Jules Verne — Drumul Frantei

JULES VERNE 


JULES VERNE 


DRUMUL FRANȚEI 


I. 

Mă numesc Natalis Delpierre. Sunt născut în 1761, la 
Grattepanche, un sat din Picardia. Tatăl meu era agricultor 
şi lucra pe moşia marchizului d'Estrelle. Mama îl ajuta pe 
cât îi sta în putinţa şi tot astfel eu şi surorile mele. Tata nu 
poseda nimic. În afară de faptul că era agricultor, tata mai 
cânta şi la strană în biserică. Avea o voce puternică şi se 
auzea din cimitirul situat în preajma bisericii. Ar fi putut 
deci să fie preot, sau cum se spune prin partea locului un 
om muiat în cerneală. Singurul lucru pe care l-am moştenit 
de la el, e vocea lui. 

Tata şi mama au muncit din greu. Au murit în acelaşi an în 
'79. Să le fie ţărâna uşoară. Din cele două surori ale mele, 
cea mai mare Firmininia, pe vremea când s-au petrecut cele 
ce voi istorisi aici, avea patruzeci şi cinci de ani, mijlocia, 
lrma, patruzeci şi eu treizeci şi unu. Când au murit părinţii 
noştri, Firminia era măritată cu un bărbat din Escarbotin, 
Benoni Fanthomme, simplu lăcătuş care n-a putut să aibă 
niciodată atelierul lui propriu, deşi era un muncitor foarte 
priceput. Cât despre copii au avut trei în 61 şi peste câţiva 
ani mai târziu au dobândit şi un al patrulea. Sora mea lrma 
nu se măritase şi era fată bătrână. Nu puteam să mă bizui 
aşadar pe ea nici pe sora mea cealaltă ca să-mi fac un rost 
în lume. Mi l-am croit singur, astfel că la bătrâneţe am putut 
să vin în ajutorul familiei mele. 

Tatăl meu a murit cel dintâi şi după şase luni mama. Lucrul 
acesta m-a îndurerat mult. Dar aşa e soarta trebuie să 
pierzi pe cei care îţi sunt dragi, după cum trebuie să pierzi 


pe cei care îţi sunt indiferenți. Cu toate astea trebuie să ne 
silim să ştim din acei care sunt iubiţi, când ne va veni şi 
nouă rândul să părăsim lumea aceasta. 

Mogştenirea părintească, după ce au fost achitate toate 
datoriile, nu s-a ridicat la mai mult de o sută cincizeci de 
livre, economiile a şaizeci de ani de muncă! Banii aceştia s- 
au împărţit între mine şi surorile mele, ceea ce înseamnă că 
nu ne-am ales aproape cu nimic. 

Mă găseam deci la optsprezece ani cu vreo douăzeci de 
livre în buzunar Dar eram vânjos şi obişnuit cu muncile 
grele. Şi apoi aveam o voce frumoasă. Totuşi nu ştiam nici 
să scriu, nici să citesc. N-am învăţat decât mai târziu după 
cum veţi vedea. Şi când te apuci să înveţi carte târziu 
întâmpini multe greutăţi. Felul de a-ţi exprima ideile se 
resimte veşnic, ceea ce se va constata şi în povestirea de 
faţă. 

Ce eram să mă fac? Să continui meseria tatălui meu? Să 
muncesc din răsputeri pentru alţii ca la urmă sa nu mă aleg 
cu nimici Tristă, perspectivă care nu era făcută ca să mă 
ispitească. O împrejurare mi-a hotărât însă deodată soarta. 

Un văr al marchizului d'Estrelle, contele de Linois, sosi 
într-o bună zi la Grattepanche. Contele acesta era căpitan 
în regimentul la Fere şi obținuse un concediu de două luni 
pe care venise să-l petreacă la vărul lui. Se organizară 
imediat vânători de vulpi şi porci mistreți, în afară de 
serbările la care participară multe femei frumoase, fără să 
mai pun la socoteală nevasta marchizului care aproape că 
le întrecea pe toate. 

În împrejurarea asta nu ţineam seama însă decât de 
căpitanul de Linois. Era un ofiţer cu apucături distinse şi 
foarte binevoitor. Numai văzându-l, îmi venise gustul să mă 
fac militar. Nu era oare cea mai nimerită carieră atunci 
când trebuie să trăieşti de pe urma braţelor şi mai ales 
când eşti şi robust? De altfel când nu-ţi lipseşte curajul şi ai 
şi puţin noroc, nu se poate să nu izbuteşti în cariera 
armelor înainte de '89, multă lume şi-a închipuit că nu 


simplu soldat, fiu de târgoveţ, sau de ţăran, nu putea 
nicâcând să devină ofiţer. E o greşeală. Mai întii dacă eşti 
hotărât şi ai şi purtări bune, poţi să ajungi foarte uşor 
subofițer. Pe urmă, după ce ai stat în gradul acesta zece ani 
în timp de pace sau cinci în timp de război, poţi să fii 
înaintat lesne sublocotenent şi în sfârşit, căpitan... De aici 
încolo nu mai poţi înainta însă... La urma urmei, gradul de 
căpitan nu e deloc de disprețuit. 

Contele de Linois observase adesea în timpul vânătorii că 
eram un om vânjos şi foarte sprinten. Fireşte că nu eram 
înzestrat cu o prevedere şi o Inteligență neobişnuită, totuşi, 
nu eram de disprețuit. 

— Îmi pari un tânăr bine înzestrat, îmi zise într-o zi contele 
de Linois. 

— Şi voinic? 

— Da, domnule conte. 

— Cred. 

— Foarte bine. 1 

Asta a fost tot ce am vorbit cu el în ziua aceea. Cu toate 
astea, am mai vorbit cu el după cum se va vedea mai târziu. 

Pe vremea aceea exista în armată un obicei foarte ciudat. 
Se ştie cum se recrutau soldaţii. În fiecare ant câţiva 
militari veneau să cerceteze ţinutul. Îţi dădeau să bei mai 
mult ca de obicei. 

Semnai o hârtie când ştiai să scrii şi în cazul că nu ştiai 
carte, făceai o cruce ceea ce echivala cu o iscălitură, 
primeai o sută de livre care erau băute mai înainte chiar de 
a le fi încasat, îţi strângeai lucrurile şi erai primit în armată. 

Or, felul acesta de a proceda, nu mi-ar fi convenit 
niciodată, dacă aveam poftă să mă fac militar, nu voiam să 
mă vând. Îmi place să cred că voi fi înţeles de toţi aceia care 
posedă simţul demnităţii şi respectul faţă de persoana lor. 

Ei bine, în timpurile acelea, când un ofiţer; obținea un 
concediu, trebuia, conform regulamentului, să aducă la 
întoarcere, unul sau doi recruți. La rândul lor, subofiţerii 


aveau şi ei aceeaşi îndatorire. Preţul angajamentului varia 
atunci între douăzeci şi douăzeci şi cinci livre. 

Ştiam toate acestea şi îmi făurisem un plan. De aceea, de 
îndată ce contele de Linois îşi terminase concediul, mi-am 
făcut curaj şi m-am prezentat lui, rugându-l să mă ia ca 
recrut. 

— Tu? Întrebă el. 

— Eu, domnule conte. 

— Câţi ani ai? 

— Optsprezece ani. 

— Şi vrei să fii soldat? 

— Dacă mă primiţi şi vă face plăcere. 

— Aici nu e vorba daeâ îmi face mie plăcere, ci dacă îţi 
face ţie. 

— Da, îmi face. 

— Pentru douăzeci de livre? 

— Nu. Vreau să-mi slujesc ţara. Şi fiindcă mi-ar fi ruşine să 
mă vând, n-o să primesc cele douăzeci de livre. 

— Cum te numeşti? 

— Natalis Delpierre. 

— Ei bine, Natalis, te primesc. 

— Mă simt încântat, domnule căpitan. 

— Şi dacă o să fii ascultător, o să ajungi departe. 

— Voi fi veşnic la ordinele d-voastră. 

— Te previn că am să pregătesc regimentul şi am să mă 
îmbrac. Îţi place marea? 

— Da. 

— Bine! O să trecem marea. Ştii că America se luptă în 
prezent cu englezii pe care vrea să-i alunge de pe teritoriul 
ei. 

— Ce este America? 

Într-adevăr, nu auzisem niciodată vorbindu-se despre 
America. 

— E oţară îndrăcită, răspunse căpitanul de Linois, o ţară 
care se luptă ca să-şi cucerească ne-atârnarea! Acolo de 
vreo doi ani a devenit celebru marchizul de Lafayette. Or, 


anul trecut, regele Ludovic al XVI-lea a făgăduit sprijinul 
soldaţilor iui ca să vină în ajutor americanilor. Contele de 
Rocheambeau o să plece într-acolo cu amiralul de Grasse şi 
cu şase mii de oamenii. Am făurit şi eu planul să mă duc cu 
el pe noul continent şi, dacă vrei să mă însoţeşti, vom merge 
să scăpăm America. 

— Să mergem. De ce să nu mergem? 

— Iată cum fără să ştiu aproape nimic m-am înrolat în 
corpul expediționar al contelui de Rochambeau şi am 
debarcat la New-Port în 1780. 

Acolo, timp de trei ani, am stat departe de Franţa. Am 
văzut pe generalul Washington, un uriaş de doi metri şi 
ceva, cu nişte picioare şi nişte mâini nespus de mari, cu o 
tunica albastră şi o cocardă neagră. Am văzut pe marinarul 
Paul Jones pe bordul vaporului său nbonhomme Richard”. 
Am văzut pe generalul Anthony Wayne poreclit „Turbatul,,. 
M-am bătut în mai multe rânduri, nu fără să mă fi închinat 
înainte de a trage primul glonte. Am luat parte la bătălia de 
la Yorktown în Virginia, unde după o luptă memorabilă, 
lordul, Corwallis, s-a dus la Washington. M-am înapoiat în 
Franţa la „33. Am scăpat fără să fiu rănit, simplu soldat, ca 
înainte de plecare. Ce vreţi, dacă nu ştiam carte. 

Contele de Linois se înapoiase cu noi. Voia să mă înroleze 
în regimentul la Fere în care urma să intre iarăşi. Pe mine 
insă mă bătea gândul să intru Ia cavalerie. Îmi plăceau caii 
din instinct şi până să ajung, ofiţer îmi trebuiau grade, 
grade, şi iarăşi grade. 

Ştiu că este ispititoare uniforma de infanterie cu toate 
podeabele ei variate. Dar ce vreţi, calul e cal şi, după O. 
Matură chibzuinţă, mi-am găsit o adevărată vocaţie pentru 
arma cavaleriei. Aşadar, i-am mulţumit contelui de Linois, 
care m-a recomandat prietenului său, colonelul de 
Lostanges şi m-am înrolat în regimentul Royal - Picardie. 

Îmi place regimentul acesta frumos şi rog să fiu iertat dacă 
vorbesc de el cu o înduioşare ridicolă, poate. Aici mi-am 
făcut aproape întreaga mea carieră, stimat de şefii mei, a 


căror protecţie nu mi-a lipsit niciodată şi care au fost într- 
adevăr foarte buni cu mine. 

De altfel peste câţiva ani mai târziu, în '92 regimentul la 
Fere a avut o purtare atât de ciudată în raporturile lui cu 
generalul austriac Beaulieu, încât nu pot să regret că am 
părăsit regimentul, aşa că nu voi mai vorbi de el. 

M-am întors deci în regimentul Royal-Picardie. Nici nu-şi 
poate închipui cineva un regiment mai frumos. Devenise 
familia mea. L-am rămas credincios până în clipa în care a 
fost desfiinţat. Mă simţeam în largul meu aici. Fredonam 
toate semnalele, căci am avut întotdeauna prostul obicei de 
a fluiera. Noroc că mi se ierta obiceiul acesta. 

Timp de opt ani n-am făcut decât să plec din garnizoană în 
garnizoană şi fără a avea ocazia de a da piept cu inamicul. 
În sfârşit, viaţa aceasta nu este lipsită de farmec, când ştii 
să te împaci cu ea. Şi apoi era ceva să vezi ţinuturi noi, mai 
ales când nu prea ai călătorit, cum era cazul meu. După 
America am avut ocazia să vizitez ţinuturi noi în Franţa, 
nădăjduind să văd în curând alte ţări ale Europei. În 85 
eram la Sarrelouis, în 88 la Angers, în 91 am fost cu 
colonelul Serre de Gras în Britania, la Josselin, la Pontivy, la 
Ploermel, la Nantes, în 92 am fost la Charleville cu colonelul 
de Wardner, cu colonelul de Lostende şi cu colonelul La 
Hoque, iar în 93 am fost cu colonelul Le Comte. 

Dar am uitat să vă spun că ia 1 ianuarie 92 se votase o 
lege care schimbase cu totul alcătuirea armatei. 
Regimentul Royal-Picardie a fost clasat al 20-lea de 
cavalerie. Organizaţia aceasta a dăinuit până în 1803. 
Totuşi, regimentul nu şi-a pierdut vechea denumire sub 
care era cunoscut de altfel în toată lumea. 

În timpul colonelului Serre de Gras, am fost înaintat la 
gradul de brigadier, spre mărea mea satisfacţie, iar în 
timpul colonelului de Wardner, am fost înaintat sergent 
major, ceea ce mi-a pricinuit şi mai multă plăcere încă. 
Împlinisem atunci treisprezece ani de serviciu, făcusem o 
singură campanie din care am scăpat nerănit. În privinţa 


înaintării n-aveam de ce să mă plâng. Nu puteam să 
dobândesc un grad mai mare, de vreme ce, o repet, nu 
ştiam nici să scriu, nici să citesc. În schimb fredonam tot 
felul de arii, ceea ce poate nu prea era convenabil pentru 
un subofițer. 

Sergentul major Natalis Delpierre! Nu aveam parte 
dreptul să mă fălesc cu acest grad? De aceea aveam o 
recunoştinţă nemărginită faţă de colonelul Wardner, cu 
toată asprimea lui. În ziua în care am fost înaintat sergent 
major, am făcut un chef straşnic cu camarazii mei şi mi-am 
cusut pe mânecă două galoane mari de aur. 

Eram în garnizoană la Charleviile, când am, cerut şi am 
obţinut un concediu de două luni. Tocmai povestea acestui 
concediu vreau s-o istorisesc aici şi iată de ce. 

De când sunt în retragere, am povestit în dese rânduri 
campaniile la care am luat parte, în timpul şezătorilor din 
satul Grattepanche. Prietenii nu m-au înţeles aproape de 
loc sau deandoaselea. Când unul spunea că am fost la 
dreapta, când eu de fapt eu am fost la stânga şi vice-versa. 
Şi atunci se iscau certuri care nu se mai sfârşeau, între 
două pahare, de cidru sau două ceşti de cafea. În special 
unde auditorii mei nu se înțelegeau era în privinţa 
concediului meu în Germania. Or, de vreme ce am învăţat 
carte, socotesc că ar fi foarte nimerit să scriu eu însumi 
povestea acestui concediu. M-am pus aşadar pe lucru, deşi 
am împlinit acum şaptezeci de ani. Dar am o memorie bună 
şi amintirile mi-au rămas întipărite încă vii în minte. 
Povestirea aceasta este dedicată deci prietenilor mei din 
Grattepanche, familiilor Ternisien, Bettembos, Ilrondart, 
Pointefer, Quennehen şi altora, aşa că nădâăjduiesc că 
nimeni nu se va mai certa pentru mine. 

Am obţinut aşadar concediul meu la 7 iunie 1792. E drept, 
că pe vremea aceea, circulau diferite zvonuri, foarte vagi cu 
privire la un război cu Germania. Se spunea că Europa, deşi 
lucrul acesta n-o privea la fel vedea cu ochi răi ceea ce se 
petrecea în Franţa. Regele se afla mereu la Tuieleries cu 


toate că poporul se manifestase aproape pe faţă pentru 
republică. 

De aceea, dintr-un motiv de prevedere, n-am îndrăznit să 
spun datorită cărui motiv, ceream un concediu. Într-adevăr 
aveam treabă în Germania şi chiar în Prusia. Or, într-un caz 
de război, aş fi fost împiedicat să mă aflu la postul meu. Ce 
vreţi? Nu poţi face două lucruri dintr-odată. 

De altfel, deşi concediul meu fusese aprobat pe două luni, 
eram hotărât să-l prescurtez la nevoie. Totuşi speram că 
lucrurile se vor orândui. 

Acum, ca să sfârşesc în ceea ce mă priveşte şi tot astfel în 
ceea ce concerne bravul meu regiment, iată în câteva 
cuvinte cele ce am să vă povestesc. 

Mai întii, se va vedea în ce împrejurări am învăţat să 
citesc, apoi, să scriu ceea ce trebuia să-mi permită să devin 
ofiţer, general, mareşal, conte, duce, principe, tot aşa cum 
au ajuns la Ney, nu Davout sau un Murat, în timpul 
războaielor imperiului. La drept vorbind însă, n-am reuşit 
să trec peste gradul de căpitan, ceea ce e şi aşa destul de 
frumos pentru un fiu de ţăran, ţăran el însuşi. 

Cât despre regimentul Royal-Picardie, îmi vor. Trebui doar 
câteva rânduri ca sa sfârşesc cu el. 

După cum am spus, regimentul era comandat în 93 de 
colonelul Le Comte. Tot în anul acela, în urma decretului de 
la 21, februarie, regimentul a devenit semi-brigadă luând 
parte la campaniile armatei de la Nord şi ale trupelor din 
Sambre-et-Meuse până în 1797. Totodată semi-brigada 
aceasta s-a distins în luptele de la Lincelles şi Contray unde 
am fost înaintat locotenent. Apoi, semi-brigada mea după ce 
a stat la Pavis de la '97 până la 1800, a luat parte cu armata 
din Italia unde s-a ilustrat în luptele de la Marengo. Acolo a 
capturat şase batalioane de grenadieri austriaci şi a pus pe 
goană un regiment maghiar. În lupta aceasta am fost rănit 
de un glonte în şold, lucru de care nu m-am plâns, fiindcă 
datorită acestei răni am fost înaintat căpitan. 


Regimentul Royale-Picardie find desfiinţat. În 1803, am 
intrat într-un regiment de dragoni, luând parte la toate 
războaiele imperiului, iar în 1815 am fost pus în retragere. 

Acum, când voi vorbi de mine, mă voi mulţumi doar să 
povestesc ceea ce am văzut sau am făcut în timpul 
concediului meu în Germania. Dar să nu se uite că nu sunt 
cult, aşa că nu am darul să povestesc frumos lucrurile. De 
altminteri tot ce voi spune aici nu sunt decât impresii pe 
care nu le voi discuta. Şi apoi dacă în povestirea aceasta 
simplă îmi vor scăpa câteva expresii simple şi 
nemeşteşugite, yă rog să le scuzaţi: nu pot scrie altfel. Nu 
mă voi avânta în digresiuni inutile deşi voi spune totul. Şi 
acum când vă cer permisiunea de a mă exprima fără 
rezervă, nădăjduiesc că-mi veţi răspunde: „Aveţi toată 
libertatea, domnule”. 

II. 

Pe vremuri, după cum am aflat mai pe urmă în cărţile de 
istorie, Germania era împărţită încă în zece cercuri; mai 
târziu, noi remanieri au făurit confederaţia Rinului, pe la 
1806, sub protectoratul lui Napoleon, apoi confederaţia 
germanică în 1815. Unul din aceste cercuri, cuprinzând 
electoratele din Saxa şi Brandenburg, purta pe atunci 
numele de cercul Saxei de Sus. 

Electoratul de Brandenburg trebuia să devină mai târziu 
una din provinciile Prusiei şi să se împartă în două districte, 
districtul Brandeburg şi districtul Postdam. 

Am spus aceasta pentru ca să se ştie unde se află orăşelul 
Belzingen, situat în districtul Postdam, în partea de sud- 
vest, la câteva leghe de frontieră. 

La graniţa aceasta am ajuns la 16 iunie, după ce am 
străbătut cele o sută cincizeci de leghe ce o despart de 
Franţa. Dacă am pus nouă zile ca să fac drumul acesta, era 
din pricina mijloacelor de comunicaţie foarte reduse. Am 
mers mai mult pe jos decât cu căruţa şi aceasta fiindcă la 
drept vorbind, nu prea avearii bani în pungă. Nu posedam 
decât slabele economii ale soldei şi voiam să cheltuiesc cât 


mai puţine parale. Din fericire în timpul şederii mele în 
garnizoana de la frontieră, am putut reţine câteva cuvinte 
germane, astfel că am putut să mă înţeleg cu locuitorii. 
Totuşi, mi-ar fi fost greu să-mi ascund naționalitatea aşa că 
nu prea eram privit cu ochi buni. Fireşte că m-am ferit să 
spun că sunt sergentul major Natalis Delpierre. Cred că 
înţelepciunea mea va fi apreciată în împrejurarea aceasta, 
de vreme ce războiul putea izbucni dintr-un moment într- 
altul. 

La graniţa districtului ani avut o surpriză plăcută. 

Mergeam pe jos îndreptându-mă spre un han ca să iau 
masa, hanul de la Ecktvende, adică hanul de la cotitură. 
Noaptea fusese foarte răcoroasă, în schimb acum vremea 
se încălzise. Soarele uscase roua de pe câmp şi păsările 
ciripeau voioase pe fagii, stejarii, ulmii şi plopii care 
brăzdau câmpia. Cu toate acestea câmpia era în mare parte 
stearpă, lucru explicabil din pricina climei aspre. 

La poarta hanului, aştepta o trăsurică la care era înhămat 
un căluţ slab, exact în stare să facă două leghe pe oră, 
bineînţeles dacă nu avea de urcat un deal, în faţa trăsuricii 
se află o femeie înaltă bine făcută, cu o bluză scrobită şi o 
fustă vărgată, purtând pe cap o pălărie de paie împodobită 
cu funde galbene. Toaleta acestei femei era foarte curată şi 
se vedea cât de colo că făcea parte din îmbrăcămintea ei de 
zile mari. 

Şi într-adevăr era o zi mare pentru ea. Femeia se uită lung 
la mine şi eu priveam cum mă examina. 

Deodată ea deschise braţele şi până să-mi vin în fire, se 
repezi la mine exclamând: 

— Natalis! 

— Irma! 

Era chiar sora mea. Mă recunoscuse. Într-adevăr, femeile 
au ochii mai ageri decât noi şi inima mai simţitoare. Ori cine 
îşi poate închipui bucuria pe care am simţit-o văzând pe 
sora mea, mai cu seamă că se împliniseră treisprezece ani 
de când trăiam departe unul de altul. 


Sora mea nu se schimbase aproape deloc şi-mi amintea pe 
mama, cu ochii ei mari şi vioi şi cu patul ei negru care 
începea să încărunţească pe la tâmple. 

Am sărutat-o prelung pe gură şi pe obrajii ei pârliţi de 
soare şi vă rog să mă credeţi că şi ea m-a strâns la piept şi 
m-a sărutat cu aceeaşi căldură cu care am sărutat-o. 

Ca s-o pot vedea am cerut acest concediu de la regiment. 
Eram îngrijorat mai ales că Irma era departe de Franţa, şi 
aceasta tocmai într-o vreme când războiul bătea la uşă. O 
franceză în mijlocul germanilor, dacă războiul ar fi fost 
declarat, iată o situaţie care ar fi putut pricinui o sumedenie 
de încurcături neplăcute. Într-un asemenea caz e mai bine 
să fii în ţara ta. Şi dacă sora mea îmi va primi propunerea, a 
voi lua cu mine. Pentru aceasta însa, ea va trebui să 
părăsească pe stăpâna ei, doamna Keller, lucru de care mă 
îndoiam. În sfârşit, voi vedea. 

— O! Ce bine îmi pare că te văd, Natalis, îmi zise ea. Am 
impresia că-mi aduci puţin din aerul plăcut din Picardia. Cât 
timp să fi trecut oare de când nu ne-am mai văzut? 

— 'Treisprezece ani, Ilrma! 

— Da, treisprezece ani. Treisprezece ani de când nu ne-am 
mai văzut. E mult, Natalis, nu e aşa? 

— Da, draga mea, i-am. Răspuns. 

Şi iată-ne pornind amândoi, braţ la braţ, de-a lungul 
şoselei. 

— Şi ce mai faci, surioaro? Am întrebat-o. 

— Bine, Natalis. Şi tu...? 

— La fel! 

— Şi eşti sergent major! Dar ştii că asta e o mare onoare 
pentru familia noastră! 

— Ai dreptate Irma. Cine ar fi putut crede că micul păzitor 
de gâşte din Grattepanche va deveni sergent major! Dar nu 
trebuie s-o strigi prea tare. 

— Şi pentru ce, mă rog? 

— Fiindcă faptul că sunt militar mi-ar putea produce aici 
oarecare neplăceri. Mai ales acum când se vorbeşte de 


război, e lucru suficient de grav pentru un francez de a se 
afla în Germania. Aici trebuie să fiu numai fratele care a 
venit să vadă pe sora lui. 

— Bine, Natalis, îţi făgăduiesc că te voi ascultă. 

— Şi o să faci foarte bine, fiindcă spionii germani au urechi 
foarte bune. 

— Fii liniştit! 

— Şi dacă vrei să mă asculţi, Irma, vei veni cu mine în 
Franţa. 

Trăsăturile surorii mele căpătară o expresie plină de 
durere şi lrma mi-a răspuns aşa cum prevedeam. 

— Să părăsesc pe doamna Keller, Natalis! Când vei vedea- 
o vei înţelege şi tu de ce nu pot s-o părăsesc. 

Auzind răspunsul Irmei am hotărât să amin pentru mai 
târziu discuţia aceasta. 

Sora mea îşi luase acum înfăţişarea ei veselă şi-mi puse tot 
felul de întrebări în legătură cu familia noastră. 

— Ce mai face Firminia? 

— E bine. Am primit mai deunăzi ştiri de la ea prin vecinul 
nostru Letocard, care a venit acum câteva zile, la 
Charleville. Cred că-l mai ţii minte pe Letocard? 

— Fiul rotarului. 

— Da. Şi ştii că e însurat cu fata lui Matifas. 

— A! Cu fata bătrânului din Fonencamps? 

— Da. Şi Letocard mi-a spus că Firminia e sănătoasă dar 
că muncesc mult. Ce vrei? Are patru copii... Din fericire 
bărbatul ei e cum se cade şi muncitor. E drept că se îmbată 
din când în când... În sfârşit, are şi ea necazurile ei de care 
ar fi putut fi scutită la vârsta ei. 

— E drept. Nu mai e aşa tânără. 

— De, e cu cinci ani mai în vârstă ca tine şi cu 
patrusprezece ani mai mare ca mine... E ceva... Oricum, e o 
femeie muncitoare şi curajoasă ca tine. 

— O! Eu, Natalis, în privinţa suferinţei pot să spun că n-am 
cunoscut decât durerile altora! 


De când am părăsit Grattepanche, m-au părăsit şi 
necazurile... Totuşi, ca să vezi pe cei din jurul tău că suferă 
când tu nu le poţi da nici un ajutor... 

Chipul surorii mele se întunecase iarăşi şi fără să ţină 
seama că nu-şi sfârşise fraza 

— Ai călătorit bine'? 

— Da, mai ales că am avut parte de un timp frumos. Şi 
după cum vezi am picioare zdravene. De altfel ce 
însemnătate are oboseala când ştii că vei îi bine primit la 
sosire. 

— Ai dreptate Natalis, vei fi bine primit şi toţi te vor iubi 
aşa cum mă iubesc şi pe mine. 

— O! Buna doamna Keller! Ştii surioară, că n-aş 
recunoaşte-o. Ea este încă pentru mine domnişoara 
domnului şi doamnei Aclogque, oamenii aceia cumsecade din 
Saint-Sauflieu. Când s-a măritat acum vreo douăzeci şi cinci 
de ani, nu eram decât un copil. Dar tata şi mama mi-au 
vorbit aşa de frumos de ea, încât amintirea ei mi-a rămas 
întipărită pe veci în minte. 

— Biata femeie, zise atunci Irma, s-a schimbat mult de- 
atunci. Ce soţie a îost ea, Natalis, şi mai ales ce mamă e şi 
acum. 

— Şi fiul ei? 

— E cel mai bun fiu care poate exista pe lume. Să-l vezi 
cum munceşte şi cum se sileşte să înlocuiască pe tatăl lui 
care a murit acum cincisprezece luni. 

— O! Ce băiat bun! 

— În afară de aceasta o iubeşte mult pe mama lui, nu 
trăieşte decât pentru ea, după cum şi ea nu trăieşte decât 
pentru el. 

— Nu l-am văzut niciodată Irma şi ard de dorinţa de a-l 
cunoaşte. Îl iubesc de pe acum. 

— Nu mă miră, Natalis... 

— Atunci să mergem, dragă. 

— Să mergem. 

— O clipă. La ce distanţă ne aflăm de Belzingen? 


— Cinci leghii. 

— Dacă aş fi singur, aş face drumul acesta în doua ore... 

— O! Eu Natalis o să merg mai repede... 

— O să mergi mai repede ca mine? 

— Fireşte, fiindcă n-o să merg pe jos. 

Şi Irma îi arătă trăsurica ce se afla în faţa hanului. 

— Tu ai venit cu trăsurica asta? 

— Da, Natalis. 

Am plecat devreme de acasă şi la şapte precis eram aici. Şi 
dacă scrisoarea pe care ne-ai trimis-o ne-ar fi sosit mai 
devreme, aş fi mers mai departe ca să te întâmpin. 

— O! Ar fi fost de prisos. Să mergem deci! N-ai nimic de 
plătit la han?... Am aici câţiva creiţari... 

— Mulţumesc Natalis, am plătit, aşa că putem să mergem. 

În vreme ce vorbeam, proprietarul hanului Eck-twende, 
rezemat de uşă, trăgea cu urechea să audă ce vorbim. 

Lucrul acesta mi-a fost foarte neplăcut şi mi-a părut rău că 
am stat în apropierea lui. 

Hangiul acesta era un bărbat înalt şi gras, avea o figură 
urâcioasă, nişte ochi mici şi iscoditori, un nas turtit şi o gură 
cu adevărat cât o şură. În sfârşit, avea un exterior neplăcut. 

La urma urmei, nu am spus lucruri compromiţătoare. 
Poate că nici nu auzise convorbirea noastră. De altfel, dacă 
nu pricepea franceza, era posibil nici să nu-şi dea seama că 
vin din Franţa. 

Ne-am urcat în trăsurica. Hangiul se uită la noi, fără să 
facă măcar un gest. 

Am luat hăţurile şi am pornit în goana mare. Cu toată 
repeziciunea cu care mergeam, am mai stat de vorbă cu 
lrma, care m-a pus la curent cu viaţa ei. 

De aceea, mulţumită celor ce ştiam şi mai ales celor ce am 
aflat de la ea, veţi cunoaşte şi d-voastră tot ce priveşte 
familia Keller. 

III. 

Doamna Keller, născută în 1747, avea pe-atunci patruzeci 
şi cinci de ani. Originară din Saint Sau-flieu, după cum am 


mai spus, făcea parte dintr-o familie de mici proprietari. 
Domnul şi doamna Ac-loque, părinţii ei, oameni foarte 
modeşti, văzuseră micşorându-se în fiecare an averea lor în 
urma multiplelor cerinţe ale vieţii. În 1765 amândoi muriră 
aproape în acelaşi timp Fata lor fusese luată de o mătuşă 
bătrână care a murit şi ea, lăsând copila singură pe lume. 

În condiţiile acestea fetiţa fu luată în serviciul domnului 
Keller care venise în Picardia ca să facă negoţ. Timp de 
optsprezece luni ea stătu cu el, la Amiens şi în împrejurimi, 
unde domnul Keller se îndeletnicea cu transportul de 
mărfuri. 

Domnul Keller era un bărbat serios, întreprinzător şi 
foarte inteligent. Pe vremea aceea, francezii nu nutreau 
faţă de germani, ura pe care le-a inspirat-o mai târziu 
revendicările naţionale întreţinute prin treizeci de ani de 
război. Domnul Keller avea o oarecare avere care nu putea 
decât să crească prin sârguinţa şi priceperea lui în afaceri. 
O întrebă deci pe domnişoara Acloque dacă ar consimţi să 
devină soţia lui. Domnişoara Aclogque şovăi, deoarece 
trebuia să părăsească Saint-Sauflieu şi Picardia de care se 
simţea legată... Şi apoi căsătoria aceasta nu trebuia oare s- 
o facă să piardă calitatea ei de cetăţeancă franceză? Drept 
orice avere ea poseda o căsuţă pe care în cazul acesta, 
trebuia s-o vândă. Ce se va face ea după acest ultim 
sacrificiu? De aceea doamna Dufrenay, bătrâna mătuşă, 
simțind că i se apropie sfârşitul şi temându-se de situaţia în 
care se va afla nepoata ei, îi dăduse zor ca să ia o hotărâre. 
Domnişoara Aclogque consimţi. Căsătoria fu celebrată la 
Saint-Sauflieu. Doamna Keller părăsi Picardia peste câteva 
luni şi trecu graniţa împreună cu soţul ei. 

Doamna Keller nu avu ocazia de a se căi de alegerea pe 
care o făcuse. Bărbatul ei se purta bine cu ea, aşa că ea îl 
iubi foarte mult. Veşnic îndatoritor, domnul Keller se silea să 
facă pe nevasta lui să nu simtă că şi-a pierdut 
naționalitatea. Căsnicia aceasta petrecu numai zile fericite, 
ceea ce în toate timpurile a fost un lucru rar. 


După un an de la căsătoria lor, doamna Keller născu la 
Belzingen, un băiat. Ea voi să se consacre în întregime 
educaţiei acestui copil, de care va fi vorba în povestirea de 
faţă. 

Câtva timp după naşterea acestui fiu, pe la 1771, sora mea 
Irma, care avea pe-atunci nouăsprezece ani, intră în 
serviciul familiei Keller. Doamna Keller o cunoscuse pe Ilrma 
ca fetiţă când ea însăşi nu era decât o copilă. Tatăl nostru 
fusese întrebuințat şi el uneori de domnul de Aclogue 
pentru diferite, servicii. Nevasta şi fiica lui se interesau de 
situaţia tatei şi fiindcă de la Grattepanche până a Saint- 
Sauflieu, nu e departe, domnişoara Aclogue o întâlnea 
adeseori pe sora mea pe care o iubea mult şi îi făcea chiar 
Mici surprize. 

De aceea, de îndată ce află de moartea părinţilor noştri şi 
că eram lipsiţi de orice ajutor, doamna Keller o luă pe Ilrma 
la ea cu toate că aceasta intrase în serviciul unei persoane 
din Saint-Sauflieu. Sora mea primi bucuroasă propunerea 
doamnei Keller, propunere pe care nu o regretă niciodată. 

Am spus că domnul Keller avea sânge francez în vine, prin 
strămoşi. lată cum: 

Cu un secol înainte, familia Keller locuise în Lorena 
franceză. Strămoşii domnului Keller erau nişte comercianţi 
iscusiţi şi cinstiţi care ar fi prosperat, fără îndoiala, dacă nu 
s-ar fi iscat un eveniment grav care a tulburat viitorul 
câtorva mii de familii dintre cele mai muncitoare din 
Franţa. 

Soții Keller erau protestanți şi fiindcă ţineau foarte mult la 
religia lor, nici o chestiune de interes n-ar fi putut face din 
ei nişte renegaţi. Lucrul acesta s-a văzut lămurit de altfel cu 
ocazia revocării edictului din Nantes în 1685. Ca atâtea 
familii, familia Keller a avut şi ea de ales între a părăsi ţara 
sau de a-şi renega credinţa. Şi ca atâtea altele, ea a 
preferat exilul. 

Manufacturiştii, muncitori de tot felul, agricultori, părăsiră 
Franţa ca să se îmbogăţească în Anglia, în Olanda, în 


Elveţia, în Germania şi în special în Brandenburg. Acolo au 
fost primiţi cu bine de electorul Prusier şi au fondat câteva 
colonii înfloritoare. 

Familia Keller părăsi deci Lorena, negreşit cu intenţia de a 
se mai întoarce, după ce-şi cedase fondul de comerţ pentru 
un blid de linte. 

Da, omul îşi spune că se va înapoia în ţară de îndată ce 
împrejurările îi vor îngădui. Dar, în aşteptare, se instalează 
în străinătate unde îşi creează noi relaţii şi mai ales noi 
interese. Anii trec şi pe urmă rămâne în ţara lui adoptivă. Şi 
lucru acesta, s-a întâmplat cu multe familii în detrimentul 
Franţei. 

Pe vremea aceea, Prusia, care s-a ridicat la rangul de 
regat abia la 1701, nu poseda pe Rin decât ducatul de 
Cicves, comitatul Mark şi o parte a Gueldrei. 

Tocmai în această ultimă provincie situată în apropierea 
Olandei, îşi căută refugiul familia Keller. Aici ea îşi crea o 
industrie şi îşi reluă în acelaşi timp comerţul întrerupt de 
revocarea nedreaptă şi deplorabilă a edictului lui Henric al 
IV-lea. Cu timpul, din generaţie în generaţie, toate familiile 
acestea se amestecară, încrucişându-se cu locuitorii de pe 
acolo, aşa că aceşti foşti francezi deveniră cu timpul supuşi 
germani. 

Pe la 1760. Unul din Keller, părăsi Gueldra ca să se 
stabilească în orăşelul Belzingen, Bituat în Prusia. Acest 
Keller reuşi în negoţul lui, ceea ce îi permise să ofere 
domnişoarei Aclogue o situaţie pe care nu putea s-o 
găsească la Saint-Sauflieu. Chiar în Belzingen se născu fiul 
ei, prusac prin tată, deşi prin mamă avea sânge de francez 
în vine. 

Şi, mărturisesc cu o emoție care mă face să-mi bată şi 
acum inima, tânărul acesta, în care trăia sufletul mamei lui, 
avea un suflet cu adevărat de francez. Doamna Keller îl 
hrănise cu laptele ei. Primele cuvinte pe care le îngăimase 
ca mic, erau cuvinte franţuzeşti. Nu spusese „mama“, ci 
„maman!”. El auzise mai întâi limba noastră, fiindcă limba 


aceasta se vorbea de obicei în casa din Belzingen, deşi 
doamna Keller şi sora mea Irma învăţaseră în curând să se 
slujească de limba germană. 

Copilăria micului Jean Keller a fost aşadar legănată cu 
cântece din ţara noastră. Tatăl lui nu se gândi niciodată să 
se opună. Dimpotrivă. Nu era oare limba strămoşilor lui, 
limba aceasta lorenă atât de franceză şi a cărei vecinătate 
cu frontiera germană nu i-a alterat puritatea? 

Şi nu era numai că doamna Keller hrănise pe copilul 
acesta cu laptele ei dar şi cu propriile ei idei. Doamna Keller 
iubea foarte mult Franţa şi niciodată nu părăsise speranţa 
de a o mai revedea. Ea nu ascundea fericirea pe care ar fi 
simţit-o revăzând pământul ei natal. Domnul Keller nu se 
opunea. Fără îndoială, după ce ar fi realizat o sumă 
oarecare, ar fi părăsit bucuros Germania ca să vină să se 
stabilească în ţara nevestei lui. Dar mai trebuia să 
muncească încă vreo câţiva ani, ca astfel să asigure o 
situaţie convenabilă soţiei şi fiului său. Din nefericire murise 
acum cincisprezece luni. 

Acestea erau lucrurile pe care mi le spusese sora mea pe 
drum, în vreme ce trăsurica ne ducea spre Belzingen. La 
început, moartea aceasta neaşteptată a avut ca rezultat să 
amine întoarcerea familiei Keller în Franţa, în afară de o 
serie întreagă de nenorociri. 

Într-adevăr, când domnul Keller murise, dânsul era 
încurcat într-un mare proces cu Statul Prusian. De vreo doi 
sau trei ani, domnul Keller, însărcinat cu nişte furnituri 
pentru guvern, riscase în aface asta, împreună cu toată 
averea lui, fonduri care ii fuseseră încredințate. Din primele 
încasări, putuse să despăgubească pe asociaţii lui, însă 
guvernul iiu voia să-i restituie garanţia pe care o depusese 
care constituia aproape întreaga lui avere. I se tăceau tot 
felul de neplăceri, încât domnul Keller se văzuse nevoit să 
se adreseze judecătorilor din Berlin. 

Procesul a durat multă vreme. Se ştie de altminteri că nu e 
bine să pledezi împotriva guvernelor, indiferent de ţara în 


care ai fi. Judecătorii prusaci au dat dovadă de prea multă 
rea-voinţă. Totuşi, domnul Keller îşi ţinuse angajamentele 
cu bună-credinţă, fiindcă era un om cinstit. Era vorba de 
vreo douăzeci de mii florini, o avere pe vremea aceea şi 
pierderea acestui proces însemna pur şi simplu ruina lui. 

Doamna Keller, după moartea soţului ei, continuă procesul 
în speranţa de a-l câştiga. După terminarea lui, avea de 
gând să se întoarcă în ţara ei pe care o iubea atâta. 

lată ce mi-a povestit sora mea. Cât despre poziţia Irmei, 
oricine o putea ghici. Ea îngrijise pe copilul doamnei Keller 
cu un devotament rar. De aceea, nimeni nu o considera ca 
pe o servitoare, ci ca o tovarăşă, o umilă şi modestă 
prietenă. Ea făcea parte din familie şi era tratată ca atare 
de aceşti oameni cum se cade. Dacă doamna Keller ar fi 
părăsit Germania, lrma şi-ar fi făcut o adevărată plăcere să 
vină în Franţa. În cazul însă că doamna Keller ar fi rămas la 
Belzingen, sora mea ar fi stat cu ea. 

Să ma despart de doamna Keller... Ar însemna să mor de 
durere îmi zise ea. 

Am înţeles că nimic pe lume nu va putea îndupleca pe sora 
mea să vină cu mine, de vreme ce stăpâna ei era nevoită să 
rămână la Belzingen până ce-şi va termina treburile. 

Şi cu toate astea, văzând-o pe Irma în ţara asta care era 
gata să se ridice împotriva noastră, simţeam o mare 
nelinişte în suflet. Aveam şi de ce, căci dacă se declara 
războiul, nu era puţin lucru. 

— O să rămâi cu noi în tot timpul concediului, nu e aşa? 

— Da, dacă voi putea. 

— Ei bine, Natalis, se poate să iei parte în curând la o 
nuntă. 

— Te pomeneşti că-se însoară... Domnul Jean? 

— Da. 

— Şi cu cine se căsătoreşte?... Cu o germancă? Nu, 
Natalis, şi tocmai aceasta ne pricinuieşte atâta bucurie. 
Dacă mama lui s-a măritat cu un german, Jean se însoară cu 
o franţuzoaică. 


— Frumoasă? 

— Da, ca o icoană. 

— Ceea ce mi-ai spus acum îmi face o deosebită plăcere. 

— Şi mie! Dar tu, Natalis, nu te gândeşti să te însori... 

— Eu? 

— Nu ai lăsat pe nimeni, în Franţa? 

— Ba da, Irma. 

— Şi pe cine? 

— Patria, draga mea! Oare ce-i trebuie mai mult unui 
soldat? 

