă : 

— Fiul meul!... Fiul meu... singur prin locurile astea pe care nu le 
cunoaşte !... Natalis... 
— Natalis!... repetă domnişoara Martha, arătîndu-mi uşa. 

Am înţeles îndată ceea ce bietele femei aşteptau-din 

partea mea. 


— Rămiîneţi cu bine, am exclamat. Peste cîteva clipe am părăsit 
satul. 
XXI 


lată-ne despărțiți ! Despărţiţi după o călătorie de trei 
săptămîni pe care am fi putut s-o ducem la bun sfîrșit, dacă 
norocul nu ne-ar fi părăsit deodată. Despărţiţi, cînd peste cîteva 
leghii, am fi fost salvaţi ! 

Despărţiţi cu teama de a nu ne mai revedea niciodată ! 

Şi femeile acestea, părăsite în casa unui ţăran, în mijlocul 
unui sat ocupat de inamic, neavînd alt apărător decit un bătrîn 
de şaptezeci de ani ! 

La drept vorbind n-aş fi trebuit să rămîn cu ele ? Dar 
gîndindu-mă la sărmanul fugar care trebuia să rătăcească într- 
un ţinut pe care nu-l cunoştea, puteam eu oare să-l las singur 
mai ales cînd aveam posibilitatea să-i fiu do folos ? Domnul de 
Lauranay şi tovarăşele lui puteau fi arestate cel mult, în schimb 
domnul Jean ar fi fost ucis. Numai gîndul acesta m-ar fi oprit în 
cazul că aş fi fost ispitit să mă reîntorc la Croix-aux-Bois. 

lată de altfel ceea ce s-a petrecut, şi iată pentru ce satul 
a fost invadat în ziua de 16 septembrie. 

Se ştie că din toate defileurile pădurii din Argonne unul 
singur, acela de la Croix-aux-Bois, nu fusese ocupat de trupele 
franceze. 

Totuşi spre a evita orice surpriză, Dumouriez trimisese la 
Longwe un colonel cu două escadroane şi două batalioane. 
Longwe fiind situat la o depărtare bună de -sat, Hans Stecnger nu 
putea să aibă cunoştinţă de acest fapt. De altminteri era atît de 
înrădăcinată convingerea că imperialiştii nu se vor aventura prin 
defileul acesta încît nu s-a luat nici o măsură de apărare. în 
consecinţă nici nu s-au făcut tranşee ; convins că ţinutul nu era 
ameninţat aici, colonelul a cerut, ceea ce i s-a acordat de altfel, 
ca o parte a trupelor să fie trimise la cartierul general. 

Atunci austriecii care erau mai bine informaţi, au trimis 
cîţiva soldaţi în recunoaştere, spre a examina defileul. Datorită 
acestui fapt am avut ocazia să vedem la Croix-aux-Bos spionii 
aceştia, care mişunau acolo toată zaua. Şi iată cum datorită 
unui calcul greşit, inamicul a putut pătrunde în Argonne. 


De îndată Ce Brunswick a aflat că trecătoarea de la Croix- 
aux Bois era liberă, a dat ordin să fie ocupată. Şi aceasta s-a 
întîrnplat chiar în clipa cind, comandantul, foarte stânjenit, se 
pregătea s-o ia spre Şedan ca să intre pe ia nord în Argonne. 
Totuşi fiindcă i se părea greu să ocupe defileul, a trimis aşa dar 
o coloană austriacă împreună cu emigraţii comandaţi de prinţul 
de Lignes. 

Colonelul francez şi soldaţii lui, surprinşi de atacul acesta 
neaşteptat, au trebuit să cedeze şi să se retragă spre Grand-Pri, 
aşa că inamicul deveni stăpîn pe poziţie. 

lată ceea ce s-a petrecut în clipa în care am fost nevoiţi să 
fugim. E drept că Dumouriez a încercat să repare greşeala 
aceasta atît de gravă, trimiţind pe generalul Chazot cu două 
brigăzi, şase escadroane şi patru tunuri de calibru mare, ca să-i 
gonească pe austrieci înainte să devină stăpiîni pe poziţie. 

Din nefericire, la 14 septembrie, Chazot n-a fost în măsură 
să opereze şi tot astfel nici în ziua de 15. Cînd a atacat în seara 
de 16 a fost prea tirziu. 

Într-adevăr, dacă a respins mai întîi pe austrieci din 
defileu, omorînd chiar pe prinţul de Ligne, a a-vut de susţinut un 
atac cu forţe superioare, aşa că, cu toate sforţările eroice, 
defileul a fost iremediabil, pierdut. 

Greşeala aceasta a fost foarte regretabilă pentru Franţa şi 
trebuie să spun şi pentru noi, căci fără eroarea asta impiorabilă, 
puteam fi încă de la 15 septembrie în mijlocul francezilor. 

Acum lucrul acesta ntt mai era cu putinţă, caci Chazot 
văzînd că nu poate alunga pe austrieci, se retrase spre Vouziers, 
în vreme ce Dubourg care se afla la Cherie-Populeux, temîndu- 
se să nu fie învăluit, se întoarse spre Attigny. 

Granița Franţei era deci deschisă trupelor imperialiste. 
Dumouriez riscă să fie încercuit şi constriîns să lepede armele. 

Şi atunci situaţia ar fi fost deznădăjduită. 

Cit despre mine şi domnul Jean Keller. mărturisesc că eram într- 
o situaţie critică. 

Aproape numai decît după ce am părăsit casa lui Hans Senger, 
m-am întîlnit cu domnul Jean în inima pădurii. 

— D-ta... Natalis ? exclamă el. 

— Da...l!eul!.. 

— Dar unde ţi-e făgăduiala pe care mi-ai făcut-o de a nu părăsi 
niciodată pe mama şi pe Martha ?'.... 


— Îngăduie-mi să-ţi spun, domnule Jean. Atunci i-am spus totul, 
i-am spus că ştiam foarte bine ţinutul ale cărei poziţii el le 
ignora cu desăvirşire, că doamna Keller şi domnişoara Martha 
mi-au dat, ca să spun astfel, ordinul de a-l urma, că n-am 
şovăit... 

— Şi dacă am greşit, domnule Jean, să mă pedepsească 
Dumnezeu ! 

— Vino atunci ! 

Acum nu mai era vorba s-o luăm de-alungul defileului pînă 
la granița  Argonnei.  Austreiecii puteau să părăsească 
trecătoarea Croix-aux-Bois, aşa că trebuia s-o luăm spre sud- 
vest, în aşa fel încît să trecem linia rîului Aisne. 

Am pornit în direcţia aceasta pînă ce s-a înnoptat. Să 
ne.aventurăm în întuneric nu era cu putinţă fiindcă n-aveam 
cum să ne orientăm. Am poposit deci. 

La început împuşcăturile nu conteniseră o clipă. Erau 
voluntarii din Longwé, care încercau să reia defileul din mîinile 
austriecilor. Dar neputind, au fost nevoiţi să se împrăştie. Din 
nefericire nu au trecut prin pădure, unde am fi putut să-i întîlnim 
şi să aflăm astfel de la ei că Dumouriez îşi avea cartierul general 
la Grand-Pre. l-ar fi urmat. Acolo, după cum am aflat mai tîrziu, 
aşi fi regăsit bravul meu regiment Royal-Picardie care plecase 
din Charleville ca să se unească cu armata din centru. Dacă aş fi 
ajuns împreună cu domnul Jean la Grand-Pre, am fi fost în 
mijlocul prietenilor noştri, am fi fost. salvaţi şi am fi văzut 
totodată ceea ce trebuia să facem pentru salvarea fiinţelor 
dragi, părăsite la Croix-aux-Bois. 

