Bernard du Boucheron — Sarpele Scurt

Bernard du 


BOUCHERON 
Şarpele Scurt 


FICŢIUNE FĂRĂ FRONTIERE 


BERNARD DU 
BOUCHERON 


Şarpele Scurt 


(roman) 


Traducere din limba franceză 
de Michaela BUŞOIU 


KNUD RASMUSSEN. MUT 
AVANERSSUARMIUT 
ERKAISSUTIGSSIAT 


„„„mot vest, mot vest! 
Nordahl Grieg 


El nu se prosternă. 

Nici nu sărută inelul. 

Uluit de măreția misiunii, primi fără nicio vorbă cărțile cu 
îndrumări ale Cardinalului-Arhiepiscop. 

Astfel: 


Către iubitul nostru fiu INSULOMONTANUS, Abate de Joug- 
Dieu, legat a lateret, protonotar apostolic?, prefect apostolic 
adjunct, inchizitor ordinar şi extraordinar, Noi, Johan Einar 
Sokkason, Eminentisim Cardinal-Arhiepiscop de Nidaros: 

l. „Ni s-a dat de ştire cum că drept-credincioşii din Noua 
Thule, din ţinuturile de miazănoapte ale lumii, în absenţa unui 
episcop în dioceza Gardar, lipsiţi fiind de preoţi în bisericile 
altădată numeroase şi înfloritoare, sunt în primejdie de a 
recădea în tenebrele necredinţei. Din cauza frigului neobişnuit 
care domneşte de câţiva ani, corăbiile, care cândva acostau în 
număr mare, aprovizionându-i cu toate cele trebuincioase din 
porturile Noastre, nu mai ajung la țărmurile lor, împresurate 
fiind de gheţurile mării. Necesarul de care sunt lipsiţi, în ceea ce 
priveşte nevoile trupului, constă în grâu, ulei, vin, malţ, rădăcini 
şi alte ierburi tămăduitoare, stofe de Frisa pentru glugi, toporişti 
cu tăiş simplu şi dublu, cuțite, lopeţi pentru turbă, roţi şi fuse, 
lanţuri, funii pentru bărci şi ştreanguri, lemn de lucru sau 
marinăresc; se văd siliţi a mânca scârbavnice cărnuri de focă şi 
morsă şi au ajuns a-şi pierde iscusinţa de a făuri corăbii, 
trebuincioase pentru a se salva din starea de sălbăticie în care ii 
adânceşte izolarea; urmarea acestei izolări este neputinţa de a i 
se sustrage, cerc vicios în care ochiul credinţei recunoaşte 
făcătura Celui Viclean; iar, în ceea ce priveşte sufletul, cu mult 
mai preţios decât nevolnicul trup, întreruperea navigaţiei îi 


1 Legatus a latere (lat) - cardinal însărcinat de către papă cu o misiune 
specială, cel mai adesea temporară (n.t.). 

 Protonotaire noir (fr.) - categorie inferioară de protonotari apostolici, care 
nu aveau dreptul să poarte robă violet. 


împiedică a primi grijirile trimişilor Domnului, care sunt şi ai 
Noştri: de cincizeci de ani niciun episcop nu s-a mai statornicit 
pe aceste meleaguri mărginaşe; în absenţa unui episcop, niciun 
alt preot n-a mai putut fi uns; lipsind călătoriile pe mare, niciun 
preot învestit de Noi n-a mai poposit în aceste ţinuturi. Ni se 
şopteşte că dintre cei câţiva preoţi supraviețuitori, unşi din 
vremurile ultimilor episcopi, unii s-au făcut vinovaţi de 
nelegiuirea răzvrătirii şi mai degrabă se slujesc de farmece şi 
incantaţii decât de rugăciuni; că, după pilda acestor preoţi 
rătăciţi, numeroşi sunt drept-credincioşii care s-au lepădat de 
legământul botezului şi practică, în sunet de tobe, arta 
tenebroasă a magiei, nutrind nădejdea că, lăsând la o parte 
salvarea sufletului, vor obţine de la Cel Viclean cele 
trebuincioase salvării trupului, fie prin topirea gheţurilor, care ar 
îngădui din nou trecerea corăbiilor, fie prin înmulţirea animalelor 
marine, a căror vânătoare le-ar înlesni-o Cel Viclean. Să dea 
Domnul ca mai bine să-şi dea cu toţii obştescul sfârşit în graţia 
divină, pentru a ajunge la dreapta Tatălui, decât să 
supravieţuiască astfel, în greşeala care îi sorteşte, după ce vor fi 
părăsit rămăşiţele muritoare, chinurilor veşnice ale Infernului. 
Mărturii din Islanda, ajunse la urechile sfinţilor Noştri înaintaşi, 
ne fac să credem că aceşti drept-credincioşi rătăciţi se dedau 
sodomiei şi îşi schimbă între ei femeile; că tatăl îşi împarte 
aşternutul cu fiica, mama cu fiul, fratele cu sora şi că, departe 
de a înfiera descendența monstruoasă ieşită din apropierile 
nelegiuite, ei îi dau întâietate în faţa celei pe care le-o dădea 
Domnul din legăturile pe care le-ar binecuvânta Biserica, de-ar 
mai fi încă în stare să o facă. Se spune chiar că, în iernile de 
foamete, li s-a întâmplat să-şi devoreze morții, în loc de a-i 
încredința ţărânei creştineşti. 


II. La îndrumarea ce Ne-a fost făcută de Consiliul de 
canonici al Ordinului Joug-Dieu, precum şi de prelatul adjunct 
Björn Ivar Ivarsson, Noi v-am ales ţinând seama atât de 
meritele, cât şi de făptuirile voastre, pentru a merge la 
marginile lumii şi a cerceta asupra stării norodului drept- 
credincios, împărtăşind alinarea cuvântului, fără a uita, la 
nevoie, îndreptarea prin foc şi sabie, şi a ne da seamă, de-ndată 
ce vă veţi întoarce, de ceea ce veţi fi văzut şi împlinit într-ale 
spiritului. De Ne vor fi plăcute auzului şi mulţumitoare cele 


povestite, Nouă, precum şi Majestății Sale Regelui, să vă 
întoarceţi acolo ca Episcop, îngrijind de dioceza Gardar. Meritele 
voastre Ni s-au părut numeroase şi strălucite. Sunteţi doctor în 
Teologie al Consiliului de canonici din Lund; exorcist cu diplomă 
al Universităţii Uppsala, consacrat chiar de Noi şi dioceza 
Noastră; iscusit în cercetarea şi nimicirea ereziei, vrăjitoriei şi 
necredinţei, aşa cum mărturisesc lucrările voastre împotriva 
maurilor şi jidovilor, precum şi rugurile din Spania, Portugalia şi 
din toate părţile sudice, unde aţi fost înalt trimis al Ordinului 
Saint-Dominigue către Ordinul Joug-Dieu, care v-a însărcinat 
întru această săvârşire; milostivenia voastră nu se opreşte la 
grijirea sufletelor rătăcite, desprinzându-le de trupurile care 
păcătuiesc prin adăpostirea lor. Voind mai mult decât a flutura 
spada răzbunătoare, ştiţi s-o împreunaţi cu blândeţea şi 
molcomirea, atât pentru a converti ereticii şi necredincioşii, cât 
şi pentru a protegui victimele, rostuind locaşuri caritabile unde 
să-şi găsească ocrotire vădanele şi copiii oropsiţi, şi chiar orfanii 
acelora a căror stăruinţă în necredinţă i-a împins la pieire prin 
mijlocirea voastră. Aţi întemeiat în dioceza Noastră şi ţineţi pe 
cheltuiala voastră, din dijmă, înainte de a o împărţi cu Noi (lucru 
pentru care prea puţin vă învinuim), o leprozerie de care vă 
îngrijiţi fără a vă teme de a vă molipsi prin sărutul dat 
leprosului, sărut menit a alunga din învelişul carnal păcatele 
vinovate de nenorocirea lui; aţi mers până la a desfiinţa, fără a 
ţine seama de murmurele poporului, la ieşirile printre oameni 
ale acestor nefericiţi, folosinţa moriştilor, după ce voi înşivă aţi 
colindat străzile oraşului Nostru, Nidaros, cu acest instrument şi 
înveşmântat într-un giulgiu. Astfel, Ne-am aţintit privirile spre un 
om de acţiune, dar şi de doctrină, dăruit cu milă, dar şi cu 
neînduplecare. 

Privitor la făptuirile voastre, e ştiut că aţi avut o misie la 
Roma, unde vreme de mulţi ani aţi stat pe lângă Sfinţii Părinţi 
Grigorie şi Urban, pe care i-aţi slujit; aţi trăit în palatul lui 
d'Ascoigne-Mazzini, în preajma dlui conte d'Ascoigne, gentilom 
francez, învățând astfel, în afară de graiul acestor noroade 
îndepărtate, să le cunoaşteţi şi moravurile, care, Ni s-a spus, 
îmbină  curtenia foarte rafinată cu  josnicia celei mai 
respingătoare mizerii, mergând până într-acolo încât nu se 
scârbesc să se apropie de femeile lor nici în zilele în care 
acestea au tulburările lor fireşti sau ei înşişi sunt năpădiţi de 


păduchii căpătaţi de prin casele rău famate, despre care se ştie 
că la Roma sunt în mare număr. Cunoscând aceste obiceiuri 
franţuzeşti, v-aţi deprins a mânca alte lucruri decât zeama de 
orz Şi heringii săraţi, hrana obişnuită pentru enoriaşi Noştri; iar, 
privitor la spirit, în afară de manuscrisele pioase ale arhivelor 
Vaticanului şi de cele pe care le-aţi putut studia în Şcoala de 
catehism din Ravenna, dl conte d'Ascoigne v-a mijlocit 
cunoaşterea marilor antici greci, latini şi arabi, căci în 
franţuzeşte nu există lucrări demne de a fi citite de un creştin. 
Pe deasupra, chiar dacă graiul ar fi potrivit, putem pune pe 
seama temperamentului  franţujilor acea împreunare de 
dogmatism în retorică cu uşurinţa în judecată, ceea ce, Ni s-a 
spus, le însemnează destinul. In casa dlui conte d'Ascoigne trăia 
şi un anume amiral venețian, mai puţin înclinat spre cele 
bisericeşti decât spre contemplarea cerului (căci cele două se 
opun, în ciuda aparenţelor) şi înţelegerea mecanicii sale. Prin 
mijlocirea lui, deprins deja cu peregrinările pe mare, aţi învăţat 
arta navigaţiei. Tocmai acest fapt, adăugat la meritele şi 
virtuțile voastre, a fost hotărâtor în alegerea Noastră. Căci 
ştiinţa care ne îngăduie să ajungem la marginile de 
miazănoapte ale lumii s-a pierdut de la părinţii străbunilor noştri 
în chiar ceața pe care avea misia de a o răzbate. 


III. Şi acum, pentru toate aceste temeiuri şi altele 
asemenea, care vă vor fi arătate, de vom crede de cuviință, 
după întoarcerea voastră, Noi vă poruncim cele ce urmează: 

Prin folosinţa a douăsprezece mii de arginţi, pe care îi vom 
număra din vistieria Noastră canonică sau, prin bunăvoința 
Noastră, din partea de dijmă ce Ni se cuvine, veţi porunci să se 
facă, după măiestria înaintaşilor noştri, o corabie care să 
traverseze fără piedici marele Ocean Nordic, dincolo de Insulele 
Shetland, de Orcadele septentrionale şi de Islanda, ajungând la 
Noua Thule. Această corabie va trebui să înfrunte insulele de 
gheaţă care, după mărturiile ce le avem din Islanda şi din alte 
surse demne de încredere, plutesc pe acele întinderi de apă; 
munţii de gheaţă lunecători, câmpurile de gheaţă care se întind 
de la miazănoapte spre miazăzi vreme de trei sau chiar patru 
anotimpuri; astfel încât, de va să fie prinsă în gheţuri, corabia 
imobilizată să vă poată folosi de adăpost, aşijderea echipajului, 
până la dezgheţul primăverii. 


Vă veţi sfătui cu cei mai străluciți arhitecţi în făurirea 
corăbiilor, pe care puteţi să-i găsiţi în Bergen, Stralsund, Bremen 
sau Lubeck; veghind însă ca deprinderea pe care o au de la 
corăbiile greoaie de marfă să nu-i împiedice să ţină seamă de 
înţelepciunea strămoşilor noştri, care îşi căutau scăparea mai 
degrabă în viteză decât în mărimea corăbiilor; la fel, veghind ca 
înaltul Consiliu al Hansei să nu se simtă lezat de o întreprindere 
de care s-a lepădat de multă vreme, Noi am cerut Sfântului 
Părinte s-o pună în gardă pe Majestatea Sa Imperială, a cărei 
autoritate universală n-ar îngădui Hansei să intervină în vreun 
fel, oricare ar fi temeiul, împiedicând ajutoarele pe care 
milostivenia ne cere să le dăm acelor drept-credincioşi 
îndepărtați, mai ales că ar putea fi prilej de comerţ. Veţi 
încredința făurirea corabiei, la povaţa unui arhitect, celui mai 
vestit maistru dulgher din oraşul Nostru, Nidaros, sau, de nu, din 
Bergen, dar vă veţi păzi să chemaţi un neamt, fie el din 
Hamburg, Bremen, Lubeck sau Rostock. Vă interzicem acest 
lucru din trei pricini. Prima ar fi că nemţii comandă cu 
brutalitate, precum oştenii, şi, în afară de faptul că acest fel de 
a se purta cu greu s-ar potrivi cu menirea sacră a misiunii 
noastre, i-ar putea irita pe meşteşugarii dulgheri, care nu sunt 
ostaşi, ci meseriaşi, şi ar dăuna astfel calităţii lucrării lor. In al 
doilea rând, de s-ar întâmpla să se scufunde corabia la lansare, 
să se ducă la fund sau să se frângă, din cauza proastei 
construcţii, Ne-ar fi cu neputinţă să ducem la ştreang un meşter 
neamţ, ţinând seama de limitele jurisdicției Noastre privind 
Hansa; în sfârşit şi în al treilea rând, meşteşugul făuririi 
corăbiilor practicat de străbunii noştri, pierdut de atunci şi pe 
care vă cerem stăruitor să-l regăsiţi, se caracteriza prin 
rafinamentul îmbinărilor, şi nu prin forţa ciocanelor şi cuielor, 
prin uşurinţă, şi nu prin greutate, astfel încât acestea încălecau 
valurile, în loc să se afunde în ele; şi, după cum credem, datorită 
învăţăturii, arhitectul va fi destul de priceput în arta sa pentru a 
reînvia sub supravegherea voastră iscusinţa părinţilor noştri, iar 
nasurile cele mai grosolane ale dulgherului se vor sforţa în a se 
dezbăra de concepţiile şi gesturile brutale învăţate pe şantierele 
nemţeşti. Corabia va fi suficient de mare pentru a îmbarca, în 
afară de voi înşivă şi o slugă, un căpitan şi cârmaciul său, opt 
oameni la babord şi opt la tribord, aşezaţi pe lăzile cu lucruri şi 
alimente prevăzute pentru a acoperi cele necesare pentru două 


luni de navigaţie. De veţi fi prins de gheţuri într-un loc atât de 
îndepărtat de uscat încât va trebui să iernaţi acolo, Noi vă 
încredinţăm milei divine şi îndemânării voastre de vânător, care, 
împreună, vă vor ţine în viaţă. Vă veţi încumeta la acest 
neprevăzut gândindu-vă că este din cale-afară de primejdios să 
supraîncărcaţi corabia, a cărei viteză trebuie să ducă la izbânda 
acestei întreprinderi. Veţi urca la bord şi lucrurile hărăzite 
noroadelor de drept-credincioşi care vă vor primi pentru a le 
uşura suferinţele; veţi face inventarul, cântărind nevoile pe care 
mila voastră şi a Noastră le are de împlinit. Această milostenie 
nu va merge totuşi până la a le face daruri, temându-Ne a nu le 
stârni slăbiciunile şi a-i face astfel să creadă că nevoile şi 
suferinţele pot să le aducă chiar ele alinarea. Faptele bune 
trebuie cumpănite şi, cum Ne temem că reîntoarcerea la 
credinţă şi căinţă nu vor fi însemnate, veţi avea grijă să nu le 
înmânaţi mărfurile decât în schimbul altora, pe care le vor putea 
da ei înşişi: blănuri de urs şi vulpe, fildeş de morsă şi de narval, 
ambră extrasă din pântecele balenelor, angelică pentru 
prepararea dulciurilor şi tămăduirea beteşugurilor noastre şi 
pentru altele asemenea. 

De îndată ce vă veţi întoarce, veţi pune aceste lucruri în 
magaziile Noastre, înapoind astfel cele douăsprezece mii de 
arginţi date de Noi, din care vom scădea o parte după placul 
Nostru, pentru a o lăsa ca beneficiu în folosul aşezămintelor 
voastre religioase sau caritabile. 

Planul şi velatura corabiei îi vor îngădui, fără a ţine seama 
de rame, să plutească mai repede decât cele mai iuți corăbii ale 
Hansei, chiar şi împotriva vântului, aşa cum navigau strămoşii 
noştri. De s-ar întâmpla să vă atace o corabie a Hansei, fie ea de 
comerţ sau de război, vă veţi împotrivi în numele lui Dumnezeu, 
fără milă pentru viaţa atacatorilor, deoarece faptul că veţi salva 
credinţa este mai însemnat decât negustoria. Va trebui, aşadar, 
ca toţi oamenii de la bord să fie înarmaţi şi apăraţi de scuturi 
rotunde, ca pe vremuri. 


Pentru a ajunge la Gardar, în sud-vestul Thulei, veţi urma 
întocmai preceptele strămoşilor noştri, de multă vreme căzute 
în uitare, pe care le vom aminti în cele ce urmează. Dat fiind că 
Bergen se supune Hansei, nu veţi pleca de acolo, de teamă a nu 
le stârni invidia şi a-i aţâţa la nimicirea corabiei voastre. Nu veţi 


pleca nici din oraşul Nostru, Nidaros, care colcăie de spionii 
Hansei şi se află aşezat prea la miazănoapte pentru a putea 
ridica ancora în siguranţă. Veţi întinde pânzele la Kirkesund, în 
cotitura apărată de Insula Hvits6, unde veţi fi trimis în secret pe 
mare proviziile pomenite în cărţile cu îndrumări. De acolo, veţi 
menţine direcţia spre apus, în aşa fel încât Steaua Polară să fie 
mereu la o sută optzeci de diametre lunare deasupra 
orizontului. Dacă cerul va fi prea luminos pentru a o vedea, cum 
Ni s-a spus că se întâmplă după echinocțiul de primăvară, veţi 
folosi Tablele lui Oddi, maestru al aştrilor, pe care le 
întrebuinţau şi străbunii noştri pentru a stabili înălţimea soarelui 
la prânz, când te afli pe drumul Islandei. Inginerul italian care Ne 
povăţuieşte la aceste lucrări ale Noastre Ne încredinţează că 
între echinocțiul de primăvară şi solstițiul de vară (Ne rugăm 
Domnului să nu aveţi prilejul de a-l prinde) şi între solstițiul de 
vară şi echinocțiul de toamnă trebuie să procedaţi astfel încât 
înălţimea soarelui la prânz să crească odată cu înaintarea 
primăverii până la o sută două diametre la solstiţiu; şi viceversa 
(Doamne fereşte!), de la solstiţiu la echinocţiu. Inginerul italian 
care a dictat el însuşi aceste cuvinte secretarului Nostru, un 
călugăr simplu şi discret al Ordinului Saint-André, vă indică să 
porunciţi să se facă pe măsura voastră o riglă din lemn de nuc, 
foarte dreaptă, pe care tâmplarul să cresteze din douăsprezece 
în douăsprezece numerele de diametre lunare sau solare - sunt 
aceleaşi - cu care veţi putea măsura aceste înălţimi, ţinând rigla 
la nivelul braţului. De s-ar pierde sau s-ar frânge această riglă, 
să ştiţi că, întinzând braţul drept şi palma având degetele 
desfăcute, distanţa pe care o veţi vedea între vârful degetului 
mare şi vârful degetului mic este egală cu treizeci de diametre 
lunare sau solare sau a şasea parte a unui cvadrant măsurat de 
la orizont până la zenit deasupra capului vostru; inginerul spune 
toate acestea fără a vă cunoaşte, închipuindu-şi că sunteţi 
armonios clădit la trup. Dacă soarele este prea sus, vă veţi 
îndrepta corabia spre miazănoapte; dacă este prea jos, spre 
miazăzi; şi invers pentru Steaua Polară. Veţi ocoli Insulele 
Shetland pe la miazănoapte, astfel încât abia să le zăriţi pe timp 
senin, la babord; apoi veţi trece la miazăzi de Islanda, aşa încât 
marea să pară că atinge două treimi din ghețarul Vatna Jökull; 
apoi, fără a scăpa din ochi Steaua Polară pe timp de noapte şi 
soarele pe timp de zi, veţi ţine drumul spre Noua Thule; veţi şti 


că sunteţi aproape de ţintă atunci când, cuprins fiind de frig, 
veţi vedea păsări pe cer şi balene în mare. Veţi ţine drumul de-a 
lungul coastei, lăsând gheţurile la babord, până veţi da, ocolind 
un promontoriu acoperit de munţi înalţi, de biserica Noastră din 
Gardar, ascunsă într-un fiord. Acolo veţi  îngenunchea, 
mulţumindu-i lui Dumnezeu, şi veţi binecuvânta fiordul, 
numindu-l după sfântul zilei în care veţi ajunge. 


După ce veţi fi ajuns cu bine, vă veţi prezenta şi vă veţi face 
cunoscut ca atare, adică trimis al Nostru, legat papal, prelat 
adjunct, inchizitor ordinar şi extraordinar în faţa popoarelor 
creştine pe care le veţi întâlni prin partea locului. 

Veţi face inventarul bisericilor şi al obiectelor acestora: 
veşminte sacerdotale, obiecte de cult, obiecte de preţ din aur, 
argint, perle, sidef, ambră, precum şi cele din materiale mai 
umile, fără a uita de posesiunile în lăcaşuri pentru oficierea 
slujbelor, şi nici acareturile, cai, boi, oi, porci şi câini; veţi afla 
dacă s-a menţinut sau a reapărut cumva, în ciuda 
învăţămintelor Sfintei Biserici, clasa înjositoare a sclavilor. Veţi 
face socoteala fermelor, a locuitorilor şi animalelor, a sclavilor, 
precum şi a suprafeţelor de păşunat şi a terenurilor cultivabile, 
dacă există; rezervele de fân, peşte şi carne uscată, baloturi de 
lână, blănuri, ţesături şi veşminte. Veţi număra, în fiecare fiord, 
vasele în stare să traverseze oceanul, dacă mai există, deşi 
inima Noastră se strânge la gândul că nu le veţi mai găsi; veţi 
număra luntrile şi bărcile de pescuit, năvoadele, undiţele de 
prins peşte şi plasele pentru păsări; toate acestea pentru a 
stabili dijma acolo unde există asemenea bogății şi pentru a 
împărţi danii acolo unde acestea nu există. În acest scop, veţi 
avea cele douăsprezece mii de arginţi pe care vi le-am numărat, 
având grijă să primiţi iscălitură pentru cele dăruite. 

Şi, mai ales, veţi întocmi o dare de seamă asupra poporului 
creştin, privind numărul şi zelul într-ale credinţei, precum şi 
regularitatea practicii canonice, începând cu rugăciunile publice 
până la sărbătorile de Toussaint? şi de Crăciun; va trebui să vă 
aplecaţi cu mare atenţie asupra stării moravurilor. Veţi urmări 
dacă femeile sunt credincioase soţilor şi dacă bărbaţii respectă 
limitele de dezmăţ obişnuit sau dacă, dimpotrivă, nemulţumiţi 


3 Sărbătoare a tuturor sfinţilor, după cum indică şi numele, la catolici (1 
noiembrie) (n.t.). 


de a se destrăbăla doar cu soțiile şi fiicele vecinilor, o fac şi cu 
propriile fiice sau mame, dedându-se în timpul iernii chiar 
sodomiei. Veţi ţine seama totuşi că sângele clocotitor pe care l- 
au moştenit de la strămoşii noştri comuni nu poate fi înfierat 
decât cu milă, atunci când îşi caută scăparea din izolarea nopţii 
hiperboreene: virtutea este o stare de anotimp. Fără a vă 
mulţumi doar cu cercetarea moravurilor, investigația voastră se 
va opri şi asupra obiceiurilor zilnice, veţi cerceta modestia sau 
fastul veşmintelor, purtarea stăpânului cu sclavul şi viceversa, 
curăţenia caselor, dorinţa de a munci, singura garanţie a 
bunăstării şi a dărilor. 

Veţi fi la fel de nemilos în împărţirea pedepselor pe cât de 
mărinimos vă veţi arăta în recunoaşterea virtuţilor. Veţi urmări 
erezia, renegarea, necredinţa, părăsirea practicilor bisericeşti, 
jurămintele strâmbe, lăcomia, dezmăţul şi sodomia cu o 
severitate care să treacă drept ferocitate, fiind de fapt inspirată 
de iubirea păstorului pentru turma sa. Veţi întocmi, după bunul 
vostru plac, o listă, pe care sunteţi obligat să ne-o înmânaţi de- 
ndată ce vă veţi întoarce, cu păcatele despre care credeţi că 
merită pedeapsa cu moartea, neuitând să scrieţi şi modul în 
care aceasta va fi pusă în aplicare, lăsând deoparte mila de a 
prescrie pedepse prea blânde. Veţi alege pentru fiecare păcat 
între foc, roată, menghina de strâns capul, supliciul sfârtecării, 
spânzurarea înceată, atârnarea de picioare sau de părţile 
animalice (pentru bărbaţi, dat fiind că la femei constituţia face 
acest lucru cu neputinţă), cufundarea în ulei fierbinte şi strivirea 
cu pietre, cum făceau strămoşii noştri înainte de venirea lui 
Hristos pentru a-i învăţa marea Sa milă; acest supliciu păgân va 
pedepsi mai ales întoarcerea la păgânism. Veţi lăsa deoparte, 
fiind prea rapide şi oarecum nepotrivite, otrava, care se 
potriveşte politicienilor, spada, care face din criminal un 
gentilom, înecul, prin care, în clima respectivă, condamnatul 
moare de frig înainte de a simţi cum se îneacă, pâlnia cu bere, 
căci beţia amorţeşte durerea şi este risipită o băutură rară, pe 
care o înghite călăul în josnica încăpere a cârciumarului.” 


DARE DE SEAMĂ ASUPRA CĂLĂTORIEI PE MARE A LUI |. 
MONTANUS ŞI A TOVARĂŞILOR SĂI 


Vasul construit la Kirkesund, sub vântul Insulei Hvits6, după 
cum ne-a poruncit Eminenţa Voastră, a fost lansat la apă într-o 
zi de rugăciuni publice“, după topirea zăpezilor, în mijlocul 
veseliei populare. Sfântul Mamert, propovăduitorul cucernicelor 
rugăciuni pentru lucrările câmpului, n-ar fi putut visa 
împrejurare mai potrivită pentru a înălța rugi lui Dumnezeu spre 
a lua sub paza Sa noastre chinurile noastre şi lucrările mării. 
Vasul a fost botezat chiar în ziua aceea. După ce am cumpănit 
dacă să-i dăm numele sfântului acelei zile, am hotărât să n-o 
facem, din două pricini: în primul rând, nu era un sfânt, iaro 
sfântă, iar întreprinderea ordonată de Eminenţa Voastră nu 
putea fi pusă, fără pericol, sub paza unei femei; în al doilea 
rând, în ziua aceea era Sainte-Prudence;; şi, deşi această virtute 
îi este trebuincioasă marinarului, e mai puţin importantă decât 
îndrăzneala şi curajul, deoarece, dacă nu se întoarce în port la 
prima furtună, e necesar un exces de prudenţă pentru a-l 
conduce acasă. Am ales pentru vas numele de „Ormen Korte”, 
„Şarpele Nordului”, în memoria regelui Olaf Tryggvason, care l-a 
adus pe Hristos în ţara noastră şi a murit în anul o mie, la bordul 
vasului său, „Long Serpent”, într-o bătălie pe mare pe care a 
pierdut-o eroic. Deşi Eminenţa Voastră are cunoştinţă de toate 
acestea mai bine decât mine, mi s-a părut că se cuvine a-mi 
motiva totuşi alegerea: mai potrivit decât numele unei sfinte mi 
s-a părut cel al unui păgân convertit. 