IV. 

Belzingen, este un orăşel situat la vreo douăzeci de leghe 
de Berlin, în apropierea satului Hegelberg, unde în 1813 
francezii s-au luptat cu prusacii. Belzingen este situat la 
poalele unui munte şi are o poziţie din cele mai pitoreşti. 
Locuitorii de prin partea locului se îndeletnicesc cu 
comerţul de vite şi de cereale. 

Am ajuns aici împreună cu sora mea pe la ora zece 
dimineaţa. Peste câteva clipe mai târziu, trăsurica' noastră 
s-a oprit în faţa unei căsuțe foarte curată şi foarte 
atrăgătoare, deşi avea o înfăţişare modestă. Era casa 
doamnei Keller. 

În ţinutul acesta te-ai crede în plină inimă a Olandei. 
Ţăranii poartă redingote albastre, jiletce roşii şi gulere 
înalte. Femeile cu fustele lor lungi şi scufiţele lor albe, ar 
semăna oarecum cu călugărițele noastre, dacă n-ar purta 
pe umăr nişte fulare mari colorate, care n-au nimic 
călugăresc în ele. Cel puţin în costumele acestea i-am văzut 
pe ţărani pe drum. 

Cât despre primirea care mi-a fost făcută oricine şi-o poate 
închipui uşor. Nu eram oare fratele Irmei? Am înţeles 
numaidecât că situaţia surorii mele nu era deloc inferioară 
aceleia pe care mi-a descris-o ea. Doamna Keller mi-a 
adresat un zâmbet foarte afectuos şi domnul Jean mi-a 
strâns cu putere mâinile. Calitatea mea de francez 
contribuise în bună parte la primirea aceasta cordială. 


— Domnule Delpierre, îmi zise el, ne place să credem, atât 
mamei cât şi mie, că-ţi vei petrece aici concediul. Cred că 
nu e mult să stai câteva săptămâni cu sora d-tale mai ales 
că n-aivăzut-o de vreo treisprezece ani. 

— Da, fireşte dar şi cu d-voastră, domnule Jean, i-am 
răspuns. Nu am uitat o clipă binele pe care mil-a făcut 
familia d-voastră şi Irma a avut mare noroc că a intrat într-o 
familie atât de cumsecade. 

Mărturisesc, că am pregătit mai dinainte acest compliment 
asfel ca să nu rămână ca un gură-cască de îndată ce voi 
intra în casa doamnei Keller. Era de prisos însă deoarece 
cum intrai în casa aceasta primitoare, te simţeai în largul 
tău. 

Uitându-mă la doamna Keller, am regăsit trăsăturile ei de 
odinioară, care mi-au rămas întipărite adânc în minte. 
Frumuseţea ei nu se schimbase cu anii. Pe când era tânără 
încă, izbea în primul rând gravitatea fizionomiei sale, 
gravitate care n-o părăsise nici acum. Dar dacă părul ei 
negru încărunţise pe alocuri, ochii ei nu pierduseră nimic 
din vioiciunea lor de altădată. Un foc tainic mai strălucea 
într-înşii, cu toate lacrimile pe care le vărsase de la moarte 
a soţului ei. Înfăţişarea ei era senină. Ştia să asculte, nefiind 
una din acele femei care trăncănesc toată ziua verzi şi 
uscate. Mărturisesc că femeile care palavragesc îmi sunt 
nespus de neplăcute, în schimb doamna Keller era o 
persoană plină de bun-simţ, care se gândea mult înainte de 
a vorbi şi care era foarte pricepută în afaceri. 

În afară de asta, după cum am constatat în curând, nu 
părăsea decât rareori căminul ei. Nu-şi pierdea timpul 
pălăvrăgind cu vecinii şi fugea de cunoştinţe. Nu se simţea 
bine decât la ea acasă. Genul acesta de femei îmi este 
foarte simpatic şi nu pot suferi pe acelea care nu se simt 
bine decât departe de casa lor... 

Un lucru care mi-a plăcut de asemenea foarte mult, e că 
doamna Keller, fără să dispreţuiască apucăturile germane, 
păstrase câteva din obiceiurile Picardiei. Astfel casa ei avea 


mobilierul aidoma ca cel al caselor din Samt-Sauflieu. Felul 
cum era rânduit serviciul, gospodăria şi mai ales felul cum 
se găteau bucatele, toate astea îmi amintea de Picardia. 

Domnul Jean avea pe atunci douăzeci şi patru de ani. Era 
un tinăr cu o statură înaltă, avea părul brun şi mustăţile la 
fel şi ochii negri. Cu toate că în vinele, lui curgea sânge 
nemţesc, n-avea nimic din asprimea teutonă; dimpotrivă, 
apucăturile lui erau foarte liniştite iar firea lui sinceră, 
primitoare şi plăcută, te atrăgea imediat. Semăna mult cu 
mama lui. Serios ca şi dânsa, plăcea mult cu aerul lui grav, 
deoarece era îndatoritor şi serviabil. Mie, mi-a plăcut mult 
de îndată ce l-am văzut şi dacă va avea cândva nevoie de 
cineva care să-i fie devotat cu trup şi suflet, apoi persoana 
aceea nu va fi decât Natalis Delpierre! 

Mai adaug că domnul Jean se slujea de limba noastră, ca şi 
cum ar fi fost crescut în Franţa... Oare ştia limba germană? 
Fireşte şi încă foarte bine. Dar în privinţa aceasta era 
asemenea reginei aceleia prusiene care, de obicei, nu 
vorbea decât limba franceză. În afară de asta, se interesa 
foarte mult de toate lucrurile ce priveau Franţa. Îi plăceau 
compatrioţii noştri, pe care îi căuta şi cărora le venea în 
ajutor ori de câte ori se ivea prilejul. Citea toate ştirile din 
Franţa, din care făcea de predilecție subiectul lui de 
conversaţie. 

De altfel, aparţinea clasei industriaşilor, a comercianților şi 
de aceea îl supăra... Îl făcea să sufere morga funcţionarilor 
şi a militarilor, aşa cum suferă toţi tinerii, care 
îndeletnicindu-se cu negoţul şi cu afacerile, nu au nici o 
legătură directă cu guvernul. 

Ce păcat că domnul Jean Keller, în loc să fi fost numai pe 
jumătate francez, nu era în întregime! Ce vreţi? Spun ceea 
ce gândesc, ceea ce-mi trece prin gând, fără să raţionez, 
aşa cum simt. Dacă nu am simpatii pentru germani, e că i- 
am văzut de aproape, în timpul când mă aflam în 
garnizoană la frontieră. În clasa de sus, chiar când sunt 
politicoşi, aşa cum trebuie să fie cu toată lumea, spiritul lor 


arogant iese întotdeauna la iveală. Nu tăgăduiesc calităţile 
lor, dar francezii au altele, şi nu călătoria asta în Germania 
o să mă facă să-mi schimb părerile. 

La moartea tatălui său, domnul Jean, care era pe-atunei 
student la Universitatea din Goetting, trebui să se înapoieze 
acasă spre a lua conducerea casei. Doamna Keller găsi într- 
însul un ajutor inteligent, priceput şi muncitor. Aptitudinile 
lui nu se mărgineau numai în ramura comerţului. Domnul 
Jean era un tânăr foarte învăţat după cum mi-a spus sora 
mea, constatare pe care eu n-aş fi putut s-o fac pentru 
simplu motiv că n-aveam nici o cultură. Îi plăceau cărţile şi 
muzica. Avea 0 voce frumoasă, nu aşa de puternică, fireşte, 
ca a mea, dar mai plăcută. Fiecare cu calităţile lui, nu e 
aşa? Eu când strigam: „Pas alergător... Înainte. Marş” 
soldaţilor mei, nimeni nu se putea plânge că nu m-a auzit! 
Dar să revenim la domnul Jean. Dacă ar fi să ascult de 
glasul conştiinţei mele, nu m-aş opri niciodată cu laudele la 
adresa, lui. Ceea ce trebuie să se reţină însă e că, de la 
moartea tatălui său, tot greul afacerilor căzuse pe capul lui. 
Trebuia să muncească din răsputeri, căci situaţia era destul 
de încurcată, nu avea decât un singur scop: să pună ordine 
în afacerile mamei lui şi apoi să se retragă din comerţ. Din 
nefericire, procesul pe care îl avea cu Statul nu părea deloc 
că se va termina aşa curând. Trebuia să-l urmărească cu 
atenţie şi, ca să nu neglijeze nimic, era nevoit să plece în 
dese rânduri la Berlin. Vedeţi că soarta familiei Keller 
depindea de acest proces. La urma urmei, drepturile ei 
erau atât de sigure, încât nu putea să piardă procesul, ori 
care ar fi fost reaua-voinţă a judecătorilor. 

În ziua aceea, la douăsprezece, am prânzit la masa 
comună. Eram în familie. lată felul cum eram tratat. 
Stăteam lângă doamna Keller. Sora mea Irma se afla la 
locul ei obişnuit, alături de domnul Jean care stătea în faţa 
mea. 

S-a vorbit de călătoria mea, de dificultăţile pe care le-aş fi 
putut întâmpina în timpul călătoriei, de starea în care se 


afla ţara. Am ghicit îngrijorarea doamnei Keller şi a fiului ei 
cu privire la cele ce se pregăteau, de trupele acestea în 
marş spre frontiera Franţei precum şi cele prusiene şi 
austriece. Interesele familiei Keller riscau să fie 
compromise pentru mult timp, în cazul că războiul ar fi 
izbucnit. 

Dar era mai bine să nu se vorbească de lucrurile acestea 
triste tocmai azi, de aceea domnul Jean, ca să schimbe 
discuţia, îmi puse tot felul de întrebări. 

— Spune-ne ceva de campaniile d-tale. Natalis, îmi zise el. 
Ai luptat în America? Ai întâlnit acolo pe marchizul de 
Lafayette francezul acesta erou care şi-a pus averea şi viaţa 
în slujba independenţei. 

— Da, domnule Jean. 

— Şi ai văzut pe Washington? 

— Aşa cum te văd pe d-ta, i-am răspuns. 

Era un bărbat cu adevărat măreț, avea nişte mâini şi nişte 
picioare de uriaş! 

E drept că lucru acesta m-a impresionat mult la generalul 
american. 

Am trebuit să povestesc atunci tot ce ştiam de bătălia de la 
Yorktown, şi cum contele de Rochambeau bătuse pe lordul 
Cornwallis. 

— Şi de când te-ai întors în Franţa, m-a întrebat domnul 
Jean, n-ai mai făcut nici o campanie? 

— Nu, i-am răspuns. Regimentul Royal-Picardie s-a mutat 
din garnizoană în garnizoană. Eram foarte ocupați... 

— Cred, Natalis, erai atât de ocupat încât n-ai avut 
niciodată timpul să scrii un rând surorii d-tale. 

Auzind imputarea aceasta m-am înroşit. Însăşi Irma părea 
oarecum plictisită. În sfârşit mi-am luat inima în dinţi, 
fiindcă la urma urmei nu aveam de ce să-mi fie ruşine. 

— Domnule Jean, i-am răspuns, dacă nu am scris surorii 
mele, e că atunci când e vorba să scriu sunt ciung de 
ambele braţe. 

— Nu ştii să scrii, Natalis! Exclama domnul Jean. 


— Spre marea mea părere de rău mărturisesc că nu ştiu. 

— Nici să citeşti? 

— Nu. Pe vremea când eram copil, admițând chiar că 
părinţii mei ar fi dispus de ceva parale ca să mă dea la 
şcoală, nu aveam învăţător la Grattepanche. Am trăit mereu 
cu raniţa în spinare, cu arma pe umăr şi, după cum îţi poţi 
închipui, nu prea ai timpul să înveţi carte între două etape. 
lată cum se face-că un sergent major, la vârsta de treizeci şi 
unu de ani, nu ştie nici să scrie, nici să citească! 

— Ei bine, te vom învăţa noi, Natalis, zise doamna Keller 

— D-voastră, doamnă? 

— Da... Adăugă domnul Jean, mama, eu... În sfârşit ne vom 
sili să te învăţăm. Ai un concediu de două luni, nu e aşa? 

— Da, două luni. 

— Şi intenţionezi să-l petreci aici, nu e aşa? 

— Da, dacă aş şti că nu vă supăr. 

— Să ne superi, răspunse doamna Keller, d-ta fratele 
Irmei! 

— Scumpă doamnă, zise. Sora mea, când Natalis o să vă 
cunoască mai bine n-o să mai aibă ideile astea. 

— Vei fi aici ca la d-ta acasă, reluă domnul Jean. 

— Ca la mine acasă... O! Domnule Keller eu n-am avut 
niciodată casa mea... 

— Ei bine, atunci ca la sora d-tale, dacă preferi. Ţi-o repet, 
stai aici cât vrei, şi în timpul celor două luni de concediu, 
mă însărcinez să te învăţ să citeşti... Pe urmă am să te învăţ 
să scrii. Nu ştiam cum să-i mulţumesc. 

— Dar bine, domnule Jean, vei avea oare timp? 

— Două ore dimineaţa, două ore seara, cred că vă' fi de- 
ajuns, în acelaşi timp am să-ţi dau şi teme. 

— Cred şi eu, adaugă domnul Jean, Ilrma a fost una din 
cele mai bune eleve ale mamei. 

Ce puteam să răspund la o propunere făcută cu atâta 
bunăvoință? 

— Fie, primesc, domnule Jean, primesc, doamnă şi dacă n- 
o să învăţ bine să mă pedepsiţi. 


Domnul Jean reluă: 

— Vezi, dragul meu Natalis, un om trebuie să ştie să scrie 
şi să citească. Gândeşte-te numai câte lucruri trebuie să 
ignore bieţii oameni care n-au învăţat carte. Ce întuneric în 
creierul lor. Ce gol în mintea lor. E o nenorocire tot atât de 
mare ca a-ceea de a fi lipsit de un organ. 

Şi apoi nu vei putea să înaintezi în grad! Iată-te sergent 
major, e frumos dar cum o să înaintezi mai departe? Cum o 
să devii locotenent, căpitan, colonel? Nu e păcat să rămâi 
pe loc din pricina ignoraţei? 

— Vezi dumneata domnule Jean nu numai ignoranţa m-ar 
opri în loc ci chiar regulamentele. Nouă ăstora oamenilor 
din popor, ne este interzis de a înainta peste gradul de 
căpitan. 

— Până în prezent, nu s-a putut, Natalis. Dar revoluţia din 
'89 a proclamat egalitatea în Franţa şi va face să dispară 
vechile prejudecăţi... La d-voastră acum, toţi oamenii sunt 
egali. Fii deci egalul acelora care ştiu carte, pentru ca să 
ajungi până acolo unde te poate conduce cultura. 
Egalitatea! Iată un cuvânt pe care Germania nu-l cunoaşte 
încă. 

— Ne-am înţeles, domnule Jean. 

— Ei bine, vom începe chiar de azi, şi, peste opt zile, vei 
cunoaşte alfabetul întreg. Şi acum findcă am terminat masa 
să mergem să facem o plimbare. După aceea o să ne punem 
pe lucru. 

Şi iată în ce fel, am început să învăţ carte, în familia Keller. 

Ce oameni cumsecade, nu e aşa? 

V, 

Am făcut, atât eu cât şi domnul Jean, o plimbare frumoasă, 
pe drumul care urcă spre Hagelberg, la Brandeburg. 
Vorbeam mai mult, decât, priveam. În definitiv nu aveam 
mare lucru de văzut. 

Ceea ce am observat însă îndeobşte, este atenţia cu care 
mă fixau oamenii. O figură, nouă într-un orăşel este un 
eveniment. 


Am mai observat de asemenea că domnul Keller se bucura 
de stima obştească. Printre acei care treceau prin faţa 
noastră, erau foarte puţini care nu cunoşteau familia Keller. 
De aceea toţi salutau pe domnul Jean şi eu răspundeam 
respectuos la salutul lor deşi nu mi-era adresat personal. 
Trebuiam să fac cinste vechii politeţi franceze. 

Ce mi-a vorbit oare domnul Jean în timpul plimbării 
noastre? Fireşte că de toate lucrurile care preocupau 
familia lui şi mai ales mi-a vorbit de procesul pe care îl 
intentase statului şi care nu se mai sfârşea. 

El mi-a povestit cu dea amănuntul procesul. Furniturile au 
fost predate la timp iar domnului Keller fiind prusac i se 
cuveneau pe lângă beneficii şi restituirea garanţiei. Într- 
adevăr, dacă un proces merită să fie câştigat, acela era 
fireşte procesul Keller. În împrejurarea aceasta agenţii 
statului au avut o purtare nespus de urâtă. 

— Dar bine, am adăugat, agenţii aceştia nu sunt 
judecători! Magistraţii însă trebuie să vă dea dreptate şi nu- 
mi vine să cred că veţi pierde procesul... 

— Întotdeauna se poate pierde un proces oricât de 
dreaptă ar fi cauza lui! Mai ales când e rea-voinţă la mijloc. 
Am văzut pe judecătorii noştri, îi văd încă, dar simt că sunt 
preveniţi împotriva unei familii care are legături cu Franţa, 
mai ales astăzi când raporturile sunt încordate între cele 
două ţări. Acum cinsprezece luni, la moartea tatei, nimeni 
nu s-ar fi îndoit de câştigul cauzei noastre. Azi, nu ştiu ce să 
mai cred. Dacă pierdem procesul acesta vom fi aproape 
ruinaţi... De abia am mai avea cu ce să trăim. 

— Lucrul acesta nu se poate întâmpla! Am exclamat 
îndurerat. 

— Trebuie să te aşteptţi la orice, Natalis. Pe mine nu mă 
înspăimântă ruina, adăugă domnul Jean, fiindcă sunt tânăr 
şi voi munci. Dar mama î Până când să-i pot face o poziţie 
trebuie să treacă ani, nu glumă. 

— Biata doamna Keller! Sora mea mi-a vorbit mult bine de 
dânsa 


— O iubeşti mult, nu e aşa? 

— Fireşte că o iubesc, mai întrebi? Domnul Jean tăcu o 
clipă, apoi reluă: 

— Fără procesul acesta, Natalis, aş fi putut să-mi fac o 
situaţie şi de vreme ce mama nu are decât o singură 
dorinţă, să se înapoieze în Franţa pe care n-o poate uita, în 
ciuda celor douăzeci şi cinci de ani cit a trăit departe de ea, 
mi-aş fi rânduit în aşa fel afacerile încât să-i procur această 
fericire peste un an sau poate chiar mai curând. 

— Dar, am întrebat, admițând cazul că pierde procesul, 
doamna Keller nu poate părăsi Germania? 

— Ei, Natalis, mi-ar fi foarte penibil s-o văd întorcându-se 
în ţara ei, în Picardia, ca să nu mai găsească modestul 
confort cu care este obişnuită! Voi munci, fără îndoială şi cu 
atât mai multă tragere de inimă cu cât va fi pentru dânsa! 
Reuşi-voi oare? Cine poate şti, mai ales în mijlocul 
tulburărilor pe care le prevăd şi care vor face să sufere 
comerţul! 

Auzindu-l pe domnul Jean vorbindu-mi astfel, simţeam o 
emoție de nedescris şi pe care nici nu căutam măcar s-o 
ascund. El îmi strânse mâna în mai multe rânduri. l-am 
strâns-o şi eu şi sunt sigur că domnul Jean înţelegea 
durerea pe care o simţeam. A! Ce n-aşi fi dat ca să cruţ de 
suferinţă pe aceste două făpturi care mi-erau atât de dragi. 

Domnul Jean rămase tăcut o clipă, cu ochii ţintiţi în zare ca 
şi cum ar fi voit să citească viitorul. 

— Natalis. Îmi zise el atunci pe un ton straniu, ai observat 
cât de prost sunt rânduite lucrurile, în lumea asta. Mama a 
devenit germană prin căsătoria ei, şi eu, voi rămâne 
german, chiar dacă m-aş căsători cu o franceză! 

Aceasta a fost singura aluzie la planul de care Irma mi-a 
vorbit vag în cursul dimineţii: Totuşi, fiindcă domnul Jean nu 
pomeni nimic mai mult, am crezut cu cale să nu stărui. 
Trebuie să fii discret cu persoanele care îţi arată prietenie. 
Când domnul Keller va socoti de cuviinţă să-mi vorbească 


de proiectele lui voi şti să-l ascult cu bunăvoința, şi să-i dau 
un sfat, bineînţeles în limita mijloacelor mele. 

Plimbarea îşi urmă cursul ei. Am vorbit de diferite lucruri 
şi în special de acelea care mă priveau. Am trebuit să mai 
povestesc câteva din isprăvile mele în America. Domnul 
Jean lăudă mult sprijinul pe care Franţa l-a dat americanilor 
pentru că aceştia să-şi poată cuceri libertatea. Dânsul 
invidia soarta compatrioţilor noştri, mici sau mari, şi care îşi 
jertfiseră viaţa în serviciul acestei cauze drepte. Fireşte, că 
dacă domnul Keller s-ar fi găsit în aceeaşi situaţie, n-ar fi 
stat o clipă pe gânduri. S-ar fi înrolat printre soldaţii 
contelui de Roclimbeau şi s-ar fi luptat cu bărbăţie ca să 
smulgă America de sub stăpânirea engleză. 

Şi numai după felul cum rosti cuvintele acestea cu o voce 
care vibra şi care-mi mergea drept la inimă, pot să afirm că 
domnul Jean şi-ar fi făcut cu destoinicie datoria. Dar nu 
prea eşti stăpân pe viaţa ta. Câte lucruri măreţe n-ai putea 
face în viaţă şi pe eare nu le săvârşeşti niciodată. În sfârşit 
acesta este destinul şi trebuie să te închini în faţa lui. 

Ne-am înapoiat pe urma în oraş. Casele străluceau în 
bătaia soarelui. Acoperişurile lor roşii de ţiglă, care se 
zăreau printre copaci, străluceau şi ele asemenea unor flori 
în mijlocul verdeţii. Deodată domnul Jean îmi zise: 

— Diseară, după-masă, eu şi mama avem o vizită de făcut. 

— N-aş vrea să vă incomodez! I-am răspuns. Voi rămâne 
cu sora mea. 

— Nu, dimpotrivă Natalis, te-aş ruga chiar să vii cu noi. 

— Cum doreşti, domnule Jean. 

— Trebuie să facem o vizită la nişte compatrioți de-ai d- 
tale, domnul şi domnişoara de Lauranay, care stau de multă 
vreme la Belzingen, o să le facă plăcere văzându-te, de 
vreme ce vii din ţara lor; în afară de asta ţin mult să faci 
cunoştinţă cu ei. 

— Cum pofteşti, i-am răspuns. Am priceput că domnul Jean 
voia să mă facă să cunosc mai deaproape familia lui. Mă 
întrebam însă dacă nu cumva căsătoria aceasta nu va 


împiedica planul pe care îl nutrea de a se înapoia în Franţa. 
Oare căsătoria aceasta nu va crea o legătură care va 
înlănţui şi mai mult pe doamna Keller şi pe fiul ei de 
Germania în cazul că domnul şi domnişoara de Lauranay 
aveau intenţia să rămână într-însa? În privinţa aceasta 
aveam să aflu în curând amănunte noi. 

Am ajuns acum în faţa celor dintâi case ale oraşului. Pe 
când domnul Jean se îndreptă spre strada principală, am 
auzit în depărtare un zgomot de tobe. 

Pe vremea aceea se afla.la Belzingen un regiment de 
infanterie, comandat de colonelul von Grawert. Am aflat 
mai târziu că regimentul acesta era aici în garnizoană de 
vreo câteva luni. După toate probabilitățile, în urma 
dislocărilor de trupe, regimentul acesta trebuia să plece în 
curând să se unească cu grosul armatei prusace care se 
afla spre vest. 

Unui soldat îi place întotdeauna să privească pe fraţii lui 
de arme, chiar când aceştia sunt străini. Vrei să vezi felul 
cum se prezintă, într-un cuvânt e o chestie de meserie. 
Începând de la şnururile bocancilor până la capelă, 
cercetezi cu deamănuntul uniforma lor şi îi priveşti cum 
defilează, ceea ce nu e lipsit de interes. 

M-am oprit aşa dar şi tot astfel domnul Jean. 

Gorniştii cântau un marş prusac. 

În spatele muzicii, patru companii mergeau în pas de 
defilare. Am înţeles imediat că batalionul acesta executa un 
simplu marş şi nu se pregătea încă să părăsească oraşul. 

Eu şi domnul Jean, ne-am dat la o parte ca să lăsăm 
drumul liber soldaţilor. Corniştii ajunseseră în dreptul 
nostru, când am simţit deodată braţul domnului Keller care 
mă strângea cu putere, ca şi cum ar fi voit să mă silească să 
rămân pe loc. 

M-am uitat la el şi l-am întrebat: 

— Ce este? 

— Nimic. 


La început domnul Jean pălise. Acum însă se împurpurase 
la faţă. Am crezut că i se făcuse rău. Dâr privindu-l cu 
băgare de scamă am constatat că m-am înşelat. 

Privirea lui era aţintită acum asupra unui locotenent care 
mergea în fruntea primei companii. 

Locotenentul era unul din aceşti ofiţeri germani cum se 
vedeau atâţia pe-atunci şi cum se mai văd şi azi. Era un 
tânăr destul de chipeş, de-un blond roşcat, cu ochii albaştri 
şi cu o înfăţişare mândră. Cu toate pretenţiile lui de 
eleganţă părea destul de vulgar. În ce mă priveşte, ofiţerul 
acesta îmi inspira un sentiment de antipatie şi chiar de 
repulsie-fără îndoială că aceleaşi sentimente le inspirase şi 
domnului Jean. Am observat de-a'semenea că nici ofiţerul 
nu părea însufleţit de sentimente mai bune faţă de domnul 
Keller. Privirea pe care i-o aruncase era departe de a fi 
binevoitoare. 

Amândoi nu mai erau acum decât la vreo câţiva paşi unul 
de altul. Tânărul ofiţer dădu dispreţuitor din umeri iar 
domnul Jean îmi strânse cu putere mina. O clipă, am crezut 
că se va repezi asupra locotenentului; cu toate astea reuşi 
sa se stăpânească. 

Nu mai încăpea îndoială că exista o ură adâncă între aceşti 
doi oameni. Nu cunoşteam pricina acestei uri pe care am 
aflat-o mai târziu. 

În cele din urmă compania trecu şi apoi întregul batalion 
pe care l-am pierdut în curând din vedere. 

Domnul Jean nu rostise nici un cuvânt. Se uita, fără să se 
clintească, la soldaţii care se depărtau. Părea țintuit, nu 
altceva. Şi el rămase astfel nemişcat până ce zgomotul 
tobelor şi al goarnelor se pierdu în depărtare. 

Atunci, întoreându-se spre mine, îmi zise: 

— Şi acum, Natalis, să ne apucăm de carte. 

Spunând acestea ne-am întors acasă. 

VI. 

Aveam un învăţător bun. Nu ştiam dacă o să-i pot face 
onoare. Să înveţi să citeşti la treizeci şi unu de ani, nu e un 


lucru tocmai uşor. Trebuie să ai un creier de copil, ceara 
aceasta moale pe care se întipăreşte orice, fără să fie 
nevoie pentru ăsta de prea multă bătaie de caP În schimb 
creierul meu nu prea era maleabil. 

Cu toate astea m-am pus cu nădejde pe muncă, în ziua 
aceea am învăţat toate vocalele. Domnul Jean a dat dovadă 
de multă răbdare pentru care îi sunt recunoscător. Mai 
mult ca să-mi întipărească în minte literele m-a făcut să le 
scriu cu creionul în repetate rânduri. În chipul acesta am 
învăţat să le citesc şi să le scriu totodată. Recomand 
procedeul aeesta bătrânilor şcolari de vârsta mea. 

Silinţa şi atenţia nu mi-au lipsit. M-aş fi încăpățânat chiar 
să învăţ până seara târziu, dacă servitoarea nu m-ar fi 
înştiinţat, pe la ora şapte, că masa era gata. M-am dus 
imediat în odăiţa mea. Situată lingă aceea a surorii mele, m- 
am spălat pe mâini şi apoi am intrat în sufragerie. 

Cina n-a durat deeât o jumătate de oră. Deoarece trebuia 
să mergem cevă mai târziu la domnul de Lauranay, am 
cerut voie să aştept afară, ceea ce mi s-a îngăduit. Mi-am 
scos pipa din buzunar şi după ce mi-am umplut-o, am 
aprins-o şi am fumat în linişte. 

Pe urmă am intrat din nou în casă. Doamna Keller şi fiul ei 
erau îmbrăcaţi şi mă aşteptau. Irma, având treabă acasă n- 
a mers cu noi. Am ieşit aşadar câteşi trei. Doamna Keller îmi 
oferi braţul pe oare i l-am dat poate cu stângăcie, deşi mă 
simţeam foarte mândru şi mulţumit totodată de onoarea pe 
care mi-o făcea femeia aceasta cumsecade. 

N-am avut mult de mers. Domnul de Lauranay stătea la 
capătul străzii. Avea o casă frumoasă şi atrăgătoare, cu 
nişte flori în faţă şi cu o grădină mare în dos, umbrită de 
nişte ulmi uriaşi. Locuinţa aceasta dovedea că stăpânul ei, 
domnul de Lauranay, stătea într-adevăr foarte bine. 

În clipa în care am intrat, doamna Keller mi-a spus că 
domnişoarea Martha nu era fata domnului de Lauranay, ci 
nepoata lui. N-am rămas deci surprins de diferenţa lor de 
vârstă. 


Domnul de Lauranay avea pe-atunci şaptezeci de ani. Era 
un bărbat înalt, pe care vârsta nu-l încd-voiase încă. Părul! 
lui mai mult cărunt decât alb, încadra o figură frumoasă şi 
nobilă. Ochii lui te priveau cu blândeţe. Apucăturile-i trădau 
numai decât pe omul de rasă. În sfârşit, era un bătrân 
foarte simpatic. 

Particula de care se afla înaintea numelui său, dovedea 
numai că făcea parte din clasa aceasta, intermediară între 
nobleţe şi burghezie şi care n-a disprețuit industria sau 
comerţul, ceea ce merită toate laudele. Dacă domnul de 
Lauranay nu s-a ocupat personal cu afacerile, în schimb, s- 
au ocupat bunicul şi tatăl lui. Faptul că moştenise o situaţie 
bună, se datora deci părinţilor lui. 

Familia de Lauranay era lorenă de origine şi de religie 
protestantă, ca aceea a domnului Keller. Totuşi, dacă 
strămoşii lui trebuiseră să părăsească pământul francez, 
după revocarea edictului din Nantes, nu plecaseră cu 
intenţia de a rămâne mereu în străinătate. De aceea, de 
îndată ce ideile liberale şi-au făcut iarăşi loc în Franţa, 
strămoşii domnului de Lauranay s-au stabilit din nou în 
Franţa. 

Cât despre domnul de Lauranay, dacă stătea la Belzingen, 
e că moştenise de la un unchi câteva proprietăţi, pe care 
trebuia să le valorifice. Negreşit că ar fi preferat să le 
vândă şi să se întoarcă apoi în Lorena. Din nefericire nu i s- 
a ivit ocazia. Domnul Keller, tatăl domnului Jean, însărcinat 
cu interesele domnului de Lauranay, nu găsise decât 
cumpărători care ofereau preţuri derizorii. De aceea, în loc 
să-şi vândă bunurile în condiţii proaste, domnul de 
Lauranay preferă să le păstreze. 

În urma legăturilor de afaceri între domnul Keller şi 
domnul de Lauranay, se stabiliră în curând legături de 
prietenie între cele două familii. Legăturile acestea 
dăinuiau de vreo douăzeci de ani, şi nici un nor n-a 
întunecat vreodată intimitatea aceasta bazată pe 
asemănare perfectă de gusturi şi de obiceiuri. 


Domnul de Lauranay rămăsese văduv încă de tânăr. Din 
căsătoria lui avusese un fiu pe care familia Keller îl 
cunoscuse foarte puţin. Însurat în Franţa, fiul acesta nu 
venea decât foarte rar la Belzingen. În schimb, tatăl lui se 
ducea să-l vadă în fiecare an, ceea ce procura domnului de 
Lauranay, plăcerea de a petrece câteva luni în ţara lui. 

Domnul de Lauranay fiul, avu o copilă a cărei naştere 
costă viaţa mamei sale. El însuşi foarte îndurerat de 
pierderea nevestei lui, muri în curând. Fata lui de abia dacă 
îl cunoscu, deoarece nu avu decât cinci ani la moartea 
tatălui ei. Nu-i mai rămăsese acum decât bunicul ei. 

Acesta se purtă foarte bine cu mica orfană, pe care, o lua 
cu el în Germania ocupându-se de aproape de educaţia ei. 
Trebuie să spunem însă că în împrejurarea actuală, domnul 
de Lauranay fusese ajutat mult de doamna Keller, care 
prinsese o dragoste nespusă faţă de fetiţa aceasta, pe care 
o îngriji ca o adevărată mamă. Este de prisos să stăruiesc 
asupra plăcerii pe care i-o procură, domnului de Lauranay 
prietenia şi devotamentul doamnei Keller. 

Sora mea, lrma, ajuta de asemenea din tot sufletul pe 
stăpâna ei, în opera aceasta de binefacere. 

De câte ori n-a legănat-o Irma pe domnişoara de Lauranay 
şi aceasta nu numai cu aprobarea, ci şi cu mulţumirile 
bunicului. În sfârşit, copila deveni o fată încântătoare, pe 
care o priveam acum cu multă discreţie, de altfel, ca să n-o 
stingheresc. 

Domnişoara de Lauranay se născuse în 1772. Avea aşadar 
acum, douăzeci şi doi de ani. Era destul de înaltă, blondă, 
cu nişte ochi albaştri închişi, cu trăsături fine, foarte 
graţioasă, şi nu semăna deloc cu femeile pe care le văzusem 
până atunci la Belzingen. Admiram figura ei blondă şi 
serioasă, care respira cu toate acestea, fericirea. Poseda 
câteva talente tot atât de plăcute pentru ea, cât şi pentru 
alţii. Cânta frumos la clavir, deşi spunea că nu prea ştie 
bine. De asemenea mai avea şi un talent frumos la pictură. 


Nimeni nu se va mira deci că domnul Jean Keller se 
îndrăgostise de făptura aceasta frumoasă, nici că 
domnişoara de Lauranay observase imediat calităţile 
acestui târiăr. În acelaşi timp, nimeni nu se va mira că cele 
două familii vedeau cu bucurie că, intimitatea celor doi 
tineri, crescuţi împreună, se schimbase cu timpul într-un 
sentiment de dragoste. Dacă în schimb tinerii nu se 
căsătoriseră încă, faptul se datora unui exces de delicateţe 
din partea domnului Jean, delicateţe pe care o vor înţelege 
toţi oamenii de suflet. 

Într-adevăr, cred că n-aţi uitat, că situaţia familiei Keller 
era destul de compromisă. Domnul Jean ar fi voit ca 
procesul lui, de care depindea întregu-i viitor, şa se fi 
terminat cu bine, mai înainte de a se căsători. Dacă îl 
câştiga, cu atât mai bine, deoarece ar fi putut aduce 
logodnicei lui o oarecare stare. Dacă pierdea procesul, 
domnul Jean ar fi rămas sărac. Negreşit, domnişoara 
Martha era bogată şi trebuia să moştenească o avere 
frumoasă după moartea bunicului ei. Ei bine, domnul Jean 
nu voia să se atingă de banii logodnicei lui. După mine, 
sentimentul acesta nu putea decât să-l onoreze. 

Cu toate astea, în curând domnul Jean fusese pus în 
situaţia de a lua o hotărâre. Convenienţele de familie erau 
întrunite în căsătoria aceasta, aceeaşi religie şi aceeaşi 
origine. Dacă tinerii soţi s-ar fi stabilit în Franţa, de ce oare 
copiii lor n-ar fi fost naturalizaţi francezi? În sfârşit, nu 
exista nici o piedică. 

De aceea o hotărâre era necesară, şi încă una grabnica, 
deoarece starea aceasta de lucruri putea autoriza într-o 
anumită măsură, asiduităţile unui rival. 

Nu că domnul Jean ar fi avut motive să fie gelos! Şi cum ar 
fi putut fi, de vreme ce n-avea decât să spună o vorbă 
pentru ca domnişoara de Lauranay să devină soţia lui. 

Dar dacă nu era gelos, în schimb era foarte supărat şi pe 
drept, împotriva tânărului ofiţer pe care l-am întâlnit în 
fruntea companiei sale, pe drumul de la Belzingen. 


Într-adevăr, de vreo câteva luni, locotenentul Frantz von 
Grawert, observase pe domnişoara Martha de Lauranay. 
Făcând parte dintr-o familie bogată şi influentă, ofiţerul nu 
se îndoia că fata va fi foarte onorată de atenţia lui. 

Cu toate astea, Frantz, plictisea mult pe domnişoara 
Martha. O urmărea cu încăpățânare pe stradă, încât dânsa 
refuza chiar să mai iasă din casă, exceptând cazurile când 
era nevoită. 

Domnul Jean ştia toate astea. În mai multe rânduri fusese 
cât pe aici să dea o lecţie de bunăvoință ofițerului care 
frecventa societatea bună din Belzingen. Dar numai faptul 
de a vedea numele domnişoarei Martha amestecat în 
afacerea aceasta, îl oprea să ia vreo măsură. Când dânsa va 
fi nevasta lui, va şti să pună la respect pe domnul de 
Grawert. Până atunci însă, trebuia să simuleze că nu ştia 
nimic. Deocamdată, era mai bine să evite un scandal de pe 
urma căruia ar fi suferit în primul rând, domnişoara 
Martha. 

În răstimpul acesta, trecuseră cel mult trei săptămâni de- 
atunci, locotenentul Frantz ceruse mâna domnişoarei 
Martha de Lauranay. Iatăl ofițerului, colonelul de Grawert, 
se prezentase domnului de Lauranay, expunându-i averea, 
şi viiforul frumos ce-l aştepta pe fiul său. Era un bărbat 
aspru, obişnuit numai să comande, neadmiţând nici o 
şovăire, nici un refuz, în sfârşit, un adevărat prusac, în toată 
accepţia cuvântului. 

Domnul de Lauranay mulţumi colonelului von Grawert, 
spunându-i că e foarte onorat de cererea lui, dar că mâna 
fiicei lui fiind promisă, această căsătorie era cu neputinţă. 

Colonelul, care fusese refuzat într-un chip foarte politicos, 
se retrase înciudat de nereuşita lui. Locotenentul Frantz fu 
nespus de mâniat. Ştia. Că Jean Keller, german ca şi el, era 
primit în casa domnului de Lauranay, într-o calitate care lui 
îi era refuzată. De aici se născu o ură şi o dorinţă de 
răzbunare, care nu aşteptă, fără îndoială, decât ocazia de a 
se manifesta. 


Totuşi, tânărui ofiţer, fie dintr-un sentiment de gelozie, fie 
dintr-un sentiment de mânie, nu înţelese să lase pe 
domnişoara Martha în pace. De aceea, tânăra fată, se 
hotărâse nu numai să nu iasă niciodată singură, aşa cum 
îngăduiesc obiceiurile germane, dar nici măcar cu bunicul 
ei, sau cu doamna Keller, sau chiar cu sora mea. 

lată ceea ce am aflat de abia mai târziu; cu toate astea, am 
preferat să v-o spun numaidecât. În ce priveşte primirea 
care mi s-a făcut în familia domnului de Lauranay, a fost 
cum nu se poate mai frumoasă şi mai cordială. 

— Fratele Irmei este şi prietenul nostru, îmi zise 
domnişoara Martha, şi sunt fericită că pot să-i strâng mâna. 

Mă credeţi că n-am ştiut ce să-i răspund? Într-adevăr, dacă 
am fost prost vreodată, atunci am fost cu siguranţă în clipa 
aceea. Năucit, neştiind ce să spun, am tăcut... Şi mâna asta 
întinsă cu atâta bunăvoință... In sfârşit, am luat-o şi am 
strâns-o uşor de teamă să n-o frâng. Ce vreţi? Eram un biet 
sergent major. 

Pe urmă ne-am dus în grădină de ne-am plimbat. 
Convorbirea m-a făcut să mă simt mai în largul meu. S-a 
vorbit de Franţa. Domnul de Lauranay m-a întrebat de 
evenimentele care se pregăteau. Se temea ca ele să su fie 
de natură să creeze multe neplăceri compatrioţilor lui 
stabiliţi în Germania. Se întreba chiar dacă n-ar face mai 
bine să plece din Belzingen, spre a se fixa în ţara lui, în 
Lorena. 

— Ai de gând să pleci? Îl întrebă repede domnul Keller. 

— Cred, dragul meu, că vom fi nevoiţi în curând, răspunse 
domnul de Lauranay. 

— Şi n-am vrea să plecăm singuri, adăugă domnişoara 
Martha. Cât timp durează concediul d-tale, domnule 
Delpierre? 

— Două luni, domnişoară. 

— Ei, dragă Jean, reluă ea, oare domnul Delpierre, nu va 
asista înainte de a pleca la căsătoria noastră...? 

— Vezi că... Martha... 


Domnul Jean nu ştia ce să răspundă. Rațiunea era în luptă 
cu. Inima lui. 

— Domnişoară, am zis, aş fi într-adevăr prea fericit... 

— Dragul meu, reluă ea, îndreptându-se spre Jean, nu vrei 
să pricinuieşti fericirea domnului Na-talis Delpierre? 

— Ba da, draga mea Martha, răspunse domnul Jean, care 
nu putu să spună mai mult. Pentru mine însă, răspunsul lui 
era suficient. 

Pe când ne pregăteam să ne retragem câteşi trei, căci era 
târziu: 

— Draga mea, zise doamna Keller îmbrăţişând foarte 
emoţionată pe' Martha. Vei fi fericită!... E demn de tine! 

— Ştiu, de vreme ce e fiul d-tale! Răspunse domnişoara de 
Lauranay. 

Ne-am întors acasă. Irma ne aştepta. Doamna Keller îi zise 
că totul se rânduise şi că trebuiau doar să fixeze ziua în 
care să se serbeze căsătoria. Pe urmă, ne-am dus să ne 
culcăm. Dacă vreodată am petrecut în viaţă o noapte bună, 
în ciuda vocalelor care mă urmăreau în vis, apoi să ştiţi că 
era noaptea în care am dormit în casa doamnei Keller. 

VII. 

A doua zi, nu m-am trezit decât foarte târziu. Trebuia să fi 
fost cel puţin şapte. M-am îmbrăcat repede ca să-mi fac 
lecţia. 

Pe când coboram ultimele trepte ale scării, am întâlnit pe 
sora mea. 

— Tocmai mă pregăteam să te scol. 

— Da, am dormit cam mult; ce vrei, eram obosit. 

— Nu, Natalis, e de abia şapte. Dar a venit cineva care 
vrea să te vadă. 

— Cineva? 

— Da... Un agent! 

— Un agent? Ei, drace! Nu prea îmi plac vizitatorii aceştia. 
Ce o fi vrând cu mine? Însăşi sora mea nu prea părea 
liniştită. 

