Revista Cinema/1963 — 1979/1969/Cinema_1969-1666897506__pages301-350

Ives Montand: «o altă concesie»...? — Pardon! 


“A trai pentru a trăi» — şi toți cei care au 
puţină practică la televiziune ţi-o vor spune 
— rolul lui Montand nu poate fi luat în se- 
rios. Vreau să spun că la Lelouch nu există 
decit aparente şi nu realități trăite. 


Sinteti ieftini, domnilor! 


Henri Moret: Pentru că nu e cine-verite 
pentru că Lelouch face filme romaneşti. 

Dar dincolo de acest caracter romanesc, eu 
simt un contact real cu personajele. Există 
momente, dialoguri, gesturi, atitudini, pri 

viri între Trintignant și Anouk Aimee, între 
Girardot şi Montand, între Amidou si Janine 
Magnan sau Caroline Cellier, de altfel minu 
nati ca sensibilitate si precizie. Lelouch exce- 
lează in a descrie raporturile unui cuplu, în 
a face ca totdeauna între ei să se întimple 
ceva, $i ca acest «ceva» să emotioneze pu- 
blicul. Aceasta oare nu contează? Dar cri- 
tica de azi este, sistematic, împotriva a tot 
ce place publicului. Nu doriți de fapt decit 
fiime făcute pentru delectarea d-voastră 
personală! 


Marcel Martin: Dar Lelouch nu caută să 
arate substanţa lucrurilor, el se joacă cu 
camera, se mulțumește cu aparențele ime- 
diate. Este dusă la limită — în momentele 
cele mai bune — tehnica fotografului la 
modă: surprinde clipa și epiderma lucruri- 
lor, fără a ajunge vreodată să depășească 


momentul imediat în ceea ce acesta are 
«drăguţ», spectaculos, exterior. 


Albert Cervoni: Si de aceea în filmele lui 
nu pătrunde mici o sensibilitate reală, ci 
numai un joc de-a sensibilitatea. Dau un 
exemplu precis. Prima dată cind Anouk 
Aimée si Trintignant sint în intimitate 
brusc ei îi apare amintirea soțului decedat: 
imaginea ar fi trebuit să fie fulguranta si 
insuportabilă. In loc de asta, se caută în 
rafturile cinematecii personale o serie în- 
treagă de mici secvenţe foarte cuminţi si 


grijuliu puse cap la cap — dragul meu în 
zăpadă, dragul meu pe nisip, dragul meu în 
momentul accidentului — și în acest timp, 


alături de ea, Trintignant... Dacă nici asta 
nu e ridicol, dacă nici asta nu e una din cele 
mai proaste idei ale cinematografiei! 


Guy Brancourt: Personal, ceea ce mă je- 
nează cel mai mult nu e atît faptul că sinteti 
nereceptivi fata de «farmecul», de «lirismul» 
şi uneori «adevărul psihologic» al filmelor 
lui Lelouch (să punem toți aceşti termeni 
în ghilimele pentru a vă face plăcere) în care 
nu vedeți decit facilitate, clișee si trucaje 
adesea folosite de alții — în special de cri- 
tici — dar că faceți un «anti-Lelouch» atit 
de sistematic încît reduceti ultimul film la 
aceleași dimensiuni cu precedentele! 


Claude Beylie: Atunci Lelouch să nu facă 
un cinema de probleme mari! Dacă este 


Criticul X :<Criticu 
sînt împotriva a tot ce 


place publicului !» 
Nu! Nu sînt! 


Trintignant: «bonomul mediu»...? — Da, dar... 


incapabil, să se mulțumească să povestească 
mici istorii... 


Henri Moret: Cind povestea «mici istorii», 
l-ați atacat spunînd că e incapabil să turneze 
una «mare»; cînd tratează o temă funda- 
mentală, îl trimiteti înapoi la povestioare... 
Nu, e prea ieftin! 


Claude Beylie: Singurul lucru care ar putea 
fi pus la activul lui Lelouch este entuziasmul : 
literalmente, el se înflăcărează pentru anu- 
mite personaje si pentru propria lui tehnică. 
Areo plăcere instinctuala să facă cinema. Dar, 
pina la urmă, aceasta îl trădează, căci îi ră- 
peste luciditatea indispensabilă realizato- 
rului. 


Sinteti snobi, domnilor! 


Henry Moret: Da, e un temperament, un 
«sălbatic în ale filmului» si asta nu intilnesti 
in fiecare zi! Si apoi — dacă nu vă doare 
stomacul privind condamnatul care aşteaptă 
în celulă, drumul lui spre ghilotină — e pen- 
tru că sinteti insensibili sau nu credeți in 
forța cinematografului. Snobismul anti-Le- 
louch face ravagii cumplite. Chiar dacă 
mîine el ar da o capodoperă, tot n-aţi vrea 
să o admiteti... 


Marcel Martin: Nu, totul ne lasă rece, 
pentru că e fals. 


Henri Moret: Mi se pare că publicul nu e 
în întregime de acord cu dumneata cînd 
aplaudă finalul filmului, un film pe care l-a 
urmărit într-o linişte de o rară calitate. 
«Viaţa, dragostea, moartea» nu-i lasă rece 
decit pe intelectuali care au oroare să se 
lase fascinati si se vor impasibili. 


Guy Braucourt: Ceea ce as vrea să subliniez 
e că jucînd rolul avocaţilor diavolului, 
Henri Moret și cu mine. am căutat deopo- 
trivă să denuntam facilitatea, si chiar dema- 
gogia, de a proscrie definitiv cinematograful 
lui Lelouch și să subliniem că acest cinema, 
orice s-ar spune, există chiar pentru cine- 
fili. Aşa cum există opera unui producător- 
distribuitor (despre care as fi vrut să se 
vorbească ceva mai mult) care ar fi putut 
să-şi facă filmele proprii de cert succes și 
care a ales încăo dată să riște, permitind 
unor tineri realizatori să facă primii pași sau 
distribuind filme necomerciale. Mi se pare 
că aceasta, precum şi faptul de a ataca tema 
pedepsei cu moartea, își au importanţa lor 
atunci cind judeci opera unui realizator şi se 
pun în discuţie însăși sinceritatea, intențiile, 
onestitatea lui. Si cred ca, in fond, acesta 
este «cazul Lelouch». 


În nr. 3/1969, revista noastră a prezentat 
opiniile contradictorii ale presei franceze asu- 
pra ultimului film semnat de Lelouch: «Viaţa, 
dragostea, moartea». 


29 


VISUL INGROPAT 


a teatru actul mortii are un efect trecător 

şi superficial. După ce actorii «mor», ei 

«învie» ca să fie aplaudati. Într-o carte, 

în scopul de a-l «prinde» pe cititor, a- 
vem nevoie de o atmosferă necesară, creată prin 
acumulări succesive, prin detalii sugestive. Ci- 
titorul e nevoit să pătrundă într-o lume imagi- 
nată de altcineva, dar care se modelează după 
mintea fiecăruia. Cititorul ajunge să trăiască pe 
rînd toate personajele unei cărți. Dar tot ceea ce 
într-o carte sintem obligați să ne închipuim, într-un 
film ni se oferă spre contemplare. Odată cu asta, 
însă, detaliile se estompează, ce ne interesează este 
viata, pina la ultimul ei licăr de lumină. Dar nașterea 
nu e decit o fagaduinta că vei muri» spune într-un 
loc Armand Salacrou. Moartea în sine, moartea ca 
teritoriu e o mare necunoscută pentru noi, e o pată 
albă pe hirtia cunoştinţelor noastre. E normal: 
avem de-a face cu două tari complet diferite, viata 
şi moartea. Deoarece trăim în viaţă nu putem cu- 
noaste decit ce-i al vieții si atunci ce-am putea afla 
despre moarte? Noi nu stim decit cum se poate muri, 
așadar cunoaștem numai actul morții și, în conse- 
cinta, la cinema ni se rezervă si dreptul de a-l privi. 
Cinematograful e cel mai în măsură să ne ofere moar- 
tea ca act deoarece acționează direct, vizual si ast- 
fel are efectul cel mai pătrunzător. Vedem actul pur 
al morții în toată goliciunea lui şi, desi totul nu-i de- 
cît un spectacol, iluzia e perfectă, moartea e redată 
natural. 

Acum multi ani am văzut un film — «Casa mult 
visată» care, prin cruzimea sfirsitului său, mi-a tul- 
burat serios ochiul încă senin de copil ce abia luam 
contact cu viata: un om isi dorește cu ardoare o 
casă, dar propriul său vis îl va trata cu o supremă 
nepăsare. Din casa aflată în construcție, omul se 
prăbușește și moare înghițit de-o groapă de var. 
Acea mlaștină albă şterge, desființează, anulează 
dintr-odată totul. Pentru un timp m-a inundat o 
spaimă strălucitoare si am fost complet orb: în fata 
mea nu vedeam decit acea lacomă groapă de var 
asteptindu-ma, răbdătoare să cad si eu de undeva 
de sus. Nu sint pesimist, nici nu am apetit pentru 
macabru — dar de-atunci, orice act al morţii pre- 
zentat pe ecran mă forțează să-l urmăresc cu încor- 
dare și durere. Ulterior, am observat că astfel de 
scene sînt invesmintate si într-o haină simbolică 
mai mult sau mai putin pregnantă si de multe ori 
beneficiază de o tratare ceva mai deosebită, uneori 
inedită. Voi încerca să mă justific prin rîndurile 
care urmează, aducind precizarea că sînt excluse 
orice pretenţii de clasificare propriu-zisă sau de 
epuizare a subiectului si că, în virtutea obisnuintei, 
cuvîntul pe care-l voi folosi în locul expresiei «act 
al morţii» nu va fi altul decît cuvîntul «moarte». 


Moartea frumoasă 


În «Hombre» există o certă acumulare progre- 
sivă care ne-mpinge spre un sfirsit inevitabil: desi 
strigăm disperati «nu, nu vrem!», Hombre trebuie 


30 


«Matahari» — lovitura precisă 


să moară. De la începutul filmului, omul acesta 
poartă în el un calm de moarte, privirea lui are du- 
ritatea pustiului (pustiul albastru!) în care va cădea 
si nu poate fi uitat profilul său energic urmărind 
dintr-un colț al ecranului cum, pina la urmă, intrind 
în tarc, calul va da ascultare calului. Lovit de viata, 
Hombre o cunoaște perfect și e împăcat cu aspri- 
mea si meschinăria ei. Printr-o mare forță interioară 
el şi-a impus fata de toate aspectele vieții o supremă 
detaşare, nimic nu-i poate tulbura privirea, dar bă- 
nuim sufletul său mereu încordat si nu stim precis 
dacă e indiferent sau dacă urăște oamenii îngro- 
zitor de mult; gestul final ne dezvăluie, de fapt, 
adinca, profunda lui umanitate. 

Şi Hombre, un om deosebit, moare demn si sim- 
plu, într-un cuvînt, moare frumos. Deși, aparent, 
Hombre respinge omul, filmul poate fi privit ca un 
îndelungat ritual de autojertfire în numele omului. 


Ca şi în «Hombre», în «Tudor», moartea erou- 
lui e previzibilă într-o oarecare măsură. Neintele- 
gerea sau respingerea idealurilor lui Tudor, teribila 
lui singurătate, într-o viaţă închinată semenilor săi 
sînt reliefate pregnant în scena finală: fuga disperată 
pe spinarea calului, cîmpia stearpă, cerul cenușiu, 
săgeata ucigașă si moartea lingă fintina solitară 
(groaznic de frumos!). Dar Tudor moare trădat 
chiar de semenii pentru care a trăit şi, astfel, moartea 
lui ne doare mai mult decit aceea, prea resemnată, 
a lui Hombre. 


Cu un expresiv poem vizual ne-am întîlnit în 
«Viaţă particulară». O tînără necunoscută ajunge 
o mare vedetă. Popularitate excesivă, extenuantă, 
devoratoare; vedeta se refugiază într-o ascunză- 
toare. Dar ea nu mai poate avea dreptul la o existen- 
ță proprie. Hăituită, se va prabusi de pe «acoperiș» ; 
o privire amară urmăreşte, în speranța unei zadar- 
nice aminari a morții, căderea ei moale, esarfa pă- 
rului despletit, traducindu-se în această dificilă 
desprindere de viata a oricărei fiinţe omenești. 


Oare poate fi uitat grupul celor trei entuziaști 
din «Aventurierii»? Oameni îndrăgostiţi de viață, 
plini de planuri, dorinţi, speranțe. E deajuns un 
schimb de focuri și făptura inconsistentă a fetei se 
destramă nestiut, în afara ochiului nostru înfier- 
bintat şi captivat de scurta luptă. O aflăm dintr-odata 
moartă şi ne cutremurăm. Moartea ei sugerează 
fragilitatea, vulnerabilitatea a tot ceea ce aparține 
omului şi vieţii, în general. În plus, avem parte și 
de o «inmormintare» stranie si seducătoare: aceeași 
privire incetosata care înregistrase în «Viaţă parti- 
culară» drumul spre moarte al Brigittei Bardot, 
în «Aventurierii» urmărește drumul întru moarte 
al Johannei Shimkus. 


Moartea — şoc 
«Depiasirea» are o desfășurare halucinantă. Vezi 


numai o linie neîntreruptă prin aer; spectator 
fiind nu observi săgeata din cauza zborului. Ener- 


vare, dar ce-i asta?! Filmul nu-ți spune nimic, ai 
senzaţia neîmplinirii, a unei alergături fără rost, 
prea e lipsit de miez. Dar iată că săgeata se-nfige 
zbirniind! Tînărul întruchipat de Jean-Louis Trin- 
tignant moare într-un banal accident de maşină, 
moare stupid, «ca-n viață». lată că se-ntîmplă ceva 
şi încă ceva foarte crud. Lovitura e pregătită minu- 
tios si e plasată cu precizie. Chipul lui Gassman, 
omul care a scăpat, exprimă o mare și dureroasă 
nedumerire: Cum de a fost posibil? Ca ideee și ca 
realizare, «Depăşirea» a fost un film excelent. 
Trebuia recomandat cu prisosință tuturor poseso- 
rilor de automobile, deși «morala» acestei lungi 
«fabule» e alta și cit se poate de precisă (Ne mai ajută, 
de altfel, si titlul). 

Moartea lui Trintignant e o moarte-soc, lipsită 
de orice spectaculozitate. Căci există si o moarte- 
şoc spectaculoasă. Exemplul cel mai bun mi se pare 
a fi cel din «Dacii»: jertfirea tinarului dac. Intentie 
clară, de un mare efect: pentru o clipă, și trupul 
tău a fost aruncat în sulițe. 


Moartea — obsesie 


Nu pot să nu mă opresc o clipă şi asupra mortii- 
obsesie. Prea curat si cam tipator prezentată în 
«Un bărbat şi o femeie», moartea-obsesie are 
o rezolvare imagistică deosebit de interesantă în 
«Duminică la ora 6», unde, efectiv, ea se zbate, 
loveşte, torturează sufletul: mereu un fel de pră- 
busire într-un hau îngust cu pereţii zgronturosi, 
intunecosi şi citeodata un țipăt de lumină — o vagă 
speranţă, neputinta de a crede în realitatea celor 
petrecute. Căci obsesia trebuie să zgiriie, nu să în- 
tepe. 


Moartea — uscata 


Vorbind despre sinucidere voi face o prima re- 
ferinta la «Columna». Sinuciderea eroică a lui Dece- 
bal e însoțită de moartea soarelui într-o baie de 
singe la orizont. 

Adevărata sinucidere rămîne, însă, cea japoneză; 
așa după cum, într-un alt sens evident, adevăratul 
tango e cel argentinian. Fata de sinuciderea euro- 
peană, japonezii aduc un fior particular, ei vin cu 
© nuantare mai aspră, simţi realmente răceala mor- 
tii si, ca atare, sinuciderea e un ritual sobru şi uscat. 
(E suficient să ne reamintim puternica scenă dintr-un 
film documentar «Mondo Cane» — budistul care-și 
dă foc). 

Scenele din «Harakiri» nu pot fi descrise, însă, 
şi mă voi mulțumi doar să constat că, din pricina 
perspectivei contemporane, filmul capătă o inter- 
pretare universală: el acuză credinţele şi practicile 
prea rigide, deși tradiţionale. 


«Cenusa» — lovitura mortală 


«Harakiri» — lovitura unică 


«Nu sînt pesimist 
şi nici nu am apetit pentru macabru, 
dar orice act al morții prezentat pe ecran 
i] urmăresc cu încordare si durere.y 


Un alt film japonez, «Sanjuro», reuşeşte să ne 
taie răsuflarea. Doi samurai fata-n fata urmăresc 
lovitura unică, decisivă. Încordarea supremă. În 
clipa cînd, în sfirsit, samuraii lovesc, putem tipa 
în gura mare «că știm ce-nseamnă a fi fulgerat». 
Se produce și un «triplu» moment de usurare: 
răsuflă Sanjuro (si cu cîtă tristețe, nedorită ușurare!), 
«răsuflă» și cel ucis (căci, măcar pentru el, totul s-a 
sfirsit) si rasufli, mai ales tu, cel din sală. 


Moartea - singeroasa 


Dar iată-ne și la «Samuraiul» secolului XX, 
samuraiul degradat, samuraiul altor timpuri. Alain 
Delon în rolul unui ucigaș de profesie. Pălăria — 
un scut al anonimei morţi care pindeste, ochii-foaie 
de glaspapir, pasărea-n colivie — farima de viata 
reală ce se mai zbate înlăuntrul robotului. Căci, 
de fapt, ucigașul de profesie e un robot. Întroduci 
«moneda» și el apasă pe trăgaci. Dar robotul s-a 
umplut de «monede» şi isi îndeamnă semenii, care 
l-au creat, să-l distrugă. Se «sinucide» meticulos, 
ca un samurai. Film de detalii, de felii prelungi de 
tăcere, «Samuraiul» e un film sobru și uscat, dar 
plin de sînge. Alain Delon e maestrul incontestabil 
al morţii pe ecran și virtuozitatea salturilor sale în 
moarte ne atinge serios sufletele noastre sensibile 
la tot ce-i frumos şi presărat cu destulă sare. 


Văzind «Becket» gindul mi-a zburat imediat 
la o totogratie nedorită: Robert Kennedy prăbușit 
la podea într-o poziție crispata; iti făcea impresia 
că încerca cu disperare să găsească ceva de care să se 


agate, numai să nu moară. Actul asasinării si al mor- 
tii lui Becket se petrece fără menajamente in fata 
noastră încît ai senzația că pipăi moartea cu ochii. 


Scena aceasta, care are loc în imensitatea pustiului 
din catedrală — un autentic tarim al nefiintei — 
apropie actul morții de un paroxism al exprimării 
vizuale. Orgoliosul Becket e sfirtecat fără milă. 
(Înlăturarea adversarului prin violență — rezolva- 
rea dintotdeauna a concurenţei). $i Becket alunecă 
în spre pămînt cu gesturi retezate, nu mai are nimic 
de ce să se mai poată prinde, lupta a fost definitiv 
pierdută. 


Şi e cazul, cred, să amintesc, în încheiere, si de 
filmul «Am întîlnit şi ţigani fericiţi». Ce poate 
fi mai îngrozitor decit bătaia aceea animalică între 
două ființe omenești într-un imperiu de impasibil 
puf imaculat? Ce poate fi mai îngrozitor decit un 
trup singerind într-o stupidă moliciune alba? 


Înainte de-a sfirsi, vreau să arăt că unele scene 
de acest fel nu-s citusi de putin plăcute ochiului 
tocmai prin autenticitatea cu care prezintă actul 
morții și destui spectatori isi pleacă privirile în jos 
intrebind sfios: «Ei,s-a terminat?» 


Mai e şi o altă categorie care, dimpotrivă, desface 
napolitane și urmărește scena morții ca și cum ar 
urmări o scenă oarecare (poate chiar una de dra- 
goste, cu deosebirea că la cea din urmă cască ochii 
ceva mai mult). 

Mai există, însă, și restul spectatorilor... 


Dan OZERANSKI 
student anul Ill 
Facultatea de engleză 


București 


«Hombre» — lovitura ratată 


FRANCOISE HARDY 


O VEDETA 
SFIOASA 


48 Totu! a pornitdelao tovarasa nedespartita pentru o melodie lentă, melancolică, ce De obicei, marea problemă 
Lirismul aniversare. impli rele de singurătate si visare evoca in accente tulburătoare a vedetelor lansate peste noapte 

a . neai6ani.Dupace petrecute departe de cei de-o singurătatea unei adolescente. este găsirea unui «tip» propriu, 

IP potriva îşi bătuseră capu! seamă cu ea, de care o separao Lansarea acestui disc implica crearea unui «personaj» care să 

< . în fel și chip, încer timiditate extremă. Delaovreme un mare risc, întrucit in mo constituie, eventual, baza «mi- 
«urlétorilor» cind să găsească nu s-a mai mulțumit sa interpre mentul acela erau la modă asa tului» de mai tirziu. În cazul 


un dar potrivit firii visătoare și 
retrase a fiicei lor, părinţii Fran- 
coisei hotăriră să-i ofere o ghi- 
tară, fără să bănuie că acordu- 
rile compuse pestruneleeiaveau 


teze numai melodiile altora, ci a 
inceput să creeze ea însăşi cîn- 
tece, scriind în același timp și 
textul. Printr-o fericită întimpla- 
re, reprezentantul unei celebre 


numiții «urlători», în frunte cu 
Johnny Hallyday. Ritmurile fre- 
netice, trepidante ale acestora, 
exprimau exuberanta unei tinere 
generații «furioase», care, prin- 


Françoisei căutările nu au durat 
prea mult — tinăra cîntăreață 
nu avea altceva de făcut decît 
să rămînă fidelă propriei ei ima- 
gini, cu totul ieșite din comun. 


Timiditatea să fie în curind fredonate pe mai case de discuri — «Vogue» —a__ tr-un mod violent de existență Înaltă și grațioasă, cu ochi 
A i toate meridianele globului. auzit-o si a invitat-o la o audiție şi de exprimare, vroia cu orice imensi verzi, luminind un obraz 
impotriva in studio. In fata microfoanelor chip să atragă atenția asupra ei. deotransparențăaproape ireală, 
AAS. si a comisiei s-a infatisat o fata Într-un asemenea context, de- Françoise Hardy are ceva din- 
«furiosilor» Romantismul în atac înaltă, firavă, literalmente para- sigur că Françoise Hardy, cu tr-o prințesă de pe alte melea- 


Treptat, pe măsură ce dep 
prindea tainele ghitarei, Fran 
coise descoperea in aceasta o 


lizată de emoție. Rezultatul? A 
doua zi Francoise imprima pri- 
mul ei disc cu «Tous les garcons 
et les filles de mon age» — o 


Ador cinematograful, dar prefer să fiu spectatoare! 


„vină să fug din 


poezia şi gingășia cintecelor ei, 
nu părea să aibă prea multe 
șanse de succes. Şi totuși, pri- 
mul său disc s-a epuizat cu o 
rapiditate de invidiat. Lansind 
un nou curent — curentul liric — 
în muzica uşoară franceză a 
noilor generații, Francoise a de 
venit si ea un «idol», cu toate 
avantajele si dezavantajele aces 
tei noi stări sociale, caracteris- 
tice secolului nostru. 


Meseria de «idol» 


Abia acum incepea cu ade 
vărat greul. Ca să-şi mențină si 
consolideze succesul, tinăra 
compozitoare-interpretă nu se 
putea mulțumi numai cu înre 
gistrarea cintecelor în studio. 
Trebuia să se supună regulii 
generale: să apară în public, să 
înfrunte imensitatea inspaimin- 
tătoare a unei scene goale, inun- 
date de lumina reflectoarelor și 
să se lase «adorată» de «fan»-i 
(termen anglo-francez, expre- 
sie bizară a noțiunii de admira- 
tor fanatic). Natura sfioasa, in- 
trovertită si vulnerabilă, Fran- 
çoise trebuia să se impună spec- 
tatorilor — nu întotdeauna bine- 
voitori să-i domine, să-i vră- 
jească. N-a fost ușor. La început 
apariţiile ei erau stingace... 

— Astăzi incă, după ani de 
zile de meserie, de lungi turnee 
prin mai toate orașele Franței și 
prin marile capitale europene, mi 
se mai întimplă să mă apuce 
tracul — un trac irațional, să-mi 


sceni e 
asta prefer imprimarile in studio 


Si-apoi, cit de pasionant a devenit 
procesul de elaborare a unui 
șlagăr în studio! De-altminteri, 
tehnica este astăzi absolut indis- 
pensabilă compozitorilor, avind 
in vedere că, datorită ritmului in 
care apar si se perimează cinte- 
cele, este din ce in ce mai greu să 
reinnoiesti temele de inspirație ş 
atunci trebuie să-l cuceresti pe 
auditor prin sonoritatea neaş- 
teptată a instrumentelor, printr-o 
orchestrație originală, şi prin tot 
felul de efecte vocale facilitate 
de resursele nesfirsite ale acusticii 
moderne. Pentru că trebuie să 
recunoaștem că s-a ajuns la o 
limită de saturație a publicului, 
extrem de greu de depășit. Din- 
tr-un anumit punct de vedere, 
acest lucru e insă benefic, pentru 
că el a determinat exigenta fata 
de calitatea textelor. 


guri si din alte vremuri, căzută 
din greșeală in epoca noastră. 
Fermecul ei melancolic, neo- 
bisnuit si impresia de mister 
degajata de faptura sa au atras 
de îndată atenția Pygmalion- 
ului francez — regizorul Roger 
Vadim — care a distribuit-o 
într-un ro! principal în filmul 
«Castel în Suedia», ecranizare a 
piesei lui Francoise Sagan. Ast- 
fel, după ce apăruse deja de 
nenumărate ori la Televiziune 
în show-uri sau filme muzicale, 
Francoise Hardy a debutat în 
1964 în cinema, alături de citeva 
mari vedete ale ecranului, ca 
Monica Vitti, Trintignant, Brialy, 
Dupa acest prim contact cu 
cea de a 7-a arta, au urmat alte 
aparitii episodice in mai multe 
filme muzicale. 


Printesa cintecului 


— Marturisesc insa ca nu ma 
simt prea atrasă de profesiunea 
de actriță. Ador cinematograful, 
dar prefer să fiu spectatoare. Poa- 
te si pentru că în fata camerei de 
filmat nu mai reuşesc să-mi în- 
fring timiditatea, pe care pe scenă 
am ajuns să mi-o maschez destul 
de bine. 

E curios să asculti o mare 
vedetă marturisindu-ti că e ti- 
mida. Dar Frangoise iti rezervă 
neincetat surprize. De pildă, cu 
cinci minute inainte de inceperea 
unei emisiuni TV în direct, o 
poţi găsi în cabina ei, cufundată 
în lectura pasionată a unei cărți 
despre... Istoria Egiptului. Dra- 
pată în rochia ei lungă, neagră, 
de o sobrietate căutătă, Fran- 
goise ride, scuturindu-și bre- 
tonul care îi cade mereu în 
ochi: — Nu, nu mă preocupă 
în mod deosebit istoria. Dar cum 
cititul e una din ocupațiile mele 
favorite, citesc cam tot ce îmi 
cade în mină. Am totuşi şi unele 
preferințe literare — Proust, Cé- 
line si lonesco. Nu l-am pomenit 
pe’ lonesco pentru că d-ta esti 
româncă, ci pentru că imi plac 
într-adevăr enorm de mult piesele 
lui. Fiindcă a venit vorba de 
România: citiva colegi de-ai mei 
mi-au vorbit entuziasmați de Fes- 
tivalul de la Braşov. Cum primesc 
foarte multe scrisori de la admi- 
ratori români, sper ca într-o zi să 
fac un turneu şi in țara dvs., 
despre care am auzit atitea lu- 
cruri frumoase. 


Manuela GHEORGHIU 


Desertul rosu 


ki x 
ANEETA STS ORES, 


Coproductie italo-franceză. Regia: Michelan- 
gelo Antonioni. Sceroriul: Michelangelo An- 
tonioni, Tonino Guerra. /moginea: Carlo di 
Palma. Cu: Monica Victi, Richard Harris, 


Carlo Chionetti, Xenia Valderi, Lili Rheims 


Înainte de a începe „Deşertul 
roşu“ Antonioni spunea: „Va fi un 
punct de plecare cu totul nou, pen- 
tru că tot ceea ce făcusem pînă 
acum, nu mă mai interesează“. Dar 
adevărul este că pînă la urmă, fil- 
mul a apărut ca o consecință și o 
„sumă” a trilogiei care-l precedas 
(,Aventura", „Noaptea“, „Eclipsa”) 
“reluînd, desi poate la alte nivele, ve- 
chile teme. Nu însă și concluzia lor 
fundamentală. „Deșertul roșu“ se 
situează acum la nivelul unui nou 
punct de vedere asupra lumii con- 
temporane. Constatind o mutație 
irevocabilă în realitatea materială a 
societății contemporane, Antonioni 
îşi pune întrebarea în ce măsură o 
atare transformare a atras implicit 
schimbări în fondul comportamen- 
tului moral şi psihologic al oamenilor 
care populează această lume. El 
caută așadar să înțeleagă ce se fntim- 
plă cu „cei pe care nu-i sperie necu- 
noscutul ştiinţific, dar îi îngrozește 
necunoscutul moral.” Alegind-o pe 
Giuliana, procedează poate nemăr- 
turisit la o trădare a propriilor sale 
poziţii, căci, de la început, ni se spu- 
ne: „Giuliana în deznădejdea ei ne- 
vrotică a devenit mai putin cazul fi- 
iozofic al însingurării cît mai degra- 
bă cazul fiziologic al nevrozării“. 
Ceea ce mută, oricum, datele pro- 
blemei și poate nu în favoarea ei. Aè 
trebui deci să vedem în aceste per- 
sonajé mai întîi cazul individului, 
cufundat numai pînă la un punct cu 
semnificativul, dar care nu atinge 
în nici un caz gradul de generalizare 
pe care l-au avut personajele „Stri- 
gatului" si ale „Aventurii”. Si cine nu 
e mulțumit cu o asemenea afirmaţie 
nu are decît să constate că dacă 
Aldo, eroul din „Strigătul”, moare 
în final într-un mod nesemnificativ 
si inutil, chiar în raport cu responsa- 
bilitatile pe care și le-a asumat, de a 
apăra cu disperare o cauză dinainte 
pierdută: imposibilitatea iubirilor 


uitate, condamnarea la singurătate: 


a Giulianei este și rămîne doar un caz 
aparte, atit timp cît vechiul ei vecin 
de şpital, astăzi muncitor la Radio- 
telescop, s-a reintegrat perfect 
în realitate. De fapt însă nu aceasta 
este problefna pentru că de la un re- 
gizor de talia lui Antonioni putem ac- 
cepta și problemele unor „cazuri“, 
atît timp cît ele nu se depărtează de 
condiţiile generale atît de mult în- 
cît să devină o excepție absolută și, 
pe de altă parte, pentru că modul în 
care el ştie să servească povestirea, 
sau mai degrabă antipovestirea aces- 
tor cazuri prin mijloace specifice ci- 
nematografice, este de fiecare dată 
o revelație. De această dată revelația 
a fost culoarea. Ea face parte din nae 


tura profundă a lucrurilor, este, așa 
cum spune Antonioni, însăși” culoa- 
rea sentimentelor noastre” creată 
exclusiv în raport cu ceea ce ar tre- 
bui să exprime şi devenind astfel una 
din sursele progresiei dramatice, 
La limită, s-ar putea spune că în „De- 
gertul roșu“ pentru prima dată cu- 
loarea nu mai este coaja lucruri or, 
ci însăși miezul lor. 

Pentru Antonioni nu există decît 
© singură realitate: realitatea subiec- 
tivă, adică acea realitate ce se nas- 
te din percepția directă si imediată 
cu lumea înconjurătoare, dar lumea 
vie, mereu schimbătoare și mereu 
dispusă să se contrazică pe sine în- 
săși, își găsește un ritm și o unitate 
tocmai prin coerenţa efectului sti- 
listic pe care-l aduce culoarea. Anto- 
nioni seamănă probabil, mai ales cu 
Matisse, de care îl leagă aceeași pa- 
siune de nestăpiînit pentru frumuse- 


tea interioară a lucrurilor, mai putin, 


pentru ceea ce sînt si mai mult 
pentru ceea ce vor să fie şi să spună 
ele. Dar în aceeași măsură, el se 
apropie. de pictura lui Dubuffet. 
Culoarea devine aici. materie și ma- 
teria, culoare. Problema filmului a 
fost însă aceea de a pune pe deo 
parte această alchimie în slujba 
fabulatiei, de a-i atribui deci o func- 
tie dramatică și psihologică și, pe de 
altă parte, de a reuși să se stăpînească 
această alchimie pînă acolo unde coe- 
renta expresivitatii stilistice impune 
realităţii subiective. Continutnd să 
elibereze conflictul cinematografic 
de substanța sa narativă, Antonioni 
situează sursa actiupii în permanens 
ta, dar mereu disimulată, în acele 
puncte de contact ale personajelor 
sale cu realitatea în care trăiesc. În 
consecinţă, ekha decis să facă această 
realitate cît mai expresivă, colo- 
rind-o, Dindu-i si redîndu-i viata așa 
um se reflectă ea în conștiința unor 
personaje care la rîndul lor simt 
şi trăiesc prin culori. Dar, la un mo- 
ment dat, Giuliana îi cere lui Cor- 
rado, să o apere de culori“. În aceas- 
tă frază stă poate întreaga cheie a 
filmului: ruptura dureroasă între 
modul în care o societate hiperin- 
dustrializată contemporană violează 
pînă la alienare universul interior al 
omului şi posibilitățile pe care 
acesta le mai poate avea pentru a-şi 
găsi „echilibrul moral într-o lume 
zdruncinată, ea însăși, în propriile 
e; idealuri. Antonioni îşi explică 
titlul filmului prin aceea că lumea 
pe care of descrie este o lume fara 
oaze și fără speranțe. Este lumea unui 
edesert. Un desert în care nu se înal- 
tă decit o cabană. Goală, pustie, ro- 
sie. Giuliana crezuse cîndva ca 
Dă ar fi putut să fie o 
jlocul, deșertului: oaza 
nului, a salvării de la singură- 
tate. A fost însă numai o iluzie și 
poate, nu întîmplător, că la un mo- 
ment dat, eroii filmului încep să 
distrugă, scîndură cu scîndură, aceas- 
tă speranţă jluzorie. Insingurarea îi 
va copleși iarăși. Din ce în ce mai 
mult. Dar dacă pind acum Antonio- 
ni fusese pentru întreaga critică 
cineastul imposibilității, el ar trebui 
să devină prin „Deșertul roșu“ ci- 
neastul îÎnsingurării la pătrat: nepu- 
tintei de a comunica i se adaugă 


Descifrînd culoarea sentimentelor 


acum neputinta de integrare într-o 
realitate care este lumea metalică a 
unei epoci dominată de tehnicitate, 
Cînd deodată, de undeva, dintr-o 
mare pe care-o bănuim dincolo de 
ceață, se aude un țipăt preluñg, sfi- 
şietor, Antonioni îl pune pe Corrag 
să spună: „De fapt toti trebuie să 
fim ajutaţi”. Dar el nu ne spune 
cum. Poate pentru că nu știe nici e! 
“însuși. 


Eduard CONSTANTINESCU 
- Li 


Pro sau Contra 


„Deşertul roşu“ nu merită o cronică 
de subiect ca cea ce alături... Chiar 
spectatorul care se va plictisi va în- 
țelege subiectul acestui film și e pă- 
cat că Eduard Constantinescu s-a oste- 
nit (sau nu s-a ostenit îndeajuns) să 
ne explice, cu citate din Antonioni, 
ceda ce. nu oveo nevoie de explicație. 
Cronica nu face nici un serviciu fil- 
mului și mă.mir, sincer, că Eduard 
Constantinescu, nu a dezvoltat ceea 
ce ero de 'discutot cu prilejul seriei 
Antonioni ajunsă acum la „Deşertul 
roșu”: Problema culorii, Filmul 
pictat. Raportul dintre abstract si 
concret, 


totdeguna sentimentul că 
Antonioni sint nişte agonii 
se putea discuto despre 
f formulei din „Aventura“, 
„Noaptea, „Eclipsa": Despre zona 
colaborării cu Monica Vitti, colaborare 
ce a dat o serie de aur. 

Pro si Contra, această mică rubrică 
de bund inspiratie redacțională nu vrea 
să fie decît un act de adeziune faţă 
de titular. Sau de neadeziune, ca în 
cazul de față. 


Gelu IONESCU 


intre- altele, “n-am înţeles din 
“td cronică (verbioosă, lăbărtată 
ăljtă ), cum’ anume pune Anto 
nion alchimia culori: „în slujba fa- 
bulaţiei”.  Picturalitateg dinamică de 
care vorbea cineastul! în „Sugestii din 
Hegel” e în „Deşertul rogu" chier for- 
ța_ cate germinează npero: Culcarea 
naşte- aici trome, aş zice, şi ne că 
ele senzaţii extraordinare pe care 
zaie întreg filmul. Aceasté mag- 
nifică suveranitate a-imaginii, aceasta 
putere creatoare a. plasticii, n-am_mai 
întiinit-o decît"în =; Giulistio. degli. spi- 
riti" ol-lui Fellini, olt semn ol unui ci- 
nematograf Încă neinventat. 

George LITTERA 


> 


i Li a | 


Micii luptători 


x * 


Producţie a studioului Bosna-film Sarajevo 
Regia: Dato Cengic; Scenariul: Mirko Kovac; 
Imogineo: Aleksandar Vesligaj. Cu: Stole 
Arandelovic, Marika Tocinovska, Zaim Mu- 
zaferija, Zlatko Madunic, Mija Aleksic 


Gees evoluția acestui film: în 
memorie. De unde la vizionare 
simțeam acea nemulțumire a neîm- 
plinirii operei „care ar fi putut fi", 
poate din cauza unor clișee mult bă- 
tute — mai ales de ordin vizual — 
poate din cauza unei pretiozitati pe 


care filmul însuși și-o refu acum, 
timpul trend, filmul îşi solicită ade- 
vărata dimensiune. 

Oare nu e film una din acele 


mult rîvnite întruchipări în spirit mo- 
dern a unor teme generoase, bătute 
la timpul lor pînă la satietate? 

De la „Drumul vieţii“ al lui Niko- 
lai Eck, clasic al cinematografului 
sovietic, trecînd prin poeticul „Un- 
deva în Europa“ al lui Geza Radvanyi, 
care anunţa nașterea unei cinemato- 
grafii notabile în Ungaria, tema 
adaptării la viața normală a copiilor 
traumatizati de războaie se jalonează 
memorabil prin „Cei cinci din stra- 
da Barska" al polonezului Alexander 
Ford, ca să reapară cu o nouă vi- 
goare, într-o noua viziune în acest 
film iugoslav, original,-al lui Dato 
Cengic. 

Căci nimic nu 
delincventa minoră caracteristică co- 
lectivitatilor de copii marcați. de 
ororile războiului. Aici însuși răz- 
boiul, crimă organizată a celor mari, 
bîntuie minţile fragede ca singura 
realitate cunoscută, ca singurul fel 
posibil de relații între oameni. E 
aici o întruchipare rar întîlnită în 
cinematograf a acestei teme primor- 
diale a cruzimii ca rău endemic si 
mai ales o întruchipare convingătoare 
filmic, obsedantă. Copilul purtător 
de pistol, uniformă și intoleranta 
ramine unul din acele tipuri create 
de cinematograf spre oglindirea si 
mărturia uri epoci. 


sim aici din acea 


Regizorul are o deosebită suplete 
a povestirii filmice (decupajul, struc- 
tura secventelor), o imaginaţie pu- 
ternică mai ales în domeniul tipaju- 
lui si al comportamentului, dar ceea 
ce e meritul său principal și-i conferă 
aureola de artist e siguranța și per- 
sistenta cu care finalizează expresia 
unei idei. 

Un film care trebuie văzut poate 
nu numai pentru ceea ce comunică 
în sală, cît mai ales prin ceea ce în- 
seamnă ecoul său. Si asta în fonde 
principalul. 


Savel STIOPUL 


34 


Ultima tură 


x * 


Producţie a studiourilor din RP. Ungară. 
Regia: Viktor Gertler; Scenariul: Endre Ve- 
gi. Mikfés Hubay ; Imaginea: Ferenc Szăcsânyis 
u Ferencz Bessenyei, Ferencz, David Kis, Pix 
roska Molnár, Péter Benkö, Tibor Molnâr. 


iris e « dep maghiar a- atins 
nivelul în care media producţiilor 
se ridică mult deasupra a ceea ce nu- 
mim de obicei „film mediu“ (înţele- 
gînd prin asta un fel de mediocritate 
unanim tolerată). 

„Ultima tură“ nu e, desigur, titlu 
de competiţie la un festival specia- 
lizat, dar eu l-aș propune unei între- 
ceri a pieței mondiale în care să se 
prezinte grosul realizărilor unui an 
cinematografic. S-ar vedea atunci cu 
cîtă seriozitate țări ca Polonia, Ce- 
hoslovacia, Ungaria, lugoslavia fac 
eforturi hu numai să asigure operelor 
de virf premii de prestigiu, dar să 
ridice sensibil calitatea realizărilor 
cinematografice curente. Pfinea de 
toate zilele a consumatorului. E mo- 
dul cel mai temeinic de a face cultura 
publicului. 