Am ridicat pânzele cu îndrăzneala strămoşilor noştri, 
ascultând poveţele Eminenţei Voastre, care străbat veacurile: 
din Kirkesund, sub vântul Insulei Hvits6, unde am fost împinşi de 
furtună în ziua de Rusalii, am menţinut direcţia spre apus, în aşa 


* Rogations (fr.) - la catolici, rugăciuni publice în timpul procesiunilor, cu trei 
zile înainte de inălţare, pentru binecuvântarea recoltelor, vitelor (n.t.). 
> Sfânta Prudenţă (fr.) (n.t.). 


fel încât Steaua Polară să fie deasupra orizontului cu optzeci de 
diametre lunare, adică patru mâini desfăcute de la degetul mare 
la inelar. Pe când lăsam în urmă Islanda, din care nu se mai 
zărea decât umărul acoperit de brumă, şi suferiserăm deja 
încercările mării, o furtună groaznică de la miazăzi ne-a 
îndepărtat de acel cap, fără a putea opune rezistenţă. Marinarii, 
pe care Căpitanul, cârmaciul şi chiar eu a trebuit să-i ajutăm, au 
scos apa fără a mânca, bea sau dormi timp de patru zile şi patru 
nopţi. Prelatele din piei legate ce ţineau loc de cabină, peste 
care se revărsau munţi de apă, s-au făcut zdrenţe. Eminenţa 
Voastră să-i ierte pe oamenii din echipaj: lupta împotriva 
elementelor naturii îi chinuia atât de tare, încât, dacă nu-i 
dojeneam eu, ar fi jurat că nu au timp să-şi încredinţeze sufletul 
lui Dumnezeu. Grija cea dintâi era pentru trupul lor şi ea i-a 
făcut să se înverşuneze la scosul apei; Eminenţa Voastră va 
judeca dacă îi condamnă pentru această necuviinţă de a nu lua 
în seamă scopurile ultime sau dacă îi iartă, ţinând seama de 
primul scop, acela de a salva prezenţa terestră a viitorului 
Vostru episcop de Gardar. A urmat o perioadă de acalmie cum 
nimeni nu mai văzuse în împrejurimile Islandei. Departe de 
preocupările spirituale, am început să număr proviziile şi să 
împart apa cu zgârcenie, aritmetic; marinarilor li se umflase 
limba, iar fundul li se acoperise de furuncule. Aşezaţi în propriile 
excremente, lipsiţi de forţa de a merge să-şi facă nevoile peste 
bord, se opinteau la vâsle fără încetare. Vasul puţea ca o galeră 
din Mediterana. Înaintarea noastră pentru a ne îndepărta de 
Steaua Polară şi a cobori spre orizont era atât de jalnică, iar 
suferinţele lor atât de îngrozitoare, încât au început să 
murmure, nemulţumiţi. l-am cerut sfat Căpitanului dacă era 
cazul să-l spânzurăm de vergă pe unul dintre ei; dar, în afară de 
faptul că nu eram sigur dacă nu vor nesocoti un asemenea 
ordin, am judecat că viaţa fiecăruia era trebuincioasă pentru 
salvarea tuturor. Mi-am luat precauţia de a strânge toate armele 
în lada care-mi servea drept laviţă şi post de comandă a 
corabiei, încuindu-le cu cheia şi ferecându-le cu lanţuri. Le-am 
amintit că eram de trei ori reprezentant al Domnului pe pământ: 
prin ordinul care mă făcuse preot, prin poruncile Eminenţei 
Voastre şi, în sfârşit, fiind singurul care cunoştea arta navigării; 
că, fără mine sau împotriva mea, ei singuri nu puteau nici să 
ajungă la destinaţie, nici să se întoarcă în port; că, dacă nu mă 


puteau iubi de la sine, trebuiau s-o facă de nevoie. După care 
am poruncit să li se dea o gura de bere îmbunătăţită cu rachiu şi 
am ordonat o curăţire absolută a corabiei, interzicându-le de a 
se mai uşura pe ei; s-au supus ca nişte creştini. Dar Eminenţa 
Voastră va vedea că nu ne aflam decât la începutul încercărilor 
noastre. O nouă furtună ne-a aruncat atât de departe spre 
miazănoapte încât am întâlnit insule de gheaţă; apoi, cum 
timpul trecea şi elementele naturii ne împiedicau s-o luăm spre 
miazăzi, am ajuns la o câmpie imensă de gheaţă, pe care am 
străbătut-o fericiţi că nu ne-am sfărâmat vasul, înainte de a-i 
rămâne prizonieri. Zăpada şi-a făcut apariţia încă din luna 
august. Urmam canalele libere în acel ocean de gheţuri, 
încercând să mergem spre miazăzi sau spre apus, dar mi se 
părea că ne rotim în jurul aceleiaşi insule de gheaţă şi că ne 
întorceam iar şi iar la punctul de plecare, într-un canal tot mai 
strâmt. Marinarilor le cădeau dinţii din gură; pielea li se rupea 
fâşii; la suferinţele foamei şi setei se adăugau cele ale frigului. 
Doar spaima îi împiedica să ridice glasul împotriva mea; doar 
importanţa misiunii mele mă oprea să mi se facă milă de ei şi de 
mine. Căpitanul şi cârmaciul, oţeliţi din copilărie de grozăviile 
mării, înălţaţi din umila lor stare prin măreţia întreprinderii, n- 
aveau decât cuvinte de supunere în faţa mai-marilor şi porunci 
către cei de jos. Şi atunci s-a întâmplat că n-a mai fost apă 
destulă în jurul corabiei pentru mânuirea vâslelor. Atinsesem 
într-un fel uscatul în mijlocul oceanului. În afară de faptul că ne 
mai rămăseseră foarte puţine provizii, ne-a cuprins spaima că 
vom vedea corabia zdrobindu-se între gheţuri. Într-adevăr, în 
ciuda precauţiilor pe care le luasem de a aduna destule pânze şi 
lucruri pentru a le aşeza în aşa fel încât zăpada, în loc să ne 
înmormânteze, să formeze un acoperiş, n-am putut închide un 
ochi, atât de ameninţător era vuietul gheții care ne împresura. 
Mă bazam pe flexibilitatea corabiei, prinsă cu legături, după 
meşteşugul străbunilor noştri, şi nu cu o grămadă de cuie, 
tocmai pentru a se putea îndoi sub acea îmbrăţişare. Curând a 
trebuit să recunosc, văzând îmbinările căscate, funiile şi curelele 
rupte, că vasul avea să se zdrobească nu peste mult timp, fragil 
ca o cochilie, noi fiind doar carnea moale de dinlăuntru. 
Primejdia devenind apăsătoare, ne-am strâns cu toţii în plină 
noapte, sub ninsoare, pentru a smulge corabia dintre gheţuri, 
ridicând-o deasupra lor. Niciodată de la Patimile lui Hristos n-a 


mai fost atâta trudă, atâtea sforţări, aşa de dureroase, ale unor 
oameni atât de amărâţi. Totuşi, acele încercări au fost o nimica 
toată pe lângă cele care au urmat şi blasfemii dacă or fi fost, 
acelea vor fi iertate socotindu-le mărunţişuri, dacă nu din milă. 
Am reuşit în două zile şi două nopţi de strădanii să smulgem 
corabia din închisoarea ei şi, după ce i-am dat jos catargele, am 
răsturnat-o pe gheaţă, pentru a încropi un fel de adăpost. Vele, 
lăzi, lucruri, obiecte de tot felul le-am legat în partea de sus, 
care acum era jos, pentru a făuri un fel de perete între carcasa 
răsturnată şi suprafaţa de gheaţă. Pentru a rezista vântului, 
toate acele lucruri îngrămădite au fost legate, străpungând în 
gheaţă găuri adânci prin care am trecut funii şi curele. Vasul 
însuşi a fost prins cu frânghii tari, trecând de la o chilă la alta. 
Tot acest plan bine chibzuit, care a făcut să pot să scriu această 
dare de seamă Eminenţei Voastre, se datorează agerimii 
Căpitanului şi cârmaciului, cei mai buni oameni după Sfântul 
Joseph, care nu aveau niciun fel de cunoştinţe despre pericolele 
gheții. În ciuda necuviinţei lor notorii, Eminenţa Voastră va 
înţelege că trebuie să-i fi iluminat Sfântul Duh. 

La terminarea ultimei putini de heringi, am simţit că se 
apropie şi sfârşitul nostru terestru. Căpitanul şi cârmaciul au 
încercat să pescuiască printr-o copcă făcută în gheaţă, ca în 
lacurile din ţările noastre. Gheaţa era însă prea groasă; la urma 
urmelor, atât de departe de coastă, am putea zice în largul 
mării, ce-am fi putut să prindem pescuind la copcă? Sub 
ameninţarea morții, au plecat pe gheţuri, cu stomacul 
ghiorăindu-le de foame, cu speranţa (pe care n-o încurajam) de 
a da peste vânat. Auziseră că urşii albi îndrăzneau să se 
îndepărteze la mare distanţă de banchiză. Au dispărut într-o 
dimineaţă, sub ninsoare, fără a mai băga de seamă că zăpada le 
ştergea urmele şi fără a se gândi la un mijloc de a ne regăsi, 
dacă furtuna sau ceața ne-ar fi ascuns vederii lor. Marinarii, 
între milă şi foame, i-au rugat în genunchi să nu se îndepărteze, 
deşi, în sinea lor, doreau contrariul. Îndrumările Eminenţei 
Voastre, dar şi nevoia de a păstra un şef acestei expediţii m-au 
oprit să merg cu ei. Puțin timp după plecarea lor, când încercam 
să înlocuiesc alimentele cu rugăciunile, iar prescurile fuseseră 
deja furate şi mâncate, împiedicându-mă a ţine slujba, unul 
dintre oameni şi-a tăiat mâna pentru a o mânca. Ne-a spus 
plângând că aşa, degerată, oricum nu-i mai era de folos. 


Deoarece frigul se adăuga suferințelor noastre; duritatea iernilor 
noastre şi grozăvia ghețarilor noştri sunt, dacă facem o 
comparaţie, precum blândeţea grădinilor ltalicii. La chinurile 
foamei şi frigului s-au mai alăturat duhorile de putrefacție pe 
care le răspândeau membrele degerate, a căror descriere nu 
poate fi încredinţată pergamentului fără a simţi stinghereală. In 
ciuda înfometării, am găsit în ordinele Eminenţei Voastre forţa 
de a le da pe ale mele, păzindu-mă astfel de a pierde pe cineva. 
Vai, dar mulţi dintre oameni n-au avut această îndrăzneală şi a 
trebuit să fac amputări, cu satârul, cosând plăgile cu aţă de 
velă. Gemetele lor mi-au smuls şi puţinul sentiment pe care 
frigul mi-l mai lăsase. Le-am interzis să ia pilda de la tovarăşul 
lor care mâncase carnea puturoasă pe care o îndepărtasem. 
Unul dintre ei mi-a răspuns că nu ne aflam în post, aşa că şi-a 
înfulecat degetele mari de la picioare. Milostivenia m-a oprit să 
pedepsesc această blasfemie. Marinarii erau prea vlăguiţi de 
puteri pentru a se gândi la o răscoală şi nu mi-a fost prea greu 
să le ţin în frâu neastâmpărul. Privind aştrii, descoperisem că 
gheaţa, ai cărei prizonieri eram, se deplasa spre miazăzi, 
împreună cu noi, şi că vasul îşi schimbase direcţia, în 
comparaţie cu bolta cerească. Eminenţa Voastră nu va crede, 
dar acesta este adevărul adevărat, că ne îndreptam spre 
miazăzi, învârtindu-ne precum acele orologiului din Nidaros. 
După un număr de zile pe care suferinţa oamenilor nu poate să 
le socotească, şi-a făcut apariţia cârmaciul, dar fără Căpitan. Am 
bănuit că nevoia, care în trecuse orice limită, îl făcuse să repete 
în crimă sacrificiul unei cutremurătoare oficieri, prin care se 
hrănise din carnea unui om. În genunchi, mi-a jurat că nu făcuse 
altceva decât să se supună Căpitanului, căutându-şi scăparea 
prin întoarcerea la adăpostul nostru, în timp ce Căpitanul îşi 
continua singur drumul în căutare de vânat. Cârmaciul m-a 
încredinţat că nu mâncase, nici nu dormise timp de patru zile; şi 
l-am crezut. Am pus pe seama unui miracol faptul că găsise 
corabia: mi-a zis că, deşi mersese atâtea zile, nu credea că se 
îndepărtase mai mult de o leghe. Se călăuzise datorită 
construcţiilor extraordinare făurite de gheaţă, ninsoarea 
nereuşind să astupe formele pe care şi le întipărise în memorie, 
prin asemănarea cu figuri familiare de biserici şi munţi din 
locurile de baştină. Oricum se petrecuse o minune, i-am zis, să 
ne găsească fără ajutorul vreunui miracol. A plâns de 


recunoştinţă când i-am dat o bucăţică de slănină râncedă, pe 
care o făcusem scăpată într-o ascunzătoare. Căpitanul a apărut 
a doua zi, mai mult mort decât viu, de foame şi frig, cărând 
trupul unui ursuleţ cu ajutorul unor curele petrecute în jurul 
umerilor. Acel ursuleţ anunţa un altul, cu mama lui, omorâţi şi 
părăsiţi la două zile şi două nopţi distanţă de mers pe jos; erau 
salvarea noastră şi niciodată o prescură, să-mi ierte Eminenţa 
Voastră această poftă pământească, n-a fost înghițită cu mai 
multă ardoare. Am împărţit bucăţile inegal, dând partea cea mai 
mare oamenilor mai trebuincioşi, pentru a putea merge în 
căutare de hrană: Căpitanul, cârmaciul şi alţi doi marinari care, 
după înfăţişare, mi s-au părut mai departe de moarte şi pe care 
gerul îi cruţase. S-au năpustit asupra cărnii crude cu mârâieli de 
fiare sălbatice, înfundându-şi chipurile ca nişte râturi în sângele 
coagulat. În pofida nenorocirilor pe care am ajuns să le cunosc 
datorită misiunii mele, am înţeles atunci pentru prima oară în ce 
abisuri pot lipsurile să-i coboare pe cei creaţi de Dumnezeu 
după chipul şi asemănarea Lui şi am simţit, să nu se supere 
Eminenţa Voastră, oarecare milă pentru relele deprinderi ale 
celor săraci. Am avut puţine merite în a nu mânca din acea 
carne, pentru care simţeam o scârbă care mi-a ţinut loc de 
devoțiune. Cele văzute de Căpitan îl făceau să creadă că gheaţa 
care ne încercuise se apropia de coastă în derivă şi că puteam 
nădăjdui să găsim şi alt vânat şi, poate, să ajungem la uscat; 
chiar dacă uscatul, în acele locuri, putea fi şi mai puţin ospitalier 
decât gheaţa. Şi-a alcătuit o echipă, înarmată cu arcuri şi lănci, 
pentru a merge să caute urşii pe care îi lăsase pe loc şi a 
încerca o nouă vânătoare. Am binecuvântat plecarea lor cu 
atâta gravitate, de parcă era vorba de a ierta nişte păcate pe 
care nu le comiseseră. Mi-a trecut prin cap gândul nelegiuit că 
salvarea noastră depindea mai puţin de Cel-de-Sus decât de 
iscusinţa acelor oameni. S-au întors după patru zile, târând după 
ei ciozvârte de urşi îngheţaţi şi un leu de mare. Că nişte creştini 
ar putea mânca acele scârnăvii, iată ceva ce depăşea 
înţelegerea mea, dar foamea a avut grijă să mă lumineze. Pielea 
acelor animale avea un fel de slănină, pe care am învăţat s-o 
ardem, îmbibând fâşii de cordaj. Frigul ne dădea o asemenea 
poftă de grăsimi, încât eram împărţiţi între dorinţa de a mânca 
acea slănină şi aceea de a o folosi pentru a ne încălzi. Inspirația 
luminii divine şi amintirea limbilor de foc de la Rusalii, în ziua 


plecării, ne-au făcut să le preferăm pe cele din urmă. Puţina 
hrană ne-a salvat totuşi de la moarte. Aceia dintre noi cărora li 
se întorcea stomacul pe dos la gândul de a înfuleca carne crudă 
şi care dădeau afară tot ce foamea îi făcuse să înghită au putut 
astfel să mănânce hrană friptă şi caldă. Eminenţei Voastre îi va 
veni greu să creadă că unii dintre oameni au mers până acolo 
încât au mâncat şi ceea ce alţii vomitaseră. Acest obicei a 
încetat o dată cu flăcările pe care am gătit mizerabila noastră 
tocană. Datorită unor vânători ca vai de ele, luni întregi am 
reuşit să ne minţim foamea, fără a ne îndestula vreodată, iar 
cele două lămpi care ardeau zi şi noapte şi pe care le păzeau ca 
pe vestale ne-au menţinut pe muchia vieţii, suportând încă 
destul frig pentru a fi chinuiţi fără încetare, dar nu atât de mult 
pentru a muri. Aburii respirației noastre îngheţau sub carcasa 
răsturnată a vasului, învelind-o cu un strat înnegrit de funingine. 
De Sfântul Reverien am zărit coasta Noii Thule. Dedal n-a 
construit un labirint mai infernal decât acela pe care l-am 
străbătut noi printre gheţuri, întrucât vântul care ne împingea 
spre sud-vest nu ne lăsa decât cu mare greutate să urmărim 
obstacolele şi meandrele. A trebuit să folosim din nou vâslele; 
sfârşeala marinarilor era atât de mare încât şi Căpitanul, şi 
cârmaciul, şi chiar eu însumi, a trebuit să ne aşezăm la vâsle, 
trăind măreţia care există pentru oamenii liberi de a trece în 
mod voit la starea de ocnaşi. Cel puţin această trudă ne scutea 
de frig la mâini şi la picioare, sărăcăcios învelite cu nişte zdrenţe 
din piei de urs. Eminenţei Voastre i-ar fi venit foarte greu să-l 
recunoască pe legatul papal, protonotar, prefect apostolic şi 
inchizitor în marinarul de pe cea mai joasă treaptă, acoperit de 
zdrenţe şi râie, aşa cum devenisem eu întru salvarea comună şi 
îndeplinirea misiei date. Schimbând direcţia spre miazănoapte, 
am reuşit să ajungem de Miercurea Cenuşii pe meleaguri în care 
marea pătrunde adânc între munţi şi al căror relief ni l-a amintit 
pe cel natal. Am înţeles atunci că eram aproape de 
aşezămintele creştineşti unde Eminenţa Voastră mă trimisese. 
Imaginaţi-vă totuşi o uriaşă masă de gheaţă scurgându-se către 
mare printre munţi, care naşte, la rândul său, mugind, munţi de 
gheaţă de zece ori mai înalţi decât catedrala din Nidaros şi chiar 
decât cele ale regilor franci, corăbii moarte amenințând cu 
moartea toate celelalte corăbii. Imaginaţi-vă de asemenea că 
acele fiorduri, acoperite de nămeţi, stânjenite de îngheţul mării, 


oferă o privelişte pustiitoare, unde vântul şi frigul nu iasă să 
crească niciun copac; şi Eminenţa Voastră va înţelege de ce 
aveam să mă îndoiesc curând de cât era de potrivită 
împuternicirea primită şi de prezenţa creştinilor pe acele 
meleaguri pustii. Am ajuns să mă îndoiesc de tradiţie, care făcea 
din acele ţărmuri o îndepărtată şi străveche colonie a patriei 
noastre, şi de analele Islandei, care întăresc această mărturie, 
cărora am fost învăţat să le dau crezare, deşi sunt scrise într-o 
limbă barbară. De o sută de ori m-am gândit şi răzgândit dacă 
era cazul să îndrept corabia printr-unul dintre acele fiorduri spre 
a pătrunde în interiorul acelor ţinuturi. Cu nelinişte am căutat în 
descrierile vechilor navigatori, pe care înţelepciunea Eminenţei 
Voastre m-a lăsat să le împrumut din arhive, dar ale căror 
neclarităţi mă făceau să nu recunosc nimic. La chinurile 
îndoielilor s-au adăugat, pentru Căpitan şi pentru mine, acelea 
ale certitudinilor înşelătoare: abia credeam că recunoaştem o 
insulă, un cap sau alt punct stabil, că ne şi vedeam contrazişi de 
altul. Am acostat peste tot unde gheaţa ne lăsa şi, întremaţi de 
vânătorile făcute la acele opriri, am cercetat împrejurimile fără a 
întâlni vreun suflet. Am avut totuşi bucuria de a omori un ren, 
asemănător întru totul celor din turmele pe care le au barbarii 
noştri de la miazănoapte, al căror lapte îl beau. Am nutrit 
nădejdea că acel ren ne prevestea alte turme cu păstorii lor. Dar 
n-am văzut decât reni sălbatici, scormonind prin gheaţă, în 
căutare de muşchi. Decepţia noastră a fost oarecum domolită 
de plăcerea de a mânca şi carne care să nu duhnească a peşte. 
In a cincea zi de post, pe un frig atroce, am zărit, la intrarea într- 
un canal, două stârpituri înveşmântate într-o piele unsuroasă, 
care înaintau mânuind vâslele prin labirinturile gheții, într-un fel 
de minusculă luntre. Nu era vorba despre creştinii noştri şi i-am 
ucis cu câteva săgeți bine ţintite. Cu vânt prielnic şi gheaţă 
sfărâmicioasă, am hotărât să ne aventurăm: dacă stârpiturile 
găseau hrană, chiar şi animale marine, puteam nutri speranţa 
că mai supravieţuiau şi creştini rătăciţi. Am navigat cu vânt în 
pânze printre două insule mari, pe malurile cărora ni s-a părut 
că vedem nişte bordeie nenorocite, din piatră, sub zăpezi, de 
unde ieşea un fum slab. 


Am petrecut cinci zile îngrozitoare, încercând să urcăm prin 
fiordul în care intraserăm. Vântul era potrivnic, marinarii 


vlăguiţi, iar gheaţa ne obliga la ocolişuri neîntrerupte, aşa că am 
socotit înaintarea noastră la mai puţin de o treime de milă pe 
oră. Această încetineală o va convinge pe Eminenta Voastră de 
pertinenţa numelui dat corabiei noastre, care se târa ca un 
şarpe. Eminenţa Voastră îşi va da seama de martiriul pe care îl 
sufeream cu toţii, fără a fi pricinuit de vreo mână păgână, ca să- 
i dea o noimă de mântuire. Păcătoşi, înduram un supliciu de 
neînchipuit, cu siguranţa amară de a nu răscumpăra niciun 
păcat. Aş fi putut pretinde în faţa lui Dumnezeu că îl îndur în 
numele Eminenţei Voastre, care era şi al Lui. Dar El, care vede 
în inimile noastre, şi Eminenţa Voastră, care poate să-i pătrundă 
secretele, aţi fi întrezărit starea sufletească în care mă aflam în 
căutarea unui port, din alte pricini decât cele ale sufletului meu. 
Mă frământam zi şi noapte, îndoindu-mă că voi găsi, în adâncul 
acelui fiord, bunul norod creştin care ne-ar fi alinat oarecum, 
fără a aştepta de la acesta ajutorul pe care eu trebuia să i-l dau. 
Această nelinişte mă ţinea treaz cât era noaptea de lungă, asta 
dacă n-o făceau izbiturile de stâncile de gheaţă, pe care, în 
bezna absolută care domnea, cârmaciului îi era cu neputinţă să 
le ferească. Lista păcatelor pe care le-a comis gândul meu în 
acele lungi nopţi o depăşeşte pe cea a suferințelor mele. Cu 
toate acestea, în zorii celei de-a şasea zile, la vreo patruzeci de 
mile de intrarea în gura fiordului, în care stârpiturile ne veniseră 
în întâmpinare cu preţul vieţii lor, am zărit, pierdută într-un 
pustiu de nămeţi, pe vârful unei imense faleze de stânci şi 
gheaţă, o căsuţă de creştini, învăluită în fum. Semăna prin 
formă şi construcţie cu cele din patria noastră. Desigur, n-o 
puteam compara cu minunatele construcţii din Nidaros şi nici cu 
micile colibe ale ţăranilor noştri. Dar acea casă era, fără 
îndoială, creştină, făurită din piatră triunghiulară, cu un acoperiş 
cu horn şi pantă dublă, acoperit cu turbă. Un canal fără gheţuri 
ne-a lăsat să acostăm. Fără a băga în seamă frigul care scădea 
din bucuria mea, am sărutat solul Noii Thule, mulţumindu-i lui 
Dumnezeu că îngăduise să ajungem ca buni creştini în faţa altor 
creştini. Se făcuse ziuă, deşi soarele rămăsese ascuns în spatele 
munţilor, cum se întâmplă în acest anotimp până spre seară. Am 
fost uimiţi că la ora la care, chiar în timpul iernii se trezesc 
colibele din câmpuri nu se zărea în împrejurimi nici mişcare, nici 
forfota lucrului. O privelişte neobişnuită ne aştepta în 
împrejmuirea care despărţea casa de țărm: oi muribunde, 


ţintuite între gheţuri, fără a se putea ridica. Acele nenorocite 
animale abia mai mişcau, ucise de foame, deoarece nemişcarea 
le împiedica să meargă să se îndestuleze, păscând sub zăpadă 
şi gheaţă. O privelişte cu mult mai rea ne aştepta în casă. În 
mijlocul celei mai dezgustătoare murdării şi celei mai mari 
harababuri, zece leşuri zăceau pe pământ şi în patul familial, cu 
beregăţile tăiate, străpunse şi mutilate în aşa hal, încât doar 
numărătoarea capetelor ne-a îngăduit să facem trista lor 
socoteală. Inmărmuriţi de această primire mută, m-am temut că 
trebuie să raportez Eminenţei Voastre că păstoritul pe care mi-l 
încredinţase nu va privi decât sufletele. Întrucât acele trupuri 
adăpostiseră altădată nişte suflete. Foamea, poate şi vreo altă 
boală, îi slăbise în mod monstruos, pielea formând doar un 
giulgiu peste oasele care l-ar fi scutit de disecţie pe orice 
maestru în anatomie; pielea era acoperită de ganglioni 
negricioşi, de înălţimi şi suprafeţe medii, semnătura diavolului 
se putea crede sau, pentru femei şi fete, demoni sub care ar fi 
gemut în voluptatea lor agonică. O spumă gălbuie sau roşiatică 
se găsea pe buzele unora dintre ei; sângele ţâşnise din răni pe 
pereţi, până la grinzile care susțineau podul. Unul dintre 
marinari, pe care l-aş fi crezut mai puţin sensibil, a adăugat 
mirosul infect al vomei la miasmele excrementelor scăpate din 
măruntaiele calde încă ale celor morţi. Căci măcelul se 
întâmplase puţin înainte de sosirea noastră. Focul de turbă 
continua să ardă. Am zărit într-un ungher, nu fără uimire, 
cadavrul îngrozitor de ciopârţit al unei maimute, deoarece ştiam 
că acest animal era necunoscut în ţinuturile boreale. Un câine 
lingea rănile morţilor, fără a putea şti dacă din milă sau din 
lăcomie. L-am bătut şi biciuit şi a luat-o la sănătoasa pe zăpadă, 
scheunând. Le-am poruncit tuturor să îngenuncheze în mijlocul 
acelei scene cutremurătoare şi am rostit câteva cuvinte din 
slujba morţilor. Din cauza gerului, am renunţat să facem o 
înmormântare creştinească acelor oameni, ceea ce, într-un fel, 
nici nu meritau, dacă moartea îi surprinsese în vreo lucrătură 
diavolească; de aceea m-am întrebat dacă rugile noastre erau 
un calcul pios, în care lipsa de utilitate asupra celor răi ar aduce 
compensație prin binefacere asupra celor buni, sau dacă luau 
parte la sacrilegiul de a fi ridicat într-un fel rugi pentru demoni. 
Am dat ocol acestor construcţii amărâte în căutare de 
supraviețuitori. N-am găsit în grajd decât vaci cu ugerul secat şi 


un cal cu picioarele atât de slăbite încât potcoavele, peste 
măsură de mari, împiedicau biata creatură să se ţină pe 
picioare. Toate piereau de foame în faţa troacelor goale. Fânul 
lipsea cu desăvârşire. Cei mai împietriţi dintre tovarăşii mei, 
care îşi avuseseră partea lor de suferinţă şi de chin, plângeau în 
faţa acelei sărăcii lucii, cu nimic mai groaznică decât a lor: ceea 
ce nu i-a împiedicat să ucidă fără reţinere, pe loc, un porc sau, 
mai bine zis, fantoma unui porc, pe care îl descoperiseră în 
cocina de lângă casă, cu puţin mai puturoasă decât casa însăşi. 
Au luat gâtul şi celor câteva oi muribunde de pe gheaţă. Au 
renunţat să facă acelaşi lucru cu vacile şi calul, greutatea acelor 
animale făcând cu neputinţă, în pofida slăbiciunii lor, 
transportarea până la corabie, ei înşişi fiind peste măsură de 
osteniţi; truda şi foamea îi lipseau chiar de mijloacele de a le 
îndrepta. Printr-un moft al acelui climat, atât de des întâlnit în 
acele margini de lume, cerul s-a încărcat brusc de nori şi a 
început să cadă zăpada, acoperind cu un covor gros pe cel 
dinainte, care se transformase în gheaţă. Am regretat că se vor 
şterge astfel, împreună cu ale noastre, urmele de paşi ale 
ucigaşilor, a căror vedere ar fi fost atât de folositoare cercetării 
cu care fatalitatea mă însărcina. Într-adevăr, nicio urmă nu mai 
era vizibilă în jurul casei pe care am părăsit-o pentru a ne 
întoarce la corabie. Ne-au mai trebuit două nopţi şi două zile 
pentru a atinge capătul acelei văi a chinurilor. Ne deplasam cu 
ajutorul vâslelor împotriva vântului coborât din deşertul de 
gheaţă care stăpâneşte înălțimile acelei ţări. Vântul de zăpadă 
ne străpungea cu mii de ace şi cârmaciul se călăuzea cu mare 
greutate, navigând de-a lungul coastei la tribord. Cu puţin 
înainte de căderea serii, am ajuns la capătul fiordului. N-am mai 
avut nicio îndoială că acela era locul asupra căruia mă 
îndrumaserăţi, deoarece, în pofida zăpezii şi luminii neclare a 
apusului, am întrezărit silueta unei biserici impunătoare, deşi 
fără clopotniţă, înconjurată de câteva case. Un ponton, grosolan 
construit din stânci şi grămezi de lemn, se ivea printre blocurile 
de gheaţă, menit să primească vasele, dar, trecând de capăt, n- 
am văzut niciunul, nici acostat, nici ancorat, doar nişte bărci 
prăpădite trase la mal. Locul este înconjurat de munţi înalţi, care 
îl adăposteşte oarecum de vânt; mi s-a părut că, în pofida 
solemnităţii feroce, animalele puteau trăi, hrănind şi oamenii. 
Căpitanul şi cu mine ne-am sfătuit asupra celei mai 


