Stindardul anul XXX, nr. 149, iulie 1983

RA E e 


VIVERE MILITARE EST 


v 2 Seiten in deutscher Sprache 


Redaktion: Balduim Helmstr. 16 + D-8080 Fiirstenfeldbruck 


Un camarad german, fost ofițer de legătură la Divizia a 4-a Infanterie română În a doua jumătate a 
anului 1942, a avur amabilitatea să ne pună la dispoziţie un prețios material documentar privind contri- 
buţia diviziilor române din Corpul VI Armată (General Corneliu Dragalina) în bătăliile dela Doneţ, 


dela Harkov şi din Calmucia. 


Einzelpreis 3— DM 


Cine loveşte în Mareșalul 


Antonescu, ultragiază sentimentul 
naţional şi memoria celor care au 
căzut pentru ţară 


de Ion PANTAZI Ş 


Descoperindu-și vocația de memorialist 
şi din dorința de a modela evenimente din 
trecutul nu prea îndepărtat al României 
potrivit proprilor domniei sale vreni, Dom- 
nul Horia Sima a scris două cărti: „Sfâr- 
șitul unei domnii sângeroase“ în care este 
vorba de lupta Gărzii de Fer împotriva lui 
Carol al doilea şi „Era libertăţii“, o pre- 
zentare a guvernării legionare ce a luat 
sfârșit la 21 ianuarie 1941. 

Nu este în intenţia noastră de a face re- 
cenzia acestor două tomuri, ci vrem doar 
să aducem la cunoştinţa cititorilor noştri 
anumite „adevăruri“ enunțate de Domnul 


de luxare a Mareşalului și a tragediei ce 
a urmat. Domnul Horia Sima nu şi-a dat 
seama că Ion Antonescu nu se va lăsa luxat 
şi a subestimat audiența de care se bucura 
acesta în rândurile corpului ofițeresc. 

A treia greşală: 

Mareșalul Antonescu a admis ca Veturia 
Goga să facă parte din anturajul său ime- 
diat. 

Nu greşelile Mareşalului Antonescu fac 
însă obiectul acestui articol, ci neadevăru- 
rile şi calomniile Domnului Horia Sima 
care se pretinde a fi luptătorul numărul 
unu împotriva comunismului, dar întinează 


Horia Sima, să extragem ideile mai impor= * memoria aceluia ce a fost, este şi va ră- 
tante, să facem legătura între ele, să ară- mâne simbolul dramaticei noastre lupte 


Fotografia aceasta prezintă m po tăr să pentru ca pf pencru faptul că Mera din apropiere de maşină, 


sens al cuvântului. 


tul Mareşalului. 


Ofiţer excepţional de bine pregătit, de înaltă ţinută morală, blând şi amabil față de subalterni, Colone- 
lul Romeo Zaharia a rămas credincios Mareşalului până la sfârşit, plătind aceasta cu viaţa. A murit în 


închisoare! 


1. V. EMILIAN 


LA CEI 90 DE ANI AI GENERALULUI ION GHEORGHE 


Ultimul ministru plenipotențiar al Ro- 
mâniei la Berlin, profesorul emerit al atâ- 
tor promoţii de ofițeri care au urmat cur- 
surile Şcoalei Superioare de Război și 
autorul unor importante scrieri militare 
care au fost premiate, Generalul Ion Ghe- 
orghe a împlinit venerabila vârstă de 90 
de ani. 

Dintre toţi foștii demnitari care, după 
23 august 1944, au ales exilul, nici un altul 
nu a fost mai solidar, prin prezenţă, cuvânt 
și faptă, cu zbuciumul și manifestările ace- 
stui exil, așa cum a fost Generalul Ghe- 
orghe. 

Omagiul pe care i-l aducem aici la ace- 
astă aniversare nu reflectează decât în 
mică parte tot ce-i datorăm. 

Generalul Ion Gheorghe s'a născut la 
Piteşti, la 6 februarie stil vechi, 19 febru- 
arie 1893 stil nou, al doilea fiu al lui Si- 
mion și Mariei Gheorghe, După termina- 
rea şcoalei primare, din toamna anului 
1904 a fost elevul eminent al Liceului „1. C. 
Brătianu“ din Pitești, liceu pe care l-a ab- 
solvit tot atât de strălucit. 

Admis în 1911 la Școala de Ofiţeri de 
Artilerie, Geniu și Marină din București, 
după primul an, în octombrie 1912, este 
trimis ca bursier pentru continuarea stu- 
diilor militare în Germania, mai întâi la 
Regimentul 3 Căi Ferate la Hanau /Main 
și apoi la Școala de Ofiţeri din Metz. Înăl- 
țat la gradul de sublocotenent la 1 iunie 
1913, revine în țară pentru a participa la 
campania din Bulgaria, anume în cadrele 
Batalionului 1 Căi Ferate care-și avea 
garnizoana la Bucureşti-Chitila. 


După demobilizare, înapoiat în Germa- 
nia, reia studiile la Școala de Ofiţeri din 
Potsdam, obținând la 8 august 1914 bre- 
vetul de ofiţer german și fiind repartizat 
la Regimentul 3 Căi Ferate din Hanaw/ 
Main. 

Izbucneşte primul război mondial! Sub- 
locotenentul Ion Gheorghe se reîntoarce 
în patrie, face un timp serviciu la Batalio- 
nul 1 Căi Ferate dela Chitila, la 1 octom- 
brie 1914 fiind însă mutat la Regimentul 
Pontonieri din Brăila. La 23 iunie 1916 
este avansat locotenent şi numit adjutant 
al aceluiași regiment de pontonieri. 

Începe războiul naţional pentru întregirea 
neamului. Mobilizat la Regimentul Ponto- 
nieri, Locotenentul Ion Gheorghe participă 
din primele zile la operațiuni. 

După căderea capului de pod dela Tur- 
tucaia, în scopul de a restabili situația pe 
frontul de Sud, Comandamentul român a 
hotărît o trecere a Dunării pe la Flămân- 
da, pentru a cădea în spatele trupelor ger- 
mane, bulgare și turcești de sub comanda 
supremă a Mareșalului von Mackensen. 
Fixată între 11 și 23 septembrie 1916, ope- 
raţia urma să fie executată de 6 divizii 
române comandate de Generalul Alexandru 
Averescu. Este dela sine înțeles că ase- 
menea operaţie necesita un aport deosebit 
din partea unităţilor noastre de marină 
(Divizia de Dunăre) și din partea ponto- 
nierilor, aceştia din urmă trebuind să du- 
reze pod peste Dunăre sub bombardamen= 
tul neîntrerupt al întregii flote fluviale 
austro-ungare. Și podul a fost făcut! 

(urmare în pag. 3) 


tăm contradicţiile și să scoatem în eviden- 
ță calomniile și inexactitățile, trăgând de- 
siz:r >. umite concluzii, dar lăsând totuși 
fiecărui cititor posibilitatea de a-și face 
propria lui părere asupra autorului și asu- 
pra evenimentelor pe care el le descrie. 

Ținem deasemenea să precizăm că nu 
vom face uz decât de cele ce afirmă Domnul 
Horia Sima, făcând abstracţie de argu- 
mentele dușmanilor domniei sale. În ce 
privește calomniile pe care Domnul Horia 
Sima le debitează la adresa Mareșalului 
Antonescu, ne vom referi doar la textele 
documentelor oficiale din arhivele române, 
germane și americane. 

Mareşalul Antonescu nu are nevoe să fie 
apărat, de nimeni. Istoria îl va așeza acolo 
unde-i este locul, după fapte, realizări şi 
inerente greșeli. 

După umila noastră părere, în decursul 
guvernării sale, Mareșalul Antonescu a 
făcut trei mari greșeli. 

Prima greșală: 

Nu a convocat, imediat după abdicarea 
lui Carol al doilea, Parlamentul ales în de- 
cembrie 1937 şi care reprezenta, în destul 
de mare măsură, voința țării. 

Acest parlament, printr'un vot aproape 
unanim, ar fi confirmat învestirea lui Ion 
Antonescu cu depline puteri și i-ar fi des- 
chis Conducătorului Statului calea legală 
pentru formarea unui guvern de militari, 
cu larg sprijin parlamentar. Domnul Horia 
Sima nu ar mai fi fost introdus în guvern, 
iar Gărzii de Fer i s'ar fi oferit posibilita- 
tea să-și refacă cadrele și să se reorganizeze 
în timp, în spiritul şi conform voinței fon- 
datorului ei, Corneliu Zelea Codreanu. 

Se poate deasemenea spune că același 
parlament, în urma unui vot tot atât de 
masiv, ar fi aprobat şi intrarea noastră în 
război, pentru că nu ne putem închipui că 
un singur deputat român s'ar fi împotrivit 
la recucerirea pământului românesc răpit 
de Soviete, 

A doua greșală; 

Îmbrăcând cămașa verde, dealtfel într'o 
singură împrejurare, la reînhumarea lui 
Corneliu Codreanu si a celor asasinați odată 
cu el, Conducătorul Statului a provocat 
suspiciunea Domnului Horia Sima că ar 
fi vrut să ia şi conducerea Gărzii de Fer... 
Aceasta este cauza conflictului, a încercării 


împotriva bolșevismului şi care, tocmai 
pentru că era acest simbol, a căzut sub 
gloanţele unui pluton de execuţie comu- 
nist. 

Dar să vedem cine este acest calomniator, 
așa cum se prezintă singur în cele două vo- 
lume și dacă are el autoritatea morală să-l 
înfiereze pe Mareșal. 

În volumul „Sfârșitul unei domnii sân- 
geroase“ Domnul Horia Sima ne arată că 
în februarie 1938 Mișcarea Leginară a 
trecut în faza de clandestinitate. Vom ve- 
dea însă în ce măsură „faza de clandesti- 
nitate“ era conformă cu vederile și cu di- 
rectivele aceluia ce creiase mişcarea. 

Mai departe, în aceiași carte, domnia 
sa ne spune, referindu-se la reluarea ve- 
chiului plan de captare şi umilire de către 
Carol al doilea, că acesta „urmărește să 
facă părtaşe Mișcarea Legionară, acum la 
scadenţa tuturor greşelilor şi crimelor acu- 
mulate de o politică aventuroasă, spre a o 
compromite definitiv şi a-i lua autoritatea 
morală de a trage la răspundere pe cei care 
au adus nenorocirea ţării“. (pag. 59/60) 

La constatarea aceasta ajunsese dealfel 
Conducerea Mișcării Legionare care, la 
epoca aceea, se afla la Berlin. 

Această conducere luase şi hotărîrea: 

„Vom răzbuna fără cruţare şi fără milă 
pe toţi cei ce au căzut, pe toţi cei care au 
fost chinuiţi, pe toţi cei batjocoriţi şi în- 
temnițaţi și vom pedepsi toate uneltele 
dușmane din mijlocul nostru ca să rămână 
exemplu de străşnicie în istorie... 

Eu și Papanace vedem în destindere o 
confirmare a poziţiei noastre: crimele Re- 
gelui veneau la scadenţă și acuma, apro- 
piindu-se dezastrul, ar vrea să împartă cu 
„mișcarea“ răspunderile unei guvernări fa- 
limentare... Rămânând pe planul strict 
intern al mișcării, răspunsul nostru nu 
poate varia dela acela cuprins în rezoluţia 
din 24 Martie 1940, Nici o tranzacție cu 
asasinii Căpitanului și ai sutelor de legio- 
nari. După ce sacrificiile supreme se con- 
sumaseră, prin asasinarea Căpitanului şi a 
elitei legionare, din partea supravieţuito- 
rilor ar fi un act de laşitate să-și pună 


„ problema supravieţuirii lor“. (pag. 51, 66, 


67) 
(urmare în pag. 4) 


LL 


Pag. 2 


STINDARDUL 


Leontin Jean Constantinescu: 
Versuri clandestine. Ed Stindardul 1982 


Atare versuri clandestine își au des- 
avantajele și avantajele lor. Din primele 
că autorul nu-și primește consacrarea în 
timpul vieţii, nici cununa de lauri de pe 
Capitoliul celebrităţii pentru care s'a lup- 
tat însuși Petrarca. Din cele de a doua, 
mult mai numeroase, poetul se arată a fi 
cu adevărat liber, supus numai timbrului 
său, autentic traducător al cântecului ini- 
mii sale după cum zice Blaga că este, nea- 
tent la modă, deci la curente, critici sau, 
gust al cititorilor, toţi aceştia sunt încor- 
poraţi întrun alt eu al lui, ca privit în 
oglindă, precum un personaj pirandellian. 

Despre aceste măreţii şi servituţi ale 
poetului disimulat în umbra altei meserii 
pe parcursul unui destin uman ne vorbe- 
şte L. J. Constantinescu în Cuvânt înainte. 
Cât despre preferinţele sale literare se măr- 
turiseşte că a avut de totdeauna o deose- 
bită slăbiciune pentru Ion Minulescu. Că 
spune drept, o verificăm în poezia simbo- 
listă ce-o practică până în 1948, unde un 
'Ți-aduci aminte ne duce la Cincinat Pave- 
lescu pe când în Lui Scarlat, minulesciază 
deabinelea, cu: In cinstea ta Scarlat: Cel 
mai frumos dintre Scarlaţi (Vroiam să scriu 
un madrigal). In cele mai proprii poeme 
cum ar fi Pe Negoi, repetiţia de adjective 
„neînţeleasă, tristă și ciudată“ ne demon- 
strează că poetul nostru cunoaște nu numai 
pe din afară, bazarul, ci şi pe dinnăuntru, 
până în cele mai mici firide și tainițe, ate- 
lierul minulescian. 

Fiorul respectiv simbolist nu-l va părăsi 
nici mai târziu cum îl aflăm în poezia Pă- 
reri de rău, insuflată parcă de izul gotic 
dintr'o povestire macabră de E. A. Poe: 
Păreri de rău, păreri de rău / Reproșul 
cen'gânați mereu / Pe stinse-acorduri de 
ghitară / Par plânsete înăbușite / Intr'o 
capelă funerară. / sau în rezonanța pură 
din Romanţa tăcerii: Că eu în suflet port 
uitarea / Și vanul resemnărilor târzii / 
Și'n suflet așteptarea / A tot ce nu mai 
poate fi. / 

Aflăm ecouri, conştiente sau inconștiente, 
din alţi poeţi așa cum le descoperim la cei 
cei ce îi cunosc pe dinafară. La poetul no- 
stru: Undeva un clopot a sunat... / Ioane, 
în tine sau departe / Un clopot a sunat 
prelung / A vecernie sau a moarte? / Sau 
poate te chiamă clopotul bisericii tale din 
sat? / (Visare), amintește finalul capodo- 
perei lui Ion Pillat, Pe-aici sosi pe vre- 
muri: Departe un clopot a sunat / — Ace- 
lași clopot poate, în turnul vechi din sat / 
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi 
din sat, / 

Dar toate, până acum afirmate, nu justi- 
fică discuția unei poezii, cum nu poate 
pretinde munca unui copist de tablouri 
celebre, oricât de fidelă ar fi ea. 

Partea demnă de atenție este ceace ur- 
mează, mai departe poezia lui L. Constan- 
tinescu o putem considera în nucleul ei 
esenţial, o replică la poezia minulesciană, 
un dialog nu anti ce de altă natură. 

Adică: Marea poezie a lui Ion Minulescu 
-eu mă înscriu printre admiratorii fără 
condiții ai poetului Poemelor pentru mai 
târziu — aparține unui artist ce joacă un 
rol „dintr'un bogat repertoriu, este deci 
teatrală, pretinzând ruj, machiaj, decor, 
brelocuri, și un fel de tablou de Izer cu 
balalaică, Oricât ar plânge clownul, citito- 
rul nu uită că e vorba de lacrimi artificiale, 
chiar dacă nu de glicerină și că paloarea de 
pe obraji e pudră şi unsoare de mosc. Ceace 
înseamnă că trăirea poate fi puternică, zgu- 
duitoare, la la Paiaţa lui Leoncavallo nu- 
La aaa e e e aani 


Mesajul unei românce 


Odată cu generoasa ei contribuţie de opt 
sute franci francezi pentru susținerea ace- 
stui ziar de luptă, Doamna A. O. care pen- 
tru munca grea ce prestează primește un 
salariu destul de modest, ne trimite urmă- 
toarele rânduri: 

„Urez din inimă multă sănătate și mulți 
ani să ne trăiască Domnul I. V. Emilian 
împreună cu Stindardul nostru și tuturor 
românilor, buni sau răi, osândiţi să trăiască 
în pribegie, risipiţi în lumea întreagă, unii 
căpătuiți, alții cu braţul sub cap drept 


căpătâi. .* 


mai că spectatorul o priveşte din fotoliu 
de unde confortul său psihic că după căde- 
rea cortinei cu siguranță toate vor intra 
în normal, fiecare cu orarul său obișnuit. 

Poezia lui L. Constantinescu părăsește 
acest fast al costumelor și nestematelor, 
cele mai multe false, se retrage în ea în- 
săși, petrecându-se în timpul și spaţiul 
sufletului, impresia este a ceva ce cade în- 
tr'o fântână fără fund, lira sună acordul 
meditaţiilor plasmodiate pe corzile dispe- 
rării. Replica dată lui Minulescu va consta 
întro atitudine tragică, a omului lipsit 
nunumai de mască ci și de peroraţia exte- 
rioară a historionului. Fiinţa umană scu- 
turată de frigurile marei treceri, ireversi- 
bilă şi nedreaptă ca'n mitul lui Oedip re- 
luat într'o piesă modernă de O'Neill: Şi'n 
înserarea ce'ntârzie / In mine se frământă 
o melodie / Ca un acord strident pe o vio- 
ară spartă: / E-un semn că tinereţea-i mo- 
artă / Că viaţa n'o să mat învie. / Pentru 
atmosfera dominantă sunt caracteristice 
titlurile poemelor ca, Destrămare, Carava- 
na timpului, Singurătate, In mine acum se 
face seară și altele cu asonantul leitmotiv: 
Apoi priveşte indiferentă / Cum viața în- 
cet mi se desface / Când peste ea domol 
sașterne / A veşniciei galbemă năframă / 
De liniște şi pace, / Sub care ființa-mi se 
destramă. / 

La Blaga marea trecere ia aspect cosmic 
pe când la L. Constantinescu priveşte pe 
individ, e o tragedie a omului, existenția- 
listă ca a lui Unamuno. Veşnicia devine re- 
petitivă, obsesivă așa cum numai în sone- 
tele lui Vasile Voiculescu o am găsit-o: 
Mergând sfidând vremelnicia / Că'n dru- 
mu-i fără de popas / Ştia că nu va fintre- 
cută de niciuna / Că ea e singura ce poartă 
veșnicia. / 

La V. Voiculescu veșnicia înseamnă un 
ţel renescentist demn de inspiraţia elisa- 
betană a marelui Will, în timp ce la L. Con- 
stantinescu eternitatea e un prag, univers 
prădat, cu un soare „astru ce pare un bul- 


găre de ghiaţă“. Şi-acuma prin văzduhul 
prins de umbră / Şi ferecat în largi năvo- 
duri de tăcere / Ca un ecou ce vine dintr'o 
galaxie sumbră / Răzbate-un murmur de 
durere. / E sufletu-ți ce pâlpâie şi moare? / 
Sau veșnicia care a'ncremenit, / Involburat 
în semeața lui tăcere / Stingher, și soare- 
le-a murit? / 

Tată prezent neantul din versul cornului 
eminescian, panteismul dacului coşbucian 
pendulând între geologicul lui N. Crainic 
și Arghezi prin jalea albă a lui Goga la 
nevroza lui Bacovia, ca să-i cităm pe toți 
cei ce i-au fost poeţi, mărturisiţi, preferați. 

Durerea și lacrima este însă una precisă 
legată ca la Ovidiu de un exil amarnic cu 
presimțirea celui ce n'o să se mai înto- 
arcă pe pământul Canaanului, al făgăduin- 
ţei, plânge ca psalmistul orb: Acum, îngro- 
apă-mi pașii, Doamne / Departe de ţară, 
lipsită de cânt, / Chinuită de foame, / Bă- 
tută de vânt. / Aci Doamne: / La capătul 
suferințelor / Sub troiţa umilințelor / Sub 
lespedea neputințelor. / 

Amintirile îl rănesc, copleșit de nostalgia 
viloniană mu a iernilor ci a primăverilor 
copilăriei de altădată: Unde-s clipele când 
ciocârlia / Vestea venirea dimineţii / Şi 
slăvea în imnuri bucuria vieţii? / Unde-s 
lanurile ce îngălbeneau câmpia? / Unde 
mi-e copilăria? / 

Un luminiș și un popas îl constituiesc 
stihurile dedicate soției, Zoe. Blaga tânăr 
și dionisiac, exclamă clocotind ca un vul- 
can fierbinte, suferind de molima iubirii: 
Ne arde apropierea ochi în ochi cum stăm / 
Și totuși tu-mi şopteşti: / Mi-așa de dor de 
tine. / L. Constantinescu, trecut de vârsta 
marilor aventuri, scrie un epitaf de drago- 
ste, împrumutând dorului efemer durata 
de marmoră. de Paros a apolinicului, îl 
pune pe monumentul unui amor ideal, între 
profan și divin: In ea e vraja zilelor de 
ieri / Şi farmecul atâtor împlinite seri. / 
E vraja dorului de tine / Și e iubirea ce ai 
sădit în mine. / 

Tlustraţiile Mărioarei Dumbravă Dumi- 
trescu, comentarii credincioase și fidele 
ale textului poetic ne atrag atenţia asupra 
însușirii vizuale, de desenator, a creatoru- 


Nr. 149 


lui de faţă. Rareori devine pictural arun- 
când câteva culori printre linii ca în: Acum 
când soarele în spre Apus se'nclină / Şi 
se topește'n violete pete de lumină. / 

Am citat cele două versuri deoarece lă- 
muresc mult discutatele Pete de lumină 
luate ca titlu pentru volumul poeziilor lui 
Al. Gregorian. Nu se mai poate nega că 
aici viziunea este tipică pictorului, așa cum 
am semnalat-o și pentru aquarelele de pe 
Coaste Soarelui. 

În legătură cu versurile franceze dese- 
et la Rose corespunde parcă unei schiţe a 
nul ne vine iar în ajutor, exegeza lui Belle 
simbolistului Odilon Redon. Dealtfel pen- 
tru a reda punctele cardinale ale poeziei 
putem susține că ea este simbolisto-muzi- 
cală amintindu-ni-l pe Verlaine cu tentaţia 
formei ce poate fi admirată până la Paul 
Valery: Je ne sais pas pourquoi / Ce soir-lă 
/ Mon âme inquite et triste / Fremissait a 
Vappel de Linfini / Couleur d'amethyste .../ 

Corespondenţa dintre sunet și culoare 
ține mai mult de Rimbaud decât de Bau- 
delaire. 

Dacă versurile de faţă ies din lunga lor 
clandestinitate şi văd lumina tiparului asta 
se datorează soției poetului condusă de im- 
boldul sacru al legăturii spiritului ce nu 
cunoaște hotarele mormântului cât şi unui 
prieten pentru care spada și pana aleătu- 
iesc de mult uneltele sale de lucru. 

Pe amândoi îi asigurăm de cinstirea 
noastră. 

Giessen, 10. Martie, 1983 


Ovidiu VUIA 


Î0000000990000000000000000000009900000090900009000090000000010000000000000000-000000000000Â00000000000+00ÂÂ000000000000000000000000009000090004 


Contribuţii preţioase Ia Istoria şi Cultura Poporului 
român în Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg 


(Vol. IX/XIII-1982) p 


Trecerea în cele veşnice, în 22 Octom- 
brie 1982 la Milano, a Prof. Dr. Gino LUPI, 
devotat prieten al Românilor și consecvent 
sprijinitor al Institutului Român de Cer- 
cetări din Freiburg, prilejueşte o trecere 
în revistă a activităţii, în toate domeniile, 
a acestui cunoscut cărturar italian. Alături 
de munca sa în domeniul filologiei com- 
parate, el s'a dedicat cu dragoste cercetării 
limbii și literaturii române, fiind fondato- 
rul şi titularul catedrei de limba română 
de la Universitatea din Milano. Gino Lupi 
s'a situat pe poziţia de apărător al dreptu- 
rilor teritoriale ale României, combătând 
în articolele sale, cu argumente istorice şi 
filologice, afirmaţiile tendențioase a unor 
conaționali ai săi. După cel de-al doilea 
război mondial devine un sprijinitor nea- 
bătut al centrului românesc de la Freiburg, 
atât prin colaborările sale la Buletinul Bi- 
bliotecii Române cât și prin legatul testa- 
mentar lăsat Institutului Român din Frei- 
burg, pe care îl considera ca „focarul de 
concentrare și difuzare a adevăratelor va- 
lori spirituale și culturale româneşti“, 15000 
de volume și documente importante, Evo- 
carea se încheie cu reproducerea mesajului 
în limba italiană adresat Românilor cu 
ocazia înființării Institutului Român de 
Cercetări din Freiburg. 

Seria de studii se deschide cu rezulta- 
tele cercetărilor lui Paul H. Stahl asupra 
unui aspect mai puţin cunoscut din obi- 
ceiurile popoarelor balcanice anume de- 
spre „Chasseurs de tâtes balkaniques (15e 
—19e siâeles). Contribution ă Vanthropolo- 
gie sociale du crâne“. Studiul se poate îm- 
părţi în două, prima parte se ocupă cu cer- 
cețarea popoarelor unde apare documen- 
tată această practică, iar în partea a doua 
se referă la obiceiurile legate de ea. Auto- 
rul ajunge la unele concluzii interesante în 
legătură cu aceste elemente rituale, ară- 
tând că odată cu pătrunderea Otomanilor 


în Europa au reînviat la nouă viaţă unele 
obiceiuri arhaice pe cale de dispariţie. Iar 
decapitarea este legată de credința după 
care capul este locașul unde sălășluiește 
sufletul. Prin urmare faptul de a poseda 
capul inamicului este legat de dorința de 
a ţine în posesie sufletul celui învins. Arti- 
colul se încheie cu un număr impresionant 
de fragmente care conţin referiri la aceste 
practici ale popoarelor balcanice. 

