Jules Verne — Drumul Frantei si Mesterul Zacharius

> 


Drumul Franţei 


(O ErcPress 


Mă numesc Natalis Delpierre. Sunt născut în 1761, la 
Grattepanche, un sat din Picardia. Tatăl meu era agricultor şi 
lucra pe moşia marchizului d'Estrelle. Mama îl ajuta pe cât îi sta 
în putinţa şi tot astfel eu şi surorile mele. Tata nu poseda nimic. 
în afară de faptul că era agricultor, tata mai cânta şi la strană în 
biserică. Avea o voce puternică şi se auzea din cimitirul situat în 
preajma bisericii. Ar fi putut deci să fie preot, sau cum se spune 
prin partea locului un om muiat în cerneală. Singurul lucru pe 
care l-am moştenit de la el, e vocea lui. 

Tata şi mama au muncit din greu. Au murit în acelaşi an în 
'79. Să le fie ţărâna uşoară. Din cele două surori ale mele, cea 
mai mare Firmininia, pe vremea când s-au petrecut cele ce voi 
istorisi aici, avea patruzeci şi cinci de ani, mijlocia, Irma, 
patruzeci şi eu treizeci şi unu. Când au murit părinţii noştri, 
Firminia era măritată cu un bărbat din Escarbotin, Benoni 
Fanthomme, simplu lăcătuş care n-a putut să aibă niciodată 
atelierul lui propriu, deşi era un muncitor foarte priceput. Cât 
despre copii au avut trei în 8l şi peste câţiva ani mai târziu au 
dobândit şi un al patrulea. Sora mea Irma nu se măritase şi era 
fată bătrână. Nu puteam să mă bizui aşadar pe ea nici pe sora 
mea cealaltă ca să-mi fac un rost în lume. Mi l-am croit singur, 
astfel că la bătrâneţe am putut să vin în ajutorul familiei mele. 

Tatăl meu a murit cel dintâi şi după şase luni mama. Lucrul 
acesta m-a îndurerat mult. Dar aşa e soarta trebuie să pierzi pe 
cei care îţi sunt dragi, după cum trebuie să pierzi pe cei care îţi 
sunt indiferenți. Cu toate astea trebuie să ne silim să ştim din 
acei care sunt iubiţi, când ne va veni şi nouă rândul să părăsim 
lumea aceasta. 

Moştenirea părintească, după ce au fost achitate toate 
datoriile, nu s-a ridicat la mai mult de o sută cincizeci de livre, 
economiile a şaizeci de ani de muncă ! Banii aceştia s-au 
împărţit între mine şi surorile mele, ceea ce înseamnă că nu ne- 
am ales aproape cu nimic. 

Mă găseam deci la optsprezece ani cu vreo douăzeci de livre 
în buzunar Dar eram vânjos şi obişnuit cu muncile grele. Şi apoi 
aveam o voce frumoasă. Totuşi nu ştiam nici să scriu, nici să 
citesc. N-am învăţat decât mai târziu după cum veţi vedea. ŞI 
când te apuci să înveţi carte târziu întâmpini multe greutăţi. 


Felul de a-ţi exprima ideile se resimte veşnic, ceea ce se va 
constata şi în povestirea de faţă. 

Ce eram să mă fac ? Să continui meseria tatălui meu ? Să 
muncesc din răsputeri pentru alţii ca la urmă sa nu mă aleg cu 
nimici Tristă, perspectivă care nu era făcută ca să mă ispitească. 
O împrejurare mi-a hotărât însă deodată soarta. 

Un văr al marchizului d'Estrelle, contele de Linois, sosi într-o 
bună zi la Grattepanche. Contele acesta era căpitan în 
regimentul la Fere şi obținuse un concediu de două luni pe care 
venise să-l petreacă la vărul lui. Se organizară imediat vânători 
de vulpi şi porci mistreți, în afară de serbările la care participară 
multe femei frumoase, fără să mai pun la socoteală nevasta 
marchizului care aproape că le întrecea pe toate. 

În împrejurarea asta nu ţineam seama însă decât de căpitanul 
de Linois. Era un ofiţer cu apucături distinse şi foarte binevoitor. 
Numai văzându-l, îmi venise gustul să mă fac militar. Nu era 
oare cea mai nimerită carieră atunci când trebuie să trăieşti de 
pe urma braţelor şi mai ales când eşti şi robust ? De altfel când 
nu-ţi lipseşte curajul şi ai şi puţin noroc, nu se poate să nu 
izbuteşti în cariera armelor înainte de '89, multă lume şi-a 
închipuit că nu simplu soldat, fiu de târgoveţ, sau de ţăran, nu 
putea nicicând să devină ofiţer. E o greşeală. Mai întii dacă eşti 
hotărât şi ai şi purtări bune, poţi să ajungi foarte uşor subofițer. 
Pe urmă, după ce ai stat în gradul acesta zece ani în timp de 
pace sau cinci în timp de război, poţi să fii înaintat lesne 
sublocotenent şi în sfârşit, căpitan... De aici încolo nu mai poţi 
înainta însă... La urma urmei, gradul de căpitan nu e deloc de 
disprețuit. 

Contele de Linois observase adesea în timpul vinătorii că 
eram un om vînjos şi foarte sprinten. Fireşte că nu eram 
înzestrat cu o prevedere şi o Inteligență neobişnuită, totuşi, nu 
eram de disprețuit. 

— Îmi pari un tînăr bine înzestrat, îmi zise într-o zi contele de 
Linois. 

— Şi voinic ? 

— Da, domnule conte. 

— Cred. 

— Foarte bine. 

Asta a fost tot ce am vorbit cu el în ziua aceea. Cu toate 
astea, am mai vorbit cu el după cum se va vedea mai tîrziu. 


Pe vremea aceea exista în armată un obicei foarte ciudat. Se 
ştie cum se recrutau soldaţii. în fiecare ant cîţiva militari veneau 
să cerceteze ţinutul. Îţi dădeau să bei mai mult ca de obicei. 

Semnai o hirtie când ştiai să scrii şi în cazul că nu ştiai carte, 
făceai o cruce ceea ce echivala cu o iscălitură, primeai o sută de 
livre care erau băute mai înainte chiar de a le fi încasat, îţi 
strîngeai lucrurile şi erai primit în armată. 

Or, felul acesta de a proceda, nu mi-ar fi convenit niciodată, 
dacă aveam poftă să mă fac militar, nu voiam să mă vând. Imi 
place să cred că voi fi înţeles de toţi aceia care posedă simţul 
demnităţii şi respectul faţă de persoana lor. 

Ei bine, în timpurile acelea, când un ofiţer; obținea un 
concediu, trebuia, conform regulamentului, să aducă la 
întoarcere, unul sau doi recruți. La rândul lor, subofiţerii aveau şi 
ei aceeaşi îndatorire. Preţul angajamentului varia atunci între 
douăzeci şi douăzeci şi cinci livre. 

Ştiam toate acestea şi îmi făurisem un plan. De aceea, de 
îndată ce contele de Linois îşi terminase concediul, mi-am făcut 
curaj şi m-am prezentat lui, rugându-l să mă ia ca recrut. 

— Tu ? Întrebă el. 

—Eu, domnule conte. 

— Câţi ani ai ? 

— Optsprezece ani. 

— Şi vrei să fii soldat ? 

— Dacă mă primiţi şi vă face plăcere. 

— Aici nu e vorba daeâ îmi face mie plăcere, ci dacă îţi face 
ţie. 

— Da, îmi face. 

— Pentru douăzeci de livre ? 

— Nu. Vreau să-mi slujesc ţara. Şi fiindcă mi-ar fi ruşine să mă 
vând, n-o să primesc cele douăzeci de livre. 

— Cum te numeşti ? 

— Natalis Delpierre. 

— Ei bine, Natalis, te primesc. 

— Mă simt încîntat, domnule căpitan. 

— Şi dacă o să fii ascultător, o să ajungi departe. 

— Voi fi veşnic la ordinele d-voastră. 

— Te previn că am să pregătesc regimentul şi am să mă 
îmbrac. Îţi place marea ? 

— Da. 


— Bine ! O să trecem marea. Ştii că America se luptă în 
prezent cu englezii pe care vrea să-i alunge de pe teritoriul ei. 

— Ce este America ? 

într-adevăr, nu auzisem niciodată vorbindu-se despre 
America. 

— E o ţară îndrăcită, răspunse căpitanul de Linois, o ţară care 
se luptă ca să-şi cucerească ne-atârnarea ! Acolo de vreo doi ani 
a devenit celebru marchizul de Lafayette. Or, anul trecut, regele 
Ludovic al XVI-lea a făgăduit sprijinul soldaţilor iui ca să vină în 
ajutor americanilor. Contele de Rocheambeau o să plece într- 
acolo cu amiralul de Grasse şi cu şase mii de oamenii. Am făurit 
şi eu planul să mă duc cu el pe noul continent şi, dacă vrei să 
mă însoţeşti, vom merge să scăpăm America. 

— Să mergem. De ce să nu mergem ? 

— lată cum fără să ştiu aproape nimic m-am înrolat în corpul 
expediționar al contelui de Rochambeau şi am debarcat la New- 
Port în 1780. 

Acolo, timp de trei ani, am stat departe de Franţa. Am văzut 
pe generalul Washington, un uriaş de doi metri şi ceva, cu nişte 
picioare şi nişte miini nespus de mari, cu o tunica albastră şi o 
cocardă neagră. Am văzut pe marinarul Paul Jones pe bordul 
vaporului său nBonhomme Richard". Am văzut pe generalul 
Anthony Wayne poreclit "Turbatul". M-am bătut in mai multe 
rânduri, nu fără să mă fi închinat înainte de a trage primul 
glonte. Am luat parte la bătălia de la Yorktown în Virginia, unde 
după o luptă memorabilă, lordul, Corwallis, s-a dus la 
Washington. M-am înapoiat în Franţa la "33. Am scăpat fără să 
fiu rănit, simplu soldat, ca înainte de plecare. Ce vreţi, dacă nu 
ştiam carte. 

Contele de Linois se înapoiase cu noi. Voia să mă înroleze în 
regimentul la Fere în care urma sâ intre iarăşi. Pe mine insă mă 
bătea gândul să intru la cavalerie. îmi plăceau caii din instinct şi 
până să ajung, ofiţer îmi trebuiau grade, grade, şi iarăşi grade. 

Ştiu că este ispititoare uniforma de infanterie cu toate 
podeabele ei variate. Dar ce vreţi, calul e cal şi, după o.matură 
chibzuinţă, mi-am găsit o adevărată vocaţie pentru arma 
cavaleriei. Aşadar, i-am mulţumit contelui de Linois, care m-a 
recomandat prietenului său, colonelul de Lostanges şi m-am 
înrolat în regimentul Royal - Picardie. 

Imi place regimentul acesta frumos şi rog să fiu iertat dacă 


vorbesc de el cu o înduioşare ridicolă, poate. Aici mi-am făcut 
aproape întreaga mea carieră, stimat de şefii mei, a căror 
protecţie nu mi-a lipsit niciodată şi care au fost într-adevăr 
foarte buni cu mine. 

De altfel peste câţiva ani mai târziu, în '92 regimentul la Fere 
a avut o purtare atât de ciudată în raporturile lui cu generalul 
austriac Beaulieu, încât nu pot să regret că am părăsit 
regimentul, aşa că nu voi mai vorbi de el. 

M-am întors deci în regimentul Royal-Picardie. Nici nu-şi poate 
închipui cineva un regiment mai frumos. Devenise familia mea. 
L-am rămas credincios până în clipa în care a fost desfiinţat. Mă 
simţeam în largul meu aici. Fredonam toate semnalele, căci am 
avut întotdeauna prostul obicei de a fluiera. Noroc că mi se ierta 
obiceiul acesta. 

Timp de opt ani n-am făcut decât să plec din garnizoană în 
garnizoană şi fără a avea ocazia de a da piept cu inamicul. In 
sfârşit, viaţa aceasta nu este lipsită de farmec, când ştii să te 
împaci cu ea. Şi apoi era ceva să vezi ţinuturi noi, mai ales când 
nu prea ai călătorit, cum era cazul meu. După America am avut 
ocazia să vizitez ţinuturi noi în Franţa, nădăjduind să văd în 
curând alte ţări ale Europei. în 85 eram la Sarrelouis, în 88 la 
Angers, în 91 am fost cu colonelul Serre de Gras în Britania, la 
Josselin, la Pontivy, la Ploermel, la Nantes, în 92 am fost la 
Charleville cu colonelul de Wardner, cu colonelul de Lostende şi 
cu colonelul La Hoque, iar în 93 am fost cu colonelul Le Comte. 

Dar am uitat să vă spun că ia 1 ianuarie 92 se votase o lege 
care schimbase cu totul alcătuirea armatei. Regimentul Royal- 
Picardie a fost clasat al 20-lea de cavalerie. Organizaţia aceasta 
a dăinuit până în 1803. Totuşi, regimentul nu şi-a pierdut vechea 
denumire sub care era cunoscut de altfel în toată lumea. 

În timpul colonelului Serre de Gras, am fost înaintat la gradul 
de brigadier, spre mărea mea satisfacţie, iar în timpul 
colonelului de Wardner, am fost înaintat sergent major, ceea ce 
mi-a pricinuit şi mai multă plăcere încă. Împlinisem atunci 
treisprezece ani de serviciu, făcusem o singură campanie din 
care am scăpat nerănit. În privinţa înaintării n-aveam de ce să 
mă plâng. Nu puteam să dobândesc un grad mai mare, de 
vreme ce, o repet, nu ştiam nici să scriu, nici să citesc. In 
schimb fredonam tot felul de arii, ceea ce poate nu prea era 
convenabil pentru un subofițer. 


Sergentul major Natalis Delpierre ! Nu aveam parfe dreptul să 
mă fălesc cu acest grad ? De aceea aveam o recunoştinţă ` 
nemărginită faţă de colonelul Wardner, cu toată asprimea lui. In 
ziua în care am fost înaintat sergent major, am făcut un chef 
straşnic cu camarazii mei şi mi-am cusut pe mânecă două 
galoane mari de aur. 

Eram în garnizoană la Charleviile, când am, cerut şi am 
obţinut un concediu de două luni. Tocmai povestea acestui 
concediu vreau s-o istorisesc aici şi iată de ce. 

De când sunt în retragere, am povestit în dese rânduri 
campaniile la care am luat parte, în timpul şezătorilor din satul 
Grattepanche. Prietenii nu m-au înţeles aproape de loc sau 
deandoaselea. Când unul spunea că am fost la dreapta, când eu 
de fapt eu am fost la stânga şi vice-versa. Şi atunci se iscau 
certuri care nu se mai sfârşeau, între două pahare, de cidru sau 
două ceşti de cafea. In special unde auditorii mei nu se 
înțelegeau era în privinţa concediului meu în Germania. Or, de 
vreme ce am învăţat carte, socotesc că ar fi foarte nimerit să 
scriu eu însumi povestea acestui concediu. M-am pus aşadar pe 
lucru, deşi am împlinit acum şaptezeci de ani. Dar am o 
memorie bună şi amintirile mi-au rămas întipărite încă vii în 
minte. Povestirea aceasta este dedicată deci prietenilor mei din 
Grattepanche, familiilor Ternisien, Bettembos, lrondart, 
Pointefer, Quennehen şi altora, aşa că nădăjduiesc că nimeni nu 
se va mai certa pentru mine. 

Am obţinut aşadar concediul meu la 7 iunie 1792. E drept, că 
pe vremea aceea, circulau diferite zvonuri, foarte vagi cu privire 
la un război cu Germania. Se spunea că Europa, deşi lucrul 
acesta n-o privea la fel vedea cu ochi răi ceea ce se petrecea în 
Franţa. Regele se afla mereu la Tuieleries cu toate că poporul se 
manifestase aproape pe faţă pentru republică. 

De aceea, dintr-un motiv de prevedere, n-am îndrăznit să 
spun datorită cărui motiv, ceream un concediu. Într-adevăr 
aveam treabă în Germania şi chiar în Prusia. Or, într-un caz de 
război, aş fi fost împiedicat să mă aflu la postul meu. Ce vreţi ? 
Nu poţi face două lucruri dintr-odată. 

De altfel, deşi concediul meu fusese aprobat pe două luni, 
eram hotărât să-l prescurtez la nevoie. Totuşi speram că 
lucrurile se vor orândui. 

Acum, ca să sfirşesc în ceea ce mă priveşte şi tot astfel în 


ceea ce concerne bravul meu regiment, iată în câteva cuvinte 
cele ce am să vă povestesc. 

Mai întii, se va vedea în ce împrejurări am învăţat sâ citesc, 
apoi, să scriu ceea ce trebuia să-mi permită să devin ofiţer, 
general, mareşal, conte, duce, principe, tot aşa cum au ajuns la 
Ney, nu Davout sau un Murat, în timpul războaielor imperiului. 
La drept vorbind însă, n-am reuşit să trec peste gradul de 
căpitan, ceea ce e şi aşa destul de frumos pentru un fiu de 
țăran, ţăran el însuşi. 

Cât despre regimentul Royal-Picardie, îmi vor. trebui doar 
câteva rânduri ca sa sfârşesc cu el. 

După cum am spus, regimentul era comandat în 93 de 
colonelul Le Comte. Tot în anul acela, în urma decretului de la 
21, februarie, regimentul a devenit semi-brigadă luând parte la 
campaniile armatei de la Nord şi ale trupelor din Sambre-et- 
Meuse până în 1797. Totodată semi-brigada aceasta s-a distins 
în luptele de la Lincelles şi Contray unde am fost înaintat 
locotenent. Apoi, semi-brigada mea după ce a stat la PaVis de la 
'97 până la 1800, a luat parte cu armata din Italia unde s-a 
ilustrat în luptele de la Marengo. Acolo a capturat şase 
batalioane de grenadieri austriaci şi a pus pe goană un regiment 
maghiar. În lupta aceasta am fost rănit de un glonte în şold, 
lucru de care nu m-am plâns, fiindcă datorită acestei răni am 
fost înaintat căpitan. 

Regimentul Royale-Picardie find desfiinţat. în 1803, am intrat 
într-un regiment de dragoni, luând parte la toate războaiele 
imperiului, iar în 1815 am fost pus în retragere. 

Acum, când voi vorbi de mine, mă voi mulţumi doar să 
povestesc ceea ce am văzut sau am făcut în timpul concediului 
meu în Germania. Dar să nu se uite că nu sunt cult, aşa că nu 
am darul să povestesc frumos lucrurile. De altminteri tot ce voi 
spune aici nu sunt decât impresii pe care nu le voi discuta. Şi 
apoi dacă în povestirea aceasta simplă îmi vor scăpa câteva 
expresii simple şi nemeşteşugite, yă rog să le scuzaţi: nu pot 
scrie altfel. Nu mă voi avânta în digresiuni inutile deşi voi spune 
totul. Şi acum când vă cer permisiunea de a mă exprima fără 
rezervă, nădăjduiesc că-mi veţi răspunde : "Aveţi toată 
libertatea, domnule". 


Pe vremuri, după cum am aflat mai pe urmă în cărţile de 
istorie, Germania era împărţită încă în zece cercuri; mai târziu, 
noi remanieri au făurit confederaţia Rinului, pe la 1806, sub 
protectoratul lui Napoleon, apoi confederaţia germanică în 1815. 
Unul din aceste cercuri, cuprinzând electoratele din Saxa şi 
Brandenburg, purta pe atunci numele de cercul Saxei de Sus. 

Electoratul de Brandenburg trebuia să devină mai târziu una 
din provinciile Prusiei şi să se împartă în două districte, districtul 
Brandeburg şi districtul Postdam. 

Am spus aceasta pentru ca să se ştie unde se află orăşelul 
Belzingen, situat în districtul Postdam, în partea de sud-vest, la 
câteva leghe de frontieră. 

La graniţa aceasta am ajuns la 16 iunie, după ce am străbătut 
cele o sută cincizeci de leghe ce o despart de Franţa. Dacă am 
pus nouă zile ca să fac drumul acesta, era din pricina mijloacelor 
de comunicaţie foarte reduse. Am mers mai mult pe jos decât cu 
căruţa şi aceasta fiindcă la drept vorbind, nu prea avearii bani în 
pungă. Nu posedam decât slabele economii ale soldei şi voiam 
să cheltuiesc cât mai puţine parale. Din fericire în timpul şederii 
mele în garnizoana de la frontieră, am putut reţine câteva 
cuvinte germane, astfel că am putut să mă înţeleg cu locuitorii. 
Totuşi, mi-ar fi fost greu să-mi ascund naționalitatea aşa că nu 
prea eram privit cu ochi buni. Fireşte că m-am ferit să spun că 
sunt sergentul major Natalis Delpierre. Cred că înţelepciunea 
mea va fi apreciată în împrejurarea aceasta, de vreme ce 
războiul putea izbucni dintr-un moment într-altul 

La graniţa districtului ani avut o surpriză plăcută. 

Mergeam pe jos îndreptându-mă spre un han ca să iau masa, 
hanul de la Ecktvende, adică hanul de la cotitură. Noaptea 
fusese foarte răcoroasă, în schimb acum vremea se încălzise. 
Soarele uscase roua de pe câmp şi păsările ciripeau voioase pe 
fagii, stejarii, ulmii şi plopii care brăzdau câmpia. Cu toate 
acestea câmpia era în mare parte stearpă, lucru explicabil din 
pricina climei aspre. 

La poarta hanului, aştepta o trâsurică la care era înhămat un 
căluţ slab, exact în stare să facă două leghe pe oră, bineînţeles 
dacă nu avea de urcat un deal, în faţa trăsuricii se află o femeie 
înaltă bine făcută, cu o bluză scrobită şi o fustă vărgată, purtând 


pe cap o pălărie de paie împodobită cu funde galbene. Toaleta 
acestei femei era foarte curată şi se vedea cât de colo că făcea 
parte din îmbrăcămintea ei de zile mari. 

Şi într-adevăr era o zi mare pentru ea. Femeia se uită lung la 
mine şi eu priveam cum mă examina. 

Deodată ea deschise braţele şi până să-mi vin în fire, se 
repezi la mine exclamând: 

— Natalis ! 

— Irma! _ 

Era chiar sora mea. Mă recunoscuse. Intr-adevăr, femeile au 
ochii mai ageri decât noi şi inima mai simţitoare. Ori cine îşi 
poate închipui bucuria pe care am simtit-o văzând pe sora mea, 
mai cu seamă că se împliniseră treisprezece ani de când trăiam 
departe unul de altul. 

Sora mea nu se schimbase aproape deloc şi-mi amintea pe 
mama, cu ochii ei mari şi vioi şi cu patul ei negru care începea 
să încărunţească pe la tâmple. 

Am sărutat-o prelung pe gură şi pe obrajii ei pârliţi de soare şi 
vă rog să mă credeţi că şi ea m-a strâns la piept şi m-a sărutat 
cu aceeaşi căldură cu care am sărutat-o. 

Ca s-o pot vedea am cerut acest concediu de la regiment. 
Eram îngrijorat mai ales că Irma era departe de Franţa, şi 
aceasta tocmai într-o vreme când războiul bătea la uşă. O 
franceză în mijlocul germanilor, dacă războiul ar fi fost declarat, 
iată o situaţie care ar fi putut pricinui o sumedenie de 
încurcături neplăcute. Într-un asemenea caz e mai bine să fii în 
tara ta. Şi dacă sora mea îmi va primi propunerea, a voi lua cu 
mine. Pentru aceasta însa, ea va trebui să părăsească pe 
stăpâna ei, doamna Keller, lucru de care mă îndoiam. În sfârşit, 
voi vedea. 

— O ! ce bine îmi pare că te văd, Natalis, îmi zise ea. Am 
impresia că-mi aduci puţin din aerul plăcut din Picardia. Cât timp 
să fi trecut oare de cind nu ne-am mai văzut ? 

— Treisprezece ani, Irma ! 

— Da, treisprezece ani. Treisprezece ani de când nu ne-am 
mai văzut. E mult, Natalis, nu e aşa? 

— Da, draga mea, i-am.răspuns. 

Şi iată-ne pornind amândoi, braţ la braţ, de-a lungul şoselei. 

— Şi ce mai faci, surioaro ? am întrebat-o. 

— Bine, Natalis. Şi tu ?... 


— La fel! 

— Şi eşti sergent major ! Dar ştii că asta e o mare onoare 
pentru familia noastră ! 

— Ai dreptate Irma. Cine ar fi putut crede că micul păzitor de 
gâşte din Grattepanche va deveni sergent major ! Dar nu 
trebuie s-o strigi prea tare. 

— Şi pentru ce, mă rog? 

— Fiindcă faptul că sunt militar mi-ar putea produce aici 
oarecare neplăceri. Mai ales acum când se vorbeşte de război, e 
lucru suficient de grav pentru un francez de a se afla în 
Germania. Aici trebuie să fiu numai fratele care a venit să vadă 
pe sora lui. 

— Bine, Natalis, îţi făgăduiesc că te voi ascultă. 

— Şi o să faci foarte bine, fiindcă spionii germani au urechi 
foarte bune. 

— Fii liniştit ! 

— Şi dacă vrei să mă asculţi, Irma, vei veni cu mine în Franţa. 

Trăsăturile surorii mele căpătară o expresie plină de durere şi 
Irma mi-a răspuns aşa cum prevedeam. 

— Să părăsesc pe doamna Keller, Natalis ! Când vei vedea-o 
vei înţelege şi tu de ce nu pot s-o părăsesc. 

Auzind răspunsul lrmei am hotărit să amin pentru mai târziu 
discuţia aceasta. 

Sora mea îşi luase acum înfăţişarea ei veselă şi-mi puse tot 
felul de întrebări în legătură cu familia noastră. 

— Ce mai face Firminia ? 

— E bine. Am primit mai deunăzi ştiri de la ea prin vecinul 
nostru Letocard, care a venit acum câteva zile, la Charleville. 
Cred că-l mai ţii minte pe Letocard ? 

— Fiul rotarului. 

— Da. Şi ştii că e însurat cu fata lui Matifas. 

— A! cu fata bătrânului din Fonencamps ? 

— Da. Şi Letocard mi-a spus că Firminia e sănătoasă dar că 
muncesc mult. Ce vrei ? are patru copii... Din fericire bărbatul ei 
e cum se cade şi muncitor. E drept că se îmbată din când în 
când... în sfârşit, are şi ea necazurile ei de care ar fi putut fi 
scutită la vârsta ei. 

— E drept. Nu mai e aşa tânără. 

— De, e cu cinci ani mai în vârstă ca tine şi cu patrusprezece 
ani mai mare ca mine... E ceva... Oricum, e o femeie muncitoare 


şi curajoasă ca tine. 

— O ! eu, Natalis, în privinţa suferinţei pot să spun că n-am 
cunoscut decât durerile altora ! 

De când am părăsit Grattepanche, m-au părăsit şi 
necazurile... Totuşi, ca să vezi pe cei din jurul tău că suferă când 
tu nu le poţi da nici un ajutor... 

Chipul surorii mele se întunecase iarăşi şi fără să ţină seama 
că nu-şi sfârşise fraza 

— Ai călătorit bine'? 

— Da, mai ales că am avut parte de un timp frumos. Şi după 
cum vezi am picioare zdravene. De altfel ce însemnătate are 
oboseala când ştii că vei îi bine primit la sosire. 

— Ai dreptate Natalis, vei fi bine primit şi toţi te vor iubi aşa 
cum mă iubesc şi pe mine. 

— O ! Buna doamna Keller ! Ştii surioară, că n-aş recunoaşte- 
o. Ea este încă pentru mine domnişoara domnului şi doamnei 
Acloque, oamenii aceia cumsecade din Saint-Sauflieu. Când s-a 
măritat acum vreo douăzeci şi cinci de ani, nu eram decât un 
copil. Dar tata şi mama mi-au vorbit aşa de frumos de ea, încât 
amintirea ei -mi-a rămas întipărită pe veci în minte. 

— Biata femeie, zise atunci Irma, s-a schimbat mult de-atunci. 
Ce soţie a îost ea, Natalis, şi mai ales ce mamă e şi acum. 

— Şi fiul ei ? 

— E cel mai bun fiu care poate exista pe lume. Să-l vezi cum 
munceşte şi cum se sileşte să înlocuiască pe tatăl lui care a 
murit acum cincisprezece luni. 

— O ! ce băiat bun! 

— In afară de aceasta o iubeşte mult pe mama lui, nu trăieşte 
decât pentru ea, după cum şi ea nu trăieşte decât pentru el. 

— Nu l-am văzut niciodată Irma şi ard de dorinţa de a-l 
cunoaşte. || iubesc de pe acum, 

— Nu mă miră, Natalis... 

— Atunci să mergem, dragă. 

— Să mergem. 

— O clipă. La ce distanţă ne aflăm de Belzingen? 

— Cinci leghii. 

— Dacă aş fi singur, aş face drumul acesta în doua ore... 

— O ! eu Natalis o să merg mai repede... 

— O să mergi mai repede ca mine ? 

— Fireşte, fiindcă n-o să merg pe jos. 


Şi Irma îi arătă trăsurica ce se afla în faţa hanului. 

— Tu ai venit cu trăsurica asta ? 

— Da, Natalis. 

Am plecat devreme de acasă şi la şapte precis eram aici. Şi 
dacă scrisoarea pe care ne-ai trimis-o ne-ar fi sosit mai 
devreme, aş fi mers mai departe ca să te întâmpin. 

— O ! ar fi fost de prisos. Să mergem deci ! N-ai nimic de 
plătit la han?... Am aici câţiva creiţari... 

— Mulţumesc Natalis, am plătit, aşa că putem să mergem. 

In vreme ce vorbeam, proprietarul hanului Eck-twende, 
rezemat de uşă, trăgea cu urechea să audă ce vorbim. 

Lucrul acesta mi-a fost foarte neplăcut şi mi-a părut rău că am 
stat în apropierea lui. 

Hangiul acesta era un bărbat înalt şi gras, avea o figură 
urâcioasă, nişte ochi mici şi iscoditori, un nas turtit şi o gură cu 
adevărat cât o şură. în sfârşit, avea un exterior neplăcut. 

La urma urmei, nu am spus lucruri compromiţătoare. Poate că 
nici nu auzise convorbirea noastră. De altfel, dacă nu pricepea 
franceza, era posibil nici să nu-şi dea seama că vin din Franţa. 

Ne-am urcat în trăsurica. Hangiul se uită la noi, fără să facă 
măcar un gest. 

Am luat hăţurile şi am pornit în goana mare. Cu toată 
repeziciunea cu care mergeam, am mai stat de vorbă cu Irma, 
care m-a pus la curent cu viaţa ei. 

De aceea, mulţumită celor ce ştiam şi mai ales celor ce am 
aflat de la ea, veţi cunoaşte şi d-voastră tot ce priveşte familia 
Keller. 


Doamna Keller, născută în 1747, avea pe-atunci patruzeci şi 
cinci de ani. Originară din Saint Sau-flieu, după cum am mai 
spus, făcea parte dintr-o familie de mici proprietari. Domnul şi 
doamna Ac-loque, părinţii ei, oameni foarte modeşti, văzuseră 
micşorindu-se în fiecare an averea lor in urma multiplelor 
cerinţe ale vieţii. In 1765 amândoi muriră aproape în acelaşi 
timp Fata lor fusese luată de o mătuşă bătrână care a murit şi 
ea, lăsând copila singură pe lume. 

In condiţiile acestea fetiţa fu luată în serviciul domnului Keller 


care venise în Picardia ca să facă negoţ. Timp de optsprezece 
luni ea stătu cu el ,la Amiens şi în împrejurimi, unde domnul 
Keller se îndeletnicea cu transportul de mărfuri. 

Domnul Keller era un bărbat serios, întreprinzător şi foarte 
inteligent. Pe vremea aceea, francezii nu nutreau faţă de 
germani, ura pe care le-a inspirat-o mai târziu revendicările 
naţionale întreţinute prin treizeci de ani de război. Domnul Keller 
avea o oarecare avere care nu putea decât să crească prin 
şârguinţa şi priceperea lui în afaceri. O întrebă deci pe 
domnişoara Acloque dacă ar consimţi să devină soţia lui. 
Domnişoara Acloque şovăi, deoarece trebuia să părăsească 
Saint-Sauflieu şi Picardia de care se simţea legată.. Şi apoi 
căsătoria aceasta nu trebuia oare s-o facă să piardă calitatea ei 
de cetăţeancă franceză? Drept orice avere ea poseda o căsuţă 
pe care în cazul acesta, trebuia s-o vândă. Ce se va face ea 
după acest ultim sacrificiu ? De aceea doamna Dufrenay, 
bătrâna mătuşă, simțind că i se apropie sfârşitul şi temându-se 
de situaţia în care se va afla nepoata ei, îi dăduse zor ca să ia o 
hotărâre. Domnişoara Acloque consimţi. Căsătoria fu celebrată 
la Saint-Sauflieu. Doamna Keller părăsi Picardia peste câteva 
luni şi trecu graniţa împreună cu soţul ei. 

Doamna Keller nu avu ocazia de a se căi de alegerea pe care 
o făcuse. Bărbatul ei se purta bine cu ea, aşa că ea îl iubi foarte 
mult. Veşnic îndatoritor, domnul Keller se silea să facă pe 
nevasta lui să nu simtă că şi-a pierdut naționalitatea. Căsnicia 
aceasta petrecu numai zile fericite, ceea ce în toate timpurile a 
fost un lucru rar. 

După un an de la căsătoria lor, doamna Keller născu la 
Belzingen, un băiat. Ea voi să se consacre în întregime educaţiei 
acestui copil, de care va fi vorba în povestirea de faţă. 

Câtva timp după naşterea acestui fiu, pe la 1771, sora mea 
Irma, care avea pe-atunci nouăsprezece ani, intră în serviciul 
familiei Keller. Doamna Keller o cunoscuse pe Irma ca fetiţă când 
ea însăşi nu era decât o copilă. Tatăl nostru fusese întrebuințat 
şi el uneori de domnul de Acloque pentru diferite, servicii. 
Nevasta şi fiica lui se interesau de situaţia tatei şi fiindcă de la 
Grattepanche până a Saint-Sauflieu, nu e departe, domnişoara 
Acloque o întâlnea adeseori pe sora mea pe care o iubea mult şi 
îi făcea chiar mici surprize. 

De aceea, de îndată ce află de moartea părinţilor noştri şi că 


eram lipsiţi de orice ajutor, doamna Keller o luă pe Irma la ea cu 
toate că aceasta intrase în serviciul unei persoane din Saint- 
Sauflieu. Sora mea primi bucuroasă propunerea doamnei Keller, 
propunere pe care nu o regretă niciodată. 

Am spus că domnul Keller avea sânge francez în vine, prin 
strămoşi. lată cum : 

Cu un secol înainte, familia Keller locuise în Lorena franceză. 
Strămoşii domnului Keller erau nişte comercianţi iscusiţi şi 
cinstiţi care ar fi prosperat, fără îndoiala, dacă nu s-ar fi iscat un 
eveniment grav care a tulburat viitorul câtorva mii de familii 
dintre cele mai muncitoare din Franţa. 

Soții Keller erau protestanți şi fiindcă ţineau foarte mult la 
religia lor, nici o chestiune de interes n-ar fi putut face din ei 
nişte renegaţi. Lucrul acesta s-a văzut lămurit de altfel cu ocazia 
revocării edictului din Nantes în 1685. Ca atâtea familii, familia 
Keller a avut şi ea de ales între a părăsi ţara sau de a-şi renega 
credinţa. Şi ca atâtea altele, ea a preferat exilul. 

Manufacturiştii, muncitori de tot felul, agricultori, părăsiră 
Franţa ca să se îmbogăţească în Anglia, în Olanda, în Elveţia, în 
Germania şi în special în Brandenburg. Acolo au fost primiţi cu 
bine de electorul Prusier şi au fondat câteva colonii înfloritoare. 

Familia Keller părăsi deci Lorena, negreşit cu intenţia de a se 
mai întoarce, după ce-şi cedase fondul de comerţ pentru un blid 
de linte. 

Da, omul îşi spune că se va înapoia în ţară de îndată ce 
împrejurările îi vor îngădui. Dar, în aşteptare, se instalează în 
străinătate unde îşi creează noi relaţii şi mai ales noi interese. 
Anii trec şi pe urmă rămâne în ţara lui adoptivă. Şi lucru acesta, 
s-a întâmplat cu multe familii în detrimentul Franţei. 

Pe vremea aceea, Prusia, care s-a ridicat la rangul de regat 
abia la 1701, nu poseda pe Rin decât ducatul de Cicves, 
comitatul Mark şi o parte a Gueldrei. 

Tocmai în această ultimă provincie situată în apropierea 
Olandei, îşi căută refugiul familia Keller. Aici ea îşi crea o 
industrie şi îşi reluă în acelaşi timp comerţul întrerupt de 
revocarea nedreaptă şi deplorabilă a edictului lui Henric al IV- 
lea. Cu timpul, din generaţie în generaţie, toate familiile acestea 
se amestecară, încrucişându-se cu locuitorii de pe acolo, aşa că 
aceşti foşti francezi deveniră cu timpul supuşi germani. 

Pe la 1760. unul din Keller, părăsi Gueldra ca să se stabilească 


în orăşelul Belzingen, Bituat în Prusia. Acest Keller reuşi în 
negoţul lui, ceea ce îi permise să ofere domnişoarei Acloque o 
situaţie pe care nu putea s-o găsească la Saint-Sauflieu. Chiar în 
Belzingen se născu fiul ei, prusac prin tată, deşi prin mamă avea 
sânge de francez în vine. 

Şi, mărturisesc cu o emoție care mă face să-mi bată şi acum 
inima, tânărul acesta, în care trăia sufletul mamei lui, avea un 
suflet cu adevărat de francez. Doamna Keller îl hrănise cu 
laptele ei. Primele cuvinte pe care le îngăimase ca mic, erau 
cuvinte franţuzeşti. Nu spusese "mama", ci "maman!". El auzise 
mai întâi limba noastră, fiindcă limba aceasta se vorbea de 
obicei în casa din Belzingen, deşi doamna Keller şi sora mea 
Irma învăţaseră în curând să se slujească de limba germană. 

Copilăria micului Jean Keller a fost aşadar legănată cu cântece 
din ţara noastră. Tatăl lui nu se gândi niciodată să se opună. 
Dimpotrivă. Nu era oare limba strămoşilor lui, limba aceasta 
lorenă atât de franceză şi a cărei vecinătate cu frontiera 
germană nu i-a alterat puritatea ? 

Şi nu era numai că doamna Keller hrănise pe copilul acesta cu 
laptele ei dar şi cu propriile ei idei. Doamna Keller iubea foarte 
mult Franţa şi niciodată nu părăsise speranţa de a o mai 
revedea. Ea nu ascundea fericirea pe care ar fi simţit-o revăzând 
pământul ei natal. Domnul Keller nu se opunea. Fără îndoială, 
după ce ar fi realizat o sumă oarecare, ar fi părăsit bucuros 
Germania ca să vină să se stabilească în ţara nevestei lui. Dar 
mai trebuia să muncească încă vreo câţiva ani, ca astfel să 
asigure o situaţie convenabilă soţiei şi fiului său. Din nefericire 
murise acum cincisprezece luni. 

Acestea erau lucrurile pe care mi le spusese sora mea pe 
drum, în vreme ce trăsurica ne ducea spre Belzingen. La 
început, moartea aceasta neaşteptată a avut ca rezultat să 
amine întoarcerea familiei Keller în Franţa, în afară de o serie 
întreagă de nenorociri. 

Într-adevăr, când domnul Keller murise, dinsul era încurcat 
într-un mare proces cu Statul Prusian. De vreo doi sau trei ani, 
domnul Keller, însărcinat cu nişte furnituri pentru guvern, 
riscase în aface asta, împreună cu toată averea lui, fonduri care 
ii fuseseră încredințate. Din primele încasări, putuse să 
despăgubească pe asociaţii lui, însă guvernul iiu voia să-i 
restituie garanţia pe care o depusese care constituia aproape 


întreaga lui avere. | se tăceau tot felul de neplăceri, încât 
domnul Keller se văzuse nevoit să se adreseze judecătorilor din 
Berlin. 

Procesul a durat multă vreme. Se ştie de altminteri că nu e 
bine să pledezi împotriva guvernelor, indiferent de ţara în care 
ai fi. Judecătorii prusaci au dat dovadă de prea multă rea-voinţă. 
Totuşi, domnul Keller îşi ţinuse angajamentele cu bună-credinţă, 
fiindcă era un om cinstit. Era vorba de vreo douăzeci de mii 
florini, o avere pe vremea aceea si pierderea acestui proces 
însemna pur şi simplu ruina lui. 

Doamna Keller, după moartea soţului ei, continuă procesul în 
speranţa de a-l câştiga. După terminarea lui, avea de gând să se 
întoarcă în ţara ei pe care o iubea atâta. 

lată ce mi-a povestit sora mea. Cât despre poziţia Irmei, 
oricine o putea ghici. Ea îngrijise pe copilul doamnei Keller cu un 
devotament rar. De aceea, nimeni nu o considera ca peo 
servitoare, ci ca o tovarăşă, o umilă şi modestă prietenă. Ea 
făcea parte din familie şi era tratată ca atare de aceşti oameni 
cum se cade. Dacă doamna Keller ar fi părăsit Germania, Irma 
şi-ar fi făcut o adevărată plăcere să vină în Franţa. în cazul însă 
că doamna Keller ar fi rămas la Belzingen, sora mea ar fi stat cu 
ea. 

Să ma despart de doamna Keller... Ar însemna să mor de 
durere îmi zise ea. 

Am înţeles că nimic pe lume nu va putea îndupleca pe sora 
mea să vină cu mine, de vreme ce stăpâna ei era nevoită să 
rămână la Belzingen până ce-şi va termina treburile. 

Şi cu toate astea, văzând-o pe Irma în ţara asta care era gata 
să se ridice împotriva noastră, simţeam o mare nelinişte în 
suflet. Aveam şi de ce, căci dacă se declara războiul, nu era 
puţin lucru. 

— O să rămâi cu noi în tot timpul concediului, nu e aşa ? 

— Da, dacă voi putea. 

— Ei bine, Natalis, se poate să iei parte în curând la o nuntă. 

— Te pomeneşti că-se însoară... domnul Jean? 

— Da. 

— Şi cu cine se căsătoreşte ?... Cu o germancă? Nu, Natalis, şi 
tocmai aceasta ne pricinuieşte atâta bucurie. Dacă mama lui s-a 
măritat cu un german, Jean se însoară cu o franţuzoaică. 

— Frumoasă ? 


— Da, ca o icoană. 

— Ceea ce mi-ai spus acum îmi face o deosebită plăcere. 

— Şi mie ! dar tu, Natalis, nu te gândeşti să te însori... 

— Eu? 

— Nu ai lăsat pe nimeni, în Franţa ? 

— Ba da, Irma. 

— Şi pe cine? 

— Patria, draga mea ! Oare ce-i trebuie mai mult unui soldat ? 


