Guy de Cars — Bruta

i] 
Y 
< 
o 
i) 
nj 
D 
` 
J 
O 


LE 
————L_ e 
' 


Guy de Cars 


Bruta 


În româneşte de Tudor Mihail 


- Editura pentru Literatură Universală - 
1969 


CAPITOLUL I 
ACUZATUL 


Străbătea de trei ori pe săptămână, după cum obişnuia de 
aproape jumătate de veac, Galeria Tocmelilor, după ce dădea 
mai întâi o raită prin Sala Paşilor Pierduţi. Pretindea că această 
plimbare de care nu s-ar fi putut dispensa îi îngăduie să „respire 
aerul binefăcător al Palatului”. Totul — începând cu umbletul său 
târşit şi până la felul aparte în care-şi ţinea roba spre a saluta cu 
două degete vreun confrate întâlnit întâmplător, sau prin schița- 
rea unei uşoare înclinări clin cap — totul dovedea la el 
îndelungată obişnuinţă. In zilele de luni, miercuri şi vineri, la 
orele unu după-amiază precis, îl puteai zări urcând treptele mari 
ale scării exterioare ce răspundea în bulevardul Palatului, după 
care se îndrepta către garderoba avocaţilor, fără să acorde vreo 
atenţie celor ce se petreceau în jur. 

Lăsa acolo, aproape cu părere de rău, pălăria melon pe timp 
de iarnă şi canotiera din pai îngălbenit în zilele călduroase, 
acoperindu-şi apoi capul cu o tocă uzată pe care o trăgea mult 
spre spate, ca să-şi camufleze ceafa văduvită de păr. Cu toca pe 
cap, se înfăşura într-o robă roasă, pe care nu se zărea nici 
legiunea de onoare, nici bareta vreunei alte decoraţii, fără a se 
osteni măcar să-şi scoată jacheta verzuie. Acest veştmânt dublu 
îi împrumuta o corpolenţă cu totul opusă taliei pe care o avea în 
realitate la cei şaizeci de ani binişor trecuţi. În momentul în care 
părăsea garderoba spre a porni în obişnuita sa raită, îşi întregea 
ţinuta strecurându-şi sub braţul sting o servietă de piele în care 
nu se afla alt act juridic în afara Gazetei Palatului. 

Abia după ce se vedea echipat cu aceste atribute ale 
profesiei începea să-şi salute confrații, considerând că n-o putea 
face decât după ce-şi părăsea incognitoul civil şi-l înlocuia cu 
splendoarea ţinutei judiciare. Cunoştea din vedere pe toată 
lumea din Palat, începând cu cei mai iluştrii preşedinţi de Curte 
şi sfârşind cu cei mai umili grefieri, inclusiv bineînţeles 


3 


interminabila cohortă de procurori, apărători, avocaţi şi avocăţei 
cu care se întâlnise de atâtea ori, din întâmplare, fie în sălile de 
şedinţă  supraîncălzite, fie pe culoarele prăfuite sau pe 
nesfârşitele scări interioare. li cunoştea pe toţi. In schimb, nimeni 
nu ştia exact cine e el... Cei mai tineri dintre tinerii confraţi se 
întrebau chiar cine o fi arătarea asta atât de caraghios 
împopoţonată, cu mustaţa pleoştită şi cu ochelarii ce-i tremurau 
pe şaua nasului precum şi ce anume l-o fi îmboldind să gonească 
necontenit prin imensa clădire, în care pleda de altfel foarte rar. 

Se sinchisea destul de puţin de părerile baroului asupra 
persoanei sale. Umbla din grefă în grefă, de la o instanţă la 
cealaltă spre a consulta avizierul cu „lista proceselor”. De patru 
sau de cinci ori pe an putea fi văzut pledând la bara vreunei 
instanţe corecţionale, unde se străduia să smulgă clemenţa 
judecătorilor pentru vreun vagabond înrăit. Activitatea 
profesională, talentul oratoric şi ambițiile sale păreau să se 
limiteze aici. Aşa se înfăţişa Victor Deliot, înscris în baroul 
parizian cu patruzeci şi cinci de ani în urmă... 

II vedeai mereu singur... Puţini dintre vechii colegi îi făceau 
în treacăt un semn amical dar fără să se oprească, preferând să 
evite un confrate atât de puţin ancorat în profesiune şi, 
neîndoios, incapabil să le procure cândva vreun proces 
interesant. lată de ce Victor Deliot rămase surprins şi alarmat 
totodată când fu ajuns din urmă de un aprod: 

— Ah, maestre Deliot.. Vă caut peste tot de vreo douăzeci de 
minute... Domnul decan Musnier vă invită de urgenţă în 
cabinetul dumisale. 

— Decanul? bâigui bătrânul avocat. Ce vrea cu mine? 

— Nu ştiu, răspunse aprodul. Dar pare să fie ceva grabnic! 
Sunteţi aşteptat... 

— Bine, bine, mă duc... 

Nu se grăbea prea tare, întrucât îl cunoştea pe Musnier de 
foarte multă vreme. Urmaseră împreună cursurile Facultăţii de 
drept şi se înscriseseră în acelaşi an ca stagiari în baroul din 
Paris, după ce în prealabil îşi ajutase colegul la teza de licenţă. 
Acest Musnier se dovedise un student nu tocmai strălucit, pe 
când Deliot aproape că uluise juriul examinator. 

Dar, de la acele vremuri îndepărtate, lucrurile se schim- 
baseră. Musnier avusese deosebitul noroc să fie numit la 
începutul carierei ca apărător din oficiu într-un răsunător proces 


4 


de moravuri şi izbutise să obţină achitarea unei cliente 
condamnată cu anticipație de opinia publică. Tânărului avocat 
nu-i mai rămânea decât să se lase purtat pe valurile unui 
renume crescând; renume mult prea exagerat după opinia lui 
Deliot, care-şi considera colegul drept un pledant execrabil. 
Totuşi, după patruzeci şi cinci de ani de mediocritate şi cu 
cariera ratată, se resemna să vegeteze, mulţumindu-se doar cu 
acele „cazuri” pe care confrații săi le refuzau. Victor Deliot trăia 
de azi pe mâine din micile trebuşoare ale Palatului de justiţie... 

De fapt îl detesta cordial pe Musnier, care, aidoma tuturor 
ariviştilor, nu ţinea să întâlnească în calea-i triumfală colegi din 
tinereţe care-l cunoscuseră sub aspecte mult mai puţin 
strălucitoare. | se întâmpla lui Deliot să se încrucişeze uneori cu 
Musnier pe sălile Palatului, după ce acesta fusese numit în 
invidiatul său post: dar decanul, pătruns de importanţa 
persoanei sale şi a înaltului rang ce-l deţinea, abia catadicsea să- 
i răspundă la salut. Deliot nu era surprins peste măsură, 
deoarece îşi dădea seama că în ochii unora ca Musnier el trecea 
drept o ruşine a Corpului de avocaţi, întrucât ei nu admiteau un 
ghinion persistent. In această stare de spirit, bătrânul avocat ra- 
tat ciocăni cu timiditate la uşa domnului decan. 

— Bună ziua, Deliot! rosti acesta cu o amabilitate ce nu-i 
stătea în obicei. Imi pare c-a trecut multă vreme de când n-am 
mai stat de vorbă! De ce naiba nu vii niciodată să mă vezi? 

Deliot era uluit: fostul său coleg de facultate i se înfăţişa 
aproape surâzător: 

— Ei, ce mai întrebi? se bâlbâi avocatul. Nu vroiam să te 
deranjez: eşti doar atât de ocupat... 

— Nicidecum, dragă prietene! Şi în nici un caz pentru un 
amic. O ţigară de foi? 

Deliot ezită un pic înainte de a întinde mâna către minunata 
cutie ce i se oferea şi spuse după ce luă una: 

— Mulţumesc! O voi savura diseară... 

— Mai ia, te rog! la mai multe... 

Şi decanul îi întinse un pumn de trabucuri pe care Deliot, 
jenat, se grăbi să le îndese prin deschizătura robei, într-un 
buzunar al vestei. 

— Dar bine, amice, de ce nu stai jos? 

Deliot se execută. Musnier rămase în picioare şi începu să se 
plimbe de-a lungul şi de-a latul cabinetului, în spatele vastului 


5 


său birou, fără să înceteze a vorbi: 

— Spune-mi, te rog, ai auzit despre cazul Vauthier? 

— Nu. 

— După cum te cunosc, nu-i de mirare! Nu te vei schimba 
oare niciodată? In definitiv ce tot învârteşti prin Palat cât e ziua 
de lungă? 

— Hoinăresc... 

— Vezi? Asta mă-ntristează... De aceea m-am şi gândit la 
tine. 

Deliot holbă ochii şi clipi repede în spatele ochelarilor. 

— Acest caz Vauthier, de care tu n-ai habar, a făcut totuşi 
destulă vâlvă acum şase luni... Vauthier ăsta a ucis un american 
pe bordul pachebotului De Grasse, în timpul unei călătorii de la 
New York la le Havre... O crimă stupidă, al cărei mobil real nu a 
putut fi descoperit încă. Vauthier a ucis un om pe care nu-l 
văzuse niciodată în viaţa lui, nu-l cunoştea şi nici măcar nu l-a 
jefuit. Comandantul lui De Grasse, cum e şi lesne de înţeles, l-a 
arestat pe loc şi l-a predat ulterior poliţiei care a venit la 
debarcaderul din le Havre să-l preia. Actualmente e deţinut la 
Sante şi peste trei săptămâni va fi judecat de Curtea cu juri. Cam 
asta ar fi totul... 

— Şi numai spre a-mi relata acest fapt divers ai fost atât de 
grăbit să mă vezi? 

— Da. Fiindcă am intenţia să-ţi încredinţez procesul. 

— Mie? 

— Intocmai. 

— Dar ştii foarte bine că eu nu-s pledant la Curtea cu juri! 

— Un motiv în plus ca să devii! Incă nu te-ai săturat de 
corecţional? Ascultă-mă, amice: mă mâhneşte să văd că un om 
de valoare, la vârsta ta, îşi iroseşte timpul şi talentul în procese 
cu câini striviţi, de contravenţii sau de mici proxeneţi. Trezeşte- 
te odată, Deliot! Corecţionalul mă face să râd în timp ce Curtea 
cu juri e ceva foarte serios... Gândeşte-te că de îndată ce un 
individ e în primejdie să-şi piardă capul, întreaga opinie publică 
se pasionează. Şi numai ea contează în cariera noastră! Fii sigur 
că dacă izbuteşti să te descurci onorabil cu acest caz Vauthier, ai 
şanse să capeţi şi altele, poate şi mai frumoase! 

— Evident... recunoscu Deliot. Poate că ai dreptate şi îţi 
mulţumesc că te-ai gândit la mine... 

— Ţin însă să te avertizez de la început că nu trebuie să te 


6 


aştepţi la cine ştie ce onorariu: din punct de vedere financiar, 
cazul Vauthier nu-i o afacere interesantă. Bani nu prea sunt... 
Dar ca reclamă, e cât se poate de bun... A, da, am uitat să-ţi 
comunic un detaliu important. S-au mai ocupat de acest caz doi 
confraţi de-ai noştri: Charmaux şi de Silves. li cunoşti? 

— După nume... 

— Nici asta nu mă miră! Dar bine, dragul meu prieten, eşti 
chiar hotărât să nu cunoşti pe nimeni? De fapt, acesta e şi 
motivul pentru care nu lucrezi! Intre confraţi, se mai sprijină unul 
pe altul, mai trece unul altuia câte un proces şi, astfel, 
acţionează solidaritatea profesională... în sfârşit! Realitatea e că 
Charmaux ne-a înapoiat dosarul după ce l-a studiat un timp, fără 
să-mi comunice de ce... Am stat apoi de vorbă cu de Silves, care 
e un tânăr eminent. Mi-a dat să înţeleg că, eventual, cazul 
Vauthier ar putea să-l intereseze. Peste câteva zile Charmaux i-a 
încredinţat dosarul. Am bănuit că a fost tare bucuros că s-a 
descotorosit de el... Totul mergea deci cum nu se poate mai 
bine, când, deodată, mă pomenesc cu de Silves al meu săptă- 
mâna trecută, care-mi spune că în mod categoric nu se mai 
poate ocupa de această afacere. Şi asta cu trei săptămâni 
înainte de începerea procesului! Am fost nevoit să caut de 
urgenţă alt apărător... Şi, vrei să mă crezi sau nu, dar n-am găsit 
nici unul! S-au eschivat cu toţii... M-am văzut deci silit, de acord 
cu preşedintele Legris care va conduce dezbaterile, să numesc 
un apărător din oficiu. Şi m-am gândit la tine... 

Pe când pronunţa ultimele cuvinte, privirile decanului 
Musnier îl ocoliseră pe Deliot, care înţelegea în sfârşit motivul 
excesivei amabilităţi cu care fusese primit. 

— lată dosarul, continuă Musnier zorit, arătându-i o mapă 
voluminoasă, înţesată cu hârtii, care ocupa mijlocul mesei sale 
de lucru. 

După ce s-a ridicat din fotoliu, bătrânul avocat a cântărit 
dosarul din ochi şi a spus: 

— Inţeleg... înţeleg foarte bine... Oricum, nu pot nega că 
iluştrii mei confraţi au adunat un număr impresionant de piese... 
să nădăjduim că toate vor fi convingătoare! 

Fără să mai adauge ceva a îndesat dosarul în servieta de 
piele, unde cazul Vauthier urma să stea în vecinătatea Gazetei 
Palatului. Se îndreptă apoi spre uşă. 

— Deliot! strigă decanul în urma lui, oarecum jenat. Eşti 


7 


foarte supărat pe mine? 

— Nu, de ce? Ţi-ai făcut meseria... Atâta tot! Voi încerca să 
mi-o fac şi eu pe a mea... 

— A, nu, greşeşti dacă iei lucrurile astfel. leri, înainte de a 
mă hotărî să trimit după tine, am răsfoit dosarul cu un singur 
scop: să mă lămuresc pentru ce s-au lepădat confrații noştri de 
acest caz. Cred că-s edificat. Speţa în sine pare destul de banală: 
crima poartă chiar semnătura autorului... de altminteri el n-a 
încercat nici un moment să nege fapta... Posibilitatea victimei 
îmi pare anodină, în schimb, cea a criminalului — Jacques 
Vauthier — e dintre cele mai ciudate. S-ar putea ca tocmai 
acesta să fi fost motivul care i-a îndepărtat pe cei doi apărători 
succesivi. 

— Aha... Vrei să mă anunţi, desigur, că individul e un 
monstru? 

— Nu vreau să te influenţez... Citeşte dosarul: îţi vei da 
seama singur... Vei avea poate nevoie de un termen suplimentar 
ca să-ţi pregăteşti apărarea? Dacă întâmpini vreo dificultate, nu 
ezita: vino, spune-mi şi vom amâna procesul. 

— Voi face tot ce-mi va sta în puteri să evit acest lucru. O 
dată scos din butoi, vinul trebuie băut; tot aşa şi o crimă, o dată 
ce a fost săvârşită, trebuie judecată imediat. Sau prevenitul e 
vinovat şi trebuie condamnat cât mai curând, sau e nevinovat şi 
atunci e nedrept să i se prelungească detenţiunea. 

— In cazul de faţă, dragul meu, s-ar părea că vinovăția noului 
tău client nu poate fi pusă la îndoială. De altfel, din toată 
atitudinea lui de după săvârşirea crimei, putem trage concluzia 
că-şi va recunoaşte vinovăția. 

— Dă-mi voie să-ţi atrag atenţia, scumpul meu decan, că 
această chestiune nu ne priveşte decât pe el şi pe mine... 

— Bineînţeles. Un lucru e însă cert: a ucis! Şi atunci, 
Dumnezeu să mă ierte, şase sau opt luni de închisoare pre- 
ventivă nu reprezintă cine ştie ce faţă de numărul anilor pe care 
îi va primi, presupunând cu reuşeşti să-i salvezi capul! 

— Trec să-ţi comunic impresiile mele peste opt zile, îi spuse 
Deliot în loc de „la revedere!” 

I se părea inutil să mai dea mâna cu acest „decan al 
nenorocirii”, care îi aruncase în cârcă un proces imposibil. 

De data aceasta străbătu în grabă Galeria Tocmelilor. O dată 
ajuns în Sala Paşilor Pierduţi, se pomeni nas în nas cu Berthet — 


8 


unul dintre nenumăraţii săi confraţi care, de obicei, se prefăceau 
că nu-l cunosc. 

— la te uită, dar e chiar bunul meu amic Deliot! strigă 
Berthet. Ce mai faci, dragă? 

De emoție, lui Deliot era cât p-aci să-i alunece servieta de 
sub braţ. Hotărât lucru: era ziua surprizelor... 

— Ei, să fie într-un ceas bun! continuă interlocutorul, arătând 
spre servieta umflată cu dosarul Vauthier. Ai de lucru, nu glumă! 
E barem ceva interesant? 

— Am aici un caz extrem de greu, răspunse bătrânul avocat 
cu un aer confidenţial. 

— Nu mai spune! Corecţional? 

— Curtea cu juri! spuse Deliot cu nepăsare îndepărtându-se 
şi lăsându-l pe Berthet încremenit de uimire. 

Când ajunse din nou la vestiar spre a înlocui toca diformă cu 
pălăria melon ponosită, proaspătul apărător al lui Vauthier se 
gândi că pentru prima dată în viaţă avusese o izbândă. Doar 
faptul că a putut pronunţa cuvintele magice şi în acelaşi timp 
teribile: „Curtea cu juri”, îi săltase pe loc acţiunile. Acum 
rămânea să câştige cu orice preţ... Dar ce putea fi oare în acest 
dosar de care toţi se descotoroseau? 


A aflat aceasta câteva ore mai târziu, după ce a citit şi 
răscitit piesele adunate de cei doi predecesori. Unele erau pline 
de adnotaţii personale. Deliot începu prin a şterge cu radiera 
toate aprecierile confraţilor. El nu făcea niciodată adnotări, 
mulţumindu-se numai cu piesele din dosar ale căror relatări 
aride îi ajungeau şi bizuindu-se pe memorie... 

Afară se lăsase o noapte de iarnă, deşi era abia ceasul 
cinci... Cabinetul de lucru ce-i slujea drept birou şi totodată de 
unică sală de primire din modestul apartament pe care Victor 
Deliot îl ocupa de mulţi ani, la al cincilea etaj al unui imobil de pe 
strada Saints-Peres, nu era luminat în acea seară decât de o 
lampă cu abajur verde, aşezată pe birou. Avocatul se îndreptă cu 
paşi tărăgănaţi către o nişă disimulată în fundul vestiarului: luă 
de pe cuier un halat de casă decolorat, pe care şi-l trase peste 
haină cum făcea şi cu roba. Intră apoi în mica bucătărie şi puse 
la încălzit cafeaua ce-i fusese preparată de menajeră. Se înapoie 
în cabinet cu ibricul şi o ceaşcă ciobită: primul îşi găsi locul 
obişnuit pe sobiţă — unica sursă de căldură a apartamentului; 


9 


ceaşca ştirbă eşuă pe covorul jerpelit, la picioarele unui fotoliu 
străvechi în care se înfundă avocatul, după ce se hotărâse să-şi 
aprindă una dintre ţigările de foi pe care i le oferise decanul. 
Puțin după aceea, acest confort aproximativ îi păru bătrânului 
singuratic o adevărată fericire. 

Victor Deliot, cu ochii abia întredeschişi, se gândea. Nu se 
trezi din această toropeală aparentă decât de două ori, ca să 
întindă mâna către masa pe care se afla telefonul. 

— Alo! Maestrul Charmaux? Aici Deliot... N-am avut plăcerea 
să ne cunoaştem personal, deoarece n-am avut încă ocazia să ne 
întâlnim în interes profesional... Şi vă rog să fiţi convins, scumpul 
meu coleg, regretele sunt de partea mea... îmi iau îngăduinţa să 
vă telefonez privitor la cazul Vauthier pe care, dacă mă pot 
exprima astfel, l-am moştenit... Nu, nu-l mai are maestrul de 
Silves... L-am preluat eu... lată motivul principal pentru care vă 
întreb în calitate de confrate şi cu titlu strict confidenţial: ce v-a 
determinat să renunţaţi la acest caz? 

Răspunsul fu lung şi încurcat. Victor Deliot asculta clătinând 
din cap şi puncta la răstimpuri frazele confratelui cu câte un 
„Uite! Uite!” sau „Ce curios!”... După ce domnul Charmausx îşi 
termină în sfârşit explicaţiile, bătrânul avocat îi răspunse cu o 
politeţe strict profesională: 

— Vă rog din nou să mă scuzaţi, scumpe confrate, că v-am 
deranjat.  Inţeleg perfect motivele imperioase care v-au 
determinat, fără voia dumneavoastră, să renunţaţi la apărarea 
acestui proces... Ţin să vă mulţumesc pentru extrema 
dumneavoastră amabilitate şi nutresc speranţa că voi avea 
plăcerea să vă cunosc şi mai bine într-una din zilele viitoare... 
inchise telefonul spunând: „Ciudat! Foarte ciudat...” Imediat 
după aceea formă alt număr pe cadranul automat: 

— Alo! Aş dori să vorbesc cu maestrul de Silves, din partea 
confratelui său Deliot... „De” ca „Denys” şi „Liot” oarecum ca 
„liotă”... S-a putut convinge cu acel prilej că numele său nu 
fusese rostit prea des în casa ilustrului său confrate, ceea ce de 
altfel îi era perfect egal 

— Alo! Maestrul de Silves? Aici Deliot... 

Reînnoi scuzele pentru deranj, puse aceeaşi întrebare; 
ascultă, clătină din nou din cap, mulţumi şi închise telefonul 
murmurând: „Bizar! Foarte bizar!”... 

Tăcerea se aşternu din nou în odăiţa îmbâcsită de mirosul 


10 


pătrunzător al nesfârşitei sale ţigări de foi. Afară era din ce în ce 
mai întuneric. Lampa cu abajur verde rămase aprinsă până la 
ivirea zorilor... Când menajera intră în apartament a doua zi, 
devreme, fu foarte surprinsă văzându-l pe stăpânul casei 
dormind în fotoliu. Pe când dădea o raită prin dormitor spre a se 
convinge că avocatul nu-şi folosise patul, auzi şi glasul lui Deliot 
cam îngălat, somnoros: 

— Dumneata eşti, Luiza? Cât e ceasul? 

— Opt, domnule. 

— Deja! mormăi avocatul. 

După care adăugă: 

— Să-ţi repet în fiecare zi că muritorii de rând ne spun 
„maestre”? De ce? N-aş putea să spun. Mă depăşeşte... Dar aşa 
se obişnuieşte... Fă-mi repede te rog o cafea! 

— Aţi băut-o pe toată? 

— După cum vezi... 

— Imi pare că nici n-aţi prea dormit în noaptea aceasta? 

— Într-adevăr, nu prea... 


În timpul acelei nopţi de insomnie Victor Deliot primi o vizită, 
îndată după convorbirea telefonică ce o avusese cu maestrul de 
Silves: 

— Bună seara, maestre! Am fost tare îngrijorată: v-am căutat 
în tot Palatul... 

— M-am înapoiat mai devreme ca de obicei. 

— Sper că nu sunteţi bolnav? 

— Nu, fetiţa mea... 

Daniela nu era fetiţa lui, nici măcar rudă, dar luase obiceiul 
să-i spună aşa tinerei studente care îşi termina doctoratul la 
Facultatea de drept. Ca multe dintre colegele sale, Daniela se 
dedica baroului. Printr-o întâmplare cu totul neprevăzută se 
întâlnise cu câteva luni în urmă cu Victor Deliot, pe terasa unei 
cafenele de pe bulevardul Saint-Michel. Foarte curând vechiul 
hoinar din Palatul justiţiei şi avocata în perspectivă se 
simpatizară. Cu tradiționalul lui spirit de contrazicere, Victor 
Deliot o sfătui în primul rând să nu se înscrie — după ce-şi va 
termina studiile — într-un barou oarecare, fără să omită a-i 
aminti că dreptul te poate duce oriunde, cu condiţia să-l pără- 
seşti. Daniela, care sosise la Paris cu cinci ani în urmă plină de 
ambiţii juvenile şi de speranţe, rămăsese consternată. Cu o 


11 


sinceritate emoţionantă, noul său prieten îi descrise mizeria ce o 
aşteaptă dacă n-ar izbuti să se afirme de la primele pledoarii. O 
făcu să priceapă că după câte a pătimit, e cel mai îndreptăţit să-i 
dea asemenea sfaturi. 

Această modestie de băieţel cuminte sfârşi prin a statornici 
între ei un curent de simpatie. Tânăra fată considera că nu e 
chiar obligatoriu să ia butadele avocatului drept literă de 
evanghelie şi se încăpăţână. Puțin câte puţin, Victor Deliot sfârşi 
prin a se interesa de studiile ei. Daniela, deopotrivă cu Luiza 
erau singurele femei care puteau să pătrundă la orice oră în 
intimitatea oarecum boemă a apartamentului bătrânului burlac. 
La un moment dat, Daniela se şi întreba chiar dacă noul ei 
prieten nu s-o fi îndrăgostit cumva de ea? Dar a înţeles curând 
că Victor Deliot nu va iubi nicicând pe cineva. Nu fiindcă era 
egoist, dar detesta femeile din principiu: poate şi fiindcă ele nu-i 
dăduseră niciodată prea multă atenţie...? lar dintre acestea le 
dispreţuia îndeosebi pe colegele sale, despre care emisese 
această judecată lapidară: 

— Sau reuşesc să adoarmă completele de judecată, sau le 
exasperează: şi într-un caz şi în celălalt, rezultatul e dezastruos! 

Tânăra Daniela voia totuşi să pledeze într-o zi, şi acesta era 
principalul motiv care o împinse să se agaţe de acest solitar 
morocănos, care a învăţat-o sumedenie de lucruri şi nenumărate 
sforării ale meseriei. Se mira întotdeauna că Victor Deliot nu 
făcuse carieră. 

li dactilografia la străvechea maşină de scris din cabinetul de 
lucru rarele scrisori pe care se vedea nevoit să le expedieze din 
necesităţi profesionale, cu toată oroarea lui instinctivă pentru 
orice soi de corespondenţă. 

— Scripta manent! obişnuia el să spună... în timp ce prin 
memorie nimeni nu-mi poate scotoci! Fetiţo, reluă visătorul cu 
ţigară de foi, de îndată ce studenta îşi făcu apariţia în cabinetul 
lui de lucru, deoarece ai avut gentileţea să-mi faci o vizită astă- 
seară, înseamnă că pregătirea tezei dumitale mai poate să 
aştepte... îmi vei putea deci face un mare serviciu instalându-te 
la maşina asta de scris, ca să-mi baţi o scrisoare în cinci 
exemplare. După ce o vei termina, îţi va rămâne doar să 
completezi cu mâna „Doamnă” sau „Domnule” după destinatarul 
a cărui adresă ţi-o voi dicta. 

— E pentru un nou proces corecţional? întrebă tânăra fată 


12 


aşezându-se în faţa clapelor de scris. 

— Nu tocmai... Am luat o hotărâre gravă... Renunţ la procese 
corecţionale spre a mă consacra Curţii cu juri. Vezi dosarul 
acesta impresionant de pe biroul meu? Este cel al primului om 
căruia voi încerca să-i salvez capul. Afacerea se prezintă destul 
de prost... Şi nici nu-i un client oarecare. Pot să afirm că în 
practica avocaţială nu s-a ivit niciodată până acum prilejul unei 
pledoarii de genul acesta. În primul rând, refuză să fie apărat. E 
foarte supărător: înseamnă că-şi va recunoaşte vinovăția şi cum 
intenţionez să-l apăr — la nevoie chiar în pofida voinţei sale — 
mă tem să nu se işte unele altercaţii între noi. Eşti gata? Trece 
data de azi... Lasă şi un spaţiu alb pentru „Domnule” sau 
„Doamnă”; îţi dictez: 

„Fiind însărcinat să asum apărarea lui Jacques Vauthier al 
cărui proces va începe la 20 noiembrie în faţa Curţii cu juri a 
Departamentului Sena, fiind acuzat de asasinarea lui John Bell la 
5 mai, pe bordul pachebotului De Grasse, v-aş fi foarte 
recunoscător fie să-mi acordaţi o întrevedere în caz că vă e cu 
neputinţă să vă deplasaţi, sau să treceţi pe la cabinetul meu cât 
mai curând posibil, timpul până la primul termen de judecată 
fiind foarte scurt. In aşteptarea unui răspuns grabnic din partea 
dumneavoastră, vă rog să primiţi etc.” 

Bun! Notează acum şi cele cinci adrese pe care le vei scrie 
pe plicurile ce le vei expedia de urgenţă, prin oficiul poştal din 
strada Louvre, după ce voi fi iscălit scrisorile. Ar putea să plece 
chiar astă-noapte: destinatarii le-ar primi mâine şi mai câştigăm 
o zi... Dictez: „Doamnei Jacques Vauthier, Hotel Regina, strada 
Accacias nr. 12 bis, Paris”. E ultima ei adresă cunoscută din 
dosar. Nu uita să menţionezi: „A se reexpedia”. A doua adresă: 
„Doamnei Simona Vauthier, strada general Leclerc, nr. 15, 
Asnieres...” A treia: „Domnului doctor Dervaux, strada Paris nr. 
13, Limoges...” Ultimele două scrisori merg pe aceeaşi adresă: 
„Institutul Sfântul losif, Sanac Haute-Vienne”, cu numele 
respectivilor: „Domnului Yvon Rodelec” şi Domnului Dominic 
Tirmont”. Asta e totul... Ai şi mâine cursuri la facultate? 

— Unul singur, de la care aş putea absenta... 

— Aşa să şi faci! Mi-ar place să revii mâine pe la opt şi 
jumătate ca să asiguri o permanenţă. Eu voi lipsi toată ziua şi s- 
ar putea să nu mă întorc înainte de nouă seara. Să mă aştepţi şi 
să răspunzi la telefon. Dacă vreuna dintre persoanele cărora le- 


13 


am scris va da un semn de viaţă, fixează-i o întâlnire pentru 
poimâine la orice oră: mă voi aranja... Va trebui, fireşte, să nu 
lipseşti nici în timpul dejunului: voi da dispoziţie menajerei să-ţi 
pregătească masa de prânz. 

— Şi dac-o să vină vreo comunicare urgentă pentru 
dumneavoastră, maestre, unde vă pot găsi la telefon? 

— Habar n-am! Aşteaptă până mă întorc. Poftim: am semnat 
scrisorile şi trage o fugă până în strada Louvre! 

— Ar fi indiscret, maestre, să vă întreb cine sunt persoanele 
cărora le-aţi scris? 

— Foarte indiscret, fetiţo, dar îţi voi spune totuşi fiindcă îmi 
devii colaboratoare în această afacere: cei cinci necunoscuţi îmi 
par susceptibili să devină excelenți martori în apărare. Asta nu 
înseamnă că vor accepta cu toţii să se înfăţişeze la bară! Va 
trebui să găsesc eu argumentele care să-i hotărască... 

Tânăra fată plecă fără să ceară şi alte explicaţii, ştiind 
dinainte că avocatul nu i le-ar mai fi dat. 


Ultima parte a nopţii Victor Deliot şi-a petrecut-o într-o lungă 
reverie, chibzuind, în timp ce savura ţigările de foi ale decanului, 
că devenise indispensabil acum să facă cunoştinţă cu noul său 
client. N-a minţit a doua zi dimineaţa când i-a mărturisit Luizei că 
nu prea dormise. 

După ce luă frugalul mic dejun pregătit de menajeră şi se 
descotorosi de vechiul halat de casă ponosit, îşi făcu toaleta 
matinală în grabă, neavând măcar timp să se bărbierească. 
După care ieşi spunând: 

— Luiza... Domnişoara Gény trebuie să sosească dintr-o clipă 
în alta şi va rămâne la noi toată ziua, până ce mă voi înapoia. Să- 
i prepari dejunul... Să nu uiţi însă că, la vârsta ei, ai o poftă 
zdravănă de mâncare... Pe mâine, dragă... 

Peste un ceas, prevăzut cu toate autorizaţiile necesare, 
străbătea un coridor al închisorii Sante. Gardianul care-i servea 
drept ghid, îl întrebă: 

— Mergeţi să vedeţi pe numărul 622? 

— Da. 

— Vă doresc succes! Dacă veţi izbuti să scoateţi ceva de la 
păcătosul ăsta, va fi un miracol! E încăpățânat ca o poartă de 
închisoare! 

— Gluma dumitale, prietene, nu-mi pare prea de bun-gust. 


14 


— Ei, dacă am spus aşa, maestre, a fost doar ca să vă pun în 
gardă... Toţi avocaţii care au venit să-l vadă până acum, au 
renunţat să-l mai apere... E un ins nefericit pe care ar fi mai 
potrivit să-l interneze într-un ospiciu... Se şi vorbeşte că nu i se 
va găsi un avocat... 

— Ai fost înşelat de două ori: clientul meu nu-i un „ins 
nefericit” şi are un apărător... pe mine! 

— Am ajuns! bodogăni gardianul care-şi spunea în gând: 
„Avocatul ăsta trebuie să fie ori nebun, ori sadic!” 

Cheile scârţâiră şi uşa grea, zăbrelită, se deschise. Victor 
Deliot pătrunse în celulă, însoţit de gardianul care reîncuie 
grijuliu uşa de două ori, apoi îşi potrivi ochelarii spre a putea 
contempla pe noul său client... 


Şedea chincit la pământ în colţul cel mai întunecat al celulei 
strâmte dar în pofida acelei poziţii ciudate, părea un colos... 
Obrazul dreptunghiular, sfârşit cu fălci enorme şi acoperit cu o 
chică ţepoasă, nu avea nimic din înfăţişarea unui chip omenesc. 
Avocatul se dădu, fără voie, înapoi şi se întrebă o clipită dacă se 
afla în prezenţa unui monstru scăpat dintr-o îndepărtată pădure 
virgină? Nu era cu putinţă să vezi o făptură mai impresionantă... 
Avea bustul enorm cu braţe ce-i spânzurau de-a lungul trupului 
şi se terminau cu două mâini păroase de ucigaş... mâini care 
pândeau prada... Ceea ce te izbea în mod deosebit la acest chip 
era lipsa lui de viaţă: avea ochii deschişi dar stinşi, buze bestiale, 
pomeţii ieşiţi în afară, sprâncene proeminente şi stufoase, tenul 
livid era în penumbră cadaveric... Singura mărturie de viaţă i-o 
dădea respiraţia: avea răsuflarea puternică. Nicicând în decursul 
existenţei sale destul de îndelungate, Victor Deliot nu se aflase 
în prezenţa unui individ asemănător. A trebuit să facă un 
adevărat efort ca să-l poată întreba pe gardian: 

— Intotdeauna şade în poziţia asta? 

— Mai întotdeauna... 

— E de-a dreptul înfiorător! 

Şi Victor Deliot se gândi la acei monştri ciudaţi născociţi de 
câţiva ani încoace de industria cinematografică din lipsă de 
imaginaţie în numeroase pelicule mergând de la Frankenstein la 
King-Kong şi trecând prin doctorul Jekill şi domnul Hyde. 

— Ai impresia că ştie că suntem aici? întrebă din nou pe 
gardian. 


15 


— El? Ghiceşte totul! E chiar uluitor să vezi în ce măsură 
înţelege fără să vadă, să audă sau să vorbească... 

— Asta nu mă miră, răspunse avocatul. Din primele 
informaţii pe care le deţin despre el, flăcăul pare instruit şi foarte 
inteligent... Ţi s-a spus cumva că bruta asta a scris şi o carte? 

— Unul dintre predecesorii dumneavoastră, domnul de 
Silves, mi-a spus, dar nu mi-a venit să cred... 

— N-ai avut dreptate! lţi voi aduce cartea: şi aici nu duci 
lipsă de timp spre a citi un roman. 

— Cum o fi izbutit să-l scrie? 

— Substituind cele trei simţuri ce i-au rămas — pipăitul, 
gustul şi mirosul — celorlalte care-i lipsesc din naştere. Dar ar 
dura prea mult să-ţi explic... 

— Cât priveşte simţul mirosului, colegii mei şi cu mine am 
remarcat că ne recunoaşte de cum intrăm în celulă. Sunt convins 
că şi acum, de exemplu, ştie cât se poate de bine că eu fac azi 
de gardă. 

— Are poftă de mâncare? 

— Nu. Trebuie să recunoaştem însă că nici hrana nu-i 
grozavă. 

— Ştie să se slujească corect de lingură şi de furculiţă? 

— Mai bine ca dumneavoastră şi ca mine când are la ce! De 
cele mai multe ori nici nu se atinge de gamelă. Vedeţi: ceea ce-i 
lipseşte sunt vizitele... Viaţa în închisoare e mai rea pentru el 
decât viaţa unui animal în grădina zoologică. Vi se va părea o 
glumă, dar se plictiseşte: n-are ce să facă! Să citească nu poate, 
nici să scrie sau barem să stea cu noi de vorbă când intrăm să-l 
vedem... 

— Pesemne că ai dreptate, ar trebui totuşi ca el să-şi 
manifeste dorinţa să primească vizitatori, iar aceştia să cunoască 
diferitele modalităţi ce trebuie folosite pentru a putea sta de 
vorbă cu el. Crezi că-i întreg la minte? 

— Toţi medicii care l-au examinat — şi numai Dumnezeu ştie 
câţi or fi fost! — afirmă că este... 

— Cum naiba şi-or fi putut da seama? 

— Veneau însoţiţi de interpreţi care încercau să vorbească cu 
el... îi atingeau degetele ca să-i comunice cuvintele, după câte s- 
ar părea... 

— Şi... au izbutit? 

— Nu. Pretindeau cu toţii că nu le răspunde dintr-adins. 


16 


Individul asta nu vrea să fie apărat! 

Clientul lui Victor Deliot se ridică brusc şi se rezemă cu 
spatele de perete stând într-o poziţie de apărare; temându-se să 
nu fie atacat, era gata pregătit să riposteze... îşi domina 
vizitatorii cu un cap. 

— Dar e un gigant! murmură avocatul. Are o croială de atlet. 
Nu mă miră că a făcut victima zob. Dar de ce se tot bălăbăneşte 
în felul ăsta pe picioare? 

— Nu ştiu, un nărav... Asta-l face să semene cu un urs în 
cuşcă... Atenţie, maestre! Ne-a reperat... lată-l cum adulmecă... 
Nu vă apropiaţi prea tare. Nu se ştie niciodată! 

Avocatul nu ţinu seamă de avertisment ci, dimpotrivă, se 
apropie. Când s-a aflat la o distanţă foarte mică de clientul său, 
îşi lipi mâinile de cele ale infirmului care şi le retrase repede, de 
parc-ar fi resimţit un dezgust la acest contact. Victor Deliot nu se 
dădu bătut şi-i atinse apoi obrazul; infirmul se ghemui şi scoase 
un răcnet ca de fiară. 

— V-am spus maestre, să fiţi cu băgare de seamă! strigă 
gardianul. 

Dar era prea târziu... 

Braţele colosului înşfăcaseră umerii avocatului şi îi zgâlţâiau 
printre  mârâieli. Mâinile enorme se apropiau acum 
amenințătoare de gât. Gardianul se repezi, îl lovi în ceafă cu 
vâna de bou, şi-l sili astfel pe gigant să-şi lepede prada şi, urlând 
de durere, să se retragă spre perete. 

— Ufff! exclamă numai bătrânul avocat, aplecându-se să-şi 
ridice ochelarii. 

— V-am prevenit, maestre! E într-adevăr o brută... 

— Eşti chiar atât de sigur? răspunse Victor Deliot sceptic, 
potrivindu-şi ochelarii pe nas. 

După care se apropie din nou de clientul său şi rămase în 
contemplare o vreme îndelungată înainte de a spune: 

— S-ar părea că cele ce mi-au mărturisit confrații la telefon, 
este exact... Acum înţeleg de ce au preferat să renunţe la 
proces! Evident că-i întrucâtva primejdios să-l aperi pe flăcăul 
ăsta... Dar cazul devine cu atât mai interesant... Mi-ar place să 
ştiu de ce atacă în felul acesta pe toţi care încearcă să-l salveze? 
Nu i-am făcut nici un rău şi mă urâăşte totuşi la fel ca pe 
Charmaux şi de Silves... Straniu! Dac-aş izbuti să-l fac să 
priceapă că nu-i vreau decât binele... Dar cum? 


17 


— Au încercat cu toţii înaintea dumneavoastră, maestre. El 
însă nici nu s-a sinchisit. 

— Cred că au procedat greşit! Eu voi găsi însă un mijloc... Ştii 
că de n-ar fi avut această întreită infirmitate ar fi aproape 
frumos? Există urâţenii sublime... Priveşte: trăsăturile feţei sunt 
energice deşi aspre, statura e impresionantă dar bine 
proporţionată... De fapt îmi dau seama că poate place unei 
femei... Nu tuturora, ci uneia căreia îi plac brutele... încă nu i-am 
văzut soţia dar mi-o închipui firavă, micuță, aproape diafană... 
Eterna lege a contrastelor cere ca acest gen de femeie să 
iubească asemenea tip de oameni; poate că ne aflăm chiar în 
faţa reîncarnării Frumoasei şi Bestiei? 

— Vă gândiţi serios la cele ce spuneţi? întrebă gardianul 
uimit. 

— Dacă gândesc...? Dar am chiar convingerea că văd just! 
Haide, să-l lăsăm. Pentru azi e de ajuns. Voi reveni mâine 
dimineaţa cu cineva care va fi în stare să vorbească cu el. 
Aşteaptă! Inainte de plecare trebuie să mă mai apropii o dată de 
el, ca să poată aspira mai bine mirosul meu. In felul acesta mă 
va recunoaşte mâine... Dacă i-ar veni barem ideea să mă atingă 
el la rândul lui! 

Obrazul apărătorului se afla doar la câţiva centimetri de cel 
al ciudatului său client. Dar acesta nu se mişcă de data asta şi îşi 
ascunse cu îndărătnicie mâinile la spate, sprijinite de perete. 

— Hotărât lucru, azi nu vrea să ştie de nimic! Mai ştii? Poate 
că se va trezi mâine într-o dispoziţie mai bună? Să mergem... 

Se regăsiră pe culoar după ce cheia scârţâi a doua oară. 
Victor Deliot păşea tăcut alături de gardian, care-l întrebă în 
clipa când urma să-şi ia rămas bun: 

— Aşadar, sunteţi încă decis? Il veţi apăra? 

— Cred că da... 

— Veţi fi demn de laudă. O asemenea brută... 

— Nu m-am convins că flăcăul nu-i decât o brută. Desigur, 
până acum aparențele îi sunt potrivnice dar, în definitiv, nu-s 
decât aparenţe! Cum l-am putea cunoaşte cu adevărat dacă nu 
ne vede, nu ne poate răspunde şi nici nu ne aude? Pentru el, 
dumneata şi cu mine facem parte dintr-o altă lume, pe care abia 
dac-o atinge în treacăt... Trebuie cu orice preţ să pătrund eu în 
„lumea” lui. Şi voi descoperi fără-ndoială că mă aflu în prezenţa 
unui nefericit care suferă şi pe care nimeni nu încearcă să-l 


18 


înţeleagă. Şi nu cu lovituri de măciucă vom izbuti! Nu te-ai 
gândit niciodată că dacă a ucis, a făcut-o poate fiindcă avea un 
motiv extrem de puternic? Află că singurii criminali interesanţi 
sunt cei care nu vor să fie apăraţi... înainte de a pleca de aici, 
mi-ar plăcea să fac o scurtă vizită protocolară directorului 
vostru... Vezi, mă poate primi? 


Domnul Mesnard, om amabil, îl primi binevoitor: 

— Aşadar, scumpe maestre, aţi făcut cunoştinţă cu noul 
dumneavoastră client? Pot să vă întreb care vă sunt primele 
impresii? 

— Destul de bune, răspunse Victor Deliot spre marea 
surprindere a interlocutorului său... Asta nu denotă, fireşte, că 
primul nostru contact a fost deosebit de cordial! Nutresc însă o 
speranţă vagă că raporturile dintre noi se vor îmbunătăţi pe 
viitor. Dar n-am venit să vă plictisesc, domnule director, 
povestindu-vă toate acestea... Sunt aici doar ca solicitant: n-ar fi 
cu putinţă, dacă v-aş înmâna o sumă oarecare de bani, să fie 
ameliorată raţia clientului meu şi să nu i se mai dea, chiar din 
seara asta, doar ciorba reglementară şi un colţ de pâine? 

— Ştiţi bine, scumpe maestre, că regulamentul nu permite ca 
suplimente decât pachetele venite dinafară... 

— Clientul meu le primeşte? 

— Niciodată. 

— Dar vizite? 

— După câte ştiu — nu. 

— E oarecum surprinzător! Omul acesta are familie şi cei mai 
mulţi dintre membrii ei locuiesc la Paris. 

— Ştiu. N-au fost însă văzuţi niciodată. 

— Este şi o mamă... Nu şi-a manifestat măcar o singură dată 
dorinţa să-şi vadă fiul? 

— Nu cred. j 

— Dar sora lui? Dar cumnatul său? In fond, nimeni nu se 
interesează de el fiindcă îi jenează încă de la naştere şi acum îi 
dă de ruşine... S-ar putea crede că n-au decât o singură grabă: 
să-l vadă condamnat la pedeapsa capitală spre a nu se mai 
pomeni despre el. Dar soţia? 

— Pesemne că ştiţi la fel de bine ca mine, scumpe maestre, 
că a dispărut îndată după crimă. 

— Dispariţie perfect inexplicabilă, după ce s-a dovedit că nu 


19 


a luat parte la asasinarea acelui american... Mă miră însă că s-a 
interesat atât de puţin de soarta soţului său, acuzat de 
omucidere şi întemnițat, după ce s-a ocupat de el timp de atâţia 
ani înaintea dramei. 

— Se poate presupune orice... 

— Aţi găsit cea mai potrivită expresie, domnule director. 
Deoarece nu puteţi înfrânge regulamentul, mă voi duce la 
cârciuma de peste drum unde sunt binecunoscuţi prietenii şi 
rudele pensionarilor dumneavoastră, să i se pregătească ceva 
de-ale gurii şi să vă fie aduse neîntârziat. Mă pot bizui pe 
amabilitatea dumneavoastră ca ele să fie predate clientului meu 
chiar astă-seară? Voi avea grijă să i se trimită doar alimente 
obişnuite: puţină şuncă, chifle, câteva ouă tari, tablete de 
ciocolată... Am impresia că dacă ar cina diseară mai puţin prost, 
va dormi apoi mult mai bine... lar după ce se va fi odihnit cum 
trebuie, poate că mâine dimineaţa va fi dispus să stea de vorbă 
cu mine... 

— Cunoaşteţi oare vreun limbaj care se poate folosi cu 
surdo-muţii-orbi din naştere? 

— Nu. Există însă din fericire, pe lumea asta, alţi inşi care le 
cunosc... cel puţin cei care l-au educat pe clientul meu în timpul 
copilăriei! La revedere, domnule director şi vă mulţumesc 
anticipat pentru tot ce veţi face pentru dânsul... A, da, un punct 
esenţial asupra căruia nu ştiu cum să stărui îndeajuns: încercaţi 
să obţineţi de la gardieni să renunţe la obiceiul de a-l considera 
pe 622 doar ca o brută. Până la proba contrarie şi, mai ales, 
până ce va fi judecat, persist să-l consider nevinovat. Cine poate 
garanta că acest Jacques Vauthier nu-i decât un mare timid sau 
o făptură înfricoşată? Adineauri am încercat cu el o experienţă 
care mi-a părut cât se poate de concludentă: după ce m-am 
apropiat de el i-am apucat mâna şi l-am mângâiat apoi pe obraz. 
Reacţia a venit imediat: vroia să mă sugrume şi, pe Dumnezeul 
meu, dacă ar fi izbutit, s-ar mai fi întâmplat încă un fapt divers... 
Dar ceea ce m-a impresionat în timpul tentativei sale eşuate, a 
fost strigătul inuman pe care l-a scos. S-ar fi putut crede că e 
răcnetul unei fiare încolţite, al unei jivine prinsă la strâmtoare şi 
care dă glas întregii sale uri împotriva veşnicului duşman: omul. 
A fost cutremurător... V-ar fi răscolit ca şi pe mine, domnule 
director, fiindcă sunt convins că sunteţi un om cu o inimă bună. 
Acel urlet era expresia unei suferinţe morale înspăimântătoare... 


20 


Omul acesta suferă... Suferă fiindcă se simte înjosit... suferă 
poate şi de o boală necunoscută nouă, dar care a fost adevărata 
cauză a actului ucigaş... Suferă îngrozitor: aici e toată problema. 
La revedere pe curând, domnule director... 


Peste două ore, Victor Deliot intra într-o librărie vecină cu 
Odeonul. 

— Dragă maestre! exclamă librarul, ce vânt prielnic vă aduce 
la noi? 

— Vă veţi îndoi poate, dragul meu Beauchet, dar aveţi în faţă 
un om epuizat după o alergătură prin paisprezece librării la rând, 
fără să fi putut găsi ce căuta... Cum de nu m-am gândit încă de 
la început la excelentul meu amic Beauchet, care izbuteşte 
întotdeauna să descopere în fundul prăvăliei cărţile pe care 
confrații lui nu le au? Cunoaşteţi cumva un roman care se 
numeşte /zo/atul? 

— Da... O lucrare destul de stranie, al cărei autor este, după 
câte se pare, surdo-mut şi orb din naştere. De fapt, cred că aţi 
auzit vorbindu-se despre dânsul acum câteva luni. Ziarele i-au 
consacrat coloane întregi, ca urmare a unei crime pe care ar fi 
săvârşit-o pe bordul unui pachebot... 

— Adevărat? A, ştiţi... cu excepţia Gazetei Palatului, citesc 
arareori alte ziare... Dar spuneţi-mi: n-ar trebui să sporească 
vânzarea împrejurarea că autorul e şi asasin? 

— Nu atunci când volumul e epuizat. Ar fi trebuit ca editorul 
să scoată un tiraj nou în primele douăzeci şi patru de ore, pe 
când crima era încă proaspătă în memoria cititorilor. 

— Când a apărut romanul? 

— Vă voi spune îndată... 

Librarul deschise un voluminos indice alfabetic. Degetul i se 
opri: 

— A apărut acum cinci ani. 

Victor Deliot calculă în gând că autorul nu avea pe atunci 
decât douăzeci şi doi de ani şi declară: 

— Drace! Era destul de tânăr! Autor-minune? A avut succes? 

— De curiozitate, pe moment, şi puţintel de critică... Nu un 
succes de public. Marele public nu se mai interesează de acel 
gen de roman psihologic răscolitor — poate chiar prea răscolitor! 
— în care autorul îşi disecă cele mai neînsemnate sentimente. El 
cere acţiune, mişcare, mister şi, mai ales — viaţă! Cu toate 


21 


acestea, dacă lucrarea vă interesează, cred că mai am una în 
rezervă: o să v-o caute vânzătorul... îmi amintesc perfect că 
acest /zolatul a obţinut un răsunet mult mai mare în străinătate 
decât în Franţa şi că, după apariţia lui, autorul a plecat în Ame- 
rica pentru un turneu de conferinţe despre problema surdo- 
muţilor orbi. Nu s-a mai auzit nimic despre dânsul aici şi nici n-a 
publicat altă lucrare. 

— O conferinţă ţinută de un surdo-mut-orb nu-mi pare să fie 
uşor de înţeles pentru marele public, chiar dacă ar fi plin de 
bunăvoință, cum este în general publicul american? 

— Conferenţiarul a fost, cred, însoţit de un interpret, care 
traducea în cuvinte ceea ce el spunea în alfabetul dactilologic. A, 
dar iată şi volumul pe care îl cereţi: e niţel cam prăfuit, 
banderola a lăsat urme... 

— Nu rupeţi banderola! strigă avocatul. Să vedem întâi ce 
spune: „/zolatul, sau omul care a ştiut să-şi creeze o lume pentru 
sine”. Nu-i rău... /zol/atul e un titlu frumos! Despre ce e vorba în 
povestea asta? 

— Parcă-mi aduc aminte că eroul principal e surdo-mut şi orb 
din naştere aidoma autorului, că s-a îndrăgostit de o femeie; la 
un moment dat ea l-a părăsit şi nefericitul a rămas pentru o 
vreme cu totul descumpănit. Apoi, încetul cu încetul, s-a închis în 
carapacea lui, refuzând, în această însingurare, să aibă cel mai 
neînsemnat contact cu persoanele din jurul său... 

— Hotărât lucru, scumpul meu Beauchet, sunteţi indiscutabil 
cel mai iscusit librar pe care l-am cunoscut. Cumpăr volumul! 

— Nu-i plicticos: veţi vedea... 

— Am chiar impresia că mă va pasiona! 


Zece minute mai târziu, un autobus lăsă pe apărătorul lui 
Jacques Vauthier în faţa Bibliotecii Naţionale. 

Ca vechi obişnuit al acestor locuri venerabile şi îndrăgostit al 
arhivelor, ştia precis unde să găsească documentul de care are 
nevoie. Se rezumă doar la diferite ziare din 6 mai şi zilele 
următoare, în care unele relatau cu numeroase detalii macabre, 
iar altele cu o mare sobrietate, evenimentul tragic care a dus la 
arestarea clientului său. Un articol i-a atras atenţia în mod 
deosebit. Titlul, etalat pe trei coloane „în rând” rezuma singur 
faptul divers: Crimă stranie şi monstruoasă pe bordul lui De 
Grasse. Rândurile care urmau dădeau câteva detalii esenţiale: 


22 


Prin radio, 6 mai. leri după amiază, în timp ce pachebotul De 
Grasse plutea pe linia New York — Le Havre, după trei zile de la 
plecare, o crimă de o violență aproape inimaginabilă o fost 
comisă într-o cabină de lux ocupată de un bogat american, 
domnul John Bell. Acest tânăr de douăzeci şi cinci ani, unicul fiu 
al unui membru influent al Congresului din Washington, venea 
pentru prima oară în Europa. Pe bordul lui De Grasse se mai 
aflau domnul şi doamna Jacques Vauthier, care ocupau o cabină 
de clasa 1. Jacques Vauthier este acel surdo-mut-orb din naştere 
care a publicat, cu câtiva ani în urmă, un roman foarte ciudat, 
Izolatul care i-a adus în acea epocă oarecare notorietate. 
Lucrarea a fost tradusă în mai multe limbi şi a obţinut un mare 
succes în Statele Unite. Invitat de guvernul american să 
întreprindă un turneu de conferințe despre progresele obținute în 
Franţa în delicata operă de educare a surdo-muților-orbi din 
naştere, Jacques Vauthier a locuit timp de cinci ani în Statele 
Unite şi Canada. El a fost întovărăşit de soția lui care i-a fost cea 
mai prețioasă colaboratoare. Aceasta, care avea obiceiul să se 
plimbe pe covertă după dejun, în timp ce soțul îşi făcea siesta în 
cabină, a rămas destul de surprinsă când a constatat, la 
înapoierea din promenadă, că soțul ei infirm nu se afla lungit pe 
pat şi că, la rândul său, părăsise cabina. Cum absenţa lui Jacques 
Vauthier se prelungea, soția lui porni să-l caute pe pachebot. 
Negăsindu-l, şi-a exprimat îngrijorarea fată de comisarul de bord 
Bertin, încredințându-l că se pot aştepta la tot ce-i mai rău 
deoarece Vauthier era surdo-mut-orb. S-a dat imediat alarma: n- 
a căzut oare infirmul în mare? Pe De Grasse s-au pornit cercetări 
amănunțite. Trecând prin faţa cabinei ocupate de domnul John 
Bell un steward, afectat special serviciului pe lângă cabinele de 
lux, a constatat că uşa ce dădea spre culoar era deschisă. După 
ce o împins-o nu fără oarecare dificultate, stewardul Henri Téral 
s-a trezit în faţa unui spectacol înfiorător: tânărul american, 
îngenuncheat, avea degetele crispate pe clanța uşii. Era mort, 
asasinat. O dâră de sânge i se prelingea din gât şi îi năclăise 
pijamaua; sângele se împrăştiase şi pe covor... Pe cuşeta din 
cabină, infirmul Jacques Vauthier stătea imobil, în prostraţie, cu 
chipul impasibil. Deşi orb, ochii săi lipsiţi de expresie păreau să 
fixeze propriile sale mâini pline de sânge... Stewardul anunţă de 
îndată pe comisarul Bertin, care veni la rândul său în cabina 


23 


crimei. Jacques Vauthier, fără să opună cea mai slabă rezistență, 
se lăsă arestat şi condus la închisoarea de pe bord. Nefericita lui 
soție consimți, la rugămintea comandantului navei De Grasse, să 
slujească de interpretă, provizorie pentru un prim interogatoriu. 
Era, de altfel, singura persoană de pe bord care cunoştea 
modalitățile de comunicare cu soțul său surdo-mut şi orb. 

EI i-a dat soției să-nțeleagă cu nu va da nici o explicaţie 
asupra crimei al cărei autor se recunoaşte în mod formal şi pe 
care o consideră justificată. A păstrat această atitudine în tot 
restul călătoriei, în pofida repetatelor întrebări ale soţiei sale. 

Motivul crimei apărea cu atât mai straniu cu cât doamna 
Vauthier a afirmat că ea şi cu atât mai puţin soțul ei, n-au avut 
vreodată cel mai mic contact cu victima pe care nu o cunoşteau. 
Un prim examen făcut de medicul de pe boraul lui De Grasse 
lăsa să se înțeleagă că Jacques Vauthier s-ar afla în deplinătatea 
facultăților sale mintale. 

De îndată ce pachebotul De Grasse va intra în portul Le 
Havre, asasinul va fi predat poliției criminale. 


Un exemplar al aceluiaşi cotidian, datat 12 mai, relata într-un 
alt articol detaliile acestei ultime operaţii: 


Inspectorul principal Mervel asistat de un interpret 
specializat în limbajul surdo-muţilor-orbi şi de un medic legist 
desemnat în acest scop s-a străduit să ia un nou interogatoriu lui 
Jacques Vauthier, îndată după sosirea lui De Grasse în Le Havre. 
Asasinul lui John Bell a reînnoit, prin mijlocirea interpretului, 
acelaşi răspuns pe care-l dăduse propriei sale soții câteva clipe 
după crimă. Inainte de a fi întemnițat, ciudatul criminal va fi 
supus unui aprofundat examen medical care va decide dacă ne 
aflăm în prezența unui individ normal sau, dimpotrivă, a unui ne- 
fericit cuprins de un acces subit de nebunie, datorită întreitei 
sale infirmități. 


După cum avea obiceiul, Victor Deliot nu luă nici o notiţă şi 
părăsi în grabă sala de lectură a Bibliotecii Naţionale, spre a se 
urca în autobusul ce mergea în direcţia Cartierului Latin. In 
timpul traseului, avocatul era dus pe gânduri: nu exista nici un 
dubiu cu privire la starea sănătăţii clientului său. Numeroase 
rapoarte medicale ataşate la dosarul ce-l aştepta pe masă, în 


24 


cabinetul de lucru, demonstrau că Jacques Vauthier — cu 
excepţia celor trei infirmităţi ale sale — era perfect normal. Oare 
nu răspunsese singur, în câteva rânduri, în decursul numeroa- 
selor interogatorii pe care i le-a luat judecătorul de instrucţie 
însărcinat cu acest caz, timp de şase luni, că pe bordul lui De 
Grasse a acţionat conştient, nu-şi regretă gestul şi că, dacă ar fi 
nevoit să o ia de la început, l-ar ucide din nou pe John Bell? A 
refuzat însă mereu să dezvăluie adevăratul motiv al acestei 
atitudini. 

Toate acestea erau stranii şi îi dovedeau lui Victor Deliot că 
prima lui impresie trebuie să fi fost şi cea adevărată: sub un chip 
halucinant de brută, Jacques Vauthier ascundea probabil un 
suflet cu totul diferit... Un suflet era poate prea mult spus, dar în 
mod cert o voinţă de oţel pusă în slujba unei inteligente rare, 
aproape insondabilă pentru oamenii normali... O inteligenţă 
capabilă să inducă în eroare pe toată lumea sau, mai bine zis, pe 
cei care săvârşeau greşeala de a se crede isteţi fiindcă văd, aud 
şi vorbesc... Avocatul ajunsese chiar să se întrebe dacă vreo- 
dată, cineva a izbutit să-l ghicească sau să-l cunoască pe 
adevăratul Jacques Vauthier? Asta o va afla după ce va fi luat 
contact cu rudele infirmului şi, îndeosebi, cu mama lui. O mamă, 
în general, îşi cunoaşte bine copilul. Mai erau şi cei care l-au 
educat spre a-l smulge din noaptea lui aparentă... In sfârşit, era 
mai cu seamă soţia: aceasta Solange Vauthier care părea să se 
ascundă... Şi tocmai ea trebuia să fie cel mai preţios auxiliar al 
apărătorului. Va fi deci nevoie să o regăsească negreşit. 

Şi, pe când cobora din autobus la colţul străzii Gay-Lussac cu 
cea a Sfântului Jacques, Victor Deliot se gândea că într-adevăr 
clientul său era greu de apărat... 


Se opri în faţa unui portal la numărul 254, al străzii Sfântului 
Jacques, deasupra căruia erau înscrise cu litere majuscule aceste 
cuvinte: INSTITUTUL NAŢIONAL AL SURDO-MUŢILOR. 

Victor Deliot, care transmisese directorului cartea sa de 
vizită, nu aşteptă prea mult înainte de a fi primit. După ce 
expuse rapid înaltului funcţionar scopul vizitei sale, apărătorul lui 
Jacques Vauthier întrebă: 

— Nu aveţi întâmplător şi un surdo-mut-orb din naştere 
printre pensionarii dumneavoastră? 

— Nu, maestre. Aici noi nu tratăm şi nu educăm decât surdo- 


25 


muţi. Fundaţia Valentin Huy s-a specializat şi pentru orbi. Asta e 
absolut normal, întrucât metodele sunt diametral opuse: pentru 
surdo-muţii noştri auxiliarul cel mai preţios este văzul... Pentru 
orbi, dimpotrivă, sunt cuvântul şi auzul... 

— Ce se întâmplă atunci cu cei care vin pe lume cu toate 
cele trei infirmităţi? 

— Nu există decât o singură metodă de educare: folosirea 
combinată a celor trei simţuri ce le rămân... pipăitul, gustul şi 
mirosul. 

— Şi se ajunge la rezultate demne de luat în seamă? 

— Dacă se ajunge? Dar aflaţi că unii surdo-muţi-orbi din 
naştere au atins un nivel de educaţie şi de cultură pe care le-ar 
putea invidia multe persoane normale! 

— Şi unde se petrec asemenea minuni? 

— Nu există decât cinci sau şase institute specialitate pe 
glob. Franţa posedă Institutul Sanac din departamentul Haute- 
Vienne, unde călugării ordinului Sfântul Gabriel ajung, prin 
răbdare şi tenacitate, la rezultate cu aderat surprinzătoare... N- 
aş găsi destule cuvinte, maestre, spre a vă-ndemna să vă duceţi 
acolo... De altfel, cred că-mi amintesc bine că acest Jacques 
Vauthier, pe care va trebui să-l apăraţi, a ieşit din Institutul 
Sanac unde s-a numărat printre cei mai străluciți elevi... Văd că 
aveţi romanul său, /zolatul. L-aţi citit? 

— Încă nu. 

— Cartea e cea mai strălucită dovadă despre rezultatele pe 
care ajung să le obţină educatorii inteligenţi, în cazuri de felul 
acesta. 

— Mi-aţi putea trasa la repezeală liniile mari ale acestei 
educaţii? 

— Cu multă plăcere... Am avut prilejul să mă abat de mai 
multe ori pe la Sanac, unde se află un om remarcabil, domnul 
Rodelec: s-ar putea spune că el a pus definitiv la punct metoda. 
Dacă nu ar aparţine unui ordin religios, cel al Fraţilor Sfântului 
Gabriel, guvernul i-ar fi acordat de mult panglica roşie a Legiunii 
de Onoare. Yvon Rodelec, pentru care am o admiraţie profundă, 
consideră că trebuie să-i dai copilului surdo-mut-orb din naştere 
în primul rând noţiunea semnului ca să poată sesiza raportul 
existent între semn şi obiect sau, dacă preferaţi, între obiectul 
pipăit şi semnul mimic ce-l reprezintă. Spre a se atinge acest 
prim rezultat, sunt folosite metode ingenioase pe care le veţi 


26 


vedea la Sanac. 

— Dacă înţeleg bine, spuse avocatul, vreţi să spuneţi că 
elevul este ajutat să se descurce printr-o mimică ce porneşte 
întotdeauna de la cunoscut la necunoscut? 

— Intocmai. Abia după aceea îl poţi învăţa alfabetul 
dactilologic. Dar el nu îşi poate însuşi noţiunea literei fără a 
învăţa în prealabil cele douăzeci şi şase de poziţii ale degetelor, 
exclusiv prin supunere şi încredere faţă de profesorul său şi, 
poate, printr-o vagă aspirație instinctivă către noi cunoaşteri. Va 
ajunge astfel, puţin câte puţin, să arate un obiect în două feluri: 
printr-un semn mimic şi prin litere dactilologice. 

— Aşadar, spuse Victor Deliot arătând /zolatul, dacă aş fi 
educator şi aş voi să dau ciudatului meu elev noţiunea de carte, 
n-aş avea decât să-i pun volumul în mâini făcându-l să înţeleagă 
că poate descrie o carte fie printr-un semn mimic, fie 
reproducând cu degetele cele cinci litere: c-a-r-t-e? 

— Aţi înţeles perfect, scumpe maestre. Apropierea celor cinci 
litere alcătuieşte foarte repede o figură în imaginaţia elevului, 
care capătă conştiinţa echivalenţei celor două descrieri: una 
sumară şi sintetică, a doua descompusă şi analitică. Repetarea 
acestei lecţii, cu diferitele obiecte de care se foloseşte zilnic, 
imprimă în creierul său cele două modalităţi de exprimare: 
limbajul mimic înţeles repede şi cel alfabetic, al cărui sens i se 
dezvăluie progresiv. 

— Până aici e foarte bine, totuşi, până la urmă, cum poate fi 
învăţat copilul să şi vorbească? 

— Educatorul „pronunţă” fiecare literă dactilologică pe mâna 
elevului său. Il face apoi să-i pipăie concomitent pentru fiecare 
literă poziţia respectivă a limbii, dinţilor şi colţurilor buzelor, 
gradul de vibraţie a pieptului, a părţii interioare a gâtlejului şi a 
rezonanţelor aripilor nărilor, până ce elevul e în stare, prin 
propriile-i puteri, să reproducă acest „sunet” pe care nu-l aude şi 
al cărui mod de a se produce nu-l poate vedea. Pieptul 
profesorului devine un fel de diapazon pe care surdo-mutul-orb 
vine să-l consulte, spre a da sunet propriilor sale vibraţii.... Fiţi 
atât de amabil, scumpe maestre, şi pronunţaţi o labială. 
Indiferent care! 

— „B”, spuse Victor Deliot. 

— V-aţi gândit la toată munca ce v-a fost necesară ca să 
pronunţaţi această literă unică şi simplă? Muncă pe care o 


27 


îndeplinim mecanic şi fără eforturi datorită practicii îndelungate 
pe care o căpătăm încă din anii copilăriei. Spre a emite acest 
modest „b” limba trebuie să ne fie întinsă liber şi moale pe 
partea de jos a cavităţii bucale, cu buzele puţin strânse, colţurile 
gurii date uşor înapoi şi respiraţia oprită. In această poziţie 
expulzăm, întredeschizând buzele, o mică parte din aerul afon pe 
care îl avem în gură: explozia ce se produce constituie elementul 

— Dumnezeule! spuse avocatul surâzând, mărturisesc că nu 
am reflectat niciodată la toate astea... din fericire! Dac-ar trebui 
să mă gândesc dinainte la felul în care vorbesc, asta m-ar 
paraliza în timpul pledoariei! 

— Copilul va trebui, continuă directorul, să descopere în 
profunzime acest mecanism fizic pentru fiecare literă a 
alfabetului. Când îl va cunoaşte, se va putea exprima în limbajul 
oral... Limbaj imperfect, dar putând fi totuşi înţeles de cei iniţiaţi. 
Educatorul îl va face să-nţeleagă pe loc echivalenţa între litera- 
semn a dactilologiei, litera vorbită şi litera scriiturii engleze, 
reprodusă în relief: el va învăţa astfel să citească, prin pipăit, 
scriitura văzătorilor, în sfârşit, spre a-i înlesni să posede toate 
mijloacele de exprimare, la îndemână, educatorul îl va face să 
descopere o ultimă echivalență între litera dactilologică şi litera 
punctată a scriiturii Braille: ceea ce îi va da posibilitatea, scriind, 
să se facă înţeles de toată lumea şi, în special de 
dumneavoastră, care aveţi ingrata misiune de a-i asigura 


apărarea... 
— Vă mulţumesc, scumpul meu director... încep să văd 
limpede — dacă mă pot exprima astfel! lar concluzia mea 


confirmă primele impresii pe care le-am căpătat de pe urma 
studierii dosarului şi a vizitei pe care am făcut-o clientului meu: 
deoarece a scris şi un roman, înseamnă deci că educaţia lui a 
fost împinsă la limita maximă în Sanac şi că posedă la perfecţie 
toate modalităţile de exprimare? 

— Fără îndoială! 

— Poate să se exprime, deci, şi oral... mai mult sau mai puţin 
bine — evident — dar poate! lar dacă tace, înseamnă că vrea să 
tacă? 