O temă mereu actuală este aceea a rela- 
ţiilor ce au existat între Români şi Saşi de-a 
lungul secolelor, cum reiese din relatările 
cronicarilor. Adolf Armbruster în „Johann 
Filstichs Beziehungen zum Rumănentum“ 
se ocupă cu un reprezentant de seamă al 
acestor cronicari sași. După ce trece în re- 
vistă principalele preocupări în domeniul 
istoriei Românilor ale Braşoveanului Jo- 
hann Filstich (1684—1743) atât pe planul 
traducerilor din limba română în limba 
germană a „Letopiseţului Cantacuzinesc“ 
și a „Cronicii lui Radu Greceanu“, cât şi 
a lucrărilor originale cum e „Tentamen 
Historiae Vallachicae“ (Incercare de istorie 
românească), autorul scoate în evidenţă 
interesul de care se bucura istoria ţărilor 
române în cercul intelectualilor sași din 
sec, al. XVIII-lea, ceea ce se reflectă în 
faptul că această istorie era obiect de stu- 
diu la gimnaziul din localitate. 

Un subiect din domeniul etnografiei tra- 
tează Val Cordun în „Rudarii, oameni li- 
beri“. Pornind de la caracterul antropo- 
logic al acestei populaţii el arată că nu exi- 
stă nici o înrudire intre rudari și țigani. 
Această constatare este sprijinită cu o se- 
rie de texte literare și istorice, precum şi 
pe declaraţiile proprii ale rudarilor, Auto- 
rul arată că problema rudarilor rămâne 
deschisă și că în stadiul actual al cercetă- 
rilor se poate afirma că ei reprezintă o 
„enigmă etnografică“. 

Krista Zach în „Die Karaschowaner des 


rumânischen Banats im Spiegel neuer Qu- 
ellen aus dem 17. Jahrhundert“ închină 
un studiu unui mic grup etnic, aproape 
uitat, format azi din aproximativ 7000 de 
persoane stabilit în Banat în sec. 14 și 15 
venit din regiunea Kosovo-Morava. Auto- 
area pune în circuitul științific noi izvoare 
din 1641—1648. 1675—1676 referitoare la 
populaţia catolică stabilită in Valea Cara- 
şului, urmărind pas cu pas modul cum a 
evoluat această populație de-a lungul ve- 
acurilor, precum şi influențele suferite. Se 
subliniază rolul misionarilor franciscani 
din Bosnia în menţinerea credinței cato- 
lice. In prezent se vădeşte o tendinţă care 
va duce la pierderea identității etnice a 
acestui grup. 

Pavel Chihaia în „Negru Vodă creaţie 
cărturărească a epocii lui Radu de la Afu- 
maţi“ îşi apără cu competenţă ştiinţifică, 
teza, după care numele de „Negru Vodă“ 
este o creație cărturărească de la începutul 
sec, al XVI-lea, combătând în acest fel 
ipoteza lui N. Stoicescu care afirmă că ace- 
astă noţiune ar fi apărut în timpul lui Ma- 
tei Basarab. Autorul demonstrează cu ar- 
gumente bazate pe documente că atât 
Luccari, cât şi Letopiseţul Cantacuzinesc 
Sau inspirat dintro cronică mai veche sla- 
vă, tradusă în româneşte în secolul al 
XVII-lea. Printre dovezile interne şi ex- 
terne aduse în sprijinul acestei teze se nu- 
mără şi legăturile ce există între cronicile 
moldoveneşti și cele din "Țara Românească. 

In studiul său „L'&volution du drapeau 
tricolore roumain de 1834 a 1881“ Dan Cer- 
novodeanu clarifică unele etape ale evolu- 
ției tricolorului românesc în sec. al XIX- 
lea. Analiza incepe cu prezentarea activi- 
tăţii diplomatice intense din anul 1834 în 
scopul recunoașterii de către Poartă a drep- 
tului armatei române de a arbora un dra- 
pel propriu. In continuare se urmărește 
modul cum s'a prezentat tricolorul în cele 
trei țări române în timpul evenimentelor 
din anul 1848. În timpul lui Barbu Stirbey 
se revine la dispunerea orizontală a culo- 
rilor, O modificare are loc în anul 1867 

(urmare în pag. 9) 


PN E ara rap aaa 


D-ra 


i 
Și 
i 
| 
ă 


————" 


e Pe ee PR e Pe ee e e o 0 O PI IP II E PE 


Nr, 149 


STINDARDUL 


Pag. 3 


LA CEI 90 DE ANI Al GENERALULUI ION GHEORGHE 


(urmare din pag. 1) 

Pentru sângele rece și spiritul de abne- 
gație de care a dat dovadă atunci, Loco- 
tenentului Ion Gheorghe i s'a conferit 
Ordinul „Steaua României“ cu spade și 
panglică de „Virtutea Militară“, decorație 
care se acorda rar unui ofiţer inferior ce 
nu primise în prealabil „Coroana Româ- 
niei“. Mai mult de două regimemte de-ale 
noastre au trecut pe malul bulgăresc pe 
acest pod de pontoane și începuseră să 
înainteze spre Rusciuk, dar la continuarea 
acestei operaţii a trebuit să se renunțe, 
din cauza înrăutățirii situației pentru noi 
pe frontul Carpaţilor meridionali .. . 


t 7, j 


Generalul Ion Gheorghe în 1943 


Avansat la 15 septembrie 1917 la gradul 
de căpitan şi primind comanda unei com- 
pănii de pontonieri care ocupă poziție pe 
frontul braţului Sfântul Gheorghe până 
la finele lunii martie 1918, Căpitanul Ion 
Gheorghe participă cu această companie şi 
la campania din Ungaria împotriva lui Bela 
Kuhn, în vara anului 1919, contribuind la 
construirea podurilor peste Tisa, la Szolnok 
şi la Csongrad, poduri peste care trupele 
noastre au trecut și au înaintat, ocupând 
Budapesta, avangărzile  Cavaleriei româ- 
ne ajungând până la lacul Balaton. 

Admis la 1 octombrie 1920 la Şcoala 
Superioară de Război, școală pe care o 
termină, ca premiant, în Iunie 1922, după 
stagiul făcut la Marele Stat Major, Căpi- 
tanul Ion Gheorghe este brevetat ofițer de 
stat-major, iar la 1 aprilie 1924 avansat 
la gradul de maior. 

în anul următor este trimis în Franţa, 
la Versailles, pentru a urma cursurile de 
transmisiuni pentru ofiţerii de stat-major, 
iar la 1 iulie 1927 este numit profesor la 
Școala Superioară de Război la catedra de 
Fortificaţii, Transmisiuni și Tactica Gene- 
rală. La 1 octombrie 1930 i se încredințe- 
ază comanda Batalionului 1 Pionieri de 
Munte, la Brașov. În 1931, în calitate de 
adjutant al Generalului Ștefănescu-Amza, 
întreprinde cu acesta o călătorie de studii 
în Franța (noile metode de fortificaţii apli- 
cate la construcția Liniei Maginot), aceasta 
în vederea organizării unui sistem de for- 
tificații permanente în țara noastră. Loco- 
tenent Colonel la 1 aprilie 1932, este numit 
profesor-director al cursului de Tactică 
Generală la Școala Superioară de Război. 
La 1 octombrie 1933 este numit coman- 
dant-ajutor al Regimentului 2 Pionieri, cu 
păstrarea însă a catedrei la Școala Supe- 
rioară de Război, comandant al școlii fiind, 
la epoca aceea, Generalul Ion Antonescu. 

Locotenentul Colonel Ion Gheorghe este 
ales membru al Academiei de Științe din 
Bucureşti. Timp de doi ani și jumătate în 
postul de atașat militar la Ankara, revine 
în iunie 1938 în ţară, este avansat Colonel 
și primește, în octombrie același an, co- 
manda Regimentului 2 Căi Ferate Chitila. 
În anul 1939 îl aflăm sub-șei de stat-major 
al Grupului de Armate Est, apoi, în octom- 
brie 1939, comandant al Brigăzii a 3-a For- 
tificaţii, cu sediul la Rădăuţi și având mi- 
siunea organizării unui centuri de fortifi- 
caţii în Bucovina și Nordul Moldovei. 

După ce Generalul Ion Antonescu a luat 
conducerea statului, Colonelul Ion Gheor- 
ghe este numit atașat militar la Berlin, la 
1 bulie 1941 primind și importantanta mi- 


siune de a menţine legătura cu Cartierul 
General german. Avansat General la 1 
martie 1943, Generalul lon Gheorghe este 
numit ministru plenipotenţiar al României 
la Berlin, funcţie pe care o exercită până 
la lovitura de stat dela 23 august 1944, 

Încă înainte de capitularea Germaniei, 
la 1 mai 1945, Generalul Gheorghe este 
arestat de faimosul C. I. C. american, sub 
motivarea „Înalt diplomat al unui stat 
inamic.“ Prin urmare „marii noştri aliaţi“ 
considerau România stat inamic şi după 
ce armata noastră participase cu 14 divizii 
la „războiul anti-hitlerist“ și pierduse pe- 
ste 150.600 ostaşi în luptele din Ardeal, din 
Ungaria, din Slovacia și din Boemia, până 
la Praga... Purtat din lagăr în lagăr, tot 
ce a avut de pătimit, timp de doi ani de 
zile, din partea „acestor cruciați ai liber- 
tăţii“, Generalul Gheorghe a descris în 
două percutante lucrări: „Les petits-fils 
de l'oncle Sam“ (524 pag. Paris 1954) și 
„Automatic arest“ (222 pag., Starnberg 
1956). 

După ce a ieșit din lagărul de internare 
american, Generalul Gheorghe, împreună 
cu un grup de prieteni, a înființat „Orga- 
nizaţia de rezistență națională a Români- 
lor din Exil“, cea dintâi organizație româ- 
nească din lumea liberă, absolut indepen- 
dentă, deschisă, fără discriminări, tuturor 
compatrioţilor doritori să acţioneze în folo- 
sul cauzei românești, fără servituţi ne- 
demne sau compromisuri de complezenţă. 
Dela 2 iulie 1949, această organizaţie şi-a 
continuat activitatea sub noua denumire de 
„Asociaţia Românilor Liberi din Germa- 
nia“, sprijinird efectiv înființarea „Ligii 
Românilor Liberi“ (1950), cu sediul la New 
York și având drept preşedinte pe Gene- 
ralul Nicolae Rădescu, erou din primul 
război mondial şi cel din urmă prim-mi- 
nistru al României neinstalat la cârma ţă- 
rii de Moscova. Generalul Gheorghe a fost 
membru în comitetul executiv și vicepre- 
ședinte al acestei ligi, dar și-a găsit totuși 
timp să scrie o carte în limba germană 
„Rumăniens Weg zum Satelliten-Staat“ 
(444 pag. 1952 Heidelberg), carte care a 
făcut senzaţie şi care a fost și este citată 
şi comentată de mai toţi cei ce au scris și 
scriu încă lucrări privind sfârşitul celui 
de-al doilea război mondial. 

În dorinţa de a da activităților româ- 
neşti din Germania o conducere unitară, 
Generalul Gheorghe a fost membru fon- 
dator şi preşedinte al „Uniunii Asociaţiilor 
şi Instituţiilor Românești din Republica 
Federală Germania“. A sprijinit „Biblio- 
teca Română din Freiburg“, realizare unică 
în tot exilul, participând şi luând cuvântul 
la toate adunările acestei instituţii. A spri- 
jinit și a participat activ deasemenea la 


toate congresele „Societăţii Academice Ro- 
mâne“, societate înființată de Monseniorul 
Dr. Octavian Bârlea la Roma și a cărei 
activitate a avut mare ecou, 

Semnând articolul de fond din primul 
număr al ziarului Patria“ (iulie 1949), ziar 
pe care tot el avea să-l înfiinţeze, Genera- 
lul Gheorghe spunea în fraza de început 
a acestui articol: 


„Ținem să prezentăm fraților români din 
exil acest prim ziar românesc din zona 
apuseană a Germaniei însoțit de îndem- 
nul cel mai înalt ce le putem adresa: Totul 
pentru solidaritatea românească“, 

Aceasta i-a fost preocuparea de căpete- 
nie în acest exil care, pentru el, durează de 
patru decenii. Şi aceasta este pentru noi 
toți porunca ceasului de faţă, când suntem 
mai singuri ca oricând în decursul istoriei 
noastre naționale. 

Solidaritate în apărarea drepturilor şi 
demnităţii românești! Solidaritate împo- 
triva acţiunilor de defăimare îndreptate 


împotriva poporului nostru! Solidaritate 
împotriva tendințelor de a ne șterge de 
pe hartă și de a ne scoate din istorie! Soli- 
daritate față de fraţii care îndură lipsuri 
şi umilinţi şi care n'au dreptul să-și spună 
cuvântul!... 

În acest gând, dorim Domnului General 
Ion Gheorghe — şi i-o dorim din toată 
inima — ca aniversarea celor 90 de ani 
să-i fie întru mulți ani, cu sănătate şi cu 
mulţumirea sufletească de a vedea reali- 


zată solidaritatea românească. 
1. V. EMILIAN 


Un autor militar german recunoaşte contribuția hotăritoare a 
trupelor române la prăbușirea frontului unei armate sovietice 


Despre faptele de arme ale ostașilor ro- 
mâni în războiul împotriva Sovietelor, în 
cele mai multe lucrări apărute în anii din 
urmă în Occident şi mai ales în Germania 
nu se fac decât menţiuni marginale, nu se 
scrie deloc sau ni se atribue nouă eșecu- 
rile altora. 

Excepţie face însă Wilhelm Tieke care, 
așa bănuim, a luat el însuși parte la lup- 
tele din Caucaz, probabil cu Divizia SS de 
grenadieri blindaţi „Wiking“. Este vorba 
de cartea care va apare în toamnă „Im 
Siidabsschnitt der Ostiront: Krim-Stalin- 
grad-Kaukasien 42/43“, lucrare pe care o 
publică în serie, în fiecare număr, revista 
„Der Freiwillige“, organul foștilor comba- 
tanți din unităţile de Waffen-SS. 

În numărul din luna iunie 1983 al revistei 
„Der Freiwillige“ (Urmarea 1, p. 11/12), 
Wilhelm Tieke scrie următoarele: „Corpul 
III blindat, cu diviziile 13 şi 23 de tancuri, 
execută o ieșire prin surprindere din spa- 
ţiul Maiskoje-Kotljarewski, înaintează în 
direcția Sudvest şi interceptează legăturile 
cu orașul Nalcic. 

Divizia a 2-a Munte română, împreună 
cu unicul batalion de vânători de munte 
german ce se afla în Caucazul oriental, 
anume cu Batalionul 1 din Regimentul 99, 
atacă frontal în continuarea atacului de- 
slănțuit la 25 octombrie şi cucereşte orașul 


Nalcic, având susţinerea Brigăzii 203 de tu- 
nuri de asalt. 

Prin această acţiune, întreaga linie de 
apărare a Armatei a 37-a sovietice sa pră- 
buşit.“ 

Cât se poate de clar! Trebuie însă să se 
ştie că Divizia a 2. a Munte română, co- 
mandată de Generalul Dumitrache, avea 
în compunerea ei 6 batalioane de vânători 
de nubte și 9 baterii de artilerie (6 de tu- 
nuri şi 3 de obuziere). Așadar 6 batalioane 
române şi un singur batalion german au 
atacat frontal timp de două zile consecu- 
tiv — oricine putându-şi da seama ce în- 
seamnă să ataci frontal, adică sa iei în 
piept poziţii pe care inamicul le-a fortifi- 
cat cât de cât — şi au cucerit oraşul Nalcic, 
reușind prin aceasta să provoace prăbu- 
șirea liniei de apărare a unei întregi ar- 
mate sovietice. 

Iată ce-au făcut Românii în cel de-al 
doilea război mondial şi iată dece vom con- 
tinua a scrie despre faptele lor de arme, 
aceasta în ciuda insistențelor unui domn 
din Diisseldorf (dacă recidivează îi vom 
da numele și adresa) care ne cere să nu o 
mai facem... „pentru că asta nu intere- 
sează pe nimeni“. Pe cei aterizaţi în lumea 
liberă cu unicul scop de a se pricopsi, de- 
sigur că nu-i interesează. 

ive 


Comemorarea zilei de 27 martie 1918 la K5ln 


Răspunzând la apelul lansat de organi- 
zațiile locale, aproximativ 200 de persoane 
sau adunat în seara zilei de 26 martie 
1983 pentru a comemora cei 65 de ani dela 
Unirea Basarabiei cu România. Printre cei 
veniţi la această comemorare, s'a remarcat 
prezenţa în sală a compatrioţilor ce trăiesc 
astăzi în mai toate țările europene, pre- 
cum și a unui număr de oaspeţi germani. 
Printre aceștia din urmă, s'a aflat și preșe- 
dintele sectorului unde a avut loc adu- 
narea. 

Domnul Nicolae Paul, preşedintele Aso- 
ciaţiei Românilor din Germania occiden- 
tală a rostit cuvântul de salut, atât în 
limba română cât și în limba germană. 
Domnul Ion Rotaru a adus salutul Comu- 
nității Românilor din Franţa, Domnul Ge- 
orge Demetrescu pe acel al Comunităţii 
Românilor din Spania, iar Părintele Harold 
Malik pe acel al Românilor din Austria. 

Emoţionantă a fost cuvântarea în limba 
germană a Domnului Dr. Giinther Krauss, 
avocat din Kâln și președinte al „Asocia- 
ţiei pentru combaterea criminalităţii“. Ora- 
torul a făcut un aspru rechizitor la adresa 
comunismului, sub toate formele lui, con- 
damnând fără menajamente pe acei politi- 
cieni occidentali care nu au înțeles încă ce 
înseamnă comunismul și sunt, întrun fel 
sau în altul, deschizătorii lui de drum. 
Domnul Dr. Krauss a scos în evidenţă me- 
ritele și personalitatea lui Corneliu Zelea 
Codreanu care a început lupta împotriva 
comunismului încă din 1919 în România, 
La sfârșitul cuvântarii sale, întreaga asi- 
stență, în picioare, l-a ovaționat îndelung 
pe orator, din partea organizatorilor în- 
mânându-i-se un exemplar din cartea „Der 
phantastische Ritt“ (Cavalcada fantastică) 
de I. V. Emilian, în semn de omagiu. 

După o scurtă pauză, a urmat la cuvânt 
Domnul Dionisie Boboc, originar din co- 
muna Durleşti, judeţul Lăpușna, care şi-a 
petrecuti o parte din viaţă în închisorile 
sovietice şi în lagărele din Siberia. În cu- 


vinte zguduitoare, Domnul Boboc a arătat 
tot calvarul populației românești din Ba- 
sarabia: infometare prin „colectarea ali- 
mentelor“' ordonată de KGB, lichidarea 
prin împușcare în ceafă a tot ce con- 
stituia floarea satelor şi a orașelor, a ară- 
tat cum piereau pe străzi românii flămânzi, 
cum au fost deportaţi în vagoane de vite, 
claie peste grămadă, fără posibilitate de 
a-şi face necesitățile, cum acești deportați 
au murit de foame şi de frig în pustiurile 
asiatice, amintind și faptul că listele de 
cei care urmau să fie deportaţi au fost în- 
tocmite de „venetici pripăşiţi în Basara- 
bia“ care săvârşiau şi cele mai multe din 
acţiunile teroriste... 

Domnul Dr. Filip Păunescu, tânăr sto- 
matolog, trecut prin şcolile comuniste, a 
explicat pentru ce tineretul românesc este 
refractar comunismului. Măsluirea adevă- 
rului de către comuniști este atât de fla- 
grantă şi neverosimilă, încât și cei mai ne- 
avizaţi ajung la constatarea că li s'a furat 
istoria naţională şi, odată ajunși în lumea 
liberă, caută să afile adevărul istoric. 

Doamna Eugenia Dumitrescu a dat citire 
unei moţiuni pe care toți cei prezenţi au 
semnat-o. 

Părintele Mircea Domitriu, originar şi 
dânsul din Basarabia, a spus că așa zişi vo- 
luntari basarabeni sunt încadraţi în uni- 
tăți de șoc și trimiși în Afganistan unde, 
după cum s'a aflat acum, au pierit foarte 
mulţi. 

După liturghia concelbrată, a doua zi 
Duminecă 27 martie 1983, de către preoţii 
Mircea Domitriu, Harold Makk și diaconul 
Nikolaus Wiese, răspunsurile liturguce fiind 
date de corul dela Paris, sub conducerea 
Domnului Ion Eitel, s'a ridicat parastas 
pentru cei care au căzut pentru apărarea 
credinţei şi graniţelor strămoșești. 

În predica ținută cu această ocazie, Pă- 
rintele Mircea Domitriu s'a ocupat și de 
acei care practică defetismul, spunând, în- 

(urmare în pag. 9) 


PPE 


192) 


Pag. 4 


DA E EEE i Pe e e a OS IN DAR DUS ca ERIE A ee aci Do e PER SE SERE N UL 46 


STINDARDUL 


Cine loveşte în Mareșalul Antonescu, ultragiază sentimentul național 
și memoria celor care au căzut pentru țară 


(urmare din pag. 1) 


Numai că, deși fusese de acord cu Dom- 
nul Papanace, Domnul Horia Sima se ho- 
tărăşte să plece în ţară, pentru a-l asasina 
pe Carol al doilea, sau a-l răsturna prin 
revoluţie. 

În aceasţă privință vederile Căpitanului 
Gărzii de Fer erau altele, căci în circulara 
nr. 58 din 26 februarie 1937 Corneliu Zelea 
Codreanu se pronunţase cât se poate de 
clar: 

„Atrag atenţia legionarilor: 

1. Niciodată Mișcarea Legionară, pentru 
a birui nu va recurge la ,Ideia de Complot' 
sau ,Lovitură de Stat'. Consider aceasta ca 
o prostie. Mișcarea Legionară nu poate bi- 
rui decât odată cu desăvârșirea unui pro- 
ces interior de conștiință a Națiunii Ro- 
mâne. Când acest proces va cuprinde pe 
majoritatea românilor, şi se va desăvârși, 
biruința va veni atunci automat, fără com- 
ploturi şi fără lovituri de stat“. 

Ajuns în ţară, Domnul Horia Sima este 
arestat chiar la frontieră și trimis urgent 
la București, la Siguranţa Statului, şeful ei 
fiind Niki Ştefănescu. 

Aici e locul să spunem că, datorită si- 
tuaţiei internaționale, Regele Carol al do- 
ilea începuse un fel de destindere faţă de 
legionari, urmărind pe deoparte să arate 
Germanilor că el reprezinta întreaga țară 
şi că nu mai are opoziţie legionară, iar pe 
de altă parte ca să compromită Mișcarea 
Legionară. Dându-i un subsecretariat de 
stat, reușise să-l capteze pe legionarul No- 
veanu. 

Lui Moruzov, şeful Serviciului Secret și 
lui Niki Stefănescu, şeful Siguranţei Sta- 
tului le revenea acum rândul să-şi dove- 
dească abilitatea, angajându-l și pe Dom- 
nul Horia Sima la colaborare, 

Într'un prim timp, la Siguraţă, cei doi 
i-au aplicat Domnului Horia Sima metoda 
dușurilor scoțiene, dându-i a înţelege că 
putea fi ucis în orice moment. 

Scoţând dintr'un sertar un dosar, Niki 
Stefănescu începe să citească: 

„La data cutare, o bombă explodează la 
sinagoga din Alba Iulia; la data cutare, 
arde o fabrică de cherestea în Bucovina ... 
şi așa mai departe, culminând cu atentatul 
dela Teatrul Evreesc din Timişoara“. 
(„Sfârșitul unei domnii sângeroase“, pag. 
187) 

Fiind întrebat de ce s'a tras în Ștefă- 
nescu-Goangă (NN. Profesor la Universi- 
tatea din Cluj), Domnul Horia Sima îi ră- 
spunde prompt lui Niki Ştefănescu: „E 
unicul caz care nu ne aparține şi nu a 
fost ordonat de Comandament. A fost o 
inițiativă locală“. (pag. 188). Cu alte cu- 
vinte, toate celelalte atentate îi aparți- 
neau... 

Cităm în continuare; 


„Domnule Sima — i se adresează Niki 
Ștefănescu — să-ți mai arăt ceva ca să 
vezi că Îţi cunosc organizaţia de pistolari. 
Niki Ștefănescu scoate o hartă a Româ- 
niei. Părţile ștrafate reprezintă judeţe unde 
dispui Dumneata de organizații teroriste, 

- „+ Examinând harta, văd că Banatul fi- 
gura ca împânzit în intregime de echipe 


„teroriste, Continua cu Aradul, Hunedoara, 


Sibiu Brașov, Cluj şi Oradea. Capitala fi- 
gura la loc de onoare, având în Nord două 
anexe, Prahova şi Dâmbovița, apoi Tele- 
ormanul. Dobrogea era înegrită. În Moldo- 
va, Iași, Bacău, Covurlui, în Basarabia: 
Tighina și Chișinău. Bucovina căzuse to- 


„tal pradă terorismului legionar. Fără în- 


doială că existau organizaţii clandestine 


„legionare în toate regiunile indicațe pe 


harta cu repartiția terorismului legionar. 

Niki Ștefănescu m'a privit cu aier de 

triumf: 

£ — EA Domnule Sima, îţi recunosți opera? 
— Da Domnule Director!“ (Pag. 191— 


& După ce l-a ţinut sub presiune, aducân- 
lu-i asemenea grave acuzaţii, Niki Ștefă- 
nescu, cu multă abilitate, îi dă Domnului 
Sima să înțeleagă că totuși există o portiță 
de scăpare pentru el: colaborarea cu regi- 
mul. Ori, la această colaborare Conducerea 
legionară dela Berlin se opusese cu străș- 
nicie. , J 


Niki Ştefănescu precizează şi cum se 
poate ajunge la o viitoare colaborare, prin- 
trun gest de bunăvoință din partea Dom- 
nului Horia Sima; 

„Trebue să dezarmezi organizaţiile de 
pistolari. Eu îţi propun să chemi aici la 
Siguranţă pe oamenii dumitale de încre- 
dere din toată ţara și să-i sfătuiești să 
scoată armele ce le au şi să le depună aici. 