Aproape în aceeaşi clipă îşi făcu apariţia şi domnul Jean. 


— E un agent de poliţie, îmi zise el. Bagă de seamă, 
Natalis, să nu-i spui nimic care să te poată compromite. 

— Atât mi-ar trebui, ca să ştie că sunt militar! Am răspuns. 

— Nu cred să ştie, să-i spui că ai venit la Belzingen ca să 
vezi pe sora d-tale, şi nimic mai mult. 

De altfel acesta era şi adevărul şi mi-am îngăduit să fiu 
foarte rezervată. Am ajuns în pragul uşii. Acolo l-am zărit pe 
agent, un bărbat pocit, cu picioarele strâmbe. 

— O figură de beţivan, în sfârşit. 

Domnul Jean îl întrebă pe nemţeşte ce voia. 

— Aveţi aici un călător care a sosit ieri la Belzingen. 

— Da. Ei şi? 

— Directorul poliţiei vrea să-l-vadă şi ca atare oaspetele d- 
voastră trebuie să se prezinte neîntârziat. 

— Foarte bine, se va prezenta. 

Domnul Jean mi-a tradus acest crâmpei de conversaţie. Nu 
era măcar o invitaţie ci un ordin. Trebuiam aşadar să mă 
execut. 

Agentul plecase, ceea ce-mi convenea, fiindcă nu-mi era 
deloc plăcut să trec pe străzile oraşului în tovărăşia acestui 
poliţist grosolan. Voi afla de altminteri unde stă directorul 
poliţiei. 

— Ce fel de om e directorul? L-am întrebat pe domnul 
Jean. 

— E un om care are o oarecare inteligenţă. Trebuie să te 
fereşti de el, Natalis. Se numeşte Kalkreuth. Individul 
acesta n-a căutat decât să ne pricinuiască neplăceri, fiindcă, 
spune el, ne ocupăm prea mult de Franţa. De aceea îl ţinem 
la distanţă. Nu m-ar mira aflând că vrea să ne implice într-o 
afacere urâtă. Prin urmare să fii foarte rezervat. 

— De ce n-ai vrea să mă însoţeşti, domnule Jean? 

— Kalkreuth nu m-a chemat, şi e probabil că prezenţa mea 
nu i-ar face plăcere 

— Cel puţin îndrugă câteva cuvinte franţuzeşti? 

— Vorbeşte chiar foarte bine. Dar nu uita, Natalis, să te 
gândeşti bine înainte de a răspunde şi să nu-i spui decât 


ceea ce e absolut necesar. 

— Fii liniştit, domnule Jean. 

Mi s-a arătat casa unde stătea Kalkreuth. Nu era departe 
şi am ajuns aproape numaidecât. 

Agentul se afla la uşă, şi m-a introdus imediat în biroul 
directorului poliţiei. 

Se vede că acest personaj voi să-mi zâmbească, deoarece 
rânji sinistru. Apoi ca să mă invite să stau pe un scaun, făcu 
un gest care, în mintea lui, voia să fie nespus de grațios. 

În acelaşi timp, continuă să răsfoiască nişte hârtii întinse 
pe masă. 

Am profitat de clipa asta de distracţie ca să observ pe 
Kalkreuth. Era un bărbat înalt şi deşirat, îmbrăcat într-o 
tunică cu brandenburguri; foarte slab, foarte osos, avea 
nişte picioare de o lungime neobişnuită şi o figură bronzată 
care părea murdară; în afară de asta avea o gură uriaşă, 
dinţii galbeni, nasul turtit, fruntea brăzdată de cute, spri- 
cene stufoase şi doi ochi mici şi negri. Fusesem prevenit că 
trebuie să mă feresc de el. Recomandaţia aceasta era de 
prisos, finidcă numai prezenţa lui inspira neîncrederea. 

După ce sfârşi de morfolit hârtiile, Kalkreuth îşi înălţă 
privirile şi mi se adresă într-o franţuzească foarte curată. 
Dar, ca să-mi pot da timp de gândit, m-am prefăcut că nu 
prea îl înţeleg. Am avut chiar grijă să-l fac să repete fiecare 
frază. 

lată, în definitiv, convorbirea avută între noi: 

— Cum te cheamă? 

— Natalis Delpierre. 

— Eşti francez? 

— Da, francez. 

— Şi ce meserie ai? 

— Negustor. 

— Negustor, negustor dar negustor de ce, ex-plică-te. 

— Sunt negustor de orice... Cumpăr lucruri de la ţară pe 
oare le revând apoi. 

— Şi ai venit la Belzingen? 


— Da. 

— Cu ce ocazie? 

— Ca să văd pe sora mea Ilrma Delpierre pe care n-am mai 
văzut-o de vreo treisprezece ani. 

— Sora d-tale nu e franceza care e în serviciul familiei 
Keller? 

— Exact. 

Urmă o mică pauză. 

— Va sa zică, reluă, Kalkreuth, călătoria d-tale în. 
Germania nu are alt scop? 

— Nu. 

— Şi când vei pleca...? 

— Voi relua drumul pe care am venit. 

— O să faci foarte bine. Şi cam când crezi că vei pleca? 

— Atunci când voi crede de cuviinţă. Nu-mi închipui că în 
Prusia străinii n-au voie să călătorească. 

— Poate că nu au voie! Kalkreuth spunând acestea mă fixă 
prelung. Fără îndoială că răspunsurile mele îi păreau prea 
hotă-râte. Dar supărarea lui nu dăinui prea mult. 

— Bagă de seamă, mi-arn zis. Omul acesta pare destul de 
viclean şi cred că, intenţionează să-ţi joace o festă. Trebuie 
să te păzeşti. 

După o pauză, Kalkreuth îşi reluă întrebările, pe un ton 
blând. Şielmă întrebă: 

— Câte zile ai făcut ca să vii' din Franţa în Prusia? 

— Nouă zile. 

— Şi pe unde ai luat-o? 

— Pe drumul cel mai scurt şi care, în acelaşi timp, e şi cel 
mai bun. 

— Aş putea şti exact pe unde ai trecut? 

— Domnule, i-am zis atunci, pentru ce toate întrebările 
astea? 

— Domnule Delpierre, răspunse Kalkreuth pe un ton 
aspru, în Prusia avem obiceiul să interogăm pe străinii care 
vin să ne viziteze. E o formalitate poliţienească, de la care, 
cred că n-ai de. Gând să te sustragi? 


— Fie. Am trecut frontiera olandeză, străbătând 
Brabantul, Westfalia, Luxemburgul, Saxa... 

— Ai făcut atunci un înconjur foarte mare? 

— De ce? 

— Pentru că ai ajuns la Belzingen pe drumul Turingiei. 

— Da, e adevărat. 

Am înţeles acum că polițistul aflase ceeace voia voia să 
ştie. Trebuia deci să fiu prevăzător. 

— Ai putea să-mi spui la ce punct ai trecut graniţa 
franceză? 

— La Tournay. 

— E ciudat. 

— De ce ciudat? 

— Pentru că ai fost semnalat că ai urmat drumul care 
trece pe la Zerbst. 

— E foarte simplu, fiindcă am făcut un ocol. Nu mai 
încăpea îndoială că am fost spionat şi după toate 
probabilitățile, de către hangiul de la Ecktvende. Se ştie că 
omul acesta mă văzuse sosind în vreme ce sora mea mă 
aştepta în faţa hanului, în definitiv, am înţeles limpede, 
polițistul voia să mă încurce cu întrebările ca să afle ştiri din 
Franţa. Am stat deci, în gardă. Kalkreuth reluă: 

— Atunci n-ai întâlnit pe germani la Thionville? 

— Nu. 

— Şi nu ştii nimic de generalul Dumouriez? 

— Nu-l cunosc. 

Dar ce ştii de mişcarea trupelor franceze îngrămădite la 
graniţă? 

— Nu ştiu nimic. 

De data asta figura lui Kalkreuth se schimbă şi el reluă cu 
o voce poruncitoare: 

— Bagă de seamă, domnule Delpierre! Zise el. 

— De ce? 

— Momentul nu e prielnic străinilor ca să călătorească în 
Germania, mai ales când sunt francezi şi nouă nu prea ne 
plac străinii care vor să afle ce se petrece la noi... 


— În schimb dumneavoastră vreţi să aflaţi ce se petrece la 
vecini! Eu nu sunt spion, domnule. 

— O doresc pentru d-ta, răspunse Kalkseuth pe un ton 
ameninţător. 'Le voi supraveghea. Eşti francez şi ai şi vizitat 
o casă franceză aceea a domnului de Lauranay. Eşti găzduit 
la familia Keller care a păstrat legături cu Franţa. Nu 
trebuie mai mult, în împrejurările de faţă, pentru ca să fii 
suspect. 

— Ce, n-aveam voie să vin la Belzingen? 

— Ba da. 

— Germania şi Franţa sunt în stare de război? 

— Nu încă. Dar mi se pare, domnule Delpierre că d-tă ai 
ochi buni. 

— Da, foarte buni. 

— Ei bine, te-aş sfătui să nu prea te slujeşti de ei. 

— De ce? 

— Pentru că atunâc când priveşti, vezi, şi dnd vezi, te simţi 
ispitit să povesteşti şi altora ceea ce ai văzut! 

— Pentru a doua oară îţi repet, domnul meu, că nu sunt 
spion. 

— Şi pentru a doua oară îţi repet şi eu că asta e' «şi 
dorinţa mea, altminteri... 

— Altminteri ce? 

— Vom fi nevoiţi să avem grijă de persoana d-tale pentru 
un timp anumit, internându-te undeva. 

După ce rosti ameninţarea aceasta Kalkreuth îmi făcu 
semn că pot să plec. De data asta nu-mi mai întinse mâna şi- 
mi arătă pumnul. 

Neavând de loc intenţia să rămân în biroul lui, am făcut 
stânga împrejur cu un gest milităresc care nu cred să fi 
scăpat din vedere poliţistului. 

După aceea m-am întors acasă la doamna Keller. Eram 
prevenit acum că sunt pus sub urmărire. 

Domnul Jean mă aştepta. l-am povestit amănunţit tot ceea 
ce s-a petrecut între mine şi domnul Kalkreuth, neomiţând 
amenințările acestuia din urmă. 


— Nu mă miră de loc, răspunse el, şi n-ai terminat încă cu 
poliţia prusacă. Mă tem că viitorul, o să-ţi rezerve atât d- 
tale cât şi nouă, multe neplăceri. 

VIII. 

În răstimpul acesta îmi petreceam zilele în chipul cel mai 
plăcut, lucrând şi făcând plimbări. Tânărul meu profesor, 
putea constata progresele pe care le făceam. Învăţasem 
vocalele şi mă munceam acum cu consoanele. Erau unele 
cari îmi pricinuiau multă bătaie de cap, în special ultimele. 
În sfârşit, mergea încet dar ceea ce prindeam nu mai uitam. 
În curând am reuşit să împreun literele ca să alcătuiesc 
cuvinte. Domnul Jean îmi spunea că aveam dispoziţii la 
învăţătură... 

Nu mai ştiam nimic despre Kalkreuth, ne mai primind nici 
un ordin să mă prezint la biroul lui. Cu toate astea sunt 
sigur că eram spionaţi şi în special eu, deşi felul meu de 
viaţă nu dădea nimic de bănuit. Mi-am închipuit deci, că voi 
scăpa numai cu ameninţarea poliţistului şi că el nu mă va 
aresta sau expulza vreodată din ţară. 

După o săptămână de la sosirea mea, domnul Jean trebui 
să plece la Berlin pentru procesul lui. Domnul Keller ardea 
de nerăbdare să vadă procesul terminat, din pricina 
relaţiilor încordate dintre Franţa şi Germania. 

Se întreba cum va fi primit şi dacă se va fixa, cel puţin 
acum data procesului? Se temea însă că judecata va fi din 
nou amânată. 

În timpul lipsei domnului Jean, după sfatul Irmei, m-am 
apucat să observ atitudinea locotenentului Frantz von 
Grawert. De altminteri, fiindcă domnişoara Martha nu 
părăsise decât o singură dată casa ca să meargă la biserică, 
nu avu prilejul să se întâlnească cu ofiţerul prusac. În 
schimb acesta trecu în mai multe rânduri prin faţa casei 
domnului Lauranay, când pe jos, când călare, pe un cal 
foarte frumos, e drept. Dar fiindcă poarta era închisă veşnic 
şi tot astfel uşile şi ferestrele, vă puteţi. Închipui mânia lui. 


Datorită felului acesta de a se purta al ofițerului se impunea 
deci grăbirea căsătoriei. 

Şi chiar de aceea domnul Jean voia să se ducă pentru 
ultima dată la Berlin. Rămase aşadar ho-tărât că orice s-ar 
întâmpla, călătoria va fi fixată de îndată ce tinărul Keller se 
va înapoia la Belzingen. 

Domnul Jean plecase la 18 iunie. Nu trebuia să se întoarcă 
decât la 21. În răstimpul acesta învăţam de zor. Doamna 
Keller înlocuise pe fiul ei şi îmi dădea ea însăşi lecţii cu o 
răbdare demnă de admirat. Vă puteţi închipui şi d-voastră 
cu câtă nerăbdare îl aşteptam pe domnul Jean. Într-adevăr 
aveam şi de ce din pricina evenimentelor pe care le voi 
expune - fără să fac vreo apreciere asupra lor, căci 
mărturisesc cinstit când e vorba de politică, nu mă pricep 
de fel. 

Emigranţii francezi s-au refugiat la Coblentz, în anul 90. În 
91, după ce acceptase constituţia, regele Ludovic al XVI-lea 
notificase acceptarea aceasta puterilor străine. Anglia, 
Austria şi Prusia protestară atunci spunând că intenţiile lor 
erau amicale. Dar cine se putea încrede în vorbele lor? 

Emigraţii în schimb, formau cadre şi nu mai conteneau cu 
îndemnurile la război. Deşi regele le dăduse ordinul să se 
întoarcă în Franţa, emigranții nu-şi întrerupeau pregătirile. 
Cu toate că adunarea legislativă somase pe electorii din 
Freres, Mayenţa şi alţi principi ai imperiului să împrăştie 
aceste îngrămădiri de la frontieră, ele nici nu se gândeau la 
aşa ceva. Şi atunci s-au organizat trei armate la est în aşa 
fel încât să-şi poată da mâna. 

Contele de Rochambeau, fostul meu general se duse să ia 
în Flandra, comandamentul armatei de la Nord, Lafayette al 
armatei din centru, la Metz, şi Luckner, comanda armatei 
din Alsacia. 

— În total vreo două sute de mii de oameni bine înarmaţi. 
Cât despre emigranţi, de ce ar fi renunţat la planurile lor şi 
ar fi dat ascultare somaţiilor regelui, de vreme ce Leopold 
de Austria se pregătea să le vină în ajutor? 


Aceasta era starea de lucruri în 91. lată acum situaţia din 
92. 

În Franţa, lacobinii având pe Robespierre în frunte se 
rostiseră pe faţă împotriva războiului. Cordelierii îi 
sprijineau, temându-se de o dictatură militară. Dimpotrivă 
Girondinii, prin glasurile lui Louret şi Brissot, cereau 
războiul cu orice preţ ca să silească astfel pe rege să-şi 
dezvăluie intenţiile. 

Atunci apăru Dumouriez, care fu chemat în grabă ca să-şi 
pună geniul militar şi politic în serviciul ţării. El primi şi 
alcătui numaidecât un pian de luptă: război ofensiv şi 
defensiv totodată. Cu el, era sigur, că lucrurile nu vor 
tergiversa. 

Până atunci însă Germania nu se mişcase de loc. Trupele ei 
nu amenințau graniţa franceză şi ea repetă necontenit că 
un război ar pricinui un mare rău Europei. 

În răstimpul acesta Leopold de Austria muri. Toţi se 
întrebau nedumeriţi ce va face succesorul lui? Va fi partizan 
al păcii? Nu, fiindcă la Viena apăru o notă care cerea 
restabilirea monarhiei pe bazele declaraţiei regale din 89. 

După cum îşi poate închipui oricine, Franţa nu putea 
admite o asemenea situaţie care depăşea orice margine. 
Nota asta produse o vâlvă nespusă în toată ţara. Ludovic al 
XVI-lea trebui să propună adunării naţionale să declare 
război lui Frăncisc I, regele Ungariei şi al Boemiei. 
Propunerea fu primită şi se hotări ca Ungaria să fie atacată 
mai în-tâi în posesiunile ei din Belgia. 

Biron cuprinse Quievrain şi se speră chiar xă nimic nu va 
opri avântul trupelor franceze, când deodată la Mons, o 
panică modifică cu totul situaţia. Soldaţii după ce strigară 
că au fost trădaţi, măcelăriră pe ofiţerii Dillon şi Berthois. 

Aflând dezastrul acesta, Lafayette crezu cu cale să-şi 
oprească înaintarea la Giret. 

Astfel stăteau lucrurile la sfârşitul lui Aprilie, mai înainte 
ca să fi părăsit Charleville. După cum se vede, Germania nu 
declarase până atunci război Franţei. 


La 13 iunie Dumouriez a fost numit ministru de război. Am 
aflat numirea lui la Belzingen, înainte ca domnul Jean să se 
fi întors de la Berlin. Ştirea aceasta era destul de gravă. Era 
uşor de prevăzut că evenimentele se vor schimba. Într- 
adevăr, dacă Prusia păstrase până atunci o neutralitate 
desă-vârşită, de aici încolo era de prevăzut că-şi va schirnba 
atitudinea. Se vorbea chiar de optzeci de mii de oameni 
care înaintau spre Coblentz. 

În acelaşi timp la Belzingen se răspândi zvonul că ducele 
de Brunswick. 

— Un general care se bucura de o oarecare celebritate în 
Germania, va lua comanda acestor ostaşi bătrâni ai lui 
Frederic cel mare. 

Ştirea aceasta mai înainte chiar de a fi fost confirmată, a 
produs o emoție de, nedescris. De altfel deplasările de 
trupe continuau mereu. 

Aş fi dat mult să văd pe colonelul von Grawert plecând la 
graniţă împreună cu fiul lui, fiindcă aşa cel puţin am fi 
scăpat de ei. Din nefericire, regimentul pe care îl comanda 
tatăl lui Frantz nu primi nici un ordin de plecare, astfel că 
tânărul locotenent se plimbă ca şi mai înainte pe stradă şi în 
special în faţa casei domnului de Lauranay. 

Cât despre mine, poziţia mea dădea de gândit. Eram într- 
un concediu în regulă, e drept, şi într-o ţară care nu şi-a 
întrerupt încă relaţiile cu Franţa. Dar puteam eu oare să uit 
că făceam parte din regimentul Royal-Picardie şi. Că fraţii 
mei de arme se aflau în garnizoană la Charleville, aproape 
de frontieră? 

Fireşte, dacă s-ar fi petrecut o ciocnire cu soldaţii lui 
Francisc ele Austria sau ai lui Frederic Wilhelm de Prusia, 
regimentul meu ar fi fost în primele rânduri şi mi-ar fi părut 
foarte rău să nu iau parte la luptă. 

Începeam deci să fiu îngrijorat. Totuşi păstram ascunsă în 
suflet îngrijorarea care mă năpădise, nevoind să mâhnesc 
nici pe doamna Keller, nici pe sora mea. Mă simţeam în 


afară de asta foarte încurcat, deoarece nu ştiam ce 
hotărâre să iau. 

În sfârşit, în condiţiunile actuale, poziţia unui francez era 
mai mult decât dificilă. De aceeaşi părere era şi sora mea în 
ceea ce privea situaţia ei. Fireşte că nu ar fi consimţit 
niciodată să se despartă de bună voie de doamna Keller. 
Dar cine îi spunea că nu se vor lua măsuri împotriva 
străinilor? Şi dacă polițistul Kalkreuth m-ar soma să 
părăsesc Belzingen în douăzeci şi patru de ore? 

Îşi poate închipui oricine îngrijorarea noastră. Nici situaţia 
domnului de Lauranay nu era mai bună. Dacă ar fi fost 
nevoit să părăsească Germania, să străbată o ţară care era 
în război, câte neplăceri nu l-ar fi aşteptat pe el şi pe 
nepoata lui? Şi căsătoria care nu se celebrase încă! Putea 
ea oare să aibă loc la Belzingen? Într-adevăr situaţia era 
foarte încurcată. 

În răstimpul acesta zilnic treceau prin oraş trupe de 
infanterie şi cavalerie, în special uh-lani, şi tot aşa convoaie 
nesfârşite cu muniții. Era o larmă continuă. Între timp 
trupele făceau dese opriri în piaţa mare a oraşului unde 
beau diferite băuturi, vremea fiind foarte călduroasă. 

Fireşte că nu puteam sta locului şi mă duceam şi eu în 
piaţă, indiferent de neplăcerea pe care aşi fi pricinuit-o 
domnului Kalkreuth şi agenţilor lui. De îndată ce auzeam 
goarnele, ieşeam în oraş, bineînţeles dacă eram liber. Spun, 
dacă eram liber, căci în cazul când doamna Keller îmi da 
lecţii, n-aş fi vrut pentru nimic în lume s-o părăsesc. Numai, 
în orele dc recreaţie, plecam repede de acasă, urmăream 
trupele până în piaţă unde le contemplam... Deşi Kalkreuth 
îmi spusese să închid ochii ca să nu văd nimic. 

În sfârşit dacă toată mişcarea asta mă interesa în calitatea 
mea de soldat şi de francez, nu era mai puţin adevărat că- 
mi dădeam foarte bine seama că nu era de glumit şi că 
ostilitățile vor începe în curând. 

La 21 iunie, domnul Jean se întoarse din călătoria lui de la 
Berlin. După cum ne temusem călătoria fusese de prisos! 


Procesul era staționar. Nu se putea prevede când şi cum se 
va sfârşi. În orice caz era o situaţie din cele mai neplăcute. 

În privinţa celorlalte evenimente însă domnul Jean avea 
impresia, că în curând, Prusia va declara război Franţei. 

IX. 

A doua zi şi în zilele următoare, m-am dus cu domnul Jean, 
după ştiri. Soarta trebuia să se hotărască peste opt zile. În 
zilele de 21, 22 şi 23, au trecut din nou diferite trupe la 
Belzingen şi chiar statul major al unui general pe care am 
aflat mai târziu că era contele Kaunitz. Masa aceasta de 
soldaţi se îndreptă spre Coblentz, unde aşteptau emigranții. 
Prusia care se aliase cu Austria nu-şi mai ascundea intenţia 
de a porni împotriva Franţei. 

Nu mai încăpea îndoială că situaţia mea la Belzingen 
devenea din zi în zi mai rea. Evident că nici aceea a familiei 
Lauranay sau a surorii mele nu era mai bună în cazul că se 
declara războiul. A sta în Germania în condiţiile acestea era 
un adevărat pericol de care trebuia să scapi cu orice preţ. 

Vorbeam adesea de situaţia noastră cu lrma. Zadarnic, 
biata mea soră voia să-şi ascundă îngrijorarea. Teama de a 
fi despărțită de doamna Keller o frământa în fiece clipă. Să 
părăsească familia asta cumsecade! Niciodată nu-şi 
închipuise că viitorul îi va hărăzi o asemenea nenorocire. Să 
părăsească aceste făpturi iubite, lângă care, spera să 
răraână toată viaţa, să-şi spună că nu le va mai revedea 
poate niciodată, în cazul că evenimentele ar fi luat o 
întorsătură rea, toate astea îi pricinuiau o mâhnire adâncă. 

— Simt că voi muri de durere Natalis, îmi, spunea ea 
mereu. 

— 'Te înţeleg, Irma, i-am răspuns, situaţia e grozavă, dar 
trebuie să încercăm tot ce ne va sta în putinţă ca să scăpăm 
cu bine. Oare n-am putea s-o convingem pe doamna Keller 
să părăsească oraşul mai ales acum când nu are niciun 
motiv de a mai ţine la ţinutul, acesta? Găsesc chiar că ar 
face bine să ia hotărârea asta, mai înainte ca lucrurile să 
devină ireparabile. 


— Da, ar fi prudent, Natalis şi, totuşi doamna Keller nu va 
consimţi niciodată să plece fără domnul Jean. 

— Şi de ce ar refuza dânsul să plece? Cine îl reţine în 
Prusia? Afacerile? Le va putea rândui şi mai târziu. 
Procesul? Oare în împrejurările de faţă, nu va trebui să 
aştepte luni de zile până să se dea sentinţa? 

— Ai dreptate, Natalis. 

De altfel, ceea ce mă îngrijorează, mai ales e că domnul 
Jean nu s-a căsătorit încă cu domnişoara. Martha. Cine ştie 
ce piedici, se vor ivi mai târziu. Dacă francezii vor fi 
expulzați din Germania, ceea ce este foarte posibil, domnul 
de Lauranay şi nepoata lui vor fi nevoiţi să plece în douăzeci 
şi patru de ore. Şi atunci cât de grea le va fi despărţirea! 
Dimpotrivă, clacă se face căsătoria, sau domnul Jean va 
pleca cu soţia lui în Franţa, sau dacă va fi nevoit să rămână 
la Belzingen, va rămâne cu dânsa. 

— Ai dreptate Natalis. 

— În locul tău, Irma, aş sta de vorbă în privinţa asta cu 
doamna Keller. Dânsa ar vorbi la rândui ei cu domnul Jean 
şi s-ar grăbi astfel căsătoria. 

— Da, răspunse Ilrma, căsătoria trebuie să se facă 
neîntârziat. Dealtfel domnişoara Martha nu se va opune de 
loc. 

— Fireşte că nu se va opune. Şi apoi un bărbat, un bărbat 
ca domnul Jean, ce garanţie pentru dânsa! Gândeşte-te 
numai lrma, s-o vezi nevoită să plece singură cu bunicul ei 
bătrân, străbătând Germania împresurată de trupe... Ce s- 
ar face?... Trebuie să ia neîntârziat o hotărâre şi să nu mai 
aştepte, altminteri totul va fi In zadar. 

— Dar pe locotenentul acela îl mai întâlneşti? Mă întrebă 
sora mea. 

— Da, Ilrma, aproape zilnic. E o nenorocire că regimentul 
lui se află încă la Belzingen. Aş fi voit ca numai după 
plecarea lui să se fi celebrat cununia domnului Jean. 

— Ai dreptate. 


— Mă tem că Frantz cie-ndată ce va afla că domnişoara 
Martha s-a căsătorit, să nu facă vreo poznă. Domnul Jean 
nu e omul care să ierte şi atunci... În sfârşit, nu sunt de loc 
liniştit. 

— Nici eu nu sunt liniştită Natalis. Căsătoria trebuie făcută 
cât mai curând, fiindcă mă tem de război. 

— Vorbeşte aşa dar cu doamna Keller. 

— Chiar azi voi vorbi. 

Da, graba aceasta era perfect justificată şi poate chiar era 
prea târziu. 

Într-adevăr, un eveniment urma să hotărască Prusia şi 
Austria să grăbească invazia. Era vorba de atentatul care s- 
a săvârşit la Paris, la 20 iunie şi care a fost imediat 
comunicat, bineînţeles intenţionat, de agenţii celor două 
puteri coalizate. 

Aşadar la 20 iunie, mulţimea condusă de Santere, după ce 
defilase în faţa camerei, se năpustise la Tuileries invaclând 
palatul lui Ludovic al XVI-lea. Porţile fuseseră dărâmate cu 
topoarele, şi se aduseseră chiar tunuri. Mulțimea era foarte 
agitată, în schimb regele prin sângele lui rece şi mai ales 
datorită curajului său, scăpă împreună cu soţia, cu sora şi 
cu cei doi copii ai săi. Dar cu ce preţ? De abia după ce 
consimţise să pună o bonetă roşie în cap...! 

Fireşte că partizanii şi constituţionaliştii considerau actul 
acesta ca o crimă. Totuşi regele rămase rege. | se mai 
acordă încă anumite omagii. Dar cât timp? Cei mai optimişti 
nu-i mai dădeau două luni de domnie după amenințările şi 
insultele acestea! Se ştie că aceştia, nu s-au înşelat, de 
vreme ce peste şase săptămâni, la zece august, Ludovic al 
XVI-lea a fost gonit de la Tuileries, întemnițat şi apoi 
ghilotinat. 

Dacă atentatul acesta a produs multă vâlvă la Paris şi în 
toată Franţa, cu greu îşi poate închipui cineva răsunetul pe 
care. L-a avut în străinătate. La Coblentz în special, zarva a 
fost uriaşă, aşa că nu trebuie să vă surprindă că ecoul a 
pătruns până în colţişorul acesta al Prusiei unde ne aflam 


noi. Şi dacă emigranții s-ar fi răsculat ajutaţi de imperialişti, 
s-ar fi iscat un război grozav. 

Aşa se credea şi la Paris, de aceea s-au luat măsuri 
energice spre a întâmpina orice neplăcere, organizându-se 
imediat apărarea. Patrioţii făcând răspunzători pe suveranii 
detronaţi de invazia care ameninţă Franţa, Comisia 
Adunării hotărî ca națiunea întreagă să ia armele şi să 
acţioneze de la sine, fără ca guvernul să mai, intervină. 

Şi pentru cuvântul acesta ce credeţi că a trebuit? 

O formulă solemnă, o declaraţie făcută de corpui legislativ: 
„Patria este în pericol!”. 

lată ceea ce am aflat după câteva zile de la întoarcerea 
domnului Jean. 

Ştirile acestea se propagaseră în dimineaţa zilei de 23 
provocând o agitaţie nespusă. În fiecare oră se putea afla că 
Prusia a răspuns Franţei prin-tr-o declaraţie de război. În 
toată ţara era o frământare obştească. Diferiţi curieri şi 
ştafete treceau prin goana mare în oraş. Necontenit se 
schimbau ordine între trupele care înaintau spre vest şi 
cele care veneau din răsăritul Germaniei. Pe de altă parte 
se spunea că imperialiştii bine organizaţi amenințau 
graniţa. Din nefericire era adevărat. 

Lucrurile acestea pricinuiră atât familiei Keller cât şi 
familiei Lauranay o îngrijorare adâncă şi pe drept. Cât 
despre mine, poziţia mea era din ce în ce mai grea. Toţi o 
simțeau, şi, dacă nu spuneam nimic era ca să nu mai adaug 
alte neplăceri la acelea care frământau cele două familii. 

În definitiv, nu mai era timp de pierdut. De vreme ce 
căsătoria era hotărâtă, trebuia celebrată Iară întârziere. 

De comun acord a fost aleasă data de 29 iunie. Cele câteva 
zile care ne mai despărţeau de celebrarea căsătoriei erau 
de ajuns pentru îndeplinirea formalităţilor, foarte simple pe 
vremea aceea. Căsătoria trebuia oficiată la catedrală în faţa 
matorilor aleşi de familiile Keller şi Lauranay. Unul din 
martori eram şi eu. Ce onoare pentru un sergent major! 


S-a mai hotărât de asemenea ca celebrarea căsătoriei să 
se facă în mare taină şi în afară de martori, a căror 
prezenţă era de neapărată trebuinţă, căsătoria să rămână 
un secret pentru toţi. În zilele acestea tulburi trebuia să 
eviţi cu orice preţ să atragi atenţia, altminteri Kelkreuth s- 
ar fi ocupat repede de noi. 

În afară de asta, locotenentul Frantz fie de ciudă, fie dintr- 
un sentiment josnic de răzbunare, putea să se preteze uşor 
la cine ştie ce scandal care ar fi putut isca neplăceri ce 
trebuiau evitate cu orice preţ. 

Cât despre pregătiri ele nu cereau cine ştie cât timp. 
Nunta trebuia să fie foarte simplă, fără serbări, avându-se 
în vedere împrejurările. 

Pe de altă parte căsătoria trebuia celebrată repede fiindcă 
dintr-o clipă într-alta se puteau ivi tot felul de piedici. 

Totuşi, cu toate precauţiunile luate, se vede că secretul n-a 
fost păstrat cum se cuvine. 

Probabil că vecinii, o! Vecinii de provincie, se interesau de 
pregătirile celor două familii. Aveau impresia că se punea la 
cale ceva neobişnuit, de unde şi curiozitatea lor. 

În timp ce se petreceau toate astea, Kalkreuth ne 
supraveghea de aproape. Fără îndoială că agenţii lui se 
interesau de toate gesturile noastre. 

Dar ceea ce era mai regretabil e că ştirea căsătoriei 
ajunsese la urechile locotenentului von Grawert. 

Vestea aceasta rea mi-a comunicat-o sora mea Irma, care o 
aflase şi ea de la servitoarea doamnei Keller. Câţiva ofiţeri 
din regimentul lui Frantz discutară în piaţă despre 
căsătoria domnului Jean. 

Din întâmplare, servitoarea auzise discuţia pe care a 
repetat-o Irmei. 

De altfel iată ce mi-a spus sora mea: 

De îndată ce aflase că domnişoara de Lauranay se va 
mărita cu domnul Keller, locotenentul von Grawert, foarte 
mâniat a spus camarazilor lui că, sub nici un motiv nu se va 
face căsătoria pe care el de altminteri va şti s-o împiedice. 


Speram că domnul Jean nu va afla spusele lo-cotenetului. 
Din nefericire s-a întâmplat tocmai contrariul. Foarte 
indignat, domnul Jean voia să se ducă numai decât la 
locotenentul Frantz spre a-i cere socoteală. De abia am 
reuşit să-l liniştesc, deşi era îndoielnic ca un ofiţer să dea 
socoteala unui simplu burghez. 

În cele din urmă am izbutit să-l fac pe domnul Jean să 
înţeleagă că demersul lui pripit, risca să-i compromită cu 
desăvârşire căsătoria. 

Domnul Keller îmi făgădui că nu va întreprinde nimic, că 
nu va mai da atenţie spuselor ofițerului oricare ar fi ele şi că 
se va ocupa excesiv de pregătirile căsătoriei. 

Ziua de 25 iunie se petrecu fără incidente. Nu mai aveam 
de aşteptat decât patru zile ale căror ceasuri şi minute le 
număram cu înfrigurare. Odată căsătoria celebrată se va 
hotări şi chestiunea cea mare. 

— Plecarea din Belzingen. 

Dar furtuna era de asupra capetelor noastre şi ea izbucni 
chiar în seara acelei zile. Ştirea grozavă sosi pe la ora nouă 
seara. 

Prusia declarase război Franţei. 

A fost o lovitură năprasnică, dar n-a fost singura, fiindcă 
după declararea războiului au urmat alte lovituri şi mai 
grozave încă. Dar să anticipăm şi să ne lăsăm în voia 
Providenţei, cum spune la noi preotul din amvon. 

Războiul fusese aşa dar declarat Franţei, şi eu, francez, 
mă aflam în ţară inamică. Dacă prusacii ignorau că eram 
militar, în schimb situaţia asta în care mă aflam, îmi era 
nespus de penibilă. Datoria îmi comanda să părăsesc 
Belzingen, fie în taină, fie în public, prin orice mijloc în 
sfârşit şi să mă duc la regimentul meu. Faptul că eram în 
concediu şi că mai aveam încă şase săptămâni de libertate, 
nu trebuia să mă împiedice de la datorie. Regimentul Royal- 
Picardie se afla la Charleville, la câteva leghii numai de 
frontiera franceză. Trebuia să ia parte la primele lupte, aşa 
că trebuiam să fiu la postul de onoare. 


Dar ce se vor face sora mea, domnul de Laura-nay şi 
domnişoara Martha? Naţionalitatea lor nu le va pricinui 
oare cele mai mari încurcături. Germanii sunt aspri şi nu 
cunosc îndurarea, mai ales atunci când se dezlănţuiesc 
patimile. 

N-aş fi putut vedea fără îngrijorare pe Irma, pe 
domnişoara Martha şi pe bunicul ei aventurân-du-se pe 
drumurile Germaniei în clipa când ţara aceasta era 
năpădită de trupe. 

Nu era decât un singur lucru de făcut; şi anume ca toţi să 
plece odată cu mine, să profite imediat şi fără întârziere de 
înapoierea mea în Franţa. Cu toţii se puteau bizui pe 
devotamentul meu Dacă domnul Jean ar fi mers cu noi 
aveam impresia că totul se va sfârşi cu bine. 

Întrebarea era însă dacă doamna Keller şi fiul ei vor 
accepta planul acesta, care îmi părea foarte simplu. 
Doamna Keller nu era oare franceză de origine şi tot astfel 
domnul Jean nu era şi el pe jumătate francez prin mama 
lui? Nu se putea teme de o primire rea din partea cealaltă a 
Rinului. Părerea mea era aşa dar să nu ne mai amânăm 
plecarea. Eram la 26 iunie şi cununia urma să se oficieze la 
29. Din ziua aceea nu mai aveam nici un motiv să stăm în 
Prusia şi a doua zi aveam tot interesul să plecăm. E drept că 
aceste trei zile de aşteptare îmi păreau lungi ca trei 
veacuri. A! De ce oare domnul Jean nu era încă însurat cu 
domnişoara Martha! 

Da, dar căsătoria aceasta, pe care o doream cu toţii din 
adâncul sufletului... Căsătoria asta între un german şi o 
franceză, era oare cu putinţă, acum când se declarase 
războiul între cele două state...? 

Într-adevăr nu îndrăzneam să reflectez prea mult la 
situaţia asta, fiindcă îmi dădeam seama cât era de gravă. În 
prezent cele două familii evitau să vorbească de război. 
Simţeam ca o greutate care te copleşeai... Care va fi 
sfârşitul? Nu puteam bănui măcar cursul pe care îl vor lua 
evenimentele care nu depindeau de noi. 


La 26 şi 27 iunie nu s-a petrecut nimic deosebit în afară de 
manevrele trupelor. Am observat însă că poliţia 
supraveghea cu mai multă activitate oa de obicei, casa 
doamnei Keller. În mai multe rân-duri am întâlnit pe agentul 
lui Kalkreuth. Mă privea cuun aer atât de obraznic încât i-aş 
fi cârpit bucuros o palmă, dacă nu mi-ar fi fost teamă să 
complic lucrurile. Supravegherea aceasta mă neliniştea, cu 
atât mai mult cu cât spionajul acesta se exercita în special 
asupra mea. Familia Keller era de asemenea foarte 
neliniştită. 

Era vădit că domnişoara Martha vărsa multe lacrimi. Cât 
despre domnul Jean cu toate că suferea mult, se abţinea de 
a se plânge. Observam că devenea pe zi ce trece tot mai 
trist. În faţa noastră nu spunea nimic şi era foarte rezervat. 
Când se afla în prezenţa domnului de Lauranay părea 
obsedat de un gând pe care nu voia să-l spună şi când 
credeai că se va destăinui, buzele lui se închideau 
numaidecât. 

La 28 iunie spre seară, eram cu toţii adunaţi în salonul 
domnului de Lauranay. Domnul Jean ne rugase să venim, 
deoarece voia, spunea el, să ne facă o comunicare ce nu 
putea fi animată. 

În salon, am vorbit tot felul de lucruri, dar conversaţia 
lâncezea. Parcă plutea un sentiment foarte penibil, 
sentimentul acela pe care îl simţeam cu toţii, după cum am 
observat, de ia izbucnirea războiului. 

Într-adevăr declararea războiului accentuase şi mai mult 
încă deosebirea de rasă dintre francezi şi germani. În fond, 
am înţeles că domnul Jean simţea mai bine ca oricine 
deosebirea aceasta. 

Deşi eram în ajunul căsătoriei, nimeni nu vorbea de ca. Şi 
totuşi, dacă nu s-ar fi produs vreo schimbare, Jean Keller 
trebuia să se cunune a doua zi la catedrală cu domnişoara 
Martha. 

Pe când vorbeam astfel în salon, domnişoara de Lauranay 
se sculă deodată în picioare şi se apropie de domnul Jean 


care stătea retras într-un ungher al salonului. 

— Ce este? Îl întrebă ea cu o voce a cărei emoție se silea în 
zadar s-o ascundă. 

— O! Martha!... Exclamă domnul Jean pe un ton care m-a 
impresionat adânc. 

— Vorbeşte Jean, reluă Martha, vorbeşte, oricâtă durere 
mi-ar pricinui spusele tale. 

Domnul Jean înălţă capul. Simţea că a fost priceput mai 
înainte chiar de a fi vorbit. 

De aş trăi o sută de ani, nu voi uita niciodată amănuntele 
acestei scene dureroase. 

Domnul Jean stătea în picioare în faţa domnişoarei de 
Lauranay. La un moment dat îi luă mâna şi după o clipă de 
sforţare: 

— Martha, zise el, atâta timp cât războiul nu era declarat 
între Germania şi Franţa, puteam să mă gândesc la 
căsătoria noastră. Azi ţările noastre sunt în război şi nu mai 
îndrăznesc să te smulg din ţara ta şt să-ţi răpesc cetăţenia 
franceză... Nu mai am dreptul... Aş avea remuşcări toată 
viaţa... Înţelegi aşa dar... Că nu ne putem căsători... 

Sărmanul Jean!... De abia dacă putea vorbi. 

— Martha, reluă el după o pauză, între noi. Va fi 
îritotdeauna sânge, sângele francez care curge în venele 
tale. 

Doamna Keller nemişcată în fotoliul ei, cu ochii plecaţi, nu 
îndrăznea să se uite la fiul ei. Se vedea cât de colo că era 
gata să izbucnească în plâns. 

Domnul de Lauranay îşi ascunsese fruntea în mâini în 
vreme ce Irma plângea cu hohote. 

— Aceea din neamul cărora fac parte, reluă domnul Jean, 
vor porni împotriva Franţei. Împotriva acestei ţări pe care o 
iubesc din tot sufletul... Şi cine ştie dacă în curând nu voi fi 
şi eu nevoit să mă înrolez în armata germană... 

Nu putu termina fraza din pricina suspinelor care îl 
înăbuşeau. Se silea însă din răsputeri ca să nu iz- 


bucneasncă în plâns, fiindcă nu se cuvine ca un bărbat să 
plângă. 

— Vorbeşte, Jean, zise domnişoara de Lauranay, vorbeşte, 
atâta timp cât mai am putere să te ascult...! 

— Martha, răspunse el, ştii cât te iubesc! Dar eşti 
franceză, şi nu am dreptul să fac din tine o germană... O 
duşmană a... 

— Jean, răspunse domnişoara Martha, şi eu te mbese 
Orice s-ar întâmpla, sentimentele pe care le nutresc pentru 
tine, nu se vor schimba niciodată. Te iubesc... Şi te voi iubi 
veşnic! 

— Martha! Exclamă domnul Jean, care căzuse la picioarele 
ei, când te aud vorbind astfel mi se Mnge inima că nu pot 
să-ţi răspund: Da, mâine ne vom cununa la biserică!... 
Mâine vei fi soţia mea şi nimic nu ne va mai putea 
despărţi!... Dar nu, mi-e cu neputinţă să mă cunun cu tine. 

— Jean, zise domnul de Lauranay, ceea ce pare cu 
neputinţă azi... 

— Nu va fi mai târziu! Exclamă domnul Jean. Da domnule 
de Lauranay... Războiul acesta odios se va termina odată... 
Atunci te voi regăsi, Martha şi voi putea deveni soţul tău, 
fără să am remuşcări... Vai, cum sufăr... 