Dar voluntarii evacuaseră Argonne îndreptin-du-se spre 
cartierul lor general. 

Am dus-o rău peste noapte. Ploaia care începuse să cadă 
ne pătrundea pînă la oase. Hainele noastre sfişiate de spini erau 
aproape numai zdrenţe. Nici măcar paltonul meu nu fusese 
cruțat. Dar ceea ce era mai grav, e că ghetele noastre se 
rupseseră cu .desăvirşirc. Oare eram să fim reduşi să mergem 
ca apostolii ? în sfirşit eram uzi leoarcă, fiindcă apa pătrundea 
prin frunzişul copacilor. în zadar am căutat un adăpost unde să 
ne putem odhni. Adăugaţi la toate mizeriile astea, spaima şi 
neliniştea. Uneari împuşcăturile erau atît de apropiate încît ni se 
părea că ele erau trase în spatele nostru. în afară de asta ni se 
părea de asemenea că auzim strigătul de victorie al prusacilor. 


Trebuia să fugim atunci ca să nu fim prinşi. Vai! şi zorile care nu 
mai veneau! 

De îndată ce se lumină de ziuă, am pornit din nou cit 
puteam mai repede, orientîndu-ne după soare. 

Deoarece nu mîncasem nimic, ne era o foame straşnică. 
Fugind din casa familiei Stenger, domnul Jean n-a avut timp să 
ia ceva de-ale mîncării şi tot astfel şi eu. Trebuia aşa dar să 
răbdăm de foame. Dacă pădurea era plină de ciori şi alte păsări 
de pradă, în schimb vînatul era rar. De-abia dacă vedeam din 
cînd în cînd un iepure care fugea printre picioarele noastre. Dar 
n-aveam posibilitatea să-i prindem. Din fericire castanii nu 
lipseau aici. Am cules cîteva şi după ce am făcut focul le-am 
copt, aşa că ne-am putut astimpăra întru cîtva foamea care ne 
chinuia. 

Se întunecase ; era o noapte rece şi fără stele. Din pricina 
greutăților drumului, am mers foarte puţin în ziua aceea. Cu 
toate astea liziera pădurii nu era îndepărtată, deoarece auziam 
goarnele. Ne mai trebuiau încă douăzeci şi patru de ore ca să 
putem găsi un adăpost în partea cealaltă a rinului Asine, fie la 
Vouziers, fie într-un sat pe malul stîng. 

N-am să vorbesc de oboselile îndurate. Nu aveam timp să 
ne gindim la ele. în seara aceea, cu toate că eram frămintat de 
mii de gînduri, fiindcă mi-era somn, m-am culcat sub un copac. 
Mi-aduc aminte că-n clipa cînd am aţipit, m-am gindit la 
regimentul colonelului von Grawert care lăsase vreo treizeci de. 
morţi, în luminişul pădurii. După ce am blestemat în gînd 
regimentul, am adormit un somn adînc şi greu. 

De dimineaţă cînd m-am trezit, am observat că domnul 
Jean nu dormise toată noaptea. Fireşte ca nu era preocupat de 
soarta lui ci de aceea a mamei lui si a domnişoarei Martha. 
Gîndul că toţi ai lui, se aflau la Croix-Bois, în mîinile austriecilor, 
expuşi la injurii, brutalizaţi poate. Îl muncea din cale afară. 

În definitiv, în noaptea aceea, domnul Jean veghease. 
După cum am spus, am adormit foarte greu, deoarece n-am 
auzit împuşcăturile care nu conteniseră toată noaptea. Fiindcă 
nu mă trezisem, domnul Jean voise să mă lase să dorm. 

În clipa cînd ne pregăteam de plecare, domnul Jean îmi 
zise : 

— Ascultă-mă, Natalis. 


Domnul Keller rostise cuvintele acestea pe un ton hotărît. 
Am ghicit numaidecit despre ce era vorba, şi i-am răspuns fără 
să mai aştept propunerea lui : 

— Nu, domnule Jean, n-am să te ascult dacă este vorba să vrei 
să te desparţi de mine. 

— Natalis, reluă el, ştiu că ai venit, din pur devotament... 

— Să lăsăm asta... 

— Nu. fiindcă atita vreme cit a fost vorba numai de oboseală, n- 
am zis nimic. Acum însă cînd e vorba de pericol, nu pot să mă 
mai dau în lături. Dacă vom fi prinşi să ştii că germanii n-or să 
ne cruţe... Vei fi omorît... şi lucrul acesta, dragul meu, nu pot să- 
1 primesc... Pleacă deci... Treci graniţa... La rîndul meu voi 
încerca s-o trec şi eu... şi dacă n-o să ne mai revedem... 

— Domnul Jean, să lăsăm toate astea. Vom pleca împreună, şi 
atunci sau scăpăm, sau murim amiîndoi ! 

— Natalis...îţi jur câ n-am să te părăsesc. 

Spunînd acestea am plecat. Bubuitul tunurilor se îmbină 

cu împuşcăturile de armă. Era un nou atac care se dădea la 
defileu Croix-aux-Bois. 
Pe la opt canonada încetă. Nu se mai auzea nici o împuşcătură. 
Nesiguranţa asta era grozavă pentru Nu mai încclpea nici o 
îndoială că avusese loc o luptă în defileu. Dar care fusese 
rezultatul ei ? Ce trebuia să,facem acum? Am simţit din instinct 
că cel mai bun lucru de făcut era să'înaităm în direcţia rîuiui 
Aisne spre Vouziers. 

La douăsprezece am mai mîncat nişte castane coapte. 
Pădurea era atit de deasă încit de-abea dacă puteam face cinci 
sute de paşi pe oră. In afară de asta, împuşcăturile care se 
auzeau în toate direcţiile şi în sfîrşit clopotele care sunau în 
satele din Argonne — toate astea contribuiau la starea de îngri- 
jorare care ne deprima. 

Spre seară ne aflam la o leghe de rîul Aisne! A doua zi, în 
cazul că nu s-ar ivi vreo piedică, am putea ajunge pe malul 
celălalt al fluviului. N-aveam decit să coborim timp de o oră 
malul drept si să-l trecem fie pe podul de la Senuc fie pe podul 
de la. Grand-Ham, — două., poduri pe care Clairfayt şi 
Brunswich nu erau încă stăpini 

La ora opt seara, am poposit într-un tufiş. Era o tăcere 
desăvirşită în pădure. Afară de paturile de:pioaie care picurau 


pe frunzele copacilor, nici un zgomot, nu tulbură liniştea. Nu ştiu 
de ce, dar tăcerea aceasta mă nelinştea grozav. 

Deodată, am auzit nişte glasuri în spatele nostru. Domnul 
Jean îmi strînse mîna. 
-— Da. spunea o voce necunoscută, îl urmărim de la Croix-aux- 
Bois. 
— N-o să ne mai scape. 
— Incasăm premiul. 
— Fireşte ! 

Domnul Jean îmi strîingea acum cu putere mîna. 
— Asta e vocea lui Buch, îmi şopti el la urecehe. 
— Ticăloşii ! i-am răspuns. Sînt mai mulţi. Să nu-i aşteptăm... 

Am părăsit tufişul pe brînci, dar o creangă uscată ne-a 
trădat prezenţa. Aproape numaidecit o împuşcătură lumină 
pentru o clipă ascunzătoarea noastră. 
—Vino, domnule Jean, vino ! am exclamat. 
— Nu, trebuie să ucid mai întîi pe unul din a-cesti ticăloşi. 