— Domnule Director, propunerea Dum- 
neavoastră nu-mi creiază temeri sau îndo- 
ieli că ași face ceva rău, după cum m'aţi 
lămurit asupra esențialului.“ 

Domnul Sima nu spune în carte ce era 
acest esenţial, dar nouă ne place a crede 
că era colaborarea. Înfine! Domnul Horia 
Sima cade de acord cu Niki Ştefănescu ca 
discuţille cu legionarii să nu aibă loc la 
Siguranţă, ci altundeva, pentru a înlătura 
orice bănuială. Niki Ştefănescu își oferă 
propria casă și Domnul Horia Sima acceptă. 

Niki Ștefănescu trece la amănunte: 

„Acum Dta trebue să te gândești bine 
şi să pregătești o listă de persoanele pe 
care vrei să le chemi la Bucureşti. Noi vom 
telefona poliţiilor locale și acestea se vor 
îngriji să le aducă încoace za 

Gândindu-se cum avea să compună lista, 
Domnul Horia Sima ne spune în carte: 

„Nu mă puteam limita la tineretul de- 
cis la acţiune, ci trebuia să pun pe listă 
şi persoane mai în vârstă, cu influență 
asupra organizaţiilor locale. Am întocmit 
lista din două categorii de persoane: stu- 
denţi legionari și personalităţi legionare“. 
(pag. 205, 206 şi 207) 

Mai la vale, Domnul Horia Sima se ara- 
tă încântat de cele realizate: 

„Ideea de a primi pe legionari în casa lui 
Niki Ștefănescu a fost excelentă, captând 
încetul cu încetul încrederea legionarilor“. 
(Pag. 209) Cum poate fi calificată oare 
asemenea faptă: să complotezi cu Sigu- 
ranța împotriva propriilor tăi camarazi? .. ă 

Spune mai departe Domnul Horia Sima: 

„Rând pe rând au fost depuse la Sigu- 
ranță arme și grenade culese dela legio- 
nari, iar Niki Ştefănescu înregistra cu sa- 
tisfacţie succesul operaţiei de dezarmare a 
pistolarilor“. (Pag. 212) Probabil că şi 
Domnul Horia Sima era cuprins de aceiași 
satisfacție, căci altfel nu ar fi reliefat-o 
în cartea domniei sale... 

ps «+ Niki Ștefănescu a aranjat o masă 
împreună cu Moruzov şi Generalul Coro- 
amă. Întâlnirea a fost prilejuită fără în- 
doială de faptul că îi comunicasem lui Niki 
Ștefănescu de întâlnirile mele cu Genera- 
lul Coroamă din timpul prigoanei. A fost 
o masă îmbelșugată cu vinul turnat în 
pahare de cristal“. (Pag. 216—217) 

Înainte să i se toarne vinul în paharul 
de cristal, Generalul Coroamă fusese el în- 
suşi „turnat“ ... întocmai ca şi camarazii 
legionari care au fost aduși de poliţie în 
casa lui Niki Ștefănescu. Nici o tranzacţie 
cu asasinii Căpitanului ... 

La 13 iunie 1940 Niki Ştefănescu îi co- 
munică Domnului Sima că a primit ordin 
să-l pună în libertate, „dar să păstreze 
legătura cu el și cu Moruzov, pentru a se 
informa reciproc.“ (Pag. 224) 

Termenul „informare reciprocă“ este 
demn de reţinut, așa că afirmaţia pe care 
o face la pagina 226 nu prea are sens: 

„A fost o luptă corp la corp, teribilă și 
obositoare de ambele părţi, Cine putea 
garanta viața Regelui decât tocmai Horia 
Sima, care dispunea de organizaţiile de pi- 
stolari din țară?“ 

De greutatea acestei lupte ne cam în- 
doim, din moment ce interlocutorii se înțe- 
lepeau de minune, Domnul Horia Sima, 
potrivat propunerii făcute de Moruzov și 
de Niki Ștefănescu, devenind şi propagan- 
dist al noului partid pe care-l înființase 
Carol al doilea, „Partidul Națiunii“, 

„Chiar în după masa zilei de 14 iunie 
am început acţiunea de propagare a ideii 
noului partid printre legionari“. (Pag. 238) 

«+ L-am convins și pe Profesorul Ion 
7elea Codreanu și m'am repezit la Nil: 
Stefănescu“, (Pag. 241) 

S'a repezit deci să-i raporteze lui Niki 
Ștefănescu această mare ispravă, ca subal- 
ternul șefului direct,,, 

„Ma! târziu am aflat (NN. Dela cine?) că 
legătura lui Noveanu cu Palatul se stabi- 


lise pe linia General Gabriel Marinescu- 
Generalul Bengliu, în timp ce eu fusesem 
introdus la Palat pe linia Niki Ştefănescu- 
Moruzov. Evident, cele două linii se întâl- 
neau în același punct: era Urdăreanu, Mi- 
nistrul Palatului, care ţinea în mână toate 
firele“. (Pag. 243) 

Nu ne putem decât minuna de aceasta 
intrare triumială a celor doi legionari, 
care juraseră să-l răzbune pe Căpitan, în 
guvernarea personală a lui Carol al doilea, 
unul fiind introdus la Palat prin Sigu- 
ranţă şi celălalt prin Prefectura Poliţiei 
Capitalei. Uluitori ş 

lată ce ne mai spune Domnul Horia Sima: 

„Deși trecuseră doar câteva zile dela 
eliberarea mea, activitatea mea lăsa urme. 
În fiecare zi aveam zeci de întâlniri cu 
legionarii. Umblam dintr-o casă într-alta 
și dintr-un cartier intr-altul al București- 
ului, cu iuțeala pe care mi-o putea pro- 
cura mașina. În afară de aceasta, mă întâl- 
neam zilnic fie cu Niki Ştefănescu fie cu 
Moruzov, pentru a le comunica rezultatele 
anchetei mele printre legionari. Ecourile 
acţiunii mele pătrunseseră până la Palat. 
Serviciul de informaţii avea agenţi printre 
legionari, dar aceștia nu puteau raporta 
decât lucruri bune despre mine: Horia Sima 
a văzut pe cutare, a vorbit cutare chestiu- 
ne şi a pledat cauza Regelui. Dupa ce mi- 
au dat drumul și după ce sau convins că 
nu ies cu o iotă din programul stabilit, 
oamenii din jurul Palatului sau decis să 
ardă etapele, dandu-mi consacrarea de om 
politic. Cu acest gest, Regele voia să facă 
o demonstraţie de politică externă. Voia 
să arate Berlinului că conflictul cu Garda 
de Fer sa aplanat și că acum toată țara 
este pentru el. Faima de terorist mă ur- 
mărea pretutindeni, chiar atunci când te- 
rebuia să devin om politic consacrat chiar 
de Rege“. (Pag. 245—246) 

Din cele de mai sus, ne putem da seama 
de totala reuşită a Regelui Carol al doilea 
și ajunge la constatarea că Domnul Horia 
Sima trecuse deplin peste hotărîrile Con- 
ducerii legionare dela Berlin. Pentru ce a 
făcut Domnul Horia Sima toate acestea? 
Din patriotism? Într'adevăr, țara era ame- 
nințată din toate părţile. Faţa de medalie 
a României Mari era pe punctul de a 
dispare!... Un guvern din care ar fi făcut 
parte legionarii ar fi împirdecat Berlinul 
să procedeze la desmembrarea țării? Iată 
însă ce menţionează Domnul Horia Sima 
la data de 7 iulie 1940: 

„Era prea târziu să presupunem că Hi- 
tler și Mussolini vor abandona pe Unguri 
și pe Bulgari pentru a câștiga alianța Ro- 
mâniei. Acest lucru era posibil cu câţiva 
ani în urmă“. (Pag. 299) 

Dacă avea această convingere, ce scuză 
mai poate invoca atunci Domnul Horia 
Bima, pentru a justifica colaborarea cu 
Siguranţa și intrararea în guvernul 'Tă- 
tărăscu? 

Dela Berlin, Domnul Papanace se pro- 
nunțase categoric: 

„Horia Sima n'a știut să moară ca Ior- 
dache Nicoară, ca Belgea şi alţi șefi din pri- 
goană, Ca să-și salveze viața, a făcut to- 
vărășie cu asasinii Căpitanului“, 

Nu vă miraţi, nota aceasta se află tot în 
cartea Domnului Horia Sima, la pagina 
258, dar pentru a demonstra cum înţelegea 
să-l defăimeze Domnul Papanace, Greu de 
demostrat! .. . 

Pentru a nu-l supăra pe Rege, Domnul 
Horia Sima luase anumite măsuri de pre- 
cauţie: 

„M'am decis să nu iau contacte cu ni- 
meni din opoziția neagreată de Rege, în- 
cepând cu Maniu. Nici cu Generalul Anto- 
nescu nu mai voiam să păstrez legătura“. 
(Pag. 279) 

„++ Ma numit Subsecretar de Stat în 
guvernul Tătărăscu. Nu am fost nici con= 
sultat. Am depus jurământul la 28 Iunie“. 
(Pag. 282) 

Ce să-l mai consulte? Regele plătea „re 
gește“ seriviciile ce i se făceau: 

„--- În 13 iunie sunt eliberat dela Sigu- 
ranță. În 28 iunie intru în guvern. Moru- 
zov mă chiamă la Serviciul Secret“, (Pag. 
398) 

Chiar ministru fiind, nu era scutit de a 
da raportul! Dealtfel, Moruzov, apreciind 
promptitudinea cu care Domnul Horia Si- 
ma răspundea la convocări, când acesta 
din urmă a primit ordin de chemare din 
partea unităţii unde figura cu gradul de 


Nr. 149 


caporal TR, l-a transferat la Serviciul Se- 
cret. Nu credem că alt caporal să fi benefi- 
ciat de asemenea favoare... 

Nu este lipsit de interes faptul că Dom= 
nul Horia Sima afirmă, indirect, că nu avea 
dreptul să ia comanda Mișcării Legionare: 

„-+„În comandamentele legionare care 
sau perindat în anul 1938 totdeauna am 
avut roluri subordonate. Conducerea Co- 
mandamentului de prigoană au avut-o suc= 
cesiv: Radu Mironovici, Ion Belgea, Ion 
Antoniu, Iordache Nicoară, Constantin Pa- 
panace și Vasile Cristescu“. (Pag. 355) 

Domnul Horia Sima încearcă să ne ex- 
plice pentru ce a demisionat din guvernul 
Tătărăscu: *7 

„Am oferit Regelui o ultimă șansă de 
salvare! Am acceptat anumite situaţii, care 
însemnau o scădere de prestigiu pentru 
mine. Nu am fost consultat. Dimpotrivă, 
s'a căutat cu mare vrăşmășie ca Garda de 
Fer să fie lovită în unitatea ei, COMpro- 
misă şi măcinată“. (Pag. 408) 

După ce-l consacrase om politic, Carol 
al doilea nu-i oferise Domnului Horia Si- 
ma decât un post de ministru. Era o jignire 
pentru dânsul. A demisionat deci, dar a 
avut grijă să-i liniştească pe domnii Mo- 
ruzov şi Niki Ştefănescu, declarându-le că 
această demisie nu este un act de rebe- 
liune împotriva Regelui, ci dimpotrivă, 
vrea să constitue o ultimă rezervă a ace- 
stuia. Poate că le-a spus mai mult celor 
doi atunci? Cine mai poate şti astăzi? În 
orice caz uciderea lor la câteva luni după 
aceea, de către oameni de încredere ai 
Domnului Sima, nu poate avea decât o 
singură explicaţie, asupra căreia vom re- 
veni... 

Domnul Horia Sima se hotărăște pentru 
„totul sau nimic“, cum singur o spune și 
începe pregătirile pentru răsturnarea lui 
Carol al doilea. Puternica acțiune trebue 
să izbucnească în Transilvania, având ora- 
şul Brașov drept principal centru, de unde, 
în marș triumfal, se va porni spre Capi- 
tală. În cele din urmă, „Comandantul“ se 
lasă înduplecat ca acţiunea să se desfășoare 
și la Constanţa. 

Făcând aceste pregătiri, Domnul Horia 
Sima dase uitării circulara Căpitanului 
nr. 148 din 21 februarie 1938, circulară 
care avea următorul conţinut: 

„Anunţăm pe membri, că începând cu 
data de astăzi 21 februarie 1938, Partidul 
„Totul pentru Țară“ nu mai există. Toate 
funcțiunile, şefi de regiuni, de judeţe etc. 
sunt desființate. Motivul care ne-a deter- 
minat la această hotărîre este Decretul Re- 
gal nr. 870 din 17 februarie 1938. Prin acest 
decret suntem aruncaţi din raportul de 
Drept, în raportul de Forţă. Pe acesta, în- 
să, noi nu-l primim. Noi am înţeles să acţi- 
onăm în cadrul legii, manifestându-ne cre- 
dinţele noastre. 

Noi nu voim să întrebuințăm forța. 

Nu voim să întrebuințăm violența. 

Ne este suficientă experiența din trecut, 
când fără voia noastră am fost atraşi pe 
calea violenţei. La orice violentare, noi nu 
mai răspundem în nici un fel: suportăm. 

Lovitură de Stat nu voim să dăm. 

Prin esența însăși a concepției noastre 
noi suntem contra acestui sistem“. 

Prin această circulară, zguduitoare ca 
stil, de înalt simţ politic, Cornelia Zelea 
Codreanu voia să pună la adăpost cadrele 
legionare de loviturile programate de ca- 
marila regală şi de uneltele ei. 

ŞI tot în acest sens, cu două luni înainte 
de a fi asasinat, Căpitanul Gărzii de Fer 
a trimis instrucțiuni cadrelor legionare in- 
ternante în lagărul dela Vaslui, anume prin 
Lizeta Gheorghiu, distinsă avocată în Das 
roul de Ilfov care-i apărase pe legionari 
în multe procese: 

„linişte completă afară, nici o acțiune, 
nici o activitate de nici un fel, să nu se 
răspundă la provocări, fiecare să-şi vadă 
de treburile sale personale, iar în lagăr 
nici o şedinţă legionară, nici o acţiune, 
tăcere şi linişte, iar dacă există posibili- 
tatea de ieșire din lagăr pe baza unei de- 
claraţii de desolidarizare, să le facă...“ 

Ignorând înţeleptele recomandări și do- 
rința Căpitanului de a salva un cât mai 
mare număr din cei ce-l urmaseră, Dom- 
nul Horia Sima și-a declanșat propria sa 
revoluţie la Braşov, ridicol începută şi ter- 
minată printr'un fiasco total, fiasco pe care 
el însuşi îl recunoaște: 

(urmare în pag, 5) 


Yi 
ii 
i 
i 


ri 


e rana 


a 


Nr. 149 


(urmare din pag. 4) 

„Din miile de oameni ce-i vedeam con- 
centraţi la Brașov, nu mai rămăsese decât 
două insule asediate. În dimineaţa de 4 
septembrie, mă găseam în strada Nisipului 
de Sus 38, fără legături cu Capitala și cu 
restul ţării. Dintre legionari nu mai aveam 
lângă mine decât pe Boian. Ceilalţi, fie că 
erau arestaţi fie asediați fie că se ascunse- 
seră. l-am spus lui Boian: — dacă aşa 
este situaţia, orice prelungire a rezisten- 
ţii nu-şi mai are rostul. Mergi şi comunică 
şefilor de echipe, pe ce căi vei ști (NN. 
Săracul Boian), ca să evacueze clădirile, 
dar în așa fel ca ei să nu se predea, ci să 
dispară pe nesimţite din ele, în măsura în 
care pot. — (NN. În timpul războiului, da- 
că un comandant de subunitate ar fi dat 
asemenea ordin, l-ar fi râs și curcile) 

„„.+„ Boian a comunicat ordinul, dar la 
telefoane Crăcea a spus că acest ordin nu 
poate veni dela mine şi nu l-a executat. 
M'am hotărît să mă retrag în Ardealul 
cedat Ungurilor, mi-am schimbat uniforma 
militară cu una civilă. (NN. Nu ştim ce în- 
ţelege Domnul Sima prin „uniformă civi- 
lă“) şi am întrebat gazda Dr. Polony pe 
unde se ajunge mai repede în Secuime. 
N'am făcut 50 de metri şi Dr. Polony ne-a 
strigat să ne întoarcem că Generalul Anto- 
nesc a fost numit Preşedinte de Consiliu. 
Numirea Generalului Antonescu în frun- 
tea guvernului, schimba radical situația în 
care mă aflam. Din fugar ce eram cu câ- 
teva minute înainte, am revenit în centrul 
evenimentelor“. (Pag. 460—463) 

Domnul Horia Sima pretinde cu obsti- 
nație că el şi oamenii dumisale l-au adus 
pe Generalul Antonescu la putere, dar din 
propria-i relatare reise clar că, „revolu- 
ţia“ desfășurându-se şi terminându-se cum 
sa terminat, domnia sa se hotărise s'o 
şteargă la Unguri, pornise chiar spre Se- 
cuime şi că nu s'a întors din drum decât 
după ce s'a comunicat la radio că Anto- 
nescu preluase puterea. Abia după aceea 
se putea considera „în centrul evenimente- 
lor“, cum o spune cu inegalabilă mode- 

Noi ştim că atunci când un comandant 
de unitate nu-și mai poate exercita co- 
manda asupra tuturor forţelor în subor- 
dine, din cauză că legăturile nu mai func- 
ţionează sau din alte cauze, el se alătură 
acţiunii principale și intră efectiv în luptă, 
împărtășind soarta ultimilor luptători. Dom- 
nul Horia Sima însă, se refugiază în strada 
Nisipului, se pregătește s'o ia la sănătoasa 
când n'au mai rămas decât două insule de 
rezistență şi fuge de pe câmpul de luptă, lă- 
sându-și oamenii în plata Domnului. La 4 
septembrie 1940 ca și la 21 ianuarie 1941, ca 
și în alte împrejurări, Domnul Horia Sima a 
produs dovada că este gata să lupte până 
la maltimul legionar, dar păstrându-și cu 
strășnicie propria-i piele, 


* 


Dacă primul volum, „Sfârşitul unei dom- 
nii sângeroase“ este un ciudat amestec de 
crude adevăruri — unele din ele total 
necunoscuţe de opinia publică — şi de pue- 
rile încercări de a da acestor adevăruri o 
interpretare alături cu drumul, volumul al 
doilea, „Era Libertăţii“ denaturează în cea 
mai mare măsură adevărul istoric și oglin- 
deşte perfect câtă nestăpânită ură zace în 
sufletul autorului care nu ştie ce să mai 
născocească pentru a-l calomnia pe Mare- 
șalul Antonescu. y : 
„Am văzut cum, la sfârșitul primului 
volum, Domnul Horia Sima recunoaște to- 
tala înfrângere a încercării sale de a ră- 
sturna prin revoluţie pe Regele Carol al 
doilea şi că era gata să fugă în Ardealul 
ocupat de Unguri. Se pornise chiar la 
drum, ne informează domnia sa, ştirea 
transmisă prin radio că Generalul Anto- 
neseu a fost numit Preşedinte al Consiliu- 
lui de Miniştri făcându-l să-și schimbe 

i riul în ultimul moment. 
ua ata. în „Era Libertăţii“, Domnul 
Horia Sima, cu dezinvoltura ce-l caracte- 
rizează și fără teamă că se contrazice fla- 
grant afirmă că „legionarii l-au adus pe 
Generalul Antonescu în fruntea guvernu- 
lui“, afirmaţie care este întregită printr'o 


STINDARDUL Pag. 5 
a E SO ii eOk 


Cine loveşte în Mareșalul Antonescu, ultragiază sentimentul naţional 
şi memoria celor care au căzut pentru țară 


frază şi mai năstruşnică: 

„O revoluţie nu-și poate permite luxul 
ca după ce a dărâmat un regim, să lase 
altora iniţiativa“. („Era Libertăţii“, Pag. 
75) 

Altfel spus, Domnul Sima pretinde că 
revoluţia dumisale dela Braşov, la 4 sep- 
tembrie 1940, a răsturnat pe Regele Carol 
al doilea și ca atare, după asemenea reușită, 
nu-și putea permite să lase iniţiativa Gene- 
ralului Antonescu. 

Și Domnul Horia Sima persistă: 

„Fără ajutorul legionarilor, nu ar fi exi- 
stat nici 6 septembrie, nici Antonescu nu 
ar fi ajuns conducător al statului“. (Pag. 
227) 

„Generalul sa ridicat pe mormintele 
noastre“. (Pag. 294) 

Alte afirmaţii din această „eră a libertă- 
ţii“ sunt pur și simplu aberaţii: 

„Pe general îl interesa exclusiv puterea 
şi nu binele și mărirea neamului“. (Pag. 15) 

„Antonescu era un izolat, ne având nici 
măcar adeziunea cadrelor inferioare ale 
armatei și nici a înaltului comandament“. 
(Pag. 18) 

„Antonescu câștiga simpatii în armată 
numai prin simpatiile de care se bucura 
Legiunea între militari“, (Pag. 79) 

„Egocentrismul lui (a lui Antonescu) era 
potentat până la a lua forme de nebunie 
de boala care suferea. În perioadele de cri- 
ză, megalomania lui nu mai cunoştea mar- 
gini. Avea gesturi necontrolate şi chiar 
accese de cruzime. În perioadele normale, 
când boala era ţinută sub control, era mai 
accesebil“. (Pag. 225) 

„+++ Antonescu era ipocrit şi cinic“. (Pag. 
225) 

„Conduita dementă a lui Antonescu, lip- 
sa elementară de omenie, faţă de niște co- 
laboratori leali, nu putea duce decât la 
catastrofă. Au fost ofensate toate valorile 
morale și politice ale naţiei noastre“. (Pag. 
294) 

„.„.+ Din cauza megalomaniei lui Anto- 
nescu, Mussolini a atăcat Grecia“. (Pag. 
342) Priceapă cine poate! 

„Antonescu a organizat atentatul împo- 
triva lui Carol al II-lea la Timișoara“. 
(Pag. 347) Sic! 

=. Lipsa de patriotism a lui Antonescu, 
l-a făcut ca la Berlin, să vândă ţara Nem- 
ților“. (Pag. 386) 

„+ Părintele Moţa a murit înainte ca 
urâciunea din sufletul lui Antonescu să-şi 
arate toată ticăloşia de care era capabil 
la 21 Ianuarie, lovind în acei care, cu pre- 
țul sângelui lor, l-au ridicat la putere“. 
(Pag. 515) 

„Pe Antonescu nu-l interesa nici statul 
nici bunăstarea naţiunii, ci cum să-și în- 
tărească poziţia lui personală. Patriotis- 
mul lui, pe care îl afişa zgomotos în toate 
împrejurările, era fluid, identificându-se cu 
propria persoană. Dacă îndeplinea uneori 
voia naţiunii, o făcea tot pentru avanta- 
giile ce-i putea aduce momentan. N'avea 
o credință, un ideal, căruia să-i subordo- 
neze toate actele vieţii lui și era gata să se 
împreune cu oricine i-ar fi putut asigura 
o mai largă porţiune din stat. Urmărea 
efecte teatrale pe care să le speculeze în 
favoarea lui. Această tactică de plutonier 
major a întrebuințat-o din primele zile ale 
guvernării şi a continuat-o până la rup- 
tură.“ (Pag. 569—571) 

„++ Ştiam că Antonescu avea momente 
de nebunie, știam că e crud, dar nu-mi 
puteam închipui să fie și un om capabil 
de ticăloşii“, (Pag. 580) 

Din acest lung șir de citate se poate ve- 
dea clar de câte minciuni, calomnii și înju- 
rii se folosește „superereștinul“ domn Ho- 
ria Sima pentru a lovi într'un om care nu 
se mai poate apăra și despre care un legio- 
nar, anume Domnul Nelu Manzatti, cel care 
a compus mai toate cântecele de luptă ale 
Gărzii de Fer din epoca ei de ascensiune, 
a spus că este „figura de Titan a istoriei 
noastre naţionale“, 

Domnul Horia Sima se fereşte ca de foc 
să arate cauzele reale ale neînțelegerilor 
care au izbucnit între Generalul Antone- 
scu şi legionarii conduși de domnia sa. 
Domnul Horia Sima trece ușor peste ame- 
stecul oamenilor domniei sale până și în 
armată, socotind că acest amestec ar fi 


A apărut: 
»„YALTA ȘI CRUCIFICAREA ROMÂNIEI“ 


Senzaţionala carte a Dlui. Nicolae BACIU. 

Bazată, în intregime, pe documente ultra secrete, politice şi militare, dela Londra 
şi Washington, extraordinara lucrare a fostului avocat din Baroul de Ilfov, prezintă 
într'o lumină nouă — şi tragică, intreaga Crucificare a Poporului Român. 
Cartea dlui Nicolae BACIU răspunde, cu documente sdrobitoare, şi un curaj de 
admirat, la întrebările: 


DE CĂTRE CINE, UNDE, CUM, ȘI CÂND A FOST ROMÂNIA VÂNDUTĂ 


RUŞILOR ? 
»„YALTA ȘI CRUCIFICAREA ROMÂNIEI“ 


trebue cetită de fiecare român. 
Recomandaţi-o prietenilor, cunoscuţilor, Românilor. 
Volumul, de peste 300 de pagini, costă numai 10 dollari. 


Comenzile trebuesc adresate direct la: 


EDITRICE NAGARD + No.11 Via Larga + MILANO . ltalia 


fost un caz izolat. („Era Libertăţii, Pag. 
615). Noi putem cita însă mai multe cazuri, 
când tineri sub 20 de ani, îmbrăcaţi în că- 
maşă verde și cu pistolul la șold, s'au pre- 
zentat la ofiţerul de serviciu şi i-au comu- 
nicat acestuia că au venit „să inspecteze“ 
unitatea respectivă. 

