Hannes Rastam — Cazul Thomas Quick

HANNES RASTAM 


CAZUL THOMAS QUICK 
CREAREA UNUI UCIGAS 
IN SERIE 


Traducere Stoenescu Cornel 


V1.0 
P 


virtual-project.eu 


editura rao 


Pentru copiii mei 


iţi dorești să fii iubit, 
în lipsa iubirii să fii admirat, 
în lipsa ei să fii temut, 
în lipsa ei să fii urât 
și disprețuit. Vrei să trezesti 
un sentiment 
în oameni. 
Sufletul se îngrozește 
de gol și 
caută contact cu orice pret. 
HJALMAR SODERBERG, Doctor Glas 


CUVÂNT-ÎNAINTE 


Aceasta este povestea ucigașului în serie Thomas Quick. Pe 
parcursul a 30 de ani, el a omorât aproximativ 30 de oameni: 
femei, bărbaţi, adolescenţi, copii. La vârsta de 14 ani omoară 
pentru prima dată și stilul lui de a ucide devine model pentru 
toate crimele care vor urma. Este vorba despre delicte sexuale 
bestiale.  Siluiește, torturează, omoară și își ciopârţește 
victimele. Le bea sângele și mănâncă părți din ele. Păstrează ca 
trofee părţi din corpul lor pentru a-și satisface fanteziile până 
când găsește următoarea victimă, când în sfârșit se 
debarasează de resturi masacrându-le, îngropându-le ori pur și 
simplu aruncându-le în tufișuri. 

In ce privește bestialitatea și numărul crimelor, conform 
normelor . criminologice, Thomas Quick nu este un criminal 
obișnuit. In întreaga istorie a crimelor din lumea occidentală, el 
se află în fruntea listei și este chiar unic în privinţa cruzimii 
unora dintre ele. 

Totuși, problema constă mai degrabă în imaginea lui, care ne- 
a bântuit timp de 15 ani: pentru că nimic din toate astea nu este 
adevărat. Totul a fost o invenţie. Thomas Quick nu a întâlnit 
niciodată vreuna dintre victimele lui, cu atât mai puţin să ucidă 
vreuna. Ucigaşul în serie Thomas Quick este un personaj 
fantezist, care a dat chip și trup răului, și care în primul rând a 
fost creat de alţii, nu de sine însuși. 

Acum Hannes Råstam relatează adevărata poveste. Cea a lui 
Sture Bergwall, născut în 1950 în Korsnăs lângă Falun, care din 
fragedă copilărie suferea de grave boli psihice și corporale, care 
jumătate din viaţă a fost tratat psihiatric, și care de mic copil 
era dependent de alcool, droguri și medicamente. Råstam 
povestește cum justiția suedeză, în colaborare cu psihiatria, a 
reușit să facă dintr-un mitoman și un dependent de droguri grav 
bolnav psihic un ucigaș în serie. 

Excepţional este totodată și faptul că Råstam nu a scris doar 
o carte despre ce s-a întâmplat în realitate, ci a avut și grijă să 
facă lumină în întunericul creat de adevăraţi nemernici care au 
răspândit în lume aceste minciuni. 

Desigur că sceptici și persoane care se îndoiau au existat încă 
de când, la începutul anilor '90, ucigașul în serie Thomas Quick 


ne bântuia nestingherit minţile. Hannes Råstam a apărut abia 
târziu. El nu are foarte multe în comun cu John Wayne, James 
Bond ori cu Carl Hamilton. E un ziarist înalt, zvelt, niciodată 
zgomotos și întotdeauna corect, uneori cu un ușor zâmbet pe 
buze, care a făcut pentru televiziune trei emisiuni despre 
compatriotul nostru asasin în serie, și a reușit să-l convingă în 
ultima clipă să recunoască faptul că totul a fost o născoceală. Ba 
mai mult, l-a convins chiar să ne și explice de ce a făcut asta și 
cine l-a determinat să o facă. 

Asta îmi amintește de filmele din copilăria mea, în care 
realitatea era în alb și negru, și în ultima clipă își făcea apariţia 
cavaleria în galopul cailor, se auzea fanfara și se vânturau 
săbiile, doar că de data aceasta era condusă de un ziarist de 
investigaţie, care brusc arăta ca John Wayne de pe vremea când 
eram la grădiniţă. Orice ar zice scepticii, tocmai această trupă 
vitează de ziariști, mică și nebătătoare la ochi, de oameni de 
știință, juriști și alți luptători pentru cauze drepte, urmăriţi de 
îndoieli justificate, își face auzite vocile. Dacă nu ar fi fost 
Hannes Råstam, mulţi ar fi trăit mai departe cu îndoielile lor și s- 
ar fi mulţumit cu asta. Și cei mai mulţi dintre noi ar fi rezolvat 
problema renunțând la a se mai gândi la ea. 

Că Hannes Råstam a scris și o bucată din istoria dreptului 
suedez în drumul lui spre descoperirea adevărului despre 
Thomas Quick nu cutez să spun, pur și simplu, deoarece un 
asemenea merit rareori majorează plăcerea lecturii. In acest caz 
lucrurile stau invers. Cartea lui Råstam este bine scrisă și bine 
povestită. In ea acesta zugrăvește un aparat judiciar suedez 
cuprins de o topire a nucleului moral, juridic și intelectual, și un 
domeniu al sănătăţii psihiatrice suedeze care trezește asocieri 
cu cel din vechea Uniune Sovietică, despre care până acum 
credeam că bântuie doar prin rapoarte. Despre care când 
citeam ziceam că în niciun caz nu are vreo legătură cu noi. 

Summa summarum: avem de-a face cu o carte în care ni se 
descrie cum angajaţii poliţiei, procurorii, avocaţii și judecătorii - 
cu sprijinul binevoitor al diverșilor medici, psihologi, al unui așa- 
zis expert în funcţii ale memoriei, și mult prea mulţi ziariști și 
figuri din domeniul culturii - au făcut dintr-un mitoman bolnav 
psihic cel mai teribil asasin în serie din istoria criminalisticii. 
Acest lucru este groaznic, acesta este adevărul și acesta este un 
material absolut fenomenal de citit. 


Leif GW Persson 


PRIMA PARTE 


„Dacă cunoști oribilul adevăr despre ce le-a făcut 
Thomas Quick victimelor lui - și dacă l-ai auzit răcnind ca 
o fiară din străfundul gâtlejului - îţi pui o singură întrebare: 
El chiar este un om?” 


PELLE TAGESSON, reporter criminalist, 
Expressen, 2 noiembrie 1994 


CLINICA SĂ TER PENTRU PSIHIATRIE 
JUDICIARA, LUNI 2 IUNIE 2008 


De șapte ani Sture Bergwall, asasin în serie, sadic și canibal, 
nu a primit nicio vizită. Când mi s-a permis accesul în încăperea 
pentru vizitatori a clinicii regionale de psihiatrie judiciară din 
Säter, m-am simţit cuprins de o curiozitate plină de teamă. 

— Hannes Råstam, de la televiziunea suedeză. Am solicitat o 
întâlnire cu Sture Bergwall... 

Mi-am depus legitimaţia de presă în compartimentul din oţel 
inoxidabil, aflat sub geamul blindat care mă despărţea de 
paznic. Acesta a verificat dacă vizita mea fusese aprobată și 
înregistrată. 

— Treceţi prin bariera de securitate. Nu veniţi la ușă! 

M-am supus vocii fornăite din difuzor, am trecut printr-o ușă 
automată, apoi prin dreptul detectoarelor de metal ai barierei, 
printr-o altă ușă automată și am ajuns într-o sală de așteptare în 
care o infirmieră mi-a răscolit prin geanta de umăr. 

Am urmat pașii hotărâți ai însoţitoarei mele printr-un sistem 
parcă infinit de coridoare, scări și lifturi. Ţăcănitul tocurilor ei pe 
podeaua din beton. Liniște, sunetul cheii în fiecare broască a 
ușilor din oţel, piuitul încuietorilor electronice, zgomotul ușilor 
blindate ce se închideau. 

Thomas Quick recunoscuse comiterea a aproximativ 30 de 
crime. Şase instanţe îl găsiseră în unanimitate vinovat de opt 
ori. După ultima condamnare din 2001, el se decisese pentru un 
„time-out”, își reluase numele vechi de Sture Bergwall și se 
hotărâse să tacă. În cei șapte ani care trecuseră de atunci, se 
iscaseră mereu discuţii aprinse pe tema în ce măsură Quick era 
un asasin în serie ori un mitoman. Nimeni nu știa ce gândea 
respectivul despre sine. Acum aveam să mă aflu faţă în față cu 
el. 

Infirmiera mă conduse într-un sector mare, pustiu, cu podea 
din linoleum lustruit strălucitor. Îmi ceru să intru într-o cameră 
mică destinată vizitatorilor. 

— El este pe drum, spuse ea. 

Brusc, am avut o senzaţie neplăcută. 

— Veţi aștepta tot timpul în faţa camerei? 

— Acesta este un sector închis, aici nu există personal, 
răspunse ea neprietenoasă. 


De parcă mi-ar fi citit gândurile, infirmiera scoase la iveală o 
casetă mică, neagră. 

— Doriţi să vă dau dispozitivul de alarmă? 

M-am uitat întâi la ea, apoi la cutiuța neagră. 

Sture Bergwall se afla în tratament din 1991. Era considerat 
atât de periculos încât i se permitea doar o dată la șase 
săptămâni să părăsească buncărul pentru un drum cu mașina și 
numai însoţit de trei infirmieri. Pentru a ţine nebunul sub 
observaţie, să nu o ia razna, m-am gândit eu. 

În răstimp de câteva secunde, trebuia să mă decid dacă 
socoteam necesar dispozitivul de alarmare ori nu aveam nevoie 
de el. Am rămas dator cu răspunsul. 

— Alături mai există și o sonerie de alarmă, zise infirmiera. 

Nu era oarecum cinică? Ştia la fel de bine ca mine că niciuna 
dintre victimele lui Quick nu putuse fi salvată de către o sonerie 
de alarmă dintr-o cameră alăturată. 

Am fost smuls din gândurile mele de apariţia în cadrul ușii a 
lui Sture Bergwall cu cei 1,89 de metri înălţime ai lui. Însoţit de 
doi infirmieri. Purta un pulover sport decolorat, care o dată 
fusese mov, blugi tociţi și sandale. Cu un zâmbet nesigur mi-a 
întins mâna, ușor înclinat în faţă, pentru ca eu să nu fiu obligat 
să mă apropii prea mult de el. 

Am privit mâna care, după spusele posesorului ei, omorâse 
cel puţin 30 de oameni. 

Strângerea de mână îi era umedă. 

Îngrijitorii plecaseră. 

Eram singur cu canibalul. 


BĂRBATUL DE LA CLINICA SÄTER 


Revoltătoarea veste a fost transmisă de media. Ca 
întotdeauna. Reporterul de la Expressen era grăbit și a trecut 
imediat la chestiune: 

— La Falun este un individ care a recunoscut că l-a ucis pe fiul 
dumneavoastră, Johan. Ce puteţi spune despre asta? 

Anna Clara Asplund se afla în hol, în pardesiu, cu pălăria pe 
cap, cu cheile casei în mână, tocmai venise acasă de la muncă. 
Cum intrase, auzise soneria telefonului. 

— Mă cam grăbesc, explică ziaristul. Mâine voi fi operat de 
hernie inghinală și trebuie să termin articolul. 

Anna Clara Asplund habar n-avea despre ce vorbea acesta. 
Dar înţelesese că rănile îi fuseseră redeschise și că în acea luni 
de 8 martie 1993 coșmarul ei renăscuse. Un pacient în vârstă de 
42 de ani aflat la clinica de psihiatrie judiciară din Säter 
recunoscuse crima săvârșită asupra fiului ei, spunea ziaristul. 
„Eu l-am omorât pe Johan”, spusese omul. Anna Clara se întreba 
de ce poliția comunicase asta publicaţiei Expressen, și nu ei. 

Pe 7 noiembrie 1980, Björn și Anna Clara Asplund coborâseră 
în iad. Era o vineri cât se poate de normală. Întotdeauna este o 
zi foarte normală atunci când se întâmplă așa ceva. Anna Clara 
pregătise micul dejun pentru fiul ei de unsprezece ani, Johan, 
înainte de a-și lua la revedere de la el și a pleca la serviciu. 
Când fiul ei a plecat de acasă pe la ora 8.00, avea de parcurs 
300 de metri până la școală. Dar nu a ajuns niciodată acolo, 
dispărând fără urmă. 

Încă în aceeași zi poliţia a iniţiat o acţiune vastă de căutare cu 
elicoptere, camere video sensibile la căldură și echipe de 
căutare, dar nu a găsit nicio urmă a băiatului. „Cazul Johan” a 
devenit unul dintre cele mai mari mistere criminalistice ale 
Suediei. Părinţii acestuia au apărut în nenumărate interviuri, 
reportaje și mese rotunde, relatând iar și iar cum era să îţi pierzi 
unicul copil fără să știi ce s-a întâmplat, să nu ai un mormânt la 
care să te poţi duce. Nimic din toate astea nu a ajutat. 

Anna Clara și Björn erau despărțiți de când Johan avea trei 
ani, dar rămăseseră în relaţii bune și s-au sprijinit reciproc în 
suferința de după dispariţia lui Johan și în discuţiile 
deznădăjduite cu ziariștii și cu reprezentanţii justiţiei. 

Amândoi ajunseseră repede la convingerea că Johan fusese 


răpit de fostul partener al Annei Clara. Motivul ar fi fost o 
dragoste nefericită și gelozia excesivă. 

Fostul partener declarase că în acea dimineaţă fatală se afla 
acasă în pat, unde a rămas până la ora 9.00. Dar fusese văzut 
de martori părăsind locuinţa la ora 7.15. Alţi martori văzuseră 
mașina acestuia în faţa casei lui Asplund la ora 8.00. Prietenii lui 
și colegii de muncă declaraseră că se purta ciudat de când 
dispăruse Johan. Chiar cel mai bun prieten declarase poliţiei că 
era convins că amicul său îl luase pe Johan. Faţă de doi martori, 
Björn Asplund îi spusese fostului partener al Annei: „Eşti un 
asasin, l-ai omorât pe fiul meu, dar nu vei scăpa. Voi spune 
tuturor că tu l-ai omorât”. 

Faptul că bărbatul nu a protestat în faţa unei asemenea 
învinuiri, și că nu l-a dat în judecată pe Björn Asplund pentru 
calomnie a fost interpretat de părinţii băiatului ca alt indiciu al 
vinovățţiei lui. Existau așadar indicii, martori și un motiv, dar nu 
și dovezi certe. 

La patru ani după dispariţia lui Johan, soţii Asplund l-au 
însărcinat pe avocatul Pelle Svensson să deschidă o procedură 
împotriva fostului partener al Annei Clara, o acţiune curajoasă, 
care includea și un risc financiar major în cazul în care acuzaţia 
nu era acceptată sau dacă se ajungea la achitare. 

După un proces spectaculos, tribunalul a decis că acuzatul îl 
răpise pe băiat. Acesta a fost condamnat la doi ani închisoare 
pentru răpire. A fost un eveniment unic în felul său și o mare 
victorie pentru Anna Clara și Björn Asplund. Dar succesul din 
prima instanţă s-a transformat în înfrângere când curtea de 
apel, un an mai târziu, după ce apărarea înaintase recurs, a 
anulat condamnarea fostului partener. Deoarece în dreptul 
suedez în caz de achitare cheltuielile de judecată nu sunt 
suportate de stat, Anna Clara și Björn Asplund au fost 
condamnaţi să achite 600 000 coroane. Ulterior, guvernul a 
hotărât cu generozitate ca părinţii lui Johan să nu mai fie nevoiţi 
să achite suma respectivă. 

De atunci trecuseră șapte ani, fără să fi fost găsită vreo pistă 
nouă cu privire la dispariţia lui Johan. Nimeni nu îi mai căuta 
ucigașul. 

Dar acum Anna Clara încremenise în hol, într-o mână cu 
receptorul telefonului, în cealaltă mână cu legătura de chei. 
Incerca să priceapă ce spunea reporterul și anume că în cazul 


Johan cercetările fuseseră reluate, și că un pacient al unui 
institut de psihiatrie mărturisise fapta. Nu îi trecea prin cap 
niciun comentariu potrivit pentru ziar. 

Anna Clara Asplund a luat legătura cu poliţia din Sundsvall, 
care a confirmat informaţiile furnizate de ziarist. Din ediţia 
ziarului Expressen de a doua zi, află că pacientul de la psihiatrie 
a recunoscut într-un proces-verbal că îl sugrumase pe Johan și 
că îi îngropase cadavrul. 

Reporterul vorbise și cu Björn Asplund care luase cunoștință 
cu scepticism de noile informaţii. El încă era convins că asasinul 
lui Johan era cel care fusese achitat. 

— Dacă va reieși că altcineva l-a omorât pe Johan, va trebui 
să îmi recunosc eroarea, a declarat el pentru Expressen. Ceea 
ce contează este să avem o certitudine. 

Expressen a urmărit în continuare cazul și după câteva zile 
Anna Clara Asplund află noi detalii despre mărturisirea 
pacientului din Säter. 

— L-am ademenit pe Johan în mașina mea în faţa școlii, 
spusese bărbatul din Säter, cum i se spunea acestuia. M-am dus 
într-o pădurice și acolo am păcătuit împotriva băiatului. Nu am 
vrut să îl omor. 

Dar m-a cuprins panica și l-am sugrumat. Apoi l-am îngropat 
pentru a nu mai fi găsit. 

Bărbatul de 42 de ani era evident grav bolnav. Deja din 1969 
abuzase sexual minori. În cele din urmă fusese arestat în 1990, 
împreună cu un complice mai tânăr, pentru jefuirea unei bănci 
din Grycksbo și fusese predat unei instituţii psihiatrice din Säter, 
unde, pe parcursul discuţiilor terapeutice, mărturisise crima 
săvârșită asupra lui Johan. Conform reportajului din Expressen, 
el afirmase: 

— Nu mai pot trăi cu asta. Vreau împăcare și iertare, pentru a 
putea privi din nou înainte și a merge mai departe. 

„Tu nu mai poţi?” se gândi Anna Clara și lăsă să îi cadă ziarul 
din mână. 


Prim-procurorul Christer van der Kwast era un bărbat energic 
de 50 de ani, cu barba întreţinută cu grijă și cu părul negru tuns 
scurt. Era cunoscut pentru darul lui de a-și expune opiniile cu 
voce sonoră, la fel de convingător în privința adevărului atât 
pentru subalterni, cât și pentru ziariști. Pe scurt, era un bărbat 


care emana încredere în sine și căruia îi plăcea să ia conducerea 
în echipa lui și să indice cu braţul întins direcţia de mers. 

La sfârșitul lunii mai, van der Kwast convocase o conferinţă de 
presă. Jurnaliștilor nerăbdători procurorul le spuse că bărbatul 
din Säter numise diferite locuri în care ascunsese părţi din 
cadavrul lui Johan și că tehnicieni din poliție caută acum mâinile 
în apropiere de Falun. Alte părţi din cadavru ar fi fost ascunse în 
zona Sundsvall, dar, în ciuda utilizării câinilor special dresați, nu 
s-a găsit nimic în locurile menţionate. 

— Faptul că noi nu am găsit nimic nu înseamnă neapărat că 
acestea nici nu există, a comentat procurorul. 

Nu mai erau alte dovezi care să îl pună pe suspect în legătură 
cu dispariţia lui Johan Asplund și van der Kwast s-a văzut silit să 
recunoască faptul că pentru acuzarea bărbatului nu existau 
elemente suficiente. Bănuiala rămâne, căci, chiar dacă lipsesc 
dovezile, pacientul din Säter e pus în legătură cu o altă crimă. 

Van der Kwast le-a explicat celor prezenţi că în 1964 acela ar 
fi omorât un tânăr de aceeași vârstă, în Växjö. Victima era 
Thomas Blomgren, de 14 ani. 

— Declaraţiile pacientului de la Säter sunt foarte detaliate și 
sunt confirmate de rezultatele investigaţiilor efectuate în acest 
caz, așa că în condiţii normale eu l-aș pune sub acuzare pe 
acest bărbat, a spus van der Kwast. 

Concluzia era ipotetică din două motive: o dată pentru că 
termenul de prescripţie pentru crimă - în acel moment fiind de 
25 de ani - era deja depășit și, pe de altă parte, pentru că la 
data săvârșirii infracţiunii bărbatul din Säter avea abia 14 ani, și 
după sistemul de drept suedez încă nu putea răspunde pentru 
fapta sa. Cu toate acestea, crima săvârșită asupra lui Thomas 
Blomgren avea mare însemnătate în cazul Johan. Faptul că 
autorul săvârșise la vârsta de 14 ani o crimă era fără îndoială 
compromiţător. 

Christer van der Kwast nu destăinuise totuși în ce fel bărbatul 
din Säter era legat de crima asupra lui Thomas Blomgren și, 
deoarece în acel caz nimeni nu ceruse acuzarea, cazul a fost 
judecat cu excluderea publicului. Avocatul bărbatului din Säter, 
Gunnar Lundgren, a împărtășit în totalitate părerea procurorului 
și a considerat credibilă declaraţia clientului său. 


Presa furniza detalii de groază atât despre trecutul bărbatului 


din Säter, cât și despre înclinațiile lui. Acesta săvârșise în 
spitalul din Falun o tentativă de asasinat cu viol asupra unui 
minor de nouă ani, după cum afirma reporterul criminalist de la 
Dala-Demokraten, Gubb Jan Stigson: „Când băiatul de nouă ani 
a strigat, bărbatul a încercat să îl sugrume. Bărbatul de 43 de 
ani însuși zugrăvea la interogatoriu cum strânsese gâtul victimei 
până când acesteia începuse să-i curgă sângele din gură”. 

Conform Da/a-Demokraten, medicii indicaseră încă din 1970 
că bărbatul din Säter ar fi un copil-asasin și ziarul cita o 
expertiză psihiatrică, în care se confirma că el suferea de „o 
perversiune de înalt grad sexual condiționată de constituţia sa, 
din categoria pedophilia cum sadismu”. „In anumite condiţii el 
reprezenta un pericol deosebit de grav pentru securitatea 
corporală și pentru viaţa altora”. 

Pe 12 noiembrie 1993, Gubb Jan Stigson a anunţat că 
investigaţiile poliţiei în cazul bărbatului din Säter fuseseră 
extinse asupra a cinci crime în total. Pe lângă Johan Asplund în 
1980 și Thomas Blomgren în 1964, era suspectat de uciderea a 
altor trei persoane: Alvar Larsson din Sirk5n, care dispăruse în 
1967 la vârsta de 15 ani, Ingemar Nylund, care fusese ucis în 
1977 în Uppsala, la vârsta de 48 de ani, și Olle H5gbom care 
dispăruse fără urmă în 1983 la Sundsvall, la vârsta de 18 ani. 

Potrivit spuselor lui Stigson, bărbatul din Säter recunoscuse 
toate cele cinci crime. Tot mai mulţi ziariști scriau că acesta era 
primul asasin în serie veritabil din Suedia. 

„El spune adevărul referitor la crima asupra băiatului”, 
conchidea Expressen într-un titlu al unui articol pe o pagină 
întreagă din 17 iunie 1994. Bărbatul din Săter mai recunoscuse 
o crimă și investigatorii realizaseră în sfârșit o breșă. Era vorba 
despre Charles Zelmanovits, de 15 ani, care în 1976 dispăruse 
în Piteå după o serbare școlară. 

Bărbatul din Säter recunoscuse că el și un prieten mai mare 
plecaseră de la Falun la Piteå în căutarea unui tânăr pe care să îl 
poată acosta. Îl întâlniseră pe Charles și îl ademeniseră în 
maşină. Într-o pădurice, bărbatul din Săter îl sugrumase pe băiat 
și îi făcuse trupul bucățele. Câteva dintre aceste bucăţi le luase 
cu el de la locul faptei. 

Potrivit investigatorilor, Quick nu numai că le dăduse 
informaţii cu ajutorul cărora reușiseră să găsească anumite părți 
din cadavru, ci le enumerase și pe cele pe care le luase cu el 


acasă. 

Acum, pentru prima dată, van der Kwast dispunea de dovezi 
pe care nu reușise să le prezinte poliţiei în urma investigaţiilor 
anterioare: o mărturisire în care se specificau bucăţi de cadavru 
și o descriere care arăta că bărbatul din Säter avea informaţii 
despre crimă pe care le putea deţine doar autorul acesteia. 

„Bărbatul de 43 de ani este un asasin sadic sexual” era titlul 
unui articol din 17 iunie în Expressen. 

Van der Kwast confirma: „Știm că spune adevărul în două 
cazuri de crimă”. 


TITLURI DE PRIMA PAGINĂ 


Când Birgitta Ståhle, terapeuta bărbatului din Säter, a plecat 
în concediu în iulie 1994, toată lumea s-a îngrijorat neștiind cum 
avea el să se descurce fără ședințele de terapie care îi 
deveniseră tot mai importante. Luni 4 iulie, infirmierii din 
compartiment planificaseră un prânz într-un restaurant al unui 
teren de golf din Săter. Bărbatul din Săter era însoţit în această 
ieșire de înlocuitoarea lui Ståhle, o tânără studentă la 
psihologie. 

Ea și pacientul au părăsit salonul 36 și s-au îndreptat către 
terenul de golf, când pacientul a solicitat brusc să coboare 
urgent. S-a scuzat și s-a dus după o clădire în ruină, un fost 
pavilion. Imediat ce a ieșit din raza de vizibilitate, a cotit 
fulgerător într-un drum care ducea printr-o pădure la 
Smedjebacksvăgen. Acolo îl aștepta, conform planului, un vechi 
Volvo 745 cu motorul pornit. La volan se afla o femeie tânără, 
având alături un bărbat de 20 de ani eliberat condiţionat de la 
instituţia psihiatrică din Säter. Bărbatul din Säter a sărit pe 
bancheta din spate și șoferița a apăsat pe acceleraţie. 

Toţi cei din mașină erau agitaţi și râdeau, pentru că fuga 
decursese exact ca în plan. Bărbatul de pe locul din faţă întinse 
înapoi un pliculeţ conţinând o pulbere albă, pe care bărbatul din 
Säter îl deschise cu un gest rutinat și, ajutându-se de degetul 
arătător umezit, îl goli până la ultimul rest. Duse degetul la gură 
și presă praful amar pe cerul gurii, se rezemă de spetează și 
închise ochii. 

— Al naibii de bun, murmură el în timp ce amfetamina lucra. 

Amfetamina era drogul lui preferat și el avea ciudăţenia că îi 
plăcea și gustul acesteia. 

Tânărul lui camarad de pe locul din faţă îi dădu un aparat de 
ras, spumă de ras, o șapcă și îl încurajă pe fugar cu câteva 
ghiontuuri. 

— Dă-i bătaie, omule! Nu avem timp de pierdut. 


Pe când Volvo-ul cotea deja pe Riksväg 70 în direcţia 
Hedemora, studenta la psihologie încă mai stătea lângă pavilion 
și cugeta dacă ar trebui să își facă griji. Strigă, dar nu primi 
niciun răspuns, după care constată că pacientul ei nu mai era 


nici după colţul clădirii, nici în altă parte. Nu îi venea să creadă 
că pacientul ei cel comunicativ și prietenos o păcălise în 
asemenea hal, dar când căutările se dovediră fără rezultat 
trebui să se întoarcă la salonul 36 și să anunţe dispariţia 
pacientului. In acel moment fugarul era deja proaspăt bărbierit 
și își schimbase hainele. Se bucura de libertate și de beţia 
provocată de amfetamină, în timp ce călătoria fără ţintă 
continua pe drumul 270 spre nord. 

Poliţia din Borlänge îl dădu în urmărire pe bărbatul din Säter 
de abia după 42 de minute și nimeni nu avea idee că acesta se 
apropia într-un Volvo vechi de localitatea Ockelbo. 

Ziarele de seară reacționară imediat și scoaseră ediţii 
speciale privind fuga. Titlul din Expressen era: 


POLIȚIA l-a vânat ieri-noapte pe fugarul 
BARBAT DIN SATER 
„Este foarte periculos” 


Până acum ziarele nu dezvăluiseră identitatea bărbatului din 
Säter din motive deontologice, dar când cel mai periculos bărbat 
din Suedia evadează interesul general cere nume, fotografie și 
date biografice: 


Bărbatul fugar din Săter, în vârstă de 44 de ani, după 
ce și-a schimbat numele se cheamă acum Thomas Quick. 
El a mărturisit că a ucis cinci tineri, iar poliţia și 
procuratura consideră că legătura lui cu două dintre 
aceste crime este evidentă. Bărbatul a declarat pentru 
Expressen că şi-ar dori să trăiască în pădure cu câinii lui, 
iar noaptea trecută poliţia l-a căutat în pădurile din jurul 
localităţii Ockelbo. 


Gând femeia care conducea mașina își dădu seama de ce 
fapte era acuzat Thomas Quick, s-a speriat. Undeva în Hâlsing a 
oprit în fața unei gospodării țărănești izolate și s-a descotorosit 
de cei doi bărbaţi. Acolo ei au găsit două biciclete care nu erau 
legate cu lanţ. Au reușit să le pună în funcţiune și au ajuns până 
în localitatea cea mai apropiată. Pe drum au dat peste mai 
multe patrule auto ale poliţiei, de unele au fost depășiți în timp 
ce elicoptere ale poliției bâzâiau deasupra, fără ca perechea de 


pe bicicletele ruginite să trezească suspiciuni. 

Un mare efectiv de polițiști cu pistoale automate, veste 
antiglonţ și câini de urmărire i-a căutat până în miez de noapte, 
fără a găsi vreo urmă. 

După ce au petrecut noaptea într-un cort, dimineaţa s-au 
despărțit. Nu mai aveau amfetamine, erau obosiţi și nu li se mai 
părea atât de vesel să fii fugar. 

In timp ce poliţia căuta prin păduri, un bărbat cu șapcă de 
baseball a intrat în benzinăria din mica localitate Alfta. 

— Aveţi un telefon cu fise pe care să îl pot utiliza? a întrebat 
acesta. 

Benzinarul nu l-a recunoscut pe bărbatul a cărui fotografie 
ocupa prima pagină a celor două ziare de seară și i-a întins 
liniștit telefonul benzinăriei. Omul a purtat o scurtă discuţie cu 
poliţia din Bollnäs. 

— Vreau să mă predau, a spus acesta. 

— Cine sunteţi? s-a interesat polițistul de la telefon. 

— Quick. Thomas Quick. 


Fuga a declanșat o dispută aprinsă cu privire la neglijenţele 
din psihiatria judiciară, iar șeful poliţiei Björn Eriksson a fost 
deosebit de revoltat. 

— Este atât de demoralizant să se întâmple asemenea lucruri, 
a declarat Eriksson. Există atât de puţine persoane atât de 
periculoase încât ar trebui să fie posibil să fie supravegheate. 
Poliția dă prioritate mai mare protecţiei comunităţii decât 
reabilitării. 

Critica era îndreptată împotriva clinicii Säter pentru psihiatrie 
judiciară, dar pe 10 iulie 1994 a fost publicat pe pagina de opinii 
DN debatt un articol care apăra cu vehemenţă instituţia. Luase 
cuvântul însuși Thomas Quick, care concepuse un text imnic la 
adresa personalului și îngrijitorilor din Săter. În același timp le 
dădea o puternică lovitură ziariștilor: 


Numele meu este Thomas Quick. După fuga care mi-a 
reușit lunea trecută și după lătratul care a urmat în presă, 
nici numele meu și nici înfățișarea mea nu mai sunt 
necunoscute. 

Nu pot și nu vreau să justific fuga mea de la clinica 
Säter, dar consider că e necesar să aduc în discuţie 


munca eficientă pe care a depus-o și o depune clinica; 
ceva care s-a pierdut complet în urletele ocazionate de 
ziariști în căutarea senzaţionalului și care face să eșueze 
chiar și forțele intelectuale bune în încercarea lor de a se 
alătura acestui cor zgomotos și chiar a-l acoperi. 


Pe mulţi i-a mirat acest text, care arăta clar că Quick era un 
bărbat elocvent și inteligent. Pentru prima dată oamenii au avut 
acces în lumea ideatică a unui ucigaș în serie și la procesul de 
gândire din care rezultau toate mărturiile făcute de Thomas 
Quick. 


„Când am venit aici, la Săter, la clinica regională pentru 
psihiatrie judiciară, nu aveam nicio amintire din primii 
doisprezece ani ai vieţii mele. La fel uitasem și crimele pe care 
acum le-am mărturisit și care sunt cercetate de poliţia din 
Sundsval!”. 

Thomas Quick lăuda personalul care îl ajutase să-și 
recupereze amintirile uitate despre crime și el descrie cum 
terapeuţii l-au susţinut în dureroasa acţiune de a povesti tot: 

„Frica mea, sentimentele mele de vinovăţie și grija mea faţă 
de ceea ce am făcut sunt nemăsurate, atât de mari și grele 
încât nu mai pot să le suport mult timp povara. Eu port 
răspunderea pentru ceea ce am făcut și pentru ceea ce mai fac. 
Crimele de care m-am făcut vinovat nu pot fi reparate, dar 
astăzi pot vorbi. Sunt gata să fac asta pe cât îmi este posibil”. 

Quick a explicat faptul că nu a fugit pentru a săvârși noi 
crime, ci pentru că voia să se sinucidă. 

„Când eu și camaradul meu ne-am despărţit, timp de 13 ore 
am stat cu o pușcă cu ţeava retezată îndreptată când spre 
frunte, când spre piept, când vârâtă în gură. Nu am putut să o 
fac. Astăzi îmi pot asuma răspunderea pentru ieri și poate că 
această răspundere a fost cea care m-a împiedicat să mă 
sinucid și m-a determinat să mă predau. Vreau să cred asta”. 


CHARLES ZELMANOVITS 


Pe 18 octombrie 1994, la judecătoria locală Piteă a fost 
înregistrată acuzarea depusă de procurorul Christer van der 
Kwast pentru următoarea faptă: 

„În noaptea de 13 noiembrie 1976, Quick a cauzat moartea 
prin strangulare în pădurea de lângă Piteă a lui Charles 
Zelmanovits, născut în 1961”. 

Procesul trebuia să înceapă pe 1 noiembrie și înainte de 
judecata mărturisirilor lui Quick presa a dezvăluit noi și noi 
detalii cu privire la motivaţia personală a suspectului de crime în 
serie. Dacă până acum în prima linie se aflaseră ziariștii de 
investigaţie ai ziarelor de seară, de data aceasta și-au 
manifestat interesul major și ziarele de dimineaţă. 

Svenska Dagbladet a publicat la 1 noiembrie un articol care 
reda cu mare exactitate ceea ce de atunci încolo a fost 
considerat adevărul despre Thomas Quick. Ziaristul Janne 
Mattsson scria: 


„Thomas Quick era cel de al cincilea din șapte copii. 
Tatăl era îngrijitor într-un cămin pentru alcoolici, mama 
era portăreasă și femeie de serviciu într-o școală care 
între timp a fost închisă. 

Astăzi ambii părinţi sunt decedați. (...) Ce se 
ascundea în spatele fațadei reprezenta un secret bine 
păstrat al familiei. Încă de la vârsta de patru ani 
Thomas Quick devenise, conform spuselor sale, o 
victimă permanentă a abuzurilor tatălui său, care îl 
obliga la sex anal și oral. 

În timpul unui astfel de abuz s-a întâmplat ceva ce 
avea să marcheze viaţa și înclinațiile sexuale morbide 
ale lui Quick. Mama a apărut brusc și a văzut ce se 
întâmpla. Aceasta a suferit un șoc, urmat de un avort, 
ea învinuindu-l ulterior pe Thomas în vârstă de patru ani 
că și-a ucis micul frate. 

Tatăl s-a alăturat învinuirilor, susţinând că băiatul l-ar 
fi ademenit. 

De atunci încolo, relația mamei cu fiul a fost marcată 
de ură. Ea punea în cârca fiului întreaga vină pentru 
cele întâmplate - o povară pe care el nu o putea 


suporta. 
Potrivit spuselor lui Quick, și mama lui a început să 
profite de el, împreună cu tatăl lui.” 


Janne Mattsson constata apoi că în adolescenţă Quick 
săvârșise deja două crime: 


La vârsta de 13 ani Quick se săturase de abuzurile 
tatălui său și la o ultimă tentativă de viol a putut să opună 
rezistență. În acel moment, susține Quick, dorise să îl 
omoare pe tatăl lui, dar nu a îndrăznit. 

În schimb a preluat înclinațiile perverse ale tatălui, dar 
cu un supliment de sadism și morbiditate. O jumătate de 
an mai târziu, el ucide un băiat de aceeași vârstă din 
Växjö. (...) Trei ani mai târziu, pe 16 aprilie 1967, îi cade 
victimă un băiat de 13 ani. 


Cu toate că Quick încă nu fusese pus în legătură cu niciuna 
dintre crime, necum cu cele de care era acuzat ori condamnat, 
presa pleca de la premisa că era vinovat. Același lucru era 
valabil pentru învinuirea publică a părinţilor, despre care se 
afirma că își supuseseră sistematic fiul violurilor, abuzurilor și 
tentativelor de ucidere. 

Comportamentul presei din acești ani se baza pe trei 
elemente: 

1. Pe mărturisirile lui Thomas Quick. 

2. Pe afirmațiile categorice ale procurorului Christer van 
der Kwast, conform cărora ar exista și alte dovezi pe baza 
cărora Quick era pus în legătură cu mai multe fapte. 

3. Pe faptul că aceste afirmații erau amestecate cu date 
referitoare la abuzurile sexuale pe care Thomas Quick, după 
cum s-a arătat, le comisese în 1969 asupra a patru tineri, ca și 
cu citate din expertizele psihiatrice privind marele pericol pe 
care îl reprezenta. 


Astfel a fost creată o biografie completă și într-un anumit fel 
logică a unui asasin monstruos, care acum trebuia condamnat 
pentru primele crime ale unei serii întregi. 

În articolul din Svenska Dagbladet, era citat din nou 
psihologul judiciar care îl consultase în 1970 pe Quick și care era 


de părere că acesta suferea de „o perversiune condiţionată de 
fizicul său, cu înalt grad de sexualitate, din categoria 
paedophilia cum sadismu”. 

Tribunalul din Falun l-a condamnat pe Quick pentru abuzarea 
băiatului și el a fost predat clinicii pentru psihiatrie judiciară. 
După patru ani, Quick, care pe atunci avea 23 de ani, a fost 
considerat apt pentru a fi eliberat. 

„Sigur că, judecând după ce a urmat, eliberarea lui a fost o 
greșeală”, trăgea concluzia autorul articolului și încheia cu 
anticiparea vinovăţiei în următorul proces de crimă, pentru 
uciderea lui Charles Zelmanovits: 


S-au descotorosit de o bombă cu ceas, plină cu teamă 
acumulată în timp. O teamă care pe Quick și pe un alt 
individ homosexual îi va conduce la Piteă, pentru a abuza 
un băiat de 15 ani, a-l omori și a-l secționa. 


Chiar dacă în ziare fuseseră publicate deja multe detalii 
oribile, întâlnirea cu Thomas Quick la tribunalul din Piteă a fost 
un eveniment traumatizant pentru auditori. Ziariștii s-au întrecut 
în a da glas dispreţului și scârbei faţă de monstrul acuzat. 

„Cum poate fi un om atât de barbar?” suna titlul din 
Expressen după prima zi de judecată. Expertul în cazul Quick al 
acestui ziar, Pelle Tagesson, scria: 


Dacă știi oribilul adevăr cu privire la ce le-a făcut 
Thomas Quick victimelor sale și dacă l-ai auzit răcnind ca 
o fiară din străfundul gâtlejului, îţi pui o singură întrebare: 
el este într-adevăr om? 

Scenele de ieri din tribunalul din Piteă se numără 
probabil printre cele mai teribile petrecute vreodată într-o 
sală a unui tribunal suedez. 

Bărbatul din Säter, Thomas Quick, trebuia să răspundă 
în faţa instanţei pentru uciderea lui Charles Zelmanovits. 

El a plâns, dar nimănui nu i-a părut rău pentru el. 


În Aftonbladet, Kerstin Weigl scria că Thomas Quick este 
„dincolo de imaginabil”. Din fericire, psihologul judiciar Sven 
Åke Christianson era de față pentru a explica ceea ce oamenii 
obișnuiți nu puteau înţelege. 


„Eu nu cred că omul obișnuit poate să își imagineze ceea cea 
făcut el. Este de neconceput. De aceea avem o reacţie de 
respingere”, a declarat el și a adăugat că totuși el dă o „logică” 
purtării acestuia. 

„Thomas Quick a fost abuzat de când avea patru ani de către 
tatăl lui. Lui i-a fost furată copilăria. Nu mai suporta frica și a 
încercat să transmită această senzaţie altcuiva, care să o preia 
în locul lui. Iluzia lui constă din faptul că a crezut că își poate 
reconstrui propria viață distrugând-o pe a altcuiva. Dar alinarea 
este doar de scurtă durată. El trebuie să omoare din nou”. 

Deja după prima zi a judecății orice îndoială în privinţa 
vinovățţiei lui Thomas Quick fusese dată uitării: 

„Omul este un asasin în serie, pedofil, necrofil, canibal, sadic. 
El este foarte, foarte bolnav”, scria Aftonbladet. 

O filmare video din pădurea Piteă, care arăta cum descria 
Quick printre lacrimi și văicăreli asasinarea și ciopârţirea lui 
Charles Zelmanovits, i-a mișcat profund pe toţi cei din sală. 

Kerstin Wigl continua: 


După ce am auzit aceste sunete, nu mai am nicio 
îndoială. Cuvintele vin sforţate, cu convulsii puternice, ca 
o vomă. Și totuși, o asemenea relatare trebuie să 
corespundă realităţii. 

La 17 ani de la crimă, Quick a fost în stare să prezinte 
locul în care au fost găsite resturile băiatului. S-a așezat 
pe piatra pe care maltratase cadavrul și îl ciopârţise. A 
explicat exact unde îl ascunsese. 


Procesul de la tribunalul din Piteă, din noiembrie 1994, a fost 
o victorie ușoară pentru procurorul Christer van der Kwast. 
Membrii completului - un judecător și doi până la cinci juraţi - l- 
au condamnat în unanimitate pe Thomas Quick pentru uciderea 
lui Charles Zelmanovits. 

Mult mai încrezători, investigatorii au continuat să cerceteze 
cazul. Până acum se limitaseră la verificarea alibiurilor lui Quick 
pentru perioadele critice de timp ale cazurilor de crimă 
nerezolvate, în care dispăruseră tineri în condiţii nelămurite. Dar 
la nicio săptămână după pronunţarea hotărârii de la Piteă, 
informaţiile investigatorilor au fost date peste cap. Thomas 
Quick l-a sunat acasă pe polițistul Seppo Penttinen de la poliţia 


din Sundsvall și i-a spus: 

— Nu ar strica să fiu chestionat cu privire la crima dublă din 
Norrbotten de acum zece ani. Ştiu că am mai fost o dată acolo 
în zonă... 


APPOJAURE 


Marinus și Janny Stegehuis din Olanda, de 34 și respectiv 39 
de ani, erau un cuplu fără copii. Timp de trei ani strânseseră 
bani pentru concediul mult visat în nordul îndepărtat, pe care și 
l-au putut permite în vara anului 1984. 

În zorii zilei de 28 iunie, ei își părăseau casa din orașul Almelo 
pentru a se opri la Odeshâg în Osterg&tland, unde locuiau rude 
ale lui Marinus. Banii pentru călătorie erau limitați și nu le 
permiteau să înnopteze la un hotel. După trei zile petrecute la 
Ödeshög, și-au continuat drumul până în Finlanda, unde aveau 
prieteni pe care îi cunoscuseră prin corul bisericii. 

Când Janny și Marinus au plecat din localitatea Mustasaari din 
Osterbătten, și-au continuat drumul cu mașina proprie Toyota 
Corolla spre nord, adevărata lor aventură. Ruta parcursă trecea 
peste cercul polar și Capul Nord, ajungând în platoul suedez, 
unde voiau să trăiască în sălbăticie și să ia zilele așa cum erau. 
S-au bucurat privind viaţa animalelor, au pescuit și au făcut 
fotografii. 

Călătoria a fost mai grea decât se așteptaseră; au avut parte 
de multe ploi și furtuni, iar temperaturile abia depășeau limita 
îngheţului. Au fost chinuiţi de țânțari. Dar urma să fie și mai rău. 
Din cauza unei pene de motor înainte de Vittangi, au fost nevoiţi 
să solicite de două ori serviciul de remorcare, o înnoptare la 
hotel și au avut o notă mare de plată la atelierul de reparaţii 
auto. 

Au părăsit Kiruna cu buzunarele goale și s-au îndreptat spre 
sud. 

În seara de 12 iulie, și-au montat cortul pe o limbă de pământ 
din partea nordică a lacului Appojaure. Janny nota în jurnalul, 
personal: 


Am fost în parcul naţional Sjöfallet. Frumoase 
împrejurimi. 

Am făcut fotografii. Am fotografiat reni. Pe drum am 
văzut o hermelină. 

La ora 16.30, am montat cortul într-un petic de pădure. 
Ne chinuie în continuare tântarii. 

De la Kiruna am făcut 150 de kilometri prin burniţă. 
Apoi s-a înseninat. 


Acum plouă. 


Au plasat lampa cu gaz la intrarea în cort, pentru a fi protejaţi 
de ploaie, în timp ce pregăteau masa lor simplă compusă din 
cârnăciori și fasole verde. 

Vineri 13 iulie, poliţia din Gällivare a primit un telefon cu puţin 
înainte de miezul nopţii de la Matti Järvinen din Göteborg, care 
își petrecea vacanţa în Fiâllen și care afirma că în apropiere de 
parcarea de la lacul Appojaure găsise un mort într-un cort. 
Inspectorul de poliție judiciară Harry Brännström și polițistul 
Enar Jakobsson au plecat imediat, și după 80 de kilometri prin 
noapte și ploaie au ajuns la locul descris de turist. În scurt timp 
au descoperit un cort de două persoane prăbușit. L-au ridicat cu 
grijă și au deschis fermoarul cu care era închisă intrarea. 
Priveliștea ce li s-a oferit a fost descrisă în raportul întocmit de 
ei. 


Pe latura vestică este întins cadavrul unui bărbat. 
Vârsta între 30-40 de ani. Intins pe spate. (...) Mult sânge 
mai ales pe faţă, în zona cefei și a umărului drept. O pată 
mare de sânge pe pulover, la înălţimea mamelonului, la 
inserția mânecii, în dreapta. Și resturile vizibile ale 
puloverului au pete de sânge. Decedatul prezintă răni 
produse prin împungere/tăiere pe partea superioară a 
brațului drept, pe antebraţul drept, pe partea stângă a 
gâtului, ca și pe piept, în dreapta, lângă mamelon. 
Probabil gura zdrobită (...). 

Alături de bărbat, în dreapta, din intrarea cortului 
privind, este întins cadavrul unei femei. Capul ei, aflat cu 
obrazul drept pe podeaua cortului, se află la nivelul 
coapsei bărbatului. Moarta este întinsă pe partea dreaptă, 
cu corpul îndoit la aproape 90 de grade. Braţul stâng 
întins într-un unghi de aproximativ 45 grade faţă de corp. 
Partea superioară a corpului este înfășurată într-un 
cearșaf cu imprimeuri, de asemenea bărbatul este 
acoperit cu un astfel de cearșaf. Cearșaful este îmbibat cu 
sânge. 


În faţa cortului, poliţiştii au găsit ceea ce putea fi arma crimei 
- un cuţit cu lamă subţire și lungă marca Falcon, fabricat în 


Suedia. Lama era ruptă, restul fiind găsit mai târziu între braţul 
și corpul femeii. Ruptă ca atunci când cuțitul înfipt cu putere ar 
fi lovit un os. 

Între cort și lac se afla o Toyota Corolla verde-gri, cu număr 
de înmatriculare olandez. Mașina era cu ușile încuiate, interiorul 
era în ordine și nu existau indicii că o persoană străină ar fi 
umblat în ea. 

Poliția a identificat repede morţii. Urmele de la fața locului 
arătau clar că dubla crimă era fapta unui dement. 

În următoarea zi cadavrele au fost transportate la Umeă, 
unde medicul legist Anders Eriksson a efectuat o autopsie 
temeinică. În ambele procese-verbale ale autopsiei, Eriksson a 
menţionat un număr deosebit de mare de răni provocate prin 
înţepare și tăiere. Investigatorii au ajuns la concluzia că ucigașul 
a înjunghiat sălbatic prin pânza cortului perechea care dormea. 
Atât bărbatul, cât și femeia s-au trezit în timpul atacului - 
amândoi prezentau semne de apărare la nivelul braţelor -, dar 
cei doi nu au apucat nici măcar să iasă din sacul de dormit. 
Evident că totul s-a petrecut foarte rapid. 

Vestea despre crima aceasta a zguduit întreaga Suedie. Cel 
mai urât lucru era probabil lașitatea persoanei care se furișase 
până la perechea necunoscută și complet lipsită de apărare care 
dormea; ori poate violenţa brută, anonimă cu care se 
dezlănţuise prin pânza subţire a cortului, ceea ce victimelor le 
luase orice posibilitate de a înţelege ce se întâmpla și cine le 
ataca; ori furia sălbatică indicată de numărul loviturilor de cuţit - 
și toate indiciile arătau că făptașul nu avusese niciun motiv și nu 
obținuse niciun avantaj în urma faptei sale. Crima dublă asupra 
soţilor Stegehuis era - oricum ar fi fost privită - atât de bizară și 
intenţionată încât singura explicaţie era că în zonă exista un 
criminal inimaginabil de bolnav. 

Bestiala faptă din Suedia a atras atenţia și dincolo de 
graniţele ţării. Pe parcursul investigaţiilor care au urmat, au fost 
interogate peste o mie de persoane, dar fără niciun succes. 


Atunci când o crimă este soluționată abia după foarte mult 
timp, se dovedește de cele mai multe ori că numele autorului ei 
exista deja în actele cazului, dar despre omul care la zece ani 
după faptă își asuma responsabilitatea pentru ea nu exista nicio 
urmă în acest caz. În plus, investigatorii erau uimiţi de faptul că 


Thomas Quick - care până acum omorâse exclusiv băieţi - 
admitea brusc o crimă brutală cu o armă albă asupra unei 
perechi în vârstă de peste 30 de ani. 

La primul interogatoriu, care a avut loc pe 23 noiembrie 1994, 
Quick a declarat că el călătorise cu trenul de la Falun la 
Jokkmokk, loc pe care îl cunoștea bine din perioada în care 
fusese elev la universitatea populară sami în anul școlar 
1971/72. Din faţa muzeului populaţiei sami furase o bicicletă, cu 
care plecase fără un ţel anume. Din întâmplare, ajunsese pe 
drumul care ducea din Porjus spre vest, la Sjofallet. 

In parcarea de la Appojaure îi descoperise pe soții Stegehuis, 
pe care mai târziu, seara, îi atacase cu un cuţit de vânătoare pe 
care îl avea cu el. 

Descrierea făcută de Quick era vagă. El a spus clar că nu era 
sigur dacă avea vreo legătură cu crimele. Ceea ce îl făcea să 
aibă îndoieli era mai ales felul violenţei, susţinea el. Se mai 
îndoia și pentru că una din victime era femeie. 

La un alt interogatoriu Quick și-a schimbat declaraţia. Acum 
era însoţit de un complice cu care se întâlnise în Jokkmokk. 
Complicele era un cunoscut criminal periculos, Johnny Farebrink, 
care, spre deosebire de Quick, fusese la un moment dat în 
atenţia investigatorilor. 

Thomas Quick a declarat că ar fi mers cu mașina Volkswagen 
Pick-up a lui Farebrink la Appojaure, unde i-ar fi omorât 
împreună pe soţii Stegehuis. Au urmat mai multe interogatorii și 
declaraţiile lui Quick deveneau tot mai detaliate. Quick a 
susţinut că în faţa universităţii populare întâlnise un coleg de 
clasă, iar el și Johnny vizitaseră o altă persoană cunoscută 
poliţiei într-o casă din Porjus. 

Presa a aflat că Thomas Quick avusese un complice în cazul 
Stegehuis. In acea vreme Johnny Farebrink executa o pedeapsă 
de zece ani de închisoare pentru omor, iar când a fost solicitat 
de către Expressen să comenteze declaraţia lui Quick, el a spus: 

— Totul este o aiureală! Nici nu îl cunosc pe individul acesta. 
Nu l-am întâlnit niciodată. 

După alte patru luni de investigaţii, procurorul van der Kwast 
era sigur de cele întâmplate. 

— Mărturia lui Thomas Quick corespunde faptelor stabilite în 
acest caz de către investigatori, a declarat el într-un interviu 
pentru Expressen pe data de 23 aprilie 1995. Cu cât înaintăm 


mai mult cu acest caz, cu atât avem mai multe indicii că 
Thomas nici nu minte și nici nu bate câmpii. Thomas Quick se 
afla în apropiere de Appojaure când a fost săvârșită dubla crimă 
și cunoștea locurile din perioada studiilor la universitatea 
populară din Jokkmokk. 


Thomas Quick mărturisise deja șapte crime, ceea ce, dacă 
spunea adevărul, făcea din el cel mai mare ucigaș în serie din 
Suedia. Doi polițiști cu experienţă din unitatea Palme, care 
participaseră la cercetările privind asasinarea prim-ministrului 
Olof Palme, au fost transferați pentru investigații în cazul Quick. 
Unul din ei era chiar șeful acelei unităţi, Hans Olvebro. Astfel 
cercetările căpătau prioritate absolută. 

La 9 iulie 1995, un avion charter privat decola din Arlanda cu 
destinaţia Gällivare. In confortabilele fotolii ale avionului se aflau 
Thomas Quick, terapeuta lui, Birgitta Ståhle, procurorul Christer 
van der Kwast, expertul Sven Åke Christianson, împreună cu 
câţiva polițiști și infirmieri. Scopul călătoriei era reconstituirea 
asasinării soţilor Stegehuis. 

In aparat se afla și Gunnar Lundgren, avocatul lui Quick. 
Pentru că era vorba despre investigarea cea mai mediatizată a 
unei crime din Suedia, un avocat de ţară ca Lundgren nu mai 
era chiar cel mai potrivit. După tatonări cu Seppo Penttinen și 
Christianson, s-a convenit ca Quick să îl schimbe pe Lundgren 
cu excepţionalul avocat Claes Borgström. Acesta a acceptat 
mandatul, dar a început cu un concediu de cinci săptămâni, așa 
că Gunnar Lundgren ocupa vrând-nevrând unul din fotoliile din 
piele din avion. 

A doua zi Thomas Quick i-a condus pe investigatori în direcţia 
Porjus, apoi către vest, pentru ca în final să apuce pe drumeagul 
care ducea spre parcarea de la Appojaure. Acolo tehnicienii 
criminaliști reconstituiseră locul faptei exact cum arătase acesta 
în noaptea de 13 iulie 1984. La pregătiri au participat Hans 
Olvebro și inspectorul criminalist Anna Wikström. 

Lampa cu gaz, sacii de dormit și restul recuzitei erau aranjate 
la fel ca în noaptea crimei. Se comandase un cort din Olanda, 
care fusese montat la marginea pădurii, identic cu cortul în care 
soţii Stegehuis dormiseră în noaptea respectivă. În cort Olvebro 
se afla pe locul în care stătuse Marinus Stegehuis, iar Wikström 
pe locul lui Janny Stegehuis. 


Înarmat cu un băț care simboliza cuțitul, Thomas Quick s-a 
furișat până la cort. S-a aruncat sălbatic pe pânza cortului, apoi 
s-a strecurat prin intrarea acestuia. Gâfâia și urla în timp ce 
Anna Wikström cerea panicată ajutor. Quick a fost doborât și 
reconstituirea a fost întreruptă. 

Comportarea lui nu corespundea în niciun caz cu modul în 
care se cunoștea că fusese săvârșită fapta. 

După o pauză reconstituirea a fost reluată și Thomas Quick a 
procedat cu mare concentrare și în conformitate cu faptele. In 
dialog permanent cu Penttinen a executat lovitură după lovitură 
cu înlocuitorul de cuţit, a explicat cum a procedat împreună cu 
complicele Johnny Farebrink și a demonstrat cum apăruse 
tăietura lungă pe partea scurtă a peretelui de pânză a cortului 
prin care pătrunsese el. 

Când șapte ore mai târziu reconstituirea se încheiase, atât 
investigatorii, cât și procurorul erau mulţumiţi de rezultat. 
Expressen din 12 iulie scria: 

„Totul a decurs foarte, foarte bine - a comentat van der 
Kwast, care era de părere că Thomas Quick a demonstrat 
convingător în timpul reconstituirii că practic el omorâse 
perechea olandeză. El a vrut și a putut să arate detaliat cum s-a 
săvârșit fapta, completase procurorul”. 

Experţi tot mai autentici și mai autointitulaţi au încercat să 
demonstreze ce experienţe și circumstanţe l-au transformat pe 
tânărul Sture Bergwall în sadicul ucigaș în serie Thomas Quick. 
O foarte bine văzută redactoare, Kerstin Vinterhed, a descris 
casa părintească a acestuia ca „foarte liniștită, izolată de lume. 
Un cămin în care nimeni nu venea în vizită, unde se părea că 
niciodată nu s-au jucat copii prin preajmă”. 

Copilăria lui Quick era descrisă din nou ca fiind marcată de 
violurile săvârșite de tată și de cruzimile mamei, printre care se 
numărau și două tentative de ucidere. Transformarea în ucigaș 
se pare că avusese loc după ultima tentativă de viol săvârșită 
de tată într-o pădure, Thomas Quick avea atunci 13 ani și voise 
să își omoare tatăl, dar renunţase când îl văzuse pe jalnicul său 
părinte cu pantalonii în vine. 

— Pur și simplu am fugit. Din această clipă pentru mine a fost 
un singur pas mare până la crima săvârșită o jumătate de an 
mai târziu la Växjö, când aveam 14 ani, a spus Quick. 

— Atunci practic aţi vrut să vă ucideţi pe dumneavoastră? a 


vrut să știe Kerstin Vinterhed. 

— Da, m-am ucis pe mine, a confirmat Quick. 

In această faptă, ca și în altele, Thomas Quick a fost privit 
atât ca făptuitor, cât și ca victimă. Crimele erau de fapt imitații 
ale abuzurilor la care fusese supus pe când era copil. Cel puţin 
acesta era eșafodajul teoretic în virtutea căruia Quick ajunsese 
la tratament psihoterapeutic la clinica din Säter. Și investigatorii 
poliţiei lucrau cu această teorie. 

Fraţii, surorile, nepoatele și nepoţii lui Thomas Quick au aflat 
îngroziți și înmărmuriţi de rușine descrierile oribile ale ororilor 
inimaginabile ale părinţilor lui, prezentate în detaliu de presă. În 
familia Bergwall nu se mai vorbea despre Sture, iar la nevoie i 
se spunea doar prescurtat „TQ” . Sture Bergwall nu mai exista. 

Ei au tăcut multă vreme. Dar în 1995 a vorbit în numele 
familiei fratele cel mare, Sten-Ove Bergwall. În cartea Fratele 
meu, Thomas Quick, el descria propria versiune a copilăriei în 
casa părintească. Vorbea pentru întreaga familie atunci când 
punea sub semnul întrebării traumatizantele amintiri din 
copilărie ale fratelui său. 

„Eu nu mă îndoiesc că acestea reprezintă pentru el adevărul. 
Se știe prea bine că în cadrul unei terapii unii oameni sunt 
dirijaţi să dezvolte amintiri false”, declara el ziarului Expressen 
și dădea asigurări că părinţii lui nu s-ar fi putut face niciodată 
vinovaţi de faptele de care îi acuza fratele lui. 

Sten-Ove spunea că nu intenţiona să obţină bani din această 
carte, ci dorea să-și recupereze copilăria furată de Thomas 
Quick prin calomniile debitate de el. Mai voia să obţină 
reabilitarea părinţilor, pentru că aceștia nu se mai puteau apăra 
de învinuirile aduse de Quick. 

„Nu susțin că noi am crescut într-o familie perfectă, dar 
niciunul dintre copii nu are amintiri care să confirme poveștile 
lui. Nu am fost o specie de maimuțe ori niște degeneraţi. Am 
fost foarte sociabili, am călătorit mult și ne-am vizitat rudele în 
weekend, cu ocazia zilelor de naștere și de Crăciun”. 

În privinţa crimelor mărturisite de Thomas Quick, Sten-Ove nu 
lăsa îndoieli: 


Când am auzit că un bărbat a recunoscut că este 
ucigașul lui Johan Asplund, am știut instinctiv că acesta 
era fratele meu. Și am fost sigur că vor fi descoperite și 


alte cazuri. 


În ianuarie 1996, la tribunalul din Găllivare a început procesul 
privind crima de la Appojaure. La Piteă, Thomas Quick solicitase 
excluderea publicului, dar la Găllivare a apărut în sala de 
judecată foarte sigur de sine. In faţa auditoriului a expus 
convingător modul în care comisese crima asupra perechii 
olandeze. A declarat că dorise să găsească un adolescent și de 
aceea luase trenul până la Jokkmokk, unde se alăturase unui 
grup de tineri germani, dintre care și-a ales o victimă. 

Cu o bicicletă de damă pe care o furase s-a dus la Domus, 
unde îl întâlnise pe Johnny Farebrink, un „cuţitar dezgustător și 
foarte depresiv”. După o beţie au plecat amândoi la Appojaure, 
unde soţii Stegehuis își instalaseră cortul. După spusele lui 
Quick motivul a fost faptul că Johnny Farebrink avea o 
„aversiune” faţă de olandezi, în timp ce Quick încă mai voia să 
se dea la tânărul german întâlnit la 
Jokkmokk. La întâlnirea cu soţii olandezi, Quick avusese 
impresia că tânărul ar fi fost fiul perechii. 

— Când, la întrebarea mea directă, femeia a tăgăduit că este 
fiul lor, m-am enervat, a spus Quick în sala de judecată. 

Uciderea perechii, care până acum fusese de neînțeles, părea 
acum să aibă o oarecare logică, chiar dacă aceasta era destul 
de îndoielnică. 

— Eu am încercat să o ridic, ca să o pot privi în ochi. Voiam să 
îi văd teama înainte să moară, povestea Quick. Dar nu am prea 
reușit, așa că am continuat s-o înjunghii. 

Avocatul Claes Borgström l-a întrebat pe Quick ce îi stârnise 
aversiunea faţă de femeie. 

— Prin tăgăduire s-a identificat clar cu M, cu care semăna 
foarte mult, a răspuns Quick. 

M reprezenta pentru Quick mama lui. Deci acum era vorba 
despre uciderea propriei mame. 

O rudă a soţilor Stegehuis, la care aceștia locuiseră în primele 
zile ale concediului lor, venise la Gällivare pentru că voia să 
înţeleagă de ce Janny și Marinus au trebuit să moară. După ce 
auzise descrierea crimei duble de către Quick, ruda declarase 
ziarului Expressen: 

— Quick este un porc. El nu are niciun drept să trăiască. 


Deznodământul procesului dublei crime de la Appojaure nu 
era deloc previzibil. Desele modificări din declaraţiile lui Quick 
ridicau semne de întrebare, mai ales cele referitoare la un 
complice. Investigaţiile nu constataseră niciun indiciu care să 
confirme spusele lui Quick despre Johnny Farebrink: nimeni nu îi 
văzuse împreună, iar cheful pe care l-ar fi făcut aceștia era 
contestat de alţi participanţi la el. De aceea Farebrink nu a fost 
acuzat. 

O artistă domiciliată în localitate, care urmase cursurile 
aceleiași universităţi populare ca și Quick în anii '70, spunea 
dimpotrivă că era sigură că îl văzuse pe Quick în gara din 
Găllivare înainte de crima din Appojaure. 

Instanţa considera că prezenţa lui Quick înainte de crimă în 
Jokkmokk era susţinută de martora care pretindea că îi fusese 
furată bicicleta. Ea confirma că schimbătorul de viteze al 
bicicletei era stricat, așa cum descria și Quick. 

Conducătorul audierii, Seppo Penttinen, care realizase toate 
interogatoriile cu Quick, a explicat în faţa instanţei de ce Quick 
își modificase declaraţiile pe parcursul cercetărilor. Făcuse asta 
pentru că „el trebuia să își apere eul interior născocind ceva ce 
era aproape de adevăr”. Dar în punctele esenţiale, amintirile lui 
Quick erau clare și limpezi, susținea Penttinen. 

Sven Åke Christianson a descris problemele lui Quick de a 
vorbi despre crimele sale și a descris două mecanisme ale 
funcţiilor memoriei care lucrau antagonic. Amintirea care ne 
dăunează îndeplinește o funcţie de supravieţuire, dar pe de altă 
parte „nu putem să ne tot gândim la toată mizeria pe care am 
trăit-o”. Era important să uiţi, explica Christianson. 

Christianson studiase funcţiile memoriei la Thomas Quick și le 
găsise absolut normale. În afară de asta el mai constatase și că 
nu exista niciun indiciu că în acest caz ar fi vorba de o mărturie 
falsă. 

Un medic legist și un tehnician criminalist au susţinut 
convingător că în declaraţiile sale Quick descrisese toate rănile 
mai importante ale perechii Stegehuis și că declaraţiile lui 
fuseseră confirmate de materialul criminalistic probator. 

Instanţa a luat în considerare și mărturiile lui Seppo Penttinen, 
conform cărora Quick putuse să descrie locul faptei deja de la 
primele interogatorii, și în hotărârea ei a menţionat: „In baza 
informaţiilor prezentate acum, instanţa consideră ca indubitabil 


că Thomas Quick a comis faptele în cauză. Ținând cont de 
circumstanţele comiterii infracţiunii, ea este considerată drept 
crimă”. 

Şi astfel Quick a fost condamnat pentru trei crime. Dar 
investigaţiile erau abia la început. 


YENON LEVI 


Definiţia iniţială a ucigașului în serie a fost formulată de FBI și 
conform acesteia autorul trebuie să fi săvârșit trei ori mai multe 
crime în momente diferite. O crimă multiplă la care între crime 
nu se scurge o perioadă de cooling-off este considerată de către 
FBI ca „spree-murder” (crimă multiplă). 

Până acum Quick fusese condamnat „doar” pentru trei crime 
rezultate din două evenimente separate și în acest fel el nu 
îndeplinea criteriile formale pentru a fi clasificat ca ucigaș în 
serie. Pe parcursul cercetărilor în dublul omor din Appojaure 
lista crimelor recunoscute fusese completată cuprinzător, iar el 
se apropia de statutul de ucigaș în serie. 

Mărturisirile nu fuseseră totdeauna făcute mai întâi la poliție. 
Pelle Tagesson de la Expressen dezvăluise, în august 1995, că 
Thomas Quick declarase într-un interviu că „omorâse în Skâne” 
și în mod aluziv își asumase crima sexuală sadică săvârșită 
asupra lui Helen Nilsson de 9 ani, în 1989, la Hörby. Tot în acest 
interviu Quick mai mărturisea uciderea a doi băieţi în Norvegia, 
ca și a doi bărbaţi din „Suedia Centrală”. 

Christer van der Kwast s-a arătat vizibil iritat de faptul că 
Quick i-a ignorat pur și simplu atât pe terapeuţi, cât și pe 
investigatorii poliţiei, și s-a adresat direct presei. 

— Pot doar spera că îmi va mărturisi și mie toate astea, a 
comentat el. 

Quick se juca de-a șoarecele și pisica cu investigatorii, 
terapeuţii și jurnaliștii și le furniza alternativ indicii și aluzii vagi, 
ceea ce îl zăpăcea nu doar pe van der Kwast. 

Presa și ziariștii au jucat un rol important, dar neclar în 
ansamblul investigaţiilor; doar Thomas Quick decidea ce 
reporteri voia să primească, și citea întotdeauna ce scriau 
aceștia despre el. Van der Kwast a trebuit să afle din Expressen 
că Thomas Quick săvârșise una din crimele „timpurii” în 
Dalarna, ceea ce i-a determinat pe investigatori să meargă cu 
gândul la extrem de mediatizata crimă asupra cetăţeanului 
israelian Yenon Levi pe 11 iunie 1988, acesta fiind ucis la 
marginea localităţii Rorshyttan. 

Yenon Levi era un tânăr turist de 14 ani, al cărui cadavru 
fusese găsit pe un drumeag de pădure în Dalarna. Investigaţiile 
ample ale poliției scoseseră la iveală un suspect, dar dovezile nu 


se arătaseră concludente. 

Crima de la Rorshyttan mocnise de mai mult timp în 
cercetarea despre acţiunile lui Quick și la o lună după 
întoarcerea de la reconstituirea de la Appojaure Thomas Quick l- 
a sunat acasă pe șeful investigatorilor Seppo Penttinen, care a 
întocmit un raport privind convorbirea telefonică: 


Miercuri 19 august la ora 19.45, subsemnatul am fost 
sunat de Quick. Quick i-a mărturisit că se simte foarte rău 
sufletește și ar dori să vorbească despre lucruri care îl 
înspăimântau. 

Referitor la evenimentul cu bărbatul israelian din 
Dalarna, o persoană îl ajutase în legătură cu crima. 


Quick a declarat că pe Yenon Levi îl întâlniseră pe o străduţă 
din Uppsala. Complicele vorbise în engleză cu Levi, care plecase 
cu ei, în mașina lui Quick, spre Dalarna, unde cei doi îl uciseseră 
pe israelian. 


Quick îl ţinea, pe când celălalt îl lovea cu pumnii și 
printre altele și cu „un obiect greu luat din portbagaj”. 
Mortul a fost lăsat acolo unde fusese bătut, nu a fost nimic 
aranjat. Poziţia cadavrului era mai curând pe spate decât 
pe o parte, sigur nu pe burtă. 

Quick a declarat că urmărise știrile din presă despre 
acest caz, dar îl îngroziseră fotografiile și nu citise absolut 
tot. 


Mărturisirea lui Quick în cazul crimei Yenon Levi nu i-a convins 
pe investigatori. Seppo Penttinen i-a spus lui Quick că ziarele 
scriseseră atât de multe despre această crimă, încât el nu ar 
mai putea adăuga ceva ce nu era general cunoscut. 

După închiderea investigaţiilor în cazul Appojaure, s-a 
efectuat totuși un interogatoriu referitor la Yenon Levi. Quick a 
declarat că la Uppsala îl întâlnise singur pe Levi, pe care îl 
convinsese să îl însoţească la Falun. In apropiere de Sala au 
oprit la o casă de vacanţă, unde Quick a luat o piatră și l-a ucis 
pe Levi cu două lovituri în cap. Apoi a pus cadavrul pe bancheta 
din spate și a continuat drumul cu mașina. La Rorshyttan Quick 
a cotit pe un drum de pietriș și a lăsat cadavrul în pădure. 


Ancheta în cazul de crimă Yenon Levi s-a tărăgănat și a 
reprezentat o povară imensă pentru toți participanţii. Quick își 
schimba permanent declaraţiile privind desfășurarea faptelor. 
Ba susţinea că avusese un complice, ba nega acest lucru. La fel 
varia și locul faptei, ca și locul în care îl întâlnise prima dată pe 
Levi. Şi mai confuz era Quick în privinţa armei cu care se 
comisese crima. 

La începutul anchetei, Thomas Quick spusese că arma crimei 
fusese o piatră, ceea ce era fals. In următoarele interogatorii el 
susținuse că drept armă a crimei folosise un cric, o cheie pentru 
schimbat roata, o cazma, un topor pentru camping, o ţepușă, o 
bucată de lemn ori o lovitură cu piciorul. Toate aceste afirmații 
erau de asemenea false. 

Pe parcursul unui an, Seppo Penttinen efectuase 14 
interogatorii cu Thomas Quick, plus o deplasare la locul faptei și 
două reconstituiri. La cea de a doua reconstituire, Quick spusese 
că arma crimei fusese „o bucată de lemn”. 

— Vedeţi aici ceva ce ar corespunde lungimii? întrebase 
Penttinen ținând mâinile la o distanță una de alta de circa un 
metru. 

Quick a ridicat imediat un retevei cu acea lungime aflat în 
apropiere la îndemână. 

Cu toate astea, Christer van der Kwast nu era de părere că 
datele care variau permanent furnizate de Quick i-ar diminua 
acestuia credibilitatea. 

— Dificultatea consta în aceea că amintirile privind crima sunt 
fragmentare și nestructurate, și că până acum a durat foarte 
mult până când el să poată construi o imagine unitară din 
diversele fragmente, a explicat van der Kwast ca un ecou al 
terapeuţilor lui Quick de la clinica Säter. 

După un an și jumătate de discuţii, interogatorii ale poliţiei și 
repetate reconstituiri, Thomas Quick reușise să dea amintirilor 
lui fragmentare imaginea unei povești unitare. Conform acesteia 
la gara din Uppsala Quick și complicele lui l-au silit mai întâi pe 
Yenon Levi să îi însoţească de la peron la parcarea auto, și apoi 
să urce în mașină. Acolo complicele l-a ţinut în șah cu un cuţit la 
gât, în timp ce Quick conducea mașina până la locul faptei. 

Pe 10 aprilie 1997, Christer van der Kwast a depus actul de 
acuzare la tribunalul din Hedemora. Descrierea faptei era 
următoarea: 


În perioada dintre 5 și 11 iunie 1988, la R&rshyttan, 
Hedemora, Thomas Quick i-a luat viaţa lui Yenon Levi 
lovindu-l în repetate rânduri cu violenţă la cap și pe corp. 


Era al treilea proces în care Thomas Quick era acuzat de o 
crimă săvârșită, după propriile declaraţii, împreună cu un 
complice. Și pentru a treia oară din sala de judecată lipsea 
învinuitul. Complicele fusese menţionat cu nume și prenume în 
hotărârea judecătorească, participarea lui la crimă fusese 
descrisă amănunţit, dar, deoarece el negase totul și dovezile 
lipseau, suspiciunile care îl priveau căzuseră. „Audierea lui NN în 
acest caz nu ar contribui cu nimic important”, era opinia lui 
Christer van der Kwast. 

Tribunalul din Hedemora a trebuit să constate că în proces 
„nu a fost prezentată nicio probă care să îl pună direct pe 
Thomas Quick în legătură cu fapta”. Bineînţeles, tribunalul a 
considerat că descrierea crimei prezentată de Quick era 
coerentă și fără contradicții directe. El a dat numeroase 
informaţii corecte privitoare la locul faptei, la îmbrăcămintea 
victimei și la rănile ei - detalii care, conform instanţei, 
corespundeau cu datele rezultate din cercetarea locului faptei și 
din raportul autopsiei. 

Quick mai numise și alte detalii specifice, care arătau că într- 
adevăr el îl ucisese pe Yenon Levi. De exemplu, descrisese un 
cuţit din lemn sculptat din bagajul lui Levi, pe care acesta îl 
menţionase într-o carte poștală adresată mamei sale. 

Seppo Penttinen a declarat instanţei că devierile nu erau 
deloc stranii. Încurcata călătorie până la arma corectă a crimei 
era, de exemplu, logică, pentru că Penttinen „a avut impresia că 
Thomas Quick știuse tot timpul că era un retevei, dar că nu o 
spusese de frică”. Penttinen a mai declarat și cum apăruse 
povestea lui Quick și cum se ţinuseră interogatoriile, lucru care 
a cântărit greu în hotărârea judecătorească. Quick a oferit date 
exclusive despre crimă, pe care doar autorul acesteia avea de 
unde să le știe. 

La 28 mai 1997, Thomas Quick a fost găsit vinovat de 
uciderea lui Yenon Levi: 


În concluzie, instanţa acordă mare putere probatoare 


descrierilor făcute de Thomas Quick. Ca urmare a 
mărturisirii și a restului anchetei, este neîndoielnic că 
Thomas Quick a săvârșit fapta pentru care fusese acuzat. 

Thomas Quick trebuie să răspundă pentru crima 
premeditată asupra lui Yenon Levi. 


Thomas Quick a fost din nou condamnat la tratament 
psihiatric. 

Acum avea condamnări pentru patru crime săvârșite la 
momente diferite și putea fi, chiar și conform severei definiții a 
FBI, socotit criminal în serie. 


THERESE JOHANNESEN 


În timpul cercetărilor în cazul Yenon Levi, Thomas Quick și-a 
amintit de alte crime pe care le comisese. 

Una din numeroasele mărturisiri era aceea cu privire la 
Therese Johannesen, de 9 ani, dispărută duminică 3 iulie 1988 
din casa părintească aflată în așezarea Fjell, la marginea 
localităţii Drammen din Norvegia. 

Cazul dispărutei Therese Johannesen a stârnit mare vâlvă în 
istoria criminalităţii și a condus la cea mai amplă investigaţie 
poliţienească de până atunci. In momentele de vârf ale 
anchetei, la caz lucrau o sută de funcţionari. În primii ani au fost 
interogate 1 721 de persoane, în total la poliţie au ajuns 4 645 
de indicii, care au condus la 13 685 de observaţii și mișcări de 
mașini și persoane în zonă. Fără rezultat. 

În primăvara anului 1996, poliţia suedeză și cea norvegiană 
colaborau intens pe de o parte la crima în cazul Therese 
Johannesen, pe de altă parte, în cazul dispariţiei a doi africani în 
martie 1989 dintr-un lagăr de refugiaţi din Oslo. Quick declarase 
că el ar fi omorât acele trei persoane. 

Experiența demonstrează că ucigașii în serie au de regulă un 
anumit modus operandi; unii își caută victimele într-un 
perimetru geografic, alţii preferă un anumit tip de victimă, cum 
ar fi: tineri, prostituate, perechi de îndrăgostiţi și așa mai 
departe. Există și unii care omoară într-un anume fel, ca Ted 
Bundy, care își ademenea victimele - toate femei albe din 
pătura de mijloc - în mașina lui, unde le ucidea lovindu-le în cap 
cu o rangă. 

De aceea mulţi au reacţionat sceptic când Quick, în ciuda 
tuturor preferințelor lui și a precedentelor, a recunoscut 
uciderea unei fete, care pe deasupra mai era și din Norvegia. 
Chiar și fostul lui avocat Gunnar Lundgren, care până atunci îl 
crezuse fără rezerve pe Quick, era sceptic în fața acestei noi 
mărturisiri. 

— Asta este ceva care se abate mult de la comportamentul lui 
de până acum, a susţinut el. 

Investigatorul-șef, Christer van der Kwast, a recunoscut că 
fapta nu concorda evident cu modelul curent, dar că 
investigatorii „vor lărgi perspectiva” tocmai din acest motiv și 
vor trebui să examineze dacă fapta în sine poate produce 


satisfacţii sexuale unui ucigaș în serie. 


La 26 aprilie 1996, Quick, însoţit de câţiva polițiști, infirmieri 
de la clinica de psihiatrie Säter, de psihologul judiciar și expertul 
în funcţiile memoriei Sven Åke Christianson, de psihoterapeuta 
Birgitta Stähle, ca și de procurorul Christer van de Kwast a 
plecat în călătorie. 

Quick a fost dus la Fjell. Acolo a descris poliţiei unde o 
întâlnise pe Therese, unde o lovise cu o piatră până când 
aceasta și-a pierdut cunoștința, cum a pus-o în mașina sa și a 
transportat-o de acolo. El a mai descris că în 1988 acolo se afla 
o bancă, că pe sol erau puse scânduri și că balcoanele erau 
proaspăt vopsite. După cum s-a stabilit, aceste date 
corespundeau și Quick a devenit suspect în cazul de crimă al 
Theresei. 

In ziua următoare, Thomas Quick conducea o coloană lungă 
de automobile pe drumul E18 către Suedia. În apropierea 
localităţii Ørje, coloana a cotit pe un drum prin pădure, Quick 
promițând că va conduce poliţia la o carieră de pietriș unde el 
ascunsese cadavrul Theresei. 

In timpul deplasării, Quick a relatat că el tranșase cadavrul, 
iar bucăţile le aruncase în lacul din pădure. Investigatorii au 
decis, în cele din urmă, să dreneze lacul pentru a găsi resturile 
Theresei. 

Șapte săptămâni a durat cea mai scumpă cercetare a locului 
faptei din istoria Scandinavici. Lacul a fost golit și tot stratul de 
pe fundul lui a fost scos afară, până s-a ajuns la sedimente vechi 
de 10 000 de ani. Au fost filtrate apa și nămolul, care au fost 
cercetate de două ori fără a fi găsită vreo urmă de os. 

— Thomas Quick fie a minţit, fie s-a înșelat în privinţa locului. 
Este un motiv pentru a pune sub semnul întrebării credibilitatea 
lui, a spus Tore Johnsen, angajat al poliţiei în Drammen, când la 
17 iulie au fost oprite ultimele pompe. 

Când norvegienii au cercetat imensul material în cazul 
Theresei, nu au dat de niciun indiciu cu privire la persoane sau 
vehicule, care să fie pus în legătură cu Thomas Quick. 

Mulţi au fost convinși că acesta era finalul anchetei împotriva 
lui Quick în cazul asasinării Theresei și poate chiar finalul întregii 
anchetări a lui Quick. 


Un an mai târziu, Thomas Quick se afla din nou în Brjeskogen, 
cu suita lui de investigatori și infirmieri. 

— El a reușit ceva uimitor. Cercetarea amănunţită a 
reprezentat o povară incredibilă pentru el, a spus Claes 
Borgström. 

— Acum sunt convinsă că Quick este asasinul Theresei, 
spunea Inge Lise Øverby procuraturii din Drammen. Noi putem 
dovedi că Thomas Quick s-a aflat cu adevărat în pădure. Şi 
dispunem de probe clare că el a fost și în Drammen, când a 
dispărut Therese. 

Poliția a găsit un pom în scoarţa căruia Quick își scrijelise 
simbolul, după cum spunea el, a mai găsit o pânză de ferăstrău 
pe care tot Quick spunea că a lăsat-o acolo și o pătură care 
trebuie să îi fi aparţinut tot lui. 

Dar cea mai importantă descoperire a poliţiei au reprezentat- 
o urmele unui foc la care, după spusele lui Quick, acesta arsese 
fragmentele din cadavrul Theresei. Într-unul dintre aceste locuri, 
câinele Zampo adulmecase urme de resturi umane. În cenușă 
tehnicienii au găsit mai multe obiecte arse, despre care experții 
afirmă că ar fi bucăţi de oase provenind de la un copil. 

„A fost găsită victima lui Quick”, era titlul pe o pagină 
întreagă a lui Dala-Demokraten din 14 noiembrie 1997. 

Christer van der Kwast anunţa triumfător că pentru prima 
dată mărturisirea lui Quick dusese la găsirea victimei. El a spus 
că fragmentul de os din trupul Theresei era o breșă pentru 
întreaga anchetă. 

„Resturi ale unui om de vârsta Theresei Johannesen au fost 
găsite într-un loc din apropiere de Ørje, acolo unde, după 
propriile declaraţii, Quick ascunsese în 1988 resturile fetei de 
nouă ani”, concluziona Gubb Jan Stigson în Dala-Demokraten. 

Descoperirea din Brjeskogen i-a determinat pe anchetatorii lui 
Quick să schimbe pista pe care o urmăreau și să concentreze 
toate forțele în ancheta cazului Therese. Un procuror mai sigur 
de sine a cerut, la 13 martie 1998, acuzarea lui Quick la instanţa 
din Hedemora. 

— În acest caz accentul cade foarte puternic pe analiza 
tehnică, a spus van der Kwast. 

În mod ciudat sentinţa pentru crima din Norvegia a fost dată 
de tribunalul din Hedemora. Procesul s-a desfășurat în sala de 
securitate a tribunalului din Stockholm. Din motive de 


securitate. 

Christer van der Kwast a subliniat că Thomas Quick vorbise 
despre 30 de detalii unice în felul lor, care priveau crima. 

— Quick a făcut declaraţii exclusive de o natură care creează 
atât o legătură între locurile actuale și fată, cât și cu el, a 
susţinut el în pledoaria finală. 

Avocatul Claes Borgström nu a avut o opinie divergentă 
asupra interpretării probelor: 

— Singura concluzie la care se poate ajunge este aceea că 
acuzatul a săvârșit fapta. 

Quick a încercat în așa-zisul ultim cuvânt al său să ofere 
instanţei o explicație psihologică a faptului că o omorâse pe 
Therese. 

— Vina mea este clară, gravă și chinuitoare, dar eu vreau să 
înțelegeţi că pentru mine a fost o refulare de evenimente din 
copilăria mea distrusă, a spus el. 

După cum era de așteptat, tribunalul din Hedemora a decis că 
Thomas Quick a ucis-o pe Therese Johannesen și el a fost 
condamnat la continuarea tratamentului. Acum era deja 
condamnat pentru cinci crime. 


SCEPTICI 


Criticii care deja puseseră sub semnul întrebării vinovăția lui 
Quick, în timpul cercetărilor în cazul Appojaure, nu aveau prea 
mult public, iar uitarea s-a așternut peste ei rapid. In primăvara 
anului 1998, în timpul procesului Therese Johannesen, s-a aprins 
un război care, de data aceasta, nu mai era de oprit, urmând, 
după toate aparențele, să se transforme într-un război fără de 
sfârșit al tranșeelor. 

Cearta a început cu un articol din pagina de opinii a 
cotidianului Dagens Nyheter, DN debatt, scris de Dan Larsson, 
un fost miner din Malmberget, care își schimbase profesia 
pentru a deveni reporter criminalist la Norrländska 
Socialdemokraten. El urmărise procesele în cazurile Charles 
Zelmanovits și Stegehuis, și credea sincer în nevinovăția lui 
Quick. În articol Larsson semnala mai multe nereguli, cum ar fi 
faptul că toate cercetările erau conduse de aceeași clică redusă 
ca număr. El mai afirma că la toate crimele Quick menţionase 
participarea unor complici, a căror contribuţie era cât se poate 
de îndoielnică. Patru zile mai târziu, DN debatt a publicat un 
articol de Nils Wiklund, docent în psihologie. El scria: 


Procesele în cazul crimelor săvârșite de Thomas Quick 
sunt ciudate din multe puncte de vedere. Sistemul judiciar 
al lumii occidentale se bazează pe confruntarea a două 
părţi, în care instanţa încearcă să descopere adevărul 
ascultând atât argumentele procuraturii pentru acuzare, 
cât și argumentele apărării pentru un alt punct de vedere. 


În procesele Quick, principiul celor două părţi a fost abrogat, 
susţinea Wiklund, procurorul și apărătorul reprezentând același 
punct de vedere. Observaţia lui a fost confirmată de procedura 
în curs, în care avocatul Claes Borgström nu numai că a luat clar 
poziție pentru vinovăția clientului său, ci s-a și adresat 
ziariștilor, psihologilor și juriștilor care au participat la discuţie 
avertizându-i „să reflecteze asupra responsabilităţii lor”. 

„Tentativele repetate ale apărătorului de a opri discuţia 
publică sunt pe cât de revoltătoare, pe atât de iresponsabile. El 
însuși ar fi trebuit să încerce să determine o cercetare 
independentă în cadrul examinării judecătorești”, susţinea 


Wiklund. 

Tonul discuţiei a devenit și mai acid când tatăl lui Johan 
Asplund a cerut să fie acuzat Christer van der Kwast. El afirma 
că van der Kwast își încălcase prerogativele de serviciu când 
decisese să nu-l pună sub acuzare pe complicele lui Quick în 
procesul Therese Johannesen. Quick nominalizase un complice și 
descrisese în ce formă participase acesta la răpirea fetei, ba 
chiar și cum complicele o violase pe fata de nouă ani într-o 
parcare. Björn Asplund scria: 


Dacă procurorul general Christer van der Kwast îl 
consideră credibil pe Quick, cum se face că această 
persoană cu nume cunoscut de poliție (și de însuși Kwast) 
nu este citată? 


Ținând cont de faptul că abuzul sexual asupra unui copil și 
complicitatea la crimă sunt infracţiuni grave, care trebuie 
urmărite penal de către procuratură, van der Kwast nu își 
respectase obligaţiile și de aceea trebuia să fie acuzat de 
încălcarea atribuţiilor de serviciu. 

Anna-Clara și Bjorn Asplund urmăriseră procesele de la 
început, și erau amândoi convinși că mărturiile lui Quick nu erau 
corecte. De aceea insistau ca „Quick să fie ţinut departe de 
Johan”. 

In dezbateri s-au implicat și alte părţi ale presei și au apărut 
noi critici, printre care avocata Kerstin Koorti, care a declarat la 
emisiunea de știri Aktuellt a televiziunii suedeze că nu crede că 
Thomas Quick ar fi vinovat de vreo crimă, iar procesele Quick ar 
reprezenta „unul dintre cele mai mari scandaluri din justiţia 
secolului XX” . 

De departe cea mai gravă critică a fost publicată pe 12 iunie 
1998, în pagina de opinii a lui Svenska Dagbladet. Sub titlul 
„Cazul Quick - o înfrângere pentru sistemul de drept”, 
psihologul Astrid Holgersson critica echipa de procurori, polițiști 
și psihologi care „avea idei preconcepute și nu voia decât să 
găsească indicii că Thomas Quick comisese acele crime”. 

Astrid Holgersson revăzuse procesele-verbale ale 
interogatoriilor de la mai multe anchete ale acelor cazuri de 
crime și aducea exemple concrete despre felul cum Christer van 
der Kwast îi sugera lui Quick cum trebuia să sune „răspunsul 


corect”. Nu era niciun secret că, la începutul cercetărilor, Quick 
dădea multe informaţii greșite, dar o analiză sistematică a 
declaraţiilor lui nu fusese realizată niciodată - era de părere 
Holgersson. În schimb, instanţele au fost dispuse să accepte 
explicaţii psihologice neștiinţifice pentru faptul că Thomas Quick 
furnizase informaţii greșite. Ea a dat un exemplu din sentinţa în 
cazul crimei Yenon Levi: 


Instanţa a luat la cunoștință că „ultima versiune a 
rezultat ca urmare a mai multor interogatorii”, dar nu a 
fost efectuată o analiză critică asupra modului aparitiei 
acesteia. A fost acceptată speculaţia psihologică potrivit 
căreia „lui Quick îi era greu să amintească anumite 
detalii”. 


Astrid Holgersson îl critica aspru și pe Sven Åke Christianson 
ale cărui intervenţii în cercetarea cazurilor le-a calificat drept 
lipsite de etică și neștiinţifice, el încercând „prin sugestii și 
metode manipulatoare” să îl ajute pe Quick să compună o 
poveste care nu contrazicea dovezile despre faptă. În continuare 
Holgersson mai arăta că, pe de o parte, Christianson avea de 
îndeplinit o misiune din partea procuraturii și, în același timp, 
era capabil „să își exprime punctul de vedere ca expert al 
instanţei cu privire la valoarea rezultatelor cercetărilor sale”. In 
opinia lui Holgersson, acceptarea acestui rol dublu era de-a 
dreptul lipsită de etică. 

În plus, Holgersson susținea că Christianson „influenţa opinia 
publică, pentru că, încălcând principiile participării psihologilor 
la un proces penal, el își făcuse cunoscute opiniile subiective 
referitoare la vinovăția lui Quick în seria de prelegeri Quick - 
ucigașul în serie”. 

În antologia Recovered Memories and False Memories (Oxford 
University Press, 1997), Christianson publicase un articol în care 
stabilea că Quick era ucigaș în serie. De fapt, era sarcina 
tribunalului să răspundă la o astfel de întrebare. Holgersson cita 
articolul lui Christianson despre amintirile uitate ale lui Quick, 
care i-ar fi revenit acestuia în timpul terapiei: 


Amintirile despre crime declanșau o panică imensă, 
pentru că se repeta desfășurarea abuzurilor sexual-sadice 


la care fusese supus ucigașul în serie însuși în copilărie. 
Astrid Holgersson comentă: 


După cum am mai amintit, nu există nicio dovadă 
documentată cu privire la faptul că Thomas Quick era un 
ucigaș în serie, că în copilărie fusese abuzat sexual ori că 
acestea caracterizau un ucigaș în serie. 


Membrii „echipei Quick”, așa cum o denumea Holgersson- 
procurorul Christer van der Kwast, investigatorul-șef Seppo 
Penttinen, terapeuta Birgitta Stähle și expertul Sven Åke 
Christianson - s-au ferit să-și exprime părerea în aceste 
dezbateri. Cel care a intervenit și a luat apărarea investigatorilor 
a fost Claes Borgström. Devenise și el ţinta criticilor, când unii 
își exprimaseră nemulţumirea cu privire la pasivitatea lui în 
timpul investigaţiilor și al procesului. 

Dar când Borgström i-a dat replica lui Holgersson, a făcut-o cu 
ajutorul satirei și ironiei în Svenska Dagbladet, sub titlul „O 
teorie a conspirației neobișnuit de ticăloasă”. 

Trebuie să i se mulţumească lui Astrid Holgersson pentru 
aprecierea ei probată științific referitoare la aceste evenimente 
înspăimântătoare, care le-au marcat viaţa celor implicaţi. Ea nu 
a făcut nimic altceva decât să răsfoiască vreo câteva 
documente și să se uite la câteva fragmente de film, iar 
adevărul iese al iveală, vizibil pentru oricine clar și netrunchiat. 


Disputa-Quick a atins în august 1998, punctul culminant sub 
forma cărţii lui Dan Larsson Mitomanul Thomas Quick, care se 
concentra pe dubla crimă de la Appojaure. Larsson susţinea că 
acele crime de la Appojaure au fost săvârșite de un antrenor de 
body building alcoolic din zonă, dependent și de amfetamine și 
steroizi anabolici în doze mari. Gubb Jan Stigson a recenzat 
această carte în Dala-Demokraten sub titlul „O nouă carte 
despre Quick - o treabă de mântuială”. Deși ziarul a dedicat o 
pagină întreagă acestei discuţii, Stigson încheia articolul în felul 
următor: „Lipsurile informaţiilor de bază din cartea lui Larsson 
sunt atât de multe încât nu ne ajunge spaţiul pentru a le 
prezenta. Recenzia cărţii va continua în ediţia de mâine a DD”. 

In următoarea zi, „recenzia” a continuat. Disputa-Quick 


împărțise la acel moment participanţii în două tabere diametral 
opuse și se transformase într-o luptă încrâncenată pentru 
prestigiu, în care niciuna din părţi nu se mai putea abate cu 
vreun milimetru de la poziţia ei. 


TRINE JENSEN ȘI GRY STORVIK 


Thomas Quick nu mai înceta să tot recunoască crime. În vara 
anului 1999 ajunsese la cifra de 25, pentru cinci dintre ele fiind 
deja condamnat. Numărul în creștere al crimelor săvârșite, dar 
neclarificate a determinat Dagens Nyhekr să îl denumească pe 
Quick „unul dintre cei mai răi ucigași în serie din lume”. 

Dar după disputa-Quick se întâmplase ceva. Să fi reușit oare 
această dispută să sădească sămânţa unor îndoieli care începea 
acum să rodească la reporterii criminaliști? Sau aceștia, ca și 
opinia publică, își pierduseră interesul pentru Thomas Quick? 

Dar din arhivele de presă reiese clar: Thomas Quick nu mai 
genera știri importante. Şi nimeni nu se mai miră când „asasinul 
de băieți” Quick a fost condamnat în Norvegia, în primăvara 
anului 2000, pentru două crime motivate heterosexual cărora le 
căzuseră victime două femei: Trine Jensen de 17 ani, victimă în 
1981 a unei crime sexuale, și Gry Storvik de 23 de ani, omorâtă 
în 1985. Ambele din Oslo, iar cadavrele lor fuseseră găsite la 
marginea orașului. 

Criminaliștii recoltaseră urme de spermă de la Gry Storvik și 
Thomas Quick a recunoscut că a avut contact sexual cu ea. In 
ciuda înclinațiilor lui pur homosexuale de pe când avea 13 ani. 
Aceste două noi crime însemnau că Thomas Quick evoluase de 
la uciderea băieţilor la crime în serie de tot felul, fără preferinţe, 
modalități repetate de săvârșire ori limite geografice. 

Analiza ADN a exclus că sperma provenea de la Thomas 
Quick, dar nici măcar asta nu a atras cine știe ce atenția. 
Espressen a bifat printr-o notiţă condamnarea lui Quick pentru 
crimele cu numerele șase și șapte. 

Tribunalul din Falun a constatat că lipseau dovezile care să îl 
pună pe Thomas Quick în legătură cu crimele, dar a ajuns la 
aceeași concluzie ca în hotărârile judecătorești anterioare: 


La evaluarea finală a faptelor, instanţa este de părere 
că mărturiile lui Thomas Quick sunt confirmate de 
rezultatele anchetei și că nu există nicio îndoială că ela 
săvârșit faptele de care este acuzat de procuratură. 


„Nu e nevoie să speculăm dacă el minte sau nu. Dispune de 
cunoștințe temeinice privind crimele”, a fost comentariul lui 


Sven Åke Christianson privind hotărârea instanţei. 

„Thomas Quick a fost condamnat ieri fără probe pentru 
uciderea lui Trine Jensen și Gry Storvik”, scria ziarul norvegian 
Aftenposten. 

Asta a fost tot. 


JOHAN ASPLUND 


Povestea lui Thomas Quick începe și se încheie cu Johan 
Asplund. 

Când, în 1992, în cadrul terapiei, Quick începea să 
amintească de uciderea lui Johan, nu știa sigur dacă el avea ori 
nu vreo legătură cu dispariţia băiatului. Probabil că nu bănuia 
nici că urma să își amintească de alte 30 de crime. 

Dacă Thomas Quick și-ar fi amintit mai întâi de crima asupra 
lui Yenon Levi, cazul ar fi ajuns la poliţia din Avesta, și nu la 
poliţia din Sundsvall. Dar uciderea lui Johan a fost investigată 
prima, iar întreg cazul Quick a ajuns pe biroul procurorului 
Christer van der Kwast și la poliția din Sundsvall, unde polițistul 
Seppo Penttinen a fost însărcinat cu investigația. 

E firesc ca Seppo Penttinen să fi visat să devină cel care va 
soluţiona cel mai important caz de crimă din Sundsvall, uciderea 
lui Johan Asplund. Cât au durat cercetările cu privire la Thomas 
Quick, poliţia a folosit enorm de multe resurse pentru a obţine 
dovezi în acest caz. 

După condamnările pentru crimele asupra victimelor Gry 
Storvik și Trine Jensen, cercetările privind uciderea lui Johan au 
fost redeschise, așa cum se întâmplase de mai multe ori în caz. 

— Acum suntem aproape de rezolvarea cazului Johan 
Asplund, a spus van der Kwast. 

— larăși! a fost comentariul sarcastic al lui Björn Asplund. Cu 
siguranţă că mai apare vreo crimă din Norvegia, despre care ar 
prefera să vorbească... 

Dar de data aceasta investigatorii erau ferm deciși să rezolve 
cazul Johan, să obţină punerea sub acuzare și hotărârea 
instanţei. 

De ziua sfântului Valentin în 2001, van der Kwast i-a telefonat 
lui Björn Asplund și l-a anunţat că acum există suficiente probe 
pentru ca Quick să fie acuzat de uciderea acestuia. 

Atât Anna-Clara, cât și Björn Asplund au salutat această 
decizie și au participat la proces în calitate de coreclamanțţi. 

— După 20 de ani vrem ca în fine totul să se termine, a spus 
aceasta. Dar noi vom analiza separat fiecare detaliu al 
procesului. 

— Amănuntele declarate de Quick arată că el a avut contact 
fizic cu Johan, a dat asigurări van der Kwast la o conferinţă de 


presă legată de punerea sub acuzare. Şi descrierea cartierului 
rezidenţial Bosvedjan arată că în acea dimineaţă el a fost acolo. 

Cu toate astea, părinţii lui Johan au răsturnat argumentarea 
procurorului. 

— El nu l-a ucis pe fiul meu, a spus Björn Asplund foarte sigur 
pe sine și a adăugat că în acest caz nu există nicio probă. După 
părerea mea el nu este vinovat de niciuna dintre crime. 

— Marea lipsă în întreaga poveste cu Quick constă în faptul că 
niciuna dintre condamnările sale pentru crimă nu a fost 
verificată de o instanţă superioară, a mai adăugat Asplund. Dar 
asta trebuie să se schimbe acum. 

— Dacă în pofida așteptărilor se va ajunge la o condamnare, 
vom depune recurs la Curtea de apel. Să sperăm că atunci va 
plesni și balonul cu Thomas Quick. 

Pe parcursul procesului, instanţa a ajuns la concluzia că Quick 
a dat detalii despre cartierul rezidenţial Bosvedjan care 
dovedeau că el fusese acolo în dimineaţa când a dispărut Johan. 
El a mai descris și un băiat care locuia în aceeași casă ca Johan. 
Instanța a acordat mare însemnătate faptului că Thomas Quick 
a putut să deseneze puloverul băiatului. În plus, el a mai oferit 
date precise despre caracteristici deosebite ale corpului lui 
Johan. 

Tribunalul din Sundsvall a fost convins că Thomas Quick era 
fără urmă de îndoială autorul crimei. La 21 iunie 2001, Quick a 
fost condamnat pentru a opta sa crimă. 

Abia acum părinţii lui Johan au aflat că ei nu aveau niciun 
drept să ceară recurs în această cauză, pentru că se 
constituiseră în coreclamanţi alături de procuratură. 

Cu asta cazul privind omorârea lui Johan Asplund a fost închis. 


TIME-OUT 


În luna noiembrie 2001, s-au petrecut trei lucruri. 

Pe 10 noiembrie, Dagens Nyheter a publicat un articol al 
istoricului Lennart Lundmark care purta titlul „Circul Quick - un 
scandal în lumea dreptului”: 


Condamnările lui Quick sunt un fiasco nu doar pentru 
sistemul de drept suedez, ci și pentru jurnalismul judiciar 
suedez. Nu există nicio îndoială că toată această poveste 
trebuie contestată. 


La câteva zile, pe 14 noiembrie, profesorul de criminalistică 
Leif GW Persson glumea pe seama întregii investigaţii Quick la 
zilele juriștilor care aveau loc la târgul de la Stockholm-Alvsj5. El 
a început cu aprecieri umilitoare privind capacitatea intelectuală 
a investigatorilor și a încheiat îndoindu-se că Thomas Quick ar fi 
comis chiar și o singură crimă dintre cele pentru care a fost 
condamnat. 

A doua zi a apărut cel de al treilea articol al lui Thomas Quick, 
în pagina de opinii a DN debatt: „Thomas Quick după ce a fost 
acuzat de mitomanie: Eu nu mai particip la investigaţiile 
poliţiei”. 


De acum înainte îmi iau un time-out, poate pentru toată 
viaţa, în privinţa investigaţiilor polițienești care se ocupă 
de mărturiile mele referitoare la unele crime. 


Thomas Quick i-a judecat cu severitate pe Leif GW Persson, 
Kerstin Koorti și pe toţi cei care îi puneau mărturiile sub semnul 
întrebării, și care îi torpilau colaborarea cu investigatorii. 


Să fiu expus an după an unei troici a falșilor profeţi, 
care susțin absolut fără niciun temei că eu aș fi un 
mitoman este foarte dificil, ca să nu mai vorbesc de 
relația necritică dintre presă și acest mic cerc de critici. 

Inchei orice cooperare cu poliția și din consideraţie 
pentru aparţinătorii victimelor, care acceptă materialul 
probator ca și instanţele. Nu vreau ca ei să trăiască mereu 
în incertitudine și să nu știe ce s-a întâmplat. 


Trei luni mai târziu, Thomas Quick și-a reluat numele iniţial, 
Sture Bergwall. Bărbatul apărut cu zece ani în urmă nu mai 
exista. 

Epoca Thomas Quick se încheiase. 

Dar cazul Thomas Quick continua să existe în partea de 
cultură a ziarelor, în care apăreau tot mai multe voci critice 
împotriva investigatorilor și judecătorilor. Acestora li s-au 
alăturat și angajaţi ai poliţiei judiciare care luaseră parte la 
cercetări și care acum își făceau publice îndoielile. 

Sture Bergwall rămânea închis în clinica pentru psihiatrie 
judiciară din Säter și tăcea an după an. 

Când l-am vizitat, pe 2 iunie 2008, time-out-ul lui se desfășura 
deja de șapte ani. 

De ce amuţise Quick? Să o fi făcut doar pentru că Leif GW 
Persson și alți sceptici îi puseseră credibilitatea la îndoială? Ori 
avea alte motive, pe care nu le dezvăluise? 


DE CE AŢI MĂRTURISIT? 


Eu am devenit ziarist abia târziu, la 37 de ani, dar am reușit 
încă de la început să obţin o serie de colaborări la emisiunea de 
dezvăluiri Striptease a televiziunii suedeze. Munca mi-a făcut 
plăcere, eram foarte motivat și consideram că totul mergea 
uluitor de simplu. Curând am obţinut un contract. 

Jurnalismul criminalistic și judiciar mi-a trezit interesul și la 
doar câţiva ani după aceea, reporterul Janne Josefsson și cu 
mine dădeam o lovitură pe care credeam că nu aveam să o pot 
depăși niciodată. Era vorba despre Osmo Vallo, un narcoman, a 
cărui moarte a survenit întâmplător în momentul în care un 
poliţist greu de o sută de kilograme l-a lovit în spate în timp ce 
omul se afla cu mâinile încătușate pe podea. Dar medicii legiști 
au stabilit că nu exista o relaţie cauzală directă între 
tratamentul aplicat de poliţie și moartea lui. 

După ce ne-am implicat în caz, s-a decis efectuarea a încă 
două autopsii ale cadavrului lui Osmo Vallo, în urma cărora a 
rezultat că moartea a fost cauzată de lovitura poliţistului în 
spinarea acestuia. 

Mie și lui Janne Josefsson ne-a fost acordat Marele Premiu 
pentru Jurnalism pentru reportajele despre cazul Osmo Vallo. In 
primul meu an de jurnalism, am primit o mulțime de premii și 
distincţii suedeze și internaţionale. Aceste succese mi-au 
conferit o mare libertate faţă de televiziunea suedeză SVT, ai 
cărei șefi vedeau în mine un furnizor bun de reportaje de 
calitate. 

După zece ani ca investigator, perioadă în care am lucrat 
alternativ în echipă cu reporterii Johan Brânstad și Janne 
Josefsson, am devenit eu însumi reporter, și m-am ocupat în 
primul rând de cea mai incorectă și tabu temă politică 
imaginabilă: un reportaj în mai multe părţi despre cazul „Ulf” un 
bărbat condamnat la opt ani de închisoare pentru abuzul sexual 
asupra fiicei lui, cu toate că el negase totul. După reportaj 
condamnatul a solicitat redeschiderea procesului și după trei ani 
de închisoare instanţa l-a putut elibera. 

Probabil că acest caz a fost motivul pentru care am primit 
într-o seară de septembrie un telefon interesant. La aparat era 
un bărbat mai în vârstă, care s-a interesat dacă eu eram cel 
care făcea reportaje la televiziune privind cazuri judecate mai 


demult. Nu puteam nega. El mi-a vorbit despre o întreagă serie 
de incendieri, „peste 50 de incendieri”, care avuseseră loc în 
regiunea Falun în 1975 și 1976. 

Pentru mine suna ca unul dintre acele indicii 
înspăimântătoare pe care le primeam neîncetat. 

— Au dat vina pentru incendieri pe o gașcă de copii și tineri, a 
spus acesta. În anii care au trecut nu prea m-am gândit la asta, 
dar acum, la vârsta mea înaintată mă preocupă... Acum vă sun 
ca să mă ajutaţi să pun lucrurile la punct. 

— Aha... am răspuns mai mult ca o întrebare. 

— Pentru că acela care a pus focurile... eu am fost. 

Mi s-a făcut pielea de găină. Imi dădeam seama că nu voi 
putea rezista să aflu dacă ceea ce spunea el era adevărat. 

— Bun, am zis. Eu sunt gata să examinez hotărârile 
judecătorești și să strâng alte informaţii pentru a verifica ceea 
ce îmi relataţi dumneavoastră. Cum pot lua legătura cu 
dumneavoastră? 

— Nu puteţi, a dat înapoi apelantul necunoscut. Am copii, 
locuiesc într-o comunitate aflată departe de Falun și nu sunt 
pregătit să îmi dezvălui identitatea. 

— Vorbiţi serios? Eu ar trebui să pierd mai multe săptămâni 
pentru „a pune totul la punct” pentru dumneavoastră fără să 
știu de fapt cine sunteţi? 

— Voi reveni cu un telefon peste două săptămâni. Dacă până 
atunci veţi citi ceva despre incendii, îmi veţi putea pune 
întrebări. Vă asigur că vă veţi convinge că eu sunt piromanul din 
Falun. 

Și așa s-a întâmplat. Bărbatul anonim a sunat după două 
săptămâni, iar eu, bazându-mă pe hotărările judecătorești și pe 
articolele citite din ziare, i-am pus întrebări despre incendii, la 
care el a răspuns credibil. 

Exista o singură problemă: din cei zece tineri bănuiţi 
incendiatori pe care poliţia îi cercetase, nouă recunoscuseră 
participarea la incendieri. Evident cazul era anchetat, clarificat 
și încheiat. Dar apelantul insista: băieţii erau nevinovați. 

Așa că i-am căutat pe toţi și de la toţi mi-a fost dat să aud 
aceeași poveste: că nu avuseseră nimic de-a face cu 
incendierile și că toată chestiunea cu incendiile le distrusese 
viaţa. Fuseseră supuși de către poliţie unor interogatorii 
extenuante și reţinuţi. Investigatorul-șef le refuzase atât 


avocaţii, cât și posibilitatea de a lua contact cu părinţii. Dacă 
mărturiseau, puteau pleca acasă. Şi au mărturisit. 

Au mărturisit pentru a se salva dintr-o situaţie insuportabilă. 
Dar mărturisirile lor au fost utilizate pentru ca la iniţiativa 
autorității pentru minori să fie luaţi din familiile lor și daţi în grija 
unui cămin de copii. Mai târziu ei au tăinuit acest episod din 
trecutul lor, despre care nu au vorbit nici copiilor și nici 
partenerilor lor de viaţă. Erau disperaţi că veneam acum și le 
redeschideam vechile răni. A apărea în niște reportaje era de 
neconceput pentru cei mai mulţi dintre ei. 

Gubb Jan Stigson urmărise vânătoarea de piromani de la 
Falun în 1975 și 1976, și realizase nenumărate reportaje despre 
incendieri. Când, într-o zi extrem de friguroasă de ianuarie, am 
intrat în biroul lui de la Da/a-Demokraten, nici nu mă gândeam 
la Thomas Quick. 


Gubb Jan Stigson ședea la biroul lui încărcat, cu picioarele în 
papuci sprijinite pe masă și cu mâinile încrucișate după cap. Nu 
s-a ridicat pentru a mă saluta, ci mi-a făcut doar un ușor semn 
cu capul către scaunul pregătit pentru vizitatori aflat în faţa 
biroului. Unele dintre teancurile de hârtii de la el din birou erau 
deja îngălbenite și păreau să fi fost acolo de ani întregi. 

Mă uitam la o diplomă neînrămată, decolorată, care atârna 
prinsă cu o pioneză pe perete deasupra chicii negre a lui 
Stigson. 


Marele Premiu al Clubului Publiciștilor 
pentru GUBB JAN STIGSON - 1995. 
„Pentru activitatea sa perseverentă și plină de abnegaţie 
de peste 20 de ani ca reporter judiciar” 


După ce am discutat problema mea referitoare la piromanii 
din Falun, m-a fixat cu ochii lui negri mici și rotunzi. 

— Ar trebui să ne sprijinim reciproc pentru a-i demasca pe 
mincinoșii care fac afirmaţii eronate despre Thomas Quick, a 
propus el în dialectul cântat Dala. Cei care spun că Quick este 
nevinovat nu știu despre ce vorbesc! 

Nu m-am mirat deloc. Stigson era cel mai încăpățânat din 
tagma jurnaliștilor când era vorba despre Thomas Quick, și până 
și la zece ani de când începuse disputa-Quick el o ţinea tot una 


și bună. 

__Nu era prima dată când auzeam argumentele lui Stigson. 
Incerca de ani de zile să mă convingă să mă ocup de cazul 
Thomas Quick, căruia el îi atribuia toate cele opt crime pentru 
care fusese condamnat. Eu obiectasem că nu reprezintă o mare 
ispravă jurnalistică a dezvălui că respectivele sentinţe 
judecătorești fuseseră corecte. Chiar dacă o mână de critici 
susțineau că Thomas Quick era nevinovat, lucrul acesta nu 
schimba cu nimic situația. 

Intâmplător, cu o săptămână în urmă discutasem cu cel mai 
important adversar de idei al lui Stigson, Leif GW Persson. 

— Thomas Quick este doar un pedofil patetic, spusese el. Prin 
condamnarea acestui fanatic, funcţionarii, procurorii și 
terapeuţii au contribuit la ascunderea adevăraţilor criminali. 
Este o poveste cu adevărat tristă. Și mai este și cel mai mare 
scandal judiciar pe care l-a avut ţara aceasta. A nu se uita că nu 
există nici măcar o probă împotriva lui Thomas Quick, cu 
excepţia propriilor mărturii... 

— Dar nu poţi contesta că acesta a știut tot ce era posibil de 
știut despre victime, locul crimelor și rănile lor, am ripostat eu. 
De unde știa aceste lucruri? 

Persson s-a scărpinat în barbă și mi-a răspuns în stilul lui 
inimitabil: 

— Asta e o aiureală, o poveste de groază difuzată de 
reporterii de curte ai lui Quick, de investigatorii poliţiei și de 
procuror. La începutul interogatoriilor, Quick nu știa prea multe. 

„Reporter de curte al lui Quick” era calificativul dat de 
Persson lui Gubb Jan Stigson, deoarece ceilalți „reporteri de 
curte” încetaseră de ani de zile să mai scrie despre Quick. Nimic 
nu îl provoca mai tare pe Stigson decât momentele în care 
profesorul de criminalistică bagateliza infracțiunile anterioare 
ale lui Thomas Quick, cum ar fi „bunăoară” următoarele rânduri 
dintr-un articol al lui Persson: 


Cu mult înainte ca Thomas Quick să fi devenit ucigaș în 
serie, el fusese deja în vizorul poliției. Pe parcursul anilor 
mai stătuse la răcoare pentru un șir de diverse și foarte 
jalnice delicte minore, care se întrec unele pe altele în 
prostie. 


Exemple ca acestea fuseseră remarcate de Stigson adesea și 
reținute cu meticulozitate. Pentru el, Persson reprezenta o 
permanentă provocare. 

— Leif GW Persson numește delicte minore abuzurile repetate 
și tentativele de omor asupra unor copii. 

Subiectul făcea ca vocea lui Stigson să sune mai înecată 
decât de obicei și să ia note de falset când își continuă tirada pe 
care o știa deja pe dinafară. 

— Incă de timpuriu Thomas Quick a fost diagnosticat cu o 
pedofilie sadică pedophilia cum sadismu 0150 și în anumite 
circumstanţe el reprezenta un pericol deosebit pentru siguranţa 
și viaţa altora. Despre asta s-a scris deja în 1970! lar în 1974 el 
a înjunghiat un bărbat în Uppsala, care a supravieţuit numai 
printr-o minune. Aceste fapte GW le considerase „delicte minore 
jalnice”! Inţelegeţi cât de infami sunt acești oameni? 

Gubb Jan Stigson cita deseori din expertizele psihiatrice și din 
sentinţele judecătorești. Avea o memorie a detaliilor care îi 
permitea să-și atace adversarul indicând greșeli reale din 
comentariile și articolele acestuia. 

Alături de Leif GW Persson, autorul și ziaristul Jan Guillou era 
cel pe care Stigson îl dispreţuia cel mai mult. Acum flutura 
câteva file format A4 cu articole refuzate privitoare la temă, pe 
care el le trimisese la marile cotidiene. 

— In cartea lui Jan Guillou, Apărătorul vrăjitoarelor, am găsit 
în capitolul despre Thomas Quick peste 43 de greșeli! De mai 
mulţi ani l-am invitat la o discuţie publică cu mine. Dar el nu are 
curajul! „Și ziarele nu îmi publică articolele”, a spus el. 


De ce ar mărturisi cineva fapte penale într-un interogatoriu 
efectuat de poliție, fapte pe care el nu le săvârșise? Pare de 
neimaginat și cei mai mulţi sunt convinși că ei înșiși nu ar face 
niciodată o asemenea prostie. La Falun nouă tineri 
recunoscuseră mai multe incendieri, deși ulterior și-au susținut 
cu tărie nevinovăția, ceea ce eu nu am putut să cred la început. 

După ce m-am informat din literatura de specialitate asupra 
cercetărilor referitoare la tema mărturisirilor false, am înţeles 
cât de des apar acestea. Și în niciun caz nu este vorba despre 
un fenomen nou. Când megastarul Charles Lindbergh, cel care a 
zburat primul peste Atlantic singur, a anunţat că fiul său fusese 
răpit, peste 200 de persoane au susţinut că sunt vinovate. Cam 


tot atâtea persoane au mărturisit în decursul anilor că l-ar fi 
asasinat pe prim-ministrul Olof Palme. 

Organizaţia americană Innocent Project, care din 1992 a 
reușit să redea libertatea a 282 de condamnaţi nevinovaţi cu 
ajutorul tehnicilor moderne de analiză ADN, a stabilit că 
aproximativ 25 la sută dintre ei își recunoscuseră în totalitate ori 
parţial vina. Faptul că ulterior și-au retras mărturisirea nu i-a 
ajutat în faţa instanţei. 

In majoritate aceștia erau copii, tineri, bolnavi psihic, 
dependenţi de droguri și retardaţi. Când au fost întrebaţi apoi de 
ce recunoscuseră vina, răspunsul cel mai frecvent a fost „Pentru 
că voiam doar să mă întorc acasă”. 

Investigaţiile mele privitoare la acest fenomen mi-au arătat că 
unele dintre cele mai mari scandaluri din justiţie din vremea 
noastră au avut la bază mărturii false, cum a fost în Marea 
Britanie sentinţa draconică, dar greșită dată în cazurile The 
Birmingham Six și The Guildford Four. Suedia părea unul dintre 
puţinele state de drept în care problema mărturiei false nu 
apăruse până acum. 

Am călătorit la New York, unde l-am intervievat pe profesorul 
Saul Kassin, unul dintre cercetătorii renumiţi din acest domeniu. 

Saul Kassin nu a fost câtuși de puţin mirat că tinerii 
recunoscuseră că sunt autorii incendierilor din Falun. Mai curând 
a fost surprins de faptul că o fată de 13 ani ţinută izolată în 
arest, supusă la interogatorii obositoare, își negase participarea 
timp de trei zile. 

— Este foarte neobișnuit ca o fată de 13 ani să reziste timp de 
trei zile! a spus Saul Kassin. Cei mai mulţi recunosc după câteva 
ore ori după o zi. 

Profesorul Kassin și-a susținut tezele cu cazuri spectaculare în 
care tineri au recunoscut infracţiuni foarte grave cu care nu 
avuseseră nicio legătură. 

Când eu i-am întâlnit pe „tinerii” care recunoscuseră că ar fi 
autorii incendiilor, ei aveau peste 50 de ani. În cele din urmă opt 
dintre ei au decis să apară în documentarul meu. Pentru ei a 
fost o mare eliberare să își poată spună povestea, iar polițiștii 
care  realizaseră investigaţiile au recunoscut că nu totul 
decursese ireproșabil, și că ei nu reușiseră să descopere 
adevărul în privinţa incendiilor. 

Reportajul a fost transmis pe 30 martie 2008 în emisiunea 


„Reportaj intern” al televiziunii suedeze. În încheiere eu am 
spus: 

— Nu pot să nu îmi pun mereu aceeași întrebare: câţi alţii au 
recunoscut infracțiuni grave, pe care nu le-au săvârșit? 


SCRISOARE CĂTRE STURE BERGWALL 


Nu aveam idee dacă Gubb Jan Stigson sau Leif GW Persson a 
avut dreptate în caz. Întreaga dezbatere-Quick mi se părea 
ciudată. Şase instanţe îl găsiseră vinovat în unanimitate pe 
Thomas Quick în opt cazuri de crimă. Deci nu exista nicio 
îndoială că el săvârșise aceste fapte. Cu toate astea, mulți 
oameni cu scaun la cap erau de părere că el era complet 
nevinovat de toate crimele pentru care fusese condamnat. 

Așa ceva nu se poate, m-am gândit eu. Dacă existau, într- 
adevăr, suficiente probe pentru a-l declara vinovat pe Quick în 
opt cazuri de crimă, trebuia să fie relativ ușor de demonstrat că 
Persson, Guillou și alţi sceptici nu aveau dreptate. 

Dacă însă Quick era nevinovat, atunci ne aflam în faţa a ceea 
ce Leif GW Persson numea „cel mai mare scandal din justiţie al 
tuturor timpurilor în Suedia”. 


Nu cunoșteam nimic despre vinovăția lui Quick și nici nu 
nutream vreo ambiţie de a descoperi adevărul, dacă era ori nu 
era vinovat. Intenţia mea iniţială era să mă documentez despre 
dispută în sine și despre protagoniștii ei. 

În același timp exista probabil o legătură subconștientă între 
cunoștințele mele nou dobândite în privinţa falselor mărturii și 
zorul meu de a analiza cazul lui Thomas Quick, care de mai bine 
de zece ani trecea drept cel mai rău ucigaș în serie, autor al 
unor crime pe care nici măcar nu le înfăptuise. 

