Daniel Defoe — Jurnal din anul ciumei

Editura Univers 


AKOER RR a SD i 3 aia i nai ie ca S - 4 
P EI ES lia Sa SRL NE FRANE T VS S OEDSES Pe Ea AP în a 


Daniel Defoe 


JURNAL DIN ANUL CIUMEI 


Pentru cititorul neavizat, Jurnalul lui Defoe din anul de pomină 
în care flagelul ciumei a decimat populaţia Londrei şi a întregii 
Anglii, apare drept un „document de viaţă": trăirile unui 
londonez care a supravieţuit calamităţii şi care a notat 
conştiincios, cronologic, cu o stângăcie şi o lipsă de 
literaturizare şi de roman- ţare care nu fac decât să confere un 
plus de autenticitate consemnărilor, întreaga desfăşurare a 
tragediei la care a fost martor şi participant nemijlocit. 

Ei bine, Jurnalul lui Defoe este totuşi o operă de ficţiune, care 
îmbină, fireşte, adevărul istoric, documentul, cu adevărul 
artistic, rod al imaginaţiei creatoare. Este embrionul viitoarelor 
romane istorice, şi poate de aceea tocmai Walter Scott l-a 
prețuit într-atât înclt să afirme că: „Defoe, chiar dacă n-ar fi fost 
autorul lui Ro- binson Crusoe, ar fi rămas nemuritor pentru 
geniul vădit în Jurnal din Anul Ciumei 

Daniel Defoe, născut în 1660, avea numai cinci ani când 
ciuma a năpăstuit Londra, astfel încât amintirile personale 
trebuie excluse dintre sursele documentare ale Jurnalului. De 
altfel Defoe, uzând de procedeul caracteristic tuturor operelor 
sale de ficţiune, ba chiar şi unora dintre scrierile sale politice şi 
gazetăreşti, nu-şi arogă paternitatea consemnărilor, atribuindu- 
le lui H.P., un negustor şelar, locuitor în acea vreme al parohiei 
Aldgate. Mai mult, la prima ediţie a Jurnalului, apărută în 
primăvara anului 1722, numele lui Defoe nici nu figura pe 
copertă. * 

Părinte sau precursor al realismului englez, ca să ne ferim de 
ierarhizarea valoric-cronologică „primul mare romancier realist 
englez”, Defoe, mare şi fervent jurnalist înainte de a fi mare şi 
fervent romancier, a fost obsedat în întregul său proces de 
creaţie de scrupulul, de cultul autenticităţii, verosimilitudinii, 
plauzibilităţii, de necesitatea de a face ca adevărul «să sune şi 
mai adevărat. Şi tocmai această forţă de convingere infuzată 


adevărului brut, plauzibilitatea cu care înarmează veridicul, tine 
de meşteşugul ar* tistic, de prelucrarea creatoare pe care 
Defoe, aparent, a încercat să o nege operelor sale. Defoe se 
autoeclipsează, se dă în lături de la actul de creaţie, el nu face 
decât să ne capteze încrederea re- producând memorii, jurnale, 
însemnări aparţinând altora- şi doar găsite de el: Viața şi 
ciudatele aventuri ale lui Robinson Crusoe, marinar din York, 
sunt „scrise de el însuşi “, întimplările fericite fi nefericite ale 
vestitei Moli Flanders sunt reproduse după „propriile el 
memorii”, Memoriile unui cavaler reprezintă jurnalul unul 
participant la Războiul de treizeci de ani, jurnal „găsit” de 
Defoe, Roxana este o „autobiografie”, Căpitanul Singleton şi 
Colonelul Jack îşi povestesc singuri fantasticele aventuri 
picareşti, iar H.F. Ne oferă, generos, observaţiile şi însemnările 
sale asupra faptelor atât publice cât şi particulare, care s-au 
petrecut în Anul Marii Ciume, fapte văzute cu ochii săi sau auzite 
cu urechile sale. 

Ceea ce nu înseamnă însă c& acest truc al naratorului direct 
Implicat, menit să creeze iluzia absolut-autenticului, nu-şi trage 
seva din fapte, persoane şi întâmplări cu existenţă concretă, cu 
adevăr istoric. Ciudatele aventuri ale Im Robinson Crusoe îşi au 
originea în nu mal puţin ciudatele întâmplări ale lui Alexander 
Selkirk, un marinar scoţian care, în urma unui conflict cu 
căpitanul vasului pe care naviga, a fost coborit, la cererea sa, pe 
insula pustie Juan Fernandez, unde a locuit în totală singurătate 
cinci ani, din 1704 până în 1709, când a fost salvat de căpitanul 
Woodes Rogers, comandantul unei corăbii de corsari, iar mai 
târziu aprig ţi victorios luptător împotriva piraţilor. Povestea lui 
Selkirk a fost publicată în periodicul lui Steele, The Engiishman. 
Faimoasa Moli Flanders Îşi are, pare-se, modelul intr-o renumită 
hoaţă, Mary Frith, după cum coloneM Jack şi căpitanul Singleton 
îşi au, fără îndoială, prototipurile în hoţii şi criminalii cărora 
Defoe le lua interviuri, la Închisoarea Newgate, pe când lucra la 
publicaţia Weekly Journal, condusă de John Applebee. lar H. F., 
naratorul ciumei, este, după toate probabilitățile, Henry Foe, 
unchi al lui Daniel, un şelar cară a locuit în parohia Aldgate şi a 
fost într-adevăr îngropat, alături de sora sa, la cimitirul 
Moorfields (amănunt subliniat de Defoe în unica notă cu care-şi 
îngăduie să întrerupă Jurnalul lul H. F.). 

La moartea lui Henry Foe, tânărul Daniel avea paisprezece 


ani. Aşa incit este posibil ca unele dintre povestirile unchiului să 
se fi Imprimat în memoria sensibilă a copilului. Dar fertilitatea 
solului din care a răsărit Jurnal din Anul Ciumei, a fost asigurată 
de lucrările de referinţă. Biblioteca lui Defoe, scoasă în vânzare 
după 

S 

moartea sa, conţinea toate tainele realei Im autenticităţi: 
nenumărate lucrări de călătorii, de istorie naturală, de negoţ, 
precum şi tratatele medicale ale vremii, Loimologiile şi 
Loimografiile ce susțineau punctele de vedere atât de deosebite 
şi controversate ale medicilor şi clericilor cu privire la originile, 
căile de propagare şi mijloacele de tratare a ciumei. ŞI, alături 
de acestea, figurau colecțiile de documente şi de ordonanţe ale 
autorităților din timpul repetatelor epidemii ce bântuiseră 
Anglia, precum şi colecțiile de Buletine mortuare sdptăminale, 
celebrele Bills of Moriality, publicate de Compania, slujbaşilor 
parohiali, pe care Defoe le citează copios şi le reproduce atât de 
frecvent, şi carş i-au furnizat repere In ce priveşte evoluţia 
molimei în timp şi spaţiu. 

Astfel încât, mutatis mutandis; Defoe, ca şi Jules- Verne, şi-a 
compus la masa de lucru, încărcată de tomuri şi tratate, atât de 
„trăitele* romane de aventuri exotice, şi de jurnale ale dumei. 

Şi totuşi, într-un anumit fel şi într-o anumită măsură, el este 
încarnat în fiecare dintre eroii romanele»: sale, iar existenţa sa, 
plină de peripeții, de suişuri şi coborâşuri, ca şi personalitatea 
sa, extrem de labilă, de versatilă, dar însufleţită de acel vitalism 
robust care ştie să ţină piept vitregiei şi să ia totul de la capăt, 
par a îi zămislite de imaginaţia lui Daniel Defoe. 

A trăit într-o Anglie în plină mutație socială, în dialectica 
formării unei clase noi. S-a născut la ctţiva ani după revoluţia 
burghezo-puritană şi în anul restaurării monarhiei absolute a 
Stuarţilor. Răscoala ducelui de Monmouth, în 1685, încearcă, 
fără succes, detronarea lui lacob al VT-lea Stuart. In 1683, 
Glorioasa Revoluţie, lovitură de stat înfăptuită de înalta 
burghezie, răstoarnă dinastia Stuarţilor, aducmdu-l la tron pe 
Willielm al Ill-ea de Orania. Anglia devine monarhie 
constituţională, capitalismul britanic cunoaşte o extraordinară 
ascensiune. Se ridică o nouă clasă, nefegatâ de tradiţiile 
monarhice, de tradiţiile Bisericii anglicane, de tradiţiile unei 
societăţi agrare, o clasă de mijloc cu noi aspirații, noi gusturi, cu 


o nouă concepţie de viaţă, cu a noua viziune asupra lumii. Este 
epoca progresului realizat de Newton în mecanică, de Leibniz în 
matematică, de Locke în teoria cunoaşterii; este prima perioadă 
a iluminismului englez. Sub imperiul raţiunii omnipotente, 
societatea, religia, ordinea de stat, concepţia despre natură sunt 
supuse unor critici corozive; sunt împroşcate de jetull satirie”- 
moralizator al condeielor lui Steefe şi Addison, de ironia 
penetrantă, de sarcasmul cu tăiş &d*ne knplântat al lui Jonathan 
Swift. Epoca luminilor, epoca raţiunii, dar, în acelaşi timp. Epoca 
profiturilor, a simțului practic, 

T 

o epocă mercantilă, a valorilor materiale. Pe această țesătură 
de noi interese şi noi realităţi, au loc crâncene încleştări şi 
coliziuni între partidele u: hig şi tory, într-s Biserica oficială, 
anglicană şi dizidenţii nonconformişti. 

Şi existenţa lui Defoe urmăreşte aceeaşi traiectorie frântă, 
zigzagată, şi bifurcată a epccii. 

Destinat carierei clericale de către un tată lumânărar şi 
măcelar, de tradiţie puritană, îşi schimbă vocaţia religioasă pe 
negustoria de ciorapi şi tricotaje; călătoreşte, cu interese 
comerciale, în Spania, Germania, Franţa şi Italia, este capturat 
de pirați (amănunt perfect autentic şi nu desprins dintr-unul din 
romanele sale), ia parte la răscoala ratată a ducelui de 
Monmouth, intră în armatele victorioase ale lui Wilhelm al III-lea 
de Orania, redevine negustor, dă faliment, deschide un atelier 
de cărămizi, intră în gazetăria politică şi scrie nenumărate 
pamflete virulente, de gălăgios ecou, de la care i se trage 
întemnițarea timp de optsprezece luni la închisoarea Newgate, 
sub domnia reginei Anne; este legat în trei zile succesive la 
stâlpul infamiei, unde e încununat cu lauri de către admiratorii 
săi; eliberat din închisoare, editează o revistă cu caracter politic, 
se apropie de guvern, trece fără scrupule de lâ whigi la tory şi 
invers, după cum îi dictează interesele, păstrându-şi doar 
nonconformismul ca numitor comun, devine agent secret al 
partidului la putere şi îşi păstrează această calitate pe parcursul 
alternării la conducere a celor două partide, pregăteşte unirea 
Scoției cu Anglia, este arestat pentru neplata datoriilor, apoi 
amnistiat şi, în preajma vârstei de şaizeci de ani, când logic şi 
fiziologic forţele şi elanurile ar trebui să i se frângă sub povara 
atâtor vicisitudini,. Îşi începe cariera de scriitor. În mai puţin de 


doisprezece ani, îmbogăţeşte literatura universală cu un mare 
număr de romane nemuritoare, şi pune temeliile prozei realiste 
engleze. 

Şi-a caracterizat singur viaţa într-un celebru distih: 

*Nu-i om să fi avut destin mai schimbător, 

Şi-am fost de zeci de ori când prinţ când cerşetor. 1 

Ei biner personajele romanelor sale, făurite după şase decenii 
de „destin schimbător”, se zbat într-o existenţă la fel de 
contorsionată ca şi aceea a creatorului lor; amenințate de 
spectrul foamei, de sărăcie, recurg la cele mai felurite 
expediente,  frizând  amoralitatea, se luptă cu absurdul 
împrejurărilor, înfruntă implacabilităţi 

1 Citat reprodus din eseul Defoe de Virgânia WOOLF, în 
tfad. Lui Petru Creţia, Ed. Univers, 1972. 

B 

şeriale şi naturale, opunându-le o tenacitate, o capacitate de 
efort şi o vitalitate de esenţă defo-iană, biruind, lăsându-ae 
Wruile, supraviețuind, luind mereu viaţa de la început. 

Dar în primul rând, cine sunt aceste personaje? După regii, 
prinții, nobilii şi curtenii ale căror drame populaseră literatura 
engleză în perioada Renafteril şi până la începutul secolului al 
XVIII-lea, după personajele sublime ale alegoriilor religioase ale 
lui Milton şi John Bunyan, iată-l pe'burghezul, pe negustorul, pe 
ziaristul Defoe invitând la rampa literaturii lumea subterană, 
interlopă, aventurierii, hoţii de buzunare, prostituatele, pungaşii 
pe care i-a cunoscut Îndeaproape - cu limbajul, cu apucăturile, 
cu trucurile lor profesionale - în timpul detenţiei sale la 
Newgate, sau pe calea interviurilor gazetăreşti. lată-l pe 
iluministul Defoe, care crede în egalitatea oamenilor, pledând 
cauza sărăcimii, exaltându-i virtuțile, scuzindu-l, justificindu-i 
viciile. Incă înainte de a se fi deşteptat romancierul din el, în 
perioada pamfletelor ad- W dulate, Defoe protestează împotriva 
legilor discriminatorii, îndreptate împotriva săracilor: 

„Aceste legi sunt păienjenişuri în care se prind doar muştele 
mici, căci cele mari reuşesc să le destrame. Din porunca 
domnului primar au fost izgoniți câţiva cerşetori nevolnici, 
câteva târfe au fost trimise la casa de corecție, câţiva berari şi 
vinari au fost supuşi la amendă pentru că au vândut băutură în 
ziua sabatului. Dar toate acestea cad numai pe spinarea 
noastră, a gloatei, a sărmanilor P/lebe;, de parcă toate viciile ar 


sălăşlui numai printre noL Căci n-am văzut să fie adus în faţa 
domnului primar bogatul beţivan sau negustorul desfrânat. 
Omul cu inele de aur şi veşminte luxoase poate să rostească 
sudalme în fata justiţiei sau la adresa justiţiei, poate să se 
împleticească beat în plină stradă şi nimeni n-o să-l ia în seamă; 
dar dacă un sărac se îmbată sau trage o înjurătură, pe dată-i 
dus la zdup.“ (The Poor Man's Plea - 1698.) 

Din viermuiala sărăcimii îşi recoltează Defoe eroii. Dar eroii 
lui, progenituri, ca şi el, ale unei epoci utilitare, se zbat, tot ca şi 
el, să facă avere, să se caţere, să se căpătuiască, să 
dobândească putere, respectabilitate; se încâlcesc insă mereu 
în sinuozităţile drumului, se poticnesc în urcuş, şi mereu sunt 
reduşi iarăşi la mizerie, la luptă neîncetată. Moli Flanders, 
născută în închisoarea Newgate, dintr-o mamă hoaţă, este 
abandonată de mic copil. După o perioadă de prosperitate în 
casa familiei care o creşte, şi după câteva legături şi căsnicii 
ratate, cade în cea mai neagră mizerie şi îmbrăţişează o 
strălucită şi lun'ă carieră de hoţie. Deportată In 

Virgfinia, reuşeşte, după un răstimp de muncă grea, să 
redobândească avere, tfârşind în prosperitate şi căinţă. 
Colonelul Jack, abandonat şi el de părinţi în copilărie” ajunge 
ucenicul unui hoţ de buzunare. După nenumărate şi complicate 
peripeții şi mizerii, dintre care nu lipsesc răpirea lui şi vinderea 
ca sclav unul plantator din Virginia, izbuteşte să facă avere, pe 
cart o pierde în aventurile matrimoniale nefericite trăite la 
întoarcerea În patrie, pentru ca, până la urmă, să sfârşească şi 
el în prosperitate şi căinţă. Căpitanul Sân! gleton, cel răpit în 
copilărie şt vindut unor ţigani, e trimis pe mare, îşi 
achiziţionează averea prin ticăloşii, o pierde la Întoarcerea în 
patrie, o reciştigă prin piraterii şi sfârşeşte în prosperitate şi 
căinţă. lar Roxana, măritată la cincisprezece ani şi abandonată 
de soţ, cu cinci copii, intr-o situaţie jalnică, face avere prin 
prostituție, reuşeşte să contracteze o căsătorie onorabilă, dar e 
din nou abandonată şi slirşeşte în închisoare, de astă dată în 
căinţă fără de prosperitate. 

Căinţa era, fireşte, tributul plătit de Defoe veacului 
moralizator în care trăia sau, mai bine-zis, mina dusă pudic la 
ochi dar cu degetele răsfirate, paravanul străveziu îndărătul 


1 R. M. ALBERES — Istoria romanului Uituca, pentru Literatură Universală, 1968, p. 250. 
xk" 


căruia se desfăşoară tot felul de blestemăţii. 

Fireşte că nu această cursă cu obstacole pe toboganul averii 
constituie mobilul sau singurul mobil al romanelor lui Defoe. 
Poveştile şi personajele lui trec dincolo de graniţele unor simple 
aventuri picareşti. Pentru că eroii lui sunt oameni singuri, 
neajutoraţi, rătăciţi Intr-o junglă feroce, oameni care îşi apără cu 
orice chip dreptul la viaţă, la existenţă. Şi în această încleştare 
Inverşunată cu o forţă ostilă care trebuie dominată, în angajarea 
în acest uriaş care pe care, Moli Flanders, Singleton, Jack, devin 
fraţi buni ai lui Robinson singuraticul. Eroii lui Defoe sunt, încă 
din copilărie, respinşi de societate, lăsaţi să se descurce singuri, 
să se apere de toaţne şi de moarte, să-şi cucerească un loc sub 
soare prin singurul mijloc care îl putea dobândi: averea. In 
lumea în care trebuie ei să trăiască, numai din clipa când ai 
dobândit averea îţi poţi Ingădui luxul de a Îi- virtuos sau dea te 
căi. Hoţia şi prostituţia personajelor lui sunt arme de apărare 
dictate de legea primordială a naturii: instinctul de conservare. 
Amy, servitoarea şi confidenta Roxanei, îi spune acesteia: ,... 
cât despre cinste, cine se nai gândeşte la ea, când îi este 
foame?“ Defoe iluiriinistul” Defoe pirintele şi străbunul lui 
Fielding şi al lui Dickens, a perceput, hieid, rădăcinile sociale, 
materiale, morale care generează viciul, la periodicul 7he 
Revâeiv din '15 septembrie 1711, scria: 

„Omul no e bogat pentru cS e cinstit, d e cinstit pentru că e 
bogat... Ce să mal spunem?... «Na-mi daţi sărăcia, c&d 
altminteri fur», zice Înțeleptul. Vă asigur, domnilor, dac-aţi fi 
săraci, că mal buni dintre dumneavoastră v-aţi fura vecinii... 
Bărbaţii fură pentru pline, femeile se prostituează pentru pline. 
Nevoia este mama crimei.” * 

In această virilă angajare de rezistenţă - prin recurgerea la 
orice fel de resurse în faţa indiferenţei, dacă nu chiar a ostilităţii 
şi violenţă, Defoe vede un soi de bravură. Bravura cu care 
calidmea Londrei a rezistat, a supravieţuit molimei. H. F. Se 
minunează, nu o dată, în faţa curajului cu care săracii, puşi în 
faţa alternativei de a muri de foame sau a risca molipsirea, 
acceptă tot felul de îndeletniciri primejdioase: cărăuşi de 
cadavre, gropari, paznici ai caselor infectate, îngrijitoare de 
ciumaţi. 

Dar eposul splendidei rezistenţe îl constituie gigantul 
Robinson Crusoe. 


Pentru mulţi cititori, Robinson Crusoe, ca şi contemporanul 
său Gulliver, semnifică eroi ai cărţilor copilăriei, ale căror 
peripeții sunt menite să incinte şi să stimuleze fantezia virstei 
fragede. Numai recitirea lor cu ochelarii maturității e capabilă să 
le descifreze sensurile de adâncă rezonanţă alegorică. Robinson 
face parte din acele creaţii pe care George Călinescu, vorbind 
despre Don Quijote, le numeşte „paridde”, întrucât îşi elimină 
creatorii din istorie, creaţii care trăiesc în sine „mai vil decât 
viaţa Insăşi” s, iar Virginia Woolf, vorbind chiar despre Robinson, 
o consideră „... mal curând producţia anonimă a unui popor 
decât strădania unei singure minţi” Este cartea pe care Andrâ 
Malraux o citează împreună cu Don Quijote. Şi cu /aiotul lui 
Dostoievski, ca fiind singurele opere ce „rezistă în fata neliniştii” 
4, definindu-le drept trei lecţii diferite de rezistenţă la 
singurătate. 

De ce această preluare contemporană, tradusă şi printr-o 
pletoră de „robinsonade”? Pentru că Robinson, contemporanul 
nostru, izbuteşte să învingă vidsitudini şi animozităţi menite să 
anihileze însăşi identitatea umană, însăşi demnitatea umană. 
Este triumful raţiunii asupra absurdului, asupra singurătăţii şi 
neputinței, asupra imposibilului. Robinson este „Homo Faber”, 
care, singur pe o insulă, reface, cu miinile sale, întregul ciclu al 
civilizaţiei omenirii, parcurgând,  microcosmic, fazele de 
dezvoltare a istoriei umanităţii: Pornind de la condiţiile „stării 
naturale”, adică de la stadiul individual primar în care iluminiştii 
vedeau începuturile istoriei, trăieşte iniţial din vânat şi pescuit, 
apoi trece, treptat, la creşterea vitelor şi la agricultură, refăcind 
astfel evoluţia triburilor primitive. Odată cu apariţia lui Vineri, ia 
naştere celula de viaţă socială, între el şi-sălbatic stabilindu-se 
raporturi patriarhale, de la stăpân la sclavul devotat. Sosirea pe 
insulă a europenilor naufragiaţi duce la formarea coloniei şi, 
odată cu împărţirea pământului de către Robinson, apare 
proprietatea privată. Conflictele dintre colonişti duc la 
necesitatea instaurării ordinei,.pe baza unui „contract so- ciaV', 
adică pe baza stabilirii raţionale a drepturilor şi îndatoririlor. 

In faţa imensei singurătăţi şi a necunoscutului, Robinson nu 
se salvează prin meditații abstracte, metafizice, ci prin acţiune 
şi rațiune, prin spirit întreprinzător, prin intuiţia burgheză a ceea 
ce e profitabil, prin ingeniozitate şi prin obstinaţia efortului. 

Viaţa lui Robinson pe insulă a reprezentat pentru Rousseau 


„cel mal extraordinar tratat de educaţie naturală”. 

Robinson se luptă înverşunat cu natura, şi-i smulge, palmă cu 
palmă şi îmbucătură cu îmbucătură, o viaţă nouă; Moli, 
Singleton, Jack, se luptă înverşunat cu societatea la fel de 
opacă, de nereceptivă ca şi insula pustie, şi smulg dreptul la 
existenţă, la reînceperea unei vieţi noi. Daniel Defoe se luptă 
înverşunat cu şaizeci de ani de eroziuni sufleteşti, de succese şi 
înfrângeri, închisoare şi stâl- pul infamiei şi, printr-un salt elastic, 
ameţitor, îşi reîncepe viaţa şi creaţia, înfigând chiar stindardul 
unei noi orientări în literatură. H. F., semnatarul Jurnalului din 
Anul Ciumei, la fel de izolat în Londra devastată de ciumă ca şi 
Crusoe pe insula lui - se luptă înverşunat cu cel mai cumplit 
flagel, cu o forţă dezumanizantă, abrutizantă, căreia îi 
supravieţuieşte. Tot atâtea ipostaze de Ro- binsoni, puşi să 
înfrunte situaţii-limită, să subjuge medii violente, să trăiască un 
reviriment. 

Dramatismul unei situaţii-limită de proporţiile unei epidemii 
de ciumă a captat interesul şi a fascinat imaginaţia multor poeţi, 
istorici, scriitori de înainte şi de după era noastră, de la Tucidide 
şi Procopiu din Caesarea, de la Lucrețiu şi Ovidiu, până la Camus 
şi Eugen Barbu. În Metamorfozele lui Ovidiu, Eac povesteşte 
cum i-au fost nimiciţi supuşii de molimă: 

Pe-al meu popor se-abătu din mânia lunonei, cumplita 
Ciumă... 

„„„Atâta timp cât omenesc păru răul Şi nu ştiam de unde vine 
urgia vătămătoare, 

Ne-mpotrivirăm prin leacuri ştiute. Dar nenorocirea Orice- 
ajutor întreccaT biruindu-l.? 

Şi Boccaccio vede în ciuma care a pustiit în 1348 Florenţa 

— Descrisă atât de realist în Decameron - o pedeapsă divină 
pentru păcatele muritorilor, ca şi Manzoni în ciuma străbătută 
de Logoanicii săi în Lombardia secolului al XVII-lea. În ciuda 
transfigurărilor şi a patosului romantic, calamitatea zugrăvită de 
Manzoni se apropie poate cel mai mult, ca vigoare descriptivă şi 
reverberaţie umană, de substanţa Jurnalului lui Defoe. Dar nu 
putem trece cu vederea pregnantele similitudini, atât de 
conţinut cât şi de tonalitate, dintre însemnările naratorului lui 
Defoe şi cele ale lui lon Ghica, cu privire la ciuma lui Caragea. 


2 OVIDIU — Metamorfoze vy. 523—527 — traducere de lon Florescu revizuită de Petru 
Creţia — ed. Academiei R.P.R., 1959. 


Atmosfera şi cadrul sunt atât de similare, încât nu ne putem 
reţine de la un citat mai substanţial: 

„A fost în multe rânduri ciumă în ţară, dar analele României 
nu pojnenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! 
Niciodată acest flagel n-a făcut atâta victime! Au murit până la 
300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată 
ţara a fost mai mare de 90 000. Contagiunea era aşa de 
primejdioasă, Sncât cel mai mic contact cu o casă molipsită 
ducea moartea într-o familie întreagă, şi violenţa era aşa de 
mare, ineât un om lovit de ciumă era un om mort... Deasupra 
oraşului se ridica un fum galben şi acru, fumul băligarului care 
ardea în curţile boiereşti, şi oraşul răsuna de urletul jalnic al 
dinilor rămaşi fără stăpân. 

La fiecare poartă era câte o şandrama, un fel de gheretă, în 
care se adăpostea câte un servitor pus acolo pazarghidan 
(comisionar pentru târguielile de pâine, de carne şi de 
zarzavaturi). Nimic nu intra în curte decât după ce se purifica la 
fum şi trecea prin hârdăul cu apă sau prin strachina cu oțet. H 3 

lată câteva elemente familiare celui care a citit Jurnalul lui 
H.F. Regăsim, sub altă formă, până şi incidentul umoristic al 
vagabondului care era cât pe-ad să fie îngropat de viu. Intr-un ra 
port al vâtăşeilor ce însoțeau groparii, se menţionează: „Azi am 
adunat 15 morţi, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a 
fugit şi nu l-am putut prinde”. 

Jurnalul lui Defce nu-i străbătut nici de suflul moral-religios al 
lui Manzoni, nici de alegorismul subtil al lui Camus. Ce l-a 
îndemnat să-l scrie în acel prolific an 1722, când a mai 
publicat” pe lângă alte lucrări social-politice, şi romanele MoU 
Flanders şi Colonelul Jack? Defoe a rămas toată viaţa un gazetar 
pasionat, gazetar până în. Ultima fibră, care îşi alegea 
subiectele pentru actualitatea lor. Ori ciuma, aparent stinsă 
după 1666 răbufnise iar în 1720, În Marsilia, devenind o 
ameninţare pentru toate ţările care făceau negoţ pe mare. 
Interesul ziaristic, airid de împrejurări senzaţionale, al lui Defoe, 
fusese însă mai de mult stârnit, ba chiar obsedat de tragedia din 
1665. Cu un deceniu înainte de recrudescenţa ciumei în Franţar 
Defoe publica în periodicul Kevieto numeroase articole, dând 
glas aprehensiunilor sale cu privire la posibilitatea revenirii 
epidemiei în Anglia. La un moment dat, converteşte ciuma în 
argument menit şă-i susţină vederile sale politice, pacifiste. 


Protestind, într-o serie^de articole, împotriva angajării Angliei în 
războaiele „nordice”, adică în luptele dintre Suedia şi puterile 
celei de-a doua coaliţii, după bătălia de la Poltava, Defoe 
demonstreazft că urmările imediate ale unui război ar fi 
foametea şi ciuma. Şi f$i ilustrează articolele cu relatări asupra 
ororilor epidemiilor din trecut. 

Trei ani mai târziu, în 1712, Review adăposteşte un nou serial 
de articole asupra primejdiei ciumei, semnate tot de Daniel 
Defoe, pentru ca în 1720, când sumbrele-i premoniţii încep să se 
materializeze, obsesia lui Defoe să ia forme paroxistice. 
Porneşte să scrie în diverse periodice articole despre ravagiile 
făcute de dumă bl Franţa, iar în 1722, publică o broşură 
intitulată Masuri ce se cuvin a fi luate În caz de ciumă, atât 
pentru suflet cât fi pentru trup (Due Preparations for the Plague, 
as well for Soul as Body), broşură ce premerge doar cu o lună» 
apariţia Jurnalului. Proximitatea daţelor de publicare sugerează 
că Defoe a scris ambele lucrări în acelaşi timp. Prima dintre ele 
intenţionând să fie un soi de instructaj, un ghid practic, iar cea 
de a doua, cu caracterul ei pseudo-memoria- listic, urmărind 
percuţia coardelor emoţionale. 

Lucrările lui Defoe nu au fost un fenomen izolat, ci s-au 
integrat - sau mai bine-zis s-au desprins dintr-un întreg cor de 
scrieri pe aceeaşi temă, publicate de îndată ce s-a răspândit 
zvonul revenirii ciumei, sau de retipăriri ale lucrărilor scrise 
după 1663. 

Tratatele ţi cărţile semnate de clerici, şi chiar şi cele semnate 
de medici, reiterau punctul de vedere teologic al secolul» al 
XVII-lea, identic cu cel al lui Ovidin sau al tui Procopiu care 
descria ciuma lui lustinian: molima pedeapsă a imniei divine; 
unicul remediu: pocăinţa. Unul dintre cele mai cunoscute opuri, 
Lotmograjia Sacro, scrisă de reverendul Wilitera Hendley \ în 
1721, purta următorul subtitlu, de la sine grăitor: „O prelegere 
care demonstrează că duma nu provine niciodată din cauze 
naturale ci este nemijlocit trimisă de Dumnezeu, fi aceasta ea o 
pedeapsă pentru păcatele poporuluiA cri aţi punct de vedere 
este îmbrăţişat şi de tratatele unor medici ca Sir Richard 
Blackmore sau Richard Boulton. O viziune mal luminată vădeşte 
un predecesor al acestora în secolul al XVTI-lea, anume doctorul 
Nathaniel Hodges, cel citat în repetate rânduri În Jurnal, ba 
înfăţi”t chiar ca prieten al lui H. F. Şi care, în Loimo/ogia sa, 


după ce aduce un formal omagiu punctului de vedere teologic, 
descrie duma ca pe o boală generată de cauze naturale, 
propagată prin contaminare şi remediabilă pe cale medicală. 

Fireşte că spiritul raţionalist al iluminiştilor, în veacul al XVIII- 
lea, nu putea accepta motivaţia mânid cereşti şi neputinţa 
omului de a o înfrunta. HJ nu este însă un gânditor iluminist, d 
un negustor londonez, din 1665. După cum mărturiseşte singur, 
avea şi el mintea impuiată de crezurile vremii. Şi totuşi, cât de 
surprinzător de moderne concepţii defoe-ene scapă din pana 
şelarului H.F.! Cu câtă compasiune amestecată cu dispreţ 
vorbeşte el despre bieţii nenorociţi cărora li se năzăreau fel de 
fel de semne sau năluciri, cât de încredinţat e, în ce priveşte 
cometele, că acestea se datoresc unor cauze naturale şij 
întrucât mişcările lor pot fi calculate ştiinţifici ele nu pot fi 
prevestitoare şi, cu atât mai puţin, aducătoare de calamităţi. Ce 
vehementă acuzare adusă astrologilor, vracilor, profeților, 
împrumutată parcă din pagini moderne de vestejire a 
obscurantismului! Cât scepticism faţă de  dericii care 
propovăduia» doctrina bolii pogorâte din ceruri, şi faţă de 
adepţii fatalismului ţi predestinării. Câtă încredere, amplu 
demonstrată, şi redemonstrată. În teoria contaminării, în 
posibilităţile de prevenire a bolii, de tea tare a d. O simplă frază: 
„Nimeni În ţara asta nu «-a îmbolnăvit dedt prin molipsire”, 
dărâmă toate eşafodajele teologice: o simplă povaţă pentru 
urmaşi: „Cel mai bun leac Impo- triva dumei este să fugi din 
calea ei“, anulează toate chemările clericale la căinţă şi 
pocăință. 

De altfel, H. F. Se face interpretul vederilor lui Defoe nu numai 
În ce priveşte legătura dintre molimă şi divinitate, ci şi cea 
dintre molimă şi societate. Şelarul ne ţine o adevărată prelegere 
de sociologie atunci când ne enumeră categoriile cele mai crunt 
lovite de urmările molimei - şi anume toţi cei ce trăiau din truda 
braţelor. Cât de lucid sunt urmărite Înlănţuirile de cauză şi efect 
care au determinat ca majoritatea victimelor bolii să fie secerate 
din rânduriâe sărăcimii, iar molima să capete denumirea de 
„ciuma săracilor”. 

E drept că H.F., negustor de vază, om cu mare respect pentru 
autorităţi (dar nu şi pentru monarhie, atacurile la adresa lui 
Carol al Il-lea Stuart fiind directe şi lipsite de echivoc), ne 
gratifică destul de des cu pasaje moralizatoare, fastidioase şi la 


fel de artificioase ca şi penitenţele lui Moli sau ale căpitanului 

Singleton. Pentru că, asemenea celorlalţi eroi ai lui Defoe, H.F. 

Işi dezminte singur învăţămintele morale pe care nl le pasează. 

E drept că ela hotărât, 

+ temerar, să nu plece din Londra devastată de ciumă. Dar 
rămâne în oraş nu din scrupule de conştiinţă sau din raţiuni 
umanitare, ca Rambert sau Rieux ai lui Camus, ci ca să-şi 
apere averea şi negustoria. Oricât şi-ar căuta acoperiri în 
psalmii biblici, realitatea Tâmine aceeaşi. Ba chiar, în 
momentul când capătă o misiune obştească. Na ştie'cum să 
sie descotorosească de ea şi să-şi plătească om în loc. 

In toate romanele şi scrierile lui Defoe, poate fi permanent 
detectată prezenţa negustorului şi cea a gazetarului din el. 
Lumea personajelor lui e o lume, de bunuri materiale, 
convertibile în valori pecuniare, o lume cu optică practică, 
negustorească. In- * * tr-una din paginile jurnalului lui Robinson 
Crusoe, acesta ţine o am uzanţă dublă contabilitate, în care 
înregistrează toate câştigu- rile şi pierderile marcate pe 
parcursul insolitei şi insularei sale existenţe. De altfel Robinson, 
tentat o clipă să arunce în mare monedele inutile rămase pe 
vasul naufragiat, îşi schimbă repede decizia şi le păstrează. 
Personajele lui Defoe sunt achizitive şi acumulatoare, 
permanent conştiente de preţ şi de calitate. Când Moli Planders 
sau Jack înşiră articolele de îmbrăcăminte sau de argintărie 
„Subtilizate” din prăvălii, sau când Moli şi Roxana îşi trec în 
revistă bunurile lumeşti, avem de-a face cu un cult al valorilor şi 
al obiectelor ce pot fi vândute şi cumpărate, aşa cum nu vom 
mai întâlni decât două sute de ani mai târziu, la Arnold Ben- 
nett. lar H.F., cel care pune salvarea averii înaintea salvării vieţii 
şi care se simte cutremurat sufleteşte atunci când câteva femei 
fură câteva pălării din depozitul fratelui său, reprezintă 
chintesenţa spiritului negustoresc. Să nu uităm, de altfel, ampla 
analiză a comerţului intern şi extern pe care ne-o oferă H.F. 

Şi, aşa cum am arătat, în personalitatea creatoare a luf Defoe, 
negustorul este dublat de gazetar. Pe lângă setea de 
senzaţional, de fenomenul inedit şi singular, spiritul gazetăresc 
se traduce la Defoe tot printr-o acumulare, dar de astă dată o 
acumulare de fapte. Structura realismului său se constituie 
dintr-o succesiune, cu meşteşug dozată, de fapte cotidiene. O 
Zugrăvire a vieţii prin mijloace de investigaţie jurnalistică, cu o 


deosebită preocupare pentru detaliul material. Comentatorul 
său, E. Baker, îl numeşte „colecţionar de fapte”, iar realismul 
său este numit „realism flegmatic”. Intr-adevăr, cumulând calm 
detaliu după detaliu şi fapt după fapt 

— Unele banale sau, aparent, neesenţiale, altele dramatice, 
ori stranii - Defoe creează o impresie aproape fotografică a 
vieţii, convingindu-l pe cititor că i se înfăţişează o transcriere 
literală a realităţii. 

Măreţia şi patosul lui Robinson se constituie din fapte 
mărunte, din descrierea exactă a vieţii de zi cu zi. Metoda este 
insă cel mai pregnant ilustrată de Jurnalul din Anul Ciumei. Aci, 
inventarul cuprinde statistici uscate, copiate din Buletinele 
mortuare, care alternează cu relatări ale întâmplărilor cotidiene, 
crâmpeie de conversații, anecdote şi istorioare, Instantanee 
impresionante, comentarii obiective, dări de seamă, scene 
cutremurătoare etc. Pentru ca toate acestea să devină şi mai 
verosimile, H.F. Aruncă asupra unora dintre ele umbra dubiului, 
prezentându-ni-le „sub beneficiu de inventar” - fapte pe care le 
ştie din auzite, dar pentru adevărul cărora nu pune mâna în foc. 
Pe unele nici nu le crede, ca de pildă spusele legate de tendinţa 
bolnavilor de a-i molipsi deliberat şi pe alţii, sau de purtările 
inumane ale infirmierelor, incredulitate menită să 
redimensioneze adevărul faptelor date ca exacte. Repetările 
voite şi caracterul fastidios, irelevant, al unora dintre descrieri 
contribuie la întărirea efectului de real, cititorul având senzaţia 
că unica rațiune pentru care acestea au fost înregistrate constă 
în faptul că sunt adevărate. 

Din înşirarea faptelor se alcătuieşte şi psihologia personajelor. 
Defoe nu are forţa de generalizare şi vâna de psiholog a lui Fiel- 
ding, sau aura de duioşie a lui Dickens. Şi mizerabilii săi nu au 
reverberaţia psihică a mizerabililor lui Hugo. El nu cercetează 
universul lăuntric al personajelor sale, nu face disecţie 
sufletească. Acumularea detaliilor circumstanţiale este atât de 
vertiginoasă şi de copleşitoare, acţiunile se derulează atât de 
alert, încât autorul nu zăboveşte asupra motivaţiilor psihice, nu 
se emoţionează, nu sondează, ci merge iaainte, robust, vital şi 
indiferent, asemenea vieţii. Adevărul său psihologic e limitat şi 
simplificat, redus la comportamentul personajelor, ceea ce a 
făcut pe unii dintre comentatorii lui Defoe să vadă în el un 
precursor al behavioriştuor. 


Şi totuşi, chiar fără penetraţii pe verticală şi fără dibuiri în 
zone obscure, cât de percutant, de flagrant, se materializează în 
faţa noastră MoU sau Robinson sau H.F.! 

Yirginâa Woolf, subtila scormonitoare de adâncuri şi ardentă 
admiratoare a lui Defoe, îl acuza că „lasă la o parte întreaga 
natură vegetală şi mult din natura umană*l. 

Intr-adevăr, romanele lui Defoe nu sunt numai văduvite de 
analiza psihologică, dar şi golite de peisaj. Toate abundă în 
geografie şi topografie, în schimb decorul e absent Acest roman 
ttde- meublew este caracteristic începutului secolului al XVIII- 
lea. Şi totuşi, paradoxal, Defoe, prin romanele sale marinăreşti 
este şi precursorul  exotismului,  strămoşul  luxurianţei 
peisagistice a lui Joseph Conrad. 

Dar dacă în Jurnal nu vom descoperi recuzită de peisaj, În 
schimb vom cunoaşte o vibrantă Londră. Defoe este poetul 
Londrei secolului al XVIII-lea în aceeaşi măsură în care Dickens a 
fost poetul Londrei victoriene. În romanele sale apare 
spectacolul unei Londre dinamice, tumultuoase, pline de 
freamăt, de culoare şi de primejdii O Londră care, în Jurnal, e 
spectaculos amuţită şi împietrită. Şi aci, fără a fi descrisă, 
Londra se recompune în faţa ochilor noştri din menţionarea 
repetată a străzilor, aleilor, hanurilor, berăriilor, bisericilor, 
cimitirelor, parohiilor, suburbiilor, ‘podurilor, pieţelor, o Londră 
sinistră, devastată de dumă, dar pulsând, suferind ca o fiinţă 
vie, zbătându-se să supravieţuiască şi teiumfând. Cetăţenii ei, 
necaracterizaţi, foarte puţin diferenţiaţi, alcătuiesc un organism 
colectiv, care este adevăratul erou al Jur- naiului, H.F. Făcând 
doar pe naratorul 

In insula pustie a Londrei nuncală de ciumă, londonezii, acest 
citadin Robinson colectiv, luptă cu obstinaţie pentru ca viaţa să 
meargă mai departe, luptă pentru ca uitarea, care-l irită pe H.P. 
Intrucât i se pare a fi legată de ingratitudine faţă de forţa divină, 
uitarea, armă a autoprezervării, să se aştearnă peste cumplita 
tragedie, chiar dacă după aceea oamenii vor redeveni la fel de 
mizerabili ţi de păcătoşi ca şi înainte. 

Şi triumful final se traduce prin extraordinara explozie de 
comunicare a indivizilor atâta vreme izolaţi şi supuşi stresului 
singurătăţii, printr-o efuziune generală, printr-o necesitate de 
comuniune care sfidează limitele prudenţei. 

Stilul Jurnalului, şi în general stilul lui Defoe, este acordat cu 


voitul prozaism, cu deliberata platitudine şi banalitate a faptelor 
de viaţă narate. Spre deosebire de limbajul ales, polisat, afectat, 
al scriitorilor Restauraţiei, sau chiar al contemporanilor săi Addi- 
son şi Steele, stilul lui Defoe este colocvial, de o căutată lipsă de 
căutare, limbajul omului de pe stradă. Un stil neconvențional, 
repetitiv, nedisciplinat; tot atitea elemente care concură la 
crearea impresiei de spontan, de nemijlocit, de istorie care se 
scrie singură. 

Şi totuşi, romancierul Defoe ştie să stăpânească şi să dirijeze 
fluxul istoriei, să ajusteze torentul adevărului şi să-l amendeze 
imperceptibil, conform necesităţilor romaneşti. De pildă, potrivit 
cu documentele vremii, şi chiar ci/“/urnalul lui Pepys, se pare că 
epidemia de ciumă nu a încetat brusc la sfârşitul anului 1665, ci 
a mai continuat şi în 1666, când s-au mai înregistrat la Londra 
peste două mii de morţi. Dar pentru planul 'artistic al lui Defoe a 
fost necesar ca molima să fie curmată- miraculos, cu oamenii 
plângând de bucurie pe străzi şi strângându-şi mâinile, chiar 
fără să se cunoască. Şi tot conform Jurnalului lui Pepys se pare 
că străzile Londrei, chiar în toiul epidemiei, nu au fost niciodată 
atât de pustii, de moarte, de năpădite de bălării, pe cât îi place 
lui Defoe să le prezinte, pentru a sublinia dramatismul 
atmosferei. 

Şi ad, ne întoarcem din nou la relaţia ficţiune-document, la 
întrebarea ridicată de Jurnalul lui Defoe. Adevăr istoric sau 
adevăr artistic? De fapt, un adevăr bilateral. In esenţa sa, 
Jurnalul este o operă de Ilmaginaţie, ce ordonează, prelucrează, 
dramatizează un voluminos corp de documente, subordonându- 
le observaţiei şi discemământulm unui singur individ care, chiar 
dacă are un prototip Istoric, rămâne totuşi un personaj fictiv, un 
portcu- vânt al gândirii, raţiunilor, motivaţiilor şi interpretărilor 
autorului. 

Şi totuşi, deşi acceptat ca o ficţiune, Jurnalul lui Defoe are 
yaloare de document Istoric, constituind cea mal cuprinzătoare 
şi mal convingătoare relatare asupra Marii Ciume din Anglia. 

lar ca document artistic, Jurnalul, împreună cu Robinson 
Crusoe, constituie prototipuri ale operelor care arată încleştarea 
omului - ca entitate individuală sau colectivă - cu forţele 
tiranice, cu despotismul absurdului, cu primejdia şi spaima de 
necunoscut. Incleştarea şi biruinţa. 

ANTOANETA HALI AN 


Jurnal din anul ciumei 

Observaţii sau aduceri aminte despre cele mai însemnate 
fapte, atât publice cât şi particulare, care s-au petrecut la 
Londra în timpul marii molime din 1665 

c 

Ui fi fost pe la începutul lunii septembrie 1664 când eu, ca de 
altfel şi vecinii mei, am aflat din zvon public că ciuma ar fi 
izbucnit din nou în Olanda; în anul 1663 mrvhm* se dezlănţuire 
cu mare furie pe acele meleaguri, cu osebire la Amsterdam şi 
Rotterdam, unde, spuneau unii, fi-ar fi răspândit venind din 
Italia, în timp ce alţii gândeau că ar fi venit din Levant odată cu 
avuţiile aduse acasă de flota turcă; alţii îşi dădeau cu părerea că 
ar fi venit din Candia?, şi iarăşi alţii ziceau că din Cipru. Dar nu 
de unde a venit are însemnătate; toată lumea era însă de acord 
că m Olanda se stâmise din nou. 

Pe vremea aceea nu aveam ziare tipărite, care să răs- 
pândeaacă zvonuri sau dări de seamă despre ceea ce se 
întâmplă; şi care să umfle faptele prin născocirile oamenilor, aşa 
cum aveam să văd mai târziu că se petrec lucrurile. Dar 
asemenea veşti soseau până la noi prin scrisorile neguţătorilor 
sau ale altora care purtau corespondenţă cu ţări străine, iar de 
la aceştia se lăţeau mai departe prin viu grai; aşa încât noutăţile 
nu erau aflate pe dată în toate colţurile ţării, cum se întâmplă 
acum. Dar se pare că cei din Guvemământ primiseră o dare de 
seamă asupra adevăratei stări a lucrurilor şi că ţinuseră felurite 
sfaturi în legătură cu măsurile de stăvilire a molimei; toate 
acestea erau păstrate însă în mare taină. Aşa se face că 
zvonurile s-au stins şi oamenii au început să le dea Uitării, ca pe 
nişte fapte care nu ne priveau direct şi carer nădăjduiam noi, nu 
cuprindeau adevăr. Până la sfârşitul lunii noiembrie sau 
începutul lui decembrie 1664, când doi bărbaţi, despre care se 
spunea că ar fi fost franţuji, au murit de dumă la Long Acre, sau 
mai bine zis la capătul de sus din Drury Lane. Familiile la care 
locuiau cei doi şi-au dat osteneala să ţină cât mai ascunsă 
întâmplarea; totuşi ştirea a răzbit în vecini şi a ajuns până la 
autorităţi. Acestea âu simţit că-i de datoria lor să facă cercetări, 
pentru a constata ce-i adevărat şi ce nu, astfel incit au fost 
trimişi la faţa locului, în inspecţie, doi medici şi un felcer. 
Specialiştii au venit şi, constatând pe ambele cadavre semnele, 


3 Candia — denumirea insulei Creta. 


vădite ale bolii, şi-au exprimat în mod public părerea că cei doi 
au murit de ciumă. A fost înştiinţat dascălul paro-, hiei, care la 
rândul lui a anunţat Centru) parohial; iar în Buletinul Mortuar 
săptămânaf ştirea a fost publicată în felul obişnuit, după cum 
urmează: 

Ciornă 2. Parohii contaminate 1. 

Oamenii s-au arătat foarte îngrijoraţi la aflarea acestei veşti, 
şi întregul oraş începu să dea semne de alarmare, cu atât mai 
mult cu cât în ultima săptămână a lunii decembrie 1664, încă o 
moarte avu loc în aceeaşi casă şi ca urmare a aceleiaşi boli. 
După aceea spaimele se potoliră din nou vreme de vreo şase 
săptămini, răgaz în care se spunea că nimeni dintre cei ce 
muriseră între timp nu avusese semnele molimei pe trup, 
aşadar răul se domolise. Dar ceva mai târziu* pe la 12 febnarie 
cred, s-a înregistrat o nouă moarte, în acelaşi chip, într-o altă 
casă, ţinând însă de aceeaşi parohie. 

Fapt care-i făcu pe oameni să-şi întoarcă privirile spre partea 
aceea din oraş; şi cum Buletinele săptămânale arătau o 
neobişnuită creştere a numărului de inmormântări în parohia St. 
Giles, lumea începu să bănuie că în această 1 parte a oraşului 
se răspândise ciuma, şi că mulţi muriseră j de mâna ei, cu toate 
că familiile se feriseră pe cât cu putinţă ca asemenea zvon să 
ajungă la urechea publică. Astfel de gânduri frământau mintea 
oamenilor şi nimeni nu se j aventura prin Drury Lane ori pe alte 
străzi bănuite a fi | contaminate, decât dacă-l mâna vreo nevoie 
arzătoare. 

Creşterea numărului de decese înregistrate de Buleţi-l ne/e 
mortuare arăta după cum urmează: în mod obişnuit, în parohiile 
St. Giles în the Fields şi St. Andrew's Hol- borri numărul 
îngropăciunilor se ridica, mai mult sau mai puţin, la vreo 
douăsprezece, până la şaptesprezece sau nouăsprezece pe 
săptămână. Dar chiar din primele zile când ciuma îşi arătase 
colții, în parohia St. Giles s-a observat o sporire considerabilă a 
numărului de înmormântări. De pildă: 

Din 27 dec. La 3 ian. St Giles 16 

St. Andrews 17 

3 ian. La 10 „St. Giles 12 

St. Andrews 25 

10 „ „17 „St. Giles 18 


4 eeselor şi cauzele care le-au pricinuit hi flecare dintre parohiile londoneze. 


St. Andrews 18 

17 „ „24 ian. St. Giles 23 

St. Andrews 16 

24 „ „31 „St. Giles 24 

St. Andrews.;... 15 

30 „ „7 Tebr. St. Giles 21 

St. Andrews i 23 

7 febr. „14 „St. Giles 24 

Dintre care un deces datorat ciumei. 

O creştere asemănătoare a numărului de înmormântări a fost 
observată şi în parohia St. Brides, care se învecina într-o parte 
cu parohia Holborn, precum şi în parohia St» James Clarkenwell 
care se învecina cu Holborn de cealaltă parte. In aceste două 
parohii, de unde cota obişnuită a în- mormântărilor săptămânale 
atingea cifra de patru, ori de şase ori de opt, de astă dată arăta 
după cum urmează: 

St. james 8 

27 „ „3 ian. St. Brides 6 

St. james 9 

3 „ „lO ian. St. Brides 11 

St. James 7 

10 „ „17 „St. Biides 12 

St. james 9 

17 „ „24 „St. Brides...... 9 

St. James 15 

24 „ „31 „St. Brides 8 

St. James 12 

îsi Boala Suta Du ete a detali » „7 febr. St. Brides 13 

St. James 5 

7 febr. „14 „St. James 12 

St. Brides 6 

Lumea Jua aminte la această creştere a morţilor în Bu* 
letinele săptămânale cu o atât mai mare nelinişte cu cât era 
vorba de un anotimp în care buletinele sunt de obicei moderate. 

Numărul obişnuit de inmormântări pe întregul oraş înregistrat 
de Buletinele mortuare, varia între 240 şi 300 pe săptămână. 
Ultima cifră era socotită de obicei ca foarte ridicată; dar după 
izbucnirea molimei s-a constatat o creştere succesivă a cifrei din 
Buletine, după cum urmează: 

De la d la 27 dec. 291 — 


» 2 1 1 3ian. 349 58 
7 
ir „3 ia )l 10, 394 45 
N. 
if io tè» Il 17, 415 21 
îi 1 M Il 24. 4⁄4 59 
7 


Acest din urmă Buletin a fost cu adevărat inf ricoşa lor, 
întrucât înregistra cel mai mare număr de decese săptămi- nale 
cunoscut de la molima din 1656 încoace. 

Oricum, lucrurile se domoliră din nou, şi cum vremea se 
dovedise foarte friguroasă iar gerul care începuse în decembrie 
şi continuase la fel de aspru până spre sfârşitul lui februarie 
adusese cu sine un vânt şfichiuitor, deşi nu prea puternic, 
Buletinele marcară o nouă descreştere a deceselor, sănătatea 
începu iar să domnească în oraş şi toată lumea gândi că 
primejdia trecuse. Numai că în parohia 

St. Giles înmorminlările tot se ţineau lanţ: mai eu seamă de 
pe la începutul lui aprilie nu scădeau sub douăzeci şi cinci 
săptămânal, iar în săptămâna dintre 18- şi 25 aprilie se 
înregistrară treizeci de decese, dintre care două datorate ciumei 
şi opt tifosului exantematic, socotit a fi cam tot acelaşi lucru. A 
crescut de asemeni şi numărul total al celor morţi de tifos 
exantematic, de la opt în săptămâna anterioară, la doisprezece 
în săptămâna de care vorbim. 

Veştile ne alarmară din nou, şi o cumplită îngrijorare cuprinse 
populaţia, mai ca seamă că acum vremea se schimbase, 
îndulcindu-se, iar vara bătea la uşă. Oricum, în săptămâna 
următoare speranţele reînfloriră iar, pentru că Buletinele 
descreseuseră şi numărul total al morţilor scăzuse la 388, dintre 
care niciun deces datorat ciumei, şi numai patru pricinuite de 
tifosul exantematic. 

Pentru ca în săptămâna ce urmă să se constate o nouă 
creştere, şi molima să se facă iar simțită în două-trei parohii: St. 
Andrew's Holborn, St. Clement's-Danes şi, spre marea jale a 
oraşului, se înregistra un deces chiar în centru, în parohia ŞI 
Mary-Wool-Church, adică în strada Bear- binder-lane. Lângă 
Bursă. În tota], în acea săptămâna muriseră nouă persoane de 


ciumă şi şase de tifos exantematic. În urma cercetărilor se 
constatase totuşi că franţuzul care murise în Bearbinder-lane 
locuise până de curând în Long- Acre. In preajma caselor 
contaminate, şi se mutase de acolo de frica bolii, fără să ştie că 
se şi molipsise. 

Acestea se întâmplau la începutul lunii mai, şi totuşi vremea 
era încă moderată, schimbăcioasă şi destul de rece aşa încât 
lumea mai nutrea unele speranţe. Ceea ce încuraja aceste 
speranţe era faptul că centrul oraşului fusese cruțat de boală; în 
toate cele 97 de parohii nu se declaraseră decât 54 de cazuri de 
ciumă, aşadar am început să ' ne spunem că boala a cunoseut, 
se vede, răspârtdire numai printre locuitorii: unei anumite părţi 
a oraşului şt că s-ar putea să nu se întindă mai departe. Cu atât 
mai mult cu cât în săptămâna următoare, adică de la & la 16 
mai, nu s-au înregistrat decât trei noi cazuri de ciumă, şi 
niciunul dintre ele în City sau în Liberties”, iar parohia St. An- 
drew nu a numărat decât cincisprezece înmormântări, ceea ce 
însemna o cifră f oarte scăzută. E drept că parohia St. Giles 
îngropase treizeci şi două de persoane, dar cum numai una 
dintre acestea murise de ciumă, oamenii începură să răsufle 
uşuraţi. Buletinul săptămânal pe întregul oraş scăzuse de la 347 
decese, în săptămâna precedentă, la 343. Preţ de câteva zile ne 
păstrarăm speranţele, dar aceste zile au fost puţine. Căci lumea 
nu se mai lăsa amăgită. Casele începură să fie cercetate şi se 
descoperi că molima se întinsese în toate părţile şi că zilnic 
mureau oameni de ciumă. Aşa încât nădejdile noastre se 
clătinară. Acum nimic nu mai putea fi tăinuit şi curând ieşi la 
iveală că molima se răspândise dincolo de orice nădejde sau 
amăgire. In parohia $t. Giles pusese stăpânire pe câteva ş. 
Trăzi, şi familii întregi zăceau laolaltă doborâte de boală. Starea 
de lucruri începu să devină limpede şi din Buletinele săptămânii 
următoare; ce-i drept, numai paisprezece dintre decesuri erau 
atribuite flagelului, dar acest lucru nu însemna decât înşelătorie 
şi tăinuire, pentru că în parohia St. Giles fuseseră îngropate 
patruzeci de persoane şi se dovedi că cea mai mare parte dintre 
acestea muriseră de ciumă, deşi, oficial, moartea lor fusese 
pusă pe seama altor boli; şi, cu toate că numărul total al 
decesurilor nu depăşise cifra de 385, iar creşterea faţă de 


5 Liberties — cele unsprezece districte ce înconjurau Clly si numărau, în 1664, 179 000 
locuitori. 


săptămâna precedentă nu era mai mare de 32, totuşi s-a 
comunicat că dintre cei decedați paisprezece muriseră de tifos 
exantematic şi paisprezece de ciumă; dar noi ne încredinţasem 
că în acea săptămână ciuma secerase în tot oraşul cincizeci de 
vieţi. 

Următorul Buletin, acoperind perioada dintre 23 şi 30 mai, 
raporta 17 cazuri de ciumă, dar înmortnântările din St. Giles 
atinseseră numărul de cincizeci şi trei, o cifră înspăimintătoare! 
Şi dintre acestea numai nouă fuseseră atribuite ciumei. Dar la o 
examinare mai atentă efectuată de judecătorul de pace, şi în 
urma cercetării făcute de primar, s-a constatat că în parohie se 
înregistraseră încă alte douăzeci de decese datorate ciumei şi 
puse pe seama tifosului exantematic sau altor boli, asta în afară 
de cazurile trecute sub tăcere. 

Toate acestea însă erau nimicuri faţă de ceea ce urma să vină 
în curând, pentru că acum vremea se încălzise de-a binelea şi, 
încă din prima săptămână a lunii iunie, molima s-a întins 
cumplit. Buletinele au început să arate mari creşteri şi morţile 
datorate frigurilor, tifosului exantematic şi bolii de dinţi“ au 
sporit mult. Căci toţi cei ce puteau să-şi ascundă adevărata 
boală o făceau, pentru ca vecinii să nu-i ocolească şi să nu 
refuze a avea legături cu ei şi, pe de altă parte, pentru a 
împiedica autorităţile să le închidă casele, lucru care, deşi nu 
fusese încă înfăptuit, plutea sub chip de ameninţare; iar oamenii 
se temeau tare numai la asemenea gând. 

în cea de-a doua săptămână a lunii iunie, greutatea molimei 
continua să cadă tot pe parohia St. Giles, care îngropase 120 de 
morţi; dintre aceştia, potrivit Bu/etinelor, 68 fuseseră bolnavi de 
ciumă; toată lumea vorbea însă că cel puţin o sută dintre ei 
fuseseră ciumaţi, dacă ar fi fost să socotim după numărul 
obişnuit de morţi din această parohie, aşa cum a fost arătat el 
mai sus. 

Până în această săptămână, în cele 97 de parohii din City nu 
avusese loc niciun deces, cu excepţia franţuzului aceluia de care 
am vorbit. De astă dată însă, se înregistrară patru decese şi în 
City: unul în Wood Street, unul în Fenchurch Street şi două în 
Crooked-lane; Southwark rămăsese însă neatins; de această 


6 Conform unor consemnări ale doctorului John Arbuthnot, prieten şi colaborator al lui Swift şi Pope, 
pe acea vreme zece la sută dintre sugari mureau din pricina maladiilor de dentiţie, care ajungeau pînă la 
gangrena maxilarelor. 


parte a fluviului nu avusese loc încă nicio moarte. 

Eu locuiam în parohia Aldgate, -la jumătatea drumului dintre 
biserica Aldgate şi White-Chappel-Bars, în stânga, sau mai bine 
zis la capătul de nord al străzii; şi cum flagelul nu se întinsese 
până în această parte a oraşului, cei din vecinătatea mea îşi 
duceau mai departe viaţa în tihnă. Dar în celălalt capăt al străzii 
se înstăpânise o mare înfrigurare; iar oamenii mai avuţi, mai cu 
seamă nobilimea mare şi mică de prin partea de vest” se porni 
în chip cu totul neobişnuit să părăsească oraşul într-un adevărat 
puhoi, cu întreaga familie şi servitorime. Lucrul acesta putea fi 
observat cu deosebire în White-Chapel, adică pe strada unde 
locuiam eu. Intr-adevăr, pe aici nu vedeai alta decât fur- goane 
şi căruţe încărcate cu calabalâcuri, femei, slugi, copii etc. Sau 
cupeuri pline cu familii de neam mare, cu vizitii care-i slujeau, 
toţi grăbindu-se să iasă din oraş; după care îşi făceau apariţia 
alte furgoane şi căruţe goale, cai de rezervă însoţiţi de servitori, 
care, neîndoielnic, fie că se întorceau, fie că erau trimişi de la 
ţară ca să aducă noi evacuaţi. Ee lângă aceştia, puteau fi văzuţi 
numeroşi oameni călare, unii singuri alţii întovărăşiţi de slugi şi, 
îndeobşte, toţi incărcaţi de bagaje şi pregătiţi pentru un drum 
lung, după cum îi arăta înfăţişarea. 

Toate astea alcătuiau o privelişte tristă şi înfricoşătoare, mai 
ales că o aveam zi şi noapte în faţa ochilor; intr-adevăr, pe nimic 
altceva nu-ţi puteau poposi privirile. Şi priveliştea stârnea În 
mine gânduri posomorite, legate de nenorocirea care avea să se 
abată asupra oraşului şi de soarta vitregă a celor ce aveau să 
rămână în el. 

Timp de câteva săptămini, exodul acesta a fost atât de 
năvalnic, încât nu era chip să te apropii de uşa primarului decât 
cu mare greutate; în asemenea hal se înghesuia şi se îmbulzea 
acolo mulţimea pentru a obţine certificatele de sănătate de care 
aveau nevoie cei ce porneau la drum; căci fără de acestea nu 
era cu putinţă să treci prin alte oraşe, sau să tragi la vreun han. 
Şi cum în tot acest timp nu murise nimeni între zidurile ce 
imprejmuiau City, primarul elibera fără să pregete certificatele 
de sănătate tuturor locuitorilor celor 97 de parohii şi, un timp, 
chiar şi celor din Liberties. Exodul, ziceam, a ţinut câteva 
săptămini, mai bine zis pe urtreg parcursul lunilor mai şi iunie, şi 
a fost cu atât mai însufleţit citcât se stârnise zvonul că urmează 
să iasă un ordin de la cârmuire ca să se aşeze tot felul de piedici 


şi bariere pe drum, pentru a împiedica lumea să mai plece, şi că 
oraşele din cale nu vor mai îngădui cetăţenilor din Londra să 
treacă prin ele, ca nu cumva să răspândească molima. Dar 
niciunul din aceste zvonuri n-a avut alt temei decât născocirea 
minţii omului; cel puţin la început. 

La această vreme am început să dezbat cu ser iozitate în 
sinea mea cazul propriei mele persoane, şi anume ce-mi 
rămânea de făcut; cu alte cuvinte, dacă să lau hotărârea de a 
sta la Londra, ori să-mi zăvorăsc casa şi să fug, aşa cum 
făcuseră cei mai mulţi dintre vecinii mei. Infăţişez Această 
situaţie cu lux de amănunte pentru că s-ar putea să le fie de 
folos ur'rjaşilor mei, dacă se vor afla vreodată în asemenea 
necaz şi în asemenea cumpănă, urmând să aleagă o cale; şi de 
aceea voi ca astă povestire să treacă în ochii lor mai curând 
drept o îndrumare decât o istorie a faptelor mele, ţinând seama 
că pe ei nu-i va interesa nici cât negru sub unghie ce s-a 
întâmplat cu persoana mea. 

Aveam două căi de ales: una era aceea de a-mi vedea mai 
departe de afacerile şi de negoţul meu, care erau importante şi 
în care îmi investisem întregul avut; cealaltă era salvarea vieţii 
dintr-o atât de cumplită calamitate, pe care o vedeam 
abătându-se asupra întregului oraş; şi care, oricât ar fi fost ea 
de gravă, privită prin spaimele mele, ca ţi ale semenilor mei, 
căpăta dimensiuni şi mai mari. 

Prima dintre cele două căi era de mare însemnătate pentru 
mine; îndeletnicirea mea era aceea de şelar” şi cum afacerile pe 
care le conduceam nu ţineau doar de o simplă prăvălie sau 
dugheană, ci se desfăşurau printre neguţătorii care aveau 
legături cu coloniile englezeşti din America, mărfurile mele se 
aflau în bună parte în mâinile acestora. 

Ce-i drept, nu eram căsătorit, dar aveam o familie întreagă de 
slujitori care mă ajutau la treburi, aveam o casă, o prăvălie, şi 
un depozit de mărfuri arhiplin. Şi, ca să fiu scurt, a părăsi toate 
acestea aşa cum trebuie părăsite în atari împrejurări, adică fără 
a le lăsa în seama unui supraveghetor sau a vreunei persoane 
de încredere, ar fi însemnat să risc nu numai ruina negoţului, 
dar şi a mărfurilor, într-un cuvânt a întregii mele avuţii. 

Aveam un frate mai vârstnic care se găsea pe atunci la 


7 Pe vremea povestitorului, şelarii vindeau, în afara şeilor, tot felul de articole de pielărie 
necesare călăreţilor şi călătorilor. 


Londra, unde se statornicise de câţiva ani, după ce se Întorsese 
din Portugalia şi, cerându-i sfatul, răspunsul lui a constat din 
cele trei cuvinte care au fost cândva rostite într-o Imprejurare cu 
totul diferită: „Omule, saluea- ză-ți viața”. 

Aşadar, fratele meu era de părere să. Mă evacuez La ţară, 
după cum de altfel se hotărâse să procedeze şi el cu familia lui. 
Mi-a spus că aflase el, pare-se pe alte meleaguri, că cel mai bun 
leac împotriva ciumei este să fugi din calea ei. Argumentele 
mele că ar însemna să-mi năru- iese negoţul, avutul, îndatoririle, 
au fost respinse cu de- Băvârşire. Mi-a răspuns cu argumentul 
folosit de mine în favoarea rămânerii pe loc: A pretinde că-mi 
încredinţez viaţa şi sănătatea în mlinile Domnului, însemna cea 
mai puternică dezminţire a temerilor mele de a-mi pierde 
negoţul şi avutul. Căci, spunea fratele meu, n-ar fi mai înţelept 
să-i încredinţezi Domnului şansa sau riscul de a-ţi pierde 
negoţul, în loc să înfrunţi o primejdie de neînlăturat şi să-i 
încredinţezi lui viaţa? 

Nu-i puteam răspunde, că n-am unde să mă duc, deoarece 
aveam prieteni şi neamuri în Northamptonshire, de unde se 
trăgea familia noastră; şi mai cu seamă, unica noastră soră care 
locuia în Lincolnshire se arătase foarte doritoare să mă 
primească şi să mă găzduiască. 

Fratele meu, care-şi şi trimisese soţia cu cei doi copii în 
Bedfordshire şi luase hotărârea să-i urmeze, mă îndemna foarte 
serios să părăsesc Londra; la un moment dat am hotărât să-i 
urmez povaţa, dar la vremea aceea n-am putut găsi un cal; căci 
deşi nu s-ar putea spune că toată lumea plecase din Londra, 
caii, în schimb, părăsiseră cu toţii oraşul Timp de câteva 
săptămâni în întregul oraş nu a fost chip să cumperi sau să 
închiriezi un cal. Atunci am luat hotărârea să o pornesc pe jos, 
însoţit de un slujitor, aşa cum făceau mulţi alţii şi să nu tragem 
la niciun han, ci să luăm cu noi un cort ostăşesc şi să dormim în 
câmp, întrucit vremea «-a foarte călduroasă şi deci nu ne 
pândea primejdia de a Tăci. Am spus „aşa cum făceau mulţi 
alţii8, pentru că erau numeroşi cei care procedau astfel, mai cu 
seamă printre cei care fuseseră pe front în ultimul război, de la 
care nu trecuse multă vreme. Şi, vorbind despre cauzele 
secundare ale molimei, trebuie să spun că dacă cea mai mare 
parte din lume ar fi călătorit în acest chip, boala nu s-ar fi întins 
în atâtea alte oraşe şi case, după cum s-a întâmplat, spre marea 


pagubă şi distrugere a bunăstării poporului. 

Dar tocmai ştunci, slujitorul pe care plănuisem să-l iau cu 
mine mi-a tras chiulul: înspăimântat de năvala molimei, şi 
nefiind sigur când aveam eu de gând să plec, şi-a luat singur 
măsuri de apărare şi m-a părăsit: aşa că, planurile mele au fost 
zădărnicite; şi, nu ştiu cum, mereu descopeream că, într-un fel 
sau altul, ceva se punea în calea hotărârilor mele de a pleca. 
Acest lucru mi-a adus în minte nişte gânduri care ar putea fi 
socotite drept o digresiune fără rost; anume, mi-a intrat în cap 
că toate obstacolele îşi aveau obârşia în voinţa cerească. 

Pomenesc de această meditaţie a mea întrucât e cea mai 
bună metodă pe care ar putea-o folosi cineva într-o împrejurare 
asemănătoare, mai cu seamă dacă-i vorba de cineva care face 
din datorie o problemă de conştiinţă; e bine să chibzuieşti la 
toate micile întâmplări care au loc în acea perioadă şi să le 
priveşti în complexitatea lor; adică în felul cum se înlănţuie între 
ele şi în felul cum toate laolaltă se leagă de chestiunea asupra 
căreia urmează să hotărăşti tu, şi atunci, cred, poţi considera că 
ceea ce-ţi dictează ţie conştiinţa este un semn al proniei cereşti. 
In cazul meu, era vorba de a hotări dacă să fug sau să rămân la 
datorie într-un loc năpăstuit de molimă. 

Uite aşa, într-o dimineaţă, s-a înfiripat cu ardoare în mintea 
mea gândul că, întrucât tot ce ni se întâmplă în viaţă porneşte 
din porunca sau îngăduinţa cerească, toate aceste piedici de 
care mă loveam trebuie să fi purtat în ele un semn deosebit; şi 
că ar fi trebuit să chibzuiesc dacă nu cumva îmi dădeau de ştire 
că voinţa cerească se "împotriveşte plecării mele. Gândul 
următor a fost că dacă piedicile mi-erau într-adevăr date de sus, 
ca semn că trebuie să rămân locului, atunci Durrfnezeu va în 
stare să-mi şi cruţe viaţa în mijlocul primejdiei şi morţii care mă 
împresurau; şi că de-aş încerca să mă apăr părăsindu-mi lăcaşul 
şi acţionând împotriva semnelor pe care ţineam să Ic: consider 
cereşti, ar fi însemnat să fug de Dumnezeu, in- dreptăţindu-l să 
mă ajungă din urmă cu mânia lui, când ar fi socotit că-i potrivit. 

Toate aceste gânduri mă făcură să-mi schimb iar ho- lăiârea 
şi, când m-am aflat din nou faţă-n faţă cu fratele meu, i-am spus 
că înclin să rămân în locul în care m-a aşezat Domnul şi să 
înfrunt sparta ce mi-a fost hărăzită. 

Şi că, pornind de la cele ce-am arătat mai sus, aceasta pare 
să fie datoria mea. 


Cu toate că fratele meu era un om cucernic, şi-a bătut ioc de 
mine când i-am vorbit de semnele cereşti şi mi-a povestit câteva 
istorioare despre nişte oameni suciţi ca mine, cum îi numea el: 
mi-a mai spus că numai dacă m-ar fi betegit vreo boală. 
Împiedicându-mă să plec, atunci ar fi trebuit s-o iau drept mâna 
Domnului, care are putinţa să facă din mine ce-i place. Şi numai 
în asemenea caz aş fi putut desluşi semnul providenţei. Dar a 
transforma în semne cereşti faptul că n-am putut închiria un cal, 
ori că slujitorul meu şi-a luat tălpăşiţa, era un lucru de râs atâta 
timp cât aveam două picioare tefere şi o liotă de alţi servitori, 
putând deci cu uşurinţă să merg pe jos o zi sau două; şi-apoi, 
din moment ce-aş fi avut un certificat de bună sănătate, aş fi 
putut oricând închiria un cal pe drum, Wsau lua poştalionul dacă 
socoteam nimerit. 

Şi-apoi a pornit să-mi povestească despre negrele urmări de 
care au avut parte, în urma înfumurării lor, turcii şi 
mahomedanii din Asia şi de prin alte locuri pe unde călătorise el 
(căci fratele meu, fiind neguţător, se întorsese abia de câţiva ani 
de prin străinătăţi, aşa cum am mai arătat, Lisabona fiind 
ultimul loc pe unde peregrinase). Punând temei pe crezul lor că 
toate în viaţă sunt predestinate şi că soarta fiecărui om a fost 
pecetluită printr-o lege de neclintit încă înainte de a fi venit el 
pe pământ, turcii se duceau fără să se sinchisească prin tot felul 
de locuri infectate de molimă, şi aveau de-a face cu oameni 
atinşi de boală, drept care au fost seceraţi în proporţie de zece 
până la cincisprezece mii pe săptămână, în timp ce europenii, 
care se ţineau mai la depărtare, au scăpat nemo- lipsiţi. 

Cu aceste argumente, fratele meu a reuşit să mă facă din nou 
să-mi schimb hotăi-îrea. Şi am început să mă gândese iar la 
plecare, ba chiar să şi fac pregătiri; căci molima creştea în jucul 
meu; Buletinele înregistrau câte 700 de morţi pe săptămână. lar 
fratele meu mă înştiinţă că el unul nu-şi mai ia riscul de a 
rămâne. L-am rugat să mă mai lase să cumpănesc până a doua 
zi, când aveam să iau hotărârea definitivă; şi cum, de bine de 
rău, îmi făcusem toate pregătirile în ce privea negoţul şi 
persoana căreia să-i 

3 - Jurnal din anul dumei încredinţez treburile, nu-mi mai 
rămăsese decât şi iau hotărârea. 

În seara aceea m-am dus acasă cu o mare povară de 
nehotărâre în suflet, neştiind ce să fac; îmi rezervasem acea 


seară numai pentru chibzuinţă, aşa incit eram singur. Căci încă 
de pe atunci, oamenii îşi luaseră, printr-un con- simţământ tacit, 
deprinderea de a nu ieşi în stradă după asfinţitul soarelui, din 
motive pe care voi avea prilejul să le arăt mai tirziu. 

în singurătatea acelei seri, mă străduiam să hotărăsc ce 
anume e de datoria mea să fac. Am pus pe un talger al balanței 
argumentele cu care fratele meu mă îmboldea să plec la ţară, 
iar pe celălalt simţămintele cu care îmi dădea inima ghes să 
rămân locului. Neîndoielnic, chemarea de a rămâne pornea de la 
negoţul meu şi de la grija de a-mi păstra mărfurile care erau, 
pot spune, toată avuţia mea; de asemeni am cântărit şi semnele 
pe care ţineam să le consider a fi cereşti şi care pentru mine 
constituiau un soi de îndrumare. Şi mi-a dat iar prin gând că 
dacă primisem îndrumarea de a rămâne locului, aceasta trebuia 
să conţină în ea şi făgăduinţa de a mi se cruța viaţa, cu condiţia 
de a mă supune. 

Gândul ăsta mi-era foarte aproape de inimă şi am început să 
mS simt mai încurajat ca oricând să nu plec, ba chiar susţinut 
de tainica satisfacţie că voi fi cruțat. Adăugaţi la aceasta faptul 
că, răsfoind Biblia care se afla în faţa mea, în timp ce gândurile 
îmi stăruiau cu multă seriozitate asupra marii întrebări, am 
strigat: „El bine, Doamne, nu ştiu ce cale să apuc, îndrumă-mă!“ 
Şi s-a întâmplat ca în acest impas să răsfoiesc filele până am 
ajuns la Psalmul 91; şi aruncându-mi ochii asupra celui de-al 
doilea vers, am citit până la versul al şaptelea, după care am 
sărit la al zecelea; şi astfel mi s-au încropit următoarele: 

„Nu trebuie să te temi de spaimele nopţii nici de săgeata care 
străpunge văzduhul zilei. Nid de putreziciunea ce se târăşte-n 
întuneric; nici de surparea ce pustieşte la ceasul prânzului. O 
mie de oameni se vor prăbuşi în stânga ta şi zece mii în dreapta 
ta; dar tu vei fi cruțat. Cu ochii tăi tu singur vei vedea răsplata 
celor mirşavi. Pentru că tu ţi-ai făcut sălaş din credinţă. Niciun 
rău nu se va abate asupră-ţi, nki o molimă nu se va atinge de 
lăcaşul tău, etc.f 

34 

Nu cred că cititorul mai are nevoie să-i spun că din acea clipă 
hotărârea mea a fast hiati: Voi rămâne în oraş, încredinţându- 
mă cu totul milosteniei şi ocrotirii celui Atotputernic, şi nu voi 
căuta adăpost aiurea. Şi cum zilele mele sunt în mina sa, 
Domnul mă va ajuta să supraviețuiesc şi în vremi de molimă ca 


şi în vremi de sănătate. Şi dacă Domnul nu va socoti cu cale să 
mă dăruiască morţii, va face cu mine cum va socoti că-i mai 
bine. 

(Odată luată această hotărâre, m-am dus la culcare. A doua 
zi, hotărârea mea a fost o dată mai mult întărită, căci femeia 
căreia avusesem de gând să-i încredinţez casa şi avutul meu a 
căzut doborâtă de boală. Ba s-a mai ivit încă ceva menit să 
încline balanţa de aceeaşi parte: eu însumi m-am simţit foarte 
rău a doua zi. Aşa încât oricum n-aş fi fost în stare să plec. Am 
zăcut preţ de trei sau patru zile, ceea ce m-a hotărât cu 
desăvârşire să nu mă mişc din loc. Aşadar mi-am luat rămas- 
bun de la fratele meu, care a plecat întâi la Dorking în Surry şi 
după aceea a făcut un ocol spre Buckinghamshire sau 
Bedfordshire, spre un loc de adăpost pe care-l găsise pentru 
familia lui. 

Nu era momentul potrivit în acele zile să cazi bolnav, pentru 
că de îndată ce te plângeai de ceva erai bănuit a te Îi molipsit 
de ciumă. Şi cu toate că eu nu dădeam semne de asemenea 
boală, simţindu-mă însă foarte rău şi având atât dureri de cap 
cât şi de stomac, n-am fost scutit de îngrijorarea că poate într- 
adevăr mă molipsisem. Dar după vreo trei zile am început să mă 
simt mai bine, în cea de-a treia noapte am izbutit să dorm şi am 
şi asudat un pic, aşa încât dimineaţa m-am trezit mai înviorat. 
Ingrijorarea că m-aş fi molipsit de ciumă s-a spulberat odată cu 
boala mea, şi m-am întors ca de obicei la treburi. 

Toate acestea la un loc mi-au scos din minte gândul de a mă 
refugia la ţară. Şi cum fratele meu plecase, nu am mai avut 
niciun soi de controversă pe această temă nici cu el şi nici cu 
mine însumi. 

„Ne aflam acum în mijlocul lunii iulie, şi molima care, aşa cum 
am mai spus, bântuise mai cu furie în celălalt capăt al oraşului, 
adică în parohiile St. Giles şi St. Andrews Holborn, ca şi spre 
Westminster, începuse acum să se îndrepte spre răsărit, deci 
către partea unde locuiam eu. Se putea observa că nu venea 
de-a dreptul spre noi. 

Căci City, partea de oraş cuprinsă între ziduri, se bucura iacă 
de o stare de bună sănătate. Nici dincok) de apă, spre 
Southwark, nu se întinsese încă prea tare. Deşi în acea 
săptămână se înregistraseră în total 1 268 de decese datorate 
tuturor bolilor, dintre care peste 900 fuseseră cazuri de ciumă, 


totuşi în City, între ziduri, nu se raportaseră mai mult de 28 
cazuri de ciumă, iar în Southwark, care in- dudea şi parohia 
Lambeth, doar 19. În timp ce numai în parohiile St. Giles şi St. 
Martin în the Fields muriseră 421 de oameni. 

Era de observat că molima bântuia mai cu seamă în parohiile 
mărginaşe, suprapopulate şi locuite de oameni săraci, astfel 
încât bbala îşi secera mai uşor victimele pe acolo decât în City. 
Totuşi, aşa cum am spus, am început să observăm că molima îşi 
croieşte drum spre noi, prin parohiile Clarkenwell, Cripplegate, 
Shoreditch şi Bish- opsgate; ultimele două învecinându-se cu 
Aldgate, White- Chapel şi Stepney, flagelul începea în sfârşit să- 
şi reverse iuria şi prin aceste părţi, unde a continuat să secere 
chiar când s-a domolit în parohiile din vest, de unde pornise. 

E ciudat că în acea anume săptămână, adică de la 4 la 
11 iulie, când, aşa cum am arătat, numai în parohiile St. Giles şi 
St. Martin în the Fields muriseră de ciumă peste 400 de 
persoane, în parohia Aldgate se înregistraseră doar patru morti, 
în White-Chapel trei, iar în Stepney numai, una. 

Tot astfel şi în săptămâna următoare, de la 11 la 18 iulie, 
când Buletinul marcase 1 7G1 decese, în întregul Southwark, 
dincolo de fluviu, nu se înregistraseră mai mult de şaisprezece 
morţi datorate ciumei. 

Dar această situaţie avea să-şi schimbe foarte curând fata. 
Numărul deceselor începu să se îndesească mai ales în 
Cripplegate şi în Clarkenwell, astfel încât în cea de-a doua 
săptămână din august, singură parohia Cripplegate îngropă opt 
sute optzeci şi şase de morţi, tar Clarkenwell o sută cincizeci şi 
cinci. În cea dintâi opt sute cincizeci fuseseră cazuri de ciumă, 
iar în a doua, o sută patruzeci şi cinci. 

în timpul lunii iulie când, după cum am arătat, partea noastră 
de oraş părea să fi fost cruţată de flagel în com paraţie cu 
partea vestică, circulam mult pe străzi, aşa cum îmi cerea 
îndeletnicirea mea, şi mă duceam regulat o dată sau de două ori 
pe zi în City, la locuinţa fratelui meu, a cărei cheie mi-o 
încredinţase, ca să văd dacă totul e în regulă. 

Obişnuiam să intru în casă, să mă plimb prin încăperi, ca să 
văd dacă ordinea n-a fost tulburată. Căci, deşi ar fi minunat să 
pot spune că în toiul unei asemenea calamităţi nimeni nu mai 
avea inimă să prade şi să jefuiască, totuşi în oraş aveau loc tot 
felul de ticăloşii, ba chiar orgii şi dezmăţuri, la fel de făţiş ca şi 


înainte. Poate că nu tot atât de des ca înainte, pentru că 
numărul cetăţenilor se împuţinase, pe felurite căi. 