Şi nefericitul care se ridicase de pe scaun, se clătină şi era 
gata să se prăbuşească. 

Domnişoara Martha se duse lingă el şi îi spuse pe un ton 
duios. 

— Nu am decât un cuvânt să-ţi spun. Jean... Oricând mă 
vei regăsi aşa cum sunt acum! Înţeleg sentimentul care te 
face să te comporţi astfel... Da, îmi dau seama, între noi 
există acum o prăpastie... Dar jur pe ce am mai scump că 
dacă nu voi fi a ta nu voi fia nimănui... Niciodată! 

Doamna Keller cu un gest spontan îmbrăţişa pe 
domnişoara Martha strângând-o cu putere la piept. 

— Martha, zise ea, ceea ce făptuieşte fiul meu îl face şi mai 
demn de tine! Da, mai târziu... Nu în ţara asta în care n-aş 


mai vrea să stau, ci în Franţa... ne vom revedea. Vei deveni 
fiica mea, fiica mea adevărată... 

Doamna Keller rosti cu atâta căldură fraza asta încât 
domnul Jean se duse şi o îmbrăţişa. 

— Mamă, mamă, atât putu el să îngâne. 

— Jean, răspunse Domnişoara Martha, mama ta e şi mama 
mea. 

Doamna Keller îşi desfăcu braţele şi amândoi o sărutară 
prelung. 

În schimb dacă nu se celebrase cununia în faţa oamenilor 
de vreme ce împrejurările actuale o făcuseră eu neputinţă, 
cel puţin era săvârşită înaintea lui Dumnezeu. Acum nu mai 
trebuiau hotărâte clecât ultimele pregătiri pentru plecare. 

Şi într-adevăr, în seara aceea a rămas stabilit ca să 
părăsim Belzingen, Prusia şi în sfârşit. Germania a cărei 
declaraţie de război pricinuia atâta rău francezilor. 

Chestiunea procesului nu mai putea reţine acum familia 
Keller. De altfel era sigur că procesul Ya fi din nou aromat la 
o dată pe care domnul Jean nu mai putea s-o aştepte. 

În afară de asta iată ce se mai hotărâse încă. Domnul şi 
domnişoara de Lauranay precum şi sora mea şi cu mine, ne 
vom duce în Franţa. În privinţa aceasta nu trebuiam să 
şovăim o clipă, de vreme ce eram francezi. Pentru doamna 
Keller şi fiul ei, convenienţele cereau ca sa rămână în 
străinătate, atâta timp cât va dăinui războiul. În Franţa, ar 
fi putut întâlni prusaci, în cazul că ţara noastră ar fi fost 
năpădită de aliaţi. Domnul Jean şi cu mama lui hotărâră 
deci să se refugieze în Olanda, unde vor aştepta sfârşitul 
evenimentelor. Evident că trebuiam să plecăm cu toţii şi să 
ne despărţim la graniţa franceză. 

Odată hotărârea asta luată şi fiindcă pregătirile noastre 
cereau câteva zile încă, plecarea a fost fixată la 2 iulie. 

XI. 

Începând din ziua în care s-a iscat scena dintre domnul 
Jean şi domnişoara Martha, s-a produs o uşurare în situaţia 
celor două familii. Domnul Jean şi domnişoara de Lauranay 


erau acum în situaţia unor soţi care sărit nevoiţi să se 
despartă pentru un răstimp oarecare. Partea cea mai 
periculoasă a călătoriei, adică trecerea Germaniei, în 
mijlocul trupelor urmau s-o facă împreună. Apoi, se vor 
despărţi până la sfârşitul războiului. Pe atunci nimeni nu 
prevedea că războiul acesta era debutul unei lupte 
nesfârşite şi că se va termina în profitul puterilor coalizate 
împotriva Franţei. 

Cât despre mine, voi putea ajunge în sfârşit la regiment, şi 
speram să sosesc la timp pentru ca sergentul major Natalis 
Delpierre să fie la postul lui, când va fi nevoie să se 
războiască cu soldaţii prusaci şi austriaci. 

Pregătirile de plecare trebuiau ţinute de asemenea în 
secret. Principalul lucru era să nu atragem, atenţia şi în 
special aceea a agenţilor de poliţie. Era mai bine să părăsim 
Belzingen fără ştirea nimănui şi. Să fim astfel scutiţi de 
neplăceri. 

Eram sigur că nu vom întâmpina nici o împotrivire. Se 
vede însă că uitasem pe locotenentul Frantz, căci iată ce s-a 
întâmplat. 

Am spus mai sus că, cu toate precauţiile luate, zvonul 
despre căsătoria domnului Jean Keller cu domnişoara 
Martha de Lauranay, fusese răspândit în tot oraşul. Totuşi 
ceea ce nu se ştia încă e că, în ajun, celebrarea cununiei 
fusese amânată pentru mai târziu. 

De aceea, fiindcă ofiţerul credea că domnişoara Martha se 
va mărita în curând, mi-era teamă că-şi va executa 
amenințările. 

Într-adevăr, Frantz von Grawert nu avea decât un singur 
mijloc de a împiedica sau de a amâna căsătoria aceasta şi 
anume, sa provoace la duel pe domnul Jean şi să-l rănească 
sau să-l ucidă. 

Dar ura lui va fi oare atât de puternică încât să-l facă să 
uite poziţia şi naşterea lui şi să se bată în duel cu domnul 
Jean Keller? 


Ei bine, dacă s-ar fi gândit la aşa ceva Frantz ar fi găsit cu 
cine să vorbească. Numai că, în împrejurările în care ne 
aflam, în momentul de a părăsi teritoriul prusac, trebuia să 
ne temem de consecinţele unui duel, aşa că mă simţeam 
foarte neliniştit. Mi s-a spus că locotenentul era grozav de 
supărat încât se putea preta foarte uşor la un act de 
violenţă. 

Ce păcat că regimentul lui, nu primise încă ordinul să 
părăsească orăşelul Belzingen! Colonelul şi fiul lui ar fi fost 
acum departe, la Coblentz sau la Magdeburg. Aş fi fost mai 
liniştit atunci şi tot astfel şi sora mea care împărtăşea 
temerile mele. De zece ori pe zi mă îndreptam spre 
cazarmă ca să văd dacă se punea la cale vreo mişcare. Cea 
mai mică pregătire nu mi-ar fi scăpat. Până atunci însă 
nimic nu indica vreo plecare. 

Două zile, adică la 29 şi 30 iunie, nu s-a produs nici o 
schimbare. Mă gândeam cu bucurie că nu mai aveam de 
stat la Belzingen decât douăzeci şi patru de ore. 

Am spus că trebuia să călătorim cu toţii. Totuşi, ca să nu 
trezim bănuielile, am hotărât ca doamna Keller şi fiul ei să 
nu plece în acelaşi timp cu noi, în schimb să ne întâlnim la 
câteva leghe de Belzingen. Odată dincolo de provinciile 
prusace, nu mai aveam să ne temem de Kalkreuth şi de 
agenţii lui. 

În ziua de 30, locotenentul trecu în mai multe rânduri prin 
faţa casei doamnei Keller. Se oprise chiar ca şi cum ar fi 
avut de gând să intre şi să-şi rânduiască el însuşi treburile. 
Prin jaluzelele trase îl vedeam, fără ca el să ştie. Era. 
Încruntat şi-şi frământa pumnii; se vedea cit de colo că era. 
Supărat foc. Mă aşteptam chiar dintr-un moment în-tr-altul 
să deschidă uşa şi să întrebe de domnul Jean Keller. Din 
fericire camera domnului Jean era situară în partea cealaltă 
a străzii, aşa că dânsul n-a observat atitudinea ofițerului. 

Dar ceea ce n-a făcut locotenentul în ziua aceea au făcut-o 
alţii pentru el. 


Pe la ora patru, un soldat din regimentul lui von Grawert 
întrebă de domnul Jean Keller. 

Acesta se afla numai cu mine acasă şi a luat cunoştinţă de 
scrisoarea pe care i-a înmânat-o soldatul. 

Care nu iu însă mâniat când o citi! 

Scrisoarea aceasta era redactată în termeni foarte 
injurioşi pentru domnul Jean şi tot astfel pentru domnul de 
Lauranay. Da, ofiţerul von Grawert se coborâse până într- 
atât încât insultase pe un om de vârsta tatălui domnişoarei 
Martha. În. Acelaşi timp Frantz se îndoia de curajul lui Jean 
Keller, un semi-francez care nu putea fi brav decât pe 
jumătate. El adăugă că dacă rivalul lui n-ar fi laş va trebui 
să primească pe cei doi ofiţeri, martorii lui, care vor veni să- 
l vadă pe domnul Keller spre seară. 

În ce mă privea eram sigur că locotenentul Frantz ştia că 
domnul de Lauranay se pregătea să părăsească Belzingen 
împreună cu domnul Jean şi de aceea neascultând decât de 
patima lui, ofiţerul vroia să împiedice cu orice preţ această 
plecare. 

Faţă de insulta care se adresă nu numai domnului Keller 
dar şi familiei de Lauranay, am crezut că nu voi reuşi să 
liniştesc pe domnul Jean. 

— Natalis, îmi zise el cu o voce alterată de mânie, n-arn să 
plec mai înainte de a nu pedepsi pe acest om obraznic. Am 
să-i dovedesc că un se-mi-francez, cum îmi spune, nu se 
teme de un german. 

Am vrut să liniştesc pe domnul Jean şi să-i arăt urmările pe 
care le putea avea o întâlnire cu locotenentul Frantz. Dacă 
îl rănea pe acesta din urmă se putea aştepta la represalii 
care ne-ar produce o sumedenie de încurcături. În schimb 
dacă ofiţerul îl rănea cum puteam pleca? 

Domnul Jean nu vru să mă asculte. În fond, îl înţelegeam. 
Scrisoarea locotenentului depăşea orice limită. Nu. 

— Nu era îngăduit să scrii asemenea lucruri. A! Dacă aş fi 
putut lua afacerea asta pe seama mea! Să întâlnesc pe 
acest insolent, să-l provoc la duel, indiferent de armă, şi să 


ne batem până ce unul din noi ar fi căzut în nesimţire. Şi 
acela care ar fi căzut nu putea fi decât locotenentul. 

În sfârşit, de vreme ce camarazii ofițerului erau anunţaţi 
trebuia să-i aşteptăm. 

Amândoi au venit pe seară la ora opt. 

Din fericire doamna Keller era atunci în vizită la domnul 
de Lauranay. Era mai bine să nu ştie nimic din cele ce aveau 
să se petreacă. 

La rândul ei, sora mea Ilrma ieşise în oraş ca să achite 
unele datorii diferiților negustori de prin partea locului. 
Eram deci singur cu domnul Jean. 

Ofițerii, doi locotenenţi, se înfăţişară cu aroganţa lor 
obişnuită, ceea ce nu mă miră deloc, Voiau să arate că un 
nobil, un ofiţer când consimte să se bată cu un simplu 
burghez... Dar domnul Jean îi întrerupse repede spunându- 
le că este la ordinele domnului Frantz von Grawert. Inutil 
de a adăuga alte insulte la acelea pe care le conţinea 
scrisoarea de provocare. 

Răspunsul acesta fusese foarte nimerit, aşa că ofiţerii s-au 
mai domolit puţin! 

Unul din ei spuse alunei că ar trebui rânduite fără 
mtârziere condiţiile duelului. 

Domnul Jean răspunse că primea toate condiţiunile lor, în 
schimb cerea să nu se pomenească nici un alt nume în 
afacerea asta şi ca duelul să fie ţinut secret. 

Ofițerii nu făcură nici o obiecţie cu atât mai mult cu cât 
domnul Jean le spusese că va accepta toate condiţiile lor. 

Era în ziua de 30 iunie. Duelul fusese fixat pentru a doua 
zi la ora nouă dimineaţa. Întâlnirea trebuia să aibă loc într-o 
pădurice care se afla pe drumul ce duce la Magdeburg. 
Domnul Jean primi condiţia aceasta. 

Cei doi adversari trebuiau să se bată cu spada şi duelul nu 
se va termina până ce unul din adversari nu va fi pus în 
imposibilitatea de a mai lupta. 

Şi condiţia asta fu primită. La toate propunerile ofiţerilor, 
domnul Jean nu răspundea decât printr-o uşoară înclinare a 


capului. 

Unul clin ofiţeri rosti atunci pe un ton obraznic, că 
nădăjduia că domnul Jean Keller se va prezenta precis la 
ora fixată... 

La insolenţa asta, domnul Jean răspunse că dacă domnul 
von Grawert nu va întârzia, totul s-ar putea sfârşi la ora 
nouă şi un sfert. 

După răspunsul acesta, cei doi ofiţeri se sculară în picioare 
şi după un scurt salut părăsiră casa. 

— Ştii să mânuieşti spada? L-am întrebat nu-maidecât pe 
domnul Jean. 

— Da, Natalis. Acum trebuie să ne ocupăm de martori. 
Primeşti să fii unul din ei? 

— Primesc şi mă simt mândru de onoarea pe care mi-o 
faci! În privinţa celuilalt martor, cred că ai la Belzingen vre- 
un prieten care riu-ţi va refuza acest serviciu? 

— Prefer să mă adresez domnului de Lauranay care sunt 
sigur, nu mă va refuza. 

— Fireşte că nu te va refuza! 

— Ceea ce trebuie evident mai ales, Natalis, e ca Martha. 
Mama şi sora d-tale să nu afle ceva. E de prisos să mai aibă 
alte neplăceri pe lângă toate pe care le au. 

— Mama d-tale şi Irma or să se întoarcă în curând, 
domnule Jean şi de vreme ce nu vor părăsi casa până 
mâine, este cu neputinţă să afle ceva... 

— Aşa sper şi eu, Natalis, şi fiindcă n-avem timp de 
pierdut, să mergem la domnul de Lauranay. 

— Să mergem domnule Jean, onoarea d-tale nu poate fi în 
mâini mai bune. 

Tocmai în clipa când ne pregăteam de plecare, doamna 
Keller, Irma şi domnişoara de Lauranay îşi făcură apariţia în 
salon. Domnul Jean spuse mamei lui că. Eram nevoiţi să 
plecăm pentru o oră în chestia cailor necesari călătoriei. 
Totodată o ruga ca în cazul că vom întârzia, s-o conducă pe 
domnişoara. Martha acasă. 


Nici doamna Keller nici sora mea nu bănuiau nimic. Totuşi, 
domnişoara de Lauranay aruncă o privire îndurerată lui 
Jean Keller. 

Peste zece minute, am ajuns la domnul de Lauranay. Era 
singur. Puteam vorbi în voie. 

Domnul Jean îl puse la curent cu situaţia. Îi arătă 
scrisoarea locotenentului von Grawert. Domnul de 
Lauranay o citi indignat. Nu! Jean nu trebuia să plece mai 
înainte de a fi spălat insulta aceasta. Se putea bizui deci, că- 
i va servi de martor. 

Domnul de Lauranay voi să se ducă atunci la doamna 
Keller spre a-şi relua nepoata. 

Am ieşit câteşi trei. Pe când străbăteam, strada, ne-am 
încrucişat cu agentul lui Kalkreuth. Îmi aruncă o privire 
care îmi păru ciudată. Şi fiindcă venea din direcţia casei 
doamnei Keller, am avut ca o presimţire că ticălosul era 
vesel deoarece făptuise o faptă urâtă. 

Doamna Keller, domnişoara Martha şi sora mea erau în 
săliţa câe jos. Oare ele ştiau ceva? 

— Jean, zise doamna Keller, iată o scrisoare pe care ţi-a 
adus-o agentul lui Kalgreuth. 

Scrisoarea aceasta purta pecetea administraţiei militare. 

lată ce cuprindea: „Ioţi tinerii de origine prusacă, până la 
douăzeci şi cinci de ani, sunt invitaţi să se prezinte la 
regimentele care li se vor indica ulterior. 

„Numitul Jean Keller este încorporat în regimentul Leib, 
cu garnizoana la Belzingen unde se va înfiinţa mâine întâi 
iulie, înainte de ora unsprezece dimineaţa”. 

XII. 

Ce lovitură şi măsura asta de încorporare luată de 
guvernul prusac! Jean Keller care nu împlinise încă 
douăzeci şi cinci de ani trebuia să plece şi el! Şi încă cu 
cine, cu, duşmanii Franţei! Fireşte, nu avea nici un mijloc ca 
să se sustragă de la obligaţia aceasta. 

De altfel nu era oare datoria lui? Nu era prusac? Să 
dezerteze? Nu, aceasta nu se putea cu niciun. Chip. 


Apoi şi asta era culmea nenorocirii, domnul Jean trebuia 
să-şi facă serviciul într-un regiment, comandat de colonelul 
von Grawert, tatăl locotenentului Frânt, rivalul şi acum 
superiorul domnului. Keller. 

Oare ce ar fi putut face mai rău soarta pentru a copleşi 
familia Keller şi pe toţi acei care erau în legătură cu această 
familie? 

Într-adevăr, era o adevărată binefacere că această 
căsătorie fusese amânată! Se putea oare o nenorocire mai 
mare decât. Să-l vezi pe domnul Jean, însurat de o zi numai, 
silit să se bată cu compatrioţii soţiei lui? 

Foarte îndureraţi, am rămas cu toţii tăcuţi. Lacrimi mari 
curgeau din ochii domnişoarei Mart-ha şi ai surork mele. 
Doamna Keller nu plângea. N-ar fi putut. Stătea nemişcată 
asemenea unei moarte. Domnul Jean, cu braţele 
încrucişate, privea în jurul lui cu resemnare. În schimb eu 
eram nespus de mâniat. Oare oamenii care ne făceau atâta 
rău nu vor da niciodată socoteală pentru fărădelegile lor? 

Atunci domnul Jean, zise: 

— Dragii mei, nu vreau să vă stric planurile. Trebuie să 
plecaţi mâine în Franţa. Nu trebuie să mai rămâneţi o oră 
în ţara asta. Atât eu cât şi mama, aveam de gând să părăsim 
Germania. Acum nu mai e cu putinţă. Natalis, vei pleca cu 
sora d-tale... 

— Voi rămâne la Belzingen, Jean... Răspunse Irma. Nu pot 
să părăsesc pe mama d-tale! 

— Cum...? 

— Şi noi vom rămâne! Exclamă domnişoara Martha. 

— Nu, răspunse doamna Keller, care se ridicase în 
picioare, plecaţi cu toţii, eu voi rămâne însă aici... N-am de 
ce să mă tem de prusaci... Oare nu sunt germană? 

Şi ea se îndreptă spre uşă ca şi cum contactul ei ne-ar fi 
seârbit. 

— Mamă! Exclamă domnul Jean, repezindu-se la ea. 

— Ce vrei, dragul meu? 


— Vreau, răspunse Jean, vreau ca şi tu să pleci. Vreau să 
te duci cu dânşii în Franţa, în ţara ta! Eu sunt soldat! 
Regimentul meu poate pleca dintr-o zi într-alta... Vei fi 
singură-singuratică aici şi asta nu se poate... 

— Voi rămâne, dragul meu... Voi rămâne, de vreme ce nu 
poţi să mă însoţeşti... 

— Şi când voi pleca din Belzingen ce-o să faci?... Reluă 
domnul Jean care apucase braţul mamei lui. 

— Am să te urmez, Jean. 

Răspunsul acesta fu rostit pe un ton atât de hotărât încât 
domnul Jean nu mai zise nimic. Nu era momentul prielnic 
ca să discute cu doamna Keller. O va convinge a doua zi ca 
să renunţe la hotărârea ei. Oare o femeie putea să 
însoţească o armată? La câte pericole nu s-ar fi expus? 

Repet însă că, în momentul de faţă doamna Keller nu 
trebuia contrazisă... Se va mai gândi şi poate că se va lăsa 
convinsă. 

După scena asta toată lumea se despărţi, foarte mişcată. 

Doamna Keller nici nu o îmbrăţişase măcar pe domnişoara 
Martha, pe care cu o oră înainte o considerase ca pe fiica ei. 

M-am retras în odăiţa mea. Nu m-am culcat fiindcă nici n- 
aş fi putut să dorm. Nu mă gândeam decât la Keller, înrolat 
în regimentul acesta şi poate sub ordinele locotenentului 
Frantz. Fel de fel de scene de violenţă se perindau prin 
mintea mea. Cum le va suporta oare domnul Jean din 
partea acestui ofiţer? Va trebui totuşi fiindcă va fi soldat... 
Nu se va putea împotrivi, nici nu va putea schiţa măcar un 
gest de revoltă! Grozava disciplină prusacă îl va dobori sub 
greutatea ei!... Era îngrozitor pur şi simplu. 

Soldat? Nu, încă nu e soldat, îmi spuneam. Nu va fi decât 
mâine, după îndeplinirea formalităţilor. Până atunci e liber. 
lată cum raţionam, sau mai degrabă iată divagaţiile care 

îmi treceau prin minte, cu duiumul. 

Da, îmi repetam, mâine, la ora unsprezece când va fi 
încorporat, domnul Jean va fi soldat! Până atunci are 
dreptul să se bată cu Frantz... Şi-l va ucide... Trebuie să-l 


ucidă, altminteri locotenentul va avea nenumărate prilejuri 
de a se răzbuna. 

O! Ce noapte ani petrecut. N-aş dori una la fel nici celui 
mai înverşunat duşman al meu! 

Pe la ora trei dimineaţa, m-am trântit îmbrăcat în pat. M- 
am sculat peste două ore şi fără să fac cel mai mic zgomot, 
m-am dus să trag cu urechea la uşa domnului Jean. 

Şi dânsul era treaz. Mi se pare chiar că scria. Fără 
îndoială, ultimele-i dispoziţii în cazul că întâinirea aceasta i- 
ar fi fatală! Din când în când făcea câţiva paşi, apoi se aşeza 
din nou la masă şi tocul îi luneca pe hârtie. Nici un zgomot 
în casă. Pretutindeni domnea o linişte desăvârşită. 

Nevoind să-l tulbur pe domnul Jean, m-am retras în odaia 
mea şi, pe la şase, m-am coborât în stradă. 

Ştirea despre încorporarea tinerilor se răspân-dise în oraş 
şi a produs un efect neobişnuit. Măsura aceasta atingea 
aproape.pe toţi tinerii din Belzingen, şi trebuie să 
mărturisesc, după cât am observat, că a fost primită cu o 
neplăcere vădită, în definitiv, măsura aceasta nu era plăcută 
mai ales că familiile nu erau de loc pregătite. 

Nimeni nu se aştepta la dispoziţia aceasta că peste câteva 
ore, tinerii trebuiau să plece cu raniţa la spate şi arma pe 
umăr. 

M-am plimbat nu ştiu cit timp prin faţa casei. Am hotărât 
cu domnul Jean ca să-l luăm de-a-casă pe domnul Lauranay 
pe la ora opt, ca să mergem apoi în păduricea unde trebuia 
să aibă loc duelul. Dacă domnul de Lauranay ar fi venit la 
noi s-ar fi putut isca vreo bănuială. 

Am aşteptat până la ora şapte şi jumătate, domnul Jean nu 
ieşise încă din odaia lui. 

De asemenea nici doamna Keller nu coborâse încă în 
salonul de jos. 

În clipa aceea m-am pomenit de-odată cu Irma. 

— Ce face domnul Jean? Am întrebat-o. 

— Nu l-am văzut, îmi răspunse ea. Cu toate astea, nu cred 
să fi ieşit... N-ai face rău să te duci la el... 


— Nu e nevoie, fiindcă l-am auzit plimbându-se prin odaie. 

Şi atunci, am vorbijt nu de duel, sora mea nu trebuia să 
ştie nimic, dar de situaţia atât de grava pe care măsura 
aceasta a încorporării o crease lui Jean Keller. Irma era 
deznădăjduită, şi numai gândul de a se despărţi astfel de 
stăpâna ei îin sfâşia inima. 

Deodată am auzit un zgomot la etajul de sus. Sora mea se 
înapoie şi-mi zise că domnul Jean era cu doamna Keller. 

Mi-am închipuit că vrea s-o îmbrăţişeze aşa cum făcea în 
fiecare dimineaţă. Poate că-i trecuse prin minte că 
îmbrăţişarea aceasta era ultima şi că alcătuia astfel un 
ultim rămas bun. 

Pe la ora opt, domnul Jean se ivi în pragul casei. 

Irma plecase. 

Domnul Jean veni spre mine cu mâna întinsă. 

— Domnule Jean, i-am zis, e opt şi trebuie să mergem. 

Îmi făcu un semn. Afirmativ cu capul, ca şi cum un răspuns 
l-ar fi costat prea mult. 

Sosise timpul ca să mergem la domnul de Lauranay. 

Am luat-o deci pe stradă, dar de-abia am făcut vreo trei 
sute de paşi, că ne-am pomenit cu un soldat care s-a oprit în 
faţa domnului Jean. 

— D-ta eşti Jeanm Keller? Întrebă el. 

— Da. 

— Poftim! 

Şi militarul îi înmână o scrisoare. 

— Cine te-a trimis? L-am întrebat. Domnul locotenent von 
Melhis. 

Era unul din martorii locotenentului Frantz. Un fior mi-a 
străbătut trupul. Domnul Jean deschise scrisoarea. 

Iată conţinutul ei: „În urma noilor împrejurări, este exclus 
în prezent un. Duel intre locotenentul Fratz von Grawert şi 
soldatul Jean Keller. 

R. G. Von Melhs. 

Mi s-a urcat sângele la cap! Un ofiţer nu se poate bate cu 
un soldat, fie! Dar Jean Keller nu era „soldat”, cel puţin 


pentru câteva ceasuri încă. 

Ba nu zău! Mi se pare că un ofiţer francez nu s-ar fi 
comportat astfel. Ar fi dat satisfacţie omului pe care l-a 
ofensat atât de grav! Ar fi venit pe teren...! 

Mă opresc aici, altminteri aş spune prea multe... Şi totuşi, 
oare duelul acesta era cu putinţă? 

Domnul Jean rupse scrisoarea şi o aruncă cu un gest plin 
de dispreţ. După mişcarea buzelor lui am înţeles că a 
exclamat: 

— Ticălosul! 

Pe urmă mi-a făcut semn să-l urmez şi ne-am întors spre 
casă. 

Eram atât de mâniat, încât am stat afară. Am plecat chiar 
fără să ştiu măcar încotro mă îndreptam. Complicaţiile 
acestea pe care ni ie rezerva viitorul, mă frământau din cale 
afară. lot ce ştiu e că m-am dus să-l previn pe domnul de 
Lau-ranay că duelul nu va mai avea loc. 

Se vede că nu mai aveam noţiunea timpului, căci de-abia 
mi s-a părut că l-am părăsit pe domnul Jean, când deodată, 
pe la ora zece, m-am pomenit în faţa casei doamnei Keller. 

Domnul şi domnişoara de Lauranay se aflau şi ei acolo. 
Domnul Jean se pregătea să-i părăsească. 

Trec peste scena care a urmat, fiindcă mi-ar lipsi 
mijloacele s-o descriu. Mă voi mărgini să spun că doamnă 
Keller se arătă foarte energică, nevoind să dea fiului ei o 
dovadă de slăbiciune. La rândul lui, domnul Jean se stăpâni 
îndeajuns încât să nu-şi arate durerea, în prezenţa mamei 
sale şi a domnişoarei de Lauranay. 

În clipa în care se despărţiră, Jean şi domnişoara Martha 
se aruncară încă o dată în braţele doamnei Keller... Apoi 
uşa casei se închise. 

Domnul Jean plecase!... De-acum încolo era soldat 
prusac... Oare ne va fi dat să-l mai vedem vreodată '? 

Chiar în seara aceea, regimentul colonelului von Grawert 
primise ordinul să se ducă la Borna, un sătuleţ situat la 


câteva leghii de Belzingen, lângă frontiera districtului 
Postdam. 

Voi spune acum că în ciuda tuturor sfaturilor pe care le-am 
dat cu toţii doamnei Keller, n-am putut s-o convingem ca să 
nu-şi urmeze fiul. Regimentul se ducea la Borna, spunea 
dânsa, voi merge şi eu într-acolo. În privinţa asta, însuşi 
domnul Jean n-a reuşit s-o facă să părăsească planul ei. 

Cât despre noi, plecarea noastră trebuia să se efectueze a 
doua zi. Mă aşteptam la o scenă sfâşietoare când sora mea 
îşi va lua rămas bun de la doamna Keller! Irma ar fi voit să 
rămână, să însoţească pretutindeni pe stăpâna ei... Şi eu... 
N-aş fi avut tăria să mă împotrivesc. Doamna Keller refuză 
însă s-o ia, aşa că sora mea a fost nevoită să se supună. 

După-amiază, ne-am terminat pregătirile. Pe la cinci, însă 
domnul de Lauranay primi vizita lui Kalkreuth în persoană. 

Directorul poliţiei îi notifică în câteva cuvinte că, planurile 
lui de călătorie fiind cunoscute, se vedea nevoit să-i dea 
ordin să le suspende deocamdată. Domnul de Lauranay 
trebuia să aştepte măsurile pe care guvernul urma să le ia 
cu privire la francezii care domiciliau în prezent în Prusia. 
Până atunci, Kalkreuth nu putea să elibereze paşapoarte, 
aşa că o plecare era exclusă. 

Cât despre numitul Natalis Deipierre, lucrurile se 
complicau. Se vede că fratele Irmei fusese denunţat că era 
spion şi Kalkreuth care atâta aştepta, se pregătea să mă 
trateze în consecinţă! La urma urmei, se poate să fi aflat că 
făceam parte din regimentul Royal-Picardie. Evident că 
pentru imperialişti era un succes arestarea unui soldat 
francez! În timp de război, forţele inamicului trebuie 
diminuate cu orice preţ. 

Pentru acest motiv, am fost arestat chiar în seara aceea, cu 
toate rugăminţile surorii mele şi ale doamnei Keller şi am 
fost condus din etapă în etapă până la Postdam unde în cele 
din urmă am fost închis într-o fortăreață. 

E de prisos să mai spun mânia care m-a cuprins. Despărţit 
de toţi aceia pe care îi iubeam, neputând să plec spre a mă 


duce la postul meu, la frontieră, tocmai în clipa izbucnirii 
războiului, aceasta era într-adevăr o situaţie nespus de 
neplăcută...! 

La ce bun să mai înşir toate necazurile mele. Voi spune 
numai că n-am fost interogat, că am fost pus la secret, că n- 
am putut comunica cu nimeni şi că şase săptămâni de-a 
rândul n-am primit nici o ştire de la nimeni. Dar istorisirea 
captivităţii mele m-ar duce prea departe. De aceea rog pe 
prietenii mei din Grattepanche să mă aştepte până ce le voi 
povesti verbal tot ce am îndurat. Pentru moment să se 
mulţumească să afle că timpul mi-a părut foarte lung şi că 
orele se scurgeau cu o încetineală extraordinară. Cu toate 
astea eram mulţumit că n-am fost încă judecat, deoarece 
Kalkreuth îmi spusese că situaţia mea era gravă. Văzând că 
nimeni nu pomenea de judecată, puteam să mă aştept să 
rămân prizonier până ia sfârşitul campaniei. 

Totuşi, lucrurile nu s-au petrecut astfel. Peste o lună şi 
jumătate, la 15 august, comandantul fortăreței m-a pus în 
libertate şi am fost condus ia Belzingen, fără să mi se fi spus 
măcar motivele pentru care am fost arestat. 

Vă puteţi închipui fericirea mea revăzând pe doamna 
Keller, pe sora mea şi tot astfel pe domnul şi doamna de 
Lauranay, care nu plecaseră din Belzingen. 

Fiindcă regimentul domnului Jean rămăsese tot la Born, 
doamna Keller nu se mişcase din Belzingen. Domnul Jean îi 
scria uneori, fireşte oridecâte ori putea. Şi, cu toată rezerva 
scrisorilor lui, se simţea toată grozăvia situaţiei prin care 
trecea. 

Cu toate că fusesem pus în libertate, n-aveam însă voie să 
stau în Prusia, ceea ce nu-mi părea de loc rău. 

Într-adevăr, guvernul votase o decizie prin care toţi 
francezii erau expulzați de pe teritoriul german, în ce ne 
privea, ni s-a acordat douăzeci şi patru de ore ca să părăsim 
orăşelul Belzingen, şi douăzeci de zile ca să plecăm din 
Germania. 


Cu două săptămâni înainte, apăruse manifestul ducelui de 
Brunswick care ameninţa Franţa cu invazia aliaţilor. 

XIII. 

Nu trebuia să pierdem o clipă. Aveam aproape o sută 
cinzeci de leghe de făcut până să ajungem la graniţa 
franceză, o sută cincizeci de leghe într-o ţară inamică pe' 
nişte drumuri tixite de trupe în marş, trupe. Călări şi 
pedestre, fără să mai punem la socoteală convoaiele de tot 
felul. Cu toate că ne-am asigurat de mijloacele de transport, 
se putea întâmpâa însă ca ele să ne lipsească într-o zi. În 
cazul acesta am fi fost nevoiţi să mergem pe jos. Eram oare 
siguri de a găsl. La fiecare popas hanuri ca să putem mânca 
şi să ne odihnim? Fireşte că nu. Sigur, obişnuit cu toate 
lipsurile şi cu marşurile, aş fi putut ieşi din încurcătură! Dar 
cu domnul de Lauranay, un bătrân de şaptezeci de ani şi 
două femei, domnişoara Martha şi sora mea, nu puteai cere 
imposibilul. 

În sfârşit, îmi voi cla toate silinţele ca să ajungem cu bine, 
în Franţa. 

Aşadar, după cum am spus, nu aveam timp de pierdut. De 
altfel poliţia era pe urmele noastre ca să vadă dacă 
executăm ordinul. Aveam douăzeci şi patru de ore ca să 
părăsim Belzingen şi douăzeci de zile ca să evacuăm 
Germania; ne ajungea în cazul însă că n-am fi fost opriţi pe 
drum. Paşapoartele pe care ni le-a dat Kalkreuth chiar în 
seara aceea, nu erau valabile decât. Pentru douăzeci de 
zile. Odată termenul acesta trecut, puteam fi arestaţi, şi 
închişi până la sfârşitul războiului! Cât despre paşapoarte, 
ele impuneau un itinerar de la care ne era interzis să ne 
depărtăm şi trebuiau vizate în satele şi oraşele indicate pe 
ele. 

În afară de asta, era mai mult ca probabil că evenimentele 
se vor desfăşura cu o grabă nespusă. Poate că luptele 
începuseră chiar la frontieră. 

La manifestul ducelui de Brunswick, națiunea, prin gura 
deputaţilor ei, a răspuns aşa cum se cuvine, şi preşedintele 


Camerei rostise cuvintele acestea răsunătoare: „Patria este 
în pericol!” 

În ziua de 16 august dis-de-dimineaţă, eram gata de 
plecare şi am pus în ordine toate afacerile noastre. Casa 
domnului de Lauranay trebuia să rămână în grija unui 
servitor bătrân, elveţian de origine şi care era de multă 
vreme în serviciul lui. Omul acesta cumsecade, pe 
devotamentul căruia domnul de Lauranay se putea bizui, va 
şti să facă pe inamic să respecte casa stăpânului său. 

Cât despre casa doamnei Keller, până când va găsi un 
muşteriu care s-o cumpere, urma să fie locuită de 
servitoarea, care era de naţionalitate prusacă. 

Chiar în dimineaţa acelei zile, am aflat că regimentul 
domnului Jean părăsise Borna îndreptându-se spre 
Magdeburg. 

Domnul de Lauranay, domnişoara Martha, eu şi sora mea 
am făcut o ultimă încercare ca să hotcărâm pe doamna 
Keller să vină cu noi. 

— Nu dragii mei, nu stăruiţi, răspunse ea. Chiar azi am să 
mă duc la Magdeburg. Am presimţirea că se va întâmpla o 
mare nenorocire şi vreau să fiu acolo! 

Am înţeles că toate sforţările noastre vor fi zadarnice şi că, 
doamna Keller nu va reveni niciodată asupra hotărârii pe 
care o luase. Nu ne mai rămânea decât să ne luăm rămas 
bun de la dânsa, după ce i-am indicat oraşele şi satele prin 
care poliţia ne silea să mergem. 

lată în ce condițiuni trebuia să se efectueze călătoria 
noastră. 

Domnul de Lauranay poseda o caretă veche de care nu. Se 
mai slujea. Careta aceasta îmi păruse convenabilă pentru 
parcursul acesta de o sută cincizeci leghe pe care trebuiam 
să le străbatem. Era uşor de călătorit în timp de pace din 
pricină că găseai cai la fiecare etapă, dar acum cu ocazia 
războiului, majoritatea cailor fiind rechiziţionaţi pentru 
serviciul armatei, nu mai puteai să te bizui pe ei, încât riscai 
să rămâi în loc. 


De aceea, ca să înlăturăm inconvenientul acesta, am 
hotărât să procedăm altfel. Am fost însărcinat de domnul de 
Lauranay să cumpăr doi cai buni, fără să mă uit la preţ. 
Fiindcă mă pricepeam, am făcut o achiziţie bună. Apoi, ca 
să ne lipsim de oficiile unui vizitiu, am hotărât să 
îndeplinesc eu însumi serviciul acesta care, fireşte, a fost 
primit. Ştiam să mân, aşa că toată lumea putea fi liniştită. 

La 15 august, la orele opt dimineaţa totul era gata. Nu mai 
aveam altceva de făcut, decât să mă urc pe capră. Ca arme 
posedam o pereche de pistoale cu care puteam ţine în loc 
pe răufăcători, iar în privinţa merindelor aveam pentru 
câteva zile. Se stabilise ca domnul şi domnişoara de 
Lauranay să stea în fund, iar sora mea în faţă. Purtam o 
haină groasă şi pe deasupra un palton cu care puteam să 
înfrunt fără grijă vremea rea. 

Ne-am luat rămas bun pentru ultima oară de la doamna 
Kelâer, întrebându-ne îngrijoraţi dacă vom mai avea ocazia 
să ne întâlnim. 

Timpul era destul de frumos, dar se anunţa o căldură mare 
peste zi. De aceea am hotărât să aleg două ore când 
căldura va fi mai mare, spre a lăsa caii să se odihnească şi 
să prindă astfel puteri noi. 

Am plecat în cele din urmă, pocnind din bici ca să îndemn 
caii să alerge mai iute. 

După ce arn trecut porţile oraşului, am mers destul de 
bine fiindcă drumurile nu prea erau tixite de trupele şi 
convoiurile care se îndreptau spre Coblentz. 

De la Belzingen, nu sunt decât două leghe până la Borna 
unde am ajuns peste o oră. 

În orăşelul acesta, stătuse în garnizoană câteva săptămâni 
regimentul colonelului von Grawert. Acum însă regimentul 
plecase la Magdeburg, unde doamna Keller intenţiona să se 
ducă spre 1-l vedea pe domnul Jean. 

Domnişoara Marina simţi o emoție adâncă pe când 
străbăteam străzile orăşelului Borna. Se gândea la domnul 
Jean care, sub ordinele locotenentului Frantz, mergea 


probabil pe drumul de la care trebuia să ne îndepărtăm 
acum, conform iti-nerariului stabilit de Kalkreuth. 

Nu. M-am oprit la Borna, deoarece nu voiam să poposesc 
decât peste patru leghe mai departe, la graniţa care 
delimitează în prezent provincia Bran-deburg. Dar, pe 
vremea aceea, după vechile împărțiri ale teritoriului 
german, porneam acum pe drumul Saxei. 

Se făcuse orele douăsprezece când am ajuns la punctul 
acesta al frontierei. Câteva detaşamente de cavalerie se 
stabilise aici. La o cotitură a şoselei se afla un han unde arn 
poposit trei ore. 

Prima grijă pe care am avut-o ajungând la han, a fost să 
dau de mâncare cailor., în timpul primei zile, mi se părea 
prudent să îngrijesc cât mai bine animalele ca să nu fie 
surmenate. 

În acelaşi timp trebuia să ne vizăm aici paşapoartele. 
Calitatea noastră de francezi ne-a atras câteva priviri 
piezişe. Dar ce ne păsa, de vreme ce aveam toate actele în 
regulă. De altfel, de vreme ce trebuia să părăsim ţara într- 
un timp de, nu puteam fi arestaţi în drum. 

Planul nostru era să rămânem noaptea la Zerbst. Afară 
doar de cazurile excepţionale, ne-am hotărât în principiu, 
să nu călătorim decât peste zi. Drumurile nu păreau destul 
de sigure pentru ca să ne aventurăm noaptea pe ele. Prea 
mulţi pungaşi străbăteau ţinuturile aşa că nu voiam să ne 
expunem. 

Voi mai adăuga că în ţinuturile acestea care se apropie de 
nord, noaptea este scurtă în august. Soarele răsare înainte 
de orele trei dimineaţa şi apune la nouă. Popasul nu va dura 
deci prea mult, ci exact timpul necesar odihnei oamenilor şi 
animalelor. Evident că dacă va fi nevoie să punem umărul, 
vom face-o cu dragă inimă. 

De la graniţă, unde trăsura noastră se oprise pe la 
douăsprezece, până la Zerbst, sunt şapte sau opt leghe. 
Putem face aşadar, drumul acesta între orele trei după- 
amiază şi opt seara. 


Totuşi, mi-am dat bine seama că trebuie să ne aşteptăm şi 
la întârzieri. 

Chiar în ziua aceea, am avut de furcă cu un fel de samsar 
de cai, un tinăr înalt şi slab, foarte vorbăreţ şi care voia cu 
orice preţ să rechiziţioneze trăsura şi caii noştri. Spunea că 
rechiziţia aceasta e pentru Stat. Ce farsă! Îmi închipui că 
Statut era el, cum a zis Ludovic al XV-lea şi că samsarul voia 
să rechiziţioneze caii pentru el. 

Dar oricine ar fi fost, individul acesta, trebuia mai întâi să 
respecte paşapoartele şi semnătura directorului poliţiei. 
Totuşi am pierdut aproape o oră ca să parlamentăm cu 
ticălosul acesta. În sfâr-şit, trăsura porni ia galop ca să 
câştigăm timpul pierdut. 

Ne aflam atunci pe teritoriul care formează azi principalul 
Anhalt. Drumurile erau mai puţin tixite, fiindcă grosul 
armatei prusace se îndrepta mai spre nord, spre 
Magdeburg. 

Am ajuns fără prea multe dificultăţi la Zerbst, un fel de 
orăşel ele mică importanţă, lipsit de aproape orice confort, 
unde ani sosit la nouă seara. Se vedea cât de colo că tot 
felul de oameni fără căpătâi trecuseră pe acolo şi că nu se 
siliseră sa devasteze tot ce le ieşise în cale. Ori cât de puţin 
pretenţios ar fi cineva, cred că nu înseamnă mare lucru să 
ceri un adăpost pentru noapte. Or, adăpostul acesta. 

— În mijlocul tuturor caselor, închise dintr-un sentiment 
de prevedere. 

— De abia dacă am putut să-l găsim. Am crezut chiar că 
vom fi nevoiţi să rămânem în trăsură peste noapte. La urma 
urmei noi ca noi, dar caii? Nu le trebuia oare de mâncare şi 
un adăpost? Mă gândeam la ei înainte de toate şi mă 
înfioram la gândul că s-ar putea să ne lipsească pe drum! 