După ce documentarul despre piromanii din Falun fusese 
transmis, am citit mai multe cărţi apărute despre Thomas Quick 
și pe 22 aprilie i-am scris o primă scrisoare timidă: 


Sture Bergwall, 

întâmplător, am descoperit la anticariat cartea 
dumneavoastră Ce a mai rămas de făcut, pe care o citesc 
cu mare interes, dar și cu o anumită neplăcere. [...] 

Știu că de mulţi ani aţi întors spatele ziariștilor, ceea ce 
mie îmi pare o decizie cât se poate de rezonabilă, dar aș 
dori totuși să vă întreb dacă am putea să ne vedem. 
Doresc să subliniez că nu vă fac o solicitare de interviu! 
Nimic din ceea ce vom discuta la o eventuală întâlnire nu 
va fi publicat. Dimpotrivă, vă solicit o întrevedere 


obișnuită. Eu sunt convins că o întâlnire va reprezenta un 
câștig nu doar pentru mine, ci și pentru dumneavoastră. 


După doar câteva zile am primit răspunsul: eram bine-venit la 
Säter. 


DISCUTIA MEA CU JAN OLSSON 


Pentru a mă pregăti, am citit sentințele instanţelor și 
articolele apărute despre caz. Materialul eram enorm de amplu. 

Pe 29 mai 2008, cu trei zile înaintea întâlnirii mele cu Sture 
Bergwall, i-am telefonat lui Jan Olsson. 

Comisarul pensionat Jan Olsson avea o experienţă de peste 
30 de ani ca investigator de crime și ca tehnician criminalist. A 
fost șef-adjunct al compartimentului de tehnică criminalistică și 
șef al grupului de profileri ai poliţiei. Pe mine mă interesa cel 
mai mult experienţa lui de tehnician criminalist în cazul uciderii 
perechii olandeze de la Appojaure și în cazul Yenon Levi de la 
Rorshytan. 

Nu a făcut un secret din faptul că el credea că Thomas Quick 
fusese condamnat pe nedrept și el chiar publicase articole 
despre acest scandal în justiţie. Fiind în plus și poliţist, ocupa o 
poziție specială în grupul pestrit care punea sub semnul 
întrebării vinovăția lui Thomas Quick. 

Voiam să îi cunosc versiunea proprie, care îl convinsese să 
creadă că Thomas Quick fusese condamnat pe nedrept. A fost 
foarte amabil și și-a făcut timp ca în felul lui chibzuit să îmi 
expună cel puţin zece motive care îl făcuseră să aibă îndoieli. 
Teoria lui se baza pe cele două cazuri de crimă de care se 
ocupase. Eu am sintetizat critica lui Olsson în trei deficienţe care 
puteau fi considerate greșeli ale sistemului: 

1. Investigatorii au căutat unilateral dovezi pentru afirmaţiile lui 
Quick. Datele care îi susțineau nevinovăția lui nu au fost 
reținute și nu au fost cercetate în continuare. 

2. Unul și același procuror a condus în toate cazurile cercetările 
și a existat o singură persoană care conducea interogatoriile 
cu Quick. După prima sentinţă, investigatorilor le devenise 
aproape imposibil să aibă îndoieli, ceea ce devenea tot mai 
dificil cu fiecare nouă condamnare. Investigatorii deveniseră 
„prizonieri ai prizonierului”, spunea Olsson. 

3. Într-o procedură penală acuzarea și apărarea se află de o 
parte și de alta, astfel că un proces este totdeauna o luptă 
între cele două fronturi. Deoarece avocatul Claes Borgström 
nu punea sub semnul întrebării probele administrate 
împotriva lui Quick, el producea o avarie în sistem. 


După două discuţii lungi și interesante cu Jan Olsson, am citit 
în aceeași seară articolele scrise de el în decursul anilor. Un 
articol din DN debatt din data de 3 octombrie 2002 se încheia 
astfel: 


Thomas Quick spune el însuși că a omorât acești 
oameni. l-aș spune doar atât: închide-ne gura nouă, 
scepticilor care nu suntem convinși. Eu m-am înșelat și îmi 
este rușine de asta. Tu trebuie să produci o singură 
dovadă clară că așa este. O parte dintr-un cadavru 
păstrată de tine, un obiect care să fi aparţinut unei 
victime, pe care l-ai subtilizat tu. Până atunci eu apelez la 
procuratură pentru a repune pe rol cazul. 


Eu însumi mă gândisem să mă pun la dispoziţia lui Sture 
Bergwall ca unealtă pentru a le închide gura lui Jan Olsson, Jan 
Guillou, Leif GW Persson, Nils Wiklund și tuturor celor care 
credeau că el inventase totul. Dacă într-adevăr Thomas Quick 
avea una ori mai multe ascunzători pentru părţi de cadavre, mi 
le putea destăinui liniștit mie, fără a fi nevoie ca el să le 
„predea”, ceea ce ar reprezenta un obstacol psihologic legat de 
divulgarea locurilor unde se aflau cadavrele. M-aș fi declarat 
dispus să iau un obiect dintr-o ascunzătoare, să îl predau spre 
analiză și astfel chestiunea ar fi clarificată. 

Am fost întrerupt din meditaţia mea naivă de soneria 
telefonului. O privire aruncată pe display mi-a amintit că era 
momentul pentru o a treia discuţie cu Olsson. 

— Alo... da... La telefon este Janne. Jan Olsson. Mi-am mai 
amintit ceva. Aș dori să îţi dau un sfat. 

— Da, cu plăcere, am răspuns. 

— Tu tocmai citești procesele-verbale ale interogatoriilor cu 
Quick. Gândește-te la asta: a spus el vreodată ceva ce poliția 
încă nu știa? Reţine asta. 

l-am mulţumit pentru sfat și am promis că voi ţine cont de el. 
Desigur era un sfat foarte bun. 

Restul serii m-am gândit la tot ce declarase Thomas Quick la 
interogatorii și care să nu fi fost cunoscut de poliţie: semnul pe 
care Therese Johannesen îl avea la încheietura braţului, provenit 
de la o eczemă, locul exact al focului cu resturile arse ale 
cadavrului unui copil, locurile loviturilor de cuţit de la Appojaure, 


reconstituirea de la locul unde fusese găsit cadavrul lui Gry 
Storvik, toate amănuntele referitoare la asasinarea lui Thomas 
Blomgren în anul 1964. Și așa mai departe... 

Dacă „scepticii” știau cum putuse Quick să cunoască toate 
aceste detalii, oricum nu reușiseră încă să îmi explice de unde le 
știa. 


SIHASTRUL 


După ce infirmierii ne-au lăsat singuri în încăperea pentru 
vizitatori, Sture Bergwall a pus pe masă cești pentru cafea și un 
termos. Eu am despachetat prăjiturelele jalnice luate de la 
supermarketul Willy din Säter. Am discutat puţin despre venirea 
mea cu mașina de la Göteborg, despre primăvara care urma să 
sosească în scurt timp și despre alte nimicuri. 

Am vorbit despre faptul că el se afla în tratament psihiatric de 
când Ingvar Carlsson devenise ministru de stat și Mihail 
Gorbaciov venise la putere în Uniunea Sovietică! Sture venise la 
Säter înainte ca pe internet să fi apărut prima pagină Web. 

— Eu încă nu am telefonat folosind un telefon mobil, a spus 
Sture, care văzuse la televizor că între timp toată lumea umbla 
cu telefonul dus la ureche. 

— Cum este suportată această lungă izolare? am întrebat. 
Cum vă petreceţi această lungă perioadă de timp? 

Răspunsul a venit ca și cum se așteptase de mult să îi pun 
această întrebare: 

— Ziua mea începe exact la ora 5.29. De cele mai multe ori 
mă trezesc singur, alteori mă trezește ceasul deșteptător. Ascult 
Echo la radio și cobor din pat la 5.33. După toaleta de dimineaţă 
mă duc la ora 5.54 la sala de mese ca să iau cafeaua și chefirul. 
Sunt atât de punctual încât infirmierii spun că își pot potrivi 
ceasul după mine! 

Gustă din prăjitură, apoi luă o gură de cafea. 

— Exact la 6.05 sun ca să îmi dea drumul afară. Exact! Este 
unica posibilitate de a supravieţui aici, a explicat el. Trebuie să 
funcţionez la secundă. 

Am dat din cap cu înţelegere. 

— Astăzi este a 2.376-a zi în care îmi fac plimbarea în curte. 
Zilnic. 

Sture m-a privit așteptând o reacţie. 

— 2.376 de zile, am repetat eu impresionat. 

— Plimbarea în curte durează exact o oră și 20 de minute, iar 
deplasarea este în formă de 8. La 7.25 fac un duș, apoi beau 
cafea și citesc ziare. După care începe activitatea cu cuvintele 
încrucișate. Sunt abonat la multe reviste cu cuvinte încrucișate 
dificile și întotdeauna le rezolv pe toate. Uneori am nevoie de 
mai multe zile pentru a completa și ultimele litere, dar mereu le 


rezolv. Deseori le expediez, sub numele unui infirmier, ca să nu 
atrag atenţia și de multe ori am câștigat mici premii, un bilet la 
loterie ori așa ceva. Este o adevărată muncă. Mă ocup de 
cuvintele încrucișate de la ora 8.30 până la ora 16.00. In timpul 
zilei funcţionează radioul. Emisiunile care îmi plac sunt 
„Tendinţe”, „Trupe familiale”, „Echo de prânz”, „Lumea științei” 
și „Limbi”. La 18.00 mă retrag în camera mea, unde nu vreau să 
mai fiu deranjat de nimeni. Atunci începe activitatea mea de 
seară, care în cea mai mare parte este ocupată de privitul la 
televizor. La ora 21.30 mă pregătesc de culcare. La 22.00 sting 
lumina și mă culc. 

Era așa cum mă temusem. Sture Bergwall nu avea contact cu 
niciun om din afara clinicii și nici cu ceilalţi pacienţi de aici. 

— Aţi mărturisit un mare număr de crime. Și pentru opt dintre 
ele aţi fost condamnat. Încă mai susţineţi aceste mărturisiri? 

Sture m-a măsurat cu privirea în tăcere înainte de a 
răspunde: 

— Mărturisirile rămân valabile. 

Amândoi am mai mormăit ceva gânditori, în timp ce vedeam 
prăbușindu-se condiţiile decisive ale întâlnirii noastre. L-am 
privit pe enigmaticul bărbat din faţa mea. 

Fie era cel mai oribil ucigaș în serie din Europa nordică, fie era 
un mitoman care trăgea pe sfoară tot sistemul juridic suedez. 

Aspectul lui nu furniza niciun indiciu asupra variantei reale. 

— Trăiţi în condiţiile unor măsuri de siguranţă riguroase, am 
început eu. 

Sture mă asculta atent. 

— Psihiatria pare să fie sigură sută la sută cu uși de oţel, 
sticlă antiglonţ și alarme. 

El confirmă cu un mormăit. 

— Eu mă întreb, ce s-ar întâmpla dacă vi s-ar permite să 
ieșiţi? 

Sture m-a privit nedumerit. 

— Aţi recidiva, aţi ucide și aţi necinsti copii? 

În priviri îngrijorarea i s-a accentuat. 

— Nu, nu, nu! 

A scuturat încet din cap și mi-a evitat privirea. 

— Nu, nu aș face asta. 

Nu l-am slăbit: 

— Ce s-ar întâmpla dacă, cu anumite restricţii, aţi avea voie 


să duceţi o viaţă normală afară? 

— Medicii sunt de părere că eu trebuie să rămân în 
supraveghere psihiatrică judiciară... 

— Ştiu, l-am întrerupt. Am citit. Dar acum eu vă întreb pe 
dumneavoastră. Dumneavoastră reacţionaţi normal. Rezonabil. 

— Daaa? 

Vocea i-a urcat cu o octavă. A zâmbit de parcă aş fi spus ceva 
absurd. 

— Atunci probabil că aşa sunt, a spus el retoric. 

— Nu, tocmai! Sunteţi considerat cazul psihiatric cel mai 
periculos din punct de vedere social din Suedia. Nu ați înțeles? 

Sture nu păru să mi-o ia în nume de rău, dar întrebarea a 
rămas totuşi fără răspuns: Ce s-ar întâmpla dacă Sture Bergwall 
ar ieși afară? 

Era o întrebare îndreptăţită. 

Bărbatul de lângă mine părea sensibil și pașnic. Nu era simplu 
să alături această imagine criminalului în serie sadic și 
înspăimântător. 

Ce concluzii puteam eu să trag de aici? 

Niciuna, am decis. 

Liniștea a fost întreruptă de infirmierii compartimentului de 
maximă securitate 36, veniţi pentru a-l duce pe criminalul în 
serie în celula lui. 

Ne-am despărțit fără a stabili o altă întâlnire. 


UNCHIUL STURE 


Vara care a urmat mi-am petrecut-o citind materialele 
rezultate din anchete și contactând mai mulţi funcţionari care se 
ocupaseră cu cercetarea lui Quick, ca și cu prieteni ai lui Sture 
Bergwall și rude ale sale, aparținători ai pretinselor victime ale 
lui Quick, indicaţi de el drept complici. Lista era nesfârșită. Mulţi 
dintre ei erau oameni deschiși, dispuși să vorbească, însă din 
motive lesne de înțeles erau dificil de contactat cei care îl tratau 
sau îl trataseră pe Quick în institutul de psihiatrie judiciară 
Säter. Așteptările mele erau egale cu zero atunci când l-am 
sunat pe fostul medic-șef Goran Källberg. 

Göran Källberg nu a fost foarte încântat când i-am vorbit 
despre documentarul pe care îl plănuiam despre Thomas Quick. 
l-am explicat că nu mă interesa chestiunea vinovăţiei, ci modul 
cum decurseseră ancheta și tratamentul. Atunci a devenit mai 
cooperant. 

Era evident că Goran Källberg era preocupat de cazul Quick, 
dar nu era clar de ce. El privea critic poziţia procurorului Christer 
van der Kwast faţă de secţia de psihiatrie și era autocritic și cu 
privire la numite puncte referitoare la tratament. 

— Oricum  confidenţialitatea profesională mă pune în 
imposibilitatea de a discuta despre un pacient, mi-a explicat el. 

L-am întrebat dacă ar fi de acord să discute cu mine în cazul 
în care Sture Bergwall l-ar dezlega de această obligativitate. Nu 
mi-a răspuns la întrebare, dar a fost de acord să se mai 
gândească. 

Ceva îl apăsa, asta era clar. Ceva despre care ar fi vorbit cu 
plăcere. Dar ezita. Am înţeles că telefonul meu îl pusese între 
ciocan și nicovală. 

— Eu am obligaţia de a fi foarte loial clinicii de psihiatrie 
judiciară Säter, ca și celor care lucrează acolo. Pe de altă parte, 
nu vreau să contribui la mușamalizarea unui scandal judiciar, a 
spus el. 

Ce voia să spună cu asta? Scandal judiciar? Am încercat să 
îmi ascund tulburarea. Deci așa vedea fostul medic-șef al 
instituţiei psihiatrice Säter cazul Thomas Quick: ca pe un 
scandal judiciar. 

Göran Källberg mi-a dat de înţeles că îngrijorarea sa avea 
legătură cu cele întâmplate în timpul time-out-ului lui Quick. M-a 


informat că, din proprie iniţiativă, se interesase la câţiva 
judecători dacă s-ar putea răsturna verdictele lui Quick, iar 
răspunsul fusese că în principiu era imposibil. Nu a avut de ales 
decât să lase lucrurile așa. 

Oricât mi-am bătut capul, nu mi-am putut da seama ce motiv 
ar fi avut Källberg pentru a se relua ancheta. 


Ceea ce am învăţat în anii practicării jurnalismului de 
investigaţie a fost importanţa cronologiilor: a desluși în ce 
ordine s-au desfășurat evenimentele, pentru a exclude ce nu se 
potrivește, căci anumite lucruri nu pot avea loc în același timp, 
pentru a putea deosebi cauzele de efecte. 

Așternând cu minuţiozitate pe o axă temporală toate 
relatările martorilor, am putut să arăt că versiunea poliției cu 
privire la desfășurarea faptelor nu era logică. In același mod au 
fost infirmate acuzaţiile împotriva bărbatului condamnat pentru 
incest în cazul Ulf, deoarece în momentul în care ar fi atentat la 
fiica lui, el se afla în alt loc. După tulburările de la Göteborg s-a 
trecut de asemenea la periodizarea timpului, în acest caz sub 
forma unor numeroase videofilme realizate cu ocazia focurilor 
de armă din Vasaplatsen, ceea ce ne-a permis mie și lui Janne 
Josefsson să reconstituim ce se întâmplase de fapt. 

De aceea prin cap îmi umblau o mulţime de gânduri 
referitoare la modul în care fuseseră făcute investigaţiile în 
cazul Yenon Levi în 1988. Crima fusese comisă în circumscripţia 
poliţienească Avesta, unde comisarii Lennart Jariheim și Willy 
Hammar au procedat impresionant și au realizat o listare 
cronologică a vieţii lui Thomas Quick din leagăn și până a ajuns 
sub tratament psihiatric judiciar. 

Pe scurt ei au stabilit următoarele: 

Familia Bergwall ocupa în 1956 o locuinţă în Bruksgatan 4, în 
Korsnăs, în afara localităţii Falun. Tatăl Ove murise în anul 1977, 
iar Sture se ocupase de gospodărie și de mama sa bolnavă 
Thyra până la moartea acesteia în 1983. 

În acei ani, Sture fusese diagnosticat cu probleme psihice și 
primise așadar un ajutor financiar. Cu acești bani și cu pensia 
mamei sale se descurcaseră. El se întâlnea des cu fraţii lui și cu 
familiile acestora și era foarte atașat de verii și verișoarele lui. 
Acasă ţesea covoare, lucra în gospodărie și se înţelegea bine cu 
prietenele mamei sale. 


În august 1982, a deschis împreună cu fratele mai mare Sten- 
Ove un chioșc cu produse de tutungerie și se părea că viaţa i se 
îmbunătăţise. După un an i-a murit mama. Acum locuia singur în 
casa părintească. 

Seara la chioșc își făceau veacul mulţi tineri, printre care și un 
băiat de unsprezece ani pe care îl vom numi Patrik Olofsson, și 
care făcea mici comisioane și se ocupa de Peja, câinele 
ciobănesc al lui Sture. Astfel curând Sture a devenit prieten al 
familiei Olofsson. 

În 1986, magazinul fraţilor Bergwall a dat faliment și Sture a 
devenit șomer. El a deschis un nou chioșc în Drottningplan, la 
Grycksbo, cu un nou partener, mama lui Patrik, Margit Olofsson. 

Și acest chioșc a ajuns repede punct de întâlnire al băieţilor 
din zonă, care îl vizitau pe Sture tot mai des și acasă. Sture a 
început să ia lecții de șofat și pe 27 martie 1987 a obţinut cu 
mare greutate carnetul de conducere. Prima lui mașină a fost a 
fost un Volvo PV din 1965. Sture a devenit și mai popular printre 
băieți când a început să organizeze cu mașina lui veche de 22 
de ani excursii la concertele hard rock de la Stockholm. Au fost 
la concerte ale formațiilor Kiss, Iron Maiden și WASP. 

Acum Sture Bergwall evoluase de la situația de trăitor din 
pensie de boală la situația de patron de prăvălie. În anii 
petrecuţi la Grycksbo el a mai lucrat și la loteria-bingo, ca 
vânzător de ziare, și a mai avut alte activităţi ocazionale. 

Patrik Olofsson petrecea tot mai mult timp la Sture și în unele 
perioade chiar locuia la acesta, cu acordul părinţilor. Prietenia 
dintre Sture și familia Olofsson era acum atât de strânsă, încât 
părea firesc ca Sture să petreacă Crăciunul cu această familie. 


Dar pentru cei din familia Olofsson povestea s-a terminat 
catastrofal. Părinţii s-au despărţit, s-a ajuns la o ruptură între 
Sture și doamna Olofsson, chioșcul a dat faliment și Patrik a 
întrerupt legătura cu familia lui. Anii petrecuţi la Grycksbo s-au 
încheiat pentru Sture când situaţia economică și socială a lui și a 
lui Patrik a devenit de nesuportat, și cei doi au ajuns să jefuiască 
Gotabank. 

jaful a fost de neînțeles prin prostia lui: Sture era client al 
băncii aflate chiar lângă fosta lui tutungerie. În dimineaţa zilei 
de 14 decembrie, ei au pătruns în casa șefului filialei și i-au luat 
familia ostatică. Se deghizaseră ca Moș Crăciun și își trăseseră 


pe feţe ciorapi, și pentru o mai mare siguranţă Sture simula un 
accent finlandez, lucru pe care după o vreme a uitat să îl mai 
facă. Bineînţeles că amândoi au fost recunoscuţi și au fost 
arestaţi imediat după jaf. 

Patrik avea 18 ani și a fost condamnat la trei ani și șase luni 
închisoare. Sture a trebuit să fie supus unei examinări 
psihologice și a fost condamnat la terapie psihiatrică judiciară în 
sectorul închis al clinicii pentru psihiatrie judiciară Säter. De 
atunci se afla acolo, cu excepţia călătoriilor la Stockholm, 
Hedemora și în alte locuri din Dalarna și Norrland pentru care 
primise aprobare. 

Eu m-am interesat cu precădere de perioada dinaintea jafului 
de la bancă. 

Pe parcursul unor lungi interogatorii, băieţii au povestit cum 
Sture le confecţiona porţi pentru hochei, organiza jocuri de 
căutare a urmelor și le prepara popcorn. O vreme Sture 
închiriase o casă de vacanţă în care tinerii înnoptau uneori mai 
mulţi la un loc. Dar niciodată el nu îi atinsese indecent și 
niciunul nu amintise nici măcar de departe despre vreo 
înclinaţie a lui Sture către homosexualitate. O dată câțiva dintre 
ei au fost acasă la Sture și văzuseră un film horror. La o 
secvenţă cu adevărat de groază Sture îl luase de mână pe un 
băiat. Pe drum spre casă băieţii discutaseră despre asta. 

— Este ciudat ca un adult să ia de mână un copil de 13 ani, 
spuneau ei. 

Legăturile îndelungate și nevinovate cu băieţii din Grycksbo 
nu corespundeau cu imaginea unui criminal în serie, care își 
modifică personalitatea și abuzează cu violență băieţi, îi 
batjocorește, îi ucide și îi măcelărește. 

Am luat legătura cu câţiva dintre băieţii de odinioară din 
Grycksbo și cu unul dintre ei m-am și întâlnit. Niciunul dintre ei 
nu a putut suprapune imaginea lui Thomas Quick pe cea alui 
Sture, pe care ei credeau că îl cunoscuseră atât de bine. 


Cu aceste gânduri în minte am plecat la sfârșitul lui august la 
Dalarna, pentru a mă întâlni a doua oară cu Sture. 

Pe drum către Säter m-am oprit la tribunalul din Falun, ca să 
citesc procesul-verbal al procedurii de investigare în cazul Gry 
Storvik. L-am răsfoit și am simţit ceva asemănător unei lovituri 
în stomac văzând prima fotografie a cadavrului făcută de 


criminaliști. Ucigașul îl lăsase fără să-i pese pe un loc de parcare 
murdar. Un corp feciorelnic, gol, cu faţa la asfalt. Făptuitorul nu 
se mulţumise să o omoare, ci în mod voit și agresiv o expusese 
privirilor într-o poziţie lipsită de apărare. 

Efectul fotografiei a fost neașteptat. Eram trist, eram 
debusolat și îmi era rușine. Avusesem parte de o privire fugitivă 
a inimaginabilei serii de tragedii conţinute de mărturiile lui 
Quick, indiferent dacă acesta era vinovat de ele ori nu. 

Dacă Quick fusese condamnat nevinovat, sentinţele 
reprezentau amnistii ale adevăraţilor făptași care îi omorâseră 
pe Gry Storvik și pe celelalte victime. 

Exact la asta se referise Leif GW Persson, dar eu înţelegeam 
abia acum lucrurile. Am mai privit o dată fotografiile din timpul 
anchetei în cazul de omor a lui Gry. Fuseseră făcute pe 25 iunie 
1985. Acum eram în 28 august 2008 și crima avea să se 
prescrie peste un an și zece luni. 

Asasinul, în măsura în care nu era Thomas Quick, avea să 
scape nepedepsit peste 660 de zile. 


CLINICA SĂ TER PENTRU PSIHIATRIE 
JUDICIARA, JOI 28 AUGUST 2008 


Voiam să știu ce gândea el despre perioada petrecută la 
Grycksbo. 

— Citind interviurile cu băieţii din Grycksbo și cu ceilalţi pe 
care i-aţi cunoscut, am impresia că acolo aţi avut parte deo 
perioadă foarte fericită. 

— Da, au fost vremuri frumoase, a confirmat Sture. Chiar cele 
mai frumoase din viaţa mea. 

Sture a povestit despre diverse întâmplări, amintiri frumoase 
legate de câinele lui și al lui Patrik, cum petrecuse Crăciunul cu 
familia Olofsson. 

— Dar totul s-a încheiat cu o catastrofă, am intervenit eu. 

— Da, totul s-a sfârșit prost! A confirmat Sture frângându-și 
mâinile. 

— Mai ales pentru familia lui Patrik, am continuat eu. Vi s-au 
băgat în suflet și apoi s-au purtat urât. Nu este așa? 

Sture a confirmat. Și a tăcut. Îl priveam cum se gândea. Brusc 
și-a ascuns fața în mâini și a început să plângă zgomotos. 

— Scuzaţi-mă, dar această amintire este groaznică, a izbucnit 
el printre suspine. 

Cred că niciodată nu mai văzusem un bărbat plângând atât de 
necontrolat. Ca un copil. Era mișcător, dar și neplăcut. 

M-am temut că am stricat tot ce construisem, dar Sture și-a 
recăpătat controlul, și-a șters lacrimile și s-a îndreptat către ușa 
încuiată. 

— Așteptaţi aici! Revin imediat! a spus el și a apăsat pe 
butonul soneriei. 

A venit un infirmier, i-a deschis și după câteva minute Sture s- 
a întors cu o cutie din tablă cu o mulţime de fotografii din 
copilăria lui, din adolescenţă și din perioada următoare. Am 
rămas mult timp împreună uitându-ne la fotografii. In multe 
dintre ele era Sture pozând în faţa aparatului foto și făcând 
grimase. 

Producătorul de televiziune din mine avea un singur gând: 
cum aș putea să îl determin pe Sture să îmi împrumute cutia cu 
fotografii? 

Într-o fotografie era o femeie de treizeci și ceva de ani. Se afla 
în bucătărie și râdea. Sture mi-a vârât fotografia sub nas. 


— E un pic ciudat. Asta este singura femeie cu care am făcut 
sex vreodată, mă anunţă el. 

Simţeam că era mândru. 

— Singura? l-am întrebat mirat. Vreodată? 

— Da. Doar cu ea. Din motive speciale, explică el misterios. 

Aveam să descopăr mult mai târziu că aceste „motive 
speciale” însemnau că o vreme visase să aibă proprii copii. 
Poate că ar fi putut să convieţuiască cu o femeie în ciuda 
înclinațiilor lui? Dar nu a reușit. 

Pentru mine fotografiile și ceea ce povestea Sture aveau altă 
semnificaţie. M-am gândit la Gry Storvik. Prostituata din 
Norvegia care fusese lăsată într-o parcare ucisă și cu spermă de 
la un bărbat în corpul ei. Femeia din fotografie nu era Gry 
Storvik, cea despre care Sture susținuse că se culcase cu el! 

De ce îmi trădase un detaliu atât de intim? Il luase gura pe 
dinainte? Ori în mod intenţionat voise să îmi indice această 
pistă? Nu, noi nu discutasem nici despre Gry Storvik și nici 
despre o altă crimă, deci de ce să fi crezut că eu aș ști despre 
faptul că el s-a culcat cu Gry? Gândurile mele gravitau în jurul 
acestei întrebări în vreme ce priveam la alte fotografii. 

Când întâlnirea s-a apropiat de final, l-am întrebat ușor 
distrat: 

— Mi-aţi putea împrumuta câteva dintre aceste fotografii? 

— Da, evident, a răspuns. Cu plăcere. 

M-am limitat la cinci: Sture în chioșcul lui, Sture și băieţii la un 
concert hard rock, Sture la masa din bucătărie, Sture în faţa 
casei de vară a familiei Olofsson, casă în care ar fi fost omorât 
Yenon Levi. 

Faptul că Sture mi-a dat aceste cinci fotografii a fost o dovadă 
clară de încredere. Când ne-am despărţit, știam că Sture va 
contribui la documentarul meu. Cumva. 


DESCOPERIREA 


Înainte ca vara anului 2008 să se fi încheiat, atât Gubb Jan 
Stigson, cât și Leif GW Persson s-au supărat pe mine. 

— Dacă încă nu ai priceput despre ce este vorba aici, atunci 
nu ești în toate minţile! mi-a spus Persson acru. 

Stigson mă considera tot un debil mintal, pentru că nu 
înţelegeam că Thomas Quick era exact ucigașul în serie care 
fusese condamnat pentru crimele sale. 

— la, bunăoară, asasinarea Theresei Johannesen. Therese 
avea nouă ani când a dispărut din așezarea Fjell din Norvegia pe 
3 iulie 1988. Șapte ani mai târziu Thomas Quick recunoaște 
crima. Se află la clinica din Săter și este în stare să descrie zona 
Fjell; a arătat poliţiei drumul până acolo, relatează că în 1988 a 
existat acolo o bancă, știe că balcoanele erau proaspăt vopsite 
și tot ce spune este corect! Mai povestește și că locul de joacă 
era în construcţie, și că în jur erau împrăștiate scânduri. Cum 
putea să știe toate acestea? a întrebat el retoric. 

— Dacă ceea ce spui tu este adevărat, el trebuie cel puţin să 
fi fost acolo, am recunoscut eu. 

— Exact, a mai zis Stigson. Pe urmă a condus poliţia la o 
pădure, unde o omorâse și îi arsese cadavrul. Acolo au fost 
găsite urme de oase provenind de la o persoană cu vârsta între 
opt și cincisprezece ani. Un fragment de os conţinea o tăietură 
făcută cu ferăstrăul lui! Thomas Quick a arătat unde ascunsese 
pânza unui ferăstrău, pânză care lasă acea urmă. 

Stigson scutură din cap. 

— Şi unii susţin că nu sunt probe! Dovezile ucid și exact asta 
a scris și avocatul poporului Göran Lambertz după ce a verificat 
toate sentinţele pronunţate împotriva lui Quick. 

— Oh, da, asta sună convingător, l-am aprobat. 

Gubb Jan Stigson avea un punct de vedere atât de riguros, de 
necombătut și de unilateral în privinţa lui Thomas Quick, încât 
am renunţat să mai aduc contraargumente. Dar îi sunt totuși 
recunoscător. Prin cunoștințele lui, reprezenta un partener de 
discuţii valoros, care m-a alimentat generos cu date din 
voluminosul material al anchetei. Mi-a copiat chiar și cele 300 
de articole scrise de el despre caz. 

Dar cel mai important lucru pe care l-a făcut a fostcă a puso 
vorbă bună la tovarășii lui de idei, Seppo Penttinen, Christer van 


der Kwast și Claes Borgström. Nu știu cu cine a vorbit, dar știu 
că mi-a deschis multe uși. 

Penttinen nu a reacţionat rezervat când l-am sunat, deși el îi 
trata cu mare neîncredere pe ziariștii care voiau să discute 
despre Thomas Quick. Mi-a explicat că în niciun caz nu voia să 
dea un interviu, nu făcea asta din principiu, dar mi-a trimis 
material despre care mi-a spus că trebuia să îl citesc. Aici se afla 
și articolul lui - „Cum privește șeful interogatoriilor misterul 
Thomas Quick” - din Nordisk kriminalkrânika din 2004, în care 
scria, printre altele: 


Pentru a explica la ce nivel se află probatoriul care a 
fost folosit pentru declanșarea procesului, putem da de 
exemplu ancheta în cazul de crimă Therese Johannesen. 


Și van der Kwast considerase cazul Therese ca având cel mai 
temeinic probatoriu împotriva lui Quick. Şi dacă Stigson, 
Penttinen și van der Kwast erau de acord, nu trebuia să mă 
gândesc mult ce caz trebuia să îl cercetez temeinic, dacă 
bănuiam un scandal judiciar. 

Thomas Quick relatase lucruri despre victimele lui, pe care le 
puteau cunoaște doar făptuitorul și poliția. Uneori, adăugase 
amănunte necunoscute chiar și poliției. Asta se poate citi în 
sentinţe. 

Existau mai multe situaţii în care era inexplicabil că avea 
cunoștință de comiterea anumitor crime. Lucru valabil nu în 
ultimul rând pentru crimele din Norvegia, care în mare nu 
fuseseră prezente în presa suedeză. Cum putea Quick să se afle 
în clinica din Säter și să vorbească despre crimele săvârșite 
asupra lui Gry Storvik și Trine Jensen? Şi cum de știa să indice 
drumul către locurile izolate în care fuseseră găsite cadavrele? 

Eu consider că unii dintre cei care s-au îndoit de declaraţiile 
lui Thomas Quick au nesocotit cu prea multă ușurință ceea ce 
spunea el de fapt. Multe dintre datele furnizate de Quick erau 
explicabile, altele au rămas inexplicabile chiar și după ce eu am 
analizat cu acribie investigaţiile. 

Quick a descris răni ale victimelor și amănunte de la locul 
faptei și date referitoare la îmbrăcămintea și obiectele personale 
ale victimelor, care nu au fost menţionate în presă. 

Cum de a știut Quick că o fată de nouă ani, cu numele de 


Therese, a dispărut din Fjell în iulie 1988? Și instanţa din 
Hedemora a găsit că această chestiune este importantă, și a 
verificat-o. 

În fundamentarea sentinţei din cazul Therese, instanţa scrie: 
„Informaţiile pe care Thomas Quick le putea obţine despre faptă 
din presă erau, conform cunoștințelor noastre, limitate”. lar 
Quick a confirmat asta. „El nu își poate aminti să fi citit ceva 
despre acest caz”, se spune în sentinţă. 


Materialul cercetărilor referitoare la Thomas Quick cuprinde în 
total 50.000 de pagini. Eu am decis să repartizez informaţiile 
privitoare la Therese Johannesen pe o axă temporală și am citit 
toate interogatoriile și documentele din perioada când Quick a 
început să vorbească despre dispariţia ei. De fapt anchetatorii și 
el cum au ajuns în Norvegia? 

In documentele anchetei am găsit un raport din care rezultă 
că Quick se afla în legătură cu ziaristul norvegian Svein Arne 
Haavik. La început Thomas Quick nu stârnise niciun interes în 
Norvegia, dar în iulie 1995 Haavik i-a trimis o scrisoare în care 
scria că el lucrează la cel mai mare ziar din Norvegia, Verdens 
Gang, care de curând publicase un foileton mare despre Thomas 
Quick. Acum Haavik solicita un interviu cu ucigașul în serie. Din 
raportul poliţiei rezultă următoarele: 


La scurt timp după asta Haavik a primit un telefon de la 
Thomas Quick, care îl ruga să îi trimită toate ziarele în 
care se scria despre el și despre crimele lui din Norvegia. 


Haavik i-a trimis lui Thomas Quick ziarele din 6, 7 și 8 iulie 
1995. 

Seria articolelor începe pe 6 iulie 1995 cu trei pagini întregi. 
Pe prima pagină se află o fotografie a unui Thomas Quick 
înspăimântător, care privește direct în obiectivul aparatului foto. 

„Ucigașul în serie suedez mărturisește: EU L-AM UCIS PE 
TÂNĂRUL DIN NORVEGIA”. 

Pe o pagină dublă Thomas Quick pozează în tricou, jeans și 
sandale Birkenstock, cu șosete albe. Reporterul informează 
despre „crima bestială a acestuia” și dezvăluie o noutate: „În cel 
mai mare secret poliţiile din Norvegia și Suedia cercetează de 
mai multe luni cel puţin o crimă asupra unui tânăr din 


Norvegia”. 

„Pot să confirm că în ancheta noastră este vorba și de un 
tânăr norvegian pe care, conform propriilor afirmaţii, Quick l-a 
ucis. Stabilirea identităţii acestuia ridică probleme, dar noi avem 
anumite bănuieli”, spune procurorul general Christer van der 
Kwast în Verdens Gang. 

In ziua următoare, seria de articole este continuată cu 
informaţia că Thomas Quick ar fi declarat că tânărul pe care l-a 
omorât în Norvegia „avea 12 ori 13 ani și circula cu o bicicletă”. 

Seria se încheia cu un articol mare intitulat „Aici a dispărut 
potenţiala victimă a lui Quick”. O fotografie pe jumătate de 
pagină reprezintă un lagăr de triere a emigranților din Oslo, iar 
pe o fotografie mai mică se disting doi băieţi africani. 


Din acest lagăr de triere dezafectat din Skullerudsbakken, 
Oslo, se bănuiește că a dispărut tânărul pe care declara ucigașul 
în serie Thomas Quick (45 de ani) că l-ar fi ucis. 

In martie 1989, la date diferite au dispărut fără urmă doi tineri 
de aproximativ 16-17 ani din centrul social de ocrotire a copiilor 
fără însoțitori adulţi al Crucii Roșii. 


Când Quick a amintit prima dată despre Norvegia, a fost deci 
vorba despre uciderea unui tânăr. Dar de unde provenea 
această informaţie? 

Am revenit la materialele anchetei și am descoperit că, în 
noiembrie 1994, Quick menţionase față de Seppo Penttinen un 
tânăr de aproximativ 12 ani, cu păr negru „de origine slavă”, 
numindu-l „Dusjunka”. Tânărul era asociat cu Lindesberg și cu 
un loc din Norvegia denumit „Mysen”. 

Penttinen se adresase poliţiei din Norvegia și se interesase 
dacă exista un tânăr dispărut care corespundea descrierii făcute 
de Quick. Nu exista așa ceva, dar colegii norvegieni au transmis 
informaţii despre doi tineri de 16-17 ani, solicitanţi de azil, care 
dispăruseră din Oslo. 

După articolul din Verdens Gang, această informaţie a devenit 
o profeție împlinită. 

După ce Quick făcuse mult timp aluzii, în februarie 1996 i-a 
mărturisit lui Penttinen că în martie 1989 omorâse doi tineri 
africani la Oslo. Penttinen a început imediat organizarea unei 
călătorii în Norvegia. 


Din următoarele interogatorii, am aflat că Thomas Quick 
negase că ar fi citit în ziare despre crime în Norvegia, cu toate 
că, după cum s-a dovedit, comandase întreaga serie de articole 
din Verdens Gang. El a mai dat asigurări că nu văzuse nicio 
fotografie a copiilor fugari dispăruţi. 

Eu am putut să constat absolut sigur următoarele: când 
dispăruse Therese asupra cartierului se abătuse cea mai aprigă 
rupere de nori din ultimii zece ani. 

După interogatoriu, Seppo Penttinen sintetiza datele furnizate 
de Quick despre Therese: 


El o descrie ca având părul de culoare deschisă, lung 
până la umeri și fluturând în vânt când ea mergea. Poartă 
pantaloni și posibil o jachetă. Pe parcursul interogatoriului 
el declară că avea ceva roz și amintește de un tricou cu 
nasturi. Chiloţii au imprimeuri. Ea mai are un ceas cu 
curea - după Quick o bandă îngustă cu cataramă simplă - 
în culorile verde-deschis și roz. 


Este puţin probabil ca toate aceste date să fi fost eronate și 
se poate spune pe bună dreptate că Quick „o brodise”, după 
cum erau de părere unii dintre criticii săi. 


În ancheta iniţială de după dispariţia Theresei, se acordase 
mare atenţie înfățișării ei și toate detaliile și îmbrăcămintea 
erau descrise amănunţit. Precum în ultima fotografie. 

Fata din fotografia color stă în faţa unui zid din cărămidă și 
privește fără grijă în obiectivul camerei foto. Are părul negru ca 
smoala, pielea brun-aurie, ochii căprui. Un zâmbet vesel 
dezvăluie doi dinţi incisivi proeminenţi și colţurile gurii sunt ușor 
ridicate către ochii căprui. 

Şi Quick a amintit de incisivii mari ai Theresei. 

Am sunat-o pe Inger-Lise Johannesen, mama Theresei, care 
mi-a spus că dinţii fetei nici măcar nu se schimbaseră. 

Versiunea  blond-pai a lui Thomas Quick corespunde 
stereotipului unei fete norvegiene și fusese o încercare cu mare 
probabilitate de reușită cel puţin din punct de vedere statistic. 
Dar, cu excepţia datelor pe care Thomas Quick le preluase din 
notița apărută în VG, toate celelalte informaţii erau greșite. 


Miercuri, 20 martie 1996, toată povestea trebuia dezvăluită. 
Așa era planificat. Birgitta Stähle și Thomas Quick au intrat la 
ora 9.00 în sala de muzică din Säter, unde Seppo Penttinen și 
inspectorul de poliţie judiciară Anna Wikström luaseră deja loc în 
fotoliile în roșu și negru. 

Penttinen l-a rugat pe Quick să descrie cartierul Fjell. 

— Văd case, a spus Quick. Nu sunt apartamente cu chirie, ci 
case pentru o singură familie. 

Denumirea Fjell i-a trezit lui Quick probabil asociaţii false, 
pentru că el a descris cartierul ca pe unul idilic, aerisit, cu case 
rare destinate doar unei familii - e posibil ca termenul norvegian 
pentru cartier, bydel, să-l fi dezorientat. A mai spus că a ajuns în 
Fjell pe un drum de pietriș. 

— Acolo totul este foarte mic, a explicat Quick în cadrul 
interogatoriului. 

De fapt, Fjiell este o periferie tipică din betoane din anii 1970, 
cu blocuri mari, cu un viaduct, un centru comercial și 5.000 de 
locuitori pe o suprafaţă destul de mică. 

Quick vorbea tot mai încet, ajungând în final să șoptească: 

— Este al naibii de greu! 

Chiar dacă Penttinen s-a lămurit, probabil, la un moment dat 
cât de puţin corespundea descrierea făcută de Quick cu 
realitatea, a reușit să ascundă foarte bine acest lucru. A 
continuat cu întrebările: 


PENTTINEN: Ştiţi cam ce moment al zilei era? 
TQ: Trebuie să fi fost pe la prânz. 
PENTTINEN: Ce înțelegeţi prin „pe la prânz”? 
TQ: Mijlocul zilei. 

PENTTINEN: Mai știți cum era vremea? 

TQ: Vremea era plăcută, fără nori joși. Vară... 


Therese dispăruse la ora 20.20 seara. lar afirmaţia lui Quick 
că fusese o vreme frumoasă de vară era cam nepotrivită, 
deoarece exact Quick a căutat activ informaţii despre crime din 
Norvegia care i s-ar fi potrivit, iar apoi a folosit aceste informaţii 
când a fost interogat, deși a negat că ar fi date despre crime. 


Seria de articole pe care Thomas Quick le-a primit din 
Norvegia mai conţinea și o altă informaţie. Alături de articol se 


afla o notiță, prin care în Verdens Gang se specula că era posibil 
ca Thomas Quick să fie implicat în cel mai mediatizat caz de 
crimă nerezolvat din ţară. 


Therese Johannesen (nouă ani) a dispărut la 3 iulie 
1988 din cartierul Fjell din Drammen. Dispariţia ei a 
declanșat cea mai amplă căutare din toate timpurile a 
unui făptaș din Norvegia. 

La acel moment, Quick declarase că el comisese niște 
crime în Norvegia. 


Articolul nu făcea o descriere amănunţită nici a Theresei, nici 
a cartierului Fjell, dar conţinea o serie de date decisive: numele 
fetei, ca și locul și momentul dispariţiei ei. 


Thomas Quick a avut fără îndoială acces la aceste date 
la sfârșitul lui iulie 1995 și de aceea nu este de mirare că 
la primul interogatoriu a putut susține că Therese avusese 
nouă ani, și că dispăruse din Fjell în vara anului 1988. 

Când a venit vorba de datele care nu apăreau în 
articolul din VG, lucrurile nu au mai mers atât de bine. 


La fel ca la cele mai multe anchete cu privire la crimele sale, 
Quick a început să mărturisească asasinarea Theresei 
Johannesen în cadrul terapiilor. Apăruseră „multe evenimente în 
amintirile sale”, pe care ea avea obligaţia să le declare, a 
susţinut Birgitta Stâhle. Quick era incoerent și „Stâhle a preferat 
să denumească asta cu termenul englez twisted”, remarcase 
Penttinen. 


DIGRESIUNEA 


Pe 23 aprilie 1996, după-amiaza târziu, un mic convoi al 
poliţiei trecea prin Orebro și Lindesberg pe E18 în direcţia Oslo 
având ca ţel mica localitate Ørje. Thomas Quick se afla într-un 
microbuz alb, pe locul din mijloc, alături de inspectorul de poliţie 
Seppo Penttinen. 

Scopul călătoriei era ca Thomas Quick să arate unde și cum 
ucisese în Norvegia doi tineri africani solicitanţi de azil, ca și pe 
Therese Johannesen în vârstă de nouă ani. 

Datele furnizate de Quick corespundeau exact cu cei doi 
băieți care dispăruseră din centrul social pentru solicitanţii de 
azil al Crucii Roșii aflat la marginea capitalei Oslo. In timpul 
călătoriei până în Norvegia el le-a indicat traseul. Inainte de 
călătorie desenase casa, respectiv o clădire din lemn veche, 
neobișnuită, cu multe detalii specifice. La sosire s-a constatat că 
acea casă arăta exact cum o schițase el. 

Quick a indicat drumul spre localitatea Mysen, unde susţinea 
că fusese ucis unul din băieţi. În final Quick ar fi luat cadavrele 
băieţilor în Suedia, unde le-ar fi devorat și resturile le-ar fi 
îngropat în Lindesberg. 

Inspectorul de poliţie judiciară Ture Năssen mi-a povestit că 
apoi Thomas Quick și anchetatorii s-au deplasat la un teren de 
fotbal din Lindesberg. Acolo tehnicienii criminaliști au excavat o 
suprafaţă mare indicată de Quick. A fost folosit Zampo, câinele 
special antrenat. Dar, cum nu au fost găsite fragmente de 
cadavru, Quick a spus că se înșelase și că de fapt trebuiau 
făcute căutări pe terenul de fotbal din Guldsmedshyttan. In 
ciuda săpăturilor făcute cu grijă și folosirea câinilor pentru urme, 
nici acolo nu s-a găsit nimic. 

În timp ce săpăturile la Guldsmedshyttan erau în toi, s-a 
petrecut ceva foarte ciudat. Ture Năssen a primit informaţia că 
victimele după care săpa acum poliţia erau în viaţă. Amândouă 
veniseră în Suedia, unde una din ele chiar locuia. Cealaltă trăia 
în Canada. 


Brusc două dintre crimele norvegiene ale lui Thomas Quick nu 
mai existau, dar cercetarea celei de a treia a fost continuată cu 
atât mai intens. După cercetări care au durat doi ani și după 21 
de interogatorii referitoare la Therese Johannesen, pe parcursul 


cărora Quick își corectase de nenumărate ori declaraţiile, 
informaţiile despre crimă au fost considerate atât de exclusive 
încât tribunalul din Hedemora l-a găsit pe acesta vinovat. 

Datorită cunoștințelor mele în domeniul analizei declaraţiilor 
martorilor și cunoscând rolul jurnalistului Svein Arne Haavik ca 
furnizor de date, am înţeles imediat că mărturia lui Quick nu 
valora cine știe ce. Plus că mai erau și restul dovezilor: indicarea 
locului din Brjeskogen, fragmentele de oase... 

Prin urmare, a trebuit să mă duc la Drammen, unde l-am 
sunat pe anchetatorul poliţiei Hâkon Grottland și m-am 
autoinvitat la el. 

— Sunteţi bine-venit, a confirmat el. 


DEPLASAREA LA LOCUL FAPTEI 
LA ORJESKOGEN 


În septembrie 2008, eu și fotograful Lars Granstrand am 
trecut frontiera în același loc ca anchetatorii lui Quick în 
călătoria lor spre Norvegia în urmă cu doisprezece ani. 

La sediul poliţiei din Drammen ne-am întâlnit cu Hâkon 
Grottland, care fusese prezent la toate cercetările de la fața 
locului din Norvegia cu Quick. 

— El nu este ca noi, nu este raţional și nu este logic, a spus 
Grottland. 

Ne-a explicat dificultăţile deosebite cu care s-au confruntat 
anchetatorii în munca lor cu Thomas Quick. 

— Quick spune „da”, și în același timp dă a negaţie din cap! 
Spune „stânga”, dar se referă la dreapta. Nu este tocmai ușor să 
îl interpretezi. 

— Eu nu am reușit să-l înţeleg, s-a plâns Grottland. Însă 
Seppo Penttinen și Birgitta Stähle știau ce voia Quick să spună. 

Håkon Grottland participase la cercetări de la dispariţia 
Theresei Johannesen, în iulie 1988. Apoi fusese mutat în 
unitatea norvegiană care se ocupa de Thomas Quick și a fost 
mereu convins că Thomas Quick era asasinul Theresei. 

— De ce sunteţi atât de convins de acest lucru? l-am întrebat. 

— Gândiţi-vă că Thomas Quick stă în clinica de psihiatrie 
judiciară din Suedia și știe amănunte despre Therese, Fjell și 
Grjeskogen. Pe urmă noi ne deplasăm acolo, îi controlăm 
spusele și stabilim că ele corespund realităţii. 

Am fost de acord cu el, că acest lucru nu poate fi altfel 
explicat decât prin faptul că Quick trebuia să fie vinovat. 

Grottland ne-a condus la Fjell, unde locuise Therese cu mama 
ei. Am trecut prin faţa complexului din Fjell și a magazinului de 
închiriat casete video, unde se dusese Therese să cumpere 
dulciuri de 16 kronen și 50 öre. Grottland a parcat acolo și ne-a 
arătat o suprafață mare acoperită cu gazon, pe care se ridica 
spre cer un bloc lung: Lauritz Flervigsvei 74. A arătat către șirul 
de ferestre de la etajul șase. 

— Acolo a locuit ea. Şi aici a stat Quick când Therese a venit 
de acolo, a continuat Grotdand și a arătat spre un taluz aflat 
lângă drumul pe care tocmai venisem noi cu mașina. Aici a 
înhăţat-o. 


Am numărat cele șapte etaje ale clădirii. 35 de ferestre mari 
la fiecare etaj. 

Thomas Quick a trebuit deci să o răpească pe Therese în faţa 
a 280 de ferestre mari, de sub ochii mamei ei, care așa cum 
spunea ea, stătea pe balcon și tot timpul o avusese în raza ei 
vizuală. 

— Doamne, asta este ca și cum ai răpi un copil într-o arenă 
înconjurată de spectatori, mi-a șoptit fotograful. 

Thomas Quick, cu toate cele 30 de crime mărturisite ale sale, 
nu a fost niciodată văzut comiţând vreuna și nu a lăsat niciodată 
urme la locul faptei. De aceea am presupus că a acţionat de 
fiecare dată foarte prevăzător. 

În cadrul anchetei din cazul Therese, au fost interogate de 
către poliție 1.721 de persoane, dar niciuna nu a văzut ceva ce 
putea să facă legătura cu Quick. Nici dintre cele 4.645 de indicii 
primite de poliție nu conducea vreunul la Quick. Am ridicat 
privirea spre balconul locuinţei Theresei și am constatat că totul 
se petrecuse în plină stradă. 

— Pe urmă el a lovit-o lângă taluz cu o piatră în cap, a adus 
mașina și a urcat-o în ea, a explicat Grottland. 

— Asta mi se pare foarte riscant, am răspuns eu. 

— Da, evident, a admis comisarul. 


În ziua următoare am făcut cunoștință cu Ole Thomas, colegul 
lui Grottland, care a participat de asemenea la cercetările 
privitoare la Quick. El mi-a arătat Haerlandkirche, unde Quick 
trebuie să o fi omorât pe Therese. Apoi ne-am dus la 
Grjeskogen, parcurgând kilometri întregi pe un drum prin 
pădure plin de hârtoape, până când am ajuns la locul unde 
Quick se debarasase de cadavrul Theresei. Ș 

Bjierknes preda la școala norvegiană de poliţie. In acea zi 
ţinuse o prelegere despre ancheta Quick și întâmplător avea la 
el trei videocasete cu material neprelucrat din cercetările la fața 
locului din Norvegia. Nu am vrut să par foarte interesat, dar tot 
am întrebat dacă ar fi posibil să văd înregistrările. 

Spre surprinderea mea, el mi le-a dat. Am luat doritele casete 
video și am promis că i le voi restitui înainte de a părăsi 
Norvegia. 

În aceeași seară am căutat o firmă de producţii TV în 
Drammen și am putut să închiriez dotările necesare copierii. Am 


început să lucrez la ora 20.00 în camera mea de la hotel. Pe cele 
trei casete erau aproximativ zece ore de înregistrări, și la fiecare 
oră trebuia să schimb caseta din aparatul în care se derula noua 
casetă cu copia mea. 

Cele mai interesante înregistrări fuseseră realizate cu o 
videocameră îndreptată spre bancheta din spate a mașinii unde 
se afla Quick, iar o altă cameră filma pe fereastră în exterior. In 
film puteau fi văzuţi Quick și parţial Seppo Penttinen, care ședea 
în dreapta. De asemenea, drumul, oblic, foarte mic, sus în 
stânga. 

Quick își rotea ochii, apoi îi închidea, după care se uita din 
nou în jur cu o privire rătăcită. Era extrem de ciudat și de 
neplăcut. Thomas Quick cel din înregistrarea video era cu totul 
alt om decât cel pe care îl cunoscusem cu puţine săptămâni în 
urmă, la clinica de psihiatrie din Säter. M-am întrebat care era 
cauza acestei schimbări de personalitate. Era altul chiar și 
modul lui de a vorbi. 

Pentru a rămâne treaz întreaga noapte, m-am silit să 
urmăresc imaginile în timp ce le copiam. Deseori nu se petrecea 
nimic special și era extrem de plictisitor: o deplasare cu mașina 
în care timp de o jumătate de oră nu se rostea nicio vorbă, și 
lungi secvenţe în care camera filma tapiţeria mașinii pentru că 
fotograful lăsa camera din mână. Deoarece făceam copii, nu 
puteam derula repede înainte și trebuia să suport chinul trecând 
minut cu minut prin material. 

Ceasul din camera mea de hotel arăta că trecuse de miezul 
noptii și eu puneam o nouă casetă. 


Acum camera înregistra imagini în automobilul din spatele 
mașinii lui Thomas Quick. Quick ceruse să se facă o oprire, dar 
camera continua să filmeze. Pe înregistrare se auzea cum un 
infirmier urcase în mașina lui Quick și îi dădea un medicament. 


INFIRMIERUL: Înghiţiţi xanor-ul? 
TQ: Mm... 

INFIRMIERUL: Merge fără apă? 
TQ: Am... coca-cola... 


În înregistrare vocea lui Quick este tărăgănată, de parcă ar 
depune eforturi să articuleze cuvintele. 


INFIRMIERUL: Băgaţi-o în gură... Ajunge una?... Sau mai 
vreţi una acum? 
TQ: Da, poate... 


Răspunsul lui Quick este ceva intermediar între vorbit și 
plâns, sunete scoase de un om care se simte foarte rău. 
Il aud pe Quick cum ia altă tabletă, apoi călătoria continuă. 


Medicamentul Xanor este un calmant care înlătură teama, 
supus legislației narcoticelor, printre care se numără 
benzodiazepinele, cunoscut că dă halucinaţii și că are 
numeroase efecte secundare grave. 

Şi ceea ce am văzut atunci m-a convins că Thomas Quick 
arăta cum arăta fiind îndopat cu așa ceva. Mi-am mai amintit ce 
spusese Goran Källberg. Să se fi referit el la faptul că Thomas 
Quick lua medicamente atât de puternice încât ar fi existat 
motive să i se pună la îndoială mărturiile? Am început să privesc 
materialul cu un nou interes. Oboseala îmi trecuse. 


Am schimbat iarăși banda. Acum Quick era în primul 
automobil din coloana de patru sau cinci mașini care se deplasa 
în direcţia Brjeskogen. Se află în fruntea unei procesiuni 
compuse dintr-un procuror, un investigator-șef, un avocat, un 
psihoterapeut, un expert în funcţiile memoriei, câţiva șoferi și 
infirmieri, precum și numeroși polițiști suedezi și norvegieni. 
Quick anunţase că voia să arate drumul spre cariera de pietriș în 
care Theresa Johannesen își găsise mormântul. Aceasta se afla 
în Orjeskogen, iar el cunoștea drumul. 

Convoiul înainta către est pe E18, spre Suedia, și Quick se 
plânge că tot timpul apar case. Spune că asta l-a deranjat când 
a ucis-o pe Therese. Situaţia devine critică. Indicatoarele de pe 
drum arată că granița suedeză nu este departe și Quick spuse 
clar: cadavrul Theresei fusese îngropat în Norvegia. 


TQ:... ne apropiem de graniţă, trebuie să găsesc mai 
înainte un drum... 

PENTTINEN: Înainte ca noi să ajungem la graniţă? 

TQ: Da. 

PENTTINEN: Da, sigur, așa cum descriaţi înainte. 


TQ: Da. 
PENTTINEN: Recunoașteţi locurile pe aici, Thomas? 
TQ: Da. 


Quick spune că recunoaște Klundskirche. După un lung 
schimb de cuvinte, decid să o ia la dreapta pe un drum de 
pădure. Acolo există o barieră și Quick spune că aceasta 
existase și ultima dată, dar „atunci nu a fost o problemă să 
treacă de ea”. 

Seppo Penttinen are totuși îndoieli că ar fi drumul cel bun și 
că pe acest drum ar exista cu adevărat un loc ca acela descris 
de Quick. 


TQ: Este un teren plat cu... de tipul acesta, apoi este... 
ca și cum mai înainte ar fi fost un gen de... mi-am amintit 
greu și la interogatoriu... carieră de pietriș, de nisip ori... 

PENTTINEN: Deci un gen de carieră de pietriș? 

TQ: Da. 


Coloana de mașini cotește pe un drum forestier, care după 
cum se va dovedi este foarte lung. Kilometri după kilometri plini 
de hârtoape. Deja pare de neimaginat că acest drum forestier ar 
duce la o carieră de pietriș. 

Quick susţinuse că biserica ar fi fost un punct de orientare 
până la care trebuia mers pe drum, dar biserica dispăruse de 
mult din câmpul lor vizual. 


TQ: Hm... Cred că deja am ajuns prea departe, faţă de 
cât îmi amintesc că aș fi mers eu. 

PENTTINEN: Am mers prea departe? 

TQ: Nu știu. 


Quick susţine că pe traseu „existau semne de recunoaștere” 
și ei continuă drumul. Eu observ că Quick bate câmpii 
îngrijorător. Spune că este obositor să stai în mașină. După un 
timp începe să gesticuleze. 


PENTTINEN: Tot daţi din mâini. Ce vreţi să spuneţi cu 
asta? 
TQ: Nu știu. 


PENTTINEN: Să mergem mai departe? 

TQ: Da, mergem mai departe. Vulpea trebuie să fie 
roșie. 

PENTTINEN: Nu înţeleg. 

TQ: Vulpea trebuie să fie moartă. 

PENTTINEN: Frunzișul? 

TQ: Tânărul evreu. 

PENTTINEN: Tânărul evreu trebuie să fie mort? 


Thomas Quick lasă impresia că este complet dus cu pluta și 


Penttinen pare abătut. 


PENTTINEN: Mă puteţi urmări? 
TQ: Mm... 


Dar Thomas nu îl poate în niciun caz urmări. Mental este cu 


totul în altă parte. 


PENTTINEN (întreabă încă o dată): Acum mă puteţi 
urmări? 


Quick mormăie ceva. 


PENTTINEN: Acum ajungem la o bifurcaţie. Trebuie să 
ne spuneţi încotro mergem, Thomas. Cotim la dreapta? 
Arătaţi către dreapta. 


Mașina o ia spre dreapta. 


PENTTINEN: Aici este o bifurcaţie spre stânga. 
TQ: Mergeţi o porţiune înainte. 

PENTTINEN: Să mergem în continuare? 

TQ: Mm... 

PENTTINEN: Tot înainte. 

TQ: Putem merge acolo unde se merge... ca să... 
PENTTINEN: Ca să întoarcem? 

TQ: Mm... 


Vocea tărăgănată a lui Thomas Quick se transformă acum 


într-un zumzet continuu și după puţin timp el închide ochii. 


PENTTINEN: Închideţi ochii. Cum vă simţiţi? 
TQ: Opriţi. Acolo, în faţă. 


Caravana oprește. Quick tace cu ochii închiși. Locul în care a 
oprit mașina nu corespunde în niciun caz cu locul descris 
anterior de Quick. Aici nu există o suprafaţă plană, ca să nu mai 
vorbim despre o carieră de pietriș. Mașina s-a oprit pe un teren 
în pantă, în mijlocul unei păduri norvegiene, într-un peisaj 
deluros. 

Quick a descoperit o înălţime spre care vrea să se îndrepte. ÎI 
urmează Seppo Penttinen, Birgitta Ståhle, Claes Borgström și 
inspectorul de poliție judiciară Anna Wikström. 


PENTTINEN: Se vede locul unde este Therese? 
TQ: Da. 


Quick este atât de nesigur pe propriile picioare, încât Stähle și 
Penttinen trebuie să îl sprijine ţinându-l strâns de brațe. Se 
observă că nu fac asta pentru prima dată. 

Se îndreaptă împreună spre înălţime și, ajuns sus, grupul se 
oprește în tăcere. În cele din urmă vorbește Penttinen: 


PENTTINEN: Vă uitaţi în jos la drum, la acea curbă. Şi 
daţi din cap. Există acolo ceva deosebit? Încercaţi să 
descrieți. 

TQ (aproape șoptit): Curba conduce... scara sus. 

PENTTINEN: Ce aţi spus? Curba conduce? 

TQ: Conduce scara sus. 


Nu este ușor să scoţi ceva raţional de la Quick. El pare foarte 
deranjat mintal. 


PENTTINEN: Vedeţi locul de aici? 
Quick rămâne nemișcat și închide ochii. 


PENTTINEN: Daţi din cap și în același timp închideţi 
ochii. 


Quick a deschis ochii din nou și privește ceva jos, în râpă. Ei 
ajung la concluzia că este probabil vorba despre o placă mare 
din piatră. 

— Să încercăm totuși să coborâm la brazi, propune Quick și, 
când ajung acolo, se opresc toţi fără a scoate o vorbă. 

Quick șoptește ceva fără să poată fi auzit. Este ajutat să 
aprindă o ţigară. 

— Curba se prelungește acolo? întreabă el și arată cu braţul 
întins. 

— Da, confirmă Birgitta Stähle. 

— Să mă uit, spune Quick și pleacă în direcţia în care arătase. 

Solul este acoperit cu crengi vechi și nu este ușor să treci 
peste ele. Quick începe să treacă peste vreascurile de brad și 
Penttinen îl sprijină. Deodată își pierde controlul și începe să 
urle: 

— Porcule! Porc afurisit! Porc de diavol blestemat! Porc de 
diavol blestemat! 

Quick tropăie și gesticulează, dar este potolit rapid. Este 
culcat la pământ de grămada de polițiști și de infirmieri. Seppo 
Penttinen se întoarce către camera video, de parcă ar fi vrut să 
se asigure că acest incident a fost surprins cum trebuie. 
Expresia feţei lui Penttinen are ceva triumfător când privește 
camera care înregistrează acest moment dramatic. 

Cineva l-a informat pe Christer van der Kwast că în desișul 
norvegian se petrec lucruri decisive. Acum apare el în imagine 
alergând, poartă un costum negru. Quick este întins la pământ 
și mârâie neîncetat, scoate un sunet înfundat, ritmic. 

Toţi cei de faţă știu că Quick a realizat o transformare, că a 
trecut la una dintre mai multele personalităţi pe care le are. 
Acum a apărut personalitatea denumită de el și de terapeuta lui 
Ellington, aceea a tatălui rău, a asasinului, personalitate care a 
pus stăpânire pe psihicul și trupul lui. 

— Thomas, spune Penttinen rugător, în timp ce Quick 
continuă să scoată acele sunete. 

Birgitta Stähle întreprinde o tentativă de a se impune 
pacientului ei: 

— Sture! Sture! Sture! Sture! Sture! strigă ea. 

Dar Quick este încă Ellington și ripostează mormăind. 

— Te duci pentru totdeauna! spune el răgușit. Te duci pentru 
totdeauna! 


Bombăne din nou. 

— lar oamenii să te calce în picioare, târfă! urlă el. 

Stähle face o nouă încercare pentru a-și stăpâni pacientul, 
care încet se liniștește. 

Quick este ajutat să se ridice în picioare și grupul se mișcă 
agale și în tăcere spre o ridicătură, unde Quick se așază cu 
spatele la cameră. Penttinen, Stähle și Anna Wikström îl susţin. 
O vreme stau toţi acolo în tăcere. 

— Povestiţi, cere Penttinen. 

— Așteptaţi puţin, răspunde Quick supărat. Eu trebuie... 

— Ce trebuie să povestiţi? vrea să știe Birgitta. 

— Nu, nu! Nu mă tulburați! 

Quick nu este încă pregătit. Nimeni nu l-a întrebat ce s-a 
întâmplat cu cariera de pietriș promisă de el. Ori la ce s-a referit 
când a susţinut că Therese se află pe un teren cu „suprafaţă 
plană”. 

Quick începe să povestească în șoaptă, abia auzit, că Therese 
„era pentru totdeauna plecată când eu am lăsat-o în urmă”. 
Băieţii mai erau acolo, dar ea era dusă pentru totdeauna. 

— Cadavrul Theresei se află în spaţiul dintre brazi și 
ridicătură, spune el. 

— Nu e de ajuns, Thomas, îl informează Penttinen. E o 
suprafaţă prea mare. 

Au ajuns într-un punct mort. Quick nu putuse nici să furnizeze 
un cadavru, nicio carieră de pietriș, nicio suprafaţă plană. Și 
Penttinen nu se mulțumește cu o vagă presupunere, respectiv 
că Therese s-ar găsi pe undeva prin pădure. El vrea mai mult. 

Quick roagă să fie lăsat să vorbească cu Claes Borgström 
între patru ochi și cei doi se retrag câţiva pași într-o parte. 

Când camera reintră în funcţiune un sfert de oră mai târziu, 
ea îl arată pe Quick discontinuu și vorbind aiurea cum că „un 
băiat dintr-o mașină este pângărit pe pământul tare”. El susține 
că stătuse sus, pe o ridicătură, și privise lacul din pădure cu 
„anumite pietre”. In acel loc ar fi „ascunsă fata distrusă”. 

Quick vrea să parcurgă un triunghi în pădure, în interiorul 
căruia poate fi găsit cadavrul Theresei. Triunghiul este marcat 
împreună, baza lui fiind o linie trasă între un pin „până aproape 
de lac”. De la această bază vârful triunghiului ar ajunge până la 
„două treimi din ridicătură”. 

După ce grupul a încheiat această procedură care a necesitat 


timp, au plecat cu toţii în direcţia lacului. Penttinen explică 
faptul că el trebuie să îl reţină pe Quick „având în vedere ceea 
ce tocmai s-a petrecut”. 

Quick răspunde cu un mormăit. 

— Vă este greu să priviţi lacul, Thomas? întreabă Penttinen. 

Quick mormăie. 

— Vorbiţi în așa fel încât să vă înţelegem, spune Penttinen. 

Acum ei ajung la malul lacului. 

— Aici, la lac, tresăriţi dintr-un motiv, remarcă Penttinen. Vi se 
pare ceva cunoscut? Da, daţi din cap. Ce înseamnă asta? 

— Vreau să mergem o porţiune pe malul lacului, spune Quick. 
V-aș ruga poate să mă ajutaţi puţin. 

Quick abia se mai ţine pe picioare. Este evident că i s-au mai 
administrat calmante. 

— Dar eu nu vă pot căra, asta trebuie să înţelegeţi, spune 
Penttinen. 

Dar se pare că Quick nu pricepe prea multe. Este imposibil de 
înţeles ce spune și înaintează cu mare greutate, cu toate că este 
sprijinit. 

— Aşteptăm, Thomas, nu ne grăbim. Mergem cât rezistaţi 
dumneavoastră. 

— Pot arunca o privire asupra lacului? întreabă Quick. 

— Aveţi ochii închiși, Thomas! spune Penttinen. Deschideţi-i, 
noi suntem aici, în apropiere! 

Quick întreabă dacă Gun se află aici. Gun este sora geamănă 
a lui Sture, pe care elnu a mai văzut-o de ani de zile. 

Anna Wikström îi spune că ea nu este Gun. 

— Cea care se află aici este Anna. 

Quick ţine încă ochii închiși. 

— Mă uit la lac, zice el. 

— Noi suntem aici, spune Penttinen. 

— Încercaţi să priviţi, îi cere Wikström. 

— Privesc, răspunde Quick. 

— De ce reacţionaţi așa? vrea să afle Penttinen. 

— Pentru că piatra de acolo... 

Din nou Quick nu își mai găsește cuvintele. După un timp 
roagă să i se dea voie să vorbească singur cu Birgitta Stähle și 
fără videocameră și microfon. 

Când, după 20 de minute, camera funcţionează din nou, 
Quick furnizase deja o altă poveste. Claes Borgström relatează 


acum conţinutul acesteia. Quick nu acceptă întrebări referitoare 
la noua versiune. 

Penttinen pare consternat de seriozitatea situaţiei, dar și 
îngrijorat de faptul că în ultimele 60 de minute Quick a furnizat 
mai multe versiuni legate de cele întâmplate Theresei. El știe că 
este parte a comportamentului lui Quick să intercaleze 
„digresiuni conștiente” la lucrurile de care îi este greu să se 
apropie de ele. Acum el vrea să fie sigur că la această versiune 
este vorba despre adevărata poveste. 

— Înainte ca Claes să înceapă, eu aş dori să fac o declaraţie 
clară, spune Penttinen. 

Se apleacă spre Quick și vorbește cu el confidenţial: 

— Aceste două locuri pe care noi le-am filmat și pe care 
dumneavoastră le-aţi precizat concret sunt sută la sută 
informaţii sigure? Nu sunt variaţii pe seama unor digresiuni? 

— Digresiunile au fost parţial la menţionarea carierei... 

Sună de parcă i-ar fi cedat bateriile în mijlocul propoziției. 

— A carierei de pietriș? îl completează Penttinen. 

— Da, exact, răspunde Quick. 

Imediat ce Quick părăsește locul, Claes Borgström ţine o 
alocuţiune în faţa camerei, în fundal fiind lacul din pădure. 

— Aici s-au petrecut următoarele lucruri: mai întâi, în 
interiorul acestei suprafeţe triunghiulare, el a ars cadavrul 
Theresei. Deci nu au rămas părţi întregi din cadavru. Nu au 
rămas bucăţi mai mari de oase. După ce a ars cadavrul, a adus 
aici resturile și le-a depus în această vale. 

— Apoi a înotat până în mijlocul lacului și a aruncat resturile 
pe care mai târziu le-a luat iar. Parţial ele s-au dus la fund, 
parțial le-a luat apa. Astfel există în povestea lui un al treilea 
punct și acesta este lacul. 

Asta a fost tot ce a avut de spus Claes Borgström despre 
clientul lui. Căutarea la locul faptei Zrjeskogen s-a încheiat, ca și 
înregistrarea pe ultima videobanadă. 


La televizor începea războiul furnicilor și eu eram tot atât de 
zăpăcit ca Thomas Quick când am privit în zori în jurul meu în 
camera de la First Hotel Ambassadeur din Drammen. Avusesem 
nevoie de aproape douăsprezece ore pentru copierea benzilor și 
acum era ora 8.00. Ceea ce văzusem în înregistrări mă 
paralizase. O delegaţie mare de funcţionari de stat suedezi era 


purtată încoace și încolo de un pacient bolnav psihic, cu capul în 
nori, care era evident că habar nu avea unde se afla. Să nu fi 
observat ei asta? Nu, mi-am zis eu. Pentru că era pur și simplu 
imposibil. Ei chiar puteau să creadă cu adevărat că el știa unde 
se afla Therese? Cu toate că menţionase cariera de pietriș, pe 
care apoi o înlocuise cu un brad, apoi cu un triunghi în pădure și 
în final vorbise despre ceva „ciopârţit” și „scufundat într-un lac”. 

Era greu de crezut că acești reprezentanţi ai mai multor 
discipline academice nu deslușiseră această prefăcătorie. Cu o 
bună-credinţă mimată ori reală, toţi participanţii luaseră foarte 
în serios spusele lui Quick și deciseseră că trebuia drenat lacul. 

Un mare număr de secţii de poliţie din Norvegia s-a implicat 
timp de șapte săptămâni, cu sprijinul plin de bunăvoință al 
Apărării Civile, ca și al unor experţi externi în această activitate 
laborioasă. Mai întâi, stratul de pământ a fost scos din zonele 
indicate de Quick, materialul a fost cernut de mână și a fost 
cercetat de câini de urme și de arheologi judiciari. După 
terminarea acestei munci de Sisif lipsite de rezultate, a început 
munca și mai complexă de drenare a micului lac. Au fost 
pompaţi și filtraţi 35 de milioane de litri de apă; au fost aduse la 
suprafaţă sedimentele din lac, ajungându-se la depozite vechi 
de o mie de ani. Negăsindu-se urme, totul a fost filtrat încă o 
dată, tot fără a se găsi nici cea mai mică urmă din Therese. 

Operaţiunea extrem de costisitoare a condus la inevitabilul 
rezultat final că descrierea făcută de Quick nu corespundea 
realității. 

Urmele care nu au fost găsite și lacul golit de apă cereau o 
explicaţie din partea lui Quick. Așa că el și-a schimbat declaraţia 
și a spus că ascunsese cadavrul Theresei într-o carieră de 
pietriș. 

În vreme ce norvegienii continuau căutarea pe câmp și în 
pădure, Quick era interogat în continuare de Seppo Penttinen. 
Cam așa și-a urmat ancheta calea până când tehnicienii - în 
sfârșit! - au găsit urme de foc în care se aflau resturi de oase. 

Unul dintre cei care a cercetat resturile de oase din 
Grjeskogen a fost profesorul norvegian Per Holck, care curând a 
descoperit că materialul provenea de la un om cu vârsta 
cuprinsă între 5 și 15 ani. 

Cine îl putea contrazice pe un profesor care preda la Institutul 
pentru anatomie al Universităţii din Oslo și care spunea că 


resturi ale unui copil fuseseră găsite exact în locul în care, după 
mărturia lui Quick, fusese arsă o fată de nouă ani? Și totuși... 
Povestea însă era prea ciudată ca să îi pot da crezare. 


Eu îmi propusesem să examinez cel mai important caz al 
procurorului, deci cazul Therese Jonannesen, și încercam să îmi 
dau seama unde mă aflam eu cu investigaţiile. Ceea ce 
văzusem mă convinsese aproape că Thomas Quick nu era 
asasinul Theresei. Ceea ce era liniștitor, dar era și extrem de 
nepractic. Complica și mai mult comunicarea cu diversele 
tabere ale cazului Quick. 

Pe lângă asta, eu mai descoperisem ceva despre care se 
părea că nu mai știa nimeni: Sture Bergwall, cel pe care eu îl 
cunoscusem în Säter, nu avea nimic comun cu pacientul bolnav 
psihic și manipulat prin medicamente care, sub numele de 
Thomas Quick, se împleticea prin păduri, și bătea câmpii 
relatând cum își omorâse victima, cum o ciopârţise, o necinstise 
și o devorase. Eu descoperisem și explicaţia concludentă, 
respectiv că în Quick fuseseră pompate mari cantităţi de 
medicamente considerate de lege narcotice. 

Ajuns aici cu reflecția, mi-am dat seama că trebuia să mă pun 
serios pe gândit. Informaţiile și cunoștințele mele se bazau până 
acum doar pe presupuneri. Mai rămâneau multe probleme 
deschise. Şi, în primul rând, m-am gândit la fragmentele de 
oase ale unui copil, găsite la Brjeskogen exact acolo unde 
spusese Quick că arsese resturile Theresei. 

Am revenit în Suedia știind acum că făceam parte dintre 
sceptici. 


După ce m-am întors, l-am sunat pe Sture Bergwall, care era 
foarte interesat să afle cum decurgea munca mea. l-am povestit 
despre călătoria mea la Fjell și la Brjeskogen, și despre 
întâlnirea cu poliţia norvegiană. 

— Oh, dar ce deranj! Aţi fost în Norvegia și la Brjeskogen? 

Sture era foarte impresionat de ceea ce făcusem și voia să 
afle ce rezultate obținusem. 

— Ce părere aveţi de toate acestea? m-a întrebat. 

— Sincer să fiu, călătoria în Norvegia și ceea ce am văzut m- 
au pus serios pe gânduri. 

— Atunci aș dori să îmi dezvăluiţi gândurile dumneavoastră 


când veţi veni aici data viitoare, a spus Sture. 

Mi-am blestemat limbuţia, care probabil avea să facă din 
următoarea mea întâlnire cu Sture și ultima. Am stabilit 
amândoi ca eu să îl vizitez o săptămână mai târziu, pe 17 
septembrie 2008. 

Voiam să fiu corect. Chiar dacă avea să mă dea afară pentru 
asta, nu mai puteam schimba nimic. 


CLINICA SÄTER PENTRU PSIHIATRIE 
JUDICIARA, MIERCURI 17 SEPTEMBRIE 2008 


Pe când ne aflam pentru a treia oară în încăperea pentru 
vizite a clinicii de psihiatrie Säter, Sture Bergwall mi-a spus: 

— Acum aș asculta cu plăcere părerea dumneavoastră. 

Era o solicitare neplăcută. 

Quick spusese că el își luase un „time-out” pentru că mai 
multe persoane își arătaseră neîncrederea în mărturiile lui. Ce 
se va întâmpla dacă chiar eu i le voi pune la îndoială? 

Am încercat să îi administrez pilula cea amară pe bucățele: 

— Eu nu am fost prezent la crime, nu am fost prezent la 
procese. Nu pot să știu ce este adevărat. Singurul lucru pe care 
îl pot face este să lucrez cu ipoteze. 

Am văzut că Sture îmi urma șirul gândirii și că accepta 
punctul meu de vedere. 

— Când am fost în Norvegia, am avut ocazia să vizionez 
înregistrările video de la toate deplasările la locurile faptei din 
Norvegia. Vă pot spune ce m-a frapat: dumneavoastră aţi primit 
narcotice care creează dependenţă, narcotice puternice, xanor, 
în cantităţi mari. Pe parcurs, aţi lăsat impresia că sunteţi 
puternic influenţat de ele. Când aţi ajuns la Ørje pentru a arăta 
unde a fost îngropată Therese, se părea că nu aveaţi nici cea 
mai mică idee despre ce aveaţi de făcut. 

Sture asculta extrem de atent. Era concentrat, dar mina lui nu 
dezvăluia sub nicio formă cum recepta vorbele mele. 

— Nu aţi putut conduce poliţia la cariera de pietriș, cu toate 
că asta aţi promis, am continuat eu. Nu le-aţi putut arăta 
cadavrul Theresei. V-aţi comportat de parcă nu aţi mai fi fost 
niciodată în acel loc. 

L-am privit pe Sture și, ca o întărire a nesiguranţei mele, am 
ridicat din umeri. 

— Eu nu pot judeca asta. Dar, așa cum am spus deja la 
telefon, asta mi-a dat de gândit. 

Sture privea în gol. Am tăcut amândoi mult timp. Din nou eu 
am fost cel care a întrerupt tăcerea: 

— Sture, înțelegeți că mie exact asta mi-au arătat filmele? 

Sture tăcea în continuare, dar clătina din cap mormăind. Nu 
părea supărat, mi-am zis eu. Spusesem ceea ce avusesem de 
spus. Nu mai exista cale de întoarcere și nu mai aveam nimic de 


adăugat. 

— Dar... a început Sture, apoi a amuţit. 

A reluat după o vreme, vorbind încet și emoţionat: 

—... dacă așa este, dacă eu nu am săvârșit niciuna dintre 
aceste crime... 

S-a oprit și a coborât privirea. 

Brusc s-a aplecat în faţă și a șoptit: 

— „„„dacă este așa, ce să fac? 

l-am întâlnit privirea disperată. Era complet distrus. 

Am încercat să spun ceva, dar eram atât de zdruncinat, încât 
nu am putut să scot o vorbă. In cele din urmă m-am surprins 
spunând: 

— Dacă așa este, dacă dumneavoastră nu aţi comis niciuna 
dintre aceste crime, aveţi de-a face cu șansa vieţii 
dumneavoastră. 

Atmosfera în mica încăpere era atât de încărcată, încât părea 
aproape materială. Amândoi știam ce va urma. Sture era pe 
punctul de a-mi spune că minţise în toți acei ani în care fusese 
Thomas Quick. In principiu, spusese asta deja. 

— In acest caz acum aveţi șansa vieţii dumneavoastră, am 
repetat eu. 

— Eu trăiesc într-o clinică, într-o secţie în care toţi sunt 
convinși că eu sunt vinovat, a spus încet Sture. 

Am confirmat. 

— Avocatul meu este convins că eu sunt vinovat, a continuat 
el. 

— Știu. 

— Şase instanţe m-au găsit vinovat pentru opt crime. 

— Știu. Dar dacă sunteţi nevinovat și dacă sunteţi pregătit să 
spuneţi adevărul, atunci toate acestea nu au nicio importanţă. 

— Eu cred că ne vom opri aici, a spus Sture. Bucata este prea 
mare pentru a o putea înghiţi deodată. 

— Pot reveni? 

— Sunteţi bine-venit, a zis el. Oricând. 


Nu îmi amintesc cum am părăsit clinica, știu doar că m-am 
trezit în parcare vorbind cu Johan Brânstad, responsabilul meu 
de proiect de la televiziunea suedeză SVT. Probabil că i-am 
povestit destul de incoerent despre această întâlnire 
tulburătoare și despre consecinţele ei. 


În loc să mă întorc la Göteborg, așa cum planificasem, m-am 
dus direct la „Stadshotell” în Săter și am luat o cameră. Mă 
plimbam neîncetat prin încăpere și încercam să mă concentrez. 
Imi era clar că nu aveam pe nimeni căruia să-i dau un telefon, 
ca să îi povestesc ce mă preocupa. 

Respectam strict regula de a nu îl suna pe Sture după ora 
șase seara. Acum era ora 17.58. Am sunat la telefonul 
pacienţilor de la salonul 36. A fost chemat Sture la telefon. 

— Voiam doar să știu cum vă simţiți după întâlnirea noastră, i- 
am spus. 

— Da, mulţumesc. Mă simt bine. Ceea ce se întâmplă acum 
este bine pentru mine. Simt asta. 

Vocea îi era veselă, ceea ce mi-a dat curajul să îi pun 
întrebarea care mă frământa: 

— Eu încă mă mai aflu în Säter. Vă pot vizita mâine? 

Răspunsul lui a venit ca din pușcă, fără cel mai mic moment 
de gândire: 

— Sunteţi bine-venit! 


ÎNTORSĂTURA 


— Nu am comis niciuna dintre crimele pentru care am fost 
condamnat și niciuna dintre celelalte crime pe care le-am 
recunoscut. Asta este. 

Sture avea lacrimi în ochi și vocea i s-a frânt. Mă privea 
pătrunzător, de parcă ar fi vrut să descopere dacă îl credeam ori 
nu. 

Eu știam doar că minţise. Dar acum mă minţea oare și pe 
mine? Sau minţise când recunoscuse crimele? Sau poate 
minţise în ambele cazuri? Nu aveam de unde să știu, dar 
șansele de a stabili asta crescuseră dramatic dintr-un foc. 

L-am rugat pe Sture să povestească totul de la început, ca să 
înţeleg și eu. 

— Când am venit la Säter în 1991, speram ca timpul aici să 
mă ajute să merg mai departe, să mă înţeleg eu însumi mai 
bine, a început el vorbind cu greu. 

Viaţa lui era distrusă, nu mai avea niciun pic de respect de 
sine. Era în căutarea unei justificări a existenţei sale, voia să fie 
cineva, să facă parte din ceva. 

— Mă interesa foarte mult psihoterapia, în special psihanaliza, 
prin intermediul căreia speram să îmi fac o idee mai generală 
asupra propriului sine. 

Unuia dintre doctorii secţiei, Kjell Persson, care nu era 
psihoterapeut, i se făcuse milă de el, dar Sture înţelesese 
repede că el, ca pacient, era mult prea neinteresant. Când Kjiell 
Persson l-a rugat să îi relateze copilăria lui, i-a răspuns că nu are 
amintiri deosebite din acea perioadă, că nu găsea nimic demn 
de a fi menţionat. 

— Înţelesesem că era vorba să prezint amintiri din copilărie 
care erau traumatice, incidente dramatice. Și de ce succes m- 
am bucurat după ce am început să vorbesc despre așa ceva! Un 
succes incredibil! Pe urmă totul a început să se învârtească în 
jurul faptului că aș fi fost supus la violenţe și abuzuri sexuale, și 
al modului în care eu însumi aș fi devenit făptuitor. Povestea a 
început în ședințele de terapie și descrierile mele erau mai ușor 
de obţinut cu ajutorul medicamentelor. 

Când a ajuns la Säter în aprilie 1991, el era deja dependent 
de benzodiazepine și de atunci numărul preparatelor 
administrate a crescut, dozele i-au fost mărite, a povestit Sture. 


— Cu cât spuneam mai multe, cu atât primeam mai multe 
medicamente. Şi cu cât îngurgitam mai multe medicamente, cu 
atât mai multe puteam povesti. În cele din urmă dobândisem 
acces liber la medicamente, la narcotice. 

Din spusele lui Sture, el s-a aflat constant sub efectul 
benzodiazepinelor în toţi anii în care s-au desfășurat anchetele 
crimelor. 

— Nu am fost lucid nici măcar un minut. Nici măcar un minut! 

Benzodiazepinele creează o puternică dependenţă și curând 
Sture nu mai putea trăi fără medicamente. Pe parcursul 
ședinţelor terapeutice el „retrăia amintiri”, mărturisea crimă 
după crimă și participa la anchetele polițienești una după alta. 
În contrapartidă atrăgea tot mai mult atenţia terapeuţilor, 
medicilor, ziariștilor, polițiștilor și procurorilor. lar lui i se asigura 
acces nelimitat la narcotice. 

M-am gândit la toţi cei care, pe parcursul cercetărilor, au avut 
de-a face cu Quick - avocatul lui, procurorul, polițiștii. Știau ei că 
el se afla sub efectul medicamentelor? 

Asta l-am întrebat pe el. 

— Cu certitudine! O parte din ei știau că luam xanor și așa 
mai departe, dar comportamentul meu demonstra că eram 
vătămat. Asta nu putea fi trecut cu vederea! 

Că lucrul acesta era adevărat putusem să constat și eu din 
înregistrările video făcute în Norvegia. Era evident că el se afla 
sub efectul drogurilor, că uneori nu putea nici să vorbească și 
nici să meargă. lar chestiunea medicamentelor nu era un secret. 

— Avocatul dumneavoastră nu a luat niciodată în discuţie 
medicaţia dumneavoastră? 

— Nu! Niciodată. 

— Nimeni nu a pus sub semnul întrebării medicaţia 
dumneavoastră? 

După cum declară Sture, medicii, terapeuţii și infirmierii erau 
cu toţii preocupaţi ca el să aibă permanent liber acces la 
preparate care cădeau sub incidenţa legii narcoticelor. 

— Da, astăzi asta este de neînțeles, dar pe vremea aceea 
eram recunoscător că nu se punea problema aceasta. Deoarece 
asta însemna că aveam rezerve nelimitate. 

Sture susţinea că timp de aproape zece ani fusese constant 
sub influenţa medicamentelor. În acești ani a reușit să fie 
condamnat pentru opt crime pe care nici nu le comisese. 


Apoi totul s-a sfârșit brusc. 

— Intr-o zi, asta trebuie să fi fost pe la mijlocul anului 2001, a 
apărut o decizie a noului medic-șef din Säter, Goran Källberg. 
Intreaga  medicaţie trebuia oprită. Nu se mai prescriau 
benzodiazepine. Am suferit un șoc uriaș, am intrat în sevraj. 

M-am gândit la ceea ce spusese cu câteva luni în urmă 
Källberg, respectiv că nu voise să participe la „mușamalizarea 
unui scandal judiciar”. Începeam să bănuiesc ce gândea 
Källberg despre Quick, crime și medicaţie. 

Sture asistase la modul în care mărturiile lui și accesul 
nelimitat la medicamente avuseseră loc cu acordul reciproc, 
tacit, al lui și al clinicii, dar acum această convenţie fusese 
reziliată de azi pe mâine. 

Sture a reacţionat cu furie, amărăciune și teamă. 

— Cum urma să trăiesc fără medicamente? Ce fel de 
consecinţe pe plan psihic poate avea asta? 

Sture avea nevoie de doze atât de mari de benzodiazepine, 
încât medicaţia a trebuit redusă treptat pe parcursul a opt luni. 

— Au fost luni dificile, pe care eu le-am petrecut numai în 
camera mea. Sigurul lucru pe care îl puteam suporta era radioul, 
PI. 

Sture și-a încrucișat braţele pe piept și și-a cuprins umerii. 

— Stăteam în pat și tremuram. 

— Şi apoi v-aţi simţit deodată curat și mai sănătos. Dar acum 
eraţi practic condamnat pe viaţă pentru opt crime? 

— Da. 

— Condamnare la care aţi contribuit chiar dumneavoastră! 

— Da. Și nu exista cale de ieșire. Nu aveam pe nimeni căruia 
să mă pot adresa cu chestiunea aceasta. 

— De ce nu? 

El s-a oprit, m-a măsurat cu privirea mirat, a râs și a spus: 

— Cui să mă fi adresat? Nu puteam să mă adresez nici măcar 
avocaţilor mei, care contribuiseră la luarea hotărârilor 
judecătorești. Deci trebuia să o scot singur la capăt. 

— Nu exista nimeni cu care să puteţi discuta? 

— Nu, nu am găsit pe nimeni. Păi, ar fi putut fi persoane 
care... 

— Cei care au de a face cu dumneavoastră pe secție? Aceștia 
ce cred despre dumneavoastră? 

— Cred că, în general, mă consideră vinovat. Dar aș zice că 


există și excepţii în cadrul personalului. Dar nimeni nu spune 
ceva direct. 

După apariţia articolului din Dagens Nyheter în noiembrie 
2001, în care Quick își făcea cunoscut „time-out”-ul, nu au mai 
avut loc interogatorii polițienești. La scurt timp după asta, 
Christer van der Kwast a încheiat toată procedura de 
investigaţie. Quick nu a mai primit ziariști și a început cei 
aproape șapte ani de tăcere. 

Nu s-a știut totuși că în același timp Sture a încetat și 
ședințele de terapie. Fără medicamente nu mai avea nimic de 
povestit. Nu mai voia să vorbească despre abuzuri din copilărie 
și despre crimele de după majorat - fără benzodiazepine nici nu 
mai putea să povestească nimic. Medicamentele fuseseră cele 
care îl eliberaseră de complexe într-atât încât să se poată da în 
spectacol la ședințele de terapie și la interogatorii. 

— Timp de câţiva ani, nici nu am mai văzut-o pe Birgitta 
Stähle. Apoi ne întâlneam o dată pe lună pentru o „discuţie 
socială”. Dar ea dădea mereu de înţeles că eu „nu puteam să 
încetez mărturisirile de dragul aparţinătorilor victimelor”. Era un 
adevărat coșmar! 

Un alt coșmar era faptul că Sture își putea aminti doar vag ce 
se întâmplase în anii când fusese Thomas Quick. Se știe că de 
regulă dozele mari de benzodiazepine paralizează capacităţile 
cognitive, procesul de învăţare nu mai funcţionează, pur și 
simplu. 

La început, am bănuit că Sture doar simula golurile din 
memorie, dar curând am constatat că nu mai avea habar despre 
evenimente importante pe care ar fi trebuit, în propriul interes, 
să le discute cu mine. Mi-am dat seama că din acest motiv îi era 
imposibil să își retracteze mărturiile. 

— Eu sper sincer că medicaţia a fost notată cu grijă în actele 
pacientului, a spus el. Nu știu în ce formă s-a făcut asta. 

Spusele lui Sture lăsau să se întrevadă că Thomas Quick nu 
era doar un imens scandal de drept, ci și un scandal enorm 
legat de tratament - un pacient aflat într-o clinică de psihiatrie 
judiciară care a fost tratat greșit, care a avut parte de ședințe 
de terapie neserioase și de medicaţie inutilă. Condamnările 
pentru cele opt crime erau o consecinţă a acestui tratament 
greșit. Presupunând că Sture a spus adevărul, cum aș putea eu 
vreodată să stabilesc ce se petrecuse cu adevărat? 


— Pentru mine ar fi important să văd actele dumneavoastră 
ca pacient, am spus. 

Sture nu a părut entuziasmat de dorinţa aceasta. 

— Nu știu dacă eu vreau asta, a răspuns el. 

— De ce? 

Şovăia. 

— Îmi este îngrozitor de penibil ca un străin să citească tot ce 
am spus și ce am făcut în acești ani. 

— Totuși, cu toţii am citit cum aţi greșit cu copii, cum aţi ucis, 
cum aţi ciopârţit cadavrele și ați mâncat din ele. Ce ar mai 
putea fi pentru a vă simţi penibil? Toate acestea sunt atât de 
penibile încât mai rău nici nu s-ar putea! 

— Nu știu, a repetat Sture. Mă voi mai gândi. 

Răspunsul lui m-a făcut bănuitor. S-ar putea ca Sture să vrea 
să nu am acces la acte pentru că acestea ar scoate la iveală un 
alt adevăr? 

— Gândiţi-vă, am zis. Dar dacă vreţi ca adevărul să iasă la 
lumină, premisa este să fiţi total deschis faţă de mine. Adevărul 
și numai adevărul... î 

— Da, asta este clar, a spus Sture. Imi este atât de rușine... 

După o discuţie lungă și amănunţită, ne-am despărţit. Tocmai 
când voiam să plec și Sture voia să sune, mi-am amintit ceva 
important. 

— Sture, vă pot pune o ultimă întrebare, care pe mine mă 
frământă de o jumătate de an? 

— Da? 

— De fapt, ce ați făcut la Stockholm în timpul călătoriei 
aprobate? 

A râs și a răspuns fără nicio ezitare. Răspunsul lui m-a făcut și 
pe mine să izbucnesc în râs. 


A DOUA PARTE 


„Dacă dumneavoastră afirmaţi că poliţia, împreună cu 
un psiholog, a făcut instanţe suedeze să condamne un 
nevinovat, eu afirm că așa ceva nu a existat niciodată în 
istoria dreptului. Cine poate dovedi asta realizează cea 
mai mare senzaţie din lume”. 


CLAES BORGSTROM 
Apărător al lui Thomas Quick între 1995-2000 
In interviul cu autorul din 14 noiembrie 2008 


O VIAŢĂ DE MINCIUNI 


Mă aflu în încăperea pentru vizite și aștept ca infirmierul să 
îmi deschidă ușa. Dar, înainte de asta, Sture îmi dezvăluie 
răspunsul la întrebare. 

In materialul anchetei poliţiei, s-au reţinut călătoriile aprobate 
lui Thomas Quick. La întoarcerea dintr-o astfel de călătorie, el 
întreprinsese o „călătorie hipnotică într-o mașină a timpului” și 
putuse să redea dintr-un foc detalii surprinzătoare privitoare la 
asasinarea lui Thomas Blomgren în Växjö. În orice caz 
terapeutul lui interpretase astfel brusca revenire a amintirilor. 

— Da, asta pot să vi-o spun, zice triumfător Sture. Am fost în 
biblioteca din Stockholm și am citit articole din ziare despre 
Thomas Blomgren. Da, da, m-am uitat și la microfilme. Am notat 
toate datele importante și am copiat desenul șopronului. Apoi 
am introdus totul pe șest în clinică și am revăzut totul înainte de 
a arunca notițele. 

Cu toate că bănuisem că așa se petrecuseră lucrurile, era 
neplăcut să îl aud pe Sture relatând cu câtă iscusință perfidă 
acţionase. Pentru ce Dumnezeu făcuse atâtea eforturi ca să 
aiurească investigaţiile poliției? 

După cum spunea Sture, el nu intenţionase să ducă de nas 
investigatorii. Totul era pentru a deveni credibil în faţa 
terapeutului, pentru a deveni un pacient interesant. 

— Kjell Persson m-a împins spre bibliotecă, explică Sture. 
Trebuie să știți că eram supus unei presiuni teribile la terapie. 
Stăteam acolo de trei ori pe săptămână, câte trei ore. lar eu 
povesteam și povesteam, dar fără a oferi ceva util. Era vorba și 
despre a oferi ceva lui Kjell Persson și [medicului-șef] Goran, lui 
Seppo și Kwast. A relata despre Thomas Blomgren nu părea 
periculos, fapta era prescrisă și nu mai eram în pericol de a fi 
condamnat. 

Aud ce spune Sture, dar, cu cât mă străduiesc să înţeleg, cu 
atât mi se pare totul mai tras de păr. 

— În afară de asta... continuă Sture privindu-mă plin de 
așteptări, în afară de asta, pentru asasinarea lui Thomas 
Blomberg eu am un alibi! Un alibi de nezdruncinat! 

Şi eu nici măcar nu apucasem să diger ce spusese despre 
bibliotecă. 

— Eu și sora mea geamănă am avut confirmarea în acel 


weekend de Rusalii! Acasă în Falun! În port popular! Făceam 
parte dintr-o formaţie de dansuri populare și fusesem confirmaţi 
toți. 

— Sunteţi sigur că anul și data corespund? 

— Daaa! Și tot timpul m-am temut că ei vor descoperi chestia 
cu confirmarea. Fraţii mei știau asta! Şi cei care fuseseră 
confirmaţi o dată cu mine. Nici nu era greu de descoperit! 

Vine infirmierul ca să îi deschidă ușa și trebuie să ne luăm la 
repezeală la revedere. 

Eu sunt de-a dreptul șocat când ies în aerul de toamnă și mă 
îndrept spre mașină. Am atâtea la care să mă gândesc, încât îmi 
ajunge pentru tot drumul până la Göteborg. 


Faptul că Sture revine asupra mărturiilor lui privind toate 
crimele îmi modifică fundamental toate planurile privind 
documentarul TV. 

Ezitările iniţiale ale lui Sture în privința accesului meu la 
documentele lui ca pacient au fost depășite și el îmi oferă acum 
posibilități de documentare nesperate. In primul rând, este 
vorba de documentele despre pacient, de registrele de 
medicaţie și altele, dar constat că el a păstrat multă 
corespondenţă, jurnale zilnice, însemnări personale și procese- 
verbale vechi ale investigaţiilor. 

Sture îmi pune la dispoziţie tot ce doresc, fără ca măcar să 
mai facă efortul de a arunca o privire asupra documentelor 
înainte de a mi le înmâna. 

— Pentru mine este un motiv de mare liniște faptul că știu că 
în aceste materiale nu există nimic care să fie împotriva mea. 
Pentru prima dată nu am nimic de ascuns. Nimic! 

— Adevărul ne va elibera, răspund eu glumind, dar în același 
timp gândind cu deplină seriozitate. 

Dacă noua versiune a lui Sture corespunde adevărului, știu că 
va reprezenta o eliberare pentru el să o povestească. 

În perioada de după momentul în care Sture s-a răzgândit, 
discutăm frecvent despre consecinţele devastatoare care ar 
urma dacă mă minţea și despre faptul că și cea mai mică 
minciună ne va nenoroci pe amândoi. Senzaţia mea este că el 
spune adevărul. Știu asta. Dar din pur instinct de 
autoconservare sunt ferm decis să privesc cu neîncredere 
afirmaţiile lui. 


În ochii celorlalţi el este nebun, o persoană lipsită de orice 
credibilitate. Că el susţine faptul că totul ar fi născocit, nu va 
schimba neapărat ceva în această situaţie. 

Toate sentinţele privitoare la Quick reprezintă în plus probe 
depline. Eu sunt conștient că trebuie să verific și să aduc dovezi 
care să îi contrazică. Dacă doar una dintre aceste dovezi se 
poate explica prin faptul că Sture este vinovat, tot ce spune el 
se va prăbuși ca un castel făcut din cărţi de joc. 


Împreună cu documentarista Jenny Küttim plănuiam să facem 
un film în două părţi, care va fi difuzat pe 14 și pe 21 decembrie 
2008. Avem timp exact două luni. 

În fiecare zi apar întrebări noi pentru Sture și a devenit foarte 
complicat să folosim doar telefonul pentru pacienţi de la secţia 
lui. Am procurat un telefon mobil simplu, pe care l-am trimis la 
clinica din Säter, și în acest fel am putut să discutăm când 
voiam. 

Sture Bergwall nu are din ce plăti costurile pentru asistenţă 
juridică, dar avocatul Thomas Olsson, pe care eu l-am cunoscut 
legat de cazul „Ulf', a fost de acord să accepte cazul pro bono, 
fără cheltuieli pentru clientul său. 

Împreună cu Jenny Küttim, ne-am concentrat exclusiv pe 
verificarea declaraţiilor lui Sture și pe prelucrarea uriașei 
cantităţi de documente la care aveam acces. Documentele lui 
Sture duceau înapoi până în anul 1970. Şi ele confirmau 
medicaţia lipsită de sens aplicată lui Sture. 

Lectura lor este zguduitoare. Ceea ce descoperim este un 
scandal inimaginabil în materie de tratament medical. 


APARE UN CRIMINAL ÎN SERIE 


După atacul eșuat asupra băncii din Grycksbo din anul 1990, 
Sture Bergwall a fost tratat mai întâi în spitalul de psihiatrie de 
stat din Huddinge. În raportul de unsprezece pagini, conceput 
de directoarea Anita Stersky pentru pacientul ei, stă scris: 


La sfârșitul anilor 1960, abuz asupra unor băieţi, urmat 
de decizia de internare la psihiatrie în regim închis, ședere 
în spitalul Sidsjöns din Sundsvall, apoi prima încercare de 
resocializare și studii la școala populară din Jokkmokk. 


Dar apoi a urmat un eșec, scria Stersky. SB ajunge în 
anturaje de homosexuali care consumau droguri și alcool. 
Acest mediu i-a dat totuși o anumită apartenenţă la grup, 
i-a dat o identitate, chiar dacă aceasta era una negativă. 


Sture a fost internat pentru prima oară în ianuarie 1973 la 
clinica de psihiatrie Säter, a fost eliberat pentru reintegrare, a 
început să înveţe cu sârg la Uppsala și părea să meargă bine, 
până în martie 1974, când a atacat un bărbat homosexual, pe 
care era aproape să-l înjunghie. Raportul enumera mai multe 
menţineri sub supraveghere, alte încercări de resocializare, 
„dorinţă de moarte”, tentative de sinucidere în 1977, o eliberare 
definitivă din Säter. Anita Stersky scria despre preferința lui 
Bergwall pentru băieţi și despre faptul că „el a învăţat că nu 
trebuie să dea frâu liber înclinațiilor lui”. „Unul din motivele 
datorită cărora SB putea să își controleze înclinațiile era faptul 
că renunţase complet la alcool și droguri”. 

Urma o descriere a anilor petrecuţi la Grycksbo: afacerea cu 
chioșcul, viața cu Patrik, suspendarea ajutoarelor financiare 
pentru boală, falimentul, problemele financiare, perioada lucrată 
la loteria Bingo și în cele din urmă lovitura dată la Gotabanken, 
soldată cu un fiasco. 

În aprecierea finală, Stersky scria: „Pe timpul discuţiilor 
noastre, SB era deseori înspăimântat, nervos și uneori izbucnea 
în lacrimi, care tot atât de brusc încetau. Când vorbeam despre 
subiecte deosebit de arzătoare, SB fie făcea uneori crize de 
isterie și își pigulea barba, închidea ochii și tremura cu convulsii, 
fie rămânea ţeapăn, cu ochii închiși minute în șir, și fără 


capacitatea de a discuta. ... După părerea mea, SB suferă deo 
tulburare psihică foarte gravă și necesită tratament într-o 
instituție psihiatrică în regim intern. Acest tratament ar trebui să 
i se aplice într-o clinică pentru pacienţi cu tratament deosebit de 
intensiv, având în vedere periculozitatea lui”. 


Sture mi-a povestit despre disperarea aproape nemărginită pe 
care a simţit-o atunci: 

— La Grycksbo am dus o viaţă bună. Prieteni mulţi și slujba de 
la loteria Bingo din Falun. Doamnele în vârstă mă plăceau. Multe 
veneau doar în zilele în care lucram acolo. Eu vindeam cartele 
de joc, mă ocupam de bunicuţe, le aduceam cafele și făceam 
glume. În compania mea ele se simțeau bine. Era bine și slujba 
chiar îmi plăcea. Când am ajuns la zdup din cauza loviturii de la 
bancă, s-a ales praful de tot ce aveam. Familia, prietenii, slujba 
mea, am pierdut tot. Făcusem rele înainte. Dar asta fusese 
demult, în tinereţe, în anii 1960 și 1970. După jaful de la bancă, 
nu-mi mai puteam nici măcar privi surorile și fraţii în ochi. Eram 
complet singur și nu mai aveam nimic la care să mă pot 
întoarce. Nimic. 

Perioada de la Huddinge i-a oferit două lucruri, cum spunea 
chiar el: 

— La instituţia psihiatrică din Huddinge, am văzut că până și 
un participant la crime în masă oribil ca Juha Valjakkala putea să 
stârnească admiraţia câtorva angajaţi de acolo. El era tratat 
într-un salon izolat special, cu supraveghere permanentă. Exista 
o fascinatie morbidă faţă de Juha și de crimele lui. 

Juha Valjakkala, împreună cu prietena lui finlandeză Marită, 
omorâse o întreagă familie în Âmsele, Västerbotten. De la 
arestarea lui în Danemarca, la institutul psihiatric din Huddinge 
se realizase o expertiză psihologică a acestuia. Cu toate că se 
scursese multă vreme de când Valjakkala ieșise de la psihiatrie, 
el era încă foarte prezent în secţie. 

Câţiva angajaţi vorbeau permanent cu mine despre Juha, iar 
eu eram dispus să-i ascult când simțeau nevoia să vorbească 
despre Juha și despre crime. Am fost nevoit să constat că și un 
criminal odios putea fi admirat și respectat. 


Acesta era un aspect. Altul era, mi-a explicat Sture, că Anita 
Stersky îi povestea despre „fantastica formă a terapiei 


psihodinamice”, dezvoltate la clinica de psihiatrie Säter. El se 
bucura de asta. 


Automobilul Volvo albastru-închis a trecut pe lângă clubul de 
golf din Săter, a cotit încet spre Jonshyttevăgen și a luat-o parcă 
alunecând pe malul verde al lacului Ljustern. Călătorul aflat pe 
bancheta din spate habar nu avea că devenise internaţional 
cunoscut și că prin numărul crimelor lui depășise criminali 
notorii ca Jack Spintecătorul, Ted Bundy și John Wayne Gacy. 

Dar primăvara anului 1991 abia începuse și încă nu se 
aprinseseră vreascurile pentru noaptea Walpurgiei, iar Thomas 
Quick se numea încă Sture Bergwall. El nu știa că peste decenii 
povestea vieţii lui va preocupa psihologi, medici, oameni de 
știință, ziariști și o mare parte a aparatului justiției suedeze. 
Habar nu avea că savanţi cu renume internaţional vor considera 
cazul lui unic pe plan mondial și că vor urmări cu mare interes 
soarta lui stranie. 

Când Sture Bergwall a fost primit la 29 aprilie 1991 la clinica 
de psihiatrie din Säter, termenul „criminal în serie” era încă 
necunoscut în Suedia. Pe baza unor cazuri petrecute în SUA, 
poliţia federală de acolo, FBI, impusese noţiunea și dezvoltase 
noi metode, înainte de toate așa-zisul profiling al făptașului, 
pentru a-l caracteriza. Acest fenomen devenise, la sfârșitul 
anilor 1980, pentru criminologii și etologii americani obiect al 
unor cercetări ample și peste doar câţiva ani avea să fie 
exploatat la maximum de autori și producători de filme ai 
culturii pop. 

In acea primăvară, noul antierou al culturii pop în persoana lui 
Hannibal  „Canibalul” Lecter din ecranizarea romanului lui 
Thomas Harris Tăcerea mieilor cucerea în stil mare ecranul. 
Sclipitorul criminal în serie ajută în film investigatorii cu indicii 
foarte criptice să dovedească vinovăția ucigașului în serie 
Buffalo Bill, care răpește femei și le omoară pentru a-și 
confecţiona haine din pielea lor. Doctorul Lecter îi furnizează 
agentei FBI Clarice Sterling piese puzzle psihologic revelatoare 
sub forma unor anagrame și întrebări personale, care deseori 
sunt împănate cu trimiteri instructive și citate din împăratul 
roman Marc Aureliu. Indiciile sunt însă atât de elevate și de 
enigmatice, încât sunt foarte greu de interpretat. 

Sture nu putea să meargă la cinematograf, dar închiria filme 


video și, ca orice alt suedez, a învăţat cum gândește un criminal 
în serie și cum se desfășoară vânarea lui. 

In aceeași perioadă a apărut romanul de succes American 
Psyho, în care sadicul milionar și asasin în serie Patrick Bateman 
caută amuzament și un mijloc de combatere a plictiselii 
tratându-și victimele cu burghiul și pistolul cu cuie. Biblioteca 
clinicii din Săter a procurat cartea, pe care Sture a împrumutat-o 
imediat și a citit-o. 

— Eroul principal al romanului, Patrick Bateman, este 
inimaginabil de inteligent și asta a fost important pentru mine, 
cred eu. Eu am constatat că poţi fi atât inteligent, cât și criminal 
în serie. Tăcerea mieilor şi American Psycho au obţinut și un 
anume statut, pentru că au fost discutate în foileton în Dagens 
Nyheter și în Expressen. Astfel criminalii în serie au devenit 
interesanţi și pentru mine, și-a amintit Sture. 

Pentru Sture Bergwall identitatea unei persoane intelectuale 
era importantă și el a remarcat că medicii și psihologii lui se 
interesau de noul fenomen. Și printr-un timing de-a dreptul 
imposibil, succesele culturii pop au fost rapid amplificate prin 
evenimente reale. 

Intr-o seară călduţă de sfârșit de iulie 1991, doi polițiști rulau 
încet cu o mașină printr-o zonă cu grad înalt de criminalitate din 
Milwaukee, Wisconsin, când un tânăr negru, cu cătușe la mâini, 
i-a oprit. 

Bărbatul se numea Tracy Edwards și le-a relatat agitat că un 
„tip ciudat” îi pusese cătușele înainte de a fi reușit să fugă din 
casă. 

Ușa locuinţei de la numărul 123 le-a fost deschisă prompt de 
către locatarul Jeffrey Dahmer, un bărbat blond de 31 de ani, 
cumsecade și impozant, care nici pe departe nu dădea semne 
de nervozitate. El s-a oferit de bunăvoie să aducă din dormitor 
cheia de la cătușele prietenului său. Poliţiștii au mai constatat 
că Dahmer era un bărbat care părea de încredere, a cărui 
locuinţă era neobișnuit de curată și de drăguță pentru acea 
zonă. Ceva l-a făcut pe unul din polițiști să insiste pentru a 
arunca el însuși o privire în dormitorul unde se afla cheia. 

In dormitor a descoperit un recipient mare cu 300 litri de acid, 
în care se găseau trei corpuri umane în diferite stadii de 
descompunere. Colegul lui a deschis frigiderul, din care a fost 
salutat de patru cranii umane înșirate pe suportul din sticlă. În 


frigider nu erau păstrate alimente, ci doar bucăţi de trupuri. Alte 
șapte tigve erau depozitate în garderob, iar penisul uneia din 
victimele lui era așezat de Dahmer într-o vârșă pentru homari. 

Tânărul simpatic cu aspect plăcut le administra victimelor 
sale droguri, le găurea calota craniană și le introducea diverse 
substanțe chimice direct în creier. După asta le viola, le 
ciopârțea și în final mânca părţi din ele. 

Cum poate fi explicat un asemenea comportament? Și cum 
denumești un om vinovat de asemenea fapte? Ziarele și-au dat 
toată silinţa să găsească un termen. „Satana”, „canibalul din 
Milwaukee” și „un monstru viu” au fost unele denumiri primite 
de Jeffrey Dahmer, dar de fapt pur și simplu nu există termen cu 
care să definești așa ceva. 

Oricât de îngrozitoare erau detaliile publicate, curând media a 
prezentat reportaje despre un criminal în serie și mai teribil, 
despre „diavolul din Rusia” vinovat de cel puţin 25 de crime. 

Din nou o fiinţă aparent nevinovată și prietenoasă a fost 
demascată ca fiind personificarea răului fundamental: Andrei 
Tjikatilo, în vârstă de 55 de ani, descris ca „profesor de limbi 
străine timid”, care ducea un trai retras cu soția și copiii în 
orașul Novatjerkassk din sudul Rusiei. Pe parcursul celor 27 de 
ani de căsnicie, soţia lui nu bănuise niciodată că el ar putea 
avea faţă de ea secrete atât de întunecate. 

Oricine putea fi un criminal în serie. Dumneavoastră, eu, 
vecinul ori partenerul de viaţă. 

Timp de doisprezece ani, cât a durat vânarea asasinului în 
serie rus, poliția a arestat mai mulţi presupuși autori. Unul dintre 
acești falși criminali a recunoscut crimele care mai târziu au fost 
puse în seama lui Tjikatilo și a fost executat. Un alt suspect s-a 
sinucis înaintea începerii procesului. 


Când Sture Bergwall își petrecea prima lui toamnă la Săter, un 
criminal necunoscut din Stockholm începea să împuște oameni 
la întâmplare. Inainte ca victima să fie împușcată, pe ea putea fi 
observat un punct luminos roșu, ceea ce a făcut ziarele de seară 
să îl denumească „omul laser”. 

Pe 8 noiembrie, „omul laser” a tras în cea de-a cincea victimă, 
singura care a și murit. Poliţia era sub tensiune, deoarece era 
evident că „omul laser” va omori până când va fi capturat, ceea 
ce era deosebit de îngrijorător, pentru că poliţia nu avea nici cea 


mai mică bănuială în privinţa mediului în care putea să fie 
căutat trăgătorul. 

Modul de a proceda al „omului laser” respecta, din multe 
puncte de vedere, clișeul criminalului în serie. Victimele lui nu 
erau europeni, el trăgea într-un perimetru limitat geografic, nu 
se afla în niciun fel de raporturi cu cele zece victime, era 
disciplinat și nu lăsa nicio urmă. Şi totuși, de cele mai multe ori 
intenţia lui de a ucide nu era dusă la îndeplinire. Doar cea de 
cincea victimă a sa a murit din cauza rănilor pentru că, din 
fericire, în cazurile celorlalţi el montase din nebăgare de seamă 
amortizorul de sunet invers. 

Frustrat de faptul că primele patru victime supravieţuiseră, 
„omul laser” își schimbase stilul și se apropiase din spate de cea 
de a cincea victimă în vârstă de 34 de ani, îi pusese ţeava la 
ceafă și apăsase pe trăgaci. Nu o mai putuse salva nici măcar 
amortizorul montat greșit. 


Sture Bergwall era ţinut sub pază la Säter într-o secţie a 
instituţiei psihiatrice cu criminali cu un grad mare de pericol 
social. Statutul pacienţilor depindea în mare parte de cât de 
interesantă era povestea vieţii sale și a crimelor săvârșite. Din 
acest punct de vedere situaţia lui Sture era proastă. 


UN PACIENT STRANIU 


La începutul anilor '90, Kjell Persson și Göran Fransson erau 
medici-șefi la psihiatrie în Säter și colaboraseră adeseori în 
decursul anilor. 

Deja în timpul procedurilor de investigare, înainte ca Sture 
Bergwall să fi fost condamnat la tratament psihiatric în regim 
închis, Göran Fransson încasase 650 de coroane pentru o 
expertiză psihologică referitoare la jaful nereușit de la bancă. 
Expertiza, o așa-numită „Expertiză paragraf 7 (P7)” , a fost 
realizată pentru a se putea decide dacă acuzatul trebuia să fie 
supus unei expertize psihologice ample. Aprecierea 
periculozităţii lui nu făcea obiectivul unei P7 - nici speculaţiile 
asupra faptelor penale nedescoperite, pe care pacientul le-ar 
mai fi putut săvârși. Dar Fransson s-a pronunţat tocmai în 
aceste probleme: 


„infracțiunile pentru care a fost condamnat în trecut 
indică o perversiune sexuală gravă, la care riscul recidivei 
este de obicei mare, fapt pentru care este remarcabil că 
el nu a mai fost judecat din nou pentru aceleași fapte 
infracţionale”. 


Presupunerea lui Göran Fransson că Sture Bergwall a săvârșit 
infracțiuni grave, care nu ar fi ieșit la lumină, va fi curând 
confirmată. Fransson a recunoscut ulterior că expertiza era 
neadecvată. 


„Regret că am scris asta. Așa ceva nu își avea locul într-o P7. 
Dar am avut dreptate”, spunea el într-un interviu luat de Da/a 
Demokraten în iunie 1996. 

Convingerea că în trecutul lui Sture existau infracţiuni 
nedescoperite s-a instalat rapid la cei răspunzători de 
tratamentul lui. Și cine caută găsește. 


Dosarele de pacient ale lui Sture, tabelele cu medicaţia și alte 
documente mi-au furnizat o privire cuprinzătoare asupra vieţii 
lui de zi cu zi. Sture a participat candid la investigaţiile de rutină 
ale internării, se dezbrăca și se îmbrăca la comandă, i-a permis 
medicului secundar să îi cerceteze pupilele cu o lanternă, să îl 


lovească peste genunchi cu un ciocan din cauciuc sau să caute 
semne particulare. 

Întruna dintre zilele următoare a întâlnit un medic, care în 
câteva ocazii avea să îi schimbe viaţa. Medicul-șef Göran 
Källberg a avut o discuţie introductivă cu Sture și a făcut 
următoarea notă: 


„Sture era calm și stăpân pe sine, și complet de acord 
cu conţinutul tratamentului nostru. El este obișnuit mai 
demult cu tratamentul într-o instituţie psihiatrică cu regim 
închis. Am discutat puţin despre situaţia lui și despre 
problemele lui generale. [...] Din când în când suferă de 
atacuri de panică puternice și chiar pe parcursul discuţiei 
a devenit mai tensionat, aproape că i-au dat lacrimile și a 
început să respire sacadat. Treptat s-a liniștit. In timpul 
discuţiei contactul a decurs formal”. 


Când Göran Källberg a luat în discuţie medicaţia administrată, 
l-a mirat protestul vehement al lui Sture. El a păstrat pentru 
început vechea medicaţie, dar a notat în dosarul pacientului că 
Sture „era evident dependent de micile doze de sobril (și 
oxazepam - calmant și somnifer) pe care le lua de mulţi ani”. 

Existenţa lui Sture în instituţia psihiatrică din Säter a intrat 
curând în rutină. Din dosarul pacientului rezultă că el se 
adaptase fără probleme și nu atrăgea atenţia. 

Dar în dosar se găsesc și repetate note referitoare la faptul că 
Sture se adresa personalului atrăgând atenţia că se simte rău și 
că era chinuit de gânduri de sinucidere. Pe 17 mai 1991, Kjell 
Persson nota: 


Sture Bergwall a venit de dimineaţă și a vrut să 
vorbească cu un medic. Relatează că noaptea este bântuit 
de gânduri, îi este frică, transpiră și îi vine să plângă. 
„Trebuie să îmi descarc sufletul”. 


Deși Persson nu este psihoterapeut, i se face milă și îi permite 
lui Sture ca, ocazional, să vină la el și să vorbească. Discuţiile 
informale se transformă tot mai mult în terapie prin discuţie. Un 
subiect care reapare este sentimentul lui Sture că nu mai are 
nicio rațiune de a trăi, sentiment legat de dorinţa de a-și lua 


viaţa. Este deosebit de trist pentru că după jaful nereușit al 
băncii și-a pierdut prietenul lui cel mai bun de atunci, Patrik, în 
vârstă de 22 de ani. Ca mai în vârstă dintre cei doi, se simte 
vinovat că Patrik se află acum la închisoare. La 24 iunie 1991, 
Persson notează următoarele în dosarul lui Sture: 


Când discută această temă ori unele asemănătoare, la 
pacient se manifestă ticuri, respirație neregulată și 
mormăieli. În colectivul de aici se vorbea astăzi că acestea 
sunt tot mai rare în secţie. În rest nu sunt probleme. 


Sture Bergwall pare să ardă de nerăbdare să înceapă o 
psihoterapie, ceea ce, după cum se vede, este mai greu. Căci 
indiferent dacă atacurile lui de panică, ticurile și mormăielile 
erau sau nu erau teatru, medicii îl priveau cu indiferenţă. Ei nu îl 
socoteau pe Sture un pacient interesant. Pe 2 iulie, Kjell Persson 
scrie în dosar: 


Pacientul suferă tot mai mult de stări de frică în 
ultimele zile, noaptea doarme rău și meditează mult. Este 
frământat de gânduri de sinucidere, dar spune că de fapt 
nu are curaj să o facă. Aceasta este o problemă care l-a 
preocupat uneori mai mult, alteori mai puţin, totuși spune 
că a respins gândul sinuciderii în seara dinaintea atacului 
băncii. Spune că era în căutarea unui loc în care să zboare 
cu mașina de pe drum, dar când era gata să o facă, a 
descoperit câinele lui pe bancheta din spate. Acum spune 
că ar dori o confirmare că era un om atât de rău încât 
trebuia să se sinucidă. 