IV 


Belzingen, este un orăşel situat la vreo douăzeci de leghe de 
Berlin, în apropierea satului Hegelberg, unde în 1813 francezii s- 
au luptat cu prusacii. Belzingen este situat la poalele unui 
munte şi are o poziţie din cele mai pitoreşti. Locuitorii de prin 
partea locului se îndeletnicesc cu comerţul de vite şi de cereale. 

Am ajuns aici împreună cu sora mea pe la ora zece dimineaţa. 
Peste câteva clipe mai târziu, trăsurica noastră s-a oprit în faţa 
unei căsuțe foarte curată şi foarte atrăgătoare, deşi avea o 
înfăţişare modestă. Era casa doamnei Keller. 

în ţinutul acesta te-ai crede în plină inimă a Olandei. Ţăranii 
poartă redingote albastre, jiletce roşii şi gulere înalte. Femeile cu 
fustele lor lungi şi scufiţele lor albe, ar semăna oarecum cu 
călugărițele noastre, dacă n-ar purta pe umăr nişte fulare mari 
colorate, care n-au nimic călugăresc în ele. Cel puţin în 
costumele acestea i-am văzut pe ţărani pe drum. 

Cât despre primirea care mi-a fost făcută oricine şi-o poate 
închipui uşor. Nu eram oare fratele Ilrmei ? Am înţeles 
numaidecât că situaţia surorii mele nu era deloc inferioară 
aceleia pe care mi-a descris-o ea. Doamna Keller mi-a adresat 
un zâmbet foarte afectuos şi domnul Jean mi-a strâns cu putere 
mâinile . Calitatea mea de francez contribuise în bună parte la 
primirea aceasta cordială. 

— Domnule Delpierre, îmi zise el, ne place să credem, atât 
mamei cât şi mie, că-ţi vei petrece aici concediul. Cred că nu e 
mult să stai câteva săptamâni cu sora dumitale mai ales că n-ai- 
văzut-o de vreo treisprezece ani. 

— Da, fireşte dar şi cu d-voastră, domnule Jean, i-am răspuns. 
Nu am uitat o clipă binele pe care mi 1-a făcut familia d-voastră 


şi Irma a avut mare noroc că a intrat într-o familie atât de 
cumsecade. 

Mărturisesc, că am pregătit mai dinainte acest compliment 
asfel ca să nu rămână ca un gură-cască de îndată ce voi intra în 
casa doamnei Keller. Era de prisos însă deoarece cum intrai în 
casa aceasta primitoare, te simţeai în largul tău. 

Uitându-mă la doamna Keller, am regăsit trăsăturile ei de 
odinioară, care mi-au rămas întipărite adânc în minte. 
Frumuseţea ei nu se schimbase cu anii. Pe când era tânără încă, 
izbea în primul rând gravitatea fizionomiei sale, gravitate care n- 
o părăsise nici acum. Dar dacă părul ei negru încărunţise pe 
alocuri, ochii ei nu pierduseră nimic din vioiciunea lor de 
altădată. Un foc tainic mai strălucea într-ânşii, cu toate lacrimile 
pe care le vărsase de la moarte a soţului ei. înfăţişarea ei era 
senină. Ştia să asculte, nefiind una din acele femei care 
trăncănesc toată ziua verzi şi uscate. Mărturisesc că femeile 
care palavragesc îmi sunt nespus de neplăcute, în schimb 
doamna Keller era o persoană plină de bun-simţ, care se gândea 
mult înainte de a vorbi şi care era foarte pricepută în afaceri. 

In afară de asta, după cum am constatat în curând, nu 
părăsea decât rareori căminul ei. Nu-şi pierdea timpul 
pălăvrăgind cu vecinii şi fugea de cunoştinţe. Nu se simţea bine 
decât la ea acasă. Genul acesta de femei îmi este foarte 
simpatic şi nu pot suferi pe acelea care nu se simt bine decât 
departe de casa lor... 

Un lucru care mi-a plăcut de asemenea foarte mult, e că 
doamna Keller, fără să dispreţuiască apucăturile germane, 
păstrase câteva din obiceiurile Picardiei. Astfel casa ei avea 
mobilierul aidoma ca cel al caselor din Samt-Sauflieu. Felul cum 
era rânduit serviciul, gospodăria şi mai ales felul cum se găteau 
bucatele, toate astea îmi amintea de Picardia. 

Domnul Jean avea pe atunci douăzeci şi patru de ani. Era un 
tinăr cu o statură înaltă, avea părul brun şi mustăţile la fel şi 
ochii negri. Cu toate că in vinele, lui curgea singe nemtesc, n- 
avea nimic din asprimea teutonă ; dimpotrivă, apucăturile lui 
erau foarte liniştite iar firea lui sinceră, primitoare şi plăcută, te 
atrăgea imediat. Semăna mult cu mama lui. Serios ca şi dânsa, 
plăcea mult cu aerul lui grav, deoarece era îndatoritor şi 
serviabil. Mie, mi-a plăcut mult de îndată ce l-am văzut şi dacă 
va avea cândva nevoie de cineva care să-i fie devotat cu trup şi 


suflet, apoi persoana aceea nu va fi decât Natalis Delpierre ! 

Mai adaug că domnul Jean se slujea de limba noastră, ca şi 
cum ar fi fost crescut în Franţa... Oare ştia limba germană ? 
Fireşte şi încă foarte bine. Dar în privinţa aceasta era asemenea 
reginei aceleia prusiene care, de obicei, nu vorbea decât limba 
franceză. în afară de asta, se interesa foarte mult de toate 
lucrurile ce priveau Franţa. li plăceau compatrioţii noştri, pe care 
îi căuta şi cărora le venea în ajutor ori de câte ori se ivea prilejul. 
Citea toate ştirile din Franţa, din care făcea de predilecție 
subiectul lui de conversaţie. 

De altfel, aparţinea clasei industriaşilor, a comercianților şi de 
aceea îl supăra... Il făcea să sufere morga funcţionarilor şi a 
militarilor, aşa cum suferă toţi tinerii, care îndeletnicindu-se cu 
negoţul şi cu afacerile, nu au nici o legătură directă cu guvernul. 

Ce păcat că domnul Jean Keller, în loc să fi fost numai pe 
jumătate francez, nu era în întregime ! Ce vreţi ? Spun ceea ce 
gândesc, ceea ce-mi trece prin gând, fără să raţionez, aşa cum 
simt. Dacă nu am simpatii pentru germani, e că i-am văzut de 
aproape, în timpul când mă aflam în garnizoană la frontieră. în 
clasa de sus, chiar când sunt politicoşi, aşa cum trebuie să fie cu 
toată lumea, spiritul lor arogant iese întotdeauna la iveală. Nu 
tăgăduiesc calităţile lor, dar francezii au altele, si nu călătoria 
asta în Germania o să mă facă să-mi schimb părerile. 

La moartea tatălui său, domnul Jean, care era pe-atunei 
student la Universitatea din Goetting, trebui să se înapoieze 
acasă spre a lua conducerea casei. Doamna Keller găsi într-însul 
un ajutor inteligent, priceput şi muncitor. Aptitudinile lui nu se 
mărgineau numai în ramura comerţului. Domnul Jean era un 
tânăr foarte învăţat după cum mi-a spus sora mea, constatare 
pe care eu n-aş fi putut s-o fac pentru simplu motiv că n-aveam 
nici o cultură. li plăceau cărţile şi muzica. Avea o voce frumoasă, 
nu aşa de puternică, fireşte, ca a mea, dar mai plăcută. Fiecare 
cu calităţile lui, nu e aşa ? Eu când strigam : "Pas alergător... 
înainte... marş" soldaţilor mei, nimeni nu se putea plânge că nu 
m-a auzit ! Dar să revenim la domnul Jean. Dacă ar fi să ascult 
de glasul conştiinţei mele, nu m-aş opri niciodată cu laudele la 
adresa, lui. Ceea ce trebuie şă se reţină însă e că, de la moartea 
tatălui său, tot greul afacerilor căzuse pe capul lui. Trebuia să 
muncească din răsputeri, căci situaţia era destul de încurcată, 
nu avea decât un singur scop : să pună ordine in afacerile 


mamei lui şi apoi să se retragă din comerţ. Din nefericire, 
procesul pe care îl avea cu Statul nu părea deloc că se va 
termina aşa curând. Trebuia să-l urmărească cu atenţie şi, ca să 
nu neglijeze nimic, era nevoit să plece în dese rânduri la Berlin. 
Vedeţi că soarta familiei Keller depindea de acest proces. La 
urma urmei, drepturile ei erau atit de sigure, încât nu putea să 
piardă procesul, ori care ar fi fost reaua-voinţă a judecătorilor. 

În ziua aceea, la douăsprezece, am prânzit la masa comună. 
Eram în familie. lată felul cum eram tratat. Stăteam lângă 
doamna Keller. Sora mea Irma se afla la locul ei obişnuit, alături 
de domnul Jean care stătea în faţa mea. 

S-a vorbit de călătoria mea, de dificultăţile pe care le-aş fi 
putut întâmpina în timpul călătoriei, de starea în care se afla 
ţara. Am ghicit îngrijorarea doamnei Keller şi a fiului ei cu privire 
la cele ce se pregăteau, de trupele acestea în marş spre 
frontiera Franţei precum şi cele prusiene şi austriece. Interesele 
familiei Keller riscau să fie compromise pentru mult timp, în 
cazul că războiul ar fi izbucnit. 

Dar era mai bine să nu se vorbească de lucrurile acestea 
triste tocmai azi, de aceea domnul Jean, ca să schimbe discuţia, 
îmi puse tot felul de întrebări. 

— Spune-ne ceva de campaniile dumitale. Natalis, îmi zise el. 
Ai luptat în America? Ai întâlnit acolo pe marchizul de Lafayette 
francezul acesta erou care şi-a pus averea şi viaţa în slujba 
independenţei. 

— Da, domnule Jean. 

— Şi ai văzut pe Washington ? 

— Aşa cum te văd pe dumneata, i-am răspuns. 

Era un bărbat cu adevărat măreț, avea nişte mâini şi nişte 
picioare de uriaş ! 

E drept că lucru acesta m-a impresionat mult la generalul 
american. 

Am trebuit să povestesc atunci tot ce ştiam de bătălia de la 
Yorktown, şi cum contele de Rochambeau bătuse pe lordul 
Cornwallis. 

— Şi de când te-ai întors în Franţa, m-a întrebat domnul Jean, 
n-ai mai făcut nici o campanie? 

— Nu, i-am răspuns. Regimentul Royal-Picardie s-a mutat din 
garnizoană în garnizoană. Eram foarte ocupați... 

— Cred, Natalis, erai atât de ocupat încât n-ai avut niciodată 


timpul să scrii un rând surorii dumitale. 

Auzind imputarea aceasta m-am înroşit. însăşi Irma părea 
oarecum plictisită. în sfârşit mi-am luat inima în dinţi, fiindcă la 
urma urmei nu aveam de ce să-mi fie ruşine. 

— Domnule Jean, i-am răspuns, dacă nu am scris surorii mele, 
e că atunci când e vorba să scriu sunt ciung de ambele braţe. 

— Nu ştii să scrii, Natalis ! exclama domnul Jean. 

— Spre marea mea părere de rău mărturisesc 

că nu ştiu. 

— Nici să citeşti ? 

— Nu. Pe vremea când eram copil, admițând chiar că părinţii 
mei ar fi dispus de ceva parale ca să mă dea la şcoală, nu 
aveam învăţător la Grattepanche. Am trăit mereu cu ranita în 
spinare, cu arma pe umăr şi, după cum îţi poţi închipui, nu prea 
ai timpul să înveţi carte între două etape. lată cum se face-că un 
sergent major, la vârsta de treizeci şi unu de ani, nu ştie nici să 
scrie, nici să citească ! 

— Ei bine, te vom învăţa noi, Natalis, zise doamna Keller 

— D-voastră, doamnă ? 

— Da...adăugă domnul Jean, mama, eu... în sfârşit ne vom sili 
să te învăţăm. Ai un concediu de două luni, nu e aşa? 

— Da, două luni. 

— Şi intenţionezi să-l petreci aici, nu e aşa ? 

— Da, dacă aş şti că nu vă supăr. 

— Să ne superi, răspunse doamna Keller, dumneata fratele 
Irmei! 

—Scumpă doamnă, zise. sora mea, când Natalis o să vă 
cunoască mai bine n-o să mai aibă ideile astea. 

— Vei fi aici ca la dumneata acasă, reluă domnul Jean. 

— Ca la mine acasă... O ! domnule Keller eu n-am avut 
niciodată casa mea... 

— Ei bine, atunci ca la sora dumitale, dacă preferi. Ţi-o repet, 
stai aici cât vrei, şi în timpul celor două luni de concediu, mă 
însărcinez să te învăţ să citeşti... Pe urmă am să te învăţ să scrii. 
Nu ştiam cum să-i mulţumesc. 

— Dar bine, domnule Jean, vei avea oare timp? 

— Două ore dimineaţa, două ore seara, cred că va' fi de-ajuns, 
în acelaşi timp am să-ţi dau şi teme. 

— Cred şi eu, adaugă domnul Jean, Irma a fost una din cele 
mai bune eleve ale mamei. 


Ce puteam să răspund la o propunere făcută cu atâta 
bunăvoință ? 

— Fie, primesc, domnule Jean, primesc, doamnă şi dacă n-o să 
învăţ bine să mă pedepsiţi. 

Domnul Jean reluă : 

— Vezi, dragul meu Natalis, un om trebuie să ştie să scrie şi 
să citească. Gândeşte-te numai câte lucruri trebuie să ignore 
bieţii oameni care n-au învăţat carte. Ce întuneric în creierul lor. 
Ce gol în mintea lor. E o nenorocire tot atât de mare ca a-ceea 
de a fi lipsit de un organ. 

Şi apoi nu vei putea să înaintezi în grad ! lată-te sergent 
major, e frumos dar cum o să înaintezi mai departe? Cum o să 
devii locotenent, căpitan, colonel ? Nu e pacat să ramâi pe loc 
din pricina ignoraţei? 

—Vezi dumneata domnule Jean nu numai ignoranţa m-ar opri 
în loc ci chiar regulamentele. Nouă ăstora oamenilor din popor, 
ne este interzis de a înainta peste gradul de căpitan. 

— Până în prezent, nu s-a putut, Natalis. Dar revoluţia din '89 
a proclamat egalitatea în Franţa şi va face să dispară vechile 
prejudecăţi... La d-voastră acum, toţi oamenii sunt egali. Fii deci 
egalul acelora care ştiu carte, pentru ca să ajungi până acolo 
unde te poate conduce cultura. Egalitatea ! lată un cuvânt pe 
care Germania nu-l cunoaşte încă. 

— Ne-am înţeles, domnule Jean. 

— Ei bine, vom începe chiar de azi, şi, peste opt zile, vei 
cunoaşte alfabetul întreg. Şi acum findcă am terminat masa să 
mergem să facem o plimbare. După aceea o să ne punem pe 
lucru. 

Şi iată în ce fel, am început să învăţ carte, în familia Keller. 

Ce oameni cumsecade, nu e aşa ? 


V 


Am făcut, atât eu cât şi domnul Jean, o plimbare frumoasă, pe 
drumul care urcă spre Hagelberg, la Brandeburg. Vorbeam mai 
mult, decât, priveam. În definitiv nu aveam mare lucru de văzut. 

Ceea ce am observat însă îndeobşte, este atenția cu care mă 
fixau oamenii. O figură, nouă într-un orăşel este un eveniment. 

Am mai observat de asemenea că domnul Keller se bucura de 


stima obştească. Printre acei care treceau prin faţa noastră, 
erau foarte puţini care nu cunoşteau familia Keller. De aceea toţi 
salutau pe domnul Jean şi eu răspundeam respectuos la salutul 
lor deşi nu mi-era adresat personal. Trebuiam să fac cinste 
vechii politeţi franceze. 

Ce mi-a vorbit oare domnul Jean în timpul plimbării noastre ? 
Fireşte că de toate lucrurile care preocupau familia lui şi mai 
ales mi-a vorbit de procesul pe care îl intentase statului şi care 
nu se mai sfârşea. 

El mi-a povestit cu dea amănuntul procesul. Furniturile au 
fost predate la timp iar domnului Keller fiind prusac i se 
cuveneau pe lângă beneficii şi restituirea garanţiei. într-adevăr, 
dacă un proces merită să fie câştigat, acela era fireşte procesul 
Keller. În împrejurarea aceasta agenţii statului au avut o purtare 
nespus de urâtă. 

— Dar bine, am adăugat, agenţii aceştia nu sunt judecători ! 
Magistraţii însă trebuie să vă dea dreptate şi nu-mi vine să cred 
că veţi pierde procesul... 

— Întotdeauna se poate pierde un proces oricât de dreaptă ar 
fi cauza lui ! Mai ales când e rea-voinţă la mijloc. Am văzut pe 
judecătorii noştri, îi văd încă, dar simt că sunt preveniţi 
împotriva unei familii care are legături cu Franţa, mai ales astăzi 
când raporturile sunt încordate între cele două ţări. Acum 
cinsprezece luni, la moartea tatei, nimeni nu s-ar fi îndoit de 
ciştigul cauzei noastre. Azi, nu ştiu ce să mai cred. Dacă 
pierdem procesul acesta vom fi aproape ruinaţi... De abia am 
mai avea cu ce să trăim. 

— Lucrul acesta nu se poate întâmpla ! am exclamat 
îndurerat. 

— Trebuie să te aşteptţi la orice, Natalis. Pe mine nu mă 
înspăimântă ruina, adăugă domnul Jean, fiindcă sunt tânăr şi voi 
munci. Dar mama? Până când să-i pot face o poziţie trebuie să 
treacă ani, nu glumă. 

— Biata doamna Keller ! Sora mea mi-a vorbit mult bine de 
dânsa 

— O iubeşti mult, nu e aşa ? 

— Fireşte că o iubesc, mai întrebi ? Domnul Jean tăcu o clipă, 
apoi reluă : 

— Fără procesul acesta, Natalis, aş fi putut să-mi fac o situaţie 
şi de vreme ce mama nu are decât o singură dorinţă, să se 


înapoieze în Franţa pe care n-o poate uita, în ciuda celor 
douăzeci şi cinci de ani cit a trăit departe de ea, mi-aş fi rânduit 
în aşa fel afacerile încât să-i procur această fericire peste un an 
sau poate chiar mai curând. 

—Dar, am întrebat, admițând cazul că pierde procesul, 
doamna Keller nu poate părăsi Germania? 

— Ei, Natalis, mi-ar fi foarte penibil s-o văd întorcându-se în 
ţara ei, în Picardia, ca să nu mai găsească modestul confort cu 
care este obişnuită ! Voi munci, fără îndoială şi cu atât mai 
multă tragere de inimă cu cât va fi pentru dânsa ! Reuşi-voi oare 
? Cine poate şti, mai ales în mijlocul tulburărilor pe care le 
prevăd şi care vor face să sufere comerţul! 

Auzindu-l pe domnul Jean vorbindu-mi astfel, simţeam o 
emoție de nedescris şi pe care nici nu căutam măcar s-o ascund. 
El îmi strânse mâna în mai multe rânduri. l-am strâns-o şi eu şi 
sunt sigur că domnul Jean înţelegea durerea pe care o simţeam. 
A ! ce n-aşi fi dat ca să cruţ de suferinţă pe aceste două făpturi 
care mi-erau atât de dragi. 

Domnul Jean rămase tăcut o clipă, cu ochii ţintiţi în zare ca şi 
cum ar fi voit să citească viitorul. 

— Natalis. îmi zise el atunci pe un ton straniu, ai observat cât 
de prost sunt rânduite lucrurile, în lumea asta. Mama a devenit 
germană prin căsătoria ei, şi eu, voi rămâne german, chiar dacă 
m-aş căsători cu o franceză ! 

Aceasta a fost singura aluzie la planul de care Irma mi-a 
vorbit vag în cursul dimineţii: Totuşi, fiindcă domnul Jean nu 
pomeni nimic mai mult, am crezut cu cale să nu stărui. Trebuie 
să fii discret cu persoanele care îţi arată prietenie. Când domnul 
Keller va socoti de cuviinţă să-mi vorbească de proiectele lui voi 
şti să-l ascult cu bunăvoința, şi să-i dau un sfat, bineînţeles în 
limita mijloacelor mele. 

Plimbarea îşi urmă cursul ei. Am vorbit de diferite lucruri şi în 
special de acelea care mă priveau. Am trebuit să mai povestesc 
câteva din isprăvile mele în America. Domnul Jean lăudă mult 
sprijinul pe care Franţa 1-a dat americanilor pentru că aceştia 
să-şi poată cuceri libertatea. Dânsul invidia soarta compatrioţilor 
noştri, mici sau mari, şi care îşi jertfiseră viaţa în serviciul 
acestei cauze drepte. Fireşte, că dacă domnul Keller s-ar fi găsit 
în aceeaşi situaţie, n-ar fi stat o clipă pe gânduri. S-ar fi înrolat 
printre soldaţii contelui de Roclimbeau şi s-ar fi luptat cu 


bărbăţie ca să smulgă America de sub stăpânirea engleză. 

Şi numai după felul cum rosti cuvintele acestea cu o voce care 
vibra şi care-mi mergea drept la inimă, pot să afirm că domnul 
Jean şi-ar fi făcut cu destoinicie datoria. Dar nu prea eşti stăpân 
pe viaţa ta. Câte lucruri măreţe n-ai putea face în viaţă şi pe 
eare nu le săvârşeşti niciodată. In sfârşit acesta este destinul şi 
trebuie să te închini în faţa lui. 

Ne-am înapoiat pe urma în oraş. Casele străluceau în bătaia 
soarelui. Acoperişurile lor roşii de ţiglă, care se zăreau printre 
copaci, străluceau şi ele asemenea unor flori în mijlocul verdeţii. 
Deodată domnul Jean îmi zise : 

— Diseară, după-masă, eu şi mama avem o vizită de făcut. 

— N-aş vrea să vă incomodez ! i-am răspuns. Voi rămâne cu 
sora mea. 

— Nu, dimpotrivă Natalis, te-aş ruga chiar să vii cu noi. 

— Cum doreşti, domnule Jean. 

— Trebuie să facem o vizită la nişte compatrioți de-ai 
dumitale, domnul şi domnişoara de Lauranay, care stau de 
multă vreme la Belzingen, o să le facă plăcere vâzându-te, de 
vreme ce vii din ţara lor ; în afară de asta ţin mult să faci 
cunoştinţă cu ei. 

— Cum pofteşti, i-am răspuns. Am priceput că domnul Jean 
voia să mă facă să cunosc mai deaproape familia lui. Mă 
întrebam însă dacă nu cumva căsătoria aceasta nu va împiedica 
planul pe care îl nutrea de a se înapoia în Franţa. Oare căsătoria 
aceasta nu va crea o legătură care va înlănţui şi mai mult pe 
doamna Keller şi pe fiul ei de Germania în cazul că domnul şi 
domnişoara de Lauranay aveau intenţia să rămână într-însa ? În 
privinţa aceasta aveam să aflu în curând amănunte noi. 

Am ajuns acum în faţa celor dintâi case ale oraşului. Pe cind 
domnul Jean se îndreptă spre strada principală, am auzit în 
depărtare un zgomot de tobe. 

Pe vremea aceea se afla.la Belzingen un regiment de 
infanterie, comandat de colonelul von Grawert. Am aflat mai 
târziu că regimentul acesta era aici în garnizoană de vreo câteva 
luni. După toate probabilitățile, în urma dislocărilor de trupe, 
regimentul acesta trebuia să plece în curând să se unească cu 
grosul armatei prusace care se afla spre vest. 

Unui soldat îi place întotdeauna să privească pe fraţii lui de 
arme, chiar când aceştia sunt străini. Vrei să vezi felul cum se 


prezintă, într-un cuvânt e o chestie de meserie. Începând de la 
şnururile bocancilor până la capelă, cercetezi cu deamănuntul 
uniforma lor şi îi priveşti cum defilează, ceea ce nu e lipsit de 
interes. 

M-am oprit aşa dar şi tot astfel domnul Jean. 

Gorniştii cântau un marş prusac. 

În spatele muzicii, patru companii mergeau în pas de defilare. 
Am înţeles imediat că batalionul acesta executa un simplu marş 
şi nu se pregătea încă să părăsească oraşul. 

Eu şi domnul Jean, ne-am dat la o parte ca să lăsăm drumul 
liber soldaţilor. Corniştii ajunseseră în dreptul nostru, când am 
simţit deodată braţul domnului Keller care mă strângea cu 
putere, ca şi cum ar fi voit să mă silească să rămân pe loc. 

M-am uitat la el şi l-am întrebat: 

— Ce este ? 

— Nimic. 

La început domnul Jean pălise. Acum însă se împurpurase la 
faţă. Am crezut că i se făcuse rău. dâr privindu-l cu băgare de 
scamă am constatat că m-am înşelat. 

Privirea lui era aţintită acum asupra unui locotenent care 
mergea în fruntea primei companii. 

Locotenentul era unul din aceşti ofiţeri germani cum se 
vedeau atâţia pe-atunci şi cum se mai văd şi azi. Era un tânar 
destul de chipeş, de-un blond roşcat, cu ochii albaştri şi cu o 
înfăţişare mândră. Cu toate pretenţiile lui de eleganţă părea 
destul de vulgar. În ce mă priveşte, ofiţerul acesta îmi inspira un 
sentiment de antipatie şi chiar de repulsie—fără îndoială că 
aceleaşi sentimente le inspirase şi domnului Jean. Am observat 
de-a'semenea că nici ofiţerul nu părea însufleţit de sentimente 
mai bune faţă de domnul Keller. Privirea pe care i-o aruncase era 
departe de a fi binevoitoare. 

Amândoi nu mai erau acum decât la vreo câţiva paşi unul de 
altul. Tânărul ofiţer dădu dispreţuitor din umeri iar domnul Jean 
îmi strânse cu putere mina. O clipă, am crezut că se va repezi 
asupra locotenentului; cu toate astea reuşi sa se stăpânească. 

Nu mai încăpea îndoială că exista o ură adâncă între aceşti 
doi oameni. Nu cunoşteam pricina acestei uri pe care am aflat-o 
mai târziu. 

în cele din urmă compania trecu şi apoi întregul batalion pe 
care l-am pierdut în curând din vedere. 


Domnul Jean nu rostise nici un cuvânt. Se uita, fără să se 
clintească, la soldaţii care se depărtau. Părea țintuit, nu altceva. 
Şi el rămase astfel nemişcat până ce zgomotul tobelor şi al 
goarnelor se pierdu în depărtare. 

Atunci, întoreându-se spre mine, îmi zise : 

— Şi acum, Natalis, să ne apucăm de carte. 

Spunând acestea ne-am întors acasă. 


VI 


Aveam un învăţător bun. Nu ştiam dacă o să-i pot face 
onoare. Să înveţi să citeşti la treizeci şi unu de ani, nu e un lucru 
tocmai uşor. Trebuie să ai un creier de copil, ceara aceasta 
moale pe care se întipăreşte orice, fără să fie nevoie pentru ăsta 
de prea multă bătaie de cap. în schimb creierul meu nu prea era 
maleabil. 

Cu toate astea m-am pus cu nădejde pe muncă, în ziua aceea 
am învăţat toate vocalele. Domnul Jean a dat dovadă de multă 
răbdare pentru care îi sunt recunoscător. Mai mult ca să-mi 
întipărească în minte literele m-a făcut să le scriu cu creionul în 
repetate rânduri. În chipul acesta am învăţat să le citesc şi să le 
scriu totodată. Recomand procedeul aeesta bătrânilor şcolari de 
vârsta mea. 

Silinţa şi atenţia nu mi-au lipsit. M-aş fi încăpățânat chiar să 
învăţ până seara târziu, dacă servitoarea nu m-ar fi înștiințat, pe 
la ora şapte, că masa era gata. M-am dus imediat în odăiţa mea. 
Situată lingă aceea a surorii mele, m-am spălat pe mâini şi apoi 
am intrat în sufragerie. 

Cina n-a durat decât o jumătate de oră. Deoarece trebuia să 
mergem cevă mai târziu la domnul de Lauranay, am cerut voie 
să aştept afară, ceea ce mi s-a îngăduit. Mi-am scos pipa din 
buzunar şi după ce mi-am umplut-o, am aprins-o şi am fumat în 
linişte. 

Pe urmă am intrat din nou în casă. Doamna Keller şi fiul ei 
erau îmbrăcaţi şi mă aşteptau. Irma, având treabă acasă n-a 
mers cu noi. Am ieşit aşadar câteşi trei. Doamna Keller îmi oferi 
braţul pe oare i l-am dat poate cu stângăcie, deşi mă simţeam 
foarte mândru şi mulţumit totodată de onoarea pe care mi-o 
făcea femeia aceasta cumsecade. 


N-am avut mult de mers. Domnul de Lauranay stătea la 
capătul străzii. Avea o casă frumoasă şi atrăgătoare, cu nişte 
flori în faţă şi cu o grădină mare în dos, umbrită de nişte ulmi 
uriaşi. Locuinţa aceasta dovedea că stăpânul ei, domnul de 
Lauranay, stătea într-adevăr foarte bine. 

În clipa în care am intrat, doamna Keller mi-a spus că 
domnişoarea Martha nu era fata domnului de Lauranay, ci 
nepoata lui. N-am rămas deci surprins de diferenţa lor de vârstă. 

Domnul de Lauranay avea pe-atunci şaptezeci de ani. Era un 
bărbat înalt, pe care vârsta nu-l încd-voiase încă. Părul' lui mai 
mult cărunt decât alb, încadra o figură frumoasă şi nobilă. Ochii 
lui te priveau cu blândeţe. Apucăturile-i trădau numai decât pe 
omul de rasă. în sfârşit, era un bătrân foarte simpatic. 

Particula de care se afla înaintea numelui său, dovedea numai 
că făcea parte din clasa aceasta, intermediară între nobleţe şi 
burghezie şi care n-a disprețuit industria sau comerţul, ceea ce 
merită toate laudele. Dacă domnul de Lauranay nu s-a ocupat 
personal cu afacerile, în schimb, s-au ocupat bunicul şi tatăl lui. 
Faptul că moştenise o situaţie bună, se datora deci părinţilor lui. 

Familia de Lauranay era lorenă de origine şi de religie 
protestantă, ca aceea a domnului Keller. Totuşi, dacă strămoşii 
lui trebuiseră să părăsească pământul francez, după revocarea 
edictului din Nantes, nu plecaseră cu intenţia de a rămâne 
mereu în străinătate. De aceea, de îndată ce ideile liberale şi-au 
făcut iarăşi loc în Franţa, strămoşii domnului de Lauranay s-au 
stabilit din nou în Franţa. 

Cât despre domnul de Lauranay, dacă stătea la Belzingen, e 
că moştenise de la un unchi câteva proprietăţi, pe care trebuia 
să le valorifice. Negreşit că ar fi preferat să le vândă şi să se 
întoarcă apoi în Lorena. Din nefericire nu i s-a ivit ocazia. 
Domnul Keller, tatăl domnului Jean, însărcinat cu interesele 
domnului de Lauranay, nu găsise decât cumpărători care 
ofereau preţuri derizorii. De aceea, în loc să-şi vândă bunurile în 
condiţii proaste, domnul de Lauranay preferă să le păstreze. 

În urma legăturilor de afaceri între domnul Keller şi domnul de 
Lauranay, se stabiliră în curând legături de prietenie între cele 
două familii. Legăturile acestea dăinuiau de vreo douăzeci de 
ani, şi nici un nor n-a întunecat vreodată intimitatea aceasta 
bazată pe asemănare perfectă de gusturi şi de obiceiuri. 

Domnul de Lauranay rămăsese văduv încă de tânăr. Din 


căsătoria lui avusese un fiu pe care familia Keller îl cunoscuse 
foarte puţin. Insurat în Franţa, fiul acesta nu venea decât foarte 
rar la Belzingen. In schimb, tatăl lui se ducea să-l vadă în fiecare 
an, ceea ce procura domnului de Lauranay, plăcerea de a 
petrece câteva luni în ţara lui. 

Domnul de Lauranay fiul, avu o copilă a cărei naştere costă 
viaţa mamei sale. El însuşi foarte îndurerat de pierderea 
nevestei lui, muri în curând. Fata lui de abia dacă îl cunoscu, 
deoarece nu avu decât cinci ani la moartea tatălui ei. Nu-i mai 
rămăsese acum decât bunicul ei. 

Acesta se purtă foarte bine cu mica orfană, pe care, o lua cu 
el în Germania ocupându-se de aproape de educaţia ei. Trebuie 
să spunem însă că în împrejurarea actuală, domnul de Lauranay 
fusese ajutat mult de doamna Keller, care prinsese o dragoste 
nespusă faţă de fetiţa aceasta, pe care o îngriji ca o adevărată 
mamă. Este de prisos să stăruiesc asupra plăcerii pe care i-o 
procură, domnului de Lauranay prietenia şi devotamentul 
doamnei Keller. 

Sora mea, Irma, ajuta de asemenea din tot sufletul pe 
stăpâna ei, în opera aceasta de binefacere. 

De câte ori n-a legănat-o Irma pe domnişoara de Lauranay şi 
aceasta nu numai cu aprobarea, ci şi cu mulţumirile bunicului. In 
sfârşit, copila deveni o fată încântătoare, pe care o priveam 
acum cu multă discreţie, de altfel, ca să n-o stingheresc. 

Domnişoara de Lauranay se născuse în 1772. Avea aşadar 
acum, douăzeci şi doi de ani. Era destul de înaltă, blondă, cu 
nişte ochi albaştri închişi, cu trăsături fine, foarte graţioasă, şi 
nu semăna deloc cu femeile pe care le văzusem până atunci la 
Belzingen. Admiram figura ei blondă şi serioasă, care respira cu 
toate acestea, fericirea. Poseda câteva talente tot atât de 
plăcute pentru ea, cât şi pentru alţii. Cânta frumos la clavir, deşi 
spunea că nu prea ştie bine. De asemenea mai avea şi un talent 
frumos la pictură. 

Nimeni nu se va mira deci că domnul Jean Keller se 
îndrăgostise de făptura aceasta frumoasă, nici că domnişoara 
de Lauranay observase imediat calităţile acestui târiăr. în acelaşi 
timp, nimeni nu se va mira că cele două familii vedeau cu 
bucurie că, intimitatea celor doi tineri, crescuţi împreună, se 
schimbase cu timpul într-un sentiment de dragoste. Dacă în 
schimb tinerii nu se căsătoriseră încă, faptul se datora unui 


exces de delicateţe din partea domnului Jean, delicateţe pe care 
o vor înţelege toţi oamenii de suflet. 

Intr-adevăr, cred că n-aţi uitat, că situaţia familiei Keller era 
destul de compromisă. Domnul Jean ar fi voit ca procesul lui, de 
care depindea întregu-i viitor, şa se fi terminat cu bine, mai 
înainte de a se căsători. Dacă îl câştiga, cu atât mai bine, 
deoarece ar fi putut aduce logodnicei lui o oarecare stare. Dacă 
pierdea procesul, domnul Jean ar fi rămas sărac. Negreşit, 
domnişoara Martha era bogată şi trebuia să moştenească o 
avere frumoasă după moartea bunicului ei. Ei bine, domnul Jean 
nu voia să se atingă de banii logodnicei lui. După mine, 
sentimentul acesta nu putea decât să-l onoreze. 

Cu toate astea, în curând domnul Jean fusese pus în situaţia 
de a lua o hotărâre. Convenienţele de familie erau întrunite în 
căsătoria aceasta, aceeaşi religie şi aceeaşi origine. Dacă tinerii 
soţi s-ar fi stabilit în Franţa, de ce oare copiii lor n-ar fi fost 
naturalizaţi francezi ? În sfârşit, nu exista nici o piedică. 

De aceea o hotărâre era necesară, şi încă una grabnica, 
deoarece starea aceasta de lucruri putea autoriza într-o anumită 
măsură, asiduităţile unui rival. 

Nu că domnul Jean ar fi avut motive să fie gelos ! Şi cum ar fi 
putut fi, de vreme ce n-avea decât să spună o vorbă pentru ca 
domnişoara de Lauranay să devină soţia lui. 

Dar dacă nu era gelos, în schimb era foarte supărat şi pe 
drept, împotriva tânărului ofiţer pe care l-am întâlnit în fruntea 
companiei sale, pe drumul de la Belzingen. 

Intr-adevăr, de vreo câteva luni, locotenentul Frantz von 
Grawert, observase pe domnişoara Martha de Lauranay. făcând 
parte dintr-o familie bogată şi influentă, ofiţerul nu se îndoia că 
fata va fi foarte onorată de atenţia lui. 

Cu toate astea, Frantz, plictisea mult pe domnişoara Martha. 
O urmărea cu încăpățânare pe stradă, încât dânsa refuza chiar 
să mai iasă din casă, exceptând cazurile când era nevoită. 

Domnul Jean ştia toate astea. În mai multe rânduri fusese cât 
pe aici să dea o lecţie de bunăvoință ofițerului care frecventa 
societatea bună din Belzingen. Dar numai faptul de a vedea 
numele domnişoarei Martha amestecat în afacerea aceasta, îl 
oprea să ia vreo măsură. Când dânsa va fi nevasta lui, va şti să 
pună la respect pe domnul de Grawert. Pâna atunci însă, trebuia 
să simuleze că nu ştia nimic. Deocamdată, era mai bine să evite 


un scandal de pe urma căruia ar fi suferit în primul rând, 
domnişoara Martha. 

În răstimpul acesta, trecuseră cel mult trei săptămâni de- 
atunci, locotenentul Frantz ceruse mâna domnişoarei Martha de 
Lauranay. Tatăl ofițerului, colonelul de Grawert, se prezentase 
domnului de Lauranay, expunându-i averea, şi viiforul frumos 
ce-l aştepta pe fiul său. Era un bărbat aspru, obişnuit numai să 
comande, neadmiţând nici o şovăire, nici un refuz, în sfârşit, un 
adevărat prusac, în toată accepţia cuvântului. 

Domnul de Lauranay mulţumi colonelului von Grawert, 
spunându-i că e foarte onorat de cererea lui, dar că mâna fiicei 
lui fiind promisă, această căsătorie era cu neputinţă. 

Colonelul, care fusese refuzat într-un chip foarte politicos, se 
retrase înciudat de nereuşita lui. Locotenentul Frantz fu nespus 
de mâniat. Ştia. că Jean Keller, german ca şi el, era primit în 
casa domnului de Lauranay, într-o calitate care lui îi era 
refuzată. De aici se născu o ură şi o dorinţă de răzbunare, care 
nu aşteptă, fără îndoială, decât ocazia de a se manifesta. 

Totuşi, tânărui ofiţer, fie dintr-un sentiment de gelozie, fie 
dintr-un sentiment de mânie, nu înţelese să lase pe domnişoara 
Martha în pace. De aceea, tânăra fată, se hotărâse nu numai să 
nu iasă niciodată singură, aşa cum îngăduiesc obiceiurile 
germane, dar nici măcar cu bunicul ei, sau cu doamna Keller, 
sau chiar cu sora mea. 

lată ceea ce am aflat de abia mai târziu ; cu toate astea, am 
preferat să v-o spun numaidecât. În ce priveşte primirea care mi 
s-a făcut în familia domnului de Lauranay, a fost cum nu se 
poate mai frumoasă şi mai cordială. 

— Fratele Irmei este şi prietenul nostru, îmi zise domnişoara 
Martha, şi sunt fericită că pot să-i strâng mâna. 

Mă credeţi că n-am ştiut ce să-i răspund ? Intr-adevăr, dacă 
am fost prost vreodată, atunci am fost cu siguranţă în clipa 
aceea. Năucit, neştiind ce să spun, am tăcut... Şi mâna asta 
întinsă cu atâta bunăvoință... In sfârşit, am luat-o şi am strâns-o 
uşor de teamă să n-o frâng. Ce vreţi ? eram un biet sergent 
major. 

Pe urmă ne-am dus în grădină de ne-am plimbat. Convorbirea 
m-a făcut să mă simt mai în largul meu. S-a vorbit de Franţa. 
Domnul de Lauranay m-a întrebat de evenimentele care se 
pregăteau. 


Se temea ca ele să su fie de natură să creeze multe neplăceri 
compatrioţilor lui stabiliţi în Germania. Se întreba chiar dacă n- 
ar face mai bine să plece din Belzingen, spre a se fixa în ţara lui, 
în Lorena. 

— Ai de gând să pleci ? Îl întrebă repede domnul Keller. 

— Cred, dragul meu, că vom fi nevoiţi în curând, răspunse 
domnul de Lauranay. 

— Şi n-am vrea să plecăm singuri, adăugă domnişoara 
Martha. Cât timp durează concediul dumitale, domnule Delpierre 
? 

— Două luni, domnişoară. 

— Ei, dragă Jean, reluă ea, oare domnul Delpierre, nu va 
asista înainte de a pleca la căsătoria noastră ?... 

— Vezi că... Martha... 

Domnul Jean nu ştia ce să răspundă. Rațiunea era în luptă cu. 
inima lui. 

—Domnişoară, am zis, aş fi într-adevăr prea fericit... 

— Dragul meu, reluă ea, îndreptându-se spre Jean, nu vrei să 
pricinuieşti fericirea domnului Na-talis Delpierre ? 

— Ba da, draga mea Martha, răspunse domnul Jean, care nu 
putu să spună mai mult. Pentru mine însă, răspunsul lui era 
suficient. 

Pe când ne pregăteam să ne retragem câteşi trei, căci era 
târziu : 

— Draga mea, zise doamna Keller îmbrăţişând foarte 
emoţionată pe' Martha. Vei fi fericită !... E demn detine ! 

— Ştiu, de vreme ce e fiul dumitale ! răspunse domnişoara de 
Lauranay. 

Ne-am întors acasă. Irma ne aştepta. Doamna Keller îi zise că 
totul se rânduise şi că trebuiau doar să fixeze ziua în care să se 
serbeze căsătoria. Pe urmă, ne-am dus să ne culcăm. Dacă 
vreodată am petrecut în viaţă o noapte bună, în ciuda vocalelor 
care mă urmăreau în vis, apoi să ştiţi că era noaptea în care am 
dormit în casa doamnei Keller. 


VII 


A doua zi, nu m-am trezit decât foarte târziu. Trebuia să fi 
fost cel puţin şapte. M-am îmbrăcat repede ca să-mi fac lecţia. 


Pe când coboram ultimele trepte ale scării, am întâlnit pe sora 
mea. 

— Tocmai mă pregăteam să te scol. 

— Da, am dormit cam mult; ce vrei, eram obosit. 

— Nu, Natalis, e de abia şapte. Dar a venit cineva care vrea să 
te vadă. 

— Cineva ? 

— Da... un agent! 

—Un agent ? Ei, drace ! nu prea îmi plac vizitatorii aceştia. Ce 
o fi vrând cu mine ? Însăşi sora mea nu prea părea liniştită. 