Dar molima începu să se abaţi acum şi între zidurile ce 
împrejmuiau City; cetăţenii de prin aceste părţi se răriseră însă 
foarte mult, pentru că o sumedenie dintre ei se evacuaseră la 
ţară. Până şi în luna iulie continuaseră să plece, deşi nu în 
asemenea mulţimi compacte ca în lunile precedente. In luna 
august însă, se porniră să plece atât de mulţi, încât îmi 
spuneam că nu vor mai rămâne în City decât magistraţii şi 
servitorii. 

În legătură cu faptul că City se golea, trebuie să menţionez că 
familia regală şi întreaga curte se refugiaseră încă din luna 
iunie, la Oxford, unde Domnul a găsit cu cale să le cruţe vieţile. 
Şi, după câte am auzit, molima nu s-a atins de niciunul dintre ei; 
fapt pentru care n-aş putea spune c-au dat dovadă de prea 
mare recunoştinţă sau de vreun semn de căinţă şi de schimbare 
a moravurilor; şi nu le era deloc pe plac când li se spunea că 
viciile lor îngrozitoare aduseseră, fără milă şi cruţare, această 
cumplită năpastă pe capul întregii naţiuni *. 

Faţa Londrei era acum cu totul alta, atât a întregii îngrămădeli 
de clădiri care constituie City, cât şi în Liber- ties, în suburbii, în 
Westminster şi Southwark. Deşi, aşa cum am arătat, partea 
cuprinsă între ziduri, denumită City, nu fusese încă puternic 
contaminată, totuşi faţa lucrurilor era alta. Mâhnirea şi 
amărăciunea pogorâseră pe toate chipurile oamenilor; şi, cu 
toate că unele părţi din oraş nu fuseseră copleşite încă de flagel, 
totuşi îngrijorarea se înstăpânise pretutindeni. Vedeam cu toţii 
molima apro- piindu-se, aşa îndi fiecare se socotea pe sine şi 
familia sa în mare primejdie. Dacă ar exista putinţa să 
zugrăvesc cu exactitate acele vremuri, pentru cei care mi le-au 
trăit, dacă aş izbuti să-i redau cititorului o idee adevărată despre 
grozăviile care se iveau pretutindeni, atunci acesta ar fi adânc 
impresionat şi cutremurat S-ar putea spune că întreaga Londră 
era înlăcrimată. Nu vedeai îndoliaţi pe stradă, pentru că nimeni 
nu se îmbrăca în negru sau în veşminte de doliu pentru a-i jeli 
pe cei apropiaţi, dar glasul durerii umplea oraşul; ţipetele 
femeilor şi ale copiilor răzbeau prin ferestrele şi uşile caselor în 
care cei dragi lor erau pe patul de moarte, sau poate că 


8 Partidele potrivnice Tegelui şi monarhiei lansaseră teoria că flagelul constituia o pedeapsă a 
divinității, aplicată întregii naţiuni, pentru viaţa de dezmăţ şi viciu dusă de rege şi de curtenii săi. 


muriseră, şi aceste strigăte de jale puteau fi atât de des auzite 
când străbăteai străzile, încât ecoul lor ar fi muiat şi inima cea 
mai împietrit”. De pe lume. Lacrimile şi vaierele potopiseră 
aprcape fiecare casă, mai cu seamă în primele timpuri ale 
molimei; căci spre sfârşit, inimile se mai căliseră, şi oamenii se 
deprinseseră într-atât cu priveliştea morţii, încât nu mai jeleau 
pierderea celor dragi ci luptau cu teama că s-ar putea ea ei 
înşişi să fie următoarele victime. 

Treburile mă mânau uneori spre celălalt capăt -al oraşului, 
chiar în zilele când boala tăia şi spânzura prin acele părţi. Şi 
cum asemenea stări de lucruri erau cu totul neaşteptate pentru 
mine, ca ţi pentru oricare altul, nu-mi puteam reveni din uimirea 
de a vedea acele străzi, de obicei foarte populate, acum pustii, 
străbătute de atât de puţini oameni, incit dae-aş fi fost străin de 
loc şi aţ fi rătăcit drumul, aș fi putut merge de-a lungul unei 
întregi străzi laterale fără a întâlni pe cineva care să-mi poată da 
o îndrumare, cu excepţia paznicilor de strajă la u”ile caselor ce 
fuseseră închise. Despre acestea vă voi povesti îndată. 

într-o zi, aflându-mă prin acele părţi ale oraşului cu nişte 
treburi speciale, curiozitatea m-a îmboldit să observ lucrurile cu 
mai mare luare aminte decât altădată; într-adevăr, am ocolit 
mult, prin locuri pe unde n-aveam nimic de făcut. Am urcat în 
Holborn, şi acolo am văzut că strada forfotea de oameni. Numai 
că aceştia mergeau pe mijlocul străzii, adică nici pe trotuarul din 
dreapta şi nici pe cel dig. Stânga. Mi-am spus că aceasta se 
datora, se vede, faptului că nu voiau să se amestece cu nimeni 
care ieşea de prin vreo casă, şi că nu voiau să respire mirosurile 
şi izurile locuinţelor care s-ar fi putut să fie infectate. 

Curțile de judecată fuseseră cu toatele închise; nu mai puteai 
vedea nici prea mulţi avocaţi în Temple, la -Lin- colns-Inn sau la 
Greyes-Inn. Nimănui nu-i mai ardea de gilcevi, aşa că nu prea 
existau cazuri pentru avocaţi. Pe de ' altă parte, fiind şi perioada 
de vacanţă, foarte multă lume plecase la ţară. Aşadar, prin 
unele locuri, şiruri întregi de case fuseseră zăvorite. Locatarii îşi 
luaseră zborul şi fusese lăsat doar câte un om de pază. 

Când vorbefec de şiruri întregi de case zăvorite nu mă refer la 
cele închise de judecători, ci la faptul că un mare număr de 
oameni, care prin slujbele sau interesele lor ţineau de Curtea 
regală. li urmaseră pe curteni în refugiu, iar alţii, inspăimântaţi 
de molimă, se evacuaseră, aşa încât străzi întregi arătau pustii. 


Dar, cum am mâi spus, în City groaza nu luase încă prea mari 
proporţii Aceasta datorită şi faptului că, la început, molima 
cunoscuse dese fluctuații: ba creştea, ba scădea. Astfel încât 
oamenii ba se alarmau, ba se potoleau, până când începură să 
se deprindă cu spaima. Şi chiar când boala porni să se întindă 
cu violenţă, faptul că City şi părţile de est şi de sud fuseseră 
oarecum cruţate, le dădu euraj oamenilor şi-i făcu să fie mai 
căliţi. 

E drept că o mare parte din populaţie părăsise oraşul, dar, 
după cum am mai men (ionat. Cei mai mulţi ifiiftee aceştia erau 
de prin părţile de vest, şi din ceea ce numim „Inima Oraşului 
adică din păturile de bogătaşi. Oameni neîmpovăraţi de treburi 
sau chestiuni de negoţ. Dintre ceilalţi însă, cea mai mare parte 
rămăseseră pe loc, gata să înfrunte ce era mai rău. Aşadar în 
Liberties, în suburbii, în Southwark şi în părţile estice ca: 
Wapping, Raţeliff, Stepney, Rotherhitt, lumea rămăsese locului, 
cu excepţia câtorva familii avute care nu trăiau din munca lor. 

Nu trebuie uitat că, la acea vreme, City şi suburbiile erau 
extraordinar de aglomerate *. Vreau să spun că aşa stăteau 
lucrurile înainte ca molima să se fi dezlănţuit. Căci, cu toate că 
eu am apucat să văd mai târziu o şi mai mare creştere a 
populaţiei, şi un şi mai mare puhoi de oameni statornicindu-se la 
Londra, la vremea de care vorbim, după socoteala noastră, 
numărul de. Cetăţeni de prin alte părţi care, după terminarea 
războaielor şi după demobilizare şi restaurarea monarhiei 
năvăliseră în Capitală ca să se apuce de afaceri sau să se vâre 
pe la Curte în aşteptarea răsplăţilor pentru serviciile aduse sau a 
onorurilor, era atât de mare, încât oraşul cuprindea acum cu o 
sută de mii de locuitori mai mult decât înainte. Ba unii ziceau 
chiar că cuprindea de două ori mai mult, pentru că la Londra se 
îmbulziseră şi toate familiile dezmembrate din partidul regelui. 
Foştii ostaşi se apucaseră de negoţ; numeroasele lor familii 
veniseră să se statornicească aici. lar Curtea regală adusese cii 
ea belşug de trufie şi deprinderi noi. Lumea se învățase cu 
destrăbălarea şi risipa; veselia Restauraţiei atrăsese la Londra 
un mare număr de familii. 

Adeseori mi-am spus că aşa cum lerusalimul a fost asediat de 
romani în timp ce evreii erau adunaţi laolaltă pentru 
sărbătorirea Paştelui, şi au fost surprinşi în oraş un uriaş număr 
de cetăţeni, care altminteri ar fi fost împrăştiaţi pe meleagurile 


lor, tot astfel şi ciuma a asediat Londra când se produsese aici o 
întâmplătoare dar de necrezut creştere a populaţiei, datorită 
împrejurărilor pe care le-am pomenit mai sus. Cum acest belşug 
de obşte, atrasă de o Curte plină de veselie şi de tinereţe, 
sporise mult negoţul practicat în oraş, îndeosebi cel legat de 
modă şi găteli, a crescut, drept urmare, şi numărul lucrătorilor, 
meseriaşilor şi al altora asemenea. Aceştia erau oameni săraci, 
care trăiau din munca lor. Imi aduc aminte că într-o dare de 
seamă înfăţişată primarului, cu privire la condiţiile de viaţă ale 
sărăcimii, s-a arătat că în oraş şi în suburbii locuiau peste o sută 
de mii de ţesători de mătase; cea mai mare parte dintre aceştia 
vieţuiau în parohiile Shoreditch, Stepney, White-Chappel şi 
Bishops- gate, adică în districtul Spittle-fields, care pe atunci era 
de cinci ori mai mic decât e astăzi. 

După aceste indicii poate fi judecat numărul total al 
locuitorilor; şi, într-adevăr, de multe ori am gândit cu mirare că 
şi după ce plecase din oraş atâta amar de omenire, încă mai 
rămăsese o mulţime uriaşă. 

Dar mai bine să mă întorc la începuturile acelor vremi de 
bejenie, la momentele când temerile oamenilor, abia încolţite, 
erau în mod ciudat îmboldite de o serie de întâm- plări care, 
luate laolaltă, te fac să te minunezi cum de mulţimea nu s-a 
ridicat toată ca un singur om, părăsip- du-şi locuinţele şi lăsând 
oraşul pustiu, ca pe un petic de pămint hărăzit unei Akeldama 
un ogor blestemat să fie ras de pe faţa pământului, blestemat 
să piară odată cu toată suflarea de pe el. N-am să vorbesc 
decât' despre câteva din aceste întâmplări; dar erau atât de 
multe, şi răsăriseră ca din pământ atâţia vraci şi şarlatani care 
le’ răspândeau peste tot, încât adeseori m-am minunat că a mai 
rămas locului sămânță de om (mai ales de femeie). 

în primul rând, cu câteva luni înainte de izbucnirea ciumei a 
apărut o stea de foc sau o cometă”, după cum s-a mai ivit o alta 
şi un an mai târziu, puţin înainte de marele foc care a mistuit 
Londra. Bătrinele şi reprezentantele ipohondrice ale sexului 
slab, pe care le-aş numi tot babe, ziceau că au observat 
(observaţii cărora le-au dat glas numai după ce ambele năpaste 
au luat sfârşit) că cele două comete au trecut de-a dreptul peste 
City, ba chiar foarte aproape de case, ceea ce de bună seamă 


9 Cometele apărute deasupra Londrei la jumătatea lui decembrie 1664 şi la începutul lui aprilie 1665, 
au fost legate, de către mulţimea superstiţioasă, de izbucnirea ciumei. 


însemna că se va întâmplă ceva cu totul neobişnuit, dar numai 
în City; mai ziceau că steaua cu coadă ivită înainte de molimă 
avusese o culoare lividă, mohorâtă, bolnăvicioasă şi că se 
mişcase greoi, grav şi încet. În timp ce cometa ivită înainte de 
foc fusese luminoasă şi scăpărătoare, sau, după cum afirmau 
alţii, ca o vâlvătaie, şi se mişcase iute şi cu furie. Drept care, 
prima dintre comete prevestea o năpastă grea, înceată dar 
neîndurătoare, cumplită i înfricoşătoare, cum a fost ciuma. In 
timp ce a doua prevestea o lovitură fulgerătoare, bruscă şi 
sălbatică, aşa cum a fost incendiul. Ba chiar unii mergeau până 
înir-acolo încât să spună că la cometa dinaintea focului nu 
numai - ă-i văzuseră cu ochiul liber mişcările iuți şi indârjite, dar 
le şi auziseră; ziceau că făcuse un zgomot ca un fâşâit puternic, 
aspru şi înspăimântător; şi, cu toate că venea de la nare 
depărtare, putuse fi desluşit de ureche. 

Eu unul am văzut amândouă cometele şi, trebuie să recunosc 
că, având capul împuiat de toate crezurile legate de asemenea 
semne, eram la rândul meu pregătit să le privesc drept 
prevestiri şi avertismente ale unor osânde divine. Mai ales, 
văzând că după prima cometă a urmat molima, la a doua n-am 
putut decât să-mi spun: „Se vede că Dumnezeu n-a năpăstuit 
încă îndeajuns acest oiaş ”. 

Dar, în acelaşi timp, nu puteam să atribui acestor fapte 
înţelesul dat de ceilalţi, pentru că ştiam prea bine că astronomii 
le explică prin cauze naturale; şi mai? tiam că mişcările şi chiar 
rotaţiile lor pot fi calculate, sau, cel puţin, se presupune a putea 
fi calculate. Aşadar, cometele nu pot fi premergătoarele sau 
prevestitoarele şi, cu atât mai puţin, aducătoarele unor 
nenorociri ca molime, războaie, incendii, ori altele de acelaşi fel. 

Dar indiferent care erau gândurile mele şi gândirea 
cărturarilor, acele întâmplări au avut o înrâurire cu totul ieşită 
din comun asupra spiritelor oamenilor de rând. Care au fost 
cuprinşi de trista presimţire că o înfiorătoare nenorocire şi 
osândă avea să se abată asupra oraşu uv. Această spaimă? i-a 
avut deci rădăcina în apariţia cometei şi în zvonul iscat în luna 
decembrie că doi oameni muriseră de ciumă în parohia St. Giles. 

Temerile oamenilor au fost mult înteţite de rătăcirile 
caracteristice acelor vremuri, anume, pe atunci, nu înţeleg de 
ce, lumea era mai înclinată decât oricând înainte sau după 
aceea să plece urechea la tot felul de profeţii şi izvodiri 


astrologice. N-aş putea spune dacă această nefericită înclinaţie 
fusese stârnită de anumiţi indivizi care scoteau bani de pe urma 
ei. Mă gândesc la cei ce tipăreau preziceri şi proorociri. Nu ştiu 
dacă de la ei a pornit; ce ştiu e că lumea era înspăimintată de 
asemenea cărţi precum: A/manahul Li/ly'%, Prezicerile astrologice 
ale lui Gadbury!!, Almanahul Bietului Robin? şi altele la feL De 
asemeni, se mai publicau şi unele cărţi aşa-zis religioase: una 
era intitulată „Dezbară-te de ea, popor a/ meu, altminteri îi vei 
împărtăşi bolişteau; alta se numea: Dreaptă prevestire; o alta: 
Carte menită să-i aducă aminte Britaniei, şi multe altele. Toate 
acestea, sau cele mai multe dintre ele prevesteau făţiş sau pe 
ocolite pieirea oraşului. Mai mult, unii aveau smintitul curaj de a 
cutreiera străzile făcând proorociri prin viu grai şi pretinzând că 
fuseseră trimişi să propovăduiască oraşului. Era mai cu seamă 
unul care, asemenea lui lona în Niniva, striga în plină stradă: 
„încă patruzeci de zile, şi Londra va fi făcută fărâme". Nu ţin 
minte exact dacă spunea: „încă patruzeci de zile" sau numai: 
„Câteva zile". Un altul alerga despuiat până la brâu”, răcnind zi 
şi noapte, asemenea omului despre care vorbeşte Fjavius 
Josephus şi care striga „Vai şi amar de lerusalim!“ puţin înainte 
de distrugerea oraşului. Această sărmană făptură despuiată ţipa 
doar: „O! Dumnezeule mare şi cumplit!" Atât şi nimic mai mult, 
dar repeta aceste vorbe fără contenire, cu un glas şi un chip 
năpădite de groază. Alerga în mare grabă şi nimeni nu-l: văzuse 
vreodată oprindu-se sau hodinindu-se sau punând ceva hrană în 
gură; eu, cel puţin, n-am auzit pe nimeni să spună că l-ar fi 
văzut. Am întâlnit de mai multe ori pe stradă această sărmană 
creatură şi am dat să-i vorbesc, dar el pentru nimic în lume n-ar 
fi intrat în vorbă cu mine sau cu oricare altul; îşi vedea întruna 
de răcnetele lui. 

Toate aceste lucruri erau menite să înspăimânte poporul în 


10 William LILLY (1602—1B881), vrad şi astrolog, şi-a publicat primul almanah In 1644, şi a 
continuat să-l publice apoi in fiecare an pînă la moartea sa. A fost de asemeni autorul unei serii de 
broşuri aşa-zis profetice, care i-au pricinuit greutăţi cu autorităţile. 


11 John GADBURY (1627—1704), autor al unor lucrări de astrologie, dintre care cele mai 
cunoscute sînt De comentu (1665) şi /zbăvirea Londrei de Ciumă (1665). 
12 Bietul Robin se presupune a fi pseudonimul lui William WINSTANLEY (16287—1698), un 


bărbier devenit scriitor şi astrolog. 


13 PEPYS. în Jurnalul său, pomeneşte de un incident similar la 29 iulie 1667. Probabil că 
Defoe avea in minte faimosul caz al lui Solomon Eagles (sau Eccles), un quaker care la Bflciul 
Bartho- lomew din Smithfield a alergat gol, cu o tingire de cărbuni încinşi pe creştet, strigînd : 
„Căiţi-vă 1 Amintiţi-vă de Sodoina î“ Dar aceasta s-a intimplat în 1662. Dealtfel, pe parcursul 
Jurnalului, Defoe îl pomeneşte pe Solomon Eagles pe nume. 


ultimul hal; mai cu seamă când, aşa cum am arătat, Buletinele 
mortuare menţionară unul sau două cazuri de deces în St. Giles, 
datorate ciumei. 

în afară de aceste fapte publice, mai erau şi visurile babelor. 
Sau, mai curând, felul în care babele tălmăceau visurile altora. 
Şi astea scoteau din minţi o sumedenie de oameni. Unele 
auzeau glasuri care le îndemnau să plece, ' pentru că la Londra 
va izbucni o asemenea molimă, încât cei vii nu vor prididi să-i 
îngroape pe cei morţi. Altele desluşeau vedenii în văzduh. Dar 
eu trebuie să mărturisesc, fără să mă fac vinovat de lipsă de 
îndurare, că toate auzeau glasuri care nu glăsuiau şi vedeau 
apariţii care nu apăreau. Dar închipuirea oamenilor era răsucită 
şi posedată de diavol. Şi nu-i de mirare că celor care se zgâiau 
întruna la nori li se năzărea că văd tot felul de forme şi figuri, 
înfăţişări şi apariţii, care nu erau altceva decât aer şi vapori. 
lată, ne spuneau ei, o sabie de foc, ţinută de o mână care ieşea 
dintr-un nor, iar vârful săbiei era îndreptat direct spre City. Li se 
năluceau în văzduh năsălii şi coşciuge purtate spre a fi 
îngropate. Şi mai vedeau mormane de stârvuri care zăceau 
neînmormântate, şi altele de acelaşi fel. Pur şi simplu, 
închipuirea le oferea tot felul de vedenii pe care le tălmăceau. 

Bolnavei fantezii i se năzare Că vede oşti şi nave, şi bătălii în 
zare, 

Până ce ochiul rupe vaporii-amâgitori Şi toate se preschimbă- 
n nori.1* 

Aş putea umple acest Jurnal numai cu bizarele descrieri zilnice 
ale nălucirilor oamenilor. Şi fiecare dintre ei era atât de sigur că 
văzuse ceea ce pretindea să fi văzut încât nu era chip să-i 
contrazici fără să-ţi atragi vrăjmăşia lor, sau fără să-i auzi că te 
învinuiesc de grosolănie şi proastă creştere pe de o parte, şi de 
nepricepere şi lipsă de simţire pe de alta. O dată, înainte de 
răspândirea ciumei. Să fi fost prin martie, am văzut mare 
îmbulzeală în stradă şi m-am apropiat şi eu, ca să-mi satisfac 
curiozitatea. 

l-am găsit pe toţi scrutând văzduhul ca să vadă ceea ce 
pretindea o femeie că-i apăruse cu mare limpezime, şi anume 
un înger înveşmântat în alb, cu o sabie de foc în mână, pe care 
o legăna, sau o vântura deasupra capului. Femeia descria cu 


14 Versurile, uşor modificate, sînt citate din poemul lul DEFOE, 
A New Discovery of an Old Inireague (O descoperire nouă a unei urzeli i'echi), scris in 1691. 


precizie fiecare părticică din chipul îngerului; arăta mulţimii 
mişcările şi contururile apariţiei şi bieţii oameni acceptau totul 
cu mare grabă, fără să pregete. 

„Da. Zicea unul, îl văd limpede ca lumina zilei. Uite colo sabia, 
nici că se poate mai clară.“ Altul zicea că vede îngerul. Al treilea 
îi desluşea până şi chipul şi ţipa cât îl ţinea gura că era o făptură 
minunată. Unii vedeau una, alţii alta. M-am uitat şi eu, cu tot 
atâta bună credinţă ca şi ceilalţi, dar pgate că nu cu tot atâta 
bunăvoință de a mi se impune ce să văd; şi am spus sus şi tare 
că nu pot vedea nimic decât un nor alb, iluminat la o margine de 
soarele care strălucea de cealaltă parte. Femeia s-a străduit din 
răsputeri să-mi arate îngerul, dar n-a izbutit să mă facă să 
mărturisesc că-l văd. Şi, într-adevăr, dac-aş fi mărturi- ’ sit una 
ca asta ar fi însemnat să mint. Atunci femeia, întorcându-se spre 
mine, m-a privit drept în faţă şi i s-a părut că mă vede râzând. 
Ceea ce era o nouă înşelăciune a închipuirii ei, pentru că nu 
râdeam câtuşi de, puţin, ci chibzuiam foarte serios la felul cum 
se lăsau bieţii oameni înspăimântați de puterea propriei lor 
fantezii. Oricum, femeia s-a îndepărtat de mine, şi a strigat că 
sunt un necre- dincios. Şi un hulitor; mi-a spus că a sosit vremea 
revărsării mâniei Domnului, şi cumplite osinde ne işteaptă. lar 
cei ce hulesc, asemenea mie, vor rătăci şi vor pieri. 

Lumea din jur părea la fel de scârbită de mine ca şi ea. Şi n-a 
fost chip să-i lămuresc pe oameni că nu-mi râdeam de ei. Mai 
curând- m-ar fi călcat cu toţii în picioare decât să-mi îngăduie să 
le deschid ochii. Aşa încât i-am lăsat în plata Domnului şi acea 
vedenie a fost socotită la fel de reală ca şi steaua cu coadă. 

Am mai avut şi o altă întâlnire în plină zi, şi anume într-un 
gang îngust care făcea trecerea de la Petty-France spre cimitirul 
Bishopsgate, ducând pe lângă un şir întreg de aziluri de săraci. 
În parohia Bishopsgate există două cimitire. Unul e cel pe lângă 
care treci când ieşi pe uşa bisericii şi mergi din Petty-France în 
strada Bishopsgate, iar celălalt se întinde într-o parte a gangului 
îngust, care-i mărginit pe stânga de azilurile de săraci şi pe 
dreapta de un zid jos cu o palisadă pe el. Mai încolo, tot pe 
partea dreaptă, se întinde zidul oraşului. 

Şi în acest gang îngust, iată un bărbat care priveşte printre 
împletiturile de nuiele ale palisadei în interiorul cimitirului. Şi în 
jurul lui, o gloată de oameni, atât cât ie îngăduie strâmtimea 
gangului să se oprească fără a stânjeni trecerea altora. Şi omul 


le vorbea de zor, arătând cu degetul ba spre un loc, ba spre 
altul şi susţinând morţiş că vede în cimitir un strigoi păşind 
peste o lespede de mormânt. Dcscria cu mare exactitate forma, 
ţinuta, mişcările strigoiului şi se minuna cum de nu-l văd şi toţi 
ceilalţi la fel de desluşit ca şi el. Din când în când striga brusc: 
„Uite-l! Se îndreaptă încoace!“ Şi apoi: „Acum s-a întors!“ Şi 
asta de atâtea ori, până când i-a convins pe oameni şi i-a făcut 
ba pe unul ba pe altul să spună că vede strigoiul. Şi omul acela 
a pornit să vină în fiecare zi acolo, stârnind zarvă mare, mai ales 
dacă ţinem seama de strâmtimea gangului, şi stătea locului 
până când ceasornicul din Bishopsgate bătea ceasurile 
unsprezece. Aceasta era ora la care, pare-se, se înfăţişa 
strigoiul. Şi de-l strigai cumva pe strigoi, pe dată se făcea 
nevăzut. 

M-am uitat şi eu cu multă seriozitate în toate părţile, chiar în 
clipa când omul acela ne atrăgea atenţia, dar n-am putut vedea 
ţipenie de strigoi. Însă bietul om era atât de sigur pe ce vede, 
încât făcea ca celorlalţi să li se ridice părul măciucă, şi să plece 
pe la casele lor dârdâind de spaimă. Până când puţini dintre cei 
ce ştiau, au mai cutezat să treacă prin gang, iar noaptea nu 
prindeai pe acolo picior de om. 

Şi strigoiul ăsta, zicea cel care-l descoperise, făcea semne 
arătind spre case şi spre ţărână şi spre oameni, dând limpede a 
înţelege - sau, mă rog, aşa tălmăceau cei de faţă - că o mare 
mulţime avea să fie îngropată în cimitirul acela. Ceea ce s-a şi 
întâmplat. Cu toate astea, trebuie să mărturisesc că niciodată n- 
am crezut că omul vede aievea un strigoi. Şi eu unul n-am 
izbutit să văd ceva, oricât mi-am încordat privirile. 

Toate lucrurile astea arată în ce măsură se lăsau oamenii 
covârşiţi de închipuiri. Şi cum lumea aflase că se apropie o 
molimă, se făceau tot felul de preziceri despre o cumplită 
calamitate care avea să doboare întregul oraş, ba chiar să 
pustiască ţara, ucigând întreaga suflare, oameni şi vite. 

La toate acestea astrologii adăugau poveşti despre 
conjuncţiile planetelor într-un chip fatal, plin de înrâuriri nefaste. 
Una dintre aceste conjuncţii urma să aibă loc - şi a avut - în 
luna octombrie, şi alta în noiembrie, iar capetele oamenilor au 
fost împuiate cu prevestiri purtate chipurile de aceste semne 
cereşti, care preziceau secetă, foamete şi bolişte. Cel puţin în ce 
priveşte primele două, prevestirile au fost cu totul dezminţite. 


Căci n-am avut un ar. Secetos, ci un ger năprasnic, care a ţinut 
din decembrie până aproape de martie, şi după aceea o vreme 
potrivită, mai curând călduţă decât fierbinte, cu vânturi 
înviorătoare, pe scurt, o vreme foarte plăcută, udată de câteva 
ploi bune. 

S-au făcut unele încercări de a se opri tipărirea cărţilor care 
înspăimintau mulţimea, şi de a-i ameninţa pe cei ce le 
răspândeau - unii dintre aceştia au fost închişi - dar, din câte 
ştiu eu, nu s-a izbutit mare lucru, căci guvernământul se ferea 
să-i aţâţe pe oameni, care şi aşa îşi ieşiseră din minţi. 

Nu pot să-i trec cu vederea nici pe acei preoţi care, cu 
predicile lor, îi făceau pe credincioşi mai curând să se 
prăbuşească decât să-şi înalțe sufletele. Fără îndoială, mulţi 
dintre ei o făceau pentru a întări voinţa oamenilor şi pentru a le 
grăbi pocăinţa. Dar asemenea predici nu le slujeau năzuinţele şi 
făceau mai mult rău decât bine. 

Aveam câţiva preoţi, care, cu toată convingerea, îşi 
transformau predicile într-o teroare şi le împănau cu tot felul de 
preziceri cumplite. li adunau pe credincioşi unj- plându-i de 
groază, şi apoi îi trimiteau acasă plini de jale, după ce le 
proorociseră numai rele; îi  înspăimântau pe oameni 
ameninţându-i că vor fi cu totul nimiciţi, în loc să-i îndemne să-şi 
înalte gândurile spre ceruri. 

într-adevăr, erau timpuri de mari dizidenţe în chestiuni de 
religie: nenumărate secte şi diviziuni şi păreri izolate îşi făceau 
drum printre oameni. Biserica anglicană fusese restaurată odată 
cu restaurarea monarhiei, cu vreo patru ani în urmă. Dar 
predicatorii şi slujitorii presbiterieni şi independenţi şi de toate 
credinţele se constituiseră în grupări separate şi ridicau altar 
contra altar. Toate aceste grupări aveau întrunirile lor religioase, 
dar nu chiar atât de numeroase ca astăzi, întrucât pe atunci nu 
erau încă organizate, cum aveau să devină mai târziu, iar 
congregaţiile, deşi se adunau laolaltă, nu erau chiar foarte 
multe. Qar atât ea câte erau, fuseseră declarate ilegale de către 
cârmuire, care se străduia să le suprime şi să le desființeze 
adunările. 

Molima însă i-a împăcat pe toţi, cel puţin pentru o vreme, şi 


15 Acuzaţiile lui DEFOE împotriva celor ce stîmesc panică în timpul unei molime reflectă 
opiniile medicale ale vremii. Tratatele publicate de medicii din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea 
arată că spaima, disperarea şi deprimarea se numără printre cauzele care contribuie ca 
organismele să fie mai receptive la molipsire. 


numeroşi dintre cei mai buni şi vrednici slujitori şi clerici ai 
sectelor dizidente au căpătat îngăduinţa de a predica în 
bisericile ai căror preoţi îşi luaseră zborul, ne- fiind în stare să 
înfrunte năpasta. lar lumea se îngrămădea să-i asculte fără să 
facă vreo deosebire şi fără să se întrebe prea mult ce credinţă 
anume slujeau. Dar după ce molima s-a stins, s-a spulberat şi 
acest spirit caritabil; fiecare biserică şi-a recăpătat vechii 
slujitori, sau pe alţii noi acolo unde cei vechi se săvârşiseră din 
viaţă, şi lucrurile au reintrat pe făgaşul obişnuit. 

o greşeală cheamă pe alta. Toate aceste spaime şi îngrijorări 
i-au îmboldit pe oameni spre o mie de alte lucruri nevolnice, 
nebuneşti şi păcătoase, pentru încurajarea căro. A nu-i însă 
nevoie de prea multă ticăloşie. Şi anum?, oamenii au fost 
împinşi spre ghicitori şi şarlatani şi astrologi, pentru a-şi afla 
ursita sau, cum se spune în pope.-, „să li se ghicească viitorul”, 
să li se calculeze datele naşterii şi altele asemenea. Această 
sminteală a făcut ca oraşe's să roiască de o liotă de pretinşi 
magicieni, specialişti îi magia neagră, după cum o numeau ei, 
şi mai ştiu eu e bazaconii. Ba chiar se pretindeau specialişti în 
de o mi? de ori mai multe drăcovenii decât erau în realitate. Ş 
acel negoţ deveni atât de făţiş şi atâţ de general, inc’ şarlatanii 
îşi puseseră însemne şi inscripţii pe poartă:., Ai'i - locuieşte un 
ghicitor'*; „Aici locuieşte un astrolog”; „Aici se poate tălmăci 
zodia în care v-aţi născut'* - şi aşa m. | departe. Capul de bronz 
al călugărului Bacon care eu simbolul acestor îndeletniciri, 
putea fi văzut aproape îi fiecare stradă, alături de semnul Maicii 
Shipton -, de capul lui Merlin 3 şi altele la fel. 

Cu ce palavre oarbe, lipsite de noimă şi caraghioasa izbuteau 
aceste oracole ale diavolului să-i atragă şi să- mulţumească pe 
oameni, eu unul nu pot să-mi închipui Ceea ce-i sigur e că 
numeroşi muşterii se îmbulzeau z de zi la uşile lor. Şi de se arăta 
numai pe stradă un individ solemn cu o vestă de catifea, un 
guler înalt şi o mantiţ neagră, aşa cum erau de regulă 
înveşmintaţi aceşti  scamatori, numai ce vedeai lumea 
urmărindu-l în convoi şi punându-i întrebări din mers. 

Nu e nevoie să vă mai spun câtă îngrozitoare înşelătorie 
zăcea în toate spusele lor şi care le era scopul. Dar n-a existat 
leac împotriva lor până când însăşi ciuma nu le-a pus capăt, 
descotorosind oraşul chiar de aceşti magicieni. Marea 
blestemăţie era că atunci când bieţii oameni îi întrebau pe 


aceşti aşa-zişi astrologi dacă va fi o molimă sau nu, ei toţi 
răspundeau că va fi, pentru că această afirmaţie le întreținea lor 
negoţul. Dacă oamenii n-ar fi fost menţinuţi într-o continuă stare 
de spaimă în legătură cu acest lucru, toţi vracii şi-ar fi pierdut 
rostul, şi puterea lor ar fi luat sfârşit. Dar ei vorbeau întruna 
despre cutare şi cutare înrâurire a stelelor, despre conjuncţia 
cutăror şi cutăror planete, care neapărat vor aduce boală şi 
tulburări, prin urmare ciumă. lar unii aveau cutezanţa de a 
spune că ciuma s-a şi dezlănţuit, ceea ce era perfect adevărat, 
deşi ei n-aveau de unde s-o ştie. 

Ca să fim drepţi, clericii şi predicatorii de toate felurile, care 
erau însă serioşi şi aveau înţelegerea lucrurilor, tunau şi 
fulgerau împotriva vracilor şi a altor practici primejdioase, şi 
dezvăluiau nebunia şi ticăloşia tuturor acestora. lar oamenii 
chibzuiţi şi cu capul pe umeri îi priveau cu dispreţ şi cu scârbă. 
Dar era cu neputinţă să-i convingi de adevăr pe cei din straturile 
mijlocii sau pe cei săraci, care-şi agoniseau traiul prin trudă. 
Spaimele acestora erau mai puternice decât orice alt 
simţământ. Şi-şi zvârleau banii, cu nesocotinţă, pe asemenea 
aiureli. Mai cu seamă slujnicele şi feciorii din casele avute 
alcătuiau grosul muşteriilor acestor vraci. Şi, după prima 
nelipsită întrebare: „O să fie ciumă?“ urmau, de obicei, 
asemenea întrebări: 

— O, Doamne, ce-o să se întâmple cu mine? Stăpâna mea o 
să mă mai ţină în slujbă sau o să mă dea afară? Ea o să râmână 
aici sau o să plece la ţară? Şi dacă pleacă la ţară, o să mă ia şi 
pe mine, sau o să mă lase aici pradă foametei şi bolii? 

Şi la fel întrebau şi feciorii. 

Adevărul este că soarta bietelor slujnice a fost foarte jalnică, 
aşa cum voi avea prilejul să arăt, pentru că au fost date afară 
din slujbă în număr foarte mare şi au murit cu duiumul. Mai eu 
seamă dintre cele pe care falşii profeţi le umpluseră de speranţe 
că vor fi păstrate în serviciu şi că vor pleca la ţară împreună cu 
stăpânii şi stăpânele lor. Şi dacă ocrotirea publică nu s-ar fi 
îngrijit de aceste biete făpturi, extrem de numeroase, ele ar fi 
avut parte de condiţii mai mizere decât toţi ceilalţi cetăţeni ai 
oraşului. 

Toate aceste fapte au tulburat minţile oamenilor de rând 
multe luni de zile, când abia se arătaseră primele semne de 
îngrijorare, înainte ca molima să se fi dezlănţuit de- 


adevăratelea. Dar, nu trebuie să uit să adaug că o mare parte 
dintre cetăţeni s-au comportat altminteri. Cârmui- rea încuraja 
pioşenia şi organiza rugăciuni publice, zile de post şi de 
umilinţă, în care oamenii se destăinuiţii în public şi implorau 
mila divină pentru a abate cumplita pedeapsă de pe capetele 
lor. Nu pot să vă descriu graba cu care oamenii de toate 
credinţele au îmbrăţişat acest prilej; se îmbulzeau în biserici şi la 
întruniri şi atâta se înghesuiau, încât uneori nu te puteai apropia 
nici de uşa unei biserici. Zilnic se oficiau slujbe de dimineaţă şi 
de seară la numeroase biserici, şi la altele existau zile speciale 
de rugăciune. La care oamenii luau parte cu o neobiş- 'nuită 
cucernicie. Unele familii, de o credinţă sau alta, ţineau posturi 
familiale, la care erau admise numai rudele apropiate. 

încă o dată lumea dădea dovadă că ştie să-şi poarte partea ei 
de povară. Până şi Curtea regală, până atunci veselă şi 
risipitoare, şi-a îmbrăcat o mască de îngrijorare faţă de. 
Nefericirea publică. A fost interzisă jucarea W' tuturor pieselor 
de teatru şi a interludiilor, puse în scenă după moda-Curţii 
franceze, şi care începuseră să se răspin- dească şi la noi. Au 
fost închise casele de jocuri de noroc, sălile de dans, sălile de 
muzică ce se înmulţiseră şi începuseră să vatăme moravurile 
poporului. Şi toţi măscăricii, teatrele de păpuşi, dansatorii pe 
sârmă şi alţi saltimbanci, care fermecaseră până atunci pe 
oamenii sărmani, s-ay lăsat de meserie. Pentru că minţile 
oamenilor erau împovărate de alte gânduri. lar tristeţea şi 
groaza acestor gânduri se aşternuse pe toate chipurile, chiar şi 
ale celor mai de jos. Moartea îşi fâlfâia aripa în faţa ochilor lor, şi 
fiecare om se gândea la groapă, nu la veselie şi la'distracţie. 

Dar chiar aceste meditații care, bine îndrumate, i-ar fi făcut 
pe oameni să cadă în genunchi şi să-şi mărturiseasci cu 
smerenie păcatele, implorând mila divină în asemenea vremuri 
de restrişte, chiar aceste meditații, zic, stâmeau la unii oameni 
reacţii Intru totul opuse: cei neştiutori şi nătângi în gândirea lor, 
după cum înainte fuseseră nechibzuiţi şi animalici, acum. Sub 
imboldul fricii, cădeau în extremele nebuniei. Şi aşa cum am 
arătat, alergau la scamatori şi vrăjitori, la tot felul de şarlatani, 
ca să afle care le va fi ursita. lar aceia le hrăneau temerile şi-i 
ţineau în necontenită alarmă şi stare de trezie, cu scopul de a-i 
înşela şi a le goli buzunarele. Şi oamenii erau destul de nebuni 
încât să alerge la vrăjitori şi vraci şi doftoroaie în căutare de 


doctorii şi leacuri; înghiţeau la hapuri şi la fierturi şi la licori de 
apărare cât încăpea în ei. Şi nu numai că şi-au risipit banii, dar 
şi-au otrăvit singuri organismul, de teamă să nu i-l otrăvească 
boala, şi astfel şi-au pregătit trupurile pentru ciumă, în loc să le 
ferească de ea. Pe de altă parte, e de necrezut şi cu greu se 
poate închipui în ce măsură stâlpii caselor şi colţurile de stradă 
erau pline de înştiinţări ale doftorilor şi de afişe ale altor 
ignoranţi care tămăduiau cu leacuri băbeşti şi măsluiau 
medicina şi-i pofteau pe oameni să vină la ei să-i vindece. 
Aceste- anunţuri erau scrise de obicei cu fel de fel de înflorituri 
de acest gen: TIS 

„Hapuri preventive, FARA GREŞ, împotriva ciumei.'” „Reţete 
MIRACULOASE împotriva  molipsirii.“ „întăritoare SUVERANE 
împotriva  otrăvirii  aerului.l' „Instrucţiuni PRECISE de 
comportament în cazul contaminării." „Pilule anti-ciumă." 
„INCOMPARABILE licori împotriva ciumei, nemaicunoscute până 
acum.“ „Leac UNIVERSAL împotriva ciumei." „UNICA apă de 
ciumă AUTENTICA." „ANTIDOTUL REGAL în cazul oricărei boli 
molipsitoare/1, şi multe altele pe care nu mi le mai pot aminti. 
Dac-aş putea, aş umple o carte întreagă numai cu ele. 

Alţii lipeau anunţuri prin care pofteau oamenii la locuinţele 
lor, pentru a le oferi îndrumări şi instrucţiuni în caz de molipsire. 
Şi aceştia aveau titluri uriaşe care sunau cam aşa: 

„Eminent medic olandez, de curând sosit din Olanda unde a 
locuit în tot timpul Marii Ciume care a bântuit anul trecut la 
Amsterdam, şi a tămăaduit o sumedenie de oameni molipsiţi de 
ciumă “ 

„Doamnă italiancă, de curând sosită de la Neapole, definind 
un leac secret de preintimpinare a molipsirii, leac descoperit 
datorită marii sale experiențe, şi cu care a tă măduit miraculos 
bolnavii de ciumă de pe acele meleaguri, unde mureau 20 000 
de oameni pe zi.“ 

„Bătrână doamnă care a practicat medicina, cu mari succese, 
în timpul ultimei mari ciume care a năpăstuit acest oraş, Anno 
1636, îşi oferă sfaturile numai doamnelor. Poate fi consultată 
etc.“ 

„Medic de mare experiență, care a studiat îndelung doctrina 
antidoturilor împotriva oricăror otrăvuri şi infecții, a ajuns, după 
40 de ani de practică, Za o asemenea măiestrie, încât poate, cu 
binecuvântarea Domnului, îndruma pe oricine cum să se 


ferească de orice boală contagioasă. Îndrumări gratuite pentru 
săraci.” 

Am spicuit cele de mai sus în chip de exemple. Y-aş mai putea 
oferi două-trei duzini de acelaşi fel, şi încă să mai rămină o 
sumedenie nepomenite. 

Dar e deajuns pentru oricine ca să-şi facă o părere despre 
starea de lucruri din acea vreme; şi despre faptul că o bandă de 
hoţi de buzunare şi de tâlhari, nu numai că înşelau buna 
credinţă şi furau banii bieţilor oameni din popor, dar le otrăveau 
şi trupurile cu amestecuri îngrozitoare şi dăunătoare. Unele 
dintre doctorii erau amestecate cu mercur, altele cu diferite 
substanţe la fel de primejdioase, fără nicio legătură cu scopul pe 
care pretindeau să-l urmărească, şi mai curând vătămătoare 
decât lecuitoare pentru organism, în caz de infecţie. 

Nu pot să trec sub tăcere un vicleşug al unuia dintre aceşti 
falşi medici, cu care îi ademenea pe săraci să se înghesuie la 
uşa lui, fără să facă însă nimic pentru ei fără bani. La anunţurile 
lui, pe care le împărțea pe stradă, adăugase următoarea 
informaţie scrisă cu litere mari: 

„Celor săraci, sfaturi gratuite”. 

Drept care, o puzderie de oameni săraci au năvălit la el, şi 
doctorul le-a ţinut nişte cuvântări foarte frumoase, le-a 
examinat starea sănătăţii, constituţia trupească, şi le-a oferit o 
serie de sfaturi bune, cu totul lipsite de importanţă. Dar 
încheierea tuturor acestora era că le oferea un preparat al lui 
din care, dacă luau o anumită doză în fiecare dimineaţă, n- 
aveau să se îmbolnăvească niciodată de ciumă - punea 
chezăşie viaţa lui. Nu s-ar fi îmbolnăvit chiar de-ar fi locuit în 
aceeaşi casă cu bolnavi contaminaţi. Desigur că toţi oamenii ar 
fi dorit să obţină leacul. Preţul acestuia Insă era uriaş, cred că se 
ridica la o jumătate de coroană. 

— Dar, domnule doctor, i-a spus o femeie, eu sunt o biată 
nevoiaşă, trăiesc din pomana parohiei, şi anunţul 
dumneavoastră zicea că pe săraci îi ajutaţi fără bani. 

— Da, buna mea femeie, răspunse doctorul, chiar aşa fac, 
cum scrie acolo. Celor săraci le dau sfaturi fără bani; dar nu 
şi'doctoria mea. 

— Vai, domnule, urmă femeia, asta-i capcană întinsă celor 
săraci. Căci dumneavoastră le daţi sfaturi pe nimic, dar ce 
sfaturi? li sfătuiţi gratis să cumpere doctoria dumneavoastră pe 


bani. Asta face orice neguţător cu marfa lui. 

Femeia începu să-l blesteme şi stătu întreaga zi la uşa lui, 
povestindu-şi păţania la toţi cei care veneau, până când 
doctorul, descoperind că-i alunga muşteriii, a fost nevoit s-o 
cheme din nou sus şi să-i dea pe nimic doctoria lui, care se 
poate să-i fi servit femeii tot la nimic. 

Dar să ne întoarcem la oamenii a căror nepricepere îi 
prefăcea în pradă lesnicioasă pentru tot felul de şarlatani şi 
vraci. Nu încape nicio îndoială că aceşti falşi medici storceau 
câştiguri mari de pe urma bieţilor oameni; căci zilnic coţistatam 
că mulțimile ce se ţineau după ei erau tot mai mari, iar la uşa lor 
se îngrămădea mai multă lume decât la doctorii Brooks, Upton, 
Hodges şi Berwick *, sau la alte figuri vestite ale timpului. Şi, 
după cum mi s-a spus, unii dintre aceşti şarlatani scoteau din 
vânzarea doctoriilor până la cinci lire pe zi. 

Dar mai exista şi o altă nebunie, în afara celor de mai sus, 
lucru care v-ar putea sugera o idee asupra stării de spirit a 
bieţilor oameni din acele zile. Anume, lumea se în- eredea în 
nişte înşelători şi mai primejdioşi decât cei de care am vorbit. 
Pentru că pungaşii mărunți nu urmăreau 

„Patru importante figuri medicale ale uremii. Dintre 
cei menţionaţi, cel noi lahnos «lest -doctorul Wathaniej 
HODGES <1627— 1688), al cărui tratat asupra -ciumă, 
scris în latină şi Intitulat- Loj- mologia (tradus în limba 
engleză în 1720) a servit ca material documentar acestui 
Jurnal, care de altfel se Teleră în repetate rtn- duri la â. 

decât să golească buzunarele; aşa încât, întreaga păeăto- . 
Şenie era de {jartea lor, a înşelătorilor, şi nu. De eea a 
înşelaţilor. Dar în nebunia de care vă voi vorbi acum, păcatul era 
de partea înşelaţilor, sau de partea amândurora, în egală 
măsură. Aceasta consta în atârnarea la gât a talis- manelor, 
săculeţelor cu ierburi, exorciamelor, amuletelor, şi mai ştiu eu a 
căror trăsnăi menite chipurile să întărească organismul 
împotriva ciumei. Ca şi cum ciuma ar fi însemnat înstăpânirea 
unui duh rău asupra trupului. Toate acestea erau însoţite de 
semne magice, semne din zodiac, fâşii de hirtie înnodate într-un 
anume număr de noduri, şi anumite cuvinte speciale şi cifre 
scrise pe ele. În deosebi cuvântul Abracadabra, aşezat în 
triunghi, sau piramidă, în felul următor: 

ABRACADABRA 


ABRACADABR 

ABRACADAB 

ABRACADA 

ABRACAD 

ABRACA 

ABRAC 

ABRA 

ABR 

AB 

A 

Altele purtau semnul iezuiţilor scris în cruce: 

IHS 

Sau alte semne cabalistice. 

Aş putea să-mi pierd o grămadă de timp protestând împotriva 
acestor nebunii şi a mârşăviei unor asemenea practici într-un 
moment de mare primejdie, dar acest Memorandum al meu 
înregistrează numai faptele, şi acestea aşa s-au întâmplăt. Cum 
şi-au dat seama până la urmă bieţii oameni de găunoşenia unor 
asemenea lucruri, şi câţi dintre ei au fost după aceea 
transportaţi în căruțele cu cadavre şi zvârliţi în gropile comune 
ale fiecărei parohii, coniinuând să poarte atâmate de gât 
farmecele şi talăsmanele, voi arăta mai târziu. 

Acestea au fost urmările zăpăcelii care a pus stăpânire pe 
obşte de îndată ce s-au stârnit primele zvonuri diespre ciumă; 
ceea ce s-a întâmplat cam pe ziua de Sf. Mihai, în 1664, sau mai 
curând la începutul lui decembrie, după cele două morţi din 
parohia St. Giles. Şi mai apoi, după o nouă alarmă, în februarie. 

Dar când molima s-a răspândit cu adevărat, oamenii au 
început să-şi dea seama de neghiobia de a se fi încrezut în 
asemenea fiinţe păcătoase, care n-au făcut decât să-i stoarcă 
de bani, şi spaimele lor au început să-i împingă pe alte cai. Spre 
nedumerire şi neputinţă. Bieţii oameni nu mai ştiau ce drum să 
apuce şi ce să facă, fie pentru a se feri fie pentru a-şi alina 
suferinţele. Alergau de la un vraci la altul, de la o uşă la alta, 
strigând în plină stradă: „Dumnezeu să ne aibă în pază; ce să ne 
facem?“ 

într-adevăr, sărmanii erau de plins, mai cu seamă intr-o 
privinţă, în care nimic nu le-ar fi putut aduce alinare şi de care 
aş dori să vorbesc cu deosebită gravitate şi adincime, chiar de- 
ar fi să nu prea fie pe placul cititorului. Anume că acum moartea 


începuse nu numai să plutească deasupra capetelor, cum se 
spune, ci să se vâre în casele şi în încăperile oamenilor şi să-i 
privească în ochi. Poate că bieţii de ei dădeau încă dovadă de 
prostie şi de judecată neroadă, da, în mare măsură. Totuşi, în 
aceeaşi măsură existau'pricini de îngrijorare reală, sădită în cele 
mai adinei unghere ale sufletului. Numeroase conştiinţe se 
deşteptaseră; numeroase inimi împietrite în nărav se topiseră în 
lacrimi, numeroase destăinuiri ale unor păcate îndelung tăinuite 
ieşiseră la suprafaţă. Sufletul oricărui om s-ar fi cutremurat în el 
dacă i-ar fi fost dat să audă gemetele de moarte ale unor făpturi 
deznădăjduite, de care nimeni nu cuteza să se apropie pentru a 
le aduce un strop de mângâiere. Multe tâlhării, multe omoruri au 
fost pe atunci mărturisite cu glas tare, dar nimeni n-a 
supravieţuit pentru a le lua în seamă. Uneori chiar în plină 
stradă Puteai auzi oamenii implorând mila Domnului şi strigând: 
„Am fost hoţ!“, „Mi-am înşelat nevasta!“, „Am fost Ucigaş!“ - şi 
tot aşa altele. Şi nimănui nu-i da ghes inima să se oprească şi să 
facă cea mai mică cercetare asupra acestor adevăruri, sau să 
aducă oricât de puţină mângâiere făpturilor care, în 
deznădejdea sufletului şi a trupului, dezvăluiau asemenea 
grozăvii. La început, câţiva dintre preoţi ţi vizitară pe bolnavi; 
dar curând aceste vizite încetară pentru că a intra în casele 
contaminate însemna a-ţi iscăli cu mina ta osinda de moarte. 
Până şi groparii, care erau făpturile cu inimile cele mai călite din 
oraş, se dădeau uneori bătuţi şi, la un moment dat, se speriară 
atât de rău, Incât nu se mai încumetară să intre în locuinţele în 
care familii întregi fuseseră doborâte de boală şi unde 
împrejurările erau mai cumplite decât în altele. Dar toate astea 
se petreceau la începutul molimei. 

Timpul i-a deprins cu toate grozăviile şi, mai târziu, n-au 
pregetat să intre oriunde, aşa cum voi avea prilejul să arăt pe 
larg mai încolo. 

Acum că ciuma se întinsese, autorităţile judecătoreşti, 
purceseră să ia în seamă, cu seriozitate, condiţiile în care se 
aflau oamenii. Voi arăta la locul potrivit ce reguli au dat pentru 
populaţie şi pentru familiile contaminate. Aici vreau să spun 
numai că, în ce prtveşte sănătatea publică, svăzând nebunia 
oamenilor care se înghesuiau la şarlatani, 

1 magicieni, vrăjitori şi ghicitori, primarul oraşului, un om 
foarte dumpătat şi cucernic, a numit câţiva medici şi felceri care 


să dea ajutor celor lipsiţi de mijloace, adică bolnavilor săraci!f. 
Pe de altă parte, a dat dispoziţii Colegi u- 1 lui medicilor să 
publice instrucţiuni cu privire la leacurile | şi îngrijirile ieftine, ce 
puteau fi la îndemâna celor săraci în caz de molipsire. Acesta a 
fost cu adevărat unul dintre lucrurile cele mai chibzuite şi mai 
caritabile din tot ce se putea face atunci, căci îi îndepărta pe 
oameni de la uşile î oricărui împărţitor de anunţuri, şi-i împiedica 
să înghită orbeşte otravă în loc de doctorie şi-moarte în loc de 
viaţă. 

Aceste instrucţiuni ale medicilor au fost alcătuite după Ce 
întregul Colegiu a ţinut sfat, şi cum erau menite să fie 1 de folos 
în special săracilor, cărora le ofereau leacuri ieftine, au fost 
afişate pretutindeni, aşa încât oricine să le poc tă vedea. Copii 
ale acestor instrucţiuni erau împărţite gratuit, oricui le voia. 
Aşadar, cum erau publice şi puteau | fi văzute oriunde, nu-l mai 
plictisesc pe cititor cu conţi-» nutul lor* 

Nimeni nu mă va bănui că urmăresc să micşorez autoritatea 
sau destoinicia medicilor când voi spune că violenţa molimei, 
atunci când şi-a atins culmile, poate fi asemuită doar cu focul 
care avea să pârjolească- oraşul în anul’ ur- mător. Focul care a 
mistuit tot ceea ce ciuma n-a putut atinge şi-a râs de orice 
remediu. Tulumbele pompierilor s-au stricat, găleţile cu apă au 
trebuit să fie zvârnlite; puterea omului a fost zădărnicită şt 
batjocorită. Tot aşa şi ciuma a fost mai tare decât orice leac. 
Până şi medicii au fost doborâţi de ea, cu propriile lor leacuri în 
gură. Oamenii dădeau poveţe altora şi-i îndrumar ce să facă, 
până când boala îi lovea şi pe ei şi se prăbuşeau la pământ 
morţi, ] biruiţi de vrăjmaşul împotriva căruia îi învăţaseră pe alții’ 
cum să lupte. Acesta a fost cazul cu mai mulţi mediei, din- j tre 
care unii erau de mare vază, şi cu câţiva chirurgi de ^ înaltă 
dibăcie. Au murit de asemeni o sumedenie dintre! vracii şi 
şarlatanii care au fost îndeajuns de. lerozi încâtj să se încreadă 
în propriile lor doftorii, despre care trebuie* să fi ştiut în sinea 
lor că nu erau bune la nimicişi care, ! asemenea altor tâlhari 
conştienţi de vina Lor, ar fi trebuit! mai curând să fugă din faţa 
unei justiţii care nu putea! decât să-i pedepsească după merit. 

Când spun că doctorii au căzut pradă calamităţii comune nu 


16 primarul oraşului. Sir John Lawrence şi Consiliul Orăşenesc j l-au numit pe doctorii Nathaniel 
Hodges şi Thomas Witteriey săj ofere asistenţă gTatuită săracilor din City şi Liberties. Acestora li S-au 
adăugat numeroşi alţi medici din diverse parohii. 


am nici c clipă intenţia să nesocotesc truda sau iscusinţa lor, 
dimpotrivă, le aduc prino3 de laudă că s-au jertfit până-ntr-atâta 
încât să-şi piardă şi viaţa în slujba: omenirii. S-au străduit să 
facă bine şi să salveze vieţilei altora. 

Fără îndoială că medicii, prin dibăcia, prudenţa şi în-3 grijirile 
lor i-au ajutat pe mulţi să supravieţuiască şi să-şi refacă 
sănătatea. Dar nu le înjosim cu nimic meritul-şi măiestria 
arătând că nu i-au putut vindeca pe cei care se molipseau grav 
înainte de a-i fi chemat pe medici, aşa cum a fost cazul cu mulţi. 

Acum ne rămâne de arătat ce măsuri publice au fost luate de 
judecători pentru siguranţa populaţiei şi pentru stăvilirea 
întinderii molimei. Voi mai avea numeroase prilejuri să vorbesc 
despre chibzuinţă autorităţilor judecătoreşti, despre însuşirile lor 
caritabile „atenţia faţă de săraci şi grija de a menţine ordinea. 
Autorităţile au adus provizii şi alte e asemănătoare când urgia- 
era în toi. Acum însă voi arăta doar instrucţiunile pentru 
menţinerea hunei rându- ieli, pe care le-au publicat, spre 
îndrumarea familiilor în care se iviseră cazuri de boală. 

Am pomenit mai sus de închiderea caselor; nu are rost să 
stărui în mod special asupra faptului, pentru că acest capitol al 
istoriei ciumei e deosebit de trist. Totuşi şi părţile cele mai 
dureroase se cer a fi înfăţişate. 

După cum am mai arătat, primarul Londrei şi Consiliul 
Orăşenesc, începură să se preocupe mai îndeaproape de 
ordinea oraşului cam prin luna iunie. 

Judecătorii de pace pentru Middlesex, din dispoziţia 
primarului, începuseră să închidă mai multe case din parohiile 
St. Giles în the Fields, St. Martins, St. Clement Dane etc., ceea 
ce a dus la bune rezultate. Căci pe unele străzi molima a putut fi 
stăvilită numai prin paza strictă a locuinţelor contaminate şi prin 
grija de a-i îngropa de îndată pe cei morţi de ciumă. Tot astfel, 
prin măsuri luate din timp, numărul cazurilor de ciumă a 
descrescut mult mai repede în aceste parohii, puternic lovite la 
început, decât în celelalte. 

Măsura închiderii caselor a fost aplicată pentru prima dată, 
după câte Înţeleg, în timpul ciumei din 1603, când s-a urcat la 
tron regele lacob |, iar dispoziţia de a sechestra oamenii în 
propriile lor locuinţe a fost legiferată printr-un act al 
Parlamentului, intitulat: „Lege pentru milostiva ajutorare şi buna 
rânăuială a persoanelor molipsite de ciumă*. 


Pe această lege dată de Parlament şi-au întemeiat primarul 
Londrei şi Consiliul Orăşenesc dispoziţiile pe care le-au emis la 
acea vreme şi care au intrat In vigoare la întâi iulie 1665, când 
în City nu se iviseră decât puţine cazuri de ciumă, iar ultimul 
Buletin semnala doar patru morţi datorate ciumei în toate cele 
nouăzeci şi şapte de parohii. 

Dat fiind că în City s-au închis câteva case, iar un număr de 
bolnavi au fost mutaţi la spitalul de ciumaţi din Bunhill Fields, În 
drum spre Islington, s-a ajuns ca atunci când în general mureau 
de ciumă cam o mie de oameni pe 3ăptămână, în City să se 
înregistreze doar douăzeci şi opt de morţi. În timpul molimei, 
City s-a păstrat relatiT mai puţin contaminată. 

Aceste dispoziţii publicate de primarul Londrei la sfâr- şitul 
lunii iunie, după cum am mai arătat, şi intrate în vigoare la 
începutul lui iulie, sunau astfel: 

Ordonanţă alcătuită şi publicată de Lordul Primar şi de | 
Consiliul Orăşenesc al oraşului Londra, cu privire la molima de 
ciumă. 1665" 

Ținând seama că sub domnia răposatului nostru suveran, 
regele lacob, fie-i binecuvântată amintirea, s-a alcătuit o 
ordonanţă eu privire la milostiva ajutorare şi buna, rânduială a 
persoanelor molipsite de ciumă, prin care se dădea putere 
judecătorilor de pace, primarilor, consilierilor şi altor slujbaşi de 
frunte să numească, în cadrul unor anumite limite, examinatori, 
căutătoare, paznici, infirmiere şi gropari pentru persoanele şi 
locurile infectate, şi să-i supună pe aceştia la jurământ de 
credință, pentru buna îndeplinire a misiunilor lor; şi cum aceeaşi 
ordonanţă îngăauia şi luarea altor măsuri în legătură cu aceştia, 
după cum ar cere-o nevoile prezente; se socoteşte acum foarte 
nimerit pentru preîntâmpinarea şi înlăturarea molimei (cu voia 
Celui de Sus) să fie numiți următorii slujitori care sd păzească cu 
sfințenie regulile ce urmează: 

să fie numiţi examinatori în fiecare parohie 

In primul rând, se socoteşte necesar şi se dispune ca în 
fiecare parohie să fie alese şi numite de către reprezentantul 
districtual şi Consiliul Epitropiei una, două sau mai multe 
persoane cu merite şi bun renume, care să se numească 
examinatori şi să îndeplinească această misiune pe răstimpul a 


17 Ordonanţele primarului şi Consiliului Orăşenesc au fost reti-, părite în 1721 în volumul 
denumit: Culegere de articole foarte preţioase ţi rare, culegere folosită de Defoe. 


cel puțin două luni de zile. Şi dacă persoanele socotite a fi 
potrivite, cărora li se încredințează asemenea misiune, refuză 
să-şi facă datoria, să fie osândite la temniță până când se vor 
purta aşa cum se cuvine. 

Misiunea examinatorilor 

Numiţii examinatori vor depune în fața reprezentantului 
Consiliului Orăşenesc jurământul că vor cerceta din când în când 
şi vor afla care anume casă din fiecare parohie adăposteşte 
molima, care anume oameni sunt bol- navi şi de ce anume boli. 
Vor căuta să se informeze cât mai amănunţii cu putinţă. În 
cazurile îndoielnice vor recomanda abținerea de a se vizita acele 
case, până ce nu se dovedeşte jiatura bolii. Şi dacă descoperă 
persoane bolnave de ciumă, urmează să dea ordin polițaiului să 
închidă casa; şi dacă politaiul refuză sau neglijează să-şi facă 
datoria, urmează să fie numaidecât încunoştințat reprezentantul 
districtual. 

Paznicii 

La fiecare casă aimsă de molimă vor fi numiţi doi paznici, unul 
de zi, şi unul de noapte. Aceşti paznici vor purta de grijă ca nicio 
persoană să nu intre sau să nu iasă dintr-o asemenea casă atâta 
timp cât se află sub supravegherea lor, şi aceasta sub 
amenințarea unei aspre pedepse. Numiţii paznici vor înfăptui 
toate serviciile de care au nevoie sau pe care i le vor cere cei 
din casa infectată. Atunci când paznicul este trimis cu vreo 
treabă, urmează să încuie uşa casei şi să ia cheia cu el. Paznicul 
de zi urmează să vegheze până la ceasurile zece din noapte; iar 
cel de noapte până la şase dimineața. 

Căutătoarele 

Cu deosebită grijă vor fi alese căutătoarele din fiecare 
parohie, printre femeile cinstite şi de cel mai bun renume. 
Acestea vor jura să caute cum se cuvine şi să raporteze întregul 
adevăr, atâta cât intră în cunoaşterea lor, dacă persoanele ale 
căror cadavre le vor cerceta ele au murit de ciumă sau de ce 
alte boli. Medicii care vor fi numiți pentru îngrijirea şi 
preîntâmpinarea molimei vor trebui sd le cheme pe sus-zisele 
căutătoare, care vor funcţiona în diferi ele mrohii sub 
îndrumarea lor, aceşti medici vor tre- bvi să hotărască până la 
urmă dacă respectivele căutătoare sunt potrivite pentru sarcina 
lor şi să le amendeze din când în când. Numai pe dreaptă 
pricină, dacă nu-şi fac cum tre- bv.ie datoria. 


Pe timpul cât tine molima nici uneia dintre aceste căutătoare 
să nt< i se îngăduie să îndeplinească vreo muncă sau să-şi ia 
vreo slujba publică, să ţină vreo prăvălie sau dugheană. Să fie 
folosită ca spălătoreasă sau la orice altă îiidelcinicire. 

Felcerii 

Dat fiind că până acum au avut loc mari încălcări în ce 
priveşte înştiințarea cazurilor de boală, ceea ce a dus la 
răspândirea molimei, căutătoarele trebuie sprijinite. Drept care 
se hotărăşte numirea unor felceri iscusiţi şi cinstiţi, | pe lângă 
cei care funcţionează la spitalele de ciumați. 

City şi toate Liberties vor fi împărțite în zone şi fie- 1 care 
dintre aceşti felceri va răspunde de o zonă. In zonele] care le 
revin, se vor alătura căutătoarelor la cercetarea 1 cadavrelor, 
pentru ca raportul făcut asupra cauzei morţii 1 să fie cât mai 
aproape de adevăr. 

Mai departe, numiții felceri vor vizita şi consulta pe j acele 
persoane care îi cheamă, sau despre care îi înştiin- | ţează 
examinatorii din fiecare parohie. Ei se vor informa 1 despre 
natura bolii numitelor persoane. 

În tot acest timp, numiții felceri nu se vor ocupa de | nicio altă 
boală, ci vor da îngrijiri numai în cazurile de j ciumă. Se 
hotărăşte că numiții felceri vor primi câte două- | sprezece 
pence de-fiecare bolnav cercetat de ei, bani plătiţi m fie de 
familia celui consultat, dacă are mijloace, fie de pa- 1 rohie, în 
caz că nu are. 

Infirmierele 

Dacă vreo infirmieră se mută dintr-o casă infectată înainte de 
trecerea a douăzeci şi opt de zile de la moartea oricărei 
persoane bolnave de ciumă, casa nouă în care a intrat numita 
infirmieră va fi închisă până la expirarea ’ celor douăzeci şi opt 
de zile. 

Instrucţiuni privitoare la casele infectate şi la persoanele 
bolnave de ciumă. 

Boala trebuie declarată 

Stăpinul oricărei case, de îndată ce vreun membru al familiei 
sale se plânge de gâlme, pete roşii, umflături în orice parte a 
corpului, sau cade rău bolnav fără vreo pricină anumită, va 
trebui să-l înştiințeze pe examinator într-un răstimp de două ore 
de la apariția numitelor semne. 

Sechestrarea bolnavilor 


De îndată ce o persoană va fi constatată de examinator, de 
felcer sau de căutătoare că poartă semnele bolii, va fi încă în 
aceeaşi noapte sechestrată în aceeaşi casă, iar casa în care 
boleşte, chiar dacă persoana nu moare, va fi închisă pentru o 
lună de zile, după ce ceilalți membri' ai familiei şi-au luat 
măsurile de apărare. 

Aerisirea obiectelor 

Bunurile şi obiectele celor bolnavi, aşternutul lor, veşmintele 
şi mobilele vor fi dezinfectate prin’ afumare şi prin aromele 
folosite în casele atinse de molimă. Numai după aceea vor putea 
fi din nou folosite. Aceasta se va face cu ştirea examinatorului. 

Inchiderea caselor 

Dacă vreo persoană a vizitat pe o alta despre care se ştie că e 
bolnavă de ciumă, sau dacă a intrat de bună voie într-o casă 
infectată deşi nu a avut îngăduința s-o faci, locuința acelei 
persoane va fi închisă pe un număr de zile de către conducerea 
examinatorilor. 

Nicio persoană bolnavă nu poate fi mutată din casele 
infectate 

Se atrage atenţia că nicio persoană care a căzut bolnavă nu 
poate fi mutată în vreo altă locuinţă din oraş (decât doar dacă e 
dusă la Spitalul de ciumaţi, în vreun cort sau tntr-o altă casă 
aparținând aceluiaşi proprietar şi locuită de propriii săi slujitori) 
pentru siguranța parohiei unde e făcută mutarea. Bolnavul 
astfel mutat va primi îngrijirea necesară în schimbul onorariilor 
plătite; parohiei în care s-a mutat bolnavul nu-i revine datoria de 
a face vreo cheltuială. Orice mutare trebuie făcută numai în 
timpul nopții. Persoanelor care au două case le este îngăduit să- 
şi mute în cea de-a doua casă, la alegere, fie membrii sănătoşi 
ai familiei, fie bolnăvit Dar dacă-i mută pe cei sănătoşi nu este 
îngăduit a-i trimite după aceea pe bolnavi, şi nici pe cei sănătoşi 
dacă i-a mutat mai întâi pe bolnavi lar cei astfel mutați trebuie 
să stea închişi cel putin o săptămână, departe de orice 
tovărăşie, de teama de anu fi purtători de boală, fibră ca acest 
lucru sd se vadă. 

îngropare” morţilor îngroparea celor morti de ciumă trebuie 
să aibă loc la anumite ore, fie înainte de răsăritul soarelui, fie 
după asfintit. La înmormântare nu vor lua parte decât slujbaşii ^ 
bisericii şi politaiul. Nu este îngăduit ca vecinii sau prie- 7] tenii 
să însoțească mortul la biserică şi nici să intre în locuința 


acestuia. Cel ce va încălca această prevedere va fi pedepsit fie 
prin închiderea casei fie prin temniţă. 

Niciun mori prin ciumă nu poate fi îngropat sau depun în 
biserică în timpul rugăciunilor publice, a slujbelor sau a 
predicilor. În timpul îngropăciunilor nu este îngăduit ca vreun 
copil să se apropie de mort în biserică, de cimitir, de groapă sau 
de cosciug. Toate gropile trebuie să aibă o adincime de cel puțin 
patru coti. 

în iot timpul cât va ţine această molimă nu este îngăduită 
nicio adunare publică, chiar la îngropăciunile pricinuite de alte 
boli. 

să nu fie răspindite obiecte infectate 

Nu se îngăduie scoaterea dintr-o casă infectată a veşmintelor, 
obiectelor, aşternutului sau altor echipamente. Cumpărarea, 
vânzarea sau amanetarea de haine şi lucruri vechi sunt interzise 
cu desăvirşire. Nu se îngăduie neguțătorilor de vechituri să 
expună în dughene, pe rafturi, să atârne în ferestrele care dau 
în stradă, alee, gang sau drum public niciun fel de aşternut sau 
îmbrăcăminte veche spre vânzare. Aceasta sub pedeapsa 
întemniţării. Dacă vreun telal sau orice altă persoană va 
cumpăra aşternut, îmbrăcăminte sau orice alt obiect dintr-o 
casă infectată, într-un răstimp de douu luni după ce s-a declarat 
acolo infectia, va fi pedepsit prin închiderea propriei sale case 
pe cel puțin douăzeci de zile. 

Nicio persoană nu poate fi transportată dintr-o casă infeclată 

Dacă vreun bolnav, datorită unei supravegheri neatente sau 
din orice altă pricină pleacă sau este transportat dintr-un loc 
infectat în orice alt loc, parohia din care a plecat, odată 
înştiințată, va trebui, pe propria ei cheltuială, să-l readucă, în 
timpul nopții, pe cel fugit. Familia celui fugit va fi pedepsită de 
către reprezentantul districtual al Consiliului Orăşenesc. lar casa 
în care s-a refugiat bolnavul va fi închisă pentru douăzeci de 
zile. 

Fiecare casă atinsă de molimă trebuie să poarte semn 

Fiece casă atinsă de molimă trebuie să fie însemnată cu o 
cruce roşie, lungă de cel puțin jumătate de cot, vopsită, pe 
mijlocul uşii, astfel încât să poată fi văzută de toți, şi deasupra 
căreia să fie înscrise obişnuitele cuvinte „Domnul să ne aibă în 
pază“. Acest semn va rămâne pe uşă până ce casa va fi 
redeschisă legal. 


Fiecare casă atinsă de molimă trebuie să fie supravegheată 

Polițaii trebuie să se îngrijească de închiderea caselor 
infectate şi de supravegherea lor prin paznici, a căror misiune e 
să vegheze ca nimeni să nu părăsească locuința, şi să le 
cumpere celor închişi cele necesare pentru trai, din banii lor 
(dacă oamenii au mijloace) sau ai parohiei dacă sunt lipsiți de 
mijloace. Casele trebuie să rămână inchise timp de patru 
săptămini de la terminarea bolii. 

Se atrage atenţia în mod special că examinatorii, felcerii, 
infirmierele şi groparii nu au voie să circule pe străzi fără a purta 
în mână o vargă sau un toiag roşu, lung de doi coti, putând fi 
văzut de oricine. 

Tuturor celor mai sus pomeniti nu li se îngăduie să intre în 
nicio altă casă în afară de a lor şi de casele unde sunt trimişi sau 
chemați. E nevoie să se abțină de la orice tovărăşie, mai ales 
după ce au fost folosiţi pentru o cercetare sau îngrijire. 

Locatarii caselor 

Când într-o casă ce adăposteşte un bolnav locuiesc mai multe 
persoane, niciuna dintre acestea nu va putea să se mute în altă 
parte fără un certificat de sănătate eliberat de examinatorii 
parohiei respective. In caz contrar, casa în care se mută 
persoana sau persoanele va fi închisă asemenea caselor 
infectate. 

B - Jurnal din anul dumei 4 

Se atrage atenţia că birjarii şi căruțaşii care au transportat 
bolnavi la Spitalul de ciumați sau în alte locuri nu pot fi folosiţi 
(după cum s-a întâmplat în multe cazuri) decât după ce trăsurile 
au fost bine aerisite şi au rămas nefolosite timp de cinci sau 
şase zile după ultimul transport. 

Ordonanţă pentru' curăţenia şi păstrarea străzilor curate. 

„ Străzile trebuie ţinute curate, 

Se socoteşte necesar şi se ordonă ca, în primul rând, fiecare 
gospodar să curețe zilnic porțiunea de stradă din fața casei lut şi 
s-o păstreze astfel curată întreaga să, p- tămână. 

Gunoierii să scoată gunoiul din case 

Resturile şi gunoiul din caie vor fi scoase zilnic de către 
gunoieri care-şi vor vesti sosirea, ca şi până acum, suflând dintr- 
un corn. 

Mormanele de gunoi trebuie stivuite afară din oraş 

Mormanele de gunoi urmează a fi stivuite cât mai departe de 


oraş şi de locurile publice. Nu se îngăduie nici unui paznic de 
noapte să golească vreo ladă de gunoi în vreo grădină din 
apropierea oraşului. 

Atenţie la carnea sau peştele neproaspete şi la făina 
mucegăită 

Nu se îngăduie vânzarea în oraş, sau în oricare altă parte, a 
peştelui stricat, cărnii neproaspete, făinei mucegăite sau a 
oricăror fructe putrede. 

Berăriile şi cârciumile trebuie cercetate pentru ca nu cumva 
să folosească butoaie mucegăite sau putrede. 

Nu se îngăduie în nicio parte din oraş ținerea porcilor, 
pisicilor, porumbeilor domesticiţi sau iepurilor de casă. Porcii 
găsiţi pe străzi vor fi popriți de către pedel sau de orice alt 
slujbaş de stat, iar proprietarul lor va fi pedepsit potrivit 
instrucţiunilor Consiliului Orăşenesc. Câinii vagabonzi vor fi 
omorâți de hingherii special folosiți pentru acest scop. 

Ordonanţă cu privire la persoane fără că păţii sau întruniri 
întâmplătoare fi firă scop Cerşetorii 

S-au primit extrem de numeroase plângeri că mulțimea | de 
vagabonzi şi cerşetori hoinari, care roiesc pretutindeni jţ în oraş, 
constituie una dintre pricinile întinderii molimei, şi că aceştia nu 
pot fi împiedicaţi, în pofida tuturor ordo- Vfianțelor ce s-au dat 
până acum. Drept care se ordonă din 1 nou ca polițaii şi toți 
ceilalți pe care-i priveşte această Wxhestiune să supravegheze 
ca niciun cerşetor vagabond | să nu mai fie văzut pe străzile 
acestui oraş, sub niciun | chip. Pentru orice încălcare a acestui 
ordin se va aplica | pedeapsa prevăzută de lege. 

Piese de teatru 

Se hotărăşte ca toate piesele de teatru, ursarii, jocurile * de 
noroc, cântăreții de balade, întrecerile în luptă şi altele (j 
asemenea care prilejuiesc adunări de oameni să fie cu de- E 
săvârşire interzise, iar cei ce încalcă prevederea să fie pe- S 
depsiți cu asprime de către reprezentantul districtual. 

Interzicerea petrecerilor 

Se interzice orice petrecere publică, mai cu seamă pen- | tru 
grupările din acest oraş. Deasemeni se interzic pine la 
anoi ordine; ospețele la localuri, dreiumi şi berării precum 
aşi în alte locuri de distracţie. Se recomandă ca banii astfel E- 
economisiti să fie păstraţi şi folosiți intru binele şi uşura- B rea 
bolnavilor de ciumă lipsiți de mijloace. 


Cârciumi 

Se hotărăşte supravegherea severă a chefurilor şi be- | țiilor în 
cârciumi> berării, cafenele, crame, unul dintre năravurile cel 
mai des intilnite în timpurile noastre şi, totodată, cel mai bun 
prilej de răspândire a molimei. Nu se | îngăduie nici unui grup şi 
nici unei persoane să intre sau t să răntână sd bea într-o 
cârciumă, berărie sau cafenea după | ceasurile nouă seara, 
potrivit cu vechile legi şi deprinderi 
i din acest oraş. Celor ce încalcă prevederea li se vor aplica f 
pedepsele cuvenite. 

Pentru buna ducere la îndeplinire a acestor instrucţiuni şi a 
altor reguli şi îndrumări care vor fi socotite necesare, se 
hotărăşte ca membrii Consiliului Orăşenesc, reprezentanții şi 
membrii Consiliilor Districtuale să se întâlnească în fiecare 
săptămână o dată, de două ori, de trei ori sau mai des (după 
cum vor cere împrejurările) într-un loc comun (şi unde molima 
nu a pătruns), pentru a cerceta dacă suspomenitele hotărâri 
sunt duse la îndeplinire după cum se cuvine; niciunul dintre 
membrii care locuieşte într-unul din locurile infectate sau în 
preajma lui nu va lua parte la aceste întruniri, atâta timp rit 
pluteşte îndoiala asupră-i. 

Numiţii  cot/si/ieri orăşeneşti, reprezentanti, consilieri 
districtuali au libertatea de a aplica în districtele lor orice alte 
măsuri găsite necesare la întrunirile de care s-a vorbit mai sus, 
în vederea ocrotirii de molimă a supuşilor majes- tătii sale. 

Sir John Lawrence Primar 

Sir George Waterman ajutori de primar 

Sir Charles Doe 

Nu trebuie să mai spun că toate aceste instrucţiuni se aplicau 
numai în părţile care intrau sub jurisdicţia primarului. Aşadar e 
cazul să arăt că judecătorii de pace din parohiile şi locurile 
numite Haihlets, din afara Londrei, au preluat aceleaşi metode. 
Din câte îmi amintesc, înspre părţile noastre măsura cu 
închiderea caselor s-a aplicat mai târziu, căci, aşa cum am mai 
arătat, molima nu s-a întins în partea răsăriteană a oraşului sau, 
mai bine zis, nu a devenit violentă pe aici decât la începutul lunii 
august. De pildă, între 11 şi 18 iulie, Buletinul mortuar înregistra 

1761 de decese, dar în toate aceste parohii aşa numite Tower- 
Hamle ts, numai 71 de persoane muriseră de ciumă, după cum 
urmează: 


[i Aldgate 14 în următoarea 24 şi la începu-' 65 ) 
Stepney 33 săptămână 58 tul lui august 76 

White Chappel 21 48 79 

St Kath. Tower 2 44 

. Trin. Minories 114 

într-adevăr urgia se înteţea. Penti'u că, iată care era în 
aceeaşi perioadă numărul înmormântărilor din alte parohii. 

Shorditch 64 pentru ca în ur- 84 şi la începutul lui 110 

Bishopsgate 05 mătoarea săptă- 105 august 116 

St. Giles 213 mână să crească 421 554 vertiginos 

342 610 780 

închiderea caselor a fost considerată la început o măsură 
foarte crudă şi necaritabilă, iar bieţii oameni’ astfel zălo- giţi 
ridicau plângeri amare. Primarul primea zilnic jalbe în legătură 
cu asprimea acestei măsuri sau cu cazuri în care casele fuseseră 
închise pe nedrept (unele dintre ele din răutate). Eu nu pot să- 
mi dau o părere, atâta ştiu că, la cercetare, mulţi dintre cei care 
s-au plâns mai cu înverşunare au fost găsiţi că trebuie să 
rămână în continuare închişi, iar în alte cazuri în care boala 
ridica semne de întrebare, dacă bolnavul a acceptat să fie 
transportat la Spitalul de ciumaţi, ceilalţi au fost sloboziţi. 

E drept că părea foarte crud şi dur să zăvorăşti uşile caselor 
oamenilor şi să le pui zi şi noapte câte un paznic menit să-i 
împiedice a se mişca şi să oprească pe oricine ar fi vrut să vină 
la ei. Şi poate că membrii: sănătoşi ai familiei, dacă ar fi fost 
îndepărtați de cei bolnavi, şi-ar fi salvat viaţa. Mulţi oameni au 
pierit în aceste cumplite întemniţări, oameni care, nimic nu ne 
împiedică să credem, nu s-ar fi molipsit dacă ar fi avut libertate 
de mişcare, deşi boala se cuibărise în casele lor. Drept care, la 
început, cetăţenii s-au împotrivit gălăgios, sau au săvârşit acte 
de samavolnicie, iar paznicii care vegheau ca uşile să rămână 
închise au fost atacați. În multe locuri, oamenii au spart uşile cu 
forţa, cum voi avea prilejul să mai arăt. Totuşi, în general, şi în 
ciuda neplăcerilor personale, măsura a urmărit binele public. Şi 
jalbele adresate judecătorilor şi gu- vernământului nu aveau 
niciun rezultat, cel puţin din câte ştiu eu. Toţi rămâneau 
neînduplecaţi. Aceasta i-a făcut pe oameni să recurgă la fel de 
fel de şiretlicuri ca să scape din casă şi aş putea scrie un mic 
volum dacă aş reda vicleniile folosite pentru a închide ochii 
paznicilor, pentru a-i trage pe sfoară şi pentru a evada. Drept 


care au avut loc multe încăierări şi fapte rele. 

într-o dimineaţă, pe la- opt, în timp ce mergeam pe strada 
Houndsditch, am auzit zarvă mare. E adevărat că nu era multă 
lume pentru că oamenii nu aveau voie să se adune laolaltă sau 
să stea mai mult locului când se aflau în număr mai mare. 
Aşadar nici eu n-am rămas prea mult pe loc. Dar larma era 
destul de vie ca să-mi stâr- nească curiozitatea, aşa încât m-am 
adresat unui om care privea de la fereastră şi l-am întrebat ce 
se întâmplă. 

Se pare că la o casă contaminată fusese pus de strajă la uşă 
un paznic. Stătuse acolo două nopţi la rând, iar schimbul lui 
veghease o singură zi. Venise acum să-l înlocuiască. In tot acest 
timp nu se auzise niciun zgomot în casă, nu se aprinsese nicio 
lumină; oamenii dinăuntru nu-i ceruseră nimic, nu-l trimiseseră 
după nicio cumpărătură, căci aceasta era îndatorirea de 
căpetenie a paznicilor. Nu l-au tulburat în nici lin fel, povestea 
paznicul, de luni după-amiază încoace, când auzise în casă 
plânsete şi vaiete, pricinuite, după cum bănuise el, de moartea 
cuiva din familie. Cu o noapte înainte, pare-se, chemaseră acolo 
căruţa cu morţi, cum i se spunea, şi scoseseră pe uşă o slujnică 
moartă-lnfăşurată doar într-o scoarță verde, iar groparii o 
zvârliseră în căruţă. 