Din dosar rezultă că Goran Fransson a exclus preparatul 
Somadril, care crea o puternică dependenţă (ca și Carisoprod, 
relaxant al mușchilor cu acțiune centrală „care vibrează atât de 
frumos în creier”), și medicii testau diverse generice (copii ale 
substanţelor active ale unui medicament, dar care au alt 
producător). Însă Sture spunea că genericele îi sporeau 
melancolia. În cele din urmă s-a recurs din nou la Somadril și 
efectul liniștitor se instalează trecător din nou. Pe 10 iulie, Göran 
Källberg notează: 


O concluzie finală privind expunerea la suicid este că în 
prezent eu nu consider necesară nicio măsură specială de 
siguranţă. Faptul că pacientul se poate pronunţa şi poate 
vorbi despre asta pare a fi o eliberare pentru el. In afară 
de asta, gândurile de sinucidere își au originea într-un gen 
de problematică existenţială, constând în aceea că atunci 
când își trece în revistă viața descrie cât a fost de greu și 
cum se simte el ca un ratat. Nu există aspecte depresive, 
melancolice ori psihotice în gândirea și în deducţiile lui. În 
rest s-a integrat bine în staționar. Are un interes sincer de 
a se înţelege pe sine, dar simte că nu este capabil să o 
facă cu propriile forțe. Pacientul este foarte intelectual în 
reflecţiile lui și folosește cu plăcere noţiuni teoretice. In 
același timp este conștient că asta îi slujește ca mijloc de 
distanţare. 


Pe timpul verii, lui Sture i se permit plimbări lungi de câteva 
ore în prezența personalului, pe care le efectuează fără 
dificultăți. Continuă discuţiile cu Kjell Persson, dar medicii se 
îndoiesc că are sens un tratament psihoterapeutic. Persson 
notează în dosarul lui Sture, pe 9 septembrie: 


De când se află la staţionarul 31, așadar, de la scurt 
timp de la sosirea în clinică, pacientul a solicitat tratament 
psihoterapeutic. Decizia privind rostul acestei măsuri este 
discutabilă și aici se pune și problema resurselor noastre 
psihoterapeutice limitate. De aceea eu am reluat 
temporar contactul cu pacientul, contact integrat în 
noţiunea de „discuţie cu medicul”. Totuși, rezultă că 
pacientul utilizează sincer motivat acest timp pentru a 
medita cu privire la sine însuși, la acţiunile și la situaţia 
lui. 

Discuţiile par să trezească în el multă teamă și spasme 
musculară, și pacientul cere mai mult timp, deoarece 
evident îl simte ca un ajutor pentru a-și pune gândurile în 
ordine”. 


În timpul ședinţelor Sture este ambivalent. Pe de o parte, 
cerșește contactul, pe de altă parte, el este închis. „El preferă să 
se exprime în formulări abstracte, în loc să relateze întâmplări 


concrete din viaţa lui, scrie Persson și continuă: 


Se pare că, în prezent, o temă principală este că 
existenţa lui nu are justificare. In staționar se comportă 
ireproșabil, dar până acum nu i s-a putut aproba ieșirea 
fără supraveghere, pentru că l-am considerat prea închis 
în sine și inaccesibil. Este dificil să îţi faci o idee în privinţa 
lui”. 


Sture mai fusese și mai demult în tratament psihoterapeutic, 
când, ca și acum, i se ceruse să vorbească despre copilăria lui. 
Pe atunci răspunsese că nu are amintiri deosebite, precizând de 
la început că a crește într-o familie săracă și cu mulţi copii 
însemna să nu ai amintiri interesante. Sture a reţinut că Kjell 
Persson căuta evenimente traumatizante în copilăria lui și 
impresia lui că el ar fi un pacient mult prea neinteresant i-a 
amplificat senzaţia că era un ratat. Nu era bun nici măcar ca un 
caz psihologic. Faţă de mine Sture s-a explicat: 

— Eu aveam interese intelectuale, dar nu aveam nicio 
educaţie și sufeream de complexe de inferioritate față de fraţii 
și surorile mele. Ei studiaseră la universități și aveau profesii 
academice, în timp ce eu eșuasem și eram îngrozitor de singur. 
Mă pasiona psihanaliza și eram foarte preocupat să pot începe o 
terapie atât de profundă. Dar nu pentru că aș fi vrut să îmi 
clarific gânduri și idei ciudate. Mă interesa contactul social. Mă 
fascina să fiu intelectual, să dau frâu liber gândurilor, să discut 
cu cineva de la egal la egal. Era mai ales vorba să am 
confirmarea că eu eram un intelectual. 


La Säter terapia se baza pe așa-numita „teorie obiect-relaţie”. 
Această variantă precursoare a psihanalizei a apărut prin anii 
1930 și acorda mare importanţă primilor ani de viaţă. Pe scurt 
se baza, printre altele, pe faptul că diverse dereglări de 
personalitate s-ar datora unor abuzuri exercitate de părinţi. 
Deoarece oamenii nu au, de regulă, nicio amintire de la o vârsta 
fragedă, terapeutul are importanta misiune de a trezi aceste 
amintiri ori de a interpreta eventualele fragmente vagi ale 
amintirilor, pentru a le da un înţeles și a găsi modelul terapeutic 
corespunzător. O parte esenţială a teoriei mai constă în aceea 
că amintirile urâte ar putea fi reprimate ori „disociate”, adică ar 


fi ajuns în locuri greșite. Așa că terapeutul trebuie să sesizeze 
adevăratele evenimente din spatele amintirilor, viselor și 
povestirilor metafizice și deseori simbolice. 

Principala promotoare a teoriei obiect-relaţie în Suedia este 
Margit Norell. Ea a întors spatele asociaţiilor de psihanaliști ale 
anilor 1960, pentru a întemeia o asociaţie proprie de psihanaliză 
„holistică” înainte de a se îndepărta și de aceasta. Când Sture 
Bergwall a fost adus la Săter, veterana pe atunci în vârstă de 78 
de ani a teoriei obiect-relaţie activa ca mentor pentru psihologii 
și terapeuțţii clinicii. Potrivit spuselor lui Sture, ea era tratată cu 
deosebit respect de către personal, iar el o denumea în notele 
lui „cea mare”. 

La biblioteca clinicii el a citit despre această teorie ce se afla 
la baza metodelor de tratament terapeutic la Säter, mi-a spus 
Sture. 

— Nu eram de mult timp la Säter, când am început să citesc 
Alice Miller, care scrisese despre legătura copil-părinţi. Ea opina 
că copilul, fiind atât de dependent de părinţi, nu poate suporta 
amintirile despre abuzurile exercitate de aceștia. Astfel de 
amintiri traumatizante sunt reprimate și devin de neaccesat. Am 
constatat rapid că teoriile lui Alice Miller corespund foarte mult 
cu cele ale psihiatriei și că în copilărie trebuie căutate 
explicaţiile modului în care evoluează adolescentul. Și că 
amintirile incriminatoare sunt reprimate. Când Kjell Persson a 
început discuţiile cu mine, știam bine în ce termeni gândea și m- 
am putut exprima în așa fel încât să-i trezesc interesul. Am 
recurs la asta ca să obţin ceea ce voiam, respectiv contact 
social. 

Sture a folosit acest contact pentru a discuta tot ce putea 
constitui, cu aproximaţie, materialul controversatului bestseller 
al lui Easton Ellis: 

— Pentru mine a fost important să pot discuta cu Kjell despre 
carte și să compar fanteziile lui Patrik Bateman cu fanteziile 
mele. Cartea American Psycho, teoriile lui Alice Miller și 
amintirile reprimate din copilărie, ca și metodele clinicii, toate 
acestea au constituit mediul foarte special de dezvoltare pentru 
crimele în serie. A nu se uita că aceia care sunt trataţi în 
această instituție psihiatrică sunt criminali. Eu mă găseam în 
acest mediu, aveam contacte cu acești oameni, eram o parte 
din ei toţi. Și în cele din urmă voiam să fiu parte a acestei lumi, 


pentru că nu aveam o alta. 


ABUZ Si TERAPIE 


Cu ajutorul lui Kjell Persson Sture a început să „trezească” 
amintiri traumatizante din copilărie, care fuseseră atât de 
dureroase încât erau „fragmentate” și reprimate. Succesiv au 
fost reînviate fragmente de amintiri, care în cele din urmă s-au 
îmbinat în întâmplări care, în întregul lor, s-au constituit ca o 
Zugrăvire detaliată a unei copilării oribile, pline de violenţe, 
abuzuri sexuale și moarte. 

Eforturile depuse de Sture în cadrul ședinţelor de terapie au 
fost primite foarte bine, și acum a avut parte de recunoașterea 
care îi lipsise toată viaţa. 

O consecinţă a relatărilor lui Sture s-a concretizat în primirea 
unor „recompense” sub formă de învoiri fără supraveghere, care 
treptat au fost extinse. lar notările făcute de Persson au devenit 
tot mai bune, cum ar fi cea din 2 octombrie: 


Discuţiile cu pacientul se continuă o dată pe 
săptămână. El oscilează între deschidere și rezervă. Când 
este rezervat, se ascunde în spatele unei măști vesele și 
este evident că apoi este nemulţumit de sine însuși. 


La începutul toamnei, lui Sture i se acordă trei ore de 
plimbare liberă pe zi și, conform însemnărilor infirmierilor, se 
comportă ireproșabil. 

Persson scrie că tratamentul pacientului „nu pune niciun fel 
de probleme” și că acesta este „permanent foarte prietenos și 
binevoitor”. Şedinţele de terapie au loc, la dorinţa lui Sture, de 
două ori pe săptămână, notează Persson pe 4 noiembrie, și „în 
cadrul discuţiilor este central faptul că el se simte exclus. Nu 
îndrăznește să se deschidă și are un foarte redus simţ al propriei 
valori”. 

Din dosarul lui Sture și din sentinţele anterioare, rezultă că 
abuzul masiv de alcool, droguri și medicamente i-au provocat 
serioase probleme în viaţă. Dar această temă nu este niciodată 
atinsă în dosarul lui de pacient. 

In schimb, se escaladează acum din nou prescrierea legală de 
narcotice și cu privire la abuzul lui de o viață excepţional 
documentat se pare că nu se face niciodată referire în ședințele 
de terapie. Pentru cel care citește aceste documente astăzi, 


lucrul acesta este un mister, la fel și faptul că Sture preferă să 
vorbească despre sine ca infractor sexual, asasin în serie și 
canibal, în loc de dependent de o viaţă faţă de alcool și droguri. 

Din primele luni petrecute la Săter, Sture constată că în 
privinţa personalului și pacienţilor există unii pe care îi tolerează 
și alţii pe care îi consideră insuportabili. Și în ambele tabere sunt 
oameni care îi sunt utili. Unul dintre cei pe care Sture îi place 
este Jimmie Fagerstig, de 22 de ani, un criminal inteligent și 
condamnat de mai multe ori, tatuat pe tot corpul. 

— Îmi mai amintesc cum a venit Sture în staționar. Nu prea își 
are locul aici, am gândit eu. Este un tip abil, cu idei. Pe urmă 
avea temeri, ca și tendinţe suicidale. M-a rugat să îl lovesc cu o 
piesă de mobilier aflată pe acolo. S-a întins pe podea și mi-a zis: 
Lovește-mă până mor, Jimmie! 

Treptat, Sture a crescut în ochii lui Jimmie, dar nu pentru că i- 
ar fi învins pe toţi la scrabble, ci pentru că povestea că a fost 
condamnat pentru jaf. Sture este dintre cei de-ai lui Jimmie. 
Doar că este mai în vârstă și mai experimentat. 

— Eu găsesc că a fost super tare să se costumeze în Moș 
Crăciun și să jefuiască banca! Cu asta s-a lăudat multă vreme, 
spune Jimmie la întâlnirea noastră. 

Interesul lor comun pentru droguri îi unește, iar Jimmie era 
impresionat de talentul surprinzător al lui Sture de a procura 
raţii suplimentare de medicamente. 

— Se arunca la podea în camera pentru destindere și urla. 
Atunci intrau ei, dar nu cu câteva tablete, ci cu toată cutia! 
„Sture, câte vreţi?” El era șmecher. Primea câte tablete de 
halcion și xanor voia. 

Medicii și-au dat repede seama că Sture nu se mulțumea cu 
medicaţia din clinică, ci procura ilegal droguri. Și sursa 
principală a lui Sture era Jimmie Fagerstig. 

— Aveam atât de multe droguri, încât mă sunau cei de afară, 
relatează Fagerstig. Dacă nu existau în Hedemora, mă sunau pe 
mine. Clar, vino la ora 9.00, răspundeam eu. 

„A pescui doze” însemna că cei din interiorul clinicii scoteau 
pe fereastra de aerisire o doză cu droguri legată cu o sfoară. 
Când doza revenea sus, în ea se afla plata. 


În toamna și în iarna anului 1991, Sture era considerat atât de 
sigur și de stabil, încât putea să se ducă singur la biserica din 


Säter la slujba de duminică, și putea să facă jogging în jurul 
lacului Ljustern. 

Dar pe 18 decembrie le-a făcut o surpriză, când împreună cu 
un alt pacient nu s-a mai întors din învoire. Notă în dosar: 


Așteptăm până la încheierea învoirii, la ora 18.00. Nu 
revine. La 18.19 trimitem fax. Este informată poliția din 
Falun. 


În urma percheziţionării camerei lui Sture sunt găsite mai 
multe scrisori de adio adresate medicilor și infirmierilor, în care 
Sture explică faptul că s-a decis să se sinucidă. 


Cei doi pacienţi au fugit, unul din ei a lăsat în camera sa 
mai multe scrisori de adio, majoritatea datate septembrie 
și octombrie anul curent, dar cu modificarea datei în care 
au fugit. Pacientul roagă, printre altele, să fie scuzat 
pentru purtarea lui. Dă indicaţii detaliate asupra modului 
în care să se procedeze după moartea lui și în porţiunea 
adăugată acum scrie că îi va fi găsit cadavrul aproape de 
terenul pe care se află clinica. Ulterior, s-a stabilit că în 
dimineaţa zilei fugii pacientul a trecut de mai multe ori pe 
la casieria clinicii și a rugat să i se plătească renta care la 
acel moment încă nu sosise. Personalul a verificat terenul, 
dar nu s-a găsit nimic. Astăzi am primit de la poliţie 
informaţia că pacientul și camaradul lui au închiriat 
probabil un automobil la Sala. 


În următoarea zi, Sture și camaradul au revenit la Săter cu un 
Volvo închiriat. Sture admite că pe perioada fugii a luat 
amfetamine și că, printre altele, a fost în Åre. Spune că 
obiectivul său fusese de a se zdrobi cu mașina de un zid și în 
acest fel să se sinucidă. Nu a putut totuși să își realizeze planul, 
pentru că în mașină se afla și camaradul lui. Medicului său, Kjell 
Persson, i-a explicat fuga prin faptul că avea conștiința încărcată 
deoarece cumpărase amfetamine pe terenul clinicii. 

Adnotările din dosarul pacientului făcute după excursia 
neautorizată indică faptul că se întărise suspiciunea că în 
staționar Sture practica automedicaţia și că dispunea de alţi 
furnizori decât medicii clinicii. Personalul a primit sarcina de a 


efectua percheziție corporală la venirea pacienţilor din ieșirile 
aprobate și de mai multe ori au fost împiedicate tentative de a 
introduce în staționar preparate sau medicamente interzise. 


La terapie, Sture a început să relateze despre întâmplări tot 
mai oribile din copilărie. l-a explicat lui Kjell Persson că anterior 
nu avusese nicio asemenea amintire, dar acum simţea cum își 
făceau apariţia una după alta. Începe arătând că părinţii 
fuseseră indiferenți și fără inimă faţă de necesităţile lui. Apoi 
apar amintirile referitoare la abuzurile sexuale din partea 
tatălui, când avusese abia trei ani. 

Mama lui Sture, Thyra Bergwall, era considerată în Korsnăs o 
femeie sensibilă și compătimitoare, care își susținea familia și 
avea grijă ea însăși în mare parte de cei șapte copii. În şedinţele 
de terapie cu Kjell Persson, ies la iveală amintiri care dezvăluie a 
altă faţă a mamei. El povestește că ea încercase să îl înece într- 
o copcă în gheaţă pe când el avea patru ani. Sture și-a pierdut 
cunoștința, dar tatăl l-a salvat în ultima secundă. Altă dată 
mama a încercat să îl omoare împingându-l pe șine când se 
apropia tramvaiul. Dar cumva el a scăpat cu viaţă și din această 
tentativă de asasinat. 

Amintirile lui Sture despre abuzurile părinţilor deveneau tot 
mai ameţitoare, până când în cele din urmă întreaga familie 
este terfelită atât ca victime, cât și ca făptuitori. 

Cu cât amintirile pe care Sture le relevă în terapii devin mai 
şocante, cu atât aprecierile lui Persson faţă de el devin mai 
pozitive: 


Cu timpul a devenit tot mai accesibil, a avut curajul de 
a pătrunde în sine, de a-și examina perversiunea sexuală 
într-un mod care l-a dus pe pacient la concluzii proprii: 
printre altele, la a constata cât de „bolnavă” este o parte 
a comportamentului său, ceva ce reprimase până acum, 
căci nu putea accepta așa ceva. Pacientul are evident o 
personalitate multiplă, el prezintă în secţie un 
comportament atât reţinut, cât și amabil, aproape cald, și 
sub această mască se ascund sentimente puternice, pe 
care se teme să le arate ori să le abordeze. 


Notele lui Kjell Persson din 9 aprilie îl descriu pe Sture în viaţa 


cotidiană din secţie ca retras și prevenitor. Dar în cursul 
terapiilor a descoperit că acest comportament este doar o 
mască în spatele căreia se ascunde personalitatea disociată a 
lui Sture. Terapia trebuie să clarifice această dedublare. 

Persson scrie în continuare: 


Pacientul și-a analizat trăirile din copilărie, pe care până 
acum le reprimase, dar tot mai multe amintiri ies la 
suprafaţă. El și-a interpretat și visele. Pe scurt, situația 
familială era foarte tensionată și în copilăria sa nu prea 
era loc pentru necesităţile personale. 


În observaţiile din dosar Kjell Persson se învârte precum 
câinele în jurul cozii, pentru că dorește să-și protejeze cât mai 
mult secretul. După părerea lui, reușise să îl ajute pe Sture ca 
prin terapie să își redescopere amintirile reprimate despre 
oribilele abuzuri suferite în copilărie. 

În conformitate cu teoriile dominante în Săter, Persson reușise 
asta pentru că era un terapeut capabil și competent. 


În primăvara anului 1992, Sture a fost mutat la secţia 36 
închisă, și cu toate astea beneficia de libertăţi tot mai mari. 
Notele din dosarul pacientului menţionau că Sture făcea 
plimbări, alerga în jurul lacului Ljustern și beneficia de călătorii 
aprobate la Avesta. Din când în când suferea de angoase, apoi i 
se prescrie Stesolid (somnifer și sedativ, antispastic și relaxant 
al musculaturii) și alte preparate care cad sub incidenţa legii 
narcoticelor, în special benzodiazepine (sedative, relaxatoare 
ale musculaturii centrale, calmante, tranchilizante somnifere). 


La sosirea verii, medicii ajung la concluzia că Sture este atât 
de stabil încât pe 6 iunie 1992 obţine drept de ieșire nelimitat, 
ceea ce înseamnă că pe timpul zilei poate lua parte la viaţa 
publică. 

Imaginea armonioasă realizată de dosarul pacientului 
ascunde marea dramă ce are loc de trei ori pe săptămână, cu 
explozii sentimentale și descrieri de abuzuri și violenţe. Kjell 
Persson știe că adevărul despre Sture nu va ieși la iveală încet, 
ci va exploda ca o bombă. În acea zi pacientul și terapeutul său 
se vor afla pe prima pagină în toate ziarele. Dar încă nu este 


momentul. Terapia mai trebuie continuată un timp. 


IEȘIREA LA SCĂLDAT 


Ziua de 25 iunie 1992 era una de joi, caldă și însorită, ziua 
perfectă pentru o ieșire la scăldat la Ljustern, împreună cu 
Therese, una dintre infirmierele preferate ale lui Sture. El vorbea 
cu plăcere cu ea, iar ea părea să se simtă bine în compania lui. 
S-au întins pe mal pentru a se încălzi la soare, în timp ce 
pălăvrăgeau când și când despre viaţa lui Sture și despre 
infracțiunile săvârșite anterior de acesta. 

— Mă întreb ce aţi gândi despre mine dacă aţi ști că am făcut 
ceva cu adevărat rău. 

Therese l-a privit cercetătoare pe Sture. 

— Ceva rău? _ 

— Da, ceva cu adevărat, dar cu adevărat rău. Inţelegeţi? Deci 
cum ar influenţa asta părerea dumneavoastră despre mine? 

— Chiar nu înţeleg despre ce vorbiţi! Cu adevărat rău? 
Spuneţi pur și simplu la ce vă referiţi. 

— Vă dau un element ajutător. 

— OK. 

Sture s-a gândit o vreme înainte de a pronunţa două litere: 

— M-U. 

— Mu? 

Therese l-a privit cu un zâmbet îngrijorat. 

— Sture, eu nu înţeleg nimic. 

Discuţia i s-a părut infirmierei ciudată, poate și puţin 
neplăcută, dar nu voia să arate asta. Nu putea fi ceva atât de 
greu, încât să nu poată să își imagineze ce însemna „ceva cu 
adevărat rău” pentru un pacient la psihiatrie pe al cărui răboj 
erau deja marcate jafuri, abuzuri asupra unor copii și alte 
abuzuri grave. A reușit să schimbe subiectul, dar a și raportat la 
clinică ce spusese Sture. 

Göran Fransson și Kjell Persson îşi împărțeau 
responsabilităţile în privinţa lui Sture Bergwall: Persson se ocupa 
de terapie, în timp ce Fransson avea în sarcină tratamentul. 
Când a doua zi Fransson venit la muncă, a primit un raport 
despre incidentul de pe malul lacului și l-a chemat pe Sture 
prompt la o discuţie în sala de muzică. Când a sosit Sture, 
Fransson a închis ușa după el. 

— Sture, sunt foarte îngrijorat de ceea ce mi-a ajuns la urechi 
în dimineaţa aceasta. Intrebarea pe care ați pus-o Theresei ieri, 


la lac, explică el. „M-U...” 

Sture și-a coborât privirea. 

— Vă bucuraţi de ieșiri neîngrădite pentru că noi vă 
consideram stabil și credeam că știm unde vă aflaţi. Vă amintiţi 
că alaltăieri am discutat despre asta? 

Sture a mormăit aprobator, dar nu a mai adăugat nimic. 

— Trebuie să înţelegeţi că suntem îngrijoraţi. Ceva cu 
adevărat rău? Ce vrea să însemne asta? Și literele M-U? 

Sture privea în continuare în podea. 

— De fapt, știți ce înseamnă literele M-U? 

— Da, firește că știu... Dar nu pot explica. Nu acum. 

— Dar de ce spuneţi așa ceva? Trebuie să fi avut un motiv! 

Sture a mormăit ceva, iar Fransson a tăcut. 

— Toate acestea, a explicat Sture poticnindu-se, sunt de fapt 
modul meu de a speria oamenii care îmi plac. 

— Nu aţi speriat pe nimeni! Therese a raportat ceea ce ați 
spus și bine a făcut. Trebuie să înţelegeţi că asta este 
problematic pentru noi toţi. lar ieșirea dumneavoastră de 
astăzi... Vă puteţi imagina în ce situaţie suntem? 

— Pot să renunţ la ieșiri. Asta pot să fac, a dat înapoi Sture în 
șoaptă. 

— Din acest moment anulez toate ieșirile. Nicio ieșire până 
când nu vom afla ce a însemnat asta. 

Sture tăcea cu capul plecat. 

— Noi trebuie să fim foarte prevăzători dacă vorbiţi atât de 
enigmatic, Sture! 

Ceea ce voise să spună în timpul plimbării, și anume că 
făcuse „ceva cu adevărat rău”, confirma bănuiala lui Fransson 
exprimată de când întocmise expertiza P7 privitoare la Sture, ca 
și suspiciunea așternută în scris că Sture, în perioada dintre 
abuzul asupra băiatului și jaful de la bancă din 1990, se făcuse 
vinovat și de alte infracţiuni grave. 

— Asta înseamnă că nu mai pot vorbi despre simțămintele 
mele, a spus încet Sture. Că nu mai pot povesti personalului ce 
simt. 

Fransson i-a căutat privirea. 

— Vă promit, Sture. Nu vor fi probleme atâta vreme cât nu 
vorbiţi în enigme. Acum trebuie să ne gândim la ceea ce s-a 
întâmplat. Apoi vom discuta. Este în regulă? 

Cu aceste cuvinte Goran Fransson a părăsit sala de muzică. 


Zece zile mai târziu, Sture a primit din nou aprobarea pentru 
ieșiri. Îndoielile de după ieșirea la lac au fost date uitării. Ba 
chiar se făceau pregătiri pentru eliberarea lui Sture. 

Sture Bergwall a anunţat evidenţa populaţiei că dorește să își 
schimbe numele în Thomas Quick, cerere care a fost aprobată. 
Dorea să lase în urmă trecutul și să înceapă o viaţă nouă sub un 
nume nepătat. De la 15 august va locui într-o mică garsonieră la 
adresa Nygatan 6b, Hedemora, și „în prezent se simte bine”. 
Ceea ce totuși pare să întunece frumoasele perspective este 
problema mijloacelor financiare necesare aranjării noului cămin. 
Pe timpul verii există doar menţiuni referitoare la renunţarea 
treptată la medicamente, practicarea regulată a joggingului și 
efectuarea de călătorii aprobate la Hedemora, Avesta și 
Stockholm. j 

Mutarea nu decurge fără probleme. In septembrie e limpede 
că el nu poate plăti chiria locuinței și reziliază contractul de 
închiriere. 

Rămâne la Säter, din noiembrie într-o secție în care se 
lucrează la resocializarea sa. 

În timp ce persoanele răspunzătoare pregătesc terenul pentru 
eliberarea lui Thomas Quick din instituția psihiatrică, în taină au 
loc lucruri dramatice. 


SE ÎNGROAȘĂ GLUMA 


Pe parcursul terapiei cu Kjell Persson, Thomas Quick își 
amintește că a fost la Sundsvall și că acolo l-a omorât pe Johan 
Asplund. Acum dispariţia lui Asplund din anii 1980 este reluată 
de întreaga mass-media, iar Quick nu este absolut sigur dacă 
amintirile lui sunt corecte. Persson hotărăște ca amândoi să 
plece pe 26 octombrie 1992 la Sundsvall, pentru a stabili dacă 
amintirile ar putea să se limpezească. 

Kjell Persson a căutat adresa, cu toate astea se rătăcesc de la 
bun început. Mulţi ani mai târziu Persson declară în procesul 
asasinării lui Johan și admite că „este posibil ca ei să fi cotit la 
iniţiativa lui spre cartierul Bosvedjan”. 

Este mai mult decât posibil, așa cum reiese din propriul raport 
al lui Kjell Persson, cât și din declaraţia pe care o dă la primul 
interogatoriu la poliţie. Când ajung la intersecţia cu indicatorul 
de Bosvedjan, Persson este cel care propune să cotească la 
dreapta. Quick nu are obiecţii, dar nici nu poate să spună dacă 
manevra este bună sau nu. 

Într-un loc din zonă Quick face un atac de panică atât de 
puternic, încât Persson decide să întrerupă investigaţiile 
personale la locul faptei. Atacul de panică este o confirmare a 
faptului că Thomas Quick l-a omorât pe Johan. 

După scurta vizită la Bosvedjan, ei se plimbă fără un ţel precis 
prin Sundsvall, până ajung la Norra Stadsberget, unde Quick 
face un alt atac de panică și este de părere că totuși crima s-a 
petrecut aici. 

După revenirea la clinica de psihiatrie, Persson nu face nicio 
adnotare în dosarul pacientului. Continuă, în schimb, în secret 
de trei ori pe săptămână discuţiile despre asasinarea lui Johan, 
fără ca poliția ori conducerea clinicii să fie informate, cu toate că 
Persson însuși este convins că pacientul lui a săvârșit o crimă. 


Dacă medicul-șef Kjell Persson nu ar fi plecat în februarie 
1993 în concediu, ar mai fi durat probabil destul de mult până 
când descrierile lui Quick despre crimă să fi ieșit la iveală. 

Dar acum acesta nu se mai afla în clinică, iar Quick, care se 
obișnuise cu cele trei bizare discuţii săptămânal, se adresează 
Birgittei Stähle, o psihologă pe atunci în vârstă de 38 de ani, și 
ea adeptă convinsă a teoriei obiect-relaţie. 


„Contactul nostru va funcţiona ca supapă de siguranţă pentru 
Sture, căci procesul terapeutic trezește atât de multe fragmente 
de amintiri, încât are nevoie de puncte de referinţă solide când 
întâlnește pe cineva”, scrie Stähle în dosar. 

Dar Birgitta Stähle nu funcţionează în niciun caz ca supapa de 
siguranţă prevăzută de ea. Pentru a-i utiliza propria metaforă, s- 
ar putea spune că oala sub presiune a făcut explozie de la prima 
întâlnire. Descrierea făcută de Quick a șocat-o atât de puternic, 
încât imediat l-a contactat pe Göran Fransson, în a cărui 
responsabilitate se afla tratamentul lui Quick. 

— Sture a povestit că a omorât doi oameni, doi băieţi, l-a 
informat Stähle. 

Goran Fransson a negat că partenerul lui de echipă Kjell 
Persson l-ar fi informat cu privire la procesul psihoterapeutic. S- 
ar fi aflat într-o poziție proastă dacă în calitate de răspunzător 
pentru tratamentul lui Quick ar fi știut că acesta ar fi recunoscut 
crime fără ca această mărturisire să fi fost transmisă mai 
departe. 

Rolul Birgittei Stähle a fost de a încheia jocul cu misterul în 
privinţa declaraţiilor lui Thomas Quick. Unsprezece zile a 
meditat Göran Fransson fără a întreprinde ceva. Apoi, pe 26 
februarie, el scria în dosarul lui Quick: 


Terapeutul pacientului se află în acest moment în 
concediu, în acest timp pacientul s-a adresat unor 
persoane de răspundere din secţie, ca și psihologului 
Birgitta Stähle, spunând că a săvârșit două crime, una la 
vârsta de 16 ani și alta în urmă cu aproximativ zece ani. 
Este vorba despre doi băieţi care sunt daţi dispăruţi; 
cadavrele lor nu au fost găsite niciodată. Îi explic că acest 
lucru va avea bineînţeles o urmare juridică și că el trebuie 
să meargă la poliţie dacă vrea să aibă posibilitatea să 
clarifice ce a făcut. El este de acord, dar firește că îi este 
tare frică. 


Menţiunea lasă impresia că Thomas Quick a mărturisit brusc 
două crime necunoscute până la acea dată în Säter, cu toate că 
deja recunoscuse una în octombrie 1992 -, uciderea lui Johan 
Asplund -, iar medicul lui începuse să facă cercetări pe cont 
propriu. Acum, când nu mai era un secret, Fransson găsea că nu 


cădea bine ca o clinică psihiatrică să înceapă să facă investigaţii 
în secret despre o crimă mărturisită de un pacient, fără a face 
cunoscut poliţiei acest lucru. 

Situaţia l-a surprins pe Quick. Totul fusese captivant, simplu și 
nepericulos atâta timp cât discutase cu Kjell Persson. Şedinţele 
de terapie fuseseră pentru el un joc intelectual incitant. Acum 
brusc Göran Fransson vorbea de poliţie, acuzaţii și proces. 
Datorită limbuţiei de care dăduse dovadă Sture față de Birgitta 
Stähle, fusese deschisă cutia Pandorei, iar cuvintele lui 
căpătaseră o nuanţă amenințătoare și necontrolată. Era 
imposibil să dea timpul înapoi, să reţină toate cuvintele între cei 
patru pereţi ai încăperii pentru terapie. 

După efectuarea concediului, Kjell Persson a reluat terapia și 
ceva mai târziu nota în dosarul lui Quick: 


Pe lângă asta au ieșit la iveală unele dintre trăirile 
deosebit de traumatizante din copilărie cauzate de mamă, 
care aproape că i-au adus moartea. Cel mai grav incident 
este încercarea mamei de a-l îneca în lacul Ruun. 
Următoarele cele mai grave evenimente s-au întâmplat 
când pacientul avea vârsta între trei și cinci ani, dar deși 
mai rar s-au petrecut și mai târziu acele abuzuri sexuale. 


Ceea ce făcea acum din Quick giuvaierul cel mai valoros al 
clinicii nu era abuzul, ci legătura lui cu crimele violente ale lui 
Sture după ce ajunsese la maturitate. Conform teoriei obiect- 
legătură, faptele violente ale adultului Sture erau repetări ale 
violenţelor la care fusese acesta supus în copilărie sau cum nota 
Persson în dosarul pacientului: 


Paralel cu descoperirea acestor bizare amintiri, care 
apar periodic limpede, amintirile referitoare la asasinarea 
lui Johan Asplund au devenit tot mai clare. Amintirile 
despre această faptă au fost în cadrul ședinţelor 
terapeutice mai întâi aproape fantezii traumatizante, care 
treptat s-au transformat în imagini clare, separate. El a 
prelucrat succesiv imaginile cu abuzurile și asasinarea lui 
Johan Asplund, pe care le-a împletit cu imaginile de 
groază din copilărie, iar fapta a apărut asemenea unei 
repetări psihologice a situaţiei din copilărie, în perspective 


diverse. 


În februarie 1993, Göran Fransson a bătut într-o zi la ușa 
camerei lui Thomas și a intrat. Voia să afle cum stătea Quick cu 
mărturisirile lui. Quick a răspuns că sentimentele sale nu erau în 
niciun caz atât de clare ca mai înainte. Era nesigur și se îndoia 
de tot. 

— Aș vrea să vă dau ocazia de a vă adresa singur poliţiei. 
Dacă în două săptămâni nu vă prezentaţi la poliţie, sunt silit să 
rezolv eu chestiunea, a spus Fransson. 

Lui Quick îi era clar că poliţia trebuia implicată, dar s-a gândit 
că el era cu adevărat prea nesigur dacă putea vorbi mulţumitor 
despre omorârea lui Johan. 

— Trebuie să vă pregătiţi în scris pentru interogatoriu, a spus 
Fransson. Și firește că noi vom avea grijă ca personalul de aici 
să vă fie alături. 

La dorinţa lui Fransson, Quick a încercat să vorbească despre 
asasinarea lui Johan Asplund. A constatat că nu era deloc ca 
atunci când discuta la terapie cu Kjell Persson. Despre această 
întâmplare Fransson nota în dosarul pacientului: 


El afirmă că este vorba despre fantezii despre care nu 
este sigur că s-au întâmplat în realitate, dar aceste 
fantezii sunt confirmate acum ca o urmare a psihoterapiei 
necontenite. Îl confrunt cu faptul că săptămâna trecută a 
răspuns de două ori evaziv la întrebarea mea directă dacă 
mai există și altceva. Eu găsesc remarcabil că între aceste 
crime s-au putut scurge 15 ani. Așa îmi povestește că are 
fantezii ori reprezentări legate de alte două nume, Peter 
respectiv Mikael. Ordinea este dependentă de 
succesiunea în timp. Totuși, el nu este sigur dacă a 
omorât ori nu a omorât ambele victime. 


Mie, Sture mi-a povestit că îl chinuia întrebarea cum trebuia 
să se comporte în termenul de două săptămâni acordat de 
Göran Fransson. Dacă spunea că a minţit în timpul ședinţelor de 
terapie, poate ar mai putea să manevreze pentru a ieși din 
situaţia lui precară. Dar îl va crede cineva? Ce va spune Kjell 
Persson? Dar Fransson? Cântărea diverse căi de ieșire posibile, 
dar nu îi părea niciuna realistă. În cele din urmă l-a contactat pe 


Goran Fransson și l-a rugat să anunţe poliţia. Pe urmă ce o fi, o 
fi. 


Polițistul Jörgen Persson a sosit luni 1 martie 1993, la ora 
11.00 la clinica Säter. O jumătate de oră mai târziu, a instalat 
magnetofonul în mica încăpere amenajată provizoriu pentru 
interogatoriu și l-a întâmpinat pe suspect. Kjell Persson este 
martor la interogatoriu. Jörgen Persson verifică funcţionarea 
magnetofonului și se așază într-un fotoliu. 

— Așadar, Sture, începem. Eu sunt de la poliția din Borlänge și 
de fapt nu știu mult mai mult decât că dumneavoastră aţi 
menţionat aici, în clinică, niște chestiuni pe care aș dori să mi le 
relataţi și mie, deci nu știu nimic despre cercetări anterioare ori 
așa ceva, cu excepţia celor publicate în presă. Ca să zic așa, nu 
sunt pregătit. 

Interogatoriul se prelungește, cu toate că Jörgen Persson își 
dă toată silinţa. În cele din urmă el intervine cu întrebări simple, 
care îl fac pe Quick să vorbească: 

— Ce s-a întâmplat? Ce vă amintiţi, Sture? 

— Am împrumutat mașina de la un cunoscut, răspunde Quick. 
Şi am făcut o excursie nocturnă, apoi am ajuns la Sundsvall. 
Deci am plecat pe întuneric din Falun și, când am ajuns la 
Sundsvall, mai era încă întuneric. 

— Da, zice polițistul Persson încurajator. Ce aţi făcut pe urmă? 
Unde v-aţi dus? 

— Era o călătorie fără un ţel precis, fără ca... De fapt nu 
aveam un ţel propriu-zis. Oricum m-am dus la marginea 
orașului. 

— Cui aparținea mașina? De la cine aţi împrumutat-o? 

— Îmi scapă momentan prenumele, dar numele este 
Ljungström. 

— De unde îl cunoșşteați pe Ljungström? Era un cunoscut? O 
rudă? 

— Nu, era un cunoscut. Ne întâlneam de cele mai multe ori în 
Lugnetbadet. 

Quick îi descrie lui Jörgen Persson cum a ajuns cu mașina 
Volvo într-o parcare din cartierul Bosvedjan, din nordul 
Sundsvall-ului. 

— Ştiţi cum arătau casele, ce culori aveau sau din ce 
materiale erau fațadele ori altceva? 


— Aici trebuie să precizez că eu împreună cu acest martor la 
interogatoriu am fost deja astă-toamnă acolo, deci și această 
amintire poate fi pe... de care îmi amintesc, asta nu este atât de 
simplu, vine răspunsul lui Quick. 

— Aţi fost acolo și ați văzut zona? De aceea știți cum arată 
casele, asta vreţi să spuneţi? 

— Da. 

După ce a primit această informaţie remarcabilă din multe 
privinţe, polițistul decide să nu mai insiste și continuă: 

— Ce aţi făcut când aţi fost în parcare? 

— Vreau să încerc să fiu direct și aplic tehnica pe care o pot 
aplica. Căutam un băiat și am observat că în apropiere se află o 
școală. Şi că doi băieţi s-au îndreptat către mine, după care s-au 
despărţit, iar eu strig după ce s-au despărţit. Nu știu dacă erau 
împreună, dar mergeau împreună. Tânărul care se îndreaptă 
spre mine poartă o jachetă matlasată deschisă. Eu îl strig, îl rog 
să mă ajute și îi spun că am călcat o pisică, el se duce la 
mașină, eu îl las să urce, pornesc și mă îndrept spre... 
Stadsberget în Sundsvall, acolo îl omor pe urmă. lar acest tânăr 
este deci Johan Asplund. 

Quick amuţește. 

Polițistul Persson pare a nu prea ști cum să continue. Tocmai 
a primit o mărturisire detaliată cu privire la cel mai mediatizat 
caz de crimă din secolul trecut din Sundsvall, uciderea băiatului 
de unsprezece ani care dispăruse la 7 noiembrie 1980. 

— Mda... oftează Jörgen Persson. Și acestea le-aţi tăinuit în 
toţi acești ani? 

— În toţi acești ani am purtat totul în mine, dar nu am făcut-o 
într-un mod conștient, sosește răspunsul criptic al lui Quick. 

Interogatoriul continuă cu referire la îmbrăcămintea lui Johan, 
dar Quick știe doar că băiatul purta o jachetă matlasată și de 
culoare albastru-închis. 

Polițistul își dă seama că interoghează un om suspect de 
săvârșirea unei crime și acesta nu are un avocat. Este un lucru 
foarte important și trebuie salvată cumva situaţia. 

— Așadar, ca să respectăm legea Sture, îi comunică polițistul, 
trebuie să vă informez că sunteţi suspect de crimă deoarece 
susțineţi că l-aţi omorât. Înţelegeţi, nu? 

— Da, sigur, răspunde Quick. 

— Ştiţi și că în situaţia unui interogatoriu aveţi dreptul la un 


avocat. Sunteţi informat cu privire la asta, nu? 

Quick spune că nu s-a gândit la asta. Polițistul Persson îi 
explică faptul că el trebuie să respecte regula, să informeze 
asupra ei. 

— Da, sigur. 

— Da, zice Jörgen Persson. Și dumneavoastră cum vedeţi 
chestiunea cu avocatul? Pot continua discuția cu 
dumneavoastră și discutăm cu avocatul pe urmă ori vreţi un 
avocat? Când vreţi să implicaţi avocatul? 

— Da, este o problemă dificilă, constată Quick. La asta nu ne- 
am gândit. 

— Nu, confirmă Kjell Persson care asistă la interogatoriu în 
calitate de martor. Și eu nu pot răspunde la această întrebare. 

— Nu, nu putem, zice Quick. 

— lar eu nu sunt avocat, intervine Kjell Persson. 

— Nu, îl aprobă și Quick. Eu cred că, dacă vrem să fim corecţi 
în privinţa aceasta, el va trebui să fie prezent de la început. 

Deoarece nu primește o confirmare nici de la medicul lui și 
nici de la poliţist, el argumentează în continuare: 

— Un avocat poate fi bun în situaţia de parte neutră, putând 
funcţiona pentru echilibrare. Poate că nu ar fi rău. 

Dar nu așa trebuiau să se deruleze lucrurile. Jörgen Persson 
oprește magnetofonul și „mai clarifică puţin situaţia”, cum scrie 
el ulterior în procesul-verbal. Când se reia înregistrarea, 
interogatoriul se desfășoară fără avocat. 

La 15 ani după interogatoriu, îi citesc lui Sture Bergwall cum 
explică cu argumente lucide că dorea să aibă un avocat de la 
început și el îmi spune: 

— Acum când ascult cum a decurs asta, sunt foarte afectat. 
Marcat. lar dorinţa de a-i face pe plac lui Kjell Persson mi se 
pare foarte, foarte cunoscută. Dacă recunoșteam că tot ce am 
povestit la terapie erau numai născociri, l-aș fi făcut de râs pe 
Kjell Persson. Și nu voiam nici eu să mă fac de râs în faţa lui 
Kjell. 

De mai multe luni vorbea cu medicul lui de trei ori pe 
săptămână despre crimă, medic care acum asista la 
interogatoriu ca martor, medic față de care se afla în extremă 
dependență ca pacient intern al clinicii. 

— Pentru mine era inimaginabil, ca în această situație să 
recunosc că mințisem în peste o sută de ședințe, spune Sture. 


Îl rog să explice ce voise să spună, când la interogatoriul din 
1993 afirmase că un avocat poate fi bun „în situaţia de parte 
neutră, putând funcţiona pentru echilibrare”. 

— Mă gândeam că un avocat ar putea servi ca o 
contragreutate față de Kjell Persson și ar putea să întrebe: Este 
asta adevărat, Sture? Și ar putea să explice că noi nu trebuia să 
ne pripim. 


Când interogatoriul este reluat, Quick descrie amănunţit cum 
l-a ademenit pe Johan, cum l-a târât în mașină și cum l-a dat cu 
capul de bordul automobilului până când acesta și-a pierdut 
cunoștința. 

— Ce s-a întâmplat pe urmă? întreabă polițistul Persson. 

— Am plecat din zonă, dar nici acum nu știu unde ne-am dus, 
însă apoi am ajuns la Stadsberget, în Sundsvall, și am parcat 
acolo. L-am scos pe Johan din mașină și am parcurs o bună 
bucată de drum prin pădure. Acolo s-a întâmplat, deci acolo l- 
am sugrumat. 

Ulterior, în timpul interogatoriului, Persson se interesează 
unde a rămas cadavrul. 

— Se află sub o piatră mare, sub o placă de piatră, explică 
Quick. 

— Când a ajuns acolo? Vrea să știe Jörgen Persson. 

— In aceeași dimineaţă. 

— Hm... a mormăit Persson. Facem o pauză de prânz? 


După-amiază interogatoriul este reluat de acolo de unde 
fusese oprit, Quick povestind cum îl sugrumase la Stadsberget 
pe Johan și cum ascunsese cadavrul. 

— Cum aţi procedat când l-aţi sugrumat? întreabă polițistul. 

— Cu mâinile. 

— S-a întâmplat ceva înainte de a-l sugruma? 

— Nu, nimic deosebit. 

Dar când mai apoi i se pun și alte întrebări referitoare la cum 
l-a atras în mașină pe Johan, Quick își amintește că a păcătuit cu 
Johan înainte de a-l sugruma. 

— Şi apoi, când el era mort, ce aţi făcut? Mă refer la faptul că 
aţi declarat că l-aţi dus la dealul de pietre. 

Aici raportul ia din nou o turnură surprinzătoare: 

— l-am scos pantofii și pantalonii sau cum să le zic. Nu mai 


sunt sigur. Cred, nu știu exact, că i-am ascuns hainele... pe 
undeva, pe unde ne aflam. Le-am înfășurat și le-am vârât sub 
câteva pietre sau așa ceva. Apoi am adus o pătură din mașină, 
în care l-am înfășurat. Nu cred că i-am ascuns cadavrul în 
Stadsberget, ci cred că am plecat cu el de acolo. Am parcurs 
aproximativ același drum înapoi, am luat-o spre nord, am ieșit 
din nou din Sundsvall, am continuat să mergem spre nord o 
bucată de drum în direcţia Hărnâsad. Și cred că am luat-o pe un 
drum lateral îngust, pe care am mers până în locul în care l-am 
ascuns. 

Quick descrie un loc cu „o adâncitură în peisaj”, unde a găsit 
câteva pietre pe care le-a pus deoparte, a pus în locul lor 
cadavrul și a aranjat deasupra pietrele. Jörgen Persson a 
ascultat răbdător toate versiunile cu privire la ceea ce s-ar fi 
petrecut și a revenit la câteva detalii: 

— Deci, Sture, dumneavoastră aţi spus așa: „Eu cred”, când a 
fost vorba despre cadavru. Sunteţi sigur că aţi pus din nou 
cadavrul în mașină și că aţi plecat cu el ori nici de asta nu 
sunteţi sigur? 

— Nu știu exact. 

— Deci cadavrul se poate afla la Stadsberget ori în zona 
aceea, nu-i așa? 

— Da. 

Acum polițistul Persson se gândește în timpul interogatoriului 
la un alt amănunt, care i se pare demn de remarcat. 

— De unde știți că aţi mers la Stadsberget? Faptul că 
dumneavoastră cunoșteaţi denumirea îmi dă de gândit. 

Quick se întoarce spre Kjell Persson și lui îi adresează 
răspunsul: 

— Știu din timpul călătoriei noastre că se numește 
Stadsberget, ca să zic așa. Inainte nu știam asta, nu cred că 
știam. 

— Atunci relataţi cum a fost acolo, îi cere Kjell Persson. 

Insă Jörgen Persson nu îl lasă pe Quick să povestească despre 
călătorie. In loc să facă asta, i se adresează martorului: 

— Deci aţi fost acolo, în Sundsvall. 

— Am fost acolo amândoi, exact. 

Interogatoriul nu mai urmărește problema ce au făcut 
terapeutul și Quick la Stadsberget și de ce s-au dus acolo. 

Din punctul de vedere al poliţiei, foarte interesant este 


amănuntul că Quick spune că în interiorul automobilului ar fi 
existat urme de sânge. Acesta relatează detaliat cum la 
revenirea la benzinărie a curăţat mașina și cum a înlăturat 
urmele de sânge. Între timp a sunat-o și pe mama lui, cu care în 
acea vreme locuia împreună, ca să îi spună că nu trebuia să își 
facă griji. 


Quick i se adresează terapeutului: 

— Ştiu că eu sunt obositor, dar nu aţi vrea să vedeţi dacă 
cineva poate pune de cafea? 

Kjell Persson părăsește încăperea pentru a aduce cafea și 
polițistul folosește ocazia ca să întrebe ce s-a întâmplat în 
timpul călătoriei la Sundsvall întreprinse de terapeut și de Quick. 
Pentru ca polițistul să poată înţelege sensul călătoriei, Quick 
trebuie să îi explice cum funcţionează memoria la astfel de 
experienţe traumatice. _ 

— Acest incident era complet ascuns în memoria mea. In 
amintirile conștiente existau resturi ale lui. La acestea eu și 
terapeutul meu am lucrat foarte mult timp și intens. Ne 
întâlneam de trei ori pe săptămână, apoi digurile au cedat. 80 la 
sută știam că eu l-am omorât pe Johan, dar lăsasem deschisă și 
ipoteza că ceva atât de inimaginabil nu poate fi adevărat. Am 
plecat așadar la Sundsvall și eu nu știu cum mergem și așa mai 
departe. La volan se află terapeutul, eu sunt pe locul de lângă el 
și mergem la Sundsvall, și eu nu știu unde trebuie să mergem. 

— Așa este, confirmă Kjell Persson, care tocmai intră cu 
cafeaua. 

— Dar încet încep să mă descurc, spune Quick. 

— Pot să adaug că eu știam unde trebuia să mergem, îl 
completează Kjell Persson. 

— Da, exact, îl susține Quick. 

— Dar eu voiam ca dumneavoastră să mă conduceţi, să ne 
conduceţi. În prealabil mă informasem unde locuia Johan. Voiam 
ca dumneavoastră să ne duceţi acolo și, într-o anumită măsură, 
v-am și lăsat să o faceţi. V-am ajutat doar puţin, a adăugat Kjell 
Persson. 

Quick a arătat cum recunoscuse un magazin și cum putuse să 
indice direcţia aproximativă. Dar nu reușise să indice intersecţia 
corectă, îi amintește Kjell Persson. 

— Da, da, zice Quick. 


— Eu am remarcat că era invers, spune Kjell Persson. 

In cele din urmă ajung la locuinţa lui Johan și Quick vrea să 
descrie ce a simţit la vederea casei. 

— Da, acolo mi-am dat seama, am avut revelaţia a ceea ce 
era de neconceput, a ceea ce nu putea fi adevărat. Dar fiind 
acolo văd totul în fața mea și aflu că este adevărat. 

— Asta ați gândit acolo? 

— Da, exact. 

— Acum sunteţi sigur că este adevărat? 

— Da. De la călătorie. Călătoria a fost și aceea care... 

Polițistul Persson ascultă explicaţiile lui Quick și încearcă să îi 
înţeleagă metaforele despre ipoteze lăsate deschise și despre 
călătoria la Sundsvall care a completat totul. Dar el mai 
constată că în această declaraţie nu există nicio dată concretă 
care să arate că Quick a fost la Sundsvall și că l-a omorât pe 
Johan. El găsește că este ciudat faptul că mărturisirea este 
făcută abia acum, la doisprezece ani și jumătate de la faptă. 

— Sture, aţi întreprins ceva pentru a împărtăși altora că 
dumneavoastră sunteţi vinovat de această faptă? 

— Nu am știut că eu am făcut-o, ripostează Quick. 

— Nu aţi știut asta? 

— Tocmai acest lucru reprezintă dificultatea. 

Quick relatează că el, ca toţi ceilalţi, a citit articolele din ziar 
și s-a gândit că el ar putea intra în discuţie ca făptaș. Dar a 
alungat acest gând. Descrie îndelungatul proces terapeutic în 
cadrul căruia ies la iveală amintirile despre omorârea lui Johan. 

— La început mai curând sub formă de fantezie, intervine Kjell 
Persson cu o explicaţie. 

— Da, exact, confirmă Quick. 

— Din câte mi-am dat seama, dumneavoastră așa aţi 
perceput lucrurile, spune Kjell Persson. 

— Da, exact așa, cade de acord Quick. 

— Hm... mormăie polițistul. Deci nu aţi fost acolo ulterior și nu 
aţi schimbat nimic, nu aţi căutat hainele, nu aţi mutat cadavrul. 

— Nu, susţine Quick. 

— Sunteţi foarte siguri? Ori există posibilitatea să fi fost 
acolo? 

— Nu, nu cred că există această posibilitate, nu. 

— lar în călătoria noastră, putem spune asta, ne-am oprit 
când am descoperit Stadsberget și am constatat că aici a fost 


săvârșită fapta. După care ne-am întors acasă, explică Kjell 
Persson. 

— Exact, confirmă Quick. 

— Da, la mai mult de atât nu aţi fi rezistat, intervine medicul- 
șef Persson. 

— Aha, nu aţi fost prin pădure? întreabă polițistul. 

— Am intrat doar puţin, răspunde Persson. 

— Doar foarte puţin, încuviințează Quick. 

— Da, dumneavoastră v-aţi orientat și apoi ne-am întors, 
explică Kjell Persson. 


La acest prim interogatoriu Quick își asumă o altă crimă 
săvârșită asupra unui băiat, crimă petrecută în 1967, undeva în 
Smâland, posibil în Alvesta. Quick povestește că el călătorea în 
mașină cu un bărbat cu zece ani mai în vârstă, pe care noi îl 
denumim Sixten Eliasson. Sixten era homosexual, dar ca 
membru al Armatei Salvării fusese obligat să își ascundă 
înclinația în spatele unei căsătorii de faţadă. 

— Avea un... negru, ce marcă era automobilul? își pune Quick 
întrebarea sieși. 

— Studebaker, îi suflă Kjell Persson. 

— Ah, da. 

— Un automobil cam neobișnuit, opinează medicul-șef. 

— Da, confirmă Quick, care își amintește brusc că mașina era 
un Studebaker Isabella. 

— Borgward Isabella, îl corectează Kjell Persson. 

— Exact, zice Quick. 

— Şi cu băiatul ce s-a întâmplat? 

— El... el a fost ascuns. Eu l-am ascuns. 

— Ştiţi unde l-aţi ascuns? 

Quick se întoarce spre terapeutul său. 

— V-am povestit despre asta? Scara pe jumătate putredă pe 
care am ridicat-o și sub care era un fel de spaţiu gol? 

— O scară, spuneţi? se miră polițistul. 

— Era o scară mai mare, parţial acoperită de vegetaţie, 
putredă. Când am ridicat-o, a luat cu ea și pământ. 

— Da, da, nu mai era utilizată, ci... 

— Exact, stătuse acolo mai mulţi ani. 

Polițistul Persson întreabă dacă Quick mai știe și altceva 
despre băiat. Cum se numea? De unde venea? Ce vârstă avea? 


— Era de vârsta mea ori cu câţiva ani mai tânăr. Şi parcă se 
numea Thomas. 

— A fost găsit cadavrul băiatului? 

Quick nu mai știe dacă a vorbit în timpul terapiei despre asta 
și se întoarce către Kjell Persson, care nu își amintește dacă a 
spus ceva despre chestiunea aceasta. Quick spune că el crede 
că nu fusese găsit cadavrul. 

Cu toate că Quick recunoaște fără ezitare omorârea lui Johan 
la Sundsvall și a lui Thomas în Småland, polițistul Persson nu 
este mulţumit. 

— Mai există și altcineva pe care dumneavoastră să... să î fi 
omorât într-un mod asemănător celui descris? 

— Nu, răspunde Quick. În privinţa a cât de bine sunt ascunse 
asemenea întâmplări, nu pot răspunde cu un „nu” categoric. Pot 
răspunde cu „Nu, eu cred că nu”. Astfel pot răspunde la o 
asemenea întrebare. 

— Dar există o perioadă în amintirile dumneavoastră în care 
dumneavoastră înșivă să fi crezut că ar mai exista altcineva? 
Există o amintire, ceva în dumneavoastră care... 

— Nu, nicio amintire, răspunde răbdător Quick, dar Jörgen 
Persson nu renunţă. 

— Dar ceva în gândurile dumneavoastră, care să vă facă să 
credeţi că ar mai putea exista alţii? 

— Nu. Tocmai spuneam că totul este ascuns atât de bine ori 
era ascuns atât de bine, încât nu pot să exclud nimic. 

— Aveţi și alte amintiri vagi despre așa ceva? 

— Nu, dă înapoi Quick. 


Poate că medicul-șef Göran Fransson îi povestise despre 
„fanteziile sau închipuirile lui Quick referitoare la... „Peter și 
Mikael”. În orice caz Persson nu ceda. Încerca cu încăpățânare 
din nou și din nou să îl determine pe Quick să mărturisească și 
alte crime. 

— Mă gândesc dacă există ceva ce aţi lăsat la o parte. Ceva 
despre care aveţi o idee vagă, ceva ce vă trece prin cap. 

Degeaba. Quick refuză să recunoască faptul că ar mai fi comis 
alte crime și, în consecinţă, Jörgen Persson decide să încheie 
interogatoriul. 

Acesta a durat trei ore și acum Quick era oficial suspectat de 
crimă. 


La poliţia din Borlânge prim-procurorul Lars Ekdahl primește 
un raport verbal despre audiere. De atunci Quick nu a mai 
existat pentru poliţia din Borlänge. 


RĂTĂCIRI SI OCOLIȘURI 


Deoarece Johan Asplund fusese ucis în provincia 
Västernorrland, cazul a ajuns la prim-procurorul Christer van der 
Kwast și la procuratura regională Härnösand. 

Christer van der Kwast avea 48 de ani, se născuse și crescuse 
la Stockholm. După ce a terminat studiile de drept, a devenit pe 
la sfârșitul anilor 1960 notar la tribunalul de land Södertörn, apoi 
a lucrat ca asesor la Umeâ și la Ostersund. 

După o specializare strategic  ţintită în economia 
întreprinderii, a fost numit în 1986 procuror districtual la 
Härnösand cu accent pe criminalitatea economică. In 1990, 
social-democraţii au decis că criminalitatea economică trebuie 
să aibă o mai mare importanţă în justiţie și în același an van der 
Kwast a fost numit prim-procuror. Performanţa lui poate cea mai 
importantă din perioada în care fusese procuror districtual - așa- 
numitul „proces leasing-consult” cu circa 20 de acuzaţi și cu un 
mare număr de proceduri prin anii 1980 a fost revizuit și s-a 
încheiat cu sentinţe mai blânde și cu achitări pronunţate de 
instanţele superioare. În afară de asta, infracțiunile economice 
nu erau foarte frecvente în Văsternorrland, așa că s-a ocupat și 
de alte fapte penale. Până atunci unicul lui caz de crimă fusese 
Eva Söderström, care fusese înjunghiată, dar cercetările 
rămăseseră fără rezultat. În anul 1992, s-a ocupat exclusiv de 
depășiri ale vitezei legale. 

Apelul făcut de instanţa penală din Borlânge la 1 martie 1993 
reprezentase o bine-venită schimbare. Asasinarea lui Johan 
Asplund tocmai fusese revendicată de cel puţin alţi zece ciudaţi, 
dar acum lor li se adăuga și un pacient din Säter. 

Mărturia trebuia verificată, ceea ce însemna că Christer van 
der Kwast avea nevoie de un investigator de la poliţie. Alegerea 
lui a fost Seppo Penttinen, un poliţist de la droguri, care după 23 
de ani de activitate în poliție era tot agent și la fel ca van der 
Kwast se ocupase până atunci de cu totul alt domeniu al 
criminalităţii, unde nu se remarcase cu nimic. 

Însă lucrurile aveau să se schimbe în curând. 


Noii investigatori nici nu terminaseră bine primul lor 
interogatoriu la Säter, că Anna-Clara Asplund primise deja apelul 
telefonic de la Expressen și aflase că „un individ din Falun” 


recunoscuse că îl ucisese pe fiul ei, Johan. 

Apoi nu a durat mult până când reporterul de investigaţii 
Gubb Jan Stigson a descoperit, conform articolului său, o sursă 
secretă „din rândul investigatorilor”, pentru subiectul vieţii lui. 
Primul lui articol a apărut pe 10 mai 1993 în Da/a Demokraten, 
sub titlul „Un locuitor din Falun mărturisește că este autorul 
crimei săvârșite asupra băiatului dispărut”. 

„Dacă este adevărat înseamnă că unul dintre cele mai 
importante cazuri de crimă din Suedia a fost rezolvat”, scria 
Stigson. Lui i se comunicase „din rândul investigatorilor” că 
dovada decisivă încă nu fusese găsită, cadavrul lui Johan 
rămânând în continuare dispărut. 

Cu toate că povestea era cam vagă și cu toate că „persoane 
cu acces la caz se îndoiesc de mărturia bărbatului”, Stigson nu 
s-a putut abţine de la dezvăluirea identităţii suspectului. El scria 
că bărbatul care recunoscuse că îl ucisese pe Johan „era un 
locuitor de 42 de ani din Falun, cunoscut ca răpitor al șefului 
filialei băncii din Grycksbo”. Răspunsul la întrebarea cu privire la 
„cine era locuitorul din Falun” care îl ucisese pe Johan îl știau 
toţi cei care îl cunoscuseră cândva pe Sture Bergwall. 

A doua zi, Gubb Jan Stigson a continuat reportajul informând 
că „locuitorul din Falun a indicat locul în care este îngropat 
Johan”. 

„El a furnizat indicii utile despre cadavru, ar fi spus șeful 
investigatorilor, Christer van der Kwast, pentru Dala 
Demokraten. Firește că pentru noi acest lucru este de un interes 
deosebit de mare. Până acum întregul caz a avut de suferit 
pentru faptul că nu fusese găsit cadavrul”. 

Articolul era completat cu o mare fotografie, care îi 
reprezenta în întregime pe Sture Bergwall și câinele lui 
ciobănesc scoţian Upfold, probabil unicul din această rasă în 
Falun. Din „motive de etica presei” chipul lui Sture era de 
nerecunoscut. Câteva zile mai târziu, Stigson a făcut rost de o 
fotografie a lui Sture pe bicicleta lui de curse. Din nou ziarul îi 
făcuse chipul „de nerecunoscut”. 

Când sursa „din rândul investigatorilor” a secat, Stigson a 
apelat la spărgătorul de bănci Lars-Inge Svartenbrandt, care 
stătuse împreună cu Quick la Säter. 

„Cu siguranţă că el spune adevărul, îi spunea „Svarten” în 
Dala Demokraten. 


Pe 13 martie, Kjell Persson pleacă pentru a doua oară la 
Sundsvall cu Thomas Quick. In afară de ei, în mașină se mai află 
Göran Fransson și un infirmier de la psihiatrie. La Myre, în 
Njurunda, se mai întâlnesc cu Christer van der Kwast, cu 
avocatul Gunnar Lundgren și cu inspectorul de poliţie CG 
Carlsson, ca și cu Seppo Penttinen. 

Penttinen preia volanul Volvo-ului în care se află Quick și toţi 
se îndreaptă către Norra Stadsberget-Sundsvall. Călătoria 
decurge fără probleme, cu excepţia câtorva atacuri puternice de 
panică făcute de Quick. Merg pe drumul pe care Quick îl mai 
parcursese o dată cu Kjell Persson. 

De data aceasta plimbarea îi provoacă o angoasă puternică 
lui Quick, care trebuie ajutat de Fransson și Persson. Quick 
indică faptul că vrea să se cotească la dreapta, dar asta îi 
trezește simptome atât de puternice de teamă încât „cade în 
brațele celor doi medici care încearcă să-l sprijine”. 

In cele din urmă ajung la locul în care Quick susţine că l-a 
omorât pe Johan. Se așază pe o piatră, întinde braţele în unghi 
de 45 de grade și spune că în perimetrul mărginit de prelungirea 
braţelor lui a ascuns hainele și „încălțămintea” lui Johan. Când i 
se cere să delimiteze locul mai precis, devine nesigur, nu este în 
stare să indice în ce zonă trebuie să caute polițiștii și nu poate 
să descrie nici cum arată ascunzătoarea. Extrem de panicat 
spune că apoi l-a pus pe Johan înapoi în mașină. 

In raportul său, Goran Fransson scrie: 


Acum pacientul este interogat de poliție, după ce cu 
mult timp în urmă mărturisise crima neclarificată asupra 
tânărului Johan Asplund din Sundsvall. O reconstituire la 
locul faptei a fost pregătită pentru săptămâna viitoare, 
dar cum poliţia nu a asigurat locul și presa manifestă un 
interes excesiv pentru acest caz, realizăm astăzi 
procedura în secret. [...] În timpul deplasării (în pădurea 
din Norra Stadsberget) pacientul are tot mai des accese 
de panică și momente în care pierde contactul cu 
realitatea, rugându-ne să îl ajutăm să își revină, ceea ce 
se petrece strigându-i concret timpul și locul. Ultima 
porţiune de drum este nevoit să o parcurgă fiind sprijinit 
bine de Kjell și de mine. Apoi suferă un grav atac de 


panică și trebuie să respire într-o pungă. 


„După o pauză pentru a se duce la toaletă, a mânca un 
sendviș și a bea o cafea, Quick anunţă că este pregătit să 
continue reconstituirea”, menţionează Seppo Penttinen în 
raportul poliției. Drumul se face la nimereală, cu mari neclarităţi 
la alegerea rutei. Quick spune că „probabil că el a mers pe străzi 
mai înguste” până la magazin, ceea ce după cum a rezultat este 
imposibil. 

Poliţia se vede obligată să facă anumite „corecturi”, iar în 
timpul deplasării Quick este nesigur și „încearcă să calculeze ce 
drum să aleagă”. 

Göran Fransson descrie în dosar cum a decurs căutarea: 


Pacientul bâjbâie și Kjell Persson îl ajută să își 
interpreteze sentimentele. Când recunoaște iarăși locurile, 
face un puternic atac de panică, cu mari dureri în coșul 
pieptului. Are și puternice dureri de cap. Hiperventilează și 
din nou trebuie să respire dintr-o pungă de plastic. | se 
administrează 5 mg de stesolid și 2 mg de citodon contra 
durerilor de cap. 


După două ore de mers aiurea după indicaţiile lui Quick, din 
dosar rezultă că s-a luat decizia să nu se mai urmeze indicaţiile 
acestuia. 

„Poliţia propune un alt drum, la care el a reacţionat, și după 
aproximativ zece minute de mers ajungem într-o zonă pe care 
anterior el a descris-o bine în timpul interogatoriului, unde intră 
iarăși în panică, dar este mai concentrat decât ultima dată”. 


Mașinile cotesc pe un câmp deschis, pentru a parca. Seppo 
Penttinen notează în procesul-verbal: 


La ora 16.15, Quick coboară din mașină și constată că 
recunoaște acest loc. În mașină a avut accese extreme de 
panică și a refuzat să privească spre dreapta, unde se află 
o râpă cu blocuri de stâncă ușor vizibile. A luat-o pe 
partea dreaptă a ogorului, cu intenţia de a arăta locul în 
care a ascuns cadavrul lui Johan Asplund. In acest 
moment este înconjurat de doctorii lui și de infirmierii de 


la psihiatrie. Îi este greu să își îndrepte privirea către 
coasta dealului. 


Acum Thomas Quick dezvăluie că a tranșat cadavrul lui Johan 
Asplund. Arată locul unde „cu oarecare siguranţă” i-a ascuns 
capul și unde poliţia trebuie să caute și alte părţi ale corpului. 
După ce a umblat trei ore și jumătate este epuizat, și Christer 
van der Kwast este de părere că suspectul a spus tot ceea ce 
știa. Reconstituirea se încheie. 


În primăvara anului 1993, domnește un mare optimism în 
cadrul patrulei cu câini, al tehnicienilor criminaliști și al restului 
funcţionarilor care cercetează locul indicat de Quick. lar cititorii 
gazetei Da/a Demokraten pot urmări zilnic reportajele lui Gubb 
Jan Stigson referitoare la căutarea cadavrului lui Johan Asplund. 

Pe 19 martie, apare în ziar cel de al șaptelea articol despre 
Quick în zece zile: „Rezultat egal cu zero, scrie Stigson. 
Dezamăgirea este mare”. 

„Avem o situaţie inițială aparte, rară”, declară Christer van 
der Kwast în acel articol. În sfârșit avem o persoană care 
mărturisește o crimă gravă. Şi noi trebuie să confirmăm cumva 
că ceea ce spune el este adevărat”. 

La interogatoriile care au loc paralel cu căutările, Quick 
prezintă permanent versiuni noi asupra a ceea ce s-a întâmplat. 
Pe 18 martie, spune că tranșase în mai multe bucăţi cadavrul cu 
un ferăstrău cu coadă. Seppo Penttinen vrea să știe cum reușise 
să separe capul de corp. 

— Este cam dificil, pentru că ferăstrăul taie în ţesut direct? 

— Da, este cam anevoios, recunoaște Quick. 

El declară că a lăsat capul pe o culme în Âvike, puţin după 
Sundsvall. Apoi s-ar fi dus pe o altă înălţime, a cărat cadavrul lui 
Johan până în vârf și l-a aruncat în prăpastie. 

Dar pe 21 aprilie el relatează că înfășurase corpul în husa 
maşinii. Capul a rămas în Åvike, în timp ce fragmentele corpului 
au fost așezate într-o cutie de carton cu inscripţia Korsnäs bröd. 
A mers cu mașina la Härnösand, a oprit pe podul Sand6brucke, 
unde a aruncat în râul Ângerman cutia cu conţinutul ei. 
Interogatoriul a trebuit întrerupt din cauza atacurilor de panică 
grave pe care le prezenta Quick. 


Sture Bergwall susținea că mașina pe care o folosise pentru 
crimă o împrumutase de la un cunoscut homosexual. Nimic 
neobișnuit în sine. Asta până la momentul în care investigatorii 
au făcut verificări. 

Apelul telefonic l-a șocat pe Tord Ljungström, cum îl vom 
numi noi. El nu își putea imagina de ce un poliţist criminalist 
voia să vorbească cu el. A fost chemat într-un loc neutru și 
discret, la Scandic Hotel din Falun, camera 408. 

— Nu cunosc pe nimeni cu numele de Thomas Quick și nici cu 
numele de Sture Bergwall, a dat asigurări Ljungström. 

Abia după ce Seppo Penttinen i-a descris înfățișarea lui Sture 
Bergwall, Ljungström s-a lămurit. 

— Este acel Sture, care acum se află la clinica psihiatrică din 
Säter? 

Da, de acela Ljungström își amintea. A declarat că se 
cunoscuseră în urmă cu 10-12 ani. 

— Ne-am întâlnit de șapte-opt ori și am avut contacte 
sexuale. Ne întâlneam mereu la sala de sport, la bazinul de înot 
Lugnet. Miercurea, pentru că atunci aveam zi liberă. Pe vremea 
aceea lucram într-un supermarket. 

Potrivit celor spuse de Ljungström, întâlnirile se desfășurau la 
fel. El venea cu mașina lui, iar Sture venea de la Korsnäs la 
Lugnet cu bicicleta. 

Cel care îi lua interogatoriul l-a întrebat dacă avusese un 
automobil Volvo albastru-deschis. 

Ljungström a răspuns că avusese multe mașini, cele mai 
multe de marca Volvo, dar niciodată nu avusese un Volvo 
albastru-deschis. Putea fi vorba despre unul albastru-închis? 

Procesul-verbal al interogatoriului lăsa clar impresia că 
Ljungström răspunsese corect la întrebări și încercase să fie de 
ajutor. Dar când polițistul Carlsson a afirmat că Ljungström îi 
împrumutase mașina sa Volvo lui Sture Bergwall, cooperarea din 
partea lui Ljungström s-a încheiat. 

— În niciun caz! Eu ţin la mașinile mele și nu i-am împrumutat 
nimănui o mașină de-a mea. Cu excepţia soţiei mele, firește, a 
spus el. 

Tord Ljungström a răspuns la cele mai delicate întrebări, dar a 
negat categoric că i-ar fi împrumutat mașina sa lui Sture. 
Interogatoriul s-a încheiat fără ca acesta să își modifice poziţia 
cât de cât. 


A doua zi Christer van der Kwast a declarat ziariștilor că 
Thomas Quick a nominalizat persoana de la care a împrumutat 
mașina care a fost folosită la săvârșirea crimei. Dar în 
descrierea lui, „cel care i-a dat mașina” era ca un ţipar 
alunecos, care a încercat să scape din năvod. 

„Iniţial acesta a negat că l-ar cunoaște pe bărbatul de 43 de 
ani, dar ulterior a recunoscut. Ei au avut o legătură de genul 
căreia informaţia ar cauza astăzi mari prejudicii persoanei, dacă 
s-ar afla cine este”. 


A doua zi după interogatoriul lui Tord Ljungström, Seppo 
Penttinen s-a deplasat la Säter, pentru a-l interoga pe Quick. 
Göran Fransson era de asemenea prezent. 

— Ne vom întreține puţin cu privire la permisul 
dumneavoastră de conducere și la alte chestiuni asemănătoare, 
începe Penttinen. Când ați obținut permisul? 

— În 1987, răspunde Quick. 

Tuturor celor prezenți li s-a părut ciudat răspunsul. 

— În 1987? reacționează mirat Penttinen. 

Reformulează întrebarea, dar răspunsul rămâne acelaşi. Sture 
a obținut permisul de conducere în 1987 și de aceea nu avea 
cine știe ce experiență la șofat. 

— Dar drumul la Sundsvall nu vi s-a părut dificil fiind singur în 
mașină? întreabă Penttinen. 

— Nu. Oh, nu! Nicio problemă, îl asigură Quick. 

În ziua următoare, Penttinen îi face o vizită surorii mai mici a 
lui Quick, Eva. 

— Eva, dumneavoastră sunteţi de părere că în 1980 Sture 
putea să conducă un autovehicul în oarecare siguranţă? 

— Nu, eu nu l-am văzut pe Sture înainte de 1987 conducând 
vreodată o mașină. El și-a luat permisul abia în 1987. 

Eva își amintește că Sture era un conducător auto atât de 
prost, încât schimba vitezele doar cu mare greutate chiar și 
după ce trecuse examenul de conducere. A 

Tord Ljungström este invitat în grabă la o nouă discuţie. In 
ciuda eforturilor depuse de cel care conducea interogatoriul, el 
rămâne ferm pe poziţii. 

„Ljungström rămâne la declaraţia lui, el este sută la sută sigur 
că nu i-a împrumutat niciodată mașina sa lui Sture”, notează 
Penttinen în procesul-verbal de interogatoriu. 


A doua zi, pe 18 martie, el se află din nou în Săter, pentru a 
lămuri chestiunea cu mașina. Îi arată lui Quick câteva mostre de 
culoare și acesta se decide pentru culoarea Tintomara 0040- 
R9OB. 

— O nuanţă atât de deschisă? întreabă surprins Penttinen. Ca 
o culoare auto? 

— Hm. 

— Da. Trebuie să vă spun că între timp am discutat cu 
Ljungström și a trebuit să constatăm că la vremea respectivă el 
nu poseda un astfel de Volvo albastru. 

— Hm. 

— Ce spuneţi despre asta? 

— Păi, ce să zic? Așa o fi. 


Din registrele de la serviciul circulaţie, Penttinen primește 
ulterior informaţia că două săptămâni înaintea morţii lui Johan, 
Ljungström cumpărase de la Falu Motor AB un Volvo 244 nou, 
an de construcție 1981. Mașina nu era albastră, cum spusese 
Quick, ci roșie. 

Dacă Thomas Quick spunea adevărul, vânzătorul Tord 
Ljungström îi împrumutase șomerului Sture Bergwall, pe care 
abia îl cunoștea, Volvo-ul său nou-nouţ, pe care îl cumpărase în 
rate cu o sumă echivalentă salariului pe un an. Unui om care nu 
știa să conducă o mașină și care nu avea permis de conducere. 

Quick mai declarase că Johan udase bancheta din spate și mai 
târziu transportase în portbagaj părţi din cadavru aflate într-o 
cutie de carton, care se înmuiase atât de tare din cauza 
sângelui, încât se vărsase pe podea. Mașina lui Ljungström 
fusese găsită și ridicată de la actualul proprietar de către poliţie. 
Dacă declaraţia lui Quick era adevărată și dacă un cadavru 
tranșat fusese transportat cu ea, trebuiau să mai existe dovezi 
sub forma unor urme de sânge. Laboratorul de tehnică 
criminalistică al statului a verificat canapelele, căptușeala 
portbagajului și alte suprafeţe fără a găsi nici cele mai mici 
urme de sânge. 

Ljungström a susținut până la moarte că nu îi împrumutase 
niciodată o mașină lui Sture. Împotriva lui nu exista nicio 
dovadă, cu excepţia faptului că și-ar fi împrumutat mașina și 
doar cu greu putea fi găsită o motivaţie pentru ca el să acopere 
un criminal. In interogatoriile luate de câtre poliţie el a 


recunoscut că era homosexual și a răspuns și la alte întrebări 
delicate, în timp ce Quick minţea întruna și își modifica tot 
timpul povestea. Cu toate astea, investigatorii au decis că 
Thomas Quick spunea adevărul, în timp ce Ljungström a fost pe 
nedrept învinovăţit că a minţit. 


Pe 26 aprilie Thomas Quick, Kjell Persson, Seppo Penttinen și 
inspectorul de poliţie Björn Jonasson au plecat la Ryggen, aflat 
la câţiva kilometri est de Falun, pentru a căuta o mână alui 
Johan Asplund. 

Acolo Quick a trebuit să se orienteze întâi și, împreună cu 
Persson, a făcut o plimbare. După o oră ei s-au întors doar 
pentru a le spune investigatorilor că aveau nevoie de mai mult 
timp. După o nouă plimbare de o oră și jumătate, Quick are 
atacuri de panică și trebuie „să se liniștească”, iar mașina de 
serviciu pleacă. După o discuţie purtată cu medicul lui și o 
eventuală medicaţie, Quick a anunţat că este pregătit să arate 
unde ascunsese mâna. 

Totuși, nu găsește pârâul în care, după propriile declaraţii, ar 
fi ascuns mâinile, în loc de asta există doar un mic șanț cu apă. 
Quick  bolborosește incoerent, descrie lanterna pe care o 
avusese când ascunsese mâna, vorbește despre pietre pe care 
le-ar fi pus peste mână, amintește de cuțitul pe care, de 
asemenea, îl ascunsese și despre o barieră lăsată închisă. Dar 
nu îi conduce pe cei prezenţi la nicio mână. 

Tehnicienii criminaliști veniţi ulterior pentru a cerceta locul nu 
găsesc nimic interesant. Quick îi asigură din nou că vrea să 
arate unde sunt fragmentele de cadavru, dar din nou nu se 
găsește nimic. 

Kjell Persson notează dezamăgit în dosarul pacientului că 
Thomas Quick „are în ochii polițiștilor și procurorilor o 
credibilitate diferită și, pentru că acum nu s-a găsit nimic, este 
firesc să se amplifice îndoielile”. 


Pe 5 mai, avocatul lui Quick îi trimite o scrisoare lui Christer 
van der Kwast. Din aceasta rezultă că Gunnar Lundgren a avut 
ample „discuţii” cu Quick, care este în continuare dispus să 
clarifice uciderea lui Johan. Avocatul încheie scrisoarea astfel: 

„Cu toate acestea, el mi-a spus că nu poate aduce noi date 
despre caz și propune ca tu să te decizi dacă să-l acuzi în baza 


anchetei existente ori să clasezi cazul”. 


După ce van der Kwast și-a luat un timp de gândire de câteva 
săptămâni, acesta ţine o conferinţă de presă în care anunţă că 
nu dispune de dovezi suficiente pentru acuzarea lui Quick, cu 
toate că suspiciunile persistă și că investigaţiile vor continua. În 
realitate în timpul verii nu s-au făcut cercetări. 

Din procesul-verbal al investigaţiilor rezultă că Thomas Quick 
nu a putut furniza nici măcar o singură informaţie care să fi 
arătat că el știa ceva despre dispariţia lui Johan, în timp ce 
existau suficiente indicii că el doar născocise totul. 

Dar la Săter psihoterapia era continuată și în cadrul ei nu 
existau îndoieli în problema vinovăţiei. 

La sfârșitul lunii mai, Kjell Persson notează că Quick este sigur 
că crima săvârșită asupra lui Johan este reală și consideră 
nemulţumitor faptul că la locul faptei nu s-au găsit urme. El mai 
lasă să se înţeleagă că Thomas Quick are „și gânduri și fantezii 
cu privire la alte crime”. 

Dosarul de pacient al lui Thomas Quick stă mărturie pentru 
multe atacuri de panică grave și tentative de sinucidere pe 
timpul anchetei. Când pe timpul primăverii și al verii 
interogatoriile încetează, teama revine, iar în iulie Quick 
primește dreptul de a ieși fără restricţii. Pe 2 august stesolidul 
este scos din medicaţie și, după o săptămână, sunt eliminate și 
celelalte benzodiazepine. Quick este mutat într-o secţie cu 
regim liber. 

„Amenințarea din partea lui a scăzut în mod evident și în 
prezent se află într-o dispoziţie psihică deosebit de bună”, scrie 
Kjell Persson. 

Această notă luminoasă se încheie cu menţiunea neplăcută că 
Seppo Penttinen anunţase în aceeași zi că aveau să fie reluate 
cercetările. 

Deși suspiciunea de crimă în cazul Johan Asplund persistă și 
cu toate că în conformitate cu codul de procedură penală 
detenţia preventivă este obligatorie, lui Thomas Quick nu i se 
restricționează accesul la presă, telefoane și vizite. 

In perioada următoare, în dosarul pacientului se fac referiri 
aproape exclusiv la călătorii aprobate la Borlânge, Avesta și 
Hedemora, dar și la alte călătorii la Stockholm. Nu există 
menţiuni referitoare la scopul acestor călătorii. 


E limpede că în culise se discută încotro trebuie să se 
îndrepte următoarele investigaţii. E nevoie de investigaţii 
suplimentare și în cazul Johan Asplund, dar nici măcar Kjell 
Persson nu crede că Quick ar mai avea ceva de adăugat în 
această chestiune. În schimb, poliţia și medicii discută despre o 
faptă prescrisă, uciderea lui Thomas Blomgren la Växjö în 1964. 


CĂLĂTORIE ÎN TIMP 


După consultările dintre Seppo Penttinen și medicii lui Quick, 
se ia decizia de a fi purtate noi interogatorii, la care trebuie să 
fie prezenţi Göran Fransson și Kjell Persson. 

Miercuri 22 septembrie 1993, Thomas Quick întreprinde o 
călătorie aprobată fără însoțitor la Stockholm. Ca de obicei 
Göran Fransson, cel care a aprobat călătoria, nu face în dosarul 
pacientului nicio menţiune privind scopul acestei călătorii. 

Când Thomas Quick mărturisise la primul interogatoriu 
realizat de poliție că în afară de crima asupra lui Johan Asplund 
mai comisese un omor „înainte de 1967, undeva în Småland, 
poate în Alvesta”, el amintise și de un complice, Sixten, și de 
mașina lui neobișnuită, ca și faptul că victima se numea, 
probabil, Thomas. Acum, șapte luni mai târziu, a venit momentul 
ca Thomas Quick să își îndrepte atenţia spre fapte. La Biblioteca 
regală din Stockholm cere din arhivă ziare vechi pentru 
consultare. 

Uciderea lui Thomas Blomgren fusese un subiect larg și 
amănunţit dezbătut în presa anilor 1960. 


La ora 21.40 anul 1964, în sâmbăta dinaintea Rusaliilor, 
Thomas Blomgren deschidea ușa casei părintești din 
Riddaregatan în Växjö. 

— Nu vă faceți griji! Mă întorc repede, le spune el părinților. 

Din tonul lui reieșea limpede că vorbea pe jumătate în glumă, 
pe jumătate serios. Ultima oară când fusese în Folkets Park 
părinţii îl făcuseră de râs venind după el ca să îl ia acasă. Acum 
se ducea pe Dackevăgen în jos, întâlnind mai mulţi locuitori din 
Växjö care se plimbau încet spre Folkets Park. Unii dintre ei au 
observat un bărbat care stătea în păduricea de la intersecţia lui 
Dackevăgen cu Ulriksdalpromenaden. 

La interogatorii martorii l-au descris ca pe un bărbat de 45 de 
ani, de 1,75 metri înălțime, voinic, cu față rotundă, cu capul 
descoperit, cu păr negru pieptănat pe spate, îmbrăcat cu o 
jachetă neagră, cămașă albă și cravată de culoare închisă. Nu 
era din zonă, asta era părerea generală. Mai mulţi trecători i-au 
aruncat curioși și o a doua privire bărbatului care se oprise 
singur într-un loc atât de ciudat. Privirile acestora se părea că 
nu îl deranjau și a rămas în crâng căutând parcă cu privirea 


după cineva sau ceva. 

Pe la ora 21.45 bărbatul a zărit apropiindu-se un băiat pe 
Dackevăgen. Thomas a părăsit Dackevăgen și a luat-o spre 
crâng, direct către locul unde se afla bărbatul. Aceasta era și 
scurtătura care ducea către Folkets Park. 

După ce asistase la spectacolul Ing-Britts Cocktailshow pe 
scena din parc, Thomas nu s-a dus direct acasă, așa cum le 
promisese părinţilor. În schimb, a hoinărit prin parc și, când a 
ajuns la standul de tir, Peter Tornqvist, proprietarul standului, l-a 
rugat să se ducă să îi cumpere niște cârnăciori. Pentru asta 
Thomas a primit câteva fise, cu care mai târziu a tras cu arma la 
ţintă de câteva ori. 

Când, în cele din urmă, Thomas a decis să plece era deja 
târziu, el întârziase o oră acasă și mai avea de trăit doar câteva 
minute. 

Mecanicul auto Olle Blomgren și soția sa Berta erau atât de 
îngrijoraţi încât au plecat să își caute fiul. La ora 2.30, Olle a 
anunţat poliția, dar în ciuda căutărilor temeinice făcute cu 
câteva echipe băiatul nu a fost găsit. 

În duminica Rusaliilor, la ora 10.30, sergentul major Erik 
Andersson s-a dus la șopronul cumnatului său din Dackevăgen 
21, ca să ia un sac cu ceapă. Când a deschis ușa zăvorâtă pe 
dinafară, a descoperit chiar în spatele ușii cadavrul unui băiat, 
întins cu capul între biciclete și unelte de grădinărit. Avea 
hainele în dezordine, cureaua deschisă, nasturii de la pantaloni 
lipseau și faţa îi era mânjită de sânge. 

Thomas Blomgren fusese evident victima unui viol deosebit 
de brutal și apoi ucis. 


După călătoria pe care Thomas Quick o făcuse la Stockholm, 
Kjell Persson nota în dosarul pacientului său că acesta „a făcut o 
adevărată călătorie în timp” și că „toate amintirile i-au revenit”. 
Până atunci Quick nu putuse nici măcar să spună în ce loc se 
petrecuse crima, dar acum a reușit să furnizeze deodată o 
descriere surprinzător de detaliată a crimei din Växjö din anul 
1964. 

Luni, 27 septembrie, Penttinen vine din nou la Säter. 

— Să începem cu fixarea în timp a momentului. Puteţi 
delimita mai precis în ce perioadă a anilor 1960 s-a petrecut 
totul? se aude vocea lui Penttinen înregistrată pe bandă. 


— În 1964, răspunde Quick fără a se mai gândi. 

— Sunteţi sigur? 

— Da. 

— La ce vă raportați când afirmaţi asta? 

Quick spune că face raportarea la un eveniment care se 
petrecuse în primăvara anului 1963. 

— Momente de luciditate, spune Kjell Persson aflat alături. 

— Da, confirmă Quick. 

— Eu nu știu dacă trebuie să intraţi în detalii despre asta... Nu 
are nimic de-a face cu chestiunea din Smâland, continuă 
Persson. Are legătură cu abuzurile la care dumneavoastră înșivă 
aţi fost supus. 

Kjell Persson vrea să ajungă la faptul că Quick a relatat în 
cadrul terapiei despre ultimul abuz petrecut în 1963 în pădure. 
Uciderea lui Thomas Blomgren este o imitare a ultimului abuz 
săvârșit de tată asupra lui Sture, conform principiilor după care 
se lucra la institutul psihiatric din Säter. De la abuzul din pădure, 
așa cum avea să explice mai târziu Quick, mai rămăsese „un 
singur pas” până la acel Folkets Park din duminica de Rusalii a 
anului 1964 din Växjö. 

Quick își amintește că evenimentele respective s-au petrecut 
primăvara târziu și vorbește de „liliac și de mălini”. 

Seppo Penttinen studiase și el documentele anchetei în cazul 
Thomas Blomgren. Existau martori care văzuseră în Folkets Park 
un tânăr cu frizură Beatles. 

— Pe atunci era la modă tunsoarea Beatles, intervine 
Penttinen. Aţi fost un adept al unui asemenea păr lung? 

Nu, Quick nu fusese adept al acestei tunsori. 

— Aveţi fotografii din acea vreme cu care să puteţi 
argumenta? 

Quick nu știa asta. 

— Fotografii de la confirmare ori așa ceva? Știu că atunci 
când am fost la sora dumneavoastră, am văzut fotografii, dar nu 
știu dacă ele erau din acea perioadă. 

— Asta nu știu nici eu, răspunde scurt Quick. 

El preferă să vorbească despre ringul de dans și despre 
chioșcurile pentru loterie din parc. Totul corespunde. Dar 
trauma este prea mare ca să rostească numele orașului. 

— Însă pot să spun că este un oraș din Smâland care are 
inițiala V, zice el. 


— Atunci este clar că în acest context vă referiţi la Växjö? 

Quick confirmă. 

La interogatoriul din 1 mai, Quick declarase că asasinatul 
avusese loc în Alvesta sau Ljungan. Acum Kjell Persson îi explică 
lui Penttinen că Thomas Quick fusese nevoit să dea o denumire 
falsă, deoarece numele de Växjö îi trezea sentimente prea 
dureroase. 

— Într-un anume fel este vorba despre a repara ceea ce se 
întâmplase, explică acesta. 

Era vorba despre aceleași mecanisme psihologice care îl 
făcuseră pe Quick să indice direcţii greșite când inspectau 
locurile crimelor, continuă Persson. Deoarece Quick „nu se 
încumetă să spună direct despre ce este vorba”. 

Penttinen întrerupe explicația psihologică întrebându-l pe 
Quick cum a ajuns la Växjö, el având atunci vârsta de 14 ani și 
locuind în Korsnäs, Falun, la 550 de kilometri de Växjö. 

— Am călătorit până la Växjö cu mașina. 

— Cu cine? vrea să știe Penttinen. 

— Nu vreau să spun. 

La interogatoriul din 1 mai, Quick mai spusese că el călătorise 
cu Sixten Eliasson, soldat din Armata salvării, în mașina 
Borgward Isabella a acestuia. Dar acum Quick îi lămurește că nu 
vrea să răspundă nici acum și nici pe viitor la întrebarea despre 
cum și cu cine a călătorit. Și nu vrea nici să motiveze această 
decizie. 

Relatează, în schimb, cum a ajuns în parc în acea seară în 
care credea că îl văzuse pe Thomas la un stand la care se 
trăgea cu arma la ţintă ori se aruncau săgeți în ţintă. 

Kjell Persson nu este mulţumit. El îi descrie lui Penttinen cum 
au decurs ședințele terapeutice. Amintirile fuseseră atât de 
clare, de parcă Quick retrăia totul, cu dialoguri, sentimente, 
mirosuri, oricum așa i se păruse lui Persson. 

Aproape ca o călătorie sub hipnoză într-o mașină a timpului, 
spune el. 

Atunci era o atmosferă care în cadrul interogatoriului cu 
Penttinen lipsea. Diferenţa fiind că ei nu lucrau cu întrebări și 
răspunsuri, cum făcea Penttinen. 

— Eu îi dau frâu liber, explică Persson. Îl ascult, îl urmăresc. 
Desigur, de preferinţă în combinaţie cu emoţii puternice. 

— Şi este imposibil să ajungem la același nivel la o discuţie 


între noi patru în jurul acestei mese? se interesează Penttinen. 

— Da, este imposibil, spune Quick. 

— Nu merge, confirmă și Kjell. 

— Atunci va trebui să ne mulţumim cu aceste condiţii de 
discuţii, conchide dezamăgit Penttinen. 

Cu toate astea, Kjell Persson nu vrea să se dea încă bătut. 

— Eu cred că el poate să descrie foarte bine ce a rezultat din 
ședințele terapeutice. 

Persson se întoarce spre Quick și se explică: 

— Când aţi pornit în călătoria temporală... 

Penttinen îl întreabă pe Quick dacă asta făceau. 

— Da, asta făceam, confirmă el. 

Și apoi Quick îl descrie pe Thomas, care era scund și firav, 
mai scund decât Quick cu cel puţin un cap, cu părul roșu, 
îmbrăcat cu un pardesiu din nailon. Când Thomas părăsește 
Folkets Park, Sture îl roagă pe misteriosul lui șofer să îl 
urmărească. 

După ce s-au îndepărtat câteva sute de metri de parc, șoferul 
îl ajunge din urmă și îl apucă de mâini pe Thomas. Îl strânge 
bine în braţe, în timp ce din spate Sture îi astupă cu mâna 
dreaptă gura și nasul. Băiatului începe să îi curgă sânge din nas 
și își pierde repede cunoștința. 

Acest atac brutal îl surprinde pe șofer și acesta fuge ca să 
aducă mașina. 

— Eu îl ridic și îl trag. Îl duc în șopron și închid ușa. Apoi vii tu 
cu mașina și plecăm. 

Pe drumul de întoarcere șoferul fără nume repetă mereu: 

— Asta nu s-a întâmplat. Asta nu s-a întâmplat... 


Ceea ce spunea Quick despre crima care se petrecuse cu 29 
de ani în urmă era cu adevărat surprinzător de detaliat. 
Corespundea atât de mult cu cele stabilite de poliție, încât 
Seppo Penttinen s-a îndoit doar o clipă că amintirile acestuia ar 
putea să nu fie autentice. Quick a putut să facă și o schiţă 
surprinzător de exactă a șopronului cu unelte în care ascunsese 
cadavrul. Şi asta cu toate că se aflase cel mult un minut în acel 
loc, și cu toate că afară era întuneric beznă la acea oră. Era cu 
atât mai ciudat, cu cât, cu o jumătate de an în urmă declarase 
că ascunsese cadavrul lui Thomas Blomgren sub o scară 
putredă, în pădure. Mai susținuse că îl sugrumase pe băiat, nu 


că îl sufocase, ceea ce reprezenta adevărata cauză a decesului. 

Era de parcă forța de convingere a noii versiuni ștergea cu 
guma toate contradicţiile anterioare. 

Chiar și un sceptic ferm ca Leif GW Persson avea să ezite la 
aflarea modului în care Quick descrisese omorârea lui Thomas 
Blomgren. Quick povestise cum sângele din nasul lui Thomas 
cursese pe mâna lui dreaptă, cum pusese el mâna pe pieptul 
băiatului, pe maiou. Tehnicienii identificaseră exact acolo o 
amprentă a unei mâini însângerate, de parcă asasinul voise să 
se asigure că într-adevăr inima încetase să mai bată. Leif GW 
Persson  comentase declarația lui Quick despre mâna 
însângerată ca fiind „al naibii de toxică”. 


La scurt timp după acest interogatoriu, Goran Fransson i-a 
aprobat lui Thomas Quick o altă călătorie fără însoțitor, pe care 
acesta a efectuat-o pe 19 octombrie din nou la Stockholm. O zi 
mai târziu a fost interogat iarăși cu privire la crima din Växjö și a 
răspuns la întrebări și de data aceasta corect. 

In dosarul de pacient al lui Sture, se poate citi descrierea 
făcută de Kjell Persson breșei hotărâtoare în terapie: 

„Aceste călătorii în timp au fost într-atât de desăvârșite, că 
toate amintirile privind evenimentul în discuţie au revenit, 
inclusiv gândurile pe care și le-a făcut pacientul, inclusiv 
senzațiile, printre care și mirosuri, ca și amintiri privitoare la 
lucruri spuse de pacient sau de alte persoane și așa mai 
departe”. 


Kjell Persson era convins că prin metodele lui de tratament 
psihanalitic reușise să reînvie amintirile lui Sture despre 
omorârea lui Thomas Blomgren. Din păcate, el a mai trebuit să 
constate că „materialul despre Johan Asplund nu a fost analizat 
în totalitate, deoarece multe detalii mai sunt încă prea 
dureroase, iar pacientul nu poate face faţă acestor puternice 
emoții și îndeosebi sentimentelor de neputinţă și agresivitate 
legate de acest eveniment”. 

Datele furnizate de Thomas Quick despre omorârea lui 
Thomas Blomgren erau privite ca o breșă atât de importantă în 
cadrul anchetei, încât Christer van der Kwast nu avea nicio 
îndoială că aceasta fusese prima crimă a lui Quick. Procurorul 
sugera că astfel se întăreau și suspiciunile cu privire la Johan. 


Arestarea ca măsură de protecţie nu intra însă în discuţie 
pentru făptașul suspectat de două crime. Deși Quick fusese 
condamnat la tratament psihiatric în regim închis și era 
suspectat de cel puţin două crime, procurorul și doctorii din 
Säter erau de acord că el putea să facă și în viitor călătorii 
neînsoţit, și se putea mișca în libertate. 


ALIBIUL LUI STURE 


Când am cerut împreună cu Jenny Kuttim vechiul articol din 
ziar referitor la uciderea lui Thomas Blomgren, a rezultat că 
toate datele corecte furnizate de Quick despre crimă erau 
menţionate acolo. Sture îmi spusese că își amintea deosebit de 
bine fotografia aeriană de la Växjö pe care era marcat drumul 
de la Folkets Park până la șopronul cu unelte. Pe aceasta este 
marcată și locuinţa familiei Blomgren. Fotografia aceasta am 
descoperit-o în ediția din 19 mai 1964 a Aftonbladet sub titlul 
„IATA TRASEUL MORŢII”. 


Polițistul Sven Lindgren din Växjö are 85 de ani, dar este cât 
se poate de lucid când îmi vorbește despre crima săvârșită 
acum 44 de ani asupra lui Thomas Blomgren, crimă la care a 
lucrat până la prescrierea ei. 

— Eu știu că Thomas Quick este nevinovat, că nu el l-a 
omorât pe Thomas Blomgren, îmi spune la telefon bătrânul. 

Are vocea răgușită și aude atât de greu încât trebuie să îi strig 
în aparat fiecare cuvânt pentru a-mi înţelege întrebările. 

Sven Lindgren este atât de sigur pentru că el știe cine este 
adevăratul criminal. Colegul lui de atunci, comisarul din poliţia 
judiciară Ragnvald Blomqvist, are mai multe de spus, aşa că mă 
urc în mașină și pornesc spre Småland. 

Blomqvist mă primește într-o vilă drăguță, veche de 60 de 
ani, în Växjö. Şi el neagă că Thomas Quick ar avea vreo legătură 
cu crima. 

— Noi am putut să reconstituim ultima seară a lui Thomas 
Blomgren din momentul în care a ieșit pe ușa casei părintești, 
până în momentul în care a plecat din Folkets Park. În principiu, 
este vorba despre o succesiune neîntreruptă de evenimente și 
întâlniri cu alţi vizitatori ai parcului. Practic acolo nu a existat loc 
pentru un tânăr străin ca Thomas Quick. 

Una dintre probele cele mai categorice ale faptului că Thomas 
Quick nu este asasinul lui Thomas Blomgren este o „martoră- 
cheie foarte credibilă” care ședea în mașină în faţa parcului 
când la acesta se închideau porţile. Era ora 23.30 când l-a văzut 
pe Thomas Blomgren părăsind parcul în compania unui bărbat în 
vârstă de vreo patruzeci de ani. Ei au plecat în direcţia crângului 
unde în aceeași seară mai fusese remarcat același bărbat. 


Quick afirmase că fusese în Folkets Park împreună cu Thomas 
Blomgren și că plecaseră împreună. Ceea ce, conform lui 
Ragnvald Blomqvist, era absolut imposibil. 

Același lucru l-a declarat Sven Lindgren ziariștilor, când a 
auzit prima dată de mărturisirea lui Quick, și potrivit ziarului 
Dala Demokraten asta s-a petrecut pe 3 noiembrie 1993: 

— Dacă un tânăr străin de localitate ar fi fost acolo, atunci el 
ar fi fost anchetat. De aceea nu cred acest lucru. 

Ragnvald Blomqvist a afirmat că în final poliţia l-a putut 
identifica pe „bărbatul din crâng”, care a fost arestat pe 6 
ianuarie 1971 și a fost reţinut preventiv pentru suspiciune de 
crimă din dispoziţia tribunalului din Växjö. Conform „martorei- 
cheie”, persoana reţinută era identică cu bărbatul care plecase 
din parc împreună cu Thomas Blomgren. Această persoană a 
rămas mult timp reţinută, dar apărătorul ei a solicitat revizuirea 
deciziei și instanţa superioară din Göta l-a repus în libertate pe 
suspect, cu o majoritate minimă: trei judecători au fost pentru și 
doi au fost contra. Cei de la poliţia din Växjö au acceptat 
hotărârea tribunalului, dar au fost de părere că acest caz era 
rezolvat „din punct de vedere al poliţiei”. 

Citind informaţiile din presa din anul 1964, mi-a fost clar că 
cercetările în cazul Thomas Blomgren au avut încă din prima zi 
deficienţe clare. În principiu, toate informaţiile de la poliţie 
privitoare la crimă și la rănile suferite de băiat au ajuns imediat 
în ziare. În mai multe articole s-a exprimat bănuiala că era vorba 
despre o crimă sexuală pe fond homosexual, dar fără a se arăta 
pe ce se bazează această afirmaţie. Poliţia a securizat probele 
care indicau acest aspect, dar tocmai aceste dovezi au ajuns 
cumva în presă. 

L-am însoţit pe Ragnvald Blomqvist la Folkets Park, unde el 
mi-a arătat unde se aflau diverșii martori și pe unde a părăsit 
parcul Thomas Blomgren cu „bărbatul din crâng”. Blomqvist mi- 
a mai arătat și unde se află crângul și, pentru că bărbatul bănuit 
de crimă murise, Blomqvist spune că acum poate dezvălui 
singurul secret pe care poliţia îl mai putuse păstra. 

— Noi am luat probe din sol și de pe plantele din crâng, pe 
care le-am trimis la analize. Cureaua lui Thomas era desfăcută și 
în chiloţi a fost găsit pământ. Cercetarea forenzică a arătat că 
pământul, fragmentele de plante și altele proveneau din acest 
crâng. Deci pantalonii trebuie să fi fost scoși în crângul din care 


proveneau urmele de sol. 

Informaţia că pantalonii și chiloţii lui Thomas Blomgren au fost 
scoși și că băiatul fusese întins pe pământ în crâng înainte ca 
ucigașul să îi fi aruncat cadavrul în șopron a rămas secretă până 
la momentul în care Ragnvald Blomqvist mi-a destăinuit-o mie. 
De aceea Thomas Quick nu o putuse citi în ziare și nici nu 
putuse spune ceva despre ea. Ceea ce declarase el era că ei se 
duseseră direct la șopron. 

Mai mulţi martori auziseră un strigăt în zonă în perioada de 
timp când dispăruse Thomas. Poliţia a mai ţinut secret și că o 
femeie își plimba câinele în apropierea crângului. Câinele se 
oprise și începuse să latre în direcţia crângului. Poliţia este 
convinsă că Thomas strigase și că asasinul a vrut să îl reducă la 
tăcere. Cât timp femeia cu câinele a adăstat în dreptul 
crângului, asasinul nu a avut curaj să își ia mâna de pe gura lui 
Thomas și acesta s-a sufocat. 


Poliţia din Växjö nu a reușit niciodată să înţeleagă cum 
reușise Christer van der Kwast să îl lege pe Thomas Quick de 
acest caz. Şi mai bizar era că van der Kwast nu a vrut să 
accepte niciun ajutor de la polițiștii care cunoșteau foarte bine 
cazul. Ragnvald Blomqvist și Sven Lindgren erau frustraţi de 
faptul că nu li s-a permis să participe la un nou interogatoriu al 
lui Quick. 

— Noi știam o mulţime de lucruri care nu au fost scrise 
nicăieri. Dacă noi am fi avut voie să îl interogăm pe Quick, am fi 
reușit să dovedim că minte. 

În privinţa aceasta Blomqvist și Lindgren erau de aceeași 
părere. Dar este evident că Christer van der Kwast nu a vrut să 
le ofere această ocazie. 


Misterul s-a adâncit și mai mult când, verificând informaţiile, 
am constatat că Sture avea un alibi beton pentru perioada în 
care s-a petrecut crima. Jenny Kuttim a reușit să găsească mai 
mulţi dintre cei care au fost confirmaţi o dată cu Quick și care 
pot să susţină acest lucru. 

L-am sunat pe Sven-Olof, care acum locuiește în Svărdsjo, 
Dalarna. 

— Da, sigur, spune el. Am fost confirmaţi la 
Kopparbergskirche, asta era de Rusalii, în 1964. Confirmarea a 


durat două zile, ceremonia propriu-zisă a avut loc sâmbătă 
după-amiaza. Candidaţilor li s-au pus o sumedenie de întrebări, 
iar împărtășania s-a făcut la slujba de duminică. Mai știu că 
Sture ducea cristelnița. 

Membrii familiei Bergwall erau penticostali, de aceea nu erau 
botezați în biserica suedeză evanghelic-luterană. Sture și sora 
lui geamănă Gun trebuiau de aceea să fie botezați în cadrul 
confirmării. Sven-Olof mi-a expediat fotografia în care Sture 
ducea cristelnița. 

Am fost uluit. Thomas Quick dispunea de alibi pentru probabil 
cel mai important caz de crimă. Cu descrierile detaliate 
referitoare la Thomas Blomgren, Quick își fundamentase 
credibilitatea de criminal. Faptul că începuse să ucidă deja de la 
vârsta de 14 ani era o teză bine-venită care susținea mitul 
criminalul în serie nebun Thomas Quick. 

— Este vorba despre sfârșitul de săptămână despre care a 
afirmat că a fost la Växjö, ca să ucidă pe cineva, îmi spune 
Sven-Olof cu un zâmbet sesizabil chiar și prin telefon. 

— Ştiaţi de asta? 

— Da, răspunde el în dialectul cântat din Dala. Doar trebuie 
să fii la curent cu ce fac prietenii! Sigur că da. Nu i se poate 
pune crima în cârcă... Oricum noi nu am crezut asta. 

Cu alte cuvinte, era un subiect care îi frământase ani la rând 
pe Sven-Olof și pe mulţi alţii din Dalarna. Pur și simplu ei nu 
credeau că era adevărat. 

Alibiul a fost confirmat și de sora geamănă a lui Sture. Ea mai 
spune că despre această chestiune fusese întrebată și de 
anchetatorii lui Quick. Ei știau cum stăteau lucrurile. 

lată încă o informaţie surprinzătoare. Noi am avut acces la 
toate procesele-verbale și la toate interogatoriile lui Quick, 
inclusiv la documentele neînregistrate separat ale așa-zisei 
„comisii”. Chestiunea nu e menţionată nicăieri în aceste zeci de 
mii de pagini. 


Un alt mister este șoferul care l-ar fi dus pe tânărul Sture la 
Växjö. De ce Sixten, șoferul, nu a fost interogat? Ce avea acesta 
de spus despre faptul că Quick îl acuzase de participarea la 
uciderea unui băiat de 14 ani? Întrebarea aceasta nu îmi dă 
pace și, ca urmare, îmi propun să îl contactez în cel mai scurt 
timp. Dar nu pot găsi numărul lui de telefon. 


Găsesc însă o adresă și îi trimit un buchet de flori lui Sixten 
Eliasson în Dalarna. Gestul poate fi socotit nechibzuit, ba chiar 
lipsit de etică, însă am plătit pe internet o livrare de la Interflora, 
care ajunge la ușa lui Sixten din Dalarna împreună cu mesajul 
meu: 

Daţi-mi un telefon! 

HANNES 

O 708-84XXXX 

Când îmi sună telefonul mă scuz pentru deranj și explic 
despre ce este vorba. Sixten nu pare deloc încântat că această 
veche problemă este repusă pe tapet. Mă simt jenat, dar 
curiozitatea mea învinge. 

— Tot ceea ce știu am spus deja poliţiei. 

— Ce? Aţi fost întrebat despre asta? 

— Da, da! De trei ori! 

— Şi ce aţi spus despre afirmaţia lui Quick că l-aţi fi dus în 
1964 la Växjö? 

— Le-am spus tot. Nu mă simt deosebit de bine și toată 
chestiunea aceasta mi-a distrus deja viaţa destul. 

— Dar îmi puteţi spune simplu dacă l-aţi dus ori nu l-aţi dus 
pe Sture acolo? 

Inţeleg rapid că Sixten nu va scoate o vorbă despre rolul lui în 
cadrul cercetărilor, dar mi-a oferit o informaţie mult mai 
importantă decât sperasem eu. Există trei interogatorii cu 
Sixten, așadar, e doar o chestiune de timp până voi da de ele. 

Cu toate astea, niciunul dintre aceste interogatorii nu apare în 
materialele anchetei. Ne interesăm la Christer van der Kwast și 
la Seppo Penttinen, dar aceștia nu par să știe ceva despre vreun 
proces-verbal de interogatoriu dispărut. Răscolesc cu Jenny 
toate fragmentele de materiale și toate adnotările, dar în zadar. 
Descoperim însă că și alţii le-au căutat. 

Pe 24 noiembrie 1995, Dala Demokraten făcea senzaţie cu o 
informaţie. Senzaţionalul articol al lui Gubb Jan Stigson ocupă o 
pagină întreagă: 


REPORTERUL D-D DEZVĂLUIE 
CINE L-A DUS CU MAȘINA PE QUICK 
„Nu am nicio îndoială asupra 

identităţii bărbatului” 


Stigson scrie că bărbatul care condusese mașina „a protejat 
un criminal timp de 31 de ani”. Stigson le-a spus anchetatorilor 
că știa cine îl dusese cu mașina pe Quick. Pentru Stigson este de 
neînțeles că Christer van der Kwast nu a arătat nici cel mai mic 
interes pentru această informaţie. Acesta nici măcar nu a vrut 
să discute cu reporterul la telefon. 

„Este îngrozitor de enervant să tot încerci să vorbești cu van 
der Kwast, doar pentru a ţi se spune că nu e disponibil”, îi 
spunea Stigson unui coleg din redacţia ziarului. 

Gubb Jan Stigson îl reclamă, conform dreptului suedez, la 
avocatul poporului, pe prim-procurorul care „refuzase să 
primească informaţii relevante pentru anchetă”. 

Într-o scrisoare către avocatul poporului, Christer van der 
Kwast a răspuns că anchetatorii nu cunoșteau identitatea 
șoferului. 

În articolul său Gubb Jan Stigson cumpănea ce putea face cu 
senzaţionala lui informaţie: 

„Este o problemă extrem de dificilă. Firește că este mare 
riscul ca el să se afle foarte aproape de o cădere psihică. 
Important este ca bărbatul să furnizeze toate informaţiile de 
care dispune, pentru a fi rezolvate cât mai multe crime posibil”. 

Mie Sixten Eliasson îmi oferise o explicaţie târzie pentru 
întreaga situaţie: Christer van de Kwast nu voia cu niciun chip să 
recunoască faţă de Stigson ori față de altcineva că acea 
persoană, Eliasson așadar, fusese interogată de trei ori și că 
putuse să demonstreze convingător că Thomas Quick îl acuzase 
pe nedrept. 

Cu toate acestea, van der Kwast continua să susţină că 
Thomas Quick era implicat în uciderea lui Blomgren. 


DISPUTA MEDICILOR 


După succesul înregistrat în cazul crimei din Växjö, Thomas 
Quick a mai recunoscut că tot el îl omorâse pe Alvar Larsson, în 
vârstă de 13 ani, care dispăruse în 1967 de pe insula Sirkön din 
Urshult, după ce plecase să adune vreascuri pentru foc. Mai apoi 
Quick a mărturisit că îl omorâse pe Olle H5gbom, în vârstă de 18 
ani, care dispăruse la 7 septembrie 1983 după o petrecere cu 
clasa în Sundsvall. Quick primea din nou medicamente 
puternice. Anchetatorii nu știau ce trebuiau să reţină din 
mărturisirile care curgeau una după alta. „Acesta este primul 
criminal în serie din Suedia?” se întreba Dala Demokraten pe 8 
noiembrie 1993. 

Gubb Jan Stigson scria că se făceau cercetări dacă dincolo de 
crimele în cazurile Johan Asplund și Thomas Blomgren, Thomas 
Quick se mai făcea cumva vinovat și de alte trei crime: „Dacă 
asta se dovedește a fi corect, bărbatul în vârstă de 43 de ani ar 
putea fi considerat primul criminal în serie adevărat al Suediei”. 

Pe măsură ce primul adevărat criminal în serie al Suediei era 
descoperit la institutul psihiatric din Săter, a început un joc de-a 
șoarecele și pisica asemănător celui din Tăcerea mieilor, dar 
fără eleganța sofisticată a originalului american. Un exemplu îl 
reprezintă interogatoriul din cazul Thomas Blomgren, când 
Thomas Quick voia să conducă investigaţiile spre dispariţia lui 
Olle Högbom, de care se ocupa secţia de poliţie a lui Seppo 
Penttinen. Thomas Quick era dornic să vorbească despre un an 
important din viaţa lui. Penttinen notează în procesul-verbal: 

Printre altele, el menţionează că 1983 fusese un astfel de an. 
Spune că în acel an a murit mama lui și că în aceeași 
săptămână „s-a petrecut un eveniment dramatic din mai multe 
puncte de vedere”. Quick are atacuri de panică atunci când 
vorbește despre asta și nu vrea să spună clar la ce se referă cu 
aluziile sale. Oferă însă un indiciu sub forma unei strofe dintr-un 
cunoscut cântec pentru copii. Apoi spune „Olle cel mic al 
mamei”. 


Seppo Penttinen nu a trebuit să se străduiască prea tare ca să 
dezlege mica enigmă a cooperantului criminal în serie. 
Dispariţia lui Olle Högbom era în secţia lui de poliţie cel mai 
important caz de după asasinarea lui Johan. Un caz nerezolvat, 


pentru care poliția nu dispunea de nicio urmă și de niciun 
suspect. 

Noile nume de Alvar și Olle au fost trecute pe lista 
potenţialelor victime ale lui Quick. 

Câteva luni mai devreme Göran Källberg venise la clinica 
Säter ca medic-șef, așa că lui îi revenea răspunderea pentru 
tratamentul lui Thomas Quick. Crimele mărturisite ale căror 
victime fuseseră Johan Asplund și Thomas Blomgren erau 
extrem de prezente în mass-media, și deja după patru zile de 
când preluase postul, Källberg discuta această problemă cu 
medicul lui Quick. Källberg și-a exprimat reţinerile cu privire la 
libertatea ieșirilor și cu privire la călătoriile aprobate în timpul 
cercetărilor aflate în curs, al căror subiect era pacientul 
suspectat de dublu omor. Göran Fransson l-a asigurat că el și 
Kjell Persson aveau situaţia sub control. Ei au subliniat că acest 
aranjament fusese convenit cu procuratura și cu poliția. 

Fransson însă a evitat cu grijă să spună că el și Kjell Persson 
efectuau în paralel cercetări proprii în mare secret. Impreună cu 
Quick, cei doi medici reveniseră pe cont propriu la Ryggen, 
pentru a căuta mâna ascunsă a lui Johan. Intr-un moment de 
neatenţie al celor doi, Quick a ajuns la o „ascunzătoare” unde a 
susţinut că găsise două degete. Când medicii l-au întrebat ce a 
făcut cu ele, a spus că le-a mâncat. După acest incident Persson 
și Fransson au convenit cu Quick să nu le spună nimic 
investigatorilor despre asta. După alte câteva zile au plecat din 
nou la Ryggen, pentru a căuta cadavrul lui Johan, dar nu au 
găsit nimic. Ulterior, au căutat fragmente de cadavru în diverse 
locuri. 

La începutul anului 1994, Källberg a aflat că Quick mai 
recunoscuse în timpul terapiei o altă crimă. Și nota următoarele: 

„Pe 14 ianuarie am fost informat de personal că pacientul 
susţine acum că a săvârșit șase crime asupra unor tineri și că 
respectivele amintiri începeau să îi revină”. 

Se părea că numărul de șase crime reprezenta limita de 
toleranţă a medicului-șef, așa că acesta a discutat cu Kjell 
Persson despre asta: 


l-am comunicat că nu mai pot aproba libera ieșire și, că 
dacă se întâmplă ceva, nu le voi mai asigura spatele nici 
lui, și nici lui Frasse [Goran Fransson]. Frasse deja mi-a 


spus că pentru el ar fi o catastrofă dacă s-ar întâmpla 
ceva. Kjell este de acord că ar fi o catastrofă, dar mă 
roagă totuși să nu mă amestec. 


După această discuţie Kjell a intrat în concediu medical, iar 
Källberg nu mai știa cum să se descurce cu situația. Când l-a 
sunat pe Frasse ca să discute decizia sa de a-i anula lui Quick 
ieșirile libere și călătoriile, a fost informat că și Fransson intrase 
în concediu medical. 

Thomas Quick se afla atunci la secţia 37 cu regim deschis, 
secția „geamănă” cu secţia 36, în care erau internaţi infractori 
care săvârșiseră fapte cu grad deosebit de violență. Camera de 
serviciu pentru ambele secţii era la secţia 36 și acolo s-a dus 
Thomas Quick în dimineaţa zilei de 21 ianuarie 1994, ca să își 
bea cafeaua. 


Acolo l-a găsit Goran Källberg pe Quick și i-a comunicat 
hotărârea de a-i anula libera ieșire. Astfel Quick a fost mutat la 
secția 36, unde se aflau cei mai periculoși criminali. 

Kjell Persson, aflat în continuare în concediu medical, s-a 
supărat foarte tare și după o săptămână l-a contactat pe 
Källberg. Indignat de această hotărâre, el era de părere că ea va 
conduce la sinuciderea criminalului în serie Thomas Quick 
înainte ca acesta să fi recunoscut crimele și să fi fost tras la 
răspundere pentru ele. Persson califica asta drept „scandal 
naţional”. 

Goran Källberg a respins această explicaţie ca fiind 
contradictorie, însă discuţia l-a neliniștit în asemenea măsură 
încât a sunat imediat la secția 36 și s-a interesat cum se simţea 
Quick. Cu privire la convorbirea telefonică, a făcut menţiunea: 
„Personalul nu a observat nimic deosebit în comportamentul 
pacientului. În timpul discuţiei telefonice tocmai juca scrabble cu 
personalul”. 

Faptul că la instituţia psihiatrică din Säter se afla un criminal 
în serie a creat tensiuni nu numai în clinică, ci și între 
anchetatori și cei răspunzători de tratamentul pacienţilor. Göran 
Källberg a observat imediat că hotărârea de a-l muta pe Quick la 
secţia cu regim închis crease consternare la poliţie. Chiar în 
aceeași zi a primit un telefon de la Christer van der Kwast, care 
i-a explicat că prin interzicerea liberei ieșiri putea fi periclitată 


întreaga cercetare aflată în curs. 

Thomas Quick trebuia să primească „ceva în schimb” pentru 
mărturisirile lui, era de părere van der Kwast, însă argumentele 
lui nu au găsit ecou. Cât despre Källberg, acesta era extrem de 
furios pentru că un procuror se amesteca în tratamentul unui 
pacient al său. Regim cu ieșiri libere și cu călătorii aprobate în 
schimbul mărturisirilor de crime? „Eu nu sunt pentru astfel de 
decizii”, notează Källberg în dosar. 

Pe Källberg nu-l deranja supărarea lui van der Kwast. 
Problema lui era că tot mai mulţi angajaţi din clinică se 
întorceau împotriva lui. Dezamăgirea lui Thomas Quick era de 
înţeles pentru Källberg, dar reacţiile cu adevărat problematice 
erau cele ale celor doi medici Fransson și Persson. 

Kjell Persson se gândise de mai mult timp să plece din Säter și 
să accepte o nouă slujbă la clinica St. Lars din Lund, iar acum 
lupta cu toate mijloacele pentru a-și lua pacienţii cu el. Quick 
turna gaz pe foc amenințând că va încheia colaborarea cu 
poliţia dacă nu putea continua terapia cu Persson. Källberg 
considera că situaţia era un șantaj cu bună știință. 

În februarie 1994, van der Kwast a sunat din nou la 
conducerea clinicii și a făcut propuneri referitoare la tratamentul 
viitor al lui Quick. Cu acest prilej a făcut referiri la „importanţa 
unei legături apropiate cu medicul Kjell Persson, pentru buna 
desfășurare a investigaţiilor polițienești”. 

După ce eforturile lui Kjell Persson de a-l lua cu el la Lund pe 
Quick nu au dat rezultate, el a reușit în schimb să facă rost de 
un loc pentru el la institutul psihiatric din Växjö. Dar medicul-șef 
de acolo, Ole Drottved, a refuzat oferta lui Persson de a 
continua el terapia cu Quick. De acest lucru avea să se ocupe 
personalul clinicii. 

