Revista Cinema/1963 — 1979/1971/Cinema_1971-1666897506__pages401-450

cronica 
cineideilor 


Publicul revede orice variantă a „Mizerabililor'., 


Publicul 
poate 


accepta multe, 
dar 
refuză reahtatea 


poleită 


„„acceptă mitul Pygmalion cintat 


In micul şi amuzantul roman al lui Cezar 
Petrescu, «Nepoata hatmanului Toma», 
directorul unei foarte răspindite reviste 
ilustrate repetă mereu deviza după care 
se conduce: «publicul înghite». Cu alte 
cuvinte, cititorilor li se pot servi orice fel 
de bazaconii; riscul ca ei să protesteze, sê 
refuze consumul celor mai trăznite násco- 
ciri, e nul! Mentalitatea personajului re- 
flectă disprețul cu care un rechin al pre- 
sei burgheze s-a obișnuit să trateze opi- 
nia publică. Ea poate fi «manipulată» 
fără prea multe dificultăți; se cere doar o 
anumită dibăcie. Personajul lui Cezar 
Petrescu se abtine să vorbească despre 
lucrurile pe care publicul «nu le înghite»; 
totuși e limpede că se gindeste și la ele, 
de vreme ce-și înnebuneşte redactorii, re- 
clamindu-le necontenit alte bombe care 
să întrețină viata precară a revistei. 

Să facem puțină semantică: cuvintul 
«inghite» are pentru specialistul nostru 
in mass media sensul de «suportă», «rab- 
dă»; dacă i se furnizează măcar ceva din 
ceea ce-i place, publicul e dispus să ia 
sub beneficiu de inventar gi restul, cu alte 
cuvinte, cititorilor li se poate servi o can- 
titate apreciabilă de maculatură: născociri 
grosolane, istorii siropoase, teorii scoase 
din burtă, articole scrise mizerabil. Toate 
acestea insă cu o condiţie: ca ei să-și 
găsească și alimentul pe care-l caută. 
«A înghiți» înseamnă a trece peste, «a di- 
gera». Filozofia directorului de gazetă al 
lui Cezar Petrescu se rezumă la convin- 
gerea cistigatá că publicul are stomacul 
sănătos, că nu umblă după feluri delicate 
și foarte îngrijit preparate, dacă-i astim- 
pără foamea. O asemenea capacitate de 
consum neselectiv e fără limită? Din 
roman nu rezultă deloc așa ceva. Interesul 
public arătat domnișoarei Scovarză, miss 
România, încetează peste noapte, la fel de 
brusc cum luase naștere. 

Pentru ceea ce are tendința să ofere 
maselor cultura burgheză, personajul lui 
Cezar Petrescu vine cu un adevărat pro- 
gram, bine pus la punct. Nouă nu ne poate 
folosi decit ca indicație contrară: să scoa- 
tem publicul tocmai din limitele între care 
mentalitatea evocată caută să-l claustreze. 
Dar pentru aceasta, e util să cunoaştem 
asemenea margini. 

Să încercăm, agadar,a schița, cu toată 
modestia, un tablou al lor în articolul de 
față, referindu-ne la cinematograf. Ce 
«inghite», dar mai ales ce «nu înghite» 
publicul? Ideea noastră e de a întocmi o 
sumară catagrafie comentată a reacţiilor 
extreme, pipăind, ca să zicem așa, mar- 
ginile toleranţei spectatorului cinemato- 
grafic. lată citeva observații care, să spu- 
nem așa, sar în ochi: 


Între stereotipie 
și noutate 


Publicul nu are reacţii alergice la repe- 
titie. Succesul de care se bucură «filmul 
vestului sălbatic» e o dovadă peremptorie. 
În astfel de filme se petrece cam totdeauna 
același lucru, dar caracterul stereotip al 
acțiunii și al personajelor n-a izbutit să-l 
plictisească pină acum pe spectator. Încă 
o dată și încă o dată vom vedea un cow- 
boy pornit să repare o gravă nedreptate la 
care justiția a rămas indiferentă. Încă sute 
și sute de filme ne vor arăta o fată dispusă 
a-i da ajutor. Încă de nu știu cite ori un 
ticălos îmbogățit cu bani furati şi ajuns să 
terorizeze pe fermierii cinstiți dintr-o în- 
treagă regiune va cunoaşte reversul legii 
pistolului bine minuit și va fi silit să-şi 
ispășească păcatele. Ca in folclor, repe- 
titiile de situaţii si de tipuri abundă mai in 
toate genurile consacrate ale cinema- 
tografului. Există o rețetă pe care, cu 
foarte mici variaţii, o respectă filmele de 
aventuri, de capă și de spadă, superpro 
ductiile bazate pe figuri legendare, thriller 
urile, comediile bufe sau muzicale. Pu 
blicul cinematografic suportă repetițiile 
pină acolo încît nu refuză să vadă filme cu 


ce margini are in 


subiecte vechi, reluate pur și simplu 
într-o nouă distribuție de către alt produ- 
cător. De curind s-a turnat incă o dată 
«Vin ploile»; «Romeo si Julieta», «Crimă 
si pedeapsă», «Război și pace», «Mize- 
rabilii», «Pygmalion» — sint opere care se 
ecranizează periodic. Publicul însă nu 
înghite să vadă de două ori același film. 
Oricit de mult — să zicem — i-a plăcut 
«Ben Hur» cu Ramon Novarro, nu s-ar 
duce să-l mai vadă nici in ruptul capului. 
La televizor, treacă-meargă, dar în sală 
exclus. Succesele cele mai răsunătoare 
din istoria cinematografului nu se repro- 
gramează, pentru că ar deveni căderi 
catastrofice. Obiceiul de a revedea filme 
vechi, publicul îl lasă exclusiv unei mino- 
ritáti restrinse. În frecventatorul cinema- 
tecilor, spectatorul de rind nu se recu- 
noaste. Ceea ce se numește «remake» e 
operația chemată să respecte un gust 
ascuţit al publicului pentru noutate. Decit 
să se redistribuie pe ecrane o producție 
veche, se preferă refacerea ei completă, 
chiar cu riscul să nu iasă neapărat mai 
reuşită. Publicul e în chestiunea aceasta 
categoric. El a asociat cinematograful, 
produs al civilizației moderne, de ideea 
noutăţii. O surpriză minimă i-o cere ne- 
contenit. Publicul are, cu privire la cine- 
matograf, sentimentul mai profund ca 
oriunde, că o perfecționare a mijloacelor 
de expresie trebuie să aducă măcar virtual 
un progres artistic. Dacă această nădejde 
nu se împlinește din motive pe care esteti- 
cienii le explică, ea nu e teoretic vorbind 
lipsită de sens. Publicul are, in orice caz. 
logică. 


Între ficțiune 
și adevăr 


Spectatorul cinematografic rabdă une- 
ori inexactitátile. Nu i-a făcut niciodată 
dificultăți unui regizor pentru faptul de a fi 
tratat cu destulă libertate istoria. 

Nu se supără cind i se prezintă o geo- 
grafie trucată; acceptă la nevoie chiar şi o 
Indie fabuloasă, fabricată în studiouri, sau 
nişte furtuni polare filmate la citiva kilo- 
metri de capitală. E dispus să creadă — 
s-ar părea — pină și că amiralii austriec: 
pot să se însoare cu guvernantele copiilor 
lor, dacă acestea sint drágute si știu 
destule cintece tiroleze (ca-n «Sunetul 
muzicii»). Publicul dă impresia că agreea- 
ză idilizarea existenței cotidiene pe ecran. 
În nenumărate filme s-a bucurat cu dacti- 
lografa care moștenește peste noapte o 
avere imensă, cu comis-voiajorul pirlit 
care ajunge maharajah, cu detectivul in- 
genios care cucerește inima unei miliarda- 
re sud-americane. S-ar zice că nu-l supără 
nici cît negru sub unghie neverosimilitatea 
diverselor întimplări venite să împrumute 
vieţii un aspect mirific, ieșit din comun, 
plin de potriveli fortuite. Dar să observăm 
ceva foarte important: publicul acceptă 
asemenea imagini «poleite» cind ele scapă 
în general de sub controlul lui. Ori e vorba 
de trecut, de figuri si intimplári legendare, 
ori de meleaguri exotice, ori de medii so- 
ciale în care oamenii obișnuiți nu pătrund. 
Acestea sint pentru publicul cinemato- 
grafic «lumi fictive», prin urmare pot fi 
înfățișate așa cum are chef să și le ima- 
gineze regizorul. În basm e admirabilă 
orice fantezie. Orientul dintr-un film ca 
«Monumentul indian» sau «Fiul Şeicului», 
curtea reginei Cleopatra, ca și hotelurile 
luxoase unde trage James Bond, aparțin 
deopotrivă universului poveştilor pentru 
adulți. În cazul lor, publicul acceptă con- 
ventia basmului şi vine la cinematograf 
cu un suflet infantil. Cind e vorba însă de 
realitatea imediată, cunoscută și trăită zil- 
nic, situația se schimbă radical. Pe acest 
tărim, publicul nu mai înghite nici o pole- 
ialã. Din romantic, devine brusc un realist 
neiertător. Cind işi amintește perfect cit 
timp și-a pierdut să-și găsească o pijama 
pe măsură, capătă brusc alergie consta- 
tind cu ce fantezie se îmbracă omologii 


gäduinta publicului? 


săi din filme. Cind știe cum e tratat dacă 
vrea să bea o bere, il umflă risul privind 
serviabilitatea pe care o arată ospătarii prin 
restaurante, la cinematograf. Mai mul! 
muncind nemijlocit la construirea so- 
cialismului, masa spectatorilor cu- 
noaşte practic ce probleme serioase si 
dificile ridică această operă uriașă, ce 
eforturi uriaşe reclamă și ce convingeri 
adinci implică. A substitui adevăratelor 
preocupări ale oamenilor care schimbă 
fața țării tot felul de dileme născocite, 
plictiseli ivite din trindávie, sau reverii 
abstracte intelectualiste, i se pare un act 
absolut inacceptabil. Într-o astfel de ma- 
terie, publicul se consideră grădinar și nu 
inghite să i se vindă castraveți. E și mo- 
tivul principal pentru care multe din filmele 
noastre, cu o pretinsă tematică actuală, 
dar numai făgăduită nu și respectată 
efectiv, cad atit de repede. 


Între anonimat 
si nominalizare 


Publicul se lasă prins de istoriile du- 


~ 
..„„aderă la orice nou Raskolnikov 


Seas în siio a o a 


33 ` a. 
x ` P. A 
“+ - * 


S7 
k: 


ioase, Oricit scandal au făcut criticii, n-au 
putut impiedica succesul de casă al unor 
filme ca «Vagabondul» sau «Roata vieții». 
Spectatorul cinematografic e sentimental. 
In fața ecranului, pe întuneric, isi compen- 
sează toate duritátile la care viaţa l-a 
silit. Plinge cu o adincă sinceritate o lo- 
godnică părăsită, fiindcă isi aminteşte de 
cele citeva iubite pe care le-a abandonat 
şi el. ÎI mișcă iarăşi, piná la lacrimi, gestu- 
rile generoase, deoarece a vrut de atitea 
ori să se comporte si dinsul exact aşa. Să 
aducem şi aici, totuși, o precizare: oricit 
de sentimental este, în fond, publicului 
nu-i place să se afle aceasta. Protestele 
stirnite de rezultatul anchetei pe care a 
întreprins-o revista «Cinema» sint o do- 
vadă elocventă. Publicul nu e de acord. 
Filmul «Dreptul de a te naște» i-a plăcut 
cel mai mult din tot ce a văzut în 1970; 
așa spune sondajul de opinie executat cu 
o maximă rigoare ştiinţifică; dar numeroase 
voci tin să se desolidarizeze de o aseme- 
nea opțiune; spectatorul cinematografic 
isi îngăduie să fie sentimental numai la 
adăpostul anonimatului și avind credința 
că-și exprimă o înclinaţie foarte personală. 
Cind descoperă că ea e majoritară, consta- 
tarea il supără și se grăbeşte să o conteste, 
declarindu-si complet alte preferințe. Foar- 
te probabil că «inghite» de multe ori filmele 
dure tot ca să-și ascundă sentimentalismul 
secret. Oricum, spectatorul iși apără in- 
dividualitatea și nu se impacă să fie 
identificat în gusturi, cu ceea ce se nu- 
meste, cam pejorativ, «publicul larg». 
Încă o observaţie: publicul consumă și 
filme de aventuri și drame psihologice sau 
sociale și comedii hilariante și tragedii 
sumbre şi ecranizări după romane cele- 
bre și operete. El n-are, principial, obiecții 
față de nici un gen. Ceea ce nu suportă 
insă e să i se dea merele drept gutui și 
vice-versa. Dacă s-a dus să vadă un film 
de capă si de spadă, el nu intelege să 
asiste la o bufonerie; dacă i s-a făgăduit o 
enigmă polițistă, nu-l încintă să i se ofere 
o anchetă de moravuri ale lumii interlope, 
dacă a fost vorba de un western, nue 
dispus să urmărească o analiză psiholo- 
gică existentialistá. Publicului nu-i place 
să fie tras pe sfoară; producătorului ii cere 
să respecte un vechi și verificat angaja- 
ment: «ce e zugrăvit afară pe pinză, să se 
vadă înăuntru viu si natural». În această 
direcție, publicul are un instinct vinător 
Cinematograful e o artă prin excelență 


„„aplaudă verdictul în procesul de la Núrnberg 


sa * 


Si 


...se induioșează la 


populară și trebuie să satisfacă, vrind- 
nevrind, nişte aspirații autentice ale mase- 
lor, altfel și-ar pierde imensa audienţă. 


orice „Vagabond“ 


Dar alterarea ideologică a tendinţelor lu 
imanente are loc tocmai pe calea unor 
devieri de la structurile fundameniale în 
care s-au cristalizat anumite genuri. Pe 
simpatia, chemată să o trezească singele 
rece, curajul și simţul justitiar, vin așa 
numitele «western»-uri, fragmente ale epo- 
peii pioneratului, se grefează apologia 
violenței in sine. Numeroase pseudo- 
filme cu cow-boy, italiene, au devenit trep- 
tat, în ultima vreme, spectacole de atro- 
citáti, destinate a atita pornirile sadice. 
Natura originară a genului a ajuns, astfel, 
să fie pe nesimţite schimbată și o dată 
cu ea şi sensurile social-morale de care 
era încărcată. Procese similare se remar- 
că şi în filmul poliţist. În locul strădaniei 
mintale detectivistice, imaginea puterii 
rațiunii de a birui viclenia criminală şi a o 
descuraja, s-a insinuat iarăși exerciţiul 
brutalitátii, nu o dată complice chiar cu 
lumea asasinilor. «Hold-up»-uri, tratate 
comic, îndreaptă simpatia spectatorului 
către spărgători; bufoneriile in filmele de 
spionaj tind să prezinte, ca o joacă, ac- 
tiuni politice detestabile care perpetuează 
climatul războiului rece. 

Cind spectatorul reclamă genurilor să- 
şi păstreze esența, se apără instinctiv 
împotriva acestei tentative ascunse deai 
se manipula conștiința. 

În sfirșit, publicul tolerează sociologilo! 
să emită tot felul de ipoteze asupra psiho- 
logiei lui. Dar și aici există o margine 
Publicul nu înghite prea multe teorii 
Drept care mă grăbesc să pun punct 
acestor considerații. 


Ov. S. CROHMĂLNICEANU 
23 


{ 


spate zeta nt aie mal iai 


- 


E da fa 


ep a má O 


O familie despre care se poate spune cá este de fapt o constelatie: 
Liz — Richard, expresia cea mai cunoscută şi cea mai invocată in mate- 
rie de film de mare buget cu vedete scump plătite. Cuplul Liz-Richard 
este însă tot mai des și simbolul unui gen de film care se stinge: hiper- 
superproductia, filmul cu investiţii de zeci de milioane, în care soţii 
Burton aveau o considerabilă parte. Burton şi-a pus problema unei 
adaptări la noua situaţie, astăzi cind filmul are de ales între a nu exista 


Va supraviețui constelatia 2 


sau a fi prezent cu mijloace modeste gi cu idei multe. Richard Burton vrea 
să supraviețuiască crizei filmului costisitor. El vrea să fie de aici inainte 
nu o vedetă, ci un actor. Asa a declarat. 