Când auzise plinsetele şi strigătele de care am vorbit mai sus, 
paznicul bătuse la uşă şi multă vreme n-a primit niciun răspuns. 
In cele din urmă însă cineva a apărut la o fereastră şi a răspuns 
pe un ton răstit dar cu plâns în glas: 

— Ce vrei de tot baţi la uşă? 

Omul a zis: 

— Sunt paznicul. Cum vă simţiţi? Ce s-a întâmplat? 

Şi persoana a răspuns: 

— Ce te priveşte? Opreşte căruţa cu morţi! 

Asta s-a petrecut pare-se pe la unu noaptea.'Curând după 
aceea, după cum povestea omul, a oprit căruţa cu morţi şi a 
bătut din nou în uşă, dar nimeni nu a dat vreun semn de viaţă. A 
bătut întruna, iar căruţaşul şi-a sunat dopotul şi a strigat de 
câteva ori: „Scoateţi mortul afară!“ Dar niciun răspuns, şi cum 
căruţaşul era chemat şi pe la alte case, n-a vrut să mai aştepte 
şi a plecat. 

Paznicul de noapte n-a ştiut ce să mai creadl şi i-a lăsat pe cei 
din casă în plata Domnului, până când a venit paznicul de zi să-l 


schimbe. După ee.. l-a povestit toată tărăşenia, au bătut 
amândoi o mulţime la uşă, dar nimeni nu le-a răspuns. Şi atunci 
au observat că fereastra de la catul al doilea, de unde 
răspunsese prima oară omul din casă, rămăsese deschisă. 

Văzând aceasta, cei doi oameni au vrut să-şi potolească 
curiozitatea şi au luat o scară lungă, iar unul din ei s-a căţărat 
până la fereastră şi s-a uitat înăuntru. A văzut o femeie zăcând 
moartă pe podea, în chip jalnic, pentru că era despuiată de 
îmbrăcăminte şi învelită numai cu un cearşaf. Dar cu toate că 
omul a strigat şi, vârându-şi toiagul lung pe fereastră a ciocănit 
puternic în podea, totuşi din casă nu s-a auzit nicio mişcare şi 
niciun răspuns. 

A coborât şi l-a încunoştinţat de toate acestea pe celălalt 
paznic, care a urcat şi el. Înfăţişându-i-se aceeaşi privelişte, au 
hotărât împreună să înştiinţeze fie pe primar, fie vreun 
judecător. Pe temeiul spuselor celor doi, judecătorul a 
încuviinţat spargerea uşii, numind un poliţai şi alte persoane 
care să fie de faţă, pentru ca să nu se producă vreun jaf. Uşa a 
fost spartă şi în casă n-au găsit ţipenie de om, decât femeia 
moartă. Văzând-o că-i bolnavă fără sorţi de însănătoşire, ceilalţi 
din familie au lăsat-o să moară singură şi au şters-o cu toţii, 
după ce-au găsit un mijloc de a-l trage pe sfoară pe paznic, 
ieşind pe o uşă dosnică sau căţărându-se pe acoperişurile 
caselor, astfel încât omul să nu simtă nimic. Ţipetele şi 
plânsetele pe care le auzise paznicul au fost, se vede, 
manifestările de jale ale familiei pentru dureroasa despărţire de 
femeia care trăgea să moară. Aceasta era sora stăpânei casei. 
lar stăpânul, soţia sa, câţiva copii şi servitorii îşi luaseră 
tălpăşiţa. Dacă erau sănătoşi sau bolnavi n-am reuşit niciodată 
să aflu. De altfel nici n-am cercetat acest lucru. 

Au avut loc multe evadări de acest fel din casele infectate, 
mai cu seamă când paznicii erau trimişi după vreo cumpărătură. 
Căci paznicul avea datoria să se ducă oriunde îl trimitea familia 
pentru cele necesare, adică să cumpere de-ale gurii ori doctorii, 
sau să cheme un doctor, dacă acesta avea să vină, sau un 
felcer, ori o infirmieră, ori căruţa cu morţi. Dar ori de câte ori 
pleca, trebuia să încuie uşa din faţă şi să ia cheia cu el. Pentru 
a-l putea înşela pe paznic, în vederea evadării, oamenii îşi 
făceau două-trei chei la uşă, sau găseau- mijloace de a forţa 
broaştele care se aflau pe dinăuntru, tl trimiteau pe paznic la 


piaţă, la brutărie sau după cine ştie ce fleac, şi în lipsa lui 
deschideau uşa şi ieşeau după pofta inimii. Dar odată descoperit 
acest şiretlic, autorităţile au hotărât sigilarea uşilor pe dinafară 
şi zăvorârea lor. 

Din câte am aflat, la o altă casă de pe o stradă vecină cu 
Aldgate, o întreagă familie a fost încuiată şi zăvorită din cauza 
vinei slujnice care căzuse bolnavă. Stăpânul casei a făcut, prin 
prietenii săi, plângere către reprezentantul districtual şi către 
primar, arătând că e de acord ca fata să fie transportată la 
Spitalul de ciumaţi. Dar jalba i-a fost respinsă şi uşa lui a fost 
însemnată cu o cruce roşie, a fost zăvorâtă pe dinafară şi, 
potrivit cu ordonanţele, un paznic a fost postat în faţa casei lui. 

Aşadar stăpânul casei a ajuns la încheierea că nu există altă 
posibilitate decât ca el, soţia şi copilaşii să rămână blocaţi în 
casă, împreună cu slujnica bolnavă. Intr-o zi l-a strigat pe paznic 
şi i-a cerut să se ducă să cheme o infirmieră care să aibă grijă 
de sărmana fată, căci pentru ei ar însemna moarte sigură să se 
apropie de ea, şi dacă n-o să vină infirmiera, bolnava o să moară 
fie de ciumă, fie de foame. Fata zăcea în pod, cu patru caturi 
mai sus, de unde nici nu putea fi auzită dacă striga sau cerea 
ajutor. 

Paznicul s-a învoit, s-a dus şi s-a întors în aceeaşi seară cu o 
infirmieră. În tot acest timp, stăpânul a folosit prilejul pentru a 
face o spărtură mare în zidul care despărţea prăvălia lui de 
taraba unui cârpaci. Acest chiriaş al lui murise sau plecase, 
speriat de urgie, şi-i lăsase lui cheia în pază. Făcându-şi drum 
prin zid In dugheană, ceea ce n-ar fi izbutit dacă paznicul ar fi 
rămas la uşă, întrucât zgomotul mare ar fi atras atenţia 
acestuia, omul a mai rămas locului până ce a sosit infirmiera, şi 
chiar şi a doua zi. Dar în noaptea următoare, după ce-l expedie 
din nou pe paznic după nu ştiu ce fleac, vreo prişniţă pentru 
fată, care. Trebuia luată de la spiţerie, sau altă cumpărătură 
care avea să-i ia oarecare timp, el şi întreaga familie părăsiră 
casa, lăsând-o pe infirmieră şi pe paznic s-o îngroape pe biata 
ciumată; adică s-o zvârle în căruţa cu morţi şr să aibă grijă de 
casă. 

Aş putea să vă istorisesc o sumedenie de întâmplări de acest 
fel, unele destul de distractive, din cele văzute -cu ochii mei în 
acel an de groază, sau din cele auzite, dar care sunt cu 
siguranţă adevărate sau foarte aproape de adevăr; vreau să 


spun că sunt adevărate în linii mari, pentru că nimeni nu era în 
stare pe atunci să afle amănuntele. 

într-o mulţime de locuri se raportaseră acte de violenţă 
săvârşite împotriva paznicilor. Şi, după câte gândesc eu, de la 
începutul molimei şi până la sfârşit, să fi fost vreo optsprezece 
sau douăzeci de paznici omorâţi, sau răniţi de moarte. Toate 
aceste atacuri se presupune a fi fost săvârşite de oamenii închişi 
în casele contaminate, care încercau să iasă de acolo cu orice 
chip şi se loveau de împotrivirea paznicilor. 

La oe alta să te aştepţi, când toate aceste case ferecate erau 
tot atâtea temnițe. Numai că oamenii întemnițați în ele nu se 
făcuseră vinovaţi de nicio crimă, şi faptul că erau închişi doar 
din pricina unei năpaste care se abătuse asupră-le îi făcea să fie 
şi mai răzvrătiți. 

Mai era încă o deosebire: toate aceste temnițe, cum le-am 
putea numi, nu aveau decât un singur temnicer. Acesta trebuia 
să supravegheze întreaga casă; ori multe dintre case erau astfel 
situate încât aveau mai multe căi de ieşire, unele din ele dând 
chiar în diferite străzi. Ori era cu neputinţă ca un singur om să 
străjuiască toate aceste ieşiri, ca să poată preîntâmpina 
evadarea locatarilor înnebuniţi de grozăvia împrejurărilor în care 
se găseau, de indignarea faţă de felul cum erau trataţi, sau 
chiar de urmările bolii în sine. Aşa că unii dintre ei îl ţineau de 
vorbă pe paznic într-un colţ al casei, în timp ce familia fugea pe 
partea cealaltă. 

De pildă, în strada Coleman sunt o puzderie de alei. După 
cunţ se poate vedea încă şi azi. În Whites-Alley a fost închisă o 
casă care avea o fereastră dosnică ce dădea într-o curte cu 
ieşire în Bell-Alley. Poliţaiul din district numise un paznic la uşa 
acestei case, şi paznicul, împreună cu schimbul său, vegheaseră 
zi şi noapte, vreme de două săptămâni, în care răstimp întreaga 
familie o ştersese pe fereastra ce dădea în curte, lăsându-i pe 
bieţii oameni mofluzi în post. 

Nu departe de acel loc, o altă familie folosise praf de puşcă, 
aruncându-l pe paznic în aer. Bietul om, ars peste tqt, striga cât 
îl ţinea gura, dar nimeni n-a cutezat să se apropie să-i dea vreun 
ajutor. lar familia din acea casă a sărit pe fereastra de la primul 
cat, lăsând în urmă. Doi bolnavi de ciumă, care urlau de durere. 
Parohia a angajat infirmiere care să-i îngrijească, dar celor fugiţi 
nu li s-a mai putut da de urmă, până când molima nu a fost 


stârpită şi s-au întors singuri acasă. Dar cum nu mai existau 
niciun fel de dovezi împotriva lor, nu li s-a putut face nimic. 

Cum aceste temnițe nu aveau gratii şi drugi de fier, spre 
deosebire de închisorile obişnuite, oamenii săreau adeseori pe 
fereastră, chiar sub nasul paznicului, şi-l amenințau pe acesta 
cu săbii şi pistoale, împiedicându-l să facă vreo mişcare sau să 
strige după ajutor. 

In alte cazuri, casele erau despărțite de cele ale vecinilor prin 
grădini, ziduri sau pari, ori curţi sau acareturi. lar vecinii, din 
prietenie, sau lăsându-se înduplecaţi de rugăminţi, le îngăduiau 
celor închişi să sară peste zidurile sau gardurile despărţitoare şi 
să iasă prin casele lor. Alţii mituiau servitorii vecinilor, care le 
dădeau drumul peste noapte. 

Aşadar, pe scurt, închiderea caselor nu a fost o măsură pe 
care să te fi putut bizui. Şi nu şi-a atins țelul urmărit, ci n-a făcut 
decât să-i scoată pe oameni din minţi, împingându-i la acte 
disperate şi la nesăbuinţe. 

Dar, ceea ce era mai râu, toţi aceştia care fugeau, răs- 
pândeau molima, căci, în condiţiile lor deznădăjduite, colindau 
pretutindeni cu boala în ei, lucru pe care altminteri nu l-ar fi 
făcut. E o situaţie pe care trebuie să o recunoască oricine stă să 
se gândească la amănuntele acelor împrejurări. Fără îndoială, 
stricteţea întemniţării i-a făcut pe oameni să-şi piardă firea şi să 
fugă la întâmplare din casele lor, cu semnele bolii pe trup, fără 
să ştie încotro să apuce şi ce să facă sau, mai rău, fără să-şi 
dea* seama de ceea ce fac. Şi mulţi dintre aceştia au căzut 
pradă celor nai cumplite nenorociri, şi s-au prăbuşit în plină 
stradă, au pe câmp, lihniţi de foame şi de lipsuri, ori s-au sfârşit 
iin pricina bolii care-i mistuia. Alţii au rătăcit pe la ţară, apucând- 
o pe unde vedeau cu ochii, minaţi de deznădejde, neştiind 
încotro să se îndrepte, până când îi dobora slăbiciunea şi 
istoveala, fără ca nimeni să le întindă o mână de ajutor. Satele 
şi casele întâlnite în drum refuzau să le ofere adăpost, fie că 
erau bolnavi sau nu. Mureau la marginea drumului, sau se 
strecurau prin şoproane şi şuri şi-şi dădeau duhul acolo, fără ca 
cineva să cuteze să se apropie de ei şi să le aducă un dram de 
mângâiere, chiar dacă nu erau bolnavi, pentru că nimeni nu le 
dădea crezare. 

Pe de altă parte, când molima se cuibărea în vreo casă, cu 
alte cuvinte, când vreun membru al familiei, ieşind pe afară, se 


molipsea fără să ştie şi aducea boala acasă, de bună seamă că 
familia era prima care afla, înainte de a anunţa slujbaşii publici, 
care, potrivit ordonanţelor, aveau datoria să cerceteze numai 
după ce erau înştiinţaţi de vreun caz de boală. 

În acest răstimp dintre îmbolnăvire şi sosirea examinatorilor, 
stăpânul casei avea tot răgazul şi libertatea de a se muta, 
laolaltă cu întreaga familie, dacă avea unde să se ducă. ŞI 
numeroşi oameni aşa au făcut. Nenorocirea era însă că mulţi au 
procedat astfel după ce se molipsiseră la rânaul lor, şi în acest 
chip au dus boala în casele celor care avuseseră bunăvoința să 
le ofere găzduire. Purtare care, trebuie să spunem, era fqgu-te 
crudă şi lipsită de recunoştinţă. 

În parte, aceasta a fost pricina acelei păreri sau idei generale 
care încolţise, sau mai curând a acelui scandal legat de felul de 
a fi al celor bolnavi. Anume, se spunea că ciumaţii nu-şi dau cea 
mai mică osteneală şi n-au cea mai mică grijă de a nu-i molipsi 
şi pe alţii. Eu nu pot să mă pronunţ, s-ar putea să fie oarecare 
adevăr în toate acestea, dar nu în măsura în care se vorbea. Ce 
explicaţie ar putea avea o asemenea ticăloşie, tocmai în 
momente când cei bolnavi se pregăteau să se înfăţişeze justiţiei 
divine 1 Mă mulţumesc doar să constat că dacă asemenea faptă 
nu poate fi legată de ideea de generozitate şi umanitate, în 
schimb nici cu religia şi doctrina nu are nimic a face. Dar asupra 
acestora voi mai reveni. 

Acum discut doar despre oamenii înnebuniţi de groaza de a se 
găsi întemnițați şi încercările lor de evadare prin Vicleşug sau 
prin forţă, fie înainte fie după ce au fost în chişi, oameni a căror 
nefericire nu scădea în momentul când izbuteau să scape ci, 
dimpotrivă, sporea. Pe de altă parte însă, mulţi dintre cei ce 
evadau aveau locuri de refugiu, sau alte case în care s-au 
încuiat şi au stat ascunşi până când molima s-a ostoit. Multe 
familii, prevăzând apropierea năpastei, şi-au făcut mormane de 
provizii, deajuns pentru nevoile tuturor din casă, şi s-au 
baricadat atât de straşnic, încât nimeni nu i-a mai văzut sau n-a 
mai auzit de ei până când a contenit ciuma şi au reapărut teferi 
şi sănătoşi. S-ar putea să-mi aduc aminte de unele din aceste 
cazuri şi să vă dau amănunte asupra felului în care s-au 
descurcat. Căci, fără îndoială, este măsura cea mai înţeleaptă 
care poate fi luată în atari împrejurări, pentru cei care nu au 
putinţa să se mute şi care nu au locuri de refugiu aiurea. Căci 


fiind astfel baricadaţi, era ca şi cum s-ar fi aflat la mile 
depărtare. Nu-mi amintesc ca vreuna din aoeste familii să fi tras 
vreun ponos. Printre aceştia se numărau câţiva neguţători 
olandezi, care şi-au prefăcut casele în mici fortărețe asediate, în 
care şi din care nimeni nu intra şi ieşea şi de care nimeni nu se 
apropia. Îmi amintesc mai cu seamă de unul care locuia pe 
strada Throck- morton şi a cărui casă răspundea în Drapers 
Garden. 

Dar să mă întorc la cazurile celor atinşi de molimă, ale căror 
case fuseseră închis” de judecători. Jalea acestor familii era de 
neînchipuit şi, de obicei, din aceste case răz- băteau strigătele 
cele mai deznădăjduite şi vaierele bieţilor oameni înspăimântați, 
înfioraţi de priveliştea morţii, de chinurile celor dragi, de groaza 
de a se vedea întemnițați. 

îmi aduc aminte şi, în timp ce scriu aceste rânduri parcă: mi 
răsună încă în urechi acele ţipete, de o doamnă care avea o 
unică fiică, o fată de nouăsprezece ani, şi o mare dvuţie. Erau 
doar chiriaşe în casa în care locuiau. Tânăra, rnama ei şi o 
slujnică fuseseră plecate -în străinătate, nu Wnai ştiu pentru ce 
interes, căci casa lor nu fusese închisă; iar la două ceasuri după 
întoarcerea acasă, tânăra fată se plânse că nu se simte bine; un 
sfert de oră mai târziu se porni pe vărsături şi se văită de o 
puternică durere de cap. „Doamne ajută, strigă mama îngrozită, 
ca fiica mea să nu se fi molipsit!“ Durerea de cap înteţindu-se, 
mama porunci să i se încălzească patul, o culcă şi se pregăti să-i 
dea leacuri de asudat, doctoria ce trebuia luată la ivirea 
primelor semne de ciumă. 

De îndată ce o dezbrăcă şi o culcă în pat, cercetându-i trupul 
la lumina unei luminări, mama descoperi semnele fatale 
înăuntrul coapselor. Nefiind în stare să. Se stăpi- nească, mama 
scăpă luminarea din mână, şi se porni să ţipe atât de înfiorător, 
încât ar fi umplut de groază şi cea mai îngheţată inimă din lume; 
nu doar un strigăt sau un țipăt, ci, când spaima a pus gheara pe 
ea, biata femeie întâi a leşinat, apoi şi-a revenit în simţiri şi a 
pornit a alerga prin toată casa, urcând şi coborând întruna 
scările, ca ieşită din minţi - şi intr-adevăr îşi ieşise din minţi - 
continuând să răcnească şi să urle ceasuri întregi, văduvită de 
judecată, sau cel puţin de controlul asupra faptelor ei. Şi, din 
câte mi s-a spus, nici nu şi-a mai dobândit judecata întreagă. 
Cât despre tânăra fată, din acea clipă a fost ca şi pierdută, căci 


gangrena care-i pricinuise petele, roşii i-a cuprins tot trupul şi, în 
mai puţin de două ceasuri, şi-a dat sufletul. Dar nefericita mamă 
a continuat să strige ceasuri întregi după ce fata murise, fără să 
mai ştie nimic de soarta copilei ei. A trecut multă vreme de 
atunci, şi nu mai sunt sigur cum s-au petrecut lucrurile, dar cred 
că biata mamă a murit şi ea două-trei săptămini mai târziu, fără 
să-şi fi recăpătat minţile. 

Acesta a fost un caz mai deosebit şi l-am înfăţişat în mare 
amănunţime pentru că l-am cunoscut mai îndeaproape. Dar au 
fost nenumărate cazuri asemănătoare. Şi se întâmplă rar să nu 
găseşti în Buletinele mortuare măcar două-trei  decesuri 
datorate spaimei, ceea ce s-ar putea numi „morţi de frică“. Dar 
în afară de acei care erau atât de speriaţi încât cădeau morţi pe 
loc, la foarte mulţi spaima îmbrăca alte forme: unii îşi pierdeau 
minţile de teamă, alţii îşi pierdeau aducerea aminte, iar alţii 
putinţa de a înţelege. 

Dar să mă întorc la închiderea caselor. 

Dacă, aşa cum am arătat, unii dintre cei închişi scăpau din 
case prin vicleşug, alţii izbuteau să mituiască paznicii, dându-le 
bani ca să-i lase să iasă noaptea pe ascuns. Trebuie să 
mărturisesc că la acea vreme mi s-a părut a fi forma cea mai 
inofensivă de corupere sau mituire de care s-ar putea face 
cineva vinovat. De aceea, când am văzut trei dintre aceşti 
paznici biciuiţi în piaţa publică, pentru că lăsaseră oamenii să 
iasă din case, mi s-a făcut milă de bieţii nefericiţi şi am socotit 
pedeapsa mult prea aspră. 

Dar în duda asprimii, banii au tras mai greu în cumpăni la 
aceşti sărmani calici, ţi multe familii au reuşit pe calea asta să 
scape şi să iasă din întemniţare. In general, însă, aceştia făceau 
parte dintre cei ce aveau locuri de refugiu şi, cu toate că după 
întâi august nu era lesne să străbaţi străzile, totuşi au existat 
multe locuri de adăpost. Unii dintre ei aveau corturi pe care le- 
au înălţat în câmp, cărând acolo paturi sau culcuşuri de pai şi 
merinde. Şi au vieţuit în aceste corturi preeum pustnicii în chilii. 
Pentru că nimeni nu-s-ar fi apropiat de ei. Şi eirculau multe 
poveşti în legătură cu aceştia - unele hazlii, altele tragice. Unii 
dintre ei trăiau ca nomazii în deşert, surghiunindu-se singuri 
într-un chip greu de crezut şi, totuşi, bucurându-se de mai multă 
libertate decât ar fi avut altminteri. 

Cunosc istoria a doi fraţi şi a unei rude a lor, toţi trei holtei 


care rămăseseră în oraş prea îndelung ca să mai poată pleca şi, 
neavând unde să. Se retragă, şi nici mijloace să plece prea 
departe* au ales o cale de supravieţuire care, deşi poate să. 
Pară disperată la început, a fost totuşi atât de firească încât e de 
mixare că nu şi-au însuşit-o mai mulţi. Erau oameni cu mijloace 
modeste, totuşi nu atât de săracă încât să nu-şi poată procura 
cele necesare ca să-şi ţină laolaltă tropul şi sufletul; şi, văzând 
că molima se înteţeşte, hotărfră s-o ia din loc şi'să scape, pe cât 
le va sta în putinţă. 

Unul dintre ei fusese ostaş în ultimele războaie şi, înainte de 
aceasta, luptase în Ţările de Jos, şi nu avea altă îndeletnicire în 
afară de cea a armelor; şi cum mai fusese şi rănit, deci nu era în 
stare să muncească din greu, se aflase &i ultima vreme în slujba 
unui brutar care făcea pesmeţi marinăreşti, în Wapping. 

Fratele acestuia era marinar dar, într-un fel sau altul, avea şi 
el un picior vătămat, aşa cS nu mai putuse pleca pe mare ci îşi 
câştigase plinea muncind la un meşteşugar care făcea pâhze 
pentru corăbii, în Wapping, sau undeva pe acolo. Acesta fiind 
bun gospodar, pusese ceva bani deoparte şi era cel mai 
chivernisit dintre terţi trei. 

Cel de-al treilea era dulgher de meserie, un om înde- mmatic. 
Şi n-avea altă avuţie decât lădiţa sau coşul lui cu unelte, cu 
ajutorul cărora ar fi putut câştiga o pâine oricând în afară de 
aceste vremuri. Omul locuia lângă Shadwd. 

Cu toţii se aflau deci în parohia Stepney care, după cum am 
mai arătat, a fost printre ultimele lovite de năpastă, cel puţin în 
chip năprasnic. Aşa încât cei trei rămăseseră pe loc până când 
au văzut urgia apropiindu-se dinspre părţile de vest ale oraşului 
către cele unde se aflau ei. 

Voi reda cât mai limpede cu putinţă povestea acestor trei 
bărbaţi, dacă cititorul îmi va îngădui să vorbesc despre ei fără 
să-mi poarte pică pentru că'voi trece peste amănunte, şi fără să 
mă tragă la răspundere dacă greşesc pe undeva. Socot că 
această poveste va fi o pildă bună de urmat pentru orice om 
sărman, când se va mai afla vreodată în asemenea triste 
Imprejurări. Şi dacă Dumnezeu, în mărinimia lui, ne va cruța de 
asemenea osândă, povestea tot poate fi de folos pe multe căi, 
astfel încât, nădăjduiesc, nu se va putea spune vreodată că 
istorisirea ei a fost lipsită de rost. 

Fac toată această introducere 


A 


în întâmpinarea poveştii, 


pentru că deocamdată mai am multe de spus despre mine, 
înainte de a lăsa la o parte cele privitoare la persoana mea. 

In această primă perioadă, am cutreierat liber străzile fără să 
mă avint însă în plină primejdie, decât atunci când s-a săpat 
groapa cea mare în cimitirul din parohia Aldgate. Cumplită 
groapă a 'mai fost şi nu mi-am putut întrâna curiozitatea de a 
mă. Duce să o văd. După eit îmi pot da eu cu părerea, avea ram 
treizeci de coţi în lungime, vreo zece-doisprezece lăţime şi, la 
vremea când am văzut-o eu, vreo şase coţi adâncime; dar mi s- 
a spus că după aceea au mai săpat până la o adâncime de 
paisprezece coţi. Mal adânc n-au putut săpa pentru că au dat de 
apă. Se pare însă că înainte de asta se mai săpaseră câteva 
gropi mari, pentru că deşi molima a avut nevoie de timp pmă să 
ajungă la parohia noastră, totuşi, când a pus piciorul în ea, a 
biciuit-*O cu mai multă furie decât pe orice altă parefhie din 
Londra sau din afara ei. Cele mai urgisite parohii au fost până la 
Urmă Aldgate şi White-Chappel. 

Aşadar, când molima a început să se întindă şi în parohia 
noastră, au fost săpate câteva gropi într-un alt loc. Asta s-a 
întâmplat prin luna august, când au început să se arate şi pe la 
noi căruțele cu morţi. In acele gropi îngro- paseră câte 50—60 
de cadavre de fiecare. După aceea au început să taie gropi mai 
adânci, unde îngropau recolta săptămânală adusă de căruţe, 
care, pe la sfârşitul lui august, începuse să se ridice la 200—400 
morţi pe săptămână. Ku se puteau săpa gropi mai mari, din 
cauza prevederilor judecătoreşti de a nu se îngropa cadavrele la 
mai puţin de patru coţi adâncime. Şi cum la mai mare adâncime 
au dat peste pânza de apă, nu puteau pune prea mulţi morți în 
aceeaşi groapă. Dar acum, la începutul lui septembrie, ciuma 
începând să bântuie cu furie pe aici şi numărul în- 
mormântărilor crescând în parohia noastră mai mult decât în 
oricare altă parohie din Londra, s-au dat dispoziţii să se sape 
acest hău înfiorător. Căci era mai curând un hău decât o groapă. 

Când l-au săpat, şi-au zis că o să le ajungă pentru o lună şi 
mai bine, ba unii îi învinuiau chiar pe slujbaşii bisericeşti că 
îngăduiseră asemenea grozăvie, spunându-le că se pregătiseră 
să îngroape întreaga parohie, şi altele asemenea. Dar timpul le- 
a dat dreptate slujbaşilor bisericii. Căci groapa fiind isprăvită la 
patru septembrie, îngropăciunile au început pe ziua de şase, iar 
la douăzeci septembrie, adică taman la două săptămâni, 


îngropaseră în acel hău 1114 cadavre; întrucât se atinsese 
nivelul de patru coţi de la suprafaţă, au fost nevoiţi să astupe 
groapa. Mă îndoiesc că mai există unii bătrâni în parohie care ar 
putea întări spusele mele, sau care ar fi în stare să cunoască 
mai bine decât mine locul din cimitir unde a fost săpată acea 
groapă. 

Era cam la zece septembrie când mi-a dat ghes sau mai 
curând m-a mânat curiozitatea să mă duc să văd din nou 
groapa, în care, până atunci, fuseseră înmormântați vreo 400 de 
oameni. De astă dată nu m-am mai mulţumit să mă duc s-o văd 
în timpul zilei, ca prima oară. Căci peste zi nu mai era nimic de 
văzut decât pământ afinat, deoarece, de îndată ce cadavrele 
erau zvârlite înăuntru, groparii le şi acopereau cu ţărână. Dar eu 
am luat hotărârea să mă duc noaptea, ca să văd cum se 
întâmplă lucrurile. 

Exista o ordonanţă severă, care interzicea cetăţenilor să se 
apropie de aceste gropi, ca o măsură de preîntâmpi- nare a 
molipsirii. Cu timpul, măsura s-a dovedit mai mult decât 
întemeiată, pentru că o serie de bolnavi, ajunşi la capătul 
puterilor şi pradă delirului, alergau la aceste gropi, înfăşuraţi 
doar în cearşafuri sau în scoarţe, şi se aruncau singuri în ele, 
îngropându-se de vii. N-aş putea spune că autorităţile îngăduiau 
aceste îngropăciuni de bună voie, dar am auzit că în parohia 
Crippleton, în Finsbury, exista o groapă mare, lăsată deschisă. 
Nefiind îngrădită, nefericiţii veneau şi se aruncau în ea şi 
mureau acolo înainte de a se fi presărat ţărâna asupra lor. Și 
când soseau groparii ca să-i înmormânteze pe alţii, îi găseau 
acolo morţi dar încă nerăciţi. 

Poate că toate acestea îi vor putea da cititorului o idee despre 
împrejurările tragice din acele zile, deşi cine nu le-a trăit nu şi le 
va putea vreodată închipui oricât i le-aş descrie eu. Era într- 
adevăr foarte, foarte, foarte dureros, mai dureros decât ar putea 
cuprinde graiul. 

Întrucât îl cunoşteam pe paracliser, am căpătat îngăduinţa de 
a intra în cimitir. Cu toate că nu s-a împotrivit, totuşi m-a 
povăţuit cu multă seriozitate să nu mă duc. Era un om cucernic 
şi cu judecată şi mi-a arătat că el şi ceilalţi de aceeaşi 
îndeletnicire aveau datoria de a risca şi de a înfrunta toate 
primejdiile; şi că-tocmai de aceea nădăjduia ca molima să-l 
cruţe; dar eu care eram împins doar de curiozitate, n-aş putea 


pretinde că aveam destulă pricină pentru a înfrunta riscurile. 

l-am# răspuns că am simţit în sufletul meu îndemnul de a 
veni şi că poate va fi pentru mine o privelişte plină de 
învăţăminte, nu lipsită de folos. 

— Aşa-i, mi-a răspuns bunul om, dacă vei intra cu numele 
Domnului pe buze. Pentru că va fi pentru tine ca o predică, şi 
încă cea mai lămuritoare din câte ai ascultat vreodată. E o 
privelişte care vorbeşte de la sine, şi glasul ei, un glas 
răsunător, ne cheamă pe toţi la căinţă. 

Cu aceste cuvinte mi-a deschis poarta, zicindu-mi: 

— Du-te, dacă doreşti. 

Cuvintele lui mi-au clătinat o clipă hotărârea, şi un timp am 
şovăit. Dar cum în chiar acest răstimp am văzut două torţe 
apropiindu-se dinspre Minories şi am auzit sunetul clopotului ce 
vestea căruţa cu morţi, după care a->a ivit pe stradă însăşi 
căruţa, nu m-am mai putut împotrivi dorinţei mele şi am intrat în 
cimitir. La început n-am putut desluşi pe nimeni înăuntru sau 
intrând, decât groparii şi căruţaşul ce mâna caii, dar când s-au 
apropiat de groapă, s-a ivit un bărbat care se tot ducea şi 
venea. Era Înfăşurat într-o mantie de culoare închisă şi făcea 
mişcări agitate ca braţele pe sub mantie, de parcă ar li fast 
pradă unui chin co- vârşitor. Groparii s-au strâns pe dată în jurul 
lui, luându”l drept unul din acei bieţi deznădăjduiţi, în frigurile 
delirului, care pretindeau că vor să se îngroape singuri. Omul nu 
scotea o vorbă, dar de vreo două-trei ari câte un geamăt adânc 
şi răscolitor şi câte un oftat sfredelitor i-au scăpat de pe buze, 
de parcă i se sfâşia inima în piept. 

Când groparii l-au Înconjurat, şi-au dat seama că omul nu era 
nici bolnav, nici ieşit din minţi, ci o persoană cu sufletul strivit de 
povara unei inari suferinţe, întrucât şi soţia lui şi câţiva dintre 
copilaşi se aflau în căruţa cu morţi care intrase odată cu el, iar 
omul o urmase potopit de jale. Era lesne de văzut că suferea din 
adâncul inimii, dar cu o demnitate bărbătească, care nu se 
slobozea prin lacrimi. Cu mare stăpânire de sine le ceru 
groparilor să-l lase singur, pentru că nu dorea decât să vadă 
trupurile celor dragi îngropate, după care avea să plece. Aşa că-l 
lăsară în pace. Dar de îndată ce căruţa se îndepărtă, după ce 
cadavrele fură azvârlite în groapă claie peste grămadă - ceea ce 
a fost o lovitură pentru el deoarece se aşteptase ca măcar să fie 
înmormântate cum se cuvine, deşi după aceea a fost lămurit că 


aşa ceva era cu neputinţă - aşadar, de cum a văzut asemenea 
privelişte, a început să jelească în gura mare, neputând să se 
mai stăpânească; nu l-am putut auzi ce spunea, dar pe urmă s-a 
dat câţiva paşi îndărst şi s-a prăbuşit în nesimţire. Groparii au 
alergat la dânsul şi l-au ridicat; după puţină vreme şi-a revenit în 
simţiri şi a fost dus la cârciuma numită Pye-Tavem, la capătul 
străzii, unde se pare că proprietarii îl cunoşteau şi i-au dat 
îngrijirile cuvenite. Când a plecat din cimitir s-a mai uitat o dată 
la groapă, dar groparii acoperiseră cadavrele cu bulgări de 
țarină, aşa încât nu se mai putea vedea nimic, deşi lumină ar fi 
fost destulă pentru că groapa era străjuită- de făclii *şi luminări 
înfipte în moviliţe de pământ şi arzând întreaga noapte. 

Aceasta a fost o scenă dureroasă, care m-a mişcat la fel de 
adânc ca şi tot restul; pentru că ce a urmat a fost înfiorător, un 
lucru de groază: îii căruţă mai erau alţi şaisprezece sau 
şaptesprezece morţi, unii înfăşuraţi în cearşafuri de pânză, alţii 
în scoarţe, iar alţii aproape despuiaţi sau cu nişte zdrenţe 
atâmânde, care, în hurducăturile căruţei, se desprinseseră de pe 
ei, lăsându-i goi printre ceilalţi. Dar pentru ei lucrul ăsta nu mai 
avea însemnătate, şi nici pe alţii nu-i izbea prin necuviinţă, dat 
fiind că erau trupuri neînsufleţite ce urmau a fi aruncate de-a 
valma în groapa comună a umanităţii, cum am putea-o numi; 
pentru că acolo nu mai exista nicio deosebire între bogaţi şi 
săraci. 

Alt chip de înmormântare nu era şi nici n-ar fi putut să fie, 
pentru că nu s-ar fi putut făuri cosciuge pentru atâta puzderie 
de morţi câţi cădeau seceraţi de grozăvia ce dase peste noi. 

Se vorbea, ca o clevetire la adresa groparilor, că atunci când 
li se dădea pe mână un mort cuwviincios înfăşurat într-un cearşaf 
din pânză bună, legat peste cap şi în jurul picioarelor, aşa cum 
se cădea, groparii săvârşeau mârşăvia de a-l despuia în căruţă 
şi a-l zvârli gol-goluţ în groapă. Dar cum eu nu pot da crezare 
unui lucru atât de neome- nos, mai ales într-o vreme atât de 
ţintuită de groază, nu fac decât să consemnez lăsând 
chestiunea fără răspuns. 

Circulau multe poveşti şi în legătură cu purtarea şi apucăturile 
lipsite de inimă ale infirmierelor care îngrijeau die bolnavi, şi 
despre felul în care acestea grăbeau sfârşitul suferinzilor. Dar şi 
despre aceasta voi vorbi la locul potrivit. 

Am fost foarte zguduit de priveliştea din cimitir, care pot 


spune că m-a covârşit, şi am plecat de acolo cu inima sfâşiată şi 
cu capul roind de gânduri atât die negre, încât nici n-am cuvinte 
ca să le descriu. 

Tocmai când ieşeam din biserică şi dădeam colţul spre casa 
mea, am văzut o altă căruţă cu torţe şi un< clopotar care o 
vestea, venind dinspre Harrow-Alley, de cealaltă parte a 
drumului. Din cât îmi dădeam seama, era încărcată cu cadavre 
şi se îndrepta spre biserică. Am şovăit un timp, dar n-am mai 
avut inima să mă întorc să văd din nou aceeaşi scenă sinistră, 
aşa încât m-am dus de-a dreptul acasă, unde n-am putut decât 
să-mi înalţ gândurile cu recunoştinţă pentru că scăpasem din 
asemenea primejdie, nădăjduind că nici acum n-am păţit nimic 
rău. Şi într-adevăr aşa a fost. 

Şi apoi mi-a venit în minte deznădejdea acelui nefericit domn, 
gând care mi-a adus lacrimi în ochi, poate chiar mai multe decât 
vărsase el. lar jalea. Lui atâta îmi hăituia mintea, încât n-am 
avut astâmpăr până n-am ieşit din nou în stradă şi nu m-am dus 
la Pye-Tavern, ca să văd ce s-a mai întâmplat cu dânsul. 

Se făcuse ora unu din noapte, dar bietul om era încă acolo. 
Adevărul e că, stăpânii localului cunoscându-l, l-au ţinut la ei 
întreaga noapte, fără să se sinchisească de primejdia de a se 
molipsi, existentă deşi omul părea perfect sănătos. 

Cu părere de rău trebuie să pomenesc de această cârciumă. 
Stăpânii erau cumsecade, la locul lor şi îndeajuns de îndatoritori; 
continuaseră să ţină localul deschis şi în plină urgie, şi-şi vedeau 
înainte de negoţ, dar mai potolit decât altădată. În localul lor 
însă obişnuiau să vină un grup de derbedei sfruntaţi, care se 
întâlneau acolo seară de seară în toiul întregii calamităţi, 
ţinindu-se de tot felul de năzbâtii gălăgioase şi dezmăţate, ca pe 
vremurile când toate erau cum trebuie, şi într-atâta încălcau 
buna-cu- viinţă încât stăpinul şi stăpâna casei întâi s-au ruşinat 
şi apoi de-a dreptul s-au înspăimântat de ei. 

De obicei chefuiau într-o încăpere de lângă stradă, şi cum 
zaiafetul ţinea până noaptea târziu, ori de câte ori căruţa cu 
morţi trecea pe acolo, în drum spre cimitirul care era aşezat în 
faţa cârciumii, netrebnicii deschideau ferestrele, de îndată ce 
auzeau clopotul, şi se uitau ca la teatru. Şi cum adeseori, când 
căruţa trecea pe sub ferestrele cârciumii, se auzeau din stradă 
plânsetele oamenilor, porneau să-şi bată joc de ei şi să-i îngâne 
cu neruşinare, mai cu seamă când îi auzeau pe nefericiţi 


implorând mila Domnului. 

Indivizii aceştia, simțindu-se oarecum stânjeniţi de aducerea 
domnului celui îndoliat în local, aşa cum’ s-a arătat mai sus, 
întâi s-au supărat şi s-au răţoit la stăpi- nul casei că de ce 
îngăduie să fie cărat în localul lui un om scos din groapă. Şi când 
li s-a răspuns că domnul e un vecin şi că e pe deplin sănătos, 
dar copleşit de nenorocirea de a-şi fi pierdut familia, şi-au întors 
mânia spre bietul om, batjocorindu-l pe el şi râzându-şi de doliul 
lui după soţie şi copii. L-au zeflemisit spunându-i că-i laş dacă nu 
se aruncă şi el în groapă, ca să se urce la ceruri odată cu ai lui, 
cum se exprimau ei în derâdere, şi au mai adăugat câteva vorbe 
de hulă şi ocară. 

Când eu m-am întors la local, derbedeii tocmai se întreceau în 
zeflemele, iar domnul îndoliat, din cât am putut vedea, sta mut, 
încremenit şi deznădăjduit, căci, deşi neruşinarea lor nu-l putea 
abate de la durerea lui, totuşi se simţea mâhnit şi insultat de 
asemenea vorbe. Auzind acestea, eu i-am mustrat cu blândeţe, 
pentru că le cunoşteam felul de a fi, ba pe vreo doi dintre ei îi 
ştiam mai bine. Deîndată s-au năpustit şi asupra mea cu vorbe 
urâte şi sudălmi. M-au întrebat ce naiba caut afară din groapă, 
acum când mulţi oameni mai cinstiţi decât mine erau duşi la 
cimitir? Şi de ce nu stăteam acasă să-mi rostesc rugile ca nu 
cumva să mă viziteze şi pe mine căruţa cu morţi? Şi altele de 
acelaşi fel. 

Am rămas pe drept cuvânt înmărmurit de atâta sfrun- tare, 
deşi insultele lor nu mă descumpăniseră defel. Oricum, mi-am 
stăpânit firea. Le-am răspuns că, deşi îi desfid pe ei şi pe oricare 
altul să dovedească vreo faptă necinstită săvârşită de mine, 
totuşi sunt şi eu de acord că această cumplită osândă divină 
nimicise şi dusese la groapă mulţi oameni mai buni decra mine. 
Dar, ca să le răspund direct la întrebare, cred că bunul 
Dumnezeu, al cărui nume ei îl luaseră în deşert înjurând şi 
blestemând, mi-a păstrat mie viaţa, printre altele, şi ca să-i pot 
pune la punct pe ei, pentru obrăznicia şi pentru nesimţirea lor în 
asemenea vremuri de bejenie şi, mai cu seamă, pentru 
batjocorirea şi înjosirea unui domn respectabil, şi încă vecin, pe 
care l-am văzut surpat de durere din pricina grelelor pierderi 
suferite. 

Nu-mi mai pot aduce aminte drăceasca ibătaie de joc cu care 
au răspuns cuvintelor mede, aţiţaţi, pare-rse, de fap_ tul că nu 


mă temeam să-i înfrunt. Chiar de roi-aş aduce aminte, tot n-aş 
umple această povestire cu vorbele urâte, ocările, sudălmile şi. 
Expresiile dezgustătoare pe oare, ia acele zile, nici cei mai 
ordinari dintre oameni nu le-ar fi folosit. (Căci, în vremea aceea, 
cu excepţia acestor grosolane făpturi, chiar ţi cei mai păcătoşi 
dintre păcătoşi purtau în inimă puţină teamă de acea putere 
nevăzută care, într-o clipită, putea să-i iacă una cu pămintul. 

Le-am dat un răspuns cum am crezut eu că-i mai po_ trivit, 
dar care a fost departe de a le pune Exiu la gară ba dimpotrivă, 
le-a aţâţat şi mai mult zeflemelile, aşa încât mărturisesc că m- 
am simţit cuprins de sclrbă şi de un soi de turbare şi le-am urat 
ca mâna osindei care s-a lăsat asupra întregului oraş să-şi 
încununeze răzbunarea ajungindu-i şi pe ei şi pe toţi cei ce le' 
sunt În preajmă. 

Au primit dojenile mele cu un suprem dispreţ, şi şi-au râs de 
mine cât le-a stat în putinţă, dându-mi poreclele cele mai 
neruşinate care le treceau prin minte, pentru că ţineam 
predicil*, după cum se exprimau ei. Ceea ce m”j curând m-a 
îndurerat decât m-a înfuriat. Am plecat acasă mulţumindu-i 
Domnului că nici eu nu-i cruţasem. 

Au continuat în felul ăsta "blestemat trei sau patru zile, 
bătându-şi joc şi râzându-şi de tot ce părea pioşenie sau 
solemnitate, şi am aflat că-i împroşcau cu aceleaşi batjocuri şi 
pe faieţii oameni care, în duda molimei, se întruneau la biserică, 
posteau şi se rugau. 

Am spus că au continuat tot aşa trei sau patru zile. Nu cred să 
Îi fost mai mult, când unul dintre ei, şi anume cel care-l 
întrebase pe nefericitul îndoliat te caută afară din groapă, a fost 
lervit de ciumă şi a murit în chinuri jaj. Nice. Pe scurt, fiecare 
dintre aceşti blasfematori a fost cărat pe râtid la marea groapa 
de care am mai vorbit, înainte ca aceasta să se fi umplut, ceea 
ce n-a durat nici două săptămini. 

Nelegiuiţii aceia E-au făcut vinovafţi de multe rătăciri, la 
gândul cărora orice om de omenie n-ar fi ptftut decât să se 
cutremure, îm asemenea zile de grea Încercare ca acelea pe 
care le trăiam noi; şi mai cu seamă zeflemisirea şi răvita luare în 
deridere a tot ce le cădea sub ochi, g 

ce însemna pioşenie; şi cârciuma aceea unde îşi ţineau 
sindrofiile aflându-se chiar peste drum de uşa bisericii, aveam 
cel mai bun prilej să-şi desfăşoare veselia lor profanatoare. 


Dar aceste apucături ale lor începuseră să se mai domolească 
un pic înainte de întâmplarea pe care v-am istorisit-o. Pentru că 
molima se întinsese atât de tare şi în această parte a oraşului, 
încât lumea se temea să mai vină la biserică; cei care-i< mai 
călcau pragul erau în număr mic. De altfel mulţi dintre clerici 
muriseră, iar alţii se refugiaseră la ţară. Ar fi însemnat un înalt 
curaj şi o credinţă de neclintit din partea unui prelat nu numai 
să rişte a rămâne în oraş pe asemenea urgie, dar să şi vină la 
biserică şi să oficieze slujba zi de zi, sau de două ori pe zi, 
pentru o congregaţie din care o mare parte se şi molipsise de 
ciumă. E adevărat că mulţi cetăţeni fuseseră cuprinşi de un 
neobişnuit zel religios, şi cum porţile bisericilor erau întruna 
deschise; oamenii intrau răzleţi, fie că preotul oficia sau nu, şi, 
retrăgându-se în câte o strană separată, se rugau Domnului cu 
ardoare. 

— Toţi aceştia alcătuiau obiectul de haz al acelor zănatici, mai 
ales la începutul dezlănţuirii molimei. 

Se pare că mai mulţi oameni de bună credinţă încercaseră să- 
i oprească. Aceasta, împreună cu răspândârea violentă a 
molimei „le mai potolise răutatea în ultima vreme. Dar spiritul 
lor de împotrivire fusese din nou stârnit de zarva în jurul 
nefericitului domn care fusese adus la cârciumă şi de mustrările 
mele. La început, stăpânirea, calmul şi politeţea mea i-au aţâţat 
şi mai mult, şi i-au făcut să mă insulte mai eu foc, gmdind că: m- 
am speriat de vrăjmăşia lor, cu toste că până la urmă s-au 
convins de contrariu. 

Am plecat acasă şi mi-am frământat mintea din pricina 
groaznicei ticăloşii a acestor oameni, fără să am cea mai mică 
îndoială că ei aveau să slujească drept pilde ale mâniei divine. 
Mi se părea firesc să cred că Dumnezeu nu va putea arăta 
îndurare unor asemenea duşmani făţişL Astfel de gânduri mi se 
perindau prin minte. Eram îndurerat şi co- vârşife de 
blestemăţiile: acestor bandiți, de gândul că pot exista sub soare 
fiinţe atât de josnice, de crude, de mârşave, care, în asemenea 
timpuri să-i insulte pe Dumnezeu şi pe oameni. 

La început eram furios, nef atât pentru insultele aduse mie, ci 
din cauza scârbei pe care mi-o stârniseră blasfemiile lor. De fapt 
mă cam îndoiam dacă ura pe care o resimţeam nu se datora 
întru totul purtării lor faţă de mine, pentru că mă împroşcaseră 
cu înjurături. Dar după un timp, m-am dus la culcare, cu mintea 


împovărată de amărăciune, şi cum în acea noapte somnul nu mi 
s-a lipit de pleoape, i-am adus mulţămită Domnului pentru că m- 
a păzit de primejdia în care mă vârâsem singur şi, cu cea mai 
mare umilinţă, am început să mă rog şi pentru acei disperaţi 
păcătoşi, ca Dumnezeu să-i ierte, să le deschidă ochii şi să-i 
înveţe ce înseamnă smerenia. 

Prin aceasta nu-mi făceam doar datoria, rugându-mă pentru 
cei ce mă insultaseră cu înciudare, dar îmi puneam propria mea 
inimă la încercare. Voiam să mă conving că nu le port pică celor 
ce mă răniseră. Şi recomand această cale tuturor acelora care 
vor să înveţe a deosebi între zelul religios şi propriile lor 
sentimente şi resentimente. 

Dar trebuie să mă întorc la întâmplările pe care mi le aduc 
aminte din timpul molimei, mai cu seamă din timpul închiderii 
caselor, în prima parte a calamităţii. Căci înainte ca boala să-şi fi 
atins culmile, oamenii au avut mai mult răgaz să observe decât 
după aceea. Pentru că atunci când molima era în toi, aproape că 
nu mai comunica om cu om. 

Aşa cum am arătat, paznicii au fost victimele unor aete de 
samavolnicie. 

În oraş nu mai întâlneai picior de soldat; puţinele gărzi pe 
care le mai avea pe atunci regele, şi care nu însemnau nimic 
faţă de numărul de ostaşi întreţinuţi odinioară, se risipiseră fie la 
Oxford, urmând Curtea, fie prin unghere mai îndepărtate ale 
ţării, cu excepţia micilor detaşamente de strajă de la Turnul 
Londrei şi de la White- hall, dar şi acestea foarte sărace la 
număr. De fapt, ştiu sigur că nu existau gărzi la Turn, ci doar 
gardieni, din cei postați la poartă, cu pieptare şi tichii, în afară 
de puşcaşii obişnuiţi, 24 la număr, şi de ofiţerii meniţi să 
păzească magazia de arme, adică aşa-numiţii armurieri. Cât 
despre trupe, n-ai fi putut găsi urmă; chiar dacă comandantul 
din Londra sau din Middlesex ar fi pus tamburii să vestească 
mobilizarea, nu s-ar fi înfăţişat un om, indiferent de riscul pe 
care l-ar fi înfruntat. Din această pricină, paznicii nu erau la 
rândul lor păziţi, şi poate că aşa se explică violenţa folosită 
împotrivă-le. 

Subliniez acest fapt ca să explic încă o dată că nu- mirea 
paznicilor pentru a împiedica oamenii să iasă din case a dus la 
următoarele: 1 - zădărnicirea rezultatelor urmărite, pentru că 
oamenii părăseau casele, prin forţă sau prin vicleşug, ori de câte 


ori aveau chef s-o facă; şi 

2— Cei ce evadau astfel din case erau în general oameni 
bolnavi, care, în neajutorarea lor alergau de la un loc la altul, 
fără să ţină seama de răul care-l fac altora, ceea ce a dat 
naştere părerii despre care am mai vorbit, anume că era firesc 
pentru cei molipsiţi să dorească a-i molipsi la rândul lor şi pe 
alţii. Părere care era neîntemeiată. 

Eu unul am cunoscut multe cazuri şi aş putea da nenumărate 
exemple de oameni inimoşi, cucernici, pătrunşi de credinţă care, 
simțindu-se stăpâniţi de boală, nu numai că s-au ferit să-i 
molipsească pe alţii, dar n-au îngăduit propriei lor familii să se 
apropie de ei, în speranţa că astfel vieţile le vor fi cruţate; ba 
chiar au murit fără să-şi vadă neamurile cele mai apropiate, ca 
să nu le transmită boala şi să nu le puie vieţile în primejdie. 

Dar au fost şi cazuri în care oameni măcinaţi de boală s-au 
arătat nepăsători faţă de răul pe care-l făceau altora; mai ales 
bolnavii care fugiseră din casele închise, scoşi din răbdări de 
puţinătatea proviziilor sau a distracţiilor. Reuşind să-şi ascundă 
condiţia reală, ei au fost, fără voie, unealta de molipsire a unor 
oameni neştiutori şi nepregătiţi. 

Aceasta e una dintre pricinile pentru care am socotit atunci şi 
încă mai socotesc că închiderea caselor prin forţă şi 
constrângere, cu alte cuvinte, întemnițarea oamenilor în 
propriile lor locuinţe, după cum am arătat mai sus, a folosit prea 
puţin sau chiar deloc. Ba dimpotrivă, cred că mai mult a dăunat 
pentru că a împins oamenii ajunşi la disperare să rătăcească de 
ici colo, purtând boala în ei, oameni care altminteri ar fi murit 
liniştiţi în paturile lor. 

îmi aduc aminte de un cetăţean din Aldersgate Street, sau de 
prin împrejurimi, care, reuşind să fugă dintr-o casă închisă a 
pornit-o. Jae drumul spre Islington şi a încercat să, tragă întâi la 
„Angel Ina“ apoi la „White-Horse”, două hanuri cunoscute şi azi 
sub aceeaşi denumire. A fost refuzat în ambele locuri. După care 
s-a dus la „Pyed Buii“ alt han care păstrează şi azi aceeaşi 
firmă. A cerut acolo adăpost pentru, o singură noapte, 
pcetinzând că se găseşte în drum spre Lincolnshire şi dându-le 
toate încredinţările că e cu de&ăvârşire sănătos, deloc atins de 
molima care în acele-zile nu-şi făcuse încă drum până la ei. 

| s-a răspuns că nu au nicio odaie liberă, ci doar un singur 
pat, în. Pod, şi chiar şi acel pat nu poate fi închiriat decât 


pentru o. Singură noapte, pentru că a doua d erau aşteptaţi 
nişte neguţători de vite. Neavând încotro, a acceptat acel 
adăpost O slujnică i-a arătat cămăruţa, aducându-i o: luminare. 
Străinul era, foarte bine îmhcăcat şi nu părea o persoană 
deprinsă să doarmă prin poduri. Când a intrat în cămăruţă a 
scos un oftat adânc şi i-a spus slujnicei că nu i. S-a întâmplat 
des să înnopteze într-un asemenea adăpost. Dar slujnica l-a 
încredinţat din nou că nu au la îndemână nimic mai bun. 

— Mă rog, a răspuns omul, sunt nevoit, să mă mut din Londra. 
Simt vremuri îngrozitoare. Noroc cări numai pentru o noapte. 

Aşa încât s-a aşezat pe marginea patului şi a rugat fata să-i 
aducă o halbă de bere fierbinte. Dar fata s-a luat cu treburile 
casei şi a uitat să-i aducă berea. Şi nici c-a mai urcat la el. A 
doua zi, vă2And cei din han că domnul nu se aratăr au întrebat- 
o pe slujnică ce-i cu muşteriul care a dormit în pod. Fata a 
tresărit: 

— Vai de mine, a zi& ea* mi-a ieşit cu tatuL din minte. Mi-a 
cerut să-i aduc nişte bere fierbinte şi am uitat 

La care, nu fata ci alt om al casei a fost trimis sus să vadă ce 
s-a întâmplat. Şi când a intrat în pod, L-a găsit pe străinul acela 
mort ţeapăn, întins de-a curmezişul patului, şi aproape rece. Îşi 
smulsese straiele de pe el, falca 
i căzuse, ochii îi erau înfiorător holbaţi, iar în mâini încleştase 
pătura de pe pat. Era limpede că murise curând după ce 
slujnica ieşise din încăpere şi, dacă s-ar Ei. Intors îndărăt cu 
berea, l-ac fi găsit meft 

E lesne de închipuit ce îngrijorare a cuprins întreaga casă, 
căci până la această nenorocire nu ajunsese ciuma la ei, Şi 
acum că străinul adusese molima cu, d,. S-a răa- pândit pe dată 
şi la casele din jur. Nu-mi mai aduc aminte câţi anume au murit 
im casa aceea, dar cred că fata care l-a condus pe muşteriu în 
pod s-a 'âmbolnăvit de spaimă şi după ea şi alţiL "Căci de unde 
în săptămâna dinainte muriseră de ciumă la Islimgton doar doi 
oameni, în săptămima următoare s-au înregistrat şaptesprezece 
de- cesuri, duatre care paisprezece datorate ciumei. Acestea s- 
au petrecut între 11 şi ÎS iulie. 

Multe familii şi-au schimbat locuinţele când melima a pătruns 
în casele lor. Lucrurile s-au îniiroplat astfel: Cei care au plecat la 
ţară de îndată ce s-au ivit primele semne de primejdie, având 
putinţa să se retragă pe la diverşi prieteni, şi-au lăsat propriile 


lor locuinţe în grija câte unui vecin sau a unei cunoştinţe, ca să 
le păzească avutul. Câteva dintre. Case fuseseră intr-adevăr 
zăvorite şi lenecate, cu ilacăte la uşi şi cu scânduri şi bârne 
ţintuite la ferestre şi la intrări. Vegherea acestora fusese 
încredinţată paznicilor oficiali şi autorităţilor. Dar asemenea 
cazuri nu erau numeroase. S-a socotit că nu mai puţin de 10.000 
de case -fuseseră părăsite de locatarii lor în Londra şi în 
suburbii. Asta, neţinând cont de numărul chiriaşilor, sau de 
persoanele care fugiseră din locuinţele unor familii străine. Una 
peste alta, se considera că plecaseră din oraş cam 20.000 de 
cetăţeni. Dar şi despre aceştia voi vorbi mai târziu. l-air. 
Pomenit Insă şi aici pentru că, potrivit cu ordonanţele 
autorităţilor, cei care deţineau două case în grija sau 
întreţinerea lor, aveau posibilitatea ca, îndată ce se îmbolnăvea 
cineva de-al lor, să-şi trimită restul familiei, copii şi slujitori, în 
locuinţa cealaltă pe care o'aveau în grijă, şi apoi să-l înştiinţeze 
pe examinator. După care angajau o infirmieră sau mai multe. Și 
era nevoie să mai sechestreze în casă încă o persoană, în afară 
de infirmieră şi de bolnav, pentru ca cineva să aibă grijă de avut 
în caz că suferindul avea să moară. Se găseau mulţi care 
acceptau asemenea misiune de dragul banilor. 

In multe cazuri, mutarea a însemnat salvarea unor familii 
întregi, care dacă ar fi Tămas închise în casă laolaltă cu 
persoana ciumată, ar fi pierit fără doar şi poate. Dar, pe de altă 
parte, acest aspect a constituit încă imul din neajunsurile 
închiderii caselor. Căci spaima şi groaza de a rămâne singuri şi 
întemnițați, i-a făcut pe mulţi bolnavi să fugă odată cu restul 
familiei, mai ales când, deşi aveau boala în ei, semnele 
obişnuite nu se arătaseră încă. Şi aceşti bolnavi, lăsaţi în 
libertate dar nevoiţi să ascundă adevăratele împrejurări, sau 
poate aflându-se chiar în ne- cunoştinţă de cauză, au transmis 
boala şi altora, şi au răs- pândit-o în chip cumplit, aşa cum voi 
arăta mai departe. 

Aci este, cred, locul să vă înfăţişez două sau trei observaţii ale 
mele, care s-ar putea să fie de folos celor în mâinile cărora vor 
cădea, dacă le va fi dat cumva să mai apuce asemenea 
calamitate. 

1. Molima intra, în general, în case, adusă de slugi, care erau 
nevoite să bată toată ziua străzile pentru a cumpăra cele 
trebuincioase traiului, adică hrană, medicamente, şi să intre în 


brutării, berării, prăvălii etc. Şi astfel, fiind tot timpul pe străzi şi 
prin pieţe, era cu neputinţă să nu se întâlnească, într-un fel sau 
altul, cu oameni bolnavi care le atingeau cu răsuflarea lor 
fatală, şi pe care o aduceau apoi în familiile în care lucrau. 

2. A fost o mare greşeală că un oraş atât de mare ca Londra 
nu a avut decât un singur spital de ciumaţi. Dacă în loc de un 
singur spital dincolo de Bunhil Fields, care putea primi cel mult 
200—300 de bolnavi, ar fi existat mai multe spitale, fiecare 
dintre ele putând adăposti câte 1000 de bolnavi, fără să 
trebuiască să-i culce câte doi într-un pat sau să pună câte două 
paturi în aceeaşi cameră; şi dacă fiecare stăpân, de îndată ce i 
s-a îmbolnăvit un slujitor ar fi fost obligat să-l trimită la spitalul 
cel mai apropiat, aşa cum mulţi ar fi dorit-o, iar dacă 
examinatorii ar fi procedat aşijderea cu populaţia săracă, ori de 
câte ori unul dintre aceştia cădea răpus de boală, deci dacă 
bolnavii s-ar fi dus de bunăvoie la spital şi n-ar fi fost 
întemnițați în case, sunt încredinţat - şi tot timpul am fost - că 
n-ar fi fost seceraţi cu miile. Căci e lucru îndeobşte ştiut, şi v-aş 
putea da exemple luate chiar din rândul cunoştinţelor mele, că 
ori de câte ori un slujitor s-a îmbolnăvit, iar cei din familie fie că 
l-au trimis pe el din casă, fie că s-au evacuat ei, au izbutit să 
scape cu viaţă. Pe când în cazurile când o persoană sau mai 
multe dintr-o familie au căzut bolnavi, iar casa a fost închisă, 
toţi cei popriţi înăuntru au murit, iar groparii au fost nevoiţi să 
intre singuri să scoată morţii din casă, pentru că nu mai avea 
cine să-i aducă la uşă. 

3. Aceste observaţii au făcut ca pentru mine să nu mai încapă 
nicio îndoială că ciuma se răspândea prin molip- sire, adică prin 
anumiţi aburi sau fumegări pe care medicii le numesc ej/fluvia, 
adică prin răsuflare, prin sudoare sau prin miasmele rănilor 
celor vătămaţi, sau poate că pe alte căi pe care nici medicii nu 
le cunosc. Şi aceste effluvia îi vatămă pe cei sănătoşi care vin la 
o anumită apropiere de cei bolnavi, şi pe dată pătrund în 
trupurile lor, atacându-le organele vitale, făcând să le 
clocotească sângele şi tulburându-le mintea în asemenea hal, 
încât cu toţii nu mai au astâmpăr. Şi aceste persoane proaspăt 
molipsite transmit la rândul lor altora boala. 

Voi da câteva exemple care nu pot decât să-i încredinţeze de 
adevărul acestor lucruri pe cei ce-şi vor da osteneala să 
chibzuiască un pic. Acum când molima s-a risipit cu totul, nu pot 


decât să mă minunez când mai întâlnesc oameni care pretind că 
ciuma a pogorât de-a dreptul ca o lovitură cerească, fără a se fi 
transmis prin mijlocirea unor purtători de boală, ci a fost dintru 
început hărăzită să doboare pe cutare şi cutare persoană: pe 
ăsta da şi pe celălalt nu. Eu unul privesc cu dispreţ asemenea 
păreri, socotindu-le drept o dovadă de ignoranță şi uşurătate. Ca 
şi părerile altora care afirmă că boala a venit pe calea aerului, 
purtată de numeroasele insecte şi creaturi nevăzute care 
pătrund în trup odată cu respiraţia, sau chiar prin pori împreună 
cu aerul şi, odată pătrunse în organism, dau naştere la otrăvuri 
puternice sau la ovae ori ouă otrăvite, care se amestecă cu 
sângele şi infectează organismuli?. O teorie de o savantă 
simplitate, şi dezminţită de experienţa universală. Dar despre 
acestea voi vorbi pe îndelete mai târziu. 

Trebuie însă să observ mai departe că nimic n-a fost mai fatal 
pentru cetăţenii acestui oraş decât suprema nepăsare a 
oamenilor înşişi, care, deşi au fost puşi în gardă cu multă vreme 
înainte de apropierea molimei, nu şi-au făcut niciun fel de 
pregătire, nu şi-au făcut stocuri de provizii sau de alte lucruri 
trebuincioase; de-ar fi avut această grijă, ar îi putut vieţui retrași 
în propriile lor locuinţe, aşa cum ou făcut alţii, cărora această 
prevedere le-a salvat în bună măsură vieţile. Şi, după ce inimile 
li s-au mai călit un pic, n-au pregetat să aibă legături unii cu 
alţii, deşi unii erau contaminaţi fără ca măcar să ştie. 

Trebuie să recunosc că şi eu mă număram printre cei 
nechibzuiţi, şi proviziile mele erau atât de sărace, încât slujitorii 
mei erau nevoiţi să iasă zi de zi pentru cumpărarea fiecărui 
mărunţiş de un penny sau de jumătate de penny, întocmai ca şi 
înainte de molimă. Până când experienţa mi-a arătat cât de 
nesocotit eram, dar atât de târziu mi-a venit mintea la cap, încât 
abia de-am avut timp s&-mi adun destule merinde ca să putem 
trăi cu toţii măcar o lună. 

În casa mea locuiau, în afară de mine, doar o bătrână, care 
vedea de gospodărie, o slujnică şi doi ucenici. Cum molima 
începea să ne împresoare din ce în ce, mintea mi-era bântuită 
de gânduri amare în legătură cu ce aveam, de făcut şi cu felul în 
care aş fi putut să le fac pe toate. lhtâmplărâle sfâşietoare pe 


18 Defoe reflectă şi respinge aid teoria Infecţiei emisă de doctorul Athanasius Kircher şi de 
discipolii săi, bazată pe principiul fermentaţiei microorganismelor, considerate ca vehicule de 
contaminare. 


care le vedeam, la tot pasul când ieşeam în oraş îmi umpluseră 
mintea de groază; în primul rând teama de boală, care era într- 
adevăr înfiorătoare, la unii luând forme mai cumplite decât la 
alţii. Buboaiele apsfl*eau de obicei pe gât sau pe vintre. Când se 
întăreau ca piatra şi nu se spărgeau, deveneau atât de 
dureroase încât puteau fi asemuite cu cea mai desăvârşită 
tortură. Unii nu erau în stare să îndure chinul şi se aruncau pe 
fereastră sau se împuşcau sau îşi curmau viaţa în alt chip. Mi-a 
fost dat să văd multe grozăvii din astea. Alţii, neputând să se 
înfrâneze, îşi mai slobozeau durerea prin urlete necontenite; şi 
asemenea strigăte pătrunzătoare şi răscolitoare puteai auzi 
când străbateai străzile, încât ţi se frângea inima, mai cu seamă 
dacă te gândeai că aceeaşi înspăimântătoare soartă te poate 
lovi oricând şi pe tine. 

Cred că acum începusem să mă clatin în hotărârea 
meacurajul mă părăsise şi mă căiam din toată inima pentru 
pripeala de care mă făcusem vinovat. Ori de câte ori ieşeam pe 
stradă şi dădeam cu ochii de grozăviile de care v-am vorbit, mă 
răiam pentru nesăbuinţa mea de a fi rămas în oraş. Adeseori 
eram cuprins de părere de rău că nu plecasem împreună cu 
fratele meu şi cu familia sa. 

înfiorat de toate acele privelişti cutremurătoare, uneori mă 
retrăgeam în locuinţa mea şi luam hotărârea să nu mai ies din 
casă, hotărâre pe care o respectam preţ de trei-patru zile, timp 
pe care mi-l petreceam multumind Domnului că ne păstrase în 
viaţă, pe mine şi pe ai mei, şi pierzându-mă în felurite meditații. 
În aceste răstimpuri citeam cărţi şi notam în jurnalul meu tot ce 
mi se întâmplase zi de zi. Din acest Memorandum am extras cea 
mai mare parte a acestei cărţi, în ce priveşte observaţiile mele 
asupra faptelor din afară. Cât despre meditaţiile pe care le 
făceam, le păstrez pentru mine şi cu niciun chip n-aş dori să 
devină publice. 

Am mai scris şi unele Cugetări asupra unor Subiecte Divine!, 
aşa cum îmi veneau mie în gând la acea vreme, şi care erau de 
mare folos pentru sufletul meu, dar nu şi pentru un ochi străin, 
drept care nu voi mai vorbi despre ele. 

Aveam un foarte bun prieten, un medic, pe nume Heath”, pe 


19 Daniel DEFOE a scris în tinereţea sa nişte cugetări asupra unor subiecte divine. Vezi 
Meditaţiile iui Daniel Defoe (ed. George Haris Heâley, 1946). 
20 Exegeţii lui Defoe l-au identificat pe HEATH cu doctorul Nathaniel HODGES, autorul 


tratatului Loimo/ogia. 


care-l vizitam adeseori în acele zile negre şi căruia îi sunt foarte 
îndatorat pentru sfaturile şi îndrumările cum să mă feresc de 
infecţie când ies în oraş, ceea ce descoperise el că se întâmplă 
foarte des. Venea şi dânsul adeseori să mă vadă, şi era un om 
inimos, în aceeaşi măsură ca şi un medic foarte învăţat, iar 
discuţiile plăcute pe care le purtam împreună mi-au fost de 
mare sprijin în momentele cele mai grele. 

Ajunsesem acum la începutul lui august, iar molima bântuia 
fără cruţare prin părţile unde locuiam eu; doctorul Heath, venind 
în vizită la mine şi văzând cât de des înfruntam pericolul 
străzilor, m-a povăţuit cu multă seriozitate să mă încui în casă, 
împreună cu cei din gospodăria mea, şi să nu îngădui ca vreunul 
dintre noi să iasă pe uşă. De asemeni, să ferec zdravăn toate 
ferestrele, să trag obloanele şi perdelele şi să nu le mai deschid 
nicicum. Şi mai înainte de a deschide vreo uşă sau vreo 
fereastră, să afum bine încăperea cu răşină, smoală, sulf sau 
praf de puşcă, ori altele asemănătoare. Şi, un timp, aşa am şi 
făcut. Dar cum nu mă îngrijisem din timp de provizii pentru o 
asemenea retragere, nu era cu putinţă să rămi- nem tot timpul 
în casă. Cu toate că era prea târziu, am încercat şi eu să fac cât 
am putut în chestiunea aprovizionării. Cum aveam putinţa şi să 
coc şi să prepar băuturi în casă, m-am dus şi am cumpărat doi 
saci cu făină şi, timp de câteva săptămâni, având cuptor în casă, 
ne-am copt singuri pâinea. Am cumpărat de asemeni mal şi am 
preparat atâta bere* cât să-mi umple toate butoaiele pe care le 
aveam şi să ne ajungă la toţi pe cinci-şase săptămâni. Am mai 
pus la cămară o cantitate mare de unt sărat şi de brânză 
Cheshire. Dar nu aveam carne, iar ciuma dăduse iama în 
măcelarii şi abatoarele de pe strada noastră, aşa încât nu era de 
dorit nici măcar să treci drumul până la ei. 

Şi aci trebuie să arăt din nou că această nevoie de a ieşi din 
casă pentru cumpărarea de merinde a dus în mare măsură la 
ruina întregii populaţii, pentru că în asemenea prilejuri oamenii 
luau boala unii de la alţii; ba uneori chiar merindele erau 
infectate şi sunt foarte îndreptăţit să socotesc astfel. Nici n-aş 
putea afirma cu inima împăcată ceea ce repetau alţii cu mare 
siguranţă, anume că ţăranii care aduceau bucatele la oraş erau 
cu toţii perfect sănătoşi. Ce ştiu sigur e că măcelarii din White- 
Chappel, unde se tăiau cea mai mare parte din vite, fuseseră 
cotropiţi de ciumă în asemenea hal, încât numai câteva din 


prăvăliile lor mai rămăseseră deschise, iar cei ce supra- 
vieţuiseră tăiau vitele tocmai la Midle-End şi apoi veneau călări 
cu carnea la piaţă. 

Oricum, bieţii orăşeni nu puteau să-şi facă mari provizii, şi se 
ivea mereu nevoia de a merge la piaţă după cumpărături, fie 
singuri, fie trimiţându-şi servitorii sau copiii. Şi cum această 
nevoie se repeta zilnic, rezultatul era că la piaţă veneau o 
sumedenie de oameni atinşi de boală, iar mulţi dintre cei ce 
plecau de acasă sănătoşi, se întorceau cu moartea în ei. 

E drept, lumea îşi lua felurite măsuri de prevedere: cei ce 
cumpărau la piaţă o ciozvârtă de came, n-o luau din mina 
măcelarului, ci o desprindeau singuri din cârligul de care atâma. 
Pe de altă parte, măcelarul nu punea mâna pe bani. Monezile se 
aruncau într-un borcan pliri cu oţet, ţinut acolo special în acest 
scop. Cumpărătorul avea întotdeauna la el şi mărunţiş, ca să nu 
fie nevoit să ia rest. Toţi ţineau în mână sticle cu săruri, sau 
parfumuri, şi foloseau orice mijloc de apărare putea fi folosit. Cei 
săraci, însă, nu-şi puteau îngădui asemenea lux, şi înfruntau 
toate primejdiile la buna intâmplare. 

Zi de zi circulau tot felul de. Poveşti înspăimântătoare: uneori 
câte un bărbat sau câte o femeie cădeau morţi chiar în mijlocul 
pieţii, căci mulţi dintre cei ce purtau boala în ei nu ştiau nimic de 
acest lucru până când gangrena lăuntrică nu le ataca organele 
vitale, caz în care mureau în câteva clipe. Din care pricină erau 
numeroşi cei ce se prăbuşeau morţi în plină stradă, fără să fi dat 
niciun semn de boală. Alţii aveau timp să se târască până la 
prima dugheană, ori la prima bancă sau poartă, unde se aşezau 
jos şi-şi dădeau sufletul. 

Asemenea lucruri se întâmplau atât de des încât. Atunci când 
ciuma era în toi, nu puteai ieşi în stradă fără să te izbeşti la tot 
locul de cadavre; pe de altă parte, e vrednic de luat aminte că, 
la început, în asemenea prilejuri, trecătorii obişnuiau să-i strige 
pe vecini să iasă din case, pentru ca după aceea să treacă pe 
lângă morți fără să-i ia măcar în seamă. 

Când dădeau peste un cadavru în drum, treceau pe partea 
cealaltă. Ori dacă se izbeau de el în vreun gang sau o străduţă 
îngustă, făceau cale întoarsă şi ocâleau pe alt drum. In 
asemenea cazuri, oadavrul era lăsat locului până când erau 
înştiinţate autorităţile să vină să-l ridice, sau până cădea 
noaptea, şi groparii din căruţa cu morţi îl în- cărcau şi-l cărau. 


Asta nu înainte de a-l scotoci prin buzunare, şi uneori a-l 
dezbrăca de haine, dacă mortul era mai bine îmbrăcat cum se 
întâmpla de multe ori, şi a-l fura de tot ce putea fi furat. 

Dar să ne întoarcem la pieţe. Măcelarii aveau grijă ca ori de 
câte ori pica cineva mort în piaţă, să-i înştiinţeze pe slujbaşii 
oficiali care îneărcau mortul într-o roabă şi-l duceau la cimitirul 
cel mai apropiat. Şi aceste cazuri erau atât de dese, încât nici nu 
mai erau înregistrate în Buleti- 

Y - Jurnal din anul ciumei nele săptămânale - „găsit mort în 
stradă sau în drap“ - ci intrau în evenimentele obişnuite ale 
marii ciume. 

Dar când molima şi-a dat drumul rupând orice zăgaz, pieţele 
începură să fie foarte sărace în merinde, iar numărul 
cumpărătorilor scăzu şi el fulgerător faţă de altădată. lar 
primarul hotărî ca ţăranii care aduceau de-aie gurii la oraş să fie 
opriţi la barieră şi să-şi desfacă acdo mărfurile, pe care le 
vindeau pe loc, şi apoi de îndată se întorceau la ei acasă. Ceea 
ce le cădea bine ţăranilor pen- tjru că-şi vindeau marfa chiar la 
intrarea în oraş, ba uneori chiar în câmp, mai ales pe maidanele 
de lângă White-Chap- jâsl, în Spittie-Fields. Trebuie ţinut seama 
că străzile care toartă azi numele de Spittle Fields nu erau pe 
atunci decât pmp deschis. 

'4 Acelaşi lucru şi în celelalte părţi ale oraşului, unde Wfetlă şi 
primarul, consilierii orăşeneşti şi magistraţii îşi ttâmiteau 
dregătorii şi slujitorii să le târguiască cele tre- * uincioase pentru 
familii, întrucât domniile lor se ţineau m jnai mult cu putinţă 
între patru pereţi. La fel procedau şt. Mulţi alţii. După ce s-a luat 
această măsură, ţăranii ve- peau cu mare bucurie la oraş şi 
aduceau provizii de toate felurile; şi foarte rar se molipseau. 
Fapt care a- întărit legenda că ţăranii ar fi fost ocrotiţi în chip 
miraculos. 

Cât despre cei din gospodăria mea, după ce mi-am umplut 
casa cu pâine, unt, - brânză şi bere am hotărât să urmăm sfatul 
prietenului meu medic şi ne-am zăvorit cu toţii, rpsemnându-ne 
să trăim câteva luni: fără de carne, decât sa ne-o procurăm cu 
preţul vieţii. 

Dar cu fbate că i-am ferecat pe toţi ai casei, eu unul bu mi- 
am putut astâmpăra curiozitatea de a ieşi în lume. Şi oricât de 
înspăimântat şi îngrozit mă întorceam de fiecare dată acasă, 
totuşi nu mă puteam înfrâna. Numai că leşeam ceva mai rar 


decât înainte. 

De altfel aveam şi unele îndatoriri, de pildă de a mă duce pe 
la casa fratelui meu, care se afla în strada Coleman, casă pe 
care o lăsase în grija mea. La început, treceam zilnic pe acolo, 
mai apoi însă, doar o dată sau de două ori pe săptămână. 

În timpul acestor drumuri, eram martorul multor scene de 
groază, ca de pildă: oameni care picau morţi în stradă, ţipete şi 
răcnete înfiorătoare ale unor femei care, în chi- 

se 

nurile agoniei, deschideau larg ferestrele şi urlau de-ţi luau 
minţile. E cu neputinţă de zugrăvit felurile în care bieţii oameni 
îşi împărtăşeau suferinţele. 

Într-o zi, pe când treceam prin Token-House-Yard în Lothbury, 
dintr-o dată s-a deschis o fereastră chiar deasupra capului meu, 
şi s-au auzit câteva urlete crâncene scoase de o femeie, după 
care au urmat cuvintele: „Oh, moarte, moarte, moarte 1“ rostite 
cu un glas de neuitat, care mi-a îngheţat sângele în vine. In 
toată strada nu se vedea ţipenie de om, şi nici măcar nu s-a mai 
deschis vreo altă fereastră. Pentru că, în aceste zile, asemenea 
întâmplări nu mai stârneau curiozitatea nimănui. Şi cu toţii ştiau 
că nu pot fi de niciun ajutor. Aşa încât mi-am văzut de drum şi 
am ajuns în Bell-AUey. 

Dar aici, tocmai când mă găseam pe partea dreaptă a uliţei, 
am auzit un strigăt şi mai înfricoşător, care de astă dată nu 
venise pe o fereastră. Se părea că o întreagă familie se afla în 
mare forfotă, pentru că puteam auzi femei şi copii alergând şi 
ţipând prin încăperi, de parcă îşi săriseră din ţâţâni. La un 
moment dat s-a deschis o fereastră de la mansarda unei case 
de pe cealaltă parte a aleii, şi o voce a întrebat: 

— Ce se întâmplă? 

La care întrebare, cineva a răspuns de la fereastra primului 
cat: 

— O, Dumnezeule, domnul mare s-^a spânzurat! 

Celălalt a întrebat din nou: 

— Şi a murit-? 

— A murit, a murit, e ţeapăn şi rece! răspunse glasul de peste 
drum. 

Persoana care se spânzurase era un neguţător de vază, 
membru în Comitetul Orăşenesc şi om foarte bogat. Nu vreau 
să-i dau numele, deşi îl cunosc, pentru a nu stân- jeni familia 


care acum duce din nou o viaţă de propăşire. 

Dar acesta nu a fost decât unul din numeroase cazuri E de 
necrezut dte întâmplări cumplite se petreceau zi de zi în felurite 
familii. Oameni pradă delirului bolii, sau sfâşiaţi de durerea 
umflăturilor, durere într-adevăr de neîndurat, îşi pierdeau 
controlul asupra faptelor, aiurind şi smintindu-se şi, uneori, îşi 
curmau singuri viaţa, arunrindu-se pe fereastră, împuşdndu-se, 
şi aşa mai departe. 

Au fost mame care, în nebunia lor, şi-au omorât propriii copii, 
altele au murit pur şi simplu de inimă rea, altele de spaimă şi 
uluială, fără să fi fost atinse de boala pe alţii frica îi împingea 
până la idiotizare, la nesăbuinţă, iar pe alţii la acte necugetate şi 
la ţicneală; unii cădeau înVv-o nebunie melancolică. 

Durerea pricinuită de buboaie era foarte crâncenă şi pentru 
unii, de neîndurat. Se zice că medicii şi felcerii au torturat pe 
mulţi dintre pacienţi, împingându-i în ghea_ rele morţii. La unii, 
buboaiele se întăreau îngrozitor, şi atunci doctorii foloseau 
plasturi şi prişniţe ca să le facă să spargă. Dacă nu se spărgeau 
de la sine, le tăiau şiie crestau în chip înfiorător. La unii bolnavi, 
gâlmele astea se întăreau fie din pricina furiei bolii, fie pentru că 
erau prea violent forţate. Ajungeau atât de cornoase încât niciun 
cuţit nu mai izbutea să le taie. In asemenea cazuri erau arse cu 
substanţe caustice, iar mulţi pacienţi n-u_ reau turbaţi de 
durere. Unii chiar în timpul operaţiei. Zbătându-se în asemenea 
chinuri, mulţi care n-aveau pe nimeni să-i ţină la pat sau sub 
pază, îşi luau singuri viaţa, ca în cazul de mai sus. Alţii ţâşneau 
în stradă, câteodată în pielea goală, şi alergau la râu, arundndu- 
se în apă atunci când nu erau opriţi de paznic sau de alţi oameni 
ai autorităţilor. 

Adeseori mi se frângea inima la auzul gemetelor şi răcnetelor 
celor astfel torturați, dar dintre cele două forme pe care le 
îmbrăca boala, aceasta se părea că mai avea unele speranţe. 
Căci dacă buboaiele puteau fi făcute să coacă, să se spargă şi 
să se scurgă, sau, cum spuneau doctorii, să dospească, atunci, 
în general, pacienţii puteau fi salvaţi. Pe când în cazurile ca 
acela al fiicei doamnei bogate, în care bolnavii mureau subit, iar 
semnele apăreau uneori după moarte, se întâmpla adeseori ca 
oamenii să se plimbe nepăsători până cu puţin înainte de a-şi da 
sufletul, sau unii chiar până se prăbuşeau răpuşi, ca la atacurile 
de apoplexie sau de epilepsie. Pe aceştia îi năpădea pe 


neaşteptate un rău cumplit şi alergau până la prima bancă sau 
ridicătură de pământ sau până la orice alt loc le apărea în faţă, 
ori, dacă le era cu putinţă, se târau până la pro. priile lor case, 
şi acolo se lăsau jos, cu puterile sleite, şi-şi dădeau duhul. Un fel 
de a muri asemănător cu al celor care se pierd de boli obişnuite, 
care mor în leşin sau în somn. Aceştia nu aveau habar că boala 
e_cuibărită în ei, până când gangrena nu li se răspândea în tot 
trupul. Nici medicii nu ştiau bine ce s-a întâmplat cu ei, până 
când nu le dezgoleau pieptul sau alte părţi ale corpului şi nu 
descopereau semnele. 