Christer van der Kwast, care era de părere că cercetările 
depindeau în mare măsură de terapia lui Kjell Persson, a 
intervenit din nou în chestiunea tratamentului și l-a sunat pe 
Drottved, care s-a lăsat convins să îi permită lui Persson 
continuarea terapiei lui Quick. 

Medicul-șef Göran Källberg a fost pus din nou în faţa faptului 
împlinit, fără să i se fi cerut sfatul și fără să fi fost informat. „Că 
s-a ajuns aici se datorează faptului că deciziile nu au fost luate 
de personalul medical și de cei cu adevărat competenţi”, scria 
acru în dosar Källberg referindu-se clar la van der Kwast. 


Dar mai erau mulţi care voiau să se amestece în subiect 
înainte de mutare. În timpul concediului său medical, Göran 
Fransson păstrase legătura cu Thomas Quick prin telefonul 
pacienţilor din secţie. Și o studentă la psihologie care în timpul 
vacanței o înlocuise pe terapeuta lui Quick s-a amestecat și ea 
în dispută. Într-o scrisoare adresată lui Quick, ea a încercat să îi 
explice hotărârea lui Göran Källberg privind regimul închis de la 
secţia 36: 


După ce a devenit public că aţi săvârșit șase crime și că 
vă găsiţi într-un dificil proces privitor la amintirile despre 
ele, e de înţeles că va trebui „să fiţi controlat mai strict”. 
Din păcate, eu sunt de părere că se va ajunge la o uriașă 
revoltă dacă se va afla că unui criminal în serie i se 
permite atâta. Doar știți cum sunt oamenii și mass- 
media... 


Când lui Kjell Persson i-a încetat concediul medical, el a 
refuzat să revină la clinică, dacă norma de muncă nu i se 
reducea la un sfert, pentru a se putea ocupa exclusiv de 
Thomas Quick. Fără vizite, fără alţi pacienţi. In caz contrar, va 
reintra în concediu medical. 

Källberg a primit această veste la o ședință din 7 februarie, 
după care Persson a discutat extensiv cu van der Kwast pentru 
a planifica noi interogatorii cu poliţia. Imediat după aceea a 
părăsit clinica și s-a dus acasă. 


În mijlocul acestui conflict neplăcut, cercetările continuau cu 
noi interogatorii. 

Din adnotările făcute de Göran Källberg rezultă că în acea 
perioadă începea să se îndoiască de metoda terapiei la care era 
supus Quick. Källberg și Kjell Persson se întâlniseră întâmplător 
pe drum și discutaseră cum trebuia să arate terapia dacă Quick 
era mutat la Växjö. 


Kjell mi-a spus că el își asuma o mare responsabilitate 
cu această terapie. Mă întreb dacă este vorba cu adevărat 
despre o terapie. Kjell spune că el stă în tăcere 
majoritatea timpului, în timp ce pacientul începe să își 
amintească imediat ce Kjell intră și se așază. 


Göran Fransson, aflat încă în concediu medical, comunică pe 
21 februarie că nu își va relua activitatea la clinică, deoarece 
„se vede expus unui gen de complot, și că cineva voia să-i facă 
rău”. 

Göran Källberg scrie în procesul său verbal referitor la această 
discuţie că îl consideră pe Fransson „evident paranoic”. Pe 
scurt, atmosfera la instituţia psihiatrică din Säter nu era cea mai 
bună. 


Kjell Persson nu a mai revenit la locul său de muncă din Säter, 
ci s-a dedicat cu tot elanul măsurilor pentru mutarea lui Thomas 
Quick. El însuși va lucra la St. Lars în Lund și pentru ședințele de 
terapie cu Quick va veni de două ori pe săptămână la Växjö. 

Înainte de plecarea lui Quick, Persson a fost informat cu 
privire la regula aplicată la Växjö conform căreia în clinică erau 
interzise toate formele de benzodiazepine. Asta era o problemă. 
Va fi Quick de acord? Și dacă accepta, el trebuia dezintoxicat 
înainte de a putea să fie dus la Växjö. 

Pe 28 februarie, Källberg scria: 


S-a început reducerea benzodiazepinei pentru TQ. Din 
păcate, nu știam că era obișnuit cu doze atât de mari. El e 
foarte motivat să-și reducă consumul cât mai rapid. 


Mie Sture îmi spune că totul a fost doar un pretext: 

— Bineînţeles că a fost un șoc faptul că la Växjö nu se primea 
benzo. La început Kjell era de părere că asta se va clarifica, va 
vorbi el cu medicul-șef Drottved. După ce n-au ajuns la un acord 
pe tema asta, Kjell a spus că lucrurile se vor aranja când voi 
ajunge acolo. 

Thomas Quick a suferit de sevraj în perioada de detoxifiere, 
care a durat câteva săptămâni, dar voia să depășească 
momentul cât mai repede posibil. La urma urmelor, acolo totul 
avea să se aranjeze. 

Pe 3 martie Källberg nota: „TQ are reacţie de sevraj la oprirea 
administrării medicamentelor, dar dorește să continue 
dezintoxicarea”. 

Doar două săptămâni mai târziu, Thomas Quick a fost mutat 
la clinica regională de psihiatrie Växjö și chiar de la sosire era 


evident că aici era cu totul altfel decât la Säter. Speranţa că „se 
va aranja” cu administrarea benzodiazepinei s-a topit pe loc. 
Quick a aflat că la instituţia psihiatrică de la Växjö se punea 
accent pe „aspectele referitoare la siguranţă, stabilirea de limite 
și determinarea gradului de pericol reprezentat de pacient”. 

Şi pentru Kjell Persson mutarea a reprezentat o dezamăgire, 
căci el se bucura că avea să reia terapia de succes a lui Quick. 
Persson a venit de două ori pentru a continua terapia, dar de 
fiecare dată zadarnic, după cum spunea Sture Bergwall. 

— Nu mai scoteam o vorbă. Fără benzo nu puteam vorbi, așa 
că doar stăteam și ne uitam unul la altul, spune el și râde. 

Faimosul pacient de la Säter nu s-a ridicat nici el la înălțimea 
așteptărilor personalului din Växjö. În dosarul acestuia stă scris: 


Pacientul se află în secţie de două săptămâni. Acolo 
este considerat reţinut și introvertit. Terapeutului său Kjell 
Persson i-a spus că forma de tratament practicată aici nu 
îi priește. Terapeutul Kjell Persson este și el de părere că 
nu își va putea continua terapia în condiţiile de aici. 


Thomas Quick comunica cu personalul exclusiv prin 
intermediul lui Kjell Persson și conducerea clinicii a stabilit că 
era imposibil să fie integrate acolo două regimuri diferite de 
îngrijire din instituţiile Säter și Växjö, ceea ce înseamnă că „nu 
putem da curs ideilor și dorințelor pacientului cu privire la 
tratamentul special, medicaţie și așa mai departe”. 

Când se făcea această adnotare, Thomas Quick sunase deja 
la secţia 36 din Säter și anunţase că nu mai putea să reziste. 
Voia să se întoarcă. 

— Vom veni să te luăm mâine, a venit imediat răspunsul. 

Deja în ziua următoare, au sosit trei infirmieri la Växjö pentru 
a-l prelua. Sture mi-a povestit entuziasmat despre întoarcerea la 
Säter: 

— A fost minunat! Pe când stăteam în mașină, ei au scos o 
pungă cu diazepam! În sfârșit, din nou acasă! 

Au făcut o escală la Grânna, au mâncat la un restaurant, iar la 
Svampen în Orebro au cumpărat dulciuri. Când au ajuns la 
secţia 36, personalul l-a primit cu braţele deschise. In frunte se 
afla Birgitta Stähle. 

Acum aveau să înceapă cu adevărat lucrurile. 


BIRGITTA STĂHLE PREIA CONDUCEREA 


La întoarcerea în clinica din Säter, pe 30 martie 1994, Thomas 
Quick s-a instalat din nou în vechea lui cameră, iar medicii i-au 
prescris o medicaţie moderată cu benzodiazepine, după care în 
clinică s-a așternut acea liniște eliberatoare, care fusese atâta 
vreme tulburată de conflicte obositoare. 

Quick trecea cu greu peste pierderea terapeutului său. 
Brigitta Stähle scria în dosarul lui că, după perioada în care s-a 
aflat la Växjö, Quick era foarte nerăbdător să-și continue terapia 
și insista ca acest lucru să se petreacă la Säter, pentru că aici se 
simţea bine și în siguranţă. El a rugat-o pe Stähle să îl ajute și 
ea a consimțit. 

Cum medicii-șefi Fransson și Persson ieșiseră din joc, Birgitta 
Stähle era câștigătoarea clară a unei aprige dispute la care ea 
nici măcar nu fusese nevoită să ia parte. 

La ora 15.00 pe data de 14 aprilie 1994, nucleul noii echipe 
de anchetare a lui Quick s-a întrunit în sala de muzică a secţiei 
36. În cele patru fotolii în negru și roșu stăteau Seppo Penttinen, 
Thomas Quick, Birgitta Stähle și avocatul Gunnar Lundgren. A 
cincea roată la căruță era Sven Åke Christianson, docent în 
psihologie la Universitatea din Stockholm. El se afla acolo în 
calitate de expert foarte interesat de criminali în serie. 

Înainte de interogatoriu, Thomas Quick anunţase că voia să 
prezinte informaţii importante despre asasinarea lui Johan 
Asplund. Pe parcursul zilei primise benzodiazepine în doze mari. 
Relatarea lui devenea tot mai complicată, totuși Seppo 
Penttinen îl ascultă cu răbdare, punea întrebări și încerca să-l 
facă să înainteze cu relatarea. 

Spre sfârșitul lungului interogatoriu apar totuși probleme și 
Quick anunţă prin Stâhle că medicii făcuseră cercetări de capul 
lor. 


TQ: Eu cred că am dat de urme concrete. 

PENTTINEN: Ce fel de urme erau acestea? 

TQ: Două... două... una și una... 

PENTTINEN: Hm... Vă referiţi la două oase dintr-un 
deget arătător. Unde sunt acestea acum? 

TQ: Eu trebuie să ies cât Birgitta vă spune unde sunt. 


Thomas Quick părăsește încăperea și Birgitta Stähle ia 
cuvântul pentru a sintetiza ceea ce ieșise la iveală în timpul 
ședinţelor de terapie cu privire la oasele de la degetul lui Johan 
regăsite. 

— Asta este ceea ce este dificil, începe ea cu greutate. Asta 
este ceea ce mi-a relatat el. Acum. Aă... pentru că a relatat că a 
găsit fragmentele de oase în pârâu și că le-a arătat lui Göran și 
lui Kjell, apoi le-a mâncat. Așadar, ele nu mai există. 

Penttinen tace. 

Probabil faptul că doi medici au inițiat cercetări și în mod 
conștient nu au prezentat anchetatorilor informaţii este deja 
destul de șocant. Dar și mai gravă este afirmaţia lui Quick că ar 
fi digerat unica dovadă tehnică a întregii anchete. 

Scurtul discurs al Birgittei Stâhle a fost reţinut pe bandă 
magnetică, dar trebuia să existe și în formă scrisă, și să apară 
printre documentele publice în ziua în care se va cere acuzarea 
pentru uciderea lui Johan Asplund. Seppo Penttinen auzise 
destule. 

— Înţeleg, rostește el tensionat. Întrerupem interogatoriul la 
ora 16.06. 


Succesoarea lui Kjell Persson, Birgitta Stähle, nu practicase 
niciodată astfel de metode, era decisă să colaboreze deplin cu 
poliţia. Cel puţin de trei ori pe săptămână fixa o ședință de 
terapie cu Thomas Quick și, cum apărea ceva ce interesa poliţia, 
îi comunica lui Seppo Penttinen. 

Marea problemă era că atunci când Quick fusese internat la 
clinica Säter în 1991 habar nu avea că ar fi comis crime. Aceste 
amintiri fuseseră complet inaccesibile, ca și abuzul la care 
fusese supus în copilărie. 

Ajutat de Stâhle, Quick a fost în stare să-și rememoreze 
copilăria sa la Falun din anii '50. La terapie el se transforma în 
micul Sture, care povestea în limbajul lui copilăresc amănunte 
din trăirile lui, în timp ce Stâhle nota încontinuu ceea ce descria 
el și reacţiile sale. 

Kjell Persson comparase evenimente asemănătoare cu 
„călătorii hipnotice într-o mașină a timpului”. Termenul 
psihologic pentru asemenea călătorii în timp era „regresie”, 
ceea ce însemna că pacientul se întoarce într-un stadiu de 
evoluţie anterior, deseori pentru a  retrăi momente 


traumatizante ce vor fi prelucrate. Thomas Quick denumea 
acest fenomen „cădere în timp” și pe parcursul terapiei putea să 
recadă în timp voluntar fie în copilăria aparent îngrozitoare, fie 
în perioadele în care el, ca adult, săvârșise crime. 

Conform teoriilor curente, la clinica Säter infracțiunile grave 
prin violenţă reprezentau „duplicate” ale traumelor copilăriei, iar 
criminalul era în același timp victimă și făptuitor. Legătura 
victimă-făptuitor întruna și aceeași persoană avea ca scop să 
contribuie ca amintirea reconstituită a unui abuz ori a unei 
maltratări să poată ajuta la înţelegerea formei în care acestea s- 
au regăsit în comportamentul adultului. Sture Bergwall repetase 
abuzul săvârșit de părinţi asupra sa violând și ucigând el însuși 
tineri. 

Pe parcursul timpului, ședințele de terapie efectuate de 
Birgitta Stähle cu Thomas Quick au dat naștere la o adevărată 
grădină de amintiri reprimate, iar mai multe dintre ele au 
germinat și s-au transformat în descoperiri de sine stătătoare, 
care au rezistat pe tot parcursul proceselor și până la verdictele 
de crimă. 

Astăzi, încrederea în amintiri reprimate retrezite la viaţă prin 
terapie este privită cu rezerve în sistemele juridice din lumea 
întreagă, dar în anii 1990 aceste teorii decideau conceptul 
terapeutic pentru Thomas Quick și alți criminali violenţi aflaţi în 
institutul psihiatric din Säter. 

Nici medicii și nici psihologii nu și-au pus problema că Quick 
nu își putea aminti în niciun fel crimele lui, și cu toate astea 
trecea drept cel mai teribil criminal în serie al Suediei. Domnea 
opinia larg răspândită conform căreia asemenea trăiri erau atât 
de insuportabile, încât amintirile erau încredințate „disociat” și 
depozitate într-un ungher ascuns al memoriei. Nici competenţa 
lui Stähle de a folosi tehnici de regresie pentru a readuce la 
suprafaţă amintirile lui Quick nu a fost vreodată analizată. 

Pe măsură ce fragmentele de amintiri reprimate reveneau, 
avea loc un proces intelectual de stimulare, în cadrul căruia 
fragmentele erau îmbinate sau „integrate”, în timp ce Birgitta 
Stähle și propriul pacient priveau îngroziţi cum imaginea 
criminalului în serie Thomas Quick se materializa în faţa ochilor 
lor. 


Eu știam că Stähle primea sfaturi în fiecare săptămână de la 


guru obiect-legătură Margit Norell pentru terapia lui Quick, dar 
care erau concret acestea reprezenta un secret bine păstrat. 
Același lucru era valabil și pentru modul în care decurgea 
terapia. Cu privire la asta nu existau niciun fel de note, ci doar 
amintirile incomplete ale lui Sture Bergwall, lipsite de orice 
document. 

Birgitta consemna cu grijă în scris fiecare ședință de terapie 
și, după ce Sture și-a retractat faţă de mine toate mărturisirile, 
el a cerut să citească aceste consemnări, care legal sunt 
documente ale pacientului. 

Răspunsul ei a fost surprinzător: Stähle susţine că toate au 
fost distruse. 

Sture mai susține că Margit Norell și Birgitta Stähle au scris o 
carte despre Thomas Quick. Autoarele erau de părere că 
volumul despre terapia lui Quick era o operă deschizătoare de 
noi drumuri, de același nivel cu studiile de caz ale lui Sigmund 
Freud privitoare la „Wolfsmann”. Dar, din motive necunoscute, 
cartea nu a apărut niciodată. Eu și Sture ne-am dat seama că 
niciodată nu vom avea acces la acest manuscris. 

Este evident că Sture Bergwall era singura mea sursă de 
informaţie cu privire la perioada de zece ani de terapie cu 
criminalul în serie Thomas Quick, așadar, omul care în prezent 
se bucură de cea mai redusă credibilitate din toată Suedia. 


După ce Sture și-a retractat mărturisirile, conducerea clinicii a 
trecut la represalii faţă de recalcitrantul criminal în serie. Printre 
altele medicii au decis demontarea jaluzelelor care protejau 
împotriva soarelui și a privirilor indiscrete, ca și îndepărtarea 
rafturilor de cărţi, a cărţilor și CD-urilor care se aflau în camera 
lui de aproape două decenii. 

Când Sture se ocupa de ultima cutie, a găsit pe fundul unui 
raft, sub niște discuri vechi de vinil, un dosar ponosit fără 
etichetă. L-a deschis și a citit mirat primele rânduri de pe 
pagină: 


INTRODUCERE 

Scopul acestei cărţi este să descrie un proces 
terapeutic extrem de dificil și de neobișnuit, pe care l-am 
urmărit de pe postura de mentor în anii 1991-1995... 


Lui Sture nu îi venea să își creadă ochilor: găsise manuscrisul 
lui Margit Norell și al Birgittei Stăhle, pe care toţi îl credeau 
pierdut. A citit mai departe: 


Înainte de începerea acestui proces terapeutic, Sture nu 
avea niciun fel de amintiri din perioada anterioară vârstei 
de doisprezece ani. Contactul cu crimele pe care le-a 
săvârșit - a devenit criminal la vârsta de 14 ani - a ieșit 
prima dată la iveală în procesul terapeutic. In niciunul 
dintre cazuri el nu a făcut obiectul vreunei suspiciuni ori al 
unei anchete din partea poliţiei. Când o crimă împreună 
cu amănuntele ei a devenit suficient de clară pe parcursul 
terapiei, Sture însuși a cerat poliţiei să procedeze la 
audieri și să întreprindă cercetări. 


Câteva zile mai târziu ţineam în mâini mult doritul manuscris, 
404 pagini de text neprelucrat, parţial de necitit din cauza 
terminologiei de specialitate superpsihologizate, dar era totuși 
raportul terapeuţilor cu privire la terapia la care fusese supus 
Thomas Quick. 


În timpul cercetărilor mele anterioare referitoare la Thomas 
Quick, am întâlnit de mai multe ori expresia „iluzie-Simon”. 
Această iluzie trebuie să fi fost o temă importantă în ședințele 
de terapie, dar nu am putut să îmi fac o idee despre ce era 
aceasta. Cu prima ocazie l-am întrebat pe Sture. 


— Simon a apărut pe parcursul terapiei cu Birgitta Stähle, în 
legătură cu abuzul suferit de mine, la care au fost părtași atât 
tatăl meu, cât și mama mea. Nu mai știu exact descrierea 
făcută de mine, dar el a fost omorât prin îndepărtarea capului 
de trup. A fost decapitat. Apoi personajul a fost împachetat în 
hârtie de ziar și fixat pe remorca unei biciclete, iar tata și cu 
mine am plecat să îngropăm copilul mort în promontoriul 
Främby udde. 


Sture avea patru ani când a fost martor al uciderii fratelui mai 
mic și i-a venit ideea că l-ar putea „repara pe Simon”, să îi redea 
viaţa. Cumva de la această idee s-a ajuns la ideea că Sture ar 
putea „da viaţă” omorând el însuși. In ședințele cu Birgitta 


Stähle, aceste gânduri erau explicaţia faptului că Sture însuși 
devenise criminal. 

Nimeni nu auzise vreodată de vreun Simon până când Sture 
nu îi vorbise de el Birgittei Stähle; conform celor spuse de Sture, 
era vorba de pură fantezie apărută în încăperea unde se 
desfășura terapia. 

Acum manuscrisul se afla în faţa mea, iar în el Stähle descria 
cu propriile cuvinte cum Sture regresa în timpul terapiei 
transformându-se în băiatul de patru ani, care fusese martor la 
cum părinţii lui îl omorâseră și îl măcelăriseră pe fratele mai 
mic, Simon. 


„Chipul este desfigurat de spaima morţii, cu gura larg 
deschisă. Eu, Birgitta, pot comunica cu Sture, ceea ce 
arată că el se află în deplină regresie, dar mai are încă un 
contact cu prezentul. 

Prima tăietură cu cuțitul este aplicată de către mamă în 
partea dreaptă a trunchiului. Apoi tatăl apucă cuțitul. 
Sture repetă de mai multe ori: Nu gâtul! Nu gâtul! Cuţitul 
șuieră în aer, mai întâi spintecă trupul, apoi îndepărtează 
piciorul drept. 

M(ama) ia din carnea lui Simon și o îndeasă în gura 
deschisă a lui Sture. 

Sture spune: Mie nu îmi este foame. 

Sture spune că M(ama) și T(ata) se îmbrățișează și că el 
consideră asta înfiorător. Apoi întinde mâna pentru a lua 
mâna lui Simon. Și realizează că aceasta este separată de 
trup. Spune: Eu i-am desprins mâna micului meu frate!” 


În ședințele de terapie, apariţia lui Simon și moartea lui 
cauzată de părinţi sunt resimţite ca adevărate. Trăirile copilului 
Sture își găsesc mai târziu replica în uciderea lui Johan Asplund, 
Charles Zelmanovits și a altor tineri. Amintirile fuseseră 
reprimate, dar adultul Sture își „povestea” trăirile lui omorând, 
profanând și măcelărind cadavrele, așa cum părinţii lui îi 
ciopârțiseră fratele mai mic. 

În carte, mama lui Sture este denumită permanent M sau 
Nana, cu eufemisme pentru o fiinţă atât de rea, al cărei 
adevărat nume era prea înfiorător pentru a fi pronunţat. Birgitta 
Stähle redă în carte numeroase fapte oribile ale mamei cea rea. 


Sture începe să povestească printre spasme. Nana l-a 
apucat cu mâinile de gât pe Sture. „El îi simte mâinile. 
Acum ea se duce la Simon”, unde Sture se află în spatele 
ochilor lui închiși. Ea este chiar în faţa chipului lui Simon. 
Corpul este rănit, dar Sture se concentrează asupra 
chipului, pentru a nu fi nevoit să se uite la corpul rănit. 
Sture vede pumnul strâns, plin de sânge al Nanei și 
spune: Roșul este de la sucul de fructe?... 


Margit Norell interpretează faptul că Thomas Quick crede că 
sângele fratelui său ciopârțit este suc de fructe drept dovadă că 
el spune adevărul. Ea scrie în manuscris: 


Cum putem să știm că descrierile lui Sture sunt 
adevărate? 

Dacă este vorba despre trăirile copilului: limbajul pueril, 
reacţii tipic copilărești, modul cum decurge regresia, cum 
sunt exprimate sentimentele și amintirile care tot mereu 
ies la iveală. 

Dacă este vorba despre trăiri reprimate ale adultului: 
reconstituirea și concordanța cu informaţiile poliţiei și în 
final corelaţia dintre ele. 


Anchetatorii au căutat zadarnic cadavrul lui Simon la Frâmby 
udde. Au solicitat la spitalul din Falun dosarul medical al mamei, 
din care a rezultat că Thyra Bergwall nu a adus pe lume copii și 
nici nu a avut un avort în acea perioadă. Niciun apropiat al 
familiei nu remarcase vreun semn de sarcină la ea. Cu toate 
astea, nimeni din echipa de investigatori nu a părut să se 
îndoiască vreo clipă de adevărul spuselor lui Sture. Nici polițiștii, 
nici procurorul, nici instanţele și nici Margit Norell. 


„Ca orice copil și Sture a încercat să menţină o imagine 
pozitivă a părinţilor săi. Mai ales în privinţa tatălui, care în 
ciuda a tot ce i se atribuise, avea și o parte bună, chiar 
dacă sub formă sentimentală. Dar cel mai mult Sture se 
temea de mama lui, ceea ce se manifesta printre altele 
prin faptul că mult timp nu își amintea chipul ei sau nu 
voia să îl revadă. 


Când acest lucru nu mai era posibil - în legătură cu 
omorârea lui Simon și cu ciopârţirea cadavrului său - 
Sture împărțea imaginea tatălui în două părţi; T și 
Ellington, aici Ellington reprezentând partea rea, 
înfiorătoare a tatălui. 


În timpul regresiei - o „întoarcere în timp până în anul 1954” 
- Thomas Quick a relatat că, după uciderea lui Simon, T 
părăsește încăperea și revine la scurt timp cu o cămașă curată. 
„Este un unchi, care a împrumutat cămașa tatălui”, a decis 
copilul Sture și a denumit Ellington sufletul rău al tatălui său. Pe 
parcursul terapiei, Quick utilizează frecvent eufemismele 
Ellington și T pentru tată, însă poate rosti cuvântul „tată” fără 
mari probleme. Dar îi este imposibil să spună „mamă” când 
vorbește despre ea. 

Asta este o poveste stranie. Dar mult mai stranie este 
evoluţia personajului Ellington. 

Pe parcursul terapiei, Ellington se transformă din alter ego rău 
al tatălui într-un personaj care preia tot mai des comanda 
trupului lui Thomas Quick. Brigitta Stähle a fost frecvent martoră 
a acestei schimbări și o asemenea întâmplare își are locul și în 
manuscris. 


Te pot asigura că transformarea pe care am văzut-o era 
dracul în persoană, literal, și răspunsul lui Sture la el. El îi 
arată gâtlejul, după care urmează negarea cu cuvintele 
„Nu, acesta nu este tata, este un disc de patefon ieșit din 
el, care vorbește”. 

Ceea ce i-a spus dracul este „Tu trebuie să simţi 
moartea.” 


Rolurile diferite ale lui Ellington în poveștile lui Thomas Quick 
reprezintă unul din multele exemple ale modului în care 
personajele zugrăvite de Quick iau alte întrupări, niciuna dintre 
ele nu este statornică, ci simbolizează pe altcineva. Ellington 
este făptura tatălui, în care se transformă Quick atunci când 
săvârşeşte crimele. 

Cazurile actualizate în prima perioadă a terapiei cu Birgitta 
Stähle au fost Alvar Larsson, Johan Asplund, Olle Hogbom și un 
tânăr numit uneori „Duska”, pentru ca ulterior să primească alte 


nume. Ultimul nume apărut pe listă mai înainte, pe vremea lui 
Kjell Persson, a fost Charles Zelmanovits, și cu acest caz 
Ellington a intrat în acţiune ca asasin al minorului. 

Charles avea 15 ani când a dispărut pe drumul de întoarcere 
acasă de la o sărbătoare a dansului din Piteă, în noaptea de 13 
septembrie 1976. După întoarcerea lui Thomas Quick din Växjö, 
uciderea lui Charles a devenit prima prioritate în terapie și în 
anchetele poliţiei. 


ÎNTREBĂRI 


În vara anului 2008, cu mult înainte de a fi avut loc dramatica 
întâlnire din Säter în care Sture și-a revocat în faţă toate 
mărturisirile, mă duc la tribunalul din Falun pentru a copia 
documentele despre păcatele din tinereţe ale lui Sture Bergwall 
și referitoare la crimele Gry Storvik și Trine Jensen. Cei de acolo 
sunt nu numai serviabili, dar și vorbăreţi, iar un angajat al 
tribunalului îmi povestește că o firmă de producţii norvegiană a 
cerut copii ale documentelor celor două anchete privind crimele 
lui Thomas Quick. 

— Când au primit nota de plată de peste 40.000 de coroane, 
au refuzat să plătească, mi-a spus el. 

Eram curios, dar și ușor îngrijorat că în Norvegia s-ar putea 
lucra deja o producţie pentru televiziune, care să intre în 
concurenţă cu proiectul meu. Apoi rezultă că este vorba despre 
un serial referitor la pregătirea profilerilor. Unul dintre cei mai 
renumiţi profileri, fostul agent FBI Gregg McCrary, a realizat 
profilurile criminalilor ori criminalului care le-au ucis pe Therese 
Johannesen, Trine Jensen și Gry Storvik. 

Gregg McCrary nu cunoaște conținutul interogatoriilor și alte 
informaţii despre Thomas Quick, ci numai procesele-verbale ale 
tehnicii criminalistice, interogatoriile apropiaților acestuia și alte 
documente asemănătoare existente. Firește că nu i s-a spus că 
aceeași persoană a fost condamnată pentru toate cele trei 
crime. 

Cu tupeu, decid să profit de colegii mei norvegieni și 
programez un interviu cu Gregg McCrary în Virginia, USA. 

M-a primit la sfârșitul lunii septembrie pe grandioasa lui 
proprietate dintr-un complex rezidenţial închis cu ziduri și dotat 
cu posturi de pază. Lui McCrary îi este foarte limpede că toate 
cele trei crime din Norvegia pentru care a fost condamnat 
Thomas Quick au fost comise de persoane diferite. Niciunul 
dintre profilurile de criminali întocmite de el nu are măcar vagi 
asemănări cu Thomas Quick și în privinţa a doi dintre ei se 
pleacă de la premisa că ar cunoaște foarte bine locurile. 

Când i-am vorbit lui McCrary despre investigaţiile mele, el mi- 
a spus hotărât: 

— Singurul lucru pe care îl știm cu certitudine este că el este 
un mincinos; a recunoscut iniţial crime pe care acum le 


contestă. Trebuie clarificat ce versiune corespunde adevărului. 
Poate că a săvârșit unele dintre crime, poate toate. Cele trei 
crime pe care le cunosc mai bine, după părerea mea, nu îl au pe 
el ca autor. Și am mari îndoieli și în privinţa celorlalte. 

Apoi el continuă: 

— Am fost solicitat deseori să verific audieri în care există 
suspiciunea că mărturisirile sunt false. Primul lucru pe care îl fac 
este să răsfoiesc procesele-verbale pentru a stabili cine 
vorbește. Trebuie ca în principal să vorbească suspectul, altfel 
probabilitatea este mare ca persoana care conduce audierea să 
îl alimenteze pe suspect cu informaţii. 

Gregg McCrary relatează despre cazuri la care a lucrat 
personal și în care s-a dovedit că era vorba despre mărturisiri 
false, deși suspectul știa lucruri pe care le puteau ști doar 
făptașul și poliția. Cei care conduceau interogatoriile erau 
absolut siguri că nicio astfel de informaţie nu răsuflase. Dar 
după o interogare foarte detaliată s-a constatat că tocmai asta 
se întâmplase. Așa ceva se poate realiza prin aluzii vagi sau prin 
modul de punere a întrebărilor. 

Conducătorul interogatoriului trebuie să pună întrebări clare: 
„Ce s-a întâmplat? Povestiţi!” Dacă pune întrebări la care se 
poate răspunde cu „da” ori „nu”, interogatoriul nu se desfășoară 
corect. 

Rechizitoriul lui McCrary era ca un ecou la cuvintele 
poliţistului Jan Olsson, critic al lui Quick: „Gândește-te: A spus 
cândva ceva ce nu știa poliţia? Cred că asta trebuie verificat”. 


DISPARIȚIA LUI CHARLES ZELMANOVITS 


Charles Zelmanovits era întins pe jos și fratele lui mai mic, 
Frederick, încerca să-l ajute să-și înghesuie trupul subţirel în 
jeanșii Wrangler și mai strâmţi. 

Fred trăgea de cingătoare, Charles își sugea burta și în cele 
din urmă reuși să închidă nasturele din alamă. Se ridică ţeapăn 
și stângaci în picioare și își trecu palma peste materialul din 
care erau confecţionaţi pantalonii, material întins pe coapse ca 
un al doilea rând de piele. Mai jos erau mai largi și îi acopereau 
laba piciorului. 

Frederick Zelmanovits avea abia doisprezece ani, dar încă își 
amintește bine de seara de 12 noiembrie a anului 1976, puţin 
înainte de a se fi petrecut ceea ce urma să rămână de neînțeles. 
L-am întâlnit în restaurantul din cartierul lui din Piteă și am 
observat că fratele lui Charles este bine făcut, avea păr rar, 
cărunt și tuns scurt. Avea copii și curând împlinea 45 de ani. Mi- 
a povestit despre dispariţia lui Charles, care i-a lăsat pentru 
totdeauna un gol în suflet: 

— El era prietenul meu cel mai bun și a dispărut. 

Charles era cel care era totdeauna alături de Frederick atunci 
când era certat ori când avea o problemă în familie. Ultima 
seară cu Charles fusese la fel ca oricare alta. Frederick își mai 
amintește că aruncase în direcţia lui Charles castronul cu apă al 
câinelui. Apoi îl ajutase să îmbrace jeanșii și chestiunea cu 
aruncarea castronului fusese uitată. 

Charles și Frederick se făcuseră fraţi de cruce înainte de pleca 
din casa unde copilăriseră în Spania și a se fi mutat cu familia la 
Piteă, în frigul și întunericul nordului. Mama lor insistase să se 
mute din Fuengirola, pentru ca fiii lor să poată beneficia de o 
instruire mai bună. Soţul ei, Alexander, era chirurg, dar 
acceptase un post de medic de întreprindere la fabrica de 
cherestea din Munksund. 

Inga Zelmanovits vorbise mereu cu fiii ei în limba suedeză și 
Charles nu avea probleme cu limba când a început să 
frecventeze școala Pitholms, doar că mai scăpa câteodată un 
cuvânt greșit. Colegii l-au acceptat și curând a devenit foarte 
iubit în clasă, ceea ce probabil că se datora și părului său blond- 
închis, strălucitor, lung până la umeri, ochilor căprui frumoși și 
zâmbetului ce lăsa să se vadă o dantură perfectă. 


Cu toate acestea, pentru unii rămăsese totuși un străin. 
Aceasta era situaţia la Piteă în 1976. 

In acea seară, lui Charles i s-a amintit că locul lui în gașcă nu 
era de la sine înţeles. Colega lui de clasă Anna era singură 
acasă în weekend și în vilă era mare agitaţie. Erau toţi colegii 
acolo, dar nimeni nu se gândise să îl invite și pe Charles. 

O ultimă privire asupra pantalonilor, apoi asupra hainei lungi, 
comandă specială lucrată de mână în Spania. În buzunar era un 
sfert de Bacardi, despre care nici fratele lui de cruce nu știa - 
dar despre care s-a aflat după reconstituirea detaliată a ultimei 
lui seri făcută de poliţie. 

Charles și-a adunat tot curajul și a format numărul de telefon. 
Anna a ridicat receptorul și Charles a auzit că petrecerea era în 
toi, deși era doar ora 18.30. Desigur că era bine-venit, nicio 
problemă. 

După puţin timp Charles suna la ușă. Tinerii aveau bere, vin și 
tărie, cu care serveau fetele. Charles a scos sticla de Bacardi din 
buzunar și s-a așezat pe un taburet. 

Pe la ora 20.30, cei mai mulţi erau beţi, cineva a comandat un 
taxi și petrecerea a luat sfârșit brusc și haotic. 

Charles, împreună cu alţii care nu au mai avut loc în taxi, au 
mers pe jos trei kilometri până la discoteca de la școala 
Pitholms. 

Când a intrat în sala de mese, Charles a dat cu ochii de Maria. 
Și ea l-a remarcat. Au dansat amândoi și s-au încins puţin 
înainte de a ieși afară. Au luat romul cu ei și au căutat un loc 
mai ascuns. 

Afară erau șase grade Celsius. Sexul aproape că s-a terminat 
înainte să înceapă. Maria era în toane proaste când au revenit în 
sală. 

Dar Charles a ieșit curând din nou afară. Acolo mai erau tineri 
de 17-18 ani, cărora nu li se dăduse permisiunea să intre în 
discoteca școlii. Romul era pe terminate, iar Charles era ameţit 
bine. Nu știa unde era Maria. 

— Charles! 

Il strigase Leif. Charles îl considera neobișnuit de drăguţ pe 
Leif, un băiat de 19 ani. Acesta era un prieten al Mariei. 

— Vrei o dușcă? l-a întrebat Charles și i-a întins sticla în care 
erau ultimele picături. 

Leif a clătinat din cap și a spus: 


— Maria mi-a povestit. Este tristă din cauza ta. Și furioasă. 

Charles a băut el ce mai rămăsese în sticlă, fără să răspundă. 
Dar Leif nu îl slăbea: 

— Nu poţi să îţi faci de lucru cu ea, pur și simplu, și pe urmă 
să nu te mai ocupi restul serii de ea. Trebuie să îți petreci seara 
asta cu ea! Pe urmă nu ai decât să faci ce vrei... 

Charles nu știa ce să spună. Leif repetă ce părere proastă 
avea despre ce făcuse Charles, după care l-a lăsat singur în 
întuneric. 

Zvonul s-a răspândit repede printre cei prezenţi: 

— Charles i-a tras-o Mariei! 

Ea era cea mai drăguță fată din școală - așa considerau și 
băieţii de 18 ani. Şi acum se dusese vorba că „grecul” o violase. 

Lars-Ove avea 18 ani și rămăsese treaz pentru că era șoferul 
desemnat pentru seara aceea. Când a descoperit-o pe Maria, i-a 
propus să facă o plimbare cu mașina. S-au dus în centru, dar 
Lars-Ove își imaginase lucrurile altfel. Maria era dezamăgită și 
vorbea doar despre Charles. 

Charles mai era încă la reuniunea din școală. A căutat-o pe 
Maria până când au plecat toţi și acum se grăbea și el spre casă. 
După câţiva kilometri pe nesfârșitul Järnvägsgatan, a dat de 
câţiva colegi de școală și a luat-o la fugă pentru a-i ajunge. Dar 
Maria nu era cu ei. 

Charles a schimbat doar câteva cuvinte cu aceștia și a plecat 
mai departe în grabă. Ultima dată colegii l-au văzut sub un 
felinar din intersecţia de la capătul arterei Järnvägsgatan. 
Nimeni nu a văzut dacă el a luat-o la dreapta ori la stânga pe 
Pitholmsgatan. 

Acasă nu a mai ajuns niciodată. 

În timp ce Charles dispărea afară în întuneric, fratele lui mai 
mic dormea fără să bănuiască nimic din ceea ce se întâmplase, 
dar avea să afle vestea a doua zi dimineaţa. 

— În faţa ușii erau o mulţime de polițiști și am ghicit destul de 
repede de ce se aflau acolo. La început noi mai credeam că 
Charles o să apară curând, dar timpul trecea și tensiunea 
devenea tot mai mare. 

Frederick a descris dispariția lui Charles ca pe o catastrofă de 
familie. A încercat să cuprindă în cuvinte chinul nesiguranţei și 
cât de distruși au fost părinţii lui când a sunat telefonul și cineva 
la celălalt capăt a rostit: „Alo, sunt Charles!” și apoi a închis. Mi- 


a descris cum au sperat în van că se va întâmpla imposibilul, că 
Charles va apărea într-o zi în faţa ușii și că totul va redeveni 
cum fusese înainte. 

— Firește că îţi doreai să speri că el era în viaţă pe undeva. 
Dar timpul trecea și trebuia să mergi cumva mai departe. 

Frederick nu crezuse niciodată teoriile despre sinucidere sau 
că Charles ar fi fost bolnav, ori că nu ar fi îndrăznit să se 
întoarcă acasă. Frederick spune că era de neconceput ca 
Charles să fi dispărut din proprie iniţiativă. 

— Cineva i-a făcut ceva, eu totdeauna am fost convins de 
asta. 


Ziua de duminică 19 septembrie 1993 a debutat cu o 
dimineaţă frumoasă la Norra Pitholmen. Familia tânărului 
vânător avea dreptul de a vâna în această pădure, iar acesta își 
făcuse planuri să și petreacă întreaga zi în pădure. 

Cu arma în mână, el înainta grăbit în urma câinelui său, care 
aproape că ajunsese în porţiunea defrișată din vârful costișei și 
lătra la o pasăre. Vânătorul miji ochii din cauza soarelui și se 
împiedică de un obiect care semăna cu o ciupercă mare alb- 
cenușie, dar dură ca piatra. Era prea mare pentru a fi un os de 
animal, pentru o tigvă de animal era prea rotund. Indepărtă cu 
vârful ghetei mușchiul din jur, ridică obiectul și se trezi ținând în 
mână un craniu uman. 

Descoperirea îl surprinse. Un cadavru nu ar fi putut zace aici 
prea mult timp fără să fie găsit. Vânătorii cutreierau terenul 
regulat și el însuși trecuse deja de nenumărate ori pe aici. Tatăl 
lui defrișase în urmă cu câţiva ani o fâșie de pădure în imediata 
apropiere. Vânătorul mai aruncă o privire asupra craniului 
înainte de a-l lăsa în locul din care îl ridicase, memoră locul și 
porni din nou după câine. 

Dar nu mai avea liniște și, după câteva ore de umblat fără 
urmă de vânat, reveni la locul descoperirii. Își aminti de băiatul 
care dispăruse în urmă cu 17 ani și decise să anunţe poliţia. 

Poliţiștii au găsit în apropierea locului mai multe oase și haine 
putrezite. O mânecă părea să provină de la o haină maro din 
piele. 

„Nu se știe încă cine este persoana al cărei craniu a fost 
descoperit în acea pădure”, scria Martin Strombăck, inspector 
de la poliţia judiciară, în raportul lui, cu toate că el nu avea nici 


cea mai mică îndoială în privinţa identităţii mortului. 

Între timp tatăl lui Charles murise, dar Frederick şi mama sa 
Inga au primit curând vestea că Charles fusese identificat după 
dantură. 

— Era oricum o veste... Mulţi spun că este bine când este 
găsit cadavrul, dar eu nu sunt pe deplin de aceeași părere. Asta 
ce însemna? Eu vreau să știu ce s-a întâmplat. După câţiva ani 
te poți împăca cu gândul că el nu mai exista. După ce a fost 
găsit cadavrul, incertitudinea a revenit: De ce se afla cadavrul 
acolo? Ce s-a petrecut de fapt? 


Abia trei luni mai târziu, vineri 13 decembrie, ziarele au 
anunţat că rămășițele pământești ale lui Charles Zelmanovits au 
fost găsite. 

Misterul băiatului dispărut la vârsta de 15 ani fusese parţial 
dezlegat. Familia Zelmanovits a primit confirmarea scrisă a 
morții lui Charles. Ancheta nu a putut să elucideze cum a murit 
și cum a ajuns la Norra Pitholmen în pădure, dar criminaliștii nu 
au găsit nimic care să indice că Charles fusese victimă a unei 
infracţiuni. 

La câteva zile după publicarea articolului despre Charles 
Zelmanovits, Thomas Quick declară într-o ședință de terapie cu 
Kjell Persson că „își amintise materiale noi”. Și anume, că pe la 
mijlocul anilor 1970 omorâse un tânăr în Piteă. 

Kjell Persson a răspuns că tocmai citise în ziar o notiţă despre 
acel caz și că poliţia găsise resturile pământești ale lui Charles 
într-o pădure de lângă Piteă. 

— Într-adevăr? s-a mirat Quick. Nu am citit despre asta. 


Pe 9 februarie 1994, după ora 8.00, avocatul Gunnar 
Lundgren își părăsea splendida sa gospodărie ţărănească 
construită în stilul secolului XVIII-lea, pentru a urca în 
automobilul său Honda și a se duce la institutul psihiatric din 
Säter, la aproximativ 50 de kilometri. 

Lundgren avea 51 de ani și era cel mai cunoscut avocat 
penalist din Dalarna de când îi apărase pe cei mai vestiți 
criminali ai provinciei, cum ar fi spărgătorul de bănci Lars-Inge 
Svartenbrandt, Mattias Flink participant la omor în masă, și 
acum potenţialul criminal în serie Thomas Quick. Un bărbat 
solid, care nu se teme să facă publice opinii discutabile. In 


Aftonbladet, se remarcă prin părerea sa cu privire la rolul de 
apărător al lui Thomas Quick: 

„Quick a recunoscut cinci crime, dar poliția nu este complet 
convinsă că el spune adevărul. Eu sunt. De aceea sarcina mea 
este să conving poliţia că clientul meu a ucis”. 

După o oră Gunnar Lundgren intră în sala de muzică a clinicii 
și, înainte de a se așeza în fotoliul străvechi în roșu și negru, îi 
salută pe clientul său și pe conducătorul interogatoriului Seppo 
Penttinen. Când se regăsiseră ultima oară în aceeași formaţie în 
această încăpere, fusese vorba despre uciderea lui Thomas 
Blomgren, faptă care se prescrisese deja. 

Dar acum lucrurile erau grave. Dacă recenta mărturisire a lui 
Quick se dovedea reală, acesta avea să fie acuzat de omorârea 
lui Charles Zelmanovits. 

Penttinen porni magnetofonul. Se îndreptă de spate și se 
întoarse către Quick, care părea că se concentra asupra misiunii 
care îi revenea. 

— Să începem cu motivul pentru care erați în zonă când aţi 
intrat în contact cu băiatul. 

— Da, a fost ca și la alte călătorii. A fost o călătorie ne... 
neplanificată, planificată, neplanificată. Aă... 

Quick relatează că a călătorit cu mașina. 

— Ar fi interesant să aflăm cu ce fel de mașină aţi fost, cere 
Penttinen. 

Mie Sture mi-a spus că și-a amintit de problema cu mașina 
când a declarat că o împrumutase de la Ljungström pentru 
crima săvârșită asupra lui Johan Asplund. Acum voia să evite cu 
orice preţ dificultăți asemănătoare. De aceea răspunde scurt că 
nu vrea să spună ce mașină a folosit. Nu va spune încă. 

Penttinen oprește magnetofonul, în timp ce Quick se consultă 
cu avocatul. Quick îi spune lui Lundgren că știe ce mașină a 
folosit, dar din motive secrete nu poate de data aceasta să 
dezvăluie acest lucru. 

Quick spune că incidentul ar fi constituit o vreme temă a 
terapiei, sub denumirea de „băiatul brunet”. Apoi își amintise de 
un nume. 

Cu toate astea, „băiatul brunet” nu este o descriere foarte 
potrivită. Charles nu era brunet, el avea pielea albă și păr blond. 
Lucru confirmat și de biroul pentru dispăruţi în 1976, care 
descria părul lui Charles ca „blond-închis”. 


Quick susține că Charles nu avusese păr lung, ceea ce nu 
prea corespundea cu cărarea lui pe mijloc și cu părul până la 
umăr. 

— Cum este cu îmbrăcămintea? se interesează Seppo. 

— Astăzi aș spune că purta o jachetă de blugi căptușită. 

Pe parcursul interogatoriului corectează afirmaţia spunând că 
jacheta era matlasată, neagră, din material lucios. 

În ziua în care a dispărut, Charles purta o haină lungă din 
piele, scumpă, care nu putea fi confundată cu o jachetă neagră 
matlasată ori cu o jachetă de blugi căptușită. 

Quick nu își amintește nici despre pantalonii de blugi extrem 
de strâmţi ai lui Charles, deși declară că i-ar fi scos pantalonii. 

— Erau mai curând niște pantaloni mai buni, ca să zic așa. Nu 
știu cum se numește materialul... âă... 

— Deci nu erau jeanși? 

— Nu. 

— Erau dintr-un material mai subţire? 

— Și cu o copcă aici, spune Quick și arată spre cingătoare. 

Se pare că Thomas Quick încearcă să descrie niște pantaloni 
din gabardină și el mai crede că Charles ar fi purtat cizme, când 
de fapt purta pantofi maro din piele întoarsă. Quick spune că ar 
fi îngropat cadavrul lui Charles și că groapa nu fusese foarte 
adâncă. Dar aici criminaliștii au dat un răspuns foarte categoric 
după examinarea locului. 

„Nu există niciun indiciu că obiectele ar fi fost îngropate”, se 
spune în rezumatul raportului. Dar și modul de ucidere pe care îl 
folosește Quick este atât de straniu, încât ridică întrebări. 

— Așadar, eu am luat... ăă... hm... un încălţător din metal, 
spune Quick. 

Din autopsia resturilor pământești ale lui Charles nu a reieșit 
în niciun fel că acesta ar fi fost victima unei infracţiuni violente. 

Resturile cadavrului lui Charles erau răspândite pe un areal 
relativ mare și criminaliștii au stabilit că extremităţile au fost 
extrase din haine de către animale sălbatice. Câteva oase mari 
lipseau complet. 

Având în vedere că anterior Quick descrisese cum ciopârțise 
cadavrul lui Johan Asplund, Seppo Penttinen a pus logic 
următoarea întrebare: 

— Aţi dezmembrat într-o formă oarecare cadavrul? 

— Nu, asta... asta nu. Nicio parte nu a fost îndepărtată de 


corp, explică Quick. 


Seppo Penttinen revine la interogatoriul din 19 aprilie asupra 
întrebării privind o eventuală tranșare a cadavrului. Noile 
declaraţii ale lui Thomas Quick privind această problemă vor 
reprezenta mai târziu dovada cea mai relevantă a vinovăţiei lui. 

Înainte de interogatoriu, amândoi discută problema unor 
eventuale tranșări și dacă Quick a îndepărtat părți din cadavru 
de la locul faptei. Așa cum s-a procedat de foarte multe ori, 
discuţia are loc fără a fi înregistrată, fără martori și fără 
prezența avocatului. Când se pune în funcţiune magnetofonul 
problema este lămurită, Penttinen făcând sugestii pe care le 
aprobă Quick. 


PENTTINEN: În pauză ori înainte de a începe acest 
interogatoriu, aţi început să vorbiţi de faptul că aţi luat cu 
dumneavoastră o parte din cadavru și în timpul discuţiei 
aţi menţionat că s-a întâmplat ceva cu piciorul lui... iar în 
timp ce eu vorbesc acum, dumneavoastră daţi aprobator 
din cap. Să înţeleg că aţi îndepărtat un picior de la locul 
faptei? 

TQ: Da. 

PENTTINEN: Cum... Despre ce parte a piciorului este 
vorba? În timpul discuţiei aţi arătat spre zona 
genunchiului? 

TQ: Da. 

PENTTINEN: Este vorba despre ambele picioare ori doar 
despre unul? 

TQ: Da, în primul rând unul. 

PENTTINEN: Cum să înţeleg „în primul rând unul”? 

TQ: Aă... apoi amândouă, dar... 

PENTTINEN: Aţi luat ambele gambe? 

TQ: Da. 

PENTTINEN: Acum daţi din nou din cap aprobator. 


Toate aceste răspunsuri corespundeau exact cu rezultatele 
cercetărilor poliţiei. 

Dar câţiva criminaliști revin câteva luni mai târziu la locul 
cercetat pentru o investigaţie mai temeinică. Pe 6 și 7 iunie ei 
piaptănă un areal mai mare și găsesc o gambă despre care 


Quick afirmase că o luase cu el acasă la Falun. 

Penttinen se afla la fața locului la Piteă când au fost făcute 
noile descoperiri și s-a grăbit să programeze un alt interogatoriu 
cu Quick, pe 12 iunie 1994. 

Citind procesul-verbal al interogatoriului, m-a izbit faptul că 
Seppo Penttinen se comporta de parcă nici nu ar fi discutat 
anterior despre asta, cu toate că Quick abia indicase ce părți din 
cadavru luase de la locul faptei. 


PENTTINEN: Există o parte de cadavru de care sunteţi 
sută la sută sigur că se găsește în acel loc? 


TQ: Da. 
PENTTINEN: Puteţi să denumiți acea parte? 
TQ: Un picior. 


PENTTINEN: Un picior. Îmi puteţi spune cu o siguranţă 
relativ mare dacă este vorba de dreptul ori de stângul? 

TQ: Nu, nu cu certitudine. 

PENTTINEN: Dar este un picior cu coapsă și gambă? 

TQ: Da, da... 

PENTTINEN: Care se află în acest loc? 

TQ: Nuu... 

PENTTINEN: Cu o anume incertitudine? 

TQ: În niciun caz în privinţa coapsei. 


Ordinea este restabilită, suma coapselor lui Charles dispărute 
și regăsite este din nou două. Dar există destule motive de a 
reflecta cu privire la ce metode de interogare se aplică atunci 
când Quick reușește să își corecteze declaraţiile până atunci 
greșite. _ 

Penttinen nu întreabă dacă lipsesc părţi din cadavru. In 
schimb, el întreabă dacă o parte a cadavrului lipsește. 
Întrebarea conţine deja răspunsul, răspunsul corect poate fi o 
parte a cadavrului. 

Quick răspunde precaut evitând să se pronunţe cu singularul 
ori cu pluralul de la „picior”. 

— Un picior, subliniază Seppo Penttinen și întreabă dacă este 
vorba de piciorul drept ori de piciorul stâng. 

Apoi el precizează că un picior se compune din coapsă și 
gambă. 

Încă de la prima cercetare a terenului, criminaliștii au stabilit 


că în sudul locului se găsesc mai multe vizuini de vulpi. Cele mai 
multe oase din cadavrul lui Charles au fost găsite pe o suprafaţă 
relativ mare, de forma unui evantai, la sud de vizuinile vulpilor. 
Criminaliștii au notat despre un os provenit de la un brat: „Totul 
indică faptul că un animal a smuls materialul și osul dintr-o 
mânecă din piele”. 

Tehnicienii criminaliști cu care am vorbit sunt și astăzi de 
părere că totul indică faptul că vulpi ori alte animale sălbatice 
au târât părţi din cadavru pe o rază mare și că unele dintre oase 
au fost duse în vizuinile de vulpi. 

Quick a susținut că a tăiat cadavrul cu un ferăstrău cu coardă 
cum sunt cele folosite la tăierea pomilor. Medicii legiști nu au 
descoperit urme lăsate de ferăstrău la oasele găsite, au găsit 
însă multe urme provocate de atacurile animalelor. 

Despre jeanșii pe care Charles i-a putut îmbrăca doar cu mari 
eforturi, Quick a declarat că i-a scos înainte de a secționa 
cadavrul cu ferăstrăul și oricum i-a confundat evident cu o 
pereche de pantaloni din gabardină. 

— Ce picior a fost, ca să zicem așa, îndepărtat în întregime de 
la locul faptei? întreabă Seppo. Piciorul stâng? 

— Da, răspunde Quick. 

Dar dacă Quick ar fi luat cu el unul din picioarele lui Charles, 
acest picior trebuie să fi fost cel drept. Conform medicilor legiști, 
fusese găsită coapsa stângă la locul unde s-au făcut căutările. 

Tehnicienii au marcat pe o hartă 18 locuri în care au fost 
găsite oase și resturi de îmbrăcăminte, care evident au fost 
târâte de animale sălbatice. Oasele găsite la cea mai mare 
depărtare de cadavru au fost cele mari, cum ar fi bazinul, 
coapsa și o tibie. 

Dacă citești procesul-verbal din perspectiva lui Gregg McCrary 
rezultatul este uluitor. 

Când Quick povestește că ar fi tăiat oase și le-ar fi luat cu el, i 
se pun exclusiv întrebări care anticipează răspunsul „corect”. În 
ambele fragmente decisive din interogatoriile privind părţile de 
cadavru, Penttinen susține peste 90 la sută din ce se spune (142 
cuvinte), Quick 10 procente (15 cuvinte). In cel de al doilea 
interogatoriu, contribuţia lui Penttinen este de 83 la sută, a lui 
Quick de 17 procente. Dar cel mai înspăimântător este modul 
cum sunt puse întrebările. Acestea conţin de fiecare dată 
răspunsul dorit de Penttinen. 


Quick trebuie doar să spună „da”, să dea afirmativ din cap ori 
în loc de răspuns să mormăie ceva. Şi el exact asta face. 


Sture este rareori de ajutor când vine vorba să lămurească ce 
s-a petrecut în fapt în timpul anchetelor. El susţine că amintirile 
de la reconstituirile la faţa locului și de la interogatorii i-au 
dispărut complet, pentru că se afla sub efectul medicaţiei cu 
benzodiazepine administrate din belșug. O urmă de speranţă 
apare când îl întreb cum a aflat că Charles Zelmanovits a 
dispărut la Piteă în 1976. Sture este entuziasmat că poate, în 
sfârșit, vorbi despre un eveniment concret din timpul anchetei. 

— Îmi amintesc exact că stăteam în salonul de activităţi din 
secţia 36 și citeam Dagens Nyheter. Privirea mi-a căzut pe o 
știre care anunţa că resturile pământești ale lui Charles au fost 
găsite. 

Prima mea căutare „Charles Zelmanovits” în banca de date 
de la Dagens Nyheter este dezamăgitoare. Articolul pe care l-ar 
fi citit Sture nu se află acolo. 

Necăjit, îl sun și îi spun că nu există această știre. Poate că s-a 
înșelat? 

— Ba nu, ba nu! mai știu că știrea se afla în șpaltul din 
stânga, susţine categoric Sture. 

În cele din urmă Jenny Küttim găsește prin căutare manuală 
articolul în arhiva de presă a Svenska Dagbladet. Fusese 
publicat pe 11 decembrie 1993 de către Dagens Nyheter în 
șpaltul din stânga, exact cum spusese Sture. 

Titlul era „Caz de crimă rezolvat după 16 ani”. 

Constat că autorul titlului îl greșise cu un an. Când fusese 
scris articolul se scurseseră 17 ani de la dispariţia lui Charles. 
Interesant era că anul 1976 nu figura în text. 

Dacă această știre fusese unica sursă de informare a lui 
Thomas Quick, el ar fi socotit în baza ei anul morţii lui Charles. A 
scăzut 16 ani și rezultatul ar fi fost toamna/iarna anului 1977. Și 
exact așa a procedat. 

Quick discutase deja de trei luni cu terapeutul lui, când a avut 
loc primul interogatoriu. Seppo Penttinen l-a întrebat pe Quick 
dacă știa când avusese loc uciderea. 

— Zece ani după evenimentul Alvar, răspunsese Quick 
referindu-se la asasinarea lui Alvar Larsson la Sirkân în anul 
1967. 


— Zece ani mai târziu, spusese Penttinen. Deci era în 1977. 

— Da, răspunsese Quick. 

Thomas Quick a confirmat anul 1977 susţinând că ucisese ca 
o reacţie la moartea tatălui său în septembrie a aceluiași an. 
Această construcție mnemonică a dat și mai multă credibilitate 
declaraţiei lui Quick, dar, oricât de perfectă era construcţia, 
Penttinen știa că Quick se înșelase cu un an. 

— Este definitiv răspunsul că este vorba despre anul 1977? 
Poate exista un interval de manevră în timp? 

— Când s-a întâmplat asta, a apărut amintirea Alvar. Şi m-am 
gândit că atunci aveam 17 ani, iar acum am 27, a insistat Quick. 

Avocatul Gunnar Lundgren a sărit în ajutor și a salvat situaţia 
propunând să se revină cu altă ocazie la clarificarea anului. 

— Astăzi chestiunea nu a fost atât de clară, a constatat 
Lundgren. Eu cred că dumneavoastră și cu mine o putem judeca 
în viitor. 

În realitate, nu au mai revenit asupra ei și cu atât mai puţin 
asupra faptului că el afirmase că pusese crima în legătură cu 
moartea tatălui lui, și zece ani după omorârea lui Alvar. 


Desigur că Seppo Penttinen își dăduse evident seama că 
mărturisirea lui Quick pica la scurt timp după apariţia în mass- 
media a informaţiei despre găsirea oaselor în Piteă și de aceea a 
pus inevitabila întrebare: 

— Aţi citit undeva, prin ziare, despre asta? 

— Nu. Kjell a spus ceva de genul acesta când a menţionat 
numele de familie pomenit de o știre. 

Cunoștinţele lui Thomas Quick în privinţa lui Charles 
Zelmanovits nu au mai fost atât de impresionante. El a povestit 
despre crimă abia după ce în Dagens Nyheter apăruse un articol 
despre găsirea osemintelor. A folosit informaţia greșită privind 
anul și ulterior a pus-o în legătură cu data morţii tatălui său și 
uciderii lui Alvar Larsson. 

A fost una dintre primele dăţi când am constatat faptul că 
până și crimele pentru care Thomas Quick fusese condamnat se 
bazau pe declaraţii false. Cu toate astea, mai aveam nevoie de 
multe alte răspunsuri înainte să îmi permit să cred că șase 
instanțe judiciare condamnaseră un pacient dintr-un institut 
psihiatric în opt cazuri pentru crime pe care el nu le comisese. 


Pe măsură ce citeam procesele-verbale ale interogatoriilor, 
constatam cu surprindere că în principiu toate datele furnizate 
de Thomas Quick despre Charles Zelmanovits erau false. 

Quick a spus că îl întâlnise pe Charles la sud-vest de Piteă, în 
timp ce noi știm că Charles a dispărut în Munksund, la nord-est 
de centrul din Piteă. După o primă întâlnire, Quick a povestit că 
el și un complice au străbătut drumul spre locul faptei prin Piteă. 
Realitatea este că Charles a dispărut în apropierea casei 
părintești și locul unde a fost găsit se află la patru kilometri est 
de Norra Pitholmen. 

Conform spuselor lui Quick, el l-a remarcat pe Charles după- 
amiaza târziu ori la începutul serii. Din câte știm noi, Charles s-a 
aflat întreaga seară împreună cu prietenii săi, până când pe la 
ora 1.00 noaptea a dispărut. 

După părerea lui Quick, în Piteă era zăpadă, dar până la data 
de 12 noiembrie 1976 plouase zile de-a rândul, iar temperatura 
era peste zero grade. 

Tehnicienii criminaliști stabiliseră că acel cadavru nu fusese 
îngropat, cum susţinea Quick. 

Acesta mai susţinea și că Charles acceptase de bunăvoie 
contactul sexual, ceea ce era destul de improbabil, pentru că 
doar cu câteva ore mai înainte avusese contact sexual cu colega 
lui de clasă Maria. 

Cum au reacţionat Seppo Penttinen și Christer van der Kwast 
la aceste nepotriviri? Quick declarase chiar că îl convinsese pe 
un bărbat căsătorit, fără antecedente penale, să conducă 1.500 
de kilometri în condiţii de iarnă pentru a găsi un tânăr - oare nu 
s-au gândit nicio clipă cât de neverosimil părea totul? Și de ce s- 
ar fi dus până la Piteä? 

Materialul rezultat din anchetă rămânea dator cu răspunsul la 
întrebarea: ce gândea despre chestiunea aceasta șeful 
cercetării penale Christer van der Kwast? În schimb, el s-a 
adresat psihiatrului Ulf Asgârd cu rugămintea de a funcţiona în 
calitate de consilier pentru probleme de psihologie. Åsgård, care 
lucra pentru poliţia statului, a refuzat, fiind ocupat cu ancheta în 
cazul Palmet. Prin urmare, Van der Kwast a fost nevoit să se 
mulţumească cu pe atunci necunoscutul docent și expert în 


1 Sven Olof Joachim Palme (1927 —1986) om politic suedez și 
prim-ministru al Suediei, ucis în 1986. Cazul a rămas nerezolvat 
până în ziua de azi. (n.red.) 


funcţii ale memoriei Åke Christianson, care își dorea mult să 
studieze psihologia unui criminal în serie veritabil. 


TEHNICI COGNITIVE DE INTEROGARE 


În timpul primelor interogatorii cu Thomas Quick, DN Debatt a 
publicat un articol de Sven Åke Christianson, docent în 
psihologie, care calificase Suedia fără menajamente drept „ţară 
din lumea a treia în privinţa poziției și influenţei cercetării 
psihologice și a folosirii cunoștințelor de psihologie în cadrul 
poliţiei și justiţiei”. 

Articolul lui Christianson sugera un număr de soluţii pentru 
cele mai multe probleme ridicate de anchetarea lui Thomas 
Quick. 


În prezent, psihologia cercetează modul în care 
criminalii violenţi și psihopaţii reacţionează și percep 
situaţii deosebit de emoţionale. Cu privire la criminalii în 
serie, se fac studii speciale pentru a obține explicaţii 
despre personalitatea și mediul lor, și pentru a descoperi 
cum își aleg victimele și care le e modul de operare. Acest 
fel de studii ar trebuie să fie de cea mai mare importanţă 
pentru poliţie, având în vedere seria de infracţiuni cu 
violenţă care se petrec în ultimul timp. 


Pentru cititorul de astăzi acest articol apare mai curând ca o 
cerere de primire în echipa de anchetatori ai cazului Quick. 
Christianson oferea, într-o manieră atractivă, tot felul de 
întrebări pentru care experienţa sa ar fi fost de folos în aflarea 
răspunsurilor: 


Cunoștinţele în materie de psihologie privind modul de 
relaţionare cu persoane cu tulburări psihice ori cu 
persoane marcate emoţional pot fi de mare ajutor atât 
celui care conduce interogatoriul, cât și procurorului. 


Cu toate că în Suedia nu existase până atunci niciun criminal 
în serie de acest calibru, Christianson a insistat asupra acestui 
fenomen neobișnuit. 


Există cercetări despre comportamentul infractorilor 
violenţi și al criminalilor în serie, despre modul lor de 
operare, despre ceea ce îi determină să comită crimele, 


cum își percep propriile acţiuni și ce își amintesc despre 
ele. Unii dintre ei sunt ceea noi denumim psihopaţi, de 
pildă criminalul în serie Jeffrey Dahmer din SUA. El a 
păstrat în locuința lui fragmente din cadavrele a 15 
oameni. Ce instincte sunt astfel satisfăcute la aceste 
persoane bolnave psihic? 


Sven Åke Christianson a ajuns la institutul de psihiatrie Säter 
pe 14 aprilie 1994 și a început imediat să testeze funcţiile 
memoriei lui Thomas Quick. Sture Bergwall își amintește prima 
lor întâlnire. 

— Mi-era greu să cred că omuleţul acela mic și uscăţiv era 
docent în psihologie. 


Entuziasmul lui Christianson pentru faptul că i se permisese 
să participe la o anchetă care necesita toate competențele lui 
speciale era evident. Dincolo de cercetările sale cu privire la 
memorie, el era extrem de interesat de infractorii violenţi foarte 
periculoși și de criminalii în serie. În afara sarcinilor lui din 
domeniul justiției, Christianson își petrecea o parte a timpului 
liber la Säter vorbind cu Quick. Aceste discuţii durau deseori 
câte șapte-opt ore și se extindeau la întreaga tematică a 
comportamentului criminalilor în serie. În cadrul acestor discuţii 
Christianson era teoreticianul, iar Quick era practicianul de la 
care aștepta răspunsuri la profundele sale întrebări despre 
bizara viaţă interioară a criminalului în serie. 

— Sven Åke Christianson era foarte preocupat de subiectul 
criminalilor în serie, voia să scrie cărţi despre Thomas Quick și 
alţii ca el. Cărţi uite așa de groase... mi-a povestit Sture arătând 
cât de groase trebuiau să fie cărţile. Favoritul său era Jeffrey 
Dahmer, care păstra capetele victimelor sale în locuinţa lui. Imi 
amintesc că Sven Âke m-a întrebat ce trebuie să fi simţit Jeffrey 
Dahmer când își făcea victimele bucăţi. M-a rugat să îi descriu 
senzațiile când devorai o victimă. Din punct de vedere senzual 
și erotic. Sven Ake era de părere că Jeffrey Dahmer trebuia să fi 
avut simțţiri senzuale. Și pe acestea trebuia să i le descriu eu. 

Sture povestește că făcea cu el diferite exerciţii. Inainte de 
călătoria la Piteă, unde Quick trebuia să le arate anchetatorilor 
cum îl omorâse pe Charles Zelmanovits, Christianson a ieșit cu 
el afară, pe terenul clinicii. Într-un crâng din spatele muzeului 


clinicii îi ceruse să procedeze de parcă ar duce cadavrul lui 
Charles Zelmanovits folosind „ca probă” distanţa dintre drumul 
din pădure și locul unde fusese găsit cadavrul. 

— M-a rugat să rețin ce simţeam. Trebuia să mă simt excitat 
și tensionat, dar și foarte întristat din cauza trupului fără viaţă. 
Trebuia să simt chiar și mânie. Mi-a spus: „Gândiţi-vă că duceţi 
un trup greu”. 

În timp ce Quick mergea pe drumul din crâng ca și cum ar fi 
dus un cadavru și era trist, Sture își amintește că Christianson 
mergea pe lângă el cu un ceas și număra pașii cu voce tare. 

— După ce făcusem 300 de pași, Sven Åke a zis: „Acum am 
ajuns!” Atunci m-a întrebat dacă nu îmi amintisem aspecte noi 
despre Charles Zelmanovits. „Ba da, firește”, am spus eu. In 
acest fel el se simţea confirmat în cercetările sale. 

Din aceeași perioadă, Sture își mai amintește și de o călătorie 
cu mașina, pe un drum în pădure în direcţia Björnbo, la câţiva 
kilometri de Säter. 

— Eu și Seppo stăteam cu trei infirmieri în mașină. Pe drum 
văzusem diferite șanțuri cu apă. La capătul drumului ne-am 
oprit pe un loc unde se putea întoarce mașina. 

Curând au descoperit un șanț foarte lat și care aducea bine cu 
unul din Piteă. Sture susține că Seppo i-a dat de înţeles ce fel de 
șanț trebuia să fie. Nu direct, ci cu o anumită abilitate. 

— Aici este șpilul. El mi-a spus: „Poate că șanțul arăta așa?” 
Mi-am dat seama că despre un astfel de șanț era vorba. 

Atât testul de mers pe terenul institutului de psihiatrie, cât și 
tertipul anchetatorilor de a-l lua pe Thomas Quick în pădure 
pentru a căuta un șanț cu apă făceau parte din noul concept al 
„tehnicilor cognitive de interogare” pe care le susţinea Sven Âke 
Christianson. Prin recrearea „cadrului interior și exterior” 
existent la momentul săvârșirii faptei, trebuia să i se ușureze lui 
Quick accesarea amintirilor legate de faptă. În concepţia lui 
Christianson, chiar și întrebările sugestive ar fi fost justificate în 
aceste condiţii. 

În cazul concret despre care relata Sture, riscul era de a-l 
alimenta pe acesta cu informaţii decisive totuși atât de evident, 
încât mie îmi era greu să cred ce spunea el. Toate acestea se 
află în deplină contradicţie cu metodele de anchetare 
tradiționale. Se putea așa ceva? 

Chiar dacă la nivel personal eu îl credeam pe Sture, mi-am 


dat seama din nou că mă lovisem de informaţii atât de stranii, 
încât, dacă nu le puteam susţine cu dovezi, nu îmi erau de 
niciun folos. 


În după-amiaza zilei de sâmbătă 20 august 1994, pe 
aeroportul din Piteă a aterizat un avion charter privat. La bordul 
lui se aflau Thomas Quick, Birgitta Stähle, Sven Åke 
Christianson, anchetatorii poliției ca și infirmieri de la institutul 
psihiatric din Säter. Spitalul din Piteâ-Alvdal pusese la dispoziţia 
nou-veniţilor o întreagă secţie. Nu foarte confortabilă, dar toți 
erau cazaţi într-un loc unde era garantată securitatea și a lui 
Quick, dar și a oamenilor. In dimineaţa următoare, tot grupul la 
care se alăturaseră și Christer van der Kwast, și medicul legist 
Anders Eriksson din Umeå s-a deplasat la sediul poliţiei din 
Piteă, unde șeful poliţiei judiciare, Harry Nyman, i-a servit cu 
cafea. 

După puţin timp Quick împreună cu Christianson, Stähle, 
Penttinen și un infirmier din Säter se aflau într-o mașină a 
poliţiei. Așteptau cu toţii nerăbdători ca potenţialul criminal în 
serie să le arate locul unde fusese ucis Charles Zelmanovits și 
unde îi fusese ascuns cadavrul. 

Diferite documente privind dramul cu mașina arată că 
Thomas Quick nu avea nici cea mai vagă idee în ce direcţie 
urmau să se îndrepte. 

— Așa cum am spus și la interogatoriu, sunt foarte nesigur în 
privinţa orientării, s-a scuzat acesta. 

Deoarece Seppo Penttinen cunoaște drumul, acesta intervine 
și mașina părăsește centrul localităţii circulând pe Timmerleden, 
după câţiva kilometri se deplasează pe Norra Pitholmsvăgen și 
curând ajung în pădure. 

Deși locul nu se află departe, Quick tot nu se poate orienta, 
așa că Penttinen îi conduce în continuare. Când se află la 500 de 
metri de locul faptei, Quick trebuie să preia conducerea și să 
indice drumul. 

— Acum ne aflăm în zona care ne interesează, îi spune 
Penttinen lui Quick. 

Pe scurta distanță rămasă există o bifurcaţie, unde Quick 
decide în ce parte să o apuce. Se hotărăște pentru stânga. 
Mașina parcurge doi kilometri înainte ca Penttinen să îi anunţe 
că sunt pe drum greșit. Se întorc și aleg acum să se deplaseze 


spre dreapta. Curând Quick observă în pădure mai mulţi 
polițiști. Trec pe lângă ei și, când după câţiva kilometri pătrund 
iarăși într-o zonă populată, Quick observă că au mers prea mult. 
întorc din nou, trec pe lângă locul faptei și parchează la 
bifurcaţie. Quick își dă seama că locul faptei se află exact în faţa 
lui. Spune că vrea să meargă acum pe jos. După aproximativ 20 
de metri se oprește. 

— Asemenea șanțuri căutam și când am fost afară la Säter, 
zice el. 

Era dovada că lucrurile s-au petrecut așa cum îmi relatase 
mie Sture. O remarcă singulară, scăpată la repezeală într-o 
plimbare de câteva ore prin pădurea Piteă, fără niciun sens 
pentru cei care nu fuseseră direct implicaţi și din acest motiv 
putea fi foarte ușor trecută cu vederea. 

Când au ajuns la șanțul din apropierea locului faptei, Quick 
vede că polițiștii și tehnicienii criminaliști care cercetaseră locul 
în ultimele săptămâni bătătoriseră și o cărare. 

— Cred că pe aici trebuie să o luăm, spune Quick. 

După câţiva pași, începe să aibă îndoieli. 

— Nu reușesc să mă duc singur la acel loc. 

Este condus prin pădure și pe înregistrarea audio-video se 
aude Quick: 

— Trebuie să aibă aceeași lungime ca aceea pe care a trebuit 
să o parcurg cu Sven Åke. Trei sute de pași... 

Tehnicile cognitive de interogare au din nou succes. 

Quick este sprijinit și condus prin pădure de Seppo Penttinen. 
După 300 de pași, se vede locul faptei. Tehnicienii criminaliști 
au săpat terenul căutând oasele care puteau fi cărate de vulpi și 
alte animale sălbatice. Deja o mare parte din teren fusese 
răscolită. 

În procesul-verbal al deplasării, Penttinen reţine că Thomas 
Quick „este deosebit de iritat că terenul este răscolit și că 
stratul de mușchi a fost îndepărtat”. 

Într-unul din interogatoriile anterioare, Quick declarase că se 
așezase pe o piatră ori pe un butuc. Acum descoperă un bolovan 
aflat la locul faptei. Încearcă să arate cum stătuse pe el după ce 
îl omorâse pe Charles. 

Quick spune că întunericul nopţilor de noiembrie nu îi ridicase 
probleme. Îi văzuse clar atât pe complicele lui, cât și pe Charles. 

Oricine a fost noaptea într-o pădure știe cum stau lucrurile. 


Oricine se află într-o noapte de noiembrie, în jurul orei 2.00, într- 
o pădure din Norrbotten nu își vede mâna nici dacă o ţine în 
dreptul ochilor. Cu toate astea, Quick declară că putea să 
recunoască solul și să facă deosebirea între brazi și molizi. 
Nimeni nu se întreabă cum de a reușit așa ceva. 

Conform tehnicilor cognitive de interogare ale lui Sven Âke 
Christianson, poliția a adus o păpușă, pentru a-l reprezenta la 
faţa locului pe Charles Zelmanovits. Penttinen îi cere lui Quick 
să așeze păpușa în poziţia în care așezase cadavrul lui Charles. 

Arealul săpat sugerează unde trebuie să fi fost cadavrul, dar 
nu arată și în ce parte se afla capul. Șansele de a greşi ale lui 
Quick sunt de 50 la sută. Păpușa este poziționată întoarsă la 
180 de grade. 

Penttinen întreabă dacă poziţia este corectă. 

— Cred că da. Asta cred eu, se eschivează Quick. 

Acum intervine Sven Åke Christianson și, prin gesturi, îi 
amintește lui Quick poziția corectă. 

— Să încercăm să o punem invers, da? Ca el să vadă cum 
este. 

Quick nu pare pregătit să răsucească păpușa, astfel că 
Penttinen trebuie să o întoarcă așa cum a propus Christianson. 
În sfârșit, păpușa este corect așezată. 

— Nu știu dacă pe înregistrarea video se vede, dar Thomas dă 
din cap cu sârg afirmativ, explică Penttinen privind în camera 
video. 

Anders Eriksson pune câteva întrebări despre fragmentarea 
cadavrului, la care Quick răspunde cu mare greutate. El este 
nesigur dacă a tăiat un braţ, dar crede că, dacă a făcut-o, braţul 
a rămas aici. 

— Cu mâinile s-a întâmplat ceva? întreabă Penttinen. 

Dar Quick nu mai vrea să răspundă. 

— Nu pot, nu reușesc. Nu mai pot. 

Quick începe să plângă incontrolabil, suspină și tremură. 

— Am nevoie de încă un xanor, nu îmi pasă dacă iau o 
supradoză... 

— Daaa... se aud mai multe voci din grup. 

— Este și de atâta timp aici, spune Birgitta Stähle. 

Un infirmier din Säter vine cu cutiuţa cu tablete și Quick 
primește ceea ce dorește. În pădure începe să se întunece și 
Quick plânge monoton, plâns care se transformă într-un ciudat 


urlet gutural. 


Când Quick încetează, toată protipendada părăseşte 
triumfătoare pădurea. Harry Nyman a fost atât de prevăzător 
încât rezervase o masă în unicul restaurant-palt din lume (palt - 
gălușcă), paltzeria din Ojebyn, la nord de Piteä. Sture Bergwall 
își amintește cu sentimente amestecate de vizita la restaurant. 

— Toţi erau atât de bucuroși și fericiţi! Și cel mai fericit dintre 
toţi era Seppo Penttinen. S-au servit toate sortimentele posibile 
de găluște umplute și noi le primeam cu strigăte vesele. Doar 
era sărbătorit criminalul după reconstituirea terminată cu 
succes! Era respingător și macabru... 

Și Christer van der Kwast era entuziasmat și, la întoarcere, a 
redactat o scrisoare către poliţia din Piteä: 

„Doresc să vă exprim mulţumirile mele pentru extraordinarul 
ajutor acordat de poliția din Piteă sub conducerea comisarului 
Harry Nyman la realizarea reconstituirii cu Thomas Quick în 
Piteă pe 21 august și pentru festivitatea de încheiere a 
acesteia”. 


UN SPECTACOL MACABRU 


Ca urmare a reportajelor din mass-media referitoare la 
Thomas Quick publicate în timpul verii, imaginea arhetipală a 
criminalului în serie a căpătat noi dimensiuni. 

Peste noapte apăruseră de cine știe unde tot felul de experţi 
pe acest subiect, care erau absolut siguri că Thomas Quick 
spunea adevărul și că îi ucisese pe cei cinci tineri. Lars Lidberg, 
profesor de psihiatrie judiciară, adus de procurorul Christer van 
der Kwast ca expert, a clarificat problema vinovăţiei în cazul 
Zelmanovits încă înainte ca sentinţa să fi fost dată. 

„În opinia mea, Thomas Quick este vinovat în cele cinci cazuri 
de crimă recunoscute de el. Nimic nu indică faptul că vrea să 
fabuleze, să exagereze ori să profite relatând ce a făcut”, 
spunea Lidberg în 3 noiembrie 1994 ziarului Expressen. 

Este de la sine înţeles că locul unui asasin în serie ca Thomas 
Quick era la închisoare, dar detenţia nu era suficientă, opina 
Lidberg. 

„Dacă nu se declară de bunăvoie dispus la castrare, există și 
posibilitatea castrării silite”. 

Nicio pedeapsă nu era prea dură, nicio măsură de siguranţă 
nu era prea riguroasă pentru asasinul în serie Thomas Quick. 

„Asemenea indivizi devin tot mai răi, ei nu se opresc 
niciodată”, declara van der Kwast în Expressen pe 18 octombrie 
1994. 


Dosarului pacientului Thomas Quick este foarte lacunar în 
acea perioadă, dar dezvăluie că medicaţia cu benzodiazepine 
creștea în permanenţă și menţiunile indică mai multe momente 
în care pacientul riscă să scape de sub control. 


2 mai 1994 

Thomas a avut astăzi după-amiază un puternic atac de 
panică, s-a adresat personalului și a zis: „Înnebunesc, 
ajutaţi-mă!”. A primit o tabletă de xanor și a fost însoţit la 
sala de muzică, unde a rămas întins pe podea strigând, și 
a fost temporar imobilizat de personal. S-a liniștit după 
aproximativ 45 de minute. 


6 iunie 1994 


Thomas a suferit un grav atac de panică ca rezultat al 
ședinţelor de terapie. O vreme l-am imobilizat și a primit o 
tabletă de xanor. După ce anxietatea i-a trecut, discuţia a 
continuat. Thomas a suferit un nou atac în jurul orei 
13.00, când l-am găsit în camera de discuţii. Se 
dezbrăcase și era foarte panicat. Am luat decizia de a-l 
pune în cămașă de forță. 


Infirmierii au fost de mai multe ori chemaţi pentru a-i 
administra medicamente lui Quick și a-l imobiliza, ca să nu se 
rănească în timpul ședinţelor de terapie. Însemnările din 
documente despre pacientul care are nevoie de mari cantităţi 
de narcotice și care trebuie imobilizat vor fi interpretate poate 
de către cititorii de astăzi drept terapie eșuată. Dar ar fi o 
concluzie prematură. Reacţiile lui Quick la tratamentul aplicat 
de Birgitta Stähle erau considerate o dovadă că terapia avea 
succes. Stările lui de anxietate extremă erau considerate urmări 
logice ale terapiei regresive. Stähle nota în dosar: 

„Regresia înseamnă că pacientul intră în legătură cu trăiri 
traumatice anterioare din copilărie și cu redarea acestora la 
maturitate sub forma crimei și a abuzului despre care vorbește 
pe parcursul investigaţiei în curs”. 


Înaintea procesului de crimă în cazul Charles Zelmanovits, 
avocatul Gunnar Lundgren scria tribunalului districtual pentru a 
prezenta circumstanţele psihologice și medicale speciale ale 
clientului său: 


Când acesta este confruntat cu amănuntele dramatice 
și cu monstruozităţile din prezenta acuzare, și trebuie să 
vorbească despre ele, există riscul de a fi cuprins de 
panică; aceasta va necesita pauze repetate. Mai poate 
suferi convulsii și poate vorbi numai cu mari eforturi. 
Situaţia poate fi depășită rapid cu oarecare liniște și cu 
câteva pastile. 


În acest proces erau multe în joc, căci o achitare ar fi putut 
însemna cel mai probabil finalul anchetei Quick. Venise multă 
lume ca să vadă bestia cu propriii ochi și a auzi despre faptele 
sale oribile. 


Când s-a permis accesul publicului pe 1 noiembrie în sala de 
judecată, acestuia i s-a oferit o priveliște macabră, care nu-i 
putea dezamăgi nici pe cei mai aprigi amatori de senzaţii tari. 
Christer van der Kwast pregătise o masă cu obiecte care erau 
expuse pe tot timpul procedurii privirilor completului de 
judecată, apărătorului și acuzării, ca și ale publicului. Pe masă 
se aflau un ferăstrău cu coadă, resturi dintr-o jachetă pe 
jumătate putrezită și un pantof marca Playboy aflat în stare 
deplorabilă. 

Inga, mama lui Charles Zelmanovits, și fratele lui, Frederick, 
au trecut înfioraţi prin faţa mesei, au plecat privirile, dar au 
recunoscut pantoful lui Charles și fragmentele de jachetă, 
obiecte purtate de el în ziua dispariţiei petrecute în urmă cu 17 
ani. Şi ferăstrăul... 

Obiectele au reprezentat în timpul judecății o amintire 
concretă și funestă despre ceea ce era vorba în acest caz, dar 
ele induceau și impresia înșelătoare că ar fi ceva de genul 
probelor tehnice. 

Ferăstrăul fusese descoperit de fapt la câteva sute de metri 
de resturile pământești ale lui Charles, dar autopsia nu a putut 
evidenția nicio urmă provocată de el pe oase. Quick nici măcar 
nu afirmase că ar fi lăsat în pădure un ferestrău. Același lucru 
era valabil și pentru resturile din jachetă, care mai curând 
aminteau supărător că Thomas Quick nu fusese în stare să 
spună la niciun interogatoriu ce haină purtase Charles. Prezenţa 
pe masă a pantofului era la fel de greu de înţeles, având în 
vedere că în toate interogatoriile Quick declarase că Charles 
purtase cizme. 

Din funestul muzeu de curiozităţi al lui Christer van der Kwast 
lipsea totuși un obiect care ar fi fost o puternică probă contra lui 
Quick, căci acesta susținuse de mai multe ori că Charles purta o 
curea lată din piele, cu o cataramă mare și rotundă din metal. 
Fratele lui Charles, Frederick, fusese invitat să descrie cureaua. 
Instanţa menţionase în hotărârea ei: 

„Frederick Zelmanovits declară că nu ar putea să spună cert 
dacă fratele lui avusese o asemenea curea. Dar își amintește 
sigur că el însuși avusese așa ceva în perioada în care fratele lui 
dispăruse”. 

Instanţa a tras concluzia în hotărârea dată că „ar fi fost posibil 
ca fraţii să își fi dat unul altuia cureaua”. 


Dacă Quick spunea adevărul, ar fi trebuit să se găsească 
lângă resturile lui Charles. Tehnicienii criminaliști au căutat cu 
detectoarele de metal în arealul din pădurea Piteă. S-au găsit 
nasturi și nituri de la jeanșii putreziţi, dar cureaua nu a fost 
descoperită. De aceea lipsea cureaua de pe masa procurorului, 
masă pe care erau expuse în schimb alte trei obiecte. 

Însă un eveniment petrecut în sala de judecată din Pitei a 
lăsat o impresie de neuitat celor prezenţi: înregistrările video cu 
reconstituirea din pădure. 

Pelle Tagesson, reporter la Expressen, își amintește impresiile 
zilei la Piteă: 

„La proces l-am văzut pe Quick în carne și oase, și am văzut 
un tip absolut normal. Am văzut apoi filmul cu reconstituirea. A 
fost cutremurător! Atunci am trăit o senzaţie neplăcută pentru 
că îi strânsesem mâna anterior”. 

În ciuda neconcordanţelor existente în caz, Pelle Tagesson a 
fost pe deplin convins de vinovăția lui Quick când procurorul a 
arătat înregistrarea video cu sunete guturale. Toate îndoielile 
erau înlăturate: 

— Este imposibil de redat ceea ce s-a întâmplat în timpul 
reconstituirii. 


Înaintea procesului procurorul Christer van der Kwast a scris 
instanţei și a recomandat ca aceasta să solicite consiliere 
psihologică de specialitate. A sfătuit totodată completul să se 
adreseze în acest scop lui Sven Åke Christianson. 

Deoarece Christianson lucra de mult timp la caz de partea 
acuzării, firește era nepotrivit, ca să nu spun imposibil pentru el 
să accepte oferta instanţei de a-și expertiza propria muncă. Dar 
asta nu l-a împiedicat să facă exact acest lucru. 

Christianson a realizat pentru instanță două expertize, una 
din ele privind „prezumţiile referitoare la declaraţiile lui Thomas 
Quick din punct de vedere psihologic”. 

„În privinţa a ceea ce îşi amintește făptașul, eu m-am 
concentrat asupra modelelor de acţiune și a amintirilor 
criminalilor în serie, ca și a factorilor de culise pentru acest tip 
de crime”. 


Această formulare arată că el pleca de la ideea că Quick era 


un asasin în serie. Anterior procesului el îl denumise atât asasin 
în serie, cât și canibal. 

„Este vorba despre un act primitiv - acţiunile lui sunt conduse 
de copilul din el. lar ingerarea de părţi din cadavru poate fi 
iluzionarea că victimele există în el, că acei copii trăiesc în 
continuare în trupul lui”, a explicat Christianson într-un interviu 
din Expressen din prima zi a procesului. 

Se pare că toți uitaseră că Thomas Quick încă nu fusese 
condamnat pentru nicio crimă. 

Profesorul Lars Lidberg s-a pronunţat clar în declaraţia sa în 
privinţa  vinovăţiei și a circumstanțelor care au cauzat 
comportamentul asasinului în serie. 

— Esenţial în cazul Quick este că el a fost expus abuzurilor 
sexuale de către tatăl și mama lui, și că apăruse o legătură între 
sexualitate și agresivitate. 

El însă nu dezvăluie cum aflase că acuzatul fusese cu 
adevărat abuzat și că părinţii lui fuseseră cei care îl abuzaseră, 
dar acesta era punctul de plecare pentru concluziile științifice 
ale profesorului. 

Crimele pe care Quick le comitea repetitiv și compulsiv erau 
în deplină concordanţă cu faptul că „el ascunsese și păstrase ca 
niște talismane părţi din persoanele ucise”, considera Lidberg. 

Deoarece Quick mărturisise deja că îl omorâse pe Charles 
Zelmanovits, instanța nu mai era interesată să clarifice dacă nu 
cumva era vorba de o recunoaștere falsă. 

Sven Åke Christianson a explicat în declaraţia lui ce categorii 
de mărturisiri false există, pentru ca în final să conchidă: 

— Nu este situaţia cazului Quick. 


Când Quick a trebuit să facă declaraţii, apărarea a cerut ca 
publicul să fie evacuat, ceea ce instanţa a aprobat. După ce 
publicul a părăsit sala, Quick a asigurat completul de judecată 
că el nu citise nimic despre dispariţia lui Charles Zelmanovits. 

Aceasta era o informaţie importantă. Din păcate, nu era și 
adevărată. Dar Quick a recunoscut crima după ce citise în ziare 
despre găsirea rămășițelor pământești ale lui Charles, pentru că 
nu era supus niciunui fel de restricţii, și a putut urmări în toate 
amănuntele reportajul. În manuscrisul lui Margit Norell și al 
Birgittei Stâhle am descoperit un pasaj din care reiese că el 
procurase o sursă mult mai de încredere. Îl citează pe Quick: 


Când am citit procesul-verbal al anchetei am văzut, am 
simţit pentru prima dată viaţa lui Charles ca pe un întreg. 
El nu era doar cineva pe care îl omorâsem, el a devenit cu 
forță întregul om Charles pe care îl ucisesem. 


Deci când Quick a ajuns în faza dezbaterilor la tribunal, el 
citise deja întregul proces-verbal al procedurii de cercetare, 
inclusiv cercetările tehnice și numeroase interogatorii. Per total 
asta i-a creat lui Quick imaginea „întregului om Charles”. Și în 
dosarul pacientului am găsit o notiţă conform căreia Quick 
„toamna a luat cunoștință de procedurile din cadrul anchetei în 
cazul Charles Z” . 

De aceea nu este de mirare că Thomas Quick a furnizat în 
spatele uşilor închise ale tribunalului suficiente detalii 
corespunzătoare. 

Și totuși, cum a putut tribunalul să îl condamne pe Quick, cu 
toate că mai tot ce declarase el la interogatorii era greșit? De ce 
din sentinţă nu rezultă că Quick nu a putut să găsească locul 
faptei fără ajutor? 

Răspunsul simplu este că acel complet de judecată habar nu 
a avut despre ce s-a întâmplat în timpul anchetei. Membrii 
acestuia nu au citit niciun proces-verbal de interogatoriu la care 
să fi fost supus Quick. 

Potrivit legii suedeze de funcţionare a completelor de justiţie, 
curtea nu are nicio obligaţie conform cu așa-numitul principiu al 
nemijlocirii prevăzut de 82 cap. 17 al codului de procedură 
penală, să studieze materialul de investigaţie. Acest principiu 
fundamental prevede că membrii unui complet de judecată 
trebuie să decidă exclusiv pe baza a ceea ce iau la cunoștință 
din ședința principală. 

Avocatul Gunnar Lundgren ar fi putut să prezinte părţi din 
interogatoriile lui Thomas Quick. Ar fi putut să citească cu voce 
tare din procesele-verbale, și ar fi arătat că la începutul anchetei 
Quick nu știa nimic despre Charles Zelmanovits ori Pitholmen. El 
ar fi putut să informeze instanţa că Thomas Quick a făcut 
declaraţii contradictorii și că a fost ajutat cu întrebări sugestive. 

Dar asemenea gânduri îi erau străine lui Lundgren. El a fost 
pur și simplu și de acord că Quick trebuia condamnat pentru 
crimă, ba chiar a și afirmat asta în faţa instanţei. 


Ceea ce comisarul Jan Olsson și psihologul Nils Wiklund au 
criticat ulterior, respectiv suprimarea principiului celor două 
partide, s-a petrecut deja la primul proces Quick. 

Procesul de crimă în cazul lui Charles Zelmanovits a fost 
singurul la care Lundgren a fost apărătorul lui Quick. Ulterior, el 
a explicat într-un interviu rolul avocatului - în opinia lui - în 
astfel de cazuri în care apărarea urmează în genere aceeași linie 
ca procurorul. 

Reporterul de la Aftonbladet l-a întrebat dacă Lundgren și-a 
ajutat clientul „să fie condamnat pentru cât mai multe 
infracţiuni posibil”. Lundgren a fost de acord cu el: 

— Da. El a vrut să își recunoască faptele și asta a fost și 
datoria mea, de a-l ajuta. 


La tribunalul din Piteă se constituise un front unit: procurorul, 
anchetatorii poliţiei, avocatul, acuzatul, terapeuţii, medicii, 
experţii și ziariștii. Toţi urmăreau același scop, așadar, cum s-ar 
fi putut termina lucrurile altfel? 

Instanţa scria în verdictul din 16 noiembrie 1994: 


Quick și-a recunoscut faptele și mărturia lui a fost 
consolidată de declarațiile făcute de el însuși. Totuși nu 
există dovezi tehnice care să îl pună pe Quick în legătură 
cu această faptă. 


Acesta a fost și punctul slab al procuraturii, mai ales că nu 
existau martori care să îl fi văzut pe Quick în Piteă la momentul 
crimei. Fapt compensat, potrivit instanţei, de alte informaţii. 


„Declaraţiile lui Quick referitoare la părţile din cadavru luate 
de el corespund cu faptul că ele nu au fost găsite la locul faptei. 
Acest lucru susține corectitudinea declaraţiilor lui Quick”. 


Tehnicienii criminaliști care au cercetat locul faptei și resturile 
umane au scris în raportul lor că nimic nu indica o crimă, cu atât 
mai puţin dezmembrarea cadavrului. Anchetatorii au stabilit că 
osemintele lui Charles au fost târâte în direcţia vizuinilor vulpilor 
aflate la sud de locul faptei. Faptul că unele oase nu au fost 
găsite nu era, prin urmare, o dovadă că ar fi fost tăiat cadavrul. 

Cu toate astea, opiniile criminaliștilor nu au fost luate în 


considerare și oasele lipsă au devenit chiar „probe importante” 
ale vinovăţiei lui Quick. 


După ce a făcut declaraţiile, Thomas Quick s-a întors la Săter, 
iar verdictul i-a fost trimis prin fax la secretariatul clinicii. El l-a 
răsfoit nerăbdător până a ajuns la partea importantă: 


Într-o evaluare  recapitulativă, instanţa ajunge la 
concluzia că nu există nicio îndoială că Thomas Quick a 
săvârșit fapta de care a fost acuzat. Circumstanţele 
săvârșirii faptei sunt de natură a o considera crimă. 


În lipsa dovezilor tehnice, considerentele experţilor psihologi 
și psihiatri au căpătat o mare importanţă. Profesorul Lidberg nu 
și-a subestimat deloc rolul în caz, spunând într-un interviu 
apărut în Aftonbladet pe 15 aprilie 1997: 


Thomas Quick a fost condamnat la Piteă pe baza 
argumentelor mele. Eu sunt pe deplin convins de 
vinovăția lui. Instanţa a fost de asemenea de aceeași 
părere. 


Concluzia lui Lidberg că el singur decisese în caz este, 
desigur, o exagerare, dar este clar că sentinţa a fost un mare 
succes pentru el și pentru Christianson. 

Christer van der Kwast se arătase îngrijorat din cauza 
dificultăţilor de a prezenta măcar o singură dovadă în cazurile 
de crimă mărturisite de Quick. Prin urmare, acum avea toate 
motivele pentru a fi mulțumit. 

— Acest verdict mi-a dat undă verde pentru ca anchetele să 
fie conduse în același fel în care am procedat noi. Mărturisirile, 
realizarea  reconstituirilor, ca și elaborarea unui profil al 
făptuitorului sunt suficiente, chiar în lipsa probelor tehnice în 
sens tradiţional. 

Evenimentele următoare aveau să demonstreze că opinia lui 
van der Kwast era cât se poate de corectă. Faptul că probele 
„tradiţionale” nu mai erau necesare avea să îi neliniștească în 
curând și pe alţii, dar, cu recentul verdict în mână, van der 
Kwast era cât se poate de încrezător. 

— Eu mă bazez pe faptul că acest lucru va avea un efect 


pozitiv în viitoarele anchete, a spus el. 


ÎNDOIELI NOCTURNE 


— Ce aţi crede despre mine, dacă eu aș fi făcut ceva cu 
adevărat rău? 

Totul a început cu această întrebare pusă unei tinere 
infirmiere de la secţia 36 în timpul unei ieșiri pe malul lacului. 

Pe vremea aceea, Quick încă se numea Sture Bergwall și era 
considerat atât de inofensiv încât era pe cale de a fi redat 
societăţii, cu o locuinţă în Hedemora. Această întrebare criptică 
și amenințătoare crease în instituţia psihiatrică din Säter o 
neliniște justificată, și curând după aceea Quick mărturisise 
prima crimă, dând de înţeles că vor urma și altele. 

Mărturisiri venite din partea unor oameni nevinovaţi sunt 
întâlnite destul de des - chiar dacă este vorba despre un pacient 
aflat în tratament într-un institut psihiatric -, dar ca un adevărat 
asasin în serie împotriva căruia nu existase niciodată o 
suspiciune de crimă să mărturisească un șir întreg de crime este 
unic în mediul științific. Așa ceva nu se mai întâmplase. 

Profiling-ul psihologic este unul din puţinele instrumente 
disponibile în vânătoarea și descoperirea criminalilor în serie. 
Când Quick a declanșat seria de mărturisiri, poliția suedeză nu 
cunoștea prea multe despre această tehnică. 

În timpul căutării lui Laser Man, psihiatrul Ulf Åsgård, care era 
deja interesat de profiling, a colaborat cu comisarul Jan Olsson 
de la poliţia judiciară, pe atunci locţiitor al șefului diviziei de 
criminalistică din Stockholm. 

Profilul lui Laser Man întocmit de Åsgård a fost primul din 
istoria criminalisticii suedeze. Profilul nu a fost de importanţă 
decisivă în capturarea lui Laser Man, care s-a realizat cu succes 
mai ales datorită muncii tradiţionale pline de răbdare și 
pricepere a poliţiei. Profilul infractorului întocmit de Ulf Åsgård și 
de Jan Olsson a fost totuși considerat un succes, deoarece 
ulterior s-a constatat că acesta „corespundea în proporţie de 
75% cu John Ausonius”. Munca analitică polițistă era credoul 
acelor vremuri, iar profiling-ul avea să capete tot mai multă 
importanţă. 


În toamna anului 1994 Lennart Hâârd, reporter judiciar la 
Aftonbladet, era unul dintre mulţii ziariști veniţi la Säter. La 
mijlocul unui interviu, acesta a pus o întrebare ciudată: 


— Sunteţi anchetat cu privire la crima dublă din nordul 
Suediei? 

Evident, el se referea la asasinarea soţilor Stegehuis și Quick 
a răspuns scurt: 

— Nu, despre asta nu am discutat. 

După procesul din cazul Charles Zelmanovits, îngrijorarea era 
mare că Thomas Quick se va opri din mărturisiri. Birgitta Stâhle 
a subliniat cât de important era ca el să își continue „importanta 
muncă”, iar mentorul ei, Margit Norell, i-a scris o scrisoare lui 
Quick rugându-l „Continuă, Sture!” 

Situaţia era complexă. 

Quick mărturisise că omorâse cinci băieţi. Fusese condamnat 
pentru una dintre crime. Două erau prescrise - Thomas 
Blomgren și Alvar Larsson -, iar cercetările în cazurile Johan 
Asplund și Olle H5gbom se împotmoliseră. Cum ar putea el „să 
continue”? 

Întrebarea lui Lennart Hâârd referitoare la Appojaure l-a 
preocupat pe Quick și pe 21 noiembrie 1994 el l-a sunat pe 
Seppo Penttinen și i-a relatat despre întrebarea din interviu. 

— M-am tot gândit la asta, a spus Quick. Eu cred că ar fi bine 
să fiu confruntat cu datele din această crimă. 

Penttinen l-a întrebat de ce crede că ar fi bine lucrul acesta. 

— Da, deoarece știu că am fost în zonă aproximativ în 
perioada când s-a petrecut crima. 

Dar asta a fost tot. 

— Acum nu pot să continui aceste gânduri, a mai spus el. 


Faptul că Thomas Quick, care prefera să ucidă băieţi, vizase o 
pereche în vârstă de peste 30 de ani contravenea oricărei logici 
a criminalilor în serie. Cu toate astea, Penttinen l-a anunţat a 
doua zi pe Christer van der Kwast, care pentru siguranţă s-a 
adresat poliției judiciare a statului. De acolo i s-a comunicat că 
în cazul Appojaure se afla deja o anchetă în curs. Exista și un 
potenţial făptaș, Johnny Farebrink din Jokkmokk, în vârstă de 51 
de ani, dependent de droguri și criminal, aflat în închisoare la 
Hall, unde ispășea o pedeapsă de 10 ani pentru crimă. Poliţia 
judiciară încă nu dispunea de ceva ce l-ar pune pe acesta în 
legătură cu asasinarea soţilor Stegehuis și încă nu se procedase 
la interogarea acestuia. 

Lui Christer van der Kwast îi era clar că era riscant să existe 


încă o anchetă concurentă cu alt suspect. E greu de spus cum a 
văzut el lucrurile până la urmă, însă a lansat îndrăzneață idee că 
Quick și Farebrink ar fi putut să-i omoare împreună pe soţii 
Stegehuis. 

De la evidenţa populaţiei rezulta că numele la naștere al lui 
Johnny era Johnny Larsson-Auna, dar că între timp acesta și-l 
modificase în Farebrink. Van der Kwast l-a sunat pe Penttinen și 
l-a rugat să îl întrebe pe Thomas Quick dacă cunoștea un anume 
Johnny Larsson-Auna. Sau Farebrink. 


A doua zi Seppo Penttinen s-a dus la Säter pentru a realiza 
prima audiere în cazul crimei de la Appojaure, în prezenţa 
avocatului Gunnar Lundgren. După sentinţa dată la Piteă, 
Penttinen fusese avansat inspector la poliţia judiciară, titlu care 
de acum înainte va fi trecut pe toate procesele-verbale de 
interogatoriu și celelalte procese-verbale, așa cum cerea 
regulamentul intern al poliţiei. Când era poliţist-asistent, atât el, 
cât și șeful lui, Christer van der Kwast, erau mai puţin scrupuloși 
în privinţa titlurilor - Penttinen era descris, de regulă, drept 
„anchetatorul-șef'. 

— Deci Thomas, eu m-am gândit să treceţi concret la 
eveniment și să nu insistaţi pe lucrurile secundare. Incepeţi de 
unde vi se pare că aveţi amintiri despre faptă, îi cere el. 

— Hm... este răspunsul lui Quick. 

— Aţi putea dezvolta? 

Cei trei bărbaţi tac o lungă perioadă de timp în sala de muzică 
a secţiei 36. 

— Daa... a fost brutal, spune Quick. 

După care amuţește. După o vreme întreabă: 

— Care a fost întrebarea? 

— Nu vreau să vă influenţez, explică Penttinen și îl roagă pe 
Quick să relateze ce îi trece mai întâi prin cap. 

Din nou tăcere. 

— Mda... mai întâi cuțitul. 

— Ce vă amintiţi precis? 

— Mărimea. 

— Da. 

Quick își drege glasul. 

— Încercaţi să îl descrieţi ceva mai amănunţit. 

Cad cu toții de acord ca Quick să deseneze cuțitul din 


memorie. 

Cuţitul din desen este impresionant, lung de 35 de centimetri. 
Lama este ușor curbată, ca o sabie, cu muchia ascuţită, cu 
vârful îndoit în sus. 

Quick scrie „tăiș” peste ceea ce în mod normal este muchia 
netăietoare a lamei. Peste partea curbată, care în mod normal 
este ascuţită, Quick notează „parte boantă”. 

Seppo Penttinen spune că el nu înţelege de ce cuțitul este 
astfel lucrat. Probabil că lui îi este clar că un cuţit ca acela 
desenat de Quick nu a fost niciodată fabricat și îi cere acestuia 
să mai mediteze asupra felului în care arată un cuţit tip Mora. 
Desenează și el un cuţit și arată care este partea ascuţită a 
lamei și care este partea boantă. 

Desenul nu este de niciun ajutor, Quick o ţine pe-a lui și 
spune că tocmai prin asta se deosebește cuțitul lui de un cuţit 
Mora. 

Penttinen rămâne sceptic în privinţa construcţiei cuţitului. Îl 
întreabă pe Quick dacă a înţeles desenul. 

In cele din urmă Quick este de acord ca Penttinen să 
marcheze cu un semn de întrebare inscripţionarea referitoare la 
„partea boantă” a lamei. 

Penttinen știe de la autopsie că cuțitul cu lamă lată desenat 
de Quick corespunde doar cu greutate cu rănile cauzate 
victimei. 

— Nu aţi avut la dumneavoastră altceva ce ar fi putut fi 
utilizat ca armă? 

— Nu. 

— Puteţi să descrieţi mai amănunţit ce s-a petrecut în fața 
dumneavoastră? 

— Da, erau împunsături adânci. Așadar, erau împunsături. Nu 
erau răni superficiale. Ci împunsături. 

— Da, arătaţi cum aţi împuns de sus în jos. 

— De sus. Hm... 

Interogatoriul se desfășoară deja de o bună bucată de timp, 
fără ca Penttinen să fi putut obţine de la Quick o singură 
informaţie despre crimă, cu excepţia acelui cuţit inutilizabil. 

— Care erau condiţiile în locul în care vă aflaţi? 

— Totul era plin cu țânțari. 

— Plin de țânțari? 

— Era plin de țânțari. 


Quick spune că locul în care era amplasat cortul se afla în 
pădure lângă un lac. 

— Da, amândoi știm că este vorba despre un cort, zice 
Penttinen. 

— Da. 

— Asta aţi fi putut să o citiți și din ziar. 

— Da. 

— Unde se află persoanele înaintea faptei? 

— Da, sunt în cort. Aă... cu excepţia... ăă... unei părţi a unei... 
ăă... persoane care este în afara cortului. 

— Complet? 

— Nuu... Da. 

— Arătaţi pe bust. 

— Da. 

Conform spuselor lui Quick, femeia încercase să fugă din cort, 
dar el a înțepat-o cu cuțitul și a împins-o înapoi. 

Thomas Quick mai face o schiţă, de data aceasta a cortului. 
Privind de la intrarea în cort, Quick desenează femeia la stânga 
și bărbatul la dreapta. 

Datele prezentate de Quick se abat total de la cele cunoscute. 
Bărbatul fusese întins în stânga, femeia în dreapta și fermoarul 
de la intrarea cortului fusese închis. Janny Stegehuis se afla în 
sacul de dormit și evident nu fusese în afara cortului. 

Seppo întreabă: 

— De fapt, cum aţi ajuns acolo? 

— Am fost acolo sus și... Eram sus. Și nu am mers cu mașina, 
deci la... 

— Nu. Cum aţi ajuns acolo? 

— Cu bicicleta, asta am... 

— Aţi mers cu bicicleta acolo? 

— Da. 

— Eraţi singur? 

— Da. 

Thomas Quick povestește că în ziua anterioară crimei ar fi 
mers cu trenul de la Falun la Jokkmokk, apoi ar fi parcurs 
distanţa de 80 de kilometri până la Appojaure cu bicicleta. 

— Bicicleta era furată. 

— Aha. Şi ce fel de bicicletă era? 

Aă... era o... ăă... o bicicletă pentru bărbaţi cu trei viteze ăă... 
Cele două viteze mari funcționau, dar tot sărea din viteză... 


Quick furase bicicleta de la Samischen Museum din Jokkmokk 
și mai întâi se dusese la un supermarket, unde cumpărase 
limonada înainte de a se îndrepta către Appojaure. Nu a putut 
da niciun motiv pentru plecare și nici nu avusese un ţel anume. 

— Aveaţi cu dumneavoastră și o geantă? 

— Da, aveam ciorapi și chiloţi, și rufărie de schimb... asta 
aveam. 

Pe drum către Appojaure oprise la o margine de drum și 
dormise sub cerul liber. 

— Cum era vremea? se interesează Penttinen. 

— Vremea era bună. 

Ulterior, pe parcursul interogatoriului, s-a revenit la vreme, 
care a fost caracterizată ca ușor înnorată. Informaţie incorectă, 
deoarece se știa că spre seară burniţase, iar noaptea plouase în 
averse. 

Penttinen știa că asasinul furase din cort o geantă și un radio 
cu tranzistori, așa că întreabă: 

— Din ceea ce era acolo nu aţi profitat de ocazia spre a lua 
ceva cu dumneavoastră? 

— Nu. 

— Când întreb, îmi evitaţi privirea, mai încearcă Penttinen, 
dar nu îl poate face pe Quick să admită că ar fi luat ceva din 
cort. 


PENTTINEN: Revin scurt la... fapta în sine, doar 


tangenţial... hm... loviturile cu cuțitul date de 
dumneavoastră... 

TQ: Hmm... 

PENTTINEN:... spuneţi că au fost cam zece, 


douăsprezece. Cât de precisă și cât de sigură este această 
informaţie? Puteţi să... 

TQ: Au fost mai multe... ăă... 

PENTTINEN: Puteţi face o delimitare între cele de sus și 
cele de jos, câte au fost? 

TQ: Ăă... 

PENTTINEN.:... (neinteligibil) 

TQ: Sunt mai mult de zece. 

PENTTINEN: Mm... 

TQ: S-ar putea spune și că nu au fost mai puţine decât 
zece. 


În privinţa numărului de lovituri de cuţit Quick este indecis, 
dar și foarte departe de un răspuns corect. Soții Stegehuis au 
fost omorâţi cu aproximativ 50 de lovituri de cuţit, dintre care 
mai multe ar fi putut să fie mortale. 

Penttinen pândise tot timpul momentul în care să pună 
întrebarea pe care îl rugase Christer van der Kwast să o pună. 
Întrebarea a căzut din senin, după o recapitulare a celor 
declarate la interogatoriu de către Quick: 


PENTTINEN: Dacă v-am înţeles bine, v-aţi dus la 
Jokkmokk cu trenul. Aţi furat o bicicletă și în ziua în care 
aţi subtilizat-o aţi plecat în zona despre care aţi vorbit... 

TQ: Hm... 

PENTTINEN: Aţi înnoptat... și pe undeva ați dormit 
câteva ore. 

TQ: Da, exact. 

PENTTINEN: Apoi, pe seară, s-a întâmplat asta. 

TQ: Da. 

PENTTINEN: După care aţi părăsit locul și aţi pedalat 
înapoi la Jokkmokk... 

TQ: Apoi am plecat înapoi. 

PENTTINEN: Până la Falun? 

TQ: Este un drum lung. 

PENTTINEN: Hm... Cunoașteţi un bărbat cu numele de 
Johnny Larsson? 


Quick este surprins. Își dă seama că în legătură cu crima de la 
Appojaure există și alte lucruri pe care el nu le cunoaște. 

— Nu este un nume necunoscut, răspunde vag Quick. 

— Discutăm aici despre un nume dublu, Johnny Larsson-Auna. 

— Hm... 

— Îl cunoaşteţi? 

— Asociez o persoană la el, dar cred că este o asociere 
greșită. 

— Mai poate avea și numele de Farebrink. 

Quick oftează adânc, dar în același timp gândește intens, nu 
realizează ce rol joacă acest Johnny în povestea asta. 

Penttinen mai întreabă o dată: 

— Ştiţi cine este acesta? 


— Nu, răspunde Quick. 


Pe 9 decembrie 1994, sâmbătă, Thomas Quick ședea la biroul 
lui și încerca să descopere cine era acest Johnny, și ce rol jucase 
în cazul de la Appojaure. Quick așternea deseori pe hârtie 
amintiri și povești pe care le înmâna Birgittei Stähle și lui Seppo 
Penttinen, care le foloseau ulterior în cadrul terapiei ori al 
interogatoriilor. Acum scria: 


9/12 1994 

Câteva cuvinte. 

Am fost în Norrbotten. La crima din cort a luat parte un 
bărbat brunet, din Norrbotten, mai înalt decât mine cu 15- 
20 de centimetri și cu o evidentă dependenţă de alcool. 
Eu eram treaz, el era beat. Ne mai întâlnisem o dată 
anterior, nu mai știu când, unde și cum. Mi s-a părut 
paranoic în ultimul hal. Era cu zece ani mai mare decât 
mine. O apariţie „uzată”. 

Cortul era mic și jos. Dacă îmi amintesc bine, nu 
departe de cort se afla un automobil - Renault ori Peugeot 
- în orice caz era o mașină micuță. Parcă îmi amintesc că 
însoţitorul meu avusese anterior un gen de ceartă cu 
olandezul, dar eu nu schimbasem nicio vorbă cu el. 

După faptă însoțţitorul meu mi-a cerut să bem, dar eu l- 
am refuzat. 


După o vreme, Quick a stins lumina și s-a culcat. Dar nu a 
apucat să doarmă mult. 

— Mikael, Mikael! 

Strigătele lui Quick l-au făcut pe infirmierul Mikael să 
părăsească fotoliul din camera de veghe. Quick stătea în pat, cu 
o pungă din plastic pe cap. În jurul gâtului o strânsese cu o 
curea. 

Mikael a desfăcut cureaua și a smuls punga. i 

Quick a alunecat epuizat pe podea și a rămas ghemuit. Işi 
masa gâtul și ceafa care îl dureau. 

— Thomas! De ce? De ce aţi vrut să vă luaţi viaţa? _ 

Mikael îi căută privirea lui Quick, dar nu reuși să i-o prindă. In 
cele din urmă a reușit să îl convingă pe pacientul lui să se 
îmbrace, propunându-i să iasă la o ţigară în încăperea destinată 


fumatului. 

După ce a fumat o ţigară și încă o jumătate, Quick a șoptit: 

— Mă decisesem. Voiam să prezint mai mult material. 
Material pentru anchetă și pentru terapie... 

Fuma cu ochii închiși și cugetă îndelung înainte de a continua: 

— Am făcut-o, mi-a ieșit. Dar acum îmi este clar că asta nu 
merge. Nu reușesc. 

Au stat mult timp în sala pentru fumători, până când Mikael s- 
a dus la telefon și a sunat-o pe Stâhle. Quick a vorbit o oră cu 
ea. După încheierea convorbirii s-a întors în camera lui, unde 
înainte de a se culca din nou a fost consultat de medicul de 
gardă ca să nu cumva să aibă și alte răni. 

În ziua următoare, Quick a rămas tot timpul în pat și a fost 
pus sub supraveghere pentru risc de sinucidere. 

Mikael a notat în documentele medicale: 


Această tentativă a scos la lumină informaţii în legătură 
cu ancheta, iar asta este pentru el atât de împovărător, 
încât nu îi poate face faţă. Singura cale de a nu mai fi 
confruntat cu aceste gânduri și idei a văzut-o în suicid. In 
momentul acesta este sihotic. 


Cu toate acestea, ancheta poliției a continuat în stilul obișnuit 
și două zile mai târziu a apărut Seppo Penttinen pentru un nou 
interogatoriu. 


Când Seppo Penttinen a efectuat pe 12 decembrie 1994 a 
doua audiere în cazul Appojaure, Thomas Quick a furnizat o 
versiune complet nouă. Îndelungatul tur cu bicicleta de la 
Jokkmokk la Appojaure nu a avut loc niciodată. Acum el știa că 
Johnny Larsson-Auna participase la crimă și că ei doi călătoriseră 
cu  Volkswagenul pick-up al acestuia de la Jokkmokk la 
Appojaure. 

De mirare era că totuși Quick, în ciuda datelor exacte 
furnizate, nu știa dacă el participase ori nu participase la crimă. 
Penttinen părea că îi împărtășea îndoiala. 


PENTTINEN: lar dumneavoastră sunteţi convins că ați 
făcut asta? 
TQ: Nu. 


PENTTINEN: De ce aveți îndoieli? 

TQ (oftează): Aă... de ce am îndoieli... asta, asta este... 
ăă... Parţial... ăă... din cauza felului violenţei... înainte de 
toate... 

PENTTINEN: Mai este ceva ce vă face să vă îndoiţi? 

TQ: Da, faptul că era o femeie acolo. 


Faptul că Thomas Quick omorâse o femeie nu corespundea 
profilului lui de ucigaș de băieţi. Dar acum în cort era o femeie și 
Quick relata nesigur despre amintirile lui din Appojaure. 

Femeia ar fi încercat la începutul atacului să se târască în 
afara cortului, povestea Quick. leșise pe jumătate din cort și 
avea bustul gol. El îi descria părul ca lung și negru. 

Din nou descrierea făcută de Quick era cât se poate de 
aiurea. Janny avea părul cărunt și lung de 5 centimetri, ea nu 
părăsise cortul și avea bustul complet acoperit. 

Penttinen i-a cerut lui Quick să facă o schiţă cu poziţionarea 
cortului. Acesta a desenat cortul aproape de lac, iar mașina - 
mult mai departe. Or, lucrurile stăteau exact invers. 

La următorul interogatoriu, Thomas Quick, Birgitta Stähle și 
Seppo Penttinen au stat împreună și s-au întreţinut, se pare fără 
a ști că discuţia era înregistrată și urma să fie redată printr-un 
proces-verbal. 

— Atunci te-am sunat totuși și ţi-am spus că asta nu era 
foarte credibil, i se adresează Penttinen lui Quick. 

Deci anchetatorul-șef îl sunase pe suspect și îl avizase pe 
ascuns că unele date furnizate de el erau eronate. Potrivit 
spuselor lui Sture Bergwall, acest gen de contacte informale se 
petreceau adesea în timpul cercetărilor, dar acesta este unul 
dintre puţinele cazuri în care m-am lovit de probe indubitabile 
importante. 

Am căutat în documentele anchetei procesul-verbal întocmit 
de Seppo Penttinen privind această convorbire telefonică. 
Conform acestuia, Quick a susţinut la telefon că făcuse trei 
declaraţii greșite în timpul interogatoriului: că bustul femeii ar fi 
fost gol, că ar fi fost întinsă o sfoară cu rufe și că cortul ar fi fost 
galben. Penttinen scrie că Quick făcuse intenţionat declaraţii 
false, în speranţa că cercetările în cazul Appojaure vor fi drept 
urmare abandonate. Explicaţia era „în plan psihologic”. 

Însemnările conduc la impresia că Penttinen primise pasiv 


informaţia pe care Quick voise să i-o comunice și nu că 
anchetatorul-șef îi sugerase că informaţia era greșită. 
In sala de muzică a clinicii din Säter, interogatoriul continua: 


PENTTINEN: Acel nume pe care vi l-am dat în urmă cu o 
săptămână... 

TQ: Da. 

PENTTINEN: Este aceasta persoana despre care vorbiţi 
dumneavoastră? Sau este altcineva? 

TQ: Vreau să stabilim că numele este Johnny, nu John. 

PENTTINEN: Și numele de familie îi aparţine lui Johnny? 

TQ: Da, Johnny Larsson. 

PENTTINEN: Johnny Larsson-Auna? 

TQ: În mod direct Farebrink nu îmi spune nimic. 


Din nefericire, Seppo Penttinen întrebase de Johnny Larsson- 
Auna. Acest nume îl purtase Johnny Farebrink când era copil, 
dar deja în 1966 își luase numele de Farebrink. De atunci nu mai 
folosise nici numele de Larsson și nici de Auna. Nici măcar 
inspectorul Ture Năssen de la poliţia judiciară, care în anii 1960 
avusese mult de-a face cu Johnny, nu cunoștea numele Larsson- 
Auna al acestuia. 

Îndoielile lui Thomas Quick cu privire la implicarea sa în acest 
caz nu l-au împiedicat să facă o criză de furie pentru că Seppo 
Penttinen nu l-a desemnat drept suspect oficial în cazul 
Stegehuis. Pe 14 decembrie, îl sună pe Penttinen. 

— Merit mai mult decât să fiu interogat doar „în scop 
informativ”. Am dat suficiente detalii încât să fiu considerat 
suspect de crimă, i-a spus el. 

Dar nu a durat mult până când să sune din nou pentru a 
anunţa că vrea să meargă mai departe. Insă aceste opriri și 
reluări îl chinuiau atât de tare pe Quick, încât doar cu greu se 
mai putea stăpâni. 

În acea perioadă, Mikael lucra în tura de noapte. El se afla în 
încăperea pentru personal când a auzit un zgomot straniu. Era 
atât de încet că nu era sigur dacă nu cumva doar și-l imagina. 
Şi-a ţinut respiraţia și a tras cu urechea. Din nou s-a auzit acel 
sunet ciudat, ca un mârâit monoton. 

Era puţin după ora 0.30 când Mikael a ieșit din încăperea 
personalului. La capătul coridorului a zărit o siluetă înaltă, care 


mormăind s-a întors și s-a îndreptat poticnindu-se spre 
încăperea personalului. Quick începuse din nou să umble 
noaptea. 