Cu sau fără votul acestui cuplu — de altfel, strălucitor şi incontesta- 
bil talentat — filmul se schimbă gi ca buget și ca factură. Si cine nu 
ştie să citească in semnele prezentului — rămine doar în amintire. 


26 


panoramic 


ultimul tur de manivelă 


Din unghiul productivității 


— Productivitatea pare să fie una 
din caracteristicile echipei dum- 
neavoastră, care are un scenariu 
dificil, cu multe probleme de in- 
terpretare, reușind totuși să lucreze 
într-un ritm intens. Care sint, tova- 
rășe Marin Ghioroaia, secretele 
dumneavoastră, ca director de film, 
în obținerea acestui rezultat? 


patru ore, pierzi astfel o zi întreagă de 
muncă. Cuplul de operatori pe care îl 
avem la acest film — Alexandru Întor- 
sureanu și Gheorghe Fischer — este 
însă nu numai un cuplu reuşit din 
punct de vedere artistic, dar şi exem- 
plar din punctul de vedere al producti- 
vității. Alexandru Intorsureanu se ocu- 
pă îndeosebi de plastica generală a 


Regizorul lulian Mihu:425 m utili pe zi 


— Productivitatea în cinematografie 
este dublu condiționată. Ea este în 
primul rînd determinată de regizor și 
de operator. Eu am lucrat cu lulian 
Mihu şi la filmul «Procesul alb», ii 
cunosc deci stilul de muncă. Este un 
regizor care, în momentul cind a înce- 
put să lucreze la o secvenţă si are toți 
actorii la îndemină, repetă cu actorii în 
prealabil, cu multă atenţie și dăruire, 
fixează cu mare precizie mizanscena, 
obţinînd în acest fel atit o expresivitate 
artistică ridicată şi un ritm susținut al 
secventelor, cit şi o mare productivitate 
în filmare. Poti totuşi să ai un regizor 
bun, poți să ai totul la dispoziție, dar 
dacă un operator te intirzie cu aseza- 
rea luminii, pentru un cadru, timp de 


în obiectiv: actorul 


Zefi 


— Aţi interpretat mai multe per- 
sonaje episodice în filmele româ- 
nești, iar acum, în «Puterea» și 
«Aventuri la Marea Neagră» deti- 
neti roluri de oarecare întindere. 
Sinteti actor la Teatrul din Plo- 
iești. Cum privește un actor din 
provincie colaborarea cu cinema- 
tografia? 

— În general, actorii din provincie — 
chiar dacă e vorba de cei care joacă la 
un teatru aflat doar la 60 km. de Bucu- 
rești — par mai greu accesibili studiou- 
lui de la Buftea. Şansa este să rămii în 
memoria unui regizor care te-a văzut 
cindva în vreun spectacol, dar se pare 
că este totuși mult mai uşor să se ape- 
leze de fiecare dată la primii 10-15 ac- 
tori din Capitală. Foarte rar isi mai adu- 
ce aminte cite un regizor că mai există 
unii actori si in alte părți. Aceasta 
deși, în provincie, la ora actuală, se 
face un teatru foarte bun si multi 
actori din oraşele țării ar putea să se 


cadrelor, în timp ce Gheorghe Fischer, 
la rindul lui operator șef, îndeplineşte 
concomitent funcția de cameraman. 
Facem o astfel de experiență, printre 
altele din lipsa de cadre tehnice medii, 
din lipsa de cameramani. De aici şi 
cîștigul în ordinea operativitátii, o dată 
cu ciStigul calitativ. 

În al doilea rînd, productivitatea unei 
echipe este condiționată organizato- 
ric de tehnicienii echipei. Prima în- 
trebare pe care mi-am pus-o şi pe care 
cred că trebuie să ne-o punem este 
următoarea: dacă la coproductiile si 
prestările de servicii pentru filmele 
străine realizate în studiourile noastre 
s-a reușit să se filmeze zilnic, nu se 
poate face acelaşi lucru și pentru 


adapteze cerințelor ecranului. Am vă- 
zut în primăvară, la festivalul teatrelor, 
realizări surprinzătoare pentru ceea 
ce cred unii a fi «teatru de provincie». 

— Dacă studiourile noastre și rea- 
lizatorii de filme ar fi preocupați 
de otipologie mai variată, originală, 
uneori chiar cu un accent sau o 
tentă regională, am dispune deci 
de resursele actoricești necesare. 

— Fără nici o îndoială. 

— Citati-ne cîteva nume de actori 
din provincie pe care i-ati vedea 
indicaţi să joace în filme. 

— lată, de pildă, la Cluj, există un 
actor care este într-un fel de genul 
meu, joacă uneori aceleaşi roluri ca si 
mine, un actor foarte bun, încă ne- 
întrebuințat în filme: Valentino Dain. 
La Timişoara, există o tinără actrită — 
Mihaela Buta, foarte talentată, dar total 
ignorată de cinematografie. Fără a mai 
vorbi de Silvia Ghelan, de la Cluj, o 
mare actriță pe care de-abia recent 


filmele româneşti? Ultima coproduc- 
tie la care am lucrat, «Mirii anului Il» — 
un film de amploarea lui «Mihai Vi- 
teazul» — a avut primul tur de manivelă 
in august, anul trecut, si ultimul în 
decembrie, evident, al aceluiaşi an. 
Or, partea cea mai costisitoare a reali- 
zării unui film nu este montajul. Cea 
mai mare cheltuială este în etapa de 
filmare. Aici trebuie deci să intervină 
directorul de film, pentru a asigura 
regizorului toate condiţiile, ca să-și 
desfășoare activitatea ritmic, în timpul 
cel mai scurt. 

— Care este metrajul zilnic pe 
care-l realizați la «Felix și Otilia»? 

— Indicele nostru de plan este de 
45 metri utili pe zi. Dar, unele echipe 
consideră că-și indeplinesc planul da- 
că într-o zi filmează 45 sau 100 metri 
utili si apoi timp de o săptămină nu 
filmează deloc din motive «obiective». 
Secretul este însă acela de a filma zi 
de zi și cu un metraj mediu ridicat. 
Noi, în momentul de față, realizăm 
65 metri utili zilnic. În primele opt zile 
de filmare am turnat 500 metri utili. 
Nici în studiourile franceze, sovietice 
sau americane nu se realizează în mod 
constant o astfel de productivitate 
medie. Din cite cunosc eu, în acest 
ritm lucrează doar cineastii cehi și 
unguri. lar pentru un film de epocă și 
de atmosferă, cum este «Felix și Otilia», 
aceasta este o productivitate foarte 
ridicată. 

— În ce fel reușește echipa, în 
ansamblul ei, să păstreze un ast- 
fel de ritm? 

— În primul rînd o echipă este cu 
atit mai productivă cu cit este mai re- 
dusă numeric. Dacă ati observat, noi 
avem la iluminare 5 electricieni. Alte 
echipe ale studioului, care lucrează 
chiar în momentul de față, folosesc 
10-12 oameni la iluminare. E vorba 
deci despre nişte «secrete» foarte 
elementare. Să socotesc oare tot «se- 
crete» obligațiile de disciplină şi punc- 
tualitate ale fiecărui om din echipă, 
care trebuie să fie pe fază,la cadru: 
costumiera, dublurile ș.a.m.d.? Sint 
niște «secrete» pe care toți ar trebui 
să le aibă în singe. Eu, în general, ca 
director de film, păstrez aceeași echi- 


Malvina Urşianu a solicitat-o pentru 
«Serata». De la noi, de la Teatrul din 
Ploiești, Silvia Năstase, o actriță în 
genul Vasilicăi Tastaman, a jucat în- 
tr-un singur film, polițist. Un foarte 
bun exemplu este Margareta Pogonat. 
E o interpretă excelentă pentru ecran, 
totuși foarte puțin întrebuințată. Mă 
întreb, de altfel, de ce nu se scriu 
scenarii cu roluri special dedicate 
unor astfel de interpreți. La laşi, la 
Piatra-Neamţ şi în alte orașe există de 
asemenea nu numai actori foarte buni, 
dar și întregi colective artistice cu un 
stil al lor, cu o personalitate distinctă. 

— Există totuși, estetic vorbind, 
o categorie a «actorului de pro- 
vincie»? 

— Ca titulatură, nu, însă în menta- 
litatea unor oameni există. 

— Dar stilul de joc al unor actori 
nu justifică această denumire? 

— Pe alocuri se menține încă în 
provincie un anumit manierism, un 
stil vechi de joc. Dar toate teatrele din 
țară sînt mereu împrospătate cu ab- 
solvenți ai Institutului. Eu am făcut 
realmente eforturi serioase de a mă 
adapta, de a mă apropia de stilul de 
joc al tinerilor actori, fără să încerc a-i 
aduce pe ei la stilul meu. Această 
înnoire, care se produce permanent în 
viața noastră teatrală, în multe oraşe 
ale țării, e o premiză favorabilă pentru 


pă, de la un film la altul. 

— În cit timp veți termina filmă- 
rile? 

— Avem planificate 54 de zile de fil- 
mare. Desigur, vom avea de filmat şi 
secvențe de cite 15-30 metri utili care 
vor necesita fiecare cite o zi întreagă 
de lucru. Media productivității zilnice 
pe care o vom obține pină la urmă va fi, 
cred, de aproximativ 55 metri pe zi, 
cu condiția de a avea la dispozitie 
actorii. 

— Există deci și o condiţie obiec- 
tivă. 

— Da. Greutățile au început de pe 
acum, deși nu sintem în perioada 
stagiunii teatrale. lată, de pildă, în 
momentul de față, la ora 23, il așteptăm 
să vină de la București, aici,la Sinaia, 
pe Gheorghe Dinică, care a avut astăzi 
repetitie la teatru. Miine dimineață 
filmează, iar după-amiază pleacă din 
nou la București, fiindcă are iarăși 
repetiție. După mine, şi aceasta s-a 
discutat în repetate rînduri şi in pa- 
ginile revistei «Cinema», un actor dis- 
tribuit într-un rol principal al unui 
film trebuie să aibă un contract ferm 
cu studioul, în așa fel încit să fie eli- 
berat pentru perioada respectivă de la 
teatru, de la radio și de la televiziune. 
Vreau să amintesc că Jean-Paul Bel- 
mondo a venit la noi în țară pe data de 
31 iulie anul trecut, și a plecat la 18 de- 
cembrie. În tot acest interval, chiar 
dacă a avut pauze în filmare, el a stat 
continuu la dispoziția echipei. Si astfel 
procedează, in mod normal, toți actorii, 
pretutindeni. Altfel nu se poate con- 
cepe o producție ritmică de filme. 

— Există totuși și întrebarea: cit 
timp trebuie să stea un actor la 
dispoziția unei echipe de filmare? 
Își îndeplinesc echipele noastre ter- 
menele de lucru fixate? 

— În ultima vreme, cunosc un sin- 
gur caz in care actorii au pierdut într-un 
fel timpul și în genere au avut de pier- 
dut — mă refer la filmul «Aventuri la 
Marea Neagră». Altfel, din punctul de 
vedere al studioului Bucureşti, se poate 
trece la sistemul contractelor terme cu 
actorii si cu teatrele, in asa fel incit 
acest impediment «obiectiv» in ridi- 
carea productivitátii cinematografiei sá 
dispară. 


colaborarea cinematografiei cu cele 
mai bune forțe actoricești din toate 
ținuturile românești. 


Zefi Alşec, un efort de înnoire 


în obiectiv: banda sonoră 


0 dilemă 


— În cinematografie, orice aspect 
al tehnicii devine o problemă ar- 
tistică şi orice nouă problemă ar- 


tistică se discută în context tehnic. 


lată, de pildă, dilema legată de 
înregistrarea dialogului rostit de 
actori: în priză directă, în timpul 
filmării pe platou sau prin metoda 
post-sincronizării? Leonid Strașun, 

— care sint ratiunile post-sincro- 
nizării? 

— Post-sincronul a intervenit în ci- 
nematografie ca o metodă industrială 
mai rentabilă și mai rapidă de produ- 
cere a filmelor. El reduce prețul de 
cost, pentru că în timpul filmărilor nu se 
mai ține cont de felul în care actorii 
rostesc replicile, se poate renunţa la 
folosirea aparatelor silentioase gi gre- 
le, nu intervin o serie întreagă de impli- 
catii tehnice legate de silentiozitatea 
aparatelor de iluminat, de mişcarea pe 
platou ș.a.m.d. Post-sincronul poate fi 
de aceea indicat în cazul filmelor de 
divertisment și spectacol sau pentru 
filmele în care domină interesul pen- 
tru acțiune. 

— Dar care sint dezavantajele 
acestui sistem? 


sala de cinema 


— Nu cred să greşesc afirmind că 
post-sincronul împietează asupra veri- 
dicitátii filmelor si deci asupra calității 
lor artistice. În momentul filmării, ac- 
torul interpretează rolul împreună cu 
partenerii săi care îi dau replica. Ac- 
torul simte, actorul trăiește, prin tot 
corpul său, în ambianța cadrului şi 
este normal ca modulatiile gi inflexiu- 
nile vocii lui să redea atit situația dra- 
maturgică în care se află, cit şi mişcă- 
rile pe care el și partenerii săi le exe- 
cută: efortul fizic de mers, de înclinare, 
de ridicare, de răsucire, de întoarcere. 
Toate aceste nuanțe fiziologice, aş 
spune, dispar la post-sincron, cînd 
actorul stă pe loc, în picioare sau aşe- 
zat fix pe un scaun, în fața unui micro- 
fon, și-și concentrează atenţia si efor- 
turile în special asupra obținerii sin- 
cronismului mecanic cu imaginea deja 
filmată. El repetă replica de zece- 
douăzeci de ori, pierzind astfel din 
prospetimea si expresivitatea interpre- 
tativă a vocii. 

— Credeţi că o cinematografie se 
poate dispensa de sistemul înre- 
gistrării directe a dialogului? 

— Nu. În ceea ce privește filmele de 


„Scala“ 


leri, întimplător, un film banal, din 
care am văzut doar jumătate, m-a 
făcut să intru în sala nouă a cinemato- 
grafului Scala. 


Luni de zile, trecind prin fața porţilor 
zăvorite ale acestui cinematograf cen- 
tral, un fel de inimă a rețelei capitalei, 
în drumul meu aproape zilnic spre 
librăria «Mihail Sadoveanu», mă in- 
trebam ce îmbunătăţiri şocante prin 
originalitatea lor vor fi aduse sălii, în 
care altfel eram obișnuit să calc cel 


puțin de două ori pe lună. Îmi inchi- 
puiam un sistem acustic formidabil, 
un ecran astfel conceput incit să 
exercite asupra ochiului o insutitá 
atracţie, scaune de un confort desă- 
virşit (m-am întrebat sincer dacă nu 
vor fi dotate cu scrumiere și dacă nu 
cumva o aerisire specială va permite 
fumatul, cum se intimplá în unele săli 
din străinătate), o decorație pe cit de 
indrázneatá pe atit de estetică, poate şi 
un bar în care să petreci mai civilizat 
cele douăzeci de minute ale întirzierii, 


artă propriu-zise, filmele în care regi- 
zorul caută să-l captiveze pe spectator 
nu numai prin acțiune, ci si prin dra- 
maturgie, prin interpretare, atingindu-i 
corzile cele mai profunde si mai sen- 
sibile, acestea se fac și în momentul 
de față prin înregistrarea directă a 
dialogului pe platou. De altfel, unii 
regizori, cum e Jean Georgescu, nici 
nu concepeau să lucreze altfel decit 
în priză directă. Citiva regizori din 


A folosi sau a nu folosi post-sincronul ? 


generația mai tinără doresc de ase- 
menea să lucreze în acest sistem. 
De pildă, Mircea Mureșan, la ultimul 
său film, «Asediul», a înregistrat o 
parte din dialoguri în priză directă. 