Domnul Horia Sima nu pomenește ni- 
mic în cartea domniei sale despre uciderea 
lui Nicolae Iorga și a lui Virgil Madgearu. 
Nu pomenște faptul, abominabil, străin de 
firea și de omenia poporului nostru, că lui 
Iorga i sau tăiat organele genitale și i 
sau băgat în gură... Nici un cuvânt de 
desolidarizare din partea domniei sale! 

În ce privește asasinatele dela. Jilava, 
Domnul Horia Sima pretinde, pentru a le 
justifica, că din convorbirile pe care le-a 
avut cu Antonescu şi-a dat seama că ace- 
sta nu ar fi fost dispus să-i condamne pe 
toţi la moarte. Cum cei arestaţi și depuşi 
la Jilava se făcuseră vinovaţi de ucide- 
rea lui Corneliu Codreanu şi a elitei legio- 
nare, el nu a voit ca Antonescu să muşa- 
malizeze faptele, pedepsindu-i ușor. Dom- 
nul Horia Sima pretinde deasemenea că 
uciderea tuturor deţinutilor dela Jilava 
nu a fost premeditată, ci cauzată de furia 
și dorinţa de răzbunare a legionarilor care 
procedaseră la deshumarea Căpitanului, 
a Nicadorilor şi a Decemvirilor. 

Suntem în totul de acord cu Domnul 
Horia Sima că cei închişi la Jilava erau 
niște odioşi criminali care trebuiau pedep- 
siţi cu maximum de pedeapsă, atât făpta- 
şii cât și acei care daseră ordinul pentru 
comiterea unor asemenea crime. Ucigașii 
nu puteau invoca circumstanțe atenuante 
în favoarea lor, adică executarea unui or- 
din, pentru că ultimul plutonier de jandar- 
mi, care era și ofițer de poliţie judiciară, 
ştia prea bine că deţinutul pe care-l escor- 
ta nu putea fi strangulat cu funia la un 
semnal cu lanterna... 

Acești criminali trebuiau însă să com- 
pară în faţa unui tribunal care să-i judece 
şi să-i pedepsească după fapte şi conform 
cu legea, altcum ne este greu să facem 
deosebirea între crimele săvârşite de oa- 
menii lui Carol al doilea și cele săvârşite 
de oamenii Domnului Sima. 

Afirmația că Generalul Antonescu ar fi 
vrut să-i facă scăpaţi pe cei închiși la Ji- 
lava este absolut falsă. Cu puţin timp îna- 
inte de uciderea în masă a deținuților, el 
i-a convocat pe judecătorii militari care 
aveau să-i judece și, printre altele, le-a 
spus acestora: „Vă dau un singur ordin, 
acela de a nu da ascultare nici unui ordin, 
nici măcar al meu, ci numai aceluia al 
conștiinței dumneavoastră.“ 

Pe scurt, vom spune aici cum s'au pe- 
trecut de fapt lucrurile la Jilava. Încă din 
1938, comandant al închisorii era Colone- 
lul Alfred Brussescu, deci exercitând ace- 
astă funcţiune şi în timpul când în depo- 
zitul închisorii se afla şi Locot., Colonelul 
de rezervă Zăvoianu, fost camarad de re- 
giment când acesta din urmă era maior în 
activitate, Cât a fost în paza lui, Colonelul 
Brussecu i-a făcut diverse favoruri lui 
Zăvoianu, transferându-l și în infirmeria 
închisorii deşi acesta nu suferea de nimic. 
Din pricina asta, sa ales cu o mustrare 
scrisă din partea Generalului Argeşanu 
care era Prim-Ministru. 


Ajungând Prefectul Poliţiei Capitalei, 
Zăvoianu i-a cerut Colonelului Brussescu 
să aprobe ca garda militară din interiorul 
închisorii să fie înlocuită de o gardă legio- 
nară, alcătuită din oameni aleși de el, de 
Zăvoianu. La aceasta, Brussescu s'a opus 
cu vehemenţă, spunându-i lui Zăvoianu: 
„Acesta nu se va întâmpla decât dacă veţi 
trece peste cadavrul meu“. 

Zăvoianu sia dus atunci la Generalul 
Antonescu și l-a rugat să-l schimbe pe 
Brussescu, pentru că acesta „îi favorizează 
pe deţinuţi, dându-le o mâncare prea bu- 
nă“. Antonescu sa lăsat înduplecat și la 
mutat pe Brussescu la o unitate pe care 
acesta și-a ales-o singur. Comandant al 
închisorii Jilava a fost numit Lt. Colone- 
lul Rădoi, fost ajutor al lui Brussescu. Ră- 
doi a admis cererea lui Zăvoianu, astfel că 
paza interioară a închisorii a fost preluată 
de oamenii trimiși de prefect. Este inexact 
ce pretinde Domnul Sima, anume că pentru 
această schimbare Zăvoianu ar fi obținut 
aprobarea Generalului Antonescu. Paza 
exterioară însă a fost și mai departe asigu- 
rată de ostași din Regimentul 6 „Mihai Vi- 
teazul“, care aveau consemn să nu lase 
pe nimeni să pătrundă în curtea închisorii. 

Așa stând lucrurile, nu legionarii care 
au participat la deshumarea Căpitanului, a 
Nieadorilor și a Decemvirilor au putut să 
ucidă deţinuţii, ci aceştia au fost uciși de 
către cei din garda interioară. A fost deci 
operație premeditată şi nu explozia de mâ- 
nie a legionarilor care-și deshumaseră ca- 
marazii, cum pretinde Domnul Horia Sima. 

Lt. Colonelul Rădoi a asistat la deshu- 
mare și a auzit împușcăturile din interior. 
A doua zi chiar, el a povestit cele întâm- 
plate Colonelului Brussescu, iar acesta 
din urmă, coleg de clasă cu tatăl meu, mi-a 
povestit mie. 

Se mai pune o întrebare: Domnul Horia 
Sima a asistat la această deshumare? Dom- 
nia sa a luat parte la mai toate deshumă- 
rile, cu excepţia celei dela Vaslui. Cum 
este atunci posibil ca tocmai la deshuma- 
rea Căpitanului să fi lipsit? Nu se ştie... 
Dacă n'a fost de faţă, ne face să bănuim 
că știa ce se va întâmpla... Oricum ar 
vrea s'o întoarcă şi s'o sucească, vinovăția 
domniei sale este indiscutabilă. 

Referitor la Zăvoianu, Domnul Horia 
Sima spune dealtfel în cartea domniei sale: 
„Zăvoianu a fost cel mai aprig și mai lucid 
răzbunător al Căpitanului în perioada gu- 
vernării noastre“, (Pag. 171) 

Termenii „aprig şi lucid“ sunt o indi- 
caţie că el a premeditat măcelul, dela data 
când a cerut schimbarea gărzii din inte- 
riorul închisorii. 

Cine a avut interes ca toţi cei închiși 
la Jilava să fie omorâţi înainte de a li se 
face proces? Legiunea în nici un caz, pen- 
tru că se ştia că toţi ucigașii aveau să fie 
condamnaţi la moarte. Tocmai în perioada 
când voia să producă dovada că era pe ca- 
lea de a făuri o ţară nouă cu oameni noi, 
Legiunea nu avea interesul să planeze asu- 
pra ei umbra unui asasinat ordinar. Şi dacă 
nu Legiunea a avut acest interes, atunci 
cine? 

Rămâne în picioare o ipoteză care, cu 
părere de rău, trebue totuși sto expunem. 

(urmare în pag. 6) 


Pag. 6 


a ii e iai e PU ea i CN (an i = 


STINDARDUL 


Cine lovește în Mareșalul Antonescu, ultragiază sentimentul național 
şi memoria celor care au căzut pentru țară 


(urmare din pag. 5) 

Din propriile sale relatări, reiese că Dom- 
nul Horia Sima a fost informatorul Sigu- 
ranţei şi al Serviciului Secret. Moruzov și 
Niki Ștefănescu erau singurii oameni care 
puteau aduce dovezi concrete în această 
direcţie, mai concrete decât ce poveste 
Domnul Horia Sima în cărţile domniei sale. 
Aceşti doi oameni-scăpaseră însă din mâna 
Domnului Sima, pentru că fusesră arestați 
de Generalul Antonescu înainte de 14 sep- 
tembrie 1940, adică înainte de intrarea 
domniei sale în guvern. Aceşti doi oameni 
trebuiau să dispară înainte ca ei să apară 
în fața unui tribunal, unde desigur ar fi 
vorbit. Dacă ar fi fost omoriţi numei ei 
doi, uciderea lor ar fi fost extrem de sus- 
pectă și greu de explicat, Moruzov fiind 
considerat ca unul dintre cei mai buni cu- 
noscători ai stărilor de fapt din Uniunea 
Sovietică din întreagă Europă. Ucişi însă 
odată cu alţi 50 sau 60, într'un acces de 
mânie colectivă, chestiunea nu mai de- 
venea suspectă... Este doar o ipoteză, o 
simplă supoziţie dacă vreți, dar ea este 
înfiorător de tulburătoare. 

Ne mai punem și o altă întrebare: a de- 
venit Domnul Horia Sima unealta Servi- 
ciului Secret abia în iunie 1940, cum afir- 
mă el însuși, sau mai înainte de această 
dată? 

În timpul prigoanei ce a urmat după are- 
starea lui Corneliu Zelea Codreanu și a 
legionarilor de frunte, după cum am văzut 
din propriile sale mărturisiri, Domnul Ho- 
ria Sima a ripostat printr'o serie întreagă 
de atentate şi de acte de sabotai. Domnia 
sa afirmă că, în urma acestor acţiuni, toţi 
cei ce au luptat alături de el, fie că au 
fost uciși pe loc, fie că au fost arestaţi și 
uciși după arestare. Se miră singur cum de 
a putut scăpa atâtor grele încercări şi ajun- 
ge la concluzia că... Arhanghelul l-a scă- 
pat. 

Oare din toţi luptătorii legionari ucişi, 
Domnul Horia Sima era singurul cu sufle- 
tul atât de curat încât să merite protecția 
Arhanghelului care a intervenit mereu în 
favoarea domniei sale în mod atât de mi- 
raculos? .. . 

Nouă ne vine a crede că „arhanghelul“ 
Domnului Sima avea o legătură secretă cu 
Moruzov, sau chiar se întrupase în perso- 
ana acestuia, căci doar acesta avea intere- 
sul ca unealta sa să supraviețuiască, pentru 
misiunea de mai târziu: compromiterea 
Miscării Legionare prin colaborarea cu 
asasinii Căpitanului. 

Este evident faptul că Moruzov la uns 
om politic pe Domnul Horia Sima, l-a in- 
trodus la Palat, l-a făcut ministru şi tot 
el, după toate probabilitățile, a pregătit 
terenul pentru a fi promovat şi șef al Mi- 
şcării Legionare, 

Istoria, în general, este plină de enigme. 
Domnul Horia Sima a fost pâna acum și 
este încă beneficiarul unei asemenea enig- 
me istorice! 


* 


Asasinatele despre care am vorbit mai 
sus au fost fără doar şi poate cauza majoră 
a rupturii dintre General și Domnul Horia 
Sima, dar aceste asasinate sau adiționat 
altor numeroase fapte care se produceau 
zilnic în mai toate domeniile de activitate. 

În parte, ele sunt recunoscute chiar de 
Domnul Horia Sima: 

„++ Zăvolanu avea o imensă încredere 
în legionarii numiţi la prefectură şi nu-și 
putea imagina ca dragostea lui să nu fie 
răsplătită. Unii legionari au abuzat de în- 

_crederea lui. Am avut și eu decepţiile mele 
cu legionarii“. („Era Libertăţii“, Pag. 567) 
Domnul Horia Sima nu vrea să enumere 
— şi îi recunoaștem acest drept — fărăde- 
legile comise de poliţia legionară, dar pa- 


„Dumitru Groza, Șeful Corpului Mun- 
_ eltorilor Legionari și-a înființat o poliție 
proprie, cu care spărgea casele evreești și 
ridica obiecte de valoare“. (Pag. 610) 
Șeful uneia din cele mai importante for- 
maţiuni legionare devenise deci șef de 
bandă de spărgători! Și jafurile acestea i 


se aduceau la cunoștința Generelaluli An- 
tonescu, zi de zi... 

„Stâlpul infamiei a fost folosit în județul 
Ilfov și născocitorul lui a fost Rogojanu, 
şeful organizaţiei legionare în acest județ. 
Alt stâlp al infamiei la Azuga, în județul 
Prahova. Al treilea stâlp a fost în fața 
Prefecturii Capitalei. Al patrulea a avut 
loc la Constanţa“. (Pag, 611) 

Stâlpul infamiei! Domnul Horia Sima nu 
ne spune cum și după care criterii era ci- 
neva legat la acest stâlp și nici că unuia 
care fusese legat la stâlpul infamiei din 
fața Prefecturii Poliţiei Capitalei, pe Ca- 
lea Victoriei, la doi paşi de un mare hotel 
plin de străini, i sa tăiat şi urechia... 
Şi asta, i sa comunicat Generalului An- 
tonescu. 

m. Au existat trei centre de agitație 
permanentă în Mișcare, care nu ne-au dat 
pace aproape tot timpul guvernării: Pre- 
fectura de Poliție, Corpul Muncitorilor Le- 
gionari şi Organizaţia de Prahova“, (Pag. 
617) 

Era oare vinovat tot „dementul, cinicul, 
încrezutul, lipsitul de modestie, omul cu 
gesturi necontrolate și accese de cruzime, 
criminalul, ticălosul, plutonierul major, de- 
zechilibratul mintal“ că i se aduceau la cu- 
noştință asemenea fapte şi că era ținut, prin 
răspunderea ce apăsa pe umerii lui în ca- 
litate de şef al guvernului şi de condu- 
cător al statului, să ia măsuri ca ele să nu 
se mai întâmple? În cazul când n'ar fi luat 
măsuri de reprimare a nelegiuirilor, fără 
îndoială că Generalul Antonescu şi-ar. fi 
meritat epitele cu care Domnul Horia Sima 
îl gratifică astăzi „post mortem“, 

Domnul Horia Sima ne mai dă o adaca- 
dabrantă informaţie: 

„Regele Mihai ar fii vrut să fie cu noi şi 
să îmbrace cămașa verde, dar Antonescu 
l-a oprit“. 

De unde a mai scos-o şi pe asta? Strașni- 
că născocire! Dar, presupunând că infor- 
maţia ar corespunde adevărului, atunci 
Generalul Antonescu a procedat cuminte, 
împiedicându-l pe Rege s'o facă, Un rege 
constituţional nu poate manifesta nici pre- 
ferinţe și nici convingeri politice. Ar fi in- 
teresant de știut cum a reacţionat Regele 
Mihai fața de această afirmație, dar mai 
ales cum a reacţionat la artcolul Domnu- 
lui Horia Sima din „Țara și Exilul“, Curier 
Informativ al Mișcării Legionare, din no- 
embrie 1982, articol scris cu ocazia morţii 
Reginei-Mame și intitulat „În amintirea 
Reginei Elena.“ În acest articol, Domnul 
Horia Sima găseşte prilejul, cu totul nepo- 
trivit în astfel de împrejurări, să scoată în 
relief sentimentele pro-legionare ale regi- 
nei defuncte și ale fostului suveran, ară- 
tându-și din nou disprețul față de Mare- 
șalul Antonescu şi intrecându-se în lingu- 
şiri la adresa Regelui Mihai, lingușiri care 
nu credem că l-au flatat pe fostul suveran. 

În legătură cu preluarea puterii pe care 
o prezintă când întrun fel când într'altul, 
Domnul Horia Sima mai face o afirmaţie 
asupra căreia merită să ne oprim: 

m». Legionarii au dat un strălucit exa- 
men de ordine și disciplină, fără a primi 
ordine speciale în acest sens. Nu s'a dat o 
palmă unui evreu, nu li s'au spart geamu- 
rile, nu li s'au jefuit prăvăliile. Deobiceiu 
când o revoluţie triumfă, se produc turbu- 
rări grave în primele zile. Se varsă sânge: 
Ce superbă declaraţie de respect a dreptu- 
rilor omului și ce încredere in justiţie“. 
(„Era Libertăţii“, Pag. 2) 


Foarte frumos, dar dece acest „strălucit 
examen de ordine și disciplină“ nu a conti- 
nuat? De triumfat însă, n'a triumfat nici o 
revoluție, căci cea dela 4 septembrie a 
esuat complet. Legionarii au venit la pu- 
tere abia la 14 septembrie, aduși de Gene- 
ralul Antonescu care a vrut realmente să 
colaboreze cu ei, el deţinând puterea dela 
6 septembrie. 

„Superba declaraţie de respect a dreptu- 
rilor omului“ a rămas doar declaraţie, pen- 
tru că nimeni nu-și poate închipui, că spar- 
gerile, jafurile și asasinatele se comiteau 
din respect pentru drepturile omului. Nu 
insistăm! 


Domnul Horia Sima are îndrăzneala să 
spună: 


„Lipsa de patriotism a lui Antonescu, 
care la Berlin vinde țara nemților“. (Pag. 
386) 

Iată ce scrie în legătură cu această „vân- 
zare a ţării Nemţilor“ (NN. Noi scriem 
Nemţi cu majusculă) până și un istoric 
comunist din țară, pe nume A. Simion în 
documentata sa lucrare „Preliminarii poli- 
tico diplomatice ale insurecției română din 
August 1944“, reproducând un raport al 
lui K. Clodius, Ministrul Economiei Rei- 
chului: 

„Încercările mele repetate de a îndemna 
guvernul român să-și schimbe atitudinea, 
m'au dus la nici un rezultat, informa Karl 
Clodius. Guvernatorul Băncii Naţionale 
a rămas se poziţia sa de respingere și a 
declarat, solidar cu întreaga conducere a 
Băncii, că el va trebui să demisioneze dacă 
se vor acepta, chiar şi numai în parte, ce- 
rerile germane. Mareșalul este cu totul de 
partea Băncii. Am accentuat Mareșalului 
că este de-a dreptul imoral ca România să 
trăiască într-un belșug cum aproape nu a 
mai cunoscut vreodată, nici chiar în timp 
de pace, în timp ce Germania aliată trebue 
să i-a măsuri severe de raţionalizare. Ma- 
reșalul a rămas pe poziţia de totală respin- 
gere. (Raport al lui Karl Clodius către 
Hitler, 24 octombrie 1943, Deutsche Zen- 
tralarchiv, Potsdam: Auswărtiges Amt, 
Handelspolitische  Abteilung  1936—1945, 
Clodius, Bd. 68. 736, filele 344—348, Foto- 
copie în Arh. 1. $. 1. S. P., fondul 10, dosar 
219, Vol. V, filele 33—37). 

Alte docemente pe care le reproduce şi 
le comentează A. Simion în cartea sa: 

„În urma primirii raportului, Hitler i-a 
scris lui Antonescu pentru rezolvarea ne- 
înțelegerii economice. Antonescu nu sa 
grăbit să răspundă, lăsând să treacă trei 
săptămâni, iar la 15 Noembrie 1943, el a 
respins cererile formulate de Fiihrer, Ati- 
tudinea adoptată de Antonescu, refuzul de 
a furniza Reichului cerealele și alte pro- 
duse agro-alimentare şi de a spori contri- 
buţia militară a României pe front, au în- 
cordat și mai mult relaţiile dintre Berlin și 
București“. (Arh. 1. S. 1. S. P., fondul 13, 
dosarul nr. 1333, Vol. VII, filele 1—6. Te- 
legrama nr. 6342 din 1 Noembrie 1943, sem- 
nată von Killinger) 

„La 20 Martie 1944 Hitler l-a invitat pe 
Antonescu să-i facă o vizită la Cartierul 
General. Cu-această ocazie, von Ribben- 
trop afirma: „moneda românească este ga- 
rantată prin acoperirea cu aur cea mai 
mare pe care o posedă, la ora actuală, vreo 
țară din Europa“. Nici de data aceasta, Ma- 
reșalul nu a făcut nici-o concesie economi- 
că lui Hitler. (Arh. 1. S. 1. S. P,, fondul 13, 
dosarul nr. 1736, Vol. V. Însemnare despre 
convorbirea dintre domnul ministru al 
Afacerilor Externe al Reichului şi vice- 
preşedintele Consiliului de Miniștri român 
Mihai Antonescu la Cartierul general al 
Fuhrerului, 5 August 1944, semnată 
Loesch) 

La pagina 133 a cărţii sale, A. Simion 
redă, tot pe bază de documente păstrate în 
arhive, o discuţie între Manfred von Killin- 
ger și Mihai Antonescu, în legătură cu ce- 
rerea lui Ioachim von Ribbentrop de a nu 
se mai admite emigrarea Evreilor în Pa- 
lestina pentru a nu-i nemulţumi pe Arabi: 

„Guvernul român nu omoară evreii și 
nu rezolvă problema evreiască prin supri- 
mare , , - rog pe domnul von Ribbentrop ca, 
dacă ține seama de sensibilitațile arabe, 
să respecte şi pe cele româneşti“. 

Iată cum iși păstra România idepende- 
anța și care au fost relaţiile româno-ger- 
mane sub regimul Mareșalului Antonescu 
care, după Domnul Horia Sima „a vândut 
țara Nemţilor.“ 

Cum a „vândut-o“ o arată cât se poate de 
clar și Grigore Gafencu, care nu a fost 
susținător al politicii Mareşalului: 

„La mijlocul lunii Septembrie 1943, An- 
tonescu dispunea de 45 vagoane aur, mari 
cantități de cereale și de un milion de sol- 
daţi înarmaţi. (Grigore Gafencu: „Jurnal 
1941—144, Vol. L. Pag. 245/246) 


Spre a da posibilitatea cititorilor să com= 
pare cifrele, le amintim că la 6 Septem- 
brie 1940, când Antonescu a preluat pute- 
rea, Banca Naţională a României nu avea 
în depozit decât patru vagoane de aur. 

Ponegrind-ul așa cum îl poneareşte, 
Domnul Horia Sima nu are decența să ma- 
nifeste un pic de recunoștință faţă de Ma- 


Nr. 149 


Contribuţii pentru Stindardul: 
SPARKASSE 
FURSTENFELDBRUCK - WEST 
Konto 8756744 fiir Stindardul 
Heimstărrenstr. 39 
8080 Fiirstenfeldbruck 
sau 
prin cec bancar sau mandat internaţional 
pe adresa redacţiei 
BALDUIN HELM-STR. 16 


8080 Firstenfeldbruck 
— În Franţa, contribuţiile se pot trimite prin 
„mandat carte de versement“ la 
C. C. P. - PARIS - 12 243 35 
Madame Florica Galler, 
1, Square des Aliscamps 
75016 Paris 16-e 


reșal, pentru că acesta i-a salvat viața. Ase- 
menea afirmaţie necesită o lămurire. Iat-o! 

Când Domnul Horia Sima a fugit din 
Germania în Italia, Mareșalul Antonescu 
a protestat energic față de Germani, amin- 
tind lui von Killinger condiţiile în care îi 
lăsase pe legionari să părăsească țara, după 
rebeliunea din Ianuarie 1941 și a cerut ca 
Reichul să-și îndeplinească angajamentele 
asumate cu acest prilej. 

În cartea lui A. Simion este redat și tex- 
tul telegramei trimise de von Killinger la 
Berlin, în legătură cu acest episod. 

„L-am lăsat pe Sima, a cărui asunzăto- 
are o cunoşteam, să plece cum asta o ştiţi 
dumneavoastră cel mai bine (a spus Mare- 
șalul); ca răniţi, ca soldaţi în uniforme ger- 
mane etc; legionarii au părăsit țara fără 
știrea poporului sau a armatei, însă condi- 
ţia era: nici o activitate politică a lui Sima 
şi a acoliţilor săi şi garanţia că Sima nu va 
mai înfățișa o primejdie de orice fel de 
turburări. Sima a călcat această condiţie.“ 
(Telegrama nr. 2 din 2 Ianuarie 1943 a 
Legaţiei germane din Bucureşti către Mini- 
sterul Afacerilor Străine al Reichului, sem- 
nat Killinger. Rola 626/1, Cadrele 31. 392 
—31. 398) 

Pâna și o caracterizare din partea lui 
Himmler este redată în cartea lui A. Si- 
mion, după documente din arhivele ameri- 
cane: 

„La 1 Martie 1943, Sima a adresat o 
scrisoare Gruppenfiihrerului SS Miiller, 
în care-l ruga pe Hitler să nu-și piardă 
încrederea în Garda de Fer, deoarece ea a 
fost înlăturată dela putere de „Forţele 
anglo-evreești“ (NN. Pe Americani i-a me- 
najat, probabil prevăzând colaborarea de 
mai târziu cu serviciile lor secrete). Scri- 
soarea a ajuns la Reichsfiihrerul SS Hein- 
rich Himmler, care a trimis-o lui von Rib- 
bentrop cu menţiunea: scrisoarea se explică 
prin mentalitatea fanatică a lui Sima me- 
reu neschimbată.“ 

(„National Arhives of the United States, 
Washington, Rola 626/1, scrisoare din 15 
Martie 1943) 

Fanatic, poate fi un militant, dar nu un 
„om politic“ care aspiră să conducă o țară! 

Mussolini, care avea şi el informaţiile 
lui, își făurise o anumită părere pe care 
chiar Domnul Horia Sima a ținut s'o men- 
ționeze: 

„Mussolini îi considera pe legionari — 
capete necoapte — și numai Antonescu 
reprezenta garanţia stabilității interne în 
România“. („Era Liberăţii“, Pag. 363) 

Contele Galeazzo Ciano, mare demnitar 
fascist și ministrul Afacerilor Externe la 
epoca aceea, care avuses ocazia să stea de 
vorbă cu Domnul Horia Sima, când a aflat 
de arestarea acestuia în Italia, a exclamat: 
„Un mascalzone di meno!“ (6 Diario, Vol. 
II, Pag. 233) Epitetul de malscalzone are 
în limba română mai multe semnificaţii: 
Le enumărăm pe toate: netrebnic, om de 
nimic, pramatie, derbedeu, mârlan, golan. 
Prea măgulitor pentru „Comandant“, nici 
unul din aceste epitete nu este... 