Exigentele autorilor „Ultimei ture“ 
pornesc de la scenariu. Scris. cursiv, 
de Veszi Endre si Miklés Hubay, în 
maniera neorealista a dramelor omu- 
lui obișnuit — aici un șofer spre 50 
de ani recăsătorit cu o tînără care-l 
părăsește pentru fiul lui din prima 
căsătorie, omul traversează o criză 
ce-l duce în pragul unui accident şi-al 
pensionării premature — scenariul 
alunecă pe lîngă tentatiile melodra- 
mei cu o discreție și o sobrietate spe- 
cifică literaturii moderne de film. 
Eleganta textului a influențat şi in- 
terpretarea. Soferul — om tăcut, 
într-un colocviu permanent cu el- 
însuşi, evitind exteriorizările — a 
găsit în actorul Bessenyei Ferencz 
ceva din noblețea pensionarului din 
„Umberto D" sau a profesorului din 


Milionar de timp, fără voie („Ultima tură" ) 


„Fragii salbateci". Regizorul maghiar 
= Viktor Gertler — își ia ca model 
opera lui De Sica cea mai excentrică 
curentuluiesi realizărilor neorealiste 
tipice. De aici dilatările subiective 
de timp (scena plecării șoferului din 
casă fără un cuvînt de reproș pentru 
cei care l-au trădat, pare, prin monta- 
jul ei și prin absența sunetului, că 
durează chinuitor, penibil pentru 
toți); de aici contrapunctul alert 
trecut-prezent cu. treceri firești, 
uneori doar de simple planuri, si 
rînd întîmplări, mai mult senzaţii c 
au determinat criza eroului (cursa ne- 
bunatecă a tinarului pe bicicletă, in- 
conștientă și fermecătoare, ce-l ză- 
păcește pe șofer pină produce ac- 
cidentul). Apoi îndelungi, de ase- 
menea chinuitoare pentru erou, 
sînt probele psihofizice moderne la 
care îl supun anchetatorii ca să-i 
verifice capacitatea de muncă după 
accident. Flash-uri rapide săgetează 


“6 


zk x 
Regia: Jean Girault, Cu 
Yvonne Ciech, Jean-Pierre Manelle. 


Hold-up! Apare de Funés. (,,Arumcati banca în aer") 


Aruncati banca în aer 


Louis de Funés, 


Hold-up de-adevăratelea, hold-up 
stiinta-fictiune sau hold-up parodie, 
ca în filmul de fata, pe ecrane asis- 


sufletul său contribuind la accen- 
tuarea crizei, la crearea unei psi- 
hoze a vîrstei (pina atunci, inexis- 
tentă) si a unei presupuse încapa- 
cități profesionale. Secventele sînt 
nervos montate, cu efecte sugestive 
de sunet și lumină, dar ocupă un 
loc exagerat în economia filmului 
— poate pentru a accentua ideea cri- 
ticii birocratismului medical (sin- 
gura idee pe care se insista). Priete- 


nia dintre șofer și fostul conducător 
de locomotivă ieșit la pensie, ca şi 

latiile generoase cu fiul acestuia (din 
vina căruia au sur it accidentul 
şi ancheta), sînt momente de căldură, 
de mare adevăr. psihologic. Prima 


zi de concediu forţat, al omului activ, 


devenit subit „milionar de timp” — 
cum își spune cu umor trist șoferul 
pensionat — transcrie colorat am- 
biantele exterioare și ceea ce era 


mai dificil — pe cele interioare. 


Alice MĂNOIU 


tăm la o explozie de spargeri care de 
care mai înfricoșătoare sau mai co- 
mice. De Funăs cu ticurile și mimica 
unui sagace caricaturist se deghizează 
împreună cu modesta lui familie în 
spărgători de bancă. Gag-uri și si- 
tuatii comice ca într-un joc de socie= 
tate. Dar cu comediile e întotdeauna 
la fel, nu ride cine vrea, ride cine 
poate. 


Maraton 


x* 


Producţie a studiourilor din Barrandov. 
Regia: Ivo Novak; Scenariul: Jan Procházka, 
Ivo Novak; /moginec: Vaclav Hanus; Cu: 
Jana Brejchova, Jaromir Hanzlik, Vladimir 
Mensik, Karel Hâger, Zdenek Stepanek, Vit 
Olmer 


araton“ este un film de război. 

” Evenimentele se succed cu re- 

peziciune pînă la deznodamint: eli- 

berarea Pragăi de sub ocupația fas- 
cistă, 

Dacă am spune numai atît despre 

filmul „Maraton“, am scăpa însă 


esentialul. În centrul acţiunii se si- - 


tuează cunoașterea și primii fiori ai 
dragostei a doi tineri: Karla și Rudo. 
Pentru ei și prin ei trăiește, pulsează 
filmul. „Maraton“ nu descrie o dra- 
goste romantică care să fie dusă de 
la un capăt la altul al povestirii ci- 
‘nematografice. Regizorul Ivo No- 
vak este mai zgircit cu dezvăluirea 
sentimentelor. El punctează numai 
idila pe- fondul marilor întîmplări 
care aveau loc. 

Cine sînt Karla si Rudo? O fată 
obișnuită şi un băiat obișnuit. Ni- 
mic excepţional în caracterele lor. 
Băiatul scapă dintr-o închisoare, are 
nevoie de~haine,/ de un adăpost. 
Fata vrea tocmai să părăsească ora- 
sul, să plece undeva la ţară. Se cu- 
nosc, Se tatonează reciproc. Se 
ciorovăiesc putin. Se hirjonesc pu- 
tin, Băiatul caută o puşcă pentru a 
se alătura celorlalţi eliberatori ai 


Pragăi. Fata vrea totuși să plece. 
Și lucrurile se desfășoară astfe 
“în duce printrer ce > ce 


rari mai mult sau mai putin 
ficative. Neputind pleca din oraș 
doi se reîntorc în apartamentul fetei, 
Aici se desfășoară povestea de dra- 
goste și tot aici își găsește în fine 
Rudo pușca de care avea nevoie pen- 
tru a trage în fascisti. Si, undeva, în 
bucuria Pragăi eliberate, trupurile 
celor doi tineri, împușcați peo terasă, 
rămîn simbolice. 


Am mai văzut 


Contesa Cosel- 
* 


Regia: Jerzy Antczak Cu: Jadwiga Baranska, 
Mariusz Dmochowski, Stanislaw jasiukiewicz. 


Prin-idila romantică dintre contesa 
Cosel si regele August al II-lea al Po- 
loniei răsfoim o pagină din istoria se- 
colului al XVill-lea. Fidelitatea fap- 
telor pare să fie respectată, pe lun- 
gimea celor două serii, dar în artă 
prea multă fidelitate strică. Efectul 
dramatic-emotional e vlăguit, tre- 
neaza, Interesul e captat mai mult 
prin amănunt. Detaliul decorului, 
al costumelor, al gesturilor. Indicati- 
ile de regie par a fi fost date după 
un studiu prealabil și minuţios al 
tablourilor celebre ale epocii, de pe 
pinza cărora parcă descind persona- 
jele. Fresca moravurilor — a ipocri- 
ziei,a aviditatii, a libertinajului de 
curte — sau a luptelor pentru pu- 
tere am fi dorit-o însă -recreată în 


ee 
. 


AA Ott a 
PN ake Se 


Wen Di a 


Titlul „Maraton“ este așadar o me- 
taforă. O metaforă care se încheagă 
prin viaţă și moarte. Acţiunea se des- 
fășoară pe două planuri și are ca 
obiectiv goana pentru victoria finală. 
Filmul începe foarte bine cuo secven- 
ta de suspense : eliberarea deţinuţilor 
dintr-o închisoare. Totul este pre- 
gătit minuţios. Aparatul stăruie pe 
chipurile celor care pun la cale eli- 
berarea. Și apoi, după împușcarea 
sentinelelor, totul se desfășoară 
într-un ritm precipitat. E poate cea 
mai bună secvenţă a filmului, cea mai 
realizată din punct de vedere dra- 
matic, Prietenia dintre Karla și Rudo 
generează și ae cîteva episoade rea- 
lizate cu căldură, într-un spirit uma- 
nist. Doi actori foarte bine distri- 
buiti, Jana Brejchovâși Jaromir Hanz- 
lik, doi actori dotați cu reale cali- 
tati si foarte potriviti cu vîrsta eroi- 
lor sporesc farmecul acestui cuplu, 


NE da Se 


capodopera 


Ceea ce nu izbutește întotdeauna 
filmul este urmărirea în paralel a 
povestii dintre Karla și Rudo cu am- 
pla desfășurare! de forțe militare. 
Tehnica acţiunilor paralele nu a fost 
prea bine condusă de Ivo Novak. Și 
acest lucru își lasă amprenta asupra 
întregului film. 

Al. RACOVICEANU 


Dragoste la Las 
Vegas 


x* 


Regia: George Sidney Scenariul: Sally Benson 
Imaginea: Joseph Biroc Cu: Elvis Presley, 
Ann Margret, Cesare Danova. William De- 
marest, Nicky Blair 


E film cu Elvis Presley, oricît 
de circotasi am vrea safim, ră- 
mine un film cu Elvis Presley. Adica 


O dragoste în bătaia focului ( Jana Brejchova si Jaromir Hanzlik în ,,Maraton") 


spiritul unor dimensiuni 'contempo- 
rane cu mai actuale implicaţii, sau 
măcar mai puţin ilustrativ-descrip- 
tivă și cu un dramatism mai nervos. 


Alexandru cel fericit 


x * 


Regia: Jves Robert Cu: Philippe Noiret, 
Francoise Brion, Marlène Jobert 


O căsnicie sui generis între un 
bărbat si un căţel. Mai comodă si mai 
plăcută decît cea cu o femeie, în spe- 
cial cînd buclele blonde sau ochii verzi 
deghizează un suflet de jandarm. Eli- 
berat prin accident de vicisitudinile 
inchizitoriale ale vieţii în doi, prea 
fericitul se dedică în exclusivitate 
somnului. Somnului neîntrerupt, vo- 
luptuos prin plinătatea sa. Comedia 
are lentorile peisajului campestru 
în care se desfăşoară. Din cînd în 
cînd cîte o replică sau poantă ne 


zdruncină 
găsim 
domestice franceze incetatenite cu 


Re- 
comedii 


într-un val de ris 
tradiția bunelor 


Bourvil sau Fernandel. De astă dată 
însă cu Philippe Noiret, care lasă de 
o parte rolurile serioase de sot în- 
şelat cu care ne. obișnuisem, pentru 
masca comediei. Cea dintîi întîlnire 
cu prima comediană, de ultimă oră 
a scenei și ecranului francez: Mar- 
lene Jobert. 


Crima din pădure - 
=] 


Regia: Manfred Mosblech. Cu: Bruno Carstens, 
Alexander Papendieck, Horst Torka. 


Un film poliţist, desigur, pentru că 
se petrece o crimă care are un faptas, 


neapărat 

pe răspunderea noastră 
pe răspunderea dvs. 
pe răspunderea D.R.C.D.F. 


pentru 


poliţia arestează. Dar această 


un ceas și jumătate de destinde.e 
în lege, fără strimbaturi de nas la 
fata locului și regrete postume. Poa- 
te nu întotdeauna dispoziţia noastră 


fata’ de produs este binevoitoare, 
după cum nici produsul nu este me- 
reu la fel de onorabil. intimplarea 
face însă ca „Dragoste la Las Vegas" 
să fie mai izbutit decit altele din se- 
rie. 

Ce ni se oferă? Un Las Vegas by 
night si a giorno, o Ann-Margret 
foarte la largul ei ca dansatoare şi 
cintareata [departe de melodrama- 
tica parterera a lui Alain Delon din 
„Cîndva am fost hoţ“), cîteva gaguri 
strict americanesti şi, în final, un 
semi-spectaculos raliu automobilistic, 
filmat, presupun, în timpul desfă- 
șurării adevăratului raliu al oraşului 
Las Vegas. Și desigur, un Elvis Pres- 
ley frumusel, cumsecade, care ne 
cîntă cu vocea lui caldă și „răscoli- 
toare“ cîteva melodii cunoscute (fil- 
mul a fost făcut în 1964). 

O comedie muzicală care, pe sca- 
ra marilor spectacole ale genului, 
nu urcă multe trepte. Nu putem 
să-l pomenim, încercînd o compara- 
tie, pe Busby Berkeley și nici măcar 
pe cel mai năpăstuit elev al său, dacă 
a avut cumva și dintre aceștia, dar 
timpul totuși ni-l risipim fără păreri 
de rău. Ştim totul dinainte — putem 
cronometra chiar şi cînd va reîncepe 


„Elvis să cînte — recunoaștem pina 


si firmele care au finanţat filmul, fără 
a mai vorbi de agenţiile de turism, 
dar ce ne pasă! Privim, ‘suridem și 
ne place. Parcă westernurile nu sînt 
făcute toate pe aceeași schemă? Să 
nu-mi spuneți că este totuși altceva, 
pentru că o să vă dau dreptate. Am 
vrut să remarc doar că nu schema ne 
deranjează aici. lar în rest e cîntec, 
joc şi voie bună. Atribute care ne fac 
i luăm pe răspunderea noastră cele 
o sută de minute de veselie la Las 
Vegas, răpite orelor dumneavoastră 
vare, 


R.L. 


că detectivii urmăresc si 


„Cri- 


mă” are și veleitati de studiu psiho- 
logic și moralizator. Arbitrează con- 
flicte între soți despărțiți, dă sfa- 
turi pentru educaţia tineretului şi 
încă multe altele care au darul să 
înglobeze suspense-ul într-o fundă- 
tură unde moare neredescoperit de 
nici un detectiv-regizor. Initial -con- 
ceput pentru televiziune filmul are 
pauze menite să separe un episod 
de cel de săptămîna următoare, care 
pe marele ecran îi taie suplimentar 


şi nefast respirația. 


Rubrica „Pe ecrane“ 


a 
D.R.C.D.F. lo data 


{Ost intocmită pe baza programării comunicate de 
încheierii 


numărului. 


1 i 


` : 


isan a is a ee 


-i eg 


ÎNTREBĂRI SI 
NELINISTI 
ITALIENE 


Călătorind prin orașele 

italiene, am înţeles mai 

bine cit de adînc se 

insinuează televiziunea 

în viata oamenilor şi a 

familiilor, cît de întinsă 
e aria înriuririlor ei și ce complex 
îi e rolul formativ. Toate acestea 
capătă, în atmosfera spirituală pe- 
ninsulară,, un accent particular, căci 
Italia e tara marilor spectaco! 
tistice, religioase, “civile, p 
şi televiziunea e spectacol prin exce- 
lenta. 

După cit se pare, în ultimii ani, 
aici, ca şi în alte tari, pe lîngă socio- 
logia și psihologia televiziunii se în- 
heagă şi o mitologie a acestei noi 
zeități a comunicării. O dată cu ea se 
ivesc, din zona raţiunii, nelinistile si 
întrebările care au însoţit totdeauna 
apariţia unor forte dominatoare. 
Nu cumva se creează un monopol 
care tinde să conditioneze ideile, 


gesturile, obisnuintele,  alegeril- 
s . . > © 
noastre? — se întreabă ziat] Um- 


berto Eco, cu Nne?unsă îngrijorare. 
saracia degai 


Tiprescesaajacd de amplul său stu- 
diu — căruia ziarul „L'Espresso“” i-a 
consacrat un supliment special de 
patruzeci si opt de pagini ilustrate 
(nr. 19, mai 1969) —e că o atare 
tendință există şi e depistabilă. Dar, 
lucid şi obiectiv, -gazetarul exami- 
nează și conexiunile în care — aflin- 
du-se cu necesitate — televiziunea 
suportă, la rîndul ei, un număr de 
condiționări si determinări. De-4ceea, 
ferindu-se de concluzii sententioase, 
studiul lansează mai ales întrebări, 
incitind la meditaţie. 


corespondență 


din 


Re )I 


Cum se fabrică un spectator... 


Cum se fabrică un spectator (noi 
am zice cum se formează un teles pec- 
tator) e prima întrebare; răspunsul 
elementar eca el, telespectatorul, se 
naşte o dată cu intrarea în posesiunea 
unui aparat de recepție, cu care pri- 
lej televiziunea intră, la rîndul ei, în 
posesia unui privitor-ascultator, 
Obligat de noua proprietate, insul 
se transformă într-un „homo videns", 
cu habitudini specifice, pe care pro- 
gramele încep să-l modeleze zilnic, 
în sensurile “conținute de ele, 

Pedagogii italieni pretind că in- 
fluenta exercitată acum de televi- 
ziune, prin programele cinematogra- 
fice, asupra copiilor, e nocivă si că, 
în genere, confecționează delicventi 
sau măcar contribuie la intensificarea 
unei stări infractionale. Profesorul 


Teleportret Rita Pest 


iil 


Luigi Volpicelli, a cărui carte „Tele- 
viziunea în viata italiană” a cunoscut 
un tiraj record, nu contestă această 
posibilitate, dar atrage atenţia asupra 
nedoritelor simplificări. Filmul îşi 
exercită influența în cumul cu alti 
factori şi e, de pildă, important să 
se stabilească în ce mediu social şi 
familial primesc copiii înrîurirea 
peliculelor socotite  vătămătoare; 
căci într-un mediu caracterizat de 
carente, boli ale subnutriţiei, şomaj 
cronic, dezintegrare, efectul e unul, 
iar în căminele care nu cunosc sub 
nici un aspect cauzele ce determină 
fenomene negative ca acelea amin- 
tite, se recepționează într-un chip 
contrar materia propusă de film. 
Un alt cercetător, Leonardo Ancona, 
care a întreprins timp de doi ani, 
pe cont propriu, experiențe psiho- 
logice asupra telespectatorilor — în 
domeniul dinamicii agresivitatii — 
consideră că agresivitatea poate de- 
veni o forță negativă dar că, prin 
reacție, se poate acumula şi într-un 
potenţial pozitiv, de energie activă, 
El e de părere că mişcările numite 
„de contestare" ale unui anumit tine- 
ret, care a tulburat şi mai tulbură 
încă tihna cetăților universitare, nu 
au o legătură directă cu televiziunea, 
dar că, într-o perioadă, unele pro- 


‘naj, 7% 


grame au putut augmenta o atare 
stare de spirit. Psihologul Bernard 
f 


> 
tă efecte certe ale mijloacelor de 
comunicare asupra atenției dar că 
un telespectator e „fabricat“ de un 
complex de factori, nu numai de tele- 
vizor. 

Intr-adevar, semnalele emise pe 
telecanale nu se imprimă într-o ceară 
virgină ci în persoane care au un mod 
pi opriu de percepţie și care, prin 
cultură, deprinderi, puncte de vedere 
proprii, opun — dialectic vorbind — 
o rezistență — pasivă sau activă — 
transmisiunilor, asimilînd şi dezasi- 
milînd hrana spirituală oferită de 
micul ecran. Chiar și în cazul copiilor 
e greu să se admită că pot fi „confec- 
tionati“ ca spectatori după un anume 
tipar, întrucît majoritatea progra- 
melor care li se adresează rămîn neîn- 
pentru ei. Profesorul Fabio 
i a demonstrat că limbajul 


pretins universal al desenelor animate 
fără text prezintă chiar si el dificul- 
tati de înțelegere. Noţiunea de vina- 
toare e înțeleasă numai de la şapte 
ani în sus; noțiunea de dubiu, șovă- 
ială, îndoială nu e percepută de nici 
un copil: pentru „furia“ unui perso- 
din copii propun echiva- 
lentele „plinge“ sau „ride“ etc. 

Se pare deci că esentiala contri- 
butie la formarea unui telespectator 
o aduce el însuși, prin participare 
opțională la programe şi spirit critic 
permanent. În acest fel se poate 
considera că influenţa televiziunii se 
exercită imediat şi complex, putind, 
evident, modela un tip de telespec- 
tator, niciodată însă izolat de con- 
textul spiritual al poporului din care 
face parte şi. de climatul cultural. 


Cine studiază teleinfluenta 


Teleinfluenta avînd o intensitate 
şi o arie de’ manifestare considera- 
bilă, în Italia i se consacră cercetări 
de măsurare într-un volunT și de o 
calitate impresionantă. Umberto Eco 
citează, în acest sens, Centrul de 
studii audiovizuale al Facultăţii de 
Ştiinţe-Politice din Florenţa, Insti- 


tutul de Etnologie din Perugia, Insti- 
tutul de Pedagogie din Padova și cei 
din Roma, Centrul de Apărare 
Socială din Milano, Școala superioară 
de mijloace de comunicare în mase a 
Universităţii catolice, Institutul Ge- 
melli din Milano şi alte organisme, 
organizaţii şi instituții interesate, de 
la caz la caz, de tonusul social-politic 
al programelor, de reacțiile psiholo- 
gice sau fiziologice ale spectatorului, 
Radioteleviziunea italiană e preocu- 
pată la rîndul ei — prin specialiștii 
serviciului de sondaj al opiniei, prin 
serviciul de programe. experimen- 
tale şi printr-un mare număr de 
consultantii ştiinţifici externi — de 
felul în care reacționează publicut la 
ceea ce vede și aude, Datele culese 
sînt prelucrate și transformate la un 
centru mecanografic, în tabele mate- 
matice si cataloage ştiinţifice. Aceștia 
sînt — zice „L'Espresso"” — parametrii 
cuceririi si dominării spectatorului. 


Atitudinile tipite 


Marota indicilor 


Ce indici polarizează și orientează 
uriașa cantitate de informaţii ob- 
ținută? i k 

indicele de ascultare şi privire: 
finalitatea e, aici, informativa $i edu- 
cativa. Se cercetează coeficientul de 
telespectatori pe clase sociale, pro- 
fesii, sexe, vîrste, regiuni, ore de 
transmisie. O statistică întreprinsă 
de „Clubul Turati” relatează că mo- 
mentul de vîrf al receptionarii pro- 
gramelor e ora 21 (12 milioane tele- 
spectatori la programul 1,2 milioane 
la programul ll). Momentul de minim 
e la închiderea emisiunilor cînd se 
mai află în fata televizoarelor apro- 
ximativ un milion de oameni. Indi- 
cele de privire-ascultare determină 
modificări corespunzătoare în alcă- 
tuirea si ierarhizarea rubricilor. 

Indicele de satisfacţie: e unul din 
indicii care preocupă mult şi tele- 


- vitiunea britanică și cea franceză, 


Televiziunea italiană stabilește o oare- 
care medie a gustului dar, cum decla- 
ra cîndva dr. Ettore Barnabei, direc- 
torul general, nu se consideră anga- 
jată în respectarea acestei medii, 
căci ea exprimă depotrivă şi un anu- 
me imobilism al cerințelor telespec- 


42. 


4 


i Italia, tara marilor spectacole 


artistice, religioase, civile, peisagiste, 
a adoptat televiziunea 
ca spectacol prin excelență 


tatorilor. Se apreciază că e necesar ~~ 


a se stabili în baza căror rațiuni mo- 
rale, estetice, politice, spectatorul 
preferă un program sau altul si să 
se facă pași înainte spre inventarea 
unor forme noi de influențare în 
acel sens. Se studiază nu numai ratiu- 
nile de conţinut ci şi cele formale, 
determinate de ritmul, tensiunea, 
complexitatea unei. emisiuni si chiar 
cele tehnice, ilustrate de natura com- 
poziţiei cadrului, ecleraj, densitate a 
imaginii. ; 
Criticii itatieni manifestă unele 
îndoieli cu privire la testele destinate 
cercetării indicelui de satisfacție. 
întrebîndu-se, printre altele, dacă e 
destul de larg investigată sfera inte- 
reselor (familiale, umane, sociale, 
politice, economice} dacă e exami- 
nată cu suficient spirit analitic pers- 
- pectiva (actualitatea, intersectările ei 
cu trecutul și viitorul), precum şi 
gradul de emotivitate al telespecta- 


să primească, adică să audieze, să 
privească, In materie de televiziune, 
programele vor putea cîștiga în cali- 
tate abia atunci cînd publicul va de 
*veni pretentios și critic“. 

De aceea se consideră că televiziu- 
nea însăși e datoare+să descopere 
forme mai intime de colaborare cu 
telespectatorul și să-i dezvăluie ne- 
mijlocit preocupările ei de laborator, 
inaugurind ceea ce s-ar putea numi 
o introducere în televiziune pe micul 
ecran. 


Idolii și prestigille 


Idolii televiziunii sînt vedetele, 
cîntăreții de muzică ușoară, actorii 
comici, prezentatorii (si în Italia — 
la același capitol — comentatorii si 
crainicii), Ei stau sub acea sabie a lui 
Damocles care în teledictionar se nu- 
mește indicele de popularitate. Ser- 


biografiile cintaretilor relatate pe” 
larg de presă, aventurile lor, decla- 
rațiile, opiniile asupra produselor 
comerciale, etc.). Mina propune dra- 
gostea (împărtăşită), camaraderia, 
ambiția independenţei, vocaţia artis- 
tică întemeiată pe un solid sentiment 
al profesiei. Celentano e un moralist ` 
mic-burghez, sentimental, mistic, 
practicind rock-ul cu un fel de ‘umi- 
lință, aparind în postura unui sot 
și tată exemplar. Rita Pavone e mitul 
contestării în forme vesele, copilul 
bun care reface armonia dintre pă- 
rinții certati, dragostea lipsită de 
tragedii. Tognozzi şi Vianello, actori 
de parodie, exprimă ironia telespec- 
tatorilor la adresa emisiunilor și 
personalităților care s-au perindat 
pe ecran, „autocritica“ blajină a 
direcției programelor. ` 
Deocamdată nu se măsoară coefi- 
cientul de antipatie — cînd, de ce gi 
cum un personaj începe să se bucure 


man pomenit la început, nici din ce 
am văzut, nici din cele cîteva cărți 
răsfoite — că se poate 
„strigoiul-video“, „drogul teleimpus"” 
etc. Insinuarea televiziunii în case și 
oraşe este un fapt ce iscă firesc neli- 
nişti şi întrgbări. Capacitatea ei de 
înrîurire-e largă si nu încape îndo- 
ială că prin mijloace specifice şi mito- 
logia-i proprie poate determina 
anumite mutații pozitive în gîndire, 
sau, ca revers, o sărăcire a vieţii 
spirituale. Dar spiritul critic al tele- 
spectatorului începe, la rîndul său, 
să devină un factor ordonator efi- 
cient iar reacţiile opiniei publice, 
condensate în critica de specialitate 
un altul, Perspectiva ne îmbie cu 
viziunea unui raport osmotic, . de 
echilibru constant, între teleast și 
telespectator, într-o ambianta fertilă 
de cultură modernă. 


Valentin SILVESTRU 


ale personajelor lui Disney nu sint percepute in semnificația. lor exactă de către copii. (După „L'Espresso“) 


torilor. Deoarece scopul declarat al- 


stabilirii indicelui de satisfacţie constă 
în suscitarea unei mereu mai intense 
participări emotive. 

Indicele de persuasiune: „L'Es- 
presso" îl denumeşte „indicele secret 
al realizatorului“, precipitatul care 
rezultă din creuzotul eforturilor, 
combinațiilor, ipostazelor, experien- 
telor, preevaluărilor acestuia. Gaze- 
farul italian pretinde că tehnica 
persuasiunii ar trebui şi ea dezvăluită 
publicului, pentru a-l înarma cu po- 
sibilitati critice noi. 

Aici i se rezervă rolul cel mai în- 
semnat criticii de televiziune, care e 
privită în Italia cu toată seriozitatea. 
ca un instrument de corectare a pro- 
gramelor si de apărare a telespecta- 
torului. Cronicarul e apreciat drept 
omul care, cel dintii, îi sădește spec- 
tatorului rezerva critică fata de ceea 
ce vede, Apoi îl obligă să-şi constituie 
preferinţe, să selecteze, să aibă tăria 
de a închide aparatul și de a-l des- 
chide numai la anumite rubrici. Să 
pretindă cu glas tare. Să participe la 
elaborarea politicii. televiziunii. E 
interesant de amintit că si în presa 
franceză, înti-o, drastică luare de 
poziție, Pierre Moinot, fost director 
general al literelor si artelor, aprecia 
că „trebuie săi învăţăm pe oameni 


Ca 


viciile de sondaj stabilesc cu certitu- 
dine si cu periodicitate lunar& acest 
indice. El nu e tot una cu indicele de 
notorietate; in 1968, Claudio Villa, 
de exemplu, era pe locul doi ca noto- 
rietate, dar pe locul patru ca popu- 
laritate. Notorietatea e în funcție de 
frecvența aparitiilor, de calitatea și 
dimensiunile întregului program în 
care apare vedeta cu pricina, Am 
văzut o întreagă familie pardsindu-si 
toate ocupațiile si luînd cu-asalt lo- 
curile din fata televizorului ca să-l 
admire pe Gianni Morandi. Totuși 
indicele de notorietate e foarte insta- 
bil si nu cred că e realmente operant 
pentru factorii de televiziune; poate 
mai curind, pentru impresari, case 
de. discuri, producători de fiime. În 
schimb, indicele de popularitate mă- 
soară ufa din dimensiunile înrturirii 
televiziunii. Profesorul 
Alberoni pretinde că, prin idolii ei, 
televiziunea 'a creat „o elită fără 
putere instituțională“, oferind însă 
modele de comportament ce influen- 
țează puternic comunitatea privito- 
rilor. Distincţiile săvîrșite de vedete 
în teritoriul moralei, vieţii sociale, 
esteticii capătă o valoare. universală 
și o extraordinară putere de propa- 
gare. Sint examinate și cîteva cazuri 
(care trebuie coroborate, evident, cu 


Francesco; 


/ 


de antipatia publicului; si încă nu 
s-a răspuns la întrebarea dacă tele- 
viziunea — care creează, neîndoiel- 
nic, notorietate și popularitate — 
poate determina și prestigii... După 
părerea mea, nu; cel puţin în faza 
ei actuală. În televiziunile occiden- 
tale, tele prestigiu poate obţine uneori 
producătorul-realizator, artist inde- 
pendent, de tipul Averty. Din. pla- 
cuta convorbire pe care am avut-o 
cu reputatul dramaturg Aldo Nico- 
taj, unul din realizatorii italieni, a 
reieşit că în italia situaţia are încă 
anumite particularităţi și că producă- 
torul dispune de posibilități mai 
vagi și mai sporadice de a se impune. 
n genere cred că acum televiziunea 
poate doar confirma prestigiile oa- 
menilor de știință si artă, bizuindu-se 
pe ele, sporindu-le’ uneori, -prin 
forța și întinderea auditoriului, nici- 
odată ‘formindu-le. lar prestigiul 
teleastului e, deocamdată, prea spe: " 
cios şi funcţional ca să poată fi vali- 
dat în sfera culturii şi integrat axio- 
logiei acestui domeniu. 


»Strigoiul-video"...? 


Nu am impresia — nici din comen- 
tariul atît de amplu al colegului ro- 


corespondenţă 


La întrebarea pusă de Televiziune 
prin programul „Vrei să ne întil- 
nim sîmbătă seara”, Nelu Şendrea 
din Cluj răspunde: „nu, nu mai 
vreau". 

E totuși cam devreme, stimate 
corespondent, pentru hotariri atît 
de definitive. Să mai așteptăm. 

Cine acordă, întrebaţi dumnea- 
voastră, „trei stele“ unor filme ca 
„Încurcăturile ge la colegiul...“, 
„lubeşte-mă“, etc? Să vă spun drept, 
asta mă întreb și eu, adeseori, 
_S.N, din Craiova exprimă unele 
(îndreptăţite) rezerve cu. privire 
ja cantitatea prea mare de filme 
mediocre: care s-a aglomerat în 
ultimul an pe micul ecran, Cores- 
pondentul pretinde (și are dreptate) 
© rigoare mai accentuată în selec- 
tie şi — dacă e, posibil: — o precri- 
tied avertizatoare.- -x mee pa 

E posibil. Foarte indicată ar fi 
această precritică chiar ta alegere. 


A aaa 7 


37 


vorbi de. 


7 
d PDA ru, Ce. DP n Pia la 


BA AS 


ais 


. 


pe DE oe a ă ee ae PE eee Se > T tee 


II Ţa f, Pai 
La 4 


Să ne ferim de greşeli nu din teamă, 
_ ci din simţ de răspundere. 


DEMOCRIT 


Iubeste adevărul, dar iartă gresala. 


VOLTAIRE 


Cronica 
spectatorului 


În corespondenţa lunilor aprilie-mai, trei 
filme au dominat „ecranul“: dintre filmele 
româneşti, „Răutăciosul adolescent“, dintre 
filmele străine — spre sincera noastră satis- 
facţie — capodoperele lui Antonioni: „Noap- 
tea” şi „Eclipsa”. 


»Rautaciosul adolescent” 


Dintre numeroasele scrisori, 
cele ale cititorilor: 
ELENA CONSTANTINESCU — lași; 
ULISE VINOGRASCHI — str. Vasile Lupu 
21, Galaţi: 
N. DUMITRESCU — Bd. Păcii nr. 168, Bucu- 


resti; 

PETRONELA PARALESCU — str. Cremenea 
28, Baciu; 3 

ANDA GOANGA — Craiova; 
MARIA-MAGDALENA DINESCU — str, 
Verseni nr. 15, Bucuresti; 

MARIANA BELLU — com. Visina-Ole; 

GIL PITIS — str. Cazărmii 47, Bucuresti; 
G.M.S. — Bucuresti; 

ELFRIDA BAUMAN — Mărăcineni, jud. Bu- 
zău; 

G. BRUCMAIER — Bd. 1 Mai 6, Suceava; 
DINU CODREANU — str. Toamnei 126, 


remarcăm 


București; 

ELENA PETRESCU — str. Dobrogeanu 

Gherea 16, laşi; 

IOAN MANEA — str. Movilei 36, Galaţi; 
Interesantele lor opinii — favorabile şi 


defavorabile — am considerat potrivit că ar 
merita să stea la baza unei discuții pe care re- 
dactia a purtat-o cu regizorul filmului, Gheor- 
ghe Vitanidis. Pentru prima oară deci stri- 
sorile „curierului” nostru au fost confruntate 
cu opiniile, „la sursă“, ale creatorilor. (Citiţi 
în paginile 14—15 ale numărului nostru discu- 
tia cu Gheorghe Vitanidis). 


„Noaptea“ si „Eclipsa“ 


@ |. GIURCĂ — str. Cetăţii nr. 9, Alba- 
lulia: 

...„Noaptea” lui Antonioni, considerată ca 
un film excepţional de critica noastră cinema- 
tografică, a fost primită cu răceală și indiferenţă 
de publicul orașului nostru. Pentru a înţelege 
resorturile sufletești complicate ale eroilor 
principali, amindoi plictisiţi de banalitatea 
unei căsnicii fără relief, cred că publicultrebuia 
pregătit. Spectatorii grăbişi să guste o intrigă 
captivantă, rimin „deprimaţi” cind Antonioni 
desfășoară cu prea mare Incetineala starea de 
neliniște sufletească a personajelor... Toată 
derularea de intimplări anodine, în care nu se 
petrece nici un eveniment dorit de spectatori, 
nu are nici o atracție pentru cei sedusi de wes- 
tern-uri și filme polițiste. Este dificil să pă- 
trunzi În zbuciumul personajelor — dar tre- 
buie pătruns... În fiecare film al lui Antonioni 
există o faptă centrală, o faptă uneori cu aspect 
poliţist, alteori o pornire pe urmele unui feno- 
men sufletesc misterios care apare în primele 
secvenţe și se prelungește pina in final. Inte- 
legerea unui astfel de film — după cum spunea 
Sadoul — nu se face dintr-o singură vizionare 
ci printr-o revedere și reflectare continuă asu- 
pra înlănțuirii faptelor și imaginilor. Unii au 
fluierat în sala de spectacol, alții au admirat 
şi premiat filmele lui Antonioni. Atitudini 
contradictorii din care rezultă că orice ino- 
vatie În cinematograf este primită fie in mod 
absurd, cu neincredere, cu scepticism, fie cu 
un entuziasm nelimitat”. (N.R.: În altă ordine 
de idei, cum de v-a putut veni sub condei o afir- 
matie de acest gen; „vocea cinefililor din pro- 
vincie se pore că nu are ecou În revista dum- 
neavoastră” ? „Curierul” nostru nu vi se pore că 
vă contrăzice număr de număr?) 


@ S.P. — Iasi: 3 

seem Regin ca semnificatiqa in felul ei scurta 
cronică a lui M.G. din București (nr. 2/1969) 
în care se desființează, pur și simplu, „Noap- 
tea” lui Antonioni. Subliniez de asemenea răs- 
punsul dumneavoastră, prompt şi tranșant de 
data aceasta. Nu eram un adept al lui Antonio- 
ni. „Aventura” mă contrariase. „Noaptea“ mi-a 
înlăturat orice reticenţă. Este un film excep- 
tional... O muzică perfectă, dar desigur oricit 
ai explica cuiva frumusețea celor trei sunete 
grave care deschid Simfonia V-a, imposibil 
să obţii un rezultat dacă respectivei persoane 
nu-i place muzica. lată de ce aţi avut dreptate 
în răspunsul dumneavoastră către M.G. De 
altfel, se pare că M.G. nu a fost departe de un 
înţeles al filmului atunci cind referindu-se la 
personaje afirma „că acestea nu ştiu ce să ia 
din viaţă și ce să facă cu timpul. Răminea însă 
să surprindă această idee și în măiestria po- 
veștii cinematografice”. 

@ DOINA RĂDULESCU — şos. Olteniţei 
67—69 Bucuresti: 
~ sAm auzit pe cineva reproșindu-i lui An- 
tonioni că în „Eclipsa“ a lungit nefiresc sfirsicul, 


38 


că filmul s-ar fi putut termina foarte bine pe 
scena despărțirii celor doi: Vittoria, indecisă 
şi nemulțumită coborind scările, Pierre — 
repunind telefoanele în priză si reluindu-si 
activitatea. Dar „camera“ lui Antonioni nu se 
putea opri aici. Obosită, fără să fi găsit certi- 
tudinea, ea revine cu o obsedantă insistenţă 
pe drumul Început cu atita angi, Toate 
„int la locul lor: schela, butoiul în care apa se 
scurge Încet-incet, stfopitoarea din c 
trecerea de pietoni cu benzile albe pe asfaltul 
cenușiu, autobuzul; din ce În ce mai obosită, 
„camera” revine asupra acestor amănunte, 
asupra unor siluete fantomatice, pină cind se 
fixează cu un suprem efort pe lumina puter- 
= a unui bec. „Eclipsa“ să albă vreo speran- 
gar” 


@ TRAIAN MICAN — 
24—26 Arad: 

„.„„Pare mult mai ușor să priveşti un film 
decit să înveţi a-l citi, Totuși, gi filmul are se- 
mantica, stilistica și sintaxa sa. Spre exemplu, 
eu nu sint deloc intrigat de Încetineala cu care 
Lidia se plimbă prin Milano (in „Noaptea'”) si 
nici de ariditatea priveliştii de ziduri betonate 
și sticlă. Înţeleg că acest peisaj este un peisaj 
mental, filtrat prin conştiinţa eroinei, fiind 
În același timp obiectiv ca o fotografie şi subiec- 
tiv ca o conştiinţă. Antonioni nu face descrierea 
lumii înconjurătoare, ci o analizează, forează 
În interior, de unde ia probe pe care le anali- 
zează, scrupulos, sub microscop. Realul e res- 
pectat nu prin acumularea aparengelor ci prin 
eliminarea a tot ce nu e esenţial...” 
a? MIRCEA POP — str. Avram lancu 

ui 

.„„„Noaptea“ e un film cerebral, de o luci- 
dicate excesivă. Am stat incordat, crispat, două 
ore și apoi am meditat, am reluat, am refăcut 
secvențele, profund impresionat. Mai bine de 
7 ori la „Noaptea“ decit de 2 ori la „Angeli- 
ca"!... Mă mir că s-au publicat afirmaţiile sen- 
tentioase ale lui Stefan Culcear din Reșița, 
atit de nedrept și față de criticii competenţi. 
La Cluj, filmul a rulat două săptămini cu sălile 
arhipline..." 