— Thomas, ce faci în miez de noapte aici? A întrebat Mikael, 
fără a se aștepta la un răspuns. 

Quick s-a îndreptat încet către el mormăind neîncetat, absent, 
dar și înspăimântat în același timp. 

Mikael a reușit să deslușească în mormăitul lui cuvântul 
„Ellington”. Quick spunea că era pe punctul de a intra în 
regresie, însă îi era teamă că Ellington își va face din nou 
apariția. 

Acest Ellington era greu de imaginat. Uneori el era o 
transpunere a tatălui care îi produsese atâta suferinţă, alteori 
avea o identitate străină, care punea stăpânire pe trupul lui 
Quick atunci când acesta ucidea. Nu era atât de simplu de 
înţeles, se gândea Mikael, care prudent îl luase de braţ pe Quick 
și îl conducea spre încăperea pentru fumători, unde încercă să îl 
readucă la realitate vorbindu-i. Când constată că asta nu ajuta 
la nimic, îi dădu lui Quick un xanor, care îl liniști în asemenea 
măsură încât acesta se putu întoarce în camera lui. 

Pe la ora 2.30, Mikael a auzit strigăte de spaimă din camera 
lui Quick. Îi era greu să asiste la așa ceva, dar, la dorinţa 
expresă a lui Quick, personalul trebuia să se abţină de la a intra 
în camera lui când ţipa în timpul nopţii. 

Nu era ușor să dea curs acestei rugăminţi, pentru că Mikael îl 
compătimea mult pe criminalul în serie care părea să fi suferit 
chinurile iadului și în viaţa pământească. 


Pe 19 decembrie, Seppo Penttinen a venit iarăși la Säter, 
pentru a-i lua un nou interogatoriu lui Quick. De data aceasta a 
trecut imediat la subiect: 

— Mai întâi, Thomas, aș dori să vă întreb dacă vă menţineţi 
declaraţia cu privire la crima din 1984 de la Appojaure. 

— Da, a răspuns Quick. 

Criminalul în serie reapăruse, ordinea fusese restabilită. 


O ALTĂ SITUAŢIE DE INTEROGARE 


După ce Thomas Quick se decisese că îi omorâse împreună cu 
Johnny Farebrink pe soţii Stegehuis, ancheta a luat avânt. 

Deja de a doua zi Jan Olsson a plecat la Sundsvall, unde s-a 
întâlnit cu Seppo Penttinen și cu Christer van der Kwast pentru a 
discuta cazul. Penttinen a făcut o recapitulare a interogatoriilor 
cu Quick, omițând însă aspectele mai ciudate ale poveștii. 

Până acum echipa de investigaţie în cazul Quick constase din 
Seppo Penttinen și Christer van der Kwast. Acum ambele 
anchete în cazul Appojaure au fost unificate sub umbrela poliţiei 
judiciare naţionale în cadrul „comisiei Quick”. 

Șeful anchetelor, van der Kwast, în calitatea sa de prim 
investigator al unui criminal în serie din Suedia, avea la 
dispoziţie resurse nelimitate, iar Penttinen a fost mutat la poliţia 
judiciară a statului cu gradul de inspector judiciar. 
Departamentul de investigaţii judiciare din poliţia statului a 
elaborat prompt un plan de operaţiuni, iar inspectorii judiciari 
Jan Karlsson și Stellan Soderman au fost numiţi la comanda 
activităţilor operative. 

Din cadrul grupului de profileri a fost adus comisarul judiciar 
Jan Olsson, care, împreună cu psihiatrul Ulf Asgârd, trebuia să 
analizeze faptele. Pe lângă asta, Olsson mai era și expert pentru 
tehnica criminalistică în comisia-Quick. 

Șeful grupului-Palme, Hans Olvebro, a devenit șef al urmăririi. 
Tot din grupul-Palme a fost adus Ture Năssen, specialist 
experimentat în urmăriri. Li s-au mai adăugat inspectorii 
judiciari Ann-Helene Gustafsson și Anna Wikström, ca și 
tehnicianul criminalist Lennart Kjellander din grupul de lucru 
pentru arheologie judiciară al poliţiei statului. 

Mai pe scurt comisia-Quick reunea cei mai calificați 
criminaliști ai ţării, care acum puteau lucra la ancheta cazului 
Quick cu toate mijloacele profesionale și științifice de care 
dispuneau. 


Seppo Penttinen a sosit la instituţia psihiatrică din Säter pe 17 
ianuarie 1995, pe la ora 10.00. Thomas Quick așteaptă în sala 
pentru muzică deja îndopat cu atât de multă benzodiazepină, 
încât al patrulea interogatoriu planificat despre Appojaure este 
în pericol. 


Penttinen începe prin a încerca să afle de ce s-au dus Quick și 
Johnny Farebrink în acel loc de popas îndepărtat, unde soţii 
olandezi își montaseră cortul. 

— Johnny se simţea agresat de acei oameni, spune Quick. 

Farebrink spusese că bărbatul se purtase urât, iar Quick 
credea că soţii îl jigniseră într-un fel pe acesta. 

Afirmația lui Thomas Quick conform căreia Johnny Farebrink îi 
mai întâlnise pe soții Stegehuis înainte de crimă era 
problematică. Călătoria olandezilor fusese reconstituită în 
detaliu. Ultimele două zile din viaţa perechii respective fuseseră 
reconstituite de poliţie la nivel de ore. 

Pe 12 iulie, puţin după ora 10.00, soţii Stegehuis circulau pe 
E45 spre sud, către Gällivare. La Skaulo au alimentat cu 
combustibil mașina la benzinăria Shell la ora 11.15 și s-au dus la 
Parcul Naţional Stora Sjöfallet. 

De la Stora Sjöfallet au mers înapoi și, pentru a face fotografii, 
au oprit ultima oară la 40 de kilometri vest de Appojaure. Din 
jurnalul lor de călătorie reiese că și-au montat cortul la ora 
16.30. 

Întâlnirea lui Johnny Farebrink cu olandezii nu putuse să aibă 
loc înaintea venirii acestora la Appojaure, așa că Penttinen 
schimbă subiectul și întrebă despre cuțitul folosit în săvârșirea 
crimei. 

Quick insistă asupra faptului că a folosit cuțitul de vânătoare 
cu lama neobișnuit de lată desenat de el la primul interogatoriu, 
în timp ce cuțitul lui Farebrink era mai mic și avea mânerul din 
corn de ren. 

Era exclus ca vreuna din lamele cuţitelor să fi provocat 
înţepăturile din corpul victimelor. Acestea proveneau de la un 
cuţit cu lama mult mai îngustă, de cel mult 20 de milimetri 
lăţime. 

Un astfel de cuţit, cuțitul pentru filetat al soţilor, fusese găsit 
la locul faptei. Conform procesului-verbal al autopsiei, acesta ar 
fi putut să producă toate rănile. Pentru credibilitatea lui Quick 
este acum important să integreze acest cuțit în descrierea lui și 
pe parcursul interogatoriului constatăm cum Penttinen intervine 
cu întrebări sugestive. 

— Mai există și un al treilea cuțit? întreabă el. 

— Cred că este vorba despre trei cuțite în total, nu sunt sigur. 

— In acest caz de unde ar putea proveni cel de al treilea 


cuţit? 

— Johnny, spune Quick. 

Penttinen nici nu vrea să audă acel răspuns, așa că intervine: 

— Ce aţi spus? 

— De la Johnny, repetă Quick. Sau din cort. 

— Păreţi foarte tulburat spunând că al treilea cuţit ar putea 
proveni din cort, zice Penttinen. 

Când Quick „pare tulburat” asta înseamnă că se apropie de 
informaţii psihologic împovărătoare, adică, mai clar, de adevăr, 
care e foarte adesea prea dureros ca să fie rostit în cuvinte. 

— Da, așa este, răspunde Quick. 

Quick se simte atât de rău la gândul că acel cuțit aparţinea 
soţilor, încât Penttinen trebuie să întrerupă interogatoriul, 
pentru ca Quick să se liniștească și să își ia medicamentele. 

După o pauză, Quick relatează că el a descoperit cuțitul în 
cort. 

— De ce l-aţi folosit? Vrea să știe Penttinen. Doar fiecare 
dintre dumneavoastră avea cuţit. 

Acum Quick nu mai poate să-l urmărească. A luat prea multe 
medicamente și este complet în afara realităţii. 

— Nu mai sunteţi complet lucid, remarcă Penttinen. 

El se interesează dacă Quick poate să spună unde s-au dus 
după crimă. Din nou, nesiguranţă. 

— Sunt nesigur pentru că mi se pare că-mi amintesc cum el 
m-a dus la Messaure ori cum îi spune. M-a lăsat acolo. 

Faptul că fusese lăsat la Messaure era o altă informaţie 
decisivă nemenţionată până acum de Quick. După ce rostește 
denumirea localităţii, nu mai este în stare să vorbească în 
continuare. 

— Mi se pare că aţi luat probabil medicamente și de aceea nu 
mai ţineţi pasul. Sau vă simţiţi rău? întreabă Penttinen. 

— Mă simt rău, răspunde Quick. Nu am probleme cu 
medicațţia... 


Interogatoriul a fost reluat după pauza de prânz. 

— Eram la Messaure, continuă Penttinen. Care este imaginea 
acestui loc? : 

— Am ajuns după miezul noptii la Messaure. Imi amintesc clar 
că dimineața am luat automotorul din Messaure. 

Atât Quick, cât și Penttinen sunt sceptici în privința existenței 


unei linii de automotoare la Messaure. Ca de obicei în pauza de 
prânz ei continuaseră să discute despre cercetările privind 
crima. 

— Deja am vorbit despre faptul că acolo aţi vizitat pe cineva, 
dar vă este greu să vorbiţi despre asta, da? 

Quick confirmă că așa îi era. 

La următorul interogatoriu, Seppo Penttinen spune că ela 
consultat o hartă cu reţeaua liniilor și a constatat că la Messaure 
nu există așa ceva. Dar Quick insistă. 

— El m-a lăsat la Messaure și eu am luat automotorul de aici 
dimineața, dar aici sunt... 

— Nu sunteţi sigur... îl completează Penttinen. Alternativa cu 
bicicleta de care aminteaţi, ce este cu ea? 

— Nu îmi amintesc să fi plecat cu bicicleta din Messaure, 
răspunde Quick. 

Deseori interogatoriile par să ia forma unor negocieri, iar 
Penttinen și Quick încearcă amândoi să găsească o soluţie care 
să nu contravină faptelor cunoscute deja. 


La întâlnirea comisiei-Quick din 23 ianuarie, Stellan Söderman 
rezumă situația: 

— În prezent se dă o sentință pentru o crimă petrecută în 
circumscripţia polițienească Piteă în 1976. Intervalul în care s-au 
comis faptele este de aproximativ 30 de ani și numărul actual 
de cazuri este de șapte. Două sunt prescrise, unul a avut loc în 
Norvegia, explică acesta. 

Se discută și aprinsa problemă a rolului lui Seppo Penttinen în 
aceste cercetări. Toţi participanţii sunt convinși că nu este 
corect ca o persoană să conducă toate interogatoriile cu 
Thomas Quick. Penttinen face referire la „condiţiile extrem de 
speciale” din timpul interogatoriilor. Întâlnirea se încheie cu 
decizia de a se aștepta până când va fi pregătit altcineva să 
facă asta. 

O săptămână mai târziu, comisia-Quick se întrunește a doua 
oară în sediul poliţiei judiciare de stat din Stockholm. Jan Olsson, 
care a analizat crima din Appojaure, prezintă propunerea de a 
se realiza o reconstituire în cadrul căreia Quick să descrie modul 
în care s-a petrecut fapta. În afară de asta, cazul trebuie 
discutat amănunţit cu Quick și medicul legist Anders Eriksson, 
pentru ca astfel declaraţia lui Quick să poată fi confirmată ori 


infirmată. 

Este discutată o reconstituire la Appojaure pentru primăvară, 
după care Seppo Penttinen le explică din nou celor prezenţi 
„condiţiile speciale în care au loc interogatoriile”: 

„Quick încearcă să își reamintească amintiri profund 
reprimate și să le integreze într-o desfășurare credibilă. Conform 
psihologilor, această formă de prelucrare îi este utilă lui Quick 
pentru a putea să facă progreseze”. 

El descrie și rolul lui Sven Åke Christianson în cadrul anchetei 
și spune că expertul în memorie are întâlniri regulate cu Quick. 

După patru ani petrecuţi la Säter, Thomas Quick a pierdut și 
ultimele legături în afara instituţiei psihiatrice și a justiţiei. 
Contactele lui sociale se limitează la interogatorii ale poliţiei și la 
ședințe terapeutice, în cadrul cărora este vorba despre crime și 
abuzuri. El a fost complet separat de lumea exterioară. 

Însemnările sporadice și laconice din dosarul pacientului arată 
că de la începutul anului 1995 Quick se simte tot mai rău, ia tot 
mai multe benzodiazepine, ceea ce se concretizează în efecte 
secundare grave, însemnări luate la întâmplare din dosare: 


26 ianuarie 1995: 

Are atac de panică în camera pentru fumători. Nu mai 
poate pleca din cameră. Este hiperventilat și crispat. 
Respiră din punga de plastic. Cu ajutorul personalului 
auxiliar ajunge în camera lui în scaunul pe rotile și se 
întinde în pat. | se administrează două supozitoare cu 
diazepam a câte 10 miligrame. 


18februarie 1995 

La ora 16.00, Thomas a avut un atac de panică. Stătea 
în camera pentru fumători și striga: „Nu pot să o fac! Nu 
pot să o fac!” 

Brusc Thomas sare din scaun și se duce în fugă la casa 
scărilor, unde se repede în zid cu capul înainte. 

Încearcă de mai multe ori să dea cu capul de podea. 
[...] 

Este atât de nesigur pe picioarele lui încât nu poate să 
meargă și se târăște în camera pentru fumători. Când 
termină de fumat, vrea să se întoarcă în camera lui, dar 
nu reuşeşte. În dreptul camerei personalului se 


prăbușește. Eu și colegul meu aducem scaunul pe rotile 
din camera personalului și îl așezăm în el. 


21 februarie 1995, medic-șef Erik Kall 

Pacientul s-a simţit destul de rău în ultimele zile. leri a 
primit o scrisoare de la părintele unei victime, care voia să 
știe ce i s-a întâmplat fiului său. Pacientul se gândește 
dacă merită osteneala. Totuși, decide să continue 
procesul. 


Existența lui Quick constă dintr-un șir de atacuri de panică, 
dorința de a muri, permanentă medicaţie și discuţii despre 
moarte și abuz - zi de zi, lună de lună, an de an. 

Pe 2 martie, Birgitta Stähle face un rezumat al terapiei din 
perioada notelor reproduse: 


După procesul din Piteă ne continuăm munca și 
analizăm contextul anterior și modul în care acesta s-a 
reflectat la el după majorat. Acest lucru se petrece în 
paralel cu interogatoriile polițienești. les la iveală noi 
amintiri în care violenţa este îndreptată împotriva 
adulţilor. Informaţia este adusă la cunoștința poliţiei și a 
procuraturii în vederea cercetării ulterioare. 

Acum Thomas este oficial suspectat de crimă în așa- 
numitul asasinat din cort de la Gällivare din 1984. 

Cartea fratelui său Sten-Ove despre Thomas a stârnit 
mare vâlvă. In același timp l-a stimulat pe Thomas să 
încerce să-și amintească mai multe despre momentele 
când fratele lui a manifestat față de el violenţă extremă în 
copilărie. 

In septembrie Thomas a avut două tentative de 
sinucidere, angoasa sa puternică i-a declanșat dorinţa de 
a muri, ca astfel să scape de marele chin provocat de 
psihoterapie și de interogatorii. 


Birgitta Stähle se referă la faptul că ea, ca terapeută, se află 
„în strânsă colaborare cu secţia în care se afla pacientul ei, în 
funcţie de starea psihică din fiecare zi”. În ciuda puternicelor 
atacuri de panică, a dorinţei de a muri și a medicaţiei, afirmă 
Stähle, procesul psihoterapeutic evoluează pozitiv. 


Fragmentele de amintiri care revin în timpul terapiei 
sunt tot mai clare, iar legăturile lor cu crimele devin și ele 
mai clare. A reușit să dezvolte o capacitate mai mare de a 
păstra contactul atât cu viaţa lui personală, cât și cu 
manifestările ulterioare ca adult. Chiar evoluţia către o 
legătură mai strânsă cu sentimente problematice ca ura și 
furia dezlănţuită sau disperarea și vinovăția pentru ce a 
pricinuit altor oameni [....] 

Datorită caracterului deschis al lui Thomas și a faptului 
că el își împărtășește situaţia dificilă, comunicarea și 
terapia au fost consolidate. 


La câteva ore după ce Birgitta Stähle așternuse pe hârtie 
punctul ei de vedere pozitiv referitor la progresele terapiei, una 
dintre surori a făcut o adnotare tipică acelei perioade: 


Ora 19.30: În cursul serii, Thomas a făcut un puternic atac de 
panică. | s-a dat supozitor cu diazepam 10 miligrame. Spune că 
nu mai are forța de a trăi. Este supravegheat. 


În seara de 12 martie, sună telefonul angajatului poliţiei 
districtuale Bertil Stähle. A aflat imediat că la telefon era un 
pacient al soţiei sale, care din nefericire cunoștea numărul 
privat. Acesta a strigat spre dormitor: 

— Este un sonat care vrea să vorbească cu tine. Zice că se 
numește Ellington. 

Soţia ia somnoroasă receptorul. 

— Sture, sunt Birgitta. 

Din receptor se aude un râs teatral, batjocoritor: 

— Aici este Ellington și vreau să vorbesc cu terapeuta. 

Birgittei Stähle i se pare cunoscută vocea răgușită. 

— Sture! 

Ulterior ea a întocmit un proces-verbal al convorbirii 
telefonice și a adăugat un comentariu trecut în paranteză: 


— Sture se află întins în pat. Îi este teamă. (Râde.) Ei 
cred în anxietatea și în poveștile lui. Însă el îi 
manipulează. 

— Dumneavoastră cine sunteţi? 


— Sunt Ellington, noi ne-am mai văzut de câteva ori. 
(Râde.) 

(Am avut senzația că la aparat se afla Sten-Ove, ceea 
ce mi-a creat o stare neplăcută. Eu sunt obișnuită să am 
de-a face cu Sture, nu cu Sten-Ove. Acesta îmi dă de 
înțeles că el îl disprețuiește pe Sture pentru frica și 
slăbiciunea lui. Si disprețuiește după felul în care îmi 
spune terapeuta.) 

Ellington continuă: 

— Vreau să vorbesc despre călătoria în Norvegia. 

(Știu acum că este Sture în varianta Ellington. Ascult ce 
spune și în același timp urmăresc să restabilesc contactul 
cu Sture.) 

— Patrik și cu mine. Mergem la Oslo. Puțin mai înainte... 

(Incepe să râdă din nou.) Am reușit să îl conving pe 
Patrik (In vocea lui se simte triumful, puterea și forța lui.) 
să coboare din mașină. (Râde iarăși.) Coboară și îl omoară 
pe băiat. Il ucide. Așa a vrut el! Eu l-am determinat să 
facă asta. 

(Incepe să plângă în surdină. Îl aud pe Sture şoptina: 
Birgitta. Imi dau seama că trebuie să îl recunosc pe Sture, 
să îl fac să devină mai clar, mai sigur de sine fată de 
Ellington. 

Pe fundal se aude Ellington mormăind, dar Sture începe 
să vorbească cu mine și observ că s-a regăsit.) 


Când Margit Norell a citit nota Birgittei Stâhle privind 
convorbirea telefonică, a fost încântată că Ellington s-a înfățișat 
și în afara ședinţelor terapeutice. Ea a analizat semnificaţia 
acestui incident ciudat în manuscrisul ei privitor la Thomas 
Quick: 


Când Ellington apare și încearcă să își recâștige puterea 
prezentându-l dispreţuitor pe Sture drept slab, ceea ce nu 
îi reușește, se petrec două lucruri: 

1. Pentru prima dată în viaţa lui Sture dă dovadă de 
constanţa obiectului. P și Ellington sunt una și aceeași 
persoană. Era o necesitate ușor de înţeles ca P să se 
păstreze ca acela de care totuși Sture avea nevoie, pentru 
care Sture însemna ceva și care îl putea proteja pe Sture 


de încă și mai periculosul M, doar fusese și mâna 
salvatoare a lui P care îl trăsese pe Sture din gaura din 
gheaţă. Relaţia cu P, până la moartea lui Simon, s-a 
desfășurat într-un cadru previzibil, descris de însuși Sture, 
din experienţă știa Sture cum mergea treaba, și știa că 
atunci când P ejacula, durerea înceta și P devenea iarăși 
amabil, câteva lacrimi sentimentale, un mângâiat ușor pe 
burta lui Sture, câteva cuvinte despre cât îi plăceau băieţii 
ca Sture, apoi se vor duce în bucătărie și Sture va primi 
câteva merișoare sau niște lapte ori altceva. 

2. După cum se va vedea ulterior, acest cadru previzibil 
a fost complet distrus prin omorârea lui Simon și prin 
ciopârțirea cadavrului, și Sture a trăit frica absolut 
insuportabilă că P i-ar putea face și lui același lucru. 
Firește că Sture trebuie să fi simţit asta când M i-a atribuit 
vina morții lui Simon: „Uite ce ai făcut!” Ceea ce se și 
petrece când Ellington presupune că puterea lui va 
dispărea. El notează numărul de telefon al Birgittei, 
terapeuta lui Sture. Sună și, după ce se întreţine o vreme 
cu Birgitta, ea ia contact cu Sture și trece de partea lui. ... 
Puțin după asta capătă contur și M - Nana. Ea este mai 
îngrozitoare, pentru că întruchipează pentru el de la 
început răul și apoi moartea. Singura perioadă de timp în 
care lucrurile nu au stat astfel trebuie să fi fost perioada 
din uter, care a fost și singura perioadă în care Sture nu a 
fost singur, ci împreună cu perechea lui geamănă. 


ULTIMUL ȘEF DE ECHIPĂ 


Pe 18 martie 1995, Quick se afla în camera lui de la Säter, 
când postul de televiziune SVT2 a transmis un documentar 
despre satul Messaure. 

Localitatea în care s-ar fi dus Thomas Quick după uciderea 
soţilor olandezi se afla la 37 de kilometri de Jokkmokk. Acolo 
compania Vattenfall a început să construiască în 1957 giganticul 
baraj al unei hidrocentrale pe râul Stora Luleălv. Proiectul 
trebuia să creeze 1.300 de locuri de muncă pe o perioadă de 
cinci ani. Aici a apărut din senin o localitate cu străzi și pieţe, 
cartiere de locuinţe, magazine, poștă, biserică, școală, o 
primărie, un post de poliţie, un serviciu de ambulanţă, o cafenea 
și tot ce mai era necesar. Satul Messaure avea la începutul 
anilor 1960 peste 3.000 de locuitori cu domiciliul stabil. 

Hidrocentrala Messaure a fost inaugurată în 1962, când prim- 
ministrul Tage Erlander a ţinut un discurs. Apoi așezarea a fost 
demolată bucată cu bucată și, în final, din înfloritoarea localitate 
a rămas doar reţeaua stradală din Lappland. 

Personajul principal al documentarului de televiziune era 
Rune Nilsson, un locuitor din Messaure, care până în 1971 
lucrase pe șantier ca șef de echipă. După încheierea construcţiei 
hidrocentralei, compania Vattenfall și primăria din Jokkmokk au 
încercat să-i forțeze pe locuitori să plece, lucru pe care cei mai 
mulţi l-au acceptat de bunăvoie. 

— Vattenfall a încercat să facă tot posibilul pentru a mă 
alunga, dar... dar asta este ceva stupid, așa că eu am zis: „Nu 
plec!”, mărturisește Rune Nilsson. 

Primăria din Jokkmokk a încercat să îl alunge pe Rune Nilsson 
și disputa s-a prelungit. | s-a tăiat apa, a fost rugat, a fost 
ameninţat, dar Rune a rămas pe loc. După zece ani primăria a 
cedat și l-a lăsat în pace ca unic locuitor în Messaure. 

Thomas Quick a urmărit cu scepticism documentarul și a 
înţeles cât de proastă fusese ideea cu automotorul. Însă acum 
știa cine era Rune Nilsson și cum arăta locul unde trăia acesta. 

A fost ghinionul lui Rune Nilsson, care trecea drept un 
cetățean amabil și pașnic. 


FRAŢII LIPSĂ 


Cele trei surori și cei trei fraţi ai lui Thomas Quick urmăreau 
dezgustaţi ceea ce povestea fratele lor bolnav. Unii dintre ei au 
fost atât de afectaţi încât evitau să dea orice informaţie despre 
fratele lor criminal în serie, întrerupând orice legătură cu el, și 
nu mai discutau nici despre Sture Bergwall și nici despre 
Thomas Quick. Acesta nu mai exista pentru ei. 

Cea care a păstrat mai mult timp legătura cu el a fost sora lui 
mai mică, Eva. Când am vorbit cu ea, mi-a povestit despre 
perioada de după ce Sture a mărturisit că îl omorâse pe Johan 
Asplund. Pentru ea fusese un coșmar. 

— De fiecare dată credeam că mai rău de atât nu se poate. 
Dar ce urma era și mai rău! Din rău în mai rău... 

În cele din urmă, și Eva s-a văzut silită să întrerupă contactul 
cu Sture. 

De aceea a fost receptat cu uimire faptul că Sten-Ove 
Bergwall a decis, în 1995, să se exprime public împotriva fratelui 
său și încă pe un ton ostil, vorbind și în numele celorlalţi fraţi. In 
mai multe interviuri și-a făcut cunoscută solicitarea înverșunată 
adresată instituţiei psihiatrice și instanţei: 

— Nu îl eliberaţi pe Thomas Quick niciodată! 

Sten-Ove era cu zece ani mai mare decât Sture și plecase din 
casa părintească pe când Sture mai era încă mic. Mai târziu, la 
maturitate, fraţii s-au regăsit datorită interesului comun pentru 
natură, ogari şi biciclete de curse. În iunie 1982, au participat la 
cursa „Marele tur de forţă”, desfășurată între Trondheim și Oslo, 
și la câteva luni după aceea, ei au deschis chioșcul din 
Koppartorget, Hălsinggârden-Falun, o idee de afaceri care a 
rezistat doar patru ani. 

Nouă ani mai târziu, Sture se înstrăinase de fratele său Sten- 
Ove. Acesta a scris cartea Fratele meu, Thomas Quick, în care 
se întreba cine era de fapt fratele lui mai mic. El avertiza cu 
privire la manipulantul Thomas Quick, care în toţi acești ani își 
ascunsese față de întreaga familie partea întunecată. Sten-Ove 
conchidea că fratele său purta în el o creatură abominabilă, pe 
care doar victimele lui o văzuseră. 

Prin cartea lui, Sten-Ove Bergwall a vrut în primul rând să facă 
dreptate părinţilor săi. El a dat asigurări că atât el, cât și fraţii și 
surorile lui aveau amintiri frumoase dintr-o casă părintească 


plină de dragoste și voioșie. 

Pentru cei șase copii era de necrezut că tatăl l-ar fi violat pe 
Sture sub privirile mamei sau că mama lor iubitoare ar fi 
încercat să îl înece într-o copcă în gheaţă. 

— Eu nu mă îndoiesc că pentru el acesta este adevărul, i-a 
declarat Sten-Ove lui Christian Holmen de la Expressen. Se știe 
că în cadrul terapiei pacienţii sunt încurajați să evoce amintiri 
false. 

Cam la o lună după lansarea cărţii, Thomas Quick a vrut să 
„clarifice câte ceva” în privinţa fratelui său. În timpul unui 
interogatoriu din data de 10 aprilie 1995, el a afirmat că Sten- 
Ove a participat la omorârea lui Johan Asplund. 


Quick a declarat că Sten-Ove Bergwall știa încă din timpul 
călătoriei la Sundsvall că cei doi căutau un băiat care trebuia să 
le fie victimă. Sten-Ove l-ar fi îndemnat la asta spunându-i: 
„Arată că poţi omori un tânăr”. 

La locul faptei, acolo unde a fost omorât Johan, Sten-Ove s-a 
arătat protector și l-a provocat verbal pe Quick spunându-i 
printre altele: „Acum omoară-l!” 


La cea de a doua întrunire, comisia-Quick a decis să 
chestioneze persoanele din anturajul lui Quick. Astfel trebuia 
creată o bază pe care să se poată evalua credibilitatea acestuia. 
În fruntea listei se aflau fraţii și surorile lui, care ar fi trebuit să 
furnizeze informaţii despre copilăria petrecută împreună. 

Jan Olsson și Ture Năssen ne-au confirmat lui Jenny Kuttim și 
mie că audierile au fost efectuate în contextul cercetărilor 
privitoare la dubla crimă de la Appojaure. Misiunea a fost 
îndeplinită, printre alţii, de către inspectorii judiciari Anna 
Wikström şi Ann-Helene Gustafsson. Dar în documentele 
anchetei nu există nici urmă de aceste audieri, cu atât mai puțin 
în documentele așa-zisei comisii. 

Am căutat documentele dispărute la tribunalul din Găllivare și 
am aflat că acolo nu erau. Am trimis o solicitare la poliția din 
Sundsvall și am primit același răspuns. Christer van der Kwast 
face trimitere la Seppo Penttinen, care la rândul lui spune că el 
„Nu ştie nimic despre acestea și de aceea nu se poate pronunţa” 
dar că „documentele pe care le căutaţi nu se află în materialul 
care îmi stă la dispoziţie”, mai pe scurt: eschivarea de la faptul 


că procesele-verbale de audiere pur și simplu lipsesc. 

În paralel, fraţii şi surorile lui Sture Bergwall confirmă pe rând 
că au fost audiaţi de Anna Wikstrom și Ann-Helen Gustafsson. 
Deci ce au spus? 

Orjan Bergwall a încercat, imediat după apariţia primelor știri 
în presă și după fiecare emisiune TV și radio referitoare la 
fratele lui, să ignore informaţiile. Dar el știa foarte bine că îl 
iubea. Cele două polițiste voiau să știe ce amintiri avea Örjan 
din copilărie și el a răspuns că în copilărie s-a simţit în perfectă 
siguranţă. _ 

Familia s-a mutat în 1956 la Korsnăs, lângă Falun, unde Orjan 
a urmat școala. Familia era alcătuită din șapte copii și doi adulţi, 
care trăiau într-o locuinţă de 98 metri pătraţi, cu trei camere. 
Tatăl, Ove, lucra la o fabrică de cartoane, iar mama, Thyra, lucra 
ca portar la o școală. 

Orjan îşi amintește că Sture era talentat, foarte creativ și 
energic, dar „neîndemânatic motor”. Încă de pe când era foarte 
mic mai era și vizibil independent. 

Tatăl era cam autoritar, poate puţin prea sever, dar și un bun 
camarad și avea un fin umor. Mama era o femeie deosebită, de 
încredere, care se ocupa înduioșător de copii. Certuri deosebite 
nu existau în casă și Orjan nu își putea aminti de tensiuni de 
vreun fel. Nu s-a întâmplat niciodată ca părinții să fi bătut copiii. 
Abuzuri sexuale? Nu, Orjan nu sesizase niciodată așa ceva și o 
asemenea ipoteză i se părea de neînțeles. Dacă s-ar fi întâmplat 
așa ceva cu siguranţă că vreuna dintre surorile mai mari ar fi 
observat. 

Orjan știa că Sture săvârșise diverse infracțiuni, printre care și 
că fiind minor atacase în spitalul din Falun un băiat, lucru pentru 
care fusese în diverse instituţii la tratament. În anii 1970, Orjan 
îl vizitase împreună cu părinţii pe Sture la clinica din Säter și în 
Sidsjon. Din spusele lui Orjan, Sture se simţea mai bine și la 
începutul anilor 1980 starea lui devenise clar mai stabilă. 

Totuși, contactele deveneau tot mai sporadice, apoi în 1990 a 
intervenit jaful de la bancă. Atunci Sture trimisese mai multe 
scrisori în care scria că îi era dor de familia lui. Ultima discuţie 
între Sture și Orjan a avut loc în legătură cu terapia pe care 
Sture urma să o înceapă cu Kjell Persson. Orjan își amintește că 
Sture spunea că „vede o luminiţă”. Orjan a apreciat lucrul ca 
pozitiv și i-a spus lui Sture că speră că și în viitor puteau să 


apară părți pozitive în viaţă. 

Orjan mi-a relatat că niciodată nu va uita cum s-a dus până la 
benzinărie și cum fratele lui îl privea fix dintre titlurile de pe 
prima pagină a celor două ziare de seară. In acea zi începuse 
coșmarul și nu părea să se încheie curând. Însă asta nu le-o 
spusese celor două polițiste. 

Își mai amintește că la sfârșitul audierii ele îi puseseră o 
întrebare care trebuia să fi fost de mare importanţă pentru ele: 
cunoștințele lui Sture în materie de conducere auto. Orjan le-a 
explicat că Sture a obținut foarte târziu permisul de conducere, 
pe la sfârșitul anilor 1980. Orjan făcuse o dată cu el niște 
exerciții de condus și a rămas cu impresia că la data aceea 
Sture nu știa să conducă. 


Torvald Bergwall își amintește că el i-a întâmpinat pe 
inspectorii judiciari Anna Wikström și Jan Karisson la biserica 
Mikaeli din Västerås, unde era vicar. Aceștia i-au explicat că 
audierea era parte integrantă a cercetărilor în cazul crimei de la 
Appojaure, dar se referea și la uciderea lui Johan Asplund și Olle 
H6gbom. 

Şi Torvald Bergwall a vorbit despre o copilărie fără griji, fără 
abuzuri și lipsită de violenţe. După el, afirmaţiile apărute în 
presă nu erau adevărate. Știuse că Sture avea probleme 
psihice, dar părinţii nu vorbeau deschis despre asta, deoarece în 
acele vremuri era un tabu. Dar ei aveau mare grijă de Sture și 
niciodată nu i-au întors spatele. ÎI îngrijeau și îl vizitau des pe 
vremea când era în tratament în anii 1970, la Säter. 

Torvald mai știa că în copilărie Sture avea probleme motorii, 
vorbea peltic și „stâlcea cuvinte”, așa că uneori copiii râdeau de 
el. Mi-a povestit despre o întâmplare când fraţii îl învățau să 
meargă pe bicicletă, dar în zelul lor au pierdut din vedere să îi 
explice cum să oprească. Sture s-a oprit direct într-un zid, a 
căzut și s-a rănit atât de rău încât copiii s-au îngrozit. După 
Torvald acesta era un exemplu de „lipsă de înţelegere faţă de 
handicapul lui motor”. 

Torvald mai povestește că Sture a luat abia târziu permisul de 
conducere, pentru care a trebuit să se prezinte de mai multe ori 
la examen. Torvald nu l-a văzut niciodată pe Sture conducând o 
mașină și s-a întrebat deseori cum putuse ajunge cu mașina la 
locurile unde ar fi săvârșit crimele. După spusele vicarului, ideea 


că el ar fi condus mașina este absolut nefezabilă. 


La fel a mers în continuare: toţi fraţii și toate surorile își 
amintesc cum au fost audiaţi de comisia-Quick, și cu toţii au 
creionat o imagine a lui Sture Bergwall aflată în deplină 
contradicţie cu ceea ce rezultase din terapiile de la Säter. Unii ar 
spune că aceste declaraţii concordante arată că este foarte 
posibil ca Thomas Quick să fi modelat o imagine falsă a 
copilăriei lui și să își fi învinovăţit pe nedrept părinţii de crime 
grave. 

Ce s-a întâmplat cu procesele-verbale ale audierilor fraţilor și 
surorilor Bergwall? 

Autorităţile polițienești din Sundsvall nu le-au înregistrat 
niciodată și este evident că ele au fost în mod conștient sustrase 
de la prezentare publică, în mass-media, sau juriștilor și 
judecătorilor care l-au condamnat pe Thomas Quick. 

După cum văd eu lucrurile, ele nu au fost niciodată 
valorificate și niciodată nu au fost citite decât de cei care au 
realizat interogatoriile lui Quick: Seppo Penttinen și Christer van 
der Kwast. 


O ORĂ DISPĂRUTĂ 


Duminică 9 iulie 1995, pe aeroportul din Gällivare a aterizat 
avionul privat cu zece locuri al companiei Vikingarnas, dar în loc 
de Christer Sjogren și muzicienii lui a coborât din el Thomas 
Quick însoţit de Birgitta Stâhle, patru infirmieri și mai mulţi 
polițiști. 

După ce grupul a înnoptat la secția de psihiatrie a spitalului 
Găllivare, dimineaţa a plecat într-o Toyota Hiace pe șoseaua E45 
spre sud în direcția Porjus. 

La reconstituire, după cum va rezulta din anchetă, o mare 
influenţă a avut expertul în memorie, Sven Åke Christianson. lar 
Quick era sensibil la ideile noi, așa că a cerut ca microbuzul să 
nu cotească spre Appojaure, ci mai întâi să meargă la Porjus și 
acolo să întoarcă, pentru că el și Johnny Farebrink au urmat 
acest drum până la locul faptei. În acest fel călătoria ar 
concorda cu aceea care avusese loc la 12 iulie 1984. 

La ora 14.15, Toyota albă cotea pe Văgen Văsterut în direcţia 
Stora Sjöfallet și Appojaure. Atacurile de panică ale lui Quick 
deveneau tot mai dese și el spune că aici recunoaște locurile. 
Microbuzul se oprește pentru că Quick trebuie să verse. 

— Asta nu poate fi adevărat, asta nu poate fi adevărat, geme 
el. 

Mica bifurcaţie spre parcarea de la Appojaure nu poate fi 
ratată, pentru că poliţia a blocat zona și a postat angajaţi. 

„La sosire lui Quick trebuie să i se administreze xanor”, scrie 
Penttinen în procesul-verbal al reconstituirii. 

Echipat cu șapcă de baseball, vindiac verde, jeanși negri și 
pantofi sport negri Quick coboară din mașină. Împreună cu 
Seppo Penttinen, aruncă scurt o privire în jur și așteaptă ca 
tehnicienii criminaliști să încheie ultimele măsuri în vederea 
realizării reconstituirii. 

De fiecare dată când fusese întrebat la interogatorii despre 
mașină și cort, Quick le plasase greșit, și inversase locurile în 
care se aflaseră bărbatul și femeia în cort. La Appojaure 
tehnicienii organizaseră totul în așa fel încât să arate ca atunci 
când fusese săvârșită crima. Ba chiar poliția comandase din 
Olanda un cort și aduseseră o mașină verde din perioada anilor 
'70, asemănătoare mașinii victimelor. 

Conform spuselor lui Sven Åke Christianson, totul se petrecea 


potrivit „tehnicilor cognitive de interogare”. Transpus într-un 
cadru reconstituit cât mai detaliat posibil, lui Quick i s-ar fi 
facilitat accesul la amintirile reprimate. Penttinen începe să 
pună întrebările așa cum îl învățase Christianson: Vă amintiţi 
sentimentele trăite atunci? Ce zgomote auziţi? Vă amintiţi 
mirosurile? Totul în scopul de a-l ajuta pe Quick să acceseze 
amintirile legate de tristul eveniment. 

— Închideţi ochii și încercaţi să vă reîntoarceţi cu gândul la 
perioada de până în anul 1984, spune Penttinen. 

Experimentaţii investigatori Ture Năssen și Jan Olsson privesc 
dezaprobator spectacolul. Mai târziu, Olsson a comentat faţă de 
mine: 

— Suspectul trebuie să aranjeze totul așa cum era în memoria 
lui. Dar aici totul arăta cum arătase locul faptei, figuranţii erau 
așezați exact acolo unde se aflaseră victimele. Deci, cum s-ar 
spune, Quick venea la masa pusă. Asta nu mai avea nicio 
legătură cu o reconstituire. 

Jan Olsson era revoltat de modul în care Christianson se 
desfășura după bunu-i plac la locul faptei. 

— Christianson umbla în sus și în jos cu o mină serioasă și cu 
pași măsuraţi. Avea foarte mare influenţă. Voi trebuie să 
dispăreţi pentru ca el să nu vă vadă, ne-a spus Christianson mie 
și celorlalţi polițiști. Noi am fost daţi la o parte și, prin urmare, 
nu am auzit mare lucru din ce vorbeau Quick și Seppo. 

Apare apoi figurantul cu rolul lui Johnny Farebrink și cei doi 
criminali se strecoară șoptind, în mână cu câte o imitație de 
cuţit, către micul cort maro. Când Quick ajunge la cort, atacă 
furibund foaia de cort laterală aflată spre lac. După aplicarea 
câtorva lovituri, el îi dă cuțitul lui „Farebrink”, care acum se 
năpustește cu două cuțite asupra cortului. Quick își recapătă 
cuțitul și pătrunde prin intrarea cortului. 

În cort sunt întinși Hans Olvebro și Anna Wikström, care 
strigă: 

— Nu! Nu! Nu! 

În cort este vânzoleală, Quick mormăie pentru că a intrat în 
regresie și s-a transformat în Ellington. Smulge articulațiile care 
susţin cortul. Anna Wikström încă mai ţipă, în timp ce Penttinen 
privește catastrofa. Atunci vine în fugă Birgitta Stâhle cu 
infirmierii din Säter pentru a interveni la timp. 

— Haide, gata! Ajunge! îi strigă Penttinen lui Quick. 


El pare să se fi liniștit și se pierde într-un mormăit monoton. 
Incă mai mormăie când videocamera este oprită. Timerul 
acesteia arată ora 16.09. 


Când reconstituirea este repetată, Thomas Quick apare în 
înregistrarea video a poliției stăpân pe sine și hotărât. El și 
figurantul se apropie precauţi de cort, în timp ce Quick 
comentează ce se întâmplă: 

— Acum ne furișăm și verificăm dacă totul este în regulă. lar 
acum tu aranjează-l la mijloc și în spate. 

„Johnny  Farebrink” smulge ancorele pânzei exterioare a 
cortului și le rabatează. Este un detaliu hotărâtor, pentru că mai 
multe lovituri de cuţit nu despicaseră pânza exterioară, ci doar 
prelata interioară. 

Apoi reconstituirea se desfășoară sub forma unui lung dialog 
între Quick și Penttinen, în care conducătorul interogatoriului 
sugerează permanent răspunsurile. El îi amintește lui Quick 
chestiuni menţionate de acesta în interogatoriu, dă explicaţii și 
face propuneri. 

Aproximativ 30 de privitori devin martori la modul 
convingător în care Quick demonstrează cum în urmă cu 
doisprezece ani a ucis cu sânge rece doi oameni în acest loc 
singuratic. 

Peste o jumătate de an, după cum se știe, și tribunalul din 
Gällivare va fi impresionat când se va prezenta în cadrul 
procesului o înregistrare video prelucrată a reconstituirii la faţa 
locului. În această înregistrare Penttinen și-a asumat și rolul de 
comentator: „În timp ce Quick acţionează la locul faptei, 
intervine o greșeală tehnică legată de atac. Întreruperea a durat 
doar câteva minute”. 

Afirmația lui Penttinen că întreruperea ar fi durat doar câteva 
minute este falsă. Camera video a fost repornită la ora 17.04. 
Ce s-a întâmplat în ora lipsă din înregistrare? Jan Olsson își 
amintește: 

— Thomas Quick și Seppo Penttinen s-au retras într-o parte și 
au discutat. După care ni s-a comunicat că a fost reparat cortul 
și se repetă reconstituirea. 

Conform declaraţiilor mai multor funcţionari prezenţi, în 
pauză Quick s-a întreţinut și cu Christianson. Sture Bergwall mai 
spune că Penttinen i-a pus mâna pe umăr în timpul discuţiei și a 


zis: „Ştiţi că aţi povestit cum aţi scos ţărușii foii exterioare și aţi 
ridicat-o?” 

— Mulțumită acestei mici informaţii, am aflat cum trebuia să 
procedez în continuare, spune Sture Bergwall. 

Jan Olsson mi-a descris ce a urmat: 

— Thomas Quick a acţionat foarte stăpân pe sine, când a 
mimat desfășurarea loviturilor cu cuțitul exact ca în analiza pe 
care o făcusem noi. 

Dar lucrurile aveau să se înrăutăţească. Olsson fusese nevoit 
să accepte faptul că descrierea cu privire la succesiunea 
evenimentelor pe care și-o notase cu un an mai devreme nu 
avea cum să fie corectă. Pe fotografiile la care a avut acces la 
început se vede o pungă cu gunoi în interior, în dreptul unei 
despicături a prelatei. Punga stă strâmb, aplecată către sacul de 
dormit al bărbatului. Este evident că din pungă au căzut pe jos 
câteva cutii de bere. Judecat după această fotografie, părea 
limpede că făptașul intrase în cort prin despicătură. 

Dar după aceea, au apărut alte fotografii, făcute de patrula 
poliţiei sosită prima la locul faptei. Ea ridicase cu grijă cortul și 
făcuse câteva fotografii. De data aceasta punga de gunoi stătea 
dreaptă și deasupra pungii pline până la refuz era o cutie de 
bere. Potrivit lui Jan Olsson ar fi fost imposibil ca făptuitorul să 
se strecoare prin intrarea în cort fără a răsturna punga cu gunoi. 
„Cel puţin cutia de bere ar fi căzut jos”, a argumentat Olsson. 

Când Jan Olsson l-a văzut pe Quick strecurându-se în cort prin 
despicătură și atacându-i cu cuțitul pe soţi, el a remarcat că 
acesta proceda cum era scris în textul lui, nu așa cum ar fi fost 
logic să se fi întâmplat. Ceva era complet greșit aici. 

Olsson stătea în crâng și urmărea reconstituirea de la 
distanţă. El se simţea foarte neliniștit cu privire la două întrebări 
pe care și le punea: De ce simula Quick o faptă pe care cu 
siguranţă că nu o săvârșise? Şi - ceea ce era și mai îngrijorător - 
cum reușise Quick să pună mâna pe analiza faptei, analiză 
realizată de investigatori? 

Răspunsurile cele mai la îndemână la aceste întrebări erau 
șocante. 

Jan Olsson s-a liniștit singur, spunându-și că el nu avea o 
privire generală asupra cazului. Nu citise procesele-verbale ale 
interogatoriilor lui Quick și probabil că nu cunoștea dovezile 
convingătoare care existau deja. 


Pe parcursul reconstituirii Thomas Quick a repetat că ideea de 
a merge la locul de popas de la Appojaure îi aparţinea lui Johnny 
Farebrink, pentru că acesta știa că perechea olandeză campase 
acolo. Farebrink voia să îi omoare, deoarece cu câteva zile 
înainte aceștia îl jigniseră. 

Abia ajuns la popas, Quick a găsit și el un motiv foarte 
important pentru care să omoare perechea. Cu o zi înainte 
întâlnise un băiat german cu o bicicletă, pe care el îl luase drept 
fiul acelei perechi, lucru de care Quick i-a întrebat pe cei doi 
într-o combinaţie de engleză și germană de baltă. Olandezii 
răspunseseră că ei nu aveau niciun fiu. 

Pentru firea psihotică a lui Thomas Quick, negarea propriului 
fiu reprezenta o trădare pentru care perechea olandeză merita 
moartea. Johnny Farebrink era de aceeași părere: 

— Da, doar vezi ce porci sunt ăștia! Hai să-i aranjăm! 

După ce Farebrink și Quick și-au creat fiecare motivaţia în 
concordanţă cu ideile greșite din capul lor, pentru a-i omori pe 
turiștii străini, Quick a rămas la locul de popas, pentru a 
supraveghea victimele, în timp ce Johnny a plecat la Gällivare ca 
să împrumute o pușcă de vânătoare. 

Între timp Jan Olsson se apropiase atât de mult de Quick, 
încât a putut să audă ce zicea acesta. Atunci l-a luat de o parte 
pe Christer van der Kwast, căruia i-a spus: 

— Nimeni nu se duce să împrumute o pușcă, cu care să 
omoare apoi doi oameni! Doar nu puteţi crede așa ceva! 

Intervenţia lui Olsson a rămas fără răspuns, în vreme ce Quick 
a continuat. 

Farebrink se întorsese fără vreo armă de foc, așa că au 
întrebuințat trei cuțite, cu care au împuns de nenumărate ori 
perechea adormită. După aceea Quick și Farebrink s-au întors la 
o colibă de unde să-l ia bărbatul la care dormiseră noaptea 
trecută. Bărbatul a fost silit să se uite la cadavrele masacrate 
din cort, ca să priceapă ce păţesc cei care nu fac așa cum vrea 
Johnny. 

Cine era acel bărbat bătrân rămânea de aflat a doua zi. 


În dimineaţa următoare, inspectorul judiciar Ture Năssen 
pleacă cu microbuzul alb Toyota spre Messaure. El cunoaște 
bine regiunea și are anumite reţineri privitoare la rolul de șofer 


al lui Quick. 

— A fost de-a dreptul penibil, pentru că era evident că nu 
avea habar unde era și încotro voia să se îndrepte, îmi spune 
Nâssen. 

În cele din urmă ajung la tăblița care marca intrarea în 
localitatea Messaure. Străzile năpădite de vegetaţie arătau locul 
în care fusese o dată un sat, dar nimeni din microbuz nu a 
remarcat ceea ce era evident: că satul Messaure nu mai exista. 

Din acest loc fără case, fără oameni, Thomas Quick spune că 
a luat automotorul. 

După ce a umblat o vreme încoace și încolo, grupul se 
îndreaptă către casa în care mai trăia ultimul locuitor din 
Messaure: Rune Nilsson. Microbuzul oprește și Quick coboară. 
întinde mâna spre casă de parcă ar vrea să se apere de 
insuportabila priveliște. Se lasă patetic în genunchi și începe să 
plângă speriat. După ce se liniștește, spune: 

— Asta nu este nimic personal împotriva dumneavoastră, 
Seppo! 

— Nu, spune Penttinen. 

— Dar dumneavoastră îl omorâţi! 

Quick plânge din nou, cu disperare, în hohote. 

— Şi aici miroase a mucegai. 

— Într-adevăr? zice Penttinen. 

— Şi Johnny este foarte periculos! 

Cu gândul la cât de periculos era Johnny, Quick se pune pe un 
plâns de nu mai poate să vorbească. În cele din urmă rostește 
cuvinte doar sacadat: 

— Nu! spune bărbatul. Și... asta... nu... îi face... bine. 

Un infirmier din mașină observă brusc ce se întâmplă și îi vin 
în ajutor cu benzodiazepinele. Quick ia ceea ce i se dă. 

Grupuleţului i se adaugă și Birgitta Stähle, pentru a-l ajuta pe 
Quick să iasă din criză. 

— Nu reușesc, spune Quick. 

— Johnny e cel care se poartă urât cu bătrânul? Ce rău îi face? 
se interesează Stähle. 

Quick îi explică femeii că Johnny Farebrink l-a ameninţat pe 
bătrân cu cuțitul, în timp ce Quick însuși stătea neputincios 
alături și nu putea fi de niciun ajutor. 

— Înţeleg, spune Stähle. Eraţi ca paralizat. 

— Promiteţi că veţi fi drăguţ cu el, zice Quick adresându-se lui 


Penttinen. 

După discuţia din faţa casei lui Rune Nilsson, Quick vrea să 
plece mai departe. Dar nu poate ajunge la microbuz, pentru că îi 
cedează picioarele. A luat atât de multe medicamente, încât 
infirmierii trebuie să îl sprijine și să îl conducă. 

Se urcă toți în mașină și se întorc la Gällivare. Și cu asta 
ultima sarcină a acestei călătorii în Laponia a fost rezolvată. 
Ture Năssen părăsește Messaure gânditor și mâhnit. 

— În ziua în care am fost la Messaure, mi-a fost cu adevărat 
rușine că sunt poliţist, își încheie el amintirile depănate mie 
despre 11 iulie 1995. 


O lună mai târziu, pe 17 august, pe la ora 7.00, Rune Nilsson 
este luat de poliţie și dus la postul din Jokkmokk, pentru a fi 
audiat „cu privire la activităţile sale și la cele observate în vara 
anului 1984” . | se iau amprentele digitale și este tratat de parcă 
ar fi persoana bănuită de crima de la Appojaure. 

Dar Seppo Penttinen nu pune nicio întrebare despre 
Appojaure, Thomas Quick sau Johnny Farebrink. In schimb, 
interogatoriul se referă la situaţia personală a lui Rune Nilsson. 
Acesta a trebuit să descrie cu detalii relaţiile de familie, divorţul 
de soţie, aranjamentele de custodie a copiilor, ocupaţia, ce 
călătorii a întreprins, ce prieteni a avut, de ce autovehicule a 
dispus și așa mai departe. Seppo Penttinen notează în procesul- 
verbal: 


Este întrebat în ce măsură cunoaște un anume Larsson 
din Jokkmokk. Rune răspunde: „Nu îl știu”. In legătură cu 
asta remarcă spontan: „Dar dumneavoastră puneţi niște 
întrebări ciudate”. 


Comentariul făcut de Rune Nilsson este perfect îndreptăţit. 
Întrebările puse de Penttinen lasă impresia că Nilsson ar fi un 
criminal înrăit, care minte și trebuie păcălit cu întrebări viclene. 

Penttinen îl întreabă pe Nilsson despre eventuali braconieri 
din cercul lui de cunoștințe, dacă a avut contacte cu liceul 
populaţiei sami (unde învățase Quick), dacă cunoaște persoane 
care au avut de-a face cu poliţia și nu pe cineva din Mattisudden 
(locul în care s-a născut Farebrink). Nilsson răspunde cu răbdare 
negativ la toate întrebările. 


Penttinen îi prezintă opt fotografii, una dintre ele 
reprezentându-l pe Farebrink. Nilsson declară că nu cunoaște 
niciunul dintre acești bărbaţi. 

Când i se arată altă serie de fotografii, el spune că îl 
recunoaște pe cel purtând numărul 7 ca fiind „cel care din nou a 
apărut în presă cu fotografii reprezentându-l pe așa-numitul 
bărbat de la Säter, Thomas Quick”. 

Rune Nilsson nu era suspectat de nicio infracțiune și cu toate 
astea a fost interogat timp de aproape patru ore. 


În săptămâna care a urmat este invitat la o nouă audiere. „În 
interogatoriul de astăzi este vorba despre anul 1984”, scrie 
Penttinen în procesul-verbal. 

Rune Nilsson relatează că fiul lui, care atunci avea 17 ani, a 
lucrat după terminarea școlii la hidrocentrala din Messaure și a 
locuit la el pe parcursul întregii veri. Cea mai mare parte a 
timpului Nilsson a fost acasă și „aștepta cu masa până când 
băiatul venea seara”. 

Apoi el este întrebat din nou despre viața personală. Spune că 
o dată încercase să distileze rachiu și aruncase în aer aproape 
întreaga instalaţie. S-a insistat pe această încercare eșuată și 
Nilsson a fost nevoit să explice cu toate detaliile cum a 
procedat, cum a pregătit cartofii, ce fel de canistre a folosit și 
așa mai departe. 

Nilsson este din nou întrebat cu privire la ce a făcut în 1984. 

— Nu mai știu. L-am sunat pe fiul meu și l-am întrebat dacă 
mai știe ce a făcut el în '84. Mi-a spus că a lucrat la Vattenfall. 
Apoi făceam schi nautic, după ce termina munca. 

Penttinen îi explică faptul că Thomas Quick l-a recunoscut în 
fotografii pe Nilsson și i-a recunoscut și casa pe la care mai 
trecuse conform spuselor lui. 

— Da, se poate, dar nu îmi amintesc ca el să fi fost acolo. 

— Dar puteţi explica din ce motiv va vizitat în 1984? 

— Asta nu știu. 

— Totuși, mi se pare ciudat că a venit tocmai la 
dumneavoastră, spune că locuiţi în această casă din Messaure și 
mai descrie amănunte multe din apropierea dumneavoastră, 
care chiar corespund. 

— Hm... Da, dar oricine poate să descrie o casă din exterior. 
Plus că am apărut destul de des la televizor. 


Probabil că Penttinen și-a dat seama că asta nu era bine. 

— Aţi apărut mult la televizor? întreabă el. 

Ceea ce Penttinen nu știa era că fuseseră produse cel puţin 
trei reportaje de televiziune despre Rune Nilsson și că mai multe 
ziare publicaseră articole despre el. Despre unicul locuitor din 
Messaure. 

— În reportaje a fost prezentat interiorul casei 
dumneavoastră? 

— Şi asta, da. 

— Ce s-a prezentat în ele? 

— Au arătat bucătăria. 

Nici asta nu era bine. Quick descrisese amănunţit tocmai 
bucătăria lui Nilsson. Penttinen se agaţă de ultimul fir de pai și 
anume poate că reportajele fuseseră realizate, dar nu fuseseră 
transmise. Și întreabă: 

— Și emisiunea a fost transmisă la televizor? Reportajul cu 
bucătăria a fost difuzat? 

— Da. 

Cu alte cuvinte, ultimul locuitor din Messaure este o 
celebritate la televiziune. Valoarea declarațiilor lui Quick a fost 
nimicită dintr-o lovitură. Chiar și așa Penttinen evită chestiunea 
- trece ca rața prin apă peste ea - și continuă interogatoriul. 

EI îi explică lui Nilsson că la primul interogatoriu i-au fost luate 
amprentele pentru că din cortul din Appojaure dispăruseră niște 
obiecte. Este posibil ca lucruri ţinând de crima din Appojaure să 
se afle în posesia lui? 

— Nu, în niciun caz! 

Nilsson spune că în niciun caz nu s-ar fi amestecat în așa ceva 
dacă ar fi avut informaţii despre această faptă nebunească. 

— Exclus. În acea situaţie aș fi anunţat poliţia. Da, cei care 
procedează astfel nu au niciun drept la viață. Ar trebui 
împușcați pur și simplu, ca în Finlanda! 

— Aceasta este părerea dumneavoastră? 

— Da, clar! Astfel de oameni nu trebuie să trăiască. Ce se 
face cu ei aici, în Suedia, este mult prea blând. 

Ulterior, poliţia l-a cercetat la locul de muncă pe fiul lui Rune 
Nilsson, întrebându-l despre acţiunile tatălui său în vara anului 
1984. El a relatat că întreaga vară lucrase pentru Vatterfall la 
Messaure și că locuise la tatăl lui. Dă asigurări că „absolut niciun 
străin nu venise în vizită și nu rămăsese peste noapte acolo”. 


Fiul mai declară că niciodată nu a existat în casa lui Rune 
Nilsson seiful despre care amintește Quick. 


Investigarea amănunţită a pistei Mesaure a arătat că Quick a 
făcut afirmaţii false, precum aceea că plecase din Messaure cu 
automotorul și că fusese acolo fără să remarce că de fapt satul 
nici măcar nu exista, plus că acuzase o persoană apărută la 
televiziune în mai multe reportaje, și despre care se scrisese în 
ziare. În afară de asta, mai multe date furnizate de el despre 
Rune Nilsson s-au dovedit a fi greșite. 

Nilsson iubea natura și nu avea niciun motiv să protejeze 
autorii unei crime atât de înfiorătoare. 

În mod surprinzător el a mai fost interogat pe 1 septembrie 
1995, de data aceasta acasă. Poliţia a făcut cu această ocazie 
cea mai importantă descoperire, o pătură veche aflată pe un 
scaun din dormitor. 

Conducătorul interogatoriului l-a confruntat pe Nilsson cu 
faptul că era suspect datorită acestei pături aflate în posesia sa: 

— Thomas Quick a amintit la interogatoriu o pătură veche cu 
model în carouri, probabil albastră. 

— Da, dar asta nu este albastră! Este în alb și albastru, doar 
vedeţi! Şi nu este cu carouri, ci cu flori. 

— Însă eu vă pun întrebarea: de când aveţi această pătură? 
Îmi puteţi răspunde? 

Nilsson nu știa când cumpărase pătura. Cu toate că aceasta 
nu era nici albastră și nici în carouri, poliţia a ridicat-o ca probă. 

Dar Rune Nilsson se săturase și a refuzat să mai ia parte lao 
cercetare al cărei sens nu îl înțelegea. 


PERSONALITĂŢI MULTIPLE 


Paradoxul călătoriei la Appojaure era că prima și pe deplin 
eșuata reconstituire cu Quick desfășurată înaintea pauzei de pe 
înregistrarea video a fost ulterior prezentată ca marele triumf al 
acestei călătorii. Secvența în care el se transformă în Ellington și 
se aruncă mormăind asupra cortului atacând figuranţii, care a 
fost prezentată la televiziune, a impresionat profund populaţia 
Suediei. Şi astfel s-a pus o piatră de temelie la construcţia 
purtând marca Thomas Quick. 

După revenirea la Säter, Birgitta Stähle a pus pe hârtie în 
dosarul pacientului câteva gânduri care confirmă că această 
întâmplare a fost considerată și intern un mare progres: o 
dovadă a faptului că Quick aflat în regresie intra și în contact cu 
amintirile lui reprimate. 

„Prima zi a reconstituirii se desfășoară fără probleme și 
Thomas poate realiza satisfăcător reconstituirea. Incepând 
regresia, a realizat legătura cu întregul incident, putând să 
obţină o amintire completă. Ca și în timpul terapiei în care 
regresa pentru a lua contact cu întâmplări și sentimente 
anterioare, devine posibil să utilizeze procedura și în acest 
context”. 


La o săptămână după reconstituirea de la Appojaure, un 
medic-șef face o menţiune în dosarul pacientului, care 
lămurește statutul psihic al lui Quick mai complet ca oricând 
înainte. 

„Clinic, pacientul se află într-o stare care poate fi asemuită cu 
schizofrenia. Superficial, pacientul prezintă funcţii bune, este 
abil verbal și logic. In personalitatea lui există falii adânci, care 
în condiţii nefavorabile cauzează modele de reacţii atât de 
disparate încât se poate vorbi despre o psihoză. Se poate vorbi 
chiar despre MPD (multiple personality disorder)” . 


Tulburarea de personalitate multiplă (MPD) este o tulburare 
mistică și controversată, descrisă pentru prima dată în secolul 
XVI-lea, când o călugăriţă franţuzoaică era stăpânită de 
„personalităţi” străine. În 1791, medicul Eberhardt Gmelin a 
publicat studiul de caz al unei femei de 20 de ani din Stuttgart, 
care putea să își schimbe identitatea brusc și să se transforme 


într-o personalitate alternativă care vorbea perfect limba 
franceză. Când își recăpăta personalitatea anterioară, habar nu 
avea despre ceea ce făcuse ca „franţuzoaică”. Gmelin descria în 
studiul lui de 87 de pagini cum reușea ca printr-un simplu gest 
cu mâna să o facă să își schimbe între ele identitățile franceză și 
germană. 

Până în 1980 erau cunoscute 200 de cazuri având această 
tulburare, dar cum în SUA au apărut numeroase cabinete 
medicale mari pentru MPD pe lângă clinici, a crescut 
considerabil și numărul cazurilor diagnosticate. Între anii 1985 și 
1995, doar în America de Nord au fost puse 40.000 de 
diagnostice de tulburări de personalitate multiplă. 

Această evoluţie explozivă a fost pusă pe seama faptului că 
filme, cărţi și documentare de televiziune au acordat atenţie 
fenomenului și au fost utilizate ca inspiraţie pentru noile cazuri. 
In literatura americană, există exemple de persoane care au 
dezvoltat peste 1.400 de „personalităţi alternative”, fiecare 
dintre acestea cu trăsături de caracter și nume proprii. Fiecare 
dintre aceste personalităţi în parte nu știe nimic despre 
existenţa și caracteristicile celorlalte. 

Formele speciale de terapie care scoteau la iveală amintiri 
reprimate și descopereau multiple personalităţi s-au constituit 
într-o industrie profitabilă. După anii de glorie, a urmat totuși 
marea dezamăgire care s-a instalat deja la începutul anilor 
1990. 

Pacienţii care dezvoltau o MPD făceau parte în procent de 
95% din cei care în copilărie fuseseră supuși la abuzuri sexuale. 
De cele mai multe ori pacienţii nu știau, când începeau terapia 
și când terapeuţii îi ajutau să aducă la suprafaţă amintiri 
reprimate, că fuseseră victime ale unor abuzuri. Mulţi pacienți 
considerau că aceste amintiri erau greșite și că terapeuţii erau 
aceia cărora li se datora inducerea personalităţilor multiple. 
Mulţi terapeuţi au fost acuzaţi de tratament greșit și au fost 
condamnaţi la despăgubiri care depășesc zece milioane de 
coroane. 

Ulterior, diagnosticul în sine a fost pus sub semnul întrebării și 
astăzi mulţi experţi sunt de părere că aceste stări în loc de a fi 
luate în serios au fost provocate prin influențarea de către 
media și de terapeuţi iresponsabili plus combinarea de 
medicamente, în special sub forma benzodiazepinelor. Între 


timp, tulburarea de personalitate multiplă a fost abandonată ca 
diagnostic principal și a devenit parte a diagnosticului „tulburări 
disociative de identitate”. 


În anul 1995, când Thomas Quick își schimba tot mai des 
identitatea, s-a produs o mare confuzie printre infirmierii secţiei 
36 a clinicii. 

Într-o zi un infirmier a dat la duș de Thomas Quick, care cu un 
prosop înfășurat pe cap dădea din mâini și repeta: 

— Vine Nano, vine Nano. 

L-au ajutat să iasă din criză două xanor, două supozitoare cu 
stesolid și discuţiile de liniștire. Infirmierul a sunat-o la telefon 
pe Birgiţta, ca să o întrebe ce însemna „Nano”. Stähle l-a 
corectat și i-a explicat că Nana este denumirea dată mamei lui 
Quick. 

— De o vreme Nana este parte a terapiei și este o figură mai 
puternică decât Ellington. 

Noile personalităţi ale lui Quick au devenit curând cotidiene în 
secţie. În dosarul pacientului citesc de exemplu cum a fost o 
convorbire la telefonul cu monede al secţiei, pe care Stähle a 
redat-o cuvânt cu cuvânt și a comentat-o. 

— Dumneavoastră sunteţi terapeuta? 

— Da, eu sunt. Hei, Sture! Ce faci? 

— Aici nu este Sture. Aici este Ellington, mormăie Quick și 
râde cavernos, tipic pentru Ellington. 

— Sture unde este? întreabă Stähle. 

— Eu sunt Ellington, iar Sture este în camera lui. Haha! Nu 
este aici. El este un papă-lapte, care preferă să se dea victimă. 
De fapt, vrea să se ducă la salonul pentru muzică. Să se 
dezbrace și să facă pe victima. Am ceva să îi spun terapeutei. 
Ellington a scris o scrisoare. 

— Aveţi scrisoarea acolo și mi-o puteţi citi? 

Ellington citește: 


Salut! 

Sture este un mitoman, un porc afurisit. 

În faţa mea nu are şanse! 

În noaptea aceasta am să îl silesc să se spânzure. 

Am să asist la asta cu plăcere. Eu cunosc adevărul, nu 
Sture! Sture l-a omorât pe copilul pe care îl numește 


Simon. 

Acum învinuirile lui trebuie să înceteze. Eu nu sunt în 
pericol, dar Sture a pierdut controlul și a făcut asta 
deoarece nu mă ascultă. 

EU SUNT PUTERNIC! 

El trebuie să se sinucidă, firește cu ajutorul meu, dar 
asta nu o înţelege. Acum eu mă joc cu așa-zisa lui teamă. 
Eu trebuie să omor, dar nu îl pot folosi pe papă-lapte. 

Vă doresc o descoperire frumoasă și curăţenie plăcută. 

Mă doare-n fund că salutul meu de adio nu se 
potrivește cu lumea dumneavoastră plină de fasoane. 

Cu salutări MORTALE. 

Ellington. 

P.S. Transmiteţi salutări terapeutei lui „minunate”!!! 


— Sture! 

— Eu sunt Elllington! 

— Eu vreau să vorbesc cu Sture. 

— Nu se poate. Aici este doar Ellington. 

— Mă puteți ajuta? 

— Vreți să spuneți că pot lua parte la un joc terapeutic? Pot 
lua parte la un joc terapeutic? 


Stähle notează că brusc Ellington „după tonul sever, 
disprețuitor, începe să se roage”. 


— Puteţi. Dar pentru asta trebuie ca mai întâi să deschideţi 
ușa cabinei telefonice și să chemaţi personalul. 

— Vreţi să spuneţi să îi chem pe cei de afară? De ce? 

— Trebuie să vorbesc cu ei. 


Ellington deschide ușa și strigă: „Hei, personalul!” 

În documente personalul de serviciu notează că au fost 
strigaţi de Thomas, care le-a spus: „Terapeuta vrea să vă 
deruteze!” 

În schimb, Birgitta Stähle își încheie astfel comentariul scris: 


„Acum puterea lui Ellington asupra lui Sture este 
neutralizată. Mai întâi devine mut, apoi aud foarte încet 
vocea lui Sture, apoi mai tare, în parte și pentru că îl 


sprijin să reia contactul cu realitatea. Când părăsește 
cabina telefonică, vede proiectate pe perete chipurile 
pașnice ale băieţilor omorâţi”. 


A doua zi, Birgitta Stăhle îi arată lui Thomas Quick redarea 
scrisă a convorbirii telefonice cu Ellington. Quick citește ce 
pregătise Ellington pentru noapte și amândoi sunt entuziasmați 
de ceea ce s-a petrecut. Sture îmi spune că s-a comportat de 
parcă nu ar fi știut nimic despre acea convorbire, pentru că 
identitățile alternative, conform teoriilor actuale despre 
tulburările de personalităţi multiple, nu au cunoștință una de 
existenţa celeilalte. 

Într-o însemnare făcută în documente, Birgitta Stăhle explică 
mecanismele care se află în spatele diferitelor identități ale lui 
Sture și cum se exteriorizează acestea: 


Personalitatea secundară dominantă, parte a tulburării 
lui, a ieșit la iveală pe parcursul procesului terapeutic. 
Această personalitate poate fi comparată cu o 
personalitate multiplă, deoarece Thomas îmbracă ambele 
personaje cu nume și trăsături de caracter proprii. 

Transformarea este clară și pentru un neiniţiat, 
deoarece temperamentul și vocea se modifică. Din punct 
de vedere psihologic, părţile separate sunt prezente 
pentru a eluda teama din copilăria anterioară. Prin 
manifestările acestor personaje interioare și prin ieșirea 
lor la iveală, este posibil ca în cadrul terapiei să se vadă 
importanţa și corelaţiile în care Thomas a interiorizat 
aceste trăiri, și este de asemenea posibil să se stabilească 
și cum s-au disociat acestea. 

Traumele anterioare sub forma abuzului și a violenţei, 
ca și marea deficiență emoţională în care a trăit Thomas, 
i-au marcat personalitatea și tulburările. Sarcina noastră 
constă în a-i completa povestea vieţii și să-l confruntăm 
cu teroarea la care a fost expus în zilele de demult. 

Prin regresie el realizează simultan contactul cu aceste 
trăiri vechi și cu reanimarea și reaplicarea lor ca adult. A 
felului în care ca adult s-a manifestat faţă de frica 
anterioară expunând alţi băieţi unei terori aducătoare de 
moarte şi, în final, omorându-i. Astfel el ajunge la o 


reducere vremelnică a fricii și la sentimentul că ţine piept 
iluziei vieţii. Prin această activitate imaginea devine tot 
mai clară și se ajunge la o apropiere treptată de realitatea 
care fusese respinsă și deformată. 


În perioada următoare, personalul clinicii face doar sporadic 
însemnări în dosarul pacientului, despre dorinţa lui Quick de a 
muri, acesta tăindu-se la gât cu o sticlă, plângând din când în 
când, luând medicamente, refuzând mâncarea, lovindu-se de 
pereţi, încercând să își taie piciorul drept și purtându-se în 
general bizar. 

Birgitta Stăhle denumește toate acestea în dosar „tratament 
terapeutic intensiv” și adaugă: 


Claritatea și sinceritatea în privința istoriei vieţii 
personale au ca urmare o stabilizare treptată și o 
activitate proprie. Exprimate în modalităţi diverse. 
Thomas există în realitate în cadrul muncii terapeutice 
într-o amploare mai mare și are un contact mai profund. 


Câteva zile mai târziu, evoluţia lui Quick se concretizează prin 
faptul că nu mai mânca, nu mai bea și „are o frică panicardă că 
cineva ar putea să vadă ceva din el”. Dacă trebuie să 
părăsească secţia este complet încotoșmănat, poartă mănuși și 
șapca trasă adânc pe frunte. 

Când discut cu Sture despre acea perioadă, își amintește 
înainte de toate de cât de ciudat de fericită era terapeuta lui 
când el își dezvăluia personalităţile alternative. A căutat și a 
scos la iveală o tăietură din ziarul Svenska Dagbladet, pe care i- 
o dăduse Birgitta Stähle, pentru ca el să poată reda mai bine ce 
pătimea. In articol era vorba despre tulburările de personalitate 
multiplă, având-o ca subiect pe americanca Truddi Chase, care 
după opt ani de terapie dezvoltase 92 de personalităţi. Mai erau 
menţionate exemple la care „identitatea alternativă” a unei 
persoane cunoștea limbi străine pe care „persoana-gazdă” nu le 
știa. 

Thomas Quick, care în ciuda unei terapii de ani de zile nu 
dezvoltase „decât” două personalităţi - Ellington și Nana - a 
folosit aceste informaţii la modul cunoscut. La douăsprezece zile 
după ce Stähle îi încredinţase articolul, Quick o anunţa mândru 


că identificase în el o personalitate nouă. Aceasta se numea 
„Cliff” și în timpul nopţii scrisese la computerul lui Sture o 
scrisoare - în engleză! „Cliff” vorbea de fapt doar în engleză, o 
limbă pe care Sture nu o stăpânea. Cliff scrisese: 


Hello babyface! - Salut faţă de bebe! 

This isn't a dream! - Acesta nu este unvis! 

I've looked at you and | find a little crying child - oh | 
like it! - M-am uitat la tine și am văzut că plângi ca un 
bebeluș - o, îmi place! 

I'm so glad that you name him Tony... You cant 
remember his real name, because you are a tired, uglified 
fish! - Sunt bucuros că îl numești Tony - Nu îţi amintești 
de numele lui real, pentru că ești un pește urât și obosit! 

How are you??? - Ce faci??? 

I'm fine, because | like the feeling of your deadline!” - 
Sunt bine, pentru că îmi place senzaţia ta de deadline! 


Birgitta Stähle este entuziasmată. Acum dispunea de noi 
componente cu care putea opera și dezvolta teorii, pe care le 
putea apoi analiza. Ceva mai târziu, aceasta nota în manuscris: 


Sture și-a schimbat personalitatea. Este pe coridorul 
secției. Vorbește în engleză și zice că este Cliff. Se 
menţine într-o ţinută catatonică, are chipul palid, ca de 
ceară. Se adresează personalului: „Îi este teamă (lui 
Sture). Nu-l priviţi”. Apoi întreabă de Ellington, după care 
spune: „Cliff este puternic. El este slab - Sture”. Personalul 
îi administrează medicamente și el revine la realitate. Cliff 
este o umbră a Nanei. 


UN STRIGĂT DE FURIE 


După întoarcerea de la reconstituirea de la Appojaure, pe 
Thomas Quick îl aștepta o scrisoare cu timbru norvegian 
imprimat pe plic. Ziaristul Svein Arne Haavik scrisese o serie de 
articole amănunțite despre Quick, articole care de curând 
apăruseră în cel mai important cotidian norvegian Verdens 
Gang, VG. Acum acesta întreba dacă nu era posibil să finalizeze 
seria cu un interviu. 

Quick l-a sunat imediat pe Haavik și a oferit un interviu pentru 
VG contra sumei de 20.000 coroane. Dar mai întâi Haavik 
trebuia să îi trimită materialul. 

Din punct de vedere editorial, seria de articole nu era o 
capodoperă. Totuși, ea avea să aibă un impact mai mare asupra 
investigaţiei decât oricare alt articol. 

Dar aventura norvegiană abia urma să se întâmple, deoarece 
acum ne aflam în luna iulie a anului 1995 și toţi erau cu ochii pe 
dubla crimă de la Appojaure. Quick nu a pomenit nimănui 
despre articole și le-a ascuns în vederea unei utilizări ulterioare. 


Pe 1 august 1995, un filatelist frunzărea o ediţie veche a 
revistei editate de poștă pentru colecţionarii de timbre, Nyhets 
Posten. Un articol despre o licitaţie de mărci poștale de la 
Malmö din 1990 era ilustrat cu o fotografie a participanţilor la 
licitaţie, printre care el a recunoscut un bărbat cu chelie și cu 
ochelari cu ramă de metal, care părea a fi criminalul în serie 
Thomas Quick. În loc să informeze poliţia - probabil pentru că 
spre deosebire de ziarele de seară aceasta nu oferea o 
recompensă - a sunat la Expressen și a vorbit cu Pelle 
Tagesson, expert în cazul Quick. 


Tagesson l-a vizitat pe vigilentul concetăţean și s-a convins 
personal că în fotografie era Quick. 

„Există un caz de crimă ce putea fi pus în legătură cu până 
atunci necunoscuta călătorie la Skâne a lui Quick?”, s-a întrebat 
Tagesson. Răspunsul la îndemână era asasinarea lui Helen. 

Pe 20 martie 1989, Helen Nilsson, 11 ani, plecase de la cină 
îmbrăcată cu o jachetă roz, promiţându-i tatălui ei că va fi din 
nou acasă cel târziu la ora 19.00. Voia să se întâlnească cu 
prietenele ei Sabina și Linda în faţa unui magazin din centrul 


comercial Hörby. 


Șase zile mai târziu cadavrul lui Helen a fost găsit într-un sac 
de gunoi, lângă o grămadă din pietre, la Tollarp, la 25 de 
kilometri de casa ei. Medicul legist a stabilit că Helen fusese 
ținută mai multe zile de un pedofil, fusese violată și abuzată 
până la moarte. 

Mai multe informaţii contraziceau o legătură între prezenţa lui 
Quick la o licitaţie de mărci poștale și uciderea Helenei Nilsson. 
Cum ar fi faptul că între cele două evenimente exista o diferenţă 
de un an. Dar existau și motive mai temeinice de a nu se da 
publicităţii această poveste. Bărbatul cu chelie din fotografie nu 
era Thomas Quick. 

Când i s-a arătat lui Quick fotografia, eroarea ar fi trebuit să 
fie remarcată și chestiunea abandonată. Dar nu a fost să fie așa. 

— Am fost șocat când am văzut fotografia, i-a spus Quick 
ziarului Expressen. Eu am reprimat călătoria din memorie, dar 
acum mi-o amintesc bine. 

Quick a reușit chiar să elimine problema anului dintre 
uciderea lui Helen și licitaţia de la Malmo. 

— Eu am fost atât în 1989, cât și în 1990 la Malmö, la licitaţie, 
a declarat Quick. 

Criminalul în serie din Säter a dat asigurări că fusese la Skåne 
pentru a săvârși o altă crimă și nu a negat că Helen ar fi fost 
victima lui. 

Expressen a relatat această poveste două zile la rând. 

În prima zi a făcut-o sub titlul „Eu am ucis la Skâne”. 

A doua zi sub titlul „Această fotografie arată că Thomas Quick 
a fost la Skåne”. 

Pe fotografia cu licitația Quick este încercuit și „criminalul în 
masă” comentează fotografia în articol. 

Un cititor a fost cât pe-aici să se înece cu cafeaua când a 
văzut vechea fotografie în ziar. L-a recunoscut pe „Thomas 
Quick” cel din imagine și a sunat la concurenţa lui Expressen, 
respectiv Kvă/bposten din Skåne. 

— Eu nu prea cred că Sven-Olof Karisson va fi deosebit de 
bucuros că este prezentat drept asasin în serie de către 
Expressen, a spus el. 

Această previziune s-a dovedit cât se poate de corectă. Când 
filatelistul s-a întors din călătoria lui de afaceri la Paris și s-a 


văzut în Expressen, ca asasin în serie, i-a sărit muștarul. A sunat 
la Kvällsposten: 

— Este complet fals! Şi este pur și simplu de necrezut cum 
cineva poate născoci o astfel de poveste fără a verifica faptele. 
Mă simt lezat să fiu acuzat în acest fel de crimă, a declarat 
Karisson reporterului de la Kvăâ/bposten. 

El avea de gând să dea în judecată ziarul Expressen și să îl 
reclame pe Pelle Tagesson. 


Falsa acuzare era în sine suficient de gravă, dar pentru 
anchetatori a reprezentat o înfrângere și mai importantă faptul 
că Thomas Quick minţise încă o dată și afirmase că efectuase o 
altă călătorie și că săvârșise o crimă care stârnise mare vâlvă. El 
confirmase povestea trasă de păr din Expressen, cu toate că 
trebuia să fi știut că nu fusese la licitaţia de mărci poștale și că 
nu el era cel din fotografie. 


În anii următori, Quick a făcut totuși referiri la faptul că ar fi 
avut cumva de-a face cu moartea lui Helen Nilsson. Când 
anchetatorii au cercetat ce făcuse de fapt în acea perioadă, a 
rezultat că participase regulat la ședințele de psihoterapie 
conduse de psihologul Birgitta Rindberg. In anii 1970 și 1980, ea 
îl tratase periodic pe Sture Bergwall la clinica Säter. 

Procurorul Christer van der Kwast i-a trimis pe Ture Năssen și 
pe Ann-Helene Gustafsson la Avesta pentru a vorbi cu Birgitta 
Rindberg. lată un extras din procesul-verbal: 


Birgitta Rindberg este întrebată dacă la 21 martie 1989 
se afla în tratament la ea în instituţia psihiatrică din Säter 
ori dacă ei comunicau telefonic. Birgitta Rindberg 
răspunde că ea crede că ar fi fost o vizită personală. A mai 
declarat că, dacă ar fi fost vorba despre o convorbire 
telefonică, ar fi menţionat asta în scris în documentele 
pacientului, dar cel mai probabil este ca el să fi venit 
personal. 


În acest fel Rindberg i-a oferit lui Thomas Quick un alibi în 
cazul asasinării lui Helen Nilsson. Ann-Helene Gustafsson nu s-a 
mulţumit cu această întrebare, ci s-a gândit că psihologul lui 
Quick ar putea contribui și cu alte date importante. Și chiar așa 


stăteau lucrurile: 


Ea relatează că în primăvara anului 1996 a văzut un 
reportaj despre Thomas Quick. Emisiunea se numea 
Reporterii. Thomas Quick povestea acolo, printre altele, că 
fusese abuzat sexual de către tatăl lui. 

Birgitta Rindberg spune că chestiunea cu abuzul sexual 
din partea tatălui nu corespunde cu ceea ce discutase ea 
cu Quick pe când acesta era pacientul ei. Ceea ce reieșea 
din emisiunea de la televiziune și cunoștea și ea era faptul 
că el nu îl plăcea pe tatăl lui. Din cât își amintea Birgitta 
Rindberg din ședințele de terapie, tatăl era „cel slab”, iar 
mama era cea care «domina» familia. 


Rindberg a mai relatat că în 1974 Quick sunase dintr-o 
cameră de hotel și spusese că vrea să se sinucidă. Insă ea a 
putut să identifice locul de unde telefona și astfel i-a salvat 
viaţa. 

Ulterior, după ce citise toate informaţiile referitoare la crime, 
a considerat ciudat că faţă de ea nu își deschisese inima când o 
sunase înainte de a-și fi luat adio de la viaţă. Ea era convinsă că 
motivul tentativei de sinucidere consta în problema lui de a 
interacţiona cu alţi oameni. 


Birgitta Rindberg este întrebată cum i s-a părut Thomas Quick 
în perioada de mijloc a anilor 1970, când acesta îi fusese 
pacient, și apoi în 1989. Ea răspunde spontan că nui s-a părut a 
fi un asasin. Niciodată nu i-a fost frică de el, desigur că exista un 
potenţial agresiv, dar față de ea nu a dat niciun semn de 
violenţă. Singura violenţă din perioada respectivă a fost cea 
îndreptată împotriva lui însuși. Birgitta Rindberg este de părere 
că și medicul-șef Mårten Kalling îi împărtășește opinia în privinţa 
lui Thomas Quick ca pacient. 

Pe parcursul audierii, Rindberg a relatat că Thomas Quick 
receptat de ea din media ar fi mult mai elocvent și mai 
exhibiţionist decât același personaj din perioada în care îi fusese 
pacient. Nici ea și nici Mårten Kalling nu au văzut în Quick un 
criminal în serie. 

După ce a revenit la Stockholm, Ann-Helene Gustafsson a 
întocmit procesul-verbal al audierii, și l-a depus la biroul lui 


Stellan Soderman. 

Gustafsson mi-a relatat ce s-a întâmplat după câteva zile. 
Totul a început când a auzit un strigăt de furie din biroul lui 
Stellan Soderman și când cineva a strigat-o de acolo. Cel care 
urlase era Christer van der Kwast, care tocmai citise procesul- 
verbal, și era extrem de supărat. 

— M-a făcut cu ou și cu oţet, a strigat la mine că mi-am 
depășit competențele, spunea ea. 

In opinia lui van der Kwast, ea ar fi trebuit să pună întrebări 
doar referitoare la ședința terapeutică al cărei subiect fusese 
Quick pe 21 martie 1989. Atât! 

— Pe mine nu mă interesează consideraţiile unui oarecare 
psiholog prost despre Thomas Quick, a urlat el. 

Ann-Helene Gustafsson a fost șocată; ea făcuse exact ceea ce 
fusese sarcina ei - audiase o persoană, după care redase 
spusele acesteia într-un proces-verbal. 

— Nu se mai întâmplase niciodată până atunci și nu s-a 
întâmplat nici ulterior, ca să fiu astfel certată pentru o audiere 
pe care am condus-o. 

Christer van der Kwast nu a vrut să accepte procesul-verbal în 
forma aceea, ci a cerut un nou proces-verbal care să conţină 
numai partea referitoare la alibiul lui Quick în privinţa omorului 
săvârșit asupra Helenei Nilsson. 

— Nu am acceptat să semnez procesul-verbal, pentru că era 
vorba despre un document, mi-a spus Gustafsson. Îmi cerea să 
fac o infracţiune. 

După ce ea a discutat cu șeful ei chestiunea cu falsificarea 
documentului, a rezolvat problema lăsând procesul-verbal așa 
cum era, scriind însă și o notă referitoare doar la acel alibi. Doar 
aceasta a fost acceptată în cadrul procedurii de cercetare. Însă 
ea nu a putut să nu comenteze apelul lui van der Kwast la 
supunere și loialitate chiar și în detrimentul activităţii 
profesionale: 

— Noi trebuie să fim obiectivi și să luăm în considerare atât 
ceea ce este în favoarea, cât și ce este în defavoarea acuzatului. 
Nu este misiunea noastră să cenzurăm audierile! 


CONFRUNTAREA 


În paralel, continua ancheta privitoare la Thomas Quick și 
Johnny Farebrink, totuși fără participarea ultimului. Anchetatorii 
considerau că nu era nicio grabă. Farebrink era în siguranţă în 
penitenciarul Hall, sectorul C. 

Dar, ca de obicei, informaţii din ancheta Quick au răsuflat și în 
curând atât Pelle Tagesson, cât și Gubb Jan Stigson au aflat că 
Farebrink era suspectat pentru complicitate la crima Appojaure. 

Johnny Farebrink făcea parte din elita suedeză a criminalilor 
cu greutate și era condamnat în 24 de cazuri pentru fapte 
grave. Dar acum era vorba despre ceva cât se poate de diferit 
de domeniul lui de activitate. 

— Eu nu sunt din aceia care omoară turiști, i-a declarat el lui 
Tagesson. Există suficienţi mizerabili cărora li se poate spăla 
creierul. 

Potrivit lui van der Kwast, articolul publicat în presă dăuna 
foarte mult cercetărilor și poliția judiciară a intrat în funcţiune. 
Johnny Farebrink a fost adus la Stockholm, la sediul din 
Polhemsgatan, unde a avut loc primul interogatoriu pe 9 mai 
1995. 

Farebrink a negat categoric participarea la crima de la 
Appojaure, ca și faptul că l-ar fi întâlnit vreodată pe Thomas 
Quick. A spus că pe vremea aceea se afla probabil la răcoare. 
Dar s-a stabilit că el fusese eliberat din penitenciarul 
Tidaholmen cu două săptămâni înaintea crimei. Farebrink și-a 
amintit că după eliberare s-a întâlnit cu soţia lui de atunci, 
Ingela. Au luat trenul spre Stockholm și au mers până la 
Bagarmossen, ca să cumpere droguri. lată ce scrie în procesul- 
verbal de interogatoriu: 


Când au ajuns acasă, Johnny își amintește că el și Ingela 
s-au drogat, după care atât în casă, cât și pe stradă erau 
în transă. Spune că totuși știe că atât acasă, cât și în oraș 
erau total în transă, după cum spune chiar el. 


Nu era un alibi bun. lar fosta lui soţie l-a făcut mai puţin 
credibil relatând că, la scurt timp după ce au sosit la Stockholm, 
s-au despărțit. 

Johnny Farebrink nu avea niciun alibi și era suspect în dubla 


crimă de la Appojaure. Prin faptul că Quick îl acuza de 
complicitate, perspectivele lui erau foarte sumbre. 


Mie, Ingela mi-a spus că ea avea o viaţă nouă, o slujbă și 
locuinţă în Norrland. O viaţă bună. Nu putea să îi ofere niciun 
alibi lui Johnny și nici nu prea voia să o facă. 

Abia mai târziu, când poliţia a revenit și a pus întrebări despre 
înclinațiile sexuale ale lui Johnny Farebrink, Ingela a început să 
suspecteze ceva în neregulă. Quick spusese că el și Farebrink 
„s-au hârjonit într-o saună”. 

— Atunci am înţeles că ceva nu era în regulă, a spus Ingela. 

Se apropia condamnarea lui Quick și a lui Farebrink, când 
Ingela a început să se gândească la ce se petrecuse, de fapt, în 
acea vară nebună a anului 1984. 

La 30 iunie 1984, Ingela s-a dus la Tidaholmen, pentru a-și 
întâlni soţul care fusese eliberat din închisoare. După câteva 
beri băute pe o bancă în parc, Johnny folosise toaleta unui 
chioșc cu reviste, iar la ieșire, privirea îi căzuse pe o casă de 
bani deschisă. Uitată așa din nebăgare de seamă. Johnny a luat 
câteva teancuri de bancnote, cam 7 000-8 000 de coroane. 

După această neașteptată injecție de capital lichid, soţii au 
plecat la Stockholm, unde amândoi au cumpărat o cantitate 
considerabilă de amfetamine. 

După douăsprezece zile sunt asasinați soţii olandezi 
Stegehuis la Appojaure. Dar ce făcea Farebrink în vremea 
aceea? 

— Nu știu cum, dar mi-am adus brusc aminte că am făcut o 
psihoză la Stockholm, a spus Ingela. 

Ingela nu putea fixa momentul exact în timp și nu putea 
preciza nici anul. Ştia doar că Farebrink o dusese cu o 
ambulanţă de la Södersjukhuset. 

Johnny Farebrink ar fi primit închisoare pe viaţă dacă ar fi fost 
găsit vinovat pentru crima de la Appojaure și Ingela nu putea să 
țină doar pentru ea toate reflecţiile ei. L-a sunat pe Ture Năssen 
de la poliţia judiciară și i-a povestit despre psihoza care putea 
reprezenta un alibi pentru Farebrink la momentul crimei. 

S-a cerut de la spitalul Södersjukhuset dosarul de pacient al 
Ingelei, apoi a urmat așteptarea. Între timp amintirile despre 
iulie 1984 s-au înmulţit. 

— Noi cumpărasem multe amfetamine, bune ale naibii. Am 


plecat dimineaţa de acasă și am vizitat-o pe prietena mea, Eva, 
în Krukmakargatan. La Eva am început să devin foarte agitată și 
apoi am dat în psihoză. În final, Johnny a sunat-o pe Jerka. „Nu o 
mai scot la capăt cu Ingela”, a spus el. Jerka a venit cu mașina 
mamei lui. Eu m-am apărat și toţi trei au reușit cu greu să mă 
urce în mașină. 

La spital am fost imobilizată pe targă. Eram convinsă că 
spitalul era ocupat de forţe străine. Johnny, Jerka și Eva încercau 
să mă ţină pe targă, când a venit un medic cu o seringă. Eu 
ziceam că era cu otravă. M-am uitat la Eva și am văzut ce 
gândea: „Acum o să mori!” Am luptat pentru a-mi salva viaţa. 

Apoi mi s-a făcut o injecție cu haldol și nu am mai știut nimic. 

Când m-am trezit a doua zi dimineaţa, lângă patul meu stătea 
Johnny. Avea pe el chimonoul meu. 

„Hei, mamă! Eu am fost în Vărmland. Tu unde ai fost?” 

A scos din buzunare toate amfetaminele, făcând din ele două 
grămezi mari pe pat. Și-a întors buzunarele pe dos. Apoi am 
plecat acasă împreună. El în chimono, eu în rochia pătată cu 
sânge. Dragostea pe care am simţit-o pentru Johnny în acea 
dimineață... Nu voi mai trăi niciodată o asemenea dragoste. 


Fix în pauza de prânz din 26 septembrie 1995 faxul a scos 
dosarul  Ingelei de la secţia de psihiatrie a spitalului 
Södersjukhuset. Acesta confirma toate declaraţiile ei. 

— A fost groaznic, a spus atunci Ture Năssen. Johnny 
Farebrink are alibi! 


Farebrink se afla închis pentru mai multe infracţiuni grave la 
secţia cu categoria de siguranţă C a penitenciarului Hall. Când 
ziarele au început să scrie despre legătura lui cu Thomas Quick, 
el a vrut să evite publicitatea și a solicitat regim de detenţie cu 
izolare absolută. Se temea pentru viaţa lui în situaţia în care 
cineva l-ar fi crezut pe nebunul din Săter, care îl desemnase 
complice. 

În plus, Farebrink era foarte afectat de perspectiva că pentru 
crima dublă din Laponia ar putea să rămână în spatele gratiilor 
toată viaţa. Izolarea solicitată de bunăvoie mai însemna și că nu 
primise nicio informaţie despre surprinzătorul alibi sub forma 
dosarului de pacient al Ingelei. 

În ciuda acestui alibi, Farebrink a fost dus pe 12 octombrie la 


Säter, pentru a fi confruntat cu Thomas Quick. Din înregistrarea 
video rezultă că el a stat faţă în faţă cu Thomas Quick, fiecare 
având alături avocatul propriu. Erau prezenţi și Christer van der 
Kwast, Seppo Penttinen, Anna Wikström și Ture Năssen. 

Interogatoriul a început prin întrebarea adresată de Penttinen 
lui Quick dacă persoana aflată în faţa lui este aceeași care, 
conform spuselor lui Quick, a participat la săvârșirea crimei. 

— El este Johnny Larsson, da, a răspuns Quick fără să șovăie. 

Apoi Quick a relatat încă o dată cum s-au cunoscut el și 
Farebrink în anii 1970 la Jokkmokk, și rostește numele unor 
cunoștințe comune. 

Farebrink a tăcut necăjit în timpul relatării îndelungate a lui 
Quick, până când i s-a dat cuvântul. 

— Eu nu te-am întâlnit la Jokkmokk. Și nu știu nici cine sunt 
acești bărbaţi. Dar asta este ușor de verificat. Este foarte 
simplu! 

Anchetatorii nu trădează faptul că deja îi audiaseră pe 
„bărbaţi”. Toţi cei numiţi de Quick și pe care el și Farebrink i-ar 
fi întâlnit răspunseseră la unison că nu l-au întâlnit niciodată pe 
Farebrink. 

Farebrink i se adresează direct lui Quick: 

— Tu susţii că te-ai întâlnit cu mine, spune el cu un zâmbet 
abia sesizabil. Ce mașină, de exemplu, conduceam eu pe 
vremea aceea? 

— Nu știu, murmură Quick. 

— Trebuie să știi ce fel de mașină aveam atunci! 

— Nu, repetă Quick, cu toate că în cadrul mai multor 
interogatorii afirmase că Johnny Farebrink conducea un 
Volkswagen pick-up. 

Penttinen îl roagă pe Quick să relateze despre întâlnirea cu 
Farebrink la universitatea populară. 

— Cât de dese erau aceste întâlniri și ce se petrecea la 
universitate? 

— Să fi fost... patru - cinci. Ne întâlneam totdeauna seara și, 
împreună cu GP și cu J, stăteam în sauna școlii, beam bere și 
pălăvrăgeam, răspunde Quick. 

— Eraţi împreună la saună? 

— Da, exact. 

Farebrink clatină din cap cu o mină care exprimă clar ce 
gândește despre Quick. 


— Eu urăsc sauna. Nu intru de bunăvoie în nicio saună, pentru 
că acolo nu am aer! 

Farebrink i se adresează iarăși lui Quick cu un surâs viclean: 

— Tu spui că eu am fost cu tine la saună și că am băut bere? 
Ştii ce tatuaj am pe unul din picioare? 

— Nu. 

— Nu? Pe spate ce tatuaj am? 

— Nu, nu știu... 

— După ce ai văzut o dată tatuajul de pe coapsa mea, nu îl 
uiţi niciodată. Jur asta! Dacă ai fi fost un camarad de-al meu, ți- 
ai fi amintit aceste tatuaje. Îţi jur că nu le-ai fi uitat niciodată. 

Ture Năssen este singurul din încăpere care știe despre ce 
vorbește Farebrink. În cercurile polițienești se vorbește astfel 
despre Farebrink: „Vine cel veșnic înarmat”. Pe una din coapse 
are tatuat un revolver mare. 

Quick nu avea idee ce tatuaje avea Farebrink pe spate sau pe 
picior, dar meditase îndelung asupra subiectului după acest 
interogatoriu. Într-o scrisoare adresată Birgittei Stähle scria 
patru luni mai târziu că Farebrink avea pe spate un motiv din 
„1001 de nopţi”. Această „reamintire” era totuși departe de 
adevăr. Spatele lui Farebrink era ornat cu un scaun electric. 

Farebrink nu a trădat în timpul interogatoriului cum arătau 
tatuajele lui, știind bine că acestea făceau parte dintre puţinele 
sale atuuri. Însă Anna Wikström era impresionată de ce relatase 
Quick despre el. 

— El descrie înclinațiile dumneavoastră, înfățișarea 
dumneavoastră exterioară. Este absolut sigur că va întâlnit. In 
consecință, probabil că are o extrem de bună capacitate de 
memorare, dacă este capabil de atâtea amănunte, opinează 
Wikström. 

— Evident, asta mă miră și pe mine. Mă mai miră cum poate 
susţine toate acestea. Pur și simplu nu pricep, zice Farebrink. 

Nu poate să dea o explicaţie logică pentru faptul că Thomas 
Quick l-a introdus în anchetă pe el, un străin. Farebrink nu știe 
că Quick l-a descris ca meseriaș care la Jokkmokk colindă 
locurile de încărcare ale mijloacelor de transport cu sculele lui. 
De asemenea, nu știe că Seppo Penttinen a fost cel care i-a 
furnizat numele său lui Quick, și nu invers. 

Dar nu așa zugrăvește Anna Wikström situaţia în cadrul 
interogatoriului. 


„Pe 23 noiembrie [1994], au fost numiţi verbal aproximativ 
zece bărbaţi cu nume și prenume. Toate aceste nume au 
legătură cu Norrbotten și lista conţine și numele lui Johnny 
Larsson”. 

Că acest lucru nu corespunde realităţii îl știu atât Seppo 
Penttinen, cât și Christer van der Kwast sau Thomas Quick și 
Claes Borgström. Dar niciunul dintre ei nu se trădează. 

Totuși, Farebrink nu este foarte impresionat de cunoștințele 
lui Quick în ce privește numele lui, ci este mai curând suspicios: 

— Aici eu nu mă numesc Johnny Larsson! Ci Johnny Farebrink! 

— Dar eu îmi amintesc numele de Johnny Larsson-Auna. De 
Farebrink nu îmi amintesc, insistă Thomas Quick. 

Nu ar fi trebuit să spună asta, pentru că acum i-a dat apă la 
moară lui Johnny Farebrink. 

— Acest nume, Larsson-Auna, de unde l-ai pescuit? 

— De la tine, firește. 

— De la mine? Nu se poate, eu mă numesc Farebrink. lar 
Auna este vechiul nume de familie al tatălui meu. 

Numele de Auna Johnny nu l-a folosit niciodată. Nu îl cunosc 
nici măcar prietenii și cunoștințele vechi. El există doar în 
registrul de evidenţa populaţiei. 

Quick pomenește despre un cunoscut care locuia într-o colibă 
și pe care l-a vizitat împreună cu Johnny. 

— De una din dăţi îmi amintesc deosebit de bine, începe să 
povestească Quick. Pentru tine ar putea să fie cam neplăcut... 
noi am avut contact sexual, eu și cu tine. La acea persoană 
acasă ne-am masturbat reciproc. 

— Ha! Să-ţi zic ce părere am eu despre asemenea porcării? 
Să-ţi zic? 

— Nu este nevoie, răspunde Quick. 

— Susţineţi că Johnny este homosexual? întreabă van der 
Kwast. 

— Oh, omule... oftează Farebrink. 

Anna Wikström îi propune lui Farebrink să se refere la ceea ce 
Quick tocmai a spus. 

— Nu, nu pot să răspund la asemenea prostii. Nu fac asta, 
înţelegeţi? Asta este așa de revoltător, încât este pur și simplu 
inimaginabil. 

Johnny îl privește pe Quick cu ochii mijiţi. 

— Tie să-ţi fie clar un lucru! Să-mi spui mie că aș fi 


homosexual, asta este... 

— Nu am spus asta, ripostează Quick. 

— Eşti un mitoman patologic ori ce ai? Tu chiar crezi ce spui? 
Crezi asta? 


După o pauză de interogatoriu, Quick relatează detaliat 
despre întâlnirea din Jokkmokk, despre călătoria la Messaure, 
despre crimele din Appojaure. După ce Quick termină, Anna 
Wikström i se adresează lui Farebrink. 

— Dumneavoastră ce spuneţi despre întâlnirea cu Thomas 
Quick la un restaurant, vizavi de un magazin? 

— Ah! O prostie! În acel an nici nu am fost la Jokkmokk. 

— Dar în Jokkmokk cunoașteţi restaurantul de vizavi de 
magazin? întreabă Wikström. 

— Nu. Știu că există acolo un magazin, dar nu și un 
restaurant, răspunde Farebrink. 

Și anchetatorii știau că restaurantul menţionat de Quick nu 
exista, ceea ce reprezenta un foarte important punct slab în 
povestea lui. 

— Vă spune ceva numele de Rune Nilsson? întreprinde 
Wikström o nouă încercare. 

— Nu, absolut nimic, spune Farebrink. 

— Thomas Quick mai spune că v-aţi întâlnit cu câteva 
persoane cu care dumneavoastră deja vă confruntaserăţi, 
persoane care montaseră un cort la Appojaure. 

— Cine să fi fost aceștia? se miră Farebrink. Nu cunosc niciun 
afurisit de olandez. 

— Thomas Quick susține că vi s-a părut că aceștia v-au 
insultat... 

— Ah... aiurează, idiotul! Nu vedeţi că este nebun? Ceea ce 
spune el este o tâmpenie. Este un mitoman patologic! 

Apoi Quick relatează povestea cu Rune Nilsson de la 
Messaure, pe care Farebrink l-ar fi ameninţat cu cuțitul înainte 
ca acesta să fi venit la Appojaure și să-i fi omorât pe cei doi 
olandezi. După crimă Farebrink l-ar fi adus pe Nilsson pentru a-i 
arăta cadavrele maltratate din cort. 

— Johnny i-a demonstrat ce se poate întâmpla dacă cineva 
este obraznic cu el, explică Quick. 

— Dar cine dracului este acest Rune Nilsson? întreabă 
Farebrink. 


— Este un bărbat care locuiește în Messaure, îl informează 
Christer van der Kwast. 

— L-aţi contactat? Ce spune Rune Nilsson de asta? 

Toţi oficialii știu că Rune Nilsson neagă la fel de hotărât ca 
Farebrink că l-ar fi întâlnit pe Quick. 

— Aici eu pun întrebările, amintește van der Kwast. 

Interogatoriul a durat aproape trei ore și Johnny Farebrink 
înţelege că are o problemă serioasă. | se adresează lui Thomas 
Quick: 

— Tu nu m-ai întâlnit niciodată. De ce îmi faci asta? Şi 
olandezii ăștia blestemaţi... Aţi verificat măcar de unde i-aș 
cunoaște pe acești olandezi? îl întreabă apoi pe van der Kwast. 

— Când să-i fi întâlnit? 

— Aici eu te întreb pe dumneata! 


Ture Năssen îmi povestește că asista la interogatoriu și 
suferea. El știa că van der Kwast îl storcea pe Johnny Farebrink 
de pomană și că audierea era un spectacol al cărui final era deja 
cunoscut. Din nou îi era rușine că era poliţist. 

In cele din urmă se pare că van der Kwast a priceput că 
mersese prea departe și interogatoriul se orientează către 
versiunea lui Farebrink privind ce se întâmplase în iulie 1984. 

— În acest timp cum se simţea Ingela, în iulie? 

— Ingela era la pământ când am ieșit eu. Toată perioada în 
care fusesem închis ea se drogase. Era la capătul puterilor. 

— Cum îi mergea în general? 

— Totul era rău de tot. 

— S-a întâmplat ceva special? 

— Nu, nimic. 

Christer van der Kwast se întoarce spre Anna Wikström. Este 
momentul să pună cărţile pe masă. 

— Puteţi să ne spuneţi ce aţi descoperit dumneavoastră, zice 
el. 

— În legătură cu cercetările noastre, am dat de un dosar de 
pacient al Ingelei din perioada în care s-a aflat la spitalul din 
Sodersjukhuset. 

A fost de ajuns. Farebrink știe bine despre ce vorbește 
Wikström. Luni de-a rândul l-a preocupat asta, însă abia acum îi 
apare totul clar. 

— Daaa! Exact... spune el. Când a avut psihoza! 


— Hm... 

— Așa este, știți, continuă el. Da, mai știu asta. 

Toţi cei prezenţi ascultă cu atenţie relatarea lui Johnny 
Farebrink despre psihoza Ingelei. Ceea ce spune corespunde 
perfect cu declaraţia acesteia. El nu avea cum să fi avut contact 
cu Ingela și, drept urmare, nimeni nu se putea îndoi că povestea 
era reală. Declaraţia ei plus documentele medicale însemnau 
pentru Johnny Farebrink un alibi beton pentru crima de la 


Appojaure. 


„INCIDENTUL SHALOM” 


În vara anului 1995, în emisiunea „Căutat” de la TV3 a fost 
difuzat un reportaj amănunţit despre crima neclarificată a cărei 
victimă fusese un turist israelian. 

Yenon Levi avea 24 de ani când, la 3 mai 1988, ateriza la 
Arlanda pentru a-și petrece concediul visurilor lui în Suedia. 
După mai puţin de o lună, pe 11 iunie, a fost găsit un cadavru 
pe un drum forestier în Rârshyttan, Dalarna. Cadavrul prezenta 
mai multe răni, dintre care două lovituri la cap fuseseră fatale. 

Alături de mort se afla o bâtă lungă de 118 centimetri, o 
creangă fără scoarță, pe care făptașul o găsise acolo. Pe bâta 
identificată drept armă a crimei erau stropi din sângele lui 
Yenon Levi. Dar acest detaliu poliția nu l-a prezentat în 
reportajul difuzat. 

Medicii legiști au fixat momentul morții în perioada dintre 8 și 
10 iunie 1988. Ultima dată Yenon Levi fusese văzut duminică 5 
iunie în gara centrală din Stockholm. A rămas un mister unde 
fusese până pe 11 iunie, când fusese găsit, și a rămas un 
mister, cu toate că poliţia din Avesta a implicat numeroși 
angajaţi, și a realizat multe audieri. Poliţia nu avea nici cea mai 
vagă idee când, cum și de ce el s-a dus în Dalarna și în cele din 
urmă a fost ucis pe drumeagul din pădure. După toate 
aparențele, cazul nu părea că va fi rezolvat vreodată. 


Mărturisirea lui Quick privind asasinarea lui Yenon Levi a 
început la două săptămâni după emisiunea „Căutat”, cu o aluzie 
criptică la „incidentul shalom”. 

În seara de 19 august, Quick l-a sunat pe Seppo Penttinen. Nu 
se simţea bine și a povestit cum el împreună cu un complice l-a 
omorât pe Yenon Levi. Îl pescuiseră pe acesta la Uppsala și s-au 
îndreptat spre Garpenberg. Acolo Quick îl imobilizase pe Levi, 
care în urma unei lovituri în cap aplicată de complice „cu un 
obiect greu din portbagaj” își pierduse cunoștința. Cadavrul 
rămăsese la locul faptei „și era întins mai mult pe spate decât 
într-o parte, și nu pe burtă”. 

Când Penttinen a efectuat primul interogatoriu referitor la 
Yenon Levi, Quick și-a modificat povestea în punctele esenţiale. 
Astfel acum spunea că săvârșise singur fapta: 

„L-am luat în mașina mea la Uppsala... m-am oferit să îl iau cu 


mine. Am vorbit în engleză, dar engleza mea este cam slabă. 
Am spus că merg la Falun, am amintit de grotă și am zis că i-o 
arăt cu plăcere”. 


Yenon Levi s-a lăsat convins și a mers cu Thomas Quick la 
Dalarna, unde au tras la o casă de vacanţă de lângă Heby. Acolo 
Quick l-a surprins pe Levi cu o lovitură la stomac, apoi a aplicat 
„lovitura mortală ori două lovituri cu o piatră în frunte, ori în 
cap”. 

După aceea Quick a pus mortul pe bancheta din spate a 
mașinii sale Volvo 264 și a condus pe un drumeag în pădure, 
unde a lăsat cadavrul. Bagajul lui Levi - un cufăr semănând cu 
un sac de marinar - l-a lăsat lângă acesta. Quick își amintește 
că Levi avea un ceas cu curea din piele, pe care iniţial a vrut să 
îl ia cu el, dar a renunţat. 

După două ore Penttinen a întrerupt interogatoriul, pentru a-l 
continua într-o altă zi. 

— Trebuie mai întâi să analizăm ce ați declarat, înainte de a 
continua, a spus Penttinen. 

Descrierea faptei săvârșite de Quick contrazicea numeroase 
date cunoscute în urma cercetărilor efectuate. Dar corespundea 
destul de bine reconstituirii prezentate în emisiunea „Căutat”. 


STEN-OVE IA CONTACT 


Marţi 7 noiembrie 1995, Christian Holmen, reporter la 
Expressen, telefonează la secţia 36 a clinicii și spune că vrea să 
vorbească cu Thomas Quick. 

— Fratele dumneavoastră Sten-Ove va adresat o scrisoare 
deschisă care va fi publicată în Expressen. Noi considerăm că 
mai întâi ar trebui să o citiţi dumneavoastră, a spus Holmen. 

După puţin timp, Quick a putut lua scrisoarea lui Sten-Oven 
din faxul aflat la recepţie. A luat-o cu el în cameră, a închis ușa 
și s-a așezat pe pat. 


Scrisoare deschisă adresată fratelui meu, Thomas Quick 

De când a apărut cartea mea Fratele meu, Thomas 
Quick, au trecut câteva luni [....] Deoarece discuţia despre 
ce am scris eu a fost publică, ceea ce citeşti tu acum va fi 
publicat ca scrisoare deschisă. [...] 

Una dintre consecinţele publicării cărţii este că mi-am 
regăsit marea dragoste din tinereţe și de curând ne-am 
căsătorit. Soția mea are o mare contribuţie la schimbarea 
felului în care îmi văd rudele. 

M-am distanțat de tine ca om. Am afirmat chiar că 
perioada copilăriei tale nu a fost și a mea, că părinţii tăi nu 
au fost și ai mei. 

Nu trec cu vederea faptele tale. Dar faptele nu despart 
fratele de frate. [...] 

Tu însuţi în diverse contexte publice ţi-ai manifestat 
consternarea cu privire la lipsa mea de înţelegere, la 
distanţare și la decizia mea. Pe bună dreptate o poţi face. 
Totuși, nu am înţeles că reprezintă o luptă pe viaţă să te 
am ca frate pe tine, Thomas Quick. 

Acum accept că mă aflu în mijlocul acestei lupte, fiind 
vorba de încercarea de aţi păstra locul din inima mea, de 
a nu mă dezice de tine ca frate și de a nu nega că prin 
venele noastre curge același sânge. 

În lupta cu răul din tine mă aflu de partea ta. 


Încă nu înţeleg cauzele sau procesele din spatele 
acţiunilor tale, când tu devii un monstru însetat de sânge. 


[si] 


Dar ești fratele meu și eu te iubesc. [...] 
Sten-Ove 


Sture Bergwall povestește că stătea în mână cu scrisoarea 
fratelui său și încerca să înțeleagă ce se petrece. Era un truc? 
Exista un gând ascuns? A citit încă o dată scrisoarea, apoi încă o 
dată și s-a convins de buna-credinţă a lui Sten-Ove. 

Era de parcă tonul frăţesc și conciliant al scrisorii rupsese 
zăgazurile, și l-a cuprins emoția. A fost copleșit de dorul de a-și 
reîntâlni fratele. 

În ziua următoare, Quick a vorbit din nou cu Christian Holmen. 
Au convenit ca Sten-Ove să vină peste câteva zile la Säter. 
Quick notează în jurnalul personal: 


Firește că sunt încordat și nervos, dar nu am nicio 
îndoială că Sten-Ove și cu mine ne vom regăsi. Această 
primă întâlnire va fi ceva aparte, pentru că de faţă va fi un 
ziarist. Îmi imaginez că S-O se va întoarce mai târziu și că 
vom putea discuta mai amănunţit despre tot ceea ce s-a 
întâmplat, despre situaţia actuală a lui și a mea. 


A doua zi, Quick nu avea planificate nici interogatorii și nici 
ședințe terapeutice. Nimeni din clinica Säter nu știa ce se 
petrecea - revederea celor doi fraţi era un secret curat, de care 
Quick se putea încă bucura. El nota în jurnalul lui: 


9/11 1995 

Sten-Ove și scrisoarea lui deschisă m-au preocupat, așa 
cum era de așteptat. Nu știu. Situaţia mea s-a schimbat 
datorită scrisorii și mă aflu în faţa unei alegeri dificile. 
Mâine o întâlnesc pe Birgitta, apoi poate că asta se 
clarifică. 


În dimineaţa care a urmat, Quick i-a povestit Birgittei Stähle 
despre scrisoarea fratelui său. Reacţia ei a fost ca un duș rece. 
A rămas perplexă și a spus că trebuia să îi raporteze despre asta 
medicului-șef Erik Kall. 

Imediat ce Kall a aflat despre contactul lui Quick cu fratele lui, 
a luat legătura cu Christer van der Kwast. Mai era doar o 
chestiune de timp până când Seppo Penttinen și Claes 


Borgström să fie și ei informaţi. 
Thomas Quick scria în jurnalul lui: 


M-a sunat Seppo; era indignat. Nu mă așteptam ca 
vizita lui Sten-Ove să îi tulbure atât de mult pe Kwast și 
Seppo. 


De ce o întâlnire a celor doi fraţi era atât de îngrijorătoare? 

Quick povestise despre lucruri îngrozitoare pe care Sten-Ove i 
le făcuse în copilărie. În afară de asta, Quick îl acuzase de 
complicitate la crima Johan Asplund. „Neţărmuritul entuziasm de 
a-l întâlni pe Sten-Ove dăunează credibilităţii lui”, erau de 
părere Penttinen, van der Kwast și Stâhle. 

Thomas Quick le-a ascultat argumentele, dar nu era pregătit 
să cedeze. Notează în jurnalul lui: 


Eu vreau să îl întâlnesc pe Sten-Ove, văd însă că acest 
lucru este inoportun. Totuși, nu pot și nu vreau să spun 
nu. Seppo propune să fie și el prezent, dar pentru mine 
este de neimaginat așa ceva. Cel mai simplu pentru mine 
ar fi ca van der Kwast să mă aresteze și nu aș mai fi nevoit 
să mă ocup de asta, pe Sten-Ove nu îl pot refuza. 


Când în mediul lui Quick a devenit clar că întâlnirea va avea 
loc, a izbucnit panica. „Furtună din cauza vizitei lui Sten-Ove”, 
scrie Quick în jurnalul lui. Toţi încercau să îl determine să 
contramandeze întâlnirea. 


Vorbăria lui Seppo despre credibilitate într-un proces 
referitor la Johan îmi este indiferentă, pentru credibilitate 
sunt răspunzători el și Kwast! Fir-ar... nu există nimeni 
care să înţeleagă dilema mea în privinţa întâlnirii cu Sten- 
Ove? Eu vreau să îl întâlnesc și înţeleg că este inoportun, 
dar voința mea este mult mai puternică decât rațiunea 
mea. 


Duminica era ultima șansă de a opri întâlnirea și au fost 
mobilizate toate forţele pentru a-l convinge pe Quick să o 
revoce. Altminteri, vizita lui Sten-Ove trebuia oprită pe căi 
juridice. 


Întreaga duminică Quick a petrecut-o la telefon, vorbind cu 
Stähle, Penttinen, Kall și Borgström. Quick a acceptat această 
decizie. El a redat în jurnalul lui comentariul făcut de Penttinen: 
„Acum am scăpat de asta”. 

Se poate pune întrebarea de ce toţi cei din apropierea lui 
Thomas Quick se temeau atât de mult de întâlnirea celor doi 
fraţi. Reacţiile de acest gen apar în mod normal în cazul unor 
secte extrem de închise. 

Nici măcar Sture însuși nu înţelegea pe deplin ce urmări ar fi 
avut întâlnirea. 

— Dacă eu și Sten-Ove ne-am fi revăzut și am fi discutat, 
atunci epoca-Quick s-ar fi încheiat cu siguranţă în 1995. Nu ar 
mai fi existat anchete, pentru că, dacă eu și Sten-Ove am fi avut 
voie să discutăm, eu nu mi-aș mai fi putut menţine minciunile. 
Birgitta Stähle a înţeles asta, poate și Seppo Penttinen. De 
aceea ei erau deciși să facă orice pentru evitarea întâlnirii. 

In zilele care au urmat, Thomas Quick a rămas în pat, 
reacționa monosilabic atunci când i se adresa cineva și nu mai 
mânca. 


PROCESUL DE LA TRIBUNALUL DIN GĂLLIVARE 


Jan Olsson și medicul legist Anders Eriksson aveau 
însărcinarea de a pregăti împreună o prezentare a dovezilor 
medico-legale și criminalistice care concordau cu declaraţiile lui 
Quick în cazul crimei de la Appojaure. 

Olsson relatează că în ziua în care au compărut el și medicul 
legist în faţa instanţei, a luat micul dejun împreună cu Christer 
van der Kwast la hotelul Dundret din Gällivare. Olsson mai 
servise ca expert în diverse acțiuni judiciare, așa că pentru el 
aceasta era o zi absolut obișnuită. Deși prezentarea lor era sută 
la sută bună și avea o mare importanţă pentru deznodământul 
cazului, resimțea o ușoară indispoziţie când se gândea la 
declaraţiile pe care avea să le facă. 

După micul dejun, Jan Olsson și van der Kwast au plecat pe 
jos la tribunal, cu toate că era un ger mușcător. Pe Olsson îl 
măcinau îndoielile cu privire la crima de la Appojaure și încă își 
mai amintește că a spus: 

— Acea pungă cu gunoi. Punga aflată în cort. Quick nu ar fi 
putut să intre în cort și să procedeze așa cum a spus fără să o fi 
răsturnat. 

La un moment dat, Quick declarase că pătrunsese în cort 
printr-o despicătură făcută în pânză, după care acesta se 
prăbușise. 

Dacă Christer van der Kwast avea o părere legată de spusele 
lui Olsson, a preferat totuși să o păstreze pentru el. Olsson se 
gândea la fotografiile făcute în interiorul cortului, pe care le 
studiase amănunţit cu lupa, reținând fiecare amănunt. Și nu îl 
deranja doar punga cu gunoi și cutia de bere rămasă în picioare. 
Mai rău era cu micul pahar de rachiu, gândea el. 

Pe mica suprafaţă dintre cele două victime, unde ar fi stat 
Quick în timpul atacului, se afla un păhărel de rachiu cu vin 
dulce de desert. Şi păhărelul nu fusese răsturnat. 

— Nu se leagă, pur și simplu, a spus Jan Olsson, care gândea 
exact astfel când el și van der Kwast, amândoi cu chipuri 
încruntate, coteau din Storgatan la stânga, în Lasarettgatan. 
Ajunseseră în faţa tribunalului. 


Jan Olsson și Anders Eriksson își realizau atenţi prezentarea și 
cu ajutorul unui retroproiector arătau pe rând tăieturile făcute în 


pânza cortului și rănile victimelor. Prezentarea era concepută 
pedagogic, și era foarte convingătoare. Era clar că în timpul 
cercetărilor Thomas Quick descrisese în principiu fiecare lovitură 
de cuţit. 

Sture Bergwall își amintește situaţia din sala tribunalului: 

— Într-o sală de judecată emoţiile pot da în clocot, ceea ce s-a 
și petrecut când Jan Olsson și medicul legist au făcut 
prezentarea. A fost ceva incredibil de important. Că eu 
descrisesem rănile soţilor la Appojaure a fost aproape tot atât 
de important ca bucata de os a Theresei la Ørje. 

Jan Olsson împărtășește această opinie: 

— Am făcut o treabă bună, Anders Eriksson și cu mine. 