— Ştiţi la fel de bine ca mine că nu există surd mai 
desăvârşit decât cel care nu vrea să audă şi nici mut mai perfect 
decât cel care vrea să tacă!... Ţin totodată să vă atrag atenţia 


28 


asupra faptului că în cazul clientului dumneavoastră, acesta fiind 
nevăzător, nu vă poate citi cuvintele de pe buze, cum fac toţi 
surdo-muţii noştri. Va trebui deci să-i vorbiţi „cu mâna”, folosind 
alfabetul dactilologic. Dacă se va decide în sfârşit să vă răspundă 
altfel decât prin scris, veţi mai avea dificultăţi infinite spre a-l 
înţelege. Ar fi preferabil ca răspunsurile lui să vă parvină prin 
intermediul împunsătorului şi al grătarului scriiturii Braille. 

— Şi cum nu am habar de ambele metode, declară Victor 
Deliot, mi-ar trebui un interpret... lată ce mă sileşte să vă solicit 
încă un mic serviciu: m-aţi putea însoţi mâine-dimineaţa la 
Santé, unde aş vrea să-l determin pe clientul meu să vorbească? 

— Nici n-aş dori altceva, scumpe maestre, dar nu credeţi că 
ar fi preferabil să vă folosiţi pentru această „conversaţie” de unul 
dintre acei fraţi ai ordinului Sfântului Gabriel care, de fapt, l-au 
educat pe Jacques Vauthier? 

— M-am gândit de la început şi am şi scris la Sanac. Am 
convingerea că unul din aceşti domni ar accepta să facă bunele 
oficii pe care ţi le dictează mila, şi cu atât mai vârtos mila 
creştină. Dar timpul ne împinge din urmă! Imi pare indispensabil 
să iau chiar mâine acest prim contact indirect cu clientul meu... 
Numai dumneavoastră mă puteţi scoate din încurcătură! În cazul 
când grelele sarcini pe care le aveţi v-ar împiedica să mă însoţiţi 
mâine-dimineaţa, îmi veţi recomanda poate pe unul dintre 
profesorii institutului dumneavoastră? Nu-l voi deranja decât o 
singură dată... 

După ce reflectă puţin, directorul răspunse: 

— Voi veni chiar eu! Asta spre a vă dovedi că vă admir 
curajul. Nici unul dintre confrații dumneavoastră, despre care mi- 
aţi vorbit la începutul întrevederii noastre, nu şi-a dat osteneala 
să se deranjeze spre a-mi cere măcar câteva informaţii 
elementare! 

— Au greşit! spuse avocatul. Am asistat la un curs extrem de 
folositor. Vă părăsesc, scumpul meu director, dându-vă întâlnire 
pe mâine-dimineaţa la orele nouă, în faţa intrării de la Sante. 
Plec cu senzaţia că nu-s decât o vită bătrână care mai are totul 
de învăţat... 


Când Victor Deliot se întoarse în sfârşit acasă fu întimpinat 
de tânăra Daniela care-i spuse încă din vestibul: 
— Păcat că nu aţi venit cu o oră mai devreme! Aţi avut un 


29 


vizitator... 

— Unul dintre martori? Deja? Să fie într-un ceas bun... Cine? 

— Doamna Simona Vauthier... 

— la te uită: maică-sa! Asta mă bucură, fetiţo! Ce ţi-a spus? 

— Că a primit azi-dimineaţă scrisoarea dumneavoastră şi a 
venit de îndată... 

— Să profităm fără întârziere de această bună dispoziţie: 
plec din nou... 

— Unde vă duceţi? 

— La respectiva doamnă, în Asnières... îmi închipui c-o fi 
ajuns acasă şi, de nu, am s-o aştept... Am cu ce să-mi trec 
vremea... arătă spre volumul pe care-l ţinea în mână. 

După ce-şi aruncă ochii pe copertă, studenta îl întrebă 
uimită: 

— Aţi început să citiţi romane, maestre? 

— De ce nu? Nici o dată nu-i prea târziu... Nu te frapează 
nimic la copertă? 

— Nu. Titlul? /zolatul are o rezonanţă cam tristă... 

Ochii Danielei se măriseră dintr-odată: 

— Ba da: numele autorului: Este...? 

— Chiar el! Vezi, fetiţo, am convingerea că în aceste trei sute 
de pagini se află cheia procesului... Pe curând! Şi, mai cu seamă, 
rămâi aici... Nu se ştie niciodată: dacă vreunul din ceilalţi martori 
ipotetici s-ar decide să vină? 

Inchisese deja uşa vestibulului, dar fata mai stătea perplexă, 
întrebându-se dacă perspectiva unei pledoarii la Curtea cu juri 
nu tulburase minţile bătrânului ei prieten? 

Nu reveni decât la miezul nopţii, declarând: 

— Sunt frânt de oboseală, dar satisfăcut. A mai rămas cafea? 

— V-am preparat, maestre. 

— Eşti îngerul meu păzitor, micuță Daniela. Şi acum, pleacă 
degrabă la pensiunea dumitale: trebuie să dormi... 

— Dar, maestre, îngerii nu dorm! : 

— Nu-s chiar atât de sigur ca dumneata. Ingerul meu păzitor 
trebuie să pice de somn! 

— Aţi văzut-o pe doamna? 

— Am văzut-o... răspunse laconic Victor Deliot. Noapte bună, 
fetiţo! Revino mâine-dimineaţă la opt şi jumătate, să faci de 
gardă... 

De îndată ce rămase singur, îşi trase pe spate vechiul halat 


30 


ponosit, încălţă papucii şi se instală în fotoliu spre a savura a 
treia ţigară de foi a decanului. Se adânci apoi în lectura 
romanului... Reciti câteva pagini în care autorul descria starea în 
care se afla eroul său, surdo-mut-orb ca şi dânsul, în ajunul luării, 
în sfârşit, a contactului direct cu lumea dimprejur: 

„Era — spuneau aceste pagini — cel care n-a văzut, n-a 
vorbit şi nici n-a auzit vreodată, care nu cunoaşte nimic, nu-şi 
poate explica nimic, care trăieşte fără să-şi dea măcar seama ce 
este «viaţa», într-o totală opacitate, a beznei şi a tăcerii; care nu 
are legături cu lumea dinafară — despre care nici nu încearcă să- 
şi facă o idee din fundul prăpastiei în care se zbate — decât prin 
miros, gust şi pipăit. Nu era decât un rebut şi ultima treaptă a 
deznădejdii umane. Sta la o fereastră deschisă ce lăsa să intre, 
prin răbufniri, una dintre rarele senzaţii pe care le percepea: cea 
de cald şi de rece; sta acolo, posesor al unei forţe inutile care se 
întoarce împotrivă-i spre a-i strivi în fiecare clipă sentimentul, 
confuz la început dar din ce în ce mai lămurit, al neputinței 
sale... 

„„„Se afla acolo lipsit de voinţă sau plin de mii de dorinţe 
neexprimate, care se izbesc de nesfârşite obstacole. Se afla 
acolo, prizonier veşnic înlănţuit, deşi cu mâinile şi cu picioarele 
libere, în contrast cu osândiţii la moarte, deoarece el era nevoit 
să trăiască. Se afla acolo nemişcat, chircit în el, stângaci, pasiv, 
gata la orice, fără să aştepte nimic, zidit în bezna groasă ce-l 
înconjura, beznă pe care o pipăia şi o respira, beznă pe care o 
bea şi o mânca, beznă care era pentru el în acelaşi timp culoare, 
aer, cerul, marea, apăsarea gândurilor, a toropelii, a existenţei 
sale împietrite, a somnului şi deşteptării sale, în sfârşit, bezna de 
care avea o oroare instinctivă fără să ştie totuşi ce este şi pe 
care era nevoit s-o îndure. 

„„„In felul acesta, el e când năucit, când înspăimântat, fără să 
ştie încotro e dus atunci când e călăuzit, crezând, de fiecare dată 
când însoţitorul se îndepărtează, că l-a uitat şi că niciodată nu se 
va mai întoarce. Puțin importă că e fiul unui burghez înstărit! Va 
fi de-a pururi sărac şi drept unic bagaj, va avea acest trup, pe 
care-l târâie după el — şi pe care un altul îl împinge, îl opreşte, îl 
aşază, îl îmbracă şi-l dezbracă, îl scoală şi-l culcă... Dar cine e 
acel altul? Un altul asemănător cu el, dar mai puţin încet şi mai 
hotărât? Sau poate o fiinţă de o specie superioară? Sau profesorii 
pe care-i pipăie şi-i ghiceşte în jur şi mai presus de el? 


31 


Gândirea în germen, deja surmenată în cele două emisfere 
ale creierului prin acest efort gigantic, nu poate progresa la 
acest surdo-mut-orb, care se lasă de îndată cufundat în abisurile 
nopţii sale, aidoma acelor peşti de pe fundul mării, osândiţi să 
vieţuiască şi să vagabondeze doar în regiunile cele mai 
întunecate, între pereţi de mâl, în hăţişurile pădurilor de alge şi 
care, după ce au încercat printr-o supremă dar slabă lovitură de 
aripioare să evadeze zadarnic spre zone mai înalte, renunţă la 
neputincioasa lor încercare şi, resemnaţi, trişti şi greoi, acceptă 
să recadă ca bolovanii în mohorâtul şi pustiul lor labirint. 

Dar iată că-ntr-o zi, într-un minut oarecare, ce va rămâne 
amintirea lui cea mai frumoasă, el, jumătate mort şi jumătate 
viu, îşi dă seama pipăind una din acele fiinţe misterioase care-l 
mişcă în clipa aceea, că acest contact capătă o însemnătate 
particulară şi ordonată, pare să dezlănţuie o voinţă dinafară, să 
manifeste un gând, o intenţie, o veleitate de a exprima, de a 
sprijini ceva... se străduie să desprindă un semn, încetează, în 
sfârşit să fie un simplu contact întâmplător spre a deveni cel al 
unei înţelegeri care să acţioneze cu răbdare şi fermitate! 

lată-l apoi un captiv la pândă, înnebunit, intrigat, tremurând, 
suferind şi transpirând, cuprins de o nelinişte inexprimabilă. Îşi 
încordează instinctiv toate facultăţile amorţite, toate dorinţele 
sale de a nu pierde nimic din semnul cel nou pe care-l face acest 
«cineva» care ciocăneşte la uşa închisorii sale. Nu ştie încă ce 
vor de la dânsul, dar a intuit din adâncul singurătăţii sale că i se 
cere totuşi ceva... E cineva care vine cu ajutorul pipăitului să 
deschidă o uşă în existenţa sa aproape minerală, să pătrundă în 
el. De aici încolo s-a stabilit o comunicaţie între aceste două 
făpturi: prizonierul toropelii care nu vrea altceva decât să scape 
de ea şi eliberatorul său, care a şi început să-i năruie zidurile 
închisorii...” 

Asemenea pagini îl lăsau nedumerit pe avocat: doar o fiinţă 
excepţională putea atinge această ascuţime de gândire. Şi 
întrucât Vauthier descrisese cu atâta sensibilitate primul contact 
dintre un surdo-mut-orb cu persoana care a izbutit să-l smulgă 
din beznă, neîndoios că dânsul, personal, a trăit această clipă 
patetică. Dar cine era celălalt? Bărbat sau femeie? Victor Deliot 
îşi spuse că trebuie să fie acest educator genial despre care i-a 
vorbit chiar în după-amiaza aceea directorul institutului din 
strada Sfântul Jacques — acel frate al ordinului Sfântul Gabriel, 


32 


care l-a avut sub ocrotire pe Vauthier de-a lungul anilor, într-un 
institut specializat din Sanac. Avocatul făcuse deci bine că i-a 
scris fratelui Yvon Rodolec. Şi aştepta răspunsul cu nerăbdare. 


Când menajera veni la serviciu, a doua zi dimineaţa, îl găsi 
din nou pe Deliot aţipit în fotoliu. Se întreba şi ea ce schimbare s- 
a putut produce în viaţa lui de patruzeci şi opt de ore încoace? 
Pe când îşi punea această întrebare, auzi vocea încă adormită a 
avocatului: 

— Cât e ceasul, madam Luiza? 

— Opt, domnule... 

— Renunţ să te rog să-mi spui „maestre”, madam Luiza. N-ai 
să reuşeşti... Să ne mulţumim deci cu activitatea dumitale 
casnică; pregăteşte-mi micul meu dejun. 

— Poftim o scrisoare pe care mi-a dat-o portăreasa pentru 
dumneavoastră. 

Avocatul schiţă un surâs în timp ce lua cunoştinţă de 
conţinutul scrisorii. „Acest doctor Dervaux pare a fi un om amabil 
şi, în tot cazul, politicos... Mi-a răspuns imediat... Singurul necaz 
e că va trebui să plec la Limoges, să stau cu el de vorbă. In 
sfârşit! Sunt micile neajunsuri ale meseriei...” 

La ora nouă, Deliot pătrundea în ceea ce el numea 
„domiciliul provizoriu” al clientului său, însoţit de directorul 
institutului din strada Sfântul Jacques. Acelaşi gardian îi conduse 
la celula 622, dar se abţinu de data asta să mai pună vreo 
întrebare. Când era gata să descuie uşa celulei, avocatul îi 
spuse: 

— Am citit romanul ciudatului vostru pensionar. E curios şi 
bine scris, ceea ce-i dă o notă bună. Apropo! A primit aseară 
vreun pachet? 

— Da, maestre. 

— Vezi că se poate orice? L-a apreciat cel puţin? 

— A devorat ouăle fierte şi ciocolata. 

Deliot se întoarse către directorul institutului, spunând: 

— Facem progrese... Poate că am găsit mijlocul de 
îmblânzire? Era copilăresc de simplu. De ce nu l-or fi folosit 
predecesorii mei? Acum va mai fi nevoie de o nimica toată spre a 
se statornici între el şi mine, apărătorul său, curentul de simpatie 
indispensabil. De aceea aveam nevoie de un interpret abil. Să 
ştiţi că nu voi ieşi azi din celula asta decât după ce voi fi 


33 


câştigat! Şi acum — între noi doi, Vauthier flăcăule! 

De îndată ce uşa grea se deschise, prizonierul, care şedea pe 
pat, se retrase către perete. 

— Hotărât lucru! exclamă Deliot, îmi pare şi mai mare decât 
ieri! Şi se leagănă mereu pe picioare ca un urs... A putut auzi că 
am intrat? 

— Vă repet, maestre, spuse gardianul, că el ghiceşte orice 
prezenţă: o miroase... 

— Ai rostit, amice, declară avocatul, cea mai inteligentă frază 
pe care ai spus-o de când ne cunoaştem... Constatarea e exactă: 
ne miroase! El miroase pe toată lumea... Aşadar, ce gândeşte 
scumpul meu interpret despre clientul meu? 

Directorul institutului rămăsese nemişcat pe prag, parcă 
țintuit de groază. Răspunse după un mic răgaz: 

— E un personaj neliniştitor... 

— Altă constatare exactă, spuse Victor Deliot. Aş întregi, 
chiar, scumpe prietene, cele spuse de dumneata: întreb dacă e 
cu putinţă ca sub asemenea fizionomie să se ascundă un creier 
organizat? Şi, totuşi, i-ai citit volumul... Straniu autor, într- 
adevăr! 

Avocatul se apropie de colos şi spuse gardianului fără măcar 
să se întoarcă spre el: 

— Vezi ce bine că ieri, înainte de a părăsi celula, l-am făcut 
să-mi simtă mirosul? Acum nu se mai agită: mă cunoaşte... E 
chiar ciudat şi destul de tulburător să te gândeşti că i-a fost 
suficient să mă „miroasă” o singură dată ca apoi să mă 
recunoască! Asta nu înseamnă că am şi devenit prieteni! 
Deocamdată ne supraveghem reciproc... Se află totuşi cineva, 
aici, care-l stinghereşte... Vedeţi? Dumneavoastră, scumpul meu 
interpret! Simte un al treilea miros. Al meu şi al gardianului i-au 
devenit familiare... Va trebui să se deprindă şi cu al dumnea- 
voastră dar, pe moment, cum mă tem puţin de reacţiile pe care 
le-ar putea avea faţă de dumneavoastră şi nu aş vrea pentru 
nimic în lume să vă facă aceeaşi primire, cam bruscă, pe care 
mi-a făcut-o ieri, mă voi strădui să sparg gheaţa printr-o foarte 
mică gentileţe... 

Tot vorbind, Victor Deliot strecură în mâna dreaptă a lui 
Vauthier un pachet cu ţigări. Infirmul scoase de îndată, cu mâna 
stângă, o ţigară din pachet şi o duse spre buze fără cea mai mică 
ezitare. Avocatul îi apropie o aprinzătoare veche, cu iască. Un 


34 


vălătuc puternic de fum ieşi din nările largi ale lui Vauthier, 
dovedind astfel că apreciază atenţia. 

— Fumează! spuse liniştit avocatul. Asta înseamnă că ne 
aflăm în prezenţa unui animal civilizat. Şi individul are aerul că-i 
şi place. Aşadar, nimeni nu i-a oferit ţigări până acum? 

— Nici nu i-a trecut cuiva prin minte! răspunse gardianul. Ce 
vreţi? Nu se poate afla ce-i place: mârâie tot timpul... 

— Fii atent, dragul meu, că-n clipa de faţă fumează fără să 
mârâie! Să profităm neîntârziat de starea euforică în care pare 
să se găsească, spre a-i pune nişte întrebări... Uite, parcă azi e şi 
ras proaspăt? 

— S-a bărbierit de cu ziuă, spuse gardianul. 

— Singur? 

— Da. Are mâinile tare îndemânatice... 

— Am băgat de seamă ieri! răspunse avocatul cu o 
strâmbătură. Scumpe interpret, cred că acum vă puteţi apropia 
de el fără teamă: a avut destul răgaz să vă adulmece... 

Interpretul nu se liniştise decât pe jumătate. 

— Să nu vă înfricoşaţi! In fond, flăcăul ăsta cât o namilă e 
foarte gentil... Devine aproape sociabil: ras proaspăt, fumându-şi 
tacticos ţigara... în curând îl vom preface în mieluşel! Aveţi 
cuvântul, dacă se poate folosi această metaforă... Mi-ar plăcea 
să-i daţi a înţelege, ca introducere, că eu sunt noul său apărător 
şi dumneavoastră doar un interpret... Explicaţi-i că sunt cel mai 
bun prieten al său, fără să bănuiască şi voi continua să am grijă 
de hrana şi de ţigările lui. 

Degetele interpretului începură să atingă prudent falangele 
infirmului. Acesta se lăsa în voie, dar expresia feţii îi rămânea de 
nepătruns. 

— Ce răspunde? întrebă avocatul neliniştit. 

— N-a răspuns. 

— Nu-i nimic! Important e că a înţeles cine sunt... şi acum vă 
rog să-i spuneţi că mi-a plăcut mult romanul său, /zo/atul... 

Degetele alergară din nou peste falange. Chipul lui Jacques 
Vauthier păru să se lumineze. 

— Ei, ei! strigă Deliot. lată că i-am descoperit o coardă 
sensibilă: orgoliul de autor... Spuneţi-i degrabă că voi obţine 
autorizaţia să i se dea un împunsător, un grătar şi hârtie 
cartonată, încât să poată profita de singurătatea lui forţată spre 
a pune bazele unui nou roman... Făceţi-l să înţeleagă că 


35 


impresiile din celulă ar interesa multă lume... 

Interpretul îşi reluă misiunea. Când degetele sale agile îşi 
recăpătară imobilitatea, cele ale infirmului atinseră la rândul lor, 
falangele tăcutului său interlocutor. 

— In sfârşit, răspunde! exclamă avocatul. Ce spune? 

— Că vă mulţumeşte, dar că e inutil: nu va mai scrie 
niciodată... 

— Detest afirmaţiile gratuite! Spuneţi-i că, după părerea 
mea, a făcut bine că l-a ucis pe american... 

— Consideraţi că-i pot spune asta? întrebă interpretul destul 
de uimit. 

— Trebuie! Desigur, ceea ce afirm nu e chiar după canoane, 
dar e indispensabil. Numai astfel clientul meu va căpăta 
convingerea absolută că apărătorul îl aprobă, altminteri nu se va 
statornici încrederea între noi. 

Interpretul transmise cele cerute de apărător şi Deliot crezu 
că discerne pe chipul nepătruns reflectarea unei surprize. 

— Mai adăugaţi, spuse avocatul în grabă, că din moment ce 
a procedat bine rezultă că nu e vinovat şi puneţi-i cinci 
întrebări... Prima: de ce se învinovăţeşte? 

— Nu răspunde, spuse interpretul. 

— A doua întrebare: de ce a refuzat până azi să fie apărat? 

— Nu răspunde... 

— A treia întrebare: i-ar plăcea să-şi îmbrăţişeze mama? 

— Nu. 

— lată un răspuns categoric! A patra întrebare: ar dori să-şi 
revadă soţia? 

— Nu. 

— Foarte interesant... murmură avocatul înainte de a 
adăuga: A cincea şi ultima întrebare... Doreşte să-i prilejuiesc o 
întrevedere, aici, cu Yyon Rodelec? 

— Nu răspunde. 

— Nu răspunde dar n-a spus: nu! Dragul meu director, ne 
oprim aici. Ştiu destule acum. Imi cer încă o dată scuze că v-am 
răpit un timp atât de preţios. Inainte de plecare, aş dori să-i 
explicaţi clientului meu că ţin în mod deosebit să-i strâng mâna: 
va fi singurul meu mijloc de a-l face să priceapă că-i port mai 
mult decât o reală simpatie, toată afecțiunea mea... 

Deliot făcu gestul, pe când interpretul traducea infirmului 
sensul. Dar mâinile lui Vauthier rămaseră îngheţate. 


36 


Când cei doi vizitatori se găsiră pe strada Santé, avocatul 
întrebă: 

— Spuneţi-mi sincer ce gândiţi despre clientul meu? 

— Acelaşi lucru ca şi dumneavoastră, scumpe maestre: e un 
băiat inteligent şi viclean, care nu spune decât ceea ce pofteşte 
şi ştie să profite de aspectul său exterior spre a păcăli pe cei 
care-l văd. 

— E şi părerea mea... A, domnule dragă, m-am convins că 
fiinţele inteligente sunt uneori mai greu de apărat decât 
imbecilii! 


Victor Deliot se întoarse de-a dreptul acasă, unde îl aştepta 
Daniela, cu nerăbdare, să-i înmâneze o scrisoare venită cu cea 
de a doua cursă şi care purta ştampila din Sanac. După ceo 
parcurse de la un cap la celălalt, avocatul spuse: 

— Plec! Nu-mi rămâne timp decât spre a mă urca în expresul 
de amiază care mă va lăsa la Limoges pe la orele şapte... Am de 
făcut o scurtă vizită în acest orăşel. După care sper să prind o 
legătură pe la cinci pentru răsăritul soarelui... dacă va răsări! Şi 
chiar dacă n-ar mai răsări, voi merge până la capătul acestei 
afaceri tenebroase... Bineînţeles că vei locui aici pe timpul 
absenței mele, spre a face de gardă în continuare. 

— Când vă veţi înapoia, maestre? 

— Habar n-am! Să recapitulăm: dintre cele cinci persoane 
cărora le-am scris, am şi izbutit să vedem una — pe mama lui. 
Astă-seară voi întâlni a doua în Limoges — pe doctor. Mâine voi 
vedea încă două persoane. Rămâne, aşadar, a cincea: soţia. Cel 
mai greu va fi să ajung la ea. li va parveni oare scrisoarea mea? 
Şi dacă da, îmi va răspunde? Mister!... Cu toate acestea îmi 
păstrez nădejdile. Cu un pic de bun simţ se limpezesc şi cele mai 
încâlcite situaţii... E păcat că teza dumitale de doctorat e atât de 
avansată, căci ţi-aş fi oferit un subiect frumos: „Poate apărătorul, 
în conştiinţa lui, să aprobe un omor?” Totuşi, gândeşte-te... Şi 
dacă ţi-ar surâde, nu vei pregeta să iei totul de la început! Nu vei 
fi singura: chiar şi eu, în clipa de faţă, la şaizeci şi opt de ani, am 
impresia că reîncep cariera. La revedere, fetiţo! 


Absența a durat patru zile. Daniela era îngrijorată când 
deodată auzi zbârnâitul soneriei, după care-l recunoscu pe 
avocat. Era două noaptea... 


37 


— În sfârşit, maestre, aţi venit! 

— Bună seara, fetiţo... A mai rămas ceva de mâncare? Că-s 
hămesit ca un lup... bătrânul meu stomac nu se mai poate 
acomoda cu minunăţiile dubioase ale unui vagon-restaurant. 

— Avem tot ce ne trebuie, maestre... Pesemne că sunteţi şi 
obosit? 

— Mai puţin decât aş fi crezut... Te autorizez să trăncăneşti 
cu mine cât vrei în timpul cinei, iar după aceea va trebui să-ţi 
reintegrezi domiciliul... 

Avocatul se servi copios la masă. Fata nu îndrăznea să-l 
întrebe ceva. El a fost cel care a sfârşit prin a vorbi, în timp ce 
despica o pară: 

— Văd că mori de curiozitate să ştii ce am făcut. Şi cum nu 
m-ai întrebat nimic, îţi voi spune eu: am asistat la câteva 
experienţe... 

— Experienţe? 

— Pe fiinţe omeneşti care s-au născut fără auz, fără văz şi 
fără grai. 

— ŞI... trăiesc? 

— Mai puţin prost decât îţi închipui... 

Continuă să despice para tot scrutând pe tânăra sa 
colaboratoare, care-i părea îngrijorată: 

— Ce-i? o întrebă el. Te frământă ceva? 

— N-aş fi vrut să vă spun nimic, maestre, fiindcă vă ştiu 
pentru moment atât de ocupat. Dar după plecarea 
dumneavoastră, noapte de noapte, pe la orele unsprezece, 
primeam un telefon ciudat... O voce de femeie, întotdeauna 
aceeaşi, întreba dacă sunteţi aici. De îndată ce răspundeam că 
lipsiţi, telefonul se închidea. 

— Asta e totul? 

— Da, maestre. 

— E un fleac. Dacă aş şti că am o iubită zurlie, aş putea 
nădăjdui că ea a fost, dar din păcate n-am nici una. Şi acum, 
fetiţo, du-te acasă... Mâine ai concediu! Pentru orice 
eventualitate treci poimâine pe aici. Noapte bună! 

De cum a rămas singur, Deliot îşi puse halatul de casă şi, 
renunțând de data asta la fotoliu, se instală la birou şi începu să 
citească o serie de broşuri aduse din călătorie şi care purtau pe 
coperte menţiunea: Institutul regional de surdo-muţi-orbi, Sanac. 
Fu smuls din lectura în care se adâncise, de ţârâitul telefonului: 


38 


— Allo... Chiar el, doamnă... Cu cine am onoarea? Da? 
Perfect! V-a parvenit până la urmă scrisoarea mea? Asta 
dovedeşte, stimată doamnă, că nu sunteţi de negăsit cum 
pretindeau predecesorii mei!... Aş fi tare bucuros să vă întâlnesc, 
doamnă Vauthier... Sunteţi singura care m-ar putea lumina în 
sfârşit asupra acestei afaceri dureroase... Vă implor, doamnă! E 
în cauză soţul dumneavoastră... omul al cărui nume îl purtaţi! 
Mai este în joc şi propriul dumneavoastră interes... E greu de 
explicat motivele dispariţiei şi tăcerii dumneavoastră. Ştiu, n- 
aveţi cu drama nici în clin nici în mânecă... şi tocmai de aceea 
am nevoie de sprijinul dumneavoastră: iar depoziţia ce o veţi 
face va avea deci o greutate cu atât mai mare... Sunt la ordinele 
dumneavoastră. In ziua şi la ora pe care veţi binevoi să mi le 
fixaţi... Nu ţineţi să veniţi la mine? Inţeleg perfect... N-aţi dori să 
vin eu la dumneavoastră? Nici aşa? Preferaţi să vă păstraţi 
incognitoul? Sunt de acord şi cu asta... Unde ne vom întâlni deci? 
La Bagatelle? E un parc încântător, făcut mai curând pentru 
întâlniri amoroase... Ideea nu e totuşi rea: în această perioadă a 
anului va fi puţină lume acolo... Vă promit că voi fi singur: secret 
profesional... Mâine-dimineaţă!? Vă convine ora zece? Pe aleea 
trandafirilor? Veţi purta un taior bleumarin şi o eşarfă gri? Mă 
veţi recunoaşte lesne: sunt un omuleţ bătrân şi foarte miop şi 
mă îmbrac totdeauna în negru! Omagiile mele, doamnă!... 

Victor Deliot s-a readâncit în lectură: chipul său nu reflecta 
nici un sentiment de satisfacţie. 


Sosi punctual la întâlnire. Doamna în taior bleumarin garnisit 
cu eşarfa gri îl aştepta, plimbându-se în sus şi în jos pe aleea 
trandafirilor. La această oră încă matinală, aleile din Bagatelle 
erau pustii. Avocatul se îndreptă spre necunoscută potrivindu-şi 
ochelarii, încât să aibă o primă viziune de ansamblu; ea era aşa 
cum prevăzuse. Solange Vauthier oferea un contrast izbitor cu 
soţul ei: blondă, pe când el era brunet, fină, cu o înfăţişare 
aproape firavă, dar de o frumuseţe desăvârşită. Pielea ei părea 
străvezie, carnaţia diafană: o făptură de vis răsărită din vreo 
legendă de pe malurile Rinului. Era micuță şi în acelaşi timp bine 
proporţională, în genul miniatural, după cum soţul ei făcea parte 
din specia giganţilor. Această făptură încântătoare părea într- 
adevăr Frumoasa Bestiei... 

— lertaţi-mă că v-am făcut să aşteptaţi, doamnă, spuse 


39 


bătrânul avocat, scoţându-şi pălăria. 

— N-are nici o importanţă, răspunse tânăra doamnă schiţând 
un surâs a cărui stranie tristeţe îl izbi pe interlocutorul ei. Vă 
ascult... j 

— Voi încerca să fiu scurt, doamnă. In două cuvinte: am 
nevoie de dumneavoastră! Şi când spun „am” vă rog să 
înţelegeţi „avem” nevoie: soţul dumneavoastră şi cu mine... 

— Sunteţi chiar atât de sigur, maestre? răspunse ea cu un 
ton sceptic. Jacques, dimpotrivă, a făcut totul ca să nu mă vadă 
din clipa dramei. Am insistat să mă primească la închisoare: a 
refuzat mereu. Părea că fuge de mine. De ce? 

— Incă nu vă pot explica nimic, doamnă. Şi eu caut... ezit... 
Singurul lucru pe care îl ştiu, fiindcă-l simt, e că puteţi, că trebuie 
să mă ajutaţi! 

— Dar nici nu cer altceva, scumpe maestre! 

— Atunci, doamnă, de ce aţi refuzat să faceţi acelaşi serviciu 
predecesorilor mei? 

— N-aveam încredere în ei. Nu vedeau în bietul meu soţ 
decât un „caz” bun de exploatat pentru publicitatea personală. 
Dacă v-aş spune că aceşti aşa-zişi apărători erau convinşi de 
vinovăția lui, pe când eu ştiu sigur că Jacques n-a ucis!... 

— Ce vă face să vorbiţi astfel, doamnă? 

— Un sentiment lăuntric şi strict personal. Jacques e 
incapabil să ucidă! Şi sunt mai îndreptăţită s-o spun decât 
oricine, căci nimeni pe lume nu-l cunoaşte mai bine ca mine. 

— Nu mă îndoiesc, doamnă. Şi tocmai de aceea îmi veţi fi de 
mare ajutor. 

— Nu, maestre! V-aş fi putut fi întrucâtva de folos, dacă 
Jacques ar fi vrut să fie apărat. Dar nu vrea. Caută să fie 
condamnat: o simt! Nici dumneavoastră şi nici altcineva de pe 
lume nu veţi izbuti să-i smulgeţi taina, dacă n-am putut-o face 
eu, pe vapor, în timpul interogatoriilor la care am slujit ca unic 
interpret, după crimă. 

— Oricât de contradictorii vă vor părea primele mele 
concluzii, trebuie să vă mărturisesc, doamnă, că aidoma 
predecesorilor mei, am convingerea fermă că soţul dum- 
neavoastră este ucigaşul tânărului american! Toate probele duc 
spre această concluzie: amprentele sale digitale, propriile lui 
mărturisiri... 

— De ce vreţi oare cu toţii ca soţul meu să-l fi ucis pe acest 


40 


om pe care nu-l cunoştea şi de a cărui existenţă nu avea habar? 

— Numai dumneavoastră, doamnă, mă puteţi ajuta să 
descopăr acest „de ce?” Am toate motivele să cred că raţiunea 
crimei e atât de valabilă — ceea ce i-am şi comunicat ieri soţului 
dumneavoastră prin mijlocirea unui interpret — încât nu-mi va fi 
prea greu să-i obţin achitarea. 

Tânăra se uită lung la avocat, înainte de a-i răspunde, cu o 
voce aproape şoptită, de parcă s-ar fi temut ca vântul să nu-i 
împrăştie cuvintele pe aleile pustii: 

— Jacques n-avea nici un motiv întemeiat spre a săvârşi 
această crimă... 

— E o fericire, doamnă, că aceste cuvinte le-aţi pronunţat în 
faţa mea, apărătorul soţului şi, deci, prietenul dumneavoastră! 
Dacă veţi persista să le repetaţi şi în faţa Curţii, unde sunt decis 
să vă cer citarea ca martor al apărării, am avea motive să ne 
temem că ele ar putea atrage condamnarea lui Vauthier. Cred c- 
ar fi nevoie, doamnă, să ne revedem chiar mâine, la mine, spre a 
discuta toate mai pe larg. Să spunem deci că această întâlnire în 
aer liber n-a fost decât o primă luare de contact. Ora pe care o 
veţi decide va fi şi a mea... timpul ne alungă din urmă! 

— Lăsaţi-mă să mai reflectez. Vă voi telefona diseară, pe la 
orele unsprezece... 

— Cum doriţi. A, da... înainte de a vă părăsi mi-aş îngădui, 
doamnă, să vă pun o ultimă întrebare. 

— Vă ascult. 

— Mi-aţi spus chiar adineauri, stimată doamnă, că soţul 
dumneavoastră a refuzat cu îndărătnicie să vă revadă din clipa 
crimei: aceasta confirmă punct cu punct informaţiile pe care le 
aveam dinainte... Aţi afirmat totodată că aţi făcut tot ce v-a stat 
în puteri spre a-l revedea, deşi s-a opus: vreau să cred, cu toate 
că cercetările mele afirmă contrariul. Unii merg chiar până acolo 
încât pretind că vă ascundeţi... Trebuie să recunoaşteţi că 
atitudinea dumneavoastră de până acum faţă de apărătorii so- 
tului, confirmă această părere... Ceea ce îmi conferă dreptul să 
vă întreb: vreţi sau nu, doamnă Vauthier, să mă ajutaţi a-l apăra 
pe soţul dumneavoastră acuzat de crimă? 

Privirea din ochii albaştri ai tinerei femei rătăci din nou pe 
obrazul interlocutorului său. Buzele începură să-i tremure dar nu 
scoase nici un sunet. Apoi, brusc, întoarse capul şi o luă la fugă 
pe aleea trandafirilor, cu ochii scăldaţi în lacrimi... 


41 


Bătrânul avocat, înmărmurit, privea cum se îndepărtează în 
grabă silueta firavă, fără a încerca s-o ajungă din urmă. Nu alergi 
după un adevăr care fuge! Işi scoase ochelarii şi se apucă să-i 
şteargă cu batista în carouri, în timp ce se îndrepta la rândul lui 
către ieşirea din grădină. „lată — îşi spuse el — cea mai 
extraordinară pereche pe care ţi-ai putea-o imagina: Frumoasa şi 
Bestia... Frumoasa trebuie să fie răutăcioasă, Bestia e bună fără 
doar şi poate... Dar ce taină poate exista între aceste două fiinţe, 
pentru ca nici una nici cealaltă să nu aibă dorinţa reală de a-şi 
revedea tovarăşul de viaţă?” 

In clipa în care a trecut de poarta Bagatellei, apărătorul lui 
Vauthier bombăni cu voce tare: „Hai, Deliot, trezeşte-te! Din 
vrerea acelui decan al ghinionului, iată-te atras într-una dintre 
cele mai stranii afaceri criminale ale timpurilor noastre!” 


Trecuse o săptămână de când decanul încredinţase lui Victor 
Deliot apărarea acuzatului Jacques Vauthier, când avocatul 
reapăru la Palatul de Justiţie. 

— Aşadar... îl privi întrebător Musnier primindu-l în cabinetul 
său de lucru, în ce stadiu te afli cu cazul încredinţat? 

— Aproape de sfârşit, răspunse Deliot cu dezinvoltură, ceea 
ce avu darul să uluiască pe fostul său coleg de facultate. 

— Bravo! Ai venit totuşi să-mi ceri o amânare? 

— Nu. Sunt pregătit şi aştept începerea dezbaterilor, la 20 
noiembrie. 

— Ei da, aşa mai zic şi eu! Ai izbutit să te descurci atât de 
repede? Şi ce părere ţi-ai format despre clientul tău? 

— Ingăduie-mi să nu-ţi răspund... 

— Cum doreşti... Dar aşa, în general, eşti mulţumit? Nu mai 
eşti supărat pe mine că te-am numit din oficiu? 

— Am să-ţi mulţumesc altă dată... Acum, însă, aş vrea să iau 
contact cu adversarul meu. 

— Voirin? Il cunoşti? 

— Din renume... 

— Să ştii că vei avea de înfruntat un adversar puternic! E 
avocatul ambasadei. El asigură îndeobşte apărarea cetăţenilor 
americani, mai ales dacă sunt asasinați la noi! Cred că în clipa 
de faţă trebuie să se afle în Palat: o să-l chem... 

Pe când decanul dădea dispoziţii aprodului, Deliot îi spuse: 

— In fond mi-ai făcut un serviciu! Mă întrebam dacă un 


42 


confrate atât de ilustru se va înjosi până-ntr-atâta încât să facă 
cunoştinţă, înainte de proces, cu un avocăţel de teapa mea? 

— Voirin e totuşi un băiat amabil, sub o aparenţă puţin 
distantă... Cu toate că nu te-a văzut niciodată, sunt convins că 
stimează un confrate care şi-a asumat greaua sarcină de a-l 
apăra pe Vauthier. Raporturile voastre profesionale nu pot fi 
decât excelente. De altminteri a şi sosit: iată-l! Intraţi, vă rog, 
scumpul meu amic şi daţi-mi voie sa vă prezint pe noul 
dumneavoastră adversar în procesul Vauthier, bunul şi vechiul 
meu coleg Deliot... 

Strângerea de mână schimbată de cei doi avocaţi fu rece. 
Domnii Voirin şi Deliot nu semănau de loc. Din punct de vedere 
fizic primul era frumos, avea vreo douăzeci de ani mai puţin 
decât adversarul său, se exprima cu o anumită preţiozitate şi 
părea foarte satisfăcut să se asculte vorbind. Moralmente, 
diferenţa dintre ei era şi mai sensibilă: Victor Deliot se gândea 
numai la clienţii săi, iar Andre Voirin se gândea în primul rând la 
el. Chiar de la primul contact, avocatul părţii civile ţinu să preci- 
zeze distanţele: 

— Este, cred, pentru prima oară scumpe confrate, când 
pledaţi în faţa Curţii cu juri? 

— Într-adevăr! Şi nu sunt mai mândru din pricina asta! 

— Cât de bine vă-nţeleg! E întotdeauna greu să te adaptezi... 
Personal, prefer să las colaboratorilor mei procesele 
corecţionale. 

Bătrânul nici nu clipi şi spuse amabil: 

— Deoarece am norocul să vă-ntâlnesc în biroul decanului, 
scumpe confrate, pot să vă întreb câţi martori veţi cita? 

— O duzină şi mai bine. Dar dumneavoastră? 

— Abia jumătate... 

— Nu mă miră. Predecesorii dumneavoastră mi-au dat să- 
nţeleg dificultăţile de care s-au izbit în această privinţă. 

— N-au căutat prea departe! spuse Deliot, surâzând. Aşadar, 
scumpe confrate, ne vom revedea la primul termen... 

De cum Deliot părăsi cabinetul, elegantul Voirin spuse 
decanului: 

—  Caraghios moşneguţ! De unde e? Nu-i cumva din 
provincie? 

— Eroare, dragul meu... Deliot va fi curând preşedintele 
asociaţiei avocaţilor din baroul parizian. 


43 


— Nu-mi vine să cred! Pot afla, scumpul meu decan, de ce i- 
aţi încredinţat acest caz? 

— Din trei motive întemeiate: primul că nici un avocat din 
barou n-a vrut să-şi asume apărarea... al doilea că am considerat 
echitabil să ofer unui om ca Deliot un proces care să-l poată face 
în sfârşit cunoscut, fie şi numai confraţilor săi care-l ignorează 
intenţionat... al treilea, deoarece consider că adversarul 
dumneavoastră are talent... 

— Într-adevăr? întrebă Voirin sceptic. 

— Aparent nu-i un om strălucitor. Dar, după mine, posedă o 
calitate din ce în ce mai rară în profesiunea noastră: îşi iubeşte 
meseria... 


Viitoarea avocată Daniela Gény n-avusese până atunci 
norocul să asiste la un proces al Curţii cu juri, întrucât locurile 
rezervate avocaţilor din barou erau totdeauna distribuite 
confraţilor „bine cotaţi” la Curte. Dar în acea zi de 20 noiembrie 
când au început dezbaterile procesului Vauthier, tânăra stagiară 
n-avu de ce să se plângă. Instalată pe banca apărării de Victor 
Deliot, care o prezentase în tot Palatul drept „cea mai prețioasă 
colaboratoare”, se uita cu curiozitate în sală şi la publicul care se 
înghesuia. Faptul că îmbrăcase roba de avocat şi îşi pusese cu 
îndrăzneală toca tradiţională peste zulufii blonzi, o făcea pe 
Daniela să se simtă în elementul ei. 

Prima persoană care căzu sub privirile aţâţate de curiozitate 
ale fetei, fu bineînţeles vecinul cel mai apropiat: bunul, 
admirabilul Deliot. Se părea că aceste măreţe împrejurări n- 
avură darul să modifice în vreun fel aspectul său neglijent: 
aceeaşi robă înverzită dintotdeauna şi aceiaşi ochelari care 
continuau să i se clatine pe nasul mare, de deasupra mustăţilor 
sale stufoase. Bătrânul avocat nici nu se sinchisea de cele cinci 
sute de perechi de ochi pironiţi asupra lui cu un straniu amestec 
de uimire şi compătimire. Fiecare se întreba de unde o fi răsărit 
aiuritul ăsta din alte vremuri şi cum naiba va izbuti să iasă cu 
faţa curată dintr-o luptă în jurul unui caz atât de delicat? Pentru 
moment, Victor Deliot îşi concentrase atenţia ca să asculte ce 
spunea cu glasul scăzut vecinul său din stânga, directorul 
institutului din strada Sfântul Jacques. Până la urmă se pasionase 
şi el pentru această „afacere”. Solicitase şi obținuse numirea sa 
ca prim-translator între Curte şi acuzat, pe toată durata 


44 


dezbaterilor. De nenumărate ori în cursul celor trei săptămâni ce 
au precedat începerea procesului, acest om de bine îl însoţise pe 
Victor Deliot la închisoarea Sante şi izbutise, cu multă abilitate, 
să smulgă  infirmului câteva răspunsuri esenţiale. Jacques 
Vauthier sfârşise chiar prin a se deprinde cu interpretul, a cărui 
alegere se arăta judicioasă pentru buna desfăşurare a 
procesului. 

După ce trecu rapid în revistă asistenţa alcătuită îndeosebi 
din femei elegante, fără nici o ocupaţie, privirea Danielei se fixă 
asupra adversarului din proces, maestrul Voirin. Acesta — de ce 
să n-o recunoaştem? — avea o ţinută impresionantă, cu totul 
alta decât a umilului şi obscurului Deliot. Era asistat de un 
important stat-major de colaboratori subalterni, pe lângă care îşi 
ataşase şi un avocat cu faimă. Contrariu lui Victor Deliot, Voirin 
privea asistenţa binevoitor şi îşi flutura de pe acum mânecile ro- 
bei cu gesturi largi, atrăgând asupra lui destule priviri languroase 
din partea obişnuitelor sale admiratoare. Se simţea că, o dată în 
plus, marele avocat se pregătea să triumfe. Această siguranţă de 
sine o stingherea pe Daniela, care vedea şi mai adâncă prăpastia 
în care avea să se prăbuşească bătrânul ei prieten. Hotărât, 
Voirin era tot ce vrei, numai simpatic nu! 

Când, în sfârşit, acuzatul fu introdus în boxă, ochii cercetători 
ai Danielei se imobilizară pe chipul lui. Nu-l mai văzuse până 
atunci, iar Deliot i-l descrisese destul de vag. Apariţia lui a 
constituit pentru gingaşa şi sensibila Daniela un adevărat şoc 
nervos: i se tăiase şi respiraţia... Nu-şi putuse închipui vreodată 
că există undeva pe lume o făptură asemănătoare care să 
aparţină totuşi speciei umane... Părul zbârnlit, obrazul bestial, 
fălcile de buldog, capul monstruos înţepenit greoi pe trupul 
atletic — această apariţie de coşmar răsărea din boxa acuzaților 
între doi gardieni, care păreau plăpânzi în comparaţie cu un 
asemenea gigant. Fata se dădu înapoi cu spaimă: clientul lui 
Victor Deliot nu putea fi nefericitul despre care avocatul îi vorbea 
cu atâta căldură. Era destul să-l observi cu atenţie ca să des- 
coperi în el Bruta, bruta integrală pe care ai rareori prilejul s-o 
întâlneşti. Daniela era îngrozită. Suferea la gândul că bătrânul 
său prieten şi-a asumat ingrata misiune să apere un asemenea 
urs. Şi-a oprit apoi privirea asupra corpului de juraţi, care 
aşteptau tăcuţi şi cântăreau din ochi straniul acuzat al cărui chip 
împietrit nu lăsa să răzbată nici un sentiment. Jacques Vauthier, 


45 


închistat în el de tripla-i infirmitate, îşi dădea oare seama de 
tragedia ce se va juca peste câteva clipe şi a cărei victimă va fi? 
Prezenţa acestui surdo-mut-orb, nemişcat, făcu să planeze 
asupra sălii o indispoziţie greu de descris. 

Curtea îşi făcu apariţia şi o smulse pe tânăra avocată, pentru 
câteva clipe, din tristele ei constatări. Publicul se ridică în 
picioare, în timp ce preşedintele Legris şi asesorii lui luau loc. 
Ministerul Public era prezent prin procurorul Berthier, un om de 
care Deliot se temea infinit mai mult decât de confratele său 
Voirin. Recent promovat în această funcţie înaltă, procurorul 
părea să-şi fi făcut un punct de onoare din obţinerea capetelor 
tuturor acuzaților ce-i treceau prin gheare. Pentru Deliot, 
Berthier nu era decât un monstru însetat după ceea ce denumea 
pompos  „Justiţie”. Apărarea urma să se ciocnească de un 
adversar subtil şi viclean, al cărui talent oratoric impresiona 
întotdeauna juraţii. 

Grefierul dădu citire actului de acuzare cu glas egal şi 
monoton. Capetele de acuzare nu aduceau nici un element nou: 
nu făceau decât să rezume, în termeni juridici, ceea ce aflase 
toată lumea din citirea detailată a ziarelor, cu privire la 
circumstanţele crimei. După ce s-a terminat lectura, s-a trecut la 
stabilirea identităţii acuzatului, prin intermediul interpretului care 
traducea infirmului în alfabet dactilologic, pe falange, întrebările 
preşedintelui Legris. Ca să nu se strecoare vreo greşeală, Curtea 
îngăduise acuzatului să folosească împunsătorul şi grila pentru 
scriitura Braille. De îndată ce literele apăsau pe hârtia perforată, 
al doilea interpret traducea în limbaj oral răspunsul dat Curţii şi 
juraţilor. Deşi necesita timp îndelungat, această metodă fusese 
considerată ca cea mai sigură şi singura care putea să evite 
denaturarea întrebărilor şi răspunsurilor. 

Interogatoriul ar fi părut plicticos asistenţei, dacă nu s-ar fi 
pasionat pentru munca interpreţilor. 

— Numele dumneavoastră? 

— Jacques Vauthier. 

— Data şi locul naşterii? 

— 5 martie 1923, la Paris, strada Cardinet. 

— Numele tatălui? 

— Paul Vauthier, decedat la 23 septembrie 1941. 

— Al mamei? 

— Simona Vauthier, născută Arnould. 


46 


— Aveţi fraţi şi surori? 

— O soră: Regina. 

Juraţii au aflat în felul acesta că Jacques Vauthier, născut cu 
o triplă infirmitate la Paris, în strada Cardinet 16, în locuinţa 
părinţilor săi, şi-a petrecut primii ani de existenţă înconjurat de 
ai săi, îngrijit îndeosebi de o slujnică tânără, doar cu trei ani mai 
în vârstă ca dânsul, mica Solange Duval, a cărei mamă, Melania, 
era de asemenea în serviciul familiei Vauthier. Ocupaţia 
exclusivă a micuţei Solange în casa aceea era îngrijirea 
infirmului care necesita o prezenţă permanentă. Neavând 
posibilitatea să-i dea educaţie acasă, părinţii lui Vauthier — 
negustori înstăriți — s-au adresat mai multor institute de 
specialitate, informându-se dacă ar consimţi să-l primească pe 
nefericitul copil. Până-n cele din urmă, Institutul Sanac din 
departamentul Haute-Vienne, condus de fraţii ordinului Sfântul 
Gabriel, institut în care mai multe cazuri asemănătoare fuseseră 
educate cu rezultate excelente, consimţi să-l primească şi pe 
ultimul născut al familiei Vauthier. Chiar superiorul acestui 
institut, fratele Yvon Rodelec venise la Paris să ia băiatul din 
strada Cardinet. Jacques Vauthier trăise astfel cei doisprezece 
ani ce au urmat la Sanac, unde a făcut progrese rapide datorita 
inteligenţei sale vii. 

După ce a trecut cu strălucire două examene de bacalaureat, 
unul la optsprezece şi altul la nouăsprezece ani, după sfatul lui 
Yvon Rodelec, care i-a intuit înclinațiile spre literatură, Jacques 
Vauthier se apucă să scrie romanul intitulat /zo/atu/, publicat 
abia după trei ani, când a stârnit senzaţie. Tânărul şi proaspătul 
scriitor a fost ajutat să-şi desăvârşească lucrarea de către micuța 
servitoare Solange Duval, pe care Yvon Rodelec o instruise 
temeinic. Solange Duval a învăţat acolo şi cele şase sisteme ale 
semnelor ce-i erau necesare spre a comunica cu infirmul: 
limbajul mimic, dactilologic, scriitura Braille, scriitura tipografică 
Ballu, scriitura engleză şi limbajul vocal propriu surdomuţilor, a 
cărui folosire era destul de limitată. 

După şase luni de la apariţia /zo/atului, Solange Duval se 
căsători cu Jacques Vauthier, la Sanac. Acuzatul avea pe vremea 
aceea douăzeci şi trei de ani, iar soţia lui douăzeci şi şase. 
Câteva săptămâni mai târziu, tânăra pereche se îmbarca pentru 
Statele Unite; Jacques Vauthier, invitat de un grup american, 
făcuse timp de cinci ani turnee triumfale de conferinţe în Statele 


47 


Unite, destinate să aducă la cunoştinţa marelui public american 
progresele remarcabile obţinute în Franţa în educarea surdo- 
muţilor-orbi din naştere... în tot acest răstimp, Solange Vauthier 
a fost colaboratoarea şi interpreta soţului său. Drama s-a produs 
pe pachebotul De Grasse, la înapoierea din această călătorie. 


Preşedintele rosti fraza sacramentală: 

— Introduceţi primul martor citat de acuzare... 

Martorul era un tânăr înalt şi blond, cu talia sveltă, îmbrăcat 
sobru şi al cărui obraz deschis degaja simpatie: asistenţa, care 
privise chipul hâd al acuzatului, se odihnea contemplându-l. 
Daniela nu prea vroia să şi-o mărturisească, dar noul venit, 
despre care nu ştia nimic, îi plăcea... lar dacă îi plăcea ei — care 
ascundea sub roba austeră o adevărată inimă de midinetă gata 
să se topească la prima rază de soare — fără îndoială, că putea 
place la fel de bine şi multor alte femei. 

— Numele dumneavoastră? 

— Henri Teral, se auzi o voce puţin intimidată. 

— Data şi locul naşterii? 

— 10 iulie 1915, Paris. 

— Naţionalitatea? 

— Franceză. 

— Profesia? 

— Steward pe pachebotul De Grasse, proprietatea Companiei 
generale transatlantice. 

— Juraţi că veţi spune adevărul, tot adevărul şi numai 
adevărul... Ridicaţi mâna dreaptă şi repetaţi după mine; „Jur!” 

— Jur! 

— Domnule T&ral, între cabinele de lux unde v-aţi făcut 
serviciul pe bordul lui De Grasse, se afla şi una ocupată de 
domnul John Bell. Vă rugăm să-i relataţi Curţii în ce împrejurări 
aţi descoperit primul crima, în după-amiaza zilei de 5 mai? 

— Domnule preşedinte, când am început să inspectez 
cabinele aflate în grija mea, în după-amiaza zilei de 5 mai, la 
orele unu, când, în mod obişnuit pasagerii nu sunt deranjaţi 
niciodată deoarece mai toţi se odihnesc atunci, am făcut-o în 
urma ordinului formal primit de la comisarul Bertin. Comisarul 
însărcinase întregul personal să caute un pasager care dispăruse 
— domnul Vauthier. Cunoşteam cu toţii, cel puţin din vedere, pe 
acest domn Vauthier surdo-mut şi orb, care se plimba câteodată 


48 


pe punte la braţul soţiei sale şi nu putea trece neobservat pe 
pachebot, cu întreita lui infirmitate. Căutarea urma deci să fie 
uşoară. După ce am intrat în diferite cabine de lux cu ajutorul 
unui şperaclu ce-l port în permanenţă asupra mea în interes de 
serviciu şi am fost nevoit să mă scuz faţă de mai toţi pasagerii 
pe care îi deranjam din somn, am rămas foarte surprins când am 
observat că uşa apartamentului de lux ocupat de pasagerul 
american domnul John Bell încă de la plecarea noastră din New 
York, era întredeschisă... Am împins-o cu oarecare dificultate: 
părea că cineva dinăuntru se sprijină de uşă. De îndată ce am 
intrat în cabină, am înţeles motivul acelei rezistenţe: mâinile 
domnului John Bell, care stătea îngenuncheat, erau crispate pe 
clanţa interioară... N-a fost nevoie să-l examinez prea mult ca să- 
mi dau seama că mă găsesc în faţa unui cadavru care încă nu se 
răcise... 


CAPITOLUL II 
MARTORII ACUZARII 


— ...Domnul John Bell, continuă stewardul, fusese asasinat. 
Era imposibil să ai cea mai mică îndoială în privinţa aceasta: o 
dâră de sânge, prelinsă din gât, se împrăştiase pe covor după ce 
îi năclăise pijamaua. 

— Domnule preşedinte, spuse avocatul Deliot de pe banca 
sa, aş dori să pun martorului o întrebare. Vă rog să ne spuneţi cu 
exactitate, domnule Teral, unde se găsea Jacques Vauthier când 
aţi pătruns în cabină? 

— Domnul Vauthier şedea pe patul-cuşetă. Părea năucit şi 
indiferent... Ce m-a frapat îndeosebi au fost mâinile sale, pe care 
le ţinea întinse înaintea lui, cu degetele răşchirate; şi părea să le 
contemple cu dezgust, deşi nu le putea vedea... mâini mânjite cu 
sânge. 

— ...Şi aţi dedus, continuă Victor Deliot, că el era asasinul? 

— N-am dedus nimic! răspunse calm stewardul. Aveam în 
faţă doi oameni, dintre care unul era mort iar celălalt viu... 
Amândoi erau plini de sânge... De altfel, era sânge peste tot: pe 
covor, pe somieră şi chiar pe pernă... Dezordinea de nedescris 
din cabină dovedea că se purtase o luptă înverşunată. Victima se 
apărase, nu încăpea îndoială, dar adversarul părea să fi fost mult 


49 


mai puternic. Toată lumea prezentă poate s-o constate aici: 
domnul Vauthier are o talie de atlet... 

— Şi ce aţi făcut atunci? întrebă preşedintele. 

— Am părăsit în grabă cabina şi am chemat în ajutor un 
coleg. L-am rugat să rămână de pază în faţa cabinei ca, 
eventual, să-l împiedice pe domnul Vauthier să iasă şi am alergat 
să-l caut pe comisarul Bertin. De îndată ce m-am întors în faţa 
uşii întredeschise, am intrat în cabină, de data asta toţi trei. 
Vauthier nu se clintise; şedea tot pe cuşetă, abătut... Colegului 
meu şi mie nu ne rămânea decât să executăm ordinele domnului 
Bertin... 

— Ce fel de ordine? 

— După ce ne-am apropiat cu precauţie de Vauthier, am 
putut constata că nu avea nici o armă. Nici în apropierea 
cadavrului nu se zărea vreuna; domnul comisar Bertin a 
remarcat acest lucru. îmi amintesc perfect ce a spus atunci: 
„Ciudat! După felul cum se prezintă rana, nu poate fi vorba decât 
de un pumnal... Unde ar putea fi? Nici vorbă că nu-l putem 
întreba pe Vauthier, singurul care ar trebui să ştie, pentru 
motivul că nu aude şi nici nu are glas! In fine, asta vom vedea 
mai târziu... Cel mai grabnic, pentru moment, este să ne 
asigurăm că nu ne va scăpa zdrahonul ăsta care-mi face 
impresia că ar fi criminalul. Ca măsură de prevedere trebuie să-l 
băgăm imediat în închisoarea de pe bord... Se va lăsa oare dus?” 

Contrariu temerilor noastre, Vauthier nu opuse nici o 
rezistenţă. S-ar fi putut spune că, îndată după crimă, se 
împăcase cu soarta şi se aşezase intenţionat pe patul victimei, 
încât să nu mai existe nici un dubiu asupra vinovăţiei sale. S-a 
lăsat dus de mine şi de domnul Bertin la închisoare, ca un copil, 
în timp ce colegul meu continua să facă de gardă în faţa cabinei. 
Eu am rămas să păzesc uşa blindată a celulei până m-a înlocuit 
un membru din echipaj, trimis de comandant jumătate de oră 
mai târziu. 

— V-aţi întors apoi la cabina crimei? 

— Da. Când am ajuns însă în faţa uşii, am văzut cum o 
sigilează domnul Chardot, comandantul lui De Grasse. In acelaşi 
timp, comisarul Bertin mi-a ordonat să nu mai fac uz de şperaclu 
ca să intru în cabina aceea, unde nimic nu trebuia să fie mişcat 
din loc până vom acosta la Le Havre. In sfârşit, comandantul 
Chardot spuse micului grup de stewarzi şi oamenilor din echipaj 


50 


din jurul său, că ar fi bine să nu se facă zarvă printre pasageri 
despre cele petrecute, fiindcă oricum se va afla totul prea 
curând. 

— Curtea vă mulţumeşte, domnule Teral. Vă puteţi retrage... 
introduceţi martorul următor! 

Acesta se prezentă în uniformă: 

— Andre Bertin, prim-comisar de bord pe pachebotul De 
Grasse. 

Istorisirea comisarului corespundea punct cu punct cu a 
stewardului. 

— Domnule comisar, întrebă preşedintele: martorul 
precedent, domnul Henri T&ral, ne-a declarat că atât el cât şi 
dumneavoastră aţi rămas foarte surprinşi că nu aţi găsit în 
cabină arma crimei? 

— Da, domnule preşedinte. Dar cel mai straniu în această 
afacere este că, în pofida cercetărilor făcute ulterior, această 
armă n-a mai fost găsită... 

— Nu-i nimic surprinzător, hotărî procurorul general Berthier. 
Continuarea dezbaterilor va arăta Curţii şi domnilor juraţi natura 
acestei arme precum şi modul foarte simplu în care criminalul, 
după propriile sale explicaţii, a făcut-o să dispară! 

— Domnule comisar, mai întrebă preşedintele Legris, 
spuneţi-ne cât mai exact ce aţi făcut după ce l-aţi încarcerat pe 
Jacques Vauthier în închisoarea de pe bord! 

— Imi permit să atrag atenţia Curţii, spuse Victor Deliot, că 
apărarea este îndreptăţită să fie surprinsă că domnul comisar 
Bertin a luat imediat iniţiativa, cel puţin îndrăzneață, de a 
încarcera şi, în consecinţă, de a aresta pe clientul meu atunci 
când nimic nu dovedea că el ar fi asasinul lui John Bell. 

— Cum... nimic? întrebă comisarul sufocându-se. Ei, asta-i 
prea din cale-afară! Oricare om cu bun simţ ar fi făcut la fel în 
locul meu! Nu puteam îngădui totuşi să se plimbe liber, pe 
bordul lui De Grasse, omul pe care-l găsisem şezând cu mâinile 
însângerate, alături de un cadavru încă nerăcit! 

— Protestez împotriva acestei întreruperi a apărării, strigă 
domnul Voirin. Comportarea comisarului Bertin a fost a unui om 
care-şi făcea datoria cu stricteţe... De altfel, această atitudine a 
fost justificată după numai un ceas, prin propriile mărturisiri ale 
lui Vauthier care a recunoscut formal, în faţa mai multor martori, 
că este autorul crimei. 


51 


— Incidentul e închis! spuse preşedintele calm; să revenim la 
întrebarea mea la care încă nu mi-aţi răspuns, domnule comisar. 

— Domnule preşedinte, îndată după încarcerarea lui 
Vauthier, m-am dus la comandantul nostru căruia i-am făcut 
cunoscută descoperirea macabră. Comandantul a coborât 
numaidecât în cabina crimei în care nimic nu fusese mişcat, în 
afară de Vauthier, pe care am fost nevoiţi să-l luăm cu noi. 
Corpul victimei rămăsese în aceeaşi poziţie, cu ambele mâini 
încleştate pe clanţa uşii. Comandantul Chardot luase cu dânsul şi 
pe medicul navei, doctorul Langlois, care a făcut primele 
constatări medicale. Totodată, după ce m-am consultat cu 
comandantul şi în prezenţa acestuia, care mă însoţise în biroul 
meu de comisariat, am pus-o în cunoştinţă pe doamna Vauthier 
despre cele întâmplate. In timpul relatării, doamna Vauthier a 


leşinat... Când şi-a revenit — în sfârşit! — doamna Vauthier a 
consimţit să ne însoţească — pe comandantul Chardot şi pe 
mine — la închisoare, să slujească de interpret la primul 


interogatoriu al soţului său. Trebuie să precizez, pentru bunul 
renume al Companiei generale transatlantice, că totul s-a 
petrecut în modul cel mai discret cu putinţă. Din păcate am fost 
nevoiţi să telegrafiem poliţiei franceze despre crimă, cerându-i 
să vină pe bord de cum vom acosta în Le Havre. Transmisia 
acestei telegrame — cu toate că era cifrată — a permis însă 
unele indiscreţii. A doua seară toţi pasagerii ştiau că fusese 
comisă o crimă pe bord... 

— Cum s-a comportat Jacques Vauthier la primul in- 
terogatoriu din închisoarea de pe bord, în prezenţa soţiei sale? 
întrebă preşedintele. 

— Părea calm. Singurul răspuns pe care i l-am putut smulge 
prin mijlocirea doamnei Vauthier, a fost „Eu l-am ucis pe acest 
om. O recunosc formal şi nu regret nimic!” Răspunsul l-a scris 
Jacques Vauthier singur, cu împunsătorul şi grila pentru scriitura 
Braille, iar comandantul Chardot l-a înmânat comisarului 
însărcinat cu ancheta, de îndată ce am acostat în Le Havre. 

— Piesa în chestiune, preciza procurorul general Berthier, stă 
la dispoziţia Curţii... 

— Atrag atenţia domnilor juraţi încă de pe acum, spuse 
avocatul Voirin, asupra importanţei capitale a acestei declaraţii 
scrise chiar de mâna acuzatului şi în care acesta recunoaşte că l- 
a ucis pe John Bell... 


52 


— Ne-ar putea spune martorul, ceru Victor Deliot, ce 
atitudine a avut doamna Vauthier când a aflat, chiar de la soţul 
ei, că a ucis? 

— Doamna Vauthier, răspunse comisarul, a fost foarte 
curajoasă. Imi amintesc că ne-a spus — comandantului Chardot 
şi mie — după ce tradusesem răspunsul soţului său, scris în 
Braille: „Jacques poate să pretindă şi să scrie mult şi bine că el ar 
fi ucis pe acest om; eu afirm că e imposibil! Jacques nu este şi 
nici nu poate fi un criminal! De ce să fi ucis un om pe care nu-l 
văzuse niciodată, pe care nu îl cunoşteam nici eu nici el şi cu 
care n-am avut nici cea mai neînsemnată legătură de la plecarea 
din New York?” 

— Sunteţi sigur că redaţi cu exactitate cuvintele ei? întrebă 
preşedintele pe martor. 

— Sunt propriile cuvinte ale doamnei Vauthier... 

— Atrag şi eu, la rândul meu, atenţiunea domnilor juraţi, 
spuse Victor Deliot, asupra faptului capital că doamna Vauthier 
refuză să admită culpabilitatea soţului ei... 

— Surprinzător ar fi fost contrariul! i-o întoarse procurorul 
general Berthier. 

— S-au văzut şi s-au auzit în această incintă lucruri mult mai 
surprinzătoare, domnule procuror general, răspunse Victor 
Deliot. 

— Apărarea mai are de pus martorului întrebări? se adresă 
preşedintele. 

— Nici o întrebare. 

— Curtea vă mulţumeşte, domnule comisar. Vă puteţi 
retrage. Introduceţi al treilea martor, pe domnul comandant 
Chardot... 


— Domnule preşedinte, spuse comandantul lui De Grasse, 
am fost informat despre crimă de primul comisar Bertin, care 
izolase pe criminalul prezumptiv în închisoarea de pe bord ca 
măsură de prevedere. Imi cerea de asemenea şi instrucţiuni. 
Deşi nici un pasager sau membru din echipaj nu poate fi 
încarcerat decât la ordinul meu formal am aprobat hotărârea 
comisarului Bertin care n-a procedat astfel decât spre a evita 
răspândirea ştirilor în legătură cu aceste regretabile întâmplări. 
însoţit de domnul Bertin şi de medicul de pe bord, doctorul 
Langlois, m-am dus în cabina de lux ocupată de domnul John Bell 


53 


şi unde în faţa uşii, un steward asigura paza. l-am ataşat un 
marinar. După ce am constatat că nu fusese modificat nimic din 
dezordinea cabinei, am pus să fie sigilată uşa. Pentru mine se 
punea o singură problemă; ajungeam la Le Havre peste şapte 
zile... Era deci cu neputinţă să lăsăm corpul victimei în această 
cabină, fără riscul de a-l vedea descompunându-se. După un 
examen minuţios al doctorului Langlois, am decis să se 
transporte trupul neînsufleţit într-o cameră frigorifică a navei, în 
timpul nopţii, pe când pasagerii dormeau: ceea ce va permite 
anchetatorilor şi medicului legist să-l găsească într-o stare de 
perfectă conservare la sosirea în Le Havre. L-am reîntâlnit pe 
domnul Bertin în biroul comisarului, unde doamna Vauthier 
aştepta, îngrijorată, veşti despre soţul ei dispărut. l-am vorbit cu 
toate menajamentele posibile despre drama în care se găsea 
grav compromis domnul Vauthier. 

— Ce atitudine a avut atunci doamna Vauthier? întrebă 
Victor Deliot. 

— Doamna Vauthier a leşinat. Abia după un ceas am putut-o 
decide să ne însoţească la închisoare, unde se afla soţul ei. 

— Care a fost atitudinea celor doi soţi în prima clipă când s- 
au regăsit? mai întrebă avocatul lui Jacques Vauthier. 

— Scena a fost sfâşietoare. Doamna Vauthier a alergat către 
soţul ei, care a strâns-o la piept. Doamna Vauthier repeta în gura 
mare în criza ei de disperare: „N-ai făcut una ca asta, Jacques! 
Nu-i posibil, dragostea mea! De ce?” 

— Ţin să atrag atenţia domnilor juraţi, spuse Victor Deliot, că 
Jacques Vauthier nu putea nici auzi, nici înţelege cuvintele 
pronunţate de soţia lui... îmi permit să pun o ultimă întrebare 
martorului: doamna Vauthier ţinea atunci mâinile soţului său? 

— Mâinile...? se miră comandantul lui De Grasse, nu mai 
ştiu... îmi pare că da... 

— Amintiţi-vă, domnule comandant! E foarte important, 
insistă Victor Deliot. 

— Curtea îmi va îngădui să-mi exprim mirarea, spuse acru 
domnul Voirin, cu privire la înverşunarea pe care o depune 
apărarea în încercările ei de a arunca îndoieli asupra depoziţiei 
unui martor a cărui bună-credinţă nu poate fi pusă în cauză... 

— Aici nu-i vorbă de bună-credinţă, ci de un om al cărui cap 
este în joc! Orice amănunt are importanţă: chiar şi cel mai 
neînsemnat! Insist asupra acestui punct particular pur şi simplu 


54 


fiindcă cei doi soţi, dacă s-ar fi ţinut de mâini, aveau posibilitatea 
să se înţeleagă între ei folosind falangele degetelor, fără ca 
domnii comandant Chardot şi comisar Bertin să poată măcar 
observa. 

— Şi dacă? remarcă procurorul general Berthier. 
Presupunând că soţii Vauthier ar fi comunicat între ei fără ştirea 
altora, cu ce ar putea schimba acest amănunt fondul procesului? 

— Ar putea foarte simplu să schimbe totul, domnule procuror 
general! Mă voi strădui să o demonstrez în cursul dezbaterilor... 
Dar am vrut să atrag atenţia domnilor juraţi asupra acestui punct 
precis. 