@ MARIA-MAGDALENA DINESCU — str, 
Verșeni 15. Bucuresti: 

„.+„ După un final ca cel al „Eclipsei”, unii 
preferă să ia Carbaxin, alşii les înjurind, cei 
mai multi năuci. Eva Havas — În cronica din 
nr. 4/1969 — găsea acest final de o „neasemuită 
îndrăzneală cinematografică”. Cred că avea 
dreptate.“ ° 


Bd. Republicii 


Pro Lelouch 


@ ....Am o nemulțumire faţă de alunecarea 
spre manierism a unora dintre criticii nostri de 
film pe care-i urmăresc cu interes și respect. 
E un manierism al „problematizării". Eu cred 
că sint necesare și filme fără probleme MARI. 
Filmul lui Lelouch are problemele lui. Obișnui- 
te, dar nu banale, Poate că sint necesare și 
filme, pur si simplu, frumoase. Comportamen- 
tul celor trei din „A trăi pentru a trăi este 
perfect veridic. Ce putem face dacă viata are 
şi culoarea roz — desi mie, culoarea din film 
mu mi se pare chiar atit de roză! Poate acea 
Înţelegere a oamenilor unul faţă de celălalt, 
poate lipsa de egoism și orgoliu prin care se 
evită dramele — ele să dea acea impresie de 
roz? Dar viata este si asa. De ce atunci pe 
ecran să Infășişăm numai drame fără ieșire! 
De ce calitatea unui film să se măsoare doar 
prin numărul minutelor de durere insuporta- 
bilă pe care ni le provoacă! Nu cred că Le- 
louch se joacă, că Lelouch nu e suficiént de 
profund pentru a înţelege și problemele grave 
ale vieţii. Desi, în „A trăi pentru a trăi” el 
face într-adevăr, după părerea mea, o mare 
greșală: el prezintă cele mai profunde gi se- 
rioase proleme ale vieţii (este vorba de obi- 
ectul reportajelor) într-un ambalaj care le 
diminuează din importanță”. 


p L.A. — București 


„Viîrstele omului“ 


@ ....Aşacum dintr-un lagăr eo victorie dacă 
scapă unul din cei 200 cigi incearcă evadarea, 
la fel si aici: e o victorie dacă 5 din 50 de spec- 
tatofi izbutesc să evadeze din perimetrul care 
se cheamă „Pentru incă puţini dolari”, „Noap- 
tea e făcută pentru a fura”, „Riscurile mese- 
riei” — şi ieşind din cinematograf —_ „Vir- 
stele omului“, să spună nu că „e bun“ ci: 
„mi-a plăcut“! Ar însemna că mai sintem încă 
apți să privim înapoi, Eu i-aș premia pe re- 
alizatori, un premiu pentru cel mai bun film 
național. : 


DANIEL — Constanţa 


„Regizorul Alecu Croitoru a vrut să facă un 
film despre folclorul românesc și nu înțeleg 
de ce nu l-a făcut. Pentru că o atitudine onestă 
faţă de creaţia folclorică impune tratarea ei 
ca o entitate care nu poate fi prelucrată sau 


aranjată fără a-şi pierde forţa și originalitatea. 
Din nefericire, tocmai la asemenea prelucrări 
şi aranjări asistăm în recenta producţie a stu- 
dioului București. Strigăturile sint hăulite 
languros „ca la teatru“, melodiile populare 
sint interpretate cu inflexiuni vocale care tră- 
dează Conservatorul si singurul procedeu teh- 
nic pe care par a-l stăpini realizatorii este lin- 
ceda filmare cu Încetinitorul, folosită ca un 
făcut tocmai în mijlocul celor mai animate 
secvenţe (descintecul). Se pare că realizatorii 
filmului au fost intimidaţi de vigoarea folclo- 
rului românesc și au căutat să-l mai tempereze 
prin stilizare. Astfel, în locul unui șir de scurt- 
metraje oneste care s-ar fi limitat la inregi- 
strarea cutărui sau cutărui obicei popular (si 
cită nevoie am fi avut de asemenea scurt-me- 
traje!) ni se prezintă un lung-metraj preten- 
ţios, un amalgam de fragmente de obiceiuri 
populare, reunite printr-o intrigă puerilă din 
care nu lipseşte un simbolism facil și ridicol... 
Singurul lucru într-adevăr semnificativ este 
extraordinara vitalitate a folclorului nostru 
care, chiar maltratat, mai reuşeşte totuși să 
me placa”. 


N. DUMITRESCU — Bd. Păcii 168 
București 


„Neînţelesul“ 


9 Filmul lui Comencini rulează de citeva luni 
în Capitală, dar din diferite motive nu am 
reușit să-l văd pind mai zilele trecute. Auzisem 
multe lucruri bune, știam că este vorba despre 
© Introspectie În viata unor copii, ştiam că 
pegia este semnată de un regizor cunoscut, 
Deci m-am dus cu oarecare încredere, dar 
m-am înșelat. Tin minte că în urmă cu cigiva 
ani melodrama „Femeia necunoscută” a fost 
bună dreptate desfiinţată de către critică, 
pă părerea mea, „Neinţelesul' nu e cu 
nimic mai presus de acea „catastrofă. Nu 
avem altceva decit o inlănțuire de multe, prea 
multe situaţii artificiale care dau impresia că 
au fost căutate cu luminarea de o armată de 
specialişti. Copilul neingeles este pus în tot 
felul de împrejurări în care să se vadă clar 
În ile lui bune, chiar dacă absolut în toate 
le lucrurile se termină prost. Toată lu- 
mea observă asta, numai tatăl copilului este 
pus de autor să înțeleagă totul pe dos. Cele 
mai obişnuite întimplări sint transformate În 
drame insolubile gi sfisietoare. $i pentru că 
suita de întimplăr! lacrimogene i s-a părut 
scenaristului că nu a fost destul de convingă- 
toare, filmul culminează cu moartea neinţele- 
sului şi cu mult aşteptata înțelegere din partea 
tatălui. Un film de minus trei stele”. 
AUREL CANJA 
» Bd. Leontin Sălăjan 31 A Bucuresti 


Contra-cronica 
spectatorului 


Pro Polanski 


Sintem comozi. Contemplim pasivi, nemul- 
qgumiti dar pasivi, greșelile care se fac în jurul 
nostru și care nu ne privesc direct. Sintem 
orgolosi. E de-ajuns ca o meschină nedreptate 
să atingă mica noastră lume, mică dar a noas- 
tra, pentru ca să izbucnim revoltați. Nu vă 
faceți, deci, iluzii, mi-ati oferit și pina acum 
destule ocazii să fiu „contra“, dar... nu merita 
osteneala. Acum mă simt obligat s-o fac, ca 
pe un act justiciar. Nu se poate altfel, mi-a 
fost lezată una din marile mele iubiri. Ea se 
numește „Cuţitul în apa’. 

Încep cu inceputul. Cu titlul, ca să-mi gi 
argumentez varianta personală. Deoarece în 
original — „Nâz w wodzie“ — el este ambiguu 
(în limbile slave nu există articol enclitic), am 
optat pentru traducerea poate mai puţin uzu- 
ală, dar, zic eu, mai exactă, cea adevărată în 
intenţia autorilor. Pentru că sună, astfel, ca un 
strigăt marinăresc de alarmă („om la babord!") 
cheia însăși, ideea filmului. A căzut un cuţit în 
apă. S-a scufundat, a dispărut. Pericolul, prin 
translaţia de simboluri, este evident şi iminent: 
non-conformismul tinărului intrus se va pierde, 
va trece, lent dar ireversibil, în liniştea și tihna 
caiduga a unei vieţi compuse din convenționa- 
lisme, se va topi in bunăstarea confortabilă 
gi anostă cu care se intilnește pe iaht. S-au 
ciocnit două lumi, două concepţii de viata. 
De fapt, două ipostaze ale aceleiași menta- 
lităţi, dar aflate la nivele diferite, despărțite 
În timp de ceea ce s-ar putea numi (eventual) 
experienţă de viaţă. Nu există decit un singur 
personaj, prins, ca intr-o ilogică ubicuitate, 
în două faze ale evoluţiei sale. O spune chiar 
Krystina, raisonneur-ul filmului, explicit, ceea 
ce intuisem deja din gesturi, din frinturi de 
vorbe: „și el era ca tine”. Andrzej, un fost 
„copil teribil”, gata să dinamiteze conformis- 
mul, refuzind așezarea in numele sfintei neli- 
niști în căutare de altceva, mai nou, mai 
altfel. Și iată-! pe Andrzej acum, după ce a 
consumat experienţele juneţii, primind replica 
nostalgică și acuzatoare a propriei sale imagini 
la timpul trecut. Dar nu e posibil decir un 
singur sens. Frumoase dar gratuite, reacţiile 


i 


tinărului stirnesc doar duiosie, raportate la 
viitorul previzibil, oferit chiar vizavi. Avertis- 
ment şi scepticism. Scepticismul lui Polanski 
în însăşi utilitatea avertismentului său. Tinărul 
lui erou nu este decit un termen al demon- 
strației. Și demonstraţia se inchează precis 
şi percutant în ceea ce inclin să consider cheia 
de boltă a filmului: în scurta încăierare ad-hoc, 
care urmează căderii cuțitului in apă, băiatului 
i se rupe un nasture de la cămașă; dintr-o dată 
el devine infiorător de preocupat de găsirea 
acestui obiect cit se poate de casnic. Dintr-o 
dată el a parcurs ani întregi de viaţă şi de... 
parvenire. O întreagă evoluție într-un simplu 
viraj de comportament. Demonstrația e com- 
pletă, termenul de comparaţie poate lipsi de 
acum, conflictul se conţine în sine, inclusiv 
deznodămintul. 

As putea pune punct aici și să semnez cu 
veleităçi de critic foarte sumara mea cronică- 
argument. Dar abia acum intru în subiect... 
Polemica de care pomeneam la inceput por- 
nește de la o nedumerire iscată de cronica 
inserată în prestigioasa dv. revistă. Mise pare 
atit de superficială, atit de tangenţială si de 
impresionistă, Incit pentru absența adevăratei 
şi necesarei disectii analitice nu văd decit două 
posibilităţi: ori critica n-a Înţeles filmul, ori 
n-a „vrut” să-l înţeleagă. Optez (nu doar din 
amabilitate) pentru a doua ipoteză, dar... cu 
atit mai rău. Numai că pare bizar. Si-atunci 
nu-mi rămine decit să fiu derutat și nemultu- 
mit. Este adevărat, spațiul este cel descris, 
timpul — cel de weekend, personajele — 
cele care se confruntă așa cum ni se spune. 
Dar, doamne, cit rămine dincolo de aceste 
elemente primordiale! Și cite se mai pot spu-“ 
ne... Nu mi se pare eronat, de pildă, să asimi- 
lez „universului damnat“ dinfi Im tripla unitate 
antică, de loc, timp gi acţiune, Mi se pare ero- 
nat, însă, să se afirme că „pe laht nu se Întim- 
plă nimic”. O, cite se întimplă! Dar, ca să 
vezi, e nevoie de un singur lucru, foarte sim- 
plu: să citeşti printre... fotograme. Pentru că 
pelicula este, de la un capăt Igaltul, o succe- 
siune de metafore, fiecare obiect — de la cuţit 
pind la geamandură —e un simbol, fiecare 
gest e încărcat de semnificaţii, fiecare replică 
Își etalează rezonanga,compunind ca într-un 
„puzzle“ o imagine unitară. În sfîrşit. năvodul 
aruncat de Polanski ajunge mai în larg (sau 
mai în afund) decit cred cronicarii: nu din 
Infumurare şi nici din „necunoştință de cauză” 
refuză Andrzej adevărul rostit de soţie ci pur 
și simpluzdin comoditate, ca să nu-și complice 
existența cu probleme (grave, dar acceptabi- 
le) care i-ar dezechilibra rostul pe lume, cu 
multă trudă căpătat... 

S. SERGIU 


București 


„Cînd voi fi mort si livid“ 


»Filmul surprinde viata aga cum este, nu 
Încearcă să menajeze pe nimeni şi nu încearcă 
nici măcar scuze, Loveste cu cinism, rizind 
amar, batjocorind minciunile și o face pentru 
că numai șocul adevărului poate interveni 
Într-o viaţă în care domnește banalul de dragul 
banalului, nonsensul de dragul nonsensului. 
Oameni răi, abjecti, cruzi, proşti, felini, ur- 
mărind un singur gel; a trăi tru a minca... 
Chiar dacă finalul este pesimist, neizbutind 
altceva decit să ilustreze motto-ul printr-un 
pleonasm veritabil, el are marele merit de a 
refuza poveștile schematice, insensibile în faţa 


cotidianului”, 
DAN ALEXANDRESCU 
Str. Războieni 222 Braşov 


Poșta cronicii 
spectatorului 


Ira Monica Matei — Bucureşti: Aveţi perfectă 
dreptate, dar nu e suficient. 

Georgeta Gheorghe — Str.  lalomicioarei 
nr. 13, Giurgiu: Într-adevăr, nu aduceți nimic 
nou — dar scrieţi cu căldură. Vă mai aşteptăm, 

Adrian Popescu — Ser. Cezar Boliac ar. 11, 
Bucuresti: Problema «e interesantă dar cerea o 
mai mare densitate a ideilor, 

Dorin Popa — Tinca, judeţul Bihor: Slab. 


De la Disney nimic nou? 


sa Cit s-a vorbit in revista Cinema despre 
„Parisul vesel”, „101 dalmagieni”? Vă răspund 
eu — nimic, aproape nimic. Vorbesti cu cineva 
despre filmul animat: „De la Disney nimic 
nou!“ Citi au auzit de animația japoneză? 
Cine a văzut filmul lui Taiji lagubita — „Șar- 
pele fermecat"? Cine-l apreciază pe Norman 
McLaren? Citi credeţi că au văzut, cunosc sau 
apreciază filmele lui Arnka! Încerc să discut 
cu unii despre scoala poloneză de animaţie — 
nimeni nu ascultă, nimeni nu înţelege. Pentru 
public, filmul de animaţie e la fel de enigmatic 
ca arhitectura grădinilor Semiramidei sau a 
colosului din Rodhos. Mulţi te vor întreba ce 
este deosebit în „7 Arte”, în „Scurtă istorie” şi 
de ce au fost premiate aceste filme ale lui 
Gopo? Nimeni nu cunoaște regizorii sau pre- 


ea 


A 


Nimic nu seamănă mai mult a nevinovăție 


decit o nechibzuinta. 
WILDE 


Cunoaşterea greselilor e începutul salvării. 


EPICUR 


filul studioului „Animafilm”. Nimeni nu ştie 
de filmul „Sărutul“ al lui Sabin Bălașa sau de 
perspectivele studioului. În „Cinema“ nr. 3/ 
1969 se analizează starea de lucruri de la cine- 
matograful „Timpuri Noi” unde se prezintă 
majoritatea filmelor de animaţie. Răspunsurile 
primite de Adina Darian sint foarte exacte 
În ceea ce privește scopul cumpărării unui 
bilet la acest cinema. În afară că sala este in- 
fectă, publicitatea nu mărește cu nimic inte- 
resul publicului pentru gen. Marin Sorescu 
scrie regulat in revista dumneavoastră dar 
niciodată despre animaţie, cu toate că este 
directorul artistic al studioului „Animafilm”, 
Criticii ce scriu in paginile revistei nu comen- 
tează acest subiect și mă întreb dacă nu sint 
străini de producţia internă şi externă a ani- 
matiei. La rubrica „Curier“ se discută de zeci 
de ori asupra unui film pro și contra, regizorii 
sint urcați pe podium pentru ca apoi să fie 
trecuţi la esafod, are loc un continuu război 
Intre cei ce vor ca Alain Delon să scoată spada 
și revolverul cu cei ce-l vor doar pe Igmar 
Bergman, etc. Dar nimeni nu se luptă pentru 
„101 Dalmagieni" și „Parisul vesel“. Am văzut 
muşchii lui „Tarzan, omul maimuţă”, dar de 
cind nu l-am mai văzut pe „Poppey, marina- 
rul”... 


SERBAN SASU 
Str. Popa Soare 45, București 


Cititorii si „Curierul“ 


Am primit numeroase scrisori în care sint 
elogiate calitățile „Curierului” nostru. Am 


fost foarte mulţumiţi, dar preferăm in acest 


număr să facem un montaj al unor opinii cri- 
tice, fie ele și aspre, dar care ne interesează 
în aceeași măsură ca și „laudele“. 

— MIRCEA DRĂGĂNESCU — Sf. Con- 
stantin 31, Bucuresti: ,....Sint oameni care 
cred că dacă văd toate filmele și citesc 
toate cronicile capătă in mod automat toate 
drepturile. Acelea de a se apuca și ei 
de criticat. Nu văd rostul publicării unor 
opinii care n-au nici o tangenţă cu arta; 
căci filmul, domnilor, este mai intii de 
toate o artă. Vă place un film, duceti-va 
şi-l mai vedeţi o dată. Nu v-a plăcut, 
consideraţi că aţi dat 3 lei pe un loz în plic 
şi agi băut o citronadă ca să vă răcoriţi. Dar 
lăsaţi regizorii în pace. Nu veniţi în paginile 
acestei reviste conduse de persoane destul de 
înțelepte și cu un mare simţ al umorului (N.R. : 
vă mulțumim mai ales pentru acest comp nt) 
cu interpretări. acuzaţii sau laude la adresa 
regiei. Vorbiţi de actori, dacă au fost buni 
sau nu, dar nu intrați în zone interzise și 
periculoase. (Pe Blumen Sergiu, cel care în 
nr. 3/1969 şi-a exprimat durerea fata de felul 
cum a fost primită „Noaptea“ în sală, l-aș 
sfătui ca la următoarea ocazie să fie mai 
incisiv chiar dacă te alegi cu un ochi vinăt; 
pentru un film de-al lui Antonioni merită.“ 

— AUREL PETRESCU — Bucuresti: ...,,Sint 
convins că „Curierul“ ar trebui să nu mai cu- 
prinda tot felul de bazaconii ale unor cititori 
care-și caută publicitate, alături de articole 
semnate de critici competenţi ai revistei lu- 
nare. Sincer fiind, nu mă prea interesează de 
ce cititoarei A.B. sau tinărului C.D. le-a plăcut 
de două-trei ori filmele pe care le-au vizionat. 


Şi nici pe dumneavoastră... (N.R.: Bo pe noi, 
tot sier. ne interesează 

— Ing. AUREL PODARU — Beclean, jude- 
çul Bistriţa: ....Oumneavoastra ar trebui să 


explicati prin cărți poştale ori epistole, celor 
ce nu înţeleg, ceea ce trebuie înţeles. Vă rog 
insistent să nu ţineţi neapărat la părerile fie- 
cărui neavizat ce dorește un dram de falsă 
publicitate numai pentru că ţine să fie in dis- 
cordanţă cu frumosul. Doresc să triati mate- 
rialele mai ca lumea și să nu publicaţi orice. 
De pildă: eu o să susţin în trei fraze că „Rocco 
și fraţii să.” este o poveste stupidă, Dumnea- 
voastră o să-mi publicați aberatia? Nu credeţi 
că în felul acesta se încurajează părerea falsă, 
reavoinţa şi că in felul acesta pierdem cu toţii 

DĂSCĂLESCU NICOLAE student, 
Institutul de construcții, Bucureşti As 
vrea să ştiu de ce trebuie publicare pledoarii 
în favoarea frumoasei Angelica (in mai multe 
numere) cind cunoastem părerea criticilor şi 
a unui public iniţiat. Este drept că „de gustibus 
non disputandum“, dar ce s-ar întimpla dacă 
fiecare ar lua apărarea tuturor Angelicilor şi 
Angelilor? 

De ce să se repere lucruri discutate la ma- 
ximum: „Viitorul filmului românesc nu stă în 
rezolvarea unor probleme teoretice, de ordin 
general... climat propice talentelor... curaj... 
iniţiativă... talent, etc De ce această fra- 
zeologie? Invatim noi cinematografia româ- 
nească ce să facă | Cunoaste ea bine părerile 
noastre si fără prea multe cuvinte în plus. 

Sau de ce o scrisoare in care zint judecaţi 
actori cu reputaţie mondială? Păreri umile... 
dar nici așa. Sau o întrebare de prisos: „de ce 
sint filme proaste” 

De ce afirmaţii puerile: „am plins la un film 
şi un prieten a ris de mine 


V.BĂLĂNESCU — Satu Mare: 


„Aș vrea să știu la ce lucrează acum Antonioni?" 

Regizorul italian finisează un film turnat in America, 
„Zabriskie Point”, reflectind dramele de conștiință ale tine- 
rei generații. Vedeta filmului e Daria Halprin — o debutanta 
în care Antonioni are mare încredere, lată-i împreună, în 
pauza unei filmări. 


Sau citeva mostre: /După mine filme proaste 
nu există“, „Îmi plac artistele frumoase”, 
„Mi-a părut bine că în nr. 9 aţi evitat acele 
cronici ale filmelor care nu făceau altceva 
decit să umple paginile revistei”, iar sub acest 
citat alt autor notează: „De ce n-aţi prezentat 
cronici in nr. 9?" Oare redacția vrea să ne 
arate diversitatea părerilor? (N.R: Da.) 

În sfirşit bomba: „Cind il prinde pe Fantâ- 
mas!" Unde este interesul pentru artă? Dacă 
cineva spune o aberaţie ne mulțumim să scriem 
la nota redacţiei: „Așteptaţi-vă la o replică 
promptă din partea cititorilor”. 

De ce să nu fie încurajată originalitatea in 
locul simplei frazeologii si a repetării? Sint 
remarcabile în acest sens cronicile la „Frazii 
sălbatici” și „Billy mincinosul” și discuţia cu 
privire la cinematograf și adolescenţă. 


N.R: Deschizind paginile acestui- ,curier™ 
noi am fost conştienţi că nu vom publica doar 
scrisori demne de Voltaire, că vor apare muite 
păreri eronate, puncte de vedere cu totul subiec- 
tive care nu vor întruni unanimitatea şi chiar 
„copilării“. Dar noi nu ne-am gindit să stabilim 
© unonimitate Într-o artă atit de controversată, 
ci un dialog. $i nici un dialog nu se poate stabi 
prin intoleranţă faţă de părerile celorlalţi, Fi- 
reste că toleranța noastră n-a fost fără greş; 
noi Însă credem că am răscumpărat acele greşeli 
prin marele flux de scrisori interesante și foarte 
interesante care. ne-au fost trimise cu Încredere. 
În acest domeniu nu avem suspiciuni, Nu 
vrem să desconspirdm cite scrisori au mers 
indiscutabil la coş. $i mai departe, cine ne ga- 
ronteazd că ceea ce breferă N.D. de pildă din 
„curierul” nostru întrunește majoritatea păre- 
rilor? Cronicile citate de dinsul au tatimpinat 
suficiente obiecţii. Un dialog adevărat, care să 
conducă la îndepărtarea cit de cit a erorilor, nu 
se poate stabili bazindu-te pe ideea că „doar 
eu spun adevărul — ascultaţi-mă pe mine!” 
Foarte democratică, arta cinematografică are 
ocest păcat: ea îngăduie ca orice persoană să 
poată bate cu pumnul în masă şi să spună rds- 
picat „ceea ce-mi place mie, numai asta e bun”, 
Chiar dacă nu vom răspunde răspicat gi tâios 
fiecărei păreri, „curierul“ nostru va Incerca de 
fiecare dată să se opună unel asemeni atitudini 
de intolpranţă, continuind să-şi ia riscul de a 
publica scrisori ale lul x, y, z cu care a, b,c, nu 
vor fi de acord, Totodată, publicind cu mare 
plăcere opiniile gtit de.exigente ale'cfthorilor de 
mai sus — ne“ manifestăm fără echivoc dorinţa 
de a îmbunătăți nivelul rubricii noostre, dindu-i 
© consistență din ce În ce mal mare. În sfirsit 
— putin haz nu ne vo strica niciodată, nici nouă, 
nici cititorilor noştri, fie'ei cruzi sau biinzi. Un 
singur regret: apariţia noastră ingrată ne sileste 
să răspundem şi să publicăm opiniile ono- 
rabililor cititori, cu o Întirziere Între 3—4 luni. 


Din umorul cititorilor 


e Dacă ai deranjat spectatorii prin întir- 
zierea ta, fii consecvent și ridică-te in picioare 
cu cel puţin cinci minute înainte de sfirşitul 
filmului, pentru a-i deranja din nou. @ Dacă 
e afișat: „nu aruncaţi seminţe pe jos", aruncă-le 
în sus; va fi tras la răspundere un oarecare 
Newton și nicidecum tu. e Nu pune sacoșa 
cu cumpărături în faţa ta, căci s-ar putea să-l 
deranjezi pe vecin; pune-i-o direct în poală. 
© Dacă vizionezi un western nu-i preveni pe 
spectatori cine pe cine ucide. Ordinea nu are 
nici o importanţă și pind la urmă tot se topesc 
cu toţii. e Continuă nestingherit fumatul 
la ieșirea din sală chiar dacă ai ars haina celui 
din față. Fumătorul din spatele tău va avea 
grijă si de haina ta. 

„Maxime“ de A. PETROVICI. str. Gh. Dimi- 
trov nr. 34 — Arad, 


rs = = ea eee? | 
Catre 


Revista Cinema 


Referitor la sesizarea apărută | 
în revista dvs. nr. 4/1969, sub | 
title | „Martin sau Nelson?", vă 
comunicăm că cele semnalate 
sînt juste, 

Menţionăm cd fotografia la 
care se referă nota a fost exe- 
cutată de către cooperativa | 
Fotografia” din Bucuresti. 
S-a gtras atenția cooperativei 
ca pe viitor, înainte de repro- 
ducerea fotografiilor, să soli- 
cite avizul Casei Filmului. 
Totodată, vă mulțumim pentru 
sprijinul acordat $i vă asigurăm 
că vom acorda o atentie deose- 
bită editării fotografiilor de 
actori de film. 


| 
| Directorul Casei Filmulu 
| 


CONSTANTIN BOERIU 


martoi 


ocular 


GLINDA 


PROPRIULUI 
GUST 


Vrem 
să cunoaştem 
părereă dvs.! 

Primele 
anchete 
în. masă 
w A 
pe tărîmul 


filmului. 


Alain Delon si M 


md... (» 


40 


‘la Karnikova nu trebuie 


onica Vitti 
nu mai au nevoie de 
Eclipse 


recla- 


a") 


pier- 


De astă dată martori sînt cifrele. 

Fără a avea pretenția de a 

concura cu uzinele de son- 

daj. de tip Gallup; Direcția 

difuzării filmelor împreună 

cu Întreprinderea cinematografică a Muni- 
cipiului Bucuresti au inițiat o dată cu în- 
ceputul acestui an o serie de anchete-test 
care au ca scop învestigarea gustului publicului. 
Diagrama preferințelor furnizindcriterii de ori- 
entare nu numai criticii şi distribuitorilor de 
filme, dar reprezentind în același timp pentru 
chiar public oglinda propriului său gust, părerea 
unuj spectator nu mai rămîne doar o părere a- 
runcată la un colt de bulevard şi menită să se 
risipească în vazduh.-Ea este înregistrată pe un 
buletin, adunată și împărțită cu alte semene 
de ale ei și din suma suturor părerilor se în- 
cearcă să se calculeze ace! mass-media al opini- 
ilor iubitorilor si, poate; neiubitorilor de film, 
Pentru noi este abia un început. Pe terenul 
filmului nu au mai fost realizate sondaje de ase- 
menea proporții. Este un început pe care-l 
elogiem şi pe care-l sperăm continuat și ampli- 


ficat. Sistemul adoptat (Serv. presă: V. 
Nisipeanu): un buletin notat cu categorii 
pe profesie, nivel de studii, sex, vîrstă, 


conceput astfel încît spectatorul numai prin 
simpla rupere a taloanelor necorespunzătoare 
poate indica datele sale, fără a avea nevoie să 
folosească un mijloc de scris, ni se pare eficient. 
Pînă în prezent au fost realizate două son- 
daje la „Răutăciosul adolescent" în zilele de 
duminică 23 martie și luni 24 martie a.c., la 
spectacolul de vîrf de la ora 19. Un sondaj la 
Central, miercuri 14 mai, tot la ora de virf 
(19), la filmul lui Karel Kachyna, „Crăciun cu 
Elisabeta“, Se lucrează pentru lansarea 
unor anchete de masă care vor avea loc la toate 
cinematografele din Capitală din țară. 


Sn. % 
insă 


Să începem cu începutul: 

„RĂUTĂCIOSUL ADOLESCENT" 

Duminică 23 martie au fost distribuite 1 100 
buletine de sondaj pentru întreaga capacitate 
a sălii „Republica“ (1 100 locuri). Au fost tna- 
poiate 1 060, din care au fost notate cu: 


foarte bun ..ceeresessees REITIT 25,7% 
bun AE ON S pe ea ee eee 
mediocru da di Visele 13 Y, 
slab y 10,2%, 
neidentificati 9,6%, 


Spectatorii care au dat mențiunea , 
bun" au fost repartizaţi pe Drofesii. grad de 
studii și sex, după cum 


urmează: 


Intelectuali SN wis e ae cuie eV Roe 
studenți So CEO ate o Fawn ee 
functionari > ae oe 11,7%, 
muncitori, tehnicieni i ci AAA 
elevi CREE: CORRS iene. yA 
catnice, pensionari . ERE 4 APA 
neidentificați set oie A SIG 
din care: 
bărbați A Sag kt ae ree aA 
femei dn tt RR E PA 


Spectatorii 
fost repartiz 
astfel: 


intelectuali , SAP U EWN dae otha o's | COREE 
AAT N a WANOA A TE ONT A A 
funcționari = eh aces ceia aa SO 
muncitori și tehnicieni se ăi las oe RO gees 
elevi as Ae. sey Se. 49% 
casnice, pensionari `... eee A 
ceidșatiticati os ee fre sera coe 
din care: 
bărbaţi CE Nr ea at e a ri 
femei Meee d ea A „46,3% 


ee SO n 


„CRĂCIUN CU ELISABETA" 

La „Central“ au fost distribuite numai 180 
buletine pentru capacitatea sălii de 388 locuri, 
deşi sondajul a fost făcut tot la ora considerată 
de virf (19) din care au fost înapoiate 178, 


foarte bun .. ata d cae 42960, 
i a E DANS oa REM De ee 49,44°/, 
MOCOU mat wks sb «0534444995 
Slab conde Fh Ce ua edi 8,98%, 


Reluăm din. nou calificativele extreme pen- 
tru a le defalca pe profesii, grad de studii, sexs 
„foarte bun“ 


intelectuali =. »...... 28,5%, 
studenţi E ete e ui. 40,4% 
muncitori, tehnjcieni 119% 
funcelonatt? 5 pipi dit eee. e 9,6%, 
elevi pei eee ie ses 9,6%, 
din, care: f 
bărbați WE eer eee, 
femei 33,4% 
„slab" 
intafectdalt ct asi ca iara cae ta de 19% 
studenţi În d ce RIN aste OARE see 1,9% 
muncitori, tehnicieni 1,2% 
funcționari 44% 
casnice 0,6% 
din care! 
bărbaţi dn AA e e At ho A 
femei pa SR ev A 


Numărul redu s de Spect atori in comparatie 
cu criteriul de apreciere fata de film, pe ansam- 
blul pozitiv, se datorează, credem, în primul 


-când proastei programări (în cuplaj) cu „EGH p- 


sa“ și insuficientei reclame care să-anunțe cine- 
filul că se află în fata unui film care nu trebuie 
Li 


pierdut. 
Simona DARIE 


lată în acest sens o mărturie 


consemnată 
la fata locului 


Crăciun Cus Angelica 


„nu s-ar mai povesti. Așa însă, s-o iau de la 
înce put. 
lui Karel Kachina la cinematograful Cenţial. 
Pina la orele 19 rulase (ca de multe zile încoa= 
ce) „Eclipsa“. Venisem mai de vreme ca nu 
cumva să nu găsesc loc la „Crăciun cu Elisa- 
beta“, pe care-l scăpasem în Spectacolul de gală 
de la Republica. Mi-am duat biletul fără nici o 
dificultateMcred c&.nu erau: mai mult de 'doi- 
trei tot așa de hotărîți că mine) şi am așteptat 
ca să s sfirşească „Eclipsa? ca să intru. Afară 
ploua, Bulevardul totuși, ticsit. Lumea se În- 
ghesuia pe subxumbrela si pe sub portate. Să 
se adăpostească, să se distreze e mai intrau şi pe 
la cinematografe. Discuţii Ezitări. La Central 
un afiş mare și fotografii îmbietoare. . Alain 
Delon si Monica Vitti. Citiva tineri s-au decis, 
au intrat şi cînd să i cumpere biletele au aflat cu 
stupoare și din ) pura tenrpp larg —că de la 
19 h. în sus nu mai e Alain Delon ci Elisabeta. 
Din nou discuţii, de data ante cu caserita: 
- De ce nu anunţaţi? Ba am scris acolo, 
peste afisul “ 'Eclipsei" ... — Ce fel de filme? — 
Ceh. — Cu cine? 

- et 2 


— Hai*ba, cine ştie ce o fi si.o mai;eheamă 

Elisabeta! 

N-am nimic cu Antonioni. Dimpotrivă. Bine 
că am ajuns să n-avem loc de;el, Dar nu-i păcat 
şi de Karel Kachina? Nu s-ar putea asigira o 
mai bună popularizare a filmelor pe care un 
spectator neavizat e firesc să le ocolească: re= 
gizorul, actorii îi sint necunoscuți sau aproape? 
E A 


Ei, dacă ar fi... 


Rodica LIPATTE 


Adică din seara.premierei filmului . 


EINO ne 


«Supraveghetorti» : 
o coproducție româno-canadiană 
cu dot ciini, un puşti, 0 rată, 
un sugaci şi dot pușcăriaşt 


MAI EXISTA 
SI COPIII... 


Absolut 


orice 
cline 


poate 
fi educat. 
* 


Oamenii 
au 
ciinii 
pe care 
si-i merită. 


torii» este provizoriu. N-aș pu- 
| tea să jur nici că povestea va 
rămine cum e, că nu se va mai 
LN schimba «pe ici, pe colo, prin 
, punctele esenţiale». Nu știu nici 
daca. de exemplu, Gheorghe Gimă va fi sau nu 
serif in acest film cu doi ciini, un copil (Bog- 
dan Untaru), o rață, un sugaci si doi foști 
pușcăriași (Dorin Dron și canadianul Tony 
Kramreitber). Ceea ce știu cu siguranţă este 
că «Supraveahetorii» e o coproductie româ- 
no-canadiana (producător, Paul Fritz Nemeth 
care semnează și regia impreună cu Gheorghe 
Turcu) că scenariul e scris după o idee de 
Charles Eisenmann (de Paul-Fritz Nemeth şi 
Nicolae Crişan) si că tot restul echipei, ince- 
pind cu directorul de film Sanda Mănescu si 
şeful de producţie Georgeta Vilcu, sint romani. 
Regizor secund, Edith Mandel, operator Stefan 
Horvath, cameraman, Vasile Oglindă. Cos- 
tumele sint făcute de Ileana Oroveanu, deco- 
rurile de Constantin Simionescu, machiajul 
(mai sint și oameni în film) loana Mocanu, 
sunet, Silviu Camil.iar montaiul va fi făcut de 
Eugenia Gorovei. Actorii. in afară de cei 
pomeniti mai sus, mai sint Draga Olteanu 
in chip de nevastă de serif, Elena Sereda, Va- 
leria Marian, probabil va fi si Ernest Maftei 
pe post de vagabond şi trei lupi alsacieni: 
London, Toro și Hobo. Primii doi, eroi prin- 
cipali, al treilea în ceea ce la oameni se chea- 
mă «rol episodic». Fără a-l mai socoti pe 
Charles Eisenmann, proprietarul lor. al cărui 
rol, deşi nu apare în film, va ti foarte greu și 
foarte mare: cei trei lupi alsacieni nu ascultă 
de nimeni, nu catadixesc nici măcar să răs- 
pundă cu o privire cind îi strigi pe nume, 
scurt, ar fi, fără stăpinul lor, inutili şi inutili- 
zabili. 

Lumea se dă peste cap să găsească subi- 
ecte, teme, idei si pe urmă bani, pentru ca 
aceste subiecte, teme, idei, să vadă lumina 
ecranului. Şi în timpul ăsta, trei oameni în 
toată firea şi o echipă de alţi vreo 20. işi pun 
tot sufletul si toată ştiinţa în a realiza un film 
pentru copii. Şi uite că nu mi se pare ciudat. 
Mi se pare ciudat doar că de multă vreme am 
uitat că mai există si copii — foarte multi — 
pe lumea asta. Copii care, parcă e mai bine 
să privească la televizor sau pe marele ecran 
aventurile a doi lupi alsacieni, decit decol- 
teul promiţător al nu ştiu cărei frumoase, 
mai mult sau mai puţin cunoscută. Şi dacă 
am fost în stare să stau două zile la un film 
cu ciini şi să nu mă plictisesc, s-ar putea 
intimpla ca filmul acesta să intereseze şi 
copiii mai mari de 10 ani. Adică aceia între 
8 şi 80 de ani, cum îmi spunea Paul Nemeth. 


7 Se pare că titlul «Supraveghe- 


Hobo, Toro, London. Sau invers. Numai stăpinul îi ştie... 


4 200 de cuvinte şi o mare carieră în față... 


Asta ar fi o minune și dacă minunea se va 
întimpla, ea va fi rodul altei minuni: întilnirea 
pe aceeași lungime de undă a trei oameni: 


Charlie-George-Paul 


Charlie, adică Charles Eisenmann. George, 
adică Gheorghe Turcu. Paul, adică Paul- 
Fritz Nemeth. S-a întimplat ca Charles Ei- 
senmann să se ocupe, cum spune singur, 
timp de 21 de ani, 24 de ore din 24, de clini și 
să facă din ei nişte ființe aproape cuvinta- 
toare. S-a mai întîmplat ca Paul-Fritz Nemeth 
să aibă ca pasiune a vieții lui, filmele pentru 
copii, desi pina acum n-a lucrat decit pentru te- 
leviziune şi a fost asistentul lui Charles Eisen- 
mann la două filme pentru marele ecran. Şi 
s-a mai întimplat ca Gheorghe Turcu să-și 
dorească demult un film pentru copii cu un 
cline lup si o fetiță. «Cind am auzit că se face 
un asemenea film — spune el — mi-a părut 
foarte rău că nu-l fac eu. Și pe urmă a fost so- 
licitat şi un regizor român $i mi-a părut foarte 
bine că sint eu acela». Paul Nemeth a făcut 
63 de episoade de cite jumătate de oră pen- 
tru TV cu aceşti ciini şi sint doi ani de cind 
discută cu Charles Eisenmann posibilitățile 
de a face filmul de față. Dar ca să faci un film, 
oricare ar fi el, asta presupune să ai bani. 
«Oamenii de afaceri — spune Paul Nemeth — 
sint interesați mai degrabă să-și investească 
banii în filme sexy care aduc la rindul lor foarte 
multi bani. Părerea mea e că se pot scoate bani 
si cu filme pentru copii. Mai mult, un asemenea 
film poate fi făcut așa, încit să placă și tatălui 
care-şi aduce copilul la cinematograf. Se pare 
că am reuşit să-i conving şi pe alții, că altfel 
n-aş fi aici. Dar marele noroc rămine că cei de 
aici m-au înţeles şi au acceptat colaborarea». 
Cit despre Charles Eisenmann, el a fost ju- 
cător profesionist de base-ball, instructor 
sportiv, actor — a jucat în 55 de filme — sce- 
narist si producător, autor de cărți despre 
clini şi este omul cel mai paşnic din lume, 
pe care nu-l poți supăra decit intr-un singur 
fel: pronuntind în fata lui cuvintul «dresură». 
Atunci cum se cheamă ceea ce face el cu 
ciinii? «Educație». Şi crede că orice ciine 
poate fi «educat»? «Absolut orice ciine. Oa- 
menii au ciinii pe care și-i merită». 


Hobo-London-Toro 


Sintem toţi 6 — cei trei cîini (mai există si 
un al patrulea, care e acasă în America) — 
şi trei oameni, Charles Eisenmann, Gheorghe 
Turcu și cu mine într-o cameră. Ciinii se o- 
dihnesc fiecare în colțul lui, noi discutăm 
despre ei. Cum adică: «să-i educi»? «Adică 
— spune Eisenmann — să te porți cu ei cum 
te-ai purta cu niște oameni. Să nu-i jigneşti, 
să-i înveți cuvinte, noțiuni, să le dezvolți apti- 
tudinile, să nu-i umileşti cerindu-le lucruri 
pe care nu sint in stare să le facă — cum ar fi 
să deschidă o cutie de conserve, de exemplu — 
să te apleci fizic pina la înălțimea ciinelui, dar 
să-l aduci psihic la înălțimea ta. Ca şi oamenii, 
ciinii au trepte diferite de înţelegere, de memorie, 
de aptitudini, dar ca și la oameni toate astea 
sint într-o permanentă evoluție. Hobo, cel mai 
tinăr, nu are decit un an, înţelege doar 400 de 
cuvinte. Toro, 4200. London — care e tată! 
lor — 5000. London mai ştie să te intrebe poli- 
ticos ce mai faci, să-ţi spună bună ziua şi la 
revedere și să facă socoteli simple.» 

Asta eu ştiam că se poate și la circ şi se 
numeste dresură. Era gata să-l supăr pe Ei- 
senmann cu cuvintul aceia, cina l-am auzit 
rugindu-l pe Toro să ne arate de unde vine 
căldura. Toro s-a ridicat alene, s-a dus la 
calorifer, ni l-a arătat și ca să nu avem vreun 
dubiu, s-a ridicat și s-a sprijinit cu labele din 
faţă de el. Apoi, Hobo a fost rugat să ne arate 
«ce a făcut fratele lui». Şi Hobo ne-a arătat. 
Asta presupune că Hobo a fost atent la ceea 
ce se întimplă — am lansat într-o totală bui- 
măceală. «Dar bineînțeles. Clinii ştiu tot, sint 
atenți la tot ce se vorbeşte şi înțeleg în limita 
vocabularului pe care au ajuns să-l stăpinească... 
George, tii minte că alaltăieri l-am rugat pe Lon- 
don să închidă usa de la dormitor și n-a putut 
din cauza cutiei de conserve... London, vrei să 
ne arăţi despre ce am vorbit?» Şi London ne-a 
arătat. 


Nu numai un film «despre cîini» 


Bineînțeles că după demonstrațiile de mai 
sus, tot restul — că London adună sau scade 
cifre, că deosebește culorile, că şchioapătă 
cînd i se spune «schioapata!» sau că spune 
«How are you?» — mi s-a părut floare la ure- 
che. Aşa cum floare la ureche mi se pare 
și ceea ce au de făcut in film. Un singur 
lucru a fost și va fi în continuare greu de 
obţinut de la ei: să se bată. În film, Hobo 
şi London trebuie să se bată la un mo- 
ment dat. Şi nu vor. Şi nu le vine să-și creadă 
urechilor cind li se comandă acest lucru. 
Pentru că ei sint nişte gentlemani și au fost 
învăţaţi să trăiască în pace între ei și cu toate 
animalele, fie ele și bipede. Şi cum ar putea 
să fie altfel cind trăiesc alături de cineva, 
care le spune pe tonul cel mai firesc cu pu- 
tință: «mulțumesc» sau: «imi pare rau, băia- 
tule, te-am deraniat degeaba. Am vrut să-l 
chem pe Hobo şi am spus din greşeală Toro. 
Îmi pare rau». 