Această temă de discuţii îi era evident neplăcută, chiar dacă 
nu a ocolit întrebările dificile. În opinia lui instanţa din Găllivare 
a fost indusă în eroare, pentru că prea multe circumstanţe care 
contraziceau declaraţiile lui Quick nu au fost prezentate. In 
acest sens are în vedere păhărelul de rachiu, ciudata 
desfășurare a reconstituirii și radioul olandezilor, care a fost 
găsit la Vittangi. Se mai gândește la punga cu gunoi, care, după 
părerea lui Olsson, arată că Quick habar nu avea cum s-au 
desfășurat lucrurile. 

— Ulterior, m-am gândit că ar fi trebuit să spun toate astea în 
faţa instanţei. Dar în același timp - asta este o scuză ridicolă - 
eu sunt expert și expertul răspunde unor întrebări, nu trage 
concluzii. Eu mă așteptam ca apărarea să pună întrebări. Dar nu 
s-a întâmplat așa. 

Jan Olsson știa din propria experiență că apărătorul 
speculează toate  neclarităţile din procedura tehnică a 
probatoriului, așa că pasivitatea lui Claes Borgström l-a surprins. 

— Trebuia să întrebe de punga cu gunoi? m-am gândit eu. În 
definitiv, este prevăzut în protocol. Trebuie să existe un avocat 
care pune întrebări, asta este absolut necesar. 

Olsson a mai spus că în loc de asta el și Eriksson au avut 
parte de multe comentarii pozitive, și au fost lăudaţi pentru 
munca lor comună. 


Am citit, de asemenea, în procesul-verbal că Sven Åke 
Christianson însuși a fost prezent la judecată, pentru a depune 
în privinţa seriozităţii lui Quick. Claes Borgström l-a întrebat 
dacă există riscul unei declaraţii false. Christianson a răspuns 


decis că „nu există nimic care să sugereze că Quick a depus o 
mărturie falsă”. 

Merită amintit că în acel moment la tribunal a sosit un fax 
conţinând scrisoarea lungă și exhaustivă a unui psiholog judiciar 
care avertiza asupra riscurilor unor declaraţii false și a unor 
amintiri false. Faxul a fost înmânat președintelui instanţei. 

Gubb Jan Stigson, reporter judiciar și expert-Quick, scria 
despre asta a doua zi în Da/a Demokraten: 


S-a ajuns la o discuţie, în care judecătorul, procurorul și 
apărătorul s-au sfătuit cum trebuie să se procedeze cu 
scrisoarea. Atunci însuși Quick a solicitat să vorbească: Eu 
sunt de părere că nici măcar nu este nevoie să ne uităm 
pe ea. Dacă un felcer oarecare din Almhut trimite aici 
ceva, atunci evident că acel ceva trebuie aruncat direct la 
gunoi! 


Și dorinţa i-a fost îndeplinită! 


În instanţă a existat chiar o răbufnire de ilaritate privind 
eleganta rezolvare dată scrisorii cu grave urmări a „unui felcer 
oarecare din Âlmhut”. Expeditorul era Nils Wiklund, docent în 
psihologie din Stockholm, specialist în psihologia martorilor. 

Nils Wiklund încă mai are scrisoarea pe care instanţa a 
încredinţat-o coșului de gunoi și mi-a arătat-o când l-am căutat. 
El o încheia cu următoarele rânduri despre semnalele de alarmă 
în mărturiile false, cărora instanţa ar fi trebuit să le acorde 
atenţie: 


1. Pacientul nu a avut mult timp nicio amintire cu 
privire la evenimentele în discuţie, care „au revenit” pe 
parcursul terapiei? Acest lucru crește riscul unor amintiri 
false. 

2. Există înregistrări audio ale discuţiilor în care s-a 
vorbit despre aceste amintiri? În acest caz pot fi analizate 
eventuale influenţări. În caz contrar, terapeutul s-ar putea 
să nu-și dea seama ce interacțiuni pot conduce la amintiri 
false. 

3. Bănuielile sunt susţinute din alte puncte de vedere 
de probe care nu au legătură cu relatările pacientului (sub 


forma amprentelor digitale, analizelor ADN, probe 
tehnice)? 

Dacă deja relatarea în sine întărește bănuielile, ea 
trebuie analizată cu grijă pentru a afla dacă informaţiile 
din relatare nu ar fi putut proveni din alte surse, cum ar fi 
mass-media. 

Dacă există riscul ca amintirile să fi fost produse în 
procesul terapeutic, relatarea ar trebui verificată de un 
expert (un psiholog cu studii universitare în materie de 
psihologia martorilor). ... 

Dacă amintirile induse prin terapie sunt folosite ca un 
fundament pentru verdicte juridice, fără a fi fost supuse în 
prealabil acestei verificări, există riscul apariţiei unor erori 
judiciare. 


Cu salutări prietenești, 

Nils Wiklund 

psiholog, 

docent în psihologie, 
specialist în psihologie clinică 


În mod neobișnuit, în ultima zi a dezbaterilor acuzatului 
Thomas Quick i s-a acordat posibilitatea de a-și susține cauza 
instanţei, a publicului și a ziariştilor. El s-a ridicat în picioare și a 
citit un text scris mărunt pe șase pagini A4: 

— În acest proces, am asistat la o bestialitate pentru cei mai 
mulți de neconceput, la o crimă absolut înfiorătoare, a început 
Thomas Quick cu voce tremurătoare, aproape în lacrimi. 

Jan Olsson povestește că a ascultat jelania lui Quick cu un 
sentiment de uluire. 

Quick a continuat: 

— Ceea ce am eu de spus nu trebuie înţeles ca o justificare a 
faptelor comise de acest smintit, nu ca o explicaţie 
cvasipsihologică și nu ca o tentativă jalnică de regăsire a 
demnităţii mele umane. 

Quick a relatat despre copilăria petrecută în casa părintească 
lipsită de căldura relaţiilor umane, care a făcut din el un 
criminal. Când a vorbit despre angoasele sale și despre dorinţa 
de a muri de copil, câţiva dintre ascultătorii tineri au izbucnit în 
plâns. 


Jan Olsson se tot răsucea neliniștit pe scaun și se uita când la 
Quick, când la cei care plângeau, când la președintele 
completului de judecată, Roland Âkne. 

— De ce nu îi spune nimeni să se oprească? mă gândeam eu. 
Era ceva respingător! Era de parcă sala de judecată se 
transformase într-un fel de biserică. 

Când sentimentala cuvântare a luat sfârșit, instanţa a dat o 
pauză înainte ca avocatul Borgström să își țină pledoaria finală. 

Claes Borgstrom a fost de aceeași părere cu procurorul, că 
vinovăția lui Quick fusese dovedită convingător în dezbaterea 
principală și că unicul rezultat admisibil putea consta în 
internarea în continuare în regim psihiatric închis. 

La 25 ianuarie 1996, a fost anunţat verdictul. Thomas Quick a 
fost condamnat pentru cea de a doua și a treia crimă a sa. 
Sentința consta în continuarea tratamentului psihiatric. 

S-a susţinut deseori că Seppo Penttinen și alții au comis 
sperjur în procesele lui Thomas Quick. Indiferent care ar fi 
adevărul, acesta nu va mai fi niciodată dovedit în instanţă. 
Oricum orice sperjur comis în procesul de la tribunalul din 
Găllivare s-a prescris încă din ianuarie 2006. 

Putem însă susţine cu fermitate că mai multe informaţii 
referitoare la cazul Appojaure nu au fost prezentate la proces, în 
timp ce altele au fost prezentate derutant: 

Unica armă a faptei cu care indubitabil au fost înjunghiaţi soții 
Stegehuis era cuțitul de filetat al victimelor. In niciunul dintre 
cele 15 interogatorii (713 pagini de procese-verbale) Thomas 
Quick nu a putut descrie acest cuţit. Aceasta reprezenta o 
slăbiciune evidentă a mărturiei lui, dar completul de judecată nu 
a aflat niciodată acest lucru. 

Instanța s-a arătat impresionată de mărturia lui Seppo 
Penttinen, care a declarat că încă din timpul primului 
interogatoriu Quick „a putut să furnizeze o schiţă detaliată a 
locului unde era cortul”. Era real, dar Penttinen a trecut sub 
tăcere că Quick indicase complet greșit locurile unde se aflaseră 
mașina și cortul. 

O altă chestiune importantă era, conform verdictului, bicicleta 
de damă cu schimbătorul de viteze defect, pe care, după 
spusele lui, o furase din faţa muzeului eschimoșilor din 
Jokkmokk. O astfel de bicicletă dispăruse înainte de crimă și 
proprietara ei a confirmat acest lucru în mărturia depusă în faţa 


instanţei. Iniţial, Quick spusese în interogatoriul condus de 
Seppo Penttinen că el furase o bicicletă bărbătească, și nu una 
de damă. 

Birgitta Ståhle a fost prezentă la toate procesele-Quick în care 
era vorba despre crimă. În timpul dezbaterilor la procesul din 
Gällivare, ea a scris amănunţit ce s-a spus, și o mare parte a 
notelor făcute de ea au apărut în cartea nepublicată despre 
Thomas Quick. Din acestea rezultă clar în ce fel a fost dusă de 
nas instanţa. 


În a doua zi a dezbaterilor au avut loc audierile, printre 
care și cea a inspectorului judiciar Seppo Penttinen. 

Din martie 1993 Penttinen l-a interogat pe Sture și 
primul interogatoriu referitor la dubla crimă din Appojaure 
a avut loc pe 23 noiembrie 1994. 

Penttinen descrie vizual experienţa lui de la acest 
interogatoriu. Era de parcă Sture avea în faţa lui o jaluzea 
lăsată, cu câteva lamele întredeschise. El relata o poveste 
fără șir pe plan temporal, înainte să aibă loc o regresie în 
timp și în spaţiu. Sture își modifică limbajul corpului și are 
brusc un atac extrem de panică. Penttinen descrie 
procesul prin care revin amintiri disparate din timpul 
săvârșirii dublei crime. Modul de a povesti al lui Sture este 
același ca în cazurile anterioare. Vorbește despre anumite 
fragmente de amintiri, dar pe parcursul interogatoriului 
derularea are loc tot mai amplu. 

La început, povestea este incoerentă. Chiar Sture spune 
că trebuie să își protejeze eul interior de panică, gândindu- 
se că va veni şi adevărul. În următoarea audiere, el 
corectează câte unele din declaraţiile anterioare. 

În concepţia lui Seppo Penttinen amintirile lui Quick sunt 
clare, limpezi în privința elementelor hotărâtoare ale 
faptei. Dimpotrivă, circumstanţele mai puţin centrale, cum 
ar fi călătoriile către un anume și de la un anume loc, sunt 
descrise mai vag. 

În privinţa locului unde s-a petrecut fapta, Quick 
furnizase deja date în interogatoriul din 23 noiembrie 
1994, cum ar fi schiţa detaliată a locului campării și a 
drumului care duce într-acolo. El a descris structura solului 
în locul în care se afla cortul, un loc de odihnă pe un 


buștean, și distanţa dintre malul lacului și cortul și mașina 
olandezilor. 


Notele lui Stâhle arată clar că teoriile ei și ale lui Margit Norell, 
potrivit cărora Thomas Quick avea acces la amintiri prin 
regresie, au fost deschizătoare de perspective și pentru 
cercetările poliției. Lui Seppo Penttinen nu se poate să îi fi 
scăpat că în declaraţiile lui făcute sub jurământ în faţa instanţei 
furnizase o imagine falsă, în măsura în care pe parcursul 
anchetei povestea lui Quick suferea corecturi. Dar să o lăsăm pe 
Stähle să noteze în continuare, pentru că inducerea în eroare a 
instanţei devine mai complexă. 


La interogatoriile din 23 noiembrie și 19 decembrie, 
Quick amintește că pereţii din pânză ai cortului au fost 
spintecaţi, apărând tăieturi mai lungi, ca și una scurtă, 
prin care el a înjunghiat bărbatul. 


El a descris în continuare înfățișarea perechii și unde se afla în 
cort fiecare. Informaţiile au fost furnizate absolut spontan. După 
cum spune Penttinen: „nu există deosebire între ce a declarat 
Quick în timpul procedurii de anchetare și ceea ce a relatat în 
timpul dezbaterii principale”. 


Primul interogatoriu cu Quick cuprinde 81 de pagini ale 
procesului-verbal. La fel ca toate datele furnizate de Quick cu 
această ocazie, ele sunt practic eronate și sunt în mare parte 
corectate deseori de mai multe ori, până când se ajunge la o 
versiune definitivă. Datele greșite din primul interogatoriu sunt 
scrise cu caractere cursive: 

— EIl fură o bicicletă bărbătească. 

— Pe această bicicletă se duce la Appojaure. 

— Cerul este senin până la înnorat. 

— El este singur. 

— Locul de campare se află la 500 până /a 1000 metri de 
șoseaua principală. 

— In mijlocul locului se află un cort de patru persoane. 

— Cortul se află pe malul lacului. 

— Mașina se află la marginea pădurii, cu radiatorul îndreptat 
spre pădure. 


— Pe locul de campare sunt întinse sfori cu rufe la uscat. 

— Quick omoară perechea cu zece până la 12 lovituri de cuțit. 

— Arma crimei este un cuțit de vânătoare cu lamă lată. 

— Femeia apare la intrarea în cort. 

— Ea are bustul gol. 

— Ea are păr lung, saten şi aproximativ 27 de ani. 

— Femeia este întinsă în partea dreaptă, iar bărbatul în 
partea stângă a cortului. 

— După săvârșirea crimei, Quick despică cu cuțitul pânza de 
pe o latură lungă a cortului. 

— El constată că rucsacurile lor se află în cort. 

— In mașină domnește dezordinea. 

— Quick nu subtilizează nimic din cort și după crimă 
pedalează înapoi la Jokkmokk. 

— Nu îl cunoaște pe Johnny Farebrink. 

— El nu știe dacă de fapt el a săvârșit crima. 

— El nu a vorbit niciodată cu perechea olandeză. 


REZISTENȚE 


În urma crimei de la Appojaure, în Norvegia a apărut un 
interes masiv față de Thomas Quick, iar în primăvara anului 
1996 mai mulți ziariști norvegieni l-au contactat pe vorbăreţul 
asasin în serie. 

De fapt, aventura norvegiană a lui Quick a început în 
noiembrie 1994, când Quick i-a povestit lui Penttinen despre o 
crimă care s-ar fi petrecut între 1988 și 1990. Este vorba despre 
un tânăr cu înfățișare slavă și cu o bicicletă mult prea mare. 
Quick a vorbit despre un loc Lindesberg și despre numele 
Dusjunka. O lună mai târziu numele băiatului suna Dusjka, iar 
locul se numea Mysa și era în Norvegia. 

În decembrie 1994, Penttinen a întrebat poliţia norvegiană 
dacă era dat dispărut un tânăr care să fi corespuns descrierii 
făcute de Quick. După cum se știe, răspunsul a fost că nu a 
dispărut niciun Dusjunka ori Dusjka, dar în 1989 au dispărut din 
lagărul de refugiaţi doi tineri africani. Ziaristul Svein Arne 
Haavik, de la Verdens Gang, a aflat de această poveste și în iulie 
1995 a făcut publice datele despre cei doi solicitanţi de azil în 
seria lui de articole despre Thomas Quick - aceeași serie de 
articole prin care Quick a aflat despre dispariţia în luna iulie a 
anului 1988 a lui Therese Johannesen, în vârstă de 9 ani. 

Victimele norvegiene - Therese Johannesen și cei doi refugiaţi 
africani - au fost introduse în anchetă prin „peretele terapiei” lui 
Quick, un avizier utilizat de Birgitta Stähle pentru terapie, pe 
care era prins un colaj format din imagini simbolice. Avizierul 
era fotografiat regulat de către Seppo Penttinen, care încerca să 
interpreteze pe cât putea mesajele mai mult ori mai puţin 
ascunse. 

În februarie 1996, pe peretele terapiei a fost adăugată o hartă 
a Norvegiei, ca și fotografii ale unei fete blonde, în vârstă de 
aproximativ nouă ani, și a doi băieţi africani. Penttinen a înţeles 
exact ce voia să spună Quick. 

După ce instanţa din Gällivare a dat sentinţa, în Norvegia și în 
Suedia au fost efectuate deplasări la locul faptei, cu scopul ca 
Thomas Quick să arate cum au avut loc răpirea și uciderea celor 
doi băieţi. Deplasările în Norvegia au reprezentat adevărate 
evenimente în mass-media, ceea ce nu a scăpat niciunui 
participant la deplasări, cu atât mai puţin lui Quick. 


— Noi am cumpărat ziarele pentru el. Voia să aibă VG și 
Dagbladet - relatează anchetatorul Ture Năssen. 

Pe 23 aprilie 1996, când Quick și anturajul lui se aflau în 
Norvegia, în Dagbladet a apărut un articol cu o fotografie despre 
cei doi băieți. Anchetatorii știau că Quick citea zilnic ziarul, dar 
pentru ei nu avea nicio importanţă ce informaţii primea pe 
această cale. 

În timp ce erau cazaţi peste noapte la spitalul Ullevål din Oslo, 
unul dintre infirmieri i-a dat lui Quick o șapcă de baseball 
inscripționată ULLEVĂLS SYKEHUS și a intrat în vorbă cu el. 
Quick a fost suficient de nechibzuit să îi arate articolul din 
Dagbladet. Articolul era însoţit de o fotografie a unui grup și 
Quick a arătat către doi băieţi încercuiți și a spus: „Pe cei doi îi 
cunosc”. Infirmierul a informat poliția norvegiană și a raportat 
incidentul. 

Deci nu s-a aflat prin vigilenţa anchetatorilor că Thomas Quick 
văzuse fotografia „băieţilor norvegieni”, ci mulţumită unui 
infirmier care de fapt nu avea nicio legătură cu cazul. 

De la presupusele victime ale lui Quick în Norvegia se luaseră 
amprentele digitale înainte de dispariţie și, având în vedere că 
în Guldsmedshyttan se căutau rămășițele pământești ale 
acestora, s-a decis ca amprentele, pentru siguranţă, să fie 
trimise registrului suedez. Au fost identificate amândouă. Unul 
din băieţi venise la Stockholm, unde solicitase azil politic la 
poliţia din Kungsholmen. Acolo se realizase o dactiloscopie, 
adică persoana fusese fotografiată și i se luaseră amprentele 
digitale. 

Poliţia a extras numele, codul numeric și adresa din registrul 
de evidenţă a populaţiei ale presupusei victime, și după scurt 
timp Ture Năssen a contactat-o. 

— Era un bărbat cumsecade. Locuia cu soţia și copilul în 
Fisksätra, dar pe Quick nu îl întâlnise niciodată, mi-a spus 
Nâssen. 

A doua victimă a lui Quick ajunsese la Ljungby, de unde 
plecase în Canada, unde Năssen l-a contactat telefonic. După 
care imaginea lui în ce îl privea pe Quick era clară. 

— Totul era o minciună! Ei mi-au spus că plecaseră din Oslo 
pentru că știau că nu vor primi azil politic în Norvegia. 

Fără a dezvălui aceste informaţii, poliția a pregătit un 
interogatoriu în care lui Quick urmau să i se arate 12 fotografii 


ale unor tineri africani, printre care și cei doi dispăruţi. 
Interogatoriul a fost realizat în duba poliţiei, în 
Guldsmedshyttan, în timp ce tehnicienii criminaliști căutau afară 
două victime care se descoperise că erau de fapt în viaţă. 

Penttinen a început prin a-i aminti lui Quick că acesta își 
corectase de mai multe ori declaraţiile. 

— Dacă avem în vedere tot ceea ce ați spus în diferite 
interogatorii și reconstituiri la faţa locului, rezultatul este de-a 
dreptul confuz. 

Penttinen l-a mai întrebat pe Quick dacă văzuse fotografii ale 
celor doi băieţi și Quick a negat cu hotărâre. 

La acel moment, a intervenit van der Kwast. De data aceasta 
el a fost cel care a mai strâns șurubul, deși cu grijă. 

— Noi dispunem de o informaţie provenită de la spitalul din 
Ullevål, conform căreia dumneavoastră aţi văzut în ziar 
fotografii ale acestor tineri, a spus van der Kwast. 

— În ce ziar? a întrebat Quick nedumerit. 

Quick nici nu a vrut să audă că ar fi văzut vreo fotografie și a 
susţinut în continuare că îi omorâse pe cei doi tineri. 

— Mie nu îmi este clar dacă vorbeaţi despre al doilea tânăr, 
care mai era în viaţă când a fost dus din Mysen, s-a explicat van 
der Kwast. Unde a murit el? 

— A murit aici, a replicat Quick fără să șovăie. 

Tinerii fuseseră duși de la Oslo la Guldsmedshyttan și poliţia 
va găsi ambele cadavre doar dacă va mai săpa, a fost afirmaţia 
lui Quick. 

Când i s-au arătat fotografiile, Quick a examinat amănunţit 
chipurile tinerilor cu pielea de culoare închisă. 

— Un chip îl recunosc din prima, a spus Quick și a pus 
arătătorul mâinii drepte pe fotografia cu numărul 5, care 
reprezenta un băiat cu faţa îngustă, cu privire tristă și cu gura 
întredeschisă. 

— Şi este posibil și... a mai adăugat el ezitând și arătând spre 
fotografia cu numărul 10. 

— Deci 5 și 10, a rezumat Penttinen. Pe cel de pe fotografia 5 
l-aţi recunoscut imediat, așa aţi spus. 

Christer van der Kwast și-a cerut scuze și a spus că trebuia să 
„verifice ceva”. Penttinen a închis magnetofonul și amândoi au 
părăsit microbuzul. Au revenit cinci minute mai târziu. Van der 
Kwast a fost cel care a anunţat mișcarea decisivă: 


— Acum vă pot împărtăși încă o informaţie ce privește 
persoana numărul 5, a spus acesta plin de energie. 

Quick a mormăit și a bănuit că nu îl aștepta o veste bună. 

— Conform acestei informaţii, persoana respectivă este în 
viață, a spus van der Kwast. A fost verificată cu ajutorul 
amprentelor digitale. 

Quick nu a mai avut ce să adauge și părea șocat. 


Ture Năssen a asistat la întreg interogatoriul, inclusiv la 
prezentarea fotografiilor și la dezvăluirea faptului că victimele 
africane ale lui Quick trăiau în Suedia, respectiv Canada. 

— Atunci s-a instalat panica! A trebuit să îl duc pe Quick 
înapoi la clinica din Säter. Este un mister cum a putut fi 
continuată ancheta după dezastrul cu băieţii aceștia. 

Chiar și după acest incident Christer van der Kwast și 
Penttinen au ignorat faptul că Quick primise ziare și informaţii 
de la ziariști despre crimele acelea. Însă cele petrecute la 
Guldsmedshyttan l-au convins definitiv pe Ture Năssen că Quick 
era un palavragiu. 

— In urma acestor fapte am luat decizia de a mă retrage din 
anchetă. Pentru mine Thomas Quick nu mai exista. 

Paralel cu anchetele din Norvegia continuau să se desfășoare 
activităţile în cazul crimei Yenon Levi și s-a hotărât ca în mai 
1996 să aibă loc o reconstituire. 

In ancheta-Levi iniţială au fost găsite nenumărate probe, pe 
care Jan Olsson și tehnicianul criminalist Osten Eliasson le-au 
examinat. Pe baza lor, ei au formulat o schiţă credibilă de 
desfășurare a crimei. Totuși, după experienţa dobândită cu 
reconstituirea de la Appojaure și cu procesul din Gällivare, 
Olsson bănuia că Seppo Penttinen lăsa să transpire informaţii 
către Quick. De aceea el și Eliasson au decis să nu îi spună nimic 
lui Penttinen despre concluziile lor. 


Pe 20 mai 1996, la ora 11.00, Thomas Quick trebuia să 
relateze la locul faptei cum îl omorâse pe Yenon Levi. Tot 
anturajul - polițiști, infirmieri din Säter, terapeuţi, un expert în 
funcţiile memoriei, prim-procurorul și tehnicieni criminaliști - 
este adunat. 

Thomas Quick, care poartă căciulița lui neagră, o jachetă de 
aviator, pantaloni negri și pantofi de stradă este cam indispus. 


Înainte de a începe reconstituirea, a dorit să spună ceva. Pare 
zdruncinat. 

— Aș vrea ca mai întâi să mă adresez prim-procurorului 
Christer van der Kwast și să îi comunic că încă sunt indignat și 
frustrat pentru ceea ce s-a petrecut luni. Nu prea înţeleg de ce 
Christer van der Kwast nu vine la mine pentru a-și cere scuze! 

Trecuse o săptămână după eșecul lamentabil de la 
Guldsmedshyttan. După aceea Quick împreună cu Birgitta 
Stähle fuseseră duși la Stockholm, pentru o întâlnire cu van der 
Kwast. Aceasta a avut loc seara târziu în sediul direcţiei 
judiciare a statului, unde pe un ton dur van der Kwast i-a cerut 
lui Quick dovezi concrete și „un comportament rezonabil”. Quick 
nu era obișnuit cu așa ceva și a părăsit furios întâlnirea. 

Acum se ivea o ocazie favorabilă pentru a i-o întoarce și el în 
faţa întregii echipe. 

— Dacă astăzi acest lucru îmi va dăuna activităţii ori nu, nu 
știu. Sper că nu va fi cazul. Dar asta nu depinde de Christer van 
der Kwast. Eu consider că în această chestiune nu și-a îndeplinit 
răspunderea. Eu cred că el nu se distanțează de persoana lui, 
nu face deosebirea între rol și persoană. Sunt foarte dezamăgit 
și sper că Christer van der Kwast are buna creștere de a-mi cere 
mie personal scuze. 

Seppo Penttinen nu acordă nicio importanţă acestui preludiu 
penibil și încearcă să îl bine dispună pe Quick spunându-i că 
pentru reconstituire s-a ţinut seama de aproape toate solicitările 
făcute de el. Nu fusese chiar atât de simplu să se procure un 
model rar de Mazda Combi 929L. De o astfel de mașină 
dispusese Quick în 1988, cu toate că ea aparținuse mamei lui 
Patrik Olofsson. Acum aceasta era la faţa locului. 

Mai fusese adusă o păpușă, care trebuia să îl reprezinte pe 
Yenon Levi, de asemenea un figurant care să preia rolul 
complicelui lui Quick. 

— Pornim de la premisa că Thomas, împreună cu un complice 
numit de el Patrik Olofsson, îl contactează pe Yenon Levi și ei 
călătoresc cu această mașină de la Uppsala la casa din Olsta, 
explică Penttinen. 

Thomas Quick nu mai pare acum atât de revoltat și începe să 
fie interesat de locul faptei. 

Reconstituirea începe pe drumul de pe care ei intră în curte. 
Totul trebuie să fie exact ca la sosirea de la Uppsala cu Yenon 


Levi. Rolul complicelui este preluat de Anna Wikström, în timp 
ce Seppo Penttinen este pentru început Yenon Levi. Mai târziu, 
când se ajunge la uciderea lui Yenon Levi, Penttinen este 
înlocuit de păpușă. 

Când Quick, Patrik și Yenon Levi au urcat în mașină, spune 
Quick, a fost nevoie să rupă o mânecă de cămașă, pentru a-l 
lega de mâini pe Penttinen/Levi. Ar fi important să se redea 
exact situaţia și contextul, și doar astfel el și-ar putea reaminti 
ce s-a petrecut în realitate. Asta o știu toţi participanţii și 
acestea sunt elementele metodei de interogare practicate de 
mult de către Sven Åke Christianson, deci este ruptă mâneca 
unei cămăși și ea este dată lui Quick. 

Nodul nu reușește grozav, dar Penttinen se află cu mâinile 
legate pe locul din dreapta șoferului și Quick îi cere Annei 
Wikström să se așeze pe bancheta din spate, și să închidă 
portiera. 

— Şi arată-i că ai un cuțit. 

— OK, răspunde WikstrOm/Patrik. 

— Poţi lăsa geamul jos, pentru a putea filma mai bine cu 
videocamera? întreabă Quick, pentru care este important să se 
vadă clar cum este ameninţat Levi. 

— In timpul mersului îi apeși cuțitul pe beregată, îi explică el 
Annei Wikström. 

Jan Olsson înregistrează tot ce se întâmplă și notează fiecare 
pas al procedurii. li atrage atenţia faptul că Quick se comportă 
exact ca regizorii la turnarea filmelor. Din când în când Quick se 
dă deoparte pentru a se gândi, își aprinde o ţigară, pentru ca 
mai apoi să își dirijeze în continuare actorii. 

Durează neînchipuit de mult până când totul este așa cum 
vrea Quick și în cele din urmă vine un șofer, care funcţionează 
ca locţiitor al lui Quick, acesta neavând voie să șofeze. Scurta 
distanță din stradă până la casă este parcursă și filmată cu 
rezultate satisfăcătoare. 

In cele șase interogatorii desfășurate în cazul crimei Levi, 
realizate până acum cu Quick, el a furnizat diverse versiuni cu 
privire la modul în care s-a petrecut crima: una ori două lovituri 
cu o piatră în cap; o lovitură în cap cu un cric; o lovitură în 
frunte cu o rangă; o lovitură în cap cu un topor de camping și 
așa mai departe. Pe parcursul audierilor a fost modificat și locul 
în care a murit Levi; o dată asta s-a petrecut la casa de vacanţă 


din Olsta, apoi la locul unde a fost găsit în Rârshyttan. 

În timpul reconstituirii are loc și un moment de tensiune: unde 
și cu ce armă îl ucide de data aceasta Quick pe Levi. Jan Olsson 
știe sigur unde și cu ce armă a fost omorât Levi. Dar păstrează 
informaţia pentru sine. Quick va trebui să o spună el însuși, fără 
ajutor. ` 

Quick pare că se luptă cu această problemă. li spune lui 
Seppo Penttinen că „vrea să apuce cricul”, în timp ce încearcă 
să se întrețină cu vorbitorul de engleză Yenon Levi. In ciuda 
cunoștințelor lui minore de limbă engleză, se ajunge la o 
oarecare înţelegere reciprocă. 

— Deci am spus „Take it cool” și alte chestii de-astea, explică 
el. 

Seppo Penttinen a adus cricul, pentru ca Thomas Quick să se 
folosească de el, dar acesta nu este încântat la vederea 
obiectului. Este un model diferit, trebuie să fie un cric cu 
pârghie, susţine el. 

— Nu se pricepe nimeni aici la cricuri? se interesează Quick. 

— Eu nu prea sunt la curent cu astea, mărturisește Penttinen. 

Cei doi bărbaţi încep să discute pe larg despre cricuri și ajung 
la concluzia că nu deţin prea multe informaţii pe acest subiect, 
în cele din urmă reconstituirea este reluată. 

Quick scoate imitaţia de cuţit și taie legăturile mâinilor lui 
Yenon Levi, moment în care începe o adevărată vânătoare. Levi 
fuge spre drum, Quick îl ajunge din urmă. Levi cade și se lovește 
la umăr, explică Quick. 

Complicele îl imobilizează pe Levi, în timp ce Quick îi aplică 
„Vreo câteva lovituri puternice” și îi provoacă o rană superficială 
la stern. 

— lar acum urmează un șut cu piciorul în zona stomacului și 
alte câteva lovituri cu piciorul, așa, și cred că și în coaste. 

— Acum apuc un cric și o piatră, zice Quick, nesigur până în 
ultimul moment asupra armei crimei. 

Dar Quick vrea să demonstreze mai întâi cu ce forță 
extraordinară l-a lovit pe Levi. Păpușa aflată pe jos cântărește 
aproximativ 80 de kilograme. 

Quick își face vânt și lovește în plin avânt păpuşa, care având 
în vedere greutatea ei, rămâne nemișcată. Este același lucru cu 
a lovi un zid și durerea este de nedescris. 

— Au! Au! Au! se vaită Quick sărind într-un picior și ţinându-se 


cu mâna de piciorul rănit. 

Mai mulţi dintre cei de faţă se întorc discret, de parcă tocmai 
descoperiseră ceva foarte interesant în altă parte. 

Când Quick își mai revine, este lămurit și în privinţa armei 
crimei. 

— Este o piatră, spune el și arată cum l-a lovit în tâmplă pe 
Levi. 


Din acel moment Levi își pierde cunoștința. 

Acum Quick vrea o pauză și Penttinen folosește ocazia pentru 
a se duce la Jan Olsson. 

— Cum se prezintă Thomas? 

Olsson se eschivează și mormăie ceva neinteligibil. Cele mai 
rele temeri ale lui se adeveriseră și cu atât mai mult se 
străduiește să nu dezvăluie dacă descrierile făcute de Quick 
corespund ori nu cu rezultatele acţiunii de conservare a urmelor. 

Acum Quick mai trebuie să arate cum el și complicele lui îl 
pun pe bancheta din spate pe însângeratul Levi, și cum îl 
ascund sub o pătură. 

— Cum vi se pare acum Levi? întreabă Penttinen. 

— Mort, răspunde posac Quick. 

— Mai scoate vreun sunet? 

— Nu, răspunde Quick. 

Este un răspuns greșit și Penttinen dă de înţeles că el nu 
acceptă afirmaţia că Levi ar fi fost ucis aici. 

— Dumneavoastră spuneţi că el vomită și tușește cu sânge, 
cum stabiliți asta? 

In timpul reconstituirii Quick nu a afirmat așa ceva, dar o 
întoarce rapid: 

— Asta se petrecea în timp ce mergem cu mașina. 

Faptul că Levi nu era mort când a fost așezat pe bancheta din 
spate este foarte important pentru a doua parte a reconstituirii, 
care trebuie să aibă loc în zona împădurită de lângă R&rshyttan, 
unde a fost găsit cadavrul lui Levi. 

— În ce stare se află el? vrea să ştie Penttinen. 

— Despre asta voi vorbi când vom ajunge acolo, răspunde 
criptic Quick. 


În curând caravana auto se îndrepta pe șoseaua 756 de la 
R&rshyttan spre Angnăs. La câteva sute de metri de capătul 


șoselei, într-un loc de întoarcere pentru autovehicule aflat în 
mijlocul pădurii, coloana oprește. Acum Thomas Quick trebuie 
să demonstreze cum l-a ucis pe Yenon Levi. 

Automobilul Mazda Combi cu Levi pe bancheta din spate 
parchează în poziţia corectă și Quick încearcă să scoată păpușa. 
Quick și complicele trag de pătura pe care se află păpușa și în 
final o scot afară. 

— Deci aici nu este mort, spune Quick. 

Informația conform căreia Levi fusese mort înainte de a 
ajunge la casa de vacanţă din Olsta nu mai este actuală și Quick 
așază păpuşa în picioare cu ajutorul Annei Wikström. Aceasta 
este foarte grea, după câteva secunde Quick îi dă drumul și 
păpușa cade. Quick spune că așa s-au și petrecut lucrurile, 
pentru că pe Levi nu îl mai ţineau picioarele. 

Este scoasă ranga din portbagaj și Quick arată cu încetinitorul 
cum i-a aplicat lui Levi lovitura la ceafă. 

— Părerea mea este că era o rangă, spune Quick. 

— Sunteţi nesigur? întreabă Seppo. 

— Acum sunt nesigur. 

— Ce altceva ar fi putut să fie, dacă nu era o rangă? 

— Putea fi o cazma, dar eu înclin către rangă. 

Quick se urcă în mașină, care fusese condusă încoace și 
încolo, și încearcă să „se orienteze” unde lăsase cadavrul. După 
o îndelungată chibzuială îl depune într-un loc greșit și într-o 
poziție greșită. Quick spune că și-ar fi vârât mâna sub puloverul 
lui Levi și ar fi simţit părul de pe pieptul și abdomenul acestuia. 

„Yenon Levi nu avea păr pe piept”, gândește Jan Olsson. 
Notează asta în carnetul lui, dar mina sa nu trădează nimic. 

Cea mai importantă descoperire făcută de poliţie în 1988 la 
faţa locului a reprezentat-o o pereche de ochelari, pe care 
probabil că victima o pierduse acolo. Quick nu amintise nimic 
despre ochelari. Verificările au stabilit că ochelarii nu îi 
aparținuseră lui Quick și altfel nu se potriveau în povestea 
aceasta. 

Anna Wikström preluase rolul lui Yenon Levi și, când s-a întins 
pe jos, Quick i-a propus să își scoată ochelarii dacă vrea, după 
care reconstituirea a continuat. 

Când aceasta s-a apropiat de sfârșit, Penttinen a întrebat: 

— Vreţi să mai spuneţi ceva, Thomas? 

— Nu. 


— Aţi spus ceva care mi-a dat de gândit. De ce ați spus de 
treaba aceea cu ochelarii? Aţi spus că ei se află acolo. Sunt aici. 
Este ceva ce va trecut prin minte, ceva la ce vă mai gândiţi ori 
altceva? vrea să știe Penttinen. 

— Da, ei erau... Nu, nu știu de ce am zis asta. 

— Vă vine greu să vorbiţi despre ei? 

— Nu, nu. 

— Avea el ochelari? 

— Nu, nu cred. 

— De ce aţi vorbit despre ochelari? 

— M-am gândit, când l-am văzut cu ochelari, că ei ar fi 
undeva într-o parte, dar nu știu... spune Quick în încheiere. 

Interesul persistent al lui Penttinen pentru comentariul lui 
Quick referitor la ochelarii figurantei nu a fost un indiciu 
deosebit de subtil. In interogatoriile ulterioare, Quick a relatat că 
ei fuseseră cumpăraţi într-o benzinărie, pentru a-l deghiza pe 
Patrik, complicele lui în vârstă de 16 ani. 

Ochelarii găsiţi aveau dioptrii 4, deci pentru prezbiţi. De ce 
fuseseră aleși pentru Patrik niște ochelari cu dioptrii atât de 
mari, cu toate că acesta nu avea defecte de vedere, Quick nu a 
explicat. Și nimeni nu a întrebat. Vechimea ochelarilor a fost 
apreciată la aproximativ zece ani atunci când au fost găsiţi, 
ceea ce însemna că fuseseră cumpăraţi când Patrik avea șase 
ani. O altă nepotrivire era legată de afirmaţia angrosistului că 
modelul respectiv nu fusese niciodată vândut în staţiile de 
benzină. 


Când s-a înserat, Olsson era convins că reconstituirea tocmai 
realizată însemna sfârșitul întregii anchete-Quick: 

— Eram absolut sigur că acum era clar că Quick nu putuse 
săvârși această crimă. Era evident. 

Olsson știa că Quick indicase greșit locul faptei și arma crimei. 
Cadavrul lui Yenon Levi fusese lăsat într-un loc greșit și lui Quick 
îi scăpase faptul că victima fusese percheziţionată și că i se 
goliseră buzunarele. Tehnicienii ridicaseră amprenta unui pantof 
al lui Levi care dovedea nu doar că acesta fusese conștient, ci și 
că se apărase din toate puterile, pentru că pământul era 
răscolit. 

In concluzie, probele dovedeau că omorul fusese precedat de 
evenimente pe care criminalul trebuia să le poată zugrăvi. Insă 


descrierea făcută de Quick contrazicea punct cu punct probele 
găsite la locul faptei. Povestea lui Quick era pur și simplu o 
minciună. Aceasta era opinia lui Olsson. 

După terminarea reconstituirii, Claes Borgström a întrebat 
dacă Jan Olsson îl putea lua cu el la Stockholm. 

— In mașină am încercat să îi explic lui Borgström că 
reconstituirea arătase că autorul crimei nu era Quick. Acest 
lucru era clar de la cap la coadă. 

Dar Borgström a răspuns evaziv, vorbind în schimb despre 
velierul pe care și-l cumpărase. El orienta deseori discuţiile către 
această temă, chiar și pe cele cu clientul lui. Însă reacţia lui 
Quick era limitată, pentru că nu îl interesau velierele și nici nu 
se pricepea la ele. 


Așadar, ce s-a petrecut, de fapt, cu Yenon Levi? 

La doi ani și jumătate după crimă, pe 10 ianuarie 1991, o 
referentă de la resortul solicitanți de azil și refugiaţi din 
Borlânge a făcut o descoperire interesantă. A constatat că niște 
ochelari de pe fotografia unui pașaport aveau asemănări 
frapante cu ochelarii pe care poliția îi găsise lângă cadavrul lui 
Yenon Levi. 

Ochelarii și fotografia de pașaport au fost trimise pentru 
analiză la laboratorul de criminalistică. Laboratorul menţiona, în 
expertiza făcută, că „date decisive indică” faptul că ochelarii de 
la locul faptei sunt aceiași cu cei din fotografia de pașaport. Era 
un argument ce nu putea fi ignorat. 

Firma Hoya-Optik AB a efectuat o verificare costisitoare, în 
urma căreia a rezultat că lentilele din fotografie aveau aceleași 
dioptrii ca acelea ale ochelarilor de la locul faptei, respectiv 4. 

Fotografia de pașaport cu ochelarii de la locul faptei 
reprezenta un bărbat pe care noi îl vom numi Ben Ali, în vârstă 
de 50 ani, de origine nord-africană, care se afla în arestul poliţiei 
din Falun. In urmă cu puţin timp, fusese condamnat la cinci ani 
de închisoare pentru vătămare corporală, instigare la vătămare 
corporală gravă, ameninţare și furt. 

Ben Ali îl determinase prin ameninţări pe un cunoscut să o 
desfigureze cu cuțitul pe prietena sa. Fiica în vârstă de 12 ani a 
femeii asistase la maltratarea brutală a mamei. Îi fusese atinsă 
artera carotidă și femeia abia scăpase cu viaţă. Făptuitorul 
declarase că Ben Ali îi ceruse să îi scoată și un ochi, dar el 


refuzase. 

În urma expertizei efectuate de laboratorul criminalistic, Ben 
Ali a putut fi pus în legătură cu scena crimei. judecând după 
faptele sale, el se dovedise capabil de violenţă și de omor. Cu 
toate astea, rămânea de clarificat cum îl contactase pe Yenon 
Levi și, mult mai important, care fusese motivul crimei. 

In documentele vechi ale anchetei, exista un indiciu trimis 
poliţiei din Avesta, la nici două săptămâni de la crimă. Mesajul 
anonim era scris de mână, îngrijit și umplea o pagină A4: 

„Către investigatorii crimei Levy 

La gara centrală există un grup de arabi cu ură extremă faţă 
de evrei (îl venerează pe Hitler). Acești arabi au o legătură în 
Borlânge (printre altele la o firmă foto). Nu ar fi de mirare să fie 
vorba despre o acţiune de represalii, poate că Levi a plecat cu 
aceștia din Stockholm. 

O idee deplasată?” 


O prietenă suedeză a declarat la interogatoriu că Ben Ali se 
ducea la gara centrală din Stockholm pentru a căuta tineri arabi, 
pe care îi punea să muncească pentru el. Munca acestora 
consta în a merge din poartă în poartă la ţară, în Dalarna, 
Suedia de Nord și Norvegia, pentru a vinde bătrânilor tablouri. 
Deseori ei lucrează câte doi și, în timp ce cerea voie să dea un 
telefon ori să meargă la toaletă, celălalt se folosea de ocazie să 
fure obiecte de valoare din casă. 

Mai mulţi dintre tinerii arabi care lucraseră pentru Ben Ali au 
declarat la interogatorii că acesta îi abordase în gara centrală 
din Stockholm și le promisese muncă și femei suedeze. Unii 
dintre aceștia locuiseră cu diferite femei în Dalarna. 

Cercetările au evidenţiat că un mare număr de bărbaţi arabi 
tineri au lucrat pentru Ben Ali din 1986 până în 1988. Câteva 
dintre prietenele lui au declarat la audieri că îl întâlniseră pe 
Yenon Levi în vara anului 1988 în locuinţa lui Ben Ali. 

— L-am văzut pe acest bărbat. Îmi amintesc de nasul lui, a 
spus o femeie când poliţia i-a arătat fotografia. 

Conform spuselor ei, acesta și Ben Ali mâncaseră în camera 
de zi și se uitaseră la televizor. 

Ben Ali fusese la Stockholm la începutul lui iunie și adusese 
doi tineri marocani, Mohammed și Rachid. Ei părăsiseră 
localitatea imediat după sosirea la Borlânge. Când s-au întors 


după câteva zile, unul din ei purta o jachetă matlasată uzată, pe 
care mai înainte nu o avusese. Era roșie, albă și albastră și arăta 
exact ca jacheta dispărută a lui Yenon Levi. 

Ultima dată Yenon Levi a fost văzut de un inspector de gară în 
gara centrală din Stockholm, iar acesta declarase după crima 
din 1988 că Yenon Levi stătuse în sala de așteptare împreună cu 
câţiva bărbaţi care vorbeau araba. Levi îl întrebase în engleză 
despre legătura cu trenul care mergea la Mora - Falun. 

Un alt inspector de gară l-a recunoscut pe Ben Ali într-o 
fotografie și era sigur „sută la sută” că Ben Ali se aflase în gara 
centrală din Stockholm pentru a căuta noi străini, și se comporta 
de parcă era în căutarea unui cunoscut. 

Familia lui Yenon Levi era originară din Yemen, el avea 
înfățișare de arab și vorbea araba. De aceea putea fi luat drept 
arab, dar era evreu israelian și servise ca sergent în armata 
israeliană în războiul din Liban. 

Având în vedere ura antisemită a lui Ben Ali, Yenon Levi ar fi 
fost în pericol dacă s-ar fi descoperit în prezenţa lui Ben Ali că 
era evreu israelian. 

Ben Ali era suspectat că l-ar fi omorât pe Yenon Levi, totuși nu 
a fost acuzat, ci a fost expulzat din Suedia după ce și-a ispășit 
pedeapsa cu arest. 

In primăvara anului 1996, ancheta-Quick se găsea într-o fază 
foarte intensă. Pe lângă interogatoriile, reconstituirile și 
deplasările la locul faptei legate de Yenon Levi și de „băiatul 
norvegian”, Quick a fost dus la Drammen și la Brjeskogen 
pentru cazul Therese Johannesen. Quick susținea pe atunci că ar 
fi tranșat cadavrul Theresei și l-ar fi aruncat într-un lac din 
pădure. 

Pe 28 mai, s-a adunat la Ørje un mare număr de polițiști: 
poliţia judiciară de stat norvegiană, anchetatorii din cazul 
Therese, polițiști ai districtului Ørje, tehnicieni criminaliști, 
biologi, un profesor de anatomie, dresori cu câini, pompieri 
norvegieni, scafandri, ca și personal din cadrul apărării civile 
norvegiene. Grupul suedez era reprezentat de Seppo Penttinen 
și Anna Wikström, și era regizorul acestei operaţiuni macabre și 
costisitoare. 

In prima zi au fost pornite pompele de pe malul lacului. O 
jumătate de armată de lucrători a fost distribuită în diferitele 
staţii, apa scoasă trecea printr-o sită supravegheată cu grijă, 


scafandri cercetau fundul lacului, câinii de urmă erau puși la 
treabă, malul lacului era răscolit și Wikström nota în jurnalul de 
bord: 


Seppo și subsemnata schimbăm o privire și ne gândim 
cu disperare la același lucru: oare el ne-a dat informaţia 
corectă? 


Expertul în anatomie profesorul Peter Holck stă alături de sita 
fină care ar trebui să reţină resturile pământești ale Theresei. 
Holck a adus cu el scheletul unui copil de vârsta Theresei, 
destinat a arăta anchetatorilor, care de fapt posedă cunoștințele 
respective, cum trebuie să se prezinte resturile căutate. 

Munca la lac își urmează cursul șapte zile pe săptămână, zile 
lungi. Plouă cu găleata. Absența unui rezultat palpabil începe să 
îi neliniștească de timpuriu pe Wikström și pe Penttinen. La 
întâlnirile cu colegii norvegieni răsfoiesc materialele dosarului 
Quick și însemnările pe care le face Wikström în jurnal lasă să se 
întrevadă îndoieli: 

„Bineînţeles că modul de exprimare și credibilitatea lui TQ 
ridică permanent semne de întrebare... Cum ar trebui să le 
judecăm?? 

Da... asta (Saida...)? le-ar ști... 

Asta nu se poate accepta atât de simplu, mie îmi este greu 
uneori că noi «trebuie să ne punem în rând cu TQ», dar scopul 
urmărit este de a da celor din familie un răspuns. TQ se află 
unde se află”. 


Însemnările pline de îngrijorare alternează cu descrieri ale 
convieţuirii cu colegii norvegieni și suedezi. Notele din jurnal se 
termină după opt zile, pentru că Wikström și Penttinen trebuie 
să se întoarcă temporar în Suedia din cauza anchetei în cazul 
Yenon Levi. 

Îngrijorarea lui Wikström cu privire la consecinţele rezultate 
din lipsa descoperirilor de probe după cercetarea amplă a 
lacului sunt acum evidente. ` 

Ea citează o strofa din poezia „In mişcare” de Karin Boye: 


2 Referire la Saida Andersson (1923—1998) clarvăzătoare 
suedeză 


Ei bine, călătoria noastră te va fi învățat multe, măcar 
drumul în sine a meritat efortul. Subsemnata trebuie să 
încerce să se mulțumească cu chestia aceasta, indiferent 
de rezultat. Seppo și cu mine ne-am și gândit la calea de 
ieșire, scop: necunoscut. Poate că vom trece mai întâi pe 
lângă Săter[...] noi jucăm un joc riscant, dar din fericire 
vecinii noștri nu au nicio vină. 

Cu asta jurnalul se încheie marţi 4 iunie 1996. 

Anna Wikström, krinsp 


Drenarea lacului a durat de la 28 mai până la 17 iulie 1996, 
costurile s-au ridicat la mai multe milioane de coroane și nu s-a 


găsit nimic. 


COMISIA QUICK SE DESTRAMĂ 


În ciuda fiascoului de la prima reconstituire în cazul Yenon 
Levi, ancheta a continuat și Jan Olsson a aflat uimit că Thomas 
Quick trebuia să participe la o nouă reconstituire. El a încercat 
să îmi explice cât de neobișnuită era această decizie. 

— A repeta o reconstituire este ceva inimaginabil, așa ceva 
nu se face. De ce s-ar face? 

Înainte de această a doua reconstituire, Seppo Penttinen a 
avut acces la analiza modului de săvârșire a faptei făcută de 
tehnicienii criminaliști în urmă cu o jumătate de an și în această 
perioadă îl interogase din nou pe Quick. 

În aceste condiţii reconstituirea a decurs pentru Quick sensibil 
mai bine, dar povestea lui avea în continuare inconsecvenţe în 
privinţa expertizei medico-legale și a probelor ridicate de 
tehnicienii criminaliști. Christer van der Kwast a convocat o 
ședință pentru a înlătura aceste inconsecvenţe. 

Olsson relatează: 

— Era într-o seară, la poliţia judiciară, și erau prezenţi toți: 
medicul legist Anders Eriksson, anchetatorii din Falun şi 
Stockholm, Christer van der Kwast și cu mine. De la început am 
sesizat că la această întâlnire van der Kwast a schimbat tonul. 

Până atunci lui Olsson i se întâmplase ca van der Kwast și 
Penttinen să fie clar de partea lui, deși el își expusese încă de 
timpuriu îndoielile în privinţa credibilităţii lui Quick. 

— Deseori ei spuseseră că apreciază munca mea și că salută 
faptul că eu eram critic. Considerau că eram un atu pentru 
anchetă, explică Olsson. 

Însă curând avea să constate că exista o limită a toleranţei lui 
van der Kwast și față de alți participanţi. 

La ședința de la sediul poliţiei judiciare, Christer van der 
Kwast și-a exprimat nemulţumirea faţă de modul în care erau 
formulate rezultatele expertizei medico-legale. Între altele, 
acolo scria negru pe alb că majoritatea declaraţiilor făcute în 
anchetă de Quick nu acopereau constatările privitoare la rănile 
lui Yenon Levi. Tot atât de puţin se potriveau explicaţiile lui 
referitoare la majoritatea rănilor cu efect mortal suportate de 
Levi. Expertiza era semnată de medicul secundar Christina 
Ekstrom și aprobată de șeful ei, Anders Eriksson. 

— Christer van der Kwast i-a cerut lui Anders Eriksson, medic 


legist șef și profesor la Umeă, să modifice expertiza, povestește 
Olsson. 

In calitate de șef de departament și profesor, Anders Eriksson 
avea competenţa de a respinge aprecierile și de a scrie altele, și 
Jan Olsson s-a mirat că Eriksson a acceptat solicitarea lui van 
der Kwast. 

După ce problema cu expertiza medico-legală a fost rezolvată 
atât de convenabil, Christer van der Kwast a atacat ancheta 
criminalistică; aceasta conform spuselor sale, lăsa de dorit. 

— Apoi van der Kwast m-a luat pe mine la rost pe același ton. 
Era ca un fel de interogatoriu în fața unei instanţe. Mi-am dat 
seama că era hotărât să impună declanșarea urmăririi penale. 
Așa că i-am spus: Cum vreţi să evitaţi chestiunea cu ochelarii? 
Și cu asta totul s-a încheiat, și el nu a vrut să mai discute despre 
asta. 

Probabil că întrebarea atât de nevinovată a lui Olsson 
adresată lui van der Kwast a fost interpretată ca o declaraţie de 
război, care va avea urmări. 

— Nu mi s-a mai întâmplat ca un procuror să încerce să 
manipuleze experţi în această manieră, spune Olsson. 

Povestea cu raportul modificat referitor la rănile lui Yenon 
Levi a fost mulţi ani vânturată prin mitologia-Quick și totuși, în 
ciuda cercetărilor efectuate ulterior de către ziariști și avocaţi, 
expertiza iniţială nu a mai fost niciodată repusă în drepturile ei, 
nici între materialele anchetei, și nici la Institutul de medicină 
legală din Umeă. De aceea eram cam sceptic în privinţa 
descrierii făcute de Jan Olsson întâlnirii de la sediul din 
Stockholm, în cadrul căreia un procuror să fi exercitat presiuni 
atât de directe asupra unui medic legist, pentru ca acesta să își 
reformuleze expertiza. 


Pe 23 septembrie 2008, îl caut pe un anchetator în cazul Levi, 
fostul comisar criminalist Lennart Jariheim. Mă primește pe 
veranda construită de el, înconjurată de sticlă, a casei sale din 
Avesta. După pensionarea din poliţia judiciară din Avesta, 
muncește mai mult decât oricând, povestește el. Face amenajări 
la casele copiilor săi, lucrează la firmele lor, are tot timpul ceva 
de făcut și se bucură de viaţă. 

— Ah, așadar, vă interesează Quick, spune el cu un zâmbet 
cam strâmb, care poate să semnifice orice. Nu sunteţi primul, 


adaugă el, își aprinde o pipă abia pregătită și se reazemă de 
speteaza scaunului. 

Jariheim era șeful serviciului de urmărire din Avesta când cei 
de la poliţia judiciară l-au sunat în toamna anului 1995 și i-au 
spus că un pacient de la Säter a mărturisit că el l-a omorât pe 
Levi. 

Lennart Jariheim și colegul său Willy Hammar au început 
cercetări amănunțite referitoare la viaţa dusă de Thomas Quick 
în perioada în care s-a săvârșit crima, dar curând au descoperit 
că ancheta funcţiona după reguli absolut proprii. 

— În mod normal se procedează astfel: cazul se află la secţia 
de poliţie și aceasta poate solicita ajutor de la poliţia judiciară, 
dar în acest caz situaţia era invers. Când era vorba despre ce 
trebuia și ce nu trebuia făcut nu aveam un cuvânt de spus. 

Jariheim și Hammar erau foarte surprinși când din poziţia lui 
de anchetator-șef Christer van der Kwast le-a interzis s-o 
audieze pe o fostă prietenă a pretinsului complice al lui Quick. 
Lennart Jariheim a vrut în plus să facă o percheziţie la un 
depozit în care se păstrau lucruri ale lui Quick, pentru că acolo 
puteau fi scrisori, jurnale personale și alte materiale probatorii. 
Van der Kwast nu a permis asta și nici cercetarea criminalistică 
a locuinţelor anterioare ale lui Quick. 

Lennart Jariheim și colegul lui erau de părere că existau doi 
potenţiali făptuitori în cazul Levi: bărbatul „cu ochelari” Ben Ali 
și un cunoscut criminal care fusese văzut în zonă înainte de 
crimă. Dar Christer van der Kwast le-a interzis să urmărească 
aceste piste. 

— Mie mi s-a părut că Christer van der Kwast, Seppo 
Penttinen și Anna Wikström erau „fixați” pe Thomas Quick și 
făceau pe dracu-n patru să îl acuze, deși foarte puţine date l-ar 
fi suspectat pe Thomas Quick ca făptuitor, spune Jariheim. 

El era frustrat pentru că fusese împiedicat să efectueze 
cercetări cât mai ample posibil. Spune că atunci a înţeles de ce 
Ture Năssen de la poliţia judiciară de stat se retrăsese. 

— Eu și Willy Hammar am pus sub semnul întrebării și 
participarea noastră la ancheta-Quick. Nu exista nimic care să 
indice amestecul lui TQ în asasinarea lui Levi. Nimic! 

Totuși, Jariheim și Hammar au rămas loiali și au executat ceea 
ce i-a pus Christer Van der Kwast să facă. 


Afară este deja întuneric și vreau să plec, când Jariheim se 
ridică și se duce în camera alăturată. Se întoarce ducând o cutie 
grea. 

— O puteţi lua cu dumneavoastră, eu am așteptat ocazia 
potrivită și aceasta a venit, spune el și îmi pune cutia la 
picioare. 

Îi mulţumesc amabilului comisar, iau cutia, mă duc la hotel și 
o desfac. 

Conţine documente din anchetele în cazurile Levi și al 
tânărului azilant, ca și despre alte chestiuni actuale la momentul 
când făcea Jariheim cercetările. 

Deasupra era prima expertiză de medicină legală referitoare 
la Yenon Levi, cea pentru care, așa cum susţinuse Olsson, van 
der Kwast ceruse reformularea. Este datată 17 noiembrie 1996 
și este semnată de medicul secundar Christina Ekstrom și de 
profesorul Anders Eriksson. Pe prima pagină cineva scrisese cu 
pixul: „Ex. de lucru. Conform lui Kwast, defectuos, va fi revăzut”. 

În cutie se mai află alte două versiuni, ultima poartă doar 
semnătura lui Anders Eriksson. 

Acum, când am în mână expertiza mult dorită, este ușor să 
găsesc paragrafele considerate de van der Kwast 
„defectuoase”. 

Medicul legist Christina Ekstrom comparase rezultatele 
cercetării medico-legale cu declaraţiile făcute de Quick la 
interogatorii și trăgea următoarele concluzii: 

„Quick a furnizat în descrierea modului de săvârșire a faptei 
multe versiuni diferite, care se contrazic în mai multe puncte”. 

Pe anchetatori îi deranja o rană cu totul specială a lui Yenon 
Levi, o fractură a osului iliac. Din expertiza medico-legală rezulta 
că diversele declaraţii ale lui Quick nu puteau explica 
proveniența acestei vătămări mortale. 

Seppo Penttinen o căutase personal pe Christina Ekstrom și 
încercase să o convingă că Quick putuse cauza fractura cu o 
lovitură de picior ori sărind pe victimă. „Gândiţi-vă ce picioare 
mari are Quick”, îi spusese Penttinen. Dar Ekstrom a rămas la 
concluzia ei iniţială, că vătămarea putea proveni doar dintr-o 
cădere de la mare înălțime, în urma unui accident de circulaţie 
ori ceva asemănător. 

Am luat legătura cu un medic legist independent, care a 
confirmat că fractura osului iliac suferită de Yernon Levi era cu 


totul deosebită. Ea era mortală și putea să apară numai printr-o 
violenţă aplicată cu foarte mare forţă, cum ar fi trecerea unui 
automobil peste victimă. 

Anders Eriksson a rezolvat problema procurorului, trecând cu 
vederea 90% din materialul trecut de Christina Ekstrom în 
raport. În versiunea finală s-a avut în vedere numai ceea ce 
declarase Quick la cea de a doua reconstituire și în 
interogatoriile ulterioare ei. 

Cele trei expertize pe care le am în faţă dovedesc clar că 
relatarea lui Jan Olsson privitoare la întâlnirea de la sediul 
poliţiei judiciare a statului a fost corectă. 


— Cum vreţi să evitaţi chestiunea cu ochelarii? îl întrebase Jan 
Olsson pe Christer van der Kwast. 

A fost o întrebare retorică, deoarece chestiunea nu putea fi 
evitată. 

Cu toate că responsabilitatea pentru tehnica criminalistică în 
cazul Levi era a lui Olsson, van der Kwast a trimis-o pe Anna 
Wikström la Avesta, ca să aducă ochelarii. Ea a fost trimisă la 
laboratorul de tehnică criminalistică pentru a întreba dacă există 
metode de cercetare mai noi, care ar putea conduce la un alt 
rezultat. 

Laboratorul a rămas totuși la constatarea sa, și anume că 
„temeiuri solide indică” faptul că ochelarii de la locul faptei sunt 
identici cu cei purtaţi de Ben Ali în fotografia pentru pașaport. 
Ceea ce a confirmat și cercetarea efectuată de firma Hoya-Optik 
AB. 

Drept urmare, Christer van der Kwast a hotărât să renunţe la 
ampla cercetare făcută de inginerii specialiști și a contactat, în 
schimb, compartimentul din Stockholm pentru cercetări, care a 
ajuns la un rezultat contrar. Expertiza unui funcţionar serviabil, 
care pentru realizarea expertizei de specialitate s-a adresat unui 
obișnuit magazin de ochelari din Hantverkargatan, Stockholm, 
magazin care, cu totul întâmplător furniza polițiștilor rame de 
ochelari cu reducere, a fost preferată celei realizate de 
laboratorul de tehnică criminalistică. 


Când, la sfârșitul anului 1995 a prins viață comisia-Quick, 
intenţia sinceră a fost ca, utilizând metode științifice și cei mai 
buni anchetatori ai corpului polițienesc, să se facă lumină în 


crima mărturisită de incomprehensibilul Thomas Quick. 

Primăvara anului 1997 a nimicit aceste planuri. Câţiva polițiști 
din Stockholm au spus-o verde în faţă că nu îl credeau pe Quick, 
un altul s-a retras, au fost excluși de la cercetări specialiști și în 
cadrul poliţiei judiciare s-au creat două tabere. În calitatea lui de 
șef al operativului, comisarul Sten Lindström răspundea de 
personal și în toate privinţele ancheta Quick îi punea mari 
probleme. 

La prima întrunire a comisiei se discutase chestiunea 
accesului exclusiv al lui Seppo Penttinen la interogarea lui 
Quick. Lindström întrebase dacă această problemă nu ar trebui 
discutată, dar nu a intervenit nicio modificare la acest punct. 

— Nu, fir-ar al dracului! Nimeni în afară de Penttinen nu îl 
poate interoga pe Quick, răspunsese Christer van der Kwast. 

Şi așa a rămas. Se făcuse și propunerea ca toate 
interogatoriile cu Quick să fie analizate. Comisarul criminalist 
Paul Johansson, care mai târziu a devenit șeful grupului de 
profiling, era considerat cel mai bun analist de depoziţii din 
poliţie, era disponibil să analizeze toate interviurile purtate în 
cadrul investigaţiilor. 

Astfel de măsuri extreme necesitau, firește, autorizarea 
acordată de anchetatorul-șef. Johansson a început să citească 
procesele-verbale ale interogatoriilor, dar o decizie a lui van der 
Kwast nu a apărut niciodată, așa că proiectul a murit. 

Dar Paul Johansson citise dosarul Yenon Levi și, când l-am 
contactat, nu i-a făcut plăcere să vorbească despre ancheta- 
Quick, pentru că nu citise întregul material. Avea însă o părere 
clară despre interogatorii, pe care el totuși le citise: 

— Eu cred că ancheta arată clar că Thomas Quick habar nu 
avea cum s-a petrecut crima lui Yenon. 

Johansson a fost extrem de surprins când a citit verdictul. 

— Nimic nu corespunde cu ceea ce a spus Quick în timpul 
anchetei. De fiecare dată a declarat altceva. Dar mai apoi 
primește acces la documentele anchetei și brusc știe cum stă 
treaba. Eu consider că este ciudat faptul că instanţa l-a putut 
declara vinovat. 

Jan Olsson, predecesorul lui Paul Johansson în postul de șef al 
departamentului de profiling, a adresat pe 16 februarie 1997 o 
scrisoare conducerii anchetei, în care își expunea astfel punctul 
de vedere: 


Către Christer van der Kwast: 

În munca mea de investigaţie pentru a stabili dacă 
Quick l-a omorât pe Levi m-am străduit să privesc 
împreună cu colegii mei lucrurile cât mai obiectiv posibil 
„„. firește că îmi este clar faptul că procurorul ia decizia 
finală, dar nu pot să îmi ignor simţul dreptăţii, care mă 
călăuzește munca mea. De aceea sunt foarte consternat 
de decizia de punere sub acuzare a lui Quick, achitând 
astfel indirect persoana cu adevărat vinovată de această 
faptă. 


Scrisoarea enumera apoi mai multe date criminalistice și 
tehnice, care îl convinseseră pe Olsson de nevinovăția lui Quick 
în cazul Levi, de faptul că acesta nu avea cunoștințe cu privire la 
crimă. După părerea lui Olsson, în declaraţiile lui Quick nu există 
nimic care ar fi putut confirma că el se afla la locul faptei când 
Levi a fost omorât, chiar dacă, pe parcursul anchetei, se 
apropiase cât de cât cu descrierile de adevărata desfășurare a 
faptelor. 


Mie mi-a atras atenţia privirea insistentă cu care Quick 
l-a urmărit mai ales pe conducătorul interogatoriului și 
sunt convins că el are un simţ fin de a interpreta tonul, 
privirile și sentimentele persoanelor din jurul lui. 


Christer van der Kwast a citit scrisoarea, a înregistrat-o, iar 
Jan Olsson nu a mai auzit niciodată ceva despre ea. 

În ciuda acestor păreri contrare, van der Kwast era ferm 
hotărât să încheie ancheta cu o condamnare. 


PROCESUL LEVI 


Thomas Quick era tratat în continuare cu doze mari de 
benzodiazepine și avea de trei ori pe săptămână ședințe de 
terapie cu Birgitta Stähle. Notele din dosarul pacientului din 
acea perioadă sunt atât de îngrijorătoare, încât este greu de 
imaginat de ce nimeni nu a întreprins ceva cu privire la teribila 
dependenţă de medicamente a lui Quick. 

Pe 19 noiembrie 1996, Quick a fost găsit de către infirmieri în 
sala de muzică, unde încercase să se spânzure cu cureaua 
fixată de un calorifer. Era dezbrăcat și plin de sudoare, și trecea 
de la o personalitate la alta. Alături de el era un bilet: „Nu vreau 
să fiu Nana, pentru că mă cheamă Simon”. În final, personalul a 
reușit să-i administreze mai mult xanor și stesolid (supozitoare). 

O săptămână mai târziu, Quick se trezește noaptea într-o 
puternică criză de panică și „trece dintr-o personalitate în alta 
(printre care și Ellington). Vorbește în engleză și în tot felul de 
dialecte. După aproximativ două ore Thomas revine la realitate, 
dar cu ajutorul personalului și cu medicamente”. 

Birgitta Stähle notează: 


În ciuda stării dificile și a existenței împovărătoare, 
activitatea psihoterapeutică este continuată. Să sperăm 
că înainte de Crăciun va exista o veste cu privire la 
acuzarea privind Rörhyttan (Levi), pentru ca Thomas să își 
poată găsi liniştea necesară. 


Dar punerea sub acuzare s-a lăsat aşteptată, iar starea lui 
Quick s-a deteriorat vizibil după anul nou. În dosarul pacientului 
apar mereu însemnări despre panică extremă, gânduri 
sinucigașe și apatie gravă. Toate suferințele sunt tratate cu și 
mai multe benzodiazepine. O mențiune din 28 ianuarie 1997 
oferă o imagine tipică pentru starea în care se află Quick: 


Thomas a regresat în timpul ședinței terapeutice cu 
grave atacuri de panică și convulsii. Personalul a trebuit să 
îl imobilizeze și să îi administreze două supozitoare cu 
stesolid a 10 mg. După o oră, s-a înregistrat o ușoară 
îmbunătăţire. A fost trecut sub supraveghere. A dormit 
aproximativ o oră după masa de prânz. S-a trezit la ora 


14.00, s-a simţit destul de rău, stări de disperare și panică. 
A primit xanor 1 mg, două tablete; după 45 de minute de 
ușoară îmbunătăţire a stării a devenit apatic, fără vlagă. 
La ora 19.00, dr. Erik Kall îi prescrie heminevrin 300 mg, 
trei pastile peste noapte, de asemenea monitorizare, 
pentru că Thomas are gânduri active de sinucidere. Seara 
este sub influenţa medicamentelor, dar poate asculta 
muzică și se poate întreţine cu personalul pe teme 
diverse. Cedează din nou la ora 18.00, plânge și este 
disperat. Primește iarăși xanor 1 mg, două tablete, și cu 
ajutorul personalului revine la realitate. La ora 20.50, ia 
heminevrin 300 mg trei tablete. Doarme până la ora 1.00. 
Se trezește cu dureri de cap. la pamodil (paracetamol) 
două tablete, în plus voltaren 50 mg și după aproximativ o 
oră xanor 1 mg, o tabletă. Adoarme pe la ora 3.00 și se 
trezește la ora 7.00. După terapia din această dimineaţă 
se poate mișca doar cu greutate, merge greu. Nu îl ascultă 
trupul. Primește 2 xanor 1 mg. După ce o oră se simte mai 
bine, se întinde în pat și se odihnește. Se decide să fie 
monitorizat în continuare. 


Când Christer van der Kwast îl acuză la începutul lunii aprilie 
1997 de crimă în cazul Yenon Levi, starea lui Quick se 
înrăutățește. | se dau doze mai mari de medicamente și acum i 
se administrează benzodiazepine intravenos. Pe 13 aprilie, 
medicul Jon Gunlaugsson îi prescrie o injecție cu 20 mg 
diazepam (somnifer, folosit și în stări de anxietate și contra 
crizelor de epilepsie. Efecte secundare posibile: tulburări de 
articulare, diminuarea motricităţii și a timpilor de reacţie, accese 
de furie, halucinaţii, tendinţe de suicid, ruperea de realitate și 
depersonalizarea, ca și  desensibilizare). Lui Quick i se 
administrează „de două ori câte patru heminevrin (pastile, 300 
mg) și două tablete a 1 mg rohypnol (somnifer puternic) 
noaptea”. În ciuda acestei medicaţii dure, Quick a dormit doar o 
oră și jumătate noaptea. Un infirmier nota: „Acum, dimineaţa, 
este aproape catatonic. Tremură și poate vorbi doar cu greu”. 

La 8.45, a venit un medic și i-a administrat lui Quick o injecție 
cu diazepam 20 mg „fără efect vizibil”. La 10.30, i-a prescris o 
nouă injecție. „După o jumătate de oră enorma încordare 
cedează”. Medicul a mai prescris o doză mai mare din foarte 


puternicul preparat heminevrin, de trei ori câte patru pastile 
plus o injecție suplimentară seara. 


Puțin înainte de începerea procesului, Quick a primit mai 
multe amenințări cu moartea. De aceea instanţa din Hedemora 
a decis ca ședința principală să se desfășoare la sediul poliţiei, 
din motive de securitate. 

În prima zi a lucrărilor, pe 5 mai 1997, printre cei din sală s-au 
aflat mai mulţi membri de familie ai victimelor lui Quick. Părinţii 
lui Johan Asplund aveau îndoieli că Quick ar fi criminalul și voiau 
să vadă cu propriii ochi cum decurgea procesul. Tatăl lui Olle 
Hogblom se afla acolo din același motiv. 

— El susţine că se simte îndemnat să mărturisească din 
rațiuni morale, de obligaţie faţă de familiile victimelor. Atunci să 
ne arate unde este Johan, să furnizeze dovezi. În schimb, ne 
oferă doar piste false, a comentat Bjorn Asplund pentru 
cotidianul Expressen a doua zi. 

Comisarul Lennart Jariheim a fost prezent la proces ca 
asistent al procurorului van der Kwast și s-a ocupat de hărți, 
fotografii, arma crimei și în general de materialul probator. 
Jariheim concepuse el însuși procesul-verbal al anchetei și 
cunoștea pe dinafară conţinutul ei. El îmi povestește că a fost 
surprins că Thomas Quick a fost pus sub acuzare. După părerea 
lui, nu existau probe suficiente pentru vinovăția acestuia. 

Deoarece dovezi tehnice care să facă legătura între Quick și 
faptă nu existau, în locul lor au fost prezentate ca probe 
declaraţiile făcute pe parcursul anchetei și mărturia lui. La 
proces au jucat un rol și diferitele identități ale lui Quick. La 
întrebarea cum de putuse comunica cu Yenon Levi având 
cunoștințe reduse de limbă engleză, Quick a furnizat o explicaţie 
neașteptată: 

— Eu eram Cliff și el stăpânește la perfecţie engleza. 


Seppo Penttinen dă explicaţii în declaraţia sa privitoare la 
modul în care a decurs ancheta: 

— Pe parcursul anchetei, Thomas Quick și-a schimbat 
declaraţiile, și aceste schimbări au avut loc fără influenţe din 
exterior. Așadar, „greșelile” nu au fost făcute punându-i-se 
mereu aceeași întrebare ori chestionându-l dacă el este sigur de 
ceea ce spune. 


Tribunalul districtual a pus mare preţ pe evaluarea pozitivă 
oferită de Pentinnen calităţii interviurilor. 

Când le-am citit eu, a rezultat o cu totul altă imagine. 

În primele interogatorii, Quick a declarat că l-a întâlnit pe 
Yenon Levi la Uppsala și că acesta a vrut să meargă cu el la 
Lalun. Penttinen știa totuși că Levi fusese ultima dată văzut la 
Stockholm. Acesta este un exemplu concret al felului în care 
Penttinen interpreta și comenta permanent semnalele psihice 
ale lui Quick, și a felului în care erau corectate declaraţiile lui 
greșite. Aceste deducţii psihologice nu puteau ascunde că, în 
principiu, Penttinen îi comunica faptul că răspunsul lui era 
greșit. 


PENTTINEN: Sunteţi sigur sută la sută că l-aţi întâlnit pe 
Yenon Levi la Uppsala? 

TQ: Da. 

PENTTINEN: Nu aveţi nicio îndoială? 

TQ: Nu. 

PENTTINEN: Aici sunt din nou nevoit să vă interpretez 
reacția. Când am pus întrebarea sub această formă, aţi 
reacţionat de parcă mi s-ar fi părut că ar exista o 
nesiguranță în formularea dumneavoastră. Mimica 
dumneavoastră mi-a oferit aceste indicii. 

TQ: Hm... 

PENTTINEN: Este o chestiune esențială dacă este 
adevărat că tot timpul dumneavoastră v-aţi menținut 
punctul de vedere că întâlnirea a avut loc la Uppsala, apoi 
îmi daţi de înţeles că totuși acest punct este neclar. 


Câteva pagini mai încolo, în procesul-verbal al 
interogatoriului, Quick se corectează și spune că pe Levi l-a 
întâlnit la Stockholm. În această manieră anevoioasă a decurs 
cercetarea în continuare și detaliu după detaliu a fost astfel 
ajustat încât povestea lui Quick să nu contravină prea mult 
faptelor. 

Nici Christer van der Kwast nu a rezistat să nu îl ajute pe 
Quick în acest fel. În primele două interogatorii, Quick declarase 
că bagajul lui Levi rămăsese la locul faptei. La al treilea 
interogatoriu, i se pune totuși lui Quick întrebarea: ce s-a 
întâmplat cu bagajul lui Levi? El răspunde că acesta a rămas 


lângă cadavru. Acest răspuns nu a fost acceptat și van der 
Kwast a revenit puţin mai târziu asupra întrebării. 


KWAST: Încă o dată: ce s-a întâmplat cu aceste lucruri? 
TQ: Ele se află acolo, lângă cadavru. 


Drept urmare, Quick indică unde se afla cadavrul și susține în 
mod greșit că acesta nu s-ar fi văzut din stradă. Van der Kwast 
folosește din nou ocazia ca să întrebe despre bagaj: 


KWAST: Și bagajul? Acela mare? 
TQ: Da. 

KWAST: Unde era? 

TQ: în spatele lui. 


În ciuda răspunsului clar, van der Kwast nu îl slăbește pe 
Quick. Pur și simplu întrebarea era prea importantă și el o pune 
pentru a patra oară: 


KWAST: Și care era situaţia când aţi părăsit locul faptei? 
Ce s-a întâmplat cu bagajul? 

TQ: A rămas acolo. 

KWAST: Da, însă vedeţi dumneavoastră, tocmai aici 
avem o problemă. Și anume aceea că acest colet nu a mai 
apărut niciodată. 


La următorul interogatoriu, Quick spune că bagajul a fost luat 
de la locul faptei. Instanţa nu a fost informată despre acest 
aspect și așa a rămas. Această lipsă este atribuită de Lennart 
Jarheim în principal avocatului lui Quick. 

— Procesul a fost o farsă! Claes Borgström nu a pus pe tot 
parcursul procedurii nici măcar o singură întrebare critică. Era 
foarte clar că toţi așteptau ca TQ să fie condamnat, spune el. 

Modul în care a decurs procesul la tribunal nu i-a convins nici 
pe părinţii lui Johan Asplund, ba dimpotrivă, acesta le-a dat apă 
la moară. 

— Procesul este un teatru unic și Quick este regizorul, a spus 
Björn Asplund în Expressen pe 8 mai. 


Judecătorul și juraţii instanţei din Hedemora nu au împărtășit 


opinia soţilor Asplund, ci l-au declarat pe Thomas Quick vinovat 
de uciderea lui Yenon Levi. Completul de judecată a scris în 
sentință că „prin declaraţia lui Seppo Penttinen s-a dovedit că 
interogarea a fost exemplar realizată, fără întrebări sugestive 
ori repetări ciudate”. 

Claes Borgström a comentat îndoiala exprimată de doamna 
Asplund în același articol din Expressen cu cuvintele că poziţia 
ei față de credibilitatea lui Thomas Quick ar fi de înţeles. 

— Totuși, rămâne întrebarea fundamentală: de unde a primit 
el informaţiile și cum putea el să cunoască toate aceste 
amănunte? a spus Borgström. 

Reporterul Pelle Tagesson a completat argumentarea cu 
câteva citate alese din pledoaria lui Christer van der Kwast: 


El furnizează o imagine densă, concludentă, departe de 
orice bănuieli. [...] Mai mult nu se poate pretinde. Asta 
trebuie să fie mai presus de orice îndoială. 


LA ORJESKOGEN! 


La câteva săptămâni după toate acestea, la secţia 36 a 
institutului de psihiatrie din Säter a sosit un fax. Era expediat de 
Institutul pentru psihologie al Universităţii din Stockholm și era 
adresat lui Thomas Quick. Din aparat ieșea încet foaia-titlu cu 
salutări personale din partea expeditorului pentru destinatar. 
Urma un document pe șapte pagini, cu titlul „Linii orientative 
pentru Thomas Quick la deplasarea la locul faptei în Norvegia pe 
11 iunie în legătură cu cazul Therese Johannesen dispărută din 
1988” . 

La un an de la fiascoul din Norvegia, când deplasarea la locul 
faptei nu adusese niciun rezultat și de la drenarea tot atât de 
lipsită de rezultate a lacului din pădure, planul de acum de a-l 
duce pe Quick din nou la Brjeskogen, pentru a-i dirija spre 
cadavrul Theresei pe anchetatori, stârnea nelămuriri. 

Speranţele anchetatorilor renăscuseră și se bazau pe faptul 
că Christer van der Kwast dispusese ca la sfârșitul lunii mai a 
anului 1997 să fie deplasat la Brjeskogen un câine proprietate 
particulară, dresat pentru căutarea de urme, care cercetase o 
suprafaţă mare din pădure. Rezultatul fusese uluitor. 

Până acum polițiștii se concentraseră pe împrejurimile lacului, 
acum însă arealul se extinsese cu mai mulţi kilometri pătraţi și 
fusese împărțit în „povârniș”, „luminiș” și „piatră goală”. Câinele 
reacţionase pozitiv la toate cele trei locuri. După acest succes se 
punea acum problema învingerii barierelor psihologice ale lui 
Quick, pentru ca el să arate locul în care ascunsese cadavrul 
Theresei. Sven Åke Christianson avea deplină libertate pentru a 
proceda în așa fel încât să creeze condiţii optime ca Quick să își 
amintească unde era îngropată Therese. 

Acum paginile care ieșeau din fax erau rezultatul muncii 
intelectuale a lui Christianson. Că eu am aflat de asta ulterior se 
datorează unei idei năstrușnice. 

Sture Bergwall este ca un hârciog, el a strâns în decursul 
anilor o cantitate impresionantă de documente depozitate într-o 
încăpere din pivniţa clinicii din Säter. La fiecare vizită în această 
arhivă el apărea cu documente noi, imprevizibile, care aduc o 
nouă lumină asupra cercetării penale desfășurate în cazul lui și 
într-o zi, binedispus, mi-a spus că a găsit acest fax. 

Documentul este mult prea amplu pentru a putea fi redat 


complet, dar și mult prea de neimaginat pentru a fi sintetizat în 
mod credibil. De aceea vor fi expuse câteva extrase din liniile 
orientative stabilite de Christianson. Mai întâi, indicaţii la nivel 
de instrucţiuni de utilizare, care pot fi interpretate de 
anchetatori ca o jignire: 


Pentru ca deplasarea la locul în care se află îngropat 
cadavrul Theresei să se petreacă în mod optim, sunt 
valabile două condiţii: 

1. Modul de comportare al lui Thomas Quick (TQ): 
„Reușesc să fac asta, poate nu reușesc să fac asta, vom 
vedea”. [...] 

2. Ar trebui să încercăm să facem reconstituirea cât 
mai necomplicat posibil. Călătorim de la Säter la o 
ascunzătoare din Norvegia. TQ ne va conduce într-acolo și 
în principiu noi vom funcţiona doar ca sprijin pentru el (ca 
să îi reducem senzaţia de singurătate pe care el o poate 
resimţi la această acţiune). 


Pentru a crea condiţiile optime, fiecare amănunt este de cea 
mai mare importanţă: 


Pregătiţi cu grijă haine, provizii și restul dotărilor. Pentru 
călătorie: cafea, apă, sendvișuri, biscuiţi cu ciocolată 
(dulciuri) și ţigări. 


Pentru ca anchetatorii să fie corect orientaţi, Christianson 
schiţează un „program zilnic posibil pentru deplasarea lui TQ”: 


Plecarea din Săter cât mai devreme posibil. TQ să fie 
rugat să urce în mașină. „Acum plecăm”. Comportamentul 
lui TQ: „Bine, dacă așa trebuie”, el urcă și noi plecăm fără 
proiecte concrete, și fără a vorbi despre ce urmează. ... 

Pentru destindere se poate lua în bagaje un CD-Player. 

Când trecem graniţa norvegiană îi spunem lui TQ: 
„Acum trecem graniţa cu Norvegia. Alo! Trezirea!” TQ va fi 
rugat să oprească walkmanul. 


Christianson recomandă ca pe drumul către „ascunzătoare” 
Quick să fie lăsat să indice drumul, fără a i se adresa întrebări 


sugestive. Dacă el arată către dreapta, deși Penttinen știe că 
trebuie cotit la stânga, să nu fie corectat. 


Dacă TQ spune „Opriţi, acum coborâm” este important 
să îi dăm ascultare și să respectăm faptul că TQ decide 
când să se oprească mașina ori când să se meargă înapoi. 


Christianson își imaginează și că Quick poate „să înceapă să 
transpire, să intre în panică ori să meargă tot mai încet”, după 
ce coboară din mașină: 


În această situaţie ar putea să fie necesar un stimulent 
moderat. O încurajare psihică sub formă blândă. Acesta 
este pasul decisiv pentru corp, ca să depășească pragul 
de teamă. Seppo ori Anna pot prelua această chestiune. 


Christianson recomandă ca în timpul călătoriei Quick să aibă 
la dispoziție medicamente care intră sub incidenţa legii 
narcoticelor și amintește că nu trebuie uitate nici preparatele 
puternice: 


Medicamentele xanol (?) la care Quick să decidă doza. 
Vor fi pregătite și medicamente, de ex. Heminivrin (?), 
pentru cazul în care TQ reușește să arate ascunzătoarea și 
are o reacţie prea puternică. 


Recomandarea profesorului Christianson privitoare la xanol și 
heminivrin nu pare să se bazeze pe cunoștințe farmacologice 
(atât xanorul cât și heminevrinul sunt scrise greșit), ci mai 
curând exprimă dorinţa lui Quick. 


— În mod sigur am spus că nu trebuie să se zgârcească cu 
xanorul și eu trebuie să primesc atât cât am nevoie, spune 
Sture. Heminevrinul este un preparat foarte puternic, cu acţiune 
rapidă. Are cam același efect ca un sfert de litru de rachiu dat 
pe gât. Cu puţin timp în urmă o soră de aici, din Săter, mi-a 
povestit pe scurt că mă apuca cântatul după ce luam 
heminevrin. Este la fel ca atunci când ești beat. 


Christianson spune că trebuie înlăturate toate condiţiile care 


pot dăuna concentrării lui TQ asupra locului în care se află 
Therese. Problemele legate de ce s-a petrecut în momentul 
faptei trebuie clarificate mai târziu. Pentru că la reconstituirea 
din 11 iunie este vorba exclusiv de găsirea ascunzătorii. 

Unul dintre cei mai importanţi factori conturbatori care îl 
neliniștesc pe Christianson este interesul ziariștilor și el propune 
măsuri foarte ample pentru limitarea accesului acestora: 


Se va încerca evitarea atenţiei mass-media. Se va bloca 
întreg arealul, inclusiv cu supraveghere din aer. Orice 
prezenţă din mass-media deranjează concentrarea. 


Spre deosebire de alte reconstituiri cu Quick, aceasta nu a 
fost înregistrată video, ceea ce corespundea cu liniile directoare 
impuse de Sven Åke Christianson. 

„Dacă este posibil, TQ nu va fi filmat pe drumul către 
ascunzătoare, scria profesorul. Altfel nu se va putea concentra 
pe găsirea Theresei”. 

Christianson își imaginează cum se aproprie Quick de 
ascunzătoare: 


Când TQ ajunge acolo, ar putea să spună: „Acum 
deschid acest mormânt”. Sau: „il puteţi deschide... 
Ridicaţi chestia asta, ca să pot să îl apuc”. 


Lui Christianson îi era clar că ar fi o rușine să nu se poată 
deschide mormântul, dacă tot s-a ajuns până aici. De aceea 
propune în continuare: 


Vor fi necesare eventual unelte dacă vor trebui 
îndepărtate straturi de pământ, de exemplu, ceva pentru 
afânarea pământului, un târnăcop, un mic hărleţ ori ceva 
de genul acesta. [...] 

Când TQ, ajunge la ascunzătoare (mormânt), trebuie să 
i se acorde posibilitatea câtorva momente de reculegere. 
Lui TQ sau altcuiva, cu acordul acestuia, trebuie să i se 
ofere posibilitatea de a deschide ascunzătoarea și apoi ca 
TQ să fie pus să atingă fizic un os, de exemplu, o coastă. 
Este importantă respectarea acestei dorinţe și ca el nu 
trebuie să se simtă rușinat pentru asta. 


Nu i seva pune nicio întrebare de genul «de ce?>. 


În cartea În mintea unui asasin în serie (Norstedts, 2010), 
Christianson scrie că unui asasin în serie i-ar fi de ajutor „să 
retrăiască plăcerea faptei” și că păstrarea unor părţi ale 
cadavrului „i-ar crea intimitate și excitație sexuală”. Potrivit lui 
Christianson, părţi ale cadavrului „ar putea fi utilizate ca obiect 
pentru onanie sau ca simbol satanic”. 

Având în vedere scenariul de mai sus, propusa blocare a 
pădurii din Ørje, inclusiv supravegherea cu elicoptere ale 
poliţiei, părea o măsură justificată. 

Dar reconstituirea aceasta nu avea să se desfășoare așa cum 
își închipuise Christianson. 


În acea dimineaţă de 11 iunie, expediţia a plecat către 
Norvegia. Quick călătorește într-un autobuz împreună cu 
infirmierii și cu Birgitta Stähle, pentru a nu fi supus presiunii de 
către anchetatori. În spatele lor vin Anna Wikström, Sven Åke 
Christianson și Seppo Penttinen. La început, liniile directoare 
impuse de Christianson sunt respectate strict. Sunt prezente 
medicamentele, cafeaua, sendvișurile și dulciurile. Wikström 
notează cum decurge călătoria: 


La jumătatea drumului se face o scurtă pauză pentru 
cafea și sendvișuri. La ora 12.00 ajungem la Brjeskogen și 
mergem la așa-numitul „teritoriu al luptei”. 


La ora 13.20 se trece în revistă locul faptei, se schimbă 
mașinile. În autobuzul poliţiei judiciare se află acum Quick, 
Borgström, Stähle, Penttinen, Christianson, Wikström, un 
sunetist și şoferul Håkon Grottland de la poliția din Drammen. 

Se circulă încet, se fac opriți pe malul lacului care a fusese 
drenat vara trecută. Caravana înaintează și trece pe lângă un alt 
lac aflat în stânga. Thomas Quick tresare la vederea priveliștii și 
privește la dreapta, scrie Wikström. 

Autobuzul poliţiei înaintează prin pădurea rară și Quick se 
panichează la vederea unei ridicături de pământ. După aceste 
manevre mașina este oprită și Quick spune: „Da, aici suntem”: 


La ora 14.00 facem o pauză de cafea la așa-numita 


„Surpătură”. Thomas Quick merge aproximativ 50 de 
metri în direcţia formaţiunii stâncoase, și bea singur 
cafeaua la marginea drumului. Singur, începe să plângă cu 
foc și vorbește cu sine însuși. Subsemnata nu aude ce 
spune, dar cred că este vorba despre faptul că a ajuns la 
locul respectiv și că probabil este „la capăt”. 


Quick umblă încoace și încolo și prezintă simptome clare de 
panică. O roagă pe terapeută să îl ajute. 


În acest context, Thomas Quick își strigă frica: „Nomis, 
vino și ajută-mă!” Așa strigă Quick în gura mare. Nomis 
este numele lui Simon scris invers. Numele Simon este o 
temă de lucru care apare des în lumea terapeutică a lui 
Thomas Quick. 


„La ora 14.25 părăsim acest loc al fricii”, notează Wikström și 
călătoria continuă câţiva kilometri, până la o formaţiune 
stâncoasă, pe care Quick vrea să urce. Acolo începe „un joc în 
varianta cu panică”, în care este vorba despre o discuţie cu 
complicele Patrik. Se îndepărtează în pădure, unde miroase 
scoarţa unui arbore, o gustă, se întinde pe jos și se încovoaie. 
„Thomas Quick se luptă cu o stare de panică intensă și 
personalul intervine”, apare scris în procesul-verbal. După care 
Quick dezvăluie că se afla doar la 20-25 de metri de o 
ascunzătoare. 

Autobuzul poliţiei merge până la „luminișul” unde Quick 
spune că locul îi este bine cunoscut. Îi povestește lui Penttinen 
despre un „anumit segment al procesului de secţionare”. Strigă 
de mai multe ori „cinci intestine”. Lasă în seama celorlalți 
explicaţiile privind sensul. Brusc Quick aleargă spre vârful unei 
ridicături, cade unde panta este mai abruptă și se lovește la 
obraz și la nas de un bolovan. 


Starea de anxietate a lui Thomas Quick ia sfârșit, 
rămâne întins și, după ce se mai linişteşte oarecum, 
povestește ce a ascuns în diverse locuri. Este ora 16.30 și, 
când se ridică de jos, spune: «Acum sunt aproape de tot». 
Apoi, cu panică în glas, relatează despre primul loc, adică 
despre primul loc al reconstituirii de astăzi, unde s-ar găsi 


corpul. La locul numărul doi, adică pe povârnișul cu 
cariera de pietriș și nisip, s-ar găsi capul Theresei. La locul 
numărul trei, unde ne aflăm noi acum, trebuie să fie 
coapsele, braţele și picioarele Theresei. El spune: «Eu i-am 
secţionat picioarele». 


Quick este informat că poliţia norvegiană a găsit un arbore 
„cu un marcaj pe trunchi”. Acesta ar fi una dintre dovezile care 
îl acuză pe Quick, care spune totuși că nu ar fi „foarte sigur 
unde se află copacul”. 

Mai este informat că în acest areal câinele pentru urme a 
reacţionat pozitiv și este rugat să mai întreprindă o ultimă 
încercare pentru a ajunge la una dintre ascunzători. Ceea ce îi 
provoacă lui Thomas Quick o reacţie fără echivoc, dar pe 
moment „el nu mai are putere”, notează Wikström. 

Quick susține că mâna Theresei trebuie să fie „puţin mai 
departe” și încearcă să ajungă acolo, dar nu reușește. „Este 
copleșit de panică și plânge necontrolat la vreo 10-15 metri de 
grup”. 

După cinci ore și jumătate la Brjeskogen se pleacă pe drumul 
de întoarcere la Săter, fără a se fi folosit niciodată târnăcopul ori 
hârleţul. 


După a doua deplasare la locul faptei, în Brjeskogen s-a 
început analiza vastă a solului. Dar în cele trei locuri în care 
Quick indicase că s-ar afla capul, corpul, braţele și mâinile 
Theresei nu s-a găsit nimic. 

După ce a primit această informaţie, Quick și-a schimbat 
iarăși povestea. Spune că în anul ce a urmat revenise în zonă și 
ridicase resturile pământești ale Theresei. A aflat că un câine de 
urme mirosise ceva în arealul respectiv. Părerea lui acum era că 
este posibil să fi rămas acolo eventual mici părţi din cadavru. 

Profesorul Per Holck, care atunci când lacul fusese golit a fost 
adus acolo ca expert în anatomie, și-a reluat activitatea la 
Grjeskogen. În octombrie și noiembrie 1997, el a adunat 
numeroase obiecte de la locurile în care reacţionaseră câinele 
pentru urme și Quick. 

Obiectele găsite erau aproape în exclusivitate bucăţi de lemn 
carbonizat, dar printre ele Per Holck era de părere că se aflau și 
câteva bucăţi ridicate din vatra unde să făcuse focul, care 


puteau fi fragmente de oase arse. În opinia lui erau așchii de 
oase lungi, cu exteriorul dur și interiorul poros. Trecerea de la 
țesutul spongios la strat periost indica, potrivit profesorului 
Holck, că era vorba despre oase umane. Unul dintre fragmentele 
de os indica un rost de creștere corespunzător unei vârste între 
5 și 15 ani. 

Aceste fragmente au fost trimise profesorului Richard Helmer, 
un coleg din Germania al lui Holck, care a confirmat că este cu 
mare probabilitate vorba despre osul unui copil. 

„Fragmentul cu rostul de creștere era atât de ars, încât nu s-a 
putut extrage ADN, astfel că nu s-a putut stabili dacă provenea 
de la Therese. Totuși, această descoperire a fost triumful cel 
mare al anchetei Quick”. 

Indată ce Gubb Jan Stigson a aflat asta pe 14 noiembrie, în 
Dala Demokraten apărea pe întreaga primă pagină: 


S-A GĂSIT VICTIMA LUI QUICK! 

Ancheta reușește 

Această descoperire semnifică faptul că pentru prima 
dată în cei cinci ani de anchetă-Quick investigatorii au 
ajuns de la o recunoaștere fragmentară a lui Quick la locul 
unde se afla victima lui. 

lată deci breșa pe care investigatorii, Quick și poate mai 
ales toţi criticii au așteptat-o de atâta vreme. 


Triumful pe care investigatorii și toți „convinșii” l-am resimţit 

la găsirea osului este ușor de înţeles. Fragmentul de os trecea 
drept marea enigmă a anchetei Quick. 
_ Pentru mine aceasta a fost și o problemă extrem de concretă. 
Intreaga anchetă arată clar că Quick nu știa nimic despre 
Theresa și locul în care se află cadavrul ei. Cum să se explice 
găsirea osului ars al unui copil într-un loc în care Quick, după 
cum spune el, a ars cadavrul Theresei? 

Numai să fi fost cu adevărat un os uman. 


O ECHIPĂ DE CONSPIRATORI 


Timp de două zile ambii judecători ai tribunalului din 
Hedemora, Lennart Furufors și Mats Friberg au ascultat 
declaraţiile mamei  Theresei, Inger-Lise Johannesen, ale 
polițiștilor norvegieni și ale lui Thomas Quick. A rezultat că Quick 
îl luase cu el în Norvegia pe Patrik Olofsson în vârstă de 16 ani și 
că acesta participase la răpirea și omorârea Theresei. Potrivit 
spuselor lui Quick, Patrik o violase pe Therese pe drumul spre 
Grjeskogen într-un popas de belvedere. 

După ce au aflat asta, judecătorii s-au interesat la Christer 
van der Kwast și Claes Borgström de ce Patrik nu fusese citat ca 
martor. 

Van der Kwast și Borgström au respins categoric această 
posibilitate și cu asta instanţa s-a arătat mulțumită. 


Este semnificativ că nici van der Kwast și nici Borgstrom nu 
erau interesaţi ca vreunul dintre pretinșii martori ori complici ai 
lui Quick să fie audiaţi de instanţă. 

Johnny Farebrink, despre care Quick susţinuse că îi fusese 
șofer și complice la dubla crimă de la Appojaure nu a fost acuzat 
și nu făcuse declaraţii, cu toate că el însuși era gata să o facă, 
nu în ultimul rând pentru că fusese amintit în descrierea 
modului de înfăptuire a crimei, și pentru că ar fi vrut să aibă 
ocazia să scape de învinovăţire. Nici măcar Rune Nilsson din 
Messaure nu fusese chemat ca martor, despre care se 
pretinsese că fusese adus la locul faptei pentru a vedea 
cadavrele soților omorâţi. 

Patrik a fost și el numit drept complice la uciderea lui Yenon 
Levi, și instanţa ar fi vrut să îl audieze în caz. Dar s-a întâmplat 
același lucru: procurorul și apărătorul erau de aceeași părere, și 
anume că nu era necesar, și așa a rămas. 

Complicele, care, conform declaraţiilor lui Quick, fusese de 
faţă la uciderea lui Charles Zelmanovits, murise, în mod 
convenabil, până la începerea procesului. Dar Quick indicase în 
alte cazuri de crimă și alți complici care nu au fost judecaţi 
niciodată. 


Toate aceste persoane care ar fi știut de crimele lui Quick sau 
care participaseră la săvârșirea lor ridicau o problemă: cât este 


de obișnuit ca ucigașii în serie să aibă complici? 

Psihiatrul Ulf Asgârd din grupul de profiling al poliţiei judiciare 
a primit însărcinarea să cerceteze cât de logice erau afirmaţiile 
lui Quick despre complicii lui. 

— Pentru a afla asta am nevoie de numărul exact al 
complicilor, i-a spus Asgârd lui Jan Olsson. Mai vreau să știu în 
ce raporturi se aflau complicii cu Quick. Și, înainte de toate, 
trebuie să citesc procesele-verbale de interogatoriu. 

Olsson le-a adus la cunoștință lui van der Kwast și Penttinen 
dorinţa lui Åsgård, dar nu a primit încuviințarea acestora. 

— Ei spun că asta este imposibil, a zis Olsson. 

După ce a adunat la un loc informaţiile accesibile despre 
criminalii în serie care lucrează în echipă, Asgârd a putut totuși 
să răspundă la întrebarea cât de des este acest fenomen în 
general. Pentru mine el a sintetizat raportul pregătit pentru 
comisia-Quick astfel: 

„Cei cinci complici ai lui Quick reprezintă, fără îndoială, un 
record mondial absolut. Rezultatul a fost că ceea ce se întâmpla 
aici nu putea fi adevărat”. 


Distrugătorul raport a fost luat la cunoștință fără comentarii. 
Nimeni din comisie nu a mai luat legătura vreodată cu Åsgård. 

— În ancheta asta nu era tolerat nimeni care gândea altfel, a 
spus el. Dacă făceai asta, erai exclus. 

Ulf Åsgård nu a mai primit nicio însărcinare în ancheta Quick. 
El descrie astfel tăcerea de gheaţă care s-a așternut după ce își 
expusese franc opinia: 

— Nu afirm că erau o sectă, dar acolo domnea un mecanism 
de sectă: nimeni nu era deschis pentru discuţii și autoritatea 
anumitor persoane era dominatoare fără crâcnire. 


După unica lui intervenţie, Ulf Åsgård a urmărit în continuare 
verdictele și procedurile. Curând a căpătat convingerea că Quick 
era imposibil să fie asasinul în serie drept care se dădea. 

— Una peste alta nimic nu corespundea experienţei noastre în 
munca de poliţie. Nu există urme scoase la iveală și toate datele 
despre criminalii în serie indică faptul că Thomas Quick nu era 
unul. 


Însărcinările lui Sven Åke Christianson în investigaţiile legate 


de Thomas Quick erau tot mai neclare, dar una dintre ele era 
cea de consilier al procurorului și alta de consilier al instanţei. In 
procesul-Therese a declarat că testase funcţiile memoriei la 
Quick, pe care le găsise normale. 

Descrierile făcute de Quick conţineau două fenomene greu 
compatibile: ceea ce relatase el în primele interogatorii cu 
privire la Therese și cu așezarea Fjell erau date complet greșite, 
dar ulterior a reușit să își amintească detalii despre victimă, 
împrejurări și fapte pe care o persoană neimplicată nu le-ar mai 
fi putut prezenta după atât de mulţi ani. 

Christianson a rezolvat chestiunea explicând instanţei din 
Hedemora că „trăirile traumatice se păstrează foarte bine în 
memorie, dar există mecanisme de protecţie care inconștient 
produc reprimarea acestor amintiri”, ceea ce reprezenta 
explicaţia științifică a faptului că Thomas Quick greșea uneori 
surprinzător și că uneori își amintea totul suspect de exact. 

Între  însărcinările pentru  ancheta-Quick, Sven Åke 
Christianson ţinea prelegeri despre Quick ca pacient al său, 
partener de discuţii și obiect de studiu. După declaraţiile lui sub 
jurământ în procesul-Therese a citit, firește înainte de a se da 
sentința judecătorească, în faţa sălii de prelegeri complet 
ocupată din Göteborg pe tema „Cum poţi înţelege un criminal în 
serie?” 

Publicului i-a fost prezentată o fotografie a lui Thomas Quick 
și a surorii gemene, fotografie proiectată pe un ecran mare. In 
fotografie era vară, trandafirii erau în plină floare în straturile de 
la marginea drumului din faţa casei de vară a bunicilor. Gemenii 
erau îmbrăcaţi cu hainele de duminică, se ţineau de mână și 
păreau veseli. 

— Se poate vedea care din acești doi copii va fi un criminal în 
serie? a întrebat retoric Christianson. După părerea mea un 
asasin în serie nu se naște, ci se face. Ceea ce a făcut Quick cu 
Therese Johannesen este inimaginabil. Dar noi ne putem 
imagina cum a ajuns astfel, asta este logica făptașului. De cele 
mai multe ori se ajunge la o crimă transformând în faptă 
gânduri, simţăminte și amintiri cu care nu se știe cum să se 
umble. 

Părea că nimeni nu era deranjat de faptul că Christianson 
anticipa problema vinovăţiei, că el își expunea public în acest 
mod pacientul ori că prezenta o fotografie a surorii gemene 


care, în acel moment, făcea totul pentru a nu fi pusă în legătură 
cu fratele geamăn. 

Auditoriul asculta înmărmurit explicaţiile lui Christianson 
privind răul atât de mare, interpretările erau un ecou al teoriei 
obiect-legătură practicată în Săter. 

— Crimele pot fi privite ca o repovestire a propriilor trăiri 
traumatizante ale făptuitorului lor, susţinea Christianson cu 
formulări care tot atât de bine puteau proveni de la Margit 
Norell. 

In jurul lui Thomas Quick se formase o echipă unită, toți 
membrii ei împărtășind aceeași concepţie în privinţa lui Quick și 
a vinovăţiei lui. Cu toţii ţineau cu fermitate la punctele lor de 
vedere. In cartea sa Metodologia interogatoriului și a culegerii 
de date pentru avansați (Lawrence Eribaum, 1992) Sven Åke 
Christianson le adresează mulţumiri deosebite lui Margit Norell 
și Birgittei Stâhle pentru „cuprinzătoarea contribuţie adusă prin 
cunoștințele lor de specialitate”. 

Exista o singură cale de urmat în continuare - noi investigaţii 
și alte condamnări. 


Quick a fost găsit vinovat pentru uciderea Theresei. Verdictul 
a fost foarte detaliat și evident fundamentat. Ciudat la acest caz 
era că existau indicii clare că Thomas Quick își ajustase 
povestea cu ajutorul unor informaţii pe care le extrăsese, 
evident, din presa norvegiană. În plus întreaga poveste era 
grotescă. El furnizase aproape fără excepţie date false. În cadrul 
interminabilelor interogatorii conduse de Penttinen greșelile 
fuseseră corectate una după alta. Această acţiune durase trei 
ani și jumătate. 

Așadar, cum putea sentinţa să fie fundamentată? 

Am periat din nou materialele și am constatat că „dovezile” 
erau în cea mai mare parte lipsite de valoare. 

Anchetatorii susțineau că Thomas Quick săpase un simbol în 
scoarța unui pom, care mai târziu se afla la locul corect în 
Grjeskogen. Dar ceea ce spusese în realitate Quick era că pe 
malul lacului s-ar fi aflat un arbore cu trunchiul gros cât o 
coapsă de bărbat și că el zgăriase în acest trunchi un pătrat. 
Incadrase în acest pătrat un Y care începea într-unul dintre 
colțurile de jos ale pătratului. Poliţiştii au tot căutat și nu au 
găsit un asemenea copac. In cele din urmă, au descoperit un 


mesteacăn pipernicit cu un fel de marcaj în scoarță, dar aflat cu 
totul în altă parte a pădurii. Marcajul nu avea nicio asemănare 
cu simbolul descris de Quick și, având în vedere cât timp se 
scursese de la dispariţia Theresei, în 1988, simbolul trebuie să fi 
avut doar câţiva centimetri, ceea ce nu ar fi reprezentat o 
alegere credibilă pentru cineva care voia să sape în trunchi un 
simbol pentru viitor. 

O altă probă consta în faptul că Quick spusese că în Fjell 
fuseseră livrate scânduri, dintre care copiii împrăștiaseră 
câteva. S-a stabilit totuși că scândurile fuseseră livrate la Fjell 
abia după dispariția Theresei. 

Quick descrisese Fjell ca pe un loc rural, cu case pentru o 
singură familie, și spusese că acolo exista o bancă sau un 
magazin. 

Ca totdeauna Seppo Penttinen s-a concentrat numai asupra 
băncii și bătuse toba că Quick a nimerit-o cu banca. 

Și tot așa până la dovada pe care instanţa a considerat-o cea 
mai importantă din caz. Redau din sentinţă: 


Este totuși remarcabil faptul că el știa despre eczema 
pe care o avea Therese la cot. Despre acest lucru nu știa 
nici poliția și mama Theresei nu spusese nimic despre așa 
ceva până să fie întrebată după ce amintise el de asta. 


Ce spun documentele criminalistice despre această informaţie 
atât de decisivă? 

În timpul unei reconstituiri la faţa locului la Fjell pe 25 aprilie 
1996, Quick spusese că „iși amintește că Therese avea o 
cicatrice la braţ și, spunând asta, el arată spre mâna dreaptă”. 
Mai multe nu a putut spune despre asta. 

Când Therese a dispărut, mama ei a menţionat într-un tabel 
semnele particulare ale fiicei. La rubrica „cicatrice și alte semne 
deosebite” era menţionată o aluniţă pe obraz, dar nu și o 
cicatrice ori o eczemă la cot. Poliţiștii norvegieni au contactat-o 
de aceea prompt pe mama Theresei, care le-a povestit că fiica 
ei avea o eczemă localizată la pliul dintre braţ și antebraţ. 
Eczema se ameliorase pe timpul verii și ea nu mai putea spune 
dacă mai exista la momentul dispariţiei fetei. 

Inaintea interogatoriului din 9 septembrie 1996, Seppo 
Penttinen primise de la norvegieni informaţia că Therese 


avusese o eczemă pe braţ, și el repetă întrebarea: 


PENTTINEN: În legătură cu deplasarea la locul faptei, pe 
care am făcut-o, noi am descris sau dumneavoastră ați 
descris cum arăta Therese. Printre altele, aţi amintit că ea 
avea o cicatrice la braţ sau la braţe și eu nu mai știu exact 
zona. 

TQ: Da. 

PENTTINEN: Acum ce mai știți despre asta? 

TQ: Nu, despre asta nu știu nimic. 

PENTTINEN: Mai știți că aţi menţionat-o? 

TQ: Nu, nu mai știu. 


Penttinen vorbea despre „braţe”, în timp ce Quick vorbise 
doar de o cicatrice la mâna dreaptă. In afară de asta el îi dă de 
înţeles lui Quick fără să vrea că ceva privitor la braţele Theresei 
ar putea fi important. 

La interogatoriul din 14 octombrie, Penttinen revine cu 
întrebarea: 


PENTTINEN: V-am mai pus întrebarea, la deplasarea 
menţionată aţi spus că v-aţi aminti că la braţul ei ar fi o 
boală de piele ori așa ceva. 

TQ: Nu am spus că... ceva înroșit... 

PENTTINEN: Da, dar nu aţi făcut-o exact, nu aţi descris 
exact, ce părere aveţi, doar aţi spus că vă amintiţi de 
asta. 

TQ: Da. 

PENTTINEN: Puteţi face precizări? 

TQ: Este o... o înroșire. Sper că dăm amândoi același 
înţeles înroșirii. 

PENTTINEN: Este ceva doar sporadic sau ceva de 
durată, este o boală sau o înroșire naturală, trecătoare? 

TQ: Asta nu știu, nu știu, poate fi o înroșire trecătoare. 
Dar poate fi și ceva permanent, pentru că roșeaţa se vede 
bine. 

PENTTINEN: Arătaţi spre partea superioară a braţului 
dumneavoastră? 

TQ: Da. 

PENTTINEN: Aţi văzut roșeaţa acolo ori la întreg braţul, 


ori la ambele braţe? 

TQ: La ambele braţe, da. 

PENTTINEN: La ambele braţe? 

TQ: Da. 

PENTTINEN: Se întindea în jurul întregului braţ sau era 
doar o pată? 

TQ: Era o pată. Deci o pată de roșeaţă. 


Cu toate că lui Quick i s-au oferit termenii de „braţe” și „boală 
de piele”, el nu a putut să furnizeze răspunsul corect. Dar 
răspunsul era suficient de „corect” pentru ca anchetatorii, în 
cuvântul lor în faţa instanţei, să îl întoarcă în așa fel încât, deși 
el permanent s-a referit la o eczemă, să reiasă că încă de la 
începutul anchetei ar fi spus că Therese are o cicatrice de la o 
eczemă în pliul dintre braţ și antebraț. 

Dar nici măcar mama ei nu știa dacă aceasta exista la 
momentul dispariţiei fetei. Cu toate astea, a fost considerată o 
probă incriminatoare. 

Dintre toate declaraţiile făcute de Quick și socotite de 
instanţă dovezi că el ar fi omorât-o pe Therese, m-am lovit doar 
de un detaliu care nu era nici fals, nici sugerat de Seppo 
Penttinen, și nici nu provenea din ziare: Quick spusese la 
reconstituirea din Fjell că balcoanele caselor aveau altă culoare. 


TQ: Hm... hm... nu știu sigur dacă și casele aveau 
culoarea pe care o au acum... ăă... 

PENTTINEN: Ce culori ar fi fost, dacă ar fi neschimbate? 

TQ: Marginile albe ale balcoanelor... apoi trebuie să vă 
gândiţi că pomii aici... totul avusese... altă culoare, era 
verde... dă... Asta deranjează în anumit fel... și amintirile... 
ăă... dacă mă gândesc la acele case... ăă... atunci nu 
există o (neinteligibil) ca acesta de aici... bloc-turn. 


Informaţia lui Quick despre balcoanele nou vopsite este 
corectă. Este semnificativ însuși faptul că după opt ani și după 
scurta vizită într-un cartier rezidenţial el reușise să-și 
amintească de culoare, mai ales că balcoanele nu aveau culori 
ţipătoare, ci erau de un alb neutru. 

Astăzi, Quick nici măcar nu mai știe că a fost condus în Fjell 
ceea ce, având în vedere medicamentele puternice 


administrate, este de înţeles și nu poate explica de ce avusese 
dreptate tocmai în privinţa balcoanelor. 

— Din o sută de declaraţii, 98 sunt anapoda și două sunt 
corecte, îmi spunea el. Am furnizat incredibil de multe 
informaţii, și iată că deodată corespund? 

Mai departe nu am ajuns, Quick avea dreptate în privinţa 
balcoanelor. Dar nu era desigur o dovadă pe baza căreia să fie 
acuzat de crimă. 

Insă mai era și bucăţica aceea de os... 


SĂPĂTURI ARHEOLOGICE 


În verdictul instanţei din Hedemora din 2 iunie 1998, forţa 
probatorie a oaselor a fost bagatelizată în baza considerentelor 
juridice. Quick a spus că nu exclude ca „alte părţi de cadavre 
decât al Theresei” să se găsească în locurile indicate de el la 
Grjeskogen. De aceea, instanţa a vrut să se asigure că nu se va 
constata în viitor că tocmai aceste fragmente de oase ar proveni 
de la un alt copil, pe care Quick l-ar fi ars în același loc, și a 
amintit în sentinţă de tânărul Dusjka, pe care conform propriilor 
declaraţii Quick l-ar fi răpit în Norvegia, l-ar fi omorât și l-ar fi 
ciopârţit. 

Descoperirea în sine o oaselor nu a fost pusă sub semnul 
întrebării. 

— Desigur că a fost un fapt foarte important că au fost găsite 
resturi ale unui copil ars la Brjeskogen exact în locul indicat de 
Quick, a spus judecătorul Lennart Furufors. 

În verdict se poate citi: „Chiar dacă resturile de material 
organic și obiectele găsite în acea pădure nu îl pot pune pe 
Thomas Quick în legătură cu Therese, într-un anume fel ele 
arată că descrierea făcută de acesta este corectă”. 

— Firește că noi am acordat mare importanţă faptului că în 
pădure au fost găsite fragmente arse de cadavru. Era o dovadă 
importantă, mi-a confirmat Furufors. 


În cadrul discuţiei aprinse care s-a iscat în 1998 cu privire la 
ancheta Quick, descoperirea oaselor de la Brjeskogen a fost 
utilizată ca argument hotărâtor contra celor care puneau sub 
semnul întrebării acuzarea. În încercarea de a combate atacurile 
în care psihologul Astrid Holgersson și conferenţiarul universitar 
psiholog Nils Wiklund criticau rolul ca avocat al lui Claes 
Borgström și confruntarea dintre cele două părţi, Borgström 
începea astfel un articol publicat de DN Debatt pe 6 iunie: 


La Ørjeskogen, la sud de Oslo, a dezgropat cineva 
material organic ars în diverse locuri. Într-unul dintre 
locuri au fost găsite fragmente arse de oase. Independent 
unul de altul, profesorul Per Holck din Norvegia și Richard 
Helmer din Germania au stabilit că fragmentele de oase 
erau umane, probabil de la o persoană mai tânără. 


Thomas Quick este acela care ne-a indicat unde trebuie 
săpat în vastul areal al pădurii, pentru a se găsi resturile 
pământești ale fetei norvegiene Therese Johannesen. 

Psihologul Nils Wiklund sugerează (DN Debatt 8/5) că 
mărturia lui Quick este falsă și că ar fi putut să rezulte din 
ședințele de terapie, indusă parţial prin întrebări sugestive 
adresate de poliţie. Eu sper că acum Wiklund s-a liniștit. 

Cu siguranţă, nici măcar el nu poate să creadă că i-ar fi 
dezvăluit cineva lui Quick ce loc să indice și să spună 
sapă! 


Şi pentru Seppo Penttinen și Gubb Jan Stigson fragmentele de 
oase reprezentau în numeroase articole din Nordisk 
kriminalkrönika primul mijloc de apărare în fața scepticilor. 

În cadrul cercetărilor anterioare apariției documentarului 
meu, Jenny Küttim a primit un indiciu de la Tom Alandh, un 
veteran al televiziunii suedeze SVT, care Îi sugera să revadă 
serialul de televiziune „Viața unui ziar”. Într-un documentar de 
douăsprezece episoade era vorba despre Dala Demokraten, iar 
serialul fusese transmis pe SVT1 la sfârșitul anului 2003. In 
penultimul episod Christer van der Kwast ținea o prelegere la 
clubul din Stockholm al ziariştilor de investigație. Manifestarea 
fusese organizată de Gubb Jan Stigson, care îl invitase pe 
procuror pentru a povesti ceva despre Thomas Quick. 

Pe parcursul unei lungi introduceri, van der Kwast i-a dojenit 
pe ziariștii care vedeau critic ancheta, dar a amintit și problema 
centrală care dăinuia de ani de zile: la baza acuzărilor stăteau 
probe circumstanţiale. 

Realizatorul documentarului, Tom Alandh, nu este membru al 
clubului, totuși era de faţă la prelegere și a fost singurul care a 
devenit bănuitor: 

— Este corect că nu există nicio dovadă de tehnică 
criminalistică în toate cele opt cazuri în care el a fost 
condamnat? Așa este? 

La această întrebare van der Kwast a dat-o în bâlbâială, deși 
era vorba despre un fapt cunoscut. 

— Mda... de fapt ce este o probă de tehnică criminalistică...? 
Trebuie... eu zic... că este deja puţin imprecis, ca să zicem așa, 
când se spune că nu există nicio dovadă de tehnică 
criminalistică. Dacă prin dovezi tehnice se înţeleg dovezi ale 


legăturii dintre victimă și făptuitor asemănătoare urmelor ADN, 
atunci așa ceva nu există. Firește există altele, să zicem așa cu 
caracter tehnic, ca de exemplu resturi umane arse, care 
prezintă tăieturi ca acelea descrise de el. 

larăși fragmentele de oase. Și nu se încheie aici: van der 
Kwast descrie descoperirile de la Brjeskogen, de parcă nu ar 
exista loc de îndoială. El pleca de la premisa că informaţia era 
corectă. 

Cercetarea criminalistică a evidenţiat că „rămășițele umane” 
despre care vorbește van der Kwast constau în fragmente 
minuscule, arse, care toate împreună cântăresc mai puţin de o 
jumătate de gram. Cea mai mare piesă care „indică tăieturi 
asemenea celor descrise de el” cântărește 0,36 grame. 

Era cu adevărat posibil ca plecând de la o particulă atât de 
mică să se stabilească faptul că provine de la un os uman? Şi că 
ea provenea de la un copil între 5 și 15 ani? 


Descoperirea de fragmente osoase carbonizate la Brjeskogen 
le dădea anchetatorilor speranţe că vor fi găsite în Suedia și 
resturi umane, în special resturile pământești ale lui Johan 
Asplund. Thomas Quick anunţase că el s-ar afla în „faza 2” , și 
că ar putea să facă declaraţii despre locul unde s-ar putea găsi 
fragmente de cadavru. 

În vreme ce media dezbătea cazul Quick, protagonistul era 
plimbat prin Suedia pentru diverse cercetări. El a indicat 
ascunzători în Sundsvall, dar și în apropiere de Korsnăs, 
Grycksbo și în alte locuri din Dalarna, unde locuise prin anii '80. 
În final, lista cuprindea 24 de locuri. 

Mai întâi câinele căutător de urme Zampo, împreună cu 
proprietarul și conducătorul lui, John Sjöberg, au cercetat 
locurile indicate de Quick. Spre bucuria tuturor, Zampo a 
reacţionat pozitiv mai de fiecare dată, în total de 45 de ori. 

Pentru a fi sigur că se puteau baza pe Zampo, profesorul Per 
Holck a pus să se sape șase gropi, care au fost umplute cu 
diferite conţinuturi: trei cu material uman, una cu oase arse de 
animal, una cu mangal și alta a rămas goală. Zampo a 
reacţionat pozitiv la toate gropile, cu excepţia celei cu oase 
arse. Cota înaltă a erorilor ar fi trebuit să dea de gândit, dar 
proprietarul câinelui a explicat că hârleţele ar fi transportat 
probabil de la groapă la groapă molecule mirositoare. Cu asta 


rezultatul testului a fost socotit lipsit de importanţă și nu a mai 
avut loc o altă examinare a competenţei lui Zampo. 

După test polițistul Håkon Grotdand i-a scris conducătorului 
câinelui următoarele: „Să știi că fără tine și fără Zampo noi nu 
am fi găsit rezolvat niciodată cazul Therese” . 

Oriunde Zampo a reacţionat ciudat în Suedia, materialul 
suspect a fost confiscat și o echipă de arheologi împreună cu alţi 
colaboratori ai lor a întreprins săpături în fiecare loc. 

Deoarece după propriile declaraţii Quick ciopârțise mai multe 
cadavre și le împărţise în diferite locuri, au fost luate probe de 
sol și trimise pentru analize la muzeul regal pentru istorie 
naturală din Stockholm, unde osteologul pentru arheologie 
judiciară al poliţiei judiciare a statului, Rita Larje, a studiat 
probele cu ajutorul lupei și al microscopului. Aceasta mi-a spus: 

— Am primit acea mulţime de pungi și mi s-a spus că ar putea 
conţine eventual rămășițe umane, deoarece un câine de urme 
reacţionase pozitiv. Ca osteolog „greblezi” ceea ce primești. 
Dacă este vorba despre pământ, acesta este trecut prin sită și 
se caută componente organice. In acest caz eu trebuia să caut 
oase. 