Am propus deci să pornim mai departe ca să ajungem la 
altă haltă. 

— Acken, bunăoară, o localitate situată la vreo trei leghe 
jumătate de Zerbst. Puteam ajunge aici înainte de miezul 


nopţii, cu riscul de a fi plecat a doua zi la zece spre a nu lua 
niinic din repauzul cailor. 

Cu toate astea, domnul de Lauranay ne-a atras atenţia că 
va trebui să trecem Elba pe un pod foarte îngust şi fără 
balustradă şi că ar fi mai bine să procedăm ta trecerea asta 
în timpul zilei. 

Domnul de Lauranay. Nu se înşela. Trecerea Elbei ne 
putea procura oarecare dificultăţi. 

În afara de asta trebuie să mai menţionez că domnul de 
Lauranay cunoştea foarte bine teritoriul german de la 
Belzingen până la graniţa franceză. Câţiva ani în şir, pe 
când trăia încă fiul lui, făcuse în mai multe rânduri drumul 
acesta, pe care se orienta uşor cu ajutorul hărţii. În schimb 
eu, călătoream pe drumul acesta de abia pentru a doua 
oară. Domnul de Lauranay, era aşadar, o călăuză foarte 
prețioasă şi care merita toată ascultarea. 

În sfârşit, tot căutând cu punga în mină un adăpost la 
Zerbst, am sfârşit prin a găsi unul, atât pentru noi, cât şi 
pentru cai. Am mai găsit de mânca-re, ceea ce ne-a bucurat 
mult fiindcă, ţineam să economisim proviziile pe cale le 
aveam cu noi. 

Am petrecut astfel noaptea, mai bine chiar decât am 
sperat, în orăşelul Zerbst. 

XIV. 

Cu puţin înainte de a ajunge la Zerbst, trăsura noastră a 
străbătut teritoriul care formează principatul Anhalt cu cele 
trei ducate ale lui. A doua zi, trebuia să ne îndreptăm spre 
sud ca să ajungem la orăşelul Acken situat în teritoriul 
Saxei - azi districtul Magdeburg. Pe urmă vom trece din 
nou prin Anhalt în timp ce vom porni spre Bern-sburg, 
capitala ducatului cu acelaşi nume. De acolo ne vom înapoia 
pentru a treia oară în Saxa, de-a lungul districtului 
Merseburg. lată ceea ce era pe atunci, confederaţia 
germanică cu sutele ei de state pe care le-ai fi putut 
străbate repede, fireşte, cu mijloace perfecţionate de 
comunicaţie. 


Fără îndoială că itinerariul acesta, mi-a fost explicat de 
domnul de Lauranay. Dânsul îmi arăta harta, şi cu degetul 
îmi indica poziţia provinciilor, situaţia principalelor oraşe şi 
direcţia cursurilor de apă. Negreşit că nu la regiment am 
putut urma un curs de geografie. Şi apoi dacă aş fi putut 
citi măcar! 

Vai! Am fost nevoit să-mi întrerup deodată lecţiile, tocmai 
când începusem să leg vocalele cu consoanele. Şi bietul 
meu profesor, domnul Jean, care fusese luat în armată 
împreună cu toţi tinerii de varta lui! 

În sfârşit, să nu mai insistăm asupra acestor lucruri triste 
şi să ne reluăm călătoria. 

Încă din ajun spre seară, timpul deşi era călduros, 
ameninţa a ploaie. Cerul era acoperit aproape în întregime 
de nori. De abia dacă pe alocuri se mai vedea un petec 
senin de cer. În ziua aceea, am minat repede caii, deoarece 
voiam să ajungem înainte de ivirea nopţii la Bernsburg. 

— O etapă de vreo douăsprezece leghe. Puteam ajunge cu 
condiţia să nu se strice vremea sau să avem vreo piedică pe 
drum. 

Or, tocmai Elba ne bara drumul, aşa că mă temeam să nu 
ne oprim acolo mai mult decât ar fi trebuit. 

Am plecat din Zerbst la şase dimineaţa şi am ajuns peste 
două ore pe malul drept, al Elbei, un fluviu mare şi frumos, 
cu malurile râpoase şi acoperite de trestii. 

Din fericire norocul ne-a favorizat. Am trecut cu bine 
podul în mai puţin de un sfert de oră. Îmi spuneam că dacă 
lucrurile vor merge astfel cu toate apele pe care le aveam 
de trecut, nu vom avea de ce să ne plângem. 

Am ajuns în orăşelul Acken pe care l-am străbătut fără să 
ne oprim şi am luat-o spre Bernsburg. 

Mă sileam să merg cât mai bine, pe drumurile acestea 
primitive care nu aduceau de loc cu acelea de azi. Şoselele 
acestea erau pe atunci nişte fâşii înguste care lăsau mult de 
dorit mai ales în timpul ploilor. Dar ce puteam să facem, aşa 
că am fost nevoiţi să ne acomodăm cu împrejurările. 


Până la douăsprezece am mers bine. Cu toate astea, pe la 
unu după-amiază, din fericire în timpul popasului, ne-am 
pomenit cu un regiment de panduri. Pentru prima oară în 
viaţă mi-a fost dat să văd cavalerii aceştia austrieci, 
adevărat soi de barbari. Porneau în galop ridicând în urma 
lor un nor uriaş de praf care se înălța spre cer, în vârtejul 
acesta, nu vedeai decât mantalele lor roşii şi căciulile lor 
negre. 

Am avut noroc că ne aflam garaţi pe partea cealaltă a 
drumului, la adăpostul lizierii unei pădurici de plopi. 
Austriecii nu ne-au văzut, altminteri cine ştie ceea ce s-ar fi 
putut întâmpla. Caii noştrii ar fi putut foarte bine să convină 
acestor panduri şi tot astfel trăsura noastră ofiţerilor lor. 

Fireşte că dacă ne-am fi aflat în mijlocul şoselei, pandurii 
nu ar fi aşteptat să le facem loc şi ne-ar fi călcat pur şi 
simplu. 

Pe la orele patru după-amiază, am semnalat domnului de 
Lauranay un punct destul de ridicat, care domina câmpia la 
vre-o leghe, în direcţia vestului. 

— Trebuie să fie castelul din Bernsburg, îmi răspunse el. 

Într-adevăr, castelul acesta, situat în vârful unei coline se 
vede de la o mare depărtare. 

Am dat bice cailor şi peste o jumătate de oră am străbătut 
oraşul Bernsburg unde actele noastre au fost verificate. 
Apoi, foarte obosiţi, după ce am trecut râul Saale, am ajuns 
la Alstleben. 

— Pe la orele zece seara. Am petrecut o noapte bună. 
Eram găzduiţi într-un hotel destul de confortabil, unde nu 
se aflau găzduiţi ofiţeri austrieci, ceea ce ne-a făcut multă 
plăcere şi am plecat a doua zi, precis la orele zece 
dimineaţa. 

N-o să-mi pierd timpul să descriu oraşele, târgurile şi 
satele. Nu le vedeam decât în treacăt, deoarece nu 
călătoream de plăcere, ci, călătoream ca nişte oameni 
expulzați dintr-o ţară, pe care de altfel o părăsisem fără nici 
o părere de rău. 


Ceea ce ne preocupa în aceste localităţi, era să nu ni se 
întâmple nimic supărător şi să ne putem urma drumul în 
linişte. 

În ziua de 18 august, am ajuns pe la amiază, la Hettstadt. 
Am trebuit să trecem râul Wipper, căruia la regiment i-am fi 
spus Vipera, nu departe de o exploatare de mine de aramă. 
Pe la trei am sosit la Limbach, apoi după ce am trecut de 
Mansfeld, dominat de o colină înaltă pe care o dez-mierda o 
rază de soare în mijlocul ploii şi în sfâr-şit Sangerhausen, pe 
Gena, trăsura noastră a străbătut un ţinut bogat în mine. În 
sfârşit, spre seară am ajuns la Artern. 

Ziua aceasta de călătorie a fost într-adevăr obositoare, am 
făcut aproape, cincisprezece leghe şi abia un singur popas. 
De aceea am dat o îngrijire specială cailor, hrană din belşug 
şi un bun culcuş pentru noapte. E drept că aceasta 
constituia o mare cheltuială dar, domnul de Lauranay nu se 
uita la bani în privinţa asta şi avea perfectă dreptate. Într-o 
călătorie ca a noastră, caii jucau un rol primordial. 

A doua zi, am plecat la opt după ce am avut câteva 
dificultăţi cu hangiul. Ştiu bine că nimic nu e mai adevărat 
ca vorba aceea, frate, frate, dar brânza-i pe bani; totuşi, 
proprietarul hotelului din Arterh, a fost cu adevărat cel mai 
mare exploatator pe care l-am văzut vreodată. 

În timpul acestei zile vremea a fost cât se poate de rea. 
Furtuna a izbucnit cu puţin timp după plecarea noastră. 
Fulgeriie ne orbeau iar tunetele îngrozeau caii, udaţi de 
ploaia torențială care cădea fără contenire. 

A doua zi, la 19 august, vremea s-a mai liniştit deşi era toi 
a ploaie. Câmpul era scăldat de rouă şi cu toată briza care 
adia, căldura era copleşitoare. Terenul era deluros şi caii tot 
urcând, începuseră sa dea semne vădite de oboseală. Am 
prevăzut în curând că va trebui să le dau un repaus de 
douăzeci şi patru de ore; speram insă, că înainte de a face 
acest popas să ajungem la Gotha. 

De îndată ce-am ajuns la Heldmungen, situat pe râul 
Schmuke, neam oprit. 


În definitiv, am dus-o destul de bine de patru zile de când 
am părăsit Be'lzingen. Şi îmi spuneam: 

— Dacă am fi călătorit cu toţii, cum ne-am fi stâns în fundul 
trăsurii ca să facem loc doamnei Keller şi fiului ei! În sfârşit! 
Conform itinerariului nostru, treceam atunci prin ţinutul 

care alcătuieşte districtul Erfurth, unul din cele trei 
districte ale provincieisaxa. Drumurile destul de bune, 
îngăduiau să mergem repede. Fireşte că aş fi mers şi mai 
repede încă, dacă n-aş fi avut un accident la o roată, 
accident care n-a putut fi reparat decât la Weissensee de 
către un fierar nu tocmai de soi. 

Dacă etapa a fost lungă în ziua aceea, în schimb eram 
susținuți de speranţa de a ajunge spre seară la Gotha, unde 
trebuia să ne odihnim, cu condiţia de a găsi un adăpost bun. 

Nu pentru mine, Dumnezeule mare! Voinic cum eram, 
puteam să îndur multe, ci pentru domnul şi domnişoara de 
Lauranay, care cu toate că nu se plângeau, păreau foarte 
obosiţi. Sora mea Irma în schimb, părea că suportă bine 
călătoria. 

De la cinci dimineaţa până la nouă seara, am făcut vreo 
opt leghe şi am intrat în teritoriul Saxa Coburg. În sfârşit, la 
orele unsprezece, trăsura noastră s-a oprit la porţile 
oraşului Gotha. Am plănuit să poposim aci douăzeci şi patru 
de ore. Bieţii noştri cai aveau tot dreptul la o odihnă de o 
noapte şi o zi. Se vede că. Atunci când i-am ales, am avut 
mâna fericită. Hotărât, e o mare satisfacţie pe care o ai 
atunci, când ai nimerit un lucru bun! 

Am spus că am sosit de-abia la unsprezece la Gotha, 
Câteva formalităţi la porţile oraşului, ne-au pricinuit o mică 
întârziere. Nu mai încape îndoială că dacă n-am fi avut 
actele în regulă am fi fost arestaţi. Agenţii civili şi militari se 
întreceau care mai de care cu severitatea. Era un adevărat 
noroc că guvernul prusac, pronunţând expulzarea noastră 
ne-a procurat şi mijloacele de a o pune în aplicare. Am 
conchis de aici că dacă aM. Fi voit să executăm primul 
nostru plan şi anume să plecăm înainte de încorporarea 


domnului Jean, Kalkreuth nu ne-ar fi dat niciodată 
paşapoarte şi n-am fi putut ajunge astfel la graniţă. 

Trebuia să mulţumim mai întâi lui Dumnezeu şi pe urmă 
Majestății sale Frederic Wilhelm, că ne-a facilitat călătoria. 
Cu toate astea graba strică treaba, după cum glăsuie. Şte 
un vechi proverb, aşa că nu trebuia să ne bucurăm prea 
devreme. 

Există hoteluri, bune la Gotha. Am găsit uşor patru camere 
bune şi un grajd pentru cai la hotelul „La Armata Prusacă”. 
Cu toată părerea de rău pe care mi-o producea întârzierea 
aceasta, trebuia să ne resemnăm. Din fericire din cele 
douăzeci de zile de călătorie care ne-au fost hărăzite, de 
autorităţile germane, trecuseră de abia patru şi am făcut 
aproape un sfert din parcurs. 

Prin urmare, dacă am fi mers tot aşa, trebuia să ajungem 
la graniţa franceză la termenul fixat. Nu doream decât un 
singur lucru şi anume ca, regimentul Royal-Picardie să nu 
intre în luptă decât în ultimele zile ale lunii august, ca să 
pot lua şi eu parte. 

A doua zi pe la opt dimineaţa, m-am coborât în vorbitorul 
hotelului, unde mă aştepta sora mea. 

— Domnule de Lauranay şi domnişoara Martha?... Am 
întrebat-o. 

— Nu s-au dat încă jos, îmi răspunse Irma şi trebuie să-i 
lăsăm pină la ora prânzului... 

— Prea bine, Ilrma! Dar tu unde te duci? 

— Nicăieri, Natalis. După masă însă am să ies puţin în oraş 
ca să fac diferite cumpărături... Dacă ai vrea să mă 
însoţeşti...? 

— Cu plăcere, dragă. Până atunci am să mai hoinăresc pe 
străzi. 

Şi iată că m-am dus în oraş. 

Ce să vă spun de Gotha. Nu prea am văzut lucru mare. În 
schimb am văzut trupe de toate armele şi convoiuri câte 
poftiţi. Goarnele sunau neîncetat. La gândul că toţi soldaţii 
aceştia vor porni împotriva Franţei, mi se strângea inima. 


Era dureros să te gândeşti că pământul patriei va fi poate 
cotropit de aceşti străini! Câţi camarazi nu vor muri oare în 
vreme ce vor apăra pământul Franţei? Da, trebuia să fiu la 
postul meu ca să pot lupta cu ei, fiindcă sergentul major 
Delpierre nu voia să fie o curcă plouată sau un sedentar! 

Dar să revin la oraşul Gotha. Am străbătut câteva cartiere 
şi am văzut diferite biserici frumoase, ale căror clopotniţe 
se profilau în zare. Hotărât însă, erau prea mulţi soldaţi pe 
străzile ora” şului, aşa că aveam impresia că mă aflam într-o 
cazarmă. 

M-am întors la unsprezece, după ce am avut grijă să vizez 
paşapoartele, aşa cum glăsuia ordinul. Domnul de Lauranay 
era încă în odaia lui cu domnişoara Martha. Biata fată era 
prea îndurerată ca să simtă nevoia de a se plimba în oraş. 
Şi era şi firesc! 

De altfel ce ar fi văzut? Numai lucruri care i-ar fi amintit 
situaţia domnului Jean. Dar unde era dânsul? Doamna 
Keller putuse da de el, sau cel puţin putuse să urmeze 
regimentul lui? Cum călătorise oare femeia aceasta 
curajoasă? Ce ar putea face dânsa în cazul că s-ar fi 
întâmplat vreo nenorocire? Vai! Era un lucru îngrozitor să 
te gândeşti că domnul Jean, soldat prusac, s-ar fi luptat 
împotriva unei ţări pe care o iubea, pe care ar fi fost fericit 
să aibă dreptul s-o apere şi pentru care şi-ar fi vărsat 
bucuros sângele! 

Nu mai încape îndoială că masa a fost tristă. Domnul de 
Lauranay voise ca să mâncăm în odaia lui. Într-adevăr, 
câţiva ofiţeri germani veneau regulat să ia masa în 
restaurantul hotelului „La Armata prusacă”, aşa că era bine 
să-i evităm. 

După-masă, domnul şi domnişoara de Lauranay 
rămăseseră cu sora mea la hotel, în vreme ce m-am dus să 
văd dacă nu lipsea nimic cailor. Hotelierul m-a însoţit la 
grajd. Am văzut că omul acesta voia să mă facă să vorbesc 
mai mult decât trebuia, în privinţa domnului de Lauranay, a 
călătoriei noastre şi a unor lucruri care nu-l priveau. Aveam 


de-a face cu un palavragiu, dar ce mai palavragiu!... De 
aceea am fost foarte rezervat şi nu i-am spus mai nimic. 

La orele trei am ieşit împreună cu sora mea, pentru 
cumpărături. Deoarece Irma vorbea bine hruba germană, 
se simţea în largul ei pretutindeni - atât pe străzi cât şi în 
prăvălii. Cu toate astea se cunoştea imediat că eram 
francezi, ceea ce făcea ca să nu fim bine primiţi. 

Între trei şi cinci, am făcut o sumedenie de cumpără! Uri 
încât am cutreierat aproape în întregime oraşul. 

Doarece aş fi voit mult să aflu ceea ce se petrecea în 
Franţa, am sfătuit-o pe Irma să tragă cu urechea la tot ce se 
vorbea pe străzi şi în prăvălii. ŞI cu toate că nu era de loc 
prudent, nu şovăiam să ne apropiem de grupurile în care se 
vorbea cu o oarecare însufleţire. 

Într-adevăr, ceea ce am putut afla nu era defel plăcut 
pentru noi francezii. La urma urmei, era însă mai bine să 
aflăm veşti, fie chiar rele, decât să trăim într-o ignoranță 
desăvârşită. 

Am mai văzut de asemenea o sumedenie de afişe lipite pe 
zidurile caselor. Majoritatea nu anunțau decât mişcări de 
trupe sau rechiziţii pentru armată. În răstimpul acesta, sora 
mea se oprea din când în când în dreptul lor spre a citi 
primele rânduri. 

Unul din aceste afişe mi-a atras deodată atenţia. Era scris 
cu litere mari negre. Parcă-l văd şi azi, cu hârtia-i galbenă 
lipit pe zâdul prăvăliei unui cizmar. 

— Ia vezi, Irma, ce este cu afişul acesta. Ceea ce se vede 
acolo nu sunt cifre...? 

Sora mea se apropie de prăvălia cizmarului şi începu să 
citească... 

O! Ce strigăt a mai scos ea! Din fericire că eram singuri şi 
că nu ne-a auzit nimeni. 

lată ce cuprindea afişul: „1000 fiorini recompesă aceluia 
care va preda pe soldatul Jean Keller din Belzingen, 
condamnat la moarte pentru că a lovit un ofiţer din 


regimentul Leib, în vreme ce regimentul se afla în marş 
spre Magdeburg. 

XV. 

Cum ne-am înapoiat, eu şi sora mea, la hotelul „La Armata 
Prusacă”, ceea ce ne-am vorbit, iată lucruri pe care nu mi le 
mai aminti! Poivte.] că nu ne-am vorbit de loc? S-ar fi putut 
observa tulburarea noastră şi atunci cine ştie ce s-ar fi 
întâmplat. Atât ne mai trebuia, ca să ajungem în faţa 
autorităţilor germane. Am fi fost interogaţi, arestaţi poate, 
dacă s-ar fi aflat legăturile care ne uneau de familia 
Keller...! 

În sfârşit am ajuns în odaia noastră, fără să întâlnim pe 
nimeni. Eu şi sora mea voiam mai în ţii să luăm o hotărâre 
înainte de a revedea pe domnul şi pe domnişoara de 
Lauranay, astfel ca să ne înţelegem în privinţa atitudinei 
noastre. 

Amândoi stăteam acum în odaia Irmei, prvindu-ne foarte 
îndureraţi, fără să îndrăznim să ne spunem o vorbă. 

— Nenorocitul!... Nenorocitul!... Ce a făcut! Exclamă în 
sfârşit sora mea. 

— Ce a făcut? l-am răspuns. A făcut ceea ce aşi fi făcut şi 
eu în locul lui! Probabil că domnul Jean a fost maltratat, 
înjurat de ticălosul acesta de Frantz... Domnul Jean l-o fi 
bătut... Ceea ce trebuia să se întâmple mai curând sau mai 
târziu... Da şi eu aşi fi procedat la fel. 

— Bietul Jean!... Bietul Jean!... Îngână sora mea. În vreme 
ce-o podidiră lacrimile. 

— Vino-ţi în fire, Irma,... Nu-ţi face inimă rea! 

— Condamnat la moarte...! 

— Ce are de-aface, de vreme ce a fugit. Acum a scăpat de 
urmăritorii lui şi ori unde ar fite rog să crezi c-o duce mai 
bine decât în regimentul ticăloşilor de Grawert, tatăl şi fiul! 

— Şi recompensa de o mie de fiorini care se făgăduieşte 
aceluia care îl va preda... 

— O! Suma asta nu e încă în buzunarul nimănui, lrma, şi 
probabil că. Nimeni nu va pune vreodată mâna pe ca! 


— Şi cum va putea să scape, bietul Jean! Fapta lui este 
cunoscută în ţoale satele şi oraşele Germaniei! Există doar 
atâţia ticăloşi care nu aşteaptă altceva decât să-l denunțe! 
Cei mai buni n-ar voi să-l găzduiască măcar pentru o oră! 

— Nu-ţi face inimă rea, draga mea! I-am răspuns. Totul nu 
este pierdut, atâta timp cât n-a fost prins încă... 

— Natalis! Natalis... 

— Şi apoi chiar dacă ar fi prins, poate scăpa... In afară de 
asta. Domnul Jean. A putut foarte bine să fugă şi să se afle 
acum într-un adăpost sigur... Trăieşte şi nu e omul care să 
se lase prins aşa cu una cu două. 

Dacă vorbeam astfel, n-o făceam, mărturisesc, numai în 
scopul de a linişti pe Ilrma. Nu, eram convins de cele ce 
spuneam. Fireşte că partea cea mai grea pentru domnul 
Jean, după ce l-a lovit pe Frantz, a fost fuga. Ei bine, 
izbutise, şi se vede că nu era uşor de pus mâna pe el, de 
vreme ce a-fişele făgăduiau o recompensă de o mie de 
fiorini oricui va reuşi să-l predea autorităţilor germane. Nu, 
nu voiam să-mi pierd speranţa, cu toate că sora mea era 
foarte îngrijorată. 

— Dar doamna Keller? Zise ea. 

— Da! Ce se făcuse doamna Keller?... Putuse să ajungă la 
Magdeburg? Ştia ea ce se petrecuse cu fiul ei?... Însoţea ea 
oare pe domnul Jean în fuga lui? 

— Săârmana femeie!... Sărmana mamă!... Repetă sora mea. 
De vreme ce s-a dus la Magdeburg, nu se poate să nu fi 
aflat că fiul ei a fost condamnat la moarte... Vai Doamnei 
Dumnezeule! Câte dureri îi mai hărăzeşte! 

— Irma, i-am răspuns, linişteşte-te. Te rog. Dacă te-ar auzi 
cineva? Ştii doamna Keller este o femeie energică. Poate că 
domnul Jean e cu dânsa. 

Dacă vorbeam aşa liniştit, lucrul e totuşi firesc fiindcă de 
felul meu nu mă las niciodată pradă deznădejdii. 

— Dar Marina?... Întrebă sora mea. 

— Părerea mea e sa nit-i spunem nimic, i-am răspuns. E 
mai bine aşa, lrma. Vorbindu-i am risca s-o facem să-şi 


piardă curajul. Călătoria va mai dura încă mult, şi 
domnişoara Martha are nevoie de curaj. Dacă ar afla ce s-a 
petrecut, că domnul Jean este condamnat la moarte, că a 
fugit, că s-a fixat premiu pentru capul lui, biata fată n-ar 
mai trăi... Ar refuza chiar să ne mai urmeze. 

— Da, ai dreptate. Natalis! Trebuie să păstrăm însă taina 
aceasta şi faţă de domnul de Lauranay? 

— Fireşte, Irma. La ce ne-ar folosi dacă i-am împărtăşi-o. 
A! Dacă ne-ar fi cu putinţă să regăsim pe doamna Keller şi 
pe domnul Jean. Dar timpul nostru este măsurat. În curând 
am fi arestaţi, şi nu văd întrucât arestarea noastră i-ar folosi 
domnului Jean... Haide, Irma, trebuie să ne împăcăm cu 
situaţia noastră şi deocamdată, fă în aşa fel, încât 
domnişoara Martha să nu observe că ai plâns! 

— Dar dacă iese în oraş, Natalis şi citeşte afişul? 

— Ilrma, i-am răspuns, este prea puţin probabil că domnul 
şi domnişoara de Lauranay să iasă seara în oraş de vreme 
ce n-au ieşit peste zi... De altfel, seara e cam greu să poţi 
citi un afiş. Nu avem deci de ce să ne temem. Şi acum draga 
mea, fă-ţi curaj şi procedează astfel ca să nu se ştie nimic. 

— Da, Natalis, simt că ai dreptate!... Da, o să ţin închisă 
înlăuntrul meu toată suferinţa mea adân-că... E greu, dar 
ce să-i faci... 

La cinci dimineaţa eram în picioare. Am trezit pe oameni 
să nu poată bănui nimic. 

După masa de seară, în timpul căreia am vorbit verzi şi 
uscate pentru ca să nu se observe figura tristă a Irmei, 
domnul şi domnişoara de Lauranay rămăseseră în odaia lor. 
Prevăzusem aceasta şi îmi părea bine. După o vizită la 
grajd, m-am dus din nou în odaia lor şi i-am îndemnat să se 
culce devreme. Voiam să plecăm la cinci dimineaţa, 
deoarece trebuia să facem un drum dacă nu foarte lung, cel 
puţin foarte obositor, de-a lungul unui ţinut muntos. 

Ne-am culcat. În ce mă priveşte am dormit prost. Toate 
întâmplările zilei mi s-au perindat prin minte, încrederea pc 
care am simţit-o când a fost vorba să ridic moralul surorii 


mele, îmi lipsea acum... Lucrurile mergeau prost... Jean 
Keller era urmărit... Oare nu eşti veşnic demoralizat când 
nu poţi dormi? 

La cinci dimineaţa eram în picioare. Am trezit pe toţi şi ne- 
am dus să înhămăm caii la trăsură. Ardeam de nerăbdare 
să părăsesc oraşul acesta. 

La şase ne-am suit în trăsură şi am pornit, caii fiind 
odihniţi, au făcut cinci leghe fără să facem vreun popas, 
după care am ajuns în regiunea muntoasă a Turingiei. 

Aici drumul se îngreuna şi trebuia să mergem încet. 

Nu că munţii ar fi fost grozav de înalţi, bunăoară ca 
Pirineii sau Alpii, totuşi drumul era anevoios în special 
pentru cai. Aproape că nici nu exista şosea pe vremea 
aceea, ci numai nişte defileuri strimte de-a lungul unor 
păduri de brazi sau de stejari. Unecri drumurile erau atât 
de înguste, încât păreau adevărate poteci, pe care trăsura 
noastră de-abia dacă avea loc. 

Din când în când, mă coboram de pe capră ca să mân caii 
de căpăstru, deoarece şoseaua pe care mergea trăsura 
noastră, era brăzdată de ambele părţi de prăpăstii adinei, 
în fundul cărora şerpuiau câteva pârâiaşe. Ori de cite ori 
drumul era prea anevoios, domnul de Lauranay, nepoata lui 
şi sora mea se dădeau jos din trăsură şi o luau pe jos. 
Mergeau cu toţii, plini de curaj, fără să se plângă. Dealtfel, 
trebuia să facem popasuri dese ca să lăsăm caii să răsufle. 

Îmi părea bine că nu spusesem nimic domnului de 
Lauranay despre domnul Jcan căci, dacă sora mea în ciuda 
raţionamentelor mele s-a lăsat pradă deznădejdii, oricine îşi 
poate închipui ceea ce ar fi îndurat domnişoara Martha şi 
tot astfel şi bunicul. Ei. 

În ziua asta de 21 august, n-am făcut nici cinci leghe, în 
linie dreaptă bineînţeles. 

— Căci drumul făcea atâtea înconjururi, încât uneori 
aveam impresia că ne întoarcem de unde am venit. 

Poate că ne-ar fi fost necesară o călăuză? Dar n-aveam în 
cine să ne încredem! În împrejurarea de faţă ar fi fost mai 


mult decât o imprudenţă. Nu, era de O. Mie de ori mai bine 
să ne bizuim pe noi înşine. 

De altminteri, domnul de Lauranay străbătuse în atâtea 
rânduri Turingia încât se orienta fără prea multă bătaie de 
cap: Partea cea mai grea era să te orientezi în mijlocul 
pădurilor. Reuşeai totuşi călău-zindu-te după soare, fiindcă 
soarele este o călăuză sigură şi apoi nu e de origine 
germană. 

Trăsura noastră s-a oprit pe la ora opt seara, la liziera unei 
păduri de fagi ce acoperea lanţul munţilor Thuerienger - 
Walks. Ar fi fost o imprudenţă să înaintăm mai departe. 

Prin locurile acestea, nu se află nici un han, nici măcar o 
colibă de pădurari. Trebuia să dormim în trăsură, sau sub 
primii copaci ai pădurii. 

Am cinat cu proviziile pe care le-am luat cu noi. Am 
deshămat caii. Fiindcă iarba creştea din belşug la poalele 
munţilor i-am lăsat să pască în voie, întrucât intenţionam să 
veghez noaptea asupra lor. Am sfătuit pe domnul de 
Lauranay, pe domnişoara Martha şi pe sora mea să se ducă 
în trăsură unde cel puţin aveau un adăpost, deoarece 
începuse să cadă o ploaie subţire şi rece. 

Domnul de Lauranay se oferi să vegheze cu mine noaptea. 
Am refuzat. Veghiile astea nu sunt bune pentru un om de 
vârsta lui. De altfel, eu ce treabă aveam? Înfăşurat în 
paltonul meu, nu eram de compătimit. Am trecut prin 
situaţii mult mai grele, în câmpiile din America unde iarna 
este nespus de aspră, aşa că nu mă îngrozea perspectiva 
unei nopţi albe sub Cerul liber. 

În sfârşit, totul a mers de minune. Liniştea noastră n-a fost 
tulburată o clipă. În definitiv trăsura prezenta acelaş 
confort pe care îl avea o cameră de hotel în ţinuturile 
acestea. Bine învelit, puteai dormi comod de n-ar fi fost 
grija care fră-mânta pe toţi în privinţa celor dragi care erau 
departe... 

Pe când se lumină de ziuă, pe la orele patru domnul de 
Lauranay părăsi trăsura, propunându-mi să vegheze în 


locul meu, astfel ca să mă pot odihni şi eu o oră două. 
Temându-mă să nu-l supăr dacă l-aş refuza din nou, am 
primit şi după ce m-am înfăşurat bine în paltonul meu, am 
tras un pui de somn straşnic. 

La şase jumătate eram cu toţii în picioare. 

— Trebuie să fii obosit, domnule Natalis? Mă întrebă 
domnişoara Martha. 

— O! Nu, domnişoară, am dormit foarte bine în vreme ce 
bunicul d-tale veghea! 

— Natalis cam exagerează, răspunse domnul de Lavranay 
zâmbind şi noaptea viitoare o să-mi dea voie... 

— Nu se poate, domnule de Launaray, i-am răspuns pe un 
ton voios. Asta ar mai trebui, ca stăpânul să veghieze până, 
în zori în vreme ce sluga... 

— O! Slugă! Exclamă domnişoara Martha. 

— Da, slugă, vizitiu... Oare ru sunt vizitiu, dar un vizitiu 
îndemânatic în orice caz! Hai să spun poştaş dacă vrei cu 
orice chip să-mi menajezi amorul propriu, ceea ce nu 
înseamnă însă că nu sunt servitorul d-voastră... 

— Nu eşti prietenul nostru, răspunse domnişoara Martha 
întinzându-i mana, şi încă ce! Mai devotat pe care ni l-a dat 
Dumnezeu ca să ne ducă în Franţa. 

— O! Cit eşti de bună domnişoară. Ce n-ai face oare pentru 
nişte oameni care îţi spun cuvinte care îţi merg drept la 
inimă! Da, am putea ajunge cu bine la graniţă şi tot astfel 
doamna Keller şi fiul ei... 

Cât despre mine, dacă ocazia se va ivi să mă devotez din 
nou pentru ei... Şi dacă va trebui să-mi dau viaţa... Amen! 
Cum zice preotul din satul meu. 

La şapte am pornit din nou. Oricâte obstacole s-ar fi 
prezentat în ziua aceasta de 21 august, trebuia, să fac în 
aşa fel încât să străbatem Turingia înainte de ivirea nopţii. 

Primele ore ale călătoriei s-au efectuat destul de greu, 
deoarece din pricina urcuşurilor trebuia la tot pasul să ne 
dăm jos din trăsură. În definitiv mergeam mai mult pe jos. 


Pe la douăsprezece ani ajuns în punctul cel mai înalt al 
muntelui căruia, dacă nu mă înşel, i se spune Gebauer. În 
prezent nu ne mai rămăsese decât să ne coborâm spre vest. 
De aci încolo drumul era în paptă. Fireşte că n-ar fi trebuit 
să mergem prea repede din pricina accidentelor ce s-ar fi 
putut produce la coborâş. 

Vremea era tot a ploaie. În schimb dacă nu plouase încă, 
cerul era acoperii. În întregime cu nori deşi şi grei. Mă 
temeam, şi pe drept, de o furtună. 

Într-adevăr, pe la orele şase după-amiază, câteva fulgere 
despicară aerul. În depărtare se auzea tunetul şi furtuna se 
apropia din ce în ce. 

Domnişoara Martha, ghemuită în fundul trăsurii, adâncită 
în gânduri, nu prea părea speriată. Sora mea închidea ochii 
şi stătea nemişcată. 

— N-ar fi mai bine să facem un popas? Mă întrebă domnul 
de Lauranay. 

— Ba da, i-am răspuns şi m-aş opri cu condiţia însă să 
găsim un loc prielnic pentru ca să putem sta peste noapte. 
Pe panta asta e cu. Neputinţă. 

— Fii prudent, Natalis. 

— N-avea nici o grijă, domnule de Lauranay. Nici n-am 
terminat bine vorba, că un fulger uriaş înfiişură caii şi 
trăsura, izbind un plop care se află la dreaptă noastră. Din 
fericire, arborele căzuse în direcţia pădurii. Caii se speriară 
şi am simţit că nu mai eram stăpân pe ei. Cu toate sforţările 
pe care le-am făcut, coborâră în galop panta. Eram orbiţi 
acum de fulgere, iar tunetele ne asurzeau pur şi simplu. 
Dacă bietele animale zăpăcite ar fi deviat puţin din drum, 
trăsura ar fi căzut imediat în prăpăstiile care brăzdau 
şoseaua Deodată se rupse frâriă. Caii mai liberi porneau 
acum cu mai multă furie. O catastrofă inevitabilă ne 
ameninţa. 

Deodată se produse o ciocnire. 

Trăsura se izbise de trunchiul unui copac. Hăţurile şi 
oiştea s-au rupt, iar caii se avântaseră în prăpastie. 


Trăsura, spre norocul nostru fusese oprită în loc de 
trunchiul copacului. Din fericire nu s-a întâm-plat nici un 
accident dc persoane. Deşi fusesem trântit de pe capră, n- 
am păţit nimic. M-am dus să examinez trăsura ale cărei roţi 
din faţă erau sfărâmate. 

Ce situaţie tristă! Ce să ne facem acum, lipsiţi de 
mijloacele de locomoţie, în mijlocul acestui ţinut pustiu? Ce 
noapte grozavă am petrecut! 

A doua zi, la 23 august, am trebuit să pornim înainte, după 
ce am părăsit trăsura, pe care n-o mai puteam întrebuința 
chiar dacă alţi cai ar fi înlocuit pe aceia pe care i-am 
pierdut. 

Am făcut un pachet cu proviziile şi efectivele noastre pe 
care le purtam acum pe umăr cu ajutorul unui băț şi am 
pornit cu toţii, eu în frunte şi în urma mea lrma, 
domnişoara Martha şi bunicul ei. Nu cred că am făcut mai 
mult de trei leghe în ziua aceea. Când ne-am oprit spre 
seară, soarele care apunea, lumina câmpiile care se întind 
spre vest, la poalele munţilor Turingiei. 

XVI. 

Situaţia era gravă şi trebuia să se mai agraveze încă, dacă 
nu giiseam o trăsură şi nişte cai de vânzare. Înainte de 
toate, trebuia să găsim însă un adăpost pentru noapte. Pe 
urmă vom vedea ce e de făcut. 

Mă simţeam foarte stânjenit. Prin împrejurimi nu se afla 
nici o colibă. Nu ştiam ce să fac, când deodată, luând-o spre 
dreapta, am zărit un fel de colibă care se afla în mijlocul 
pădurii. 

Coliba aceasta nu avea nici uşi nici ferestre, totuşi oricât 
de puţin confortabilă era, constituia însă un adăpost. 

Cerul, care fusese până acum senin, se înnora deodată. Vă 
puteţi închipui bucuria, mea găsind coliba aceasta care în 
lipsa trăsurii, era un adăpost preţios pentru noi. 

Domnul de Lauranay fusese foarte afectat de accidentul 
întâmplat, mai ales din pricina nepoatei lui. Până la graniţă 
mai aveam încă de umblat. Cum se va sfârşi călătoria 


noastră? Vom avea oare timpul să părăsim Germania, la 
termenul fixat, acum când eram nevoiţi să mergem pe jos? 
În prezent însă principalul lucru era adăpostul, vom avea pe 
urmă tot timpul să discutăm în vederea măsurilor ce 
trebuiau luate. 

În interiorul colibei, care părea că nu mai fusese locuită de 
mult, pământul era acoperit cu un strat de iarbă. Probabil 
că într-însa se refugiau din când în când, păstorii care îşi 
duceau turmele la păşunat în munţii Turingiei. Jos se 
vedeau câmpiile Saxei, în direcţia orăşelului Fulga, de- 
alungul teritoriilor Rinului de Sus. 

Sub razele soarelui care apunea, câmpiile acestea păreau 
oarecum roditoare. Cu toate că nu erau întinse ca în palmă, 
se vedea cât colo, că erau mai uşoare de străbătut decât 
drumul pe care l-am făcut din Gotha până aici. 

Odată instalaţi în colibă, îm pregătit împreună cu sora 
mea, masa de seară. Domnul şi domnişoara de Lauranay, 
foarte obosiţi de drum de-abia dacă mâncaseră. Irma de 
asemenea nu se atinse de cina asta modestă. 

— Rău faceţi că nu mâncaţi, le repetam într-una. Întâi 
hrana şi apoi odihna, iată metoda soldatului în campanie. 
Trebuie să prindem puteri, aşa că e necesar să mănânci, 
domnişoară Martha. 

— Chiar dacă aş vrea să mănânc, dragul meu Natalis, îmi 
răspunse ea, mi-ar fi cu neputinţă... Mâine dimineaţă, 
înainte de plecare, voi încerca să-mănânc ceva. 

— Rău faci, domnişoară, i-am răspuns. 

— Fii pe pace, n-o să te fac de râs mâine în timpul 
drumului, fiindcă n-o să rămân în urmă. 

Toată stăruința mea a fost în zadar deşi mâncam de zor ca 
să slujesc de exemplu. Eram hotărât să prind puteri, ca şi 
cum m-aşi fi pregătit pentru o muncă foarte grea a doua zi. 

În apropierea colibei, se afla un pârâu cu apă limpede. 
Câteva picături din apa aceasta amestecată cu rachiu, era 
de-ajuns să facă o băutură răcoritoare. 


Domnişoara Martha consimţi să bea două, trei picături. 
Domnul de Lauranay şi sora mea, o imitară, ceea ce le-a 
prins bine. 

Apoi câte trei se duseră în colibă unde se culcară şi 
adormiră în curând. 

Am făgăduit că mă voi culca şi cu, dar cu intenţia de a nu- 
mi ţine făgăduiala. Dacă am spus că mă voi culca, o ca 
domnul de Lauranay ar fi voit să vegheze cu mine şi nu 
trebuia să-i impun acest surplus de oboseală. 

Lată-mă deci plimbându-mă de colo până colo, asemenea 
unei santinele. Ori cine îşi poate închipui că a sta de veghe 
nu e un lucru nou pentru un soldat. Luasem două pistoale 
cu mine, fiindcă paza bună trece primejdia rea. 

De aceea hotărâsem să mă împotrivesc somnului, deşi îmi 
simţeam pleoapele grele. Uneori când eram prea obosit, 
veneam să mă mai întind puţin în colibă, cu urechia aţintită 
la cele mai mici zgomote. 

Noaptea era foarte întunecoasă. Nici o stea nu se vedea pe 
bolta cerească. Luna dispăruse şi ea printre nori. 

Totuşi, dacă un foc s-ar fi aprins undeva în pădure, l-aş fi 
zărit imediat de la o leghe depărtare, fiindcă aveam nişte 
ochi buni care scrutau întunericul. 

Nici un suflu nu tulbura firea; afară era o linişte 
desăvârşită ca atunci când vremea e a ploaie. 

Cu toate astea trebuie să mărturisesc că liniştea nu era 
însă atât de desăvârşită, de vreme ce se auzea un zgomot, 
un fel de şuierat continuu care reproducea semnalele 
regimentului Royal-Picardie. Oricine îşi poate închipui că 
cel care flu-era astfel, nu era altul decât sergentul major 
Natalis Delpierre, care se lăsa pradă obiceiurilor lui. 

Şi pe când fluieram astfel, mă gândeam la trecut. Mă 
gândeam la tot ce se petrecuse la Belzingen de când am 
sosit acolo, amânarea căsătoriei în clipa când trebuia să se 
săvârşească, eşuarea duelului cu locotenentul von Grawert, 
încorporarea domnului Jean, expulzarea noastră din 
Germania. Pe urmă, întrezăream, în viitor, o sumedenie de 


dificultăţi: Jean Keller al cărui cap fusese pus la preţ, fugind 
de teama condamnării lui, doamna Keller care îl căuta, 
neştiind unde să-l găsească...! 

Şi, dacă fusese descoperit, dacă fusese denunţat de nişte 
ticăloşi care voiau să ia prima de o mie de florini?... Nu, nu- 
mi venea să cred aşa ceva. Îndrăzneţ şi hotărât, domnul 
Jean nu era omul care să se lase prins aşa, cu una cu două. 

În vreme ce mă gândeam la toate astea, simţeam că mi se 
închid pleoapele. M-am sculat atunci, nevoind să adorm. Îmi 
părea rău că firea era atât de liniştită în timpul acestei 
nopţi şi întunericul atât de nepătruns. Şi-mi trebuia o 
sforţare constantă a voinţei ca să nu cedez oboselii. 

În răstimpul acesta, orele treceau. Cât putea să fie ceasul? 
Trecuse oare de miezul nopţii? Probabil, căcj noaptea e 
scurtă în epoca aceea a anului. Mă uitam pe cer doar doar 
oi vedea vreun punct luminos. Dar nimic nu semnala încă 
ivirea zorilor. Se vede deci că mă înşelasem şi că era mai 
devreme decât îmi închipuiam. 