Aproape în aceeaşi clipă îşi făcu apariţia şi domnul Jean. 

— E un agent de poliţie, îmi zise el. Bagă de seamă, Natalis, 
să nu-i spui nimic care să te poată compromite. 

— Atât mi-ar trebui, ca să ştie că sunt militar ! am răspuns. 

— Nu cred să ştie, să-i spui că ai venit la Belzingen ca să vezi 
pe sora dumitale, şi nimic mai mult. 

De altfel acesta era şi adevărul şi mi-am îngăduit să fiu foarte 
rezervată. Am ajuns în pragul uşii. Acolo l-am zărit pe agent, un 
bărbat pocit, cu picioarele strâmbe, — o figură de beţivan, în 
sfârşit. 

Domnul Jean îl întrebă pe nemţeşte ce voia. 

— Aveţi aici un călător care a sosit ieri la Belzingen. 

— Da. Ei şi ?. 

— Directorul poliţiei vrea să-l-vadă şi ca atare oaspetele d- 
voastră trebuie să se prezinte neîntârziat. 

— Foarte bine, se va prezenta. 

Domnul Jean mi-a tradus acest crâmpei de conversaţie. Nu 
era măcar o invitaţie ci un ordin. Trebuiam aşadar să mă execut. 

Agentul plecase, ceea ce-mi convenea, fiindcă nu-mi era 
deloc plăcut să trec pe străzile oraşului în tovărăşia acestui 
poliţist grosolan. Voi afla de altminteri unde stă directorul 
poliţiei. 

— Ce fel de om e directorul ? l-am întrebat pe domnul Jean. 

— E un om care are o oarecare inteligenţă. Trebuie să te 
fereşti de el, Natalis. Se numeşte Kalkreuth. Individul acesta n-a 
căutat decât să ne pricinuiască neplăceri, fiindcă, spune el, ne 
ocupăm prea mult de Franţa. De aceea îl ţinem la distanţă. Nu 
m-ar mira aflând că vrea să ne implice într-o afacere urâtă. Prin 
urmare să fii foarte rezervat. 

— De ce n-ai vrea să mă însoţeşti, domnule Jean ? 


— Kalkreuth nu m-a chemat, şi e probabil că prezenţa mea nu 
i-ar face plăcere 

— Cel puţin îndrugă câteva cuvinte franţuzeşti ? 

— Vorbeşte chiar foarte bine. Dar nu uita, Natalis, să te 
gândeşti bine înainte de a răspunde şi să nu-i spui decât ceea ce 
e absolut necesar. 

— Fii liniştit, domnule Jean. 

Mi s-a arătat casa unde stătea Kalkreuth. Nu era departe şi 
am ajuns aproape numaidecât. 

Agentul se afla la uşă, şi m-a introdus imediat în biroul 
directorului poliţiei. 

Se vede că acest personaj voi să-mi zâmbească, deoarece 
rânji sinistru. Apoi ca să mă invite să stau pe un scaun, făcu un 
gest care, în mintea lui, voia să fie nespus de grațios. 

În acelaşi timp, continuă să răsfoiască nişte hârtii întinse pe 
masă. 

Am profitat de clipa asta de distracţie ca să observ pe 
Kalkreuth. Era un bărbat înalt şi deşirat, îmbrăcat într-o tunică 
cu brandenburguri; foarte slab, foarte osos, avea nişte picioare 
de o lungime neobişnuită şi o figură bronzată care părea 
murdară ; în afară de asta avea o gură uriaşă, dinţii galbeni, 
nasul turtit, fruntea brăzdată de cute, sprâncene stufoase şi doi 
ochi mici şi negri. Fusesem prevenit că trebuie să mă feresc de 
el. Recomandaţia aceasta era de prisos, finidcă numai prezenţa 
lui inspira neîncrederea. 

După ce sfârşi de morfolit hârtiile, Kalkreuth îşi înălţă privirile 
şi mi se adresă într-o franţuzească foarte curată. Dar, ca să-mi 
pot da timp de gândit, m-am prefăcut că nu prea îl înţeleg. Am 
avut chiar grijă să-l fac să repete fiecare frază. 

lată, în definitiv, convorbirea avută între noi: 

— Cum te cheamă ? 

— Natalis Delpierre. 

— Eşti francez ? 

— Da, francez. 

— Şi ce meserie ai ? 

— Negustor. 

— Negustor, negustor dar negustor de ce, ex-plică-te. 

— Sunt negustor de orice... Cumpăr lucruri de la țară pe oare 
le revând apoi. 

— Şi ai venit la Belzingen ? 


— Da. 

— Cu ce ocazie ? 

— Ca să văd pe sora mea Irma Delpierre pe care n-am mai 
văzut-o de vreo treisprezece ani. 

— Sora dumitale nu e franceza care e în serviciul familiei 
Keller ? 

— Exact. 

Urmă o mică pauză. 

—Va sa zică, reluă, Kalkreuth, călătoria dumitale în. Germania 
nu are alt scop ? 

— Nu. 

— Şi când vei pleca ?... 

— Voi relua drumul pe care am venit. 

— O să faci foarte bine. Şi cam când crezi că vei pleca? 

— Atunci când voi crede de cuviinţă. Nu-mi închipui că în 
Prusia străinii n-au voie să călătorească. 

— Poate că nu au voie ! Kalkreuth spunând acestea mă fixă 
prelung. Fără 

îndoială că răspunsurile mele îi păreau prea hotărâte. Dar 
supărarea lui nu dăinui prea mult. 

— Bagă de seamă, mi-arn zis. Omul acesta pare destul de 
viclean şi cred că, intenţionează să-ţi joace o festă. Trebuie să te 
păzeşti. 

După o pauză, Kalkreuth îşi reluă întrebările, pe un ton blând. 
Şi el mă întrebă : 

— Câte zile ai făcut ca să vii' din Franţa în Prusia ? 

— Nouă zile. 

— Şi pe unde ai luat-o ? 

— Pe drumul cel mai scurt şi care, in acelaşi timp, e şi cel mai 
bun. 

— Aş putea şti exact pe unde ai trecut ? 

— Domnule, i-am zis atunci, pentru ce toate întrebările 
astea ? 

— Domnule Delpierre, răspunse Kalkreuth pe un ton aspru, în 
Prusia avem obiceiul să interogăm pe străinii care vin să ne 
viziteze. E o formalitate poliţienească, de la care, cred că n-ai de 
gând să te sustragi ? 

— Fie. Am trecut frontiera olandeză, străbătând Brabantul, 
Westfalia, Luxemburgul, Saxa... 

— Ai făcut atunci un înconjur foarte mare ? 


— De ce? 

— Pentru că ai ajuns la Belzingen pe drumul Turingiei. 

— Da, e adevărat. 

Am înţeles acum că polițistul aflase ceeace voia voia să ştie. 
Trebuia deci să fiu prevăzător. 

— Ai putea să-mi spui la ce punct ai trecut graniţa 
franceză ? 

— La Tournay. 

— E ciudat. 

— De ce ciudat ? 

— Pentru că ai fost semnalat că ai urmat drumul care trece pe 
la Zerbst. 

— E foarte simplu, fiindcă am făcut un ocol. Nu mai încăpea 
îndoială că am fost spionat şi după toate probabilitățile, de către 
hangiul de la Ecktvende. Se ştie că omul acesta mă văzuse 
sosind în vreme ce sora mea mă aştepta în faţa hanului, în 
definitiv, am înţeles limpede, polițistul voia să mă încurce cu 
întrebările ca să afle ştiri din Franţa. Am stat deci în gardă. 
Kalkreuth reluă : 

— Atunci n-ai întâlnit pe germani la Thionville? 


— Nu. 
—Şi nu ştii nimic de generalul Dumouriez ? 
— Nu-l cunosc. 


Dar ce ştii de mişcarea trupelor franceze îngrămădite la 
graniţă ? 

— Nu ştiu nimic. 

De data asta figura lui Kalkreuth se schimbă şi el reluă cu o 
voce poruncitoare : 

— Bagă de seamă, domnule Delpierre ! zise el. 

— De ce? 

— Momentul nu e prielnic străinilor ca să călătorească în 
Germania, mai ales când sunt francezi şi nouă nu prea ne plac 
străinii care vor să afle ce se petrece la noi... 

— În schimb dumneavoastră vreţi să aflaţi ce se petrece la 
vecini! Eu nu sunt spion, domnule. 

— O doresc pentru dumneata, răspunse Kalkseuth pe un ton 
ameninţător. Te voi supraveghea. Eşti francez şi ai şi vizitat o 
casă franceză aceea a domnului de Lauranay. Eşti găzduit la 
familia Keller care a păstrat legături cu Franţa. Nu trebuie mai 
mult, în împrejurările de faţă, pentru ca să fii suspect. 


— Ce, n-aveam voie să vin la Belzingen ? 

— Ba da. 

— Germania şi Franţa sunt în stare de război ? 

— Nu încă. Dar mi se pare, domnule Delpierre că d-tă ai ochi 
buni. 

— Da, foarte buni. 

— Ei bine, te-aş sfătui să nu prea te slujeşti de ei. 

— De ce? 

— Pentru că atunci când priveşti, vezi, şi dnd vezi, te simţi 
ispitit să povesteşti şi altora ceea ce ai văzut ! 

— Pentru a doua oară îţi repet, domnul meu, că nu sunt spion. 

— Şi pentru a doua oară îţi repet şi eu că asta e'«şi dorinţa 
mea, altminteri... 

— Altminteri ce ? 

— Vom fi nevoiţi să avem grijă de persoana dumitale pentru 
un timp anumit, internându-te undeva. 

După ce rosti ameninţarea aceasta Kalkreuth îmi făcu semn 
că pot să plec. De data asta nu-mi mai întinse mâna şi-mi arătă 
pumnul. 

Neavând de loc intenţia să rămân în biroul lui, am făcut 
stânga împrejur cu un gest milităresc care nu cred să fi scăpat 
din vedere poliţistului. 

După aceea m-am întors acasă la doamna Keller. Eram 
prevenit acum că sunt pus sub urmărire. 

Domnul Jean mă aştepta. l-am povestit amănunţit tot ceea ce 
s-a petrecut între mine şi domnul Kalkreuth, neomiţând 
amenințările acestuia din urmă. 

— Nu mă miră de loc, răspunse el, şi n-ai terminat încă cu 
poliţia prusacă. Mă tem că viitorul, o să-ţi rezerve atit dumitale 
cât şi nouă, multe neplăceri. 


VIII 


În răstimpul acesta îmi petreceam zilele în chipul cel mai 
plăcut, lucrând şi făcând plimbări. Tânărul meu profesor, putea 
constata progresele pe care le făceam. învăţasem vocalele şi 
mă munceam acum cu consoanele. Erau unele cari îmi 
pricinuiau multă bătaie de cap, în special ultimele. în sfârşit, 
mergea încet dar ceea ce prindeam nu mai uitam. In curând am 


reuşit să împreun literele ca să alcătuiesc cuvinte. Domnul Jean 
îmi spunea că aveam dispoziţii la învăţătură... 

Nu mai ştiam nimic despre Kalkreuth, ne mai primind nici un 
ordin să mă prezint la biroul lui. Cu toate astea sunt sigur că 
eram spionaţi şi în special eu, deşi felul meu de viaţă nu dădea 
nimic de bănuit. Mi-am închipuit deci, că voi scăpa numai cu 
ameninţarea poliţistului şi că el nu mă va aresta sau expulza 
vreodată din ţară. 

După o săptămână de la sosirea mea, domnul Jean trebui să 
plece la Berlin pentru procesul lui. Domnul Keller ardea de 
nerăbdare să vadă procesul terminat, din pricina relaţiilor 
încordate dintre Franţa şi Germania. 

Se întreba cum va fi primit şi dacă se va fixa, cel puţin acum 
data procesului? Se temea însă că judecata va fi din nou 
amânată. 

În timpul lipsei domnului Jean, după sfatul Irmei, m-am apucat 
să observ atitudinea locotenentului Frantz von Grawert. De 
altminteri, fiindcă domnişoara Martha nu părăsise decât o 
singură dată casa ca să meargă la biserică, nu avu prilejul să se 
întilnească cu ofiţerul prusac. în schimb acesta trecu în mai 
multe rânduri prin faţa casei domnului Lauranay, când pe jos, 
când călare, pe un cal foarte frumos, e drept. Dar fiindcă poarta 
era închisă veşnic şi tot astfel uşile şi ferestrele, vă puteţi. 
închipui mânia lui. Datorită felului acesta de a se purta al 
ofițerului se impunea deci grăbirea căsătoriei. 

Şi chiar de aceea domnul Jean voia să se ducă pentru ultima 
dată la Berlin. Rămase aşadar ho-tărât că orice s-ar întâmpla, 
călătoria va fi fixată de îndată ce tinărul Keller se va înapoia la 
Belzingen. 

Domnul Jean plecase la 18 iunie. Nu trebuia să se întoarcă 
decât la 21. În răstimpul acesta învăţam de zor. Doamna Keller 
înlocuise pe fiul ei şi îmi dădea ea însăşi lecţii cu o răbdare 
demnă de admirat. Vă puteţi închipui şi d-voastră cu câtă 
nerăbdare îl aşteptam pe domnul Jean. într-adevăr aveam şi de 
ce din pricina evenimentelor pe care le voi expune — fără să fac 
vreo apreciere asupra lor, căci mărturisesc cinstit când e vorba 
de politică, nu mă pricep de fel. A 

Emigranţii francezi s-au refugiat la Coblentz, în anul 90. In 91, 
după ce acceptase constituţia, regele Ludovic al XVI-lea 
notificase acceptarea aceasta puterilor străine. Anglia, Austria şi 


Prusia protestară atunci spunând că intenţiile lor erau amicale. 
Dar cine se putea încrede în vorbele lor? 

Emigraţii în schimb, formau cadre şi nu mai conteneau cu 
îndemnurile la război. Deşi regele le dăduse ordinul să se 
întoarcă în Franţa, emigranții nu-şi întrerupeau pregătirile. Cu 
toate că adunarea legislativă somase pe electorii din Freres, 
Mayenţa şi alţi principi ai imperiului să împrăştie aceste 
îngrămădiri de la frontieră, ele nici nu se gândeau la aşa ceva. ŞI 
atunci s-au organizat trei armate la est în aşa fel încât să-şi 
poată da mâna. 

Contele de Rochambeau, fostul meu general se duse să ia în 
Flandra, comandamentul armatei de la Nord, Lafayette al 
armatei din centru, la Metz, şi Luckner, comanda armatei din 
Alsacia, — în total vreo două sute de mii de oameni bine 
înarmaţi. Cât despre emigranţi, de ce ar fi renunţat la planurile 
lor şi ar fi dat ascultare somaţiilor regelui, de vreme ce Leopold 
de Austria se pregătea să le vină în ajutor ? 

Aceasta era starea de lucruri în 91. lată acum situaţia din 92. 

În Franţa, lacobinii având pe Robespierre în frunte se rostiseră 
pe faţă împotriva războiului. Cordelierii îi sprijineau, temându-se 
de o dictatură militară. Dimpotrivă Girondinii, prin glasurile lui 
Louret şi Brissot, cereau războiul cu orice preţ ca să silească 
astfel pe rege să-şi dezvăluie intenţiile. 

Atunci apăru Dumouriez, care fu chemat în grabă ca să-şi 
pună geniul militar şi politic în serviciul ţării. El primi şi alcătui 
numaidecât un pian de luptă : război ofensiv şi defensiv 
totodată. Cu el, era sigur, că lucrurile nu vor tergiversa. 

Până atunci însă Germania nu se mişcase de loc. Trupele ei nu 
amenințau graniţa franceză şi ea repetă necontenit că un 
război ar pricinui un mare rău Europei. 

În răstimpul acesta Leopold de Austria muri. Toţi se întrebau 
nedumeriţi ce va face succesorul lui? Va fi partizan al păcii? Nu, 
fiindcă la Viena apăru o notă care cerea restabilirea monarhiei 
pe bazele declaraţiei regale din 89. 

După cum îşi poate închipui oricine, Franţa nu putea admite o 
asemenea situaţie care depăşea orice margine. Nota asta 
produse o vâlvă nespusă în toată ţara. Ludovic al XVI-lea trebui 
să propună adunării naţionale să declare război lui Frăncisc |, 
regele Ungariei şi al Boemiei. Propunerea fu primită şi se hotărî 
ca Ungaria să fie atacată mai întâi în posesiunile ei din Belgia. 


Biron cuprinse Quievrain şi se speră chiar xă nimic nu va opri 
avintul trupelor franceze, când deodată la Mons, o panică 
modifică cu totul situaţia. Soldaţii după ce strigară că au fost 
trădaţi, măcelăriră pe ofiţerii Dillon şi Berthois. 

Aflând dezastrul acesta, Lafayette crezu cu cale să-şi 
oprească înaintarea la Giret. 

Astfel stăteau lucrurile la sfârşitul lui Aprilie, mai înainte ca să 
fi părăsit Charleville. După cum se vede, Germania nu declarase 
până atunci război Franţei. 

La 13 iunie Dumouriez a fost numit ministru de război. Am 
aflat numirea lui la Belzingen, înainte ca domnul Jean să se fi 
întors de la Berlin. Ştirea aceasta era destul de gravă. Era uşor 
de prevăzut că evenimentele se vor schimba. într-adevăr, dacă 
Prusia păstrase până atunci o neutralitate desăvârşită, de aici 
încolo era de prevăzut că-şi va schirnba atitudinea. Se vorbea 
chiar de optzeci de mii de oameni care înaintau spre Coblentz. 

În acelaşi timp la Belzingen se răspândi zvonul că ducele de 
Brunswick, — un general care se bucura de o oarecare 
celebritate în Germania, va lua comanda acestor ostaşi bătrâni 
ai lui Frederic cel mare. 

Ştirea aceasta mai înainte chiar de a fi fost confirmată, a 
produs o emoție de, nedescris. De altfel deplasările de trupe 
continuau mereu. 

Aş fi dat mult să văd pe colonelul von Grawert plecând la 
graniţă împreună cu fiul lui, fiindcă aşa cel puţin am fi scăpat de 
ei. Din nefericire, regimentul pe care îl comanda tatăl lui Frantz 
nu primi nici un ordin de plecare, astfel că tânărul locotenent se 
plimbă ca şi mai înainte pe stradă şi in special in faţa casei 
domnului de Lauranay. 

Cât despre mine, poziţia mea dădea de gândit. Eram într-un 
concediu în regulă, e drept, şi într-o ţară care nu şi-a întrerupt 
încă relaţiile cu Franţa. Dar puteam eu oare să uit că făceam 
parte din regimentul Royal-Picardie şi. că fraţii mei de arme se 
aflau în garnizoană la Charleville, aproape de frontieră ? 

Fireşte, dacă s-ar fi petrecut o ciocnire cu soldaţii lui Francisc 
ele Austria sau ai lui Frederic Wilhelm de Prusia, regimentul meu 
ar fi fost în primele rânduri şi mi-ar fi părut foarte rău să nu iau 
parte la luptă. 

Începeam deci să fiu îngrijorat. Totuşi păstram ascunsă în 
suflet îngrijorarea care mă năpădise, nevoind să mâhnesc nici 


pe doamna Keller, nici pe sora mea. Mă simţeam în afară de 
asta foarte încurcat, deoarece nu ştiam ce hotărâre să iau. 

În sfârşit, in condiţiunile actuale, poziţia unui francez era mai 
mult decât dificilă. De aceeaşi părere era şi sora mea in ceea ce 
privea situaţia ei. Fireşte că nu ar fi consimţit niciodată să se 
despartă de bună voie de doamna Keller. Dar cine îi spunea că 
nu se vor lua măsuri împotriva străinilor ? Şi dacă polițistul 
Kalkreuth m-ar soma să părăsesc Belzingen in douăzeci şi patru 
de ore ?. 

Îşi poate închipui oricine îngrijorarea noastră. Nici situaţia 
domnului de Lauranay nu era mai bună. Dacă ar fi fost nevoit să 
părăsească Germania, să străbată o ţară care era în război, câte 
neplăceri nu l-ar fi aşteptat pe el şi pe nepoata lui ? Şi căsătoria 
care nu se celebrase încă ! Putea ea oare să aibă loc la 
Belzingen ? Într-adevăr situaţia era foarte încurcată. 

În răstimpul acesta zilnic treceau prin oraş trupe de infanterie 
şi cavalerie, în special uh-lani, şi tot aşa convoaie nesfârşite cu 
muniții. Era o larmă continuă. între timp trupele făceau dese 
opriri în piaţa mare a oraşului unde beau diferite băuturi, 
vremea fiind foarte călduroasă. 

Fireşte că nu puteam sta locului şi mă duceam şi eu în piaţă, 
indiferent de neplăcerea pe care aşi fi pricinuit-o domnului 
Kalkreuth şi agenţilor lui. De indată ce auzeam goarnele, ieşeam 
în oraş, bineînţeles dacă eram liber. Spun, dacă eram liber, căci 
în cazul când doamna Keller îmi da lecţii, n-aş fi vrut pentru 
nimic în lume s-o părăsesc. Numai, în orele dc recreaţie, plecam 
repede de acasă, urmăream trupele până în piaţă unde le 
contemplam... deşi Kalkreuth îmi spusese să închid ochii ca să 
nu văd nimic. 

În sfârşit dacă toată mişcarea asta mă interesa în calitatea 
mea de soldat si de francez, nu era mai puţin adevărat că-mi 
dădeam foarte bine seama că nu era de glumit şi că ostilitățile 
vor începe în curând. 

La 21 iunie, domnul Jean se întoarse din călătoria lui de la 
Berlin. După cum ne temusem călătoria fusese de prisos ! 
Procesul era staționar. Nu se putea prevede când şi cum se va 
sfârşi. în orice caz era o situaţie din cele mai neplăcute. 

în privinţa celorlalte evenimente însă domnul Jean avea 
impresia, că in curând, Prusia va declara război Franţei. 


IX 


A doua zi şi în zilele următoare, m-am dus cu domnul Jean, 
după ştiri. Soarta trebuia să se hotărască peste opt zile. In zilele 
de 21, 22 şi 23, au trecut din nou diferite trupe la Belzingen şi 
chiar statul major al unui general pe care am aflat mai târziu că 
era contele Kaunitz. Masa aceasta de soldaţi se îndreptă spre 
Coblentz, unde aşteptau emigranții. Prusia care se aliase cu 
Austria nu-şi mai ascundea intenţia de a porni împotriva Franţei. 

Nu mai încăpea îndoială că situaţia mea la Belzingen devenea 
din zi în zi mai rea. Evident că nici aceea a familiei Lauranay sau 
a surorii mele nu era mai bună în cazul că se declara războiul. A 
sta în Germania în condiţiile acestea era un adevărat pericol de 
care trebuia să scapi cu orice preţ. 

Vorbeam adesea de situaţia noastră cu Irma. Zadarnic, biata 
mea soră voia să-şi ascundă îngrijorarea. Teama de a fi 
despărțită de doamna Keller o frământa in fiece clipă. Să 
părăsească familia asta cumsecade ! Niciodată nu-şi închipuise 
că viitorul îi va hărăzi o asemenea nenorocire. Să părăsească 
aceste făpturi iubite, lângă care, spera să rămână toată viaţa, 
să-şi spună că nu le va mai revedea poate niciodată, în cazul că 
evenimentele ar fi luat o întorsătură rea, toate astea îi pricinuiau 
o mâhnire adincă. 

— Simt că voi muri de durere Natalis, îmi, spunea ea mereu. 

— Te înţeleg, Irma, i-am răspuns, situaţia e grozavă, dar 
trebuie să încercăm tot ce ne va sta în putinţă ca să scăpăm cu 
bine. Oare n-am putea s-o convingem pe doamna Keller să 
părăsească oraşul mai ales acum când nu are nici un motiv dea 
mai ţine la ţinutul, acesta ? Găsesc chiar că ar face bine să ia 
hotărârea asta, mai înainte ca lucrurile să devină ireparabile. 

— Da, ar fi prudent, Natalis şi, totuşi doamna Keller nu va 
consimţi niciodată să plece fără domnul Jean. 

— Şi de ce ar refuza dânsul să plece ? Cine îl reţine în Prusia ? 
Afacerile ? Le va putea rândui şi mai târziu. Procesul ? Oare în 
împrejurările de faţă, nu va trebui să aştepte luni de zile până să 
se dea sentinţa ? 

— Ai dreptate, Natalis. 

De altfel, ceea ce mă îngrijorează, mai ales e că domnul Jean 
nu s-a căsătorit încă cu domnişoara. Martha. Cine ştie ce piedici, 
se vor ivi mai târziu. Dacă francezii vor fi expulzați din 


Germania, ceea ce este foarte posibil, domnul de Lauranay şi 
nepoata lui vor fi nevoiţi să plece în douăzeci şi patru de ore. Şi 
atunci cât de grea le va fi despărţirea ! Dimpotrivă, clacă se face 
căsătoria, sau domnul Jean va pleca cu soţia lui în Franţa, sau 
dacă va fi nevoit să rămână la Belzingen, va rămâne cu dânsa. 

— Ai dreptate Natalis. 

— În locul tău, Irma, aş sta de vorbă în privinţa asta cu 
doamna Keller. Dânsa ar vorbi la rândui ei cu domnul Jean şi s-ar 
grăbi astfel căsătoria. 

— Da, răspunse Irma, căsătoria trebuie să se facă neîntârziat. 
Dealtfel domnişoara Martha nu se va opune de loc. 

— Fireşte că nu se va opune. Şi apoi un bărbat, un bărbat ca 
domnul Jean, ce garanţie pentru dânsa ! Gândeşte-te numai 
Irma, s-o vezi nevoită să plece singură cu bunicul ei bătrân, 
străbătând Germania împresurată de trupe... Ce s-ar face ?... 
Trebuie să ia neîntârziat o hotărâre şi să nu mai aştepte, 
altminteri totul va fi In zadar. 

— Dar pe locotenentul acela îl mai întâlneşti ? mă întrebă sora 
mea. 

— Da, Irma, aproape zilnic. E o nenorocire că regimentul lui se 
află încă la Belzingen. Aş fi voit ca numai după plecarea lui să se 
fi celebrat cununia domnului Jean. 

— Ai dreptate. 

— Mă tem că Frantz cie-ndată ce va afla că domnişoara 
Martha s-a căsătorit, să nu facă vreo poznă. Domnul Jean nu e 
omul care să ierte şi atunci... în sfirşit, nu sunt de loc liniştit. 

— Nici eu nu sunt liniştită Natalis. Căsătoria trebuie făcută cât 
mai curând, fiindcă mă tem de război. 

— Vorbeşte aşa dar cu doamna Keller. 

— Chiar azi voi vorbi. 

Da, graba aceasta era perfect justificată şi poate chiar era 
prea târziu. 

Într-adevăr, un eveniment urma să hotărască Prusia şi Austria 
să grăbească invazia. Era vorba de atentatul care s-a săvârşit la 
Paris, la 20 iunie şi care a fost imediat comunicat, bineînţeles 
intenţionat, de agenţii celor două puteri coalizate. 

Aşadar la 20 iunie, mulţimea condusă de Santere, după ce 
defilase în faţa camerei, se năpustise la Tuileries invaclând 
palatul lui Ludovic al XVI-lea. Porţile fuseseră dărâmate cu 
topoarele, şi se aduseseră chiar tunuri. Mulțimea era foarte 


agitată, in schimb regele prin sângele lui rece şi mai ales 
datorită curajului său, scăpă împreună cu soţia, cu sora şi cu cei 
doi copii ai săi. Dar cu ce preţ? De abia după ce consimţise să 
pună o bonetă roşie în cap !... 

Fireşte că partizanii şi constituţionaliştii considerau actul 
acesta ca o crimă. Totuşi regele rămase rege. | se mai acordă 
încă anumite omagii. Dar cât timp ? Cei mai optimişti nu-i mai 
dădeau două luni de domnie după amenințările şi insultele 
acestea ! Se ştie că aceştia, nu s-au înşelat, de vreme ce peste 
sase săptămâni, la zece august, Ludovic al XVI-lea a fost gonit 
de la Tuileries, întemnițat şi apoi ghilotinat. 

Dacă atentatul acesta a produs multă vâlvă la Paris şi în toată 
Franţa, cu greu îşi poate închipui cineva răsunetul pe care. 1-a 
avut în străinătate. La Coblentz în special, zarva a fost uriaşă, 
aşa că nu trebuie să vă surprindă că ecoul a pătruns până în 
colţişorul acesta al Prusiei unde ne aflam noi. Şi dacă emigranții 
s-ar fi răsculat ajutaţi de imperialişti, s-ar fi iscat un război 
grozav 

Aşa se credea şi la Paris, de aceea s-au luat măsuri energice 
spre a întâmpina orice neplăcere, organizându-se imediat 
apărarea. Patrioţii făcând răspunzători pe suveranii detronaţi de 
invazia care ameninţă Franţa, Comisia Adunării hotărî ca 
națiunea întreagă să ia armele şi să acţioneze de la sine, fără ca 
guvernul să mai, intervină. 

Şi pentru cuvântul acesta ce credeţi că a trebuit ? 

O formulă solemnă, o declaraţie făcută de corpui legislativ : 
"Patria este în pericol !". 

lată ceea ce am aflat după câteva zile de la întoarcerea 
domnului Jean. 

Ştirile acestea se propagaseră în dimineaţa zilei de 23 
provocând o agitaţie nespusă. în fiecare oră se putea afla că 
Prusia a răspuns Franţei prin-tr-o declaraţie de război. în toată 
tara era o framântare obştească. Diferiţi curieri şi ştafete 
treceau prin goana mare în oraş. Necontenit se schimbau ordine 
între trupele care înaintau spre vest şi cele care veneau din 
răsăritul Germaniei. Pe de altă parte se spunea că imperialiştii 
bine organizaţi amenințau graniţa. Din nefericire era adevărat. 

Lucrurile acestea pricinuiră atât familiei Keller cât şi familiei 
Lauranay o îngrijorare adâncă şi pe drept. Cât despre mine, 
poziţia mea era din ce în ce mai grea. Toţi o simțeau, şi, dacă nu 


spuneam nimic era ca să nu mai adaug alte neplăceri la acelea 
care frământau cele două familii. 

În definitiv, nu mai era timp de pierdut. De vreme ce căsătoria 
era hotărâtă, trebuia celebrată lară întârziere. 

De comun acord a fost aleasă data de 29 iunie. Cele câteva 
zile care ne mai despărţeau de celebrarea căsătoriei erau de 
ajuns pentru îndeplinirea formalităţilor, foarte simple pe vremea 
aceea. Căsătoria trebuia oficiată la catedrală în faţa matorilor 
aleşi de familiile Keller şi Lauranay. Unul din martori eram şi eu. 
Ce onoare pentru un sergent major ! 

S-a mai hotărât de asemenea ca celebrarea căsătoriei să se 
facă în mare taină şi în afară de martori, a căror prezenţă era de 
neapărată trebuinţă, căsătoria să rămână un secret pentru toţi. 
în zilele acestea tulburi trebuia să eviţi cu orice preţ să atragi 
atenţia, altminteri Kelkreuth s-ar fi ocupat repede de noi. 

În afară de asta, locotenentul Frantz fie de ciudă, fie dintr-un 
sentiment josnic de răzbunare, putea să se preteze uşor la cine 
ştie ce scandal care ar fi putut isca neplăceri ce trebuiau evitate 
cu orice preţ. 

Cât despre pregătiri ele nu cereau cine ştie cât timp. Nunta 
trebuia să fie foarte simplă, fără serbări, avându-se în vedere 
împrejurările. 

Pe de altă parte căsătoria trebuia celebrată repede fiindcă 
dintr-o clipă într-alta se puteau ivi tot felul de piedici. 

Totuşi, cu toate precauţiunile luate, se vede că secretul n-a 
fost păstrat cum se cuvine. 

Probabil că vecinii, o ! vecinii de provincie, se interesau de 
pregătirile celor două familii. Aveau impresia că se punea la cale 
ceva neobişnuit, de unde şi curiozitatea lor. 

În timp ce se petreceau toate astea, Kalkreuth ne 
supraveghea de aproape. Fără îndoială că agenţii lui se 
interesau de toate gesturile noastre. 

Dar ceea ce era mai regretabil e că ştirea căsătoriei ajunsese 
la urechile locotenentului von Grawert. 

Vestea aceasta rea mi-a comunicat-o sora mea Irma, care o 
aflase şi ea de la servitoarea doamnei Keller. Câţiva ofiţeri din 
regimentul lui Frantz discutară în piaţă despre căsătoria 
domnului Jean. 

Din întâmplare, servitoarea auzise discuţia pe care a repetat-o 
Irmei. 


De altfel iată ce mi-a spus sora mea: 

De îndată ce aflase că domnişoara de Lauranay se va mărita 
cu domnul Keller, locotenentul von Grawert, foarte mâniat a 
spus camarazilor lui că, sub nici un motiv nu se va face 
căsătoria pe care el de altminteri va şti s-o împiedice. 

Speram că domnul Jean nu va afla spusele lo-cotenetului. Din 
nefericire s-a întâmplat tocmai contrariul. Foarte indignat, 
domnul Jean voia să se ducă numai decât la locotenentul Frantz 
spre a-i cere socoteală. De abia am reuşit să-l liniştesc, deşi era 
îndoielnic ca un ofiţer să dea socoteala unui simplu burghez. 

În cele din urmă am izbutit să-l fac pe domnul Jean să 
înţeleagă că demersul lui pripit, risca să-i compromită cu 
desăvârşire căsătoria. 

Domnul Keller îmi făgădui că nu va întreprinde nimic, că nu va 
mai da atenţie spuselor ofițerului oricare ar fi ele şi că se va 
ocupa excesiv de pregătirile căsătoriei. 

Ziua de 25 iunie se petrecu fără incidente. Nu mai aveam de 
aşteptat decât patru zile ale căror ceasuri şi minute le număram 
cu înfrigurare. Odată căsătoria celebrată se va hotărî şi 
chestiunea cea mare, — plecarea din Belzingen. 

Dar furtuna era de asupra capetelor noastre şi ea izbucni 
chiar în seara acelei zile. Ştirea grozavă sosi pe la ora nouă 
seara. 

Prusia declarase război Franţei. 

A fost o lovitură năprasnică, dar n-a fost singura, fiindcă după 
declararea războiului au urmat alte lovituri şi mai grozave încă. 
Dar să anticipăm şi să ne lăsăm în voia Providenţei, cum spune 
la noi preotul din amvon. 

Războiul fusese aşa dar declarat Franţei, şi eu, francez, mă 
aflam în ţară inamică. Dacă prusacii ignorau că eram militar, în 
schimb situaţia asta în care mă aflam, îmi era nespus de 
penibilă. Datoria îmi comanda să părăsesc Belzingen, fie în 
taină, fie în public, prin orice mijloc în sfârşit şi să mă duc la 
regimentul meu. Faptul că eram în concediu şi că mai aveam 
încă şase săptămâni de libertate, nu trebuia să mă împiedice de 
la datorie. Regimentul Royal-Picardie se afla la Charleville, la 
câteva leghii numai de frontiera franceză. Trebuia să ia parte la 
primele lupte, aşa că trebuiam să fiu la postul de onoare. 

Dar ce se vor face sora mea, domnul de Laura-nay şi 
domnişoara Martha ? Naţionalitatea lor nu le va pricinui oare 


cele mai mari încurcături . Germanii sunt aspri şi nu cunosc 
îndurarea, mai ales atunci când se dezlănţuiesc patimile. 

N-aş fi putut vedea fără îngrijorare pe Irma, pe domnişoara 
Martha şi pe bunicul ei aventurân-du-se pe drumurile Germaniei 
în clipa când ţara aceasta era năpădită de trupe. 

Nu era decât un singur lucru de făcut ; şi anume ca toţi să 
plece odată cu mine, să profite imediat şi fără întârziere de 
înapoierea mea în Franţa. Cu toţii se puteau bizui pe 
devotamentul meu Dacă domnul Jean ar fi mers cu noi aveam 
impresia că totul se va sfârşi cu bine. 

Intrebarea era însă dacă doamna Keller şi fiul ei vor accepta 
planul acesta, care îmi părea foarte simplu. Doamna Keller nu 
era oare franceză de origine şi tot astfel domnul Jean nu era şi el 
pe jumătate francez prin mama lui ? Nu se putea teme deo 
primire rea din partea cealaltă a Rinului. Părerea mea era aşa 
dar să nu ne mai amânăm plecarea. Eram la 26 iunie şi cununia 
urma să se oficieze la 29. Din ziua aceea nu mai aveam nici un 
motiv să stăm în Prusia şi a doua zi aveam tot interesul să 
plecăm. E drept că aceste trei zile de aşteptare îmi păreau lungi 
ca trei veacuri. A ! de ce oare domnul Jean nu era încă însurat 
cu domnişoara Martha ! 

Da, dar căsătoria aceasta, pe care o doream cu toţii din 
adâncul sufletului... căsătoria asta între un german şi o 
franceză, era oare cu putinţă, acum când se declarase războiul 
între cele două state ?... 

Într-adevăr nu îndrăzneam să reflectez prea mult la situaţia 
asta, fiindcă îmi dădeam seama cât era de gravă. în prezent 
cele două familii evitau să vorbească de război. Simţeam ca o 
greutate care te copleşeai... Care va fi sfârşitul ? Nu puteam 
bănui măcar cursul pe care îl vor lua evenimentele care nu 
depindeau de noi. 

La 26 şi 27 iunie nu s-a petrecut nimic deosebit în afară de 
manevrele trupelor. Am observat însă că poliţia supraveghea cu 
mai multă activitate oa de obicei, casa doamnei Keller. în mai 
multe rân-duri am întâlnit pe agentul lui Kalkreuth. Mă privea 
cu- un aer atât de obraznic încât i-aş fi cârpit bucuros o palmă, 
dacă nu mi-ar fi fost teamă să complic lucrurile. Supravegherea 
aceasta mă neliniştea, cu atât mai mult cu cât spionajul acesta 
se exercita în special asupra mea. Familia Keller era de 
asemenea foarte neliniştită. 


Era vădit că domnişoara Martha vărsa multe lacrimi. Cât 
despre domnul Jean cu toate că suferea mult, se abţinea de a se 
plânge. Observam că devenea pe zi ce trece tot mai trist. în faţa 
noastră nu spunea nimic şi era foarte rezervat. Când se afla în 
prezenţa domnului de Lauranay părea obsedat de un gând pe 
care nu voia să-l spună şi când credeai că se va destăinui, 
buzele lui se închideau numaidecât. 

La 28 iunie spre seară, eram cu toţii adunaţi în salonul 
domnului de Lauranay. Domnul Jean ne rugase să venim, 
deoarece voia, spunea el, să ne facă o comunicare ce nu putea 
fi animată. 

În salon, am vorbit tot felul de lucruri, dar conversaţia 
lâncezea. Parcă plutea un sentiment foarte penibil, sentimentul 
acela pe care îl simţeam cu toţii, după cum am observat, de ia 
izbucnirea războiului. 

Intr-adevăr declararea războiului accentuase şi mai mult încă 
deosebirea de rasă dintre francezi şi germani. în fond, am 
înţeles că domnul Jean simţea mai bine ca oricine deosebirea 
aceasta. 

Deşi eram în ajunul căsătoriei, nimeni nu vorbea de ca. Şi 
totuşi, dacă nu s-ar fi produs vreo schimbare, Jean Keller trebuia 
să se cunune a doua zi la catedrală cu domnişoara Martha. 

Pe când vorbeam astfel in salon, domnişoara de Lauranay se 
sculă deodată în picioare şi se apropie de domnul Jean care 
stătea retras într-un ungher al salonului. 

— Ce este ? ÎI întrebă ea cu o voce a cărei emoție se silea în 
zadar s-o ascundă. 

— O! Martha!... exclamă domnul Jean pe un ton care m-a 
impresionat adânc. 

— Vorbeşte Jean, reluă Martha, vorbeşte, oricâtă durere mi-ar 
pricinui spusele tale. 

Domnul Jean înălţă capul. Simţea că a fost priceput mai 
înainte chiar de a fi vorbit. 

De aş trăi o sută de ani, nu voi uita niciodată amănuntele 
acestei scene dureroase. 

Domnul Jean stătea în picioare în faţa domnişoarei de 
Lauranay. La un moment dat îi luă mâna şi după o clipă de 
sforţare : 

— Martha, zise el, atâta timp cât războiul nu era declarat între 
Germania şi Franţa, puteam să mă gândesc la căsătoria noastră. 


Azi ţările noastre sunt în război şi nu mai îndrăznesc să te smulg 
din ţara ta şt să-ţi răpesc cetăţenia franceză... Nu mai am 
dreptul... Aş avea remuşcări toată viaţa... înţelegi aşa dar... că 
nu ne putem căsători... 

Sărmanul Jean !... de abia dacă putea vorbi. 

— Martha, reluă el după o pauză, între noi. va fi îritotdeauna 
sânge, sângele francez care curge în venele tale. 

Doamna Keller nemişcată în fotoliul ei, cu ochii plecaţi, nu 
îndrăznea să se uite la fiul ei. Se vedea cât de colo că era gata 
să izbucnească în plâns. 

Domnul de Lauranay îşi ascunsese fruntea în mâini în vreme 
ce Irma plângea cu hohote. 

— Aceea din neamul cărora fac parte, reluă domnul Jean, vor 
porni împotriva Franţei. Împotriva acestei ţări pe care o iubesc 
din tot sufletul... Şi cine ştie dacă în curând nu voi fi şi eu nevoit 
să mă înrolez în armata germană... 

Nu putu termina fraza din pricina suspinelor care îl înăbuşeau. 
Se silea însă din răsputeri ca să nu iz-bucneasncă în plâns, 
fiindcă nu se cuvine ca un bărbat să plângă. 

— Vorbeşte, Jean, zise domnişoara de Lauranay, vorbeşte, 
atâta timp cât mai am putere să te ascult!... 

— Martha, răspunse el, ştii cât te iubesc ! Dar eşti franceză, şi 
nu am dreptul să fac din tine o germană... o duşmană a... 

— Jean, răspunse domnişoara Martha, şi eu te mbese Orice s- 
ar întâmpla, sentimentele pe care le nutresc pentru tine, nu se 
vor schimba niciodată. Te iubesc... şi te voi iubi veşnic! 

— Martha ! exclamă domnul Jean, care căzuse la picioarele ei, 
când te aud vorbind astfel mi se Mnge inima că nu pot să-ţi 
răspund : Da, mâine ne vom cununa la biserică !... Mâine vei fi 
soţia mea si nimic nu ne va mai putea despărţi !... Dar nu, mi-e 
cu neputinţă să mă cunun cu tine. 

— Jean, zise domnul de Lauranay, ceea ce pare cu neputinţă 
azi... 

— Nu va fi mai târziu ! exclamă domnul Jean. Da domnule de 
Lauranay... Războiul acesta odios se va termina odată... Atunci 
te voi regăsi, Martha şi voi putea deveni soţul tău, fără să am 
remuşcări... Vai, cum sufăr... 