— Ce ne lipsește pentru a adopta 
mai des, cînd e cazul, acest sistem? 

— Noi sintem dotați, în studiou, cu 
unele aparate silentioase, însă, în ul- 
timul timp, dintr-o serie întreagă de 
cauze, atit subiective cit și obiective, 


in care se desfășoară jurnalul. Mă rog, 
poate că exageram, dar aveam motive: 
această sală centrală și mare a fost 
inchisă aproape un an, ceea ce în- 
seamnă un foarte serios gol de inca- 
sări, şi o iarnă întreagă părea să justi- 
fice lucrări de amploare, care să facă 
vechiul loc de nerecunoscut. 

Am fost crunt dezamăgit. Silit de ora 
înaintată, cumpărasem bilete la balcon. 
Am stat în rîndul întîi al balconului, cu 
transpiratia curgindu-mi violent pe o- 
braji și, mai mult decit la film, m-am 
uitat în sală. Aer condiționat nu era, 
ori poate că aici speranța mea fusese 
prea mare. Dar mi se spulberau unul 
cite unul toate celelalte idealuri. Ace- 
eași sală, același ecran, aceleași scau- 
ne și nişte culori ceva mai vii în tapise- 
rie, nişte pereţi ceva mai spálati, de 
altfel în nişte nuanţe de sănătos prost 
gust «modern». Si atit. 

Aş fi putut să cred că totul se dato- 
reste exageratei mele intransigente. 


s-a renunţat în mare parte la priza 
directă. 

— Care sint cauzele subiective? 

— Priza directă este destul de difi- 
cilă, pentru că ea necesită în primul 
rind o cunoaștere aprofundată a textu- 
lui de către actori, repetiții de inter- 
pretare și de mizanscenă, înainte de 
filmare, o linişte deplină pe platou, fie 
că e vorba de interior sau de exterioare, 
absenţa vintului şi o disciplină rigu- 
roasă, o coordonare calificată și ar- 
monioasă a eforturilor întregii echipe 
de filmare. 

— Dar condiţiile obiective? 

— Pentru a se practica mai sistema- 
tic priza directă, ar fi necesar ca stu- 
dioul să facă un efort suplimentar în 
ceea ce privește utilarea cu microfoane 
ultradirectionale și cu aparate silen- 
țioase mobile, mai uşoare, permitind 
lucrul din mînă, folosirea transfoca- 
torului și în cazul prizei directe ş.a.m.d. 

— Condiţiile subiective nu tin si 
de inginerii de sunet? 

— Mai puțin. După părerea mea, ele 
tin în special de organizarea filmării. 
Dacă regizorii ar dori să filmeze în 
priză directă, nu ar exista nici un 
operator de sunet care să nu meargă 
în intimpinarea lor, pentru că e o 
bucurie profesională reală să poti în- 
registra direct dialogul. Abia atunci, 
contribuția inginerului de sunet este 
recunoscută cu adevărat ca fiind aceea 
a unui artist, lucru dovedit cu strălu- 
cire de operatori ca Dan lonescu, 
A. Salamanian, Bujor Suru, Nicolae 
Ciolcă, Silviu Camil, Oscar Coman şi 
alții. 


Nu eram însă singurul care venise la 
film mai mult din curiozitate pentru 
sală. Auzeam în jurul meu remarci 
similare cu cele pe care le făceam eu 
mintal, și unele erau contrariate, altele 
erau indignate de-a dreptul. 

La jumătatea filmului, m-am ridicat si 
am plecat. leşind prin foaierul pustiu, 
am putut să-l studiez în voie şi nici aici 
impresia de banal și lipsit de semnifi- 
catie nu mi s-a ameliorat. 

De ce a fost nevoie de o iarnă pentru 
schimbări care, cel puţin în aparenţă, 
nu cer nici măcar o lună? 

Pină ieri eram partizanul renovărilor 
în mai toate cinematografele capita- 
lei, căci toate au multe păcate şi multe 
direcții în care pot evolua. Dar mă gin- 
desc că o renovare cu rezultate mini- 
me poate dura un întreg sezon şi la 
alte cinematografe. Şi atunci imi spun 
că poate e mai bine să rămină așa cum 


sint. 
Petru POPESCU 


panoramic 


avanpremieră 


„B.D. in vilegiatură“ 


Serialul «Brigada diverse» se află 
la al treilea episod. 

Regizorul Mircea Drăgan, coscena- 
rist de asemenea, impreună cu scriito- 
rul Nicolae Tic, operatorul Nicolae 
Mărgineanu st ceilalti membri ai echi- 
pei de filmare și-au purtat de astădată 
personajele în vilegiatură, la munte și 
la mare. 


Distribuţia este aceeaşi ca în seriile 
preceaente: Toma Caragiu, Sebastian 
Papaiani, Dem Rădulescu, Puiu Căli- 
nescu, Jean Constantin, Dumitru Fur- 
dui, loana Drăgan, Reka Naghi, Sido- 
nia Manolache, Cráita Enulescu. To- 
tuşi există și o noutate pe genericul 
filmului: maestrul lon Finteșteanu. 


Mircea Drăgan, secundul său, S. Dimitrios, şi figuratia 


jurnalul unui cascador 


La periferia ochiului 


BAA88682 


= 


Faceți tot ce puteţi, băieți! 


, 


Un nume nou in B.D.: lon Fintesteanu 


O mașinărie in care fiecare rotitá e 
bună, o mașinărie cu toți dinții 
pinioanelor întregi, fără fisuri și destul 
de bine unsă, dar cu toate axele con- 
struite prea departe unele de altele, 
așa cá rotițele nu se angrenează. 
O maşinărie care se numește «Aven- 
turi la Marea Neagră», cu un scenograf 
de renume, dar care nu vine la şedinţele 
de producţie, cu un șef de producție 
care spune că n-are nevoie de aiure- 
lile noastre în film şi cu un regizor care 
ne roagă: 

— Faceţi tot ce puteți, băieți. Am 
încredere în voi. 

Cu un coleg de profesie, Soby,care 
se răstește la mine atunci cind aproape 
pling de obidă, uitindu-mă la forfota 
inutilă: 

— Trebuie! Intelegi? Se pot face 
lucruri extraordinare și trebuie să le 
facem! 

Zece etaje sub mine şi Soby,alături, 
sprijiniți amindoi de balustrada balco- 
nului, ne uităm în jos. În față, marea cu 
o plajă galbenă și sus soarele, tot gal- 
ben și orbitor, îngreunat de căldură și 
parcă prăbușit peste capetele noastre. 

O să cobor de pe un balcon pe altul 
pină la etajul cinci. Acolo alerg prin 
balcoane si iar cobor trei etaje. De la 
etajul doi săr jos în cutii de carton. 
Soby coboară după mine. Se filmează o 
urmărire. 

Se lasă lingă perete și mă trage şi 
pe mine. 

— Stai la umbră pină se pune apa- 
ratul, că dacă facem insolatie... 

Şi eu tot la asta mă gindeam. 

S-a pus aparatul și s-a dat motor. 
Soby m-a imbrincit cu umărul şi mi-a 
zimbit: 

— Dă-i drumul! 

Am încălecat balustrada, oamenii se 
vedeau mici si soarele nu-l mai sim- 


team, mi-am dat drumul in miini, pi- 
cioarele nu ajungeau la balustrada 
următoare, am balansat ușor să caut cu 
virfurile sprijin, am tare sub picioare 
și iar imi dau drumul in miini, atirnat 
la etajul nouă, oamenii sint la fel de 
mici, balans, să nu fac insolatie, ba- 
lans, oamenii sint tot mici şi intru în 
panică, am uitat cite etaje mai sint, 
atirnat in miini la nu ştiu al citelea etaj, 
strig la Sidney, un alt coleg care ne 
așteaptă jos: 

— Cite etaje mai avem? 

— Unu! 

Balans. Alerg prin balcoane, întorc 
capul si văd picioarele lui Soby apă- 
rind de la etajul superior, mă aplec 
peste balustradă și oamenii nu mai 
sint aşa mici, balans, balans, la fiecare 
balans pieptul mi se freacă de cimentul' 
dur al peretelui și il simt rană. De jos 
strigă Sidney: 

— Grușa! Ai ajuns! 

Mă opresc în picioare pe balustradă, 
cu fața spre petecul de cartoane în 
care trebuie să săr. 

— Soby! Ai ajuns? 

— Da! Sări! 

Am sărit cu ochii la cartoane si 
oamenii, soarele, pomii și plaja și 
marea, totul a dispărut, s-a acoperit 
undeva la periferia ochiului de ceață 
si cartoanele au inceput să crească 
spre mine ca o explozie. 

L-am simţit pe Soby lingă mine în aer, 
undeva in spatele meu, apoi m-am 
sculat din nou în picioare, oamenii 
aveau dimensiuni normale, soarele il 
auzeam aproape duduind ca un cuptor 
și Soby m-a imbrincit cu umărul și 
ne-am zimbit, apoi n-am mai zimbit. 
De la aparat ne anunțau că au greşit 
transfocarea și trebuia să mai sărim 
o dată... 

Aurel GRUȘEVSCHI 


românesc '71 


in obiectiv: scenariul 


O lume de mit si de adevár 


Dupá cinci ani de la «Zodia Fecioa- 
rei», scriitorul si scenaristul Mihnea 
Gheorghiu revine cu un nou scenariu. 
Este vorba de «Pădurea pierdută», 
care va fi realizat de regizorul Andrei 
Blaier. 

— Din cite știm, «Pădurea pier- 
dută» se filmează în balta Brăilei. 
Spuneti-netovaráge Mihnea Gheor- 
ghiu, este intimplátoare aceastã 
permanentã revenire a dumnea- 
voastrá in preajma apelor? 


— Nicidecum. Urmáresc in filmul 
acesta sá continui, sá dezvolt o tipo- 
logie din zona danubiano-marină, pe 
care am conturat-o încă din «Porto- 
Franco» si din «Zodia Fecioarei». Mo- 
mentul pe care l-am ales este o vară 
tirzie, către sfîrșitul războiului, în am- 
bianta Rezistenței antihitleriste. Ac- 
tiunea se petrece în bălțile Dunării. 
Filmul are ceva baladesc, apartinind, 
dacă vreţi, aceleiaşi familii literare. 
Povestea haiducului din baltă care de 
la un punct încolo începe un război 
personal impotriva flotei fluviale na- 
ziste este legată de viața satului și 
imbinată cu o poveste de dragoste. Şi 
aici — ca şi în «Zodia Fecioarei» exis- 
tă — pe alt plan, insă — o rivalitate de 
familie, și niște enigme ce se dezleagă 
abia la sfirsit, cind e prea tirziu. Viața 
acestei microsocietăți, a satului pescá 


apelor», cu «Soarele negru». Zona 
aceasta sadoveniană m-a impresionat 
pentru că scriitorul ia acest mister al 
apelor în serios, nu în sensul mistic 
insă, ci calm, înțelept. Trecerea palpa 
bilă a timpului pe lingă omul care 
incearcă să se regăsească pe sine este 
o stare tipic baladescă și apoi, ca în 
toate filmele mele, amestec si aici o 
rază din aura de legendă a locurilor și 
faptele. Intotdeauna, în satul româ- 
nesc, legenda și realitatea au fost 
inseparabile. 


— Desi majoritatea personajelor 
și mai ales ambianța ciudată si 
nelinistitoare a pierdutei păduri car- 
bonizate, cenușa care a rămas în 
urma focului unei trecute epoci, 
înrudesc lumea spirituală a acestui 
scenariu cu cea a «Zodiei...», haidu- 
cul Simion îmi pare a se alătura, 


prin forță și acțiune, mai degrabă: 


revoluționarului Tudor. 


— Simion este un Tudor neevoluat 
politiceste, care n-a realizat incă no- 
tiunea de necesitate istorică. El rámi- 
ne în starea sufletească cu care Tudor 
a ieșit din Vladimiri, acea nevoie acută 
de a schimba, de a face ceva. Ca şi 
Tudor, Simion are ieșiri, reacții vio- 
lente cu finalitate tragică, născute din 
imensa nevoie de puritate a amin- 
dorura. Dar să nu uităm că Tudor citise 


Un nou debut: Adriana lonescu, studentă la Politehnică 


resc din baltă, oglindește intr-un fel o 
tipologie mai amplă a oamenilor cărora 
neintrerupta drumeție pe apă le des- 
chide un orizont mai larg decit al celor- 
lalți. Reacţiile lor, chiar dacă pierd in 
meditaţie, ciștigă în explozie. Pasiuni- 
le sint mai vii, mai ample, se exprimă 
mai vertiginos. Omul devine mai lesne 
victima propriei personalități nestă- 
pinite. Amintiti-vá că este pămintul 
pe care a crescut Chira Chiralina. 

Pe urmă, mă pasionează de mult 
lumea apelor, lumea aceea atit de 
frumoasă la Sadoveanu. Nu vreau să 
spun că «Pădurea pierdută» este o 
poveste sadovenianá, dar seamănă 
foarte mult cu poveștile primei perioa- 
de a prozatorului, cu «Aranca, ştima 


«Istoria Românilor» de Petru Maior la 
doi ani de la publicare și că la Viena 
şi-a pledat procesul în limba germană 
și l-a cîştigat. Era un altfel de revoltat. 
Povestea aceasta este un elogiu adus 
purității intrinsece a oamenilor care 
trăiesc în mijlocul naturii, în permanen! 
contact cu ea. Pe parcursul filmului, 
revoltatul Simion devine un luptător, 
dar rămîne marcat de cusururile singu- 
raticului haiduc, de pasiunea lui anar- 
hică. Stăpinit de nevoia de a se recrea 
pe sine, Simion are și ceva din Vulpa- 
sin al lui G.M. Zamfirescu și din Codin 
al lui Panait Istrati. Dar dacă acest 
personaj violent ce-și regăsea purita- 
tea, se infátisa la periferia citadinului, 
omul meu există la cealaltă margine a 


op rmanent ircere in preajme 
Per o o hear 


ESA 


unei societăți mai ample. E o zonă 
peisagistică si umană pe care o urmă- 
resc de multi ani de zile, din 1961, de 
la «Porto-Franco». În toate cele trei 
scenarii citate există cite un personaj 
puternic și pur, care se opune violenţei 
si înșelăciunii. In fiecare este prezent 
eternul feminin care îmbină pasiunea 
cu sentimentul acela profund de pro- 
tectie față de geniul bun al bărbaților, 
acea femeie matură, iubitoare, care 
suferă si iartă. Şi apoi, există evident 
personaje reprezentative ale mediului 
ambiant, care variază in paleta nuante- 
lor de la bine pină la rău: un mare an- 
samblu de firi si temperamente, cu 
violenta lor amară și dulce, cu dulceata 
şi amărăciunile vieţii lor, cu nevoia lor 
de spectacol, spectacolul bucuriei şi al 
suferinței. Un personaj contemporan 
interesant este Pavel, fratele și rivalul 
lui Simion, contrapunctul său sociolo- 
gic și psihologic. Cred că Andrei 
Blaier a simțit perfect această tipologie 
şi lumea ei, de aceea nu mă voi ames- 
teca deloc în munca lui. Important 
este că aici avem afinități elective co- 
mune. În rest, face ce crede și am 
convingerea că va face bine. Din par- 
tea mea are mină liberă absolută: re- 
gia, regizorilor!... 


— Si ar mai fi de spus, că tot acest 
amestec de antropologie și peisa- 
gistic reprezintă o lume specială, 
cu un trecut foarte adinc, care 


O revenire: Andrei Filip, interpretul din „Prea mic pentru un război atit de mare“ 


civilizaţiei, acolo unde incepe lumea, de 
unde se naște spaţiul mioritic, dar si 
intreaga spiritualitate a baladei eroice 
populare. 


— Dacă-mi este îngăduită o gene- 
ralizare — construcția unei anume 
atmosfere, cu totul deosebite, spe- 
cifice, precum și o fundamentală 
dimensiune tragică, par a vá fi per- 
manente. 