înțelepte dintre cele trei hotărâri pe care le puteam lua: să 
legăm corabia de ponton, sub vânt, de unde era mai uşor să 
descărcăm lucrurile de la bord; s-o poziţionăm aşa cum făceau 
străbunii noştri, când mergeau să jefuiască mănăstirile şi să 
răpească novicele în slujba destrăbălării lor şi a servitorilor; sau 
să ancorăm la oarecare distanţă, aşteptând zorii. In ciuda 
murmurelor de nemulţumire ale marinarilor şi a prelungirii 
suferințelor noastre, am rămas la această ultimă hotărâre. 
Masacrul la care fuseserăm, dacă nu martori, cel puţin 
moştenitori, m-a făcut, alături de alte motive, să aştept primirea 
pretinşilor mei enoriaşi cu tot atâta prudenţă, câtă nădejde. Am 
stabilit orele de veghe şi am poruncit să se înalte deasupra 
bordului un zid de scuturi. Zorile târzii ale anotimpului ne-au 
descoperit vederii, într-o linişte ciudată, o ceată adunată în jurul 
unei cruci mari, purtată de cei mai voinici dintre ei. Dar fie că 
bietele lor bărci erau prea fragile sau prost închegate pentru a 
ajunge până la noi, fie că se temeau că nu se vor mai putea 
întoarce la țărm împotriva vântului sălbatic, ori pur şi simplu din 
teamă nu făcuseră şi nici nu aveau să facă nimic pentru a veni 
până la noi, pe mare. Eminenţa Voastră abia de va crede că apa 
era atât de rece încât nu puteai să cazi în ea fără a ţi se trage 
de la asta moartea şi că, odată scos din apă, te transformai pe 
loc în statuie de gheaţă. N-am să mai descriu scenele de 
creştinătate care au urmat. Înainte de a pune piciorul pe uscat, 
pentru a face recunoscut statutul meu, am avut grijă să iau cu 
mine o etolă şi o pelerină clericală. Nu s-ar putea închipui un 
contrast mai mare decât între acele veşminte împodobite şi 
zdrenţele în care se transformaseră hainele mele obişnuite: ca şi 
tovarăşii mei, eram înfundat în blănuri de urs şi de ren, 
picioarele şi pulpele mi-erau învelite în cârpe şi fâşii din piele şi, 
dacă aş fi avut grijă să-mi iau o oglindă, unealtă mai folositoare 
unui curtean decât unui marinar, aş fi văzut că mai degrabă 
semănăm cu o fiară feroce decât cu un trimis al Domnului. Dar 
etola şi pelerina, puse peste această lână sălbatică, mi-au folosit 
drept paşaport şi tot norodul m-a primit în genunchi. l-am 
mulţumit lui Dumnezeu că orgoliul nu m-a împins să iau acel 
omagiu ca adus mie, şi nu Lui. Acei nefericiţi, lipsiţi de multă 
vreme de ajutoarele bisericii, se târau la picioarele mele pe 
gheaţă, plângând de bucurie. Fără a se mişca din loc, uitând de 
foame şi de miasmele puturoase pe care le răspândeam, de 


care eu însumi mă simţeam ruşinat, am mers de-ndată să ţin 
slujba în biserica pe care o consideram deja a mea, atât pentru 
a mulţumi Celui-de-Sus că ajunsesem până aici, cât şi sprea mă 
ruga Cerului pentru cele mai mârşave dintre sufletele ale căror 
trupuri martirizate le numărasem. Am fost fericit să-i găsesc pe 
tovarăşii mei în aceeaşi stare sufletească: prosternaţi de 
recunoştinţă pentru a-i fi condus până la capăt şi fără a-mi purta 
pică pentru asprimea mea, pe care ar fi putut s-o ia drept 
cruzime, nici pentru cea a Căpitanului, luau parte cu ardoare la 
sacrificiul divin, înainte de a o face în favoarea hranei sau 
femeilor. Admirabilă prioritate! Neobişnuită cârmuire a virtuţii la 
aceşti oameni mai obişnuiţi cu autoritatea biciului şi a funiei 
decât cu cea a potirului! Chiar şi Căpitanul, pe care îl bănuiam a 
avea mai multă încredere în observarea elementelor decât în 
respectarea rânduielilor, a mers la biserică, aşezându-se în 
genunchi, în ultimul rând, ca publicaniis. Departe de manierele 
unui fin politician, voia să demonstreze supunere în faţa 
stăpânului care avusese norocul să-i dea ordine şi recunoştinţa 
sa în faţa navigatorului care îi datora tot atât de mult. 
Indatoririle mele de oficiant mi-au lăsat răgazul să observ 
locurile şi adunarea. Marea biserică, care nu mai fusese folosită 
pentru cult, era părăginită pe dinafară, dar curățată în interior. 
Asupra acestui ultim punct, Eminenţa Voastră va afla cu bucurie 
că, în ciuda puţinătăţii grânelor, prescura era pregătită pentru 
sfințire. Grinzile acoperişului purtau atât greutatea secolelor, cât 
şi pe cea a turbei, îndesată de-a lungul anilor şi care, pe alocuri, 
se prăbuşise, distrugând tencuiala. Nu-mi închipuiam enormele 
încărcături de lemn care, cu riscul atâtor corăbii şi vieţi, 
trebuiseră să ia drumul celei mai crude dintre mări, pornind din 
patrie, pentru a construi aici cherestea şi căpriori. Deoarece în 
lipsa pământului bun de cultivat, a soarelui şi din cauza furiei 
vânturilor, niciun copac nu creşte în imensitatea îngheţată a Noii 
Thule. Acele călătorii ucigaşe erau tot atâtea acte de credinţă, 
urcând ca un strigăt către Domnul. Ferestruicile din spatele 
sanctuarului îşi pierduseră vitraliile, dacă le avuseseră vreodată, 
fiind înlocuite când cu băşici de animale grosolan cusute, când 


$ Lat. publicanus, fr. publicain - păcătoşii publici, consideraţi ca atare de 
societatea iudaică din timpul lui lisus. Dintre aceştia făceau parte vameşii 
(însărcinaţi cu strângerea impozitelor), prostituatele etc. Evanghelia se referă 
cu desconsiderare la „Farisei şi publicani (vameşi)” (n.t.). 


cu simple scânduri. Lumina adevărului divin o întregea în mod 
fericit pe cea a zilei, deoarece anotimpul făcea foarte 
sărăcăcioasă albeaţa ghețarilor. In biserică, o sărăcie fără 
seamăn, niciun ornament, nicio statuie, niciun obiect de preţ: 
doar macheta unei corăbii vechi, asemănătoare cu a noastră, 
aşezată ca ex-voto” într-o capelă absidială, dovedea noaptea 
timpurilor din care provenea acel mic popor; mi s-a strâns inima. 
Cât despre adunare, nu mi-a scăpat privirii slăbiciunea multora, 
ale cărei cauze le voi da mai jos, pentru ca Eminenţa Voastră să 
le poată judeca; cauze multe sau una singură, după părerea 
fiecăruia. Unii erau urâţiţi de aceleaşi pete pe care le 
descoperisem pe cadavrele din casa masacrului. Toţi aceştia 
aveau aerul bântuit al oamenilor care trăiesc în familiaritatea 
propriei morţi, iar murmurul rugăciunilor avea cu atât mai multă 
fervoare; tristeţea pe care o insufla starea lor umbrea bucuria 
de a vedea o asemenea evlavie. Cunoaşterea rugăciunilor 
latineşti supravieţuise absenței unei cârmuiri ecleziastice, dar 
erau deformate de timp şi de pronunția limbii vulgare. 
Contrastând cu fervoarea generală, am zărit în fundul bisericii 
publicani care nu se rugau deloc. Mi s-au părut diferiţi de restul 
norodului; de statură mică, dar având un aer viguros, ca şi cum 
necredinţa, ca două efecte contrare, îi împiedicase să crească, 
dar şi să fie atinşi de molime. 


În vremurile străvechi nu exista pentru popoarele din Noua 
Thule altă autoritate decât cea a bisericii şi a regelui. 
Indelungata uitare în care au fost lăsaţi şi de una, şi de cealaltă 
a avut drept urmare alegerea unui şef în fiecare fiord, iar 
această funcţie, dobândită la început prin alegeri, s-a transmis 
apoi din tată în fiu. Cu smerenie vă rog a nu lua în nume de rău 
şi a nu condamna acest obicei ca pe o revoltă sau crimă de 
lezmaiestate. Este vorba doar de o slabă imagine a vechii 
republici pe care o stabiliseră între ei deţinătorii de franc-a/lev&, 
înainte ca Noua Thule să se supună regatului nostru, care nu 
este îndreptăţit a mustra pe aceşti ţărani pierduţi pentru nevoia 


7 Obiect sau inscripţie pusă într-un locaş de cult, drept recunoştinţă pentru 
împlinirea unei dorinţe (bis.) (n.t.). 

8 În fr. în text - lat. allodium - alodiu: în Evul Mediu (în apusul şi centrul 
Europei), proprietate funciară provenită din transformarea lotului de pământ 
al obştii în proprietate individuală liberă, scutită de orice taxe şi putând fi 
transmisă urmaşilor (n.t.). 


în care i-a adâncit propria lui nepăsare. Gardar se află în 
Einarfiord, care a fost, potrivit înţelepţilor din vechime, partea 
lui Einar, atunci când normanzii veniţi din Islanda s-au stabilit în 
Noua Thule. Acestea sunt lămuririle pe care mi le dă Einar 
Sokkason, fiu al lui Sokki Einarsson, el însuşi fiul lui Einar 
Sokkason, şi aşa mai departe de-a lungul generaţiilor, pe care 
poporul din acest fiord îl recunoştea pe atunci drept şef. O 
poruncă din Cer a dispus ca eu să fiu primit la capătul lumii de 
un om care poartă acelaşi nume cu cel care mă trimisese aici. 
Nu ştiam dacă trebuie să mă bucur de această coincidenţă sau 
să mă tem de o răscoală împotriva mea. Dar inima mea nu se 
îndoi o clipă că, de la Einar la Sokki, Eminenţa Voastră, deşi 
rămas în ţară, ar fi urmaşul îndepărtat al aceleiaşi stirpe. 

După slujbă, Einar Sokkason m-a condus în apartamentele 
mele, cândva reşedinţă episcopală, dacă se putea numi astfel 
cocioaba care mai rămăsese. Doar întreţinerea bisericii, pe care 
o numeau cu pompă catedrală, absorbise atât de mult din truda 
acestor nefericiţi încât nu le mai rămăseseră nici destulă forţă, 
nici resurse, nici speranţe pentru a menţine locuinţa episcopului, 
veşnic aşteptat, dar veşnic absent. Voi descrie în cele ce 
urmează pentru Eminenţa Voastră, cu lămuririle trebuincioase, 
decăderea unui preot bătrân, care rămăsese să vegheze 
catedrala timp de o jumătate de secol după moartea ultimului 
episcop, de la care primise această poruncă. 

l-am povestit lui Einar Sokkason despre carnagiul ale cărui 
urme calde încă le văzusem. Casa îi era cunoscută, dar din 
Gardar nu se mai poate ajunge acolo decât pe mare; îţi ia două 
zile de mers pe gheaţă, drumul fiind presărat de crăpături şi 
viroage care trebuie ocolite; gheaţa este împânzită de forme 
care apar de la sine; grosimea acesteia este înşelătoare şi poate 
înghiţi călătorul, fiind destul de solidă pentru a pune stavilă în 
calea vaselor, dar nu destul de solidă pentru a putea călca fără 
primejdie. În Gardar nu mai există vase în stare să ajungă la 
acel loc blestemat, drum pe care noi îl făcuserăm în sens invers. 
Cât despre a merge acolo pe uscat, lucru posibil în timpuri mai 
fericite despre care lohhi, tatăl său, îi vorbise, Einar mi-a spus că 
trebuie să te urci până la înfricoşătorul platou de gheaţă care se 
întinde cât vezi cu ochii, să treci cu pasul cam vreo zece leghe şi 
să cobori din nou trecând mii de crăpături, călătorie din care 
nimeni nu se mai întorsese. Se scurseseră mulţi ani fără ca 


vreun locuitor din Gardar să fi întâlnit pe cineva de la ferma care 
se numeşte a Văilor, aşezată în locul numit Undir H5fdi, lângă o 
biserică părăsită astăzi care, odinioară, aparținuse de catedrală. 
Einar nu s-a arătat cine ştie ce răscolit de moartea celor zece. 
La întrebările mele privind motivele şi posibilii autori, nu mi-a 
răspuns decât cu nepăsare, împietrit de morţile din jur, chiar ale 
celor apropiaţi lui, oameni care nu o meritaseră, fără alte 
violenţe decât cele din partea naturii şi a foametei. 

Ordinea povestirii mele va fi diferită de cea pe care mi-aţi 
ordonat-o. Privitor la biserici, doar aşa-zisa catedrală din Gardar 
mai există. N-au rămas decât ruinele din capelele anexe, 
turnurile de lemn, grajdurile, magaziile, potcovăriile şi din altele, 
martori muţi ai unei prosperităţi pierdute, ale căror piese din 
lemn au fost jefuite. Obiectele de preţ, dacă au existat vreodată, 
au dispărut de atâta amar de vreme încât nu mai există nici în 
memoria locuitorilor, nici în gaura care o fi ţinut loc de criptă. 
Dar aurul n-ar mai fi util decât pentru a aţâţa patima lăcomiei: 
sărăcia este atât de mare încât nici cel mai bogat n-ar obţine 
nimic în schimbul acestuia. În acelaşi mod s-au furat sau au fost 
acaparate animale, păşuni şi locuri de arat ale bisericii. Este un 
miracol că a supravieţuit credinţa, substanţa sa materială 
evaporându-se. Cât despre alte bunuri lumeşti, inventarul pe 
care l-a cerut Eminenţa Voastră pentru a socoti dijma este o 
sarcină uşoară. Cu alte cuvinte, n-a mai rămas nimic. A descrie 
sărăcia lucie a acestor bătuţi de soartă te face să-ţi doreşti s-o 
împărţi cu ei. Asprimea iernilor s-a înrăutățit atât de mult de la 
colonizare încât doar câteva zeci de pogoane mai sunt cultivate 
în locurile mai ferite; şi încă trebuie avut grijă ca, ferindu-te de 
vânt, să nu te păzeşti şi de soare, a cărui cursă estivală este mai 
scurtă decât suflarea unui muribund. lmensul fluviu de gheaţă 
care coboară din nord-est mugind până la uşile caselor are un 
suflu îngheţat. Vederea grajdurilor îţi strânge inima. În lipsa 
recoltei de fân, ugerele sunt seci, iar burţile vitelor s-au lipit de 
şira spinării. Acestea sunt sacrificate pentru supraviețuirea 
oamenilor, mai degrabă decât să fie lăsate să moară; se 
mănâncă şi măduva coastelor, se sug pielea şi copitele, se 
înfulecă ochii ca pe ouă. Unele familii, decât să ardă 
excrementele pentru a se încălzi, le mănâncă cu tărâţe, uscate 
şi zdrobite. Oile lăsate fără adăpost nu mai au putere să caute 
iarba sub gheaţa peste măsură de tare. Mulţi taţi trebuie să ia 


hotărârea grea de a ucide animalele pentru a supravieţui, 
sacrificând hrana pe tot anul foamei din prezent, sau să moară 
împreună cu femeia şi copiii, privind cum se vlăguieşte turma. 
Se şopteşte că unele decese sunt urmate de petreceri mârşave, 
astfel încât s-a convenit în secret ca leşurile să nu mai aparţină 
familiilor, decât dacă acestea sunt alcătuite din cel puţin şase 
suflete; dincolo de acest număr, leşurile se împart între vecini în 
proporţiile unui dezgustător preciput. În lipsa lemnului şi a 
fierului, care ajungeau altădată din Europa prin mijlocirea 
vaselor de încărcătură, nu se mai găsesc uneltele trebuincioase 
pescuitului şi vânătorii. Bărcile iau apă în pofida reparatiilor 
făcute cu muşchi şi clei de oase sau cu piei de animale legate 
de carcasă. Aceste îngrijiri nu fac faţă stricăciunilor ivite în timp: 
am văzut bărci care, în ciuda unei folosiri dure, proveneau de la 
stră-străbunicii stăpânilor lor. Gheaţa împiedică lemnele de 
derivă, care ajungeau aici, odinioară, smulse ţărmurilor Europei 
sau din Markland, să călătorească până la Aşezare. Aşa a secat 
şi această sursă prețioasă, potrivită pentru a înlocui puţinele 
sosiri ale corăbiilor din patrie. 


Einar Sokkason mi-a dat lista fermelor, pe care o voi 
prezenta în continuare, rugându-mă fierbinte să nu o folosesc 
pentru stabilirea dijmei: multe dintre acestea fiind izolate de 
atâta amar de vreme, nu avea nicio ştire despre ocupaţia lor. La 
Herjolfsnes se găsesc fermele cele mai sudice din ţinut, nu 
departe de Port des Sables, unde vasele cu încărcătură sosite 
din Europa aveau odinioară obiceiul de a se opri. De aici, 
mărfurile se îndreptau cu vase mici până la fermele cele mai 
îndepărtate, în capătul fiordurilor. Se spune că, locuitorii fiind 
exterminați de ciumă, din cauza vreunei nelegiuiri, sau de 
foamete, o groapă mare, comună, fusese săpată pentru cei 
morţi şi de către cei morţi înainte de a muri. Lumea se gândea 
cu tristeţe la ultimii supraviețuitori, care, înainte de a muri, nu 
avuseseră timp să-şi sape singuri o groapă creştinească. La nord 
de Herjolfsnes, se află Ketilsfiord, numit astfel după numele 
primului ocupant, Ketil, tovarăş al lui Erik, care a întemeiat 
Aşezarea. Dar în Ketilsfiord nu mai există niciun suflet; lucrurile 
sunt cu atât mai jalnice cu cât, pe vremea strămoşilor, la Aros 
exista o biserică prosperă, Sainte-Croix, care deţinea toate 
bunurile dimprejur: câmpuri cultivate, izlazuri, turbării, maluri şi 


cursuri de torente şi râuri, lacuri cu peşti, faleze cu păsări, 
insule, insulițe şi recife, până la epavele atât de folositoare 
pentru lemnul din care erau făcute şi prada care le burduşea; la 
cererea mea de a mărturisi dacă se îndeletniciseră cu 
îngrozitoarea ocupaţie a piraţilor, Einar mi-a răspuns că 
populaţia n-ar fi primejduit într-atât, în folosul câtorva, bogăţiile 
menite tuturor. Las Eminenţei Voastre sarcina de a judeca 
sinceritatea acestor tăgăduiri. Pe ţărmul dinspre babord de 
Ketilsfiord, înainte de a ajunge la extremitatea sa, într-un loc 
singuratic, la poalele unor munţi gigantici şi înfiorători, se 
ridicase o mănăstire care se supunea rânduielilor Sfinţilor Olaf şi 
Augustin, stăpână pe un teritoriu la fel de imens ca şi biserica 
din Aros, astfel încât între aceste domenii ecleziastice nu exista 
niciun proprietar de franc-a/leu căruia să-i fi putut sustrage cea 
mai mică dijmă pentru salvarea sufletului. Dar, după zvonurile 
care ajunseseră la urechile lui Einar, această împărţeală era fără 
importanţă, deoarece ar fi fost o împărţeală a nimicului, totul 
fiind mort în Ketilsfiord, de la gurile fiordului până la capătul 
acestuia. 

La nord de Ketilsfjord vine Alptafjord, care avusese 
întotdeauna doar câteva mici ferme izolate, despre care 
memoria celor înţelepţi nu reţinuse nimic deosebit La 
miazănoapte de Alptafjord se află Siglufjord, care deţine sau 
deţinea în întregime o mănăstire de benedictine. Ce s-a 
întâmplat cu aceste femei este învăluit în mister. La întrebările 
mele, n-am primit de la Einar alt răspuns decât o tăcere 
stânjenită, care ne lasă pe Eminenţa Voastră şi pe mine pradă 
celor mai stranii presupuneri. Nu-mi vine să cred că nişte 
călugăriţe ar fi putut supravieţui durităţilor din ce în ce mai mari 
ale naturii fără bărbaţi care să le ajute la munca pământului şi 
îngrijirea vitelor. Mă întrebam cu nelinişte, dacă aşa se 
întâmplase, de ce Einar refuza să vorbească şi, în caz contrar, 
de ce nu-mi spunea ce aflase din tradiţia sau din memoria 
norodului. Şi mai la nord, după Hrafnsfjord, unde se găsesc două 
ferme de care nu se mai ştie nimic de când gheaţa şi-a mărit 
strânsoarea, se întinde Einarsfjord, unde m-au adus poruncile 
voastre, Dumnezeu şi navigarea noastră: se găsesc aici 
douăzeci şi două de ferme a căror stare, în funcţie de aşezarea 
la soare şi vânt, gheţurile de pe mare şi de pe uscat şi sănătatea 
locuitorilor, este diferită, de la mizeria cea mai abjectă până la 


sărăcia cea mai lucie. lată cine sunt proprietarii: 

Pe ţărmul drept, la sud de Einarsfjord, Egil Egilsson, 
Gudmund Skallagrimsson, Thovald Björnsson, Solvi 
Hafgrimsson, Bjarni Sigurdsson, Snorri Thordarson, Jon 
Hakonarson; pe malul stâng, la miazănoapte de Einarsfjord, 
Arnlaug Stefansson, Leif Herjolfsson, a cărui familie provine mai 
de departe din Herjolfsnes, Steingrim Olafsson, Tyrkir Teutonul, 
care, se spune, se trage dintr-un tovarăș al lui Erik şi nu mai are 
nimic germanic în afară de poreclă, Jacob Krakason, Johannes 
Ulfsson; la capătul fiordului şi în jurul Gardarului, Einar 
Sokkason, Thorir, zis Omul-de-la-Răsărit, stră-strănepot de şerbi 
care lucrau la Petursvik pentru domeniul benedictin din 
Siglufjord, Harald Ragnarson, Thorfinn Arnaldsson, Arne 
Arnarson, Sigurd Njàlsson, al cărui strămoş, cu acelaşi nume, se 
bucurase de faima de bun marinar, Stein-Thor Păgânul, care nu 
crede în nimic şi strigă sus şi tare tocmai contrariul, Hermund 
Kodransson şi Simon Magnusson. 

Aceste douăzeci şi două de ferme sau gospodării 
adăpostesc trei sute douăzeci şi şapte de suflete de o cucernicie 
diferită, dar de care Einar nu se îndoia că se simt alinaţi de 
prezenţa mea. 

Şi tot la miazănoapte se întinde cel mai mare fiord al 
Aşezării, Fiordul lui Erik, unde totuşi poţi ajunge pe jos sau 
călare: pe timp de vară îţi trebuie două zile de mers pe jos de-a 
lungul mării, traversând dealuri şi văi, cu treceri foarte 
primejdioase peste torente şi peste gura ghețarilor. Două veri s- 
au scurs de când au fost acolo ultima oară sau de când au venit 
ultimii vizitatori. Fiordul lui Erik are în inventar două ferme 
aparţinând descendenţei, reale sau pretinse, a lui Erik, care s-a 
stabilit acolo în noaptea timpurilor, astfel încât la numele vechi 
sau creştine de Erik, Tryggve, Knut, Helgi, Brand, Fridrek, Olaf, 
Rasmus, Per, Solvi, Poul se adaugă acela care desemnează 
această descendentă, Eriksson. Toate aceste ferme stăpânesc 
ceea ce a fost odată domeniul lui Erik la Brattahlid. Pentru a-i 
cunoaşte starea şi populaţia, trebuia să mergi să vezi şi să-l 
întrebi pe şeful, pe care, fără îndoială, aceştia şi-l aleseseră; dar 
Einar nu avea alte ştiri. 

Potrivit tradiţiei, la o distanţă imensă la miazănoapte de 
Fiordul lui Isa s-a întemeiat altă colonie, de care nu se mai ştie 
nimic de mai bine de un secol şi de ai cărei locuitori se vorbeşte 


că au lăsat deoparte credinţa şi virtuțile creştine; alţii zic că ar fi 
murit cu toţii şi nu ştiu dacă nu este mai bine aşa; inima îmi 
sângerează la nesiguranța care nu lasă loc altei alegeri decât 
între moarte şi necredinţă. Şi mai la miazănoapte, la o distanţă 
mult mai mare, se întind până în vârful lumii pustiuri îngheţate, 
unde tradiţia susţine că strămoşii strămoşilor mergeau să 
vâneze tot felul de animale. Se întâmpla înainte de a se forma 
strânsoarea neîntreruptă a gheţurilor şi mergeau acolo pe mare. 
Aduceau carne de urs şi bou, pe care o sărau şi o uscau pe loc, 
iepuri şi păsări grase, păstrate în gheaţă sau grăsime de balenă, 
şi, pentru comerţ, piei de urs, vulpe şi alte animale, precum şi 
piele tăbăcită, coarne de licorn şi de elefanţi de mare, fericit 
înlocuitor pe care o pioasă înşelătorie îl face să treacă drept 
fildeş. Astfel, săracii îşi hrăneau familiile, mulţumind cu puţină 
cheltuială poftele bogaţilor, făcând rost şi de podoabe de cult. 
Din Greipar şi Fiordul lui Krog aduceau şi bunul cel mai preţios, 
care era lemnul pentru cârmă. Într-adevăr, spre acest nord 
absolut, capriciile curenților şi vânturilor conduceau trunchiurile 
şi ramurile plutitoare scoase din pământurile noi, Helluland, 
Markland şi Vinland, de care se vorbea cu veneraţia temătoare 
datorată unui paradis pentru totdeauna pierdut. De acest lemn, 
a cărui valoare o depăşea pe cea a bijuteriilor din Palmyra, 
depindea construcţia vaselor, care le îngăduiau acestor nefericiţi 
să nu aştepte, ca pe un zadarnic Mesia, mesagerul din Europa, 
ci să meargă ei înşişi să vândă pieile şi fildeşul fals, încărcând 
drept plată bunurile trebuincioase aşezărilor lor. Dar acele 
timpuri, cum am mai spus, erau demult apuse. 