În sfârşit, trecem la rebeliunea pe care 
Domnul Horia Sima, cu îndărătnică stăru- 
inţă, o intitulează „Lovitura de stat a Ge- 
neralului Antonescu“. 

Lucrurile evoluând precum am arătat 
în cele expuse mai sus, instituţiile țării nu 
mai puteau fincționa, organele executive 
nu mai ştiau de ordinul cui să asculte, pro- 
curorii se temeau să deschidă acțiune pu- 
blică împotriva acelora care jefuiau, ridi- 
cau oamenii în toiul nopții dela domiciliu, 

(urmare în pag. 7) 


| 
| 
| 
| 
i 
| 
4 
i 
| 
; 
, 
| 
| 


SIR Oe aura 


_ mem 


iii 


Nr. 149 


n i —_——————————————— 


STINDARDUL 


Cine lovește în Mareşalul Antonescu, ultragiază sentimentul național 


şi memoria celor care 


(urmare din pag. 6) 
ti ucideau... Guvernul nu mai putea gu- 
verna, iar ţara căzuse pradă celei mai de- 
săvârşite anarhii, în timp ce graniţele ei 
fuseseră sparte și Rușii încercau să trea- 
că şi braţul Chilia... 

În acest timp, Domnul Horia Sima, con- 
form principiului enunțat la începutul căr- 
ţii sale că „o revoluţie nu-și poate permite 
luxul ca după ce a dărâmat un regim să 
lase altora inţiativa“, s'a hotărît a lua el 
însuși în mână frânele statului, prin su- 
punurea totală a lui Antonescu, sau chiar 
prin înlăturarea acestuia. 

Pe de altă parte, Generalul Antonescu 
făcuse tot ce-i sta în putinţă pentru a 
ajunge la o înţelegere cu legionarii, dar, 
în cele din urmă, ajunsese la convingerea 
că a conlucra cu ei nu mai era posibil. 

Iniţial, Generalul Antonescu a prețuit 
Mişcarea Legionară, prin atitudinea pe 
care o lua Corneliu Zelea Codreanu când 
era pus în fata unor anumite situații şi 
din cele ce-i spusese acesta asupra inten- 
ţiilor lui de viitor, El era convins că se va 
putea bizui pe legionari și că, împreună 
cu ei, va putea reintroduce cinstea şi co- 
rectitudinea în aparatul administrativ. În 
anul 1937, Generalul Antonescu l-a invitat 
pe Corneliu Codreanu la el acasă, în vila 
dela Predeal, acesta din urmă declarându-i 
cu această ocazie: 

„Mișcarea Legionară nu este pregătită să 
guverneze țara. Ea are un scop educativ și 
nu va lua conducerea decât atunci când 
întreg poporul român va fi pregătit în ve- 
derea unei guvernări legionare. Noi nu 
avem cadre de conducere“. Așa i-a vorbit 
Corneliu Codreanu Generalului Antonescu 
în 1937. 

În cei doi ani care au urmat, cu excep- 
ţia câtorva fruntaşi legionari, întreaga con- 
ducere legionară, elita mișcării, a fost mă- 
celărită. Dacă în 1937, când Mișcaxrea Le- 
gionară era închegată și dispunea de cadre, 
Căpitanul ei considera că nu este încă pre- 
gătită pentru a guverna țara, cum putea fi 
ea oare pregătită în 1940, când mai toată 
elita ei dispăruse? ... 

Luându-i alături de el pe legionari, Gene- 
ralul Antonescu a sperat că-i va putea 
pregăti, pe încetul, pentru a guverna îm- 
preună cu ei. Cămașa verde pe care a 
îmbrăcat-o la reînhumarea Căpitanului a 
fost desigur expresiunea sentimentelor lui 
de admirație și de respect faţă de acesta; 
dar și un gest de apropiere faţă de toţi le- 
gionarii. A crezut că ei îi vor răspunde, cel 
puţin cu lealitatea lor. 

Dealtfel, la începutul guvernării legio- 
nare, Profesorul Ion Zelea Codreanu, tatăl 
Căpitanului, într'o declaraţie, pe care zia- 
rele timpului au publicat-o, a spus textual 
că „Legiunea trebue să se subordoneze 
Generalului,! amintind că fiul său prevă- 
zuse ca, după biruință, să urmeze cel puţin 
un an de pregătire până la proclamarea 
României Legionare. 

Domnul Horia Sima pierzând controlul 
asupra celor ce pretindeau a fi legionari și 
asupra unora din cadrele improvizate la 
repezeală, jafurile şi crimele continuau. 
Zilnic, Generalul Antonescu îl chema pe 
Domnul Sima la el şi îi arăta rapoartele ce 
primea despre nereguli comise în ajun. 
Adevărul este că Domnul Sima era, în 
parte, amestecat în asemenea samavolnicii, 
pe altele le camufia, fiind vorba de oameni 
de-ai săi, dar în cea mai mare parte nele- 
giuirile erau comise de oameni pe care-i 
scăpase de sub control. 

Pentru a-şi deslănțui noua sa „revolu- 
ție“, Domnul Horia Sima s'a folosit de o 
tragică întâmplare. 

În luna ianuarie 1941, un maior german 
de stat-major, în competenţa căruia erau 
toate transporturile militare, a fost ucis 
cu focuri de revolver în pragul ușii de in- 
trare a restaurantului „București“ din Bu- 
levardul Take Ionescu (astăzi General Ma- 
gheru). Autorul asasinatului, un grec în 
serviciul britanic, a fost imediat prins. Cu 
toate acestea, Domnul Horia Sima a arun- 
cat răspunderea acestui asasinat asupra 
Colonelului Alexandru Rioșianu, subsecre- 
tar de stat la Ministerul de Interne, om de 
încredere al Generalului Antonescu. Capi- 
tala este inundată de manifeste și broșuri 


au căzut pentru ţară 


în care i se aduceau o sumă de acuzaţii lui 
Rioşianu: complice cu asasinul, omul En- 
glezilor, mason etc. etc. ,.. Asemenea ata- 
curi erau de fapt îndreptate împotriva 
Generalului Antonescu. Din acel moment, 
Domnul Horia Sima nu a mai apărut la 
Președinția Consiliului de Miniştri. Pentru 
a impresiona, pe Antonescu, pe Germani și 
locuitorii din centrul Capitalei și din aşa 
zisele cartiere boierești, el a mobilizat toa- 
tă pleava mahalalelor și a pornit cu ea pe 
străzi, mulţimea fiind încadrată de oame- 
nii săi de încredere. Așa a fost declanșată 
rebeliunea! 

Calm, răbdator, Generalul Antonescu 
spera încă la o înțelegere şi aștepta ca 
Domnul Horia Sima să vină la Preşedinţie, 
pentru ca lucrurile să poată fi aranjate în- 
tr'un fel sau în altul. Zadarnică aşteptare! 
Domnul Horia Sima n'a venit! Considerând 
ezitarea Generalului drept slăbiciune, dom- 
nia sa se pregătea pentru atacul final. Ar- 
mata fierbea, dar era consemnată în că- 
zărmi... 

Nu trebue uitat însă că, în acel moment, în 
perspectiva unei confruntări, în țară mai 
exista și un alt factor: trupele germane. 
Germanii erau interesaţi ca în România să 
fie liniște și stabilitate, pentru ca, potrivit 
convențiilor economice pe care le semna- 
sem, să putem livra Reicului petrol şi ce- 
reale, produse atât de necesare pentru con- 
tinuarea războiului. Constatând cum mer- 
geau treburile, conducerea germană ajun- 
sese la convingerea că ordinea în ţară nu 
putea fi asigurată decât de Generalul An- 
tonescu. Dar acest general fusese catalogat 
de serviciile germane drept anglofil și chiar 
germanofob. Pe de altă parte, legionarii 
erau consideraţi de multă vreme germa- 


nofili şi reprezentau un partid politic care, 


la începutul guvernării, se bucura de popu- 
laritatea creiată de Corneliu Zelea Codre- 
anu. Faptul că legionarii avusesră incon- 
testabil mult de suferit, că trecuseră prin- 
tr'o serie de prigoane, că șeful lor fusese 
asasinat mișelește și că elita lor fusese 
măcelarită tot atât de mișelește, mărise și 
mai mult această popularitate. 

Falimentul politicii lui Carol al doilea, 
corupția la care se ajunsese sub domnia 
acestui rege desfrânat şi afacerist, orien- 
tarea către puterile occidentale pe care o 
afișaseră tot timpul cele două mari partide 
de guvernământ, Naţional-Țărănesc și Na- 
țional-Liberal, partide care, tocmai pentru 
acest motiv, fuseseră scoase din arena po- 
litică, toate acestea erau consecinţe ce 
veneau în favoarea Legiunii, ea fiind sin- 
gura organizaţie politică necompromisă 
prin participarea la vreun guvern oarecare 
şi se pronunțase hotărît pentru Axa Roma- 
Berlin. Afară de aceasta legionarii nu pu- 
teau fi făcuţi răspunzători pentru dezagre- 
garea României care, în 1940, pierduse mai 
mult de o treime din teritoriul ei naţional. 

În asemenea condițiuni, Germanii se gă- 
seau într'o grea dilemă și-și puneau între- 
barea pentru cine să opteze: pentru legio- 
mari sau pentru Generalul Antonescu? In- 
teresul lor era însă, în primul rând, ca ce 
se realizazse la 14 septembrie 1940 să se 
menţină și să capete stabilitate, adică co- 
laborarea între legionari și Generalul An- 
tonescu să continue. 

În legătură cu aceasta, voi reda aci mai 
jos un fragment dintr'o lungă convorbire 
pe care am avut-o în cursul anului 1977 
cu Domnul Alexandru Constant care, pe 
vremea guvernării legionare, fusese mini- 
strul Propagandei. Iată ce mi-a spus Dom- 
nul Alexandru Coistant în 1977: 

„Când am văzut legionarii pe stradă la 
21 ianuarie, nu știam ce s'a întâmplat. Dân- 
du-mi seama de gravitatea lucrurilor, am 
alergat la Legația Germaniei, unde aveam 
legături serioase, pentru a-mi da seama de 
ce vor face Nemţii. Ministrul plenipotenţiar 
nu era acolo și nu am vorbit decât cu pri- 
mul secretar al legaţiei. Acesta mi-a spus 
că Germania nu se va amesteca în treburile 
interne ale României şi că ar fi bine să-l 
sfătuiesc pe Domnul Horia Sima să se re- 
concilieze cu Generalul. Am alergat ime- 
diat la Horia Sima, dar mi-a fost imposi- 
bil să-l găsesc. Cererea mea de audienţă 
pe care i-am făcut-o, a rămas fără răspuns. 
Horia Sima era înconjurat numai de oame- 


Pag. 1 


Dintr'o scrisoare a celui mai de seamă, mai valoros și mai nobil adversar al Armatei române în 
primul război mondial, scrisoare pe care o publicăm în facsimil în partea germană a acestui număr: 


„Vitejia soldaţilor germani cari au luptat în România a fost pusă la o probă grea de 
bravura adversarului, dificultăţile terenului şi timpul rău; învingerea lor a costat 
multă putere sufletească. Gloanţele inamicului au lovit pe cei mai bravi din luptă- 
tori. Aceşti eroi şi-au lăsat viaţa pentru biruinţă. Locurile lor de odihnă ne sunt 
nouă, supravieţuitorilor, pământ sfânt. De acolo ei ne strigă nouă precum și urma- 
şilor noștri: Nu ca să trăiţi aţi fost născuţi, ci ca să vă împliniţi datoria. Dragostea 


de patrie e cea mai mare virtute! 


ni noi. Pe nici unul din ei nu-i văzusem în 
viața mea. Nu am întâlnit nici un vechi 
legionar, cu care să fi putut să stau de 
vorbă. Eram convins că Nemţii nu se vor 
amesteca și vedeam limpede că situaţia era 
pierdută pentru noi legionarii. Întreaga 
acțiune a lui Horia Sima era o nebunie şi 
trebuia să fac tot ce-mi sta în putinţă pen- 
tru ca Horia Sima să ia legătura cu Gene- 
ralul Antonescu şi să liniştească lucrurile, 
printr'un gest de reconciliere, M'am zbă- 
tut cât am putut, dar nu am obţinut nici un 
rezultat. Horia Sima ne-a dus pur și sim- 
plu de râpăl...“ 

În ziua de 22 ianuarie, la orele 20, Mi- 
mistrul Germaniei la Bucureşti s'a prezen- 
tat la Generalul Antonescu, oferindu-i spri- 
jinul armatei germane, 

La această ofertă, Generalul Antonescu 
i-a răspuns: 

„Vă mulţumesc, dar dacă această țară 
nu va fi singură în stare să-și facă ordine, 
mai bine să piară!“ Categorie refuz! 

În aceiaşi zi, dela postul de radio Bucu- 
rești, pe care reușiseră să pună mâna, oa- 
menii Domnului Sima difuzau ecele mai 
fanteziste știri şi ieftine ameninţări: „În 
fruntea trupelor sale, Generalul Dragalina 
se îndreaptă, pe Valea Prahovei, spre Bu- 
curești, pentru a ne veni în ajutor. Sub 
comanda Generalului Coroamă, Corpul IV 
Armată, ne va veni şi el în ajutor... Nici 
în gaură de şarpe de se vor ascunde, An- 
tonescu și ciracii lui nu ne vor scăpa...“ 
Este inutil să spunem că nici Dragalina şi 
nici Coroamă, nu s'au gândit o clipă să-și 
pună unitățile în mişcare pentru a-l salva 
pe Domnul Horia Sima. 

După 48 de ore de așteptare, în dimine- 
aţa zilei de 23 ianuarie Generalul Anto- 
nescu a trecut la acţiune. Pentru restabili- 
rea ordinei în Capitală n'au fost folosite 
decât două regimente din Divizia a 3-a In- 
fanterie dela Piteşti: regimentele 4 Argeș 
şi 30 Muscel. Pentru reocuparea Prefecturii 
Poliției Capitalei, pe care rebelii o trans- 
formaseră în fortăreață, a intervenit şi o 
companie de tancuri ușoare dela Târgovi- 
şte. La lăsatul serii, totul era terminat. 

Cei dintâi care au deschis focul, împo- 
triva Armatei române, au fost rebelii, uci- 
zând 34 ostași români... Ca şi la 4 sep- 
tembrie 1940, când a văzut că a pierdut 
partida, Domnul Horia Sima s'a făcut ne- 
văzut. A fugit cu ajutorul Nemţilor şi cu 
consimțământul Generalului Antonescu. 

Care a fost atitudinea Germanilor după 
rebeliunea dela 21—23 ianuarie 1941? 

Iată ce-i scria Domnul Joachim von Rib- 
bentrop lui Manfred von Killinger, Mini- 
strul Reichului la București: 

„Vă rog să folosiţi toate mijloacele po- 
trivite şi să faceţi tot posibilul ca elemen- 
tele bune și folositoare ale Mișcării Legio- 
nare să se întâlnească cu noii conducă- 
tori ai mișcării Generalului Antonescu. În 
discuţiile pe care le veţi avea, vă rog să 
nu lăsaţi nici-un dubiu cu privire la fap- 
tul că Fiihrerul şi Germania doresc în mod 
hotărit să-l vadă pe Antonescu recuno- 
scut ca conducător al statului român şi ca 
străduințele lui să fie încununtate de suc- 
ces. Pe de altă parte, vă rog să recoman- 
daţi în mod expres Generalului Antone- 
scu, ca să nu facă cumva greşeala de a se 
sprijini, la reconstruirea noului stat român, 
pe armată, ci ca bază politică a acestui nou 
stat să i-a în considerație exclusiv Mişca- 
rea Legionară.“ (Arhiva I. S. IL. S. P., fon- 
dul 10, dosarul 9 G, fila 47, citat de A. 
Simion în cartea sa) 

Cu toate intervenţiile germane pentru 
reconciliere și cu toate declaraţiile de cre- 
dință către „Conducătorul Statului“ și de 
desolidarizare de Horla Sima şi de ceilalţi 
autori ai rebeliunii, declaraţii făcute de 
numeroase garnizoane legionare, Antone- 


v. MACKENSEN, Feldmareșal“ 


scu era hotărît să nu-i mai includă pe le- 
gionari în guvern. (a se vedea ziarul „Tim- 
pul“ dela nr. 1335 până la nr. 1341 inclusiv, 
din 26—31 ianuarie 1941) 

Manfred von Killinger a continuat să 
facă demersuri pe lângă Generalul Anto- 
nescu, pentru ca acesta să-și respecte pro- 
misiunea de a reface Legiunea, Primul pas 
în această direcţie, fiind, pentru Germani, 
readucerea conducătorilor legionari în gu- 
vern. 3] 

Printr'o telegramă din 5 februarie 1941, 
von Killinger informa Berlinul: 

„Într'o convorbire mai îndelungată, am 
adresat Generalului Antonescu din nou în- 
trebarea, cum își închipue dânsul rezolva- 
rea problemei legionare. Generalul a accen- 
tuat sinceritatea sentimentelor sale faţă de 
spiritul legionar, care va trebui să domine 
şi pe viitor țara. Însă deocamdată, din con- 
siderație pentru armată, îi este imposibil 
ca legionarii să fie încadraţi imediat în 
aparatul de stat. Armata mu ar înţelege 
acest lucru. Este nevoe de o amânare“. 
(Arh. 1. S. 1. S. P., fondul 10, dosarul 9 G, 
filele 40—A42, citat de A. Simion) 

La două luni după rebeliune, la 22 mar- 
tie 1941, Domnul Horia Sima trimite o scri- 
soare Generalului Antonescu, scrisoare în 
care face apel la „înţelepciunea şi patrio- 
tismul“ acestuia şi îl roagă să găsească 
„mijloacele și toată înţelegerea pentru a 
readuce pacea în mijlocul poporului nostru 
atât de greu încercat“, prin reluarea cola- 
brării cu Garda de Fer. Antonescu îi răs- 
punde în termeni duri, respingând această 
propunere de colaborare. („Mareșalul An- 
tonescu: Către Români... Chemări, Cu- 
vântări, Documente“, Ediţia a II-a, Bucu- 
reşti 1941) 

Schimbând de atitudinea adoptată ime- 
diat după rebeliune, Manfred von Killinger 
declara la 20 aprilie 1941, la o recepţie cu 
ocazia zilei de naștere a Fihrerului: 

„Generalul Antonescu este şi astăzi re- 
prezentantul României, pentru Fiihrer şi 
pentru poporul german. Germania susține 
şi va sprijini pe General în toate acţiunile 
pe care le va face spre binele patriei sale 
şi pentru menţinerea prieteniei româno- 
germane. Aș vrea să precizez încă odată 
că nu voi admite să fiu înhămat la carul 
nimănui, fie partid, fie mișcare în Româ- 
nia. Cei care cred aceasta se înșală amar- 
nic“. („Timpul“, nr. 1420 din 23 aprilie 
1941) 

Din această declaraţie se poate clar de- 
duce că Nemţii, recunoscând realităţi- 
le din România, renunțaseră să mai in- 
siste să se ajungă la o reconciliere cu legio- 
narii Domnului Horia Sima. 

Din toate aceste documente, se poate ve- 
dea cât de grosolan denaturează Domnul 
Sima adevărul când se încumetă a spune 
că Antonescu i-a înlăturat pe legionari cu 
ajutorul armatei germane. Domnia sa nu 
ține seama că mai sunt încă mulţi în via- 
ță din acei care, în zilele de 21, 22 şi 23 
ianuarie 1941, n'au văzut nici picior de 
soldat german pe străzile Bucureştiului. 
Aceşti oameni, dintre care unii trăiesc astă- 
zi în exil, ştiu deasemenea din cine se 
compuneau masele care se îndreptau, pe 
toate arterele principale, spre Președin- 
ţia Consiliului de Miniștri, împresurând-o, 
înainte ca un singur soldat român să-și fa- 
că apariţia. Pretinşilor legionari li se spu- 
nea să strige lozinci ca „Jos masonii“ sau 
„Horia Sima, Fiihrer, Duce!“ şi ei strigau 
cât îi ţirea gura: „jos nasolii“ și „Horia 
Sima fură și duce“. Autentic! 

Cu împrăştierea acestei mase de indivi- 
zi puşi pe jat s'a încheiat unul din cele 
mai triste capitole din istoria ţării noastre 
dintre cele două războaie mondiale și acest 

(urmare în pag. 8) 


Pag. 8 


STINDARDUL 


Nr. 149 


Cine lovește în Mareșalul Antonescu, ultragiază sentimentul naţional 
și memoria celor care au căzut pentru țară 


(urmare din pag. 7) 


capitol, Domnul Horia Sima are cutezanța 
să-l intituleze „Era Libertăţii“... 

Ne vine foarte greu să prezentăm aici 
catalogul tuturor samavolniciilor săvârșite 
în cursul celor 4 luni de zile, cât a deţinut 
Domnul Horia Sima funcţia de vicepreșe- 
dinte al guvernului. N'o facem, din con- 
descendență faţă de legionarii care, pă- 
strând ţinuta şi măsura, n'au fost părtaşi 
la aceste samavolnicii. Pentru istorie, ră- 
mâne totuși un fapt în picioare. Imensa 
popularitate de care sau bucurat legio- 
narii când au fost aduși la putere, Domnul 
Horia Sima a reușit s'o pulverizeze după 
patru luni. Impresionantă performanţă! . .. 

Prin formația sa de bază, prin misiunea 
ce are de îndeplinit, aceea de a-și apăra 
țara, determinându-i şi pe cei în subordine 
să și-o apere, ofiţerul este naţionalist. Lo- 
gic ar fi fost deci ca legionarii să se bucu- 
re de simpatii în rândurile corpului ofițe- 
resc, Cu toate acestea, simpatiile au fost 
minime, chiar și în primele zile după veni- 
rea legionarilor la putere, animozitatea 
împotriva legionarilor crescând apoi din 
ce în ce mai mult. Cum se explică aceasta? 

Armata fusese umilită prin retragerile 
succesive la care fusese obligată, fără pu- 
tința de a reacționa. Ea știa că aceste re- 
trageri şi umilinţi, cu abandonarea fără 
luptă a pământului românesc, se datorau, 
în cea mai mare măsură, Nemțţilor. Basa- 
rabia, jumătate din Bucovina şi plasa Her- 
ţa din judeţul Dorohoi fuseseră cedate Ru- 
şilor în urma pactului încheiat între Rib- 
bentrop și Molotov la 23 august 1939. Prin 
dictatul dela Viena, Nemţii, susținuți de 
Italieni, au dat plocon Ungurilor jumătate 
din Transilvania. Și tot datorită lor, pier- 
dusem și Cadrilaterul. 

Pe de altă parte, venirea trupelor ger- 
mane în România, la cererea Regelui Carol 
al doilea, constituia o nouă umilinţă pen- 
tru armată. Din această pricină, corpul 
ofițeresc nu fasese cuprins de euforia veni- 
rii la putere a legionarilor, considerându-i 
pe aceștia drept exponenţi ai puterii ger- 
mane care domina, fără drept de apel, în- 
treaga Europă. Au fost numeroase inci- 
dente între ofiţerii români și cei germani, 
în unele cazuri, dând dovadă de lipsă to- 
tală de tact, pretinșii legionari au luat po- 
ziție împotriva ofiţerilor români. Şi tot 
lipsă de tact poate fi numită apariţia în 
poarta căzărmilor a unor grupe de legio- 
nari care pretindeau să facă inspecţie şi 
să dea îndrumări comandantului de regi- 
ment. Treaba asta a iritat armata în cea 
mai mare măsură. S'ar putea spune că 
ofiţerii „de educaţie și propagandă“, adică 
politrucii care și-au făcut apariţia la uni- 
tățile noastre patru ani mai târziu, au avut 
precursori în echipele de control ale Dom- 
nului Horia Sima. - 

Așa stând lucrurile, cum îndrăzneşte 
Domnul Horia Sima să pună astăzi în cir- 
culație nemaipomenita miciună: „Antone- 
scu a început să câștige simpatii în armată, 
prin simpatiile de care se bucurau legio- 
narii“. 

Mai târziu, după izbucnirea ostilităților, 


când Nemţii și-au dat seama de valoarea 


soldatului român, de spiritul de sacrificiu 
al ofițerului român, au renunțat la aro- 
ganţa cu care veniseră în ţară și astfel s'a 
putut infiripa o camaraderie de arme ro- 
mâno-germană. Imptele crâncene purtate 
cot la cot de către ostașii români și germa- 
ni au avut darul să înlăture animozităţile 
ce se iviseră la început, A 

Fără a reveni asupra tristelor întâmplă- 
ri din timpul guvernării domniei sale, tre- 
bue spus că Domnul Horia Sima a făcut și 
imensa greşeală de a deschide porţile Le- 
giunii, primind în Mișcarea Legionară pe 
toţi cei ce voiau să intre. Datorită acestui 
Legiunea a fost inundată de mulțimi 
de profitori, de doritori de a beneficia de 
- „românizarea!“ cu japca și de răufăcători. 
La un moment dat nu se mai știa cine este 
și cine nu este legionar, Domnului Horia 
Sima fiindu-i imposibil să-şi conducă pro- 
priul său partid. Domnia sa recunoaște că 
o parte din legionari se alăturaseră bande- 
lor de răufăcatori, dar limitează această 
stare de fapt la Prefectura Poliţiei Capi- 


talei, la Corpul Muncitorilor Legionari și 
la organizaţia de Prahova. Dar dezordinele 
şi abuzurile cuprinseseră și alte localităţi 
din ţară. Și asta numește Domnul Horia 
Sima „Era Libertăţii“. 

Pentru a-și salva propria-i piele şi pen- 
tru a obţine onoruri, Domnul Horia Sima 
a conlucrat cu Siguranţa şi cu Serviciul 
Secret, inducându-i în eroare pe legionari 
Nu i-a fost de ajuns! Acum vrea să inducă 
pe toată lumea în eroare, la scară mon- 
dială... 