Şi el descarcă pistolul în direcţia grupului care se repezea 
spre noi. 

Mi se pare că unul din urmăritorii noştri căzu. Dar aveam 
altceva de făcut decit să mă uit după ei. 

Alergam acum cît puteam mai repede. Buch şi tovarăşii lui 
fugeau după noi. Eram istoviţi. 

Peste un sfert de oră banda a reuşit să pună mina pe noi. 
În total erau vreo şase sau şapte oameni, toţi înarmaţi pînă-n 
dinţi. 

Cit ai clipi din ochi ne-au legat mîinile, şi ne-au îmbrîncit 
fără să ne cruţe loviturile. 

Peste o oră, eram în miinile austriecilor care se aflau la 
Longwe. Aici am fost întemnițați şi puşi sub o supraveghere 
severă într-o căsuţă retrasă. 


XXII 


Oare numai întîmplător reuşise Buch să pună mina pe 
noi ? îmi venea să cred, căci de cîtva timp soarta nu prea ne era 
favorabilă. în urmă însă am aflat ceea ce nu puteam şti atunci. 
După ultima noastră întîlnire, tînărul Buch nu contenise cu 


cercetările, nu atit, vă rog să credeţi, ca să se răzbune pe fratele 
lui, cît spre a cîştiga premiul de o mie de florini. Dacă pierduse 
urmele noastre, din ziua în care am ajuns în Argone, în schimb 
le regăsise în satul Croix-aux-Bois. Făcuse parte din spionii care 
intraseră în sat în ziua de 16 septembrie, în casa familei Stenger 
el recunoscuse imediat pe domnul şi pe domnişoara de 
Lauranay şi tot astfel pe doamna Keller şi pe sora mea. Aflase 
deasemenea că am plecat cu domnul Jean. Numaidecit s-a luat 
după noi, împreună cu cîțiva ticăloşi de tagma lui. Restul se ştie. 

Acum eram păziţi în aşa fel încît orice evadare era 
exclusă. Ştiam ce ne aşteaptă şi nu ne mai răminea decit să ne 
pregătim de moarte. 

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să cercetez 
amănunţit odaia care ne slujea de închisoare. Ea ocupa 
jumătatea parterului unei case scunde. Odaia era luminată de 
două ferestre, una dădea în stradă, cealaltă într-o curte situată 
în dosul casei. 

După toate probabilitățile acestea era ultima noastră 
locuinţă înainte de a fi executaţi : domnul Jean pentru îndoita 
acuzaţie de a fi omorit un ofiţer şi de a fi dezertat în timp de 
război, iar eu în calitate de complice şi spion în favoarea Franţei. 

Şi am auzit pe domnul Jean îngînînd : 

— De data asta s-a sfîrşit cu noi. 

N-am răspuns. Mărturisesc că în ciuda optimismului meu 

obişnuit, îmi pierdusem de data asta încrederea şi situaţia îmi 
părea deznădăjduită. 
—Da, s-a sfîrşit ! repetă domnul Jean. Şi ce o să se facă mama. 
Martha şi toţi care ne sînt dragi, atunci cînd nu vom mai fi, cînd 
sprijinul nostru le va lipsi ? Ce s-or fi făcut ? Or mai fi în satul 
acesta în mijlocul austriecilor ?... 

Admiţind chiar că prietenii noştri se aflau tot acolo şi că n- 
au fost capturați de duşmani, mă temeam însă ca să nu fi aflat 
de arestarea noastră. Eram doar atît de aproape de ei. De la 
Croix-aux-Bois pînă la Longwe e de-abia o leghe şi jumătate. 

Numai gândul că bunii noştri prieteni aflaseră de 
arestarea noastră, mă frămiînta şi mă chinuia adînc. Ştirea asta 
ar fi fost o lovitură de moarte pentru doamna Keller. Da, doream 
chiar că austriecii să-i fi luat ducîndu-i la avantposturi. Totuşi 
doamna Keller de-abia dacă putea merge ; putea să cadă pe 
drum, aşa că îi trebuiau îngrijiri serioase. 


Noaptea trecu fără ca să fi adus vreo modificare situaţiei 
noastre. Ce gînduri triste te mai năpădesc, cînd îţi simţi moartea 
apropiată ! Toată viaţa ţi se perindă în citeva clipe pe dinaintea 
ochilor. 

Trebuia să adaug că foamea ne chinuia cumplit deoarece 

de două zile n-am mîncat nimic decit cîteva castane. Şi nimeni 
nu se gîndise să ne aducă ceva de mîncare. Ei drace ! valoram o 
mie de florini pentru ticălosul acesta de Buch, aşa că putea sa 
ne dea ceva să mîncăm. 
E drept că nu l-am mai revăzut. Fără îndoială că se dusese să 
înştiinţeze pe prusaci de capturarea noastră. M-am gîndit atunci 
că lucrurile or să mai dureze încă, deoarece dacă austriecii ne 
păzeau, prusacii trebuiau să se rostească în privinţa soartei 
noastre. Sau vor veni prusacii la Croix-aux-Bois, sau vom fi 
conduşi la cartierul lor general. Dinpricina asta trebuia să se 
producă vreo întirziere, afară doar de cazul cînd ordinul de 
executare ar sosi la Longwe. Oricare ar fi fost însă situaţia nu 
trebuiam lăsaţi să murim de foame. 

La ora şapte dimineaţa, un soldat ne-aadus o strachină de 
ciorbă, apă goală în definitiv şi o bucată de piine. N-aveam 
dreptul să fim prea pretenţioşi şi am îmbucat cu poftă piinca şi 
ciorba. 

Aş fi voit să întreb pe soldatul acesta ceea ce se petrecea 
la Longwe şi în special la Croix-aux-Bois, dacă se vorbea de 
sosirea prusacilor, dacă aceştia intenționau să intre în Argonne, 
în sfîrşit cum stăteau lucrurile. Dar nu cunoşteam limba germa- 
nă, astfel că nu puteam sta de vorbă cu el. Domnul Jean adîncit 
pe gînduri, nu rosti o vorbă. Nu mi-aş fi permis să-1 tulbur, aşa 
că orice discuţie era imposibilă. 

In dimineaţa aceea nu s-a produs nimic nou. Eram păziţi, 
totuşi ni se dădea voie să ne plimbăm în curtea din spatele 
casei, unde austriecii ne examinau cu mai multă curiozitate 
decît simpatie. Mă sileam să par cît mai liniştit, de aceea mă 
plimbam în faţa lor, cu mîinile în buzunar, fredonînd cele mai 
voioase marşuri ale regimentului Royal-Picardie. 

Puteam să-mi spun : 

— Fă-ţi curaj, dragul meu, căci miine tilharii ăştia te vor omori. 

La prînz ni s-a servit deasemenea o ciorbă şi o felie de 
pline neagră. Nu era variată masa noastră si începusem să 
regret chiar castanele din pădure. A trebuit totuşi să ne 


mulţumim cu ceea, ce ni s-a dat cu atît mai mult cu cît soldatul 
care ne-a adus miîncarea părea că spune : — „Şi asta e prea bun 
pentru voi !" 

Pe legea mea îmi venea să-i dau cu strachina în cap. Dar 
m-am abținut gîndindu-mă că trebuie să mîncăm spre a 
recăpăta forţele pierdute, ca să nu fim prea istoviţi în ultimul 
moment. 