Rita Larje nu a găsit resturi de oase, așa că a studiat 
materialul la microscop, deoarece puteau exista și resturi de 
material organic, carne, care să se fi constituit în biluţe poroase. 
Dar nu a găsit nici așa ceva. 

Rita Larje a trecut împreună cu mine în revistă procesul- 
verbal al analizelor de sol făcute de ea pentru ancheta Quick, în 
total peste 20 de analize. Intr-un loc au fost găsite oase care 
erau vizibile cu ochiul liber. 

— În acest caz este vorba despre coasta roasă a unei vaci și 
de dinţi de bovină. 

Ai fi zis că în lipsa rezultatelor, anchetatorii vor ajunge la 
concluzia că Quick a minţit și că Zampo reacţionase mai curând 
la întâmplare. Dar săpăturile au continuat. 

Ajunsesem la ultimul raport, privitor la Sågmyra, unde Sture 
Bergwall locuise pentru ultima dată ca om liber. După ce s-a 
constatat că nu existau fragmente de cadavru în niciuna dintre 
celelalte ascunzători, Quick a declarat că el luase trofeele cu el 
când se mutase și de aceea se spera că la Sâgmyra se va afla 
„mausoleul lui Quick” cu rămășițe pământești ale multora dintre 
victimele lui. Larje răsfoiește raportul ei din 1998. 


— Existau 39 de probe, 39 de pungi cu pământ care trebuiau 
cercetate. lar conţinutul era de cele mai multe ori alcătuit din 
lemn, cărbune de lemn, scoarță de copac carbonizată și silice, 
totul existent în mod natural într-o pădure. 

În raportul de expertiză, Rita Larje a scris că nu existau nici 
fragmente osoase și nici altceva care să prezinte interes. Se 
pare că la asta Seppo Penttinen și-a pierdut cumpătul, nu putea 
să accepte rezultatul negativ de după ultimele săpături. A trimis 
întregul material la Oslo lui Per Holck, care descoperise 
fragmentele osoase ale Theresei la GBrjeskogen. Penttinen voia o 
a doua părere. După câteva săptămâni, a sosit răspunsul lui 
Holck: „În probe nu au fost găsite resturi de oase”. 

A fost pentru prima dată când Rita Larje a văzut laolaltă 
întregul material: toate cercetările făcute la faţa locului, toate 
săpăturile, nenumărate probe al căror conţinut în fosfat a fost 
măsurat în căutarea fragmentelor de cadavru și cercetările 
făcute de ea însăși. 

— Nu găsesc cuvinte pentru a exprima câtă muncă s-a irosit 
aici. Niciodată nu s-a găsit ceva, dar cu toate acestea s-a 
continuat sperând că se va găsi ceva în următorul loc, până la 
capăt. Dar în ciuda tuturor acestor eforturi, nu s-a găsit nimic! 

Spre marea mea bucurie, Larje a fost dispusă să discute cu 
mine despre oasele găsite în Norvegia. Îi pun la dispoziţie 
materialul meu, iar ea studiază documentaţia și expertizele 
profesorilor. 

După ce a citit tot, Larje nu a fost dispusă să declare în ce 
constau fragmentele de oase arse, dar și-a exprimat o mare 
reţinere în privinţa expertizelor realizate de profesorii Holck și 
Helmer. După părerea ei, rezultatele nu sunt susţinute de probe. 
În opinia lui Larje, profesorii nu au reușit nici măcar să 
determine de unde proveneau resturile de oase. In expertizele 
lor, ei nu au precizat nici despre ce oase este vorba, nici din ce 
parte a osului provenea fragmentul cel mai mare. 

— Dacă nu se poate stabili unde se afla osul în schelet, nu se 
poate depune nicio mărturie referitoare la originea lui. 

Rita Larje a stabilit că expertizele profesorilor conţin multe 
concluzii care nu se încadrează în literatura de specialitate, ba 
chiar se bazau parţial pe premise greșite. 

— Concluzia că este vorba despre osul unui om tânăr este 
lipsită de orice temei, spune Larje. 


Ea nu a fost dispusă să continue analiza fără a avea acces la 
oasele găsite. A fost totuși de acord să meargă împreună cu alţi 
osteologi la Drammen și să analizeze fragmentele. 

Am luat legătura cu Christer van der Kwast, care, potrivit 
norvegienilor, trebuia să își dea acordul pentru o asemenea 
cercetare. El nu este clar împotrivă, așa că am luat legătura cu 
mama Theresei, care se pronunţă în favoarea unei a doua 
analize. 

Dar apoi nu am mai primit nicio veste și începusem să intru în 
criză de timp. După ce îi reamintesc de mai multe ori lui van der 
Kwast despre problemă, sosește și răspunsul lui: oasele 
descoperite nu pot fi examinate de niciun osteolog independent. 


CODUL SPART 


Cele două verdicte care mai rămăseseră de analizat sunt din 
capul locului cele mai neverosimile. 

Atât în cazul Johan Asplund, cât și în cazul crimelor Trine 
Jensen și Gry Storvik din Norvegia, Thomas Quick trebuie să fi 
parcurs cu mașina distanţe foarte mari, asta petrecându-se cu 
un an înainte ca el să fie măcar în stare să conducă un vehicul. 
In ambele verdicte instanţa constată că lipsesc probele 
materiale și că, de aceea, sentinţele sunt construite doar pe 
declaraţiile proprii ale lui Quick. În ambele cazuri, condamnările 
anterioare pentru crimă sunt utilizate ca temei pentru a-l privi 
pe Quick drept făptuitor. Este o decizie ciudată, chiar dacă nu se 
are în vedere faptul că verdictele anterioare sunt neîntemeiate: 
conform dreptului suedez, fiecare infracţiune trebuie judecată 
independent de alte infracțiuni. 

Așadar, cum a putut instanţa să dea verdicte doar în baza 
declaraţiilor lui Quick? 


Procesul lui Thomas Quick pentru cea de a șasea și cea dea 
șaptea crimă a început pe 18 mai 2000 la tribunalul din Falun, 
dar, din motive de securitate, s-a desfășurat în sala de siguranţă 
cu aspect de buncăr a tribunalului districtual din Stockholm. 
Quick a fost introdus în sala de judecată printr-o intrare 
secundară. El purta o jachetă de un gri-deschis și s-a așezat 
între Birgitta Stähle și Claes Borgström. Totul a decurs conform 
rutinei deja cunoscute și actorii dramei și-au jucat rolurile atât 
de bine încât și-au coborât garda un pic și și-au asumat riscuri 
un pic mai mari ca de obicei. 

Procurorul van der Kwast a citit primul punct al acuzării: 

— La 21 august 1981, în zona Svartskog a comunei Oppegård 
din Norvegia Quick a ucis-o pe Trine Jensen cu o lovitură în 
ceafă și a sugrumat-o. 

După ce își declarase vinovăția, Quick trebuia să descrie 
evenimentele, dar a fost întrerupt de către van der Kwast, care 
voia ca mai întâi să prezinte o înregistrare video de la 
reconstituire și să redea ceea ce Quick declarase la 
interogatorii. Abia după ce van der Kwast a terminat cu 
recapitularea întregii povești, a putut și el să reia cuvântul. 

Quick plecase cu mașina la Oslo pentru a găsi un băiat, dar în 


loc de asta i-a atras atenţia tânăra de 17 ani Trine Jensen. Ela 
rugat-o să îi arate drumul către castel. 

— Şi din păcate fata a urcat în mașina mea, a zis Quick cu 
voce stinsă. 

Își trăgea nasul și trebuia să facă pauze lungi în timp ce își 
descria „grotescul și bizarul comportament”, care în acest caz 
includea faptul că o maltratase pe Trine, o dezbrăcase și în cele 
din urmă o sugrumase cu cureaua de la geanta ei. 

În acea etapă marea problemă a anchetatorilor de a face o 
legătură între crimele mărturisite de Quick și el însuși nu mai 
reprezenta un mister. 

— Descrierile lui au fost verificate cu rigurozitate, a spus van 
der Kwast având spatele asigurat de Claes Borgström. 

— La faţa locului el a putut să arate cu aproximaţie de 30 de 
metri locul exact unde fusese cadavrul. Intr-un vast areal de 
pădure din Norvegia, la 18 ani după faptă, le-a declarat 
Borgström ziariştilor care urmăreau procesul. 

Birgitta Stähle a explicat instanţei mecanismele psihologice 
prin care Quick ajunsese un asasin în serie. 

— Tatăl s-a dat la Thomas Quick până când acesta a împlinit 
13 ani. Lipsa de scrupule și cruzimea tatălui sunt înfricoșătoare, 
groaznice. Totuși, teama de mamă este și mai mare. 

Ea a mai povestit cum la vârsta de patru ani Quick a asistat la 
nașterea fratelui său Simon, care fusese ucis de părinţi, și cum 
Quick s-a dus în pădure cu tatăl lui, pentru a îngropa cadavrul. 

— Când Thomas Quick avea cam patru ani și zece luni, mama 
lui a încercat să îl înece într-o copcă făcută în gheaţă, a 
continuat Birgitta șirul mizeriilor fără de sfârșit din copilăria lui 
Quick. 

Președintele instanţei, judecătorul Hans Sjöquist, a ascultat-o 
tot mai uimit și la sfârșit a întrebat-o: 

— A fost posibilă verificarea datelor? 

— Nu, dar, dacă ceva nu corespunde, va ieși la lumină pe 
parcursul terapiei mai devreme ori mai târziu, a întors-o Stähle. 

Era totuși greu de înţeles de ce un pedofil homosexual și 
criminal în serie călătorește de două ori de la Falun la Oslo 
pentru a viola și a omori femei. Și pentru asta terapeuta avea o 
explicaţie a motivului crimei: 

— Omorârea de femei și fete este un act de răzbunare care 
exprimă ura faţă de femei. Femeia reprezintă în primul rând 


mama. Sora geamănă a fost și ea amintită, iar agresivitatea 
care apare în legătură cu ea este agresivitatea invidiei, a 
explicat Stähle, care și-a încheiat apoi declaraţia cu cuvintele: 
Este nevoie de simţul moralei pentru a explica lipsa completă de 
moralitate pe care o reprezintă aceste crime. 

Bengt Eklund, șeful secţiei din Säter a fost de asemenea 
prezent pentru a confirma că „Thomas Quick a avut acces foarte 
limitat la cotidienele norvegiene și nu a avut de unde să-și 
procure decât ocazional câte un ziar, fără știința mea”. 

Pentru a mai consolida credibilitatea lui Quick, Sven Åke 
Christianson a relatat despre o încercare realizată de el cu zece 
voluntari la Institutul de psihologie al Universităţii din 
Stockholm. Fiecare dintre subiecţi trebuise să citească un 
anumit număr de articole din ziare norvegiene privitoare la cele 
două crime și ulterior să descrie din memorie cum a decurs 
crima, informaţiile din presă fiind apoi comparate cu toate 
datele cunoscute de poliţie. Versiunile persoanelor testate 
conţineau - cum era și de așteptat - cam aceleași date corecte, 
oricum s-ar fi făcut comparaţia. Dar, când datele furnizate de 
Thomas Quick au fost supuse aceluiași test, s-a constatat o 
considerabilă deosebire: relatarea lui conținea mult mai multe 
detalii care corespundeau cu informaţiile poliţiei și mai puţin cu 
cele din articole. 

Instanţa s-a arătat impresionată de șiretlicul lui Christianson 
și în sentinţă s-a referit detaliat la testul profesorului. În final se 
spunea: „Rezultatul sugerează concluzia că Thomas Quick a 
avut acces la mult mai multe date decât au fost publicate în 
presă”. 

Pentru ca instanța să nu fie ispitită să deducă de aici că 
Thomas Quick ar fi procurat aceste informaţii dintr-o altă sursă, 
de exemplu, de la anchetatori ori de la terapeuta lui, atât Seppo 
Penttinen, cât și Birgitta Stähle au declarat că ei nu l-au 
alimentat în niciun fel cu informaţii pe acesta. 

Drept urmare, instanţei i s-a prezentat o imagine foarte 
departe de cea reală. 


Întruna dintre călătoriile mele în Norvegia, l-am cunoscut pe 
Kåre Hunstad, reporterul de investigaţii care i-a furnizat primul 
lui Thomas Quick informaţii despre Trine Jensen, făcând astfel 
legătura între ea și comisia Quick. Ne-am întâlnit într-un bar al 


unui hotel din Drammen. În epoca de aur a lui Quick (1996- 
2000), Hunstad scrisese despre el mai multe articole decât 
oricare alt ziarist norvegian și urmărise pe anumite segmente cu 
multă atenţie cele întâmplate. Dar interesul lui pentru asasinul 
în serie suedez era mai vechi. 

— La începutul anilor '90, eram reporter de investigaţii la 
Dagbladet și zilnic citeam Aftonbladet și Espressen. 

În timpul dezbaterilor de la tribunal în cazul Appojaure, 
Hunstad era în Gällivare, la faţa locului, nu ca reporter, ci ca 
observator. 

— Ca să încerc să îl înţeleg pe Quick, explică el. 

Ca reporter speram firește că Thomas Quick fusese și în 
Norvegia, pentru a se putea face conexiunea dintre el și crimele 
neelucidate de acolo. 

Când, la scurt timp, revenise de la Gällivare, acest vis al unui 
reporter flămând de știri a devenit realitate, când Quick 
surprinzător - și mulţumită informaţiilor pe care și le procurase 
de la Svein Arne Haavik, colegul lui Hunstad - a mărturisit 
omorârea Theresei Johannesen. Nu era un fleac! 

Hunstad încerca să îmi explice amploarea acestui caz în 
Norvegia și mi-a povestit ce relataseră cu ani în urmă el și 
colegul său. 

— Şi apoi vine Quick și recunoaște crima! Eu mă deprinsesem 
bine cu cazurile suedeze. Intreaga poveste era o farsă, croită pe 
baza lipsei de dovezi și a unor indicii anemice. Era ceva deloc 
credibil. Cel mai pur circ ambulant. 

Scepticismul lui Hunstad în privinţa lui Quick m-a surprins, 
pentru că el redactase nenumărate știri obiective despre 
criminalul în serie Quick. Era reporterul norvegian cel mai 
important în materie de Quick și era deseori primul când existau 
noutăţi în anchetă. 

Hunstad a relatat despre călătoria la lagărul de azilanţi din 
Norvegia, de unde chipurile Quick i-ar fi răpit pe cei doi băieţi, și 
deja după o zi de la apariţia articolului, pe 24 aprilie 1996, 
Thomas Quick a putut citi în Dagb/adet despre celelalte crime 
comise în Norvegia, și care i se puteau pune în cârcă. 

Hunstad a scris că având în vedere preferința lui Quick pentru 
băieți minori ar trebui reluată ancheta în cazul lui Frode Fahle 
Ljzen de 13 ani, dispărut în iulie 1974. O sursă din cercurile 
poliţiei a declarat că trebuie reluate anchetele cât mai repede 


posibil în cazurile lui Trine Jensen de 17 ani, din Oslo, dispărută 
în 1981 și în cel al Mariannei Rugaas Knudsen de 7 ani, 
dispărută și ea în 1981. 

După revenirea la institutul de psihiatrie Säter, în grave 
spasme în timpul terapiei Thomas Quick și-a putut reaminti 
lacunar de pretinsele crime săvârșite asupra lui Trine, Marianne 
și Frode, despre care citise în Dagbladet. 

Bineînţeles că numele Frode i-a dat de lucru și temporar i-a 
zis „Bjorn”. 

Autorul acestui util articol s-a bucurat de privilegiul de a 
deveni aparent bun prieten al lui Thomas Quick - și această 
prietenie trebuie să le fie ambilor de folos. 

— Aveam numărul lui de telefon și îl puteam suna când 
voiam. Astfel am putut construi o relaţie bună cu el. Aveam 
contact regulat și... el era chiar un dealer. De fiecare dată când 
aveam fixată o întâlnire, voia ceva pentru asta, a spus Kåre 
Hunstad. 

Odată Quick a pretins pentru un interviu un laptop nou, 
exclusivist. Într-un fax din 20 mai 1996, îi scria lui Hunstad că 
Dagbladet îl refuzase, dar că postul radio P4 acceptase pretenţia 
lui Quick. În scrisoarea care a urmat, Quick scria: „Tu primeşti 
înainte un interviu bun, dar eu am pretenţii mari. Ne întâlnim cu 
condiţia să primesc 20.000 de coroane. Claes Borgström știe de 
asta, nu trebuie să te ferești de el”. 

Conform celor spuse de Hunstad, rareori sumele depășeau 
câteva mii, dar pentru ziar solicitarea era totuși problematică. 

— Eu am păstrat o scrisoare în care el scrie că ar declara ceva 
nou, dacă ar fi plătit pentru asta. Acest gen de contraprestaţii 
erau în stilul lui. 

La una dintre vizitele în Säter, Kâre Hunstad luase cu el o 
videocameră, pentru a înregistra interviul. Lui Quick îi era clar 
faptul că pentru cititorul norvegian crima lui pe pământ 
norvegian era cel mai interesant lucru. A început interviul 
povestind despre călătoria lui cu mașina în Norvegia din anul 
1987, când a întâlnit un băiat de 13 ani. 

„Eu opresc mașina și el oprește bicicleta. Era în prag de 
toamnă, era în august ori în septembrie, pe la ora 19.00. Băiatul 
observă că ceva nu era în ordine. Face un gest de apărare și dă 
să fugă. Este îmbrăcat cu o jachetă subţire, de care îl apuc bine. 
Îi aplic un croșeu, cade la pământ, îl dau cu capul de asfalt, el își 


pierde cunoștința sau moare. Apoi îl ridic și îl duc în mașină, 
bicicleta i-o las. Suntem la o intersecţie de străzi, aici e plin de 
blocuri. Mă întorc la mașină și trec cu ea peste bicicletă. Mașina 
nu păţește nimic, dar bicicleta este distrusă”. 

Crima trebuie să fi avut loc în Lillestram, la nord de Oslo, și 
trebuia să arate ca un accident de mașină, a mai explicat Quick. 
Kåre Hunstad înţelege că avea înregistrată mărturisirea unei 
crime până acum necunoscută. „O chestie de senzaţie”, a 
gândit el. 

Quick a povestit despre o altă crimă săvârșită de el în 
Norvegia, și anume asupra unei prostituate, la Oslo. Un 
asemenea caz - Gry Storvik - era în cercetări, dar ceea ce 
spunea el acum era cu totul altceva. 

— Ai spus asta poliţiei? s-a interesat Kåre Hunsted. 

— Cred că am vorbit de asta cândva în toamnă. După aceea 
am vorbit despre prostituată, spune Quick și mai soarbe din 
ceașca cu cafea. Despre ea pot să spun doar că era o 
consumatoare de droguri, era dependentă de droguri. 

— O poţi descrie? 

— Cam 25 de ani. Cam necăjită, brunetă. A murit în urma a 
trei lovituri cu cuțitul. Am întâlnit-o la Oslo. Unde anume, nu mai 
știu exact. 

— Sigur era dependentă de droguri? Ai luat-o în mașină drept 
clientă? 

— Da, da. Am mers împreună în mașină până la un loc din 
Oslo pe care nu îl cunosc. O zonă cu câteva locuinţe neocupate. 
Acolo a fost omorâtă. 

— Te-ai năpustit asupra ei? A fost siluită? 

— Nu. 

Quick nu își amintește sigur anul, era prin 1987. 

După care au vorbit despre crima a cărei victimă a fost 
Marianne Rugaas Knudsen. Quick tocmai mărturisise crima și în 
acest caz ancheta era în curs, dar el știa mai multe. 

Quick a spus că prin anii '70 a mers la munte, unde întâlnise 
un tânăr de 16-17 ani. 

— Una dintre primele tale victime din Norvegia? 

— Da, prima victimă cu final mortal, a observat Quick cu 
sânge rece. A urcat de bunăvoie în mașină și am plecat de la 
munte. Am oprit în pădure, l-am violat și l-am sugrumat. M-am 
întors la munte și l-am aruncat în port. Dar nu în locul din care îl 


luasem. 

— Aveai cadavrul în mașină? 

— Da, aveam cadavrul în mașină. Și era îmbrăcat. 

— Asta înseamnă că l-ai îmbrăcat din nou. 

Când Kåre Hunsted a părăsit clinica din Säter, a crezut că 
dăduse fie peste o chestiune senzațţională, fie peste un 
mitoman. 

Hunsted s-a folosit de relaţiile din poliţie și, pe baza datelor 
primite de la Quick, a iniţiat cercetări personale. Curând a 
rezultat că în Norvegia nu existau cazuri de deces, dispariţii 
anunţate ori crime care să semene cu cele trei recunoscute de 
Quick în fața camerei video. Era foarte posibil ca Quick să fi 
inventat totul. 

Mie îmi dă de gândit faptul că Quick fusese surprins din nou 
recunoscând crime care nu se petrecuseră niciodată. Cum se 
face că Hunstad nu a luat o atitudine critică față de declaraţiile 
lui Quick? 

— Pe Quick nu l-am crezut niciodată, spune Hunstad. Eu am 
încercat să îi înţeleg pe criminalii în serie și am aflat că 
totdeauna aceștia au în vedere un anumit tip de victimă. Dar 
aici este vorba de băieţi și de fete, tineri sau mai în vârstă. In 
plus, nu există niciodată martori, nu există dovezi și totul nu 
este decât un circ plin de mistere. 

Hunstad spune că el, ca ziarist, a încercat să „spargă codul”, 
ceea ce pentru mine personal nu avea niciun sens. 

— Cu cât mai mulţi oameni sapă în cazul Quick, cu atât mai 
bine, mi-a spus Hunstad, urându-mi mult noroc la despărţire. 


În ce privește verdictele din cazurile de crimă Trine Jensen și 
Gry Storvik din 22 iunie 2000, nu există prea multe chestiuni cu 
care s-ar putea sparge un cod. Dacă parcurgi cu atenţie 
deosebită procesele-verbale din aceste cauze penale, constaţi 
că descrierile se tot schimbă, fiind în strânsă legătură cu Quick 
și mediul său. În multiplele lui interogatorii, Quick își atacă 
victimele feminine cu cuțitul, cu o bucată de lemn, cu un topor, 
cu un penis din metal, sau - când fantezia nu mai face faţă - el 
le pălmuiește, le înghiontește cu coatele, le împinge în mașină. 
Informaţii cruciale care se dovedesc a fi false sunt discutate și 
corectate, dar nici așa nu se potrivesc și sunt discutate la 
următoarele interogatorii - din nou și din nou. 


Chiar și după toate aceste eforturi declaraţiile lui Quick erau 
atât de greu de coroborat cu concluziile cercetărilor 
criminalistice încât Christer van der Kwast s-a mulțumit să 
prezinte instanţei o expertiză în care medicii legiști Anders 
Eriksson şi Kari Ormstad au listat numai datele care 
corespundeau mai mult ori mai puţin cu celelalte constatări. De 
aceea nu a fost solicitată niciodată o autopsie și nici vreo 
analiză ADN a spermei găsite în corpul lui Gry Storvik, care 
fusese violată. Aceste inadvertențe au fost rezolvate prin 
afirmaţia lui Quick în fața instanţei, conform căreia „își 
amintește clar” că nu a avut „ejaculaţie” în timpul violului, cu 
toate că la interogatorii declarase contrariul. 

lar procurorului, apărătorului, medicilor care îl tratau pe Quick 
și completului de judecată le-a fost de-ajuns. 

Ceea ce corespundea cu descrierea făcută de Quick și s-a 
bucurat de o specială menționare în verdict a fost o curea 
înnodată ca un laţ, provenită de la geanta lui Jensen, probabil 
arma crimei, și care fusese găsită lângă cadavrul descompus al 
lui Trine Jensen. Această informaţie nu fusese adusă la 
cunoștința presei, motiv pentru care instanța o considera 
deosebit de importantă, deoarece Quick cunoștea acest detaliu. 

Quick menţionase numele Trine Jensen în faţa anchetatorilor 
pentru prima dată pe 4 octombrie 1996. În acea zi întreg 
efectivul care se ocupa de Quick trebuia să realizeze a doua 
reconstituire în cazul Yenon Levi. 

Dar Quick a surprins mai întâi prin faptul că solicitase un 
interogatoriu neplanificat. Avea informaţii pe care dorea să le 
facă cunoscute și care nu mai suportau amânare. 

Seppo Penttinen, Claes Borgström și Thomas Quick se aflau 
într-o încăpere provizoriu pregătită pentru interogatoriu în Săter 
și Penttinen a dat drumul dispozitivului de înregistrare. Era ora 
10.15: 

— Te rog, Thomas, a spus acesta. 

— Vreau doar să fac o comunicare. Una scurtă. Nu voi 
răspunde la nicio întrebare, dar vreau să rezolv asta acum, 
înainte de a începe chestiunea R&rshyttan, ca să nu mă mai 
preocupe. Vreau să spun că la doi ani după moartea lui Johan, 
deci în vara anului 1981, eram la Oslo, unde am răpit o femeie 
tânără. Ea se numea Trine Jensen și a fost răpită și omorâtă. 
Asta este totul pentru astăzi. 


Penttinen a decis că interviul se terminase. Era ora 10.17. A 
durat două minute. 


„Interogatoriul” în care Quick a mărturisit crima săvârșită 
asupra lui Trine Jensen este bizar din mai multe puncte de 
vedere. Firește, mai întâi pentru că este atât de scurt și pentru 
că suspectul nu dorește să i se pună întrebări. Și mai bizar este 
că Quick poate să facă declaraţii atât de concrete despre o 
crimă de la primul interogatoriu: victima se numea Trine Jensen, 
era aproape majoră și a dispărut în vara anului 1981 din centrul 
orașului Oslo. Toate datele sunt corecte, toate puteau proveni 
din știrile ziarelor. 

In februarie 1997, Thomas Quick a ridicat din nou problema 
Trine Jensen, dar anchetatorii au lăsat-o baltă, probabil pentru 
că erau prea ocupați cu alte chestiuni. In martie 1998, problema 
a fost reluată de Quick într-un interviu luat de Kåre Hunstad în 
care a declarat că vrea „să povestească mai multe despre cum 
o omorâse pe Trine”. 

Apoi numele mai apare abia pe 27 ianuarie 1999 într-un 
interogatoriu în care Quick este chestionat cu privire la 
numeroase presupuse victime. El dă câteva detalii în plus, cum 
ar fi faptul că ar fi lăsat cadavrul lui Trine pe un drum de pădure, 
în apropierea unui hambar. Seppo Penttinen încearcă să scoată 
mai mult de la el: 


PENTTINEN: Spuneţi că aţi maltratat-o. Ce vreţi să 
spuneţi cu asta? 

TQ: l-am maltratat corpul în moduri diferite. 

PENTTINEN: În moduri diferite spuneţi? 

TQ: Hm... 

PENTTINEN: Vorbiţi atât de încet... Puteţi spune cum...? 

TQ: Nu. 


Era de parcă ar fi vorbit la un perete, dar totuși când Quick 
este presat, el mai furnizează alte informaţii. Trine a fost lăsată 
dezbrăcată în pădure, probabil la nord de Oslo - „eu și 
orientarea, nu ne potrivim” - și el pune punct întrebării cu 
cuvintele „Da, da, asta este... să o lăsăm acum”. 

Două săptămâni mai târziu, el afirmă la un interogatoriu că a 
doborât-o pe Trine cu o lovitură în zona occipitală. Pe 17 mai, 


este momentul pentru un nou interogatoriu: 


PENTTINEN: Și în privinţa vârstei și înfățișării ei? 

TQ: Nu, acum nu pot. 

PENTTINEN: De ce nu puteţi vorbi despre asta? Aspectul 
ei exterior, mai albă, mai bronzată, înaltă ori scundă, 
grasă ori suplă? 

TQ: Mai curând albă, mai curând înaltă decât scundă, 
mai plinuţă decât zveltă. 


Thomas Quick desenează o hartă complet greșită a regiunii 
dacă cumva nu se pleacă de la ideea că este expresia dificultății 
de care suferă Quick de a face deosebirea dintre stânga și 
dreapta. Privită în oglindă, harta nu mai este atât de inexactă. 

Penttinen întreabă ce părți ale corpului au fost lovite. 

— Zona stomacului, răspunde Quick. 

— Mai știți dacă la interogatoriile anterioare aţi spus altceva? 

— Nu, răspunde Quick. 

Penttinen se interesează dacă își mai amintește de o altă 
femeie pe lângă Trine. 

— Mă îndoiesc. 

— Cu asta există o suspiciune de săvârșire a unei crime în 
cazul Trine Jensen, spune Penttinen. 


Pe 28 mai 1999, cu șase zile înainte de planificatul 
interogatoriu privind uciderea lui Trine Jensen, Seppo Penttinen 
l-a sunat pe Quick, pentru ca acesta să „facă declaraţii despre 
îmbrăcămintea și eventuale obiecte care i-ar fi aparţinut 
victimei”. Cel mai important „obiect” era firește cureaua de la 
geanta lui Trine, care probabil fusese arma crimei. 

Convorbirea telefonică nu a fost înregistrată, așa că noi nu 
cunoaștem conţinutul ei exact, dar fapt este că și în acest caz 
Seppo Penttinen decide să discute cu Quick informaţiile 
esenţiale când dispozitivul de înregistrare nu este pornit. 
Conform notei întocmite, Quick i-a relatat lui Penttinen că Trine 
Jensen „avea o geantă cu curele mai lungi decât un mâner”. Și 
dacă se știe că o geantă are niște curele spre a fi atârnată de 
umăr, nu este foarte dificil să îţi dai seama la ce au fost folosite 
aceste curele. 

Când, pe 3 iunie, este interogat Thomas Quick, acesta 


desenează iarăși o hartă, care corespunde cu bunăvoință - cu 
condiţia să fie privită în oglindă. Quick povestește că Trine a 
coborât din mașină și că el a atacat-o cu cuțitul „de parcă era 
teleghidat”. A înjunghiat-o de mai multe ori și menţionează o 
urmă de sânge lungă de 30 de metri. 

În cele din urmă Trine s-a prăbușit și Quick și-a dat seama că 
era pe moarte. Se năpustește din nou asupra ei și ea moare 
întinsă pe jos. Loviturile de cuţit au avut ca ţintă partea 
superioară a corpului. 

— Mă refer la coșul pieptului, eventual regiunea stomacului, 
spune el. 

În ciuda celor știute despre curelele lungi ale genţii, Quick 
furnizează o descriere cu totul aiurea despre modul uciderii lui 
Trine. În loc de a-i cere să continue, Penttinen conduce 
interogatoriul către obiectele personale ale victimei. 

Quick a spus că își amintește de „geanta cu... ăă... acele 
curele”. Acum prinde Penttinen momentul: 

— Ce curele sunt acelea despre care vorbiţi? 

Quick nu poate să răspundă, doar oftează. 

Seppo Penttinen dă același semnal pe care îl utilizează de 
câte ori Quick este pe o cale greșită: 

— Vă puteţi aminti de curelele pentru purtat pe umăr? Citesc 
pe chipul dumneavoastră că vă este greu să vorbiţi despre asta. 

— Da, îmi este greu. 

— Ce vă amintiţi legat de geantă și de curelele pentru umăr? 

— Am luat cureaua și am folosit-o, tocmai voiam să spun... 
dă... _ 

— Voiaţi să spuneţi că aţi folosit cureaua? In ce mod? Puteţi 
explica? întreabă Penttinen. Dacă așa este... adaugă el ca să fie 
în regulă. 

Quick oftează și spune că nu mai știe. Dar intervine Penttinen, 
care nu renunţă: 

— Mai știți ce s-a întâmplat cu ea? 

— Îmi amintesc că ţineam cureaua... ăă... 

Quick arată cu două degete cât de lată era cureaua - câţiva 
centimetri. Ceea ce nu corespundea cu geanta lui Trine, dar 
Penttinen nu se lasă prostit. 

— Din ce material este cureaua? Cum se simte la palpat? se 
interesează el. 

— Da, mai știu și... ăă... 


— Gândiţi-vă la structură. 

— Da, este un fel de piele ori cum îi spune, încearcă Quick să 
se descurce. 

Răspunsul este total greșit, iar Penttinen știe că este vorba 
despre o curea din material textil. Schimbă rapid subiectul 
discuţiei: 

— Ce s-a întâmplat cu această curea despre care vorbiţi 
mereu? 

— Aș zice că i-am legat picioarele cu ea, dar este greșit. 

Întrebările lui Penttinen nu mai au sfârșit și Quick încearcă să 
relateze că Trine s-a temut când el a luat cureaua. Penttinen 
vrea să îl stimuleze pe Quick. 

— Încercaţi să vă exprimaţi clar, Thomas! Este vorba despre 
ceva cu care vă luptaţi, ceva ce trebuie să iasă la suprafaţă, dar 
nu vrea, asta observ eu. 

— Da, este cu adevărat greu, confirmă Quick. 

— Nu i-aţi legat cu ea picioarele, ci cureaua a fost folosită 
altfel, dacă vă înţeleg corect? 

Thomas Quick încearcă iarăși să descrie cât de tare se temea 
Trine de curea, apoi începe să vorbească despre cuţit. Dar nu 
asta vrea să audă Penttinen. 

— Dacă deslușesc bine limbajul corpului dumneavoastră, s-a 
întâmplat ceva cu cureaua genţii. Când este utilizată aceasta? 
Unde sunteţi dumneavoastră? Când încercaţi să o folosiţi? 

Întrebarea nu se mai referă demult la utilizarea curelei, ci 
privește când și unde a fost ea folosită. 


Până la următorul interogatoriu din 1 septembrie 1999, Quick 
dispunea de două luni pentru a analiza lucrurile. Mai putea 
căuta informaţii, mai putea trage cu urechea la cele provenind 
de la polițiștii norvegieni și suedezi care în august participaseră 
la reconstituirea de la locul în care fuseseră găsite Trine Jensen 
și Gry Storvik. 

Și, evident, în cadrul unei ședințe terapeutice cu Birgitta 
Stähle, Quick a dezvăluit că au revenit la suprafaţă amintiri 
importante. 

La interogatoriu, cu forțe reunite, Thomas Quick, Seppo 
Penttinen și Christer van der Kwast au reușit să ajungă la 
concluzia că acea curea fusese utilizată ca laţ. 

În sfârșit, la doi ani și unsprezece luni după ce Thomas Quick 


mărturisise omorârea lui Trine Jensen, s-a ajuns la o dovadă 
care să reziste în faţa instanţei. 


Dar înregistrarea video a reconstituirii? Această înregistrare 
notorie, care a avut un efect atât de puternic asupra instanţei, 
arată cum la 16 august 1999 Thomas Quick conduce mai mulți 
polițiști suedezi și norvegieni, ca și alte persoane practic până la 
locul unde se afla cadavrul lui Trine Jensen. În timpul călătoriei, 
mașina trece în plus exact pe lângă parcarea unde a fost găsită 
Gry Storvik. Quick a reacţionat cu un atac de panică extrem și 
toți ceilalți din automobil afirmă că nu știau nimic despre acel 
caz. 

În mod ciudat, colegii mei norvegieni povestesc că poliţia din 
Oslo a făcut legătura dintre aceste două crime sexuale încă de 
timpuriu și exista bănuiala că Trine și Gry au fost omorâte de 
aceeași persoană. Mai descopăr că atât Gry, cât și Trine Jensen 
au fost menţionate în știrile din ziare privind ancheta Quick, 
ţinând cont de scurgerea de informaţii și generosul liber acces 
al lui Quick: ce valoare a avut faptul că el a putut să arate 
poliţiei după aproape 15, respectiv 20 de ani, locurile acelea 
care nici măcar nu fuseseră ţinute secrete? 


DA CAPO 


La clinica de psihiatrie din Säter în mod normal nu se face 
mare zarvă de Crăciun și de Revelion, și excepţie nu face nici 
trecerea de la un mileniu la altul. În jur de Anul Nou, conform 
dosarului de pacient, Thomas Quick „tremura și era tensionat”. 
Infirmierii raportau „plâns amarnic și o mare deznădejde”. Quick 
nu poate să doarmă din cauza „unei anxietăți excesive”. 

In martie are loc în clinică o ședință pentru a discuta terapia 
lui Quick, dar criminalul în serie nu este în stare să ia parte la 
ea. Medicul-șef Erik Kall este însă optimist ca întotdeauna și 
notează că „se observă o evoluţie pozitivă a pacientului. Pe deo 
parte, acesta a făcut progrese în privinţa tratamentului 
psihoterapeutic, pe de altă parte, s-a integrat mai bine ca 
persoană”. 

Birgitta Stâhle merge și mai departe și descrie în dosar 
efectele pozitive ale îndelungatului tratament psihoterapeutic. 
Ca de obicei, își începe însemnările descriind pe scurt 
progresele lui Quick în terapie, pentru ca apoi să vorbească 
despre stadiul lucrurilor în cele mai noi cazuri de crimă, măsura 
în care acestea își pot avea originea în trăirile traumatice din 
copilărie ale lui Quick. 


Munca noastră terapeutică a adus cu sine o perspectivă 
ca și o înțelegere mai amplă și mai profundă a 
semnificației diverselor crime cât și a modului în care 
experienţele din trecut revin în crime. 

Pe parcursul toamnei are loc o clară integrare, ce 
rezultă din faptul că legăturile, atât cele mai vechi, cât și 
cele mai târzii, au devenit mai limpezi. A fost important să 
se lucreze cu diferenţierea diverselor crime. Asta 
evidenţiază diferențele dintre importanţa și valoarea 
pozițională a crimelor cu victime băieţi și a crimelor cu 
victime femei. 


Aprecierile entuziaste ale lui Kall și Ståhle se află în deplină 
contradicție cu ceea ce notau în aceeași perioadă infirmierii: 


Thomas se simte deosebit de rău, este preocupat de o 
vreme de gânduri existenţiale. Pe 6 aprilie, a primit 


înștiințarea că în două săptămâni va fi emisă acuzarea și 
că se va ajunge la proces, ceea ce îi produce suplimentar 
tensiune și anxietate apăsătoare. la și mai multe 
benzodiazepine pentru a-și mai inhiba frica și pentru a 
putea să doarmă. În noaptea de 8 aprilie, a dormit numai 
două ore. În timpul nopţii a manifestat anxietate 
accentuată, cu ţipete și plâns, în ciuda medicaţiei 
suplimentare necesitate în fiecare noapte în caz de 
nevoie. 


Următoarele săptămâni sunt caracterizate de scene de 
groază, „nopţi cu urlete” și panică; multiplele personalităţi ale 
lui Thomas Quick se manifestă pe rând, urmate de medicaţia 
respectivă. 

Pe 30 iunie, Birgitta Stähle scrie triumfătoare în dosar că în 
urmă cu o săptămână Thomas Quick a reușit să fie condamnat 
pentru crimă în cazurile Gry Storvik și Trine Jensen. 


Terapia este continuată de trei ori pe săptămână. Sunt 
înregistrate noi evoluții constructive în munca 
psihoterapeutică. Proces la Stockholm între 18-30 mai. 

Procesul s-a referit la acuzaţia de crimă în cazul a două 
fete, săvârșite în '81 și '85. Pe parcursul acestui proces, se 
arată evoluţia pozitivă, Thomas manifestându-se mai 
împăcat cu sine comparativ cu perioada anterioară. 


Birgitta Stähle constată că de data aceasta Thomas Quick a 
avut o „relativ scurtă perioadă de repaus după proces” și că „s-a 
făcut un mare pas înainte” în terapie. 

Încă dinainte de anunţarea verdictului, Seppo Penttinen și 
Christer van der Kwast au venit din nou în Säter pentru 
următoarea anchetă a unei crime. 

La opt ani după ce Thomas Quick și-a asumat vina în cazul de 
crimă Johan Asplund, sosise momentul. 

Quick eșua de fiecare dată în încercarea de a arăta unde 
ascunsese cadavrul lui Johan, ceea ce a condus la faptul că după 
fiecare nouă încercare van der Kwast trebuia să constate că 
elementele nu erau suficiente. Însă acum ancheta trebuia să se 
încheie, pentru ca Quick să poată fi acuzat și condamnat. 

Pe 26 noiembrie 2000, Birgitta Stähle descrie mecanismele 


unui criminal în serie și ce s-a întâmplat cu Quick în timpul 
reconstituirilor. 


Aceste călătorii au condus la un proces terapeutic 
explorator foarte activ și deosebit de constructiv. Au ieșit 
la lumină structurile anterioare de apărare și a devenit 
posibilă recunoașterea lor și înţelegerea lor detaliată. 


Ea continuă: 


Această muncă interioară aduce cu sine un contact mult 
mai intens cu realitatea, atât cu propria vulnerabilitate, 
cât și vulnerabilitatea victimei. 


Era însă limpede că, în ciuda acestui „contact mult mai intens 
cu realitatea”, Thomas Quick era în cădere liberă. Pe 12 
decembrie 2000, un infirmier notează în dosar: 


La ora 2.30 Thomas vine din camera lui plângând 
necontrolat și extrem de disperat. Rămâne până 
aproximativ la ora 4.00 cu personalul în încăperea pentru 
destindere. Nu stă locului, este răscolit și disperat. Se ține 
cu mâinile de frunte și repetă mereu că nu mai suportă 
presiunea. 


Personalul rezolvă problema cu xanor și panocod, dar câteva 
ore mai târziu nu se manifestă nicio îmbunătăţire a stării lui. 


Dimineața Thomas se simte o disperare neţărmurită. 
Plânge incontrolabil. Stă împreună cu personalul. Discuţii 
pentru liniștire și medicaţia necesară. Vorbește la telefon 
cu Birgitta Stâhle. Disperarea accentuată este asociată cu 
anxietate gravă. 


Mai târziu, Thomas Quick rămâne paralizat de crampe în ușa 
de la camera pentru fumători și nu se mai poate mișca. 
Personalul rezolvă incidentul administrându-i din nou xanor și 
panocod. La aceasta se adaugă faptul că astăzi, joi 14 
decembrie, este difuzat un documentar despre cazul Johan. 
„Firește că pentru Thomas este ceva problematic”, notează un 


infirmier. 

La vizită doctorul Kall este informat că de trei zile Quick nu a 
mai închis ochii, și Kall dispune un tratament drastic cu un 
calmant - 50 mg stesolid. Are efect, Quick poate să doarmă 4-5 
ore și pare mulțumit de efectul preparatului, așa că „a putut 
cobori din pat în ciuda panicii intense”. 

În perioada următoare, situaţia i se deteriorează și el vorbește 
în mod repetat de sinucidere. Personalul notează că „un nivel 
foarte ridicat al anxietăţii, pe care încearcă să o compenseze cu 
o medicaţie suplimentară”. Dozele prescrise sunt depășite de 
câteva ori. Interogatoriile cu poliţia înaintea procesului în cazul 
Johan Asplund sunt, conform personalului, „mai istovitoare 
decât era de așteptat” și Thomas Quick vorbește iarăși despre 
sinucidere. În zilele următoare, constată că „se simte foarte rău” 
și că „are un înalt nivel de frică”. „Tremură, este palid, 
extenuat”. 

După câteva zile, pe 16 februarie 2001, Birgitta Stähle 
sintetizează situația astfel: 


O reluare a procesului psihoterapeutic după pauza de 
Crăciun a condus la o aprofundare emoţională și la 
abilitatea de a vedea și a accepta atât realitatea 
anterioară, cât și modul în care aceste experienţe 
anterioare ca adult au fost convertite, ieșind la iveală, 
printre altele, prin uciderea de băieţi. 


În timp ce se făureau planuri de acuzare în trei noi cazuri de 
crimă - Johan Asplund, Olle H6gbom și Marianne Rugaas 
Knutsen - în cealaltă parte a clinicii erau luate sub lupă dosarele 
de pacient ale lui Thomas Quick. Acest lucru îl decisese medicul- 
șef Goran Källberg, care revenise ca șef al instituţiei după ce 
câţiva ani se dedicase îndeplinirii altor sarcini. Când a constatat 
că la Quick dozele la consumul de medicamente care cădeau 
sub incidenţa legii narcoticelor erau cu mult depășite, s-a 
îngrozit. După părerea lui, era vorba despre o dependenţă de 
tablete care dura de un timp înspăimântător de lung. In fond, 
răspunzător pentru acest caz evident de tratament greșit era 
Källberg însuși. 

Într-o discuţie cu Källberg, pe care Thomas Quick a purtat-o 
pe 25 aprilie 2001, ultimul nu contesta că era vorba despre 


dependenţă și a devenit foarte îngrijorat atunci când Göran 
Källberg i-a comunicat hotărârea lui:  medicaţia cu 
benzodiazepine trebuia redusă, pentru ca apoi să fie oprită 
complet. Mie Quick mi-a spus că se temea de apropierea 
procesului în cazul Johan, care din nefericire urma să aibă loc 
peste puține săptămâni. 

Decizia luată de Göran Källberg a avut consecințe directe 
asupra anchetei în cazul crimei. Pe 5 mai o asistentă medicală 
făcea o însemnare interesantă, care ne arată cu ce probleme de 
sevraj se confrunta organismul lui Quick. Din aceasta mai 
rezultă că el citea procesele-verbale realizate în procedura de 
cercetare, pentru a putea furniza în fața instanței o descriere 
coerentă. 


[Thomas Quick] nu a dormit în această noapte. Încearcă „să 
lucreze” pentru procesul care va avea loc curând. Are 
documentele investigațiilor, pe care vrea să le citească. Din 
cauza stării lui proaste, create de sevraj şi de teamă, nu poate 
face asta. Mă roagă să mă adresez doctorului Kall ori altui medic 
de serviciu, pentru o rețetă unică de tablete xanor, și două 
tablete solubile de panocod. 


Dar decizia lui Göran Källberg este respectată şi Quick nu 
primește suplimentar medicamente nici în acea seară și nici în 
următoarea zi. Medicului-șef Kall îi este clar că pacientul lui nu 
va putea rezista procesului dacă nu se amâna reducerea dozelor 
de medicament. El notează: 


Pentru ca procesul să poată avea loc, este necesară 
temporar o medicaţie în funcţie de necesităţi. Ca urmare: 

În situaţii de panică accentuată care pun în pericol 
continuarea procesului, se va administra când este 
necesar o tabletă de xanor de 1 mg. 

În situaţii de dureri de cap puternice care periclitează 
continuarea procesului, se poate administra o tabletă de 
treo comp, dacă este necesar, două tablete. 

Dacă starea generală a pacientului este de natură a nu 
permite medicaţia orală, se pot administra prefill stesolid 
5mg/2 ml. 


Procesul în cazul crimei Johan Asplund a început pe 14 mai 
2001, la Stockholm. Deoarece Claes Borgstrom preluase funcţia 
de avocat al poporului, Thomas Quick a fost apărat de un alt 
avocat, Sten Åke Larsson din Växjö. În afară de această 
schimbare, Quick era flancat în faţa completului de judecată de 
obișnuita echipă: Seppo Penttinen, Christer van der Kwast, Sven 
Åke Christianson și Birgitta Stähle. 

În prima zi, Quick a relatat amintiri cât se poate de detaliate 
despre răpirea lui Johan petrecută cu aproximativ douăzeci de 
ani în urmă: cum îl ademenise în mașină pe Johan, sub pretextul 
că ar fi călcat o pisică, cum îl lovise cu capul de bordul mașinii 
pe tânăr până când acesta își pierduse cunoștința, cum îl dusese 
la Norra Stadsberget, cum îl abuzase sexual. Apoi cum îl dusese 
pe Johan într-un loc din zona Âvike, unde îl sugrumase, îl 
dezbrăcase și, în final, îi tranșase cadavrul cu ajutorul unui 
ferăstrău și al unui cuţit. Și în final cum răspândise bucăţi de 
cadavru în diverse locuri din centrul Suediei. 

Sven Åke Christianson a trebuit să vorbească încă o dată 
despre testul de memorie inventat de el, care ar fi trebuit să 
demonstreze că Quick nu și-ar fi însușit informaţiile din 
articolele publicate în ziare. Ca de obicei, Birgitta Stâhle a 
relatat despre îngrozitoarea copilărie a lui Thomas Quick și 
despre cum amintirile revenite puteau explica transformarea lui 
într-un criminal în serie. Pe lângă acestea, ea a jurat din nou că 
nu a fost prezentă la interogatoriile poliției și că polițiștii nu au 
aflat nimic din ceea ce se spusese în timpul ședinţelor 
terapeutice. Şi Seppo Penttinen a declarat că între terapeuti și 
anchetatori nu a răsuflat nimic și a mai susținut că Quick, chiar 
dacă pe parcursul celor opt ani ai anchetei corijase anumite 
aspecte, în privinţa aspectelor centrale avea „amintiri clare” și 
„Își susţinea cu fermitate spusele”. 

John Sjöberg a povestit juriului despre Zampo, câinele său 
pentru urme, cum în mai multe locuri acesta reacționase pozitiv, 
respectiv la locurile în care Quick ar fi îngropat fragmente din 
cadavrul lui Johan. În cazul în care instanţa s-ar mira că nu 
fusese găsit niciun fragment de cadavru, geologul Kjell Persson 
a spus că el măsurase conţinutul de fosfaţi al solului, iar 
măsurătorile arătaseră că „un gen de material organic” se 
descompusese la locul faptei în Avike. Christianson a furnizat o 
explicaţie psihologică a aceluiași mister: criminalii în serie simt 


nevoia atât să povestească despre faptele lor, cât și să păstreze 
fragmente de cadavru. Aceste două dorinţe îl pun pe autor într-o 
situaţie conflictuală. 


Tribunalul din Sundsvall își începe motivaţia verdictului din 21 
iunie 2001 nesigur: „Quick a mărturisit fapta care reprezintă 
obiectul acuzării. Pentru ca o mărturisire să stea la baza unei 
condamnări, trebuie să fie susţinută prin alte investigaţii. 

Mai întâi, instanţa stabilește că nu există urme asigurate, care 
să îl pună pe Quick la momentul faptei în legătură cu Sundsvall, 
și nu există nici investigaţii din care să rezulte ce i s-a întâmplat 
lui Johan Asplund”. 

După care se constată că au trecut aproape 20 de ani și că 
fapta în sine este problematică. Instanţa mai stabilește că 
investigaţiile nu aduc niciun fel de puncte de susţinere a 
declaraţiei lui Quick că el ar fi împrumutat mașina de la 
cunoscutul său, homosexual, Tord Ljungstrom. Dar pe urmă 
reticența dispare: „Din ceea ce rezultă despre acest lucru din 
judecăţile anterioare privind faptul că Quick a parcurs distanţe 
mai lungi cu mașina, instanţa a tras concluzia că această 
chestiune nu este de importanţă decisivă”. 

In continuare, se consideră demn de a fi reţinut cât de exact 
corespund cu realitatea toate observaţiile lui Thomas Quick din 
Bosvedjan și se mai reţine și că explicaţiile date de Christianson, 
Stähle și Persson referitoare la fragmente dispărute de cadavru, 
ca și amintirile fluctuante, dar parţial foarte limpezi în privinţa 
detaliilor sunt acceptate. 

Urmează apoi unicul fapt substanţial, și anume că Quick a 
putut să descrie două semne particulare ale lui Johan Asplund 
pe care nu le cunoscuseră nici anchetatorii, ceea ce susţine 
ideea că povestea lui este corectă: o mică aluniţă pe spinare și o 
hernie a scrotului. 

La trecerea în revistă a mai multor sute de pagini de procese- 
verbale ale interogatoriilor lui Quick în cazul Johan Asplund se 
degajează rapid o senzaţie de deâjă-vu. 

Pentru prima dată Quick amintește de un semn personal al lui 
Johan Asplund în timpul reconstituirii Zelmanovits din 21 august 
1994, când susţine că Johan ar fi avut o cicatrice. Nouă zile mai 
târziu, Penttinen reia chestiunea la un interogatoriu și Quick 
lămurește lucrurile: este vorba despre cicatricea unei operaţii pe 


abdomen. „Poate de vreo cinci centimetri”. 

Seppo Penttinen vrea să știe dacă mai există și alte semne 
personale. Quick răspunde de două ori cu „nu”, dar când 
Penttinen nu îl lasă în pace, el spune: 

— Aă... testiculele. 

— Ce este cu ele? Sunt cumva modificate? 

— Da, mi se pare că erau retrase serios... ăă... 

— Era retras scrotul? 

— Da, exact. 

Seppo insistă și în cele din urmă întreabă dacă „testiculele 
erau diferite”. 

— Da. Se poate, dar sunt puţin cam... ăă... puţin nesigur... 
ăă... este ca și cum... ca și cum unul, cel puţin un testicul... era 
redus... 

Seppo se interesează dacă scrotul este posibil să fi conţinut 
un singur testicul și Quick răspunde că este posibil. 

— Atârna unul mai mult decât celălalt? 

— Da, exact, răspunde Quick. 


O lună mai târziu, Penttinen revine la subiect. 

Lui Quick îi este greu „să explice detaliat care era situaţia 
exactă a scrotului”, dar își amintește că are legătură cu 
testiculele faptul că corpul lui Johan este „asimetric”. Quick face 
și o schiţă cu cicatricea lui Johan, pe care o plasează în zona 
inghinală și o descrie ca fiind de un roșu mai aprins. 

Conducătorul interogatoriilor o caută două zile mai târziu 
acasă pe Anna-Clara Asplund și se interesează despre eventuale 
semne particulare ale fiului acesteia, neînregistrate până atunci. 
Obține o schiţă a unei aluniţe la nivelul vertebrei lombare 
asemănătoare unei umbre slabe. 

Pe 14 octombrie, Quick este interogat iarăși. În loc de o 
cicatrice Penttinen vorbește despre o „modificare a pielii”, și 
spune că vrea să afle unde se găsea aceasta. Quick nu îl prea 
urmărește și spune că deja a făcut „o descriere precisă”. După 
alte câteva întrebări, Penttinen revine: 

— Se poate ca modificarea să fi fost pe cealaltă parte a 
corpului? 

— Eu cred că este nevoie ca mereu să existe o oglindă în 
spatele cefei, deci totul trebuie privit ca în oglindă, este de 
părere Quick. 


— De ce așa? întreabă Penttinen. 

— Pentru că eu mă identific cu victima, sunt victima și, să zic 
așa, privesc din unghiul ei de vedere. 

Quick și Penttinen filosofează puţin despre acest interesant 
mecanism psihologic înainte ca Penttinen să revină la boala de 
piele, care acum este localizată pe partea corectă a corpului. 

— Mai încercaţi o dată, închizând ochii și reamintindu-vă, să 
descrieţi cum arăta acea modificare a pielii. 

Dar Quick nu continuă de data aceasta. 


Când anchetatorii studiază dosarul medical al lui Johan 
Asplund, constată că acesta suferise de o hernie a scrotului. 
Mama lui spune că acesta era complet vindecat și că la 
momentul dispariţiei lui Johan nimic nu mai era vizibil, dar asta 
nu avea nicio importanţă. 

În timpul interogatoriului din 3 iunie 1998, Thomas Quick a 
aflat într-un fel oarecare despre asta. După o descriere 
amănunţită a modului în care fusese răpit Johan și privind 
fragmentarea cadavrului acestuia, Penttinen începe să 
vorbească despre „semnele particulare”. 

— După cum văd astăzi lucrurile, el avusese un gen de hernie 
a testiculelor, trece Quick direct la chestiune. 

După puţin timp Penttinen îi amintește lui Quick despre 
modificarea pielii și Quick arată spre spatele lui. 

— Arătaţi către partea dreaptă a spatelui dumneavoastră, 
puţin deasupra fesei, insistă Penttinen cu descrierea. 

Cu asta chestiunea este rezolvată: exact ca în chestiunea cu 
lațul, conducătorul interogatoriului, mulţumită intervenţiei sale 
impresionante, în acest caz după aproape patru ani, a obţinut o 
dovadă irefutabilă pentru a o prezenta tribunalului. 

Instanţa nu este, desigur, informată că iniţial Quick descrisese 
cu totul altfel ambele semne particulare. 

Sture Bergwall are alibi pentru ziua în care Johan a dispărut. 
Mama lui a fost externată din spital pe 7 noiembrie 1980, ceea 
ce rezultă atât din dosarul de boală, cât și din nota din 
calendarul acelui an. In afară de asta, el a plătit o reţetă de 
sobril pentru administrare timp de o lună. 

Cum putuse să aibă acces la informaţii care totuși 
corespundeau? 

Sture mi-a povestit că își amintise despre o emisiune „Căutat” 


despre Johan Asplund, difuzată cu mult timp în urmă. Şi 
împrumutase un anuar pe 1980, care conţinea un număr de 
detalii. Pentru a se orienta în Sundsvall, rupsese o pagină cu 
planul orașului dintr-o carte de telefoane aflată într-o cabină 
telefonică când avusese aprobare pentru o deplasare la 
Stockholm. Pe lângă asta, toate ziarele scriau despre caz după 
ce în 1993 el începuse cu recunoașterea crimelor. Când s-a 
apropiat data procesului, a avut acces și la documentele 
anchetei. 

În anul 2000 a și împrumutat o carte, Cazul Johan de Göran 
Elwin, apărută în 1986. Aceasta l-a ajutat să dea un ultim lustru 
câtorva amănunte. Umblă prin însemnările lui. Printre altele, își 
notase descrierea hainelor lui Johan Asplund purtate când 
dispăruse, o informaţie care până atunci îi lipsise și pe care a 
introdus-o în povestea pentru instanţă. 

Cine îi împrumutase cartea? 

Gubb Jan Stigson. 


INTERVIU CU PROCURORUL 


Condamnarea lui Thomas Quick i-a folosit lui Christer van der 
Kwast drept trambulină profesională, el a fost numit procuror 
general și șef al departamentului anticorupţie, când acesta a 
fost creat în 2005. După aceea nu a mai fost interesat de 
Thomas Quick. „Am încheiat-o cu cazul acesta”, spunea el. 

Pentru mine a fost de acord să facă o excepţie, cu siguranţă 
că un rol l-au jucat și recomandările făcute de Gubb Jan Stigson. 

Totuși, până în ultimul moment m-am temut că interviul 
planificat pentru 13 noiembrie 2008 nu va avea loc și teama m- 
a părăsit abia când mă aflam în modernul sediu al procuraturii 
din Kungsbron, Stockholm, și când am fost invitat în biroul lui 
Kwast. 

Din motive de timp noi decisesem ca interviul să se limiteze la 
trei cazuri, și anume Therese Johannesen, Yenon Levi și soții 
Stegehuis. 

Lars Granstrand, fotograful, se ocupa de aparatul lui și de 
lumini, în timp ce van der Kwast discuta cu mine. El socotea 
ciudat că mă interesam de o chestiune atât de veche cum era 
cazul Quick. 

— Mă întreb dacă încă mai există oameni interesați de așa 
ceva. Este atât demult de atunci, încât oricum nu se mai poate 
analiza. 

Îi răspund că pot exista interesaţi, dar că mai ales eu însumi 
găsesc cazul interesant. După puţin timp Lars mă bate pe umăr, 
semn că aparatura funcționa. 

— Cât de convins sunteţi că Thomas Quick este vinovat în 
cele opt cazuri de crimă pentru care a fost condamnat cu 
concursul dumneavoastră? 

— Eu sunt convins că probele prezentate de mine instanţei 
sunt suficiente pentru condamnare. 

— Evident, dar acesta nu este un răspuns la întrebarea mea, 
zic eu. 

Așa a început interviul și așa va continua. Mie mi s-a părut că 
se ascundea în spatele unor formalităţi juridice și, dacă asta nu 
funcţionează, atunci bagatelizează relevanța afirmațiilor şi 
întrebărilor mele. 

Van der Kwast relatează că cercetările au început cu Johan 
Asplund și apoi s-a ajuns la uciderea lui Thomas Blomgren la 


Växjö. 

— În cazul Blomgren, dumneavoastră ați spus că Quick este 
implicat în crimă? 

— Da, cred că așa am văzut eu lucrurile și, dacă fapta nu ar fi 
fost prescrisă, aş fi putut să o aduc în fața instanței. 

— Ce anume va convins de asta? 

— De fapt, aspectul aplicabil în toate cazurile legate de Quick. 
În moduri diferite, el a făcut depoziții succesive cu informaţii 
care îl puneau în legătură cu victimele, informaţii despre 
victime, în așa fel încât putem exclude alte posibilități decât 
aceea că el a fost de faţă și că a luat contact cu victima. 

Şi van der Kwast continuă: 

— A existat o legătură clară între el, locul faptei și locul unde 
s-au găsit obiecte. Conform medicilor legiști totul a fost 
clarificat, nimic nu a rămas neclarificat. Descrierea făcută de el 
rănilor a fost foarte concretă. El a declarat corect că victima 
Blomgren a fost lăsată într-un șopron. Eu încerc să descriu 
lucrurile în așa fel încât dumneavoastră să înțelegeți cum am 
procedat noi. 

Dau din cap spre a arăta că îi înţeleg modul de lucru, în 
vreme ce îmi stătea pe limbă să îi spun că Quick avea un alibi 
pentru această crimă. Încă nu. Pentru că, dacă aș trăda asta, ar 
fi existat pericolul întreruperii interviului. 

În schimb, trecem la dubla crimă de la Appojaure. Eu aș fi 
dorit să știu cum vedea el că Quick a susţinut iniţial că de la 
Jokkmokk a venit la Appojaure și a făcut și drumul înapoi cu 
bicicleta, pentru ca în interogatoriile ulterioare să declare că a 
mers cu Johnny Farebrink într-o mașină și că amândoi au comis 
crima. 

— Mereu a apărut problema că faptele au fost în totalitate ori 
parţial neclare, spune van der Kwast. 

— Cu siguranţă nu atât de neclar, am intervenit. 

— În sensul în care descrierile evoluează, întocmai cum le-aţi 
descris dumneavoastră. 

— Se poate vorbi cu adevărat despre faptul că descrierea 
evoluează când versiunea inițială este înlocuită de o cu totul 
altă versiune? 

— Da, se poate descrie asta cum se dorește, este de părere 
van der Kwast. 

Interviul durează deja de mai bine de o oră când îl întreb pe 


van der Kwast de ce i-a permis lui Quick să călătorească liber în 
timpul desfășurării cercetărilor, cu toate că în mai multe cazuri a 
existat suspiciunea că omorâse băieți. 

— Firește că asta este de neînțeles. Dar în fond problema este 
dacă acest lucru este corect. Nu există alte moduri de a privi 
această chestiune? Tocmai că există, ripostează el criptic. 

— Da, dumneavoastră vreţi ca Quick să povestească cât mai 
multe, spun eu. 

— Firește. Este sarcina mea să îl conving să vorbească. 

— Mai știți dacă v-aţi interesat ce a făcut Thomas Quick în 
timpul călătoriilor la Stockholm? 

— Nu mai știu. Noi am încercat să îl ținem sub control cât de 
mult a fost posibil. 

— Aţi întrebat? 

— Cum să mai știu după opt ani? 

— Şi dacă eu v-aș spune că la Stockholm el a fost la 
bibliotecă? La arhiva de presă? 

— Nu știu ce a făcut. A fost acolo? 

— Da, a fost. 

— Dar dumneavoastră știți o mulţime de lucruri. 

— Da, eu știu o mulţime de lucruri. 

Pentru prima dată în timpul interviului, Christer van der Kwast 
pare evident strâns cu ușa și nici mie nu îmi scapă mina lui 
chinuită. | se umezesc ochii și își freacă nervos mâinile, dar 
răspunde cu un dezinteres mimat: 

— Aha? Și ce a citit? 

— Despre Thomas Blomgren, printre altele. 

— Da, și totuși dovezile noastre sunt altele. Tocmai asta este. 

Amândoi știm că tocmai asta este. Quick vorbea de lucruri 
apărute în ziare în 1964. Van der Kwast știa asta și în mijlocul 
frazei a cotit-o: 

— Dacă ar rezulta că ne-am situat pe o poziţie greșită, atunci 
toată chestiunea trebuie reexaminată. 

— El s-a dus la Stockholm cu intenţia de a se informa cu 
privire la Thomas Blomgren, explic eu. 

— Cred că îmi amintesc că am mai auzit asta, dar nu mai 
mult. 

Este un comentariu categoric straniu. Ga și cum ar fi fost o 
bagatelă că un criminal în serie recunoscut citește știri despre 
crima cu privire la care e interogat. 


Nu mai spun nimic despre asta, ci scot o fotografie a lui Sture 
Bergwall și a surorii lui gemene, amândoi pozând în port popular 
în faţa bisericii Stora Kopparberg din Falun. l-o întind lui van der 
Kwast. 

— Această fotografie a fost făcută în aceeași zi în care murea 
Thomas Blomgren, spun eu. 

Ghrister van der Kwast privește distrat fotografia. 

— Şi? 

— Thomas Quick și sora lui geamănă au fost confirmaţi în 
acea zi. Dumneavoastră aţi întrebat-o pe sora lui despre asta și 
eu aș dori să știu unde se află aceste informaţii. Unde este 
procesul-verbal al acestei audieri? 

— Trebuie să îl întreb pe Seppo. Eu nu îmi mai amintesc. Tare 
m-ar mira dacă o situaţie atât de simplă ar fi trecută cu 
vederea. Nu vreau să mă justific, dar nu cred până nu văd cu 
ochii mei. 

Christer van der Kwast știe că nu îl poate învinui nici pe Seppo 
Penttinen și nici pe altcineva. Ca șef al anchetei el a vizat 
audierile și era răspunzător pentru o anchetă obiectivă. 
Informaţiile care contravin acuzării nu pot fi ascunse sub nicio 
formă. De aceea trebuie să se asigure ca ancheta se desfășoară 
în mod corect. 

— Eu sunt absolut deschis, dacă apare ceva ce se dovedește 
a fi eronat, zic: a fost o eroare, am greșit, am fost duși de nas. 
Dar înainte ca cineva să poată spune că este cu adevărat o 
eroare, trebuie să convingă. În toţi acești ani nu am văzut pe 
nimeni care să poată furniza ceva substanţial. La niciun caz. 

Gata, vreau să dezvălui secretul pe care îl port cu mine de 
peste două luni. 

— Chestiunea este că Sture Bergwall și-a  retractat 
mărturisirile, zic eu cât pot de calm. 

— Da, păi, e liber să facă asta, o întoarce van der Kwast 
ridicând din umeri. Eu am lucrat pornind de la premisa că, dacă 
va face asta, verdictele instanţei pot fi susținute. 

Se gândește. 

— Cu asta începe emisiunea dumneavoastră? Inregistrat, cum 
s-ar zice, din culise? 

— Da, fiecare trebuie să spună ce are de spus. 

Ceva mai ca lumea nu mi-a trecut prin minte, atât eram de 
năucit. 


— Ha, ha, ha! Ei bine, sunt vești interesante. Și-a retras 
mărturisirile? Şi va declarat asta. Pur și simplu?? 

— Da. 

— Așadar, el nu a săvârșit faptele? 

— Nu. 

— Dar chestia este că el nu este sigur că acum spune 
adevărul și că înainte nu a spus adevărul. Trebuie cel puţin să 
explice cum a reușit asta. M-aș mira să afirme că a fost 
alimentat cu informaţiile pe baza cărora a fost condamnat. 

— Ceea ce poate spune cu siguranţă este faptul că a fost 
alimentat cu medicamente, spune eu. 

— Da... nu contest că a primit diverse preparate, dar eu nu 
pot să judec efectul lor. 

— Există medici care sunt de părere că medicaţia a depășit 
nivelul uzual al unui dependent de droguri. Chiar și la 
reconstituirile dumneavoastră poate fi auzit spunând: „Am 
nevoie de mai mult xanor. Nu-mi pasă dacă iau o supradoză”. 

— Asta a făcut-o cu siguranţă, era într-o stare în care avea 
urgent nevoie de ajutor. Asta era impresia pe care ţi-o dădea. 
Corectă ori eronată... 

Pentru că tot vorbeam despre terapie și medicatie, îl întreb pe 
van der Kwast cum își explică faptul că Quick nu avea amintiri 
nici din copilărie și nici despre crime, și că toate amintirile au 
fost reprimate și apoi readuse la suprafaţă. Și care este părerea 
lui despre teoria obiect-relaţie și despre terapia practicată de 
Birgitta Stâhle? 

— Aici sunt foarte sceptic! Despre asemenea concepţii nu am 
nicio opinie, eu am mers numai pe fapte concrete. Astea sunt 
mai curând unelte pentru rezolvarea cazului. Ca și aplicarea de 
diferite tehnici, ca de exemplu metodele cognitive de 
interogatoriu. Merita încercat. 

— Cunoașteţi noţiunea de „iluzie Simon”? 

— Da, și de asemenea întreaga dilemă legată de ea. Există 
adepţi ai lui Freud care experimentează tot felul de idei. Dar 
asta este treaba lor, să justifice profesional aceste moduri de a 
proceda. Pentru mine, ca procuror, asta nu a prezentat niciodată 
importanţă. 

— Dar pentru descrierile făcute de Quick sunt importante? 

— Da, ele au făcut posibil ca... nu știu cum au decurs 
ședințele de terapie, nu am idee. 


— Cum să nu! 

— Da, înţelegeam oarecum. Cu toate astea, susţin că nu asta 
era important, ci ceea ce a rezultat de aici. 

Procurorul van der Kwast a utilizat amintirile reînviate, și-a 
întemeiat pe ele acuzaţiile de crimă și acum spune că el era 
„foarte sceptic” în privinţa amintirilor reprimate rezultate din 
ședințele terapeutice. Era evident că voia să se distanţțeze de 
tot, ceea ce putea fi numit un fel de hocus-pocus psihologic. 

— Eu repet că instanţele au dat sentinţele în baza unor date 
concrete. Și mă pronunt împotrivă. Găsesc că este jignitor să se 
afirme că ne-am lăsat induși în eroare pentru că i-am dat 
crezare lui Quick în baza unor oarecare teorii psihologice. Sau că 
noi a trebuit să fabricăm intenţionat situaţii, pentru a obţine 
probe. Este o prostie! 

Ba discutăm amănunte, ba discutăm în contradictoriu despre 
interpretări și judecăţi, cam așa decurge interviul. Ulterior, 
Christer van der Kwast descria interviul astfel: „interogatoriu 
luat timp de patru ore”. Este corectă afirmaţia referitoare la 
durată. La sfârșitul interviului, amândoi eram epuizați și cam 
nedumeriţi. Christer van der Kwast a repetat că nu mai are 
nimic de comentat în acest caz. Cu degetul arătător ridicat m-a 
avertizat cu privire la riscurile pe care mi le asum. 

— Eu aș fi foarte atent dacă aș avea de urmat o variantă ori 
cealaltă relatată de el din motive inexplicabile! 

— Mulţumesc pentru sfat, am răspuns eu politicos. 

— El este pur și simplu o persoană incredibil de 
manipulatoare, mi-a mai explicat van der Kwast. 

Lars Granstrand își strânge proiectoarele, cablurile și 
stativele. După ce pleacă, discut în continuare cu van der Kwast 
încă o oră. 

Mă dumiresc că pentru amândoi se află multe în joc. Chiar 
dacă sunt sigur că Sture Bergwall nu este vinovat pentru cele 
opt crime pentru care a fost condamnat, certitudine pe care mi- 
o dă materialul pe care intenţionez să îl prezint la televiziune, 
nu există cale ușoară de a chestiona verdictele a șase instanţe, 
avocatul poporului și procurorul general pentru delicte de 
corupţie, care nu reprezintă o autoritate de nedepășit. In fond 
ori eu, ori van der Kwast vom avea de suferit, nu putem ieși 
amândoi nevătămaţi de aici. 

Christer van der Kwast pare să gândească același lucru. 


— Şi care va fi rezultatul? El va privi în cameră și va relata că 
este nevinovat, și că a născocit totul? 

Confirm că Sture Bergwall ar putea să spună ceva de genul 
acesta în documentarul meu. 

Apoi am stabilit că opiniile noastre diferă în privinţa multor 
chestiuni și ne-am despărţit. 


INTERVIU CU AVOCATUL 


Cu Claes Borgström ca apărător, Quick a fost condamnat în 
șase cazuri de crimă. Insă numeroși critici erau de părere că 
Borgström nici nu l-a apărat pe Quick și nici nu și-a îndeplinit 
sarcina de a examina critic probatoriul procurorului Christer van 
der Kwast. 

Faptul că Borgstrom a primit mai multe milioane de coroane 
și clientul lui a fost condamnat le stătea multora ca un ghimpe 
în ochi. Poate că aici se afla explicaţia că Borgström apără atât 
de vehement verdictele și că el atacă mai agresiv decât toţi 
ceilalţi care îndrăznesc să critice ancheta. 

Vineri 14 noiembrie 2008, la scurt timp după pauza de prânz, 
mă  poziţionez într-o cafenea dubioasă, nu departe de 
Carlsbergska Huset, în Norra Bantorget - Stockholm. Aștept 
până la ora 14.00, când am stabilit interviul cu Claes Borgström. 

Nu știu dacă Christer van der Kwast a avut suficient timp să îi 
povestească lui Borgström despre noutatea că Sture Bergwall și- 
a retractat mărturisirile și pentru a evita discuţia cu Borgstrom 
și în acest fel a mă expune riscului de a-i vorbi înaintea 
interviului, mă aflu în cafenea, în timp ce Lars Granstrand 
instalează camera și proiectoarele. Când voi ajunge la biroul lui 
Borgstrom fix la ora 14.00, totul va fi pregătit pentru interviu. 

Timp de mai multe luni privisem cum Claes Borgstrom a 
participat la aproape toate interogatoriile și reconstituirile din 
ancheta Quick. Pe înregistrările video văzusem cum Thomas 
Quick este purtat prin păduri ameţit de nu mai putea merge și 
vorbi, fără a fi ajutat de terapeuta lui și de conducătorul 
interogatoriilor. Claes Borgström mergea alături, dar niciodată 
nu deschisese gura să spună că avea un client complet drogat. 
El fusese de mai multe ori de față și când Quick mărturisea 
crime, care, după cum va rezulta, nu fuseseră niciodată 
săvârșite. Asistase, fără a interveni, la momentele din faţa 
instanţelor când fuseseră răstălmăcite și trecute sub tăcere 
fapte. De ce? 

Avocatul Claes Borgström luase poziție permanent împotriva 
asupririi și în apărarea drepturilor omului, era un om angajat 
politic, de stânga, pe care îl dureau relele din societate. Ceva nu 
se potrivea. Cine era acest om? 

Când în anul 2000 guvernul social-democrat i-a oferit postul 


de reprezentant pentru egalitatea în drepturi, el și-a depus 
mandatul de apărător al lui Quick puţin înainte de procesul în 
cazul Johan Asplund. După ce a funcţionat șapte ani ca avocat al 
poporului, el a deschis împreună cu Thomas Bodström cabinetul 
de avocatură Borgström & Bodström în Västmannagatan 4. Noul 
birou al lui Borgström, cu fostul ministru al justiţiei ca partener 
într-o clădire luxoasă, la o adresă deosebită, vecină cu 
organizaţia pentru copii și tineret „Junge Adler” și cu 
Carlsbergska Haus, vorbește de la sine. 

La ora 13.45, mă ridic pentru a pleca și în acel moment îmi 
sună telefonul mobil. 

— A sunat Claes Borgström! Nu a vorbit cu Kwast și nu știe 
nimic, îmi spune Sture Bergwall neobișnuit de agitat. 

Borgström i-a spus că i se va lua un interviu de către 
televiziunea suedeză și că își face griji legate de acest interviu. 

— Însă apoi şi-a făcut socotelile privind trei dintre cazurile lui 
și s-a liniștit. Pentru cele trei cazuri despre care veți vorbi are o 
mie de ore de muncă. 

Cu o mie de ore Borgström se simte sigur că ele îi dau 
certitudinea de a avea un avantaj de cunoștințe de neatins. 

— El presupune că dumneavoastră v-aţi pregătit cam 40 de 
ore, spune Sture și râde. 

Eu mă gândesc că, dacă aș pune ca avocat la socoteală orele 
mele, acum m-aș bucura de independenţă financiară. 

— Şi știți ce a mai spus? Are legăturile corespunzătoare 
pentru a spera după alegeri la un post de ministru. Auziţi ce îmi 
povestește el mie! Nu este ciudat? 

— Da, cu adevărat ciudat, i-am răspuns eu cu gândul în altă 
parte. 

Am ajuns în faţa intrării în clădirea din Västmannagatan 4. 
Punem punct discuţiei, urc luxoasele trepte și sun la Borgström 
& Bodstrom. 

Totul este pregătit și, când după câteva minute apare Claes 
Borgström, putem să începem. Se interesează de problemele pe 
care vreau să le abordez în interviu. De punctul meu de vedere. 

Spun adevărul, respectiv că pentru început nu am avut o 
poziție anume, dar pe parcursul anchetei am devenit tot mai 
sceptic. Mă privește cercetător cu ochii lui albaștri. 

— Cât timp aţi utilizat pentru asta? Vrea să afle Borgström. 

— Cam șapte luni, răspund eu și mă gândesc la telefonul 


primit de la Sture. 

— Șapte luni? Cu normă plină? 

Borgström mă privește neîncrezător când îi explic că am 
lucrat mai mult decât normă plină. 

— Eu m-am uitat peste trei verdicte, la a căror realizare am 
colaborat, Therese, Appojaure și Levi, spune Borgström. A 
aruncat o privire asupra onorariului pentru cele trei cazuri - o 
mie de ore în total. 

— Inseamnă că v-aţi pregătit bine, răspund eu vesel. 

— Da, asta înseamnă că știu câte ceva. 

O iau încet și îl rog pe Borgström să descrie cum a devenit 
apărător al lui Quick. 

— M-a sunat în timpul anchetei Appojaure și m-a întrebat 
dacă vreau să îl apăr. Era evident că la această întrebare voi 
răspunde afirmativ. Apoi l-am reprezentat în patru cazuri, pe 
parcursul a mai multor ani. 

Borgström relatează fără ca eu să fiu nevoit să pun întrebări 
și ajunge rapid la particularitatea de a apăra un criminal în serie, 
care vorbește din proprie iniţiativă despre crimele lui. 

— Ca apărător sunt obișnuit, am mai apărat și alți clienţi care 
au săvârșit crime. 

— Chiar și când nu erau printre cei suspectaţi? 

— Nu, de cele mai multe ori exista un moment al suspiciunii, 
după care urma mărturisirea. 

Claes Borgström face concret referire la faptul că mărturisirea 
nu este suficientă, ci ea trebuie să fie susținută de alte dovezi. 
In cazul lui Thomas Quick, el totdeauna declara chestiuni pe 
care numai făptuitorul le putea cunoaște. Îmi dă ca exemplu 
crima Therese Johannesen. 

li arăt lui Borgström o fotografie a tristului cartier Fjell, descris 
de Quick ca zonă rurală cu case locuite de către o familie. Îi arăt 
apoi o fotografie a Theresei. Ea are păr negru și un ten măsliniu, 
dar pe care Quick a descris-o ca fiind blondă. Îi pun la dispoziţie 
și o descriere a hainelor purtate de Therese în momentul 
dispariţiei. 

— De ce a făcut Quick atâtea greșeli când încerca să 
povestească despre crima lui? 

— Dacă vă uitaţi pe materialul anchetei, veţi găsi și mai multe 
declaraţii greșite. Acestea de aici sunt doar câteva dintre ele, 
spune Borgstrom. 


Quick a mai declarat că Therese purta pantaloni roz plușaţi și 
pantofi de lac, și avea incisivi laţi. Borgström a examinat 
fotografiile care o reprezentau pe Therese înainte de dispariţie: 
rochie jeans, mocasini și pauză în locul în care ar fi trebuit să fie 
incisivii. 

— Dar el s-a corectat, cred eu, și a spus că ea avea părul 
negru. Și a vorbit despre catarame la sandalele ei. A fost 
condamnat pentru că a dat date care s-au dovedit corecte la 
verificare și a căror cunoaștere se putea explica doar dacă ar fi 
fost de față când s-a săvârșit fapta. 

Claes Borgstrom este evident un bărbat inteligent și vreau să 
cred că și intelectual e onest. În râvna mea încerc să explic în ce 
fel Quick a fost alimentat cu informaţii. Menţionez seria de 
articole din gazeta norvegiană Verdens Gang, din care se poate 
dovedi că Quick a luat informaţiile pe care le-a folosit în prima 
lui mărturisire. 

— Nu toate, protestează Borgström. 

— Ba da. 

— Nu despre eczema de pe braţ, obiectează Borgström. 

— Nu, dar asta a venit abia mult mai târziu! 

— Dar dumneavoastră ați spus toate informaţiile! 

— Am spus că el își procură toate informaţiile de care are 
nevoie pentru a recunoaște crima, zic eu. Da, el spune că ea ar 
fi blondă! Și mai spune că ea purta cu totul altă îmbrăcăminte 
decât în realitate. Asta nu corespunde deloc! 

— Nu în totalitate, protestează Borgström. Agrafele din păr 
corespund, ca și cataramele de la pantofi. 

Cert este că, atunci când a dispărut, Therese avea părul 
strâns cu o agrafă albastră și cu un elastic. După ce 
interogatoriile au fost amânate peste opt luni, Quick a spus la 
14 octombrie 1996 că Therese avea o bentiţă pentru păr, deci 
nu o agrafă și niciun elastic, care era probabil portocalie. După 
un an, pe 30 octombrie 1997, insista tot pe o bentiţă. 

Îmi dau seama că strategia mea - de a prezenta faptele și de 
a-l lăsa pe cel intervievat să își spună punctul de vedere - nu 
funcţiona. 

Cum putea Claes Borgström să fie atât de prost informat după 
cele o mie de ore trecute la plată? Să îi fi scăpat că Thomas 
Quick făcuse declarații atât de greșite încât datele corecte 
puteau fi considerate un adevărat noroc? 


Mă transformasem într-unul dintre acei „deștepţi” care 
cunoșteau detalii care nu interesau pentru nimeni, cu excepţia 
acestui mic cerc. Ceea ce nu însemna neapărat televiziune 
bună. 

— Diavolul sălășluiește în detalii, am bombănit ca pentru 
mine și am revenit la nesăbuita mea încercare de a arăta cum 
presa l-a alimentat pe Quick cu informaţii. 

Pe Borgström nu îl interesează asta. Pentru el cazul este 
închis. Quick a fost găsit vinovat în opt cazuri de crimă și el 
însuși regretă evident că a acceptat acest interviu. 

Îi dau scrisoarea pe care Thomas Quick i-a adresat-o 
ziaristului norvegian Kåre Hunstad. Borgström o citește: 


Mă întâlnesc cu dumneavoastră cu condiţia de a primi 
20.000 de coroane (mi s-au stricat boxele și am nevoie de 
altele noi), și dacă veţi avea la dumneavoastră o chitanţă 
de transfer din care să rezulte că suma a fost virată în 
contul meu. Claes cunoaște chestiunea, nu mai este 
necesar să îl informaţi. Dacă sunteţi de acord cu aceste 
condiţii, vă promit un interviu bun - eu sunt plătit pentru 
prestaţia mea și dumneavoastră primiţi în contrapartidă o 
istorie bună. 


După ce a citit scrisoarea din care reiese că Borgstrom a 
cunoscut aspectul comercial al mărturiei lui Quick, îmi aruncă pe 
furiș o privire și îmi spune cu o indiferenţă jucată: 

— Cât de smintit trebuie să fie cineva pentru a face așa ceva? 
Dacă primesc 20.000, recunosc o crimă pe care nu am făcut-o. 
Și îmi petrec restul zilelor vieţii mele după gratii. Cei care îl 
consideră nevinovat descriu un om care în principiu este la fel 
de smintit ca și cum ar fi săvârșit crima cu adevărat. 

Se pare că avocatul este de părere că nu are nicio importanţă 
dacă clientul lui este ori nu este vinovat - oricum el este smintit 
în oricare variantă. Prin concluziile trase, Borgström face 
trecerea la subiectul următor. 

— Ştiţi că în toată perioada anchetelor Quick a fost dependent 
de benzodiazepine? 

— N-aș formula-o chiar așa, zice Borgström morocânos. Dar 
știu că el avea o problemă cu dependenţa de pastile. Insă nu în 
timp ce se afla la Säter, a adăugat. 


— Și totuși, avea. 

— O dependenţă? 

— Da. In clinica din Säter asta era denumită medicaţie în 
funcţie de necesități. Avea acces liber la diverse 
benzodiazepine, explic eu. 

— Nu admit această afirmaţie! 

— Aceasta este opinia medicului-șef de atunci, nu este a mea. 

— Asta nu o admit, repetă Borgström și cu asta exclude orice 
altă întrebare referitoare la medicaţia lui Quick. 


Am decis să abordez chestiunea anchetei în cazul Yenon Levi 
și abordez comportamentul lui Christer van der Kwast în 
legătură cu ochelarii găsiţi, când a ocolit laboratorul de tehnică 
criminalistică în favoarea unei expertize care să îl facă pe Quick 
făptaș. 

— Eu nu sunt apărătorul procurorului, dar am senzaţia că 
acum procurorul este învinovăţit că a fost mulţumit abia când a 
avut în mână o expertiză al cărei rezultat să fie în acel sens, 
spune Borgstrom. 

— Mă mir că în sala de judecată nu aţi găsit o utilizare a 
acestei informaţii. 

— Da, am înţeles că asta vă miră, ripostează Borgström 
sarcastic. Nu comentez! 

Am scos următorul document, un tabel cu 18 situaţii în care 
tehnicienii criminaliști contestă versiunea lui Quick în cazul 
crimei Yenon Levi. Este vorba despre probe clare, cum ar fi 
aceea că urmele de anvelope de la locul faptei nu corespund cu 
cele ale anvelopelor de la mașina pe care ar fi folosit-o Quick; 
Quick a spus că înfășurase cadavrul lui Levi într-o pătură pentru 
câine, dar pe cadavru nu se găseau nici fibre de la pătură și nici 
păr de câine; urmele de pământ de pe hainele lui Levi provin de 
la locul descoperirii cadavrului, și nu de la locul indicat de Quick. 

Tehnicianul criminalist Osten Eliasson rezumase tabelul astfel: 

— Rezultatele ridicării urmelor nu indică nimic concret care să 
confirme declaraţiile lui Quick. 

— Există 18 urme care, examinate din punct de vedere 
criminalistic, contravin descrierilor făcute de clientul 
dumneavoastră, conchid eu. 

— Aha? Poate că sunt mai multe? ripostează Borgström. 

— Aţi făcut uz de ele? 


— Cum să fi făcut uz de ele? 

— Mie îmi vin în minte mai multe posibilităţi, dar ca avocat 
dumneavoastră știți asta mai bine decât mine. 

— Da, pentru că nici chiar dumneavoastră nu le puteţi 
formula, nu răspund la această întrebare. 

Borgström a ignorat importanţa a tot ceea ce i-am prezentat 
eu. În opinia lui, procedurile anchetei erau atât de complicate 
încât se puteau găsi dovezi pentru toate ipotezele posibile. Nu 
avea importanţă dacă eu găseam 90 de date false și 10 corecte. 

— Este suficientă o singură dată corectă, spune Borgström. 

ÎI întreb dacă am înţeles bine: 

— 99 false și una corectă? 

— Da, dacă aceasta este într-atât de convingătoare încât să 
facă legătura dintre o infracţiune și un om. A judeca asupra 
acestei chestiuni este în fond sarcina instanţei. 

— Puteţi da un exemplu? 

— Nu, nu am să o fac, dar există firește foarte multe exemple. 
Pentru asta trebuie să citiţi verdictele. Așa stau lucrurile. 

Claes Borgström poate invoca liniștit șase verdicte prin care 
Sture Bergwall a fost găsit fără excepţie vinovat în opt cazuri de 
crimă. Dacă 98 ori 99 din 100 de depoziţii sunt greșite, nimic nu 
schimbă din faptul că un verdict suedez este inatacabil. 

— Justitiekansler*-ul spune că sentinţele sunt foarte bine 
formulate și arată cum a ajuns instanţa la concluzia că totul este 
serios fundamentat. În acest context, opinia mea este 
neimportantă, asta o decide instanţa, spune modest Borgström. 

— În unele privinţe concluziile instanţei nu oglindesc 
circumstanţele reale. Verdictele nu oferă o imagine corectă a 
probelor existente. 

— Poate că dumneavoastră înșivă aţi tras concluzii greșite și 
reproșaţi asta altora, obiectează Borgström. 

— Asta se poate verifica ușor cu ajutorul datelor, ripostez eu. 

— Nu, protestează Borgström. Se verifică greu. 
Dumneavoastră vorbiți despre un material atât de vast, că la 
oricare ipoteză se poate cerne un pasaj. 

Interviul durează de peste o oră și noi nu am progresat 
absolut deloc. Borgström este de părere că eu mă situez pe o 
poziție greşită, cu toate că admite că m-am implicat bine în 


3 În Suedia, justitiekansler-ul este singurul procuror competent a 
pleda în procesele penale în care este implicată mass-media. 


muncă. 

Dar eu am tot amânat marea dezvăluire. Interviul este ca și 
terminat când încerc să mă concentrez și spun: 

— Fostul dumneavoastră client Thomas Quick a retractat 
toate mărturiile făcute și susține că este nevinovat. 

— Mda... eh, e posibil să fi făcut asta, răspunde Borgström 
confuz. 

Încearcă să înțeleagă însemnătatea acestei mişcări 
neaşteptate, să schițeze fulgerător consecințele pentru el însuși 
şi tot atât de rapid să conceapă o strategie pentru restul 
interviului. Nimic din toate astea nu concordă cu ceea ce vorbise 
la telefon mai înainte, cu Sture Bergwall. Mă privește ţintă și mă 
întreabă: 

— Aşa vede el acum lucrurile? Că a fost condamnat fiind 
nevinovat? 

— Confirm că aşa arată situația. Borgström gândeşte febril, 
afișează un ușor zâmbet și îi observ privirea în care reapare 
spiritul combativ. 

— Eu cred că nu puteţi neapărat fi sigur că acesta este 
actualul lui punct de vedere. 

— Ba da, sunt sigur spun eu. 

Pe chipul lui Borgström trece o umbră. 

— Aţi vorbit cu el astăzi? întreabă el neliniștit. 

— Da, astăzi. 

— Când? 

„Nu, nu te las să te agăţi de un pai”, m-am gândit eu și 
continui: 

— Nu asta este important. Eu știu că acesta este punctul de 
vedere actual al lui Sture. 

— Tipic, ripostează dezamăgit Borgström. Asta nu cade sub 
incidenţa obligaţiei de a păstra secretul profesional? 

Interviul se transformă într-o conversație, probabil pentru că 
niciunul din noi nu mai suportă. Eu vorbesc despre medicaţia 
impusă lui Quick și despre adevăratul motiv al time-out-ului lui 
de acum șapte ani. 

Exact ca la Christer van der Kwast la interviul din ziua 
anterioară, Borgström oscilează între marea umilinţă rezultată 
din posibilitatea ca Quick să fi fost condamnat nevinovat și 
apărarea cu înverșunare a procesului la care participase. 

— Indiferent de poziţia pe care se va situa Thomas Quick în 


viitor, nici dumneavoastră și nici altcineva nu va da un răspuns 
asupra a ceea ce s-a petrecut de fapt. Până una-alta, este 
valabil verdictul instanţei. 

Avea dreptate. 

— Dumneavoastră sunteţi mulțumit de prestaţia depusă în 
cazul Thomas Quick? întreb eu. 

— Eu nu am contribuit cu nimic la condamnarea unui 
nevinovat, răspunde Borgström. 

— Asta e o afirmaţie foarte curajoasă. 

— Bun. Atunci mai am de adăugat ceva: nu am contribuit 
conștient la condamnarea unui nevinovat. 

Borgstrom consideră că eu am nevoie de mai mult timp 
pentru a descoperi de ce Quick a făcut ceea ce a făcut. Eu 
răspund că am învestit multe luni de muncă tocmai în asta. 

Borgström se îndoiește de acest lucru și, în încheiere, vrea să 
îmi mai ofere câteva cuvinte de încurajare pe această cale. 

— Quick a venit în 1991 la clinica Säter, condamnat pentru 
jaf. Acum suntem în anul 2008 și el nu va fi niciodată liber, chiar 
dacă solicită o revizuire. 

— A decide asta nu se află în afara competenţelor 
dumneavoastră? 

— Ba da, dar asta nu înseamnă că nu îmi pot exprima o 
opinie. 

— Când l-aţi văzut ultima dată pe Sture? 

— Este mult de atunci. 

„Și cu toate acestea sunteţi gata să vă condamnaţi pe viaţă 
fostul client, gândesc eu”. 

La plecare, în cabinetul avocaţial Borgström & Bodström, 
atmosfera este mai mult decât rece. 


GRESELI ÎN SISTEM 


Claes Borgström a fost permanent marele mister în cazul 
Thomas Quick. Era mult prea inteligent pentru a-i fi scăpat 
înșelăciunea ce a existat în toţi acești ani și mult prea onest 
pentru a participa conștient la un scandal judiciar. 

Cine era acest om? Şi ce se petrecea, de fapt, sub chica lui 
tinerească? 

După interviurile cu Christer van der Kwast și cu Claes 
Borgström, mai rămăseseră aproape patru săptămâni până la 
data transmiterii documentarului meu. Acum venise momentul 
să mai clarific câteva ultime detalii. Întreprind o ultimă încercare 
de a duce fragmentele de oase la o cercetare independentă și 
Jenny Küttim vânează  procesele-verbale pierdute ale 
interogatoriilor. 

Sora geamănă a lui Sture, Gun, găsește un jurnal zilnic în care 
notase când și de către cine fusese interogată. Fusese 
interogată în dimineaţa zilei de vineri 19 mai 1995 de către 
Anna Wikström, care era însoţită de un poliţist din localitatea 
unde domicilia Gun. Noi încercasem deja de mai multe ori să 
descoperim procesul-verbal al acestei audieri, ca și pe cele ale 
audierilor celorlalţi fraţi și celorlalte surori ale lui Sture, iar acum 
Jenny îl sună pe Seppo Penttinen, pentru ca încurajată de 
însemnările lui Gun să îl informeze că riscă o pedeapsă legală 
dacă ascunde documente la care accesul este public. 

Seara târziu procesul-verbal ajunge pe fax la televiziunea 
suedeză SVT. Din el rezultă că audierea face parte din ancheta 
crimei duble de la Appojaure. 

In ziua următoare, am în faţă procesul-verbal. 

Gun începe cu relațiile în familie și domiciliile membrilor 
acesteia. Ea spune că „perioada școlară și a vieţii în familie a 
fost în cea mai mare parte pozitivă”. 


Gun spune că ea l-a considerat întotdeauna pe Sture 
foarte talentat. El știa multe, citea mereu ziare și urmărea 
știrile. Astfel că beneficia de o bună instruire generală. Ea 
mai spune că el fusese de timpuriu interesat politic. 

Sture nu era interesat câtuși de puţin de sport și nu 
avea contacte pe acest plan cu colegii de clasă. 

Era deseori plecat și ținea cel mai mult la Gun. 


Gun credea uneori că Sture era șicanat de colegii de 
clasă, ea amintindu-și cum o dată câţiva băieţi l-au închis 
pe Sture într-o latrină dintr-un șopron. 

Dacă Sture suferise din cauza șicanelor, Gun nu mai 
știa. 

Armonia în familie era foarte puternică, și Gun 
menţionează că ea însăși își petrecea mult timp cu băieţii 
familiei. 

În perioada cursului superior, Sture investise mult timp 
în munca la un ziar al școlii. 

Referitor la familie, Gun are amintiri din copilărie foarte 
pozitive. Ea povestește că tatăl era foarte temperamental 
și uneori arunca cu oalele. Ea nu mai știe amănunte, dar 
conflictele erau întotdeauna aplanate. 

În ședințele terapeutice Sture arătase că fusese abuzat 
sexual de către părinţi, ceea ce Gun comentase cu 
cuvintele este șocant. 

Ea spune că este de neimaginat că s-ar fi întâmplat așa 
ceva. 

Chiar și ulterior, când și-a analizat cu atenţie copilăria, 
nu și-a putut imagina că s-ar fi putut petrece așa ceva. 


Gun furnizează și o imagine pozitivă a perioadei din 
Jokkmokk, când ea și Sture urmau universitatea populară. O 
dată ea observase că Sture ieșise afară și ţipa în faţa căminului 
cursanților. Ea avusese grijă de el, dar nu a aflat niciodată 
despre ce fusese vorba. Ea bănuia încă de pe atunci că el lua 
droguri. Perioadele de internare ale lui Sture, e ea de părere, s- 
au datorat în mare parte problemelor sale cu drogurile. 


În privința mărturisirilor făcute de Sture în timpul 
investigaţiilor, Gun e sceptică cu privire la informaţiile pe 
care le-a aflat în parte de la echipa de cercetare și în parte 
din presă. Niciunul dintre fraţi nu-și poate explica modul în 
care s-a comportat Sture în toţi acești ani. Pentru că 
nimeni din familie nu a sesizat vreodată ceva demn de 
comentat la Sture, cu excepţia dependenţei de droguri, 
despre care toţi confirmă că o avea. 

În perioada iniţială a interogatoriilor a apărut afirmaţia 
referitoare la abuzurile sexuale la care părinţii l-ar fi supus 


pe Sture. 

Gun susţine că aceste afirmaţii sunt exagerate și ea 
crede că trebuie să existe alte motive pentru 
comportamentul lui Sture. 

Ea menţionează că de mai multe ori Sture căzuse atât 
de rău încât își pierduse cunoștința. 

În final, lui Gun i s-a cerut să își descrie pe scurt familia. 

„Mama Thyra: foarte devotată familiei. Veselă și mereu 
dispusă să ajute. 

Tatăl Ove: introvertit și meditativ, dar întotdeauna 
drept. 

Runa, sora cea mai mare: binedispusă și drăguță. 

Sten-Ove: șmecher, dificil, meticulos și temperamental, 
dar drăguţ. 

Torvald: incredibil de drăguţ, își trăiește viaţa. 

Orjan: nu se va maturiza niciodată, vorbăreţ. 

Sture: simpatic, extrovertit, inteligent. 

Eva: permanent veselă, deschisă, extravertită. 


Pentru Jenny și pentru mine aceste documente sunt un semn 
bun că toate procesele-verbale de audieri pe care nu le-am găsit 
în dosarele anchetei încă există și că sunt la Seppo Penttinen. 
Fără îndoială că el a trimis doar unul din cele două procese- 
verbale privind audierea lui Gun Bergwall pe care i le cerusem - 
cele cu menţionarea exactă a timpului și a locului. 

În ce privește audierea în cadrul căreia ea relatează despre 
momentul confirmării și în care se află alibiul lui Sture Bergwall 
în cazul Thomas Blomgren - nici urmă. 


Într-o dimineaţă, aflându-mă în drum spre Stockholm, l-am 
sunat pe Göran Lambertz, justitiekansler. L-am întrebat dacă în 
cursul dimineţii are timp pentru o cafea și el îmi răspunse că 
sunt bine-venit în biroul lui. 

Era o splendidă zi de iarnă, am traversat podul gării către 
Riddarholmen și am intrat în elegantul palat al justiţiei. 
Lambertz m-a primit în minunatul său birou de la etajul întâi. 

Funcţia justitiekansler-ului este una cu sarcini multiple, care 
ocazional mai intră în conflict una cu alta. 

Justitiekansler-ul este avocatul poporului cel mai important și 
în același timp avocatul statului. El este consilierul juridic al 


guvernului și reprezintă statul la dezbaterile din instanţă. Dacă, 
de exemplu, un slujitor al statului jignește un concetăţean care 
cere daune, justitiekansler-ul preia rolul avocatului statului și 
apără statul contra cetăţeanului. Justitiekansler-ul 
supraveghează autorităţile și instanţele, și este totodată cel mai 
înalt garant al siguranţei și integrității cetățeanului. Dacă statul 
a făcut o greșeală - de exemplu, a condamnat un nevinovat la 
detenţie - justitiekansler-ul stabilește mărimea despăgubirii. 

Aceasta este o construcţie cu totul aparte. Astfel reprezintă 
justitiekansler-ul imaginea statului de drept, a funcţionarului de 
stat suedez incoruptibil și ideea că autoritatea publică este bine 
intenţionată în privinţa cetăţeanului și se află deasupra celui 
mai încâlcit conflict de interese. 

Înaintea planificatei retrageri a  justitiekansler-ului Hans 
Regner din anul 2001, ministrul justiţiei Laila Freivalds a dorit să 
aibă câteva nume de posibili succesori. Intocmirea listei i-a 
revenit șefului compartimentului juridic al Ministerului de 
Externe, Göran Lambertz, care povestea mult mai târziu: 

„l-am făcut câteva nominalizări lui Laila Freivalds și am 
prezentat avantajele fiecăreia. Enumerarea am încheiat-o cu 
cuvintele: Eu m-aș prefera pe mine pentru acest post”. 

L-a primit și Göran Lambertz s-a evidenţiat ca apărător al 
drepturilor legale ale individului. A declarat public că mulţi 
nevinovaţi s-ar afla în închisori, că uneori poliția minţea ca să-și 
protejeze colegii și că judecătorii ar fi lenevit uneori. Spre 
mirarea generală, Lambertz s-a angajat în proceduri de revizuire 
și a înaintat o cerere pentru un criminal condamnat, care 
conform spuselor lui Lambertz se afla pe nedrept în detenţie. 
Suedia se alesese cu un justitiekansler neînfricat, prezent în 
media și care îi înfrunta pe cei influenţi și pe cei puternici, și pe 
drept se putea spune că acesta câștigase inimile populaţiei. 

În mai 2004, Göran Lambertz a pornit „Proiectul drepturilor 
legale”, iar după doi ani a apărut raportul „Condamnaţi pe 
nedrept”. Raportul conţine toate procedurile de revizie începând 
cu 1990 privind cazuri cu condamnări de cel puţin trei ani și o 
achitare obţinută în recurs. 

Din raport rezultă că astfel de proceduri de revizuire au fost 
extrem de rare până în 1990. În trei cazuri a fost vorba de crime 
aflate în atenţia mass-media. Restul era exploziv: în opt din 
unsprezece verdicte eronate era vorba despre infracțiuni 


sexuale ale căror victime fuseseră în cea mai mare parte copii și 
tineri. 

Au fost în principal fete între 13 și 19 ani, care în urma 
contactelor cu psihologi și terapeuţi își acuzaseră de abuz 
sexual taţii naturali ori vitregi. 

Câţiva jurişti de renume, printre care și Madeleine 
Leijonhufvud și Christian Diesen, care de mai mult timp 
combăteau activ abuzul sexual asupra copiilor, au criticat dur 
raportul și au cerut retragerea lui Göran Lambertz. 

Este bine să atrag atenţia că eu însumi mă regăseam implicat 
aici, deoarece două dintre procedurile de revizuire din raportul 
justitiekansler-ului priveau un caz cercetat de mine și despre 
care scrisesem mai multe reportaje: ambii bărbaţi din „cazul 
Ulf” când, pe parcursul ședinţelor de terapie dintr-o clinică 
relatase despre abuzuri extreme cu caracter satanist și crime 
rituale. Poliţia ascunsese împreună cu procurorul și procurorul 
general al statului mari cantităţi de material probator care 
demonstra că fata nu spusese adevărul. 

Linia argumentelor urmată în dezbaterile despre raport - care 
declaraţii ale martorilor sunt de încredere? Ce rol trebuiau să 
aibă terapeuţii și procurorii în sistemul de drept? - corespundea 
în mare parte cu cea aplicată în condamnările pentru crimă ale 
lui Thomas Quick, și cei care se aflau de partea lui Lambertz în 
discuţiile despre siguranţa dreptului erau evident scepticii cu 
privire la condamnările lui Quick. 

De aceea nu era o surpriză că Göran Lambertz la începutul 
exercitării funcţiei sale avea mari îndoieli că Thomas Quick 
săvârșise în realitate crimele pentru care fusese condamnat. 
Părinţii lui Johan Asplund s-au întâlnit cu Göran Lambertz și 
pentru prima oară s-au simţit înţeleși și luaţi în serios de către 
un funcţionar al statului. 

— El ne-a sfătuit să îi prezentăm date pentru a putea să 
verifice toate cele opt verdicte pronunţate în cazul Quick, îmi 
spunea Anna-Clara Asplund. 

Avocatului Pelle Svensson, care îi reprezenta pe soții Asplund 
atunci când în 1984 ei îl reclamaseră pe fostul partener al 
Annei-Clara, i s-a cerut să depună o petiție. Pe 20 noiembrie 
2006, Svensson a prezentat un raport cuprinzând 63 de pagini, 
completat cu câteva cutii cu toate verdictele, dosare ale 
anchetelor, înregistrări video și multe altele. 


În spatele petiţiei depuse de Svensson se aflau Anna-Clara şi 
Björn Asplund, ca și Frederick, fratele lui Charles Zelmanovits, 
care niciodată nu crezuse în vinovăția lui Quick. 

Când, o săptămână mai târziu, a comunicat hotărârea lui în 
cazul Quick, au fost cu toţii surprinși. Chiar putuse el să 
parcurgă întreg materialul și într-o săptămână să conceapă și 
decizia lui? Decizie care suna astfel: 


Justitiekansler-ul nu deschide instrucția în această 
cauză și nu întreprinde nicio altă măsură. 


Decizia lui cuprindea opt pagini și se încheia cu o apreciere 
generalizatoare: 


Verdictele în cazurile lui Thomas Quick sunt în esență 
foarte competente și detaliate. Conţin printre altele 
explicaţii cuprinzătoare privind analiza probelor 
prezentate instanţei. 


Şi Christer van der Kwast, și Seppo Penttinen au fost lăudaţi 
de Lambertz: 


În privinţa acuzațiilor foarte serioase aduse mai ales 
procurorului și conducătorului investigaţiilor, aș vrea să 
subliniez că ancheta nu permite altă concluzie decât 
aceea că aceste persoane au depus o activitate bună, 
corespunzătoare condiţiilor. 


Verdictul a dat naștere la speculaţii privind motivele reale ale 
lui Göran Lambertz de a expedia atât de rapid și de superficial 
chestiunea Quick. Deosebit de stranie era aprecierea favorabilă 
cu care onora extraordinarele prestații ale poliţiei, ale 
procurorului și ale instanţei în acest dificil caz. 

La acea dată Göran Lambertz se afla în mare încurcătură 
după ce își făcuse dușmani în cercurile polițienești, în 
procuratură și în asociaţia judecătorilor. La aceștia se adăugau 
membri ai asociaţiei ziariștilor, deoarece el acuzase editorul 
publicaţiei Expressen de abuzare a libertăţii presei. Inamicii săi 
erau printre alţii, diverse grupări care militau împotriva oricărei 
forme de infracţiuni sexuale. Viitorul lui ca justitiekansler numai 


sigur nu era. 

Göran Lambertz a respins categoric faptul că ar fi fost 
influenţat de aceste chestiuni. Eu însumi mă număram printre 
cei care se mirau, și acum aveam ocazia de a-l întreba chiar pe 
el cât de mult a adâncit materia înainte de a da pripitul verdict. 

— Am citit numai verdictele, mărturisește el. De două ori le- 
am citit, a doua oară cu creionul roșu. 

In rest s-a bazat pe colaboratori, care au citit cel puţin parţial 
informaţiile de fond. Cu prilejul vizitei îl întâlnesc pe unul dintre 
subordonații pe care s-a bazat Lambertz - un tânăr jurist care cu 
siguranță că a considerat puţin importantă reclamaţia depusă 
de Pelle Svensson. Când ne-am întâlnit la automatul pentru 
cafea, Goran Lambertz a exclamat vesel: 

— Voi doi aveţi un interes comun! 

Ne-am dat mâna și tânărul jurist a zis rece: 

— Da, dar noi nu suntem de acord în privinţa niciunui punct. 

— Nu, am spus eu. Dar peste câţiva ani vom mai discuta 
despre asta. 

Cumva l-am compătimit. Dispusese de cel mult cinci zile 
pentru a-și face o imagine despre acest caz extrem de complex. 
Avocatul Thomas Olsson, colegul lui mult mai experimentat, 
avusese nevoie de câteva luni doar pentru a analiza una dintre 
crime. Acum acestui jurist rumen îi servise Lambertz informaţiile 
care conduseseră la cel mai fatal verdict al justitiekansler-ului. 

Decizia lui Lambertz a fost ultimul cui bătut în sicriul cu care 
Pelle Svensson le-a tăiat ultima speranţă soţilor Asplund și încă 
la mulţi alţii, care văzuseră în Lambertz pe acela care va pune 
capăt în cele din urmă scandalului din justiţie. În același timp, în 
toate discuţiile acesta era atuul procurorului: cazul era în ciuda 
tuturor verificat și găsit corect de cea mai înaltă instanță. Am 
auzit mereu acest argument: de la Gubb Jan Stigson la întâlnirea 
noastră de la Falun și de curând de la Claes. 

De aceea sunt surprins de lipsa de interes cu care Goran 
Lambertz a tratat întreaga chestiune. l-am arătat rezultatul 
cercetărilor mele, începând cu primul verdict și i-am explicat 
cum am ajuns la concluzia că de fapt nu există niciun 
probatoriu. Am mai spus că dimpotrivă există o mulţime de 
probe care indică faptul că Quick nu a avut nimic de-a face cu 
dispariţia lui Charles Zelmanovits și că procurorul le-a 
bagatelizat. 


Lambertz a ascultat cu interes, iar discuţia noastră s-a 
desfășurat ca un dialog deschis și sincer. l-am relatat despre 
mărturiile retractate de Sture și i-am prezentat fiecare caz în 
parte. S-a făcut de prânz și a trebuit să mă opresc. Atunci 
Lambertz a spus că tot ce am povestit eu este mai mult ori mai 
puţin interesant, totuși acest lucru nu are mare importanţă. 
Pentru că marele mister continuă să existe: Cum de a putut 
Quick să relateze despre Trine și Gry? Cum de a putut să 
conducă poliţia la locurile respective? 

Am fost nevoit să recunosc că acestea sunt cazurile în privinţa 
cărora m-am pregătit cel mai puţin și că acum nu dispun de 
toate răspunsurile. 

Am încheiat interviul profund dezamăgit. Eu îl preţuisem 
totdeauna pe Göran Lambertz și îl consideram un om onest. 
Ceea ce îi povestisem ar fi trebuit să îi stârnească un sentiment 
de regret, pe care însă nu l-am putut descoperi la el. 

Părăseam clădirea în care se afla sediul justitiekansler-ului 
având clare în minte două lucruri: mai întâi că forţele care 
protejează imaginea infailibilităţii sistemului de drept sunt încă 
mai intangibile decât bănuisem eu până acum și apoi că acest 
caz Quick va merge în continuare până când va fi clarificat și 
ultimul semn de întrebare, ceea ce pentru mine însemna că 
munca mea nu era nici pe departe încheiată. 


DOCUMENTARUL DE LA SVT 


Primele mele două documentare despre Thomas Quick au fost 
transmise pe 14 și pe 21 decembrie 2008, în cadrul emisiunii 
„Intern” a postului suedez de televiziune SVT 

De fapt, despre ce era vorba în ele? 

Cam despre următoarele: o clinică de psihiatrie judiciară îl 
îndopase cu preparate pe un pacient internat. Preparatele 
cădeau sub incidenţa legii narcoticelor și au făcut din acesta un 
dependent de pastile. El a fost supus unei psihoterapii intense, 
care împreună cu liberul acces la benzodiazepine l-au 
determinat pe pacient să mărturisească aproximativ 30 de 
crime. 

Deși pacientul a fost prins minţind în repetate rânduri, 
procurorul, anchetatorii, medicii, terapeuţii și tot felul de 
specialiști au reușit să obţină condamnarea sa pentru opt dintre 
crimele recunoscute. Şase tribunale l-au găsit vinovat în toate 
aceste cazuri. 

In documentarul meu, pacientul retracta toate acele 
mărturisiri și susținea că niciodată nu ucisese vreun om. 

Primele două documentare tratau relativ detaliat anchetele 
neobișnuite în cazurile de crimă Therese Johannesen, soţii 
Stegehuis la Appojaure și Yenon Levi la Rorshyttan. Dar cea mai 
importantă noutate era firește că Sture Bergwall, care era 
mărturisitorul în serie, își susținea cu tărie nevinovăția. 


A TREIA PARTE 


Criticile sunt niște tâmpenii. Nu găsesc că am făcut 
nimic rău, doar că argumentaţia e foarte vehementă. 


Prim-procurorul CHRISTER VAN DER KWAST 
(agenţia de știri TT - 20 aprilie 2009) 


VÂNTUL SCHIMBĂRII 


Dezvăluirile din documentarele mele au însemnat că presa 
devenise din nou atentă la cazul Thomas Quick. Încă din seara 
zilei de duminică 14 decembrie 2008, la scurt timp după ce 
Sture Bergwall își retractase mărturisirile la sfârșitul primului 
episod-documentar, avocatul Thomas Olsson declara agenţiei de 
știri 77 că el și Sture Bergwall vor face recurs în toate cazurile 
de crimă pentru care acesta fusese condamnat. Prima solicitare 
se referea la rejudecarea cazului de crimă Yenon Levi și a fost 
trimisă instanţei supreme Svea hövratt la începutul anului 
următor. 

In studioul unu al radioului suedez, Christer van der Kwast a 
început contraatacul în ziua următoare. 

— Acestea sunt afirmaţii neîntemeiate, a răspuns el reproșului 
că împreună cu Seppo Penttinen ar fi înșelat instanţele. În 
documentele rezultate din procedura de anchetă totul este 
corect probat. Nu este adevărat că noi l-am alimentat pe Quick 
cu informații. 

In plus, el insista că era în continuare convins de vinovăția lui 
Quick. 

— Cel mai greu atârnă în balanţă faptul că în fiecare caz 
dispunea de informaţii pe care doar autorul faptelor le putea 
cunoaște. Acestea sunt printre altele confirmate de probele 
prelevate și de medicii legiști. Mărturiile lui sunt în fiecare caz 
susținute de dovezi. 

Seppo Penttinen a decis să nu comenteze chestiunea. 

— Procedura de revizie este în curs și eu nu vreau să mă 
pronunţ înainte ca procesul să se fi încheiat, a declarat el 
agenţiei de știri 7T. 

Birgitta Stähle, Sven Åke Christianson și Claes Borgström au 
ales aceeaşi strategie. 

Experţi în drept ca avocatul Per E. Samuelsson și secretarul 
general al baroului, Anne Ramberg, s-au exprimat în privinţa 
șanselor lui Sture Bergwall de a intra în revizuire, pe care le-au 
apreciat ca reduse, pentru că revocarea mărturiei în sine nu 
reprezintă un motiv de revizuire. 

— Pentru ca într-un caz să poată avea loc revizuirea, trebuie 
să se fi întâmplat ceva cu privire la care instanţa nu putuse să ia 
poziție în timpul procesului, spunea Anne Ramberg la 77. 


Câteva zile mai târziu, van der Kwast dădea din nou un 
interviu în Svenska Dagbladet. El califica documentarul meu 
drept „cel mai de jos punct” al jurnalismul de investigaţie și i-a 
refuzat pe reporterii care doreau să-l intervieveze sugerând că 
„Nu aveau nici cea mai mică idee” despre ce era de fapt vorba. 
Părerea lui era că nu ieșise la lumină nimic nou, cu excepţia 
faptului că Sture Bergwall își revocase mărturisirile. 

Van der Kwast însuși s-a lansat într-un șir de argumente, care, 
ca să nu spun altfel, erau stranii mai ales pentru toţi cei care 
cunoșteau problema. El a susţinut că era o aiureală faptul că 
acel caz al băieţilor din centrul pentru refugiaţi demonstra că 
Thomas Quick inventa crimele după ce primea informaţii din 
presă. 

— De fapt, el l-a menţionat pe unul dintre tineri deja pe 16 
noiembrie 1996, așadar, încă înainte ca mass-media să fi 
publicat informaţii, a declarat el ziarului. 

Nu-mi venea să cred. Pe 16 noiembrie 1994, Seppo Penttinen 
venea la clinica din Säter pentru - cum spunea el într-un proces- 
verbal - a se pune la curent cu „un material asociativ, probabil 
cu conţinut real”. Thomas Quick vorbește despre uciderea unui 
băiat undeva prin anii 1988-1990. Citat din procesul-verbal: 

„În acest context îi apare din amintiri numele localităţii 
Lindesberg. Băiatul putea să nu fie suedez. Quick vorbește de 
un nume slav, gen Dusjunka. Băiatul purta jachetă-jeans, un 
pulover verde-închis, pantaloni-jeans prea mari, suflecaţi. Avea 
părul negru și trăsături sudice”. 

Cum putuse Christer van der Kwast să sugereze cu toată 
seriozitatea că asta avea ceva comun cu povestea celor doi 
africani refugiaţi în Norvegia? 

El a continuat cu înșiruirea tuturor „detaliilor speciale” redate 
de Quick în anchetă și care îi dovedeau vinovăția: hernia 
scrotală a lui Johan Asplund și semnul din naștere, eczema 
Theresei Johannesen și faptul că Quick a putut să descrie „rănile 
victimelor de la Appojaure” care „nu erau cunoscute în afara 
cercului anchetatorilor”. Și asul din mânecă: Thomas Quick i-a 
putut conduce pe anchetatori în cazul Therese la locul din 
pădure în care segmentase cadavrul și îl arsese, unde câinele 
pentru urme reacţionase pozitiv și unde, în urma săpăturilor, 
fuseseră găsite fragmente de oase arse. 

Şi van der Kwast considera improbabil ca pentru vreunul 


dintre cazuri să poată avea loc revizuirea. 

— Toată povestea a devenit o telenovelă. Eu prevăd că 
instanţele vor da dovadă de gândire limpede și nu va avea loc 
nicio revizuire, a spus el. 


În potopul de știri, pagini și articole de fond s-a înscris la 
cuvânt și una dintre victimele reale ale lui Sture Bergwall: 
bărbatul pe care în 1974 aproape că îl omorâăse în căminul 
studenţesc din Uppsala. Intr-o scrisoare a cititorului apărută în 
Newsmill, omul descria oribilul incident și se declara dezamăgit 
de mine. 


Când am văzut ieri emisiunea despre Thomas Quick la 
SVT, mi s-a părut foarte părtinitoare - dădea impresia că 
el era nevinovat de crimele pentru care fusese 
condamnat. Pentru mine, care era cât pe-aici să fiu ucis de 
Quick ori Sture Bergwall cum se numea pe atunci, este 
incredibil că el - cum afirmă Jan Guillou și alţi jurnaliști ai 
ziarelor de seară - ar fi un mic infractor. [...] Din motive 
familiale nu am vorbit mult despre ce s-a petrecut acum 
aproape 35 de ani. Această tăcere a avut preţul ei. Dar 
acum, când văd ce imagine deformată a lui Quick se oferă 
publicului, îmi revine răspunderea de a-mi relata povestea 
mea. De emisiunea lui Hannes Råstam și de articolele din 
ziarele de seară mi se face greață. 


Bărbatul care a fost intervievat și de Dagens Nyheter scria în 
continuare: 


De fapt, pe Hannes Råstam l-am sunat când am aflat de 
proiectul lui pentru televiziune. Voiam să îi comunic că mă 
aflam în posesia raportului întocmit de poliţie privind 
tentativa de omor căreia îi fusesem victimă și pe care 
Råstam îl putea citi. Dar Råstam nu era interesat să mă 
întâlnească, îl interesa doar dacă atunci când s-a petrecut 
incidentul Quick era drogat. 


După câteva zile, pe 17 decembrie, Expressen a publicat un 
interviu cu tatăl vitreg al fetei de 9 ani pe care, în 1979, Sture 
Bergwall, care avea 19 ani pe atunci și îi era infirmier, o 


molestase. „El este capabil să omoare pe oricine”, considera 
tatăl vitreg, care se făcuse auzit deoarece era de părere că „era 
important să se atragă atenţia că Thomas Quick săvârșise 
infracţiuni cu violenţă și mai înainte”. 

Violentul atac din spital era din nou descris și se cita iarăși 
expertiza psihologică realizată în anul 1970, în care se 
concluziona că Quick suferea de „perversiune sexuală gravă din 
categoria paedophilia cum sadismu” și că în anumite condiţii 
este „extrem de periculos pentru alte persoane”. 

Chiar și unii dintre colegii mei erau de părere că aș fi 
înfrumusețat imaginea lui Sture Bergwall în documentarul meu, 
nefăcând lumină asupra unor delicte anterioare și menţionându- 
le doar colateral. Critica nu m-a surprins, dar m-a atins. Eu 
procedasem așa de bună credinţă: în cercetările mele fusese 
vorba de a descoperi dacă Sture Bergwall săvârșise cele opt 
crime pentru care fusese condamnat, și nu de a descrie delictele 
pe care era demonstrat că le săvârșise. Era imposibil să 
înghesui această situaţie deosebit de complexă într-o emisiune 
de două ore la televiziune. 


Curând situaţia aducea cu aceea de acum zece ani, când 
lupta în jurul lui Quick era în plină desfășurare, cu deosebirea că 
scepticii care pe atunci erau în minoritate, acum erau majoritari 
și se micșora rapid numărul celor care îl considerau vinovat pe 
Quick. 