Einar Sokkason m-a înştiinţat despre singurul preot 
supravieţuitor; deşi îţi trebuie un amestec nemaipomenit de 
îndrăzneală şi credinţă pentru a stărui, doar pentru a respecta 
ordinul, să împopoţonezi cu fălosul titlu de preot monstrul porcin 
pe care l-a adus târâş la picioarele mele. Am mulţumit Cerului 
că acel mizerabil nu mai era în stare să oficieze Sfântul 
Sacrificiu, pe care l-ar fi profanat cu ticăloşia sa. Plin de purici, 
cu gura acoperită de o spumă vâscoasă cu miasme spurcate şi 
ţinând de mână o fetişcană publicană, abia ajunsă la vârsta 
pubertăţii, scoase pe gură sute de blasfemii, pe care absenţa 
oricăror băuturi tari în aceste ţinuturi mărginaşe îl lipseau de 
scuza stării de ebrietate. Obscenitatea relaţiilor sale cu tânăra 


vrăjitoare răbufnea din fiecare vorbă. Desfrânarea era la el 
motiv de lăudăroşenie, chiar atunci când blasfemia aproape că-l 
absolvea de prima. Amănuntele greţoase, pe care n-aş putea să 
le transcriu aici, făceau şi mai înfiorătoare diferenţa între vârsta 
lui şi cea a copilei pe care îndrăznea s-o numească nevasta lui; 
dintre cei doi, nu se ştia cine pe cine pervertise, natura 
amintindu-i bătrânului o inocenţă pe care tinereţea n-o pierduse 
încă. Am hotărât pe loc să-i fac să piară pe amândoi prin foc: pe 
el, pentru erezie, apostazie, profanare a jurămintelor sacre şi 
sodomie; pe ea, pentru comerţul imoral dobândit prin vrăjitorie. 
Mi s-a părut că prin acest dublu supliciu obţineam o dublă 
binefacere: în primul rând, aceea de a-mi consfinţi autoritatea, 
scutind printr-o măsură imediată nevoia unor pedepse şi mai 
mari pe viitor; în al doilea rând, de a pedepsi păcatele 
condamnaților. 

Am ordonat să fie arşi pe rug chiar a doua zi. Dar planul 
meu a fost zădărnicit de lipsa lemnului; am spus să se 
folosească fân şi paie, la care Einar mi-a dat de înţeles că nici 
vitele nu aveau şi le-ar fi pândit înfometarea, oricât de mică ar fi 
fost cantitatea. Am căzut de acord ca cei doi condamnaţi să fie 
arşi cu un amestec de turbă şi grăsime de focă, ceea ce 
însemna o economie de alimente pentru vite şi o mare 
încetineală a supliciului, potrivită unei ispăşiri juste. Când a 
venit totuşi ceasul rugului, publicanii s-au adunat cu larmă 
mare, eu trebuind să cer protecţie oamenilor mei din echipaj. La 
rugile femeilor, înduioşate de soarta uneia dintre ele, printre 
cele mai tinere, le-am răspuns că am dat dovadă de blândeţe şi 
simţ umanitar hotărând pedeapsa focului, deoarece un păcat 
atât de mare, după rânduiala părinţilor noştri, ar fi trebuit 
pedepsit prin procedura copacilor arcuiţi, adică prin legarea 
picioarelor de vârful a doi copaci îndoiţi până la sol, cărora li se 
dădea apoi drumul tăind funiile care le ţineau la pământ, astfel 
încât trupurile condamnaților se rupeau în două ca o carcasă de 
bou. Le-am zis acelor femei că, mânat de milă, nu voiam să se 
creadă că eram din cale-afară de sever, nici că pedeapsa nu se 
mai potrivea cu vremurile noastre. Pe deasupra, nu existau 
copaci şi nu se putea găsi unealta trebuincioasă unei asemenea 
execuţii; dar am crezut de cuviinţă că e mai bine să nu vorbesc 
despre asta. 


Mi-a luat ceva timp până să înţeleg cine erau aceşti 
publicani, deoarece nimeni nu vorbea deschis despre ei; 
Eminenţa Voastră va găsi cheia, citindu-mi rândurile, mai 
repede decât mine, care-i vedeam zilnic. Aşa se întâmplă cu 
iluminarea Spiritului. Dacă nu aveau statut de sclavi, aveau 
totuşi condiția acestora. Erau  bastarzii şi descendenții 
bastarzilor pe care normanzii noştri, în ticăloşia năravurilor lor, îi 
zămisliseră cu femeile şi fiicele stârpiturilor pe care îi numeau 
skralingar. De la marea glaciațiune, aceştia au luat în stăpânire 
gurile fiordurilor, unde găsesc hrana infectă care le place. Au 
făcut acest lucru puţini dintre ei, dar hoţeşte, precum păsările 
acvatice a căror carne duhneşte a peşte. De-a lungul anilor, au 
avut loc întâlniri, omoruri, oarece comerţ, între care şi cel al 
femeilor, pe care aceşti oameni le vând bucuroşi în schimbul 
armelor sau uneltelor de vânătoare. Astfel, creştinii noştri au 
schimbat în mod necugetat siguranţa viitorului lor (deoarece 
aceste obiecte nu se mai regenerează) pentru bucuriile 
trecătoare ale desfrâului. Mi s-a spus că femeile acestea sunt 
foarte potrivite, prin supunerea şi blândeţea lor, dar că se trec la 
fel de repede precum florile de munte, astfel încât desfătărilor 
cărnii le urmează curând povara întreţinerii, cu atât mai grea cu 
cât sărăcia este generală. De aceea a intrat în obicei la creştinii 
noştri supunerea acestei descendente, care îşi plăteşte astfel 
supraviețuirea şi, mă trec fiorii când spun acest lucru, obiceiul 
de a atrage în patul lor roadele decăzute ale propriei lor 
destrăbălări: se vede că îndrumările Eminenţei Voastre plecau, 
în acest punct, de la o premoniţie exactă. Aceşti publicani nu 
sunt creştini decât din gură. Proscrişi chiar de familiile din care 
se trag, ţinuţi pentru treburile cele mai de jos şi în sclavia 
relaţiilor impuse, ei resping din inimă învăţăturile Bisericii, care 
le sunt măsurate de credinţa şovăitoare a stăpânilor lor. In acest 
fel vieţuirea lor continuă, înrăutăţind viciile din care se 
născuseră. Cu Einar şi oamenii mei, ne-am gândit să-i 
exterminăm pe toţi. Dar, în afară de faptul că o asemenea 
treabă avea şi ceva puţin creştinesc, am înţeles repede că era 
potrivnică anumitor interese. Doar cei mai săraci, cei mai 
bolnavi şi mai slabi nu aveau asemenea publicani în familie. 
Dacă, din întâmplare, aceşti amărâţi îi zămisleau prin 
împreunări ascunse, lucru foarte rar din cauza chibzuinţei 
publicanilor, mai înclinați să se destrăbăleze cu cei favorizați de 


soartă, aceşti copii se îndepărtau de familiile care îi văzuseră 
născându-se, pentru a-şi încerca norocul în altă parte, oferindu- 
se celor mai norocoşi. Dar am observat că existau între 
publicani şi creştini şi legături de alt gen. Publicanii, mi s-a spus, 
scapă în general bolilor scrofuloase, parenchimatoase şi ciumei, 
care fac ravagii în norodul creştin. De unde, în pofida nepăsării 
naturale, au o vigoare deosebită pentru vânătoarea şi pescuitul 
la hotarele gheţurilor; cât despre creşterea animalelor şi puţina 
cultivare a solului pe care o îngăduie clima, de asta nu sunt în 
stare, strămoşii lor neavând niciodată plăcerea, nici prilejul 
pentru acestea. De aceea, mi se spune că, pe lângă gospodăriile 
unde sunt numeroşi, publicanii asigură o parte tot mai mare a 
mijloacelor de subzistență şi că din sclavi pot uneori, printr-o 
îngrozitoare întorsătură a lucrurilor, să devină stăpânii 
stăpânilor lor, care, dacă nu i-au ucis în clipele de lipsuri, nu mai 
îndrăznesc să-i biciuiască, chiar dacă mai au puterea s-o facă. 


Strâmtorările iernii au făcut loc unui răgaz, datorat unei veri 
scurte, care a adus puţină uşurare populaţiei datorită 
păşunatului vitelor. Am avut, tovarăşii mei şi cu mine, oarecare 
plăcere să revedem apa dulce în stare lichidă, reuşind şi să ne 
spălăm, lucru pe care nu-l mai făcuserăm de un an, de la 
plecarea din Kirkesund. Am admirat faptul că Dumnezeu 
compensa prin belşugul brusc al florilor umbra care fusese mai 
înainte. O mână publicană mi-a înveselit cocioaba cu buchete, în 
mod regulat schimbate. Am avut norocul ca în preajma 
solstițiului, în ciuda vecinătăţii munţilor în partea de miazăzi, o 
rază de soare să vină să lumineze saxifragile şi scrântitorile, pe 
care francezii şi saxonii le numesc quintefeuilles”. Dar veselia 
acestor timpuri a fost întunecată de mari şi ostenitoare treburi. 

Supliciul preotului nedemn şi al fetişcanei sale publicane a 
făcut, desigur, să descrească practica aservirii, dar nu şi cea a 
desfrâului şi a incestului. Am avut tristeţea de a descoperi că, 
printr-o farsă a Celui Viclean, acum femeile creştine se 
împreunau cu publicanii, inclusiv fiii şi taţii de sânge, pentru a 
face rost de alimente; căci vigoarea acestor bărbaţi şi iscusinţa 
lor la vânătoare făceau din ei tovarăşi mai de dorit decât soţii 
creştini, slăbiţi de boli şi de foame. Am ajuns, aşadar, să privesc 
acest păcat cu mai puţină severitate, comparându-l cu 


? Cinci degete (bot., în fr.). 


nenorocirea care lovea aceste femei, adică crima apostaziei. 
Pentru că publicanii cu care se împreunau pentru a trăi, oricâtă 
învăţătură evanghelică ar fi primit şi în pofida prezenţei mele în 
catedrală, se întorceau la cultul malefic al strămoşilor lor, care 
venerau doar lucruri din natură, precum vântul, gheaţa, 
cursurile de apă şi vânatul, cărora, în neştiinţa sau perversitatea 
lor, le atribuiau un spirit şi o voinţă de răzbunare sau 
aducătoare de câştig. Concubinele lor creştine s-au molipsit şi 
ele. Oamenii mei şi chiar eu am surprins destule dintre ele 
amestecând într-un mod înfiorător, chiar şi în lăcaşurile de cult, 
incantaţiile barbare cu rugăciunile creştine. Până şi limba a fost 
stâlcită, latina fiind asociată cu bolboroselile de neînțeles ale 
vânătorilor. L-am încurajat pe Einar Sokkason să strângă 
adunarea poporului, promițând că oamenii mei, înarmaţi cum se 
cuvine, îi vor ţine la distanţă pe publicani. Einar a făcut elogiul 
fermităţii mele în lupta împotriva necredinţei, a amintit, pentru a 
mă lăuda, supliciul îndreptăţit al bătrânului preot şi al tovarăşei 
sale, s-a căinat de răspândirea păgânismului şi pentru relele 
purtări ale femeilor cu publicanii. „Nu vedeţi, strigă el, că nu 
numai că-i primesc în patul lor, trăind într-un fel de prostituție, 
mângâierile lor fiind plătite cu bucăţi de carne de focă, nu vedeţi 
că se leagă de ei până la a-şi părăsi căminul, mergând să 
trăiască cu ei viaţa fiarelor sălbatice? Priviţi-le dinţii şi alungați- 
le pe cele ale căror maxilare sunt tocite de mestecatul pieilor. 
Este o treabă nelegiuită care murdăreşte gurile menite să-l 
primească pe Bunul Dumnezeu. Mirosiţi-le şi respingeţi-le pe 
cele care duhnesc a peşte proaspăt şi a amoniac, pentru că este 
semnul că se dedau, după exemplul femeilor publicane, 
obiceiului de a-şi spăla părul în urină. Goniţi-vă nevestele şi 
fiicele pe care le surprindeţi dedându-se practicilor păgâne. Să 
moară mai degrabă decât să cedeze păcatului!” Am luat şi eu 
cuvântul. „Alungaţi necredinţa care se strecoară în credinţă. Nu 
mai  îngăduiţi în catedrală, unde oficiez slujbele, acele 
tamburine, acele beţişoare din fildeş de morsă, acele dansuri de 
urs în cuşcă, care însoțesc prea adesea imnurile pe care le-aţi 
învăţat din nou. Denunţaţi-i pe acei publicani care îndrăznesc să 
se numească preoţi; îi vor mistui pe rug. li veţi recunoaşte după 
numărul zeilor la care se închină, voi, care nu aveţi decât unul 
singur, după credinţa lor că există un mare suflet în Lună şi că 
morţii se reîncarnează în cei cărora le dăm numele. Nu 


confundați niciodată incantaţia cu rugăciunea.” Einar, mânat de 
înflăcărare, a trădat clemenţa şi prudenţa politicii mele, 
supunând la vot un masacru general. M-am împotrivit cât am 
putut unui asemenea vot. Poporul nu poate înlocui autoritatea 
Bisericii, am spus, într-o lucrare privitoare la dogmă şi la 
practică: pentru aceasta, numai eu fusesem împuternicit. Câţiva 
bătrâni mi-au sfidat autoritatea argumentând, împotriva oricărui 
temei, că aici este vorba de o dispută civilă. Publicanii nu le 
furau oare femeile? In situaţii mai puţin strigătoare la cer, nu 
erau aceştia doar servitori, truditori la ferme gata oricând să se 
răscoale? Mulţi erau bastarzii familiei şi tatăl trebuia să ia 
asupra-şi autoritatea la care aveau dreptul prin datină. Degeaba 
am răspuns, la acest ultim punct, că Evanghelia nu dădea 
tatălui niciun drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor, căci 
mi-au răspuns cu Biblia şi cu Abraham, pe care nişte cunoştinţe 
neaşteptate îi reînviau în capetele acestor ţărani. Adunarea s-a 
terminat în larmă şi strigăte de moarte; s-au răspândit cu toţii 
pe ţărmuri, în jurul caselor, în căutarea cuiva pe care să-l poată 
ucide. A trebuit să dau ordine oamenilor mei, care, din paznici ai 
adunării împotriva  publicanilor, au devenit apărătorii 
publicanilor împotriva adunării. Dumnezeu n-a vrut ca toate 
acestea să se termine fără vărsare de sânge. Astfel, au murit 
trei creştini dintre cei mai de vază, dar nu înainte de a fi omorât 
un număr egal de publicani. Aşa m-am trezit în război împotriva 
turmei al cărei păstor eram. Unele dintre aceste femei, înecate 
în plâns, se târau pe prundiş, rugându-se de mine, cuprinzându- 
mi genunchii cu braţele. Sângele din rănile lor înroşea zăpada 
care se topea. Le-am dat de înţeles că eram protectorul lor, dar 
în acelaşi timp nu trebuia să-l ia în râs pe trimisul Eminenţei 
Voastre; am pus să fie biciuită una dintre ele, care a şi murit în 
urma pedepsei, fără ca eu să fi ordonat să se ajungă atât de 
departe. N-am putut să împiedic să nu i se arunce trupul la 
câini. Dar această întâmplare nenorocită a avut fericita urmare 
de a le demonstra că ţineam o egală balanţă între creştini şi 
publicani şi că nu şovăiam în a pedepsi excesele din ambele 
tabere. Dreptatea mea era probată prin sângele vărsat de 
ambele părţi. Vacarmul s-a mai calmat prin această strategie şi 
nu mai puţin prin saţietatea pe care pofta de a ucide o găseşte 
prin împlinire. Einar Sokkason şi bătrânii au îngenuncheat, 
cerându-şi iertare. 


Dar chinurile mele nu s-au încheiat aici, nici tulburările 
civile. Am folosit perioada solstițiului pentru a reînvia în acest 
norod flacăra care se stingea. Cu ajutorul a două tinere 
publicane, pe care le-am pus să se radă pe cap în semn de 
umilinţă, am organizat pentru cei mai bolnavi un azil în partea 
din spate a catedralei. Astfel era ocupat de către creştinii 
muribunzi locul altădată acaparat în mod ruşinos de dansurile şi 
simulacrele păgâne. Am ordonat să se adune pentru ei, în 
poduri, cantitatea de hrană necesară pentru a le alina ultimele 
clipe; să moară, dar nu de foame. Oamenii mei şi cu mine ştiam 
din experienţă ce gust de infern ar fi avut o asemenea moarte. 
Pot da mărturie în favoarea lui Einar Sokkason pentru 
umanitatea şi strădania cu care, depăşindu-şi întâia pornire, m-a 
ajutat să înăbuş nemulţumirile poporului. O nebunie, spuneau 
unii, să risipeşti pentru muribunzi hrana atât de greu de găsit, 
atât de trebuincioasă celor vii! La care am răspuns că cei în 
viaţă astăzi sunt muribunzii de mâine. S-au auzit voci şi 
împotriva folosirii vestibulului catedralei, a cărui destinaţie 
fusese schimbată; le-am amintit că lui lisus îi sunt mai aproape 
de suflet cei bolnavi decât cei sănătoşi şi că locuinţa Sa este o 
anticameră pentru lumea de dincolo. Mai degrabă credincioşi 
culcaţi în spatele bisericii decât unii cu puţină credinţă, bine 
proptiţi pe picioare, în sanctuar. S-au ridicat şi împotriva faptului 
că în catedrală erau îngrijitori din rândul publicanilor; atunci le- 
am chemat şi pe femeile creştine să vină să-ngrijească de 
muribunzi; niciuna n-a răspuns cererii mele; respingeau în acest 
fel, prin tăcere, propriile lor proteste. 


M-am străduit, obligându-mă la aceasta şi pe mine, şi pe 
oamenii mei, să readuc la viaţă lucrările câmpului. In acest 
climat, cea mai mare urgenţă este legată de cositul fânului, 
singurul lucru care dă şanse vitelor, deci şi oamenilor, să 
supravieţuiască peste iarnă. Ajutat de Căpitan, i-am pus la 
treabă pe cei mai apți. Căpitanul i-a dat jos din paturi şi pe cei 
somnoroşi, şi pe cei ce zăceau de boală, i-a zorit pe marinari să 
meargă în fermele izolate, luându-i fie cu binişorul, fie cu 
ameninţări sau îndemnându-i la treabă cu cântece închinate 
patriei-mamă. Era o minune să vezi acele cadavre renăscând 
pentru a se-ngriji de mijloacele de trai de care majoritatea nu se 


vor mai bucura. Era o minune să auzi refrene marinăreşti în 
ritmuri cadenţate, împletind cele două bogății ale patriei, marea 
şi păşunile. Căpitanul nu s-a mulţumit să-i mâne din urmă doar 
pe creştini. A făcut astfel încât toţi publicanii care nu erau 
ocupați pe câmpuri să meargă să vâneze şi să pescuiască pe 
gheaţă. Peştii aveau să fie uscați la soare, iar carnea de focă la 
umbră, după obiceiul poporului lor. A trebuit să-mi folosesc 
toată autoritatea pentru a-i face să vâneze mai mult decât 
nevoile lor imediate, deoarece îndestularea, chiar trecătoare, îi 
face leneşi, pierzând cu jocurile şi pălăvrăgeala timpul preţios 
pe care scurta vară îl măsoară cu zgârcenie pentru a pregăti o 
iarnă lungă. Cum, de altfel, cel puţin cei cu oarecare credinţă 
ştiau că proviziile erau menite mai ales creştinilor, pentru a le 
mări zelul, trebuia să-i îndemn cu ameninţări, pentru a nu se 
mulţumi doar cu hrana pentru câteva zile. 

Până şi pe copii i-a mânat Căpitanul să prindă păsări cu 
plasele şi să caute ouă în găurile de sub faleze. Ouăle aveau să 
aştepte iarna păstrate în cenuşă sau coapte până la putrezire în 
foci golite de măruntaie, după reţete pe gustul creştinilor sau pe 
gustul viciat al publicanilor, care erau oricând dispuşi să amâne 
pregătirea alimentelor, dacă aşteptarea le făcea mai gustoase. 
Unii dintre aceşti copii erau atât de slabi încât mâinile lor, 
neputincioase în a se prinde de adânciturile formate în faleză, îi 
lăsau să alunece pe pietriş sau gheaţă, zdrobindu-se şi fiind de- 
ndată devoraţi de lupi. Dar pierderea neplăcută a acelor vieţi 
tinere a fost ştearsă de un alt flagel crunt, acela al ţânţarilor. 
Căpitanul, oamenii mei şi cu mine ne-am mirat că pot pricinui 
atâtea suferinţe, aducând la capătul puterilor chiar un popor ca 
al nostru, obişnuit dintotdeauna să-i suporte. Cine n-a cunoscut 
în aceste ţinuturi mărginaşe începutul a ceea ce doar diavolul, în 
bătaie de joc, ar putea numi anotimpul frumos, n-a pus 
niciodată piciorul în anticamera Infernului. Gângăniile pe care le 
avem în ţară sunt un nimic în comparaţie cu norii imenşi, care 
întunecă vederea şi copleşesc Noua Thule, abătându-se asupra 
locuitorilor cu o  înfiorătoare voracitate. Nu scutesc nici 
animalele, care devin ca turbate. Aceste atacuri ţin până la 
sfârşitul lunii august şi sunt urmate, mi se spune, de o înteţire a 
molimelor, care-i lovesc adesea pe la începutul iernii pe cei care 
până atunci fuseseră cruţaţi. Astfel, uşoara alinare adusă de 
soare este prinsă între nenorocirea ţânţarilor şi cea a bolilor 


care urmează retragerii acestora. Einar şi cu mine am vorbit 
adeseori despre molimele apărute cu puţini ani în urmă, încetul 
cu încetul, deşi trecerea ţânţarilor prin aceste ţinuturi era 
cunoscută din vremuri străvechi. Am ajuns, aşadar, repede la 
concluzia, fără altă formă de judecată, că gângăniile erau 
vinovate de molime. Poporul din Gardar şi din fiorduri era 
dintotdeauna pradă bolilor care ţin de condiţia umană, 
înrăutăţite aici de frig. Noua Thule este regatul spinărilor 
încovoiate, al celor înţepeniţi, al genunchilor umflaţi, mult mai 
multe decât în patria-mamă, unde totuşi aceste nenorociri sunt 
atât de dese încât nimeni nu se mai plânge. Îl înfieram pe 
Dumnezeu, cu care aceşti oameni trăiseră atât de rău, şi gheaţa 
în mijlocul căreia trăiau cât de cât. Şi unul, şi celălalt iertaseră 
acest popor de supliciile leprei. Dar epidemiile de ciumă erau 
altceva. Faptul că publicanii erau în mare parte cruţaţi de aceste 
nenorociri îi făcea suspecți, fără a-i putea însă acuza; i-am dat 
crezare lui Einar că nu căzuse în păcatul de a pune pe seama 
descântecelor şi farmecelor ceea ce venea de la natură şi că 
procedase astfel încât, în mijlocul certurilor cu publicanii, pofta 
de răzbunare să nu fi fost amplificată de această bănuială. Mi-a 
zis că împotriva lor nu lipseau motivele, nemaifiind necesar să 
găsească altele, nesigure. De aici mi-am dat seama că Einar, cu 
tot respectul faţă de autoritatea mea, păstra în privinţa lor 
duşmănia transmisă de concetăţenii lui. Imunitatea publicanilor 
la aceste molime ne făcea să ne îndoim că putem învinovăţi 
miasmele şi vaporii mlăştinoşi, de altminteri neînsemnaţi într-o 
tară atât de friguroasă, deoarece aceste inconveniente erau 
îndurate de ambele rase. Cât despre țânțari, deşi balanţa mi s-a 
părut egală între incertitudine şi presupunere, am ordonat ca 
măsură, la noroc, să fie afumate casele, iar părţile expuse ale 
corpului să fie unse cu grăsime de urs sau de focă. N-a folosit la 
nimic, fie că ţânţarii au luat în râs aceste măsuri, fie că locuitorii 
nu le-au respectat. Suferințele n-au încetat, iar epidemiile de 
ciumă s-au întețit. Atunci mi-am îndreptat atenţia către Jörgen 
Ulfsson Jorsalafari, Călătorul din lerusalim, al cărui nume spunea 
multe - din pioşenie, nemulţumindu-se cu a vizita Mauritania 
pentru câştig, se dusese să viziteze şi Sfintele Locuri. Învăţase 
acolo volubilitatea şi manierele Orientului. Povestea aventuri 
atât de extraordinare, pe care doar un om care călătorise la fel 
de mult ca mine putea să le creadă. Cumpărase de acolo pentru 


a face comerț fildeş de elefant, de nepreţuit dacă îl comparai cu 
cel de focă sau de narval, şi piei de leu, mai potrivite decât cele 
de urs din Noua Thule pentru a împodobi suita cavalerilor şi a 
acoperi paturile negustorilor; îşi luase, spunea el, un alai de 
concubine delicioase cu obraji vineţii, care îl însoțeau peste tot 
şi a căror pricepere în cele amoroase, însoţită de o tăcută 
reţinere, îl ajuta să suporte căldurile nopţii. Ştiam din şederile 
mele prin Italia şi Spania că existau dincolo de mare oameni pe 
care culoarea neagră a pielii îi predispune atât la servituţi, cât şi 
la voluptăţi. Dacă m-aş fi îndoit de povestirile lui, mărturiile 
gentilomilor romani şi ale dlui Conte d'Ascoigne m-ar fi ajutat să 
le dau crezare. Dar mai ales lumina pe care a aruncat-o fără să 
vrea asupra masacrului din Vale m-a făcut să mă dumiresc. Mi-a 
spus că a adus din Orient o maimuţică, pe care o iubise ca pe un 
copil şi care îl urma pretutindeni. Nu-l lăsase inima să renunţe la 
ea când, întors în ţară, plecase în Islanda pentru a cumpăra lână 
şi a o revinde în mod fraudulos, trecând peste hotărârile Hansei, 
negustorilor de pe continent. Din Islanda, o furtună venită de la 
răsărit îl împinsese până în Noua Thule, unde vasul naufragiase 
în Einarsfjord. Acolo se salvase şi fusese luat de ţăranii de pe 
țărm, la care a rămas şase luni. Maimuţica supravieţuise în mod 
miraculos accidentelor călătoriei şi asprimii climaterice. Când a 
venit clipa să se gândească la un mod de a se întoarce în patrie, 
Jörgen Ulfsson, care pierduse în naufragiu tot aurul, lâna şi pe 
tovarăşii săi, s-a găsit în imposibilitatea de a plăti ţăranilor 
preţul găzduirii. Copiii acestora, în loc de plată, au cerut, 
strigând, maimuţica, pe care o îndrăgiseră şi pe care Jörgen nu 
le-o putea refuza, deoarece animalul n-ar fi putut supravieţui 
navigării îndelungate pe gheaţă pentru a ajunge în Gardar. 

Zvonurile au început să circule pe seama maimuţei, animal 
necunoscut de oamenii simpli, au înconjurat-o cu legende 
malefice, făcând din ea o fiară a Revelaţiei, punându-i în cârcă 
epidemiile de ciumă, care, într-adevăr, apăruseră în aceeaşi 
perioadă. 