Şi nefericitul care se ridicase de pe scaun, se clătină şi era 
gata să se prăbuşească. 

Domnişoara Martha se duse lingă el şi îi spuse pe un ton 


duios. 

— Nu am decât un cuvânt să-ţi spun. Jean... Oricând mă vei 
regăsi aşa cum sunt acum ! înţeleg sentimentul care te face să 
te comporţi astfel... Da, îmi dau seama, între noi există acum o 
prăpastie... Dar jur pe ce am mai scump că dacă nu voi fi a ta nu 
voi fi a nimănui... niciodată ! 

Doamna Keller cu un gest spontan îmbrăţişa pe domnişoara 
Martha strângând-o cu putere la piept. 

— Martha, zise ea, ceea ce făptuieşte fiul meu îl face şi mai 
demn de tine ! Da, mai târziu... nu în ţara asta în care n-aş mai 
vrea să stau, ci în Franţa... ne vom revedea. Vei deveni fiica 
mea, fiica mea adevărată... 

Doamna Keller rosti cu atâta căldură fraza asta încât domnul 
Jean se duse şi o îmbrăţişa. 

— Mamă, mamă, atât putu el să îngâne. 

— Jean, răspunse Domnişoara Martha, mama ta e şi mama 
mea. 

Doamna Keller îşi desfăcu braţele şi amândoi o sărutară 
prelung. 

In schimb dacă nu se celebrase cununia în faţa oamenilor de 
vreme ce împrejurările actuale o făcuseră eu neputinţă, cel 
puţin era săvârşită înaintea lui Dumnezeu. Acum nu mai 
trebuiau hotărâte clecât ultimele pregătiri pentru plecare. 

Şi într-adevăr, în seara aceea a rămas stabilit ca să părăsim 
Belzingen, Prusia şi în sfârşit. Germania a cărei declaraţie de 
război pricinuia atâta rău francezilor. 

Chestiunea procesului nu mai putea reţine acum familia 
Keller. De altfel era sigur că procesul Ya fi din nou aromat la o 
dată pe care domnul Jean nu mai putea s-o aştepte. 

In afară de asta iată ce se mai hotărâse încă. Domnul şi 
domnişoara de Lauranay precum şi sora mea şi cu mine, ne vom 
duce în Franţa. În privinţa aceasta nu trebuiam să şovăim o 
clipă, de vreme ce eram francezi. Pentru doamna Keller şi fiul ei, 
convenienţele cereau ca sa rămână în străinătate, atâta timp 
cât va dăinui războiul. În Franţa, ar fi putut întâlni prusaci, în 
cazul că ţara noastră ar fi fost năpădită de aliaţi. Domnul Jean şi 
cu mama lui hotărâră deci să se refugieze în Olanda, unde vor 
aştepta sfârşitul evenimentelor. Evident că trebuiam să plecăm 
cu toţii şi să ne despărţim la graniţa franceză. 

Odată hotărârea asta luată şi fiindcă pregătirile noastre 


cereau citeva zile încă, plecarea a fost fixată la 2 iulie. 


XI 


Începând din ziua în care s-a iscat scena dintre domnul Jean şi 
domnişoara Martha, s-a produs o uşurare în situaţia celor două 
familii. Domnul Jean şi domnişoara de Lauranay erau acum în 
situaţia unor soţi care sârit nevoiţi să se despartă pentru un 
răstimp oarecare. Partea cea mai periculoasă a călătoriei, adică 
trecerea Germaniei, în mijlocul trupelor urmau s-o facă 
împreună. Apoi, se vor despărţi până la sfârşitul războiului. Pe 
atunci nimeni nu prevedea că războiul acesta era debutul unei 
lupte nesfârşite şi că se va termina în profitul puterilor coalizate 
împotriva Franţei. 

Cât despre mine, voi putea ajunge în sfârşit la regiment, şi 
speram să sosesc la timp pentru ca sergentul major Natalis 
Delpierre să fie la postul lui, când va fi nevoie să se războiască 
cu soldaţii prusaci şi austriaci. 

Pregătirile de plecare trebuiau ţinute de asemenea în secret. 
Principalul lucru era să nu atragem, atenţia şi în special aceea a 
agenţilor de poliţie. Era mai bine să părăsim Belzingen fără 
ştirea nimănui şi. să fim astfel scutiţi de neplăceri. 

Eram sigur că nu vom întâmpina nici o împotrivire. Se vede 
însă că uitasem pe locotenentul Frantz, căci iată ce s-a 
întâmplat. 

Am spus mai sus că, cu toate precauţiile luate, zvonul despre 
căsătoria domnului Jean Keller cu domnişoara Martha de 
Lauranay, fusese răspândit în tot oraşul. Totuşi ceea ce nu se 
ştia încă e că, în ajun, celebrarea cununiei fusese amânată 
pentru mai târziu. 

De aceea, fiindcă ofiţerul credea că domnişoara Martha se va 
mărita în curând, mi-era teamă că-şi va executa amenințările. 

Într-adevăr, Frantz von Grawert nu avea decât un singur 
mijloc de a împiedica sau de a amâna căsătoria aceasta şi 
anume, sa provoace la duel pe domnul Jean şi să-l rănească sau 
să-l ucidă. 

Dar ura lui va fi oare atât de puternică încât să-l facă să uite 
poziţia şi naşterea lui şi să se bată în duel cu domnul Jean 
Keller ? 


Ei bine, dacă s-ar fi gândit la aşa ceva Frantz ar fi găsit cu cine 
să vorbească. Numai că, în împrejurările în care ne aflam, în 
momentul de a părăsi teritoriul prusac, trebuia să ne temem de 
consecinţele unui duel, aşa că mă simţeam foarte neliniştit. Mi 
s-a spus că locotenentul era grozav de supărat încât se putea 
preta foarte uşor la un act de violenţă. 

Ce păcat că regimentul lui, nu primise încă ordinul să 
părăsească orăşelul Belzingen ! Colonelul şi fiul lui ar fi fost 
acum departe, la Coblentz sau la Magdeburg. Aş fi fost mai 
liniştit atunci şi tot astfel şi sora mea care împărtăşea temerile 
mele. De zece ori pe zi mă îndreptam spre cazarmă ca să văd 
dacă se punea la cale vreo mişcare. Cea mai mică pregătire nu 
mi-ar fi scăpat. Până atunci însă nimic nu indica vreo plecare. 

Două zile, adică la 29 şi 30 iunie, nu s-a produs nici o 
schimbare. Mă gândeam cu bucurie că nu mai aveam de stat la 
Belzingen decât douăzeci şi patru de ore. 

Am spus că trebuia să călătorim cu toţii. Totuşi, ca să nu 
trezim bănuielile, am hotărât ca doamna Keller şi fiul ei să nu 
plece în acelaşi timp cu noi, în schimb să ne întâlnim la câteva 
leghe de Belzingen. Odată dincolo de provinciile prusace, nu mai 
aveam să ne temem de Kalkreuth şi de agenţii lui. 

În ziua de 30, locotenentul trecu în mai multe rânduri prin faţa 
casei doamnei Keller. Se oprise chiar ca şi cum ar fi avut de 
gând să intre şi să-şi rânduiască el însuşi treburile. Prin 
jaluzelele trase îl vedeam, fără ca el să ştie. Era . încruntat şi-şi 
frământa pumnii; se vedea cât de colo că era.supărat foc. Mă 
aşteptam chiar dintr-un moment în-tr-altul să deschidă uşa şi să 
întrebe de domnul Jean Keller. Din fericire camera domnului Jean 
era situară în partea cealaltă a străzii, aşa că dânsul n-a 
observat atitudinea ofițerului. 

Dar ceea ce n-a făcut locotenentul în ziua aceea au făcut-o 
alţii pentru el. 

Pe la ora patru, un soldat din regimentul lui von Grawert 
întrebă de domnul Jean Keller. 

Acesta se afla numai cu mine acasă şi a luat cunoştinţă de 
scrisoarea pe care i-a înmânat-o soldatul. 

Care nu iu însă mâniat când o citi! 

Scrisoarea aceasta era redactată în termeni foarte injurioşi 
pentru domnul Jean şi tot astfel pentru domnul de Lauranay. Da, 
ofiţerul von Grawert se coborâse până într-atât încât insultase 


pe un om de vârsta tatălui domnişoarei Martha. în. acelaşi timp 
Frantz se îndoia de curajul lui Jean Keller, un semi-francez care 
nu putea fi brav decât pe jumătate. El adăugă că dacă rivalul lui 
n-ar fi laş va trebui să primească pe cei doi ofiţeri, martorii lui, 
care vor veni să-l vadă pe domnul Keller spre seară. 

În ce mă privea eram sigur că locotenentul Frantz ştia că 
domnul de Lauranay se pregătea să părăsească Belzingen 
împreună cu domnul Jean şi de aceea neascultând decât de 
patima lui, ofiţerul vroia să împiedice cu orice preţ această 
plecare. 

Faţă de insulta care se adresă nu numai domnului Keller dar şi 
familiei de Lauranay, am crezut că nu voi reuşi să liniştesc pe 
domnul Jean. 

— Natalis, îmi zise el cu o voce alterată de mânie, n-arn să 
plec mai înainte de a nu pedepsi pe acest om obraznic. Am să-i 
dovedesc că un se-mi-francez, cum îmi spune, nu se teme de un 
german. 

Am vrut să liniştesc pe domnul Jean şi să-i arăt urmările pe 
care le putea avea o întâlnire cu locotenentul Frantz. Dacă îl 
rănea pe acesta din urmă se putea aştepta la represalii care ne- 
ar produce o sumedenie de încurcături. In schimb dacă ofiţerul îl 
rănea cum puteam pleca ? 

Domnul Jean nu vru să mă asculte. În fond, îl înţelegeam. 
Scrisoarea locotenentului depăşea orice limită. Nu, — nu era 
îngăduit să scrii asemenea lucruri. A! dacă aş fi putut lua 
afacerea asta pe seama mea ! Să întâlnesc pe acest insolent, 
să-l provoc la duel, indiferent de armă, şi să ne batem până ce 
unul din noi ar fi căzut în nesimţire. Şi acela care ar fi căzut nu 
putea fi decât locotenentul. 

În sfârşit, de vreme ce camarazii ofițerului erau anunţaţi 
trebuia să-i aşteptăm. 

Amândoi au venit pe seară la ora opt. 

Din fericire doamna Keller era atunci în vizită la domnul de 
Lauranay. Era mai bine să nu ştie nimic din cele ce aveau să se 
petreacă. 

La rândul ei, sora mea Irma ieşise în oraş ca să achite unele 
datorii diferiților negustori de prin partea locului. Eram deci 
singur cu domnul Jean. 

Ofițerii, doi locotenenţi, se înfăţişară cu aroganţa lor 
obişnuită, ceea ce nu mă miră deloc, Voiau să arate că un nobil, 


un ofiţer când consimte să se bată cu un simplu burghez... Dar 
domnul Jean îi întrerupse repede spunându-le că este la ordinele 
domnului Frantz von Grawert. Inutil de a adăuga alte insulte la 
acelea pe care le conţinea scrisoarea de provocare. 

Răspunsul acesta fusese foarte nimerit, aşa că ofiţerii s-au 
mai domolit puţin! 

Unul din ei spuse alunei că ar trebui rânduite fără mtârziere 
condiţiile duelului. 

Domnul Jean răspunse că primea toate condiţiunile lor, în 
schimb cerea să nu se pomenească nici un alt nume în afacerea 
asta şi ca duelul să fie ţinut secret. 

Ofițerii nu făcură nici o obiecţie cu atât mai mult cu cât 
domnul Jean le spusese că va accepta toate condiţiile lor. 

Era în ziua de 30 iunie. Duelul fusese fixat pentru a doua zi la 
ora nouă dimineaţa. întâlnirea trebuia să aibă loc într-o pădurice 
care se afla pe drumul ce duce la Magdeburg. Domnul Jean primi 
condiţia aceasta. 

Cei doi adversari trebuiau să se bată cu spada si duelul nu se 
va termina până ce unul din adversari nu va fi pus în 
imposibilitatea de a mai lupta. 

Şi condiţia asta fu primită. La toate propunerile ofiţerilor, 
domnul Jean nu răspundea decât printr-o uşoară înclinare a 
capului. 

Unul clin ofiţeri rosti atunci pe un ton obraznic, că nădăjduia 
că domnul Jean Keller se va prezenta precis la ora fixată... 

La insolenţa asta, domnul Jean răspunse că dacă domnul von 
Grawert nu va întârzia, totul s-ar putea sfârşi la ora nouă şi un 
sfert. 

După răspunsul acesta, cei doi ofiţeri se sculară în picioare şi 
după un scurt salut părăsiră casa. 

— Ştii să mânuieşti spada ? l-am întrebat nu-maidecât pe 
domnul Jean. 

— Da, Natalis. Acum trebuie să ne ocupăm de martori. 
Primeşti să fii unul din ei ? 

— Primesc şi mă simt mândru de onoarea pe care mi-o faci ! 
în privinţa celuilalt martor, cred că ai la Belzingen vre-un prieten 
care riu-ţi va refuza acest serviciu ? 

— Prefer să mă adresez domnului de Lauranay care sunt 
sigur, nu mă va refuza. 

— Fireşte că nu te va refuza ! 


— Ceea ce trebuie evident mai ales, Natalis, e ca Martha. 
mama şi sora dumitale să nu afle ceva. E de prisos să mai aibă 
alte neplăceri pe lângă toate pe care le au. 

— Mama dumitale şi Irma or să se întoarcă în curând, 
domnule Jean şi de vreme ce nu vor părăsi casa până mâine, 
este cu neputinţă să afle ceva... 

— Aşa sper şi eu, Natalis, şi fiindcă n-avem timp de pierdut, 
să mergem la domnul de Lauranay. 

— Să mergem domnule Jean, onoarea dumitale nu poate fi în 
mâini mai bune. 

Tocmai în clipa când ne pregăteam de plecare, doamna Keller, 
Irma şi domnişoara de Lauranay îşi făcură apariţia în salon. 
Domnul Jean spuse mamei lui că. eram nevoiţi să plecăm pentru 
o oră 

In chestia cailor necesari călătoriei. Totodată o ruga ca în 
cazul că vom întârzia, s-o conducă pe domnişoara. Martha 
acasă. 

Nici doamna Keller nici sora mea nu bănuiau nimic. Totuşi, 
domnişoara de Lauranay aruncă o privire îndurerată lui Jean 
Keller. 

Peste zece minute, am ajuns la domnul de Lauranay. Era 
singur. Puteam vorbi în voie. 

Domnul Jean îl puse la curent cu situaţia. îi arătă scrisoarea 
locotenentului von Grawert. Domnul de Lauranay o citi indignat. 
Nu ! Jean nu trebuia să plece mai înainte de a fi spălat insulta 
aceasta. Se putea bizui deci, că-i va servi de martor. 

Domnul de Lauranay voi să se ducă atunci la doamna Keller 
spre a-şi relua nepoata. 

Am ieşit câtesi trei. Pe când străbăteam, strada, ne-am 
încrucişat cu agentul lui Kalkreuth. îmi aruncă o privire care îmi 
păru ciudată. Şi fiindcă venea din direcţia casei doamnei Keller, 
am avut ca o presimţire că ticălosul era vesel deoarece făptuise 
o faptă urâtă. 

Doamna Keller, domnişoara Martha şi sora mea erau în săliţa 
câe jos. Oare ele ştiau ceva ? 

— Jean, zise doamna Keller, iată o scrisoare pe care ţi-a adus- 
o agentul lui Kalgreuth. 

Scrisoarea aceasta purta pecetea administraţiei militare. 

lată ce cuprindea : 

"Toţi tinerii de origine prusacă, până la douăzeci şi cinci de 


ani, sunt invitaţi să se prezinte la regimentele care li se vor 
indica ulterior. 

"Numitul Jean Keller este încorporat în regimentul Leib, cu 
garnizoana la Belzingen unde se va înfiinţa mâine întâi iulie, 
înainte de ora unsprezece dimineaţa". 


XII 


Ce lovitură şi măsura asta de încorporare luată de guvernul 
prusac ! Jean Keller care nu împlinise încă douăzeci şi cinci de 
ani trebuia să plece şi el ! Şi încă cu cine, cu, duşmanii Franţei ! 
Fireşte, nu avea nici un mijloc ca să se sustragă de la obligaţia 
aceasta. 

De altfel nu era oare datoria lui ? Nu era prusac ? Să 
dezerteze ? Nu, aceasta nu se putea cu nici un. chip. 

Apoi şi asta era culmea nenorocirii, domnul Jean trebuia să-şi 
facă serviciul într-un regiment, comandat de colonelul von 
Grawert, tatăl locotenentului Frânt, rivalul şi acum superiorul 
domnului. Keller. 

Oare ce ar fi putut face mai rău soarta pentru a copleşi familia 
Keller şi pe toţi acei care erau în legătură cu această familie ? 

Într-adevăr, era o adevărată binefacere că această căsătorie 
fusese amânată ! Se putea oare o nenorocire mai mare decât. 
să-l vezi pe domnul Jean, însurat de o zi numai, silit să se bată 
cu compatrioţii soţiei lui ? 

Foarte îndureraţi, am rămas cu toţii tăcuţi. Lacrimi mari 
curgeau din ochii domnişoarei Mart-ha şi ai surorK mele. 
Doamna Keller nu plângea. N-ar fi putut. Stătea nemişcată 
asemenea unei moarte. Domnul Jean, cu braţele încrucişate, 
privea în jurul lui cu resemnare. în schimb eu eram nespus de 
mâniat. Oare oamenii care ne făceau atâta rău nu vor da 
niciodată socoteală pentru fărădelegile lor ? 

Atunci domnul Jean, zise : 

— Dragii mei, nu vreau să vă stric planurile. Trebuie să plecaţi 
mâine în Franţa. Nu trebuie să mai rămâneţi o oră în ţara asta. 
Atât eu cât şi mama, aveam de gând să părăsim Germania. 
Acum nu mai e cu putinţă. Natalis, vei pleca cu sora dumitale... 

— Voi rămâne la Belzingen, Jean... răspunse Irma. Nu pot să 
părăsesc pe mama dumitale ! 


— Cum?... 

— Şi noi vom rămâne ! exclamă domnişoara Martha. 

— Nu, răspunse doamna Keller, care se ridicase în picioare, 
plecaţi cu toţii, eu voi rămâne însă aici... N-am de ce să mă tem 
de prusaci... oare nu sunt germană ? 

Şi ea se îndreptă spre uşă ca şi cum contactul ei ne-ar fi 
seârbit. 

— Mamă ! exclamă domnul Jean, repezindu-se la ea. 

— Ce vrei, dragul meu ? 

— Vreau, răspunse Jean, vreau ca şi tu să pleci. Vreau să te 
duci cu dânşii în Franţa, în ţara ta ! Eu sunt soldat ! Regimentul 
meu poate pleca dintr-o zi într-alta... Vei fi singură-singuratică 
aici şi asta nu se poate... 

— Voi rămâne, dragul meu... Voi rămâne, de vreme ce nu poţi 
să mă însoţeşti... 

— Şi când voi pleca din Belzingen ce-o să faci ?... reluă 
domnul Jean care apucase braţul mamei lui. 

— Am să te urmez, Jean. 

Răspunsul acesta fu rostit pe un ton atât de hotărât încât 
domnul Jean nu mai zise nimic. Nu era momentul prielnic ca să 
discute cu doamna Keller. O va convinge a doua zi ca să renunţe 
la hotărârea ei. Oare o femeie putea să însoţească o armată ? La 
câte pericole nu s-ar fi expus ? 

Repet însă că, în momentul de faţă doamna Keller nu trebuia 
contrazisă. .Se va mai gândi şi poate că se va lăsa convinsă. 

După scena asta toată lumea se despărţi, foarte mişcată. 

Doamna Keller nici nu o îmbrăţişase măcar pe domnişoara 
Martha, pe care cu o oră înainte o considerase ca pe fiica ei. 

M-am retras în odăiţa mea. Nu m-am culcat fiindcă nici n-aş fi 
putut să dorm. Nu mă gândeam decât la Keller, înrolat în 
regimentul acesta şi poate sub ordinele locotenentului Frantz. 
Fel de fel de scene de violenţă se perindau prin mintea mea. 
Cum le va suporta oare domnul Jean din partea acestui ofiţer ? 
Va trebui totuşi fiindcă va fi soldat... Nu se va putea împotrivi, 
nici nu va putea schiţa măcar un gest de revoltă ! Grozava 
disciplină prusacă îl va dobori sub greutatea ei !... Era îngrozitor 
pur şi simplu. 

Soldat? Nu, încă nu e soldat, îmi spuneam. Nu va fi decât 
mâine, după îndeplinirea formalităţilor. Până atunci e liber. 

lată cum raţionam, sau mai degrabă iată divagaţiile care îmi 


treceau prin minte, cu duiumul. 

Da, îmi repetam, mâine, la ora unsprezece când va fi 
încorporat, domnul Jean va fi soldat ! Până atunci are dreptul să 
se bată cu Frantz... ŞI-I va ucide... Trebuie să-l ucidă, altminteri 
locotenentul va avea nenumărate prilejuri de a se răzbuna. 

O ! ce noapte ani petrecut. N-aş dori una la fel nici celui mai 
înverşunat duşman al meu ! 

Pe la ora trei dimineaţa, m-am trântit îmbrăcat în pat. M-am 
sculat peste două ore şi fără să fac cel mai mic zgomot, m-am 
dus să trag cu urechea la uşa domnului Jean. 

Şi dânsul era treaz. Mi se pare chiar că scria. Fără îndoială, 
ultimele-i dispoziţii în cazul că întâinirea aceasta i-ar fi fatală ! 
Din când în când făcea câţiva paşi, apoi se aşeza din nou la 
masă şi tocul îi luneca pe hârtie. Nici un zgomot în casă. 
Pretutindeni domnea o linişte desăvârşită. 

Nevoind să-l tulbur pe domnul Jean, m-am retras în odaia mea 
şi, pe la şase, m-am coborât în stradă. 

Ştirea despre încorporarea tinerilor se răspândise în oraş şi a 
produs un efect neobişnuit. Măsura aceasta atingea aproape .pe 
toţi tinerii din Belzingen, şi trebuie să mărturisesc, după cât am 
observat, că a fost primită cu o neplăcere vădită, în definitiv, 
măsura aceasta nu era plăcută mai ales că familiile nu erau de 
loc pregătite. 

Nimeni nu se aştepta la dispoziţia aceasta că peste câteva 
ore, tinerii trebuiau să plece cu raniţa la spate şi arma pe umăr. 

M-am plimbat nu ştiu cât timp prin faţa casei. Am hotărât cu 
domnul Jean ca să-l luăm de-a-casă pe domnul Lauranay pe la 
ora opt, ca să mergem apoi în păduricea unde trebuia să aibă 
loc duelul. Dacă domnul de Lauranay ar fi venit la noi s-ar fi 
putut isca vreo bănuială. 

Am aşteptat până la ora şapte şi jumătate, domnul Jean nu 
ieşise încă din odaia lui. 

De asemenea nici doamna Keller nu coborâse încă în salonul 
de jos. 

În clipa aceea m-am pomenit de-odată cu Irma. 

— Ce face domnul Jean ? am întrebat-o. 

— Nu l-am văzut, îmi răspunse ea. Cu toate astea, nu cred să 
fi ieşit... N-ai face rău să te duci la el... 

— Nu e nevoie, fiindcă l-am auzit plimbându-se prin odaie. 

Şi atunci, am vorbijt nu de duel, sora mea nu trebuia să ştie 


nimic, dar de situaţia atât de grava pe care măsura aceasta a 
încorporării o crease lui Jean Keller. Irma era deznădăjduită, şi 
numai gândul de a se despărţi astfel de stăpina ei îin sfâşia 
inima. 

Deodată am auzit un zgomot la etajul de sus. Sora mea se 
înapoie şi-mi zise că domnul Jean era cu doamna Keller. 

Mi-am închipuit că vrea s-o îmbrăţişeze aşa cum făcea în 
fiecare dimineaţă. Poate că-i trecuse prin minte că îmbrăţişarea 
aceasta era ultima şi că alcătuia astfel un ultim rămas bun. 

Pe la ora opt, domnul Jean se ivi în pragul casei. 

Irma plecase. 

Domnul Jean veni spre mine cu mâna întinsă. 

— Domnule Jean, i-am zis, e opt şi trebuie să mergem. 

îmi făcu un semn. afirmativ cu capul, ca şi cum un răspuns l- 
ar fi costat prea mult. 

Sosise timpul ca să mergem la domnul de Lauranay. 

Am luat-o deci pe stradă, dar de-abia am făcut vreo trei sute 
de paşi, că ne-am pomenit cu un soldat care s-a oprit în faţa 
domnului Jean. 

— Dumneata esti Jeanm Keller ? Întrebă el. 

— Da. 

— Poftim ! 

Şi militarul îi înmână o scrisoare. 

— Cine te-a trimis ? l-am întrebat. Domnul locotenent von 
Melhis. 

Era unul din martorii locotenentului Frantz. Un fior mi-a 
străbătut trupul. Domnul Jean deschise scrisoarea. 

lată conţinutul ei : 

"În urma noilor împrejurări, este exclus în prezent un .duel 
intre locotenentul Fratz von Grawert şi soldatul Jean Keller. 

R. G. von Melhs. 

Mi s-a urcat sângele la cap ! Un ofiţer nu se poate bate cu un 
soldat, fie ! Dar Jean Keller nu era "soldat", cel puţin pentru 
câteva ceasuri încă. 

Ba nu zău ! Mi se pare că un ofiţer francez nu s-ar fi 
comportat astfel. Ar fi dat satisfacţie omului pe care 1-a ofensat 
atât de grav ! Ar fi venit pe teren... ! 

Mă opresc aici, altminteri aş spune prea multe... Şi totuşi, 
oare duelul acesta era cu putinţă ? 

Domnul Jean rupse scrisoarea şi o aruncă cu un gest plin de 


dispreţ. După mişcarea buzelor lui am înţeles că a exclamat: 

— Ticălosul ! 

Pe urmă mi-a făcut semn să-l urmez şi ne-am întors spre casă. 

Eram atât de mâniat, încât am stat afară. Am plecat chiar fără 
să ştiu măcar încotro mă îndreptam. Complicaţiile acestea pe 
care ni ie rezerva viitorul, mă frământau din cale afară. Tot ce 
ştiu e că m-am dus să-l previn pe domnul de Lau-ranay că duelul 
nu va mai avea loc. 

Se vede că nu mai aveam noţiunea timpului, căci de-abia mi 
s-a părut că l-am părăsit pe domnul Jean, când deodată, pe la 
ora zece, m-am pomenit în faţa casei doamnei Keller. 

Domnul şi domnişoara de Lauranay se aflau şi ei acolo. 
Domnul Jean se pregătea să-i părăsească. 

Trec peste scena care a urmat, fiindcă mi-ar lipsi mijloacele s- 
o descriu. Mă voi mărgini să spun că doamnă Keller se arătă 
foarte energică, nevoind să dea fiului ei o dovadă de slăbiciune. 
La rândul lui, domnul Jean se stăpâni îndeajuns încât să nu-şi 
arate durerea, în prezenţa mamei sale şi a domnişoarei de 
Lauranay. 

În clipa în care se despărţiră, Jean şi domnişoara Martha se 
aruncară încă o dată în braţele doamnei Keller... Apoi uşa casei 
se închise. 

Domnul Jean plecase !... De-acum încolo era soldat prusac... 
Oare ne va fi dat să-l mai vedem vreodată '? 

Chiar în seara aceea, regimentul colonelului von Grawert 
primise ordinul să se ducă la Borna, un sătuleţ situat la câteva 
leghii de Belzingen, lângă frontiera districtului Postdam. 

Voi spune acum că în ciuda tuturor sfaturilor pe care le-am 
dat cu toţii doamnei Keller, n-am putut s-o convingem ca să nu- 
şi urmeze fiul. Regimentul se ducea la Borna, spunea dânsa, voi 
merge şi eu într-acolo. În privinţa asta, însuşi domnul Jean n-a 
reuşit s-o facă să părăsească planul ei. 

Cât despre noi, plecarea noastră trebuia să se efectueze a 
doua zi. Mă aşteptam la o scenă sfâşietoare când sora mea îşi 
va lua rămas bun de la doamna Keller ! Irma ar fi voit să 
rămână, să însoţească pretutindeni pe stăpâna ei... Şi eu... n-aş 
fi avut tăria să mă împotrivesc. Doamna Keller refuză însă s-o ia, 
aşa că sora mea a fost nevoită să se supună. 

După-amiază, ne-am terminat pregătirile. Pe la cinci, însă 
domnul de Lauranay primi vizita lui Kalkreuth în persoană. 


Directorul poliţiei îi notifică în câteva cuvinte că, planurile lui 
de călătorie fiind cunoscute, se vedea nevoit să-i dea ordin să le 
suspende deocamdată. Domnul de Lauranay trebuia să aştepte 
măsurile pe care guvernul urma să le ia cu privire la francezii 
care domiciliau in prezent în Prusia. Până atunci, Kalkreuth nu 
putea să elibereze paşapoarte, aşa că o plecare era exclusă. 

Cât despre numitul Natalis Deipierre, lucrurile se complicau. 
Se vede că fratele Irmei fusese denunţat că era spion şi 
Kalkreuth care atâta aştepta, se pregătea să mă trateze în 
consecinţă! La urma urmei,, se poate să fi aflat că făceam parte 
din regimentul Royal-Picardie. Evident că pentru imperialişti era 
un succes arestarea unui soldat francez ! În timp de război, 
forţele inamicului trebuie diminuate cu orice preţ. 

Pentru acest motiv, am fost arestat chiar în seara aceea, cu 
toate rugăminţile surorii mele şi ale doamnei Keller şi am fost 
condus din etapă în etapă până la Postdam unde în cele din 
urmă am fost închis într-o fortăreață. 

E de prisos să mai spun mânia care m-a cuprins. Despărţit de 
toţi aceia pe care îi iubeam, neputând să plec spre a mă duce la 
postul meu, la frontieră, tocmai în clipa izbucnirii războiului, 
aceasta era într-adevăr o situaţie nespus de neplăcută !... 

La ce bun să mai înşir toate necazurile mele. Voi spune numai 
că n-am fost interogat, că am fost pus la secret, că n-am putut 
comunica cu nimeni şi că şase săptămâni de-a rindul n-am 
primit nici o ştire de la nimeni. Dar istorisirea captivităţii mele 
m-ar duce prea departe. De aceea rog pe prietenii mei din 
Grattepanche să mă aştepte până ce le voi povesti verbal tot ce 
am îndurat. Pentru moment să se mulţumească să afle că timpul 
mi-a părut foarte lung şi că orele se scurgeau cu o încetineală 
extraordinară. Cu toate astea eram mulţumit că n-am fost încă 
judecat, deoarece Kalkreuth îmi spusese că situaţia mea era 
gravă. Văzând că nimeni nu pomenea de judecată, puteam să 
mă aştept să rămân prizonier până ia sfârşitul campaniei. 

Totuşi, lucrurile nu s-au petrecut astfel. Peste o lună şi 
jumătate, la 15 august, comandantul fortăreței m-a pus în 
libertate şi am fost condus ia Belzingen, fără să mi se fi spus 
măcar motivele pentru care am fost arestat. 

Vă puteţi închipui fericirea mea revăzând pe doamna Keller, 
pe sora mea şi tot astfel pe domnul şi doamna de Lauranay, 
care nu plecaseră din Belzingen. 


Fiindcă regimentul domnului Jean rămăsese tot la Born, 
doamna Keller nu se mişcase din Belzingen. Domnul Jean îi scria 
uneori, fireşte oridecâte ori putea. Şi, cu toată rezerva scrisorilor 
lui, se simţea toată grozăvia situaţiei prin care trecea. 

Cu toate că fusesem pus în libertate, n-aveam însă voie să 
stau în Prusia, ceea ce nu-mi părea de loc rău. 

Într-adevăr, guvernul votase o decizie prin care toţi francezii 
erau expulzați de pe teritoriul german, în ce ne privea, ni s-a 
acordat douăzeci şi patru de ore ca să părăsim orăşelul 
Belzingen, şi douăzeci de zile ca să plecăm din Germania. 

Cu două săptămâni înainte, apăruse manifestul ducelui de 
Brunswick care ameninţa Franţa cu invazia aliaţilor. 


XIII 


Nu trebuia să pierdem o clipă. Aveam aproape o sută cinzeci 
de leghe de făcut până să ajungem la graniţa franceză, o sută 
cincizeci de leghe într-o ţară inamică pe' nişte drumuri tixite de 
trupe în marş, trupe. călări şi pedestre, fără să mai punem la 
socoteală convoaiele de tot felul. Cu toate că ne-am asigurat de 
mijloacele de transport, se putea întâmpla însă ca ele să ne 
lipsească într-o zi. în cazul acesta am fi fost nevoiţi să mergem 
pe jos. Eram oare siguri de a găsi. la fiecare popas hanuri ca să 
putem mânca şi să ne odihnim ? Fireşte că nu. Sigur, obişnuit cu 
toate lipsurile şi cu marşurile, aş fi putut ieşi din încurcătură ! 
Dar cu domnul de Lauranay, un bătrân de şaptezeci de ani şi 
două femei, domnişoara Martha şi sora mea, nu puteai cere 
imposibilul. 

În sfârşit, îmi voi cla toate silinţele ca să ajungem cu bine, în 
Franţa. 

Aşadar, după cum am spus, nu aveam timp de pierdut. De 
altfel poliţia era pe urmele noastre ca să vadă dacă executăm 
ordinul. Aveam douăzeci şi patru de ore ca să părăsim Belzingen 
şi douăzeci de zile ca să evacuăm Germania; ne ajungea în 
cazul însă că n-am fi fost opriţi pe drum. Paşapoartele pe care ni 
le-a dat Kalkreuth chiar în seara aceea, nu erau valabile decât. 
pentru douăzeci de zile. Odată termenul acesta trecut, puteam fi 
arestaţi, şi închişi până la sfârşitul războiului ! Cât despre 
paşapoarte, ele impuneau un itinerar de la care ne era interzis 


să ne depărtăm şi trebuiau vizate în satele şi oraşele indicate pe 
ele. 

În afară de asta, era mai mult ca probabil că evenimentele se 
vor desfăşura cu o grabă nespusă. Poate că luptele începuseră 
chiar la frontieră. 

La manifestul ducelui de Brunswick, națiunea, prin gura 
deputaţilor ei, a răspuns aşa cum se cuvine, şi preşedintele 
Camerei rostise cuvintele acestea răsunătoare : "Patria este în 
pericol !" 

În ziua de 16 august dis-de-dimineaţă, eram gata de plecare 
şi am pus în ordine toate afacerile noastre. Casa domnului de 
Lauranay trebuia să rămână în grija unui servitor bătrân, 
elveţian de origine şi care era de multă vreme în serviciul lui. 
Omul acesta cumsecade, pe devotamentul căruia domnul de 
Lauranay se putea bizui, va şti să facă pe inamic să respecte 
casa stăpânului său. 

Cât despre casa doamnei Keller, până când va găsi un 
muşteriu care s-o cumpere, urma să fie locuită de servitoarea, 
care era de naţionalitate prusacă. 

Chiar în dimineaţa acelei zile, am aflat că regimentul 
domnului Jean părăsise Borna îndreptându-se spre Magdeburg. 

Domnul de Lauranay, domnişoara Martha, eu şi sora mea am 
făcut o ultimă încercare ca să hotcărâm pe doamna Keller să 
vină cu noi. 

— Nu dragii mei, nu stăruiţi, răspunse ea. Chiar azi am să mă 
duc la Magdeburg. Am presimţirea că se va întâmpla o mare 
nenorocire şi vreau să fiu acolo ! 

Am înţeles că toate sforţările noastre vor fi zadarnice şi că, 
doamna Keller nu va reveni niciodată asupra hotărârii pe care o 
luase. Nu ne mai rămânea decât să ne luăm rămas bun de la 
dânsa, după ce i-am indicat oraşele şi satele prin care poliţia ne 
silea să mergem. 

lată în ce condițiuni trebuia să se efectueze călătoria noastră. 

Domnul de Lauranay poseda o caretă veche de care nu .se 
mai slujea. Careta aceasta îmi păruse convenabilă pentru 
parcursul acesta de o sută cincizeci leghe pe care trebuiam să le 
străbatem. Era uşor de călătorit în timp de pace din pricină că 
găseai cai la fiecare etapă, dar acum cu ocazia războiului, 
majoritatea cailor fiind rechiziţionaţi pentru serviciul armatei, nu 
mai puteai să te bizui pe ei, încât riscai să rămii în loc. 


De aceea, ca să înlăturăm inconvenientul acesta, am hotărât 
să procedăm altfel. Am fost însărcinat de domnul de Lauranay 
să cumpăr doi cai buni, fără să mă uit la preţ. Fiindcă mă 
pricepeam, am făcut o achiziţie bună. Apoi, ca să ne lipsim de 
oficiile unui vizitiu, am hotărât să îndeplinesc eu însumi serviciul 
acesta care, fireşte, a fost primit. Ştiam să mân, aşa că toată 
lumea putea fi liniştită. 

La 15 august, la orele opt dimineaţa totul era gata. Nu mai 
aveam altceva de făcut, decât să mă urc pe capră. Ca arme 
posedam o pereche de pistoale cu care puteam ţine în loc pe 
răufăcători, iar în privinţa merindelor aveam pentru citeva zile. 
Se stabilise ca domnul şi domnişoara de Lauranay să stea în 
fund, iar sora mea în faţă. Purtam o haină groasă şi pe deasupra 
un palton cu care puteam să înfrunt fără grijă vremea rea. 

Ne-am luat rămas bun pentru ultima oară de la doamna 
Keller, întrebându-ne îngrijoraţi dacă vom mai avea ocazia să ne 
întâlnim. 

Timpul era destul de frumos, dar se anunţa o căldură mare 
peste zi. De aceea am hotărât să aleg două ore când căldura va 
fi mai mare, spre a lăsa caii să se odihnească şi să prindă astfel 
puteri noi. 

Am plecat în cele din urmă, pocnind din bici ca să îndemn caii 
să alerge mai iute. 

După ce arn trecut porţile oraşului, am mers destul de bine 
fiindcă drumurile nu prea erau tixite de trupele şi convoiurile 
care se îndreptau spre Coblentz. 

De la Belzingen, nu sunt decât două leghe până la Borna unde 
am ajuns peste o oră. 

In orăşelul acesta, stătuse în garnizoană câteva săptămâni 
regimentul colonelului von Grawert. Acum însă regimentul 
plecase la Magdeburg, unde doamna Keller intenţiona să se 
ducă spre â-l vedea pe domnul Jean. 

Domnişoara Marina simţi o emoție adâncă pe când 
străbăteam străzile orăşelului Borna. Se gândea la domnul Jean 
care, sub ordinele locotenentului Frantz, mergea probabil pe 
drumul de la care trebuia să ne îndepărtăm acum, conform iti- 
nerariului stabilit de Kalkreuth. 

Nu. m-am oprit la Borna, deoarece nu voiam să poposesc 
decât peste patru leghe mai departe, la graniţa care delimitează 
în prezent provincia Bran-deburg. Dar, pe vremea aceea, după 


vechile împărțiri ale teritoriului german, porneam acum pe 
drumul Saxei. 

Se făcuse orele douăsprezece când am ajuns la punctul 
acesta al frontierei. Câteva detaşamente de cavalerie se 
stabilise aici. La o cotitură a şoselei se afla un han unde arn 
poposit trei ore. 

Prima grijă pe care am avut-o ajungând la han, a fost să dau 
de mincare cailor., în timpul primei zile, mi se părea prudent să 
îngrijesc cât mai bine animalele ca să nu fie surmenate. 

In acelaşi timp trebuia să ne vizăm aici paşapoartele. 
Calitatea noastră de francezi ne-a atras citeva priviri piezişe. 
Dar ce ne păsa, de vreme ce aveam toate actele în regulă. De 
altfel, de vreme ce trebuia să părăsim ţara într-un timp de, nu 
puteam fi arestaţi in drum. 

Planul nostru era să rămânem noaptea la Zerbst. Afară doar 
de cazurile excepţionale, ne-am hotărât în principiu, să nu 
călătorim decât peste zi. Drumurile nu păreau destul de sigure 
pentru ca să ne aventurăm noaptea pe ele. Prea mulţi pungaşi 
străbăteau ţinuturile aşa că nu voiam să ne expunem. 

Voi mai adăuga că în ţinuturile acestea care se apropie de 
nord, noaptea este scurtă în august. Soarele răsare înainte de 
orele trei dimineaţa şi apune la nouă. Popasul nu va dura deci 
prea mult, ci exact timpul necesar odihnei oamenilor şi 
animalelor. Evident că dacă va fi nevoie să punem umărul, vom 
face-o cu dragă inimă. 

De la graniţă, unde trăsura noastră se oprise pe la 
douăsprezece, până la Zerbst, sunt şapte sau opt leghe. Putem 
face aşadar, drumul acesta între orele trei după-amiază şi opt 
seara. 

Totuşi, mi-am dat bine seama că trebuie să ne aşteptăm şi la 
întârzieri 

Chiar în ziua aceea, am avut de furcă cu un fel de samsar de 
cai, un tinăr înalt şi slab, foarte vorbăreţ şi care voia cu orice 
preţ să rechiziţioneze trăsura şi caii noştri. Spunea că rechiziţia 
aceasta e pentru Stat. Ce farsă ! Imi închipui că Statut era el, 
cum a zis Ludovic al XV-lea şi că samsarul voia să rechiziţioneze 
caii pentru el. 

Dar oricine ar fi fost, individul acesta, trebuia mai întâi să 
respecte paşapoartele şi semnătura directorului poliţiei. Totuşi 
am pierdut aproape o oră ca să parlamentăm cu ticălosul 


acesta. în sfârşit, trăsura porni ia galop ca să câştigăm timpul 
pierdut. 

Ne aflam atunci pe teritoriul care formează azi principalul 
Anhalt. Drumurile erau mai puţin tixite, fiindcă grosul armatei 
prusace se îndrepta mai spre nord, spre Magdeburg. 

Am ajuns fără prea multe dificultăţi la Zerbst, un fel de orăşel 
ele mică importanţă, lipsit de aproape orice confort, unde ani 
sosit la nouă seara. Se vedea cât de colo că tot felul de oameni 
fără căpătâi trecuseră pe acolo şi că nu se siliseră sa devasteze 
tot ce le ieşise în cale. Ori cât de puţin pretenţios ar fi cineva, 
cred că nu înseamnă mare lucru să ceri un adăpost pentru 
noapte. Or, adăpostul acesta, — în mijlocul tuturor caselor, 
închise dintr-un sentiment de prevedere, — de abia dacă am 
putut să-l găsim. Am crezut chiar că vom fi nevoiţi să rămânem 
în trăsură peste noapte. La urma urmei noi ca noi, dar caii ? Nu 
le trebuia oare de mâncare şi un adăpost ? Mă gândeam la ei 
înainte de toate şi mă înfioram la gândul că s-ar putea să ne 
lipsească pe drum ! 