— E adevárat cá, pe un plan secund, 
filmul acesta va fi și o istorie a peisa- 
jului. Începe cu un buldozer care răs- 
toarnă rădăcini, cioturi arse, pentru ca 
pămintul irigat să dea roade, «să creas- 
că iarba pe cenușa morţilor», cum spu- 
ne unul dintre personaje. Naziștii tre- 
cuseră și arseseră totul. Buldozerele 
sint menite să smulgă de pe fața pă- 
mintului și pămintul s-acopere, ceea 
ce a fost; dar oamenii — martori — vor- 
besc despre ei și despre toate acestea 
ca despre povestea altcuiva. Pentru că 
inima omenească nu păstrează râni, ci 
numai cicatrice. 

Scenariul este pe urmă și o încercare 
de micro-monografie, incercare de a 
reuni în jurul unei povești sentimentale 
și banale — o nuntă în deltă — pasiuni 
mici si mari, care vor să dea măsura 


răzbate în firea oamenilor, cu o 
atmosferă în care acțiunea începe 
să se desfășoare în virtej, ca un 
punct cromatic, pigmentat violent 
și după toate regulile tragediei. 

— Într-adevăr, toate filmele mele se 
termină tragic, dar cu un tragism spe- 
cific — n-aş vrea să spun optimist, 
dar n-am alt termen — în care cathar- 
sis-ul te ușurează prin deschiderea pe 
care o oferă spre viitor. În «Pădurea 
pierdută», finalul conduce la moartea 
amantilor, pe cenușa cărora lumea va 
incerca să trăiască altfel. Cineva ar 
putea spune: ca în «Romeo și Julieta»... 

Scriam încă în «Dyionisos» că în 
aceste zone s-au păstrat semne din 
protoistoria teatrului greco-tracilor. 
Există o întreagă mitologie a acestei 
lumi legată de ritul dyonisiac. Pămin- 
tul în care s-a născut tragedia aici este, 
cu întreaga lui încărcătură de sublim, 
de suferință străveche și de catharsis, 
de mintuire. Ar fi păcat să nu folosim 
toate aceste valențe dramatice de care 
dispunem, în lucrări care să contribuie 
la prefigurarea unui stil naţional și a 
unei școli naționale în teatrul şi filmul 


românesc. 
Eva HAVAŞ 


3 


primul tur de manivelă 


„Astă seară dansám...“ 


— Din nou faceți o comedie, nu-i 
așa, Geo Saizescu? 

— Da, o comedie de moravuri. Po- 
vestirea pornește de la o idee mai 
veche a mea, bazată pe niște reportaje 
apărute in presa centrală, cu citiva 
ani în urmă. Reportajele relatau cazul 
unor escroci sentimentali, care au de- 
venit în «Astă seară dansăm în fami- 
lie» protagoniștii mei. Acești doi «eroi», 
paraziți ai societății contemporane, 
care concep dragostea și căsătoria 
într-un mod mercantil, intră în relații 
cu diferite femei-naive, dar cu con- 
ceptii la fel de nesănătoase. Filmul ii 
va urmări în aventurile lor; îi vom vedea 


confesiuni 


Să ne uităm în oglindă 


E imperios necesar É 


parcurgind întreaga tară. Încerc astfel 
să realizez o secțiune prin societatea 
românească contemporană, în dorința 
de a satiriza mentalități și obiceiuri 
care sint ca nişte pete de umbră în 
peisajul nostru social. Bineinteles că 
drumul celor doi escroci nu e pardo- 
sit cu flori, ei întimpină rezistență din 
partea societății ca atare. Dar încrimi- 
nati, satirizati, vor fi deopotrivă cei 
doi aventurieri ca si victimele lor. În 
fond, într-un fel, cu toții isi merită 
soarta. 

— Din nou, în planul intii — Se- 
bastian Papaiani? 
— Şi Sebastian Papaiani, și Dem 


cronica nespecialistului 


Ea 


Ştiu cu precizie. Era joi, era diminea 
tà, era ora 10 si un pic. Cu multi ani în 
urmă. Intrasem în scenă să repet aeel 
moment care de săptămini imi dădea 
de furcă. Fiecare repetiție o terminam 
cu sentimentul dureros că nu am găsit 
ce se lăsa căutat. Că nu așa trebuie 
să fie. Că nu aşa va fi. Că trebuie să 
mai caut. Să mai caut. Să caut... Dar 
cum? Şi atunci, în acel moment, cind 
am păşit în scenă, o dată cu prima miș- 
care, am simțit în spate o palmă caldă 
care parcă mă sprijinea, parcă mă 
impingea. Deodată, dar deodată am 
ştiut că aşa cum face bine. Așa și în nici 
un fel altfel. Aveam o singură grijă: 
să nu mă mişc prea brusc, ca să nu 
pierd acea palmă caldă pe care-o sim- 
team atit de prietenoasă în spate. Dar 
asta la inceput. Apoi, oricit m-aș fi 


mișcat, orice aș fi făcut, ea era acolo, 
fidelă ca un prieten devotat. La sfir- 
situl repetitiei am rămas în scenă. 
Regizorul, colegii, mașiniştii pleca- 
seră toți. Palma rămăsese acolo. Parcă 
obișnuindu-se și ea la căldura spatelui 
meu ostenit de trudă. 

Eram singuri, Eu și Ea. 

Si atunci, poate n-o să mă credeți, 
atunci m-am întors încet, am prins-o 
sfios în palma mea și am strins-o cu 
dragoste, cu încredere și recunoștință. 
Apoi, intr-un tirziu, am ridicat ochii să-i 
văd chipul, să ne cunoaştem. Era o 
femeie între două virste. Frumoasă. 
Cred că așa ar fi arătat Pallas Athena, 
dacă statuile ar imbátrini vreodată. 
Era Experienţa. 


Mircea ALBULESCU 


Din nou Mariella Petrescu. 


Materialele publicate în presă sint 
citite cu interes, cu minutie, cu efer 
vescentá, cu luare aminte. Pagină cu 
pagină. De la articolele de fond, pină 
la reclame. Deși pauză estivală, evi- 
dent trebuie parcursă și rubrica de 
memento a spectacolelor. 

Incintare! Luna iulie a fost luna fil- 
melor românești: 15 titluri pe zi, re- 
luările succeselor de acum citiva ani, 
programarea în continuare a filmelor 
anului, o premieră, chiar două. 

Cinematografia noastră n-a benefi- 
ciat niciodată de atita atenţie, si faptul 
mi se pare demn de a fi reținut. De 
cite ori, de cite ori, doamne, ultima 
premieră românească era transferată 
«disciplinar» de la cinematografele din 
centru, la periferie, deși lumea con- 
tinua să-și caute eroii pe bulevardul 
cu cele mai multe săli de spectacol. 
Această bruscă orientare a atenției 
distribuitorilor de film asupra creaţiei 
românești este o plăcută surpriză. 

Ce-i drept, în luna iulie puțină lume 
merge la cinema, dar dacă totuşi pa- 
sionatii spectatori ai filmului românesc 
sint bucuroşi să revadă un film făcut 
acum citiva ani — chiar dacă numai 
pentru verificarea perenitátii operei 
de artă — gestul are valoare de simbol. 

Pentru creatori, bucuria acestei re- 
editări e incárcatá de nostalgii şi de 
un ciudat și nou sentiment de ráspun- 
dere. Această formidabilă idee, de a 


panoramic 


Rădulescu, și Mariella Petrescu. Si 
pentru că încerc întotdeauna să-mi 
mentin echipa cu care m-am obișnuit, 
imaginea o va semna George Cornea. 
În schimb, un lucru nou pentru dum- 
neavoastră: vreau să lansez in film si 
un șlagăr, intitulat ca și filmul «Astă 
seară dansăm în familie» și compus 
de Temistocle Popa, care va semna 
de altfel întreaga muzică a filmului. 
În distribuție vor apare de asemenea 
cîteva actrițe binecunoscute, ca Stela 
Popescu, Violeta Andrei și altele. 

— În încheiere, ne spuneți poate 
si ceva amuzant, ca să nu uităm 
că discutăm despre o comedie?... 

— Ce-as putea să vă spun... Va fi o 
povestire putin picarescá şi sper mai 
amuzantă decit orice discuție despre 
ea. Pină atunci nu văd ce-aș putea să 
vă citez în afará,poate, de «exemplara 
concepție filozofică» a personajului 
principal, Temistocle: «Mi-am uitat tre- 
cutul, nu mă gindesc la viitor, iubesc 
la disperare prezentul». 


readuce în atenția - publicului citeva 
succese ale cinematografiei noastre, 
cred că a atins două tinte în același 
timp. Una — evident — este spectatorul, 
solicitat cu acuitate să cerceteze și să 
recunoască arta românească de film. 
Cealaltă este creatorul (dramaturg, re- 
gizor sau actor). Obligatia unui crea- 
tor, în conditiile unei reluări, este de 
a se privi în oglindă, alături de pro- 
dusul inteligentei sale creatoare. Cite 
riduri în plus are obrazul său — atita 
experiență de cunoaștere, atitea sute 
de nopti arse căutînd, atitea încercări 
esențiale. Opera, ea însă, ar trebui să 
aibă obrazul neted, luminos și optimist. 
Dacă nu, dacă e la fel de bătrină ca și 
noi, timpul a fost pierdut în zadar. 
Desuetudinea nu-şi poate scuza far- 
mecul prăfuit, nici ca document de 
arhivă, pentru că nu poate atesta decit 
stingăcia şi necredinta creatorului. Sin- 
tem prea tineri pentru a ne putea per- 
mite acest lux. 

Să ne uităm cu curaj în oglindă, ală- 
turi de filmele noastre de acum citiva 
ani. 

E imperios necesar, pentru a putea 
porni mai departe. Ideea acestor re- 
luări trebuie salutată plenar. Este mai 
mult decit o chemare la mai bine. Este 
o dare de seamă care încheie o pe- 
rioadă, pentru a putea începe alta, 
păstrind sensul unor concluzii. 


Irina PETRESCU 


| 1 «Poate n-o să mă credeţi...» 


moment regizoral 


„Muntii noștri aur poartă“ 


Timp de trei luni də zile, în miezul 
Munţilor Apuseni, la Roșia Montana, 
au avut loc evenimente neobișnuite. 
Acele străvechi şi izolate ținuturi de 
piatră au fost totodată spectatorii și 
interpreții unui nou film, «Muntii nos- 
tri aur poartă». Filmul s-a turnat in- 
tegral în decorurile naturale ale locului 
în care se petrece acțiunea din scena- 
riul care ecranizează patru dintre schi- 
tele lui lon Agârbiceanu. «Fefeleaga» 
este povestea de un tragism baladesc 
a unei bátrine cea cárat o viaţă întreagă 
minereu aurifer pentru a avea cu 
ce-şi îngropa, pe rind, pe toți cei ce 
i-au fost dragi. «Vilva băilor» isto- 
riseşte viața unui holoangăr (hot de 
aur) care fura spre împlinirea unei 
imposibile iubiri pentru bogata și fru- 
moasa fată a circiumáresei. «Lada» 
este povestea cu tilc a unei cásnicir din 
interes, iar «La o nuntă» urmărește 
înfiriparea, în ciuda tuturor prejude- 
cátilor sociale ale timpului, a unei pa- 


mărturii de platou 


sionate iubiri. La rugămintea noastră, 
regizorii Dan Pita și Mircea Veroiu 
ne vorbesc despre personajele si lu- 
mea filmului lor. 

Mircea Veroiu: Ne-am îndrăgostit 
de la bun început de unele dintre perso- 
naje. Dan Pita s-a îndrăgostit de mi- 
reasă, de tatăl ei, de toboșar. Eu m-am 
îndrăgostit de circiumăreasă şi n-am 
reuşit încă sá tin la Clemente. In func- 
tie de aceste relații și sentimente, am 
dezvoltat personajele, le-am dat greu- 
tate. Stilul lui Agârbiceanu, narațiunea 
lui foarte fluentă, nu va fi preluată decit 
parțial de narațiunea noastră cine- 
matograficá. Filmul va fi făcut mai 
mult din cuburi dramaturgice. 

Dan Pita: Ne-am mutat din satul în 
care se petrec istorisirile prozatoru- 
lui, într-o lume mai complexă, mai 
amplă, dar la fel de dură — într-un 
Porto-Franco al Apusenilor. Întimplă- 
rile sint foarte simple și alcătuiesc niste 
la fel de simple povești de dragoste și 


Sint un actor romantic 


moarte, dintr-un timp revolut. Fiecare 
poveste înfăţişează însă nu atit fapte, 
cit destine sociale ale acelui moment 
istoric. Şi tocmai pentru că nu urmărim 
cu precădere faptele, evitind excesul 
de epică, sperăm că cele patru părti 
vor fi unitare. 


N 


Fiica hangitei (Dora Ivanciuc) 


— Am jucat într-un basm — «Ha- 
rap Alb», am jucat în «Columna» — 
rolul unui roman, în «Bătălia pentru 
Roma» — pe regele got Vitikis, in 
«Mihai Viteazul» — pe Preda Buzescu, 
in «Haiducii» — pe Anghel Saptecai. 
Tottimpul am fost îmbrăcat in costume 
de epocă, tot timpul aveam o sabie în 
mină, o cască sau o cuşmă pe cap, 
singe în nas, singe în gură, singe pe 
miini. Dacă n-aveam un cal, aveam o 
căruță, dacă n-aveam o cárutá, aveam 
o roabă... De data aceasta, în filmul 
«Aventuri la Marea Neagră» interpre- 
tez, in sfirsit, un rol din zilele noastre, 
rolul unui om care locuiește în Bucu- 
resti, a terminat un institut, areoslujbă, 
citește ziare, vede filme, ştie limba en- 
gleză, probabil că a făcut sport în 
liceu, a învățat si ceva karate, n-are 
pinteni, umblă îmbrăcat cu cămaşă și 
cravată, sabie n-a ținut în mină, tine 
însă un pistol, iar în loc de cal are ma- 
şină. Nu e Ness, nu e Simon Templar, 
e ofițerul de contra-informatie George 
Martin. Mă simt foarte bine și foarte 
degajat în acest rol. Pentru că, doamne 
fereşte, n-aş putea să spun că m-am 
specializat în rolurile istorice, grave şi 
spectaculoase. Eu sint în general un 
om vesel, optimist, sociabil, comuni- 
cativ. Ati observat însă că la noi 
scenariile nu se scriu aproape nicio- 
dată pornindu-se de la trăsăturile per- 
sonale ale actorilor. În alte cinemato- 
grafii, farmecul unui Belmondo — ace- 
la pe care l-am cunoscut eu, filmind 
la Buftea — devine subiect de film. 
Un actor pe care eu l-am iubit cel mai 
mult, Gerard Philipe, avea totdeauna 
roluri care făceau parte din firea lui. 
Sau iată-l, de pildă, pe Peter O'Toole. 
Sigur că este un mare actor şi datorită 
fizionomiei lui exterioare: înalt, 
blond, cu ochii aceia fascinanti. Dar, 
înlăuntrul lui, bănui de fiecare dată 
ceva care vine din rolul oferit, un suflu 
plin de stări trăite, se simte totdeauna, 
de pe figura lui, că el gindeste și ochii 
lui exprimă atitea lucruri într-o singură 
scenă! Or, în filmele noastre — cel 
puțin din cite mi-am dat eu seama — 
actorul nu este niciodată pus în situații 


Mircea Veroiu: E o unitate de destin, 
nu de istorisire, o unitate filozofică, 
nu epică, sint citeva teme ce revin de 
fiecare dată. Există în fiecare povestire 
cite o nuntă realizată sau pierdută, 
imposibilă sau ideală. Există apoi o 
istorie a cuplurilor legată indestruc- 
tibil de aur — motorul filmului, al vieții 
din acele locuri, aurul care nu stă la 
nimeni, aduce tuturor nenorocire, dar 
toți îl iubesc. Se alătură dragostea 
neimplinită cu cea interesată, iubirea 
devorantă si distrugătoare cu cea idea- 
lizată. lar ca o permanență, tot filmul 
e străbătut de un cuplu spectator, 
traditional dacă vreți, cu certuri si 
împăcări continue, cuplul realizat și 
realist, cuplul ca atare. 