Căpitanul ridică ancora la sfârşitul lui iunie. Luase hotărârea, 
împreună cu Abatele şi cu Einar Sokkason, de a porni într-o expeditie 
spre miazănoapte pentru a căuta prezența altor aşezări şi pentru a 
vâna, în vederea completării proviziilor de iarnă. Expediția luă însă o 
întorsătură urâtă. Căpitanul îndreptă Şarpele Scurt spre miazănoapte, 
urmând coasta apuseană a Noii Thule. Spera să se oprească în 
Aşezarea din Apus, pe care tradiţia o situa la douăsprezece leghe 
marine (patru sute de mile) la nord-vest de Gardar şi cu care avusese 
loc ultimul contact, tot conform tradiţiei, acum „trei generații”, fără 
alte precizări. Mai la nord, ținta lui era teritoriul de vânătoare, pe care 
legenda îl desemna vag sub numele de „Ţara fără Case”, la două 
săptămâni pe mare de Gardar. Căpitanul socotise că era necesară în 
jur de o lună pentru dus-intors, la care adăuga cincisprezece zile de 
vânătoare şi cincisprezece zile de escală şi explorare a Aşezării de 
Apus şi a împrejurimilor, scurtând acest răstimp în caz de nevoie. Asta 
însemna întoarcerea la sfârșitul lui august. Căpitanul ceru lămuriri în 
legătură cu viteza cu care trebuia să se deplaseze pentru a se lua ca 
reper acele zile pe mare şi acele distanţe; deşi nu exista o experiență 
directă, bătrânii păstrau în memorie, din povestirile strămoşilor lor, 
câteva elemente folositoare. Era vorba de zile de navigaţie în largul 
mării până unde, pe timp senin, vedeai coasta cu ochiul liber, fără ca 
ghețurile să te împiedice, cu vânt potrivnic o zi din două. Şarpele 
Scurt fiind capabil, ca toate corăbiile vremii după care se inspiraseră 
pentru construirea lui, să navigheze împotriva vântului, deşi era 
prevăzut cu o singură velă pătrată, să menţină direcţia şi să plutească 
fără vânt datorită voinicilor săi vâslaşi, Căpitanul socotea viteza 
medie, inducând factorul de neprevăzut, la vreo douăsprezece leghe 
pe oră (cam două noduri şi trei sferturi). O lună de zile, fără a pune la 
socoteală opririle, erau deci şaizeci de leghe marine (două mii de 
mile) dus-intors sau treizeci de leghe (o mie de mile) pentru a ajunge 
în Ţara fără Case. Urmarea a demonstrat că optimismul căpitanului a 
fost mult înşelat. În Aşezarea de Apus, unde Șarpele Scurt ajunsese 
fără greutate în termenul prevăzut, de o săptămână, Căpitanul şi 
tovarăşii săi nu găsiră decât un jalnic pustiu. In jurul ruinelor unei 


biserici mari, descoperiră ferme părăsite, cu acoperișurile de turbă 
prăbuşite şi pereţii dărâmaţi. Schelete de oi, vaci şi cai zăceau în 
grajduri. Oseminte omeneşti, învelite încă în zdrențe, stăteau mărturie 
că un sfârşit violent şi simultan împiedicase înhumarea. Marinarii 
scotociră casele şi acareturile, dar înțeleseră dintr-odată că totul se 
întâmplase de multă vreme şi că era cu neputinţă să găsească vreun 
suflet în viață. Nu găsiră nimic care să merite a fi îmbarcat. Străbătură 
zadarnic imprejurimile. Fermele cele mai îndepărtate, izolate în văi 
sau pe coline, erau toate în aceeaşi stare de paragină. Căpitanul, care 
avusese grijă să ia cu el hârtie şi cerneală, făcu un plan şi câteva 
schițe, care să țină loc de raport. Şarpele Scurt părăsi acele ţinuturi în 
15 iulie şi se îndreptă spre nord-vest, navigând pe lângă coastă. 
Ajunse în Ţara fără Case şi întinsele sale teritorii doar după 
cincisprezece zile de navigație, impotriva unui vânt puternic din vest- 
nord-vest, cu averse, ploi, ninsori şi o proastă vizibilitate, care mărea 
pericolul ciocnirii de aisberguri. Rămaseră trei săptămâni să-şi umple 
putinile şi butoaiele cu vânat şi peşte, care fu destul de putin, dar 
avură parte de îndeajuns soare pentru a usca peştele şi carnea. Urşii 
sosiți pe banchiza în derivă erau rari; dar gâştele de un an, lipsite din 
cauza năpârlirii de penele mari din aripi şi incapabile să zboare 
înainte de plecarea spre locul de hibernare, erau un vânat bogat, uşor 
de prins şi de păstrat în propria grăsime. Oamenii de pe Şarpele Scurt 
făcură printre ele un adevărat masacru. Omorâră şi câteva foci şi 
morse, în ciuda dezgustului pe care îl stârnea carnea lor printre 
oamenii de pe continent. Căpitanul scruta lumina albă din larg, care, 
la câteva mile spre nord, trăda prezența tot mai apropiată a 
banchizei. Lentile de gheaţă se formau de-a lungul coastei, sudându- 
se pe timpul nopții. Falezele înalte, inclinate deasupra mării, albite de 
dejecţii, erau părăsite de pinguini încetul cu încetul. Aceste semne 
anunțau sosirea iernii neinduplecate, care se lăsa prea devreme 
asupra Şarpelui Scurt şi a echipajului. Căpitanul grăbi pregătirile într- 
un mod pe care oamenii săi nu-l recunoşteau. Îi trimise să aducă 
bucăţile de carne puse la uscat pe dealuri. Zgâriară sarea din bălțile 
cu apă de mare situate pe brațele moarte ale fiordului pentru a săra 
peştele. Păsările fripte în propria grăsime pe focurile de turbă şi stuf 
fură înghesuite în butoaie. Oamenii, obsedati de perspectiva foamei, 
renunțară cu greu la vânătoare şi pescuit pentru a pregăti corabia să 
pornească în larg. Căpitanul trebui să-şi folosească toată autoritatea şi 
să le arate amenințarea ce atârna deasupra lor, soarele coborând 
spre orizont. La plecare, sparseră gheața cu vâslele până la o 


jumătate de milă de mal. La ieşirea din fiord, Căpitanul observă 
banchiza care se apropia încet de ei dinspre îndepărtările orizontului 
nordic. 

Aceasta le lăsă timp de trei zile un canal liber de vreo zece 
mile. Parcurseră spre sud cam două sute de mile cu vânt în 
pânze, păcălind aisbergurile. Căpitanul, la care adevărul ţinea 
loc de politică, nu le ascunse oamenilor săi că, în pofida unei 
navigări favorabile, o distanţă de patru ori mai mare îi despărţea 
de punctul de plecare. Frigul se înteţi, banchiza se formă în 
spatele lor, iar apoi de jur-împrejur. Acest răgaz fu de scurtă 
durată. Fiecare noapte le aducea un ger fioros. Având 
experienţa călătoriei care îi adusese din Kirkesund, reuşeau să 
se descurce cât de cât, cu ajutorul lămpilor cu grăsime de focă, 
aprinse la adăpostul velelor ce acopereau puntea, care formau 
deja un acoperiş de gheaţă. Omul de veghe trebuia schimbat la 
două ore, altfel ar fi murit de frig. Şarpele Scurt a fost prins în 
gheţuri în ziua de Sfânta Ingrid (2 septembrie), după ce 
parcursese patru sute de mile distanţă faţă de Ţara fără Case. 
Se aflau la şase sute de mile de ţinta finală, cam la 72* 
latitudine nordică. 


La căderea serii, cei doi oameni pălăvrăgeau pe gheaţă. 

— Unde a fost văzut marele umiak? 

— Eram la vânătoare de foci la gaura din banchiză, spuse 
cel mai tânăr. 

— Unde a fost văzut marele umiak? 

Niciodată nu se dădea un răspuns direct, de teamă că vor 
lăsa impresia de lăudăroşenie şi că vor supăra Spiritele. 

— Am aşteptat aproape o zi întreagă până am ucis o focă, 
spuse cel mai tânăr. 

— Umiak, umiak! 

Şi, din nou: 

— Umiak! Umiak! 

Întrebarea se transforma într-un refren, apoi, curând, în 
subiectul unei întreceri verbale. 

— Umiak! Umiak! rahatule tânăr, strigă cel mai vârstnic. O 
să spunem unde l-am văzut pe umiak? 

— Umiak! Umiak! rahatule bătrân, strigă tânărul vânător, 
mai mare. 

Nu era vorba despre corabia tradiţională a femeilor, care n- 


ar fi putut să se afle acolo, pierdută pe banchiză. Marele umiak 
era altceva, pe care tânărul vânător îl amintea fără a-l descrie, 
pentru a-i întărâta pe bătrâni. Câinii mâărâiau şi lătrau în somn, 
cu botul sub coadă. 

— Lăsăm în seama celor mai în vârstă grija de a ghici. 

Schimburile de vorbe de ocară - rahat bătrân, rahat tânăr - 
continuară până târziu în noapte. Tânărul vânător cedă în cele 
din urmă arătând cu degetul într-o direcţie, pe care o vor ţine 
călăuzindu-se după  încreţiturile zăpezii pe gheaţă, 
perpendiculare sub vântul puternic. Marele umiak se afla la o 
jumătate de noapte de mers pe jos. Această înştiinţare pricinui 
strigăte de bucurie şi agitaţie. Oamenii descărcară săniile şi 
ascunseră carcasele de focă sub blocurile de gheaţă. Incepură 
să descâlcească hamurile câinilor. Cu mâinile goale şi cu dinţii, 
în frigul acela, era o muncă grea. La lumina lunii, săniile se 
urniră încet în relieful haotic al banchizei. Oamenii mergeau 
repede, cu paşi mici, pocnind din bici. Se opriră pentru a se 
sfătui, atunci când tânărul vânător spuse că se apropiau de locul 
unde marele umiak le-ar fi putut auzi zgomotul. Oamenii 
mestecară în tăcere slănină de focă îngheţată. Unii se uşurară 
pe gheaţă, ţinând câinii la distanţă de un bici, de teamă ca 
aceştia să nu se intereseze cu prea multă lăcomie de mirosul 
puternic dintre picioarele lor. În căldura colibelor de iarnă, la 
lumina lămpilor cu ulei, râdeau de multe ori de nefericiţii care, 
uitând a se feri, fuseseră mutilaţi de câini, devenind bătaia de 
joc a femeilor. Întrecerile verbale în care îşi găseau distracţia 
principală aminteau în acest caz de limba câinelui care, după 
satira ascuţită a cântecelor schimbate de adversari, înlocuia 
sexul mutilaţilor. „Limbă! Limbă! Tu lingi, în loc să pătrunzi”, 
spunea unul. Şi celălalt: „Dinţi de câine! Dinţi de câine! 
Pântecele femeii tale muşcă în loc să te primească!” Femeile 
râdeau, descoperindu-şi maxilarele tocite de mestecatul pieilor. 


Dar acum bărbaţii nu râdeau, iar cuvântul era ţintit spre 
faptă. Îşi împărțeau rolurile, ca la vânătoarea de urşi. Cel mai 
bătrân va păzi câinii care aveau pentru biciul lui un respect 
garantat de cicatricile lăsase pe bot, urechi şi coadă. El îi va 
împiedica să devoreze pielea hamurilor şi alimentele. „Rahat 
tânăr” le va arăta calea, pe care o va recunoaşte la lumina lunii 
şi după încreţiturile zăpezii, iar apoi după urmele de paşi. Şi-au 


împărţit harpoanele şi arcurile înainte de a aluneca în noapte. 


Când se trezi Căpitanul, ochii săi abia întredeschişi văzură 
sub carcasa răsturnată a Şarpelui Scurt o lumină anormală. 
Razele soarelui, atingând orizontul, pătrundeau în adăpost între 
bordura vasului şi gheaţa banchizei pe care vasul fusese 
răsturnat, chila fiind în aer. Călit de experienţa de anul trecut, 
echipajul avusese grijă să astupe această întredeschidere cu 
butoaie, pachete, lăzi cu alimente şi blocuri de gheaţă, care 
acopereau la exterior bucăţile de pânză groasă, aşezate ca o 
fustă şi legate în jurul carcasei cu funii înnodate, trecute prin 
găuri care străpungeau gheaţa. Or, atât alimentele, cât şi 
bordura vasului nu mai erau susţinute decât de blocurile de 
gheaţă. 

Căpitanul nu pierdu timpul să-şi numere oamenii şi se 
strecură afară. Trei cadavre mutilate zăceau în bălți de sânge 
îngheţat. Braţe, picioare şi capete fuseseră tăiate, aparent cu 
lovituri de  satâr. Căpitanul îi trezi pe supraviețuitori, 
cincisprezece oameni, şi, după ce mistuiră în tăcere oroarea 
întâmplării, se sfătuiră asupra a ceea ce era de făcut. Patru 
oameni, printre care şi Căpitanul, vor pleca în căutare de vânat. 
Vor lua arme pentru a vâna şi piei pentru a ridica un cort. 
Ceilalţi doisprezece, printre care şi cârmaciul, vor rămâne la 
adăpost în corabia răsturnată, aşteptând întoarcerea tovarăşilor 
plecaţi. Căpitanul respinse cu un gest problema hranei pentru 
aceşti oameni care, bizuindu-se doar pe noroc şi fără a se 
îndepărta, nu vor găsi vânat. Temându-se că vor fi prea 
încărcaţi sau neliniştiţi de mişcările celor care dormeau, 
atacatorii lăsaseră un butoi cu grăsime de focă cu care vor 
alimenta lămpile, ca să nu moară de frig. 

Căpitanul îi întrebă în legătură cu direcţia pe care aveau s-o 
aleagă. Ulf Jonsson aminti ce îi învățase tradiţia. Trasă o cruce 
pe gheaţă şi propuse să se tragă la sorţi prin numărătoare 
(Sfinte Paul! Sfinte Olaf! Sfinte Jean!) acel braţ al crucii care le 
va arăta unde se găseşte vânatul. Aşa se proceda pe valea 
natală când plecau iarna la vânătoare de iepuri. Ceilalţi 
aprobară. Căpitanul explică liniştit că o numărătoare nu putea 
înlocui raţionamentul. 

— Dar am desenat o cruce. Dumnezeu va hotări. 

— Domnul nu se interesează de locul unde vom vâna noi, 


spuse Căpitanul. Ne lasă pe noi să alegem. 

— Dar crezi că este interesat de viaţa sau de moartea 
noastră? întrebă Ulf. 

— Fireşte, zise Căpitanul. 

— Ei bine, dacă ne înşelăm, suntem nişte oameni morţi. 
Aşadar, Dumnezeu ne va indica încotro să mergem. 

Marinarii erau de acord. Căpitanul, om mai degrabă al 
faptelor decât al credinţei, era pentru raţionament. Spre miazăzi 
fugeau animalele la apropierea iernii. Spre miazăzi vor întâlni 
gheţuri mai subţiri, bune pentru vânătoarea focilor la copcă. 
Spre miazăzi se îndreptau şi urmele jefuitorilor. Dacă era o 
nesocotinţă să-i caute pentru a se răzbuna, puteau să-i 
urmărească de la distanţă, deoarece în acea direcţie vor ridica 
corturile pentru a vâna. Vor merge aşadar spre miazăzi. Oamenii 
aprobară, după ce se sfătuiră din priviri. Atunci Căpitanul îl 
chemă pe Dumnezeu în ajutor, în ciuda nepăsării pe care zicea 
că o nutreşte acesta în privinţa direcţiei de urmat. Fireşte că 
Dumnezeu dorea supraviețuirea credincioşilor pierduţi pe 
banchiză şi ameninţaţi de păgâni mai feroci decât fiarele 
sălbatice. Păgânii le furaseră toată hrana adunată cu atâta 
trudă. Dar lăsaseră în urmă şi trei trupuri mutilate. Căpitanul 
vedea în aceasta un gest al Providenţei. Făcu pentru echipaj 
următoarea socoteală. Doisprezece oameni, printre care şi 
cârmaciul, vor rămâne la adăpostul carcasei răsturnate, în timp 
ce alţi patru vor merge la vânătoare. Aceştia patru, care trebuia 
să fie bine hrăniţi cât timp nu vor fi găsit vânat, vor lua resturile 
uneia dintre victime, frigul menţinându-le în bună stare, şi le vor 
trage pe un fel de sănii din piei îngheţate. Vor lăsa deci pe loc 
două cadavre, a căror greutate era în jur de două sute cincizeci 
de livre. Pentru doisprezece oameni adăpostiţi şi fata ocupaţie, 
cărora lampa cu ulei le va da puţină căldură, iată că va fi o livră 
de persoană pe zi, pentru mai mult de două săptămâni de 
supravieţuire, scăzând ca pierderi o cincime, pe care foamea, 
dacă dura, i-ar fi făcut s-o consume cu de-a sila. Fără a spune 
nimic, Căpitanul se gândi că era puţin probabil ca toţi să 
supravieţuiască atâta timp. Moartea, lovindu-i pe câţiva, va 
creşte rațiile celorlalţi: dacă era nevoie, aceştia vor mânca 
morţii. Căpitanul spuse toate acestea cu mult calm. Un singur 
om se puse pe plâns, iar Ulf Jonsson se întoarse să vomite. 
Amândoi au fost muştruluiţi de tovarăşii lor, care le reproşară că 


uitaseră că şi Hristos îşi dăruise trupul drept sacrificiu; şi, mai 
mult, o făcuse viu şi cu sângele cald. Cârmaciul, care rămânea 
şeful micii trupe, hotărî că vor mânca totul îngheţat, deoarece 
înţelesese că, în lipsa preparării şi savorii, dezgustul va fi mai 
mic. La aceste vorbe, Căpitanul se gândi că acest cârmaci era 
demn de a fi şef şi că i se putea încredința răspunderea 
echipajului. 

Căpitanul şi cei trei tovarăşi ai săi se îndepărtară către sud. 
Ulf Jonsson se dovedi curând o alegere proastă pentru această 
expediţie a ultimei şanse. Se plângea tot timpul şi rămânea în 
urmă. Căpitanul se miră, deoarece, fără a fi un marinar 
nemaipomenit, Ulf îşi făcea bine treaba la bord, unde forţa sa la 
vâsle era apreciată de tovarăşii săi. Chiar pe această forţă se 
bazase alegerea Căpitanului: dar fibra morală lipsea, după cum 
aveau să demonstreze cele ce urmează. Merseră trei zile fără a 
mânca. Căpitanul socoti că străbătuseră o distanţă mai mică de 
douăzeci de mile, dar nu zise nimic, pentru a nu-i face să-şi 
piardă speranţa. Era atent să meargă înaintea lor, drept 
exemplu, de ruşine sau de teamă. Nu se întorcea niciodată şi 
nu-i aştepta decât la căderea nopţii, astfel ca ceilalţi înţeleseră 
că dacă nu-l urmau, îşi vor pierde, odată cu şeful, direcţia şi 
viaţa. Inaintarea pe banchiză era o tortură. Blocuri de gheaţă, 
crevase, troiene şi munţi de gheţuri făceau din fiecare pas o 
sarcină istovitoare, copleşitoare din perspectiva repetiţiei 
nedefinite. Cum mergeau spre sud, soarele, reflectat de gheaţă 
într-o sclipire nemiloasă, le ardea pielea îngheţată a feţei, care 
curând se transformă într-o plagă, din care atârnau fâşii 
însângerate. Nu se unseră cu grăsime de focă, pe care o păstrau 
pentru a se încălzi noaptea sub pieile din care făceau un cort 
rudimentar. La toate acele rele se adăuga orbirea pricinuită de 
zăpezi. Partea interioară a pleoapelor îi mânca înfiorător, iar 
lumina soarelui le pătrundea în ochi precum acele înroşite în foc. 
Căpitanul le dădu exemplu mergând cu capul în jos, fără a privi 
orizontul, şi înnodând în jurul capului o bentiţă din țesătură 
smulsă din tunică şi găurită în două locuri. Astfel lumina era mai 
puţin crudă, dar pleoapele rămâneau umflate şi dureroase; 
curând apăru şi puroiul. 

In dimineaţa celei de-a patra zile, când mersul li se 
încetinise tot mai mult, foamea îi sili să mănânce carne 
omenească. Smulseră fâşii îngheţate cu vârfurile săgeţilor, 


atenţi să nu atingă măruntaiele, pentru care nutreau cea mai 
mare scârbă. Aceste reţineri urmau să dispară odată cu înteţirea 
foamei, în afară de Ulf Jonsson, care refuza cu încăpățânare să 
se hrănească şi care doar la vederea cărnii de om avea greţuri 
cumplite. Se culcă pe gheaţă şi spuse răspicat că, şi de-şi va 
pierde sufletul, el nu va merge mai departe. Tovarăşii săi, 
neputând să-l convingă să se scoale, îl chemară pe Căpitan în 
ajutor. Acesta făcu cale întoarsă, se opri lângă Ulf Jonsson şi, 
apucându-l de mijloc, îi jură că nu aveau mai mult de două zile 
de mers până a ajunge la apă şi a da de foci. Ulf îl rugă: nu se 
putea să sape o copcă în gheaţă şi să pescuiască? Primea peşte 
crud, cu condiţia de a-l lăsa să îngheţe. Căpitanul îi zise că 
gheaţa era prea groasă şi că aveau să moară trudind înainte de 
a putea străpunge banchiza dintr-o parte în alta, asta 
presupunând chiar că, printr-un noroc improbabil, s-ar afla 
deasupra vreunui banc de peşti. Ulf Jonsson se chirci pe gheaţă 
şi începu să sape cu mâinile goale, plângând. Curând mâinile i 
se transformară în cioturi sângerânde. Căpitanul îl ameninţă 
atunci că îl omoară pe loc, mai degrabă decât să-l lase să le 
pună bete în roate şi să-i demoralizeze. 

— Şi îţi vom înfuleca cadavrul, dacă foamea ne va sili. 

Ulf găsi în această ameninţare forţa de a continua până la 
căderea nopţii. Dar, neputând închide un ochi, tulbură şi somnul 
tovarăşilor săi, gemând neîntrerupt. Curând, disprețul şi ura 
înlocuiră la aceşti oameni duri bunăvoința pe care o simţiseră la 
început pentru Ulf Jonsson, iar Căpitanul, care dormea iepureşte, 
se întinse lângă el pentru a-l apăra. Întrucât, chiar dacă era gata 
să-l sacrifice pe Ulf pentru a-i salva pe ceilalţi, nu dorea ca o 
crimă să le tulbure expediţia. În ciuda lămpii cu grăsime de focă, 
cortul improvizat lăsa să pătrundă un frig intens şi niciunul nu 
avea altceva pentru a se înveli decât propriile veşminte. 
Dimineaţa se sculară sleiţi de frisoane. Sudoarea îngheţată îi 
acoperea ca o carapace. Starea şi purtarea lui Ulf se înrăutăţiră. 
Mergea aşa de încet, oprindu-se atât de des, încât în mai puţin 
de o oră tovarăşii lui se găseau cu o jumătate de milă înaintea 
lui. Se aşeza atunci pe o ridicătură şi îi ruga să se întoarcă să-l 
ia. Alteori se întindea pe una dintre pieile îngheţate pe care le 
foloseau ca sănii de încărcătură, cerându-le să-l tragă. Ceilalţi îl 
goniră de pe sanie, lovindu-l cu picioarele, de l-ar fi omorât, 
dacă n-ar fi intervenit Căpitanul. Uciseră o pasăre, rămasă în 


urmă la migraţie, pe care o pândeau de câteva ore, în timp ce 
se rotea în jurul lor în căutare de hrană. Căpitanul, care 
rămăsese lângă ei pentru a nu se produce vreo gâlceavă de la 
împărţirea modestei prăzi, îi dădu întâietate lui Ulf Jonsson, în 
ciuda împotrivirii celorlalţi doi. Ulf încercă să bea sângele, dar îl 
vomită. Spuse că nu va putea mânca decât ficatul. Căpitanul 
smulse ficatul şi-l întinse lui Ulf, care îl puse în gură, păstrându-l 
câteva clipe fără a reuşi să-l mestece, şi-l scuipă vomitând. Unul 
dintre cei doi îl înhăţă cu lăcomie şi-l înfulecă. De-abia atunci 
Căpitanul se hotărî să-l sacrifice pe Ulf pentru izbânda 
expediției. Ulf se culcase pe gheaţă, lăsându-şi tovarăşii să se 
îndepărteze şi chemându-i apoi cu urlete, când încă mai puteau 
să-l audă. Căpitanul se întoarse, îngenunche lângă Ulf şi-l 
întrebă dacă era adevărat că nu va merge mai departe cu niciun 
chip. La răspunsul afirmativ, Căpitanul îl lovi cu un bloc de 
gheaţă şi-i împlântă cuțitul în inimă. Apoi îngână rugăciunea 
celor pieriţi pe mare şi continuară marşul spre miazăzi. 

Se apropia noaptea. Căpitanul, singur, la două mile în faţa 
oamenilor săi, ajunse la gheaţa proaspătă, care se rupse sub el. 
Se întoarse spre mal înotând, spărgând stratul subţire de gheaţă 
până ajunse la unul destul de gros şi solid pentru a-i suporta 
greutatea. Crezu că va muri de osteneală încercând să urce pe 
banchiză. Cârpele care îi ţinuseră loc de mănuşi îngheţară pe 
loc, împiedicându-l să se agaţe de asperităţile banchizei. Pentru 
a se căţăra, sparse cu multă trudă gheaţa de pe cârpe, izbindu- 
le de suprafaţa banchizei, dar simţea cum forţele i se risipesc în 
apă, iar degetele îi erau deja prea ţepene pentru a se ţine de 
fisurile ivite la îndemână. Reuşi totuşi să apuce cuțitul - acelaşi 
cu care îl ucisese pe Ulf. Il înfipse în gheaţă, la nivelul capului 
său. Ținând mânerul între palme şi ajutându-se cu mişcări 
puternice de picioare, reuşi să se urce pe burtă. Işi dădu seama, 
cu groază că se găsea pe o insuliţă de gheaţă, pe care un canal 
care se tot lărgea o despărţea de banchiză, de tovarăşii săi şi de 
adăpostul pe care trebuiau să-l înalțe pentru noapte şi care, cu 
lampa sa cu grăsime, era singura nădejde de supravieţuire. 
Insuliţa, împinsă de curent, se îndepărta spre sud; canalul se 
făcu un mic braţ de mare şi, în ciuda beznei, Căpitanul putea 
măsura înaintarea sa la trecerea pe lângă aisbergurile pe care le 
depăşea. Dădu ocol refugiului său, a cărui suprafaţă nu întrecea 
câteva sute de picioare pătrate, astfel încât, apropiindu-se de 


margine, se apleca spre mare sub greutatea lui. Aşa că nu putea 
nici măcar, într-un efort minim la care se gândise, să-şi 
folosească arcul ca vâslă pentru a putea da o direcţie insulei 
plutitoare. Foamea şi frigul îl făcură curând să uite de teamă. 
Auzi zgomotul făcut de o focă, dar renunţă s-o ochească în 
întuneric, temându-se că va pierde una dintre puţinele săgeți pe 
care le avea în bandulieră, în minuscula tolbă. Şi, chiar dacă ar fi 
ţintit-o din prima lovitură, cum ar fi căţărat-o pe gheaţă? Nu-i 
rămânea decât să-şi aştepte moartea, aşezat în centrul insuliţei, 
care se tocea la fiecare lovitură de bucăţile de gheaţă plutitoare. 
Undeva, în urma lui, tovarăşii săi vor aştepta apa fără gheţuri 
pentru a putea pescui şi vâna. După adunarea proviziilor, vor 
avea ei oare forţă pentru a se întoarce la adăpostul în care îi 
aştepta restul echipajului? Căpitanul îşi analiza soarta cu o 
detaşare tulburată doar de neliniştea pe care o simţea pentru 
oamenii săi. Chinuit de gânduri, simţi cum se înmoaie vântul. 
Incepu să cadă zăpada. Căpitanul îşi construi un adăpost din 
blocuri de gheaţă, se culcă şi adormi. Se trezi sub lumina 
albăstruie a zilei, filtrată prin blocurile de gheaţă care fuseseră 
sudate de zăpada îngheţată şi Căpitanul se văzu blocat într-un 
sarcofag strâmt. Incercă la început să iasă cu lovituri de 
picioare, dar picioarele lui n-aveau niciun pic de forţă. Observă 
că nu putea simţi nimic şi înţelese că degeraseră. Milimetru cu 
milimetru, reuşi să apuce preţiosul cuţit, atârnat în partea 
dreaptă cu o curea de piele. Acest efort, care dură o oră, făcu să 
se topească sudoarea îngheţată care îl învelea sub veşminte ca 
o cochilie. Ţinând cuțitul cu mâna dreaptă, săpă în gheaţa 
amestecată cu zăpadă îngheţată în jurul braţului stâng, pe care 
reuşi să şi-l elibereze. Astfel izbuti să ia cuțitul în mâna stângă şi 
încercă fără să reuşească să sape în peretele din spatele 
capului. Braţul său stâng fiind lipsit de forţă, se gândi să-l 
folosească pe cel drept, mai puternic. Apucă cuțitul cu mâna 
stângă, folosindu-l pentru a-şi elibera braţul drept, la fel cum 
făcuse cu stânga. Era ud de sudoare, dar acum foamea îi 
zădărnicea eforturile. Înţelese din lumina care ajungea până la 
el că aproape întreaga zi trecuse, când începu să atace peretele 
din spatele capului ţinând cuțitul cu mâna dreaptă. Trebuia să 
evacueze înspre celălalt capăt al adăpostului, înspre picioare, 
aşchiile de gheaţă smulse de cuţit, deoarece, în caz contrar, 
acestea l-ar fi sufocat şi orbit. 