Victor Deliot se aşeză. 

— Ce s-a mai petrecut la închisoare după ce s-au sfârşit 
primele efuziuni între soţi? întrebă preşedintele. 

— Am supus de îndată pe Jacques Vauthier unui 
interogatoriu, pe care comisarul Bertin l-a consemnat în scris. 
Doamna Vauthier ne-a servit de interpret spre a-i pune 
întrebările. Jacques Vauthier răspundea folosind împunsătorul, 
grila şi hârtia cartonată pe care soţia le purta întotdeauna asupra 
ei, în poşetă. Aceste răspunsuri, scrise chiar de mâna lui 
Vauthier, au fost păstrate cu grijă de comisarul Bertin. 

— Toate aceste piese sunt la dispoziţia Curţii, declară 
procurorul general Berthier. 

— Care sunt întrebările ce le-aţi pus lui Jacques Vauthier? 
întrebă preşedintele. 

— Prima mea întrebare a fost: „Recunoaşteţi că aţi ucis pe 
John Bell?” Răspuns: „Eu am ucis pe acest om. O recunosc 
formal şi nu regret nimic!”... A doua întrebare: „Cu ce l-aţi ucis?” 
Răspuns: „Cu un cuţit de tăiat hârtie”. A treia întrebare: „Ce fel 
de cuţit de tăiat hârtie?” Răspuns: „Dintr-acelea care se găsesc 
pe noptiere şi pe care Compania generală transatlantică îl pune 
la dispoziţia pasagerilor în fiecare cabină. Am şi eu unul la fel în 
cabina mea...” A patra întrebare: „Ce aţi făcut cu acest cuţit care 
nu se mai afla în cabină?” Răspuns: „Am scăpat de el zvârlindu-l 
în apă, prin hublou”. A cincea întrebare: „De ce l-aţi zvârlit în 
apă, dacă nu faceţi nici o dificultate în a vă recunoaşte crima? 
Gestul era inutil!” Răspuns: „Cuţitul îmi făcea oroare”... A şasea 
întrebare: „Aţi cunoscut victima înainte de a o ucide?” Răspuns: 
„Nu!”... A şaptea întrebare: „Atunci de ce l-aţi ucis?” Jacques 
Vauthier n-a răspuns. „Aţi vrut să-l jefuiţi?” Răspuns: „Nu!” A 


55 


opta întrebare: „John Bell v-a cauzat un neajuns sau v-a adus un 
prejudiciu grav?” Din nou Jacques Vauthier n-a răspuns... Din 
acea clipă n-a mai răspuns la nici una din întrebările mele. 
Comisarului Bertin şi mie nu ne-a rămas decât să ne retragem, 
rugând-o pe doamna Vauthier să ne însoţească. Ceea ce a şi 
făcut cu mare resemnare, după ce şi-a îmbrăţişat soţul. 

— Aţi autorizat-o pe doamna Vauthier să-şi revadă soţul în 
timpul cât a mai durat călătoria? întrebă preşedintele. 

— L-a văzut în fiecare zi, în prezenţa mea şi a comisarului 
Bertin. Aveam nevoie de dânsa ca interpret, deoarece era 
singura persoană de pe bord care cunoştea alfabetul surdo- 
muţilor şi scriitura Braille pentru orbi... Dar am găsit că-i mai 
prudent, după sugestiile doctorului Langlois, să n-o lăsăm pe 
doamna Vauthier singură cu soţul ei. Deşi medicul opina că 
Jacques Vauthier nu dădea semne de tulburări mintale, persistau 
totuşi temeri că a comis crima într-un acces de nebunie 
trecătoare şi că i-ar putea veni pofta s-o ucidă şi pe soţia sa. 

— Ce se petrecea în timpul acelor întrevederi? _ 

— Doamna Vauthier era din ce în ce mai disperată. Incercam 
să pun soţului ei şi alte întrebări, dar acesta nu-mi răspundea. 
Zadarnic l-a implorat soţia şi s-a târât în genunchi înaintea lui 
spre a-l face să înţeleagă că era în interesul lui să răspundă, că 
noi nu suntem judecători ci aproape prietenii lui... N-a folosit la 
nimic! Ultima lor întrevedere a avut loc cu trei ore înainte de 
sosirea la Le Havre. Mai aud şi acum cuvintele pe care doamna 
Vauthier le-a adresat soţului ei: „Dar bine, Jacques, te vor 
condamna! Tu n-ai ucis, sunt sigură!” In acea zi am remarcat 
foarte bine că mâinile doamnei Vauthier alergau febril peste 
falangele degetelor soţului ei. Acesta îşi păstră mutismul, îşi 
eliberă mâinile din mâinile soţiei şi le vâri în buzunare, spre a 
arăta lămurit că spusese tot ce vroise şi că-l interesau prea puţin 
consecinţele actului său. După trei ore l-am predat eu însumi pe 
prizonier în mâinile inspectorului Mervel şi a jandarmilor care se 
urcaseră pe punte o dată cu pilotul... 

— Curtea vă mulţumeşte, domnule comandant. Vă puteţi 
retrage. Introduceţi al patrulea martor... 


Era doctorul Langlois, medic-şef pe bordul lui De Grasse. 
— Apărarea v-a citat, domnule doctor, spuse preşedintele 
Legris, pentru a cunoaşte rezultatele cercetărilor dumneavoastră 


56 


medicale când aţi examinat, în cabină, cadavrul lui John Bell. 

— Când comandantul Chardot şi comisarul Bertin m-au pus 
în prezenţa corpului neînsufleţit, am văzut numaidecât că arma 
crimei secţionase artera carotidă. Moartea urmase după câteva 
secunde. Rana nu lăsa nici un dubiu cu privire la arma 
întrebuințată; un cuţit de tăiat hârtie foarte ascuţit, în formă de 
stilet. Când comisarul Bertin mi-a prezentat unul dintre cuţitele 
de tăiat hârtie puse la dispoziţia pasagerilor de Compania 
generală transatlantică, în toate cabinele, am putut afirma fără 
riscul de a mă înşela, că asasinul a folosit unul din ele. 

— Nu credeţi, domnule doctor, c-ar fi putut exista o altă 
cauză a decesului? 

— Nu. Decesul a survenit aproape instantaneu prin oprirea 
circulaţiei sanguine, ca urmare a secţionării carotidei care 
transportă sângele de la inimă la cap. De altfel, defunctul era un 
om încă tânăr, care se bucura de o sănătate perfectă. 

— V-a cerut comandantul Chardot să-l examinaţi pe Vauthier 
în închisoarea de pe bord, după ce i se luase un prim 
interogatoriu? întrebă procurorul general Berthier. 

— Exact. Acest prim examen medical a fost destul de sumar, 
recunoscu martorul, dar am revenit zilnic să-l văd pe prizonier, 
care n-a prezentat nici un simptom de stare febrilă în ultima 
parte a călătoriei. Am împărtăşit observaţiile mele şi doctorului 
Boulet, medicul legist care a urcat pe bord cu inspectorul Mervel, 
la Le Havre. După ce l-am condus pe doctorul Boulet în camera 
frigorifică unde corpul fusese perfect conservat, l-am regăsit pe 
inspectorul Mervel în celula lui Jacques Vauthier. Acolo, un 
examen amănunţit, în timpul căruia am recurs la serviciile 
interpretului adus de inspectorul Mervel ca să pună infirmului 
diferite întrebări de ordin strict medical, a confirmat observaţiile 
mele anterioare: Jacques Vauthier este un om sănătos la minte şi 
la trup, copleşit din nefericire de tripla sa infirmitate din naştere. 
Dar organismul său funcţionează normal. 

— Atrag atenţiunea domnilor juraţi, spuse procurorul 
general, asupra depoziţiei esenţiale a martorului, care a fost de 
altfel consemnată cuvânt cu cuvânt într-un raport medical pe 
care martorul l-a redactat împreună cu eminentul medic legist, 
doctorul Boulet... Aşadar, nu numai că Jacques Vauthier şi-a 
recunoscut formal vina, dar această mărturie nu este efectul 
imaginaţiei unui detracat care se acuză prin nu ştiu ce soi de 


57 


masochism de o crimă pe care nu ar fi săvârşit-o... Este expresia 
purului adevăr, spus de un om în deplinătatea facultăţilor sale 
mintale. Curtea va aprecia... 

Victor Deliot nu se mişcase şi părea să nu acorde decât o 
atenţie destul de slabă depoziţiei doctorului Langlois. 

— Curtea vă mulţumeşte, domnule doctor, spuse pre- 
şedintele Legris. Vă puteţi retrage. Inaintea audierii martorului 
următor, citiţi, domnule grefier, raportul medical, redactat şi 
semnat de doctorii Boulet şi Langlois... 

Grefierul făcu lectura cu vocea lui monotonă: raportul 
confirma în toate punctele depoziţia doctorului Langlois. După ce 
lectura luă sfârşit, preşedintele spuse: 

— Introduceţi pe inspectorul principal Mervel! 


— Vreţi să ne împărtăşiţi, domnule inspector, constatările 
dumneavoastră după ce v-aţi urcat la Le Havre pe bordul lui De 
Grasse? 

— După ce am asistat la examinarea corpului defunctului, în 
camera frigorifică de pe De Grasse, m-am dus în cabina în care 
se săvârşise crima. Am dispus să fie luate amprentele cam de 
peste tot, îndeosebi de pe somieră, cearceaf şi pernă — toate 
pătate cu sânge. Asasinul întrebuinţase chiar un colţ din 
cearceaf spre a-şi şterge mâinile după crimă: amprentele găsite 
pe acest cearceaf ne-au fost preţioase. După ce s-a terminat 
această primă operaţie, am hotărât să fac o primă reconstituire a 
crimei după informaţiile pe care mi le dăduseră succesiv 
stewardul Henri  Teral, domnul comisar Bertin, domnul 
comandant Chardot şi doctorul Langlois. 

Pentru această reconstituire am dispus să fie adus Jacques 
Vauthier din închisoarea de pe bord, în cabină. Când se găsi la 
intrarea cabinei, scoase un răcnet straniu şi vru s-o ia la fugă. 
Jandarmii l-au reţinut cu forţa şi l-au constrâns să intre în cabină, 
unde instalasem pe pat pe unul din subalternii mei, îmbrăcat 
într-o pijama identică cu cea a victimei. L-am împins binişor pe 
Vauthier înspre pat şi noptiera pe care pusesem un cuţit de tăiat 
hârtie al Companiei transatlantice. Când mâinile sale au atins 
corpul colaboratorului meu, Vaulhier a scos un strigăt răguşit şi 
s-a dat înapoi, i-am apucat atunci mâna dreaptă şi l-am silit să 
pipăie cuțitul de tăiat hârtie aflat pe noptieră. Vauthier a tresărit 
şi câteva secunde a fost scuturat de un tremur nervos. După 


58 


aceea părea să-şi fi regăsit calmul: cu mâna dreaptă a apucat 
liniştit cuțitul de tăiat hârtie şi-l ridică în aer în timp ce se apleca 
asupra trupului inspectorului — care juca rolul lui John Bell, 
dormind — şi cu stânga se proptea pe pieptul omului lungit, spre 
a-l împiedica să facă vreo mişcare. Abia, abia am avut timpul să 
dau la o parte braţul său gata să se abată ca un trăsnet pe gâtul 
colaboratorului meu, şi să-l împiedic pe Vauthier să comită o 
nouă crimă! 

Ceea ce mi s-a părut cel mai straniu la această reconstituire, 
a fost precizia gesturilor orbului, care fără să-şi vadă victima, 
acţiona ca un automat. Căpătase, s-ar fi putut spune, o mare 
dexteritate în acest gen de crimă... Cu toate acestea un lucru mă 
frământa: cum a avut John Bell — căruia i s-a tăiat carotida în 
timp ce dormea în patul său — atâta forţă să se târască până la 
uşa cabinei, ca să se prăbuşească definitiv, cu mâinile crispate 
pe clanţă? Medicul legist, pe cate l-am consultat, spunea că 
această ultimă tresărire a unui muribund era posibilă. Pe de altă 
parte, mobilele răsturnate în cabină şi dâra de sânge de la pat la 
uşă păreau să dovedească că fusese o luptă între cei doi. Cea 
mai bună explicaţie părea să fie că ucigaşul a vrut să-şi 
împiedice victima să ajungă până la uşă. Totuşi lucrul acesta a 
rămas destul de obscur, deoarece Vauthier a refuzat cu energie 
să dea cea mai mică explicaţie. 

Am încercat o a doua experienţă: l-am aşezat pe cola- 
boratorul meu îmbrăcat tot în pijama, îngenuncheat în poziţia 
exactă în care a fost găsit cadavrul, rezemat de uşă, cu ambele 
mâini încleştate pe clanţă. L-am constrâns din nou pe Vauthier 
să se apropie de uşă, cu mâinile întinse înainte. De îndată ce 
degetele sale atinseră gâtul pseudo-cadavrului, Jacques Vauthier 
scoase un nou urlet şi se retrase în fundul cabinei, târându-şi 
gardienii după el. Aceştia voiră să-l readucă la uşă, dar el se 
trânti pe jos, trăgându-i şi pe gardieni în cădere: are o forţă 
considerabilă... Socotind că-i declanşasem, prin surpriză, un şoc 
psihologic destul de puternic lui Jacques Vauthier, am profitat 
numaidecât pentru a-l hărţui cu întrebări precise, prin 
intermediul interpretului. Jandarmii trebuiră să-i ţină cu forţa 
mâinile pentru ca interpretul să-i poată forma pe falangele 
degetelor semnele alfabetului dactilologic. Zadarnică strădanie! 
Jacques Vauthier nu răspundea la nici o întrebare. Am pus să i se 
ia amprentele digitale, care sunt identice cu cele găsite pe 


59 


diferitele mobile din cabină, pe somieră şi pe pata de sânge de 
pe cearceaf. Când Vauthier mi-a părut mai calm, am reluat 
interogatoriul. N-a consimţit să răspundă decât la o singură 
întrebare: „Recunoaşteţi că aţi ucis aici pe omul acela?” 
Răspunsul a fost: „Recunosc categoric că sunt autorul acestei 
crime: nu regret nimic, dac-ar fi s-o iau de la început, aş face la 
fel.” Dar când l-am întrebat: „L-aţi ucis într-adevăr cu un cuţit de 
tăiat hârtie identic cu cel pe care vi l-am pus în mână?” se 
mulţumi să ridice din umeri, arătând, prin acest gest 
interpretului că singurul lucru care conta după părerea lui era că 
l-a suprimat pe american, iar felul în care l-a ucis avea o 
importanţă cu totul secundară. In sfârşit, a treia întrebare pe 
care i-am pus-o: „Dacă gestul pe care-l făcuse în prezenţa 
noastră faţă de colaboratorul meu, întins pe pat în locul victimei, 
era repetarea exactă a celui făcut în realitate asupra lui John 
Bell?” rămase fără răspuns. După care n-am mai putut să-i smulg 
nici un cuvânt: nici în Braille, nici altfel... 

Minuţioase verificări ulterioare ne-au dovedit că mobilul 
crimei nu a fost furtul: într-adevăr, nu dispăruse nimic din cele 
aparţinând victimei. Este de asemenea sigur că Vauthier nu-şi 
cunoscuse victima şi nu avusese nici un fel de contact cu ea 
înaintea crimei. Astfel că i-a fost cu neputinţă poliţiei criminale 
să stabilească cu certitudine veritabilul motiv al crimei. Personal 
rămân convins că actul criminal trebuie atribuit unui gest 
necugetat şi subit al unui dement sau al unui sadic... 
Nemaiputând obţine nimic de la el, nu a mai rămas altceva de 
făcut decât să fie debarcat. A fost dus la Paris cu maşina şi 
încarcerat la Sante. Din acea clipă nu m-am mai ocupat de acest 
caz, rolul meu fiind terminat. 


— Domnule profesor Delmont, spuse preşedintele renunțând 
la obişnuitul interogatoriu de identificare din consideraţie pentru 
al şaselea martor, puteţi să ne spuneţi rezultatul observaţiilor 
făcute asupra stării mintale şi fizice a lui Jacques Vauthier, de 
comisia medicală pe care aţi prezidat-o? 

— Am examinat minuţios subiectul în şase reprize. 
Constatările făcute de eminenţii mei confraţi profesorii Sereski, 
Hermite şi de mine însumi, în urma fiecăruia din aceste 
examene, au fost consemnate în raportul detailat pe care l-am 
înaintat domnului judecător de instrucţie Belin... Concluzia e că 


60 


Jacques Vauthier, deşi afectat de tripla sa infirmitate din naştere: 
a văzului, a auzului şi a vorbirii, este un ins cu totul normal. 
Inteligența sa este mult mai dezvoltată decât a indivizilor 
mijlocii. Cunoaşte temeinic toate mijloacele de exprimare care 
permit unui surdo-mut nevăzător să comunice cu lumea 
dinafară. Dacă nu răspunde la anumite întrebări ce i se pun, o 
face deci voit şi conştient... în rest, Curtea se poate referi cu 
toată încrederea la raportul medical detailat despre care v-am 
vorbit. Nu mai am nimic de adăogat... 

— Curtea vă mulţumeşte, domnule profesor... 

Daniela, care ascultase cu cea mai mare atenţie diferitele 
depoziţii, profită de plecarea martorului ca să arunce o privire 
furişă bătrânului său prieten, Deliot... Acesta, cu ochii pe 
jumătate închişi, părea absorbit în meditații profunde. Tânăra n-a 
putut rezista curiozităţii şi-l întrebă cu voce scăzută: 

— Maestre, ce gândiţi despre toate astea? 

— Nimic, fetiţo! Aştept... mormăi Victor Deliot, printre dinţi. 
Fără îndoială, nu vroia să-i destăinuie: „Un singur punct mă 
sâcâie într-adevăr în toată această poveste şi asta de la prima 
citire a dosarului pe care mi l-a încredinţat decanul: 
amprentele... acele blestemate amprente digitale pe care 
clientul meu parcă s-a înverşunat să le răspândească din belşug 
peste tot locul crimei... Cu asemenea probe se expediază uşor la 
eşafod un om de treabă...” 

Daniela observa asistenţa, care era gravă: primele depoziţii 
erau de ajuns s-o facă a înţelege că acest Jacques Vauthier, 
încăpățânat într-o muţenie voită — care nu era cea mai bună 
tactică — se angaja într-un joc foarte primejdios, în care risca să- 
şi piardă capul. Va putea măcar să beneficieze de circumstanţe 
atenuante? Nici asistenţa, nici fata nu mai erau prea siguri. Unica 
speranţă era că tripla infirmitate va pleda în favoarea acuzatului. 
In tot cazul, sarcina apărării se anunţa dificilă... Şi, instinctiv, 
toate privirile se îndreptau către acest avocat bătrân şi obscur 
pe care nimeni nu-l văzuse şi nici nu-l auzise până atunci şi care 
părea să aştepte, posomorât şi solitar, pe banca sa, sfârşitul 
coşmarului. 

Prin contrast, banca părţii civile era foarte animată: elegantul 
avocat Voirin, înconjurat de colaboratorii săi, părea a fi în formă. 
Ştia că această primă zi de audieri nu se va termina fără ca el să 
înscrie câteva puncte decisive. Se simţea de asemenea puternic 


61 


susţinut în sarcina sa, care acum îi părea lesnicioasă, de către 
temutul procuror general Berthier, al cărui calm aparent de până 
atunci ora cu atât mai neliniştitor. 

Daniela înţelegea toate astea ca orice persoană din asis- 
tenţă. Şi, fără să vrea, împotrivindu-se chiar din toate fibrele ei, 
privirile i se îndreptau mereu spre faciesul bestial al infirmului. 
Cu cât cerceta mai amănunţit pe Vauthier, cu atât mai mult 
găsea că încarnează un tip de asasin care n-ar fi dat de ruşine o 
galerie de ucigaşi celebri, într-un muzeu al crimei. Cum a putut o 
femeie — oricare să fi fost ea — accepta să devină tovarăşa de 
viaţă a acestui individ? Asta depăşea limitele înţelegerii... 

Vocea monotonă a preşedintelui, care chemase al şaptelea 
martor ce înainta spre bară, smulse fata din senzaţia de dezgust 
ce o cuprinsese. 

— Thomas Bell! proclamă noul venit, a cărui naţionalitate se 
vadea printr-un accent pronunţat, prin ochelarii cu ramele aurite 
şi haina sa largă; născut la 9 aprilie 1897, în Cleveland, Statele 
Unite. De naţionalitate american... 

— Profesia dumneavoastră? 

— Senator de Ohio, membru al Congresului din Washington. 

— Domnule senator, în calitatea mea de preşedinte al 
acestei Curți, ţin să aduc aici, chiar de la început, omagii publice 
Statelor Unite ale Americii, unul dintre cei mai buni prieteni pe 
care se bizuie actualmente ţara noastră... Misiunea mea este cu 
atât mai dureroasă. Ştim, domnule senator, că aţi ţinut să veniţi 
special în Franţa spre a depune personal mărturie la bară. Ar fi 
prea mult să vă cerem să ne vorbiţi despre fiul dumneavoastră? 

— John era singurul meu copil, începu senatorul într-o 
atmosferă de intensă emoție. A avut parte de toată dragostea 
mea de la naşterea lui, în ziua de 16 februarie 1925, deoarece 
mama lui şi-a pierdut viaţa aducându-l pe lume. După ce a fost 
cel mai bun băieţel, John şi-a făcut studiile la Colegiul din 
Harvard. Ţineam să înveţe franceza, pe care o vorbea curgător 
şi, pentru a-i întreţine interesul pentru frumoasa dumneavoastră 
limbă, i-am dat să citească pe cei mai buni autori francezi. Mă 
străduiam de asemenea să-i transmit dragostea mea pentru 
Franţa şi i-am promis că-l voi trimite la Paris să-şi completeze 
studiile, de îndată ce va fi obţinut diploma universitară. Din 
nefericire, a izbucnit al doilea război mondial. John n-avea decât 
optsprezece ani când aflarăm dezastrul de la Pearl Harbour. În 


62 


pofida tinereţii sale, chiar de a doua zi, având asentimentul meu, 
s-a înrolat în marina Statelor Unite. Repartizat la o unitate de 
puşcaşi marini, s-a îmbarcat un an mai târziu pentru Pacific, 
unde a făcut tot războiul şi a fost citat de patru ori pentru fapte 
de arme; demobilizat după capitularea Japoniei, a revenit la 
Cleveland. Războiul l-a maturizat mult şi a hotărât să se ocupe 
de aprovizionarea cu alimente a Europei. Sarcina sa îl obliga să 
se deplaseze ades la Washington, Chicago, San Francisco şi New 
York. Eram şi eu foarte absorbit de atribuţiile mele la Congres şi 
n-am putut să-l văd pe John decât la intervale neregulate în 
timpul acestor ultimi ani. De câte ori ne întâlneam era pentru noi 
o adevărată sărbătoare: ieşeam împreună în oraş, John şi cu 
mine eram ca doi prieteni. Eram mândru că am un fiu mare şi 
cred că şi el era mândru de tatăl său. Imi istorisea tot ce făcea. 
Cea mai mare plăcere pe care i-o procura misiunea ce şi-o 
asumase, era contactul permanent cu toate cercurile franceze 
din New York. L-am făcut să-nţeleagă că nu va putea cunoaşte 
cu adevărat mentalitatea şi cultura franceză, decât vizitând 
admirabila dumneavoastră ţară regiune cu regiune, oraş cu oraş. 
In acea zi s-a hotărât voiajul... 

Cu toată dorinţa lui reală de a veni în Franţa, John ezita 
puţin. Trebuie să mărturisesc aici una dintre slăbiciunile sale: se 
îndrăgostise de o dansatoare de pe Broadway, ceea ce nu-mi 
plăcea de fel... Cel mai bun mijloc de a întrerupe această idilă 
era să grăbesc plecarea lui John în Franţa. După o lună l-am 
condus personal pe bordul pachebotului De Grasse; atunci mi s-a 
părut foarte fericit... Cu câteva clipe înainte de a se fi ridicat 
pasarela, l-am întrebat dacă nu regretă prea mult despărţirea lui 
de girl friend de pe Broadway. Mi-a răspuns râzând: „O nu, tată! 
Am înţeles foarte bine de ce erai atât de grăbit să mă vezi 
plecat. Aveai dreptate! Fata asta nu era făcută pentru mine...” l- 
am spus atunci îmbrăţişându-l pentru ultima oară: „Poate că ne 
vei aduce curând o franţuzoaică... Nu se ştie nici o dată şi ţi-o 
doresc din toată inima!” 

Nu l-am mai revăzut pe Johny! L-am descris aşa cum a fost... 

Ultimele cuvinte au fost pronunţate cu o simplitate care 
tulbură asistenţa. 

— Curtea vă mulţumeşte, domnule senator, că aţi venit să o 
lămuriţi asupra personalităţii atât de atrăgătoare a unicului 
dumneavoastră fiu. 


63 


— Ceea ce domnul senator Bell nu vă spune, domnilor juraţi, 
sublinie domnul Voirin, e starea de spirit în care a venit să 
depună mărturie la această bară: să nu vedeţi în domnia sa un 
tată care strigă să fie răzbunat, ci mai degrabă un prieten al 
Franţei care a venit să ceară unei Curți cu juri franceze să facă 
dreptate, pentru ca să nu se repete pe viitor o tragedie 
asemănătoare. Prezenţa domnului senator Bell în această incintă 
înseamnă că poporul american pune poporului francez 
întrebarea, prin glasul unuia dintre cei mai autorizaţi 
reprezentanţi ai săi, dacă valoroşii săi fii pot veni de aici înainte 
în ţara noastră fără riscul de a fi măcelăriți? Problema este 
gravă, domnilor juraţi! Reflectaţi asupra ei... Şi să nu uitaţi, când 
veţi da verdictul, că întreaga Americă are ochii aţintiţi asupra 
dumneavoastră! 

Avocatul părţii civile se reaşeză cu un gest teatral. Victor 
Deliot se ridică încetişor pentru a spune: 

— Luând parte la durerea părintească a domnului senator 
Bell, apărarea consideră că ultimele cuvinte pronunţate de 
avocatul părţii civile generalizează poate prea mult aceste 
dezbateri. Dacă poporul american ne-ar cere socoteala pentru 
moartea lui John Bell, n-ar exista nici un motiv ca poporul francez 
să nu-i ceară, la rândul său, socoteala pentru francezii care au 
fost asasinați pe teritoriul Statelor Unite! Nu vă lăsaţi 
impresionați de asemenea argumente, domnilor juraţi, deoarece 
ştiţi ca şi mine că, din nefericire, crima nu este privilegiul 
exclusiv al unui singur popor... 

— E extraordinar! exclamă cu asprime procurorul general, să 
vezi cum apărarea încearcă într-una, cu îndemânare, de la 
deschiderea acestui proces, să bagatelizeze nivelul dezbaterilor. 

— Apărarea îşi permite să răspundă domnului procuror 
general că se judecă pe baza faptelor şi nu a virtuozităţii 
oratorice! 

— Dar vă rog, domnilor!... spuse preşedintele. Incidentul e 
închis. Domnule senator, puteţi să ne spuneţi ce sentimente 
aveţi faţă de acuzat? 

— De nici un fel, răspunse martorul. Cum aş putea avea? îl 
deplâng foarte sincer că a venit pe lume cu tripla sa infirmitate. 
Dar poate fi asta o rațiune suficientă care să-i dea dreptul de a 
ucide o făptură minunată ca Johny, care nu-i făcuse nici un rău şi 
pe care nici măcar nu-l cunoştea? Sunt convins, domnule 


64 


preşedinte, că dacă l-ar fi cunoscut pe domnul Vauthier, fiul meu 
s-ar fi interesat de cazul lui: Johny avea sufletul generos şi nu-i 
plăcea să simtă că cei din jurul său sunt nefericiţi... 

— Domnii juraţi vor aprecia aceste cuvinte, afirmă domnul 
Voirin. 

Toate privirile îl petrecură respectuos pe tatăl lui John până 
la uşă, priviri care s-au întors apoi mustrătoare spre Jacques 
Vauthier. Dar cum fiecare înţelegea că el nu putea citi aceste 
sentimente, pe feţele lor, nici măcar să le ghicească, Victor 
Deliot trebui să suporte valul ostil care creştea. 

Daniela nici nu mai îndrăznea să-l privească pe bătrânul său 
prieten. Înţelese dintr-o dată măreţia şi mizeria profesiei de 
apărător, pe care Victor Deliot i le descrisese de atâtea ori şi 
găsea nedrept ca el să îndure singur această reprobare generală 
pe care nu o merita. Totuşi, de ce acceptase să apere o 
asemenea cauză? 

Şi-l imagina acum pe sărmanul Johny: unul din acei frumoşi şi 
magnifici G.I.' americani, care stârniseră admiraţia lumii prin 
curajul şi nepăsarea lor, prin simpatica lor indolenţă. Il mai 
deplângea şi pe tatăl lui, atât de demn în durerea sa. Şi toată 
această tristeţe era urmarea unei crime comisă de un semi- 
dement! Inspectorul Mervel o spusese foarte bine în depoziţia sa: 
„Această crimă inexplicabilă nu poate fi decât opera unui 
dement însetat brusc de sânge, sau a unui sadic gelos pe 
adevărata frumuseţe bărbătească...” Ceea ce împingea spre 
culmea disperării atât pe Daniela cât şi asistenţa, era că Vauthier 
stătea nemişcat în boxă, indiferent la ce se petrecea sau se 
spune în jurul său. Cu toate astea înţelesese totul, deoarece 
interpretul îi traducea succesiv, pe falange, fiecare cuvânt 
rostit... Ştia foarte bine, de exemplu, că se aflase pentru prima 
oară în prezenţa părintelui victimei sale; şi nici măcar nu 
tresărise! 

Fusese introdus al optulea martor. 


— Numele dumneavoastră? 

— Regina Daubray, a răspuns tânăra şi eleganta doamnă, 
care se sprijinise de bară. 

— Ce rudă sunteţi cu acuzatul? 


1 Membru al forţelor armate americane, în cel de al doilea război 
mondial. 
65 


— Sunt sora lui. 

— Ne-aţi putea spune, doamnă, ceea ce ştiţi despre fratele 
dumneavoastră? 

Victor Deliot deschisese ochii mari şi cerceta curios pe 
martoră. Tânăra femeie răspunse fără şovăire: 

— Nu ştiu dacă Jacques este vinovat sau nu, dar când am 
aflat despre crima de pe De Grasse din citirea ziarelor, am fost 
surprinsă doar pe jumătate... Am trăit alături de fratele meu mai 
ales în primii săi zece ani de viaţă, pe când locuia încă în 
apartamentul părinţilor noştri, pe strada Cardinet. Pot să vă spun 
că în această perioadă Jacques a fost pentru noi o sursă de 
necazuri zilnice. Am făcut imposibilul încercând să-l educăm şi 
să-i facem existenţa suportabilă. Dragostea noastră pentru el era 
dublată de mila ce ne inspira acest copil care nu putea să ne 
audă, să ne vadă, să ne vorbească. Bietul meu tată angajase pe 
fetiţa servitoarei noastre, Melania, pentru ca Jacques să aibă fără 
întrerupere, alături de el, pe cineva care să-l îngrijească. Tatăl 
meu luase această hotărâre abia după ce şi-a dat seama că 
Jacques ne urăşte deopotrivă pe toţi. La şapte ani, fratele meu 
era deja o mică brută care ne primea de fiecare dată când ne 
duceam să-l vedem în camera lui, cu vociferări şi crize de furie. 
Pot afirma că prezenţa lui Jacques în familia noastră a fost nu 
numai o încercare grea, ci adevărata cauză a propriei mele 
nefericiri... 

— Explicaţi-vă, doamnă! 

— M-am căsătorit pe când Jacques n-avea decât şapte ani. 
Logodnicul meu, Georges Daubray, era blând şi înţelegător cu 
Jacques, căruia nu uita niciodată să-i aducă dulciuri când venea 
la părinţii mei. Jacques nu-i purta nici o recunoştinţă ci, 
dimpotrivă, azvârlea pe jos toate cadourile pe care i le oferea. 
De teama ca socrii mei să nu se opună căsătoriei noastre, am 
hotărât să tăinuim faţă de viitoarea mea familie existenţa 
acestui frate infirm. Socrii mei s-ar fi putut teme să nu avem 
vreo tară în familie. După scurtă vreme, un frate al ordinului 
Sfântului Gabriel, domnul Yvon Rodelec, veni să-l ia pe Jacques 
spre a-l duce la Institutul din Sanac. 

Nu l-am mai revăzut niciodată pe fratele meu, dar soţul meu 
— pe care-l voi iubi până-n ultima clipă a vieţii — se detaşa pe 
nesimţite de mine. Nu că ar fi încetat să mă iubească, dar se 
temea ca în cazul că i-aş fi dăruit un copil, acesta să nu semene 


66 


cumva tânărului său unchi! Această stare de spirit devenise la el 
aproape bolnăvicioasă. 

Torturat de gândul că ar putea avea un copil infirm, sfârşi 
prin a destăinui părinţilor săi existenţa lui Jacques. A fost 
îngrozitor! Socrii mei nu ne-au iertat niciodată, părinţilor mei şi 
mie, că le-am ascuns adevărul. Din ziua aceea au făcut presiuni 
asupra lui Georges să ceară divorţul înainte de a rămâne 
gravidă. Soţul meu sfârşi prin a ceda; în ce mă priveşte, 
principiile mele religioase mă opreau să divorţez. Ne-am separat 
numai şi trăim în felul acesta de paisprezece ani. Pot spune fără 
pică: viaţa mi-a fost zdrobită de acest frate infirm... 

— Ne-aţi spus mai înainte, doamnă, că nu v-aţi revăzut 
fratele de când a plecat la Sanac. Cum fratele dumneavoastră 
are acum douăzeci şi şapte de ani, să deducem că nu aţi 
încercat niciodată să-l vedeţi timp de şaptesprezece ani? 

— Nu, domnule preşedinte! Un an după plecarea sa la Sanac, 
mama s-a dus să-l viziteze la institutul din departamentul Haute- 
Vienne. S-a înapoiat bucuroasă de progresele extraordinare pe 
care le făcuse Jacques, dar disperată de felul în care o primise. 
Imi voi aminti întotdeauna de acea frază a mamei mele: „Jacques 
nu ne mai aparţine. N-are nici un chef să ne mai vadă!” A urmat 
apoi moartea tatei şi despărţirea mea... Mama se ducea să-l 
vadă pe Jacques în fiecare an, dar mărturisesc că n-am avut 
niciodată tăria s-o însoțesc. 

Intr-o zi — asta se petrecea cam după zece ani — am rămas 
stupefiată aflând prin telefon, de la soţul meu, că Jacques 
scrisese şi i se publicase un roman intitulat /zo/atu/. M-am dus 
imediat la o librărie şi am cumpărat cartea despre care anumiţi 
critici vorbeau cum nu se poate mai bine. Am citit-o chiar în 
timpul nopţii şi am fost dezgustată de felul în care fratele meu 
descria familia eroului său principal, surdo-mut şi orb din 
naştere, ca şi dânsul. Mă recunoşteam în odiosul personaj al 
surorii... 

— Dacă martora era de recunoscut, spuse Victor Deliot suav, 
aceasta dovedeşte că descrierea este exactă! 

Regina Daubray se întoarse către cel care o întrerupsese: 

— Avea unele din trăsăturile mele, dar deformate monstruos. 
Această carte, în care pe parcursul a trei sute de pagini, un 
infirm care datorează totul solicitudinii alor săi îşi etalează ura, 
ar trebui interzisă! De altfel, marele vinovat de publicarea 


67 


romanului este acest Yvon Rodelec... 

— Credeam, continuă Victor Deliot, să fi înţeles mai înainte 
că venirea domnului Yvon Rodelec în strada Cardinet a însemnat 
izbăvirea întregii dumneavoastră familii? 

— La început aveam cu toţii încredere în acest bătrânel, 
venit să-l smulgă pe Jacques din întunericul său. Dar, cu timpul, 
am sfârşit prin a înţelege ce manevra directorul Institutului din 
Sanac. Pentru domnul Rodelec fratele meu nu era decât un „caz” 
în plus, pe lângă celelalte pe care le educase. Când domnul 
Rodelec venise la Paris în locuinţa părinţilor mei, o cunoscuse şi 
pe fiica Melaniei, Solange, cu trei ani mai mare decât Jacques şi 
care se ocupa de el. Chiar la treisprezece ani, Solange nu mai 
era o fetiţă: încăpăţânată, ambițioasă în pofida tinereţii ei, ştia 
bine ce voia. Am fost foarte mirată când am aflat că atât ea cât 
şi Melania, plecând din serviciul mamei mele, s-au dus la Sanac 
unde domnul Rodelec le oferise amândurora servicii la institut. În 
acea epocă Solange, în vârstă de douăzeci de ani, devenise o 
fată neruşinată care avea şansa să nu fie prea urâtă. Ambiţia ei 
crescândă o împingea să înveţe, cu sprijinul domnului Rodelec, 
diferitele sisteme de exprimare întrebuințate de Jacques la 
institut pentru a se face înţeles. A reuşit foarte repede să capete 
asemenea influenţă asupra fratelui meu, încât a luat-o în 
căsătorie. In felul acesta, fiica fostei noastre servitoare îmi 
devenea cumnată! Dar culmea era că mama şi cu mine am fost 
puse în faţa faptului împlinit: n-am fost nici măcar invitate la 
celebrarea cununiei, după cum nici un alt membru al familiei lui 
Jacques n-a participat la căsătoria oficiată în capela Institutului 
din Sanac. 

— Apărarea mai are de pus martorului vreo întrebare? se 
adresă preşedintele lui Victor Deliot. 

— Nici una, răspunse acesta. 

— E surprinzător... bombăni procurorul general. 

— Nici o întrebare, supralicită Victor Deliot ridicându-se, dar 
am de făcut o mică remarcă pentru domnii juraţi... Consideră 
dumnealor, în inimă şi în cuget, că locul doamnei Daubray la 
această bară trebuia să fie de partea acuzării? Găsesc ei normal 
ca o soră mai în vârstă, care de fapt nu l-a cunoscut cu adevărat 
pe fratele său decât în timpul cât era un biet copil izolat de lume, 
să-l strivească cu o întârziere de şaptesprezece ani? Dacă am 
admite, prin absurd, că Jacques Vauthier fusese la zece ani „o 


68 


mică brută”, după propria expresie a sorei sale, aceasta nu do- 
vedeşte de loc că ar fi rămas la fel şi acum! Care dintre noi, 
onorată Curte şi domnilor juraţi, nu s-a schimbat în decurs de 
şaptesprezece ani? Pe scurt, atitudinea doamnei Daubray, a 
cărei inconştienţă te cutremură, nu poate fi explicată decât dintr- 
un singur motiv: interesul... Ne angajăm să o dovedim ulterior. 

— Ce „interes”? întrebă arţăgos procurorul general Berthier. 

— Dacă domnul procuror general nu l-a descoperit încă, 
spuse Victor Deliot, surpriza va fi cu atât mai mare la momentul 
oportun. În sfârşit, doamna Daubray ne-a dat de-nţeles că 
Solange Duval s-ar fi măritat numai din ambiţie! Intr-adevăr, 
domnilor juraţi, e de neconceput ca o fată tânără care, chiar 
după cum a recunoscut însăşi martora „avea şansa să nu fie 
prea urâtă” şi, pe deasupra, departe de a fi proastă, să-şi fi 
limitat ambițiile la o căsătorie cu un surdo-mut-orb din naştere! 

— Această căsătorie i-a permis, răspunse prompt Regina 
Daubray, să evadeze din mediul său, să urce în ierarhia socială şi 
să pătrundă în societatea noastră. 

— Admiţând că-i o cinste să ieşi din mijlocul poporului, ca să 
te introduci în burghezie! spuse bătrânul avocat clătinând din 
cap. 

— „„.Şi domnul avocat al apărării pare să uite — deveni mai 
vehementă sora lui Vauthier — că Solange nu s-a căsătorit decât 
după apariţia /zolatului, când Jacques devenise celebru şi bogat! 
Dacă vânzarea lucrării n-a fost decât foarte limitată în Franţa, a 
fost considerabilă în Statele Unite. 

— Martora ar fi preferat, fără îndoială, să beneficieze ea de 
bunăstarea frăţiorului său infim? insinuă Victor Deliot. Afirmând 
că doar interesul călăuzeşte sentimentele doamnei Daubray 
pentru fratele ei, nu mă înşelam! 

— Nu permit... începu maestrul Voirin, dar fu întrerupt de 
vocea tăioasă a preşedintelui, care spuse: 

— Incidentul e închis! Curtea vă mulţumeşte, doamnă. Vă 
puteţi retrage... 

leşirea tinerei femei a avut loc într-un vacarm de glasuri ce 
se înfruntau. Fu urmată la bară de soţul ei, agentul de schimb 
Georges Daubray. 


— Domnule Daubry, Curtea ar dori să vă cunoască părerea 
asupra caracterului cumnatului dumneavoastră, Jacques, şi a 


69 


raporturilor pe care le-a avut cu familia sa. 

— L-am văzut foarte puţin pe Jacques, domnule preşedinte. 
Când m-am căsătorit cu sora lui mai mare, Regina, nu era decât 
un copil de şapte ani. Avea o cameră, în fundul apartamentului, 
de unde nu era scos decât foarte rar... Trebuie să spun că am 
protestat în mai multe rânduri împotriva felului în care era ţinut 
acest nefericit copil, departe de lume. Trebuie să recunosc, de 
asemenea, ca scuză pentru socrii mei, că Jacques, cu tripla sa 
infirmitate din naştere, reprezenta pentru rudele sale apropiate o 
grijă permanentă. Până la plecarea lui la Sanac, tânărul meu 
cumnat mi-a părut întotdeauna dificil, cu toate că ne era 
aproape imposibil să ne dăm seama de ceea ce gândeşte sau 
vrea, deoarece pe atunci nu era decât o adevărată brută mică... 

Nu trecea o zi fără să fie apucat de accese de mânie deo 
violenţă nemaipomenită la un copil de vârsta lui! Incepea să urle 
şi apuca tot ce-i cădea sub mână ca să azvârle cu ele în cei care 
intrau să-l vadă, în odaia lui. Cu toate astea, păstrând 
sentimentul confuz al neputinței sale, sfârşea prin a se zvârcoli 
pe podea. O spumă abundentă îi ieşea atunci din gură. S-ar fi 
crezut că a turbat... Ni s-a întâmplat de nenumărate ori, socrului 
meu şi mie, să fim nevoiţi a ne uni forţele spre a-l stăpâni; asta 
dovedeşte ce putere avea încă de pe atunci! 

— Dar, la urma urmei, întrebă preşedintele, care a fost 
cauza, după dumneavoastră, acelor crize de furie? 

— Nici una. Simpla noastră prezenţă. Ceea ce m-a mirat cel 
mai mult la Jacques, copil, era repulsia bolnăvicioasă pe care i-o 
inspirau toţi membrii familiei. Când a înţeles, după căsătoria 
mea, că mă integrasem şi eu în familie, m-a urât şi pe mine ca 
pe ceilalţi... Nu mi-am explicat nici o dată prin ce fenomen 
creierul său, pe atunci închis oricărei comunicări cu lumea din 
afară, a putut să mă identifice ca atare. 

— Care erau sentimentele socrilor dumneavoastră pentru el? 

— Cred că socrul meu, în prezent decedat, avea pentru fiul 
său dacă nu un sentiment de dragoste, cel puţin o anumită 
tandreţe... 

— Dar soacra dumneavoastră? 

— Aş prefera să nu răspund la acest punct... 

— Şi soţia dumneavoastră? 

— Imi vine la fel de greu să răspund. Regina şi cu mine trăim 
despărțiți de mulţi ani... 


70 


— Doamna Daubray, în depoziţia sa, a atribuit despărţirea 
dintre dumneavoastră faptului că vă temeaţi să nu căpătaţi un 
copil infim ca tânărul său unchi... 

— O elementară pudoare mă obligă să vă răspund, domnule 
preşedinte, că motivele pentru care doi soţi se despart, nu 
privesc pe nimeni. 

— Ne-ar putea spune martorul, întrebă Victor Deliot, dacă 
după părerea sa exista în anturajul imediat al lui Jacques 
Vauthier, copil, cineva în stare să-i calmeze furiile fără să 
recurgă la constrângeri corporale? 

— Da. O singură persoană reuşea prin blândeţe: mica 
servitoare Solange, abia puţin mai în vârstă ca dânsul şi care, 
mai târziu, a devenit soţia lui. 

— Cum explicaţi acest lucru? întrebă preşedintele. 

— Nu explic nimic; n-am făcut decât să constat evidenţa. 

— Şi cum proceda tânăra Solange? 

— Foarte simplu: se apropia de Jacques şi îi mângâia mâinile 
sau obrazul. Era de ajuns: îşi regăsea calmul... 

— Toate acestea sunt stranii, murmură preşedintele Legris 
înainte de a adăuga: Domnule Daubray, aţi revăzut pe cumnatul 
dumneavoastră Jacques, după plecarea sa la Sanac? 

— Nu. Dar i-am citit cartea... 

— Consideraţi că a descris în ea propria sa familie? 

— Fără îndoială! 

— Curtea vă mulţumeşte. Vă puteţi retrage. Introduceţi 
martorul următor... 


— Numele dumneavoastră? 

— Melania Duval, răspunse noua venită cu o voce timidă. 

Era o femeie de cincizeci de ani, îmbrăcată modest. 

— Doamnă Duval, spuse preşedintele, aţi fost timp de opt ani 
în serviciul familiei Vauthier, în locuinţa lor din strada Cardinet, 
în calitate de femeie la toate? 

— Da, dom' judecător... 

— Numiţi-mă „domnule preşedinte”... 

— Bine dom'prezident... 

— Spuneţi-mi ce gândiţi despre Jacques Vauthier? 

— Nu gândesc nimic! E un infirm şi nu ştii ce să zici despre 
cineva care nu-i la fel ca toată lumea. 

— A făcut-o fericită pe fiica dumneavoastră? 


71 


= — Micuța mea Solange? Trebuie să fi fost tare nenorocită. 
intr-un fel e aproape o fericire că el se află-n închisoare; mă simt 
în sfârşit liniştită! 

— In general, căsătoria fiicei dumneavoastră v-a displăcut? 

— N-aş fi vrut s-o văd măritată c-un infirm! Nenorocirea a 
fost că Solange a mea avea inima prea bună... După ce s-a 
ocupat de Jacques, copil, s-a lăsat îmbrobodită de Yvon Rodelec 
ăla, care a izbutit să ne convingă să lucrăm în institutul din 
Sanac. Eu îngrijeam de rufărie şi Solange — pe care domnul 
Rodelec o învățase limba surdo-muţilor-orbi — îl ajuta pe Jacques 
să-şi pregătească examenele. Ştiţi ce s-a întâmplat până la 
urmă: s-au căsătorit... l-am spus Solangei de sute de ori că face 
o nebunie, dar n-a vrut niciodată să mă asculte... Gândiţi-vă: 
inteligentă şi drăguță cum era, putea să se mărite c-un băiat 
frumos, fără beteşuguri şi bogat. Sunt sigură că l-a luat din milă! 
Nu te măriţi din dragoste c-un infirm! După asta, au plecat în 
călătorie de nuntă... îmi amintesc întoarcerea lor, cu o lună mai 
târziu. S-o fi văzut pe biata mea micuță! Când am întrebat-o 
dacă-i fericită nu mi-a răspuns: din mânarie... Dar a izbucnit în 
hohote de plâns... l-am povestit domnului Rodelec, dar el mi-a 
spus că trebuie răbdare, că vor face o călătorie frumoasă în 
America şi că toate s-or îndrepta, c-o fi... c-o păţi... scorneli, ce 
mai! Ca de obicei... Sfârşitul a fost că cinci ani mai târziu, când 
m-am dus să-i aştept la Le Havre, mi-am văzut ginerele 
coborând pe chei cu mâinile în cătuşe... Şi biata mea micuță 
plângea! Făcea s-o vezi! Am încercat s-o consolez în tren, pe 
când ne-ntorceam la Paris... Dar n-a vrut să locuiască în casa în 
care lucrez şi azi la nişte stăpâni cumsecade, care-i pregătiseră o 
cameră... M-a îmbrăţişat în holul gării Saint-Lazare şi de atunci n- 
am mai văzut-o! Se ascunde pe undeva... Abia de-mi trimite 
când şi când o carte poştală ca să-mi scrie că i-e bine: îi e ruşine. 
Are şi de ce! Să fii nevastă de ucigaş... 

— Apărarea atrage atenţia martorului, spuse Victor Deliot, că 
nu-i este permis să califice acuzatul cu acest epitet infamant 
atâta timp cât nu s-a pronunţat verdictul... 

— Doamnă, aţi spus adineaori, observă preşedintele Legris, 
că vă era imposibil să aveţi o părere despre ginerele 
dumneavoastră. Această declaraţie pare să fie în contradicţie cu 
felul în care îl trataţi acum! 

— Când era micut, domn' prezident, Jacques nu părea să fie 


72 


un copil rău... Copiii nu-s niciodată foarte răi... Cu toate că a fost 
întotdeauna grozav de repezit: singura care izbutea să-l 
liniştească era micuța mea Solange. Doamne, cum se mai 
pricepea! Era simplu: făcea din el tot ce vroia... 

— S-ar putea deduce de aici, remarcă Victor Deliot, că atunci 
când l-a luat de soţ a fost conştientă de ceea ce face? 

— Dacă Solange s-a măritat cu acest infirm, v-o spun: toată 
vina o poartă domnul Rodelec; pretindea că nimeni n-are dreptul 
să împiedice un infirm să se căsătorească. Ei bine, eu, Melania, 
susţin contrariul! Asemenea oameni n-ar trebui să se 
prăsească... 

— N-au avut copii! strică avocatul lui Jacques. 

— Din fericire! Ce-ar mai fi ieşit!... exclamă Melania. 

— Fiica dumneavoastră v-a vorbit despre relaţiile ei cu soţul? 
întrebă procurorul general Berthier. 

— N-am putut niciodată să-i smulg un cuvinţel asupra acestui 
subiect. Când mă gândesc că Solange a mea... mai bine să nu 
vorbesc: mă seacă la inimă! 

— Doamnă Duval, întrebă preşedintele, consideraţi că 
părinţii ginerelui dumneavoastră s-au arătat buni cu copilul lor 
infirm în timpul anilor pe care acesta şi i-a petrecut în strada 
Cardinet? 

— Părinţi buni... Greu de spus. Copilului nu-i lipsea nimic, 
trebuie s-o recunosc... Dar în privinţa dragostei, nu prea se 
prăpădeau cu firea. Dacă Jacques n-ar fi avut-o pe Solange a 
mea... Bună fată! O inimă de aur! | s-a devotat! 

— Familia Vauthier nu avea mai multă tragere de inimă ca 
dumneavoastră pentru această căsătorie? 

— N-avea, ce-i drept: nu vroia de fel. Trebuia să te pui în 
locul lor: nu le convenea de fel ca fiica fostei lor servitoare să 
intre în familie şi să le poarte numele! De când servesc la 
burghezi, am învăţat să-i cunosc: n-ai să găseşti alţii mai egoişti! 
Numai punga cu bani contează la ei... 

— Atunci, insistă preşedintele, cine dorea căsătoria? 

— V-o mai spun încă o dată, dom' prezident: dom' Rodelec 
ăla!... 

— N-o să puteţi face Curtea să creadă, doamnă, că un 
venerabil frate al ordinului Sfântul Gabriel, superiorul unui 
aşezământ în care sunt educați surdo-muţii nevăzători din 
naştere, ar fi transformat institutul în agenţie matrimonială! 


73 


— Nu spun asta, dom' prezident! Da' ce nu-nţelegeţi 
'mneavoastră, e că nici un surdo-mut şi orb din cei pe care 
domnu' Rodelec i-a educat înaintea lui Jacques, nu s-a însurat. 
Aşa că a vrut să încerce o experienţă cu noul său elev: băgase 
bine de seamă, când a venit în strada Cardinet, că Solange ţinea 
la Jacques... Şi cum e şiret, a profitat de această slăbiciune a 
fetiţei... Ne-a adus la Sanac sub pretextul că ne dă de lucru, dar 
numai ca să-şi atingă scopul... Solange şi cu mine aveam 
încredere în domnul ăsta bătrân cu sutană şi ne-am zăpăcit.... M- 
auziţi? Sunt sigură că i-a făcut farmece fii-mi! 

— Moderaţi-vă expresiile, doamnă! Fraţii ordinului Sfântul 
Gabriel au dat dovadă de un devotament şi de o pregătire 
ştiinţifică demne de toată lauda. 

— Ei bine, continuă femeia, fac nişte treburi grozave sub 
pretextul devotamentului. Rezultatul se vede: elevii lor sfârşesc 
la Curtea cu juri... 

— In rezumat, doamnă, susţineţi că mariajul s-a făcut 
împotriva voinţei dumneavoastră şi a familiei Vauthier? 

— Chiar aşa, domn' prezident! 

— Şi nu admiteţi nici o clipă că fiica dumneavoastră Solange 
putea fi îndrăgostită cu adevărat de cel pe care urma să-l ia în 
căsătorie? 

— Repet că s-a devotat... 

— Curtea vă mulţumeşte, doamnă Duval. Vă puteţi retrage... 
Să vină domnul decan al Facultăţii de litere din Toulouse... 


— Domnule decan, Curtea ar dori să cunoască opinia 
facultăţii asupra capacităţilor intelectuale ale acuzatului... 

— Jacques Vauthier a trecut în faţa Facultăţii de litere prima 
parte a examenelor pentru licenţă în 28 iunie 1941, la 
optsprezece ani, cu menţiunea „foarte bine” care se acordă 
destul de rar. Dizertaţia lui la franceză a rămas un model al 
genului. După un an, candidatul a trecut şi a doua parte cu 
aceeaşi uşurinţă. La ambele examene a fost supus aceloraşi 
probe ca şi candidaţii normali, doar că sub supravegherea unui 
profesor pe care l-a delegat în mod special Fundaţia Valentin 
Huy şi care ne servea ca interpret. Când îşi termina tezele în 
scriitura Braille, profesorul le transcria în scrisul obişnuit şi le 
remitea diferiților examinatori. Pentru probele orale, la care am 
ţinut să asist personal întrucât experienţa mi se părea 


74 


interesantă, ne-a servit ca legătură între candidat şi examinatori 
un alt interpret, trimis de Institutul Naţional din strada Sfântul 
Jacques. Pot să vă spun pe conştiinţă că Jacques Vauthier, elev al 
Institutului din Sanac, a fost unul dintre cei mai străluciți 
bacalaureaţi din câţi a cunoscut Facultatea din Toulouse: nu i s-a 
făcut candidatului nici o concesie, la cererea expresă a 
educatorilor săi — fraţii ordinului Sfântul Gabriel. 

— Facultatea din Toulouse a mai avut probabil şi alţi 
candidaţi surdo-muţi-orbi, prezentaţi de Institutul din Sanac? 

— Exact, domnule preşedinte. Inaintea lui Jacques Vauthier 
am decernat Diploma pentru partea întâia la şase elevi din 
Sanac şi pentru partea doua — la filozofie şi matematici 
elementare — altor trei candidaţi, ceea ce făcea cu Jacques 
Vauthier zece candidaţi surdo-muţi-orbi în douăzeci de ani, din 
1921 şi până în 1941. 

— După Jacques Vauthier, Institutul din Sanac a prezentat şi 
alţi candidaţi? 

— Nu. 

—  Cunoaşteţi pe directorul institutului, domnul Yvon 
Rodelec? 

— După ce am asistat la strălucitele examene ale lui Jacques 
Vauthier, am ţinut să-i trimit domnului Rodelec o scrisoare de 
felicitare pentru rezultatele excelente — să spunem cuvântul: 
extraordinarele rezultate obținute. Domnul Rodelec mi-a 
răspuns, invitându-mă să vizitez institutul. M-am dus împreună 
cu doi confraţi: rectorul Facultăţii de ştiinţe şi cel al Facultăţii de 
drept. Am petrecut o zi în societatea domnului Rodelec şi a 
colaboratorilor săi. Am fost încântați de metodele ce le folosesc. 
Confraţii mei şi cu mine am părăsit Sanacul cu impresia 
deosebită că ne-am întâlnit, în sfârşit, cu un educator genial. Nu 
se va vorbi niciodată îndeajuns despre răbdarea de care a dat 
dovadă domnul Rodelec nu numai ca să-şi pună la punct metoda 
care nu putea fi decât experimentală, dar să şi izbutească a 
scoate pe anumiţi elevi din bezna lor totală. 

— Domnul Rodelec v-a spus părerea lui despre Jacques 
Vauthier? 

— Consideră că Jacques Vauthier, al nouăsprezecelea surdo- 
mut-orb educat de el cu succes, de cincizeci de ani încoace, este 
de departe fiinţa cea mai inteligentă pe care a cunoscut-o. li 
aducea nenumărate elogii, ba chiar m-a întrebat în ziua aceea: 


75 


„Ce-ar spune facultatea, domnule decan, dacă acest tânăr de 
nouăsprezece ani ar deveni în curând un scriitor celebru?” Imi 
amintesc şi ce i-am răspuns: „Ar fi extraordinar! Dar credeţi că 
are stofă?” Domnul Rodelec mi-a spus fără să ezite: „Are!” 
Apariţia /zolatului, trei mai târziu, dovedea că directorului Insti- 
tutului din Sanac nu se înşelase. 

— S-ar putea cunoaşte părerea dumneavoastră asupra cărţii, 
domnule decan? 

— Din punctul de vedere psihologic al surdo-muţilor-orbi din 
naştere, consider că este o lucrare remarcabilă din toate 
privinţele. Are un stil pur. Singurul reproş ce s-ar putea face 
autorului, este înverşunarea lui de a prezenta ca monştri pe 
oamenii normali din jurul eroului său. Aceasta nu cadrează cu 
principiile şi, mai ales, cu nenumăratele dovezi de bunătate pe 
care le-a cunoscut în timpul celor doisprezece ani petrecuţi la 
Sanac. 

— Martorul apreciază că romanul este opera unui om 
inteligent şi perfect lucid? întrebă procurorul general Berthier. 

— Mai mult decât atât, afirmă decanul facultăţii. /zo/atu/ e 
opera unui om superior. 

— Mulţumindu-i domnului decan Marnay care a binevoit să 
depună aci o mărturie a cărei autoritate nu poate fi pusă la 
îndoială, declară procurorul general, nu ştiu cum aş putea atrage 
îndeajuns luare-aminte a domnilor juraţi asupra faptului că acum 
este dovedit într-un mod absolut convingător că acuzatul e nu 
numai conştient de cele mai neînsemnate acţiuni ale sale, dar că 
ele sunt călăuzite de o inteligenţă care judecă excepţional. 
Insistăm în mod cu totul deosebit asupra faptului că n-ar trebui 
să ne bizuim prea mult pe aspectul exterior al lui Vauthier. Nu ne 
îndoim nici o clipă că ar fi o brută — şi însăşi felul în care a 
executat crima o dovedeşte — dar este o brută inteligentă şi 
prefăcută. Suntem în drept să deducem că asasinatul de pe De 
Grasse a fost îndelung premeditat, voit cu certitudine şi executat 
în deplină cunoştinţă de cauză. 

— Concluziile pe care le trage acum domnul procuror general 
par premature, spuse Victor Deliot. Desigur, remarcabila 
inteligenţă a lui Jacques Vauthier nu poate fi pusă la îndoială. 
Dar de aici şi până la concluzia că această inteligenţă a fost pusă 
în serviciul crimei, e o distanţă ca de la cer la pământ! 

— Curtea vă mulţumeşte, domnule decan, spuse preşe- 


76 


dintele. Să fie introdus martorul următor. 


Acesta înainta spre bară, conclus de un aprod: era orb... 

— Numele dumneavoastră? 

— Jean Dony. 

— Data şi locul naşterii? 

— 23 noiembrie 1920, la Poitiers. 

— Profesia? 

— Organist la Catedrala din Albi. 

— Domnule Dony, începu preşedintele, aţi fost timp de 
unsprezece ani coleg de studii şi de tinereţe cu Jacques Vauthier, 
la Institutul din Sanac. Dumneavoastră aţi cerut părţii civile să 
fiţi citat la această bară, după ce aţi aflat din presă despre crima 
de care este învinuit fostul dumneavoastră coleg. Nu v-aţi sfiit să 
afirmaţi judecătorului de instrucţie însărcinat cu ancheta că aveţi 
de făcut destăinuiri grave despre acuzat... Curtea vă ascultă! 

— Domnule preşedinte, pot spune că în primii şase ani 
petrecuţi de Jacques Vauthier la Sanac, i-am fost cel mai bun 
prieten... Când a sosit la institut cu întreita lui infirmitate, mi-a 
părut mult mai nefericit decât mine, care nu eram decât orb. Mai 
aveam şi norocul să mă pot exprima, şi posed un auz foarte 
dezvoltat. Noul venit era mai tânăr decât mine cu trei ani. După 
ce în primul an a fost educat separat, directorul institutului 
nostru, domnul Yvon Rodelec, m-a chemat într-o zi ca să-mi 
spună: „Am remarcat că te interesează progresele tânărului tău 
coleg şi că eşti foarte drăguţ cu el. De aceea, acum, când 
cunoaşte alfabetul dactilologic şi scriitura Braille, o să-i serveşti 
de însoțitor la plimbări, la jocuri şi chiar la studiile propriu-zise pe 
care le va putea începe, deoarece a învăţat diferite mijloace de a 
înţelege şi de a se exprima...” Din acea zi am devenit într-un 
anume fel colaboratorul direct al domnului Rodelec şi asta a 
durat timp de şase ani, până când Jacques a împlinit 
şaptesprezece ani. Atunci am fost înlocuit pe lângă dânsul cu cea 
care urma să-i devină soţie şase ani mai târziu. Trebuie să spun 
că sosirea şi instalarea Solangei Duval şi a mamei sale la 
Institutul Sfântul Iosif, unde nici o femeie nu apăruse până 
atunci, a avut un efect destul de negativ. De altfel, sunt convins 
că directorul, domnul Rodelec, n-a adus-o pe Solange Duval la 
Sanac decât cu cele mai bune intenţii din lume... 

— Ce impresie v-a făcut pe atunci Solange Duval? 


77 


— Personal nici una, domnule preşedinte. Nu puteam s-o 
văd... Dar am ştiut de la colegii mei surdo-muţi, care puteau s-o 
vadă, că era o fată foarte drăguță... Singurul lucru uşor de 
remarcat pentru noi, nevăzătorii, era dulceaţa din glasul ei. Se 
simţea însă în anumite intonaţii — urechile noastre nu ne mint 
niciodată — că sub această aparentă dulceaţă care putea să 
înşele pe văzătorii seduşi de aspectul ei fizic, se ascundea o 
voinţă de fier, hotărâtă să meargă până la capăt... 

— Până la care capăt? întrebă Victor Deliot. 

— Până la căsătoria cu Jacques Vauthier, răspunse martorul. 

— Asta ar lăsa să se înţeleagă, remarcă preşedintele, că 
sentimentele Solangei Duval pentru colegul dumneavoastră erau 
sincere când s-a căsătorit cu el, din moment ce durau de ani de 
zile? 

— Nu-s chiar atât de sigur ca dumneavoastră, domnule 
preşedinte... 

— Ce vrea să spună martorul? întrebă din nou avocatul 
apărării. 

— Nimic... Sau, mai exact, prefer să păstrez pentru mine 
opinia asupra acestui punct delicat. 

— Domnule Dony, declară preşedintele, dacă aţi insistat să 
veniţi spre a depune mărturie la această bară, Curtea este 
îndreptăţită să aştepte de la dumneavoastră precizări, nicidecum 
un limbaj enigmatic! Duceţi-vă gândul până la capăt... 

— Credeţi-mă, domnule preşedinte, îmi vine greu... Jacques 
mi-a fost totuşi coleg; aş putea chiar spune „micul meu protejat” 
ani de zile... 

— Aţi jurat să spuneţi adevărul, tot adevărul! spuse 
preşedintele cu severitate. 

— Bine, fie... răspunse orbul după o clipă de ezitare. Solange 
Duval, care la douăzeci de ani era o domnişoară în toată puterea 
cuvântului pe când Jacques era încă un băiat mai măricel, un 
imberb de şaptesprezece ani, nu-l putea iubi. Sunt sigur! 

— Puteţi aduce Curţii vreo dovadă? 

— Da, domnule preşedinte. Mi-a mărturisit-o chiar ea, 
singură, în mai multe rânduri. 

— Domnule Dony, vă atrag atenţia asupra gravităţii unei 
astfel de afirmaţii! 

— Ţin seama de toată importanţa ei, domnule preşedinte, şi 
al acelora pe care le voi face îndată... Solange şi cu mine aveam 


78 


exact aceeaşi vârstă. Ştia că eram, poate, cel mai bun prieten al 
lui Jacques din institut. Aşa că-mi mărturisea anumite lucruri pe 
care nu ar fi îndrăznit să le spună nici domnului Rodelec, nici 
mamei sale... Desigur, nutrea pentru Jacques o tandreţe 
profundă, dar de aici până la dragoste! 

— Dar el? Aveaţi pe atunci impresia că o iubeşte? 

— In privinţa lui e greu să faci afirmaţii, domnule pre- 
şedinte... Jacques a fost întotdeauna o fire închisă: nu se putea 
şti niciodată prea bine ce gândeşte. Tripla sa infirmitate îi uşura 
prefăcătoria. Nu merg până acolo încât să spun că Jacques mi s-a 
părut tot timpul c-ar fi un ticălos... Noi ăştia, nevăzătorii, avem 
din fericire antene care ne permit să ghicim oamenii care ne 
înconjoară, de a le percepe de asemenea cele mai intime secrete 
ale inimii, şi ei să n-aibă nici habar. Nu suntem handicapaţi nici 
de aspectul lor fizic. Descoperim mai bine rănile morale decât 
văzătorii, deoarece creierul nostru se concentrează mai intens în 
noaptea lui eternă. 

— Totuşi, spuse Victor Deliot, n-aţi auzit niciodată vocea lui 
Jacques Vauthier, care era şi este surdo-mut. 

— Uitaţi pipăitul, domnule avocat! Nu vă puteţi da seama de 
puterea lui evocatoare... După şase ani petrecuţi alături, ştiam 
pe dinafară tot ce se petrece în sufletul lui Jacques Vauthier. Ne 
vorbeam „cu mâna”; inima lui era pentru mine o carte 
deschisă... 

— Nu ne-aţi spus adineauri că n-aţi ştiut niciodată prea bine 
ce gândeşte? remarcă preşedintele. Vă contraziceţi singur! 

— Nu, domnule preşedinte. Ştiu ce spun. Tocmai pentru că 
eram poate singurul în stare să citească în această fiinţă 
misterioasă, pot afirma că Jacques Vauthier mi-a ascuns 
întotdeauna, voit, anumite lucruri... Un băiat atât de tânăr, care 
poate să se prefacă în asemenea măsură, poate fi capabil mai 
târziu de o sumedenie de lucruri. Mi-a dovedit-o de altfel la 
Sanac, doar cu câteva luni după ce încetasem să mă mai ocup 
de el... Şi întâmplarea — pe care mă voi strădui să vi-o 
povestesc cu toată obiectivitatea — m-a decis să cer audierea 
mea la bară... Când va cunoaşte povestea, curtea va înţelege de 
ce n-am fost deloc surprins când am aflat, acum şase luni, din 
ziare şi de la radio, că fostul meu protejat este acuzat de crimă. 
Am ezitat mult înainte de a lua o hotărâre atât de gravă, care 
riscă să aibă repercursiuni serioase asupra opiniei juraţilor. 


79 


Numai după ce m-am convins că Jacques va persista să se 
închidă în muţenia lui, am venit de la Albi la Paris pentru a cere 
să fiu audiat de domnul judecător de instrucţie. Pentru mine era 
un caz de conştiinţă: trebuia să continui să las lumea să creadă 
că Jacques Vauthier e incapabil să comită o crimă sau, 
dimpotrivă, să arăt că acuzatul nu se afla la prima lui tentativă? 
Datoria mea, oricât de penibil mi-a fost faţă de un coleg din 
tinereţe, pentru care am avut şi am păstrat afecţiune, îmi 
poruncea să lămuresc Justiţia. Doar pentru asta sunt aici... 

— Curtea vă ascultă. 

— Faptul s-a petrecut exact în 24 mai 1940, pe la zece seara. 
îmi amintesc că fusese o minunată zi de primăvară. Se anunţa o 
seară frumoasă şi călduţă... Deoarece obţinusem la conservator 
un premiu la un concurs de orgă, urma să părăsesc definitiv 
institutul peste două luni, spre a începe să-mi câştig existenţa ca 
ajutor de organist la Catedrala din Albi. Tot domnul Rodelec, cu 
obişnuita sa bunătate, îmi găsise acest post... Mă plimbam 
singur prin fundul parcului, căruia îi cunoşteam pe dinafară şi cel 
mai ascuns colţişor — compunând în minte o piesă pentru orgă. 
Cu capul zumzăind de armonii mă îndreptam către o baracă din 
scânduri, unde aveam obiceiul să mă izolez pentru a aşterne în 
grabă, pe foi de hârtie cartonată, cu împunsătorul şi mica mea 
grilă portabilă, primele note ale lucrării proiectate. Baraca, fără 
ferestre, avea o singură uşă şi îi servea lui Valentin, grădinarul 
institutului, ca magazie pentru depozitat uneltele. Uşa stătea 
încuiată în permanenţă, dar Valentin lăsa cheia agăţată pe un cui 
fixat în partea dreaptă. Ca să intru în baracă luam de fiecare 
dată cheia din cui şi o vâram în broască. Şi când plecam, ră- 
suceam cheia de două ori şi o atârnam iarăşi pe locul ei. In afara 
uneltelor şi a unor lădiţe cu plante, baraca n-avea alt mobilier 
decât o masă rudimentară din lemn şi o bancă; ele îmi serveau 
foarte bine pentru scris. Cum nu existau ferestre, Valentin era 
nevoit să aprindă o lampă de petrol (care stătea întotdeauna pe 
masă, alături de o cutie de chibrituri), ca să poată lumina 
magazia. In ce mă priveşte, n-aveam nici un motiv să folosesc 
lampa... 