Dan Pita: Pe lingă această pereche 
prezentă în toate povestirile, mai sînt 
citeva elemente de legătură concrete. 
În primul rînd locurile, apoi evident — 
aurul, cîteva personaje și un cal care 
umblă aiurea din loc în loc, din intim- 
plare in întimplare, într-o inutilă si 
melancolică peregrinare. Este ca o 
continuă căutare sau ca o piază rea şi 
totodată este doar un personaj ano- 
nim, un biet hoinar sărac și fără că- 
pátii. 

Mircea Veroiu: Nu pot încă sá am 
convingerea că va ieși un film bun 
Dar am convingerea că va ieşi un film 
unitar, întreg. 


atit de definitive, atit de puternice. 
Totdeauna sintem confruntati cu stări 
cáldute — de e vesel, de e trist, de e 
indrăgostit ori nu, personajul e cam 
la fel. Eu n-am avut, de pildă, posibili- 
tatea să joc în cinematografie nişte 
roluri cum am jucat în teatru: prințul 
Mișkin în «Idiatul» sau rolul din «Oa- 
meni şi şoareci». Si e păcat, pentru că 
publicul este foarte doritor să-i vadă 
pe actori în roluri mari, în situatii 
naturale, care li se potrivesc, să le 
surprindă măcar o replică semănind 
cu felul lor de a se comporta. 

Vreti atunci să vă spun de ce am pri- 
mit rolul în care joc acum? De regizo- 
rul Savel Stiopul mă leagă debutul 
meu în film — în «Aproape de soare», 
din vremea cind eram student în anul 
IV si am jucat rolul otelarului Petre 
Orsa, la Hunedoara. Savel Stiopul mi-a 
oferit acum posibilitatea să joc într-un 
film de aventuri. Mie, plácindu-mi ge- 
nul, nu puteam să nu accept și să nu 
joc cu plăcere, să nu încerc să contri- 
bui ca atmosfera de lucru să fie cit 
mai prielnică realizării unui film de 
ritm și de bună dispozitie. Dar n-am să 
pot, prin acest rol, să vă arăt o latură 
formidabilă a lui Florin Piersic. Pentru 
că, dacă m-ati văzut în teatru, cred cá 
nu sinteti de acord cu cei care spun: 
— Ei, drágut Piersic, are puțin farmec... 
Nu, eu cred că am mai mult decit atit. 
Vă spun ca un copil, mi-ar place să joc 
într-un film în care să fiu nu un erou, 
ci un om care are ceva în suflet: vrea 
ceva, suferă pentru ceva, pierde pe 
cineva, cîştigă ceva, adică să am de 
interpretat niște stări de extremă ex 
presivitate... Sau să-l joc pe Ciprian 
Porumbescu. Visez să fac un film 
muzical. Nu ştiu, poate sint un actor 
de tip romantic. Nu «poate». Sint. 


pt. conf. 
Val. S. DELEANU 


un 
spectator 


temperat 


Cine evadează din realitate, 


se afundă 


în stupiditate si inerție. 


unde fugim de real? 


Fuga din fața realității este interpretată de oamenii 
slabi de înger drept o înclinație poetică, o dovadă de 
sensibilitate. Realul ar fi îngrozitor de plicticos, un ade- 
vărat coșmar și, atunci, încercăm să evadăm și să ne 
refugiem într-o lume ideală, în care nu există nici boală, 
nici moarte, nici neplăceri administrative, nici tempera- 
turi prea ridicate și unde întotdeauna berea e rece... 
Sigur, exagerez puțin, dar nu cine ştie ce... În orice caz, 
cinematografia occidentală a prins din aer această ne- 
voie de evadare si s-a gindit să scoată din ea bani frumoşi. 
Ceea ce — în linii mari — a şi reuşit. Cinematograful — 
arta cu cea mai mare putere de sugerare a realității — 
s-a gindit să dea, să dăruiască și filme în care nevoia 
de evadare devine calul de bătaie. Nu știu cum sînt alții, 
dar pe mine, tot ce n-are spiritul sacru al realității, mă 
plictisește în sensul cel mai bun al cuvîntului... Nimic 
mai trivial decit o poezie trasă de păr, nimic mai stupid 
decit o problemă născocită de viclenia scenaristului. 
Avem atitea probleme reale, de ce să ne mai pierdem 
timpul cu probleme false? Şi apoi, cînd te ocupi de 
probleme false, nu mai ai energia să te dedici probleme- 
lor autentice. N-aș vrea să scandalizez prea mult este- 
ticienii, dar eu cred că adevărul gi frumosul sînt — piná 
la urmă — același lucru... Ceea ce nu este adevărat 
n-are cum să fie frumos, nici urit, despre morţi se vor- 
beşte numai de bine... 

Am văzut mai demult, e drept, un film care se voia 
inspirat de ideile lui Freud, dar care reuşise să impună 
pe ecran doar ideile scenaristului... Se numea, dacă 
vulnerabila mea memorie cinefilă nu mă înșală, «Cele 
trei Eve». Vedeți dumneavoastră, unde bate scenaris- 
tul... El voia să demonstreze că o femeie are trei ipostaze, 
dimineața — în timpul micului dejun, mai ales — o mamă 
ideală; pe la prinz însă, tot echilibrul interior se duce 
dracului şi doamna cedează frenetic unui amant provizo- 
riu şi pedant, iar seara ne oferă o transformare radicală 
pe care însă eu nu mi-o amintesc exact... Nimic real 
nu exista în acest film care se vroia foarte științific şi 
din cale-afară de intelectual. Formele de evadare sint 
multiple... Au devenit celebre prin ridicolul lor filmele 
cu milionari simpatici, tineri, cu intenții serioase, care 
se îndrăgostesc pină peste cap de o modestă şi blondă 
dactilografă... Realitatea e falsificată fără rușine... Prosti- 
tuatele sint, de fapt, femei de treabă, criminalii nişte 
băieți buni în fond, contesele, ființe delicate care şi-au 
găsit fericirea în muncă și filantropie... 

Unde fugim din real? Într-o lume poetică? Vai, nu este 
adevărat. Poezia nu este negarea realității. Cine evadea- 
ză din realitate se afundă, numai după citiva pași, în 
stupiditate și inerție. 


Teodor MAZILU 


film şi literatură 


Hotărit lucru, cum ar spune chiar 
Radu Cosasu, Radu Cosașu și-a ni- 
merit secolul. Ce-ar fi făcut el în XIX 
fără cinema, fără presa zilnică de pe 
intreg mapamondul? Ce-ar fi făcut 
fără «Le Monde», fără tele, fără fotbal 
(cursele de cai existau și atunci — şi 
încă erau mult mai frumoase), fără 
Malraux, fără Camus, fără navigatori 
solitari, fără telex — fără această uriașă 
indiscretie care gilgiie în mass-media? 

Excelenta sa carte, «Un august pe 
un bloc de gheață», este un minunat 
exemplu pentru o literatură care nu 
putea exista înainte de cinema. Car- 
tea aceasta, neecranizabilă — si deci 
scrisă numai și numai pentru cuvinte — 
este totuși scrisă de un fiu al cinema- 
tografului. Şi nu mă refer la faptul că 
Radu Cosaşu se ocupă și de film în 
publicistica sa, ci la ochiul cu care 


Un navigator solitar 


priveşte lumea, la ochiul cu care scrie 
literatura sa. Volumul acesta ce nu se 
lasă din mînă — ca un jurnal de actua- 


«Un august 


pe un bloc de gheaţă», 


o carte scrisă 
de un fiu al 
cinematografului. 


litáti — este scris de insul cocotat pe 
un maldăr de jurnale, tăieturi şi poze, 
pe un maldăr de subiecte cinemato- 


grafice. Autorul — așa l-aş înfățișa 
dacă aș fi caricaturist — stă colo sus 
și studiază cu lupa rinduri de ziar, în 
timp ce gindul său zboară către forța 
ascunsă a lumii (a nu se citi din gre- 
sealá a lunii). Căci cine citeşte acest 
august va trebui să se gindească la 
faptul cunoscut din clasa a IV-a că 
blocul de gheaţă — zis și iceberg — 
plutește cu peste trei sferturi din vo- 
lumul său ascuns în ocean. Aceasta 
e cea de a doua carte — pe care va 
trebui să o citesti cu mai multă aten- 
tie şi cu un simț anume pe care cei 
ce s-au străduit să-l cultive îl au, 
exercitat în jocurile naive ale presei — 
jocuri naive sau diabolice, cum vrei 
să le iei. 

Acolo sus, autorul vede și, cu o 
nonșalanță (falsă), se face că vede 
măcar ceea ce oricine poate citi, mai 


cu seamă la «fapte diverse» Eroare... 
Căci de fapt autorul se află undeva în 
ocean, om-amfibie, inspectind depo- 
zitele de semnificații depuse zilnic de 
maree pe continentul nevăzut şi în- 
ghetat de sub apă. 

Cinematograful lui Radu Cosagu e 
un subterfugiu. Sá nu cumva sá cre- 
deti că el seamănă cu «Mondo cane». 
Nu, acest cinema e mult mai subtil, 
atit de subtil încit el se naște rar — 
tot atit de rar ca și curajul de a naviga 
solitar printre apele universale și în- 
selátoare. 

Cine va dori să afle cea mai exactă 
și mai frumoasă confesiune pe care 
autorul o face despre sine, să deschidă 
cartea la pag. 163. Si apoi să-mi scrie 
(pe adresa redacției) dacă nu i-a plă- 
cut... 

Gelu IONESCU 


Televiziunea noastră începe să 
înregistreze succese, cel puţin din 
punctul de vedere al unei manifes- 
tări pe care micul ecran a impus-o 
în lume: filmul serial. În ultimele 
săptămîni asistăm la desfășurarea — 
palpitantă de multe ori, emoţionantă 
nu arareori, plină de vervă și auten- 
ticitate adesea — filmul serial „Ur- 
mărirea”. El are la bază scenariul 
scris de Eugen Barbu si V. Mihail 
cu știința lor de a portretiza si de 
a povesti nervos, dramatic și su- 
culent, o seamă de întîmplări legate 
de lupta, abnegatia, jertfa gi biruința 
unor tineri ilegalisti în timpul celui 
de-a! doilea război mondial, împo- 
triva trupelor naziste si a regimului 
fascist din ţara noastră. 


“Atmosfera 


Scenariştii au vrut şi au izbutit 
să creeze în primul rînd o atmo- 
sferă, o stare de spirit, au fost in- 
teresati cu precădere nu atît de 
desfășurarea unei acțiuni sau unor 
acțiuni, fie ele și spectaculoase sau 
captivante, ci de nişte acte care 
să pună în lumină o conștiință, o 
angajare, capacitatea de a traduce 
în fapte un crez și un ideal uman. 
Aceasta face ca desfășurarea filmului 
să nu pară a urmări înșiruirea unor 
sabloane considerate a fi specifice 
unor filme de acțiune, @ sá deta- 
seze o altă dinamică, o dinamică a 
ideilor care generează faptul și actul 
conștient, lucid și chiar exemplar. 


Sinceritatea 


Pe aceeași linie de consideraţii e 
cazul să constatăm că filmul” rea- 
lizat de Radu Gabrea are o primă 
și substanţială calitate: sinceritatea, 
autenticitatea personajelor, tonul 
convingător si fără grandilocventá, 
un patetism care nu este al gestu- 
rilor, ci al situatiilor, nu este exte- 
rior, ci structural. Seriile sint cen- 
trate pe cite un episod din această 
povestire, in asa fel încît lunga 
narațiune cinematografică pare a 
dilata cite un moment dintr-o frescă 
amplă spre a ne prilejui o privire 
mai îndeaproape asupra ceea ce este 
particular si semnificativ. În același 
timp, totul rămîne însă înscris în 
atmosfera de ansamblu a „Urmă- 
ririi”. Filmul lui Gabrea este — fo- 
losind un cuvint care nu-mi prea 
place pentru că derivă din modă — 
este cum s-ar spune modern. 
Se simte în el că naraţiunea este 
solicitată de această artă în care 
ceea. ce se vede povestește mai 


teleeveniment 


Să 


„Urmărirea“ 


Nici o misiune nu e prea primejdicasă 


eos 


EMA 


Doi tineri pentru care nimic nu e 


im 


PRN 


posibil 


bine, mai stringent, mai adecvat st 
mai economic decit ceea ce se aude; 
realizezi că această imagine derivă 
din scrierea scenaristică, dar este 
trecută printr-o viziune cinemato- 
grafică atît asupra faptului narat cît 
și asupra felului cum trebuie narat 
pe un ecran, fie el mic ori mare. 


Interpretarea 


În cadrul acestei viziuni cinemato- 
grafice se înscriu și interpretările 
actoricești care în general exclud 
imixtiunile şi şabloanele teatrului, se 
impun prin autenticitate, contribuind 
în mare măsură la realizare. George 
Constantin este același actor de 
mare pondere — este același dar 
si un altul aici, căci — trăsătură 
probabil nouă — îţi dă sentimentul 
unei mari stápiniri de sine, senti- 
ment necesar atit caracterizárii per- 
sonajului dar si lui însuși pentru 
a nu-și da friu liber tocmai unor 
practici, convenabile pe scenă dar 
nu și pe platoul de filmare. Găitan 
şi Mihăiţă sînt, cum s-ar spune 
de-acolo, pînă intr-atit se identifică 
cu personajele; poate mai puţin a 
parcurs acest proces de identificare 
cu personajul său, Liane Birenberg- 
Dar deosebit în rolul comandantului 
SS (un rol care de obicei suplineste 
lipsa de autenticitate prin şarjă) 
este Cristian Maurer. Marga Barbu 
apare într-o lumină nouă, într-un 
personaj inedit, conturat cu dis- 
cretie și artă. 


as 


Spectacolul 


to 


Deși nu este lipsit de unele scă- 
pări de ordinul exactitátii gi al unei 


precizii necesare, poate chiar vitale 


unui asemenea gen de film (de 
pildă, însâși scena care declanșează 
urmărirea si în care vagonul ce 
găzduieşte postul clandestin de 
radio trece cu antena scoasă pe 
acoperiș, la vedere, prin gara Plo- 
jesti, parcă sfidind prevederi ele- 
mentare); deși unele scene sînt 
distonante tocmai printr-o șarjă care 
nu se înscrie în tonul general al 
filmului (vezi scena evadării din 
biserică, folosindu-se ceremonia unei 
înmormintări, scenă care din punct 
de vedere artistic face credit unui 
gust cam îndoielnice), -„Urmărirea” 
este însă ceea ce se cheamă un serial 
şi în cazul de față este un serial 
care “in goana vizionărilor sáptá- 
minale, lansează pe lîngă acțiuni un 
spectacol al. ideiior, un spectacol 
capabil să emotioneze fără emfazá, 
fără paradă de sentimente si mai 


> ales prin sinceritate. 


Mircea ALEXANDRESCU 


per ATE za RE qr 
= : A m 3 Gw ç ¿A Cw 
REM ARE i rea TA A ari 


{ ° h ` o. 4 


Constiintele eroice 


Cu „Bătălia pentru apa grea“ (1947), coprodus cu 
studiourile norvegiene (Titus Vibe Muller), „Ori- 
zont fără sfîrșit” (1952), ca şi cu „Normandie-Nie- 
men“ (1959), Dréville a fixat trei episoade eroice 
din războiul împotriva fascismului. Reconstitui- 
rea realității e urmărită de către regizor cu inte- 
resul propriu documentaristului: de la respecta- 
rea datelor istoriei, pe zile sau chiar ore, la urmă- 
rirea ofensivei şi contraofensivei pe diferitele 
fronturi; pînă la 'nume şi date biografice perso- 
nale ale acelor ostași care au scris prin propria lor 
existenţă sau moarte, epopeea de luptă şi de jert- 
fă a popoarelor, care s-au ridicat împotriva urgiei 
hitleriste cotropitoare. 

»Normandie-Niemen" începe ca un jurnal de 
război. Imaginile însoţite de comentarii expun 
starea fronturilor în neagra toamnă a lui '41. Apoi 
povestirea se concentrează exclusiv asupra momen- 
tului în care a luat naștere acea formaţie a Franţei 
Libere, care a alăturat un grup de piloţi francezi 
forțelor aeriene sovietice, si care, pînă în ultima 
zi a războiului, au combătut împreună. Astfel a 
intrat și rămas în istoria de război a aerului, es- 
cadrila Normandie-Niemen. 