De-abia înaintea nopţii următoare zări cerul deasupra 
capului, ridicând privirea mai-mai să-şi dea ochii peste cap. Dar 
lupta pentru a-şi elibera umerii şi a se smulge din acest 
mormânt de gheaţă dură toată noaptea şi doar spre dimineaţă, 
târziu, făcu primii paşi, împleticiţi, pe zăpadă. Avu parte de o 
surpriză fericită: prin voia vântului şi a curenților, insuliţa lui de 
gheaţă ajunsese din nou la banchiză, lipindu-se de aceasta! Nu 
mâncase de două zile. Începu să se îndrepte spre nord, pentru 
a-i ajunge pe tovarăşii săi. Căţărându-se cu mare trudă când pe 
un neveu, când pe un bloc de gheaţă, scruta orizontul de jur- 
împrejur, cu teama de nu a trece pe lângă ei fără să-i vadă, dat 
fiind faptul că nu ştia ce traseu urmaseră nici insuliţa de gheaţă 
spre nord, nici banchiza. Picioarele sale, amorţite din cauza 
degerării, nu-l făceau să sufere, dar absenţa senzaţiilor îi făcea 
mersul nesigur. Îşi pierdu cunoştinţa după o cădere şi se trezi 
sub cortul improvizat pe care, pentru a-l adăposti, îl ridicaseră 
tovarăşii lui supraviețuitori, care îl găsiseră din întâmplare. 
Înfulecă fâşiile de carne omenească cu poftă, dar, amintindu-şi 
de pericolele îndestulării după o foame îndelungată, izbuti să se 
abţină. Cel mai greu lucru abia urma. Unul dintre picioarele 
degerate ale Căpitanului se cangrenase. Devenit enorm, cât un 
cap de om, mirosea îngrozitor. Din grija de a nu se îngreuna 
prea tare, nu luaseră cu ei satârul. Căpitanul dădu ordin unuia 
dintre oameni, cel mai uşor, să aşeze cuțitul transversal la baza 
degetelor şi să blocheze pe pământ capătul lamei, apăsând cu 
toată puterea. Ordonă celuilalt să sară pe mâner cu picioarele 
împreunate. Degetele secţionate ţâşniră. Căpitanul, căruia îi 
dăduseră să strângă între dinţi fâşii de piele de animal, gemu 
uşor fără a se ruga lui Dumnezeu. 

Această metodă, spuse el, era mai puţin crudă decât cea 
folosită de publicani în Aşezarea din Noua Thule, prin care 
putreziciunea cărnii era devorată de şobolani închişi într-o cuşcă 
de stuf, aşezată în jurul membrului bolnav. 


În timp ce aşteptam întoarcerea Căpitanului cu disperare 
înfrânată de limitele credinţei, am dat, în numele Eminenţei 
Voastre, ordine menite a reforma moravurile, corupte de mizerie 
şi de comerţul publicanilor. 


În primul rând, m-am aplecat cu atenţie asupra sărăciei 
veşmintelor sau, mai bine zis, a zdrenţelor lor, deoarece cei mai 
puţin nenorocoşi dintre ei erau acoperiţi doar de cârpe. Lâna 
lipsea din cauza împuţinării turmelor; cele câteva oi, pe care 
meşteşugul păstorilor înţepeniţi de frig le mai făcea să reziste, 
dădeau rărituri de lână; iar meşteşugul ţesătorilor se pierduse în 
folosul femeilor publicane obişnuite să argăsească cu saliva lor 
pielea animalelor marine. Cerul şi razele Graţiei, fără îndoială 
primite de la Eminenţa Voastră chiar înainte de a mă trimite aici 
pentru a le transporta, voiseră ca acele blănuri păgâne să fie 
ţinute pentru nelegiuirile din care ieşiseră; bunii noştri creştini 
ar fi preferat să piară de frig în lâna, devenită rară, moştenită de 
la  Mielul Salvator decât să-şi ofere trupurile descărnate 
contactului puturos cu aceste jupuituri prost curățate de o 
slănină râncedă. În cele din urmă, publicanilor înşişi le venea 
greu să pescuiască acele animale apocaliptice pe țărmurile pe 
care le părăsiseră. Am găsit că şi mai potrivnic legii divine şi 
bunului-simţ era obiceiul nefast al glugilor lungi, localnicii 
risipind în găteli şi orgolii deşarte o lână care ar fi servit în mod 
mai pios şi mai folositor la a se apăra de frig şi de vânt. Este un 
lucru foarte curios această nevoie absurdă, zadarnică de 
podoabe, când lipsesc tocmai cele necesare traiului. Eminenţa 
Voastră va vedea în această pasiune lucrătura Celui Viclean. 
Seducţia lui face să se dea uitării primele nevoi, cum ar fi cea a 
mântuirii, în folosul viciilor celor mai uşuratice, ca acela al 
veşmântului şi al împodobirilor corporale. Nu-i vedem oare pe 
sălbaticii din Orient, chiar pe negrii din Africa, siliţi a mânca 
lăcuste, găurindu-şi în schimb buzele cu aşchii de coral şi 
plantându-şi perle în dinţi? Sau femei, cu sânii atârnând ca un 


burduf gol şi neputincioşi în a le hrăni copilul, alungindu-şi gâtul 
printr-o îngrămădire de coliere de aramă? Voi, nefericiţilor, uitaţi 
că podoabele, deşertăciunea, risipa trebuie, pentru a nu-l huli pe 
Dumnezeu, să fie doar apanajul celui bogat! Deoarece 
somptuozitatea gătelii sale nu-l lipseşte de cele trebuincioase; el 
ştie să-şi distribuie venitul în proporţii care să-i acopere toate 
nevoile. Are dreptul să se gătească doar cel a cărui masă este 
ticsită. Dar nu este şi cazul amărâtelor mele mioare. Acest 
obicei, venit de la strămoşii noştri şi pierdut, cu excepţia câtorva 
văi din Islanda, în vremurile în care Sfântul Reverien a încetat 
să-i mai servească pe Prinții de Gonzague, a fost mai întâi de a 
lungi gluga până la ceafă pentru a încăpea părul, mai ales al 
femeilor de sorginte nobilă. Dar lucrul acesta a trecut şi la 
ţărăncile simple, şi de la ele la soţi şi fii, astfel încât nu mai 
vedeai lucrător al câmpului a cărui glugă să nu fie mai lungă de 
un picior şi jumătate. Dar normanzii noştri din Thule au întrecut 
orice limită, pe măsură ce au sărăcit; şi, în ziua în care scriu 
aceste cuvinte, copiii poartă sub coc lână lungă de trei 
picioare!%, bărbaţii şi femeile de patru, care le împiedică 
mişcările şi biciuiesc aerul sau apa când dau din cap. Ţi se face 
milă să le vezi ochii din care se scurge puroiul şi obrajii scofâlciţi 
sub aceste tichii enorme, ca şi cum aceşti nefericiţi ar căuta 
astfel să-şi compenseze chinurile. Am interzis aşadar, pentru 
lauda lui Dumnezeu, să se mai poarte glugi alungite pe spate de 
mai mult de şase degete. Am dat poruncă să se taie orice 
depăşeşte această lungime. Am înfiinţat în catedrală un atelier 
pentru tinerele fete, sub conducerea înţeleaptă a unei virgine 
vârstnice, după cum spune chiar ea, pentru a destrăma lâna 
veche, a ţese şi a coase halate şi pelerine. Fetele au învăţat 
repede meşteşugul bunicilor lor şi au făcut lucruri frumoase pe 
care le-am dat celor mai nevoiaşi, deşi unii ar fi vrut să facă 
comerţ cu ele. Dar, la urma-urmelor, cu ce ar fi putut să le 
plătească? Cu nişte oi a căror lână rărită n-ar fi fost de-ajuns 
pentru asemenea lucrări şi din care nu mai rămăsese decât 
pielea de pe os? Cu câteva monezi de aur dobândite în urma 
comerţului cu patria, pe care nimeni nu le mai voia de la 
încetarea acelui comerţ? 

Cei mai orgolioşi au vociferat împotriva ordinelor mele de 


10 Se referă bineînţeles la vechea măsură englezească, echivalentă cu 0,324 
m (n.t.). 


cumpătare; alţii au încercat să se sustragă, ascunzând în păr 
manşoanele interzise. Am pus să fie biciuiţi şi unii, şi ceilalţi. 


În al doilea rând, am pus suflet în a-i apăra pe copii de 
cruzimea părinţilor, urmare obişnuită a celei mai josnice sărăcii. 
Pentru aceasta am avut ajutorul religiei: învăţăturile Eminenţei 
Voastre m-au îndrumat în a pune capăt acestei sălbăticii, 
alimentată, dacă îndrăznesc să spun aşa, de mizerie, 
sacrificându-l pe fiu pentru supraviețuirea tatălui, salvând-o pe 
mamă prin exterminarea fiicei: ce viitor puteau să aibă lecţiile 
Eminenţei Voastre şi ale Evangheliei dacă cel mai tânăr moare 
înaintea celui mai bătrân, dacă fetele sunt menite să piară 
înainte de a fi luat, în opera sacră a concepţiei, locul mamelor 
lor, răsturnând în acest fel ordinea voită de Dumnezeu? Bună 
treabă dacă Sfinţii Evanghelişti, şi teologii, şi doctorii, care au 
dat lămuriri atât de înțelepte, ar vorbi în pustiu! Am interzis 
aşadar primejduirea copiilor, obicei atât de des întâlnit în casele 
mizere, imitat de la publicani, în modul cel mai barbar. În timp 
ce la noi copilul abandonat mai are o şansă să supravieţuiască 
datorită lui Dumnezeu, fie că este dat în secret unei călugăriţe, 
fie lăsat la adăpostul unui portic sau aşezat într-un coş căptuşit 
cu tărâţe şi muşchi uscat, bieţii mei enoriaşi au luat de la 
publicani obiceiul de a lăsa copilul gol pe gheaţă sau chiar sub 
pietre, a căror îngrămădire face din acest fals adăpost o unealtă 
a morţii şi a mormântului. Astfel există siguranţa că un ajutor 
neaşteptat nu va sosi să pună în sarcina poporului pe acela de 
care au vrut să scape pentru a nu trebui să-l hrănească. Unii se 
prefac că au bunăvoință, lăsând o bucată de slănină de focă în 
gura copilului, pentru a-l face să creadă pe cel care l-ar 
dezgropa că părinţii lui nu i-au vrut moartea. Am hotărât, 
dimpotrivă, că nevoia împinsă până la ultima limită trebuie să-i 
facă pe părinţi să moară de foame pentru copiii lor, dându-le lor 
amărâta hrană, prin propria inaniţie. Am ajuns până acolo încât 
am aprobat ca tinerii, dacă ajungeau la limita supravieţuirii, să- 
şi constrângă părinţii şi bunicii, în cazul în care vârsta i-ar fi 
făcut întru totul nefolositori, la un exil definitiv în gheţurile din 
Ţările de Sus, de unde nimeni nu s-a mai întors vreodată. Aceste 
hotărâri nu le-am luat fără mustrări de conştiinţă, gândindu-mă 
că încalc cea mai solemnă dintre poruncile voastre. Adică să 
încurajez într-un anume fel paricidul, chiar şi din cauza celei mai 


mortale nevoi, iată ceea ce nu se potrivea deloc cu respectul 
datorat împătritei paternităţi din care m-am format: aceea a 
tatălui meu carnal, banal instrument de paternitate; aceea a 
Dumnezeului nostru, Tatăl tuturor; cea a Eminenţei Voastre, fără 
care n-aş fi fost nimic; şi, în sfârşit, cea a Prea Sfântului Părinte, 
datorită căruia sunt puţin din ceea ce sunteţi. O rog pe 
Eminenţa Voastră să mă creadă că mă limitam doar la a 
reproduce sacrificiul Tatălui suprem pentru copiii săi, care a 
mers până la a oferi drept hrană propria sa carne. Foamea are 
înţelepciunea ei, iar frigul, propria milă. Cel Viclean a vrut şi Cel 
Veşnic a îngăduit să merg să găsesc şi pe una, şi pe cealaltă 
printre publicani. La aceştia, într-adevăr, de-ndată ce 
infirmitatea vârstei îi face incapabili să mai vâneze şi să 
pescuiască, nemaiputând să arunce harponul, nici să tragă de 
rame, bătrânii sunt poftiţi să părăsească locuinţa şi să meargă 
în pustiul de gheaţă din Ţările de Sus, cu fermitatea de 
neînduplecat pe care o inspiră în acelaşi timp neputinţa lor şi 
vocea sângelui. Aceşti bătuţi de soartă pleacă fără să spună un 
cuvânt, fără a-şi lua rămas-bun, fără părere de rău, pentru a 
deveni prada lupilor, cărora se dau de bunăvoie, sau a frigului, 
căruia îi cer somnul veşnic. Astfel, un obicei păgân a devenit o 
salvare pentru creştinii mei. A trebuit chiar să le domolesc zelul, 
deoarece am surprins printre cei mai înfometați pe unii care-şi 
goneau părinţii cu pietre, după ce le-au crăpat ochii pentru ca 
aceştia să nu mai găsească drumul înapoi. li rog pe Dumnezeu 
şi pe Eminenţa Voastră ca această barbarie, urmare a depăşirii 
ordinelor mele, să nu cadă pe capul poporului din Noua Thule. 


În al treilea rând, am stârpit în Aşezare oribilul simulacru al 
spânzurării la care se dedau copiii în joacă, în mod obişnuit. Fie 
ca Eminenţa Voastră să mă înţeleagă: nu era vorba, pentru 
aceşti  micuţi nefericiţi, de a se juca pedepsindu-i prin 
spânzurare pe asasini, hoţi şi sodomiţi, pe care în închipuirea lor 
i-ar fi vânat, înainte de a-i da pe mâinile unui călău imaginar. 
Chiar dacă acest joc ar fi fost cu totul nevinovat, cu ceva folos 
pentru mântuirea sufletului, învăţându-i că o crimă atrage după 
sine pedeapsa, şi chiar dacă jocul s-ar fi terminat întâmplător 
sau în nebunia unui amuzament crud printr-o moarte adevărată. 
Copiii din Gardar se dedau unei deprinderi de o altă 
perversitate. Am înţeles din confesiunile lor şi din cuvintele 


încurcate ale lui Einar Sokkason că se spânzurau ei înşişi sau îi 
puneau pe tovarăşii lor să-i spânzure, pentru a simţi, prin 
dispariţia treptată a gândirii, vertijul apropierii morţii, care, zic 
ei, este provocatoare de extaz. Mulţi dintre ei, necrezând în 
veşnicie sau neavând aceasta noţiune, nu sunt deloc fermecaţi 
de anticamera Raiului, ci de urcarea progresivă a umorilor spre 
cap, care provoacă o ameţeală asemănătoare cu efectul unei 
beri prea tari sau cu efectul acelor frunze ameţitoare, 
înţepătoare şi bune de mestecat, despre care au scris unii 
cruciați din Orient. 

Două cauze m-au făcut să condamn această deprindere 
nelegiuită: pentru primejdia, mai întâi, care ameninţa viaţa 
copiilor, prin dorinţa nesăbuită de a prelungi spânzurarea sau 
prin nebăgarea de seamă a tovarăşului de joacă, însărcinat a 
pune capăt jocului dezlegându-l pe spânzurat, dar mai ales 
pentru falsa dorinţă de a ajunge fără a muri în paradisul 
trupurilor, cerând ameţelii să înlocuiască virtutea şi nebuniei de 
o clipă să înlocuiască lucrările unei vieţi întregi. Să pedepsesc o 
nelegiuire atât de ciudată n-a fost deloc uşor. M-am abținut de 
la a-i pedepsi cu moartea pe vinovaţi, deoarece ar fi fost ciudat 
să-i răsplătesc pe păcătoşi cu ceea ce căutau în păcat; în afară 
de faptul, chiar întemeiat, că mi-era greu să omor copii care, 
copleşiţi de foame şi frig, nu mai aveau, vai, nevoie de mine ca 
să moară. M-am gândit la mutilarea unui membru. A unui picior 
nu putea fi vorba, nici a unei mâini, fie ea stânga, de teamă ca 
tinerii infirmi să nu devină povara poporului, atunci când munca 
celor mai puţin slăbiţi era importantă pentru salvarea tuturor. M- 
am hotărât să-i pedepsesc prin scoaterea unui ochi, pedeapsă 
destul de dură pentru a descuraja recăderea în păcat, dar prin 
care puteau să-şi păstreze neştirbită, cu excepţia poate a 
arcului, îndemânarea pentru vânătoare, pescuit, păşunat sau 
munca pământului. 


În al patrulea rând, m-am ocupat de înăbuşirea felului în 
care micul nostru popor îşi rezolvă litigiile şi cârmuieşte ceea ce 
în alte părţi se numeşte justiţie. Această justiţie mi-a părut în 
mod viclean moştenită de la publicani, pe care îi vedeam cum 
protestează pe ascuns, într-un ungher al catedralei, chiar şi în 
timpul slujbelor pe care le reinstaurasem sau la adăpostul unor 
grămezi de turbă. Normanzii noştri, pe care frigul şi foamea îi 


făcuseră sclavii sclavilor lor, mai bine adaptaţi grozăviilor 
climatului, se luau încetul cu încetul după ei, amestecând totul 
şi cu puţin creştinism. Slăbirea Bisericii şi, în ciuda pretinsei 
puteri a lui Einar Sokkason asupra ţăranilor din jur, absenţa 
oricărei autorităţi civile lăsaseră loc liber practicii nelegiuite pe 
care trebuie s-o descriu Eminenţei Voastre. Cărei inchiziţii fără 
rug, cărui suveran fără sergent ar fi putut, la nevoie, să-şi 
supună gâlcevile dacă nu soluționării prin vărsare de sânge 
după bunul plac al furiei, când nicio monedă de aur sau de 
argint nu mai exista pentru a-şi ispăşi vinile printr-o amendă 
justă? În faţa poporului strâns într-o adunare de judecată, se 
începea cu o numărătoare naivă, imitată de aceştia pentru copii 
sau trăgându-şi obârşia din străvechile legende publicane, în 
care Eminenţa Voastră va observa sfinte figuri presărate printre 
animalele păgâne pentru a le împodobi cu puţină sacralitate. 
Astfel că, înainte de a începe o aşa-zisă procedură de judecată 
pe motiv de încornorare (pricină de numeroase învrăjbiri, în 
ciuda frigului care ar fi trebuit să domolească patimile), am auzit 
cele două părţi mustrându-se astfel, unul imitând vulturul şi 
celălalt morunul, într-un dialog cu rădăcini în natură: 


VULTURUL: Am nişte frumoase mustăţi 

Şi urechea fină. 

MORUNUL: Sfinte Reverien, susţine-mi cauza 
Aşezat pe o piatră, 

Aşezat pe o piatră. 

VULTURUL: Sfântă Plectrude, pledează pentru mine, 
Aşezată pe o piatră, 

Aşezată pe o piatră. 

MORUNUL.: Fie ca Sfântul Reverien să-ţi taie mustaţa 
Şi să-ţi astupe urechea ta cea fină, 

Aşezat pe o piatră, 

Aşezat pe o piatră. 


Cum se face că aceste suflete simple, lipsite de mult timp 
de luminile Eminenţei Voastre şi de cele ale augustului vostru 
predecesor, păstraseră amintirea Sfântului Reverien şi a Sfintei 
Plectrude, dragi inimii mele, dar puţin invocaţi în creştinătate, 
este ceva ce las la aprecierea Eminenţei Voastre a judeca. În 
pofida ciudatei digestii de care dădea mărturie un asemenea 


amestec şi nelegiuirii barbare care marca ceea ce avea să 
urmeze ca procedură, am fost tulburat de urmele infime de 
cucernicie venite, peste vremuri, din groaznicele adâncimi ale 
pădurilor din Franţa. 

Dar nu era vorba, dacă pot îndrăzni să mă exprim astfel în 
scris, decât de aperitivele judecății lor. Curând, cei doi rivali, în 
picioare în mijlocul asistenţei aşezate în cerc, recitau pe rând, în 
sunet de tobe, un şir de zeflemele şfichiuitoare. Nimic nu scăpa 
ironiei lor înţepătoare: nici înfăţişarea adversarului, de la care 
nicio trăsătură  dizgraţioasă nu scăpa comentariilor lor 
obraznice; nici mirosul, cel mai adesea neplăcut, capitol la care 
totuşi publicanii nu erau cu nimic mai prejos unul faţă de 
celălalt, la care neîngrijirea trupului lor, în care mizeria îi 
adusese pe normanzii noştri, contribuia cu sute de emanaţii; nici 
cusururile sufleteşti sau de caracter; nici măcar nefericirile 
datorate capriciilor sorții. Femeile părţilor veneau şi ele cu 
refrenele lor în acuzarea bărbatului lor, susţinând partea opusă 
atunci când doreau să se răzbune fie din cauza vreunei prestații 
carnale nesatisfăcătoare sau a unor mângâieri nepotrivite, fie 
pentru că fuseseră bătute sau împrumutate cu neruşinare 
vecinului. Pentru miros: Analurshe, Analurshe, adică „rahat 
bătrân” în limba publicană; pentru o gură fără dinţi: „Tu sugi, 
neputând să muşti”, cu toate subinţelesurile licenţioase, 
întovărăşite de râsete generoase, pe care Eminenţa Voastră le 
va descoperi în spatele acestor mustrări; pentru josnicul comerţ 
cu animale: „Nu-ţi amesteca laptele cu cel al vacii tale” sau „Nu- 
ţi băga membrul în dosul iepei tale; când se va ridica, te vei 
trezi atârnând”; vânătorul fără vânat, pescarul fără peşte erau şi 
ei înfieraţi în mod public: erau chemaţi copiii lor, cărora li se 
dădea în bătaie de joc un blid cu turbă, lungită cu apă de mare. 
Aceste fiinţe nevinovate îşi scuipau în faţă taţii, incapabili de a-i 
hrăni cum se cuvine. Pedeapsa acestei bătălii în vorbe era 
crudă. Aceluia pe care asistenţa, prin râsete şi glume 
răutăcioase, îl desemna ca învins nu-i mai rămânea decât un 
exil definitiv. Căci împrumutaseră de la publicani acest obicei, 
potrivit căruia niciun prieten, rudă, copil, vecin nu-i mai vorbea 
celui învins şi nici nu-i venea în ajutor în vreun fel, acesta fiind în 
mod necruţător gonit din comunitate. În acelaşi timp cu onoarea 
şi respectul, mai trebuincioase decât sângele în viaţa unui popor 
atât de închistat în singurătate, nefericitul pierdea totul: casa, 


dreptul de alodiu, păşunile, animalele, copiii, sclavii şi nevasta. 
Durerea era cu atât mai mare cu cât, adeseori, trădarea alor săi 
fusese unealta însăşi a nenorocirii sale. Nu-i mai rămânea 
proscrisului decât imensitatea albă din Ţările de Sus. Astfel, 
moartea avea să termine ceea ce fusese început prin cântece. 

Am avut, ca şi în cazul altor aberaţii criminale, multă 
frământare sufletească în a hotărî o pedeapsă care s-o elimine 
pe aceasta: cum să pedepseşti proporţional, adică tot prin 
moarte, un obicei care duce la moarte? Nu m-aş fi făcut eu 
unealta ajutătoare a ceea ce trebuia să condamn? Refugiindu- 
mă în rugăciuni, am primit de la Duhul Sfânt şi de la exemplul 
Eminenţei Voastre povaţa unui fericit şiretlic. Ordonanţa pe care 
am dat-o a fost ca cel câştigător să fie pedepsit cu moartea. M- 
am temut o clipă ca răutatea poporului să nu găsească vreo 
ieşire vicleană, adică să piardă în mod voit în loc să câştige, 
tocmai din cauza supliciului capital impus adversarului; am 
dejucat acest şiretlic prin câteva ruguri bine aşezate, unde i-am 
jertfit pe cei câţiva care voiseră să câştige pierzând. Sursa 
acestui mod de împărţire a dreptăţii a fost secată dintr-o dată: 
cine voia oare să câştige pentru a pierde? De atunci, judecata 
mea, adică cea a lui Dumnezeu, a fost singura care a mai 
procedat la pedeapsa exilului în Ţările de Sus. 


În sfârşit, am interzis luptele de cai. Ca nişte ţărani muritori 
de foame să se distreze atât de uşuratic şi de costisitor, iată 
ceva ce mi s-a părut împotriva credinţei. Aceşti oameni ar fi 
trebuit să-şi consacre meditaţiei asupra morţii lor atât de 
apropiate tot timpul liber pe care li-l lăsau, pentru relele 
deprinderi, prăpădul din natură şi puţinele lucrări ale câmpului, 
tot mai scurtate de frig. Unii se dezvinovăţeau invocând 
inutilitatea crescândă a cailor, pe măsură ce gheaţa lua în 
stăpânire pământurile altădată arabile. Dar n-am fost de acord 
cu aceste motive: dacă într-adevăr caii deveniseră nefolositori 
pentru muncă, puteau fi mâncaţi, după ce vor fi fost puşi cât de 
cât la îngrăşat cu fân, având grijă a păstra câţiva armăsari 
pentru iepele de reproducere. In loc de asta, începând cu 
Duminica Floriilor şi în toate celelalte duminici până în 18 
octombrie}, aceşti armăsari costelivi erau adunaţi într-o 


11 Saint-Luc (fr.) - Sărbătoarea Sfântului Luca, unul dintre cei patru 
evanghelişti. 


împrejmuire jalnică, în timp ce nu departe de acolo li se 
prezenta, spre a-i excita pentru luptă, vulva unei iepe în călduri. 
Pe vremea când încă se făceau schimburi, mi s-a spus că 
ghimbirul, adus cu mare cheltuială din celălalt capăt al lumii şi 
zdrobit cu grăsime de urs, era pus, pentru a o încălzi şi mai tare, 
pe acele părţi ale iepei care nu se puteau numi secrete, 
deoarece, dimpotrivă, se sforţau să le expună în cel mai obscen 
mod cu putinţă. Armăsarii erau apoi aşezaţi faţă în faţă, câte 
doi, înaintea unui public care îi încuraja prin aplauze şi strigăte, 
în timp ce stăpânii fiecăruia dintre combatanți îi îmboldeau cu o 
bâtă introdusă într-un mâner din piatră ascuţită, după modelul 
vânătorilor publicane. Curgea mult sânge din sărmanele animale 
din cauza bâtei stăpânului lor, dar şi, cum se înţelege de la sine, 
din cauza muşcăturilor şi loviturilor de picioare ale adversarilor. 
Am văzut în unele duminici cadavrele armăsarilor cu 
măruntaiele scoase prin lovituri de copite, fumegând la apusul 
soarelui sub răsuflarea îngheţată a sloiurilor, în timp ce copiii se 
jucau în măruntaiele calde sau din care făceau coliere. 
Hotărârea mea a fost luată într-o zi când, în timpul unei lupte, l- 
am văzut pe unul dintre stăpânii armăsarilor lovindu-l pe cel cu 
care se lupta calul său, atunci când l-a văzut pe al lui slăbindu-i 
forţele: Eminenţa Voastră va pricepe că o faptă atât de laşă este 
contrară şi onoarei, şi regulilor barbare ale acestor turniruri. Am 
văzut cu groază cum lupta dintre cai se termină cu cea dintre 
oameni. Stăpânii s-au apucat şi ei să se bată cu ascuţişul 
bâtelor, cu satârele, înainte ca adunarea să ia partea unuia sau 
altuia şi ca fiecare dintre ei să încerce să-i extermine pe cei din 
partea duşmană. M-am gândit la împăratul Iustinian şi faimoasa 
răzvrătire care a izbucnit în timpul curselor de cai, când a crezut 
că-şi va pierde tronul, şi mi-am luat inima în dinţi, după 
exemplul împărătesei Teodora, care, din prostituata şi 
însoţitoarea de urşi ce fusese înainte de a purta coroana 
bazilicală, a devenit sfânta care a salvat Imperiul. Echipat doar 
cu crucea mea pastorală, lipsit de protecţia armată pe care mi- 
ar fi asigurat-o echipajul meu, de nu s-ar fi pierdut în gheţurile 
din nord, m-am năpustit printre ei, rugându-i fierbinte să mă 
jertfească pe mine şi nu pe ei înşişi. Einar Sokkason, mai puţin 
simţitor decât mine la inspiraţia Teodorei, a căutat adăpost într- 
un grajd; am rămas singur împotriva tuturor, dar, în această 
primejdie, memoria dârzei împărătese mi-a îngăduit să readuc 


pacea. Einar Sokkason s-a lăsat convins să interzică luptele de 
cai, cu ajutorul religiei şi cu firavul sprijin care îi ţinea loc de 
poliţie. Astfel a fost abolit, din fericire, acest obicei ruşinos, 
moştenit, după câte mi-au spus, de la strămoşii cei mai 
îndepărtați. 