Dar Gheorghe Turcu nu vrea să conteze 
doar pe ciini deși este în totala lor admiraţie 
și n-am văzut pină acum regizor mai îndră- 
gostit de actorii lui, ca el. «Noi n-am vrea să 
filmăm, Paul şi cu mine, oricum, n-am vrea să 
facem un film «despre ciini», ci dacă se poate 
să fie şi un film cu oarecare ținută artistică. 
În acest sens am colaborat și cu scenograful 
$i aș vrea să colaborez cu toată echipa. Să iasă 
un film corect din punct de vedere profesional 
şi nu doar pretextul de a arăta niște cîini for- 
midabili. 

«Why not»? ar spune London. Şi chiar, 
adică. de ce nu? 


Eva SIRBU 


«Un program 
de noi 
filme 

românesti» 
è 


De ce această 
formula 
/aconică, 

ce nu poate 
constitui 

o invitatie 

la vizionare ? 


Piața cinematogratică este, în con- 
tinuare, săracă la capitolul «do- 
~ cumentare românești». Direcția 
nema difuzării filmelor a rămas la fel 
de circumspectă, popularizarea 
este la fel de «ca si inexistentă» 
(«un program de noi filme documentare 
românești» se scrie din cînd in cind — rar — 
in presă, ca si cum această formulă imper- 
sonala ar putea constitui realmente oinvitatie 
la vizionare)... Se adaugă însă un element 
nou discutiei: nici Studioul cinematografic 
«Sahia» nu a prea rasfatat in ultima vreme 
pe distribuitori cu filme interesante, pentru 
care noi, criticii, «să ne batem» infruntind 
neglijente si atitudini indiferente. Să fi devenit 
oare circumspecti si documentaristii? 

Cert este un lucru: nu vom obosi pledind 
pentru o mai bună politică de difuzare a docu- 
mentarelor. După cum nu vom obosi—cu 
riscul de a ne repeta copios — pledind pentru 
o pondere mai mare a filmelor-ancheta în 
cadrul preocupărilor actuale ale creatorilor 
de la studioul «Sahia». Nu ne propunem să 
rememorăm aici succesele (reale) pe care 
realizatorii documentaristi le-au inregistrat 
de-a lungul anilor în domeniul filmului de 
investigație socială şi nici activitatea utilă şi 
relativ consecventă pe care o desfăşoară în 
ultima vreme telecineaștii. Vrem insă ne- 
apărat să facem o precizare. E uşor de consta- 
tat, pentru oricine, că filmul documentar 
românesc este retardar in ceea ce priveşte 
utilizarea metodei «surprinderii», a filmărilor 
pe viu si. acest decalaj față de producţia mon- 
dială iese foarte bine în evidenţă atunci cind 
filme românești sint puse într-o aceeași com- 
petiție cu realizări reprezentative din alte tari. 
Dar nu acest fapt este, în primul rind, nelinis- 
titor. In fond, nici o metodă — nici «surprin- 
derea», deci — nu este, si nu trebuie să fie, 
suverană în documentar. Important este ca 
prin metode cit mai diverse să se indeplineas- 
că «norma de calitate» indispensabilă oricărui 
bun film documentar: raportul adevărat om- 
aparat. Ce concluzii ne permite producția 
recentă, privită prin prisma acestei clauze 
imperios necesare? 

Am putut vegea, nu de mult, pe ecrane 
scurt-metrajul «Cum a fost posibil ?», semnat 
de Titus Mesaros și |. Moscu, un film-ancheta 
în care sint trecute în revistă cauzele acciden- 
tului de cale ferată petrecut la Teiuş. Realiza- 
torii au fost prezenți la procesul celor vino- 


STRADĂ 


Palme d'or 


la Cannes 


pentru Romania: 
«Cintecele 
Renasterii». 


Corul Madrigal în decorul cîntecelor vechi românești.. 


vati, au consemnat pe peliculă relatările mar- 
torilor, momentele cele mai importante ale 
dezbaterii judecătorești. Fireşte, filmul acuză. 
Acuză neglijenta, lipsa de responsabilitate, 
nepriceperea celor din pricina cărora s-a 
petrecut drama. Înainte de acest film, Moscu 
semnase unul similar ca intenții, «Sentința», 
tot într-o sală de tribunal, luind în discuţie 
un alt accident (de mai mici dimensiuni) 
întimplat pe un drum de tara timișorean. Şi 
acest film avea evidente rațiuni educative. 
S-ar putea reproșa ambelor filme că au în- 
registrat doar o anchetă judiciară și nu au 
provocat o dezbatere pe marginea cazurilor 
semnalate. Cu alte cuvinte, că au reprodus 
un punct de vedere (pe care şi l-au însușit) 
şi nu au manifestat o atitudine proprie, adu- 
cînd în discuţie probe cinematografice perso- 
nale. Cele spuse mai sus reprezintă doar 
citeva din observaţiile posibile, nu prejudi- 
ciază insă calitatea filmelor în raport cu obiec- 
tivele propuse. Realizatorii asta au vrut să 
facă, asta au făcut. Şi au făcut bine. Pe noi 
ne interesează exemplele pentru a sublinia 
faptul că uneori intenţiile documentariștilor, 
chiar în cazul unor filme-anchetă cu largi 
rezonanţe etice, sint minime. 

Prezenţa rea/a și activă a cineastului in mijlo- 
cul evenimentului social este de importanță 
primordială pentru filmul documentar. Nici 
«prezenţa reală» fără atitudine, nici «prezența 


„Și într-un decor care se vrea al cintecelor Renașterii 


activă» din birou nu sint în măsură să conducă 
spre rezultate eficiente. Cind facem aceste 
constatări nu avem in vedere — evident — 
doar filmele amintite mai sus si nici doar 
categoria peliculelor de «intervenţie critică» 
în peisajul social al anilor noștri. Dimpotrivă. 
Filmul «direct», datorat prezenţei reale şi 
active a documentaristului în contextul vieții 
sociale, este necesar înainte de toate pentru 
a conferi ecranului dimensiunea spirituală a 
contemporanilor noștri. Numai astfel «omul 
de pe stradă» — si prin aceasta înțelegem, 
neapărat, omul adevărat, nu cel plămădit din 
invenţii scenaristice, nu cel «aranjat» ca să 
semene cu o anume viziune ideală, nu cel 
căruia îi este ascunsă propria personalitate 
sub fel de fel de farduri — omul de pe stradă, 
deci, poate deveni, aşa cum se cuvine, perso- 
najul central al filmelor noastre. 

Pe acest teritoriu trebuie purtată «bătălia 
cea mare». Altfel... lipsită de ax, întreaga 
producţie a studioului «Sahia» se cam clatină, 
indiferent de reusitele ei parțiale. Degeaba 
(cuvintul «degeaba» este,fireste, un fel de a 
spune) Mirel lliesu conferă cu desăvirșită 
rigoare corespondențe cinematografice coru- 
lui «Madrigal» surprins în ipostaze diferite: 
în lumea «Cintecelor vechi românești» sau a 
«Cintecelor Renaşterii»... «Degeaba» Pavel 
Constantinescu filmează cu sensibilitate, fă- 
cind inutile vorbele, tezaurul de frumuseţe al 
unor vechi bisericuțe cu turle tuguiate raspin- 
dite pe tot teritoriul ţării, adevărate «Cintece 
în lemn»: doar biserici, şi anotimpuri, şi 
vreme care trece... «Degeaba» regizorul Titus 
Mesaros, pătrunzind într-unul din cele mai 
frumoase monumente carstice (Peștera Muie- 
rii din Cheile galbene — în Gorj), scoate «la 
lumină» în «Metamorfoze» o scenografie ilus- 
tră: „adevărate catedrale sculptate în piatră 
de-a lungul secolelor... «Degeaba» lon Bos- 
tan înregistrează zboruri mirifice în «Histria, 
Heracleea și lebedele...» «Degeaba» opera- 
torul V. Mărgineanu ne propune în «Impresii 
de călătorie» oameni adevărați de aiurea... 

«Degeaba» este, cum spuneam, un eufe- 
mism. Toate filmele de mai sus — şi altele 
— İşi au neindoios importanța, menirea şi 
rațiunea lor de existenţă. Dar ansamblul pro- 
ductiei documentaristilor este handicapat se- 
rios de prezența palidă, prea putin semnifica- 
tivă, a «omului de pe stradă»... 


Călin CĂLIMAN 


P.S. În genul său, virtuozitatea filmului 
«Cintecele Renașterii», de Mirel llieşu, a 
obținut o confirmare prestigioasa: «Palme 
d'or» la Festivalul de la Cannes. Este încă o 
dovadă că virtuozitatea realizării si premiile 
la festivaluri, de care ne bucurăm cu toții, nu 
sint lucrurile cele mai greu de atins. Noi le 
privim ca o premiză, ca o încurajare pentru 
tentative artistice mai temerare. 


43 


La 80 de ani,Chaplin este orientat mai mult spre viitor.. 


Charlie Chaplin: 
«Nu mai sint in stare sa fiu Charlot» 


Printul tacerii, Charlie Cha 
Din, a rupt tăcerea si a acordat 
in interviu, apărut în Paris 
Match. 


— La 80 de ani sînteți orientat 
nai mult spre viitor decit spre 
recut? 


— Da, e natura mea, «natura 
iarei». Nu mă pot opri să 
treez, să fac noi filme. Pentru 
rechile mele filme pot să com 
dun oricind muzica. Dar nu e o 
treatie pura si originală, nu 
na pot mulțumi cu asta. 


— Nu mai scrieți memorii? 


— Aleksei Batalov, ce calitat 
ymane apreciați cel mai mult? 
Se trăsături omenești de 
estati? 


— Apreciez bunătatea, ta 
entul, integritatea. Urăsc cru 
rimea, ignoranta si mitocănia 


— Ce părere aveţi despre ne 
»orocire? 


— Îmi dă sentimentul ire- 
»arabilului. 


— Ce vă piace în natură? 


— Nu, e un lucru al trecutu- 
lui şi o altă muncă. Scriu 
povești pentru copii mei. 


— Credeţi că există o dife- 
renta între Charlot şi Charlie 
Chaplin? 


— Sincer vorbind, cind eram 
tînăr nu exista vreo diferență 
între mine şi Charlot. Apoi 
totul s-a schimbat. 


— Vă mai place personajul 
Charlot? 
— Da, dar nu mai sint in 


stare să intru in pielea lui. E un 
alt «eu insumi». Mi-e drag, 


_Aleksei Batalov: 
«imi place amurgul» 


— Ceea ce are ea unic. 


— Credeţi că toți 
sint interesanti? 


oamen'! 


— Fireşte că fiecare actor 
trebuie să se intereseze de tot 
telul de oameni. Dar asta nu 
inseamnă deloc că în viata 
ar fi agreabil sau interesant 
să te invecinezi cu fiecare 


— Ce oră a zilei preferaţi şi 
pentru ce? 


asa cum îmi sint dragi filmele 
lui. Mi s-a reprosat că sint 
sentimental fata de «Piciul», 
«Goana după aur» si celelalte. 
Dar dacă nu le-aş iubi eu, cine 
să le iubească? 


— Ce e pentru Dvs. gloria, 


domnule Chaplin? 


— Noua proiectare a «Cir 


Căpitanul Kloss 
nu visează — lucrează 


O cabină de machiaj. În 
fața oglinzii un actor care 
se machiază. Nimic neobis 
nuit în aceasta. E un mo 
ment din viata unui teatru, 
act reflex, cotidian, banal 
De unde să pornim discu 
tia? Mai avem doar 30 mi- 
nute pina la ridicarea corti- 
nei... lată si pretextul: un 
teanc de scrisori nedesfa- 
cute pe masuta. 


— Sint adresate actorului 
Mikulski sau căpitanului 
Kloss? 


— Atit unuia, cit si altuia 
Să vă spun drept, adesea 
nu am nici timp să le citesc 
Trebuie să amin zile intregi 
«lectura», căci timpul mi-l 
impart între teatru, film şi 
televiziune. 


— Cum de reusiti să im- 
pacati această cantitate de 
muncă cu cele 24 de ore ale 
zilei? 


— Foarte simplu: utilizind 
avionul, maşina sau trenul. 
De la caz la caz. Astăzi, de 
pildă, joc într-un Shakes- 
peare, iar miine plec la fil- 
mările exterioarelor «Ultimu- 
lui martor». 


— Cine realizează filmul? 


— Regizorul Jan Batory 
Tot el a realizat și filmul 
«Taxiul morţii» in care am 
interpretat rolul principal. 


— Afi reaiizat roluri în film 
si la televiziune. Ce ne puteți 
spune despre caracteristicile 
jocului actoricesc în fața ca- 
merei T.V.? 


— În televiziune actorul a- 
re o mult mai mare libertate 
decit în fața aparatului de 
filmat. Camera tv. se află 
in continuă mișcare, iar o- 
biectivele parca nu au atita 
«magnetism» ca in film Pe 
de altă parte munca ia tele 
viziune este toarte apropiată 
de cea de pe scenă, intrucit 
aici se respectă continuita- 
tea acțiunii. 


— Orice creator are dorinţe, 
visuri... 


— Eu nu visez, ci lucrez 
Sint realist, deci umblu cu 
picioarele pe pămint. De vi- 
sat, se visează doar la Loto 
şi pronosport. 


— Totuși, orice om arecite- 
va dorințe precise... 


— În ce mă privește, do- 
resc să joc şi altceva decit 
eroi «pozitivi», oameni în 
uniformă. Sint curios cum 
aș arăta pe ecran în pielea 
unui personaj urmărit de 
miliție, de pildă. 


— Popularitatea de care vă 
bucurați l-ar face pe specta 
tor să nu creadă in «negati 
vul» creat de d-voastră... 


— Da, popularitatea.. 
Stiti ce mi s-a intimplat in 


«...primavara imi place din ce in ce mai putin»... 


cului» a fost pentru mine o 
adevarata reinviere si mi-a 
adus multă bucurie. Dar glo- 
ria... Mă simt mic. Şi apoi «dru- 
murile gloriei nu conduc de- 
cit la mormint»... 


— Îmi place amurgul. Ar 
tistul este noctambul prin de 
finitie. 


— Vă place primăvara? 
— Din ce in ce mai putin 


— lertati-mi indiscreția — va 
temeti de batrinete? 


— Da. Si nu atit de semnele 
ei exterioare — firele albe de 
păr, chelia sau ridurile — cit 
de pierderile care o însoțesc 


iarra trecută? Cineva, nu 
ştiu cu ce intenții, a lansat 
zvonul cum că aș fi suferi! 
un grav accident de auto- 
mobil. S-au găsit și unii care 
puteau jura că m-au văzut 
la morgă sau că au vorbit 
cu medicii care m-au operat 
şi care susțineau că nu mai 
am nici o şansă. Am primit 
zeci de telefoane si sute de 
scrisori de la spectatorii din 
provincie care se interesau, 
îngrijorați, de soarta mea. 
Şi, vă rog să mă credeți, nu 
m-am gindit nici o clipă 
să-mi fac eu insumi reclamă 
in acest mod 


— Ar trebui să vă bucure că 
atita lume este îngrijorată de 
soarta d-voastră. 


— Bineinteles. Am insă o 
mamă bătrină si bolnavă ca- 
re locuieşte in provincie si 
ar fi putut da crezare zvo- 
nului. Aceasta era singura 
mea grijă, in rest eram să- 
nătos tun. 


— Ați fost in România? 


— În urmă cu citiva ani 
am făcut parte din delega- 
tia cineastilor la zilele fil- 
mului polonez din Bucuresti. 
Capitala d-voastră mi-a fă- 
cut o impresie extraordina- 
ra. Am vizitat si Brașovul și 
litoralul Mării Negre. Ce poți 
vedea însă într-o trecere de 
citeva ore prin Mamaia? As 
vrea să vin în România, insă 
ca turist particular. Totul 
depinde însă de permanenta 
competiție cu cele 24 ore 
ale zilei... 

În această clipă o sone- 
rie anunţă iminenta ridicare 
a cortinei. Semn că pentru 
«Căpitanul Kloss» va ince- 
pe o «epocă» de două ore 
şi jumătate in care va intra 
in pielea» clasicului Petru- 


cchio. 


«Ocolul» la 
New York 


Nevena Kokanova a vizi- 
tat New York-ul, cu ocazia 
unui Festival al filmului bulgar: 

«Doar că n-am aterizat cu 
parașuta în sala dela Modern 
Art Library. Avionul era în 
întirziere si am irupt în fata 
publicului new-yorkez în haine 
de voiaj, la mijlocul proiecției 
filmului «Ocolul». Vă puteți 
imagina nelinistea cu care 
m-am infatisat spectatorilor 
atit de dificili ai unei țări ca 
America, despre a cărei im- 
portanță în cinematografie e 
inutil să discutăm. Şi iată că 
aici, in sala intunecata, plină 
de lume, am avut prima bucu- 
rie — publicul reacționa spon- 
tan si precis, aşa cum trebuia. 
Într-un cuvint, fremătind în 
întuneric, am căpătat putin 
cite putin convingerea că mun- 
ca noastră nu a fost zadarnică 
şi că am trezit chiar admiraţie. 
De prisos să mai adaug ce 
sentiment de mulțumire inte- 
rioară este să vezi buna pri- 
mire rezervată de un public 
străin si sceptic unei opere 
din tara ta, care îi este prezen 
tată pentru prima oară». 


Swann al lui Deville. 


Neuitatul «Ocol»... ajuns la New-York 


Adamo = 
Clitt +Bébel 


Adamo filmează in 
regia lui Claude Bernard 
Aubert cea de-a doua 
producţie cinematogra- 
fică a carierei sale: «Că- 
rămida». 


— Veţi cinta în «Cără- 
mida»? 


— Nu. Nu mă cred un 
Sinatra, în ciuda origi- 
nilor noastre siciliene. 
comune. Inteleg să-mi 
duc cariera de cintaret 
separata de cea de actor. 


— Vi se propun totusi 
multe comedii muzicale. 
Ce roluri afi alege? 


— Prefer personajele 
poetice... Detest să mi 
se vorbească de scenele 
erotice. Sint foarte pu- 
dic. În fond, visez să fiu 
un Montgomery Clift su- 
rizind din cind in cind 
ca Belmondo. 


4 O.K. 


Eva! 


Premiul Bistingo pe 
anu! 1969, care se atri- 
buie unei tinere actrițe 
de talent remarcabil, a 
fost decernat Evei 
Swann, relevata publicu- 
lui in filmul «Bye, bye, 
Barbara» in regia lui Mi- 
chel Deville. 


Story si 
istorii 


e «Negutatorul din Vene- 
tia» va fi ecranizat cu mult 
fast, cu filmari la Venetia si cu 
Peter O'Toole în distribuţie 
@ Edward Albee, celebrul dra 
maturg american adapteaz4 
pentru ecran — «Locatarul» 
după romanul desenatorului 
francez Roland Topor: un ti- 
năr e în prada unei obsesii 
fiind locatarul unui aparta 
ment ocupat cindva de o fe- 
meie care s-a sinucis. e Pen- 
tru muzica la «Faptele apos- 
tolilor» — regizat de Rossel- 
lini, «clasicul» compozitor al 
filmelor italiene, Mario Nas- 
cimbene, a recurs la vocea 
soţiei regizorului, Sonali Das 
Gupta, la înregistrarea sune- 
telor de greieri și la un corn de 
berbec. e O moarte subită, o 
primă de asigurare foarte 
substanțială, un agent de 
companie (Philippe Leroy) 
plecat să dezlege misterul și 
îndrăgostindu-se de fata de 
functei. Filmări la Livorno, iar- 
na — în regia lui Luigi Com- 
mencini. Titlul «Fără să știi 
nimic despre ea» 


— Ati semnat regia super- 
musicalului «Hello Dolly». Cre- 
deti în actuala renaștere a «mu- 
sicalului»? 


— Da și nu, cred că se 
revine mai degrabă la vechea 
operetă decit că se descoperă 
o direcţie nouă într-un sens 
într-adevăr creator. Pentru un 
motiv foarte simplu: nu avem 
stele care dansează. Devine 
foarte dificil, dacă nu imposi 
bil, să găseşti o actriță sau un 
actor care să știe să cinte, 
să danseze şi in același timp 
să joace convenabil. E me- 
seria cea mai grea și nu se 
întilnesc decit unul sau doi 
actori dansatori pe generatie 


— Poate fi folosit termenul 
«realist» în privința unui film 
muzical? 


— Cred că «Hello Dolly» 
este efectiv un film foarte 
realist, orice s-ar crede apri- 
oric, din pricina genului căruia 
ii aparține. E vorba de ființe 
omeneşti cu problemele lor. 
Fireşte, într-un «musical» e 
imposibil să te eliberezi de 
fantezie, de vreme ce perso- 
najele cinta si dansează. Baza 
ramine deci un amestec cu- 
rios de fantezie si realism. 
Si am impresia ca aceasta e 
baza indispensabilă a unui 
bun «musical». 


— Nu sinteţi pentru vedete 
frumoase? 


— Cert, Barbra Streisand nu 
e o frumusețe — ca Liz Tay- 
lor. Dar are totul pentru a 
deveni o mare vedetă. Are 
chiar o anumită atractivitate. 
Odată, la Paris, am întilnit-o 
pe Edith Piaf. Nici ea nu era 
frumoasă, dar poseda un sex- 
appeal diabolic. Este exact 
ceea ce se intimpla cu Bar- 
bra Streisand. Are ceva — și 
e imposibil să spui ce... 


Lumea nu mai 
e nebună 


În R.F.a Germaniei se cons 
tată un reflux al filmelor sexy. 
Curiozitatea publicului pare a 
fi fost satisfăcută. Revistele 
ilustrate ca și casele de filme 
au adoptat o nouă direcție 
«directia-familiala». Frede- 
rick-Kari  Pflughaupt, direc- 
torul societății UFA, mizează 
in viitor pe filmele de familie, 
remarcind succesul surprin- 
zător al peliculelor cu subiecte 
din lumea școlarilor. Sălile de 
cinema sînt pline pina la refuz 
la sentimentala ecranizare a 
romanului «La 7 dimineaţa, lu- 
mea mai e normală», ultimul 
film al lui Kurt Hoffmann. 
Balada istorică «Nibelungii» 
cu Uwe Bayer in rolul principal 
(ciștigătorul medaliei de ar- 
gint la aruncarea ciocanului 
in 1964, la Tokio) a atras 
intr-un singur an peste 3 mi- 
lioane de spectatori. 


| Gene Keiiy, doamna si copiii... 


he, RA 
emi AL, A+ 


e «Neobositii cvadrage- 
nari ai cinematografului ita- 
lian» au fost numiti Alberto 
Sordi,Nino Manfredi,Ugo 
Tognazzi, Vittorio Gas- 
sman, Marcello Mastro- 
ianni, Gabriele Ferzetti, a- 
dică acei actori care sint 
astăzi primii idoli ai publicu- 
lui din peninsulă. e După 
«Mondo Cane» un alt do- 
cumentar italian de lung me- 
traj, de data asta in regia 
lui Marino Marzano, se pre- 
gateste să facă înconjurul 
lumii arătind tragedia unui 
moment din istoria contem- 
porană: lupta Biafrei. e Mo- 
narhia e si ea bună de ceva. 
După fosta împărăteasă So- 
raya, vedetă in «Femeia cu 
trei fete» și principesa Ira 
de Furstenberg,vedetă con- 
sacrată, iată o altă prințesă, 
de data asta de origină ita- 
liană, care debutează pe e- 
cran: Mirta Barberini Scia- 
rra. e Scriitorul-regizor Pier 
Paolo Pasolini va turna in 
Turcia «Medeea» dupa Euri- 
pide, in interpretarea cintă- 
retei: Maria Callas. e O- 
dată în plus un critic trece 
în spatele aparatului de fil- 
mat. Eduardo Bruno, cri- 
tic, eseist, directorul revistei 
Filmcritica a debutat ca re- 
gizor cu filmul «Ziua sa de 
glorie». e Jean-Paul Bel- 
mondo a inspirat scenaris- 
tului filmului «La revedere, 
prietene», Sebastian Japri- 
sot,-un rol-suspense în ca- 
drul unei povestiri de «hold- 
up științific» care se va pe- 
trece la etajul 30 — inăuntru 
şi în afară unui imobil din 
Montreal. Filmul este reali- 
zat de asistentul lui Truffaut, 
Jean-José Richer. e Patru 
vechi prieteni din nou impre- 
ună: Zavattini — scenariul, 
Vittorio de Sica — regia, 
Sophia Loren și Marcello 
Mastroianni isi vor reintru- 
ni verva in filmul «Floarea 
soarelui». e Annie Girar- 
dot intr-un nou film al lui 
Lelouch, «Poveste de dra- 
goste». Ea interpretează o 
actriță franceză in trecere 
prin Statele Unite care se 
îndrăgostește de un compo- 
zitor: Jean-Paul Belmon- 
do. e lulius Cezar și Anto- 
nius vor apare din nou pe 
ecran, de data asta sub in- 
fatisarea lui Richard Har- 
ris si Charlton Heston, in 
regia regizorului englez Ste- 
wart Burge. @ Filmul iugo- 
slavului Dusan Makavejev, 
«Un caz de iubire», apare 
pe lista celor mai bune 13 
filme văzute in 1968 în S.U.A. 
listă editată de revista News- 
week. e Matiaz Klopcic sem- 
nează regia si scenariul u- 
nui nou film iugoslav — 
«Privind-o pe Maria», în 
care tema este din nou răz- 
boiul și mişcarea de parti- 
zani. e Mediul tinerilor sculp- 
tori praghezi și a modelelor 
lor va apare în filmul lui 
Jaroslav Papousek «Cea 
mai frumoasă vîrstă». Fil- 
mul marchează debutul ca 
regizor al lui Papousek, nu- 


46 


me bine cunoscut în calitate 
de scenarist la filmele lui 
Milos Forman, «Asul de pi- 
că», «Dragostele unei blon- 
de», «Balul pompierilor». e 
Un nou film cehoslovac este 
«Pelerinii» în regia tinărului 
regizor slovac Juraj Jaku- 
bisko. De curind, Jakubis- 
ko a terminat «Dezertorii». 
Ambele filme vor rula im- 
preună sub titlul «Dezerto- 
rii si pelerinii», iar perso- 
najul principal va fi moartea 
care va lua înfățișarea unui 
bătrin morar. e Un show 
pantomimic — acesta este 
filmul «Valea caravanelor e- 
terne», realizat de Miroslav 
Hornak. Personaje: bunica, 
arhitectul, frumoasa. Locul 
acțiunii: un sat în care fie- 
care casă relevă profesiunea 
si caracterul locuitorilor, un 
sat în care domnește pacea, 
toleranța si unitatea e Jane 
Fonda nu vorbeşte prea a- 
mabil despre Europa. În- 
tr-un recent interviu acordat 
televiziunii americane în 
emisiunea «Joey Bishop 
Show» a spus că în Europa 
nu se mai poate respira, că 
filmele sint de calitate infe- 
rioară, francezii leneşi si en- 
glezii stupizi... e Marie-Jo- 
sé Nat a plecat pe neastep- 
tate în Algeria. Ahmed Ra- 
chedi a invitat-o să fie vedeta 
filmului «Opium». e Charl- 
ton Heston a început repe- 
titiile la filmul «Dincolo de 
planeta maimutelor», o ur- 
mare a «Planetei maimute- 
lor». e Robin Phillips este 
noul David Copperfield. 
Partenerii săi prestigioși 
sint Sir Michael Redgrave, 
Sir Laurence Olivier, Sir 
Ralph Richardson și Dame 
Edith Evans. e Eduard Ro- 
binson la 75 de ani. A sosit 
la Londra, cu tigarea lui de 
foi obișnuită, cu ochelarii 
de soare binecunoscuti pen- 
tru noul său film «Cintecul 
Norvegiei». Eduard Robin- 
son a abandonat persona- 
jul de gangster pentru a de- 
veni omul care l-a încurajat 
pe celebrul compozitor 
Grieg. 


Stelele 
tinere 


e Asociaţia belgiană a cri- 
ticilor de muzica ușoară şi 
spectacole de varieteu a de- 
cernat Marele Premiu Mariei 
Laf6ret cu 11 voturi «pentru» 
față de 9 acordate lui Jac- 
ques Hustin. Ray Stark, pro- 
ducătorul comediei muzicale 
«Funny girl», i-a propus Bar- 
brei Streisand să fie vedeta 
unui film consacrat marei ac- 
trite Sarah Bernhardt. e Faye 
Dunaway va fi partenera lui 
Marcello Mastroianni intr-un 
film despre Puccini in regia 
lui Luchino Visconti. e În 
«westernul contestatar» al lui 
Jean-Luc Godard — intitulat 
«Vint de răsărit» — vor juca 
alături de celebrul student 
Daniel Cohn-Bendit: Anne 
Wiazemski, Vanessa Red- 
grave si Gian Maria Volon- 
té. e Agnès Varda — aflată 
în America — a terminat un 
lung metraj despre viata holly- 
woodiană: «Celebrităţi, min- 
ciuni şi iubiri». 


Călătorul 
Welles 


Abia întors din Mexic, unde 
a filmat «Catch 22», Orson 
Welles a plecat la Londra 
pentru a fi Brutus în «luliu 
Cezar»: «Nu e nici o rușine să 
faci figuratie inteligentă, dacă 
aceasta iti permite o compo- 
zitie interesantă. Îmi place 
meseria mea fiindcă mă obligă 
să voiajez foarte mult»... 


Ziua 
Iguanei 


Un adevărat oraş turistic a 
început să răsară în jurul vilei 
cumpărată de Liz Taylor și 
Richard Burton la Puerto Va- 
larta (Mexic), pe locurile unde 
s-a filmat cîndva «Noaptea 
Iguanei». E pentru prima oară 
în istorie cînd resedinta unor 
idoli ai ecranului provoacă o 
asemenea «aglomeratie»,dez- 
voltind ansamblul turistic al 
unei regiuni. Terenurile din 
jurul vilei au fost achiziționate 
la prețuri exorbitante. Com- 
paniile publicitare apreciază 
că Puerto Valarta va deveni 
un al doilea Acapulco. 


Revenirea 
la Roma 


Laurence Harvey a ter- 
minat la Roma un film sem- 
nat de Mauro Bolognini — 
«El si ea». Partenera sa: 
Sylva Koscina. 

— «Detin rolul unui poet 
blind... In sfirșit nu mai sint 
acea «ichea» seducătoare 
de care m-am tot plictisit în 
filmele mele din ultimii ani.» 


Stelele 
mari 


Frederic March, absent 
din studiouri de la «Hombre» 
(1966) — reapare în rolul 
unui primar dintr-un orășel 
sudist al Statelor Unite, în 
filmul «Tick, Tick, Tick». 

Ava Gardner detine rolul 
principal in «Tam Lin», in- 
spirat de o veche balada 
scotiana. 

Merle Oberon va filma în 
«Mica bătălie a doamnei 
Darling», ale cărei turnări 
vor începe vara aceasta in 
Anglia şi Irlanda. 

Charlie Chaplin à ales 
vedetele viitorului său film 
«Capriciul»: Josephine şi 
Victoria cele două fiice ale 
sale. 

Rex Harrison va face re- 
gie adaptind pentru ecran 
romanul unui profesor de 
psihologie de la Cambridge: 
o tragicomedie a unui psi- 
hiatru în virstă de 50 de ani. 


Laurence — «poetul»... 


bibliorama 


VICTOR ADRIAN: 
«GIULIETTA MASINA» 


Monografia lui Victor Adrian nu ne-a plăcut. 
Am reluat-o la lectură pentru a nu fi acuzați de 
subiectivism, dar prima impresie s-a păstrat. În- 
credintind un subiect atit de generos unui debutant 
(n-am întilnit numele lui Victor Adrian în presa 
ginematografică sau în cea literară) editura «Meri- 
diane» a ratat ocazia de a scoate o carte bună. o 
adevărată carte despre Giulietta Masina. Cu afir- 
matii de tipul: «ca actriță, dincolo de talentul ei, 
Giulietta Masina nu aduce nici un atribut particular 
pe ecran» sau cu locuri comune: «nimeni nu ghi- 
ceste în personajele Giuliettei Masina doctorul in 
filozofie deşi, în ultimă analiză, rolurile ei exprimă 
o filozofie alta decit acea eventual gindită de sce- 
narist şi poate comentată de regizor», nu se poate 
face nici istorie, nici critică, nici eseistică de bună 
calitate. Studiul lui Victor Adrian, plin deci de locuri 
comune şi răminind la suprafața lucrurilor e totuşi 
greoi la lectură. 


AL R. 


ele 


Senzatia 
deplină 

de relaxare 
ca 0 
compensare 
a ritmului 
trepidant 
al vieții 

v-0 oferi 
RELAX A» 


publicitate 


C\ weal 


MAL IN FILME.. 


„„„Aţi putut vedea pina acum tapi- 
terii comparabile cu saltelele detasa- 
bile produse de noua unitate a Ministe- 
rului Economiei Forestiere, fabrica 
RELAXA — Mizil. 

Tendintele moderne ale productiei 
de mobilă, în care utilitatea si confor- 
tul sînt condiționate de caracteristi- 
cile si coloritul tapiteriilor, pentru a 
realiza senzația deplină de relaxare, 
ca o compensare a ritmului trepidant 
al vieții contemporane, impuneau ni- 
velarea raminerii în urmă care putea 
fi constatată la saltelele clasice. 

De asemenea, inconvenientele ve- 
chilor tapiterii, mirosul în general 
neplăcut, acumularea de praf, defor- 
mabilitatea, întreţinerea dificilă, nu 
mai corespundeau exigențelor actuale. 

Pe aceste considerente Ministerul 
Economiei Forestiere a luat inițiativa 
construirii, în oraşul Mizil, a fabricii 
RELAXA, intrată în funcţiune de nu- 
mai cîteva luni si profilată exclusiv pe 
producția de tapiterii moderne, des- 
tinate atit industriei de mobila cit si 
marelui public. 

Saltelele tip RELAXA se diferentiaza 
fundamental de cele clasice, pentru a 
corespunde estetic si functional mobi- 
lierului evoluat. 

Ele sînt realizate pe scară indus- 
trială, cu utilaje perfecționate, care 
produc automat miezuri elastice din 
arcuri bitronconice, incorporate prin 
spirale de sirma de oţel şi stabilizate 
prin două rame paralele și simetrice 
din banda de oțel special. Această 
structură, permanent elastică și ne- 
deformabilă, prezintă avantajul elimi- 
nării vechiului procedeu al legării 
arcurilor cu sfoară și constituie «mie- 
zul» viitoarelor saltele. 

Pentru acoperirea lui, o altă secție 
a fabricii realizează un covor împislit 
din fibre vegetale pe suport textil, 
prin prelucrarea unei materii prime 
cunoscute pe plan mondial: fibre din 
frunze de cocos, palmier sau sisal, 
provenite din Maroc si Spania. 

Pe parcursul acestui proces tehno- 
logic are loc eliminarea fibrelor de 
mici dimensiuni si desprafuirea mate- 
rialelor, ceea ce constituie încă un 
avantaj oferit de noile tapiterii. Tot- 
odată sînt eliminate traditionalele ma- 
teriale folosite la saltelele clasice: 
iarba de mare şi vata de croitorie. 

Peste covorul împislit se adaugă un 
strat gros de vată industrială, stabili- 
zat din loc în loc, avind grosimea asi- 
gurată uniform și apoi îmbrăcămintea 
din stofă de bumbac, lînă sau mătase, 
în culori de o rară frumuseţe, cu de- 
sene moderne sau motive decorative 
florale, furnizate pentru RELAXA de 
cunoscuta fabrică «6 Martie» din Si- 
ghişoara. 

Pentru mai multă eleganță și o sta- 
bilitate a formatului, cu ajutorul unor 
mașini de cusut speciale, se fixează pe 


Ereta <= os 


Ce all ` p i o~e 


e — 


tie a es eT per g, 
e. 


Saltelele «RELAXA» se adaptează oricărui tip de mobilie 


canturi o panglică din fire colorate 
armonic cu ansamblul — lezardă — 
care conturează ferm liniile saltelei. 
Pentru a facilita transportul si mane- 
vrarea saltelelor tip RELAXA, produ- 
catorii l-au prevăzut cu patru minere 
estetice din material plastic colorat. 

Lîngă fiecare mîner sînt montate 
cîte două rozete perforate, care asi- 
gură la fiecare înfundare sau revenire 
a saltelei în poziția inițială, schimbul 
de aer cu mediul ambiant, împiedi- 
cîndu-se totodată depunerea prafului 
în interiorul saltelei. 

Produse în serie industrială, adu- 
cînd în camerele de hoteluri, în apar- 


tamente moderne sau clasice avanta- 
jele confortului şi elegantei, ale este- 
tismului evoluat, igienei si ale unei 
intretineri minime, saltelele RELAXA, 
fabricate pentru paturi de una sau 
două persoane, canapele, fotolii, di- 
vane de colt sau paturi de copii, inau- 
gurează o nouă eră în domeniul con- 
fortului, al bunului gust, conferind 
oricărei încăperi toate condițiile ade- 
văratei relaxări. 

Nici dumneavoastră nu veţi rezista 
atracției irezistibile a  tapiţeriilor 
RELAXA! 


lon Valeriu POPA 


Masini electrice de cusut fixează cu precizie lezarda decorativă 


/ 


ł 


| 


Si 
ANUL VII (79) 
révist) ivaa dă 


cinematografica 


$ 


Elogiu 
publiculu 


bucurestean 


de cultură 


cinematogratica | 
BUCURESTI — AUGUST 1969 


numai x 


Rae 
Dunăre, in august 44 


CINEMA 
ANUL VII NR. 8 AUGUST 1969 


Redactor sef: Ecaterina Oproiu 


Editorial Retrospective 
românești 

SENTIMENTUL 

ISTORIEI 
Copeitas | Coperta IV 

oe PE DUNARE, 
O tripleta irezistibilă — lurie Darie Verva tinerei actrițe Melania Cirje + ÎN AUGUST ' 
__ Marion Ciobanu si Amza Pellea. așteaptă un prilej cinematografic. “ 


Foto: A. Mihailopol Foto: A. Mihailopol 


Ancheta noastră Anul XXV 


Pe ecrane 


VÎRSTĂ INGRATĂ 
TOTUL DE VINZARE | 
CORABIA NEBUNILORI. 


ELOGIU 


CE FILME TIGRUL 
V-AU PLĂCUT CREOLA, OCHII-ŢI BUCUREȘTEAN 
ŞI DE CE? ARD CA FLACĂRA 
s VADUL IADULUI 
EROII — 
i 3 ; uj LA E ACASĂ; iia a Crohn ceapa 
Pe platourile noastre | Anul XXV Tribuna cinefilului Festivaluri 


MOSCOVA: 15 ZILE 
LA DOI ANI 
de Ecaterina Oproiu 


Exclusivitate 
STIT! CE ESTE 
ÎNAINTE ŞI DUPĂ PANORAMIC | RESPING Serg tc 
SENTINȚĂ PESTE UN SFERT BON-TON-UL 


zg erorte) de Eva Strbu, la ve ites de Virginia Uta 23 


29) | 


Lumea filmului 


Corespondenţă Actualitatea 
specială 
O AMBASADOARE TREI GAG-URI 
ITINERANTĂ EXEMPLARE 
DESPRE 


MR. HITCHCOCK 


O NOAPTE LA VENEȚIA, 
| CU CASANOVA i 
de Valentin Silvestag 1 


{corespondență din Paris 
“le la Manuela Gheorghi 


de Radu Cosașu 


34 


30 
| Cinemateca TV Sugestii Cineglob Cinerama 
: oE : pentru scenariști | 
Le 3 | 
A | | 
VOCAȚII IN DOI COMPLICI 
DREPTUNGHIUL 
DE CRISTAL OAMENI ÎN ioe Și cai 
de Valentin Silvestru SENS DEPLIN , 
— de lon Mihail 
GIULIETTA ŞI S REE 
SPIRITELE Bibliorama 
LA 8% DUPA EMISIUNE... 


de D.I. Suchianu de Alexandru Stark 3 


35136 


CINEMA 
PE Redacţia şi administraţia: 
Prezentareo grafică: Piaţa Scinteii nr.1—Bucuresti 


Tiparul executat la Combinatul poligrafic «Casa Scinteii» — Bucuresti 


Exemplarul 5 lei Cititorii din străinătate se pot abona la această publicație adresind 
comenzile la Cartimex, P.O.B. 134—135, Bucuresti, România. 


Implinirea unui sfert de veac de la Eliberare, 
în luna cînd Congresul al X-lea al Partidului 
a deschis noi perspective de afirmare geniului 
creator al poporului român, îndeamnă o dată 
în plus cinematografia națională la un examen 
de conştiinţă. 

Legată prin însuşi actul său de naştere — ca 
producție sistematică, modernă — de revoluţia 
populară si de construcția socialistă, cinemato- 
grafia românească a reuşit să prefigureze, prin 
unele din lucrările sale de început, citeva linii 
din peisajul tematic și stilistic al unei viitoare 
scolt originale de film. 

Sensibilitatea ei reală față de istoria veche 
şi nouă a patriei e in acest sens o mărturie şi 
totodată o obligație pentru împlinirea şi con- 
sacrarea vocatilor sale de maturitate în opere 
care să ne dea, cu strălucire, satisfacția duratei. 