Reconstituirea realității 
e urmărită cu interesul 
propriu 
documentaristului 


Multe dintre secvenţe par văzute în atitea și 
atitea filme de război. Pe intimplárile tipice ale 
frontului, Jean Dreville știe cum să detașeze, să 
scoată din anonimat, personajele sale. El se ocupă 
să creeze tipuri si psihologii, să urmărească actul 
eroic dar şi cîte un moment de omenească slăbi- 
ciune sau conflictele care, fără voia celor ce împart 
clipă de clipă viaţa cu riscul morții, se ivesc, Eroii 
ne apar astfel ca simpli oameni iar jertfa lor cu atît 
mai eroică. Chiar şi în momentele dramatice trans- 
pare o învăluitoare undă de lirism. 

Neputinta de a ateriza a pilotului francez orbit 
în timpul unei lupte aeriene și refuzul său de a se 
salva sărind, ceea ce ar fi dus la moartea camara- 
dului sovietic ce-l însoțea; sau bucuria altui ofițer 
francez, după ce a doborit două avioane, brusc 
retezată atunci cînd i se spune că unul dintre ele 
fusese un avion sovietic; sau plecarea în permi- 
sie a celui care nemaigásindu-si forţa să decoleze 
— pentru a cita oară în cei trei ani? — ca să în- 
frunte focul ucigaș, pleacă singur într-un autobuz 
gol, în timp ce toți colegii își lasă jos valizele pre- 
gătite pentru acasă şi se îndreaptă către avioanele 
de vinătoare chemate din nou în misiune — toate 
aceste episoade si multe altele sînt dovada artis- 
tică că documentaristul Dréville nu neglijează a- 
fectivitatea eroilor săi. 

Revederea unui asemenea film pune în circulate 
acele valori morale, test al constiintelor eroice 
care s-au dedicat cauzei luptei antifasciste. 


Adina DARIAN 


Faptul real ține locul ficţiunii 
(„Bătălia pentru apo grea”) 


J 
s; 27 rau ra - Pasta RAOT 21 „ii ăi 


te 4 C dya q z 


` 


TV 


x 


În direct din... 


Transmisiile în direct au avut, au şi vor avea 
întotdeauna un farmec aparte. Sigur, nu în fiecare 
telesfirsit de săptămînă putem fi pe Oceanul 
Furtunilor sau pe Marea Linistii pentru a însoţi 
cu privirea paşii temerari și temători ai omului pe 
astrul nostru cel de toate nopţile... Sigur, nu în 
fiecare telesfirsit de săptămînă putem fi pe 
Wembley sau pe Maracana, sau măcar „undeva în 
Europa”, pentru a vedea rafalele lui Pele sau jon- 
gleriile lui Cruyft cu balonul nostru cel de toate 


Ducem 
dorul 
emisiunilor 
„în direct“ 


zilele... Nici măcar pe stadionul „23 August" sau 
pe arena „Progresul“ nu putem fi în fiecare dumi- 
nică... Dar din cînd în cînd, așa, ca să nu uităm de 
existenţa carelor de reportaj, sîntem invitaţi de 
realizatorii micului ecran în cîte un cadru inedit, 
mai greu de constituit sau de reconstituit în studio, 
și atunci, da, chiar dacă invitația e doar pe o stradă 
alăturată, la un concurs de trotinete dotat cu un 
cerb de ciocolată, avem toate motivele să ne bu- 
curăm, „În direct din...“ este o formulă magică, 
are darul rar de a magnetiza privirile telespecta- 
torilor, chiar dacă acolo, pe micul ecran, camera 
fixează citeva minute doar o salcie plîngătoare, în 
pauza unei regate de caiac-canoe... 


În direct “din... Galaţi? 
(Mihaela Mihai) 


Nu este nici un mister la mijloc. Martor la eve- 
nimente care se petrec chiar atunci, sub ochii săi, 
telespectatorul devine, într-un -fel, participant. 
Nu ştie deznodămîntul, şi acest lucru — fie că 
este vorba de o întrecere atletică sau de o aseleni- 
zare — sporește, evident, interesul şi curiozitatea 


participării. Simultaneitatea -dintre eveniment şi - 


recepţie, chiar atunci cînd evenimentele sînt de 
rangul al doilea sau al treizecișişaselea, sporește, 
fără excepție, curiozitatea şi apetitul privitorilor. 
Și mai au un atu, deloc neglijabil, aceste emisiuni 
„în direct din..." (orice parte): ne scapă de teroarea 
play-back-ului. Nu este acesta, oare, un avantaj 
de „zile mari“? 

Se poate întimpla, e drept, ca invitaţia la cîte un 
spectacol să ne parvină cu o săptămînă după des- 
făşurarea lui şi s-o vedem pe Anda Călugăreanu 
„în direct din...jupiter”, tocmai pe cînd ea trece 
fluierind pe sub fereastra casei noastre, si s-o as- 
cultăm pe Mihaela Mihai „în direct din... Galaţi”, 
tocmai pe cînd o ascultă si juriul din Bruxelles în 
competiţia europeană a muzicii ușoare... 

Mă gîndesc că, pe principiul , Tele-vacantelor", 
pot fi iniţiate fel de fel de programe „în direct”, 
fără a aştepta „mari evenimente”. Fără a aștepta 
alti paşi ai omului pe lună, Fără a aștepta un noutur 
al României la ciclism sau un spectacol sub umbrele 
la Parcul Herăstrău... Subiecte, oameni si deci 
evenimente, evenimentele diurne, ale vieţii noas- 
tre de fiecare zi, găsim la tot pasul. Ce spuneți, 
tovarăși, de un foc de tabără pionieresc cu cîntec, 
joc și bucurie? 


Călin CĂLIMAN 


telesfirșit de 'săptămiînă 


Melodrame sociale 


Trebuie să mulţumim Televiziunii Române că a 
reprogramat pe micul ecran filmul italian „Fero- 
viarul“ care, la vre mea sa, cu 16 ani în urmă, făcuse 
mare vogă pe ecranele bucureștene. Si nu numai 
pe ele. Pietro Germi, actor și regizor, semnează 
in această lucrare cinematografică o operă cinstită, 
curajoasă, lipsită de farafasticurile modei. 

„Feroviarul“ este un film ce ţine de buna tradiţie 
a neorealismului italian. Chiar dacă el nu se în- 
scrie printre capodoperele acestei școli cinemato- 
grafice, chiar cacă nu egalează filme ca „Pă- 
mintul se cutremurã" de Luchino Visconti sau 
„Hoţii de biciclete“ al lui Vittorio de Sica (cred 
că redacția cultural-artistică a televiziunii n-ar 
face rău dacă ar reprograma, într-o seară la 
Telecinematecă, filmul acesta). Nu, „Feroviarul“ nu 
ține de categoria operelor de excepţie, Dar asa 
cum este, „Feroviarul“ e un film plăcut de văzut 
care pune în discuție tema muncii, a solidarităţii 
sociale, a conştiinţei de clasă, generozitatea efor- 
tului uman colectiv. Eroul infátisat de Pietro 
Germi in „Feroviarul“ îmbină vitalitatea latină 
cu cinstea unei conștiințe curate, conștiința mun- 
citorului, 


Reluári: 
„Feroviarul“ 


şi 
„Fata lui Bube“ 


O altă seară de duminică, imediat după aceea 
după care vizionasem „Feroviarul“, ne-a oferit alt 
film italian, de bună calitate — „Fata lui Bube“ 
(regia Luigi Comencini). 

Comencini este un regizor care a ştiut să aducă 
în familia neorealismului italian un anume suflu 
de melodramã, de melodramă socială 

„Fata lui Bube" impune şi se impune printr-o 
actriță de real talent: Claudia Cardinale.. Fără ea, 
fără farmecul ei aparte, fără ochii ei mari, scăpă- 


rători, „Fata lui Bube" nu ar mai fi ce este. 


O melodramã sócialã 
(„Fata lui Bube”) 


Aşadar, două „duminici italiene“, două intilniri 
interesante sub raport cinematografic, cu doi 
regizori valoroși : Pietro Germi şi Luigi Comencini. 


Al, RACOVICEANU 


C 
ES 
Í 


x 


Eq (< KAA 
ci E q ui Sins 


telesport 


Foyer 


Scriam, acum vreo două reviste, 
despre rolul fundamental a! publi- 
cului in realitatea actului sportiv 
şi rugam cameramanii să-și răsuceas- 
cá mai cu incápátinare aparatele în 
direcţia tribunelor. Pentru că ase- 
meni teatrului, spectatorul este par- 
te a spectacolului. Si, insistind cu 
paralela, vom nota că dacă o sală 
goală sau cu 14 ființe la parter mu- 


Spectacolul 
sportiv are şi 
public. 
Unde-i publicul? 


tileazá piesa, extirpîndu-i posibili- 
tatea de a obţine replica interiori- 
zată sau hohotită a publicului-par- 
tener, o finală de cupă la fotbal pe 
„23 August" cu 250 privitori doar, 
echivalează cu un discurs fără au- 
dientá. 

De-aici si drama TV-isticá a spor- 
turilor constitutiv sau conjunctural 
„ne-populare“ precum scrima, hal- 
terele sau gimnastica. Sau șahul: 
campionatele internaționale s-au des- 
fășurat în singurătate. 

Dar, discutind despre prezența 
spectatorului pe ecran, trebuie să 
menţionăm că în același timp cu pu- 
blicul din tribune mai există o cate- 
gorie a spectacolului sportiv si 
anume publicul-din-afara-tribunelor. 
Care, chiar dacă se confundă par- 
tial cu prima categorie, cunoaşte o 
experiență și o trăire specifică, 

Mă gîndesc, de pildă, la micro-uni- 
versul tramvaielor, autobuzelor și 
troleibuzelor circulind cu fanatici 
pe scară — duminică la 14,30 spre 
stadion. Dialogurile speciale și fără 
prezentări între necunoscuţi, pole- 
mica, folclorul și poreclele infuzate 


jucătorilor și utilizate ca un cod pen- 
tru iniţiaţi, alcătuiesc — la un loc 
— un teritoriu. extrem de bogat 
în imagine şi sunet. 

Mă gîndesc de asemeni la o lume, 
altădată inexistentă si functionind 
de vreo cîţiva ani în și-n preajma 
sediilor „Pronosport“: lumea pa- 
riorilor. Analişti şase zile pe săptă- 
mînă a șanselor, eruditi fără studii 
în materie de „soccer”, ucenici 
într-ale calculelor probabilităților 
şi, citeodatá, matematicieni de-a 
binelea, acești oameni încarcă ora- 
sele la sfîrşit de săptămînă cu o ner- 
vozitate simpatică și-un vocabular 
asemenea. Cine-o va înregistra în 
direct? Şi nu o dată pentru bifare, 
ci ca avant-premieră la meciurile 
secolului? (Sînt mai multe...) 

Mă gîndesc, pe urmă, la un (o mie) 
reportaj despre suporterii care-și 
urmează echipa în provincie. Trenul 
giuleştenilor plecaţi de cu. seară la 
Craiova să-i susțină pe Dan si pe 
Răducanu, pe Lupescu, pe Dumi- 
tru în bătălia contra lui Oblemenco 
— trebuie înregistrat ca fenomen 
de solidaritate si amor de dragul ar- 
tei. Viața vagoanelor arhipline cu 
pasiuni, coborirea în oraşul străin 
noaptea la 2,30 (se întîmplă...), co- 
tropirea (în general pașnică) a stră- 
zilor, schimbul de focuri orale cu 
localnicii, etalarea-n zori a echipa- 
mentului de suporturi (steagurile 
clubului + caschete -+ trompete) — 
ar constitui cel mai bun preludiu 
pentru transmisia directă a meciu- 
lui Rapid — Universitatea Craiova, 
instalînd jocul într-un context au- 
tentic de viaţă. 

Pe vremuri, reporterii teatrali 
circulau prin foyer-ele premierei 
notind prezenţe, chipuri sau reac- 
tii cu farmec şi semnificaţii, intrecind 
(oh! adesea) valoarea piesei consem- 
nate, 

Foyer-ul fotbalului aşteaptă; ig- 
norat, sosirea marelui cameraman. 

Al. MIRODAN 


Gimnastica, un sport nepopular la TV? 
Karin Janz (RDG) — primul loc la Lubliana, ediția a 17-a. 


Eco £ 


Reportajul în concurs 


La Cannes a avut loc cel de-al 
Vil-lea Concurs international de 
reportaje de actualitate, organizat 
de O.R.T.F., sub auspiciile U.E.R. 
Cele 23 de studiouri TV, reprezen- 
tind 20 de ţări, au prezentat 35 de 
reportaje. 

Marele premiu la categoria repor- 
tajelor realizate în direct —a fost 
cîştigat de R.F.a Germaniei (A.R.D.), 
pentru reportajul „A doua întîlnire 
Brandt-Stoph de la Kassel“. Reali- 
zare tehnică excepţională: peste 
250 de ziarişti, operatori, ingineri 
de sunet și alți specialişti TV au 
fost mobilizați pentru transmisia 
în direct a intilnirii celor doi oameni 
de stat. 


Marele premiu la categoria re- 
portajelor filmate a fost atribuit 
Finlandei, pentru „Vizita in Finlanda" 
a Sahinsahului şi a împărătesei 
Iranului, 

Premiul special al Juriului (înce- 
pînd din anul acesta, premiul poartă 
numele lui René Puissesseau si 
Raymond Meyer, în memoria celor 
doi ziarişti morţi anul trecut, în 


SD at Cea N 2 Aici 


di A 
E x” nT. 


E de regretat absenţa Televiziuni! 
Române, cu atît mai mult cu cit 
în țara noastră au avut loc evenimente 
de excepțională însemnătate politică, 
cu ample rezonanţe interne și inter- 
naţionale. 


Vostok 


În Uniunea Sovietică a fost creat 
al șaselea program de televiziune. 
„Vostok“, noul program, este des- 
tinat estului țării — Kazahstan, Kir- 
kizia, Tadjikistan, Uzbekistan si Ura- 
lul de Est — cu o populaţie de peste 
30 de milioane de locuitori care, 
din cauza decalajului orar, urmăreau 
cu greutate programele transmise de 
la Moscova. „Vostok“ va dubla pro- 
gramul | al Televiziunii din Moscova, 
dar își va începe emisiunile mult 
mai devreme. 


Vifon 


Se întîmplă adesea și în mai toate 
țările, ca diferite instituţii, organizaţii 
sociale, centre științifice, şcoli și 
chiar “persoane particulare să se 
adreseze Radioteleviziunii cu rugă- 
mintea de a le vinde emisiuni și 
programe care interesează activi- 


timp ce realizau un reportaj în 
Laos) a revenit Japoniei (N.H.K.) 
pentru reportajul „Adunarea gene- 
rală a acţionarilor societății Azotul“ 
despre problema poluării. 

Premiul criticii a fost acordat 
Televiziunii italiene pentru „Dosarul 
Martine”, consacrat problemei pros- 
titutiei, 

Juriul presei internationale a mai 
atribuit douá mentiuni reportajelor 
„Deadline at Dawsons point" (An- 
glia—l.T.N,), despre deturnarea unor 
avioane în lordania și „Bătălie la 
Narita“ (Japonia—Fujy Television). 

Trecind în revistă emisiunile pre- 
zentate in concurs, „Le Monde“ 
ajunge la următoarele concluzii: 
prezenţa masivă și ofensivă a repor- 
tajului de imediată actualitate po- 
litică; superioritatea și eficacitatea 
reportajului TV scurt, condensat 
faţă de cele mai elaborate si mai 
extinse; Din punct de vedere tehnic, 
se remarcă folosirea carului de repor- 
taj foarte rapid, foarte mobil, înzes- 
trat cu camere ușoare şi preponde- 
renta culorii. 