Circulau la vremea aceea o sumedenie de poveşti urâte 
privitoare la infirmiere sau la cei oe îngrijeau muribunzii. 
Vorbesc despre îngrijitoarele cu plată, care se ocupau de 
bolnavi. Se spunea că se poartă cu ei în chip barbar, că-i lasă să 
moară de foame, că-i sufocă sau le grăbesc sfârşitul pe alte căi, 
pe scurt că-i omoară. Se povestea şi despre paznicii care 
vegheau asupra caselor închise, că atunci când nu mai rămânea 
în locuinţă decât o singură persoană, la pat, pătrundeau 
înăuntru şi gâtuiau bolnavul pe care-l zvârleau apoi, cald încă, în 
căruţa cu morţi. 

Nu pot afirma cu siguranţă, dar în orice caz ştiu că s-au 
săvârşit câteva omoruri. Doi dintre ucigaşi au fost vârâţi în 
închisoare, dar au murit înainte de a fi fost judecaţi. Am mai 
auzit şi de vreo alţi trei care, în decursul acestor luni, au fost 
învinuiți de omor. Dar trebuie să arăt că mie nu-mi vine a crede 
ca aceste omoruri să fi fost atât de dese precum se spunea şi 
nici nu mi se pare raţional ca oamenii să fi ajuns până acolo 
încât să nu se poată înfrâna a ucide nişte muribunzi, pentru că 
puţini dintre bolnavi mai scăpau cu viaţă. Deci nu văd de ce ar fi 
fost ispitiţi să săvârşească un omor, când ştiau că victimele mai 
aveau atât de puţin de trăit. 

N-am să neg că în acele timpuri de tristă amintire s-au 
săvârşit numeroase jafuri şi fapte de ocară. La unii inşi lăcomia 
era atât de aprigă, încât nu se dădeau în lături de la nimic 
pentru ca să fure şi să prade, mai ales din casele în care 
întreaga familie murise şi fusese transportată. Nu se sinchiseau 
de primejdia molipsirii, şi jefuiau chiar şi îmbrăcămintea de pe 
morţi, sau aşternutul de sub cadavre. 

Cred că asta s-a întâmplat în cazul unei familii din 
Houndsditch, în care un tată şi o fiică au fost găsiţi zăcând morţi 


pe podea, goi puşcă, unul într-o cameră şi celălalt în alta, după 
ce toţi ceilalţi din familie fuseseră încărcaţi în căruţa cu morţi. 
Până şi aştemuturile de pe paturi dispăruseră. 

E vrednic de luat aminte că în tot timpul urgiei, femeile au 
fost cele mai aprige, mai neînfricoşate şi mai înverşunate. Şi 
cum numeroase femei s-au angajat ca infirmiere pentru a-i 
îngriji pe bolnavi, au săvirşit un mare număr de prădăciuni în 
casele în care erau folosite. Unele dintre ele au fost biciuite în 
pieţe publice pentru treaba asta, dar ar fi meritat mai curând să 
fie spânzurate, ca să servească altora drept pildă. Nenumărate 
case au fost astfel jefuite, până tind, în cele din urmă, slujbaşilor 
parohiilor le-a revenit însărcinarea de a alege îngrijitoarele 
pentru cei bolnavi. Au fost foarte grijulii în alegerile lor, pentru 
ca să poată trage infirmierele la răspundere, dacă în casele în 
care slujeau avea loc vreun furt. 

Dar aceste furtişaguri se mărgineau la îmbrăcăminte, rufărie, 
sau la inelele ori banii care se găseau la îndemână când 
persoana aflată sub grija lor se pfăpădea; dar n-a fost vorba de 
jefuirea întregii case. Şi aş putea să povestesc despre una dintre 
aceste îngrijitoare, care, mulţi ani mai târziu, când s-a găsit pe 
patul de moarte, a mărturisit cu mare spaimă furturile săvârşite 
la vremea ciumei, furturi prin care se îmbogăţise de-a binelea. 
Dar c-ar fi avut loc şi omoruri, nu cred sa fi existat vreo dovadă. 

Se vorbea despre o infirmieră care ar fi astupat cu o drpă udă 
gura unui muribund pe care-l îngrijea, provocându-i în felul 
acesta moartea. lar despre o alta se spunea că ar fi sufocat o 
femeie tânără care leşinase, dar care ar fi putut să-şi revină. 
Unele ar fi omorât chipurile bolnavii într-un fel, altele în altul, iar 
altele îi lăsau pur şi simplu să moară de foame. Dar toate aceste 
poveşti aveau întotdeauna două trăsături îndoielnice, care mă 
făceau pe mine să nu le dau crezare şi să le privesc ca simple 
născociri menite să sperie oamenii: 1. Faptul că oriunde le-ai fi 
auzit, aflai că scenele s-au petrecut taman în capătul opus al 
oraşului, în locul cel mai îndepărtat de cel în care te găseai tu. 
Dacă le auzeai în White-Chappel, aflai că faptele s-au petrecut în 
St. Giles, sau în Westminster, la celălalt capăt al oraşului. Dacă 
te găseai în St. Giles, aflai că s-au petrecut în White-Chappel, şi 
aşa mai departe. 

2.în al doilea rând, oriunde ai fi auzit poveştile, amănun- t-ele 

erau aceleaşi, în special cel cu cârpa udă pe gura 


muribundului şi cu sufocarea tinerei leşinate Aşa că, după 

judecata mea, în aceste poveşti era mai multă închipuire 

decât adevăr. 

Oricum însă, n-aş putea spune că oamenii nu le luau în serios, 
şi deveniseră mult mai grijulii în privinţa persoanelor pe care le 
aduceau în casă şi în mâinile cărora îşi încredinţau vieţile. Le 
angajau numai pe baza recomandărilor şi, în lipsa acestora, care 
nu erau prea multe, cereau ajutorul slujbaşilor parohiilor. 

Dar şi în această privinţă, ponosul cădea asupra săracilor 
care, când erau răpuşi de boală, nu aveau nici hrană nici 
doctorii; nici medic sau spiţer care să-i ajute, nici infirmieră care 
să-i îngrijească. Mulţi dintre aceştia mureau în faţa ferestrelor la 
care strigau după ajutor, sau chiar după hrană, în chip jalnic, 
sfâşietor. Trebuie însă arătat că, ori de câte ori cazul unor 
asemenea persoane ajungea la urechile primarului, ajutoarele 
soseau de îndată 

E drept că în unele case, oameni nu prea săraci, dar care-şi 
trimiseseră la ţară soţia şi copiii şi care dăduseră drumul slugilor 
pentru a-şi micşora cheltuielile, e drept, zic, că se întâmpla ca 
asemenea oameni să moară singuri cuc, fără niciun fel de 
ajutor. 

Un vecin şi cunoscut de-a] meu, căruia un prăvăliaş din 
White-Cross-street îi datora nişte bani, şi-a trimis ucenicul, un 
băieţandru de vreo 18 ani, la datornic ca să-i ceară banii. Băiatul 
a ajuns la uşă şi, găsind-o încuiată, a ciocănit cu putere. | s-a 
părut lui că aude pe cineva răspunzând înăuntru, dar cum nu 
era foarte sigur, a mai aşteptat ce a aşteptat şi a ciocănit a doua 
oară, şi apoi a treia oară Atunci a auzit pe cineva coborând 
scările. 

În cele din urmă stăpânul casei s-a ivit în uşă. Era îmbrăcat în 
pantaloni şi o vestă de flanelă galbenă, nişte papuci în picioare 
dar fără ciorapi, şi o scufie albă pe cap; iar pe faţă, povestea 
mai târziu tânărul, i se aşternuse moartea. 

Când a deschis uşa a întrebat: 

— De ce-ai venit să mă tulburi? 

Băiatul, puţin mirat, îi răspunse: 

— Am venit din partea lui cutare şi cutare; stăpânul meu m-a 
trimis după banii de care zicea că ştiţi dumneavoastră. 

— Foarte bine, copile, a răspuns strigoiul viu, când te întorci, 
treci pe la biserica Cripplegate şi roagă-i să tragă clopotele 


pentru mine. 

Cu aceste cuvinte, a închis uşa din nou, s-a întors sus şi a 
murit în aceeaşi zi. Ba poate că în acelaşi ceas. 

Toate acestea le-am aflat chiar de la tânărul în cauză şi am 
toate temeiurile să-l cred Lucrurile s-au întâmplat când ciuma 
nu era încă în toi, adică pe la sfârşitul lui iunie, înainte de a se fi 
ivit căruțele cu morţi, deci pe când se trăgeau îrfcă clopotele 
pentru cei săvârşiţi din viaţă. Prin luna iulie, se renunţase la 
această ceremonie, cel puţin în parohia de care vorbim. Pentru 
că după 25 iunie, morţii ajunseseră la 550 pe săptămână, ba 
chiar mai mult, aşa că, fie bogaţi, fie săraci, nu mai puteau fi 
înmormântați după datină. 

Am arătat mai sus că, în ciuda groaznicei năpaste care se 
abătuse peste noi, pretutindeni mişunau borfaşii, oriunde 
găseau ceva de şterpelit. Şi că mai cu seamă femeile se 
îndeletniceau cu furtişagul. Într-o luni de dimineaţă, pe la 
ceasurile unsprezece, m-am îndreptat spre locuinţa fratelui meu 
din strada Coleman, aşa cum făceam mereu, ca să mă asigur că 
acolo toate sunt în ordine. 

Casa fratelui meu avea o curte în faţă, împrejmuita de un zid 
de cărămidă cu o poartă, în această curte se găseau câteva 
depozite, în care-şi ţinea feluritele lui mărfuri. Intr-unul din 
aceste depozite se găseau mai multe baloturi cu pălării de 
damă; pălării cu calota înaltă, care veniseră din străinătate şi 
urmau a fi exportate mai departe, nu ştiu exact unde. 

Când m-am apropiat de uşa casei, mi-au ieşit în faţă vreo trei 
sau patru femei purtind pe cap pălării cu calotă înaltă şi, după 
cum mi-am amintit mai târziu, unele dintre ele ţineau nişte 
pălării asemănătoare şi în mână. Dar cum nu le-am văzut ieşind 
pe uşa casei fratelui meu, şi cum nici nu ştiam măcar că are 
asemenea mărfuri în depozit, nu le-am spus niciun cuvânt, ci am 
traversat strada, ca să nu le ies în cale, aşa cum se obişnuia pe 
vremea mo limei. Dar când m-am apropiat mai mult de poartă, 
am văzut o altă femeie, cu câteva pălării, ieşind din curte. 

— Ce treabă ai dumneata aici, cucoană? am întrebat-o eu. 

La care mi-a răspuns că se află mai multă lume înăuntru, şi că 
ea n-a avut altă treabă decât toate celelalte femei dinăuntru. Mă 
grăbeam să intru pe poartă, aşa că nu i-am mai spus nimic, iar 
femeia şi-a văzut de drum. Dar chiar când dam să intru, am 
văzut alte câteva cumetre străbătind curtea, cu pălării pe cap şi 


cu altele sub braţ. Atunci am trântih în urma mea poarta, care 
având un lacăt cu arc s-a încuiat singură. ŞI, întorcându-mă spre 
femei, le-am întrebat a caută acolo; după care le-am smuls 
pălăriile şi le-am luat îndărăt. Una dintre ele care, trebuie să vă 
mărturisesc, nu arăta deloc a hoaţă, mi-a răspuns că, într- 
adevăr, nu-i drept ce-au făcut. Dar li s-a spus că există acolo 
mărfuri fără de stăpân. Aşa că m-a rugat să primesc pălăriile 
îndărăt şi mi-a spus că în depozit se găseau mai multe cliente 
de felul ei. Femeia s-a pornit să plângă şi avea o înfăţişare 
jalnică. Aşa încât i-am luat pălăriile, am descuiat poarta şi le-am 
rugat şi pe celelalte care o însoțeau să plece, pentru că, într- 
adevăr, îmi stâr- niseră mila. Dar când m-am uitat în depozit, 
aşa cum mă sfătuise femeia, am văzut acolo alte şase-şapte, 
încercând pălării, liniştite şi nepăsatoare, de parcă s-ar fi aflat. 
In prăvălia unui pălărier, cumpărând pe bani. 

Am fost luat prin surprindere, nu numai la vederea atâtor 
borfaşe, dar şi de împrejurarea în care mă pomenisem. 
Impresurat de multe persoane, eu care de săptămâni încoace 
trăisem atât de singuratic, încât dacă întâl- neam pe cineva în 
drumul meu, treceam pe partea cealaltă. 

Şi ele au fost la fel de surprinse, dar din altă pricină. Mi-au 
spus cu toatele că erau vecine şi că auziseră că pot lua mărfuri 
care nu aparţineau nimănui, şi aşa mai departe. La început le- 
am spus vorbe mari. M-am întors la m şg şi am scos cheia din 
broască, aşa că acum erau cu toatele prizonierele mele. Le-am 
ameninţat că le ţin încuiate în depozit până când mă duc să 
chem oamenii primarului. 

Au început să se roage de mine din toată inima, pre- tinzând 
că au găsit poarta curţii deschisă şi uşa magaziei forţată şi că, 
fără îndoială, o spărsese altcineva care se aşteptase să 
găsească mărfuri de mai mare valoare. Toate astea erau de 
crezut, pentru că intr-adevăr broasca fusese spartă, iar lacătul 
care încuia uşa pe dinafară atâma rupt Pe de altă parte, nu 
fuseseră furate prea multe pălării. 

— Până la urmă, mi-am zis că nu era ăsta momentul să mă 
arăt crud şi neînduplecat. Şi apoi, dacă aş fi luat măsuri 
împotriva lor, ar fi însemnat să colind prin diverse locuri, să vină 
o serie de oameni la mine, să mă duc eu la alţii, despre a căror 
stare de sănătate nu ştiam nimic. Ori în acele zile molima era 
atât de aprigă, încât dobora câte 4 000 de oameni pe 


săptămână. Aşa încât, dacă aş fi vrut să mă răzbim, sau să apăr 
bunurile fratelui meu, aş fi putut să pierd propria-mi viaţă. Drept 
care m-am mulţumit să le înscriu numele şi adresele unde 
locuiau şi,într-adevăr, erau din vecinătate. Şi le-am ameninţat 
că fratele meu; de îndată ce o să se întoarcă, o să le tragă la 
răspundere. 

După aceea am stat de vorbă cu ele pe altton. Le-am întrebat 
cum de se pot ţine de matrapazlicuri de felul ăsta într-o vreme 
când omenirea e atât de năpăstuită, iar ciuma bate la toate 
uşile? Când s-ar putea să-şi facă drum chiar în casele lor. Nu-şi 
dădeau seama că s-ar putea ca peste câteva ceasuri căruţa cu 
morţi să se oprească chiar în pragul lor, ca să le ducă la groapă? 

N-aş putea spune că vbrbirea mea le-a făcut prea mare 
impresie. Dar s-a întâmplat ca, auzind larmă, şi cunoscându-l 
bine pe fratele meu pentru familia căruia lucraseră, să-mi vină 
în ajutor doi bărbaţi din vecini. Fiind deci de prin acele părți, 
cunoşteau trei dintre femei, şi mi-au spus cine erau şi unde 
locuiau. Se pare că femeile nu minţiseră. Faptul că am vorbit 
despre aceşti doi bărbaţi, mi-a adus în gând o altă amintire. 
Numele unuia dintre ei era John Hayward *, care era pe acea 
vreme paracliser al parohiei St. Stephen de pe strada Coleman. 
Pe acea vreme, prin paracliser se înţelegea groparul şi omul 
care-i purta pe morţi. Omul ăsta cărase sau ajutase să fie căraţi 
la groapă toţi morţii din acea mare parohie, care fuseseră 
Inmormântaţi dupiă datină. Şi după ce s-a renunţat la 
ceremoniile de îngropăciune, a minat căruţa cu clopot, adunând 
cadavrele de prin casele pe unde zăceau, şi pe mulţi morţi îi 
strângea el singur de prin camere ori case. Intru- cât această 
parohie a fost şi este încă vestită în Londra pentru numeroasele 
ei alei şi ulicioare lungi şi înguste, pe unde căruţa n-avea loc să 
treacă, groparii erau nevoiţi să care cadavrele o bună bucată de 
drum. Şi le cărau pe alei cu o roabă în care îndesau morţii pe 
care-i transportau la căruţă. Toată această treabă o făcea John 
Haywani, şi totuşi nu s-a molipsit niciodată de ciumă, a mai trăit 
douăzeci de ani după molimă, şi a murit ca paracliser al 
parohiei. În tot acest timp, nevasta lui a lucrat ca infirmieră pe 
lângă bolnavi, şi a dat îngrijiri multora dintre cei care s-au stins 
în această parohie, fiind recomandată de autorităţi ca femeie 
cinstită. Şi nici ea nu s-a îmbolnăvit vreodată. 

Dânsul n-a folosit nicicând vreun mijloc de apărare împotriva 


molimei, atâta doar că mesteca usturoi şi vimanţ, şi fuma tutun. 
Astea toate le ştiu chiar din gura lui. lar nevastă-sa se apăra 
spălându-şi părul cu oţet şi stropindu-şi basmalele de pe cap cu 
oţet, astfel încât să le păstreze întruna umede. Când o supărau 
duhorile celor pe care-i îngrijea, - respira oţet pe nări, îşi stropea 
iar basmaua cu oţet, îşi ducea la gură o batista îmbibată cu oţet. 

Trebuie recunoscut că, deşi ciuma şi-a recoltat cele mai multe 
victime dintre săraci?!, totuşi săracii au fost cei mai bravi şi mai 
neînfricaţi dintre toţi, şi şi-au văzut de îndeletnicirile lor cu un 
soi de curaj aproape instinctiv. Trebuie să-l numesc astfel, 
întrucât nu se întemeia nici pe vreun crez religios, nici pe 
gândire. Aproape că nici nu foloseau vreun mijloc de apărare, ci 
se avântau în inima treburilor pentru care erau plătiţi „deşi 
unele se dovedeau, a fi dintre cele mai primejdioase ca, de 
pildă, îngrijirea bolnavilor, paza caselor închise, transportul 
bolnavilor la 

Spitalul de ciumaţi, şi, cel mai rău, căratul morţilor la groapă. 

Tot sub supravegherea acestui John Hayward şi în parohia lui 
s-a petrecut şi păţania dntăreţului din fluier, de care poporul a 
făcut atâta haz. El m-a asigurat că e absolut adevărată. 

Se zice că era pe acolo un orb care cânta din fluier; dar din 
câte mi-a povestit John, omul nu era orb deloc ci numai un 
nevolnic, sărac lipit pământului, care-şi făcea ocolul pe la 
ceasurile zece din noapte, cântând din uşă în uşă, iar oamenii se 
milostiveau de el şi-l duceau prin câr- ciumi, unde ajunsese 
cunoscut şi i se dădea de băut şi de mâncat şi, uneori, dţiva 
gologani. lar el, în schimb, le cânta din fluier şi din gură, şi le 
vorbea pe graiul lui simplu, ceea ce-i veselea pe oameni. Şi-n 
felul ăsta îşi ducea traiul. Dar acum nu prea era vreme potrivită 
pentru veselire, şi bietul om ieşea el noaptea ca de obicei, dar 
aproape că murea de foame. lar când vreunul îl întreba cum o 
mai duce, răspundea că încă nu l-a luat căruţa cu morţi, dar i-au 
făgăduit ca săptămâna următoare că treacă neapărat şi pe la el. 

Intr-o noapte, zicea John Hayward, s-a înttmplat ca cineva să-i 
dea bietului om mai multă băutură, sau poate că nu băutură ci 
mai multă mâncare ca de obicei, la o cârciumă din strada 


21 John HAYWARD este tntr-adevir înregistrat ca paracliser tn 1873 la biserica St. Stephen de pe 
str. Coleman. Moartea sa este consemnată In registerele aceleiaşi biserici la 5 octombrie 1684. 
22 Povestea unui beţiv care era să fie îngropat de viu a circulat, intr-o formă sau alta, încă din 


1603, şi felurite versiuni ale ei p*t li regăsite în diferite volume ştiinţifice sau de memorii ale 
secolului al XVII-lea. 


Coleman. Şi cum neferidtul se dezvăţase să-şi simtă burta plină, 
s-a întins dt era de lung într-un intrind de lângă o casă, dintr-o 
stradă vecină cu zidul Londrei, spre Cripplegate, şi a adormit 
buştean. Nişte oameni dintr-o casă învecinată, auzind clopotul 
care vestea căruţa cu morţi, au aşezat în acelaşi intrind, lângă 
omul nostru, un mort adevărat, gândind că şi celălalt fusese 
lăsat pentru căruţă de niscaiva vecini. 

Tot astfel, când John Hayward şi groparii se apropiară cu 
clopotul şi cu căruţa lor, văzând doi morţi întinşi pe jos, îi traseră 
cu cangea pe care o foloseau şi-i azvârliră în căruţă.” Şi în tot 
acest timp, dntăreţul din fluier a dormit neîntors. 

Şi tot aşa a dormit tot drumul, cât au cules alţi morţi pe care i- 
au aruncat peste el, aproape îngropându-l de viu în căruţa, după 
cum mi-a istorisit bunul John Hayward. În cele din urmă, 
ajunseră la locul unde zvârleau morții în groapă, care, după câte 
îmi aduc aminte, era la Mount- mill. Aici, în mod obişnuit, căruţa 
se oprea un timp, până se pregăteau groparii să descarce 
lugubra povară. De îndată ce căruţa se opri, bietul neisprăvit se 
deşteptă, şi se zbătu să-şi scoată capul afară dintre morţi. Apoi 
se ridică în capul oaselor în căruţă şi strigă: 

— Hei, unde mă aflu? 

Groparii se speriară îngrozitor, dar după un timp, John 
Hayward îşi recăpătă stăpânirea de sine şi zise: 

— Doamne, apără-te! In căruţă e unul care nu-i mort pe de-a- 
ntregul! 

Un alt gropar strigă: 

— Care eşti ăla? 

lar omul răspunse: 

— Sunt cântăreţul din fluier. Unde mă aflu? 

— Unde te afli? răspunse John Hayward. În căruţa cu morţi te 
afli şi tocmai ne pregătim să te îngropăm. 

— Da n-am murit, nu-i aşa? întrebă fluierarul. 

La care ceilalţi râseră, deşi la început le pierise graiul de 
spaimă, după cum mi-a povestit John. Şi l-au ajutat pe bietul om 
să coboare, iar el s-a dus la treburile lui. 

Povestea spune că începuse să cânte din fluier în căruţă, şi 
aşa de tare i-a speriat pe gropari, încât aceştia au luat-o la 
sănătoasa. Dar John Hayward mi-a povestit mie întâmplarea 
precum v-am istorisit-o şi eu, şi n-a scos un sunet din fluier. Dar 
c-a existat un sărman cântăreţ din fluier, care a fost cărat de viu 


în căruţa cu morţi e mai presus de orice îndoială. 

Trebuie arătat aici că nu existau căruţe pentru fiecare parohie 
în parte, ci o singură căruţă servea mai multe parohii, potrivit cu 
numărul de morţi; şi nici morţii nu erau înmormântați în 
parohiile lor respective, ci unde se nimerea să fie loc. 

Am mai vorbit de faptul că marea pacoste luase populaţia cu 
totul pe nepregătite. Ingâduiţi-mi să vă împărtăşesc câteva 
dintre observaţiile mele în această privinţă. 

Niciodată un oraş de asemenea întindere şi mărime nu a fost 
mai puţin pregătit pentru o atare calamitate. Mă refer la 
pregătirile cetăţeneşti şi la cele spirituale. Era ca şi cum n-ar fi 
existat niciun avertisment, nimeni nu s-ax fi aşteptat, nimeni n- 
ar fi fost muncit de vreo temere şi, prin urmare, nimeni nu s-a 
îngrijit să ia cele mai elementare măsuri de prevedere pentru 
obşte. 

Primarul şi ajutoarele sale, în calitate de oficialități, nu au 
prevăzut din timp niciun fel de măsuri şi rânduieli care să fie 
urmate. Nu au luat nicio măsură pentru ajutorarea celor săraci. 

Urbea nu avea la îndemână magazii sau hambare cu rezerve 
de grâu sau făină pentru întreţinerea nevoiaşilor. Dacă ar fi 
existat astfel de provizii, aşa cum se întâmplă aiurea, un mare 
număr de familii lipsite de mijloace, care au fost doborâte de 
mizerie, ar fi putut fi salvate. 

Nu cunosc mare lucru despre vistieria oraşului, dar se spune 
că fondurile băneşti de care dispunea Londra erau extrem de 
bogate. Şi e lesne de înţeles că aşa stăteau lucrurile, dacă ne 
gândim la sumele uriaşe învestite după aceea în reconstrucţia 
edificiilor publice distruse de marele incendiu al Londrei, şi în 
ridicarea altora noi ca, de pildă, din prima categorie, primăria, 
Blackwell-Hall, o parte din Leaden Hali, jumătate din Bursă, 
închisorile Ludgate, Newgate etc., numeroase cheiuri, trepte şi 
debarcadere pe Tamisa, toate acestea fiind fie arse până-n 
temelie, fie avariate de marele foc care a izbucnit în anul 
următor ciumei. lar dintre cele nou construite, Monumentul 
Fleet-ditch cu podurile sale, spitalul Bethlem sau Bediam 3 şi 
altele. Dar poate că mânuitorii de pe atunci ai fondurilor 
orăşeneşti au şovăit să ştirbească sumele hărăzite orfanilor, 
pentru a ajuta cetăţenii sărmani, în mai 

1 Monumentul construit de celebrul arhitect Sir 
Christopher WREN (1032—1723) în City, pentru a 


comemora marele incendiu al Londrei. 

a mn3stirea Bediam (Bethlehem) a fort transformată În 
ospiciul de aliemfiţi mintali al Londrei. 

* Fondurile pentru ajutorarea orfanilor, adunate prin 
contribuţiile cetăţenilor, erau controlate de primar şi de 
corporaţii. Aceste fondul an «fost oferite ca împrumut 
regelui Carol al Il-lea Suart, ceea ce, În 1670, a provocat 
mişcări În Parlament şi În rindurile populaţiei, pentzu 
protejarea hanilor copiilor orfani. 

mare măsură decât mânuitorii din anul următor, care n-au 
pregetat să le folosească pentru înfrumusețarea oraşului şi 
refacerea clădirilor, cu toate că, în primul caz, cei păgubiţi ar fi 
gândit că banii lor au fost folosiţi cu mai multă dreptate, iar 
opinia publică a oraşului n-ar fi fost atât de scandalizată şi de 
indignată. 

Trebuie arătat însă că cetăţenii plecaţi, adică cei refugiaţi la 
tară, continuau să-şi arate interesul pentru cei lăsaţi în urmă, şi 
nu uitau să contribuie la fondurile pentru ajutorarea săracilor. S- 
au strâns sume frumoase şi datorită donațiilor oraşelor 
comerciale din cele mai îndepărtate colţuri ale Angliei. Am mai 
auzit că nobilimea şi mica nobilime de la ţară, din toate părţile 
Angliei, au luat în seamă jalnica situaţie a Londrei şi au trimis 
primarului şi oficialităților sume de bani pentru a fi folosite în 
scopuri caritabile. Se spunea că şi regele ar fi poruncit să se 
împartă săptămânal o mie de lire în patru părţi, care să fie 
distribuite locuitorilor din diferitele cartiere şi suburbii ale 
Londrei; Dar despre acest lucru am aflat doar din auzite”. 

Ce-i sigur e că o mare parte din populaţia lipsită de mijloace, 
care mai înainte îşi agonisise traiul din truda braţelor sau din 
negoţul cu mărunţişul, îşi ducea acum zilele din mila publică. Şi 
dacă n-ar fi existat mari sume donate de suflete milostive şi 
mărinimoase, în vederea ajutorării săracilor, oraşul n-ar fi putut 
supraviețui.” Desigur că autorităţile ţineau socoteala acestor 
donaţii şi a dreptei lor împărțiri. Dar cum mulţi dintre slujbaşii 
care mânuiau fondurile au pierit de molimă şi, după cum mi s-a 


23 Relatarea optimistă a lui Defoe în legătură cu substanţialele sume de bani care au fost trimise 
la Londra in timpul marii ciume, pentru ajutorarea populaţiei, s-ar putea să fie lipsită de temei. E 
dificil să se poată face o evaluare exactă, intruciît distribuirea ajutoarelor se realiza pe diferite 

căi : societăţi de ajutor, parohiile bisericeşti, municipalitatea, persoanele particulare Cert este c& 
Parlamentul nu a luat nici o iniţiativă, iar povestea că regele Carol al 11-lea Stuart „a dispus 
distribuirea a o mie de lire pe săptă-' mînă“ apare cu totul neîntemeiată. Dealtfel şi naratorul 
afirmi că a aflat-o „doar din auzite” 


spus, multe dintre catastifele lor au fost mistuite de focul din 
anul următor, care a prefăcut în cenuşă până şi biroul 
şambelanului, n-am putut ajunge niciodată la aceste socoteli, 
deşi mult aş fi vrut să le văd. 

S-ar putea totuşi să servească de învăţătură, dacă se va mai 
ivi vreodată o asemenea molimă în acest oraş, de care pacoste 
i-aş dori să-l ferească Dumnezeu; spun că s-ar putea totuşi să 
slujească de învăţătură faptul că prin grija primarului şi a 
Consiliului XDrăşenesc de a distribui săptămânal mari sume de 
bani întru ajutorarea sărăcimii, au putut fi cruţate vieţile unei 
mari mulţimi de oameni care altminteri s-ar fi prăpădit. În 
legătură cu aceasta, îngăduiţi-mi să înfăţişez pe scurt starea 
populaţiei sărace la icea vreme şi temerile care se ridicau în 
legătură cu ea, pentru ca astfel lumea să ştie la ce se poate 
aştepta dacă o nouă asemenea nenorocire ar fi să se abată 
asupra oraşului. 

La izbucnirea molimei, când orice speranţă se spulberase şi se 
ştia că boala va împânzi întregul oraş, iar toţi cei care aveau 
prieteni sau proprietăţi la ţară fugiseră din Londra împreună cu 
familiile, de s-ar fi zis la un moment dat că însuşi oraşul va 
năvăli afară din graniţele lui şi nu va mai rămâne nimic în urmă- 
i, desigur că orice fel de * negoţ a îngheţat, în afară de cel legat 
de nevoile traiului imediat. 

Acest fapt a însemnat o lovitură atât de cruntă şi a fost atât 
de legat de lipsurile grele în care s-a zbătut populaţia, încât, 
cred, oricâte amănunte aş da n-ar fi îndeajuns. De ageea am de 
gând să enumăr diferitele categorii de oameni care au fost cel 
mai direct păgubite de urmările calamităţii. De pildă: 

1. Toţi maiştrii manufacturieri: mai cu seamă cei ce lucrau 
podoabe, găteli de îmbrăcăminte sau ornamente pentru mobile, 
ca de pildă ţesătorii de panglici de mătase şi alţi ţesători; 
giuvaergiii, cei care lucrau filigran de aur şi argint, cusătoresele, 
modistele, pantofarii, pălărierii, mă- nuşarii. De asemeni 
tapiţerii, dulgherii, meşterii. Care lucrau scrinuri sau oglinzi, şi 
numeroşi alţii care se îndeletniceau cu asemenea lucruri. 
Maiştrii şi-au închis atelierele şi i-au lăsat fără lucru pe ucenici, 
lucrători, oameni de legătură şi toţi care ţineau de ei. 

2. Cum schimburile de mărfuri se opriseră, pentru că foarte 
puţine nave cutezau să mai intre în port şi niciuna nu-l părăsea, 
rămăseseră fără de lucru toţi slujbaşii de la vamă, docherii, 


cărăuşii, hamalii şi toţi cei a căror muncă ţinea de negoţul pe 
apă. 

3. încetaseră să mai lucreze toţi meseriaşii folosiţi la clădirea 
sau repararea caselor, pentru că nimănui nu-i mai ardea să-şi 
ridice casă, când atâtea locuinţe rămăseseră pustii. Aşadar, 
acest fapt scosese din circulaţie toţi zidarii, tâmplarii, dulgherii, 
tencuitorii, zugravii, geamgiii, fierarii, instalatorii. Şi toţi 
lucrătorii şi ucenicii legaţi de aceştia. 

4. Cum navigația se oprise, marinarii rămăseseră fără de 
lucru, şi mulţi dintre ei chiar în neagră mizerie şi, odată cu 
oâmenii apei, îşi curmaseră activitatea diverşi neguţători şi 
lucrători care se ocupau cu repararea şi întreţinerea vaselor; 
dulgheri, călăfătuitori, frânghieri, dogari, ţesători de vele, 
constructori de ancore, constructori de corăbii etc. Patronii 
acestora puteau desigur să trăiască din agoniselile lor; dar 
lucrătorii fuseseră lăsaţi pe drumuri. Adăugaţi la aceasta faptul 
că pe râu nu mai naviga nicio barcă, aşa încât toţi barcagiii, 
conducătorii de şlepuri, constructorii de bărci şi de şlepuri 
îngroşau rândurile celor fără de lucru. 

5. Toate familiile îşi restrânseseră mijloacele de trai, cât mai 
mult cu putinţă, atât cei ce se refugiaseră, cât şi cei rămaşi 
locului. Aşa încât o puzderie de valeţi, rândaşi, feciori, 
vânzători, comisionari, socotitori de prăvălii şi alţii asemenea, 
şi, mai cu seamă, bietele slujnice, rămăseseră în vânt, fără 
rude, fără ajutor, fără slujbă, fără locuinţă. Şi aceasta era într- 
adevăr sfâşietor. 

Aş putea stărui mai în amănunt asupra acestor stări de 
lucruri. Dar e deajuns să arăt în linii mari că, toate soiurile de 
activitate fiind întrerupte, orice slujbă luase sfârşit. Munca şi, 
prin ea, pâinea săracilor, fusese curmată. La început, desigur, 
plânsetele populaţiei nevoiaşe îţi rupeau inima; deşi, prin 
împărţirea ajutoarelor, mizeria lor era în oarecare măsură 
uşurată. Mulţi dintre ei au plecat la ţară. Dar mii şi mii au rămas 
în Londra, până când urgia i-a mânat din loc. Moartea îi prindea 
pe drum; şi n-au putut sluji altă cauză mai bună decât aceea de 
a fi soli ai morţii, purtând boala pretutindeni cu ei şi răspândind- 
o până în cele mai îndepărtate coclauri. 

Dintre aceştia s-au ales nefericitele victime ale disde- rării de 
care am mai vorbit, şi mizeria i-a făcut să se îm- praştie. Mulţi 
dintre ei nu au fost răpuşi de molimă, ci de urmările ei: foamete, 


deznădejde, lipsuri cumplite. Fiinţe fără locuinţă, fără bani, fără 
prieteni, fără putinţa de a câştiga o pune, şi fără ca cineva să le 
întindă o coajă de piine, pentru că mulţi dintre ei nu erau 
statorniciţi legal la Londra, astfel încât n-aveâu dreptul să ceară 
ajutor de la parohii. Unicul sprijin pe care-l primeau venea de la 
oficialități, care cântăreau şi drămuiau cu mare grijă fondurile 
de ajutorare, după cum socoteau ei că-i mai bine. 

Şi c€i ce n-au părăsit oraşul încă n-au simţit mizeria şi 
disperarea în aceeaşi măsură ca acei care s-au împrăştiat. 

Cine ar fi putut să asigure pâinea cea de toate zilele 

| 

cestor mulţimi de oameni deprinşi să trăiască din munca or de 
meşteşugari sau de lucrători? Incercaţi să vă închipuiţi condiţiile 
de viaţă ale unui oraş, într-un moment când, pe neaşteptate, 
toată lumea îşi pierde slujbele, munca încetează, iar simbriile nu 
mai sunt plătite! 

Asta-i ceea ce s-a înţâmplat atunci la noi, şi dacă n-ar fi 
existat acele sume adunate din mila umpr oameni bine- 

t 

Voitori, de toate solurile, atât din țară cât şi de aiurea, 
primarul şi ajutoarele sale n-ar fi putut menţine buna rân- uială. 
Şi aşa erau frământaţi de temerea că deznădejdea să-i împingă 
pe oameni la răzmeriţe şi la jefuirea caselor de bogătaşi, ori la 
devastarea pieţelor. In orice caz, ţăcănii care aduceau merinde 
în oraş, s-ar fi înspăiraântat, n-ar mai fi venit, şi populaţia ar fi 
fost năpăstuită şi de Soamete. 

1 Dar chibzuinţă primarului şi a Consiliului Orăşenesc din 
incinta Londrei, precum şi â judecătorilor de pace din suburbii, a 
dus la o dreaptă împărţire a fondurilor de ajutorare, astfel încât 
nu s-a ajuns la răzmeriţe, iar nevoile sărăcimii au fost acoperite 
atât cât a fost cu putinţă 

Pe lângă aceasta, două au fost împrejurările care au stăvilit 
mulțimile de la acte de violenţă. Prima consta în faptul că nici 
cei avuţi nu deţineau stocuri de provizii în casele lor - aşa cum 
într-adevăr ar fi trebuit să aibă dgc-ar fi procedat mai înţelept. 
De-ar fi avut rezerve în cagţi - cum a fost cazul doar a câtorva - 
s-ar fi baricadat înţfQ patru pereţi şi s-ar fi apărat mult mai uşor 
de boală. Dă$ cămările erau goale, şi gloata ştia că nu s-ar fi 
ales cu tumic dac-ar fi spart casele celor bogaţi, aşa cum uneori 
au fost ispitiţi să iacă. Şi dac-ar fi făcut-o, s-ar fi ajuna la ruina 


întregului oraş, pentpi că nu mai existau trupe care să-i fi oprit.; 
nicio companie n-ar fi putut fi adu» nată laolaltă ca să apere 
oraşul în caz de revoltă., 

În al doilea rând, aşa cum am mai arătat, măsurile cumpănite 
luate de primar şi de oficialități, atâţi câţi au mai rămas pentru 
că ciuma a secerat şi printre consilierii orăşeneşti, au 
preîntâmpinat asemenea dezastre. Şi au făcut-o pe căile cele 
mai chibzuite pe care le-au putut găsi, pe de o parte ajutându-i 
cu bani pe cei lipsiţi, iar pe de alta găsindu-le ce slujbe se 
puteau găsi, şi mai cu seamă punându-i să vegheze casele 
infectate şi închise. Cum numărul acestora era foarte mare, 
pentru că la un moment dat se ridicase la zece mii, şi cum 
fiecare casă avea nevoie de un paznic de zi şi unul de noapte, s- 
a ivit deci prilejul folosirii a multora dintre eei rămaşi pe 
drumuri. 

Femeile şi slujnicele care-şi pierduseră postul au fost folosite 
ca infirmiere pentru îngrijirea bolnavilor, ceea ce iarăşi a 
însemnat o ocupaţie plătită pentru multe dintre ele. 

Şi, pe de altă parte, a mai existat şi o altă rezolvare foarte 
amară, - anume ciuma, care între jumătatea lui au» gust şi 
jumătatea lui octombrie a bântuit cu o înverşunare năprasnică, 
împuţinind rândurile sărăcimii cu vreo treizeci sau patruzeci de 
mii de suflete. 

De n-ar fi existat toate aceste împrejurări de care am vorbit, 
populaţia nevoiaşă ar fi fost silită, cu timpul, să recurgă la jafuri, 
fie în oraş, fie în împrejurimi, pentru a-şi putea ţine zilele. Ceea 
ce ar fi semănat groaza şi dezordinea în sânul întregii naţiuni. 

Pacostea care dăduse peste oameni îi învățase să fie mai 
umili. În această perioadă, de-a lungul a vreo nouă săptămini, 
mureau, una peste alta, cam câte o mie pe zi, după cum 
anunțau Buletinele săpt&mânale care, am toate motivele să 
cred, nu erau deloc exacte şi dădeau cifre mult mai mici, 
diferenţele fiind de Btii şi mii. Acest lucru se datora faptului că 
domnea o completă zăpăceală, căruțele îşi adunau recolta 
noaptea şi în multe. Locuri nici ini se ţinea socoteala morţilor. 
Săptămini la rând, funcţionarii parohiilor şi groparii nu făceau 
numărătorile. Şi totuşi, iată cum arătau Buletinele mortuare |n 
acele lufii de culme t 

8—15 5318 3880 
aug. 


15—22 5568 4237 


aug. 
22—29 7496 6102 
aug. 
29 aug. 8252 6988 
—5 sept. 
5—12 7690 6544 
sept. 
12—19 8297 7165 
sept. 
19—26 6460 5533 
sept. 
26 sept. 5720 4929 
—3 oct. 
3—10 5068 4227 
oct. 
59869 4960 
5 


Aşadar, numărul cel mai mare de morți s-a înregistrat în 
aceste două luni. Cât despre numărul total al victimelor 
molimei, acesta s-a ridicat la 68 590. Şi dintre aceştia, numai în 
două luni au murit 50 000. Spun 50 000, căci dacă faţă de 
totalul de mai sus lipsesc 395, în schimb şi la numărul de zile 
lipsesc cinci ca să fie două luni. 

Am afirmat că slujbaşii parohiei nu ţineau o socoteală exactă 
şi că nu te puteai bizui pe numărătoarea lor. Dar cum ar fi putut 
cineva să ţină socoteli sigure în vremuri de asemenea grozăvii, 
când chiar din rândurile slujbaşilor cădeau mulţi aoborâţi de 
boală şi poate că mureau în timp ce făceau numărătorile? Nu 
mai vorbesc de cei ce cărau morţii. Pentru că aceşti'nefericiţi 
înfruntau toate primejdiile şi nu erau nici ei feriţi de năpastă. 
Numai parohia Stepney a folosit în decursul acelui an 160 de 
gropari, cărăuşi, clopotari, căruţaşi pentru transportul morţilor. 

într-adevăr, oamenii nu aveau răgazul să facă socoteala 
exactă a morţilor, care erau zvârliţi pe întuneric, claie peste 
grămadă, într-o groapă. De care groapă sau şanţ, nimeni nu 
avea voie să se apropie, din cauza marii primejdii. Am observat 
adeseori că în parohii ca Aldgate, Cripplegate, Stepney, 
Buletinele înregistrau cinci, şase, şapte sau opt sute de morţi pe 


săptămână, în timp ce părerea celor ce locuiau în City, ca şi 
mine, era că în suszisele parohii se prăpădeau uneori câte 2 000 
de oameni pe sâptă- mână. Şi am văzut într-o socoteală făcută 
de mâna cuiva care a urmărit cu mare stricteţe tot mersul 
lucrurilor, că cifra reală a morţilor de ciumă s-a ridicat în acel an 
la 

100 000, în timp ce potrivit Buletinelor oficiale n-au murit 
decât 68 590. 

Dacă mi-e îngăduit să-mi dau şi eu cu presupusul, dis câte am 
văzut cu ochii mei şi din câte am auzit de la alţii care au fost 
martori, ajung şi eu la încheierea că au pierii de ciumă cel puţin 
100 000 de oameni, în afară de victimele altor boli şi în afară de 
cei care s-au dus să moară pe câmp sau pe şosele sau prin cine 
ştie ce coclauri ascunse, pe unde nu călca picior de om. ŞI toţi 
aceştia n-au fost trecuţi în Buletine, deşi făceau parte din totalu. 
Populaţiei. Era lucru cunoscut că o sumedenie de făpturi ajunse 
la capătul răbdării, purtând boala în trup, dar idio- tizate sau 
înnebunite de suferinţă, rătăceau pe plaiuri sau prin păduri, prin 
locuri tainice şi neumblate şi se înfundau prin hăţişuri şi tufişuri 
ca să-şi aştepte moartea. 

Locuitorii satelor din jur se milostiveau de ei şi le aduceau 
hrană, pe care o lăsau la depărtare, pentru ca nefericiţii să vină 
să'şi-o ia, dacă mai erau în stare. Pentru că adeseori nu mai 
erau, şi data următoare când veneau sătenii, găseau hrana 
neatinsă, iar pe bietele creaturi, neînsufleţite. Numărul acestor 
oropsiţi era mare şi cunosc mulţi care şi-au dat duhul în 
asemenea chip; ştiu atât de exact şi locurile, încât cred că m-aş 
putea duce chiar acolo şi le-aş găsi osemintele îngropate. Căci 
sătenii obişnuiau să sape câte o groapă la mare depărtare, apoi 
trăgeau morţii în groapă cu ajutorul unor prăjini cu căngi la 
capăt, după care aruncau pământ peste ei, de la cât de mare 
depărtare le sta în putinţă. Luau întotdeauna seama dincotro 
bătea vântul şi se aşezau, aşa cum spun marinarii, în direcţia 
vântului, pentru ca nu cumva să le vină în nări miasmele 
morţilor. Şi astfel se stingeau un mare număr de oameni fără ca 
cineva să le ţină socoteala, nici în Buletinele mortuare, nici 
altminteri. 

Toate acestea le ştiu, într-adevăr, din ce mi-au povestit alţii, 
pentru că eu arareori mă avântam pe câmp, decât doar spre 
Bednal-Green sau Hackney. Dar de câte ori umblam prin aceste 


locuri, zăream de la depărtare numeroşi bolnavi rătăcitori, deşi 
prea multe nu ştiam despre ei. Pentru că oriunde vedeam pe 
cineva venind spre mine, fie pe stradă sau în câmp, mă feream 
din drumul lui. Aceasta era metoda generală. Totuşi cred că cele 
arătate mai sus sliit întru totul adevărate. 

Şi dacă tot am vorbit de drumurile mele pe străzi sau pe 
câmp, nu mă pot opri să vă povestesc cât de pustie şi 
posomorită arăta City la acea vreme. Pe strada cea largi unde 
locuiam eu, cunoscută a fi una dintre cele mai mari Străzi din 
Londra şi din suburbii, toată partea ocupată de măcelării arăta 
mai curând ca un câmp sălbatic decât ca un drum pavat, iar 
cetăţenii circulau pe mijlocul străzii, călări sau în căruţe. E drept 
că la capătul ei mai îndepărtat, spre biserica White-Chappel, 
strada nu mai era pavată, dar chiar şi acolo unde era, iarba 
năpădise peste tot. 

Acest lucru nu trebuie să pară ciudat din moment ce toate 
marile străzi din City, ca Leaden-hall-street, sau Bishopsgate- 
street, ba chiar şi Bursa, fuseseră cotropite de iarbă. De 
dimineaţă şi până seara nu vedeai vreo trăsură sau vreun 
cupeu, în afara căruţelor de la ţară care aduceau la piaţă 
rădăcinoase şi fasole ori mazăre, ovăz şi fân, dar şi astea în 
cantităţi foarte mici în comparaţie cu ceea ce se aducea înainte. 
Cât despre trăsuri, erau foarte rar folosite, doar pentru 
transportul bolnavilor la Spitalul de ciumaţi, ori la alte spitale. 
Câteva dintre ele îi duceau pe doctori acolo unde erau chemaţi. 
Pentru că trăsurile erau foarte primejdioase”, iar oamenii nu 
aveau curaj să se urce în ele deoarece nu ştiau pe cine 
transportaseră ultima oară. Căci se întâmplă uneori ca bolnavii 
duşi la spital şi moară pe drum, în trăsură. 

Ce-i drept, când molima ajunsese la asemenea culme, erau 
foarte puţini medicii care se mai duceau pe la casele bolnavilor, 
şi mulţi dintre cei mai străluciți reprezentanţi ai medicinii, ca şi 
numeroşi felceri, şi-au pierdut viaţa. Căci acum dezastrul era în 
toi şi, indiferent de ce arătau Buletinele mortuare, cred că, una 
peste alta, piereau în tot oraşul 1 500—1 700 oameni pe zi. 

Una din cele mai cumplite zile a fost, din cât îmi aduc aminte, 
pe la începutul lui septembrie, zi în care intr-adevăr lumea 
ajunsese să creadă că pentru oraşul nostru sunase sfârşitul 


24 Samuel PEPTS notează în Jurnalul său că lâ 27 noiembrie m-a urcat într-o trăsură: „...prima în 
care am cutezat să intru da multă vreme încoace; şi cu inima plină de temerii 


Asta s-a întâmplat când ciuma potopise şi parohiile răsăritene şi 
când numai în Aldgate fuseseră îngropaţi peste o mie de oameni 
în două săptămâni, deşi Buletinele înregistraseră mai puţini. Ne 
asediase cu atâta înverşunare, încât la fiecare douăzeci de case, 
una era contaminată. 

In toate parohiile din jur, moartea se înstăpânise ca la ea 
acasă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre White Chappel, 
deşi dezastrul nu era chiar atât de crunt ca în parohia unde 
locuiam eu. Totuşi şi aici, după cum arătau Buletinele, cădeau 
săptămânal cam 600 de morţi, iar după părerea mea, de două 
ori pe atâta. 

Familii întregi, şi chiar străzi întregi erau pur şi simplu rase, 
încât se întâmpla adeseori ca vecinii să cheme căruţa cu clopot 
şi s-o îndrume spre cutare şi cutare case, în care nu mai 
rămăsese niciun supravieţuitor. 

Ridicarea şi transportarea cadavrelor cu căruţa ajunsese 
acum o treabă atât de înfiorătoare şi de primejdioasă, încât 
începuseră să se ridice plângeri că groparii nu se mai sinchiseau 
să scoată morţii din casele unde nu mai exista niciun suflet viu, 
şi că, uneori, trupurile neînsufleţite zăceau» ile întregi 
neîngropate, până ce vecinii erau izbiţi de mirosuri şi, ca atare, 
infectați. Asemenea neglijenţe au atras atenţia autorităţilor şi a 
poliţailor care au început să cerceteze lucrurile. Ba chiar şi 
judecătorii din suburbii an fost nevoiţi să-şi primejduiască vieţile 
venind la faţa locului ca să-i îmboldească şi să-i grăbească pe 
gropari. Pentru că mulţi dintre aceştia din urmă pieriseră răpuşi 
de ciumă şi dacă lipsurile şi foamea nu i-ar fi împins pe nevoiaşi 
să se apuce de o astfel de treabă, autorităţile n-ar fi găsit 
niciodată oameni care s-o îndeplinească de bună voie. Şi atunci 
peste tot ar fi zăcut morţii neîngropaţi. 

Dar, spre lauda lor, autorităţile aveau grijă ca, de îndată ee 
cărăuşii sau groparii se îmbolnăveau ori mureau, să fie înlocuiţi 
de alţii. Ceea ce nu era deloc greu, ţinând seama de mulţimea 
celor rămaşi fără pâine. Asta a făcut ca, indiferent de creşterea 
numărului de morţi, treaba cu îngropăciunea să meargă totuşi 
mai departe, noapte de noapte. Aşa încât niciodată nu s-a putut 
spune că la Londra cei vii n-au prididit să-i îngroape pe cei 
morţi. 

Pe măsură ce creştea nenorocirea, în acele vremuri crâncene, 
sporea şi năuceala oamenilor. Şi pe unii spaima îi mâna spre tot 


atâtea fapte nesăbuite, ca şi chinurile bolii pe alţii. Ceea ce era 
nespus de trist. Oameni în toată firea băteau străzile urlind şi 
plângând şi frângându-şi mâinile. Alţii nu conteneau să se roage 
în plină stradă, înălţându-şi braţele spre cer şi implorând mila 
Domnului. Ceea ce, chiar dacă dovedea o tulburare mintală, era 
oricum mai uşor de îndurat decât ţipetele disperate şi răcnetele 
înfricoşătoare care se auzeau zi de zi, şi mai cu seamă serile, în 
unele străzi. Cred că v-am povestit la început despre Solomon 
Eagle, Fanaticul. Acesta, deşi era nevătămat şi bolnav doar la 
minte, străbătea străzile vestind osânda cerească ce avea să 
cadă asupra oraşului. Umbla aproape despuiat, cu o tingire cu 
cărbuni aprinşi pe creştetul capului. Ce spunea, sau voia să 
spună, n-am izbutit să aflu. 

Nu pot înfăţişa cu prea mare exactitate toate aceste lucruri, 
pentru că eu nu le-am văzut decât pe geamul camerei mele 
(arareori deschideam fereastra) în zilele cele mai crunte ale 
molimei, timp în care m-am sihăstrit în casă. În acele zile, aşa 
cum v-am mai arătat, mulţi gândeau, ba chiar o şi spuneau cu 
glas tare, că nimeni nu avea să mai scape cu viaţă. Intr-adevăr, 
începusem şi eu să gândesc la fel. Drept care, timp de două 
săptămâni m-am încuiat în casă şi nu m-am urnit dinăuntru. Dar 
mai mult n-am putut răbda. De altfel erau oameni care, în ciuda 
primejdiei, se duceau la biserică, până şi în zilele cele mai 
cumplite. 

Unul dintre lucrurile cele mai sfâşietoare era să-i auzi pe bieţii 
muribunzi chemând preoţii care să le aducă puţină mângâiere, 
să se roage alături de ei, să-i povăţuiască şi să-i îndrume în 
ceasul de pe urmă; implorau mila şi iertarea Domnului şi-şi 
mărturiseau în gura mare păcatele din trecut. 

Aş dori să pot reda însuşi sunetul gemetelor şi vaierelor care 
se desprindeau de pe buzele sărmanilor muribunzi, aflaţi în 
viitoarea chinurilor şi îndurerării. Aş dori să-l fac pe cititor să le 
poată auzi şi el cum le mai aud şi eu, pentru că îmi răsună încă 
în amintirea auzului. 

De-aş izbuti să zugrăvesc toate acestea atât de mişcător încât 
să găsesc ecou în adâncurile sufletului cititorului, m-aş simţi 
răsplătit pentru faptul de a le fi notat pe toate, oi'icât de scurt şi 
de stângaci. 

A fost voia Domnului ca eu să fiu cruțat, ba chiar să rămân cu 
sănătatea neştirbită; dar înduram foarte greu întemnițarea între 


patru pereţi, fără aer, pe care mi-am impus-o timp de 
patrusprezece zile. Nu m-am putut în- frina să nu ies măcar 
până la poştă, să trimit o scrisoare fratelui meu. Şi atunci m-a 
izbit, într-adevăr, adânca încremenire a străzilor. 

Când am ajuns la poştă, am văzut un om care stătea într-un 
colţ al curţii şi vorbea cu altul care se ivise la o fereastră. Un al 
treilea ieşise în uşa clădirii poştei. In mijlocul curţii zăcea o 
pungă de piele, de care atârnau două cheiţe şi cu bani în ea. Dar 
nimeni nu cuteza să o atingă. l-am întrebat de cârjd zăcea acolo, 
iar omul de la fereastră mi-a răspuns că aproape de un ceas. Nu 
o ridicaseră pentru că nu se ştia dacă persoana care o pierduse 
nu va veni s-o caute. Eu unul n-aveam nevoie de bani, iar punga 
nu părea să conţină o sumă prea mare, aşa încât nu m-am 
simţit deloc ispitit să mă amestec, ori să scot banii din ea, cu 
riscul la care te puteai aştepta. Dar când dădeam să plec, omul 
care deschisiese uşa, a spus că o s-o ia el, ca s-o poată da 
îndărăt proprietarului, în caz că va veni s-o ceară. A ieşit în 
curte, a luat o găleată cu apă şi a aşezat-o chiar lângă pungă. 
Apoi s-a dus din nou şi a revenit cu nişte praf de puşcă pe care l- 
a turnat din gros peste pungă, şi apoi l-a presărat pe pământ, 
făcând o dâră de vreo patru coţi de la pungă încolo. După care 
s-a îndepărtat pentru a treia oară şi s-a întors cu un cleşte 
înroşit în foc, pe care, cred, şi-l pregătise din timp. Întâi a dat foc 
dârei de + praf de puşcă, afumând astfel aerul şi punga. Dar nu 
s-a mulţumit cu atât. A apucat apoi punga cu cleştele încins, şi a 
tinut-o aşa până când pielea s-a ars, găurindu-se. După aceea a 
scuturat banii în găleata cu apă, şi aşa i-a dus înăuntru. Erau 
treisprezece şilingi, câteva pence şi nişte bănuţi de aramă. 

Se poate să fi fost mulţi oameni nevoiaşi care, de dragul 
banilor, s-ar fi repezit direct la pungă. Dar dintre ceilalţi, cei ce 
fuseseră cruţaţi erau, după cum aţi văzut, cât se poate de 
prevăzători. 

Cam prin aceeaşi perioadă m-am avântat pe câmp, spre malul 
apei. Eram nespus de curios să văd ce se întâmplă pe fluviu şi 
pe corăbii. Şi cum ştiam câte ceva despre mare, gândeam că 
una dintre cele mai bune căi de a ta feri de molimă ar fi fost să 
te retragi la bordul unui vas. Arzând să-mi astâmpăr curiozitatea 
din acest punct de vedere, am luat-o pa câmp, în jos spre 
Blackwall, către treptele ce slujesc ca să tragi la țărm, sau să iei 
apă din râu. 


Aici am văzut un sărman om mergând de unul singur de-a 
lungul malului. M-am plimbat şi eu o bucată de timp, uitându- 
mă la case, care erau toate închise. În cele din urmă, am intrat 
în vorbă, de la depărtare, cu bietul om. L-am întrebat mai întâi 
cum o duc oamenii de prin părţile acelea. 

— Vai, domnule, mi-a răspuns. Ca vai de lume! Ju- mătate-s 
morţi, jumătate bolnavi. Apoi, arătând spre o casă adăugă: 
Acolo, de pildă, au murit cu toţii, şi casa a rămas de izbelişte. 
Nimeni nu se încumetă să-i calce pragul. Un hoţ a “intrat ca să 
fure, dar şi-a plătit foarte scump fapta, pentru că ieri noapte l-au 
cărat la cimitir. Pe urmă, arătând spre alte case, a mai zis: 
Vedeţi, şi-acolo sunt duşi cu toţii: soţ, soţie şi cinci copii. Aid e 
casă închisă, vedeţi paznicul la uşă. Şi tot aşa şi cu celelalte 
case. 

— Dar atunci, am zis eu, ce faci dumneata da unul singur pe 
aici? 

— Ei, răspunse omul. Sunt şi eu un biet amărit. A fost voia 
Domnului ca eu să fiu cruțat, deşi familia mi-e bolnavă, şi unul 
din copii mi-a murit. 

— Cum poţi spune atunci c-ai fost cruțat? mi-am arătat eu 
nedumerirea. 

— Uitaţi-vă, urmă omul, arătând către o căsuţă pricăjită. 
Aceea-i casa mea, şi acolo înăuntru se găsesc ne- vastă-mea şi 
doi copii - dacă s-or mai găsi. Căci nevas- tă-mea şi unul dintre 
copii s-au molipsit, dar eu nu mă apropiu de ei. 

Când rosti aceste cuvinte, ochii i se umplură de lacrimi; şi, pot 
să vă încredinţez, că şi ai mei aşijderea. 

— Dar atunci, am zis eu, cum de nu te apropii de ei? Cum ai 
putut să-i părăseşti pe cei care sunt carne din carnea şi sânge 
din sângele dumitale? 

— Vai, domnule! exclamă omul. Doamne fereşte să-i 
părăsesc. Muncesc pentru ei cât îmi stă în puteri. Şi, 
binecuvântat fie Domnul, le dau tot ce le trebuie. 

— Bine, om bun, am zis, ăsta-i mare lucru, faţă de cum stau în 
zilele noastre lucrurile cu oamenii săraci. Dar cum faci de scoţi o 
pâine şi cum te fereşti de boala asta îngrozitoare care ne-a 
zdrobit pe toţi? 

— Eu, domnule, sunt barcagiu de meserie, şi asta-l barcă 
mea, care-mi serveşte şi de casă. Ziua e unealta mea de lucru, 
iar noaptea dorm în ea. Şi tot ce agonisesc, pun colo pe piatra 


aceea, zise arătându-mi un bolovan de cea- laltă parte a 
drumului, la oarecare depărtare de casa luL Apoi hăulesc şi-i 
strig pe ai mei până mă aud. lar dânşii ies din casă şi iau ce le 
aduc. 

— Bine, bine, prietene, dar cum mai poţi scoate bani ca 
barcagiu? Cine se mai plimbă azi cu barca? 

— Aşa-i, domnule, dar pentru ceea ce fac eu barca îmi 
foloseşte. Vedeţi cofo, zise el arătând cu degetul în jurul 
fluviului, la mare depărtare de oraş, vedeţi cinci vase aii- corate, 
şi dincolo, mai în sus de oraş, vedeţi opt sau zece corăbii legate 
cu lanţuri de țărm? Toate acestea au familii întregi la bord: 
proprietarii lor şi nişte neguţători şi aşa mai departe, care s-au 
închis acolo şi trăiesc pe Vas, complet izolaţi. lar eu am grijă de 
ei şi le aduc cele de trebuinţă, le duc scrisorile şi fac toate 
corvezile ca ei şa nu trebuiască să coboare pe țărm. Şi în fiecare 
noapte îmi leg barca mea de una din bărcile unuia dintre vase, 
şi dorm acolo şi, blagoslovit fie Domnul, până acum ani fost 
cruțat. 

— Bine, prietene, dar cum de te lasă să te urci la bord după 
ce ai fost pe țărm aici, unde-i un loc atât de infectat? 

— Cât despre asta, foarte rar urc pe punte. Pun tot ce-am 
cumpărat în barca lor, şi ei o înalţă apoi la bord. Dar chiar de-aş 
urca, dinspre partea mea nu-i nicio primejdie, pentru că eu nu 
intru în nicio casă de pe țărm, nu ating pe nimeni şi nu mă 
apropii de familia mea. Le transport numai proviziile. 

— Bine, am zis eu, dar asta-i şi mai rău, pentru că proviziile 
astea le cumperi de la unul şi de la altul, şi cum toată partea 
asta de oraş e infectată, e primejdios măcar şi să stai de vorbă 
cu cineva. Căci satul ăsta e aşezat chiar la începutul Londrei. 

— Asta-i drept, răspunse omul, dar nu m-aţi înţeles bine. Eu 
proviziile nu le cumpăr de aici. Vâslesc până la 

Greenwich şi cumpăr carne proaspătă de acolo, sau uneori 
vâslesc în josul râului până la Woolwich şi cumpăr de acolo. Pe 
urmă mă duc la fermele răzlețe dinspre Kent, unde lumea mă 
cunoaşte, şi cumpăr păsări şi ouă şi unt, pe care le aduc apoi la 
corăbii, după cum îmi cer unii unele, şi alţii altele. Foarte rar 
debarc aici pe țărm şi o fac numai ca s-o chem pe nevastă-mea, 
să aflu cum o mai duce mica mea familie şi să-i dau banii pe 
care i-amcâştigat. 

— Sărmane om! am exclamat eu. Şi cât ai adunat acum? 


— Patru şilingi, care se cheamă o sumă mare faţă de ce mai 
poate câştiga un om sărac astăzi. Dar mi-au mai dat şi un 
săculeţ cu pâine, un peşte sărat şi nişte carne. Aşa că toate la 
un loc sunt de mare folos. 

— Şi le-ai dat? am întrebat eu. 

— Nu încă, dar am strigat, nevastă-mea mi-a răspuns că încă 
nu poate ieşi, dar că într-o jumătate de oră s-ar putea să vină. 
Aşa că stau şi o aştept. Biata femeie, e cu totul sleită de puteri. 
Are o gâlmă care i-a spart, şi nădăjduiesc să scape cu viaţă. Dar 
mă tem de copil c-o să se piardă. Dacă asta-i voia Domnului... 

Aci se opri şi izbucni în plâns. 

— Bine, prietene, e o mare mângâiere pentru dumneata să te 
încrezi în voia Domnului. 

Şi mi s-a frânt inima gândindu-mă cu cât mai bun decât mine 
era omul acesta simplu, care înfrunta primejdia. El nu avea loc 
de refugiu. Şi purta răspunderea unei întregi familii, iar eu 
fusesem scutit de asemenea griji. Curajul lui avea drept temei 
credinţa. Şi totuşi, îşi lua toate măsurile ca să-şi apere 
sănătatea. 

Când aceste gânduri mi-au străbătut mintea, mi-am ferit faţa 
în lături, pentru că şi eu) ca şi dânsul, nu-mi mai puteam stăpâni 
lacrimile. 

În cele din urmă, după ce am mai stat de vorbă, sărmana 
femeie a deschis uşa şi a strigat: „Robert! Robert!“ El i-a 
răspuns rugând-o să aştepte câteva minute. După care a 
coborât treptele în goană până la barcă, a luat un sac în care se 
aflau proviziile căpătate de pe corăbii, apoi, când se întoarse, 
hăuli din flou. Pe urmă se îndreptă spre pietroiul pe care mi-l 
arătase, goli pe el sacul, aşezând fiecare lucru deoparte, şi se 
retrase. Apăru soţia lui împreună cu un băieţel, ca să le ridice. 
lar el o strigă şi-i spuse că una era de la căpitanul cutare, iar 
cealaltă de la căpitanul cutare, şi toate laolaltă de la Dumnezeu. 
Diipă ce biata femeie a adunat lucrurile, s-a simţit atât de 
vlăguită încât nu le-a putut duce pe toate odată în casă, deşi nu 
era cine ştie ce greutate; aşadar a lăsat săeuleţul cu pesmeţi în 
grija băieţaşului, până avea să se întoarcă să-i ia. 

— Bine, am zis eu, dar i-ai lăsat şi cei patru şilingi de care mi- 
ai spus că sunt câştigul pe o săptămână? 

Da, da, o s-o auziţi chiar din gura ei. 
Şi-i strigă din nou: 


— Rachel, Rachel, ai luat banii? 

— Da, răspunse ea. 

— Câţi au fost? 

— Patru şilingi şi un bănuţ. 

— Bine, bine, Domnul să vă aibă în pază. 

Şi se întoarse să plece. 

Aşa cum nu mi-am putut reţine lacrimile când am auzit 
povestea acestui om, tot astfel nu m-am putut reţine să nu-i vin 
în ajutor. Aşa încât l-am strigat: 

— Ascultă, prietene, vino aici. Pentru că te cred că eşti 
sănătos, îndrăznesc să mă apropii. Uite, ţine, am spus scoţându- 
mi mâna din buzunar. Du-te şi cheam-o pe Rachel încă o dată, şi 
dăruieşte-i puţină mângâiere şi din partea mea. 

l-am mai dat şi eu patru şilingi şi l-am rugat să-i lase pe piatră 
şi să-şi cheme soţia. 

Nu am cuvinte să zugrăvesc recunoştinţa omului, după cum 
nici el nu a găsit cuvinte ca să şi-o exprime, decât prin lacrimile 
ce-i şiroiau pe obraji. Şi-a chemat din nou soţia şi i-a spus că 
Domnul a muiat inima unui om străin, care, auzind de 
nefericirea lor, le-a dat atâta bănet, şi multe altele de acelaşi fel. 
Şi femeia şi-a arătat recunoştinţa prin semne şi a luat monedele 
cu bucurie. Din toţi banii pe care i-am cheltuit în acel an, nici 
unii nu mi s-au părut a fi învestiţi cu mai mult folos. 

După aceea l-am întrebat pe om dacă molima nu s-a întins şi 
la Greenwich. Mi-a spus că până în urmă cu două săptămâni nu 
se ivise niciun caz. Dar acum se temea că începuse să-şi arate 
colții şi pe acolo. Însă numai în capătul oraşului dinspre Deptford 
Bridge. Dar el nu se ducea decât la o singură măcelărie şi la o 
singură băcănie de unde cumpăra tot ce i se cerea. Şi era foarte 
grijuliu. 

L-am mai întrebat cum se face că oamenii aceia care se 
închiseseră pe corăbii nu-şi făcuseră stocuri de provizii? Mi-a 
răspuns că unii dintre ei îşi făcuseră, dar, pe de altă parte, alţii 
au venit la bord numai când a intrat spaima în ei şi devenise 
prea primejdios să se mai ducă prin prăvălii să adune provizii. El 
îi servise pe toţi cei de pe două vase, pe care le arătă, şi care 
nu-şi procuraseră nici de unele. Doar pesmeţi marinăreşti şi 
bere marinărească lar el le cumpărase toate celelalte. 

l-am pus apoi întrebarea dacă mai erau şi alte corăbii care se 
izolaseră, ca acestea două. Mi-a răspuns că pe tot cursul apei, 


până în faţa oraşului Greenwich, spre ţărmul de la Lime-house şi 
Redriff, toate vasele care au încăput, s-au înşirat două câte două 
în mijlocul fluviului. Şi unele dintre ele aveau mai multe familii la 
bord. La întrebarea mea dacă nu i-a ajuns ciuma, mi-a spus că 
nu prea crede. Doar pe vreo două nave care n-au avut grijă să 
nu-şi lase marinarii să coboare la țărm. Mi-a mai spus că-i o 
privelişte frumoasă să vezi toate aceste vase încremenite. 

Când mi-a zis că are de gând să plece la Greenwich de îndată 
ce se înalţă fluxul, l-am întrebat dacă ar vrea să mă ia şi pe 
mine, şi apoi să mă aducă îndărăt, pentru că mă batea gândul 
să văd şi eu corăbiile astea înşirate de care-mi vorbise el. Mi-a 
răspuns că mă va lua numai dacă-i dau cuvântul meu de creştin 
şi de om cinstit că nu port semne de boală. L-am încredinţat că 
Domnul mă cruţase; i-am adăugat că locuiam în White-Chappel, 
dar că mă săturasem să zac atâta între patru pereţi şi ieşisem 
să iau şi eu o gură de aer curat. Şi că nimeni din gospodăria 
mea nu fusese atins de boală. 

— Mă rog, a zis omul, cum inima dumneavoastră bună a fost 
mişcată de nefericirea mea şi a sărmanei mele familii, de bună 
seamă că nu veţi fi atât de lipsit de îndurare încât să intraţi în 
barca mea dacă nu sunteţi pe deplin sănătos, ceea ce ar 
însemna, nici mai mult nici mai puţin, decât să mă ucideţi pe 
mine, iar familia să mi se ducă de râpă. 

Bietul om îmi răscolea toată simţirea când vorbea despre 
familia lui cu atâta îngrijorare şi cu atâta drag, Incât 

În început mi-am zis că o să mă las păgubaş de drumul cu 
barca lui. l-am spus că mai curând îmi las curiozitatea 
nepotolită, decât să-i dau lui pricini de tulburare; cu toate cft, 
mai presus de orice îndoială, şi mulţumeam Cerului pentru acest 
lucru, eram mai sănătos decât cel mai sănătos dintre oameni. Ei 
bine, nu l-a lăsat inima să mă vadă re- tiunţând, ba, dimpotrivă, 
ca să-mi dovedească ce multă încredere avea în mine, acum 
stăruia să vin cu el. 

Aşadar, când s-a înălţat fluxul, am urcat în barca lui şi m-a 
dus până la Greenwich. În timp ce el făcea cumpărăturile pe 
care trebuia să le facă, eu am urcat pe creasta dealului la 
poalele căruia se aşterne oraşul, şi m-am întors, cu faţa spre 
răsărit, ca să pot vedea mai bine fluviul. Era într-adevăr o 
privelişte neobişnuită aceea a corăbiilor înşirate două câte două, 
şi în unele locuri câte trei, după lărgimea albiei. Şi asta nu 


numai în dreptul oraşului, între casele de pe maluri, adică în 
locul numit Rateliff sau Red- riff, ci pe cursul întregului fluviu, 
până la capul Long- Reach, adică până unde cuprindeai cu 
ochiul liber. 

N-aş putea spune câte corăbii erau, dar nu greşesc so- 
cotindu-le la câteva sute; şi nu puteam decât să admir ideea, 
pentru că în acest chip zece mii de oameni, sau poate chiar mai 
mult, dintre cei ce se îndeletniceau cu treburile de navigaţie, 
izbutiseră să se adăpostească de furia molimei şi-şi duceau 
viaţa în tihnă şi siguranţă. 

M-am întors acasă mulţumit de călătoria făcută şi, îndeosebi, 
de bietul barcagiu. De asemeni mă bucuram să văd că se 
creaseră mici adăposturi pentru un număr atât de mare de 
familii, în aceste-vremuri de bejenie. Am observat însă, că pe 
măsură ce violenţa molimei se înteţea, corăbiile cu familii la 
bord se mutau tot mal departe da oraş până când, după cum mi 
s-a spus, unele au aăutat refugiu chiar în apele mării, ancorând 
prin golfurile şi locurile sigure ale coastei de nord, atât cât s-au 
putut apropia de ea. Dar, pe de altă parte, nu toţi aceşti cetăţeni 
ce părăsiseră uscatul şi-şi făceau veacul la bordul corăbiilor au 
izbutit să ocolească molima, pentru că şi dintre ei au felurit 
mulţi şi au fost azvâriliţi în apă, Unii în coşciuge, alţii, după câte 
am auzit, fără, iar cadavrele lor erau uneori văzute plutind pe 
fluviu, purtate de valuri încolo jl-ncoace. 1 

Cred însă că acest lucru s-a întâmplat pe acele corăbii unde 
fie că oamenii nu s-au îmbarcat din timp şi au rămas pe țărm 
până a fost prea târziu şi boala le-a pătruns în trup fără, poate, 
ca ei înşişi să-şi fi dat măcar seama, şi astfel au adus-o la bord; 
fie din pricină că, aşa cum mi-a, povestit barcagiul, n-au apucat 
să-şi facă provizii de merinde, şi s-au văzut nevoiţi să trimită 
oameni pe țărm ca să cumpere ce se nimerea, ori s-au 
aprovizionat pe calea bărcilor ce veneau de la țărm. Şi în felul 
ăsta s-a răspândit şi printre ei sămânţa ciumei. 

Aici e locul să arăt că ciudatul fel de a gândi al londonezilor la 
acea vreme a dus în mare măsură la propria lor ruină. Molima a 
încolţit, cum am mai arătat în nenumărate rânduri, la capătul 
mai îndepărtat al oraşului şi s-a întins treptat şi cu încetineală 
către City. Primul zvâcnet a avut loc în decembrie, apoi a revenit 
în februarie, şi după aceea numai în aprilie. Şi de fiecare dată 
câte puţin. Pe urmă a părut să se fi stins cu totul până în mai, ba 


chiar până în ultima săptămână a lunii mai, când nu s-au 
înregistrat decât 17 cazuri, toate în acelaşi capăt al oraşului. Şi 
s-a menţinut într-aceleaşi graniţe chiar până au început! să se 
numere câte 3 000 de morţi pe săptămână. Ceea ce a făcut ca 
populaţia din Redriff şi Wapping şi Rateliff, adică de o parte şi de 
alta a fluviului, ca şi aproape toţi cei din Southwark, să-şi 
închipuie că ei vor fi scutiţi de molimă, sau, cel puţin, că printre 
ei boala nu se va dezlănţui cu prea mare violenţă. Mulţi îşi 
ziceau că mirosurile de smoală şi catran, de ulei, de răşină şi de 
sulf, care însoțesc meşteşugurile legate de navigaţie, o să-i 
apere. Alţii îşi făceau speranţe că boala o să-şi mistuie furia în 
Westminster şi în parohiile St. Giles şi St. Andrew, şi o să-şi 
sleiască puterile până să ajungă la ei. 

Asemenea gânduri i-au făcut pe cei din Redriff, Wapping, 
Rateliff şi Lime-House atât de încrezători, încât se măguleau 
singuri că ciuma o să se retragă fără să-i viziteze şi pe ei. Drept 
care n-au luat niciun fel de măsură de a se refugia la ţară sau de 
a se închide în case. Dimpotrivă, nu numai că nu se mişcau din 
loc, dar îi pofteau în casele lor pe prietenii şi cunoscuţii care se 
evacuau din City. Şi mulţi de prin alte districte s-au aciuit în 
această parte a oraşului, pe care o socoteau a fi în deplină 
siguranţă, ocolită de mânia cerească. 

Şi din această pricină, când molima a năvălit peste ei i-a găsit 
mai uluiţi, mai nepregătiţi şi mai neajutoraţi decât cetăţenii de 
prin alte părţi. Căci în lunile septembrie şi octombrie, când au 
fost potopiţi de ciumă, nu mai exista putinţa de a te refugia la 
ţară, pentru că nimeni nu mai oferea găzduire unui străin, şi nici 
în împrejurimile oraşului. După cum mi s-a spus, mulţi au luat 
drumul spre Surry, unde au fost găsiţi morţi de foame prin 
păduri şi pe câmp, acest ţinut având mai multe petice de câmp 
deschis, dar şi mai multe păduri decât altele din vecinătatea 
Londrei. Au rătăcit mai cu seamă prin parohiile Cambei- well, 
Dullege şi Lusum, unde se pare că, de teama molip- sirii, nimeni 
n-ar fi întins altuia o mână de ajutor. 

Cum aceasta a fost mentalitatea cetăţenilor de pe malurile 
fluviului, iată de ce s-au văzut siliţi să se retragă pe vase. Cei 
care au făcut-o din timp şi cu chibzuială, în- destulându-se cu 
provizii astfel încât să nu fie nevoiţi să cgboare la țărm, ori să se 
aprovizioneze de la barcagiii care veneau cu merinje, şi-au 
asigurat unul dintre cele mai ferite adăposturi. Dar cei care luaţi 


pe nepregătite au alergat în corăbii fără să-şina măcar pâine cu 
ei, ori s-au refugiat în vase care n-aveau echipaj la bord pentru 
a duce corabia mai la depărtare, ori pentru a trimite oameni cu 
barca în josul râului, unde se puteau face în siguranţă 
cumpărăturile, s-au îmbolnăvit şi pe corăbii I£ fel ca şi pe uscat. 

Dacă oamenii mai înstăriți s-au refugiat la bordul corăbiilor, 
cei mai nevoiaşi au căutat adăpost în şalupe, pescadoare, 
şlepuri sau bărci pescăreşti; şi mulţi, mai ales barcagiii, s-au 
mutat în bărcile lor. Dar toţi aceştia, mai cu seamă barcagiii, au 
avut parte de o soartă tristă, căci tot ducându-se după provizii 
pentru alţii, şi poate chiar pentru ei înşişi, au adus molima, care 
a dat iama în ei. Mulţi dintre barcagii au murit singuri în luntrele 
lor, atât mai sus cât şi mai jos de pod, şi uneori erau găsiţi abia 
după ce începuseră să putrezească. 

Într-adevăr, mizeria cetăţenilor de la capătul dinspre mare al 
oraşului a fost vrednică de plâns şi de cea mai adâncă milă. Dar 
vai! în acele vremuri fiecare era atât de 

B - Jurnal din anul dumei preocupat de propria lui piele, încât 
nu mai era loc de milă şi jale pentru alţii. Căci fiecăruia îi dădea 
moartea târcoale, iar multora le şi lăsase goluri în familie, aşa că 
nimeni nu mai ştia ce să facă şi cum să se apere. Grija aceasta 
nimicise orice urmă de misericordie. Instinctul de apărare era 
legea primordială. Copiii fugeau departe de părinţii care zăceau 
măcinaţi de boală. Şi în unele cazuri, oricum mai rare decât 
primele, părinţii îşi părăseau copiii. Au fost şi nişte exemple 
odioase, ba chiar două în aceeaşi săptămână, în care mame, 
înnebunite şi năucite de boală, şi-au ucis propriii copii. Unul 
dintre aceste, cazuri s-a petrecut nu departe de locuinţa mea. 
Dar sărmana creatură smintită n-a trăit destul pentru a-şi da 
seama de păcatul pe care-l săvârşise şi, cu atât mai puţin, 
pentru â-şi primi pedeapsa. 

Nu-i de mirare că primejdia morţii imediate seca seva iubirii şi 
a grijii de aproape. Vorbesc, fireşte, în general, pentru că au 
existat şi multe pilde de duioşie, milă şi împlinire a datoriei la 
numeroşi oameni, şi unele dintre acestea au ajuns şi la urechile 
mele. Pe toate le ştiu, desigur, din auzite. Pentru, că nu aş putea 
pune mâna în foc pentru adevărul nici uneia dintre aceste 
întâmplări individuale. 

Dar ca să vă înfăţişez câteva, daţi-mi voie să vă spun că, 
unele dintre cele mai. Jalnice cazuri, în timpul pacostei, au fost 


cele ale femeilor gravide. Acestea, când ajungeau la soroc şi 
erau cuprinse de dureri, nu se puteau bizui pe niciun fel de 
ajutor: nici tu moaşa, nici tu vecină care să le uşureze chinurile. 
Cele mai multe moaşe muriseră, mai ales dintre cele care erau 
folosite de populaţia săracă. Altele, dacă nu chiar toate moaşele 
de mare vază, plecaseră la ţară. Aşa încât, o gravidă care nu era 
în stare să plătească un preţ ameţitor, nu putea găsi o moaşă. 
Care să o ajute, sau dacă găsea, era una dintre cele nepricepute 
şi neştiutoare. Drept care, un număr neînchipuit de mare de 
femei gravide se găseau în grea suferinţă. Unele năşteau, dar 
erau vătămate de brutalitatea şi neştiinţa celor care, chipurile, 
le ajutau. Aceleaşi mâini nepricepute pricinuiau moartea unui 
număr uriaş de nou- născuţi, pretinzând, în neştiinţa lor, că o 
salvează pe mamă, orice s-ar întâmplă cu copilul. Şi, adeseori, 
se prăpădeau şi mama şi copilul. Mai ales în cazurile în care 
mama era atinsă de molimă, nimeni nu s-ar fi apropiat de ea, şi 
ade» seori pierea împreună cu fătul. Alteori mama murea de 
ciumă cu copilul pe jumătate născut, ori născut dar cu cordonul 
netăiat. Unele femei mureau în chinurile facerii, fără să ajungă 
să aducă pruncul pe lume. Asemenea cazuri erau atât de 
numeroase, încât e greu să-ţi mai dai şi o părere asupra lor. 

Câte unele apăreau în neobişnuitele cifre înregistrate în 
Buletinele mortuare (eu însă sunt departe de a crede că acestea 
se puteau apropia de cifra reală). 

Apăreau sub denumirile: 

„Moarte la naştere”. 

;, Avortări şi prunci născuţi morţi „Prunci nebotezaţi.“ 

E interesant de comparat cifrele din perioadele în care 
molima a bântuit mai năpraznic, cu cele de înainte de izbucnirea 
molimei. 

Astfel în săptămânile dintre 3 ianuarie şi 7 martie, situaţia, în 
total, a fost următoarea: 

Moarte la naştere Avortări Născuţi morți 

48 24 ' 100) 

lar între 1 august şi 3 octombrie 

291 61 80 

La aprecierea acestor diferenţe trebuie să se ţină seama şi de 
faptul că, potrivit cu părerea noastră, a celor care ne aflam pe 
atunci în Londra, în lunile august şi septembrie nu rămăsese în 
oraş nici măcar a treia parte din populaţia care se găsise aici în 


ianoarie şi februarie. Pe scurt, iată, comparativ, cifrele femeilor 
decedate datorită cauzelor mai sus arătate, cu un an înainte de 
molimă şi în timpul acesteia: 

La naştere " ' 189 La naştere 625 

1664 Avortări-şi născuţi 1665 Avortări şi născuţi morţi 
458 morţi 617 

647 1242 

Repet, inegalitatea este cu atât mai izbitoare dacă se ţine 
seama de micşorarea numărului populaţiei. Nu am pretenţia să 
cunosc cifra exactă a cetăţenilor care rămăseseră în Londra, dar 
o presupunere pot să fac. 

Prin cele de mai sus, am vrut doar să arăt nenorocirea acelor 
biete făpturi. Aşa încât se întâmpla ca în Sfânta Scriptură: „Vai 
şi amar de femeile gravide şi de cele ce vor alăpta în acea zi 1“ 
Pentru că, într-adevăr, era vai şi amar de ele. 

Eu unul nu prea am avut de-a face cu familii în care s-au 
petrecut asemenea drame, dar mi-era de ajuns să aud strigătele 
acelor nefericite fiinţe. Cât despre starea gravidelor, aţi văzut: 
291 de femei moarte în chinurile facerii într-un răstimp de nouă 
săptămâni. Aceasta la o treime din numărul total al populaţiei. 
Aşa încât îl las pe cititor să calculeze singur proporţia reală. 