L-am convins chiar pe domnul Jean să mănînce. Dînsul, după 
cum am mai spus era adiîncit în gînduri. Se gindea la mama lui, 
la logodnica lui, la toate făpturile dragi cărora le rostea cu 
înfrigurare numele. Uneori, într-un acces de enervare, se re- 
pezea la uşă ca şi cum ar fi voit să, fugă. Nu mai era stăpînpe el. 
Dacă nu plingea e că nu putea şi asta mă îndurera fiindcă 
lacrimile l-ar fi uşurat. 

In răstimpul acesta au trecut prin faţa noastră cîteva coloane de 
soldaţi. Toţi oamenii aceştia mergeau în neregulă, cu arma în 
bandulieră. Inamicul se,strecura acum fără zgomot spre a 
ajunge la linia rîului Aisne. Aş fi dorit mult să ştiu dacă soldaţii 
aceştia erau prusaci sau austrieci. în acelaşi timp nu se mai 
auzea nici o împuşcătură pe'partea apuseană a Argonnei. Poarta 
Franţei era deschisă larg... Nu mai era apărată. 

Spre ora zece seara o căprărie de soldaţi apăru în camera 
noastră. De astă dată erau prusaci. Şi ceea ce mă încremeni era 
că am recunoscut uniforma regimentului Leib, venit la Longwe 
după întiîl-nirea cu voluntarii din Argonne. 

Am fost scoşi afară, domnul Jean şi eu, după ce ni s-au 
legat mîinile la spate. 

Domnul Jean se adresă caporalului care comandă grupa: 
— Unde ne duc ? întrebă el. 

Drept răspuns acest golan ne îmbrînci înainte. Aveam 
înfăţişarea unor nenorociţi care trebuia să fie executaţi fără 
judecată. Şi, cu toate astea eu n-am fost prins cu mîna pe armă. 
Dar păs de spune lucru acesta unor sălbatici. Ţi-ar fi rîs în nas că 
nişte huligani ce erau. 

Căprăria care ne ducea o luă pe uliţa satului care coboară 
spre liziera pădurii. 

După vreo cinci sute de paşi, căprăria s-a oprit în mijlocul 
unui luminiş unde cantona regimentul Leib. 

Peste cîteva clipe am fost conduşi în faţa colonelului von 
Grawert. 


Aceasta se mulţumi doar să se uite la noi şi nu rosti o 
vorbă. Apoi, făcînd stinga împrejur, dădu semnalul plecării şi 
regimentul porni. 

Am priceput atunci că trebuia să apărem în faţa unui 
consiliu de război înainte de a fi împuşcaţi ; de altfel am fi fost 
imediat executaţi, dacă regimentul ar fi rămas la Longwé. 

După cum se vede lucrurile trebuiau făcute repede, fiindcă 
aliaţii nu aveau timp de pierdut, în cazul că voiau să ajungă 
înaintea francezilor pe Aisne. 

Într-adevăr, Dumouriez afînd că imperialiştii eraustăpîni 
pe defileul de la Grand- Croix executase un nou plan. Planul 
acesta consta în coborirea trupelor pe liziera stingă pînă în 
dreptul defileului de la lIslettes. In felul acesta, soldaţii noştri 
trebuiau să facă faţă coloanelor lui Clairfayt ce veneau de la 
frontieră şi coloanelor lui Brunswich, care veneau din direcţia 
Franţei. Era de aşteptat într-adevăr că prusacii să străbată 
Argonna spre a tăia drumul de la Châlons. 

De aceea Dumouriez evacuase fără zgomot, cartierul lui 
general în noaptea de 15 spre 16 septembrie. După ce trecuse 
ambele poduri ale rîului Aisne, se opri cu trupele lui pe colinele 
de la Autry, la patru leghe de Grand-Pre. De acolo, cu toată pa- 
nica ce cuprinse în două rînduri pe soldaţii noştri, Dumouriez se 
îndreptă spre Dammartin-sur-Hans, astfel ca să ajungă la 
poziţiile de la Saint-Meneho-uld, care sînt situate la extremitatea 
trecătorii de la Islettes. 

În acelaşi timp, deoarece prusacii trebuiau să năvălească 
din Argonne prin defileul de la Grande Pre, generalul îşi luase 
toate măsurile astfel că tabăra de la Epine, instalată pe drumul 
de la Châlons, să nu poată să se îndrepte spre Sainte- 
Menehould. 

În aceeaşi clipă, generalii Beurnoville, Chazot şi 
Dubouquet primeau ordinul să se unească.cu armata lui 
Dumouriez, şi aceasta îndemnă pe Kellermann, care plecase din 
Metaz pe ziua de 4 să-şi grăbească marşul înainte. 

Dacă toţi generalii aceştia ar fi fost exacţi la mtilnire, 
Dumouriez ar fi avut cu el peste treizeci şi cinci de mii de 
oameni, aşa că ar fi putut ţine piept imperialiştilor. 

Într-adevăr, Bunswich şi prusacii lui şovăiseră cîtva timp 
înainte de a-şi fi fixat definitiv planul lor de luptă. în cele din 
urmă se hotăriseră să străbată defileul de la Grand-Pre, ca să 


ocupe drumul de ia Châlons, să învăluiască armata franceză la 
Saint-Menehould şi s-o silească să se predea. 

lată de ce regimentul Leib, părăsise cu atita grabă 
Longwé. 

Afară era o vreme urită, ceţoasă şi ploioasă. Drumurile 
erau numai bălți şi intrai în noroi pînă la glezne. Oricine îşi poate 
închipui ce penibilă era situaţia noastră, escortaţi şi cu mîinile 
legate. Am fi preferat moartea de o mie de ori. 

Nu mai vorbesc de tratamentul prost la care ne supuneau 
prusacii şi tot.aşa insulte de tot felul care ne gratificau aşa, din 
senin. 

Şi ticălosul de Frantz von Grawert, care ne înjura în 

fiecarece clipă. Domnul Jean nu se putea abţine şi îmi dădeam 
seama că dacă ar fi fost liber şi-ar fi înfipt unghiile în gitul 
locotenentului, omorîndu-1 ca pe o fiară sălbatică. 
Am pornit în marş forţat de-a lungul rîului Aisne. A trebuit să 
trecem cu apa pînă la brîu piîra-iele Dormoise, Tourbe şi Bionne. 
N-am făcut nici un popas fiindcă trebuia să sosim la timp ca să 
ocupăm coloniile de la Sainte-Menehould. Dar coloana nu putea 
să meargă repede deoarece se înnămolea la tot pasul. 
Nădăjduiam însă că atunci cînd prusacii s-ar afla în faţa lui 
Dumouriez, trupele franceze vor ocupa trecătoarea de la 
Islettes. 

Am mers astfel pînă la zece seara. Dacă germanilor le 
lipseau proviziile, oricine îşi poate închipui cum am dus-o noi în 
privinţa mîncării. 

Eu şi domnul Jean de-abia dacă puteam să ne adresăm 
vreun cuvint. De altminteri ori de cite ori ne vorbeam, prusacii 
ne înghionteau sălbatec. Într-adevăr, oamenii aceştia sînt de o 
cruzime înspăimântătoare. Fără îndoială că voiau să fie pe 
placul locotenentului Frantz von Grawert, ceea ce le reuşise pe 
deplin. 

Noaptea asta de 19 spre 20 septembrie, a fost una din 

cele mai grozave pe care le-am petrecut. 
Regretam popasurile noastre din pădure de cînd eram nişte 
simpli fugari. În sfîrşit, cu puţin înainte de ivirea zorilor, am 
ajuns pe un teren mlăştinos cam spre stinga de Sainte- 
Menechould, unde am poposit. Cu tot frigul prusacii n-au aprins 
nici un foc deoarece nu votau să-şi semnalizeze prezenţa. 