In seara de 24, când am dus mâna spre cui, am constatat cu 
surprindere că cheia nu era atârnată, ci se afla în broască... Mi- 
am zis că Valentin o fi uitat să o pună înapoi la locul obişnuit şi 
am apăsat pe clanţă... Abia apucasem să întredeschid uşa, când 


80 


am auzit venind din interior un țipăt slab. Era ca şi cum cineva 
voise să strige după ajutor şi altcineva i-ar fi astupat gura cu 
mâna. Am înaintat şi am primit după ceafă o lovitură violentă, 
care m-a făcut să mă clatin şi să-mi pierd cunoştinţa. Când mi- 
am revenit am simţit un miros acru, înăbuşitor şi am auzit 
pârâitul flăcărilor: ardea baraca... Solange Duval se agăţase de 
mine, mă zgâlţâia şi urla: „Repede, Jean! O să ardem! Jacques a 
dat foc răsturnând lampa şi a fugit după ce ne-a încuiat cu 
cheia!” Am sărit în picioare într-o clipă. Instinctul primejdiei 
iminente mi-a redat puterile şi m-am aruncat asupra uşii, izbind 
în ea ca să-i sară broasca. Solange, îngrozită, plângea... 
Simţeam o căldură din ce în ce mai înăbuşitoare... nu vedeam 
flăcările, dar le simţeam aproape... Uşa a cedat în sfârşit şi ne- 
am văzut afară chiar în clipa când fratele Dominic, portarul şi 
fratele Garrik, administratorul general — care observaseră flăcări 


în fundul parcului — veneau în fugă. Curând, din baraca de 
scânduri n-a mai rămas decât un morman de cenuşă. Jacques 
dispăruse... 


— Ce s-a întâmplat? ne întrebă fratele Garrik. 

— Din neîndemânarea mea, i-a răspuns Solange cu multă 
grabă. Curiozitatea m-a îndemnat să intru în baracă şi cum era 
întuneric, am aprins lampa de petrol aflată pe masă. Am făcut 
din nenorocire o mişcare greşită cu braţul, lampa s-a răsturnat şi 
totul a luat foc. M-am înspăimântat şi am strigat după ajutor. 
Jean Dony, care se plimba întâmplător prin apropiere, a alergat 
de îndată şi a dat dovadă de mult curaj, ajutându-mă să mă 
salvez la timp. 

Am fost atât de uluit de această explicaţie, că pe moment n- 
am scos nici un cuvânt. În timp ce reveneam spre clădirea 
centrală a institutului, am avut putinţa s-o întreb în şoaptă pe 
Solange Duval: „De ce ai născocit această istorioară în loc să 
spui adevărul?” Mi-a răspuns: „De ce să-i pricinuim necazuri lui 
Jacques? Sărmanul îşi ieşise din fire...” Nu ştiam ce să-i răspund 
şi m-am gândit că, la urma urmei, poate că Solange avea 
dreptate! Distrugerea barăcii nu era o catastrofă ireparabilă şi 
nimeni nu fusese accidentat... M-am dus direct în camera lui 
Jacques şi am constatat, cu surprindere, că era deja în pat şi se 
prefăcea că doarme. Abia după ce m-am lungit şi eu pe pat, am 
putut să reflectez asupra întâmplărilor ale căror erou involuntar 
fusesem şi care s-ar fi putut termina printr-o tragedie. Concluziile 


81 


pe care le-am tras erau simple şi limpezi: în pofida vârstei sale 
tinere, Jacques ademenise fata în baraca singuratică din fundul 
parcului şi încercase să abuzeze de ea. Sosirea mea inopinată i-a 
dat planurile peste cap. Cuprins de un acces de furie subită, 
după ce a încercat să mă doboare, el şi nu Solange a trântit 
lampa de podea cu bună ştiinţă, pentru a da foc. De cum a simţit 
mirosul focului a ieşit grăbit, încuindu-ne pe mine şi pe Solange 
ca să ardem de vii. Deci, exact cu zece ani înainte de a săvârşi o 
crimă pe De Grasse, Jacques încercase deja să suprime două 
persoane... 

Un răcnet răguşit şi inuman răsunase, îngheţând asistenţa de 
spaimă. Infirmul se ridicase în boxă, agită câteva clipe braţele în 
aer scuturându-şi pumnii care păreau enormi, apoi se lăsă să 
cadă grămadă pe bancă, între cei doi gardieni, posomorât şi 
resemnat. 

— Acuzatul are ceva de spus? întrebă preşedintele pe 
interpret. 

Acesta, după ce atinse repede falangele lui Jacques Vauthier. 
răspunse după câteva clipe: 

— Nu, domnule preşedinte. Nu spune nimic... 

— Incidentul e închis! declară preşedintele înainte de a 
întreba martorul: „Aveţi şi alte declaraţii de făcut?” 

Martorul rămase tăcut, cu mâinile încleştate pe bară: părea 
împietrit de ţipătul pe care-l auzise. O tăcere plină de spaime 
potopise sala. A destrămat-o o întrebare a lui Deliot: 

— Martorul, care ne-a afirmat el însuşi că nu simţise 
niciodată nevoia să aprindă lampa de petrol — şi pe bună 
dreptate! — ar putea spune Curţii cu precizie, cine aprinsese 
acea lampă cu ghinion? 

— Solange Duval. Mi-a destăinuit cu două zile mai târziu, 
menţionându-mi că o cuprinsese o teamă subită văzându-se în 
întuneric numai cu Jacques Vauthier. 

— Cum poate să afirme martorul cu certitudine, urmă Victor 
Deliot, că Jacques Vauthier a trântit lampa de pământ ca să dea 
foc? 

— Deoarece a doua zi, tot Solange Duval mi-a spus şi asta. 
De altfel, ea atribuise acest gest irațional al lui Jacques unei 
izbucniri de mânie, neobişnuită la dânsul. 

— Şi nu v-a dat prin gând, continuă bătrânul avocat, că 
Solange Duval, simțind nevoia să-l dezvinovăţească pe Jacques 


82 


Vauthier, o făcea probabil pentru că-l iubea? 

— Imi închipuiam că-i este pur şi simplu milă de el şi de 
deprimarea lui morală. De altfel, consider cu am spus tot ce ştiu; 
nu mai răspund la nici o întrebare. 

— Inaintea plecării martorului, declară procurorul general 
Berthier, vreau să atrag atenţia domnilor juraţi asupra 
importanţei capitale a depoziţiei făcută cu multă pondere pentru 
care Ministerul Public îi aduce elogii şi care dă şi mai multă 
greutate mărturiei sale. Jean Dony ne-a demonstrat că acuzatul 
era capabil să săvârşească un dublu asasinat, sub imperiul 
mâniei, încă cu zece ani în urmă. După depoziţia domnului Dony, 
ne putem explica mai bine furia cu care Jacques Vauthier s-a 
înverşunat, asupra lui John Bell, în cabina de pe De Grasse. În 
momentul în care se încheie depoziţia ultimului martor citat de 
acuzare, rog încă o dată pe domnii juraţi să nu piardă din vedere 
faptul că nu trebuie să pună temei pe calmul aparent al lui 
Vauthier, de la începutul dezbaterilor. Totul este voit şi calculat 
în atitudinea lui actuală: şi cu cât mai puţin va părea că înţelege 
ce se petrece, dându-ne impresia că nu-i decât o brută amorfă, 
cu atât va avea mai multe şanse să obţină indulgenţa juraţilor! 

— Curtea vă mulţumeşte, spuse preşedintele martorului. Vă 
puteţi retrage. 

Apoi, după ce martorul ieşise, adăugă: 

— Şedinţa se suspendă! Va fi reluată după un sfert de oră, cu 
audierea primului martor citat de apărare. 


După ce Curtea se retrase, zumzetul asistenţei reîncepu. 
Domnul Voirin părea satisfăcut. Deliot vorbea cu interpretul. 
Mulţi oameni ar fi vrut să audă cuvintele pe care bătrânul avocat 
le pronunţa în surdină: 

— Cu excepţia ultimului incident de adineauri, când clientul 
meu s-a ridicat în picioare şi a scos acel răcnet, întrebă el pe 
directorul institutului de pe strada Sfântul Jacques, în timpul cât 
îi traduceaţi în alfabet dactilologic diferitele depoziţii ale 
martorilor acuzării, aţi avut impresia că dădea semne de 
nerăbdare sau de nemulţumire? 

— A rămas perfect calm; mâinile lui nu erau nici măcar 
febrile... 

— V-a pus întrebări? 

— Nu. S-a mulţumit să înregistreze ce-i spuneam, fără să 


83 


facă cel mai mic comentariu. 

— Aţi avut impresia că depoziţiile membrilor familiei sale 
apropiate l-au mâhnit? 

— Nu. Mi-a părut că-l interesează cel mai puţin. 7 

— Ştie de mult la ce se poate aştepta din partea familiei! Imi 
amintesc că profesorul meu de drept civil, un fin psiholog, 
spunea: „Singura ură într-adevăr durabilă, este aceea născută 
când erai copil...” 

— Ar fi indiscret, scumpe maestre, să vă întreb ce gândiţi 
despre diferiţii martori pe care i-am ascultat? 

— Foarte indiscret, într-adevăr, domnule director... Dacă v-aş 
pune aceeaşi întrebare? 

— AŞ fi foarte încurcat: anumite mărturii sunt zdrobitoare. 
Faptele există, probele de asemenea, chiar dac-ar fi să ne 
referim numai la amprentele digitale răspândite cam peste tot în 
cabina lui John Bell... Cu toată această acumulare de mărturisiri 
formale ale lui Jacques Vauthier, persist să cred că nu e vinovat. 

— Ce înţelegeţi prin „nu e vinovat”? 

— Vreau să spun că avea un motiv valabil să ucidă... 

— Sunt de aceeaşi părere, scumpul meu director şi interpret. 
Din nefericire, după justiţia pură, crima nu se legitimează! 

Pentru prima oară de la începutul procesului, Victor Deliot, 
care mâzgălise câteva cuvinte pe un capăt de hârtie, păru să ia 
în seamă prezenţa tinerei sale vecine: 

— Vei profita de această scurtă pauză, micuța mei Daniela, 
ca să alergi până la poştă şi să expediezi o telegramă cu 
destinaţia New York... Poţi citi scrisul meu indescifrabil şi adresa? 
Du-te repede! Ai tocmai timpul să fii înapoi la reluarea şedinţei. 

In clipa în care ieşea din sală, fata mai putu să vadă pe 
bătrânul ei prieten ghemuindu-se într-un colţ, pe banca apărării 
pe care ea abia o părăsise şi dându-şi puţin capul pe spate, cu 
ochii pe jumătate închişi îndărătul ochelarilor: era poziţia lui 
preferată când reflecta... 

Dintr-o dată, Victor Deliot redeschizând pleoapele, întrebă 
brusc pe vecinul său care-l observa în tăcere: 

— lubite directore, ce mi-aţi răspunde dacă v-aş afirma că 
pentru mine „nevinovat” înseamnă „inocent”? 

— Nu înţeleg... 

— In termeni limpezi: Jacques Vauthier n-a ucis pe acest John 
Bell! 


84 


— Mă tem, scumpe maestre, că o să vă vină greu să faceţi 
juriul să înghită una ca asta... N-ar fi cu putinţă decât dacă l-aţi 
descoperi pe veritabilul asasin. 

— Mă voi strădui, răspunse cu seninătate avocatul. Totul 
depinde de răspunsul ce-l voi primi la mica telegramă pe care 
am expediat-o la New York... j 

In timpul acesta Daniela alerga spre poştă. li păsa prea puțin 
de conţinutul telegramei, de neînțeles pentru ea fiindcă fusese 
redactată în englezeşte. Ceea ce avea importanţă în mintea ei, 
era ultima frază pronunțată de procurorul general — frază care-i 
zvâcnea în urechi: „Totul este calculat în atitudinea lui Vauthier; 
cu cât mai puțin va părea să înțeleagă ce se petrece, dând 
impresia că nu-i decât o brută amorfă, cu atât va avea mai multe 
şanse să obțină indulgenţa juriului...!” Atunci procurorul general 
era de aceeaşi părere cu Victor Deliot? De câte ori nu i-a spus 
acesta şi i-a tot repetat Danielei că straniul său client ar fi 
deosebit de inteligent sub o aparenţă înşelătoare? Singura 
deosebire dintre punctele de vedere ale acuzării şi apărării era 
că a doua considera — pe drept sau pe nedrept — că această 
atitudine nu ar fi mijlocul cel mai potrivit de apărare, contrariul 
celor ce gândea procurorul general Berthier. Pentru tânăra fată 
nu exista nici o îndoială: Victor Deliot va încerca imposibilul pen- 
tru a-l smulge pe Vauthier din mutismul său voluntar şi să-l 
oblige să-şi arate adevărata faţă. O să reuşească?... Infirmul e 
fără îndoială foarte inteligent... Dar în cazul acesta nu mai era 
bruta pe care toată lumea o privea cu oroare. Pentru Daniela, 
bruta începea să devină interesantă... 

Şi strigătul inuman pe care infirmul îl lăsase să-i scape când 
unul dintre cei mai buni colegi din Sanac venise să-l acuze că ar 
mai fi încercat să omoare cu ani în urmă? Nu era numai un 
strigăt de furie neputincioasă; altminteri n-ar fi îngheţat 
asistenţa! Nici chiar ea, Daniela, nu s-ar fi cutremurat: în acel 
strigăt răguşit care exprima o intensă durere morală, se simţea 
disperarea. Din moment ce bruta suferea, devenea demnă de 
milă... 

Telegrama fu expediată rapid, încât fata îşi putu relua locul 
alături de bătrânul ei prieten, chiar în clipa când primul martor al 
apărării se apropia de bară. Era o femeie de vreo cincizeci de 
ani, cu talia încă sveltă şi îmbrăcata într-un taior negru, elegant 
şi sobru. 


85 


— Doamnă, spuse preşedintele, oricât de penibilă vi s-ar 
părea prezenţa aici, Curtea vă cere să faceţi apel la întreaga 
dumneavoastră energie pentru a ne spune tot ce ştiţi despre fiul 
dumneavoastră Jacques. Să nu pierdeţi din vedere, doamnă, că 
depoziţia unei mame este capitală mai ales în cazul de faţă, 
după ce fiica şi ginerele dumneavoastră au considerat de datoria 
lor să spună ce gândesc despre fratele şi cumnatul lor. 

— Ştiu, domnule preşedinte, a răspuns Simona Vauthier cu 
vocea sugrumata de emoție. 

— Curtea vă ascultă... 


CAPITOLUL III 
MARTORII APĂRĂRII 


— A trebuit să fac, domnule preşedinte, un mare efort ca să 
vin pentru a depune mărturie în acest proces al fiului meu, care 
va rămâne totdeauna pentru mine „micuțul meu Jacques”... 
Trebuie să recunosc, de la început, că acest copil nervos şi 
impresionabil la culme, nu părea de loc fericit în primii lui zece 
ani de viaţă petrecuţi în casa părintească din strada Cardinet. 
Deşi la acea epocă nu se putea face înţeles decât în foarte mică 
măsură, inima mea sfâşiată de mamă a intuit imensa lui 
disperare morală. Bietul meu bărbat, care a fost un model de soţ 
şi de părinte, împărțea cu mine durerea. Am făcut tot ce ne era 
omeneşte cu putinţă pentru a îndulci condiţiile de existenţă ale 
nefericitului nostru copil! Abia după ce am încercat totul spre a-l 
educa pe Jacques, ne-am decis să-l încredinţăm Institutului din 
Sanac. A fost pentru mine o tragedie să-l văd plecând dar, în 
acelaşi timp, simţeam o adevărată alinare morală care-mi 
atenua suferinţa la gândul că acest domn Rodelec va izbuti, 
poate, să-l facă pe ultimul meu născut să iasă din oribila lui 
noapte. 

— In definitiv, doamnă, domnul Vauthier şi dumneavoastră 
aveaţi încredere deplină în domnul Rodelec? 

— La început, da. Când m-am dus la Sanac, un an mai târziu, 
să-l văd pe Jacques, am rămas uluită de extraordinarele progrese 
pe care le făcuse fiul meu, dar m-a îngheţat felul în care m-a 
primit. A fost îngrozitor! Intrevederea a avut loc în vorbitorul 


86 


institutului, unde mă găseam în compania domnului Rodelec; 
tocmai îmi spusese câtă încântare îi produce inteligenţa 
excepţională a fiului meu. Eram fericită când s-a deschis uşa: 
venea Jacques... L-am văzut transformat: crescuse mult, i se 
lărgiseră umerii, se ţinea foarte drept, mândru şi cu capul sus... 
Am fost mirată văzându-l că se îndreaptă spre mine fără ezitare 
şi fără a se folosi de baston, ca şi cum m-ar fi văzut sau mi-ar fi 
auzit vocea. Mersul lui calm şi sigur era aproape ca al unui copil 
normal. Se putea oare ca acest băiat zvelt să fi fost acelaşi cu 
sărmanul micuţ care, numai cu un an în urmă, nu se putea mişca 
dintr-un loc într-altul fără să se izbească de toate mobilele? 

Eram foarte emoţionată; abia am avut puterea să deschid 
braţele când a fost aproape de mine... L-am strâns la piept 
plângând... dar el s-a înţepenit numaidecât şi se zbătea de parcă 
ar fi vrut să se smulgă din îmbrăţişarea mea de mamă. şi 
întorsese faţa de la mine... Eram înnebunită! Domnul Rodelec 
mi-a venit în ajutor luând în grabă mâinile lui Jacques, pe care 
făcea nişte semne spunând: „Jacques, nu-i bine ce faci! Eşti în 
sfârşit în braţele mamei tale pe care o aştepţi de atâta vreme şi 
despre care ţi-am vorbit adesea...” Chipul fiului meu rămânea de 
nepătruns. Domnul Rodelec i-a luat mâna dreaptă obligându-l să- 
mi atingă obrazul... N-am să uit niciodată această senzaţie: 
mâna tremurândă mângâindu-mi fruntea fără să fi vrut, 
urmărind încet sprâncenele, coborând în josul nasului, 
desenându-mi conturul buzelor, sfârşind prin a se imobiliza pe 
obrazul meu pe care se rostogolea o lacrimă... Jacques păru 
uimit şi îşi duse instinctiv degetul arătător, umed, spre gură, 
pentru a gusta savoarea lacrimilor de mamă... Chipul i s-a 
crispat şi a scos un urlet înfiorător... Acelaşi urlet cu care mă 
primea de fiecare dată când mergeam să-l îmbrăţişez seara, în 
odaia lui, în strada Cardinet... Am slăbit îmbrăţişarea: a profitat 
ca s-o ia la goană. Cum rămăsesem năucită, incapabilă să 
articulez un cuvânt, domnul Rodelec s-a apropiat de mine 
spunându-mi: „Nu puteţi fi supărată pe micul dumneavoastră 
Jacques, doamnă! Incă nu ştie prea bine ce face...” Imi aduc 
aminte că-l întrebasem atunci: „Acest strigăt îl voi auzi deci 
mereu, domnule? E tot ce a găsit cu cale să spună mamei sale 
după ce l-aţi educat timp de un an?” Domnul Rodelec mi-a 
răspuns cu cel mai desăvârşit calm, ca şi cum ar fi găsit 
răspunsul său ca perfect normal: „Dar când era la 


87 


dumneavoastră nu vă cunoştea de fel, doamnă!” 

Am înţeles în acea clipă că fiul meu nu numai că nu mă va 
iubi niciodată, dar că s-a făcut totul în acest institut spre a-l 
îndepărta de familia lui. Acest domn Rodelec îmi răpise fiul! 

Da, acum sunt sigură că influenţa acestui educator a fost 
nefastă până la urmă. Dacă la Sanac s-ar fi depus într-adevăr 
strădanii ca să se dezvolte dragostea firească a acestui sărman 
copil pentru mama lui, ar fi existat destule şanse ca el să nu se 
afle azi pe această bancă a infamiei! 

— Nimic nu vă împiedica, doamnă, spuse preşedintele, să vă 
retrageţi fiul din institut după prima dumneavoastră vizită la 
Sanac, dacă aţi considerat că i se dă o educaţie dăunătoare! 

— Totul mă împiedica s-o fac... Mai întâi progresele 
intelectuale ale lui Jacques, care erau certe: am recunoscut 
întotdeauna şi voi continua să recunosc că metoda de lucru a 
Ordinului Sfântul Gabriel cu infirmii e excelentă. Critic numai 
influenţa morală şi personală a domnului Rodelec, care şi-a 
propus cu multă tragere de inimă să se ocupe singur de 
Jacques... Trebuia în primul rând să las pe fiul meu să-şi termine 
studiile gingaşe şi complicate... După care intenţionam să-l iau 
înapoi! lată de ce am sacrificat în acea zi dragostea de mamă, în 
interesul copilului meu. l-am acordat încă o dată încredere dom- 
nului Rodelec, care-mi spuse în clipa când plecam din nou spre 
Paris: „Lăsaţi-mă să-l conving, doamnă... Data viitoare când ne 
veţi face plăcerea să reveniţi, veţi vedea că fiul dumneavoastră 
vă va iubi. E o inimă sensibilă, tulburată de acest prim contact 
direct eu mama lui, despre care i-am vorbit atâta şi pe care o 
aştepta cu o emoție amestecată cu un pic de teamă... In strada 
Cardinet nu vă cunoştea mai mult decât pe celelalte persoane 
care-l înconjurau: nu cunoştea nici măcar noţiunea de «mamă»... 
Acum ştie... Pesemne că în clipa asta plânge în vreun colţişor. 
După plecarea dumneavoastră voi încerca să-l consolez. Vă 
promit să nu adoarmă astă seară înainte de a se fi rugat pentru 
dumneavoastră...” 

M-am  încrezut în aceste cuvinte şi am plecat mai 
reconfortată... Anii au trecut... în fiecare an, cu regularitate, 
reveneam să-l văd pe Jacques şi să mă conving de progresele ce 
le făcuse. Nu mai scotea acel țipăt îngrozitor când se afla în 
prezenţa mea, în schimb mă primea de fiecare dată cu mai 
multă răceală. Vizita mea părea să nu-i aducă nici o bucurie, 


88 


contrariu promisiunilor pe care mi le făcuse domnul Rodelec. 
Aceste întâlniri în vorbitor deveniseră pentru mine un adevărat 
supliciu, călătoria la Sanac un calvar. Eram disperată... Jacques 
învățase totuşi, între timp, diferitele mijloace de conversaţie cu o 
persoană normală: s-ar fi putut servi de scriitura engleză 
obişnuită spre a-mi împărtăşi gândurile, să-mi pună întrebările 
ce i-ar fi venit în minte în mod natural când se găsea în prezenţa 
mamei sale... In felul acesta aş fi putut citi eu însămi scrisul 
copilului, fără să mai fi fost nevoie de un interpret între noi... Şi i- 
aş fi răspuns direct, alăturând pe o masă acele litere groase, în 
relief, care se aflau împrăştiate cam peste tot în institut: le-ar fi 
putut pipăi, ca să-mi cunoască răspunsurile. Ar fi fost exprimat 
cel puţin esenţialul... Din nefericire, Jacques n-a vrut să 
întrebuinţeze niciodată această metodă cu mine. El prefera să 
facă uz de scriitura Braille cum face şi aici şi care necesita 
întotdeauna prezența unei terţe persoane între el şi 
interlocutorul său. N-am fost niciodată singură cu fiul meu în 
timpul acelor vizite la Sanac: domnul Rodelec, eternul domn 
Rodelec, era întotdeauna prezent! 

Cu cât Jacques creştea şi progresa, cu atât mai mult stăruia 
în muţenia lui faţă de mine! Ce puteam să fac? Nimic... Mă 
simţeam neputincioasă în faţa voinţei îndărătnice a educatorului 
său care părea să se ascundă, umil, în spatele reacţiilor 
spontane ale unui infirm. De fiecare dată când fiul meu nu se 
purta drăguţ cu mine, domnul Rodelec intervenea cu ipocrizie, 
dojenindu-l cu glasul său dulceag: „Jacques, nu e bine ce faci!” 
apoi se întorcea spre mine, spunându-mi: „Ca toţi oamenii foarte 
inteligenţi, Jacques are o personalitate puternică, aproape 
imposibilă de strunit, şi pe care sunt nevoit s-o accept. Nu-i chiar 
atât de uşor!” Bietul meu micuţ rămânea întotdeauna singurul 
răspunzător de această atitudine a domnului Rodelec... 
Nemaiputând suporta o asemenea situaţie, l-am întrebat pe 
Jacques după ce dăduse a doua parte a bacalaureatului — avea 
atunci nouăsprezece ani — dacă n-ar fi vrut să vină acasă şi să 
locuim împreună. A refuzat categoric. Domnul Rodelec m-a făcut 
să-nţeleg că era preferabil pentru Jacques să mai rămână câtva 
timp la Sanac, unde va avea liniştea trebuincioasă pregătirii 
cărţii pe care visează s-o scrie şi a cărei publicare i-ar putea 
deschide o carieră extraordinară. Aveam dreptul să stânjenesc 
acest început de carieră? Am cedat o ultimă dată aşteptând cu 


89 


înfrigurare apariţia cărţii care a avut loc, în sfârşit, trei ani mai 
târziu. 

— Ce părere aveţi despre aceasta lucrare, doamnă? întrebă 
preşedintele, 

— Izolatul e un roman frumos, care m-a emoţionat. Eram 
mândră de fiul meu când i-am văzut numele în vitrinele 
librăriilor. 

— Faptul că familia eroului principal atins de aceeaşi 
infirmitate ca a fiului dumneavoastră, o chestionă la rândul său 
procurorul general, este zugrăvită într-o lumină puţin 
măgulitoare, nu v-a mâhnit? 

— Nicidecum! Am considerat această lucrare doar ca un 
roman... 

— Deoarece domnul procuror general a binevoit să readucă 
în discuţie acest /zol/at, spuse Victor Deliot, nu voi scăpa prilejui 
de a atrage atenţia Curţii şi domnilor juraţi asupra faptului că 
autorul nu vorbeşte o singură dată, în roman, de mama 
personajului principal. 

Doamna Vauthier păru descumpănită. Victor Deliot se 
reaşeză, în timp ce preşedintele întrebă: 

— Ne-aţi putea spune, doamnă, dacă v-aţi revăzut fiul după 
publicarea cărţii sale? 

— Nu prea curând... Eram puţin cam înciudată cu toată 
mândria mea de mamă, că nici măcar nu mi-a trimis-o... Cu 
toate acestea i-am scris, felicitându-l: nu mi-a răspuns. Destul de 
surprinsă, am hotărât să plec încă o dată la Sanac. Am făcut 
acea călătorie împreună cu un ziarist, unul din prietenii mei, care 
voia să-l intervieveze pe Jacques pentru a publica un articol 
despre el într-un cotidian din Paris... Am suferit atunci cel mai 
mare afront pe care o mamă l-a avut de suportat: Jacques a 
refuzat să mă vadă în timp ce a acceptat să-l primească pe 
ziarist, în camera lui! Eram jignită... Natural că domnul Rodelec a 
venit la vorbitor să-mi aducă la cunoştinţă decizia copilului meu, 
în termeni care nu mai puteau lăsa nici o îndoială în spiritul meu. 
Şi a avut toată grija să mă facă să-nţeleg, în cuvinte foarte puţin 
deghizate că, în mod hotărât, e preferabil ca Jacques să nu mai 
aibă vreun contact direct cu mine, evitându-se astfel scene 
penibile şi inutile. A adăugat că fiul meu era acum major, numele 
său devenea celebru şi că va putea zbura cu aripile sale proprii. 
El însuşi, Yvon Rodelec, a reuşit să găsească pentru Jacques o 


90 


minunată tovarăşă de viaţă în persoana Solangei Duval, care va 
fi pentru fiul meu un reazim mai sigur decât familia sa. A încheiat 
spunându-mi că rolul său de educator luase sfârşit şi că 
intenţionează să se dea complet la o parte din viaţa lui Jacques 
de îndată ce acesta se va fi căsătorit... A fost prima dată când 
am auzit vorbindu-se despre acest proiect al unei căsătorii cu 
fata fostei mele servitoare! 

— Ştiaţi totuşi că Solange Duval şi mama ei fuseseră primite 
la Sanac, de domnul Rodelec, atunci când veniturile nu v-au mai 
permis să o păstraţi în serviciu? întrebă preşedintele. 

— Da. Şi această hotărâre a directorului institutului nu mi-a 
plăcut. 

— Ce răspuns i-aţi dat domnului Rodelec cu privire la mariaj? 

— l-am răspuns că această căsătorie se va face fără 
consimţământul meu. Din nefericire, părerea mea atârna foarte 
puţin în balanţă; Jacques era major... Am revenit la Paris şi am 
primit abia după şase luni o scrisoare de la domnul Rodelec, prin 
care mă informa că data ceremoniei fusese fixată pentru 
săptămâna următoare. Nici fiul meu nu şi-a dat osteneala să-mi 
scrie pentru a-mi anunţa hotărârea lui... Sunt de altfel convinsă 
că micuțul Jacques mi-ar fi scris bucuros, dar că fusese 
împiedicat. 

— De cine? 

— De domnul Rodelec şi de viitoarea sa soţie. 

— Ne-ar putea spune martorul, întrebă procurorul general, ce 
părere are despre Solange Vauthier? 

— Părerea unei soacre, răspunse cu vioiciune Simone, e 
întotdeauna luată sub beneficiu de inventar în asemenea caz. De 
aceea prefer să nu mi-o dau... şi n-aş vrea, mai ales, să se 
creadă că-s pornită împotriva aceleia care mi-a devenit noră — 
fără vrerea mea — pentru unicul motiv că este de origină 
modestă... Solange nu e lipsită de calităţi! E o femeie drăguță, 
foarte fină, inteligentă, veselă, răbdătoare... Răbdare care a 
făcut-o să-l aştepte pe Jacques de la vârsta de treisprezece ani 
până la douăzeci şi cinci, întrucât fiul meu era cu trei ani mai 
tânăr ca dânsa. 

— Nu e mai curând, doamnă, o dovadă de iubire? întrebă 
Victor Deliot încetişor. 

— O iubire care ştie ce vrea: căsătoria! Solange Duval, 
ajutată de domnul Rodelec, a făcut totul la Sanac pentru ca 


91 


bietul meu micuţ să uite că are şi o mamă capabilă să-l 
ocrotească. Ea a dovedit, în clipa căsătoriei, că era gata s-o 
renege pe propria ei mamă spre a-şi atinge ţelurile... Melania e, 
de fapt, o femeie simplă şi cumsecade, care a înţeles atunci — 
cu bunul simţ al omului din popor — că această unire a ei cu fiul 
foştilor săi stăpâni e o greşeală. A venit anume la Paris ca să mi- 
o spună: cu toate acestea Solange triumfă şi căsătoria fu oficiată 
în capela institutului, fără prezenţa celor două mame. 

Este fără îndoială de prisos să adaug, reluă mama infirmului, 
că n-am primit niciodată vreo ştire de la fiul meu, de la nora mea 
şi nici de la domnul Rodelec în timpul celor cinci ani de după 
această căsătorie. Am aflat printr-o întâmplare cu totul 
neprevăzută despre plecarea tinerilor căsătoriţi în Statele Unite. 
Inima mea de mamă a suferit crâncen din cauza acestei călătorii 
fără bun rămas, dar mi-am spus că, poate, la urma urmei, acest 
domn Rodelec o fi având dreptate şi că bietul meu băiat îşi 
găsise fericirea. Incepusem să mă deprind cu această idee când, 
brutal, a venit groaznica veste aflată într-o dimineaţă din citirea 
ziarului: fiul meu era acuzat de crimă! Credeam că voi leşina, dar 
am mai găsit atâta putere în mine ca să mă informez la ce dată 
va sosi De Grasse şi să mă duc la Le Havre, unde nu mi se dădu 
voie să vorbesc cu fiul meu... El trecu la numai câţiva metri de 
mine în mijlocul gloatei de pasageri, muţi de groază, fără să 
bănuiască prezenţa mamei sale pe cheiul debarcaderului, gata 
să-l ajute cu toate slabele ei puteri în noua nenorocire ce se 
abătuse peste el... Fiindcă era singur... Soţia lui se ascundea 
pesemne. Mi-am văzut copilul urcând, cu cătuşe la mâini, într-o 
maşină a poliţiei unde fu aşezat între doi jandarmi! Era pentru 
prima oară că-l revedeam de la penultima mea vizită la Sanac, 
şase ani înainte... 

Vocea Simonei Vauthier tăcuse. Curtea nu mai avea în faţa ei 
decât o biată mamă înlăcrimată, care se încleşta de bară pentru 
a nu se prăbuşi. Victor Deliot se apropie să o susţină pe 
nefericită. 

— Dacă doriţi, maestre, spuse preşedintele compătimitor, 
putem suspenda şedinţa pentru câteva clipe şi să reluăm mai 
târziu audierea martorului. 

Dar Simona Vauthier se reînălţase pentru a striga printre 
lacrimi: 

— Nu, nu voi pleca! Voi spune totul! Nu am venit aici decât 


92 


pentru a-mi apăra fiul împotriva tuturor celor care i-au făcut rău 
şi care sunt adevărații răspunzători... El n-a ucis! Nu e cu 
putinţă! E inocent! O mamă nu se poate înşela... Chiar dacă era 
nervos şi puţin cam brusc în timpul copilăriei, nu-i un motiv ca să 
fi devenit asasin! Ştiu că toată lumea se uneşte împotriva lui, 
fiindcă se încrede în aparenţe. Ştiu că aspectul său fizic poate să 
vă pară neliniştitor, dar asta nu dovedeşte nimic! Vă implor, 
domnilor juraţi, lăsaţi-l! Eliberaţi-l! Redaţi-mi-l! II voi lua cu mine, 
îl voi păstra... v-o jur! ÎI voi avea în sfârşit numai pentru mine! 
Nimeni nu va mai auzi vreodată vorbindu-se despre el... 

— Credeţi-ne, doamnă, Curtea vă înţelege sentimentele, 
spuse preşedintele Legris, dar trebuie să mai găsiţi puterea să 
ne răspundeţi la o ultimă întrebare: Aţi putut să vă revedeţi fiul 
de când este încarcerat? Şi v-a făcut unele confidenţe? 

— Nu l-am revăzut: Jacques nu a vrut... Bietul copil! N-a 
înţeles că nu voiam decât să-l ajut... 

Ultimele cuvinte au fost rostite într-o singură suflare. Simona 
Vauthier se întorsese către boxa acuzatului, unde interpretul 
continua să traducă pe falangele inerte ale infirmului, sprijinite 
de stinghie, fiecare cuvânt al maniei sale: 

— Vă implor, domnule interpret, stărui ea din nou, spuneţi-i 
că mama lui e aici, foarte aproape de el, spre a-l ajuta... mama 
lui care-l imploră să se apere la rândul său pentru viaţa lui, 
pentru cinstea numelui nostru, în amintirea tatălui său... Mama 
lui care îi iartă indiferența ce i-a dovedit-o încă de pe când ora 
micuţ... Te conjur, Jacques, fă un gest, indiferent care! intinde-mi 
doar braţele... 

— Acuzatul răspunde? întrebă preşedintele pe interpret. 

— Nu, domnule preşedinte. 

— Curtea vă mulţumeşte, doamnă. 

Simona Vauthier se prăbuşi. Aprozii o ridicară şi o scoaseră 
afara ca pe o zdreanţă, sub privirile asistenţei împietrite. 

Daniela era răscolită: această mamă trebuie efectiv să-şi 
cunoască fiul mai bine ca oricine! Dacă ea afirmă cu atâta 
convingere că fiul ei e blând, înseamnă că poate să fie... Şi, 
totuşi, a fost el blând măcar o singură dată cu această mamă, 
care a venit să-l apere cu toate slabele ei puteri? Nici un muşchi 
al feţei sale bestiale n-a tresărit când interpretul îi traducea 
pateticele implorări ale mamei sale! Dacă nici mama lui 
înlăcrimată n-a izbutit să-l înduioşeze, cine ar putea-o face? 


93 


Fata contemplă din nou infirmul, ca fascinată de acest 
monstru, cu privirea absentă. Ajungea să se întrebe dacă în vreo 
clipă din strania lui existenţă — cât de scurtă să fi fost — 
Vauthier a putut să se arate uman şi să pară frumos? In realitate, 
Daniela nu-şi mai dădea bine seama unde ajunseseră 
sentimentele ei confuze şi contradictorii în ce-l privea pe acuzat. 
Trebui să facă un efort ca să se sustragă din contemplaţia ei 
fascinată şi să-şi întoarcă din nou privirile spre bătrânul său 
prieten, care îşi reluase locul pe banca apărării. Victor Deliot, 
impasibil ca de obicei şi rubicond, îşi ştergea ochelarii cu batista 
sa cadrilată. Preşedintele chemă martorul următor. 


Era o apariţie stranie. De statură înaltă, puţin gârbovită, 
omul era înfăşurat într-o sutană ale cărei poale erau date în 
lături, lăsând să se vadă nişte pantaloni care cădeau peste 
ghetele negre, grosolane, cu boturi pătrate şi cu ţinte. Singura 
garnitură peste veşmântul acesta întunecat era un jabou 
albastru dreptunghiular. Părul alb aureola un obraz rumen cu 
vinişoare trandafirii şi ochii strălucitori, cenuşii. Prima impresie 
pe care ţi-o făcea era un amestec de bunătate şi de timiditate: 
nu era nevoie să analizezi multă vreme personajul ca să ghiceşti 
că aparţine acelei categorii de oameni simpli care încă din 
copilărie văd numai partea bună a fiinţelor şi a lucrurilor, 
refuzând să admită că ar avea şi părţi rele. Stătea în faţa barei, 
stingherit şi stângaci, răsucind în mâinile sale grosolane de ţăran 
o pălărie tricorn din fetru negru: 

— Yvon Rodelec, născut în 3 octombrie 1875 la Quimper, 
director al Institutului Sfântul losif din Sanac. 

— Domnule Rodelec vreţi să fiţi atât de bun şi să spuneţi 
Curţii tot ce ştiţi şi gândiţi despre Jacques Vauthier? 

— Când am venit la Paris cu şaptesprezece ani în urmă, să-l 
iau cu mine la Sanac, l-am găsit pe Jacques în fundul locuinţei 
părinteşti, într-o cameră ce răspundea spre o curte interioară. 
Când am intrat şedea în faţa unei mese: singura manifestare de 
viaţă se arăta la el prin mişcările febrile ale mâinilor, care suceau 
şi răsuceau necontenit, pe masă, o păpuşă de cârpă. Degetele 
sale urmăreau conturul jucăriei cu aviditate încât părea că nu se 
va mai sătura niciodată de ea... în faţa lui se afla o fetiţă puţin 
mai în vârstă ca el, micuța Solange, a cărei privire foarte 
expresivă era pironită pe chipul de nepătruns al lui Jacques, de 


94 


parc-ar fi vrut să-i smulgă tainele. Am avut impresia, la acel prim 
contact, că de pe buzele fremătânde ale micuţei Solange se 
degajă tot felul de întrebări şi tot felul de cuvinte pline de 
tandreţe. Dimpotrivă, gura băiatului rămânea căscată: buzele lui 
erau lipsite de viaţă. Aceasta dădea chipului său un aspect 
bestial. Când am intrat fetiţa s-a ridicat, dar el nu s-a mişcat: nu 
percepea nici un zgomot, nici un sunet... Camera nu era mare, 
dar era curată; am înţeles că tânăra Solange o deretica 
sârguincios. Chiar şi ţinuta infirmului era îngrijită: şorţul său de 
şcolar nu avea nici o pată. Era bine spălat pe faţă şi avea mâinile 
curate. Aceasta a fost, domnule preşedinte, prima imagine pe 
care mi-am format-o despre cel de al nouăsprezecelea surdo- 
mut şi nevăzător din naştere căruia urma să-i fac educaţia, 
pentru a încerca să scot din el o fiinţă cât mai aproape de 
normal. 

După o mică pauză, bătrânul continuă cu o nesfârşită 
blândeţe: 

— M-am aşezat la rândul meu în faţa mesei, între cei doi 
copii, ca să pot observa mai de aproape pe micul infirm... Am 
încercat întâi să-i deschid pleoapele, dar a tresărit la atingerea 
mâinilor mele şi şi-a retras capul brusc, scoțând un mormăit. 
Cum deveneam insistent, contrarietatea lui se transformă într-o 
mânie aprigă: îşi agăţă mâinile de masă, picioarele îi tropăiau şi 
întreaga lui făptură era scuturată de un tremur, nervos... Fetiţa 
mi-a venit în ajutor, punându-şi la rândul ei mâinile durdulii pe 
pleoapele şi pe obrazul lui Jacques, pe care îl mângâia: această 
atingere păru să-i facă nespus de bine tânărului ei tovarăş, care 
şi-a recăpătat pe dată calmul... Am intrat apoi în vorbă cu fetiţa, 
pe care o întrebai cum o cheamă, câţi ani are şi de câtă vreme 
se ocupă de Jacques? „De trei ani”, îmi răspunse ea... „Incepi să- 
| cunoşti bine, nu?” „O, da!” strigă ea într-un avânt spontan. 
„Eşti foarte sigură că nu vede absolut nimic, că nu poate nici să 
vorbească, nici să ne audă?...” „Dacă ar fi fost altfel, domnule, 
mi-aş fi dat seama de mult! Nu l-am părăsit de fel în timpul 
acestor trei ani...” Am crezut-o fără să şovăi; părea că ţine mult 
la el. Am mai întrebat-o: „Dar el ţine la tine?” „Nu ştiu, mi-a 
răspuns cu tristeţe. N-are cum să-mi dea de înţeles”... l-am 
explicat micuţei Solange că într-o zi nu prea îndepărtată tânărul 
său prieten îşi va putea exprima sentimentele şi am adăugat: 
„Ti-ar face plăcere să-l auzi pe Jacques spunându-ţi că-i eşti cea 


95 


mai bună prietenă?...” „De ce căutaţi imposibilul? fu răspunsul. 
Ceea ce e sigur, e că mă preferă persoanelor din casă. Nu-mi 
îngăduie decât mie să-l mângâi pe obraz”... „Nici mamei sale?”! 
„Nici”, a răspuns Solange aplecându-şi capul. Îl ridică apoi brusc 
spre a mă întreba cu o neîncredere copilărească: 

— Cine sunteţi dumneavoastră, domnule? 

— Eu? Sunt un părinte oarecare al unei familii numeroase: 
am trei sute de copii! Ce părere ai? 

— Şi îi iubiţi pe toţi? 

— Desigur! 

Drăguţa Solange nu-şi revenea, dar fiindcă-i şi câştigasem 
încrederea, a început să-mi explice cum a reuşit să-l înveţe pe 
Jacques o mulţime de lucruri, încât au ajuns să se înţeleagă 
destul de bine între ei: 

— şi închipuie cu toţii că Jacques n-ar fi în toate minţile. Fals! 
Eu ştiu că-i foarte inteligent... 

— Cum ai ajuns s-o afli? 

— Datorită Flanellei... 

— Cine-i Flanelle? am întrebat-o destul de surprins. 

— Păpuşa mea, pe care o ţine şi acum în mână. N-avea 
jucării şi nici altceva cu care să-şi treacă timpul... 

— Deci tu nu te mai joci cu păpuşa? 

— Prefer să mă joc cu Jacques: e mult mai important! Nimeni 
altul nu vrea să se joace cu el... îi dau păpuşa şi din când în când 
i-o iau înapoi... A îndrăgit-o mult pe Flanelle şi când i-e dor de ea, 
mi-o cere. Pentru asta am inventat un mic semn: apasă cu 
degetul arătător peste palma mea dreaptă. Cu asta vrea să 
spună: „Dă-mi păpuşa!” Şi i-o dau... Când vreau să mi-o dea 
înapoi, fac la rândul meu acelaşi semn în palma lui, în sens 
invers! 

— Dar cum ţi-a venit ideea să vorbeşti aşa, prin semne? am 
întrebat-o intrigat. 

— Prima oară când i-am dat-o pe Flanelle, i-am luat-o înapoi 
la ora cinci: s-a supărat, tăvălindu-se pe jos şi lătrând ca un 
căţel. A trebuit să-i dau înapoi păpuşa. După ce i-am lăsat-o un 
timp în braţe, i-am reluat-o făcând în acelaşi timp semnul. S-a 
mâniat din nou, dar abia când i-a venit ideea să facă şi el însuşi 
semnul, i-am dat-o pe Flanelle înapoi. Din acea zi nu mai 
adoarme fără s-o ţină în braţe. 

— Nu ţi-a părut prea rău după Flanelle? 


96 


— O, nu... E niţel ca şi cum ar fi copilul nostru, al lui Jacques 
şi al meu... 

— Şi ce l-ai mai învăţat? 

— Să ceară ce-i place să mănânce. Mama îi pregăteşte pe 
ascuns unele bunătăţi... 

— Cine e mama ta? 

— Servitoarea doamnei Vauthier. 

Eram din ce în ce mai mirat şi am întrebat-o: 

— Jacques reuşeşte să ceară, prin semne, tot ce doreşte să 
mănânce? 

— Nu totul; felurile sale preferate... Din primele zile în care 
mi-a fost dat în grijă, mi-am dat seama că-i place pâinea şi 
ouăle... într-o zi, după ce a pipăit cu lăcomie un ou moale fiert în 
coajă, pregătit de mama, i l-am luat şi am desenat cu arătătorul, 
în palma lui stângă, un mic rotogol care să reprezinte oul. S-a 
supărat foc şi cum nu voia să repete noul semn nu i-am mai dat 
oul, ci o bucată de carne în loc. Jacques n-a fost mulţumit şi 
pipăia toate felurile puse pe masă, ca să vadă dacă-şi regăseşte 
oul. A doua zi i-am aşezat alt ou pe farfurie: după ce l-a pipăit, i l- 
am luat din faţă şi am repetat încă o dată semnul oval în palma 
lui stângă. De data asta a făcut şi el semnul: i-am restituit oul! 
De atunci am inventat alte semne pentru pâine şi toate celelalte 
alimente... 

— Ştii că mi-ai putea fi o ajutoare prețioasă la Sanac, micuța 
mea Solange? 

— Deci nu locuiţi la Paris? 

— Nu. Am venit să-l iau pe Jacques şi să-l duc cu mine acolo. 

— N-o să mi-l furaţi? întrebă ea răvăşită. 

— Ai să-l revezi peste câtva timp... înţelege-mă, Jacques nu 
poate să rămână toată viaţa în starea de acum! Evident, tu l-ai 
învăţat o sumedenie de lucruri folositoare şi pentru asta te 
felicit! Totuşi nu-i de ajuns; el trebuie să se instruiască, să-şi 
dezvolte cunoştinţele încă rudimentare, pentru ca să devină şi el 
cineva...! 

— Nu sunt îngrijorată pentru Jacques! E atât de inteligent... 
Câteodată am impresia că înţelege totul doar cât îmi atinge 
mâna. Ah, dac-aş putea născoci şi alte semne!... Le-am epuizat 
pe toate şi altele nu mai găsesc. Toată noaptea trecută am 
căutat un mijloc prin care să-l fac să-nţeleagă că are o mamă, 
după cum şi eu am... 


97 


— Şi l-ai găsit? 

— Nu. 

— Din moment ce-ţi recunoşti singură neputinţa, înţelegi că 
Jacques are acum nevoie de alt sprijin, în stare să ducă mai 
departe opera pe care ai început-o atât de bine. 

— Dac-aş fi mai instruită, ştiu că aş izbuti şi singură! N-ar 
avea nevoie de nimeni... 

— Desigur, semnele pe care le-ai inventat sunt ingenioase, 
dar l-ar obliga pe Jacques să nu se poată lipsi de ajutorul tău. 
Trebuie să poată cere pe Flanelle sau un ou primei persoane 
întâlnite. N-o să reuşească decât atunci când va cunoaşte 
alfabetul şi se va putea sluji de el ca tine şi ca mine... 

Ochii Solangei se umplură de lacrimi; nu înţelegea că Jacques 
s-ar putea lipsi de ea: 

— Dacă-l luaţi pe Jacques, n-o să-l ţineţi multă vreme? 

— Asta depinde de progresele ce le va face... Nimic nu te 
împiedică să vii din când în când la Sanac, să-l vezi. Poţi conta pe 
cuvântul meu: Jacques îşi va aminti de tine... 

N-aş fi crezut atunci că făcusem cunoştinţă cu aceea care va 
purta mai târziu numele noului meu elev. 

Yvon Rodelec tăcu. 

— Ne-aţi dat a înţelege, spuse preşedintele Legris, că familia 
Vauthier nu se ocupa de loc de fiul lor? 

— Departe de mine acest gând, domnule preşedinte. Rostul 
meu pe pământ nu-i să judec comportarea celorlalţi, ci să vin în 
ajutorul aproapelui meu... 

— Cum s-a petrecut această primă călătorie cu noul 
dumneavoastră elev? întrebă preşedintele. 

— Mai puţin rău decât m-aş fi aşteptat. Solange, căreia 
mama ei îi dăduse voie să ne conducă până la gara Austerlitz, a 
avut buna inspiraţie s-o aducă pe Flanelle, pe care Jacques a 
mângâiat-o tot timpul în tren. Am ajuns în aceeaşi seară la 
Sanac, unde dădusem dispoziţie să se pregătească pentru copil 
o cameră ce dădea într-a mea. Nu putea intra în discuţie, în 
starea lui, să-l instalez imediat într-un dormitor de surdo-muţi 
sau de orbi. 

— Intre cei trei sute de pensionari pe care îi aveaţi, întrebă 
preşedintele, se mai aflau şi alţi surdo-muţi-orbi din naştere la 
venirea lui Jacques Vauthier în Institutul din Sanac? 

— Nu. Predecesorul său direct, cel de al optsprezecelea elev 


98 


de acest fel, căruia îi terminasem educaţia, ne părăsise cu şase 
luni în urmă spre a ocupa un post de ajutor-tâmplar într-o 
întreprindere în care izbutisem să-l plasez. Era de altminteri mai 
bine ca micul Jacques să fie singurul surdo-mut-orb, ca să facă 
progrese rapide. Preferam să mă ocup personal de Jacques, după 
cum făcusem şi cu cele optsprezece cazuri precedente care mi- 
au permis să dobândesc o mare experienţă. Hotărâsem să încep 
de a doua zi de dimineaţă, după ce va fi dormit bine. 

— Consider indispensabil, declară procurorul general 
Berthier, ca martorul să explice Curţii diferitele stadii ale acestei 
educaţii, care a făcut din mica brută amorfă — Jacques Vauthier 
la zece ani — un om normal, înzestrat cu toate facilităţile 
intelectuale. Domnii juraţi nu se vor mai lăsa amăgiţi asupra 
adevăratei personalităţi ascunse sub o aparenţă fizică destul de 
înşelătoare. 

— Curtea se asociază punctului de vedere al domnului 
procuror general. Vă ascultăm, domnule Rodelec!... 

— In timpul acestei prime nopţi petrecută de Jacques sub 
acoperişul institutului nostru, începu bătrânul, m-am consacrat 
rugăciunii şi meditaţiei, care urmau să-mi fie cele două puncte 
de reazim în bătălia aspră pe care trebuia s-o dau în zorii zilei 
următoare. În primul rând m-am rugat Sfintei Fecioare, făcătoare 
de minuni. Oare nu ne vine întotdeauna în ajutor nouă, 
bretonilor, în cazurile disperate? Ea m-a luminat... 

Şovăiam încă în alegerea metodei pe care s-o folosesc 
pentru educaţia tinerei brute. O fi oare Jacques într-adevăr 
inteligent cum afirmase drăguţa Solange cu inima ei cea bună, 
sau nu era decât un copil mediocru? Inteligența încă amorţită se 
va arăta oare activă şi dornică de a ieşi din beznă sau, 
dimpotrivă, pasivă, gata să înregistreze totul în virtutea rutinei? 
Puteam să mă lămuresc folosind cele câteva elemente pe care 
tandreţea fetiţei le întrebuinţase ca trăsătură de unire între ea şi 
Jacques: păpuşa, un ou, o lingură, o farfurie, un pahar... Şi va tre- 
bui să înaintez progresiv, aproape pe pipăite, de la cunoscut la 
necunoscut... Ştiam că orice copil, chiar înainte de a cunoaşte 
alfabetul şi primele noţiuni de gramatică elementară, intuieşte 
sensul general al unei fraze pe care ar fi încă incapabil s-o 
articuleze ori s-o analizeze amănunţit, dar căreia îi va prinde 
semnificaţia după ureche sau după expresia fizionomiei, sau, de 
asemenea, poate şi datorită misterioasei intuiţii pe care o 


99 


aducem cu noi în viaţă, o dată cu întâiul scâncet. 

La micul Jacques mâna va fi aceea care, o data exersată, va 
deveni în acelaşi timp urechea şi văzul care să înmagazineze 
întregul limbaj, gâtlejul şi gura care vor sfârşi prin a le 
reproduce... Urma să stau de veghe şi să nu-mi cruţ oboseala 
timp de săptămâni, luni şi poate chiar ani, să scormonesc 
această letargie în căutarea inteligenţei îngropate care 
rătăceşte, la întâmplare, în mijlocul unei zdrobitoare conspirații 
de umbră şi tăcere, departe de orice rază, departe de toate 
râsetele şi lacrimile, de toate cântecele, departe de viaţă... 

Deşteptarea, a doua zi dimineaţa, a fost normală. Primele 
dificultăţi au început o dată cu toaleta matinală, pe care a trebuit 
să i-o impun cu forţa lui Jacques: îşi dădea bine seama că nu 
sunt aceleaşi mâini care-l săpuneau, îl spălau pe faţă şi-l 
pieptănau de obicei. De furie a răsturnat de mai multe ori 
ligheanul şi s-a rostogolit pe pardoseală. După fiecare criză de 
felul acesta îl ajutam să se ridice şi umpleam din nou ligheanul, 
străduindu-mă să nu arăt că-mi pierdusem răbdarea: începuse 
lupta surdă dintre voinţele noastre, din care a mea avea să 
înlocuiască deficienţele celeilalte şi nu trebuia să încetez până la 
victoria deplină. Cu cât mai anevoioasă va fi această primă 
toaletă, cu atât mai uşoară va deveni cea de mâine, iar cea de 
poimâine va fi banală. Totul în educaţia micului Jacques se va 
rezuma la o repetare metodică a celor mai mărunte acte din 
viaţa de toate zilele. lar fiecare dintre bătălii îmi va da 
posibilitatea să  descopăr alte trăsături caracteristice ale 
ciudatului meu elev. E drept că, la început, nu vor fi decât 
indicaţii vagi — când un strigăt răguşit sau o strâmbătură a feţei, 
cel mai adesea un gest dezordonat de brută — dar experienţa cu 
elevii precedenţi mă învățase să utilizez cele mai mici indicii. 

„„Ea mi-a dat ideea să ţin timp de câteva secunde mâna 
dreaptă a lui Jacques sub jetul de apă rece ce curgea din robinet 
la chiuvetă şi să exercit o apăsare foarte lămurită în palma 
îngheţată a mânuţei sale. Am reluat de zece ori această 
experienţă, menţinând sub apă braţul ce se încorda. De sub 
pleoapele necontenit coborâte au pornit să curgă lacrimi: erau 
primele lacrimi pe care le vedeam izvorând din ochii stinşi... Am 
îndrăgit aceste lacrimi... Nu erau oare expresia limpede a vieţii 
care nu cerea decât să se exteriorizeze? Jacques se calmă: se re- 
semna să suporte senzaţia dezagreabilă a lichidului rece. l-am 


100 


atras numaidecât mâna, pe care am aplicat-o pe obrazul meu: 
copilul descoperea, prin contrast, binefacerea căldurii. Senzaţia 
de frig şi de cald îşi făcea loc în conştiinţa lui... 

Mâna lui, călăuzită neîntrerupt tot de mine, pipăia de astă 
dată conturul chiuvetei în timp ce imprimam în palma inertă, 
gata să primească un alt semn caracteristic foarte diferit de 
primul... Deodată elevul meu se îngălbeni, apoi roşi la faţă 
înainte de a se imobiliza într-un extaz suprem. Negura 
insondabilă era sfâşiată: găsise! Din hăul neantului o lumină 
strălucitoare pătrunsese subit în conştiinţa lui somnolentă, 
făcându-l să priceapă că fiecare dintre cele două semne noi ce-i 
fuseseră imprimate în palma dreaptă, corespundeau unui obiect 
dintre cele pe care le pipăise: lichidul rece şi metalul chiuvetei. 
Căpăta dintr-o dată două noţiuni esenţiale: conținut şi 
conținător. Simţea în acelaşi timp, confuz, că va putea pe viitor 
să ceară, să obţină, să asculte, să se înţeleagă printr-un schimb 
de semne sistematice cu Necunoscutul care eram încă pentru el 
şi care-l atingea fără încetare... Evada în sfârşit din micul său 
univers, mult prea redus, inventat de solicitudinea Solangei, dar 
care se limitase doar la câteva alimente preferate sau o păpuşă 
de cârpă. 

Beat de o bucurie brutală, Jacques începu să atingă tot ce se 
afla în cameră: masa pe care era ligheanul, prosoapele cu unele 
părţi uscate şi altele umede, săpunul care-i aluneca printre 
degete, buretele pe care-l storcea cu înfrigurare spre a face să 
ţâşnească din el lichidul rece... Ducea instinctiv fiecare obiect la 
obraz ca să-l simtă, să-i tragă mirosul în piept, să-l respire, să se 
impregneze de izul lui particular... Muşcă pe rând din burete şi 
bucata de săpun, strâmbându-se: săpunul ăsta nu era bun de 
mâncat!... L-am lăsat să facă tot ce dorea timp îndelungat, 
pentru a-i compensa cei zece ani de beznă din trecut. Eram 
martorul unui extraordinar miracol: cele trei simţuri care vor 
servi să-i fac lui Jacques educaţia completă începeau să 
conlucreze, ajutând creierul să înţeleagă. Succesiv, mirosul şi 
gustul au venit în ajutorul pipăitului. Totul s-a petrecut cum nu 
se poate mai simplu: mi-era de ajuns să observ gesturile 
copilului — când dezordonate când mecanice — pentru a vedea 
că fiecare obiect fusese pipăit cu degete febrile, mirosit de nări 
fremătătoare şi gustat de buze însetate de a şti. 

Insăşi expresia feţei, închisă ermetic până-n clipa aceea, 


101 


părea că se străduie să afle numele obiectelor. Jacques avea 
cheia ce urma să-i deschidă porţile înţelegerii. Aveam şi eu 
dovada că posedă o inteligenţă vie: inima bună a Solangei nu se 
înşelase... S-au scurs o oră, două, trei, îmbogăţite cu noi 
conţinuturi de viaţă, în timpul cărora mă-ntreceam să-l fac să 
pipăie, să respire, să miroasă metodic obiectele cu care se 
familiarizaseră mâinile sale avide, dându-le o denumire tactilă... 
Respirația lui era gâfâitoare. Am înţeles că nu trebuia să insist 
prea mult la acea primă lecţie, altminteri creierul său încă fraged 
nu va suporta şocul. Mâine voi reîncepe cu aceleaşi obiecte 
uzuale de toaletă, cărora voi încerca să le adaug şi altele. In 
aşteptare, consideram că plămânii lui Jacques trebuiau umpluţi 
cu aer proaspăt şi să-l oblig să facă mişcare. Prodigioasa muncă 
pe care o îndeplinise în numai câteva ore, necesita o relaxare 
fizică reparatoare. L-am luat cu mine în parcul institutului şi, 
acolo, l-am făcut să urmeze itinerarii trasate dinainte. In acest 
scop pusesem să fie legaţi între ei, prin frânghii, câţiva copaci. 
Jacques nu avea decât să se ţină de aceste frânghii şi să ajungă 
de la un copac ce-i servea ca punct de reper la altul. Trei zile mai 
târziu, datorită acestui procedeu, putea să se plimbe singur. 
învăţa astfel noţiunea de spațiu. Înţelese foarte repede noţiunea 
mişcare şi a descoperit că picioarele sale nu acţionează decât 
sub controlul voinţei. 

Natural că în cursul acestor plimbări rămâneam aproape de 
el ca să-l feresc de vreun accident, dar evitam să-l orientez; îl 
lăsam să se descurce singur... De îndată ce învăţa pe dinafară 
un prim parcurs în parc, găseam altul, deplasând frânghiile. Nu 
era bine să se obişnuiască prea mult cu un singur itinerar 
determinat. 

După ce l-am dresat pe Jacques să deseneze fiecare obiect 
uzual printr-un semn mimic, i-am tratat numai ca pe un surdo- 
mut, învăţându-l alfabetul dactilologic aplicat pe epidermă, 
sistem de care se foloseşte acum interpretul care îi transmite 
cuvintele mele... După aceea l-am tratat ca pe un simplu orb, 
învăţându-l alfabetul Braille, care i-a permis să citească. Dar încă 
nu ştia să recunoască şi să deseneze decât obiecte concrete sau 
acţiuni materiale: ca să mă pot adresa direct inimii şi sufletului 
său, era necesar să-i vâr în cap şi câteva noţiuni esenţiale. 

Am început cu cea de înălțime, silindu-l să pipăie pe doi 
dintre colegii săi: unul înalt şi celălalt scund. Nu-mi rămânea 


102 


decât să continui strădania în această ordine de idei. Într-o 
seară, când un vagabond s-a abătut pe la institutul nostru 
cerându-ne adăpost şi un codru de pâine, l-am condus eu însumi 
pe noul venit aproape de Jacques, încât proaspătul meu elev să 
poată pipăi hainele zdrenţuite şi încălţămintea scâlciată ale 
acelui nefericii. Experienţa a fost crudă, dar necesară. Jacques a 
manifestat o foarte vădită repulsie la acest prim contact cu 
mizeria. După câteva minute i-am făcut să pipăie hainele bine 
îngrijite, lingeria fină, ceasul-brăţară şi pantofii noi ai doctorului 
Dervaux, medicul institutului nostru. Jacques mi-a declarat de 
îndată în limbaj mimic: „Nu vreau să fiu sărac! Nu-mi plac 
cerşetorii!” „Nu ai dreptul să spui aşa ceva, i-am răspuns 
vorbindu-i cu «mâna>». Mă iubeşti un pic?” 

O expresie de infinită tandreţe i-a luminat faţa. „Mă iubeşti! 
am continuat eu, cu toate acestea şi eu sunt sărac...” 

Jacques înţelese că nu-i dezonorant să iubeşti pe cei săraci şi 
căpătă în acelaşi timp noţiunea de bogăție şi de sărăcie. Am 
profitat de excelenta lui dispoziţie ca să-i apuc amândouă 
mâinile şi să i le aplic pe obrazul meu. După ce mi-a pipăit 
îndelung  zbârciturile, făcu o comparaţie cu obrazul său 
strălucitor de prospeţime. l-am explicat că va veni şi ziua când 
el, Jacques, va căpăta zbârcituri pe obraz: noţiunea de bătrânețe 
începu astfel să prindă contur în creierul său. Revolta a fost 
spontană: declară că nu se va întâmpla aşa, că el înţelege să 
rămână de-a pururi tânăr şi că pielea lui nu va căpăta niciodată 
zbârcituri! Mi-a fost infinit de greu să-l fac să înţeleagă că orice 
om îmbătrâneşte şi că-şi va da singur seama că bătrâneţea nu e 
tristă dacă ştie să se-nconjoare de tinereţe. Singura tinereţe 
adevărată nu e oare cea pe care o păstrăm în inima noastră? 

Câteva zile mai târziu pe când Jacques, supravegheat de 
mine, se plimba prin parc mergând de-a lungul frânghiilor, mi-a 
venit ideea să-i sugerez o noţiune indispensabilă: aceea de 
viitor. Explicaţiile ar fi fost destul de anevoioase cu toate 
strădaniile mele dacă, pentru prima dată, copilul nu mi-ar fi luat- 
o înainte făcând un gest simplu care dovedea că mă înţelesese 
perfect: cu braţele întinse în faţă, părăsind din proprie iniţiativa 
drumul jalonat de copaci, merse repede înaintea mea după ce 
găsise în sinea lui eterna comparaţie a vieţii cu un drum, aşa 
cum o ilustrase Bossuet. La întoarcerea din acest marş entuziast 
care-i deschidea perspective infinite, Jacques a luat un prim 


103 


contact cu moartea. Îl socoteam destul de oţelit ca să poată 
înţelege şi această noţiune penibilă, acum când ştia ce înseamnă 
viitor. 

Fratele Anselme, economul institutului, adormise întru 
Domnul după ce-şi petrecuse cincizeci de ani din existenţă 
slujind institutul nostru. Jacques se ataşase mult de fratele 
Anselme, care-i strecura în buzunare pacheţele cu ciocolată de 
câte ori venea să-l vadă. Am început prin a vorbi elevului meu, 
cu blândeţe, despre mort, explicându-i că s-a culcat pentru 
totdeauna, că nu se va mai ridica, că nu va mai putea umbla şi 
nici să-i mai dea ciocolată. „Atunci cine o să mi-o dea?” mă 
întrebă Jacques îngrijorat. l-am propus să se apropie de mort. 
Când l-a atins, aşa cum se afla lungit, l-a înmărmurit răceala 
cadavrului. Aflând că şi el va muri şi că trupul lui va fi la fel de 
rece ca al fratelui Anselme, Jacques se revoltă încă o dată: în 
faţa monstruoasei descoperiri fu zguduit de un plâns cu hohote. 
l-am explicat că şi eu voi muri şi că nu mă temeam de moarte. 
Nu trebuia să las să i se-nfigă în creier o idee atât de materialistă 
şi incompletă asupra morţii: era nevoie să-l fac să înţeleagă 
existenţa sufletului. 

invizibila prezenţă a Solangei, mereu vie în inima lui Jacques, 
mi-a servit ca declanşator al mecanismului ce va călăuzi tânăra 
inteligenţă către sferele cele mai abstracte. L-am întrebat: „O 
iubeşti pe Solange? Cu ce o iubeşti? Cu mâinile? Cu picioarele? 
Cu capul?” Jacques răspundea clătinând negativ din cap la 
fiecare întrebare. „Ai dreptate, micul meu Jacques! E altceva în 
tine care o iubeşte pe Solange... Acest «altceva» care iubeşte 
este închis în trupul tău, iar trupul tău fără acest «altceva» ar 
rămâne nemişcat. Acest «altceva» se numeşte suflet, iar în clipa 
morţii trupul şi sufletul se despart. Când a murit fratele Anselme, 
i-ai pipăit trupul. Şi era îngheţat fiindcă-l părăsise sufletul. 
Plecase în altă parte... Sufletul său te-a iubit, nu trupul, iar 
acesta va trăi de-a pururi şi te va iubi mereu...” Aşa au început 
să încolţească în spiritul copilului dificilele noţiuni de făptură 
imaterială şi de nemurire a sufletului. Imi rămânea numai să-l 
ridic până la punctul culminant al educaţiei progresive: 
Dumnezeu. Şi, ca să izbutesc, am luat ca sprijin auxiliarul cel mai 
puternic şi mai generos pe care îl cunoaşte omenirea: soarele... 

Astrul care răspândeşte viaţă şi înnoire, ale cărui raze 
binefăcătoare pătrund până în colţurile cele mai ascunse şi 


104 


izbutesc să înveselească locuinţele întunecoase, să mângâie 
până şi obrazul micului Jacques încă de pe vremea când lumina 
părea să-i fie inaccesibilă... soare pe care elevul meu îl iubea 
pentru căldura lui, cu aceeaşi intensitate cu care detesta 
moartea care nu aducea cu ea decât răceala... De fiecare dată 
când îl luam pe Jacques la plimbare, puteam constata în ce 
măsură apreciază efluviile calde ale astrului-rege. intindea 
mânuţele spre partea din care i se părea că vine căldura şi 
încerca câteodată, în parc, să se caţere în copaci doar ca să se 
apropie de acest soare şi să-l ajungă. 

intr-una din zile, după ce alergase pe câmp şi revenea spre 
mine transpirat, fericit, cu obrajii pârguiţi şi cu epiderma 
impregnată de soare, plin de admiraţie copilărească pentru 
astrul care-i oferise acea baie de tinereţe, l-am întrebat: 
„Jacques, cine crezi că a făcut soarele? Să fie cumva tâmplarul?” 
„Nu, mi-a răspuns el, brutarul!” Făcuse o apropiere naivă în 
creierul său, în care se învălmăşeau atâtea noţiuni noi, între 
căldura solară şi cea a cuptorului în care se rumenea pâinea. l- 
am atras atenţia că brutarul nu putea face soarele, că-i peste 
puterile lui, că brutarul e numai un om ca el şi ca mine, care 
cunoaşte pur şi simplu meseria de a frământa făina... „Acela 
care a făcut soarele, Jacques, e cu mult mai mare şi mai puternic 
decât brutarul sau noi doi, şi ştie mai multe decât întreaga 
lume...” Jacques mă asculta buimăcit. Am putut să-i vorbesc 
atunci despre facerea lumii, să-i descriu admirabilul cer cu 
stelele şi luna... 