Nu încape îndoială că mizeria femeilor care alăptau era la fel 
de mare. In această privinţă, Buletinele mortuare nu sunt prea 
lămuritoare. Totuşi unele arată câte ceva: numărul sugarilor 
morţi din lipsă de lapte, înregistrat în unele Buletine este mai 
crescut decât de obicei. Dar asta nu spune mare lucru. 
Nenorocirea era următoarea: 1. Unii prunci mureau din lipsa 
laptelui, întrucât mama decedase şi restul familiei aşijderea. Şi 
dacă mi-e îngăduit să-mi dau o părere, cred că sute de nou- 
născuţi âu pierit în felul ăsta. 2. Alţii mureau nu din lipsă de 
lapte, ci otrăviţi de laptele doicii; ba chiar în cazurile în care îi 
alăptase propria mamă şi aceasta se îmbolnăvise, înseamnă că 
îşi otrăvise fătul, chiar înainte de a fi ştiut ea că este bolnavă. În 
asemenea cazuri, pruncul murea înaintea mamei. 

Nu pot decât să las în aceste file următorul avertisment 
pentru cazul când vreo altă cumplită molimă ar veni peste 
oraşul nostru: toate femeile gravide sau cu prunc la sân trebuie 
să plece deîndată, dacă au mijloacele trebuincioase. Căci de se 
vor molipsi, suferinţele lor vor fi îndoite faţă de ale celorlalţi. 

Aş putea să vă istorisesc nişte întâmplări de să vi se în- 


crânceneze carnea, despre prunci vii găsiţi sugând la sinul 
mamelor sau doicilor moarte. Sau despre o mamă din parohia 
mea, care văzând că pruncul ei arată bolnav, a trimis după un 
spiţer ca să-i vadă copilul. Când a venit spiţerul, se zice că 
mama'tocmai îşi alăpta pruncul şi, după cum se înfăţişa, ea 
părea pe deplin sănătoasă. Dar când spiţerul se apropie, văzu 
semnele bolii chiar pe sânul mamei. Nevoind să o înspăimânte 
pe biata femeie, îi ceru copilul ca Bă-l examineze. Duse copilul 
în leagănul care se afla în încăpere şi, desfăşându-i scutecele, 
văzu aceleaşi semne şi pe trupşorul lui. Şi mama şi pruncul 
muriră înainte ca spiţerul să se fi întors la el acasă, pentru a 
trimite o doctorie de apărare tatălui căruia îi spusese întregul 
adevăr. Dacă mama a luat boala de la copil, sau copilul de la 
mamă, nu se ştie, dar mai de crezut e cea de-a doua ipoteză. 

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul unui copil adua acasă la 
părinţi din braţele unei doici care murise de ciumă. Mama 
copilului n-a şovăit să-l strângă la pieptul ei. Pruncul a infectat-o 
şi au murit împreună, mamă şi copil. 

Şi cel mai înăsprit dintre oameni ar vărsa lacrimi de-ar şti cât 
de multe erau mamele care-şi vegheau cu duioşie pruncii 
bolnavi, murind adeseori înaintea acestora, luând boala de la ei 
şi, în numeroase cazuri, dându-şi sufletul în timp ce copilul 
pentru care se jertfiseră se însănătoşea. 

Se mai povestea de un neguţător din East-Smith-field, a cărui 
soţie era gravidă - aflându-se la primul născut - şi a fost 
cuprinsă de chinurile facerii bolnavă fiind de ciumă. Bietul om n- 
a putut găsi nicio moaşă s-o ajute, nicio infirmieră s-o 
îngrijească. Cele două slujnice pe care le ţinea îşi luaseră 
tălpăşiţa Sărmanul neguţător a alergat din casă în casă, ca ieşit 
din minţi, dar nu a putut afla niciun ajutor. In cele din urmă, un 
paznic din poarta unei case infectate i-a făgăduit că a doua zi în 
zori va veni cu o infirmieră. Nefericitul om se întoarse acasă cu 
inima zdrobită, şi o ajută pe nevastă-sa atât cât se pricepu, 
făcând el pe moaşa. Copilul se născu mort şi, după un ceas, îşi 
dădu şi nevastă-sa duhul în braţele lui. Dimineaţa, când paznicul 
veni cu infirmiera după cum făgăduise, găsind uşa deschisă, 
intră şi-l găsi pe nefericitul soţ strângându-şi încă în braţe soţia 
moartă; şi atât de strivit de durere, încât, numai la câteva 
ceasuri şi-a dat şi el sufletul, fără să fi purtat cel mai mic semn 
de boală. Se prăbuşise, pur şi simplu, sub povara suferinţei. 


Am auzit despre unii care, la moartea celor dragi, s-au 
îndobitocit de durere. Şi se mai vorbea de cazul unuia atât de 
doborât de suferinţă, încât treptat capul i s-a lăsat cu 'otul între 
umeri, de nu î se mai vedea decât creştetul pu- lin deasupra 
liniei omoplaţilor; încetul cu încetul, şi-a pierdut glasul şi 
judecata, iar capul, cu faţa înainte, nu nai putea fi ridicat dintre 
umeri decât cu ajutorul altora. Bietul om nu şi-a mai revenit 
niciodată; a lâncezit aşa vreun an şi a murit. Şi nici c-a fost 
văzut vreodată înăl-, indu-şi privirile din pământ sau uitându-se 
la ceva anume. 

Nu-mi pot lua însărcinarea de a povesti asemenea întâmplări 
altfel decât în linii mari, pentru că nu era lesne să afli amănunte; 
uneori familiile în care se petrecuseră astfel de fapte fuseseră 
cu totul nimicite de ciumă. Dar cazuri fără număr de acest fel îţi 
ajungeau la ureche sau; i se perindau prin faţa ochilor. 
Străbătând doar străzile, aşa cum făceam eu, e prea greu să 
poţi spune că faptul ista s-a întâmplat în cutare familie, iar 
celălalt în alta, nai ales că lucrurile se petreceau în acelaşi timp, 
dar niciodată în acelaşi chip. 

Pentru că vă vorbeam însă despre vremea când molima 
pustia părţile răsăritene ale oraşului, iar cei dinspre părţile 
fluviului se fuduleau că pe ei o să-i ocolească, închipuiţi-vă cum 
şi-au pierdut minţile când ciuma a năvălit peste ei. Pentru că 
într-adevăr a năvălit ca o hoardă înarmată. Şi ajungând aci, mi- 
au venit iar în minte cei trei bărbaţi care au plecat din Wapping 
neştiind încotro s-o ia, şi despre care v-am mai pomenit: unul 
făcea pesmeţi marinăreşti, altul era ţesător de vele, iar al treilea 
dulgher; toţi trei din Wapping sau de pe acolo. 

Aşa cum v-am spus, toropeala şi siguranţa oamenilor de prin 
acele părţi erau atât de puternice, încât nu numai că nu s-au 
mutat, precum cei de prin alte locuri, dar se făleau în gura mare 
că ei sunt sănătoşi şi că sănătatea ţine cu ei. Aşa că mulţi 
oameni din City şi din suburbiile infectate s-au retras la ei, ceea 
ce se poate că a grăbit răspân- direa ciumei şi pe aici. Căci, deşi 
eu sunt de părere că, de îndată ce se ivesc primele semne ale 
unei molime, toţi cei care au putinţa de a se evacua trebuie să 
pornească din timp şi să golească oraşul ameninţat, totuşi, după 
ce toată lumea hotărâtă să plece a plecat, cei care au rămas, 
gata să-şi înfrunte soarta, trebuie să stea locului, şi nu să se 
vânture dintr-o parte într-alta a oraşului; căci ei poartă în chiar 


straiele lor săminţa ciumei, ducând-o de la o casă la alta, spre 
blestemul şi răul tuturor. 

Din aceeaşi pricină s-au dat ordine ca toţi câinii şi pisicile feă 
fie ucişi; căci fiind animale domestice, alergau de la o casă la 
alta şi dintr-o stradă în alta, puţind să poarte în chiar blana lor 
acele efluvii sau emanaţii otrăvitoare ale bolnavilor infectați. 
Drept care, încă de la începuturile molimei, primarul şi 
judecătoriile, de comună înţelegere cu medicii, au scos o 
ordonanţă potrivit căreia de îndată trebuiau să fie omorâţi toţi 
câinii şi Disicile. Se numea un slujbaş care avea să răspundă de 
îndeplinirea acestei misiuni. 

Dacă ar fi să luăm în seamă socotelile publice, e de necrezut 
câte asemenea sărmane animale au fost ucise *. Se vorbea de 
patruzeci de mii de câini şi de cinci ori pe atâtea pisici, pentru 
că nu exista casă fără pisică, ba în unele se găseau chiar câte 
cinci-şase. S-au depus de asemenea toate strădaniile pentru 
stârpirea şoarecilor şi şobolanilor,. Mai cu seamă a acestora din 
urmă. S-au pus capcane de şoareci, şi otrăvuri, şi o mare 
mulţime din aceste dihănii au fost nimicite. 

Adeseori cugetam eu iar şi iar cât de nepregătită fusese 
întreaga obşte pentru calamitatea care o pălise şi în ce măsură 
dezastrul ce urmase se datora faptului că nu se luaseră la timp 
măsuri şi prevederi atât publice cât şi personale. Dacă s-ar fi 
făcut tot ce se cuvenea, numărul victimelor ar fi fost mult mai 
mic. Spun toate acestea ca un avertisment şi ca o lecţie pentru 
posteritate. 

Dar să revin la istoria celor trei bărbaţi, o istorie îmbibată de 
morală în fiecare părticică a ei. Intreaga lor conduită, ca şi a 
acelora cu care s-au însoţit, e un model vrednic de urmat pentru 
toţi cei nevoiaşi, bărbaţi sau femei, în caz că s-ar mai ivi 
vreodată asemenea pacoste. Şi cred că de n-ar fi decât acest 
tel, povestea tot merită a fi depănată, chiar dacă aşa cum o ştiu 
eu nu oglindeşte întotdeauna întreg adevărul faptelor. 

Doi dintre ei erau fraţi, unul fost ostaş care acum cocea 
posmagi, iar celălalt un marinar şchiop, care acum teşea pânze 
de corabie; cel de-al treilea era dulgher. 

într-o bună zi, John posmagiul zice către frate-său Thomas, 
ţesătorul de pânze: 

— Frate Tom, ce-o să se aleagă de noi? Ciuma se înteţeşte în 
oraş şi se îndreaptă către Wapping. Ce ne facem? 


— Adevăr grăişi, răspunse Thomas. Nici eu nu ştiu ce să mă 
fac, căci dacă molima se lăţeşte în Wapping, eu voi fi dat afară 
din casă. 

Şi astfel se porniră să pună lucrurile la cale. 

John: Să fii dat afară din casă, Tom? Dacă aşa se va întâmplă, 
nu ştiu zău cine o să te mai primească. Pentru că oamenii se 
tem acum unul de altul, şi nu-i chip să mai găseşti vreo locuinţă 
pe undeva. 

Tom: Gazdele la care locuiesc eu sunt oameni cumsecade şi 
se poartă cu bunătate faţă de mine. Dar ei spun că dacă mă duc 
zi de zi la lucru în oraş, e primejdios să mă întore acasă. Şi-au 
pus în gând să se ferece în casă şi să bu dea drumul nimănui să 
se apropie de ei. 

John: Păi bine fac dacă au de gând să rămână în oraș.’ 

Tom: S-ar putea să mă hotărăsc şi eu să mă încui în casă, 
pentru că în afară de nişte pânze care i s-au ordonat patronului 
meu şi pe care le isprăvesc eu acum, n-o să mai capăt o bună 
bucată de vreme nimic de lucru. Treburile nu mai mişcă deloc. 
Pretutindeni muncitorii şi slujitorii sunt daţi afară, aşa că s-ar 
putea sa fiu bucuros să mă zăvorăsc în <"asă. Dar nu prea cred 
să primească gazdele mele una ca asta. 

John: Şi-atunci, ce-ai să te faci, frăţioare? Şi ce-o să mă fac 
eu? Căci şi eu sţau la fel de rău ca şi tine. Gazdele la care 
locuiesc s-au mutat la ţară, cu căţel şi purcel, în afară de o 
singură, slujnică; dar şi ea pleacă săptămâna viitoare şi încuie 
casa. Aşa că o să mă pomenesc lipsit de că păţii chiar mai 
devreme decât tine. Dar eu am hotărât să-mi iau valea, numai 
de-aş şti încotro să mă duc. 

Tom; Rău am făcut că n-am plecat dintru-nceput, că atunci ne 
erau toate căile deschise. Acum nu mai e chip să ne clintim. 
Dacă încercăm să ieşim din oraş, o să pierim de foame. Nimeni 
n-o să ne vândă de-ale gurii pe banii noştri, şi nici n-or să ne 
lase să trecem prin oraşe, darmite să ne găzduiască prin case. 

John: Şi ce-i mai rău, nu prea am nici parale. 

Tom: Cât despre asta nu-i bai. Eu am ceva pus deoparte, deşi 
nu mare lucru. Dar îţi spun că nu putem pleca la drum. Cunosc 
eu o pereche de oameni cumsecade de pe strada mea care au 
încercat să plece, şi când au ajuns la Barnet sau la Whetston, 
sau undeva pe acolo, oamenii erau gata să tragă în ei (lacă ar fi 
vrut să facă un pas mai departe. Aşa că s-au întors îndărăt cu 


coada între picioare. 

John: Ba eu i-aş fi lăsat să tragă în mine, dac-aş fi fost acolo. 
Dacă nu mi s-ar fi vândut merinde pe bănişorii mei, atunci le-aş 
fi luat cu sila, chiar de sub nasul lor. Şi dacă le-aş fi trântit banii, 
n-ar fi avut pricină să mă urmărească în judecată. 

Tom: Vorbeşti ca un vechi ostaş, de parcă te-ai afla încă în 
Ţările-de-jos, Dar lucrurile sunt serioase. Oamenii sunt 
îndreptăţiţi să nu lase pe nimeni să se apropie de ei, în vremuri 
de bolişte, atâta timp cât nu ştiu dacă eşti sănătos sau nu. Și 
nu-i drept să-i jefuim. 

John: Nu, frate, nu m-ai înţeles. Eu n-aş jefui pe nimeni. Dar 
dacă nu mi s-ar da drum liber în vreun oraş sau pe şosea, şi 
dacă nu mi s-ar vinde mâncare pe banii mei, ar însemna că 
oraşul acela are dreptul să mă înfometeze şi să mă ucidă, ceea 
ce nu-i adevărat. 

Tom: Dar te lasă liber să faci cale întoarsă, şi deci nu te 
înfometează. 

John: Bun, dar oraşul următor în care m-aş întoarce iarăşi nu 
m-ar lăsa să merg mai departe şi uite aşa, între ele, aş muri de 
foame. Şi apoi, nu există nicio lege care să mă oprească să 
merg pe drumul mare, încotro doresc. 

Tom: Ar însemna mare necaz să te ciorovăieşti cu ei în fiecare 
oraş întâlnit în cale. Asta nu-i lucru la care să se înhame nişte 
oameni săraci ca noi, mai ales în vremuri din astea. 

Jphn: Da de ce nu, frăţioare? Noi ne aflăm într-o stare mai rea 
decât a oricui altcuiva. Nici să plecăm nu putem, şi nici să 
rammem. Gândesc aidoma ca leprosul din Samaria: „Dacă 
rămânem pe loc, moartea ne paşte*'. Vreau să spun, pe nişte 
oameni ca noi, fără o casă a noastră, şi fără ca cineva să ne dea 
găzduire. Şi nici pe stradă nu putem dormi. Nu ne ramâne decât 
să ne culcăm singuri în căruţa cu morţi. De aceea zic: dacă 
rămânem pe loc, moartea ne paşte sigur; iar dacă plecăm, s-ar 
putea să murim. Eu unul sunt hotărât să plec. 

Tom: Bine, pleci. Dar încotrd pleci? Şi ce ai să faci? 

Şi eu aş veni cu dragă inimă cu tine, dfc-aş şti unde. Dar 
nicăieri nu avem cunoscuţi, nu avem prieteni. Noi aici ne-am 
născut şi aici vom muri. 

John: Uite ce-i, Tom, întreaga ţară e ţara mea de baştină, la 
fel ca şi acest oraş. A spune că nu vrei să-ţi părăseşti, la vreme 
de molimă, oraşul în care te-ai născut, e ca şi cum ai spune că 


nu vrei să ieşi din casa ta când a luat foc. Eu m-am născut în 
Anglia, şi am dreptul să trăiesc în ea. 

Tom: Dar ştii bine că, prin lege, orice vagabond poate fi oprit 
şi trimis îndărăt la ultimul lui domiciliu legal. 

John: Dar cine o să mă ia pe mine drept un vagabond? Nu 
doresc decât să pornesc la drumeţie, şi legea îmi dă dreptul s-o 
fac. 

Tom: Oricât am pretinde noi că avem prin lege drept la 
călătorie sau la drumeţie, ei nu se vor lăsa duşi cu vorba. 

John: A fugi ca să-ţi salvezi viaţa nu e un drept legal? ŞI 
oricine ştie că e un adevăr. Noi nu înşelăm pe nimeni. 

Tom: Să zicem că ne lasă să trecem. Încotro vom merge? 

John: Oriunde ne vom putea salva viaţa. O să avem destul 
timp să ne gândim la acest lucru când om izbuti să ieşim din 
oraş. Din momentul în care mă văd ieşit din blestemata asta de 
Londră, nu-mi mai pasă unde mă duc. 

Tom: Ne-om izbi de mari greutăţi. Nu ştiu ce să spun. 

John: Bine, Tom, stai şi mai chibzuieşte un pic. 

Acestea se întimplau pe la începutul lunii iulie, şi cu toate că 
molima se întinsese în părţile de nord şi de apus ale oraşului, 
toate suburbiile aflate de o parte şi de alta a fluviului 
rămăseseră încă neatinse, aşa cum am mai arătat. Aceasta 
chiar şi când Buletinele săptămânale înregistrau 1006 morţi pe 
săptămână. 

Două săptămâni mai târziu, cei doi fraţi se întâlniră iar, dar de 
astă dată lucrurile se înrăutăţiseră. Ciuma înaintase vertiginos. 
Buletinele înregistrau acum câte 2785 morţi pe săptămână, şi 
cifrele erau în continuă creştere. Totuşi, de ambele maluri ale 
râului situaţia era încă bună. Începuseră să mai moară însă şi 
prin Redriff, iar în Rateliff muriseră vreo cinci-şase, când 
ţesătorul de vele veni la fratele lui, John, cuprins de spaimă, 
pentru că gazdele îi puseseră în vedere ca până într-o 
săptămână să se mute. Şi fratele John se găsea la ananghie, 
căci şi el ajunsese pe drumuri şi se rugase de patronul lui să-l 
lase să se aciu- iască într-o magazie ce ţinea de brutărie, unde 
îşi încropise un culcuş din paie acoperite cu nişte saci de ţinut 
pesmeţi, iar cu alţi asemenea saci se învelea. 

Şi atunci, văzând ei că nu mai era chip să găseasca de lucru, 
sau vreo slujbă, sau vreo posibilitate de câştig, ho- tărâră să 
facă tot ce le-o sta în putinţă ca să iasă din oraşul infectat; şi au 


gândit c'â, gospodărindu-se cu chibzuială, vor izbuti să trăiască 
din puţinul pe care-l aveau, atât cât o să ţină acesta. lar după 
aceea, dacă vor găsi de lucru, vor lucra oriunde şi oricât şi orice 
fel de muncă. 

în timp ce cumpăneau ei cum să treacă la fapte cât mai bine 
cu putinţă, află de planul lor şi cel de-al treilea, care-l cunoştea 
îndeaproape pe ţesătorul de vele, şi ceru să-i însoţească şi el. 
Aşadar, toţi trei se pregătiră de plecare. Sumele de bani pe care 
le agonisise fiecare nu se prea potriveau între ele, dar cum 
ţesătorul de vele, care era mai procopsit decât ceilalţi, ştia bine 
că nu ar fi găsit el de lucru la ţară, pe lângă că era şi şchiop, se 
învoiră cu toţii să pună banii laolaltă, cu condiţia ca oricare din 
ei ar fi izbutit să câştige ceva prin muncă, să adauge câştigul la 
fondul comun. 

Se mai învoiră să-şi ia cu ei cât mai puţin calabalăc, pentru că 
hotărâseră să meargă la început pe jos; şi cât mai departe, ca 
să-şi pună vieţile în siguranţă. Se sfătuiră îndelung între ei ce 
drum să apuce, şi-i prinseră şi zorii zilei fără să fi ajuns la o 
hotărâre. 

În cele din urmă, marinarul zise o vorbă care le hotărî calea: 

— Mai întâi de tbate, începu el, e arşiţă mare, aşadar eu zic s- 
o luăm spre nord, ca să nu ne bată soarele în faţă şi pe piept, 
căci altminteri ne-am înăbuşi de căldură; şi mi s-a mai spus că 
nu-i bine să ţi se înfierbânte sângele, într-o vreme când boala s- 
ar putea să plutească în văzduh. 

În al doilea rând, a urmat el, eu zic s-o pornim împotriva 
direcţiei din care o să sufle vântul când plecăm, ca să nu ne 
ajungă din spate miasmele oraşului. 

Ceilalţi doi se învoiră cu aceste măsuri, cu condiţia ca nu 
cumva vântul să bată dinspre sud, când ei se vor îndrepta spre 
nord. 

Şi-a dat cu părerea şi John posmagiul, care înainte fusese 
ostaş: 

— Întâi şi-ntâi, niciunul dintre noi nu se aşteaptă să găsim 
găzduire în vreun oraş, şi n-o să ne fie prea bine să dormim sub 
cerul liber. Cu toate că acuma e cald, s-ar putea să vină 
umezeală şi ploaie, ori noi trebuie să fim de două ori mai grijulii 
cu sănătatea noastră. De aceea zic, frate Tom, că tu care eşti 
ţesător de pânze, ai putea să ne faci cu uşurinţă un cort, pe care 
l-am ridica noaptea fi l-am stringe dimineaţa şi, în felul ăsta, nici 


că ne mai pasă de toate hanurile din Anglia. Dacă avem un cort 
bun deasupra capului, o s-o scoatem cu bine la capat. 

Dulgherul se împotrivi la aceasta, spunându-le să lase totul în 
seama sa, căci seară de seară, cu securea şi ciocanul lui. Pentru 
că alte unelte nu avea, o să le ridice o căsuţă de lemn, care o 
să-i mulţumească mai mult decât un cort. 

Ostaşul' şi dulgherul se ciorovăiră un timp asupra acestui 
punct, dar până la urmă birui ostaşul cu ideea cortului. Singura 
greutate era că trebuiau să-l care după ei, ceea ce le sporea 
mult povara, mai ales că vremea era foarte fierbinte. Dar iată că 
peste ţesătorul de vele a dat un noroc: stăpânu-său, care era şi 
frânghier, avea un căluţ care pe atunci nu-i făcea trebuinţă şi, 
dorind, să vină în ajutorul a trei oameni cinstiţi, le dădu 
mârţoaga ca să le care poverile. Ba chiar, în schimbul a trei zile 
de lucru, înainte de plecare, îi mai dădu ajutorului său o pânză 
mare de arboret, destul cât să facă un cort bun din ea. Ostaşul îl 
învăţă pe frate-său cum s-o croiască, şi curând, sub îndrumarea 
lui, cortul fu isprăvit şi potrivit a fi-înălţat pe nişte pari. Aşadar, 
iată-i gata de drum: trei bărbaţi, un cort, un căluţ şi o puşcă, 
pentru că ostaşul ţinea morţiş să plece cu armă, zicând că acum 
nu mai era posmagiu ci soldat. 

Dulgherul avea un săculeţ cu unelte, care i-ar fi putut folosi 
dacă găsea ceva de lucru pe drum, ca să-şi poată ţine zalele, ţşi 
puseră toţi banii laolaltă şi, p-aci ţi-e drumul. 

Se pare că, în dimineaţa când porniră, vântul bătea, după 
cum zicea marinarul care avea o busolă de buzunar, dinspre 
nord-vest. Aşa încât luară direcţia, sau mai curând hotărâră să 
se îndrepte către nord-vest. 

Dar li se ivi următoarea greutate: când o porniră din Wapping 
pe la capătul de lângă Hermitage, cum ciuma se dezlănţuise 
aprig în părţile de nord ale oraşului, adică în parohiile Shoreditch 
şi Cripplegate, cei trei drumeţi şi-au zis că nu-i înţelept s-o ia 
prin vecinătatea acestor părţi. Aşa încât ocoliră pe drumul de 
răsărit, adică pe şoseaua Radeliff şi lăsară în stânga biserica 
Stepney, ca să nu treacă pe lângă cimitir, mai cu seamă că 
acum vântul bătea mai tare din vest, adică tocmai dinspre 
părţile cele mai mâncate de boală ale oraşului. Aşadar, 
depărtându-se de Stepney, făcură un ocol mare, şi ieşiră în 
drumul mare taman la Bow. 

Aid, santinela de strajă la podul Bow i-ar fi luat la întrebări; 


dar ei trecură drumul şi apucară pe o potecă îngustă care 
înconjoară capătul oraşului, dând spre Old- Ford, şi astfel fură 
scutiţi de interogatorii şi se îndreptară spre Old-Ford. 

Pretutindeni poliţaii stăteau de veghe, nu atât pentru a nu 
lăsa oamenii să treacă, ci pentru a-i împiedica de a-şi căuta 
adăpost în târgurile lor. Ou atât mai mult cu cât se iscase pe 
atunci un zvon, lesne de crezut, cum că sărăcimea din Londra, 
strivită de suferinţe şi lihnită de foame, luase armele în mână şi 
se răsculase, aşa încât avea acum să se năpustească peste 
toate târgurile din jur, ca să jefuiască merinde. Acesta era însă, 
din fericire, doar un zvon şi nimic mai mult; deşi n-ar fi fost 
departe de a ajunge o realitate, pentru că populaţia nevoiaşă 
era atât de hărţuită de boală şi de lipsuri, încât cu greu putea fi 
stăvilită să nu-şi ia câmpii, prefăoând în praf şi pulberi tot ce 
întâlnea în cale. Şi, aşa cum am mai arătat, singura piedică 
adevărată era faptul că duma îi secera cu atâta înverşunare, 
încât sărmanii se învălmăşeau cu miile la groapă, în loc să se 
năpustească cu miile în câmp. Aşa încât, deşi buna gospodărire 
a primarului şi a judecătorilor a ajutat mult la sirunirea furiei şi 
deznădejdii poporului şi la frî- narea jafurilor, totuşi adevărații 
stăvilitori au fost căruțele cu morţi. Căci în acele zile, numai în 
cinci parohii au murit 5000 de oameni în trei săptâmâni, iar 
bolnavi erau probabil de trei ori pe atât. E drept că unii se 
însănătoşeau, dar mult mai mulţi cădeau bolnavi zi de zi. lar 
când Buletinele săptămânale anunțau 5000 de morţi, daţi-mi 
“oie să cred, ţinând seama de condiţiile în care se făceau 
socotelile, că erau de două ori pe atât. 

Dar să ne întoarcem la drumeţii noştri. La Old-Ford au fost 
cercetaţi, dar cum păreau mai curând să vină de la ţară decât 
de la oraş, au scăpat uşor. Oamenii le vorbeau, ba i-au lăsat 
chiar să intre într-o cârciumă unde se găseau poliţaiul şi 
Sergenţii lui, şi acolo li s-a dat de băut şi de mâncat, ceea cea 
făcut să le sporească vigoarea şi curajul. Şi tot aici le-a dat prin 
minte ca pe viitor, ori de câte ori aveau să fie întrebaţi, să spună 
că veneau din Essex; şi nu din Londra. 

Cu şiretlicul ăsta, cuceriră bunăvoința po-liţaiului de la Old- 
Ford care le dădu o dovadă că veniseră din Essex şi trecuseră 
prin târgul lor, fără să se fi abătut prin Londra. Ceea ce nici nu 
era prea departe de adevăr, întrucât Wapping sau Radeliff nu 
fac parte nici din City, nici din Liberties. 


Această dovadă, adresată poliţaiului următor, aflat la 
Hummerton, un cătun care ţinea de parohia Hackney, a fost atât 
de binevenită, încât nu numai că le-a deschis acolo cale liberă, 
dar le-a înlesnit şi obţinerea unui certificat de sănătate eliberat 
de un judecător de pace, la rugămintea poliţaiului. Şi astfel au 
putut străbate lungul şi fărâmiţatul târg Hackney (care se 
alcătuia pe atunci din mai multe cătune), şi au tot mers înainte 
până au ajuns la drumul mare dinspre nord, pe creasta 
Stamford-HiU. 

La vremea aceea începuseră să se simtă osteniţi, aşadar 
hotărâră să ridice cortul şi să-şi petreacă prima noapte pe 
cărarea din spatele târgului Hpckney, puţin mai încoace de locul 
unde aceasta dă în drumul mare. Găsind ei acolo un hambar, 
sau o clădire ce semăna a hambar, după ce se încredinţară că 
nu era nimeni înăuntru, ridicară cortul, cu partea din faţă 
rezemată de hambar. U aşezară în felul ăsta pentru că vântul bă 
tea vijelios în noaptea aceea, iar ei încă nu erau deprinşi să 
înnopteze în asemenea adăpost, şi nici măcar să-l încropească 
prea bine. 

Acolo îi găsi somnul, dar dulgherul, un om serios şi cumpătat, 
neîmpăcându-se cu gândul de a se lăsa aşa. În voia soartei, din 
prima noapte, nu putu să adoarmă ovicit se strădui, şi atunci 
hotări să iasă din cort, să ia arma şi să facă pe santinela, 
străjuindu-i pe ceilalţi doi. Astfel, cu arma în mână, se plimba el 
în sus şi-n jos prin faţa hambarului, care se găsea în plin câmp, 
lângă drum, dar împrejmuit de o îngrăditură. Nu peste mult, auzi 
larină de glasuri şi de oameni în număr mare, care păreau să 
vină, gândi el, de-a dreptul spre hambar. Nu socoti de cuviinţă 
să-şi deştepte tovarăşii, dar după câteva minute, cum larma 
creştea întruna, posmagiul îl strigă şi-l întrebă ce se întâmplă. 
După care sări şi el în picioare. Cel de-al treilea, ţesătorul 
şchiop, fiind foarte istovit, rămase în cort. 

Aşa cum se aşteptaseră, mulţimea pe care o auziseră venea 
de-a dreptul spre hambar, când unul dintre drumeţii noştri îi 
somă, întocmai ca o santinelă, cu un: „Ci- ne-i acolo:< Oamenii 
nu răspunseră pe dată, dar unul dintre ei se adresă altuia din 
spatele său: 

— Vai! Aşteptările noastre au fost înşelate. Au venit alţii şi au 
ocupat hambarul. 

Cu toţii se opriră, cuprinşi parcă de mirare; păreau să fie vreo 


treisprezece oameni şi nişte femei printre ei. Se sfătuiau ce să 
facă, şi din vorbele lor drumeţii noştri curând aâlară că şi aceia 
erau nişte nefericiţi ca şi ei, cautând un adăpost şi puţină 
siguranţă. Ba mai mult, nu trebuiau să se teamă de apropierea 
lor, pentru că de îndată ce auziseră cuvintele „Cine e acolo 1U 
femeile începuseră să strige speriate: 

— Nu va apropiaţi de ei! Poate că sunt ciumaţi! 

Apoi unul dintre bărbaţi zise: 

— Să încercăm să stăm de vorbă cu ei. 

La care femeile: 

— Nu, în ruptul capului! Dacă până acum Domnul ne-a cruțat, 
să nu ne băgăm singuri în primejdie | Vă rugăm din toată inima. 

Aşa încât drumeţii noştri îşi dădură seama că erau oameni de 
nădejde, care fugiseră la rândul lor ca să-şi salveze vieţile. Cum 
le venise inima la loc, John îi spuse dulgherului: 

— Hai să le dăm puţin curaj | 

Atunci dulgherul le vorbi astfel i 

— Hei, oameni buni 1 Am aflat din vorba voastră că ţi vai aţi 
fugit de acelaşi crunt vrăjmaş ca şi noi. Nu vă temeţi, nu suntem 
decât trei la număr şi dacă. Voi nu sân- teţi atinşi de boală, noi 
nu vă facem niciun rău. Nu am ocupat hambarul, ci am înnoptat 
într-un cort în afara lui, şi-l vom da la o parte ca să vă facem loc; 
iar după aceea o să-l ridicăm din nou în altă parte. 

După aceste cuvinte, se porni o discuţie între dulgher, al cărui 
nume era Richard, şi unul din grup, care se numea Ford. 

Ford; Şi ne puteţi da încredințarea că sunteţi cu toţii sănătoşi? 

Richard: Cât despre asta puteţi avea inima uşoară; nu vă 
pândeşte niciun rău. Vedeţi bine că nu voim a vă pune în 
primejdie şi de aceea v-am spus că noi nu am folosit hambarul, 
şi că vom muta cortul mai departe, ca să fim împăcaţi şi noi şi 
voi. 

Ford: E o faptă frumoasă şi mărinimoasă. Dar dacă ne 
încredinţaţi ca sunteţi sănătoşi, de ce să vă mutaţi adăpostul 
vostru, acum că vi l-aţi înjghebat şi aveţi şi voi dreptul la un 
strop de odihnă? Noi o să intrăm în hambar, să ne odihnim un 
pic, fără să vă tulburăm pe voi. 

Richard: Mă rog, dar voi sunteţi mai numeroşi decât noi. 
Nădăjduiesc că ne veţi încredința şi voi că sunteţi pe deplin 
sănătoşi, căci primejdia e lă fel de mare şi pentru noi ca şi 
pentru voi. 


Ford: Lăudat fie Domnul că unii au scăpat teferi, deşi puţini. 
Care o fi ursita noastră de acum încolo nu putem şti, dar până în 
acest moment am fost cruţaţi. 

Richard: Din ce parte a Londrei veniţi? A ajuns molima prin 
părţile voastre? 

Ford: Da, da, chiar pustieşte cu furie altfel n-am fi fugit aşa 
cum ne vedeţi. Nu credem să mai rămână mulţi în viaţă în urma 
noastră. 

Richard: De unde veniţi? 

Ford: Cei mai mulţi dintre noi din parohia Cripplegate; vreo 
doi sau trei din parohia Clarkenwell, dar din’ 

capătul celălalt. 

Richard: Şi atunci cum de nu v-aţi evacuat mai devreme? 

Ford: Am fost plecaţi o bucată de vreme, şi apoi ne-am 
adunat şi ne-am adăpostit cu toţii în Islington, unde am avut la 
îndemână o casă părăsită; ne-am dus acolo aşter- nuturile 
noastre şi câteva lucruşoare. Dar ciuma a dat peste noi şi în 
Islington, iar o casă vecină cu a noastră a fost infectată şi 
închisă. Aşa încât am fugit cu toţii în mare grabă. 

. Richard: Şi încotro vă îndreptaţi? 

Ford: Acolo unde soarta ne va îndrepta paşii. Nu ştiu unde, 
dar Domnul îi îndrumă pe cei ce-şi înalţă ochii spre eL 

Aici discuţia se încheie, iar oamenii veniră la hambar şi, cu 
oarecare greutate, se strecurară în el. Nu se găsea decât fin 
înăuntru, dar îşi încropiră culcuşuri pe cât putură şi se lăsară 
furaţi de somn. 

Era anotimpul când se crapă devreme de ziuă. Şi cum Richard 
dulgherul făcuse de straja în prima parte a nopţii, John ostaşul îl 
înlocui acum, preluând el straja de dimineaţă, aşa încât intră în 
vorbă cu străinii. Aceştia îi povestiră că atunci când plecaseră 
din Islington avuseseră de gând să se îndrepte spre nord, către 
Highgate, dar fuseseră opriţi la Holloway şi. Cei de acolo nu-i 
lăsaseră să treacă mai departe. Aşa c-au trebuit să străbată prin 
câmp şi peste dealuri spre răsărit, şi au ajuns la „Râtil îngrădit” 
4, tot ţinându-se departe de oraşe. Au lăsat Homsey în stingă, şi 
Newington în dreapta, şi au ajuns la Stam- ford-Hill din partea 
opusă celei din care veniseră drumeţii noştri. Şi acum îi bătea 
gândul să treacă râul, pe la mlaştini, şi să „se îndrepte spre 
codrii Epping, unde trăgeau nădejde să fie lăsaţi să se aşeze. Se 
pare că nu erau săraci, cel puţin nu atât de săraci încât să se 


zbată în lipsuri. Aveau atâta cât sa poată rezista, trăind cu mare 
cumpătare, două-trei luni, când, ziceau ei, era de aşteptat ca 
vremea rece să oprească molima, sau cel puţin să-i sleiască 
violenţa; dacă nu de alta, măcar pentru că nu va mai exista cine 
să-i molipsească. 

În mare măsură, aceasta era şi soarta drumeţilor noştri, 
numai că ei erau mai bine echipați pentru drum lung, şi aveau 
de gând să meargă mai departe. Cu toate că *la început n-ar fi 
vrut să se îndepărteze de Londra mai mult de o zi de drum, 
astfel ca să poată avea veşti de acolo la fiecare două sau trei 
zile. 

Dar drumeţii noştri au descoperit o piedică neaşteptată şi 
anume căluţul care le căra tot greul, dar din pricina căruia 
trebuiau să ţină drumul mare. Pe când cei din grup tăiau peste 
plaiuri, fie că era sau nu potecă ori drum bătut. In felul acesta 
erau scutiţi d. E a trece prin oraşe, sau chiar de a se apropia de 
oraşe, decât doar când trebuiau să cumpere de-ale gurii. Şi cu 
acele prilejuri întâmpinau mari greutăţi. De care vom vorbi însă 
la locul lor. 

Dar cei trei oameni ai noştri erau nevoiţi să ţină drumul mare, 
neputând să treacă peste ţarini cu calul, sau să-i păgubească pe 
oameni stricându-le gardurile ori îngrăditurile, sau călcându-le 
semănăturile în picioare. 

Dar tare ar fi vrut cei trei să se alăture grupului şi să le 
împărtăşească soarta. După ce mai stătură de vorbă, renunţară 
la planul lor dintâi, adică de a porni spre nord, şi se hotărâră să 
se ducă împreună cu ceilalţi în Essex. 

Drept care, când se lumină bine de zi, îşi strânseră cortul şi-l 
Incărcară în spinarea calului, apoi o porniră cu toţii laolaltă. 

încercară unele greutăţi la traversarea râului cu barca, ” 
barcagiul temându-se de ei; dar după ce discutară îndelung de 
la depărtare, barcagiul se învoi să lase barca într-un anumit loc, 
de unde aveau s-o ia ei singuri. li îndrumă apoi unde s-o lase, el 
având o altă barcă. Se pare că nu s-a atins timp de opt zile de 
prima barcă. 

După ce i-au lăsat dinainte bani barcagiului, acesta le-a adus 
provizii de mâncare şi băutură, pe care le-a lăsat tot în barcă. 
Dar, aşa cum am spus, numai după ce a luat banii înainte. 

Acum însă, drumeţii noştri erau în mare încurcătură cum să 
treacă râul cu calul, barca fiind prea mică şi nepo- trivită pentru 


aşa ceva. Până la urmă au trebuit să-l descarce de poveri şi 
calul a trecut apa înot. 

De la nu au luat-o spre pădure, dar când au ajuns la 
Walthamstow, oamenii din acest tirg nu i-au lăsat să meargă 
mai departe, aşa cum se întâmplă de altfel pretutindeni. Poliţaii 
şi sergenţii îi ţinură la depărtare. ŞI începură să poarte discuţii. 
Oamenii noştri le povestiră despre ei aceleaşi lucruri pe care le 
cunoaştem şi noi, dar târgoveţii nu le dădură crezare, spunindu- 
le că mai veniseră pe acolo vreo două-trei grupuri care le 
înşiraseră aceleaşi baliverne, şi după aceea, în oraşele prin care 
trecuseră, câţiva oameni se îmbolnăviseră de ciumă. Aşa că acei 
înşelători au fost prinşi, judecaţi şi pedepsiţi după merit. Drept 
care câţiva dintre ei muriseră pe câmp, fie de ciumă, fie de 
foame şi de lipsuri. Era, fireşte, o pricină foarte îndreptăţită 
pentru ca populaţia din Walthamstow să se arate foarte grijulie, 
şi să ia hotărârea de a nu adăposti pe nimeni. Dar, aşa cum 
încerca să-i lămurească Richard dulgherul şi unul dintre bărbaţii 
din grup, nu exista nicio pricină ca să închidă drumurile şi să nu- 
i lase pe oameni doar să treacă prin oraş; oameni care nu le 
cereau nimic alta decât să fie lăsaţi a străbate străzile. Dacă 
cetăţenilor le era teamă, n-aveau decât să intre în casă şi să 
încuie uşile. Nimeni n-o să se poarte cu ei nici frumos nici urât, 
ci toţi or să-şi vadă mai departe de treburile lor. 

Dar poliţaiul şi ajutoarele lui nici nu voiau să audă, şi 
rămâneau îndărătnici şi neînduplecaţi. Aşadar, cei doi care 
încercaseră să-i înmoaie, se întoarseră la tovarășii lor de drum, 
să se sfătuiască ce-i de făcut. Situaţia era cât se poate de grea 
şi o bună bucată de timp nimeni n-a ştiut ce cale să apuce. Dar 
în cele din urmă, John posmagiul şi ostaşul, stând o leacă pe 
gânduri, le zise să-l lase pe el să lămurească treburile. Îi ceru 
mai întâi lui Richard dulgherul şi taie nişte crăci din copaci şi să 
le cioplească într-un chip cât mai asemănător cu puştile. După 
câtva timp, aveau vreo cinci-şase puşti, care de la depărtare 
păreau a fi adevărate. Acolo unde ar fi trebuit să fie trăgaciul, le 
înveliră fa cârpe şi zdrenţe” aşa cum fac ostaşii pe vreme 
umedă, ca să le păzească de rugină. În rest, le mânjiră cu lut 
sau clisă, ca să le schimbe culoarea. În tot acest timp, restul 
grupului, sub îndrumările lui John, se aşezară pe sub copaci, 
câte doi, câte trei, şi aprinseră focuri, la mare depărtare unul de 
celălalt. 


După care, el şi cu încă vreo doi înaintară şi ridicară cortul 
într-un loc unde putea fi bine văzut de la bariera înălţată de 
târgoveţi. Puseră de strajă în faţa cortului o gantinplă, cu puşca 
adevărată - singura pe care o aveau. Santinela se plimba cu 
arma la umăr, aşa încât toată lumea să-l poată vedea bine. 
Legară şi calul de un gard din apropiere, şi aprinseră un foc de 
surcele uscate de cealaltă parte a cortului, pentru ca cetăţenii 
târgului să vadă numai focul şi fumul, nu şi ce se ascunde 
îndărăt. 

După ce târgoveţii se uitară şi se tot uitară cu luare aminte, 
tras eră încheierea, din tot ce se putea vedea, că erau 
împresuraţi de o mare* mulţime înarmată şi îşi cam pierdură 
cumpătul. Nu i-ar fi supărat atâta să-i lase să plece, cât să-i lase 
să stea. Mai cu seamă văzând că aveau cai şi arme, căci li se 
arătase un cal (la gard) şi o puşcă la cort; dar mai văzuseră ei şi 
pe alţii foindu-se pe câmp, sau îndărătul îngrăditurilor, cu puşca 
la umăr. La asemenea privelişte, desigur că se speriară foarte. 
Şi. Se pare că s-au dus la judecătorul de pace să-l întrebe ce-i de 
făcut. Nu ştiu ce i-a povăţuit judecătorul, dar către seară au 
strigat de la barieră către santinela de la cort. 

— Ce doriţi? răspunse John?” 

— Ce aveți’ voi de gând să faceţi? întrebă poliţaiul. 

— Să facem? se miră John. Ce-aţi vrea să facem? 

Polițaiul: De ce nu plecaţi? Pentru ce staţi aici? 

John: De ce ne opriţi calea pe şoseaua naţională şi nu ne 
lăsaţi să ne urmăm drumul? 

Poliţaiul: Nu suntem obligaţi să vă lămurim de ce şi pentru ce. 
Dar v-am spus totuşi: din pricina ciumei. 

John: Şi noi v-am spus că suntem sănătoşi tun, deşi nici noi nu 
eram obligaţi să vă dăm aceste lămuriri. Şi totuşi ne opriţi 
drumul pe şoseaua naţională. 

Pplițaiul: Avem dreptul să vă oprim, pentru siguranţa noastră. 
Şi apoi, nu e şoseaua naţională, ci un’ drum par-ti- cular. Vedeţi 
bine că e o poartă aci. Şi cine trece, plăteşte o taxă. _ 

John: Şi noi avem dreptul la siguranţa noastră, In aceeaşi 
măsură ca şi voi. Doar ştiţi că am fugit din oraşul nostru ca să 
scăpăm cu viaţă. E o faptă necreştinească şi nedreaptă ca să ne 


opriţi. 


25 se pare că John era în cort, dar auzindu-1, ieşi şi preluă el arma făcînd pe santinela, ca şi cum 
înăuntru ar fi fost un ofiţer superior (n.a.). 


Polițaiul: Aveţi libertatea să vă întoarceţi de unde aţi venit; de 
la asta nu vă opreşte nimeni. 

Jphn: Nu; cel ce ne opreşte e un vrăjmaş mai puternic decât 
voi. Altfel n-am fi fugit de el. 

Poliţaiul: Atunci puteţi lua oricare alt drum. 

John: Nu, nu; bănuiesc că vă daţi seama că am putea să vă 
punem pe fugă, pe voi şi pe toţi cei din târgul vostru, numai să 
vrem. Dar din moment ce ne-aţi oprit aici, ne declarăm 
mulţumiţi. Vedeţi, ne-am făcut aici tabăra, şi aici yom rămâne. 
Trag nădejde că o să ne daţi merinde. 

Polițaiul: Noi să vă dăm merinde? Ce tot spui acolo? 

John: Cum, doar n-o să ne lăsaţi să murim de foame. Dacă ne 
opriţi aici, trebuie să ne şi ţineţi. 

Polițaiul: N-o să vă meargă prea bine dacă vă lăsaţi în. Seama 
noastră. 

John: Dacă o să ne înfometați, o să ne luăm singuri partea. 

Polițaiul: Doar n-aveţi de gând să ne atacati? 

John: Noi n-am rostit o vorbă despre atac. Dar de ce vreţi să 
ne împingeţi la una ca asta? Eu sunt un vechi ostaş, şi sunt 
învăţat să fac foame. Şi dacă vă închipuiţi că lipsa de provizii ne 
va sili să facem cale întoarsă, vă înşelaţi amarnic. 

Polițaiul: Dacă veniţi cu ameninţări, vom avea noi grijă să vă 
ţinem piept. Am ordin să ridic populaţia împotriva voastră. 

John: Dumneata eşti cel care ameninţa, nu noi. Şi dacă ne-ai 
pus gând rău, e de datoria noastră sălm-ţi dăm timp să treci la 
fapte. Peste câteva clipe vom porni la asalt.26 

Polițaiul: Ce doriţi de la noi? 

John: La început nu doream de la voi nimic alta decât să ne 
lăsaţi să trecem prin oraş. N-am fi făcut nimănui niciun rău şi 
nimeni n-ar fi păgubit de pe urma noastră. 

Nu suntem tâlhari, ci nişte biete făpturi aflate la mare nevoie, 
incercind să fugă de îngrozitoarea molimă din Londra, care 
nimiceşte mii de oameni în fiece săptămână. Ne minunăm cum 
de puteţi fi atât de lipsiţi de inimă. 

Polițaiul: Apărarea sănătăţii noastre ne-o cere.! John: Ce vă 
cere? Să vă înţărcaţi mila când e vorba de o asemenea năpastă? 

Polițaiul: Uite ce-i, dacă vă prindeţi să treceţi peste câmpul 
din stânga voastră, ocolind oraşul, atunci vi se vor * | deschide 


26 Această ameninţare l-a speriat într-atita pe poliţai $1 pe cel care-1 însoțeau, încât pe 
dată au schimbat tonul (n.a). 


câteva porţi. 

John: Oamenii noştri călăril nu pot trece cu toată încărcătura 
pe poteca aceea. Şi apoi nici nu duce la drumul pe care vrem 
să-l luăm noi; şi, la urma urmei, de ce să ne siliţi s-o luăm pe 
acolo? în plus, ne-aţi ţinut aici întreaga zi fără niciun fel de 
hrană decât aceea pe care am adus-o cu noi. Socot c-ar trebui 
să ne trimiteţi nişte merinde. 

Polițaiul: Dacă o luaţi pe drumul pe care vă spunem noi, vă 
vom trimite nişte provizii. 

John: Dac-o luăm pe acolo, înseamnă că toate celelalte oraşe 
din comitat să ne închidă drumurile. 

Polițaiul: Dacă vă vor da provizii ce vă pasă? Văd, că aveţi 
corturi, deci nu trebuie să cereţi adăpost. 

John: Mă rog, ce cantitate de provizii ne trimiteţi? 

Pplițaiul: Câţi sunteţi? 

John: Nu vă cerem acum hrană pentru toţi ai noştri; noi 
suntem împărţiţi în trei cete. Dacă ne veţi trimite j pâine pe trei 
zile pentru douăzeci de bărbaţi şi şase-şapte femei, şi dacă ne 
veţi arăta drumul peste câmp despre care ne-aţi vorbit, vom 
primi să ne abatem de la direcţia noastră, pentru ca oamenii 
voştri să nu se mai teamă de noi, cu toate că suntem la fel de 
sănătoşi ca şi voi. 

Polițaiul: Şi ne puteţi încredința că ceilalţi oameni ai j voştri n- 
or să ne mai dea bătaie de cap? 

John: De asta puteţi fi siguri. 

Ppliţaiul: Trebuie să făgăduiţi că niciunul dintre voi 1 n-o să 
treacă nici cu un pas dincolo de locul unde vor fi aşezate 
merindele pe care o să vi le trimitem. 

1A nu se uita că aveau un singur cal (n.a.). 

John: Pentru acest lucru îmi iau eu întreaga răspundere.” 

Ca urmare a acestei învoieli, la locul ales fură puse douăzeci 
de pâini şi patru ciozvârle mari de carne de vacă, iar câteva 
dintre porţi fură deschise; trecură cu toţii, dar cetăţenii din târg 
nu avură curajul nici măcar să se uite la ei în timp ce înaintau; 
dar oricum se lăsase seara, şi chiar dacă s-ar fi uitat n-ar fi văzut 
mare lucru şi nu şi-ar fi dat seama cât de puţini erau. 

Aşa a reuşit s-o scoată la capăt John ostaşul. Insă întreaga 


27 Aci, John strigă pe unul din oamenii lui şi-i ceru să comunice căpitanului Richard şi 
celorlalţi să inainteze pe drumul de jos, spre mlaştini, urmînd să se întîlnească cu toţii în pădure 
(n.a.). 


poveste se răspândi în ţinut, care intră pe dată în mare alarmă. 
Dacă drumeţii ar fi fost cu adevăratdouă-trei sute la număr, 
întregul comitat s-ar fi ridicat împotriva lor şi i-ar fi vârât la 
închisoare sau poate că le-ar fi spart capetele. 

Oamenii noştri au mirosit curând lucrul ăsta, pentru că două 
zile mai târziu începură să întâlnească în drum potere călare sau 
pe jos, care scotoceau ţinutul în căutarea a trei mari cete de 
oameni înarmaţi cu puşti, care scăpaseră din Londra şi semănau 
ciuma peste tot. Şi nu numai că-i umpleau pe oameni de ciumă, 
dar pe unde treceau se ţineau de prădăciuni. 

Călătorii noştri, la auzul acestor lucruri, îşi dădură pe dată 
seama că se aflau în primejdie şi, la sfatul lui John ostaşul, 
hotărâră să se despartă din nou. John cu calul şi cu cei doi 
tovarăşi de drum ai săi porniră spre Waltham. Ceilalţi se 
răzleţiră şi ei în două grupuri, şi se îndreptară spre Epping. 

în prima noapte, se aşezară cu toţii în pădure, nu la mare 
depărtare unii de alţii, dar nu mai ridicară cortul, ca să nu bată 
la ochi. Pe de altă parte, Richard se puse pe treabă cu toporişca 
şi cu securea lui şi, tăind crăci de copaci, clădi trei barăci sau 
bojdeuci, în care se adăpostiră cu toţii cât putură de bine. 

Hrana pe care o căpătaseră la Walthamstow le ajunse din plin 
pentru noaptea aceea, iar în ce priveşte ziua următoare, se 
lăsară în voia soartei. Se descurcaseră atât de bine până acum 
sub îndrumările fostului ostaş, încât de comună înţelegere îl 
numiră conducătorul lor. Şi prima lui hotărâre păru foarte 
chibzuită. Anume, îi înştiinţă că acum, se găseau destul de 
departe de Londra, încât să fie în siguranţă. Cum nu aveau 
imediată nevoie de ajutorul celor din ţinut ca să se întreţină, vor 
trebui să fie foarte grijulii ca nu cumva să se molipsească de la 
cei de prin acele locuri, la fel cum nici alţii nu aveau să se 
molipsească de la ei. Trebuiau să fie foarte drămuiţi, ca să le 
ajungă cât mai mult puţinii bani pe care îi aveau; cum nici nu 
putea fi vorba de acte de violenţă săvârşite împotriva sătenilor 
din împrejurimi, urma ca, în condiţia lor, să se mulţumească să 
obţină de la aceştia atât cât se va putea. 

Cu toţii se supuseră îndrumărilor lui. Aşadar, îşi părăsiră cele 
trei barăci şi, a doua zi, se îndreptară spre Epping. Căpitanul 
John, căci aşa i se spunea acum, şi cu soţii lui, renynţară la 
planul lor de a se duce la Waltham, şi se alăturară celorlalţi. 

Când se apropiara de Epping, se opriră şi porniră sa caute un 


loc prielnic în pădure, nu prea aproape de şosea, dar nici prea 
departe. Il aflară într-o poieniţă, sub un pâlc de copaci pitici. Aid 
îşi aşezară tabăra, alcătuită din trei colibe mari, înjghebate din 
câţiva pari, tăiaţi de dulgher şi de cei care-l ajutau, şi înfipţi în 
pământ în formă de cerc; capetele parilor erau legate la vârf, iar 
în părţi golurile erau umplute cu rămurele şi frunziş, astfel încât 
alcătuiau un adăpost închis şi cald. În afara acestor colibe, mai 
aveau cortul, în care sălăşluiau femeile, şi un fel de şopron 
pentru cal. 

Se întâmplă ca a doua sau a treia zi să fie la Epping zi de târg. 
Căpitanul John şi cu încă un om se duseră la piaţă şi cumpărară 
provizii, adică pâine şi nişte carne de oaie şi de vacă. lar două 
dintre femei se duseră separat, ca şi când n-ar fi făcut parte din 
acelaşi grup, şi mai cumpărară şi ele ce putură. John luase calul 
şi sacul folosit de dulgher pentru scule ca să care proviziile în 
pădure. Intre timp, dulgherul se pusese pe treabă şi cioplise 
nişte bănci şi scăunaşe, din ce lemn putuse găsi, precum şi o 
masă pe care să se poată mânca. 

Preţ de două sau trei zile, nimeni nu-i luă în seamă.’ Dar după 
aceea, o puzderie de oameni începu să iasă afară din oraş ca să 
se poată zgâi la ei şi îngrijorarea puse stăpânire pe întregul 
ţinut. La început, sătenilor le era teamă să se apropie, ceea ce 
nu-i supăra pe prietenii noştri, pentru că se zvonea că ciuma 
ajunsese la Waltham şi că, de două, trei zile, se ivise şi la 
Epping. Aşa încât John le strigă sătenilor să stea la depărtare de 
ei, pentru că, le zise. El: „Noi suntem teferi şi sănătoşi şi n-am 
vrea să aduceţi ciuma în mijlocul nostru, şi nici să spuneţi pe 
urmă că noi * m răspândit-o“. M 

După aceasta, slujbaşii parohiei veniră să poarte discuţii cu ei 
de la depărtare, şi voiră să ştie cine erau şi cu ce drept îşi 
făcuseră lăcaş pe meleagurile lor. 

John răspunse cu multă sinceritate că erau nişte sărmani 
cetăţeni londonezi care, prevăzând năpasta ce avea să se abată 
peste ei, fugiseră din oraş la timp pentru a-şi salva vieţile şi, 
neavând rude sau cunoscuţi la care să se adăpostească, se 
îndreptaseră la început spre Islington, dar ciuma urmărindu-i şi 
acolo, plecaseră mai departe. Şi, bănuind că cetăţenii din 
Epping n-ar fi fost bucuroşi să-i primească în oraşul lor, şi-au 
ridicat colibe şi corturi sub cerul liber, în pădure, gata fiind să 
îndure toate greutăţile şi asprimile unui astfel de adăpost, decât 


să le pricinuiască sătenilor nemulțumiri şi temeri că se vor 
molipsi de la eL La început, localnicii le vorbiră aspru şi le cerură 
să plece. Locul acela nu era al lor. Ziceau dânşii că-s teferi şi 
sănătoşi, dar de unde să ştie ei, sătenii, că nu erau ciumaţi şi că 
nu vor îmbolnăvi întregul comitat? Aşa încât nu-i puteau lăsa să 
rămână acolo. 

John le răspunse cu stăpânire de sine, aducându-le o grămadă 
de argumente. lată cum au sunat cuvintele lui: „Londra era locul 
datorită căruia târgoveţii din Epping şi din împrejurimi îşi 
câştigau pâinea cea de toate zilele. Acolo desfăceau ei roadele 
pământului lor şi din aceste câştiguri îşi plăteau ei arendele 
pentru ferme. Şi era dureros că se puteau arăta neînduplecaţi 
faţă de locuitorii Londrei, de pe urma cărora câştigau atât de 
bine. N-o să le fie deloc pe plac mai tirziu când o să li se 
amintească de această neinduplecare a lor şi o să se vorbească 
despre barbaria, lipsa de ospitalitate şi de bunăvoință pe care 
le-au avut faţă de cetăţenii Londrei, când aceştia au fost nevoiţi 
să fugă din faţa celui mai crâncen vrăjmaş al ome- nirii. Va* fi 
deajuns să se pomenească numele de Epping pentru ca ura 
londonezilor să fie stârnită şi mulţimea să azvirle cu pietre în 
oamenii de acolo, ori de câte ori s-ar fi arătat la târg. Şi apoi, s- 
ar putea ca nici ei să nu fie scutiţi de molimă, ba chiar se auzea 
că la Waltham se ivise ciuma. Şi greu o să le mai vină celor care 
vor fugi de acolo, înainte ca boala -să-i fi doborât, dacă nu li se 
va îngădui să-şi găsească adăpost nici măcar sub cerul liber. “ 

Localnicii le răspunseră din nou că nu aveau nicio chezăşie că 
nou-veniţii erau într-adevăr sănătoşi. Fuseseră înştiinţaţi că la 
Walthamstow năvăliseră tot aşa cete întregi de oameni care 
ziceau că n-au nici urmă de boală, şi care au ameninţat să 
jefuiască oraşul şi să folosească forţa de nu vor fi lăsaţi să 
treacă. Fuseseră vreo două sute de indivizi, şi aveau cu ei arme 
şi corturi ca ostaşii din Ţările-de- Jos. Au stors provizii de la 
cetăţeni, amenirtţându-i că dacă nu le dau de bună voie le vor 
da de nevoie. Le-au vârât armele sub nas şi le-au poruncit în 
limbaj soldăţesc. 

O parte dintre ăştia s-au risipit spre Rumford şi Bent- Wood şi 
au dus acolo ciuma cu ei; acum aceste două mari oraşe erau 
infectate şi oamenii nu mai aveau curaj nici să se ducă la piaţă. 
Era foarte-de crezut că şi grupul venit la ei făcea parte din acele 
cete, şi dacă-i pe aşa, meritau să fie trimişi la închisoare şi ţinuţi 


acolo până aveau să se răscumpere de tot răul pe care-l 
pricinuiseră şi de groaza şi spaima pe care le semănaseră în 
ţinut. 

John le-a răspuns că ei nu trebuie să plătească pentru ceea ce 
făcuseră alţii. Îi încredinţă că ei erau cu toţii un singur grup şi că 
niciodată nu fuseseră mai mulţi decât acum (ceea ce, în treacăt 
fie spus, era adevărul curat), dar că au venit pe căi diferite şi s- 
au unit pe drum, necazurile lor fiind aceleaşi. Erau gata să dea 
toate datele privitoare la ei oricui le-ar fi cerut, adică să-şi 
comunice numele şi adresele locuinţelor, astfel încât să poată fi 
traşi la răspundere dacă s-ar face vinovaţi de vreo încălcare a 
legii. De altfel localnicii puteau să vadă că ei se mulţumeau să 
trăiască în condiţii potrivnice şi nu doreau decât să li se îngăduie 
a respira aerul sănătos al pădurii, căci de n-ar fi fost sănătos n- 
ar fi rămas acolo. 

— Dar. Răspunse slujbaşul, noi şi aşa ducem mulţi săraci în 
cârcă şi trebuie să avem grijă ca numărul lor să nu Sporească. 
Desigur, nu ne puteţi înfăţişa vreo dovadă că nu veţi fi o povară 
pentru parohie şi pentru locuitorii ei, nu mai mult decât ne-aţi- 
putea dovedi că nu sunteţi bolnavi. 

— Uitaţi-vă ce-i, răspunse John, noi tragem nădejde Bă nu fim 
o povară pentru voi. Dacă ne veţi procura provizii pentru 
acoperirea nevoilor noastre, vă vom fi foarte Recunoscători. Dar 
aşa cum nici la casele noastre nu am trăit din mila nimănui, tot 
astfel ne obligăm şi acum să vă plătim în întregime, dacă 
Domnul ne va ajuta să ne întoarcem cu bine la locuinţele şi la 
familiile noastre, când starea normală se va reînscăuna la 
Londra. Şi dacă ne e dat să murim aici, vă încredinţăm că acela 
dintre noi care moare va fi îngropat de cei rămaşi în viaţă, fără 
vreo cheltuială din partea voastră. Doar dacă murim cu toţii, 
ultimul dintre noi neputând să se îngroape singur, va însemna 
să suportaţi voi o singură înmormântare, deşi, desigur, acel 
ultim om va fi lăsat destul în urmă-i încât să vă acopere 
cheltuielile. Dar, pe de altă parte, dacă vă veţi zăgăzui canalele 
milei şi nu ne veţi ajuta cu nimic, vă făgăduim că riu vom 
încerca să obţinem nimic prin forţă sau prin furt. Când puţinul 
pe care-l avem se va isprăvi, şi vom pieri de foame, înseamnă 
că aceasta a fost voia Domnului. 

Vorbindu-le în aceste cuvinte bine cumpănite şi pline de 
duioşie, John le-a muiat localnicilor inimile şi ei s-au întors cu 


toţii la casele lor. Şi, cu toate că nu şi-au dat consimţămânul ca 
străinii să rămână în pădure, nici nu i-au supărat cu nimic. ŞI 
sărmanii noştri prieteni au continuat să stea în aceaşi loc vreo, 
trei-patru zile, fără niciun alt necaz. În acest timp, au înnodat 
oarecari legături cu o gospodărie de la marginea oraşului, şi 
cereau de la depărtare câte ceva de care aveau nevoie, iar 
oamenii le lăsau tot la depărtare cele cerute, şi primeau plată 
cinstită pentru tot ce le dădeau. 

Dar tineretul din oraş venea des până aproape de lăcaşurile 
oamenilor din pădure, şi se uita la ei şi le vorbea, dar tot de la 
depărtare. 

Purtarea liniştită şi nedăunătoare a locuitorilor pădurii câştigă 
inima populaţiei, căreia i se făcu milă de ei şi în cepu să-i 
vorbească de bine. Prima urmare a acestui fapt i a fost că, peo 
noapte ploioasă, un anume gentilom care locuia în vecinătate, 
trimise la ei o căruţă cu douăsprezece legături de paie, menite 
să le slujească atât de culcuş cât şi ca să-şi acopere şi să 
căptuşească laturile colibelor, pentru a le păstra uscate. Preotul 
dintr-o'parohie învecinată, fără să ştie de fapta celuilalt, le 
trimise la rândul lui două baniţe de grâu şi o jumătate de baniţă 
de mazare. 

Au fost, bieţii de ei, foarte recunoscători pentru aceste 
ajutoare şi mai cu seamă pentru paie, care însemnau o mare 
înlesnire. Căci cu toate că năstruşnicul dulgher le încropise nişte 
colibe în care zăceau ca în copaie, şi le umpluse golurile cu 
frunziş şi cu ce mai putuse găsi, şi cu toate că tăiaseră pânza de 
cort pentru a-şi face învelitori, totuşi dormeau în umezeală, pe 
pământul tare şi nesănătos. Până ce le sosiră aceste paie, care 
au fost pentru ei ca nişte saltele de puf şi, după cum s-a 
exprimat John, au fost mai binevenite decât ar fi fost saltelele de 
puf în alte vremuri. 

Acest gentilom şi cu preotul fiind primii care au dat o pildă de 
caritate faţă de sărmanii pribegi, restul sătenilor îi urmară pe 
dată, aşa că în fiecare zi primeau câte ceva de la oameni, dar 
mai ales de la gentilomul din vecinătate. Unii le trimiteau 
scaune, scăunaşe, mese, sau alte obiecte gospodăreşti de care 
spuneau ei că ar avea nevoie. Alţii le-au trimis cearşafuri, pături 
şi învelitori, iarăşi alţii oale de lut şi vase de bucătărie pentru 
pregătirea bucatelor. 

îmboldit de această purtare prietenoasă, dulgherul le-a clădit 


în numai câteva zile o casă cu căpriori şi acoperiş în regulă; casa 
avea şi un cat în care şedeau la căldură, pentru că se arăta a fi 
un început de septembrie ploios şi rece. Acoperişul fiind însă 
bine astupat cu stuf şi pereţii foarte groși, erau feriţi de frig. La 
un capăt, zidise un perete de lut, cu o vatră; şi un alt meşter din 
grup izbutise cu mare strădanie să încropească un burlan care 
să scoată afară fumul. 

Aşadar, deşi locuinţa era primitivă, au stat foarte tihniţi până 
pe la începutul lui septembrie, când îi ajunseră nişte veşti 
proaste, fie că erau adevărate sau nu, anume că molima se 
înteţise la Waltham-Abby, de o parte, şi la Rumford şi Bent- 
Wood de cealaltă; ba chiar că venise la 

Epping, Woodfort şi în cea mai mare parte a oraşelor de 
pădure, fiind adusă de precupeţi şi de cei care tot plecau la 
Londra şi îndărăt cu provizii. 

Dacă lucrul ăsta era adevărat, atunci venea în contradicţie cu 
acea legendă răspândită în toată ţara, pe care eu însă n-o pot 
întări din cele ştiute de mine, anume că ţăranii care duceau 
merinde la târg nu s-au molipsit niciodată şi nu au adus boala cu 
ei la ţară. Se pare că amândouă aceste crezuri au fost false. 

Se poate totuşi că au luat boala mai greu, fără să fi fost însă 
vorba de un miracol, pentru că, într-adevăr, foarte mulţi veneau 
şi plecau, spre binele sărmanilor locuitori ai Londrei, care ar fi 
fost hămesiţi dacă ţăranii ce-şi desfăceau marfa la târg n-ar fi 
fost în bună măsură cruţaţi de molimă sau, cel puţin, mai 
ocrotiţi decât te-ai fi aşteptat. 

Dar acum, noii noştri pădureni începură să fie strânşi cu uşa, 
pentru că târgurile din jur erau contaminate şi nu mai aveau 
încredere să se ducă după lucrurile de care aveau trebuinţă, 
ceea ce-i stânjenea foarte mult. Nu mai trăiau decât prin puţinul 
pe care li-l trimiteau oamenii milostivi din târg. Dar, spre norocul 
lor, se întâmplă că alţi gentilomi din ţinut, care până atunci nu le 
trimiseseră nimic, începuseră să afle de ei şi să-i ajute. Unul le 
trimise un porc gras; alţii două oi şi un altul un vițel. Pe scurt, 
aveau carne din belşug şi, uneori, chiar şi lapte şi brânză şi 
altele de acest fel. Duceau însă lipsă de piine, căci, deşi 
primiseră grâu, n-aveau cum să-l macine şi să-i coacă. Boabele 
de grâu care le fuseseră trimise le mânca- seră prăjite, precum 
vechii israeliți, fără să le macine şi să facă pâine din ele. 

În cele din urmă găsiră ei o cale să-şi ducă riul la o moară de 


lângă Woodford, unde izbutiră să-l macine. Şi după aceea, John 
posmagiul făcu un cuptor atât de adânc şi de uscat încât putu 
să coacă pesmeţi. Şi în felul acesta izbutiră călătorii noştri să 
trăiască fără ajutorul şi proviziile târgoveţilor. Şi bine le-a prins 
acest lucru, pentru că în scurt timp întregul ţinut a fost împânzit 
de molimă, şi se zicea că în satele din jur muriseră 120 de 
oameni, ceea ce pentru ei însemna îngrozitor de mult. 

Drept care ţinură din nou sfat. Acum sătenii nii se mai fereau 
de ei şi nu se mai temeau c-or să pătrundă în locuinţele lor, ba 
dimpotrivă, mai multe familii dintre cele mai nevoiaşe îşi 
părăsiseră casele şi-şi clădiseră bordeie în pădure, aşa cum 
făcuseră la început şi oamenii noştri. Dar în curând se dovedi că 
unii dintre cei ce se refugiaseră în pădure, veniseră în colibe cu 
boală cu tot. Nu pentru că se mutaseră la aer curat, ci pentru că 
o făcuseră prea târziu, după ce avuseseră de-a face cu vecini 
sau cu alţi oameni atinşi de boală, care purtau molima pe 
oriunde se duceau. Poate că asta să fi fost pricina, sau poate că 
nu avuseseră destulă grijă ca, odată mutaţi din târg, să nu mai 
vină în legătură şi să nu se mai amestece cu oameni bolnavi. 

Oricum ar fi fost, când călătorii noştri văzură că ciuma se 
aciuise nu numai în târguri, dar şi în corturile şi colibele din 
pădure, se înspăimântară, şi începură să se gin- dească la 
plecare. Altminteri, ar fi însemnat să-şi pună vieţile în primejdie. 

Nu-i de mirare că-i mâhnea adânc faptul că trebuiau să 
părăsească locul unde fuseseră primiţi cu atâta bunătate şi 
unde întâmpinaseră atâta omenie şi înţelegere. Dar nevoia şi 
ciudăţeniile vieţii, ale acestei vieţi pe care izbutiseră să şi-o 
păstreze până atunci, erau precumpănitoare şi nu vedeau ce 
altă ieşire din impas ar fi putut să existe. John se gindi să stea 
de vorbă cu acel gentilom care fusese primul şi cel mai 
însemnat binefăcător al lor, şi să-i ceară sfatul şi sprijinul. 

Bunul şi milostivul gentilom îi povăţui să plece, căci altminteri 
orice retragere le va fi tăiată de molimă. Dar încotro să se 
îndrepte, îi venea şi lui foarte greu să le spună. În cele din urmă, 
John îl întrebă dacă s-ar învoi (gentilomul fiind judecător de 
pace) să le dea certificate de sănătate, ca să le arate celorlalţi 
judecători cu care s-ar fi putut să aibă greutăţi, şi pentru ca să 
nu mai fie alungaţi îndărăt, acum când lipseau de atâta vreme 
din Londra: Judecătorul nu pregetă şi le dădu la toţi certificate, 
aşa că de acum încolo puteau călători în voie oriunde ar fi dorit. 


Certificatul de sănătate întărea că locuiseră multă vreme într- 
un sat din comitatul Essex, că fuseseră examinaţi şi cercetaţi 
îndeajuns şi, cum de peste patruzeci de zile nu veniseră în 
niciun fel de legătură cu nimeni, şi nu dăduseră niciun semn de 
boală, puteau fi socotiți pe de-. 

plin sănătoşi, drept care puteau fi primiţi fără grijă în orice 
loc, întrucât plecarea lor din sat se datora spaimei de molimă, şi 
nu faptului că unul dintre ei s-ar fi îmbolnăvit. 

înarmaţi cu acest certificat, o porniră iar, însă cu mare părere 
de rău. Cum John nu voia să se îndepărteze prea mult de casă, 
se îndreptară spre mlaştini, către Waltham. Dar acolo întâlniră 
un om care păzea zăgazul râului, dând drumul la apă pentru 
vasele care mergeau în amonte sau în aval. Şi omul acela îi 
sperie cu nişte poveşti îngrozitoare despre boala care s-ar fi lăţit 
în toate oraşele de pe râu, atât în Middlesex cât şi în 
Hertfordshire. Se pare însă că omul acela i-a minţit, pentru că 
veştile s-au dovedit a fi neadevărate. 

Oricum, călătorii noştri se înspăimântară şi hotărâra s-o ia 
prin pădure spre Rumford şi Bent-Wood; dar li se spuse că 
drumul acela era bătut de o grămadă de refugiaţi din Lpndra, 
care se răspândiseră prin pădurea numită Henalt şi care, 
neavând nici hrană nici adăpost, nu numai că trăiau la buna 
întimplare îndurând mari lipsuri prin păduri şi pe câmpii, dar 
hărţuiau satele, furând şi prădând, omorând vitele şi aşa mai 
departe. Alţii îşi clădiseră colibe şi bordeie la marginea drumului 
şi cerşeau ajutor; aşa încât autorităţile comitatului se simţiseră 
stingherite şi fuseseră nevoite să ia măsuriţ. 

Auzind acestea, îşi dădură seama că, pe de o parte, nu se vor 
mai putea bucura din partea localnicilor de caritatea şi 
bunăvoința pe care le întâmpinaseră în locurile de unde veneau; 
şi, pe de altă parte, că îi ameninţa şi pe ei primejia de a fi 
atacați de cei aflaţi în aceeaşi restrişte ca şi dânşii. 

în faţa acestei situaţii, John, căpitanul grupului, -se întoarse, în 
numele celorlalţi, la bunul lor prieten şi binefăcător, care-i 
sprijinise şi până atunci şi, înfăţişându-i faptele, îi ceru cu 
umilinţă sfatul. Judecătorul îi povăţui să se întoarcă la vechile lor 
adăposturi sau, cumva, să se mute la mai mare depărtare de 
drum, şi-i îndrumă spre locul care ar fi fost cel mai potrivit 
pentru ei; acum însă aveau nevoie de o casă adevărată şi nu de 
colibe, pentru că *era plină toamnă. Şi găsiră o clădire veche şi 


părăginită, care fusese cândva o rezidenţă sau un mic conac, 
dar care era atât de dărăpănată încât nici nu mai putea fi 
locuită, şi ob ţinură consimţământul proprietarului fermei de 
care ţinea clădirea, ca s-o folosească după cum vor voL 

Iscusitul dulgher şi cu alţi câţiva care lucrau sub îndrumarea 
lui se puseră pe treabă, şi în câteva zile prefăcură paragina într- 
un adăpost sigur pentru vreme rea. Casa avea şi un cămin şi un 
cuptor, amândouă dărâmate, dar meşterii le aduseră în stare de 
folosinţă şi mai clădind de o parte şi de alta şoproane şi şuri, în 
curând făcură din ea o locuinţă bună pentru toţi. 

Aveau nevoie îndeosebi de scânduri pentru obloane, 
duşumele, uşi şi altele; dar cum gentilomul de care am vorbit 
mai sus îi sprijinea, şi prin aceasta îşi câştigaseră şi aprobarea 
sătenilor, şi cum, mai presus de toate, se ştia că sunt sănătoşi, 
fiecare le dădu ce-l lăsă inimă. 

Se statorniciră în această casă şi hotărâră să nu se mai 
clintească de aici. Văzuseră ei bine cât de potrivnic era întregul 
comitat tuturor celor ce veneau de la Londra. Şi ştiau că nicăieri 
nu s-ar fi bucurat de primirea priete-; noasă şi ajutorul de care 
aveau parte aci. 

Dar cu tot sprijinul şi încurajarea date de gentilomii din ţinut şi 
de sătenii din jur, totuşi oamenii noştri avură de îndurat multe 
neajunsuri, pentru că în octombrie şi în noiembrie vremea 
deveni din ce în ce mai rece şi mai jilavă, ori ei nu fuseseră 
deprinşi chiar cu atâtea asprimi. Aşa încât trecură prin fel de fel 
de suferinţe, răceli şi dureri în mădulare, dar ciuma nu se 
apropie de ei. Şi în luna decembrie se întoarseră îndărăt la 
casele lor. 

V-am istorisit povestea lor pe larg, pentru a vă arăta cum s-au 
întâmplat lucrurile cu un mare număr de oameni care, de îndată 
ce molima s-a ostoit, s-au reîntors în oraş. Pentru că, aşa cum 
am mai arătat, mulţi dintre cei care avuseseră putinţa să se 
refugieze în case la ţară, se refu- giaseră. lar oamenii de rând, 
care nu aveau prieteni prin alte părţi, s-au răspândit pe toate 
coclaurile oriunde au putut afla adăpost, fie că aveau bani, fie 
că nu. Cei cu bani au plecat cât mai departe, pentru că aveau 
mijloace de trai; dar cei cu buzunarele goale s-au izbit, aşa cum 
aţi văzut, de foarte mari neajunsuri şi adeseori au trăit pe 
spinarea sătenilor. De aceea, i-au stânjenit mult pe târgo- veţi şi 
pe ţărani, care uneori i-au şi trimis la închisoare, deşi nu prea 


ştiau ce să facă cu ei şi şovăhm când era vorba 8& le dea 
pedepse. Dar adeseori i-au izgonit dintr-un loc în altul, până 
când oamenii n-aveau altă ieşire decât să se Intoarcă la Londra. 

Când am aflat istoria lui John şi a fratelui său, am cercetat şi 
am aflat că au fost nenumărați oameni săraci care s-au risipit pe 
la ţară, în toate locurile, şi unii dintre ei au aflat adăpost prin 
şuri, hambare sau şoproane, atunci când au dat peste oameni 
binevoitori; mai cu seamă când puteau dovedi cât de cât cine 
sunt şi, în special, că plecaseră din Londra la timp. Alţii, la fel de 
numeroşi, şi-au încropit colibe şi bordeie prin păduri sau pe 
câmp, sau au trăit ca pustnicii prin gropi ori peşteri. Şi în acele 
locuri, puteţi fi siguri că s-au luptat cu cele mai cumplite 
greutăţi; aşa Illicit unii dintre ei au preferat să se întoarcă la 
Londra şi să înfrunte primejdia. Şi bordeiele au fost adeseori 
găsite pustii, iar sătenii gândeau că oamenii din ele muriseră de 
ciumă şi nu cutezau să se apropie, cel puţin o bună bucată de 
vreme. Şi e cu putinţă ca mulţi pribegi din aceştii să murit fără 
nimeni la căpătâi, pur şi simplu din pricina lipsurilor. 

Într-un bordel a fost găsit odată un om mort, şi pe gardul ce 
îngrădea un câmp din vecinătate fuses ă scrijelite cu briceagul 
lui, cu litere ba mari, ba mici, următoarele cuvinte: 

O, JAlef AMINdol MUriM Val, Val I 

Dat fiind că a fost găsit un singur mort se bănuieşte că al 
doilea om a scăpat; sau poate că a murit mai înainte, şi celălalt 
l-a îngropat cum a putut. 

V-am mai arătat şi cum s-au apărat de molimă cei legaţi de 
navigaţie, adică felul în care corăbiile zăceau „în larg“ cum se 
stţune, în şiruri, una cu prova în pupa celeilalte, pe tot cuprinsul 
fluviului. Mi s-a spus că se înşirau tot aşa până la Gravesend şi 
chiar mai jos, în orice loc unde erau mai adăpostite de vânt şi de 
vremea rea. Şi n-am auzit ca ciuma şi fi pătruns la bordul 
corăbiilor, cu excepţia acelora ancorate cam până la Deptford, 
deşi oamenii co- borau în satele, oraşele şi fermele de pe țărm 
după păsări, carne de porc şi de vițel şi alte provizii. 

De asemeni, am văzut că şi barcagiii de dincolo de pod au 
găsit mijloace de a urca pe fluviu cu bărcile, cât mai departe au 
putut. Şi mulţi dintre ei şi-au adus întreaga familie în bărcile pe 
care le-au acoperit cu pânze şi cu învelişuri de balot şi le-au 
căptuşit cu paie, făcându-şi sălaş, în ele. Şi şi-au aliniat bărcile 
de-a lungul țărmului la mlaştini, iar unii dintre ei şi-au făcut din 


pânze mici corturi pe țărm, şi ziua stăteau sub cort, iar noaptea 
se culcau în bărci. 

Am auzit că malurile râului erau străjuite de bărci şi de 
oameni, care au rămas acolo atâta timp cât au avut mijloace de 
întreţinere sau cât au putut căpăta câte ceva de la săteni. Şi, 
într-adevăr, oamenii de la ţară, atât gentilomii cât şi ţăranii, s-au 
arătat gata să-i ajute, şi pe barcagii şi pe mulţi alţii, numai că nu 
s-ar fi învoit în ruptul capului să-i primească în satele sau în 
casele lor, şi nici că-i putem învinovăţi pentru aceasta. 

Am cunoscut un cetăţean crunt lovit de soartă, căruia molima 
îi răpise nevasta şi copiii. Nu mai rămăseseră în • viaţă decât 
el, două slujnice şi o rubedenie, o femeie bă- 1 trână care-i 
îngrijise cât putuse pe cei ce se pierduseră, j Omul acesta 
nemângâiat s-a mutat într-un sat din apro- | pierea Londrei, deşi 
nu chiar o suburbie, şi a închiriat j acolo o casă goală, de la 
proprietarul ei. După câteva zile, 3 a făcut rost de un camion, l-a 
încărcat cu toate mobilele şi avutul lui, ca să şi le aducă în noua 
casă. Sătenii s-au Împotrivit la intrarea camionului în sat, dar 
mai cu sfada, mai cu forţa, camionagiii au izbutit să-l aducă 
până în faţa casei omului. Acolo însă poliţaiul s-a împotrivit din 
noâi şi nu i-a dat voie să care lucrurile în casă. Mobilele au fost 
descărcate şi lăsate la uşă, iar camionul s-a întors la Londra. 
Omul nostru a fost chemat să se înfăţişeze la judecătorul de 
pace, iar el s-a supus. Judecătorul i-a cerut să cheme îndărăt 
camionul şi să-şi reîncarce Jucrurile în el, dar omul nici n-a vrut 
să audă. Drept care judecătorul i-a poruncit poliţaiului să-i 
urmărească pe camionagii, să-i aducă înapoi şi să-i silească să 
transporte lucrurile îndărăt la Londra. Or dacă nu, să le 
depoziteze undeva pârlă la noi ordine. Şi dacă nu-i poate găsi pe 
camionagii, iar proprie tarul nu consimte să se descotorosească 
de lucruri, atunci acestea să fie trase, cu cângi, din faţa casei şi 
arse în stradă. Bietul om a trebuit să-şi trimită lucrurile înapoi, 
văitându-se şi protestând împotriva cruzimii cu care fusese 
tratat. 

Dar nu exista cale de mijloc. Nevoia de a-şi apăra vieţile îi 
împingea pe oameni la asemenea cruzimi, de care, în alte 
împrejurări, nu s-ar fi făcut vinovaţi. Dacă omul acela a mai trăit 
sau a murit n-aş putea să vă spun. Dar se zice că fusese şi el 
atins de ciumă; sau poate că oamenii au iscat acest zvon ca să- 
şi scuze purtarea neomenoasă faţă de el. Se prea poate însă ca 


sau el sau lucrurile lui, sau şi el şi lucrurile să fi fost purtători de 
boală, din moment ce toată familia îi pierise cu puţin înainte. 