Oamenii aceştia îngrămădiţi acolo de-a valma în noroi, 
răspindeau un miros dezgustător. 

In sfîrşit se lumină de ziuă. Eram convins că în ziua aceea 
va începe lupta. Poate chiar că regimentul meu era acolo ! Şi eu 
care nu eram în mijlocul camarazilor mei! 

Se făcuse acum o mare mişcare printre soldaţi. Ofițerii 
treceau de colo pînă colo, dînd ordine. Goarnele sunau, tobele 
băteau... Se mai auzeau de-ase-menea cîteva împuşcături spre 
dreapta noastră. 

Era aproape unsprezece cînd o grupă de soldaţi veni să ne 
caute pe mine şi pe domnul Jean. Mai întîi am fost conduşi în 
faţa unui cort unde se aflau vreo şase ofiţeri, prezidaţi de 
colonelul von Grawert. Da, el însuşi prezidă acest consiliu. 

Formalităţile n-au durat mult, — s-a stabilit doar 
identitatea noastră. De altfel Jean Keller care mai fusese 
condamnat odată la moarte pentru că a lovit pe un ofiţer, a mai 
fost osîndit şi a doua oară ca dezertor, şi eu, ca spion francez ! 

Nu mai încăpea nici o discuţie şi după ce colonelul 
adăugase că execuţia va avea loc îndată : 

— Trăiască Franţa ! am exclamat. 
— Trăiască Franţa ! repetă Jean Keller. 


XXIII 


De data asta totul era sfirşit. Se poate spune că armele 
erau "țintite asupra noastră. Aşteptam doar comanda 
Ei bine, Jean Keller şi Natalis Delpiere vor şti să moară. Dincolo 
de cort se afla un pluton care trebuia să ne împuşte vreo 
doisprezece soldaţi din regimentul Leib comandaţi de un 
locotenent. 

Nu eram legaţi. La ce bun? Nu puteam fugi. Cel mult 
câţiva paşi înainte de a fi ucişi. A ! ce. n-aş fi dat să mor în plină 
bătaie, ciuruit de gloanţele duşmanului. Dar să mori fără să te 
poţi apăra, e grozav ! 

Eu şi domnul Jean mergeam fără să ne spunem vreo 
vorbă. Dinsul se gindea la Martha pe care nu o va mai vedea şi 
la mama lui pe care lovitura aceasta trebuia s-o zdrobească. 


Eu mă gindeam la sora mea Irma, la Firmina, la părinţii 
mei... Revedeam pe tata, mama, toate făpturile care-mi erau 
dragi, mă gindeam la regiment, la satul meu... 

Nu ne uitam unde ne duceau soldaţii. De altfel ce ne păsa. 
Era să fim ucişi ca nişte cîini şi atitatot. 

Fireşte însă că de vreme ce vă povestesc eu însumi 
păţania asta scrisă de mîna mea, înseamnă că am scăpat. Dar 
deznodămiîntul acestei istorisiri, oricât de bogată ar fi fost 
imaginaţia mea, nu mi l-aş fi putut închipui niciodată. O să 
vedeţi şi d-voastră. 

La vreo cinzeci de paşi mai departe, trebuia să trecem 
prin faţa regimentului Leib. Toţi cunoşteau pe Jean Keller, Ei 
bine, nimeni n-a manifetat pentru el vreun sentiment de milă, 
mila aceea pe care n-o refuzi niciodată acelora care var muri ! 
Ce mai firi şi prusacii aceştia ! Meritau cu adevărat să fie 
comandaţi de nişte ofiţeri de tagma celor doi Grawert ! 
Locotenentul ne-a văzut. Se uita la domnul Jean care nu plecă 
privirea. La unul vedeai satisfacția, la celălalt nu vedeai decît 
dispreţ... 

Am crezut o clipă că ticălosul acesta va merge cu noi. Mă 
întrebam chiar dacă nu va comanda el însuşi execuţia... 
Deodată însă am auzit o goarnă sunând şi Frantz se pierdu în 
mijlocul soldaţilor. 

Ne aflam atunci în spatele unei colibe care domina oraşul 
şi care era ocupată de ducele de Bruns-wich. La poalele acestei 
coline se află şoseaua de la Châlnos. Cât despre francezi ei se 
aflau mai sus pe colinele învecinate. 

Dedesubtul acestor coline, se aflau numeroase coloane 
germane, gata să cucerească poziţiile noastre astfel ca să 
domine Sainte-Menehould. Dacă pianul prusacilor reuşea, 
Dumourriez ar fi fost compromis în faţa unui inamic superior ca 
număr. 

Dacă vremea ar fi fost senină aş fi putut să văd uniformele 
franceze. Dar totul dispărea încă în mijlocul ceţei pe care 
soarele nu reuşise pentru un moment s-o împrăştie. Se auzeau 
de pe acum cîteva Împuşcături... 

O speranţă vagă începuse să încolţească în inima mea 
sau, mai degrabă, mă sileam să nu disper încă. încă. 

Şi totuşi era aproape imposibil să dobîndim vreun ajutor 
de undeva. Toate trupele, mobilizate de pumouriez, nu erau 


oare la Sainte-Menehould ? Dar ce vreţi, dorinţa de a scăpa de 
moarte e atât de mare îhciît făureşti atunci cele mai neînchipuite 
planuri ! 

Era aproximativ ora unsprezece şi un sfert. Probabil că la 
douăsprezece nu vor mai fi ! 

Intr-adevăr am ajuns la locul execuţiei. Grupa părăsise 
şoseaua de la Châlons. Ceaţa era incă destul de deasă pentru ca 
să nu poţi vedea la o sută de metri. Ghiceai totuşi că în curînd 
toată ceața asta se va împrăştia. 

Am intrat într-o pădurice unde trebuia să aibă loc 
execuţia. 

In depărtare se auzeau goarnele al căror sunet se îmbina 
cu bubuituri de tun şi focuri de salvă. 

Incercam să-mi dau scama de ceea ce se petrecea în jurul 
meu, ca şi cum lucrul acesta m-ar fi putut interesa. Am observat 
că zgomotele astea veneau de la dreapta şi că păreau că. se 
apropie. Avusese loc oare o luptă la Châlons ? Oare prusacii 
fuseseră luaţi pe flanc ? Nu înţelegeam nimic. 

Dacă vă spun toate astea cu oarecare precizie, e că ţin să 
vă fac cunoscută starea mea de spirit. Cit despre detalii toate 
mi-au rămas întipărite adînc în minte. De altfel asemenea lucruri 
nu se uită şi am impresia ca ele s-au petrecut ieri. 

Am intrat deci în pădurice. După cîțiva paşi grupa s-a oprit 
în faţa unui stejar. 

Aici, în locul acesta trebuia să fim executaţi. 

Ofiţerul care comanda, un militar cu faţa aspră, dădu ordin 
de oprire. Soldaţii se rînduiră la cîţiva paşi de noi şi parcă aud şi 
acum zăngănitul armelor. 

— Aici ! zise ofiţerul. 
— Bine, răspunse Jean Keller. 

El rosti cuvintul acesta cu o voce clară care nu tremura : 
ţinea capul sus şi părea liniştit. 

Şi, atunci, apropiindu-se de mine, îmi vorbi în limba franceză, în 
limba aceea pe care o iubea atît de mult şi pe care eram s-o aud 
pentru, ultima oară. 