Mi-am adus atunci aminte că, în timpul zilei, domnul de 
Lauranay, după ce a consultat harta, mi-a spus că primul 
oraş principal prin care vom trece era Tann, situat în 
districtul Cassel, în provincia Hesse-Nassau. Acolo ne-ar fi 
cu putinţă să înlocuim trăsura. Ne trebuia un mijloc de 
locomoţie cu care să putem ajunge în Franţa. Totuşi, ca să 
ajungem la 'Tann mai aveam de făcut vreo douăsprezece 
leghe. Pe când mă gândeam astfel, am tresărit de-o-dată. 

M-am sculat numaidecât şi am tras cu urechea. Mi s-a 
părut că am auzit o detunătură. Era oare un foc de armă? 

Aproape imediat, am auzit o a doua detunătură. Nu mai 
încăpea îndoială că era un foc de armă. Ba. Chiar mi s-a 
părut că am văzut o flacără spintecând întunericul. 

În situaţia în care ne aflam, în mijlocul unui ţinut aproape 
pustiu, ne puteam teme de orice. O bandă de hoţi putea să 
ne atace şi atunci cum să ne împotrivim? 

Trecuse un sfert de oră. N-am voit să trezesc pe domnul 
de Lauranay. Era posibil însă că focul acesta de armă să fi 


fost al unui vânător... În tot cazul, după scânteia pe care a 
produs-o arma, am socotit distanţă la vreo jumătate de 
leghe. 

Am rămas în picioare, nemişcat, cu privirea ţintită în 
direcţia aceasta. Nemaiauzind nimic, am început să mă 
liniştesc şi m-am întrebat chiar dacă n-a fost jocul unei iluzii 
a auzului sau a ochiului. Uneori crezi că nu dormi şi totuşi 
dormi. Ceea ce iei drept, o realitate nu este decât impresia 
fugară a unui vis. 

Hotărât să înfrunt cu orice preţ somnul, am început din 
nou să mă plimb în lung şi în lat, fluie-rând fără să-mi dau 
seama, semnalele regimentului meu. Am înaintat chiar vreo 
sută de paşi în pădure. 

În curând mi s-a părut că aud un fâşâit uşor. Deoarece 
credeam că e o vulpe sau un lup, am scos pistolul de la brâu 
gata să trag. 

De-o dată, însă, mi s-a părut că văd o umbră care se 
repede spre mine... Am tras la întâmplare. 

Dar o dată cu detunătura armei, am văzut un om în faţa 
mea... L-am recunoscut numaidecât: era Jean Keller. 

XVII. 

La zgomotul detunăturii, domnul de Lauranay, domnişoara 
Martha şi sora mea se treziră imediat şi ieşiră din colibă. În 
omul care venea cu mine din pădure, nu putuseră ghici pe 
domnul Jean, nici pe doamna Keller care venea şi ea după 
noi. Domnul Jean se repezi la ei. Înainte de a fi rostit vreo 
vorbă, domnişoara Martha îl recunoscuse şi îl îmbrăţişa. 

— Jean, îngână ea. 

— Da, Martha!... Eu şi mama... În sfârşit. Domnişoara de 
Lauranay se aruncă în braţele doamnei Keller. 

Deoarece nu trebuia să săvârşim vreo imprudenţă: 

— Să mergem în colibă, i-am zis. E în joc persoana d-tale. 

— Cum!... Ştii, Natalis... Îmi răspunse el. 

— Da, eu şi sora mea ştim totul. 

— Şi tu Martha, şi d-ta domnule de Lauranay?... Întrebă 
doamna Keller. 


— Dar de ce? Întrebă domnişoara Martha. 

— Veţi afla imediat, deocamdată să intrăm în colibă. 

Peste o clipă, ne aflam cu toţii într-însa. Dacă nu ne 
vedeam, cel puţin auzeam totul. Eu stăteam în faţa uşii şi cu 
toate că eram atent la convorbire supravegheam în acelaşi 
timp şoseaua. 

Şi iată ce ne-a povestit domnul Jean, întrerupându-se din 
când în când spre a asculta afară. 

Povestirea aceasta, ne-a fost istorisită de domnul Keller, în 
fraze scurte şi întretăiate, ca şi cum dânsul de-abia ar mai fi 
putut răsufla. 

— Dragă Martha, zise el... Trebuia să se întâmple... Şi e 
mai bine că sunt ascuns aici... În coliba asta... Decât acolo, 
sub ordinele colonelului von Grawert... În compania 
locotenentului Frantz. 

Şi atunci în câteva cuvinte, Martha şi sora mea aflară ceea 
ce se petrecuse înainte de plecarea noastră din Belzingen: 
provocarea insultătoare a locotenentului, întâlnirea fixată, 
refuzul de a se bate după încorporarea, domnului Jean 
Keller în regimentul colonelului von Grawert. 

— Da, zise domnul Jean, eram să fiu sub ordinele acestui 
ofiţer! Se putea răzbuna în voie, în loc să mă vadă în faţa lui 
cu o spada în mână... A! Omul acesta care te-a insultat 
Martha, l-aş fi ucis fără nici o remuşcare... 

— Jean, sărmanul meu Jean, îngână domnişoara de 
Lauranay. 

— Regimentul a fost trimis la Borna reluă Jean Keller. 
Acolo, timp de o lună am fost supus la cele mai grele corvezi 
am fost umilit, pedepsit pe nedrept şi tratat în sfârşit de 
nemernicul acesta de Frantz, cum nu se tratează un 
câine!... M-am abținut însă... Am îndurat totul gândindu-mă 
la tine, Martha, la mama, la toţi prietenii mei... Vai! Cât am 
suferit!... În sfârşit regimentul a plecat la Magdeburg... 
Unde mama a putut să-l ajungă. Dar tot acolo, într-o seară, 
acum cinci zile, locotenentul Frantz, pe când mă aflam 
singur cu el pe o stradă, după ce m-a înjurat, m-a lovit cu 


cravaşa. Cred că aveam dreptul să mă revolt!... M-am 
repezit la el şi l-am lovit la rândul meu... 

— Jean, bietul meu Jean!... Îngână mereu domnişoara 
Martha. 

— Eram pierdut dacă nu reuşeam să fug... Reluă domnul 
Jean... Din fericire am putut găsi hanul în care locuia 
mama... Peste câteva clipe am lepădat uniforma, m-am 
îmbrăcat ţărăneşte, şi-am plecat din Magdeburg... A doua zi 
am aflat imediat că eram condamnat la moarte de consiliul 
de război. Capul meu era pus la preţ! Se acordă un premiu 
de o mie de florini aceluia care va pune mâna pe mine... 
Cum să scap?... Nu ştiam... Dar voiam să trăiesc Martha... 
Să trăiesc ca să vă revăd pe toţi. 

În clipa aceea, domnul Jean îşi întrerupse povestirea. 

— Nu se aude nimic? Întrebă el. 

M-am furişat din colibă. Şoseaua era liniştită şi pustie. Mi- 
am lipit urechea de pământ. Nu se auzea nici un zgomot 
suspect din direcţia pădurii. 

— Nu e nimic, i-am spus întorcându-mă în colibă. 

— Mama şi cu mine, reluă domnul Jean, am luat-o prin 
câmpiile Saxei, în speranţa de a vă în-tâlni, de vreme ce 
mama cunoştea itinerariul pe care vi l-a impus poliţia... 
Umblam mai ales noaptea, cumpărând prin casele retrase 
de-ale mâncării; şi, culmea ironiei, străbăteam sate în care 
citeam afişul cu premiul ce se acorda pe capul meu... 

— Da, am zis, afişul acela pe care l-am citit împreună cu 
Irma, la Gotha. 

— Planul meu, reluă domnul Jean, era să încerc să ajung în 
Turingia, unde am calculat că trebuie să vă mai aflaţi încă... 
De altfel acolo puteam fi oarecum în siguranţă... În sfârşit 
am ajuns în munţi'. Cred că ştii, Natalis cit e de greu 
drumul acesta, de vreme ce aţi făcut o parte din el pe jos... 

— Da, domnule Jean, dar cum de-ai aflat...? 

— Ieri seară, ajungând în dreptul Trecătoarei Gebeuer, 
răspunse domnul Jean, am văzut o trăsură sfărâmată care 
se afla părăsită în drum... Am recunoscut trăsura domnului 


de Lauranay... Mă întrebam dacă aţi avut un accident, dacă 
aţi scăpat... Vai, cit eram de îngrijoraţi... Am umbat cu 
mama toată noaptea... Pe urmă, de-ndată ce s-au ivit zorile 
am fost nevoiţi să ne ascundem... 

— Să vă ascundeţi, întrerupse sora mea. Şi pentru ce? 
Eraţi urmăriţi. 

— Da, răspunse domnul Jean, eraţi urmăriţi de trei ticăloşi 
pe care i-am întâlnit mai jos de trecătoa-rea Gebauer, 
braconierul Buch din Belzingen împreună cu cei doi băieţi 
ai lui. I-am mai văzut la Magdeburg, urmând regimentele 
cu alţi tâlhari de teapa lor. Fără îndoială că ştiau că, dacă 
puneau mâna pe mine trebuiau să încaseze o mie de florini. 
De aceea m-au urmărit şi acum două ore, am fost atacați la 
vreo jumătate de leghe de aici... Ia liziera pădurii. 

— Va să zică cele două împuşcături pe care le-am auzit, au 
fost trase de ei? Am întrebat pe domnul Jean. 

— Da. Natalis... Un glonte mi-a trecut prin pălărie... Totuşi 
am reuşit să ne refugiem într-un tufiş, astfel că am putut 
scăpa de ticăloşii aceştia... Probabil că ei îşi închipuie că am 
luat-o pe alt drum, deoarece s-au îndreptat în direcţia 
munţilor... Atunci, noi am luat-o pe câmp şi când am ajuns 
în dreptul pădurii, te-am recunoscut după şuierat, dragul 
meu Natalis. 

— Şi eu care am tras în d-ta, domnule Jean. 

— Ce-are de-a face, Natalis! Se poate însă ca împuşcătura 
d-tale să fi fost auzită, aşa că trebuie să plec numaidecât. 

— Singur? Întreabă domnişoara Martha. Nu, vom pleca cu 
toţii! Răspunse domnul Jean. Dacă ne va fi posibil ar trebui 
să călătorim împreună până la graniţa franceză. 

Ştiam acum tot cea ce era mai însemnat, şi anume că viaţa 
domnului Jean era în pericol, dacă braconierul Buch şi cei 
doi fii ai lui ar pune mina pe el. Fireşte că trebuie să ne 
apărăm cu îndârjire împotriva acestor ticăloşi. Dar ce s-ar 
întâmpla oare în cazul că Buch ar mai veni cu câţiva 
păcătoşi de tagma lui? 


I-am povestit apoi pe scurt domnului Jean, tot ceea ce s-a 
petrecut de la plecarea noastră din Bel-zingen şi cit de 
prielnică ne-a fost călătoria pină la accidentul de la 
Gebauer. 

Acum lipsa cailor şi a trăsurii ne stânjcnea mult. 

— Trebuie să vă procuraţi cu orice preţ mijloace de 
transport, zise domnul Jean. 

— Nădăjduiesc că vom putea găsi la Tann, răspunse 
domnul de Lauranay. În tot cazul, dragul meu Jean, nu 
trebuie să mai rămânem în coliba asta... Poale că Buch şi fiii 
lui sunt pe urmele noastre... Trebuie să ne folosim de 
întuneric... 

— Poţi să ne urmezi, Martha? Întrebă domnul Jean. 

— Sunt gata! Zise domnişoara de Lauranay. 

— Şi tu mamă, tu care ai îndurat atâtea oboseli? 

— Să mergem, dragul meu. 

Mai aveam provizii exact cât ne trebuia până la Tann, ceea 
ce ne evita popasurile în satele în care Buch şi fii lui puteau 
să treacă. 

lată aşadar hotărârea pe care am luat-o, înainte de a porni 
la drum, fiindcă în primul rând trebuia să luăm toate 
măsurile dictate de împrejurări. 

Atâta timp cât nu va exista nici un pericol, eram decişi să 
nu ne mai despărţim. Fără îndoială, ceea ce era relativ uşor 
pentru noi care aveam paşapoarte, era mai greu pentru 
doamna Keller şi pentru fiul ei. De aceea, ei nu trebuiau să 
intre în oraşele în care ne era impus să trecem şi trebuiau 
să ne aştepte într-un loc fixat mai dinainte. În felul acesta 
poate că puteam călători împreună. 

Să mergem deci, am răspuns. Dacă pot cumpăra o trăsură 
şi cai la Tann, vom putea cruța multe oboseli tuturor. Cât 
despre noi, domnule Jean, cred că nu te-ar îngrozi o 
călătorie pe jos şi câteva nopţi petrecute în câmp la lumina 
stelelor, vei vedea totodată cât sunt de frumoase stelele 
care strălucesc pe cerul Franţei. 


Spunând acestea am făcut vreo douăzeci de paşi pe şosea. 
Era ora două dimineaţa. Un întuneric adânc învăluia firea. 
Totuşi se simţea că în curând se va lumina de ziuă. 

Dacă nu puteam vedea nimic, în schimb puteam auzi 
foarte bine. Era atâta linişte afară încât nu mi-ar fi scăpat 
nici cel mai mic zgomot... 

Nu auzem nimic, de unde am conchis că Buch şi fiii lui 
pierduseră urma lui Jean Keller. 

Am părăsit cu toţii coliba. Am luat proviziile care nu 
alcătuiau, vă rog să credeţi, un pachet tocmai mare şi din 
cele două pistoale pe care le aveam, am dat unul domnului 
Jean. 

În clipa aceea, Jean luă mâna domnişoarei de Lauranay şi 
îi zise cu o voce mişcată: 

— Martha, când am voit să te iau de nevastă, viaţa mea îmi 
aparţinea!... Acum nu mai sunt decât un fugar, un osândit la 
moarte... Nu mai am dreptul să-mi leg viaţa mea dea ta...! 

— Jean, răspunse domnişoara Martha, suntem uniţi 
înaintea lui Dumnezeu, care să ne aibă în paza lui. 

XVIII. 

Voi povesti pe scurt, primele două zile în care am călătorit 
împreună cu doamna Keller şi cu domnul Jean. Părăsind 
Turingia, am avut norocul să nu ne întâlnim cu nimeni. 

Foarte surescitaţi de altminteri, am mers repede. Ai fi spus 
că nu ştim ce înseamnă oboseala. Doamna Keller, Martha şi 
sora mea ne dădeau cu adevărat o pildă rară de energie. De 
obicei, după ce umblam patru ore în şir ne odihneam câte 
un ceas. 

Ţinutul, prea puţin roditor, avea o sumedenie de prăpăstii. 
Satele puţin numeroase, erau situate la distanţe foarte 
mari. Cu toată energia de care dădeau dovadă tovarăşele 
noastre, se vedea cât de colo că ele erau obosite şi că aveau 
nevoie de odihnă. La 24 august, după un marş zdravăn, am 
ajuns la Timn, pe la ora zece seara. 

Acolo după cum ne-am înţeles, domnul Jean şi mama lui s- 
au despărţit de noi. N-ar fi prudent să străbatem acest oraş, 


în care domnul Jean ar fi putut fi recunoscut. 

Ne-am înţeles să ne întâlnim a doua zi pe la opt, pe 
şoseaua oraşului. Dacă nu eram exacţi la întâlnire, 
înseamnă că am fost reţinuţi din pricină că n-am putut găsi 
un cal şi o trăsură. Dar, sub nici un pretext, doamna Keller 
şi fiul ei nu trebuia să intre în oraş. Măsura aceasta a fost 
foarte înţeleaptă, deoarece agenţii se arătară de o 
severitate excepţională la cercetarea paşapoartelor. Am 
crezut că ne vor opri de a merge mai departe. Am trebuit să 
spunem cum călătoream şi în ce împrejurare am pierdut 
trăsura, etc... 

Lucrul acesta ne-a folosit însă. Unul din agenţi, în speranţa 
unei bune răsplate, s-a oferit să ne ducă la un negustor care 
vindea trăsuri. Propunerea lui a fost primită. După ce a 
condus pe domnişoara Martha şi pe sora mea la liotei, 
domnul de Lauranay, care vorbea foarte bine limba 
germană, a mers cu mine la negustorul acesta. 

N-avea trăsură, în schimb avea numai o şaretă cu două 
roţi acoperită cu o pânză impermeabilă şi un singur cal. E 
de prisos să adaug că domnul de Lauranay a trebuit să 
plătească de două ori valoarea calului şi de trei ori aceea a 
şaretei. 

A doua zi, ia ora opt, am regăsit pe şosea pe doamna 
Keller şi pe fiul ei. O cârciumă proastă le slujise de adăpost 
în timpul nopţii. Domnul Jean petrecuse noaptea pe un 
scaun, în vreme ce mama lui dormise pe jos, pe o saltea de 
paie. 

Domnul şi domnişoara de Lauranay, doamna Keller şi Ilrma 
se urcară în şareta, în care am aşezat proviziile cumpărate 
la Tann. Strângându-te bine mai rămânea un al cincilea loc. 
L-am oferit domnului Jean. Dânsul refuză. În cele din urmă, 
am căzut de acord să ne instalăm cu rândul, dar de cele mai 
multe ori ni se întâmpla să mergem amândoi pe jos, ca să 
nu obosim calul. Ce vreţi, nefiind alţi cai, a trebuit să mă 
mulţumesc cu acesta. Ce mult regretam acum caii pe care i- 
am cumpărat la Belzingen! 


La 26 august, spre seară, am ajuns la Fulda, după ce am 
văzut de departe turnul catedralei şi, pe un deal, o 
mânăstire de franciscani. La 27 am străbătut orăşelele 
Schlinchtern, Sodon şi Salmunster, situat pe rinul Salza. La 
28 am ajuns la Geluhausen şi, dacă am fi călătorit de 
plăcere ar fi trebuit să vizităm castelul oraşului acesta care 
a fost locuit, după cum am aflat mai târziu, de Frederic 
Barbarosa. Dar nişte fugari ca noi, aveau altceva de făcut. 

Cu toate astea, nu mergeam atât de repede cum aş fi voit, 
din pricina drumurilor rele. Nu mai mergeam decât la pas 
ceea ce mă neliniştea deoarece peste şapte zile, conform 
termenului fixat de autorităţi, trebuia să părăsim Germania. 

Doamna Keller era foarte obosită. Ce s-ar întâmpla, dacă 
forţele părăsind-o ar fi trebuit s-o lăsăm într-un sat, într-un 
oraş oarecare? Fireşte că fiul ei n-ar fi putut rămâne cu 
dânsa, căci, atâta timp cât domnul Jean nu se afla pe 
teritorul francez, risca în orice clipă să fie prins şi omorât. 

Am întâmpinat multe dificultăţi în vreme ce am străbătut 
pădurea Lomboy care se întinde la stânga şi la dreapta 
râului Kinzig pana în munţiii Hesse Darmstatd. Am crezut 
că n-o s-o mai trecem niciodată. 

În sfârşit la 29 august ne-am oprit puţin înainte de porţile 
oraşului Hanau. A trebuit să rămânem peste noapte aici, 
unde era o mişcare mare de trupe. Deoarece domnul Jean 
şi mama lui, trebuia să facă un drum de două leghe ca să 
ocolească oraşul, domnul Lauranay şi domnişoara Martha 
rămaseră cu ei în şaretă. Sora mea şi cu mine, ne-am dus 
singuri în oraş, ca să reînnoim proviziile. Ne-am regăsit a 
doua zi, pe 30, pe şoseaua care duce la Viesbaden, Am 
ocolit pe la amiază orăşelul Offenbach, şi spre seară am 
ajuns la Frankfurt pe Main. 

De oraşul acesta, n-am să spun nimic altceva decât că e 
situat pe malul drept al râului şi că e plin de evrei. După ce 
am trecut râul Main, am luat-o pe şoseaua care cobora pe la 
Mayenţa. Deoarece trebuia să intrăm în oraş pentru vizarea 
paşapoartelor, imediat după îndeplinirea acestei formalităţi, 


ne-am dus să căutăm pe domnul Jean şi pe mama lui. 
Aşadar, în noaptea aceea n-am fost nevoiţi să ne despărţim, 
dar ceea cc ne-a interesat şi mai mult e că am putut găsi un 
adăpost, modest e drept, dar convenabil, în foburgul 
Salhscnhausen, pe malul stâng al Uleinului. 

După o cină, luată în comun, toată lumea s-a culcat afară 
de mine şi de sora mea. Ne-am dus în oraş ca să mai 
târguim diferite obiecte. 

Şi iată, între alte lucruri, ceea ce a auzit Irma, la un 
brutar, unde câteva persoane vorbeau de soldatul Jean 
Keller. Se spunea că fusese prins la Salmunster şi 
amănuntele acestei capturări nu lipseau, într-adevăr, dacă 
momentul ar fi fost mai prielnic am fi râs cu poftă. 

Totuşi, ceea ce mi s-a părut cu mult mai grav, e că se 
spunea de asemenea că în curând regimentul Leib va sosi în 
localitate, de unde va fi îndreptat la Mayenţa şi apoi la 
Thionville. 

Dacă spusele acestea erau adevărale, colonelul von 
Grawert şi cu fiul lui vom urma acelaşi drum cu noi. În 
vederea acestei întâlniri. Nu era oare mai bine să 
modificăm itinerariul nostru şi să ne îndreptăm mai spre 
sud spre a evita oraşele indicate de poliţia prusacă? 

A doua zi, la 31 august, am comunicat ştirea asta rea 
domnului Jean. Dârisul m-a rugat să nu spun nimic, atât 
mamei lui cit şi domnişoarei Martha care, şi aşa erau destul 
de îngrijorate. După ce vom trece de Mayenţa vom vedea ce 
e de făcut şi dacă va fi necesar să ne despărţim până la 
graniţă. Grăbindu-ne am putea poate s-o luăm înaintea 
regimentului şi să ajungem astfel netulburaţi de nimeni, în 
Lorena. 

Am plecat la ora şase dimineaţa. Din nefericire, drumul 
era greu şi obositor. Trebuia să trecem prin pădurile de la 
Neibruh situate în apropierea oraşului Frankfurt. Am mai 
întârziat apoi, fiindcă am ocolit câteva cătunuri ale căror 
şosele erau tixite de soldaţi şi de furgoane. În sfârşit, deşi 
de la Frankfurt până la Mayenţa nu erau decât vreo 


cincisprezece leghe, am ajuns deabia spre seară. Eram 
atunci la frontiera provinciei Hesse-Darmstadt. 

Oricine îşi poate închipui că doamna Keller şi fiul ei aveau 
tot interesul să evite Mayenţa. Oraşul acesta este situat pe 
malul stâng al Rinului şi faţă în faţă cu foburgul Cassel, de 
care Mayenţa se leagă printr-un pod de vase, lung de vreo 
şase sute de picioare. 

Deci, pentru a regăsi drumurile care duc spre Franţa, 
trebuie neapărat să treci Rinul, fie deasupra fie dedesubtul 
oraşului, când nu vrei s-o ici pe pod. 

lată-ne deci în căutarea unei luntre care să transporte pe 
domnul Jean şi pe mama lui. A fost în zadar însă, deoarece 
luntrile erau suspendate din ordinul autorităţilor militare. 

Pe la opt seara nu ştiam ce să facem. 

— Trebuie, cu toate astea, să trecem Rinul, zise Jean 
Keller. 

— În ce loc şi unde? L-am întrebat. 

— Pe podul de la Mayenţa, de vreme ce nu-l putem trece în 
altă parte. 

Şi iată planul pe care l-am adoptat. 

Domnul Jean luă paltonul meu cu care se înfăşură, apoi, 
apucând calul de căpăstru, se îndreptă spre poarta Cassel. 

Doamna Keller se ascunsese în fundul şaretei acoperindu- 
se cu hainele prietenilor noştri. Domnul şi domnişoara de 
Lauranay, sora mea şi cu mine ne aflam de asemenea în 
şaretă. Am ajuns astfel până în faţa postului de soldaţi care 
păzea podul. 

Domnul Jean, cu o îndrăzneală uluitoare, se apropie atunci 
de noi şi ne zise; 

— Paşapoartele d-voastră? 

I-am întins paşapoartele pe care le înmână el însuşi şefului 
de post. 

— Cine sunt oamenii aceştia? 

— Nişte francezi pe care îi duc până la graniţă. 

— Şi cine eşti d-ta? 


— Nicolas Friedel, căruţaş din Hochst. Paşapoartele 
noastre au fost examinate cu o atenţie deosebită. Cu toate 
că actele noastre erau în regulă, oricine îşi poate închipui 
spaima care ne-a cuprins. 

— Paşapoartele astea nu mai sunt valabile deeât patru 
zile! Observă şeful de post. Prin urmare în patrii zile, 
posesorii lor trebuie să părăsească Germania. 

Fireşte, răspunse Jean Keller, de-aceea trebuie să ne 
grăbim. 

— Puteţi să vă duceţi. 

Peste o jumătate de oră, după ce am trecut Rinul ne aflam 
la Hotelul Anhalt, unde domnul Jean urma să joace până la 
urmă rolul de căruţaş. Multă vreme o să-mi aduc aminte de 
sosirea noastră în Mayenţa. 

Ce înseamnă şi lucrurile! Ce primire diferită ne-ar fi 
aşteptat câteva luni mai târziu când Mayenţa s-a predat 
francezilor. Ce bucurie am fi simţit găsind aici pe 
compatrioţii noştri. Cum ne-ar fi primit - nu numai pe noi 
care eram goniţi din Germania. 

— Dar şi pe doamna Keller şi pe fiul ei, de îndată ce ar fi 
aflat povestea lor. 

Dar nu soseşti când vrei, după cum nu poţi pleca, după 
bunul tău plac. 

De-ndată ce doamna Keller, domnişoara Martha şi lrma se 
retraseră în camerele lor de la hotelul Anhalt, domnul Jean 
se duse la grajd ca să vadă de cal, iar eu cu domnul 
Lauranay ne-am dus în oraş ca să aflăm ştiri din Franţa. 

Cel mai nimerit lucru era să te instalezi într-o berărie şi să 
ceri ultimele ziare. Într-adevăr, meritau toată atenţia 
evenimentele care s-au petrecut în Franţa după plecarea 
noastră. Era mai întâi ziua grozavă de la 10 August, 
invadarea Tuileries-ilor, măcelul paznicilor şi al gărzii, 
întemnițarea familiei regale şi suspendarea provizorie de la 
tron a lui Ludovic al XVI-lea. 

lată câteva fapte care erau de natură să precipite masa 
aliaţilor spre graniţa franceză. 


De aceea Franţa întreagă era gata să respingă invazia. 

Erau tot trei armate: Luckner la nord, Lafayette, în centru, 
Montesquieu la sud. Cât despre Dumou-riez, slujea sub 
Luckner ca general de brigadă. 

Dar, ştirea asta nu data decât de trei zile, Lafayette urmat 
de câţiva din tovarăşii lui, se dusese la cartierul general 
austriac, unde cu toate împotrivirile lui, fusese tratat ca 
prizonier de război. 

De aici se poate vedea cum se purtau inamicii faţă de tot 
ce era francez şi ce soartă ne aştepta, dacă agenţii militari 
ne-ar fi nrins fără paşapoarte. 

Fără îndoială că informaţiile ziarelor prezentau multe 
lacune. Totuşi, iată situaţia exactă: 

Dumouriez, comandantul suprem al armatelor de la nord 
şi din centru, era, după cum se ştie. Un om şi jumătate. De 
aceea, spre a-i da o lovitură, regii Prusiei şi Austriei, se 
duseră la Mayenţa. Ducele de Brunswick conducea 
armatele aliate care, după ce au pătruns în Franţa prin 
Ardeni, trebuiau să înainteze spre Paris pe drumul de la 
Châlons. O coloană de şaizeci de mii de prusaci porni de la 
Luxemburg spre Longwy. Treizeci şi şase de mii de 
austrieci, împărţiţi în două corpuri de armată, sub ordinele 
lui Clairfayt şi prinţului de Hohenlohe, flancau armata 
prusacă. Acestea erau masele grozave care amenințau 
Franţa. 

Vă spun imediat lucrurile acestea pe care le-am aflat mai 
târziu, pentru că ele vă vor explica situaţia exactă. 

Cât despre Dumouriez, era la Sedan cu douăzeci şi trei de 
mii de oameni; Kellerman, care înlocuia pe Luckner ocupa 
Metz, cu douăzeci de mii de soldaţi. Cinci mii la Landau, sub 
Custine, treizeci de mii în Alsacia, sub Biron, erau gata să 
se alipească, după nevoie, fie de Dumouriez, fie de 
Kellerman. 

În sfârşit, la ultimele ştiri, ziarul înştiinţa că prusacii 
ocupaseră Longwy, că blocau. Thionville şi că grosul 
armatei înainta spre Verdun. 


Ne-am întors la hotel de îndată ce a aflat ultimele 
evenimente, doamna Keller, deşi foarte obosită, refuză să 
mai stea încă douăzeci şi patru de ore la Mayenţa, cu toate 
că avea marc nevoie de odihnă. Dar îi era teamă că fiul ei să 
nu fie descoperit. Am plecat deci a doua zi, la 1 Septembrie. 
Mai aveam încă treizeci de leghe până. La graniţă. 

Calul nostru, cu toate îngrijirile pe care i le-am dat, nu 
mergea deloc repede. O! Şi cât am fi voit cu toţii să 
înaintăm mai iute spre a ne apropia odată de graniţa 
franceză. Deabia spre seară, am zărit în vârful muntelui 
Schloss ruinele unui castel întărit. Jos la poalele muntelui se 
afla oraşul Cmuznach, oraş însemnat în districtul Coblentz, 
situat pe râul Nahe şi care, după ce a aparţinut Franţei în 
1001, a fost dat Prusiei în 1815. 

A doua zi, am ajuns la Kirn şi peste douăzeci şi patru de 
ore, la Birkenfeld. Din fericire că proviziile nu ne lipseau, 
aşa că am putut ocoli orăşelele care nu erau prevăzute în 
itinerarul nostru. În schimb, a trebuit să ne mulţumim cu 
şareta drept orice adăpost şi nopţile petrecute în condiţiile 
astea, erau extrem de penibile. 

Acelaşi lucru s-a petrecut şi în seara zilei de 3 Septembrie. 
A doua zi, la miezul nopii, expira termenul care ne fusese 
acordat ca să evacuăm teritoriul german. Şi mai aveam încă 
două zile de umblat până să ajungem la graniţă. Ce era să 
ne facem dacă ne opreau în drum agenţii prusaci? 

Poate că am fi putut să ne îndreptăm spre sud, spre 
Sarrelouis, oraşul francez cel mai apropiat de graniţă? 
Riscam să cădem atunci în mâinile prusacilor care sc 
îndreptau spre 'Thionville. De aceea, am socotit că era 
preferabil să lungim drumul, spre a evita întâlnirea aceasta 
periculoasă. 

În definitiv, nu mai eram decât la vreo câteva leghe de 
Franţa. Nu era de mirare că domnul, domnişoara de 
Lauranay, eu şi sora mea, am ajuns m Franţa; ceea ce 
constituia însă o adevărată favoare, era faptul că au mai 
ajuns deasemenea doamna Keller şi fiul ei. Când ne-am 


întâlnit cu domnul Jean în munţii Turingii, nu credeam c-o 
să ne strângem rriânâ la graniţa franceză. 

Totuşi, trebuia să evităm Saarbruk-ul; nu numai în 
interesul domnului Jean şi al doamnei Keller, ci chiar în 
interesul nostru. Oraşul acesta ne-ar fi oferit mai de grabă 
ospitalitatea într-o închisoare decât într-un hotel. 

Ne-am dus deci la un ban, unde pasagerii obişnuiţi nu 
prea erau oameni de soi. În mai multe rânduri hangiul ne-a 
aruncat o privire ciudată. Ni s-a părut chiar, în clipa în care 
am plecat, că a spus câteva cuvinte unor indivizi care 
stăteau la o masă în fundul unei săli. 

În sfârşit, la 4 august dimineaţa, am luat-o pe drumul care 
trece între 'Thionville şi Metz; cu riscul de a ne îndrepta la 
nevoie, în oraşul acesta pe care îl ocupau atunci francezii. 

Ce drum penibil de-a lungul acestei mase de păduri 
împrăştiate de-a lungul ținutului. Bietul căluţ de-abia dacă 
mai putea merge. De aceea, pe la ora două după amiază, la 
poalele unei coaste, a trebuit să ne dăm cu toţii jos, afară de 
doamna Keller, care era foarte obosită. 

Mergeam încet, ţinând calul de dârlogi. Sora mea mergea 
lângă mine. Domnul de Lauranay, domnişoara Martha şi 
domnul Jean, veneau mai în urmă. Afară de noi, nu se mai 
afla nimeni pe şosea. În depărtare, la stânga, se auzeau 
câteva focuri de armă. Fără îndoială că se dădea o luptă la 
porţile oraşului Thionville. 

Deodată, un foc de armă omori calul nostru, carecăzu 
imediat. În acelaşi timp, am auzit nişte strigăte: 

— Am pus mâna pe el! 

— Da, e Jean Keller. 

— Încasăm premiul. 

— Încă nu! Exclamă domnul Jean. 

O nouă detunătură. De data asta domnul Jean trăsese şi un 
om se rostogoli la picioarele calului nostru. 

Toate astea s-au petrecut cât ai clipi din ochi. 

— Sunt cei trei Buch! Îmi strigă domnul Jean. 

— Ei bine, să-i „buşim” atunci. 


Într-adevăr, ticăloşii aceştia se aflau la hanul unde am 
dormit noaptea. După câteva cuvinte schimbate cu hangiul, 
se luaseră după noi. 

Dar din cei trei Buch nu mai rămăseseră acum decât doi: 
tatăl şi fiul lui mai mic. Celălalt, cu inima străpunsă de un 
glonte, murise pe loc. 

Partida era egală acum, fiindcă eram doi contra doi. Am 
tras la rândul meu asupra fiului Buch, dar n-am făcut decât 
să-l rănesc. Atunci, amândoi, tatăl şi fiul, au lat-o la fugă 
prin desişul pădurii. 

— Am vrut să mă iau după ei, dar domnul Jean m-a oprit. 
Poate că a făcut rău? 

— Nu, zise el, principalul lucru e să trecem graniţa. Să 
mergem deci! 

Deoarece calul nostru fusese omorât, a trebuit să. Lăsăm 
în drum şareta. Doamna Keller se dădu jos, rezemându-se 
de braţul fiului ei. 

Încă vreo câteva ceasuri şi nu mai aveam nevoie de 
paşapoarte. 

Am mers astfel până noaptea târziu şi am poposit noaptea 
în pădure. In sfârşit, a doua zi, la 5 septembrie, spre seară, 
am trecut graniţa. 

Da, era pământul francez pe care îl călcam atunci, dar 
pământul francez năpădit de soldaţi străini. 

XIX. 

Am ajuns deci la sfârşitul acestei călătorii pe care 
declaraţia de război ne silise s-o facem de-a lungul unei ţări 
inamice. Dacă drumul acesta greu spre Franţa l-am făcut cu 
preţul unor oboseli nesfârşite, am fost scutiţi în schimb de 
pericole. Afară de două sau trei împrejurări, între altele 
când ne-au atacat cei trei Buchi, viaţa şi libertatea noastră 
n-au fost niciodată amenințate. 

Ceea ce spun de noi, se aplică de asemenea şi domnului 
Jean, bineînţeles, după întâlnirea noastră din munţii 
Turingiei. Acum nu-i mai rămânea decât să se refugieze 


într-un oraş din Ţările de Jos, unde să aştepte în siguranţă, 
desfăşurarea evenimentelor. 

Cu toate astea, graniţa era ocupată de duşman. Austriecii 
şi prusacii, stabiliţi în regiunea aceasta care se întinde până 
la pădurea Argonne, constituiau pentru noi un mare 
pericol. De aceea, după oboselile din trecut, viitorul ne 
rezerva o situaţie destul de gravă. Ce vreţi? Ie crezi ajuns şi 
de-abia ai pornit. 

Într-adevăr, ca să trecem de avant-posturile inamicului nu 
ne mai rămâneau decât vreo douăzeci de leghe. Din pricina 
ocolurilor, cu cât se va mai lungi oare parcursul acesta? 

Poate că ar fi fost mai prudent să ne întoarcem în Franţa 
prin sudul sau nordul Lorenei. Totuşi, obosiţi cum eram, 
lipsiţi de orice mijloace de transport, fără nici o speranţă de 
a ne putea procura vreunul, trebuia să ne gândim mai bine 
înainte de a face un asemenea înconjur. 

Propunerea asta fusese dezbătută între mine şi între 
domnul de Lauranay şi domnul Jean. După o lungă discuţie, 
am hotărât să alegem drumul cel mai scurt. 

Era opt seara când am ajuns la graniţă. În faţa noastră se 
aflau câteva păduri uriaşe, în care nu era bine să te 
aventurezi în puterea nopţii. 

Am făcut deci un popas ca să ne odihnim până a doua zi. 
Din fericire vremea era frumoasă, dar din pricina înălţimii, 
era foarte frig. Nu voiam să facem focul deoarece ne era 
teamă să nu ne vadă cineva, aşa că ne-am ghemuit cu toţii 
sub crengile joase ale unui fag. Am mâncat uşor, am băut 
puţină apă de izvor, apoi după ce am lăsat pe domnul de 
Lauranay, pe doamna Keller, pe domnişoara Martha şi pe 
sora mea să se odihnească, m-am dus împreună cu domnul 
Jean să stăm la pândă în pădure. 

Domnul Keller, îngândurat, nu rosti o vorbă, într-un târziu, 
mi-a zis: 

— Ascultă, dragă Natalis, şi nu uita niciodată ceea ce-ţi 
spun. Nu putem şti ce-o să se întâmple, mie mai ales. Pot să 
fiu nevoit să fug... Ei bine, mama nu trebuie să te 


părăsească... Biata femeie este istovită şi dacă voi fi nevoit 
să mă despart de d-voastră, nu vreau să mă urmeze. Ai 
văzut în ce hala ajuns, cu toată energia şi curajul ei. Ţi-o 
încredinţez deci, Natalis, cum iţi încredinţez pe Martha, 
adică tot ce am mai scump pe lume. 

— Bizuie-te pe mine, domnule Jean, i-am răspuns. 
Nădăjduiesc însă că nu ne vom despărţi... Totuşi, dacă s-ar 
întâmpla aşa ceva, voi face tot ce va fi omeneşte cu putinţă 
ca nimeni să nu sufere... 

Domnul Jean îmi strânse mâna. 

— Natalis, reluă el, dacă voi fi prins, ştiu ce mă aşteaptă. 
În privinţa asta nu-mi fac iluzii. Prin urmare, dacă voi fi 
omorât, mama nu mai trebuie să se întoarcă niciodată în 
Prusia. Mama, după cum ştii, înainte de a se mărita, era 
franceză, prin urmare, odată ce bărbatul şi fiul ei au murit, 
trebuie să-şi sfârşească zilele în ţara în care s-a născut. 

— Spui că „era” franceză, domnule Jean? Nu, mama d-tale 
n-a încetat o clipă de a fi franceză. 

— Da, Natalis, s-o duci în Pieardia, pe care n-am Văzut-o 
niciodată şi pe care aş dori atât de mult s-o văd. Vreau să 
sper că biata mama va fi fericită cel puţin în ultimii ani ai 
vieţii. 


— Să sperăm că vei scăpa, domnule Jean. 

— Ah Franţa! Reluă el. Dacă am putea să ne retragem cu 
toţii într-însa. Ce viaţă am duce şi cum am uita toate 
suferinţele trecute. Dar nu sunt oare nebun să mă gândesc 
că o asemenea fericire îmi poate fi făgăduită, mie, care nu 
sunt decât un fugar, un condamnat care poate fi prins şi 
ucis dintr-o clipă într-alta? 

— O! Nu vorbi aşa, domnule Jean. N-ai fost prins încă şi 
nu-mi vine să cred că te vei lăsa prins aşa, cu una cu două. 

— Fireşte, Natalis, că voi lupta cu îndârjire până la capăt... 

— Şi eu te voi ajuta! 

— Ştiu, dragul meu... Vino să te îmbrăţişez. Este întâia 
oară că mi-e îngăduit să strâng în braţe un francez pe 
pământul Franţei. 

— Dar nu va fi ultima oară, i-am răspuns. 

Da, încrederea mea nu slăbise o clipă, în ciuda 
împrejurărilor critice. Aveau deci dreptate locuitorii din 
Grattepanche când mă considerau ca unul din cei mai 
încăpăţânaţi locuitori ai Picardiei. 

În răstimpul acesta, noaptea trecea. Pe rând, cu şi domnul 
Jean ne odihneam câte o oră. Era atât de întuneric afară, 
încât nu puteai vedea la un pas. 

În vreme ce stăteam de pază îmi încordam auzul, pentru 
că mă temeam nu atât de soldaţii prusaci, cit de oamenii 
fără căpătâi care mişunau în preajma armatelor. 

Şi mă temeam mai ales de cei doi Bueh, a căror primă 
grijă era să pună mina pe noi; aceştia se puteau asocia 
foarte bine cu câţiva ticăloşi de tagma lor, spre a încasa 
prima de o mie de florini. 

Gândurile astea mă frământau şi mă ţineau astfel treaz. În 
afară de asta mă gândeam că, în cazul că regimentul Leib a 
părăsit oraşul Frankfurt după douăzeci şi patru de ore în 
urma noastră, trebuie să fi trecut graniţa. În cazul acesta 
regimentul nu era oare în apropiere, în pădurea de la 
Argonne? 


Temerile acestea fără îndoială erau exagerate, în schimb 
era justificate, deoarece mă simţeam foarte tulburat. Mi se 
părea că aud umblând sub copaci şi că văd umbre prin 
tufişuri. Amândoi - eu şi domnul Jean - eram înarmaţi şi 
hotărâți în consecinţă să nu lăsăm pe nimeni să se apropie 
de noi. 

În definitiv, noaptea asta s-a petrecut în linişte. E drept că 
am auzit în mai multe rânduri goarnele sunând. 'Ioate 
zgomotele acestea veneau de la sud. Ceea ce dovedea că 
trupele inamice cantonau prin partea locului. 

Probabil că trupele acestea erau coloanele au. Striece 
care trebuiau să se îndrepte spre Thionville sau mai la nord 
la Montmedy. După cum am aflat mai târziu, toate trupele 
astea intenționau să străbată teritoriul Ardennes. 

Riscam deci să ne întâlnim eu una din aceste coloane, ceea 
ce n-ar fi fost deloc plăcut. 

Am hotărât prin urmare s-o luăm mai spre nord, la Stenay, 
sau chiar la Sedan, astfel ca să pătrundem în Argonne, 
evitând drumurile pe unde trebuiau să treacă imperialiştii. 

Am plecat de îndată ce s-a luminat de ziuă. 