Ştiu că locuitorii din târgurile şi oraşele din vecinătatea 
Londrei au fost învinovăţiţi pentru lipsa lor de înţelegere faţă de 
nenorociţii care au fugit din oraş de teama bolii. Şi din cât se 
spunea, săvârşiseră multe fapte haine. Dar eu unul pot să afirm 
că a existat şi multă milă. Ajutorare şi bunăvoință, atunci când 
localnicii îşi dădeau seama că nu-i pândeşte vreo primejdie. Dar 
cum fiecare dintre oraşe îşi hotăra singur felul de a se comporta, 
au fost desigur şi cazuri în care sărmanii refugiaţi au avut parte 
de mari neajunsuri şi s-au pomenit izgoniți îndărăt în oraşul 
infectat. Ceea ce a pricinuit multă zarvă şi proteste împotriva 
celor din afară, iar plângerilc erau pe buzele tuturor. 

Şi totuşi, în ciuda atâtor prevederi, nu a existat tirg sau oraş 
pe o rază de zece (sau chiar douăzeci) de mile de Londra în care 
să nu se fi ivit mai multe sau mai puţine cazuri de ciumă şi care 
să nu fi avut morţii săi. 

Şi a mai fost o pricină care i-a făcut pe cei de la ţară să se 
poarte cu stricteţe faţă de londonezi, mai cu seamă faţă de cei 
săraci. Şi anume, aşa cum am mai spus într-un loc, se pare că 
cei ce se ştiau bolnavi vădeau o oarecare vinovată înclinaţie de 
a-i îmbolnăvi şi pe alţii. 

Doctorii au dezbătut mult între ei explicaţia acestui fapt. Unii 
spuneau că făcea parte din însăşi natura bolii, anume că cei 
atinşi de molimă erau cuprinşi de un soi de pizmă şi de ură 
împotriva semenilor lor, de parcă boala căuta cu vrăjmăşie să se 
împlânte nu numai în trupurile oamenilor, dar sădea ţi În 
firea bolnavilor nevoia de a face rău, aşa cum un ftip> 
turbat, oridt ar & fost de hlânH înainte, se repede să-i 
muşte pe cei ce i-au fost mai apropiaţi şi mai dragi. 

Alţii puneau faptul pe seama firii omeneşti în genere, 
care nu îndură să vadă c£ alţii din aceeaşi speţă sunt mai 
puţin nefericiţi, şi care, dnd dă de necaz, ar vrea să-i ştie 
pe toţi loviți deopotrivă. 

Alţii insă vorbeau de nepăsarea pe care ţi-o dă deznă;; 
dejdea; nemaiştiind şi nemaisinchisindu-se de ceea ce făceau, 
nepăsători faţă de bine şi de rău, bolnavii nu se mai tereau nici 
ei şi nici pe cei din jur. Şi, într-adevăr, când oamenii se lasă în 
voia soartei şi nu se mai sinchisesc de prudenţă sau de 
primejdie în ce-i priveşte pe ei, nu-i de. Mirare că nu se mai 


gândesc la binele celorlalţi. 

Dar eu înclin să dau o altă întorsătură acestei grave dezbateri 
şi să găsesc o explicaţie diferită sau un nou răspuns. Anume, eu 
nu acord încredere faptului în sine. Dimpotrivă, afirm că lucrurile 
nu s-au întâmplat astfel şi că nu era vorba decât de un zvon 
stârnit de populaţia satelor vi oraşelor din afara Londrei 
împotriva refugiaților londonezi, pentru a justifica, sau cel puţin 
a scuza greutăţile şi e âutăţile făcute acestora, şi despre care se 
vorbea atât de mult. Şi în aceste ciocniri, se poate ca ambele 
părţi să fi purtat o vină. Cu alte cuvinte, londonezii care aveau 
pretenţia să fie primiţi şi adăpostiţi în casele sătenilor, la vreme 
de molimă, de multe ori purtând boala în ei, se văitau de 
cruzimea şi de nedreptatea ţăranilor şi târgoveţilor care-i 
izgoneau şi-i sileau să plece îndărăt cu fami- 

1 iile şi cu lucrurile lor. lar pe de altă parte, cei din alte 
oraşe, pomenindu-se cu londonezii peste ei, gata să le in- 1re 
în case fie că voiau sau nu, au iscat zvonul că oamenii ar fi fost 
ciumaţi şi că nu se sinchiseau de ceilalţi, ba dimpotrivă, se 
străduiau chiar să-i molipsească. Şi niciuna aici alta nu erau 
absolut adevărate, cel puţin nu în felul în care erau înfăţişate. 

Ce-i drept, cei de la ţară erau mereu puşi pe jăratec de veştile 
că londonezii aveau să se năpustească asupră-le cu forţa, nu 
numai cerând ajutoare, ci pur şi simplu dedându-se la jaf şi 
prădăciuni, şi că alergau pe străzi cu ciuma în ei, fără nicio 
fereală. Se mai zicea că nu s-a luat nicio măsură de închidere a 
caselor şi de împiedicare a celor bolnavi de a-i molipsi pe alţii. 

Ori, ca să nu-i nedreptăţim pe londonezi, trebuie arătat că 
aceştia nu s-au dedat la violenţe decât în unele cazuri răzlețe, 
de care am vorbit.. Pe de altă parte, am arătat câtă grijă au 
depus primarul şi Consilierii Orăşeneşti pentru asigurarea 
ordinei în întregul oraş şi în suburbii; după cum la fel au făcut 
judecătorii de pace şi slujbaşii parohiali în alte părţi. Londra ar 
putea sluji ca model tuturor oraşelor din lume în ce priveşte 
buna orânduire şi desăvâr- şita ordine, chiar atunci când molima 
era în toi, iar populaţia covârşită de suferinţă şi istovire. 

Un lucru trebuie cu deosebire subliniat, spre cinstea înalţilor 
slujbaşi, pentru că se datora chibzuinţei lor şi anume 
cumpănirea cu care au dus la îndeplinire marea şi greaua 
misiune de închidere a caselor contaminate. E drept că, aşa cum 
am mai arătat, închiderea caselor a însemnat pricina unor mari 


nemulțumiri, aş putea spune chiar că a celor mai mari 
nemulțumiri la vremea aceea. Pentru că a-i zăvori în casă pe cei 
sănătoşi laolaltă cu cei bolnavi era un lucru cumplit, iar vaietele 
celor astfel popriţi îţi sfâşiau inima. Şi se umpleau străzile de 
strigătele celor care îşi revărsau furia sau cereau milă. Ei n- 
aveau alt mijloc de a veni în legătură cu prietenii lor decât 
vorbind la fereastră, şi-i auzeai la ferestre văicărindu-se atât de 
jalnic, încât topeau nu numai sufletele celor cu care discutau, 
dar şi pe ale trecătorilor ce se nimereau pe acolo. Şi printre 
aceste văicăreli nu o dată se auzeau dojeni la asprimea şi uneori 
la obrăznicia paznicilor postați la uşile lor. lar paznicii le 
răspundeau cu destulă neruşinare. Şi uneori îi înfruntau şi pe cei 
din stradă, care stăteau de vorbă cu suszisele familii Pentru 
această obrăznicie sau pentru purtarea lor neomenoasă, vreo 
şapte-opt dintre aceşti paznici şi-au pierdut viaţa. Nu ştiu dacă 
trebuie să folosesc cuvântul „asasinat”, pentru că nu sunt în 
măsură să intru în amănuntele cazurilor în speţă. E drept că 
paznicii îşi împlineau o datorie pentru care fuseseră numiţi de 
către o autoritate legală. Şi a ucide un slujbaş public, în 
exerciţiul funcţiunii, înseamnă, în limbajul legii, un asasinat. Dar 
cum instrucţiunile primite, sau autoritatea în numele căreia 
acționau nu-i împuternicise să insulte sau să-i oropsească pe cei 
ce se aflau în paza lor, ori de câte ori se întâmplă asemenea 
lucru însemna că o făceau pe cont propriu şi nu întru împlinirea 
datoriei. Acţionau deci ca persoane particulare şi nu ca slujbaşi 
oficiali. Şi deci, dacă-şi atrăgeau răfuieli pentru asemenea 
păcătoşenii, înseamnă că şi-o făceau cu mâna lor. ŞI, într- 
adevăr, paznicii erau înconjurați de atâta ură şi sudalme, fie că 
erau meritate sau nu, încât orice li s-ar fi întâmplat nimeni nu i- 
ar fi plâns, ba dimpotrivă, ar fi spus că aşa le trebuie. Şi nu-mi 
amintesc ca cineva să fi fost pedepsit, sau mai bine zis aspru 
pedepsit, pentru încăierările şi răfuielile cu paznicii de la uşă. 
Am arătat ce vicleşuguri foloseau oamenii ca să evadeze din 
casele închise şi să înşele veghea paznicilor. Dar ţin să repet că 
magistraţii au procedat cu multă înţelepciune şi au făcut destule 
înlesniri familiilor aflate la mare nevoie, fie îngăduind ca bolnavii 
să fie scoşi din case şi transportaţi la Spitalul de ciumaţi, sau în 
alte locuri fie, în unele cazuri, acceptând ca persoanele 
sănătoase să se mute din casele închise, dacă dovedeau că sunt 
neatinse de boală şi că, acolo unde se duceau, vor rămâne 


închise în casă atât cât li se va cere. «. 

De asemeni, autorităţile au dat dovadă de o deosebită grijă în 
ce priveşte aprovizionarea familiilor sărace cu hrană şi 
medicamente. Şi nu s-au mulţumit să dea doar dispoziţii 
slujbaşilor însărcinaţi cu asemenea treburi, dar Consilierii 
Orăşeneşti în persoană veneau de multe ori călare la casele 
sărace şi-i întrebau pe oameni, discutând pe fereastră, dacă au 
ce le trebuie sau nu, dacă mai au nevoie de ceva şi dacă 
paznicii au transmis toate mesajele lor şi au adus ceea ce li s-a 
cerut. Dacă oamenii răspundeau că da, totul era în regulă. Dar 
dacă se plângeau că nu erau aprovizionaţi cum trebuie şi că 
paznicul nu-şi făcea datoria sau nu se purta omeneşte cu ei, 
aceştia (adică paznicii) erau de cele mai multe ori îndepărtați şi 
înlocuiţi cu alţii. 

E adevărat că plângerile puteau fi neîndreptăţite, şi dacă 
paznicul avea destule dovezi ca să-l convingă pe slujbaş că 
lucrurile nu stăteau aşa şi că, dimpotrivă, cei din casă îi făcuseră 
lui rău, atunci era păstrat în post, iar familiile păzite îşi primeau 
dojana. Dar, desigur, nu putea fi vorba de o anchetă, pentru că 
cele două părţi nu prea puteau fi puse faţă-n faţă, şi ciocnirile 
nu erau bine lămurite din stradă şi pe fereastră. 

în general, autorităţile ţineau partea celor popriţi în casă, şi-l 
înlocuiau pe paznic, ceea ce părea a fi lucrul cel mai drept şi cu 
urmări mai puţin grave. Căci dacă paznicul fusese cel 
nedreptăţit, puteau cu uşurinţă să se răscumpere faţă de el 
dându-i un alt post de acelaşi fel; dar dacă familia închisă era 
cea care avea dreptate, nu exista niciun chip de a li se da 
satisfacţie, iar răul. Putea fi fatal, în- trucât era vorba de vieţile 
lor. 

Multe şi felurite ciocniri de acest fel au avut loc între paznici şi 
bieţii oameni închişi în case, în afara celor pe care le-am arătat 
şi care aveau în vedere doar evadarea prin şiretlic. Uneori 
paznicii nu veneau, alteori erau beţi sau dormeau când oamenii 
aveau nevoie de ei, şi în asemenea cazuri îşi atrăgeau 
întotdeauna o pedeapsă aspră. 

Dar, deşi s-a făcut tot ce era de făcut sau s-a putut face în 
aceste împrejurări, totuşi închiderea caselor şi deținerea forţată 
a celor sănătoşi împreună cu cei bolnavi avea foarte mari 
neajunsuri, şi unele dintre ele tragice, care ar merita să fie 
consemnate, dacă am avea îndeajuns spaţiu. Cum însă a fost o 


hotărâre consfinţită printr-o lege având în vedere binele public 
şi năzuind spre un ţel binefăcător, trebuie să spunem, trecând 
peste neplăcerile individuale pe care le-a pricinuit, că scopul 
scuză mijloacele. 

Cu toate acestea, pluteşte încă şi azi îndoiala dacă, 
până la urmă, prevederea a contribuit cu ceva la 
stăvilirea molimei, şi eu unul n-aş putea răspunde 
afirmativ. Pentru că boala nu numai că n-a fost 
zăgăzuită, dar niciun puhoi nu se dezlănţuie mai năvalnic 
şi mai cotropitor decât s-a dezlănţuit ciuma în întreaga ei 
viitoare. Şi asta deşi casele contaminate aii fost închise 
cu cea mai mare stricteţe posibilă. Sigur este însă că 
dacă numai persoanele bolnave ar fi fost poprite, 
niciunul dintre cei sănătoşi, nevenind în legătură cu ele, 
nu s-ar fi putut molipsi. Ce-i drept - şi pe acest lucru 
vreau să pun accent - molima a fost răs- pândită pe 
nesimţite, de persoane care nu păreau infectate şi care 
nu ştiau nici pe cine molipsiseră şi nici de la cine se 
molipsiseră. 

De pildă, ta White-Chappel a fost închisă o casă din 
cauza unei slujnice bolnave care avea doar nişte pete, nu 
semnele propriu-zise ale bolii, şi care până la urmă s-a 
însănătoşit Totuşi oamenii din acea casă, timp de patruzeci de 
zile n-au avut libertatea de a se mişca sau de a respira puţin aer 
curat Lipsa de aer, teama, furia, indignarea şi alte neajunsuri 
legate de asemenea stare au făcut ca stă- până casei să se 
îmbolnăvească de friguri, iar examinatorii care o cercetară 
hotărâră că era vorba de ciumă, deşi medicii se împotriviră 
acestui verdict Oricum, familia a fost silită să intre din nou în 
carantină, tocmai când primele patruzeci de zile erau pe punctul 
de a se termina. Acest Lucru i-a copleşit de atâta amărăciune şi 
mânie, încât, cei mai mulţi din familie, încarceraţi între patru 
pereţi şi lipsiţi de mişcare şi de aer curat, au căzut la pat cu 
felurite boli, unul după altuL Câţiva au făcut scorbut, unul nişte 
colice violente, ceea ce iarăşi le-a prelungit întemnițarea. Până 
când, unul sau altul dintre cei care însoțeau examinatorii pentru 
a cerceta bolnavii şi, chipurile, a-i elibera, le-a adus într-adevăr 
ciuma în casă şi i-a infectat pe toţi. Cei mai mulţi au murit, nu 
de ciuma de care au fost bănuiţi la început, ci de ciuma adusă 
de cei puşi să-i ocrotească. 


Şi lucruri din astea se petreceau în dese rânduri, fiind cele 
mai primejdioase urmări ale închiderii caselor. 

În acele zile am întâmpinat şi eu nişte neplăceri, care la 
început m-au mâhnit şi m-au tulburat rău deşi, după cum s-ă 
dovedit până la urmă, nu mi-au adus niciun fel de necaz. 
Anume, Consiliul Orăşenesc m-a numit examinator al caselor din 
vecinătatea locuinţei mele. Noi făceam parte dintr-o parohie 
întinsă, care avea la îndemână nu mai puţin ie optsprezece 
examinatori - oamenii îi numeau vizitatori. M-am străduit din 
răsputeri să fiu scutit de asemenea îndatorire, şi am folosit toate 
argumentele cu putinţă. În special, am ţinut să arăt că eu eram 
împotriva închiderii caselor şi că nu se cuvenea să mă oblige a fi 
unealta unei hotărâri care venea în contradicţie cu principiile 
mele, şi despre care nu credeam că slujeşte scopului urmărit. 
Dar Wot ce am putut obţine a fost scurtarea duratei de îndepli- 
oire a îndatoririi de la două luni, cât era termenul prevăzut, la 
trei săptămâni, cu condiţia ca să găsesc eu pe Wâneva vrednic 
să mă înlocuiască în restul timpului. Lucru foarte greu, căci nu 
găseai la tot pasul oameni potriviţi şi dispuşi să primească 
asemenea misiune. 

În legătură cu închiderea caselor trebuie să recunosc Insă un 
singur rezultat bun şi de însemnătate: izolarea forţată a 
bolnavilor, care altminteri ar fi bântuit străzile, mai cu seamă 
când erau cuprinşi de delir, ceea ce ar fi fost şi îngrozitor şi 
primejdios pentru populaţie. De altfel, aşa se întâmplase la 
început, înainte de a fi fost popriţi în case. Ba chiar aveau atâta 
libertate încât se duceau şi cerşeau pe la uşile oamenilor, 
văicărindu-se că-s bolnavi de ciumă şi cerând cârpe ca să-şi 
oblojească rănile, sau ce li se mai năzărea în delirul lor. 

O biată nefericită doamnă, soţia unui cetăţean de vază (dac-o 
fi adevărat ce se povesteşte), a fost omorâtă în strada 
Aldersgate de către una din aceste oropsite făpturL Cică 
bolnavul o luase razna pe stradă, aiurind şi cântând în gura 
mare, aşa că trecătorii ziceau că se îmbătase. Dar el ţipa că-i 
ciumat, şi se pare că acesta era adevărul. Şi ieşindu-i în cale 
doamna de care am vorbit, a dat s-o sărute. Sărmana femeie s-a 
speriat foarte, crezând că are de-a face doar cu o brută, şi a 
prins a alerga, dar strada fiind pustie, nu s-a găsit nimeni prin 
apropiere ca s-o ajute. Văzând că derbedeul o ajunge din urmă 
s-a întors şi l-a îmbrâncit cu atâta putere încât, omul fiind foarte 


slăbit, a căzut. Dar, din nefericire, în căzătură a înşfăcat-o şi a 
tras-o după el pe biata femeie şi, brutalizând-o, a sărutat-o. Ce-i 
mai rău însă, după ce-a săvârşit această faptă, i-a spus că-i 
bolnav de ciumă şi adicătelea de ce să nu-i dea şi ei boala. 
Femeia fusese şi aşa destul de înspăimântată, mai ales că era şi 
gravidă. Dar când îl auzi că-i şi ciumat, se porni să ţipe şi apoi 
leşină. Cu toate că şi-a revenit în simţiri, totuşi după câteva zile 
şi-a dat sufletul, fără să se ştie vreodată dacă luase boala sau 
nu. 

Se mai povestea de un alt bolnav care a venit şi a bătut la uşa 
unei familii de prieteni, pe care obişnuia să-i viziteze. Servitorul 
i-a dat drumul înăuntru şi, spunându-i că stăpânul casei se afla 
sus, omul a zbughit-o pe scări şi a năvălit în odaia în care 
întreaga familie era adunată la cină. Gazdele se ridicară de pe 
scaune, puţin mirate, neştiind ce se întâmplase. Dar omul le 
spuse să stea liniştiţi pentru că venise numai să-şi ia rămas bun 
de la ei. La care l-au întrebat: 

— Dar de ce, domnule...? Unde ai de gând să pleci? 

— Unde am de gând să plec? răspunse el. Am ciumii şi mâine 
noapte voi muri. 

E lesne de închipuit, dar nu şi de descris, groaza care i-a 
cuprins pe toţi ai casei. Femeilş şi fiicele gazdei, care erau doar 
nişte copile, s-au speriat de moarte şi au pornii să alerge care- 
ncotro, unele coborârid altele ureând şi, după ce se adunară pe 
cât putură, se încuiară în odăile lor şi începură să strige la 
fereastră după ajutor, de parcă îşi pierduseră minţile. Stăpânul 
casei, mai liniştit decât femeile, deşi speriat şi aţâţat, â dat să 
puie mina pe nepofii!. Şi să-l zvăritf» afară pe scări, dar 
chibzuind un pic la starea în care se găsea bolnavul şi la 
primejdia de a-l atinge, se îngrozi şi rămase încremenit. In tot 
acest timp, bolnavul, măcinat la minte ca şi la trup, stătea 
neclintit şi parcă mirat. În cele din urmă, se răsuci pe călciie şi 
spuse cu cea mai mare linişte ce se poate închipui: 

— Vai, ăştia îmi sunteţi! Vasăzică fugiţi de mine Atunci o să 
mă duc acasă şi p să mor acolo. 

Şi cobori pe dată. Servitorul „care îl lăsase înăuntru veni după 
el, luminindu-i drumul cu o luminare, dar st temu să treacă pe 
lângă oaspete ca să-i deschidă uşa şi râmase pe scări, 
urmărindu-l ce face. Omul deschise uşa şi apoi o trânti în urmă-i. 

A trebuit să treacă un timp până când familia să-şi revină din 


spaima pe care o trăseş'e, dar cum n-a avut de suferit nicio 
urmare, au folosit după aceea felurite prilejuri ca să 
povestească totul cu mare satisfacţie (de ăsta puteţi fi siguri). 

Cu toate că bolnavul plecase din casa lor, am auzu că le-au 
trebuit câteva zile că [şk-şi alunge temerile şi jgf-au mai circulat 
prin casa pân| Vi-âu afumat toate încăperile cu felurite mirodenii 
şi miresme, şi cu fum de catran, de praf de puşcă şi de sulf, 
fiecare dintre ele aprinse pe nnd. Şi până ce nu şi-au spălat 
temeinic toată îmbrăcămintea şi altele de felul ăsta. 

Cât despre bietul bolnav, nu-mi mai aduc aminte dacă a trăit 
sau a murit. 

/' Lucru sigur este că dacă n-ar fi fost încuiaţi în case, bolnavii 
cu minţile rătăcite de fierbinţeală şi delir ar fi îâinblat brambura 
pe străzi; şi chiar şi aşa mijiţi au fă- cut-p, vătămându-i pe cei ce 
le ieşeau în cale, aidoma âţhi”ui turbat care. O ia razna şi-i 
muşcă pe toţi. Nu mă îneto“se că dacă vreo făptură scoasă din 
minţi de frigurile bolii Ts-ar fi repezit să muşte pe careva, cel 
rănit s-ar fi îmbolnăvit fără leac, chiar dacă până atunci fusese 
cu desăvârşire sănătos. 

iun mai auzit despre o asemenea creatură care a fugit din pat 
în cămaşă, cu minţile zdruncinate de tortura pricinuită de 
gâlmele infectate, trei la număr în cazul lui. Şi-a încălţat pantofii 
şi a dat să-şi pună şi maptaua, dar infirmiera i s-a împotrivit şi i- 
a smuls mantaua de pe el. Omul a deborât-o la pământ, a trecut 
peste ea, a alergat pe scări în jos şi apoi s-a năpustit în stradă, 
în cămaşă de noapte, drept spre Tainisâ. Infirmiera, alergând 
după el a strigat la paznic să-l oprească. Dar paznicul speriat de 
smintit şi temându-s'e să-l atingă, l-a lăsat în voie. Omul a 
coborât treptele spre râu, şi-a zvârlit cămaşa de pe el, s-a 
cufundat în apă şi, fiind un buji înotător, a pornit să străbată 
fluviul înot. Curentul apei împingându-l spre vest, a ajuns la 
debarcaderul Falcon Staixs unde a coborât la țărm. Intrucât era 
în puterea nopţii, nu se afla ţipenie de om pe străzi şi a început 
să alerge hai-hui, gol puşcă. După un timp, 'apa venind iarăşi 
mare, omul se aruncă din nou şi înotă îndărăt. Se urcă la țărm, o 
luă iar la goană pe străzi şi, ţuşt în pat. Şi această extraordinară 
experienţă l-a lecuit de boală. Mişcarea violentă a braţelor şi a 
picioarelor a făcut să-i coacă şi să crape umflăturile pe care le 
avea la subţiori şi pe vintre, iar răceala apei a domolit 
fierbinţeala din sângele lui. 


Trebuie să adaug că am istorisit această întâmplare aşa ca şi 
pe celelalte, cu alte cuvinte ca pe un fapt care mi-a ajuns la 
cunoştinţă, aşadar n-aş putea pune mâna în foc că lucrurile s-au 
petrecut întocmai şi mai cu seamă că omul s-a tămăduit pe 
această neobişnuită cale. Mărturisesc că nici nu mi se pare a fi 
cu putinţă. Dar mie îipi slujeşte ca să vă arăt actele disperate pe 
care le înfăptuiau la acea vreme oamenii cuprinşi de viitoarea 
delirului şi a nesăbuinţei. Şi câte asemenea n-ar mai fi avut loc 
dacă bolnavii n-ar fi fost împiedicaţi prin închiderea caselor; 
Acesta, socotesc eu, a fost cel mai mare folos, dacă nu cumva 
singurul, al crudei măsuri luate. 

Pe de altă parte, lumea se plângea şi bombănea amarnic 
împotriva metodei 

Jalnice erau strigătele celor bolnavi care, cu judecata rătăcită 
din pricina durerilor chinuitoare sau a fierbinţelii care făcea să le 
clocotească sângele, se vedeau fie întemniţaţi în case, fie legaţi 
de pat sau de scaune, pentru a fi împiedicaţi să-şi facă singuri 
cine ştie ce rău. Zbierau cât îi ţinea gura că erau încătuşaţi şi că 
nu li se îngăduie să moară în voie. 

Această năpustire a bolnavilor în stradă a fost un lucru 
cumplit şi autorităţile au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca s-o 
împiedice, dar cum, de cele mai multe ori, lucrurile se întâmplau 
noaptea şi pe neaşteptate, slujbaşii nu erau întotdeauna la faţa 
locului ca să-şi poată face datoria. Şi, adeseori, chiar când 
asemenea evadări aveau loc în timpul zilei, cei ce trebuiau să-i 
oprească se fereau să se amestece. Căci, ajunşi la asemenea 
stadiu, bolnavii erau mai molipsitori ca oricând şi ar fi fost din 
cale afară de primejdios să pui mâna pe ei. De cele mai multe 
ori alergau fără să-şi dea măcar seama de ceea ce fac, şi 
goneau până când cădeau morţi, sau până îşi istoveau puterile 
atât de rău, încât se prăbuşeau vlăguiţi şi după o jumătate de 
ceas ori un ceas îşi dădeau duhul. Cel mai sfâşietor era însă 
faptul că' în acea jumătate de ceas îşi redobândeau judecata 
limpede şi atunci dându-şi seama de ce se întâmplă cu ei, îşi 
plân- geau durerea şi soarta amară prin bocete şi vaiere care-ţi 
zdrobeau inima. 

Cele mai multe din aceste întâmplări se petrecuseră înainte 
ca dispoziţia de închidere a caselor să fi fost pusă cu stricteţe în 
aplicare; căci la început paznicii nu se arătară chiar atât de 
neînduplecaţi în paza oamenilor aflaţi în case. Aceasta până 


când câţiva dintre cei ce-şi încălcaseră îndatoririle au fost aspru 
pedepsiţi pentru vina de a fi lăsat oamenii asupra cărora 
vegheau, fie bolnavi, fie sănătoşi, să se strecoare afară din case. 
Dar după ce slujbaşii care-i supravegheau pe paznici luară 
hotărârea să urmărească felul în care aceştia îşi îndeplineau 
misiunea, cei popriţi în case s-au izbit de cele mai mari restricţii 

Şi dacă bolnavii n-ar fi fost izolaţi În felul În care eon arătat, 
Londra ar fi devenit În acele zile cel mai lugubru loc din lume. 
Pentru că străzile ar fi fost presărate cu morţi, şi ar fi murit în 
stradă tot atâţia cât şi în case. Bolnavii în plin delir nu puteau fi 
ţinuţi decât cu forţa în casă, şi mulţi dintre cei nelegaţi s-au 
azvârlit pe fereastră când au văzut că nu pot ieşi pe uşă. 

Faptul că oamenii nu puteau ţine legătura unii cu alţii în acele 
vremuri de durere a făcut cu neputinţă ca cioeva să cunoască 
toate întâmplările extraordinare care aveau loc în diferite familii. 
Socot că niciodată nu s-a putut afla cu exactitate câţi oameni 
cuprinşi de delir s-au înecat în Ta- misa sau în râul Hackney care 
curge dinspre mlaştini. Buletinele săptâminale înregistrau prea 
puţine dintre aceste cazuri. Şi din ele nu puteai şti niciodată cine 
se înecase dintr-un accident şi cine nu. Dar eu unul gândesc, din 
câte am aflat sau am observat, că în acel an au murit înecaţi 
mult mai mulţi decât cei trecuţi în toate Buletinele luate laolaltă, 
pentru că multe cadavre n-au putut fi pescuite. 

Şi la fel de mulţi au pierit şi prin alte mijloace de sinucidere. 
De pildă, un om din strada Whitecross şi-a dat foc în propriul său 
pat. Unii zic că a făcut-o singur, alţii zic că a fost mâna 
infirmierei care-l îngrijea. Ce se ştie însă sigur e că omul era 
bolnav de ciumă. 

Se poate socoti o întâmplare fericită, şi de multe ori mi-am 
repetat pe atunci acest lucru, că în acel an n-au izbucnit în oraş 
focuri, sau cel puţin nu focuri mari. Altminteri ar fi fost un 
dezastru. Ar fi însemnat ori ca lumea să lase focurile nestinse, 
ori să se adune în mulţimi şi îmbulzeli, fără a ţine seama de 
primejdia molipsirii, fără a se gândi în ce case intră, pe ce 
mobile pun mâna sau printre ce oameni se amestecă. 

Dar, în afară de un foc în parohia Cripplegate, şi de vreo două 
trei vâlvătăi care au fost înăbuşite pe dată, în tot lungul anului 
am fost scutiţi de nenorociri de acest fel 

Circula povestea unei case din Swan-Alley, în care întreaga 
familie se molipsise şi muriseră cu toţii. Ultima persoană, o 


femeie, zăcea moartă pe podea şi se pare că se întinsese să 
moară în faţa vetrei. Câţiva tăciuni au sărit, zice-se, din sobă şi 
au aprins scândurile şi grinzile. Duşumeaua ar fi ars, se spune, 
până la femeia moartă, iar flăcările au ocolit trupul neînsufleţit, 
cu toate că nu era înfăşurat decât într-un cearşaf. lar focul s-ar fi 
stins de la sine, fără să mistuie întreaga casă, deşi nu era decât 
o coşmelie din lemn. 

Cât adevăr zace în această poveste n-aş şti să spun.’ Oricum, 
însă, focul avea să pirjolească oraşul abia în anul următor, dar în 
anul ciumei l-a scutit. 

E chiar de mirare că nu s-au întâmplat mult mai multe 
neqgprociri ţinând seama de crizele de nebunie în care chinurile 
bolii îi azvârleau pe bieţii oameni, când se aflau singuri. 

Am fost de multe ori întrebat - şi mărturisesc că nu am ştiut 
ce răspuns să dau - cum se face că atiţia oameni bolnavi 
bântuiau străzile, deşi casele infectate erau examinate cu multă 
stricteţe şi apoi închise şi vegheate.; 

Singurul răspuns pe care m-aş pricepe să-l dau ar fj acela că 
într-un oraş cu o populaţie ca a Londrei nu era cu putinţă să 
descoperi la timp fiecare casă infectată şţ s-o închizi pe dată. 
Astfel încât oamenii aveau deplina libertate să circule pe străzi, 
atâta timp cât nu se ştia că aparţin tagmei celor molipsiţi.; 

Ar mai exista o explicaţie pe care mai mulţi medici au dat-o 
primarului şi anume: într-o anumită etapă, furia bolii se propaga 
cu atâta repeziciune, oamenii se îmbolnăveau atât de brusc şi 
mureau atât de curând, încât nu era cu putinţă şi nici n-ar fi 
avut roşţ să cauţi să afli cine eră bolnav şi cine sănătos. ŞI 
închiderea caselor nu se putes face în ritmul în care se 
răspândea boala. Pe anumite străzi toate casele erau infectate, 
şi în anumite case, toate persoanele care le locuiau. Dar mai 
grav era faptul că în momentul când se afla de unele case că ar 
fi contaminate,” cei mai mulţi dintre locatari fie că muriseră, fie 
fugiseră de teama de a fi închişi între patru pereţi. Aşa încât 
jjâici nu mai avea vreo noimă să consider) acele case infectate 
şi să le închizi. Boala îşi luase tributul şi le pustiise înainte măcar 
de a se fi ştiut că cineva din familie fusese atins. G. 

Cred că aceste lămuriri sunt deajuns pentru â, convinge orice 
persoană înzestrată cu judecată că nu stăţeajiia în puterea 
autorităţilor şi nici "& vreunei meto” fsaffcăi omeneşti să frineze 
răspândireă bolii. Aşadar, âidujţgfea caselor nu a fost decât un 


mijloc foarte slab pentru slujirea scopului urmărit. Binele pe 
care-l aducea era cu totul disproporționat faţă de suferinţele 
pricinuite celor popriţi. 

În timpul cât am îndeplinit misiunea mea oficială, am avut 
dese prilejuri de a mă convinge de zădărnicia măsurii. De pildă, 
ori de câte ori eram trimis în calitate de examinator sau vizitator 
să cercetez locuinţe infectate, nu se întâmplă să dau peste vreo 
casă lovită de boală în care câţiva membri ai familiei să nu fi 
fugit sau să nu se fi făcut nevăzuţi. Autorităţile se supărau şi-i 
învinuiau pe examinatori că nu-şi fac inspecția cum trebuie. Dar, 
aşa cum am arătat, casele fuseseră infectate cu mult înainte de 
a fi aflat noi. 

Deşi misiunea mea oficială şi atât de primejdioasă nu a ţinut 
decât jumătate din durata obişnuită care, aşa cum am arătat, se 
ridica la două luni, totuşi am avut destul timp să-mi dau seama 
că nu exista chip ca noi examinatorii să fim încunoştinţaţi la 
vreme de starea reală a vreunei familii; singura cale era să 
întrebăm din uşă-n uşă sau să ne informeze vecinii. Nicio 
autoritate nu ne-ar fi putut impune să intrăm în fiecare casă şi 
niciun cetăţean nu ar fi acceptat o astfel de sarcină, pentru că 
ar fi însemnat să ne expunem cu siguranţă primejdiei de mo- 
lipsire şi de moarte, atât noi cât şi familiile noastre. Şi niciun 
cetăţean cu mintea la cap, adică un om pe care să te fi putut 
bizui, nu ar fi rămas în Londra dacă ar fi ştiut că riscă să fie 
supus la asemenea crudă cerinţă. 

Dat fiind deci că nu ne puteam forma o părere sigură decât 
întrebându-i pe vecini ori familia, şi că nu întotdeauna se 
cuvenea a da crezare celor spuse de aceştia, nu era cu putinţă 
să risipeşti nesiguranța care plutea în jurul unor atari probleme. 

E drept că orice cap de familie era obligat prin lege să-l 
înştiinţeze pe examinatorul din districtul său, în răstimp-de două 
ore, de îmbolnăvirea oricărei persoane din casa lui, de îndată ce 
apăreau semnele infecţiei; dar se găseau atâtea căi de ocolire a 
acestei dispoziţii, încât rareori venea încunoşţinţarea înainte ca 
toţi ai casei, sănătoşi ori bolnavi, să-şi fi pus la cale evadarea. 
Şi, cum am mai arătat, mulţi dintre aceşti evadați purtau boala 
în ei, deşi se credeau perfect sănătoşi. Unii dintre aceşti oameni 
cădeau fulgeraţi de moarte în plină stradă, şi nu pentru că ar fi 
fost brusc loviți de ciumă ca de un glonte ucigaş, ci Pentru că 
aveau de multă vreme infecția în sânge. Numai că boala, 


nutrindu-se în taină din organele lor vitale, nu se arăta până nu 
le prindea şi inima în gheară, cu o putere mortală, iar bolnavul 
îşi dădea sufletul într-o clipă, de parcă ar fi leşinat brusc sau ar 
fi fost apucat de un atac de apoplexie. 

Ştiu că mulţi dintre medicii noştri au crezut o vreme că 
oamenii care mureau subit în stradă fuseseră atacați de boală în 
chiar clipa când se prăbuşiseră, de parcă o mână din ceruri i-ar 
fi pocnit în creştet, sau ar fi fost izbiţi de trăsnet. Mai târziu, 
însă, au avut prilejul să-şi schimbe părerea. Căci după 
cercetarea cadavrelor celor astfel surprinşi de moarte, s-a văzut 
că întotdeauna prezentau semnele bolii sau alte dovezi sigure 
că ciuma se cuibărise de multă vreme în organismul lor fără ca 
ei să fi prins de Veste. 

Aşadar, noi examinatorii nu aflam că molima pătrunsese într-o 
casă, decât atunci când era prea târziu şi deci zâdarnic să o mai 
închidem. 

De pildă, în Petticoat-Lane, două case alăturate au fost 
infectate în acelaşi timp. Dar boala a fost atât de bine ascunsă 
de cei ai casei, încât examinatorul, care era un vecin al meu, nu 
a aflat de ea decât în clipa când a fost înştiinţat ca toţi locatarii 
muriseră şi că trebuiau trimise căruțele cu morţi ca să-i încarce. 
Cei doi stăpâni ai caselor îşi luaseră de comun acord toate 
măsurile şi îşi potriviseră în aşa fel interesele, încât atunci când 
examinatorul se afla prin preajmă apăreau când unul când altul 
şi răspundeau, sau mai bine zis minţeau, fiecare acoperindu-l pe 
celălalt, sau îi puneau pe vecini să spună că sunt sănătoşi tun - 
s-ar putea ca vecinii nici să nu fi cunoscut adevărul. Tot acest 
lanţ de minciuni s-a desfăşurat până când moartea a dezvăluit 
toate tainele, iar căruțele au fost chemate în puterea nopţii să 
adune morţii; atunci abia a devenit tragedia cunoscută. Dar 
când examinatorul ceru poliţaiului să închidă ambele case, nu se 
mai găseau în ele decât trei oameni vii: doi într-o casă, şi unul 
muribund în cealaltă. În fiecare dintre case era câte o infirmieră 
şi cele două femei au po- vestit că fuseseră îngropaţi până 
atunci cinci morţi, iar ceilalţi membri ai familiilor, destul de mulţi 
la număr, se răspândiseră care-ncotro, unii fiind sănătoşi, alţii 
bolnavi. Molima se statornicise în cele două case de vreo nouă 
sau zece zile. 

Tot aşa, într-o altă locuinţă de pe aceeaşi stradă, capul unei 
familii bolnave, când îşi dădu seama că nu mai putea ascunde 


adevărul şi nevoind să-şi vadă casa închisă, se baricadă singur; 
îşi pictă o mare cruce roşie pe uşă, şi cuvintele „Domnul să ne 
aibă în pază“. În acest fel îl înşelă pe examinator, care crezu că 
politaiul închisese casa din dispoziţia celuilalt examinator, căci 
în fiecare district funcționau doi. Şi datorită acestui vicleşug, 
omul avea cale liberă să intre şi să iasă din casă după bunul 
plac, deşi locuinţa era infectată. Până când, în cele din urmă, 
şiretlicul său a fost dat în vileag şi atunci stăpânul casei şi acei 
servitori care erau încă sănătoşi au dat bir cu fugiţii. Drept care, 
casa nici nu a mai trebuit să fie închisă. 

lată de ce a fost atât de greu, dacă nu chiar cu neputinţă să 
se stăvilească răspândirea bolii. Asemenea lucru s-ar fi putut 
înfăptui numai dacă oamenii nu ar fi socotit închiderea caselor 
drept o mare pacoste şi s-ar fi grăbit să vadă această măsură 
dusă la îndeplinire, anunțând autorităţile, onest şi disciplinat, 
deîndată ce s-ar fi ivit primele semne de boală în familia lor. Dar 
nu te puteai aştepta la una ca asta, drept care puţine locuinţe 
au fost închise la vreme. Doar cele ale calicimii, care nu avea 
mijloace de a ascunde boala, şi ale câtorva familii care se 
lăsaseră cuprinse de asemenea spaimă şi uimire, încât se 
dăduseră singure de gol. 

De îndată ce mi-am putut găsi un înlocuitor, care a acceptat 
noua misiune de dragul banilor, m-am eliberat din slujba 
oficială. Nu făcusem decât trei săptămâni în loc de două luni. 
Dar şi astea mi-au părut nesfârşite, ţinând seama că era luna 
august, lună când molima începuse să bântuie cu turbare în 
partea noastră de oraş. 

în îndeplinirea acestei misiuni nu mă puteam împiedica să-mi 
spun părerea, de faţă cu vecinii mei, cu privire la închiderea 
forţată a oamenilor în case, şi anume că era nu numai o măsură 
dureroasă, dar şi zadarnică. Şi pu toţii gândeau ca şi mine că 
dacă persoanele sănătoase dintr-o casă infectată ar fi fost pe 
dată îndepărtate de cele bolnave - cu excepţia celor care de 
bună voie ar fi declarat că vor să rămână alături de molipsiţi - 
atunci lucrurile ar fi stat mai bine din multe puncte de vedere. Și 
nici cei bolnavi, atâta timp cât aveau încă judecata limpede, nu 
s-ar fi plâns de izolare. Căci numai când delirul le tulbura minţile 
începeau să protesteze împotriva cruzimii de a fi popriţi. Mai 
eram noi de părere că lucrul cel mai drept şi mai chibzuit ar fi 
fost ca cei teferi, îndepărtați din casele infectate, să stea un 


timp retraşi, atât pentru binele lor cât şi pentru siguranţa 
celorlalţi. Şi anume, socoteam că douăzeci sau, cel mult, treizeci 
de zile, ar fi fost deajuns ca să-şi dea seama dacă sunt sănătoşi 
şi nu prezintă primejdia de a-i molipsi pe alţii. 

Şi, de bună seamă, dacă această semicarantină ar fi avut loc 
în case special pregătite în asemenea scop, nilneni nu s-ar fi 
considerat nedreptăţit sau insultat de o atare restricţie. 

O altă observaţie pe care vreau s-o mai fac este aceea că, 
după ce îngropăciunile s-au înmulţit în asemenea hal, oamenii 
nu se mai sinchiseau să tragă clopotele, să bocească sau să-i 
jelească pe morți, ori să îmbrace veşminte de doliu, aşa cum se 
făcea de când lumea. Ba nici măcar să-i îngroape pe morţi în 
coşciuge. Şi, clnd molima se dez- lănţuise potop, se renunţase 
chiar şi la închiderea caselor. Se pare că toate măsurile de acest 
fel au fost folosite până ce şi-au dovedit singure zădărnicia, şi 
ciuma s-a întins cu o furie căreia nimic nu-i putea sta împotrivă, 
aşa cum avea, un an mai târziu, să se întindă şi focul, care a 
înghiţit oraşul cu asemenea violenţă, înfât bieţii oameni, 
încremeniţi de disperare, nici n-au mai încercat să-l stingă. Tot 
aşa şi acum, se uitau unul la altul şi se lăsau în voia deznădejdii. 

Străzi întregi erau pustii, nu numai din pricina închiderii 
oamenilor în case ci, pur şi simplu, pentru că fuseseră văduvite 
de cei ce le locuiseră. Uşile zăceau deschise, ferestrele erau 
trântite de vânt în casele rămase de izbelişte, unde nu se mai 
găsea nimeni să le închidă. 

Pe scurt, oamenii se lăsaseră întru totul covârşiţi de spaimă, 
gândind că orice măsură sau metodă se dovedise a fi în van, că 
se stinsese orice fel de speranţă şi că nu-i jmai aştepta nimic 
decât un dezastru universal. 

Şi tocmai când această deznădejde generală atinsese | 
culmea, providenţa a întins o mână şi a gâtuit furia moli* 

A mei, care a încetat la fel de surprinzător precum a început, 
a Dar despre acest lucru voi vorbi la locul potrivit. 

Acum trebuie să vă mai povestesc încă despre ciuma ajunsă 
pe culmile tăriei ei, pustiind totul în cale, şi despre f oamenii 
prăbuşiţi în cea mai neagră disperare. E greu de perezut la ce 
dezlănţuiri de patimi erau împinse bietele făp- WAturi omeneşti 
ajunse la graniţele răbdării. Şi aceste aspecte If sunt tot atât de 
mişcătoare ca şi restul; ele pot năuci pu-: terea de judecată a 
unui om întreg. Ce-ar putea răscoli f mai adine sufletul decât să 


vezi un om în toată firea, aproape despuiat, scăpat din casa lui 
şi poate chiar din pat, ţâşnind*din Harrow-AUey, o încrucişare de 
ulite, curţi | şi ganguri, de obicei foarte populate, de prin părţile 
unde 

ı sunt măcelăriile, în White-Chappel? După cum spuneam. 

ce poate fi mai răscolitor decât să-l vezi pe omul ăsta dăn- 

i ţuind şi cântind de zor în plină stradă, făcând o mie de 
mgesturi deşănţate, în timp ce vreo cinci-şase femei şi copiii: lui 
aleargă după el ţipând şi strigându-i să vină îndărăt. R sau 
implorând trecătorii să-l prindă şi să-l aducă acasă. Implorări 
zadarnice pentru că nimeni n-ar fi cutezat să-l atingă ori să se 
apropie de el. 

A fost o întâmplare care m-a îndurerat şi m-a tulburat 
îngrozitor când am urmărit-o de la fereastră. Pentru că îmi 
dădeam seama că sărmanul zănatic se afla chiar atunci, în timp 
ce dănţuia, prins în tortura unor dureri de neîndurat, căci, 
spuneau ceilalţi, avea două gâlme care nu putuseră fi făcute să 
crape ori să supureze. Medicii sperau să ajungă la acest rezultat 
tratându-le cu substanţe caustice. Şi nenorocitul avea acum pe 
el asemenea substanţe care-i pârjoleau carnea ca un fier înroşit- 
în foc. 

Nu vă pot spune ce s-a întâmplat cu acel om, dar cred că a 
continuat să se lase pradă semintelilor, până când s-o fi prăbuşit 
mort. 

Nu-i de mirare că însuşi oraşul arăta groaznic. Obişnuita 
forfotă de pe străzile din City  încetase, desigur, cu 
desăvârşire, Bursa nu era închisă *, dar nimpni nu călca 
pe acolo. Focurile abia âe mai mocneau: fuseseră 
aproape stinse de o ploaie repede şi zglobie. Dar nu era 
numai vina ploii. Unii medici stăruiau că focurile nu 
numai că sunt nefolositoare, dar sunt chiar dăunătoare 
sănătăţii omului?8. 

Aceştia stâmiseră mare zarvă şi se pknseseră chiar 
primarului. Pe de altă parte, alţi medici, la fel. De 
străluciți ca şi primii, s-au împotrivit celor dintâi şi au 
adus argumente cum că focurile sunt şi trebuie să fie 
folositoare pentru domolirea molimei. 


28 DEFOE reflectă aci o veche controversă asupra valorii preventive şi curative a focurilor. In 
epidemiile precedente, ca şi în 1665, fuseseră aprinse focuri pe străzile Londrei, conform tradiţiei 
care spunea că Hippocrate salvase Atena de ciumă prin foc. Hodges în Loimologia, ca şi alţi medici 
de mai tîrziu, au obiectat împotriva focurilor, ca fiind lipsite de orice efect 


Nu mă simt în stare să vă înfăţişez argumentele susţinute de 
cele două părţi; ce-mi aduc eu aminte este doar faptul că s-au 
ciorovăit straşnic unii cu alţii. Unii erau pentru focuri, dar ziceau 
că trebuie să fie numai foc de lemne şi nu de cărbuni. Ba chiar 
din anumite soiuri de lemn, mai ales brad sau cedru, care 
răspândesc puternice efluvii de terebentină. Alţii susțineau că 
cele mai bune sunt focurile de cărbune, pentru că răspândesc 
miros de sulf şi bitum. lar alţii erau cu totul împotriva focurilor şi 
de un fel şi de altul. Până la urmă, primarul a poruncit să nu se 
mai aprindă focuri şi asta mai ales pentru că toată lumea şi-a 
dat seama că molima era atât de crâncenă încât îşi bătea joc de 
toate metodele, ba mai mult, după fiecare încercare de ao 
înăbuşi părea chiar să se înteţească în loc să descrească. 

Inerţia autorităţilor a izvorât din neputinţa lor de a interveni 
cât de cât, şi nu din teama de a se expune primejdiei sau din 
dorinţa de a se descotorosi de povara răspunderii ce le apăsa 
umerii. Căci, ca să fim drepţi, slujbaşii oficiali nu şi-au cruțat nici 
truda, nici viaţa. 

Dar toate strădaniile lor au rămas fără răspuns; molima îşi 
făcea de cap, iar oamenii, speriaţi şi îngroziţi în ultimul hal, 
păreau să fi depus armele şi, aşa cum am mai arătat, se 
lăsaseră, neputincioşi, pradă deznădejdii. 

Când spun că se lăsaseră pradă deznădejdii nu mă gândese la 
ceea ce se numeşte o deznădejde fatalistă, religioasă, privind 
condiţia omului în general d, pur şi simplu, pierduseră orice 
speranţă de a scăpa de molimă, de a-i supravieţui. 

Şi, într-adevăr, ciuma devasta cu o forţă de nebiruit şi prea 
puţini dintre cei atinşi de molimă în lunile august sau 
septembrie, când boala îşi atinsese culmile, au mai scăpat cu 
viaţă. Acum lucrurile se întâmplau altfel decât în lunile iunie, 
iulie şi începutul lui august când, aşa cum am mai observat, 
mulţi dintre cei infectați îşi târau boala zile întregi şi o duceau 
încă mult deşi aveau otrava în sânge. Acum însă, adică în 
ultimele două săptămâni din august şi primele trei din 
septembrie, bolnavii mureau în două-trei zile, cel mult, şi mulţi 
chiar în ziua când luau boala. Nu ştiu dacă acest lucru se datora 
Inrâuririi nefaste a planetei Câinelui * aşa cum pretindeau 
astrologii noştri; sau poate că sămânţa bolii sădită în mulţi 
ajunsese în aceste zile la maturitate. Tot ce ştiu este că în 
această perioadă s-a raportat moartea a 3 000 de oameni într-o 


singură noapte. Ba chiar, unii care au urmărit fenomenul mai 
îndeaproape, pretind că toţi aceştia au murit doar în două ore, 
între unu noaptea şi trei dimineaţa. 

Faptul că în aceste săptămâni procentul celor care au murit 
subit a fost simţitor mai mare decât în trecut, poate fi dovedit 
printr-o sumedenie de pilde, unele întâinplate chiar în 
vecinătatea mea. O familie care locuia nu departe de mine, 
alcătuită din zece persoane, arăta teafără şi sănătoasă luni de 
dimineaţă. Luni seara căzură la pat o slujnică şi o calfă, care a 
doua zi în zori muriră; marţi se îmbolnăviră cealaltă calfă şi doi 
dintre copii, şi muriră unul în aceeaşi seară, iar ceilalţi doi 
miercuri. Pe scurt, până sâmbătă la prânz se prăpădiră stăpânul 
şi stăpâna casei, patru copii şi patru slujitori, iar casa rămase 
pustie. Singurul suflet care mai pâlpâia pe acolo era cel al unei 
b&trâne venite să ia în primire lucrurile din casă pentru 
fratele fos-; tului stăpân, care locuia în apropiere. 

După cum aţi mai văzut, multe case rămâneau cu desăvârşire 
goale, toţi cei care le locuiseră cândva fiind adunaţi de căruţa cu 
morţi. Mai cu seamă într-o alee aflată puţin mai departe şi 
numită Moses şi Aaron, se spunea că era o serie întreagă de 
case una lângă alta în care nu mai exista suflare de om viu, ba 
chiar se pare că în unele dintre ele morţii fuseseră lăsaţi prea 
îndelung până să fie scoşi. Şi aceasta nu din pricină - aşa cum 
neadevărat scriseseră unii - că viii nu mai pridideau să-i 
îngroape pe cei morţi, ci pentru că prăpădul fiind atât de mare 
în acea alee, nu mai avea cine să le dea de veste groparilor să 
vină să-şi încarce povara. 

Se spunea, dar nu ştiu cu cât adevăr, că unele dintre trupurile 
neînsufleţite ajunseseră chiar în stare de descompunere, şi cum 
căruțele nu puteau înainta decât până la gardul ce împrejmuia 
aleea, cărăuşii au avut de îndeplinit o muncă foarte grea. 

Nu ştiu despre câte cadavrte a fost vorba, tot ce ştiu este că 
de obicei lucrurile nu se petreceau în felul acesta. 

Am arătat că lumea părăsise orice speranţă de a supravieţui; 
ei bine, însăşi această disperată neputinţă a avut, timp de trei 
sau patru săptămâni, un efect foarte straniu asupra noastră. 
Anume, oamenii deveniră dintr-odată mai curajoşi şi mai 
îndrăzneţi; nu se mai fereau unul de altul, nu se mai zăvorau 
între patru pereţi, ci se duceau oriunde şi peste tot, ba chiar 
stăteau de vorbă unii cu alţii. De parcă şi-ar fi spus unul 


celuilalt: „Nu te întreb cum o duci, şi nici nu-ţi spun. Cum o duc 
eu; e sigur că în scurt timp şi tu şi eu o să ne prăpădim, aşa că 
nu mai are importanţă dacă eşti sănătos sau bolnav”. Şi aşa 
circulau, în disperare, pretutindeni. 

Şi nu numai că se adunau în public dar, în chip uluitor, se 
îmbulzeau în biserici, fără să se mai întrebe lângă cine sau 
departe de cine să se aşeze, ce mirosuri dăunătoare inspiră, 
cum arată oamenii din jur. Se socoteau a fi doar nişte morţi vii şi 
veneau la biserică fără cea mai mică fereală, înghesuindu-se, de 
parcă scânteia de viaţă din ei nu mai avea nicio importanţă în 
comparaţie cu țelul pentru care se stringeau acolo. Într-adevăr, 
osârdia cu care veneau, ca şi gravitatea şi atenţia cu care 
ascultau, vădeau că bieţii de ei îşi căutau ultimul refugiu, 
gândind că ziua aceea era poate cea de pe urmă din viaţa lor. 

Şi au mai fost şi alte urmări bizare, anume, când veneau la 
biserică, se ştergea orice prejudecată sau scrupul în legătură cu 
persoana care le predica din amvon. Fără îndoială, calamitatea 
doborâse foarte mulţi dintre slujitorii bisericeşti, iar alţii se 
evacuaseră la ţară, neavând tăria să o înfrunte. Cum numeroase 
dintre bisericile parohiale rămăseseră fără predicator, oamenii 
nu se mai împotriveau acum să dea ascultare dizidenţilor, care, 
de câţiva ani încoace, în urma legii parlamentare denumite Act 
de Uniformizare rămăseseră fără pâine. Nici preoţii rămaşi nu le 
mai făceau acum vreo greutate celorlalţi, ci le acceptau ajutorul, 
astfel încât aşa-zişii clerici reduşi la tăcere, aveau acum prilejul 
să deschidă iar gura şi să predice poporului. 

Cred că e locul aici să discut, şi nădăjduiesc că şi alţii vor fi 
luat aminte, despre felul în care priveliştea apropiată a morţii îi 
împacă între ei pe oamenii de bună credinţă. Numai bunăstarea 
şi uşurătatea cu care îndepărtăm de noi orice perspectivă tristă 
ne îmboldesc la zâzanii, la ură, la prejudecăţi, la uitarea milei şi 
a omeniei, lucruri care se întâlnesc atât de des printre noi toţi. 

încă un an de ciumă şi toate certurile dintre noi s-ar fi stins; o 
înfruntare, faţă-n faţă, cu moartea sau cu boala aducătoare de 
moarte şi orice urmă de pizmă din firea noastră s-ar spulbera, 
vrăjmăşiile dintre noi s-ar topi, şi toate lucrurile ne-ar apărea 
într-o lumină cu totul deosebită decât până atunci. Tot aşa cum 
în acea vreme oamenii i-au primit în sânul bisericii pe cei certaţi 
cu legile ei oficiale; şi tot aşa cum preoţii dizidenţi care, 
urmându-şi sun principiu, se rupseseră de comunitatea bisericii 


anglicane, erau acum mulţumiţi să se întoarcă la vechile biserici 
parohiale şi să se conformeze unor ritualuri pe care altădată le 
renegaseră. 

Dar pe măsură ce teroarea molimei s-a domolit, lucrurile şi-au 
reluat vechile făgaşuri nedorite, şi au decurs iarăşi ca în trecut. 

Pomenesc toate acestea cu interesul cronicaruhn; nu am de 
gând să intru în argumentele vreuneia dintre părţi, sau să le 
determin să-şi însuşească o viziune mai înţelegătoare. Nici nu 
cred că o astfel de încercare ar fi potrivită sau menită să 
izbândească. Dimpotrivă, deosebirile par să se lărgească şi să 
se adâncească tot mai mult, şi cine sunt eu ca să-mi închipui că 
aş izbuti să înrâuresc prin vreun euvânt o parte sau alta? 
Limpede e numai că moartea ne va împăca pe toţi. De cealaltă 
parte a mormântului reîncepe frăţia. În ceruri nu ne va mai 
despărţi nicio prejudecată şi niciun fel de scrupul. De ce însă nu 
izbutim asemenea minune şi aici pe pământ, n-aş putea spune. 
Şi nici nu vreau să mai discut despre acest lucru; cred că e 
deajuns să-l deplângem. 

Aş putea vorbi mult şi bine despre grozăviile din acele vremi 
şi aş putea descrie cumplitele ciudăţenii care puteau fi văzute zi 
de zi; lucruri stranii la care boala îi împingea pe sărmanii ieşiţi 
din minţi. Pe străzi aveau mereu loc acum scene de coşmar şi 
familiile ajunseseră să se îngrozească de ele însele. 

Dar după ce v-am povestit cum un bolnav legat în pat, 
negăsind, nicio altă cale de a se descătuşa, şi-a dat singur foc 
cu luminarea care, din nefericire, îi era la îndemână, şi a ars cu 
pat cu tot. Şi după ce v-am mai zugrăvit cum un altul, din 
pricina chinurilor de neindurat, juca şi cânta despuiat în stradă, 
nemafiind în stare să deosebească o exaltare de alta, repet 
deci, după ce v-am istorisit acestea toate, ce aş putea să mai 
adaug? Ce-aş mai putea spune ca să înfăţişez mai viu cititorului 
tragedia acelor zile, sau să-i dau o idee mai limpede despre o 
dramă cu fire atât de încâlcite? Trebuie să mărturisesc că şi 
pentru mine erau zile înfiorătoare, că ajungeam uneori la 
capătul puterii de a răbda, şi că nu mă mai însufleţea tăria de la 
început. Pacostea care pe mulţi îi făcuse să plece aiurea, pe 
mine mă împingea în casă şi, în afară de călătoria la Blackwall şi 
la Greenwich de care v-am povestit şi care a fost un soi de 
excursie, mi-am petrecut restul timpului cât mai mult între patru 
pereţi, aşa cum procedasem şi cu două săptămini înainte de 


această aventură. V-am mal spus că adeseori mă căiam pentru 
hotărârea mea de a nu mă cilinti din oraş, când aş fi putut pleca 
împreună ca fratele meu şi cu familia lui Dar, oricum, era 
prea târziu. Şi după ce m-am retras şi am stât o bună 
bucată de vreme în casă, înainte ca nerăbdarea mea să 
mă fi pus pe drumuri, am fost chemat, aşa cum v-am 
arătat, ca să mi se  încredinţeze acea urâtă şi 
primejdioasă misiune, care m-a scos iar printre oameni. 
Dar după ce am încheiat-o, dat fiind că molima era în toi, 
m-am sihăstrit din nou, şi am rămas iar în casă vreo 
zece-douăsprezece zile. Timp în care, stând mereu la 
fereastră, mi-a fost dat să văd spectacole sfâşietoare, 
desfăşurate chiar pe strada noastră; unul dintre ele l-a 
alcătuit acea creatură înnebunitoare care dănţuia şi 
cânta în agonia chinurilor. 

Dar au mai fost multe altele. Nu trecea zi sau noapte fără să 
se întâmple ceva cumplit la capătul dinspre acea Harrow Alley, 
unde erau sălaşele populaţiei sărace, că mai mulţi dintre ei fiind 
măcelari sau oameni cu îndeletniciri legate de tăierea vitelor. 

Uneori, izbucneau din acea alee puhoaie de oameni mai cu 
seamă femei, făcând o larmă asurzitoare, un amestec de ţipete, 
plinsete, răcnete pe care şi le adresau una alteia; o gălăgie de 
nu mai ştiai ce să crezi. 

Aproape întreaga noapte căruţa cu morţi zăcea în capătul 
aleii, căci dac-ar fi pătruns în ea, n-ar fi avut cum să întoarcă şi, 
oricum, nu putea înainta decât foarte puţin. Zăcea deci acolo, 
aşteptându-şi morţii; şi cum cimitirul era foarte aproape, de 
îndată ce căruţa se umplea, se ducea să-şi deşerte încărcătura 
şi se întorcea iaraşi. 

E cu neputinţă să descrii ţipetele înfiorătoare şi zarva cu care 
aceşti nenorociţi aduceau la căruţă trupurile neînsufleţite ale 
copiilor şi ale rudelor. Şi după numărul celor ce însoțeau mortul 
ai fi zis că n-a mai rămas unul în urmă, sau că în ulițele acelea 
locuia atâta lume cât să umple un oraş întreg. 

Uneori, în puterea nopţii îi auzeai strigând: „Mă omoară!“ sau: 
„Foc!“ Dar îţi dădeai lesne seama că nu erau decât glasul 
delirului şi vaierele unor oameni striviţi de boală. 

Cred însă că în zilele de care vă vorbesc pretutindeni era la 
fel, pentru că timp de şase sau şapte săptămâni furia bolii a 
întrecut orice măsură. Ba chiar a ajuns la asemenea limite încât 


a început a fi ştirbită şi acea minunată ordine despre care v-am 
vorbit şi care făcea cinste autorităţilor. Mă refer la prevederea 
ca pe străzi să nu fie văzut niciun mort şi nicio îngropăciune să 
nu aibă loc la lumina zilei. Şi totuşi, pentru o scurtă vreme, 
aceste măsuri au fost încălcate. 

Există un lucru pe care nu vreau să uiţ a vi-l spune şi de 
aceea îl pomenesc aici. Am găsit extraordinar şi, într-adevăr, 
părea a fi mâna unei justiţii imanente, faptul că toţi prezicătorii, 
astrologii, ghicitorii sau cum şi-or mai fi zicând toţi acei şarlatani 
şi scamatori care îţi calculau datele zodiacului sau tălmăceau 
visele, pieriseră parcă de pe faţa pământului. Nu mai întâlneai 
unul. Sunt încredinţat că foarte mulţi dintre ei au picat în 
viitoarea molimei, întrucât riscaseră să rămână în oraş, ispitiţi 
de făgăduinţele unor mari avuţii. Şi într-adevăr se îmbogăţiseră 
din nebunia şi nesocotinţa oamenilor. Dar acum amuţiseră. Mulţi 
dintre ei se întorseseră în ţărâna mumă, nedovedki- du-se în 
stare să-şi prezică propria soartă sa» să-şi calculeze propriul 
zodiac.. 

Unii oameni au fost destul de asprj încât să declare că toţi 
şarlatanii muriseră. Eu nu cutez să fâc”eţne”iea afirmaţie. Tot 
ce pot spune e că după stingerea fnolimej n-am auzit ca vreunul 
din aceştia să-şi mai fi făcuit aparţia. 

fjar să mă întorc la observaţiile” mele am'zilele cele mai 
groaznice ale năpastei. Am âjunl acum, după cum v-am spus, la 
luna septembrie, care a fost, cred, cea mai fioroasă lună pe care 
a cunoşcuţ-p ljohara Vreodată. Căci, coiisultind toate dările de 
seama asupra celorlalte molime care bântuiserâ înainte în 
Londra, fi-ftm dat peste nimic care să semene cu aceasta 
cumplita lu”iă septembrie. 

De la 22 august la 26 septembrie, adie$. Jjumai în cinci 
s&ptămâni, numărul de morţi  înregiştrat de Buletinele 
săptămânale s-a ridicat la aproape 46.000. lată cum arătau 
Buletinele: 

De la 22 la 29 auş. 74<tfi 

„29 aug. La 7 sept. 8252 

» „7 sept. „12 7690 

mw 19 


n 19 
* 26 


8297 

6460 

Total: 38199 

E un număr oricum impresionant, dar dacă v-aş repeta farâşi 
motivele pă care le aveam de a nu crede în exactitatea 
acestojtânregistrări, aţi fi de acord cu mine să socotim că, una 
pester alta, şi proporţional cu înregistrările din săptămânilgi 
precedente şi cele următoare, au murit în acest răştirnp zece 
mii de oameni pe săptămână. 

Oamertfi, mai ales cei din City, erau cu desăvârşire năuciţi. 
Spaima era atât de copleşitoare, încât până şi cei care cărau 
morţii îşi pierdură curajul; ba chiar unii dintre ei muriră deşi 
fuseseră bolnavi de ciumă şi se însănătoşiseră; iar alţii se 
prăbuşiră chiar în timp ce cărau morţii la groapă, gata să-i 
zvârle înăuntru. Lucru care a sporit şi mai mult zăpăceala 
oraşului, pentru că groparii se făliseră că ei sunt ocrotiţi şi că 
moartea trece pe lângă ei. Ni s-a povestit că o căruţă care 
străbătea Shoreditch a fost părăsită de cărăuşi şi lăsată în 
seama unui singur om; acesta ă thuţit în stradă, iar caii, 
înaintând nestruniţi, au răsturnat carul, presărând drumul cu 
cadavre. 

Altă căruţă răsturnată a fost găsilă în groapa mare din 
Finsbury Fields. Vizitiul fie că murise, fie că fugise părăsind 
căruţa, iar caii trecând prea aproape de muchea gropii, se 
prăvăliseră cu car cu tot. Unii ziceau că şi vizitiul fusese 
răsturnat, iar carul se prăbuşise peste el. Ajunseseră la această 
încheiere penţru că i se găsise biciul în groapă, printre morţi. 
Dar nu cred că se poate socoti un lucru sigur. 

După câte am auzit însă, în parohia noastră, Aldgate, căruțele 
încărcate cu morţi aU fost adeseori găsite la poarta cimitirului, 
părăsite, fără vizitiu, fără clopotar, fără cărăuş, fără nimeni, şi în 
asemenea cazuri, ca şi în multe alteje, nici nu se ştia ale cui 
sunt cadavrele dinăuntru, pentru că, uneori, trupurile 
neînsufleţite erau pur şi simplu. Coborâte cu funii din balcoane 
sau pe ferestre; câte- odată morţii erau aduşi la căruţe de către 
cărăuşi, altă dată îi aduceau rudele; dar, aşa cum recunoşteau 
chiar cărăuşii, nimeni nu-şi bătea capul să le mai ţină socoteala. 

Veghea autorităţilor erau acum pusă la grea încercare, dar, 
trebuie să mărturisim că şi de astă dată au fost la înălţime. 
Oricât de vitrege erau împrejurările, două lucruri- n-au fost 


niciodată trecute cu vederea, atât în oraş cât şi în suburbii: 

1. Aprovizionarea s-a păstrat tot timpul îndestulătoare, lar 
preţurile alimentelor nu au crescut, sau, oricum, în foarte mică 
măsură. 

2. Trupurile  neînsufleţite nu  zăceau  neîngropate sau 
descoperite; şi, cu rarele excepţii pe care le-am semnalat şi 
care au avut loc numai la începutul lunii septembrie, În timpul 
zilei nu se vedea nicio înmormântare. 

Poate că această din urmă afirmaţie a mea nu va fi crezută, 
din pricina altor scrieri care au mai fost publicate de atunci şi în 
care se spune că morţii zăceau neîngropaţi. Eu susţin sus şi tare 
că nu e adevărat. Sau dacă s-a întâmplat vreodată aşa ceva, 
trebuie să fi fost în casele în care cei în viaţă găsiseră mijloacele 
de a evada, aşadar nimeni nu mai putuse da de veste cărăuşilor 
să ridice morţii. Şi asemenea cazuri au fost puţine la număr. 

Cum eu însumi am lucrat pentru scurtă vreme în astfel de 
probleme în parohia în care locuiam, parohie la fel de pustiită de 
dumă ca şi celelalte, pot face afirmaţii în deplină cunoştinţă de 
cauză. Repet cele susţinute mai sus: nu au rămas cadavre 
neîngropate, cel puţin nu dintre cele de a căror existenţă să fi 
aflat slujbaşii oficiali; şi în niciun caz din pricină că nu s-ar fi 
găsit cine să care morţii sau cine să-i îngroape. Şi cu asta am 
spus totul. Ce s-a întâmplat uneori prin văgăunile sau codoabele 
din aleea Moses şi Aaron reprezintă un procent infim. Şi chiar şi 
acolo morţii au fost îngropaţi de îndată ce-au fost descoperiţi. 

Cât despre primul punct, cel privitor la aprovizionare, la lipsa 
de merinde sau la scumpetea lor, deşi am pomenit mai sus cum 
stăteau lucrurile, voi reveni mai târziu asupra lor. Totuşi, două 
lucruri trebuie arătate aici: 

1. Preţul pâinii? nu a fost decât foarte puţin ridicat. Căci la 
începutul anului, în prima săptămână diiţ martie, pâinea din 
făină de griu costa un penny şi cântărea zece toncii şi 
jumătate), pentru ca în toiul molimei preţul să rămână acelaşi şi 

greutatea să scadă doar la nouă uncii şi jumătate. La începutul 
lunii noiembrie, greutatea a revenit la zece uncii jumătate. 
Ceea ce, cred că sunt îndrep tăţit să afirm, niciodată nu s-a mai 
auzit în vreun oraş, la vreme de asemenea năpastă. 

2. Nu s-a putut vorbi niciodată (spre marea mea mirare) de 
lipsă de brutari sau de cuptoare care să aprovizioneze 


29 circa 300 gr. 


populaţia cu pline. 

S-a observat însă, în multe familii, că slujnicele care se 
duceau la brutării, cu coca plămădită acasă, doar ca s-o pună la 
cuptor, aşa cum era obiceiul vremii, se întorceau uneori 
molipsite de boală. 

In tot timpul cumplitei molime au existat doar două spitale de 
ciumaţi. Unul în Londra, pe Old-Street şi unul în Westminster. 

Oamenii nu au fost nicio clipă constrânşi să se ducă la spital 
Şi nici n-ar fi fost nevoie de vreo măsură de constrângere. 
Pentru că erau mii de bolnavi săraci, care, neavând cine să-i 
ajute, şi nici case ca lumea şi niciun fel de venit în afară de mila 
publică, ar fi fost fericiţi să fie duşi la spital unde ar fi primit 
îngrijirile cuvenite. 

Cred că acesta poate fi socotit singurul punct slab în întreaga 
operă de administrare a oraşului. Anume faptul că la spital nu 
erai primit decât dacă plăteai - în bani sau în poliţe - fie la 
intrare, fie la ieşire dacă te vindecai şi apucai să ieşi. Pentru că 
numeroşi bolnavi au fost tămăduiţi, iar la spitale fuseseră numiţi 
cei mai buni doctori. 

După cum am mai spus, grosul bolnavilor trimişi la spital erau 
slujnicele care se molipsiseră în timp ce făceau târguielile 
pentru familiile în serviciul cărora erau. Şi când se întorceau 
acasă bolnave, erau, în general, trimise la spital, pentru 
siguranţa celorlalţi ai casei. 

Şi atât de bine au fost îngrijiţi bolnavii transportaţi la spital, 
încât pe tot cuprinsul molimei, la spitalul din Londra nu s-au 
înregistrat decât 156 de morţi, iar la cel din Westminster 159. 

Când am spus că ar fi trebuit să avem mai multe spitale, nu 
am vrut să înţeleg că toţi bolnavii ar fi trebuit internaţi. Dacă, 
aşa cum se pare că au gândit unii, s-ar fi renunţat la închiderea 
caselor şi toate persoanele atinse de boală ar fi fost pe dată 
expediate din locuinţele lor la spital, lucrurile ar fi stat, de bună 
seamă, mult mai rău. Inseşi mutarea şi transportarea bolnavilor 
ar fi constituit un mijloc de răspândire a molimei. Şi, mai mult, 
îndepărtarea unui bolnav din casă nu ar fi însemnat asigurarea 
că restul familiei în mijlocul căreia locuise molipsitul se bucură 
de sănătate deplină. Lăsaţi în voia lor, ceilalţi membri ai familiei, 
molipsiţi şi ei fără să bănuiască, i-ar fi umplut şi pe alţii de 
ciumă. 

Pe de altă parte, deprinderile familiilor de a ascunde boala şi 


a trece sub tăcere persoanele bolnave, ar fi dus la situaţii când 
toţi ai casei s-ar fi îmbolnăvit înainte ca examinatorii să fi prins 
măcar de veste. 

Şi, încă un punct important, numărul din cale afară de mare al 
bolnavilor ar fi întrecut capacitatca oricăror spitale, ca şi putinţa 
slujbaşilor publici de a-i descoperi şi a-i transporta. 

Toate aceste lucruri au fost mult dezbătute în acele zile şi le- 
am auzit adeseori discutate. Autorităţile aveau destul de furcă 
pentru a-i convinge pe oameni de necesitatea închiderii caselor, 
şi a-i împiedica să-i tragă pe sfoară pe paznici şi să evadeze. 
Greutățile pe care le în- timpinau arată limpede că ar fi fost cu 
neputinţa să-i silească pe bolnavi să-şi părăsească paturile şi 
locuinţele. Pentru aşa ceva, n-ar fi fost de ajuns să intervină 
slujbaşii primăriei, ar fi fost nevoie de o oaste întreagă de 
slujbaşi. Şi pe de altă parte, oamenii erau destul de furioşi şi de 
înrăiţi încât să fie în stare să-i ucidă pe cei care li s-ar fi 
amestecat astfel în viaţa lor sau a rudelor şi a copiilor lor, orice 
pedeapsă i-ar fi aşteptat după aceea. 

O asemenea măsură i-ar fi înnebunit de-a binelea pe 
nefericiţii a căror minte şi aşa era clătinată. 

Dar autorităţile au socotit de cuviinţă să-i trateze pe oameni 
cu îngăduinţă şi înţelegere, şi nu cu violenţă şi teroare cum ar fi 
fost în cazul când i-ar fi târit pe bolnavi afară din case şi i-ar fi 
internat cu sila în spital. 

Toate acestea mă duc cu gindul îndărăt, la zilele când ciuma 
de-abia se ivise, sau, mai bine zis, când se ivise ameninţarea ca 
molima să cuprindă întregul oraş, şi oamenii mai înstăriți 
intraseră în alarmă şi se înghesuiau să părăsească Londra. Aşa 
cum am arătat, convoaiele erau atât de masive, şi o asemenea 
îmbulzeală de trăsuri, cai, camioane şi căruţe care scoteau 
lumea afară din oraş, încât aveai impresia că nu mai rămâne 
nimeni pe loc. Şi dacă ar fi ieşit atunci vreo ordonanţă sau vreo 
dispoziţie care să fi speriat cetăţenii, anume ceva care să fi 
cerut oamenilor să se orânduiască altfel decât aveau ei de gând, 
cred că şi în Londra şi în suburbii s-ar fi iscat nenumărate 
tulburări. 

Dar autorităţile au făcut tot ce-au putut ca să încurajeze 
lumea: au emis ordonanţe menite să asigure buna ordine pe 
străzi şi să aducă oamenilor cât mai multe înlesniri. 

în primul rând, primarul şi ajutoarele sale, Consiliul Orăşenesc 


şi cel Comunal, precum şi delegaţii lor au luat hotărârea, pe care 
au publicat-o, ca niciunul dintre ei să nu părăsească oraşul ci să 
rămână la dispoziţia cetăţenilor, pentru păstrarea bunei 
rânduieli în oricare loc, şi asigurarea dreptăţii în orice prilej. De 
asemeni, pentru distribuirea ajutoarelor caritabile hărăzite 
săracilor. Intr-un cu- vânt, pentru împlinirea datoriei şi a 
răspunderilor încredințate lor de către obşte. 

Ca urmare a acestor hotărâri, primarul, ajutoarele sale şi toţi 
ceilalţi ţineau sfat aproape în fiecare zi, pentru a lua acele 
măsuri ce se dovedeau necesare pentru păstrarea liniştii şi a 
ordinii publice. Şi, cu toate că faţă de cetăţeni arătau cea mai 
mare blândeţe şi înţelegere, totuşi, ori de câte ori aveau de-a 
face cu răufăcători, adică borfaşi, spărgători de case, ori dintre 
cei ce prădau morţii sau oamenii bolnavi, se arătau 
neînduplecaţi în pedepse, împotriva acestora, primarul şi 
Consiliul Orăşenesc au continuat să publice felurite ordonanţe. 

Poliţaii şi slujbaşii bisericeşti au fost şi ei siliţi să nu, 
părăsească oraşul, sub ameninţare de pedeapsă, sau, dacă 
ţineau totuşi să plece, trebuiau să-şi găsească înlocuitori, 
persoane de încredere şi destoinice, pe care urma să le 
încuviinţeze delegaţii districtuali ai Consiliilor Orăşenesc ori 
Comunal. 

Răspundeau direct pentru înlocuitorii aleşi de ei şi, în caz că 
aceştia ar fi decedat, tot ei urmau să găsească oameni în loc. 

Toate aceste hotărâri au domolit în bună măsură temerile 
populaţiei, mai cu seamă în primele zile ale molimei, când toată 
lumea părea gata să fugă, încât se ivise primejdia ca Londra să 
rămână un oraş pustiu, lăsat doar pe mâna calicimii. Şi în 
schimb, satele şi târgurile din împrejurimi să fie supte şi 
secătuite de mulţimea năvălitorilor. 

Autorităţile nu au pregetat să-şi împlinească misiunea cu 
mare curaj, după cum făgăduiseră. Primarul şi ajutoarele sale 
erau mereu văzuţi cutreierând străzile şi fiind de faţă în locuri de 
grea primejdie. Şi, cu toate că se fereau de prea marea 
apropiere a oamenilor, totuşi, în cazuri grave, niciodată nu s-au 
dat îndărăt să-i primească pe cetăţeni şi să le asculte cu mare 
răbdare păsul. 

Primarul îşi construise în sala de sfat un soi de galerie care-l 
despărţea de cetăţeni, când le asculta jalbele. În felul acesta, 
putea să apară în public şi să fie ferit în acelaşi timp. 


Tot aşa, slujbaşii oficiali, denumiți slujbaşii primarului, luau 
parte pe rând la întrevederile cu cetăţenii, părând mereu a fi de 
veghe. Şi dacă unii dintre ei cădeau bolnavi, aşa cum se 
întâmplă adeseori, pe dată alţii le luau locul, până când se ştia 
cu siguranţă dacă primii vor trăi sau vor muri. 

La fel îşi îndeplineau datoria şi ajutorii de primar precum şi 
membrii Consiliului Orăşenesc. lar sujbaşii acestora aşteptau şi 
ei ordinele mai marilor lor. Astfel încât în toate cazurile ivite s-a 
făcut întruna dreptate, fără vreo contenire sau ştirbire. 

În al doilea rând, tot în grija lor cădea asigurarea şi păstrarea 
libertăţii de aprovizionare în pieţele publice. Şi în orice zi de 
târg, îi puteai vedea fie pe primar, fie pe unul sau pe axnândouă 
ajutoarele sale, străbătând călare pieţele pentru a urmări cum 
sunt duse la îndeplinire dispoziţiile lor, şi dacă ţăranii au deplina 
libertate şi încurajare de a veni la târg cu produsele agricole, şi 
de a se înapoia acasă. Şi mai vegheau ca nu cumva vreo 
privelişte macabră, ivită în stradă, să-l înspăiminte pe ţărani, 
făcându-i să nu mai vină la oraş. 

De asemeni şi brutarii erau ţinuţi la ordine, iar conducătorul 
breslei, împreună cu cei din consiliul său, erau Îndrumaţi să 
ducă la îndeplinire ordonanţele primăriei şi să vegheze ca 
greutatea pâinii să fie cea legal prevăzută de primar pentru 
săptămâna respectivă. Toţi brutarii aveau datoria să ţină 
cuptoarele continuu aprinse. Pentru orice încălcare a acestei 
dispoziţii, şi-ar fi pierdut privilegiile de cetăţeni liberi ai oraşului 
Londra. 

Prin aceste mijloace, oraşul a fost întotdeauna aprovizionat cu 
pâine din belşug şi la acelaşi preţ, după cum am mai arătat. lar 
pieţele n-au fost niciodată lipsite de merinde, ba dimpotrivă 
erau atât de îmbelşugate, încât adeseori m-am mustrat pentru 
temerile mele şi părerile de rău că n-am plecat aiurea, când 
aveam în faţă pilda ţăranilor care veneau de bună voie şi plini 
de cutezanţă la târg, de parcă nici n-ar fi fost vorba de bolişte în 
oraş, sau de primejdia de a se molipsi. 

A fost, de bună seamă, o foarte înţeleaptă măsură a 
autorităţilor aceea de a îndepărta de pe străzi orice ar fi putut 
stirni spaima: cadavre, sau orice alt semn neplăcut la vedere. 
Doar dacă, aşa cum am mai spus, bolnavii se prăbuşeau morţi în 
stradă; şi, în asemenea cazuri, erau pe dată acoperiţi cu o pânză 
sau un cearşaf, sau târâţi până la cimitirul cel mai apropiat, 


unde zăceau până la căderea nopţii. 

Noaptea se petreceau toate treburile înfricoşătoare, tot ce era 
sinistru sau primejdios. Noaptea erau cărate cadavrele, noaptea 
erau îngropaţi morţii, noaptea erau arse obiectele infectate. 
Noaptea erau azvârlite grămezile de trupuri neînsufleţite în 
gropile adânci din diferitele cimitire. lar până se crăpa de ziuă, 
totul era iarăşi, acoperit şi astupat cu ţărână. Astfel încât la 
lumina zilei nu se vedea şi nu se auzea nici urmă de năpastă, 
decât pustietatea străzilor şi răscolitoarele vaiere şi plânsete ce 
răzbeau prin ferestrele şi uşile caselor şi prăvăliilor închise. 

Liniştea şi pustietatea străzilor erau mai puţin vădite în City 
decât în suburbiile mărginaşe, în afară de lunile când, aşa cum 
am arătat, molima şi-a făcut drum către est şi de acolo s-a întins 
peste întregul oraş. 

A fost într-adevăr un act de milă a Providenţei faptul că 
ciuma, izbucnită întâi într-un anumit capăt al oraşului, pe 
măsură ce se lăţea cuprinzând şi alte părţi, se retrăgea din 
locurile unde bântuise până atunci. Cu alte cuvinte nu s-a 
înstăpânit pe partea de est a oraşului, până ce nu şi-a sleit 
puterile în suburbiile vestice. Şi aşa, pe măsură ce creştea într-o 
parte, slăbea în alta. De pildă: 

13 - Jurnal din anul ciumei 9 

S-a Ivit mai întâi, în St. Giles şi capătul dinspre fâest- minster 
şi a dat iama pria aceste locuri până spre mijlocul lunii iulie. In 
cea de a doua jumătate a lul iulie. S-â muiat furia în parohiile 
vestice şi s-a îndreptat atunci spre est, cotropind năprasnic 
Cripplegate, St. Sepulcher» Clarken. — well, St. Brides şi 
Aldersgatş. In tot timpul dt făcea prăpăd prin acer te parohii* 
părţile de la sud de fluviu, precum şi Stepney, White-Chappel, 
Aldgate, Wapping şi Rateliff, n-au fost atinse mai deloc. Aşa 
încât oamenii de pe aici îşi vedeau nepăsători de treburi, îşi 
făceau negoţurile, ţineau prăvăliile deschise” aveau legături 
unii cu alţii, de pareă nici n-ar fi fost vorba de vreo molimă pe 
meleagurile noastre. 