La sfârşitul lunii martie din acest an, 
Domnul Horia Sima a acordat un interviu 
ziaristului italian Maurizio Chierici dela 
cotidianul de stânga-liberală „Corriere del- 
la Sera“. În acest interviu, domnia sa a 
declarat gazetarului italian că a fost ad- 
junctul Generalului Antonescu, reprezen- 
tând puterea în sânul guvernului. Un 
„Vice“ care comanda poliţia armată, în 
realitate adevăratul conducător al țării. 
Textual: „După încercarea dela 21—23 ia- 
nuarie 1941, Generalul Antonescu cere lui 
Hitler să-l protejeze, punând în schimb 
armata română alături de Nemţi, contra 
Ruşilor. Garda de Fer sfârșește în câmpu- 
rile de concentrare. Când armata roșie 
cucerește România şi Antonescu este în- 
chis, Ribbentrop și Himmler i-au adus lui 
Horia Sima onorul cuvenit. Capul guver- 
nului din exil dela Viena, cu efectiv de 
20.000 de luptători, a rezistat până în ulti- 
ma zi a bătăliei de pe Oder, diviziile sale 
luând parte la aceste lupte. 

Părintele naţionalismului în Europa, nu 
a fost nici Mussolini, nici Hitler; a fost 
Codreanu care a început lupta în 1919“, 

Repetata minciună că Antonescu a ce- 
rut lui Hilter să-l protejeze şi că, în schim- 
bul acestei protejări i-a pus la dispoziție 
armata română, contra Ruşilor, apare şi în 
acest interviu. Megaloman cum este, Dom- 
nul Horia Sima l-a făcut pe ziaristul italian 
să creadă că el a fost adevăratul conducă- 
tor al statului, confundând realitatea cu ce 
ar fi dorit el să fie. 

Douăzeci de mii de luptători? Pe Oder, 
este adevărat, a fost un regiment român 
de 2 batalioane, dar din 2 batalioane a 
face mai multe divizii asta ne amintește de 
manevrele cu efective reduse, când unită- 
țile erau marcate prin panouri de pânză... 
Toată consideraţia noastră pentru. luptă- 
torii români de pe Oder! Domnul Horia 
Sima nu a fost însă acolo, ci în stațiunea 
balneo-climaterică dela Bad Aussee, de 
unde, la capitularea Germaniei, sa făcut 
nevăzut, ca de obicei, lăsându-și colegii de 
cabinet în plata Domnului. 

Un neadevăr este și afirmaţia pe care o 
face Domnul Horia Sima că Corneliu Co- 
dreanu a fost părintele naţionalismului în 
Europa. Lăsăm Europa la o parte şi ne re- 
ferim doar la ţara noastră, unde naţiona- 
lismul a avut mulți precursori: M. Emine- 
scu, Vasile Conta, A. C. Cuza, N. C. Pau- 
lescu... Aceștia pot fi consideraţi părinţi 
ai naționalismului românesc. Incontesabil, 
Corneliu Codreanu a dat naționalismului 
românesc un nou impuls, prin aceea că a 
vrut să formeze o elită naţională având la 
bază, virtutea, iubirea și jertfa pentru 
țară, dreptatea și dragostea pentru popor, 
cinstea, munca, ordinea, disciplina, mijlo- 
acele loiale și onoarea. „(Pentru Legiona- 
ri“, Pag. 41) 

Urmat-a Domnul Horia Sima acest în- 
dreptar? A recitit domnia sa avertismen- 
tul lui Corneliu Codreanu din „Cărticica 
Șefului de Cuib“, punctul 80? „Oamenii 
care știu că au păcate să aibă bunăcuviin- 
ţa de a se păstra pe linia a 2-a și a nu ieși 
cu pieptul înainte. Această atitudine ca- 
uzează multe neajunsuri organizației“, 

Pentru a distruge o țară întreagă, Dom- 
nul Horia Sima nu a avut timpul necesar, 
dar a avut destul timp pentru a distruge 
unitatea Legiunii. Nu-i treaba noastră să 
ne amestecăm în problemele ei interne, dar 
ne luăm totuși libertatea de a cita și cir- 
culara din 11 decembrie 1936 semnată de 
Comeliu Zelea Codreanu: 


„Un șef care nu poate stabili armonia în 
organizaţia sa, trebue să ceară de urgență 
concediu, în care timp nu se va mai ame- 
steca sub nici o formă în conducere. Se știe 


că cea mai mare problemă legionară este 
problema unităţii deci a armoniei depline. 
Cel mai bun şef este acela care poate să dea 
organizației armonie și unitate, Dacă un 
şef nu poate, se va retrage“. 

Pe cei ce l-au părăsit, Domnul Horia 
Sima îi numește „dizidenţi“, deşi aceştia 
sunt cei mai mulţi. Este și aceastu o răstur- 
nare a raportului numeric și a noţiunilor, 

Legionarilor care împart cu noi acest 
amar destin, condamnaţi fiind cu toţii a trăi 
departe de ţară, nu avem nimic a le re- 
proșa. Nu avem nimic a le reproşa nici 
acelor legionari care i-au rămas fideli Dom- 
nului Horia Sima, nici măcar această fide- 
litate. 

Am scris aceste rânduri doar pentru a se 
vedea în ce măsură Domnul Horia Sima 
are autoritatea morală pentru a-l judeca 
şi ponegri pe Mareșalul Ion Antonescu, 
Comandantul de Căpetenie al Armatei Ro- 
mâne în cea mai mare și mai dramatică 
epopee. 

Ce-am avut de spus, am spus! 

Ion PANTAZI 


Cartea în limba engleză (răspuns la 
agitaţiile maghiare), cuprinzând textele 
întregite ale articolelor apărute în Stin- 
dardul, precum și o hartă etnografică a 
Transilvaniei în culori, de format 66 X66 
cm, va costa scump. 

Afară de aceasta, întrucât cartea se 
va trimite tuturor personalităților din lu- 
mea anglo-saxonă, ea va fi trasă într'un 
număr corespunzător de exemplare. Ex- 
pediţia va implica și ea cheltuieli consi- 
derabile. 

Cei dintâi care au înțeles importanța 
acestei acțiuni și în ce măsură trebuie 
să fie susținută, au fost câţiva prieteni 
din provincia francofonă a Canadei 
(Quebec). Acești prieteni ne-au trimis 
importanta sumă de 1000 (una mie) do- 
lari canadieni. Le rămânem adânc recu- 
noscători şi-i cităm ca exemplu pentru 
toată Românimea. 

Aşteptăm deci ca și alți români să 
înțeleagă importanța acestei acţiuni. 

Ajutorul de care avem nevoie este 
urgent. 


CEPE 


Melodii populare românești 
la Institutul Român de Cercetări din Freiburg, 
la 23 Martie 1983. 


O dată mai mult Institutul Român de 
Cercetări din Freiburg a oferit publicului 
o foarte interesantă manifestare culturală. 
Domnul Virgil Mihăilescu, Directorul in- 
stituţiei a adresat un cald cuvânt de salut 
numeroasei asistenţe atrasă de tema anun- 
țată. 

Doi tineri interpreți români, Alexandru 
Ianoș la vioară și Cristian Micșunescu la 
pian i-au introdus indirect pe ascultători 
în peisajul pastoral românesc, leagănul ba- 
ladei „Mioriţa“ — care a format centrul 
acestei manifestări; deosebit de impresio- 
nantă a fost piesa muzicală „Buciume“, cu 
care Alexandru lanoş a câştigat Premiul 
1 pentru compoziţie al Conservatorului de 
Muzică, în 1977. 

Cei doi tineri artiști stabiliți în Occident, 
care s'au distins printr'o rară sensibilitate 
muzicală, în ciuda tinereţii lor au reușit 
să obţină frumoase succese în cadrul a nu- 
meroase concerte, bucurându-se de critici 
elogioase în Germania și în Franța. 

Referentul serii, Dl. Gottfried Habenicht, 
colaborator ştiinţific la „Institut făr Ost- 
deutsche Volkskunde“ din Freiburg, s'a 
ocupat intens de această culme a creaţiei 
populare românești care este balada „Mio- 
rița“, culegând şi înregistrând pe bandă, 
pe teren, diverse variante ale ei. Perfect 
cunoscător al subiectului, el a oferit o pri- 
vire de ansamblu asupra rezultatelor ob- 
ținute în cercetările fundamentale referi- 
toare la această baladă, în legătură cu ge- 
neza, evoluţia, răspândirea, diversifiicarea 
tipologică şi funcţia ei, scoțând în eviden- 
ță aceste elemente prin exemplificări pe 
bandă și citate. 

Mai departe, referentul a trecut în revi- 
stă retrospectiv principalele sensuri de in- 
terpretare a Mioriţei, de la a cărei primă 
publicare s'au scurs 133 de ani. 

Hans Diplich distinsul poet originar din 
Banat a citit în aplauzele generale, propria 
sa tălmăoire a acesteia în limba germană, 
în care a redat extrem de fidel atât ambi- 
anța baladei, cât și forma versificației. 

Ca un prinos de admiraţie adus perfecți- 
unii artistice a acestei balade românești, 
purtătoare a atâtor sensuri profunde, s'a 
încheiat prima parte a manifestării. 

Scriitorul sas Andreas Birkner a expri- 
mat în numele celor prezenţi, ca şi al său 
personal, mulțumirile sale pentru această 
seară atât de reușită; aceste mulțumiri s'au 
adresat îndeosebi poetului Hans Diplich 
pentru numeroasele sale traduceri din li- 
rica românească în limba germană, în care 
grație sensibilităţii şi talentului său a re- 
ușit să redea perfect esența poeziei româ- 
nești, făcând-o accesibilă publicului ger- 
man. 

In încheiere, tinerii artiști români şi-au 
dovedit încă o dată talentul, interpretând 
„Balada“ lui Ciprian Porumbescu, „Baga- 
telle“ de Ion Scărlătescu și „Dansuri ro- 
mânești“ de Bartok-Szekely. Violonistul 
Al. Ianoș a demonstrat măiestria artei sale 


executând „Ciocârlia“, ca o încununare a 
programului muzical al serii. 

Au urmat discuţii însufleţite în legătură 
cu inepuizabila temă a Baladei „Mioriţa“, 
Domnul Habenicht răspunzând cu com- 
petenţă întrebărilor puse de cei interesaţi. 

Putem afirma, în încheiere, cu toată con- 
vingerea, că prin această manifestare In- 
stitutul Român de Cercetări din Freiburg a 
ştiut să răspundă cu competenţă dorinței 
unei părți din publicul german de a cuno- 
aște îndeaproape capodoperele creaţiei po- 
pulare româneşti. 


Corespondent 
INFORMAŢII 


* În trei numere consecutive din 
„BIRE“, buletin de informaţii şi un fel de 
monitor oficial al lojilor masonice de sub 
cârmuirea Domnului Marcel Schapira, s'a 
publicat textul unui așa zis memoriu al 
Generalului Ilie Șteflea, fost şef al Marelui 
Stat Major, dela sfârsitul lui ianuarie 1942 
şi până la 21 august 1944, când Mareșalul 
Amtonescu i-a încredințat comanda Arma- 
tei a 4-a, înlocuind la comandă pe Genera- 
lul Racoviţă. Memoriul în chestiune con- 
ține lucruri adevărate, exagerări şi neade- 
văruri. Cât a fost în fruntea M. St. M., Ge- 
neralul Șteflea n'a ieșit din cuvântul Ma- 
reșalului Antonescu, toate măsurile care, 
în memoriu, apar ca inițiative propri, fiind 
luate cu știința Mareșalului. Notele aflate 
în păstrarea Doamnei Crisanta Șteflea au 
fost prelucrate de fiica acesteia, Doamna 
Anca Ricci. Memoriul publicat de „BIRE“ 
este opera Doamnei Ricci. Asupra acestei 
mistificări vom reveni. 

* Domnul George Boian, directorul bu- 
letinului „Porunca Vremii“ a avut gândul 
cel bun de a evoca personalitatea lui A.C. 
Cuza care, pe drept cuvânt, poate fi consi- 
derat părinte al naţionalismului românesc. 
Ne permitem totuşi a întregi nota biogra- 
fică din „Porunca Vremii“ cu câteva date. 
A, C. Cuza a fost deputat în 12 legislaturi, 
iar din 1936 senator de drept. După primul 
război mondial, anume în 1931, A. C. Cuza 
a devenit membru deplin al Academiei Ro- 
mâne. Liga Apărării Naţionale Creştine a 
avut în 1932 unsprezece deputaţi, iar la 
alegerile din decembrie 1937, Partidul Na- 
țional Creştin a obținut 39 locuri în Parla- 
ment, majoritatea acestor deputaţi fiind 
aleși în judeţele din Moldova şi din Basa- 
rabia, unde cuziștii aveau mari simpatii. 
Astfel, în 1932 ei au obţinut majoritatea 
absolută a voturilor în județul Bălţi şi au 
luat ambele locuri de senatori ai acestui 
judeţ. 

0 Pentru a da o bază legală acțiunii de 
ajutorare a refugiaților care sosesc în Au- 
stria, Doamna Dorina Gabor a luat iniţia- 
tiva înființării unei asociaţii cu scop uma- 
nitar, cu numele de „Arhanghelul Mihail“, 
Adresa asociaţiei: Postfach 109, A-1100 
Wien, Usterreich. 


Nr. 149 


STINDARDUL 


Pag. 9 


ZECE MAI LA MUNCHEN 


În prezența a foarte numeroși compa- 
ttrioţi, în seara zilei de 10 mai 1983, la 
Centrul Cultural Românesc din Minchen, 
Kreuzstrasse 16, a fost sărbătorită ziua în 
care România și-a proclamat independenţa. 

Evocarea acestui eveniment istorie a 
fost făcută cu mult temperament de către 
Domnul Grigore Dumitrescu, autorul zgu- 
duitoarei cărți care poartă titlul „Dema- 
scarea'“. Pe bază de citate din presa tim- 
pului, oratorul a arătat, etapă cu etapă, 
situaţia existentă la epoca aceea în Balca- 
ni, desfăşurarea primelor lupte în Bulga- 
ria, contribuţia decisivă a unităţilor româ- 
me în bătălia dela Plevna, cât și vitejia cu 
care au luptat aceste unităţi la Rahova şi 
la Vidin, punând accentul pe priceperea şi 
tăria de caracter a Domnitorului Carol ca- 
re, la 14 martie 1881, avea să devină pri- 
mul nostru rege. La sfârșitul cuvântării 
sale, Domnul Grigore Dumitrescu a fost 
răsplătit cu. vii aplauze. 

Sub conducerea competentă a Doamnei 
Doina Tăutu, corul Misiunii Române Unite 
a interpretat acel „Zece Mai“ de N. Oancea, 
pe versuri de Vasile Alexandri, cântec pe 
care cei mai bătrâni dintre noi l-au cântat 
în anii copilăriei și adolescenţei lor. Corul 
a fost aplaudat şi pentru cântecele „Astăzi 
cu bucurie“ și „Dor doruleţ“. 

Cu perfecțiunea de care dă dovadă de 
fiecare dată, echipa de dansuri a Misiunii 
Române Unite a executat o suită de dan- 
suri din Oaș și altă suită de dansuri din 
Oltenia. 

Impecabilă a fost deasemenea interpre- 
tarea la pian a Tocatei și Fugăi de Paul 
Constantinescu de către Domnișoara Eli- 
sabeth Fodor. 

Ca de obicei, şi această manifestare a 
prezenței româneşti a fost foarte reuşită. 


* 


În cadrul reuniunii pascale din prima 
zi de Paşti, cu ouă roşii şi cozonac de casă, 
obștea românească din Minchen a ţinut 
să exprime omagiul şi adânca ei recuno- 
ştință Monseniorului Prelat Dr. Octavian 
Bârlea cu ocazia împlinirii vârstei de 70 
de ani. Monseniorul Bârlea s'a născut la 
5 mai 1913 în comuna Mogoș din judeţul 
Alba, localitate situată în Munţii Apuseni, 
la jumătatea drumului între Zlatna și 
Abrud. Din 1977, de când, pentru a treia 
oară conduce Misiunea Română Unită din 
Germania, Moseniorul Bârlea a realizat 
enorm. Despre aceste realizări vom vorbi 
întrun număr viitor al ziarului. 


Coloniile lui Traian sau ținut multă vreme 
cu asemenea vecini, respingând pe tătari, dar 
în cele din urmă nau mai putut ţine piept 
mulțimii Îurioase, care venea fără încetare zi 
după zi, ca un nor de lăcuste fără de număr. 
S'au retras în munţi lăsând pustii locurile lor 
iubite. O! Cât de mult au prevestit aceste vea- 
curi dintâi pe cele viitoare, că vor fi dese 
schimbări în aceste țări aşa de lunecoase, vea- 
curile nestatornice dintâi trăgând după ele pe 
cele următoare. Aceştia din Muntenia s'au 
așezat în munţi pe Olt şi colonizară acele lo- 
curi, Herţegul şi Făgăraşul. Oltul este un râu 
care trece prin munţi, dar dela izvoarele sale 
coboară curgând din locuri înalte, din Gurghiu 
un ținut al Ţării Ardealului. Acolo unde se 
îndreaptă spre Dunăre îşi croiește calea tăind 
munţii cei mai înalți din Ardeal, asemănători 
unor cetăţi de necucerit, şi străbate prin locuri 
de nepătruns în Ţara Muntenească. Astăzi, 
după al doilea descălecat, sunt acolo în multe 
locuri mânăstiri care sunt şi astăzi locuri de 
adăpost în timp de război pentru moltani, nu- 
miți aşa dela Olt, la numele căruia polonii au 
adăogat un „m“. Noi însă îi numim munteni 
dela munţi. Şi astfel bieţii români în locul 
deliciilor italiene au petrecut locuind în strâm- 
torile munţilor și nu puțină vreme, căci aceste 
așezări ale lor au ținut mai multe sute de ani. 

Iar aici, unde este astăzi Moldova, romanii 
Sau ținut mai multă vreme, nelăsând pe tătari 
să se așeze în cetățile din locurile de sub munţi. 
Dar când nu le-a mai rămas vreme liberă plu- 
garilor să muncească, şi nu mai ajungea nici 
hrana pentru cetăţi, iar oamenii nu se mai pu- 
teau hrăni, Sau tras și ei la munţi la locurile 
adăpostite. Ei cu domnii lor şi cu casele lor au 
colonizat Maramureșul, Gurghiul şi Ciucul. 
Sunt trei râuri care curg de-a lungul munţilor 
către Sighet până în Tisa, altfel numită Ti- 
biscum. Acolo au scăpat de grija tătarilor. lar 
aceste locuri țin de Ardeal și erau pustii până 
la venirea lor. Maramureşul să-l Ți numit ei cu 
acest nume, sau aceste locuri se chemau astfel 
şi înaintea lor? 

ar vremea a stricat şi vorbirea lor, limba 
latină curată, căci ce nu strică vremea în vea- 
curi lungi? Unde trebuia să fie Deus, avem 
D-zeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, 
așa s'a stricat limba; unde era coelum avem 
cierul; bomo — omul; frons — frunte; ange- 
lus — îndzierul dar în schimb nu avem nici 
un cuvânt care să nu amintească [ie prin înce- 
put, fie prin terminaţie, fie prin mijloc, origi- 
nea sa dintâi. Unele cuvinte au rămas chiar 
întregi: barba — barba, așa şi Luna, iar altele 
cu foarte mici deosebiri. În plus “au mai adă- 
ogat mai târziu şi puține cuvinte ungurești. 
În sfârşit, luându-se cele sfinte dela sârbi, sau 
adăogat şi foarte puţine cuvinte slavoneşti. 

MIRON COSTIN 
Istorie în versuri polone despre 
Moldova şi Țara Românească 


a 


CASA ROMÂNEASCĂ 
DELA PARIS 


In cursul anului 1982 a luat fiinţă aso- 
ciația CASA ROMÂNEASCĂ (La Maison 
Roumaine), 15 rue de Flandre, Paris 19-6 
în localurile oferite de câtre serviciile cul- 
turale ale oraşului Paris, grație inţelegerii 
Primarului orașului, Domnul Jacques Chi- 
rac, având ca scop de a menţine și afirma 
patrimoniul valorilor culturale românești 
în Franta și în Occident precum și a con- 
tinua de a strânge și a spori comunicarea 
liberă de idei şi legăturile culturale ce au 
existat de aproape două sceole între po- 
porul francez și poporul român. 

Casa Românească (La Maison Rouma- 
ine) în același timp, oferă ospitalitatea și 
altor așezăminte culturale româneşti — de 
exemplu Biblioteca Româna din Paris, Bi- 
blioteca Institutului Universitar Carol I 
și altele. 

Casa Românească își propune: 

— reunirea unor preţioase biblioteci și 
fonduri de arhivă românească, cuprinzând 
opere, lucrări de informaţie literară și stiin- 
țifică, documente, publicaţii rare, inedite 
sau inaccesibile publicului din țara subju- 
gată, precum și scrieri, opere din lumea 
liberă şi a exilului românesc mărturisind 
prezența și spiritualitatea românească în 
lume; 

— organisarea unor manifestări artistice 
şi intelectuale: conferințe, recitaluri arti- 
stice, exposiţii, şezători, comemorări şi săr- 
bători tradiţionale, întruniri academice, 
activităţi didactice. 

Asociaţia culturala a Casei Româneşti a 
fost declarată şi publicată în Journal Offi- 


ciel din 13 Iulie 1982: comitetul ei de con- 
ducere este compus de Doamna Christina 
Sturdza, Domnul Alexandru Ghika, Dom- 
nul Dan Cernovodeanu, Domnișoara Ca- 
therine Allard. 


Casa românească face apel la bună- 
voinţa și generozitatea celor dispuși să o 
ajute. Cecurile postale sau bancare pot fi 
expediate pe numele: La Maison Rouma- 
ine, 15 rue de Flandre 75019 Paris. 


[o aaa aaaădaăăăaaaaaatastasttasi 


urmare din pag. 3) 
tre altele că în absolut nici un loc din Evan- 
ghelie nu se spune că, pentru a preîntîm- 
pina războiul, trebue să deschidem larg 
porţile cotropitorului și să ne predăm fără 


luptă. 
Alexandru ȘUGA 


LA MUNCHEN 


În cadrul unei reuniuni comemorative 
care a avut loc la Centrul Cultural Româ- 
nesc din Kreuzstrasse 16, a conferențiat 
Domnul Prof. Dr. Ion Popinceanu. Orato- 
rul a arătat că, între moldovenii din Basa- 
rabia și cei din Moldova propriu zisă și cei 
din Bucovina nu există absolut nici o deo- 
sebire, așa zisa limbă moldovenească fiind 
o măscocire rusească care, așa cred condu- 
cătorii sovietici, va ajuta la desnaţionaliza- 
rea Românilor basarabeni. În realitate, 
deşi li sa impus compatrioților noștri din 
Basarabia să scrie „în limba lor“ cu litere 
kirilice, ei au rămas şi vor rămâne români, 
ca și toţi ceilalți români. 


Contribuţii prețioase la Istoria și Cultura Poporului 
român în Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg 


(Vol. IX/XIII-1982) 


(urmare din pag. 2) 
când se revine la tricolorul vertical (alba- 
stru, galben, roșu) care se menţine până în 
zilele noastre. 

Sava Gârleanu în studiul său „Revoluţia 
română din 1821“ (Ecouri din presa scandi- 
navă) se ocupă de modul cum sunt relatate 
evenimentele din Balcani în ziarele din 
nordul Europei. Cercetarea sa limitat la 
5 ziare (Stocholms Post-och Inrikes Tid- 
ningar, Danske Statstidende, Lunds Wecko- 
blad, Gâtheborgs Posten, Gâtheborgs Tid- 
ningar). Conţinutul articolelor cât și infor- 
maţiile asupra acestora variază de la ziar 
la ziar datorită diferitelor surse de in- 
formaţii, cât şi orientării ziarului respec- 
tiv. Se găsesc multe exagerări și inexacti- 
tăţi, totuși se poate descifra o atitudine 
comună a tuturor ziarelor scandinave aceea 
de simpatie pentru lupta de eliberare na- 
țională a popoarelor din Balcani. 

Mihai Cismărescu în „L'oeuvre juridique 
de Leontin Constantinescu“ (1913—1981), 
evocă în cuvinte calde bogata activitate 
ştiinţifică desfășurată de eminentul profe- 
sor de la Universitatea din Saarbriicken. 
În lucrările sale asupra dreptului compa- 
rat a jalonat precis și cu competență do- 
meniul acestei științe, iar in dreptul euro- 
pean a desfărșurat o muncă de pionierat 
elaborând normele pentru o nouă ordine 
juridică europeană. 

Sub semnătura Anei Dumitrescu se pu- 
blcă studiul „La peinture sous verre Deux 
ceuvres transylvaines inconnues au Musee 
d'Epinal“. La începutul articolului autoa- 
rea se oprește asupra diverselor metode de 
lucru pentru execuţia picturii pe sticlă. In 
continuare se prezintă căile şi perioada 
când această tehnică a pătruns în Transil- 
vania. În urma cercetărilor intreprinse la 
Basel și Epinal s-au putut depista icoane pe 
sticlă care amintesc de tehnica specifică 
centrelor din Transilvania. Icoanele despre 
care este vorba reprezintă pe Sf. Gheorghe 
şi Sf. Toader sau pe cei Trei Ierarhi (Va- 
sile, Grigore şi Ioan), modul de reprezen- 
tare a figurilor, stilul cât și coloritul amin- 
tese de centrele Sebeș şi Nicula. 