Pe 17 decembrie, Dagens Nyheter scria în articolul de fond: 


Faptul că Thomas Quick a fost condamnat pentru opt 
crime și că a mărturisit mult mai multe, poate fi considerat 
cel mai mare scandal judiciar din ţara noastră. Dar poate fi 
vorba despre un criminal vinovat. Ca întotdeauna când s-a 
pus problema culpabilităţii lui Thomas Quick, un lucru este 
sigur: sistemul judiciar suedez prezintă în cazul Quick 
slăbiciuni regretabile, slăbiciuni care amintesc de apusul 
statului de drept din anii '50. Trebuie să aibă loc un 
control juridic bazat pe rațiune și în concordanţă cu legea. 
Procedura cercetării trebuie să lămurească ce s-a 
întâmplat, să clarifice rolul eventualilor vinovaţi și mai ales 
să fie nepărtinitoare. 

Cazul Thomas Quick este neobișnuit în multe privinţe. 


Dar atenţia se îndreaptă și spre procuror, spre 
conducătorul interogatoriilor, spre apărător, spre instanţe, 
spre tot ce are o legătură cu asasinul Thomas Quick. Şi ce 
există pe acolo nu este măgulitor. 

Clar este că Thomas Quick a primit „ajutor” pentru a-și 
aminti că un tratament psihiatric a fost amalgamat cu 
cercetarea efectuată de poliţie într-o infracţiune și că 
situaţii reale care ar fi putut dovedi nevinovăția acuzatului 
au fost mușamalizate. Pentru sistemul de drept se 
înţelege că este problematic faptul că așa ceva se poate 
întâmpla. Acum trebuie verificat în ce măsură niște 
funcţionari publici au încurcat lucrurile în cazul Quick. 
Pentru că există speranţe ca solicitarea de revizuire 
depusă de avocatul lui Quick va fi acceptată. Eventualele 
erori și/sau omisiuni vor putea fi astfel probate, iar cei 
răspunzători de ele vor fi trași la răspundere. 

O chestiune cu vaste implicaţii este cea a măsurii în 
care tratamentul aplicat lui Thomas Quick ne spune ceva 
despre sistemul nostru de drept în general. Semnificativ 
este ce importanţă i se acordă teoriei despre amintirile 
reprimate. O teorie la care mai târziu s-a renunţat, dar 
care totuși câţiva ani a fost acceptată de instanţele 
suedeze și pe baza căreia un număr destul de mare de 
acuzaţi a fost condamnat la pedepse grele cu privare de 
libertate. Nu a avut nicio importanţă faptul că au trecut 
mulţi ani și că nu au existat nici martori, nici alte probe 
care să confirme veridicitatea acestor amintiri. Dă și mai 
mult de gândit faptul că instanţelor, a căror misiune este 
să menţină ordinea sistemului de drept, le-a dispărut 
raţiunea critică. 

Justitiekansler-ul se lasă convins de marele număr al 
sentințelor date împotriva lui Thomas Quick și respinge 
contraargumentele pe motiv că este vorba despre situaţii 
lipsite de importanță pentru chestiunea în sine. Cum stăm 
cu frumoasa formulare „deasupra oricărei indoieli?” 


Pe lângă opinia generală tot mai agitată și faptul că Sture 
Bergwall voia să ceară revizuirea, mai era o chestiune 
stânjenitoare pentru cei care contribuiseră la condamnările lui 
Quick ori care insistau în a-l declara vinovat: acum se interesa 


de caz și procurorul-general Anders Perklev, după ce două 
persoane civile din Sundsvall îi acuzaseră pe Seppo Penttinen și 
pe Christer van der Kwast de grave greșeli în activitate. 

Era evident că și justitiekansler-ul Goran Lambertz simţea că 
se afla pe un teren nesigur. În dimineaţa zilei de luni 22 
decembrie, după difuzarea părţii a doua a documentarului, el a 
luat parte la emisiunea matinală a postului TV4. 

— Eu nu știu dacă el era vinovat, dar sunt aproape convins că 
a comis cel puţin câteva crime. In câteva sentinţe probatoriul 
este nimicitor, a spus el. 

— Deci sunteţi convins de vinovăția lui? l-a întrebat 
moderatorul. 

— Da, în câteva cazuri de crimă sunt convins. Trebuie să ne 
gândim și că el dispune fără îndoială de potenţialul de a săvârși 
astfel de fapte. Mai mulţi psihologi l-au declarat periculos pentru 
comunitate, cu tendinţe sadic-pedofile și a și comis câteva 
infracţiuni cu violență dovedite, pentru care fusese anterior 
condamnat. 

Cu asta el se distanţa clar de opinia pe care o împărtășise în 
anul 2006. In articolul său din Aftonbladet din 6 ianuarie 2009, 
mergea și mai departe. După ce explica punctele care susțineau 
vinovăția lui Quick, scria: 


1. Este cât se poate de posibil ca el să fi decis să 
devină criminal în masă citind cât de mult posibil despre 
crime în mass-media și reușind să apară ca vinovat 
adaptându-și permanent declaraţiile și comportamentul, 
ceea ce era necesar pentru a fi crezut. Efectele drogurilor 
și psihoterapiei pot să fi contribuit la acest 
comportament. Declaraţia lui de acum poate fi corectă. 

2. Cel puţin în câteva dintre cele opt crime poate 
exista și un alt potenţial făptuitor. 

3. Câteva pasaje foarte importante din cele zugrăvite 
de Quick sunt clar greșite. Aceste greșeli pot fi greu 
explicate, cu excepţia situaţiei în care el le-a inventat. 


Lambertz mai scria că nu există „nici cel mai mic indiciu” că 
anchetatorii „ar fi încercat să facă instanţele și opinia publică să 
creadă că Thomas Quick ar fi săvârșit infracțiunile pe care ei 
înșiși nu ar fi convinși că le-a săvârșit”. Și: „Poliţia și procuratura 


ar fi putut câteodată să fi grăbit ancheta și poate că nu 
întotdeauna au fost luate suficient în considerare situaţii care 
arătau spre nevinovăția lui Quick. Evident, nu e bine, dar poate 
lucrurile pot fi văzute și ca erori umane, având în vedere 
procesul de investigaţie în care se găseau”. 

Justitiekansler-ul pur și simplu habar nu avea ce parte să 
aleagă. 


Este simplu să vezi totul doar în alb și negru. Să 
gândești că Birgitta Stähle  (psihoterapeută), Seppo 
Penttinen (polițist), Christer van der Kwast (procuror), 
Claes Borgström (apărător) și câţiva ziariști ca de exemplu 
Gubb Jan Stigson de la Da/a Demokraten, s-au situat pe 
poziţii total greșite și că ar fi conspirat. Sau că Leif GW 
Persson, Jan Guillou, Ulf Asgard (psihiatru), Pelle Svensson 
(procuror), Jan Olsson (poliţist) și Hannes Råstam (ziarist) 
ar fi pe o cale greșită. Dar lucrurile pot sta și complet 
altfel. Toţi pot să fi făcut în principiu o treabă bună și să fi 
ajuns la concluzii logice, cu toate că acestea diferă 
profund. 


Aprecierea finală făcută de Goran Lambertz asupra situaţiei 
era simptomatică: „Dacă Thomas Quick a fost condamnat fiind 
nevinovat, este totuși vorba despre un scandal judiciar? Da, cu 
privire la asta sunt toţi de acord. Şi acest punct de vedere poate 
fi, firește, corect. Va trebui să așteptăm rezultatul care ne va fi 
oferit la un moment dat. Trebuie să se reţină că în orice caz 
faptul că este mai puţin grav când un sistem de drept 
condamnă un nevinovat care recunoaște fapta și vrea să fie 
condamnat, decât atunci când condamnă un nevinovat care 
respinge cu înverșunare vinovăția”. 

Asta era fără îndoială o reflecţie interesantă a celui mai înalt 
avocat al ţării. 

Anne Ramberg de la Baroul de Avocaţi al Suediei s-a exprimat 
la fel de evaziv când a încercat în 2009 să își prezinte punctul de 
vedere în articolul de fond din revista de specialitate Avocatul. 
Ea scria aici că Thomas Quick „putea fi condamnat foarte bine 
pe drept, dar putea fi și nevinovat”. 

Pe 16 februarie 2009, procurorul general a comunicat că nu 
va solicita investigarea responsabililor din cazul Quick. 


În motivarea deciziei sale scria că majoritatea încălcărilor 
unor îndatoriri de serviciu se petrecuseră cu peste zece ani în 
urmă, așa că faptele se prescriseseră. Dar și încălcările care nu 
cădeau sub incidenţa prescrierii și care ar fi putut fi cercetate 
fuseseră examinate de către justitiekansler în 2006. Deci: 
„Justitiekansler-ul a ajuns, după o examinare temeinică la 
concluzia că nu trebuia lansată nicio investigaţie”, deoarece „nu 
s-a constatat o neglijenţă grosolană din partea procuraturii sau 
a poliţiei”. 

Având în vedere că justitiekansler-ul reprezenta funcţia 
juridică supremă, procurorul general anunţa că nu avea 
competenţa să treacă peste decizia acestuia. Cu asta problema 
era rezolvată. 

Totuși, ambele persoane care depuseseră reclamaţii solicitau 
ca și procuratura să ia poziție în această chestiune, dacă ea 
dispunea de suficiente temeiuri pentru a lua iniţiativa unei 
proceduri de revizuire. Perklev le-a dat acestora dreptate la 
acest punct și cazul a fost predat compartimentului de cercetare 
internă de la procuratura competentă pentru delicte de serviciu 
din Malmö, unde procurorul-șef Björn Ericson a convocat un 
grup de lucru constituit din el însuși și alţi trei procurori, ca și un 
anchetator, care împreună trebuiau să verifice toate anchetele 
din cazul Quick. 


13 BIBLIORAFTURI 


Pe 20 aprilie 2009, Thomas Olsson și colegul său Martin 
Cullberg au prezentat o cerere de revizuire a procedurii în cazul 
Yenon Levi. Cererea cuprindea 73 de pagini cu 274 de 
subpuncte și prezenta inconsecvenţele apărute pe parcursul 
cercetărilor: ignorarea rezultatelor asigurării urmelor prelevate, 
ca și a tot ce îl indica drept posibil făptuitor pe Ben Ali, prima 
reconstituire - complet eșuată - evidenta minciună privitoare la 
complicele Patrik, faptul că la cele 14 interogatorii și până la 
versiunea prezentată în faţa instanţei Quick și-a corectat 
aproape fiecare declaraţie eronată și așa mai departe. 

Deoarece grupul lui Björn Ericson fusese deja însărcinat să se 
ocupe de verificarea dosarelor anchetei, a fost rugat să se 
pronunţe cu privire la solicitarea primei revizuiri în cazul Sture 
Bergwall. 

In principiu, este imposibil să se răstoarne un verdict după ce 
a fost pronunţat. Acest principiu reprezintă unul din stâlpii 
sistemului de drept suedez și este denumit principiul 
irevocabilităţii. 

În secolul XX, s-a cerut procedura de revizuire în patru cazuri 
de crimă - câte una la fiecare sfert de secol. În secolul XXI, până 
acum, nu se înregistrase nicio asemenea cerere. Dar iată că 
Sture Bergwall spera să obţină revizuirea condamnărilor în opt 
cazuri de crimă și să fie declarat nevinovat. Șansele erau infime, 
dar eu nu aveam nicio îndoială că la un moment dat se va 
întâmpla. Pentru că, cu cât adânceam investigaţiile, cu atât mai 
multe probe găseam pentru nevinovăția lui Sture Bergwall. 

Insă a fost limpede de la bun început că procesul va fi unul de 
durată. In Suedia, nu există instituţii separate pentru procedura 
de revizuire, ceea ce însemna că procurorii competenţi conform 
dreptului suedez să examineze o asemenea solicitare o fac în 
afara programului lor de muncă. Într-un stat de drept în care 
datorită lipsei de personal procesele sunt amânate cu lunile și 
cu anii, este de la sine înţeles că examinarea unei cereri de 
revizuire a unei proceduri vechi de peste zece ani nu reprezintă 
o prioritate. 

In plus, cum la asemenea solicitări de revizuire nu se oferă 
asistenţă juridică gratuită reclamantului, asta înseamnă că 
avocatul care va prelua cazul va lucra pro bono, gratuit - 


așadar, la fel ca procurorul însărcinat să se ocupe de caz, o face 
atunci când îi permite timpul. 

În primăvara anului 2009, Johan Brânstad, redactor al 
serialului documentar „Intern” și cu mine am decis să facem un 
al treilea documentar despre Thomas Quick, pentru a prezenta 
mai multe despre cazurile despre care în primele episoade nu 
am putut da detalii. Dar și în ideea de a ne îndrepta atenţia de 
la Sture Bergwall mai mult către cercurile care au făcut posibile 
sentinţele eronate. 

În paralel, continuam să caut procesele-verbale de 
interogatoriu care lipseau. 

Gun Bergwall își amintea de audierea în care îi oferea fratelui 
ei un alibi în cazul crimei Thomas Blomgren. In ce privește 
contextul, ea își mai amintea că audierea avusese loc la 
începutul anilor '90, că funcţionarii veniseră de la Luleă și că 
aceștia înregistraseră totul. Unul dintre cei care o audiaseră se 
numea Barsk și era însoţit de un coleg. 

— El voia să afle mai multe despre Rusaliile din 1964. M-am 
mirat - ce se putuse întâmpla în acel sfârșit de săptămână? -, 
dar ei nu au vrut să îmi spună nimic despre acest lucru. Însă 
voiau să vadă fotografii, mi-a spus Gun Bergwall. 

Le-a arătat una, care îl reprezenta pe Sture în portul purtat la 
confirmare și care fusese făcută în ziua în care la Växjö fusese 
omorât un copil. Gând Gun a aflat că el recunoscuse că l-ar fi 
omorât pe Thomas Blomgren, a spus că Sture nu plecase din 
Falun în acel weekend. Nici în acela și nici în alte weekenduri din 
acea perioadă. Fusese acasă tot timpul în acele zile. 

Una era să aflu de la mai multe persoane cum dăduseră 
poliţiei informaţia care dovedea în mod cert nevinovăția lui 
Quick, desigur, suficient pentru o emisiune de televiziune. Dar 
alta era să ai confirmarea scrisă și arhivată a unui raport de 
audiere ascuns, asta ar fi pus totul într-o altă lumină. 

Eu am trimis notă după notă poliţiei din Sundsvall, care fie că 
nu a reacţionat, fie mi-a comunicat un răspuns negativ prin 
Seppo Penttinen. 


În același timp, echipa procurorului general Björn Ericson a 
început să se ocupe de caz. Și curând Ericson a cerut să îi fie 
trimise toate documentele aflate la poliţia din Sundsvall. 

Pe la mijlocul lui octombrie 2009, am primit pe neașteptate de 


la Seppo Penttinen o scrisoare cu un conţinut extrem de 
binevoitor, la care erau anexate în copie două dintre procesele- 
verbale de audieri cerute de mine. Penttinen scria că aceste 
audieri ale lui Orjan Bergwall nu se aflaseră în dosarele anchetei 
pentru că ar fi făcut parte din așa-numitul material de 
„umplutură”. 

Cu privire la repetatele mele întrebări referitoare la 
documentele complete din această umplutură și la locul în care 
acestea ar fi păstrate, el scria: „Subsemnatul știu că există un 
număr mic de procese-verbale de audieri, care la fel ca acelea 
cu Orjan Bergwall au fost considerate de umplutură. Acestea nu 
au legătură directă cu un anume caz. Este vorba despre audieri 
ale unor persoane din cercul de relaţii al lui Sture Bergwall, 
solicitate pentru analizarea acestuia și a mediului lui. [...] Vă 
aduc la cunoștință că toate documentele cazurilor care au 
condus la condamnări au fost trimise la compartimentul pentru 
afaceri interne din Malmö”. 

Convingerea mea era că Seppo Penttinen nu îi trimisese lui 
Björn Ericson chiar toate documentele. Așadar, i-am trimis o 
listă cu cele opt audieri cunoscute de mine, pe care le cerusem 
poliţiei din Sundsvall. Spre deosebire de mine, primise Ericson 
toate aceste procese-verbale de audiere? 

A rezultat că Penttinen nu le trimisese, ceea ce i-a determinat 
pe cei de la afaceri interne să ia legătura cu el și să îl întrebe 
politicos dacă mai avea în birou în păstrare și alte documente. În 
mod straniu, acolo erau păstrate toate materialele referitoare la 
Quick. 

Cel de al treilea documentar al meu despre Thomas Quick a 
fost transmis pe 8 noiembrie 2009. După acesta nu au mai fost 
planificate reluări, dar treaba cu procesele-verbale pierdute nu 
îmi dădea pace. Devenise o chestiune personală. 

După mai multe insistenţe, se părea că cei de la afaceri 
interne primiseră toate materialele. Era vorba despre 13 
bibliorafturi, din care, pe parcursul anilor nici instanţele, nici 
ziariștii sau opinia publică nu văzuseră nimic. Deoarece aceste 
documente nu fuseseră înregistrate nicăieri, ele nu figurau nici 
în registrele autorităţilor. 

Pe 16 decembrie, am plecat la Malmö, pentru a studia cele 13 
bibliorafturi, al căror conţinut arunca o cu totul altă lumină 
asupra anchetei. Din unele procese-verbale de interogatorii 


rezulta că bărbatul care l-ar fi însoţit pe tânărul Sture la Växjö 
era imposibil să fi făcut acest lucru, după cum nu existau nici 
alţi complici ori coautori. Într-un biblioraft inscripţionat „Diverse 
audieri” am descoperit printre altele 14 audieri cu toţi fraţii și 
toate surorile lui Quick, ale căror declaraţii erau complet diferite 
de oribilele amintiri din copilărie reprimate în timpul terapiei 
obiect-relație efectuate la Säter sub influența medicamentelor. 
In afară de aceasta toţi respingeau ideea că Sture Bergwall ar fi 
putut conduce un automobil înainte de 1987. 

Audierile considerate irelevante de către Seppo Penttinen 
arătau toate altceva: Quick fabula. 


Cele mai interesante documente din biblioraft erau cele cu 
interogatoriul lui Thomas Quick din 27 ianuarie 1999 și un 
rezumat al întregului caz, din care rezulta că Quick născocea 
sistematic crime pe care apoi le mărturisea și că anchetatorii 
știau lucrul acesta. Cu două săptămâni mai înainte, Thomas 
Quick spusese într-o discuţie cu inspectorul judiciar Anna 
Wikström și cu Birgitta Stähle că ar exista „o breșă în terapie”. 
Pentru prima dată Quick pregătise o listă cu toate crimele lui în 
ordine cronologică. 

Din verdictele pronunţate în cazurile Trine și Gry știam că 
Christer van der Kwast prezentase o asemenea listă la tribunalul 
din Falun în cea de a doua zi a procesului. Lista conţinea 29 de 
nume. 

Când Thomas Quick fusese interogat pe 27 ianuarie, avea 
această listă în buzunarul de la spate al pantalonilor. Mai trebuie 
spus că avocatul lui Quick, Claes Borgström și Jan Karisson de la 
poliţia judiciară de land au fost de faţă la interogatoriu. 

După ce s-a întreţinut îndelung cu Penttinen, Quick și-a 
început declaraţia. 


TQ: Aceasta este o cronologie care începe în 1964 cu 
Thomas Blomgren. 

PENTTINEN: Hm... Deci primul nume este Thomas, apoi 
urmează Lars, Alvar, băiatul de la spital, Björn, Michale, 
Per, Björn - Norvegia, Reine, Martin, Charles, Benny, 
Johan, băiatul din Värmland, băiatul cu mașina, Olle, soţii 
Stegehuis, Magnus, coasta de vest, Levi, Marianne - 
Norvegia, femeia de pe marginea străzii, Therese - 


Norvegia, Trine - Norvegia, femeia din parcare - 
Norvegia... [...] Apoi sus în dreapta M-Z. Duska - Norvegia, 
J. Tony - Finlanda. 


Penttinen a continuat să citească: „Am o ascunzătoare 
secretă între Sâgmyra și Grycksbo. Am un loc pentru masacru în 
apropiere de Frâmby. Am o ascunzătoare mică, dar prețioasă în 
Olsta”. 

După numele Thomas Blomgren urma numele Lars, pe care 
Quick l-ar fi omorât în 1965 în Suedia Centrală. In realitate, 
„Lars”, împreună cu un prieten, dădea de mâncare la rațe pe 
gheaţă, gheaţa se spărsese și băieţii se înecaseră. Existau 
martori, iar familiile copiilor sunt convinse că a fost un tragic 
accident. Ştiam acest lucru deoarece, împreună cu Jenny 
Kuttim, studiasem mărturiile lui Quick - nu doar cea soldată cu o 
condamnare, ci toate. De aceea mai știam că anchetatorii lui 
Quick au considerat această mărturie atât de incredibilă încât 
nici măcar nu au mai contactat familia lui Lars. 

Un „băiat al cărui nume este cunoscut” ar fi fost răpit - 
conform listei - în 1985 din Norrland, de unde l-a însoţit pe 
Thomas Quick la Falun, unde acesta i-ar fi lăsat cadavrul întruna 
dintre „ascunzătorile” lui. 

— Noi știm despre cine este vorba, a declarat Christer van der 
Kwast într-un interviu acordat agenţiei de știri 77 în primăvara 
anului 2000. 

Dintr-unul dintre interogatoriile ascunse rezultă că este vorba 
despre Magnus Jonsson, de 15 ani, dispărut la începutul anului 
1985 din Ornsk6ldsvik. Totuși, poliţia descoperise urme lăsate 
de picioarele lui Magnus pe gheaţa care se întindea până la apa 
în care evident căzuse și se înecase. Câţiva ani mai târziu, au 
fost găsite resturile pământești ale lui Magnus Jonsson, care au 
fost identificate cu ajutorul analizei ADN. 

Lista cu victimele lui Quick conţine în continuare mai multe 
nume, care conform poliţiei nu sunt cazuri - ceea ce înseamnă 
că nu sunt persoane dispărute ale căror date (momentul și locul 
dispariţiei) să corespundă cu cele specificate de Quick. 

Când van der Kwast a prezentat tribunalului lista în luna mai 
2000, a declarat agenţiei de știri TT: 

— Noi am studiat toate crimele, accidentele și declaraţiile de 
dispariție care ar pute fi trecute în contul lui Quick. Dispunem de 


o mare cantitate de date care abia pot fi verificate. Cele mai 
clare se află în lista pe care ne-a oferit-o el însuși. 

Pentru judecătorii tribunalului districtual, lista trebuie să fi 
sugerat că aveau de a face cu un făptuitor unic în felul lui și 
cazul pe care îl judecau era doar unul dintr-o listă care putea fi 
foarte lungă. 

Se pune întrebarea ce ar fi decis instanţa în cazurile Trine 
Jensen și Gry Storvik, dacă ar fi fost informată că mare parte din 
crimele de pe listă reprezentau doar creaţia imaginaţiei bogate 
a lui Quick? 


JURNALISTUL INVESTIGATOR 


Grupul de lucru al lui Björn Ericson nu a mers mai departe 
când a fost vorba a decide dacă era necesară pentru Sture 
Bergwall o revizuire, însă pe 17 decembrie 2009 a examinat 
cererea din cazul Yenon Levi și Björn Ericson a anunţat că 
aceasta a fost aprobată. 

In paralel, Ericson a cerut documentele tuturor cazurilor și 
între timp a obţinut și fragmentele de os din cazul Therese 
Johannesen. Norvegienii au trimis fragmentele, care au intrat la 
analize în laboratorul criminalistic. 

Fragmentele de os au fost cercetate și de osteologa Ylva 
Svenfelt. Ea este cercetătoare independentă, specializată pe 
oase arse din epoca fierului. S-a mirat mult la vederea 
fragmentelor despre care se spunea că ar fi aparţinut unui copil. 

Joi 18 martie 2010, mass-media a dezvăluit că fragmentele 
fuseseră cercetate pentru procesul iniţial doar cu lupa. Asta 
înseamnă că profesorii Per Holck și Richard Helmer doar le 
priviseră înainte de a întocmi raportul de expertiză. Acum ele 
fuseseră supuse și unei analize molecular-biologice. A rezultat 
că nu era vorba despre oase, ci despre lemn cu un gen de clei - 
probabil masonit. 

— Oricine a lucrat cu fragmente carbonizate de oase poate 
observa imediat că nu avem de a face cu așa ceva. Nu pot să 
denumesc asta decât fraudă științifică, a spus Ylva Stenfelt 
pentru Aftonbladet. 

Thomas Olsson a declarat ziarului Expressen: 

— Este atât de incredibil, încât nici măcar nu am putut 
anticipa așa ceva. Dar este simptomatic pentru cazul Quick 
faptul că persoane cu rang academic și-au oferit serviciile 
pentru acest întreg circ. 

La două zile după această noutate, care poate că a contribuit 
cel mai mult la aducerea întregii anchete în ridicol, eu am fost 
distins pentru documentarul meu despre Thomas Quick cu 
„Hârleţul de aur” de către Asociaţia jurnaliștilor de investigaţie. 

Conferinţa care a durat trei zile a avut loc în acel an în sala de 
concerte a radioului din Stockholm. Ea s-a încheiat duminică cu 
o dezbatere între mine și Gubb Jan Stigson privind rolul mass- 
media în scandalul Quick. Printre spectatori se aflau în auditoriu, 
cu excepţia a aproximativ o sută de colegi, și Jenny Kuttim, și 


Johan Brânstad, ca și Thomas Olsson. 

Am așteptat începutul dezbaterii cu sentimente amestecate. 

li datoram multe lui Jan Gubb. Nu numai că el m-a convins 
într-un anumit mod să mă ocup de caz, dar mi-a pus la 
dispoziţie și foarte mult material, iar recomandările lui mi-au 
deschis multe uși. Dar acum era singurul care încă îl considera 
vinovat pe Quick și care avea curajul de a apăra această poziție 
în public. In acest mod fusese avansat la rangul unui fel de 
purtător de cuvânt pentru van der Kwast, Penttinen, Stähle, 
Christianson și Borgstrom. Și pentru acest lucru nu a primit 
nimic în afară de ilaritatea crescândă a anturajului său. 

Aceasta a fost în mare parte vina mea. 

Indărătnica lui incapacitate de a accepta fapte obiective 
devenise tot mai de neînțeles. În plus, era cumva orb în privinţa 
propriului rol în întreaga poveste. În cercetările făcute pentru cel 
de al treilea documentar al meu, am răsfoit printre altele 
procesele-verbale ale anchetelor în cazurile Trine și Gry, pentru 
a descoperi cine în afară de Kåre Hunstad îi furnizase lui Quick 
informaţii de primă mână. 

În documentele din 26 ianuarie 2000, am dat de însemnările 
scrupuloase ale unui poliţist pe nume Jan Karlsson, iar acesta 
trecuse prin toate ziarele suedeze care menţionaseră numele lui 
Gry Storvik, de când fusese ucisă pe 25 iunie 1985. După ce 
epuizase fără niciun succes toate numerele din Aftonbladet și 
Expressen ca și din Dagens Nyheter, ajunsese la Dala 
Demokraten. Şi acolo - pe 2 octombrie 1998, deci cu nouă luni 
înaintea reconstituirii - exista un text conceput de nimeni altul 
decât de Gubb Jan Stigson. 

Dala Demokraten este unul dintre ziarele la care secţia 36 a 
clinicii psihiatrice din Säter avea abonament și din audierile 
făcute pentru alte anchete rezultă că Thomas Quick îl citea 
zilnic. Am căutat articolul în biblioteca din Göteborg. Sub titlul 
„Thomas Quick pus acum în legătură cu șase crime în 
Norvegia”, Stigson scria: „Astăzi se află în centrul atenţiei 
crimele săvârșite asupra a două femei, ca și o dispariţie, toate 
trei cazurile sunt clasice în criminalistica din Norvegia”. 

Le menţionează pe Trine Jensen și Marianne Rugaas Knudsen, 
apoi vorbește despre principala temă: „În cel de al treilea caz 
este vorba despre Gry Storvik, de 23 de ani, care a dispărut din 
centrul capitalei Oslo și care a fost găsită ucisă într-o parcare 


din Myrvoll pe 25 iunie 1985, care nu era departe de locul în 
care fusese descoperit cadavrul lui Trine. 

Cazul prezintă mai multe coincidenţe: „tinerele femei au 
dispărut pe o rază de câteva sute de metri”. 

Informaţia despre uciderea lui Gry, pe care Quick putuse să o 
culeagă din Da/a Demokraten, nu era un început rău fără 
îndoială, având în vedere felul în care decurgeau interogatoriile 
și cum obișnuiau să evolueze declaraţiile lui Quick pe parcursul 
anchetelor. 

În mod ciudat, la începutul cercetărilor mele, când Gubb Jan 
Stigson a avut amabilitatea de a copia pentru mine cam 300 de 
articole de ale lui, el a decis să nu anexeze acest articol. 

Faptul că acest articol a fost inclus în raportul de investigaţii 
criminalistice nu a însemnat și că tribunalul districtual a și fost 
informat despre existenţa acestuia. 

Dezbaterea a început cu afirmaţia moderatoarei Monica 
Saarinen, care în mod normal moderează Studio 1, aceasta 
comentând că era ironic faptul că atât Gubb Jan Stigson, care în 
1995 primise marele premiu al asociaţiei publiciștilor, cât și eu 
am fost distinși cu câte un premiu pentru activitatea noastră 
jurnalistică referitoare la Quick. 

După câteva cuvinte introductive privind modul în care 
intrasem în contact și constatarea că reprezentăm puncte de 
vedere complet opuse în problema vinovăţiei, Stigson a 
declarat: 

— Se ajunge la un punct de la care nu se mai poate continua 
sau accepţi simplu că el este vinovat. Aș dori să afirm că eu tot 
timpul am fost critic. Apoi a venit asta, prostia asta. Că el este 
un caraghios. Nu s-a vorbit nicio clipă despre rădăcinile lui, ceea 
ce în istoria criminalisticii suedeze este pur și simplu unic. 

— Dumneavoastră, Hannes, de ce sunteţi sigur că el este 
nevinovat? a întrebat Saarinen. 

— Eu am citit întreg materialul. Înainte de orice am înşirat tot 
ce îl indica drept vinovat. Și nu a rămas nimic. Nu există nici cea 
mai mică dovadă. Verdictele se bazează exclusiv pe declaraţiile 
lui Quick, pe care, dacă le citești și afli cum au luat naștere, este 
clar că la început el nu știa absolut nimic despre crime, pentru 
că furniza permanent date greșite. 

Aici Stigson a început să clatine din cap, ceea ce m-a supărat. 

— Dai din cap a negaţie, deși știi că așa este. Publicul nu a 


citit procesele-verbale de interogatoriu, dar tu le-ai citit. Care 
sunt lucrurile pe care le știa la primele interogatorii, indiferent 
de caz? 

— Dar... așa se întâmplă de fiecare dată, spune la început 
ceva de la care merită să pornești. Pe urmă se încurcă, dar în 
final obţii date de primă clasă. Cum a aflat el de Brjeskogen? 

— A citit în Verdens Gang. 

— Despre Brjenskogen? Nimeni nu a știut ceva despre 
Grjenskogen până când el... 

— Brjenskogen este menţionat în Verdens Gang. Ca și toate 
celelalte date pe care le-a dat despre uciderea Theresei. 

— Nu, nu... 

— Este posibil ca tu să vorbești în mod cinstit, dar te situezi 
pe o poziţie greșită. 

Gubb Jan Stigson a schimbat subiectul discuţiei și m-a 
întrebat de ce nu m-am interesat de cazierul judiciar al lui Sture 
Bergwall. Am ripostat spunând că cercetasem cum se poartă 
sistemul de drept suedez și psihiatria suedeză cu un pacient 
bolnav psihic, care mai era și dependent de medicamente și 
recunoștea crime, și nu ceea ce făcuse anterior. 

Stigson nu a renunţat și a început să vorbească despre „zece, 
douăsprezece, mai multe ori mai puţine cazuri grave de abuz 
sexual”, de care Sture Bergwall se făcuse vinovat după vârsta 
de 15 ani, ca și despre atacul cu cuţit din 1974. Monica Saarinen 
a arătat că Stigson îi trimisese 80 de articole, pe care ea le-a 
citit, și în 80-90 din ele amintea delictele anterioare. 

— Da, ele sunt premisa a ceea ce urmează, a susţinut el. 

— Cum vedeţi asta? a întrebat Saarinen. 

— Da, deci... dar asta arată statistica. 

Stigson a menţionat alte două cazuri și medicii cu care 
discutase. 

— Dumneavoastră sunteţi de părere că, dacă el a făcut astea, 
se poate face vinovat foarte bine și de crime? a întrebat 
Saarinen. 

— Nu, dar dacă a făcut astea merită efortul de a cerceta dacă 
este și vinovat. lată aici... Fransson l-a privit mai profund și a 
ajuns la următoarea concluzie... 

În acel moment nu m-am mai putut abţine și l-am întrerupt: 

— Ceea ce spune acum Gubb Jan este un amestec de 
informaţii și evenimente neverificate, vorbe goale și așa mai 


departe. Există două proceduri judiciare în cadrul cărora a 
recunoscut și a fost condamnat. Corect. lar eu am spus că el a 
fost condamnat pentru două infracţiuni grave. Nu găsesc logic 
să analizezi întâmplări petrecute cu decenii în urmă. Pentru că 
este surprinzător că el a fost condamnat pentru opt crime 
despre care eu și alții credem că nu le-a săvârșit. Dacă am 
putea lăsa în urmă anii 1960 și am privi în prezent, acest lucru 
ar reprezenta un mare progres. Dacă ne-am tot învârti în jurul 
unor lucruri, ca Gubb Jan Stigson care de 20 de ani asta face, în 
jurul unor diverse expertize medicale, al unor evenimente care 
au avut loc pe când el avea 19 ani, al așa-numitelor... 

— 14. 

— Poftim? 

— Cel mai vechi eveniment e de când avea el 14 ani. Cam 14. 
El însuși spune asta. 

— Ah, dar tu te întorci mai înapoi? Păi, ajungi în anii '50. Eu 
consider asta condamnabil. Jurnalismul lui Gubb Jan Stigson este 
discreditarea unui pacient bolnav psihic. 

— Discreditare? Dar asta este... asta este... 

— Gubb Jan Stigson a copiat pentru mine 300 de articole, o 
unică repetare a acestor... 

M-am văzut silit să mă întorc direct spre el, în loc să privesc 
publicul. 

— Chiar nu înţeleg ce faci, pentru că nu are nicio legătură cu 
verdictele. 

— Ba încă cum! 

— Cu problema vinovăţiei sale în aceste crime? 

— Nu, nu, nu este atât de simplu. 

— Problema vinovăţiei în cazurile de crimă? Aici se presupune 
că ar trebui să discutăm. Despre cineva condamnat nevinovat 
pentru crimă. 

— A o expedia așa este ușor, dar este o șarlatanie să eviţi 
rădăcinile lui... 

Monica Saarinen se străduia să liniștească apele și să schimbe 
subiectul, dar Stigson și cu mine ne-am lansat curând în altă 
dispută. El insista că Quick ar fi vinovat și în cazul Thomas 
Blomberg, iar eu încercam zadarnic să îl conving că așa ceva 
era imposibil, în timp ce explicam publicului că Quick fusese la 
biblioteca regală din Stockholm pentru a citi despre acest caz. 

— Hannes, dumneavoastră sunteţi de părere că și Gubb Jan i- 


a furnizat informaţii lui Thomas Quick, pentru ca acesta să poată 
face declaraţii în continuare? 

— Gubb Jan a publicat un articol în care a dat numele 
victimei, a scris unde dispăruse aceasta, la ce fel de violenţe 
fusese supusă, unde fusese găsită și așa mai departe, înainte ca 
Thomas Quick să fi spus ceva despre astea, și... 

— Despre cine vorbești tu? m-a întrerupt Gubb Jan. 

— Despre Gry Storvik, de exemplu. 

— Da... dar... 

— Acesta este unul dintre articolele pe care în mod 
surprinzător nu mi le-ai copiat, dar pe care l-am găsit în arhivă. 
Pe 2 octombrie 1998, publici un articol în care apare tot ce avea 
nevoie Thomas Quick pentru mărturia lui. Inainte de asta el nu 
pomenise niciodată de Gry Storvik. 

— Eu nu știusem nimic despre Gry Storvik înainte ca el să o fi 
menţionat! 

— Atunci este o eroare intervenită pe microfilm? 

Stigson se făcu parcă mai mic pe scaunul lui. 

— Eu am salvat articolul. Ti-l pot arăta imediat după 
încheierea emisiunii, am zis. 

— V-aţi gândit măcar că Thomas Quick ar fi putut să obţină 
informaţiile lui din articolul dumneavoastră? a întrebat Saarinen. 

— În articolul meu nu este nimic important pentru cazuri, a 
insistat Stigson. Este adevărat ce spune el, că eu i-am dat 
această carte... cartea lui Goran Elwin despre cazul Johan. 
Sentința nu cuprinde nimic din această carte! 

— De exemplu, întreaga îmbrăcăminte și rucsacul roșu, am 
intervenit eu. Eu știu că Thomas Quick și-a notat cu grijă 
asemenea lucruri, pentru a putea să le redea ulterior. Deci i-ai 
furnizat informaţii. 

— Da dar... 

— Şi i-ai dat cartea. 

— Dacă putea să se ducă la bibliotecă, de ce să mi se fi 
adresat mie? 

Stigson a schimbat iarăși subiectul, a explicat contactul lui 
personal cu Quick și a povestit că îl suna des, deoarece „îl 
compătimea”. Am încercat să revin la subiect: 

— Trebuie să se știe că cercetărilor efectuate în crimă, întregii 
povești cu Quick li s-a făcut reclamă de către mass-media, de 
poliție și de terapie, și că toţi acești actori au colaborat într-o 


formă cu totul aparte. Mass-media a fost folosită de poliţie 
pentru... 

— Asta nu poate fi adevărat... 

Stigson a clătinat din cap. 

— Asta ce vrea să însemne? am întrebat. 

— Asta nu poate fi adevărat! Eu am colaborat cu poliţia? 

— De fiecare dată când Thomas Quick a indicat ori a amintit 
despre ceva, acest ceva a răsuflat la tine ori la alţi ziariști, care 
au publicat fotografii ale victimelor, ale... 

— De la cine a răsuflat? 

— Evident de la unul dintre anchetatori. Ba de la van der 
Kwast, ba de la Seppo Penttinen. 

— Prostii. Eu niciodată nu... 

— Ah, da? Uită-te la mine. Chiar sunt prostii? 

— Da, că eu... da, da! Că mi-ar fi furnizat la fix informaţii 
pentru el... da, astea sunt prostii! În niciun caz nu s-a întâmplat 
așa ceva! 

— Dar tu ai avut din prima zi informaţii de care dispunea doar 
cineva din interior, am protestat. 

Stigson a început să povestească despre un interviu pe care i- 
| luase lui Lars-Inge Svartenbrandt, care avusese doar cuvinte 
pozitive despre amintirile reprimate și despre terapie. 

— Tu chiar ai pierdut legătura cu realitatea, am zis eu. 

Dar Stigson nu a încetat să vorbească despre Svartenbrandt. 
Monica Saarinen voia ca noi să tragem o concluzie și a întrebat 
ce l-ar putea determina pe Gubb Jan Stigson să își modifice 
părerea în cazul Thomas Quick. El a răspuns că nimic nu l-ar 
determina să facă așa ceva. 

— Nimic? am întrebat eu. 

— Nimic. 

— Dar ce te-ar putea... 

— Cândva se ajunge la o limită. Eu am ajuns acolo în toate 
cazurile. 

Eram complet terminat. Deci era atât de simplu: era vorba 
despre a crede. De a crede ori nu. 

Au urmat întrebări din public, dintre care prima nu era deloc 
nouă: Puteau instanţele suedeze să fie atât de nepricepute încât 
să emită verdicte fără a avea dovezi sub formă de probe 
prelevate? 

Stigson a tras adânc aer în piept și a răspuns: 


— Fără probe sub forma amprentelor digitale ori ADN. Dar 
existau alte dovezi. Semne cioplite în scoarța copacilor și altele. 
Determinarea conţinutului de fosfaţi. Câini pentru urme. 

— Da, acest câine este interesant cu adevărat, am zis. Este 
un câine pentru urme în proprietate privată, care a reacţionat în 
locuri incredibil de multe, în care ar fi trebuit să se găsească 
rămășițe umane. Au fost efectuate săpături în peste 20 de 
locuri. Pământul a fost trecut prin site, lacul a fost drenat, nu s-a 
găsit nimic, cu excepţia acestei minuscule bucățele de o 
jumătate de gram, care după cum a rezultat, nu era de fapt nici 
măcar un fragment de os. Nu s-a găsit absolut nimic. De aici nu 
tragi nicio concluzie? 

— Da, așadar... 

— Gubb Jan Stigson, ești singurul care mai crede în asta. 

— Da, așa se pare. 


După dezbatere am rămas în urmă cu câţiva colegi, în timp ce 
Gubb Jan Stigson și-a strâns lucrurile și a dispărut rapid în 
mulţime. 

Înainte ca eu să fi putut reacţiona, el deja părăsise sala. 

Era clar că era complet neinteresat de articolul pe care voiam 
să i-l arăt pe laptopul meu. 


ULTIMA PIESĂ DE PUZZLE 


Pe 20 aprilie 2010, Thomas Olsson și Martin Cullberg au cerut 
revizuirea procesului Quick în cazul Therese Johannesen. 

După mai bine de o lună, pe 27 mai, procurorul general Eva 
Finné și-a făcut cunoscută decizia în cazul Yenon Levi. Cu toate 
că revizuirea procesului fusese aprobată, nu au mai avut loc noi 
dezbateri. Probatoriul devenise între timp atât de subţire, încât 
era inutil să se ceară acuzarea din nou, cum se făcea de obicei. 

„După studierea dosarului anchetei apreciez că probele nu 
susţin suspiciunea săvârșirii unei infracţiuni, scria ea. Bergwall 
neagă fapta. Pe parcursul anchetei a făcut alte depoziţii, care 
concordă cu dovezile, dar descrierile lui sunt pline de 
contradicții și conţin numeroase corecturi, așa că nu se pune 
problema unei condamnări. Deci renunţ la acuzarea lui Sture 
Bergwall”. 

Christer van der Kwast fierbea de furie. 

— Consider că este o prostie faptul de a nu realiza o verificare 
cuprinzătoare, în cadrul căreia Quick să poată lua poziție față de 
mărturiile anterioare. Este o soluție comodă pentru a evita un 
proces nou, costisitor și dificil. Condamnarea lui Quick este 
absolut motivată, iar revizuirea a fost aprobată pe baza unor 
situații false. Eu cred că presiunea mass-media a contribuit la 
această capitulare, a declarat el la 77. 

La sfârşitul verii, Björn Ericson informa asupra deciziei sale 
referitoare la reluarea procesului în cazul Theresei. Nu se 
opunea rejudecării cazului. 

Era doar o chestiune de timp până când Sture Bergwall va fi 
achitat în cele opt condamnări pentru crimă. El ar intra în istorie 
- chiar dacă în alt mod decât ar fi visat vreodată Birgitta Stähle, 
Sven Åke Christianson, Christer van der Kwast, Seppo Penttinen 
și ceilalți participanţi la scandalul Quick. 


Pe 2 septembrie 2010, procurorul general Bo Lindgren, 
însărcinat de Björn Ericson să verifice sentințele în cazurile Trine 
și Gry, a primit materialul original al filmului care fusese arătat 
instanței din Falun în cadrul procesului de la Stockholm. l-a fost 
trimis în două cutii. Era vorba despre 13 casete VEIS și de 8 
minicasete, în total peste 39 de ore de înregistrări. 

Compartimentul pentru prelevarea probelor a trecut filmele 


pe DVD, așa încât copii i-au putut fi trimise lui Thomas Olsson la 
cabinetul de avocatură Leif Silbersky din Stockholm. Acolo Jenny 
Kuttim a realizat o copie și a pus-o pe un server, de unde eu am 
descărcat-o pentru a avea propriile exemplare. 

Aproape ceremonios, am introdus primul film în laptopul meu. 
Pentru mine asta reprezenta încheierea cercetărilor. Verificasem 
toate datele pe care le putusem verifica, răspunsesem la toate 
întrebările, filmul reconstituirii în cazurile Trine Jensen și Gry 
Storvik era singurul care îmi mai lipsea. 

Filmele fuseseră realizate cu două camere video diferite. Una 
filma drumul din mașina în care printre alții se aflau Thomas 
Quick, Seppo Penttinen, Christer van de Kwast și Sven Åke 
Christianson, cealaltă filma chipul lui Quick în timpul călătoriei, 
și de asemenea în imagine se vedea și Penttinen, care ședea 
alături de șofer. Mi-am dat seama repede că filmul realizat cu 
această cameră era mai interesant. 

În cea mai mare parte filmele erau nespus de plictisitoare. 
Înregistrau călătoria de la Săter la Oslo, ruta în oraș și 
continuarea călătoriei. Unele filme conţineau reconstituirea în 
cadrul căreia Thomas Quick încerca să arate cum omorâse 
femeile. În principiu tot ce făcea acolo era greșit, iar scenele nu 
erau părţi ale versiunii scurte prezentate instanţei. 

Dar cel mai interesant de urmărit era cum Quick, la 
reconstituirea din august 1999, la 18 ani după omorârea lui 
Trine Jensen, într-adevăr „fără mari ezitări a putut să ghideze 
automobilul până la câţiva metri exact la locul unde fusese găsit 
cadavrul”. Şi celebrul moment în care reacţionase printr-o 
puternică panică atunci când caravana mașinilor trecuse pe 
lângă parcarea în care fusese găsit cadavrul lui Gry Storvik. 
Filmele prezentate instanţei arătau ambele aspecte foarte clar. 

În filmul neprelucrat mașinile umblau o veșnicie prin Oslo. 
Sture privea fix înainte și mișca degetul arătător ca un pendul 
încoace și încolo. Seppo Penttinen stătea în spatele lui cu chipul 
ca de piatră. 

În cele din urmă polițiștii se satură să mai umble aiurea prin 
zonă și decid să meargă la Kolbotn, aflat în apropierea locului 
faptei. Nici acolo Quick nu recunoaște nimic. Când devine 
evident că habar nu are încotro trebuie să se îndrepte, Penttinen 
ia comanda: 

— Eu propun să ne întoarcem la ultima intersecţie, acolo unde 


ai cugetat mult, și să o luăm la stânga, pentru că tot timpul 
dumneavoastră aţi privit în acea direcţie, apoi putem bifa și 
opţiunea aceasta. 

Drept urmare o iau pe șosea în direcţia locului faptei, dar 
Quick îi conduce într-o direcţie greșită. 

— Aici suntem din nou pe bretea, pe drumul E18, Thomas? 
remarcă în cele din urmă Penttinen. 

Apoi el constată că „Christer van der Kwast a fost de părere 
să oprim aici, în zona aceasta, dacă o poţi lua într-o parte”... da, 
oprește aici. Mă gândesc să facem aici o scurtă pauză, dacă nu 
aveţi nimic împotrivă? OK, să oprim înregistrarea. 

Când reapar sunetul și imaginea, mașina se întoarce pe 
același drum, de data aceasta în direcţia corectă. Thomas Quick 
arată ba încoace, ba încolo. Seppo Penttinen spune deodată că 
el arătase la dreapta și mașina o ia pe bifurcația corectă. 

Arătase el la dreapta? Poate. Dar arătase și la stânga. Şi 
înainte. Dar abia când au ajuns la bifurcația respectivă Penttinen 
a reacţionat și a explicat încotro arătase de fapt Quick. Curând 
după aceea procedura se repetă, acum în direcţie inversă, 
pentru că Quick ratase din nou o bifurcaţie, așa că tot alaiul a 
trebuit să întoarcă - după ce conducătorul interogatoriului 
pusese întrebarea dacă nu ar fi cel mai bine să se întoarcă. 

Când, în cele din urmă, trec prin dreptul locului faptei, 
Penttinen întreabă: 

— Să oprim? 

Dar Thomas Quick nu pricepe, el vrea să se meargă mai 
departe. După puţin timp Penttinen zice: 

— Ce spuneţi, nu ne întoarcem? 

Acum lui Quick îi cade fisa și spune că mașina trebuie 
întoarsă. După care cere să se oprească aproximativ pe locul în 
care Penttinen întreabă dacă nu ar fi indicat să oprească. 

Faptul că Thomas Quick i-a condus pe anchetatori la locul 
faptei era o invenţie. Mai mult, ei l-au ghidat pe acesta prin 
indicații și manevre. 

Sture Bergwall îmi relatează astfel: 

— Mereu am avut de unde să mă informez. Nu l-am 
interpretat doar pe Seppo, ci și pe ceilalţi funcţionari din mașină 
și pe șofer. Dacă Seppo părea tensionat însemna că mergeam 
într-o direcţie greșită. Dacă șoferul călca puţin frâna, știam că în 
curând vom coti și puteam să indic asta la timp. Mereu au 


existat aceste mici indicii. Prin asemenea detalii îmi dădeau ei 
de înţeles. Dar aparent eu le dădeam lor indicii. 

Dar cu reacţia spontană în locul unde a fost găsit cadavrul lui 
Gry Storvik cum a fost? 


În primul rând, Thomas Quick cunoștea datele esenţiale 
publicate de Gubb Jan Stigson în Da/a Demokraten și în afară de 
asta cei din alai erau în temă cu asemănările dintre cele două 
cazuri și cu apropierea dintre cele două locuri ale crimelor - în 
faţa instanţelor se susținuse contrariul. 

Stigson scria: „În cel de al treilea caz este vorba despre Gry 
Storvik, de 23 de ani, care a dispărut din centrul orașului Oslo și 
care pe 25 iunie 1985 a fost găsită într-o parcare din Myrvoll. 
Locul nu este departe de cel în care a fost descoperit cadavrul 
lui Trine”. 

In timpul călătoriei a avut loc și următorul dialog, când 
caravana a trecut pe lângă indicatorul cu inscripţia „Myrvoll”: 


PENTTINEN: Vă gândiţi la ceva, Thomas. La ce? Cum vă 
simţiţi? 

TQ: Foarte bine. 

PENTTINEN: Chiar așa? 

TQ: Nu fac legătura între numele unei localităţi și locul 
în care am văzut numele localității. 

PENTTINEN: Tocmai acum? 

TQ: Da. 

PENTTINEN: Are asta o legătură cu intersecția pe lângă 
care am trecut? 

TQ: Hm... 


Și evident, curând au ajuns în dreptul parcării respective din 
Myrvoll, unde mașina oprește din motive inexplicabile și rămâne 
pe loc la o răscruce. Lui Quick i se cere să indice drumul corect, 
dar el greșește și ei trebuie să se întoarcă, să meargă înapoi și 
să oprească la capătul celălalt al parcării. 

In versiunea prezentată instanţei înregistrarea se oprește în 
acest punct și se aude vocea comentatorului (Seppo Penttinen): 

— Thomas Quick ne indică parcarea. Este aceeași parcare în 
care a fost găsită Gry Storvik. 

După care secvenţa se încheie. 


Filmul pe care îl văd acum continuă prin prezentarea lui 
Penttinen, care discută cu Quick în parcarea spre care i-ar fi 
condus acesta. 

— Aici este ceva, spune Quick. 

— Este ceva aici? întreabă Penttinen. 

— Da. 

— Unde? Vă referiţi la întreaga împrejurime? 

— Nu, nu la tot. 

— La ce? 

— La magazie... 

Thomas Quick arată din direcţia de mers către dreapta, dar 
parcarea este în direcţie opusă. 

— Ce?! exclamă Seppo Penttinen consternat. 

— „acolo... în spate. 

Quick nu arată nici către parcare și nici nu o menţionează. El 
vrea să îi atragă atenţia anchetatorului către un loc aflat pe 
cealaltă parte a străzii. 

La reacţia de panică a lui Thomas Quick, căreia mulțumită 
anchetatorilor instanţa îi acordă o importanţă atât de mare, se 
ajunge la un giratoriu din apropiere, ei trecând din nou pe lângă 
un indicator cu inscripţia „Myrvol!”. În film Quick explică atacul 
prin „suntem aproape de locul unde am lăsat-o pe Trine”. 

Despre Gry Storvik nu amintește deloc. O face exclusiv Seppo 
Penttinen, când comentează filmul editat. 


ÎNTÂLNIRE CU JURNALISTUL 


Sture Bergwall s-a trezit la ora 5.29 - un minut înainte de a 
suna ceasul. La „Morgen-Echo” a fost citită știrea că barul cu 
salate al parlamentarului Fredrick Federley a dat faliment, motiv 
din care ar avea de suferit și furnizorii, și plătitorii de impozite, 
ceea ce pe Sture nu-l interesa cine știe cât. 

După toaleta de dimineaţă s-a dus în sala de mese, unde a 
luat cafea și lapte bătut, cu care s-a întors în camera lui. Zece 
minute mai târziu, exact la ora 6.05 a sunat pentru a putea ieși. 

Se prevedea o zi frumoasă. Aerul proaspăt al dimineţii 
mirosea a mălin când a ieșit în curte. Sture a tras adânc aer în 
piept și apoi și-a ţinut respiraţia. 

La 7.35 a revenit în cameră, a făcut un duș, a băut a doua 
ceașcă cu cafea și a citit Dagens Nyheter. 

Privind calendarul, a constatat că se afla acolo de 2365 de 
zile. Era singura însemnare pentru acea zi, cu toate că pentru 
prima oară în ultimii șapte ani avea fixată o întâlnire cu un alt 
om. 

Apoi s-a adâncit câteva ore într-o publicaţie cu cuvinte 
încrucișate, până când a ajuns la concluzia că nu mai putea 
progresa cu dezlegările. 

Era o coincidenţă stranie că văzuse documentarul SVT despre 
piromanii din Falun, zece copii și tineri care recunoscuseră că 
provocaseră mai multe incendii, deși erau nevinovaţi. Ceva din 
cuprinsul emisiunii îl impresionase. Subiectul reportajului - 
mărturii false - îi stârnise și o anumită speranţă. Dar nu mai 
mult de atât. Nu s-a gândit prea mult la acest subiect. 

La secția 36, infirmierii știau că Sture va primi o vizită după- 
amiază. Credeau că Sture luase o decizie sau că se întâmplase 
ceva. Pentru ce altceva să își fi întrerupt tăcerea? 

Când Sture s-a dus să ia prânzul, a venit la el unul dintre 
infirmierii vechi, l-a luat ușor de braţ și l-a întrebat confidenţial: 

— Sture, astăzi aveţi vizită? 

— Da, a confirmat Sture. 

— Atunci vreţi poate să continuaţi seria mărturisirilor? a 
întrebat plin de speranţe infirmierul. 

În loc de răspuns Sture a mormăit ceva ce putea să însemne 
orice. „Aha, a gândit el, deci ei asta cred, asta discută 
personalul”. 


Aștepta întâlnirea fără a spera și fără ezitări. „Poate că se va 
produce o schimbare”, gândea el, dar a alungat imediat acest 
gând din minte. 

Cu zece minute înainte de întâlnire, doi infirmieri au intrat în 
camera lui Sture și l-au anunţat că sosise timpul să se ducă să-și 
întâmpine oaspetele. 


EPILOG 


de Mattias Göransson 
Testamentul „groparului” 


După o serie de dezvăluiri soldate cu premii, Hannes Råstam 
a reușit cea mai senzațională realizare a tuturor timpurilor din 
mass-media ţării: „Cel mai rău criminal în serie al Suediei” a 
devenit un personaj fantastic. Acum mai trebuia să scrie și o 
carte despre caz și apoi să aștepte triumful, când Sture Bergwall 
va fi achitat de ultima condamnare pentru crimele sale. Dar a 
fost să fie altfel. 


Göteborg este un oraș destul de mic și, când lucrează în 
aceeași branșă și interesele sunt comune, mai devreme ori mai 
târziu oamenii se întâlnesc. Dacă mă gândesc bine, nu mai știu 
când am discutat prima oară cu Hannes Råstam, dar au existat 
câteva ocazii și toate au fost fructuoase. Concentrat, interesat 
de detalii și mereu lucrând la câte un proiect de investigaţii, 
Hannes clocotea permanent de povești captivante. 

Când în urmă cu aproximativ zece ani i-am făcut în Dagens 
Nyheter portretul lui Janne Josefsson, pe atunci coleg de muncă, 
l-am rugat pe Hannes să îl descrie pe prietenul și colegul său. 
Într-o situaţie în care cei mai mulţi ar fi făcut uz de diplomaţie, 
Hannes a spus ceea ce considera el a fi adevărul și mi-a furnizat 
o caracterizare neplăcută și flatantă în același timp pentru 
colegul său. 

Mulţi ani mai târziu am fost în vizită la un bun prieten, de 
revelion, la care erau și soţii Råstam. În acea seară Hannes a 
fost văzut întruna dintre camerele copiilor vorbind la telefonul 
mobil. Evident că interlocutorul nu era altul decât Sture 
Bergwall. Când toţi ceilalţi ciocneau paharele cu șampanie, 
Hannes Råstam era preocupat ca nebunul cel mai cunoscut din 
Suedia, care își petrecea revelionul închis în cel mai temut 
institut psihiatric al ţării, să nu se simtă atât de singur. 

În anul 2010, înainte de redifuzarea celui de al treilea și 
ultimul documentar despre Thomas Quick, cum se numea Sture 
Bergwall înainte de a renunţa la identitatea lui de criminal în 
serie, l-am sunat pe Hannes pentru a testa o idee. În 


convorbirile noastre telefonice pe parcursul anilor, care se 
încheiau tot mai des cu concluziile lui lipsite de menajamente 
referitoare la anomaliile fundamentale din societatea suedeză, 
se strecura un fir roșu. Ca ziarist investigator nepărtinitor al 
SVT, el era nevoit să păstreze aceste critici pentru sine. Eu l-am 
întrebat dacă voia să își împărtășească opiniile cititorilor lui 
Filter. 

Hannes a ajuns la concluzia că preferă să se ocupe personal 
de aceste subiecte - în ce formă și pentru ce forum va vedea 
ulterior. Până una-alta era oricum total prins în chestiunea 
Quick. Acest proiect trebuia să își găsească finalul în munca 
enormă pentru cartea pe care Hannes Råstam tocmai o scria. 

După aceea am mai discutat ocazional despre carte, până 
când în aprilie el nu a mai răspuns la telefon. Asta nu îl 
caracteriza. Colegul nostru comun Fredrik Laurin a vrut să dea 
de el pentru o altă chestiune, dar zadarnic. Pe Hannes Råstam 
parcă îl înghiţise pământul. 

După cinci săptămâni de tăcere mi-a telefonat Hannes: 

— De fapt nu are rost să o iau pe ocolite. Am cancer. 

— Fir-ar... Cât de rău este? 

A răspuns în tonul lui lucid, de parcă demonta într-o emisiune 
televizată procesul-verbal al unei ședințe de judecată: 

— Poţi ghici unde este situat, dacă vrei. Ce știi tu despre 
cancer? 

— Nu mult. Dar dacă trebuie să încep cu ce este mai rău, cred 
că cel mai rău este la ficat, urmat apoi de pancreas... urmează 
oasele cred. Și apoi... 

— Ajunge, m-a întrerupt sec Hannes. La mine este situat la 
ficat și la pancreas. 


Într-o seară de vară de la începutul lui august 2011, eu și 
Fredrik Laurin, reporter de investigaţie la televiziune am plecat 
la staţiunea Hisingen, pentru a-l vizita pe Hannes. Proprietatea 
situată în partea de est a așezării de vacanţă, direct pe plajă 
oferă o priveliște schizofrenică: portul industrial cu macarale și 
cu terminalul pentru cea mai mare parte a importurilor suedeze 
de ţiţei, iar pe cealaltă parte stânci idilice pentru plajă. 

De când se despărţise de soţie, Hannes Råstam își petrecea 
aici timpul în casa de vacanţă. Apa de băut este furnizată de un 
robinet aflat în capătul proprietăţii, dușul constă într-o găleată 


atârnată în colțul casei. 

Hannes pregătea cina: ruladă de vită cu muștar, capere și 
ierburi proaspete, cartofi fierţi, sos de smântână și garnitura 
clasică din ceapă dulce marinată și castraveți în oţet. 
Chimioterapia lăsa deja urme. Pe scăfârlia lui cheală stratul 
superficial de grăsime era atât de redus că se puteau vedea 
venele sub piele. Blugii îi strânsese suplimentar cu o curea ca să 
nu îi piardă, iar cămașa cu mânecă scurtă atârna mult prea 
largă pe umerii slăbiţi. 

Ceea ce nu îl împiedica să fie binedispus. 

— Primesc multe telefoane, spunea el. Asta este mișcător. Eu 
niciodată nu am fost destul de conştiincios pentru a ţine 
legătura cu oamenii. Acum observ că totuși sunt sunat de 
surprinzător de mulţi. Nici nu știu dacă merit asta. 

Hannes a povestit anecdote și istorioare vechi. intruna era 
vorba despre cum Axel Munthe în urma jefuirii unui mormânt pe 
la începutul anilor 1900 s-a trezit în posesia inelului lui 
Tutankamon și cum Hannes s-a împiedicat de el pe când făcea 
cercetări pentru un documentar despre inventatorul Håkan 
Lans. În alta era vorba despre călătoria lui în Berlinul de Est, la 
festivalul mondial comunist al tineretului, ca basist în orchestra 
lui Björn Afzelius: 

— Ne-au fost distribuite două fete. Vorbeau perfect limba 
suedeză, cu toate că nu ieșiseră niciodată din ţara lor. STASI, cu 
siguranță. 

El și Fredrik Laurin s-au adâncit în complicațiile rafinate ale 
dezvăluirilor despre Quick și în încăpăţânarea incredibilă de care 
dăduse dovadă Hannes în investigarea morţii lui Osmo Vallo. 

— Am făcut apel la world wide web pentru a găsi răspunsuri la 
întrebarea noastră, a citat Laurin din primul documentar despre 
Vallo. 

— Asta nu este amuzant, a protestat Råstam. Era în 1996, 
atunci internetul fusese utilizat pentru prima dată în jurnalismul 
de demascare. 

— Da, erau încă vremuri bune, a adăugat Laurin. 

— Dacă atunci căutai „medicină judiciară”, căutarea se solda 
cu 82 de rezultate, a spus Råstam. Erau cei mai renumiţi experți 
ai lumii, cu adresă și număr de telefon. Astăzi obţii milioane de 
rezultate, dar în niciun caz datele de contact ale renumiţilor 
experți. 


Seara s-a transformat în noapte. Hannes s-a odihnit câteva 
minute, apoi a făcut cafeaua. 

— Eu nu mai pot să beau cafea, mi se pare doar amară. Asta 
este partea tristă a cancerului. lţi dispare simţul gustului. Nu 
mai pot să beau alcool, nu mai pot fuma o ţigară, nu mai vreau 
să fac sex... 

După miezul nopţii discuţia a devenit tot mai dezlânată. Dintr- 
un motiv oarecare, Hannes a început să vorbească despre 
mașini, și a povestit că - presupunând că va supravieţui - își va 
cumpăra pentru prima și unica dată un automobil cu adevărat 
frumos. Un Mercedes. 

— Nu vei putea, a intervenit oftând Laurin. Dacă vrei o 
mașină, ia-ți o Skoda, preţul este cinstit. Altfel plătești doar 
numele. 

— Eu consider că merit asta, a răspuns Hannes. Vreau să stau 
comod și, dacă privesc în jur, clar că pentru mașina mea a 
trebuit să fie tăiată o bucată bună de pădure tropicală. 

Fredrik Laurin nu s-a putut abţine să nu predice că în fond 
toate automobilele sunt bune, singurul lucru care deosebește 
mașinile scumpe de cele ieftine este designul complet lipsit de 
sens și reclama subtilă. 

— Nu îţi mai amintești prima mea dezvăluire? l-a întrerupt 
Hannes. Despre falsificarea numărului de kilometri parcurși? 
După vânzătorul de mașini Mercedesul auriu trebuia să aibă 
80.000 de kilometri parcurși. Fusese folosit ca mașină-școală și 
ca taxi în pădurile din Kalmar, și de fapt avea 720.000 de 
kilometri! Și încă mai mergea bine. Asta înseamnă calitate! 

Fredrik Laurin a trebuit să se recunoască învins. 

— Prima noastră mașină a făcut 80.000 de kilometri, după 
care era terminată. 


Când mă îndreptam spre casă prin Alvsborgsbro, soarele deja 
își trimitea primele raze peste portul Göteborg. Capul îmi vâjâia. 
Viaţa lui Hannes Råstam o lua pe căi ocolite și a meritat să fie 
povestită, iar celelalte povești - despre concluziile pe care le 
trăsese după o muncă de 20 de ani ca ziaristul cel mai renumit 
al Suediei - nu le-ar mai fi putut spune el însuși. 

Cum să îi explici asta cuiva bolnav de cancer, fără a fi înţeles 
ca fiind fără inimă? 


Nu puteam rezolva această enigmă, așa că pur și simplu l-am 
sunat și i-am spus direct. 

Dacă Hannes mi-a luat-o cumva în nume de rău, nu a lăsat să 
se vadă. 

— Pentru că acum este așa cum este, cred că ai dreptate. 
Este cel mai bine. 


Hannes Råstam a crescut în Stora Brăta, un cartier rezidenţial 
avut, înainte de Lerum, la vest de Göteborg. Mama lui era 
dentistă, tatăl era „om de teatru” - actor, dramaturg, regizor și 
ulterior intendent al teatrului orășenesc Borâs și al teatrului 
atelier din Goteborg. Familia avea personal angajat. 

O vreme, tânărul Per Oscarsson a locuit la mansardă, unde se 
strecura cu beretă-basc neagră și cu papuci din pâslă. In 
weekend se adunau la cină actori și personalităţi ale vieţii 
culturale. 

— În această branșă este mai curând o povară să provii din 
medii atât de avute, spunea Hannes. Eu am privit asta de fapt 
ca pe un avantaj și nu am așadar un motiv real de revanșă. 

Lui Hannes Råstam îi era greu să se integreze în acest grup. 
De exemplu, el rămânea în curtea pentru pauze când toţi ceilalţi 
reintrau în casă - era atât de adâncit în gânduri încât nici nu 
auzea când se suna. Problematic era și cu somităţile: nu îi 
plăcea să i se spună ce să facă și încă mai puţin voia să fie el 
acela care să spună asta altora. 

După școala elementară a urmat „gimnaziul experimental” 
din centrul Goteborgului. Şcoala era un laborator cu prost 
renume al pedagogiei anilor 1970, unde elevii decideau ei înșiși 
cât se putea de mult, iar profesorii funcționau ca îndrumători. 
După trei luni, Hannes părăsea această școală. 

— Pentru individualiștii înrăiţi, care nu își făceau probleme, 
colegiul experimental era desigur ceva minunat. Pentru mine 
chestiunea asta nu a funcţionat. 

Hannes a rămas acasă, în Lerum, cu chitara sa bas. Asculta 
Beatles, Rolling Stones și Bob Dylan. Lua lecţii de contrabas și 
pian. S-a alăturat orchestrei fratelui său mai mare. 

O încercare de a urma Hvitfeldtska Gymnasium (secţia 
muzică) s-a încheiat tot atât de rapid pe cât începuse și la 16 ani 
a aterizat în casa unui bătrân care „poseda un microscop cu 
care își studia proprii spermatozoizi”, și care îi explica 


frumuseţea Manifestului comunist. 

— Era de-a dreptul oribil, își amintea Hannes. Acolo era 
rezolvarea tuturor problemelor. Când i-am povestit tatălui meu, 
el a ţinut un discurs înflăcărat despre democrație. Asta nu m-a 
impresionat în mod deosebit pe atunci, dar m-a însoţit pe 
parcursul întregii mele vieţi. 

Hannes a primit o slujbă la magazinul cu articole de muzică 
Waidele și s-a instalat într-o cameră sărăcăcioasă din Haga. 
Toaleta din casa scărilor o împărțea cu un alcoolic, care „trăia 
mai mult ori mai puţin cu etanol”. 

Chitara-bas electrică - un „Rickenbaker” de construcţie 
specială, cu o curea lată din piele cu flori imprimate, cu 
simbolurile Yin și Yang și cu obligatoriul simbol al păcii - ocupa 
un loc tot mai important în viaţa lui Hannes Råstam. A încetat să 
mai lucreze la Waidele și avea slujbe ocazionale la institutul 
psihiatric din Hisingen. Sau mergea la oficiul de plasare a forţei 
de muncă din Stigbergsliden, care îl distribuia cu ziua la muncă 
în port. 

— Tinereţea mea o cam luase razna, spunea Hannes. Poate 
că mai mult decât aș fi vrut eu. 

— Hannes Råstam în anii 1970? spune un vechi prieten și 
coleg pe tărâm muzical, Olle Niklasson. Parcă îl văd: umbla prin 
Haga cu chitara atârnată de umăr. Puteai să treci pe la el pe 
acasă fără ca el să bage de seamă, pentru că era total adâncit 
în repetiţii. Doar monotone exerciţii. Acesta este Hannes. 

În 1975, tânărul basist a fost angajat la Blâkulla, o orchestră 
de rock simfonic, care voia să înregistreze albumul de debut 
pentru firma de discuri Marianne a lui Bert Karlsson în vechiul 
studio Tal & Ton al lui Spotnick. 

Când Blåkulla a plecat, Hannes s-a dus la orchestra Text 
Musik de la grupul progresiv Nacksving. Spre deosebire de alte 
orchestre Nacksving, Text Musik, ca Motvind, Nationalteatern și 
Nynningen, ea nu a prea fost luată în serios. In loc de să cânte 
rock pur, ei au amestecat ritmuri africane și latine, și au fost 
influenţaţi de jazz. 

Și cei din Text Musik s-au despărţit, și după ce au cântat în 
diverse structuri, Hannes a rămas la un grup care își spunea 
Globetrotters. În 1980, îl acompaniau pe Björn Afzelius. 

Cu Björn Afzelius a efectuat turnee în Suedia, Norvegia, 
Danemarca și Germania de Est. 


— Firește că asta este de neiertat, spunea Hannes. Aveam 27 
de ani și suficient de în vârstă ca să nu o fac. Încă mai știu cât 
am fost de surprins că era realmente mai rău decât credeam în 
general. Trândăvia. Sărăcia. Sărăcia de culoare; ei nu mai aveau 
nici măcar forța de a-și zugrăvi casele. 

Hannes a mai făcut turnee prin anii '80, la sfârșit cu 
interpretul de blues Roffe Wikström. Cu 280 de zile în turnee pe 
an, viaţa devenise plictisitoare. Apoi a cunoscut-o pe Lena și 
într-o zi aceasta a rămas gravidă. 

Ca muzician Hannes era liber în cursul zilei, când îi plăcea să 
asculte P1. Bacalaureatul l-a luat la fără frecvenţă, lumea lui 
devenise radioul. Deoarece totdeauna fusese interesat de 
temele sociale, i-a venit ideea să se facă reporter la radio. 

În 1991, a dat concurs la universitatea populară Skurup 
pentru jurnalistică și a fost acceptat ca elevul cel mai în vârstă 
din clasă. Mica familie s-a mutat cu chirie într-o casă de vacanţă 
de la marginea câmpului. 

Emisiunea TV cea mai spectaculoasă a acelui an, Striptease, 
era noul format de la SVT al jurnalismului de investigaţie. O dată 
reporterul-star Janne Josefsson a ţinut o prelegere. 

— Îl ştiam pe Hannes încă de la Skurup, spunea Janne. 
Amuzaţi profesorii m-au avertizat în ce îl privea pe acesta: 
„Dacă este chemat la un accident auto, ceilalți sunt de multă 
vreme acasă și au terminat articolul, în timp ce el se mai află 
acolo și intervievează o mamă”. Şi aveau dreptate, dar erau în 
același timp și nedrepţi. Pentru că în această profesie totdeauna 
contează detaliul. 

Ylva Floreman, care preda reportajul, spunea: 

— Hannes era extremist în privinţa cercetării. Îmi mai 
amintesc că el auzise de un zvon despre zona Möllevångstorget 
din Malmö, conform căruia ar exista un document care 
consemna că toți negustorii aveau permisiunea de a sta acolo 
gratis. A verificat amănunţit și nu a găsit nimic. Dar și-a 
continuat cercetările până în secolul al 
XIX-lea. Nu a găsit nimic și mulţi ar fi renunţat, dar el trebuia să 
aibă răspunsul corect. 

Un an înainte de terminarea studiilor, Hannes a recidivat 
muzical și a mai făcut turnee cu Björn Afzelius prin ţară. După 
un an de turnee neîntrerupte, a constatat că existenţa ca 
muzician nu era în acord cu o viaţă rezonabilă de familist. Când 


a descoperit într-un ziar un anunţ privind un post de șef al 
muzicii la organizaţia culturală Lânsmusiken din Jönköping, a 
concurat și a obținut postul. 

Hannes Råstam a intrat în panică: chiar voia să devină 
birocrat cultural? 

A solicitat două zile pentru a se gândi și i-a căutat la Göteborg 
pe cei doi ziariști cu care era în contact, pentru a le cere sfatul: 
Nisse Hansson, care o dată îl menţionase la o recenzie muzicală 
pe Hannes și care acum era șef al grupului de investigare de la 
Goteborgs Posten, și Janne Josefsson. 

Nisse Hansson l-a sfătuit să renunţe la visul de a deveni 
ziarist: când ai 37 de ani și nu ai publicat încă nimic, jocul era 
încheiat. Janne Josefsson nu era la biroul lui, așa că Hannes a 
trebuit să se mulțumească cu energicul lui coleg Lasse Winkler - 
un fan Dylan, fost radical de stânga, care ajuns la jumătatea 
vieţii îndrăznise să își schimbe profesia. „Tu ai tot ce îţi trebuie. 
Dă-i drumul!”, i-a zis Winkler. 

Primul lui articol ca liber-profesionist l-a adus Hannes a doua 
zi - o glosă despre rime dialectale, care a apărut în ziarul Vârt 
Goteborg. Apoi a scris despre dinozauri, pentru Hallands Posten. 
Nu erau capodopere, dar au fost publicate. Era jurnalist. 


Primele cercetări despre cum se poate ajusta kilometrajul 
unui automobil au început cu un indiciu de la unul dintre 
profesorii de la Skurup. Principiul era simplu: dacă se cumpără 
un automobil uzat, se pot stabili fără nicio problemă ultimii trei 
proprietari ai mașinii, ca și kilometrajul la fiecare schimbare a 
proprietarului. Dacă vrei să sapi în continuare, ceri documentele 
corespunzătoare de la serviciul circulaţie, ceea ce înseamnă că 
toţi se vor limita la ultimii trei proprietari. De acest lucru profită 
negustorii neserioși de mașini, care dau înapoi kilometrajul și 
mai sar din proprietari. 

Hannes a încercat la o mare casă de vânzări auto din 
Södermalm, Stockholm, și s-a dus cu trei cazuri la redacția 
emisiunii Striptease - unde i s-a cerut să mai descopere 20 de 
cazuri. După ce timp de o jumătate de an s-a ocupat mai mult 
ori mai puţin de asta, Hannes a fost într-atât de mulţumit încât i- 
a transmis reporterului Johan Brânstad rezultatul cercetărilor. 

Hannes s-a menţinut în plan secund când a apărut Brânstad 
cu cameramanul și cu tehnicianul. Firește că el se pregătise și s- 


a interesat de o mașină care avea la activ un număr dublu de 
kilometri faţă de cei arătaţi de kilometraj. Imediat ce negustorul 
rostise minciuna, Brânstad a scos din jachetă dovada. ` 

— Ăia au fost total surprinși, își amintea Hannes. Înainte ca 
noi să fi intrat, i-am spus lui Johan: „Nu înţeleg cum de suporţi”. 
El a arătat doar către buzunarul interior: „Am documentele aici”. 
Nu a înţeles întrebarea mea. 

Într-un an Hannes era angajat la televiziunea suedeză SVT. El 
și Brânstad au continuat colaborarea. Au dezvăluit afacerile 
dubioase din branşa taxiurilor, fraude cu subvenţii UE în 
agricultură, vânzările din politica celor din Göteborg, ciudăţenii 
în politica suedeză a armelor - o temă preferată, în care s-au 
regăsit mereu. 

În 1996, au descoperit fraude la impozitări şi Hannes a trebuit 
să filmeze cu camera ascunsă într-un birou de avocatură din 
Stureplan. Camerele video din acea vreme erau uriași monștri 
VHS, pentru care avea nevoie de o sacoșă de sport. Hannes a 
considerat că era prea riscant și a cumpărat de la Londra o 
adevărată tehnică pentru spionaj. Camera arăta ca un etui 
pentru ochelari, și putea fi purtată în buzunarul cămășii. Singura 
problemă erau bateriile mari, care trebuiau purtate într-o 
centură pe coapse, „în așa fel încât arătai fie ca un ghebos, fie 
ca un atentator sinucigaș”. 

După emisiune s-a anunţat Janne Josefsson. Voia să doteze cu 
această cameră un somalez, care îl abordase în Göteborg, în 
Brunnsparken, și îi spusese o poveste bizară despre plasarea în 
munca la negru prin firme lipsite de scrupule. Hannes s-a 
implicat și povestea somalezului Abdi a devenit un story ce 
implica decizii ale oficiului de plasare a forţei de muncă Nya 
Invandrare din Göteborg. 

— Asta ne-a unificat antagonismele noastre, spunea Janne 
Josefsson. Eu voiam să povestesc istorioara lui Abdi, iar Hannes 
voia să luăm la ochi toate oficiile de plasare a forţei de muncă 
din Suedia. „Hannes, omule, tu ești cercetător, nu ziarist!” i-am 
zis. Dar combinaţia dintre noi doi a fost tocmai ceea ce era mai 
special. 

Ca urmare a transmiterii emisiunii au căzut capete și restul 
mass-media s-a năpustit asupra sistemului de plasare a forței de 
muncă. În acel an echipa Josefsson/Râstam a primit „Hârleţul de 
aur” al asociaţiei ziariştilor de investigaţie. 


— Atunci ne-am gândit puţin ce am putea face în continuare, 
a spus Hannes. 

A urmat episodul despre dependentul de droguri Osmo Vallo, 
care a murit în timpul unei intervenţii a poliției în fața a 12 
martori. Despre asta a apărut întâi un reportaj în Göteborgs 
Posten. Cauza morţii nu a fost clarificată. 

— Cineva moare în momentul în care un poliţist de o sută de 
kilograme îi trage un șut în spate, spune Hannes Råstam. Poate 
că nu este doar o coincidenţă? 

Janne Josefsson a umblat prin Karlstad, a vorbit cu martori, i-a 
luat un interviu mamei lui Osmo Vallo și l-a convins și pe unul 
din cei doi polițiști să îi acorde un interviu. In același timp toţi 
anchetatorii și experții o ţineau la unison: Osmo Vallo avea 
alcool în sânge și a fost victima unui așa numit „sindrom de 
excitare cerebrală”. Adică a murit de emoția declanșată probabil 
de arestare, dar înainte de toate moartea i-a fost cauzată de 
droguri și de starea lui în general proastă. 

Nu era simplu de mers mai departe. 

— Dar ei nu știau că alături de mine era specialistul Hannes 
Råstam, a spus Janne Josefsson. Care citea disertaţii și literatură 
de specialitate medicală. Și care m-a sunat în miez de noapte: 
„Janne, acesta este un truc! Sindromul de excitație cerebrală 
este un mit”. 

În timpul acesta Hannes a intrat în contact prin internet cu 
expertul Michael Baden din New York, care condusese 
cercetarea a 20.000 de intervenţii ale poliţiei. Și el nega 
sindromul de excitație cerebrală. Råstam: 

— Institutul de medicină legală a trimis doi colaboratori, unul 
din ei răspundea de controlul calităţii, și amândoi au zis: „Nu 
este nimic neobișnuit. Se întâmplă permanent”. Ei aveau câte 
30 de ani de experienţă și erau de părere că sindromul de 
excitare cerebrală ar fi un fenomen curent. Ori nu știau mai 
mult, ori făceau o încercare și minţeau. 

Când unul dintre medicii legiști a prezentat o listă de 
referință, Hannes s-a uitat pe ea și a spus: 

— Am citit totul. Și de aici rezultă exact contrariul a ceea ce 
spuneţi dumneavoastră. 

Institutul de medicină legală a eliminat din propria listă 
cazurile suedeze în care persoanele respective au murit din 
cauza sindromului de excitație cerebrală. 


— Eu am parcurs toate cele 18 cazuri, a zis Hannes. În 
privinţa stării de sănătate și a gradului de alcoolemie nu exista 
nicio potrivire: unele victime erau tinere, altele erau bătrâne, 
erau bărbaţi, femei, oameni beţi și oameni treji. Singurul lucru 
comun era că în final se afla pe ele un funcţionar al statului, iar 
victima era întinsă cu faţa în jos. Deci exact la ce te puteai 
aștepta după lectura acestui articol medical. Cunoștinţele 
despre așa ceva existau deja, dar nu pătrunseseră până în 
Suedia. 

— El era în stare să sune pe cineva la ora 3.30 noaptea, 
spunea Janne Josefsson. „Cu rana numărul 73 a lui Osmo Vallo 
ceva nu este în regulă. Uită-te în raportul de autopsie”. lar eu îi 
răspundeam: Fir-ar... te distrugi, Hannes. Este un maniac total. 
Dar tocmai în asta stă forţa lui. 


Janne Josefsson și Hannes Råstam au primit în 1998, pentru 
cele șapte emisiuni despre Osmo Vallo, „Marele premiu al 
ziariștilor”. 

In același an Hannes a primit încă o dată „Hârleţul de aur”, iar 
el și Johan Brânstad au reușit în fine o breșă în povestea cu 
armamentul: au comparat două registre ale Suediei supuse 
secretului absolut - pe cel al posesorilor de permis pentru armă 
și cel al persoanelor care au fost supuse tratamentului într-o 
instituţie psihiatrică - ceea ce arăta că nici măcar nebuni buni 
de legat nu erau împiedicaţi să posede o armă. 

Hannes Râstam era complet extenuat. Medicul instituţiei a 
vrut să îl trimită în concediu medical, dar el s-a decis pentru 
„terapie prin muncă”, și a făcut un documentar de trei ore 
despre industria muzicală a Suediei, de la Rock-Ragge până la 
Robyn. 

In 2000, Hannes a făcut din nou echipă cu Janne Josefsson și 
cu fotograful Bengt Jägerskog, care pusese pe peliculă și 
episoadele cu Osmo Vallo. Trioul a efectuat un temerar tur auto 
început la Skâne, care trecea prin Lituania, Cehia, Ungaria, 
Slovenia și Albania, și care se încheia în Italia. Punctul de 
plecare pentru documentarul Trafficking | şi Trafficking II l-a 
reprezentat sclava sexuală Dangoule Rasalaites, de 16 ani, care 
s-a sinucis în Malmö aruncându-se de pe un pod. Josefsson și 
Råstam i-au vânat pe cei vinovaţi, i-au căutat pe membrii 
familiei lui Dangoule din Estonia, Letonia și Lituania, apoi 


călătoria s-a desfășurat tot mai departe către sud. 

Când Janne Josefsson povestea despre cele trăite în Cehia, de 
exemplu, despre prostituate minore, despre un proxenet care le 
ameninţa cu macheta și despre sugari neglijaţi, vocea lui ceda. 

— Ceea ce am făcut acolo ne putea uneori costa viaţa, 
spunea Hannes Råstam. De exemplu, când cu o colaboratoare 
de la ambasada Suediei la Budapesta umblam prin periferii ca 
să cumpărăm fete pentru „bordelul nostru suedez”. Cine știe ce 
idee i-ar fi venit mafiei dacă eram deconspiraţi? Ori când ne 
interesam de traficanţii de oameni în Albania. Acolo puteam să 
dispărem foarte ușor fără nicio urmă. 

După asemenea aventuri, investigaţiile normale din patrie 
păreau mai curând... jalnice. 

Apoi s-a petrecut direct sub ochii lor evenimentul cel mai 
dramatic de până atunci. Reuniunea UE la vârf de la Göteborg a 
degenerat în arestări în masă și revolte. 

Ulterior, activistul rănit Hannes Westberg nu a avut obiecții 
faţă de un interviu. Toată mass-media suedeză voia să 
vorbească cu el, așa că acesta reprezenta lozul cel mare, cel 
puţin la momentul startului, pentru „Acţiunea verificarea” - cum 
o denumeau acum redacţiile de investigaţii ale SVT din Malmö, 
Luleă și Stockholm. 

— Eram complet lămurit asupra a două lucruri, spunea 
Hannes Råstam. Toată chestiunea era extrem de controversată. 
Și, pe lângă asta, era nevoie de timp ca să o iei de la cap. Nu 
trebuia făcută nicio greșeală. Pentru a schiţa întregul parcurs... 
era un efort uriaș. 

Apoi Janne Josefsson a primit OK-ul de la Hannes Westberg și 
redacţia a aflat că un ziarist de la o revistă radicală lucra la un 
articol. 

— Într-o astfel de situaţie Janne nu mai era de oprit, a spus 
Hannes. Apoi s-a decis că întreaga producţie trebuia terminată 
în opt zile. În cele din urmă eu am zis: „Janne, din punct de 
vedere jurnalistic între mine și tine se cască o prăpastie. Nu are 
nicio importanţă care este primul. Este în joc doar un lucru: dacă 
publicăm, o facem la momentul corect”. 

Hannes Råstam a lucrat câte 130 de ore pe săptămână. A fost 
într-o goană permanentă pentru a aduna informaţii și material 
filmat din filmările făcute de amatori și grupuri autonome: câte 
focuri de armă au fost trase în Vasaplatsen, când și cine trăsese 


precis? În timp ce termenul la care urma să se efectueze 
transmisia se apropia tot mai mult, în cabina de montaj Hannes 
instruia specialistul în montaje. 

— Era o nebunie totală! Am publicat lucruri pe care publicul 
nu le putea crede. Nu le-am fi crezut nici noi dacă am fi avut 
mai mult timp să ne ocupăm de material. Urmând indicaţiile lui 
Hannes Westberg, treceam drept partinici și pe bună dreptate. 
Cine ar fi crezut că el voia să reprezinte doar o parte? Primul 
reportaj a fost prost. Şi ne-a dăunat incredibil de mult. In ziua 
următoare, toate ziarele de dimineaţă erau contra noastră. 
„Acţiunea falsificarea”, era titlul din Dagens Nyheter. Eram 
complet distruși. 

— Cu toate acestea eu sunt mândru de ceea ce am făcut, 
spunea Janne Josefsson. Noi singuri ne-am implicat în joc. Prima 
emisiune a fost poate ceva imatur, dar este nevoie și de o 
coordonare corectă. Dacă am fi așteptat încă patru, cinci luni, 
cum voise Hannes, nu se mai vorbea de noi. Dar am fost în gura 
tuturor și nu trebuie să uităm că oamenii au remarcat pentru 
prima oară denumirea emisiunii. 

— Acesta a fost începutul colaborării noastre, spunea Hannes. 
Dacă este vorba despre interviuri de confruntare, Janne este 
neîntrecut în Suedia. Dar el are nevoie și de cineva care să fie 
capabil să cerceteze temeinic un vast material, să doteze 
povestea cu niște culise solide și care să îl și înfrâneze. 

Hannes Råstam a continuat să vâneze material video și după 
primele sentinţe referitoare la revolte, el și Janne au prezentat 
materialul senzaţional din care rezulta că procurorul manipulase 
probele filmate: un cer întunecat de pietre de pavaj, unde nu 
zbura nicio piatră, unde grupuri ce strigau lozinci erau copiate 
pe pista sonoră și așa mai departe. 

Hannes Råstam era totuși nemulțumit. Momentele 
împușcăturilor nu corespundeau. El a făcut rost de înregistrări 
ale tuturor convorbirilor radio purtate de polițiști, cu precizarea 
orei exacte, de filmări făcute de poliție și de și mai multe filmări 
făcute de amatori. Carl Larson, care lucra pentru Aktuellt, 
contribuise cu o lungă secvenţă ce se încheia puţin înaintea 
împușcăturilor, care ajunsese la Hannes Westberg. 

— M-am gândit că există o minimă șansă să fi lăsat camera să 
înregistreze puţin în continuare, spunea Hannes Råstam. Deci îl 
caut în Caraibe și îl întreb dacă chiar ne-a dat tot, iar el 


răspunde că așa crede. Ca totdeauna, filmele lui se aflau în 
podul casei sale din Norrkoping, într-o cutie cu inscripţia 
Important. Îl rog pe tatăl lui să trimită filmul la SVT - Norrkoping, 
și iată-l la noi! Imaginile nu conţin nimic revelator, dar 
înregistrarea continuă pe timpul focurilor de avertisment trase 
de poliţie și al împușcăturii care l-a atins pe Hannes Westberg. 
Rezulta că între acestea trecuse un minut. Era un detaliu 
incredibil de important. Dacă se depășesc limitele în acest fel și 
se vede că totul corespunde... trebuie să spun că mergeam pe 
vine. 

Al treilea și ultimul film din „Acţiunea verificarea” despre 
revolta din Goteborg și cursul ei a fost transmis la exact un an 
după reuniunea la vârf a UE. În principiu, era opera lui Hannes 
Råstam; Janne Josefsson a venit în studio și a rostit comentariul. 

— Hannes a venit cu lucruri zguduitoare, a spus Janne. Dacă 
examinăm cercetările făcute cu privire la revoltă, constatăm că 
am făcut o treabă a naibii de bună, ba chiar am indus o 
răsturnare a opiniei. 


Ce a urmat a fost o poveste urâtă, despre care cei care au 
participat nu vorbesc cu plăcere. Despre ce s-a petrecut cu 
adevărat părerile sunt diferite, dar toţi sunt de acord că a fost 
ceva pe cât de trist, pe atât de inutil. 

În 2003, Hannes a devenit redactor la „Acţiunea verificarea”. 
În ce îl privea, el era de părere că Janne a putut accepta doar cu 
greu faptul că vechiul lui elev îi era acum șef. Potrivit lui Janne, 
Hannes continua să fie invidios de pe când ei lucrau împreună și 
Janne se afla în centrul atenţiei. Adevăratul motiv era vechiul 
conflict dintre „cercetătorul Hannes și ziaristul de scandal 
Janne”. În orice caz s-a născut o dramă cu trei actori, respectiv 
Hannes, Janne și noul lor coleg Lars-Göran Svensson. 

Ei nu se salutau când se vedeau pe coridor, nu își aruncau 
unul altuia nici măcar o privire, iar Hannes se comporta în așa 
fel încât ceilalți doi amuţeau când în încăpere intra el. Din când 
în când nu se mai controlau și doi dintre cei mai renumiţi ziariști 
ai Suediei ţipau unul la altul. Noii membri ai redacţiei nu puteau 
să înţeleagă asta. 

— Când Hannes și cu mine ne luam la harţă, eram neînchipuit 
de duri, spunea Janne Josefsson. El este un om dificil, eu sunt tot 
un om dificil și din asta se iveau conflicte. 


Hannes Råstam a încetat să mai fie șef și a devenit reporter. 
Condiţia pentru șeful său era să nu mai aibă nimic de-a face cu 
Janne Josefsson. 

Când trebuia transmis primul lui documentar - despre 
inventatorul Håkan Lans - exista un șef nou și brusc Janne 
Josefsson a trebuit să aibă o contribuţie. Hannes Råstam a făcut 
un atac de furie și a solicitat un alt șef de program. 

Totul s-a încheiat cu închirierea de către Hannes a unui birou 
în afara sediului postului de emisie și el a trecut de la „Acţiunea 
verificarea” la „Intern”. 

— După ce împreună făcusem atâtea lucruri bune și după 
atâtea succese, era trist că se sfârșea astfel, spunea Hannes. 

Pentru a acorda acestei nebunii o urmă de logică, el o 
compara cu o experienţă trăită în formaţia de muzică rock: 

— O relaţie de muncă atât de intensă și de dinamică de cele 
mai multe ori nu durează o veșnicie. Găsești un mediu care este 
incredibil de inspirator și de propice. Uite așa trec anii și 
deodată constaţi că tot ce se face în afara grupului este mult 
mai bine. După care nu mai există nimic. 

În orice caz un lucru a reușit să realizeze Hannes Râstam ca 
redactor: s-a năpustit asupra unui munte de un metru și 
jumătate de indicii care lâncezeau în faţa lui în redacţie. Toţi cei 
care se adresau realizatorilor emisiunii „Acţiunea verificarea” 
primeau un răspuns. Metodicul Hannes a scris nouă modele de 
răspuns, fiecare dintre ele putând fi completat după propria 
gândire a celui care răspundea și le-a împărţit în redacţie. 

Una dintre scrisori a venit de la Bo Larsson din penitenciarul 
Norrtälje, care susţinea că fusese condamnat pe nedrept pentru 
incest. Învinuirile erau complet absurde, dar după ce cazul a fost 
discutat în ședința redacţiei, s-a întocmit un răspuns valabil 
pentru toate cazurile de incest semnalate redacţiei: „Vă 
mulțumim pentru scrisoarea adresată redacţiei Acțiunea 
verificarea. Am citit-o, am analizat-o și am ajuns la concluzia că 
în prezent nu putem produce niciun reportaj despre această 
problemă”. Hannes deja semnase răspunsul, când a mai citit o 
dată scrisoarea. Dacă doar câteva detalii din scrisoare erau 
reale, se putea face ceva pornind de la ea. 

Fără a-i informa pe colegii lui, a scris un nou răspuns. După 
puţin timp s-a dus în afara programului de muncă la Norrtälje, 
pentru a se întâlni cu Bo Larsson. 


— Mă interesează faptul că într-o perioadă relativ limitată s- 
au produs atât de des abuzuri sexuale. M-am gândit că trebuie 
să fie posibilă reconstruirea a ceea ce s-a petrecut. Nu putea fi 
posibil așa ceva în aceeași perioadă. 

Cu aceeași metodă cu care realizase cronologia în timpul 
revoltei de la Göteborg, a început căutarea de martori și a 
pieselor de puzzle la Höganäs. Ce făcea tatăl peste zi? Ce făcea 
fata? Corespundea descrierea cu faptele reale? 

Nu. Răspunsul fiind atât de evident, Hannes și-a dat seama că 
se afla pe urmele unui scandal judiciar. După cum a rezultat, 
declaraţia fetei fusese sugerată de un terapeut obsedat, după 
cât se pare, de abuzul sexual. Din nou sistemul judiciar suedez 
nu mai ţinea pasul cu vremurile: acest gen de mărturie 
provenind din terapii era considerat depășit de mult timp, în 
mare parte a lumii, și provocase numeroase proceduri judiciare 
de revizuire care stârniseră vâlvă. Americanca Elisabeth Loftus, 
savantă cunoscută în toată lumea și specializată pe memorie, 
caracterizase întreagă această teorie privind amintirile 
reprimate ca fiind o nerozie. 

— Încă se mai derula genericul de la sfârșitul emisiunii, când a 
sunat Leif GW Persson, care urmărise emisiunea și o 
considerase foarte interesantă. El mi-a dat și indiciul despre 
cercetarea crimei de la Eksjö. 

In acea cercetare era vorba despre noi și bizare imputări 
aduse de fiica lui Bo Larsson, în care erau amestecate de-a 
valma tortura, satanismul, siluirea și uciderea de copii. Poliţia 
verificase în detaliu învinuirea și descoperise că toată povestea 
era o parafrază la acţiunea dintr-un roman pe care terapeutul i-l 
dăduse fetei. Și acuzaţiile pe baza cărora Bo Larsson fusese 
condamnat se regăseau în carte. Despre acest lucru nu fusese 
informat nici el, nici procurorul și nici judecătoria de primă 
instanţă, care i-a majorat condamnarea. 

Hannes Råstam a făcut în total cinci documentare despre 
„cazul Ulf”, cum a fost el denumit la început pentru a păstra 
anonimatul. Bo Larsson a fost achitat de orice suspiciune și a 
primit reparaţii la nivelul unei sume formate din șapte cifre, iar 
Hannes Råstam a fost distins cu „Marele premiu al ziariştilor”, 
ca și cu câteva premii de televiziune internaţionale. 

Apoi totul a mers strună: într-o zi a sunat un bărbat, care l-a 
rugat pe Hannes să cerceteze incendiile de la Falun din anii '70. 


Cel care a apelat afirma că el ar fi fost vinovatul, cu toate că 
alte opt persoane fuseseră condamnate pentru acele fapte. 

Hannes a făcut rost de verdictele date la Falun, care arătau că 
toţi cei condamnaţi recunoscuseră faptele. Mai întâi el s-a simţit 
manipulat, apoi însă a înţeles că dăduse de un caz cel puţin tot 
atât de interesant ca acela al lui Bo Larsson - acolo fusese vorba 
despre declaraţii false, aici era vorba despre mărturisiri false. 

Și aici lipseau precedente în Suedia, și era remarcabil că 
Innocence Project, care în SUA făcuse senzaţie ~ proiect 
verificat prin analiza ADN a 282 de oameni realizat înainte de 
„death row” (condamnarea la moarte) - a dovedit că 25 dintre 
cei condamnaţi pe nedrept își recunoscuseră vinovăția. 

Documentarul lui Hannes „De ce și-au recunoscut vinovăția?” 
era mai profund decât reportajele despre Bo Larsson. Totul era 
de mult timp prescris și nu mai exista nimeni care să fie scos din 
închisoare, rămăsese doar o enigmă, la care trebuia să se 
răspundă împreună cu tinerii condamnaţi și cu polițiștii, cu al 
căror concurs apăruseră mărturisirile false. Documentarul se 
încheia cu vocea lui Hannes Råstam din culise: „Nu pot să nu îmi 
pun întrebarea: câți alții și-au asumat vina pentru o infracţiune 
pe care nu au săvârșit-o?” 

La 40 de kilometri sud de Falun, în institutul psihiatric din 
Säter, unul dintre pacienţii internaţi forțat urmărea emisiunea 
cu interes. 

— Firește că pe de o parte din cauza subiectului, a spus Sture 
Bergwall. Dar și din cauza conţinutului. El i-a luat în serios pe cei 
afectaţi, ca și pe anchetatori. 

Gel mai cumplit criminal în serie din Suedia trăia în acel 
moment de șapte ani într-o izolare autoimpusă, de când GW 
Persson afirmase că el ar fi un mitoman și nu recunoscuse 
condamnările pentru crimă. 

— M-am gândit că, dacă există un jurnalist cu care pot vorbi, 
acela este Hannes Råstam, a spus Bergwall. 


Când Hannes i-a trimis două săptămâni mai târziu o scrisoare 
lui Sture Bergwall, spera mai ales să realizeze un documentar 
interesant despre cazul-scandal Thomas Quick. Ziaristul de 
investigaţii de la Dala Demokraten, Gubb Jan Stigson, îl 
determinase să facă asta și în timpul lucrului la documentarul cu 
incendiatorii îi furnizase articole vechi din presă. 


Stigson îi pusese la dispoziţie și arhiva sa de 300 de articole 
despre „cazul Quick”. Ca unul dintre cei mai vehemențţi 
apărători ai vinovăţiei lui Quick, bineînţeles că făcea parte din 
ansamblul opus cârcotașilor Jan Gouillou și Leif GW Persson. 

Hannes considera ca nu avea rost să se implice în chestiunea 
de principiu. Alături de Goulillou și Persson, cel puţin alţi ziariști 
de renume și experți vedeau în Quick un mitoman, desigur fără 
a putea să zdruncine verdictele. Sistemul de drept examinase 
deja mai multe solicitări de revizuire a procedurilor și le 
respinsese. Abia în 2006 justitiekansler-ul Göran Lambertz se 
ocupase de caz fiind solicitat de părinţii victimei Asplund și de 
avocatul Pelle Svensson, și ajunsese la următoarea concluzie: 
„În general verdictele sunt foarte detaliate și competente. [...] În 
unele verdicte numărul datelor care susţin mărturisirea este 
copleșitor. Deci nu este real că, așa cum s-a susţinut de multe 
ori, instanţele au decis să dea crezare depoziţiilor lui Thomas 
Quick deoarece câţiva psihologi îi atestă credibilitatea. 
Probatoriul era mult mai solid' 

La începutul verii anului 2008, Sture Bergwall l-a invitat pe 
Hannes Råstam la Säter. La prima vizită Bergwall a rămas la 
versiunea lui, dar nu a avut nimic împotrivă ca Hannes să 
studieze mai aprofundat cazul. Sub același scenariu a avut loc și 
a doua vizită. 

Ca de obicei Hannes Råstam a selecționat metodic cele 
50.000 de pagini ale vastului material rezultat din anchetă și a 
vizionat toate înregistrările filmate ale  reconstituirilor şi 
deplasărilor la locul faptei. În câteva dintre ele Bergwall era 
evident sub efectul drogurilor și era confuz. În această stare îi 
ghida pe polițiști fără niciun plan dintr-o parte într-alta. 

— Era imposibil să urmărești reconstituirea în cazul Therese 
Johannesen și să nu observi ce se petrecea acolo, spunea 
Hannes. Era ceva nedemn, o reprezentaţie de teatru prost. 

La cea de a treia vizită a sa, Hannes Råstam l-a confruntat pe 
Sture cu rezultatul. 

— Lucrul hotărâtor, dar absolut hotărâtor, a fost că el a văzut 
chestiunea cu benzodiazepinele, a zis Sture Bergwall. M-a văzut 
și a remarcat dependenţa mea. Acesta este principalul. 

Hannes Råstam: 

— Sture a spus: „Şi dacă ar fi adevărat că eu nu am comis 
niciuna dintre crimele pe care le-am mărturisit?” Şi eu am 


ripostat: „Dacă așa este, asta reprezintă șansa dumneavoastră”. 

Hannes a luat o cameră la un hotel din apropiere. Era foarte 
motivat, dar în același timp și neliniștit de ce își putea imagina 
Sture în spatele zidurilor de la Säter. 

— Cu două minute înainte de ora 18.00 sună telefonul cu 
monede de pe culoarul secţiei, povestește Sture Bergwall. 
Hannes îmi spune: „Deci în privinţa răspunsului dumneavoastră: 
putem discuta încă o dată mâine?” Când revin în camera mea, 
până la care este un drum destul de lung, am pumnii strânși și 
îmi zic: Da! Pentru că totul este clar. S-a simțit. 

Bineînţeles că nu era clar. 

Deoarece chiar dacă trebuiau adăugate noi probe la mărturiile 
lui Quick, pentru ca acesta să poată fi condamnat, retractările 
lui Sture Bergwall erau lipsite de sens, dacă Hannes Råstam 
găsea măcar o singură sentinţă corect fundamentată. 


Durează nouă secunde până când sistemul utilizat de laptopul 
lui Hannes Råstam evaluează dimensiunile arhivei referitoare la 
Quick. Urmează statistica: arhiva are 12,5 Gb, răspândiţi în 5918 
documente în 402 foldere. Numai folderul „Victimele lui Thomas 
Quick” cuprinde 1588 de documente. 

Hannes a citit de două ori toate documentele anchetei, unele 
procese-verbale de interogatoriu le-a citit de cinci ori, pe altele 
de zece ori sau chiar de mai multe ori. Cele mai dificile erau cele 
care confirmau sentinţele în care se arăta că Quick cunoștea 
chestiuni pe care doar autorul faptei putea să le știe. 

— Numai Hannes era în stare de asta, nimeni altcineva, spune 
Sture Bergwall. Nicio șansă. Materialul este atât de vast și de 
complicat... Eu cred că este o chestiune de mentalitate. Nu este 
suficient să priveşti doar superficial, trebuie să mergi în 
profunzime. lar Hannes este înspăimântător de scrupulos. În 
primii doi ani am discutat împreună 1500 de ore, în principiu 
zilnic, și deseori mai multe ore de fiecare dată. 

Hannes Råstam: 

— Alți critici nu s-au ostenit, pentru că existau întrebări la 
care trebuiau găsite răspunsuri pentru fiecare în parte. Și asta 
dura. Trebuiau ordonate crimele cronologic, trebuia stabilit ce 
știa Quick în diverse momente și ce nu știa, toate acestea 
necesitau enorm de mult timp și mai era nevoie ca eu să am 
pregătite toate informaţiile. 


În final Hannes a descoperit în fiecare caz același lucru: cele 
mai multe lucruri pe care le știa Quick, acesta fie le citise în 
ziare, fie le aflase de la terapeuta lui, Birgitta Stähle, de la 
expertul Sven Åke Christianson ori de la anchetatorul Seppo 
Penttinen. Restul l-au obţinut anchetatorii extrăgându-l din 
potrivirile întâmplătoare cu mulțimea de erori grave făcute de 
Quick. Filmările prelucrate ale reconstituirilor și ale deplasărilor 
la locul faptei, care îl confirmau pe Quick în rol de făptuitor în 
faţa instanţelor, în formatul original probau exact contrariul. 

Elementul cel mai important al șarlataniei era procurorul 
Christer van der Kwast, care acţiona activ împotriva a orice 
putea trezi îndoieli privitoare la vinovăția lui Quick, ca și 
avocatul Claes Borgström, care pur și simplu nu a socotit 
necesar să își apere clientul. 

Hannes Råstam a început în vara anului 2009 să scrie cartea 
Cazul Thomas Quick, în timp ce lucra la ultimul documentar 
despre acesta. Apoi proiectul a stagnat și practic a rescris tot 
când agentul literar Niclas Salomonsson l-a contactat opinând 
că o astfel de carte ar fi un proiect de succes. 

Hannes a fost remotivat și a cerut concediu de la SVT, pentru 
a putea să scrie. 

Dar el a simţit și că sănătatea sa nu îl mai susținea. Se simţea 
obosit și apatic, însă s-a gândit că acest lucru se datora 
divorţului de soția sa Lena, care dura de mult timp. In cele din 
urmă s-a prezentat la medic pe motiv de pierdere în greutate și 
probleme cu inima. După efectuarea unei radiografii a 
abdomenului a aflat că avea metastaze la ficat și că situaţia era 
foarte gravă. 

— Când am aflat diagnosticul de cancer, totul a fost atât de... 
După ce a făcut un gest de apărare cu ambele braţe, a 
continuat: Imediat am renunţat la tot. Am aruncat tot ce aveam 
pe birou. Am acceptat pe loc că din acel moment viitorul era 
total incert. 


Manuscrisul se află îndosariat corect într-un biblioraft A4 pe 
biroul din casa de vacanţă. La începutul lui este un citat din 
Doctorul Glas de Hjalmar Söderberg: „ţi dorești să fii iubit, în 
lipsa iubirii să fii admirat, în lipsa ei să fii temut, în lipsa ei să fii 
urât și disprețuit. Vrei să trezești un sentiment în oameni. 
Sufletul se îngrozește de gol și caută contact cu orice preţ”. 


Pentru Hannes Råstam asta explică mult din tragedia ascunsă 
în spatele cazului Thomas Quick. 

„Acolo unde dreptul și psihologia se întâlnesc - aceste povești 
sunt ademenitoare. Încercaţi să înţelegeţi cum funcţionează 
oamenii. Dar după ce l-ai înţeles pe Quick, după ce ai înţeles de 
ce el a mărturisit ce a mărturisit, mai rămâne un mister mai 
mare: Seppo Penttinen, Christer van der Kwast, Claes 
Borgström, Birgitta Stähle și Sven Åke Christianson. Cum de au 
menţinut ei acest circ în funcţiune și cum au putut să umble prin 
ţară cu Quick, care nu era în stare să articuleze ceva corect și 
doar bolborosea, dar totuși putea să își amintească cu precizie 
ceea ce se întâmplase cu 15 ani în urmă? Aici se poate vorbi de 
un mister al psihologiei. Și totuși, ei sunt oameni instruiți”. 

Leif GW Persson: 

— Doar cheltuielile cu ancheta în cazul Quick se ridică la 
aproximativ o sută de milioane de coroane. La ele se adaugă 
cheltuielile cu 10-20 de polițiști care au lucrat la caz în 
Norvegia. Dacă se adaugă cheltuielile cu tratamentul, 
cheltuielile de judecată și onorariul lui Borgström în valoare de 
cinci milioane, se ajunge la 200 de milioane. Și ce a ieșit de aici? 
Adevăraţii criminali au fost lăsaţi în pace, un mitoman a fost 
poleit cu aur. De fapt, ce fel de idioţi daţi naibii sunt cei care 
stau acolo claie peste grămadă și emit judecăţi? Și 
comportamentul lui Borgström este de neconceput. El nu este 
un avocat oarecare, el este un avocat bun. El trebuie să își fi 
tras adânc șapca pe ochi. Dar poate că aceasta era o modalitate 
rapidă de a obţine bani. Lucrul acesta i l-am spus și eu și după 
aceea nu a mai vrut să aibă de-a face cu mine. 

Când Sture Bergwall și-a retractat la televiziune mărturisirile, 
în celelalte mijloace mass-media au apărut la început 
numeroase declaraţii critice. Atât van der Kwast, cât și 
Borgström erau evident siguri că investigaţiile lui Hannes 
Råstam nu vor duce nicăieri. 

Dar mai apoi cei mai mulţi sceptici au amuţit când au început 
revizuirile una după alta. _ 

— Dar cât a durat asta, spune Hannes. In decembrie se 
împlineau trei ani de când fusese transmis la televiziune primul 
documentar despre Quick. Că el a fost achitat într-un caz de 
crimă, pe urmă a fost achitat în altul și că vor avea loc alte trei 
proceduri de revizuire - asta nu contează. Abia după ce sunt 


revizuite toate hotărârile judecătorești totul este în ordine. Eu 
pot doar să sper că voi mai trăi după aceea. Ar fi frumos. 

Când Sture Bergwall vorbește despre asta se poticnește și 
vocea îi tremură: 

— Hannes trebuie... să fie sănătos... când vor veni toate 
achitările. Știu asta. El trebuie să reușească. 

Veștile din spital sunt când bune, când rele - tomografiile 
arată ba că metastazele sunt în regresie, ba un medic se teme 
că vor apărea altele, până acum nedescoperite. Hannes 
încearcă să nu se implice: 

— Există oameni cu diagnosticul meu care mai trăiesc doar 
trei luni și există alţii care supraviețuiesc și mor de moarte 
naturală. Nu are sens să speculăm. 

Ca mulţi alţi pacienţi din sistemul de sănătate suedez, este și 
el frustrat de modul în care se desfășoară lucrurile: un 
compartiment nu știe ce face celălalt compartiment și de aici 
rezultă o așteptare interminabilă. 

În clipa următoare, el laudă resursele ce în ciuda a tot sunt 
interminabile: 

— În alte timpuri nu făceai decât să te întinzi în pat și să 
aștepți să mori. Acum se petrec lucruri interesante pe acest 
parcurs. Mie îmi este incizat un tracer, care pare incredibil de 
palpitant. Este vorba despre un izotop radioactiv al cărui timp 
de înjumătățire este atât de scurt încât trebuie transportat în 
timpul unei dimineţi de la furnizor la spital. Dacă în această 
seară ai să vezi o licărire verzuie peste Hisingen - cine știe, 
poate că sunt eu? 

Alteori este mai serios: 

— Timp de 56 de ani am fost sănătos, ceea ce nu este rău. 
Cred că am avut o viaţă bună, ceea ce nu toată lumea o poate 
spune. Am trei copii, pe care îi iubesc și care mă iubesc. Și am 
avut două profesii, în care am avut succes. Pe bune, nu mă pot 
plânge. 


Într-o după-amiază, este momentul să cinstim opera lui 
Hannes Råstam. Îl dor picioarele. „Asta se întâmplă când nu mai 
există grăsime acolo, care să ungă încheieturile”, zice și se 
așază turcește pe canapeaua albă. 

Pentru mulţi oameni care au apărut în emisiunile lui viața s-a 
schimbat în bine: pentru Sture Bergwall, Bo Larsson și tinerii 


condamnaţi nevinovaţi la Falun s-a făcut în cele din urmă 
dreptate. Mama lui Osmo Vallo a putut să își înmormânteze fiul. 

Pentru cei răi urmările concrete apar mai greu. 

Pentru polițiștii care au tras la Göteborg nu au existat urmări. 
Procurorul și anchetatorii din cazul Bo Larsson și-au păstrat 
posturile. Niciunul dintre cei care la Institutul pentru medicină 
judiciară au contribuit la mușamalizare nu a primit măcar o 
mustrare și până acum nimănui din înaltele sfere ale puterii nu i- 
a venit ideea că ar fi momentul să reorganizeze din temelii 
institutul psihiatric din Säter, și să ia sub lupă toate cazurile în 
care Christer van der Kwast a avut un amestec. 

— Când Nisse Hansson a fost la Monte Carlo ca să primească 
unul dintre premiile pentru emisiunea „Cazul Ulf” am primit un 
imbold în gândire. Membrul spaniol din juriu a spus: „... că așa 
ceva se poate întâmpla în ţara care a inventat sistemul 
ombudsman”. Eu am început să mă gândesc la ce misiune are 
de fapt un ombudsman, un avocat al poporului din justiţie. 

Misiunea lui constă în a-i proteja pe cetăţeni de greșelile 
statului și a-i apăra de abuzul de putere. El mai are dreptul de a 
acuza. Hannes Råstam se referă aici la faptul că în „cazul Ulf” s- 
a ajuns la numeroase fapte penale, ca prezentarea de probe 
false și ascunderea de mijloace de probă în faţa instanţei. 
Ombudsman-ul pentru justiţie s-a limitat la „a critica aspru”. 

— După care nu s-a mai întâmplat nimic. Bo Larsson a primit 
câteva milioane ca despăgubiri, dar asta nu a avut consecinţe 
asupra niciunui participant. Modelul suedez are tradiţie: se 
aranjează ca nimeni să nu fie tras la răspundere. Mai ales cei din 
ierarhia superioară. Suedia este o ţară mică și, dacă ești foarte 
sus în cercurile justiţiei, acolo nu este mult loc. Asta se vede 
necontenit la seminarii și ceremonii. Cine se apleacă prea mult 
pe fereastră, riscă multe. 

„Ombudsman în justiţie - pare a fi doar o metodă pentru a 
scăpa la un moment dat de o treabă jenantă, a o pune deoparte 
până mai trece timpul și până când nimeni nu mai știe despre 
ce era vorba de fapt”. 

Hannes Råstam a fost foarte dezamăgit de justitiekansler-ul 
Goran Lambertz, care de principiu are aceeași responsabilitate 
ca ombudsman-ul pentru justiţie. 

— Aici se poate vedea cât de repede poate uneori să meargă 
treaba. Când Pelle Svensson a înaintat raportul său despre 


„cazul Thomas Quick”, care era o cercetare complexă a întregii 
anchete, inclusiv a  proceselor-verbale ale procedurii de 
cercetare, a sentinţelor și a înregistrărilor video - în total peste 
10.000 de pagini, după șase zile Lambertz încheiase verificările 
și concepuse concluziile, în care îi lăuda chiar și pe Seppo 
Penttinen și Christer van der Kwast pentru „treaba bună” făcută. 
Acesta nu este un lucru serios. 

Același Lambertz care îl numește pe Claes Borgström modelul 
său și bunul său prieten. Hannes Råstam consideră interesantă 
compararea epilogului juridic al revoltei de la Goteborg cu 
epilogul corespunzător al tumultului ocazionat de reuniunea la 
vârf a UE de la Genova. În Italia, au fost condamnaţi în total 25 
de funcţionari pentru diverse încălcări ale disciplinei de serviciu. 
In Suedia, acuzarea a fost retrasă. 

„Nu este vorba de faptul că aș nutri simpatie în vreun mod 
pentru ce a făcut Hannes Westberg, ci de faptul că pun sub 
semnul întrebării că ar fi fost îndreptăţită împușcarea lui cu 
premeditare în stomac. În mod normal nu se supraviețuiește 
unei asemenea răni, este o minune că Westberg a reușit totuși 
să supravieţuiască. Deci este permis să împuști un tânăr vânjos, 
singur și care întâmplător nu ţine nimic în mână. Este de 
remarcat că instanţa a judecat situaţia exclusiv pe baza 
descrierilor polițiștilor. Se spune acolo că cerul se întunecase de 
pietrele din pavaj aruncate și că agresorul nu reacţionase la 
focurile de avertisment. Nu a avut nicio importanţă că noi 
puteam să demonstrăm că strada era aproape goală de oameni, 
și că trecuse un minut de la focurile de avertisment până când 
un glonţ l-a lovit pe Hannes Westberg”. 

Hannes Råstam trebuie să înţeleagă că și iminenta achitare a 
lui Sture Bergwall nu va avea nicio urmare concretă pentru cei 
răspunzători „în afară de veșnica rușine”. Greșelile în serviciu se 
prescriu și mai multe figuri-cheie, ca Christer van der Kwast, 
sunt deja pensionate. Totuși, Råstam speră că în povestea Quick 
părerile sunt diferite: 

„Sistemului de drept suedez îi este propriu un orgoliu ierarhic, 
acolo nu există sensibilitate la critică. Dar opt verdicte de crimă 
nu pot fi date deoparte cu shit happens. In aceste cazuri au dat 
verdicte instanţe diferite. Într-un stat modern nu ar trebui să fie 
posibil așa ceva. Dimensiunile cazului Quick fac inevitabilă o 
discuţie: ce lipsuri fac posibil ca un pacient internat forţat într-o 


instituție psihiatrică să poată fi găsit vinovat în opt cazuri de 
crimă? Eu cred că va trebui întrunită o comisie cetățenească”. 
Își aranjează mai bine perna pe care și-o pusese la spate. 
„Să sperăm că acești cetăţeni nu sunt niște lași”. 


Din Filter 22, apărut în septembrie 2011 


CRONOLOGIE STURE BERGWALL / THOMAS QUICK 


1969 Sture molestează patru băieţi. 

1970 Condamnare cu internare într-o instituţie psihiatrică, 
internare în clinica Sidsjân. 

1971 Frecventează timp de un an universitatea populară 
Jokkmokk. 

1972 O nouă internare în clinica Sidsjon. 

1973 Este mutat la Säter. Este eliberat condiționat. 

1974 Înjunghie un bărbat în Uppsala, revine la Säter. 

1976 Charles Zelmanovits dispare la Piteä. 

1977 Eliberat din Säter. Îi moare tatăl. 

1980 Johan Asplund este dat dispărut. 

1981 Este omorâtă Trine Jensen. 

1982 Deschide un chioșc împreună cu fratele său Sten-Ove. 

1983 Îi moare mama. Încep legăturile cu „Patrik Olofsson”. 

1984 Dubla crimă de la Appojaure. 

1985 Este omorâtă Gry Storvik. 

1986 Afacerea cu chioșcul dă faliment. Deschide un nou chioșc 
împreună cu mama lui Patrik Olofsson. 

1987 la permis de conducere auto. Se mută la Falun, apoi la 
Grycksbo. 

1988 Este omorât Yenon Levi. Therese Johannesen este dată 
dispărută. 

1989 Dispar doi tineri somalezi din centrul de triaj pentru 
emigranţi din Oslo. 

1990 Se mută la Falun. Săvârșește o spargere la o bancă. 

1991 Condamnat pentru tâlhărie și furt. Este internat la Säter. 
Începe terapia cu Kjell Persson. 

1992 Planuri pentru mutarea în propria locuinţă. Işi schimbă 
numele în Thomas Quick. Călătorește cu Kjell Persson la 
Bosvedjan. 

1993 Prima întâlnire cu Birgitta Stăhle. Mărturisește asasinarea 
lui Asplund. Deplasare la locul faptei. Sunt găsite rămășițele 
pământești ale lui Charles Zelmanovits. Kjell Persson intră în 
concediu. Göran Fransson se gândește să demisioneze. 

1994 Mărturisește asasinarea lui Charles Zelmanovits. Internarea 
în clinica pentru psihiatrie judiciară din Växjö pentru o 
săptămână. Birgitta Stähle preia terapia la Säter. Prima întâlnire 
cu Sven Âke Christianson. Deplasarea la locul faptei în Piteă. 


Condamnarea pentru asasinarea lui Charles Zelmanovits. 
Mărturisește săvârşirea crimei duble de la  Appojaure. 
Constituirea comisiei Quick. 

1995 Reconstituirea la Appojaure. Reconstituirea la Messaure. 

Apărarea este preluată de avocatul Claes Borgström. 

Mărturisește că l-a omorât pe Levi. 

1996 Condamnat pentru crima dublă de la  Appojaure. 

Mărturisește că a omorât-o pe Therese Johannesen. Deplasare la 

locul faptei - Drammen, Brjeskogen și Lindesberg. Mărturisește 

că a omorât-o pe Trine Jensen. 

1997 Condamnat pentru uciderea lui Yenon Levi. Deplasarea la 

locul faptei - Brjeskogen pentru a descoperi locul ascunzătorilor. 

1998 Se aprinde disputa-Quick. Condamnarea pentru uciderea 

Theresei Johannesen. 

1999 Reconstituirea în cazul Trine Jensen. 

2000 Condamnare pentru uciderea lui Trine Jensen și Gry Storvik. 

2001 Condamnare pentru uciderea lui Johann Asplund. Thomas 

Quick ia time-out. 

2002 Reia numele Sture Bergwall. Se încheie terapia cu Birgitta 

Stähle. 

2008 ÎI întâlneşte pentru prima dată pe Hannes Råstam. Cazul 
este preluat de Thomas Olsson. 

2009 Revizuirea procedurii în cazul crimei Yenon Levi. 

2010 Achitarea în cazul Yenon Levi. Revizuirea procedurii în cazul 
crimei Therese Johannesen. 

2011 Achitarea în cazul Therese Johannesen. 

2012 Revizuirea procedurii în cazul crimei Johan Asplund. 
Revizuirea procedurii în cazurile Trine Jensen și Gry Storvik. 
Achitare în cazul Johan Asplund. Achitare în cazurile Trine 
Jensen și Gry Storvik. 

2013 Revizuirea procedurii în cazul crimei Charles Zelmanovits. 
Revizuirea procedurii în cazul Appojaure. 


Sfârşit