Imi continuam lecţia puţin câte puţin. Cunoştea curând pe 
dinafară pasajele principale din  /storia sfântă, care l-a 
entuziasmat ca pe toţi copiii. După Vechiu/ testament urmară 
Patimile Domnului nostru. Jacques era foarte emoţionat, dar cum 
noţiunea de timp era destul de neprecisă pentru el, m-a întrebat 
cu nelinişte: „Oare tata era printre oamenii răi care l-au ucis pe 
Isus? „Nu, copilul meu. Tatăl tău, ca tine şi ca noi toţi, face parte 
dintre cei pentru care Isus a devenit Mântuitorul...” Am profitat 
de această aluzie la tatăl lui pentru a-i dezvolta noţiunea — încă 
destul de confuză — despre familia sa... L-am făcut să înţeleagă 
că şi el are o mamă pe care trebuie s-o iubească din toată inima 
şi s-o respecte. Şi-a manifestat în mai multe rânduri mirarea că 
nu-i vede mai des pe ai săi şi, îndeosebi, pe mama lui. Nu 
puteam să-i răspund decât: „Va veni curând...” Şi, efectiv, ea 


105 


veni la sfârşitul anului. Din nefericire, această întrevedere în care 
îmi pusesem atâtea speranţe, a fost sfâşietoare. 

— Doamna Vauthier ne-a povestit ea însăşi întrevederea, 
spuse preşedintele Legris. 

Yvon Rodelec păru surprins de această veste, clătină din cap 
şi spuse fără grabă: 

— Ceea ce doamna Vauthier n-a ştiut, fără îndoială, 
niciodată, e că fiul ei a vrut să se sinucidă după ce a fugit din 
vorbitor, unde ea încercase zadarnic să-l reţină în braţe... 

— Explicaţi-vă, domnule Rodelec, ceru preşedintele. 

— Amănuntele au puţină importanţă. Jacques se refugiase în 
podul clădirii centrale a institutului, de unde s-a azvârlit în gol 
când şi-a dat seama că-i descoperisem ascunzătoarea. A căzut 
din fericire pe o claie de fân, care i-a amortizat şocul. Abia după 
câteva zile am izbutit să-i smulg motivul acestui gest. Mi-a spus: 
„Credeam că aţi venit să mă căutaţi pentru a mă arunca din nou 
în braţele acelei femei... Prefer să mor decât s-o revăd! Degeaba 
îmi spuneţi că-i mama mea. Ştiu că nu mă iubeşte. Nu m-a iubit 
niciodată! Am recunoscut-o după miros. Nu s-a ocupat de mine 
nici când locuiam la dânsa! Nimeni nu mă iubea acolo, în afară 
de Solange...” M-am gândit îndelung la această dramă de 
familie... Am ajuns la concluzia că lucrurile se vor atenua pe 
măsură ce Jacques va creşte şi că era preferabil să lăsăm timpul 
să lucreze. L-am domolit, totuşi pe Jacques; m-a ascultat şi a 
făcut un efort serios ca să-şi întâmpine mama binevoitor, când 
ea a revenit să-l vadă un an mai târziu... Dar am înţeles în timpul 
celei de a doua întrevederi că elevul meu nu-şi va putea iubi 
niciodată mama şi nici pe alt membru al familiei sale. Am rămas 
multă vreme nedumerit, întrebându-mă care să fie cauza adâncă 
a acestui resentiment? 

— Şi... aţi găsit? întrebă sceptic procurorul general. 

— Cred că da... Când venisem la Paris să-l caut pe Jacques, 
nu mi-a scăpat amănuntul că plecarea lui la Sanac era o 
adevărată izbăvire pentru toată familia, inclusiv — mă văd nevoit 
s-o spun — mama lui... Am fost mâhnit şi am înţeles că va trebui 
să creez pentru bietul copil o nouă familie la Sanac, în care să se 
simtă înconjurat de dragostea comunităţii noastre. După a doua 
vizită a doamnei Vauthier la Sanac, am socotit mai cuminte ca 
întrevederile între mamă şi copil să fie rărite. Am greşit? 
Gândesc că nu! Dac-aş fi insistat prea mult, puteam să mă 


106 


aştept la tot ce-i mai rău şi Jacques n-ar mai fi avut încredere nici 
în mine şi nici în alţii. Or, trebuia negreşit să aibă încredere ca să 
continue progresele. 

— Jacques Vauthier era coleg bun cu ceilalţi pensionari ai 
dumneavoastră? N 

— Un coleg excelent! Incă de la început a fost îndrăgit la 
Sanac pentru drăgălăşenia lui şi, după câteva luni, admirat 
pentru ardoarea extraordinară cu care se instruia. 

— N-a avut printre colegi şi un anume Jean Dony, care s-a 
ocupat de el în mod deosebit? întrebă procurorul general. 

— Da, într-adevăr. Şi l-am ales intenţionat pe Jean Dony, care 
nu era decât orb, să vegheze asupra lui Jacques. Alegerea s-a 
dovedit judicioasă... Cei doi tineri au devenit prieteni şi au fost 
nedespărţiţi timp de câţiva ani... 

— „până la venirea Solangei Duval la Sanac? insinuă 
procurorul general. 

— Când Jacques a ajuns la vârsta examenelor, m-am gândit 
că Solange Duval îi poate fi o colaboratoare mai prețioasă. Cu 
toate că avea destule calităţi, Jean Dony era cam exclusivist în 
prieteniile lui: devenise bănuitor de la intrarea tinerei fete în 
viaţa lui Jacques. Şi greşea... l-am dat să înţeleagă că el nu va 
putea să continue a se ocupa întotdeauna de prietenul său mai 
tânăr. Efectiv, Jean urma să ne părăsească câteva luni mai 
târziu, spre a-şi ocupa slujba de organist la catedrala din Albi 
unde mai este şi acum. Solange Duval urma să fie înlocuitoarea 
sa... Jean Dony părea că înţelesese argumentele mele şi a 
dovedit că nu păstra supărare, în ziua cununiei lui Jacques cu 
Solange. Intr-adevăr, ne-a făcut surpriza să vină anume din Albi, 
ca să cânte la orga din capela noastră în timpul ceremoniei. 

— Ne-ar putea explica martorul ce scop a urmărit prin 
aducerea la Sanac a Solangei Duval şi a mamei sale? întrebă 
procurorul general. 

— N-am urmărit nici un scop; era necesar, răspunse cu 
simplitate Yvon Rodelec. Educaţia lui Jacques ar fi fost 
incompletă dacă n-ar fi simţit în preajma lui şi acea formă a 
tandreţei care se numeşte dragoste împinsă până la o totală 
abnegaţie. Trebuia deci să i se dea acestui copil atât de înzestrat 
şi de sensibil şi noţiunea atotcuprinzătoare de /ubire: iubirea 
aproapelui, iubirea de sine care-i va îngădui să dobândească 
adevărata demnitate de om... Numai Solange Duval avea putinţa 


107 


să cristalizeze în spiritul său toate aceste forme de tandreţe. Cu 
cât mă gândeam mai mult la cazul ciudat al acestor doi copii, cu 
atât mai mult căpătam certitudinea că cel de-al nouăsprezecelea 
surdo-mut-orb al meu nu e sortit pentru viitor la viaţa singuratică 
a celor optsprezece predecesori ai lui. Doctorul Dervaux, medicul 
institutului pe care l-am consultat, a fost de părerea mea. Nu era 
oare mai bine, în situaţia micului Jacques, să lăsăm natura să 
lucreze cu fierbinţelile, cu aspiraţiile, poftele şi chiar cu dorinţele 
lui trupeşti? Nici o lege divină nu-i interzicea lui Jacques să 
procreeze într-o zi! Omul n-a fost zămislit să vieţuiască de unul 
singur, decât dacă Cerul l-ar fi ales, din vremuri imemoriale, să 
asigure mântuirea sufletelor. Oare nu Providența, cu neţărmurita 
ei înţelepciune, a trimis-o pe Solange în calea infirmului? 

Solange îi scria lui Jacques în fiecare săptămână. Aceste 
scrisori pe care le citeam cu atenţie şi cărora le răspundeam 
pentru elevul meu încă neînstare s-o facă singur, se adunau într- 
un sertar al mesei mele de lucru. În sfârşit, într-o zi am putut să 
le dau lui Jacques. Acesta le citi cu aviditate după ce i le 
transcrisesem în Braille. Dar nu numai elevul meu făcuse 
progrese. Solange, ajungând o domnişoară, scria acum într-un fel 
cu totul fermecător. Lecţiile pe care i le dădea la Paris o soră de- 
a noastră, la rugămintea mea şi cu consimţământul mamei, 
dădeau roade. Când va ajunge la majorat, Solange Duval va 
avea o cultură solidă, care-i va fi indispensabilă ca să-l ajute cu 
folos pe Jacques. Fiindcă acum eram sigur că elevul meu nu va 
putea trăi niciodată singur şi că are nevoie alături de el, în 
permanenţă, de o tovarăşă devotată. Mă preocupasem deci să-i 
pregătesc această tovarăşă, prin sora Maria a Milostivirii, care-mi 
scria cu regularitate spre a mă înştiinţa de progresele făcute la 
Paris de tânăra ei elevă. 

l-am recomandat stăruitor sorei Maria să evite ca tânăra 
fată, fină şi sensibilă, să poată bănui că făurim un vast proiect 
pentru viitorul ei dar, mai ales, că descoperisem în scrisorile ei, 
printre rânduri, sentimentul foarte curat pe care-l păstra în inimă 
pentru Jacques şi care creştea necontenit. Sora Maria şi cu mine 
socoteam că doar Providența poate să grăbească evenimentele, 
când le-o veni sorocul. Solange şi Jacques erau încă prea tineri: 
trebuia aşteptat majoratul lor. Al Solangei venea primul, iar când 
Jacques va împlini douăzeci şi unu de ani, fata va avea douăzeci 
şi patru. Asta nu-mi displăcea: era mai bine ca tovarăşa de viaţă 


108 


să fie mai în vârstă. Nu ea va conduce barca menajului? 

Deci, citind şi recitind scrisorile pe care i le transcriam în 
Braille, Jacques descoperea sufletul fetei care-l învățase altădată 
să-i ceară bucatele preferate şi îi dăruise pe Flanelle. „Când va 
veni?” mă întreba fără să ostenească. lată de ce, când am auzit 
chiar din gura doamnei Vauthier că nu-i mai dă mâna să ţină în 
serviciu pe Melania şi pe fata ei, am scris doamnei Duval şi i-am 
propus să lucreze la institutul nostru; ea să poarte grija rufăriei, 
iar fiica ei, care împlinise douăzeci de ani şi era instruită 
temeinic, să înlocuiască pe Jean Dony în pregătirea lui Jacques. 
Doamna Duval a acceptat cu entuziasm. O lună mai târziu 
Jacques avea alături de el pe cea pe care o aşteptase de atâta 
timp şi, după părerea lui, nu trebuia să-l mai părăsească 
niciodată. M-am înşelat oare procedând astfel? Nu cred! 

— Consideraţi, aşadar, întrebă preşedintele Legris, că 
Solange Duval era tovarăşa ideală pentru un tânăr afectat de o 
triplă infirmitate? 

— Era singura tovarăşă posibilă. Dar de ce să vorbim la 
trecut? Solange Vauthier este şi azi o tovarăşă ideală pentru 
soţul ei... 

— El e singurul care ne-ar putea-o spune! declară procurorul 
general Berthier. Din nefericire, atitudinea adoptată de acuzat 
faţă de soţia lui după comiterea crimei, pare să demonstreze mai 
curând că doamna Solange Vauthier nu se bucură de toată 
încrederea soţului ei... 

— Apărarea nu recunoaşte dreptul Ministerului Public, strigă 
Victor Deliot, să facă asemenea afirmaţii care nu se întemeiază 
pe nimic precis. Până la proba contrarie, afirm că armonia şi 
buna înţelegere nu au încetat să domnească în menajul 
Vauthier... 

— In acest caz cum explică apărarea, întrebă procurorul 
general din ce în ce mai îndârjit, că de când se află încarcerat, 
acuzatul a refuzat cu îndărătnicie să primească vizita soţiei sale? 

— Acuzatul n-a vrut să vadă pe nimeni; nici pe mama, nici pe 
soţia lui. Aceasta ar fi mai degrabă dovada unei demnități 
curajoase! răspunse Victor Deliot. 

— Mi-e teamă, domnilor, să nu ne rătăcim... remarcă 
preşedintele. Ne puteţi spune, domnule Rodelec, la ce dată şi în 
ce împrejurări a fost decisă căsătoria? 

— Când elevul meu a avut douăzeci şi doi de ani, iar Solange 


109 


Duval douăzeci şi cinci. Jacques nu se mai putea lipsi de Solange, 
care îl ajutase să-şi desăvârşească studiile de filologie şi îi 
adunase documentarea care i-a dat posibilitatea să scrie 
romanul său, /zol/atul. După apariţia acestei lucrări, Jacques 
Vauthier a devenit celebru peste noapte: presa se interesa de 
cazul lui şi, în mod indirect, şi de institutul nostru. Chiar şi 
America a dorit să cunoască pe straniul autor al acestei cărţi. 
Dar mi-a fost cu neputinţă să-mi însoțesc elevul în Statele Unite 
pentru turneul de conferinţe ce urma să-l facă. Sarcini urgente 
cereau prezenţa mea la Sanac. Ştiam totodată că acest turneu 
de conferinţe pe care-l va face elevul meu, va fi pentru marele 
public un bun prilej de a cunoaşte opera noastră şi, cine ştie? ne- 
ar putea procura şi subsidiile de care avem nevoie şi să 
proiecteze o lumină puternică asupra metodei franceze de 
educaţie a surdo-muţilor-orbi, nu îndeajuns de cunoscută. 
Trebuie să spun că un reprezentant al Ministerului Educaţiei 
Naţionale s-a deplasat special la Sanac spre a ne face cunoscut 
că guvernul apreciază favorabil acest turneu de conferinţe în 
Statele Unite şi că va face toate înlesnirile trebuincioase pentru 
călătorie. Aveam dreptul să refuz? In sfârşit, şi Jacques ţinea să 
plece. Un singur lucru îl mâhnea: că va trebui să se despartă de 
Solange. Numai dacă... El însuşi mi-a împărtăşit dorinţa fierbinte 
de a o lua în căsătorie. L-am sfătuit să se gândească bine. Mi-a 
răspuns că în cei cinci ani de când o are pe Solange alături, a 
avut destul timp să se gândească. Nu-mi rămânea decât să mă 
înclin şi am primit, la cererea lui, să fiu mesagerul lui Jacques pe 
lângă cea pe care o dorea ca tovarăşă. 

— Care a fost prima reacţie a Solangei Duval? întrebă 
preşedintele. 

— Mi-a părut tulburată de bucurie dar, în acelaşi timp, şi 
puţin îngrijorată. Am liniştit-o scoţându-i în evidenţă faptul că, în 
fond, ea şi Jacques s-au iubit din cea mai fragedă copilărie. După 
trei luni se oficia în capela noastră prima cununie a unui surdo- 
mut-orb din naştere: pentru comunitatea noastră a fost cea mai 
frumoasă ceremonie din lume. L-am văzut pe Jacques, pe „micul 
nostru Jacques”, pe care îl primisem cu doisprezece ani în urmă 
într-o stare aproape bestială, ieşind din capelă surâzător, 
strălucitor, având la braţ pe aceea care-i va aduce de acum 
înainte, în viaţă, sprijinul ochilor ei luminoşi, a urechilor sale 
delicate, a vocii sale armonioase şi totodată — de ce să n-o 


110 


spunem? — a braţelor sale de femeie care vor şti, ca pe rând, să- 
| ocrotească de greutăţile vieţii şi să-i dăruiască mângâierile de 
care fusese întotdeauna lipsit. 

— Tânăra pereche a părăsit numaidecât institutul? întrebă 
preşedintele. 

— In aceeaşi seară plecau în voiajul de nuntă la Lourdes, 
unde Jacques făcuse legământ să meargă spre a-i aduce 
mulţumiri Fecioarei Făcătoare de Minuni, dacă Solange va 
consimţi să-l ia de soţ. Nu se petrecuse oare o minune? 

— De câte ori aţi revăzut pe Jacques Vauthier şi pe soţia lui 
după căsătorie? 

— O singură dată: la înapoierea lor din voiajul de nuntă. Au 
trecut pe la Sanac înainte de a pleca la le Havre, de unde urmau 
să se îmbarce. 

— Aţi avut impresia că sunt fericiţi? 

Yvon Rodelec, înainte de a răspunde, avu o uşoară ezitare, 
care nu-i scăpă lui Victor Deliot: 

— Da... Evident, tânăra femeie mi-a împărtăşit anumite 
dificultăţi de ordin intim peste care trebuia să treacă... Am 
sfătuit-o să aibă răbdare, punând accentul pe faptul că o 
legătură durabilă cere uneori timp ca să se cimenteze... Am avut 
satisfacția să primesc, după o lună, o scrisoare lungă din New 
York, în care Solange îmi scria că avusesem dreptate şi că e 
fericită. 

— Martorul a păstrat această scrisoare? întrebă procurorul 
general Berthier. 

— Cred că o am la Sanac, răspunse Yvon Rodelec. 

— In general, îl întrebă preşedintele, e prima oară după cinci 
ani când revedeţi pe fostul dumneavoastră elev? 

— Da, Domnule preşedinte. 

— Vreţi să vă întoarceţi spre el şi să-l cercetaţi cu atenţie? S- 
a schimbat de când l-aţi văzut ultima oară? 

Bătrânul făcu un efort puternic spre a îndeplini gestul pe 
care i-l cerea Curtea. După ce privise cu insistenţă şi îndelung pe 
acuzat, aşezat în boxă între doi jandarmi, răspunse cu o voce 
surdă: 

— S-a schimbat mult, într-adevăr... 

A fost o clipă de stupoare. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Yvon Rodelec nu răspunse numaidecât şi părăsi banca 


111 


martorilor pentru a se apropia de banca apărării unde 
interpretul, în picioare, continua să transmită amănunţit, pe 
mâinile acuzatului sprijinite mereu de marginea boxei, cuvintele 
rostite în sală. Ajuns în dreptul lui Jacques, educatorul lui se 
întoarse ca să-l întrebe pe preşedinte: 

— Curtea mă autorizează, domnule preşedinte, să pun eu 
însumi, direct, o singură întrebare fostului meu elev? 

— Curtea vă autorizează, domnule Rodelec, cu condiţia să ne 
spuneţi cu voce tare această întrebare înainte de a o pune 
acuzatului în alfabetul dactilologic. 

— lată întrebarea: „Jacques, copilul meu, spune-mi de ce nu 
vrei să te aperi?” 

— li puteţi pune întrebarea, declară preşedintele. 

Degetele bătrânului atinseră falangele infirmului, care tresări 
la acest contact. 

— Răspunde? întrebă preşedintele. 

— Nu. Plânge... răspunse cu simplitate Yvon Rodelec, 
revenind la bară. 

Pentru prima oară juraţii văzură curgând lacrimi pe obrazul 
de pe care dispăruse brusc imobilitatea lui nepăsătoare, spre a 
face loc unei dureri cumplite. 

— Curtea vă autoriză să-i puneţi şi alte întrebări acuzatului, 
domnule Rodelec, spuse preşedintele, care înţelegea deopotrivă 
cu întreaga asistenţă că acest bătrânel în sutană e primul martor 
a cărui depoziţie reuşise să ajungă la inima lui Vauthier. 

— Toate strădaniile mele vor fi zadarnice, răspunse cu 
tristeţe directorul Institutului din Sanac. Jacques va tăcea. Il 
cunosc bine! Să nu credeţi însă că o face din orgoliu. Mi-e teamă 
mai degrabă să n-aibă de ascuns ceva ce nu vom şti niciodată! 

— Martorul a vrut cumva să spună că şi el îl consideră 
vinovat pe acuzat? întrebă procurorul general. 

Yvon Rodelec nu răspunse. Un sentiment de jenă cuprinse 
asistenţa. Victor Deliot se şi ridicase în banca apărării: 

— Dacă domnul Yvon Rodelec nu răspunde, domnule 
procuror general, e numai fiindcă încearcă să descopere cauza 
profundă care a determinat atitudinea de neînțeles a lui Jacques 
Vaulhier după drama de pe De Grasse. 

— Apărarea îmi va permite să-i atrag atenţia, replică 
procurorul general, că Ministerul Public consideră dimpotrivă că 
atitudinea acuzatului a fost aceeaşi din clipa crimei! O crimă al 


112 


cărui autor s-a recunoscut formal în diferite rânduri, fără să 
încerce măcar a se disculpa! Cum priveşte asta fostul său 
profesor? 

Glasul lui Yvon Rodelec se auzi din nou, cu o vehemenţă pe 
care încă n-o atinsese până-n acea clipă, în timpul lungii sale 
depoziţii: 

— Gândesc că Jacques Vauthier suferă în momentul de faţă 
calvarul unui om ce s-a autoacuzat de o crimă pe care nu a 
săvârşit-o, pentru a salva capul adevăratului ucigaş; probabil că 
el e singurul care-l cunoaşte... Şi deoarece Curtea mi-a cerut, îi 
voi mai pune lui Jacques, direct, şi a doua întrebare, fără mari 
speranţe de succes de altfel. 

Era din nou în faţa infirmului căruia îi luase mâinile şi în 
vreme ce degetele sale lungi şi descărnate alergau peste 
falangele inerte, bătrânul traducea cu voce tare, pentru Curte: 

— Jacques, răspunde-mi: cine-i ucigaşul? Simt că-l cunoşti! 
Sunt sigur! Nu tu eşti criminalul, copilul meu. Tu nu eşti în stare 
de asemenea faptă. Nu-mi poţi ascunde adevărul mie, profesorul 
tău... mie care ţi-am dat mijloacele prin care să înţelegi să te 
exprimi! De ce nu dezvălui numele făptaşului? Fiindcă ţi-e drag? 
Fiindcă-l iubeşti? Chiar aşa să fie, încă e de datoria ta să-i spui 
numele, tu, care ai fost întotdeauna însetat după adevăr! E de 
datoria ta: nu ai dreptul să te laşi osândit, fiindcă eşti nevinovat! 
De ce această tăcere? [i-e teamă? Teamă de ce? Teamă de 
cine? O, Jacques, dac-ai şti cât rău îmi faci în clipa asta! 

Descurajat, bătrânul reveni încetişor către bară repetând: 

— N-a ucis, domnule preşedinte! Trebuie făcut imposibilul 
pentru a se descoperi adevăratul criminal! 

— Afirmațiile martorului sunt desigur demne de compătimire, 
declară sec procurorul general Berthier. Din nenorocire, domnul 
Rodelec uită că acuzatul nu numai că a recunoscut crima sa, dar 
că a şi semnat-o cu propriile sale mâini! 

— Chiar dacă mi s-ar arăta cele mai zdrobitoare dovezi, 
răspunse bătrânul, n-aş crede în vinovăția lui Jacques! 

— Curtea ştie, îl întrerupse preşedintele, că sunteţi omul 
care-l cunoaşte cel mai bine pe acuzat. Ea vă cere deci să-i 
răspundeţi la următoarea întrebare: în inima şi în conştiinţa 
dumneavoastră îl consideraţi nevinovat pe Jacques Vauthier? 

— In inima şi în conştiinţa mea, răspunse cu tărie Yvon 
Rodelec, sunt sigur că-i nevinovat! 


113 


— În acest caz, aţi putea lumina Curtea asupra persoanei 
adevăratului criminal? 

— Cum aş putea s-o fac? Am aflat din ziare de moartea 
tânărului american, deopotrivă cu toată lumea... 

— Consideraţi că în pofida tăcerii pe care şi-o impune şi a 
refuzului său de a răspunde, acuzatul se află în deplinătatea 
facultăţilor sale mintale? 

— Sunt convins! Doar o taină de nepătruns pentru noi toţi îl 
obligă să tacă. 

— Inteligența lui, pe care aţi format-o de-a lungul anilor, este 
într-adevăr excepţională? 

— Jacques e unul dintre creierele cele mai bine organizate pe 
care le-am întâlnit în cursul îndelungatei mele existenţe. 

— Concluzia e deci simplă, tot ce face Jacques Vauthier e 
voit... A cincea întrebare: ce părere aveţi despre romanul său 
Izolatul? 

— La fel de bună ca a tuturor celor care l-au citit cu 
imparţialitate, răspunse cu blândeţe bătrânul. 

— L-a scris singur, sau în colaborare? 

— Jacques şi-a scris cartea în Braille absolut singur. Rolul 
meu s-a limitat a-l transcrie cu fidelitate în scrierea obişnuită. 

— Consideraţi că lucrarea oglindeşte adevăratele sentimente 
ale acuzatului? 

— Aşa gândesc... şi e unul dintre motivele pentru care nu pot 
admite ca unui om care a scris nişte pagini atât de sublime 
despre Caritate, i-a putut trece prin minte — chiar şi o clipă — să 
facă vreun rău aproapelui său... 

— Intre paginile pe care martorul le califică drept „sublime”, 
atrase atenţia procurorul general, nu se găsesc şi câteva 
consacrate propriei familii a autorului, a căror nobleţe spirituală 
ar putea să pară destul de îndoielnică cititorilor obişnuiţi? 

— Am regretat-o întotdeauna, mărturisi Yvon Rodelec. Dar 
toate încercările mele pe lângă Jacques pentru a-l convinge să 
suprime anumite pasaje din lucrarea sa au rămas fără rezultat. 
Foarte tânărul autor îmi răspundea invariabil: „Am scris şi nu voi 
scrie niciodată decât ceea ce gândesc, altfel n-aş fi sincer cu 
mine însumi!” 

— Curtea vă mulţumeşte, domnule Rodelec... şi înainte de a 
vă vedea părăsind această Sală, ţine să recunoască eficienţa 
generoasei opere pe care dumneavoastră, împreună cu 


114 


colaboratorii, o îndepliniţi în liniştea Institutului din Sanac. 

— Aş fi preferat, domnule preşedinte, răspunse bătrânul cu 
voce stinsă, să nu fi primit vreodată aceste felicitări, într-o astfel 
de incintă şi în asemenea împrejurări! 

Yvon Rodelec se îndreptă către ieşire cu capul plecat şi cu 
spatele îndoit. Acest om admirabil nu-şi putea da seama de 
efectul pe care depoziţia sa, calmă şi măsurată, emoţionantă în 
sinceritatea ei, îl produsese asupra Curţii, juraţilor şi a întregii 
asistenţe. 

Sentimentele noi care o însufleţeau pe Daniela Gény erau 
aceleaşi cu ale majorităţii persoanelor ce se aflau prezente. Cu 
bunul său simţ şi cu noblețea sa, directorul Institutului din Sanac 
proiectase — fără a fi încercat măcar s-o facă — o lumină nouă 
asupra personalităţii acuzatului, destul de obscură până atunci. 
Punctul culminant al lungii sale intervenţii fusese clipa în care 
punându-şi degetele peste falangele infirmului, Yvon Rodelec 
făcu să izvorască lacrimi din ochii lui stinşi. Nu era oare o reve- 
laţie subită aceea că fiinţa pe care toată lumea o considera ca pe 
o brută, era capabilă să se emoţioneze? Vălul se sfâşiase dintr-o 
dată şi Daniela gândea, ca mulţi alţii, că un om tare, care plânge, 
e capabil să aibă suflet. Această concluzie atenua mult în ochii 
tinerei fete aspectul acestui ins brutal pe a cărui figură se 
precizau de acum încolo trăsături omeneşti. Se sugestiona că 
Vauthier devenise aproape frumos când i-au apărut lacrimile. 
Poate că nu era decât o iluzie? Cu toate astea era sigură că în 
acea clipă remarcase o lumină peste trăsăturile aspre, până 
atunci impasibile. Avusese senzaţia că infirmul vede şi aude mai 
bine decât un individ normal, atât de puternic i se deschisese 
faţa spre lumea exterioară... 

Nu fusese de altfel decât o scânteie stinsă repede de voinţa 
lui Vauthier, care îşi reluase masca de bestialitate amorfă. Acum, 
când îl privea din nou, Daniela se întreba dacă nu cumva fusese 
— deopotrivă cu întreaga asistenţă — jucăria unei halucinaţii 
colective? Dar nu, bruta plânsese... 


— Domnule doctor Dervaux, spuse preşedintele Legris noului 
martor, după obişnuitul interogatoriu de identificare, ştim că deşi 
îngrijiţi la Limoges o clientelă numeroasă, îndepliniţi în acelaşi 
timp şi funcţia de medic titular al Institutului din Sanac, unde vă 
deplasaţi de trei ori pe săptămână pentru a da elevilor asistenţă 


115 


medicală. Aşadar, dumneavoastră vă revenea sarcina să-l 
îngrijiţi şi pe Jacques Vauthier când era nevoie? 

— Intr-adevăr. Dar trebuie să spun de la început că Jacques 
Vauthier, a cărui constituţie este excepţională, n-a fost aproape 
niciodată bolnav. L-am examinat amănunţit la infirmerie, în 
prezenţa domnului Rodelec, chiar a doua zi după venirea lui la 
Sanac. Starea sănătăţii copilului era normală. S-a dezvoltat şi în 
continuare surprinzător de bine. De aceea, domnul Rodelec a 
putut intensifica educaţia copilului fără teama unui eventual 
accident: ceea ce i-a reuşit perfect. 

— Martorul consideră drept o „reuşită” educaţia pe care 
domnul Rodelec i-a făcut-o lui Jacques Vauthier? întrebă cu ironie 
procurorul general Berthier. 

— Ar trebui multă rea-credinţă ca să n-o recunoşti! lar eu 
sunt aici cu atât mai imparţial cu cât, contrariu fraţilor Ordinului 
Sfântul Gabriel, n-am crezut niciodată în miracole ci în ştiinţă. 
Domnul Rodelec l-a putut smulge treptat pe Jacques Vauthier din 
starea de inferioritate fizică, înlocuind simţurile ce-i lipseau 
copilului prin dezvoltarea celor rămase în stare de funcţionare 
normală. Contrariu domnului Rodelec, am gândit întotdeauna că 
bunătatea poate exista foarte bine fără a i se aplica o etichetă 
religioasă... De asemenea, câteva zile după sosirea lui Jacques 
Vauthier la Sanac, am profitat de faptul că domnul Rodelec mi-a 
împărtăşit părerea că elevul său este foarte inteligent, ca să-i 
vorbesc cam aşa: „De ce nu aţi încerca să-l educați pe micul 
Jacques fără să-i îndopaţi prea mult creierii cu Evanghelia? 
Rezumaţi-vă la principiul: «Să lăsăm lucrurile să se desfăşoare în 
voie...» întrucâtva după sistemul din Emile al lui Jean-Jacques 
Rousseau”. 

Domnul Rodelec mi-a răspuns că dacă mie îmi revine sarcina 
să îngrijesc trupul lui Jacques Vauthier, de suflet se va îngriji el. 
Amândoi, a conchis el, vom face treabă bună! Ei bine, în pofida 
aparenţelor actuale care se coalizează împotriva noastră, persist 
să cred că domnul Rodelec şi cu mine am făcut o treabă 
excepţională cu Jacques Vauthier. 

— In general, dacă a înţeles bine Curtea, constată procurorul 
general, martorul ţine să împartă cu domnul Rodelec 
răspunderea educaţiei lui Jacques Vauthier, care l-a condus de-a 
dreptul la crimă? 

— Imi fac un titlu de glorie, răspunse cu tărie doctorul 


116 


Dervaux, de a fi colaborat de-a lungul anilor cu un om de talia lui 
Yvon Rodelec, pentru a ameliora soarta unor copii nefericiţi şi 
protestez cu energie împotriva unor afirmaţii care tind să 
acrediteze ideea că omuciderea de care este acuzat — pe drept 
sau pe nedrept — unul din aceşti copii, este rezultatul educaţiei 
pe care a primit-o la Sanac! E lipsit de sens! Credeţi-mă, 
domnilor, dacă aceste mici brute n-ar fi fost culese şi crescute de 
un Yvon Rodelec, ar fi devenit cu siguranţă o primejdie teribilă şi 
chiar un flagel pentru societate, pe măsură ce poftele şi dorinţele 
lor s-ar fi dezvoltat în haosul unei vieţi animalice! intreaga 
omenire ar trebui să fie recunoscătoare unora ca Yvon Rodelec! 
Şi afirm cu tărie că dacă există undeva pe lume o şcoală opusă 
celei a crimei, ea este fără discuţie Institutul din Sanac, în care 
prima regulă educativă constă în a-i învăţa pe elevi dragostea 
pentru aproapele lor! 

— Curtea, spuse preşedintele, i-a adus adineauri domnului 
Rodelec un omagiu public, pentru a-i dovedi că nu pune la 
îndoială o singură clipă eficienţa sistemului său de învăţământ... 
Deoarece dumneavoastră aţi fost medicul permanent al 
institutului, ne-aţi putea spune, domnule doctor, căror cauze 
atribuiţi anumite reflexe nesăbuite ale lui Jacques Vauthier, cum 
ar fi şi tendinţa lui de sinucidere după prima vizită a mamei sale? 

— Acest incident m-a lăsat perplex multă vreme. După 
diferite convorbiri, domnul Rodelec şi cu mine am căzut de acord 
asupra unui punct precis: că acea fugă disperată a copilului din 
faţa mamei sale era o dovadă că repulsia lui — căci era 
neîndoios o repulsie — datează din primii ani de viaţă. Minunata 
răbdare a domnului Yvon Rodelec izbutise să modifice 
sentimentele copilului, după o şedere la Sanac de numai câteva 
luni. Din nefericire educatorul, printr-un exces de zel, a făcut 
poate greşeala de a idealiza prea mult în creierul înfierbântat al 
lui Jacques noţiunea de „mamă”. Când copilul a pătruns în 
vorbitor spre a lua în sfârşit contact cu acea mamă minunată pe 
care şi-o imaginase, aproape că alerga spre o Făptură Ideală. 
Dar brusc, ajuns aproape de doamna Vauthier şi simţindu-i 
mirosul, s-a schimbat — după câte se pare — la faţă. Intr-o clipă 
memoria îi amintise că era tocmai prezenţa pe care o detesta, 
iar inteligenţa l-a făcut să înţeleagă că această femeie de care îi 
era groază, se identifica cu conceptul ideal despre mamă pe care 
domnul Rodelec se străduise, nu fără efort, să-l sădească în 


117 


spiritul copilului. S-a cutremurat. Yvon Rodelec îmi destăinuia în 
aceeaşi seară: „E cumplit, doctore! Copilul e încredinţat că l-am 
înşelat sugerându-i o părere ideală despre cineva care, după el, 
nu o merită. Dacă aceste îndoieli vor persista în creierul său 
fragil, mă tem că nu voi mai putea obţine nimic de la el: va 
deveni refractar... Ştiţi tot atât de bine ca mine că nu trebuie să 
înşeli niciodată încrederea unui copil normal: cu atât mai puţin 
încrederea unui infirm! Insăşi baza metodei mele este încrederea 
absolută a elevului în profesorul său. Vedeţi deci că problema e 
gravă. Trebuie să mă ajutaţi, doctore!” 

l-am răspuns că din moment ce e convins că Jacques nu-şi va 
iubi niciodată mama, cel mai bine ar fi să-i găsim imediat un 
derivativ puternic; pentru aceasta trebuia creată o altă afecţiune 
care să înlocuiască în inima copilului pe cea a mamei sale. 
Domnul Rodelec îmi vorbise deseori despre micuța Solange şi de 
scrisorile pe care le trimitea în fiecare săptămână lui Jacques. 
După Yvon Rodelec, Solange sintetiza totul: mama şi poate, de 
asemenea, tovarăşa de viaţă pentru mai târziu. Mi-a amintit că-l 
sfătuisem, a doua zi după sosirea noului său elev, să nu-i 
îndoape creierii cu prea multă Evanghelie şi-mi spuse cu mare 
modestie că, după ce a chibzuit îndelung asupra acestei 
probleme, a decis să-mi urmeze întrucâtva sfaturile, că voia să 
facă din Jacques un om în adevăratul înţeles al cuvântului şi că 
se bizuie pe mine pentru a izbuti. Am fost atât de fericit să văd 
că omul acesta sfânt ia o hotărâre în armonie cu legile firii, încât 
i-am făgăduit să-l ajut cu toate cunoştinţele mele. M-am ocupat, 
la rândul meu, cu o curiozitate intensă de băieţaşul care deve- 
nise pentru domnul Rodelec şi pentru mine un subiect de 
experienţe morale şi fizice. In timp ce educatorul îi băga în cap 
toate noţiunile esenţiale, eu supravegheam dezvoltarea lui fizică. 

Mi-am dat seama foarte curând că instinctul sexual va juca la 
el un rol predominant. Jacques nu se va putea lipsi de femeie... l- 
am împărtăşit observaţiile mele domnului Rodelec. Ştiam că fata 
nu se gândeşte decât la Jacques... De ce n-ar fi acelaşi lucru şi 
din partea băiatului? La el nu era decât o dorinţă neexprimată... 
Jacques aflase, printr-o explicaţie din cele mai rudimentare pe 
care suntem constrânşi s-o dăm surdo-muţilor şi orbilor noştri 
spre paisprezece ani, ce este femeia, actul de procreaţie, dar 
ţinând seama de tripla lui infirmitate, problema devenea infinit 
de gingaşă. Pioasa seninătate a domnului Rodelec îl îndemna pe 


118 


acest excelent educator să creadă că totul se va aranja până la 
urmă prin unirea celor două făpturi, dacă aşa e vrerea Celui de 
Sus. Eu, din păcate, eram mai în măsură să ştiu că stângăcia 
unui bărbat la primul contact fizic cu o fată virgină poate 
compromite iremediabil o legătură. Era de prevăzut că Jacques, 
incomodat de tripla sa infirmitate, va comite toate stângăciile. 
Multă vreme am fost îngrijorat la ideea că Solange, singura 
tovarăşă de viaţă pe care Jacques ar putea-o găsi vreodată, va 
trebui să joace faţă de el rolul odios pentru dânsa, de obiect de 
experienţă. Pudoarea şi prospeţimea ei nu erau în primejdie să 
sufere cumplit? lar rana psihică se va putea vindeca cu timpul? 
Nu s-ar putea naşte din acest contact fizic un sentiment spontan 
de repulsie pentru infirm, care să se transforme treptat în ură? 
Va fi oare sentimentul de afecţiune mai puternic, încât să-l con- 
trabalanseze pe celălalt? Ce-i de făcut? Am ajuns la concluzia că 
singura soluţie posibilă — oricât de şocantă ar părea — ar fi fost 
ca Jacques să cunoască alte femei înainte de Solange... Dar şi în 
această situaţie se ridica un obstacol: chiar neţinând seama de 
morala creştină, oare nu ne aventuram într-un joc primejdios? N- 
ar fi însemnat să trezim în Jacques gustul femeii, fără ca aceasta 
să fie încarnată de una singură: Solange, tovarăşa indispensa- 
bilă? Şi nu era mai de preferat să sădim puternic în inima 
infirmului ideea că numai Solange i-ar putea satisface dorinţele 
trupeşti? Asta avea avantajul că-l putea ataşa de singura femeie 
oare se arătase dornică să se ocupe de el cu devotament şi 
afecţiune. Prezenţa continuă a Solangei ar fi fost pentru Jacques 
o garanţie de fericire: era lucrul cel mai important... în sfârşit, 
Yvon Rodelec nu se putea călăuzi decât de morala creştină... 
___Imi voi aminti mereu sosirea tinerei fete la Sanac. 
intrevederea s-a petrecut în vorbitor, în prezenţa noastră. De 
îndată ce Solange a intrat, s-a oprit ca împietrită la vederea lui 
Jacques pe care-l cunoscuse copil şi acum i se dezvăluia sub 
aspectul unui bărbat. Era palidă şi blondă. Primii paşi i-a făcut 
Jacques: a înaintat încet spre ea ca atras de o forţă misterioasă. 
Când a fost destul de aproape, s-a oprit să aspire îndelung: mi-a 
mărturisit după aceea că în acea clipă de neuitat a vieţii sale 
regăsise „mireasma Solangei”, mireasmă pe care o îndrăgise 
atât de mult odinioară, când vegeta în cămăruţa din apar- 
tamentul parizian, mireasmă care contrastase totdeauna cu cea 
nesuferită a mamei sale... în acelaşi timp, ce deosebire între 


119 


felul de a le primi! În loc s-o ia la fugă, întinse mâinile şi începu 
să atingă cu blândeţe contururile obrazului iubit... Solange, 
nemişcată ca o statuie, abia îndrăznea să respire în timpul 
acestui examen. Brusc, mâinile infirmului apucară pe ale tinerei 
fete: degetele aspre ale băiatului alergau cu lăcomie peste 
falangele diafane. li vorbeau cu o volubilitate digitală 
prodigioasă, pentru a-i spune, în sfârşit! direct, tot ce Jacques 
păstrase ani de zile în inima sa. 

Yvon Rodelec şi cu mine n-am ştiut niciodată care au fost, 
acele prime cuvinte de dragoste. In acest timp, contactul fusese 
stabilit pe viaţă... 

Prezenţa necontenită a tinerei fete în preajma lui Jacques 
timp de cinci ani, mă obligă să-l iniţiez pe băiatul ăsta mare în 
problemele fiziologice care-l frământau. Deşi expresia poate să 
pară cam tare — şi îmi cer scuze cu anticipație — ea rezumă însă 
starea fizică în care se găsea infirmul; simțea femeia alături de 
el. Atunci a trebuit să-l facem s-o descopere mai complet, încât 
să evităm transformarea curiozităţii sale nesatisfăcute în obsesie 
maladivă. 

Yvon Rodelec mă lăsă să acţionez singur, voind să-şi limiteze 
rolul de educator la sferele intelectuale şi morale. Evident, 
nimeni nu era mai indicat decât un medic pentru aceste lucruri, 
dar sarcina mea ar fi fost grea dacă n-aş fi găsit în Solange însăşi 
cea mai înţelegătoare şi prețioasă colaboratoare. Ea acceptă să 
dea posibilitatea lui Jacques să descopere anatomia unui corp de 
femeie, aşa cum se obişnuieşte într-o facultate de medicină. 
Prefera să fie ea însăşi, mai curând decât o femeiuşcă oarecare, 
aceea care să-i dea putinţa lui Jacques să descopere misterele 
femeii... După ce Solange se dezbrăcă, mă apropiai cu Jacques 
apucându-i mâinile pentru a-l face să pipăie un bust de femeie, 
sâni de femeie, coapse de femeie. li explicam totul treptat. 
Chipul i se ilumină când înţelese actul sublim al alăptării 
materne... Când îi descrisei şi actul dragostei care marchează 
împreunarea a două fiinţe, el păru să-l găsească extrem de 
natural. Asta voiam. Această stranie lecţie de istorie naturală 
avu ceva biblic. in ce mă priveşte, încercam senzaţia că iniţiez 
un nou Adam pur şi cast, la cunoaşterea unei Eve eterne... 
Infirmul fremăta: dorinţele sale carnale se vor cristaliza acum 
firesc asupra Solangei, aşa cum dorise Yvon Rodelec. Pe 
nesimţite, instinctele grosolane se vor preface la Jacques în 


120 


necesitatea imperioasă de a crea şi el viaţă cu această tovarăşă 
ideală ce-i fusese aşezată în cale. 

Trecuseră câteva zile, în timpul cărora îl simţeam din ce în ce 
mai obsedat, mai torturat. Avea nevoia să cunoască femeia pe 
de-a întregul. Aşteptam cu îngrijorare clipa în care va veni să mă 
găsească din voinţă proprie, spre a-mi destăinui că o doreşte pe 
Solange cu ardoare... Când aceasta s-a produs, l-am prevenit de 
îndată şi pe Yvon Rodelec. Jacques avea douăzeci şi doi de ani, 
Solange douăzeci şi cinci: nu mai exista nici un obstacol... Trei 
luni mai târziu, Solange Duval devenea doamna Jacques 
Vauthier... 

— Credeţi sincer, domnule doctor, întrebă preşedintele, că 
această căsătorie a fost o reuşită? 

— Reugşita ar fi fost şi mai mare dacă ar fi existat şi un copil... 

— A fost vreo piedică? întrebă procurorul general Berthier. 

— Nici una! Cei doi soţi sunt bine construiți şi dacă ar fi avut 
un copil în cei cinci ani de tind sunt căsătoriţi, acesta ar fi fost cu 
certitudine normal. Orbirea, muţenia şi surzenia nu sunt 
ereditare. Cea mai bună urare pe care le-aş putea-o face lui 
Jacques Vauthier şi Solangei este ca, după ce va lua sfârşit 
această poveste tristă, să aibă în fine acest copil care va pecetlui 
definitiv unirea lor. 

— Această urare, domnule doctor, presupune că sunteţi 
convins de inocenţa acuzatului? 

— Sunt, domnule preşedinte. Când am citit în ziare 
amănuntele crimei săvârşite pe bordul lui De Grasse, am căutat 
cu tenacitate mobilul care ar fi putut să-l împingă pe Jacques 
spre a o comite. Şi nu l-am găsit! Sau mai curând — da! Am găsit 
un mobil: eu, care l-am studiat profund pe Jacques ani în şir; dar 
mi-a părut atât de neverosimil încât n-am zăbovit asupra lui... 

— Spuneţi-l totuşi Curţii, domnule doctor! îi suflă Victor 
Deliot din banca lui. 

— Fie... Jacques îşi iubea prea mult soţia ca să îngăduie cuiva 
să nu-i poarte respect... Nu vreau să împovărez aici memoria 
unei victime, cu atât mai mult cu cât nu ştiu nimic despre acest 
tânăr american. Dar, în sfârşit, o anumită forţă a pasiunii carnale 
concentrată la Jacques Vauthier asupra unei fiinţe unice — soţia 
lui — i-ar fi putut inspira dorinţa să suprime nu un rival — căci nu 
poate fi vorba o singură clipă de rival când ai o tovarăşă de o 
moralitate fără cusur ca Solange — ci un simplu necunoscut care 


121 


ar fi încercat fără să se gândească şi numai fiindcă era un bărbat 
pus în prezenţa unei femei frumoase, să-şi încerce norocul... 
Forţa lui Vauthier e herculeană: aproape că ar fi putut ucide fără 
măcar să vrea... Aceasta ar fi singura explicaţie plauzibilă a 
repetatelor sale mărturisiri şi a gestului său materializat prin am- 
prente regretabile. 

— Deducţia domnului doctor Dervaux, care e totuşi un 
martor citat de apărare, declară cu repeziciune procurorul 
general Berthier, merită să reţină întreaga atenţie a domnilor 
juraţi: este plină de bun simţ. Poate că ne găsim efectiv 
dinaintea adevăratului mobil al crimei, pe care acuzatul se 
îndărătniceşte să nu-l dezvăluie? j 

— Nu, domnule procuror general! strigă Victor Deliot. In 
dorința sa de a face totul pentru a găsi o scuză valabilă gestului 
criminal ce i se impută lui Jacques Vauthier, martorul a săvârşit o 
eroare. Mobilul crimei, admițând prin imposibil că acuzatul a 
comis-o realmente, ar fi fost mult mai imperios: apărarea este 
întru totul îndreptăţită să creadă că Jacques Vauthier a avut 
efectiv un motiv puternic spre a-l suprima pe acest John Bell şi îşi 
ia sarcina s-o dovedească la timpul cuvenit. Numai că Jacques 
Vauthier nu şi-a pus proiectul în executare! 

— Ce vreţi să spuneţi, maestre Deliot? întrebă preşedintele. 

— Pur şi simplu, domnule preşedinte, că Jacques Vauthier nu 
a comis crima de care este acuzat! 

S-a produs în sală o clipă de stupoare, urmată de proteste. 

— Adevărat? exclamă domnul Votrin. Şi ce faceţi, scumpe 
maestre, cu amprentele şi cu mărturisirile acuzatului? 

— Ei, Doamne! aceste amprente sunt incontestabil ale lui 
Jacques Vauthier dar... şi tocmai aici solicit la rândul meu 
întreaga atenţie a Curţii... îmi pare că ancheta judiciară nu a fost 
condusă cu întreaga subtilitate pe care o cerea o crimă atât de 
stranie. Ne luăm sarcina să o demonstrăm, de asemenea, la 
timpul cuvenit. Cât priveşte mărturisirile, chiar repetarea lor — şi 
să spunem cuvântul, nu e prea tare — „complezenţa” de care a 
dat dovadă Jacques Vauthier din clipa descoperirii crimei pentru 
a-şi recunoaşte fapta, ne pun pe gânduri. Şi nu ne pierdem 
speranţa, în pofida circumstanțelor, să-l aducem pe clientul 
nostru în situaţia de a face în această incintă, o răsunătoare 
retractare înainte de sfârşitul dezbaterilor. De altfel, asta nu se 
va întâmpla — suntem de mult convinşi — decât dacă-l punem 


122 


pe Jacques Vauthier în faţa unor probe atât de concludente 
despre nevinovăția sa, încât nu va putea să mai persiste în ceea 
ce am putea numi: „o admirabilă minciună”... 

— Vreţi să lăsaţi să se înţeleagă, întrebă preşedintele, că 
acuzatul nu a spus adevărul în cursul diferitelor interogatorii la 
care a fost supus de şase luni încoace? 

— A minţit, domnule preşedinte! Clientul meu a minţit pe 
ofiţerii de pe De Grasse, pe inspectorii de poliţie, pe medici, pe 
judecătorul de instrucţie, şi-a minţit propria lui soţie şi chiar pe 
mine, care am datoria să-l salvez împotriva voinţei sale! In 
concluzie: Jacques Vauthier a minţit pe toată lumea! 

— Dar cu ce intenţii? întrebă procurorul general. 

— A, domnule procuror general, aici se află cheia misterului! 
răspunse Victor Deliot. Când vom şti motivul exact pentru care 
clientul meu s-a acuzat de o crimă pe care nu a comis-o, spre a 
salva capul adevăratului criminal pe care în momentul de faţă e 
singurul care-l cunoaşte — aşa cum a lăsat să se înţeleagă şi 
domnul Rodelec în remarcabila sa depoziţie — nu vom fi departe 
de a descoperi pe asasin. 

— Ministerul Public, ironiză procurorul general, este 
îndreptăţit a se teme că acel aşa zis „adevărat” criminal nu o să 
se arate niciodată justiţiei, pentru bunul motiv că nu există! Nu 
există decât un criminal, domnilor juraţi: real, viu, care nu 
aparţine unui regat al himerelor... omul care se află în faţa 
dumneavoastră, Jacques Vauthier! 

— Apărarea nu permite Ministerului Public să trateze pe 
clientul său cu un termen infamant, înainte ca ora rechizitoriului 
să fi sunat! strigă cu putere Victor Deliot. 

— Nici Ministerul Public şi nici domnii juraţi nu se vor lăsa 
impresionați de vorbele sforăitoare ale apărării! răspunse 
procurorul general Berthier pe acelaşi ton. Şi n-ar fi rău să 
amintim aici că judecata se face numai pe bază de fapte. Dacă 
apărarea continuă să persiste pe drumul pe care a pornit, îi 
cerem să ni-l arate pe acel faimos criminal necunoscut şi noi 
vom fi primii care să cerem pur şi simplu achitarea lui Jacques 
Vauthier... Suntem tot atât de însetaţi de dreptate ca şi 
apărarea... Şi rolul nostru este să facem să triumfe Dreptul... Dar 
ştim, de asemenea, că nu există decât un singur criminal posibil 
în această dureroasă poveste. 

— Incidentul este închis! tranşă preşedintele înainte de a se 


123 


adresa doctorului Dervaux, care se mai afla la bară: mai aveţi şi 
alte declaraţii de făcut? 

— Da, domnule preşedinte. Mă tem că onorata Curte s-a 
înşelat asupra cuvintelor pe care fără îndoială că am greşit 
lăsându-le să-mi scape adineauri şi care au dat naştere acestei 
discuţii... N-am exprimat decât o ipoteză care ar putea să explice 
mobilul crimei, dar înseşi această explicaţie nu m-a satisfăcut 
niciodată pe deplin, fiindcă am fost mai în măsură decât oricine, 
în timpul celor doisprezece ani pe care Jacques Vauthier i-a 
petrecut la Sanac, să-i cunosc adevărata mentalitate. Impotriva 
tuturor aparenţelor, care se coalizează împotriva lui, Jacques 
Vauthier nu putea să fi ucis, deoarece întregul bagaj moral pe 
care Yvon Rodelec l-a înmagazinat în creierul şi în inima sa, e de 
o asemenea calitate încât, cel care îl posedă nu se poate dedica 
decât Binelui... Jacques Vauthier n-a plecat în America decât cu 
dorinţa de a face cunoscute progresele obţinute în educaţia 
dezmogşteniţilor soartei. Este de neconceput ca, pornit cu un ţel 
atât de nobil, să revină în mijlocul nostru cu mâinile pătate de 
sânge! 

— Curtea vă mulţumeşte, domnule doctor! Vă puteţi 
retrage... 

Depoziţia care luase sfârşit ridicase un punct delicat, la care 
Daniela nu se gândise de fel de la începutul procesului: problema 
relaţiilor fizice dintre infirm şi aceea care acceptase să-i fie soţie. 
La început, Daniela se cutremurase numai la gândul că o femeie 
tânără şi frumoasă, cum trebuie să fie această Solange după 
descrierea făcută de mai mulţi martori, s-a putut lăsa în voia 
mângâierilor unei brute... dar anumite cuvinte pronunţate de 
Yvon Rodelec şi de doctorul Dervaux — cei doi oameni care-l 
cunoşteau cel mai bine pe Jacques Vauthier — o puneau acum 
pe gânduri. Dragostea neţărmurită a infirmului pentru Solange 
nu mai putea fi pusă la îndoială. in fond avusese un anumit 
noroc această Solange Duval, ca să fie iubită astfel. Câte dintre 
bietele femei s-ar putea lăuda că au reuşit să subjuge în 
asemenea măsură un om atât de puternic? Daniela sfârşea prin 
a gândi că, la urma urmei, această Solange nici n-a fost atât de 
nefericită cu bruta „sa” pe cât îşi imaginează muritorii de rând. 
Cu cât tânăra fată observa mai amănunţit pe Jacques Vauthier, 
cu atât mai mult se simţea dispusă să creadă că senzaţia de a te 
lăsa cuprinsă în braţele acestui colos trebuia să fie prodigioasă... 


124 


Şi, în primul rând, acest Vauthier nu era numai o brută: avea 
totodată şi o inteligenţă frumoasă. In sfârşit, inima lui era în 
stare să se emoţioneze... dovada fusese făcută în plină şedinţă. 
Dar chiar presupunând că n-ar fi fost decât o brută, poate că nu 
era chiar atât de dezagreabil în dragoste? In fond, ca multe 
dintre tinerele femei şi fete care urmăreau cu pasiune 
dezbaterile, Daniela sfârşi prin a se lăsa înduioşată de bruta 
tăcută, fără să-şi dea seama şi aproape împotriva voinţei ei... Era 
nerăbdătoare s-o vadă, în sfârşit!, pe această Solange Duval, 
elogiată la superlativ de câţiva martori distinşi, pe când 
majoritatea o vorbea de rău. |n orice caz, o femeie care 
dezlănţuie opinii atât de contradictorii nu poate fi o făptură de 
rând... 


Noul martor care înainta spre bară purta, ca şi Yvon Rodelec, 
o sutană neagră şi un jabou albastru. Dar Dominic Tirmont, 
fratele-portar al Institutului Sfântul losif din Sanac — era pe atât 
de rotofei şi de scurt în picioare, pe cât era de impozantă statura 
lui Yvon Rodelec. Chipul jovial al noului venit exprima o 
permanentă bună dispoziţie. 

— Domnule Tirmont, aţi putea expune în faţa Curţii tot ce 
ştiţi şi ce părere aveţi despre Jacques Vauthier? 

— Ei, drăguţul de el! exclamă fratele Dominic. Am numai 
păreri bune, ca şi despre toţi elevii noştri... Sunt atât de 
drăgălaşi! 

— V-aţi ocupat în vreun fel de Jacques Vauthier pe când se 
afla la Sanac? 

— AŞ spune mai curând că directorul nostru îşi asumase 
această obligaţie... Totuşi, am „trăncănit” adesea cu acest copil 
drăguţ, prin mijlocirea alfabetului dactilologic. Şi, deopotrivă cu 
ceilalţi membri ai corpului profesoral, m-a izbit mereu inteligenţa 
lui cu totul remarcabilă... Cred că mă iubea mult din ziua când îi 
făcusem o rochie frumoasă şi nouă păpuşii sale Flanelle, pe care 
o adusese în ghereta de la poartă. Poate să fi fost un an de la 
sosirea lui... îmi amintesc foarte bine conversaţia noastră din 
ziua aceea... Tocmai îi spusesem, ca să-l tachinez: „Rochiţa 
Flanellei nu mai e la modă; şi nici părul; e prea lung...” „Ce 
culoare ar trebui să aibă rochia ei cea nouă?” mă întrebă de 
îndată Jacques. Am fost atât de surprins de această întrebare în 
care copilul orb îmi vorbea despre cu/oare, încât am şovăit un pic 


125 


înainte de a-i răspunde: „Roşie! Dar, de fapt, cum îţi închipui tu 
roşul?” 

— Trebuie să fie o culoare caldă! mi-a răspuns. 

— Ai dreptate, micuţule Jacques. Domnul Rodelec te-o fi 
învăţat şi culorile spectrului solar? „Da. Mi-a explicat chiar şi cum 
e făcut curcubeul!” Cel mai extraordinar în cazul acestui copil 
drag era că în răspunsul pe care mi l-a dat nu se afla nici un pic 
de fanfaronadă. Procedând prin analogie, el îşi formase o 
imagine despre culori gândindu-se la varietatea mirosurilor şi 
gusturilor. De exemplu, deosebirea dintre mirosul unei portocale 
şi al unei pere, sau dintre o caisă şi o piersică îi sugera pe cea 
dintre alb şi negru, sau roşu şi verde... Prin deducție, reușea să- 
şi dea seama de gradaţia tonurilor şi de gama nuanţelor. Nu se 
gândea niciodată la un obiect fără să-l îmbrace, din instinct, cu 
elementele cromatice ale curcubeului. 

— Martorul poate să ne spună dacă imaginea fundamentală 
a culorilor era exactă în creierul lui Jacques Vauthier? întrebă 
Victor Deliot. 

— Nu. Mi-am dat seama aproape numaidecât de această 
lacună care, din nefericire, nu va putea fi niciodată remediată pe 
viitor, când m-a întrebat: „Ce culoare au ochii Flanellei?” l-am 
răspuns că sunt albaştri şi că are părul negru... Copilul îşi 
manifestă o vie dezamăgire: „Nu-mi place! a spus. Flanelle ar fi 
mult mai frumoasă dacă ar avea ochii galbeni şi părul albastru!” 
Nu i-am răspuns imediat, considerând că s-au văzut altele şi mai 
rele în unele portrete din arta modernă. Oare creierul lui Jacques 
nu şi-o fi creat o paletă picturală proprie în care verdele să fie 
sinonimul prospeţimii, roşul al forţei şi violenţei, albul al candorii 
şi purității? Dar chiar dacă coloritul din imaginaţia sa nu 
corespundea cu exactitate adevărului, asta n-avea decât o 
importanţă foarte relativă deoarece, de fapt, nu există adevăr 
absolut în materie de descompunere cromatică a luminii. Oare 
câţi văzători, din care mulţi sunt loviți de daltonism, cad de 
acord asupra naturii exacte a unei culori? Şi despre câţi adepţi ai 
luminii în pictură nu s-a auzit spunându-se că „pictează mai 
frumos decât natura?” în sfârşit, cum spune un vechi proverb: 
„Despre gusturi şi culori nu se discută!” 

— Toate aceste consideraţii ale martorului cu privire la simţul 
culorilor la acuzat, declară procurorul general Berthier, sunt 
desigur foarte interesante, dar ni se par în afara subiectului. 


126 


— Nu, domnule procuror general, răspunse Victor Deliot. 
Dacă l-am lăsat pe domnul Tirmont să expună felul în care 
acuzatul îşi imaginează culorile iniţiale, e numai pentru că una 
din aceste culori — oricât de neverosimil ar părea Curţii — a 
jucat un rol decisiv în crima ce i s-a imputat până acum, pe 
nedrept, lui Jacques Vauthier. 

— Hotărât lucru, exclamă procurorul general, cu domnul 
Deliot mergem din surpriză în surpriză! Şi dacă nu mi-ar fi teamă 
că jignesc demnitatea acestei instanţe, aş spune că datorită 
frazelor enigmatice ale apărării, ne cufundăm în plin roman 
poliţist! 

— Cine afirmă contrariul? răspunse bătrânul avocat. În orice 
povestire polițistă există o crimă al cărei autor nu e descoperit 
decât în ultimele pagini. Repet: adevăratul criminal de pe De 
Grasse nu va fi demascat decât în ultimele minute ale 
dezbaterilor... 

— De ce nu dezvăluie apărarea imediat numele acestuia, din 
moment ce pare să-l cunoască atât de bine? întrebă procurorul 
general. 

— Apărarea n-a spus niciodată că l-ar cunoaşte pe asasin! 
răspunse cu seninătate Victor Deliot. A afirmat pur şi simplu că 
nu clientul ei este adevăratul culpabil şi că acesta crede că-l 
cunoaşte în momentul de faţă pe criminal. Dificultatea — şi 
Curtea va recunoaşte împreună cu apărarea că-i destul de mare 
— constă în alegerea modalităţii sau şocului psihologic care-l va 
decide în sfârşit pe Jacques Vauthier să ne spună tot ce ştie. 
Singura afirmaţie pe care apărarea o poate face acum, este că 
cel puţin trei persoane puteau avea un motiv valabil să-l ucidă 
pe John Bell... Intre acestea se află incontestabil şi acuzatul; dar 
nu el a ucis: o vom demonstra.. Mai există şi o a doua persoană 
a cărei atitudine e lipsită de claritate, dar care beneficiază de 
anumite alibiuri. Rămâne a treia care este — după toate 
aparențele — autorul crimei... Din nefericire apărarea nu 
cunoaşte încă această a treia persoană, altminteri procesul ar fi 
deja sfârşit! Şi ca răspuns la remarca domnului procuror general, 
care pare să conteste oportunitatea declaraţiilor domnului 
Dominic Tirmont asupra simțului culorilor la acuzat, cerem 
domnilor juraţi să nu piardă din vedere faptul că pentru individ 
singurele culori care contează sunt cele care-i plac — chiar dacă 
n-a putut decât să şi le imagineze, cum e cazul cu Jacques 


127 


Vauthier. Ce ne dovedeşte că închipuirea unui orb nu su- 
pralicitează frumuseţea şi bogăţia irisului? 

— Consideraţi domnule Tirmont, întrebă preşedintele pentru 
a reteza scurt, încă o dată, discuţia dintre apărare şi Ministerul 
Public, că Jacques Vauthier e capabil să fi comis crima de care e 
acuzat? 

— Jacques? strigă fratele Dominic. A fost cel mai blând 
pensionar din câţi a cunoscut instituţia noastră. Avea din instinct 
oroare de răutate şi de cruzime. Bătrânul grădinar Valentin îmi 
spunea despre el: „Jacques Vauthier şi asasin? Exclus! Nu-i 
plăceau decât florile...” 

— Landru, observă procurorul general, îşi adora trandafirii pe 
care-i îngrijea cu dragoste, între două crime! 

— Acest Valentin, continuă preşedintele, nu folosea o baracă 
din fundul parcului pentru a păstra uneltele de grădinărit? 

Fratele Dominic păru uluit că i se pusese această întrebare: 

— Da, într-adevăr... Domnul preşedinte ne-a făcut poate o 
vizită la Sanac? 

— Nu, răspunse preşedintele Legris, dar nădăjduiesc să mă 
duc acum... Mai există baraca? 

— Da. Adică a fost reconstruită după incendiu. 

— Ce incendiu? 

— 0... un mic accident, din fericire fără gravitate... în care — 
uite, curios! mă gândesc acum — a fost amestecată Solange 
Duval, care trebuia să devină cinci ani mai târziu doamna 
Jacques Vauthier... 

— Puteţi să ne relataţi incidentul? întrebă preşedintele. 

— Dacă-mi amintesc bine, domnul Garrick şi cu mine ne 
plimbam prin parc într-o seară de primăvară, la căderea nopţii, 
când văzurăm ieşind flăcări din baracă. Am alergat numaidecât, 
convinşi că Valentin dăduse foc din neglijenţă. Dar, spre marea 
noastră surprindere, văzurăm în faţa barăcii, aproape mistuită de 
incendiu, pe Solange Duval şi pe unul dintre pensionari, Jean 
Dony, ale căror chipuri şi veşminte erau negre de fum. Valentin 
nu era acolo... 

— Pe când aţi alergat spre baracă, l-aţi întâlnit pe Jacques 
Vauthier care fugea spre clădirea centrală a institutului? 

— Nu, domnule preşedinte. Dar întrebarea dumneavoastră 
îmi aminteşte o destăinuire ciudată pe care mi-a făcut-o Jean 
Dony, a doua zi, în ghereta de la poartă. A intrat pe când eu 


128 


eram ocupat cu clasarea corespondenţei şi mi-a spus: „Aţi auzit 
ce a răspuns Solange fratelui Garrick aseară, când a întrebat-o: 
«Ce s-a întâmplat aici?»” „Da, i-am răspuns. Şi ce-i cu asta?” 
„Este că, îmi spuse în taină Jean Dony, Solange a minţit 
declarând că incendiul s-a datorat numai stângăciei sale. Nu ea a 
răsturnat lampa cu petrol: Jacques a trântit-o de pământ cu 
intenţia să pună foc şi a fugit după ce ne încuiase cu cheia în 
baracă, pe Solange şi pe mine...” „Ce tot spui acolo? i-am 
răspuns lui Jean Dony. |ţi dai seama că acuzaţia e gravă şi că nu 
ai dreptul să calomniezi un coleg? In primul rând, Jacques nu era 
acolo!...” „Era, frate Dominic, dar a avut timp să fugă pe când 
făceam eforturi disperate să deschid uşa pe dinăuntru. Şi dacă n- 
ar fi cedat în ultima clipă, aţi fi dat peste două cadavre 
carbonizate: al meu şi al Solangei... Jacques a încercat să ne facă 
de petrecanie!” „Ei nu, eşti nebun de-a binelea, Jean? De ce vrei 
ca el să fi comis o faptă atât de lipsită de sens?” „Fiindcă-i gelos 
pe mine, îmi răspunse Jean Dony. îşi închipuie că Solange mă 
iubeşte pe mine şi nu pe el!...” 

Am fost destul de perplex câteva zile: trebuia să dau crezare 
spuselor lui Jean Dony, care a fost întotdeauna un pensionar 
model şi urma să ne părăsească după câteva săptămâni? Sau 
era mai bine să relatez directorului nostru acea convorbire 
stranie? Mă temeam că domnul Rodelec, care-mi cunoştea firea 
destul de vorbăreaţă, să nu-mi răspundă: „Prea te amesteci 
unde nu-ţi fierbe oala!” Şi domnul Rodelec ar fi avut dreptate... A 
treia soluţie era să întreprind o anchetă discretă pe cont propriu, 
pentru a încerca să aflu care-i adevărul. Am profitat de o vizită a 
lui Jacques Vauthier în ghereta mea, ca să-i spun: „Bietul meu 
Jacques! Trebuie să fi fost foarte emoţionat aflând că Solange şi 
bunul dumitale prieten Jean erau cât p-aci să ardă de vii în 
baraca lui Valentin?” Jacques mi-a răspuns cu simplitate: „Nu 
înţeleg cum s-au putut petrece lucrurile! în tot cazul, ceea ce ştiu 
e că Jean nu mai îmi este bun prieten...” N-am mai putut obţine 
de la dânsul nici un alt răspuns. Am încercat apoi să-l fac şi pe 
Dony să vorbească din nou, dar acesta, care regreta poate vor- 
bele sale, nesocotite, făcea tot ce putea ca să nu mai dea ochii 
cu mine. M-am hotărât să dau uitării tot ce-mi istorisise Jean 
Dony. Şi n-am procedat bine? Fiindcă am avut apoi bucuria să-l 
văd revenind special din Albi la Sanac şi să ne cânte la orgă în 
ziua cununiei lui Jacques cu Solange. Atunci am tras concluzia că 


129 


nu-şi păstraseră duşmănie... 

— Ce gândiţi despre Solange Duval? întrebă preşedintele. 

— Numai bine, cum gândeşte şi directorul nostru. 

— Când a avut loc ceremonia căsătoriei aţi avut impresia că 
tinerii soţi erau fericiţi? 

— Dacă erau fericiţi, domnule preşedinte? Dar fericirea le 
ilumina chipurile pe când ieşeau din capelă uniţi pe viaţă! Toată 
lumea era fericită în ziua aceea! Ce frumoasă ceremonie! Am 
văzut şi trag nădejdea să mai văd multe sărbători la Sanac, dar 
nu cred că vreuna va atinge bucuria pe care o răspândea 
aceasta cununie — prima care a fost celebrată în capela noastră 
din Institutul Sfântul losif. Aveam cu toţii senzaţia că am fost 
puţintel făurarii acestei fericiri... 

— Aţi mai revăzut pe cei doi soţi după aceea? 

— O singură dată, la întoarcerea lor din voiajul de nuntă şi 
înaintea plecării în Statele Unite. 

— In acea zi păreau la fel de fericiţi ca în ziua cununiei? 

— Mi s-a părut că da şi am mulţumit Atotputernicului că a 
îngăduit această fericire... Asta mă îndreptăţeşte să cred că 
Dumnezeu nu a putut să-l părăsească pe Jacques, după ce l-a 
ajutat atât de mult ca să devină un om întreg. Am încredere nu 
în îndurarea sa — fiindcă refuz să văd în acest copil drag un 
vinovat — ci în felul în care-l va face să treacă biruitor peste 
această încercare... 

— Curtea vă mulţumeşte. Vă puteţi retrage... Introduceţi 
martorul următor! 