Mănăstirea Strehaia constituie titlul stu- 
diului pe care îl prezintă Petre Ș. Năstu- 
rel asupra acestui monument istoric din sec. 
al XVII-lea. Creşterea rolului politic şi bi- 
sericese al Strehaiei este legată de pier- 
derea Severinului, ce a atras după sine 
înființarea unei bănii în această localitate. 
Autorul este de părere că Strehaia a fost 
părăsită de bănie și de episcopie la sfârși- 
tul sec. al XV-lea. O nouă renaștere o con- 


stituie domnia lui Matei Basarab care a 
hotărât să transforme curtea băniei într'o 
mănăstire, lucrare care sa încheiat la 1 
August 1645. Se analizează în continuare 
prefacerile suferite de către mănăstire în 
timpul ocupaţiei austriece și cauzele care 
au grăbit şi au dus la desființarea ei, aidcă 
mișcarea lui Tudor Vladimirescu și secu- 
larizarea averilor mănăstirești din 1864. 

Petre Năsturel în completarea sa la stu- 
diul din numărul trecut, intitulată „Din 
nou despre „descălecat“ aduce noi argu- 
mente documentare la acestă problemă. 
Astfel, este analizat un document mai ve- 
chi din anul 1563/64 unde apare noțiunea 
de „descălecător“, în sensul de intemeie- 
tor de o nouă așezare sătească, precum și un 
document moldovenesc din 1592 care amin- 
tește despre descălecarea Moldovei. Toate 
aceste izvoase vin să intărească baza do- 
cumentară a ipotezei lui Năsturel referi- 
toare la „Descălecat“. 

Matei Cazacu în „Contributions a l'his- 
toire des relations entre roumains et russes 
au Moyen Age (XVe—XVIle s.) demonstre- 
ază, pe baza faptelor istorice, că Moscova 
în sec. al XVI-lea în scopul legitimării si- 
tuaţiei sale politice noi, incearcă să se folo- 
sească de mișcarea cunoscută sub numele 


"de „noua ortodoxie“ pentru a interveni în 


afacerile Europei de Sud-Est. Pe această 
linie se află şi analiza concepţiei politice 
care a stat la baza redactării lucrării 
lui Fedor Kuricyn „Povestirea despre voi- 
evodul Dracula“ care a căutat pe această 
cale se promoveze ideologia statului auto- 
crat rus. A doua parte a studiului se ocupă 
cu prezentarea ipotezei după care denu- 
mirea bisericii „Dintr'o zi“ din București 
se datorează unei influențe ruse. Autorul 
arată că în Rusia se găsesc 23 de biserici 
care poartă denumirea „Dintr'o zi“, aceste 
lăcaşuri de rugăciune sunt construite din 
lemn, de dimensiuni modeste, perioada 
construcţiei era limitată la o zi, participând 
la această acţiune întreaga comunitate, 
scopul era de a cere sprijinul divinității în 
combaterea unei epidemii. Pornind de la 
aceste realităţi istorice autorul crede că în 
timpul epidemiei de ciumă din 1660 locui- 
torii din Bucureşti au construit şi ei o ast- 
fel de biserică pe care au denumit'o „Din- 
tr'o zi“. 

Prezentarea succintă a principalelor teme 
și probleme abordate în acest valoros vo- 
lum, ne obligă, în acelaşi timp, să-l reco- 
mandăm cu căldură tuturor acelora ce nu 
le este indiferentă istoria și cultura popo- 
rului român. 


Seit Lenin fuhrt die Geheimpolizei die 
Sowjetunion und den Weltkommunismus 


Als Juri Wladimirowitsch Andropov neuer 
Machthaber im Kreml wurde, brachte die 
sehr angesehene franzâsische Zeitschrift 
„Figaro Magazine“ einen hochinteressan- 
ten Artikel („Andropov: der ehemalige 
Super-Bulle“) von Robert Lacontre, der 
eine Anzahl von Wahrheiten enthălt, iiber 
welche die groBe Presse des Westens nicht 
gerne spricht. 

Lacontre beschreibt den Sitz der KGB 
în Moskau und fiigt hinzu: „Unter Stalin 
gab es wenig Chancen, aus diesem Gebiu- 
de herauszukommen. Es ist bekannt, daB 
dieser „Vater aller Vălker“, der von der 
franzâsischen Linken auch heute noch ver- 
gâttert wird, eine Million Menschen er- 
schiefen und 40 bis 60 Millionen deportie- 
ren lieB. Im Vergleich dazu war Breschnew 
nur ein Ministrant, Er hat nur cine halbe 
Milion Moldauer (NN. Rumânen aus Bes- 
sarabien) deportiert und einige hundert 
tausend von Kasachen ins Gefângnis ge- 
worten, als er Pro-Konsul dieser beiden 
Kolonien war“, 

Zum ersten mal wird hier gesagt, dab 
jeder sechste Rumiine aus Bessarabien von 
Breschnew in die asiatischen Einiden de- 
portiert wurde. Zu dem Begrâbnis dessel- 
ben Breschnew, haben sich politische Per- 
sânlichkeiten des Westens gedrângt, um 
anschlieBend von Andropov in Audienz 


empfangen zu werden, dem Patron der 
Geheimpolizei, der, unter anderem, auch 
die unangenehm gewordenen Genossen der 
kommunistischen „Bruderparteien“ die von 
den Sowjets an die Macht gebracht wur- 
den liquidiert hat. 

Lacontre bringt auch Einzelheiten, wie 
Andropov die Repression 1956 in Ungarn 
wie ein richtiger Technokrat durchfiihrte, 
der die Empfehlungen von Lenin nie ver- 
gessen hat und nie vergessen wird: 

„Der Weg des revolutionăren Terrors, 
brutal und ohne Schonung, ist der einzige 
mâgliche Weg fiir unseren Sieg. Diese In- 
stitution (NN. Die Geheimpolizei, damals 
Tscheka, heute KGB) ist die Vorhut und 
das Schwert der Weltrevolution“. 

Trotz Osthandel, Abriistungsgesprăchen, 
Rulturellem Austausch, „Normalisierung“ 
der Beziehungen u. s. w., werden die So- 
wjets von diesem Ziel nicht abweichen, 
weil sonst der Rommunismus nicht iiber- 
leben kann. 

Man dart nicht vergessen, daB Dzer- 
schinski, der fiir Lenin die Tscheka ge- 
schaften hat, der einzige Geheimpolizist in 
der Welt ist, dem ein Denkmal geschaffen 
wurde. Und dieses Denkmal steht auf dem 
gleichnamigen Platz, vor dem Sitz der 
RGB, die die Fiihrung der Sowjetstaates 
ausiibt. 


si 


ti 


2 PORN 


îta € 


SERE 


Pag. 10 


STINDARDUL 


1943—1983: Il y a 40 ans naissait la Waffen SS francaise (fin) 


par Jean-Claude DUMOULIN 


Fin mars 1945, le l-er bataillon du regi- 
ment de marche de la 336 Walfen Grena- 
dier Division der SS « Charlemagne > est 
cantonne ă Neustreli!z. Peu ă peu des iso- 
les, des rescapes de la poche de Dantzig 
rejoignent ce qui devient le regiment 
« Charlemagne >. 

Dans la nuit du 23 au 24 avril 19%, le 
Brigadefuhrer Krukenberg reşoit Lordre 
du service du personnel de la Waifen SS 
de regagner Berlin. Ordre confirme par 
un telegramme du Fuhrerhaupiquartier 
envoyt par le Sturmbannfihrer Ginsche : 
« Division Charlemagne unter Ausniitzung 
aller Verkehrsmâglichkeiten sofort Einsatz 
Berlin. Meldung Reichskanzlei >. Les 700 
combattants du regiment « Charlemagne >» 
doivent rejoindre Berlin en plusieurs con- 
vois car ils n'ont ă leur disposition que 
neuf camions de la Luftwaffe et quelques 
voitures particulicres, Partent avec le pre- 
mier &chelon, Letat-major du Brigadefuh- 
rer Krukenberg, celui du 578 bataillon du 
Hauptsturmfuhrer Fernet?, les trois com- 
pagnies du 578 bataillon sous les ordres de 
Y'Untersturmfiihrer Labourdette, de l'Ober- 
sturmfihrer Michel et de LOberscharfiih- 
rer Olliver, une compagnie du 58€ bataillon 
sous le commandement du Hauptscharfiih- 
rer Rostaing — le soldat franţais le plus 
dâcore de l'arme allemande —et la Kampi- 
schule de /Obersturmfiihrer Weber soit 
environ 350 hommes. Helas, deux camions 
tomberont en panne, celui de lOberjunker 
Chavant et celui de LObersturmiiihrer 
Fantin ev de labb& Verney (ancien de la 
N. S.K. K.et dela L. V.F.); de plus,il 
n'y aura pas de deuxi&me convoi car la 
tenaille soviâtique s'est refermâe sur Berlin 
ce qui fait que sur les 700 Waffen SS fran- 
cais volontaires pour se battre ă Berlin, 
seuls 250 dâfendront la capitale du III8 
Reich. 

Le 24 avril, la « Charlemagne > entre ă 
Berlin. Le Brigadefiihrer Krukenberg re- 
coit lordre du gentral Weidling de pren- 
dre le commandement de la division 
« Nordland » dont les regiments « Norge > 
et «Danmark» sont râduits ă Letat de 
compagnies, le sturmbataillon « Charle- 
magne > constituant au sein de la division 
mun bataillon d'assaut independant?. Les 
camions de la « Norland> vont chercher 
les Waffen SS francais et les conduisent 
dans le secteur de Neukălln ; sous les vi- 
vats des Berlinois, les Francais chantent 

SS marschiert im Feindesland 

Und singt ein Teufelslied 

Dans la nuit du 25 26 avril, les Waffen 
SS multiplient les patrouilles; au cours 
d'une de ces patrouilles, le grenadier Ron- 
zier de la compagnie de VObersturmfiihrer 
Michel dâtruit au Panzerfaust le premier 
des 62 chars sovi&tiques que les Waffen SS 
francais mettront hors de combat durant 
la bataille de Berlin. Le 26 avril, â 5 heu- 
res du matin, Hauptsturmfiihrer Fernet 
declenche une contre-attaque avec Lappui 
de blindes du regiment « Hermann von 
Salza >, un Kânigstiger et son intermina- 
ble canon de 88, des Panther et des Sturm- 
geschiitze et leur court canon de 70. Le 
bilan est impressionnant : une trentaine de 
chars sovittiques sont dâtruits ; heureuse- 
ment, peu de pertes sont â d&plorer, sauf 
hâlas celle de l/Obersturmfiihrer Michel, 

Mais lHauptsturmfiihrer Fernet est me- 
nace d'etre encercle par les Sovittiques ; 
accompagn& par des garcons de la Hitler- 
jugend et des volontaires danois de la 
« Nordland », il est oblige de se replier 


«L'Europe a vau-l'eau» 
dans 
«Lectures Franqaises» 
Numero de Juin 1983 


R&dactlon : 
Chir6-en-Montreulil, F-86190 Vouille 
__ C.C.P. Bordeaux 2920-71 M 


[La 


ÎL 


Hermann Platz, puis le 27 avril ă l'Opera 
— le mâme jour disparait dans le quartier 
Hasenheide  lUntersturmfuhrer  Labour- 
dette engage en 1942 dans la N. 5. K.K.â 
Vâge de 19 ans, mute ă la Waffen SS fran- 
caise dont il s'enorgueillissait d'etre l'en- 
gage No 3 — Opera qu'il quitte pour former 
avec le Kampigruppe de lUntersturmiiih- 
rer danois Christensen de la division « Nord- 
land», en haut de la Wilhelmstrasse et de 
la Friedrichstrasse, place Belle Alliance, 
le dernier rempart avant le Bunker du 
Fuihrer. I/Unterscharfiihrer Vaulot, ou- 
vrier plombier dans le civil, engag& dans 
la L. V. F., nomme sergent en Russie, dâ- 
core de la croix de fer de 28 classe, bless& 
et demobilise mais qui reussit ă se faire 
rengager dans la Kriegsmarine (!), puis 
muter dans la Waffen SS ă la fin de Lâte 
de 1944, recoit la Ritterkreuz, Il est le pre- 
mier Frangais chevalier de la Croix de 
Fer. Il ă 20 ans. L/Hauptsturmfiihrer Fer- 
net est Egalement decore de la Ritterkreuz. 

Au soir du 29 avril, tous les officiers de 
la « Charlemagne » sont morts ou blesses 3 
seuls sont indemnes trois officiers, l'Ober- 
junker Douraux, l'Obersturmfiihrer von 
Wallenrodt et POberjunker-Prince Proto- 
popofi qui mourra le ler mai 1945. 

La situation empirant, les Waffen SS 
frangais se replient ă Yangle de la Wilhelm- 
strasse et de la Prinz Albrechtstrasse o 
se trouve limmeuble du R. S. H, A.; il est 
18 heures, ce ler mai. Une percâe est deci- 
dee pour la nuit du ler au 2 mai sous le 
commandement des Brigadefiihrer Mohnke 
et Krukenberg avec des rescapes des râgi- 
ments « Norge » et « Danmark » ainsi que 
quelques Waffen SS francais dont l'Unter- 
scharfihrer Vaulot et L'Oberscharfiihrer 
Appolot lui-aussi decort de la Ritterkreuz. 
Environ 10 000 soldats et civils russissent 
ă franchir les lignes sovi&tiques, mais le 
Brigadefiihrer Krukenberg ne pourra per- 
cer et sera fait prisonnier le 2 mai tandis 
que IUnterscharfiihrer Vaulot et l'Ober- 
scharfiihrer Appolct tombent les armes ă 
la main ce 2 mai 1945. En revanche, 
1Hauptsturmfiihrer Fernet et ses hommes, 
plus des Waffen SS lettons et des volon- 
taires germaniques de la division « Nord- 
land » sont toujours au Ministăre de LAir 
quiils ont gagn€ apres avoir abandonn& 
Vimmeuble du R. S. H. A. et ne regoivent 
pas l'ordre de quitter leur poste pour per- 
cer les lignes sovi&tiques. 

Dans la matine du 2 mai 1945, !Haupt- 

sturmfihrer Fernet voit des voitures re- 
couvertes de drapeaux blancs. Il dâcide de 
continuer le combat et de se rendre ă la 
Chancellerie par les souterrains du mâtro, 
par les stations Stadimitte et Kaiserhof. 
Mais en sortant du mâtro ă Kaiserhof, Fer- 
net voit des Sovietiques partout, se pro- 
menant les mains dans les poches. Plus un 
coup de feu. Les combats ont cesse dans la 
capitales du III& Reich. Fernet dâcide alors 
de quitter Berlin pour rejoindre /Armâe 
Wenck avec une trentaine de survivants, 
Pres de Postdamerplatz, ils se cachent pour 
attendre la nuit, mais des sexagenaires du 
Volksturm veulent se cacher avec eux; 
lăs ils attirent Vattention d'une patrouille 
sovi€tique. Ils sont arrâtes et depouilles 
de leur montre et de leurs armes. Nous 
sommes le 2 mai 1945, au d&but de V'apres- 
midi. 
Mais si des Waffen SS francais sont 
morts les armes ă la main le 2 mai 1945, 
d'autres mourront le 8 mai 1945, le dernier 
jour de la guerre, fusill&s par des Fran- 
cais de la 23 D. B. du general Leclerc, Les 
Francais ont toujours adoră se massacrer 
les uns les autres. 

Au debut du mois de mai 1945, une dou- 
zaine de Francais combattant aux câtâs du 
III Reich se rend aux troupes americai- 
nes, Certains appartiennent au 598 regi- 
ment de la division « Charlemagne » tel 
V'Obersturmfiihrer Krotoff, d'autres tel le 
sous-lieutenant Briffault de la L. V. F, 
sortent des hâpitaux et portent la fiche d'6- 
vacuation sur eux. Ils sont internâs avec 
des nrisonniers allemands dans la caserne 
e chasseurs de montagne de Bad Reichen- 

all. 

Le 1 mai 1945, la petite ville est occupte 


par la 26 D. B, du general Leclerc. Les 
Waiten SS irangais, apprenant qu'ils se- 
ront desormais gardes par les troupes ga- 
ullo-communistes, dâcident de s'evader. 
Apres avoir franchi la clâture ils sont 
helas repris dans un petit bois peu de temps 
apres, Le general Leclerc vient, contraire- 
mentă ce qui a 6te longtemps affirme, s'en- 
tretenir avec eux. Leclerc leur reproche de 
porter l'uniforme allemand, ă quoi les 
Waffen SS francais retorquent que lui- 
mâme porte bien l'uniforme americain | 
Devant ce qu'il considere comme une inso- 
lence, Leclere decide de faire fusiller ces 
Wafifen SS. Tout doit se derouler discrete- 
ment et ne laisser aucune trace... Il n'y 
aura aucum jugement militaire, aucune 
liste des fusilles. Aujourd'hui encore, seuls 
quatre des fusilles ont 6t6 reconnus et 
identifies; le  souslieutenant  Briffault, 
engage dans la L. V. F. en 1943 et blesse 
sur le front de lest; l'Obersturmfihrer 
Krotoft de la Sturmbrigade Frankreich, 
puis de la division « Charlemagne » ; VUn- 
tersturmitihrer Doffat, ancien de la L. V.F., 
mute ă la division « Charlemagne » ; le SS 
grenadier Payras de la « Charlemagne ». 

Le 8 mai, les 12 Walfen SS sont conduits 
en camion ă Kugelbach pres de Karlstein. 
En ce dernier jour de la guerre, ils sont 
fusilles ayant obtenu le droit de faire face 
au peloton d'execution au lieu d'âtre fusil- 
les dans le dos ; mais L'officier gaullo-com- 
muniste a refuse de leur donn€ un verre 
d'eau... Le Ptre Maxime Gaume, lun 
des aumâniers de la 28 D. B., est le seul 
temoin actuellement connu ; îl a declaret: 
« Aprâs que la decision eut 6t€ prise ă 
letat-major de la division de fusiller les 
prisonniers sans jugement, le Pere Fou- 
quet, aumânier divisionnaire, me donna 
Vordre d'assister ceux-ci dans leurs der- 
niers moments. Le jeune lieutenant qui 
recut lordre de commander le peloton d'- 
execution n'appartenait d'ailleurs pas ă 
mon unite et €tait complâtement affole 
d'avoir ă ex&cuter un pareil ordre, se de- 
mandant meme sil n'allait pas refuser 
d'obeir. Il resolut alors de faire au moins 
tout ce qui €tait en.son pouvoir pour adou- 
cir les derniers instants des victimes et 
communia meme avec eux avant Lexcu- 
tion. Les hommes 'avaient 6t& amen€s en 
camion de Bad Reichenhall ou se trouvait 
TE. M.dela 26 D.B. jusqu'ă Karlstein. Un 
seul refusa les secours de la religion ; trois 
d'entre eux declarărent n'avoir aucun mes- 
sage ă faire transmettre ă leur famille. La 
fusillade se fit en trois fois: par groupe 
de quatre, de sorte que les derniers virent 
tomber leurs camarades sous leurs yeux. 
Tous refuserent d'avoir les yeux bandes 
et tomberent bravement aux cris de « Vive 
la France ». Conformement aux orders re- 
cus, je laissai les corps sur place, mais je 
m'adressai ă des soldats americains canton- 
nes dans les environs, leur recommandant 
d'enterrer les corps, ce qui fut fait quel- 
ques jours plus tard », 

Trois jours plus tard, les corps sont donc 
enterres par les Americains, les Frangais 
ayant refuse d'enterrer leurs compatriotes 
de la Waften SS et de la Wehrmacht ! Hon- 
te ă eux ! Le 6 decembre 1948, ă la deman- 
de de la famille d'un des fusilles, une en- 
quâte est ouverte, mais naturellement elle 
n'apporte aucun dâtail, aucun renseigne- 
ment quant aux circonstances de la capture 
et de la mort de ces Frangais portant Vuni- 
forme allemand. Enfin, le 2 juin 1949, les 
cadavres sont exhumâs da la clairiăre de 
Kugelbach et placâs dans le cimetiăre com- 
munal Sankt Zeno de Bad Reichenhall. 

On peut toujours se recueillir sur la 
tombe de ces defenseurs de Occident, de 
la Civilisation ; elle se trouve au Gruppe 
11, Reihe 3, Nr. 81—82. 


1 Jean Mabire, Afowir d Berlin, Paris, Fayard, 
1975, p. 110. 

2 Voir le tâmoignage d'Henri Fernet dans Histo- 
ria, n” hors sârie 32, p. 156 sqa. Ă 

3 Jean Mabire, La division Nordland, Paris, 
Fayard, 1982. 

4 Voir Historia, p. 182, 


i sc: i 


Nr. 149 


JEAN LE COUR GRANDMAISON'* 
par Annick de LASSUS SAINT-GENIES 
(Ed. Beauchesne) 


Olfficier de marine, deputt de Loire- 
Atlantique, responsable national et inter- 
national d'Action Catholique, Jean le Cour 
Grandmaison se retira aprăs la mort de sa 
femme ă l'ombre de l'abbaye benedictine 
de Kergonan oi |l s'âteignit en 1974. Son 
temoignage est celui d'une authentique vie 
contemplative chez un laic du vingtitme 
si&cle, marie, pere de famille, engag& sur 
ie plan politique, social et apostolique. Il 
nen est pas de plus actuel pour nous, 
aujourd'hui. 

Grâce ă sa fille, Annik de Lassus de 
Saint-Genies, Vitincraire spirituel de cet 
homme, dont la stature impressionnait 
beaucoup ceux qui l'approchaient, nous 
prouve ă quel point tout laic peut &tre un 
homme contemplatif ! et quel laic ? puis- 
qu'il fut marin, homme politique, &poux, 
pere et grand-pere... En effet, la vie tri- 
nitaire existant en nous par le baptăme, 
que nous soyons dans une clâture ou non, 
toutes nos actions devraient &tre comman- 
dees par une vie spirituelle d'une intensite 
exceptionnelle ... Ainsi, toute sa vie, Jean 
le Cour Grandmaison se ressourcait dans 
des retraites. 

Avant de mourir, Jean le Cour fait part 
de ses inquietudes sur le monde actuel, 
et... sur la crise de lEglise... lucidite 
impressionnante de cet homme secret et 
mysterieux qui semble avoir aussi 6t6 un 
prâcurseur en meme temps qu'un spirituel 
convaincu |! 

Ce livre admirable et bouleversant... 
Un tel itin€raire ne peut se râsumer: il 
faut le lire! Flore LANTANA 


* „Lecture et Tradition“, Bulletin Litte- 
raire, Contrerevolutionnaire ; Chir6-en- 
Montreuil, F-86190 Vouille, France, Ne 100 
Mars/Avril 1983. 

PUI VO RO PV tD VOLEI PPEII DES îi 


GroBziigige, alizu groBziigige 
Bundesrepublik 


In Israel leben zur Zeit iiber 350.000 ru- 
mânische Juden, die iiber mehrere Zeitun- 
gen verfiigen, die in Tel-Aviv erscheinen 
und in rumâănischer Sprache geschrieben 
werden. In einer dieser Zeitungen, năm- 
Lich in „Viaţa Noastră“ (Unser Leben) von 
Freitag, dem 15. April 1983, war unter 
dem Titel „Die Israelis kânnen sich in 
Deutschland fiir die Altersrente versi- 
chern“, folgendes zu lesen: 

„Jeder israelische Staatsbiirger, gleich 
wie alt er ist und gleich wo er geboren 
wurde, ist berechtigt, eine dauernde, mo- 
natliche Altersrente aus Westdeutschland 
zu bekommen, wenn er die riickwirkende 
Bezahlung der Versicherung leistet. 

Dieses Recht geht aus dem Abkommen 
iiber sozialen Schutz hervor, das vor eini- 
gen Jahren von Israel und der BR Deut- 
schland 'unterzeichnet wurde. Praktisch war 
dieses Abkommen den meisten Israelis bis 
jetzt nicht bekannt. 

Das Abkommen lăuft Mitte Juni 1983 
ab. Bis dahin kOnnen israelische Staats- 
biirger Gesuche um Altersrente bei den 
deutschen Behorden einreichen. Die Ver- 
sicherungsnormen sind sehr giinstig im 
Vergleich zu den Versicherungssummen, 
die man bei uns im Land bezahlen muss. 

Berechtigt, Antrăge zu stellen, sind nicht 
nur die Uberlebenden des Holocaust, son- 
dern jeder israelische Staatsbiirger. . . 

Letzter Termin fiir das Einreichen der 
Antrăge ist der 13. Juni 1983. 

Es spielt also keine Rolle, ob der An- 
tragsteller im Jemen, in Proskurov, in To- 
bolsk oder anderswo geboren wurde und 
ob er Deutschland jemals gesehen hat. Er 
muss nur israelischer Staatsbiirger sein. 
GemăB der Doppelstaatszugehărigkeit, sind 
dies die meisten Juden. Es wird eine hib- 
sche Anzahl von Antragstellern geben, die 
ihre Altersrente aus der Bundesrepublik 
Deutschland beziehen  mâchten, gemă 
einem Abkommen, von welchem der deut- 
sche Steuerzahler keine Ahnung hat. 

Vielleicht wird sich ein Mitglied des Bun- 
destages finden, der, im Zusammenhang 
mit dieser Sache, dem betreffenden Bun- 
desminister eine Frage stellt, 


Nr. 149 


STINDARDUL 


| „ic 2 CAandante 


Etwas iiber den rumiinischen Beitrag an dem Ostfeldzug 


Finem deutschen Kameraden, ehemali- 
ger Verbindungs-Offizier bei der 4. rumă- 
nischen Infanterie-Division, haben wir es 
zu verdanken, dass wir in den Besitz von 
Zeitungsausschnitten, Berichten und Bil- 
dern gekommen sind, die vom Einsatz der 
drei Divisionen des VI. rum. A. K. han- 
deln, dessen kommandierender General 
Corneliu Dragalina war. 

In dieser Ausgabe bringen wir hier 
unten einen Bericht, der am 7. August 1942 
in den meisten deutschen Zeitungen er- 
schienen ist und an anderer Stelle den 
Artikel des Kriegsberichterstatters Edgar 
Schunn. 