(Hoviv — „Jours de France”) 


tatea lor. Pînă acum, numai în cazuri 
excepționale s-a dat curs acestor 
cereri. Recent, Radioteleviziunea po- 
loneză a creat un „Birou al Servi- 
ciilor Fonice si Vizuale (VIFON)" 
care vinde tuturor celor interesaţi 
programe radiofonice şi de televi- 
ziune. 


Un spectacol fascinant- 


Planuri generale și medii extraor- 
dinare, savante alternări de gros- 
planuri,- imagini luate cu încetini- 
torul si reluări de imagini au contri- 
buit la realizarea unui spectacol 
fascinant. Realizatorul Alex Weeks 
a avut la dispoziție pentru această 
emisiune nu mai puţin de 10 camere. 
Cit despre „fascinantul spectacol”, 
acesta a fost prilejuit de finala Cu- 
pei Angliei, transmisă de B.B.C. 
și urmărită de milioane de telespec- 
tatori... ca si cum s-ar fi aflat pe 
stadion, Încă un amănunt: cei zece 
operatori erau aproape toţi foști 
fotbaliști, 


Andrei IRIMIA 


35 


; ! 
E E PR 


a 


tala tod 


' 
ta 
= ERA io 


AQ 


i 


baen CUI Tie MD E ci 2 


i căile dr A 


As 


N 
f 
$ 


TERT T: a ERC  - ej DAL De e Ac: ESA 32 so a a ` 44 
in. k PY - ` Tr, pt Ta 


scrisoarea lunii 


Cum m-am despărțit 


de filmele 


„n Vă mărturisesc, aveam de 
gînd să zic adio rubricii „Curier”, 
dar după filmul „Șoimii“, mor- 
bul cuvîntului artágos îmi umblă 
prin vine și nu pot decît să mă 
las pradă lui. Dintr-un început, 
iertate-mi fie lirismul, ori subiec- 
tivismul, ori sentimentalismul, 
fug de ele, dar se vede că așa mi-e 
drămuită fiinţa de nu pot scăpa 
de ele, iar detașarea olimpiană 
la care aspir n-o va aduce decit 
timpul. Vă scriu şi cu niticá nos- 
talgie pentru că sînt în pragul 
sfirşirii celor XII clase — 12 ani 
în care n-am încetat o clipă să 
iubesc filmul cu ardoare, cu ciudă 
uneori, cu ochi critic mărit de 
zece ori, alteori cu inima în vil- 
toare și cu mintea revoltată (ca- 
zul unor filme de la Telecinema- 
tecă). Am urcat încet, încet trep- 
tele înțelegerii de la „Carmen de 
la Ronda“ si „Cleopatra“, la „De- 
şertul roșu“, „Şoimii“... 

Pe la începuturi, patima se 
manifesta prin gustul de a strin- 
ge poze de actori. Umblam pe 
la toate babele din oraș ca să cum- 
păr —cu șapte lei bucata — 
chipul starului iubit. Mă întreb 
si mă mir cum puteam scoate 
pe atunci banii gi din piatră sea- 
că. Pereţii camerei erau invadati 
de Sarite, B.B., Claudia Cardina- 
le, mă rog. idolii vremii. Mă zben- 
guiam printre filmele de capă si 
spadă, nemaivorbind de fastua- 
sele producţii hollywoodiene. In- 
ghiteam totul, mă fascinau ac- 
torii (astfel am rămas şi azi). O- 
chiul meu cerea intrigi alambi- 
cate, palate, cavaleri bravi ca 
leii, femei înlăcrimate... Din re- 
vista „Cinema" mă încîntau po- 
zele, rubricile cu veşti, tot ce 
era senzaţional. Criticii de film 
erau pentru mine si ei idoli, le 
recunoșteam slova dintr-o mie 
si le acceptam fără rezerve 
părerile; precum oita  fascinată 
de-o prezență necunoscută, în- 
ghiteam totul în hapuri. 

„Mă las purtată, precum 
Creangă, de amintiri, dar îmi 
face atît de bine să-mi trec în 
“revistă anii fervorii filmice, fără 
nici un gînd moralizator... 


drágálase... 


„„Cu vremea am lăsat la o par- 
te romanele uşurele şi m-am apu- 
cat de cărți cu o problematică 
mai complicată. Citeam de mă 
rupeam, mergeam la expoziții, 
la concerte... (Nr.: urmează aici 
un elogiu adus revistei noastre 
pentru formarea „apetitului in- 
telectual” — pe care ne multu- 
mim doar să-l marcăm)... La ci- 
nematograf a ajuns să mă atragă 
numele regizorului, am devenit 
mai precaută cu spusele critici- 
lor gi-am început să mă scot pe 
mine, cea adevărată, din amalga- 
mul influențelor. Aveam părerile 
mele, le sustineam, am căpătat 
gheare ca să mă lupt pentru ele 
cu oricine îmi ameninţa lumea ri- 
dicată cu atîta frămîntare, Mă 
răneau orice observaţii rele la 
adresa filmelor despre care sti- 
am si simțeam că au o mare va- 
loare. Am fulgerat împotriva 
celor ce-și făceau etalon din ati- 
tea pelicule drăgălaşe, împotriva 
celor care nu voiesc decit să se 
amuze la cinema — desi filmele 
acelea le gustam și eu, dar pe un 
anume plan al minţii şi al simtirii. 
Filmele drăgălaşe nu erau pen- 
tru mine nici pe departe totul. 
Doream filme (și acest lucru nu-l 
căutam doar în această artă) ca- 
re să mă împresure cu întrebări, 
chiar dacă nu aduc soluţii defi- 
nitive. E un mod de a concepe 
viața diferit de cel al admiratoa- 
relor Angelicăi, pe departe li- 
nistitor, pe departe îmbucură- 
tor... 

Tot ce am scris aici a fost prea 
lung, o litanie pe care v-am silit 
s-o citiţi, intr-un fel, am galopat 
prin etapele mele de înţelegere 
nicidecum sinonime cu anii. bio- 
logici — confuzie pe care o fac 
multi „încercați“ ai vieţii care se 
indignează la citirea unor rin- 
duri semnate de oameni în vîrstă, 
de 17—13 ani, care au îndrăznit 
însă să specifice alături de nume 
și calitatea de „elev”. 


Monica CHIRTOS 


Str. Mihoi Viteazul 23 
Satu-Mare 


Scrisoare 


către redacţie 


Stimată tovarasa redactor șef 


Permiteti-mi să-mi exprim sur- 
priza pentru apariţia în nr. 6 al revis- 
tei Cinema, sub semnătura Val. S. De- 
leanu, a notiţei intitulate Ce se 
înt mplă cu jurnalul? Sînt un vechi 
fra ventator al cinematografului şi 
tin să-mi mărturisesc gi eu interesul 
pentru jurnal. Cred că orice fel de 
opinii sînt justificate atunci cînd nu 


36 


urmăresc altceva și exprimarea lor 
publică nu poate fi dezaprobată, 
Cred, de asemenea, că pot exista 
destui frecventatori ai cinematografe- 
lor, cărora să nu le placă modul cum 
Victor Birládeanu — comentator a 
numeroase jurnale cinematografice 
— întocmeşte aceste comentarii şi 
să-l prefere pe Eugen Mandric, 
pentru care şi eu am toată considera- 
tia. Dar nu sînt de acord cu modul 
în care autorul notitei în cauză inte- 
lege să-și argumenteze gusturile. și 
mai ales să facă din opiniile sale un 
fel de proces comentatorului, care ar 
fi la origina degradárii, cum spune 
autorul notei, jurnalului cinematogra- 
fic. Oftatul dupá fericitele vremuri 


cind comentator era Eugen Mandric, 
este prea semnificativ. 

Sînt, dealtfel, nelâmurit cum poate 
fi denunţat un proces de „degra- 
dare“ pe motiv că în ultima vreme 
(recte de cînd semnează destul de des 
Victor Birládeanu) „cîștigă teren, în 
comentariu, un verbiaj de articol de 
fond". După cite știu, ca unu! care 
semnează în presă şi articole de fond, 
nu numai în presa noastră, fie politi- 
că, fie literară, ci pretutindeni în 
lume, articolul de fond este cu totul 
altceva decît o manifestare de „ver- 
biaj“. 

Nu s-ar putea oare renunţa la 
exclusivismul care face pe unii să nu 
poată să-și exprime admirația decit 
denigrînd pe alţii? 

Cu. deosebit respect, 
DAN ZAMFIRESCU 


ziarist 


Dialog 


între cititori 


Împotriva inginerului anonim 


Un bogat „curier“, lipsit cu totul 
de „blin dere", ca să spunem asa, am 
primit în legătură cu „Scrisoarea 
lunii" din nr. 4/1971 aparţinind 
unui anonim inginer din Tr. Severin 
care ne critica foarte aspru că în 
paginile curierului nostru dăm cu- 
vintul unor „mucoşi“ de 17—18 
ani care rid la filmele cu Sarita 
Montiel, dar in schimb depling si 
sînt alarmaţi de situația din Cam- 
bodgia, lordania și alte puncte de 
foc de pe planeta noastră. Dinsul 
ne cerca să renunțăm la paginile 
„Curierului“. Absolut toate scriso- 
rile. sint hotărit împotriva necunos- 
cutului inginer din Tr. Severin 

Mai complicată e corespondenţa 
primită în jurul afirmației lui Sorin 
Zădărniceanu din Tulcea (Vezi scri- 
soarea lunii nr. 3/1971) precum că 
„el si colegii săi de birou văd cu 
mare plăcere filmele Saritei Montiel" 
si prin urmare „ing. Silviu Zimel 
ar fi singurul om din România care 
ar detesta-o pe celebra artistă” 
Dat fiind că — așa cum am mai 
anunţat — sintem hotáriti să nu 
mai intindem polemica în jurul 
acestei actrițe, ne vom permite să 
indicăm doar scorul acestui. meci 
pro sau contra Sarita: 7 la 3 — în 
favoarea lui „contra“. 


Din întrebările 
cititorilor 


Sandu Vition (str. Serii 65, Galaţi) 
s. Se vorbeşte foarte mult despre 
curaj, adevăr, realităţi actuale și 
altele. Sîntem un popor care cons- 
truim, ne numim constructori, deci 


nu locuim în locuințe somputoase* 
așa cum apar în unele“ din filmele 
noastre; sîntem un popor care în- 
vátám, dar nu toţi avem suficiente, 
studii pentru a înţelege filmele cele 
mai de neînțeles. Auzi pe unii între- 
bind: „Cum e' filmul dom'le, e cu 
cafteală? — si dacă-i spui că nu, el 
nu intră în sală. Pentru toți aceștia 
— ce filme facem, ca să-i educăm 
si să înțeleagă tot mai profund lu- 
crurile?" 


— iy PREZINTI 
y Mi oP 
(Ne DOAMNA? , 


O cE: 


Eugen Stršinu (Bul.D.Cantemir 
nr.9, lasi): ,...Oare devenind culti, 
din ce în ce mai culti, tot mai abili 
în disecarea si înțelegerea vieţii, a 
timpului si a spațiului — vom sfirgi 
în cele din urmă prin a ignora umas 
nul din noi? Aprofundind tot mai 
mult viaţa, trebuie s-o facem oare 
în dauna simplităţii? Recent într-o 
tele-emisiune medicală s-a subliniat 
„necesitatea strictă de a reinváta 
să mergem pe jos“. Dar nevoia acută 
de a reinváta sá pretuim simplita- 
tea, stápinirea de sine, intelegerea, 
dáruirea — nu este o necesitate asu- 
pra căreia ar trebui să stăruim?“ - 

N.R.: Întrebări legitime — dar nu 
ştim docă filmul care vi le-a stirnit, 
„Jocul de cuburi", este filmul pentru 
care merită consumate acestei idei 
înțelepte, 


Jimmy (Bucureşti): ,...N-ati pu- 
tea ca în locul filmelor de duzină să 
introduceţi dvs., sau dacă nu „Ar- 
hiva", filme de prima mînă?" 

N.R.: Simplitatea întrebării dvs. 
este dezarmantă. Așa e cind te iscãe 
lești „Jimmy“? 

lon Mărculescu (Cluj): „...A fost 
cîndva și la Cluj o Cinematecă. Nu 
mai este. Citim în „Contemporanul“ 
şi în „Cinema“ cronicile filmelor de 
la Cinemateca din Bucureşti şi ne 
întrebăm în virtutea căror consi- 
derente, aceasta a fost desfiinţată 
aici la noi? Oare nu se ştie că în 
tara noastră politica culturală e com= 
plet străină de ideea că publicul se 
mulțumește cu „piine şi circ?” 

N.R.: Aşteptăm, ca și dumnea- 
voastră, un răspus luminat al foruri- 
lor in drept din orașul dumneavoos- 
trj. 


=" —— trr - 
TA EE eana r ; KA 


— “ 


TES tată 


< .Z7- 


i Pa ) 


Sint trei feluri de ignoranță: 
a nu gti ceea ce ar trebui să știi; 


a ști rău ce știi; 


a ști ceea ce n-ar trebui să știi, 


LA ROCHEFOUCAULD ` 


Am zimbit 


la... 


e „Un colectiv de salariate de 
la Comb. 10 Titan, compus din 24 
femei, am vizionat pe anul 1970 „Su- 
netul muzicii“ și l-am revăzut în 
reluare în 1971 de 8 ori..." (Comb. 
10 Titan) 


-= sad 


IDECE ~ 
roci EU 2 


e „La o petrecere ce a avut loc 
în orașul nostru s-a ajuns în discuție 
la Dan Spătaru, doi dintre cei aflaţi 
pretinzind că-l cunosc foarte bine, 
unul susținea că are înălțimea de 
1,73 m., altul dimpotrivă că nu are 
mai mult de 1,65. S-au pus și pariuri, 
iar eu ca parte neutră am obligaţia 
să aflu adevărul. Mă adresez dum- 
neavoastră pentru a lămuri misterul 
sau cu speranţa că ne veți trimite la 
O Sursă..." 

(Ileana Cervenco, aleea 
mei nr.1, Reșița). 


Crizante- 


e „Sînt unul din milioanele de 
oameni îndrăgostiți de zeiţa cine- 
matografiei. Ca orice îndrăgostit 
aș vrea ca iubirea mea să fie perfec- 
tă si cît mai aproape de mine, adică 
românească. Aș dori nespus de mult 
să văd un „Cîntînd în ploaie" ro- 
mânesc, Nu cred că e chiar atît de 
greu de făcut că doar si la noi plouă. 
Sau unul ca „Umbrelele din Cher- 
bourg" că și la noi se poartă umbrele. 
lar titlul s-ar putea schimba, de exem- 
plu, în „Umbrelele din Cîmpia Tur- 
zii”. (Val Mur, Str. Trandafirilor 
nr, 27 — Cimpia Turzii). 

N.R.: În general aveţi mult hoz, 
dar dacă se poate, căutați cauze 
ceva mai înalte. 

e „Fotografia din mijlocul re- 
vistei e foarte practică și foarte fru- 
moasă într-o revistă precum „Ci- 


nema". Cui nu-i plac femeile fru- 
moase să nu se uite la ele — eu de- 
aș avea timp toată ziua le-as con- 
—— . 
Cu prisnite 
. În > > 
ai incercat)? 


templa", (Victor Dincă, satul 
Zolt, comuna Firdea — Jud. Timiș) 

N.R.: Ferice de satul în care locu- 
iește un bărbat cu un simț estetic atit 
de dezvoltat! 


= p 


De acord 


Cu... 


Nicolae Tudora (Str. Şincai — 
Lupeni) -„„.Îndrăznesc să afirm că 
tinerii nu sînt „anti-romantici, con- 
testatari şi cinici“, cum se exprima 
un om pe care-l admir. Asta-i o ati- 
tudine de suprafață care uneori mas- 
chează una din caratele tinereții 
— romantismul“, 

Jan Utnat (Caransebeş)! ,,...Foar- 
te multi acordă o importanţă exa: 
gerată mijloacelor de realizare a 
filmului care nu sînt percepute de 
spectatorii obișnuiți — uitînd sco- 
pul principal al artei, mesajul“, 

Vasile Caburgan (Str. Piriului 
nr. 5 — Galaţi): „...Vreau filme ca 
„Gustul mierii”, în care regizorul 
nu tálmáceste o poveste mitologică 
și nici o legendă medievală cu filozofii 
transcendentale, ci o întîmplare sim- 
plă, situată la confluența dintre vis 
şi realitate cu un profund caracter 
educativ”. 