Afară era o vreme minunată. Păsările cântau în luminişuri 
iar greierii ţirâiau vestind o zi călduroasă. 

Mergeam repede şi doamna Keller la fel, în ciuda oboselii 
care o istovise cu totul. Din pricina frunzişului des al 
copacilor, nu simţeam arşiţa soarelui. Ne odihneam la 
fiecare două ore. Ceea ce mă neliniştea insă, e că proviziile 
noastre erau pa sfârşite şi nu ştiam cum să ne procurăm 
altele. 

După cum ne-am înţeles, am luat-o spre nord, evitând 
oraşele şi cătunele prin care putea să treacă inamicul. 

Nici un incident nu s-a petrecut în dimineaţa aceea. Pupă 
amiază însă, am constatat cu multă părere de rău, că 
doamna Keller de-abia dacă se mai ţinea pe picioare. 
Femeia aceasta pe caro o cunoşteam la Belzingen dreaptă 
ca un brad, avea spinarea adusă acum şi picioarele ii 


tremurau la fiecare pas. Mă temeam chiar că la un moment 
dat nu va mai putea merge. 

În timpul nopţii, artileria germană trăgea în continuu în 
direcţia Verdunului. 

Ţinutul pe care îl străbăteam era alcătuit din păduri mici şi 
câmpii udate de pâriiaşe. Majoritatea acestor ape erau 
secate aşa că le puteam trece uşor. Pe de altă parte 
mergeam de-a lungul copacilor spre a nu fi văzuţi. 

Cu patru zile mai înainte, la 2 septembrie, după cum am 
aflat mai târziu, Verdun-ul apărat cu atâta indirjirede 
eroicul Beaurepaire care a preferat mai degrabă să se 
sinucidă decât să se predea, şi-a deschis porţile lăsând să 
intre cincizeci de mii de prusaci. Ocupaţia asia a Verdunului 
îngăduia astfel aliaţilor să se imobilizeze câteva zile pe 
câmpiile Mcusei. Brunswick, trebuia să se mulţumească să 
ocupe Stenay, în vreme ce Dumouriez. 

— Un viclean şi jumătate. 

— Pregătindu-şi în taină planul de rezistenţă, rămânea la 
Sedan. 

Ca să ne întoarcem la cele ce ne privaau. Trebuie să spun 
că la 30 august, lucru pe care îl ignoram, Dillon se 
strecurase cu opt mii de oameni intre Argon ne şi Meusa. 
După ce alungase de partea cealaltă a fluviului pe Clairfayt 
şi pe austrieci, care ocupau atunci cele două maluri, Dillon 
se îndreptă spre sudul pădurii. 

Dacă am fi ştiut aceasta, ne-am fi îndreptat şi noi spre sud, 
în loc s-o luăm spre nord, căci cel puţin in. M'jlocul 
soldaţilor francezi, salvarea noastră era asigurată. 

Din nefericire n-aveam de unde să ştim manevra asta, aşa 
că a trebuit să îndurăm încă multe. 

A doua zi, la 7 septembrie am terminat ultimele noastre 
provizii. Cu orice preţ, trebuia să ne procurăm altele. Spre 
scară, am zărit o casă izolată, situată la liziera unei păduri, 
lingă un puț. Nu trebuia să şovăim. Am bătut la uşă. Ni s-a 
deschis şi am intrat. Mă grăbesc să spun că proprietarii 
casei erau nişte ţărani cinstiţi. 


Mai întâi, oamenii aceştia cum se cade ne-au înştiinţat că 
dacă prusacii rămâneau liniştiţi în cantonamentele lor, se 
aştepta în schimb sosirea austriecilor. Printre francezi se 
zvonea că Dumouriez părăsise în sfârşit Sedan şi că se 
îndrepta spre Meusa, ca să-l alunge pe Brunswick de la 
graniţă. 

Aceasta era o eroare, după cum se va vedea mai târziu. 

— Eroare care din fericire nu ne-a pricinuit nici. Un 
prejudiciu. 

Acestea spuse, trebuie să mărturisesc că ospitalitatea pe 
care ne-au dat-o ţăranii a fost cit se poate de largă, în 
tristele împrejurări în care ne aflam. Au aprins focul în 
vatră şi ne-au servit o masă compusă din ouă proaspete, 
cârnaţi fripţi, pâine de secară, turtă şi mere, precum şi o 
sticlă de vin. 

Am mai luat de asemenea provizii pentru câteva zile şi n- 
am uitat, de asemenea tutunul de care începusem să duc 
lipsă. Domnul de Lauranay de-abia dacă putu să convingă 
pe aceşti oameni cum se cade să primească ceea ce li se 
cuvenea. Bunătatea lor impresiona mult pe domnul Jean 
Keller. In sfârşit, după o noapte de odihnă, am plecat a doua 
zi în zori. 

Aveam impresia că natura îngrămădise toate greutăţile 
posibile pe drumul pe care îl urmam acum, deoarece 
terenul era nespus de accidentat. Nu exista nici o potecă 
sigură, pretutindeni numai gropi pe care le masca iarba şi 
tufişuri pline de mărăcini. Din când în când întâlneam fie 
câte un păstor care ducea caprele la păscut, fie vreun 
pădurar cu tolba lui de piele, fie vreun porcar care mina o 
turmă de porci. 'Toţi oamenii aceştia, de îndată ce ne zăreau 
se afundau în pădure, şi rar dacă vreunul din ci sc îndura să 
ne dea vreo lămurire. 

Din când în când se auzea câte o împuşcătură, ceea ce 
indica o luptă la avant posturi. 

Oboselile şi obstacolele erau atât de mari, încât de-abia 
dacă făceam două leghe pe zi. Aceeaşi distanţă am făcut-o 


şi în zilele de 9, 10 şi 11 septembrie. Dacă drumul era 
anevoios, în schimb ne aflam în siguranţă. Nu ne-am întâlnit 
cu prusacii şi am fost scutiţi să auzim grozavul „Ver da”: 
„Cine-i?” nemţesc. 

Am sperat, luând direcţia aceasta, să ne întâlnim cu 
armata lui Dumouriez. Ori, ceea ce nu puteam şti, e că el se 
îndreptase acum spre sud, ca să ocupe trecătoarea Grand- 
Pre, din pădurea Argonne. 

Între timp, o repet, împuşcăturile ajungeau până la noi. 
Când erau prea apropiate ne opream. Fireşte, nici o luptă 
nu se încinsese pe-atunci pe malurile Meusei. Erau nişte 
simple atacuri care se ghiceau după luminile ce se vedeau 
pe întuneric în pădure. 

În sfârşit, în seara de 11 septembrie ne-am hotărât să 
întrerupom drumul nostru spre Stenay şi să ne avântăm de- 
a dreptul în Argonne. 

A doua zi, am şi pus în aplicare planul acesta. Ne târam 
sprijinindu-ne unul pe altul. Vederea sărmanelor femei, atât 
de curajoase odinioară, dar atât de istovite acum, cu figura 
palidă, cu hainele rupte din pricina mărăcinilor, era un 
spectacol demn de milă. 

Pe la amiază am ajuns într-un luminiş unde de curând 
avusese loc o luptă. Câţiva soldaţi zăceau întinşi cu faţa la 
pământ. Am recunoscut imediat pe morţii aceştia, după 
uniforma lor frumoasă atât de diferită de aceea a prusacilor 
sau a austriecilor. 

Erau francezi, voluntari francezi. Se vede că au fost 
surprinşi de vreo coloană a trupelor lui Clairfayt sau 
Brunswick. Vai, da! Bieţii oameni nu muriseră fără să se 
apere. Câţiva germani zăceau întinşi lângă ei. 

M-am apropiat şi am privit îngrozit îngrămădirea asta de 
cadavre, căci niciodată n-am putut să mă obişnuiesc cu 
vederea morţilor. 

Deodată am scos un strigăt. Domnul de Lauranay, doamna 
Keller, domnul Jean, domnişoara Martha şi Irma, care se 


aflau la vreo cincizeci de paşi în urma mea, mă priveau cu 
îngrijorare, ne-îndrăznind să înainteze. 

În cele din urmă, domnul Jean veni spre mine: 

— Ce este Natalis? A! Cit îmi pare de rău acum că nu m- 
am stăpânit. Aş fi voit să-l îndepărtez pe domnul Jean. Era 
prea târziu. Într-o clipă, ghicise pentru ce am strigat. 

Un cadavru care zăcea la picioarele mele a fost recunoscut 
numaidecât de domnul Jean. 

— Să nu afle niciodată mama şi Martha, zise el cu o voce 
gravă. 

Dar doamna Keller se târâse până la noi, şi dânsa văzu 
ceea ce am ii vrut să-i ascundem, cadavrul unui soldat 
prusac, al unui sergent din regimentul colonelului von 
Gravvert, întins pe jos, în mijlocul câtorva camarazi de-ai 
lui. Aşadar, cu câteva ceasuri mai înainte, regimentul Leib 
trecuse pe-aici şi acum se afla prin împrejurimi. 

Niciodată pericolul nu fusese atât de mare pentru Jean 
Keller. Dacă ar fi văzut, va fi imediat identificat şi ucis fără 
multă vorbă. 

Trebuia, aşadar, să fugim cât mai repede din ţinutul acesta 
periculos şi să ne afundăm în partea cea mai deasă a 
pădurii, unde o coloană în marş n-ar putea pătrunde. Cu 
riscul de a ne fi ascuns multe zile în şir, nu trebuia să 
şovăim. Era ultima noastră şansă de scăpare. 

Am mers toată ziua, am mers toată noaptea, am mers, sau 
mai degrabă ne-am târât în ziua următoare, şi la 13 
septembrie, spre seară am ajuns în inima celebrei păduri 
din Argonne, de care Du-mouriez spusese: „lată 
Termopilele Franţei, dar voi fi mai fericit ca Leonidas 

Într-adevăr, a fost mai norocos. Şi iată cum mii de 
ignoranţi de tagma mea au aflat de existenţa lui Leonidas şi 
a lermopilelor. 

XX. 

Pădurea din Argonne ocupă un spaţiu de treisprezece 
până la optsprezece leghe de la Sedan, la nord, până în 
sătuleţul Passavant la sud şi are o lăţime de două până la 


LLA 


trei leghe. Ea acoperă graniţa noastră de răsărit cu copacii 
ei lipiţi aproape unul de altul. În afară de asta, terenul este 
atât de accidentat încât o coloană n-ar putea străbate prin 

ea. 

Pădurea aceasta se află între două râuri. Râul Aisne o 
mărgineşte pe stânga, începând de la primele lăstare de la 
sud, până în satul Semuy la nord. Râul Aire o înconjoară 
începând de la Fleury până la defileul Grands-Pre. Deacolo, 
face o cotitură bruscă şi se întoarce spre râul Aisne. În care 
se varsă, nu departe de Senuc. 

De-a lungul râului Aire, principalele oraşe sunt Clermont, 
Varennes, unde Ludovic al XVI-lea a fost arestat în clipa 
fugii lui, Buzancy, Le Chene-Populeux, iar de-a lungul 
Aisnei, Sainte Menehould, Ville-sur-Tourbe, Monthois, 
Vouziers. 

În ce priveşte forma acestei păduri, n-aş putea s-o compar 
decât cu o insectă, cu aripile strânse, nemişcată sau 
adormită între două cursuri de apă. Abdomenul ei ar fi 
toată partea inferioară care este şi cea mai însemnată. 
Toracele şi capul sunt reprezentate prin partea superioară, 
care se deplasează deasupra defileului Grand-Pre, de-a 
lungul căruia curge râul Aire. 

Dacă, aproape în toată întinderea ei, pădurea din Argonne 
este întretăiată de ape repezi şi ea cuprinde diferite locuri, 
strâmte fără îndoială, chiar şi perită cu lăstărişuri dese, ea 
poate fi străbătută de un regiment. 

Trebuie să indic aceste locuri, pentru ca să se înţeleagă 
mai bine cum s-au petrecut lucrurile. 

Cinci defileuri străbat pădurea. În abdomenul insectei 
mele, defileul situat cam spre sud e acela de la Islettes şi 
merge de la Clermont la Sainte-Menehould, celălalt defileu, 
acela dela Chalade nu este decât un fel de potecă ce dă 
spre râul Aisne în direcţia Vienne-le-Château. 

În partea superioară a pădurii sunt trei defileuri. Cel mai 
larg şi cel mai însemnat, care desparte toracele de 
abdomen, este defileul de la Grand Pre. Râul Aire îl 


parcurge în întregime de la Saint-Juvin, trece apoi între 
Termes şi Senuc, apoi se varsă în râul Aisne, la o leghe şi 
jumătate de Monthois. Deasupra defileului de la Grand-Pre, 
cam la vreo două leghe, defileul de la Croir-aux-Bois, 
reţineţi, vă rog acest nume, străbate pădurea de la Eoult- 
aux-Eois la Longw$6, şi nu e decât o potecă pentru pădurari. 
În sfârşit, cu două leghe mai sus, defileul Ch6ne-Populeux, 
pe unde trece drumul de la Rhetel la Sedan. 

Ori, numai prin pădurea aceasta puteau înainta 
imperialiştii spre Châlons-sur-Marne. De-acolo aveau 
drumul deschis până la Paris. 

Prin urmare, cel dintâi lucru care trebuia făcut acum era 
să opreşti pe Brunswick şi pe Clairfayt să freacă pădurea, 
închizându-le cele cinci defileuri care le puteau da acces la 
coloanele lor. 

Dumouriez, un strateg de frunte, pricepuse îndată 
aceasta. Într-adevăr, lucrul poate părea simplu dar e ca şi 
oul lui Columb - trebuia să te gândeşti la el şi aliaţilor nu le 
trecuse încă prin minte să se ocupe de defileurile acestea. 

Un alt folos, pe care îl mai oferea planul lui Dumouriez, e 
că n-aveam nevoie să ne retragem până la Marna, care era 
ultima noastră linie de apărare situată înainte de Piiris. În 
acelaşi timp, aliaţii vor fi nevoiţi să rămână în partea săracă 
a Champagniei, unde orice fel de resurse le-ar fi lipsit, în loc 
să pornească în câmpiile bogate şi roditoare, situate dincolo 
de Argonne, spre a sta iarna în cazul că le-ar fi convenit să 
jerneze. 

Aşadar, planul acesta a fost studiat într-un chip foarte 
amănunţit. Şi, ceea ce constituia un început de executare la 
30 august, Dillon în fruntea unei oştiri de opt mii de oameni, 
executase o mişcare îndrăzneață în timpul căreia austriecii, 
după cum am spus, au fost respinşi pe malul drept al 
Meiusei. Apoi, coloana aceasta ocupase defileul de la sud de 
Islettes, după ce a avut grijă să păzească defileul de la 
Chalade. 


Într-adevăr, mişcarea asta nu era lipsită de îndrăzneală. În 
loc să se efectueze spre râul Aisne, unde pădurea ar fi fost 
un adăpost preţios, se efectuase în direcţia Meusei. 
Procedând astfel, Dumouriez derutase pe aliaţi. 

Planul iui a reuşit. 

La 4 septembrie, Dillon ajunse la defileul Islettes. 
Dumouriez care plecase după el cu cincisprezece mii de 
soldaţi, ocupase defileul Grand-Pre, închizând astfel 
principalul defileu al pădurii. 

Peste patru zile în urmă, generalul Dubourg se îndreptă 
spre Chene-Populeux, ca să apere nordul pădurii împotriva 
invaziei imperialiştilor. 

Imediat s-au săpat tranşee şi s-au adus tunuri spre a 
închide defileurile. Acela de la Grand-Pre, era acum o 
adevărată tabără cu trupele orânduite în amfiteatru. 

Toate aceste cinci defileuri erau barate acum, asemenea 
unor cetăţi întărite, aşa că duşmanul nu putea pătrunde 
prin ele. 

Totuşi, mai rămase un alt defileu. Acesta era însă atât de 
puţin practicabil încât Dumouriez nu se grăbise să-l ocupe. 
Şi, trebuie să adaog că tocmai în defileul acesta ne-a 
îndreptat nenorocul nostru. 

Într-adevăr, prin defileul de la Croix-aux-Bois, situat între 
defileele de la Grand-Pre şi de la Châne-Populeux, la 
distanţă egală unul de altul aproximativ zece leghe, 
trebuiau să intre coloanele duşmane în Argonne. 

Şi acum revin la cele ce ne privesc direct. 

La 13 septembrie, spre seara, am ajuns pe panta laterală a 
Argonnei, după ce am evitat să trecem satele Briquenay şi 
Boult-aux-Bois care erau ocupate de austrieci. 

Deoarece cunoşteam defileurile de aici, fiindcă le-am 
trecut în mai multe rânduri, pe când eram în garnizoană în 
ţinuturile de est, am ales tocmai defileul de la Croix-aux- 
Bois, fiindcă mi se părea mai sigur. Ba chiar, dintr-un exces 
de prudenţă n-am vrut s-o iau prin defileu ci, am luat-o pe o 
potecă ce se apropie de el şi care porneşte de la Briquenay 


la Longwe. Luând-o pe drumul acesta, trebuia să străbatem 
pădurea într-unui din punctele cele mai dese, la adăpostul 
copacilor de tot soiul, în afară de asta, aici nu aveam ocazia 
să he întâlnim cu fel de fel de tâlhari aşa că puteam ajunge 
cu bine pe malul stâng al râului Aisne, spre Vouziers. 

Noaptea de 13 spre 14 am petrecut-o ca de obicei, în 
câmp sub un copac. 

În fiecare clipă riscam să ne întâlnim cu vreun soldat 
prusac, astfel încât ardeam de nerăbdare să intrăm în inima 
pădurii. Am respirat uşurat, a doua zi când urcarn poteca 
ce duce la Longwe, lăsând la dreapta noastră satul Croix- 
aux-Bois. 

Am mers însă foarte greu în ziua aceea din pricina 
urcuşurilor anevoioase şi a drumului presărat la fiecare pas 
cu bolovani şi cu copaci dărâmaţi, care ne stânjeneau la 
mers. 

Domnul la Lauranay, cu toată oboseala şi cu toată vârsta 
lui înaintată, mergea destul de repede. Domnişoara de 
Lauranay şi sora mea, la gândul că acesta era ultimul 
nostru drum, erau hotărâte să nu se lase pradă oboselii. În 
schimb doamna Keller era istovita. Trebuia s-o sprijinim, 
altminteri ar fi căzut. Şi totuşi biata femeie nu se vâita de 
loc. Dacă trupul era uzat, sufletul rămăsese acelaşi, plin de 
curaj şi de energie. Cu toate acestea mă temeam că nu va 
putea rezista până la capăt. 

Seara, am poposit, ca de obicei. Sacul cu provizii ne-a 
îndestulat şi după ce toată lumea s-a culcat, m-am apropiat 
de domnul Jean şi i-am vorbit de starea mamei lui. Stare 
care-mi părea destul de îngrijorătoare. 

— Ar trebui s-o lăsăm să se odihnească vreo două-trei zile 
fiindcă prea e obosită. 

— Da, Natalis, răspunse domnul Jean. Fiecare pas pe care 
îl face mama mă îndurerează cum nu poţi să-ţi închipui. Dar 
ce e de făcut? 

— Trebuie să ajungem în satul cel mai apropiat, domnule 
Jean şi să rămânem acolo. Niciodată austriecii sau prusacii 


nu se vor aventura aici şi, acolo adăpostiţi în vreo casă, am 
putea aştepta ca evenimentele să se mai liniştească. 

— Da, Natalis, ai dreptate, dar putea-vom oare să ajungem 
la Longwe? 

Satul acesta este prea departe, domnule Jean, şi marna d- 
tale nu va putea să meargă până acolo. 

— Atunci, încotro să mergem? 

— Aş propune s-o luăm la dreapta, de-alungul 
lăstărişurilor şi să ne ducem în satul Croix-aux-Bois. 

— Cam ce distanţă e până acolo? 

— Cel mult o leghe. 

— Să mergem deci rnâine în zori la Croix-aux-Bois, 
răspunse domnul Jean. 

Eram convins că asta era cea mai bună cale de urmat, 
deoarece nu vroiam să cred că inamicul ar putea năvăli în 
nordul Argonnei. 

Totuşi, toată noaptea, am auzit împuşcături şi la un 
moment dat am auzit şi bubuituri de tun. Deoarece însă 
împuşcăturile astea erau foarte îndepărtate şi fiindcă le 
auzeam în spatele nostru, mi-am închipuit că Brunswick sau 
Clairfayt căutau să pătrundă în defileul de la Grand-Pre, 
singurul defileu care era destul de încăpător pentru 
coloanele lor. Atât eu cât şi domnul Jean n-am putut să ne 
odihnim o clipă. Trebuia să fim în permanenţă cu ochii în 
patru, cu toate că ne aflam în inima pădurii, la o depărtare 
destul de mare de poteca ce ducea la Briquenay. 

Am plecat a doua zi în zori. Am făcut un fel de targa din 
crengi uscate; am rugat-o apoi pe doamna Keller să se suie 
pe targa spre a-i evita astfel greutăţile drumului. 

Dar doamna Keller a înţeles cât de greu ne va fi s-o ducem. 

— Nu, zise ea, nu pot să primesc, aşa că voi merge pe jos. 

— Nu poţi mamă, răspunse domnul Jean. 

— Într-adevăr, doamnă, am adăugat, nu puteţi merge. 
Intenţia noastră e de a ajunge în satul cel mai apropiat 
unde trebuie să vă odihniţi. La urma urmei suntem în 
Franţa şi nimeni nu ne poate refuza ospitalitatea. 


Doamna Keller nu voi cu nici un preţ să primească 
propunerea noastră. După ce se ridicase, încercă să facă 
vreo câţiva paşi, şi ar fi căzut, dacă domnul Jean şi sora mea 
nu s-ar fi repezit ca s-o sprijine. 

— Doamnă, i-am zis atunci, ceea ce voim este salvarea 
noastră a tuturor. Peste noapte am auzit împuşcături la 
liziera pădurii. Inamicul nu e departe. Sper că nu va veni 
aici. La Croix-aux-Bois, nu putem fi surprinşi, aşa că trebuie 
să ajungem acolo chiar azi. 

Domnişoara Martha şi sora mea se rugară de-asemenea 
de ea şi, deabia în urma intervenţiei domnului de L.auranay, 
doamna Keller sfârşi prin a primi. 

Am urcat-o deci pe targa pe care o duceam eu şi domnul 
Jean şi am pornit astfel spre nord. 

Nu mai stăruiesc asupra greutăților nenumărate pe care 
le-am îndurat, căutând să ne croim un drum printre 
mărăcinii şi bolovanii care brăzdau drumul. Pe la amiază, în 
ziua de 15 septembrie, am ajuns la Croix-aux-Bois. Am făcut 
o leghe şi jumătate în cinci ore. 

Spre marea mea mirare ca şi spre marea mea decepţie, 
am văzut că satul era pustiu. Toţi locuitorii fugiseră, fie la 
Vouziers, fie la Chcne-Populcux. Ce se petrecuse oare? 

Uşile şi ferestrele caselor erau închise. Oare ajutoarele pe 
care ne bizuisem ne vor lipsi aici? 

— Uite o casă locuită, zise sora mea, arătându-ne o căsuţă 
care se afla la capătul satului şi din hornul căreia ieşea fum. 
Am alergat în direcţia casei şi peste câtcva clipe am bătut 

la uşă. În pragul ei apăru un bărbat cu o figură foarte 
primitoare şi simpatică. Se vedea cit de colo că era un om 
cumsecade. 

— Ce doreşti? Mă întrebă el. 

— Să ne găzduieşti pe mine şi pe tovarăşii mei. 

— Cine sunteţi? 

— Nişte francezi goniţi din Germania şi care nu ştiu unde 
să se adăpostească. 

— Intraţi! 


Țăranul acesta se numea Hans Stenger. Locuia în casa 
aceea cu soacra şi cu nevasta lui. Dacă nu părăsise satul, e 
că soacra lui nu putea să se ridice de pe fotoliul pe care o 
pironise de ani întregi paralizia. 

Şi atunci Hans Stenger ne-a comunicat pentru ce satul era 
părăsit Toate defileurile Argonnei fuseseră ocupate de 
trupele franceze. Numai defileul de la Croix-aux-Bois era 
deschis. Deaceea tuturor le era teamă ca imperialiştii să nu- 
l ocupe, ceea ce ar fi pricinuit un adevărat dezastru. După 
cum se vede, nenorocul ne-a adus tocmai acolo unde nu 
trebuia să mergem. Ca să plecăm de-aici şi să ne înfundăm 
din nou în pădurea de la Argonne era exclus, având în 
vedere starea doamnei Keller. Ba ceva mai mult, trebuia să 
ne mulţumim că am nimerit într-o casă de oameni 
cumsecade. 

Gazdele noastre erau nişte ţărani chivernisiţi, care păreau 
mulţumiţi că au putut fi de folos unor compatrioți în nevoie. 
Fireşte că nu le-am spus naționalitatea lui Jean Keller, ceea 
ce ar fi complicat situaţia. 

Ziua de 15 septembrie s-a terminat în linişte şi tot astfel 
ziua de 16; în noaptea aceea nici n-am auzit măcar 
împuşcăturile obişnuite. Poate că aliaţii ignorau că defileul 
de la Croix-aux-Bois nu era ocupat de trupe franceze. În 
orice caz, eram liniştiţi deoarece ştiam cât de strimt era 
defileul acesta, aşa că eram convinşi că inamicul ar forţa 
mai degrabă defileurile de la Grand-Pre sau de la Islettes. 
Am prins aşadar din nou curaj. Da altfel odihna şi bunele 
îngrijiri au ameliorat simţitor starea doamnei Keller. Biata 
femeie! Era forţa fizică ce-i lipsea şi nici decum energia 
morală! 

Ticăloasă soartă! Iată că în după amiaza zilei de 16 
Septembrie, câteva figuri suspecte îşi făcură apariţia în sat. 

Toţi aceşti indivizi fără căpătâi, care se vedeau cât de colo 
că erau germani, se îndeletniceau cu furtul şi cu spionajul. 

Spre marea noastră îngrijorare, domnul Jean trebui să se 
ascundă, de teamă să nu fie recunoscut. Deoarece situaţia 


asta putea părea ciudată familiei Stenger, am fost cât pe-aci 
să le mărturisesc totul, când de-odată, seara pe la cinci. 
Tlans Stenger se înapoia acasă strigând: 

— Austriecii! Austriecii. 

Într-adevăr, imperialiştii, alcătuiți din câteva mii de soldaţi 
pe chipurile cărora se putea vedea vulturul cu două capete, 
năvăliseră prin defileul de la Croix-aux-Bois, făcându-şi 
apariţia în sat. Fără îndoială că ei aflaseră, mulţumită 
spionilor, că defileul nu fusese ocupat de trupele franceze. 
Cine ştie dacă restul inamicului nu va năvăli acum prin 
acelaşi punct! 

La strigătul pe care îl scosese Hans, Stenger, domnul Jean 
îşi făcu apariţia în odaia în care era culcată mama lui. 

Îl văd încă. Stătea în faţa sobei. Aştepta. Dar ce aştepta 
oare?... Să fie încercuit? Dar dacă ar fi fost capturat de 
austrieci, prusacii l-ar fi lăsat în pace? Evident că nu. 

Doamna Keller se ridică în capul oaselor. 

— Jean, zise ea, fugi... Fugi imediat! 

— Fără tine, mamă? 

— Da, dragul meu. 

— Fugi Jean! Zise domnişoara Martha... Mama ta e şi a 
mea... N-o s-o părăsim! 

— Martha...! 

— Fugi! 

În faţa acestor două voinţi, domnul Jean trebuia să se 
supună. În răstimpul acesta, austriecii se apropiau şi în 
curând trebuiau să ocupe casa lui Hans Stenger. 

Domnul Jean îmbrăţişa pe doamna Keller şi după ce o 
sărută pe domnişoara Martha, dispăru pe uşa. 

Şi atunci am auzit-o pe doamna Keller îngânând cu o voce 
stinsă: 

— Fiul meu!... Fiul meu... Singur prin locurile astea pe 
care nu le cunoaşte!... Natalis... 

— Natalis!... Repetă domnişoara Martha, arătându-mi uşa. 

Am înţeles îndată ceea ce bietele femei aşteptau-din 
partea mea. 


— Rămâneţi cu bine, am exclamat. Peste câteva clipe am 
părăsit satul. 

XXI. 

lată-ne despărțiți! Despărţiţi după o călătorie de trei 
săptămâni pe care am fi putut s-o ducem la bun sfârşit, 
dacă norocul nu ne-ar fi părăsit deodată. Despărţiţi, când 
peste câteva leghii, am fi fost salvaţi! 

Despărţiţi cu teama de a nu ne mai revedea niciodată! 

Şi femeile acestea, părăsite în casa unui ţăran, în mijlocul 
unui sat ocupat de inamic, neavând alt apărător decât un 
bătrân de şaptezeci de ani! 

La drept vorbind n-aş fi trebuit să rămân cu ele? Dar 
gândindu-mă la sărmanul fugar care trebuia să rătăcească 
într-un ţinut pe care nu-l cunoştea, puteam eu oare să-l las 
singur mai ales când aveam posibilitatea să-i fiu do folos? 
Domnul de Lauranay şi tovarăşele lui puteau fi arestate cel 
mult, în schimb domnul Jean ar fi fost ucis. Numai gândul 
acesta m-ar fi oprit în cazul că aş fi fost ispitit să mă 
reîntorc la Croix-aux-Bois. 

lată de altfel ceea ce s-a petrecut, şi iată pentru ce satul a 
fost invadat în ziua de 16 septembrie. 

Se ştie că din toate defileurile pădurii din Argonne unul 
singur, acela de la Croix-aux-Bois, nu fusese ocupat de 
trupele franceze. 

Totuşi spre a evita orice surpriză, Dumouriez trimisese la 
Longwe un colonel cu două escadroane şi două batalioane. 
Longwe fiind situat la o depărtare bună de sat, Hans 
Stcnger nu putea să aibă cunoştinţă de acest fapt. De 
altminteri era atât de înrădăcinată convingerea că 
imperialiştii nu se vor aventura prin defileul acesta încât nu 
s-a luat nici o măsură de apărare. În consecinţă nici nu s-au 
făcut tranşee; convins că ţinutul nu era ameninţat aici, 
colonelul a cerut, ceea ce i s-a acordat de altfel, ca o parte a 
trupelor să fie trimise la cartierul general. 

Atunci austriecii care erau mai bine informaţi, au trimis 
câţiva soldaţi în recunoaştere, spre a examina defileul. 


Datorită acestui fapt am avut ocazia să vedem la Croix-aux- 
Bos spionii aceştia, care mişunau acolo toată zaua. Şi iată 
cum datorită unui calcul greşit, inamicul a putut pătrunde 
în Argonne. 

De îndată Ce Brunswick a aflat că trecătoarea de la Croix- 
aux Bois era liberă, a dat ordin să fie ocupată. Şi aceasta s-a 
întârnplat chiar în clipa când, comandantul, foarte stânjenit, 
se pregătea s-o ia spre Şedan ca să intre pe ia nord în 
Argonne. Totuşi fiindcă i se părea greu să ocupe defileul, a 
trimis aşa dar o coloană austriacă împreună cu emigraţii 
comandaţi de prinţul de Lignes. 

Colonelul francez şi soldaţii lui, surprinşi de atacul acesta 
neaşteptat, au trebuit să cedeze şi să se retragă spre 
Grand-Pri, aşa că inamicul deveni stăpân pe poziţie. 

lată ceea ce s-a petrecut în clipa în care am fost nevoiţi să 
fugim. E drept că Dumouriez a încercat să repare greşeala 
aceasta atât de gravă, trimițând pe generalul Chazot cu 
două brigăzi, şase escadroane şi patru tunuri de calibru 
mare, ca să-i gonească pe austrieci înainte să devină 
stăpâni pe poziţie. 

Din nefericire, la 14 septembrie, Chazot n-a fost în măsură 
să opereze şi tot astfel nici în ziua de 15. Când a atacat în 
seara de 16 a fost prea târziu. 

Într-adevăr, dacă a respins mai întâi pe austrieci din 
defileu, omorând chiar pe prinţul de Ligne, a a-vut de 
susţinut un atac cu forţe superioare, aşa că, cu toate 
sforţările eroice, defileul a fost iremediabil, pierdut. 

Greşeala aceasta a fost foarte regretabilă pentru Franţa şi 
trebuie să spun şi pentru noi, căci fără eroarea asta 
impiorabilă, puteam fi încă de la 15 septembrie în mijlocul 
francezilor. 

Acum lucrul acesta ntt mai era cu putinţă, caci Chazot 
văzând că nu poate alunga pe austrieci, se retrase spre 
Vouziers, în vreme ce Dubourg care se afla la Cherie- 
Populeux, temându-se să nu fie învăluit, se întoarse spre 
Attigny. 


Granița Franţei era deci deschisă trupelor imperialiste. 
Dumouriez riscă să fie încercuit şi constrâns să lepede 
armele. 

Şi atunci situaţia ar fi fost deznădăjduită. 

Cit despre mine şi domnul Jean Keller. Mărturisesc că 
eram într-o situaţie critică. 

Aproape numai decât după ce am părăsit casa lui Hans 
Senger, m-am întâlnit cu domnul Jean în inima pădurii. 

— D-ta... Natalis? Exclamă el. 

— Dal... Eu! 

— Dar unde ţi-e făgăduiala pe care mi-ai făcut-o de a nu 
părăsi niciodată pe mama şi pe Martha”... 

— Îngăduie-mi să-ţi spun, domnule Jean. Atunci i-am spus 
totul, i-am spus că ştiam foarte bine ţinutul ale cărei poziţii 
el le ignora cu desăvârşire, că doamna Keller şi domnişoara 
Martha mi-au dat, ca să spun astfel, ordinul de a-l urma, că 
n-am şovăit... 

— Şi dacă am greşit, domnule Jean, să mă pedepsească 
Dumnezeu! 

— Vino atunci! 

Acum nu mai era vorba s-o luăm de-alungul defileului până 
la graniţa Argonnei. Austreiecii puteau să părăsească 
trecătoarea Croix-aux-Bois, aşa că trebuia s-o luăm spre 
sud-vest, în aşa fel încât să trecem linia râului Aisne. 

Am pornit în direcţia aceasta până ce s-a înnoptat. Să ne. 
Aventurăm în întuneric nu era cu putinţă fiindcă n-aveam 
cum să ne orientăm. Am poposit deci. 

La început împuşcăturile nu conteniseră o clipă. Erau 
voluntarii din Longw6, care încercau să reia defileul din 
mâinile austriecilor. Dar neputând, au fost nevoiţi să se 
împrăştie. Din nefericire nu au trecut prin pădure, unde am 
fi putut să-i întâlnim şi să aflăm astfel de la ei că Dumouriez 
îşi avea cartierul general la Grand-Pre. I-ar fi urmat. Acolo, 
după cum am aflat mai târziu, aşi fi regăsit bravul meu 
regiment Royal-Picardie care plecase din Charleville ca să 
se unească cu armata din centru. Dacă aş fi ajuns împreună 


cu domnul Jean la Grand-Pre, am fi fost în mijlocul 
prietenilor noştri, am fi fost. Salvaţi şi am fi văzut totodată 
ceea ce trebuia să facem pentru salvarea fiinţelor dragi, 
părăsite la Croix-aux-Bois. 

Dar voluntarii evacuaseră Argonne îndreptân-du-se spre 
cartierul lor general. 

Am dus-o rău peste noapte. Ploaia care începuse să cadă 
ne pătrundea până la oase. Hainele noastre sfâşiate de spini 
erau aproape numai zdrenţe. Nici măcar paltonul meu nu 
fusese cruțat. Dar ceea ce era mai grav, e că ghetele 
noastre se rupseseră cu. Desăvârşirc. Oare eram să fim 
reduşi să mergem ca apostolii? În sfârşit eram uzi leoarcă, 
fiindcă apa pătrundea prin frunzişul copacilor. În zadar am 
căutat un adăpost unde să ne putem odhni. Adăugaţi la 
toate mizeriile astea, spaima şi neliniştea. Uneari 
împuşcăturile erau atât de apropiate încât ni se părea că 
ele erau trase în spatele nostru. În afară de asta ni se părea 
de asemenea că auzim strigătul de victorie al prusacilor. 
Trebuia să fugim atunci ca să nu fim prinşi. Vai! Şi zorile 
care nu mai veneau! 

De îndată ce se lumină de ziuă, am pornit din nou cât 
puteam mai repede, orientându-ne după soare. 

Deoarece nu mâncasem nimic, ne era o foame straşnică. 
Fugind din casa familiei Stenger, domnul Jean n-a avut timp 
să ia ceva de-ale mâncării şi tot astfel şi eu. Trebuia aşa dar 
să râbdăm de foame. Dacă pădurea era plină de ciori şi alte 
păsări de pradă, în schimb vânatul era rar. De-abia dacă 
vedeam din când în când un iepure care fugea printre 
picioarele noastre. Dar n-aveam posibilitatea să-i prindem. 
Din fericire castanii nu lipseau aici. Am cules câteva şi după 
ce am făcut focul le-am copt, aşa că ne-am putut astâmpăra 
întru câtva foamea care ne chinuia. 

Se întunecase; era o noapte rece şi fără stele. Din pricina 
greutăților drumului, am mers foarte puţin în ziua aceea. 
Cu toate astea liziera pădurii nu era îndepărtată, deoarece 
auziam goarnele. Ne mai trebuiau încă douăzeci şi patru de 


ore ca să putem găsi un adăpost în partea cealaltă a rinului 
Asine, fie la Vouziers, fie într-un sat pe malul stâng. 

N-am să vorbesc de oboselile îndurate. Nu aveam timp să 
ne gândim la ele. În seara aceea, cu toate că eram 
frământat de mii de gânduri, fiindcă mi-era somn, m-am 
culcat sub un copac. Mi-aduc aminte că-n clipa când am 
aţipit, m-am gândit la regimentul colonelului von Grawert 
care lăsase vreo treizeci de. Morți, în luminişul pădurii. 
După ce am blestemat în gând regimentul, am adormit un 
somn adânc şi greu. 

De dimineaţă când m-am trezit, am observat că domnul 
Jean nu dormise toată noaptea. Fireşte ca nu era preocupat 
de soarta lui ci de aceea a mamei lui şi a domnişoarei 
Martha. Gândul că toţi ai lui, se aflau la Croix-Bois, în 
mâinile austriecilor, expuşi la injurii, brutalizaţi poate. Îl 
muncea din cale afară. 

În definitiv, în noaptea aceea, domnul Jean veghease. După 
cum am spus, am adormit foarte greu, deoarece n-am auzit 
împuşcăturile care nu conteniseră toată noaptea. Fiindcă 
nu mă trezisem, domnul Jean voise să mă lase să dorm. 

În clipa când ne pregăteam de plecare, domnul Jean îmi 
zise: 

— Ascultă-mă, Natalis. 

Domnul Keller rostise cuvintele acestea pe un ton hotărât. 
Am ghicit numaidecât despre ce era vorba, şi i-am răspuns 
fără să mai aştept propunerea lui: 

— Nu, domnule Jean, n-am să te ascult dacă este vorba să 
vrei să te desparţi de mine. 

— Natalis, reluă el, ştiu că ai venit, din pur devotament... 

— Să lăsăm asta... 

— Nu. Fiindcă atâta vreme cât a fost vorba numai de 
oboseală, n-am zis nimic. Acum însă când e vorba de 
pericol, nu pot să mă mai dau în lături. Dacă vom fi prinşi să 
ştii că germanii n-or să ne cruţe... Vei fi omorât... Şi lucrul 
acesta, dragul meu, nu pot să-l primesc... Pleacă deci... 


Treci graniţa... La rândul meu voi încerca s-o trec şi eu... Şi 
dacă n-o să ne mai revedem... 

— Domnul Jean, să lăsăm toate astea. Vom pleca împreună, 
şi atunci sau scăpăm, sau murim amândoi! 

— Natalis... Îţi jur că n-am să te părăsesc. 

Spunând acestea am plecat. Bubuitul tunurilor se îmbină 
cu împuşcăturile de armă. Era un nou atac care se dădea la 
defileu Croix-aux-Bois. 

Pe la opt canonada încetă. Nu se mai auzea nici o 
împuşcătură. Nesiguranţa asta era grozavă pentru Nu mai 
încclpea nici o îndoială că avusese loc o luptă în defileu. Dar 
care fusese rezultatul ei? Ce trebuia să, facem acum? Am 
simţit din instinct că cel mai bun lucru de făcut era 
să'ânaităm în direcţia râuiui Aisne spre Vouziers. 

La douăsprezece am mai mâncat nişte castane coapte. 
Pădurea era atât de deasă încât de-abea dacă puteam face 
cinci sute de paşi pe oră. În afară de asta, împuşcăturile 
care se auzeau în toate direcţiile şi în sfârşit clopotele care 
sunau în satele din Argonne - toate astea contribuiau la 
starea de îngrijorare care ne deprima. 

Spre seară ne aflam la o leghe de râul Aisne! A doua zi, în 
cazul că nu s-ar ivi vreo piedică, am putea ajunge pe malul 
celălalt al fluviului. N-aveam decât să coborâm timp de o 
oră malul drept şi să-l trecem fie pe podul de la Senuc fie pe 
podul de la. Grand-Ham. 

— Două., poduri pe care Clairfayt şi Brunswich nu erau 
încă stăpâni. 

La ora opt seara, am poposit într-un tufiş. Era o tăcere 
desăvârşită în pădure. Afară de paturile de: pioaie care 
picurau pe frunzele copacilor, nici un zgomot, nu tulbură 
liniştea. Nu ştiu de ce, dar tăcerea aceasta mă nelinştea 
grozav. 

Deodată, am auzit nişte glasuri în spatele nostru. Domnul 
Jean îmi strânse mâna. 

— Da. Spunea o voce necunoscută, îl urmărim de la Croix- 
aux-Bois. 


— N-o să ne mai scape. 

— Încasăm premiul. 

— Fireşte! 

Domnul Jean îmi strângea acum cu putere mâna. 

— Asta e vocea lui Buch, îmi şopti el la urecehe. 

— 'Ticăloşii! I-am răspuns. Sunt mai mulţi. Să nu-i 
aşteptăm... 

Am părăsit tufişul pe brânci, dar o creangă uscată ne-a 
trădat prezenţa. Aproape numaidecât o împuşcătură lumină 
pentru o clipă ascunzătoarea noastră. 

— Vino, domnule Jean, vino! Am exclamat. 

— Nu, trebuie să ucid mai întâi pe unul din a-cesti ticăloşi. 

Şi el descarcă pistolul în direcţia grupului care se repezea 
spre noi. 

Mi se pare că unul din urmăritorii noştri căzu. Dar aveam 
altceva de făcut decât să mă uit după ei. 

Alergam acum cât puteam mai repede. Buch şi tovarăşii lui 
fugeau după noi. Eram istoviţi. 

Peste un sfert de oră banda a reuşit să pună mâna pe noi. 
În total erau vreo şase sau şapte oameni, toţi înarmaţi până- 
n dinţi. 

Cât ai clipi din ochi ne-au legat mâinile, şi ne-au îmbrâncit 
fără să ne cruţe loviturile. 