Apariţia unei tinere femei blonde, cu ochii albaştri azurii, a 
cărei talie micuță contrasta izbitor cu statura atletică a lui 
Vauthier, făcu senzaţie. Privirile asistenţei se plimbau alternativ 
de la făptura plăpândă cu chip adorabil şi puţin îmbujorat, care 
părea foarte intimidată că se afla într-un asemenea loc, spre 
colosul al cărui chip imberb rămânea impasibil. Solange se 
apropiase de bară, fără să-şi întoarcă privirile către boxa 
acuzatului, şi stătea ţeapănă în faţa preşedintelui, de parcă s-ar 
fi temut să privească pe cel în favoarea căruia va depune 
mărturie. 

„lat-o, în sfârşit! gândi Daniela Gény. Este chiar aşa cum mi- 
am imaginat-o!” Aşadar, nici martorii cei mai favorabili nu 
exageraseră frumuseţea ei: această Solange era foarte drăguță. 


130 


Viitoarea avocată era un pic geloasă. Era stupid, dar ce putea 
face? Mergea chiar până acolo încât îşi închipuia că Jacques — 
aşa numea acum bruta de odinioară — era pe cale să le observe 
pe amândouă, pe Solange şi pe ea şi să le compare. Tripla lui 
infirmitate conta de acum înainte mult mai puţin. Căuta 
stigmatul egoismului pe faţa candidă a Solangei: „Aha, nu prea 
se preocupase dumneaei de nenorocitul infirm de când se afla la 
închisoare!” Aflase chiar din gura lui Victor Deliot şi din pricina 
asta purta un dinte tinerei femei. 

— Doamnă Vauthier, spuse preşedintele, cu blândeţe. Curtea 
ştie în prezent că l-aţi cunoscut pe Jacques Vauthier cu mult 
înainte de a vă căsători cu el, de pe vremea când atât 
dumneavoastră cât şi el nu eraţi decât nişte copii. 

Fără grabă, tânăra femeie descrise impresiile pe care le 
încercase în acea epocă, mila ei pentru copil şi indignarea 
împotriva părinţilor lui. Evocă mâhnirea pe care o simţise când 
Jacques plecă la Sanac, speranţa că-l va regăsi şi educaţia pe 
care o primise la surorile Ordinului Inţelepciunii. 

— In timpul celor şapte ani de despărţire care au precedat 
sosirea dumneavoastră la Institutul Sfântul Iosif, aţi rămas în 
corespondenţă cu Jacques Vauthier? j 

— li scriam în fiecare săptămână. In primii doi ani îmi 
răspundea pentru el domnul Rodelec, apoi Jacques mi-a scris 
singur, în Braille — scriitură pe care o înțelegeam perfect. 
Foloseam acelaşi procedeu ca să-i răspund. 

— Vă amintiți de un coleg al lui Jacques Vauthier, ceva mai în 
vârstă decât el, Jean Dony, care se afla de asemenea la Sanac? 

— Da, răspunse Solange simplu. 

— Ar fi important, doamnă, să luminaţi Curtea asupra unui 
punct precis: Jean Dony însuşi a afirmat la această bară că i-aţi 
făcut anumite confidente... 

— Ce confidente? întrebă Solange cu vioiciune. 

— Grefier, spuse preşedintele, vreţi să citiți doamnei 
Vauthier declarațiile martorului Jean Dony? 

Grefierul citi depoziţia pe care tânăra femeie o ascultă în 
tăcere. După care, preşedintele întrebă: 

— Sunteţi de acord, doamnă, cu termenii acestei depoziţii? 

— Jean Dony, răspunse ea cu fermitate, şi-a permis să tragă 
din acel regretabil accident, care din fericire n-a avut urmări 
tragice, concluzii mincinoase care-l puneau într-o lumină 


131 


favorabilă, departe de rolul pe care l-a jucat! Jacques să mă fi 
ademenit în baraca grădinarului spre a încerca să abuzeze de 
mine? E ridicol! Jacques mă respecta prea mult! Dar n-aş putea 
afirma acelaşi lucru despre Jean Dony, de aceeaşi vârstă cu 
mine, şi ale cărui maniere mi-au displăcut întotdeauna. In ziua 
aceea el a jucat un rol mârşav şi a fost vinovat de tot ce s-a 
petrecut... 

— Ce vreţi să spuneţi, doamnă? 

— Sunt îndreptăţită să cred că onorata Curte m-a înţeles 
perfect şi că nu este necesar să revenim asupra unui eveniment 
din trecut care, la urma urmei, nu prezintă decât un interes 
neînsemnat... Şi ţin să precizez că nu am făcut niciodată vreo 
confidenţă cât de mică lui Jean Dony! 

— Curtea ia act şi ar dori să ştie acum, doamnă, continuă 
preşedintele, dacă aţi colaborat efectiv cu Jacques Vauthier la 
redactarea romanului său? 

— In nici un fel. Jacques şi-a scris romanul singur! Eu n-am 
făcut decât să-i adun, la cererea sa, documentarea necesară. lar 
domnul Rodelec îşi luase numai obligaţia să-i traducă lucrarea în 
scriitura obişnuită. 

— N-aţi fost totuşi, doamnă, într-o oarecare măsură, cea care 
a inspirat lucrarea, îndeosebi în pasajele în care este vorba de 
familia eroului? insinua procurorul general Berthier. 

— Ceea ce spuneţi, domnule, este lipsit de eleganţă! Dacă 
am înţeles bine sensul cuvintelor dumneavoastră, încercaţi să 
mă faceţi răspunzătoare pentru aprecierile amare făcute de 
Jacques asupra familiei sale? Ei bine: vă rog să aflaţi o dată 
pentru totdeauna că nu l-am influenţat niciodată, nici înainte şi 
nici după căsătoria noastră. 

— Se pare cu toate acestea, doamnă, spuse preşedintele, că 
Jacques Vauthier a dat dovadă de o mare timiditate când a fost 
vorba să vă ceară mâna? 

— Care om, domnule preşedinte, nu s-ar fi aflat într-o stare 
sufletească asemănătoare în atari împrejurări din viaţă? 

— E destul de adevărat, doamnă, dar Curţii i-ar place să 
cunoască cu precizie, chiar din gura dumneavoastră, felul în care 
directorul Institutului din Sanac s-a substituit într-un anume fel 
unui Jacques Vauthier prea timid spre a vă cere să-l luaţi de soţ. 

— Curtea consideră că o asemenea întrebare, la care 
răspunsul poate să fie destul de delicat pentru martor, este 


132 


indispensabilă pentru buna desfăşurare a procesului? întrebă 
Victor Deliot. 

— Curtea, răspunse preşedintele, consideră necesar să fie 
lămurită asupra raporturilor ce au existat între acuzat şi soţia lui, 
de când s-a pus problema acestei căsnicii. 

— In cazul acesta, răspundeţi doamnă, spuse Victor Deliot 
tinerei femei, al cărui obraz se împurpură uşor când începu: 

— Când am venit la Sanac să-l întâlnesc pe Jacques, m-am 
aflat în prezenţa unui bărbat tânăr, repezit şi sensibil, ale cărui 
adevărate sentimente pentru mine s-au manifestat curând. Am 
fost în acelaşi timp fericită, dar şi puţin îngrijorată. Imi era drag, 
fireşte, dar încă nu-l iubeam: era prea multă milă în afecțiunea 
mea. Şi nu iubeşti oamenii de care ţi-e milă... îi plângi! Trecură 
astfel cinci ani, ocupați din fericire de o munca intensă, apoi de 
pregătirea /zo/atului... 

Romanul apăru în sfârşit şi Jacques deveni celebru. Curând 
după aceea, domnul Rodelec bătu într-o seară la uşa camerei pe 
care o ocupam în institut. Acest om admirabil mi-a spus: „Să nu 
fii tare supărată pe mine, micuța mea Solange, că vin să-ți 
vorbesc la un ceas atât de târziu. Dar am lucruri grave să-ţi 
spun... Ai înţeles de multă vreme că Jacques este îndrăgostit de 
dumneata. Numai că Jacques este un timid. Nu îndrăzneşte să-ţi 
mărturisească sentimentele. Sunt deci un tată adoptiv care vine 
să ceară, pentru fiul său, mâna unei fete încântătoare... Nu 
cumva să crezi că vreau să te influenţez! Gândeşte-te bine! Jac- 
ques şi dumneata aveţi tot timpul...” 

Cum răspunsul meu se lăsa aşteptat, domnul Rodelec mă 
privi îndelung, cu insistenţă: „N-aş putea crede, îmi spuse el, că 
nu ai fi îndrăgostită de Jacques! Totul în purtarea dumitale faţă 
de el de ani de zile dovedeşte contrariul: afecțiunea dumitale de 
fetiţă, scrisorile pe care i le trimiteai în fiecare săptămână, 
bucuria căreia i-ai dat glas regăsindu-l aici... înverşunarea cu 
care m-ai ajutat să fac din el un om... toate acestea pledează în 
favoarea unei legături durabile. Jacques este fără îndoială la 
începutul unei cariere de gânditor şi scriitor. De pe acum e 
chemat în Statele Unire... Cine l-ar putea întovărăşi mai bine, 
acolo, decât soţia lui? Cine altul decât dumneata ar fi în stare să- 
| înconjoare de îngrijiri statornice, de solicitudinea şi de 
dragostea de care are nevoie? Gândeşte-te la toate astea, 
Solange! Chiar dumneata, te simţi capabilă să trăieşti departe de 


133 


el? lată singura întrebare pe care ar trebui să şi-o pună inima 
dumitale... Bună seara, mica mea Solange!” 

M-am gândit ore şi ore în şir la toate câte mi le spusese 
domnul Rodelec. Inima mea găsea cu uşurinţă răspuns la fiecare 
din întrebările sale, dar se frângea la ultima: „Te simţi în stare să 
trăieşti de acum încolo fără el?” Am înţeles că-l iubesc pe 
Jacques cu o dragoste mai presus de orice, mai mare decât 
afecțiunea şi a cărei intensitate făcea să dispară sentimentul de 
milă pe care mi-l inspirase vreme îndelungată cel pe care îl 
consideram „tânărul meu protejat”. Trei zile mai târziu i-am dat 
domnului Rodelec răspunsul: „Voi fi soţia lui Jacques...” 

— E o poveste de dragoste foarte frumoasă, recunoscu 
preşedintele. Şi nu v-a încercat nici o părere de rău când v-aţi 
simţit legată pe viaţă de Jacques Vauthier? 

— Am fost fericită, domnule preşedinte, spuse ea după o 
scurtă ezitare. 

— Multă vreme? întrebă brusc procurorul general Berthier. 

Solange izbucni în hohote de plâns. 

— Reveniţi-vă, doamnă, spuse cu blândeţe preşedintele în 
timp ce Victor Deliot se ridică de pe banca apărării strigând: 

— Considerăm că domnul procuror general a pus martorului 
o întrebare necuviincioasă! 

— Ministerul Public, răspunse procurorul general, consideră 
că întrebarea are importanţa ei. 

Solange ridică obrazul scăldat în lacrimi: 

— Chiar dacă Jacques ar fi săvârşit crima de care e acuzat şi 
de care sunt sigură că nu-i vinovat, aş fi fericită încă şi azi dacă 
aş avea certitudinea că mă mai iubeşte... Dar de când cu 
această oribilă dramă, nu mai ştiu... N-a vrut să-mi spună nimic 
pe bordul lui De Grasse, în afara declaraţiei sale mincinoase în 
care se acuza de o crimă pe care n-a putut-o săvârşi... Nici nu a 
vrut să mă revadă în timpul încarcerării, cu toate demersurile pe 
care le-am făcut pe lângă apărătorii lui succesivi. l-am şi spus 
unuia dintre ei, domnului de Silves, că eu nu mai exist pentru 
dânsul... E pornit împotriva mea şi nu ştiu de ce! Dar, mai ales, 
nu mai are încredere în mine. lar când nu mai crezi în cineva, 
înseamnă că nu-l mai iubeşti... Am pierdut, în urma acestei 
crime, dragostea oarbă şi minunată pe care Jacques mi-o 
închinase încă din copilărie... lată singura rațiune pentru care 
sunt nefericită! 


134 


— Curtea vă înţelege zbuciumul, doamnă, spuse pre- 
şedintele... Cu toate acestea, aţi putea să ne daţi câteva detalii 
cu privire la desfăşurarea vieţii dumneavoastră conjugale? 
Domnul Rodelec ne-a lăsat să înţelegem în timpul depoziţiei sale 
că, la înapoierea dumneavoastră din călătoria de nuntă, i-aţi 
împărtăşit unele dificultăţi de ordin intim care vă împiedicau să 
fiţi fericită... 

— Poate, într-adevăr... Dar timpul a îndreptat totul, după 
cum prevăzuse şi domnul Rodelec. Jacques a devenit pentru 
mine tovarăşul ideal... 

— Această fericire a durat tot timpul pe care l-aţi petrecut în 
America? 

— Da. Călătoream din oraş în oraş şi eram primiţi peste tot 
de un auditoriu entuziast. 

— Vă mai amintiţi, doamnă, întrebă preşedintele, dacă în cei 
cinci ani de peregrinări prin Statele Unite aţi întâlnit vreodată 
victima: pe domnul John Bell? 

— Nu, domnule preşedinte. 

— Dar în primele trei zile de traversare a oceanului, soţul sau 
dumneavoastră i-aţi vorbit lui John Bell? 

— Nu. Personal nici nu ştiam că există. Pot afirma acelaşi 
lucru şi în ce-l priveşte pe Jacques; el nu ieşea din cabina noastră 
decât de două ori pe zi însoţit de mine, pentru a face o plimbare 
de o oră pe puntea circulară. Restul timpului rămâneam în 
cabină, unde luam şi mesele. 

— Cum vă explicaţi deci că soţul dumneavoastră să se fi 
înverşunat asupra acelui personaj, necunoscut pentru dânsul? 

— Nu-mi explic, domnule preşedinte, pentru simplul motiv că 
am certitudinea că nu Jacques l-a ucis pe acel tânăr american. 

— Ca să aveţi o asemenea certitudine, ar trebui să bănuiţi pe 
altcineva? 

— Într-adevăr, bănuiesc pe toată lumea; pe toată lumea în 
afară de Jacques, fiindcă n-a putut ucide; eu, soţia lui, îl ştiu 
incapabil să facă altuia un rău cât de mic. 

— In fine, doamnă, exclamă procurorul general, cum vă 
explicaţi că soţul, care după propria dumneavoastră mărturie nu 
a părăsit cabina în cele trei zile care au precedat crima, fără să-l 
însoţiţi, s-a putut sustrage totuşi acestei supravegheri atente 
până acolo încât v-aţi dus personal să semnalaţi comisarului de 
bord dispariţia lui, şi asta exact în timpul când se săvârşea 


135 


crima? 

— Am profitat de faptul că Jacques aţipise după dejun, cum 
avea obiceiul, ca să ies la aer pe puntea superioară. Când am 
revenit după douăzeci de minute, am rămas surprinsă că nu-l 
văd pe patul-cuşetă. M-am gândit că s-o fi trezit şi c-o fi plecat 
pe vapor să mă caute. Asta m-a îngrijorat, fiindcă ştiam că nu 
prea cunoştea nenumăratele culoare şi scări ale transatlanticului 
şi am pornit numaidecât după el. După o jumătate de ceas de 
căutări am revenit în cabină, cu speranţa că Jacques se va afla 
acolo. Dar nu era... înnebunită la gândul c-ar fi putut cădea 
victima unui accident, am alergat la biroul comisarului de bord, 
căruia i-am împărtăşit temerile mele. Urmarea o ştiţi... 

— Ar putea martorul, spuse Victor Deliot, să dea Curţii o 
precizare pe care nu a făcut-o ancheta judiciară? Doamnă 
Vauthier, ne-aţi spus că absenţa soţului dumneavoastră din 
cabină, după ce l-aţi lăsat dormind, a durat douăzeci de minute? 
Sunteţi sigură că a durat numai atât? 

— Poate să fi rămas douăzeci şi cinci de minute pe puntea 
superioară, dar sunt sigură că n-am lipsit mai mult decât o 
jumătate de oră... 

— Perfect, spuse Victor Deliot. Să socotim o jumătate de 
oră... Aţi revenit apoi şi aţi plecat din nou să vă căutaţi soţul pe 
vapor timp de încă o jumătate de oră... Ceea ce înseamnă mai 
bine de o oră... Aţi revenit pentru a doua oară în cabină şi 
văzând că soţul nu s-a înapoiat, v-aţi dus la biroul comisarului 
Bertin. Acolo i-aţi explicat temeiul îngrijorării dumneavoastră: să 
admitem că toate astea v-au luat încă zece minute. Abia din 
acea clipă, comisarul de bord şi echipajul de pe De Grasse au 
pornit cercetările „oficiale”, adică la un ceas şi zece minute după 
ce l-aţi văzut pe soţul dumneavoastră pentru ultima dată lungit 
pe cuşeta sa. Cât timp au durat aceste noi cercetări până ce 
soţul dumneavoastră să fie găsit aşezat pe patul din cabina 
crimei? 

— Poate trei sferturi de oră, a răspuns tânăra femeie. 

— Unde v-aţi aflat, doamnă Vauthier, continuă Victor Deliot, 
în timpul celor patruzeci şi cinci de minute de noi cercetări? 

— Aşteptam în biroul comisarului Bertin. M-a sfătuit chiar 
dumnealui, spunând că informaţiile vor ajunge în primul rând în 
acel birou... Aşteptarea a fost lungă şi chinuitoare... Am făcut 
toate presupunerile posibile în afară de una: aceea care făcea 


136 


din sărmanul meu Jacques nu victima unui accident, ci un 
criminal! În sfârşit, l-am văzut pe domnul comisar Bertin 
revenind însoţit de comandantul pachebotului: mi-au relatat 
amândoi împrejurările bizare în care-l găsiseră pe soţul meu, iar 
când comandantul Chardot mi-a declarat că, după toate 
aparențele Jacques ar fi asasinul americanului, am leşinat... 
Când mi-am revenit, domnii mi-au cerut să-i însoțesc la închi- 
soarea de pe bord unde îl încarceraseră pe Jacques, spre a le 
servi ca interpret pentru primul interogatoriu la care îl vor 
supune. Am alergat spre Jacques, căruia i-am apucat repede 
mâinile ca să-i pun o întrebare în alfabetul dactilologic: „Nu-i 
adevărat, Jacques? N-ai făcut una ca asta?” Mi-a răspuns folosind 
acelaşi procedeu: „Nu fi îngrijorată! Răspund pentru tot ce s-a 
întâmplat... Te iubesc...” „Dar eşti nebun, dragostea mea! 
Tocmai fiindcă mă iubeşti nu trebuie să te acuzi de o faptă 
neadevărată, de o crimă pe care nu ai săvârşit-o!” L-am 
implorat, m-am târât la picioarele sale, dar nu mi-a mai spus 
nimic. Şi când comandantul m-a rugat să-i pun întrebarea fatală, 
Jacques mi-a răspuns spre marea mea groază: „Eu l-am ucis pe 
acest om. O recunosc şi nu regret nimic |” Asta a fost tot ce am 
reuşit să-i smulg. A doua zi şi în zilele ce au urmat până la 
sosirea noastră la Havre, repeta de fiecare dată aceeaşi 
declaraţie pe care o şi semna de altfel în prezenţa mai multor 
martori, după ce o scria în Braille. 

— Curtea o să mă ierte, spuse Victor Deliot, că revin asupra 
chestiunii duratei, dar mi se pare foarte important să atrag 
atenţiunea domnilor juraţi că totalizând timpul scurs între clipa 
când doamna Vauthier l-a văzut pentru ultima dată pe soţul său 
lungit pe cuşeta din cabina sa şi acela în care stewardul Henri 
Teral l-a găsit în cabina de lux a lui John Bell, obţinem un 
minimum de două ore... Două ore e mai mult decât ar trebui 
pentru a comite o crimă, sau chiar mai multe! 

— Ce vreţi să spuneţi, maestre Deliot? întrebă preşedintele. 

— Simplu: reamintesc Curţii o declaraţie precedentă în care 
am afirmat cu apărarea socoteşte că cel puţin trei persoane 
puteau avea interesul să-l facă pe John Bell să dispară. Printre 
cei trei criminali ipotetici, Jacques Vauthier era — şi asta la mare 
distanţă de ceilalţi — acela căruia crima îi repugna cel mai mult. 
Dacă a săvârşit-o — oricât de fantastic ar putea părea — n-a 
făcut-o decât constrâns de evenimente, dar Jacques Vauthier — 


137 


şi asta o datorăm admirabilelor principii de bunătate pe care i le- 
a insuflat Yvon Rodelec — avea şi va avea mereu o conştiinţă 
care să-i arate drumul drept. Această conştiinţă îl împinge acum 
să se acuze de o fărădelege al cărei autor nu este. Dar mai e şi 
un alt motiv de ordin mai puţin înalt care dovedeşte inocenţa 
acuzatului: chiar admițând că nici conştiinţa lui Jacques Vauthier 
nu l-a reţinut de partea binelui, tot n-a avut timpul să-şi 
îndeplinească gestul ucigaş, deoarece în aceste două ore i-o 
luase înainte adevăratul asasin! 

— Serios? întrebă procurorul general. Şi cine-i acest criminal? 

— II vom cunoaşte când va veni momentul. 

— In aşteptarea acestui lucru, i-o reteză preşedintele Legris, 
Curtea ar dori să audă chiar din gura doamnei Vauthier ce a 
făcut după ce soţul ei a fost predat în mâinile poliţiei, la sosirea 
în Havre. 

— Am revenit la Paris cu trenul de legătură cu trans- 
atlanticul, întovărăşită de mama mea, de care m-am despărţit în 
gara Saint-Lazare, cu toată dorinţa ei de a mă lua cu ea să 
locuim împreună. 

— S-a creat oarecum impresia că v-aţi ascuns pe toată 
durata anchetei judiciare. 

— Nicidecum, domnule preşedinte... M-am prezentat la toate 
cele trei convocări ale domnului judecător de instrucţie Belin, 
însărcinat cu ancheta. Abia după ce domnia sa mi-a spus că n-o 
să mai aibă nevoie să mă interogheze, am preferat să mă 
sustrag penibilei curiozităţi a presei. 

— Deoarece soţul dumneavoastră nu a vrut să vă vadă după 
ce a fost încarcerat, e deci pentru prima oară că vă regăsiţi unul 
în prezenţa celuilalt? 

— Da... răspunse tânăra femeie lăsând capul în jos. 

— Domnule interpret, întrebă preşedintele, ce reacţie a avut 
acuzatul când a aflat că propria lui soţie se află la bară? 

— N-a avut nici cea mai mică reacţie, domnule preşedinte. 

— V-a pus întrebări sau a făcut unele observaţii pe măsură 
ce se desfăşura depoziţia doamnei Vauthier? 

— Nu, domnule preşedinte, nu a spus nimic. 

— Această atitudine e totuşi deconcertantă, declară 
preşedintele. 

— Nu pentru mine, domnule preşedinte, spuse Victor Deliot 
ridicându-se. Cred că am găsit motivul, dar ca să fiu mai sigur, 


138 


cer Curţii permisiunea să mă servesc de prezenţa martorului 
pentru a încerca o experienţă cu acuzatul... 

După ce şi-a consultat asesorii, preşedintele întrebă: 

— Ce înţelegeţi prin „experienţă”, maestre? 

— A... un simplu contact. 

— Curtea vă permite. 

— Doamnă Vauthier, se adresă apoi Victor Deliot tinerei 
femei, vreţi să aveţi extrema amabilitate de a vă apropia de 
soţul dumneavoastră? 

Solange păru să manifeste o anumită repulsie faţă de 
cererea avocatului, care adăugă, pe când ea se găsea la numai 
câţiva centimetri de mâinile infirmului: 

— Acum, domnule interpret, vreţi să luaţi mâna dreaptă a 
acuzatului şi să-l faceţi să atingă uşor eşarfa de mătase pe care 
doamna Vauthier o poartă în jurul gâtului? 

Interpretul a făcut gestul ce i s-a cerut. De îndată ce mâna lui 
Jacques atinse eşarfa soţiei sale, infirmul scoase un strigăt 
răguşit şi fu scuturat de un tremur nervos, în timp ce mâinile îi 
alergau febrile peste cele ale interpretului. 

— In sfârşit, vorbeşte! strigă Victor Deliot triumfător. 

— Ce spune? întrebă preşedintele. 

— Repetă neîncetat aceeaşi întrebare: „Ce culoare are eşarfa 
pe care o poartă soţia mea?” declară interpretul. Trebuie să-i 
răspund? 

— Aşteptaţi! strigă Victor Deliot. Spuneţi-i că eşarfa e 
verde... 

— Dar e cenuşie! exclamă procurorul general Berthier. 

— Ştiu! urlă Victor Deliot. Unul dintre martori, fratele 
Dominic, nu ne-a explicat chiar aici că în imaginaţia lui Jacques 
Vauthier culorile nu corespund de fel realităţii şi n-am afirmat 
chiar eu însumi că una din culorile spectrului solar a jucat un rol 
decisiv în crima ce i se atribuie eronat clientului meu? Minciuna 
pe care o pretind este absolut necesară! Spuneţi-i, domnule 
interpret, că eşarfa de mătase pe care o poartă doamna Vauthier 
în clipa de faţă e verde! 

Interpretul transmise răspunsul.  Infirmul se ridicase, 
agitându-şi braţele enorme. Mâinile sale reuşiră chiar să apuce 
gâtul soţiei, ca să-i smulgă eşarfa... Cu toate eforturile 
jandarmilor, mâinile de ucigaş trăgeau din toate puterile fâşia de 
mătase... Faţa tinerei femei se învineţise câteva secunde după 


139 


ce murmurase, gâfâind: „Jacques, îmi faci rău!” 

Victor Deliot şi interpretul se repeziră pentru a ajuta pe cei 
doi jandarmi şi a fost nevoie de puterea unită a patru bărbaţi la 
un loc pentru a-l birui pe infirm. Acesta recăzu pe banca 
acuzaților ca o masă inertă, cu chipul bestial şi lipsit de expresie. 
Victor Deliot sprijinea pe tânăra femeie, care-şi venea puţin câte 
puţin în fire: 

— Nu-i nimic, doamnă... lertaţi-mă, dar experienţa era 
necesară... 

Când infirmul se aruncase asupra soţiei sale, întreaga 
asistenţă se ridicase făcând o larmă imensă, apoi liniştea se 
reinstalase brusc. Mulțimea căuta să înţeleagă... Daniela îşi 
muşcase buzele ca să nu ţipe. Acum, după ce criza trecuse, 
tânăra fată se întreba îngrijorată din nou, dacă în unele 
momente acest Vauthier nu era o bruta veritabilă? Nu-i istorisise 
Victor Deliot că infirmul încercase să-l sugrume şi pe el în celulă, 
când îl vizitase pentru prima dată La Sante? Dar tentativa lui din 
baraca aceea cuprinsă de flăcări, pe când mai era la Sanac? Şi 
toate declaraţiile membrilor familiei sale care afirmau că pe când 
nu era decât copil, se arunca pe jos şi spumega de furie în 
camera sa? Toate acestea erau tulburătoare... în pofida acestor 
lucruri, Daniela voia să creadă că se înşeală şi că-n clipa aceea 
toată lumea se-nşela deopotrivă cu dânsa asupra adevăratului 
caracter al lui Jacques... Ajunse foarte curând să caute o scuză 
pentru gestul său violent: dacă ideea de a-şi sugruma soţia cu 
eşarfa ţâşnise brusc în mintea nefericitului, e mai mult ca sigur 
că l-a împins un motiv foarte puternic. Această eşarfă pe care el 
şi-o imagina, fals, de o anumita culoare, jucase pesemne un rol 
grav în existenţa lui. Era eşarfa care-i făcuse mult rău şi Victor 
Deliot îi descoperise secretul? Dacă nu, de ce să fi încercat 
aceasta experienţă cu infirmul? 

Tăcerea fu sfâşiată de vocea sarcastică a procurorului 
general Berthier, care întrebă pe un ton ironic: 

— Apărarea e satisfăcută de „experienţa” sa? 

— Foarte satisfăcută! răspunse Victor Deliot care îşi reluase 
locul pe banca apărării. 

— Curtea aşteaptă, maestre Deliot, spuse preşedintele, să o 
informaţi despre scopul acestei experienţe şi, mai ales, de ce a 
fost nevoie să recurgeţi la o minciună publică faţă de acuzat? 

— Curtea cu siguranţă se va supăra puţin pe mine, domnule 


140 


preşedinte, răspunse Victor Deliot surâzând, dar o rog să aibă 
răbdare până mâine. Mă angajez ca în cursul pledoariei mele să 
aduc toate lămuririle. Afară de asta, nu ne mai rămân multe de 
învăţat din admirabilul rechizitoriu pe care domnul procuror 
general nu se va lipsi să ni-l facă? 

— Curtea vă mulţumeşte, doamnă, spuse preşedintele. Vă 
puteţi retrage... Şedinţa se suspendă. Dezbaterile vor fi reluate 
mâine, la orele unu... 


Acuzatul fusese deja luat de cei doi gardieni. În timp ce sala 
se golea, Daniela Geny îl ajunse din urmă pe Victor Deliot, care 
îşi ştergea tacticos ochelarii cu batista sa cadrilată: 

— Maestre... e minunat! 

— Ce-i minunat, fetiţa mea? 

— Dar... Felul în care aţi strecurat îndoiala în conştiinţa 
juraţilor asupra culpabilităţii acuzatului! 

— Da... a fost destul de reuşit, nu-i aşa? spuse bătrânul 
avocat, schiţând un surâs vag. Şi, mai ales, era absolut necesar: 
opinia generală nu ne era de loc favorabilă după defilarea 
martorilor acuzării! Trebuie să-ţi fi dat seama după reacţiile 
asistenţei... 

— Dar, maestre, credeţi că veţi putea dovedi cele susţinute? 

— Ei, asta-i, fetiţo! Mă iei, poate, drept un bătrân nebun? 

— O, nu, maestre! Sunt sigură ca şi dumneavoastră că 
Jacques n-a ucis... Nu a putut ucide! E mult prea inteligent ca să 
fi comis o crimă atât de idioată... în cele din urmă mi-am dat 
seama că-i un om cu desăvârşire bun sub aparenţa sa de brută... 

In timp ce bătrânul ei prieten o privea curios şi amuzat, ea 
nu îndrăznea să spună cu glas tare ce-şi spunea în sinea ei: 
„Jacques e o brută cumsecade... poate să fie niţeluş brutal şi în 
îmbrăţişări... E «bruta» care ar conveni multor femei! Mie...? Nu 
ştiu... Dar un asemenea om e destul să ştii să-l domoleşti din 
când în când. Nu trebuie să fie prea greu! Numai că această 
Solange nu prea ştie cum să umble cu el... Poate c-o fi ştiut când 
era fetiţă şi el un băieţel... dar apoi, când ea a devenit femeie şi 
el o făptură virilă? Nu s-a căsătorit cu el decât din devotament, 
împinsă de Yvon Rodelec şi nu din dragoste. Şi ce i-ar fi trebuit 
sărmanului Jacques ar fi fost dragostea...” 

Şi, dintr-o dată, o idee nebunească ţâşni din creierul 
înfierbântat al tinerei fete: ce dovedea, la urma urmei, că 


141 


această soţie mediocră nu era criminala? Ar fi putut foarte bine 
să-l ucidă pe acel necunoscut, aranjându-se ca toată 
răspunderea să cadă asupra lui Jacques: era un mijloc abil ca să 
scape de infirm, a cărui prezenţă probabil că nu mai putea s-o 
suporte... „Nu, ar fi prea oribil! Ce gândesc cu acum e îngrozitor, 
nedemn de mine şi de această femeie...” 

Ruşinată, Daniela îşi prinsese capul în mâini, de parcă ar fi 
vrut să se ascundă. Ar fi fost înspăimântător ca Victor Deliot, 
care continua s-o observe cu insistenţă, să-şi fi putut da seama 
de gândurile ce o bântuiau. Făcu un efort supraomenesc pentru 
a-şi recăpăta imediat stăpânirea de sine. 

— Ei bine, fetiţo, interveni Victor Deliot. Ce ţi s-a întâmplat? 
Visezi rău? 

— Da, maestre, chiar asta e... aţi ghicit: un vis rău... 

— La vârsta dumitale, spuse avocatul cu blândeţe, e 
nesănătos... Apropo, am primit azi-dimineaţă răspunsul la 
telegrama pe care ţi-am dat-o s-o expediezi ieri... Am fost 
chemat direct la telefon din New York. lată într-adevăr o invenţie 
minunată: telefonul... şi, pe deasupra, atât de practică! E drept 
că poate să ducă şi la ghilotină pe cine nu se aşteaptă la una ca 
asta... 


CAPITOLUL IV 
RECHIZITORIUL 


— Are cuvântul domnul avocat al părţii civile... 

— Onorată Curte, domnilor juraţi! începu adversarul lui Victor 
Deliot. Rolul meu se va mărgini exclusiv la apărarea memoriei 
victimei, John Bell, asasinat în mod sălbatic la 5 mai pe bordul 
pachebotului De Grasse. Imi pare de prisos să revin asupra 
circumstanțelor în care a fost săvârşită crima, deoarece ele au 
fost expuse cu limpezime în faţa Curţii. Prefer să mă limitez la 
personalitatea victimei... Se poate afirma cu certitudine că acest 
tânăr de douăzeci şi cinci de ani era destinat celui mai strălucit 
viitor, dacă ne amintim desăvârşita dezvoltare a adolescenţei 
sale. După studii strălucite la Universitatea din Harvard, în timpul 
cărora şi-a făcut un punct de onoare din însuşirea limbii noastre 
pe care reuşise s-o vorbească curent, John Bell se înrolă, la 


142 


optsprezece ani, într-o unitate de elită care nu mai are nevoie de 
elogii: puşcaşii marini americani. S-a înapoiat din Bataan, după 
capitularea Japoniei, fiind citat de patru ori pe ordin de zi. Ca 
atâţia alţi tineri ai căror ani poartă pecetea suferințelor din 
război, John Bell s-ar fi putut arunca în viitoarea plăcerilor 
uşoare. Dar n-a făcut-o! Războiul i-a desăvârşit maturizarea şi 
ştiind că urmările dezastruoase ale ostilităţilor au semănat 
mizerie în alte părţi ale lumii mai puţin favorizate decât America, 
el a ţinut să se consacre fără întârziere ingratei probleme a 
aprovizionării Europei ruinate. 

Tatăl său, domnul senator Bell, a cărui pondere şi măsură am 
putut-o aprecia aici, într-o depoziţie din care orice tendinţă de a 
se răzbuna împotriva ucigaşului unicului său fiu era exclusă, nu 
ne-a asigurat că cea mai mare bucurie a fiului său era că, în 
misiunea ce şi-o asumase, avea contacte permanente cu 
cercurile franceze din New York? John Bell n-a mers până acolo 
încât să rupă legăturile cu o frumoasă fată de pe Broadway 
pentru a vizita, în sfârşit, această Franţă pe care o iubea mult 
fără să o fi văzut vreodată? lar tatăl său nu i-a spus, 
îmbrăţişându-l pentru ultima dată înaintea plecării lui De Grasse: 
„Poate că ai să ne aduci o franțuzoaică din această călătorie? O 
doresc din toată inima!” într-adevăr, domnilor juraţi, mi se pare 
că ar fi greu ca dragostea pentru Franţa să poată fi împinsă 
dincolo de această limită; cu toate acestea, trei zile mai târziu, 
pe când tânărul american se afla pe bordul pachebotului francez 
De Grasse, deci chiar pe teritoriul Franţei, a fost asasinat cu 
sălbăticie de unul dintre compatrioţii noştri! 

Fireşte că, dacă mobilul crimei rămâne o enigmă — şi trebuie 
să-i recunoaştem apărării meritul că şi-a dat toată osteneala să 
strecoare îndoieli în inimi tocmai asupra acestui punct precis — 
crima s-a săvârşit de bună seamă aici, semnată de două ori prin 
amprentele găsite aproape peste tot locul crimei şi de repetatele 
mărturisiri ale acuzatului. Poate că am înclina să ne lăsăm 
înduioşaţi de tripla şi regretabila infirmitate care a apăsat greu 
asupra existenţei criminalului, încă de la naşterea lui. Am fi de 
rea credinţă dacă n-am recunoaşte că situaţia unui surdo-mut- 
orb din naştere nu e de invidiat, dar justifică ea care un 
asasinat? Chiar dacă am admite că Jacques Vauthier este chinuit 
încă din copilărie de un resentiment maladiv împotriva celor 
care-l înconjoară şi au norocul să se poată sluji de văz, de auz şi 


143 


de cuvânt, avea oare dreptul să împingă această ură înverşunată 
până la crimă? li era permis să atace un necunoscut, pe 
deasupra şi străin, care nu-i făcuse nici un rău şi pe care nici nu-l 
cunoştea? Pe acel tânăr american despre care tatăl său n-a 
şovăit să spună: „sunt încredințat că dacă fiul meu ar fi cunoscut 
pe domnul Vauthier, s-ar fi interesat de cazul lui: avea o inimă 
atât de generoasă...” 

Singura scuză valabilă — presupunând că o crimă poate fi 
scuzată! — pentru actul ucigaş al lui Jacques Vauthier, ar fi că nu 
s-ar afla în deplinătatea facultăţilor sale mintale. Unii dintre 
dumneavoastră, domnilor juraţi, au putut crede la începutul 
procesului că se găseau în faţa unui nebun periculos. Verdictul în 
acest caz s-ar fi modificat pe bună dreptate: responsabilitatea 
acuzatului fiind mult diminuată, apărătorii lui ar fi putut spera să- 
| vadă sfârşindu-şi zilele într-un ospiciu de nebuni, unde ar fi 
încetat să mai fie un pericol permanent pentru societate. Dar 
înseşi desfăşurarea dezbaterilor şi depoziţiile succesive ale 
martorilor — a căror competenţă, autoritate şi vederi largi nu pot 
fi puse la îndoială — au dovedit că Jacques Vauthier se bucură de 
toate facultăţile mintale. 

Nu-i o brută decât în aparenţă: ştie foarte bine impresia 
penibilă pe care o face asupra celorlalţi fizicul său şi se foloseşte 
de situaţie pentru a înşela pe toată lumea... El nu ezită, la 
nevoie, să simuleze în public crize de isterie brutală spre a întări 
părerea falsă pe care unii şi-au făcut-o, din greşeală, despre el... 
Aceste strigăte guturale şi inumane, balele ce i se preling din 
gură şi gesturile de ucigaş sunt la el cele mai iscusite arme de 
apărare: joacă teatru! Ştie foarte bine că eşti înclinat să ierţi 
faptele unui individ primitiv, incapabil să se controleze cât de 
puţin; nu-i acelaşi lucru cu un om cultivat, căruia nu i se iartă 
nimic! Fiindcă ne aflăm fără îndoială în faţa unui intelectual, unui 
om ale cărui acte — oricât de mărunte — sunt calculate şi care 
nu acţionează decât cu bună-ştiinţă... Tăcerea îndărătnică în 
care Jacques Vauthier s-a închis din clipa în care şi-a mărturisit 
crima, este o dovadă în plus: prin acest procedeu el speră să 
convingă juriul că, în pofida mărturisirilor şi amprentelor sale, 
este totuşi nevinovat. Nu s-a încercat chiar să ni se dea de 
înţeles că Jacques Vauthier a luat asupra sa crimă din comple- 
zenţă, spre a tăinui identitatea unui aşa zis ucigaş pe care numai 
el l-ar cunoaşte? 


144 


Din nefericire, aceste afirmaţii după care una sau chiar două 
persoane ar fi putut ucide pe John Bell nu se bazează pe nimic, în 
timp ce amprentele digitale constituie o probă de netăgăduit de 
care se vor sfărâma — izbindu-se — şi cele mai subtile pledoarii! 
Datorită imaginaţiei fecunde a domnului Deliot ne-am înfundat la 
un moment dat în plină intrigă polițistă... dar şi cele mai reuşite 
povestiri de acest gen sfârşesc întotdeauna cu descoperirea 
criminalului. lar când acesta este cunoscut — cum e cazul în 
speţă — chiar din clipa în care stewardul Henri Teral a pătruns 
primul în cabina ocupată de victimă, el trebuie să-şi primească 
pedeapsa neînduplecată, fiindcă altfel n-ar mai putea exista 
justiţie pe lume! 

Mi se pare indispensabil să reamintesc aici declaraţiile 
anumitor martori aduşi de acuzare... Mai întâi depoziţia precisă a 
comisarului de bord: „Singurul răspuns pe care l-am putut 
smulge lui Jacques Vauthier prin intermediul soției sale, a fost: 
eu l-am ucis pe omul acesta. O recunosc formal şi nu regret 
nimic. Răspuns pe care acuzatul l-a scris singur cu împunsătorul 
şi grila în scriitura Braille şi pe care comandantul Chardot l-a 
remis inspectorului însărcinat cu ancheta, de îndată ce am 
acostat la Havre”. Depoziţia a fost confirmată de aceea a 
comandantului Chardot. 

Depoziţia doctorului Langlois, primul medic de bord, 
coroborată cu cea a profesorului Delmot care prezida comisia 
medicală însărcinată să examineze minuţios starea fizică şi 
mintală a lui Jacques Vauthier, confirmă perfectul echilibru al 
creierului acuzatului. Oare domnul profesor Delmot n-a mers atât 
de departe încât să ateste sub prestare de jurământ că: 
„inteligenţa lui Jacques Vauthier este chiar mult mai dezvoltată 
decât la media indivizilor şi el cunoaşte în profunzime toate 
mijloacele de exprimare care permit unui surdo-mut-orb să 
comunice cu lumea exterioară”? 

Nu vom omite să reamintim anumite cuvinte spuse aici de 
propria soră a acuzatului: „Nu ştiu dacă Jacques e vinovat sau 
nu, dar când am aflat despre crima de pe De Grasse, din citirea 
ziarelor, am fost surprinsă doar pe jumătate...” depoziţie 
sprijinită şi de cele ale altor membri ai familiei — un cumnat şi 
soacra lui Jacques Vauthier: doamna Duval. 

Nu a declarat şi domnul rector Marnay, la întrebarea precisă 
a domnului preşedinte Legris, că romanul lui Jacques Vauthier ar 


145 


fi: „materializarea scrisă a celor mai intime sentimente ale unei 
inimi omeneşti, aliată cu reflecțiile concepute într-un creier 
superior. ”? 

Ce s-ar mai putea adăuga la aceste declaraţii, dacă nu înseşi 
depoziţiile martorilor citați de apărare, cum au fost domnii Yvon 
Rodelec şi doctorul Dervaux? N-a declarat oare primul, formal, la 
sfârşitul depoziţiei, sale, că era sigur — în pofida tăcerii 
acuzatului, că „acesta se află în deplinătatea facultăților sale 
mintale” şi că „creierul lui Jacques Vauthier este unul dintre cele 
mai bine organizate pe care le-a întâlnit cândva în decursul 
îndelungatei sale cariere”? Cât priveşte pe al doilea martor, nu 
ne-a adus el o explicaţie foarte plauzibilă a crimei — cum foarte 
just a remarcat şi domnul procuror general — prin gelozia oarbă 
a lui Jacques Vauthier împotriva oricărui ins normal care şi-ar fi 
îngăduit să se apropie de soţia lui? 

Spre a conchide, domnilor juraţi, probele, mărturiile şi 
depoziţiile abundă fără să se contrazică în nici un fel şi ne arată 
pe ucigaşul lui John Bell. Nu cred să depăşesc atribuţiile mele de 
apărător al victimei, cerând onoratei Curți să facă dreptate. Nu 
uitaţi, domnilor juraţi, că vă privesc ochii întregii Americi şi că în 
ciuda anumitor argumente invocate de apărare, procesul 
depăşeşte cadrul acestei incinte şi va avea un răsunet 
considerabil dincolo de hotarele Franţei. Veţi şti să vă arătaţi la 
înălţimea misiunii ce vi s-a încredinţat: să onoraţi memoria unei 
victime, pedepsind vinovatul cu cea mai mare asprime. Numai în 
asemenea condițiuni națiunea aliată, profund iubitoare de drep- 
tate, din mijlocul căreia atâţia fii valoroşi au căzut pe pământul 
nostru în decursul a două războaie succesive pentru libertate, va 
continua să stimeze justiţia franceză. 


Domnul Voirin se aşeză aruncând o privire circulară, ca să 
constate efectul produs de peroraţia lui asupra asistenţei: 
aceasta rămânea indiferentă... O a doua privire către banca 
apărării i-a dat prilejul să vadă un Victor Deliot care părea că 
doarme, cu ochii închişi în spatele ochelarilor... 

Daniela nu-şi mai lua ochii de la bătrânul său prieten. Era 
sigură că va izbândi să-şi salveze clientul, în pofida şi împotriva 
tuturora. Trebuia... trebuia... 


După ce şi-a început rechizitoriul amintind la rândul său, cu 
146 


cele mai mici amănunte, descoperirea crimei de pe bordul lui De 
Grasse şi demonstrase că vinovăția acuzatului nu poate fi pusă 
la îndoială date fiind propriile sale mărturisiri coroborate cu 
amprentele digitale, care îl arată ca pe unicul ucigaş cu putinţă, 
procurorul general Berthier continuă: 

— Mai rămâne totuşi un punct care poate părea obscur, 
domnilor juraţi, în această penibilă afacere: mobilul crimei. Dacă 
această crimă ar fi fost opera unui sadic sau a unui detracat 
mintal, am găsi mobilul acestui act în satisfacția morbidă 
încercată de criminal pe când ucide.. Avem toate motivele să 
credem că această ipoteză trebuie înlăturată: comportarea 
acuzatului înainte şi după crimă, depoziţii ca cele făcute de 
domnii doctor Langlois, profesor Delmot, rector Marnay şi chiar 
de domnul Yvon Rodelec, au dovedit că Jacques Vauthier nu este 
numai sănătos la minte, dar că nu acţionează niciodată cu 
uşurinţă. Am mai aflat, de asemenea, din depoziţia domnului 
Jean Dony, care ne arăta de câtă violenţă era capabil acuzatul 
încă de pe vremea când a trântit jos, în baraca grădinarului 
Valentin, o lampă cu petrol aprinsă, a doamnei şi domnului 
Daubray înşişi, mărturisind la această bară că tânărul lor frate şi 
cumnat fusese o autentică brută mică încă de copil şi că Jacques 
Vauthier avea o pronunţată predispoziţie spre violenţă. Nu am 
avut şi noi o mostră penibilă chiar aici, în plină şedinţă, când 
domnul Deliot s-a dedat la ceea ce domnia sa numea o 
„experienţă”? 

Violenţă instinctivă pe care principiile înțelepte sădite de un 
educator remarcabil au reuşit un timp s-o stăpânească, dar nimic 
nu ne dovedeşte că pe bordul lui De Grasse, nu s-a produs o 
bruscă redeşteptare a brutei, în timpul căreia i s-au trezit 
instinctele rele, frânate cândva de o morală religioasă, pentru a- 
şi căuta satisfacerea într-o crimă monstruoasă? Ceea ce ne 
scăpa în timpul dezbaterilor, a fost scânteia care a putut 
declanşa în creierul infirmului ideea crimei... Dar unul dintre 
martorii apărării, domnul doctor Dervaux, a venit să aducă în 
faţa Curţii o lumină nouă. Ca toţi cei care s-au preocupat în 
ultimele luni de straniul caz al lui Jacques Vauthier, medicul care 
se consacră de douăzeci şi doi de ani îngrijirilor atente date 
pensionarilor Institutului din Sanac şi care a studiat, timp de 
doisprezece ani consecutivi, psihologia acuzatului, a declarat 
chiar aici că a căutat cu perseverenţă mobilul căruia a putut să-i 


147 


dea ascultare Jacques Vauthier, pentru a comite o asemenea 
crimă. Până la urmă n-a găsit decât o singură explicaţie 
valabilă... îmi permit să citez declaraţia martorului, cu termenii 
săi proprii: „Jacques îşi iubea soția prea mult ca să permită oricui 
să fie necuviincios cu ea. Nu vreau să împovărez aici memoria 
unui dispărut, cu atât mai mult cu cât nu ştiu absolut nimic 
despre acest tânăr american. In sfârşit, forța pasiunii carnale pe 
care Jacques Vauthier şi-a concentrat-o asupra unei ființe unice: 
«soția lui», i-ar fi putut inspira o dorință subită să suprime un 
rival. Jacques Vauthier are o forță herculeană. Aproape că ar fi 
putut ucide fără măcar s-o vrea... Aceasta ar fi singura explicație 
plauzibilă a repetatelor sale mărturisiri şi a gestului său.” 

Desigur că domnul Deliot s-a grăbit să explice Curţii că 
martorul se înşela! E întotdeauna supărător să vezi că depoziţia 
unui martor pe care te bizuiai, se întoarce împotriva ta. Fiindcă 
oricine de aici va trebui să recunoască faptul că ipoteza emisă de 
domnul doctor Dervaux este cu atât mai puternică cu cât acesta 
n-ar putea fi socotit părtinitor decât în favoarea acuzatului! În ce 
ne priveşte, considerăm — şi oricât am repeta-o n-ar fi de ajuns 
— că deducţia făcută de domnul doctor Dervaux e plină de bun 
simţ: Jacques Vauthier a ucis sub impulsul irațional al unei gelozii 
morbide faţa de acel necunoscut în care spiritul său neliniştit ar 
fi putut vedea pe cineva care încearcă să-i răpească soţia... Ştim 
bine că ni se va face următoarea obiecţiune: „Cum vă explicaţi 
că Jacques Vauthier s-ar fi înverşunat mai degrabă asupra lui 
John Bell decât asupra oricărui alt pasager de pe De Grasse, din 
moment ce nu-l cunoştea?” Noi vom răspunde că singura 
mărturie pe care ar putea să se sprijine Curtea spre a admite că 
acuzatul şi viitoarea lui victimă nu s-au întâlnit niciodată înaintea 
crimei, este cea a Solangei Vauthier, propria soţie a acuzatului. 
Dar această mărturie a unei soţii care n-a venit la această bară 
decât cu dorinţa disperată de a-l dezvinovăţi pe soţul ei, este 
valabilă? Domnii juraţi vor aprecia... 

In ce ne priveşte, avem convingerea că Jacques Vauthier 
cunoştea foarte bine victima înaintea crimei şi că s-a dus de-a 
dreptul, fără cea mai mică ezitare şi nici tatonare; spre cabina de 
lux ocupată de tânărul american, pentru a săvârşi omorul. Totul 
a fost cântărit, meditat, voit şi calculat în această crimă... 
Jacques Vauthier s-a prefăcut că aţipeşte după dejun, aşa cum 
făcea zilnic de la începutul călătoriei. Ştia că soţia lui va profita 


148 


de acest răgaz spre a ieşi la aer, pe puntea de promenadă. De 
îndată ce dânsa a părăsit cabina, s-a ridicat şi el, a străbătut 
culoarul clasei întâia ce sfârşea la palierul de acces al cabinelor 
de lux. Ajuns în faţa cabinei lui John Bell, a bătut la uşă... Tânărul 
american care se odihnea, pesemne îmbrăcat în pijama, s-a 
ridicat să deschidă şi a primit desigur pe vizitatorul său: John Bell 
n-avea nici un motiv să se ferească de un infirm, inofensiv în 
aparenţă şi pe care-l cunoştea. S-a lungit din nou liniştit în pat, 
după ce a închis uşa ce dădea spre culoar: acest punct îşi are 
importanţa sa, deoarece mă pune în contradicţie formală cu 
domnul inspector Mervel care socoteşte că asasinul a profitat de 
somnul victimei spre a o ucide. lpoteză care mi se pare greu de 
susţinut, altminteri cum ar fi putut pătrunde Vaulhier în cabină? 
Ce a făcut infirmul după ce John Bell s-a lungit iarăşi pe pat? 
A făcut fără îndoială în acea clipă efortul pe care refuză să-l facă 
de la arestarea sa, pronunţând câteva din acele exclamări 
guturale care pot da impresia că se exprimă şi oral. S-ar putea 
ca Vauthier să se fi aşezat chiar pe marginea patului şi profitând 
că tânărul american îşi concentra toată atenţia încercând să-l 
înţeleagă, să întindă mâna pe pipăite spre noptieră, cu speranţa 
secretă că va găsi instrumentul care-l va ajuta să omoare pe 
tânărul întins pe pat? Degetele sale îndemânatice întâlniră 
cuțitul de tăiat, hârtie... N-a mai şovăit... Cu un gest brusc a 
apucat arma improvizată şi a repezit braţul... gest pe care l-a re- 
făcut fără să ezite, cu o precizie mecanică înspăimântătoare 
când inspectorul Mervel a procedat la reconstituirea crimei, după 
sosirea  pachebotului în portul Le Havre. Drama a fost 
fulgerătoare: cuțitul de tăiat hârtie, foarte ascuţit — din care 
unul a fost pus la dispoziţia Curţii de domnul judecător de 
instrucţie Belin — a retezat carotida nefericitului tânăr care, cu 
un ultim reflex, a mai găsit puterea să se târască horcăind până 
la uşa ce dădea spre culoar, ca să cheme în ajutor. Dâra de 
sânge mergând de la perna pătată şi până la uşă, care îmbâcsise 
covorul din cabină, o dovedeşte. Degetele crispate ale lui John 
Bell izbutiseră chiar să se agaţe de clanţa uşii, în momentul în 
care se prăbuşea definitiv. Greutatea corpului său, suspendat de 
clanţă, făcu uşa să se întredeschidă... în timpul acesta cri- 
minalul, năucit, se lasă să cadă pe pat şi caută să şteargă cu 
cearceaful degetele de pe care îi picura sânge... După asta 
rămase sleit, fără să-i dea măcar prin gând să închidă uşa 


149 


întredeschisă, de care atârna cadavrul pe care nu-l vedea... în 
definitiv de ce să fi închis uşa, dacă tot nu avea intenţia să nege 
crima? Nu mai avea nici dorinţa să părăsească această cabină, 
să se înapoieze lângă soţia lui spre a-i mărturisi că ucisese sub 
imperiul unei gelozii oarbe. Singurul gest pe care l-a făcut înainte 
de a se aşeza pe pat, a fost să se apropie de hubloul deschis şi 
să arunce în mare cuțitul de tăiat hârtie care-l umplea de groază, 
după cum i-a spus personal comandantului Chardot. După care a 
aşteptat să intre careva în cabină şi să descopere crima pe care 
nu o regreta. Cât o fi durat acea aşteptare halucinantă, acel 
„tâte-ă-tâte” al ucigaşului infirm cu mortul îngenuncheat lângă 
uşă? O jumătate de oră, poate maximum o oră până ce 
stewardul Henri Teral a făcut groaznica descoperire. 

Crimă bestială şi aproape de neconceput, care n-a avut drept 
mobil decât o gelozie stupidă şi întru nimic justificată. Fiindcă nu 
ne putem imagina măcar o clipă că victima i-ar fi făcut doamnei 
Vauthier anumite avansuri — ar însemna să insultăm memoria 
unui mort — şi nici că Solange Vauthier, a cărei comportare şi 
atitudine faţă de soţul ei au fost întotdeauna exemplare, ar fi 
putut admite o singură clipă să-i fi devenit necredincioasă... Nu! 
Doar gelozia pătimaşă a determinat actul fatal. „Dramă pasio- 
nală” vor spune unii..., „Dramă de pe urma nebuniei” vor 
murmura alţii..., „Crimă premeditată” susţine Ministerul Public. 
Şi dacă cineva s-ar întreba: „Cum s-ar putea înfige în creierul 
unui surdo-mut-orb din naştere acest sentiment de gelozie faţă 
de John Bell?”, noi îi vom răspunde simplu: „Datorită 
mirosului...”. 

In fapt, să nu uităm fraza pronunţată ieri în această incintă 
de un orb, domnul Jean Dony: „Noi, nevăzătorii, posedăm din 
fericire antene care ne permit să ghicim persoanele care se află 
în preajma noastră, şi totodată să le pătrundem şi în cele mai 
intime secrete ale inimii fără ca ele să bănuiască...” 

La Jacques Vauthier, care în acelaşi timp nu putea vorbi şi 
nici auzi, s-a dezvoltat în schimb un simţ care le-a înlocuit pe 
celelalte: mirosul... Un miros subtil şi primejdios, care a crezut că 
descoperă prezenţa unui rival în viaţa soţiei sale. A fost de ajuns 
ca Jacques Vauthier, după ce identificase pe John Bell pentru 
prima dată în timpul unei întâlniri întâmplătoare, să încerce 
senzaţia că i-a regăsit mirosul — şi nu posedă oare fiecare 
individ un miros deosebit şi caracteristic pentru un surdo-mut- 


150 


orb, după cum ne-a explicat limpede domnul Yvon Rodelec? — în 
preajma Solangei, sau chiar pe îmbrăcămintea ei, pentru ca ge- 
lozia să se declanşeze instantaneu... şi aceasta fără ca John Bell 
sau Solange Vauthier să fi fost cât de cât vinovaţi... Chiar şi noi, 
cei cu vedere bună, nu devenim circumspecţi când vedem buze 
care se mişcă fără sa putem auzi convorbirea a doi interlocutori 
aflaţi prea departe ca să-i auzim? De cele mai multe ori avem 
impresia — pe nedrept — că vorbesc despre noi. Şi asta ne face 
să devenim morocănoşi. 

Nu vom afla niciodată ce muncă cerebrală, prodigioasă şi 
nefastă, s-a săvârşit în imaginaţia exaltată a lui Jacques Vauthier 
în urma unei simple asemănări de mirosuri. E cert că şi-a folosit 
tot timpul ca să-şi pregătească răzbunarea. Nu era de altfel 
prima dată când recurgea la cutremurătoare acte de violenţă. 
Amintiţi-vă, domnilor juraţi, de incendierea barăcii! Cel mai bun 
prieten al acuzatului — după însăşi afirmaţia domnului Rodelec 
— orbul Jean Dony nu a recunoscut la această bară ea: „exact cu 
zece ani înainte de săvârşirea omorului pe bordul lui De Grasse, 
Jacques Vauthier a mai încercat să asasineze două persoane”? Şi 
nu se afla printre ele chiar cea care urma să-i devină soţie? 
Unicul mobil al acestui gest incendiar, cu consecinţe din fericire 
fără gravitate, era încă de pe atunci gelozia... O gelozie acută 
faţă de cel mai bun coleg pe care îl bănuia — pe nedrept şi 
atunci — că i-ar fi rival. Fratele portar al institutului, domnul 
Dominic Tirmont, nu ne-a relatat convorbirea pe care o avusese 
a doua zi după incendiu cu Jean Dony şi în care interlocutorul său 
i-a răspuns categoric şi fără să ezite, la întrebarea ce i-o pusese: 
„De ce ai vrea ca Jacques să fi săvârşit acest act nesăbuit?” prin 
câteva cuvinte care nu mai pot lăsa în spiritele noastre nici cea 
mai mică îndoială: „Fiindcă e gelos pe mine... îşi închipuie că 
Solange mă iubeşte şi nu-l iubeşte pe el”? 

Această gelozie ascuţită răzbate de altfel şi din paginile 
Izolatului consacrate familiei eroului, care este descrisă într-un 
ton penibil de arţăgos. Şi aici Jacques Vauthier şi-a exprimat ura 
ce o purta celor din jur şi cărora le datora totul, abia dându-şi 
osteneala să-şi deghizeze propriile rude sub trăsăturile 
personajelor fictive. Contrariu celor ce s-ar putea crede, tripla 
infirmitate a lui Jacques Vauthier nu l-a diminuat de fel 
moraliceşte! Am fi mai curând înclinați să credem că, dimpotrivă, 
inteligenţa lui s-a dezvoltat prodigios. Nu vă aflaţi aşadar, 


151 


domnilor juraţi, dinaintea unui slăbănog care-şi poartă în chinuri 
povara tarelor sale fizice, ci aveţi în faţă un om care a luptat cu 
tenacitate să atingă nivelul intelectual al semenilor săi, ba chiar 
să-l depăşească... Un om prefăcut, ascuns, care ştie să pună în 
slujba unui creier machiavelic o forţă puţin comună, spre a da 
celorlalţi impresia că este, înainte de toate, o brută întunecată şi 
să se comporte ca atare atunci când îi dictează instinctele sale 
morbide. Ştie, după ce a înţeles încă din tinereţe, mila hipnotică 
pe care o inspiră tripla sa infirmitate oamenilor normali, că poate 
să facă orice — chiar şi rău! — fără să rişte mare lucru. Cine ar 
cuteza să se agaţe de un om lovit de asemenea nenorociri de 
când a venit pe lume? Nimeni, dacă nu are o piatră în locul 
inimii... Şi trage foloase! lată ce nimeni nu a îndrăznit să spună 
cu voce tare până-n prezent în acest proces, dar fiecare a 
gândit-o în sinea lui... 

Desigur, îl deplângem cu sinceritate pe Jacques Vauthier că 
nu s-a putut sluji niciodată de toate simţurile sale, dar avem 
sentimentul că nu-i place să fie deplâns fiindcă nu are nevoie şi 
se ştie destul de puternic, destul de sigur pe el ca să ţină piept 
tuturora... chiar şi apărătorul său care se înverşunează — greşit 
după părerea noastră — să-l salveze fără voia acestuia şi caută 
să-l smulgă pedepsei justificate ce-l aşteaptă... N-a mers oare 
apărarea până acolo încât să încerce a ne face să credem că 
încă două persoane ar fi avut interes să-l facă pe tânărul ame- 
rican, să dispară? Afirmaţie pur gratuită, după cum ne spunea pe 
bună dreptate şi domnul avocat al părţii civile, din moment ce 
mărturisirile acuzatului sunt consemnate în scris, iar amprentele 
sale înregistrate pentru totdeauna în arhivele poliţiei criminale: 
sunt probe care nu pot fi contestate! 

Apărarea, după ce ne-a făcut să ne credem în mijlocul unei 
aventuri ca în romane, a recunoscut totuşi că acuzatul este 
incontestabil una dintre cele trei personaje misterioase care l-ar 
fi putut ucide pe John Bell; dar că n-ar fi comis crima din două 
motive: pentru că i s-ar fi revoltat conştiinţa şi, mai ales, pentru 
că n-ar fi avut timpul material, deoarece adevăratul criminal i-o 
luase înainte cu câteva minute! Afirmaţie foarte gravă: nu 
recunoaşte ea oare, implicit, că Jacques Vauthier nutrea în con- 
ştiinţă intenţia de a ucide? Şi deoarece s-a dovedit din prima 
clipă a anchetei de pe bordul lui De Grasse că nu există alt 
criminal posibil decât el, ştim chiar din gura apărătorului său că 


152 


asasinatul a fost premeditat. 

Concluziile mele vor fi simple: referindu-mă la articolul 302 
din Codul Penal, care prevede pedeapsa cu moartea pentru orice 
crimă calificată şi premeditată, cer Juriului să pronunţe o 
sentinţă pe care societatea e îndreptăţită să o aştepte. Am 
încredere în echitatea verdictului său, atrăgându-i în acelaşi timp 
atenţia că Jacques Vauthier nu poate nici măcar să beneficieze 
de circumstanţe atenuante pe baza triplei sale infirmităţi, care 
nu l-a diminuat mintal, cum a fost demonstrat de către cei mai 
eminenţi specialişti. Şi deoarece denumirea de „brută” a fost des 
întrebuințată în decursul acestui proces când s-a vorbit despre 
acuzat, noi nu ne vom lăsa înşelaţi de această impresie generală 
ci vom preciza: Vauthier este o brută ipocrită, a cărei inteligenţă 
admirabil organizată a pus la cale — în ceea ce noi, muritorii de 
rând denumim „o noapte eternă” — o crimă cu care nu şovăie să 
se glorifice şi pe care nu o va regreta niciodată. 


Rechizitoriul precis, făcut pe un ton voit sec de către 
procurorul Berthier, a făcut asupra asistenţei efectul unui duş 
îngheţat. Daniela, îngrijorată, observă că paloarea lui Vauthier 
părea să se mai accentueze când interpretul i-a tradus cuvintele 
„cu moartea”... Ochii înspăimântați ai tinerei fete nu se 
dezlipeau de chipul palid al acuzatului, decât spre a întâlni 
privirea calmă a lui Victor Deliot. Acesta se ridică modest, după 
ce îşi potrivise poate pentru a o suta oară în decursul procesului 
ochelarii tremurători pe nasul său brăzdat de vinişoare roşcate. 


CAPITOLUL V 
APĂRAREA 


— Onorată curte, domnilor juraţi! Mă văd nevoit în primul 
rând să vă solicit indulgenţa — pot spune chiar iertarea — pentru 
pledoaria mea care, contrariu celei a excelentului meu confrate 
Voirin şi admirabilului rechizitoriu susţinut de domnul procuror 
general Berthier, riscă să fie ceva mai lungă... O, nu pentru că aş 
avea intenţia să vă emoţionez cu acele nesfârşite fraze oratorice 
în care floricelele de retorică permit câteodată apărătorilor abili 
să escamoteze fondul unei dezbateri pentru a pune în valoare 
numai un talent recunoscut, făcut din cuvinte îmbinate cu 


153 


iscusinţă şi din perifraze pe cât de sonore pe atât de inutile. 
Departe de mine şi acel talmeş-balmeş care face să răsune 
pretoriile şi sălile de audienţă de când avocaţii au dreptul la 
cuvânt şi, fără îndoială, încă de la facerea lumii. Departe de mine 
toate aceste artificii, deoarece mă aflu în faţa unei realităţi 
înfricoşătoare: să-l salvez pe Jacques Vauthier de la pedeapsa pe 
care distinsele personalităţi din care-i format juriul vor fi 
constrânse în inima şi cugetul lor s-o pronunţe, după ce vor fi 
deliberat în toată libertatea, în cazul că nu voi izbuti să 
demonstrez că avem de-a face cu o eroare judiciară. 

Intr-adevăr, totul de la deschiderea acestui proces a 
contribuit să scoată în evidenţă, ba poate chiar să agraveze 
vinovăția lui Vauthier... Straniu acuzat, într-adevăr, a cărui 
personalitate tăcută n-a încetat să apese asupra acestor 
dezbateri şi pe care numeroase mărturii ne-au descris-o mai 
mult sau mai puţin fericit. Am spus intenţionat „mai mult sau 
mai puţin...” De fapt, am impresia că, dacă azi cunoaştem 
oarecum mai bine pe Jacques Vauthier, copil sau adolescent, nu 
prea ştim însă mare lucru despre el ca bărbat. Nu rezultă de aici 
o lacună serioasă? Inainte de a judeca o făptură omenească 
pentru un delict atât de grav ca acela care i se impută lui 
Jacques Vauthier, mi-ar părea necesar ca cei chemaţi să 
pronunţe sentinţa să nu mai aibă nici o îndoială cu privire la ceea 
ce este el. 

lată-l, aşadar, pe Jacques Vauthier, un surdo-mut-orb din 
naştere, în vârstă de douăzeci şi şapte de ani, acuzat de a fi ucis 
pe John Bell, la 5 mai anul acesta, pe bordul pachebotului De 
Grasse. Cine este acest om? Nimeni n-a descris mai bine starea 
lui mintală decât el însuşi, în pătrunzătoarea analiză pe care a 
făcut-o eroului său principal, la începutul romanului /zo/atul. 
Eroul care îi seamănă ca un frate... Cei care citesc /zolatul îl 
descoperă pe Jacques Vauthier. Dar, ca să vorbim deschis, câţi 
din această incintă — şi îndeosebi dintre dumneavoastră, 
domnilor juraţi — au frunzărit barem câteva pagini din această 
lucrare extraordinară? lar dacă vreunul dintre dumneavoastră a 
avut această curiozitate, nu crede că însăşi cheia misterului cu 
care se înconjoară acuzatul de luni de zile se află în acest 
roman? 

Să nu uităm nici o clipă această realitate înspăimântătoare: 
la zece ani, Jacques Vauthier făcuse deja zece ani de închisoare. 


154 


Fusese prizonierul nopţii, prizonierul beznei care l-a înconjurat 
încă de la naştere. De fapt nu era decât o brută, dar o brută 
vegetând în aşteptarea instinctivă a unui eveniment care să 
zdruncine din temelii viaţa sa animalică. Se poate spune că, în 
mod confuz, fără să fie măcar în stare să analizeze acest 
sentiment, micul Vauthier avea speranţă... Poate că ar mai fi şi 
acum în acelaşi stadiu, dacă o umilă fetiţă doar cu trei ani mai 
vârstnică decât el, micuța Solange, n-ar fi venit să ciocănească 
la poarta închisorii sale cu o admirabilă îndărătnicie de copil! 
Solange a fost prima fiinţă care a spart zidul de tenebre şi a 
deschis pentru infirm o fereastră către viaţă. 

Doi copii aşezaţi în faţa unei ferestre deschise: aceasta a 
fost, domnilor juraţi, imaginea pe care a avut-o Yvon Rodelec pe 
când pătrundea în acea locuinţă tristă. De aici încolo cele trei 
personaje principale ale dramei pe care vom trăi-o, sunt faţă în 
faţă. Voi merge chiar mai departe, spunând: singurele personaje 
care trebuie să conteze pentru noi: Jacques, Solange, Yvon 
Rodelec... Ceilalţi sunt doar figuranţi. Să ne debarasăm deci de 
ei unul câte unul, chiar în ordinea prezentării lor în faţa Curţii, 
zugrăvindu-le chipurile în adevărata lor lumină. O dată curăţit lo- 
cul, ne vom putea întoarce la personajele esenţiale. Vin întâi la 
rând martorii citați de acuzare. Intenţionat nu voi stărui asupra 
depoziţiei făcute de stewardul Henri Teral şi de domnii comisar 
Bertin, comandantul Chardot, doctorul Langlois, inspectorul 
Mervel şi profesorul Delmot. Am motive să cred că, de fapt, 
aceşti primi şase martori n-au făcut decât să ne relateze cu 
obiectivitate circumstanţele în care a fost descoperită crima pe 
bordul lui De Grasse şi ce i-a determinat să procedeze la 
arestarea criminalului prezumtiv şi la luarea primelor interoga- 
torii. Imi rezerv dreptul să revin ulterior asupra unor puncte din 
aceste declaraţii, rămase după părerea mea neclare, atunci când 
vom analiza însuşi mecanismul crimei. Dar pentru moment îmi 
pare preferabil să ajung fără întârziere la depoziţia celui de al 
şaptelea martor: domnul senator Thomas Bell. 