E legitim, cred, să susţinem că cine- 
matograful nostru a avut întotdeauna 
un sentiment viu al istoriei. Din 1912, 
cînd apare «Războiul Independenţei», 
şi pina în 1944, se inlantuie de-a lungul 
anilor nu puţine încercări de evocare a 
trecutului, reinsufletind momente cru- 
ciale ale istoriei nationale, eroi in- 
trati în legendă. «Războiul Indepen- 
dentei», «Haiducii» si «Ecaterina Teo- 
doroiu» rămîn filmele care au schițat 
cu mai multă siguranță formulele evo- 
cării istorice. Grigore Brezeanu dă o 
construcție epică de o anume amploare 
şi solemnitate, amestecind fictiunile 
literaturii clasice cu reconstituirea cro- 


editorial 


Cie Oe 


nicărească a evenimentelor; Igirosanu 
compune un film de aventuri pe fundal 
de epoca, avind ambitia unui spectacol 
pitoresc și romantic; «Ecaterina Teo- 
doroiu» e o încercare de film biografic 
în care prețioasă mi se pare aspirația 
spre un realism documentar, mărturi- 
sită de inserarea actualitatilor în plină 
ficţiune, de apariţia personajelor reale 
în propriile lor roluri. Aşezind cinema- 
tograful în aria unei arte cu mare ecou 
civic, aceste filme fac operă de pio- 
nerat si, dincolo de imperfectiunile lor, 
trebuie să se observe vibrația pura a 
cineastului la destinul țării. 


Astăzi, cinematograful nostru pare 
să fi descoperit în filmul istoric una 
din posibilitățile de a-și realiza vocația 
patriotică. În ultimii ani, au apărut 
piese dintr-o vastă construcţie care, 
încheiată, va reface istoria națională pe 
arcul multor veacuri, de la nașterea 
poporului român pina în actualitate. 
De la «Dacii» la «Tudor», de la «Pă- 
durea spinzuratilor» la «Valurile Du- 
narii»,aplecindu-se asupra momentelor 
esenţiale ale istoriei „filmele aspiră să 
dea o privire sintetică asupra mersului 
națiunii noastre, să lumineze cauzali- 
tatile procesului istoric, să desprindă 
sensurile profunde ale evenimentelor și 
experiențelor colective ,prefăcind re- 
constituirea într-un act de meditaţie. 
Fiecare episod al analelor noastre vor- 
beste despre nazuinta de eliberare 
națională și socială a poporului român, 
despre luptele grele si îndelungate 
duse pentru a păstra intactă fiinţa 
naţională, despre o perpetuă dorință 
de propășire, de afirmare a celor mai 
înalte valori de umanitate. Cele mai 
multe din filmele realizate pina acum, 
evocînd epoci mai îndepărtate sau mai 
apropiate în timp şi personalități proe- 
minente ale trecutului, au meritul de a 
fi abordat cu gravitate şi răspundere 
faptele istorice spre a ajunge la semni- 
ficatiile lor contemporane, la morala 
lor adincă, sugerind o nouă mişcare, 


energiilor prezentului. Reusitele se da- 
torează abolirii ilustrativismului, în- 
depărtării de scheme, de clișee, in- 
tuirii dialecticii realităţii, imprimării 
unui dramatism ascuţit „descoperit în 
rețeaua complicată a relațiilor umane 
şi sociale. 


Era cu neputinţă ca din eposul nostru 
cinematografic să lipsească pagina — 
bogată în înţelesuri — scrisă de lupta 
comuniştilor. Experienţa istorică a de- 
ceniilor din urmă oferă cineastului un 
cîmp de investigație pasionant — anii 
ilegalităţii, pregătirea şi înfăptuirea ac- 
tului de la 23 August 1944, epoca in- 
staurării puterii democrat-populare, 
metamorfozele vieţii noastre în anii 
edificării socialismului. Există, sub a- 
ceastă zodie, o enormă bogăţie a faptu- 
lui de viata, a pasiunilor şi infruntarilor, 
care reprezintă tot atîtea teme de re- 
flectie, care cheamă atenţia cineastului. 
Eroismul şi abnegatia luptătorului, cris- 
talizarea conştiinţei revoluționare, îm- 
pletirea destinului individual cu cel al 
colectivitatii, patosul luptei in care se 
relevează calitatea umană, smulgerea 
din vechile mentalități si instituirea 
unei noi table de valori morale sint 
motive din care se trage o întreagă 
suită de filme. S-ar putea spune că 
cinematograful nostru a încercat să 
deruteze virstele sociale și morale ale 
țării. 


Între filmele consacrate luptei din 
ilegalitate, «Duminică la ora 6» al lui 
Lucian Pintilie aducea o viziune asupra 
epocii de un dramatism reținut. Eroul 
traversează experienţele fundamentale 
ale dragostei şi luptei, plătind un preț 
tragic istoriei şi devotiunii fata de crez 
şi e de remarcat că despre aceste lucruri 
se vorbeşte cu simplitate în ton. În fina- 
lul filmului, în acea hăituire a băiatului 
pe plaja pustie, compusă ca un ritual al 
vinatorii de oameni, de o cruzime, 


«Duminică la ora 6» — polemizind cu gesticulatia retorică 


rece si de o voluptate bestială, un 
plinset descoperă întreaga umanitate 
şi întreaga forță morală a personajului, 
într-o imagine-cheie 


Pregătirea actului insurecției, eve- 
nimentele premergătoare, tensiunea în- 
cordata a acelui timp sînt evocate de 
Ciulei într-o operă viguroasă și delicată 
totodată, care are tăietura austeră și 
concentraţia unui film de cameră. Exis- 
tă în «Valurile Dunării» o recepţie 
familiară, aș zice, a evenimentului isto- 
ric, o perspectivă intimistă și eroică 
in acelaşi timp, care fac din acest film o 
incercare temerară pentru cinemato- 
graful nostru din 1960. lulian Mihu ne 
dă cu «Procesul alb» un roman cinema- 
tografic plin de suflu, în care cineastul 


știe să fixeze medii diverse și o tipo- 
logie caleidoscopica, in care se re- 
cunoaste gustul lui pentru pata de 
culoare si truculenta detaliului de viata. 
Mihai lacob, ecranizind «Strainul» lui 
Titus Popovici, regaseste febrilitatea 
paginii de roman, filmul avind o anu- 
mită amploare atunci cînd motivele 
lui — lupta, dragostea, prietenia — se 
organizează polifonic. 

In «La patru pași de infinit» si «Cerul 
începe la etajul Ill>,Francisc Munteanu 
face o cronică precisă şi sensibilă a des- 
tinului uman în anii intunecati ai opre- 


siunii şi războiului 
La începutul anilor '60, «Setea» lui 


Mircea Drăgan aducea mărturia ince- 
putului de prefacere socială, a muta- 


tiilor de conștiință pe care le-a antre- 


«Pădurea spinzuratilor» — un act de meditaţie 


nat rostogolirea istoriei. Filmul izbu- 
tea să capteze atmosfera satului arde- 
lenesc în preajma unui eveniment capi- 
tal, cum a fost reforma agrară, urmă- 


rind o temă care i-ar fi plăcut lui Pu- 
dovkin, și rămîne memorabil pentru 
exactitatea portretizărilor, Mot şi Ar- 
deleanu figurind,cu mare forță expre- 
siva, umanitatea epocii. Cantonat in 
aceeași sferă tematică și tot în universul 
satului, «Cînd primăvara e fierbinte» al 
lui Mircea Săucan aliază un documenta- 
rism aspru şi apăsat cu exploziile liris- 
mului. 

Se poate spune că aceste filme ca și 
altele încă, izbutesc deopotrivă să redea 
fundalul istoric si să trezească reflectia 
sociologică, să pătrundă în universul 


psihologic al personajelor, lor. E un 


spirit care trebuie să guverneze orice 
tentativă a cinematografului nostru. 
Curgerea prezentă a istoriei nu e mai 
putin captivantă pentru cineast, nu e 
mai puţin bogată în sensuri. Faptele 
actualitatii așteaptă aşadar imaginea 
pe care o merită. Pentru cineaştii nos- 
tri, evocarea trecutului și consemnarea 
prezentului dacă vor fi examene grele, 
ele vor oferi și satisfacția nebănuită a 
operei artistice cu adinci ecouri mo- 
rale, spirituale şi civice. Filmele pe care 
le vom realiza pot si trebuie să insta- 
ureze un cinematograf politic, pasionat 
şi sagace, capabil să exprime spiritu- 
alitatea noastră. Vor fi acele filme ce 
dau profilul școlii noastre naționale. 


CINEMA 


retrospective 
romanesti 


“Sam i» 


/ ae or “4 


PE DUNARE, 
AUGUST 44 


În aceste luni încărcate de vibrația unor 
mari evenimente naţionale, vom sărbători și 
un modest jubileu cinematografic : zece ani 
de la turnarea filmului «Valurile Dunării. 

Este filmul care, făcînd sinteza unei expe- 
riente de debut, a oferit, în genul său, elemente 
ale unei gindiri mature asupra marelui eve- 
niment al eliberării şi a înscris în cartea de 


început a filmului românesc, citeva sugestii 


pregnante de spectacol cinematografic origi- 
nal. Narațiunea autentică pina la a rivaliza 
cu documentarul, simplă pimă la a aminti 
tehnica baladelor Dunării, funcționa ca o 
cutie de rezonanță sensibilă a momentului 


istoric de răscruce pe care l-a marcat insu- 
rectia patriotică ehberatoare. 


Sustinut de o temă şi o formulă cinema- 
tografică fertilă, reahzat într-un spirit de 
rigoare fata de adevărul istoric și uman, 
«Valurile Dunării» a reunit,sub bagheta regi- 
zorului Liviu Ciulei, cîteva dintre persona- 
litatile reprezentative ale cinematografiei ro- 
mâneşti. Facindu-si aici debutul sau intil- 
nindu-se pentru prima dată aici cu 0 asemenea 
temă, ele isi vor înscrie în anii următori nu- 
mele şi pe genericele altor filme închinate 
eliberării. 


2 


» Valurile...° 


ç 


S-au 


raspindit departe 


În ceea ce-l priveşte pe Liviu Ciulei, 
«Valurile Dunării» a rămas o experiență 
unică în creaţia sa regizorală? 

— Nu prea. Am montat la Municipa! 
«Passacaglia», piesă de Titus Po- 
povici, inspirată de aceeași temă. Si, 
ca si la «Valurile Dunării», am şi jucat. 

— «Valurile...» s-au răspindit deci de- 
parte. Cum s-au pornit însă? 

— M-a interesat subiectul propus de 
Titus Popovici şi Francisc Munteanu, 
pentru că e! concentra experiența isto- 
rică a poporului român în soarta a doi 
oameni, iar războiul era fundalul. 

— Dar, în acelaşi timp, atmosfera fil- 
mului, ambianța, ritmul tensionat al e- 
volutiei vasului pe Dunăre sugerau si 
dimensiunile şi marea răspundere a 
momentului istoric. 

— Aceasta mai ales pentru că unul 
din cele două personaje — Mihai, pe 
care l-am interpretat — era investit cu 
calităţile, aş zice,clasice ale eroului 
dramatic. În el, în acest conducător de 
şlep, care se alătura insurecției patrio- 
tice conduse de PartidulComunist, se 
producea un salt de constiinta: intele- 
gerea și adeziunea. Se producea firesc, 
organic, saltul de la experienţa lui de 
viață personală la incadrarea în marea 
experienţă istorică pe care o trăia tara. 

— Scenariul a cunoscut, pe parcurs, 
unele dezvoltări? 

— La propunerea subiectului, eu am 
avut o singură obiectie: scenariul se 
consuma numai între bărbați. Şi dacă 
nu-mi pare rău că am insistat să fie 
introdus un personaj feminin, e pentru 
că în acest mod s-a născut cea mai 
importantă actriță de film din tara 
noastră. Azi, poate, cu riscul dea nu se 
mai naşte incă o actriță, as face filmu! 
numai cu bărbați, incercind să susțin 
această temă intr-o modalitate mai 
severă. 

— Filmul era totuşi destul de riguros. 

— Da, desigur, prezenţa rolului fe- 
minin rotunjea contururile povestirii, 
dar îl îndulcea totuși sau îi diminua 
calitățile abrazive. Cred că a fost o 
oarecare concesie făcută succesului 
de public, dar nu regret, nu numai 
pentru că astfel a apărut lrina Petrescu, 
dar și pentru faptul că autorii au reușit 
să includă organic personajul feminin 
în tema lor, creind un triunghi, nu în 
sensul cinematografiei burgheze, ci 
în contextul unei ținute etice care mi-a 
plăcut foarte mult. 


Cum arăta Dunărea 
la ora patru dimineața 


— O marcă aparte a pus asupra fil- 
mului realismul ambianţei, al mediilor 
muncitoreşti din porturi, prezenţa sle- 


6 


— 


pului si mai ales Dunărea, ca imens 
decor natural, specific, pină atunci «ne- 
văzută» de cineaștii noştri. 

— Îmi aduc într-adevăr aminte cu 
plăcere — avind în vedere capacitatea 
memoriei noastre de a distila faptele 
și de a le uita pe cele neplăcute (fre- 
cusul organizatoric şi efortul de zi de 
zi şi de noapte de noapte, fiindcă era 
o perioadă cind dormeam 4 ore din 
24) — tin minte cu plăcere filmările 
de pe Dunăre, cele trei locuri de filmare, 
cabina de montaj şi cea de post-sin- 
cron amenajate pe şlep. Şi cit de fan- 
tastic arăta uneori Dunărea la ora pa- 
tru dimineaţa! Îmi imaginasem fluviul 
ca o panglică de culoare cafenie — 
un fel de cafea cu lapte care șerpuiește 
pâicom. Nu-i bănuisem niciodată in- 
initele tonalități cromatice si capaci- 
tatea de a fi un atit de generos mediu 
psihic prin frumuseţile sale etalate cu 
mister, ascunse celor care se apropie 
în grabă. 

Şi-mi aduc aminte cu plăcere de 
oamenii pe care i-am întîlnit pe slepuri, 
pe remorchere, pe pontoane, în por- 
turi. Îmi aduc aminte cu recunoștință 
de un aliat pe care l-am avut în timpul 
acestor filmări, în care-mi revenea res- 
ponsabilitatea multor milioane, a unei 
echipe întregi de oameni (au fost zile 
în care am filmat cu 6 500 de figuranti) 
și a unei întregi flote. În această muncă 
colectivă (e curios, dar de multe ori, 
în meseria aceasta de regizor n-ai cum 
să-ţi împărtășești toate gindurile si te 
simți citeodată cu atit mai singur cu 
cit e mai multă lume în jur) m-aș fi 
simţit într-adevăr foarte singur, dacă 
n-ar fi fost încrederea continuă mani- 
festată din partea unor activişti de 
partid. 


Între un premiu și un 
buchet de flori 


Am fost foarte bucuros cind am 
putut răsplăti această încredere cu o 
lucrare care a constituit, la vremea ei, 
una din realizările bune ale cinemato- 
grafiei noastre — bucurie care a cul- 
minat prin obținerea premiului | la 
Karlovy Vary. 

— Oricum ne întoarcem, în cinema- 
tografie, tot la premii ajungem. Con- 
tează ele chiar asa de mult? 

— Am să răspund povestind o mică 
întîmplare. După premiera filmului 
«Pădurea spinzuraţilor», a sunat ci- 
neva la mine acasă. Am deschis. Erau 
două persoane necunoscute și care 
nu s-au prezentat. Mi-au inminat un 
buchet de flori şi mi-au spus doar 
«mulțumesc». A fost poate mai emo- 
tionant decit premiul de la Cannes. 


EI PE DUNARE. IN AU 


PETRESCU: 


Un debut 


în maturitate 


Fatalmente, discuţia cu Irina Petrescu, 
debutantă în «Valurile Dunării», incepe 
sentimental şi euforic, precum şade bine 
oricărei evocări a primei iubiri: 

— Nici nu știam că «eu» filmez. Mă 
mișcam au ralenti şi mi se părea că 
«viata e vis». 

Curind însă. discuţia trece de la nos- 
talgii la certitudini: 

— A fost un film foarte cinstit, de 
bună credință. Lucram într-un cadru 
natural în care se închegase o adevă- 
rată atmosferă de creație. Aş spune 
că pretioasa încărcătură de idei a fil- 
mului a fost condusă cu aceeaşi res- 
ponsabilitate și atenţie, ca depozitul 
de arme din cala slepului. «Slepul- 
actor», cum spuneam noi, aparținea 
unui vaporean, care apare şi în film 
şi care, în timpul insurectiei,a trăit o 
istorie asemănătoare. De la zimbetul 
cald si ochii lui albaștri, pină la bono- 
mia căpitanului care ne remorca la 
locul filmării, am reținut importanţa pe 
care fiecare din colaboratorii «locali» 
știa s-o dea, cu gravitate și discreție, 
evocării unor evenimente pe care ei 
ingisi le-au trăit și care au însemnat 
pentru noi toți mai mult decit o poveste 
cu puțină dragoste, multe bombe si 
moarte. De la «Valurile Dunării» am 
rămas cu nostalgia bălților, a cheilor 
Dunării. Şi mi se părea că fluviul — 
care e de culoarea cafelei cu lapte 
(observ că e aceeași comparație ca la 
Ciulei, dar nu întrerup efuziunea) — 
mi se părea că e un misterios recep- 
tacol de evenimente istorice. 

Desigur, n-au lipsit coincidentele 
miraculoase: 

— Mi-am serbat majoratul chiar in 
timpul filmărilor. N-a fost deci un sim 
plu debut. A fost un debut în maturi- 
tate. Așa cum evenimentul tălmăcit 
de film însemna un debut al maturi- 
tatii noastre, a tuturor... S-a organizat 
o mică serbare si petardele inginerului 
Daraban — muniții pe o săptămînă — 
au fost consumate în seara de 19 iunie, 
cînd pe șlep s-au lansat 18 salve de 
artificii. O mică emoție foarte feminină, 
foarte personală, care nu se întilneşte 
prea des în colaborarea cu filmul — 
de cele mai multe ori aspră, consumind 
o importantă cantitate de rezistență 
nervoasă si scotind uneori altfel de 
scintei decit cele ale lui «Darabum» şi 
multe alte semnificaţii... Echipa acestui 
film era sudată poate şi de sentimentul 
că întreprindeam, cu toată modestia, o 
lucrare de răspundere naţională și de 
aceea spiritul de colegialitate era mai 
intens: de la căldura lui Liviu Ciulei la 
umorul lui Francisc Munteanu, de la 
priceperea directorului filmului, Teban, 
cu care am turnat încă trei filme, pina 
la ceilalți membri ai echipei, dintre 
care majoritatea mi-au rămas foarte 
buni prieteni: asistentul Silviu Dimi- 
trovici, monteuza Rada Călin, sceno- 


graful Florina Tomescu, machioza 
Blanche Schuller, inginerul Oscar Co- 
man, operatorul Gore lonescu. 


Întilniri pentru viitor 


— La «Valurile Dunării» a avut loc 
si prima mea întilnire cu Lucian Pinti- 
lie, în postura de actor. N-am apucat 
să am o discuţie întreagă cu el. Era 
ofițer german şi a fost aruncat peste 
bord. Cu lon Mihăileanu, în schimb, 
care a fost trimisul de presă la Karlovy- 
Vary, cind filmul nostru a fost premiat, 
am discutat mai mult si el mi-a spus 
atunci că va scrie un scenariu pentru 
mine. Si așa am ajuns, după alte 
filme, la «Duminică la ora 6». Altă 
experiență. Aceleaşi și alte semnifi- 
catii. 

Acum tonul este analitic si argumen- 
tatia precisă: 

— «Duminică la ora 6» a fost un 
film despre o realitate dura si emotio- 
nanta, care aducea in conditiile ilega- 
litatii eroi tineri. Eu reveneam, după 
șapte ani, în atmosfera aceleiași epoci, 
dar prin virsta personajului făceam 
drumul înapoi, de la rolul de compozi- 
tie al soției circiumarului Mihai, la o 
eroină foarte apropiată de virsta mea. 
A fost un rol pe care l-am făcut cu plă- 
cere și cu durerea de a descoperi mai 
viu si mai acut, că tinereţea noastră de 
astăzi fusese plătită cu 30 de ani 
înainte și că și pentru aceasta noi sin- 
tem datori s-o arătăm lumii, adevărat 
si bine. 

— Vorbind despre viitor, cum s-ar 
putea continua acest filon tematic al 
cinematografiei româneşti? 


Dincolo de suavele 
lucruri 


— Pe mine mă interesează efectiv, 
cum am mai spus-o, capacitatea de 
expresie a unei femei în afara suavelor 
lucruri intim-amoroase. Acestea sint 
într-adevăr agreabil de jucat si agrea- 
bil de privit. Dar eu visez (revenim deci 
la visuri) la rolul unei femei cu mari 
resurse — în genul Vitoria Lipan — o 
femeie care nu are prea mult timp pen- 
tru mici probleme mici — probleme 
care pot fi magnifice și tragice cum 
ne învaţă, să zicem, «A trăi pentru a 
trăi». Arsenalul intimist feminin a fost 
deja epuizat sau nu va putea fi epuizat 
niciodată... Dar valoarea socială a fe- 
meii a fost mai putin pusă în lumină. 
Mă gindesc la un film care să aibă în 
centru calitatea femeii care conduce 
o acţiune — femeia cu experiența ma- 
tură a evenimentelor sociale, un fel de 
femeie ca cea interpretată de Graziela 
Albini în «Duminică la ora 6». În acest 
sens cred că s-ar putea continua ceea 
ce a fost început acum 10 ani. 


BUST 44 


FRANCISC 
MUNTEANU: 


Un salt: 

De la experienţa 
personală la marea 
experiență istorică 


Momente mari — 
filme mari 


Francisc Munteanu recunoaște numai în trea 
căt că în scenariul filmului «Valurile Dunării» 
existau, în ceea ce-l privește, elemente auto- 
biografice și nu dorește să incepem discuția 
propriu-zisă de la viaţa personală și nici măcar 
de la nuvelele sale care au drept cadru Dunărea, 
în 1944. Notez totuși titlurile «Dușan», «Kilo- 
metrul 1314», «Testamentul», pe care autorul le 
citează consultind propriul său volum, «Hotel 
Tristete». Cînd intră în subiect, Francisc Mun- 
teanu, pentru a se detașa de tot ce ar părea 
simplă cozerie, adoptă un ton narativ echilibrat, 
subliniat: 


În urmă cu zece ani 


— İn urmă cu zece «ani, impreună cu Titus 
Popovici, socoteam, ca scriitori, că a sosit 
timpul să scriem despre eliberare. Amindoi a- 
veam o experienţă de viață în această privință 
şi am pornit să scriem un scenariu. După citeva 
săptămîni de discuție, am ajuns la concluzia că 
trebuie să scriem două scenarii. Asa s-au născut 
«Furtuna» (experiența de viaţă a lui Titus) și 
«Valurile Dunării» (experiența mea de viata). 

— Filmele sint inegale. 

— Scenariul la «Furtuna» era însă mult mai bun 

Ne oprim la această diferențiere, necesară, făra 
a cita detalii de mică istorie cinematografică și 
revenim la experiența pe care a marcat-o scrierea 
scenariului «Valurile Dunării». 

—Am cercetat, în afară de propria noastră 
biografie şi literatură, foarte multe documente 
legate de eliberare. În aceste două filme, a fost 
înfățișat pentru prima dată, respectindu-se ade- 
vărul istoric, un episod din insurecția armată 
patriotică, eliberatoare, care a avut loc în România 
în 1944. 


După 25 de ani 


Experienţa mea de viata este in general legată 
de insurecție, de anii cînd s-au pus temeliile so- 
cialismului în România. De aici și cărțile şi fil- 
mele pe care le-am făcut. Eu socot că au fost 
necesare și »Soldati fără uniformă» și «La patru 
pași de infinit», pentru că, fără aceste filme, fără 
filmele lui Titus («Setea», «Străinul») n-am fi 
putut scrie noul nostru scenariu, «Puterea», în 
care am reluat tema insurecției și a întregii pe- 
rioade următoare, în prespectiva pe care ne-o 
creează de data aceasta sfertul de secol care a 
trecut. 

— Ce elemente noi, de gindire, de construcție, 
va aduce filmul «Puterea»? 

— Va ii o investigare a experienţei de viata si 
profesionale, oglindind importanta insurectiei 
armate patriotice din Romania, in cadrul marii 
infruntari dintre puterile aliate si fascism. Dupa 
10 ani, citi au trecut de la «Valurile Dunării», am 
reluat astfel colaborarea cu Titus Popovici, toc- 
mai pentru a valorifica experiența comună, a 
noastră şi a altora, într-o lucrare care — deşi e 
poate prea mult spus, dar cel putin din punctul 
nostru de vedere — am vrea să fie definitivă. 


— În această perspectivă, cum veţi depăşi, fata 
de realizarile anterioare, dintre care unele au fost 
remarcabile, acele părţi, destul de numeroase, în 
care se făcea simțită o anumită sărăcie, o anumită 
rigiditate, o anumită simplificare arbitrară a ade- 
vărului de viață și istoric — de la evoluția si compor 
tarea eroilor, pina la elementele de plan doi, legate 
de ambian{a ş.a.m.d.? 


Important şi neimportant 


— Există două explicaţii ale acestei «simplifi- 
cari». Mai întîi, dorința ca în fiecare film să se 
ridice şi să se rezolve toate problemele. Aceasta 
face ca tot ce pare «neimportant» să fie minima- 
lizat încă din faza de scenariu, pentru ca să poată 
fi cuprinse şi alte lucruri «importante». 

— Aceasta minimalizare a avut loc şi la «Pu- 


terea»? : ; j 
Răspunsul întirzie, dar cind vine e categoric: 


— Nu. Poate si pentru că am lucrat mai mult 
si am avut timp să ne batem pentru păstrarea 
autenticității. A doua explicaţie a vechilor rezul- 
tate e că facem foarte puţine filme, ceea ce ne 
lipsește de posibilitatea unei continuitati și a 
unei evoluții mai sigure în lucru, ne lipsește de o 
multitudine de încercări pe aceeași temă din 
partea mai multor regizori. 

— Un alt handicap, pe care ar urma să-l depasim 
ar fi, cred, acela al caracterului literar sau simplist 
— ilustrativ al narațiunii. 

— În general, e adevărat, filmul românesc su- 
feră de defectul de a fi o traducere: se pune în 
imagine un text. Aceasta se datorește neincre- 
derii in spectatori, neincrederii în capacitatea lor 
dea înțelege o formă mai eliptică, mai abstractă 
de narațiune — pentru că tocmai aceasta e forma 
specifică de expresie a cinematografului. Noi 
uităm că educația spectatorilor se face şi cu alte 
filme decit cu cele pe care le producem noi... 

— Spectatorul evoluează deci... 

— În timp ce noi continuăm să-i arătăm lucruri 
stiute. 

—Cum va fi, din acest punct de vedere, 
«Puterea»? 

— Noi cuprindem, în filmul pe care-l va turna 
Mircea Drăgan, 25 de ani de istorie contemporană, 
dar nu facem o cronică cronologică. Avem două 
personaje principale si arătăm cum se reflectă 
epoca, evenimentele, în evoluția acestor două 
caractere. 

— Poate filmul să surprindă evoluția caractere- 
lor, cum o face literatura? Un film se opreşte de 
obicei asupra unui anumit moment al evoluţiei 
caracterelor. 

— Asupra unor momente! «Puterea» va fi un 
film epic în care se întîmplă însă foarte multe 
fapte cinematografice, va fi un film bogat în de- 
talii, în fapte de psihologie umană. lar eu cred că 
momentele mari din istorie dau, sau trebuie să 
dea, și momente mari în literatura şi deci și în 
cinematografia unei tari. 


Convorbiri realizate 
de Valerian SAVA 


y% 
3 
a 


vă 


i: 


$ 
td 


a w CERESA Ee VĂ SAL oe eee aM A 


In această investigaţie, mergem pe firul celei mai arzătoare preocupări a redacţiei 
noastre: preocuparea de a stabili un dialog sincer si neîntrerupt între creatorul de film 
şi spectatorul său. 


Publicăm răspunsurile primite, în ordine alfabetică. 


Gheorghe Atanasiu — maistru de copilăriei”, ,Meandre", „Răutăciosul superproductiile românești „D să retrăim, c ctatori, emoţiile 
şantier, Cooperativa de Construcţii adolescent”. Pentru că. reprezintă „Columna” și serialul „Haiducii“. Cred lecturii. Și în a > de altfel 
„Bucureşti Serialul Haiducii”, viața așa cum e și regăseşti în ele că avem vocaţie pentru filmul istoric, actori! au fost foarte bine aleşi. 
pentru că aduce pe ecran poveștile crimpele din problemele ei reale. că știm să pove „să Gam o Cornelia Corobea — maistru chi- 
pe care le știam din copilărie; „Dacii“ Marin Catană — mecanic, Intre- pondere dramatică faptelor. Am mist, Uzinele de eat = 
şi „Columna“, pentru modul în care prinderea de utilaje si transporturi- remarcat că filmul istoric se bucură, București: N-am văzut filmele 
îmbină istoria cu legenda; „Lupeni Mor in genere, și de o bună alcătuire a = EEE A : R A 
"29", pentru minutiozitatea cu care en a e checks Harap-Alb" distribuției. M-au i at de asen ro sti, dar din ce-am văz i 

ne : $ „Dur »  „Marap-/ . #7 E es impre plăcută mi-au lăsat cele cu 
au fost analizate evenimentele și Pentru totul, dar mal ales Benti menea ecranizările „Pădurea spin- P Pat Tr “ 
pentru-sentimentul tragic pe care PODER See cece "atea perc EA nn ; caracter istoric: „Tudo „Dacii”, 
îi Gegaiă filmul jocul actorilor. zuraţilor”, „Răscoala”, „Steaua fără „Columna“. Sint filme odihnitoare, 
spe E Eugen Cerchez — medic primar nume”. Romanele lui Rebreanu şi frumoase, pe care le vezi cu plăcere. 

mae 3 2 — medic ar, s : ¢ f L wih > 

Costin Conetile elevei. X-a, Li- 9 ; ‘ — piesa lui Mihail Seba in au fost Aș îndrăzni totuși Sa spun că le 
ceul Matei Basarab: „Ultima noapte a Spitalul de Urgenţă: Mi-au plăcut bine transpuse în film şi ne-au făcut consider ușoare. Îmi sînt dragi 


pentru că sînt românești. Mi se pare 
însă de neexplicat cum se face că 
în trecutul nostru atit de frumos și de 
bogat, nu putem găsi un 
de serial pentru televiziune. Posibi- 
lități avem, avem locuri foarte fru- 


subiect 


moase, avem actori tineri și talentați 
(pe care, ce-i drept, îi folosim foarte 
rar) și totuși... 


Octavian Cotescu — actor: Eu 
cred că 


lipsurile cinematografiei 
noastre constau în faptul că ea nu 
Sufăr că 


română nu a în- 


a parcurs etapele firești. 
cinematografia 
ceput cu filmul mut. Totuși, trebuie 
să spun că filmul care atinge aproa- 
pe perfecțiunea este „Pădurea spin- 
zuraţilor“. El reprezintă o perioadă, 
aș zice clasică, îm sensul 
cuvîntului. După el mi-a plăcut foarte 


nobil al 


mult abia „Duminică la ora 6". 


Dacă 
făcut mai multe filme ca „Pădurea 


la etapa respectivă s-ar fi 
spinzuratilor” şi dacă de la aceste 
filme, pina la „Duminică la ora 6", 
ar fi fost parcurse, cu aceleași rezul- 
tate, și alte etape necesare în drumul 
filmului, sînt convins că filmul ro- 
mânesc ar fi avut un sens evolutiv 
calitativ superior. Nu putem ajunge 
filmînd atit de 


puţin şi încercînd, din timp în timp, 


la lucruri sigure, 


să ne integrăm unui curent năs- 


cut şi solidificat undeva, în lume, 


Maria Cristea — electrician, In- 
treprinderea Drumuri și poduri — 


Bucureşti: „Pădurea spinzuraţilor“, 


„Columna“, „Duminică la ora 6": 
Pentru foarte multe motive, dar 
mai ales pentru profunzimea 


blemelor. 


pro- 


Grigore Dobcă — turnător, Hune- 


doara: Eu, dacă e un film bun, las 


totul la o parte și mă duc să-l văd. 
Mi-au plăcut mai cu seamă filmele 
istorice „Dacii”, „Neamul Soin 


tilor”. Mi-au plăcut foarte mult si 


„Lupeni'29" și „Străinul“, pentru 


că în ele juca un actor pe care-l 


îndrăgesc foarte - mult: Stefan 


Ciobotărașu. Îmi place mai ales lim- 
bajul lui, că-i simplu și pe înţelesul 


“tuturor, 


Irina Georgescu — asistentă me- 
dicală, Spitalul de Ur 


genta: Din- 


tre filmele mai vechi am retinut 
„Erupția“ și „Moara cu noroc“. În 
special transpunerea cinematogra- 


fica după Slavici mi-a atras 


atenția, prin acuratețea viziunii re- 
gizorale. Mi-au plăcut și filmele is- 
torice „Dacii“, „Columna“, „Haiducii“. 
Ele demonstrează că 


avem simţul 


istoriei, că știm să retrăim, pe peli- 
culă, momentele însemnate din tre- 
cutul poporului nostru. De la „Pă- 
durea spinzuraților“ mi-a rămas si 
astăzi în memorie jocul foarte nuantat 


al actorilor, în special Victor Reben- 


10 


TO ae ee pr 
Li 


giuc și Liviu Ciulei. In fine, la 
„Subteranul” am observat o abor- 
dare mai interesantă a faptului coti- 
dian. 


Tudosie Gherghiescu— șef echipă» 


1.„R.M.8,.:, Pădurea spinzuraţilor” pen- 


tru frumuseţea imaginii şi interpre- 
tarea actorilor; „Moara cu noroc“ 
pentru rezolvarea tuturor probleme- 


lor de regie, scenariu, imagine, 


interpretare; „Dacii” la care m-au 
impresionat în mod deosebit deco- 
rurile și regizarea luptelor. 


ceul Matei Basarab: „Duminică la 


D 


ora 6", „Meandre", „Pădurea spîn- 


zuraților“. Pentru că sînt realizate 
modern şi investighează zone noi 
de cunoaştere, Mi-a plăcut mai cu 
seamă felul în care foloseşte Lucian 
Pintilie flash-back-urile, realizind o 
interesantă 


foarte suprapunere a 


timpurilor. 


as ee y a 


TIPI PD) TI 


foarte frumoase — călăreţii, ţărani 
de la noi, cu blana de oaie atirnata 
frumos pe cal în chip de șa, dar am 
văzut şi unele lucruri care nu- știu 
de unde au fost luate.De exemplu, 
casca lui Decebal, care nu are nimic 
dac, este ò cască scită. Am impresia 
că filmele noastre istorice contin, 
uneori, scene de o violență străină 
felului nostru de a fi. Poate că se 
supun unui ton internațional și 


cred că sînt gustate mai mult în 


străinătate decit la noi. Dar nu ştiu 


dacă sînt autentice 
Vasile Jigau — contabil, Intre- 
prinderea de hoteluri și restaurante: 


“Diminetile unui băiat cuminte“. 
pentru că îmi plac oamenii care își 
pun întrebări și este primul film de 
actualitate în care eroii fac acest 
lucru, „Dacii”, pentru că răspunde 


necesității omului de a se raporta la 


acele momente din istorie care îi sub- 


"TPI. er À A 


me, pentrucă sînt românești și tre- 
buie să le văd. Dar în afară de „La 
mere“, „Valurile Dunării“, „Pădurea 
spînzuraţilor“, „Duminică la ora 6", 
un film mai nou, „Gioconda fără 
suris" și o încercare de film istoric 
care a fost ,,Dacii," filme bune nu 
stăm foarte 
prost cu scenariile. Și, în general, 


prea avem. Cred că 


nu ştim să reflectărn realitatea noas- 
tră în film. În schimb, cred că în 
materie de documentar, sîntem agi. 
Avem documentare multe şi foarte 
bune. Măcar de-am avea pe jumătate 
atîtea filme artistice... 


R adu 
Răspund greu, cu sentimentul că aș 
putea nedreptati multe filme româ- 
nești pe care nu le-am văzut, Din pă- 


Penciulescu — regizor: 


cate, în marea lor majoritate filmele 
noastre, mai bine sau'mai rău cons- 
truite, mai bine sau mai rău filmate, 
nu nasc în suficientă măsură sentie 
mentul adevărului. Nu recunosc în 


„ Haiducii”, pentru pitorescul 


Enache Goancea — turnitor, Hu- 
nedoara: Îmi place foarte mult -îs- 
toria. $i acum mi se întîmplă să 
merg în concediu, la tara, să-i isco- 
desc pe bătrîni despre trecutul 
nostru. Așa că e normal să-mi placă 
în primul rînd filmele 
fost „Dacii“, 


măreştilor”, 


istorice, 
cum au „Neamul Soi- 
„Columna“. Dar mi-a 


plăcut foarte mult și „Balul de sîmbă- 


tă-seara”, pentru că în el joacă un 
actor pe care eu îl socot foarte 
mare: Sebastian Papaiani. 

fon Jalea — sculptor: Imi plac 


filmele istorice românești dar le văd 
destul de rar. Filmele istorice trebuie 
să aibă o mareautenticitate documen- 
tară, Am văzut în „Dacii“ lucruri 


liniază apartenenţa. ,,biaiducii", pen- 
tru pitorescul și umorul eroilor, pen- 
tru formidabila lor legătură cu 
pămîntul, pentru optimismul cu care 
au galo pat prin momentele de maximă 
oprimare ale istoriei noastre. 


Dan Mazilu — student, anul 


Arhitectură: „Răutăciosul 


Hl 
adoles- 


cent”, „Dimineţile unui băiat cumin- 


“leandre 


te"; „Duminică la ora 6", 


(nu pentru tema despre arhitecţi )... 


Sint român, deci merg cu 


şi bunăvoință la „ale noastre’ 
Foarte adesea văd n0mai fragmente 
de lucruri bune, 


Mircea Munteanu — bibliotecar la 
Uzina de Mase Piastice „București“: 


Eu mă duc și la cele mai slabe fil- 


si umorul eroilor (Vasile Jigău) 


ele pe nici unul din oamenii pe 
care-i cunosc, nu recunosc casele, 
locurile și limbajul lor subtil, nu 
recunosc dramele și bucuriile mele; 
Totuși, cîteva fac excepţie: „Pădurea 
spinzuratilor", „Scurtă istorie“, „Du- 
minică la ora 6" și' multe, foarte 
multe documentare, Desigur că 
mai sint și altele, lista e deschisă, 
rămîne numai să fim convinși că 
trebuie înscrise, x; 


Magdalena Popa — balerină: Am 
reținut „Pădurea spinzuraţilor” la 
regia lui 

Ovidiu 
an, extraordinară după pă- 
rerea mea. Este unul din puținele 


care apreciez foarte mult si 


Liviu Ciulei si imaginea lui 


filme care a păstrat atmosfera roma- 
nului din care a fost transpus. Şi de 


„Duminică la ora 6" îmi amintesc 
cu plăcere, în special de imagine. 
Poate e puţin prea dur ceea ce spun, 
poate nu am văzut chiar toate fil- 
mele noastre, dar nu retin altele de 
nivelul acestora. 


Radu Valentin — profesor de is- ~ 


torie, Liceu! „Matei Basarab” — Bucu- 
resti: Am văzut aproape toate fil- 
mele românești, incepind cu „Se 
aprind facliile* şi „O noapte de pomi- 
na". Mi-au plăcut în mod deosebit 
„Desfășurarea”, „Valurile Dunării”, 
„Pădurea spinzuraţilor”, „Duminică 
la ora 6" și, într-o oarecare măsură, 
»Diminetile unui băiat cuminte“. Erau 
filme sincere și lăsau impresia de 
realitate spre deosebire de altele: 
care se feresc să abordeze reali- 
tatea, ceea ce duce, de fapt, la 


N i 


E E ii POFTEI 


jocul spiritualizat al Silviei Popovici 
în „Gioconda fără suris” și, tot 
acolo, calitatea ireproşabilă a ima- 
ginii ca și partitura muzicală a lui 
Richard Oschanitzky. Am apreciat, 
de asemenea, firicelul de poezie din 
„Ultima noapte a copilăriei”, în 
care concepţia și viziunea  regizo- 
rală au comportat o acută tensidne 
artistică, împărtășită spectatorilor. 
Din “Pantoful Cenușăresei" mi-a re- 
ținut atenția, prin ‚candoarea si 
stingăcia ei atit de firești tinereţii, 
interpreta principală. M-a surprins 
la modul optim atmosfera de ananké 
din „Zodia Fecioarei”, un film care 
dă de gîndit şi constituie o sta- 
chetă în viitor pentru’ realizatorii 
noştri de fim. 


Octavian Sebe — inginer, șef 
serviciu cercetări prelucrarea mase- 
lor plastice: Mi-au plăcut la vremea 


ud 


id a 


Filmele de mai sus mi-au plăcut 
tocmai pentru că mi-au creat acea 
senzație de bine psihic. Am impresia 
însă că filmele noastre pierd mult 
prin lungime. „Columna“, de exem- 
plu, ar putea fi un film impresionant, 
dacă n-ar fi asa de lung gi nu s-ar 
vorbi atît în el. Poate că ar trebui să 
înțelegem că o privire spune mai 
mult decît vorbele. Că atunci cînd 


spui ceva trebuie spus cit mai aproape ` 


de esență. Nu înțeleg dece trebuie 
neapărat umplute două ore. Eu nu 
plătesc un spectacol de două ore 
ci un spectacol. Poate să aibă și 
20 de minute... Și nu vreau confe- 
rință_la  cinematogaf ci, dacă se 
poate , mai multă trăire. 