În dimineaţa următoare, pe când somnul ştergea durerea 
acelor frământări, un băieţel, care făcea pe lângă mine oficiul de 
paracliser şi de servitor, a venit să mă anunţe că fusese văzut la 
orizont Şarpele Scurt. Când am ajuns acolo, poporul, adunat deja 
pe plajă, striga cu lacrimi de bucurie spre corabie, care, prin 
forţa vâslelor, străpungea ceţurile apei, unde domnea gheaţa şi 
pacea lui Dumnezeu. 

Ochii şi trupurile marinarilor purtau urmele unor încercări 
nemaivăzute, care puteau fi întrecute doar de patimile lui 
Hristos. Trei dintre oameni fuseseră masacrați şi tăiaţi în bucăţi 
de nişte tâlhari misterioşi, care le jefuiseră toate produsele de 
vânătoare şi de pescuit agonisite în Ţara fără Case. Echipajul 
mâncase carne de om, chiar şi în zilele de post, în timp ce o 
mică grupă mărşăluise spre miazăzi sub ordinele Căpitanului 
pentru a întâlni ape libere şi vânat, nu fără a pierde un bun 
marinar. Am observat că un picior al Căpitanului era înfăşurat 
într-un fel de manşon făcut din piele, cârpe şi sfoară, de care 
atârnau ace de sânge îngheţat. Trebuise, mi-a spus el, să-l 
amputeze din cauza puroiului, şi niciodată n-am putut afla mai 
mult, pentru că nu era genul de om care să caute compasiunea. 
Grupa trimisă la miazăzi ajunsese la capătul gheţurilor, după 
strania soartă a unui marş a cărui ţintă dispărea fără încetare, şi 
adusese pentru restul echipajului, rămas la corabia răsturnată 
ca adăpost, slănină de focă în cantitate mare, chiar în momentul 
în care, în lipsa unor cadavre de mâncat, era pe punctul de a 
muri de foame. Curajul sublim de care au dat dovadă aceşti 
oameni în toate aceste păţanii este demn de a o tulbura pe 
Eminenţa Voastră până în adâncul sufletului, chiar dacă, după 
spusele Căpitanului, evlavia a avut puţină importanţă în 
salvarea lor. Au tăiat cu ferăstrăul corabia în tot atâtea părţi 
câte erau necesare pentru a face posibilă alunecarea pe gheaţă. 
Pentru acest transport ciudat au folosit piei de focă întărită şi 
şlefuită cu urină îngheţată. Înhămaţi precum vitele la acest gen 
de sănii, cărora le-au făcut patine din excremente, trăgând 


vasul făcut bucăţi pe oceanul de gheaţă, hrănindu-se doar cu 
slănină de focă, au reuşit să ajungă după multe zile la apă. 
Atunci au adunat bucăţile corabiei, le-au legat, le-au asamblat, 
dând cepuri ca dulgherii de corăbii de pe timpul strămoşilor 
noştri, şi s-au îmbarcat în carcasa astfel reasamblată. Dar vântul 
de miazăzi a fost destul de puternic şi de potrivnic, reducându-le 
într-atât viteza încât au trudit la vâsle zi şi noapte împotriva 
furiei valurilor, până la gurile de la Einarsfiord, unde, cu ajutorul 
lui Dumnezeu, au putut să atingă, întâmpinați de îmbrăţişările 
noastre, portul de legătură. 


Pe vremea acestor întâmplări a fost adusă în faţa mea o 
tânără publicană în zdrenţe, venită tocmai din adâncurile 
îngheţate din Ţările de Sus. Străbătuse, mi s-a spus, în genunchi 
împrejurimile satului, fără a băga în seamă prundişul aspru, 
gemând şi rugându-se fierbinte pentru iertarea păcatelor pe 
care nu le comisese. Era în aceasta o evlavie neobişnuită pentru 
o fată din rasa ei. Povestea ei era de suferinţă şi de moarte, cu 
nimic mai prejos decât cea pe banchiză şi pe apă a Căpitanului 
şi a echipajului lui. Mi-a fost greu să descâlcesc iţele cu ajutorul 
lui Einar Sokkason. Atrocitatea amintirii făcea ca în mintea ei să 
domnească multă confuzie, iar jargonul în care vorbea era 
aproape de neînțeles, amestec murdar între limba veche a 
strămoşilor noştri şi graiul satanic al publicanilor. Pentru a pune 
cât de cât ordine în cele ce povestea şi mişcat la culme de cele 
auzite, am încercat să fac să cadă asupra ei dulcea mantie a 
milostiveniei divine. Am pus să i se dea turtă de arpacaş, pe 
care am drămuit-o cu zgârcenie, cunoscând pericolul unei 
îndestulări bruşte după o foame îndelungată. Ea gemea de 
plăcere băgând în gură fărâmiturile de turtă, pe care i le 
întindeam drept prescură, deoarece, suflet cumsecade şi blând, 
voia să rămână în genunchi în faţa mea. S-a întors la graiul 
publican, eu fiind nevoit să caut un tălmaci. Mi-au adus o 
stârpitură galbenă şi obraznică, care deodată a părut interesat 
de o pată albăstruie pe care amărâta o avea în jurul gurii. „Ţi-ai 
omorât fraţii ca să te hrăneşti cu ei”, îi spuse stârpitura şi, la 
întrebările mele, a reieşit că la oamenii simpli o pată de vin în 
jurul buzelor era tocmai semnul acelei grozăvii. Eminenţa 
Voastră va binevoi să dea crezare credinţei mele că în această 
acuzaţie n-am văzut altceva decât cea mai naivă superstiție. Din 


cuvintele ei dezlânate şi din jalnicele servicii ale tălmaciului, 
Einar şi cu mine am înţeles că într-adevăr ea îşi ucisese frăţiorii, 
pe care îi luase cu ea în îngrozitoarele Ţări de Sus, fugind de 
groaza şi mai mare a ceea ce în nicio limbă de pe pământ un 
creştin n-ar fi putut numi familie sau casă. După spusele ei, şi 
am crezut-o îndată, nu fusese vorba de o crimă, ci de o faptă de 
milostenie - aceşti doi copii, la terminarea puţinelor provizii pe 
care sora cea mare le luase din casă în vederea fugii, într-un 
coşuleţ prins pe spate în tunica îmblăniră, erau pe punctul de a 
muri de foame şi plângeau atât de sfâşietor încât îi spânzurase 
pentru a le alina suferinţele. Nu era aici nicio crimă pe care ar fi 
putut s-o răzbune Eminenţa Voastră sau Dumnezeu. l-am 
poruncit să ne povestească de ce fugise punând în primejdie trei 
vieţi. Nu îndrăznesc să repet Eminenţei Voastre, fiindu-mi cu 
neputinţă s-o fac în termeni care nu v-ar insulta auzul. Este 
suficient să spun că această fată se născuse din amorurile silite 
ale unei benedictine din mănăstirea Siglufiord, aflată la zece zile 
de mers pe jos din Gardar prin Ţările de Sus, cu una dintre 
stârpiturile care se strecuraseră în serviciul mănăstirii. Din 
această mănăstire, despre care i-am mai vorbit Eminenţei 
Voastre, nu mai rămăsese nimic, nici altar, nici relicve, nici 
obiecte de preţ, nici preot, doar zidurile măcinate până la 
statura unui om şi menite josnicei întrebuinţări de reazem 
pentru netrebnicele colibe pe care vânătorii de rațe palmate, 
duhnind a peşte, îndrăzneau să le numească case şi pe care le 
părăseau toamna. Am surprins în ochii lui Einar acea licărire de 
înţelegere care m-a făcut pe loc să pricep că el auzise de 
groaznica faptă de demult, dar pe care mi-o ascunsese cu grijă. 
Măicuţele Sfântului Benedict, fie-i lăudată memoria, lipsite de 
autoritatea pastorală şi luate cu asalt de frigul tot mai nemilos, 
au lăsat să moară turmele şi să se părăginească fermele, 
părăsind brazdele, fânul, otava. Stârpiturile din serviciul lor, 
pricepute în a vâna pasărea palmată şi ursul, a cărui grăsime, în 
lipsă de altceva, putea fi mâncată în caz de foamete, şi de 
asemenea scârboasa focă din spaţiile goale ale gheții, au ajuns 
la statutul de amanti, soţi şi stăpâni; amanți, dacă se poate 
spune asta despre oamenii care se împreunează precum 
animalele; soţi, dacă acest cuvânt poate fi folosit pentru nişte 
păgâni care nu cunosc binecuvântarea nupţială, doar pe cea a 
unei răpiri urmate de-ndată de cele mai sălbatice copulaţii: 


deoarece în acest mod face acest popor căsătoriile şi copiii care 
se înmulţesc precum şobolanii, înainte de a muri de frig; 
stăpâni, deoarece călugărițele ispitite de hrană au fost în scurt 
timp trecute la sclavie şi tratate ca atare, cum nici ţăranii noştri 
nu-şi tratează vitele, împreunarea se face în comun, la lumina 
lămpilor, sub privirile copiilor şi în goliciune absolută, fără a face 
deosebire între faţă şi dos. Femeile sunt ale tuturor; se schimbă 
fiica sau sora pentru o blană de urs dacă este nubilă, pentru o 
blană de iepure dacă încă nu este şi pentru un dinte de morsă 
dacă nu mai are menstruaţie, ceea ce conduce la a considera 
permise şi chiar de recomandat cele mai monstruoase 
neorânduieli şi mai contrare naturii. Ei se închină membrului viril 
aşa cum facem noi în faţa lui Dumnezeu, şi-l etalează sub 
izmene neruşinate de blană, îl închid cu respect în tocuri din os 
de bou parfumat cu mosc şi felaţia la care le obligă pe femei 
este versiunea diabolică a sfintei comuniuni. Îşi împrumută 
femeia musafirului în trecere, cerând în schimb ca şi acesta să 
le-o împrumute pe a lui la întoarcerea de la vreo partidă de 
vânătoare, dacă soţia nu-i poate însoţi, fiind borţoasă sau 
bolnavă şi neputând fi bună la cusutul sau argăsitul pieilor. 
Toanele soţului care îşi împrumută nevasta nu împiedică cele 
mai teribile violenţe dacă femeia, după capul ei, se dă altuia 
decât soţului ei; atunci se consideră îndreptăţit s-o ucidă, la fel 
de simplu cum e spânzurat un câine prea încet pentru sanie. 
Atunci când semnele prevestitoare îi fac să se teamă de o mare 
nenorocire sau când odiosul şarlatan care le ţine loc de preot le 
dă aprobarea, fac un schimb general de femei pentru a alunga 
spiritele rele, spun ei, înşelate de adăposturile prea numeroase, 
menite desfrâului, în satul devenit lupanar. Fetitele nou-născute 
sunt masacrate pentru a pune capăt alăptării, foarte lungă la 
această rasă, care le împiedică pe mame să conceapă din nou, 
în speranţa că se va zămisli un băiat. Este pricina pentru care 
tânăra noastră publicană, având unele cunoştinţe de creştinism, 
fugise cu multă groază, purtând ea însăşi în pântece rodul 
iubirilor barbare. A născut în ziua de 2 februarie”? o fetiţă 
moartă. Astfel s-a ajuns, prin fuga ei, tocmai la ceea ce fuga 
trebuia să prevină. 


12 Din lat. festa candelarum - sărbătoarea luminii. La catolici, ziua de 2 
februarie este sărbătoarea de prezentare a lui lisus în templu şi de purificare 
a Fecioarei Maria (n.t.). 


... Cum am avut totdeauna, la şcoala Eminenţei Voastre, 
prietenie pentru denunţători, ajutoare zeloase ale Judecăţii 
divine, am ascultat destui care au înşirat vrute şi nevrute pe 
seama lui Jörgen Ulfsson Jorsalafari, omul venit din Orient cu o 
maimuţă. Se spunea despre el că era priceput la farmece, 
iscusit în invocaţii şi vrăji şi se zvonea că maimuța, ale cărei 
talente şi drăgălăşenii le lăuda, nu era decât fiica pe care o 
avusese după împreunarea cu o capră, animal cu virtuţi 
mediocre, la fel de cunoscut de enoriaşii mei ca şi maimuța şi, 
de aici, nefast. Un turnător mistagog mi-a jurat pe viaţa mamei 
lui, foarte bătrână, ce e drept, că maimuța avea treizeci şi şase 
de dinţi în gură şi şase degete la mâna stângă: purta deci 
semnul Fiarei, potrivit Revelaţiei din Patmos. Că Sfântul Jean, pe 
insula lui arsă de un soare necunoscut în Thule, numărase 
dinainte rădăcina pătrată de treizeci şi şase de dinţi pentru a 
extrage (dacă pot să scriu astfel) de două ori cifra 6; că pusese 
alături numărul de degete al mâinii stângi; că în acest fel aflase 
Numărul Fiarei, iată ceva ce m-ar fi lăsat cu gura căscată dacă 
aş fi dat cea mai mică crezare acestor nerozii. Dar nu există 
prostie omenească care să nu dea apă la moară, şi cea a 
mistagogului n-a dat greş. l-am dat de înţeles că familiaritatea 
sa cu diabolicul putea să-mi dea motiv să-l dau pe mâna puterii 
civile? şi că focul de turbă, cu suferinţa specifică încetinelii sale, 
în afară de faptul că ar încălzi poporul în acest anotimp de frig 
tot mai aprig, risca să-i frigă picioarele mai mult decât i-ar 
plăcea. Totuşi, l-am făcut să înţeleagă, cu toată blândeţea şi 
gravitatea a căror metodă am învăţat-o de la Eminenţa Voastră, 
că era cu putinţă ca pedeapsa focului de turbă să nu mai aibă 
loc dacă ar avea bunăvoința să-mi spună mai multe despre 
împrejurările care au dus la moartea animalului şi la masacrul 
de la ferma din Văi, aşezată în Undir H6fdi, nu departe de 


'3 În fr. în text - /e bras séculier - serviciu alcătuit din neclerici, la îndemâna 
judecătorilor ecleziastici, însărcinat cu executarea anumitor hotărâri 
judecătoreşti (n.t.). 


biserica părăsită; masacru, Eminenţa Voastră îşi va aminti, ale 
cărui rămăşiţe fumegânde le-am văzut când am pus piciorul 
pentru prima oară pe țărmurile Noii Thule, intrând în ferma 
blestemată. Păstrasem de atunci o mâhnire adâncă, pentru că 
descoperisem că primii creştini încredinţaţi mie de Eminenţa 
Voastră nu mai erau decât nişte fantome sfâşiate. L-am silit pe 
mistagog să-mi dezvăluie dacă aceea fusese una dintre crimele 
publicanilor. Am simţit că şovăia între dorinţa de a-şi arăta 
meritele şi mărturisirea neştiinţei sale; i-a acuzat pe publicani cu 
atât de puţină convingere şi cu o atât de mare acceptare 
conştientă a urmărilor unei asemenea acuzaţii încât am înclinat 
să cred că publicanii nu avuseseră niciun amestec. Ura care 
exista între publicani şi normanzi, născută din condiţia pe 
jumătate servilă a primilor şi din sentimentul pe care îl aveau 
cei din urmă din cauza propriei inferiorităţi neputincioase, mi s-a 
părut că demonstrează îndeajuns falsitatea mistagogului, ai 
cărui ochi albaştri şi păr blond îmi arătau că era sânge din 
sângele nostru. Am folosit blândeţea vorbei şi amenințările, 
promiţându-i pe rând bucuriile cereşti şi chinurile focului 
terestru şi ale celui veşnic, convingându-l astfel să-mi dea pe 
mâini un martor. Acest martor era Einar Sokkason. 


Eminenţa Voastră va înţelege solemnitatea audienței care a 
avut loc când am poruncit să fie adus Einar Sokkason. Nu mai 
este nimic de spus decât să folosesc cu totul alt cuvânt decât 
„întrebare”, căci, în afară de tortura trupului, pe care n-am avut 
puterea necesară s-o folosesc împotriva unui personaj atât de 
important, care pe deasupra ar fi fost şi un om bogat dacă în 
Noua Thule ar fi rămas vreo bogăţie, Einar Sokkason a suferit 
toate chinurile. Cât despre mine, m-am pregătit prin rugăciune 
şi de asemenea printr-un fel de penitenţă, dacă sărăcia lucie în 
care mă aflam în mijlocul acelui popor ale cărui nenorociri le 
împărtăşeam mi-ar fi permis să mă pedepsesc mai aspru. Ce 
poşircă de ciorbă aş fi putut să beau pentru a mă chinui, când 
oricum eram siliţi a bea spălături de alge? Ce digerare mai 
abjectă decât răzuiala pieilor de animale marine asezonată cu 
chişiţă de cai morţi? Pe un frig de fugiseră şi păsările, grăsimea 
de urs şi slănina de focă, alimente esenţial şi intrinsec infame, 
pe care curajoşii mei marinari le aduseseră în cele câteva 
butoaie scăpate din masacru şi din jaf, ni s-ar fi părut mai 
delicioase decât presurile din Aquitania, pe care italienii, în 
moliciunea lor, şi provensalii, în perversitatea lor flască, le 
numesc ortolani, adică „păsările grădinilor”. Ţineam grăsimile şi 
slănina pentru copii şi pentru săracii săracilor. Cu atât mai mult 
cu cât la celebrarea slujbelor aş fi vrut, pentru solemnitatea 
ţinutei mele, să îmbrac veşmintele potrivite misiunii mele, pe 
care înţelepciunea Voastră îmi poruncise să le iau cu mine în 
nordul lumii pentru a impune prezenţa Voastră şi pe cea alui 
Dumnezeu. Vai, dădusem pelerina şi stiharul celor nevoiaşi; 
restul se pierduse în încercările mării şi ale gheții; în loc de 
patrafir, veşmânt alb, casulă, dalmarică, paliu, pluvial, nu mai 
aveam pe umeri decât o jalnică rămăşiţă din glugile pe care le 
confiscasem în numele cumpătării. În această ţinută l-am primit 
pe Einar Sokkason sau, mai bine zis, mi-a fost aruncat la 
picioare. Fie că se opusese să fie prins, fie că marinarii mei, 
istoviţi încă de pe urma expediției în Ţara fără Case, îşi 


vărsaseră mânia asupra lui, Einar nu oferea privirilor mele decât 
o amintire în zdrenţe a formei lui umane. Mai potrivit cu 
sfâşierea la care a fost supus ar fi fost butucul măcelarului din 
Nidaros, la porţile catedralei, decât autoritatea şi renumele de 
care se bucura în fiordul care îi purta numele. Urechile îi 
fuseseră smulse. Unul dintre ochi nu mai era decât o rană 
cavernoasă; din dinţi, mai înainte puţin numeroşi, nu-i mai 
rămăsese decât unul pentru a-i împiedica limba, umflată ca cea 
de vițel, să spânzure în afara gurii cu buze crăpate. Milostivenia 
mea îl scutise de întrebări doar ca să-l dau, fără să vreau, pe 
mâinile tovarăşilor mei. Starea prizonierului era atât de rea 
încât, în loc de interogatoriu, nu mi-a rămas altceva de făcut 
decât să dau eu însumi răspunsurile la întrebările pe care le 
puneam. Ar fi fost o anchetă ciudată, dacă Sfântul Duh, care se 
află în toate poliţiile şi în toate camerele puţin încinse unde se 
caută adevărul, n-ar fi vrut ca eu să fi înţeles deja; astfel încât 
Einar se limită, în dezvăluirea faptelor, la a geme la formulările 
mele şi la a încuviinţa din ceea ce îi mai rămăsese din cap. In 
acest fel tăcut a mărturisit ororile de la ferma din Văi, la Undir 
HOfdi, nu departe de biserica părăsită care, în noaptea 
timpurilor, fusese, cu dependinţele sale, bun canonic al 
catedralei din Gardar. Dacă este adevărat, după cum m-a 
învăţat Eminenţa Voastră, că după motiv se judecă o crimă, 
atunci Tribunalul veşnic, unde avocatul, procurorul şi judecătorul 
vor fi o singură persoană, va fi de părere că existau 
circumstanţe atenuante. Luând în considerare că molimele de 
ciumă care distrugeau Aşezarea la foc lent apăruseră odată cu 
sosirea lui Jorsalafari şi a maimuţei sale, luând în considerare de 
asemenea că poporul vedea în această maimuţă Fiara 
Apocalipsului, nu era greu ca aceste capete primitive să ajungă 
să creadă că exterminarea maimuţei va pune capăt molimelor. 
Că masacrul ţăranilor care adăposteau maimuța fusese 
consecinţa unei mânii precaute, născută din dorinţa de a ucide 
tot ce o înconjura pentru a elimina ciumele sau urmarea unor 
încăierări în care ţăranii ar fi încercat să-şi apere ciudatul 
animal, iată ce n-am putut să lămuresc, chiar promiţându-i în 
mod mincinos lui Einar că-şi va salva rămăşiţele pământeşti (şi 
nu numai sufletul), mărturisindu-mi adevărul. Căci hotărâsem 
să-l pedepsesc cu moartea, orice ar face sau ar zice. Nu puteam 
să uit aburii pe care îi respirasem în urma acelui masacru, 


excrementele calde încă, ieşite din măruntaiele scoase, sângele 
ţâşnit până la pod, trupurile mutilate, imposibil de recunoscut, 
înfricoşătoare vecernie care ne fusese rezervată în loc de bun 
venit de această creştinătate pierdută, aflată la capătul lumii, pe 
care veniserăm s-o ajutăm. Căutam de asemenea în această 
falsă asprime şi un avantaj politic. Ajunsesem să cred că, în 
spaţiul restrâns al unei mizerii atât de extreme, nu puteau 
exista în Gardar două autorităţi, una întemeiată pe asentimentul 
popular, cealaltă pe comanda Celui-de-Sus şi numirea Eminenţei 
Voastre. De când cu răzvrătirea care era să izbucnească cu 
prilejul luptelor de cai, simţisem o ruptură ivită în vechea alianţă 
dintre turma credincioşilor şi cruce. Einar Sokkason eşuase în 
faţa îndatoririi de supunere şi a obligaţiilor sale de şef. Prea 
atent la vociferările poporului, se opusese într-un mod înăbuşit 
celor mai severe dintre poruncile mele şi celor mai dure dintre 
cererile mele. In afară de un îngrozitor masacru, se făcuse 
vinovat de crima cea mai de neiertat din partea unui şef, aceea 
de a vrea să placă. Am pus să fie decapitat pe plajă, în faţa 
poporului. Capul lui a fost aruncat lupilor. Celelalte resturi 
pământeşti au avut parte de o înmormântare creştinească. 


Autoritatea mea consolidată prin supliciul lui Einar 
Sokkason, principalele vicii populare extirpate printr-o judecată 
aspră şi cele câteva provizii asigurate datorită zelului pe care îl 
insuflasem în munca pământului nu au împiedicat iarna să ne 
lovească cu ferocitate. Frigului de fiecare zi îi urma un frig şi mai 
mare, astfel încât se auzeau voci care murmurau Împotriva lui 
Dumnezeu, cerându-i flăcările Infernului. Unii au ajuns chiar să-i 
promită că se vor întoarce la vechile lor păcate, dacă ar veni 
pedeapsa focului; căci să fie fripţi era mai degrabă o 
recompensă decât un supliciu; unii, căutând păcatul cel mai 
mare, au comis păcatele apostaziei şi renegării într-o subminare 
a botezului, prin stropirea cu excremente, renegând numele 
Domnului. Am pus să fie spânzurați în grabă, atât pentru lipsă 
de judecată, cât şi pentru lipsă de credinţă: ce puteau ei oare să 
spere de la Dumnezeu, când negau pedeapsa pentru apostazie? 
Turba, sursă a vieţii, a început să lipsească din cămine, în pofida 
marii cantităţi pe care îi pusesem s-o extragă şi s-o adune 
înainte de venirea toamnei. Nimeni nu îndrăznea să iasă din sat, 
de frică să nu moară de frig, şi chiar de-ar fi mers până la 
turbării, le-ar fi găsit atât de îngheţate încât ar fi fost cu 
neputinţă să sape în ele. Ochii îţi îngheţau în orbite, secând 
lacrimile cele mai legitime. Copiii mureau în cutiile lor de stuf 
căptuşite cu fân care le ţineau loc de leagăne, prin deschizătura 
cărora le zăream, când sosea timpul ultimelor Sfinte Taine, 
feţişoarele umflate şi vinete. Şi încă erau fericiţi dacă părinţii lor 
nu făcuseră focul cu acele mizerabile adăposturi, sacrificându-şi 
copiii. Toate alimentele erau îngheţate bocnă, astfel încât, chiar 
pisate în mojare rustice, erau de nemestecat pentru cei care nu 
mai aveau, dinţi şi cauză, pentru cei care încă îi mai aveau, de 
teribile diarei. Diareea nici nu avea timp să fumege, că pe loc 
câinii o şi hăpăiau. Am ordonat să se aducă în catedrală oi şi boi, 
a căror căldură i-a salvat pe cei pe care sărăcia, accidentele 
vieţii sau răutatea vecinilor îi lipsiseră de adăpost: mi-am impus 
să dorm mai degrabă lângă ei decât în apartamentele mele; 


astfel că milostivenia mă recompensa prin ea însăşi, prin 
alinarea pe care această generozitate a permis s-o aducă 
trupului. Am fost chinuit de teama de a nu se interpreta ca un 
calcul ceea ce nu era decât împlinirea misiei mele. Am mers eu 
însumi să aleg, de prin case, bebeluşii cei mai slabi sau pe cei 
mai zdraveni, pentru a-i aşeza sub botul boilor mei, care i-au 
dezmierdat cu răsuflarea. În noaptea de Crăciun, când stelele au 
fost aşa de reci încât enoriaşii au pierit venind să asculte slujba, 
unul dintre aceşti copii şi cel mai puţin costeliv dintre boi au 
reînviat, la slaba lumină de grăsime de focă, sfântul tablou din 
Bethleem, în timp ce afară lupii, în aşteptarea prăzii, urlau la 
poalele ghețarului. 