Chfar când suburbiile din nord şi nord-vest erau putrede de 
ciumă, adică Cripplegate,. Clarkenwel* Bishops- gate şi 
Shorediteh, îft tot restul oraşului starea era destul de normală. 
lată cifrele: 

Buletiori morţilor pricinuite de tot felul de beli 

Între 25 iulie şi 1 august 


St. GHes Cripplegate 554 

St. Sepulefrers. 259 

Cl'avkmweuU... 7 103 

Biahopsgate IW 

Shoreditd 1X9 

Stepney... 12T 

A lrigat» 92 

White-Chappei HT4 

Cele 9T parohii din City 22S 

Toate parohiile din Seulhwarfe 205 

Toâa* W» 

Aşadar, în acea săptămână, numai Lra cete două parohi» 
Cripplegate şi St. Sepukbers numărul morţilor a depăşii cu 
patruzeci şi opt totalul celor decedați în toarte parohiile dna 
City, din Southwack şi suburbiile de est luate laolaltă. 

Datorită acestui fapt, parohiilor din City li £-& dus În toată 
Anglia faima că ar fi săaătoaae Era lucru şthrfe, ntax cu seamă 
în comitatele şi tkgucile megjeşe, de nade veneau proviziile 
pentru Londra. Şi faiima a «ISrrmifr rraiaft mai multă vreme 
decât starea de sănătate. Căci atunci când 

m 

ţăranii veneau la oraş prin Shoreditdi sau Bishopsgate, sau 
prin Oldstreet şi Smithfields, dădeau cu ochii numai de Străzi 
pustii, de locuinţe şi prăvălii ferecate; iar rarii trecători care se 
mai iveau pe acolo, mergeau numai pe mijlocu' drumului. Dar 
când ajungeau în City, lucrurile aveau cu totul altă faţă. Pieţele 
şi dughenele erau deschise, lumea forfotea pe stradă ca în 
vremurile normale, deşi mai rărită la numt Şi aşa a continuat 
până spre a doua jumătate a lui august şi începutul lui 
septembrie. 

Dar în acele luni toate s-au schimbat, molima s-a potolit în 
parohiile din vest şi nord-vest, şi a năpădit în schimb cu toată gr 
eutatea parohiile din City şi suburbiile estice, precum şi 
Southwark. Şi s-a lăsat cu vârf şi îndesat. 

Şi atunci întreaga City a căpătat o înfăţişare lugubră. 
Prăvăliile şi-au închis porţile, străzile s-au golit de oameni. Doai 
pe Strada-Mare oamenii mai circulau uneori, mânaţi de nevoi. 
Pe la amiază, îi vedeai mişunând pe acolo, dar serile şi 
dimineţile nu întâlneai picior de om, nici pe acolo, nici în Cornhill 
sau Oheapside. 


Aceste observaţii ale mele au fost pe deplin întărite de 
Buletinele mortuare din acel< stăptămâni, din care v-am 
înfăţişat mai sus un extras privitor la parohiile de care v-am 
vorbit. Cifrele grăiesc de la sine. 

Buletinul sâptâmânal care marchează descreşterea molimei în 
părţile de vest şi de nord ale oraşului, arăta după cum urmeaeă: 

De la 12 la 19 septembrie 

St Giles Cripplegate. — 456 

St. Giles în the Fields 140 

Clarkenwell 77 

St. Sepulchers 214 

Shoreditch ’ 133 

Stepney '. 716 

Aâsgate 623 

White-Chappel 532 

Cele 97 parohii din City t 1493 

Toate opt parohiile din 'South'wark... 1636 

6070 

lată bizara întorsătură pe care au luat-o lucrurile, o 
"întorsătură tristă, care, dacă ar mai fi ţinut încă două luni, nu 
ştiu zău dacă ar mai fi rămas mulţi în viaţă. Dar, aşa cum am 
spus, printr-un capriciu milostiv al Providenţei părţile de nord şi 
de vest ale oraşului, unde prăpădul la început fusese cumplit, şi- 
au ridicat, după cum vedeţi, capul la lumină. Şi pe măsură ce 
pârjolul se întindea în alte părţi, oamenii de aici începeau să-şi 
redobândească speranţele. lar săptămâna ce-a urmat a 
schimbat şi mai mult starea lucrurilor, încurajând speranţele nou 
ivite. 

De pildă: 

De la 19 la 26 septembrie 

St. Giles Cripplegate 227 

ŞI. Giles în the Fields.... '.. 119 

Clarkenwell 76 

St. Sepulchers 193 

Shoreditch.. 146 

Stepney 616 

Aldgate 496 

'White-C'happel... _ - 346 

Cele 97 parohii din City...... 126B 

Cele 8 parohii din Southwark 1390 


"e Total: 4877 

De la 26 septembrie la 3 octombrie 

St. Giles Cripplegate. — ... 196 

St. Giles în the Fields...... 95. 

Clarkenwell 48 

St. Sepulchers 137 

Shoreditdi -128 

Stepney; 674 

Aldgate.. I 372 

White-Chappel 328 

Cele 97 parohii din City....;. 1149 

Cele C parohii din Southwark 1201 

— Total; 4328 

După cum se vede, jalea cea mare se lăsase acuma peste 
City şi peste părţile sudice. Pe acestea, pe Aldgate, White- 
Chappel şi Stepney căzuse de astă dată greaua pacoste, şi 
aceasta a fost perioada când Buletinele săptămânale au atins 
cele mai monstruoase cifre, după cum v-am mai spus. Şi când, 
de fapt, mureau zece sau chiar douăsprezece mii de oameni pe 
sâptămână. Pentru că v-am împărtăşit convingerea mea de 
neclinit că niciodată nu s-ar fi putut ţine socoteala exactă a 
numărului de morţi. 

Ba chiar, unul dintre medicii cei mai străluciți, care de atunci 
încoace a publicat o dare de seamă asupra acelor timpuri, 
împreună cu observaţiile lui, carte scrisă în limba latină”, afirmă 
că într-o singură săptămână ar fi murit douăsprezece mii de 
oameni şi că într-o anume singură noapte au murit patru mii. Eu 
unul nu-mi amintesc însă să fi fost o asemenea noapte fatală, cu 
un atât de înfiorător număr de morţi. Totuşi, scrisele lui întăresc 
spusele mele cu privire la nesiguranța Bu/etinelor soptd- 
mânale. 

Şi acum, îngăduiţi-mi să mă reîntorc, deşi s-ar putea spune că 
mă repet, la descrierea condiţiilor jalnice în care se găsea 
oraşul, şi mai cu seamă acea parte unde sălăşluiam eu. 

City şi suburbiile învecinate, în ciuda marelui număr de 
oameni care se refugiaseră la ţară erau încă însufleţite, ba 
poate chiar mai însufleţite decât de obicei, pentru că multă 
vreme lumea a nutrit credinţa că ciuma nu se va atinge de City, 


30: Referire la Loimologia scrisă de doctorul Nathaniel HODGES In 1672, tradusă în engleză de 
John Quincy şi publicată în 1720. 


de Southwark, de Wapping sau de Rateliff. Cu atâta tărie le 
intrase oamenilor în cap asemenea idee, încât mulţi locuitori ai 
suburbiilor din vest şi din nord se mutaseră prin aceste părţi 
estice, spre a do- bândi mai multă siguranţă. Şi, după cum mă 
bate pe mine gândul, mutându-se ei au mutat şi ciuma prin 
aceste locuri, mai devreme decât ar fi venit ea altminteri. 

Aici am iarăşi prilejul de a lăsa o observaţie spre folosul 
urmaşilor, cu privire la felul în care oamenii se molipsesc unul 
de la altul. Şi anume, ciuma n-a fost luată de cei sănătoşi numai; 
de la cei bolnavi, ci şi de la cei ce se simțeau BINE. Daţi-mi voie 
să mă explic: prin bolnavi îi înţeleg pe cei declaraţi ca atare, 
care căzuseră la pat şi se aflau sub îngrijire, sau care aveau 
umflături sau gâlme pe trup. De ăştia toată lumea ştia să se 
ferească, mai cu seamă că se aflau la pat, sau în condiţia în care 
boala nu putea fi ascunsă. 

Dar cei ce se simțeau bine, cu alte cuvinte, cei ce luaseră 
boala şi o purtau în trupul şi în sângele lor, dar nu-i arătau 
semnele, nu-şi dădeau deloc seama de acest lucru, şi această 
neştiinţă ţinea zile întregi. Aceştia duceau pretutindeni cu ei 
suflarea morţii şi o împrăştiau asupra celor ce le veneau în 
preajmă. Până şi veşmintele lor erau îmbibate de boală, mâinile 
lor infectau lucrurile asupra cărora se lăsau, mai cu seamă dacă 
erau calde şi jilave, ori bolnavii năduşeau mult. 

Ei, şi era cu neputinţă să-i deosebeşti pe aceşti oameni care, 
aşa cum am spus, nu aveau habar c-ar fi bolnavi. Ei erau cei ce 
se prăbuşeau şi leşinau în stradă. Căci adeseori îşi vedeau de 
treburi şi circulau pe străzi până-n cea din urmă clipă, adică 
până când, dintr-odată, îi năpădea sudoarea, li se muiau 
mădularele, se aşezau pe pragul unei uşi şi mureau. E drept, 
când îi cuprindea asemenea slăbiciune, se străduiau din 
răsputeri să ajungă până la uşa lor, şi câteodată izbuteau doar 
să se târască până acasă şi să-şi dea duhul de cum intrau. 
Alteori se socoteau sănătoşi până când le ieşeau semnele pe 
trup, tot fără să ştie, şi atunci mureau la un ceas sau două după 
ce se întorceau acasă, deşi cât fuseseră pe afară se simţiseră 
bine. 

Aceştia erau cei pcimejdioşi pentru mulţime, cei de care 
oamenii teferi âr fi trebuit să se ferească. Dar, pe de altă parte, 
cum i-ai fi putut dibui? 

Şi tot asta-i pricina pentru care o asemenea molimă nu poate 


fi stăvilită, în ciuda tuturor strădaniilor omeneşti. Nu-i poţi 
deosebi pe bolnavi de sănătoşi atâta timp cât ei înşişi nu se ştiu 
a fi atinşi de boală. 

Am cunoscut un om care colinda fără grijă străzile Londrei în 
timpul molimei din 1665, purtând la el un antidot sau o licoare 
întăritoare din care lua o înghiţitură ori de câte ori se socotea în 
primejdie. Şi avea el un semnal care-i vestea primejdia, aşa cum 
n-am mai întunit la nimeni nici înainte nici după aceea. ŞI nici n- 
aş şti să spun cât de mult se putea bizui pe el. Anume, avea o 
rană la un picior şi ori de câte ori se afla în preajma unor oameni 
molipsiţi şi infecția începea să lucreze şi asupră-i, rana de la 
picior începea să-l înţepe, dându-i semnalul de alarmă, tl înţepa, 
pălea şi se înălbea. Aşa încât, de câte ori începea să-şi simtă 
rana, însemna că sosise momentul să se retragă; ori să aibă 
grijă să ia o duşcă din doctoria pe care o purta mereu asupră-i în 
acest scop. Şi se pare că rana îl înţepa adeseori când se găsea 
în tovarăşia unor oameni ce se' socoteau ei înşişi teferi şi 
zdraveni, şi apăreau tot aşa şi în ochii celorlalţi. Dar omul nostru 
se ridica dintr-odată în picioare şi spunea deschis: 

— Prieteni, în această încăpere se află careva bolnav de 
ciumă. 

Şi atunci adunarea se spărgea pe loc. 

Toate aceste fapte au fost o dovadă limpede pentru toată 
lumea că molima nu poate fi ocolită de cei «e se în- vârtesc 
printre alţii, într-un oraş contaminat, în care oamenii nu se ştiu a 
fi purtători de boală pentru ceilalţi. 

Şi în acest caz, a-i închide pe cei sănătoşi sau a-i îndepărta pe 
cei bolnavi e la fel de zădarnic. Doar dacă s-ar putea merge pe 
fir îndărăt, izolându-i pe toţi cei cu care bolnavii au venit în 
legătură înainte de a fi ştiut măcar că sunt bolnavi. Şi nimeni n- 
ar şti, în asemenea împrejurare, până unde să meargă sau unde 
să se oprească. Căci nimeni n-ar şti când sau unde sau cum sau 
de la cine a luat boala. 

Băniuesc că asta-i pricina pentru care atâţia afirmă că însuşi 
aerul ar fi pătruns de boală şi infectat | aşadar n-aia de ce să ia 
seama eu cine vin în legătură, din moment ce boala pluteşte în 
văzduh. Am văzut mulţi oameni adânc tulburaţi şi uluiţi, 
exclamând: 

— Bine, dar nu m-am apropiat niciodată de vreun bolnav 1 Nu 
am venit în legătură decât cu oameni sănătoşi şi totuşi, iată, am 


luat boala. 

— Sunt încredinţat că e o pedeapsă venită de-a dreptul din 
ceruri, spune altul, încercând să vadă înfăţişarea solemnă a 
lucrurilor. 

lar cel dintâi spune din nou: 

— Nu am venit nicicând în preajma bolii sau a vreunei 
persoane infectate. Se vede că boala pluteşte în văz- 

1 Aci şi în continuare Defoe împrumută punctul de vedere al 
contagioşilor, deosebit de cel al efluvioniştilor. Concepţia 
efluvio-  niştilor,  susţifeută de Wiliam  BOGHURST în 
Loimographia (1666) afirma că boala provine din miasmele 
exalate de putreziciunile din pământ, extrase la suprafaţă de 
căldura soarelui şi purtate de vânt. * 

duh. O tragem în piept odată cu aerul şi, deci, n-ai cuin să i te 
împotriveşti. 

Acest punct de vedere a făcut pe mulţi oameni, mai cu seamă 
în cea de-a doua jumătate a molimei, atunci când aceasta îşi 
atinsese cele mai înalte culmi, să fie mai nepăsători şi mai puţin 
prevăzători decât la început Asemenea turcilor, însuşindu-şi un 
soi de fatalism, ziceau ca dacă-i voia Domnului să-i lovească, 
atunci e totuna de stau acasă ori pleacă din oraş, pentru că tot îi 
nimereşte. Drept care se duceau fără pic de teamă chiar şi în 
case infectate, sau se însoțeau cu persoane bolnave; vizitau 
ciumaţi şi după aceea, când se molipseau, se culcau în pat 
alături de nevestele lor. JŞi care a fost urmarea? Aceea-i ca şi în 
Turcia sau în celelalte ţări în care oamenii săvârşesc asemenea 
nesăbuinţe: anume, s-au îmbolnăvit cu toţii şi au murit cu sutele 
şi cu miile. 

Departe de mine să hulesc sau să arăt lipsă de credinţă în 
Domnul, care în asemenea prilejuri trebuie să fie întruna prezent 
în gândurile noastre. Dar minţile oamenilor nu trebuie împuiate 
cu idei despre mânia şi răzbunarea cerească ba dimpotrivă. 

Niciun om nu trebuie să vadă în asemenea lucruri mâna 
răzbunătoare a Domnului şi să le pună doar în seama Proniei 
cereşti. Numeroase persoane bolnave de ciumă au fost 
tămăduite, iar mulţi alţii au fost ocrotiţi de infecţie, ceea ce 
dovedeşte că nu de răzbunare e vorba. Socotesc o minune şi 
faptul că eu am fost cruțat de boală, şi vorbesc despre aceasta 
cu nemărginită recunoştinţă. 

Dar când pomenim despre ciumă ca de o boală stir- nită de 


cauze naturale, ne gândim şi la faptul că a fost răspândită tot 
prin mijloace naturale şi omeneşti. Fie din milă, fie din 
răzbunare, puterea divină lasă toate înfăptuirile pe seama 
oamenilor, care-şi văd de drumul lor firesc şi omenesc. 
Providența îşi rezervă dreptul să-şi facă apariţia, în chip 
supranatural, numai când găseşte ea de cuviinţă. 

1 DEFOE se ridică aci împotriva faimosului orator 
englez, episcopul Andrews, care afirma că ciuma este 
expresia mâniei divine împotriva păcatului şi că, de câte 
ori izbucneşte o molimă, în- seamă că Dumnezeu e 
mânios. 

L Dar în cazul unei molime, nu se prea vădeşte prilej |de 
intervenţii supranaturale, ci se desfăşoară din plin doar Scursul 
firesc al lucrurilor. În această firească înlănţuire Ide cauze şi 
efecte îşi găseşte loc şi tainica transmitere a 'bolii pe 
neobservate, dar inevitabil, care înseamnă despuia răzbunare în 
sine, fără s-o mai atribuim miracolelor [şi forţelor supranaturale. 

Puterea de pătrundere a acestei boli e atât de aprigă, j şi 
molipsirea se produce în asemenea măsură pe nesim- lite, 
încât, cu oricâtă grijă te-ai feri, tot e zadarnic, atâta ltimp cât 
stai locului. 

JDar am toate temeiurile să cred, şi în această afirma- rţie mă 
sprijin pe atâtea exemple încă vii în amintirea mea 
1 Incit nimic nu mi-ar putea clinti convingerea, deci zic că 
fam toate temeiurile să cred că nimeni în ţara asta nu s-a 
îmbolnăvit în alt chip decât prin molipsire, luând boala, 

m pe cale firească, de la altcineva, prin atingerea veşminte-* 
ilor, sau prin inhalarea mirosurilor cuiva mai dinainte infectat. 

Acest lucru este dovedit şi de felul în care s-a ivit mo- r lima la 
Londra, adusă odată cu mărfurile sosite din Olanda, şi venite 
acolo din Levant. Prima izbucnire de [ciumă la noi a avut loc 
într-o casă din Long-Acre, unde 
iau fost depozitate şi deschise întâia oară baloturile cu 
1 asemenea mărfuri. De la acea casă s-a răspândit fără 
veste | la altele prin legăturile cu cei infectați, sau prin molip- 
Lsirea slujbaşilor parohiali care i-au vegheat sau îngropat pe 
morţi şi aşa mai departe. Toate acestea sunt argumente de 
bază că boala s-a răspândit de la om la om şi de la casă | la 
casă, şi nu altminteri. 

În prima locuinţă infectată au murit patru persoane.” 


5 O vecină, auzind că stăpâna primei case căzuse la pat, a 
venit să o vadă şi, când £-a întors acasă a adus boala în sânul 
familiei ei. A murit şi vecina şi toţi ceilalţi din gospodărie. Un 
preot chemat să o împărtăşească pe stă- 

ı până celei de a doua case s-a îmbolnăvit pe dată şi a mu- f rit, 
trăgând după el la groapă pe câţiva dintre ai lui. 

Atunci au început medicii să cadă pe gânduri, pentru că în 
primele zile nici prin minte nu le-a dat că ar fi vorba de o molimă 
generală. Cei trimişi să cerceteze morţii au * comunicat că, nici 
mai mult nici mai puţin, e vorba de ciumă, cu toate semnele ei 
înfricoşătoare şi, dat fiind căli cei bolnavi avuseseră felurite 
legături cu o mulţime d «persoane care, după cum era de 
bănuit, se şi molipsiseră» exista ameninţarea să izbucnească o 
molimă generală şi erai cu- neputinţă să i se pună stavilă. 

Din acest punct de vedere, părerile medicilor se po-B triveau 
cu observaţiile pe care aveam să le fac eu mail târziu, anume că 
boala se răspândea pe nesimţite. Pentru! că cei ştiuţi a fi 
bolnavi nu puteau molipsi decât pe ceil ce veneau în nemijlocită 
legătură cu ei; dar omul carej se pătrunsese de infecţie fără să- 
şi dea seama, şi mergea] în mijlocul mulțimilor încredințate că 
au de-a face cu oi persoană sănătoasă, putea molipsi o mie de 
alţi oameni, care la rândul lor dădeau boala mai departe, toţi 
fără să] aibă habar, şi fără să simtă urmările decât cu zile şi zilei 
mai târziu. 

De pildă, multe persoane aflau că s-au molipsit de ciumă 
numai când, spre uimirea lor de negrăit, îi descope-] reau 
semnele pe propriul lor trup. Şi după aceea, rareori] aveau mai 
mult de şase ceasuri de trăit. Căci petele ace-] lea care se 
numeau semne, erau de fapt pete de gangrenă, adică de carne 
moartă care se strângea în nişte gâlci nu mai mari decât un ban 
de argint, bătătorite şi tari ca o bucată de corn. Şi când boala 
ajungea aici, nu mai urma decât moartea. Şi totuşi, cum v-am 
spus, oamenii nu ştiau câ-s bolnavi sau că ceva nu-i în regulă cu 
ei până când nu se iveau aceste semne pe trupul lor. Cu toate 
că, aşa cum oricine îşi poate da seama, infecția lâncezea de 
mult în ei. Şi, prin urmare, răsuflarea lor, năduşeala lor. Straiele 
lor, fuseseră molipsitoare cu multe zile înainte. 

Toate acestea au prilejuit o mare felurime de cazuri, despre 
care, de bună seamă, medicii au mai multe prilejuri să-şi 
reamintească decât aş avea eu. Totuşi unele dintre ele mi-au 


căzut şi mie sub ochi, sau mi-au ajuns la urechi, şi vă voi vorbi 
despre câteva dintre acestea 

Un anume cetăţean, care a trăit tihnit şi neatins de boală 
până în luna septembrie, când toată greutatea molimei se 
lăsase în City, se făloşea cu mare veselie şi chiar cu trufie cât de 
grijuliu se arătase el şi cum niciodată nu se apropiase de vreun 
bolnav. Şi-i zice atunci un altul, un vecin de-al lui: 

— Nu te încrede prea mult, domnule..; E greu de deosebit 
cine-i bolnav şi cine nu. Pentru că uite acu vezi omul viu şi 
numai peste un ceas îl şi vezi mort. 

— Asta-i drept, răspunde omul nostru, care nu se in- credea 
prosteşte în soartă, ci mimai, văzând că scăpase până atunci, 
începuse, ca şi alţii, să se culce pe-o ureche. E drept, şi nu mă 
socotesc scutit de primejdie, numai că nădăjduiesc să nu mă fi 
apropiat niciodată de vreo per* soană purtătoare de boală. 

— Ba! zice vecinul. Nu te aflai dumneata mai deunăzi la 
crâşma „Capul taurului”, din Gracechurch, împreună cu 
domnul...? 

— Aşa-i, răspunde fălosuL Dar nu mai era nimeni pe acolo de 
care să fi avut pricină să ne temem. 

La care vecinul n-a mai rostit o vorbă, nevoind să-l amărască 
pe bietul om. Dar această tăcere îl stârni celui» lalt curiozitatea, 
şi văzându-l pe vecin că dă îndărăt fu cu» prins da nelinişte şi-l 
întrebă cu glas puternic şi arzător | 

— Doar n-ai să-mi spui că a murit? 

' Vecinul continuă să păstreze tăcere şi nu făcu decât să-şi 
lase privirile În pământ şi să mormăie ceva ca pentru sine. lar 
cel dintâl se făcu alb ca varul, şi rosti doar atât: 

— Atunci şi eu sunt un om mort. 

Se duse acasă şi chemă un spiţer de pe aceeaşi stradă ca să-i 
dea un leac de fereală, pentru că nu se socotea încă bolnav. Dar 
când spiţerul îi deschise haina la piept, scoasa un oftat şi-i spuse 
doar atât: 

— Inalţă-ţi ochii spre ceruri. 

Câteva ceasuri mai târziu, omul muri. 

Aşadar, vă rog şi pe dumneavoastră să judecaţi, după un caz 
ca acesta de mai sus, dacă aveau autorităţile vreo putinţă de-a 
zăgăzui - fie prin întemnițarea bolnavilor în case, fie prin 
îndepărtarea lor - o molimă care se întindea de la om la om, 
chiar când aceştia se socoteau cu desăvârşire sănătoşi, şi 


continuau să se socotească astfel zile întregi. 

Ar fi aici locul să ne punem întrebarea cam câtă vreme putea 
un om să poarte sămânţa bolii în el înainte de a o descoperi în 
chip fatal. Şi*cât timp putea să pară sănătos, deşi de fapt era o 
primejdie pentru toţi ceilalţi care-i veneau în preajmă? Ei bine, 
cred că nici cei mai destoinicii dintre medici n-ar putea răspunde 
la această întrebare' mai mult decât pot eu. Ba poate că 
observaţia unui om] oarecare ar întrece puterea lor de 
observaţie. Părerea me.-: dicilor din străinătate este că boala 
poate lâncezi amorţită în om, sau în vinele lui, un timp 
îndelungat. Din această pricină ei folosesc carantina pentru toţi 
cei ce intră în golfurile sau în porturile lor, venind din locuri 
îndoiel-j nice. Carantina, adică patruzeci de zile, zic ei, «e 
deajuns] pentru bătălia organismului cu un asemenea vrăjmaş, 
bă-! talie în care ori îl biruie, ori i se supune. 

Dar eu unul, pornind de la observaţiile mele, nu cred că 
oamenii pot ţine piept infecţiei, fiind în acelaşi timp, primejdioşi 
pentru alţii, mai mult de cineisprezece-şai-: sprezece zile. 

Pe acest temei, când o casă era închisă în oraş pentru | că 
murise careva de ciumă în ea, dacă până-n şaisprezece | sau 
optsprezece zile nimeni din familie nu se mai îmbol- 1 năvea, 
autorităţile deveneau mai puţin stricte faţă de cei | din 
respectiva casă, şi închideau ochii, lăsându-i să plece.. 1 Nici 
oamenii nu se mai fereau de ei, ba chiar gândeau că] erau mai 
căliţi, deoarece înfrânseseră vrăjmaşul în pro- | pria lor casă. 

Uneori, însă, descopereau că vrăjmaşul stă pitit la pândă mult 
mai multă vreme. 

Pornind de la toate aceste observaţii mai sus înşirate j trebuie 
să spun că, deşi în cazul meu întâmplarea a voit ca lucrurile să 
se petreacă altminteri, socotesc şi las ca u i | avertisment că: ce/ 
mai bun leac împotriva ciumei este să fugi cât poți din calea ei. 

Cunosc oameni care spun: „Dacă va voi Domnul mă va ocroti 
în focul primejdiei şi, tot astfel, dacă va voi Domnul, mă va lovi 
chiar atunci când eu o să mă socot în afară de orice primejdie”. 

Asemenea gânduri au făcut să rămână locului, în oraş, mii de 
oameni ale căror învelişuri pământeşti au fost apoi zvârlite cu 
grămada din căruţe în gropile uriaşe. Oameni care, cred eu, 
dacă ar fi fugit din faţa primejdiei, ar fi scăpat cu viaţă. După 
toate probabilitățile, s-ar fi salvat. 

Şi dacă acest lucru le va intra temeinic în minte oamenilor, 


sunt încredinţat că un viitor prilej de aceeaşi natură o să 
găsească populaţia altfel pregătită, şi înarmată cu alte măsuri 
decât cele care au fost luate în 1665. S.au îa molimele 
asemănătoare izbucnite în străinătate. 

Cu alte cuvinte, autorităţile vor trebui să cugete la 
împărţirea oamenilor în grupuri mici şi la îndepărtarea 
lor din timp, la o cât mai mare distanţă unii de alţii. Şi nu 
să lase o molimă atât de năprasnică, foarte primejdioasă 
pentru oamenii  îngrămădiţi în mulţimi, să-şi facă 
mendrele printre sute de mii de victime adunate laolaltă, 
a^a cum a fost cazul la noi şi cum ar mai fi dacă ciuma s- 
ar ivi iar. 

Cu ciuma e ca şi cu focul: când cuprinde numai câteva case, 
ard doar acele case, sau dacă vâlvătaia izbucneşte într-o casă 
răzleaţă, singuratică, o mistuie numai pe aceea. Dar când ia foc 
un oraş cu case dese şi îngrămădite una-n alta, atunci furia se 
înteţeşte, rade şi prăpădeşte tot ce-i stă în cale. 

Aş putea ticlui multe planuri prin care autorităţile din acest 
oraş, dacă vor mai avea vreodată prilej să se luple cu un 
asemenea flagel (şi ferească Domnul să mai aibă), ar putea să-i 
îndepărteze pe cei mai ameninţaţi. Prin aceştia îi înţeleg pe 
săraci: cerşetorii, lihniţii, truditorii. De aceştia trebuie să aibă 
grijă autorităţile, pentru că cei înstăriți au singuri grijă de ei, de 
slujitorii şi de copiii lor. 

În felul acesta, oraşul şi suburbiile ar fi atât de chibzuit 
eliberate, încât molima n-ar mai avea la îndemână decât a 
zecea parte din populaţie. Dar hai să presupunem că ar rămâne 
în oraş o treime din populaţie, adică două sute cincizeci de mii 
de oameni, şi tot s-ar simţi mai la largul lor şi ar fi mai bine 
pregătiţi să facă faţă molimei şi mai puţin expuşi la urmările ei, 
decât ar fi acelaşi număr de cetăţeni înghesuiți într-un oraş mai 
mic, ca Dublin, de pildă, sau Amsterdam. 

E adevărat că în timpul ciumei din 1665, sute de familii, ce zic 
eu, chiar mii de familii au părăsit Londra. Dar mulţi dintre ei au 
plecat prea târziu, şi nu numai că i-a ajuns moartea pe drum, 
dar au dus molima cu ei prin ţinuturile pe unde s-au risipit, şi i- 
au îmbolnăvit pe cei la care s-au dus să caute refugiu. Ceea cea 
zăpăcit lucrurile, făcând ca mijlocul cel mai bun de apărare 
împotriva bolii să devină un mijloc de răspândire a ei. 

Şi acest lucru mă întoarce iar cu gândul la cele ce am sugerat 


înainte şi care se cer mai bine lămurite aici. Anume, oamenii 
plecau, în aparenţă sănătoşi, şi aşa se socoteau multe zile după 
ce boala dospea în trupurile lor, până când le ataca organele 
vitale şi le vătăma minţile. Însuşi faptul că plecaseră, dovedeşte 
acest lucru. Şi aceşti oameni au infectat oraşele prin care au 
trecut; astfel se face că ciuma s-a răzleţit, mai mult sau mai 
puţin, în toate oraşele mari din Anglia. Şi pretutindeni auzeai că 
a adus-o londonezul cutare sau alt londonez. 

Vă rog să luaţi aminte că atunci când vorbesc de asemenea 
primejdioşi purtători de boală, mă gândesc la cei ce nu-şi 
dădeau seama că sunt bolnavi, căci dacă ar fi fost conştienţi, 
atunci ar trebui să ne gândim la ei ca la nişte ucigaşi cu bună 
ştiinţă, strecuraţi în mijlocul oamenilor sănătoşi. In asemenea 
caz, s-ar fi adeverit spusele de care v-am mai vorbit şi pe care 
eu le socotesc cu totul lipsite de temei. Anume că cei bolnavi nu 
se sinchiseau să-i ferească pe alţii, ba chiar căutau să-i 
molipsească. Eu gândesc, după cum v-am mai spus, că situaţia 
mai sus arătată a izvodit asemenea vorbe, care, nădăjduiesc, să 
nu fi avut în ele vreun sâmbure de adevăr. 

Ştiu bine că nu se pot trage încheieri generale după un fapt 
particular, dar v-aş putea numi oameni ai căror vecini sau ale 
căror familii sunt încă în viaţă şi care prin purtarea lor au 
dovedit contrariul învinuirilor ce s-au adus celor bolnavi. 

De pildă, un bărbat, cap de familie, locuind în apropiere de 
mine, s-a îmbolnăvit de ciumă. Gândea că o luase de la un biet 
lucrător care fusese în serviciul lui şi în casa căruia se dusese cu 
puţin în urmă, ca să-l vadă sau ca să-i ceară să-i termine cine 
ştie ce treabă. Încă de când ajunsese în pragul casei sărmanului 
lucrător simţise oarecare îngrijorare, dar nu şi-a dat seama că 
era bolnav decât a doua zi, când a căzut şi el la pat. Şi de cum 
s-a îmbolnăvit, a cerut să fie dus într-o altă clădire din curtea 
casei lui, unde se găsea un atelier, căci omul era alămar, iar 
deasupra atelierului mai era o încăpere. Acolo a zăcut şi acolo a 
murit şi nu a îngăduit nimănui să-l îngrijească, în afară de o 
infirmieră străină. Nu le-a dat voie nici soţiei, nici copiilor sau 
servitorilor să se apropie de cămăruţa lui, ca aii cumva să se 
molipsească. Le trimitea binecuvântările şi rugăciunile lui prin 
infirmieră, care vorbea cu ei de la depărtare. Şi toate astea 
pentru că bolnavul ştia foarte bine că, nelăsându-i să se apropie 
de el, ceilalţi vor fi cruţaţi. 


Trebuie să observ aci că ciuma, la fel ca şi alte boli, cred, se 
manifesta felurit, în funcţie de organismul omului. Unii se lăsau 
pe dată doborâţi şi erau cuprinşi de fierbinţeală, vărsături, 
dureri de cap îngrozitoarei junghiuri în spate, şi apoi urmau 
chinurile de neîndurat care-i făcea să turbeze. La alţii boala se 
vestea prin umflături şi tumori pe gât, pe vintre sau la subţiori, 
buboaie care, până se spărgeau, îi supuneau la cele mai de 
neînchipuit torturi. În timp ce alţii, aşa cum am arătat, se 
molipseau pe nesimţite, râul strecurându-se pe furiş în sângele 
lor, până când cădeau leşinaţi în stradă, şi treceau în moarte 
fără să se chinuiască. 

Nu sunt medic ca să pot lămuri de ce una şi aceeaşi boală se 
desfăşura atât de felurit la unul şi la altul. Şi nici măcar nu-i 
treaba iriea să fac observaţiile pe care le-am făcut, pentru că 
doctorii au cercetat aceste lucruri cu mult mai mult succes 
decât mine, iar părerile mele s-ar putea să se deosebească în 
unele privinţe de părerile lor. Eu nu fac decât să vă înfăţişez 
ceea ce ştiu sau am auzit, sau gândese eu despre cazurile în 
speţă, adică ceea ce a intrat în câmpul observaţiilor mele cu 
privire la felurile diferite în care se arăta boala în unele cazuri. 
Dar trebuie să subliniez din nou că deşi prima formă de care v- 
am vorbit, adică boala făţişă, cea însoţită de fierbinţeală, 
vărsături, dureri de cap, junghiuri şi umflături era mai greu de 
îndurat pentru bolnavi, din cauza chinurilor şi a agoniei cumplite 
la care-i supunea, totuşi mai primejdios era cel de-al doilea chip 
sub care se înfăţişa flagelul. Căci dacă cei ce prezentau prima 
fornjă adeseori se tămăduiau, mai cu seamă dacă buboaiele 
spărgeau“!, în schimb în cea de-a doua formă nu puteai aştepta 
alt sfârşit decât moartea. Pe de altă parte, după cum am mai 
spus, cea de-a doua formă însemna o primejdie permanentă 
pentru cei din jur, căci bolnavii, neştiuţi de alţii şi nici de ei 
înşişi, împrăştiau pretutindeni moarte,. În timp ce otrava 
pătrunzătoare se strecura tiptil în sângele lor într-un chip cu 
neputinţă de descris sau măcar de gândit. 

Acest fel de a te molipsi şi a-i molipsi şi pe alţii pe neştiute se 
vădea pe două căi, foarte ades întâlnite în acele vremuri. Şi nu 
cred să existe persoană care să fi locuit la Londra pe vremea 


31 Medicina contemporană accentua asupra necesităţii de a extrage din organism veninul bolii 
concentrat în umflăturile caracteristice ciumei bubonice, fie prin medicamente, fie prin plasturi , aplicaţi extern 
ori prin Intervenţii chirurgicale. 


molimei şi să nu fi cunoscut o sumedenie de cazuri de ambele 
feluri. 

1. Părinţii, taţi şi mame, se purtau cu ai lor în chip firesc, ca şi 
cum ar fi fost cu desăvârşire sănătoşi, ceea ce fşi închipuiau că 
şi sunt, până când îşi infectau pe nesimţite întreaga familie, 
ducând-o la pieire. Şi de bună seamă că altfel ar fi stat lucrurile 
dacă i-ar fi muncit măcar o umbră de teamă că ei înşişi n-ar fi 
perfect teferi. 

Am auzit povestea unei familii în întregime infectate de către 
tată, iar semnele bolii se iviseră la ceilalţi înainte ca tatăl să fi 
descoperit că el e purtătorul răului; dar la o cercetare mai 
atentă s-a dovedit că boala era sădită de mai multă vreme în el. 
Şi când şi-a dat seama că-şi otrâ- . Vise singur toată familia, şi-a 
pierdut minţile şi a dat să-şi ia viaţa, dar a fost împiedicat de cei 
ce vegheau asupră-i. Oricum, în câteva zile a murit. 

2. A doua cale era aceea a persoanelor care fiind socotite 
sănătoase, atât de ei înşişi cât şi de toţi cei care-i observaseră 
zile în şir, simțeau la un moment dat lipsa poftei de mâncare, 
sau o uşoară vătămătură la stomac. Ba unii îşi păstrau pofta de 
mâncare, simțind chiar foame lacomă, şi singurul lucru care-i 
supăra era o uşoară durere de cap. Trimiteau după doctor ca să 
afle care-i necazul şi, spre uluiala lor, se pomeneau pe muchea 
gropii, cu semnele ciumei pe trup, sau încleştaţi în gheara de 
nebiruit a bolii. 

E groaznic să te gândeşti cum asemenea persoane, ca 
acestea despre care am vorbit mai sus, fuseseră, timp de o 
săptămână sau două, -soli ai morţii, cum îi uciseseră pe cei 
pentru care şi-ar fi dat oricând viaţa; cum sărutările lor duioase 
şi îmbrăţişările cu care-şi dezmierdau copilaşii su- flaseră 
moarte asupră-le. 

Aşa s-a întâmplat, şi cazurile de acest fel au fost foarte 
numeroase, şi v-aş putea înşira puzderie de exemple. Şi dacă 
lovitura te nimereşte pe nesimţite, dacă săgeata zboală pe 
nevăzute şi ochiul n-o poate desluşi, atunci la ce bun toate 
măsurile de a-i închide sau a-i îndepărta pe cei bolnavi? Da, sunt 
bune prevederile, dar numai pentru cei făţiş bolnavi ori 
molipsiţi. Dar ce te faci cu miile de sănătoşi, care seamănă 
moarte oriunde pătrund? 

Era o întrebare care-i nedumerea foarte pe medicii noştri, 
îndeosebi pe spiţeri şi felceri, care nu se simțeau în stare să-i 


deosebească pe bolnavi de cei sănătoşi. Erau cu toţii convinşi că 
intr-adevăr aşa stăteau lucrurile, că la nenumărați oameni 
ciuma se strecura odată cu sângele în vinele lor, că otrava bolii 
le pândea minţile, că nu erau decât hoituri mergând pe două 
picioare, suflând moartea pe gură şi răspândind otravă prin 
însăşi năduşeala lor. Şi totuşi, când îi priveai, arătau aidoma cu 
toţi cei sănătoşi. Da, toate capetele luminate cunoşteau acest 
lucru, dar nu se dumireau ce-ar fi de făcut ca să-i poţi descoperi 
pe bolnavi. Prietenul meu, doctorul Heath, era de părere că-ţi 
poţi da seama dacă omul e bolnav sau nu după mirosul 
respirației. Dar, zicea tot el' cine cutează să tragă în piept 
respiraţia altuia, doar ca să se informeze? Ar însemna să inspiri 
izul bolii în organismul tău, până să-ţi daj seama dacă celălalt e 
sănătos sau nu. 

Alţii ziceau că omul trebuie pus să sufle peste o bucată de 
sticlă, şi atunci, răsuflarea condensându-se, se pot desluşi la 
microscop fel de fel de creaturi vii, cu forme bizare, 
monstruoase şi inspăimântătoare, asemănătoare cu balaurii, 
şerpii, târâtoarele şi diavolii, cumplite la vedere. Dar eu mă 
îndoiesc de adevărul acestor lucruri şi apoi, pe vremea aceea, 
după cât ţin eu minte, nu prea aveam mi- croscoape 1 cu care 
să facem asemenea experienţe. 

Alţi învăţaţi erau de părere că răsuflarea unui purtător de 
ciumă ar otrăvi, ba chiar ar ucide pe loc o pasăre. Şi nu numai o 
păsăruică, ci chiar un cocoş sau o găină. Şi chiar dacă orătania 
nu moare pe dată, oricum dă cobea în ea. Dacă mai cu seamă 
cade cloşc&, atunci toate ouălâ sunt putrede. 

Dar toate acestea sunt simple păreri, pe care nu le-am văzut 
întărite prin nid un exemplu sau experienţă, şi nici de la alţii ri- 
am auzit să fi văzut. Aşa Încât vi le ofer şi eu cum le-am primit, 
însoţite doar de o singură observaţie: anume că există multe 
probabilităţi să fie adevărate. 

Unii au venit cu ideea ca persoanele bănuite a fi bolnave să 
sufle puternic peste apă fierbinte, şi atunci la suprafaţa apei se 
iveşte un soi de spumă. Şi alte lucruri, de pildă substanţele 
cleioase ar face un fel de crustă dacă suflă bolnavul asupra lor. 

Dar din toate acestea eu am tras încheierea că molip- sirea 
avea loc pe căi cu neputinţă de descoperit, şi că niciun fel de 
isteţime sau  iscusinţă omenească iiu putea împiedica 
răspândirea bolii. 


Mai era un lucru care îmi apărea mie drept o nedumerire 
peste care nu se. Putea trece şi la care eu unul nu vedeam 
decât un singur răspuns. Şi anume: Aşa oum s-a mai spus, 
prima moarte datorită ciumei a avut loc cam prin 20 decembrie 
1664, în Long Acre. Acel prim om care s-a molipsit a luat boala, 
se zicea, pe cale unui balot de mătăsuri importate din Olanda, 
balot care a fost deschis în casa unde locuia. 

Dar după aceea'nu s-a mai auzit de niciun caz de ciumă sau 
de nicio moarte pricinuită de această boală până la 9 februarie. 
Adică până şapte săptămâni mai târziu, când a mai murit un om 
în aceeaşi casă. După care boala păru să se fi stins şi o bună 
bucată de vreme nu ne-a mai dat nicio bătaie de cap. Căci în 
Buletinele săptămânale nu a mai fost înregistrată nicio moarte 
din cauză de ciumă până la 22 aprilie, când au mai avut loc alte 
două îngropăciuni, nu în aceeaşi casă, dar pe aceeaşi stradă. Ba 
chiar, din câte îmi aduc aminte, era vorba de o casă vecină cu 
prima. Dar acest lucru s-a întâmplat cu nouă săptămâni mai 
încolo. Şi după aceea, iarăşi nu s-a mai auzit nimic timp de două 
săptămâni, după care a izbucnit din nou în mai multe- străzi şi s- 
a împrăştiat în fel şi chip. 

Acum, întrebarea care se pune este următoarea: unde a zăcut 
sămânţa bolii în tot acest timp? Cum de a lâncezit atâta vreme, 
şi de ce dintr-odată şi-a dat drumul? Ori boala nu se transmitea 
prin molipsire de la om la om, ori dacă da, înseamnă că unii pot 
duce răul în ei, fără bună ştiinţă, zile în şir, ba chiar săptămâni 
în şir. Şi atunci nu-i de-ajuns o carantină, adică patruzeci de zile, 
ca să te asiguri că-s sănătoşi, ci o sesantină, adică şaizeci de 
zile, sau chiar mai mult. 

Ce-i drept, aşa cum am arătat la început şi cura îşi pot aduce 
aminte mulţi dintre cei încă în viaţă, a fost o iarnă grea, foarte 
geroasă, care a ţinut vreo trei luni, fapt menit, după cum spun 
doctorii, să ţină infecția în frâu. Dar atunci, să-mi îngăduie 
lun“ inăţiile lor să observ că dacă boala a fost, să spunem, doar 
îngheţată, asemenea apelor unui râu, ar fi ţâşnit, odată cu 
dezgheţul, tot ca şi riul în torent năvalnic; ori boala a dat îndărăt 
tocmai între februarie şi aprilie, adică de îndată ce s-a muiat 
gerul, şi vremea ş-a arătat blândă şi caldă. 

Există însă o altă cale prin care nedumerirea de mai sus poate 
fi limpezită şi cred că tot aducerile mele aminte îmi vor fi de 
ajutor. Şi anume, nu e deloc sigur că, într-adevăr, nimeni n-a 


murit de ciumă în acele lungi răstimpuri, adică de la 20 
decembrie la 9 februarie şi de la 9 februarie la 22 aprilie. Simpla 
mărturie o constituie Buletinele săptămânale, şi pe aceste 
Buletine nu poţi pune temei, cel puţin eu unul socot că nu m-aş 
putea bizui pe ele în apărarea unei ipoteze, sau în găsirea 
răspunsului la o întrebare de asemenea însemnătate. Ştiam cu 
toţii la vremea aceea, şi cred că aveam pricini întemeiate să 
credem astfel, că vina era a  slujbaşilor parohiei, a 
examinatorilor, a celor ce aveau misiunea să raporteze 
decesurile şi, mai ales, boala care a pricinuit decesul. 

La început oamenii făceau tot ce puteau ca nu cumva vecinii 
să creadă că locuinţa lor ar fi infectată. Drept care îi mituiau pe 
slujbaşi pentru a înregistra morţile ca datorate altor boli decât 
ciuma. Şi ştiu că acest fapt s-a. Petrecut în multe locuri, ba cred 
chiar că la început aşa s-au întâmplat lucrurile în toate casele în 
care se iviseră cazuri de ciumă. E lesne să-ţi dai seama de 
aceasta urmărind în Buletinele săptămânale creşterea 
vertiginoasă, în timpul molimei, a numărului de decesuri 
datorate altor boli decât ciuma. 

De pildă, în lunile iulie şi august, când molima atinsese una 
dintre culmile sale, se înregistrau săptămânal o mie, până la o 
mie două sute şi chiar o mie cinci sute de morți pricinuite de 
alte boli. Şi nu-i adevărat că sporise numărul celorlalte boli sau 
că se înteţiseră. Crescuse doar numărul familiilor şi caselor 
infectate de ciumă, dar care dobândiseră hatârul de a-şi trece 
morţii ca seceraţi de alte boli, pentru a nu-şi vedea locuinţele 
închise. 


De pildă: 

De la 18 25 „„ 942 
la iul. 

» „25 iul. 1 „„ 1004 
La aug. 

„l aug. La 8 . 1213 

8 y 15 „„ 1439 

De la 15 22 . 1331 
aug. La aug. 

PEP e EE 29 . 1394 

n29.. 5 „„ 1264 

sept 


» „5 sept. 12 „„ 1056 

12 19 — 11> 

»» 9» **» 

Nu19,,,„ 26 „„ 927 

d Nu o îndoială că mare 
încape nici cea mai parte a 


acestor decesuri, sau măcar o. 
Mare parte se datora ciu 

mei, dar slujbaşii fuseseră convinşi 
să le înregistreze alt 


minteri, îndeose seama 
punându-le bi pe câtorva 
anume 
boli după cum 
urmează: 
De la 1 la 8 la 2 la 22 aug. La 
aug. 15 ug. 29aug. 
Friguri 35 3 383 
314 3 48 
Tifos 174 19 1 165 
O 66 
Îmbuibare 
cu 
hrană 65 87 7 99 
4 
Boli de 11 1 133 
dinţi 90 3 11 
Total 663 74 “6 780 
3 99 
De la 29 la 12 sept. La la 26 
aug. La 519 sept. sept. 
sept. 
Friguri 364 33 3 268 
2 09 
Tifos 157 97 1 65 
01 


îmbuibare 68 45 4 36 


Boli de dinţi 12 1 112 


138 8 21 
Total 727 60 5 481 
2 80 


Decesuri datorate ailor bo’ 
decât ciumei 


Mai erau şi alte boli care, tot aşa, sporiseră pe neaşteptate şi, 
desigur, din aceleaşi pricini: bătrâneţea, oftica, vărsăturile, 
buboaiele, colicile şi altele, care trădau, fără putinţă de tăgadă, 
cazuri de ciumă. 

Dar cum pentru familii era de cea mai mare însemnătate să 
nu se ştie că pătrunsese molima în casele lor, atâta timp cât 
puteau preîntâmpina răspândirea veştilor, îşi luau toate 
măsurile de a ascunde adevărul. Şi când bolnavii mureau, atunci 
examinatorii şi căutătoarele erau convinse să înscrie morţile ca 
fiind datorate altor boli. 

Acest fapt, zic eu, poate explica lungul răstimp care s-a scurs 
între moartea primului bolnav de ciumă, înregistrată în Buletine, 
şi momentul când molima a izbucnit cu furie, fără a mai putea fi 
trecută sub tăcere. 

Dar înseşi Bu/etinele săptămânale din acel răstimp dezvăluie 
asemenea adevăr. Căci deşi nu pomenesc nimic de ciumă, 
totuşi vădesc o simţitoare inteţire a bolilor înrudite cu ciuma, 
adică opt, douăsprezece, şaptesprezece morţi de tifos într-o 
săptămână, când de fapt nu se ivise niciun caz de tifos, ci doar 
câteva de ciumă. Până în acele zile morţile datorate tifosului se 
ridicau la una, două, cel mult patru pe săptămână. Tot astfel, 
după cum am mai observat, numărul de morţi pricinuite de alte 
boli creştea într-o anume parohie şi în cele învecinate, mai mult 
decât în toate celelalte, deşi nu se pomenea cuvântul „ciumă *. 

Ceea ce arată clar că boala îşi vedea de drumul ei şi oamenii 
se'molipseau de zor, deşi noi cu toţii aveam impresia că molima 
fusese înfrânată, iar reizbucnirea ei, mai târziu, ne-a umplut pe 
toţi de mirare. 

Se mai poate-ceva, anume ca sămânţa bolii să fi rămas 
îngropată mai departe în alte părţi ale acelui balot cu mătăsuri, 
care poate că nu a fost de la început desfăcut în întregime. Sau 
poate să se fi cuibărit în veşmintele primei" persoane molipsite. 
Căci n-aş putea crede că cineva din aceeaşi casă, care a luat 


boala de la bun început, să fi arătat teafăr şi sănătos timp de 
nouă săptămâni, astfel încât nici el nici alţii să nu-şi fi-dat seama 
de nimic. Dar chiar de-ar fi aşa, am avea de-a face doar cu un 
argument în plus în sprijinul teoriei mele: anume că boala se 
cuibăreşte în cine n-ai crede şi trece pe neştiute şi pe ne- 
gândite de la unul la altuL 

Mare era buimăceala oamenilor la acea vreme. Şi când lumea 
a început să înţeleagă că se putea molipsi, în chip uluitor, de la 
persoane despre care ai fi putut jura că sunt sănătoase, porni să 
se ferească şi să se păzească de oricine se afla în preajmă. 

îmi aduc aminte că, intr-o zi, nu mai ştiu dacă era 
duminică sau nu, în biserica din Aldgate, într-o strană 
ticsită, unei doamne i s-a năzărit deodată că simte un 
miros neplăcut. Pe loc şi-a închipuit că e vreun ciumat în 
strană, şi-a murmurat bănuiala în urechea vecinei, după 
care s-a ridicat şi a plecat. De îndată s-a ridicat şi 
persoana următoare, şi după ea toţi ceilalţi. Pe rând s-au 
ridicat şi toate persoanele din stranele învecinate şi au 
părăsit biserica, fără ca cineva să fi ştiut de ce şi pentru 
ce. 

Această situaţie i-a făcut pe toţi să folosească fel de fel de 
leacuri, unele băbeşti, altele recomandate de medici, menite să 
preîntâmpine infecția răspândită prin respiraţie. Aşa încât ori de 
câte ori păşeai tntr-o biserică înţesată, încă de la intrare te izbea 
un amestec de mirosuri mai înţepător, deşi nu la fel de sănătos, 
ca acela dintr-o spiţerie sau dintr-o dugheană de arome şi 
doftorii. Pe scurt, întreaga biserică mirosea ca un flacon cu 
săruri: într-un colţ numai parfuinuri, în altul licori aromatice, 
balsamuri, şi o mare felurime de unsori şi ierburi; în alt colţ, 
săruri şi alcooluri, după cum îi trăsnea fiecăruia să se apere. 

Totuşi, am observat că după ce lumea s-a-pătruns de credinţa 
sau mai curând de siguranţa că boala era răspândită de oameni 
ce păreau sănătoşi, bisericile şi sălile de întruniri publice s-au 
golit simţitor faţă de cum erau înainte. Dar un lucru trebuie 
arătat spre cinstea londonezilor: niciodată, pe răstimpul întregii 
molime, bisericile nu au fost închise, şi oamenii nu au încetat să 
se roage, decât doar m acele parohii lovite de urgie, şi chiar şi 
acolo numai cât a ţinut furia bolii. 

într-adevăr, nimic nu era mai ciudat decât curajul cu care se 
duceau oamenii la slujbe, chiar în zilele când se temeau să 


scoată capul afară din casă pentru orice altă treabă. Când spun 
aceasta, mă gindesc la zilele dinainte de marea pustiire. 

Toate acestea sunt dovezi că, la vremea molimei, oraşul era 
încă foarte populat, în ciuda mulțimilor care-l părăsiseră la 
primul semnal de alarmă, şi al acelora care luaseră drumul 
pădurilor şi codrilor, când furia bolii se dez- lănţuise ca 
înverşunare. |ntr-adevăr, îngrămădeala şi puhoiul de oameni 
care se înghesuiau în biserici în ziua sabatului, mai cu seamă în 
acele părţi din oraş unde ciuma se mai domolise, sau unde încă 
nu-şi arătase colții, erau de-a dreptul uimitoare. 

Dar despre acestea voi vorbi puţin mai încolo. Deocamdată 
doresc să revin la chestiunea transmiterii bolii de ia unul la altul. 
Inainte ca oamenii să-şi dea seama de ce-i aceea infecţie şi de 
felul cum se molipseau unii de la alţii, nu se păzeau decât de cei 
ce arătau cu adevărat bolnavi. Dacă întâlneau pe cineva cu 
capul înfăşurat sau cu gitul oblojit - căci astfel arătau cei 
procopsiţi cu gâlme - atunci pe dată se speriau. Dar când 
întâlneau un domn bine îmbrăcat, cu şalul la gât şi mănuşile în 
mână, pălăria pe cap şi părul bine pieptănat, ei, de un 
asemenea ins nimeni nu se temea. Şi oamenii stăteau la taclale, 
mai cu seamă cu vecinii sau cu alţii pe care-i cunoşteau. 

Dar dnd medicii ne-au încredinţat pe toţi că primejdia venea 
în aceeaşi măsură de la sănătoşi - adică de la cei ce păreau 
teferi - ca şi de la cei bolnavi, şi că oamenii care se socoteau 
cruţaţi de molimă erau uneori cei mai primej- dioşi, spun deci, 
când toate acestea au fost înţelese cum trebuie, şi lumea şi-ă 
dat seama de rădăcina acestor lucruri, fiecare a început să se 
ferească de celălalt, şi foarte mulţi s-au ferecat în casă, pentru a 
nu trebui să se găsească în tovărăşia nimănui, şi pentru a nu 
îngădui ca cineva care s-ar fi aflat într-o tovărăşie îndoielnică să 
le calce pragul sau să le vină în preajmă. Sau, cel puţin, să nu se 
apropie de ei atât cât să le simtă respiraţia ori mirosul trupului. 
Şi când erau nevoiţi să discute de la depărtare cu vreun străin, 
îşi clăteau întotdeauna gura cu vreun leac de fereală, sau îşi 
îmbibau hainele cu el, pentru a îndepărta şi â respinge infectia. 

Trebuie arătat că, atunci când oamenii au pornit să-şi ia 
asemenea măsuri de prevedere, ei au fost mai puţin expuşi 
primejdiei şi în casele lor boala nu s-a dezlănţuit chiar cu atâta 
furie ca în altele şi, făcând abstracţie de ocrotirea dată de 
Domnul, mii de familii au fost cruţate de ciumă datorită 


măsurilor mai sus arătate. 

Dar în capetele celor nevoiaşi era cu neputinţă să vâri 
asemenea cunoştinţe. Aceştia îi trăgeau înainte cu ţipetele şi 
vaierele lor sfâşietoare ori de câte ori pierdeau pe ci neva drag 
dar nici că se sinchiseau de sănătalea lor. Atâta timp cât se 
simțeau bine, se avântau cu un curaj vecin cu nebunia şi plini de 
îndărătnicie drept în gura hulpavă a morţiu Când era vorba de o 
slujbă, primeau orice fel de însărcinare, chiar dintre cele mai 
primejdioase şi mâi supuse molipsirii. Şi dacă le atrăgeai luarea 
aminte, numai că-i auzeai răspunzându-ţi: 

— Trebuie să-mi încredinţez soarta în mâinile Domnului. Dacă 
mă ia la el, înseamnă că s-a zis şi cu grijile mele şi cu mine. 

Sau: 

— Aşa, şi ce altceva aţi vrea să fac? Doar să crăp de foame. E 
totuna dacă mori de ciumă sau de foame. N-am de lucru şi ce 
mi-ar mai rămâne de făcut? Sau să cerşesc, sau să primesc'o 
slujbă ca asta. 

Despre orişice ar fi fost vorba: îngroparea morţilor, îngrijirea 
ciumaţilor, paza caselor infectate şi închise, răspunsul lor suna 
întotdeauna la feL 

E adevărat că nevoia te învaţă şi ce nu ţi-e voia, şi niciun alt 
argument n-ar fi fost mai puternic. Dar răspunsurile lor erau 
întotdeauna aceleaşi, chiar dacă nevoile nu erau mereu 
aceleaşi. 

Asemenea lipsă de prudenţă a sărăcimii a făcut că ciuma să 
se dezlănţuie cu atâta violenţă printre ei. Şi acest fapt, adăugat 
la mizeria condiţiilor lor de trai, i-a făcut să moară cu toptanul. 
Când cădeau bolnavi, se năpusteau asupra lor otova boala, 
foamea, lipsurile şi şubrezenia organismului. 

Am avut multe prilejuri de a fi martor atât la mizeria calicimii 
precum şi, uneori, la actele caritabile înfăptuite de unii oameni 
evlavioşi, care le trimiteau zi de zi ajutoare şi provizii atât de 
hrană cât şi de doctorii sau de ce altceva mai aveau nevoie. Şi 
avem datoria de onoare faţă de felul de a se purta al oamenilor 
din acele zile, de a nota aici că nu numai sume mari, ci chiar 
unele' foarte mari au fost trimise primarului şi Consiliului 
Orăşenesc pentru ajutorarea şi întreţinerea bolnavilor lipsiţi de 
mijloace.. Şi o sumedenie de oameni împărțeau personal mari 
sume de bani pentru ajutorarea săracilor, sau trimiteau 
mesageri care să se intereseze de familii cu osebire oropsite şi 


bolnave. Ba chiar unele doamne foarte pioase se lăsau 
transportate de atâta zel mizericordios, şi erau atât de 
încredințate că Providența le va ocroti, ştiind că împlinesc o 
mare datorie față de aproapele lor, încât se duceau în persoană 
ca să împartă pomeni calicimii, ba chiar vizitau familiile sărace 
în casele lor infectate de boală, le aduceauv infirmiere care să-i 
îngrijească pe bolnavi, le plăteau spiţeri şi felceri, primii ca să le 
dea leacuri şi prişniţe şi. Alt ele care le făceau nevoie, ceilalţi ca 
să le cresteze şi să le oblojească umflăturile şi tumorile, ori de 
câte ori era cazul. Şi astfel, le ofereau celor săraci binefacerea 
unor ajutoare substanţiale, precum şi a unor calde rugăciuni 
înălțate pentru ei. 

Nu-mi iau răspunderea de a afirma, aşa cum pretind unii, că 
niciuna dintre aceste persoane caritabile nu a căzut sub gheara 
bolii. Tot ce pot spune este că eu personal nu am cunoscut 
vreuna care să se fi îmbolnăvit, şi pomenesc de acest lucru spre 
a-i încuraja şi pe alţii să se poarte la fel în caz că vreo altă 
pacoste s-ar mai abate asupra noastră. Şi cei care-şi pun vieţile 
în primejdie pentru a aduce săracilor mângâiere şi ajutor într-o 
asemenea năpastă, pot nădăjdui să fie cruţaţi cât timp îşi 
împlinesc opera de binefacere. 

Şi această caritate nu a venit numai din partea câtorva; ci 
(după cum vedeţi nu pot părăsi cu uşurinţă subiectul ăsta) 
milostivirea oamenilor înstăriți atât din Londra cât şi din suburbii 
ori de pe întreg cuprinsul ţării a fost atât de largă, încât un 
număr uriaş de oameni, care altminteri ar fi fost răpuşi de boală 
şi de lipsuri, au izbutit să supravieţuiască pe această cale. Şi cu 
toate că nici eu şi, din câte ştiu, nici nimeni altul, nu ar putea 
ajunge la o cunoaştere exactă a sumelor contribuite, totuşi cred 
că, aşa cum am auzit de la o persoană care a cercetat în 
amănunţime acest fapt, s-au dăruit nu mii şi mii de livre, Ci sute 
de mii de livre, în scopul ajutorării săracilor din oraşul năpăstuit. 
Ba chiar cineva mi-a spus odată că el socoteşte valoarea 
contribuţiilor la o sută de mii de livre pe săptămână. Acestea 
erau împărţite de slujbaşii bisericeşti în parohii, de primar şi de 
Consiliul Orăşenesc în diferitele districte şi circumscripţii şi de 
tribunale şi curţile judecătoreşti în altele. Pe lângă acestea şi 
mai presus de ele, ajutoarele au fost împărţite de mâinile pioase 
ale persoanelor caritabile de care am vorbit. Şi au continuat 
vfeme de săptămâni la rând. 


Nu ştiu dacă-i adevărat sau nu, şi mărturisesc că-i vorba de o 
sumă foarte mare, dar am auzit vorbindu-se că numai în parohia 
Cripplegate, într-o singură săptămână, s-a donat, pentru 
îngrijirea săracilor, suma de 17 800 de livre. Şi dacă acest lucru 
e adevărat, atunci se poate da crezare şi mărimii celorlalte 
donaţii. 

Dintre numeroasele semne de milă şi ocrotire din partea 
Providenţei, care s-au lăsat peste oraş, şi dintre care multe sunt 
vrednice a fi pomenite, unul dintre cele mai minunate a fost 
această înmuiere a inimilor oamenilor din toate colţurile ţării, 
care de bună voie şi-au deschis larg băierile pungii întru 
sprijinirea şi uşurarea chinurilor bieţilor londonezi. 

Şi bunele urmări ale acestui fapt âu fost simţite pe multe căi 
şi au dus, mai cu seamă, la redobândirea sănătăţii a mii de 
cetăţeni şi la izbăvirea multor familii de foamete şi moarte. 

Şi dacă tot am vorbit despre mila cerească, aşa cum s-a 
arătat ea la vremea molimei, nu pot să nu pomenesc din nou, cu 
toate că am mai vorbit despre acest lucru, de felul cum a 
tălăzuit boala dintr-un capăt al oraşului în celălalt, înaintând 
încet şi treptat, asemenea unui nor greu şi întunecos care 
pluteşte deasupra capetelor noastre, îngroşându-se şi 
înnegurându-se la un capăt, pe măsură ce se subţiază la 
celălalt. 

Tot astfel şi ciuma care s-a năpustit dinspre vest spre est, lăsa 
urme tot mai slabe îndărătu-i, pe măsură ce îna inta într-o 
singură direcţie, astfel încât acele părţi din oraş care nu 
fuseseră încă bântuite, sau în care furia bolii >e mistuise, aveau 
(după cum s-a văzut) putinţa de a sări 'n ajutorul celor potopite 
de molimă. 

Pe când dacă boala s-ar fi întins otova peste întregul oraş şi 
peste suburbii, pustiind cu aceeaşi violenţă toate părţile 
deodată, aşa cum s-a întâmplat în unele locuri din alte ţări, 
întreg trupul naţiunii ar fi' fost vlăguit şi ar fi pierit câte douăzeci 
de mii de oameni pe zi, după cum se spune că s-au petrecut 
lucrurile la Neapole *, şi nici că s-ar mai fi putut ajuta oamenii 
unii pe ceilalţi. 

Căci, trebuie ţinut seama că acolo unde făcea prăpăd ciuma, 
oamenii nu mai erau buni de nimic, ci ştorşi de disperare Dar 
înainte de a-i fi cotropit valul, sau de îndată ce se retrăgea de pe 
locurile lor, erau cu totul alţii, şi nu pot decât să consemnez că 


aceasta s-a dovedit a fi o trăsătură generală omenească: anume 
aceea de a uita de necazuri de îndată ce primejdia a trecut Dar 
despre acest lucru voi mai vorbi. 

Nu trebuie să uita vă înfăţişa pe scurt s&area negoţului la 
vremea calamităţii, şi anume a negoţului cu ţările străine, 
precum şi a cehii intern. 

Despre negoţul cu străinătatea nu sunt multe de spus. Toate 
ţările din Europa care făceau negoţ erau cumplit înspăimârtate 
de noi. Niciun port din Franţa, Olanda, Spania sau Italia n-ar fi 
primit vasele noastre în apele lor sau n-ar fi purtat 
corespondenţă cu noi. Cu olandezii ne aflam în termeni foarte 
proşti, ba chiar pe picior de război, deşi poporul care are de 
luptat cu asemenea crunt vrăjmaş acasă la el, nu mai are chef 
să se bată pe pământurile altora. 

Aşadar, neguţătorii noştri îşi opriseră activitatea, corăbiile lor 
nu mai puteau naviga niciunde, adică nicăieri în afara 
fruntariilor ţării. Mărfurile şi bunurile lor, cu alte cuvinte roadele 
muncii noastre, n-ar fi fost atinse în nicio altă ţară. Străinii se 
temeau de mărfurile noastre în aceeaşi, măsură ca şi de 
oameni. Şi pe drept cuvânt, pentru că ţesăturile noastre de lână 
reţineau în ele boala ca şi organismul omenesc, dacă erau 
împachetate de mâinile unei persoane bolnave; şi erau la fel de 
primejdioase la atingere ca şi un om molipsit. 

De aceea, dacă vreo corabie din Anglia acosta la ţărmul 
vreunei ţări străine, şi dacă aceia primeau ca marfa să fie 
debarcată pe uscat, baloturile erau desfăcute în locuri foarte 
bine aerisite, special pregătite în acest scop. 

Vasele londoneze insă nu erau primite în niciun port 

1 Exista credinţa că produsele de origine animală, adică 
bunurile din Dnă, blană, piele, aveau certe afinități cu.. 
Particulele otrăvite" care generau ciuma, şi că erau îmbibate de 
efluviile veninoase, care se dislocau din ele şi se împrăştiau din 
nou în aer sub acţiunea căldurii şi vântului. 

Şi sub niciun cuvânt nu li s-ar fi îngăduit să-şi descarce 
mărfurile. 

Cele mai severe ţări din acest punct de vedere erau» Spania 
şi Italia. În Turcia şi în Insulele Arcadice*?, după! cum li se 
spunea pe atunci, ca şi în insulele stăpânite de turci şi de 
venețieni, nu erau chiar atât de neînduplecaţi. * Ba chiar la 


32 iskanderun sau Alexandretta, port în Turda asiatică. 


început nu ne-au pus niciun fel de piedică. Şi3 patru corăbii care 
se aflau pe drum cu încărcaturi pentru! ltalia, adică pentru 
porturile Livorno şi Neapole, afiândi că produsele le sunt 
respinse, cum suna formula, s-au îndreptat spre Turcia, unde li 
s-a îngăduit să-şi descarce în-* cărcăturile fără să li se facă vreo 
greutate; numai că atunci | când au ajuns acolo, parte din 
mărfurile lor nu erau po-i trivite pentru acea ţară, şi cum altele 
fuseseră arvunite dej neguţătorii din Livorno, căpitanii corăbiilor 
nu au avuta nici dreptul nici ordinul de a dispune de mărfuri. 
Aşadar,» neguţătorii noştri s-au ales cu mari pagube. 

Dar asta n-a însemnat nimic decât un risc de afaceri.» lar 
neguţătorii din Livorno şi din Neapole, fiind averti-B zaţi, au 
trimis alte corăbii să încarce mărfurile menite lor 1 şi nu pieţelor 
din Smyrna şi Iskanderun 2. 

Greutățile întâmpinate în Spania şi Portugalia au fost? şi mai 
mari. Căci aceste ţări nu îngăduiau în ruptul capului | ca vreo 
corabie englezească şi, mai cu seamă, londoneză să | între. În 
apele lor şi, sub niciun chip, să-şi descarce măr-l furile. 

Se povestea că o corabie din Anglia izbutise să-şi diâs-î carce 
pe furiş încărcătura, alcătuită din baloturi de ţesă- | turi şi 
pânzeturi englezeşti, mătăsuri de Kersey şi alte ase-ţ* menea 
bunuri, iar spaniolii au poruncit ca toate mărfurile, * până la 
ultimul fir, să fie arse, şi au osândit la moarte peş oamenii care 
le căraseră la țărm. 

Eu înclin să cred că povestea e adevărată, cu toate că; | nu 
pot susţine sus şi tare acest lucru. E foarte de crezut, ţ ţinând 
seama că primejdia era mare de tot, întrucât p «g atunci ciuma 
bântuia cu furie prin Londra. 

Am mai auzit că vasele noastre au semănat ciuma şi prin alte 
tări, îndeosebi în portul Faro din insulele Al» j garne, aparţinând 
de regatul Portugaliei. Se pare că acolo au murit câteva 
persoane de ciumă, dar vestea nu şi-a găsit confirmare. 

Pe de altă parte însă, cu toate că spaniolii şi portughezii se 
păzeau cu atâta străşnicie de noi. Totuşi până la începutul lunii 
iulie partea comercială a Londrei, adică City şi districtele dinspre 
fluviu, nu prezentau nicio primejdie, întrucât, aşa cum s-a 
arătat, molima se aţinea în Westminster. lar corăbiile aflate pe 
fluviu au fost scutite de primejdie până spre începutul lunii 
august. 

Căci până la 1 iulie în întreaga City nu se înregistraseră deci- 


şapte morţi, iar în Liberties şaizeci unul în parohiile Stepney, 
Aldgate şi White-Chappel; şi numai doi morţi în cele opt parohii 
din Southwark. 

Pentru ţările străine însă, acest lucru era lipsit de 
însemnătate. Căci în întreaga lume se răspândise vestea că 
toată Londra era pustiită de ciumă. Şi n-aveau cum să afle în ce 
fel se desfăşura molima. În care parte a oraşului a încolţit sau 
până unde s-a întins. 

Şi apoi, după ce boala a pornit să se lăţească, s-a îm-, prăştiat 
cu atâta repeziciune, încât n-avea niciun rost să mai încerci a 
îndulci rapoartele ori a-i face pe cei din străinătate să nu afle 
întregul adevăr. Cifrele comunicate de Buletinele 
săptămânale grăiau de la sine. Faptul că mureau două mii, sau 
trei-patru mii de oameni pe săptămână era deajuns ca să 
înspăimânte toate ţările din lume care se ocupau cu negoţul. lar 
când, mai târziu, City a fost într-adevăr năpădită de ciumă, 
întreaga lume s-a pus în gardă împotriva Angliei. — 

Un lucru este însă sigur, anume că veştile, călătorind aiurea, 
nu pierdeau nimic din greutate ba, dimpotrivă, se umflau. 
Molima era într-adevăr cumplită şi nefericirea poporului uriaşă, 
aşa cum v-aţi dat şi dumneavoastră seama din tot ce v-am 
povestit până acum. Dar zvonurile ce ajungeau în străinătate 
erau infinit mai înfiorătoare şi nu-i de mirare că prietenii noştri 
de pe alte meleaguri, ca de pildă agenţii care lucrau pentru 
fratele meu, mai cu seamă cei din Portugalia şi Italia, ţări cu 
care se făcea cea mai mare parte d n negoţul nostru, aflaseră că 
la Londra mureau douăzeci de mii de oameni pe săptămână. Mai 
aflaseră că morţii zăceau neîngropaţi cu mormanele; că cei vii 
nu pridideau să-i îngroape pe cei morţi, iar cei sănătoşi nu 
pridideau să-i îngrijească pe bolnavi; că întregul regat fusese 
împânzit de ciumă; că urgia era universală, aşa cum nu mai 
fusese vreodată în vreo parte a lumii. 

Şi dnd le trimiteam noi veşti despre starea reală a lucrurilor, 
nu ne dădeau crezare. Nu le venea a crede că nu murise decât o 
zecime din populaţie, că în Londra mai existau cinci sute de mii 
de oameni în viaţă; că acum lumea începuse aii nou să iasă în 
stradă, că acei ce plecaseră se reîntorceai, la căminele lor, că în 
oraş era iar forfota obişnuită şi că golurile nu se simțeau decât 
în familiile care-şi pierduseră rudele şi vecinii. 

După cum vă spuneam, nu le venea a crede asemenea 


lucruri, şi dacă cineva ar întreba acum despre noi la Neapole 
sau în alte oraşe de pe coasta taliei, i s-ar spune că, în urmă cu 
mulţi ani, Londra a fost secătuită de o cumplită molimă, care 
secera câte douăzeci de mii de oameni pe săptămână, şi aşa 
mai departe. 

După cum am aflat şi noi că ciuma care, a izbucnit la Neapole 
în anul 1656 a răpus câte douăzeci de mii de oameni pe zi, cifră 
despre care am toate temeiurile să cred că e neadevărată. Dar- 
toate aceste zvonuri năstruşnice erau foarte dăunătoare pentru 
negoţul nostru, pe lângă faptul că se dovedeau nedrepte şi 
insultătoare prin ele însele. Dăunătoare pentru că-a trebuit să se 
scurgă un lung răstimp, după ce molima se mistuise cu totul, 
până dând negoţul nostru cu ţările străine să-şi poată redobândi 
poziţiile pierdute. Pentru că flamanzii şi olandezii, îndeosebi 
aceştia din urmă, au folosit foarte mult de pe urma nenorocirii 
noastre, cucerind toate ieţele, ba chiar cumpărând tot felul de 
mărfuri englezeşti de prin părţile nebântuite de molimă, mărfuri 
pe car< le transportau în Olanda şi în Flan- dra, iar de acolo le 
vindeau mai departe în Spania şi în Italia, prezentându-le drept 
bunuri produse de ei. 

Uneori au fost descoperiţi şi pedepsiţi, adică şi mărfurile şi 
corăbiile le-au fost confiscate. Pentru că, într-adevăr, mărfurile 
noastre, ca şi oamenii care le făuriseră, purtau germenii bolii, 
aşadar era primejdios să atingi sau să desfaci baloturile, sau să 
le inhalezi mirosurile. Drept care, acele popoare riscau, prin 
negoţul lor clandestin, nu numai să răspândească molima în 
propriile lor ţări, ci să o semene şi în sinul naţiunilor cărora le 
vindeau bunurile. Ţinând deci seama de numărul de vieţi puse în 
primejdie de urmările unei asemenea acţiuni, trebuie spus că 
numai nişte oameni lipsiţi de conştiinţă s-ar fi putut prinde într-o 
astfel de treabă. 

N-am căderea să afirm că, într-adevăr, aşa s-au întâmplat 
lucrurile cu aceile popoare. Dar ce ştiu, este că în propria 
noastră ţară aşa a fast. Căci, fie prin oamenii refugiaţi din 
Londra, fie pe căile negoţului care legau între ei pe londonez cu 
tot felul de oameni din alte comitate sau din marile oraşe 
englezeşti, ciuma s-a răspândit mai devreme sau mai târziu pe 
tot cuprinsul regatului, în toate oraşele şi târgurile, mai cu 
seamă îtt cele manufacturiere, precum şi în toate porturile. 

Aşadar mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puţin, 


toate locurile de însemnătate din Anglia au fost invadate de 
ciumă. Ba chiar, pe alocuri, şi regatul Irlandei, deşi nu chiar într- 
un chip atât de generalizat. Ce s-a întâmplat în Scoţia, nu am 
avut prilej să aflu. 

Trebuie arătat, insă, că în timp ce Londra era măturată de 
ciumă, porturile lăturalnice, cum le numim noi, făceau negoţ 
din) lin, mai ales cu ţările învecinate sau cu proprii., noastre 
colonii. De pildă, porturile Colchester, Yarmouth şi Huli, de par 
tea cealaltă a Angliei, au continuat să exporte în Olanda şi lă 
Hamburg mărfuri manufacturiere produse de ţinuturile din 
vecinătate, mult timp după ce negoţul cu Londra fusese cu 
desăvârşire închis. Tot astfel oraşele Bristol şi Exeter, prin portul 
Plymouth, făceau negoţ cu Spania, Insulele Canare, Guinea şi 
Indiile de Vest. Şi, mai ales, cu Irlanda. 

Dar cum până la urmă ciuma s-a împrăştiat peste tot, cu furia 
pe care a avut-o în Londra în lunile august şi septembrie, toate 
sau cea mai mare parte din aceste oraşe s-au infectat, iar 
negoţul cu Anglia a fost supus unui em- baxgo, şi apoi cu 
desăvârşire oprit *, aşa cum voi arăta când voi vorbi despre 
negoţul intern. 

Un lucru trebuie însă observat, şi anume: un mare număr de 
nave soseau din străinătate spre Anglia. Acestea fie că fuseseră 
vreme îndelungată prin alte părţi ale lumii, fie că atunci când 
porniseră de acasă nu aflaseră încă de molimă, sau nu-i 
cunoscuseră proporţiile, veneau acum cutezătoare în susul 
fluviului şi-şi descărcau cargourile aşa cum aveau datoria s-o 
facă. Doar în cele două luni, august şi septembrie, când toată 
greutatea molimei se lăsase în părţile de mai jos de pod, nimeni 
nu a mai îndrăznit să-şi facă apariţia pentru treburi de negoţ. 

Acest lucru a ţinut însă numai câteva săptămâni, în care timp 
vasele ce se îndreptau din larg spre casă, mai ales cele a căror 
încărcătură nu era supusă stricăciunii, au ancorat vremelnic în 
aşa numitul Pool2, ori porţiunea cu apă proaspătă a Tamisei. 
Unele au -coborât chiar până la râul Medway, trecând pe acesta, 
iar altele au lăsat ancora pe Nore, mai jos de Gravesend. 

Aşa încât, în a doua jumătate a lunii octombrie, o întreagă 
flotă de vase comerciale s-a reîntors la Londra, alcătuind un 
spectacol cum nu se mai văzuse de mulţi ani încoace. 

Două mărfuri însă au continuat să vină pe calea apei, aproape 
fără întrerupere, spre binele şi folosul bieţilor londonezi doborâţi 


de necazuri. Acestea au fost grâul sosit de pe coastă şi cărbunii 
din Newcastle. 

Grâul era transportat în vase mici, venind din portul Huli, sau 
din alte locuri, prin portul Humber, de unde se aduceau mari 
cantităţi de cereale produse în Yorkshire şi Lincolnshire. O a 
doua sursă a negoţului cu grâu o alcătuiau oraşele Lynn în 
Norfolk, Wells, Burnham şi Yarmouth, toate situate în acelaşi 
comitat. lar a treia ramură de aprovizionare cu grâu era cea de 
pe râul Medway, pornind din 

Milton, Feversham, Margate, Sandwich şi toate celelalte 
porturi mici de pe coasta Kent şi Essex. 

Mai exista o foarte bună linie de negoţ cu grine, unt şi 
brânzeturi, venite de pe coasta Suffolk. 

Toate aceste vase mențineau cursul continuu al negoţului şi 
soseau fără întrerupere, descărcându-şi mărfurile la piaţa 
numită Bear-Key, de unde aprovizionau din belşug oraşul cu 
grâu, atunci când transportul pe uscat începuse să şchioapete şi 
când ţăranii se saturaseră să mai vină din toate locurile. 

Păstrarea neştirbită a liniei de negoţ pe calea apei s-a datorat 
în mare măsură chibzuinţei primarului, care a luat măsuri pentru 
a-i feri de primejdie pe ofiţeri şi pe marinari, când se îndreptau 
spre Londra, dând dispoziţii ca grâul să fie cumpărat pe dată 
oricând doreau să-l desfacă, iar> docherii să descarce cu mare 
repeziciune vasele încărcate cu grâu, astfel încât echipajele să 
nu fie nevoite a cobori pe țărm. Banii le erau aduşi la bordul 
vaselor, muiaţi într-o găleată cu oţet. 

Al doilea negoţ intern de mare însemnătate era cel cu cărbuni 
din Newcastle pe Tyne. Fără de cărbuni, oraşul ar fi fost la mare 
ananghie. Căci se foloseau cantităţi mari de cărbune nu numai 
pentru focurile de pe străzi, dar şi în case şi în familii. Focurile 
au ars întreaga vară, chiar pe când afară era arşiţă, după cum 
ne sfătuiselă medicii. 

Unii medici s-au împotrivit la focuri zicând că temperatura 
fierbinte din case şi din încăperi e un mijloc de râspândire a 
bolii, care şi aşa duce la o înfierbântare şi o fermentare a 
sângelui. Se ştie, ziceau ei, că pe vreme caldă boala se lăţeşte şi 
se înteţeşte, iar la frig se restrânge. Drept care trăgeau 
încheierea că toate bolile molipsitoare devin mai violente la 
căldură, care nu face decât să le hrănească Şi să le învioreze 
puterea de molipsire. 


Alţii însă demonstrau că numai căldura - atmosferică poate 
propaga infecția, pentru că vremea fierbinte şi zăpuşeala umplu 
aerul de paraziți şi hrănesc hoarde întregi de felurite vietăţi 
otrăvitoare, care se prăsesc în hrana noastră în plante, ba chiar 
şi în trupul nostru şi a căror simplă duhoare poate da naştere la 
infecţie. Pe de altă parte, căldura aerului sau vremea 
zăpuşitoare, cum i se spune, înmoaie şi istoveşte trupul, 
amorţeşte spiritul, des- 

15 - Jurnal din anul ciume» 8 chide porii şi, în acest fel, ne 
pregăteşte tocmai bine pentru luarea bolii, sau a oricărei 
influenţe dăunătoare, fie pe calea vaporilor otrăvitori şi 
vătămători, fie pe orice altă cale atmosferică. In schimb, căldura 
focului, şi mai ales a focurilor de cărbuni din case, are o cu totul 
«3*5 acţiune, Întrucât dogoarea focului e de altă natură, iute şi 
aprigă, o ralfjură hărăzită nu să alimenteze ti şi consume, să 
împrăştie toate efluviile otrăvitoare, pe care căldura din aer mai 
curând le exală şi le râncezeşte, în loc să le separe ţi să le 
mistuie. 

Pe de altă parte se arăta că particulele de sulf sau de azot, 
care se găsesc adeseori în cărbune, împreună cu substanţa 
bituminoasă care produce arderea, duc la purificarea şi la 
limpezirea aerului, f ăcându-l mult mai sănătos şi mai curat 
pentru respirație, după ce acei paraziți viermuitori sunt 
împrăştiaţi şi arşi. 

Această din urmă părere a precumpănit, şi trebuie să 
mărturisesc că pe bună dreptate. A fost de altfel întărită şi de 
experienţa publică, deoarece multe rase în ale căror incăperi 
ardeau întruna focuri, au rezistat infecţiei. Şi la aceasta se 
adaugă şi propria mea experienţă. Am găsit că un foc zdravăn 
păstrează în odăi o atmosferă foarte plăcută şi sănătoasă, şi 
cred cu tărie că aceasta a fost pricina pentru care toţi cei din 
gospodăria mea s-au simţit bine, mult mai bine decât s-ar fi 
simţit altminteri. 

Dar să mă întorc la cărbuni ca obiect de negoţ. N^a fost uşor 
ca acest negoţ să fie menţinut, mai cu seamă -că pe atunci ne 
aflam în război deschis cu olandezii *. Corsarii olandezi ne 
capturaseră o mulţime de şlepuri cu cărbuni, aeea ce a făcut ca 
celelalte vase să fie foarte prudente şi să nu iasă în larg decât 
mai multe laolaltă. 