Zaharia Stancu — scriitor: Mi-a 
plăcut filmul lui Vitanidis „Răutăcio- 
sul adolescentis Socotesc că autorul 


„Neamul Soimdrestilor", pentru că îmi place istoria 


o mare sărăcie de idei, Teme proprii 
țării noastre, cred că asta e esenţial 
pentru a fi mare și personal. 

$ ` 


George Sbîrcea — muzicolog: Nu 
m-a satisfăcut integral aproape 
nici un’ film românesc vizionat în 
ultimii doi-trei, ani dar am reținut 
aspecte care reflectă posibilitățile 
diverse ale artei cinematografice 
românești. Mi-a placut, de pildă, 


e Slabiciunile filmelor noastre îl nemult 
o Reusitele îl bucură. 


e Aproape fără excepţie, răspunsurile se opresc asupra filmelor bune. 


e Să nu dezamăgim publicul care iubește filmul nostru pentru multe motive dar, 


lor „Moara cu noroc“, „Erupția“, 
„Răscoala“, ,,Setea", „Duminică la ora 
6", Eu nusma duc la filme casă trag 
invataminte sau ca să mi se dea niște 
probleme de rezolvat. Pe mine filmul 
mă bucură printr-o senzație primară 
de bine psihic, senzaţie care n-are 
nicho legătură cu genul de film 
sau cu dispoziția mea de moment, 


scenariului, Nicolae Breban, este un 
scriitor foarte interesant și foarte 


talentat si că un scenariu de calitate: 


poate chezășui un film de calitate. 
Consider de asemenea că „Duminică 
la ora 6" este un film excelent și 
am convingerea că Lucian Pintilie 
este un. regizor care poate sta 
alături de cei mai înzestrați regizori 
de peste hotare. 


Deci: 
e O dată în plus, publicul nostru se dovedeşte un judecător exigent. 


esc. 


= 


E clar că: - 
e Filmul românesc este văzut, este așteptat, este judecat (cu sau fara milă). 
e Filmul românesc se află în atenţia publicului său. 
@ Publicul crede în posibilitățile de viitor ale cinematografiei noastre. 


Ce-i de făcut? 


rind, pentru că „e al nostru“. 


a Lear m 
teg 
D u 
a 


Florica Tănase — studentă anul 
Il Filologie: Aparent, -răspunsul este 
facil. Desi, cu părere de rău, trebuie 
să afirm că filmele româneşti care 
pot fi cotate drept acte de înaltă 
conștiință artistică sînt foarte puţine. 
După modesta mea părere, demne de 


apreciat mi se par „Valurile Dunării”, 
film cu substanță dramatică și, mai 
recent,  „Răutăciosul adolescent”, 
făcut după un scenariu bun, printre 
puținele din cinematografia noas- 
tra, Acesta din urmă mi se pare o 
adevărată realizare nu numai pentru 
tema general umană a confruntării. 
omului cu propria lui conștiință, 
dar, și mai ales, prin modul de reali- 
zare propriu-zis. 


Mariana Truta — desenatoare 


tehnică I.L,A. — București: „Ciu $i 
MONICA TEAN e SOUCUTESMS, at 


linii Bărăganului", pentru că a. 
reuşit să cuprindă atmosfera aspră 
a Bărăganului, oameni, locuri si o 
anumită stare socială și poate pentru 
că mi-a adeverit slăbiciunea pentru 
Cartea lui Panait Istrati. „Dacii“, 
pentru că o pagină de istorie mă” 
emoționează întotdeauna, iar atunci 
cînd istoria se vizualizează, reuşesc 
să trăiesc grandoarea faptelor, 
„Duminică la ora 6", pentru Spiri- 
tulde sacrificiu de care au dat dova- ` 
dă cei doi eroi și pentru realismul 
cu care Lucian Pintilie a tratat această 
temă. - 


loana Voiculescu — studentă anul 
IV Matematică-mecanică: „Dumi- 


nică la ora 6", „Pădurea spinzura- 
tilor “ și „Răutăciosul adolescent" 
rămîn, după mine, cele mai bune 
creaţii ale noastre: „Duminică la 
ora 6" nu este un film al prezentului, 
dar prin problematica lui e încărcat 
de sensuri actuale: orice tînăr de 
astăzi, în condiţiile de atunci, ar fi. 
procedat la fel. Aș dori să văd un 
film despre tineri, un film despre 
studenți (dar nu ca „Gaudeamus 
igitur“), ci despre preocupările noa- 
stre, despre ceea ce vom face şi cum 
vom face după ce vom absolvi 
facultatea. Nu ştiu de ce, am con- 
vingerea că cinematografia noastră 
va realiza încă multe filme bune și 


foarte bune. Mă duc să le văd cu 
regularitate. Uneori, poate, din 
curiozitate. 

în primul 


Anckztă realizată de Eva SÎRBU, Laura COSTIN, Mircea MOHOR, Ștefan GEORGESCU 


— 


TT 


11 


m 


“a ey 
p- 


i ll ae tr 


Memoria noastră vizuală identifică 
adesea eroii filmelor cu cei care îi 
interpretează. La rîndul lor, actorii 
poartă multă vreme în suflet eroii 
cu care s-au identificat cîndva. Așa 
se face că, uneori, vorbind cu actorii 
despre eroii lor e ca și cînd am vorbi 
cu eroii înșiși. Senzatia aceasta am 
avut-o recent într-o lungă convorbire 
cu actorii Ştefan Ciobotarasu, Silviu 
Stănculescu , Irina Gărdescu, Stefan 
lordache si Ilarion Ciobanu despre 
eroii lor preferaţi din filmele consa- 
crate eroicului act din august 1944, 
precum și anilor de luptă care l-au 
precedat. 


Voi discutam despre societatea 
acelor vremuri evoluînd în secţiunea 


delimitată de filmele „Străinul“, 
Setea”, „La patru pași de infinit“ 
şi, cu toate că sensurile istoriei ne 


apareau aici cu o strălucitoare clari- 
tate, trecutul continua să ridice pre- 
zentului, prin perspectiva lăuntrică 
a eroilor săi, noiarii de investigat. 


Transhumante 


Acasă la Ştefan  Ciobotărașu, 
discut cu maestrul despre numeroșii 
eroi revoluționari pe care i-a inter- 
pretat de-a lungul anilor. Undeva, 
nu departe, ciocanele pneumatice de 
pe șantierut Teatrului Naţional si 
de pe cel al pasajului -subteran bat 
cu. repeziciune secundele timpului 
prezent. Încerc o senzaţie ciudată. 
E ca si cum aş sta de vorbă cu tatăl 
Sa 


abin care a părăsit lumea filmu- 
iui „Străinul” și a pornit peste ani 
fara ca timpul să aibă asupra'lui 
vreo putere. 

— Ce există comun. între dumnea- 
vocstré şi tatăl lui Sabin? 

— Duc această lume cu mine.Am 
copilărit foarte aproape de gară, de 
trenuri, tatăl meu a lăsat plugul, a 
venit la oraș sia intrat în marea fa- 
milie a C.F.R.-iştilor. Peregrinările 
părinţilor prin diferite gāri mi-au 
îmbogățit orizontul spiritual, mi-au 

at o perspectivă a năzuinţelor 
omenești. Mai tirziu, ca actor, am 
trăit o vreme în preajma Aradului, 
am Cunoscut specificul oamenilor de 


gi 


12 


Noi om trecut prin veacuri“ ($t. Ciobotăraşu și Harion Ciobanu în 


aici, trăsăturile oarecum aparte ale 
felului in care simt și gindesc ei. 

— Din ce anume credeți că rezultă 
frumuseţea personajului ? 

— El este un om care își iubește 
casa, familia, un salariat solidar cu 
tovarășii săi. Băiatul lui învaţă carte. 
Toate acestea indică o căutare, o 
încercare de a cuprinde viata dintr-o 
alta perspectivă, de a-și depăși 
condiţia. Tendinţa de autodepășire, 
proprie mediului căruia îi aparţine, 
este elementul dinamic, pozitiv şi 
totodată un nesecat izvor de frumos, 


Dincolo de absolut 


Discutam cu Silviu“ Stănculescu 
despre filmul „La patru paşi de 
infinit” și privindu-mi interlocutorul 
mi s-a părut că în fața mea se află 
însuşi Mihai. Mi-am amintit atunci 
secvența in care acesta, rănit la 
picior, se tirăște prin noapte făcînd 
eforturi supraomenesti. Mi-am 
amintit că port de multă vreme în 
minte o întrebare care se adresează 
personajului. 

— Cum se explică faptul că tu, 
Mihai, un om plin de tinerețe și de 
vitalitate, un om cu viata undeva 
inainte, treci pe lingă primejdii calm, 
imperturbabil ? 

— Există pe lume oameni care 
trăiesc mai mult pentru alţii şi 
mai putin pentru ei, Astfel de oameni 
se identifică de obicei cu cea mai 
generoasă, cu cea mai umană 
dintre nazuintele epocii lor şi luptă 
pentru transpunerea ei în faptă, 
oricare ar fi preţul. Ei nu au senza- 
tia că fac ceva exceptional si de 
aceea primejdia nu-i tulbură. A lup- 
ta este pentru ei ceva normal, ceva 


firesc ca aerul, ca apa, ca idealul 
cu care s-au identificat. 
— Ne aflăm intr-un univers în 


care vidta se impune cu atita. forţă 
încît în feta er mocrtea şi-o pierdut 


grovitatec. Tu ve: “muri aici, in 
„Lo patru paşi de infinit". Ne vom 
întiln: - ins mai tirziu în „Cerul 
începe de lo etajul trei”. Idealul 


pentru care lupti acum va fi o 
realitate “ puternică, viguroasă. In 
jurul tău va fi pace. Tu însă vei 
cobori - înfrînt treptele unei scării, 


„Setea" ) 


Ai pierdut-o pe Ana, singura femeie 
pe care ai iubit-o și cu toate acestea 
fața ta va rămine la fél de calmă. 
De: ce? 

— Am încercat acum să trăiesc 
mai mult pentru mine şi iată că 
nu s-a putut. N-am fost făcut 
pentru asta. Și dacă am rămas 
calm, coborind treptele, este pentru 
că trăsătura aceasta mi-a făurit-o 
natura şi mi-a întărit-o viata. Am 
rămas calm cu toate că ceea ce s-a 
întîmplat nu doare mai putin decît 
un glonte și uneori poate ucide 
la fel ca și acesta. 


Lupta cu inertia 


Cuvintele lui Mihai ne-au readus 
în minte emotionantul final din 
„La patru pași de infinit”. || vedem 
prăbușit, cu trupul ciuruit de 
gloanțe. În fata lui, sub privirile 
îngroaite ale mamei, Ana încleșta- 


tă de Una din grinzile podului, 
numără. Numără cu sete, cu dis- 
perare. 


— Ce anume te-o determinat pe 
tine, Ana, o adolescentă naivă, pentru 
că in fond asta esti, să te apropii de 
un luptător ca Mihai?, 


Irina Gărdescu este „în atmosferă“, 
așa că prin gura actriţei ne vorbește 
de fapt eroina. 

— În inertia vieţii de fiecare 
zi, o viaţă în care ziua de ieri sea- 
mana exact cu cea de azi, iar cea 
de azi este aidoma celei de miine, 
Mihai a însemnat pentru mine re- 
velatia unui alt mod de a exista. 

— Ce elemente ale acestui mod de 
a existate-au impresionat maimult? 

— Uriasa lui putere de dăruire, 
credința nestrămutată în triumful 
cauzei sale, cutezanta aceasta 
sublimă, răbdarea cu care a căutat 


să mă formeze ca om. 

— Este oare drogostea pe care 
i-ai purtat-o -singurul argument al 
evoluției tale? 

— Este unul din argumente. Altul 
ar fi setea firească a fiecaruizom 
de a se raporta la tot ce este mai 
nobil, mai adevărat din cite sînt 
pe lume. 

— Si de ce numeri acum, aici, 
în finalul filmului ? 

— Pentru că nu vreau să plinge 
Am preluat forţa luirezistenta lui. 
Si poate că timpul îmi va adăuga şi 
celelalte trăsături care l-au carace 
terizat. 


„Un om care a trăit mai mult pentru altii" (Silviu Stănculescu în 


„Lo patru pasi de infinit“ ) 


ws 


De la insurectia armata din 23 August 1944 


> a trecut un sfert de veac, 
dar eroii marelui act istoric 
continuă să rămină tineri. 


O încercare de a cuprinde viața din altă perspectivă (St. 


lordache in 


j Oedip la 18 ani | 


Actorul Stefan lordache și Sabin 
din „Setea" au o trăsătură comună: 
temperamentul meditativ, interio- 
rizat, circumspect. De-aceea cînd 
l-am întîlnit pe Ștefan lordache mi 
s-a părut că am întîlnit un adoles- 
cent închis, taciturn, nemultumit, 
chinuit de o sumedenie de semne de 
întrebare. 

— De ce te-ai închis ca un mele 
în propria sa cochilie 

Deși întrebarea fusese adresată 


ectorului avizat de scopul între 
derii noastre, în locul lui a răspuns 
Sabin. 


ar 
tea minţi vreodată şi-că a putea 
Minti şi pe alții. Sint prea c it 
s-o fac. 


— Oare "legătura cu Sonia nu 
poate satisface sete 
tic? 


Ge auten- 


Strdinul") 


— Nu, Vreau un adevăr general, 
Un adevăr care să redimensioneze 
lumea. Nu vreau să-mi creéz o 
oază de frumos într-o lume urită 
si murdară. Ar însemna să cultiv 
o iluzie. Nu-mi plac iluziile. Le 
urăsc. Le urăse așa cum urăsc min- 
cluna convențională. Am să mă 
despart de Sônia, Am să merg în 
fabrică. 

— Mediul acela îţi este străin, 

— Nu mai ştrăin decît acesta, 
Știu, mai exact intuiesc, că undeva 
trebuie să fie, trebuie să existe 
un sens. Un sens adevărat. Caut 
sensul acesta. Il caut cu încăpăținare, 
cu indirjire. 


i, iată, 


m 


acum mdrséluiesti 


le orasului alături de insur- 
genţi. Înseamnă oare astă ceva pentru 


— Sfirsitul unui conflict cu lumea. 
Aici, în mijlocul acestor oameni, se 
naște o altă lume şi locul meu este 


aici. 


Rădăcinile contemporaneitatii 


Harion Ciobanu se gindeste cf. 
teva clipe. Privirile lul s-au pi- 


Ciobotărașu și Ştefan 


Revelația unui alt mod de a exista (trina Gărdescu în „La patru 
paşi de infinit”) 


ronit undeva departe. Mă uit 
la el și aștept. Asa se uitau și 
oamenii aceia din „Setea“. Parcă 
as fi undeva printrexei. Lumea veche 
ș-a prăbușit, lumea nouă nu s-a 
înfiripat încă. Oprit la această 
răscruce de vremuri, cu picioarele 
bine înfipte în praful ulitei, Mitru 
Mot contemplă ginditor satul natal, 

— Cam încurcată treabă, bădie !.., 

— O descutcăm noi!l... 

— Cum? 

— Încă nu știu. Deocamdată mă 
gîndesc la Gerula dacul și la Petre 
Petre, țăranul din 1907. Noi trei 
nu vom înstrăina niciodată nimic 
din ce-i al nostru și numai al nostru. 

— Spune-mi, cum te simti în ra- 
port cu strămoșii tdi? 

— Dacă aş fi trăit acum două mii de 
ani, aș fi procedat asa cum a proce- 
dat Gerula. În 1907 as fi făcut exact 
așa ca Petre Petre. Ei dacă ar trai 
azi ar face ca mine. Altfel, fără 
stabilitatea aceasta, cum am fi trecut 


noi prin veacuri pastrin 
terat specificul national? 


„Aici, la capătul unui lung șir de străbuni...“ (Ilarion Ciobanu în „Setea“ ) 


a ‘ore 


— Acum, iotă, oamenii așteaptă 
a venit momentul să actionezi. Nu 
ţi-e teomă că vei greşi? e 

— Nu voi gresi. Țăranul român 
are un simț aparte, un’simt al jus-. 
titiei care Ti guvernează existenţa. 
Simţul acesta atestă legitimitatea a- 
titudinii noastre revoluţionare. Sînt 
sortit, prin forţa condiţiilor is- 
torice în care ne aflăm, să încununez 
acum efortul de veacuri al unui 
nesfirșit șir de străbuni, oameni li 
beri și mindri pentru care dreptatea 
și omenia erau bunurile cele mai de 
preţ. Şi Mitru Mot se apucă să le vor- 
bească oamenilor şi să le spună ce 
au de făcut pentru ca nimeni să 
nu mai poată înstrăina vreodată 


ceea ce este al lor şi numai al lor. 
Şi astfel cinci eroi fundamental 
deosebiți, situați în puncte diferite 


ale societăţii, călăuzindu-se după 
luminile sufletului omenesc, au ajuns 
pe tot atitea căi diferite, să graviteze 


împreună în matca marelui fluviu 
care își adună apele. 


Mircea MOHOR 


13 


Tee... foe 
. f f 


A 


INGRATA 


Productie a studiourilor franceze. Regia: 
Gilles Grangier; Scenariul: Pascal Jardin, 
Claude Sautet, Gilles; Grangier: Cu: Jean 


Gabin, Fernandel, Marie Dubois, Henri Rellys, 
Macelaine.Syivain, Frank David. 


Regizorul Gilles Grangier a dat 
filmului său un titlu cu subintelesuri, 
un titlu cu care de obicei, se 
merge la sigur. Pentru el „Virsta 
ingrată“ nu este cea atestată de știința 
psihologiei, drept vremea intreba- 
rilor si simtirilor tulburi. ,, Virste in- 
grate" pot avea si copiii ajunşi bine 
În pragul tinereţii dar și părinţii 
care au trecut de mult pe cel al ma- 
turitatii, Este deajuns o mică nein- 
telegere pentru ca și unora și altora 
să |i se pară că au de luptat cu „vîrsta 
ingrată“ a celorlalți. Dar confrun- 
tarea generațiilor, departe de a se 
consuma în atitudini dramatice, 
este un prilej de revărsare a unui 
comic duios și, privit din acest unghi, 
filmul lui Grangier mi se pare cinstit- 
reconfortant. În intenţiile filmului 


există ideea unui permanent contra- 
punct al părinţilor. mai precis al ta- 
tilor — căci numai ei au personali- 
tate aici — și al tinerilor îndrăgostiți. 


Sedus însă de farmecul celor doi mon- 
ştri sacri pe'care îi are în distribuţie, 
Jean Gabin și Fernandel, regizorul 
pare a-și fi'lăsat filmul să se rotească 
de la sine mai multiin jurul acestora. 
Hirjoanele, neînțelegerile, cearta din 
din nimicuri ale băiatului și fetei sînt 
doar mecanisme auxiliare care declan- 
şează conflictele între taţi. Conflic- 
tele ce plutesc în aer de labun început. 
Căci nuse poate ca din stingăcia și can- 
‘doarea dezarmantă a lui Fernandel, pe 
de-o parte; și rigiditatea morocănoasă 
a lui Gabin, pe de altă parte, să nu 
iasă scîntei. Încă de la prima lor 
confruntare ştim că din această direc- 
tie trebuie să așteptăm hazul filmului; 
sintem siguri că dacă Gabin va dori 
să doarmă ca un domn cu tabie- 
turi, Fernandel îl va trezi pentru un 
fleac,că dacă primul nu va scoate trei 
minute nici o vorbă, al doilea se va 
năpusti ca o mitralfera, etc; 
Cum. spuneam, pluteşte peste 
film un abur de duioșie, care însă 
valorifică situațiile comice. Pre- 
zenta tinerilor,. dragostea — cu nä- 
bădăile și împăcarea finală — stîr- 
neste nostalgii aducătoare de pace și 
în tabăra batrinilor. Astfel 
happy-end-ul prinde în hora sa toate 
virstele, măi mult sau mai. putin 
ingrate. 


încît 


Magda MIHĂILESCU 


14 


DE VINZARE 


x * 


Producţie a studiourilor din R.P.Polonă. Sce- 
nariul şi regia: Andrzej Wajda, Imaginea: 
Witold Sobocinski. Cu: Elzbieta Czyzewska, 
Beata Tyszkiewicz, Andrzej Lapicki, Daniel 
Olbrychski, Bogumi!l Kobiela, Elzbieta Kepin- 
ska, Malgosia Potoka, 


Rătăcind' prin codrul: uitării... 
(Beata Tyszkiewicz) 


Film pentru avizatii revistelor și 

ălilor de cinema,adică film de cul. 
ură cinematografică, asa cum există 
rti pentru -cei care știu literatură 
şi istorie literară, 

Film pentru cei care știu cine e şi 
ce e cu Wajda, cinee şi cea fost Cy- 
bulski, ce a însemnat Wajda pentru 
Cybulski și Cybulski pentru Wajda. 
Pentru acești cinefili, filmul ede un 
interes descrescind, ca pînă la urmă 
să se fixeze la schiță. Schița unei mari 
dureri, schița unui hohot de plins, 
schiţa unui mesaj pentru prietenul 
dus pe lumea cealaltă, sub rotile unui 
tren. Lui Wajda îi e dor de Cy- 
bulski — acest sentiment domină 
filmul si vine întreg pina la noi. Dar 
nu ne cutremură, nu ne înspăimintă. 
Fiindcă Wajda nu “poate renunţa 
la spectacolul durerii sale. E ca şi 
cum ‘un tenor de mare talent, 
îndurerat de moartea primadonei pe 
scena vieții, nu poate uita că e pe 
Scena operei și îşi cinta durerea 
proaspătă, in loc s-o tacă. Durerea 
lui Wajda e prea adincă, prea recen- 
tă „nu s-a răcit deajuns, nu s-a rătăcit 
suficient prin codrul uitării — cum 
ar spune un poet malgaș. Un docu- 
mentar despre Cybulski — un do- 
cumentar sec, clar, fie şi didactig 


a 


— ar fi fost soluţia cinstită. Un mo- 
nolog al lui Wajda, cu fata la aparat, 
un monolog fie si lung, ar fi fost so- 
lutia bună — și o clipă ea se între- 
zărește în film, repede abandonată. 
Și mai bine ar fi fost să avem un film 
despre Wajda și Cybulski, semnat 
de Has, cel care a făcut „Arta de a fi 
iubită“. Ideal — dacă nu sînt nedrept 
— ar fi fost să se tacă încă un timp... 
Asa, nevoia şi silinta de spectacol 
afectează tot timpul sinceritatea și în 
esență avem un film-despre-un-film- 
despre-un-actor care nu maivine lafil- 
mare, toți îl așteaptă, toți îl caută, dar 
ele mort... lpoteză de lucru pirande- 
lliană cu care Wajda întreţine la nivelul 
scenariului — cîteva jocuri, cîteva 
trouvailluri nu lipsite de miez. După 
cum și un Fellini din „814“ priveşte 
din cînd în cînd... Arta lui Wajda — 
nu de a se face iubit — arta sa 
dificultuoasă, încărcată de semne și 
semnale tragice, încearcă una, două, 
trei voluptati de culoare și tensiune 
locală, Nici o clipă nu sîntem la ten- 
siunea „Cenuşii“ sau a „Fermecăto- 
rilor inocenți“. Cybulski a lăsat 
multă cenușă în Wajda. 

Pentru cei neavizati, filmul poate 
parea plictisitor sau interesant, dupa 
gradul de cultură necinematografică, 


R. C, 


Sce 
cence 


Producție a studiourilor americane, 5 
Abby Mann (după romanul lui Kather 
Porter. 


e 


Stanley 


Regia: Kramer. | 
szio, Cu: Vivien Leigh, Simone Sig 
errer, Lee Marvin, Oskar Werner, Eli- 


zabeth Ashley, Georges Segal, Heinz Ruhman 


O variantă, în registru tragic, a 
„Lumii nebune, nebune”. O arcă a 
lui Noe rătăcind în timp şi spaţiu, 


cu toate datările exterioare ce nu 
schimbă cu nimic constatarea Kra- 
mer - shakespeariană „the world 
is out of joint“ — „lumea şi-a ieşit 
din balamale“, 

Lumea lui Kramer n-are însă acea 
nebunie de geniu nici cînd regizorul 
ride cu un ochi $i plinge cu celălalt. 
Ce-i lipsește acestui american să fie 
un mare autor? Ce lipsește fil- 
melor lui să te scoată din toropeala 
a trei ore de vervă prea silită ori 
dramă conştiincios acumulată? Exact 
acel grăunte de nebunie la care ape- 
lează în titlu. Lumea văzută de Kra- 
mer e o planetă agitată, isterizată, 
în căutarea unei formule ameliorate 
de existența fateriala ori spiritu- 
ala. Dar optica autorului e cu- 
minte și rezonabilă (spre deosebire 
de Fellini, de pildă, el judecă această 
agitație carnavalescă după criteriile 
unei morale rigide, lipsite de sub- 
tilitati), Este pozna unui coleg năz- 
drăvan pe care încearcă s-o poves- 
tească acasă un copil cuminte: exact 
şi fără imaginaţie. Kramer înregis- 
trează cu indignare moralizatoare o 
nebunie pe care n-o înţelege și cara 
evident, nu-i poate aprinde nici 
fantezia, nici nervul satiric. Proza 
densă de tipuri și caractere a Kathe- 
rinei Anne Porter îi folosește autoru- 
lui cinematografic doar ca pretext 
al demonstraţiei sale stîngaci expri- 
mate prin gura unui eventual com- 
per al teatrului elizabethant piticul 
sceptic și acrit, 

O risipă de mari actori. Vivien 
Leigh, Oskar Werner, Simone Sig- 
noret, Lee Marvin își cîntă fiecare 
aria cu brio, dar fără a intra în acele 
relații complexe cu partenerii, ne- 
cesare armoniei unui spectacol uni- 
tar. De aici senzaţia de scheciuri, de 
recitaluri separate, bine orinduite 
de mina unui gospodar.al) cinemato- 
grafului. 

Așadar, Kramer și nebunia sa cu- 


minte — mi-am spus cu regret în fata 


constiinciozitatii fără strălucire a 
virtuozitatii sale, aici fără har, 
Alice MĂNOIU 


O cuminte nebunie (Simone Signoret si Oskar Werner în „Corabia nebunilor" ) 


capodopera HH K* 
neapărat XX * 
pe răspunderea noastră *K* 

pe răspunderea dvs. * 

pe răspunderea D.R.C.D.F. a 


Vă; recomandăm să vizionati: 


EAA- ORULE 


x * 


Producţie a studiourilor italiene. Scenariul: 
Agenore Incrocci, Furio Scarpelli, Regia: Dino 
Risi. tmoginea: Sandro D'Eva. Cu: Vit- 
torio Gassman, Ann Margret, Eleanor Parker, 
Caterina Boratto, Eleanor Brown, Antonela 
Steni, Fiorenzo Fiorentini, Gianbattista Salerno 


„Tigrul“ lui Dino Risi este o co- 
medie cinstită. Nici o inițiativă inte- 
lectuală ori pur cimematografică”nu 
îmbogățește subiectul foartetipic 
şi previzibil al atitor producţii 
burlesc-ironice despre viata conju- 


gală. In cazul de fata, mariajul nu, 


e analizat nici măcar cu instrumentele 
specifice ale epocii moderne (care, 
fără să zdruncine prea mult infati- 
șarea exterioară a instituţiei, i-a 
alterat natura şi morala). Nu ni se 
oferă nici notele caracteristice ale 
mentalitatii italienești. Filmul ar 
putea fi situat oricînd și oriunde. Dar, 
văzînd filmul, ne apar indiferente 
nu numai situațiile, mediile si epoca, 
ci chiar atitudinile și rezolvările, și 
plecăm cu senzaţia, mai degrabă ne- 
plăcută, că Dino Risi nu s-a implicat 
deloc personal în operă. Un film, 
desigur, vioi, colorat, nostim, odih- 
nitor, din care însă nu se desprinde 
nici un fond spiritual. 

„Tigrul“ este Vittorio Gassman: 
un energic inginer specialist în fri- 
gorifere, model al individului efi- 
cient într-o lume tehnică, conducîn- 
du-se după doctrina succesului. In- 
ginerul e tată de familie, bachiar bu- 
nic, toată lumea îi știe de frică la 
slujbă şi acasă, el fiind un individ 
aferat, neatent la schimbările super- 
ficiale ale lumii, obsedat de profe- 
siunea lui, etc. Însă „tigrul“ simte 
obscur trecerea timpului, spectrul 
batrinetii îl preocupă, caută să-și 
dovedească lui însuși că, de fapt, a 
rămas același, că nimic nu s-a schim- 
bat, că orizontul nu i s-a îngustat, 
Apare inevitabila fată tînără şi frumoa- 
să, cu înclinații artistice, cu existență 
boemă, cu morala elastică, sedusă de 
maturitatea ușor greoaie a eroului, 
are loc o aventură, destul de lungă 
şi obositoare si... și, firește, erou., cu 
gustul cenușii în gură, se întoarce în 
sînul familiei, alungă visele nebunesti, 
se regăsește și așa mai departe, 

Toate astea, în fond, sint foarte 
bune și n-ar fi deloc cazul să reco- 

+mandăm autorului filmului finalul-ci- 
nic și soluția imorală, Nu e mai putin 
adevărat-că, astfel concepută (A—B— 
A, fidelitate, infidelitate, revenire 
la fidelitate), chestiunea amorului 
se sărăceşte grozav. Într-adevăr, 
chiar atît? Atit şi nimic mai mult? 
Psihologic, căsătoria e un complex 
care nu poate fi redus la două-trei 
anecdote (nici măcar de o artă fatal 
sumară cum e cinematograful). Cit 
despre drama infidelitatii si a sepa- 
ratiei, atit mai putin, Gindirea acestui 
film e prea simplă. Apoi, cu excepția 
(neintegrală) a lui Vittorio Gassman, 


— 


fiimul nu are „creaţii obiective“ în 
linia personajelor: toţi cei pe care-i 
vedem i-am mai văzut de sute deori. 
Dino Risi nu a vrut ori nu s-a 
gîndit, să trateze problema ab- 
solut serios, renuntind la carac- 
terul de banalitate și cistigind in 
profunzime. Desigur, am fi văzut 
atunci cu totul altceva. Așa, uităm 
repede o cameră de filmat sprin- 
tenă, un montaj alert, două-trei flash- 
back-uri comice şi un actor pe care 
l-am văzut în zile mai bune ră- 
minind, cu bagaj mental, cu cîteva 
maxime străvechi ale filozofiei vul- 
gare. 


Petru POPESCU 


CREOLA, OCHII-TI 
ARD CA FLACĂRA 


* x* 


Coproductie italo-franceza, Scenariul: Age- 
Scarpelli, Dino ‘Risi. Regia: Dino Risi, Cu: 
Nino Manfredi, Pamela Tiffin, Ugo Tognazzi 
Moira Orfei, Livio Lorenzon, Gigi Ballista’ 


După o comedie cinstită, cum o 
numește Petru. Popescu, iată-ne 
din nou spectatorii unei alte comedii 
a lui Risi., Ni se pare de astă dată mai 
putin „cinstită” în sensul în care 
Risi inversează raportul real-ireal 
propunindu-si să jongleze cu mijloa- 
cele parodiei. Regizorul se joacă cu 
propriile sale idei, glumind cu sine 
însuși și, implicit, pe spinarea eroi- 
lor săi. O face degajat, cu o fantezie 
fără oprire, imaginind, fără comple- 
xele posibilului sau imposibilului, tot 
felul de năstrușnicii. Risi se amuză, 
neobosit de căutările, așteptările, 
disperările, sinuciderile si iubirile e- 
roilor săi. Toate sînt metamorfozate 
pe rind în materia primă a unei come- 
dii cu reacție în lant, a unor gaguri 
gestice sau verbale. 

Filmul se încheagă de fapt din 
mai multe episoade al căror liant 
îl constituie dragostea-la-prima-ve- 
dere a acelorași două personaje 
mereu despărțite și mereu regăsite 
prin soarta unui scenariu acciden- 
tat. Fiecare episod este de fapt o 
schiţă comică aparte — unele foarte 
bune, altele doar bune și altele de 
umplutură — dar conduse întotdea- 
una de mina sigură a unui meşter. 
Le-am putea intitula: idila la tara, 
în căutarea fericirii pierdute,. feri- 
cirea regăsită și așa mai departe. 
Cred însă că cele mai bine încheiate 
în registrul atît de delicat al comediei 
rămîn; momentul petrecerii de la 
carnaval si cel al prinzului din casa 
surdomutului. Da, un surdomut 
interpretat ca atare, pe trei sferturi 
din film, de Ugo Tognazzi care înlo- 
cuieste verbul volubil al italienilor 


numai prin nemaipomenita sa mimică., 


„Dialogul“ în trei — Tognazzi, Man- 
fredi, Pamela Tiffin — o suită de șa- 
rade comico-absurde, rămîne o pilulă 


de antologie actoricească, şi nu pu- 
tem să nu reținem declaraţiile de 
dragoste înflăcărată pe care cei doi 
îndrăgostiţi le fac chiar sub ochii 
celui înşelat, care nu-i poate nici 
auzi, nici nu le poate răspunde. 

Nino Manfredi ne face şi el pen- 
tru încă o dată dovada unui excelent 
actor de comedie. Construindu-și 
jocul pe aceeaşi muchie de cuțit în- 
tre glumă şi serios, păstrează tot 
timpul, în colțul gurii, un zîmbet 
zeflemitor și autozeflemitor, cu 
care stabilește permanent o legătură 
de culise cu spectatorul. O Pamela 
Tiffin, reîntilnită după un „Delict 
aproape perfect” într-o formă exu- 
berantă şi cu ochii... arzători ca 
flacăra, : 

Cine este dornic să se distreze, 
este invitat de Dino Risi pe răspun- 
derea sa. 

Simelia BRON 


Producţie a studiourilor din R.P.Ungaria, Sce- 
noriul: Lajos Galambos, Regia: Miklos Markos, 
Imaginea: Ivan ‘Lakatos. Cu: Anna Szeles, An- 
dras Kozak, Gaborg Koncz, Ferenc David Kiss, 
Antal Pager, Adam Szirtes, Irina Gardescu, 


Din ceea ce stim azi că se poate numi 
şcoala cinematografică maghiară, cu 
stilul şi mijloacele sale de expresie, 


în „Vadul iadului“ recunoaștem o oa- 
recare ştiinţă de a filma, o indemina- 
re în realizarea atmosferei cu simpli- 
tate, sobrietate, într-un ritm strîns, 
scurt. Asta la început. Apoi ne dăm 
seama că știința, indeminarea sînt doar 
rodul învățăturii, al deprinderii. Pe 
măsură ce minutele trec, descoperim 
îndărătul imaginilor — nu de puţine 
ori frumoase, ce-i drept (scena în- 
gropatilor de vii ne aminteşte de 
Malaparte) — o fantezie elaborată 
cu caznă, o paupertate aideilor su- 
plinită de o bibliografie insugita cu 
rivnă. „Vadul iadului” este ca teza 
unui elev al cărui singur talent este 
sirguinta. Corecta și plicticoasă, 
Banală cu sinceritate. 

Subiectul e generos: revoluția lui 
Belá Kun si anul de răscruce 1919. 
Interesul nostru e însă atenuat de un 
sentiment nostalgic: tinjim curînd 
după alte filme pe aceeași temă, mult 
mai bine făcute, mai limpezi ca inten- 
tii şi mai artistice ca realizare. După 
cele ale lui lancs6, de pildă. 

Acţiunea care ar trebui, care ar 
putea fi palpitantă, lincezeste. Ac- 
tori mari (Antal Pager, de pildă) dis- 
tribuiti in roluri mărunte, nu reuşesc 
să repare cine ştie ce. Am ieșit din 
sală cu impresia că am văzut înșira- 
te, cap la cap, fragmente de spec- 
tacole în care se rosteau citate. Un 
film despre revoluție, lipsit de un 
real fior revoluţionar, o relatare des- 
pre o epocă frămîntată, văduvită de 
un zbucium adevărat? — 


- 


Un memento la „Pădurea spinzuratilor (Ana Szeles în „Vadul iadului" ) 


15 


tE 


~ 


Regizorul Miklos Markos cunoaște 
schema îndelung folosită a persona- 
jului pozitiv fără prihană si, pe bună 
dreptate, vrea s-o evite. Revolutio- 
narul înfățișat de el este în primul 
rînd un om. Gu slăbiciuni. Numai că, 
din frinturi de situații prea apăsat 
tipice, din gesturi prea voit firești 
şi cotidiene,.se contârează o schemă 
nouă care a avut-o drept anti-model 
pe cealaltă, întoarsă pe dos, cao mă- 
nusa. . 

Şi oultimă remarcă: „Pădurea spin- 
zuratilor", filmul lui Ciulei, iti stă 
ca un memento de-a lungul vizionării 
filmului lui Markos. Analogie întă- 
rită, poate, și de o similitudine de 
epoci istorice, dar mai cu seamăde 
prezența ` Anei- Szeles. Convingă- 
toare, la fel de bună, și: în general 
foarte la fel ca în „Pădurea...“ — ceva 
mai maturizată, ea constituie pen- 
tru noi unul din argumentele, m-aș 
încumeta să spun chiar, principalul 
argument care să „ne determine să 


vedem filmut „Vadul iadului“, 


a 


Rodica LIPATTI 


Omul care valora miliarde 


x* 


Regio:, Michel  Boisrond 

Cu: Frederick Stafford, Raymond Pellegrin, 
Peter Van Eyck, Annie Duperey, Sarah Ste- 
phane, C.Barbier, Jess Hahn. 


Regizorul Michel Boisrond era, mai 
ales, autor de filme de comedie; 
dar, probabil, pentru că fusese — 
cindva — asistentul lui René Clair, a 
îndrăznit să atace şi genul filmului de 
aventuri. lar rezultatul este dacă nu 
remarcabil — cel putin meritoriu. 
„Omul care valora miliarde” are o 
intrigă abilă,țratată vizual specta- 
culos, cu urmăriri palpitante, înfrun- 
tări violente, femei frumoase, totul 
filmat într-un. cadru exotic sau în- 
tr-un Paris bine speculat imagistic. 
Nu are rost să intrăm în amănuntele 
subiectului. Să menţionăm doar că 
eroul principal este un gen de lames 
Bond (printrealtele, interpretul prin- 
cipal, Frederick Staffor+, a mai ju- 
cat şi el un „agent 007"), flegmatic, 
şi cuceritor, bun pugilist şi trăgător 
cu orice arme de foc (inclusiv gre- 
nada) ;,¢@ una din partenerele lui, tul- 
burătoarea Annie Duperey, este aici 
mai mult o prezenţă decorativă, că în 
sfirșit numărul morţilor din film 
este suficient— nu împovărător — 
pentru a satisface toate gusturile 
amatorilor. De altfel, tot filmul păs- 
trează mereu un echilibru foarte 
bine calculat între „destul de mult" 
şi „prea mult“. Este dur fără a fi 
insuportabil, are umor fără a fi o 


„O chestiune de onoare“... sardineză (Ugo T 


parodie, este senzual fără a fi sexy și 
trepidant fără a fi ininteligibil. 


Dinu KIVU 


O chestiune de onoare 


ee 


Regia: Luigi Zampa 
Cu: Ugo Tognazzi, Bernard Blier, Franco Fa- 
brizi, Nicoletta Machiavelli 


Cine s-ar putea descurca in labi- 
rintul codului. nescris al onoarei 
sardineze, păzit din strămoși de 
pedeapsa răzbunării prin sînge. În 
pas de alertă, pe alocuri excelenta 
comedie a lui Luigi Zampa asamblează 
din detalii un mozaic al obiceiurilor şi 
tradiţiilor dure ca și stînca insulei pe 
care s-au născut, ca apoi să sfirseasca 
contrapunctic pe un moment de tra- 
gedie. 

Din scurta sa perioadă neorealis- 
tă, Zampa păstrează intactă critica 
uhei lumi, aici a anacronismului care, 
face din crimă un act de onoare, 
iar exuberantele fireşti ale vieţii le 
condamnă să se stingă, rusinate. 


Bun pentru serviciul 
auxiliar 


+ 


Regia: Vladimir Rogovoi ¢i Efim Sevela 

Cu: Viktor Parevalov, Mihail Pugovkin, Liubov 
Rumianteva, Aleksei Cernov, Boris Gitin, Kahi 
Kavsadze. 


O obișnuită povestire despre cum 
se naște un erou.Un basm de război 


Am mai văzut... 


în care un Prislea-Fat-Frumos e su- 
pus la tot felul de încercări, nu pen- 
tru a cuceri inima si mina unei fete 
de împărat, ci pentru a-şi impune 
și apăra cinstea sa de soldat. Episoade 
de un pronunțat lirism într-o am- 
bianţă romantică purifică violența 
războiului. Un război pus în scenă 
mai mult din amintirile “părinţilor 
decît dintr-o experiență directă, 
Aduceri aminte interceptate patetic, 
dar din care flacăra trăirilor s-a mai 
stins; Efecte căutate cu tot dinadinsul 
debilitează eficacitatea dramatică şi 
dăunează veridicitatii povestirii, 


Să trăim pina luni 


* 


Regia: Stanislav Rostotki. $ 
Cu:  Viacesi Tihnov, Irina Pecernikovna, 
Nina Mensikova, Olga Jizneva, Mihail Zimin, 


Copii-problemă, profesori-proble- 
mă. Se poate, desigur, trăi si pînă 
luni dar cu multă, foarte multă răb- 
dare. Rostotki, unul dintre elevii lui 
Eisenstein, a rămasîn umbra perso- 
nalitatii celui de la care a învățat 
cinema. Are desigur un mare res- 
pect si o profundă înţelegere pentru 
viață în'toată complexitatea, ei, dar 
o mai scăzută cuneastere si intele- 
gere a artei filmului și complexită- 
tilor sale.Cel putin în filmul de fata. 