În primele zile de primăvară, tânăra publicană a venit să-mi 
mărturisească, în genunchi, că era din nou însărcinată. După ce 
născuse un copil mort în ziua de 2 februarie, opera unui 
desfrânat din rasa ei, nu-şi mai găsise liniştea, în naivitatea sau 
perversitatea ei, până când nu regăsise din plăcere plenitudinea 
pe care altădată o suferise silită. Am vrut să-i ascult 
confesiunea. Găsindu-mi forţa în misia pe care, prin mijlocirea 
Eminenţei Voastre, o am de la Dumnezeu, bazându-mă de altfel 
şi pe faptul că atunci când veţi citi această dare de seamă voi fi 
încetat din viaţa şi având încredere că falsa revelaţie a unui 
pretins scandal mă autorizează a n-o păstra secretă, mă 
prosternez la picioarele Înălţimii Voastre rugând-o să mă creadă 
pe mine, şi nu pe jalnica mea pocăită. La întrebările mele 
insistente asupra cauzei stării sale, aceasta a avut, în disperarea 
ei, îndrăzneala să vocifereze că eu însumi eram autorul. Fie ca 
încercările pe care le-a îndurat şi disperarea care era urmarea 
acestora să scuze o minciună atât de monstruoasă, prin 
buimăceala spiritului ei şi ceţurile memoriei ei, iată la ce 
concluzie am ajuns, absolvind-o îndată; dar ea nu s-a dezis, 
mergând până la a mă ruga să recunosc această paternitate 
criminală; i-am atras atenţia că asemenea cerere nu era de 
domeniul confesiunii, oricare ar fi fost, pe de altă parte, relaţia 
între noi. Ea îşi repetă rugile, aplecându-se peste poala mea; ar 
fi îngenuncheat în faţa mea, dacă Sfânta Taină pe care eram pe 
punctul de a i-o administra n-ar fi făcut-o deja să fie în genunchi 
în faţa lui Dumnezeu. Dar era important pentru căutarea 
adevărului să cobor la amănunte, trecând peste dezgustul meu: 


de fapt, Eminenţa Voastră şi dl Conte d'Ascoigne nu m-aţi 
învăţat că Dumnezeu se află în întregime în amănunte? O rog 
deci pe Eminenta Voastră să aprobe rememorarea acestor 
amănunte josnice. l-am ordonat mai întâi fetei să-mi spună cu 
cine şi în ce poziţii, condamnate sau permise, avusese ea relaţii 
amoroase după ce născuse, fiind de la sine înţeles că în afara 
căsătoriei chiar poziţiile îngăduite sunt condamnabile. Ea mi-a 
jurat pe copilul ce avea să vină că pentru niciun alt bărbat, în 
afara celui care, zicea ea, este servitorul Vostru, nu-şi 
deschisese sau lăsase în jos sau smulsese izmenele de blană, cu 
care îşi acoperea părţile ruşinoase pentru a le feri de frig, după 
moda fetelor din rasa ei. Spunând acestea, ea îşi ridică 
veşmintele de femeie săracă, descoperindu-şi pulpele, pentru a- 
mi arăta cu ce îşi ascundea ceea ce descoperea, a cărei vedere 
n-a lipsit, mărturisesc, să mă tulbure, în pofida jegului, a 
scurgerilor de sânge şi a mirosului de mizerie, care făceau din 
această intimitate o privelişte dezolantă. Am întrebat-o dacă nu 
comisese unul dintre acele gesturi prin care mâna ei perversă să 
fi transportat sămânţa de la gură la coridorul ei cel mai secret. 
La care răspunse că eu eram singurul căruia putea să-i acorde o 
asemenea favoare, dacă era una, pentru a-i gusta apoi deliciile. 
l-am explicat cât de neplăcut îi era Cerului acest fel de a se 
purta, asociindu-se cu patru păcate mortale, acela al lui Onan, al 
felaţiei, al desfrâului şi al lăcomiei. Ea avu neruşinarea de a 
pretinde că înţelege lecţia mea, deoarece ce diferenţă putea să 
facă Dumnezeu între desfrâu, sămânță risipită sau băută, că era 
unul şi acelaşi lucru şi deci nu se puteau adăuga unul altuia 
pentru a justifica o condamnare multiplă. Am văzut în această 
argumentare, în care nu recunoşteam inocenţa nefericitei mele, 
lucrarea Celui Viclean, deprins în a pătrunde cu raționamente 
pricepute spiritele cele mai grosolane, seducându-i în acelaşi 
timp şi pe cei mai subtili. Am înţeles în ce rătăciri se găsea 
tânăra publicană, încât poate că nici nu exista păcat în 
enormitatea relelor ei fapte. Am vorbit apoi despre sodomie. O 
conjur pe Eminenţa Voastră să creadă că nicio curiozitate nu mă 
împingea la aceasta, deoarece, ca şi Domnia Voastră, cunosc 
cele mai ascunse unghere, de unde se înţelege că nicio 
revelaţie, oricât de picantă ar fi, nu poate să ne înfierbânte. Ea 
negă cu ardoare. l-am insinuat că pot exista circumstanţe 
atenuante în greşeală şi modestie în lipsa pudorii dacă, silită a 


se descoperi de pornirile naturii, ea oferise vreunei indiscreţii 
virile porticul secreţiilor ei. Ea stăruia, negând cu înverşunare, 
susţinând în mod întemeiat că era cu neputinţă ca o asemenea 
întâmplare să o lase cu burta la gură. Degeaba i-am tot amintit 
că pe timp de furtună un port este la fel de bun ca acela vecin şi 
că printr-o navigaţie devenită vijelioasă poţi trece din nebăgare 
de seamă de la unul la celălalt. Ea stărui până într-atât în aceste 
imputări, puse atâta farmec în calomnie şi constanţă în acuzaţia 
ei încât aproape că mă făcu să mă îndoiesc de propria mea 
nevinovăție. Merse până la a se ajuta de gesturi, în care am 
crezut că le recunosc pe cele de care o bănuisem, confesiunea 
devenind astfel inspiratoare a păcatelor de care trebuia 
absolvită. Mă atrase în vârtejul tivurilor şi al întredeschizăturilor 
pe care misiunea mea ar fi trebuit s-o convingă să le ţină 
ascunse. Eminenţa Voastră, care ştie suferinţa bărbaţilor şi 
slăbiciunea lor, va hotărî fără mărturisirea mea dacă este 
verosimil ca eu să-i fi putut ceda, astfel încât ea să nutrească 
speranţa unei maternităţi. Renunţ la a mă mai justifica, căci nu 
se cuvine să-mi laud propria virtute, având destul de furcă cu a-i 
învinovăţi pe alţii pentru viciile lor. Eminenţa Voastră să-şi 
închipuie totuşi întunericul îngheţat al iernii peste care am 
trecut; căminele fără turbă, în care singura căldură era căutată 
în culcuşul comun şi în ocupaţia principală de a te frământa în el 
împotriva muşcăturilor paraziţilor şi a suferințelor unui stomac 
lihnit; nopţile în care bruma coborâtă de pe ghețar se amesteca 
cu aburii unei mări îngheţate pentru a strecura prin toate 
deschizăturile caselor şi până la secreta intimitate a trupurilor 
cel mai învăluitor dintre giulgiuri; fericit giulgiu totuşi, care mai 
potolea asprimea frigului şi pe care îl regretai în timpul unor 
nopţi şi mai rele, în care privirea stelelor şi tăcerea duşmănoasă 
a lunii lăsau să cadă la poalele muntelui pietrificat o lumină mai 
rece decât tenebrele. În acele nopţi mureau lupii şi urşii, pe care 
dimineaţa îi tăiam cu lovituri de satâr. Eminenţa Voastră va 
judeca dacă tot acest îngheţ era o încurajare la desfrânare, 
căutând puţină căldură în frământarea şi vânzolelile sale şi 
oarecare destindere în imobilitatea letargică la care eram 
condamnaţi; sau dacă, dimpotrivă, această imobilitate şi 
această letargie nu opresc până şi mângăierile şi celelalte 
manifestări ale ardorii amoroase. 


Vara următoare, în afară de scurtimea care te făcea într-un 
fel să regreţi iarna, în afară de țânțari şi înrăutățirea molimelor, 
ne-a adus noi suferinţe. 

Pe când ne istoveam să recoltăm jalnicele roade ale unui 
soare atât de zgârcit şi jos, temându-ne de o iarnă care avea să 
fie urmarea celei dinainte, un număr infinit de omizi a venit să 
acopere câmpurile şi păşunile, devorând până la nivelul solului 
amărâtele noastre recolte şi iarba care nu avusese timp să se 
facă fân. Unii dintre publicani, ascultând de datinile poporului 
lor, au vrut să se hrănească cu ele, dar au fost pedepsiţi pentru 
disperarea poftei lor cu mii de ace otrăvite, pe care aceste 
insecte le poartă ca pe o blană, astfel încât ticăloşia morţii lor a 
răspuns celei a hranei care o provocase; aceşti nenorociţi 
alergau de ici-colo, dând din braţe în căutarea aerului care îi 
ocolea, cu gura şi gâtlejul umflate de venin, înainte de a cădea 
pe pământ, unde zăceau gâfâind, scuturaţi de frisoane, cu un 
geamăt mut care îmi amintea de peştii din Nidaros. Unii şi-au 
căutat salvarea aruncându-se în mare pentru a bea şi a-şi răcori 
suferinţele, dar n-au găsit decât o moarte îngheţată. Aceste 
insecte şi-au răspândit colcăiala până în case, grajduri şi chiar în 
catedrală, învelind pământul cu o mantie care ceda sub paşi, 
picurând un fel de clei. 


Dar plantele Domnului n-au fost singurele care i-au suportat 
mânia. Boi, cai şi porci au fost infestaţi de tumori, atât de multe 
încât nimeni nu-şi aducea aminte să fi văzut atâtea; slăbiciunea 
acestor animale subnutrite s-a accentuat aşa de mult încât 
anotimpul care ar fi trebuit să le îngraşe le-a lăsat pe multe ca 
pe nişte cadavre vii. Mergeau poticnindu-se, acoperite de 
abcese din care se scurgea o mucozitate tulbure, scuturându-se 
pentru a smulge din ele o imensă cantitate de paraziți, care, 
bănuiam, erau sămânţa din care se va ivi alta şi mai numeroasă 
şi din care unii dintre publicani mergeau până la a-şi 
reîmprospăta forţele. Astfel că nefericitele noastre animale, 
zbătându-se împotriva torturii lor, pregăteau alta şi mai mare. 
Pielea lor, găurită în mii de locuri, nu mai era bună de nimic, iar 
carnea suptă ne făcea să considerăm un deliciu să sugem 
măduva celui mai mic os şi să le înfulecăm ochii. Cât despre oi, 
dacă lâna lor împiedica muştele să depună tumori prin piele, 
erau invadate pe nas până înăuntrul capului, unde viermii îşi 
săpau nişe. Se împleticeau precum marinarii beţi, dar de distrat 
se distrau numai copiii, căci putreziciunea pândea animalele 
moarte înainte de sosirea frigului care ne-ar fi îngăduit să le 
conservăm, soarele nefiind destul de puternic pentru a îngădui 
uscarea cărnii. 


În primele zile de promoroacă, tânăra publicană născu un 
băiat, despre care se încăpăţână să zică că este al meu. Bucuria 
de a fi mamă şterse ruşinea maternității. Cât despre tată, niciun 
altul în afară de acela pe care îl arăta cu degetul. În ciuda 
scandalului, am acceptat din milă ceea ce ar fi trebuit să refuz în 
numele justiţiei. Murmurele poporului, urmate în scurt timp de 
vociferările lor, m-au convins să-mi ascult mai degrabă inima 
decât raţiunea şi, contrar pornirilor firii şi sângelui, am prins 
drag de acest copil, a cărui faimă, mai mult decât impulsurile 
cărnii, îmi impunea paternitatea. A trebuit să grăbesc botezul, 
de teamă ca frigul, scurtându-i viaţa, să nu-l conducă la 


marginea iadului, el fiind născut cu promisiunea paradisului, în 
ciuda păcatului care-i umbrea originile. Am discutat îndelung 
asupra numelui, fără a lăsa alegerea la bunul plac al naşului şi al 
naşei, asupra cărora au avut loc între noi de asemenea multe 
dispute. Ea voia să-i dea nou-născutului numele bunicului său, 
Sorgag, despre care spunea că fusese foarte priceput la 
vânătoarea de urşi, devenind chiar o legendă şi un exemplu, din 
Undir Höfdi până în Ţara fără Case. Mi-a povestit chiar, fără a 
mă convinge, că singur, însoţit doar de câinii săi, traversase 
Ţările de Sus, acel pustiu de gheaţă de unde nimeni (în afară de 
el) nu se mai întorsese vreodată. Descoperise la răsărit o mare 
necunoscută, îngheţată până la fund şi neagră de atâtea foci. Eu 
l-am luat în râs pe acest strămoş, cu atât mai mincinos cu cât 
mersese mai departe, deoarece cum era oare posibil să-ţi 
închipui foci fără apă pentru a înota în ea sub gheaţă? Şi nu ştia 
oare de la ai săi că, în vremurile de demult, când acestea erau 
numeroase pe lângă Aşezare, poporul ei le mânca savurându-le 
Şi, că focile se hrănesc cu peşte? Şi am mai avut o obiecţie: ştia 
ea cum murise marele Sorgag, de care vorbea cu atâta fală? 
Mărturisi că, la întoarcerea de la o vânătoare ratată şi murind de 
foame ca şi ei, fusese devorat de câini. | se găsise trupul rupt în 
bucăţi cu sălbăticie, precum şi rămăşiţele saniei sale şi 
cadavrele neatinse ale câinilor săi, pe fundul unei crevase 
săpate de deplasarea ghețarului dinspre Ţările de Sus spre fiord. 
Faptul că Sorqaq îşi găsise moartea într-un fel atât de josnic 
pentru un vânător era de rău augur pentru cel care avea să-i 
poarte numele. Deşi necunoscător întru totul al credințelor 
prosteşti care ţin loc de religie la publicani, ţintisem bine: pentru 
aceste suflete simple (este vorba despre suflete), nenorocirea 
numelui se transferă asupra celui care îl poartă; ce fericită 
invenţie, dimpotrivă, în cazul martirilor noştri, a căror nefericire 
îi apără pe cei plasați sub patronajul lor! Văd în asta încă un 
semn al superiorității credinţei adevărate. M-am folosit aşadar 
cu succes de ambele surse, cea barbară şi cea creştină, de unde 
îşi trăgea ea puţina rațiune. Am impus numele de Einar, 
gândindu-mă la Eminenţa Voastră, pe care mi-am propus să-l 
reprezint în calitate de naş, datorită multelor şi fructuoaselor 
împuterniciri pe care mi le-a dat. Astfel m-am pregătit să 
îndeplinesc nobilele obligaţii: Einar, ca nepot spiritual şi fin al 
Eminenţei Voastre; Einar, deoarece era născut în Einarsfjord; 


Einar, la care tenebrele şi lipsa de religiozitate dintr-un trecut 
învingător s-ar risipi prin lumina pe care Eminenţa Voastră o 
răspândeşte până la hotarele arhiepiscopiei Voastre. Desigur, 
m-am simţit oarecum tulburat amintindu-mi de Einar Sokkason, 
căruia pusesem să i se taie capul pentru crimă; dar era un 
criminal creştin, omonim şi rudă a Eminenţei Voastre, rătăcit 
printr-o citire prea înflăcărată a Apocalipsei. 

Pentru a nu mă arăta nedemn de devoţiunea pe care mi-o 
dovedea tânăra mamă, mi s-a părut că trebuia să răspund de 
hrana ei după obiceiul publicanilor. Cât despre copil, avea destul 
lapte, pe care i l-a dat timp de trei ani, deoarece, ca la toate 
femeile din rasa ei, sânul îi era extraordinar de fecund. Se 
povesteşte că unele îşi alăptează fiii până la vârsta la care 
aceştia pot omori un urs. Deşi n-am verificat cu ochii mei 
această minune, n-am putut să nu admir înţelepciunea 
Providenţei: alimentele proaste pe care aceşti oameni le iau 
dintr-o natură meschină, însoţind zgârcenia cu putrefacţia, sunt 
mai potrivite să-i omoare pe copii decât să-i ţină în viaţă. 
Laptele matern îi fereşte de toate acestea. Altă urmare a 
alăptării îndelungate este aceea că femeile nu mai rămân 
gravide; naşterile sunt deci întrerupte, perioadă fără de care 
nefericitele ar fi silite, prin multele guri de hrănit, să-şi pună în 
primejdie nou-născuţii, crimă de care am mai amintit Eminenţei 
Voastre. Mai trebuia, pentru ca tânăra publicană să aibă lapte, 
ca peştele şi vânatul să-i îmbogăţească sângele. A trebuit să mă 
ocup de acest lucru, imitând practicile barbarilor, deşi nu prea 
se potriveau cu funcţia şi demnitatea statutului meu, mai 
apropiat de purpură decât de pielea animalelor şi mai priceput 
la a ţine chivotul decât harponul. 


Ziua manevrelor de plecare pentru întoarcerea noastră în 
patria-mamă se apropiase. Am suferit mii de chinuri sufleteşti, 
împărţit între necesitatea de a veni să vă dau seamă de 
misiunea mea, precum şi de a căuta ajutoare pentru acest 
popor în mizerie şi obligaţia în care puteam să cred că mă aflu 
de a-i împărtăşi ultimele clipe. Pe de o parte, mă temeam să nu 
se creadă că este laşitate ceea ce putea trece drept fugă; pe de 
altă parte, era oare creştineşte să te laşi să mori, chiar însoţit de 
alţii, şi, susţinându-mi enoriaşii cu vorba, să renunţ la a o face 
prin fapte? Am avut, pe durata pregătirilor, tot timpul să 


cântăresc dacă era mai onorabil să sufăr până la moarte 
agravarea zilnică a unei suferinţe a cărei singură ieşire era doar 
moartea, înecând murmurele poporului sub un val de rugăciuni 
decât să înfrunt primejdiile oceanului. Înainte de a mă fi hotărât, 
am ordonat cele mai amănunțite reparaţii ale corabiei noastre; 
cum fusese tăiată în bucăţi pentru a fi trasă pe gheţuri, i-am 
ordonat cârmaciului şi Căpitanului să-i cerceteze şi să-i verifice 
îmbinările, chiar luând din bordajul interior toate scândurile ce 
se puteau desface fără a provoca stricăciuni, pentru a le folosi 
ca întărituri; să facă curat, să răzuiască, să curețe lemnul prin 
îndepărtarea părţilor bolnave şi să smulgă ierburile şi scoicile 
care sunt lepra corăbiilor; în sfârşit, să călăfătuiască cu muşchi 
înmuiat în ceea ce ne mai rămăsese din smoală toate fisurile, 
fantele şi deschiderile; am putut constata că smoala, şi chiar 
seul, sunt mai preţioase decât aurul, deloc folositor sănătăţii 
marinarilor, care n-ar putea plăti cu dubloni şi ducați potolirea 
valurilor şi îmblânzirea vânturilor; de aici s-a ivit şi gâlceava pe 
care am avut-o cu poporul meu pentru a face rost de cele 
trebuincioase corabiei şi, în primul rând, marea problemă a 
frânghiilor. Uzura şi acest gen de mană pe care le provoacă apa 
de mare, care nu se usucă niciodată, mă costaseră douăzeci de 
stânjeni. A trebuit eu însumi să scotocesc prin toate ungherele 
caselor pentru a găsi o frânghie de o asemenea lungime, de 
care sătenii nu voiau să se despartă. A trebuit să folosesc 
crucea, s-o flutur deasupra capului precum Sfântul loan 
Hrisostomul înfruntând-o pe împărăteasa Eudoxia pentru a mi se 
deschide uşile; cel puţin cele care încă îşi mai meritau acest 
nume, multe praguri nemaiavând decât fâşii de piei sau cutii de 
paie prea putrezite pentru a putea servi drept hrană animalelor. 
Reparaţia velei pătrate a corabiei a fost şi ea un subiect de 
aprigă vrajbă cu enoriaşii mei. Degeaba le spuneam că 
pătrundea lumina la travers şi că, tocită de ani şi de multele 
mile străbătute, ameninţa să se deşire la prima adiere de vânt; 
mi se răspundea cu acreală că vela mea nu merita să se 
sacrifice puţina căldură pe care orfanul, văduva, infirmul puteau 
să o găsească. Cât despre alimente, din care voiam să iau 
provizii pentru o lună, ţinând seama atât de zilele liniştite, cât şi 
de cele cu vânt şi furtuni, nici nu mai intrau la socoteală: 
trebuia, mi se spunea, să caut în mare hrana pentru echipajul 
meu; cât despre mine, nu-mi rămânea decât să-mi ofer viaţa în 


numele lui Hristos, pe care ziceam că-l reprezint. În faţa acestor 
vorbe evlavioase, m-am îndârjit şi m-am slujit de admirabila 
stratagemă de a merge să cerşesc grâne, putini cu peşte sărat, 
ouă înnegrite în cenuşă şi slănină râncedă de focă, împingându-i 
în faţa mea pe tânăra publicană şi pe copilul ei, proclamând sus 
şi tare, în situaţia de faţă, că eu eram tatăl şi că, luându-l cu 
mine, împreună cu mama lui, nu-mi venea să cred că poporul 
meu voia să-i condamne la moarte prin înfometare. 


Este ciudat să văd cum poporul meu s-a întors împotriva 
mea, când eu părăseam pentru a-l salva adăpostul pe care mi-l 
ofereau catedrala şi modesta cocioabă pe care o împărţeam cu 
tânăra publicană şi plecam din iubire pentru el să înfrunt ororile 
unei mări glaciale. Mânia sa a crescut pe măsură ce pregătirile 
de plecare se apropiau de sfârşit. Crezusem că puteau, fără a 
pune în pericol corabia, s-o tragem la țărm pentru a se lucra mai 
uşor. Purtarea lor răuvoitoare m-a silit să pun pază înarmată zi 
şi noapte. Călăfătuirea, dulgheria şi încărcarea s-au făcut la 
adăpostul scuturilor şi sub protecţia arcaşilor. Dormeam pe 
corabia care trebuia astfel apărată împotriva celor pe care se 
pregătea să-i ajute. Şi tot n-am scăpat neatinşi de pietrele pe 
care copiii, încurajați de părinţii lor, le aruncau în noi, nici 
Şarpele Scurt încercărilor de incendiere înfăptuite cu ajutorul 
praştiilor care aruncau bulgări de turbă aprinsă; se risipea astfel 
puţin din focul care, la revenirea frigului, ar fi putut salva nişte 
bebeluşi. l-am mărturisit doar lui Dumnezeu mâhnirea de a mă 
vedea astfel răsplătit şi atât de neînțeles. Dar cea mai mare 
suferinţă abia urma să vină. În zorii plecării, când Şarpele Scurt, 
împins de echipaj, începea să alunece spre mare, tânăra 
publicană, pe care hotărâsem, împreună cu ea, s-o iau cu mine, 
a refuzat brusc să se îmbarce, întinzându-mi copilul ca pe un 
chivot. Abia am avut timp să-l prind în braţe, atunci când prova 
corabiei plutea deja, iar cârmaciul bătea cadenţa primelor 
lovituri de vâslă. Atunci am văzut cu oroare lumea adunată pe 
plajă lovind-o cu pietre până la moarte pe această Avarana, pe 
care, zicea ea dându-şi sufletul, o iubisem cu atâta duioşie. 


10 


Se gândi că venise timpul să pregătească întoarcerea, nu pentru 
că îşi îndeplinise misiunea - era departe de aceasta, şi oare mai era 
cu putință? -, ci din cauza duşmăniei crescânde a coloniştilor. Totul 
începuse cu grămada de gunoaie şi excremente din fata uşii 
catedralei, în timpul nopții. În sine, grămada de gunoaie de lângă casă 
nu era un semn de mârşăvie. Nu era nicio manifestare de murdărie. 
Pe vremea prosperității sau a ceea ce amintirea făcea să pară astfel, 
adică inainte de marele frig, fermele se făleau cu gunoaiele lor, de 
unde luau elementele cele mai hrănitoare, mai ales excrementele 
umane, pentru a îngrăşa câmpurile şi păşunile. Dar, chiar prin 
menirea sa, catedrala şi împrejurimile ei trebuiau să rămână curate, 
în ciuda grajdului-anexă. Abatele nu se lăsă înşelat şi înțelese pe dată 
gândul răuvoitor. Curând se confruntă cu greutatea de a obține 
alimente, în timp ce odinioară mărinimia fermierilor nu se dezminţise 
niciodată, fiind abundentă în comparaţie cu foametea care domnea 
prin impuținarea tuturor culturilor. Apoi începu să observe că enoriașii 
nu mai veneau la slujbe. În Săptămâna Sfântă şi de Paşte, când 
odinioară umpleau catedrala, au venit doar o mână de credincioşi, 
mai ales femei, strânse în fundul naosului, murmurând speriate 
răspunsurile. Câteva capete descoperite, purtând coc negru, se 
amestecau printre codițele blonde, care ieşeau de sub glugile 
zdrențuite. Potrivit datinii, după slujbă, credincioşii trebuiau să vină în 
colțul care tinea loc de sacristie pentru a primi binecuvântarea 
Abatelui. Dar, în acele zile, la sfârşitul slujbei, credincioşii întorceau 
spatele şi se răspândeau pe potecile acoperite de gheaţă. Nu după 
mult timp, Avarana, care se dusese să aducă apă, se întoarse cu fața 
rănită de o piatră. „Cuiva i-a fost foarte frică, cineva ar fi plâns de 
durere, dacă ar şti să plângă ca voi ceilalţi”, îi spuse ea Abatelui, în 
felul ocolit caracteristic poporului ei. Avarana nu plângea niciodată. 
Dar gura însemnată de o pată de vin fremăta, contrazicând chipul 
nepăsător. Abatele o consolă cum putu. Hotări să pună de pază la 
catedrală doi marinari înarmați. 

Aprovizionarea corabiei în vederea marii traversări a fost o 
pricină permanentă de gâlceavă cu coloniştii. Atât pentru obiectele 


trebuincioase vasului, precum funiile, velele, smoala pentru călăfătuit, 
cât şi pentru alimente, s-au tocmit cu înverșunare. Abatele prevedea 
Zece zile de traversare; dar, socotind zilele de acalmie, vânturile 
potrivnice şi timpul rău, îşi stabilise o lună de rații pentru tot echipajul. 
Socoteala era departe de adevăr. 

impreună cu timonierul şi Căpitanul, făcură inventarul celor ce 
lipseau. Adică cel puțin cincizeci de livre de făină de orz, două putini 
de peşte sărat şi şase butoaie cu slănină de focă. Asupra acestui ultim 
capitol, Abatele dădu vina pe reaua-voință a sătenilor, deoarece, 
pentru prima oară de ani de zile, luna mai văzuse sosirea focilor şi, în 
ciuda trudei şi a lipsei de unelte, făcuseră o vânătoare bună. Cei trei 
bărbați se sfătuiră asupra posibilelor urmări. Trebuiau să reducă rațiile 
şi să diminueze marja alocată, ținând cont de riscul de a avea vânt 
slab sau potrivnic. Echipajul în sine, cu pierderea a patru oameni şi 
mai mulţi marinari care suferiseră amputații, nu putea să fie redus 
mai mult. Abatele, de altfel, n-ar fi fost de acord, din pricini care țineau 
de morala marinărească. În sinea lui, se hotărâse să renunțe la 
Avarana. 

La plecare, când Şarpele Scurt se punea în mişcare spre mare, 
pe butucii rotunzi unşi cu slănină de focă, Abatele o împinse îndărăt 
pe tânăra femeie care încerca să urce la bord cu copilul în brațe. 
Apucă copilul, îl trecu peste bora, îl aşeză pe punte şi, întorcându- 
se spre Avarana, o aruncă în apă cu o lovitură. Avarana se ridică şi se 
agăță de vas, cerându-i fiul. Marinarul, care tinea vâsla de cârmă 
ridicată pentru a o impiedica să atingă fundul apei, căută din ochi 
ordinul Căpitanului, care dădu din cap. Scoase un cuțit de la centură 
şi-i tăie Avaranei un deget. Aceasta se desprinse de corabie şi se târî 
spre plajă, în genunchi, colorând cu sânge apa înghețată. Ridicând 
mâna mutilată, alergă pe butuci spre mica ceată adunată, care striga 
vorbe de ocară arătând spre Şarpele Scurt, stăpânul acestuia şi 
echipaj. Un băiat o lovi cu o piatră care îi sfărâmă nasul. Ea se prăvăli. 
O grindină de pietre se abătu asupra ei. Metodic, cu un fel de calm, 
sătenii o loveau cu pietre, strigând „Târfa episcopului! ”, până ce 
trupul ei, întins, rămase nemişcat pe butucii înecaţi în sânge.