Acesta ne-a făcut un portret cât se poate de măgulitor şi — 
s-o recunoaştem — emoţionant al fiului, său John, victima. Un 
părinte, dacă nu e denaturat, va apăra oricând memoria unui 
copil unic smuls vieţii cu bruscheţe, în împrejurări tragice. Acest 
părinte crede cu sinceritate că-şi îndeplineşte o datorie, iar 
erorile sau omisiunile ce se pot strecura în depoziţia sa, sunt în 


155 


definitiv destul de scuzabile. Domnul senator Bell nu a scăpat de 
acea stare de spirit specifică părinţilor nefericiţi. Dar ţin să spun 
înainte de toate că sunt pe deplin de acord cu eminentul meu 
confrate Voirin, avocat al părţii civile, când ne afirmă că: domnul 
senator Bell n-a venit să depună mărturie la bară în starea de 
spirit a unui părinte care cere să fie răzbunat. Sunt şi eu pe 
deplin convins că martorul nu nutreşte nici un sentiment de 
animozitate împotriva acuzatului. Dimpotrivă, domnul senator 
Bell n-a traversat Atlanticul decât pentru a glorifica cu voce tare, 
pe teritoriu străin, meritele scumpului său dispărut... Am spus 
dintr-adins „în străinătate” căci s-ar părea că, din nefericire, 
tânărul John n-a fost un personaj chiar atât de apreciat în propria 
sa ţară pe cât a binevoit să ne dea de înţeles ilustrul şi 
respectabilul său părinte. Intr-adevăr, John Bell a fost departe de 
a merge pe urmele părintelui său! Dacă s-a înrolat de foarte 
tânăr în marina americană, a fost pur şi simplu pentru că domnul 
senator Bell l-a obligat s-o facă, după un prim scandal cu femei. 
Cel mai puţin din câte s-ar putea spune, este că acest tânăr 
clocotitor nu se ferea de fel să frecventeze asiduu acele amabile 
persoane de virtute îndoielnică ce-şi ţin reuniunile în barurile din 
Manhattan sau în cluburile de noapte de pe Broadway... John şi-a 
făcut conştiincios datoria în timpul războiului cu Japonia, de unde 
a revenit efectiv cu patru citări. Dar contrariu celor afirmate de 
afectuosul său părinte, campania grea din Pacific nu l-a făcut 
mai înţelept. S-ar părea că, dimpotrivă, pofta lui juvenilă de 
femei s-a redeşteptat cu o intensitate mult sporită. 

Chiar în această perioadă a făcut cunoştinţă cu o făptură 
seducătoare, Phylis Brooks, a cărei profesie oficială de Taxi-Girl 
sau de „animatoare” într-un elegant dancing de pe Fifth Avenue, 
îi permitea să camufleze o profesie neoficială mai puţin avuabilă 
asupra căreia poliţia închide adesea ochii, dar pe care morala o 
dezaprobă. Printre nenumăraţii prieteni pe care frumoasa Phylis 
îi primea în al său furnished apartment sau apartament mobilat, 
se găsea şi John Bell care s-a lăsat repede fermecat de grațiile ei, 
până într-atât încât să vrea s-o ia de soţie. Tatăl său, dorind cu 
orice preţ să evite această uniune catastrofală pentru 
onorabilitatea familiei, îl constrânge pe John să se îmbarce 
pentru Franţa pe primul pachebot: era De Grasse... 

Dacă am ţinut să fac această mică punere la punct, este în 
principal pentru că ar putea avea importanţă în continuarea 


156 


pledoariei mele şi, totodată, să alunge din spiritul juraţilor ideea 
lansată cu îndemânare de domnul avocat al părţii civile şi de 
domnul procuror general, anume că John Bell nu s-a îmbarcat 
pentru Franţa decât din unicul motiv de a-şi satisface, în sfârşit, 
dragostea de Franţa! In realitate motivul acestei călătorii, decisă 
în ultima clipă, nu a fost decât o vulgară încurcătură cu o femeie. 
Domnul senator Bell, pe oare sunt din cale-afară de mâhnit că 
nu-l pot crede pe de-a-ntregul, nu ne-a repetat el însuşi aici, 
acea frază pronunţată de propriul său fiu înainte de plecare şi 
care rezumă de minune situaţia: „Am înțeles foarte bine, papa, 
de ce ai fost atât de grăbit să mă vezi plecând! Să ştii că ai avut 
dreptate: fata asta nu era făcută pentru mine!"? 

Suntem aşadar departe — cum am mai subliniat deja — de o 
crimă pentru care sentimentul patriotic al unei mari naţiuni 
aliate reclamă răzbunare. Statele Unite au dat dovadă de prea 
mult bun-simţ, ca să nu transforme într-o problemă de stat o 
simplă afacere particulară! Cert, domnul senator Bell — şi nu ştiu 
cum s-o repet mai mult — este scuzabil că a venit să joace în 
faţa Curţii cu juri franceze rolul său de campion al dreptăţii. Dar 
am motive temeinice să gândesc — după cum vor demonstra în 
continuare şi faptele — că ar fi fost preferabil pentru dânsul să 
păstreze o rezervă prudentă. Cine vrea să dovedească prea 
multe, nu demonstrează nimic! Depoziţia acestui important 
martor fiind astfel rectificată, vom trece la martorul care i-a 
urmat: propria soră a acuzatului, doamna Regina Daubray. 

Doamna Daubray a venit să depună mărturie împotriva 
fratelui său, cu o violenţă care nu putea să nu mire auditoriul. 
Depoziţia ei, dragă doamne, nu ne-a adus nici o noutate 
extraordinară şi nu a făcut decât să confirme punctul următor: 
că dacă Jacques Vauthier nu prea o are la inimă pe sora lui, se 
poate afirma că sora i-o plăteşte cu vârf şi îndesat! Il detestă... 
Ba chiar îl urăşte... Am căutat cauza profundă a urii acesteia 
care mânjeşte de părtinire întreaga sa depoziţie. Degeaba se 
lăuda doamna Daubray cu aşa zisele ei „principii religioase” care 
i-au interzis să divorţeze de Georges Daubray de care trăieşte 
despărțită de paisprezece ani; realitatea este cu totul alta, infinit 
mai prozaică: dacă Regina Daubray nu a divorţat, este pur şi 
simplu fiindcă ea continuă să se bucure de o pensie confortabilă 
pe care i-o acordă soţul ei, ceea ce îi permite să etaleze acea 
eleganţă vestimentară pe care a putut-o admira toată onorabila 


157 


asistenţă. Dacă doamna Daubray ar poseda într-adevăr 
convingeri religioase puternice, ar practica dragostea de 
aproapele începând chiar cu fratele său. Or, repet: îl urăşte! Ură 
care, de altfel, nu este decât finalitatea altor două sentimente 
profund înrădăcinate în inima martorului: interesul şi orgoliul. 
Interes care era ameninţat pe când Daubray, după sfaturile 
părinţilor săi, care se temeau de o ereditate încărcată, a preferat 
să se despartă de soţia lui. Orgoliu care a transpirat de-a lungul 
întregului pamflet detestabil pe care nu s-a temut să-l facă 
împotriva romanului fratelui său, în care a crezut că se 
recunoaşte sub trăsăturile unei eroine şi, îndeosebi, împotriva 
cumnatei sale, dulcea şi duioasa Solange, căreia nu-i va ierta 
niciodată de a fi fost fiica unei servitoare. Sunt de altfel 
încredinţat, domnilor juraţi, că această mărturie nu va avea 
decât foarte puţină greutate în deliberările dumneavoastră şi 
trec la alt subiect. 

Mărturia soţului ei, domnul Georges Daubray, ne-a părut 
plină de demnitate. îi suntem recunoscători că s-a ridicat de mai 
multe ori, în strada Cardinet, împotriva modului în care 
nefericitul copil era surghiunit departe de lume, în fundul 
apartamentului. Dar nu-i putem ierta martorului că s-a despărţit 
de soţia lui numai din teama de a nu se vedea pricopsit cu un 
moştenitor care să-i semene tânărului său cumnat! Georges 
Daubray, agent de schimb cunoscut pe piaţa Parisului, se temea 
să nu i se azvârle cândva în faţă tripla infirmitate a lui Jacques. 
Dar ceea ce te poate mira cel mai mult, este că acest timorat a 
simţit şi el nevoia să vină la bară spre a face cor cu ceilalţi şi să 
înfunde şi el un piculeţ pe cumnatul său, insistând asupra 
„aversiunii foarte pronunţate ce-i inspirau lui Jacques toți 
membrii familiei sale”. 

Şi ajungem la soacra acuzatului, Melania Duval. Această 
femeie de treabă ne-a mărturisit că Jacques nu era un copil rău 
când era mic: se poate deci trage concluzia că la acea epocă, 
servitoarea familiei Vauthier avea milă de tânărul infirm. Dar 
acest sentiment s-a schimbat brusc în ziua în care s-a pus 
problema căsătoriei între Jacques şi Solange. 

In pofida obârşiei sale modeste — sau poate chiar din cauza 
ei — Melania gândea că fiica ei s-ar fi putut mărita cu oricare 
băiat normal şi bogat, în loc să-şi lege existenţa de cea a unui 
infirm fără o leţcaie. Asta depăşea bunul-simţ popular al umilei 


158 


Melania, care a trudit ani şi ani ca să facă din fata ei o 
„doamnă”. Şi, colac peste pupăză, nu era o „ruşine” — citez 
termenii proprii ai martorului — să te gândeşti că o fată atât de 
frumoasă să fie silită să-şi ducă traiul cu un om care nu a văzut-o 
şi nici nu o va putea vedea vreodată? 

De atunci înainte Jacques Vauthier nu va avea alt duşman 
mai înverşunat decât pe Melania. Această Melania care s-a 
prezentat la bară cu toată ura adunată de ani şi ani, ca să strige: 
„Dacă vă îÎnchipuiţi că e vesel pentru Solange să fie nevasta unui 
ucigaş!” Deci, pentru Melania — care habar n-are de felul în care 
s-a petrecut crima — nu există nici o îndoială: ginerele ei este cu 
siguranţă un asasin! Ba chiar doreşte ca Jacques să fie 
condamnat cât mai curând cu putinţă, cu pedeapsa maximă, 
pentru ca Solange să fie, în sfârşit!, liberă şi să-şi poată reface 
viaţa. Amintiţi-vă, domnilor juraţi, că ura unui creier mărginit 
este neîmblânzită! In această ură Melania l-a inclus în mod firesc 
şi pe Yvon Rodelec, admirabilul educator din Sanac, pe care nu 
se poate împiedica să nu-l învinuiască de toate păcatele din 
lume, pentru că a fost „instigatorul” căsătoriei. Şi bătrâna 
servitoare nu se sfieşte să afirme că: „acest domn Rodelec i-a 
hipnotizat fata!”, ba chiar să emită în faţa Curţii aprecieri 
nesăbuite despre fraţii Ordinului Sfântul Gabriel. 

Motivele care au împins-o pe Melania Duval să vină spre a 
depune mărturie împotriva ginerelui său sunt mârşave şi lipsite 
de orice greutate în faţa justiţiei: Curtea le-a apreciat deja la 
justa lor valoare. 

Ca o prima concluzie, apărarea are temeiuri să spere că 
domnii juraţi vor sfârşi prin a înţelege motivul profund pentru 
care Jacques Vauthier s-a arătat destul de sever în romanul său 
când a zugrăvit pe cei care-l înconjoară pe eroul său principal, 
surdo-mut-orb ca şi dânsul, într-adevăr, domnilor juraţi, ar fi 
cazul să exclamăm: halal familie! 

Ultimul martor citat de acuzare a fost domnul Jean Dony. Aici 
ne aflăm în faţa unei cu totul alte probleme care, vai, ni se pare 
la fel de penibilă ca şi celelalte! Depoziţia acestui aşa zis 
„prieten” a fost — la mare distanţă — cea mai abilă şi cea mai 
plină de ură. Domnul Dony a izbutit chiar, domnilor juraţi, să 
strecoare o îndoială serioasă în spiritele dumneavoastră, 
povestindu-vă într-o manieră personală un anumit incendiu la o 
baracă şi căreia i s-ar putea da, în mod nedrept, poate, mai 


159 


multă importanţă decât are. În realitate, ceea ce ar fi putut fi o 
dramă la acea dată, nu a fost decât consecinţa fără gravitate a 
geloziei lui Jean Dony faţă de Jacques Vauthier. 

N-avem nici o îndoială că acesta din urmă a iubit-o pe 
Solange încă din copilărie şi în continuarea pledoariei vom 
dovedi cu fapte că dragostea profundă a lui Jacques pentru cea 
care trebuia să-i devină tovarăşă de viaţă, creştea tot timpul. 
Nici faptul că Solange avea în epoca în care a venit la Sanac 
sentimente foarte duioase pentru Jacques nu poate fi pus la 
îndoială cu toate ezitările — destul de lesne de înţeles — pe care 
le-a avut câţiva ani mai târziu, când domnul Yvon Rodelec a 
sfătuit-o să se mărite cu Jacques. Dar că Jean Dony se 
îndrăgostise cu disperare de această fată frumoasă şi 
fermecătoare — care nici nu-l băga în seamă — este fapt cert. 
De altfel, contrariul ar fi fost surprinzător: o mică anchetă 
personală pe care am întreprins-o recent la Sanac mi-a dovedit 
că Solange a lăsat acolo amintiri de neuitat. S-ar putea chiar 
spune că întreg Institutul Sfântul losif era îndrăgostit de această 
fată luminoasă şi surâzătoare, a cărei prezenţă a adus brusc, în 
viaţa studioasă şi austeră a institutului, ceva din acea feminitate 
căreia atât domnul Rodelec cât şi doctorul Dervaux aveau mii de 
motive să nu-i fie duşmani... Jean Dony nu a putut scăpa de 
acest sentiment unanim faţă de noua venită. Nu ne-a declarat 
chiar el că: „Am ştiut de la colegii mei surdo-muţi că este o 
tânără foarte frumoasă... Singurul lucru pe care l-am remarcat 
uşor noi, orbii, era dulceata glasului ei... ”? 

A, domnilor, câte visuri! Câte simţăminte noi şi impetuoase 
trebuie să fi izbucnit în inimile acestor tineri prin simpla prezenţă 
a unei femei! Stare de spirit capabilă să dezlănţuie totodată şi 
gelozii... La Jean Dony, gelozia era dublă: cea a omului care 
simte că femeia la care visează nu va fi niciodată a lui, de 
asemenea gelozia împotriva acestei tinere care-i luase locul în 
rolul de „protector” al lui Jacques Vauthier, rol pe care îl juca de 
şase ani la Sanac. „Simțeam în unele intonații ale Solangei Duval 
că sub o aparentă dulceaţă care putea să inducă în eroare pe 
văzătorii seduşi de aspectul ei fizic, se ascunde o voință de 
fier...” Cât venin ascund aceste cuvinte ale martorului! Gelozia l- 
a făcut pe martor să se contrazică singur în propria-i depoziţie. O 
iubeşte pe Solange şi, în acelaşi timp, o urăşte. A venit şi el din 
iniţiativă proprie să depună mărturie împotriva fostului său coleg 


160 


şi prieten, ca indirect să o strivească pe aceea care i-a respins 
odinioară avansurile. Depoziţia lui este mărturia unui înăcrit. 
Celebritatea care s-a lipit câţiva ani mai târziu de numele lui 
Jacques Vauthier, când a apărut /zo/atu/, n-a făcut decât să 
înteţească acest resentiment. Rivalul său păstra în exclusivitate 
nu numai dragostea Solangei, dar mai cucerise şi un titlu de 
glorie care îl va face să crească în inima iubitei! Asemenea 
lucruri se iartă greu când ai inima unui Jean Dony... 

Nu a venit la Sanac să cânte în ziua cununiei, decât în urma 
repetatelor stăruinţe ale domnului Rodelec şi care nu voia să 
persiste cea mai mică urmă de stinghereală. Dar Jean Dony, rival 
învins, a crezut că şi-a găsit răzbunarea în ziua în care a aflat 
despre crima de pe De Grasse. N-a mers până acolo încât şi-a 
justificat prezenţa sa voluntară în faţa judecătorului de instrucţie 
însărcinat cu ancheta drept un caz de conştiinţă? Voi repeta 
chiar cuvintele sale: „Aveam oare dreptul să las lumea să creadă 
că Jacques Vauthier nu poate fi un criminal sau, dimpotrivă, să 
arăt că acuzatul nu e la prima sa încercare? Datoria, oricât de 
penibilă ar fi fost, mi-a poruncit să lămuresc justiția”. Domnilor 
juraţi, credeţi într-adevăr că acestea sunt cuvintele pe care 
trebuia să le pronunţe în faţa domniilor voastre cel care se 
intitula singur: „cel mai bun prieten din tinerețe al lui Jacques"? 

Dar cea mai abilă minciună pe care o putea născoci un creier 
uman a fost povestea cu incendiul! Poveste a cărei relatare nu 
corespunde de fel cu realitatea, după cum ne-a făcut să 
înţelegem Solange Vauthier, cu o pudoare care îi face cinste. Nu 
vom stărui mai mult decât ea şi decât fratele Dominic asupra 
acestui incident, atrăgând totuşi atenţia că domnul procuror 
general nu a scăpat prilejul de a folosi în rechizitoriu depoziţia 
înşelătoare a lui Jean Dony spre a ne da de înţeles că se făcuse 
dovada că Jacques Vauthier nu era la prima sa încercare, acolo, 
pe De Grasse. După umila noastră părere concluziile domnului 
procuror general — care nu s-a temut să facă o legătură directă 
între o simplă ceartă a unor tineri cu o crimă săvârşită zece ani 
mai târziu — ne par cel puţin neaşteptate. 

Victor Deliot îşi luă timp spre a-şi şterge conştiincios 
ochelarii, înainte de a continua: 

— Să trecem acum în revistă declaraţiile martorilor citați de 
noi, care — oricât de bizar ar putea părea Curţii — sunt departe 
de a ne fi dat satisfacţie deplină, cu toate sentimentele de 


161 


afecţiune şi stimă ce au fost exprimate în favoarea acuzatului. 
Am chiar impresia că acea revărsare de dragoste a unei mame 
ca doamna Vauthier, sporovăiala surâzătoare a unui om de 
treabă ca fratele Dominic şi afectuoasa limpezime de vederi a 
unui practician de talia domnului doctor Dervaux, au putut lăsa 
oarecare îndoieli în conştiinţa domnilor juraţi şi să facă 
acuzatului mai mult rău decât bine. 

Doamna Simona Vauthier s-a exprimat în faţa Curţii cu 
patosul unei mame ce se căieşte. Mi-am cântărit bine cuvintele: 
aidoma celorlalţi membri ai familiei, Simona Vauthier a neglijat 
pe micul infirm în primii săi zece ani. Nu a început să se 
intereseze de el decât în ziua în care nu l-a mai avut în 
apropierea ei. In definitiv, nu făcea decât să cedeze în această 
împrejurare acelui sentiment bizar care te face să descoperi 
nenumărate calităţi persoanelor pe care nu le mai ai în preajma 
ta. Greşeala iniţială a Simonei Vauthier a fost gravă: o mamă 
care nu poartă nici cea mai mică afecţiune copilului său nefericit 
apare ca un monstru. Copilul a înţeles acest lucru din instinct şi 
s-a desprins de această femeie a cărei prezenţă după ce îi fusese 
indiferentă, îi devenise odioasă. Nu se mai putea face nimic ca 
să apropii mama de fiu: mărturia lui Yvon Rodelec şi a doctorului 
Dervaux sunt categorice asupra acestui punct. Toate tentativele 
de apropiere au eşuat lamentabil. Dacă unii dintre membrii 
juriului ar mai putea avea încă unele îndoieli asupra naturii 
exacte ale raporturilor dintre Jacques Vauthier şi mama lui, s-ar fi 
lămurit pe deplin chiar aici, constatând impasibilitatea de care 
acuzatul a dat dovadă în prezenţa lacrimilor tardive ale Simonei 
Vauthier care-l implora să se apere, strigând în faţa lumii că 
Jacques al ei e nevinovat. Că această mamă e convinsă de 
nevinovăția fiului său suntem siguri, dar durerea Simonei 
Vauthier nu este, în fond, decât expresia unei duble răniri a unui 
orgoliu prost plasat: furie — mergând chiar până la turbare — de 
a fi văzut că o altă persoană, Yvon Rodelec, a în locuit-o în inima 
lui Jacques şi disperare — uşor de înţeles — că vede numele pe 
care-l poartă amestecat într-o crimă. 

Auzindu-mi cuvintele, mulţi se vor întreba de ce am ţinut să 
fie citat acest martor? Le-aş răspunde că locul unei mame nu 
poate fi decât în tabăra apărării. Am preferat să ascult strigătele 
de reproş ale unei Simona Vauthier adresate celor pe care îi 
acuză pe nedrept că i-au răpit dragostea copilului său, decât 


162 


accentele de ură ale unei surori mai vârstnice. Cu sinceritatea ei 
de mamă puţin ruşinată de purtarea din trecut, Simona Vauthier 
ne-a demonstrat că dacă toţi membrii familiei s-au comportat 
odinioară ca nişte monştri faţă de micul infirm, cel puţin unul 
dintre aceşti monştri a fost în stare să se răscumpere în ultima 
clipă. Veţi uita, ca şi mine, domnilor juraţi, regretabilele 
sentimente exprimate de această mamă împotriva tuturor celor 
care au avut asupra fiului ei o înrâurire mai bună decât a sa, 
pentru a nu reţine decât imaginea acestei nefericite prăbuşindu- 
se fără cunoştinţă în faţa barei, după ce strigase: „Vă implor, 
domnule interpret, spuneţi-i lui Jacques că mama lui e aici, foarte 
aproape de el, ca să-l ajute... Mama lui care ştie mai bine decât 
oricine că el este incapabil să ucidă...” 

Cred foarte sincer că, de fapt, o mamă ghiceşte într-adevăr 
dacă fructul pântecului său a ucis sau nu. Pentru Simona 
Vauthier fiul ei Jacques este inocent. E o mărturie care are 
valoarea ei! 

Domnul Dominic Tirmont, simpaticul frate portar al 
Institutului Sfântul losif din Sanac, este un om cumsecade, 
dublat — cum este adesea în tradiţia corporației fraţilor portari 
— de un palavragiu amabil. A simţit o adevărată plăcere să ne 
povestească, într-o manieră personală, incendierea barăcii. 
Pentru dânsul nu a fost decât un fapt divers: nu vom stărui mai 
mult. Prin contrast, această uşurinţă de a vorbi ne-a fost 
prețioasă într-un singur punct: nu ne-a explicat el cu nenumărate 
detalii felul în care acuzatul posedă simţul culorilor? 

Am aflat în felul acesta că ideea de bază despre culori era 
falsă în creierul lui Jacques Vauthier. Contrariul, ce-i drept, ar fi 
fost surprinzător! Procedând prin analogie, Jacques Vauthier şi-a 
format o idee asupra nuanţelor, gândind la o varietate de 
mirosuri şi de gusturi. De asemenea, acuzatul nu se gândeşte 
niciodată la un obiect oarecare fără să-l împodobească din 
instinct cu o anumită culoare. Această confuzie a jucat un rol de 
prim rang în momentul crimei de pe De Grasse, după cum vom 
demonstra curând. Curioasa experienţă la care l-am supus pe 
Jacques Vauthier nu de mult, în prezenţa soţiei sale, v-a şi 
dovedit două lucruri, domnilor juraţi: Jacques Vauthier acordă o 
importanţă majoră eşarfei de mătase pe care o poartă soţia lui şi 
nu poate „auzi” pe mâinile sale cuvintele „culoare verde” fără 
să-l apuce groaza... Reamintiţi-vă aceasta, domnilor juraţi: 


163 


acuzatul are oroare de verde! Pentru ce această repulsie? O 
logică simplă ne furnizează explicaţia! fiindcă verdele îi 
recheamă o amintire neplăcută... Să spunem chiar: o amintire 
oribilă! In ce priveşte eşarfa de mătase pe care o purta soţia lui 
— şi care în realitate era gri şi nu verde — trebuie să vă fac o 
mică mărturisire: chiar eu i-am cerut Solangei Vauthier să vină 
ca martor cu această eşarfă în jurul gâtului. Era indispensabil 
pentru reuşita planului meu. Şi nu regret, cu toată latura destul 
de penibilă a acestei experienţe... Deci, să mulţumim totuşi 
fratelui Dominic pentru aportul adus prin mărturia sa şi să 
examinăm depoziţia ultimului martor al apărării, domnul doctor 
Dervaux... 

Aşadar, domnul doctor Dervaux a venit şi el aici, la această 
bară, cu dorinţa sinceră de a-l dezvinovăţi pe acuzat. Mărturia 
ponderată a acestui eminent practician care, după domnul 
Rodelec, este neîndoios omul care-l cunoaşte cel mai bine pe 
Jacques Vauthier, a avut o greutate considerabilă. De data asta 
ne-am aflat efectiv în prezenţa unui om de ştiinţă al cărui spirit 
practic rămâne nealterat chiar şi în faţa avântului unei nobile 
credinţe. Oare nu ne-a mărturisit doctorul că: „fără să fie ceea ce 
se numeşte un ateu, a fost din totdeauna un sceptic”? 
Scepticism care nu se înclină decât în faţa rezultatelor ştiinţifice 
ale unei metode experimentale. Gustul înnăscut pentru 
Experienţă este deci foarte dezvoltat la acest practician. Ceea ce 
l-a şi determinat să-l sfătuiască pe Yvon Rodelec nu numai să 
încerce a-l educa pe micul Jacques fără să-i îndoape creierul cu 
Evanghelia, dar să şi deştepte în inima micului infirm o tandreţe 
nouă care s-o înlocuiască pe cea a unei mame puţin prea 
egoistă. Se poate afirma că în imensa lui dorinţă de a face totul 
cum trebuie, omul de ştiinţă — personificat de doctorul Dervaux 
— a fost la fel de răspunzător ca şi omul bisericii — încarnat de 
Yvon Rodelec — de căsătoria lui Jacques cu Solange. Responsa- 
bilitate pe care o găsesc admirabilă, deoarece persist să 
consider această căsătorie ca o reuşită perfectă. Din nefericire 
însă, spiritul ştiinţific al bunului medic îmbinat cu o deformaţie 
profesională, l-a stârnit să împingă cam prea departe micile sale 
investigaţii personale, când a auzit vorbindu-se despre crima de 
pe De Grasse. Neputând descoperi soluţia dublei probleme a 
amprentelor şi repetatelor mărturisiri ale acuzatului, creierul 
analitic al doctorului Dervaux sfârşi prin a găsi, aproape 


164 


împotrivindu-se, un fel de scuză pentru crima lui Jacques 
Vauthier. Nu ne facem nici un fel de iluzii: cu toată declaraţia sa 
finală prin care bunul doctor — după ce şi-a dat seama de 
paguba pe care depoziţia sa i-o pricinuise celui pentru care 
venise cu cele mai bune intenţii din lume — s-a străduit fără mult 
succes să-i explice Curţii că vorbele sale au fost interpretate gre- 
şit. Acest martor se prezentase la bară fiind convins în forul său 
interior de vinovăția lui Jacques Vauthier! 

De altfel, domnul procuror general n-a scăpat prilejul să 
folosească o atare mărturie ca să tragă concluzii net 
defavorabile acuzatului. Abia după ce noi am afirmat că vom fi în 
măsură să probăm, în cursul pledoariei, că nu Jacques e 
adevăratul asasin, domnul doctor Dervaux a încercat, oarecum 
prea târziu, s-o mai dreagă puţin — spiritul său prea ştiinţific era 
răspunzător de tot ce spusese — aducând dezbaterile pe un plan 
strict moral. Şi a găsit, pe legea mea, un argument reparator nu 
lipsit de valoare, când ne-a declarat că: „Jacques îşi idolatriza 
prea mult soția pentru a o împovăra cu o astfel de faptă 
dezonorantă ca aceea pe care o îndură de şase luni”. Aici nu mai 
vorbea savantul ci omul de bun-simţ, dublat de un om de inimă. 
Fără să-şi dea măcar seama, în momentul acela doctorul 
Dervaux a atins adevărul: această crimă — în care singura 
greşeală a acuzatului este că a făcut totul pentru a părea că este 
adevăratul făptaş — nu este, de fapt, decât rezultatul unei 
imense iubiri dusă până la sacrificiul suprem al unui om pentru 
tovarăşa lui. Şi asta ne readuce foarte natural la Solange 
Vauthier, personaj esenţial al dramei... O Solange Vauthier pe 
care o vom urmări pas cu pas, studiind mecanismul crimei... 

In depoziţiile lor, domnii comisar Bertin şi comandant 
Chardot au declarat, deopotrivă, că Solange Vauthier a 
comunicat cu soţul ei de îndată ce a fost pusă în prezenţa lui, în 
închisoarea de pe bord, după crimă. Această convorbire tăcută şi 
neînţeleasă pentru cei doi martori, a avut loc „de la mână la 
mână”: degetele agile ale soţiei au vorbit pe mâna soţului ei. Ea 
însăşi ne-a afirmat că nu i-ar fi pus decât o singură întrebare: 
„Nu-i aşa că nu-i adevărat, Jacques, că tu n-ai făcut una ca 
asta?” lar el i-ar fi răspuns: „Nu fi îngrijorată! lau totul asupra 
mea... Te iubesc...” Răspuns posibil, dar nu cert. Jacques 
Vauthier nu i-o fi spus mai degrabă soţiei sale: „Știu că tu eşti 
vinovata, dar să taci! Ai făcut bine că l-ai ucis... Să nu recunoşti 


165 


nimic! Te voi salva...”? ceea ce, evident, ar schimba aspectul 
problemei. Avem toate temeiurile să credem că acesta a fost 
adevăratul său răspuns. Pe moment Solange rămase împietrită. 
Vinovată? Era, desigur... dar nu în sensul în care o credea soţul 
ei. Jacques Vauthier era convins că descoperise o dovadă certă şi 
de neînlăturat că soţia lui adorată era într-adevăr ucigaşa lui 
John Bell. Şi acum e în aceeaşi stare de spirit! Priviţi-i în clipa de 
faţă chipul încordat, neliniştit: interpretul îi transmite fiecare 
cuvânt al meu. Vauthier nu cere altceva decât să fie izbăvit de 
groaznica îndoială care-l obsedează. Se teme că soţia lui, blânda 
şi drăgălaşa Solange care reprezintă totul pentru el şi fără de 
care nu poate trăi, să nu fie inculpată. Priviţi sudoarea care-i 
broboneşte fruntea! O sudoare de agonie... Facă Cerul să nu fie 
o agonie a dragostei! Aşteaptă... Şi începe să se întrebe dacă 
această vită bătrână de avocat care luptă de săptămâni să-i 
salveze capul — cu toată împotrivirea sa — nu va sfârşi prin a 
face să izbucnească adevărul? 

Jacques Vauthier! iți voi dovedi că soţia dumitale nu a ucis... 
Şi abia din acea clipă vei înceta să te mai închizi în minciuna 
dumitale eroică. De la prima vizită pe care ţi-am făcut-o la Sante 
ştiam că minţeai pe toată lumea, Jacques Vauthier... chiar şi pe 
mine, în care n-ai avut mai multă încredere decât în ceilalţi! In 
acea zi te-ai năpustit asupra mea, ca să mă faci să-nţeleg 
limpede că nu ai chef să vezi un avocat amestecându-se în 
treburile dumitale şi, mai ales, ca să mă laşi să cred că nu erai 
decât o brută vulgară! Nu izbutiseşi să faci pe mai toată lumea 
să admită acest lucru, începând cu comandantul lui De Grasse şi 
până la judecătorul de instrucţie însărcinat cu ancheta, trecând 
pe la inspectorul Mervel şi la nenumăraţii medici alienişti şi 
specialişti, fără să uităm pe apărătorii dumitale care m-au 
precedat şi s-au văzut nevoiţi să se lepede de dosarul dumitale 
împovărător, de teamă că nu vor putea scoate nimic de la 
dumneata, riscând în acelaşi timp să fie gâtuiţi de degetele 
dumitale de temut? Recunosc: adoptând această falsă atitudine 
de brută, ai fost genial, Vauthier! Culmea abilității dumitale a 
fost că l-ai păcălit chiar şi pe acel cumsecade paznic al celulei: 
acest om admirabil era atât de încredinţat că nu erai decât o 
jivină răufăcătoare, încât m-a sfătuit în diferite rânduri să fiu cât 
se poate de prevăzător în ce te priveşte. Spre nenorocul 
dumitale — să spunem mai curând spre norocul dumitale — ai 


166 


dat peste mine, o bătrână mârţoagă reînviată. Şi, pe legea mea, 
întrucât perspicacitatea dumitale tăcută este de o rară subtilitate 
sub această aparenţă de încăpățânare ermetică, ai înţeles foarte 
repede că scamatoriile dumitale savante nu se prind la un 
pişicher bătrân ca mine! Atunci, fără să mai insişti, ţi-ai 
recăpătat calmul. M-am prefăcut că mă prind în jocul dumitale, 
fiind însă decis să te fac să părăseşti acest calm exasperant la 
timpul potrivit. 

Am şi izbutit acest lucru de două ori în cursul acestui proces. 
Prima oară când ai plâns la contactul cu mâinile zbârcite ale 
bătrânului dumitale educator; nu ţi-ai mai putut reţine lacrimile 
fierbinţi, Jacques Vauthier! Au fost frumoase, fiindcă-ţi izvorau 
direct din inimă. A doua oară când ai atins eşarfa soţiei dumitale: 
furia neputincioasă care te-a însufleţit în acea clipă, a fost 
sinceră... Am avut deci de două ori dovada strălucită că întreaga 
dumitale atitudine din clipa în care ai fost găsit prăbuşit pe patul 
lui John Bell, nu era decât o comedie fantastică. Că ai putea fi şi 
brută, nu neg! Ai şi fost o dată — o singură dată în existenţa 
dumitale — şi într-un grad rareori atins de o făptură 
omenească... îmi voi lua sarcina să-ţi amintesc împrejurările 
precise, atunci când va suna ceasul să dau pe faţă ultimele cărţi 
de joc: dar că ai fi o brută în permanenţă — cum gândesc cei mai 
mulţi dintre cei prezenţi întrucât ai reuşit să le dai această iluzie 
— e fals! 

Ţi-am spus chiar adineauri că soţia dumitale nu a ucis: asta 
nu vrea să însemneze că nu-i vinovată. Vinovăţia ei este de cu 
totul altă natură — asta e totul! Dar n-ar trebui să fii supărat 
decât pe dumneata însuţi: tăcerea şi neîntrerupta dumitale 
minciună m-au aruncat în tragica alternativă de a te lăsa să fii 
condamnat în timp ce eşti nevinovat, sau să-ţi dezvălui public 
ceea ce ai fi preferat să nu ştii niciodată. 

Nu eşti singurul care a minţit: ne-a minţit şi soţia dumitale, 
modificând primul răspuns pe care i l-ai dat în închisoarea de pe 
bord. Dar putea să procedeze altfel? 

Solange Vauthier, domnilor juraţi, ştia că soţul ei o crede într- 
adevăr ucigaşa lui John Bell, pe când ea nu avusese nici un 
amestec în crimă, dar ea înţelegea de asemenea că această 
convingere a lui Jacques era pentru el un fel de balsam care îl 
liniştea cu totul în privinţa purtării soţiei sale şi aproape că-i 
făcea plăcere; iubirea acestui tânăr pentru soţia lui e atât de 


167 


mare, încât preferă să o considere ca pe ucigaşa unui om de 
care se debarasase definitiv spre a-i respinge avansurile, mai 
curând decât complicea unei legături vinovate. Solange ucigaşa 
lui John Bell este pentru Jacques eroina care a ucis pentru a nu-l 
înşela pe el, Jacques... Din clipa când a crezut că este în posesia 
adevărului, Vauthier n-a mai avut decât un singur gând: să 
salveze pe admirabila sa soţie, care a împins fidelitatea până la 
a-i ucide un rival! lată de ce a aşteptat cu răbdare în cabina 
crimei să fie arestat de ce a trucat crima cu o abilitate supremă 
spre a face să se creadă că o săvârşise el şi nu soţia lui, de ce, în 
sfârşit!, a dat soţiei sale acel răspuns straniu: „Știu că tu eşti 
vinovata, dar să taci! Ai făcut bine că l-ai ucis! Mai ales, nu 
recunoaşte nimic! Te voi salva...” Atitudine care se explică 
perfect când înţelegi dragostea imensă pe care Jacques i-o 
poartă Solangei, dar care nu mai are nici o rațiune dacă se dove- 
deşte — contrariul celor ce crede Vauthier — că soţia lui n-a ucis 
pe John Bell, care fusese asasinat de către o a treia persoană. 
Ceea ce confirmă tot ce n-am încetat să repet: trei persoane 
aveau interesul să suprime pe tânărul american. Vauthier pentru 
a se debarasa de un rival; Solange pentru a şterge un trecut care 
o jena şi o apăsa greu pe conştiinţă... în sfârşit, criminalul 
veritabil pentru cu totul alte motive, pe care le vom explica la 
timpul cuvenit... 

Ştiu, onorată Curte, cât de extravagantă trebuie să vă pară 
pledoaria mea, dar vă cer încă un efort de atenţie spre a vă 
readuce în imaginaţie cele şase luni care au precedat înapoierea 
soţilor Vauthier în Europa, pe bordul lui De Grasse. 

De la început, o nouă şi dublă minciună a lui Vauthier şi a 
soţiei sale v-a făcut să credeţi că tânăra pereche nu văzuse 
niciodată victima înaintea crimei. O singură dată apărarea este 
în deplin acord cu Ministerul Public, afirmând că Solange şi 
Jacques Vauthier cunoşteau foarte bine pe John Bell. Un mesaj 
telefonic primit ieri dimineaţă din New York mi-a confirmat că 
tânărul american, bine înfipt în cercurile franceze din Statele 
Unite, a fost cuprins de o mare amiciţie pentru familia Vauthier. 
Amiciţie a cărei reciprocitate nu e certă din partea lui Jacques şi 
a Solangei. Cu unicul scop de a cunoaşte natura exactă a 
relaţiilor existente între aceste trei personaje, îmi pare 
indispensabil să apară din nou la bară Solange Vauthier, pentru o 
depoziţie complementară. Cer deci domnului preşedinte să 


168 


binevoiască a dispune aducerea martorului în vederea celei de a 
doua audieri. 

— Curtea consimte să dea curs cererii apărării, declară 
preşedintele Legris, după un rapid conciliabul cu asesorii săi şi 
un semn de încuviinţare al procurorului general. 

Tânăra veni din nou în faţa barei, nu fără a lăsa să se 
întrevadă semne de nedumerire. 

— Doamnă Vauthier, continuă bătrânul avocat apropiindu-se 
de bara în faţa căreia dânsa se ţinea aproape sleită de puteri, 
îndrăznesc să sper că nu veţi fi prea supărată pe apărătorul 
soţului dumneavoastră, că v-a făcut să veniţi a doua oară, dar e 
absolut necesar pentru ca să atingem, în sfârşit, țelul pe care îl 
urmărim, dumneavoastră şi eu, să facem ca Jacques să fie 
dezvinovăţit... Imi voi permite să vă reamintesc la început o 
întrebare precisă pe care v-a pus-o domnul preşedinte Legris în 
timpul primei dumneavoastră depoziţii: „Vă amintiţi, doamnă, 
dac-aţi întâlnit în decursul celor cinci ani de peregrinări prin 
Statele Unite victima, pe John Bell.?” Aţi răspuns negativ. 

Ei bine, oricât mi-ar fi de penibil, îmi fac datoria să vă 
răspund, la rândul meu, că aţi minţit, Solange Vauthier! Aţi 
cunoscut foarte bine pe acest John Bell, de mai bine de un an! A 
venit să vi se prezinte spontan dumneavoastră şi soţului, la 
ieşirea de la una dintre conferințele pe care le-aţi ţinut la 
Cleveland. L-aţi simpatizat de îndată pe John Bell: nu-şi dădea 
oare multă osteneală spre a vă uşura călătoriile şi şederea în 
diferitele oraşe pe care le-aţi vizitat? Nu împinsese amabilitatea 
până la a vă transporta el însuşi cu maşina proprie? Atenţiile lui 
faţă de dumneavoastră n-au fost oare fermecătoare? Şi s-a 
întâmplat ceea ce era fatal să se întâmple: tânărul american era 
frumos... N-avea asupra soţului dumneavoastră avantajul 
nepreţuit de a vă putea contempla? Vă sorbea din ochi obrazul, 
silueta elegantă până în cele mai mici detalii exprimând dorinţa 
arzătoare a unui yankeu normal şi sănătos pentru o femeie dră- 
guţă din Franţa... Cu toate că aveţi o imensă duioşie pentru soţul 
dumneavoastră, nu v-aţi putut obişnui însă întru totul cu ideea 
că cel căruia îi aparţineţi este singurul om care nu vă putea 
vedea niciodată, pe când ceilalţi puteau să-şi sature ochii cu 
frumuseţea dumneavoastră. In prima depoziţie aţi pronunţat, 
doamnă, o frază cumplită: „Se amesteca prea multă milă în 
tandrețea mea... Şi nu iubeşti oamenii de care ti-e milă: îi 


169 


plângi!” 

Imi pare foarte rău, Jacques Vauthier, că mă văd nevoit să-ţi 
dezvălui astăzi toate acestea fără cel mai mic menajament, dar 
putem face altfel? Chipul dumitale îmi apare din ce în ce mai 
crispat, mai nenorocit, mai patetic... Te implor, Jacques Vauthier, 
să păstrezi aceeaşi stăpânire de sine de care ai dat dovadă când 
te-ai acuzat de o crimă pe care nu ai săvârşit-o şi să asculţi 
urmarea pledoariei mele, cea mai ingrată, desigur, din câte a 
trebuit să facă vreodată un apărător... Mai trebuie să ştii că 
Solange s-a decis până-n cele din urmă să te ia de soţ numai în 
urma demersului stăruitor făcut de Yvon Rodelec pe lângă 
dânsa, într-o seară anume... Solange nu te-a luat de soţ decât 
din milă, pe când dumneata erai îndrăgostit de ea cu patimă. 

A fost, cum ne-a spus acel cumsecade frate Dominic, un 
eveniment fără precedent în analele Institutului Sfântul losif... 
Aminteşte-ţi de strania ceremonie din capela în care copiii din 
cortegiu erau surdo-muţi, iar cei din cor nevăzători... de abatele 
Ricard, duhovnicul institutului care a ţinut o predică minunată pe 
care dumneavoastră, Solange, o traduceaţi treptat pe falangele 
lui Jacques... Procedeul acesta nu a fost folosit şi repetat în toate 
băncile capelei, unde fiecare nevăzător servea de interpret 
vecinului său surdo-mut? Atunci nu ştiaţi dacă trebuie să râdeţi 
sau să plângeţi, Solange Duval!... Să râdeţi nu de bucurie ci de 
enervare în faţa laturii bizare a acestei ceremonii a cărei eroină 
eraţi; să plângeţi la gândul că vă înlănţuiţi viaţa de aceea a triplu 
infirm... lată ce vă trecea prin minte când, după terminarea 
ceremoniei, aţi trecut la braţul lui Jacques printre cele două şiruri 
de curioşi, personaje austere cu sutane negre şi jabouri albastre, 
şi infirmi... Sus, la tuburile orgii mari, degetele lui Jean Dony 
făceau să răsune un marş nuptial, care vă apărea aproape ca o 
batjocorire... lar dacă privirea dumneavoastră coborâtă sub vălul 
de tul s-a înălţat pentru câteva clipe, aţi făcut-o poate pentru a o 
încrucişa cu cea a unui băieţandru cu căutătura atentă şi 
luminoasă, care vă contempla cu aviditate chipul... o căutătură 
încărcată de dorinţe, pe care nu o veţi întâlni niciodată la soţul 
dumneavoastră cu ochii morţi... 

Suferinţa dumneavoastră a fost atroce în acea zi şi nu a făcut 
decât să sporească în zilele următoare, în timpul acelei oribile 
călătorii de nuntă din care aţi revenit disperată. Fiecare ceas din 
această călătorie se adăuga martiriului... A trebuit să faceţi un 


170 


efort supraomenesc de voinţă, ca să treceţi peste repulsia fizică 
şi să n-o luaţi la fugă când braţele puternice ale soţului infirm au 
vrut să vă cuprindă. 

Fiindcă a existat o primă noapte, a cărei amintire nu vi se va 
putea şterge niciodată din memorie şi în care v-aţi dat seama de 
imensitatea sacrificiului făcut. Aţi înţeles îndeosebi că, înainte de 
căsătorie, totul vi se părea simplu şi uşor, deoarece imaginaţia 
nu cunoaşte oprelişti. Numai că în clipa în care aţi trecut de la 
visul ideal la realitatea brutală, inferiorităţile tovarăşului 
dumneavoastră de viaţă au ieşit la iveală. Mărturisiţi că e trist, 
Solange Vauthier, să fii sărutată de buze ce nu pot murmura un 
singur cuvânt de dragoste, să te afli faţă în faţă cu neantul unui 
chip fără vedere... în asemenea condițiuni, actul dragostei nu 
provoacă decât repulsie. Mai curând decât aţi fi gândit — parcă 
aţi gândit măcar în beţia sacrificiului care v-a făcut să răspundeţi 
„da” lui Yvon Rodelec? — contactul fizic cu infirmul v-a 
descurajat şi v-a redus la neputinţă cele mai nestrămutate 
hotărâri. Cum să nu fiţi înţeleasă? Ca să puteţi îndura această 
lungă încercare ar fi trebuit să aveţi o forţă sufletească aşa cum 
noi, bieţi oameni, nu avem decât rareori! 

Dar el? Nu vi se pare, Solange, că trăind zi de zi alături de 
dumneavoastră, a sfârşit prin a-şi da seama tot mai limpede de 
inferioritatea lui? Dezechilibrul său tainic creştea necontenit: 
sentimentele lui de mâhnire disperată, de gelozie şi de 
neîncredere au început să vă umbrească menajul... Cu toate 
acestea el se încleşta de dumneavoastră. Avea şi va avea 
întotdeauna o nevoie neostoită de dumneavoastră: nevoie fizică 
şi morală. lată de unde a luat naştere acea neînțelegere surdă, 
ale cărei pricini mai adânci aţi preferat amândoi să nu le căutaţi, 
prin nu ştiu ce fel de pudoare reciprocă! Se poate afirma, 
domnilor juraţi, că în timpul celor cinci ani de căsnicie, s-a dat o 
luptă neîntreruptă între duioşia plină de chibzuinţă a tinerei 
femei şi dorinţele carnale ale infirmului. Se poate imagina, de 
asemenea, ce trebuie să fi fost acea călătorie de nuntă pe coasta 
Bascilor! Ziua, când nu era vorba decât de a comunica prin 
înţelegere, totul mergea strună: era armonia între doua fiinţe 
care se completau, întrucât cel puţin unul dintre doi depindea 
totalmente de celălalt... Dar noaptea! Rolurile se inversau: 
mărturisiţi, Solange, că aţi fi dorit să vă aflaţi la capătul lumii, 
decât să vă lăsaţi în voia unor mângâieri care vă terorizau! 


171 


Descurajată, nemaiputând aproape suporta prezenţa fizică a 
unui Jacques pe care aţi greşit, poate, idealizându-l peste 
măsură,  i-aţi împărtăşit lui Yvon  Rodelec temerile 
dumneavoastră când aţi revenit amândoi să-i faceţi o vizită de 
adio la Sanac, înainte de marea călătorie în Statele Unite. Şi, 
încă o dată, cuvintele înțelepte şi sfaturile judicioase ale 
educatorului au reuşit să atenueze dezamăgirile dumneavoastră 
de femeie tânără. Călătoria într-o ţară atât de nouă pentru 
Jacques şi dumneavoastră aranja puţin lucrurile. V-aţi obişnuit cu 
o existenţă în acelaşi timp activă şi resemnată alături de infirm. 

Fără să fi vrut pentru nimic în lume, aproape luptându-vă cu 
dumneavoastră înşivă, aţi devenit pentru Jacques femeia rară 
care îndestulează fericirea unui bărbat, pur şi simplu fiindcă acel 
bărbat nu a cunoscut şi nici nu va cunoaşte vreodată altă femeie 
şi alte senzaţii. l-aţi dat iluzia, pe când vă lăsaţi în voia 
mângâierilor sale, că e un om ca oricare altul... 

Pentru a încerca să uitaţi clipele penibile pe care o asemenea 
pasiune te constrânge să le suporţi, v-aţi aruncat cu trup şi suflet 
în viaţa trepidantă a Lumii Noi, mergând din oraş în oraş, din 
conferinţă în conferinţă dând interviuri la radio, participând când 
la o recepţie, când la alta, unde străluceaţi din ce în ce mai mult. 
Frumuseţea dumneavoastră triumfa la fiecare pas. Se părea 
chiar că prezenţa alături de dumneavoastră a acestui colos 
infirm, urmându-vă peste tot ca o umbră sau ca un sclav, 
contribuia să vă pună şi mai mult în valoare, să facă să 
strălucească şi mai mult lumina dumneavoastră surâzătoare. La 
începutul şederii dumneavoastră acolo aţi avut impresia că 
sunteţi fericită, Solange! Aţi şi scris chiar câteva săptămâni după 
sosirea în Statele Unite, unicului dumneavoastră confident: Yvon 
Rodelec. Dar vai, chiar atunci vi s-a ivit în cale John Bell, la 
Cleveland... 

Interesul pe care tânărul american părea să-l poarte cazului 
excepţional al lui Jacques Vauthier, romancier francez surdo-mut- 
orb din naştere, nu era decât un paravan, un mijloc de a ajunge 
la cea la care râvnea de când o zărise: la dumneavoastră, 
frumoasa soţie a infirmului... Atenţiile lui deveniră din ce în ce 
mai stăruitoare. V-a luat să faceţi plimbări în doi cu maşina, fără 
ca soţul dumneavoastră să vadă în asta cel mai mic 
inconvenient. Jacques nici nu putea măcar presupune că i-aţi fi 
necredincioasă... Cu toate acestea, aşa s-a întâmplat: câteva luni 


172 


după întâlnirea lui John Bell la Cleveland, ochii limpezi ai acestui 
tânăr frumos se scăldau în ai dumneavoastră, buzele sale 
şopteau cuvinte de dragoste pe care le-aţi aşteptat de atâta 
amar de vreme... Dacă fericirea dumneavoastră a fost 
trecătoare, era cel puţin completă: „eraţi iubita lui”! 

Tânăra femeie pălise şi se încleştase de bară în momentul în 
care soţul ei scoase un lung strigăt răguşit în boxa acuzaților, din 
care încercă să scape, ca să se arunce asupra lui Victor Deliot. 
Dar cei doi paznici îl siliră să se reaşeze. 

— Ştiu că-i pricinuiesc acestui nefericit o mâhnire în- 
grozitoare, continuă avocatul. Dacă ar putea, în această clipă m- 
ar ucide... Priviţi-l! lată-l, domnilor juraţi, pe Vauthier pe care 
vroiam să vă fac să-l descoperiţi, pe Jacques Vauthier care nu 
devine realmente o brută decât atunci când e vorba să apere 
ceea ce crede a fi un bun numai al său: soţia lui. Priviţi-o şi pe 
dânsa, gata să se prăbuşească, incapabilă să respingă grava 
acuzaţie ce i-a fost adusă. Ce ar putea ea spune altceva decât că 
a sfârşit prin a ceda insistențelor tânărului american, fiindcă nu 
se mai simţea în stare să aparţină numai unui om care nuova 
putea vedea niciodată?... Aici e toată drama tinerei femei. Să nu 
credeţi în nici un caz, domnilor juraţi, că Solange ar fi fost 
îndrăgostită de John Bell! Foarte repede, relaţiile sale cu tânărul 
american, care o urmărea din oraş în oraş, au început să-i 
producă oroare. 

Cuprinsă de remuşcarea de a înşela un om pentru care 
însemnați totul, aţi încercat imposibilul, Solange Vauthier, spre a 
rupe definitiv cu amantul dumneavoastră întâmplător. Dar el nici 
nu vroia să audă: nu se mai putea lipsi de dumneavoastră! 
Dorinţa dumneavoastră de a rupe creştea de asemenea din 
teama pe care o aveaţi, văzând că soţul are unele bănuieli. Fără 
a fi prea sigur, soţul dumneavoastră infirm începuse să 
suspecteze pe John Bell. Din fericire, Jacques nici măcar nu se 
gândea că i-aţi putea fi necredincioasă! In spiritul său neliniştit, 
singurul vinovat era acest american care vă dorea şi împotriva 
căruia era încredinţat că luptaţi cu disperare pe când, în 
realitate, eraţi amanta lui de câteva luni! 

Ca să scăpaţi de un amant primejdios, aţi luat hotărârea 
bruscă de a vă reîntoarce în Franţa cu primul pachebot. Dar ceea 
ce nu aţi prevăzut era că şi John Bell se va afla pe bord, pentru a 
continua să vă urmărească! Dumneavoastră şi soţul l-aţi întâlnit 


173 


pe vapor câteva ore de la plecarea din New York. Pentru a salva 
aparențele faţă de Jacques, John Bell a explicat că pleca într-o 
misiune în Franţa, pentru planul de ajutorare a Europei. Ciudat 
fel de a ajuta Europa, într-adevăr! 

Nevrând să mai riscaţi o altă întâlnire asemănătoare, aţi avut 
ingeniozitatea să-l convingeţi pe soţul dumneavoastră să ia 
mesele în cabină, din care nu ieşeaţi decât foarte rar. Totuşi, a 
doua zi John Bell a reuşit să vă întâlnească singură pe culoar. S-a 
înfuriat, a implorat... Aţi fugit înnebunită. O clipă v-a trecut prin 
cap să vă sinucideţi. Dar v-aţi gândit că Jacques nu va 
supravieţui dispariţiei dumneavoastră: Jacques nu mai putea trăi 
fără dumneavoastră. Nu era mai bine să-l fi sacrificat pe John, de 
care nimeni nu avea nevoie? Ideea acestei crime a început să vă 
urmărească tot ca o modalitate de a-i da satisfacţie lui Jacques. 
Nici nu se pot imagina, domnilor juraţi, sentimentele 
contradictorii şi uneori monstruoase care pot cotropi inima unei 
femei cinstite care regretă o greşeală! N 

john Bell continua să vă asalteze. Il zăreaţi de cum 
întredeschideaţi uşa cabinei voastre. Chiar şi soțul îl simţea 
dându-vă târcoale. Cu extraordinarul lui simţ olfactiv, îi 
descoperise prezenţa în umbra dumneavoastră şi v-aţi temut de 
o izbucnire. Torturată, aţi vrut să aveţi cu fostul dumneavoastră 
amant o ultimă întrevedere decisivă. 

Deliot o părăsi pe Solange ca să lanseze Curţii un aver- 
tisment: 

— Onorată Curte, domnilor juraţi, ne apropiem de momentul 
crimei... 

Reveni la Solange prăbuşită pe un scaun: 

— Soţul dumneavoastră, doamnă, se odihneşte pe cuşeta lui, 
ca în fiecare zi după masa de prânz. leşiţi pentru o clipă să luaţi 
aer pe punte. Poate că aţi strecurat în poşetă acel revolver pe 
care, după cum mi-aţi destăinuit în decursul celei de a doua 
întrevederi pe care am avut-o, îl aveaţi mereu la îndemână în 
timpul voiajului, ca să vă apăraţi cu el. Vă îndreptaţi spre cabina 
lui John Bell. Planul pe care l-aţi făcut e destul de simplu: veţi 
bate la uşă, el vă va deschide încântat, convins că aţi venit în 
sfârşit ca amantă. O dată singură cu el veţi încerca să-l 
convingeţi că vă pune pe amândoi în primejdie — pe dum- 
neavoastră şi pe el — îl veţi conjura să vă lase în pace şi poate îl 
veţi convinge, deoarece nu-i cu desăvârşire ticălos! lar dacă nu... 


174 


Dacă nu, micuțul revolver e la îndemână, în poşetă... Să-l folosiţi 
spre a vă elibera definitiv? Să-l azvârliţi apoi în mare, prin hublou 
şi să reveniţi liniştită la-nceput pe punte — aşa încât vântul 
dinspre larg să împrăştie mirosul tânărului bărbat, mirosul 
amantului — după care să vă înapoiaţi în cabină unde soţul o fi 
aţipit fără îndoială, în timpul absenței dumneavoastră? 

Din păcate, când aţi ajuns în faţa cabinei lui John Bell, 
lucrurile nu s-au petrecut cum aţi prevăzut. Uşa cabinei era 
întredeschisă. Intrigată, aţi împins-o cu precauţie şi aţi rămas 
împietrită în faţa unui spectacol hidos: amantul dumneavoastră 
zăcea mort, întins pe pat, cu gâtul însângerat. Innebunită, nici n- 
aţi observat măcar atunci o eşarfă de mătase verde, având o 
ciudată asemănare cu una dintr-ale dumneavoastră: o eşarfă pe 
care aţi purtat-o adesea, pe care soţului îi plăcea s-o mângâie, şi 
care zăcea aruncată pe măsuţa de noapte... înspăimântată, aţi 
fugit... 

Aerul proaspăt v-a limpezit gândurile. Străbătând puntea aţi 
început să înţelegeţi că cineva v-o luase înainte cu câteva 
minute, cu câteva clipe poate, şi îl ucisese pe amantul 
dumneavoastră. Fusese ucis, nu încăpea îndoială, cu toate că nu 
aţi cutezat să atingeţi cadavrul încă nerăcit. Dar cine să-l fi ucis? 
Un rival? Deodată vă trecu prin minte: n-o fi fost cumva Jacques? 
Dar ar fi fost cu neputinţă: nu v-aţi părăsit soţul toată ziua 
înainte de a-l fi lăsat adormit în cabină... şi cum v-aţi îndreptat 
pe drumul cel mai scurt spre cabina lui John Bell, n-ar fi avut 
timp să v-o ia înainte pentru a săvârşi crima. Cel mult v-ar fi 
putut urma: dar n-a fost cazul... Aţi fost absolut singură când aţi 
făcut macabra descoperire... 

Atunci cine să fi avut interesul să-l înjunghie pe tânărul 
american? Altă femeie? In definitiv de ce nu? Cineva, bărbat sau 
femeie, vă făcuse un serviciu apreciabil, debarasându-vă în 
sfârşit, de acest amant pe care nu-l mai puteaţi suferi şi care 
continua să vă urmărească cu asiduităţile şi cu amenințările 
sale... John fusese ucis. Nu de Jacques, şi nici de dumneavoastră. 
In timp ce reflectaţi la toate acestea, pe punte, o clipă v-aţi 
gândit să vă descotorosiţi de revolver, zvârlindu-l peste bord. 
Dar la ce bun, din moment ce arma nu fusese folosită? Nu mai 
era un corp delict compromiţător! Şi aţi păstrat revolverul, care 
nu vă părăseşte niciodată... care este şi în clipa de faţă în 
poşetă, deoarece aţi avut multă vreme intenţia să-l folosiţi chiar 


175 


împotriva dumneavoastră înşivă dacă va veni clipa în care se va 
face lumină... 

Tresărind, tânăra femeie făcu o mişcare bruscă, dar Victor 
Deliot, care rămăsese necontenit alături de bară, îi smulse 
poşeta strigând: 

— Nu, doamnă! Asta nu! Trebuie să trăiţi fiindcă nu aţi ucis, 
fiindcă soţul dumneavoastră are acum şi mai multă nevoie de 
dumneavoastră, fiindcă trebuie să ispăşiţi tot restul vieţii 
neajunsul pe care i l-aţi pricinuit. 

In timp ce vorbea, avocatul scoase din poşetă revolverul, pe 
care-l dădu preşedintelui înainte de a continua: 

— După ce v-aţi liniştit, nu vă mai rămânea decât să vă 
întoarceţi în cabină. Dar vă aştepta o altă surpriză: soţul 
dumneavoastră nu mai era acolo. Aţi fost cuprinsă din nou de 
cumplita îndoială: o fi el într-adevăr ucigaşul? Dar încă o dată 
simpla logică dovedea că era imposibil: n-ar fi avut timp să 
ajungă înaintea dumneavoastră în cabina lui John Bell şi să-şi 
desăvârşească nelegiuirea, pentru că John ar fi opus rezistenţă... 
Unde ar putea să fie Jacques? Şi de ce să fi părăsit singur cabina, 
fără a fi însoţit, cum obişnuia întotdeauna de la plecarea din New 
York? Neliniştea crescândă trebuie să vă fi împins să vă duceţi 
din nou în cabina amantului, ca să vedeţi dacă nu cumva soţul 
dumneavoastră se află acum acolo şi să continuaţi apoi 
investigaţiile... dar numai ideea că vă veţi afla din nou în 
prezenţa cadavrului lui John v-a împiedicat să vă puneţi planul în 
aplicare. Şi prudenţa vă dicta să nu daţi târcoale locului crimei... 
Cine ştie? Oare uşa întredeschisă a cabinei nu atrăsese atenţia şi 
crima nu fusese deja descoperită? Cel mai înţelept lucru vi s-a 
părut să aşteptaţi întoarcerea lui Jacques în propria 
dumneavoastră cabină. Dar aşteptarea se prelungea... 

După douăzeci de minute, neliniştea dumneavoastră se 
transformase în îngrijorare: ce-o fi cu Jacques? Unde era? 
Nemaiputând dormi, o fi preferat poate să vă caute pe punte? Ar 
fi teribil dacă nu v-ar găsi acolo! Acest ultim gând v-a determinat 
să ieşiţi din cabina proprie. După jumătate de oră de căutări 
zadarnice, cum aţi declarat chiar dumneavoastră în prima 
depoziţie, aţi revenit în cabină cu speranţa că Jacques s-o fi 
întors. Dar nu se afla acolo... Disperată, v-aţi temut de tot ce 
poate fi mai rău: i s-o fi întâmplat un accident? Jacques, orb, o fi 
căzut în mare? Innebunită, v-aţi dus la biroul comisarului de 


176 


bord. Restul îl ştim... 

In timpul anchetei aţi fost în mod constant obligată să tăceţi: 
să povestiţi macabra descoperire ar fi însemnat să mărturisiţi în 
acelaşi timp că aţi fost în cabina tânărului american! Şi bănuielile 
ar fi putut cădea asupra dumneavoastră: asta vă putea fi 
indiferent, dar vă era teamă — pe bună dreptate — ca aceste 
destăinuiri să nu-l facă pe Jacques să descopere — cu întârziere 
— legătura dumneavoastră cu John Bell. Şi asta nu o vroiaţi cu 
nici un preţ! In fine, eraţi năucită de amănuntele pe care le 
dădeau primii anchetatori. Buimăceala s-a accentuat şi mai mult 
când aţi auzit bizarele declaraţii ale lui Jacques. Nu puteaţi 
pricepe de ce se acuză de această nelegiuire, nici semnificaţia 
frazelor sale: „Nu fi îngrijorată! lau totul asupra mea... Ai făcut 
bine că l-ai ucis! Te iubesc...” Sau Jacques înnebunise subit, când 
s-a convins că dumneavoastră aţi comis crima, sau el era cu 
adevărat făptaşul, în pofida logicii dumneavoastră personale 
care spunea contrariul... Incepând din acea clipă şi până acum, 
Solange Vauthier, aţi fost şi dumneavoastră sub imperiul 
cumplitei îndoieli: chiar şi atunci când aţi venit la bară spre a vă 
apăra soţul, v-aţi mai întrebat dacă nu el o fi comis crima. 

Şi acum, după ce am izbutit să-i dovedesc soţului că nu aţi 
avut nici un amestec în moartea lui John Bell, gândesc că pot să 
vă demonstrez că nici Jacques nu este asasinul fostului 
dumneavoastră amant şi, mai ales, să vă explic de ce s-a acuzat 
în mod fals de această crimă. Dacă binevoiţi, domnilor juraţi, să 
ne înapoiem cu gândul la clipa precisă în care Solange Vauthier a 
părăsit cabina unde soţul ei aţipise. 

„„„Ceea ce însă doamna Vauthier nu ştia, era că soţul ei nu 
dormita în ziua aceea. De îndată ce soţia lui a ieşit din cabină, s- 
a ridicat, a întredeschis la rândul său uşa cu precauţie şi şi-a 
urmărit soţia de la distanţă, ca să nu-i atragă atenţia. Bănuia că 
se duce să-l întâlnească pe american... Cum a urmărit-o el, 
orbul, prin întortocherea de scări şi de coridoare ale imensului 
vapor? Datorită mirosului său... Acelui simţ al mirosului, pe care-l 
avea ascuţit la extrem. Soţia lui, Solange, întrebuința mereu 
acelaşi parfum, un parfum care lui îi era drag deoarece, ca toţi 
orbii, adoră parfumurile. A fost o joacă pentru el s-o urmărească 
„după miros” pe culoare. 

Apariţia acestui infirm străbătând culoarele pe pipăite, 
urcând şi coborând scările cu nările dilatate de parfumul 


177 


călăuzitor, trebuie să fi fost halucinantă. Te cutremuri când 
cugeti la gândurile pe rând disperate şi răzbunătoare care au 
asaltat creierul lui Vauthier în timpul acelei stranii urmăriri. Ideea 
de crimă încolţise neîndoios atunci în creierul său. Nu ştia spre 
care primejdie aleargă, nici măcar nu încerca să-şi imagineze 
scena în faţa căreia se va găsi peste câteva minute — scenă pe 
care extrema lui sensibilitate îl va ajuta să o priceapă într-o 
clipă... Mai spera că soţia i-a rămas credincioasă, dar îndoielile îi 
crescuseră şi-l îmboldea gelozia... întocmai cum ne-a demonstrat 
atât de perfect domnul procuror general, o trezire 
înspăimântătoare a instinctelor se petrecea în sinea lui Jacques 
în timpul acestei urmăriri tăcute, de fiară care-şi simte prada 
foarte aproape. Instinctele primare, înăbuşite atâţia ani datorită 
înţeleptei înrâuriri a lui Yvon Rodelec, ieşeau la suprafaţă ca du- 
hoarea dezgustătoare a unei mlaştini. Vauthier era hotărât la 
orice, chiar să ucidă! Pe cine? Incă nu ştia... Pe el, sau pe ea? 
Fără îndoială că pe cel care va cădea primul în mâinile sale 
răzbunătoare... poate chiar pe amândoi! Mergea spre destinul 
său de-a lungul coridoarelor cabinelor, urmărind parfumul care îl 
târa spre viaţă sau spre moarte... 

Ajuns în faţa cabinei lui John Bell, avu o clipă de ezitare: 
ciudat... mirosul plutea deopotrivă şi în continuarea culoarului. 
Vauthier era perplex. Care să fie pista cea bună? Trebuia să intre 
în cabină, sau să străbată culoarul? Până la urmă a împins uşurel 
uşa întredeschisă... 

Să-l urmărim acum în cabină, unde nările îi descoperă 
mirosul omului pe care îl detesta: americanul... Două mirosuri ce 
se amestecau atât de strâns nu puteau fi decât dovada 
vinovăţiei de netăgăduit a două fiinţe. Şi sunt aici... Nu îi vor 
scăpa! N-are nevoie de nici o armă: îi ajung cele două mâini! De 
ce să fi irosit vremea în căutarea unui oarecare stilet de tăiat 
hârtie? Sigur pe forţa lui herculeană, Vauthier nu s-a gândit nici o 
clipă să folosească un obiect ucigător. Singurul reflex care-i vine 
natural celui care nu vedea, este cel pe care i-l inspiră cel de al 
doilea simţ de care ştie să se folosească precum un virtuos: 
pipăitul... Şi pipăitul pretinde un contact nemijlocit: aşadar, va 
sugruma! 

Dacă-mi iau îngăduinţa să insist asupra acestui punct, 
domnilor juraţi, e numai pentru a rectifica monumentala eroare 
psihologică ce s-a făcut în timpul reconstituirii crimei. Dacă 


178 


Vauthier ar fi ucis, nu s-ar fi servit de un stilet pentru tăiat hârtie, 
ci de mâinile sale atât de prompte şi de agile! Insăşi 
reconstituirea ar fi trebuit să mire pe domnul inspector Mervel şi 
pe colaboratorii săi: gestul făcut de infirm cu precizia unui 
profesionist al crimei, era prea perfect ca să fie adevărat. Nu era 
decât un gest bine studiat şi repetat cu anticipație, în timpul 
jumătăţii de oră în care s-a aflat singur cu mortul, Vauthier ştia 
bine că osândirea lui va depinde în mare măsură de felul în care 
va executa acest gest... şi era ferm hotărât să ia asupră-şi crima 
pentru a-şi salva soţia! Trebuia deci să-i convingă pe anchetatori 
cu orice preţ şi să le ofere certitudinea absolută că el, infirmul, 
era perfect capabil să mânuiască un stilet de tăiat hârtie, ascuţit, 
şi să izbească precis dintr-o singură lovitură, cu toate că era 
orb... 

Şi aici a început să se poticnească ancheta. Dar să revenim 
la clipa în care infirmul înaintează încet în cabină, cu braţele 
încrucişate ameninţător... Mâinile lui care s-au întins instinctiv 
înainte, se proptesc într-un trup culcat... trup în care distinge 
mirosul nesuferit, în care se amestecă pe lângă parfumul iubit al 
Solangei unul mai aspru, de sânge. Incepe să duhnească deja a 
cadavru... 