A. D. 


ognazzi şi Nicolette Machiavelli) ~- 


Fata din parc 


* 


Regia: Stole ‘ankovic. 

Cu: Nedu Arneric, Gijka Drulovic, Ljuba 
Tadic, Miodrag’ Petrovic, Ckalja Slavko Simic, 
Mica Tomic. 


Fata din parc, colega de scoala, 
adolescenta grăbită să cunoască totul 
din viață fără să dea nimic în schimb, 
esteun portret delicat si exact pe care 
regizorul vrea să-l facă unei vîrste 
mai mult psihologice decît fizice. Ce- 
lalalt adolescent al filmului, îndrăgos- 
titul care suferă şi învaţă să renunţe, 
să se resemneze în singurătatea unui 
sentiment neimpartasit, întregește 
portretul aceleiaşi virste dintr-un 
alt unghi de experiență. Regizorul 
Stole Jankovic urmărește diferentie- 
rea dintre cele două virste psiho- 
logice, creează relaţii fragile şi intere- 
sante de studiat, pune accente precise, 
nuantind stări complexe ca în acea 
secvență de revelion ratat de am- 
bele părţi (fata vine abia în zori, ame- 
tita de oaltă petrecere, in camera 
băiatului), dar regizorul rămîne to- 
tuși undeva doar la epiderma conflic- 
telor pe care le deschide. 


A.M. 


ARTA Crea 


in omul 


DE A PRIMI SI 
ştie 


să primească 


P ortretul este mai mult închipuit; ca toată lumea, știu prea puține 
lucruri precise despre spectator. Am totuși citeva puncte de spri- 
jin, în unele reacții din sălile de cinematograf, în unele scrisori publica- 
te chiar în «Cinema». 

Mărturiile acestea pe care le-am adunat, cu timpul, si care sînt alese, 
evident, pentru că îmi dau încredere într-un anumit public, mă atrag 
în primul rînd prin spiritul deschis, firesc, al contactului cu arta. Cineva, 
foarte tinăr, scrie despre western, despre bucuria simplă și veşnică pe 
care epopeea vestului sălbatic o redă omului din secolul nostru; 
doi cititori notează cu cuvinte pâtrunzătoare și grave insemnătatea 
unor filme de adincă aprofundare a problematicii sociale; mai multi 
spectatori isi arată nemulțumirea fata de unele filme românești cerind 
filme care să iasă în stradă, realizări care să înceapă, în sfirşit, să vadă 
realitatea. Criteriile sînt, în fiecare din aceste însemnări, sigure; argu- 
mentele ar putea să apară în orice articol semnat de un specialist; 
mai prețioasă este însă pentru mine atitudinea destinsă și simplă 
care se face simțită în alăturarea cuvintelor, în intonatia rindurilor 
scrise: este o anume sinceritate, un fel de a primi direct, omenește, 
opera de artă, fără a o topi în preocuparea măruntă a vieții de fiecare 
zi, dar intensificindu-i legăturile adinci cu realitatea. 

Această însușire lipsește, din păcate, destul de des cronicilor, 
discuţiilor între cineasti si citeodata chiar și reacțiilor cinefililor 
«specializaţi» (lucru care se demonstrează neplăcut în sala de la 
Cinematecă, de pildă). Pasiunea pentru informatie si curiozitatea fata 
de evoluţiile spiritului critic sînt întotdeauna folositoare; la unii dintre 
amatorii de artă ele se prefac însă în noi prejudecăţi. Fiecare film este 
închis într-un «sistem» fix de apreciere, fiecare gest de creație este 
prins în jocul explicatiilor, ca într-un rebus. Cel mai mult am simţit 
asta urmărind răsfringerile aruncate de «Anul trecut la Marienbad» 
în rindul spectatorilor intelectuali. Am observat cu acest prilej două 
tipuri de reacții negative: prima, tot căutînd înțelesuri rationale, acolo 
unde ele nu prea sînt de găsit, a transformat vizionarea într-o obosi- 
toare acrobație de presupuneri şi deductii; a doua, atentă numai la 
formă — probabil, datorită greşitei obignuinte care vede arta numai 
în alcătuirile ei de suprafață — urmărește numai decorul, imaginea, 
felul în care se mişcă şi vorbește Delphine Seyrig, şi rămîne cu impresia 
de «făcut» pe care fiecare componentă o poate da, în acest film, dacă 
este ruptă din desfășurarea întregului. 

Ce vreau să spun cu asta? Vreau numai să amintesc că există o 
anumită prospețime, o credință copilăroasă, o simplitate a contactului 
cu opera de artă în lipsa cărora creaţia se ofilește. Iniţierea în artă nu 
face decit să dezvolte această stare de spirit iniţială pe care se cons- 
truieşte conștiința estetică. Primul timp al inițierii descoperă putinţa 
comunicării directe si fireşti, dezbracind înțelegerea spectatorului de 
frinele prejudecatii si deprinderilor comode; al doilea, care constituie 
de fapt întreaga istorie a legăturilor noastre cu arta, pune armele 
gîndirii si ale cunoaşterii în slujba acestei stări, lărgindu-i aria de miş- 
care. Informarea, analiza, acumularea de cunoștințe aduc constrin- 
gere, închistare,dacă sint despărțite de această bucurie spontană, 
liberă, a creaţiei; artificializindu-si astfel percepţia, spectatorul se 
îndepărtează nu numai de filmele complicat lucrate, cum este opera 
lui Alain Resnais sau, să zicem, «Giulietta spiritelor» a lui Fellini, 
dar şi de creaţiile de mare simplitate, ca «Salvatore Giuliano» sau 
«Se cutremură pămîntul». 

Cred, deci, in spectatorul care citeşte, culege informații, urmărește 
cartea teoretică, dar ştie să-şi păstreze simplitatea sensibilităţii ar- 
tistice. Cred în spectatorul care nu-și fabrică niciodată dogme — 
spectatorul care știe să se bucure cu entuziasm de o urmărire amplu 
dezlănțuită, peste munți si pustiuri, într-un western, spectatorul pe 
care austeritatea unui film de observație directă nu-l plictisește si 
pentru care lacrimile unei melodrame sincere nu sînt prilej de zîmbet 
dispretuitor. Cred în omul care ştie să primească; știu că talentul 
de a primi este la fel de generos și de rodnic ca și talentul de a da. 
În strădaniile de a clădi un sistem, în efortul de a trasa granite stabile, 
încremenite, de gust și de intelegere,se trădează de obicei egoismul 
nostru: ca si cum ne-am teme să nu ne pierdem în infinitul conștiinței 
artistice, ca şi cum am vrea să fim siguri de reacțiile noastre, în fata 
întinderii de neprevăzut a artei, ne construim mici refugii artificiale, 
fortărețe în care ne ascundem teama de necunoscut. Nu este, oare, 
suprema calitate a spectatorului puterea de a se uita cu totul pe sine 
în fata universului artistic, capacitatea de a trăi dincolo de eul său, în 
acel climat supraindividual în care începe să existe obiectivitatea 
artei? 

Fără să-mi dau seama, încercînd un portret ideal al spectatorului, 
am schiţat un portret ideal de critic. Căci talentul acestuia este toc- 
mai talentul de a primi. Riviére — unul din marii critici ai noii literaturi 
franceze — spunea despre sine: «Îmi vine să rid de mine însumi cînd 
îmi observ înspăimîntătoarea plasticitate. De îndată ce întilnesc un 
gind care se aseamănă gindurilor mele, mă dăruiesc lui. lau toate 
contururile pe care el mi le impune». Sint sigură că nu greşesc apro- 
piind astfel pe spectator de public — nu gresesc, cel putin din punctul 
meu de vedere. Acesta este cititorul pe care mi-l doresc:spectatorul 
care este el însuși critic, desi nu scrie cronică, spectatorul pe care nu 
trebuie nici să-l învăţ, nici să-l conduc, căruia nu trebuia să-i sugerez o 
altă posibilitate decit aceea de care el este legat, partenerul de dialog 
pe care pot să-l întilnesc deschis, cu arme care sînt ale lui și ale mele, 
şi cu care pot să vorbesc de la egal la egal. 


Britt Ekland — nu numai frumusețe, ci mai ales talent 


Ana Maria NARTI 


«n 


7 ji 


Apartinind 
unui popor 
din care 

a ieşit 
Urmuz, 
publicul 
bucurestean 
nu se simte 
complexat 
in fata 
originalității. 


ES 
cronica 
CINC-1UCIOI 


«Anul trecut la Marienbad », filmul 
al cărui limbaj artistic insolit a stirnit 
cele mai aprige discuții din istoria cine- 
matografului, s-a bucurat la Bucuresti 
de prețuirea publicului. Un lucru ase- 
mănător s-a petrecut și cu «Aventura» 
si cu «Eclipsa»; acestea nu sînt fapte 
lipsite de o certă semnificație: publicul 
bucureștean dă dovadă de însușiri ieşite 
din comun. Am fost de curînd în Italia, 
tara care a izbutit după război să-i 
dispute cinematografiei americane în- 
tiietatea pe plan mondial. La Roma, 
n-am putut să văd «Teorema» lui Pa- 
solini, asa cum doream, fiindcă nu rula 
nicăieri. În schimb, unde întorceam 
capul, pancarte imense mă invitau să 
gust nenumărate producții de duzină, 
printre care genul «sexy» isi păstra 
un privilegiu sfidător. Filmul lui Glauber 


„Publicul bucureştean a înțeles şi «Aventura»... 


„Şi «Anul trecut la Marienbad»... 


PUBLICULUI 


Rocha, «Dumnezeul negru și diavolul 
blond în pămintul soarelui» se dădea 
la «Quirinetta», singurul cinematograf 
de arta din Roma, dacă nu mă insel. 
Programarea era prezentată ca o ini- 
tiativa temerară; afişele chemau pu- 
blicul să încurajeze o «lună» dedicată 
unui alt fel de cinematograf. La Flo- 
renta am vrut să văd «Amore e Rabbia» 
(Bertollucci, Godard, Pasolini, Lizzani, 
Bellocchio...) N-am apucat, pentru că 
după două zile de la premieră, filmul 
a fost înlocuit cu «Vedo nudo». 

lată ce mă determină să părăsesc 
măcar odată la această rubrică stilul 
rece, analitic şi să devin liric. Dati-mi 
voie să fac elogiul publicului 
bucureștean. Şi fiindcă laudele nu tre- 
buie rostite cu prea lungi introduceri, 
ingaduiti-mi să trec direct la chestiune. 
Aşadar, pentru ce merită elogiat publi- 
cul bucureștean? 


1. Fiindcă e inteligent 


Sint unele voci care se incapatineaza 
să refuze receptivitatea publicului. Cum 
o să înţeleagă el o creaţie cinemato- 
grafică mai originală care recurge la 
sugestie, la simbol, la limbajul eliptic? 
Cine o să-i traducă ce vrea să spună 
Bergman în «Fragii sălbatici»? Unde 
va găsi îndreptarul grație căruia să 
poată urmări, fără să se piardă, tre- 
cerile din planul real în cel al virtu- 
alitatii, privind un film ca «Anul trecut 
la Marienbad»? Cite garanţii avem că 
va şti să scoată «morala» fabulei după 
ce a văzut «Aventura»? 

Publicul bucureștean desminte însă 
categoric astfel de supozitii cu privire 
la dispoziţiile şi aptitudinile sale. El se 
dovedește viu interesat de filmele se- 
rioase și nu refuză să-și pună la contri- 
butie si creierul, atunci cînd îsi dă 
seama că are pentru ce să o facă. Ba 
mai mult, prinde surprinzător de repe- 
de un limbaj artistic inedit, e capabil 
să-l «decodeze» fără concursul nimănui 
și simte plăcere în această operaţie, 
dacă rezultatele merită osteneala. 

Publicul bucureștean demonstrează 
că poate să se descurce foarte bine 
singur în problemele unei arte cinema- 
tografice evoluate. O calitate a sa, 
demnă de a fi relevată, e calmul inte- 
ligentei sigure pe facultățiie ei. Apar- 
tinind unui popor din care a ieșit 
Urmuz, publicul bucurestean nu se 
sperie de noutate, nu se simte comple- 
xat in fata originalității și nici n-o intim- 
pina cu exaltări suspecte. El manifesta 
© curiozitate liniștită, stăpinită de sen- 
timentul valorilor durabile. Nu-i o 
întîmplare că primirea cea mai bună 
au avut-o la noi operele serioase ale 
noului cinematograf: «Hiroşima, dra- 
gostea mea», «Fragii sălbateci», «Aven- 
tura», «Eclipsa», «Noaptea», «Dra- 
gostea unei blonde», şi acum «Anul 
trecut la Marienbad». 


BUCURESTEAN 


Un număr superior de asemenea 
filme va dovedi imediat încă ceva. O 
reacție selectivă, prin posibilitatea de 
comparaţie, nu va întirzia să se arate. 

Tin să laud publicul bucureştean $i 


2. Fiindcă este sincer 


El face coadă să vadă «Eclipsa», dar 
nu-i e rușine să se înghesuie si la «Pentru 
un pumn de dolari». Nesofisticat, are 
refiexele omului normal. Gusta drama 
psihologică. speculatia intelectuală, dar 
nu ascunde că-i place «western»-ul 
ca şi «thriller»-ul. Seria Hitchcock, 
la cinematecă, a făcut iarăși săli umplute 
pînă la refuz. Publicul bucureştean 
păstrează o anumită frăgezime a sensi- 
bilității. L-au încîntat într-adevăr «Um- 
brelele din Cherbourg» şi «Domnisoa- 
rele din Rochefort». A ştiut să-şi regă- 
sească la asemenea filme o candoare 
sufletească, fara de care urmărirea lor 
ar deveni insuportabilă. Din aceleași 
motive a asigurat un succes monstru 
«Cocosatului». Chiar cînd gustul publi- 
cului bucureștean lasă de dorit, sinceri- 
tatea sa în aplicările vag dubioase, 
mişcă. Dacă Sarita Montiel i-a cucerit 
inima, îi rabdă cu o induiosatoare fi- 
delitate toate melodramele. Publi- 
cul bucureştean nu se sfieste să «trin- 
teasca» filmele care-l plictisesc, chiar 
atunci cînd poartă semnături ilustre 
sau au luat mari premii internaţionale. 
«Insula» n-a fâcut la noi rețetă şi nu 
m-aș mira să se reediteze asemenea 
experienţe şi cu alte producții foarte 
bine cotate. 

Reflexul poate să fie reprobabil, din 
punctul de vedere strict estetic; ca 
manifestare a unei sensibilitati netocite 
prin dresaj intelectual devine o calitate. 
Nu spunea chiar un critic-cu gustul 
atît de subțire ca Zarifopol: «...atunci 
cînd se manifestă liber în artă, omul de 
bun simț mi-e drag si îl stimez din 
toată inima, fiindcă-i onest si are haz». 

Mă simt îndemnat să laud publicul 
bucureștean şi 


3. Fiindcă nu e «voyeur» 


Furia sexului bintuie piaţa cinema- 
tografiei mondiale. Streptease-ezele au 
pătruns şi pe ecranele bucureștene: una 
dintre cele mai reputate reprezentante 
ale lor, Marliu Tolo, ne-a fericit şi cu 
o coproducție. «Dinamita frantuzeasca» 
BB, Catherine Spaak, Sylva Koscina, 
Marina Vlady, Anita Ekberg, Claudia 
Cardinale, Gina Lollobrigida, Virna Lisi 
si alte stele de primă mină nu mai au 
secrete pentru noi, spectatorului român 
i s-a oferit prilejul să le contemple 


La Roma n-am putut să văd 
«Teorema» lui Pasolini. 

La Florența 

«Amore e Rabbia» 

n-a rulat decit două zile. 


«toate» talentele dacă se poate 
spune astfel. Pretuiesc în aceste 
condiţii la publicul bucureștean o 
sănătoasă preferință pentru reali- 
tate. Aş minți dacă aş susține că 
spectatorul nostru întoarce un cap 
indignat in fata nuditatii feminine pro- 
vocatoare atunci cînd ea se exhibă 
pe ecran. Publicul bucureştean nu este 
însă «voyeur». Şi în această direcție 
se vădeşte echilibrat şi in stare a lăsa 
medicii psihanalisti să moară de foame. 
Ca o actriță de cinematograf să fie 
«sexy», fireşte ca îi place. Nu se dă 
totuşi în vînt după simulacrele erotis- 
mului. Nu-l cumpără oricine ușor cu o 
expoziţie de sîni şi pulpe, fie ele chiar 
statuare, lată că pina $i «Neimblinzita 
Angelica» a fost nevoită să ia cunoştinţă 
de acest lucru. Timpul cînd se instala 
triumfătoare pe cel putin o lună fa 
Patria a trecut. Publicul bucurestean 
lasă voluptatile acestea deturnate 
spectatorului din alte parti, frustrat de 
reacţiile omului normal sau adus la o 
amortire a simţurilor printr-un exhi- 
bitionism agresiv generalizat. intelep- 
ciunea lui simplă e că vrabia din mina 
nu face mai mult decit cioara din par 
şi că nu tot ce zboară se şi mănîncă. 
Poate că realismul acesta să displacă 
unora, eu îl găsesc foarte lăudabil. 

Vreau să mai elogiez publicul bucu- 
reştean şi 


4. Fiindcă are umor 


Oricite mustrări îi aduc criticii, el nu 
se supără, dar continuă să se conducă 
după capul lui. Ba uneori se amuză să 
le joace multelor sale dădace și cite un 
renghi. Tipa criticii că e de necrezut 
cum oameni cu mintea întreagă pot ..a răbdat şi melodramele „„„a început s-o mai trădeze insă pe «Neimblinzita Angelica»... 
să guste gigantice spanacuri istorice 
pe ecran lat, cu o secretă plăcere vindi- 
cativă publicul bucureștean se gră- 
beşte să le vadă. Pe cit se înmulțesc 
vociferările cuprinse de o sfintă indig- 
nare culturală, pe atit el stăruie în ino- 
fensiva sa obstinatie. La fel se intimpla 
şi cu comediile muzicale. Am scris 
acum citeva numere că un film mai prost 
ca «Feldmareşala» e greu să se facă. 
Publicul bucureştean se distrează să 
mă contrazică și a determinat să fie 
programat de aproape trei luni. Cum 
să-i port pică pentru aceasta? Am şi eu 
simţul umorului şi apreciez asemenea 
glume. 


„Şi I-a înțeles foarte bine pe Bergman. 


Ov. S. CROHMĂLNICEANU 


Horia Caciulescu, lon Săndulescu si Emil Bozdocescu în puternica scenă a «mincatorilor de făină». 


«Acest film nu vrea să semene in nici un fel cu fil- 
mele istorice care se fac acum. Nu căutăm scene mari, 
spectaculoase, impresionante prin grandoare. Filmul 
acesta va fi in intregime o căutare, căutarea a ceva 
care e mai mult decit «a trăi» sau «a muri», poate 
a ceva numit revoluţie, dacă un singur cuvint ar fi 
capabil să exprime tot ce dorim noi să spunem». 

Kósa Ferenc, 32 de ani, autorul acelui film tradus 
la noi «Cei 10 mii de sori» şi distins cu Marele Pre- 
miu la Cannes în 1967, apucase să-mi spună cele de 
mai sus despre filmul «Sentința», atunci cînd m-am 
dus sa văd execuţia lui Doja, si a fost foarte bine asa. 
Altfel secvenţa aceea care s-a filmat patru zile între 
zidurile castelului Hunedoara ar fi putut cu mare 
uşurinţă să mă trimeată pe o pistă falsă. Este sec- 
venta cea mai spectaculoasă a filmului, cea mai 
impresionantă, cea mai grandioasă. intre zidurile 
castelului se aflau zilnic de la 800 la 2 000 de oameni. 
lobagi în lanţuri, domnitori, preoți, armata crucia- 
tilor, cai, călăreți, suliti, tot arsenalul filmului istoric, 
aşa cum Kosa nu vrea să fie «Sentința» şi cum nici 
nu va fi de fapt. 

«Sentința», filmul despre Doja, este o coproducție 
realizată in si de trei tari: România, Ungaria, Ceho- 
slovacia. Scenariul e scris de Kósa Ferenc şi Csoóri 
Sândor (colaboratori din partea romana, Nicolae Tic 
şi Domokos Geza, din partea slovacă Ctibor Stitni- 
kcy). Decorurile in România sint făcute de Nicolae 
Teodoru, costumele actorilor români şi ale figuratiei 
de Horia Popescu, muzica va fi probabil scrisă de 
Dan Constantinescu. În spatele aparatului de filmat 
recunosc barba impresionantă a operatorului Sandor 
Sâra (i-am văzut filmele şi cred că este unul din cei 
mai mari operatori din citi există la ora asta în lumea 
filmului). Apoi sînt foarte multi actori, romani, ma- 
ghiari, slovaci. Despre unii mai știu cite ceva, pe alții 
îi văd pentru prima oară, pe alții parcă i-am mai văzut 
pe undeva. Mi se întîmplă să nu-i mai recunosc pe ai 


on 


nostri sub mustatile si barbile cu care i-a impodobit 
machiajul. Pe unii însă îi recunosc pe data: pe 
Eugenia Bosinceanu, pe Gheorghe Dinică, ba chiar 
si pe Horia Caciulescu,coplesit de o imensă mustață. 
in general e foarte greu să te descurci in cele trei 
echipe si sînt mai tot timpul obligată să trag pe 
cite cineva de mineca: pe Mariana Petculescu 
sau pe Albert Alexandru (secunzii din partea ro- 
mână), pe directorul nostru de film Gheorghe Lowe 
sau pe cite un actor. «Cine-i domnul cu șapcă, cel 
care strigă într-o românească aproximativă dar foarte 
limpede: «linişte, vă rog!» «Se filmeaza!»? Este 
unul dintre secunzii maghiari, Bank Laszlo. Se spune 
că e cel mai bun regizor secund, este și laureat al 
premiului de stat (nici nu ştiam că există un premiu 
de stat pentru așa ceva). «Cine e tinărul care vor- 
beste cînd ceha, cînd maghiara?» E Wawrinski Geza, 
secundul slovacilor. «Cine-i actorul pe care la în- 
ceput îl confundam cu Doja?» Este Török Stefan 
de la Teatrul din Oradea si joacă în film chiar rolul 
fratelui lui Doja... Pe urmă oamenilor li se face, 
cred, milă de mine, si mereu cite cineva vine să-mi 
spună: «Fata aceea în rochie de sac e Clara Sebok 
de la Teatrul din Cluj, joacă rolul Terezei, iubita 
lui Doja.» Sau: «Uită-te în spatele tău. E călăul lui 
Doja. Un actor slovac.» Mă întorc şi văd cel mai 
infricosator călău din citi mi-a fost dat sa văd în filme 
şi care ne zimbeste cu cel mai prietenos zimbet pe 
care-l poate avea un călău. Sau: «Vezi, domnita 
aceea în rochie albastră de catifea de lîngă Csiki 
Andras, e actrița Balogh Zsuzsa si e soția lui Sára»... 
Dar chiar și așa, nu reuşesc să ştiu cine e toată lumea 
din jurul acestei filmări. 


Ca o memorie 


Asa e construit scenariul. Ca o memorie dusă pina 
dincolo de moarte. Memoria unui om care încearcă, 


în ceasul al 24-lea, să înțeleagă cum $i de ce s-a intim- 
plat totul. E o povestire la persoana întîi — dar nu 
strict autobiografică — dureroasă, dar nu melodra- 
matică, mai degrabă o reconstituire febrilă, în care 
oameni, fapte si timp se inlantuie obsedant si duc 
împreună la ideea că nu se putea altfel, că nu 
exista atunci, în acel secol ål XVI-lea, altă soluţie 
pentru Doja si oamenii lui. Figura centrală este, 
fireşte, Doja. Dar tot ce există în jurul lui ca perso- 
naj — părintele Lérincz, sau Diacul, Werbâczy sau 
fratele lui Doja, Urcan, căpetenia aurarilor din Tara 
Moților, mama lui Doja, iubita lui, Voevodul Zapolya, 
toţi sînt într-un fel, şi pentru un moment anume, 
personaje principale, pentru că existența lor este 
vitală desfășurării acţiunii. 

Vorbesc cu Béssenyei Ferenc, interpretul lui Doja, 
despre Doja. Îmi spune că a jucat foarte multe per- 
sonaje istorice, dar că Doja este cel mai important 
pentru el. De ce? «Pentru că Doja poartă in sine toate 
trăsăturile de caracter pozitive ale eroilor pe care i-am 
jucat pină acum. Aș dori foarte mult să-l fac asa, incit 
să nu fie o statuie, să nu fie așa cum l-am învățat la 
istorie, ci un om cu o viată completă, deplină, un om 
viu. As vrea să traduc in viață legenda despre Doja 
și aş mai vrea să-l modelez în forma aceea, care pe 
vremea lui reprezenta forța revoluționară progresistă 
care a adunat intr-o singură ideologie toate popoarele 
dunărene». 

Vorbesc cu George Motoi de la Teatrul Naţional 
din Cluj, despre personajul său, Diacul. «Este un 
om învăţat, a umblat prin Europa, a studiat la Reims, 
la Bologna, la Praga. in această răscoală, el e singurul 
care încearcă să stabilească un echilibru între rațiune 
si forță. In psihologia lui există foarte multe contradicții: 
nu are incredere in Doja, în tactica lui,dar i se ataşează 
foarte mult. Poate că se atașează mai degrabă ideii de 
dreptate... Nici el nu știe să dea soluţii și pe acest 
plan este măcinat de aceleași intrebări ca și Doja. 
Diacul e o partitură deosebit de interesantă, de o struc- 
tură cu totul și cu totul specială și un prilej rar de con- 
firmare pentru un actor. Îl iubesc foarte mult și caut 
cu fiecare zi să mi-l apropii, să-l inteleg, să mi-l inte- 
grez organic». 

Vorbesc cu Radu Nicolae (directorul Teatrului 
din Craiova), despre personajul său, Urcan, căpete- 
nia aurarilor din Tara Moților, şi-mi spune că e un 
personaj foarte frumos şi foarte ciudat. un ames- 


Ceva mai mult 
decit 

«a trav 

sau 

«a Murd 


tec unic de candoare şi cruzime, un rol numai bun 
pentru cineva care are pasiunea filmului nelegată 
de întinderea unui rol. Pentru că Urcan nu e un rol 
mare, ci unul de concentrare a unor idei în cîteva 
aparitii. Asa e si rolul Stigmatizatului, pentru care, 
cred, figura foarte expresivă a lui Pătru Gheorghe, 
este cum nu se poate mai nimerită. 


Începutul supliciului 


În prima zi Doja si Diacul au fost aduşi în fata 
Voevodului Zapolya. (Zapolya e Csiki Andras pe 
care nu l-am mai văzut în film de la «Pădurea spin- 
zuratilor») Curtea castelului e plină de soldaţi, 
iobagi, cavaleri, printre care, bineînţeles, și casca- 
dorii de la Buftea. Cortegiul e deschis de Gheorghe 
Dinică în chip de nobil sîrb. Cadrul e filmat de mai 
multe ori, apoi ploaia le impune tuturor o pauză, 
după care urmează una din cele mai complicate fil- 
mari: scoaterea tronului din foc și așezarea lui pe un 
podium. Pentru operaţia asta au fost aduşi zece 
oameni de la Combinatul Hunedoara. Tronul se 
încinge în mijlocul unui foc imens si în timpul acela 
Kósa adună in jurul lui ceata lui Doja și explică în 
vorbe puține atmosfera momentului: ceata a fost 
înfometată două săptămîni şi adusă să se înfrupte 
din carnea arsă a conducătorului ei. 

Apoi încep repetițiile. Aparatul e instalat pe 
traveling, Kósa e cînd în stinga, cînd în dreapta lui, 
ceata lui Doja coboară în lanțuri un fel de colină 

spre focul în care se încinge tronul , fierarii încep să-şi 
facă grăbiţi si impasibili meseria, dar nu merge. 
Tronul e greu, lemnele cu care trebuie ridicat se 
aprind şi se frîng, şi după citeva repetiții cascadorii 
de la Buftea intră în acţiune: în costumele lor ele- 
gante de cavaleri se amestecă printre oamenii de la 
Hunedoara $i caută o soluţie pentru scoaterea tro- 
nului. Culmea e că o și găsesc. Nu e prima oară cînd 
îi văd la lucru, dar mărturisesc că nu-i credeam pri- 
ceputi şi în probleme de fierărie ale secolului XVI. 
Mi s-a povestit despre ei, că aici, la «Sentinta», au 
făcut de toate. Au dansat pe jăratec — era din plas- 
tic $i s-au cam tăiat — au sărit într-un butoi uriaş 
cu vin — în cap bineînțeles — au instruit figuratia 
călare şi uite că au ştiut şi cum să scoată din foc tronul 


Ferenc Kosa, 
regizorul «Sentinten, 
nu caută scene mari, 

spectaculoase, 

impresionante. 

Si totuşi execuţia 
lui Doja 

a fost una 

din cele mai 
fascinante filmări 


Bésseney Ferenc — Doja: un om, nu o statuie 


lui Doja... in mod normal ar fi trebuit să se filmeze 
în ziua aceea și aşezarea lui Doja pe tron — bine- 
înțeles nu pe cel tocmai scos din foc, ci pe altul făcut 
la Buftea din material pastic — dar asta a rămas pentru 
a doua zi. 


Pentru ultima oară 


«Gheorghe Doja-secuiul»,te întrebăm pentru ultima 
oară în fata lui Dumnezeu si a oamenilor, iti recunosti 
culpele si renegi tot ce ai săvirșit ?» 

— «Nu!» 

Aparatul părăsește grupul Werbâczy (interpretat 
de un excelent actor maghiar, Major Tamas), Doja, 
Diacul, şi-l urmărește numai pe Doja care se în- 
dreaptă spre locul supliciului, urcă treptele, trece 
pe lingă călău și se așează pe tron. Sâra filmează 
planul într-o întoarcere de aproape 180 de grade 
combinată cu o mișcare de apropiere. Operatorul 
nostru, Gh. Fischer, filmează acelaşi cadru din alt 
unghi. S-a repetat foarte mult scena, pentru că 
efectul ei trebuia să fie fără cusur. Bessenyei — Doja 
şi-a căutat multă vreme felul în care să se aşeze, 
felul în care să apuce brațele scaunului, apoi privirea 
ascuțită de durere si care se voalează treptat. 

E o zi foarte grea pentru toată lumea și totuși 
nimeni nu ţipă, nimeni nu-și lasă friu liber nervilor. 
N-am auzit niciodată vocea lui Kosa ridicîndu-se, 
n-am avut senzația aceea neplăcută că dintr-o clipă 
în alta locul de filmare va sări în aer de atita tensiune 
nervoasă. Si totuși sînt cu toții foarte obosiţi, mai 
ales regizorii secunzi, masinistii, recuziterii, ma- 
chiorii. 

Pina la ora două cadrul e tras, actorii au pauză 


de masă, echipa pregăteşte cadrele următoare. Pla- 
nurile foarte generale ale execuției filmare de pe o 


platformă si de pe o masina-macara. Pregătirile 
durează pina la ora cinci. Apoi Sára trece din nou la 


aparat, Kosa e din nou cînd în stinga, cînd în dreapta 
lui, aparatul isi reîncepe plimbarea obsedanta pe 
traveling (nu l-am văzut niciodată filmind de pe loc) 
şi într-o pauză îl întreb pe Sara dacă filmează chiar 
totul din mişcare. Totul si tot ce e prim plan, 
se filmează o dată cu planul general, cu ajutorul unor 
obiective speciale și cu transfocatorul, care apropie, 
sau depărtează, sau izolează, o figură în mijlocul 
cadrului. Înţeleg acum de ce un cadru e filmat de 
3—4 ori, chiar atunci cînd a ieșit bine. 

În curtea cetăţii Hunedoara, la doi paşi de furnale, 
răsună un Te-Deum. Figuratia vrea sa vadă cine 
cîntă. Nu cîntă nimeni, este înregistrarea pe bandă 
care are rolul să măsoare lungimea planului şi, în 
funcţie de care Kósa şi Sara isi calculează exact 
viteza mişcării. 

Ziua se încheie cu biciuirea cetei lui Doja. Colina 
din jurul cetății e plină de oameni. Pe podium, lîngă 
aparat, iobagii ingenunchiati, în fata lor sulitele 
întinse ale oștenilor în zale. Pe zidurile cetăţii se pro- 
filează steagurile cruciaților, focul în care a fost 
încins tronul mai arde încă. Pentru o clipă sîntem 
cu adevărat în secolul XVI și ne uităm cum moare 
Gheorghe Doja. 

Iluzia însă, ca orice iluzie, durează doar o fracțiune 
de secundă. Pe urmă actorii îşi scot perucile si mus- 
tatile si se grăbesc să plece acasă. E ora opt seara. 
Si mai au încă două zile. Două zile în care Grigore 
fratele lui Doja, va fi decapitat, iar Diacul va innebuni 
După care toată echipa va pleca la Sighisoara şi apo: 
la Hasmasul-Mare. Apoi în Cehoslovacia, apoi în 
Ungaria. Filmările vor dura cu totul patru luni. Patru 
luni pentru «căutarea a ceva numit revoluţie». 


Eva SÎRBU 


Foto A. MIHAILOPOL 


21 


Cum 

am putea 
face 

in reportaj 
pe platou, 
cind 
platoul 
înseamnă 
o tara 
intreaga 
şi zeci 

de 

oameni 
filmind 
simultan 
în toate 
olturile ei? 


PANORAMIC PESTE 


UN SFERT 


«România Orizont '69»: nu un raport,ci o invitaţie 


a ca să poată cuprinde tot ce desparte anul 1944 de anul 
1969, pentru ca imaginea acestui sfert de veac să fie cit mai completă 
cu putinţă, regizorii şi operatorii studioului «Alexandru Sahia» 
au cutreierat luni de zile ţara în lung şi-n lat. Pentru o dată pano- 
ramicul nostru n-a încăput în tiparul lui obișnuit. Cum putea fi 
vorba de un reportaj de platou, cînd platoul acela însemna o tara 
întreagă si zeci de oameni filmind simultan în toate colțurile ei? 
Ne-am mulțumit deci să discutăm: cu regizorii lon Moscu și Titus 
Mesaros pe care i-am prins între două filmări şi cu directorul de 
producție al studioului, Lupu Mihăiţă. Am înregistrat titluri de 
filme («România, orizont '69», «România inedită», «De la străbuni 
la stranepoti», «Lumina de pe Lotru», «Păulești», «Retorte si 
giganţi», etc.) şi nume de oameni — Done Dumitru, Paul Holban, 
lon Moscu, Florica Holban, Radu Hangu, Erwin Szekler etc. — și 
am încercat, cu ajutorul lor, să obținem imaginea acestui panoramic 
peste un sfert de veac. 


Citi oameni? Toți. 


L-am întrebat pe directorul Lupu Mihăiţă citi oameni au fost 
angajaţi în realizarea acestor filme. 

— Toţi. Absolut toți. Pentru că fiecare echipă care se găsea undeva, 
in tard, ca să realizeze unul din filmele din planul obișnuit al studioului, 
a avut sarcina să filmeze suplimentar, un subiect, sau o secvență, sau 
măcar un plan din acest uriaș panoramic. Asta în afara echipelor al- 
cătuite special și dintre care aș pomeni în primul rind cele trei echipe 
ale filmului «România, orizont '69». 

— Cine sint regizorii celor trei echipe? 

— lon Moscu, Dumitru Done, Paul Holban. 

— Paul Holban, care e de fapt operator. 

— Da, şi care a mai realizat împreună cu Florica Holban un film 
in domeniul chimiei numit «Retorte și giganţi». lar Florica Holban a 
mai făcut — tot in cadrul acestui program festiv — «Păuleşti», filmul 
despre cooperativa de producție de acolo, condusă de celebra Maria 
Zidaru. 

— Să ne întoarcem la «România, orizont '69». 

— Despre care cred că e mai bine să vorbiti cu lon Moscu. 

— Atunci să trecem mai departe. 

— Mai departe, am o listă intreagă de titluri: «Lumina de pe Lotru», 
un film despre începuturile construcţiei noii hidrocentrale de pe Lotru, 
în regia lui Erwin Szekler, operator Gheorghe Feher; apoi un film foarte 
important din punct de vedere economic, despre irigatiile din zona 
Cara Su (Dobrogea). Regizor este Radu Hangu, operator Gh. Georgescu; 
apoi două filme de Titus Mesaros (operator Covaci Carol), «România 
inedită» și «De la străbuni la strénepoti». Cred că și Mesaros e prin 
studio, ar putea să vă spună el mai mult. Nu ştiu dacă are rost să citez 
toate titlurile. Pot să spun insă că acest ciclu de filme dedicate deo- 
potrivă celui de al X-lea Congres şi celei de a 25-a aniversări a Eliberării, 
cuprinde tot ce a insemnat eveniment, realizare in acest sfert de veac. 

În paranteză fie spus, am mai aflat că Lupu Mihăiță realiza la ora 
aceea,ca scenarist și regizor, un film pentru televiziune numit «Desti- 
ne contemporane». Un film bazat mai mult pe materiale de arhivă 
şi care urma să cuprindă evenimentele petrecute în cei patru ani 
care despart Congresul al IX-lea de cel de al X-lea Congres al 
Partidului. 


«România, orizont '69» 


Mai întîi am vrut să ştiu de la lon Moscu cine sînt cei care filmează 
România la orizontul '69. 

— Paul Holban, Petre Gheorghe, Kiamil Kiamil şi Jean Michel. 

— Care sint obiectivele principale? 

— În primul rind construcţiile cincinalului actual: șantierul de la 
Porţile de Fier, Combinatul Siderurgic Galaţi, platformele industriale 
ale Pitestiului. Bineinteles, nu omitem realizările mai vechi: Onestiul, 
Bicazul, Argeșul. Stadiul de dezvoltare industrială al României este 
insă atit de amplu, incit pot să spun de pe acum, că selectarea materia- 
lului va fi foarte dificilă. Asta in ce privește, să zicem așa, orizontul 
industrial. Dar filmul nostru cuprinde obiective de agricultură, ştiinţă, 
cultură. Nu pot să spun tot ce filmăm şi nu putem filma tot ce am dori, 
tot ce înseamnă România la orizontul '69. Filmul nostru nu poate fi 
un raport exhaustiv, ci doar o invitaţie ispititoare la cunoaşterea țării, 
a frumuseţilor ei, a realizărilor ei. 


O ţară de descoperit 


Titus Mesaros lucra, deci, împreună cu operatorul Covaci Carol, 
la două filme deodată: «România inedită» şi «De la străbuni la stră- 
nepoți». L-am rugat să-mi vorbească mai întîi despre «România 
inedită». 

— E un film cu care am vrea să popularizăm ineditul țării, citeva 
dintre monumentele ei naturale mai putin cunoscute, lutruri neobișnuite, 
curiozități... Există, de exemplu, un pod natural in nordul Olteniei la 
Zatone, un pod despre care multă vreme s-a crezut că a fost făcut de 
mina omului. De fapt, e ceea ce a mai rămas dintr-o peşteră prăbușită, 
o boltă perfect arcuită in formă de pod... Pe urmă, cel mai nou pamint 
al țării, care e la Sulina și are doi kilometri. Există acolo, cum bine 
ştiţi, vechiul far construit la 1802. Farul acela se află acum la 2 kilo- 
metri de mare... Pe urmă, cel mai vechi pămînt al țării, munţii Măci- 
nului... Cel mai vechi pod construit în vremea lui Ștefan cel Mare şi 
din porunca lui, lingă Borzești... Cele mai vechi ocne de sare, Ocna 
Sibiului, Slănic-Prahova, existente incă de pe vremea romanilor, cea 
mai veche mină de aur, tot de pe atunci, de la Roșia Montana, cea mai 
înaltă și cea mai sveltă biserică din tard, Dragomirna- are o suprafață 
de 6 metri şi o înălțime de 43 m... Apoi copacii celebri, teiul lui Emi- 
nescu, gorunul lui Horia — pietrificat — ulmul lui Tudor, din care 
nu a rămas decit un ciot, pentru că a fost trăznit... Apoi o pădure de 
liliac foarte mare și foarte frumoasă, ba chiar si o altă Poiană a narci- 
selor de la Negrileasa, in Munţii Apuseni, la 1300 m altitudine, unde 
țăranii serbează în fiecare an un fel de Nedee. 

— Si «De la străbuni la stranepoti»? 

— Este un fel de mozaic, de caleidoscop, alcătuit din cele mai impor- 

tante monumente istorice, de la vestigiile greceşti, dacice şi romane, 
pind la cetăţile feudale-țărăneşti din Transilvania, la minăstirile-fortă- 
rete din Moldova și la culele oltenești. Totul subordonindu-se ideii că 
poporul nostru a dus in trecutul lui o luptă de defensivă, de apărare si 
s-a organizat în raport cu această luptă. 


La data tipăririi acestui material, toate filmele despre care ni s-a 
vorbit sînt gata. Panoramicul studioului «Alexandru Sahia» peste 
un sfert de veac şi-a încheiat mișcarea pe ecranele cinematografelor 
noastre. E.S. 


tribuna 
cinefilului 


Conform 
tradiției 
publicam la 
această 
rubrică 
părerile 
cititorilor 
nostri 

in materie 
de film. 