Am propus deci să pornim mai departe ca să ajungem la altă 
haltă, — Acken, bunăoară, o localitate situată la vreo trei leghe 
jumătate de Zerbst. Puteam ajunge aici înainte de miezul nopţii, 
cu riscul de a fi plecat a doua zi la zece spre a nu lua niinic din 
repauzul cailor. 

Cu toate astea, domnul de Lauranay ne-a atras atenţia că va 
trebui să trecem Elba pe un pod foarte îngust şi fără balustradă 
şi că ar fi mai bine să procedăm ta trecerea asta în timpul zilei. 

Domnul de Lauranay. nu se înşela. Trecerea Elbei ne putea 
procura oarecare dificultăţi. 

In afara de asta trebuie să mai menţionez că domnul de 
Lauranay cunoştea foarte bine teritoriul german de la Belzingen 
până la graniţa franceză. Câţiva ani în şir, pe când trăia încă fiul 
lui, făcuse în mai multe rânduri drumul acesta, pe care se 
orienta uşor cu ajutorul hărţii. în schimb eu, călătoream pe 
drumul acesta de abia pentru a doua oară. Domnul de Lauranay, 
era aşadar, o călăuză foarte prețioasă şi care merita toată 
ascultarea. 

In sfârşit, tot câutând cu punga în mină un adăpost la Zerbst, 
am sfârşit prin a găsi unul, atât pentru noi, cât şi pentru cai. Am 
mai găsit de mânca-re, ceea ce ne-a bucurat mult fiindcă, 
tineam să economisim proviziile pe cale le aveam cu noi. 


Am petrecut astfel noaptea, mai bine chiar decât am sperat, 
în orăşelul Zerbst. 


XIV 


Cu puţin înainte de a ajunge la Zerbst, trăsura noastră a 
străbătut teritoriul care formează principatul Anhalt cu cele trei 
ducate ale lui. A doua zi, trebuia să ne îndreptăm spre sud ca să 
ajungem la orăşelul Acken situat in teritoriul Saxei — azi 
districtul Magdeburg. Pe urmă vom trece din nou prin Anhalt în 
timp ce vom porni spre Bern-sburg, capitala ducatului cu acelaşi 
nume. De acolo ne vom înapoia pentru a treia oară în Saxa, de-a 
lungul districtului Merseburg. lată ceea ce era pe atunci, 
confederaţia germanică cu sutele ei de state pe care le-ai fi 
putut străbate repede, fireşte, cu mijloace perfecţionate de 
comunicaţie. 

Fără îndoială că itinerariul acesta, mi-a fost explicat de 
domnul de Lauranay. Dânsul îmi arăta harta, şi cu degetul îmi 
indica poziţia provinciilor, situaţia principalelor oraşe şi direcţia 
cursurilor de apă. Negreşit că nu la regiment am putut urma un 
curs de geografie. Şi apoi dacă aş fi putut citi măcar ! 

Vai ! am fost nevoit să-mi întrerup deodată lecţiile, tocmai 
cind începusem să leg vocalele cu consoanele. Şi bietul meu 
profesor, domnul Jean, care fusese luat în armată împreună cu 
toţi tinerii de vârta lui ! 

In sfârşit, să nu mai insistăm asupra acestor lucruri triste şi să 
ne reluăm călătoria. 

Incă din ajun spre seară, timpul deşi era călduros, ameninţa a 
ploaie. Cerul era acoperit aproape în întregime de nori. De abia 
dacă pe alocuri se mai vedea un petec senin de cer. în ziua 
aceea, am minat repede caii, deoarece voiam să ajungem 
înainte de ivirea nopţii la Bernsburg, — o etapă de vreo 
douăsprezece leghe. Puteam ajunge cu condiţia să nu se strice 
vremea sau să avem vreo piedică pe drum. 

Or, tocmai Elba ne bara drumul, aşa că mă temeam să nu ne 
oprim acolo mai mult decât ar fi trebuit. 

Am plecat din Zerbst la şase dimineaţa şi am ajuns peste 
două ore pe malul drept, al Elbei, un fluviu mare şi frumos, cu 
malurile râpoase şi acoperite de trestii. 


Din fericire norocul ne-a favorizat. Am trecut cu bine podul în 
mai puţin de un sfert de oră. îmi spuneam că dacă lucrurile vor 
merge astfel cu toate apele pe care le aveam de trecut, nu vom 
avea de ce să ne plângem. 

Am ajuns în orăşelul Acken pe care l-am străbătut fără să ne 
oprim şi am luat-o spre Bernsburg 

Mă sileam să merg cât mai bine, pe drumurile acestea 
primitive care nu aduceau de loc cu acelea de azi. Şoselele 
acestea erau pe atunci nişte fâşii înguste care lăsau mult de 
dorit mai ales în timpul ploilor. Dar ce puteam să facem, aşa că 
am fost nevoiţi să ne acomodăm cu împrejurările. 

Până la douăsprezece am mers bine. Cu toate astea, pe la 
unu după-amiază, din fericire în timpul popasului, ne-am 
pomenit cu un regiment de panduri. Pentru prima oară în viaţă 
mi-a fost dat să văd cavalerii aceştia austrieci, adevărat soi de 
barbari. Porneau în galop ridicând în urma lor un nor uriaş de 
praf care se înălța spre cer, în vârtejul acesta, nu vedeai decât 
mantalele lor roşii şi căciulile lor negre. 

Am avut noroc că ne aflam garaţi pe partea cealaltă a 
drumului, la adăpostul lizierii unei pădurici de plopi. Austriecii nu 
ne-au văzut, altminteri cine ştie ceea ce s-ar fi putut întâmpla. 
Caii noştrii ar fi putut foarte bine să convină acestor panduri şi 
tot astfel trăsura noastră ofiţerilor lor. 

Fireşte că dacă ne-am fi aflat în mijlocul şoselei, pandurii nu 
ar fi aşteptat să le facem loc şi ne-ar fi călcat pur şi simplu. 

Pe la orele patru după-amiază, am semnalat domnului de 
Lauranay un punct destul de ridicat, care domina câmpia la vre- 
o leghe, în direcţia vestului. 

— Trebuie să fie castelul din Bernsburg, îmi răspunse el. 

Într-adevăr, castelul acesta, situat în vârful unei coline se 
vede de la o mare depărtare. 

Am dat bice cailor şi peste o jumătate de oră am străbătut 
oraşul Bernsburg unde actele noastre au fost verificate. Apoi, 
foarte obosiţi, după ce am trecut râul Saale, am ajuns la 
Alstleben,- pe la orele zece seara. Am petrecut o noapte bună. 
Eram găzduiţi într-un hotel destul de confortabil, unde nu se 
aflau găzduiţi ofițeri austrieci, ceea ce ne-a fâcut multă 
plăcere şi am plecat a doua zi, precis la orele zece dimineaţa. 

N-o să-mi pierd timpul să descriu oraşele, târgurile şi satele. 
Nu le vedeam decât în treacăt, deoarece nu călătoream de 


plăcere, ci, călătoream ca nişte oameni expulzați dintr-o ţară, pe 
care de altfel o părăsisem fără nici o părere de rău. 

Ceea ce ne preocupa în aceste localităţi, era să nu ni se 
întâmple nimic supărător şi să ne putem urma drumul in linişte. 

În ziua de 18 august, am ajuns pe la amiază, la Hettstadt. Am 
trebuit să trecem râul Wipper, căruia la regiment i-am fi spus 
Vipera, nu departe de o exploatare de mine de aramă. Pe la trei 
am sosit la Limbach, apoi după ce am trecut de Mansfeld, 
dominat de o colină înaltă pe care o dez-mierda o rază de soare 
în mijlocul ploii şi în sfârşit Sangerhausen, pe Gena, trăsura 
noastră a străbătut un ţinut bogat în mine. În sfârşit, spre seară 
am ajuns la Artern. 

Ziua aceasta de călătorie a fost într-adevăr obositoare, am 
făcut aproape , cincisprezece leghe şi abia un singur popas. De 
aceea am dat o îngrijire specială cailor, hrană din belşug şi un 
bun culcuş pentru noapte. E drept că aceasta constituia o mare 
cheltuială dar, domnul de Lauranay nu se uita la bani în privinţa 
asta şi avea perfectă dreptate. într-o călătorie ca a noastră, caii 
jucau un rol primordial. 

A doua zi, am plecat la opt după ce am avut câteva dificultăţi 
cu hangiul. Ştiu bine că nimic nu e mai adevărat ca vorba aceea, 
frate, frate, dar brânza-i pe bani ; totuşi, proprietarul hotelului 
din Arterh, a fost cu adevărat cel mai mare exploatator pe care 
l-am văzut vreodată. 

În timpul acestei zile vremea a fost cât se poate de rea. 
Furtuna a izbucnit cu puţin timp după plecarea noastră. Fulgeriie 
ne orbeau iar tunetele îngrozeau caii, udaţi de ploaia torențială 
care cădea fără contenire. 

A doua zi, la 19 august, vremea s-a mai liniştit deşi era toi a 
ploaie. Câmpul era scăldat de rouă şi cu toată briza care adia, 
căldura era copleşitoare. Terenul era deluros şi caii tot urcând, 
începuseră sa dea semne vădite de oboseală. Am prevăzut în 
curând că va trebui să le dau un repaus de douăzeci şi patru de 
ore ; speram insă, că înainte de a face acest popas să ajungem 
la Gotha. 

De îndată ce-am ajuns la Heldmungen, situat pe râul 
Schmuke, neam oprit. 

În definitiv, am dus-o destul de bine de patru zile de când am 
părăsit Belzingen. Şi îmi spuneam : 

— Dacă am fi călătorit cu toţii, cum ne-am fi stâns în fundul 


trăsurii ca să facem loc doamnei Keller şi fiului ei ! în sfirşit! 

Conform itinerariului nostru, treceam atunci prin ţinutul care 
alcătuieşte districtul Erfurth, unul din cele trei districte ale 
provinciei- Saxa. Drumurile destul de bune, îngăduiau să 
mergem repede. Fireşte că aş fi mers şi mai repede încă, dacă n- 
aş fi avut un accident la o roată, accident care n-a putut fi 
reparat decât la Weissensee de către un fierar nu tocmai de soi. 

Dacă etapa a fost lungă în ziua aceea, în schimb eram 
susținuți de speranţa de a ajunge spre seară la Gotha, unde 
trebuia să ne odihnim, cu condiţia de a găsi un adăpost bun. 

Nu pentru mine, Dumnezeule mare ! Voinic cum eram, 
puteam să îndur multe, ci pentru domnul şi domnişoara de 
Lauranay, care cu toate că nu se plângeau, păreau foarte 
obosiţi. Sora mea Irma în schimb, părea că suportă bine 
călătoria. 

De la cinci dimineaţa până la nouă seara, am făcut vreo opt 
leghe şi am intrat în teritoriul Saxa Coburg. în sfârşit, la orele 
unsprezece, trăsura noastră s-a oprit la porţile oraşului Gotha. 
Am plănuit să poposim aci douăzeci şi patru de ore. Bieţii noştri 
cai aveau tot dreptul la o odihnă de o noapte şi o zi. Se vede 
că .atunci când i-am ales, am avut mâna fericită. Hotărit, e o 
mare satisfacţie pe care o ai atunci, când ai nimerit un lucru bun 
| 

Am spus că am sosit de-abia la unsprezece la Gotha, Citeva 
formalităţi la porţile oraşului, ne-au pricinuit o mică întirziere. Nu 
mai încape îndoială că dacă n-am fi avut actele în regulă am fi 
fost arestaţi. Agenţii civili şi militari se întreceau care mai de 
care cu severitatea. Era un adevărat noroc că guvernul prusac, 
pronunţând expulzarea noastră ne-a procurat şi mijloacele de a 
o pune în aplicare. Am conchis de aici că dacă am. fi voit să 
executăm primul nostru plan şi anume să plecăm înainte de 
încorporarea domnului Jean, Kalkreuth nu ne-ar fi dat niciodată 
paşapoarte şi n-am fi putut ajunge astfel la graniţă. 

Trebuia să mulţumim mai întâi lui Dumnezeu şi pe urmă 
Majestății sale Frederic Wilhelm, că ne-a facilitat călătoria. Cu 
toate astea graba strică treaba, după cum glăsuie.şte un vechi 
proverb, aşa că nu trebuia să ne bucurăm prea devreme. 

Există hoteluri, bune la Gotha. Am găsit uşor patru camere 
bune şi un grajd pentru cai la hotelul "La Armata Prusacă". Cu 
toată părerea de rău pe care mi-o producea întârzierea aceasta, 


trebuia să ne resemnăm. Din fericire din cele douăzeci de zile de 
călătorie care ne-au fost hărăzite, de autorităţile germane, 
trecuseră de abia patru şi am făcut aproape un sfert din parcurs. 

Prin urmare, dacă am fi mers tot aşa, trebuia să ajungem la 
graniţa franceză la termenul fixat. Nu doream decât un singur 
lucru şi anume ca, regimentul Royal-Picardie să nu intre în luptă 
decât în ultimele zile ale lunii august, ca să pot lua şi eu parte. 

A doua zi pe la opt dimineaţa, m-am coborât în vorbitorul 
hotelului, unde mă aştepta sora mea. 

— Domnule de Lauranay şi domnişoara Martha ?... am 
întrebat-o. 

— Nu s-au dat încă jos, îmi răspunse Irma şi trebuie să-i lăsăm 
pină la ora prânzului... 

— Prea bine, Irma ! Dar tu unde te duci ? 

— Nicăieri, Natalis. După masă însă am să ies puţin în oraş ca 
să fac diferite cumpărături... Dacă ai vrea să mă însoţeşti ?... 

— Cu plăcere, dragă. Până atunci am să mai hoinăresc pe 
străzi. 

Şi iată că m-am dus în oraş. 

Ce să vă spun de Gotha. Nu prea am văzut lucru mare. în 
schimb am văzut trupe de toate armele şi convoiuri câte poftiţi. 
Goarnele sunau neîncetat. La gândul că toţi soldaţii aceştia vor 
porni împotriva Franţei, mi se strângea inima. Era dureros să te 
gândeşti că pământul patriei va fi poate cotropit de aceşti străini 
! Câţi camarazi nu vor muri oare în vreme ce vor apăra 
pământul Franţei ? Da, trebuia să fiu la postul meu ca şă pot 
lupta cu ei, fiindcă sergentul major Delpierre nu voia să fie o 
curcă plouată sau un sedentar ! 

Dar să revin la oraşul Gotha. Am străbătut câteva cartiere şi 
am văzut diferite biserici frumoase, ale căror clopotniţe se 
profilau în zare. Hotărât însă, erau prea mulţi soldaţi pe străzile 
ora" şului, aşa că aveam impresia că mă aflam într-o cazarmă. 

M-am întors la unsprezece, după ce am avut grijă să vizez 
paşapoartele, aşa cum glăsuia ordinul. Domnul de Lauranay era 
încă în odaia lui cu domnişoara Martha. Biata fată era prea 
îndurerată ca să simtă nevoia de a se plimba în oraş. Şi era şi 
firesc ! 

De altfel ce ar fi văzut ? Numai lucruri care -i-ar fi amintit 
situaţia domnului Jean. Dar unde era dânsul ? Doamna Keller 
putuse da de el, sau cel puţin putuse să urmeze regimentul lui ? 


Cum călătorise oare femeia aceasta curajoasă ? Ce ar putea 
face dânsa în cazul că s-ar fi întâmplat vreo nenorocire ? Vai ! 
era un lucru îngrozitor să te gândeşti că domnul Jean, soldat 
prusac, s-ar fi luptat împotriva unei ţări pe care o iubea, pe care 
ar fi fost fericit să aibă dreptul s-o apere şi pentru care şi-ar fi 
vărsat bucuros sângele ! 

Nu mai încape îndoială că masa a fost tristă. Domnul de 
Lauranay voise ca să mâncăm în odaia lui. într-adevăr, câţiva 
ofiţeri germani veneau regulat să ia masa în restaurantul 
hotelului "La Armata prusacă”, aşa că era bine să-i evităm. 

După-masă, domnul şi domnişoara de Lauranay rămăseseră 
cu sora mea la hotel, în vreme ce m-am dus să văd dacă nu 
lipsea nimic cailor. Hotelierul m-a însoţit la grajd. Am văzut că 
omul acesta voia să mă facă să vorbesc mai mult decât trebuia, 
în privinţa domnului de Lauranay, a călătoriei noastre şi a unor 
lucruri care nu-l priveau. Aveam de-a face cu un palavragiu, dar 
ce mai palavragiu !... De aceea am fost foarte rezervat si nu i- 
am spus mai nimic. 

La orele trei am ieşit împreună cu sora mea, pentru 
cumpărături. Deoarece Irma vorbea bine hruba germană, se 
simţea în largul ei pretutindeni — atât pe străzi cât şi în prăvălii. 
Cu toate astea se cunoştea imediat că eram francezi, ceea ce 
făcea ca să nu fim bine primiţi. 

Între trei şi cinci, am făcut o sumedenie de cumpără! uri încât 
am cutreierat aproape în întregime oraşul. 

Doarece aş fi voit mult să aflu ceea ce se petrecea în Franţa, 
am sfătuit-o pe Irma să tragă cu urechea la tot ce se vorbea pe 
străzi şi în prăvălii. ŞI cu toate că nu era de loc prudent, nu 
şovăiam să ne apropiem de grupurile in care se vorbea cu o 
oarecare însufleţire. 

Într-adevăr, ceea ce am putut afla nu era defel plăcut pentru 
noi francezii. La urma urmei, era însă mai bine să aflăm veşti, fie 
chiar rele, decât să trăim într-o ignoranță desăvârşită. 

Am mai văzut de asemenea o sumedenie de afişe lipite pe 
zidurile caselor. Majoritatea nu anunțau decât mişcări de trupe 
sau rechiziţii pentru armată. în răstimpul acesta, sora mea se 
oprea din când în când in dreptul lor spre a citi primele rânduri. 

Unul din aceste afişe mi-a atras deodată atenţia. Era scris cu 
litere mari negre. Parcă-l văd şi azi, cu hârtia îngalbenă lipit pe 
zidul prăvăliei unui cizmar. 


— la vezi, Irma, ce este cu afişul acesta. Ceea ce se vede 
acolo nu sunt cifre ?... 

Sora mea se apropie de prăvălia cizmarului şi începu să 
citească... 

O ! ce strigăt a mai scos ea ! Din fericire că eram singuri şi că 
nu ne-a auzit nimeni. 

lată ce cuprindea afişul : 

"1000 fiorini recompesă aceluia care va preda _pe soldatul 
Jean Keller din  Belzingen, condamnat la moarte pentru căa 
lovit un ofiţer din regimentul Leib, în vreme ce regimentul se 
afla în marş spre Magdeburg. 


XV 


Cum ne-am înapoiat, eu şi sora mea, la hotelul "La Armata 
Prusacă", ceea ce ne-am vorbit, iată lucruri pe care nu mi le mai 
aminti ! Poivte.] că nu ne-am vorbit de loc ? S-ar fi putut observa 
tulburarea noastră şi atunci cine ştie ce s-ar fi întâmplat. Atât ne 
mai trebuia, ca să ajungem în faţa autorităţilor germane. Am fi 
fost interogaţi, arestaţi poate, dacă s-ar fi aflat legăturile care ne 
uneau de familia Keller !... 

În sfârşit am ajuns în odaia noastră, fără să întâlnim pe 
nimeni. Eu şi sora mea voiam mai în ţii să luăm o hotărâre 
înainte de a revedea pe domnul şi pe domnişoara de Lauranay, 
astfel ca să ne înţelegem in privinţa atitudinei noastre. 

Amândoi stăteam acum în odaia Irmei, prvindu-ne foarte 
îndureraţi, fără să îndrăznim să ne spunem o vorbă. 

— Nenorocitul !... Nenorocitul !... Ce a făcut! exclamă în 
sfârşit sora mea. 

— Ce a făcut ? i-am răspuns. A făcut ceea ce aşi fi făcut şi eu 
în locul lui ! Probabil că domnul Jean a fost maltratat, înjurat de 
ticălosul acesta de Frantz ... Domnul Jean l-o fi bătut... ceea ce 
trebuia să se întâmple mai curând sau mai târziu... Da şi eu aşi 
fi procedat la fel. 

— Bietul Jean !... Bietul Jean !... îngână sora mea. în vreme ce- 
o podidiră lacrimile. 

— Vino-ţi în fire, lrma,... Nu-ţi face inimă rea ! 

— Condamnat la moarte !... 

— Ce are de-aface, de vreme ce a fugit. Acum a scăpat de 


urmăritorii lui şi ori unde ar fi te rog să crezi c-o duce mai bine 
decât în regimentul ticăloşilor de Grawert, tatăl şi fiul ! 

— Şi recompensa de o mie de fiorini care se făgăduieşte 
aceluia care îl va preda... 

— O ! suma asta nu e încă în buzunarul nimănui, Irma, şi 
probabil că. nimeni nu va pune vreodată mâna pe ca! 

— Şi cum va putea să scape, bietul Jean ! Fapta lui este 
cunoscută în ţoale satele şi oraşele Germaniei ! Există doar 
atâţia ticăloşi care nu aşteaptă altceva decât să-l denunte ! Cei 
mai buni n-ar voi să-l găzduiască măcar pentru o oră ! 

— Nu-ţi face inimă rea, draga mea ! i-am răspuns. Totul nu 
este pierdut, atâta timp cât n-a fost prins încă... 

— Natalis ! Natalis... 

— Şi apoi chiar dacă ar fi prins, poate scăpa... In afară de 
asta. domnul Jean. a putut foarte bine să fugă şi să se afle acum 
într-un adăpost sigur... Trăieşte şi nu e omul care să se lase prins 
aşa cu una cu două. 

Dacă vorbeam astfel, n-o făceam, mărturisesc, numai în 
scopul de a linişti pe Irma. Nu, eram convins de cele ce 
spuneam. Fireşte că partea cea mai grea pentru domnul Jean, 
după ce L-a lovit pe Frantz, a fost fuga. Ei bine, izbutise, şi se 
vede că nu era uşor de pus mâna pe el, de vreme ce a-fişele 
făgăduiau o recompensă de o mie de fiorini oricui va reuşi să-l 
predea autorităţilor germane. Nu, nu voiam să-mi pierd 
speranţa, cu toate că sora mea era foarte îngrijorată. 

— Dar doamna Keller ? zise ea. 

— Da ! Ce se făcuse doamna Keller ?... Putuse să ajungă la 
Magdeburg ? Ştia ea ce se petrecuse cu fiul ei ?... însoțea ea 
oare pe domnul Jean în fuga lui ? 

— Sărmana femeie !... Sărmana mamă !... repetă sora mea. 
De vreme ce s-a dus la Magdeburg, nu se poate să nu fi aflat că 
fiul ei a fost condamnat la moarte... Vai Doamne Dumnezeule ! 
Câte dureri îi mai hărăzeşte ! 

— Irma, i-am răspuns, linişteşte-te. te rog. Dacă te-ar auzi 
cineva ? Ştii doamna Keller este o femeie energică. Poate că 
domnul Jean e cu dânsa. 

Dacă vorbeam aşa liniştit, lucrul e totuşi firesc fiindcă de felul 
meu nu mă las niciodată pradă deznădejdii. 

— Dar Marina ?... întrebă sora mea. 

— Părerea mea e sa nit-i spunem nimic, i-am răspuns. E mai 


bine aşa, Irma. Vorbindu-i am risca s-o facem să-şi piardă 
curajul. Călătoria va mai dura încă mult, şi domnişoara Martha 
are nevoie de curaj. Dacă ar afla ce s-a petrecut, că domnul Jean 
este condamnat la moarte, că a fugit, că s-a fixat premiu pentru 
capul lui, biata fată n-ar mai trăi... Ar refuza chiar să ne mai 
urmeze. 

— Da, ai dreptate. Natalis! Trebuie să păstrăm însă taina 
aceasta şi faţă de domnul de Lauranay? 

— Fireşte, Irma. La ce ne-ar folosi dacă i-am împărtăşi-o. A ! 
dacă ne-ar fi cu putinţă să regăsim pe doamna Keller şi pe 
domnul Jean. Dar timpul nostru este măsurat. în curând am fi 
arestaţi, şi nu văd întrucât arestarea noastră i-ar folosi domnului 
Jean... Haide, Irma, trebuie să ne împăcăm cu situaţia noastră şi 
deocamdată, fă în aşa fel, încât domnişoara Martha să nu 
observe că ai plâns! 

— Dar dacă iese în oraş, Natalis şi citeşte afişul ? 

— Irma, i-am răspuns, este prea puţin probabil că domnul şi 
domnişoara de Lauranay să iasă seara în oraş de vreme ce n-au 
ieşit peste zi... De altfel, seara e cam greu să poţi citi un afiş. Nu 
avem deci de ce să ne temem. Şi acum draga mea, fă-ţi curaj şi 
procedează astfel ca să nu se ştie nimic. 

— Da, Natalis, simt că ai dreptate !... Da, o să ţin închisă 
înlăuntrul meu toată suferinţa mea adân-că... E greu, dar ce să-i 
faci... 

La cinci dimineaţa eram în picioare. Am trezit pe oameni să 
nu poată bănui nimic. 

După masa de seară, în timpul căreia am vorbit verzi şi 
uscate pentru ca să nu se observe figura tristă a lrmei, domnul 
şi domnişoara de Lauranay rămăseseră în odaia lor. Prevăzusem 
aceasta şi îmi părea bine. După o vizită la grajd, m-am dus din 
nou în odaia lor şi i-am îndemnat să se culce devreme. Voiam să 
plecăm la cinci dimineaţa, deoarece trebuia să facem un drum 
dacă nu foarte lung, cel puţin foarte obositor, de-a lungul unui 
tinut muntos. 

Ne-am culcat. în ce mă priveşte am dormit prost. Toate 
întâmplările zilei mi s-au perindat prin minte, încrederea pc care 
am simţit-o când a fost vorba să ridic moralul surorii mele, îmi 
lipsea acum... Lucrurile mergeau prost... Jean Keller era 
urmărit... Oare nu eşti veşnic demoralizat când nu poţi dormi ? 

La cinci dimineaţa eram în picioare. Am trezit pe toţi şi ne-am 


dus să înhămăm caii la trăsură. Ardeam de nerăbdare să 
părăsesc oraşul acesta. 

La şase ne-am suit în trăsură şi am pornit, caii fiind odihniţi, 
au făcut cinci leghe fără să facem vreun popas, după care am 
ajuns în regiunea muntoasă a Turingiei. 

Aici drumul se îngreuna şi trebuia să mergem încet. 

Nu că munţii ar fi fost grozav de înalţi, bunăoară ca Pirineii 
sau Alpii, totuşi drumul era anevoios în special pentru cai. 
Aproape că nici nu exista şosea pe vremea aceea, ci numai nişte 
defileuri strimte de-a lungul unor păduri de brazi sau de stejari. 
Unecri drumurile erau atât de înguste, încât păreau adevărate 
poteci, pe care trăsura noastră de-abia dacă avea loc. 

Din când în când, mă coboram de pe capră ca să mân caii de 
căpăstru, deoarece şoseaua pe care mergea trăsura noastră, 
era brăzdată de ambele părţi de prăpăstii adinei, în fundul 
cărora şerpuiau câteva pârâiaşe. Ori de câte ori drumul era prea 
anevoios, domnul de Lauranay, nepoata lui şi sora mea se 
dădeau jos din trăsură şi o luau pe jos. Mergeau cu toţii, plini de 
curaj, fără să se plângă. Dealtfel, trebuia să facem popasuri 
dese ca să lăsăm caii să răsufle. 

Imi părea bine că nu spusesem nimic domnului de Lauranay 
despre domnul Jcan căci, dacă sora mea în ciuda 
raţionamentelor mele s-a lăsat pradă deznădejdii, oricine îşi 
poate închipui ceea ce ar fi îndurat domnişoara Martha şi tot 
astfel şi bunicul. ei. 

În ziua asta de 21 august, n-am făcut nici cinci leghe, în linie 
dreaptă bineînțeles,- căci drumul făcea atâteă înconjururi, încât 
uneori aveam impresia că ne întoarcem de unde am venit. 

Poate că ne-ar fi fost necesară o călăuză ? Dar n-aveam în 
cine să ne încredem ! în împrejurarea de faţă ar fi fost mai mult 
decât o imprudenţă. Nu, era de o. mie de ori mai bine să ne 
bizuim pe noi înşine. 

De altminteri, domnul de Lauranay străbătuse în atâtea 
rânduri Turingia încât se orienta fără prea multă bătaie de cap: 
Partea cea mai grea era să te orientezi în mijlocul pădurilor. 
Reuşeai totuşi călău-zindu-te după soare, fiindcă soarele este o 
călăuză sigură şi apoi nu e de origine germană. 

Trăsura noastră s-a oprit pe la ora opt seara, la liziera unei 
păduri de fagi ce acoperea lanţul munţilor Thuerienger — Walks. 
Ar fi fost o imprudenţă să înaintăm mai departe. 


Prin locurile acestea, nu se află nici un han, nici măcar o 
colibă de pădurari. Trebuia să dormim în trăsură, sau sub primii 
copaci ai pădurii. 

Am cinat cu proviziile pe care le-am luat cu noi. Am deshămat 
caii. Fiindcă iarba creştea din belşug la poalele munţilor i-am 
lăsat să pască în voie, întrucit intenţionam să veghez noaptea 
asupra lor. Am sfătuit pe domnul de Lauranay, pe domnişoara 
Martha şi pe sora mea să se ducă în trăsură unde cel puţin 
aveau un adăpost, deoarece începuse să cadă o ploaie subţire şi 
rece. 

Domnul de Lauranay se oferi să vegheze cu mine noaptea. 
Am refuzat. Veghiile astea nu sunt bune pentru un om de vârsta 
lui. De altfel, eu ce treabă aveam ? Înfăşurat în paltonul meu, nu 
eram de compătimit. Am trecut prin situaţii mult mai grele, în 
câmpiile din America unde iarna este nespus de aspră, aşa că 
nu mă îngrozea perspectiva unei nopţi albe sub Cerul liber. 

În sfârşit, totul a mers de minune. Liniştea noastră n-a fost 
tulburată o clipă. în definitiv trăsura prezenta acelaş confort pe 
care îl avea o cameră de hotel în ţinuturile acestea. Bine învelit, 
puteai dormi comod de n-ar fi fost grija care frământa pe toţi în 
privinţa celor dragi care erau departe... 

Pe când se lumină de ziuă, pe la orele patru domnul de 
Lauranay părăsi trăsura, propunându-mi să vegheze în locul 
meu, astfel ca să mă pot odihni şi eu o oră două. Tcmându-mă 
să nu-l supăr dacă l-aş refuza din nou, am primit şi după ce m- 
am înfăşurat bine în paltonul meu, am tras un pui de somn 
straşnic. 

La şase jumătate eram cu toţii în picioare. 

— Trebuie să fii obosit, domnule Natalis ? mă întrebă 
domnişoara Martha. 

— O ! nu, domnişoară, am dormit foarte bine în vreme ce 
bunicul dumitale veghea ! 

— Natalis cam exagerează, răspunse domnul de Lavranay 
zâmbind şi noaptea viitoare o să-mi dea voie... 

— Nu se poate, domnule de Launaray, i-am răspuns pe un ton 
voios. Asta ar mai trebui, ca stăpânul să veghieze până, în zori 
în vreme ce sluga... 

— O ! slugă ! exclamă domnişoara Martha. 

— Da, slugă, vizitiu... Oare ru sunt vizitiu, dar un vizitiu 
îndemânatic în orice caz ! Hai să spun poştaş dacă vrei cu orice 


chip să-mi menajezi amorul propriu, ceea ce nu înseamnă însă 
că nu sunt servitorul d-voastră... 

— Nu eşti prietenul nostru, răspunse domnişoara Martha 
întinzindu-i mana, şi încă ce! mai devotat pe care ni 1-a dat 
Dumnezeu ca să ne ducă în Franţa. 

— O ! Câit eşti de bună domnişoară. Ce n-ai face oare pentru 
nişte oameni care îţi spun cuvinte care îţi merg drept la inimă ! 
Da, am putea ajunge cu bine la graniţă şi tot astfel doamna 
Keller şi fiul ei... 

Cât despre mine, dacă ocazia se va ivi să mă devotez din nou 
pentru ei... şi dacă va trebui să-mi dau viaţa... Amen ! cum zice 
preotul din satul meu. 

La şapte am pornit din nou. Oricâte obstacole s-ar fi prezentat 
în ziua aceasta de 21 august, trebuia, să fac în aşa fel încât să 
străbatem Turingia înainte de ivirea nopţii. 

Primele ore ale călătoriei s-au efectuat destul de greu, 
deoarece din pricina urcuşurilor trebuia la tot pasul să ne dăm 
jos din trăsură. În definitiv mergeam mai mult pe jos. 

Pe la douăsprezece ani ajuns în punctul cel mai înalt al 
muntelui căruia, dacă nu mă înşel, i se spune Gebauer. In 
prezent nu ne mai rămăsese decât să ne coborâm spre vest. De 
aci încolo drumul era în paptă. Fireşte că n-ar fi trebuit să 
mergem prea repede din pricina accidentelor ce s-ar fi putut 
produce la coborâş. 

Vremea era tot a ploaie. În schimb dacă nu plouase încă, cerul 
era acoperii. În întregime cu nori deşi şi grei. Mă temeam, şi pe 
drept, de o furtună. 

Într-adevăr, pe la orele şase după-amiază, câteva fulgere 
despicară aerul. în depărtare se auzea tunetul şi furtuna se 
apropia din ce în ce. 

Domnişoara Martha, ghemuită în fundul trăsurii, adâncită în 
gânduri, nu prea părea speriată. Sora mea închidea ochii şi 
stătea nemişcată. 

— N-ar fi mai bine să facem un popas ? mă întrebă domnul de 
Lauranay. 

— Ba da, i-am răspuns şi m-aş opri cu condiţia însă să găsim 
un loc prielnic pentru ca să putem sta peste noapte. Pe panta 
asta e cu. neputinţă. 

— Fii prudent, Natalis. 

— N-avea nici o grijă, domnule de Lauranay. Nici n-am 


terminat bine vorba, că un fulger uriaş înfiişură caii şi trăsura, 
izbind un plop care se află la dreaptă noastră. Din fericire, 
arborele căzuse în direcţia pădurii.Caii se speriară şi am simţit 
că nu mai eram stăpân pe ei. Cu toate sforţările pe care le-am 
făcut, coborâră în galop panta. Eram orbiţi acum de fulgere, iar 
tunetele ne asurzeau pur şi simplu. Dacă bietele animale 
zăpăcite ar fi deviat puţin din drum, trăsura ar fi căzut imediat în 
prăpăstiile care brăzdau şoseaua Deodată se rupse frâriă. Caii 
mai liberi porneau acum cu mai multă furie. O catastrofă 
inevitabilă ne ameninţa. 

Deodată se produse o ciocnire. 

Trăsura se izbise de trunchiul unui copac. Hăţurile şi oiştea s- 
au rupt, iar caii se avântaseră în prăpastie. 

Trăsura, spre norocul nostru fusese oprită în loc de trunchiul 
copacului. Din fericire nu s-a întâm-plat nici un accident dc 
persoane. Deşi fusesem trântit de pe capră, n-am păţit nimic. M- 
am dus să examinez trăsura ale cărei roţi din faţă erau 
sfărâmate. 

Ce situaţie tristă ! Ce să ne facem acum, lipsiţi de mijloacele 
de locomoţie, în mijlocul acestui ţinut pustiu ? Ce noapte 
grozavă am petrecut ! 

A doua zi, la 23 august, am trebuit să pornim înainte, după ce 
am părăsit trăsura, pe care n-o mai puteam întrebuința chiar 
dacă alţi cai ar fi înlocuit pe aceia pe care i-am pierdut. 

Am făcut un pachet cu proviziile şi efectivele noastre pe care 
le purtam acum pe umăr cu ajutorul unui băț şi am pornit cu 
toţii, eu în frunte şi în urma mea Irma, domnişoara Martha şi 
bunicul ei. Nu cred că am făcut mai mult de trei leghe în ziua 
aceea. Când ne-am oprit spre seară, soarele care apunea, 
lumina câmpiile care se întind spre vest, la poalele munţilor 
Turingiei. 


XVI 


Situaţia era gravă şi trebuia să se mai agraveze încă, dacă nu 
giiseam o trăsură şi nişte cai de vânzare. Înainte de toate, 
trebuia să găsim însă un adăpost pentru noapte. Pe urmă vom 
vedea ce e de făcut. 

Mă simţeam foarte stânjenit. Prin împrejurimi nu se afla nici o 


colibă. Nu ştiam ce să fac, când deodată, luând-o spre dreapta, 
am zărit un fel de colibă care se afla în mijlocul pădurii. 

Coliba aceasta nu avea nici uşi nici ferestre, totuşi oricât de 
puţin confortabilă era, constituia însă un adăpost. 

Cerul, care fusese până acum senin, se înnora deodată. Vă 
puteţi închipui bucuria, mea găsind coliba aceasta care în lipsa 
trăsurii, era un adăpost preţios pentru noi. 

Domnul de Lauranay fusese foarte afectat de accidentul 
întâmplat, mai ales din pricina nepoatei lui. Până la graniţă mai 
aveam încă de umblat. Cum se va sfârşi călătoria noastră ? Vom 
avea oare timpul să părăsim Germania, la termenul fixat, acum 
când eram nevoiţi să mergem pe jos ? In prezent însă principalul 
lucru era adăpostul, vom avea pe urmă tot timpul să discutăm 
în vederea măsurilor ce trebuiau luate. 

In interiorul colibei, care părea că nu mai fusese locuită de 
mult, pământul era acoperit cu un strat de iarbă. Probabil că 
într-însa se refugiau din când în când, păstorii care îşi duceau 
turmele la păşunat în munţii Turingiei. Jos se vedeau câmpiile 
Saxei, în direcţia orăşelului Fulga, de-alungul teritoriilor Rinului 
de Sus. 

Sub razele soarelui care apunea, câmpiile acestea păreau 
oarecum roditoare. Cu toate că nu erau întinse ca în palmă, se 
vedea cât colo, că erau mai uşoare de străbătut decât drumul 
pe care l-am făcut din Gotha până aici. 

Odată instalaţi în colibă, am pregătit împreună cu sora mea, 
masa de seară. Domnul şi domnişoara de Lauranay, foarte 
obosiţi de drum de-abia dacă mâncaseră. Irma de asemenea nu 
se atinse de cina asta modestă. 

— Rău faceţi că nu mâncaţi, le repetam intr-una. întâi hrana şi 
apoi odihna, iată metoda soldatului în campanie. Trebuie să 
prindem puteri, aşa că e necesar să mănânci, domnişoară 
Martha. 

— Chiar dacă aş vrea să mănânc, dragul meu Natalis, îmi 
răspunse ea, mi-ar fi cu neputinţă... Mâine dimineaţă, înainte de 
plecare, voi încerca să-mănânc ceva. 

— Rău faci, domnişoară, i-am răspuns. 

— Fii pe pace, n-o să te fac de râs mâine în timpul drumului, 
fiindcă n-o să rămân în urmă. 

Toată stăruința mea a fost în zadar deşi mâncam de zor ca să 
slujesc de exemplu. Eram hotărât să prind puteri, ca şi cum m- 


aşi fi pregătit pentru o muncă foarte grea a doua zi. 

In apropierea colibei, se afla un pârâu cu apă limpede. Câteva 
picături din apa aceasta amestecată cu rachiu, era de-ajuns să 
facă o băutură răcoritoare. 

Domnişoara Martha consimţi să bea două, trei picături. 
Domnul de Lauranay şi sora mea, o imitară, ceea ce le-a prins 
bine. 

Apoi câte trei se duseră în colibă unde se culcară şi adormiră 
în curând. 

Am făgăduit că mă voi culca şi cu, dar cu intenţia de a nu-mi 
ţine făgăduiala. Dacă am spus că mă voi culca, o ca domnul de 
Lauranay ar fi voit să vegheze cu mine şi nu trebuia să-i impun 
acest surplus de oboseală. 

lată-mă deci plimbându-mă de colo până colo, asemenea unei 
santinele. Ori cine îşi poate închipui că a sta de veghe nue un 
lucru nou pentru un soldat. Luasem două pistoale cu mine, 
fiindcă paza bună trece primejdia rea. 

De aceea hotărâsem să mă împotrivesc somnului, deşi îmi 
simţeam pleoapele grele. Uneori când eram prea obosit, 
veneam să mă mai întind puţin în colibă, cu urechia aţintită la 
cele mai mici zgomote. 

Noaptea era foarte întunecoasă. Nici o stea nu se vedea pe 
bolta cerească. Luna dispăruse şi ea printre nori. 

Totuşi, dacă un foc s-ar fi aprins undeva în pădure, l-aş fi zărit 
imediat de la o leghe depărtare, fiindcă aveam nişte ochi buni 
care scrutau întunericul. 

Nici un suflu nu tulbura firea ; afară era o linişte desăvârşită 
ca atunci când vremea e a ploaie. 

Cu toate astea trebuie să mărturisesc că liniştea nu era însă 
atât de desăvârşită, de vreme ce se auzea un zgomot, un fel de 
şuierat continuu care reproducea semnalele regimentului Royal- 
Picardie. Oricine îşi poate închipui că cel care flu-era astfel, nu 
era altul decât sergentul major Natalis Delpierre, care se lăsa 
pradă obiceiurilor lui. 

Şi pe când fluieram astfel, mă gândeam la trecut. Mă 
gândeam la tot ce se petrecuse la Belzingen de când am sosit 
acolo, amânarea căsătoriei în clipa cind trebuia să se 
săvârşească, eşuarea duelului cu locotenentul von Grawert, 
încorporarea domnului Jean, expulzarea noastră din Germania. 
Pe urmă, întrezăream, în viitor, o sumedenie de dificultăţi : Jean 


Keller al cărui cap fusese pus la preţ, fugind de teama 
condamnării lui, doamna Keller care îl căuta, neştiind unde să-l 
găsească !... 

Şi, dacă fusese descoperit, dacă fusese denunţat de nişte 
ticăloşi care voiau să ia prima de o mie de florini ?... Nu, nu-mi 
venea să cred aşa ceva. îndrăzneţ şi hotărit, domnul Jean nu era 
omul care să se lase prins aşa, cu una cu două. 

În vreme ce mă gândeam la toate astea, simţeam că mi se 
închid pleoapele. M-am sculat atunci, nevoind să adorm. Imi 
părea rău că firea era atât de liniştită în timpul acestei nopţi şi 
întunericul atât de nepătruns. Şi-mi trebuia o sforţare constantă 
a voinţei ca să nu cedez oboselii. 