Vauthier s-a retras îndărăt, apoi mâinile sale au înaintat 
iarăşi spre trupul americanului... Degetele atinseră pieptul şi 
urcară încet către faţă, ca să se imobilizeze la înălţimea gâtului 
unde s-au scăldat într-un lichid călduţ şi vâscos: sânge! Degetele 
pipăie contururile tăieturii de la gât... Orice îndoială este exclusă 
pentru infirm: un pumnal săvârşise opera... Degetele sale 
coboară din nou spre piept şi se opresc un timp în regiunea 
inimii. Pipăitul lui nu dă greş: inima a încetat să mai bată. Ame- 
ricanul era aşadar mort, asasinat!... Degetele încep să se plimbe 
pe pat, în jurul cadavrului, căutând cu febrilitate arma crimei... 
Deodată una dintre mâini o găseşte: Jacques Vauthier 
recunoaşte într-o clipită modelul stiletului pentru tăiat hârtie pe 
care şi el îl foloseşte adesea, în propria sa cabină, ca să taie 
paginile pe care Solange vrea să i le citească... 

Degetele sale nesatisfăcute continuă să atingă totul, în 
speranţa că va găsi vreun indiciu... Atingând măsuţa de noapte 
ele se imobilizează din nou, ca împietrite, pe un obiect pe care-l 
înhaţă: o simplă eşarfă de mătase pe care o mângâiase adeseori, 
impregnată cu parfumul Solangei. Este pătrăţelul de mătase pe 


179 


care Vauthier avea obiceiul să-l numească eșarfa verde, într- 
adevăr eşarfa soţiei sale! Dovadă indiscutabilă că nici Solange 
nu e departe... dar unde se ascunde? 

Vauthier părăseşte patul ca să dea ocol cabinei, să pătrundă 
în cabinetul de toaletă, să ia pe rând pereţii de-a lungul, să 
scotocească printre draperii şi în debaraua în care sunt 
depozitate  cuferele de voiaj... Nimic! Nimeni! Şi, într-o 
străfulgerare, înţelege... Acum totul se explică! Totul e atât de 
simplu, de limpede! Sub un pretext oarecare americanul a izbutit 
s-o ademenească pe Solange în această cabină, dar ea s-a 
apărat. N-a vrut să-i cedeze şi, printr-un gest pe care el, soţul, îl 
consideră eroic, l-a izbit pe ticălos cu primul obiect care i-a căzut 
sub mână: stiletul pentru tăiat hârtie ce se afla pesemne zvâriit 
pe măsuţa de noapte... 

Din nefericire, însă, în zăpăceala gestului făcut, Solange şi-a 
pierdut eşarfa, rămasă în cabină după fuga ei: eşarfa verde. 
Acum înţelege pentru ce mirosul parfumului ei continua pe 
culoarul cabinelor: după ce l-a ucis pe american, Solange a fugit 
pe culoar spre punte fără a mai avea timpul necesar să închidă 
în urma ei — din precauţie — uşa cabinei, care rămăsese 
întredeschisă... Deoarece actul de dreptate fusese făcut, trebuia 
evitat cu orice preţ ca Solange să fie acuzată de crimă! Nu era 
de pierdut nici o secundă... Dintr-o clipă într-alta putea să vină 
cineva şi să descopere crima înainte ca el, Jacques, să fi avut 
timp s-o camufleze. O soţie atât de desăvârşită merită să te 
sacrifici pentru ea! Cel mai nimerit mijloc, totodată şi cel mai 
sigur spre a deturna bănuielile, era ca el să se substituie 
Solangei în rolul de criminal. El, infirmul, va fi cel care-şi va lua 
crima în cârcă. Nu risca decât cel mult câţiva ani de închisoare... 
Cine va cuteza să condamne la pedeapsa capitală un surdo-mut- 
orb din naştere? Va beneficia aşadar de serioase circumstanţe 
atenuante... De altminteri, mijlocul lui de apărare va fi simplu: o 
tăcere încăpăţânată care să impresioneze juriul şi să facă să 
planeze asemenea îndoieli, încât pedeapsa lui să fie cât mai 
mică... Pe urmă, când va ieşi din închisoare, va regăsi pe 
tovarăşa lui minunată, alături de care va continua să ducă o 
existenţă fericită, departe de orice rival... 

Toate aceste gânduri tumultoase s-au învălmăşit probabil în 
creierul său înfierbântat, în răstimpul a numai câteva secunde. În 
primul rând urmau să dispară cele două corpuri delicte: stiletul 


180 


pe care se află cu siguranţă amprentele Solangei şi, mai ales, 
eşarfa de mătase verde. A aruncat eşarfa în mare, prin hublou. 
Dar când să repete gestul şi cu stiletul pentru tăiat hârtie, 
Vauthier ezită. Când îl vor aresta, va fi întrebat cum a procedat 
ca să ucidă cu această, armă? Trebuia deci să repete la rece 
gestul executat de Solange într-o clipă de nebunie şi asta până 
ce va fi în stare să-l execute la perfecţie, fără cea mai mică 
ezitare. Degetele sale s-au încleştat pe mânerul stiletului. De 
câteva ori braţul său a coborât automat. Abia după ce a fost 
sigur că va putea reface gestul asasin la reconstituirea crimei, s- 
a decis în sfârşit să arunce în mare, prin hublou, stiletul pentru 
tăiat hârtie care purta, desigur, amprentele soţiei sale... 

Acum trebuia să imprime crimei propriile sale amprente. 
Apăsă deci cam peste tot degetele sale pătate de sânge... Crima 
„lui” era semnată... Pentru a da impresia că americanul se 
luptase, ridică mortul din pat şi îl târî până la uşă, după ce 
răsturnase intenţionat câteva mobile. Nu mai avea decât să 
întredeschidă din nou uşa cu băgare de seamă, încât prima 
persoană care ar trece pe culoar să descopere crima şi pe 
pretinsul asasin. Aşteptarea fu lungă; dar îi găsi o savoare 
particulară... Al treilea simţ al lui îl făcea să „guste” plenitudinea 
crimei, a ceea ce considera că este „crima lui”! Am spus, onorată 
Curte, că o dată — o singură dată în strania sa existenţă — 
Jacques Vauthier s-a arătat o brută autentică: a fost în timpul 
acestei aşteptări. A retrăit cu o intensitate prodigioasă fazele 
unei crime pe care nu o comisese. Revedea în imaginaţie braţul 
său, care avea dreptul să pedepsească, năpustindu-se asupra 
americanului... Nu se mai îndoia că n-ar fi într-adevăr ucigaşul şi 
se îmbăta cu nesaţ de nelegiuirea lui imaginară... Jacques 
Vauthier nu regreta nimic: moraliceşte îl asasinase şi el pe John 
Bell... lată crima lui, domnilor juraţi! Este mare, desigur, dar nu 
ţine de justiţia domniilor voastre... 

Cuvintele pe care le pronunţase avocatul, înfiorară asistenţa. 
Daniela era zguduită. Gândul că un om de o inteligenţă atât de 
excepţională se poate transforma într-o brută capabilă să ucidă 
din dragoste, o tulbura într-un fel straniu... Şi sentimentul de 
admiraţie mută, pe care tânăra fată i-l închinase acuzatului puţin 
câte puţin, sporise ciudat: nu era un om cu adevărat minunat 
acest Jacques, pentru care nu conta nimic în afară de femeia lui 
iubită? 

181 


Victor Deliot nu dădu nici un fel de atenţie neliniştii pe care o 
provocase. Lăsă murmurul să se domolească şi continuă cu 
calmul de care nu se despărţea niciodată: 

— Vă rog acum, domnilor juraţi, să-l priviţi pe Vauthier 
prăbuşit în boxă. Priviţi cum obrazul său, impasibil până acum, s- 
a schimonosit! De data asta nu mai joacă un rol: descurajarea lui 
e sinceră, totală... Visul lui de dragoste extaziată s-a năruit... A 
aflat de asemenea că nu Solange l-a ucis pe amantul ei şi că nu 
făcuse gestul pe care el, în orbirea unei inimi sfâşiate, l-ar fi 
socotit reparator. Nu mai are, aşadar, nici un motiv să poarte pe 
umeri  responsabilitatea crimei... Domnule interpret, dacă 
domnul preşedinte nu are nimic împotrivă, v-aş cere să fiţi atât 
de bun şi să-i puneţi acuzatului următoarea întrebare: „Jacques 
Vauthier, descrierea pe care am făcut-o felului în care ai 
descoperit şi ai camuflat crima în cabină este exactă?” 

Interpretul transmise întrebarea pe falangele acuzatului. 
Atunci acesta îşi îndreptă statura înaltă în boxă şi, pentru prima 
oară de la începutul procesului, făcu în alfabetul mimic, cu 
degetele, o serie de semne grăbite pe care întreaga asistenţă le- 
a putut vedea. Interpretul traducea cu voce tare: „Descrierea 
este exactă...” 

— In cazul acesta, continuă avocatul, puneţi-i o ultimă 
întrebare după care îi vom da pace: „Jacques Vauthier, mai 
persişti în declaraţiile dumitale că şi asasinat pe John Bell în ziua 
de 5 mai, pe bordul pachebotului De Grasse”? 

Jacques, rămas în picioare, răspunse prin acelaşi procedeu: 

— Recunosc că am minţit ca să-mi salvez soţia! Nu eu l-am 
ucis pe John Bell! 

După care recăzu pe bancă, doborât de durerea lui morală, 
stârnind milă. 

— Amintiţi-vă, domnilor juraţi, v-am spus ieri că am speranţa 
să-l aduc pe clientul meu în situaţia de a face în această incintă 
o retractare răsunătoare înainte de încheierea dezbaterilor. 
Aveam însă nevoie, ca să ating acest ţel, să-l pun pe Jacques 
Vauthier în faţa unor probe atât de zdrobitoare, încât să nu mai 
poată persista în a se închide în ceea ce eu continui să numesc 
„o admirabilă minciună din dragoste”... Acum nu-mi mai rămâne 
decât să pun trei întrebări şi doamnei Solange Vauthier, rugând- 
o să mă scuze că o sâcâi în timp ce este atât de istovită. Am 
toate temeiurile să cred că doamna Vauthier nu mai are nici 


182 


dânsa motiv să nu ne spună adevărul... Solange Vauthier, John 
Bell a fost amantul dumneavoastră, da sau nu? 

Tânăra femeie făcu o sforţare pentru a răspunde şi i se auzi 
vocea slabă: 

— A fost amantul meu... 

— V-aţi dus în cabina lui în ziua de 5 mai, continuă avocatul, 
către orele două după-amiază, da sau nu? 

Solange răspunse cu mai multă siguranţă: 

— Da... Vroiam să obţin promisiunea lui John că nu va mai 
căuta să mă vadă niciodată. lar în cazul că ar fi refuzat, cred că l- 
aş fi ucis fără milă spre a salva fericirea lui Jacques... Dar când 
am intrat în cabină, John... era deja mort... 

— A treia şi ultima întrebare, doamnă, pentru care vă rog să 
faceţi un foarte serios efort de memorie: acum, după ce 
modestele mele  deducţii personale v-au îngăduit să vă 
împrospătaţi anumite întâmplări, vă amintiţi dacă aţi văzut 
eşarfa verde pe măsuţa de noapte, în apropierea corpului 
victimei? 

— Nu. Eram prea tulburată când l-am văzut pe John, ca să 
mai bag de seamă amănuntele... Era oribil! Peste tot sânge.!... 
Sânge!... Destul! 

Tânăra femeie îşi acoperise faţa cu amândouă mâinile, de 
parc-ar fi vrut să scape de imaginea înspăimântătoare: plângea 
cu hohote... 

Daniela înălţă uşor din umeri, gândind cu oarecare 
amărăciune că Solange, care nu avusese nici o atracţie ade- 
vărată pentru soţul ei, plânge moartea amantului... Dovadă că 
această femeie nu l-a iubit pe Jacques şi nici nu-l va iubi 
vreodată. 

Victor Deliot o mai întrebă cu glas foarte scăzut: 

— N-aţi observat înainte de săvârşirea crimei că aţi pierdut 
această eşarfă? 

— Ba da. O aveam când ne-am îmbarcat la New York... Dar 
chiar în seara plecării n-am mai găsit-o. M-am necăjit! Nu i-am 
spus nimic lui Jacques; ştiam că ţinea mult la eşarfă... Până-n 
cele din urmă nu m-am mai gândit la ea. 

— Aşadar, doamnă, eşarfa dumneavoastră v-a fost furată de 
adevăratul criminal, cu trei zile înainte de crimă... Trebuie să fi 
fost cineva care vă cunoştea bine, care ştia că purtaţi mereu la 
gât această eşarfă impregnată cu parfumul dumneavoastră? 


183 


Cineva care se găsea de asemenea pe De Grasse şi avea intenţia 
fermă să-l asasineze pe John Bell, lăsând în preajma lui unul 
dintre obiectele dumneavoastră obişnuite, încât răspunderea 
crimei să cadă asupra dumneavoastră... Cineva care nu nutrea 
împotriva soţului dumneavoastră nici un gând răuvoitor, dar 
avea o răfuială cu dumneavoastră şi cu John Bell. 

In timpul unor lungi nopţi de veghe am căutat şi eu, 
deopotrivă cu doctorul Dervaux şi cu domnul procuror general 
mobilul care a putut să ducă la această crimă atât de bine 
pregătită, căreia aţi fost cât p-aci să-i deveniți de asemenea 
victimă. Gândiţi-vă că dacă soţul nu ar fi aruncat acel corp delict 
— care era eşarfa verde — şi nu ar fi împrăştiat cu dărnicie 
propriile sale amprente, dumneavoastră aţi fi fost judecată azi în 
locul lui şi am toate temeiurile să cred că nici un apărător din 
lume n-ar fi putut să vă scape de pedeapsă! 

Aşadar, cineva vă vroia răul, la fel ca şi tânărului american. 
Dar cine? Cineva căruia dumneavoastră sau John i-aţi pricinuit 
vreun neajuns. Ce neajuns? Material? Asta mi s-a părut 
neverosimil de la început. Un neajuns moral? Mă apropiam de 
adevăr... Şi, în definitiv, de ce nu un neajuns sentimental? Ne 
aflam deci în preajma unui mobil pasional... Cum de nu mă 
gândisem mai curând la această posibilitate şi, înaintea mea, nici 
unul dintre anchetatori, sau apărătorii care m-au precedat? 
Criminalul sau instigatorul la crimă — şi insist în mod special 
asupra celui de al doilea element — putea să fie bărbat sau 
femeie... Un bărbat ar fi putut însemna un amant înlăturat de 
dumneavoastră, doamnă Vauthier; o femeie putea fi o iubită 
căreia i-aţi luat locul în inima lui John Bell. 

M-am oprit îndelung asupra primei ipoteze, dar eram sigur că 
aventura dumneavoastră cu tânărul american trebuia pusă pe 
seama unei slăbiciuni trecătoare. Mărturisesc totuşi că m-am 
întrebat o clipă dacă acel Jean Dony, cu care aţi avut altădată o 
aventură destul de neplăcută la Institutul Sfântul losif, n-o fi 
cumva amestecat în crimă? Dar am căpătat dovada că Jean 
Dony era tot organist la Albi şi în momentul crimei de pe De 
Grasse. Rămânea cea de a doua ipoteză: a unei rivale. Atunci 
lucrurile au devenit surprinzător de simple... 

Să presupunem deci, domnilor juraţi, că John Bell ar fi avut 
ca amantă timp de câteva luni sau de câţiva ani o tânără 
frumoasă dar lipsită de scrupule, de soiul acelei animatoare din 


184 


clubul de noapte despre care s-a mai vorbit aici: Phylis Brooks. 
Ştim acum din propria mărturisire a Solangei Vauthier că a făcut 
cunoştinţa lui John Bell câteva luni înainte de a se înapoia în 
Franţa şi că acesta i-a devenit amant. Ardoarea tânărului 
american pentru frumoasa Phylis trebuie să se fi domolit sensibil 
din ziua în care acest tânăr întreprinzător a cunoscut-o pe drăgă- 
laşa franţuzoaică. Phylis Brooks, care ţinea să-l păstreze numai 
ea în mreje, mai mult din interes decât din pasiune pentru John 
Bell — nu era oare fiul unic al unui bogat şi influent membru al 
Congresului? — trebuie să fi fost mânioasă pe ea, mânie care s-a 
prefăcut în ură când s-a convins că Solange Vauthier o înlocuise 
complet în inima lui John Bell. Bineînţeles, doamnă Vauthier, că 
acesta din urmă nu vă vorbea niciodată de Phylis şi nici de 
scenele interminabile, aproape zilnice, în care-i strecura diverse 
ameninţări. John, însă, pe măsură ce dumneavoastră aţi început 
a regreta legătura cu el, se crampona şi mai mult de 
dumneavoastră. Auzind că aţi hotărât brusc să vă înapoiaţi în 
Franţa împreună cu soţul, s-a prefăcut că acceptă vederile 
părintelui său, domnul senator Bell, care considera că un voiaj în 
Europa ar da prilej fiului său să se debaraseze pentru totdeauna 
de frumoasa Phylis. John s-a îmbarcat aşadar, fără să vă 
prevină... de unde şi surprinderea dumneavoastră de a-l întâlni 
pe covertă, câteva ore după plecarea din New York! 

Phylis, cu toate acestea, nu era chiar cu totul absentă. Avea 
un reprezentant pe bord... soţul ei! Soţul lui Phylis, care o 
surprinsese chiar în ajunul plecării pachebotului, alături de 
amantul ei — frumosul John... A fost o scenă de pomină, 
desfăşurată chiar în apartamentul lui Phylis din New York... 

In după-amiaza aceea soţul ieşise în oraş. Phylis, ştiind că nu 
se va înapoia decât seara târziu, profitase de ocazie ca să dea un 
telefon imperativ lui John Bell. Vroia să-l revadă şi să-l determine 
pentru ultima oară să nu o părăsească. John, care în fond fusese 
întotdeauna destul de slab în faţa femeilor, s-a lăsat convins de 
accentul imperios, la telefon, al celei pe care se pregătea s-o 
părăsească pentru totdeauna. Se poate chiar să-i fi fost şi teamă 
ca fata asta lipsită de scrupule să nu stârnească unul din acele 
scandaluri mondene de care America este atât de avidă şi care 
putea pricinui o pagubă considerabilă tatălui său, onorabil 
membru al Congresului şi aflat în plină campanie electorală. John 
socoti că-i mai cuminte să se ducă la Phylis şi să-ncerce ao 


185 


potoli printr-o înţelegere bănească. De altfel, tânărul nu-şi făcuse 
niciodată prea multe iluzii cu privire la natura adevărată a 
sentimentelor pe care femeia asta le nutrea: ceea ce o interesa 
pe Phylis la John era doar numele său binecunoscut şi, mai ales, 
banii pe care îi avea. Phylis era o autentică femeie uşoară de pe 
Broadway, frumoasă şi intrigantă, mărginită şi lacomă, care nu 
vedea în bărbat decât o maşină de procurat bani, cu atât mai 
mult cu cât soţul ei nu-i dădea de fel. 

Un sfert de ceas după convorbirea telefonică, John se afla în 
apartamentul lui Phylis Brooks pe al cărei soţ nu-l cunoştea. 
Aflase chiar de la ea că e măritată, dar în acelaşi timp că acest 
soţ trebuie considerat un personaj neglijabil... unul dintre acei 
soţi comozi care prezintă avantajul de a se afla mai totdeauna în 
călătorie... John nu ştia nici numele acestui soţ model: Phylis îşi 
păstrase numele de fată: Phylis Brooks. Era mai puţin stânjenitor 
în profesia ei de „animatoare”... 

Nu-i prea greu de imaginat convorbirea dintre femeia uşoară 
şi cel care încerca să-i scape. Trebuie să fi început printr-o scenă 
de vrajă, dar tânărul nu se lăsă prins în capcană. Creierul şi 
inima îi erau prea pline de imaginea blândei franţuzoaice, a cărei 
comportare era cu totul opusă manierelor grosolane şi interesate 
ale tinerei americance! John a preferat să intre de îndată în 
miezul chestiunii! 

— Cât vrei? 

— Cincizeci de mii de dolari, răspunse Phylis sigură de sine. 

In cele din urmă, după o târguială josnică, s-a ajuns la 
douăzeci şi cinci de mii de dolari. Cecul a fost semnat la purtător, 
încât femeia să-l poată încasa imediat. Din nefericire pentru 
dânsa, când s-a prezentat a doua zi la bancă, Phylis Brooks a fost 
nevoită să prezinte un act de identitate. Acesta era întocmit pe 
numele ei adevărat — nume pe care i-l dăduse soţul, prin 
căsătorie. Phylis şi-a încasat cecul, dar numărul actului de 
identitate a rămas înregistrat la bancă: un nume preţios pentru 
corespondentul meu din New York... 

In clipa când John urma să-şi ia rămas hun pentru totdeauna 
de la femeie, o cheie s-a răsucit în broască; era soţul, care se 
înapoiase mai curând decât fusese prevăzut. Cei doi bărbaţi nu 
s-au văzut — şi insist în mod deosebit asupra acestui punct — 
deoarece tânărul a izbutit să fugă pe scara de fier exterioară, de 
securitate, cu care sunt prevăzute mai toate imobilele din New 


186 


York. Soţul avu doar timpul să vadă fuga unei siluete masculine. 
Dar însăşi această fugă era o mărturisire. Soţului nu-i rămânea 
decât să se întoarcă la nevasta lui ca să-i ceară explicaţii. Ceea 
ce a şi făcut cu asemenea brutalitate, încât Phylis s-a văzut într-o 
secundă înghesuită pe o pernă-colţar având în jurul gâtului 
mâinile bărbatului, care se strângeau din ce în ce mai tare, gata 
s-o sugrume. Frumoasa Phylis a mărturisit într-un geamăt: „A 
fost John... John Bell... Dar n-am să-l mai văd: se îmbarcă mâine, 
împreună cu cea pe care o iubeşte, pe acelaşi vapor cu tine...” 

Fiindcă John Bell nu ştiuse niciodată că soţul lui Phylis Brooks 
era francez şi că profesia îl obliga să plece în fiecare lună în 
Franţa, pe pachebotul De Grasse... 

După un ceas soţul, împăcat, îşi ducea nevasta să cineze 
într-un cabaret, ca să petreacă împreună o seară plăcută înainte 
de plecare. Ea primise, încântată de această destindere şi la 
gândul că va încasa cei douăzeci şi cinci de mii de dolari fără 
ştirea soţului ei. In fond, îi ieşiseră bine socotelile în această 
aventură. A doua zi soţul se îmbarcă. De Grasse, cum am mai 
dat de înţeles, nu mai avea nici un secret pentru soţul francez al 
lui Phylis, după trei ani de când făcea naveta pe acel pachebot 
între New York şi Le Havre. Omul cunoştea amănunţit aşezarea 
cabinelor de lux şi a celor de clasa întâi, labirintul de scări şi de 
culoare, cele mai mici tabieturi ale pasagerilor, regulamentul de 
bord, pe scurt: întreaga viaţă intensă care animează un 
asemenea oraş plutitor. Şi nu i-a fost greu de fel să afle ce 
cabină au reţinut soţii Vauthier şi John Bell. Având toate aceste 
informaţii, el căută încă din primele ore ale călătoriei să pună 
mâna pe vreun obiect de uz curent care aparţinea celei pe care 
vroia s-o facă răspunzătoare de crimă: Solange Vauthier, noua 
amantă a lui John Bell... 

Răzbunarea unui soţ ultragiat a fost premeditată cu o logică 
necruțătoare: va începe prin a-l ucide pe John Bell. În felul acesta 
va fi sigur că Phylis nu-şi va revedea niciodată amantul. Işi 
rezerva satisfacția s-o anunţe personal pe Phylis, printr-o 
telegramă laconică, de moartea lui John Bell: va fi o surpriză 
dublată de o spaimă salvatoare pentru frumoasa creatură care, 
pe viitor, va şovăi poate să-şi ia alt amant... Spre a-şi asigura 
impunitatea, va aranja totul în aşa fel, încât bănuielile să cadă 
asupra iubitei franceze a tânărului american. Se va considera la 
urma urmei normal ca John Bell să fi fost asasinat de o femeie 


187 


măritată, care căuta să-şi salveze onoarea... La început moartea 
fiului senatorului va face o vâlvă imensă. Ucigaşa prezumtivă, 
împotriva căreia anumite probe vor părea copleşitoare, va fi 
judecată de o Curte cu juri din Franţa şi — aproape sigur — 
condamnată. In timpul acesta asasinul va continua să ducă o 
viaţă dacă nu tihnită, cel puţin pasionată alături de frumoasa 
Phylis... 

De îndată ce o identifică pe Solange Vauthier, observă că 
tânăra doamnă poartă ostentativ în jurul gâtului o eşarfă de 
mătase verde. După ce a atins-o în treacăt pe Solange de două- 
trei ori, în îmbulzeala dinaintea plecării, l-a izbit şi parfumul ei 
foarte caracteristic — parfum de care eşarfa de mătase trebuia 
să fie impregnată... Nu-i rămânea, deci, decât să fure această 
eşarfă şi s-o plaseze la vedere la locul crimei, după ce totul se va 
fi sfârşit. Astfel, anchetatorii nu vor mai avea nici o îndoială 
asupra identităţii ucigaşei. 

Să recunoaştem că toate acestea nu erau rău combinate! 
Din nefericire, executarea planului nu i-a reuşit decât pe 
jumătate: dacă partea întâia, respectiv crima, s-a desfăşurat 
după schema dinainte stabilită, partea a doua a eşuat datorită 
amestecului — pe care l-am putea califica drept „miraculos” — al 
lui Vauthier şi, pe legea mea! a fost primul şi singurul care a 
căzut în cursa întinsă de o minte vicleană, când a descoperit în 
cabina crimei eşarfa parfumată a propriei sale soţii! Restul îl 
cunoaştem... 

O persoană a cărei surpriză trebuie să fi fost mare, a fost 
frumoasa Phylis, după ce a citit ziarul new-yorkez din dimineaţa 
zilei de 6 mai, care publica amănunte despre crima săvârşită 
asupra unui cetăţean al Americii Libere, pe bordul lui De Grasse, 
aflând că ucigaşul fusese prins pe vapor, dar că nu era soţul ei, 
ci al rivalei sale! Inţelegea cu atât mai puţin, cu cât o telegramă 
destul de laconică pe care o primise în ajun, a orele cinci după 
amiază, semnată „Henri” — prenumele soţului ei — o anunţa în 
limba engleză: „iți împărtăşesc durerea...” Ne aflam în pline 
condoleanţe! 

S-ar putea ca în prima clipă, Phylis să fi suferit un şoc nervos. 
Dar graţie temperamentului ei solid de femeie uşoară, practică şi 
liberă — care nu era făcută să se emoţioneze — îi trecu repede. 
În definitiv, încasase cei douăzeci şi cinci de mii de dolari! Barem 
dacă imbecilul ei de soţ nu s-o fi vârât prea din cale afară în 


188 


această istorie!... Ar fi grav, deoarece poliţia ar putea începe să 
despice firul în patru şi să descopere, spre exemplu, că unul 
dintre ultimele cecuri semnate la New York de John Bell, fusese 
achitat unei anumite femei care purta acelaşi nume cu ucigaşul! 
Phylis era îngrijorată... Aşa încât lectura ziarelor, a doua zi, o 
miră dar o şi linişti. O să afle ea adevărul când i s-o întoarce 
bărbatul la New York, la cea mai apropiată călătorie... 

Aşadar, acum o cunoaştem întrucâtva pe Phylis Brooks. Nu 
ne mai rămâne decât să descoperim identitatea soţului ei, şi prin 
urmare a ucigaşului lui John Bell. Această mică operaţie, după ce 
adunasem atâtea elemente, nu era mare scofală. Dar îmi permit 
să semnalez Curţii că nu consider necesară şi prezenţa doamnei 
Vauthier pentru sfârşitul pledoariei mele, după ce a stat atâta 
timp în picioare lângă bară. 

— Vă puteţi retrage, doamnă, spuse numaidecât preşe- 
dintele Legris... 

După ce tânăra femeie a ieşit, Victor Deliot reluă: 

— Pentru a stabili repede această identitate, îmi pare 
necesar să fie reascultaţi la bară primii martori care au depus în 
cursul procesului. Vreau să spun martorii absolut „obiectivi”; cei 
care nu aveau legături de rudenie şi nici de prietenie cu acuzatul 
şi s-au mărginit să ne expună faptele şi expertizele. Dacă nu mă 
înşeală memoria, au depus pe rând: stewardul Henri Teral şi 
domnii: comisar Bertin, comandant Chardot, doctorul Langlois, 
inspectorul. Mervel şi profesorul Delmot... Deci, dacă onorata 
Curte nu vede nici un inconvenient, aş propune ca fiecare dintre 
aceşti martori enunţaţi să revină la bară, pentru a răspunde la 
câteva întrebări precise pe care ani intenţia să le pun. 

— Curtea nu vede nici un inconvenient, răspunse pre- 
şedintele Legris. 

— Mulţumesc onoratei Curți... Cred c-ar fi cel mai bine ca 
martorii să compară chiar în ordinea pe care a stabilit-o domnul 
procuror general, pentru depoziţiile lor anterioare. Primul a fost, 
mi se pare, stewardul Henri Teral? 


— Domnule Teral, începu bătrânul avocat de îndată ce 
stewardul se afla în faţa barei, dacă-mi amintesc bine, ne-aţi 
spus că dumneavoastră aţi fost primul care a descoperit crima 
din cabina de lux ocupată de John Bell? 

— Într-adevăr... 


189 


— N-aţi întreprins cercetarea metodică a cabinelor de lux, la 
care asiguraţi serviciul, decât în urma ordinului expres al 
domnului comisar Bertin care dorea să satisfacă rugămintea 
doamnei Vauthier? 

— Este exact. 

— Când aţi văzut de pe culoar uşa cabinei ocupate de John 
Bell întredeschisă, nu aţi fost peste măsură de surprins! 

— Cum adică? 

— Fiindcă v-aţi aşteptat oarecum, domnule Teral! Dar ceea 
ce v-a surprins într-adevăr, era că aţi găsit corpul prăbuşit lângă 
uşă iar pe Vauthier şezând pe pat, năucit. 

— E drept... 

— ...Cu atât mai mult, continuă avocatul, cu cât această 
viziune stranie nu corespundea de fel cu cea pe care aţi avut-o în 
cabină cu două ceasuri mai înainte? 

— Nu înţeleg... 

— Se va înţelege totul îndată! afirmă Victor Deliot. Cu două 
ceasuri înainte de... să zicem „descoperirea dumneavoastră 
oficială” a crimei, aţi mai intrat o dată în această cabină cu 
ajutorul unui paspartu pe care îl poartă obligatoriu asupra lui 
fiecare steward de pe bord, pentru a-şi putea îndeplini serviciul 
fără nici un inconvenient... Aţi avut o deosebită grijă să nu faceţi 
nici un zgomot ca să nu treziţi din somn pasagerul culcat pe pat, 
în pijama, făcându-şi siesta... Experienţa primelor zile de 
călătorie v-a deprins cu micile tabieturi ale lui John Bell... Aşadar, 
acesta dormea somnul drepţilor, dar era încă în viaţă, şi în per- 
fectă stare de sănătate... Lângă el, pe măsuţa de noapte, se 
găsea stiletul de tăiat hârtie pe care o fermecătoare atenţie a 
Companiei generale transatlantice îl pune la dispoziţia fiecărui 
pasager spre a-i înlesni lecturile. Acest stilet constituia, evident, 
o armă ideală: ştiaţi că o veţi găsi acolo fără să o îi adus cu 
dumneavoastră... Vlăjganul aceia adormit nu putea opune nici o 
rezistenţă şi, Doamne! va trece din lumea asta în cealaltă, 
alunecând din somnul terestru în somnul de veci... 

— Nu vă permit! urlă stewardul. 

Sala s-a ridicat în picioare într-un vacarm imens. 

— Linişte! ordonă preşedintele Legris. 

— Aşa... Nu-mi permiteţi, domnule Téral? Ei bine, eu vă acuz 
formal că aţi ucis pe John Bell în cabina lui, la orele 13 şi 45 în 
ziua de 5 mai, retezându-i cu precizie artera carotidă cu stiletul 


190 


de tăiat hârtie, pe care sunt convins că nu au rămas amprentele 
dumneavoastră pentru că aţi fost destul de precaut ca să purtaţi 
mănuşi! Incât nu v-aţi temut să lăsaţi arma crimei pe măsuţa de 
noapte, alături de eşarfa de mătase verde pe care aţi furat-o cu 
trei zile mai înainte doamnei Vauthier. lată pentru care motiv mi- 
am permis, domnule Téral, să vă întreb dacă prezenţa cel puţin 
neaşteptată a lui Vauthier în preajma victimei dumneavoastră, 
nu v-a prilejuit un şoc nervos? Mărturisiţi că aţi fi avut de ce! 

— Nu înţeleg nimic din tot ce spuneţi! răspunse stewardul. 

— Nu înţelegeţi, domnule Téral, dar păliţi din ce în ce! Şi 
pentru că aveţi o memorie slabă, am să v-o împrospătez 
povestindu-vă în ce fel am descoperit că dumneavoastră sunteţi 
criminalul... Cum ancheta magistraţilor n-a avut darul să mă 
lumineze, am întreprins şi eu o mică anchetă proprie. Datorită ei 
am descoperit întreaga familie Vauthier, Institutul din Sanac... 
Dar am cercetat totodată şi un anumit dosar al Companiei 
generale transatlantice. Am găsit în el numele absolut tuturor 
pasagerilor care călătoreau pe De Grasse în timpul tragicei 
călătorii. Am mai văzut şi toate telegramele ce au fost expediate 
de pe vapor. Şi, din maldărul de complimente şi de ordine de 
bursă, atenţia mi-a fost reţinută de o telegramă semnată „Henri” 
şi care glăsuia: „iți împărtăşesc durerea...” pe englezeşte: „/ 
share your sorrow”. Aceşti termeni puţin cam bombastici au 
putut foarte bine să nu reţină atenţia radiotelegrafiştilor de pe 
De Grasse, cărora nu le-a venit ideea să facă o legătură între 
această „durere împărtăşită” de la distanţă şi crima ce fusese 
comisă pe bord, dar nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu un bătrân 
încăpățânat ca mine... Am remarcat că acea telegramă semnată 
„Henri”, fusese expediată de pe De Grasse cu mai puţin de o 
jumătate de oră după săvârşirea crimei pe adresa unei anumite 
Phylis Brooks, locuind la New York. Am însărcinat fără întârziere 
pe un vechi prieten care trăieşte în acest oraş de peste un sfert 
de veac, să facă o anchetă rapidă şi discretă asupra acelei 
misterioase necunoscute. Am fost repede lămurit asupra 
personalităţii speciale a acestei fete frumoase şi asupra relaţiilor 
ei recente: printre acestea figura şi un anume John Bell, asasinat 
în împrejurări tragice pe bordul lui De Grasse, în ziua de 5 mai 
trecut. Am aflat în acelaşi timp că această Phylis Brooks se 
căsătorise cu trei ani în urmă cu un cetăţean francez, pe nume 
Henri Téral. Phylis continua să poarte numele ei de fată, din 


191 


necesităţi... să le zicem „profesionale”! lar telegrama expediată 
de pe De Grasse purta semnătura „Henri”. Acest misterios Henri 
nu putea fi decât soţul lui Phylis şi el se afla cu certitudine pe 
bord în momentul crimei! Trebuie să recunoaşteţi: era o coinci- 
denţă cel puţin ciudată! Negăsind nici un Henri pe lista 
pasagerilor ce mi-a fost comunicată de amabila Companie, am 
cerut să consult şi lista echipajului din timpul acelei călătorii. Şi 
vă declar pe cuvânt că am găsit acolo prenumele de Henri care 
însoțea numele de Teral, steward ataşat la cabinele de lux, 
printre care se găsea şi cea ocupată de John Bell! 

Un murmur de admiraţie străbătu sala. Daniela, uluită, 
contempla pe bătrânul ei prieten care, puţin tulburat el însuşi, 
încerca în van să-şi potrivească ochelarii pe nas. Tuşi, îşi drese 
glasul şi reluă: 

— Concluziile mele, onorată Curte şi domnilor juraţi, vor fi 
simple: adevăratul ucigaş al lui John Bell se află în faţa domniilor 
voastre... El va fi judecat la timpul cuvenit şi mă tem că sarcina 
apărătorului său va fi grea... în tot cazul prea grea pentru umerii 
mei bătrâni. In ce mă priveşte mi-am îndeplinit misiunea pe care 
mi-a încredinţat-o domnul decan Musnier în ziua în care m-a 
numit apărător din oficiu în acest proces, urmând să asigur 
apărarea lui Jacques Vauthier, pe care îl veţi achita. Nu aştept 
mulţumiri din partea nimănui şi, mai ales, din partea ciudatului 
meu client, căruia ştiu că i-am făcut mult rău dezvăluindu-i lipsa 
de ţinută a soţiei sale, nici de la dânsa, fiindcă e sigur că-mi 
poartă pică deoarece am scos în plină lumină anumite fapte din 
viaţa ei intimă şi nici, în fine, din partea familiei acestui nefericit 
infirm, care nu-mi va ierta desigur niciodată că l-am scăpat pe 
acuzat printr-un fericit concurs de împrejurări de pedeapsa 
prevăzută în articolul 302 din Codul Penal, pedeapsă cerută de 
domnul procuror Berthier cu o vehemenţă care — din fericire — 
s-a dovedit inutilă! Singura persoană care trebuie să 
binecuvânteze cerul din adâncul inimii, fiindcă a ştiut să mă 
inspire, e fără îndoială domnul Rodelec, admirabilul şi modestul 
Yvon Rodelec, a cărui nobilă figură a ridicat pe cele mai înalte 
culmi nivelul scăzut al acestor dezbateri... 

Şi dacă ar trebui ca eu, la rândul meu, să adresez mulţumiri, 
acestea s-ar îndrepta desigur către domniile voastre, onorată 
Curte şi domnilor juraţi, pentru că aţi binevoit să ascultați 
această pledoarie lungă cu o răbdare care onorează justiţia 


192 


franceză... 


CAPITOLUL VI 
VERDICTUL 


Victor Deliot îşi regăsise, în sfârşit, pe strada Saints-Peres, 
halatul de casă decolorat şi îşi încălţase papucii... înfundat în 
vechiul său fotoliu, cu capul sprijinit de spătar şi cu ochii abia 
întredeschişi, părea să acorde o atenţie destul de slabă 
cuvintelor tinerei sale confidente, Daniela. Ca în fiecare seară, 
cabinetul de lucru nu era luminat decât de lampa cu abajur 
aşezată pe masă. 

— Trebuie să fiţi foarte obosit, maestre, după această zi 
istovitoare? N-aţi dori să mă retrag? 

— Nu, fetiţo! răspunse avocatul fără să deschidă ochii. Mai 
rămâi puţin: prezenţa dumitale mi-e plăcută după febra de la 
Curtea cu juri. Şi dacă n-ai fi alături de mine în aceste clipe, m-aş 
simţi cam singur! 

— O, maestre, dac-aţi şti cât de admirabil aţi fost! Nu numai 
că l-aţi salvat pe Jacques de la moarte, dar l-aţi şi umanizat. Din 
bruta care părea, l-aţi făcut o făptură emoţionantă, sensibilă... 

— Cu atât mai bine! Cel puţin pe dumneata nu te-a 
decepţionat pledoaria mea. Am simţit că toţi ceilalţi erau 
supăraţi pe mine... începând cu clientul meu, care cred c-ar fi 
preferat să fie condamnat pentru o crimă pe care nu o săvârşise, 
decât să afle că soţia i-a fost necredincioasă! 

— Dac-aţi fi văzut, maestre, cu câtă pasiune v-a urmărit sala 
azi după-amiază, timp de trei ore! Toată lumea aştepta cu gura 
căscată fiecare vorbă a dumneavoastră: nici nu mai eraţi 
avocatul apărării, întruchipaţi întreaga justiţie, fiind rând pe rând 
detectiv, judecător de instrucţie, apărător şi acuzator! 

— De fapt am fost un fel de „Fregoli” al Palatului... 

— Şi acum, maestre, ce se va întâmpla? 

— Lucruri foarte simple, fetiţo. Adevăratul ucigaş, arestat 
chiar în instanţă după pledoaria mea, va fi cu siguranţă 
ghilotinat: în felul acesta excelentul Berthier va fi satisfăcut... 
Din moment ce a pus mâna pe un cap, puţin îipasă dacă e a lui 
Jacques sau al lui Henri. 

— Şi soţia asasinului? 

193 


— Frumoasa Phylis? Nu-ţi face griji pentru ea! La ora asta 
trebuie să fie în vreun local de noapte pe Broadway, fără să ştie 
bine dacă trebuie să se îmbete spre a-şi îneca necazul că a 
pierdut un amant bogat, sau să sărbătorească bucuria de a fi 
scăpat de un soţ pe care îl dispreţuia. 

— De ce nu l-au eliberat numaidecât pe bietul Jacques? A 
suferit doar atâta! 

— O să mai doarmă şi noaptea asta la închisoare. Justiţia, 
copila mea, e o cucoană bătrână şi susceptibilă. E teribil de 
ofensată că a fost făcută niţel de ocară de un orb, care a silit-o 
să confunde iepurele cu scripca. Dar fii pe pace: în mai puţin de 
trei zile Jacques Vauthier îşi va regăsi soţia... 

— S-o regăsească? Sper că n-o s-o mai primească în casă! 

— N-o să aibă încotro, fetiţo... Ce s-ar face fără ea? Şi cum e 
un flăcău foarte inteligent, trebuie să fi înţeles că greşeala 
trecătoare a Solangei a fost un simplu fleac în comparaţie cu 
devotamentul pe care i l-a arătat încă de pe timpul copilăriei 
sale. Nu mi-l mai pot închipui pe Jacques fără Solange, după cum 
nu mi-o mai pot închipui pe Solange fără Jacques... 

— Ar fi monstruos! răspunse Daniela cu patimă. O femeie 
rece, egoistă, nedemnă de dragostea pe care i-a purtat-o acest 
om excepţional... Ar fi monstruos, într-adevăr! 

Deliot o privi surprins: 

— Ce te-a apucat, fetiţo? 

Ea roşi foarte tulburată, străduindu-se totuşi să surâdă: 

— Dar... nimic... Sau, cel puţin, nimic altceva decât emoția 
de a vă fi ascultat de-a lungul apărării. Şi dumneavoastră, 
maestre, ce veţi face acum? 

— Eu? Voi încerca să dorm la fel de bine ca dumneata, 
micuță Daniela, în speranţa că visurile n-or să-mi fie tulburate de 
surdo-muţi, senatori americani, orbi, fraţi ai Ordinului Sfântul 
Gabriel, medici legişti şi fete de pe Broadway! 

— Noapte bună, maestre! 

Tânăra, ajunsă în dreptul uşii, se întoarse şi spuse după o 
uşoară ezitare: 

— lertaţi-mă, maestre, dar înaintea plecării, aş vrea să vă cer 
lămuriri asupra unui amănunt care mă intrigă. 

— Vorbeşte. 

— lată: am înţeles destul de bine mobilul şi dedesubturile 
crimei. Expunerea dumneavoastră în faţa Curţii a fost destul de 


194 


limpede... Cu toate acestea încă nu-mi pot explica în ce fel aţi 
putut descoperi misterul acelei eşarfe verzi pe care Vauthier a 
zvârlit-o în mare, el fiind la urma urmei singurul care putea să 
ştie că se afla în cabină? Şi, totuşi, era un element esenţial... 
într-adevăr, dacă Vauthier nu ar fi găsit în preajma cadavrului 
acea eşarfă impregnată cu parfumul Solangei, pe care îl 
cunoştea perfect, el n-ar fi avut proba materială a vinovâăţiei 
soţiei sale... Şi-ar fi închipuit, desigur, că altă persoană 
necunoscută lui l-a putut ucide pe John Bell. lar în acest caz nu ar 
fi avut nici un motiv să se acuze de această crimă! N-ar fi existat 
aşadar nici o afacere Vauthier, ci pur şi simplu asasinarea unui 
american de către un X oarecare... şi nici decanul nu v-ar fi 
numit apărător din oficiu! 

— Ai perfectă dreptate, drăguţa mea; numai că acea 
faimoasă eşarfă a existat într-adevăr! Cum de m-am gândit la 
eşarfă? Pe legea mea, destul de simplu... Aş spune aproape: 
copilăreşte... îţi aminteşti că prima mea întâlnire cu Solange a 
avut loc în urma unei chemări telefonice din partea ei şi asta s-a 
petrecut într-o anume dimineaţă către ceasurile unsprezece, pe 
aleea principală a grădinii Bagatelle? 

— Într-adevăr, maestre. 

— Trebuie să-ţi dai seama că, în pofida miopiei mele, am 
studiat-o pe tânăra femeie din cap până-n picioare în timpul 
acelei prime întrevederi. Două detalii m-au izbit într-un mod 
ciudat: parfumul ei aparte şi eşarfa gri, pe care o purta 
înfăşurată în jurul gâtului... Mi-am dat seama pe dată că mai ales 
eşarfa era impregnată de acel parfum şi, automat, asta mi-a 
readus în memorie un paragraf din romanul /zolatul, pe care 
tocmai îl terminasem în ajun. In acel paragraf autorul — adică 
Vauthier — scria cam aşa când o zugrăvea pe soţia eroului său, 
surdo-mut şi orb ca şi el: „Ea purta adeseori, înfăşurată în jurul 
gâtului, o eşarfă de mătase verde, pe care avea grijă să o parfu- 
meze... Era la dânsa un semn de tandrete pentru soţul ei căruia 
îi plăcea, fără ca s-o fi văzut vreodată, culoarea verde. De fiecare 
dată când aspira parfumul impregnat în eşarfa de mătase el se 
gândea la verde, îl vedea într-un fel al său...” Creierul meu a 
făcut numaidecât o apropiere între perechea Vauthier şi eroii 
principali ai romanului... şi am dedus că autorul cărţii trebuie să 
fi îndrăgit şi el, la rândul lui, eşarfa parfumată pe care o purta 
soţia! După care m-am gândit la cu totul altceva. N-am 


195 


considerat nici măcar necesar să împărtăşesc interlocutoarei 
mele, căreia aveam să-i pun o sumedenie de alte întrebări mult 
mai importante, aceste reflecţii pur personale. 

Au trecut alte trei zile până să am o nouă întrevedere cu 
Solange Vauthier, de data asta chiar aici, în acest cabinet. De 
îndată ce a intrat, am fost izbit de parfumul ei, mereu acelaşi, şi 
vederea mi-a fost atrasă de eşarfa gri de mătase, pe care o 
purta peste taior. Am tras concluzia că Solangei Vauthier îi 
plăcea în mod deosebit această eşarfă de mătase gri, în afară de 
cazul că luase obiceiul să o poarte numai spre a face plăcere 
soţului ei, întocmai ca eroina romanului. Dar atunci, de ce eşarfa 
era gri şi nu verde? Impins mai mult de curiozitate decât de înda- 
toririle profesionale, i-am spus că-mi place foarte mult parfumul 
ei. Ea mi-a răspuns cu melancolie că şi soţului ei îi place la fel de 
mult. Cum ştiam ce rol de seamă joacă mirosul în viaţa 
infirmului, am conchis — încă o dată şi numai pentru mine — că 
Vauthier nu se putea dispensa de acest parfum, care-l făcea să 
simtă prezenţa soţiei sale. N-am mai ezitat: am întrebat-o pe 
tânăra femeie: „Soţul dumneavoastră ştie că această eşarfă este 
gri?” Ea mi-a mărturisit cu sinceritate: „Nu, din fericire soţul meu 
a crezut întotdeauna că e verde! Fiindcă, nu ştiu de ce, dar 
adoră verdele. In imaginaţia lui culoarea aceasta e sinonimă cu 
prospeţimea...” 

Cum păream intrigat, adăugă arătând mătasea cenuşie: 
„Această eşarfă îşi are mica ei istorioară... închipuiţi-vă că 
aveam de foarte multă vreme o eşarfă identică, doar că era 
verde... Mi-o cumpărase Jacques în Statele Unite. Ţinea mult la 
ea, mai mult decât mine, fără îndoială! li plăcea să ştie că port 
această eşarfă, adeseori o pipăia şi o mângâia cu voluptate... 
Din nefericire, la numai câteva ore după ce De Grasse părăsise 
portul New York, am observat că pierdusem eşarfa. Am căutat-o 
peste tot, amintindu-mi că o aveam la mine când m-am urcat pe 
vapor. Foarte necăjită şi temându-mă ea Jacques să nu acorde o 
prea mare importanţă acestei dispariţii, sau să vadă în pierderea 
ei — care nu avea de altfel nimic tragic în sine — un semn rău, 
m-am dus — fără să ştie el — la unul dintre magazinele de pe 
bord să cumpăr repede o eşarfă identică... Nu am găsit decât 
una: cea pe care o port acum. La pipăit, țesătura mătăsii era la 
fel: culoarea, după cum puteţi constate şi dumneavoastră, e 
gri... M-am gândit că, în definitiv, Jacques n-o s-o vadă niciodată; 


196 


ceea ce avea importanţă era să semene la pipăit. Am cumpărat 
eşarfa, am dus-o în cabină şi am vaporizat-o cu parfumul meu 
obişnuit. A fost o minciună pioasă: el n-a observat nimic...” 

l-am răspuns Solangei Vauthier că aş fi procedat la fel în 
locul ei şi am schimbat vorba. In clipa aceea eram departe de 
gândul că toată cheia enigmei era povestea cu eşarfa care, 
Doamne sfinte! nu mi s-a părut decât o întâmplare fără 
importanţă în desfăşurarea acţiunii. Am mai chibzuit câteva zile 
şi am întreprins călătoria la Sanac. Am făcut apoi vizite peste 
vizite clientului meu, în închisoare, însoţit de interpret... Şi am 
revăzut a treia oară pe soţia lui: purta mereu faimoasa eşarfă 
parfumată, care izbuti să mă fascineze! Deveni pentru mine o 
adevărată obsesie; încetul cu încetul, creierul meu a descoperit 
substratul crimei... Această crimă purta în mod cert o semnă- 
tură: „Vauthier”, datorită amprentelor sale răspândite mai peste 
tot: doar că erau prea multe! Atunci, dacă Vauthier nu era 
adevăratul ucigaş şi se acuza totuşi de crimă, n-o făcea decât 
pentru a-l salva pe veritabilul asasin pe care-l cunoştea... Pe cine 
ar fi avut Vauthier interesul să-l salveze? Pentru cine ar face un 
om asemenea sacrificiu? Singura persoană care intra în discuţie 
putea fi numai soţia lui, frumoasa şi blânda Solange... Aşadar 
Solange îl ucisese pe John Bell, iar Vauthier găsise dovada... Ce 
dovadă? La naiba, eşarfa verde! eşarfa-amuletă pe care Solange 
o pierduse pesemne în cabina americanului şi degetele lui 
Vauthier au pipăit-o... eşarfa impregnată cu parfumul ei... 

Atunci mi-am mai pus o nouă întrebare înspăimântătoare de 
data asta: de ce să-l fi ucis Solange pe Bell? Ca să se debaraseze 
de el?... Exista deci o legătură secretă între Solange şi tânărul 
american... Să fi ucis ea singură, sau s-a folosit de ajutorul unui 
complice? John Bell era robust... Ucigaşul său putea fi o făptură 
atât de plăpândă? Părea îndoielnic... Dar dacă — şi abia atunci, 
micuța mea Daniela, s-a făcut lumină în mintea mea — asasinul 
ar fi fost necunoscut Solangei şi ar fi duşmănit-o atât pe ea cât şi 
pe John Bell? In acest caz, cea mai bună soluţie pentru criminal 
ca să-i distrugă pe amândoi era să-l omoare pe american, lăsând 
să se creadă că Solange este ucigaşa lui: pentru asta era 
suficient să lase o dovadă a prezenţei tinerei femei în momentul 
crimei... La fel de bine ca şi mine, asasinul n-a putut să nu 
observe la gâtul Solangei eşarfa parfumată... Nu-i rămânea 
decât să i-o fure: ceea ce a şi făcut... Cunoşti urmarea. 


197 


Doar că mă aflam în continuare în domeniul ipotezelor: 
trebuia să capăt dovada că Vauthier descoperise într-adevăr 
eşarfa verde a soţiei lângă corpul neînsufleţit al lui John Bell. De 
aceea am sfătuit-o pe Solange, în ajunul deschiderii procesului, 
să se prezinte la bară cu eşarfa gri în jurul gâtului. Planul meu 
era precis: voi aranja lucrurile în aşa fel încât, la un moment dat, 
Solange să se afle lângă boxa acuzatului, destul de aproape de 
el încât să-i poată simţi parfumul... Vom vedea atunci cum o să 
reacționeze. Ai văzut cu ochii dumitale reacţia lui... A făcut tot ce 
a putut ca să smulgă eşarfa de la gâtul soţiei sale — eşarfă pe 
care o credea verde... această probă teribilă a vinovăţiei 
Solangei — gest care a umplut de stupoare asistenţa: Jacques nu 
înţelegea cum mai există această eşarfă, după ce avusese grija 
s-o facă să dispară chiar în timpul când camufla crima: Şi iată 
lămurit, Daniela, întregul mister al eşarfei... 

— lertaţi-mă, maestre, dar nu mi-aţi spus cum aţi ghicit că 
Vauthier s-a debarasat de această eşarfă care-l deranja? 

— Aici, pe cuvântul meu, am intrat în pielea personajului: ce 
aş fi făcut dacă m-aş fi aflat în cabină în locul lui Vauthier, 
descoperind în apropierea cadavrului un obiect cunoscut care 
aparţinea soţiei mele, pe care vroiam s-o salvez cu orice preţ? L- 
aş fi zvârlit pur şi simplu în mare, prin hublou, în acelaşi timp cu 
arma crimei. Nu ştiu, n-am văzut şi dispărea orice urmă!... 
Noapte bună, fetiţo! Nu te mai gândi la toate astea: ai avea 
coşmaruri inutile... 

Daniela îl asculta cu un aer puţin rătăcit, de parcă nu izbutea 
să se smulgă de la scena din cabină, în care un bărbat, din 
dragoste, se acuza în mod fals de crimă... Se îndreptă spre uşă 
ca un automat. În clipa când tânăra fată era pe punctul să iasă, 
Victor Deliot, care nu-şi părăsise fotoliul încăpător, o rechemă 
spunând: 

— Fetiţo! 

Pronunţase acest cuvânt cu atâta blândeţe, încât ea se 
întoarse uimită. 

— Vino! Vino! o îndemnă bătrânul. Apropie-te un pic să te 
văd mai de aproape... 

II ascultă. Bătrânul îşi pusese pe nas veşnicii săi ochelari. 
Măsură în tăcere pe tânăra sa elevă: 

— Nu-mi place mutra boţită pe care o ai în clipa asta... şi nici 
privirea dumitale! Ce se întâmplă? 


198 


— Dar... nimic, maestre! răspunse ea în grabă. 

— Serios? Atunci de ce ţi-s ochii plini de lacrimi? 

— Vă asigur că... 

Nu mai avu tăria să-şi termine fraza. Izbucni în hohotelor de 
plâns şi-şi ascunse obrazul, lipindu-se de braţul fotoliului. 

— Haide, haide! spuse Victor Deliot şi făcu un gest de care 
ea nu-l crezuse capabil până atunci: îi mângâia părul... Tonul lui 
morocănos se îndulcise pe când adăugă: crezi poate că n-am 
înţeles nimic? Că un urs bătrân ca mine e incapabil să ghicească 
sentimentele intime, stranii şi în acelaşi timp pure, care pot 
însufleţi inima fetiţei mele? Uită-te la mine... — o sili să-şi ridice 
capul — şi ascultă-mă: Jacques Vauthier, copilule, nu aparţine 
aceleiaşi lumi cu dumneata şi cu mine. Dumneata şi el aţi 
rămâne mereu străini unul pentru celălalt, în pofida a tot ce ai 
simţit în timp ce îl observai la proces. La început — pe nedrept — 
îţi făcea oroare. Apoi, puţin câte puţin, te-ai lăsat înduioşată... 
Toate astea, fetiţo, nu duc prea departe: în fond, nu-i decât un 
sentimentalism de midinetă cu inima prea duioasă... Nu-mi place 
că eşti aşa, Daniela! Dar ca să-ţi consacri viaţa unui surdo-mut, 
orb din naştere, cred că ar trebui să ai inima de cremene... 
Solange are o astfel de inimă... A putut avea o slăbiciune trecă- 
toare, scuzabilă în fond: ştiu că n-o s-o mai aibă. Criza a trecut... 
Cât despre dumneata, să nu uiţi că dacă vrei să reuşeşti în 
profesia noastră, nu trebuie să te laşi niciodată înduioşată de 
vreunul dintre clienţi! Cu alte cuvinte, să nu faci ca mine! Vezi 
unde am ajuns: un bătrân avocat ratat! Haide, ridică-te, fetiţo, şi 
du-te acasă surâzând. Trebuie să ai curajul s-o faci, după ce te- 
au încercat chinurile inimii... 


Vremea era încântătoare: aprilie îşi răspândise mugurii pe 
ramurile bieţilor copaci ai Capitalei, vrăbiuţele reîncepeau să 
ciripească prin curţi şi pe prichiciurile ferestrelor şi Victor Deliot 
îşi arbora din nou canotiera lui de pai îngălbenită... După ritualul 
imuabil, bătrânul, după ce urcase scara principală a Palatului de 
Justiţie şi străbătuse Sala Paşilor Pierduţi, se îndreptă către 
garderoba avocaţilor. inlocui străvechea lui pălărie de pai cu o 
tocă la fel de veche. Apoi roba îi acoperi iar hainele sale vechi. 
Servieta de piele, deformată, în care se găsea eterna Gazeta 
Palatului, îi completa silueta. Victor Deliot îşi reluase — în totul — 
obiceiurile... 


199 


La intrarea în Galeria Tocmelilor se ciocni cu decanul 
Musnier, care exclamă: 

— Deliot! lată un strigoi! Dar bine, omule, unde ai dispărut? E 
mai mult de cinci luni de când n-ai mai fost văzut în Palat! E 
simplu, nu? După triumful tău în procesul Vauthier... 

— Să nu exagerăm... răspunse avocatul cu blândeţe. 

— Cum aşa, dragă? Tot Palatul şi întreaga presă n-au făcut 
altceva decât să vorbească despre tine! De la o zi la alta ai 
devenit celebru şi, deodată... nici urmă de Victor Deliot. Marele 
Om a zburat... Ce ţi s-a întâmplat? 

— Mie? Nimic... Am aşteptat acasă, răbdător şi sigur de 
mine, să mi se propună cazuri interesante. 

— Şi... au venit? 

— Nici unul! Oarecum, prevedeam aşa ceva... Eh, ce vrei? 
Aparţin unei şcoli învechite: acea şcoală pe care tinerii arivişti o 
hărţuiesc mereu. Şi nici prea monden nu sunt... 

— Dar bine, omule! Trebuie să te zgâlţâie cineva! Ascultă: 
am tocmai un caz senzaţional să-ţi propun... E vorba de un mare 
mutilat care şi-a ucis nevasta... 

— Hotărât lucru, ţii cu tot dinadinsul să faci din mine 
avocatul unei Curți a Miracolelor! Nu, mulţumesc! Vezi tu: prefer 
să mă întorc la bunele şi vechile mele procese corecţionale... 

— Eşti nebun? 

— Poate... dacă nu sunt cumva înţelept! 

— In sfârşit, eşti liber, evident, să procedezi cum îţi 
convine... Dar asta nu te poate împiedica totuşi să mă vezi din 
când în când! Am întotdeauna ţigări de foi bune... 

— Ei, dacă apelezi la sentimente... 

Victor Deliot schiţă un surâs în timp ce decanul se îndepărtă. 
Şi îşi reluă liniştit plimbarea prin Palat, trecând agale de la o 
grefă la alta, de la o secţie la cealaltă, spre a consulta avizierele 
care anunțau procesele aflate pe rol. Peste trei ceasuri, pierdut 
în mulţime, părăsea garderoba avocaţilor după ce dezbrăcase 
roba şi scoase toca, luând pălăria de pai. Aerul era plăcut şi 
călduţ: te îmbia la visare... Victor Deliot îşi reluă drumul spre 
casă, hoinărind pe cheiurile Grands-Augustins, de-a lungul 
gheretelor de anticariat. Se oprea în faţa fiecărei tarabe în voia 
vântului, răsfoia câte o carte îngălbenită, îşi potrivea când şi 
când ochelarii spre a privi o stampă veche... In realitate, însă, nu 
vedea nimic... rămânea pierdut în visele sale care-l purtau 


200 


departe, foarte departe, spre Institutul Sfântul losif din Sanac, a 
cărui nostalgie o păstra de când îl vizitase. Acolo, cel puţin, 
găseai adevărata pace şi uitai cu repeziciune toate socotelile şi 
patimile oamenilor. 

Ajuns pe platforma scării apartamentului său din strada 
Saints-Perts, fu destul de mirat găsind pe cineva care-l aştepta: 
Yvon Rodelec. Un Yvon Rodelec în sutană neagră şi cu un jabou 
albastru, învârtind în mâinile-i butucănoase tricornul de parcă ar 
fi fost intimidat, un om cu privirea veşnic luminoasă ascunsă în 
spatele lentilelor groase dar, în acelaşi timp, un moşneag a cărui 
statură înaltă părea că se încovoiase şi mai mult... 

— Ce surpriză plăcută! exclamă avocatul poftindu-şi 
vizitatorul în modestul apartament. Dacă m-aş fi aşteptat să vă 
văd în după-amiaza asta!... Revenind de la Palat, mă gândeam 
tocmai la dumneavoastră, la colaboratorii dumneavoastră din 
Sanac şi la elevii dumneavoastră... 

— In primul rând trebuie să-mi cer scuze, scumpe maestre, 
spuse fratele Ordinului Sfântul Gabriel cu dulceaţă în glas, că n- 
am venit să vă mulţumesc mai curând pentru toate câte le-aţi 
făcut pentru micul meu Jacques... Dar n-am îndrăznit să vă revăd 
înainte ca totul să se fi terminat cu bine. 

— A, da... adevăratul vinovat a fost pedepsit, iar nevinovatul 
achitat... Cum îi merge fostului meu client? 

— Pesemne că trebuie să fiţi tare supărat că nici el şi, nici 
soţia lui n-au venit încă să vă arate recunoştinţa lor? 

— E în firea lucrurilor, domnule Rodelec... Chiar şi 
dumneavoastră aţi învăţat de mult că adevărata recompensă nu 
stă în recunoştinţa oamenilor. Dar să nu mai vorbim de toate 
astea, vreţi? Să revenim la întrebarea mea: ce face Jacques? 

— Bine. Chiar foarte bine... Pot să spun acum că pentru el 
începe o fericire nouă... 

— Cu atât mai bine! 

— Da, scopul principal al călătoriei mele la Paris, a fost să-l 
împac cu soţia lui căreia i-a iertat totul. 

— M-am gândit întotdeauna, ca şi dumneavoastră că, în 
ciuda aparenţelor, aceste două fiinţe au fost create una pentru 
cealaltă. Oare nu duioşia este cel mai durabil element al unei 
mari iubiri? 

— Am gândit întotdeauna aşa... şi sunt foarte fericit să vă 
pot anunţa c-am reuşit să-i hotărăsc pe Jacques şi pe Solange să 


201 


revină la Sanac pentru câteva luni, care le va îngădui să se 
regăsească pe tăcute într-o atmosferă care le-a fost prielnică... 
Mâine dimineaţa luăm toţi trei expresul de Limoges. 

— Sunt încântat de toate câte mi le-aţi spus. Dar 
dumneavoastră, domnule Rodelec? Ce-ar fi să vorbim puţin şi 
despre dumneavoastră? Cum o mai duceţi? 

— Imbătrânesc, ca toată lumea. Deşi port ochelari, nu mai 
văd prea bine: îmi slăbeşte vederea... şi devin din ce în ce mai 
tare de urechi... Trebuie să recunoaşteţi că după ce am izbutit, 
de bine, de rău, să dau unor nefericiţi mijlocul să vadă fără ochi 
şi să audă fără auz, ar fi ciudat ca tocmai eu să ajung orb şi surd! 
Dar chiar dacă mi se va întâmpla asta, voi mulţumi bunului 
Dumnezeu a cărui voie va fi să pot înţelege şi eu o dată pentru 
totdeauna adevărata stare în care se găsesc scumpii mei elevi. 

— N-o să vă schimbaţi niciodată, domnule Rodelec. 

— Nici dumneavoastră, scumpe maestre! 

— Nu-i oare privilegiul burlacilor bătrâni să semene puţin unii 
cu alţii? 

— Cu toată imensa plăcere pe care o resimt când stau de 
vorbă cu dumneavoastră, mă văd totuşi nevoit să vă părăsesc, 
spuse Yvon Rodelec ridicându-se... Mai am de făcut o vizită... 

— Pariez că e vorba despre un nou infirm, pe care 
intenţionaţi să-l luaţi cu dumneavoastră la Sanac! 

— Hotărât lucru, maestre, simţul dumneavoastră psihologic 
nu poate da greş! Da, e vorba chiar despre un copil lovit şi el de 
o triplă infirmitate din naştere. Dar nu ştiu dacă voi putea lua 
copilul la Sanac, cu toată dorinţa mea fără margini de a nu 
părăsi această lume înainte de a educa şi pe cel de-al 
douăzecilea elev... 


Rămas singur, Victor Deliot se adânci în fotoliu după ce-şi 
încălţă papucii şi se înfofoli în halatul decolorat. Cu toate că ţinea 
pleoapele închise, nu dormea. Revedea în gând întreaga afacere 
Vauthier cu nenumăraţii martori dintre care unii fuseseră odioşi 
iar alţii neîndemânatici dintr-un exces de bunăvoință, pe 
procurorul general certăreţ şi subtil, pe preşedintele calm şi 
înţelegător şi, în sfârşit, pe acuzat închistat în tăcerea lui... Îşi 
imagină apoi bizara călătorie de mâine, în acel compartiment al 
expresului pentru Limoges, în care se vor urca patru persoane: 
Jacques, Solange, Yvon Rodelec şi noul său pensionar... Avocatul 


202 


cunoştea bine sufletul bătrânului pentru a şti că el nu va rezista 
imboldului de a educa o nouă inteligenţă, cu dorinţa tăinuită de a 
dibui o inimă... Patru personaje care vor ajunge în mica piaţetă 
din umila gară Sanac, peste câteva ore, pentru a regăsi un frate 
Dominic surâzător şi volubil, care le va istorisi ultimele cancanuri 
din ghereta sa de la poartă şi îi va însoţi la bătrâna haraba cu 
coviltir şi cu un cal, ce slujeşte atât diferitelor curse în oraş, cât 
şi pentru aprovizionarea institutului. Un vehicul care seamănă cu 
omnibuzul unui hotel şi, în acelaşi timp, cu un tramcar cu bănci 
al cărui cal cenuşiu şi vânăt-rotat rivalizează în bătrâneţe cu 
Valentin, care cumulează slujbele de grădinar şi de vizitiu. Victor 
Deliot ştia, după ce fusese acolo, că fiecare ins din casa aceea 
îndeplinea mai multe funcţii: aşa încât nimeni nu avea vreme să 
se plictisească... 

Şi tot în visul său vedea cum se urneşte vehiculul care te 
hurduca pe săturate, având pe capră, alături de Valentin, pe 
fratele Dominic împărțind o mie şi unu de saluturi către toţi cei 
pentru care acest echipaj vetust devenise familiar. Cine bănuia 
că înlăuntrul lui se afla cel de al douăzecilea mort-viu care îşi va 
întâlni fraţii de suferinţă, fără să aibă habar de ceea ce va fi pus 
să facă... al douăzecilea elev al lui Yvon Rodelec şezând alături 
de al nouăsprezecelea, Jacques Vauthier, care nu mai este o 
brută ci un om ca toţi ceilalţi, capabil să gândească la o fericire 
nouă... 

Drumul între gară şi institut părea lung în vechea haraba: 
avocatul observase acest lucru în ziua când a fost condus la 
gară, după prima lui vizită pe care n-o va uita nicicând. Un drum 
care-i apărea nesfârşit unui om normal. Dar nici Vauthier cu 
chipul său înşelător, nici Solange atât de plăpândă, nici prea 
bunul Yvon Rodelec, nici noul pensionar amorf, nici fratele 
Dominic cel vorbăreţ şi nici umilul Valentin nu erau fiinţe 
normale. Ei constituiau şase personaje aparte într-un secol al 
vitezei, al progresului, al laşităţii şi al egoismului. 

Victor Deliot vedea distinct cum harabaua se apropie de un 
portal înalt, deasupra căruia se poate citi, scris cu litere albe: 
INSTITUTUL REGIONAL DE SURDO-MUŢI ŞI ORBI. Zidurile care 
străjuiesc portalul de o parte şi de cealaltă par imense, 
asemănătoare celor ale unei închisori cu cărămizile roase de 
intemperii. Portalul se deschise şi harabaua trecu pragul cu un 
ultim efort. In timp ce porţile grele se închideau, lui Victor Deliot i 


203 


se păru că aude bocănitul potcoavelor şi scârţâitul roţilor pe 
pietrişul din curtea interioară, apoi tăcerea se aşternu din nou: 
nu mai străbătea nici un zgomot de după zidurile înalte... 

Noua brută mică trebuie să fie năucă, aşteptând ca bunul 
Duh necunoscut să-i aducă Lumină... Mâinile tinere şi blândei 
Solange vor veni în ajutorul celor zbârcite şi uzate ale lui Yvon 
Rodelec, spre a săvârşi o nouă minune. Şi s-ar putea chiar ca 
instinctul matern al tinerei femeii care încă nu s-a putut revărsa 
asupra unui prunc născut din trupul ei, să născocească altă 
păpuşă de cârpă asemănătoare Flanellei, capabilă să-i 
stabilească micului infirm o primă legătură cu viaţa! 


204