Ele sint 
astfel 
supuse 
discuţiei 
tuturor. 


BON-TON-UL! 


E, plac desenele animate. Îmi 
plac si gata! Cu moșu, cu şoa- 
reci, cu pisoii albi, negri si văr- 
gati, cu ursuleti şi ratuste. Chiar 
si cele cu obiecte greu identifi- 
cabile (noua scoala!) tip O.Z.N., 
care fac salturi in spatiu vorbind 
la turatii maxime o cvasi-limba 
straina. Imi plac desenele ani- 
mate ilustrate melodic. Ma bucur 
din toată inima cind șoarecii ro- 
iesc pe sub nasul moșului și-și 
fac dormitor din cismele-i uriașe; 
îi urmăresc cu sufletul la gură 
în cavalcadele lor disperate, iar 
dacă nu mi-aş aminti numărul 
anilor pe care-i port și respectul 
pe care li-l datorez, aș striga și 
aş bate din picioare. 

Îmi plac westernurile. Bune, 
proaste. Îmi plac ca și clătitele. 
Deschid o paranteză lungă. Anu- 
miti semeni ai mei sînt foarte 
necrutatori cu propriile lor.plă- 
ceri. Le dozează, le rafinează, le 
gustă și le vor din ce în ce mai 
perfecționate. Unora le plac păs- 
trăvii (mă menţin, dupa cum se 
vede, în domeniul gastronomic) 
pescuiti numai dintr-un anumit 
riu, fripti numai la un anumit 
foc, cu un anume lemn si mincati 
numai cu anumite ingrediente, 
niciodată altele. Mie clătitele îmi 
plac oricum și de oriunde: de la 


Neuitatele basme ale copilăriei... («Vrăjitorul din Oz») 


cantină, de la «Gospodina», de 
la Capşa, de la orice restaurant, 
de la mama. Între aceste sorti- 
mente este evidentă o deosebire 
cantitativă și calitativă pe care 
eu însă o ignor cu desavirsire. 

Ei bine, la fel stau lucrurile cu 
westernurile. Dacă la o extre- 
mitate a imaginii vizuale e un 
pistol, la cealaltă coada unui 
cal si la mijloc un cavaler negru 
al preeriei sau un viteaz șerif, 
mecanismul relaxării e declan- 
şat, iar din starea de beatitudine 
nu mă poate smulge decit apo- 
calipsul. 

Îmi plac Wayne, Dean Martin, 
Rocky Nelson, Contele Bobby 
(Peter Alexander) (?!!?), Gary 
Cooper, Clint, Burt, etc., etc. 

Îmi plac «Rio Bravo», «Vera 
Cruz», toată trezoreria dolari- 
lor (gauriti, in plus, un pumn, 
încă cîțiva, încă puţini ...) si chiar 
mult hulitul serial Bonanza. 

Această atitudine reprobativă 
din punctul de vedere al unora 
şi al altora nu comportă nici un 
fel de explicație. De ce? Nu știu !... 
Sau probabil că știu fără să-mi 
dau seama că ştiu şi am știut din- 
totdeauna, dar în asemenea si- 
tuatii, ca şi în altele similare,unde 
intervine analiza introspectivă, 
ajungi să descoperi diamante a- 


colo unde nu sînt decit stări alo- 
trope (cărbuni) și te crezi mai 
deștept decit esti, mai interio- 
rizat, mai sofisticat (un cuvînt 
foarte «en vogue») mai... și mai... 
așa că renunţ. 

Îmi plac basmele. Basmele pe 
care le-am văzut cînd eram copil. 
Basme fără cosmonauti și femei 
selenare. Fără nave şi imponde- 
rabilitate. Basme cu micul Muck, 
Printese trufase, Vrăjitori din 
Oz, Inima rece, Tom-Degetelul 
si multe altele ale caror titluri 
le-am uitat sau nu le-am știut 
niciodată. Îmi plac basmele în 
care esența binelui vine în chip 
de zină bună sau omulet de sticlă, 
înconjurați de aburi fermecati 
sau nori miraculoși și neapărat cu 
bagheta magică care face si des- 
face tot. 

Tot ce exprim aici este scris 
contrar intenţiei anterioare de 
a lua Larousse-ul pentru a vă 
compune o scrisoare «deșteap- 
tă». (În unele cazuri, așa se pro- 
cedează). Am uzat însă de o în- 
locuitoare: A mă relaxa = a-mi 
place, pentru a evita pretiozi- 
tatea frazei. 

Pentru că critica, «bon-ton- 
ul», «Secolul 20», «Contempo- 
ranul», Camus, Eugéne lonesco 
si Antonioni au facut din noi 


„Şi insuportabilele basme ale batrinetii («Fragii sălbatici») 


Dvs., criticii, 

la ce filme 

vă relaxaţi? 

Ce «mici păcate» 
aveţi? 


niște snobi, ar trebui să fac ur- 
mătoarea clasificare: 

1. filmele lui Fellini; 

2. filmele lui Antonioni; 

3. filmele lui Richardson (Ber- 
gman, Buñuel). 

Nu, nu, nu de trei ori, deo 
sută,de o mie de ori nu! Nu pre- 
fer prima categorie (a westernu- 
rilor, a basmelor...) celei de a 
doua (retineti e vorba despre 
mine si numai despre mine). 

Dar această a doua categorie 
de filme nu mă relaxează. 

Mă chinuie, mă macină, mă 
indispune,mă amărăște, mă ob- 
sedează şi-mi strică liniştea. lar 
asta, desigur, nu înseamnă rela- 
xare. 

Înseamnă... înseamnă... scoa- 
terea din starea de mulţumire 
liniştită şi calduta, de lingă paha- 
rul cu ceai de tei de pe braţul 
fotoliului, în care plutesc umbre 
serafice de iubiri celebre si ne- 
pamintene, de săli de bal cu val- 
suri de Strauss, de iubiți bogați 
și altruişti cu caleașcă de aur, 
de fete bune care aproape întot- 
deauna reușesc şi de fete rele 
care nu reuşesc niciodată, etc., 
etc. Starea de linişte si multu- 
mire de care un prozator se te- 
mea lunile trecute. 

Înseamnă că un om, oricare ar 
fi el — Fellini, Bergman, For- 
man, Courtenay — iti varsă pa- 
harul si ţi-l înlocuieşte cu un 
altul, iar băutura din el, acră, 
amară, dulce, iute, parfumată, 
sălcie, intepatoare, usturătoare, 
aspră si divină,se cheamă VIAŢA. 

Dar Dvs. stimati critici, ce ati 
răspunde unui asemenea test? 

Pentru Dvs. a merge la cine- 
matograf reprezintă exercitarea 
meseriei (plăcută exercitare!). 
Dar... oare nu aveți şi dvs. mici 
slăbiciuni, mici «păcate»? 

— La ce film vă uitaţi acasă 
ochiul critic şi bilele albe si roşii? 

— De la ce filme iesiti fara să 
vă amintiți care vă e profesia 
decit după 3 ore? 

— Căror filme le acordati de 
la inceput votul de incredere si 
500 de puncte avans, pentru ca 
să nu fiți frustrati de plăcerea 
micii slăbiciuni? 

Pe cînd o asemenea statistică? 

Ing. Virginia UTA 

Aleea Crizantemelor, ap. 36 

orasul Gh. Gheorghiu Dej 


2 


26 


fa * 


Irina Petrescu (Premiul de interpretare feminină) înconjurată de colegi: Gheorghe Vitanidis, Jean Georgescu, Virgil Ogăşanu 


Un festival gigant — 


Filme 


de pe cinci continente : 


de la tragedule subnutriției 
la dramele civilizației 
de consum. 


festivaluri 


Trei cunoştinţe vechi: Marina Vlady, lon Popescu Gopo şi R. Karmen. 


i 


i 


U. festival nu este numai o competiție 
cinematografică. La Moscova, de fiecare 


dată, dar anul acesta mai mult ca de obicei, 
s-a demonstrat că cinematografia. poate să 
fie o platformă solidă pentru o acțiune care 
să depăşească destinele artei a şaptea si in 
general ale oricărei arte. Urmărind ca prin- 
cipală ţintă ofensiva ideologică, festivalul 
care se tine din doi în doi ani la Moscova 
a depășit dimensiunile curente ale celor 
mai largi intilniri cinefile. De altfel, mai 


mult decit orice altceva, gazdele au fost 
preocupate de a-i da un caracter reprezen- 
tativ, cit mai vast. Aşa cum nu s-a întîmplat 
inca nicăieri pe glob, s-au prezentat filme 
de pe toate continentele: am văzut dramele 
subnutritiei africane si peliculele primelor 
aventuri cosmice, am văzut istorioarele, 
induiosator de naive si de stingace ale unor 
tari cu cinematografii-fantomă, cu cineasti- 
misionari (tip Nigeria) şi mostre din pro- 
ductia unor studiouri cu producție anuală 
de sute de filme (tip Japonia și India); am 
văzut incredibilul film al unui prinţ asiatic 
care s-a jucat de-a Méliès cu o prințesă exo- 
tică, superba si intepenita dar fără nici un 
complex, decisă să calce pe urmele Sorayei 
(ea însă mai precaută a ales calea cumulului 
şi nu şi-a părăsit curtea, dimpotrivă se pare 
că a transformat-o în figuratie, într-o figu- 
ratie pe cit de docilă, pe atit de fericită). 
Am văzut epopei populare, trimise de Hava- 
na $i comedii-sampanie, trimise de Paris; 
am văzut dramele de mătase ale civilizației 
de consum şi tragediile celor terorizati 
de cei trei mari «F»: foamea, frigul, frica 


Întîlniri fericite 


ee ee ee ili ÃO 


Bineinteles ca o reprezentare atit de larga 
nu poate să ocolească dezavantajele unui 
repertoriu inegal. Gazdele au acceptat nea- 
junsul din principiu. Altfel ar fi însemnat 
să reducă participarea şi să elimine din 
program multe filme, fără alte calități decit 
intenţiile lor bune. Orice diminuare a par- 
ticipării, chiar una făcută în numele exigen- 
telor artistice, a părut însă inacceptabilă. 
Și acest lucru a fost declarat răspicat: 
Festivalul de la Moscova, înainte de a fi 
un imbold cinematografic este un moment 
politic. Este un festival «al conținutului». 

E adevărat, în repertoriu au fost o serie 
de intilniri fericite între programul ideolo- 
gic şi exigenţele artei. De pildă, filmul 
cubanez «Lucia» (trei revoluții. trei femei, 
trei iubiri în viltoarea unor evenimente. 
care aruncă destinele omenești în suvoiul 
cel mare) sau filmul sovietic «Să trăim pină 


luni», o istorioară cu simplitati neorealiste 
și cu suferinţe de suflet slav: un profesor 
îndrăgostit de fosta lui elevă, devenită 
intre timp dascalita, o dăscăliță timidă, 
copilă, călcind mereu în strachini şi perse- 
cutindu-si cu dulceaţă elevii. lubirea e star- 
tul filmălui, dar devine pe parcurs doar 
un pretext pentru declanşarea unui proces 
pe o temă clasică, cu adăugiri noi — fericirea. 
O profesoară tomnatecă şi cam acrită da 
la teză elevilor să-și aleagă între un subiect 
«de specialitate strictă» şi «o temă generală» 
ce e fericirea? Spre uimirea cadrului didac- 
tic, aproape toți elevii preferă subiectul 
specialității stricte. Spre uimirea cadrului 
didactic acei care se hotărăsc pentru ultima 
temă se foiesc, se agită, ezită. Pe vremea 
cînd profesoara era elevă, tema aceasta 
strălucea ca favorita tezelor. Elevii scriau 
cu nesat, folosind fraze scoase din cărți 
şi umplind hirtia cu formule bine memori- 
zate. Profesoara are revelația că vorbeşte 
o limbă veche. În faţa ei se află o altă genera- 
tie, cu care nu se mai poate comunica prin 
axiome şi ticuri verbale. «Lucia» $i «Să 
trăim pina luni» au fost cistigatoarele cele 
mari ale festivalului. A fost o distincție 
firească. 


Voluptatea discuţiei 


În aceeași categorie poate fi aşezat cu 
cinste un film extrem de semnificativ, «Zi- 
durile» de Andras Kovacs. Poate că nu în- 
totdeauna regizorul a găsit sau a vrut să 
găsească o expresie prea atractioasa. Jon- 
gleriilor fotogenice, palpitatiilor epice, Ko- 
vacs le-a preferat discuţiile, lungile discuţii, 
în doi, în trei, despre condiția umană într-o 
anume zonă geografică, într-un anume timp 
al istoriei. Aceste lungi, chinuite, necesare 
dezbateri omeneşti mi se par că se înscriu 
in acel «timbru special» pe care toată lumea 
îl așteaptă de la cinematografia socialistă. 
Regizorul a refuzat un film călduț, după 
formule consacrate: el a refuzat să se com- 
porte ca un frivol parizian sau ca un vindica- 
tiv sicilian sau ca orice alt model. El nu suferă 


de complexele celor care s-au lăsat intimi- 
dati de prejudecata că «discuţia» face un 
film schematic și plictisitor. El ştie că, in 
refuzul spectatorului 


fond, se adresează 


Noi două sub umbrelă: 
Ana Szeles si Ludmila Nedaskovskaia 


nu discuţiei in principiu, ci unui anumit fel 
de discutie, care nu descopera nimic, pentru 
că nu caută nimic. El ştie că, indiferent de 
spaimele dogmatic anti-dogmatic, nu se 
poate refuza unui mediu de intelectual; 
dreptul la lungi controverse, controverse 
pe care nu e neapărat nevoie să le topim 
în anecdotă. «Zidurile» lui Andras Kovacs 


Elisabeta Bostan (Premiul special al juriului) înconjurată de cei mai tineri admiratori. 


este un film într-adevăr angajat, filmu: 
unui marxist, care nu se mulțumește să 
repete adevăruri îndeobşte cunoscute. În 
condiţii concret istorice, el încearcă să 
demonstreze mecanismul fricii si al arivis- 
mului. «Zidurile» fac parte din categoria 
filmelor pe care nu le poți părăsi prin simpla 
ieșire din sală. Chiar si acei care nu se lasă 
«prinşi» simt nevoia să-l discute la lumină, 
aducindu-i în felul acesta si ei, pe o cale 
întoarsă, recunoașterea lor. 


Un realism fantastic 


In programul festivalului, comedia a fost 
reprezentată fără zgircenie, dar rolul său 
a fost mai degrabă să învioreze, decit să 
aducă vreo contribuţie esenţială. De Funés 
şi Gabin (în «Tatuatul»), Bourvil (în «La 
grande lessive»), Celentano (in «Serafino») 
au adus o mare cantitate de farmec voios — 
dar n-au putut să dea anvergură unor filme 
care nu-și propuneau să depășească calibrul 
unui meșteșug cinstit, cu multe și nostime 
abilități comerciale. 


În orice context comedia lui Tati ar fi 
fost remarcabilă. În acest context cu atit 
mai mult. «Play time» este o zi din viaţa 
unui francez mijlociu, rătăcit într-un Paris 
în care monumentele nu mai apar decit 
reflectate în imense uși de sticlă, un Paris 
modernizat şi americanizat, cu palate de alu- 
miniu, pline de drug-stores-uri, de snack- 
uri şi de turişti transoceanici. Epilogul 
poate prea lung, prea stufos și cu un subtext 
prea apăsat (un lung şir de automobile 
invirtindu-se în neştire în jurul unui rond 
ca o horă din care nu mai poate ieși nimeni) 
Filmul are însă suavitatea bonomă specifică 
lui Tati. Satira taie subțire și distins, ca un 
bisturiu electronic, cu miner de fildeş 
Felia de viață este adevărată de la un capăt 
la altul, dar adevărul are ceva ciudat. Este 
ca $i cum ai pune la microscop un strop de 
singe. Stropul e real, gustul lui e dulce-sarat, 
dar sub o lentilă începe să alunece ca o 
hartă moale, cu forme nestiute, cu nuanțe 


Cin 


le vis. cu unduiri misterioase. Totul apar- 
tine realului. Pe lamelă e o picătură scoasă 
din venele omeneşti, dar o picătură care, 
la microscop, devine stranie. Realismul lui 
Tati e un realism tainic, grațios si fantastic, 


Celelalte 


În rest, structura festivalului ar putea 
fi descrisă în rezumat astfel: 

Citeva filme de mare respiraţie: «2001 — 
Odiseea spațiului (un film ametitor, care nu 
are nimic de-a face cu frivolitatea bine ase- 
zonată a filmelor curente de science-fiction; 
«Frații Karamazov» (transpunere filmică 
de proporții monumentale, atmosfera ve- 
chilor opere ruse, tradiţiile MHAT. actori 
patetici de mare clasă); «Oliver» (triumful 
musical-ului şi al actorului-total). 

Citeva deceptii: exceptind Samuraii, pre- 
zenta in festival a filmului japonez (cu o 
productie de o suavitate rurala, teribil de 
plicticoasă) a filmului polonez (cu o super- 
producție avind toate atu-urile filmului co- 
mercial, dar fără nici o altă ambiţie) si a 
altor citeva ţări. 

Citeva filme sociologic interesante: filmele 
nigerian, pakistanez, australian, indian. 


Noi 


După cum se știe prezența românească a 
fost consemnată în palmaresurile festiva- 
lului de Irina Petrescu (premiu de interpre- 
tare feminină pentru rolul său din «Răută- 
ciosul adolescent») şi de Elisabeta Bostan, 
ca regizoare a filmului «Tinerețe fara bătri- 
nete». 

Fara nici un fel de patriotism matriarhal 
mi se pare că cele două laureate ne fac cinste 
Irina Petrescu este una dintre puținele 
noastre actrițe care au izbutit să-și creeze 
un stil (o lumină intelectuală, pe un chip 
distins, iubitor si de ironie şi -insetat de 
luciditate).Elisabeta Bostan este unul dintre 
cei mai harnici și mai modesti regizori ai 
nostri. Ea a fugit întotdeauna de zarva și 


a muncit rivnos, în locuri ocolite de avanta- 
jele notorietății. Lista de distincţii natio- 
nale și mai ales internationale obținute de 
filmele sale ar putea să fie o surpriză pentru 


Quasimodo şi Anita sau 
Michel Simon şi Marga Barbu 


mulți. Pentru cei care o cunosc nu-i, pentru 
că fiecare film al Elisabetei Bostan a fost 
o treaptă spre mai bine, chiar dacă noi, 
criticii, nu ne-am ostenit întotdeauna să 
consemnăm acest urcus. 


Ecaterina OPROIU 
97 


exclusivitate 


Uzina 


de 

filme 

de la 
Bratislava 
produce 


anual 

30 de 
scurtmetraje, 
8 lung- 
metraje. 
Argumentul 
principal: 
calitatea. 


corespondenta 


din 
Bratislava 


STITI 
CE 
ESTE 


S. turnează filme si in 
Slovacia? lată întrebarea pe 
care am auzit-o frecvent în 
străinătate, ori de cîte ori 
îmi dezvăluiam identitatea 
— critic de film din Bratis- 
lava. Da, in Slovacia se tur- 
nează aproximativ 30 de 
scurtmetraje şi cam 7—8 
lungmetraje anual. Într-un 
studio special amenajat, a- 
semănător cu Barrandovul 
praghez, care se numește 
Koliba şi este situat pe o 
înălțime dinafara orașului; 
studioul are laboratoare 
proprii, o conducere slovacă 
şi regizorii lui, în majoritate 
absolvenţi ai cunoscutei 
şcoli cinematografice din 
Praga. O producție normală 
de filme a apărut abia după 
război; înainte se turnau aici 
sporadic, de către regizori 
cehi, filme pe teme slovace; 
dintre acestea, cele mai re- 
marcabile au fost filmul 
etnografic al lui Karel Plicka, 
«Zem spieva» («Tara cinta») 
si «Janocik» de Martin Fric. 

Toate acestea nu prezinta 
însă nici un interes deose- 
bit, nu sint nici esentiale. 
Desigur, ca să laud sau ca 
să apăr producția noastră 
de filme,aș mai putea aduce 
argumentul că o serie de tari 
mici, asemănătoare, ca O- 
landa, Elveţia sau Dane- 
marca, nu au în prezent nici 
ele studiouri proprii în care 
să se producă în serie lung- 
metraje artistice și că pro- 
ductia noastră este remar- 
cabilă în raport cu numărul 
populației slovace — patru 
milioane de locuitori. Argu- 
mentul hotăritor îl consti- 
tuie însă calitatea produc- 
tiei de filme care sînt turnate 
in studiou! Koliba. 


O privire 
la fața locului 


Pe dealui care domină o 
rasul, între arbori uriasi care 
acoperă privelistea Dunării, 
studiourile slovace conti 
nuă să facă o impresie de 
lucru neterminat — con- 
structia nu e încă complet 
isprăvită. Urmează să mai 
fie construit un al treilea 
platou, iar o clădire din lemn, 
unde se află birourile de 
producţie ale filmelor în curs 
de turnare, urmează să fie 
înlocuită printr-o construc- 
tie de zid. Dar acestea sint 
«greutăți obiective», cu care 
cei de aici s-au -aclimatizat 
şi deci nici nu le mai 
observă. 

De lucrat se lucrează sub 
presiune maximă. Pe unul 
din cele două platouri vedem 
niște decoruri ciudate, care 
par să alcătuiască o imbi- 
nare nepotrivită: un zid de 
piatră care inconjoara un 
fel de odaie intunecoasa, 
apoi o încăpere mai spati- 
oasă, despărțită printr-un 


perete format din bucăţi de 
geam colorat și, în fine, o 
căsuță. Casuta are o singură 
cameră cu un pat de fier 
vechi, vopsit în alb, care 
pare ravasit ca si cum s-ar 
fi sculat abia de curind ci- 
neva; se mai află acolo o 
mașină de cusut demodată, 
un dulap alb şi două scaune 
vechi, de dimensiuni dife- 
rite. De jur-imprejur se văd 
birne albe si in fund se ză- 
rește un colos de fier, care 
aduce cu un fel de sobă 
nevopsită. 

— Ati picat tocmai bine, 
aici se va petrece azi o crimă 
m-a interpelat bucuros un 
tinăr subtirel, cu barbă, care 
şedea in fata mașinii de 
cusut... 

— A! Este casa fericirii? — 
întreb,fiind la curent cu de- 
corul, după lectura scena- 
riului «Păsările, orfanii şi 
nebunii» pe care îl turnează 
regizorul Jakubisko. În a- 
celasi timp inregistrez cu 


? 


KOLIBA? 


stupoare ca tinărul așează 
pe maşina de cusut un arici 
viu. 

— Nu. Filmul lui Jakubisko 
e gata. Asta e doar un biet 
adăpost pe care si l-a găsit 
Marta, eroina filmului, cind 


i-a părăsit pe cei doi băieți, 


Jorick şi Andrej. Acum ur- 
mează să vină Jorick aici şi 
s-o ucidă. Apoi incepe să mă- 
nince spaghete. Stiti, filmul 
are o tristeţe atit de veselă! 
Ne distrăm tot timpul re- 
geste... ; 

Nici nu mă surprinde prea 
mult. Juraj Jakubisko este 
un «enfant terrible» a! cine- 
matografiei slovace, cu o 
spontaneitate debordantă. 
Pentru el, sa turneze (!-am 
văzut în citeva rînduri fil- 
mînd), înseamnă într-adevăr 
să se amuze copios. Şi este 
la fel de serios și concen- 
trat cum sint copiii cînd se 
joacă. Rezultatul — «Anii 
lui Christos» (distins cu 
Premiul criticii cehoslovace 


«Păsările, orfanii şi nebunii»—probabil o senzație la Veneţia. 


in 1968) si prima parte a tri- 
logiei despre oameni si răz- 
boaie, «Dezertorul» — este 
surprinzător gsi original, e- 
motionant si, uneori, ridica 
probleme, asa cum se întim- 
plă cînd maniera de lucru 
este atit de spontană. 


La Venetia, va fi o 
bombă! 


Un domn drăguţ si ele- 
gant, într-un costum bleu- 
marin, mă prelucrează în 
micul butet al studioului ca 
nu cumva să uit să-i iau cit 
mai curind un interviu am- 
plu lui Juraj Jakubisko. Îna- 
inte ca întreaga presă de 
film din lume să se bată 
pentru el. Îmi spune toate 
astea în limba franceză. Este 
producătorul, sau mai bine 
zis coproducătorul filmului 
«Păsările, orfanii și nebunii», 
Samy Halfon, unul! dintre ul- 
timii care promovează fil- 
mu! de artă in Franţa, care 


Kg 


a intéles sa riste cu un film 
ca «Anul trecut la Marien- 
bad » despre care se știa 
dinainte că nu va constitui 
un succes comercial, pen- 
tru ca imediat după aceea 
să-i ofere posibilitatea de a 
debuta în regia de film unui 
începător, scriitorului Alain 
Robbe-Griliet. Halfon îi ga- 
rantează acum un viitor de 
aur lui Juraj Jakubisko al 
nostru. Dealtfel s-a decis să 
colaboreze si el cu Jaku- 
bisko si a finantat urmatoa- 
rele parti ale trilogiei care — 
dupa o scurta intrerupere — 
a fost terminata in toamna 
anului 1968. Imediat dupa 
aceea a perfectat cu condu- 
cerea studioului Koliba pro- 
ductia unei versiuni bilingve 
a filmului următor realizat de 
tandemul Jakubisko-Luther, 
povestea de dragoste sim- 
bolică şi fantastică, «Păsă- 
rile, orfanii si nebunii.» 
Domnul Halfon m-a infor- 
mat cu bunăvoință, la o ceaș- 


că de cafea, că a completat 
distribuţia filmului, din care 
fac parte tinăra actriță de 
mare succes Magda Vasa- 
ryova și Jiri Sykora, o des- 
coperire a lui Jakubisko, cu 
Philippe Avron, cunoscut 
din filmul lui Lamorisse, «Fi- 
fi înaripatul». Şi că mai are 
și o altă serie de planuri 
«slovace»: «Inainte de toate 
vreau să turnez iar aici cu 
Alain Robbe-Grillet. Noua sa 
peliculă urmează să fie fil- 
mată partial in Tunisia şi 
parţial în Slovacia, urmind să 
prezinte o incercare de con- 
fruntare între cele două medii. 
Dar sint hotarit să continui 
colaborarea cu Jakubisko. O 
tă vedeţi ce o să se spună 
Jespre noul lui film la Festi 
valul de la Venetia! După 
părerea mea, va fi o bombă!» 


322» 
și alte filme 


Firește, Juraj Jakubisko 
nu este unicul regizor din 
studioul Koliba. Chiar ală- 
turi de el turnează Elo Ha- 
vetta, un absolvent și mai 
tinăr al școlii pragheze. Ha- 
vetta realizează primul său 
film artistic, «O serbare în 
grădina botanică», feerie 
burlescă din mediul rural, 
Povestea unui om care vrea 
să smulgă pe cei din jur din 
realitățile cotidiene prin in- 
termediul unui miracol şi 
prin serbări — ca atmosferă 
filmul aduce cu tablourile 
celebrului Douanier Rous- 
seau. Conducerea studiou- 
rilor slovace este încredin- 
tata că are sarcina să acor- 
de posibilități de exprimare 
tinerilor realizatori şi să le 
sprijine creaţiile, chiar dacă 
aceștia nu-și definesc întot- 
deauna prea limpede con- 
ceptia, ca de pildă scena- 
ristul «Serbării în grădina 
botanică», Lubor Dohnal. 

În acest context s-a pu- 
tut exprima in lungmetrajul 
artistic și Dusan Hanak, co- 
legul ceva mai virstnic al lui 
Jakubisko, care s-a distins 
între timp prin scurtmetra- 
jele sale. El a atras atenția 
asupra sa, atit în țară cit și 
în străinătate, prin pelicule 
care au exprimat fidel reali- 
tatea si lupta omului cu me- 
diul înconjurător. Cu talen- 
tul său special pentru mon- 
taj și cu sensibilitatea sa, 
Hanâk s-a priceput să abor- 
deze și o temă cu caracter 
mai abstract, cu implicaţii 
etico-filozofice. Asemănă- 
toare cu cea prin care s-a 
impus în filmul artistic regi- 
zorul ceh Ewald Schorm, 
realizatorul filmelor «Curaj 
pentru fiecare zi» şi «În- 
toarcea fiului risipitor». 

«Povestea unui om care 
din pricina insusirii sale bi- 
zare — de a uri incapacitatea 


— a 


ubisko , un regizor mereu surprinzăt 


— devine un neinteles», imi 
rezumă filmul de debut al lui 
Hanák, «322», scenarista 
Nataša Tanska. Am impre- 
sia că pentru Hanák, care 
şi-a ales drept punct de por- 
nire a filmului sau poves- 
tirea scriitorului «beatnic» 
slovac Johanides, prezintă 
interes oamenii umili. Ei nu 
se napustesc in viata cu 
brutalitate. La antipod se 
afla in film sotia eroului, o 
femeie dotata cu o ambitie 
bolnăvicioasă de a parveni. 
O poveste care la prima im- 
presie se inrudeste din 
punct de vedere al concep- 
tiei cu povestirile lui Milos 
Forman. Dar in fond este 
vorba de o conceptie filozo- 
fica, de o atitudine polemică 
fata de sensul obișnuit a- 
cordat vieții și norocului. 
Cel de-al doilea va! al ti- 
nerilor creatori din cinema- 
tografia slovacă, care con- 
centrează azi asupra lor spe- 
rantele si așteptările, nu o- 
primă și nici nu înlătură în 
nici un fel pe cei puțin mai 
virstnici ca ei sau pe cei din 
vechea generaţie. Ștefan 
Uher, cel mai de seamă re- 
prezentant al generaţiei con- 
siderate azi mijlocii, care, în 
1963, prin filmul său «Soa- 
rele în plasă» punea bazele 
renașterii cinematografiei 
slovace, lucrează în prezent 
la un nou film, o povestire 
moralizatoare fantastico- 
humoristică, bazată pe sce- 
nariul colaboratorului său 
permanent, scriitorul Al- 
fons Bednâr. Un alt regizor, 
Dmitri Plichta, care ani în 
sir a realizat filme documen- 
tare, după o călătorie aven- 
turoasă cu un mic vas peste 
ocean (călătorie pe care a 
filmat-o, bineînțeles) s-a re- 
intors în studio, ca să ob- 
serve amănunțit relaţiile in- 
time ale așa-zisului «tineret 
viciat» si să le redea în fil- 
mul său «Dragoste lipsită 
de gingăşie». Dintre reali- 
zările terminate recent în 
studioul Koliba, cea mai in- 
teresantă poate fi socotită 
filmul de televiziune al lui 
Martin Holly, «Balada celor 
șapte spinzurati», după po- 
vestirea scriitorului rus An- 
dreiev. O relatare zgudui- 
toare despre dreptul la viață 
si despre spaima morții, 
despre dreptul veșnic la re- 
volta și despre vesnica cru- 
zime a pedepsei. Acest film 
a constituit o mărturie a ni- 
velului actual al cinemato- 
grafiei slovace la Festivalul 
de filme de televiziune din 
acest an de la Monte Carlo 
si a fost distins cu același 
premiul ca cel obținut cu un 
an în urmă de regizorul Sta- 
nislav Barabâs, care a cu- 
cerit Marele Premiu pentru 
adaptarea povestirii dosto- 
ievskiene «Sfioasa». 


Agnesa KALINOVA 


O povestire despre oamenii umili — «322» 


O feerie burlescă — «Serbarea în grădina botanică» 


Shigeo 


sisu 


bn iei 


Cipa a stri ù 
os oA teh; ionel» si zica ra 
se semnul de încape 


i SS 


corespondenţă 
specială 


Comencini 
reconstituie 
Istoria 
cotidiană 

a Veneției 
după 
mărturisirile 


lui 
Casanova 


30 


O NOAPTE LA VENETIA, CU 


O... nu prea caldă, cu o briză 


tăioasă venită dinspre depărtările Adria- 
ticei. Pe asemenea vreme laguna capătă 
culoarea fierei şi-ţi odihneşti ochii 
privind, nu valurile, ci lucirea alba 
a colonetelor de la Palatul Dogilor. 
lată însă că într-un colt al vastei piețe a 
izbucnit un fascicol albastru. Pornesc 
grăbit pe pirtia luminoasă: o cunosc 
bine, e tipatul mut şi rece al arcului 
voltaic. Se filmează... 

Într-adevăr, cîțiva muncitori febrili 
trag un gard de fringhii în jurul reflec- 
toarelor. Putinii curioşi ai acelei ore 
tirzii se rinduiesc cuvinciosi şi rabda- 
tori. Undeva, în întuneric, se aglutinea- 
ză nucleul veşnic framintat al echipei. 

— Cine filmează,Gianni? 

Băiatul de la reflector suride bine- 
voitor: 

— Nu mă chiamă Gianni, mă cheamă 
Luigi, ca pe regizor. Uite-l colo, pe 
scaunul de piele. Signor Comencini. 
Apropie-te, e un om bun. Doar cînd 
ţipă trebuie să te depărtezi putin. 

M-am apropiat, evident, cu oarecare 
sfială. Artistul care initiase cunoscuta 
serie de filme artistice «Piine, dra- 
goste și încă ceva», care lucrase cu 
Vittorio De Sica și Gina Lollobrigida, 
autorul succesului indiscutabil «Cu toţii 


acasă...» făcea parte și el din istoria 
atit de glorioasă și atit de meandrată a 
cinematografiei italiene. 

Se odihnea absent, cu sapca de lină 
trasă peste urechi și salul vast infasurat 
pe după umeri. M-a cercetat de sub 
streașina sprincenelor stufoase, cu o 

rivire evazivă, ironică. Un ziarist? 
Inca unul? A, din România... Pe fata 
smolita, ochii foarte albastri ma fixeaza 
ceva mai cert. Revista «Cinema»? O 
cunosc. Am rasfoit-o de citeva ori. 
Mi-o aduce (si rosteste un nume pe 
care nu-l pricep). Noi italienii v-am 
dat o medalie de aur pentru ea sau 
francezii? Nu, noi, mi-amintesc. Ce 
tiraj are? 200 000? 

Se foieste în jiltul său cu spătar de 
piele și-o tinteste cu indexul pe asistenta 
impasibilă: tesoro, comoaro, mu crezi 
că-i cazul să-i oferim un scaun? La 
atitia cititori pot să-mi rezerv cinci 
minute pentru dumnealui. 


Şi am stat de vorbă mai bine de un 
ceas. 

Filmul e despre Casanova $i se va 
numi Vocazione. Ce te-ai posomorit? 
— mă întreabă brusc — crezi că vreau 


să-i repovestesc aventurile? Nu amo- 
rurile lui mă interesează. l-am recitit 
cele douăsprezece volume de memorii 
şi am avut revelația unui mare ziarist. 
Nu-l consideri un strămoș al dumitale, 
nu? 

Răspund cu fereală: în ce priveşte 
cronica mondenă, poate; dar în presa 
din tara mea, această cronică, știți... 

— De fapt ce cunoşti despre personaj 
dumneata ca și multi alţii, ce cunoşti? 
— mă întreabă iute, aplecindu-se însă 
spre operator, care-l consulta asupra 
dispozitivului reflectoarelor. 

Recunosc că ştiu destul de putin. 
Vrasăzică îl chema Giacomo Girolamo, 
a trăit peste 70 de ani, într-o plasă 
extrem de deasă de relaţii cu femeile, a 
studiat dreptul, a fost soldat, agent 
secret, diplomat, bancher, negustor, 
astrolog, a călătorit în Orient și s-a 
stins pașnic, ca bibliotecar al contelui 
Waldstein, undeva prin Boemia: aici 
şi-a scris de altfel şi memoriile în limba 
franceză. 

Asta-i! Ecco! Memoriile... Ai citit 
memoriile? Căci ce mi-ai spus pină 
acum ştie oricine. A, le-ai și uitat... 
Te sfătuiesc să le recitesti — insistă 
regizorul italian, de astă dată ca un pa- 
sionat scenarist — şi ai să înţelegi de ce 


Net ee 
4 z er 
| mai” i: 


vreau să privesc din nou Veneţia cu 
ochii lui. Vreau să reconstitui mica 
istorie cotidiană a acestui oraș unic, în 
secolul optsprezece. Fac toate exterioa- 
rele aici, căci decorul e neschimbat. 

Aşadar va fi nu un film de aventuri 
galante ci de reconstituire a epocii... 
Nu! — mă contrazice blind interlo- 
cutorul — nu de epocă, ci doar în 
costume de epocă. Fiindcă el, Giacomo, 
scenaristul meu, ca mare jurnalist ce 
s-a aflat, mi-a lăsat un documentar cu 
observații admirabile asupra obiceiuri- 
lor, substraturilor, intrigilor, traficului 
de influență, stării etice a vremii și 
actualitatea lui mă tulbură. 

Fete cu catastife legate în plastic 
așteaptă respectuoase, la distanță, sem- 
nături ori indicaţii scrise. 

În aura cetoasa a platoului cu dale de 
granit încep să apară figuri stranii. 
Reflectoarele se aprind, se sting, se 
reaprind pe comenzi scurte, calme, 
precise. Totuși încă «se potrivește 
lumina», operaţie care, iarăși, mi-e 
bine cunoscută și a cărei durată e 
absolut, totdeauna și pretutindeni; im- 
previzibilă. e 


Întreb cum a fost posibilă adaptarea 
constrînsă a celor douăsprezece vo- 


ire 


lume. Nu, nu s-au retinut decit cinci, 
primele cinci. 

— Incep cu prima pagină — imi 
explică răbdător — înţelegi? M-a inte- 
resat prima experiență a copilului de 
opt ani. Mama, celebră și splendidă 
actriță venețiană, e instiintata că s-a 
găsit cadavrul soțului ei într-un canal. 
E chemată la identificare împreună cu 
micul Giacomo. De aici porneşte filmul; 
va parcurge apoi rapid etapa pină la 
cei optsprezece ani ai eroului. 

In piață s-a ivit, aproape pe nesim- 
tite, un paravan prizmatic de lemn 
cafeniu. Va fi parapetul la care se adună 
privitorii şi de unde ochii tinerei vă- 
duve vor intilni cutremurătoarea pri- 
veliste ce se va întipări si pe retina 
copilului. Regizorul face un semn discret 
asistentei care, sub impasibilitatea-i 
aparentă, vibrează atentă, ca un ac 
de busolă; fata glisează spre conul de 
penumbra, rotunjindu-si elegant soldu- 
rile, in fusta ingusta de marochin venet 
şi iată că dintre casele întunecoase apar, 
tăcute, siluete înalte, chipuri dușmă- 
noase, figuri de ceară cu ochi ingusti, 
peruci albe linse, pălării cu boruri ce 
ascund privirea, personaje enigmatice 
cărora vintul rece le înfioară măntăile 
negre, strînse pină sub bărbie. Trec 


Signor Comencini 


ind indicații micului Casanova 
st actriței Grazzia.Bucella 


lenti, inclestati, ciudati, ca intr-un pa- 
nopticum actionat de mecanisme per- 
fect reglate. 


Si actorii principali? 

— Sint numai trei: Casanova copil, 
iată-l colo... (băiatul ne zimbeste afabil, 
putin surprins şi clatină capul a salut, 
scuturind părul ca de fată, terminat cu o 
coadă prinsă în egretă), mama, Maria 
Grazzia Bucella, frumoasă, foarte fru- 
moasă, tip clar de venețiană... Grazzia! 
Grazzia, unde esti frumoaso? 

— S-a dus să ia un ceai, signor, să se 
încălzească, murmură cineva. 

— E, ai s-o vezi la filmare, o să-ți 
placă — mă asigură regizorul. Si pe 
urmă, Casanova adolescent. Îl cunoşti. 
precis îl cunoşti. 

Mărturisesc că în afara sa, a prea 
binevoitorului meu interlocutor si a 
amabilei Mirandoline de la Pensione 
«Corona», unde dorm, nu cunosc pe 
nimeni in oras; doar pe Marco Polo, a 
cărui casă socolatie, păstrată si azi pe 
Fundamento del Teatro, o ştiu cu 
de-amănuntul. 

— Il cunoşti pe actor — zimbeste în 
sfirsit Comencini — fiindcă nu mă 


îndoiesc că ai văzut filmul lui Zefirelli 
«Romeo şi Julietta». El e Romeo, 
Leonard Whiting. 


— Sint gata — anunta surd opera- 
torul. Eu sint gata. 

— Va bene, filmam. Figurantii la pa- 
rapet! Și se ridică dintr-un salt, cu o 
vioiciune de baietandru. Salul e aruncat 
cit colo, sapca tricotată isi recapătă 
numaidecit cocheta forma iniţială. lese, 
ca din pamint, o scară de lemn. Regizo- 
rul a și urcat-o. | se dă o pilnie amplifi- 
catoare. De sus îmi face un semn cordial: 
nu uita, e un film realist. Deci serios. 

Cineva, nevăzut, strigă baritonal: 
«atenzione !» Şi reflectoarele izbucnesc 
toate odată, inundind cu lumina lor 
albastră Piaţa San Marco. 

Porumbeii, treziti de mult, se zbură- 
tăcesc, buimaciti, scandalizati; în vasta 
aulă de piatră dantelată e o tăcere 
angelică. Signor Luigi Comencini re- 
citește cu ochiul aparatului de filmat 
un crimpei din viata trecută a Veneției, 
așa cum i l-a povestit ziaristul Giaco- 
mo Girolamo Casanova, acum două 
sute de ani... 


Valentin SILVESTRU 


n