După un timp însă, corsarii fie că s-au temut să le mai 


captureze, fie că mai marii lor le-au interzis, ca nu cumva 
şlepurile englezeşti să fie infectate. Ceea ce a dat vaselor 
noastre putinţa de a naviga mai liber. 

Pentru a păzi de molipsire aceşti neguţători din nord, primarul 
nu a îngăduit decât ca un anumit număr de v”ase cu cărbuni 
să ancoreze în acelaşi timp În Pooi şi a dajfdis- poziţii ca 
încărcătura lor să fie preluată de şalaode şi alte vase mai mici, 
aparţinând pazei de coastă, sau vtnzătorilor de cărbuni, care 
coborau, în acest scop, până la Deptfoid şi Greenwich şi chiar 
mai departe. 

Alţii descărcau mari cantităţi de cărbune în anumite locuri de 
pe coastă, acolo unde vasele puteau trage la țărm, ca de plidă 
la Greenwich, Blackwal şi alte localităţi. Le descărcau în 
grămezi' uriaşe, ca şi cum cărbunele urma să fie depozitat, în 
vederea vânzării. Dar de îndată ce şlepurile plecau, cărbunele 
era transportat. 

în felul acesta, echipajele de pe ştepuri nu veneau în legătură 
cu oamenii de pe coastă; ba nici măcar nu se vedeau. 

Şi totuşi” în ciuda tuturor’ acestor prevederi, ciuma tot s-a 
răspândit printre cărbunari, sau bine zis printre vasele eu 
cărbuni. Şi foarte mulţi marinari şi-au găsit moartea. Dar, ceea 
ce-i mai rău, au dus-o cu ei la Ipswich, Yar- reiouth, Newcastle 
pe Tyrte şi. În alte porturi şi localităţi de coastă, unde, în special 
la Newcastle şi Sunderland, a răpus o sumedenie de vieţi. 

„Faptul că se aprindeau atâtea focuri a dus într-adevăr la 
consumul unei neobişnuite cantităţi de cărbuni. Şi în momentul 
când navigarea şlepurilor a fost întreruptă - ceea ce s-a 
întâmplat o dată sau de două ori, nu mai ţin minte dacă din 
cauza vremii potrivnice sau a unor acţiuni războinice din partea 
inamicilor - preţul cărbunelui a crescut extraordinar, ajungând 
chiar până la patru livre baniţa. Dar de îndată ce vasele au 
pornit iar a naviga, cărbunele s-a ieftinit din nou, şi cum. După 
aceea transportul a devenit mai liber, preţul s-a păstrat scăzut 
în tot restul anului. 

Focurile publice, aprinse în pieţe, despre care am mai vorbit, 
ar li consumat, după socoteala mea, peste şase mii *ie baniţe pe 
săptămână, dacă ar fi continuat să ardă. Ceea înseamnă o 
cantitate uriaşă. Dar atâta timp cât au fast socotite folositoare, 
nu s-a precupeţit nicio cheltuială. 

Aşa cum am arătat însă, unii dintre medici au ceruf stingerea 


lor, aşa încât focurile nu au ars mai mult de patru sau cinci zile. 

Au fost aprinse vreo şaptesprezece focuri, dintre care vanul la 
Casa vamală, unul la poarta Bridewell, unul la coim ţul străzii 
Leadenhall, unul la poarta de nord. Şi unul la Poarta de sud a 
Bursei, unul la primărie, unul în faţa locuinţei primarului în St. 
Helens, unul la intrarea de vest a catedralei St. Paul, unul la 
intrarea în biserica Bow, şi aşa mai departe. 

Nu-mi mai aduc aminte dacă s-au aprins focuri şi la porţile 
oraşului, dar la piciorul Podului a fost cu siguranţă unul, şi 
anume pe lângă biserica St. Magnus. 

Ştiu că au avut loc multe ciorovăieli în ce priveşte foloasele 
focurilor şi unii au zis că numărul de morţi a sporit din pricina 
lor. Dar eu unul sunt încredinţat că cei ce afirmă atari lucruri nu 
au nicio dovadă în sprijinul lor, aşa încât refuz să le dau crezare. 

E momentul acum să vă înfăţişez cum stăteau lucrurile în ce 
priveşte negoţul din interiorul Angliei acelor cumplite zile, 
îndeosebi bunurile manufacturiere şi negoţul în Londra. 

La început, când a izbucnit molima, e lesne de închipuit că 
spaima care a cuprins întreaga populaţie a dus la încremenirea 
oricărui fel de negoţ, în afară de cel cu alimente şi bunuri strict 
trebuincioase supravieţuirii. Dar chiar şi acesta s-a dovedit mult 
mai scăzut decât altădată din pricină că o sumedenie de oameni 
părăsiseră oraşul şi mulţi alţii erau bolnavi, ca să nu-i mai 
punem la socoteală pe cei ce muriseră. Aşa încât chiar şi 
negoţul cu merinde scăzuse la două treimi, dacă nu chiar la 
jumătate faţă de consumul de hrană înregistrat înainte la 
Londra. 

A fost voia Domnului ca acel an să aibă recolte foarte 
îmbelşugate de grâne şi fructe, dar să fie sărac în fâneaţă şi 
iarbă de păşunat. Drept urmare, pâinea era ieftină, datorită 
belşugului de grâu. Carnea era iarăşi ieftină, pentru că vitele n- 
aveau iarbă de păscut. Dar din aceeaşi pricină se scumpiseră 
untul şi brânzeturile, iar fânul se vindea în piaţa de lângă White- 
Chappel cu patru livre încărcătura. | Această stare de lucruri nu-i 
atingea însă pe cei săraci. Din fericire era belşug din toate 
soiurile de fructe: mere, pere, prune, cireşe, struguri. Şi, pe 
măsură ce lumea se împuţina, preţurile lor se ieftineau. Dar 
acest lucru făcea ca săracii să le mănânce până la ghiftuială, 
ceea ce le pricinuia tulburări de stomac, dureri de burtă, greţuri 
şi altele, care adeseori îi împingeau spre ciumă. 


1 Dar să ne întoarcem la chestiunile de negoţ. În primul rând, 
faptul că negoţul cu ţările străine era oprit sau, în cel mai bun 
caz, întrerupt şi mult îngreunat, a dus la o înghețare a 
producţiei manufacturiere, care în general era menită 
exportului. Şi cu toate că uneori neguţătorii din străinătate 
aveau mare nevoie de mărfuri, acestea nu puteau fi expediate, 
întrucât căile navale erau închise pentru vasele englezeşti, 
care, aşa cum am arătat, nu erau primite în porturi. 

Această stare de lucruri a pus capăt producerii de bunuri 
manufacturiere, hărăzite exportului, în cea ma> mare parte din 
Anglia, cu excepţia câtorva porturi lăturalnice. Dar chiar şi 
acestea au fost curând nevoite să-şi înceteze activitatea, pentru 
că ciuma le-a năpădit, treptat, pe toate. 

Cu toate că oprirea negoţului cu străinătatea a fost resimţită 
în întreg trupul ţării, totuşi cel mai grav lucru a fost întreruperea 
negoţului lăuntric cu mărfuri manufacturiere, destinate 
consumului local. De obicei acestea circulau prin mâinile 
londonezilor, ori la Londra încetase orice negoţ. 

Aşa cum am mai spus, la Londra, toţi meşteşugarii, 
neguţătorii şi lucrătorii manuali rămăseseră fără de lucru, ceea 
ce dusese la concedierea din slujbă a unui mare număr de 
meseriaşi şi muncitori de toate soiurile şi îndeletnicirile, întrucât 
nimeni nu mai avea nevoie de bunurile pe care se pricepeau ei 
să le făurească. 

Stare de lucruri care a făcut ca la Londra o sumedenie de 
oameni lipsiţi de familie să rămână pur şi simplu pe drumuri. Ba 
chiar şi numeroase familii a căror bunăstare atârna de 
meşteşugul capului de familie. Pe toţi aceştia îi pândea o cruntă 
mizerie. Şi nu pot decât să repet iar şi iar că, spre cinstea 
cetăţenilor Londrei, vrednică a fi pomenită peste veacuri şi 
veacuri atâta timp cât se va mai putea vorbi despre aceste 
lucruri, prin marea lor mărinimie, mii şi mii de oameni căzuţi 
pradă lipsurilor şi deznădejdii au putut fi ajutaţi. Astfel încât nu 
se va putea spune vreodată că vreun om a pierit de foame şi de 
mizerie. Cel puţin nu atâta vreme cât autorităţile au avut 
cunoştinţă de nevoile lui. 

Ingheţarea negoţului cu mărfuri manufacturiere ar Ej avut 
urmări şi mai grave în restul ţării, dacă unii dintre patronii de 
ateliere, în special postăvari şi croitori, n-ar fi continuat lucrul 
până la sleirea deplină a stocurilor de materiale şi a puterilor, 


dând astfel mai departe de lucru celor nevoiaşi. Îşi vedeau în 
continuare de muncă, în credinţa că de îndată ce molima se va 
domoli, lumea se va repezi să le cumpere mărfurile şi vor vinde 
atâta, incit vor fi hi dare să acopere golurilfe de acum. 

Dar numai câţiva manufacturieri înstăriți şi-au putui îngădui 
asemenea hotărâre. Cei mai mulţi nu s-au simţit în stare să le 
urmeze pilda, aşa încât negoţul manufacturier din Anglia a 
suferit pagube de neînchipuit Năpasta care dăduse peste Londra 
i-a lovit greu pe toţi din întreaga (ară care trăiau de pe urma 
ntefndi lor. 

Ce-i drept, îngrozitoarea pacoste care avea să zguduie Londra 
în anul următor urma să răscumpere din plin pagubele pricinuite 
de ciumă. Dacă primul flagel care a năpăstuit oraşul & sărăcit şi 
a şubrezit negoţul în întreaga ţară, cea de-a doua urgie, la fel de 
aprigă ca şi cea dinţii, a dus în schimb la îmbogățirea ţării. Căci 
marele foc care a pârjolit Londra chiar în anul următor molimei a 
prefăcut în scrum şi pulbere o uriaşă cantitate de bunuri de gos? 
podărie, îmbrăcăminte şi alte obiecte, precum şi depozite întregi 
ae mărfuri manufacturiere, venite din toate colţurile ţării. 

E de necrezut ce înviorare a cunoscut negoţul ţării după 
această a doua calamitate, când a fost nevoie să se astupe 
toate găurile şi să se acopere toate pagubele pricinuite de 
incendiu. 

Aşadar, toate braţele în stare de muncă din întreaga ţară au 
fost puse în mişcare, ba chiar s-au dovedit a li prea. Puţine şi a 
fost nevoie de câţiva ani pentru a acoperi pieţele de desfacere şi 
a răspunde tuturor nevoilor. 

Pe de altă parte, toate pieţele din străinătate fuseseră golite 
de mărfurile noastre din cauza opririi exportului şi a lungului 
răstimp scurs până când să poată fi reluat negoţul liber şi 
deschis. 

Aşadar, la cererile străinătăţii s-au adăugat nevoile locale, 
fapt care a dat un nemaipomenit > impuls producerii de tot 
soiul de bunuri. Nicicând n-au cunoscut producţia manufacturieri 
din întreaga Anglie şi negoţul un asemenea avânt ca În primii 
şapte ani de după ciuma şi focul care au mistuit Londra. 

Nu-mi mai rămâne acum să vorbesc decât despre partea 
iertării de crunta ossndi care ne-a încercat. 

După ce în ultima săptămână din septembrie ciuma a atins 
punctul ei cel mai de vârf, furia a început să i se mai potolească. 


Îmi aduc aminte că prirtenul meu, doctorul Heath, venind la 
mine să mă vadă cu o săptămână înainte, mi-a mărturisit 
convingerea lui că până-n câteva zile violenţa molimei avea să 
se astâmpere. Dai’ când mi-am aruncat othii peste. Buletinul 
mortuar din acea săptămână, care atingea cifrele cele mai 
ridicate din întregul an, adică 8 297 de morţi datorate tuturor 
bolilor, l-am dojenit şi l-am întrebat pe ce îşi întemeiază el 
spusele. Răspunsul lui nu m-a mulţumit pe măsura aşteptărilor. 

— Uite ce-i, mi-a zis el, judecind după numărul de bolnavi şi 
de infectați care există în momentul de faţă, în săptămâna 
trecută af fi trebuit să fie douăzeci de mii în loc de opt mii de 
morţi, dacă molima şi-ar fi păstrat virulenţa mortală de acum 
câteva săptămini. Pentru că pe atunci oamenii mureau în două- 
trei zile, în timp ce acum moartea se produce în cel puţin opt- 
zece zile; pe atunci dacă se însănătoşea unul din cinci bolnavi, 
pe când acum dacă mor doi din cinci. Ascultă la mine, vei vedea 
că următorul Buletin va marca o descreştere a numărului de 
morţi. Şi vei mai vedea mult mai mulţi tămăduiţi decât înainte 
Cu toate că în momentul ăsta încă sunt o puzderie de molipsiţi 
fără să ştie şi cu toate că zilnic cad o sumedenie la pat, totuşi de 
murit mor mult mai puţin, pentru că boala şi-a pierdut din tărie. 

Doctorul Heath a adăugat că speră, şi că nu-i vorba doar de o 
simplă speranţă, ca molima să fi depăşit punctul de criză şi să 
înceapă a se stinge. 

Şi, într-adevăr, în săptămâna următoare Buletinul a arătat o 
descreştere a numărului de morţi cu aproape două mii. 

E drept că ciuma încă biciuia cu înverşunare, şi că cifra de 
morţi înregistrată în acel Buletin se ridica la 6 460, iai In cealaltă 
săptămână la 5 720. Totuşi, prezicerea prietenului meu se arăta 
îndreptăţită, oamenii se însănătoşeau mai repede şi numărul 
celor ce se lecuiau era mult mai mare decât înainte. 

Şi, intr-adevăr, dacă n-ar fi fost aşa, ce s-ar fi “les de oropsita 
Londră? Căci, potrivit spuselor prietenului meu, la acea vreme 
existau nu mai puţin de şaizeci de mii de oameni molipsiţi, din 
care au murit 20 477, şi aproape 40 000 s-au tămăduit. Pe când, 
dacă boala ar fi secerat cu tăria de până atunci, probabil că ar fi 
murit cincizeci de mii, dacă nu şi mai mulţi, şi alţi cincizeci de 
mii ar fi căzut la pat. Căci în acele zile se părea că se va 
îmbolnăvi întregul popor al Londrei şi că niciun suflet nu va 
scăpa. 


Câteva săptămâni mai târziu, observaţia prietenului meu 
începu să se adeverească din ce în ce. Descreşterea numărului 
de decese se făcea tot mai simțită, iar săptămâna următoare 
din octombrie a marcat încă o scădere a numărului de morţi cu 
1 849. Ceea ce vrea să spună că cifra deceselor datorate ciumei 
era doar de 2 G65, pentru pa în săptămâna imediat următoare 
să mai scadă cu 1 413. 

Şi totuşi erau încă o mulţime de bolnavi, ba chiar numărul 
celor declaraţi bolnavi era mai mare ca de obicei, şi zilnic se 
îmbolnăveau alţii. Totuşi, aşa cum se vede din cifrele de mai 
sus, puterea de a omori a bolii se ostoise. 

Dar felul de a fi al oamenilor noştri e foarte nesăbuit., Nu ştiu 
dac-o fi la fel în toată lumea şi nici nu-i treaba mea să aflu. Dar 
la noi, aşa după cum la prima spaimă pricinuită de izbucnirea 
molimei porniseră să se păzească unul de celălalt, să fugă dintr- 
o casă în alta, şi să se reverse în puhoaie afară din oraş, cu o 
frică mai mare decât s-ar fi cuvenit, gândeam eu; tot aşa acum 
când începură să se răspândească veştile că boala nu mai era la 
fel de molipsitoare ca înainte şi că, chiar de se lua, nu mai era 
atât de ucigătoare şi că o mulţime de bolnavi se însănătoşeau zi 
de zi; ei bine, oamenii căpătară dintr-odată atâta curaj, şi 
deveniră atât de nepăsători faţă de primejdie, încât nu se 
sinchiseau de ciumă mai mult decât de oricare altă boală 
obişnuită, ba nici măcar atât. Şi nu numai că se însoțeau fără a 
sta pe gânduri cu cei care aveau umflături sau buboaie, şi care, 
deci, erau cât se poate de molipsitori, dar chiar beau şi mâncau 
împreună cu ei, îi vizitau acasă, ba chiar, după cum mi s-a spus, 
intrau în încăperile unde unii dintre aceştia zăceau bolnavi. 

Mi se părea un lucru cu totul necugetat Prietenul meu, 
doctorul Heath îmi spunea - şi spusele lui izvorau din experienţă 
- că boala era la fel de molipsitoare şi că foarte mulţi oameni 
continuau să se îmbolnăvească, numai că, adăuga el, nu mai 
mureau atâţia ca înainte. 

Totuşi eu socot că mureau încă destui şi, chiar dacă nu 
mureau, boala în sine era îngrozitoare, durerile şi gâlmele 
chinuitoare, iar primejdia unui deznodământ trist, deşi nu mai 
era de neiînlăturat, nu fusese încă pe deplin exclusă; toate 
acestea laolaltă cu tratamentul foarte neplăcut, aspectul 
respingător al bolii şi multe alte necazuri legate de ea ar fi fost 
de-ajuns să determine pe oricare om sănătos să nu se amestece 


cu bolnavii, şi să fie la fel de grijuliu în paza împotriva molipsirii.. 

Şi mai era ceva care se adăuga la grozăvia bolii: anume 
cumplitul tratament prin ardere cu substanţe caustice, pe care 
felcerii le aplicau pe umflături pentru a le face să spargă şi să 
supureze. Altminteri pericolul morţii ar fi fost de neînlăturat 
chiar şi în această fază mai blindă. Pe de altă parte, tortura 
crâncenă a buboaielor, care, deşi nu-i mai împingea pe oameni 
în ghearele nebuniei, aşa cum se întâmplase în cazurile de care 
v-am vorbit, îi supuneau totuşi la chinuri de nedescris. Şi cei 
care trebuiau să le îndure, deşi acum scăpau cu viaţă, se văitau 
cât îi ţinea gura, îi blestemau pe cei care le spuseseră că 
primejdia încetase şi se căiau pentru pripeala şi lipsa de 
judecată cu care îşi G&utaseră singuri necazul 

Dar lipsa de minte a oamenilor nu s-a sfârşit aici, pentru că 
suferinţele celor care s-au scuturat cu uşurinţă de orice 
prudenţă au fost mult mai adâncL ŞI, cu toate că mulţi scăpau 
cu viaţă, mai mureau încă destui. Şi, ca o ultimă urmare 
neplăcută, a încetinit ritmul de descreştere a numărului de 
morţi. Căci, din momentul când vestea bună a început să se 
răspândească prin oraş cu repeziciunea fulgerului, iar oamenii 
şi-au băgat în cap că primejdia încetase, am descoperit că 
următoarele două Buletine săptămânale nu mai înfăţişau 
aceeaşi proporţie de descreştere a morţilor ca cel dintâi. 
Explicaţia acestei constatări o con-; stituie tocmai faptul că 
oamenii se aruncau singuri în gura lupului, dând la o parte orice 
precauţie sau grijă sau fereală. Porneau numai de la 
încredințarea că boala n-o să-i atingă sau, chiar dacă or să se 
molipsească, în niciun caz n-or să moară. 

Medicii combateau din răsputeri această nouă şi nesăbuită 
stare de spirit a populaţiei, ba s-au publicat chiar şi nişte 
instrucţiuni care au fost răspândito pretutindeni îa oraş şi în 
suburbii, şi prin care li se recomanda oamenilor să continue a fi 
rezervaţi şi a folosi cea mai mare prudenţă în purtarea lor, chiar 
dacă. Molima e în descreştere. Prin acecte instrucţiuni se arăta 
că lipsa de precauţie poate duce la pericolul unei reveniri a bolii, 
svbliniindu-se că o reîntoarcere poate fi mai fatală şi mai 
primejdioasă decât fusese întreaga molimă până atunci. Se 
aduceau o sumedenie de argumente şi de explicaţii pentru 
lămurirea, şi dovedirea acestor fapte, dar ar însemna s-o 
lungesc prea mult dacă vi le-aş mai repeta aici. 


Toate acestea erau însă în van; prima bucurie şi surpriza de a 
fi văzut cifrele din Buletinele aăptămânahe simţitor descrescute 
îi ameţiseră în asemenea măsură pe oameni, încât nu se mai 
lăsau pătrunşi de nicio nouă spaimă şi nu se lăsau convinşi 
decât de faptul că se terminase, cu necazurile şi cu moartea. Şi 
dacă le vorbeai eva ca şi cum ai fi vorbit la pereţi. Işi deschideau 
prăvăliile, colindau străzile, îşi vedeau de afacerile lor, stăteau 
de vorbă cu oricine le ieşea în cale, fie că aveau vreo treabă cu 
aeela sau'nu, dar fără să-l întrebe dacă-i sănătos, fără măcar să 
fie munciţi de cea mai mică. Temere că s-ar putea molipsi, chiar 
dacă l-ar fi ştiut atins de boală. 

Această pripeală şi lipsă de prudenţă i-a costat viaţa pe mulţi 
care în tot timpul molimei se închiseseră în cas*> şi se feriseră - 
de alţii, izbutind până atunci să se păstreze sănătoşi. 

Purtarea aceasta nebunească a mers atât de departe încât, în 
cele din urmă, până şi preoţii au început să le vorbească 
oamenilor despre nesocotinţa lor şi primejdia în care se puneau. 
Ceea ce le-a mai strunit puţin entuziasmul şi i-a făcut întrucâtva 
mai prudenţi. Dar nesăbuinţa a mai avut şi o altă urmare care n- 
a mai putut fi înfrânată. Căci zvonurile despre darea îndărăt a 
molimei s-au răs- pândit nu numai în oraş ci şi în întreaga ţară, 
având aceeaşi consecinţă. Fugarii atâta osteniseră de a se ţine 
departe de Londra şi atâta ardeau de nerăbdare să se întoarcă 
acasă, încât au năvălit puhoi îndărăt, fără nicio teamă, fără vreo 
măsură de prevedere, şi au început să cutreiere străzile de 
parcă n-ar fi mai fi existat niciun pericol 

Era într-adevăr o plăcută surpriză să-i vezi. Căci deşi mureau 
încă între o mie şi o mie opt sute de oameni pe săptămână, 
totuşi ia oraş era o însufleţire de parcă nici urnă de boală n-ar fi 
fost. 

Ca o urmare a invaziei, în Bu/etinele săptămânale nu- onăral 
deceselor a crescut cu patru sute În prima săpti- mins din 
oolembi'ie. Şi dacă ar fi feost să dau crezare spuselor medicilor, 
în acea săptămini s-au îmbolnăvit peste trei mii de oameni, 
majoritatea acestora făcind parte difl- tre noii sosiți. 

Un bărbier din St lâartins le Gr and, John Cock pe nume, a 
fost cea nud grăitoare pildă a acestei situaţii Adică a 
reîntoarcerii pripite a londonezilor, de îndată ce molima s-a 
domolit. Acest John Cock a părăsit oraşul Unlalt-ft cu întreaga sa 
familie; şi-a zăvorit casa şi a plecat la ţară, depâ cum au făcut 


iâtiţia alţii. Afifnd el prin luna noiembrie că molima a dat'ândărăt 
şi că acum n-au mai fost decât 905 morţi intr-o săptămână, şi 
aceştia nu numai de ciumă â de toate bolile, s-a hotârit să se 
întoarcă acasă. Gospodăria lui era alcătuitS din zece persoane, 
adică el, saţia lui, cinci copii, două -calfe şi o slujnică. Abia dacă 
se reîntorsese de o săptămână şi îşi rduase meşteşugul»când 
ciuma a dat iafma în familia lui. În cinci zile au murit toţi în afară 
de o singură persoană. Au murit el, soţia lui* toţi cei cinci copii şi 
cele două calfe. A rămas în viaţă numai slujnica. 

Dar mila Domnului a fost mai mare decât eram noi îndreptăţiţi 
să nădăjduim. Căci, aşa cam am spus, tăria bolii s-a vlăguit, 
molima s-a stins -şi, pe deasupra a venit iârna, aerul s-a limpezit 
şi s-a răcit, ba chiar s-a pornit şi un ger usturător. Şi pe măsură 
ce gerul se înteţea, cei tnâi mulţi dintre cei ce căzuseră bolnavi 
se tănfiduiau, iar oraşul îşi redobândea sănătatea. 

E drept că pe câţiva i-a mai întors boala chiar şi în luna 
decembrie, iar Bu/etinele au crescut cu o sută de morţi, dar în 
scurt timp totul s-l potolit şi viaţa a reintrat pe vechiul ei făgaş. 

Şi era minunat să vezi cât de însufleţit arăta oraşul Aşa încât 
un străin nici n-ar fi putut sS-şi dea smma c# ştirbită era 
populaţia, şi nid caarfe rai- păreau văduvite de cei ce le 
locuiseră Nu se vedeau decât foarte puţine caso goale sau chiar 
deloc, pentru c& nu era lipsă de chiriaşi. 

m 

Aş dori să pot spune că aşa precum oraşul avea o nouă 
înfăţişare, tot astfel şi oamenii îşi arătau yn chip nou.. Nu mă 
îndoiesc că erau mulţi pătrunşi de conştiinţa faptului că 
scăpaseră cu viaţă şi recunoscători pentru că fuseseră proteguiţi 
în toiul unei asemenea primejdii. Ar fi lipsit de inimă să judeci 
altminteri când. E vorba de un oraş cu populaţia Londrei, sau un 
oraş ai cărui locuitori se arătaseră atât de cucernici la vremea 
molimei. Dar dacă sentimente de acest fel se făceau simţite în 
unele familii sau la unii indivizi răzleţi, trebuie spus că, în 
general, felul de a fi al oamenilor era aidoma ca înainte, şi 
deosebirile nu se prea făceau observate. 

Ba unii ziceau chiar că lucrurile se înrăutăţiseră, şi că 
moravurile poporului decăzuseră şi mai rău. Anume că oamenii, 
înăspriţi de primejdia prin care trecuseră, asemenea marinarilor 
scăpaţi dintr-o furtună, deveniseră mâi răi şi mai nătângi, mai 
îndrăzneţi şi mai căliţi în vicii şi în imoralitate decât fuseseră 


înainte. 

Ar trebui scrisă o lungă cronică dacă ar fi să redăm în 
amănunţime acea perioadă de refacere treptată a oraşului şi de 
revenire a vieţii pe vechile făgaşe. 

Acum, alte părţi din Anglia erau la fel de violent atacate de 
ciumă precum fusese Londra înainte. Oraşele Norwich, 
Peterborough, Lincoln, Colchester şi altele erau năpădite de 
molimă, iar autorităţile londoneze au început să stabilească legi 
privitoare la purtarea şi legăturile noastre cu acele oraşe. Ce-i 
drept nu le puteau interzice locuitorilor lor să vină la Londra, 
pentru că oricum nu i-am fi putut recunoaşte, aşa încât, după 
multe consfătuiri, primarul şi Consiliul Orăşenesc au fost nevoiţi 
să renunţe la această soluţie. 

Tot ce-au putut face a fost să-i avizeze şi să-i avertizeze pe 
localnici să nu primească în casele lor şi să nu aibă de-a face cu 
oameni despre care ştiau că vin din acele anume oraşe 
infectate. 

Dar vorbele lor se pierdeau în vânt, pentru că locuitorii 
Londrei se considerau acum atât de scutiţi de primejdia ciumei, 
încât nu se mai sinchiseau de niciun fel de avertisment. Păreau 
să fie încredinţaţi că aerul se însănătoşise, ca şi cum aerul, 
asemenea omului care avusese odată vărsat de vânt, nu se mai 
putea infecta din nou. Această convingere venea în sprijinul ideii 
că boala pluteşte în văzduh, şi că molipsirea nu se producea 
deci de la bolnav la sănătos. Trăsnaia asta a avut atâta înrâurire 
asupra oamenilor, încât nu pregetau să se amestece laolaltă, 
bolnavi şi sănătoşi. Nici măcar mahomedanii care, stăpâniţi fiind 
de principiul predestinării nu pun niciun temei pe ideea 
primejdiei de molipsire, lăsându-se în voia soartei, nici măcar ei, 
spuneam, n-ar putea fi mai îndărătnici decât s-au dovedit pe 
atunci locuitorii Londrei. Cei care erau zdraveni şi sănătoşi şi se 
întorseseră în oraş venind de la aer curat, cum se obişnuia să se 
spună, nu şovăiau nicio clipă să intre în casele, ba chiar în 
odăile, ba chiar în paturile celor bolnavi de ciumă şi încă 
nevindecaţi. 

Unii au plătit într-adevăr cu preţul vieţii pentru cutezanţa lor. 
Foarte mulţi au căzut bolnavi, iar medicii au avut de furcă mai 
mult ca oricând, cu singura deosebire că numărul pacienţilor 
care se însănătoşeau până la urmă era mult mai mare decât 
înainte. Ce-i drept, se tămăduiau aproape toţi, dar se 


îmbolnăveau mult mai mulţi acum, când numărul de morţi nu 
depăşea o mie sau o mie două sute pe săptămână, decât pe 
vremea când mureau cinci-şase mii săptămânal. 

lată cât de nesocotiţi erau pe atunci oamenii în importantele 
chestiuni de sănătate şi de molipsire. Şi cât de potrivnici în a 
urma poveţele celor care le voiau binele. 

Când s-au reîntors în oraş refugiații, li se părea foarte ciudat 
faptul că, interesându-se şi întrebând de prietenii lor, 
descopereau că unele familii fuseseră cu totul rase de pe faţa 
pământului, de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Şi nici nu se 
găsea cineva care să reclame sau să aibă dreptul de a moşteni 
puţinul ce rămăsese de pe urma lor. In asemenea cazuri, tot ce 
se mai putuse găsi fusese, într-un fel sau altul, înstrăinat sau 
furat. 

Se spunea că bunurile rămase fără stăpân reveneau în chip 
firesc regelui, care era moştenitorul universal, şi am auzit - 
sperând să fie măcar în parte adevărat - că regele acorda 
primarului şi Consiliului Orăşenesc asemenea posesiuni rămase 
de izbelişte, pentru a fi folosite în beneficiul celor lipsiţi de 
mijloace, al căror număr era foarte mare. Căci, trebuie arătat că, 
deşi în timpul violenţei aprige a molimei cazurile deznădăjduite 
şi prilejurile de caritate fuseseră mult mai numeroase, totuşi 
sărăcia era mai cruntă acum când boala se domolise, pentru că 
toate canalele filantropiei publice secaseră. Oamenii ştiau că 
marea primejdie trecuse, aşadar îşi legaseră din nou băie- rile 
pungilor. Şi totuşi cazurile individuale erau încă nespus de 
impresionante şi nevoile celor săraci foarte apăsătoare. 

Deşi se putea spune că sănătatea se reînscăunase în oraş, 
totuşi negoţul cu străinătatea încă nu începuse să mişte şi avea 
să mai treacă multă vreme până când străinii b6 primească din 
nou vasele noastre în porturile lor.’ 

Cât despre olandezi, aşa cum am mai arătat, neînțelegerile 
dintre ei şi Curtea noastră duseseră cu un an în urmă la 
izbucnirea unui război. Aşadar, din această parte, negoţul nostru 
fusese cu desăvârşire întrerupt. 

Dar şi Spania, Portugalia, Italia, precum şi Hamburgul ca şi 
toate porturile baltice s-au ferit multă vreme de noi şi a trebuit 
să treacă luni şi luni până când negoţul să fie reluat. 

Dat fiind că molima răpusese asemenea mulţimi, după cura s- 
a arătat, numeroase, dacă nu chiar toate parohiile, au fost 


nevoite să amenajeze cimitire noi, pe lângă cel din Bunhill-Fields 
despre care am mai pomenit. Multe dintre aceste cimitire au 
continuat să rămână în funcţiune şi să fie folosite până în ziua 
de azi. Altele însă au fost părăsite, ba chiar, fapt despre care, 
mărturisesc, nu pot vorbi decât cu oarecare îngândurare, au fost 
refolosite în alte scopuri, sau prefăcute în terenuri de 
construcţie, trupurile celor morţi fiind astfel tulburate, 
răsturnate, dezgropate, unele chiar inainte-de să fi pierit carnea 
de pe oase, şi apoi tate In alte locuri, aawnenea unor mormane 
de gunoaie sau de vechituri. 

Am avut şi eu cunoştinţă despre soarta unora dintre aceste 
noi cimitire, după cum urmează: 

1.0 bucată de teren din spatele străzii Goswel, lângă 
Mount-Mill, care «a o rămăşiţă a vechilor linii de întări- 
turi sau fortificaţii ale oraşului. Aci fuseseră îngropaţi, 
claie pole mgrămadă, morţi din parohiile Ajdersg: Ue, 
Clarkenwell şi chiar din City. E% bine, din rate ştm, 
această bwcată de pănaiânt a fost prefăcută drapa 
molimă intr-o padină de ierburi medicfoale, iar mai 
târziu ftassiâă ca teren de -construcţie. 

2. Oaltă bucată -de pâmânt dincolo <ie Black Drtch, cum 
ise spunea pe atunci, la Micapătul aleii Holloway, In parohia 
Shoredâch, a fost prefăcută m maidan de porci, sau f; >!<: - 
sită în alte scopuri domestice, daT scoasă cu totul din fu ne- 

ţie ca cimitir. 

3. Capătul de sus al aleii Hand în strada Bishopsgate, care era 
pe atunci o pajişte verde, folosită ca loc de îngropăciune 
îndeosebi de parohia Bishopsgate, cu toate că ţi multe căruţe 
din City, mai ales din parohia St. AU-fiallows on *the Wall, îşi 
vărs an morţii acolo. 

_ Nu pot vorbi despre acest loc decât cu multă părere de rău. 
Imi aduc aminte că, la doi sau trei ani după încetarea molimei, 
terenul a intrat în stăpânirea lui Sir Robert Clayton. Se spunea, 
dar nu ştiu cu cât adevăr, că pămintul intrase în posesiunea 
regelui, din lipsă de moştenitori, pentru că toţi cei care ar îi 
putut reclama vreun drept asupra lui fuseseră răpuşi de ciumă, 
şi că Sir Robert Glayton do- bindise de la regele Charles Il 
dreptul de a-l administra. 


33 Sir Robert CLAYTON (US29—1707), .negustor bogai ?i politi- dan, lost primar şi membra 
In Parlament, cruivt adversar al conservatorilor. Apare ca personaj !n romanul lut Defcm, Roxsno. 


Oricum o fi ajuns în stăpânirea lui, sigur este că pă- raântul a 
fost închiriat pentru construcţii, sau ci a fost folosit astfel chiar 
din -hotărirea lui Sir Clayton. 

Prima casă ridicată aci a lost o clădire mare, frumoasă, încă ţi 
azi în picioare, cu faţa spre strada sau drumul numit Hand-Alley, 
care, deşi i se spune „alee”, e o stradă în toată regula. 

Celelalte clădiri ridicate în acelaşi şir, având în capătul de 
nord locuinţa de care am vorbit mai bus, sunt zidite toate pe 
pământul în care au fost Îngropaţi atiţia fi atâţia morţi, iar când 
terenul a lost săpat pentru temdii, scheletele au fost dezgropate 
şi tmfile dintre ele se vedeau atât de bine, încât puteai 
deosebi ţestele femeilor după părul lung, iar la unele sdhelerte 
carnea nu se desprinsese încă de pe oase. Drept care oamenii 
au început să protesteze, unii zicând că ar exista primejdia 
redeşteptării bolii. 

Şi atunci, pe măsură ce ieşeau la iveală schelete şi cadavre, 
acestea erau transportate la repezeală în alt colţ al aceluiaşi 
teren şi aruncate talmeş-balmeş într-o groapă adâncă, săpată 
special în acest scop, care poate fi recunoscută şi azi prin faptul 
că e singurul petec de pământ pe care nu s-a clădit, slujind ca 
pasaj spre o altă casă de la capătul de sus din Rose Alley, peste 
drum de sala da întruniri care s-a construit acolo mulţi ani mai 
târziu. lar în partea de pasaj îngrădită, care alcătuieşte un mic 
scuar, zac îngropate osemintele şi rămăşiţele a aproape două 
mii de cadavre transportate de căruțele cu morţi în acel an de 
groază. 

4. Pe lângă acestea, mai exista un cimitir în Moorfields, la 
intrarea în strada care poartă acum numele de Old Bethlem şi 
care a fost mult lărgită de atunci. 

N.B. Autorul acestui Jurnal e îngropat în acest cimitir, potrivit 
dorinţei sale, sora sa fiind înmormântată în acelaşi loc cu câţiva 
ani înainte. 

sParohia Stepney, întinzândc-se dinspre partea de est a 
Londrei către nord, chiar până la marginea cimitirului 
Shoreditch, dispunea de o bucată de teren, pentru îngroparea 
morţilor săi, chiar în vecinătatea suszisului cimitir. Aceasta 
bănuiesc, a fost integrată de-atunci încoace în suprafaţa 
cimitirului Shoreditch. În afară de acesta, parohia mai deţinea 
încă alte două locuri de îngropăciune: unul în Spittlefields, pe 
care s-a clădit mai târziu o capelă sau un tabernacol, la 


îndemâna acestei mari parohii, şi un altul în Pettcoat-lane. 

În acea vreme, parohia Stepney folosea' nu mai puţin de alte 
cinci cimitire. Unul dintre ele se afla în locul unde se înalţă 
astăzi biserica parohială St. Paul's Shadwel, iar altul pe locul de 
azi al bisericii parohiale St. John la Wapping. Pe atunci, acestea 
două nu erau parohii de sine stătătoare, ci âparţineău de 
Stepney. 

Aş mai putea vorbi de multe alte cimitire, dar cum cele de 
mai sus mi-au fost mai cunoscute, mi-am amintit de ele în 
împrejurarea de faţă. În general, se poate observa că la acea 
vreme de grea năpastă, londonezii au fost siliţi să deschidă noi 
cimitire în cele mai mult dintre parohiile mărginaşe, pentru a 
putea îngropa extraordinarul număr de victime care au murit 
într-un răstimp atât de scurt. 

Dar pentru ce nu a existat grija de a se feri locurile de 
îngropăciune de folosinţa lor în alte scopuri, astfel încât odihna 
morţilor să nu fie tulburată, n-aş putea să-vă spun.' Tot ce pot 
face este să vă mărturisesc că mi se pare un lucru nedrept. Dar 
cine poartă vina, nu ştiu. 

Ar fi trebuit să menţionez că şi secta quakerilor avea pe 
atunci un cimitir numai al lor, şi care este încă în funcţiune. 
Aveau de asemenea şi o căruţă specială, care transporta morţii 
lor. lar faimosul Solomon Eagle, despre care v-am mai pomenit, 
cel care spunea că ciuma e o osândă a cerului şi care alerga 
despuiat pe străzi strigând oamenilor că mânia Domnului a 
pogorât asupră-le, pedepsindu-i pentru păcatele lor, tocmai el 
şi-a pierdut nevasta chiar a doua zi după izbucnirea molimei. A 
fost una dintre primele victime transportate de căruţa cu morţi a 
quakerilor, În noul lor ciiftitir. 

Aş fi putut împăna acest Jurnal al meu cu mult mai multe 
lucruri interesante care s-au petrecut la vremea molimei şi, mai 
cu seamă, cu legăturile care au avut loc între primar şi Curtea 
refugiată la Oxford, aşa cum am mai arătat, vorbindu-vă despre 
directivele care se primeau din când în când din partea 
cârmuirii, cu privire la măsurile ce trebuiau luate în acea situaţie 
atât de critică. 

Dar adevărul este că Curtea se sinchisea atât de puţin de 
nenorocirile noastre, iar acest puţin pe care-l făcea era atât de 
lipsit de însemnătate, încât nu văd de ce mi-aş mai bate gura de 
pomană. Singurele fapte vrednice a fi pomenite sunt fixarea 


unei zile de post în fiecare lună şi trimiterea ajutoarelor regale 
pentru sprijinul celor nevoiaşi. Dar despre amândouă aceste 
lucruri am mai vorbit. 

Cu aspră dojană erau priviţi acei medici ce-şi părăsiseră 
bolnavii în timpul molimei şi care acum se reîntorceau în oraş. 
Nimeni nu voia să le mai ceară ajutorul. Li se spunea dezertori şi 
adeseori vedeai lipite pe uşile lor fâşii de hârtie pe care scria: 
„Aici se găseşte un doctor de închiriat!“ Aşa încât mulţi dintre 
aceşti medici au fost nevoiţi o bună bucată de vreme să stea cu 
mâinile în sân, sau., să-şi schimbe locuinţele şi să se mute în 
locuri noi, printre oameni care nu-i cunoşteau. 

La fel s-a iotiraplaft şi cu titanicii care ftuggmrf Aln «rarş. Se 
iăcuseră de ocări în ochii lumii şi «m-s «risu poezioare şi cuvinte 
usiurăifeware la adresa lor, lipind pe uşile băserirâior afişe cu 
inscripţiije: „Aninai de lochi- riaf**, sau. Uneori, „Anm» n de 
rânzare“, ceea ce «a şi mai rău. 

Una dintre nefeckăime noastre, şi ou cea mai xtesosem- natâ 
dintre «le, a coasta! în fapfed că odată ca atingerea molimei nu 
s-a stins şi acel spirit de sfadă şa vrăjmăşie, defăimare şi vrajbă 
cane tulburase ţi înainte paoea lăuntrica a "naţiunii noastre. Se 
spueea despre acestea toate că ar fi rămăşiţele vechilor 
certeari care aduseră In mitiraa vreme vărsări de sâoge 'şi atâta 
Tupilinişte. Dar cum nhimuj Act de scktire de pedeapsă” 
păruse să ducă la adsemirea ţrrăjpnăşiei In sine, 
guvernăimânftul ceruse întregii tnaţiuni să restatomioeasgă 
pacea Între familii şi între persoane. 

Asemenea pace nu putea Insă fi dobiniită. Mai cu seamă după 
domolirea molimei la Londra; cu toate că oricine arii văzut 
împrejurările cărora oamenii an trebuit să te facă faţă şi felul în 
care s-au înţeles şi s-au mmgâial unul pe altul la restrişte, ar fi 
crezut că pe viitor avea să-i uaească spiritul carităţii şi că <nu 
se vor mai dondăni unu! cu altul. Da, oricine i-ar fi văzul pe 
atunci, ar Ei gândit că, în cele din urmă, oamenii se vor mni într- 
un spirit nou. 

Dar, aşa cum am mai spus, nu s-a putut aţjunge la asemenea 
biruinţă.  Certurile au rămas, biserica anglicană fiind 
incompatibilă cu prezbiterienii. 


34 Emis la 29 august 1666, 'documentaţi prevedea iertarea -fle pe- dsapsi, cu unele 
excepţii, <a ceftor ts se rfizvrfciaserfi impoKâira Do- raanei. 


35 nonconformism religios. 


De îndată ce primejdia ciumei a fost înlăturată, clericii 
dizidenţi care se nrcaseră la amvoanele părăsite de slujitorii lor 
de drept, au trebuit să se retragă, ceea ce era de aşteptat. Dar 
nimeni n-ar fi crezut Că cei care îi acceptaseră să le ţină locul 
cât au fost bolnavi, de îndată ce se vor însănătoşi se vor năpusti 
asvţpră-le, şi-i vor ilărjui cu legile lor penale? şi-i vor pfţgoni. 
Chiar şi noi, cei care ţineam de biserica anglicană, am socotit că 
era o purtare extrem de aspră şi nu puteam fi de acord cu ea 
sub niciun chip. 

Dar aşa a vrut cârmuirea, sstfel inert nu aveam voie să 
primim. Tot ce puteam spune era doar că nu noi purtam vina şi 
deci nu puteam răspunde de ceea ce se întâmpla. 

Pe de altă parte, însă, rai puteam fi de acord nici cu dizidenţii 
care le imputau preoţilor anglicani că plecaseră, dezertând de la 
misiunea lor ţi părăsindu-i pe oamenii aflaţi în primejdie, tocmai 
când aceştia ar fi avut nevoie de mai multă rfiingâiere, ' şi aşa 
mai departe. Nu puteam fi de acord, zic, pentru că nu toţi 
oamenii sunt însufleţiţi de aceeaşi credinţă şi de aceiaşi cnrajT 
iar Scriptura ne învaţă să-i judecăm cu milă ţi bunătate. 

Ciuma este un vrăjmaş cumplit, înarmat cu spaime şi grozăvii 
cărora nu orice om e îndeajuns de cabt să le reziste sau 
îndeajuns de pregătii să U se împotrivească. 

& clar că mulţi dintre preoţa care dispuneau de mijloace au 
bătut în retragere şi au fugit ponindu-şi pielea în siguranţă. Dar 
e la fel de adevărat că mulţi alţii au rămas locului, sau au căzut 
pradă bolii, p&răsindiu-şi din această pricină misiunea. 

Şi toi la fel de adevărat e şi faptul că unii dintre clericii 
dizidenţi le-au preluat locul, iar curajul lor este vrednic de laudă 
şi de înaltă preţuire. Dar aceştia n-au fost chiar atât de 
numeroşi. Nu &-ar putea afirma că dizidenţii au rămas cu toţii 
locului şi că niciunul nu s-a refugiat la ţară, după cum nu s-or 
putea apun** că preoţii bisericii oficiale au plecat eu toţii când 
bir cu fugiţii. Şi chiar dintre cei care au plecat, foarte mulţi şi-au 
găsit mai întâi înlocuitori, preoţi care sări substituie, oficiind 
slujbele în locul lor, şi vizitiradu-i pe bolnavi, atât cât era eu 
putinţă. 

Aşa încât, dacă privim lucrurile în mare, trebuie să fim 
îngăduitori cu ambele părţi, mai ales dacă ţinem seama că un 
an ca acest 166S< m-a avut pereche în întreaga noastră istorie. 


36 Codul C/arendon, Actul corporațiUoT şi alto legi menite să 


Şi na întotdeauna numai înaltul curaj îi face pe oameni să 
supravieţuiască unei atari cahsmităţi. 

Poate că nrar fi trebuifi să spun aşa ceva ci mai curând să 
amintesc aici dosar de curajul şi osârdia preoţilor de ambele 
crezuri, către bei şi-au precupeţit viaţa pentru a fi de folos, 
bieţilor oameni aflaţi la geea încercare. Despre aceasta ar fi 
trebuit să vorbesc şi nu de faptul că, de asnândoocă părţile, au 
fost şi exemple de dezertare de la datorie. Dar zăzaniile dintre 
ai noştri m-au silit să arăt contrariul. 

Unii dintre cei care rămăseseră locului, nu numai că se 
împăunau prea mult cu faptul ăsta, dar îi defăimau cât puteau 
pe cei ce plecaseră, învinuindu-i de laşitate, de părăsirea 
turmelor lor, de faptul că fuseseră năimiţi de bogătaşi şi altele 
asemenea. 

Fac apel la mila şi înţelegerea oamenilor de inimă, rugându-i 
să încerce a privi îndărăt şi a cugeta cu gravitate la spaimele ce- 
au bântoit acele zile. Şi oricine va face acest lucru îşi va da 
seama că era nevoie de mult mai mult decât obişnuita tărie 
omenească pentru a le putea înfrunta. lţi cerea alt fel de curaj 
decât cel de care âi nevoie pentru a te aşeza în fruntea unei oşti 
şi a lua cu asalt un batalion de călăreţi pe câmpul de luptă. 
Însemna pur şi simplu să iei cu asalt moartea încălecată pe calul 
ei livid. 

A fi rămas locului însemnase într-adevăr a fi ales moartea, şi 
nimic mai puţin, mai ales după cum se înfăţişaseră lucrurile la 
sfârşitul lui august şi începutul lui septembrie şi după cum 
făgăduiau să continue. Căci, îndrăznesc să spun, nimeni nu s-ar 
fi aşteptat ca molima să ia o asemenea întorsătură bruscă şi 
numărul morţilor să scadă dintr-odată cu 2 000 într-o 
săptămână, când, după cum se ştia, atâta amar de lume căzuse 
la pat. În această perioadă au plecat foarte mulţi dintre cei care 
stătuseră până atunci în Londra. 

Şi apoi, dacă pe unii i-a înzestrat Domnul cu mai multă * tărie 
decât pe alţii, era oare firesc ca aceştia să se împăuneze cu 
faptul că ei înduraseră greul, şi să-i ţină de rău pe cei care nu se 
puteau lăuda cu acelaşi dar de a răbda? Nu ar fi trebuit mai 
curând să dea dovadă de umilinţă şi recunoştinţă pentru că 
fuseseră de mult mai mare folos decât alţi semeni al lor? 

Gândesc că trebuie să cinstim amintirea unor asemenea 
oameni printre care s-au numărat clerici şi medici, felceri, 


spiţeri, judecători şi slujbaşi de toate felurile, toţi oameni de 
măre folos, care şi-au primejduit viaţa pentru împlinirea datoriei, 
aşa cum au făcut cei mai mulţi dintre cei care au rămas locului 
până-n ultimul moment. Şi numeroşi dintre ei nu numai că şi-au 
primejduit viaţa dar au şi pierdut-o. 

La un moment dat am făcut o listă a'acestora, vreau să spun 
o listă pe slujbe şi profesiuni a celor care ali murit In acest chip, 
adică pe altarul datoriei. Dar un ins particular ca mine nu are 
putinţa să urmărească toate amănuntele cu acuratețe. Imi 
amintesc că am notat şaisprezece preoţi, doi membri ai 
Consiliului Orăşenesc, cinci medici, treisprezece felceri, toţi 
aceştia numai În City şi în Liberties, şi numai înainte de 
începutul lunii septembrie. Dar cum momentul de mare criză al 
molimei s-a dezlănţuit abia după aceea, desigur că lista e 
departe de a fi completă. Cât despre gradele mai de jos, cred că 
au murit vreo patruzeci şi şase de poliţai şi sergenţi, numai în 
parohiile Stepney şi White-Chappel. 

Oricum, n-aş fi putut să-mi continui lista, căci în septembrie, 
când boala s-a năpustit asupră-ne că turbată, n-a mai fost cu 
putinţă să ţii vreo socoteală. Morţii nu mai puteau fi numărați cu 
unităţile, ci cu grămezile şi erau îngropaţi tot cu grămezile, 
adică fără număr. Se scotea câte un Buletin săptămânal în care 
erau înregistraţi şapte sau opt mii de morţi, sau cât le venea la 
îndemână. Dar dacă ar fi să dau crezare unor oameni care 
circulau mai mult şi erau mai obişnuiţi decât mine cu asemenea 
chestiuni, deşi şi eu colindam destul pentru un om care nu avea 
mai multe treburi decât aveam eu, ei bine, dacă ar fi să le dau 
crezare, în prima parte a lunii septembrie au murit nu mai puţin 
de douăzeci de mii de persoane pe săptămână. 

Cu toate că unii întăresc adevărul acestor spuse, eu unul 
prefer să iau în seamă cifrele oficiale. Şapte şi opt mii de morţi 
pe săptămână e îndeajuns ca să dovedească cele ce v-am 
istorisit despre grozăvia acelor vremi. Şi cred că e mai 
satisfăcător pentru mine, cel ce scriu aceste rân- duri, ca şi 
pentru dumneavoastră, cei care le citiţi, să pot spune că v-am 
înfăţişat totul în chip cumpănit, mai curând păstrând măsura 
decât depăşind-o. 

Aşa deci, toate acestea fiind zise, aş fi dorit ca atunci când am 
fost? sloboziţi de năpastă purtarea noastră să se fi deosebit prin 
caritate şi bunătate, în amintirea nenorocirii prin caţe trecusem, 


şi nu prin îngâmfarea pentru cutezanţa noastră de a fi rămas 
locului, de parcă toţi cei care au fugit în faţa mâniei Domnului 
nu erau decât nişte laşi, sau de parcă cei care au rămas locului 
na-şi datorau în bună parte curajul unei simple ignorante. Sau 
de parcă a dispreţui mânia Domnului nu înseamnă mai curând 
un soi de disperare criminală decât un adevărat curaj. 

Nu pot decât să amintesc iar şi iar că slujbaşii civili, ca âe 
pildă poliţaii, sergenţii, oamenii primarului şi ai ajutorilor de 
primar, ca şi slujbaşii parohiali, toţi aceştia a căror misiune era 
să aibă grijă de populaţia nevoiaşă, şi-au împlinit datoria cu mult 
curaj, chiar cu mai mult curaj decât alţii, pentru că munca lor 
era legată de mari riscuri, şi se ducea numai în rândurile celor 
săraci, care erau mai expuşi primejdiei de a se infecta şi, odată 
infectați, se găseau în cea mai jalnică stare. Mai trebuie adăugat 
<ă un mare număr dintre aceşti slujbaşi au murit, şi nici că s-ar 
fi putut să se întâmple altminteri. 

N-am vorbit încă deloc despre doctoriile sau amestecurile pe 
care le fedoseam în mod obişnuit în acele cumplite zile, ori de 
câte ori ieşeam în stradă, aşa cum făceam eu. 

. Despre multe dintre acestea am pomenit când v-am înfăţişat 
cărţile şi reţetele vracilor şi doftorilor noştri şarlatani, de care m- 
am ocupat destul. Trebuie însă să arăt că Colegiul Medical 
publica zilnic mai multe reţete care se dovediseră folositoare în 
procesul practicii de zi cu zi. Dar cum acestea au fost tipărite, 
nu mai are rost şi ie repet. 

Dar nu mă pot împiedica să vă istorisesc ce i s-a intâm- plat 
unuia dintre vraci. Făcuse omul mare vâlvă în jurul unui 
neîntrecut leac de pază împotriva ciumei, pe tiare oricine l-ar fi 
folosit nu s-ar mai fi molipsit niciodată şi n-ar fi fost nici măcar 
supus primejdiei de infectare. Şi vraciul acesta care, e de 
presupus, ' nu ieşea niciodată în oraş fără să folosească 
faimosul său kac, s-a îmbolnăvit de ciumă şi după două sau trei 
zile şi-a dat duhul. 

Eu nu mă număr printre cei ce urăsc sau dispreţuiesc 
medicina. Dimpotrivă, am pomenit în numeroase rânduri despre 
respectul cu care urmam sfaturile prietenului meu, doctorul 
Heath. Cu toate acestea, trebuie să recunosc că nu făceam 
mare lucru ca să mă feresc de boală, ba chiar aproape nimic, cu 
excepţia faptului că purtam asupră-mi un amestec de săruri 
puternic mirositoare, pentru cazul În care vreo duhoare 


nesănătoasă mi-ar fi izbit nările, sau aş fi trecut pe lângă un loc 
de îngropăciune sau pe linge vreun mort. 

ŞI nici nu-mi menţineam starea de spirit veşnje aţâţată şi 
înfierbântată cu întăritoare, vin şi alte băuturi, după cum făceau 
unii. Ba chiar, un medic foarte cunoscător s-a deprins atât de 
mult cu alcoolul, încât nu s-a mai putut a'ezvăţa de. El când 
molima a încetat şi a căzut în darul beţiei pe viaţă-, îmi amintesc 
că prietenul meu medicul îmi povestise că există un anume 
număr de droguri şi leacuri dovedite a fi bune şi folositoare în 
caz de molipsire. Şi din acestea, sau cu acestea, medicii puteau 
prepara o infinită felurime de doctorii, aşa cum cei'care cântă 
din clopoței pot scoate sute de melodii diferite doar din ordinea 
şi din felul com ating aceiaşi şase clopoței. 

Şi toate aeeste felurite amestecuri erau într-adevăr foarte 
bune. 

— Aşadar, îmi spunea prietenul meu, nu-i de mirare că în 
calamitatea de acum se oferă o puzderie de doctorii şi că 
aproape fiecare medic prescrie sau prepară alt amestec, după 
cum îl duce pe el capul sau experienţa. Dar, dac-a»> fi să 
cercetăm toate doctoriile prescrise de toţi medicii din Ltmdra, 
am descoperi că fiecare dintre ele are aceleaşi componente, 
doar în proporţii şi amestecuri felurite, după cum îl taie capul pe 
fiecare medic. 

Drept care, adăuga amicul meu, oricine dintre noi, dacă ar 
ţine seama de propria lui constituţie, de felul de viaţă, şi de 
împrejurările In care s-a molipsit, şi-ar putea prepara singur 
doctoriile din drogurile şi amestecurile obişnuite. 

Numai că, urma el, unii recomandă unul dintre droguri ca fiind 
cel mai tare, iar alţii, altul. De pildă, unii medici socotesc că Pili. 
Rujf care se mai numeşte şi hapul antipestilenţial este 
medicamentul suveran. Alţii, în schimb, zic că melasa 
venețiană” este suficientă în sine ca să te facă să rezişti 
molimei. Părerea mea, zicea el, e că acest din urmă* leac e birie 
de luat înainte, ca să pretn- tâmpini infecția, şi celălalt, ca să 
scapi de ea. Potrivit cu această părere, am luat şi eu de câteva 
ori melasă venețiană, care m-a făcut să năduşesc din plin, şi 
după aceea m-am socotit călit împotriva infecţiei, atât cât te 


37 Numită ţi „Melasa lui Andromaci!*, un compus din 65 de ingrediente, printre 
care ţi venin de viperă. Se spune că ar fi fost preparată prima oară de Andromac, 
medicul lui Nero. 


poate căli o doctorie. 

Cât despre vracii şi şarlatanii de care roia oraşul, nici că s-a 
mai auzit vreo vorbă. Mare mi-a fost mirarea când am văzut, aşa 
cum am mai spus, că timp de doi ani de la încetarea molimei 
nimeni nu a mai dat ochi cu ei sau n-a mai auzit vorbindu-se de 
ei. 

Unii îşi închipuiau că fuseseră toţi până la unul dobo- riţi de 
ciumă, ba chiar vedeau în aceasta o răzbunare cerească pentru 
că, din poftă de câştig, îi înşelaseră pe bieţii oameni, 
împingându-i la groapă. Dar eu nu pot merge alit de departe. E 
sigur că au murit mulţi dintre ei - de unii aflasem şi eu. Mă 
îndoiesc însă că ar fi fost cu toţi măturaţi de pe faţa 
pământuluh- Cred, mai curând, că mulţi au plecat la ţară şi şi-au 
încercat şi pe acolo leacurile pe sărmanii încrezători, care voiau 
să se păzească de molimă tnainte de a se fi ivit printre ei. 

Sigur este însă că foarte multă vreme nu a mai apărut picior 
de vraci în Londra sau în împrejurimile ei. 

Erau însă numeroşi doctori care tipăreau foi cu reţete 
preparate de ei pentru curățirea trupului - cum îi spuneau ei - 
după ciumă, reţete foarte folositoare, ziceau, mai cu seamă 
pentru cei care fuseseră bolnavi şi se tă- măduiseră. 

Dar după părerea mea, şi cred că şi a celor mai străluciți 
medici ai vremii, ciuma în sine era un mijloc îndeajuns de 
puternic de curăţire a organismului. Şi cei care trecuseră prin ea 
şi scăpaseră, nu mai aveau nevoie de alt medicament care să le 
curețe trupul. Durerile aprige, Umflăturile care erau aduse la 
punctul de spargere şi apoi ţinute deschise de către medici, îi 
purificaseră îndeajuns. Şi în felul acesta erau îndepărtate şi alte 
boli sau pricini de boală. 

Cum aceasta era părerea oficială a medicilor, vracii şi 
şarlatanii n-ar mai fi avut cum să câştige o pline. 

Au mai fost câteva mici spaime, care s-au stârnit după 
potolirea molimei. Nu ştiu dacă, intr-adevăr, aşa cum spun unii, 
zvonurile au urmărit să sperie lumea şi să tulbure ordinea'; dar 
din când în când ni se spunea că ciuma avea să se reîntoarcă în 
scurt timp. 

Şi faimosul Solomon Eagle, quakerul despuiat, despre care am 
mai vorbit, proorocea în fiece zi noi şi noi nenorociri. Mai existau 
şi alţii care spuneau că Londra nu fusese încă îndeajuns de 
pedepsită şi că ne aşteptau încă lovituri şi mai grele şi mai 


dureroase. 

Dacă toţi aceşti prooroci s-ar fi oprit aici, sau dacă ar fi intrat 
în amănunte şi ne-ar fi spus că în anul următor oraşul avea să 
fie mistuit de foc, atunci într-adevăr, când a venit marele pârjol, 
nimeni nu ne-ar fi putut învinui că am plecat „urechea cu 
respect la prevestirile lor. Şi poate că am fi căzyt pe gânduri şi 
am fi cercetat mai în adâncime tâlcul spuselor lor şi acest dar al 
prezicerii. Dar cum ei nu prooroceau decât o reîntoarcere a 
ciumei, nimeni nu s-a” mai ostenit să le dea ascultare. 

Şi totuşi, aceste zvonuri atât de dese ne mențineau intr-o 
permanentă stare de îngrijorare, şi dacă cineva murea subit, sau 
dacă se mărea numărul cazurilor de tifos, intram cu toţii în 
alarmă. Nu mai spun ce era când creştea numărul cazurilor de 
ciumă, căci până la sfârşitul anului s-au menţinut întruna două- 
trei sute de cazuri de dumă. Şi, aşa cum am spus, la fiecare 
creştere a acestora ne apuca groaza. 

Cei care îşi amintesc de Londra dinainte de foc, trebuie să ştie 
că locul pe care-l numim astăzi Newgate-Mar- ket nu exista. Dar 
pe la mijlocul străzii care se cheamă azi Strada Băşicii Umflate şi 
care-şi trage numele de la măcelarii ce obişnuiau să taie oile şi 
să le pregătească în acel loc (şi care aveau, pare-se, obiceiul să 
umfle carnea, suflând cu o ţeavă în ea, pentru a o face să pară 
mai groasă şi mai grasă, înşelătorie pentru care au fost 
pedepsiţi de primar), deci de pe la mijlocul acestei străzi, până 
spre Newgate, se întindeau două şiruri lungi de abatoare, unde 
se vindea came. 

în aceste abatoare s-au prăbuşit într-o zi moarte două 
persoane, în timp ce cumpărau came, ceea ce a dat naştere 
unui zvon ca toată carnea ar fi infectaţii, zvon care a 
înspăimântat lumea şi a stricat în întregime piaţa pentru vreo 
două-trei zile. Ca după aceea să se constate că zvonul 
fusese cu desăvârşire mincinos. 

Dar când frica pune stăpânire pe cuget, nimeni nu mai poate 
răspunde de ceea ce se întâmplă. 

în orice caz, a fost voia Domnului ca vremea iernatică să 
continue, prilejuind astfel reînsănătoşirea oraşului, iar în luna 
februarie a anului următor molima a încetat cu totulss, aşa încât 
nici noi nu ne mai lăsam cu uşurinţă speriaţi. 


38 In realitate, morţile datorate ciumei au continuat. De Ta 30 ianuarie la 27 
februarie 1666, Buletinele s&ptimrnale înregistrează 232 decesuri in urma ciornei. 


Mai exista o chestiune dezbătută de specialişti şi care la 
început i-a cam nedumerit pe oameni şi anume: cum să 
dezinfectezi casele şi lucrurile celor care au fost bolnavi de 
ciumă? Cum să faci iarăşi bune de locuit casele părăsite şi 
rămase pustii în tot timpul molimei? 

Medicii prescriau tot felul de arome şi amestecuri de un fel şi 
de altuL lar cei care le ascultau poveţele intrau la cheltuieli 
grele şi, după părerea mea, zădamice. În timp ce săracii care nu 
făceau decât să ţină ferestrele deschise zi şi noapte şi să ardă 
sulf, smoală şi praf de puşcă prin încăperi, ajungeau la aceleaşi 
rezultate. Ba acei dintre refugiaţi care s-au dovedit mai 
nerăbdători şi care, aşa cum am arătat, s-au înapoiat în oraş în 
pripă, înfruntând toate riscurile, n-au pregetat să intre îh case şi 
în posesia bunurilor lor aşa cum erau, fără să facă aproape 
nimic. 

În general însă, oamenii grijulii şi chibzuiţi au luat câteva 
măsuri de aerisire şi afumare a oaselor şi au ars mirodenii, 
tămâie, răşină şi sulf în încăperile bine închise, după care au 
deschis ferestrele şi au lăsat ca aerul să absoarbă toate 
miresmele printr-o ultimă ardere de praf de puşcă. 

Alţii au aprins focuri mari care au ars câteva zile şi câteva 
nopţi în şir. 

Tot încercând să afume, vreo doi trei şi-au dat foc la case şi 
le-au afumat atât de temeinic încât au ars până-n temelii. 
Asemenea cazuri au fost în Ratdiff, în Holborn şi în Westminster. 
Au mai luat foc şi vreo alte două-trei case, dar din fericire 
incendiul a fost stins la timp. lar thijaka unui cetăţean, din 
Thames Street cred, ă dus atât de mult praf de puşcă în casa 
stăpânului ei, ca să distrug i orice urmă de infecţie, şi a muruit 
cu atâta nepricepere explozibilul, încât a făcut să sară în aero 
parte din acu- periţol casei. 

Dar iacă nu venise momentul ca oraşul să fie purificat prin 
foc, deşi md. Prea departe nu era. Căci nouă luni mai Wrziu, 
aveam să-l «rid prefăcut în scrum. 

Şi câţiva dintre flk>ro£îi noştri de doi bani au pretins că abia 
atunci a fost nimicită ultima sămânță a dumei, şi nu mai înainte. 
O idee prea caraghioasă ca să o mai discutăm aici, căci, dacă 
intr-adevăr samânţa dumei a rămas pân case şi tura fost 
nimidtă dedt de foc, cum se face atunci că nu s-a' mai rvit 
niciun caz de boală? Şi apoi focul nici nu s-a atins de suburbiile 


şi marile parohii Stepney* White-Chappel, Aldgate, Bishopsgate, 
Shoreditch, Cripplegate şi St. Giles, care au fost cu atâta 
violenţă bân- tuite de dnmă, şi în care, totuşi, nimeni hu s-a mai 
îmbolnăvit. 

Dar, ca să ne întoarcem da unde am plecat, desigur că 
oamenii care aveau grija de sănătatea lor au luat măsuri de 
curăţire a caselor şi, în acest scop, s-au folosit o sumedenie de 
lucruri costisitoare, care, pot să spun, nu numai că le-au aromat 
casele lor, după cum au dorit, dar au îmbălsămat întregul 
văzduh cu miresme plăcuta şi înviorătoare, din care se 
Impărtăşeau şi alţii pe lângă cei ce plătiseră bani grei pfentru 
ele. 

Şi, la urma urmei, deşi sâradi, aşa cum am arătat, s-au pripit 
să se întoarcă în oraş, bogătaşii n-au dat dovadă de prea mart 
grabă. 

E drept că unii oameni de afaceri au revenit, dar cei raai mulţi 
dintre ei nu -şi-au adus familiile până în primăvară, când toată 
lumea s-a convins că duma nu se va mai reîntoarce. 

Curtea regală s-a înapoiat la Londra curând după Cră- ciun, 
dar aristocrația şi mica nobilime cu excepţia celor care aveau 
slujbe administrative, au mai rămas o bucată de timp în afara 
oraşului. 

E locul să observ aici, că în ciuda înverşunării cu care a 
secerat duma la Londra şi prin alte locuri, totuşi de flota noastră 
nu s-a atins”. E drept că la un moment dat era mare căutare - 
atât pe fluviu cât şi pe străzile oraşului - de oameni şi echipaje 
pentru vase. Dar acest lucru s-a întâmplat pe la începutul 
anului, când molima abia de se ivise şi, în orice caz, nici vorbă 
să se fi întins până în acele părţi ale oraşului unde se fac 
recrutări de echipaj. 

Şi, cu toate că războiul pe care-l purtam cu olandezii era 
departe de a fi o binefacere în acele momente, iar marinarii 
făceau serviciul în silă, ba mulţi dintre ei chiar* se vaitau că 
fuseseră târâţi cu forţa, totuşi, pentru flotă, războiul s-a dovedit 
a fi o violenţă izbăvitoare, pentru că altminteri oamenii mării ar 
fi pierit în valurile calamităţii generale. Şi cei care s-au eliberat 
după încheierea termenului din vară, deşi au avut pricini de 
grea amărăciune, pentru că, atunci când s-au înapoiat, şi-au 


39 Informaţia este inexactă. Conform documentelor Birourilor Navale, precum şi Jurnalului lui 
Samuel Pepys, s-au înregistrat 


găsit cea mai mare parte din familie în groapă, totuşi puteau 
aduce mul- ţămită Domnului pentru că, de voie de nevoie, 
fuseseră îndepărtați din raza morții. 

Intr-adevăr, în acel an am dus un crunt război cu olandezii, şi 
am purtat o crâncenă bătălie pe mare din care olandezii au ieşit 
puternic zgâlţâiţi. Dar şi noi am pierdut o sumedenie de oameni 
şi câteva nave. 

Dar, aşa cum am spus, ciuma nu s-a atins de flotă, şi dnd 
vasele s-au întors în rada portului, molima începuse să se 
stingă. 

Aş fi bucuros să pot încheia această redare a unui an nespus 
de amar cu câteva exemple înălţătoare. Adică de adâncă 
recunoştinţă către Dumnezeu care ne-a izbăvit de groaznica 
năpastă. 

De bună seamă că împrejurările izbăvirii, ca şi grozăvia 
vrăjmaşului de care am fost izbăviţi au clătinat conştiinţa 
întregii naţiuni. 

împrejurările izbăvirii au fost intr-adevăr, aşa cum am mai 
arătat, cu totul deosebite, ţinând seama mai ales de starea 
înfiorătoare în care ne aflam cu toţii când, spre uluirea întregului 
oraş, a licărit speranţa unei opriri a molimei. 

Nimic altceva decât o minune cerească n-ar fi putut-o opri. 
Molima părea să-şi bată joc de orice încercare a medicinii de ao 
înfrâna şi spumega de furie răpunind vieţi în lung şi-n lat. Dac-ar 
fi continuat tot aşa, în câteva săptămini orice urmă de viaţă din 
oraş ar fi secat. Oamenii erau sfâşiaţi de deznădejde, inimile 
înecate de frică, sufletele cotropite de groază, spaimele morţii 
se oglindeau pe fiecare chip omenesc. 

Şi chiar în acea clipă, când pe drept cuvânt am fi putut rosti: 
„Zădamică a fost orice încercare umană”, chiar în acea clipă a 
fost voia Domnului să domolească furia bolii şi să-i vlăguiască 
tăria, astfel încât, deşi mulţi se îmbolnăveau încă, puţini 
mureau. Şi primul Buletin săptămânal a arătat o descreştere de 
1843 morţi, ceea ce a însemnat foarte mult! 

E cu neputinţă să zugrăvesc schimbarea ivită pe chipurile 
oamenilor în acea joi dimineaţă, când a apărut Buletinul 
săptămânal de care v-am vorbit Expresia feţelor radia de un 
zâmbet de bucurie şi de tainică surpriză. Oamenii îşi stringeau 
unul altuia mâna pe stradă, aceiaşi oameni care altădată se 
fereau să-şi iasă în cale şi traversau când se întâlneau. 


Pe străzile mai strimte, deschideau ferestrele şi se strigau 
dintr-o casă în alta, întrebându-şi vecinii cum se mai simt şi 
dacă au auzit vestea cea mare cum că molima s-a domolit. 

Unii, când auzeau că-i vorba de o veste mare, se întor-: eau 
din drum şi întrebau: „Ce veste?.“ Şi când li se aspundea că 
ciuma a dat înapoi şi că cifra morţilor dăn Bu/etin des crescuse 
cu aproape 2 000, strigau în. Gura nare: „Domnul fie lăudat!“ Și 
oamenii plângeau de bucurie, sp unind că ei nu aflaseră încă 
nimic. Atât de mare era veselia poporului de parcă li a-ar fi 
întors morţii de la groapă. 

Aş putea să vă înşir tot atât de multe lucruri necugetate 
făcute din prea mare bucurie, câte se făcuseră şi din prea mare 
durere. Dar asta ar însemna să ştirbesc din preţul bucuriei în ce 
mă priveşte, trebuie să vă mărturisesc că, puţin înainte ca 
această minune să se întâinple, începusem să mă simt tare 
descurajat. Căei numărul celor care căzuseră bolnavi în. 
Ultimele două săptămâni era atât de fantastic, pe lângă cei ce 
mureau, iar văicărelile care răzbeau de pretutindeni erau atât 
de răscolitoare, încât a te aştepta să scapi în continuare 
nevătămat părea nebunie curată. În toată vecinătatea nu mai 
exista altă rasă neinfectată în afară de a mea. Şi dacă ar fi mers 
aşa mai departe, în scurt tâmp n-ar mai fi existat vecini care să- 
se molipsească. 

E greu de -crezut cu câtă turbare se dezlănţuise boala în 
ultimele trei săptămâni. Dacă ar fi să. Dau crezare acelei 
persoane ale cărei socoteli le-am găsit întotdeauna întemeiate, 
atunci în aceste trei săptămâni de care vă vorbesc muriseră nu 
mai puţin de treizeci de mii de persoane şi peste o sută de mii 
se îmbolnăviseră. 

într-adevăr, numărul îmbolnăvirilor era cutremurător şi toţi cei 
al căror curaj se ţinuse dirz până atunci, începuseră acum să-şi 
piardă orice speranţă. 

Şi chiar în toiul acestei deznădejdi, când oraşul Londra părea 
să fie cu adevărat nimicit de calamitate, vrăjmaşul a fost 
dezarmat: săgețile şi-au pierdut otrava. Era un lucru miraculos, 
şi până şi”nedrai rămăseseră uluiţi. Oriunde mergeau, îşi 
găseau pacienţii simțindu-se mai bine, fie că năduşiseră 
zdravăn, fie că gâlmele spărseseră ori buboaiele se retrăseseră 
şi umflătura din jurul lor îşi schimbase culoarea, fie că 
fierbinţeala dăduse îndărăt, durerea cumplită de cap se potolise, 


sau se ivise vreun alt semn de însănătoşire. 

— Şi în câtera zâie, toată lumea n îneepiit să se lecu- iasefi: 
familii întregi care căraseră 3a pal ţi âoa preo- ¢n le citisffă 
rugăciunile, aşteptând sosirea marţii, reîn- viasecă acum se 
tămăduiseră, fără ca ursonul dintre ei să se fi pierdut. 

Şi aceasta s-a întâmplat tui datorită vreunui leac nou 
descoperit, sau vreunei metode coi tratament nou, cai 
vre- uefi no! experienţe chirurgicale. Era ca cum aceeaşi 
tainică mină nevăzută care pogurtse la început ciuma asu- 
pră-ne, ar fi lădicat-o acum. 

Mu vă vorbesc ca im exaltai' întreaga lume a gindil la fel. 
Boala a fost pur şi simplu rlăguită, veninul i s-a stins, îl-au decât 
filosofii să caute explicaţia în natură. Dar până ţi «cei medici 
care au aveau niciun grăunte de credinţă în ei s-au văzut nevoiţi 
să admită că părea na lucru supranatural, că era un fenomen 
extraordinar şi că nu-i puteau găsi nicio explicaţie. 

Dacă aş spune că acesta a fost un somn de chemare să ne 
arătăm recunoştinţa, mai ales noi cei ce ne-am aflat sub 
îngrozitoarea amenințare a creşterii bolii, unii dintre 
dumneavoastră ar ginţii, poate, că voi a înălța un imn de slavă şi 
a ţine o predică în loe de a scrie o istorie, căutând să vă ofer 
învăţăminte în loc de observaţii asupra lucrurilor. Ceea ce mă 
lace să-mi strunesc avântul 

N-am să neg că au fost destui oameni care, după câte arătau, 
şi-au înălţat sufletul în recunoştinţă. Toată lumea era atât de 
adine impresionată, încât nici cei mai răi dintre oameni nu 6-ar fi 
putut împotrivi imboldului. 

Era un lucru obişnuit să intâlneşti pe stradă străini de Londra, 
care ne erau necunoscuţi, şi care-şi exprimau surprinderea. Intr- 
o zi, de pildă, străbătând eu Aldgate, care forfotea de lume, 
numai ce văd un bărbat venind dinspre Minories şi uitându-fe 
cu mirare în susul şi-n josul străzii. După care, îşi desface larg 
braţele şi exclamă; 

— Dumnezeule, ce schimbare! Abia săptămâna trecută am 
fost pe aici şi nu vedeai ţipenie de om pe stradă | 

Un altul, auzindu-l, adaugă: 

— E o minune. E ca într-un vis. 

— Lăudat fie Domnul, zice un al treilea, şi lui trebuie să-i 
înălţăm mulţumiri. 

Şi toţi aceşti trei oameni erau complet străini între ei. 


Asemenea saluturi puteai auzi întruna pe străzi. Şi, in' pofida 
unui oarecare dezmâăţ care-şi făcuse loc, oamenii cei mai simpli 
colindau străzile multumind Domnului că fuseseră izbăviţi. 

Dar, aşa cum am spus, lumea se scuturase de orice 
îngrijorare şi o făcuse cam pripit. Intr-adevăr, nu ne mai temeam 
să trecem pe lângă un om cu o scufă albă pe cap, sau cu gâtul 
oblojit, ori cu un picior şchiopătând din pricina durerilor 
chinuitoare a buboaielor de pe vintre. Numai cu o săptămână 
înainte asemenea privelişte ne-ar fi înspaimântat cumplit. Dar 
acum strada era plină de aceste biete făpturi care se vindecau 
treptat. Şi, ca să le facem dreptate, toţi aceştia păreau foarte 
pătrunşi de neaşteptata fericire ce dăduse peste ei. 

Ar însemna să-i nedreptăţesc dacă n-aş admite că, după 
convingerea mea, mulţi dintre ei erau cu adevărat 
recunoscători. Dar, trebuie să mărturisesc că, despre cea mai 
mare parte a poporului nostru s-ar putea spune, pe bună 
dreptate, ceea ce s-a spus şi despre israeliți, după ce-au fost 
sloboziţi de oastea faraonului şi, străbătând Marea Roşie, au 
privit îndărăt şi i-au văzut pe egipteni năpădiţi de ape. S-a spus 
că: „Au înălţat laudă Domnului, dar foarte curând au uitat de 
minunile luiu. 

Nu vreau să merg mai departe, pentru că aş fi socotit 
necruţător, sau poate nedrept, dacă m-aş pierde în cugetări 
neplăcute asupra lipsei de recunoştinţă a oamenilor - oricare ar 
fi fost pricina acesteia - şi a reînvierii tuturor soiurilor de vicii şi 
răutăţi în sânul nostru. Eu însumi am fost martorul a multe şi 
multe dintre acestea. 

De aceea, voi încheia descrierea acelui an năpăstuit cu o 
poezioară de-a mea, stângace, dar sinceră, pe care am aşezat-o 
la finele notaţiilor mele, în acelaşi an în care am compus-o: 

O ciumă groaznică în Londra bântul 

În una mie şase sute şaize'ş'dnd, an de neuitat, 

Şi un ocean de suflete pieri; 

Dar iată că eu am scăpat 

H.F. 

FINIS 

— Citat reprodus după Samuel HOLT MONK - prefaţă la 
Colonel Jack de Daniel Defoe - Oxford Uni verşity Press, London 
1965. 

— G. CĂLINESCU, Studii şt conferinţe - Editura de Stat pentru 


literatură şi Artă, p. 148. 

3 Virginia WOOLF - op. Dt., p. 1. 

2 lon GHICA - Opere (Scrisori către V. Alecsandri), pp. 13l— 
132 - Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1956. 

1 Referirile la literatura de specialitate a epocii tşI au sursa În 
prefața semnată de Louis LANDA la ediţia în limba engleză a 
Jurnalului, publicată de Oxford University Press, 1909. 

1 1 Buletinele mortuare săptămânale i-au pus la 
tndemina lui | Defoe datele statistice cuprinse în acest 
Jurnal. Aceste buletine. Apăreau sporadic iscă din secolul 
al XVL-lea; din 1636 au început să apară- regulat sub 
forma cunoscufS de Defoe. intocmite şi publicate de 
Compaaia parohială, buletinele raportați numărul de- 

«După cum menţionează şi Samuel PEPYS în Jurnalul 
său, Curtea regală se refugiase întâi la Salisbury şi apoi 
la Oxford. Pepys menţionează la 26 iunie: „La Curtea 
regală erau o grămadă de trăsuri şi cu toţii se 
pregătiseră să pălăsească oraşul”. 

1 Nu există statistici exacte în ce priveşte populaţia Londrei la 
vremea Marii Ciume. John GRAUNT, ale cărui Observatii naturale 
şi politice asupra Buletinelor de mortalitate sunt mult citate în 
Jurnalul lui Defoe, estimează că populaţia Londrei, la 
începuturile domniei lui Carol al Il-lea Stuart, atingea cam 610 
000 de locuitori. 

1 Cimpia sângelui, numele dat de iudei pământului cumpărat 
de luda cu arginţii primiţi pentru trădarea Tul Christos. 

' Faima lui Roger Bacon în ce priveşte inagia şi alchimia 
ajunsese legendară în secolul al XVil-lea. Circula 
povestea că Bacon ar fi construit un cap de bronz numai 
prin puterea cuvintelor, legendă care poate fi întâlnită în 
multe opere literare d «seamă ca de pildă Fiecare om cu 
umoarea lui de Ben Jonson, sau /udibras de Samuel Butler. 

1 Doctorul Nathaniel HODGES notează: este. Incredibil 
ce ravagii a făcut ciuma printre oamenii săraci, fncât la 
un moment dat a fost denumită Ciuma săracilor (Hodges, 
Lt&imojogia, p. 151. 

1 Toate măsurile de apărare împotriva ciumei prevăd 
uciderea animalelor domestice. În timpul epidemiei din 
1543, fuseseră ucişi toţi câinii. Cu excepţia celor de 
vânătoare. Cifrele date de Deeoe par însă îndoielnice. ”’ 


1 Apeductul construit în 1608—1613 de Sir Hugh 
MIDDLETON pentru alimentarea Londrei cu apă. 

1 După cum arată PEPYS în Jurnalul său, la sfârşitul lunii iulie 
s-a închis şi Bursa pe două luni de zile. 

1 E vorba de perioada de dnd săptămâni care începe 
de obicei din 3 lulie, prin Înălţarea stelei Sirius în 
constelația Gtinelul Mare. E în generic o perioadă de 
argiţă nesănătoasă. 

1 Prin dispoziţia primarului şi a Consiliului Orăşenesc 
Buletinele săptămânale comunicau regulat greutatea şi 
preţul plinii. 

2 În ciuda afirmației lui DEFOE, nişte microscoapf 
foarte elementare existau încă din 1590. 

1 Arhipelagul grecesc. 

1 Unul din cazurile foarte rare în care cifrele date de DEFOE 
diferă de cele ale Bu/etinelor mortuare, care înregistrează, până 
la 27 iunie, 100 de morţi de ciumă în City şi Liberties. 

1 Influenta unei carantine Impuse vaselor comerciale a 
fost larg dezbătută în 1721. Doctorul George PYE, 
combătându-l pe doctorul Mead, arăta: „Ciuma ar putea 
distruge 100.000 de vieţi, dar oprirea comerţului ar 
distruge de zece ori pe atâta “. * 

1 Partea de fluviu în care trag vapoarele când se întorc 
în patrie. Între ambele maluri, incepând de la Turnul 
Londrei până la Cuckold's Point (n.a.). 

1 La 22 februarie 1665 Anglia declarase război Olandei. 

impună restricţii sau să ducă la abolirea oricărei 
încercări de 

3 Bătălia de la Lowestoft, din 3 iunie 1663. 

cipalii purtători ai bacilului. 2. Descreşterea virulenţei 
bacilului. 

3. Măsurile sanitare şi o mai eficientă stârpire a 
rozătoarelor. 

4.  Descreşterea comerțului cu ţările răsăritene, 
puternic infectate etc.