Unter dem Titel „Rumănischer General 
erhielt das Ritterkreuz“ brachten die deut- 
schen Zeitungen am 7. August 1942 folgen- 
den Bericht: 

„Berlin, 6. August 

Vom Fiihrer wurde dem Kommandie- 
renden General eines rumănischen Armee- 
korps, Generalleutnant Dragalina, in Aner- 
kennung der grofen Verdienste, die er 
sich an der Spitze seiner tapferen Truppen 
erworben hat, als drittem Offizier des ru- 
mânischen Heeres das Ritterkreuz des 
Eisernen Kreuzes verliehen. 

Generalleutnant Dragalina entstammt 
einer alten Soldatenfamilie. Nachdem er 
an verantwortlicher Stelle im rumânischen 
groBen Generalstab tătig gewesen war und 
eine Infanterie-Division gefiihrt hat, wurde 
er 1941 zum Kommandierenden General 
eines rumânischen Armeekorps ernannt. 
Bereits zu Beginn des Winterfeldzuges 41/ 
42. zeichnete er sich auf der Krim durch 
Tapferkeit und persânliches Eingreifen an 
den Brennpunkten des Kampfes aus. Im 
weiteren Verlauf des Winterfeldzuges be- 
wâhrte er sich in den schweren Abwehr- 
kâmpfen am Donez und fâhrte sein Korps 
îm der Kesselschlacht von Charkow zum 
Erfolg. Auch hierfiir war sein persânlicher 
Einsatz-ausschlaggebend. Im Rahmen der 
neuen groBen Offensive traten mit den 
deutschen Truppen in erprobter und be- 
wâhrter Waffenkameradschaft auch die Di- 
visionen des Generals Dragalina an. Ihre 
Leistungen wurden bereits im Wehrmacht- 
bericht hervorgehoben. Von entscheiden- 
der Bedeutung war die Tatkraft des Gene- 
rals, vor allem bei den Kămpfen Anfang 
Juli nârdlich des Donez. Nachdem befehls- 
gemăB der eine rechte Fliigel seines Korps 
den Einbruch in die feindliche Stellung 
erzwungen hatte, entschloB er sich sofort, 
diesen Erfolg auszunutzen, und rif seine 
Divisionen auf der ganzen Breite des von 
ihm besetzten Abschnitis zum Sturm vor. 
Dieser kiihne Entschluf erbrachte dank der 
straffen Fihrung durch Generalleutnant 
Dragalina und dank der Tapferkeit seiner 
Rumănen einen vollen Erfolg. Die bolsche- 
wistischen Verbinde wurden vernichtend 
geschlagen. Dem  raschen Zupacken des 
Generals war es zu danken, daf diese 
Feindkrifte rechtzeitizg daran gehindert 
wurden, sich gegen die Flanke der in die- 
sem Frontabschnitt zum Angritf vorgehen- 
den Armee zu wenden und deren Vorgehen 
zu verzogern. 

Mit der Auszeichnung des Generalleut- 
nants Dragalina wird zugleich auch der 
tapfere Einsatz der rumânischen Verbânde 
gewiirdigt, die opferbereit und în treuer 
Waffenkameradschaft mit den deutschen 
und verbiindeten Truppen fiir ein neues 
Europa kămpfen“, 

Die rumânischen Verbânde, die în dem 
betreffenden Frontabschnitt fiir ein neues 
Europa kămpften, waren die 2,, die 20, und 
die 4. rumânische Infanterie-Division an 
deren Spitze damals ein hervorragender 
Offizier stand, General Cialik, der 1943 als 
General der Kavallerie Kommandierender 
General des rumânischen Kavallerie-Korps 
îm Kuban war, 


Die Dragalinas stammen aus Caransebeş 
(Karansebesch) im Banat und als die von 
Kaiserin Maria Theresia geschaffene Mili- 
tărgrenze noch bestand, haben alle, als 
Oifiziere, in dem III. rumânischen Grenz- 
regiment gedient, Auch Ion Dragalina, der 
Vater von General Corneliu Dragalina, war 
zuerst k.u. k.-Offizier, diente jedoch, seit 
1887, in der kâniglichen rumânischen 
Armee und wurde im Oktober 1916 Ober- 
befehlshaber der 1. rumânischen Armee. 
In dieser Eigenschaft nahm er an einer 
Erkundung teil, wurde schwer verwundet 
und starb zwei Tage danach. Auch sein 
Sohn, Corneliu, bewâhrte sich im I. Welt- 
krieg als Artillerieoffizier und erhielt schon 
damals den Orden „Mihai Viteazul“, die 
hâchste rumânische Kriegsauszeichnung. 


Nach dem Putsch vom 23. August 1944 
und der Preisgabe Rumăniens an die So- 
wjets, ist General Corneliu Dragalina ver- 
schwunden. Man sprach davon, dass er den 


Pee PeePereteteteeteteeeeeteeetoeeeette0eteeee 


bewafîneten  Widerstand irgendwo im 
Bergland der Moldau organisierte. Genaue- 
res weiB man bis heute nicht, auch wo und 
wann er gestorben ist, ist unbekannt. 

Uber das Schicksal eines anderen rumă- 
nischen Ritterkreuztrăgers, Oberstleutnant 
Gheorghe Râșcănescu, ist mehr bekannt. 
Dieser leistete, nach dem Machtwechsel, 
der roten Armee erbitterten Widerstand, 
griff sogar sowjetische Kommando-Stellen 
an und hielt sich mit seinen Getreuen noch 
ein paar Jahre in den Wăldern des Neamtz- 
Gebietes auf. Dann: vershollen! 

Auch andere rumănische Offiziere (Oberst 
Uţă, Oberst Arsenescu, Major Dabija, Ma- 
jor Pandrea u. a.) taten dasselbe und war- 
teten vergebens auf Hilfe... vom freien 
Westen... 

Seit der Niederschlagung der ungari- 
schen Revolution von 1956. glaubt bei uns 
niemand mehr an eine solche Hilfe. 

Und wenn sie noch gehârt werden, die 
Sendungen von Radio „Free Europe“ ha- 
ben sie die Wirkung eines, alten, kaputten 
Leierkastens. 


„AMNESTY INTERNATIONAL” unter Anklage 


Seit mehr als zwei Jahrzehnten lobprei- 
sen die Tagespresse, der Rundfunk und 
das Fernsehen der meisten westlichen 
Lânder die Aktivităten von „Amnesty In- 
ternational“, die eine Gefangenenhilfsor- 
ganisation und das Sprachrohr des soge- 
nannten Weltgewissens zu sein behauptet. 


„Amnesty International“ verfiigt heute 
angeblich iiber 250.000 Mitglieder, unter- 
hălt Biiros in 134 Lăndern und hat bera- 
tende Stimme bei der UNO, bei UNESCO 
und im Europa-Parlarăent. Die Gesell- 
schaft verfiigt iiber viel Geld, weil ihre 
Mitarbeiter gut bezahlt sind, gibt unzâh- 
lige Broschiiren, Plakate und Flugblătter 
heraus, organisiert Ausstellungen und ist 
auch materiell an vielen Demonstrationen 
beteiligt. 

Wer sich aber die Mihe nimmt, den Tă- 
tigkeitsbereich von „Amnesty Internatio- 
nal“ statistisch zu erfassen, kann einwand- 
frei feststellen, dass sie die Verletzungen 
von Menschenrechten wie folgt dosiert: 
hâchstens 5%/ solche, die in kommunisti- 
schen Lândern geschehen und 95%/0 in Lăn- 
dern, die sich dem KRommunismus wider- 
setzen. 

Da diese Dosierung mit der politischen 
Orientierung der Deutschen im Einklang 
steht, ist auch die Unterstiitzung, die 
„Amnesty International“ bei diesen Me- 
dien findet, entsprechend. 

Vier junge talentierte franzâsische Au- 
toren, Hugues Keraly, Alain Sanders, Jean 
Nerle und Francis Bergeron sind der Sache 
nachgegangen und haben ein sehr doku- 
mentiertes Werk herausgegeben: „Cinq 
continents accusent Amnesty Internatio- 
nal“ (Fiinf Kontinente klagen Amnesty 
International an). 

Bei der Herstellung der Berichte und 
Pressemitteilungen, die von den Medien 
im Wortlaut wiedergegeben werden, be- 
niitzen die Herren von „Amnesty Inter- 
national“ eine sehr einfache Methode. Wenn 
es sich um die Verletzung der Menschen- 
rechte in einem kommunistischen Land 
handelt, wird der Vorfall in zwei drei 
Zeilen verfaBt und die Opfer werden als 
„Opposanten“ bezeichnet. Wenn das aber 
in einem nichtkommunistischen Land pas- 
siert, hauptsiichlich in einem Land, das 
gegen  kommunistische  Machenschaften 
kiimpit, dann werden der Sache ganze 
Seiten gewidmet und es ist nicht mehr 
von „Opposanten“ die Rede, sondern von 
„Gewerkschaftlern“, „Intellektuellen“, 
„Demokraten“, „Freiheitskămpfern“ u.s.w, 

Das ist die Objektivităt von „Amnesty 
International“! , .. 


Wie kann es auch anders sein, wenn der 
Griinder dieser „Gefangenenhilfsorganisa- 
tion“, Sean Mac Bride, ein ehemaliges fiih- 
rendes Mitglied der terroristischen IRA- 
Organisation ist, 1977 mit dem Lenin- 
Preis fiir Frieden honoriert wurde und 
allen „Friedensbewegungen“, die vom so- 
wjetischen KGB patroniert werden, an- 
gehârt. 

An der Spitze der Zentrale von „Amne- 
sty International“ in London steht der 
Australier Derek Roebuck, ein notorischer 
Kommunist. 

In dem obenerwăhnten Buch, bringen 
die 4 franzâsischen Autoren eindeutige Be- 
schuldigungen gegen „Amnesty Interna- 
tional“ vor, nâmlich, dass die Organisation 
mit den Zahlen schwindelt, dass sie alles, 
was in kommunistischen Lăndern geschieht 
herabsetzt, sogar rechtfertigt und dass sie 
Angriffe orchestriert, die gegen die marok- 
kanische, argentinische, chilenische, tiir- 
kische, salvadorianische und andere Re- 
gierungen, die tăglich gegen die Freunde 


In der Stellung einer rumânischen Infanterie- 
kompanie (Kalmiickensteppe, September 1942). 

Von links nach rechts: General Cialik, General 
Dragalina, Oberleutnanr Max W. Gabriel, DVK- 
Offizier bei der 4. inischen Infanteriedivision. 


des sowjetischen KGB kimpfen miissen, 
gerichtet sind. 

In dem Jahresbericht von 1981, widmet 
„Amnesty International“ 358 Zeilen den 
Menschenrechtsiibertretungen in Siidkorea, 
aber nur 81 Zeilen den” Greueln, die in 
Kambodscha begangen werden. 

Klipp und klar, diese sogenannte huma- 
nităre Organisation ist, ohne offiziell an 
den kommunistischen Infiltrationsapparat 
gebunden zu sein, in Wirklichkeit der 
Treibriemen dieses Apparates: sie verbrei- 
tet, mit Unterstiitzung der Medien der 
meisten westlichen Lânder, die kommuni- 
stischen Losungen und kămpft gegen alles, 
was sich dem „wissenschaftlichen“ Mate- 
rialismus und der neuen Weltordnung wi- 
dersetzt. Die 4 franzâsischen Autoren ha- 
ben zu dieser Behauptung genug Beweise 
erbracht, 

Angesichis so schwerer Anschuldigun- 
gen, wăre es logisch gewesen, wenn „Am- 
nesty International“ dazu Stellung genom- 
men hătte. Sie hat es nicht getan und ihre 
verbiindeten Meinungsmacher haben dem 
Totschweigen den Vorrang gegeben. 

Es ist auch dies eine Bestătigung, dass 
in „Cinq continents accusent Amnesty In- 
ternational“ die Wahrheit gesagt wurde. 

Wir konnen dieses Buch nur empfehlen. 

ive 


Î...000%oteoeoo0o000000000000000000000400004009000099000090909000 POoteeeeeteteteeeeeoeeeeere 


Das Korps von General Dragalina 


Um 24 Uhr bricht der ganze Stab auf. 
Es ist Dunkel und die Fahrer miissen wahre 
Kunststiicke vollbringen um auf den rus- 
sischen Strassen voranzukommen. Endlich 
ist es so weit. 

Auf die Sekunde genau beginnt das 
Feuer der Artillerievorbereitung. Vom Be- 
obachtungsstand der Artilerie kann man 
das ganze Vorgelânde gut einsehn. Aus 
hunderten von Rohren bricht es plâtzlich 
hervor. Ein Schauspiel von unerhărter 
Wucht und Gewalt. Die Nacht ist erhellt 
und jenseits des Donezufers bricht eine 
Wolkenwand auf, die die Sicht nimmt. 

Die Pioniere setzen die vorbereiteten 
Schlauchboote zu Wasser, Der Russe ist 
vollkommen iiberrascht und von dem ge- 
waltigen Feuer der Artillerie einfach zu- 
gedeckt. Die ersten Infanteristen setzen 
liber den nicht sehr breiten aber tiefen 
Fluss und bilden mit automatischen Waf- 
fen Briickenkâpte. 

Das jenseitige Ufer liegt etwas h5her 
und hat bis dicht an das Wasser Wald und 
dichtes Gestriipp. Ausserdem ist es ge- 
spickt. mit Bunkern aus denen starkes 
Feuer zu erwarten ist. Der Feindleistet 
teilweise sehr harten Widerstand und zieht 
sich dann in den Wald zuriick. Durch einen 
Uberliuter ist in Erfahrung gebracht wor- 
den dass gerade der Wald stark vermint 
sei und zwar durch Minen aller Art.: gegen 


Fahrzeuge, Tanks und Truppen. Besonders 
die der Truppe sind ganz raffiniert ange- 
legt. Reihenweise miteinander verbunden 
durch einen griinen Faden der in dem 
dichten und hohen Gras sowie im Gestriipp 
nicht auszumachen ist. Pioniere werden 
deswegen den eizelnen vorgehenden Ab- 
teilungen zugeteilt deren Aufgabe schwer 
ist. Baumschiitzen die zu den besten Schiit- 
zen zăhlen, erschweren den planmăssig 
vorgetragenen Angritf. 

General Dragalina ist vom ersten Augen- 
blick an mit vornedran. Er nimmt uns in 
die erste Feuerlinie mit. Ungeachtet der 
Mahnungen der Kompaniekommandanten 
macht er seine Inspektionen und beobach- 
tet an Ort und Stelle das Vorgehen seiner 
Soldaten. 

Als wir an die Stelle kommen wo mit 
einer Schlauchbootfâhre deutscher Pioniere 
die Infanterie iibersetzt, setzt plătzlich 
heftiges Feuer der feindlichen Minenwer- 
fer ein Trotz des Feuers besteht der Ge- 
neral darauf, iibergesetzt zu werden. 

Der General ist der erste hăhere Offizier 
der das jenseitige Ufer betritt. Sofort lăsst 
er den Kommandeur des Abschnittes kom- 
men um sich von ihm berichten zu lassen. 
Dieser-  iibrigens ein  volksdeutscher 
Oberst- rapportiert ausfiihrlich und gibt 
einen genauen Bericht. Durch Minen ist 


(Fortsetzung auf Seite 12) 


în 


— — 


Pag. l2 


STINDARDUL 


Nr. 149 


Wer sind die Schuldigen? 


Ein Landsmann, der in Rumiânien lebt 
und 1943 Teilnehmer eines Lehrganges fiir 
Artillerieoifiziere in Jiiterbog war, unter- 
nahm jetzt seine erste Auslandreise nach 
40 Jahren und hielt sich fast einen Monat 
lang auch in Deutschland auf. 

Als wir mit ihm zusammenkamen, sagte 
er uns u. a. folgendes: „Man findet hier 
alles in Hiille und Fiille. Jeder hat sein 
Auto. Jeder geht in die Ferien nach Belie- 
ben. Die Leute leben im Wobhlstand, aber 
etwas haben sie verloren: den National- 
stolz und den Gemeinschaftssinn. Was fiir 
Deutsche sind es, die im Fernsehen auftre- 
ten, um die Ehre einer Nation zu besudeln 
undiăi&n deutschen Soldaten, der von der 
ganzen Welt bewundert wurde, stândig in 
den Dreck zu ziehen?... Gewiss, es ist 
ein anderes Deutschland, anders als wir es 
uns Mitte der 50 Jahre in Rumânien vor- 
gestellt haben, als die Bundeswehr aufge- 
stellt wurde... Jetzt îrage ich mich, was 
wird aus diesem Europa werden ...“ 

Und er ist nicht der Einzige, der uns das 
sagte. Weil sie auf die Meinung des Aus- 
landes sehr bedacht sind, sollten die 
„staatstragenden“ Parteien dies zur Kennt- 
nis nehmen. 

Es sind Dinge in den letzten zwei Mona- 
ten in Deutschland geschehen, die unseren 
Landsmann berechtigen, zu einem so pes- 
simistischen Urteil zu kommen. 

Wir wissen nicht von wem die Idee 
stammt, Jugendliche zu einer Diskussion 
mit den Parlamentariern im Bundestag 
einzuladen. In Wirklichkeit hat jede im 
Bundestag vertretene Partei seine cigene 
Kundschaft eingeladen. Auch die soge- 
nannten Griinen, die eigentlich ein Sam- 
melbecken von APO, Rote Armee Frak- 
tion, Revolutionăre Zellen, Spinnern und 
a<ozialen Elementen sind. Die Găste der 
Griinen kamen aus Berlin, es waren sol- 
che, die an besetzten Hăusern Transparente 
mit der Aufschrift „Deutschland, verrecke!“ 
angebracht haben. 


Und diese Giste der „Griinen“ scheuten 
sich nicht, den Bundesadler, also das Staats- 
wappen, mit Farbbeuteln zu besudeln. Das 
geschah im Sitzungsaal der Volksvertre- 
tung und es wurde damals gesagt, dass die 
Tăter  „voriibergehend“  festgenommen 
wurden. Die Frage bleibt aber offen, ob sie 
auch vor ein Gericht gestellt und entspre- 
chend bestraft wurden, denn etwas ihnli- 
ches ist noch nie geschehen, nirgends auf 
dieser Erdkugel. 


Nicht nur Erinnerungstafeln und Denk- 
măler, sondern auch die Ruhestitten von 
tapferen Soldaten, die sich um das deutsche 
Vaterland verdient gemacht haben, werden 
geschăndet. Und es geschieht nichts... 


Wenn Uberlebende von kampferprobten 
und ausgebluteten Einheiten des Zweiten 
Weltkrieges zu einem Kameradentreifen 
zusammensein wollen, dann wird das Ge- 
sindel von den Meinungsmachern mobili- 
siert, um dagegen zu demonstrieren. So 
zum Beispiel anlăBlich des Pfingsttreffens 
des 1. Panzerkorps der ehemaligen Waffen- 
SS. Hinter einem Transparent: „Jiidische 
Studenten in Deutschland“, sah man be- 
kannte Gesichter aus der Halbwelt von 
Frankfurt... 

Die ahnungslosen Jugendlichen, die zu 
solchen Maskeraden gedriingt werden, sind 
nicht die Schuldigen. Sie bilden bereits die 
3. Generation, die in diesem Sinne, zur 
Ablehnung von Werten die cine Nation 
stark macht, erzogen wurden, von Leuten, 
die mit dem TroB der Sieger nach Deutsch- 
land kamen, Leuten, die sich selbst als 
fortschrittliche  Intellektuelle  vorstellen, 
die aber gemeine Verrăter sind. Diese Ver- 
răter bestimmen, was Recht und was Un- 
recht ist. Diese Verriter haben statt Vater- 
land den Begriff einer nichtssagenden Ge- 
sellschaft lanciert. Diese Verrăter machen 
Deutschland kaputt und damit auch Eu- 
ropa. 

1. V. EMILIAN 


Das Korps von General Dragalina 


(Fortsetzung von Seite 11) 
das Vorgehen empfindlich gestârt doch 
kann das befohlene Angriffsziel unter allen 
Umstânden erreicht werden. Die Verifas- 
sung der Soldaten ist ausgezeichnet. Sie 
konnten kaum den Augenblick des An- 
griffes erwarten. Alles junge Kontingente. 
Dasselbe hârt der General auch von ein- 
zelnen Soldaten die in einer kurzen 
Kampfpause hinter Băumen liegen. Alle 
kennen sie ihren General und erzâhlen 
ihm ohne Hemmungen und mit strahlen- 
den Gesichtern. Er ermutigt sie und reicht 
jedem von ihnen ein Păckchen Zigaretten. 

Wir stecken uns auch eine an und sprin- 
gen dem General Feuer zu reichen. Er 
winkt ab und verlangt von einem am Bo- 
den liegenden Soldaten Feuer. Der zieht 
aus der Hosentasche ein „erbeutetes Feuer- 
zeug: ein Stahlstiick, einen Stein und den 
Docht einer  Petroleumlampe. Geduldig 
wartet der General bis ihm Feuer „ge- 
schlagen“ wird und lacht nur gemăchlich 
als ihm der „Ostaș“ versichert dass dieses 
die sicherste Metode sei Feuer zu machen. 

Und weiter geht es in einem Hollen- 
tempo im Horchgelăndewagen zur năchsten 
Division. Es ist wie verhext. Kaum kom- 
men wir an dem B-Stand der Division bei 
Hhe... an, setzt ein Artilleriefeuer ein. 
An uns vorbei iiber einen vom Feind mit 
blossem Auge einzusehenden Hiigelkamm 
fahren grosse LKW der deutschen Pio- 
niere mit grossen Pontons, um eine Briicke 
zu schlagen. Daher auch das Feuer, 

Im Unterstand der B-Stelle nimmt der 
General die Meldung des Generals C ent- 
gegen. (NN. General Cialik, damals Kom- 
maneur der 4. rum. |. D) Die Division 
hatte ziemlich schwere Verluste. Beson- 
ders ein Regiment wo alle Offiziere bei 
einem schneidigen Angriff verwundet wur- 
den. In einem benachbarten Dorf waren 
Partisanen verborgen die bei Beginn der 
Operation in deutscheUniformen verklei- 
det hervorbrachen und einen Teil eines 
deutschen Regimentes angriifen, und bis 


die Soldaten iiberhaupt begriffen was los 
war Verluste an Verwundeten und Toten 
verursachten. Das ganze Dorf wurde da- 
rauf hin umzingelt und iiber 40 Partisanen 
gefangen und abgeurteilt. Auch Frauen 
sollen beteiligt gewesen sein. Die Division 
verlor dabei einen Offizier und einen Un- 
teroffizier, der die Zentrale der Division 
bediente. 

Wâhrend des frugalen Mittagmahls auf 
freiem Felde zu dem der Divisionsgeneral 
einlud, beginnt wieder die Beschiessung 
durch die russischen Batterien. Das stârt 
keinen, der Korpskommandant l6ffelt ru- 
hig seine Suppe, trotzdem die Einschlăge 
bis auf 30 m. herankommen. Am improvi- 
sierten Tische sitzend raucht er nach Tisch 
die unvermeidliche Zigarette und sieht 
sich das Schauspiel interessiert an. 

Inzwischen ist es 16 Uhr geworden. Alle 
Divisionen sind inspiziert. Das Ergebnis 
des ersten Angrifistages ist gut. Es geht 
zuriick zur Kommandostelle. Seit 24 Uhr 
ist der nun 56 jăhrige General auf den 
Beinen ohne Ruh und Rast, stândig in den 
vordersten Stellungen auftauchend. Ich ge- 
be meiner Bewunderung Ausdruck. „Das 
ist mein tăgliches Programm“ sagt er. „Ich 
kann nur dann Befehle erteilen und griind- 
liche Massnahmen treffen, wenn ich mich 
auch mit eigenen Augen orientiert habe. 
Die Truppe muss die Uberzeugung haben, 
dass ich selbst um sie genau Bescheid weiss, 
auch ihre Nâte kenne und auch alles mache, 
was nur mâglich ist“. 

Das Ergebnis dieser Einstellung haben 
wir kennen gelernt. Nicht mur im Stabe 
sondern gerade draussen mitten im Feuer 
bei dem einzelnen Manne. Alle ob Offizier 
oder Mann, sie lieben „ihren General“. 

Kriegsbericherstatter 

V. P. A. Edgar Schunn 


Herausgeber und ir den Inhalt verantworțlich: 
Dr. |. V. Emilian, Fârstenfeldbruck, B. Helmstr. 16 
Druck: Dr. Peter Bele], Mnchen 40, HeBstr. 74/76 


Nach dem ersten Weltkrieg war Karl Stauss mehr als 15 Jahre lang Beauftragter 
der deutschen Kriegsgriiberfiirsorge in Ruminien. Als er 1920 seine erste Erkun- 
dungsreise unternahm, konnte er feststellen, daf die Grăber der gefallenen deutschen 
und ăsterreich-ungarischen Soldaten sehr gepflegt und mit Blumen geschmiickt waren. 
Auch zehn Jahre danach, waren die Kriegsgrăber, selbst in abgelegenen kleinen Ort- 
schaften, genau so gut gepflegt wie in den ersten Nachkriegsjahren. 

Dann entschloB er sich, ein Buch dariiber zu schreiben, das 1931 in der Honterus- 
Buchdruckerei der evangelische Landeskirche A. B. in Rumănien erschienen ist, In 
diesem Buch erwăhnt Karl Stauss auch, dass in den rumiinischen Schulen die Ver- 
ehrung fiir die gefallenen Soldaten, ohne Unterschied ob es sich um eigene oder Sol- 
daten der ehemaligen Gegner handelte, wach gehalten wurde. In jedem Jahr hat die 
rumănische Armee am Heldengedenktag Ehrenformationen auch auf die Soldaten- 
friedhăfe des ehemaligen Gegners entsandt. S 

Das Vorwort zu diesem Buch bilden zwei Briefe, der eine wurde von Kânigin Maria 
von Ruminien und der andere von Generalfeldmarschall August von Mackensen ge- 
schrieben. 

Hier unten die beiden Briefe: 


Spurl od. So, 
moau wi ab, Quad 


CR ei d a 
4 iu. beu J 
, pol lee 


Pi Matetau.