Peste o oră, eram în mâinile austriecilor care se aflau la 
Longwe. Aici am fost întemnițați şi puşi sub o supraveghere 
severă într-o căsuţă retrasă. 

XXII. 

Oare numai întâmplător reuşise Buch să pună mâna pe 
noi? Îmi venea să cred, căci de câtva timp soarta nu prea ne 
era favorabilă. În urmă însă am aflat ceea ce nu puteam şti 
atunci. După ultima noastră întâlnire, tânărul Buch nu 
contenise cu cercetările, nu atât, vă rog să credeţi, ca să se 
răzbune pe fratele lui, cât spre a câştiga premiul de o mie 
de florini. Dacă pierduse urmele noastre, din ziua în care 
am ajuns în Argone, în schimb le regăsise în satul Croix-aux- 
Bois. Făcuse parte din spionii care intraseră în sat în ziua 


de 16 septembrie, în casa familei Stenger el recunoscuse 
imediat pe domnul şi pe domnişoara de Lauranay şi tot 
astfel pe doamna Keller şi pe sora mea. Aflase deasemenea 
că am plecat cu domnul Jean. Numaidecât s-a luat după noi, 
împreună cu câţiva ticăloşi de tagma lui. Restul se ştie. 

Acum eram păziţi în aşa fel încât orice evadare era 
exclusă. Ştiam ce ne aşteaptă şi nu ne mai rămânea decât 
să ne pregătim de moarte. 

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să cercetez 
amănunţit odaia care ne slujea de închisoare. Ea ocupa 
jumătatea parterului unei case scunde. Odaia era luminată 
de două ferestre, una dădea în stradă, cealaltă într-o curte 
situată în dosul casei. 

După toate probabilitățile acestea era ultima noastră 
locuinţă înainte de a fi executaţi: domnul Jean pentru 
îndoita acuzaţie de a fi omorât un ofiţer şi de a fi dezertat în 
timp de război, iar eu în calitate de complice şi spion în 
favoarea Franţei. 

Şi am auzit pe domnul Jean îngânând: 

— De data asta s-a sfârşit cu noi. 

N-am răspuns. Mărturisesc că în ciuda optimismului meu 
obişnuit, îmi pierdusem de data asta încrederea şi situaţia 
îmi părea deznădăjduită. 

— Da, s-a sfârşit! Repetă domnul Jean. Şi ce o să se facă 
mama. Martha şi toţi care ne sunt dragi, atunci când nu 
vom mai fi, când sprijinul nostru le va lipsi? Ce s-or fi făcut? 
Or mai fi în satul acesta în mijlocul austriecilor...? 

Admiţând chiar că prietenii noştri se aflau tot acolo şi că n- 
au fost capturați de duşmani, mă temeam însă ca să nu fi 
aflat de arestarea noastră. Eram doar atât de aproape de 
ei. De la Croix-aux-Bois până la Longwe e de-abia o leghe şi 
jumătate. 

Numai gândul că bunii noştri prieteni aflaseră de 
arestarea noastră, mă frământa şi mă chinuia adânc. Ştirea 
asta ar fi fost o lovitură de moarte pentru doamna Keller. 
Da, doream chiar că austriecii să-i fi luat ducându-i la 


avantposturi. Totuşi doamna Keller de-abia dacă putea 
merge; putea să cadă pe drum, aşa că îi trebuiau îngrijiri 
serioase. 

Noaptea trecu fără ca să fi adus vreo modificare situaţiei 
noastre. Ce gânduri triste te mai năpădesc, când îţi simţi 
moartea apropiată! Toată viaţa ţi se perindă în câteva clipe 
pe dinaintea ochilor. 

Trebuia să adaug că foamea ne chinuia cumplit deoarece 
de două zile n-am mâncat nimic decât câteva castane. Şi 
nimeni nu se gândise să ne aducă ceva de mâncare. Ei 
drace! Valoram o mie de florini pentru ticălosul acesta de 
Buch, aşa că putea sa ne dea ceva să mâncăm. 

E drept că nu l-am mai revăzut. Fără îndoială că se dusese 
să înştiinţeze pe prusaci de capturarea noastră. M-am 
gândit atunci că lucrurile or să mai dureze încă, deoarece 
dacă austriecii ne păzeau, prusacii trebuiau să se rostească 
în privinţa soartei noastre. Sau vor veni prusacii la Croix- 
aux-Bois, sau vom fi conduşi la cartierul lor general. 
Dinpricina asta trebuia să se producă vreo întârziere, afară 
doar de cazul când ordinul de executare ar sosi la Longwe. 
Oricare ar fi fost însă situaţia nu trebuiam lăsaţi să murim 
de foame. 

La ora şapte dimineaţa, un soldat ne-aadus o strachină de 
ciorbă, apă goală în definitiv şi o bucată de pâine. N-aveam 
dreptul să fim prea pretenţioşi şi am îmbucat cu poftă 
pâinca şi ciorba. 

Aş fi voit să întreb pe soldatul acesta ceea ce se petrecea 
la Longwe şi în special la Croix-aux-Bois, dacă se vorbea de 
sosirea prusacilor, dacă aceştia intenționau să intre în 
Argonne, în sfârşit cum stăteau lucrurile. Dar nu cunoşteam 
limba germană, astfel că nu puteam sta de vorbă cu el. 
Domnul Jean adâncit pe gânduri, nu rosti o vorbă. Nu mi-aş 
fi permis să-l tulbur, aşa că orice discuţie era imposibilă. 

În dimineaţa aceea nu s-a produs nimic nou. Eram păziţi, 
totuşi ni se dădea voie să ne plimbăm în curtea din spatele 
casei, unde austriecii ne examinau cu mai multă curiozitate 


decât simpatie. Mă sileam să par cât mai liniştit, de aceea 
mă plimbam în faţa lor, cu mâinile în buzunar, fredonând 
cele mai voioase marşuri ale regimentului Royal-Picardie. 

Puteam să-mi spun: 

— Fă-ţi curaj, dragul meu, căci mâine tâlharii ăştia te vor 
omori. 

La prânz ni s-a servit deasemenea o ciorbă şi o felie de 
pâine neagră. Nu era variată masa noastră şi începusem să 
regret chiar castanele din pădure. A trebuit totuşi să ne 
mulţumim cu ceea, ce ni s-a dat cu atât mai mult cu cât 
soldatul care ne-a adus mâncarea părea că spune: - „Şi asta 
e prea bun pentru voi!” 

Pe legea mea îmi venea să-i dau cu strachina în cap. Dar 
m-am abținut gândindu-mă că trebuie să mâncăm spre a 
recăpăta forţele pierdute, ca să nu fim prea istoviţi în 
ultimul moment. 

L-am convins chiar pe domnul Jean să mănânce. Dânsul, 
după cum am mai spus era adâncit în gânduri. Se gândea la 
mama lui, la logodnica lui, la toate făpturile dragi cărora le 
rostea cu înfrigurare numele. Uneori, într-un acces de 
enervare, se repezea la uşă ca şi cum ar fi voit să, fugă. Nu 
mai era stăpânpe el. Dacă nu plângea e că nu putea şi asta 
mă îndurera fiindcă lacrimile l-ar fi uşurat. 

În răstimpul acesta au trecut prin faţa noastră câteva 
coloane de soldaţi. Toţi oamenii aceştia mergeau în 
neregulă, cu arma în bandulieră. Inamicul se, strecura 
acum fără zgomot spre a ajunge la linia râului Aisne. Aş fi 
dorit mult să ştiu dacă soldaţii aceştia erau prusaci sau 
austrieci. În acelaşi timp nu se mai auzea nici o împuşcătură 
pe'partea apuseană a Argonnei. Poarta Franţei era deschisă 
larg... Nu mai era apărată. 

Spre ora zece seara o căprărie de soldaţi apăru în camera 
noastră. De astă dată erau prusaci. Şi ceea ce mă încremeni 
era că am recunoscut uniforma regimentului Leib, venit la 
Longwe după întâl-nirea cu voluntarii din Argonne. 


Am fost scoşi afară, domnul Jean şi eu, după ce ni s-au 
legat mâinile la spate. 

Domnul Jean se adresă caporalului care comandă grupa: 

— Unde ne duc? Întrebă el. 

Drept răspuns acest golan ne îmbrânci înainte. Aveam 
înfăţişarea unor nenorociţi care trebuia să fie executaţi fără 
judecată. Şi, cu toate astea eu n-am fost prins cu mâna pe 
armă. Dar păs de spune lucru acesta unor sălbatici. Ţi-ar fi 
râs în nas că nişte huligani ce erau. 

Căprăria care ne ducea o luă pe uliţa satului care coboară 
spre liziera pădurii. 

După vreo cinci sute de paşi, căprăria s-a oprit în mijlocul 
unui luminiş unde cantona regimentul Leib. 

Peste câteva clipe am fost conduşi în faţa colonelului von 
Grawert. 

Aceasta se mulţumi doar să se uite la noi şi nu rosti o 
vorbă. Apoi, făcând stinga împrejur, dădu semnalul plecării 
şi regimentul porni. 

Am priceput atunci că trebuia să apărem în faţa unui 
consiliu de război înainte de a fi împuşcaţi; de altfel am fi 
fost imediat executaţi, dacă regimentul ar fi rămas la 
Longwe. 

După cum se vede lucrurile trebuiau făcute repede, fiindcă 
aliaţii nu aveau timp de pierdut, în cazul că voiau să ajungă 
înaintea francezilor pe Aisne. 

Într-adevăr, Dumouriez afând că imperialiştii eraustăpâni 
pe defileul de la Grandcroix executase un nou plan. Planul 
acesta consta în coborârea trupelor pe liziera stângă până 
în dreptul defileului de la Islettes. În felul acesta, soldaţii 
noştri trebuiau să facă faţă coloanelor lui Clairfayt ce 
veneau de la frontieră şi coloanelor lui Brunswich, care 
veneau din direcţia Franţei. Era de aşteptat într-adevăr că 
prusacii să străbată Argonna spre a tăia drumul de la 
Châlons. 

De aceea Dumouriez evacuase fără zgomot, cartierul lui 
general în noaptea de 15 spre 16 septembrie. După ce 


trecuse ambele poduri ale râului Aisne, se opri cu trupele 
lui pe colinele de la Autry, la patru leghe de Grand-Pre. De 
acolo, cu toată panica ce cuprinse în două rânduri pe 
soldaţii noştri, Dumouriez se îndreptă spre Dammartin-sur- 
Hans, astfel ca să ajungă la poziţiile de la Saint-Meneho-uld, 
care sunt situate la extremitatea trecătorii de la Islettes. 

În acelaşi timp, deoarece prusacii trebuiau să năvălească 
din Argonne prin defileul de la Grande Pre, generalul îşi 
luase toate măsurile astfel că tabăra de la Epine, instalată 
pe drumul de la Châlons, să nu poată să se îndrepte spre 
Sainte-Menehould. 

În aceeaşi clipă, generalii Beurnoville, Chazot şi 
Dubouquet primeau ordinul să se unească.cu armata lui 
Dumouriez, şi aceasta îndemnă pe Kellermann, care plecase 
din Metaz pe ziua de 4 să-şi grăbească marşul înainte. 

Dacă toţi generalii aceştia ar fi fost exacţi la mtâlnire, 
Dumouriez ar fi avut cu el peste treizeci şi cinci de mii de 
oameni, aşa că ar fi putut ţine piept imperialiştilor. 

Într-adevăr, Bunswich şi prusacii lui şovăiseră câtva timp 
înainte de a-şi fi fixat definitiv planul lor de luptă. În cele din 
urmă se hotărâseră să străbată defileul de la Grand-Pre, ca 
să ocupe drumul de ia Châlons, să învăluiască armata 
franceză la Saint-Menehould şi s-o silească să se predea. 

lată de ce regimentul Leib, părăsise cu atâta grabă 
Longwe. 

Afară era o vreme urâtă, ceţoasă şi ploioasă. Drumurile 
erau numai bălți şi intrai în noroi până la glezne. Oricine îşi 
poate închipui ce penibilă era situaţia noastră, escortaţi şi 
cu mâinile legate. Am fi preferat moartea de o mie de ori. 

Nu mai vorbesc de tratamentul prost la care ne supuneau 
prusacii şi tot. Aşa insulte de tot felul care ne gratificau aşa, 
din senin. 

Şi ticălosul de Frantz von Grawert, care ne înjura în 
fiecarece clipă. Domnul Jean nu se putea abţine şi îmi 
dădeam seama că dacă ar fi fost liber şi-ar fi înfipt unghiile 
în gâtul locotenentului, omorându-l ca pe o fiară sălbatică. 


Am pornit în marş forţat de-a lungul râului Aisne. A trebuit 
să trecem cu apa până la brâu pâra-iele Dormoise, Iourbe 
şi Bionne. N-am făcut nici un popas fiindcă trebuia să sosim 
la timp ca să ocupăm coloniile de la Sainte-Menehould. Dar 
coloana nu putea să meargă repede deoarece se înnămolea 
la tot pasul. Nădăjduiam însă că atunci când prusacii s-ar 
afla în faţa lui Dumouriez, trupele franceze vor ocupa 
trecătoarea de la Islettes. 

Am mers astfel până la zece seara. Dacă germanilor le 
lipseau proviziile, oricine îşi poate închipui cum am dus-o 
noi în privinţa mâncării. 

Eu şi domnul Jean de-abia dacă puteam să ne adresăm 
vreun cuvânt. De altminteri ori de câte ori ne vorbeam, 
prusacii ne înghionteau sălbatec. Într-adevăr, oamenii 
aceştia sunt de o cruzime înspăimântătoare. Fără îndoială 
că voiau să fie pe placul locotenentului Frantz von Grawert, 
ceea ce le reuşise pe deplin. 

Noaptea asta de 19 spre 20 septembrie, a fost una din cele 
mai grozave pe care le-am petrecut. 

Regretam popasurile noastre din pădure de când eram 
nişte simpli fugari. În sfârşit, cu puţin înainte de ivirea 
zorilor, am ajuns pe un teren mlăştinos cam spre stânga de 
Sainte-Menechould, unde am poposit. Cu tot frigul prusacii 
n-au aprins nici un foc deoarece nu votau să-şi semnalizeze 
prezenţa. 

Oamenii aceştia îngrămădiţi acolo de-a valma în noroi, 
răspândeau un miros dezgustător. 

În sfârşit se lumină de ziuă. Eram convins că în ziua aceea 
va începe lupta. Poate chiar că regimentul meu era acolo! Şi 
eu care nu eram în mijlocul camarazilor mei! 

Se făcuse acum o mare mişcare printre soldaţi. Ofițerii 
treceau de colo până colo, dând ordine. Goarnele sunau, 
tobele băteau... Se mai auzeau de-ase-menea câtcva 
împuşcături spre dreapta noastră. 

Era aproape unsprezece când o grupă de soldaţi veni să 
ne caute pe mine şi pe domnul Jean. Mai întâi am fost 


conduşi în faţa unui cort unde se aflau vreo şase ofiţeri, 
prezidaţi de colonelul von Grawert. Da, el însuşi prezidă 
acest consiliu. 

Formalităţile n-au durat mult. 

— S-a stabilit doar identitatea noastră. De altfel Jean 
Keller care mai fusese condamnat odată la moarte pentru 
că a lovit pe un ofiţer, a mai fost osândit şi a doua oară ca 
dezertor, şi eu, ca spion francez! 

Nu mai încăpea nici o discuţie şi după ce colonelul 
adăugase că execuţia va avea loc îndată: 

— Trăiască Franţa! Am exclamat. 

— Trăiască Franţa! Repetă Jean Keller. 

XXIII. 

De data asta totul era sfârşit. Se poate spune că armele 
erau „ţintite asupra noastră. Aşteptam doar comanda. 

Ei bine, Jean Keller şi Natalis Delpiere vor şti să moară. 
Dincolo de cort se afla un pluton care trebuia să ne împuşte 
vreo doisprezece soldaţi din regimentul Leib comandaţi de 
un locotenent. 

Nu eram legaţi. La ce bun? Nu puteam fugi. Cel mult 
câţiva paşi înainte de a fi ucişi. A! Ce. N-aş fi dat să mor în 
plină bătaie, ciuruit de gloanţele duşmanului. Dar să mori 
fără să te poţi apăra, e grozav! 

Eu şi domnul Jean mergeam fără să ne spunem vreo 
vorbă. Dânsul se gândea la Martha pe care nu o va mai 
vedea şi la mama lui pe care lovitura aceasta trebuia s-o 
zdrobească. 

Eu mă gândeam la sora mea Irma, la Firmina, la părinţii 
mei... Revedeam pe tata, mama, toate făpturile care-mi 
erau dragi, mă gândeam la regiment, la satul meu... 

Nu ne uitam unde ne duceau soldaţii. De altfel ce ne păsa. 
Era să fim ucişi ca nişte câini şi atâtatot. 

Fireşte însă că de vreme ce vă povestesc eu însumi păţania 
asta scrisă de mâna mea, înseamnă că am scăpat. Dar 
deznodământul acestei istorisiri, oricât de bogată ar fi fost 


imaginaţia mea, nu mi l-aş fi putut închipui niciodată. O să 
vedeţi şi d-voastră. 

La vreo cinzeci de paşi mai departe, trebuia să trecem 
prin faţa regimentului Leib. Toţi cunoşteau pe Jean Keller, 
Ei bine, nimeni n-a manifetat pentru el vreun sentiment de 
milă, mila aceea pe care n-o refuzi niciodată acelora care 
var muri! Ce mai firi şi prusacii aceştia! Meritau cu 
adevărat să fie comandaţi de nişte ofiţeri de tagma celor doi 
Grawert! Locotenentul ne-a văzut. Se uita la domnul Jean 
care nu plecă privirea. La unul vedeai satisfacția, la celălalt 
nu vedeai decât dispreţ... 

Am crezut o clipă că ticălosul acesta va merge cu noi. Mă 
întrebam chiar dacă nu va comanda el însuşi execuţia... 
Deodată însă am auzit o goarnă sunând şi Frantz se pierdu 
în mijlocul soldaţilor. 

Ne aflam atunci în spatele unei colibe care domina oraşul 
şi care era ocupată de ducele de Bruns-wich. La poalele 
acestei coline se află şoseaua de la Châlnos. Cât despre 
francezi ei se aflau mai sus pe colinele învecinate. 

Dedesubtul acestor coline, se aflau numeroase coloane 
germane, gata să cucerească poziţiile noastre astfel ca să 
domine Sainte-Menehould. Dacă pianul prusacilor reuşea, 
Dumourriez ar fi fost compromis în faţa unui inamic 
superior ca număr. 

Dacă vremea ar fi fost senină aş fi putut să văd uniformele 
franceze. Dar totul dispărea încă în mijlocul ceţei pe care 
soarele nu reuşise pentru un moment s-o împrăştie. Se 
auzeau de pe acum câteva împuşcături... 

O speranţă vagă începuse să încolţească în inima mea sau, 
mai degrabă, mă sileam să nu disper încă. Încă. 

Şi totuşi era aproape imposibil să dobândim vreun ajutor 
de undeva. Toate trupele, mobilizate de pumouriez, nu erau 
oare la Sainte-Menehould? Dar ce vreţi, dorinţa de a scăpa 
de moarte e atât de mare îhcât făureşti atunci cele mai 
neînchipuite planuri! 


Era aproximativ ora unsprezece şi un sfert. Probabil că la 
douăsprezece nu vor mai fi! 

Într-adevăr am ajuns la locul execuţiei. Grupa părăsise 
şoseaua de la Châlons. Ceaţa era incă destul de deasă 
pentru ca să nu poţi vedea la o sută de metri. Ghiceai totuşi 
că în curând toată ceața asta se va împrăştia. 

Am intrat într-o pădurice unde trebuia să aibă loc 
execuţia. 

În depărtare se auzeau goarnele al căror sunet se îmbina 
cu bubuituri de tun şi focuri de salvă. 

Încercam să-mi dau scama de ceea ce se petrecea în jurul 
meu, ca şi cum lucrul acesta m-ar fi putut interesa. Am 
observat că zgomotele astea veneau de la dreapta şi că 
păreau că. Se apropie. Avusese loc oare o luptă la Châlons? 
Oare prusacii fuseseră luaţi pe flanc? Nu înţelegeam nimic. 

Dacă vă spun toate astea cu oarecare precizie, e că ţin să 
vă fac cunoscută starea mea de spirit. Cit despre detalii 
toate mi-au rămas întipărite adânc în minte. De altfel 
asemenea lucruri nu se uită şi am impresia ca ele s-au 
petrecut ieri. 

Am intrat deci în pădurice. După câţiva paşi grupa s-a 
oprit în faţa unui stejar. 

Aici, în locul acesta trebuia să fim executaţi. 

Ofiţerul care comanda, un militar cu faţa aspră, dădu 
ordin de oprire. Soldaţii se rânduiră la câţiva paşi de noi şi 
parcă aud şi acum zângănitul armelor. 

— Aici! Zise ofiţerul. 

— Bine, răspunse Jean Keller. 

El rosti cuvântul acesta cu o voce clară care nu tremura: 
ţinea capul sus şi părea liniştit. 

Şi, atunci, apropiindu-se de mine, îmi vorbi în limba 
franceză, în limba aceea pe care o iubea atât de mult şi pe 
care eram s-o aud pentru, ultima oară. 

Natalis, îmi zise el, vom muri. Ultimul meu gând se 
îndreptă spre mama şi spre Martha, pe care le-am iubit din 


adâncul sufletului! Bietele femei! Dumnezeu să le aibă în 
paza lui. Cit despre d-ta, Natalis, iarta-mă... 

— Să te iert, domnule Jean, dar pentru ce...? 

— Da, de vreme ce din cauza mea... 

— Domnule Jean, i-am răspuns, nu am pentru ce să te iert. 
Ceea ce am făcut, am făcut-o de bunăvoie. Şi aş face-o şi azi 
încă! Lasă-mă să te îmbrăţişez şi să murim ca doi viteji! 

— Ne-am îmbrăţişat strângându-ne cu putere la piept. 

Şi, nu voi uita niciodată, atitudinea lui Jean Keller când, 
după ce s-a întors spre ofiţer, i-a spus cu o voce hotărâtă: 

— La dispoziţia d-voastră! 

Ofiţerul făcu un semn. Patru soldaţi ne conduseră în 
dreptul stejarului unde ne-am oprit. Trebuia să fim ucişi în 
acelaşi timp. 

Parcă văd şi acum stejarul acesta al cărui trunchi era cojit 
pe alocuri. Ceaţa începuse să se împrăştie... 

Eu şi domnul Jean stăteam în picioare, ţinându-ne de mână 
şi privind plutonul care se afla în faţa noastră. 

Ofiţerul se dădu puţin la o parte, în vreme ce soldaţii 
încărcau armele. Strângeam mâna domnului Jean Keller şi 
vă jur că mâna lui nu tremura. 

Soldaţii erau acum în poziţie de tragere şi nu aşteptau 
decât comanda. 

Deodată se auziră nişte strigăte, în pădure, în spatele 
grupei. 

Doamne! Dumnezeule! Ce văd oare?... Doamna Keller, 
sprijinită de domnişoara Martha şi de sora mea Irma. De- 
abia dacă puteai auzi glasul ei. Ţinea în mină o hârtie, şi 
domnişoara Martha, sora mea şi domnul de Lauranay 
repetau cu ea: 

— Francez! Francez! 

— În aceeaşi clipă se auziră câteva împuşcături puternice 
şi am văzut pe, doamna Keller împleticindu-se. 

Cu toate astea nici eu nici domnul Jean n-am căzut. Va să 
zică nu erau soldaţii plutonului de execuţie care au tras...? 


Nu, fiindcă vreo şase din ei zăceau întinşi pe jos în vreme 
ce ceilalţi fugeau cât îi ţineau picioarele. 

În acelaşi timp am, auzit în pădure strigătele astea care 
îmi răsună şi azi în ureche: 

Înainte! Înainte! 

Era într-adevăr melodiosul strigăt francez şi nu asprul 
„Vorwaertz” al prusacilor. 

Un detaşament de soldaţi francezi năvălise în pădure, 
tocmai la timp, după cum vedeţi... Împuşcăturile lor 
precedaseră numai cu câteva clipe acelea ale plutonului de 
execuţie... Era de-ajuns! Cum se face însă că vitejii noştri 
compatrioți veniseră aici tocmai la momentul oportun. Am 
aflat aceasta de-abia mai târziu. 

Domnul Jean se repezise la mama lui pe care o susțineau 
domnişoara Martha şi sora mea. Nefericita femeie, crezând 
că împuşcătura de adineauri ne omorâse pe noi, leşinase. 

În curând îşi reveni însă în fire şi parcă o aud şi acum, 
rostind cu un accent pe care n-o să-l uit niciodată: 

— Francez!... E francez! 

Ce însemnau oare cuvintele ei?... M-am uitat la domnul de 
Lauranay... Nici el nu putea vorbi însă. 

Domnişoara Martha luă atunci hârtia pe care doamna 
Keller o ţinea în mâna-i încleştată şi o întinse domnului 
Jean. 

Hârtia aceasta era un ziar german: Zeitblat. 

Domnul Jean îl luă, şi în vreme ce citea, lacrimi mari îi 
brăzdau faţa. Doamnece binefacere e să ştii carte în 
asemenea împrejurări! 

Şi atunci domnul Jean rosti acelaşi cuvânt. Aveam impresia 
că înnebunise brusc. Din pricina emoţiei care ii năpădise nu 
puteam înţelege sensul cuvintelor iui. 

— Francez!... Sărit francez!... Exclamă el!... A! Mamă... 
Martha, sunt francez! 

Apoi îngenunche într-un avânt de pietate. Dar doamna 
Keller se ridicase la rândul ei în picioare şi rosti cu o voce 
gravă: 


— De-acum încolo, dragul meu Jean nu vei mai fi silit să te 
lupţi împotriva Franţei! 

— Nu mamă, acum am dreptul şi îndatorirea să mă bat 
pentru ca. 

XXIV, 

Domnul Jean mă târî după el, fără să-mi dea măcar o 
explicaţie. Ne-am alăturat de francezii care se avântau 
afară din pădure, în vreme ce tunurile bubuiau necontenit. 

Am încercat în zadar sa reflectez. Cum oare, Jean Keiler, 
fiul doamnei Keller, german de origine, era francez? Mi-era 
cu neputinţă să înţeleg! Tot ce puteam să spun e că 
amândoi ne-am avântat în luptă. 

Trebuie să povestesc acum evenimentele petrecute în 
dimineaţa zilei de 20 septembrie şi cum s-a făcut că un 
detaşament de francezi venise la timp în păduricea care 
brăzdează şoseaua de la Châlons. 

Vă aduceţi aminte că în noaptea de 16 septembrie, 
Dumouriez plecase din Grand-Pre spre a se a-vânta pe 
poziţiile de la Sainte-Menehould, unde ajunsese a doua zi, 
după un marş de patru sau cinci leghe. 

Aici la Sainte-Menehould se aflau diferite coline, 
despărțite prin prăpăstii adânci. 

La poalele colinelor există nişte bălți formate de râul Aure 
până în locul unde apa aceasta se varsă în râul Aisne. 

Colinele acestea sunt următoarele: Colinele de la Hyron, 
aşezate în faţa colinelor Lunii, unde ne aflam noi, iar la 
stânga colinele de la Gizancourt. Intre colinele acestea şi 
Sainte-Menehould, se întinde uri fel de bazin mlăştinos pe 
care îl străbate şoseaua de la Châlons. La suprafaţă, bazinul 
acesta e presărat cu câteva ridicături, nu tocmai însemnate. 
Pe una din aceste înălţimi se află moara de la Valmey, care 
domină satul cu acelaşi nume, şi care a devenit celebru în 
ziua de 20 septembrie 1792. 

De îndată ce a sosit aici, Dumouriez a ocupat Sainte- 
Menehould. În spatele lui se aflau trupele generalului Dillon 
care erau gata să apere defileul de la Islettes, împotriva 


oricărei coloane austriece sau prusace, ce ar fi intenţionat 
să cuprindă Argonne. Acolo soldaţii lui Dumouriez, bine 
aprovizionaţi, primiră cu urale pe generalul lor. Trebuie să 
spun că disciplina care domină printre soldaţii aceştia era 
foarte severă; severitatea asta era îndreptată mai ales 
împotriva voluntarilor veniţi din Châlons, care, în majoritate 
erau oameni fără căpătâi. 

În răstimpul acesta, Kellermann, după ce părăsise tabăra 
de la Grand-Pre prea încet, astfel că la 19 septembrie era 
încă la două leghe de Sainte-Menehould în timp ce 
Beurnoville se afla acolo cu nouă mii de soldaţi din armata 
care venise de la Maulde. Dumouriez îşi închipuise că 
Keilerman se va stabili pe colinele de la Gizancourt, care 
domină pe acelea ale Lunei, colinele spre care se îndreptau 
acum prusacii. Dar ordinul fiiind rău înţeles, Kellermann 
ocupă platoul de la Valmy cu generalul Vălence şi cu ducele 
de Chautres, care în fruntea a douăsprezece batalioane şi 
douăsprezece baterii, s-a distins în lupta aceasta. 

Între timp, sosi şi Brunswick cu intenţia de a tăia drumul 
de la Châlons şi de a alunga pe Dillon din defileul de la 
Islettes. Înconjurând Sainte-Menehould cu opt zeci de mii 
de oameni la care s-a mai adăugat cavaleria emigranților, 
germanii sperau că Dumouriez şi Kellermann se vor preda. 

Predarea lor era de aşteptat, de vreme ce colinele de la 
Gizancourt nu erau în mâinile francezilor, aşa cum dorise 
Dumouriez. Într-adevăr dacă prusacii care erau stăpâni pe 
colinele Lunii ocupau şi colinele de la Gizancourt, artileria 
lor putea să nimicească uşor toate poziţiile franceze. 

Situaţia asta o pricepuse şi regele Prusiei. De aceea în loc 
să îndrepte spre Châlons, cu tot sfatul iui Brunswick, dădu 
ordinul de atac în speranţa do' a respinge pe Durhouriez şi 
pe Kellerman la Saint-Menehould. 

În clipa aceea, adică la începutul bătăliei, o coloană 
prusacă se întâini pe drumul de la Chălbes cu ariergarda lui 
Kellerman, din care câteva companii năvăliră în pădure, 
punând astfel pe fugă pietonul nostru de execuţie. 


Acum eu şi domnul Jean, ne aflam în locul undo lupta era 
mai năprasnică, acolo unde tocmai regăsisem pe camarazii 
regimentului Royal-Picardie. 

— Delpierre?... Exclamase unul din ofiţerii escadronului 
meu, zărindu-mă în clipa când obuzele începeau să secere 
rândurile noastre. 

— Prezent, domnule căpitan, i-arri răspuns. 

— Ai venit la timp. 

— După cum vedeţi. 

— Dar eşti pe jos? 

— Da, domnule căpitan, dar asta nu înseamnă că n-am să 
fiu la înălţime. 

Ni s-au dat arme, mie şi domnului Jean, câte o puşcă şi o 
spadă de fiecare. Şi era un spectacol de toată nostimada 
văzându-ne în haine civile şi cu armele astea în mână. 

Trebuie să spun că la începutul luptei, francezii au fost 
respinşi; dar infanteriştii generalului Va-lence sosiră în fugă 
şi restabiliră imediat coloana care fusese tulburată o clipă. 

Şi deodată ceața se împrăştie ca prin farmec. Ne băteam 
în plin soare. În două ore s-au tras douăzeci de mii de 
obuze. Am spus douăzeci de mii? Fie, deşi cred că s-au tras 
mai multe. 

În răstimpul acesta poziţia noastră pe colina de la Valmy 
era destul de critică. Obuzele măcinau şiruri întregi de 
soldaţi. Calul lui Kellermann fusese ucis. Nu numai că 
colinele Lunii erau în mâinile prusacilor, dar aceştia erau 
cât pe-aci să ocupe şi acelea de la Gizancourt. E drept, că 
aveam acelea de te Hyron pe care Claifayt încercă să le 
cucerească cu douăzeci şi cinci de mii de austrieci, ceea ce, 
în cazul că ar fi reuşit, ar fi fost un dezastru pentru 
francezi. 

Dumouriez văzuse pericolul acesta. Trimise deci pestengel 
cu şaisprezece batalioane, ca să respingă pe'Clairfayt şi pc 
Chazot ca să ocupe Gizancourt înaintea prusacilor. Chazot a 
sosit prea târziu. Gizancourt fusese ocupat şi Kellermann a 
trebuit să se apere la Valmy împotriva artileriei care îl 


încadrase. Un obuz explodase lingă moară. S-a produs o 
panică grozavă. Mă aflam şi eu acolo cu domnul Jean şi e o 
adevărată minune că am scăpat cu viaţă. 

În clipa aceea, sosi ducele de Ghartres cu câteva tunuri 
aşa că francezii au putut răspunde cu succes tunurilor 
germane de pe colinele Lunii şi Gizancourt. 

Totuşi, situaţia nu se îmbunătăţise. Prusacii se năpustiră 
acum asupra morii spre a ne alunga. 

Parcă-l văd şi-l aud încă pe Kellermann. A dat ordin ca să-l 
lăsăm mai întâi pe inamic să înainteze pe creastă şi apoi să 
ne năpustim asupra lui. Eram gata şi aşteptam atacul doar 
să se sune atacul. 

La momentul oportun, Kellermann strigă din răsputeri: 

— Trăiască națiunea! 

— Trăiască națiunea! Am răspuns şi noi. 

Am strigat cuvintele acestea cu atâta putere, încât ele s-au 
auzit, în ciuda bubuiturilor de tun. 

Prusacii ajunseseră pe creasta colinei. Cu coloanele lor 
bine aliniate, cu pasul lor cadenţat, cu, sângele lor rece de 
care dădeau pururi dovadă, nu prea erau uşor de înfruntat. 
Dar avântul francez a fost mai mare. Ne-am năpustit asupra 
lor. Lupta a fost într-adevăr năprasnică şt de ambele părţi 
înverşunarea a fost cum nu se poate mai cruntă. 

Deodată, în mijlocul fumului împuşcăturilor care nu mai 
conteneau în jurul nostru, am văzut pe Jean Keller 
avântându-se cu spada în mână. Recunoscuse unul din 
regimentele prusace pe care începusem să-l respingem pe 
pantele de la Vamiy. 

Era regimentul colonelului von Grawert. Locotenentul 
Frantz se luptă cu mult curaj, căci ofiţerii germani sunt 
foarte viteji. 

Jean şi Frantz se aflau acum faţă în faţă. 

Locotenentul îşi închipuise că am fost executaţi de 
germani şi când colo ne aflam în faţa lui... Oricine îşi poate 
închipui uimirea care l-a cuprins... Dar mirarea i-a fost de 


scurtă durată, fiindcă dintr-un salt, domnul Jean se repezi la 
el şi îi zdrobi ţeasta cu spada... 

Locotenentul muri imediat şi mereu îmi spun că justiţia 
cerească a voit ca el să fie omorât de însuşi domnul Jean. 

Cu toate astea, prusacii se sileau mereu să cucerească 
platoul. Atacau cu o vigoare nespusă. Dar şi noi nu ne-am 
lăsat mai prejos şi pe la orele două după-amiază, prusacii 
au trebuit să înceteze lupta şi să se retragă pe câmpie. 

Totuşi bătălia fusese suspendată numai. La orele patru 
însuşi regele Prusiei luă comanda trupelor şi porni cu ele la 
atac. Dar o baterie de douăzeci şi patru de tunuri instalată 
la poalele morii, zdrobi cu atâta violenţă pe prusaci încât 
aceştia nu mai putură să înainteze. Apoi, odată cu ivirea 
serii, se retraseră. 

Kelermann rămăsese stăpân pe platou şi numele de Valmy 
făcu ocolul Franţei, chiar în ziua în care Convenţia ţinându- 
şi a doua şedinţă, decretă republica. 

XXV. 

Am ajuns la deznodământul acestei istorisiri, pe care aş fi 
putut s-o intitulez: Povestea unui concediu în Germania. 

Chiar în seara aceea, ne-am întâlnit cu toţii. 

— Doamna Keller, domnul şi domnişoara de Lauranay, sora 
mea, lrma, eu şi domnul Jean. 

— Într-o casă din Valmy. 

Vă puteţi închipui bucuria care ne-a cuprins întâlnindu-ne 
din nou, după atâtea suferinţe cumplite. 

— Mă iertaţi, am zis. Nu sunt curios de felul meu, dar tare 
aş dori să ştiu... 

— Cum se face, Natalis, că Jean e compatriotul tău? 
Răspunse sora mea. 

— Da, Irma şi asta mi se pare atât de ciudat încât mă tem 
să nu fie vreo eroare la mijloc... 

— Nu se fac asemenea erori, dragul meii Natalis, replică 
domnul Jean. 

Şi iată ceea ce mi s-a povestit în câteva cuvinte: în satul 
Croix-aux-Bois unde am lăsat pe domnul de Lauranay şi pe 


tovarăşii lui în casa lui Hans Stenger, austriecii au fost 
înlocuiţi cu o coloană prusacă. Coloana asta numără în 
rândurile ei câţiva tineri care fuseseră luaţi din sânul 
familiei lor, cu ocazia încorporării de la 31 Iulie. 

Printre tinerii aceştia se afla un băiat cumsecade, anume 
Ludwig Pertz, care era din Belzingen. Cunoştea pe doamna 
Keller şi se duse s-o vadă de-ndată ce aflase că era 
prizoniera prusacilor. 1 s-a spus apoi ceea ce i se întâmplase 
domnului Jean şi cum fusese nevoit să fugă în pădurea de la 
Argonne. 

Şi iată că Ludwik Pertz a exclamat: 

— Dar în cazul acesta, doamnă fiul d-voastră este scăpat... 
Nu trebuia încorporat... Fiindcă nu e prusac... E francez. 

Fireşte că declaraţia asta a produs o uimire straşnică. 
Atunci, spre a-şi justifica spusele, Ludwik Pertz prezentă 
doamnei Keller un număr din Zeitblatt. 

Gazeta asta publica sentinţa care fusese dată în ziua de 17 
august în procesul lui Keller cir Statul german. 

Familia Keller pierduse procesul pe motivul că 
însărcinarea cu furniturile nu putea fi acordată decât unui 
german din Prusia. Or, fusese stabilit că strămoşii domnului 
Keller n-au cerut şi nici n-au obţinut vreodată naturalizarea 
de când s-au stabilit în provincia Gueldre, după revocarea 
edictului din Nantes, că sus-numitul Keller n-a fost niciodată 
prusac, că fusese întotdeauna francez şi că, prin urmare, 
statul nu-i datora nimic. 

Straşnică judecată, hai? Că domnul Keller era francez, nu 
mai încăpea nici o îndoială! Dar, asta nu înseamnă că nu 
trebuia să i se plătească dreptul, în sfârşit, iată cum se 
judeca la Berlin în 1792. Vă rog să credeţi că domnul Jean 
n-avea deloc de gând să facă apel şi socotea procesul 
pierdut pentru totdeauna. Ceea ce era indiscutabil însă, e 
că domnul Jean născut din părinţi francezi, era el însuşi tot 
ce poate fi mai francez! Şi dacă trebuia botezat pentru asta, 
apoi primise botezul de sânge de la Valmy - ceea ce nu 
înseamnă puţin. 


Se înţelege că după comunicarea lui Ludwig Pertz, trebuia 
regăsit cu orice preţ domnul Jean. locmai se aflase la Croix- 
aux-Bois că fusese prins în pădure şi dus apoi la Longwe 
împreună cu scriitorul acestor rânduri. Clipele erau 
preţioase. Doamna Keller îşi recapătă puterile în faţa 
pericolului care ameninţă pe fiul ei. După plecarea coloanei 
Lauranay, de domnişoara Martha, de sora mea şi călăuzită 
de bunul. Hans Stenger, părăsi satul Croix-aux-Bois, trecu 
defileul şi ajunse în dreptul taberei lui Brunswick, chiar în 
dimineaţa când urma să fim executaţi. Tocmai părăsisem 
cortul, unde se ţinuse consiliul de război, când se prezentă 
şi dânsa. 

În zadar, explică aici doamna Keller că fiul ei era francez, 
ofiţerii o respinseră... Ea se avântă atunci pe şoseaua de la 
Châlons, în direcţia în care mergeam şi noi... Restul se ştie. 

În sfârşit să recunoaştem că lucrurile s-au sfârşit cu bine şi 
că Dumnezeu a fost îndurător. 

Cât despre situaţia francezilor, după lupta de la Valmy nu 
am mare lucru de spus. 

Mai întâi, Kellermann a ocupat colinele de la Gizancourt, 
ceea ce consolidase definitiv situaţia armatei franceze. 

Cu toate astea, prusacii ne-au tăiat drumul de la Châlons 
aşa că nu numai puteam comunica cu depozitele. Dar 
fiindcă pusesem stăpânire de Vitry, convoaiele au putut 
ajunge, astfel că armata nu avu nimic de suferit. 

Trupele inamice au rămas pe poziţie până în ultimele zile 
ale lunii septembrie. Au urmat câteva tratative fără folos. 
Totuşi prusacii doreau acum să se înapoieze în ţara lor. 
Deoarece alimentele lipseau şi molimele făceau ravagii, 
ducele de Brunswick părăsi Franţa la 1 octombrie. 

Trebuie să mai spun că în timp ce prusacii treceau 
defileurile din pădurea Argone nu i-am alungat cu prea 
multă asprime. Îi lăsam să se retragă în linişte. De ce? Nu 
ştiu. Multă lume n-a priceput atitudinea asta a lui 
Dumouriez... 


Probabil că în atitudinea aceasta era un substrat politic, şi, 
după cum v-am spus, nu mă pricep de fel în politică. 

Principalul lucru e că inamicul a părăsit ţara. E drept că 
plecarea s-a efectuat încet, dar s-a efectuat şi astăzi nu mai 
există un singur prusac în Franţa, nici măcar domnul Dean, 
de vreme ce era compatriotul nostru. 

Deîndată ce ne-a fost cu putinţă să plecăm, ne-am întors 
cu toţii în primele zile ale lunii octombrie, în scumpa mea 
Picardia unde s-a celebrat, în sfârşit, căsătoria lui Jean 
Keller cu Martha de Lauranay. 

Vă aduceţi aminte că trebuia să fiu martorul domnului 
Jean la Belzingen, aşa că vă rog să nu vă miraţi că am fost 
martorul lui la Saint-Sauflieu... Şi dacă vreo căsnicie a 
trebuit să fie fericită, apoi să ştiţi că a fost aceea a domnului 
Jean. 

În ce mă priveşte, m-am înapoiat la regiment peste câteva 
zile. Am învăţat să scriu şi să citesc şi am devenit după cum 
am spus, locotenent, apoi căpitan în timpul războaielor lui 
Napoleon. 

lată povestea vieţii mele, pe care am scris-o ca să pun 
capăt discuţiilor prietenilor mei din Grattepanche. Dacă nu 
am povestit cu artă întâmplările mele, cel puţin le-am 
descris aşa cum le-am trăit. Şi acum, iubiţi cititori, daţi-mi 
voie să vă salut cu spada. 


SFÂRŞIT