În răstimpul acesta, orele treceau. Cât putea să fie ceasul ? 
Trecuse oare de miezul nopţii ? Probabil, căcj noaptea e scurtă în 
epoca aceea a anului. Mă uitam pe cer doar doar oi vedea vreun 
punct luminos. Dar nimic nu semnala încă ivirea zorilor. Se vede 
deci că mă înşelasem şi că era mai devreme decât îmi 
închipuiam. 

Mi-am adus atunci aminte că, în timpul zilei, domnul de 
Lauranay, după ce a consultat harta, mi-a spus că primul oraş 
principal prin care vom trece era Tann, situat în districtul Cassel, 
în provincia Hesse-Nassau. Acolo ne-ar fi cu putinţă să înlocuim 
trăsura. Ne trebuia un mijloc de locomoţie cu care să putem 
ajunge în Franţa. Totuşi, ca să ajungem la Tann mai aveam de 
făcut vreo douăsprezece leghe. Pe când mă gândeam astfel, am 
tresărit de-o-dată. 

M-am sculat numaidecât şi am tras cu urechea. Mi s-a părut 
că am auzit o detunătură. Era oare un foc de armă ? 

Aproape imediat, am auzit o a doua detunătură. Nu mai 
încăpea îndoială că era un foc de armă. Ba. chiar mi s-a părut că 
am văzut o flacără spintecând întunericul. 

În situaţia în care ne aflam, în mijlocul unui ţinut aproape 
pustiu, ne puteam teme de orice. O bandă de hoţi putea să ne 
atace şi atunci cum să ne împotrivim ? 

Trecuse un sfert de oră. N-am voit să trezesc pe domnul de 
Lauranay. Era posibil însă că focul acesta de armă să fi fost al 
unui vânător... în tot cazul, după scânteia pe care a produs-o 
arma, am socotit distanţă la vreo jumătate de leghe. 

Am rămas în picioare, nemişcat, cu privirea ţintită în direcţia 
aceasta. Nemaiauzind nimic, am început să mă liniştesc şi m-am 


întrebat chiar dacă n-a fost jocul unei iluzii a auzului sau a 
ochiului. Uneori crezi că nu dormi şi totuşi dormi. Ceea ce iei 
drept, o realitate nu este decât impresia fugară a unui vis. 

Hotărât să înfrunt cu orice preţ somnul, am început din nou să 
mă plimb în lung şi în lat, fluie-rând fără să-mi dau seama, 
semnalele regimentului meu. Am înaintat chiar vreo sută de paşi 
în pădure. 

În curând mi s-a părut că aud un fâşâit uşor. Deoarece 
credeam că e o vulpe sau un lup, am scos pistolul de la brâu 
gata să trag. 

De-o dată, însă, mi s-a părut că văd o umbră care se repede 
spre mine... Am tras la întâmplare. 

Dar o dată cu detunătura armei, am văzut un om în faţa 
mea...L-am recunoscut numaidecât : era Jean Keller 


XVII 


La zgomotul detunăturii, domnul de Lauranay, domnişoara 
Martha şi sora mea se treziră imediat şi ieşiră din colibă. în omul 
care venea cu mine din pădure, nu putuseră ghici pe domnul 
Jean, nici pe doamna Keller care venea şi ea după noi. Domnul 
Jean se repezi la ei. înainte de a fi rostit vreo vorbă, domnişoara 
Martha îl recunoscuse şi îl îmbrăţişa. 

— Jean, îngână ea. 

— Da, Martha !... Eu şi mama.. în sfârşit. Domnişoara de 
Lauranay se aruncă în braţele doamnei Keller. 

Deoarece nu trebuia să săvârşim vreo imprudenţă: 

— Să mergem în colibă, i-am zis. E în joc persoana dummitale. 

— Cum!... Ştii, Natalis... îmi răspunse el. 

— Da, eu şi sora mea ştim totul. 

— Şi tu Martha, şi dumneata domnule de Lauranay ?... întrebă 
doamna Keller. 

— Dar de ce ? Întrebă domnişoara Martha. 

— Veţi afla imediat, deocamdată să intrăm în colibă. 

Peste o clipă, ne aflam cu toţii într-însa. Dacă nu ne vedeam, 
cel puţin auzeam totul. Eu stăteam în faţa uşii şi cu toate că 
eram atent la convorbire supravegheam în acelaşi timp 
şoseaua. 

Şi iată ce ne-a povestit domnul Jean, întrerupându-se din când 


în când spre a asculta afară. 

Povestirea aceasta, ne-a fost istorisită de domnul Keller, în 
fraze scurte şi întretăiate, ca şi cum dânsul de-abia ar mai fi 
putut răsufla. 

— Dragă Martha, zise el... trebuia să se întâmple... şi e mai 
bine că sunt ascuns aici... în coliba asta... decât acolo, sub 
ordinele colonelului von Grawert... în compania locotenentului 
Frantz. 

Şi atunci în câteva cuvinte, Martha şi sora mea aflară ceea ce 
se petrecuse înainte de plecarea noastră din Belzingen : 
provocarea insultătoare a locotenentului, întâlnirea fixată, 
refuzul de a se bate după încorporarea, domnului Jean Keller în 
regimentul colonelului von Grawert. 

— Da, zise domnul Jean, eram să fiu sub ordinele acestui 
ofiţer ! Se putea răzbuna în voie, în loc să mă vadă în faţa lui cu 
o spada în mână... A ! omul acesta care te-a insultat Martha, l-aş 
fi ucis fără nici o remuşcare... 

— Jean, sărmanul meu Jean, îngână domnişoara de Lauranay. 

— Regimentul a fost trimis la Borna reluă Jean Keller. Acolo, 
timp de o lună am fost supus la cele mai grele corvezi am fost 
umilit, pedepsit pe nedrept şi tratat în sfârşit de nemernicul 
acesta de Frantz, cum nu se tratează un câine !... M-am abținut 
însă... Am îndurat totul gândindu-mă la tine, Martha, la mama, 
la toţi prietenii mei... Vai ! cât am suferit !... în sfârşit regimentul 
a plecat la Magdeburg... unde mama a putut să-l ajungă. Dar tot 
acolo, într-o seară, acum cinci zile, locotenentul Frantz, pe când 
mă aflam singur cu el pe o stradă, după ce m-a înjurat, m-a lovit 
cu cravaşa. Cred că aveam dreptul să mă revolt !... M-am 
repezit la el şi l-am lovit la rândul meu... 

— Jean, bietul meu Jean !... îngână mereu domnişoara Martha. 

— Eram pierdut dacă nu reuşeam să fug... reluă domnul 
Jean... Din fericire am putut găsi hanul în care locuia mama... 
Peste câteva clipe am lepădat uniforma, m-am îmbrăcat 
ţărăneşte, şi-am plecat din Magdeburg... A doua zi am aflat 
imediat că eram condamnat la moarte de consiliul de război. 
Capul meu era pus la preţ ! Se acordă un premiu de o mie de 
florini aceluia care va pune mâna pe mine... Cum să scap ?... Nu 
ştiam... Dar voiam să trăiesc Martha... să trăiesc ca să vă revăd 
pe toţi. 

In clipa aceea, domnul Jean îşi întrerupse povestirea. 


— Nu se aude nimic ? Întrebă el. 

M-am furişat din colibă. Şoseaua era liniştită şi pustie. Mi-am 
lipit urechea de pământ. Nu se auzea nici un zgomot suspect din 
direcţia pădurii. 

— Nu e nimic, i-am spus întorcându-mă în colibă. 

— Mama şi cu mine, reluă domnul Jean, am luat-o prin 
câmpiile Saxei, în speranţa de a vă întâlni, de vreme ce mama 
cunoştea itinerariul pe care vi 1-a impus poliţia... Umblam mai 
ales noaptea, cumpărând prin casele retrase de-ale mâncării ; 
şi, culmea ironiei, străbăteam sate în care citeam afişul cu 
premiul ce se acorda pe capul meu... 

— Da, am zis, afişul acela pe care l-am citit împreună cu Irma, 
la Gotha. 

— Planul meu, reluă domnul Jean, era să încerc să ajung în 
Turingia, unde am calculat că trebuie să vă mai aflaţi încă... De 
altfel acolo puteam fi oarecum în siguranţă... în sfârşit am ajuns 
în munţi. Cred că ştii, Natalis cât e de greu drumul acesta, de 
vreme ce aţi făcut o parte din el pe jos... 

— Da, domnule Jean, dar cum de-ai aflat ?... 

— leri seară, ajungând în dreptul Trecătoarei Gebeuer, 
răspunse domnul Jean, am văzut o trăsură sfărâmată care se 
afla părăsită în drum... Am recunoscut trăsura domnului de 
Lauranay... Mă întrebam dacă aţi avut un accident, dacă aţi 
scăpat... Vai, cât eram de îngrijoraţi... Am umbat cu mama toată 
noaptea... Pe urmă, de-ndată ce s-au ivit zorile am fost nevoiţi 
să ne ascundem... 

— Să vă ascundeţi, întrerupse sora mea. Şi pentru ce ? Eraţi 
urmăriţi. 

— Da, răspunse domnul Jean, eraţi urmăriţi de trei ticăloşi pe 
care i-am întâlnit mai jos de trecătoa-rea Gebauer, braconierul 
Buch din Belzingen împreună cu cei doi băieţi ai lui. l-am mai 
văzut la Magdeburg, urmând regimentele cu alţi tâlhari de teapa 
lor. Fără îndoială că ştiau că, dacă puneau mâna pe mine 
trebuiau să încaseze o mie de florini. De aceea m-au urmărit şi 
acum două ore, am fost atacați la vreo jumătate de leghe de 
aici... ia liziera pădurii. 

— Va să zică cele două împuşcături pe care le-am auzit, au 
fost trase de ei ? am întrebat pe domnul Jean. 

— Da. Natalis... Un glonte mi-a trecut prin pălărie... Totuşi am 
reuşit să ne refugiem într-un tufiş, astfel că am putut scăpa de 


ticăloşii aceştia... Probabil că ei îşi închipuie că am luat-o pe alt 
drum, deoarece s-au îndreptat în direcţia munţilor... Atunci, noi 
am luat-o pe câmp şi când am ajuns în dreptul pădurii, te-am 
recunoscut după şuierat, dragul meu Natalis. 

— Şi eu care am tras în dumneata, domnule Jean. 

— Ce-are de-a face, Natalis ! se poate însă ca împuşcătura 
dumitale să fi fost auzită, aşa că trebuie să plec numaidecât. 

— Singur ? Întreabă domnişoara Martha. Nu, vom pleca cu 
toţii ! răspunse domnul Jean. Dacă ne va fi posibil ar trebui să 
călătorim împreună până la graniţa franceză. 

Ştiam acum tot cea ce era mai însemnat, şi anume că viaţa 
domnului Jean era in pericol, dacă braconierul Buch şi cei doi fii 
ai lui ar pune mina pe el. Fireşte că trebuie să ne apărăm cu 
indirjire împotriva acestor ticăloşi. Dar ce s-ar întâmpla oare in 
cazul că Buch ar mai veni cu câţiva păcătoşi de tagma lui ? 

l-am povestit apoi pe scurt domnului Jean, tot ceea ce s-a 
petrecut de la plecarea noastră din Bel-zingen şi cât de prielnică 
ne-a fost călătoria pină la accidentul de la Gebauer. 

Acum lipsa cailor şi a trăsurii ne stânjcnea mult. 

— Trebuie să vă procuraţi cu orice preţ mijloace de transport, 
zise domnul Jean. 

— Nădăjduiesc că vom putea găsi la Tann, răspunse domnul 
de Lauranay. în tot cazul, dragul meu Jean, nu trebuie să mai 
rămânem în coliba asta... Poale că Buch şi fiii lui sunt pe urmele 
noastre... Trebuie să ne folosim de întuneric... 

— Poţi să ne urmezi, Martha ? Întrebă domnul Jean. 

— Sint gata ! zise domnişoara de Lauranay. 

— Şi tu mamă, tu care ai îndurat atâtea oboseli? 

— Să mergem, dragul meu. 

Mai aveam provizii exact cât ne trebuia până la Tann, ceea ce 
ne evita popasurile în satele în care Buch şi fii lui puteau să 
treacă. 

lată aşadar hotărârea pe care am luat-o, înainte de a porni la 
drum, fiindcă în primul rând trebuia să luăm toate măsurile 
dictate de împrejurări. 

Atâta timp cât nu va exista nici un pericol, eram decişi să nu 
ne mai despărţim. Fără îndoială, ceea ce era relativ uşor pentru 
noi care aveam paşapoarte, era mai greu pentru doamna Keller 
şi pentru fiul ei. De aceea, ei nu trebuiau să intre in oraşele in 
care ne era impus să trecem şi trebuiau să ne aştepte într-un loc 


fixat mai dinainte. în felul acesta poate că puteam călători 
împreună. 

Să mergem deci, am răspuns. Dacă pot cumpăra o trăsură şi 
cai la Tann, vom putea cruța multe oboseli tuturor. Cât despre 
noi, domnule Jean, cred că nu te-ar îngrozi o călătorie pe jos şi 
câteva nopţi petrecute în câmp la lumina stelelor, vei vedea 
totodată cât sunt de frumoase stelele care strălucesc pe cerul 
Franţei. 

Spunând acestea am făcut vreo douăzeci de paşi pe şosea. 
Era ora două dimineaţa. Un întuneric adânc învăluia firea. Totuşi 
se simţea că în curând se va lumina de ziuă. 

Dacă nu puteam vedea nimic, în schimb puteam auzi foarte 
bine. Era atâta linişte afară încât nu mi-ar fi scăpat nici cel mai 
mic zgomot... 

Nu auzem nimic, de unde am conchis că Buch şi fiii lui 
pierduseră urma lui Jean Keller. 

Am părăsit cu toţii coliba. Am luat proviziile care nu alcătuiau, 
vă rog să credeţi, un pachet tocmai mare şi din cele două 
pistoale pe care le aveam, am dat unul domnului Jean. 

In clipa aceea, Jean luă mâna domnişoarei de Lauranay şi îi 
zise cu o voce mişcată : 

— Martha, când am voit să te iau de nevastă, viaţa mea îmi 
aparţinea !... Acum nu mai sunt decât un fugar, un osândit la 
moarte... Nu mai am dreptul să-mi leg viaţa mea de a ta !... 

— Jean, răspunse domnişoara Martha, suntem uniţi înaintea 
lui Dumnezeu, care să ne aibă în paza lui. 


XVIII 


Voi povesti pe scurt, primele două zile în care am călătorit 
împreună cu doamna Keller şi cu domnul Jean. Părăsind Turingia, 
am avut norocul să nu ne intâlnim cu nimeni. 

Foarte surescitaţi de altminteri, am mers repede. Ai fi spus că 
nu ştim ce înseamnă oboseala. Doamna Keller, Martha şi sora 
mea ne dădeau cu adevărat o pildă rară de energie. De obicei, 
după ce umblam patru ore în şir ne odihneam câte un ceas. 

Ţinutul, prea puţin roditor, avea o sumedenie de prăpăstii. 
Satele puţin numeroase, erau situate la distanţe foarte mari. Cu 
toată energia de care dădeau dovadă tovarăşele noastre, se 


vedea cât de colo că ele erau obosite şi că aveau nevoie de 
odihnă. La 24 august, după un marş zdravăn, am ajuns la Timn, 
pe la ora zece seara. 

Acolo după cum ne-am înţeles, domnul Jean şi mama lui s-au 
despărţit de noi. N-ar fi prudent să străbatem acest oraş, în care 
domnul Jean ar fi putut fi recunoscut. 

Ne-am înţeles să ne intâlnim a doua zi pe la opt, pe şoseaua 
oraşului. Dacă nu eram exacti la întâlnire, înseamnă că am fost 
reţinuţi din pricină că n-am putut găsi un cal şi o trăsură. Dar, 
sub nici un pretext, doamna Keller şi fiul ei nu trebuia să intre în 
oraş. Măsura aceasta a fost foarte înţeleaptă, deoarece agenţii 
se arătară de o severitate excepţională la cercetarea 
paşapoartelor. Am crezut că ne vor opri de a merge mai 
departe. Am trebuit să spunem cum călătoream şi în ce 
împrejurare am pierdut trăsura, etc... 

Lucrul acesta ne-a folosit însă. Unul din agenţi, în speranţa 
unei bune răsplate, s-a oferit să ne ducă la un negustor care 
vindea trăsuri. Propunerea lui a fost primită. După ce a condus 
pe domnişoara Martha şi pe sora mea la liotei, domnul de 
Lauranay, care vorbea foarte bine limba germană, a mers cu 
mine la negustorul acesta. 

N-avea trăsură, în schimb avea numai o şaretă cu două roţi 
acoperită cu o pânză impermeabilă şi un singur cal. E de prisos 
să adaug că domnul de Lauranay a trebuit să plătească de două 
ori valoarea calului şi de trei ori aceea a şaretei. 

A doua zi, ia ora opt, am regăsit pe şosea pe doamna Keller şi 
pe fiul ei. O circiumă proastă le slujise de adăpost în timpul 
nopţii. Domnul Jean petrecuse noaptea pe un scaun, în vreme ce 
mama lui dormise pe jos, pe o saltea de paie. 

Domnul şi domnişoara de Lauranay, doamna Keller şi Irma se 
urcară în şareta, în care am aşezat proviziile cumpărate la Tann. 
Strângându-te bine mai rămânea un al cincilea loc. L-am oferit 
domnului Jean. Dânsul refuză. în cele din urmă, am căzut de 
acord să ne instalăm cu rândul, dar de cele mai multe ori ni se 
întâmpla să mergem amândoi pe jos, ca să nu obosim calul. Ce 
vreţi, nefiind alţi cai, a trebuit să mă mulţumesc cu acesta. Ce 
mult regretam acum caii pe care i-am cumpărat la Belzingen ! 

La 26 august, spre seară, am ajuns la Fulda, după ce am 
văzut de departe turnul catedralei şi, pe un deal, o mânăstire de 
franciscani. La 27 am străbătut orăşelele Schlinchtern, Sodon şi 


Salmunster, situat pe rinul Salza. La 28 am ajuns la Geluhausen 
şi, dacă am fi călătorit de plăcere ar fi trebuit să vizităm castelul 
oraşului acesta care a fost locuit, după cum am aflat mai târziu, 
de Frederic Barbarosa. Dar nişte fugari ca noi, aveau altceva de 
făcut. 

Cu toate astea, nu mergeam atât de repede cum aş fi voit, din 
pricina drumurilor rele. Nu mai mergeam decât la pas ceea ce 
mă neliniştea deoarece peste şapte zile, conform termenului 
fixat de autorităţi, trebuia să părăsim Germania. 

Doamna Keller era foarte obosită. Ce s-ar întâmpla, dacă 
forţele părăsind-o ar fi trebuit s-o lăsăm într-un sat, într-un oraş 
oarecare ? Fireşte că fiul ei n-ar fi putut rămâne cu dânsa, căci, 
atâta timp cât domnul Jean nu se afla pe teritorul francez, risca 
în orice clipă să fie prins şi omorât. 

Am întâmpinat multe dificultăţi în vreme ce am străbătut 
pădurea Lomboy care se întinde la stânga şi la dreapta râului 
Kinzig până în munţiii Hesse Darmstatd. Am crezut că n-o s-o 
mai trecem niciodată. 

În sfârşit la 29 august ne-am oprit puţin înainte de porţile 
oraşului Hanau. A trebuit să rămânem peste noapte aici, unde 
era o mişcare mare de trupe. Deoarece domnul Jean şi mama 
lui, trebuia să facă un drum de două leghe ca să ocolească 
oraşul, domnul Lauranay şi domnişoara Martha rămaseră cu ei 
în şaretă. Sora mea şi cu mine, ne-am dus singuri în oraş, ca să 
reînnoim proviziile. Ne-am regăsit a doua zi, pe 30, pe şoseaua 
care duce la Viesbaden, Am ocolit pe la amiază orăşelul 
Offenbach, şi spre seară am ajuns la Frankfurt pe Main. 

De oraşul acesta, n-am să spun nimic altceva decât că e 
situat pe malul drept al râului şi că e plin de evrei. După ce am 
trecut râul Main, am luat-o pe şoseaua care cobora pe la 
Mayenţa. Deoarece trebuia să intrăm în oraş pentru vizarea 
paşapoartelor, imediat după îndeplinirea acestei formalităţi, ne- 
am dus să căutăm pe domnul Jean şi pe mama lui. Aşadar, în 
noaptea aceea n-am fost nevoiţi să ne despărţim, dar ceea cc 
ne-a interesat şi mai mult e că am putut găsi un adăpost, 
modest e drept, dar convenabil, în foburgul Salhscnhausen, pe 
malul stâng al Uleinului. 

După o cină, luată în comun, toată lumea s-a culcat afară de 
mine şi de sora mea. Ne-am dus în oraş ca să mai târguim 
diferite obiecte. 


Şi iată, între alte lucruri, ceea ce a auzit Irma, la un brutar, 
unde câteva persoane vorbeau de soldatul Jean Keller. Se 
spunea că fusese prins la Salmunster şi amănuntele acestei 
capturări nu lipseau, într-adevăr, dacă momentul ar fi fost mai 
prielnic am fi râs cu poftă. 

Totuşi, ceea ce mi s-a părut cu mult mai grav, e că se spunea 
de asemenea că în curând regimentul Leib va sosi în localitate, 
de unde va fi îndreptat la Mayenţa şi apoi la Thionville. 

Dacă spusele acestea erau adevărale, colonelul von Grawert 
şi cu fiul lui vom urma acelaşi drum cu noi. In vederea acestei 
întâlniri. nu era oare mai bine să modificăm itinerariul nostru şi 
să ne îndreptăm mai spre sud spre a evita oraşele indicate de 
poliţia prusacă ? 

A doua zi, la 31 august, am comunicat ştirea asta rea 
domnului Jean. Dârisul m-a rugat să nu spun nimic, atât mamei 
lui cât şi domnişoarei Martha care, şi aşa erau destul de 
îngrijorate. După ce vom trece de Mayenţa vom vedea ce e de 
făcut şi dacă va fi necesar să ne despărţim până la graniţă. 
Grăbindu-ne am putea poate s-o luăm înaintea regimentului şi 
să ajungem astfel netulburaţi de nimeni, în Lorena. 

Am plecat la ora şase dimineaţa. Din nefericire, drumul era 
greu şi obositor. Trebuia să trecem prin pădurile de la Neibruh 
situate în apropierea oraşului Frankfurt. Am mai întârziat apoi, 
fiindcă am ocolit câteva cătunuri ale căror şosele erau tixite de 
soldaţi şi de furgoane. În sfârşit, deşi de la Frankfurt până la 
Mayenţa nu erau decât vreo cincisprezece leghe, am ajuns 
deabia spre seară. Eram atunci la frontiera provinciei Hesse- 
Darmstadt. 

Oricine îşi poate închipui că doamna Keller şi fiul ei aveau tot 
interesul să evite Mayenţa. Oraşul acesta este situat pe malul 
stâng al Rinului şi faţă în faţă cu foburgul Cassel, de care 
Mayenţa se leagă printr-un pod de vase, lung de vreo şase sute 
de picioare. 

Deci, pentru a regăsi drumurile care duc spre Franţa, trebuie 
neapărat să treci Rinul, fie deasupra fie dedesubtul oraşului, 
când nu vrei s-o ici pe pod. 

lată-ne deci în căutarea unei luntre care să transporte pe 
domnul Jean şi pe mama lui. A fost în zadar însă, deoarece 
luntrile erau suspendate din ordinul autorităţilor militare. 

Pe la opt seara nu ştiam ce să facem. 


— Trebuie, cu toate astea, să trecem Rinul, zise Jean Keller. 

— În ce loc şi unde ? l-am întrebat. 

— Pe podul de la Mayenţa, de vreme ce nu-l putem trece în 
altă parte. 

Şi iată planul pe care l-am adoptat. 

Domnul Jean luă paltonul meu cu care se înfăşură, apoi, 
apucând calul de căpăstru, se îndreptă spre poarta Cassel. 

Doamna Keller se ascunsese în fundul şaretei acoperindu-se 
cu hainele prietenilor noştri. Domnul şi domnişoara de Lauranay, 
sora mea şi cu mine ne aflam de asemenea în şaretă. Am ajuns 
astfel până în faţa postului de soldaţi care păzea podul. 

Domnul Jean, cu o îndrăzneală uluitoare, se apropie atunci de 
noi şi ne zise; 

— Paşapoartele d-voastră ? 

l-am întins paşapoartele pe care le înmână el însuşi şefului de 
post. 

— Cine sunt oamenii aceştia ? 

— Nişte francezi pe care îi duc până la graniţă. 

— Şi cine eşti dumneata ? 

— Nicolas Friedel, căruţaş din Hochst. Paşapoartele noastre 
au fost examinate cu o atenţie deosebită. Cu toate că actele 
noastre erau în regulă, oricine îşi poate închipui spaima care ne- 
a cuprins. 

— Paşapoartele astea nu mai sunt valabile decât patru zile ! 
observă şeful de post. Prin urmare în patrii zile, posesorii lor 
trebuie să părăsească Germania. 

Fireşte, răspunse Jean Keller, de-aceea trebuie să ne grăbim. 

— Puteţi să vă duceţi. 

Peste o jumătate de oră, după ce am trecut Rinul ne aflam la 
Hotelul Anhalt, unde domnul Jean urma să joace până la urmă 
rolul de căruţaş. Multă vreme o să-mi aduc aminte de sosirea 
noastră în Mayenţa. 

Ce înseamnă şi lucrurile ! Ce primire diferită ne-ar fi aşteptat 
câteva luni mai târziu când Mayenţa s-a predat francezilor. Ce 
bucurie am fi simţit găsind aici pe compatrioţii noştri. Cum ne-ar 
fi primit — nu numai pe noi care eram goniţi din Germania, — 
dar şi pe doamna Keller şi pe fiul ei, de îndată ce ar fi aflat 
povestea lor. 

Dar nu soseşti când vrei, după cum nu poţi pleca , după bunul 
tău plac. 


De-ndată ce doamna Keller, domnişoara Martha şi Irma se 
retraseră în camerele lor de la hotelul Anhalt, domnul Jean se 
duse la grajd ca să vadă de cal, iar eu cu domnul Lauranay ne- 
am dus în oraş ca să aflăm ştiri din Franţa. 

Cel mai nimerit lucru era să te instalezi într-o berărie şi să ceri 
ultimele ziare. într-adevăr, meritau toată atenţia evenimentele 
care s-au petrecut în Franţa după plecarea noastră. Era mai întâi 
ziua grozavă de la 10 August, invadarea Tuileries-ilor, măcelul 
paznicilor şi al gărzii, întemnițarea familiei regale şi suspendarea 
provizorie de la tron a lui Ludovic al XVI-lea. 

lată câteva fapte care erau de natură să precipite masa 
aliaţilor spre graniţa franceză. 

De aceea Franţa întreagă era gata să respingă invazia. 

Erau tot trei armate : Luckner la nord, Lafayette, în centru, 
Montesquieu la sud. Cât despre Dumou-riez, slujea sub Luckner 
ca general de brigadă. 

Dar, ştirea asta nu data decât de trei zile, Lafayette urmat de 
câţiva din tovarăşii lui, se dusese la cartierul general austriac, 
unde cu toate împotrivirile lui, fusese tratat ca prizonier de 
război. 

De aici se poate vedea cum se purtau inamicii faţă de tot ce 
era francez şi ce soartă ne aştepta, dacă agenţii militari ne-ar fi 
nrins fără paşapoarte. 

Fără îndoială că informaţiile ziarelor prezentau multe lacune. 
Totuşi, iată situaţia exactă : 

Dumouriez, comandantul suprem al armatelor de la nord şi 
din centru, era, după cum se ştie. un om şi jumătate. De aceea, 
spre a-i da o lovitură, regii Prusiei si Austriei, se duseră la 
Mayenţa. Ducele de Brunswick conducea armatele aliate care, 
după ce au pătruns în Franţa prin Ardeni, trebuiau să înainteze 
spre Paris pe drumul de la Châlons. O coloană de şaizeci de mii 
de prusaci porni de la Luxemburg spre Longwy. Treizeci şi şase 
de mii de austrieci, împărţiţi în două corpuri de armată, sub 
ordinele lui Clairfayt şi prinţului de Hohenlohe, flancau armata 
prusacă. Acestea erau masele grozave care amenințau Franţa. 

Vă spun imediat lucrurile acestea pe care le-am aflat mai 
târziu, pentru că ele vă vor explica situaţia exactă. 

Cât despre Dumouriez, era la Sedan cu douăzeci şi trei de mii 
de oameni ; Kellerman, care înlocuia pe Luckner ocupa Metz, cu 
douăzeci de mii de soldaţi. Cinci mii la Landau, sub Custine, 


treizeci de mii în Alsacia, sub Biron, erau gata să se alipească, 
după nevoie, fie de Dumouriez, fie de Kellerman. 

În sfârşit, la ultimele ştiri, ziarul înştiinţa că prusacii ocupaseră 
Longwy, că blocau .Thionville şi că grosul armatei înainta spre 
Verdun. 

Ne-am întors la hotel de îndată ce a aflat ultimele 
evenimente, doamna Keller, deşi foarte obosită, refuză să mai 
stea încă douăzeci si patru de ore la Mayenţa, cu toate că avea 
marc nevoie de odihnă. Dar îi era teamă că fiul ei să nu fie 
descoperit. Am plecat deci a doua zi, la 1 Septembrie. Mai 
aveam încă treizeci de leghe până. la graniţă. 

Calul nostru, cu toate îngrijirile pe care i le-am dat, nu mergea 
deloc repede. O ! Şi cât am fi voit cu toţii să înaintăm mai iute 
spre a ne apropia odată de graniţa franceză. Deabia spre seară, 
am zărit în vârful muntelui Schloss ruinele unui castel întărit. Jos 
la poalele muntelui se afla oraşul Cmuznach, oraş însemnat în 
districtul Coblentz, situat pe râul Nahe şi care, după cea 
aparţinut Franţei în 1001, a fost dat Prusiei în 1815. 

A doua zi, am ajuns la Kirn şi peste douăzeci şi patru de ore, 
la Birkenfeld. Din fericire că proviziile nu ne lipseau, aşa că am 
putut ocoli orăşelele care nu erau prevăzute în itinerarul nostru. 
în schimb, a trebuit să ne mulţumim cu şareta drept orice 
adăpost şi nopţile petrecute în condiţiile astea, erau extrem de 
penibile. 

Acelaşi lucru s-a petrecut şi în seara zilei de 3 Septembrie. A 
doua zi, la miezul nopii, expira termenul care ne fusese acordat 
ca să evacuăm teritoriul german. Şi mai aveam încă două zile de 
umblat până să ajungem la graniţă. Ce era să ne facem dacă ne 
opreau în drum agenţii prusaci ? 

Poate că am fi putut să ne îndreptăm spre sud, spre 
Sarrelouis, oraşul francez cel mai apropiat de graniţă ? Riscam 
să cădem atunci în mâinile prusacilor care sc îndreptau spre 
Thionville. De aceea, am socotit că era preferabil să lungim 
drumul, spre a evita întâlnirea aceasta periculoasă. 

În definitiv, nu mai eram decât la vreo citeva leghe de Franţa. 
Nu era de mirare că domnul, domnişoara dc Lauranay, eu şi sora 
mea, am ajuns m Franţa ; ceea ce constituia însă o adevărată 
favoare, era faptul că au mai ajuns deasemenea doamna Keller 
şi fiul ei. Când ne-am întâlnit cu domnul Jean în munţii Turingii, 
nu credeam c-o să ne strângem mâna la graniţa franceză. 


Totuşi, trebuia să evităm Saarbruk-ul ; nu numai in interesul 
domnului Jean şi al doamnei Keller, ci chiar în interesul nostru. 
Oraşul acesta ne-ar fi oferit mai de grabă ospitalitatea într-o 
închisoare decât într-un hotel. 

Ne-am dus deci la un ban, unde pasagerii obişnuiţi nu prea 
erau oameni de soi. In mai multe rinduri hangiul ne-a aruncat o 
privire ciudată. Ni s-a părut chiar, in clipa în care am plecat, că a 
spus câteva cuvinte unor indivizi care stăteau la o masă în 
fundul unei săli. 

In sfârşit, la 4 august dimineaţa, am luat-o pe drumul care 
trece între Thionville şi Metz; cu riscul de a ne îndrepta la 
nevoie, în oraşul acesta pe care îl ocupau atunci francezii. 

Ce drum penibil de-a lungul acestei mase de păduri 
împrăştiate de-a lungul ținutului. Bietul căluţ de-abia dacă mai 
putea merge. De aceea, pe la ora două după amiază, la poalele 
unei coaste, a trebuit să ne dăm cu toţii jos, afară de doamna 
Keller, care era foarte obosită. 

Mergeam încet, ţinând calul de dărlogi. Sora mea mergea 
lângă mine. Domnul de Lauranay, domnişoara Martha şi domnul 
Jean, veneau mai în urmă. Afară de noi, nu se mai afla nimeni pe 
şosea. în depărtare, la stânga, se auzeau câteva focuri de armă. 
Fără îndoială că se dădea o luptă la porţile oraşului Thionville. 

Deodată, un foc de armă omori calul nostru, carecăzu imediat. 
În acelaşi timp, am auzit nişte strigăte : 

— Am pus mâna pe el ! 

— Da, e Jean Keller. 

— Încasăm premiul. 

— Incă nu ! exclamă domnul Jean. 

O nouă detunătură. De data asta domnul Jean trăsese şi un 
om se rostogoli la picioarele calului nostru. 

Toate astea s-au petrecut cât ai clipi din ochi. 

— Sunt cei trei Buch ! îmi strigă domnul Jean. 

— Ei bine, să-i "buşim" atunci. 

Intr-adevăr, ticăloşii aceştia se aflau la hanul unde am dormit 
noaptea. După câteva cuvinte schimbate cu hangiul, se luaseră 
după noi. 

Dar din cei trei Buch nu mai rămăseseră acum decât doi : 
tatăl si fiul lui mai mic. Celălalt, cu inima străpunsă de un 
glonte, murise pe loc. 

Partida era egală acum, fiindcă eram doi contra doi. Am tras 


la rândul meu asupra fiului Buch, dar n-am făcut decât să-l 
rănesc. Atunci, amândoi, tatăl şi fiul, au lat-o la fugă prin desişul 
pădurii. 

—Am vrut să mă iau după ei, dar domnul Jean m-a oprit. 
Poate că a făcut rău ? 

— Nu, zise el, principalul lucru e să trecem graniţa. Să 
mergem deci ! 

Deoarece calul nostru fusese omorât, a trebuit să. lăsăm în 
drum şareta. Doamna Keller se dădu jos, rezemându-se de 
braţul fiului ei. 

Incă vreo câteva ceasuri şi nu mai aveam nevoie de 
paşapoarte. 

Am mers astfel până noaptea târziu şi am poposit noaptea în 
pădure. In sfârşit, a doua zi, la 5 septembrie, spre seară, am 
trecut graniţa. 

Da, era pământul francez pe care îl călcam atunci, dar 
pământul francez năpădit de soldaţi străini. 


XIX 


Am ajuns deci la sfârşitul acestei călătorii pe care declaraţia 
de război ne silise s-o facem de-a lungul unei ţări inamice. Dacă 
drumul acesta greu spre Franţa l-am făcut cu preţul unor oboseli 
neşfârşite, am fost scutiţi în schimb de pericole. Afară de două 
sau trei împrejurări, între altele când ne-au atacat cei trei Buchi, 
viaţa şi libertatea noastră n-au fost niciodată amenințate. 

Ceea ce spun de noi, se aplică de asemenea şi domnului Jean, 
bineînţeles, după întâlnirea noastră din munţii Turingiei. Acum 
nu-i mai rămânea decât să se refugieze într-un oraş din Ţările de 
Jos, unde să aştepte în siguranţă, desfăşurarea evenimentelor. 

Cu toate astea, graniţa era ocupată de duşman. Austriecii şi 
prusacii, stabiliţi în regiunea aceasta care se întinde până la 
pădurea Argonne, constituiau pentru noi un mare pericol. De 
aceea, după oboselile din trecut, viitorul ne rezerva o situaţie 
destul de gravă. Ce vreţi ? Te crezi ajuns şi de-abia ai pornit. 

Intr-adevăr, ca să trecem de avant-posturile inamicului nu ne 
mai rămâneau decât vreo douăzeci de leghe. Din pricina 
ocolurilor, cu cât se va mai lungi oare parcursul acesta ? 

Poate că ar fi fost mai prudent să ne întoarcem în Franţa prin 


sudul sau nordul Lorenei. Totuşi, obosiţi cum eram, lipsiţi de 
orice mijloace de transport, fără nici o speranţă de a ne putea 
procura vreunul, trebuia să ne gândim mai bine înainte de a 
face un asemenea înconjur. 

Propunerea asta fusese dezbătută între mine şi între domnul 
de Lauranay şi domnul jean. După o lungă discuţie, am hotărit 
să alegem drumul cel mai scurt. 

Era opt seara când am ajuns la graniţă. În faţa noastră se 
aflau câteva păduri uriaşe, în care nu era bine să te aventurezi 
în puterea nopţii. 

Am făcut deci un popas ca să ne odihnim până a doua zi. Din 
fericire vremea era frumoasă, dar din pricina înălţimii, era foarte 
frig. Nu voiam să facem focul deoarece ne era teamă să nu ne 
vadă cineva, aşa că ne-am ghemuit cu toţii sub crengile joase 
ale unui fag. Am mâncat uşor, am băut puţină apă de izvor, apoi 
după ce am lăsat pe domnul de Lauranay, pe doamna Keller, pe 
domnişoara Martha şi pe sora mea să se odihnească, m-am dus 
împreună cu domnul Jean să stăm la pindă în pădure. 

Domnul Keller, îngândurat, nu rosti o vorbă, într-un târziu, mi- 
a zis : 

— Ascultă, dragă Natalis, şi nu uita niciodată ceea ce-ţi spun. 
Nu putem şti ce-o să se întâmple, mie mai ales. Pot să fiu nevoit 
să fug... Ei bine, mama nu trebuie să te părăsească... Biata 
femeie este istovită şi dacă voi fi nevoit să mă despart de d- 
voastră, nu vreau să mă urmeze. Ai văzut in ce hal a ajuns, cu 
toată energia şi curajul ei. Ţi-o încredinţez deci, Natalis, cum iţi 
încredinţez pe Martha, adică tot ce am mai scump pe lume. 

— Bizuie-te pe mine, domnule Jean, i-am răspuns. 
Nădăjduiesc însă că nu ne vom despărţi... Totuşi, dacă s-ar 
întâmpla aşa ceva, voi face tot ce va fi omeneşte cu putinţă ca 
nimeni să nu sufere... 

Domnul Jean îmi strânse mâna. 

— Natalis, reluă el, dacă voi fi prins, ştiu ce mă aşteaptă. în 
privinţa asta nu-mi fac iluzii. Prin urmare, dacă voi fi omorât, 
mama nu mai trebuie să se întoarcă niciodată în Prusia. Mama, 
după cum ştii, înainte de a se mărita, era franceză, prin urmare, 
odată ce bărbatul şi fiul ei au murit, trebuie să-şi sfârşească 
zilele în ţara în care s-a născut. 

— Spui că "era" franceză, domnule Jean ? Nu, mama dumitale 
n-a încetat o clipă de a fi franceză. 


— Da, Natalis, s-o duci în Pieardia, pe care n-am Văzuţ-o 
niciodată şi pe care aş dori atât de mult s-o văd. Vreau să sper 
că biata mama va fi fericită cel puţin in ultimii ani ai vieţii. 

— Să sperăm că vei scăpa, domnule Jean. 

— Ah Franţa ! reluă el. Dacă am putea să ne retragem cu toţii 
într-însa. Ce viaţă am duce şi cum am uita toate suferinţele 
trecute. Dar nu sunt oare nebun să mă gindesc că o asemenea 
fericire îmi poate fi făgăduită, mie, care nu sunt decât un fugar, 
un condamnat care poate fi prins şi ucis dintr-o clipă într-alta ? 

— O ! nu vorbi aşa, domnule Jean. N-ai fost prins încă şi nu-mi 
vine să cred că te vei lăsa prins aşa, cu una cu două. 

— Fireşte, Natalis, că voi lupta cu îndârjire până la capăt... 

— Şi eu te voi ajuta ! 

— Ştiu, dragul meu... Vino să te îmbrăţişez. Este întâia oară că 
mi-e îngăduit să strâng în braţe un francez pe pământul Franţei. 

— Dar nu va fi ultima oară, i-am răspuns. 

Da, încrederea mea nu slăbise o clipă, în ciuda împrejurărilor 
critice. Aveau deci dreptate locuitorii din Grattepanche când mă 
considerau ca unul din cei mai încăpăţânaţi locuitori ai Picardiei. 

In răstimpul acesta, noaptea trecea. Pe rând, cu şi domnul 
Jean ne odihneam câte o oră. Era atât de întuneric afară, încât 
nu puteai vedea la un pas. 

In vreme ce stăteam de pază îmi încordam auzul, pentru că 
mă temeam nu atât de soldaţii prusaci, cât de oamenii fără 
căpătâi care mişunau în preajma armatelor. 

Şi mă temeam mai ales de cei doi Bueh, a căror primă grijă 
era să pună mina pe noi ; aceştia se puteau asocia foarte bine 
cu câţiva ticăloşi de tagma lor, spre a încasa prima de o mie de 
florini. 

Gândurile astea mă frămintau şi mă ţineau astfel treaz. în 
afară de asta mă gândeam că, in cazul că regimentul Leib a 
părăsit oraşul Frankfurt după douăzeci şi patru de ore în urma 
noastră, trebuie să fi trecut graniţa. în cazul acesta regimentul 
nu era oare în apropiere, în pădurea de la Argonne ? 

Temerile acestea fără îndoială erau exagerate, în schimb era 
justificate, deoarece mă simţeam foarte tulburat. Mi se părea că 
aud umblind sub copaci şi că văd umbre prin tufişuri. Amândoi 
— eu şi domnul Jean — eram înarmaţi şi hotărâți în consecinţă 
să nu lăsăm pe nimeni să se apropie de noi. 

In definitiv, noaptea asta s-a petrecut in linişte. E drept că am 


auzit în mai multe rinduri goarnele sunând. Toate zgomotele 
acestea veneau de la sud. ceea ce dovedea că trupele inamice 
cantonau prin partea locului. 

Probabil că trupele acestea erau coloanele au.striece care 
trebuiau să se îndrepte spre Thionville sau mai la nord la 
Montmedy. După cum am aflat mai târziu, toate trupele astea 
intenționau să străbată teritoriul Ardennes. 

Riscam deci să ne întâlnim eu una din aceste coloane, ceea 
ce n-ar fi fost deloc plăcut. 

Am hotărât prin urmare s-o luăm mai spre nord, la Stenay, 
sau chiar la Sedan, astfel ca să pătrundem în Argonne, evitând 
drumurile pe unde trebuiau să treacă imperialiştii. 

Am plecat de îndată ce s-a luminat de ziuă. 