Natalis, îmi zise el, vom muri. Ultimul meu gînd se 
îndreptă spre mama şi spre Martha, pe care le-am iubit din 
adîncul sufletului ! Bietele femei ! Dumnezeu să le aibă în paza 
lui. Cit despre d-ta, Natalis, iartă-mă... 

— Să te iert, domnule Jean, dar pentru ce ?... 


— Da, de vreme ce din cauza mea... 

— Domnule Jean, i-am răspuns, nu am pentru ce să te iert. Ceea 
ce am făcut, am făcut-o de bunăvoie. Şi aş face-o şi azi încă! 
Lasa-mă să te îmbrăţişez şi să murim ca doi viteji ! 

— Ne-am îmbrăţişat strîngîndu-ne cu putere la piept. 

Şi, nu voi uita niciodată, atitudinea lui Jean Keller cînd, 
după ce s-a întors spre ofiţer, i-a spus cu o voce hotărită : 
— La dispoziţia d-voastră ! 

Ofiţerul făcu un semn. Patru soldaţi ne conduseră 
dreptul stejarului unde ne-am oprit. Trebuia să fim ucişi 
acelaşi timp. 

Parcă văd şi acum stejarul acesta al cărui trunchi era cojit 

pe alocuri. Ceaţa începuse să se împrăştie... 

Eu şi domnul Jean stăteam în picioare, ţinîndu-ne de mînă 
şi privind plutonul care se afla în faţa noastră. 

Ofiţerul se dădu puţin la o parte, în vreme ce soldaţii 
încărcau armele. Stringeam mîna domnului Jean Keller şi vă jur 
că mîna lui nu tremura. 

Soldaţii erau acum în poziţie de tragere şi nu aşteptau 
decît comanda. 

Deodată se auziră nişte strigăte, în pădure, în spatele 
grupei. 

Doamne ! Dumnezeule ! Ce văd oare ?.... Doamna Keller, 
sprijinită de domnişoara Martha şi de sora mea Irma. De-abia 
dacă puteai auzi glasul ei. Ţinea in mină o hârtie, şi domnişoara 
Martha, sora mea şi domnul de Lauranay repetau cu ea: 

— Francez ! Francez ! 

— In aceeaşi clipă se auziră câteva Împuşcături puternice şi am 
văzut pe, doamna Keller împleticindu-se. 

Cu toate astea nici eu nici domnul Jean n-am căzut. Va să 
zică nu erau soldaţii plutonului de execuţie care au tras ?... 

Nu, fiindcă vreo şase din ei zăceau întinşi pe jos în vreme 
ce ceilalţi fugeau cît îi ţineau picioarele. 

In acelaşi timp am, auzit în pădure strigătele astea care 
îmi răsună şi azi în ureche : 

Înainte ! înainte ! 

Era într-adevăr melodiosul strigăt francez şi nu asprul 
„Vorwaertz" al prusacilor. 

Un detaşament de soldaţi francezi năvălise în pădure, 
tocmai la timp, după cum vedeţi... împuşcăturile lor precedaseră 


în 
n 


A 


numai cu cîteva clipe acelea ale plutonului de execuţie... Era de- 
ajuns ! Cum se face însă că vitejii noştri compatrioți veniseră 
aici tocmai la momentul oportun. Am aflat aceasta de-abia mai 
tîrziu. 

Domnul Jean se repezise la mama lui pe care o susțineau 
domnişoara Martha şi sora mea. Nefericita femeie, crezînd că 
împuşcătura de adineauri ne omorise pe noi, leşinase. 

În curînd îşi reveni însă în fire şi parcă o aud şi acum, 
rostind cu un accent pe care n-o să-l uit niciodată : 

— Francez !... E francez ! 

Ce însemnau oare cuvintele ei ?... M-am uitat la domnul 
de Lauranay... Nici el nu putea vorbi însă. 

Domnişoara Martha luă atunci hârtia pe care doamna 
Keller o ţinea în mîna-i încleştată si o întinse domnului Jean. 

Hârtia aceasta era un ziar german : Zeitblat. 

Domnul Jean îl luă, şi în vreme ce citea, lacrimi mari îi 
brăzdau faţa. Doamne- ce binefacere e să ştii carte în asemenea 
împrejurări ! 

Şi atunci domnul Jean rosti acelaşi cuvînt. Aveam impresia 
că înnebunise brusc. Din pricina emoţiei care ii năpădise nu 
puteam înţelege sensul cuvintelor iui. 

— Francez !... Sîrit francez !... exclamă el !... A ! mamă... 
Martha, sînt francez! 

Apoi îngenunche într-un avînt de pietate. Dar doamna Keller se 
ridicase la rîndul ei în picioare şi rosti cu o voce gravă: 

— De-acum încolo, dragul meu Jean nu vei mai fi silit să te lupţi 
împotriva Franţei ! 

— Nu mamă, acum am dreptul şi îndatorirea să mă bat pentru 
ca. 


XXIV 


Domnul Jean mă târî după el, fără să-mi dea măcar o 
explicaţie. Ne-am alăturat de francezii care se avântau afară din 
pădure, în vreme ce tunurile bubuiau necontenit. 

Am încercat în zadar sa reflectez. Cum oare, Jean Keiler, 
fiul doamnei Keller, german de origine, era francez ? Mi-era cu 


neputinţă să înţeleg ! Tot ce puteam să spun e că amindoi ne- 
am avintat în luptă. 

Trebuie să povestesc acum evenimentele petrecute în 
dimineaţa zilei de 20 septembrie şi cum s-a făcut că un 
detaşament de francezi venise la timp în păduricea care 
brăzdează şoseaua de la Châlons. 

Vă aduceţi aminte că în noaptea de 16 septembrie, 
Dumouriez plecase din Grand-Pre spre a se a-vinta pe poziţiile 
de la Sainte-Menehould, unde ajunsese a doua zi, după un marş 
de patru sau cinci leghe. 

Aici la Sainte-Menehould se aflau diferite coline, despărțite 
prin prăpăstii adînci. 

La poalele colinelor există nişte bălți formate de rîul Aure 
pînă în locul unde apa aceasta se varsă în rîul Aisne. 

Colinele acestea sînt următoarele : Colinele de la Hyron, 
aşezate în faţa colinelor Lunii, unde ne aflam noi, iar la stînga 
colinele de la Gizancourt. Intre colinele acestea şi Sainte- 
Menehould, se întinde uri fel de bazin mlăştinos pe care îl 
străbate şoseaua de la Châlons. La suprafaţă, bazinul acesta e 
presărat cu cîteva ridicaturi, nu tocmai însemnate. Pe una din 
aceste înălţimi se află moara de la Valmey, care domină satul cu 
acelaşi nume, şi care a devenit celebru în ziua de 20 septembrie 
1792. 

De îndată ce a sosit aici, Dumouriez a ocupat Sainte- 
Menehould. în spatele lui se aflau trupele generalului Dillon care 
erau gata să apere defileul de la Islettes, împotriva oricărei 
coloane austriece sau prusace, ce ar fi intenţionat să cuprindă 
Argonne. Acolo soldaţii lui Dumouriez, bine aprovizionaţi, 
primiră cu urale pe generalul lor. Trebuie să spun că disciplina 
care domină printre soldaţii aceştia era foarte severă ; 
severitatea asta era îndreptată mai ales împotriva voluntarilor 
veniţi din Châlons, care, în majoritate erau oameni fără căpătii. 

In răstimpul acesta, Kellermann, după ce părăsise tabăra 
de la Grand-Pre prea încet, astfel că la 19 septembrie era încă la 
două leghe de Sainte-Menehould în timp ce Beurnoville se afla 
acolo cu nouă mii de soldaţi din armata care venise de la 
Maulde. Dumouriez îşi închipuise că Keilerman se va stabili pe 
colinele de la Gizancourt, care domină pe acelea ale Lunei, 
colinele spre care se îndreptau acum prusacii. Dar ordinul fiiind 
rău înţeles, Kellermann ocupă platoul de la Valmy cu generalul 


Valence şi cu ducele de Chautres, care în fruntea a douăspreze- 
ce batalioane şi douăsprezece baterii, s-a distins în lupta 
aceasta. 

Între timp, sosi şi Brunswick cu intenţia de a tăia drumul 
de la Châlons şi de a alunga pe Dillon din defileul de la Islettes. 
înconjurîind Sainte-Menehould cu opt zeci de mii de oameni la 
care s-a mai adăugat cavaleria emigranților, germanii sperau că 
Dumouriez şi Kellermann se vor preda. 

Predarea lor era de aşteptat, de vreme ce colinele de la 
Gizancourt nu erau în miinile francezilor, aşa cum dorise 
Dumouriez. Într-adevăr dacă prusacii care erau stăpîni pe 
colinele Lunii ocupau şi colinele de la Gizancourt, artileria lor 
putea să nimicească uşor toate poziţiile franceze. 

Situaţia asta o pricepuse şi regele Prusiei. De aceea în loc 
să îndrepte spre Châlons, cu tot sfatul iui Brunswick, dădu 
ordinul de atac în speranţa do' a respinge pe Durhouriez şi pe 
Kellerman la Saint-Menehould. 

În clipa aceea, adică la începutul bătăliei, o coloană 
prusacă se întiini pe drumul de la Chălbes cu ariergarda lui 
Kellerman, din care citeva companii năvăliră în pădure, punînd 
astfel pe fugă pietonul nostru de execuţie. 

Acum eu si domnul Jean, ne aflam în locul undo lupta era 
mai năprasnică, acolo unde tocmai regăsisem pe camarazii 
regimentului Royal-Picardie. 

— Delpierre ?... exclamase unul din ofiţerii escadronului meu, 
zărindu-mă în clipa cînd obuzele începeau să secere rîndurile 
noastre. 

— Prezent, domnule căpitan, i-arri răspuns. 

— Ai venit la timp. 

— După cum vedeţi. 

— Dar eşti pe jos ? 

— Da, domnule căpitan, dar asta nu înseamnă că n-am să fiu la 
înălţime. 

Ni s-au dat arme, mie şi domnului Jean, cîte o puşcă şi o 
spadă de fiecare.Şi era un spectacol de toată nostimada 
văzîndu-ne în haine civile şi cu armele astea în mînă. 

Trebuie să spun că la începutul luptei, francezii au fost 
respinşi ; dar infanteriştii generalului Va-lence sosiră în fugă şi 
restabiliră imediat coloana care fusese tulburată o clipă. 


Şi deodată ceața se împrăştie ca prin farmec. Ne băteam 
în plin soare. In două ore s-au tras douăzeci de mii de obuze. Am 
spus douăzeci de mii ? Fie, deşi cred că s-au tras mai multe. 

In răstimpul acesta poziţia noastră pe colina de la Valmy 
era destul de critică. Obuzele măcinau şiruri întregi de soldaţi. 
Calul lui Kellermann fusese ucis. Nu numai că colinele Lunii erau 
în mâinile prusacilor, dar aceştia erau cît pe-aci să ocupe şi 
acelea de la Gizancourt. E drept, că aveam acelea de te Hyron 
pe care Claifayt încercă să le cucerească cu douăzeci şi cinci de 
mii de austrieci, ceea ce, în cazul că ar fi reuşit, ar fi fost un 
dezastru pentru francezi. 

Dumouriez văzuse pericolul acesta. Trimise deci peStengel 
cu şaisprezece batalioane, ca să respingă pe'Clairfayt şi pc 
Chazot ca să ocupe Gizancourt înaintea prusacilor. Chazot a 
sosit prea târziu. Gizancourt fusese ocupat şi Kellermann a 
trebuit să se apere la Valmy împotriva artileriei care îl înca- 
drase. Un obuz explodase lingă moară. S-a produs o panică 
grozavă. Mă aflam şi eu acolo cu domnul Jean şi e o adevărată 
minune că am scăpat cu viaţă. 

In clipa aceea, sosi ducele de Ghartres cu cîteva tunuri 
aşa că francezii au putut răspunde cu succes tunurilor germane 
de pe colinele Lunii şi Gizancourt. 

Totuşi, situaţia nu se îmbunătăţise. Prusacii se năpustiră 

acum asupra morii spre a ne alunga. 
Parcă-l văd şi-l aud încă pe Kellermann. A dat ordin ca să-l 
lăsăm mai întâi pe inamic să înainteze pe creastă şi apoi să ne 
năpustim asupra lui. Eram gata şi aşteptam atacul doar să se 
sune atacul. 

La momentul oportun, Kellermann strigă din răsputeri : 

— Trăiască națiunea ! 
— Trăiască națiunea ! am răspuns şi noi. 

Am strigat cuvintele acestea cu atita putere, încît ele s-au 
auzit, în ciuda bubuiturilor de tun. 

Prusacii ajunseseră pe creasta colinei. Cu coloanele lor 
bine aliniate, cu pasul lor cadenţat, cu „sîngele lor rece de care 
dădeau pururi dovadă, nu prea erau uşor de înfruntat. Dar 
aviîntul francez a fost mai mare. Ne-am năpustit asupra lor. 
Lupta a fost într-adevăr năprasnică şt de ambele părţi 
înverşunarea a fost cum nu se poate mai cruntă. 


Deodată, în mijlocul fumului împuşcăturilor care nu mai 
conteneau în jurul nostru, am văzut pe Jean Keller avîntîindu-se 
cu spada în mînă. Recunoscuse unul din regimentele prusace pe 
care începusem să-l respingem pe pantele de la Vamiy. 

Era regimentul colonelului von Grawert. Locotenentul 
Frantz se luptă cu mult curaj, căci ofiţerii germani sînt foarte 
viteji. 

Jean şi Frantz se aflau acum faţă în faţă. 

Locotenentul îşi închipuise că am fost executaţi de 
germani şi cînd colo ne aflam în faţa lui... Oricine îşi poate 
închipui uimirea care 1-a cuprins... Dar mirarea i-a fost de scurtă 
durată, fiindcă dintr-un salt, domnul Jean se repezi la el şi îi 
zdrobi ţeasta cu spada... 

Locotenentul muri imediat si mereu îmi spun că justiţia 
cerească a voit ca el să fie omorit de însuşi domnul Jean. 

Cu toate astea, prusacii se sileau mereu să cucerească 
platoul. Atacau cu o vigoare nespusă. Dar şi noi nu ne-am lăsat 
mai prejos şi pe la orele două după-amiază, prusacii au trebuit 
să înceteze lupta şi să se retragă pe cîmpie. 

Totuşi bătălia fusese suspendată numai. La orele patru 
însuşi regele Prusiei luă comanda trupelor şi porni cu ele la atac. 
Dar o baterie de douăzeci şi patru de tunuri instalată la poalele 
morii, zdrobi cu atita violenţă pe prusaci încît aceştia nu mai 
putură să înainteze. Apoi, odată cu ivirea serii, se retraseră. 

Kelermann rămăsese stăpîn pe platou şi numele de Valmy 
făcu ocolul Franţei, chiar în ziua în care Convenţia ţinîndu-şi a 
doua şedinţă, decretă republica. 