Afară era o vreme minunată. Păsările cintau în luminişuri iar 
greierii ţirâiau vestind o zi călduroasă. 

Mergeam repede şi doamna Keller la fel, în ciuda oboselii care 
o istovise cu totul. Din pricina frunzişului des al copacilor, nu 
simţeam arşiţa soarelui. Ne odihneam la fiecare două ore. Ceea 
ce mă neliniştea insă, e că proviziile noastre erau pa sfirşite si 
nu ştiam cum să ne procurăm altele. 

După cum ne-am înţeles, am luat-o spre nord, evitând oraşele 
si cătunele prin care putea să treacă inamicul. 

Nici un incident nu s-a petrecut în dimineaţa aceea. Pupă 
amiază însă, am constatat cu multă părere de rău, că doamna 
Keller de-abia dacă se mai ţinea pe picioare. Femeia aceasta pe 
caro o cunoşteam la Belzingen dreaptă ca un brad, avea 
spinarea adusă acum şi picioarele ii tremurau la fiecare pas. Mă 
temeam chiar că la un moment dat nu va mai putea merge. 

În timpul nopţii, artileria germană trăgea în continuu în 
direcţia Verdunului. 

Ţinutul pe care îl străbăteam era alcătuit din păduri mici şi 
câmpii udate de pâriiaşe. Majoritatea acestor ape erau secate 
aşa că le puteam trece uşor. Pe de altă parte mergeam de-a 
lungul copacilor spre a nu fi văzuţi. 

Cu patru zile mai înainte, la 2 septembrie, după cum am aflat 
mai târziu, Verdun-ul apărat cu atita indirjirede eroicul 
Beaurepaire care a preferat mai degrabă să se sinucidă decât să 
se predea, şi-a deschis porţile lăsând să intre cincizeci de mii de 
prusaci. Ocupaţia asia a Verdunului îngăduia astfel aliaţilor să se 
imobilizeze câteva zile pe câmpiile Mcusei. Brunswick, trebuia să 


se mulţumească să ocupe Stenay, în vreme ce Dumouriez, — un 
viclean si jumătate, — pregătindu-şi in taină planul de 
rezistenţă, rămânea la Sedan. 

Ca să ne întoarcem la cele ce ne privaau. trebuie să spun câ 
la 30 august, lucru pe care îl ignoram, Dillon se strecurase cu 
opt mii de oameni intre Argon ne şi Meusa. După ce alungase de 
partea cealaltă a fluviului pe Clairfayt şi pe austrieci, care 
ocupau atunci cele două maluri, Dillon se îndreptă spre sudul 
pădurii. 

Dacă am fi ştiut aceasta, ne-am fi îndreptat şi noi spre sud, în 
loc s-o luăm spre nord, căci cel puţin in mijlocul soldaţilor 
francezi, salvarea noastră era asigurată. 

Din nefericire n-aveam de unde să ştim manevra asta, aşa că 
a trebuit să îndurăm încă multe. 

A doua zi, la 7 septembrie am terminat ultimele noastre 
provizii. Cu orice preţ, trebuia să ne procurăm altele. Spre scară, 
am zărit o casă izolată, situată la liziera unei păduri, lingă un 
puț. Nu trebuia să şovăim. Am bătut la uşă. Ni s-a deschis şi am 
intrat. Mă grăbesc să spun că proprietarii casei erau nişte ţărani 
cinstiţi. 

Mai întâi, oamenii aceştia cum se cade ne-au înștiințat că 
dacă prusacii rămâneau liniştiţi în cantonamentele lor, se 
aştepta in schimb sosirea austriecilor. Printre francezi se zvonea 
că Dumouriez părăsise în sfârşit Sedan şi că se îndrepta spre 
Meusa, ca să-l alunge pe Brunswick de la graniţă. 

Aceasta era o eroare, după cum se va vedea mai târziu, — 
eroare care din fericire nu ne-a pricinuit nici. un prejudiciu. 

Acestea spuse, trebuie să mărturisesc că ospitalitatea pe care 
ne-au dat-o ţăranii a fost cât se poate de largă, în tristele 
împrejurări în care ne aflam. Au aprins focul în vatră şi ne-au 
servit o masă compusă din ouă proaspete, cârnaţi fripţi, pâine 
de secară, turtă şi mere, precum şi o sticlă de vin. 

Am mai luat de asemenea provizii pentru câteva zile şi n-am 
uitat, de asemenea tutunul de care începusem să duc lipsă. 
Domnul de Lauranay de-abia dacă putu să convingă pe aceşti 
oameni cum se cade să primească ceea ce li se cuvenea. 
Bunătatea lor impresiona mult pe domnul Jean Keller. In sfârşit, 
după o noapte de odihnă, am plecat a doua zi în zori. 

Aveam impresia că natura îngrămădise toate greutăţile 
posibile pe drumul pe care îl urmam acum, deoarece terenul era 


nespus de accidentat. Nu exista nici o potecă sigură, 
pretutindeni numai gropi pe care le masca iarba şi tufişuri pline 
de mărăcini. Din când în când întâlneam fie câte un păstor care 
ducea caprele la păscut, fie vreun pădurar cu tolba lui de piele, 
fie vreun porcar care mina o turmă de porci. Toţi oamenii 
aceştia, de îndată ce ne zăreau se afundau in pădure, şi rar dacă 
vreunul din ci sc îndura să ne dea vreo lămurire. 

Din când în când se auzea câte o împuşcătură, ceea ce indica 
o luptă la avant posturi. 

Oboselile şi obstacolele erau atât de mari, încât de-abia dacă 
făceam două leghe pe zi. Aceeaşi distanţă am făcut-o şi în zilele 
de 9, 10 şi 11 septembrie. Dacă drumul era anevoios, în schimb 
ne aflam în siguranţă. Nu ne-am întâlnit cu prusacii şi am fost 
scutiţi să auzim grozavul "Ver da" : "Cine-i ?" nemţesc. 

Am sperat, luând direcţia aceasta, să ne întâlnim cu armata 
lui Dumouriez. Ori, ceea ce nu puteam şti, e că el se îndreptase 
acum spre sud, ca să ocupe trecătoarea Grand-Pre, din pădurea 
Argonne. 

Intre timp, o repet, împuşcăturile ajungeau până la noi. Când 
erau prea apropiate ne opream. Fireşte, nici o luptă nu se 
încinsese pe-atunci pe malurile Meusei. Erau nişte simple 
atacuri care se ghiceau după luminile ce se vedeau pe întuneric 
în pădure. 

In sfârşit, în seara de 11 septembrie ne-am hotărât să 
întrerupom drumul nostru spre Stenay şi să ne avântăm de-a 
dreptul în Argonne. 

A doua zi, am şi pus în aplicare planul acesta. Ne târam 
sprijinindu-ne unul pe altul. Vederea sărmanelor femei, atât de 
curajoase odinioară, dar atât de istovite acum, cu figura palidă, 
cu hainele rupte din pricina mărăcinilor, era un spectacol demn 
de milă. 

Pe la amiază am ajuns într-un luminiş unde de curând avusese 
loc o luptă. Câţiva soldaţi zăceau întinşi cu faţa la pământ. Am 
recunoscut imediat pe morţii aceştia, după uniforma lor 
frumoasă atât de diferită de aceea a prusacilor sau a 
austriecilor. 

Erau francezi, voluntari francezi. Se vede că au fost surprinşi 
de vreo coloană a trupelor lui Clairfayt sau Brunswick. Vai, da ! 
bieţii oameni nu muriseră fără să se apere. Câţiva germani 
zăceau întinşi lângă ei. 


M-am apropiat şi am privit îngrozit îngrămădirea asta de 
cadavre, căci niciodată n-am putut să mă obişnuiesc cu vederea 
morţilor. 

Deodată am scos un strigăt. Domnul de Lauranay, doamna 
Keller, domnul Jean, domnişoara Martha şi Irma, care se aflau la 
vreo cincizeci de paşi în urma mea, mă priveau cu îngrijorare, 
ne-îndrăznind să înainteze. 

În cele din urmă, domnul Jean veni spre mine : 

— Ce este Natalis ? A ! cât îmi pare de rău acum că nu m-am 
stăpânit. Aş fi voit să-l îndepărtez pe domnul Jean. Era prea 
târziu. Într-o clipă, ghicise pentru ce am strigat. 

Un cadavru care zăcea la picioarele mele a fost recunoscut 
numaidecât de domnul Jean. 

— Să nu afle niciodată mama şi Martha, zise el cu o voce 
gravă. 

Dar doamna Keller se târâse până la noi, şi dânsa văzu ceea 
ce am ii vrut să-i ascundem, cadavrul unui soldat prusac, al unui 
sergent din regimentul colonelului von Gravvert, întins pe jos, în 
mijlocul câtorva camarazi de-ai lui. Aşadar, cu câteva ceasuri 
mai înainte, regimentul Leib trecuse pe-aici şi acum se afla prin 
împrejurimi. 

Niciodată pericolul nu fusese atât de mare pentru Jean Keller. 
Dacă ar fi văzut, va fi imediat identificat şi ucis fără multă vorbă. 

Trebuia, aşadar, să fugim cât mai repede din ţinutul acesta 
periculos şi să ne afundăm în partea cea mai deasă a pădurii, 
unde o coloană în marş n-ar putea pătrunde. Cu riscul de a ne fi 
ascuns multe zile în şir, nu trebuia să şovăim. Era ultima noastră 
şansă de scăpare. 

Am mers toată ziua, am mers toată noaptea, am mers, sau 
mai degrabă ne-am târât în ziua următoare, şi la 13 septembrie, 
spre seară am ajuns în inima celebrei păduri din Argonne, de 
care Du-mouriez spusese : "lată Termopilele Franţei, dar voi fi 
mai fericit ca Leonidas !" 

Intr-adevăr, a fost mai norocos. Şi iată cum mii de ignoranţi de 
tagma mea au aflat de existenţa lui Leonidas şi a Termopilelor. 


XX 


Pădurea din Argonne ocupă un spaţiu de treisprezece până la 


optsprezece leghe de la Sedan, la nord, până în sătuleţul 
Passavant la sud şi are o lăţime de două până la trei leghe. Ea 
acoperă graniţa noastră de răsărit cu copacii ei lipiţi aproape 
unul de altul. în afară de asta, terenul este atât de accidentat 
încât o coloană n-ar putea străbate prin ea. 

Pădurea aceasta se află între două râuri. Râul Aisne o 
mărgineşte pe stânga, începând de la primele lăstare de la sud, 
până în satul Semuy la nord. Râul Aire o înconjoară începând de 
la Fleury până la defileul Grands-Pre. Deacolo, face o cotitură 
bruscă şi se întoarce spre râul Aisne. în care se varsă, nu 
departe de Senuc. 

De-a lungul râului Aire, principalele oraşe sunt Clermont, 
Varennes, unde Ludovic al XVI-lea a fost arestat în clipa fugii lui, 
Buzancy, Le Chene-Populeux, iar de-a lungul Aisnei, Sainte 
Menehould, Ville-sur-Tourbe, Monthois, Vouziers. 

În ce priveşte forma acestei păduri, n-aş putea s-o compar 
decât cu o insectă, cu aripile strânse, nemişcată sau adormită 
între două cursuri de apă. Abdomenul ei ar fi toată partea 
inferioară care este şi cea mai însemnată. Toracele şi capul sunt 
reprezentate prin partea superioară, care se deplasează 
deasupra defileului Grand-Pre, de-a lungul căruia curge râul 
Aire. 

Dacă, aproape în toată întinderea ei, pădurea din Argonne 
este întretăiată de ape repezi şi ea cuprinde diferite locuri, 
strâmte fără îndoială, chiar şi perită cu lăstărişuri dese, ea poate 
fi străbătută de un regiment. 

Trebuie să indic aceste locuri, pentru ca să se înţeleagă mai 
bine cum s-au petrecut lucrurile. 

Cinci defileuri străbat pădurea. În abdomenul insectei mele, 
defileul situat cam spre sud e acela de la Islettes şi merge de la 
Clermont la Sainte-Menehould, celălalt defileu, acela de- la 
Chalade nu este decât un fel de potecă ce dă spre râul Aisne în 
direcţia Vienne-le-Château. 

In partea superioară a pădurii sunt trei defileuri. Cel mai larg 
şi cel mai însemnat, care desparte toracele de abdomen, este 
defileul de la Grand Pre. Râul Aire îl parcurge în întregime de la 
Saint-Juvin, trece apoi între Termes şi Senuc, apoi se varsă în 
râul Aisne, la o leghe şi jumătate de Monthois. Deasupra 
defileului de la Grand-Pre, cam la vreo două leghe, defileul de la 
Croir-aux-Bois, reţineţi, vă rog acest nume, străbate pădurea de 


la Eoult-aux-Eois la Longwé, şi nu e decât o potecă pentru 
pădurari. În sfârşit, cu două leghe mai sus, defileul Chêne- 
Populeux, pe unde trece drumul de la Rhetel la Sedan. 

Ori, numai prin pădurea aceasta puteau înainta imperialiştii 
spre Châlons-sur-Marne. De-acolo aveau drumul deschis până la 
Paris. 

Prin urmare, cel dintâi lucru care trebuia făcut acum era să 
opreşti pe Brunswick şi pe Clairfayt să freacă pădurea, 
închizându-le cele cinci defileuri care le puteau da acces la 
coloanele lor. 

Dumouriez, un strateg de frunte, pricepuse îndată aceasta. 
într-adevăr, lucrul poate părea simplu dar e ca şi oul lui Columb 
— trebuia să te gândeşti la el şi aliaţilor nu le trecuse încă prin 
minte să se ocupe de defileurile acestea. 

Un alt folos, pe care îl mai oferea planul lui Dumouriez, e că n- 
aveam nevoie să ne retragem până la Marna, care era ultima 
noastră linie de apărare situată înainte de Piiris. în acelaşi timp, 
aliaţii vor fi nevoiţi să rămână în partea săracă a Champagniei, 
unde orice fel de resurse le-ar fi lipsit, în loc să pornească în 
câmpiile bogate şi roditoare, situate dincolo de Argonne, spre a 
sta iarna în cazul că le-ar fi convenit să ierneze. 

Aşadar, planul acesta a fost studiat într-un chip foarte 
amănunţit. Şi, ceea ce constituia un început de executare la 30 
august, Dillon în fruntea unei oştiri de opt mii de oameni, 
executase o mişcare îndrăzneață în timpul căreia austriecii, 
după cum am spus, au fost respinşi pe malul drept al Meiusei. 
Apoi, coloana aceasta ocupase defileul de la sud de Islettes, 
după ce a avut grijă să păzească defileul de la Chalade. 

Într-adevăr, mişcarea asta nu era lipsită de îndrăzneală. În loc 
să se efectueze spre râul Aisne, unde pădurea ar fi fost un 
adăpost preţios, se efectuase în direcţia Meusei. Procedând 
astfel, Dumouriez derutase pe aliaţi. 

Planul iui a reuşit. 

La 4 septembrie, Dillon ajunse la defileul Islettes. Dumouriez 
care plecase după el cu cincisprezece mii de soldaţi, ocupase 
defileul Grand-Pre, închizând astfel principalul defileu al pădurii. 

Peste patru zile în urmă, generalul Dubourg se ândreptă spre 
Chene-Populeux, ca să apere nordul pădurii împotriva invaziei 
imperialiştilor. 

Imediat s-au săpat tranşee şi s-au adus tunuri spre a închide 


defileurile. Acela de la Grand-Pre, era acum o adevărată tabără 
cu trupele orânduite în amfiteatru. 

Toate aceste cinci defileuri erau barate acum, asemenea unor 
cetăţi întărite, aşa că duşmanul nu putea pătrunde prin ele. 

Totuşi, mai rămase un alt defileu. Acesta era însă atât de 
puţin practicabil încât Dumouriez nu se grăbise să-l ocupe. Şi, 
trebuie să adaog că tocmai în defileul acesta ne-a îndreptat 
nenorocul nostru. 

Intr-adevăr, prin defileul de la Croix-aux-Bois, situat între 
defileele de la Grand-Pre şi de la Châne-Populeux, la distanţă 
egală unul de altul aproximativ zece leghe, trebuiau să intre 
coloanele duşmane în Argonne. 

Şi acum revin la cele ce ne privesc direct. 

La 13 septembrie, spre seara, am ajuns pe panta laterală a 
Argonnei, după ce am evitat să trecem satele Briquenay şi 
Boult-aux-Bois care erau ocupate de austrieci. 

Deoarece cunoşteam defileurile de aici, fiindcă le-am trecut în 
mai multe rânduri, pe când eram în garnizoană în ţinuturile de 
est, am ales tocmai defileul de la Croix-aux-Bois, fiindcă mi se 
părea mai sigur. Ba chiar, dintr-un exces de prudenţă n-am vrut 
s-o iau prin defileu ci, am luat-o pe o potecă ce se apropie de el 
şi care porneşte de la Briquenay la Longwe. Luând-o pe drumul 
acesta, trebuia să străbatem pădurea într-unui din punctele cele 
mai dese, la adăpostul copacilor de tot soiul, în afară de asta, 
aici nu aveam ocazia să he întâlnim cu fel de fel de tâlhari aşa 
că puteam ajunge cu bine pe malul stâng al râului Aisne, spre 
Vouziers. 

Noaptea de 13 spre 14 am petrecut-o ca de obicei, în câmp 
sub un copac. 

In fiecare clipă riscam să ne întâlnim cu vreun soldat prusac, 
astfel încât ardeam de nerăbdare să intrăm în inima pădurii. Am 
respirat uşurat, a doua zi când urcarn poteca ce duce la Longwe, 
lăsind la dreapta noastră satul Croix-aux-Bois. 

Am mers însă foarte greu în ziua aceea din pricina urcuşurilor 
anevoioase şi a drumului presărat la fiecare pas cu bolovani şi 
cu copaci dărâmaţi, care ne stânjeneau la mers. 

Domnul la Lauranay, cu toată oboseala şi cu toată vârsta lui 
înaintată, mergea destul de repede. Domnişoara de Lauranay şi 
sora mea, la gândul că acesta era ultimul nostru drum, erau 
hotărâte să nu se lase pradă oboselii. în schimb doamna Keller 


era istovita. Trebuia s-o sprijinim, altminteri ar fi căzut. Şi totuşi 
biata femeie nu se văita de loc. Dacă trupul era uzat, sufletul 
rămăsese acelaşi, plin de curaj şi de energie. Cu toate acestea 
mă temeam că nu va putea rezista până la capăt. 

Seara, am poposit, ca de obicei. Sacul cu provizii ne-a 
îndestulat şi după ce toată lumea s-a culcat, m-am apropiat de 
domnul Jean şi i-am vorbit de starea mamei lui. stare care-mi 
părea destul de îngrijorătoare. 

— Ar trebui s-o lăsăm să se odihnească vreo două-trei zile 
fiindcă prea e obosită. 

— Da, Natalis, răspunse domnul Jean. Fiecare pas pe care îl 
face mama mă îndurerează cum nu poţi să-ţi închipui. Dar ce e 
de făcut ? 

— Trebuie să ajungem în satul cel mai apropiat, domnule Jean 
şi să rămânem acolo. Niciodată austriecii sau prusacii nu se vor 
aventura aici şi, acolo adăpostiţi în vreo casă, am putea aştepta 
ca evenimentele să se mai liniştească. 

— Da, Natalis, ai dreptate, dar putea-vom oare să ajungem la 
Longwe ? 

Satul acesta este prea departe, domnule Jean, şi marna 
dumitale nu va putea să meargă până acolo. 

— Atunci, încotro să mergem ? 

— Aş propune s-o luăm la dreapta, de-alungul lăstărişurilor şi 
să ne ducem în satul Croix-aux-Bois. 

— Cam ce distanţă e până acolo ? 

— Cel mult o leghe. 

— Să mergem deci mâine în zori la Croix-aux-Bois, răspunse 
domnul Jean. 

Eram convins că asta era cea mai bună cale de urmat, 
deoarece nu vroiam să cred că inamicul ar putea năvăli în 
nordul Argonnei. 

Totuşi, toată noaptea, am auzit împuşcături şi la un moment 
dat am auzit şi bubuituri de tun. Deoarece însă împuşcăturile 
astea erau foarte îndepărtate şi fiindcă le auzeam in spatele 
nostru, mi-am închipuit că Brunswick sau Clairfayt căutau să 
pătrundă în defileul de la Grand-Pre, singurul defileu care era 
destul de încăpător pentru coloanele lor. Atât eu cât şi domnul 
Jean n-am putut să ne odihnim o clipă. Trebuia să fim în 
permanenţă cu ochii în patru, cu toate că ne aflam în inima 
pădurii, la o depărtare destul de mare de poteca ce ducea la 


Briquenay. 

Am plecat a doua zi în zori. Am făcut un fel de targa din crengi 
uscate ; am rugat-o apoi pe doamna Keller să se suie pe targa 
spre a-i evita astfel greutăţile drumului. 

Dar doamna Keller a înţeles cât de greu ne va fi s-o ducem. 

— Nu, zise ea, nu pot să primesc, aşa că voi merge pe jos. 

— Nu poţi mamă, răspunse domnul Jean. 

— Într-adevăr, doamnă, am adăugat, nu puteţi merge. 
Intenţia noastră e de a ajunge în satul cel mai apropiat unde 
trebuie să vă odihniţi. La urma urmei suntem in Franţa şi nimeni 
nu ne poate refuza ospitalitatea. 

Doamna Keller nu voi cu nici un preţ să primească propunerea 
noastră. După ce se ridicase, încercă să facă vreo ciţiva paşi, şi 
ar fi căzut, dacă domnul Jean şi sora mea nu s-ar fi repezit ca s-o 
sprijine. 

— Doamnă, i-am zis atunci, ceea ce voim este salvarea 
noastră a tuturor. Peste noapte am auzit împuşcături la liziera 
pădurii. Inamicul nu e departe. Sper că nu va veni aici. La Croix- 
aux-Bois, nu putem fi surprinşi, aşa că trebuie să ajungem acolo 
chiar azi. 

Domnişoara Martha şi sora mea se rugară de-asemenea de ea 
şi, deabia in urma intervenţiei domnului de l.auranay, doamna 
Keller sfirşi prin a primi. 

Am urcat-o deci pe targa pe care o duceam eu şi domnul Jean 
şi am pornit astfel spre nord. 

Nu mai stăruiesc asupra greutăților nenumărate pe care le-am 
îndurat, căutând să ne croim un drum printre mărăcinii şi 
bolovanii care brăzdau drumul. Pe la amiază, în ziua de 15 
septembrie, am ajuns la Croix-aux-Bois. Am făcut o leghe si 
jumătate în cinci ore. 

Spre marea mea mirare ca şi spre marea mea decepţie, am 
văzut că satul era pustiu. Toţi locuitorii fugiseră, fie la Vouziers, 
fie la Chcne-Populcux. Ce se petrecuse oare ? 

Uşile şi ferestrele caselor erau închise. Oare ajutoarele pe 
care ne bizuisem ne vor lipsi aici ? 

— Uite o casă locuită, zise sora mea, arătindu-ne o căsuţă 
care se afla la capătul satului şi din hornul căreia ieşea fum. 

Am alergat în direcţia casei şi peste câteva clipe am bătut la 
uşă. În pragul ei apăru un bărbat cu o figură foarte primitoare şi 
simpatică. Se vedea cât de colo că era un om cumsecade. 


— Ce doreşti ? mă întrebă el. 

— Să ne găzduieşti pe mine şi pe tovarăşii mei. 

— Cine sunteţi ? 

— Nişte francezi goniţi din Germania şi care nu ştiu unde să 
se adăpostească. 

— Intraţi ! 

Țăranul acesta se numea Hans Stenger. Locuia în casa aceea 
cu soacra şi cu nevasta lui. Dacă nu părăsise satul, e că soacra 
lui nu putea să se ridice de pe fotoliul pe care o pironise de ani 
întregi paralizia. 

Şi atunci Hans Stenger ne-a comunicat pentru ce satul era 
părăsit Toate defileurile Argonnei fuseseră ocupate de trupele 
franceze. Numai defileul de la Croix-aux-Bois era deschis. 
Deaceea tuturor le era teamă ca imperialiştii să nu-l ocupe, ceea 
ce ar fi pricinuit un adevărat dezastru. După cum se vede, 
nenorocul ne-a adus tocmai acolo unde nu trebuia să mergem. 
Ca să plecăm de-aici şi să ne înfundăm din nou în pădurea de la 
Argonne era exclus, având în vedere starea doamnei Keller. Ba 
ceva mai mult, trebuia să ne mulţumim că am nimerit într-o 
casă de oameni cumsecade. 

Gazdele noastre erau nişte ţărani chivernisiţi, care păreau 
mulţumiţi că au putut fi de folos unor compatrioți în nevoie. 
Fireşte că nu le-am spus naționalitatea lui Jean Keller, ceea ce ar 
fi complicat situaţia. 

Ziua de 15 septembrie s-a terminat în linişte si tot astfel ziua 
de 16 ; în noaptea aceea nici n-am auzit măcar împuşcăturile 
obişnuite. Poate că aliaţii ignorau că defileul de la Croix-aux-Bois 
nu era ocupat de trupe franceze. în orice caz, eram liniștiți 
deoarece ştiam cât de strimt era defileul acesta, aşa că eram 
convinşi că inamicul ar forţa mai degrabă defileurile de la 
Grand-Pre sau de la Islettes. Am prins aşadar din nou curaj. Da 
altfel odihna şi bunele îngrijiri au ameliorat simţitor starea 
doamnei Keller. Biata femeie ! Era forţa fizică ce-i lipsea şi nici 
decum energia morală ! 

Ticăloasă soartă ! lată că în după amiaza zilei de 16 
Septembrie, câteva figuri suspecte îşi făcură apariţia în sat. 

Toţi aceşti indivizi fără căpătâi, care se vedeau cât de colo că 
erau germani, se îndeletniceau cu furtul şi cu spionajul. 

Spre marea noastră îngrijorare, domnul Jean trebui să se 
ascundă, de teamă să nu fie recunoscut. Deoarece situaţia asta 


putea părea ciudată familiei Stenger, am fost cât pe-aci să le 
mărturisesc totul, când de-odata, seara pe la cinci. Tlans 
Stenger se înapoia acasă strigând : 

— Austriecii ! Austriecii 

Într-adevăr, imperialiştii, alcătuiți din câteva mii de soldaţi pe 
chipurile cărora se putea vedea vulturul cu două capete, 
năvăliseră prin defileul de la Croix-aux-Bois, făcându-şi apariţia 
în sat. Fără îndoială că ei aflaseră, mulţumită spionilor, că 
defileul nu fusese ocupat de trupele franceze. Cine ştie dacă 
restul inamicului nu va năvăli acum prin acelaşi punct! 

La strigătul pe care îl scosese Hans, Stenger, domnul Jean îşi 
făcu apariţia în odaia în care era culcată mama lui. 

Îl văd încă. Stătea in faţa sobei. Aştepta. Dar ce aştepta 
oare ?... Să fie încercuit ? Dar dacă ar fi fost capturat de 
austrieci, prusacii l-ar fi lăsat în pace ? Evident că nu. 

Doamna Keller se ridică în capul oaselor. 

— Jean, zise ea, fugi... fugi imediat ! 

— Fără tine, mamă ? 

— Da, dragul meu. 

— Fugi Jean ! zise domnişoara Martha... Mama ta e şi a mea... 
N-o s-o părăsim ! 

— Martha !... 

— Fugi ! 

În faţa acestor două vointi, domnul Jean trebuia să se supună. 
în răstimpul acesta, austriecii se apropiau şi în curând trebuiau 
să ocupe casa lui Hans Stenger. 

Domnul Jean îmbrăţişa pe doamna Keller şi după ce o sărută 
pe domnişoara Martha, dispăru pe uşa. 

Şi atunci am auzit-o pe doamna Keller îngânând cu o voce 
stinsă : 

— Fiul meul!... Fiul meu... singur prin locurile astea pe care nu 
le cunoaşte !... Natalis... 

— Natalis!... repetă domnişoara Martha, arătându-mi uşa. 

Am înţeles îndată ceea ce bietele femei aşteptau-din partea 
mea. 

— Rămâneţi cu bine, am exclamat. Peste câteva clipe am 
părăsit satul. 


XXI 


lată-ne despărțiți ! Despărţiţi după o călătorie de trei 
săptămâni pe care am fi putut s-o ducem la bun sfârşit, dacă 
norocul nu ne-ar fi părăsit deodată. Despărţiţi, când peste 
câteva leghii, am fi fost salvaţi ! 

Despărţiţi cu teama de a nu ne mai revedea niciodată ! 

Şi femeile acestea, părăsite în casa unui ţăran, în mijlocul 
unui sat ocupat de inamic, neavând alt apărător decât un bătrân 
de şaptezeci de ani ! 

La drept vorbind n-aş fi trebuit să rămân cu ele ? Dar 
gândindu-mă la sărmanul fugar care trebuia să rătăcească într- 
un ţinut pe care nu-l cunoştea, puteam eu oare să-l las singur 
mai ales când aveam posibilitatea să-i fiu do folos ? Domnul de 
Lauranay şi tovarăşele lui puteau fi arestate cel mult, în schimb 
domnul Jean ar fi fost ucis. Numai gândul acesta m-ar fi oprit în 
cazul că aş fi fost ispitit să mă reântorc la Croix-aux-Bois. 

lată de altfel ceea ce s-a petrecut, şi iată pentru ce satul a 
fost invadat în ziua de 16 septembrie. 

Se ştie că din toate defileurile pădurii din Argonne unul singur, 
acela de la Croix-aux-Bois, nu fusese ocupat de trupele 
franceze. 

Totuşi spre a evita orice surpriză, Dumouriez trimisese la 
Longwe un colonel cu două escadroane şi două batalioane. 
Longwe fiind situat la o depărtare bună de -sat, Hans Stcnger nu 
putea să aibă cunoştinţă de acest fapt. De altminteri era atât de 
înrădăcinată convingerea că imperialiştii nu se vor aventura prin 
defileul acesta încât nu s-a luat nici o măsură de apărare. în 
consecinţă nici nu s-au făcut tranşee ; convins că ţinutul nu era 
ameninţat aici, colonelul a cerut, ceea ce i s-a acordat de altfel, 
ca o parte a trupelor să fie trimise la cartierul general. 

Atunci austriecii care erau mai bine informaţi, au trimis câţiva 
soldaţi în recunoaştere, spre a examina defileul. Datorită acestui 
fapt am avut ocazia să vedem la Croix-aux-Bos spionii aceştia, 
care mişunau acolo toată zaua. Şi iată cum datorită unui calcul 
greşit, inamicul a putut pătrunde în Argonne. 

De îndată Ce Brunswick a aflat că trecătoarea de la Croix-aux 
Bois era liberă, a dat ordin să fie ocupată. Şi aceasta s-a 
întârnplat chiar în clipa cind, comandantul, foarte stânjenit, se 
pregătea s-o ia spre Şedan ca să intre pe ia nord în Argonne. 
Totuşi fiindcă i se părea greu să ocupe defileul, a trimis aşa dar o 


coloană austriacă împreună cu emigraţii comandaţi de prinţul de 
Lignes. 

Colonelul francez şi soldaţii lui, surprinşi de atacul acesta 
neaşteptat, au trebuit să cedeze şi să se retragă spre Grand-Pri, 
aşa că inamicul deveni stăpân pe poziţie. 

lată ceea ce s-a petrecut în clipa în care am fost nevoiţi să 
fugim. E drept că Dumouriez a încercat să repare greşeala 
aceasta atât de gravă, trimițând pe generalul Chazot cu două 
brigăzi, şase escadroane şi patru tunuri de calibru mare, ca să-i 
gonească pe austrieci înainte să devină stăpâni pe poziţie. 

Din nefericire, la 14 septembrie, Chazot n-a fost în măsură să 
opereze şi tot astfel nici în ziua de 15. Când a atacat în seara de 
16 a fost prea tărziu. 

Intr-adevăr, dacă a respins mai întâi pe austrieci din defileu, 
omorând chiar pe prinţul de Ligne, a a-vut de susţinut un atac 
cu forţe superioare, aşa că, cu toate sforţările eroice, defileul a 
fost iremediabil, pierdut. 

Greşeala aceasta a fost foarte regretabilă pentru Franţa şi 
trebuie să spun şi pentru noi, căci fără eroarea asta impiorabilă, 
puteam fi încă de la 15 septembrie în mijlocul francezilor. 

Acum lucrul acesta ntt mai era cu putinţă, caci Chazot văzând 
că nu poate alunga pe austrieci, se retrase spre Vouziers, în 
vreme ce Dubourg care se afla la Cherie-Populeux, temându-se 
să nu fie învăluit, se întoarse spre Attigny. 

Granița Franţei era deci deschisă trupelor imperialiste. 
Dumouriez riscă să fie încercuit şi constrâns să lepede armele. 

Şi atunci situaţia ar fi fost deznădăjduită. 

Cât despre mine şi domnul Jean Keller. mărturisesc că eram 
într-o situaţie critică. 

Aproape numai decât după ce am părăsit casa lui Hans 
Senger, m-am întâlnit cu domnul Jean în inima pădurii. 

— Dumneata... Natalis ? exclamă el. 

— Da...l!eul!.. 

— Dar unde ţi-e făgăduiala pe care mi-ai făcut-o de a nu 
părăsi niciodată pe mama şi pe Martha ?.... 

— Ingăduie-mi să-ţi spun, domnule Jean. Atunci i-am spus 
totul, i-am spus că ştiam foarte bine ţinutul ale cărei poziţii el 
le ignora cu desăvârşire, că doamna Keller şi domnişoara Martha 
mi-au dat, ca să spun astfel, ordinul de a-l urma, că n-am 
şovăit... 


— Şi dacă am greşit, domnule Jean, să mă pedepsească 
Dumnezeu ! 

— Vino atunci ! 

Acum nu mai era vorba s-o luăm de-alungul defileului până la 
graniţa Argonnei. Austreiecii puteau să părăsească trecătoarea 
Croix-aux-Bois, aşa că trebuia s-o luăm spre sud-vest, în aşa fel 
încât să trecem linia râului Aisne. 

Am pornit în direcţia aceasta până ce s-a înnoptat. Să 
ne.aventurăm în întuneric nu era cu putinţă fiindcă n-aveam 
cum să ne orientăm. Am poposit deci. 

La început împuşcăturile nu conteniseră o clipă. Erau 
voluntarii din Longwe, care încercau să reia defileul din mâinile 
austriecilor. Dar neputând, au fost nevoiţi să se împrăştie. Din 
nefericire nu au trecut prin pădure, unde am fi putut să-i 
întâlnim şi să aflăm astfel de la ei că Dumouriez îşi avea 
cartierul general la Grand-Pre. l-ar fi urmat. Acolo, după cum am 
aflat mai târziu, aşi fi regăsit bravul meu regiment Royal-Picardie 
care plecase din Charleville ca să se unească cu armata din 
centru. Dacă aş fi ajuns împreună cu domnul Jean la Grand-Pre, 
am fi fost în mijlocul prietenilor noştri, am fi fost. salvaţi şi am fi 
văzut totodată ceea ce trebuia să facem pentru salvarea 
fiinţelor dragi, părăsite la Croix-aux-Bois. 

Dar voluntarii evacuaseră Argonne îndreptân-du-se spre 
cartierul lor general. 

Am dus-o rău peste noapte. Ploaia care începuse să cadă ne 
pătrundea până la oase. Hainele noastre sfâşiate de spini erau 
aproape numai zdrenţe. Nici măcar paltonul meu nu fusese 
cruțat. Dar ceea ce era mai grav, e că ghetele noastre se 
rupseseră cu .desăvârşirc. Oare eram să fim reduşi să mergem 
ca apostolii ? În sfârşit eram uzi leoarcă, fiindcă apa pătrundea 
prin frunzişul copacilor. în zadar am căutat un adăpost unde să 
ne putem odhni. Adăugaţi la toate mizeriile astea, spaima şi 
neliniştea. Uneari împuşcăturile erau atât de apropiate încât ni 
se părea că ele erau trase în spatele nostru. în afară de asta ni 
se părea de asemenea că auzim strigătul de victorie al 
prusacilor. Trebuia să fugim atunci ca să nu fim prinşi. Vai! şi 
zorile care nu mai veneau! 

De îndată ce se lumină de ziuă, am pornit din nou cât puteam 
mai repede, orientându-ne după soare. 

Deoarece nu mâncasem nimic, ne era o foame straşnică. 


Fugind din casa familiei Stenger, domnul Jean n-a avut timp să 
ia ceva de-ale mâncării şi tot astfel şi eu. Trebuia aşa dar să 
răbdăm de foame. Dacă pădurea era plină de ciori şi alte păsări 
de pradă, în schimb vânatul era rar. De-abia dacă vedeam din 
când în când un iepure care fugea printre picioarele noastre. Dar 
n-aveam posibilitatea să-i prindem. Din fericire castanii nu 
lipseau aici. Am cules câteva şi după ce am făcut focul le-am 
copt, aşa că ne-am putut astâmpăra întru câtva foamea care ne 
chinuia. 

Se întunecase ; era o noapte rece şi fără stele. Din pricina 
greutăților drumului, am mers foarte puţin în ziua aceea. Cu 
toate astea liziera pădurii nu era îndepărtată, deoarece auziam 
goarnele. Ne mai trebuiau încă douăzeci şi patru de ore ca să 
putem găsi un adăpost în partea cealaltă a rinului Asine, fie la 
Vouziers, fie într-un sat pe malul stâng. 

N-am să vorbesc de oboselile îndurate. Nu aveam timp să ne 
gândim la ele. în seara aceea, cu toate că eram frământat de 
mii de gânduri, fiindcă mi-era somn, m-am culcat sub un copac. 
Mi-aduc aminte că-n clipa când am aţipit, m-am gândit la 
regimentul colonelului von Grawert care lăsase vreo treizeci de. 
morţi, în luminişul pădurii. După ce am blestemat în gând 
regimentul, am adormit un somn adânc şi greu. 

De dimineaţă când m-am trezit, am observat că domnul Jean 
nu dormise toată noaptea. Fireşte ca nu era preocupat de soarta 
lui ci de aceea a mamei lui si a domnişoarei Martha. Gândul că 
toţi ai lui, se aflau la Croix-Bois, în mâinile austriecilor, expuşi la 
injurii, brutalizaţi poate. Îl muncea din cale afară. 

În definitiv, în noaptea aceea, domnul Jean veghease. După 
cum am spus, am adormit foarte greu, deoarece n-am auzit 
împuşcăturile care nu conteniseră toată noaptea. Fiindcă nu mă 
trezisem, domnul Jean voise să mă lase să dorm. 

În clipa când ne pregăteam de plecare, domnul Jean îmi zise : 

— Ascultă-mă, Natalis. 

Domnul Keller rostise cuvintele acestea pe un ton hotărât. Am 
ghicit numaidecât despre ce era vorba, şi i-am răspuns fără să 
mai aştept propunerea lui : 

— Nu, domnule Jean, n-am să te ascult dacă este vorba să 
vrei să te desparţi de mine. 

— Natalis, reluă el, ştiu că ai venit, din pur devotament... 

— Să lăsăm asta... 


— Nu. fiindcă atâta vreme cât a fost vorba numai de 
oboseală, n-am zis nimic. Acum însă când e vorba de pericol, nu 
pot să mă mai dau în lături. Dacă vom fi prinşi să ştii că 
germanii n-or să ne cruţe... Vei fi omorât... şi lucrul acesta, 
dragul meu, nu pot să-l primesc... Pleacă deci... Treci graniţa... 
La rândul meu voi încerca s-o trec şi eu... şi dacă n-o să ne mai 
revedem... 

— Domnul Jean, să lăsăm toate astea. Vom pleca împreună, şi 
atunci sau scăpăm, sau murim amândoi ! 

— Natalis...îţi jur câ n-am să te părăsesc. 

Spunând acestea am plecat. Bubuitul tunurilor se îmbină cu 
împuşcăturile de armă. Era un nou atac care se dădea la 
defileu Croix-aux-Bois. 

Pe la opt canonada încetă. Nu se mai auzea nici o 
împuşcătură. Nesiguranţa asta era grozavă pentru Nu mai 
încclpea nici o îndoială că avusese loc o luptă în defileu. Dar 
care fusese rezultatul ei ? Ce trebuia să,facem acum? Am simţit 
din instinct că cel mai bun lucru de făcut era să înaităm în 
direcţia râuiui Aisne spre Vouziers. 

La douăsprezece am mai mâncat nişte castane coapte. 
Pădurea era atât de deasă încât de-abea dacă puteam face cinci 
sute de paşi pe oră. In afară de asta, împuşcăturile care se 
auzeau în toate direcţiile şi în sfârşit clopotele care sunau în 
satele din Argonne — toate astea contribuiau la starea de 
îngrijorare care ne deprima. 

Spre seară ne aflam la o leghe de râul Aisne! A doua zi, în 
cazul că nu s-ar ivi vreo piedică, am putea ajunge pe malul 
celălalt al fluviului. N-aveam decât să coborâm timp de o oră 
malul drept si să-l trecem fie pe podul de la Senuc fie pe podul 
de la. Grand-Ham, — două., poduri pe care Clairfayt şi 
Brunswich nu erau încă stăpâni 

La ora opt seara, am poposit într-un tufiş. Era o tăcere 
desăvârşită în pădure. Afară de paturile de:pioaie care picurau 
pe frunzele copacilor, nici un zgomot, nu tulbură liniştea. Nu ştiu 
de ce, dar tăcerea aceasta mă nelinştea grozav. 

Deodată, am auzit nişte glasuri în spatele nostru. Domnul 
Jean îmi strânse mâna. 

— Da. spunea o voce necunoscută, îl urmărim de la Croix-aux- 
Bois. 

— N-o să ne mai scape. 


— Incasăm premiul. 

— Fireşte ! 

Domnul Jean îmi strângea acum cu putere mâna. 

— Asta e vocea lui Buch, îmi şopti el la urecehe. 

— Ticăloşii ! i-am răspuns. Sunt mai mulţi. Să nu-i aşteptăm... 

Am părăsit tufişul pe brânci, dar o creangă uscată ne-a trădat 
prezenţa. Aproape numaidecât o împuşcătură lumină pentru o 
clipă ascunzătoarea noastră. 

—Vino, domnule Jean, vino ! am exclamat. 

— Nu, trebuie să ucid mai întâi pe unul din a-cesti ticăloşi. 

Şi el descarcă pistolul în direcţia grupului care se repezea spre 
noi. 

Mi se pare că unul din urmăritorii noştri căzu. Dar aveam 
altceva de făcut decât să mă uit după ei. 

Alergam acum cât puteam mai repede. Buch şi tovarăşii lui 
fugeau după noi. Eram istoviţi. _ 

Peste un sfert de oră banda a reuşit să pună mâna pe noi. În 
total erau vreo şase sau şapte oameni, toţi înarmaţi până-n 
dinţi. 

Cât ai clipi din ochi ne-au legat mâinile, şi ne-au îmbrâncit 
fără să ne cruţe loviturile. 