XXV 


Am ajuns la deznodământul acestei istorisiri, pe care aş fi 
putut s-o intitulez : Povestea unui concediu în Germania. 
Chiar în seara aceea, ne-am întîlnit cu toţii, — doamna Keller, 
domnul şi domnişoara de Lauranay, sora mea, Irma, eu şi 
domnul Jean, — într-o casă din Valmy. 

Vă puteţi închipui bucuria care ne-a cuprins întîlnindu-ne 
din nou, după atitea suferinţe cumplite. 


— Mă iertaţi, am zis. Nu sînt curios de felul meu, dar tare aş dori 
să ştiu... 

— Cum se face, Natalis, că Jean e compatriotul tău ? răspunse 
sora mea. 

— Da, Irma şi asta mi se pare atît de ciudat încît mă tem să nu 
fie vreo eroare la mijloc... 

— Nu se fac asemenea erori, dragul meii Natalis, replică domnul 
Jean. 

Şi iată ceea ce mi s-a povestit în cîteva cuvinte : în satul 
Croix-aux-Bois unde am lăsat pe domnul de Lauranay şi pe 
tovarăşii lui în casa lui Hans Stenger, austriecii au fost înlocuiţi 
cu o coloană prusacă. Coloana asta numără în rîndurile ei cîţiva 
tineri care fuseseră luaţi din sînul familiei lor, cu ocazia 
încorporării de la 31 lulie. 

Printre tinerii aceştia se afla un băiat cumsecade, anume 
Ludwig Pertz, care era din Belzingen. Cunoştea pe doamna 
Keller şi se duse s-o vadă de-ndată ce aflase că era prizoniera 
prusacilor. | s-a spus apoi ceea ce i se întîmplase domnului Jean 
şi cum fusese nevoit să fugă în pădurea de la Argonne. 

Şi iată că Ludwik Pertz a exclamat : — Dar în cazul acesta, 
doamnă fiul d-voastră este scăpat... Nu trebuia încorporat... 
fiindcă nu e prusac... E francez. 

Fireşte că declaraţia asta a produs o uimire straşnică. 
Atunci, spre a-şi justifica spusele, Ludwik Pertz prezentă 
doamnei Keller un număr din Zeitblatt. 

Gazeta asta publica sentinţa care fusese dată în ziua de 
17 august în procesul lui Keller cir Statul german. 

Familia Keller pierduse procesul pe motivul că 
însărcinarea cu furniturile nu putea fi acordată decit unui 
german din Prusia. Or, fusese stabilit că strămoşii domnului 
Keller n-au cerut şi nici n-au obţinut vreodată naturalizarea de 
cînd s-au stabilit în provincia Gueldre, după revocarea edictului 
din Nantes, că sus-numitul Keller n-a fost niciodată prusac, că 
fusese întotdeauna francez şi că, prin urmare, statul nu-i datora 
nimic. 

Straşnică judecată, hai ? Că domnul Keller era francez, nu mai 
încăpea nici o îndoială ! Dar, asta nu înseamnă că nu trebuia să i 
se plătească dreptul, în sfirşit, iată cum se judeca la Berlin în 
1792. Vă rog să credeţi că domnul Jean n-avea deloc de gind să 
facă apel şi socotea procesul pierdut pentru totdeauna. Ceea ce 


era indiscutabil însă, e că domnul Jean născut din părinţi 
francezi, era el însuşi tot ce poate fi mai francez ! Şi dacă 
trebuia botezat pentru asta, apoi primise botezul de sînge de la 
Valmy — ceea ce nu înseamnă puţin. 

Se înţelege că după comunicarea lui Ludwig Pertz, trebuia 
regăsit cu orice preţ domnul Jean. Tocmai se aflase la Croix-aux- 
Bois că fusese prins în pădure şi dus apoi la Longwe împreună 
cu scriitorul acestor rînduri. Clipele erau preţioase. Doamna 
Keller îşi recapătă puterile în faţa pericolului care ameninţă pe 
fiul ei. După plecarea coloanei Lauranay, de domnişoara Martha, 
de sora mea şi călăuzită de bunul. Hans Stenger, părăsi satul 
Croix-aux-Bois, trecu defileul şi ajunse în dreptul taberei lui 
Brunswick, chiar în dimineaţa cînd urma să fim executaţi. 
Tocmai părăsisem cortul, unde se ţinuse consiliul de război, cînd 
se prezentă şi dinsa. 

In zadar, explică aici doamna Keller că fiul ei era francez, 
ofiţerii o respinseră... Ea se avîntă atunci pe şoseaua de la 
Châlons, în direcţia în care mergeam şi noi... Restul se ştie. 

In sfîrşit să recunoaştem că lucrurile s-au sfîrşit cu bine şi 
că Dumnezeu a fost îndurător. 

Cît despre situaţia francezilor, după lupta de la Valmy nu 
am mare lucru de spus. 

Mai întîi, Kellermann a ocupat colinele de la Gizancourt, 
ceea ce consolidase definitiv situaţia armatei franceze. 

Cu toate astea, prusacii ne-au tăiat drumul de la Châlons 
aşa că nu numai puteam comunica cu depozitele. Dar fiindcă 
pusesem stăpînire de Vitry, convoaiele au putut ajunge, astfel 
că armata nu avu nimic de suferit. 

Trupele inamice au rămas pe poziţie pînă în ultimele zile 
ale lunii septembrie. Au urmat citeva tratative fără folos. Totuşi 
prusacii doreau acum să se înapoieze în ţara lor. Deoarece 
alimentele lipseau şi molimele făceau ravagii, ducele de 
Brunswick părăsi Franţa la 1 octombrie. 

Trebuie să mai spun că în timp ce prusacii treceau 
defileurile din pădurea Argone nu i-am alungat cu prea multă 
asprime. Îi lăsam să se retragă în linişte. De ce ? Nu ştiu. Multă 
lume n-a priceput atitudinea asta a lui Dumouriez... 

Probabil că în atitudinea aceasta era un substrat politic, şi, 
după cum v-am spus, nu mă pricep de fel în politică. 


Principalul lucru e că inamicul a părăsit ţara. E drept că 
plecarea s-a efectuat încet, dar s-a efectuat şi astăzi nu mai 
există un singur prusac în Franţa, nici măcar domnul Dean, de 
vreme ce era compatriotul nostru. 

Deîndată ce ne-a fost cu putinţă să plecăm, ne-am întors 
cu toţii în primele zile ale lunii octombrie, în scumpa mea 
Picardia unde s-a celebrat, în sfîrşit, căsătoria lui Jean Keller cu 
Martha de Lauranay. 

Vă aduceţi aminte că trebuia să fiu martorul domnului 
Jean la Belzingen, aşa că vă rog să nu vă miraţi că am fost 
martorul lui la Saint-Sauflieu... Şi dacă vreo căsnicie a trebuit să 
fie fericită, apoi să ştiţi că a fost aceea a domnului Jean. 

În ce mă priveşte, m-am înapoiat la regiment peste cîteva 
zile. Am învăţat să scriu şi să citesc şi am devenit după cum am 
spus, locotenent, apoi căpitan în timpul războaielor lui 
Napoleon. 

lată povestea vieţii mele, pe care am scris-o ca să pun 
capăt discuţiilor prietenilor mei din Grattepanche. Dacă nu am 
povestit cu artă întîmplările mele, cel puţin le-am descris aşa 
cum le-am trăit. Şi acum, iubiţi cititori, daţi-mi voie să vă salut 
cu spada. 


— SFÎRŞIT —