Peste o oră, eram în mâinile austriecilor care se aflau la 
Longwe. Aici am fost întemnițați şi puşi sub o supraveghere 
severă într-o căsuţă retrasă. 


XXII 


Oare numai întâmplător reuşise Buch să pună mâna pe noi? 
Îmi venea să cred, căci de câtva timp soarta nu prea ne era 
favorabilă. în urmă însă am aflat ceea ce nu puteam şti atunci. 
După ultima noastră întâlnire, tânărul Buch nu contenise cu 
cercetările, nu atât, vă rog să credeţi, ca să se răzbune pe 
fratele lui, cât spre a câştiga premiul de o mie de florini. Dacă 
pierduse urmele noastre, din ziua în care am ajuns în Argone, în 
schimb le regăsise în satul Croix-aux-Bois. Făcuse parte din 
spionii care intraseră în sat în ziua de 16 septembrie, în casa 
familei Stenger el recunoscuse imediat pe domnul şi pe 
domnişoara de Lauranay şi tot astfel pe doamna Keller şi pe 
sora mea. Aflase deasemenea că am plecat cu domnul Jean. 


Numaidecât s-a luat după noi, împreună cu câţiva ticăloşi de 
tagma lui. Restul se ştie. 

Acum eram păziţi în aşa fel încât orice evadare era exclusă. 
Ştiam ce ne aşteaptă şi nu ne mai rămânea decât să ne 
pregătim de moarte. 

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să cercetez amănunţit 
odaia care ne slujea de închisoare. Ea ocupa jumătatea 
parterului unei case scunde. Odaia era luminată de două 
ferestre, una dădea în stradă, cealaltă într-o curte situată în 
dosul casei. 

După toate probabilitățile acestea era ultima noastră locuinţă 
înainte de a fi executaţi : domnul Jean pentru îndoita acuzaţie de 
a fi omorât un ofiţer şi de a fi dezertat în timp de război, iar eu 
în calitate de complice şi spion în favoarea Franţei. 

Şi am auzit pe domnul Jean îngânând : 

— De data asta s-a sfârşit cu noi. 

N-am răspuns. Mărturisesc că în ciuda optimismului meu 
obişnuit, îmi pierdusem de data asta încrederea şi situaţia îmi 
părea deznădăjduită. 

—Da, s-a sfârşit ! repetă domnul Jean. Şi ce o să se facă 
mama. Martha şi toţi care ne sunt dragi, atunci când nu vom 
mai fi, când sprijinul nostru le va lipsi ? Ce s-or fi făcut ? Or mai 
fi în satul acesta în mijlocul austriecilor ?... 

Admiţând chiar că prietenii noştri se aflau tot acolo şi că n-au 
fost capturați de duşmani, mă temeam însă ca să nu fi aflat de 
arestarea noastră. Eram doar atât de aproape de ei. De la Croix- 
aux-Bois până la Longwe e de-abia o leghe şi jumătate. 

Numai gândul că bunii noştri prieteni aflaseră de arestarea 
noastră, mă frământa şi mă chinuia adânc. Ştirea asta ar fi fost 
o lovitură de moarte pentru doamna Keller. Da, doream chiar că 
austriecii să-i fi luat ducându-i la avantposturi. Totuşi doamna 
Keller de-abia dacă putea merge ; putea să cadă pe drum, aşa 
că îi trebuiau îngrijiri serioase. 

Noaptea trecu fără ca să fi adus vreo modificare situaţiei 
noastre. Ce gânduri triste te mai năpădesc, când îţi simţi 
moartea apropiată ! Toată viaţa ţi se perindă în câteva clipe pe 
dinaintea ochilor. 

Trebuia să adaug că foamea ne chinuia cumplit deoarece de 
două zile n-am mâncat nimic decât câteva castane. Şi nimeni nu 
se gândise să ne aducă ceva de mâncare. Ei drace ! valoram o 


mie de florini pentru ticălosul acesta de Buch, aşa că putea sa 
ne dea ceva să mâncăm. 

E drept că nu l-am mai revăzut. Fără îndoială că se dusese să 
înştiinţeze pe prusaci de capturarea noastră. M-am gândit atunci 
că lucrurile or să mai dureze încă, deoarece dacă austriecii ne 
păzeau, prusacii trebuiau să se rostească în privinţa soartei 
noastre. Sau vor veni prusacii la Croix-aux-Bois, sau vom fi 
conduşi la cartierul lor general. Dinpricina asta trebuia să se 
producă vreo întârziere, afară doar de cazul când ordinul de 
executare ar sosi la Longwe. Oricare ar fi fost însă situaţia nu 
trebuiam lăsaţi să murim de foame. 

La ora şapte dimineaţa, un soldat ne-aadus o strachină de 
ciorbă, apă goală în definitiv şi o bucată de pâine. N-aveam 
dreptul să fim prea pretenţioşi şi am îmbucat cu poftă pâinca şi 
ciorba. 

Aş fi voit să întreb pe soldatul acesta ceea ce se petrecea la 
Longwe şi în special la Croix-aux-Bois, dacă se vorbea de sosirea 
prusacilor, dacă aceştia intenționau să intre în Argonne, în 
sfârşit cum stăteau lucrurile. Dar nu cunoşteam limba germană, 
astfel că nu puteam sta de vorbă cu el. Domnul Jean adâncit pe 
gânduri, nu rosti o vorbă. Nu mi-aş fi permis să-l tulbur, aşa că 
orice discuţie era imposibilă. 

In dimineaţa aceea nu s-a produs nimic nou. Eram păziţi, 
totuşi ni se dădea voie să ne plimbăm în curtea din spatele 
casei, unde austriecii ne examinau cu mai multă curiozitate 
decât simpatie. Mă sileam să par cât mai liniştit, de aceea mă 
plimbam în faţa lor, cu mâinile în buzunar, fredonând cele mai 
voioase marşuri ale regimentului Royal-Picardie. 

Puteam să-mi spun : 

— Fă-ţi curaj, dragul meu, căci mâine tâlharii ăştia te vor 
omori. 

La prânz ni s-a servit deasemenea o ciorbă şi o felie de pâine 
neagră. Nu era variată masa noastră si începusem să regret 
chiar castanele din pădure. A trebuit totuşi să ne mulţumim cu 
ceea, ce ni s-a dat cu atât mai mult cu cât soldatul care ne-a 
adus mâncarea părea că spune : — "Şi asta e prea bun pentru 
voi !" 

Pe legea mea îmi venea să-i dau cu strachina în cap. Dar m- 
am abținut gândindu-mă că trebuie să mâncăm spre a recăpăta 
forţele pierdute, ca să nu fim prea istoviţi în ultimul moment. 


L-am convins chiar pe domnul Jean să mănânce. Dânsul, după 
cum am mai spus era adâncit în gânduri. Se gândea la mama 
lui, la logodnica lui, la toate făpturile dragi cărora le rostea cu 
înfrigurare numele. Uneori, într-un acces de enervare, se 
repezea la uşă ca şi cum ar fi voit să, fugă. Nu mai era stăpânpe 
el. Dacă nu plângea e că nu putea şi asta mă îndurera fiindcă 
lacrimile l-ar fi uşurat. 

În răstimpul acesta au trecut prin faţa noastră câteva coloane 
de soldaţi. Toţi oamenii aceştia mergeau în neregulă, cu arma în 
bandulieră. Inamicul se,strecura acum fără zgomot spre a 
ajunge la linia râului Aisne. Aş fi dorit mult să ştiu dacă soldaţii 
aceştia erau prusaci sau austrieci. în acelaşi timp nu se mai 
auzea nici o împuşcătură pe'partea apuseană a Argonnei. Poarta 
Franţei era deschisă larg... Nu mai era apărată. 

Spre ora zece seara o căprărie de soldaţi apăru în camera 
noastră. De astă dată erau prusaci. Şi ceea ce mă încremeni era 
că am recunoscut uniforma regimentului Leib, venit la Longwe 
după întâl-nirea cu voluntarii din Argonne. 

Am fost scoşi afară, domnul Jean şi eu, după ce ni s-au legat 
mâinile la spate. 

Domnul Jean se adresă caporalului care comandă grupa : 

— Unde ne duc ? Intrebă el. 

Drept răspuns acest golan ne îmbrânci înainte. Aveam 
înfăţişarea unor nenorociţi care trebuia să fie executaţi fără 
judecată. Şi, cu toate astea eu n-am fost prins cu mâna pe 
armă. Dar păs de spune lucru acesta unor sălbatici. Ţi-ar fi râs în 
nas că nişte huligani ce erau. 

Căprăria care ne ducea o luă pe uliţa satului care coboară 
spre liziera pădurii. 

După vreo cinci sute de paşi, căprăria s-a oprit în mijlocul unui 
luminiş unde cantona regimentul Leib. 

Peste câteva clipe am fost conduşi în faţa colonelului von 
Grawert. 

Aceasta se mulţumi doar să se uite la noi şi nu rosti o vorbă. 
Apoi, făcând stinga împrejur, dădu semnalul plecării şi 
regimentul porni. 

Am priceput atunci că trebuia să apărem în faţa unui consiliu 
de război înainte de a fi împuşcaţi ; de altfel am fi fost imediat 
executaţi, dacă regimentul ar fi rămas la Longwé. 

După cum se vede lucrurile trebuiau făcute repede, fiindcă 


aliaţii nu aveau timp de pierdut, în cazul că voiau să ajungă 
înaintea francezilor pe Aisne. 

Într-adevăr, Dumouriez afând că imperialiştii eraustăpâni pe 
defileul de la Grand- Croix executase un nou plan. Planul acesta 
consta în coborârea trupelor pe liziera stângă până în dreptul 
defileului de la Islettes. În felul acesta, soldaţii noştri trebuiau să 
facă faţă coloanelor lui Clairfayt ce veneau de la frontieră şi 
coloanelor lui Brunswich, care veneau din direcţia Franţei. Era de 
aşteptat într-adevăr că prusacii să străbată Argonna spre a tăia 
drumul de la Châlons. 

De aceea Dumouriez evacuase fără zgomot, cartierul lui 
general în noaptea de 15 spre 16 septembrie. După ce trecuse 
ambele poduri ale râului Aisne, se opri cu trupele lui pe colinele 
de la Autry, la patru leghe de Grand-Pre. De acolo, cu toată 
panica ce cuprinse în două rânduri pe soldaţii noştri, Dumouriez 
se îndreptă spre Dammartin-sur-Hans, astfel ca să ajungă la 
poziţiile de la Saint-Meneho-uld, care sunt situate la 
extremitatea trecătorii de la Islettes. 

În acelaşi timp, deoarece prusacii trebuiau să năvălească din 
Argonne prin defileul de la Grande Pre, generalul îşi luase toate 
măsurile astfel că tabăra de la Epine, instalată pe drumul de la 
Châlons, să nu poată să se îndrepte spre Sainte-Menehould. 

În aceeaşi clipă, generalii Beurnoville, Chazot şi Dubouquet 
primeau ordinul să se unească.cu armata lui Dumouriez, şi 
aceasta îndemnă pe Kellermann, care plecase din Metaz pe ziua 
de 4 să-şi grăbească marşul înainte. 

Dacă toţi generalii aceştia ar fi fost exacţi la întâlnire, 
Dumouriez ar fi avut cu el peste treizeci şi cinci de mii de 
oameni, aşa că ar fi putut ţine piept imperialiştilor. 

Într-adevăr, Bunswich şi prusacii lui şovăiseră câtva timp 
înainte de a-şi fi fixat definitiv planul lor de luptă. în cele din 
urmă se hotărâseră să străbată defileul de la Grand-Pre, ca să 
ocupe drumul de ia Châlons, să învăluiască armata franceză la 
Saint-Menehould şi s-o silească să se predea. 

lată de ce regimentul Leib, părăsise cu atâta grabă Longwe. 

Afară era o vreme urâtă, ceţoasă şi ploioasă. Drumurile erau 
numai bălți şi intrai în noroi până la glezne. Oricine îşi poate 
închipui ce penibilă era situaţia noastră, escortaţi şi cu mâinile 
legate. Am fi preferat moartea de o mie de ori. 

Nu mai vorbesc de tratamentul prost la care ne supuneau 


prusacii şi tot.aşa insulte de tot felul care ne gratificau aşa, din 
senin. 

Şi ticălosul de Frantz von Grawert, care ne înjura în fiecarece 
clipă. Domnul Jean nu se putea abţine şi îmi dădeam seama că 
dacă ar fi fost liber şi-ar fi înfipt unghiile în gâtul locotenentului, 
omorându-l ca pe o fiară sălbatică. 

Am pornit în marş forţat de-a lungul râului Aisne. A trebuit să 
trecem cu apa până la brâu pâra-iele Dormoise, Tourbe şi 
Bionne. N-am făcut nici un popas fiindcă trebuia să sosim la 
timp ca să ocupăm coloniile de la Sainte-Menehould. Dar 
coloana nu putea să meargă repede deoarece se înnămolea la 
tot pasul. Nădăjduiam însă că atunci când prusacii s-ar afla în 
faţa lui Dumouriez, trupele franceze vor ocupa trecătoarea de la 
Islettes. 

Am mers astfel până la zece seara. Dacă germanilor le lipseau 
proviziile, oricine îşi poate închipui cum am dus-o noi în privinţa 
mâncării. 

Eu şi domnul Jean de-abia dacă puteam să ne adresăm vreun 
cuvint. De altminteri ori de câte ori ne vorbeam, prusacii ne 
înghionteau sălbatec. Într-adevăr, oamenii aceştia sunt de o 
cruzime înspăimântătoare. Fără ândoială că voiau să fie pe 
placul locotenentului Frantz von Grawert, ceea ce le reuşise pe 
deplin. 

Noaptea asta de 19 spre 20 septembrie, a fost una din cele 
mai grozave pe care le-am petrecut. 

Regretam popasurile noastre din pădure de când eram nişte 
simpli fugari. În sfârşit, cu puţin înainte de ivirea zorilor, am 
ajuns pe un teren mlăştinos cam spre stânga de Sainte- 
Menechould, unde am poposit. Cu tot frigul prusacii n-au aprins 
nici un foc deoarece nu votau să-şi semnalizeze prezenţa. 

Oamenii aceştia îngrămădiţi acolo de-a valma în noroi, 
răspindeau un miros dezgustător. 

În sfârşit se lumină de ziuă. Eram convins că în ziua aceea va 
începe lupta. Poate chiar că regimentul meu era acolo ! Şi eu 
care nu eram în mijlocul camarazilor mei! 

Se făcuse acum o mare mişcare printre soldaţi. Ofițerii 
treceau de colo până colo, dând ordine. Goarnele sunau, tobele 
băteau... Se mai auzeau de-ase-menea câteva împuşcături spre 
dreapta noastră. 

Era aproape unsprezece când o grupă de soldaţi veni să ne 


caute pe mine şi pe domnul Jean. Mai întâi am fost conduşi în 
faţa unui cort unde se aflau vreo şase ofiţeri, prezidaţi de 
colonelul von Grawert. Da, el însuşi prezidă acest consiliu. 

Formalităţile n-au durat mult, — s-a stabilit doar identitatea 
noastră. De altfel Jean Keller care mai fusese condamnat odată 
la moarte pentru că a lovit pe un ofiţer, a mai fost osândit şi a 
doua oară ca dezertor, şi eu, ca spion francez ! 

Nu mai încăpea nici o discuţie şi după ce colonelul adăugase 
că execuţia va avea loc îndată : 

— Trăiască Franţa ! am exclamat. 

— Trăiască Franţa ! repetă Jean Keller. 


XXIII 


De data asta totul era sfârşit. Se poate spune că armele erau 
“țintite asupra noastră. Aşteptam doar comanda 

Ei bine, Jean Keller şi Natalis Delpiere vor şti să moară. 
Dincolo de cort se afla un pluton care trebuia să ne împuşte vreo 
doisprezece soldaţi din regimentul Leib comandaţi de un 
locotenent. 

Nu eram legaţi. La ce bun? Nu puteam fugi. Cel mult câţiva 
paşi înainte de a fi ucişi. A ! ce. n-aş fi dat să mor în plină bătaie, 
ciuruit de gloanţele duşmanului. Dar să mori fără să te poţi 
apăra, e grozav ! 

Eu şi domnul Jean mergeam fără să ne spunem vreo vorbă. 
Dânsul se gândea la Martha pe care nu o va mai vedea şi la 
mama lui pe care lovitura aceasta trebuia s-o zdrobească. 

Eu mă gândeam la sora mea Irma, la Firmina, la părinţii mei... 
Revedeam pe tata, mama, toate făpturile care-mi erau dragi, 
mă gândeam la regiment, la satul meu... 

Nu ne uitam unde ne duceau soldaţii. De altfel ce ne păsa. Era 
să fim ucişi ca nişte câini şi atâtatot. 

Fireşte însă că de vreme ce vă povestesc eu însumi păţania 
asta scrisă de mâna mea, înseamnă că am scăpat. Dar 
deznodământul acestei istorisiri, oricât de bogată ar fi fost 
imaginaţia mea, nu mi l-aş fi putut închipui niciodată. O să 
vedeţi şi d-voastră. 

La vreo cinzeci de paşi mai departe, trebuia să trecem prin 
faţa regimentului Leib. Toţi cunoşteau pe Jean Keller, Ei bine, 


nimeni n-a manifetat pentru el vreun sentiment de milă, mila 
aceea pe care n-o refuzi niciodată acelora care var muri ! Ce 
mai firi şi prusacii aceştia ! Meritau cu adevărat să fie comandaţi 
de nişte ofiţeri de tagma celor doi Grawert ! Locotenentul ne-a 
văzut. Se uita la domnul Jean care nu plecă privirea. La unul 
vedeai satisfacția, la celălalt nu vedeai decât dispreţ... 

Am crezut o clipă că ticălosul acesta va merge cu noi. Mă 
întrebam chiar dacă nu va comanda el însuşi execuţia... Deodată 
însă am auzit o goarnă sunând şi Frantz se pierdu în mijlocul 
soldaţilor. 

Ne aflam atunci în spatele unei colibe care domina oraşul şi 
care era ocupată de ducele de Bruns-wich. La poalele acestei 
coline se află şoseaua de la Châlnos. Cât despre francezi ei se 
aflau mai sus pe colinele învecinate. 

Dedesubtul acestor coline, se aflau numeroase coloane 
germane, gata să cucerească poziţiile noastre astfel ca să 
domine Sainte-Menehould. Dacă pianul prusacilor reuşea, 
Dumourriez ar fi fost compromis în faţa unui inamic superior ca 
număr. 

Dacă vremea ar fi fost senină aş fi putut să văd uniformele 
franceze. Dar totul dispărea încă în mijlocul ceţei pe care soarele 
nu reuşise pentru un moment s-o împrăştie. Se auzeau de pe 
acum câteva Împuşcături... 

O speranţă vagă începuse să încolţească în inima mea sau, 
mai degrabă, mă sileam să nu disper încă. 

Şi totuşi era aproape imposibil să dobândim vreun ajutor de 
undeva. Toate trupele, mobilizate de pumouriez, nu erau oare la 
Sainte-Menehould ? Dar ce vreţi, dorinţa de a scăpa de moarte e 
atât de mare încât făureşti atunci cele mai neînchipuite planuri ! 

Era aproximativ ora unsprezece şi un sfert. Probabil că la 
douăsprezece nu vor mai fi ! 

Într-adevăr am ajuns la locul execuţiei. Grupa părăsise 
şoseaua de la Châlons. Ceaţa era incă destul de deasă pentru ca 
să nu poţi vedea la o sută de metri. Ghiceai totuşi că în curând 
toată ceața asta se va împrăştia. 

Am intrat într-o pădurice unde trebuia să aibă loc execuţia. 

În depărtare se auzeau goarnele al căror sunet se îmbina cu 
bubuituri de tun şi focuri de salvă. 

Încercam să-mi dau scama de ceea ce se petrecea în jurul 
meu, ca şi cum lucrul acesta m-ar fi putut interesa. Am observat 


că zgomotele astea veneau de la dreapta şi că păreau că. se 
apropie. Avusese loc oare o luptă la Châlons ? Oare prusacii 
fuseseră luaţi pe flanc ? Nu înţelegeam nimic. 

Dacă vă spun toate astea cu oarecare precizie, e că ţin să vă 
fac cunoscută starea mea de spirit. Cât despre detalii toate mi- 
au rămas întipărite adânc în minte. De altfel asemenea lucruri 
nu se uită şi am impresia ca ele s-au petrecut ieri. 

Am intrat deci în pădurice. După câţiva paşi grupa s-a oprit în 
faţa unui stejar. 

Aici, în locul acesta trebuia să fim executaţi. 

Ofiţerul care comanda, un militar cu faţa aspră, dădu ordin de 
oprire. Soldaţii se rânduiră la câţiva paşi de noi şi parcă aud şi 
acum zăngănitul armelor. 

— Aici ! zise ofiţerul. 

— Bine, răspunse Jean Keller. 

El rosti cuvintul acesta cu o voce clară care nu tremura : ţinea 
capul sus şi părea liniştit. 

Şi, atunci, apropiindu-se de mine, îmi vorbi în limba franceză, 
în limba aceea pe care o iubea atât de mult şi pe care eram s-o 
aud pentru, ultima oară. 

Natalis, îmi zise el, vom muri. Ultimul meu gând se îndreptă 
spre mama şi spre Martha, pe care le-am iubit din adâncul 
sufletului ! Bietele femei ! Dumnezeu să le aibă în paza lui. Cât 
despre dumneata, Natalis, iartă-mă... 

— Să te iert, domnule Jean, dar pentru ce ?... 

— Da, de vreme ce din cauza mea... 

— Domnule Jean, i-am răspuns, nu am pentru ce să te iert. 
Ceea ce am făcut, am făcut-o de bunăvoie. Şi aş face-o şi azi 
încă ! Lasa-mă să te îmbrăţişez şi să murim ca doi viteji ! 

— Ne-am îmbrăţişat strângându-ne cu putere la piept. 

Şi, nu voi uita niciodată, atitudinea lui Jean Keller când, după 
ce s-a întors spre ofiţer, i-a spus cu o voce hotărâtă : 

— La dispoziţia d-voastră ! 

Ofiţerul făcu un semn. Patru soldaţi ne conduseră în dreptul 
stejarului unde ne-am oprit. Trebuia să fim ucişi în acelaşi timp. 

Parcă văd şi acum stejarul acesta al cărui trunchi era cojit pe 
alocuri. Ceaţa începuse să se împrăştie... 

Eu şi domnul Jean stăteam în picioare, ţinându-ne de mână şi 
privind plutonul care se afla în faţa noastră. 

Ofiţerul se dădu puţin la o parte, în vreme ce soldaţii încărcau 


armele. Strângeam mâna domnului Jean Keller şi vă jur că mâna 
lui nu tremura. 

Soldaţii erau acum în poziţie de tragere şi nu aşteptau decât 
comanda. 

Deodată se auziră nişte strigăte, în pădure, în spatele grupei. 

Doamne ! Dumnezeule ! Ce văd oare ?.... Doamna Keller, 
sprijinită de domnişoara Martha şi de sora mea Irma. De-abia 
dacă puteai auzi glasul ei. Ţinea in mină o hârtie, şi domnişoara 
Martha, sora mea şi domnul de Lauranay repetau cu ea: 

— Francez ! Francez ! 

— În aceeaşi clipă se auziră câteva împuşcături puternice şi 
am văzut pe, doamna Keller împleticindu-se. 

Cu toate astea nici eu nici domnul Jean n-am căzut. Va să zică 
nu erau soldaţii plutonului de execuţie care au tras ?... 

Nu, fiindcă vreo şase din ei zăceau întinşi pe jos în vreme ce 
ceilalţi fugeau cât îi ţineau picioarele. 

În acelaşi timp am, auzit în pădure strigătele astea care îmi 
răsună şi azi în ureche : 

Înainte ! Înainte ! 

Era într-adevăr melodiosul strigăt francez şi nu asprul 
"Vorwaertz" al prusacilor. 

Un detaşament de soldaţi francezi năvălise în pădure, tocmai 
la timp, după cum vedeţi... împuşcăturile lor precedaseră numai 
cu câteva clipe acelea ale plutonului de execuţie... Era de- 
ajuns ! Cum se face însă că vitejii noştri compatrioți veniseră 
aici tocmai la momentul oportun. Am aflat aceasta de-abia mai 
târziu. 

Domnul Jean se repezise la mama lui pe care o susțineau 
domnişoara Martha şi sora mea. Nefericita femeie, crezând că 
împuşcătura de adineauri ne omorâse pe noi, leşinase. 

În curând îşi reveni însă în fire şi parcă o aud şi acum, rostind 
cu un accent pe care n-o să-l uit niciodată : 

— Francez !... E francez ! 

Ce însemnau oare cuvintele ei ?... M-am uitat la domnul de 
Lauranay... Nici el nu putea vorbi însă. 

Domnişoara Martha luă atunci hârtia pe care doamna Keller o 
ţinea în mâna-i încleştată si o întinse domnului Jean. 

Hârtia aceasta era un ziar german : Zeitblat. 

Domnul Jean îl luă, şi în vreme ce citea, lacrimi mari îi brăzdau 
faţa. Doamne- ce binefacere e să ştii carte în asemenea 


împrejurări ! 

Şi atunci domnul Jean rosti acelaşi cuvânt. Aveam impresia că 
înnebunise brusc. Din pricina emoţiei care ii năpădise nu 
puteam înţelege sensul cuvintelor iui. 

— Francez !... Sârit francez !... exclamă el !... A ! mamă... 
Martha, sunt francez! 

Apoi îngenunche într-un avânt de pietate. Dar doamna Keller 
se ridicase la rândul ei în picioare şi rosti cu o voce gravă: 

— De-acum încolo, dragul meu Jean nu vei mai fi silit să te 
lupţi împotriva Franţei ! 

— Nu mamă, acum am dreptul şi îndatorirea să mă bat pentru 
ca. 


XXIV 


Domnul Jean mă târî după el, fără să-mi dea măcar o 
explicaţie. Ne-am alăturat de francezii care se avântau afară din 
pădure, în vreme ce tunurile bubuiau necontenit. 

Am încercat în zadar sa reflectez. Cum oare, Jean Keiler, fiul 
doamnei Keller, german de origine, era francez ? Mi-era cu 
neputinţă să înţeleg ! Tot ce puteam să spun e că amândoi ne- 
am avântat în luptă. 

Trebuie să povestesc acum evenimentele petrecute în 
dimineaţa zilei de 20 septembrie şi cum s-a făcut că un 
detaşament de francezi venise la timp în păduricea care 
brăzdează şoseaua de la Châlons. 

Vă aduceţi aminte că în noaptea de 16 septembrie, 
Dumouriez plecase din Grand-Pre spre a se avânta pe poziţiile 
de la Sainte-Menehould, unde ajunsese a doua zi, după un marş 
de patru sau cinci leghe. 

Aici la Sainte-Menehould se aflau diferite coline, despărțite 
prin prăpăstii adânci. 

La poalele colinelor există nişte bălți formate de râul Aure 
până în locul unde apa aceasta se varsă în râul Aisne. 

Colinele acestea sunt următoarele : Colinele de la Hyron, 
aşezate în faţa colinelor Lunii, unde ne aflam noi, iar la stânga 
colinele de la Gizancourt. Intre colinele acestea şi Sainte- 


Menehould, se întinde uri fel de bazin mlăştinos pe care îl 
străbate şoseaua de la Châlons. La suprafaţă, bazinul acesta e 
presărat cu câteva ridicaturi, nu tocmai însemnate. Pe una din 
aceste înălţimi se află moara de la Valmey, care domină satul cu 
acelaşi nume, şi care a devenit celebru în ziua de 20 septembrie 
1792. 

De îndată ce a sosit aici, Dumouriez a ocupat Sainte- 
Menehould. în spatele lui se aflau trupele generalului Dillon care 
erau gata să apere defileul de la Islettes, împotriva oricărei 
coloane austriece sau prusace, ce ar fi intenţionat să cuprindă 
Argonne. Acolo soldaţii lui Dumouriez, bine aprovizionaţi, primiră 
cu urale pe generalul lor. Trebuie să spun că disciplina care 
domină printre soldaţii aceştia era foarte severă ; severitatea 
asta era îndreptată mai ales împotriva voluntarilor veniţi din 
Châlons, care, în majoritate erau oameni fără căpătâi. 

În răstimpul acesta, Kellermann, după ce părăsise tabăra de la 
Grand-Pre prea încet, astfel că la 19 septembrie era încă la două 
leghe de Sainte-Menehould în timp ce Beurnoville se afla acolo 
cu nouă mii de soldaţi din armata care venise de la Maulde. 
Dumouriez îşi închipuise că Keilerman se va stabili pe colinele 
de la Gizancourt, care domină pe acelea ale Lunei, colinele spre 
care se îndreptau acum prusacii. Dar ordinul fiiind rău înţeles, 
Kellermann ocupă platoul de la Valmy cu generalul Valence şi cu 
ducele de Chautres, care în fruntea a douăsprezece batalioane 
şi douăsprezece baterii, s-a distins în lupta aceasta. 

Între timp, sosi şi Brunswick cu intenţia de a tăia drumul de la 
Châlons şi de a alunga pe Dillon din defileul de la Islettes. 
înconjurând Sainte-Menehould cu opt zeci de mii de oameni la 
care s-a mai adăugat cavaleria emigranților, germanii sperau că 
Dumouriez şi Kellermann se vor preda. 

Predarea lor era de aşteptat, de vreme ce colinele de la 
Gizancourt nu erau în mâinile francezilor, aşa cum dorise 
Dumouriez. Într-adevăr dacă prusacii care erau stăpâni pe 
colinele Lunii ocupau şi colinele de la Gizancourt, artileria lor 
putea să nimicească uşor toate poziţiile franceze. 

Situaţia asta o pricepuse şi regele Prusiei. De aceea în loc să 
îndrepte spre Châlons, cu tot sfatul iui Brunswick, dădu ordinul 
de atac în speranţa do' a respinge pe Durhouriez şi pe Kellerman 
la Saint-Menehould. 

În clipa aceea, adică la începutul bătăliei, o coloană prusacă 


se întâini pe drumul de la Chălbes cu ariergarda lui Kellerman, 
din care câteva companii năvăliră în pădure, punând astfel pe 
fugă pietonul nostru de execuţie. 

Acum eu si domnul Jean, ne aflam în locul undo lupta era mai 
năprasnică, acolo unde tocmai regăsisem pe camarazii 
regimentului Royal-Picardie. 

— Delpierre ?... exclamase unul din ofiţerii escadronului meu, 
zărindu-mă în clipa când obuzele începeau să secere rândurile 
noastre. 

— Prezent, domnule căpitan, i-arri răspuns. 

— Ai venit la timp. 

— După cum vedeţi. 

— Dar eşti pe jos ? 

— Da, domnule căpitan, dar asta nu înseamnă că n-am să fiu 
la înălţime. 

Ni s-au dat arme, mie şi domnului Jean, câte o puşcă şi o 
spadă de fiecare.Şi era un spectacol de toată nostimada 
văzându-ne în haine civile şi cu armele astea în mână. 

Trebuie să spun că la începutul luptei, francezii au fost 
respinşi ; dar infanteriştii generalului Va-lence sosiră în fugă şi 
restabiliră imediat coloana care fusese tulburată o clipă. 

Şi deodată ceața se împrăştie ca prin farmec. Ne băteam în 
plin soare. In două ore s-au tras douăzeci de mii de obuze. Am 
spus douăzeci de mii ? Fie, deşi cred că s-au tras mai multe. 

In răstimpul acesta poziţia noastră pe colina de la Valmy era 
destul de critică. Obuzele măcinau şiruri întregi de soldaţi. Calul 
lui Kellermann fusese ucis. Nu numai că colinele Lunii erau în 
mâinile prusacilor, dar aceştia erau cât pe-aci să ocupe şi acelea 
de la Gizancourt. E drept, că aveam acelea de te Hyron pe care 
Claifayt încercă să le cucerească cu douăzeci şi cinci de mii de 
austrieci, ceea ce, în cazul că ar fi reuşit, ar fi fost un dezastru 
pentru francezi. 

Dumouriez văzuse pericolul acesta. Trimise deci pe Stengel cu 
şaisprezece batalioane, ca să respingă pe Clairfayt şi pc Chazot 
ca să ocupe Gizancourt înaintea prusacilor. Chazot a sosit prea 
târziu. Gizancourt fusese ocupat şi Kellermann a trebuit să se 
apere la Valmy împotriva artileriei care îl încadrase. Un obuz 
explodase lingă moară. S-a produs o panică grozavă. Mă aflam 
şi eu acolo cu domnul Jean şi e o adevărată minune că am 
scăpat cu viaţă. 


În clipa aceea, sosi ducele de Ghartres cu câteva tunuri aşa că 
francezii au putut răspunde cu succes tunurilor germane de pe 
colinele Lunii şi Gizancourt. 

Totuşi, situaţia nu se îmbunătăţise. Prusacii se năpustiră acum 
asupra morii spre a ne alunga. 

Parcă-l văd şi-l aud încă pe Kellermann. A dat ordin ca să-l 
lăsăm mai întâi pe inamic să înainteze pe creastă şi apoi să ne 
năpustim asupra lui. Eram gata şi aşteptam atacul doar să se 
sune atacul. 

La momentul oportun, Kellermann strigă din răsputeri : 

— Trăiască națiunea ! 

— Trăiască națiunea ! am răspuns şi noi. 

Am strigat cuvintele acestea cu atâta putere, încât ele s-au 
auzit, în ciuda bubuiturilor de tun. 

Prusacii ajunseseră pe creasta colinei. Cu coloanele lor bine 
aliniate, cu pasul lor cadenţat, cu sângele lor rece de care 
dădeau pururi dovadă, nu prea erau uşor de înfruntat. Dar 
avântul francez a fost mai mare. Ne-am năpustit asupra lor. 
Lupta a fost într-adevăr năprasnică şt de ambele părţi 
înverşunarea a fost cum nu se poate mai cruntă. 

Deodată, în mijlocul fumului împuşcăturilor care nu mai 
conteneau în jurul nostru, am văzut pe Jean Keller avântându-se 
cu spada în mână. Recunoscuse unul din regimentele prusace 
pe care începusem să-l respingem pe pantele de la Vamiy. 

Era regimentul colonelului von Grawert. Locotenentul Frantz 
se luptă cu mult curaj, căci ofiţerii germani sunt foarte viteji. 

Jean şi Frantz se aflau acum faţă în faţă. 

Locotenentul îşi închipuise că am fost executaţi de germani şi 
când colo ne aflam în faţa lui... Oricine îşi poate închipui uimirea 
care 1-a cuprins... Dar mirarea i-a fost de scurtă durată, fiindcă 
dintr-un salt, domnul Jean se repezi la el şi îi zdrobi ţeasta cu 
spada... 

Locotenentul muri imediat si mereu îmi spun că justiţia 
cerească a voit ca el să fie omorât de însuşi domnul Jean. 

Cu toate astea, prusacii se sileau mereu să cucerească 
platoul. Atacau cu o vigoare nespusă. Dar şi noi nu ne-am lăsat 
mai prejos şi pe la orele două după-amiază, prusacii au trebuit 
să înceteze lupta şi să se retragă pe câmpie. 

Totuşi bătălia fusese suspendată numai. La orele patru însuşi 
regele Prusiei luă comanda trupelor şi porni cu ele la atac. Daro 


baterie de douăzeci şi patru de tunuri instalată la poalele morii, 
zdrobi cu atâta violenţă pe prusaci încât aceştia nu mai putură 
să înainteze. Apoi, odată cu ivirea serii, se retraseră. 

Kelermann rămăsese stăpân pe platou şi numele de Valmy 
făcu ocolul Franţei, chiar în ziua în care Convenţia ţinându-şi a 
doua şedinţă, decretă republica. 


XXV 


Am ajuns la deznodământul acestei istorisiri, pe care aş fi 
putut s-o intitulez : Povestea unui concediu în Germania. 

Chiar în seara aceea, ne-am întâlnit cu toţii, — doamna Keller, 
domnul şi domnişoara de Lauranay, sora mea, Irma, eu şi 
domnul Jean, — într-o casă din Valmy. 

Vă puteţi închipui bucuria care ne-a cuprins întâlnindu-ne din 
nou, după atâtea suferinţe cumplite. 

— Mă iertaţi, am zis. Nu sunt curios de felul meu, dar tare aş 
dori să ştiu... 

— Cum se face, Natalis, că Jean e compatriotul tău ? răspunse 
sora mea. 

— Da, Irma şi asta mi se pare atât de ciudat încât mă tem să 
nu fie vreo eroare la mijloc... 

— Nu se fac asemenea erori, dragul meii Natalis, replică 
domnul Jean. 

Şi iată ceea ce mi s-a povestit în câteva cuvinte : în satul 
Croix-aux-Bois unde am lăsat pe domnul de Lauranay şi pe 
tovarăşii lui în casa lui Hans Stenger, austriecii au fost înlocuiţi 
cu o coloană prusacă. Coloana asta numără în rândurile ei 
câţiva tineri care fuseseră luaţi din sânul familiei lor, cu ocazia 
încorporării de la 31 lulie. 

Printre tinerii aceştia se afla un băiat cumsecade, anume 
Ludwig Pertz, care era din Belzingen. Cunoştea pe doamna 
Keller şi se duse s-o vadă de-ndată ce aflase că era prizoniera 
prusacilor. | s-a spus apoi ceea ce i se întâmplase domnului Jean 
şi cum fusese nevoit să fugă în pădurea de la Argonne. 

Şi iată că Ludwik Pertz a exclamat : — Dar în cazul acesta, 
doamnă fiul d-voastră este scăpat... Nu trebuia încorporat... 
fiindcă nu e prusac... E francez. 

Fireşte că declaraţia asta a produs o uimire straşnică. Atunci, 


spre a-şi justifica spusele, Ludwik Pertz prezentă doamnei Keller 
un număr din Zeitblatt. 

Gazeta asta publica sentinţa care fusese dată în ziua de 17 
august în procesul lui Keller cir Statul german. 

Familia Keller pierduse procesul pe motivul că însărcinarea cu 
furniturile nu putea fi acordată decât unui german din Prusia. Or, 
fusese stabilit că strămoşii domnului Keller n-au cerut şi nici n- 
au obţinut vreodată naturalizarea de când s-au stabilit în 
provincia Gueldre, după revocarea edictului din Nantes, că sus- 
numitul Keller n-a fost niciodată prusac, că fusese întotdeauna 
francez şi că, prin urmare, statul nu-i datora nimic. 

Straşnică judecată, hai ? Că domnul Keller era francez, nu mai 
încăpea nici o ândoială ! Dar, asta nu înseamnă că nu trebuia să 
i se plătească dreptul, în sfârşit, iată cum se judeca la Berlin în 
1792. Vă rog să credeţi că domnul Jean n-avea deloc de gând să 
facă apel şi socotea procesul pierdut pentru totdeauna. Ceea ce 
era indiscutabil însă, e că domnul Jean născut din părinţi 
francezi, era el însuşi tot ce poate fi mai francez ! Şi dacă 
trebuia botezat pentru asta, apoi primise botezul de sânge de la 
Valmy — ceea ce nu înseamnă puţin. 

Se înţelege că după comunicarea lui Ludwig Pertz, trebuia 
regăsit cu orice preţ domnul Jean. Tocmai se aflase la Croix-aux- 
Bois că fusese prins în pădure şi dus apoi la Longwe împreună 
cu scriitorul acestor rânduri. Clipele erau preţioase. Doamna 
Keller îşi recapătă puterile în faţa pericolului care ameninţă pe 
fiul ei. După plecarea coloanei Lauranay, de domnişoara Martha, 
de sora mea şi călăuzită de bunul. Hans Stenger, părăsi satul 
Croix-aux-Bois, trecu defileul şi ajunse în dreptul taberei lui 
Brunswick, chiar în dimineaţa când urma să fim executaţi. 
Tocmai părăsisem cortul, unde se ţinuse consiliul de război, când 
se prezentă şi dânsa. 

În zadar, explică aici doamna Keller că fiul ei era francez, 
ofiţerii o respinseră... Ea se avântă atunci pe şoseaua de la 
Châlons, în direcţia în care mergeam şi noi... Restul se ştie. 

În sfârşit să recunoaştem că lucrurile s-au sfârşit cu bine şi că 
Dumnezeu a fost ândurător. 

Cât despre situaţia francezilor, după lupta de la Valmy nu am 
mare lucru de spus. 

Mai întâi, Kellermann a ocupat colinele de la Gizancourt, ceea 
ce consolidase definitiv situaţia armatei franceze. 


Cu toate astea, prusacii ne-au tăiat drumul de la Châlons aşa 
că nu numai puteam comunica cu depozitele. Dar fiindcă 
pusesem stăpânire de Vitry, convoaiele au putut ajunge, astfel 
că armata nu avu nimic de suferit. 

Trupele inamice au rămas pe poziţie până în ultimele zile ale 
lunii septembrie. Au urmat câteva tratative fără folos. Totuşi 
prusacii doreau acum să se înapoieze în ţara lor. Deoarece 
alimentele lipseau şi molimele făceau ravagii, ducele de 
Brunswick părăsi Franţa la 1 octombrie. 

Trebuie să mai spun că în timp ce prusacii treceau defileurile 
din pădurea Argone nu i-am alungat cu prea multă asprime. li 
lăsam să se retragă în linişte. De ce ? Nu ştiu. Multă lume n-a 
priceput atitudinea asta a lui Dumouriez... 

Probabil că în atitudinea aceasta era un substrat politic, şi, 
după cum v-am spus, nu mă pricep de fel în politică. 

Principalul lucru e că inamicul a părăsit ţara. E drept că 
plecarea s-a efectuat încet, dar s-a efectuat şi astăzi nu mai 
există un singur prusac în Franţa, nici măcar domnul Dean, de 
vreme ce era compatriotul nostru. 

Deândată ce ne-a fost cu putinţă să plecăm, ne-am întors cu 
toţii în primele zile ale lunii octombrie, în scumpa mea Picardia 
unde s-a celebrat, în sfârşit, căsătoria lui Jean Keller cu Martha 
de Lauranay. 

Vă aduceţi aminte că trebuia să fiu martorul domnului Jean la 
Belzingen, aşa că vă rog să nu vă miraţi că am fost martorul lui 
la Saint-Sauflieu... Şi dacă vreo căsnicie a trebuit să fie fericită, 
apoi să ştiţi că a fost aceea a domnului Jean. 

În ce mă priveşte, m-am înapoiat la regiment peste câteva 
zile. Am învăţat să scriu şi să citesc şi am devenit după cum am 
spus, locotenent, apoi căpitan în timpul războaielor lui 
Napoleon. 

lată povestea vieţii mele, pe care am scris-o ca să pun capăt 
discuţiilor prietenilor mei din Grattepanche. Dacă nu am 
povestit cu artă întâmplările mele, cel puţin le-am descris aşa 
cum le-am trăit. Şi acum, iubiţi cititori, daţi-mi voie să vă salut 
cu spada.