ASUL TA -MÅ PE MINE. 
CURÍOZITATER E, 


Q DEFEUTUL TĂU! 
9 a 


Valeriu Găgiulescu (Str.Taberei 
Tr.Măgurele): ,...Film politic este 
şi filmul istoric şi cel contemporan, 
cu condiţia ca mesajul său artistic 
să se circumscrie unei idei precise 
pe care scenariștii si regizorii s-o 
apere de pericolul diluării”. 


Nichifor Brad (Viișoara 695, jud. 
Cluj): „...N-ar fi rău dacă am avea 
în vedere şi publicul satelor, nu 
numai al orașelor. Publicul satelor 
are parte de filme și săli sub orice 
critică”, 


Nichi Predeteanu (Str.Lt.med. 
Zlátescu 33—Bucureşti): „...Consi- 
der sentimentalismul o însușire fi- 
rească a cărei gingăşie însă nu se 
încadrează în acele înțelegeri gre- 
şite de genul: bărbatul trebuie să 
fie bărbat“, 


* 
— Nu sintem de acord cu opiniile 


semnate de: Gheza Stancek (str. Au- 
rel Vlaicu 48—Reșiţa). 


In 


două vorbe: 


Horst Wolf (str. 13 Dec. nr.29 
— Timişoara): Am trimis emotio- 
'nanta dvs, scrisoare forurilor în 
drept. Oricum, mai scrieti-ne. 

Hamse Drăgan (Str.Krupskaia nr. 
4—Ploiești): Mulţumiri pentru su- 


gestii, chiar dacă nu le vom putea 
aplica pe toate. 

Catena (lași): Aveţi dreptate, e 
un „gol“, dar umplerea lui nu ţine 
de noi. 

Dr. Barabasi Miklós (Cavnic — 
jud. Maramureș): Am transmis Iri- 
nei Petrescu rîndurile dvs. 


Ing. Silviu Zimel (Str. Horezu nr. 
18 — Craiova): Am tot așteptat să 
vă putem da un răspuns la întreba- 
rea dvs. stăruitoare, adresată de 
atita timp. Nici acum nu vă putem 
răspunde dacă-i albă sau neagră. 
Sperăm, sá nu vă mai miniati. 

Cherestesi Georgeta (Aleea Cons- 
tructorilor — Rm. Vilcea): Aveţi 
mult umor, simț de observaţie, ca 
atare mai scrieti-ne despre lucruri 
serioase, mai ales că nici nouă „nu 
ne plac inventiunile în materie de 
literatură”... 

Ali Baba (Băilești, jud. Dolj): N-a- 
vem nici o legătură cu concursurile 
de scenarii, dar reținem ideea dvs. 
că „un pas înainte poate fi făcut și 
mergînd la vale“... 

A.C. (București): N-am înţeles 
ce vreți. 

A.l., ucenic (Bucureşti): Ati fost 
înțeles conform speranței dvs., 
adică „în limita posibilităţilor“... 

Prof. Francise Dranik (Str. Le- 
nin nr.30 — Abrud): Am tras lesne 
concluzia din interesanta dvs. an- 
chetá. 


Adrian Irimescu (Rm. Vilcea): 
Parcá vá spusesem cá nu comuni- 
căm adresele niciunor actori, deci 
nici adresa Corinei Chiriac... 


Dumitru G. Victor (Com. Tătă- 
rani — jud. Dimbovita): Ce replică 
vă putem da cînd ne trimiteţi versu- 
ri în care „stelelele clipesc si mă pri- 
vesc întrebătoare iar luna îmi suride 
sihastric la înălţare“? 

E. Stoker — (Str. Eminescu — 
Lugoj): Problema orariului cinema- 
tografelor, vara, e la fel de compli- 
cată ca si problema auditiei pe cana- 
lele | si Il la televiziune. Greu de 
dat un răspuns. 


Mircea Cirstoiu (Str. Litoralului 
nr. 4 — Oradea): Soluţia e simplă: 
dacă adormiti la filmele prea lungi, 
preferați pe cele scurte. 


CURIERUL — redactat -~ 
de Radu COSASU 
Vignete de Anamaria SMIGHELSCHI 


cineclub 


În Satu Mare a luat ființă 
anul 1969, un 


în 
cineclub ai cărui 


initiatori sînt cineaștii amatori; di- 
rectorul Laboratorului veterinar din 
localitate, dr. Constantin Vişan, ca 
„regizor, și tehnicianul veterinar Zol- 
tan Rogojan, un fervent și priceput 
fotograf amator. 

Încă din anul 1965, cei doi inimosi 
initiatori organizaseră în cadrul La- 
boratorului veterinar un atelier- 
foto menit să surprindă pe pelicula 
fotografică imagini şi acţiuni din 
activitatea lor profesională. Au fost 
realizate astfel o serie de microfoto- 
grafii, diapozitive si fotografii color, 
proiectate la diferite sesiuni de comu- 
nicări ale medicilor veterinari din 
judeţ sau la consfătuirile avute cu 


105 entuziaşti 


sefii de ferme zootehnice si briga- 


dierii zootehnici, 

Dar cum „pofta vine mîncînd“, 
în anul 1969, cu sprijinul forurilor 
locale, care au procurat aparatura, 
filmele si reactivii necesari, precum și 
cu îndrumările date de tov. Kárpáti 
Geza, un vechi cineast amator — s-a 
organizat un cineclub cu un număr 
inițial de doisprezece membri, re- 
crutati din salariaţii Laboratorului 
veterinar sătmărean. 

Începînd din octombrie 1970, prin 
înființarea Filialei judeţene a Socie- 
tátii de medicină veterinară din 
România s-au mai ădăugat cineclu- 
bului încă 105 membri. 

După ce întregul an 1969 a fost: 
consumat de -tatonările inerente 


uceniciei, în primele luni ale anu- 
lui 1970, s-a început turnarea filme- 
lor, cu rezultate pozitive. 

n colaborare cu Direcţia generală 
agricolă judeţeană, s-a elaborat o 
tematică judicioasă a filmelor, tinin- 
du-se cont de-problemele specificu- 
cului local al creşterii animalelor. 

Principalele filme de scurt-metraj 
realizate pînă acum au avut subiecte- 
le următoare: „Acţiunea de com- 
batere a gasteropodelor, gazde in- 
termediare în fasciolozá în zona 
Oaș" (film color); „Aspecte din 
activitatea Spitalului veterinar din 
Satu Mare“ (film color); „După inun- 
datie... la Laboratorul veterinar“ 
(film alb-negru); „Aspecte de la 
lucrările primei adunări generale a 


Filialei Satu Mare a Societății de; me- 
dicină ` veterinară" 


(film color) si 


în curs de realizare se află filmul 
„Lucrările primei Conferinţe a So- 
cietății de medicină veterinară din 
România“, conferință care a avut loc 
în aula Academiei de ştiinţe agricole 
și silvice din Bucureşti. 

În prezent membrii cineclubului 
lucrează la definitivarea planului 
unui nou film cu tema: „Tehnici 
noi aplicate în fermele zootehnice 
din județul Satu Mare" cu care speră 
să participe la cel de-al treilea Festi- 
val naţional al cineaștilor amatori, 
la categoria „Film ştiinţific şi tehnic“. 


Prof. emerit dr. C. SIMIONESCU 


37 


A 


ati 


ST ȘI oe 


E WPR, 


a ə rw 


in 
direct 


din Praga 


Studioul cinematografic cehoslo- 
vac Barrandov. va produce in acest 
an douăzeci şi opt de filme de lung 
metraj, majoritatea în culori. Prin- 
cipala preocupare este de a crea filme 
cu tematică variată, de a nu uita de 
spectator, de preferinţele sale, şi 
de a crea filme care au ceva de spus 
epocii noastre. Aceasta nu înseamnă 
însă că vor fi neglijate filmele de 
divertisment, “comediile şi filmele 
pentru copii și tineret. 

In acest an, în producție se află 
10 drame cu tematică socială ac- 
tuală, 6 filme muzicale şi distractive, 
5 filme pentru copii, 2 filme-scheci 
şi 5 filme polițiste sau de spionaj. 


„Moartea regelui negru“ 


Din acestea din urmă face parte 
filmul „Moartea regelui negru“. Este 
vorba de un nou film din seria poves- 
tirilor polițiste al celui de-al treilea 
deceniu al secolului nostru. Ur- 
nărim aici cazul morţii ciudate a 
unui bátrin slujbas, care a fost găsit 


2 = neînsuflețit în ziua în care ducea la 
Obiectivele bancă o sumă mai mare de bani, 
à X banii firmei la care lucra. Urmărirea 

a i . fáptasului. îi poartă pe criminalisti 
p! InCipë e: la fabrica unde lucra bátrinul şi la 
$ te ti i é tá locuinta acestuia de la periferie. 
3 maica var, Treptat sînt descoperite motivele 
: l ia G, faptei, făcîndu-se în acelaşi timp 
şi descrierea unei lumi asemănătoare 


grijă celei a eroului balzacian, Moș Go- 


s riot. Scenariul este scris de Jiri Ma- 

i pen tru S ectator rek, iar regizorul este Jiri Sequens. 
: p 2 „Tătic de duminică“ 

atentie “De un gen cu totul deosebit este 

3 filmul „Tătic de duminică”, realizat 

de regizorul Jaroslav Mach. Inginerul 

la problemele «aist. divortat, își întilneste fiica, 

Š i ES Jana, doar duminica, Cea de a doua 

ARA a sotie (rol interpretat de Regina 

e ANDRA SAN $ sociale, Răzlovâ)  înţeleze la început și 

W: i : respectă acest lucru, cu timpul însă 

Intr-un mic oraș, acum 50 de ani („Lămpile cu gaz") începe să fie geloasă pe mica Jana. 

; Conflictele iau amploare si criza 

relatiilor reciproce culmineazá in 

asa măsură, încît inginerul Kalista 

se hotărăște să o rezolve prin în- 

oarcerea la copilul său. 


= Fc E 


Greşeli reparabile („Tătic de duminică“) 


„Eu sînt cerul“ 


Primul film a! cunoscutului regizor 
de teatru si actor de film de succes, 
Jan Kacer, este intitulat „Eu sînt 
cerul“, Scenarista Iva Hercikova des- 
crie frămîntările și problemele sen- 
timentale ale unei fete la virsta 
adolescenţei. 


„Lămpiie cu gaz“ 


Pe regizorul Juraj Herz l-a atras 
romanul scriitorului ceh din al trei- 
lea deceniu al secolului nostru, 
Jaroslav Havlicek. În romanul „Lăm- 
pile cu gaz” scriitorul a creat un 
tablou psihologic expresiv al atmos- 
ferei înnăbușitoare a unui oraș mic, 
de provincie. Este descris universul 
preocupărilor și relaţiilor dintre 
oamenii care trăiesc în acel mediu 
contorsionat, desfigurat de morala 
mic-burgheză si de făţărnicie. Ac 
tiunea este situată în vechea Austro- 
Ungarie, in perioada de dinaintea 
primului război mondial. Eroina 
romanului si a filmului cu același 
nume este Stepa Kilianova, o fată 
cu o „morală mai liberă”, care 
dorește să se mărite cu orice preţ 
înainte să îmbătriînească. Căsătoria 
cu vărul Pavel Malina, maiorul la 
pensie, se sfirşeşte tragic. Personajul 
Stepei Kilianova este interpretat de 
tva Janzurovă, una din cele mai bune 
actrițe cehe ; personajul vărului Pa- 
vel, ge Petr Cepek. 

Alois. JONES 


ca i h : E E 


m aie cai aƏw*—s 
<, 2 oale * ` d V DoT 
ac 3 x š x 


festivaluri: 
Berlin 


vest 


Poate că era deajuns de greu să se maij găsească 
filme bune, disponibile după festivalul de la Can- 
nes și, fără îndoială, că nici comisia de selecție a 
Dr. Bauer n-a fost prea inspirată. Aşa se face că 
al XXI-lea Festival de la Berlin- Vest a fost, în 
general, destul de mediocru. Figurau, totuși, aco- 
lo, patru sau cinci opere de o calitate indiscuta- 
bilă, dar înecate într-un context atît de lipsit de 
strălucire, încît impresia de ansamblu a fost deza- 
măgirea. Din fericire, prezența „Forum-ului in- 
ternational al tinărului cinema“, creat anul acesta 
în cadrul festivalului, a putut să ridice nivelul ge- 
neral al manifestatiei, nemaivorbind de scînteie- 
toarea retrospectivă consacrată unei contribuţii 
geniale în comedia muzicală hollywoodiană — 
acea a coregrafului Busby Berkeley. 


În afara concursului — 
capodoperele 


S-au prezentat, totuşi şi capodopere: ultimele 
filme ale lui Bergman (în afară de concurs)și 
Bresson: 

Cu filmul său „The Touch" („Atingerea “)Berg- 
man riscă să-i deruteze chiar și pe cei mai ferventi 
admiratori ai săi. Improspátindu-si într-o manieră 
foarte sensibilă inspiraţia și stilul, Bergman po- 
vestește simplu o banală poveste de dragoste. O 
tinără femeie (Bibi Anderson), fericită în căsăto- 
rie, are totuşi o irezistibilă aventură cu un arheo- 
log american (Elliot Gould), venit să facă săpături 
în Suedia: legătura lor, pasionată și furtunoasă 
în acelaşi timp, se termină cu un semn de între- 
bare. Realizatorul afirmă, o dată mai mult, o stră- 
lucitoare măiestrie vizuală (în special decupajul 
şi coloritul), dar abandonează complet preocupa- 
rea metafizică în favoarea unei analize psihologice 
de o mare putere, care transcede banalitatea re- 
lativă a situației dramatice. 

Cît despre Bresson, el continuă cu „Patru nopţi 
ale unui visător“ maniera filmului „O femeie blin- 
dă“, nu numai pentru că se inspiră din nou din opera 
lui Dostoievski („Nopțile albe”), dar pentru cá 
tinteste din ce în ce mai mult să ajungă la frumu- 
setea ps complet dedramatizatã, in care ele- 
mentul emotional nu mai are alt rol decît: să se 
afirme ca un fel de geometrie in spatiul sentimen- 
telor — în speţă acelea care se nasc, pentru scur- 
tă vreme, între o tînără și un necunoscut pe care 


O geometrie în spațiul sentimentelor 


(„Patru nopți ale unui visător“) 


` 


îşi închipuie că-l iubește, în timp ce așteaptă re- 
întoarcerea iubitului ei după o absenţă îndelun- 
gată. 


În afara palmaresului 
— filmele de excepţie - 


Din nefericire, „Patru nopți ale unui visător“ 
nu figurează în palmares, Juriul i-a preferat opere 
mai facile, cum ar fi „Grădina familiei Finzi Con- 
tini" (Ursul de aur) al lui Vittorio De Sica, după 


În ciuda 
a patru-cinci 
filme bune 
festivalul a strălucit 
prin mediocritate, 


frumosul roman al lui Giorgio Bassani. E drama 
unei familii de evrei din Ferrara, în timpul depor- 
tărilor din 1943, Filmul are reale calități, dar au- 
torul a condus povestea spre un sentimentalism 


PALMARES ` ` 


„Jrsul de aur“ = Vittorio De-Si=. 
à. pentru fiimul „Grădină Lui Finz 
= Continit: 
-Ursul de argint“ — Pasolini 
tru Decameronul"; 
„Cele mai bune. interpretări“: 
“Simone“Signorez, Jean Gabin (,Pisi- 
ca"), Shirley MacLaine (, Caractere- 
imită“). 


pen 


TEA FEF RE E SS = FERE 
` d J Vi va Ms, 
x: + $ 
È 
Ki 
“Z 
ZA 


inutil si a tratat-o într-un stil vizual, cu un manie- 
rism care nu-i este propriu. Mai puternic și mai 
strălucitor a fost „Decameron'“-ul lui Pasolini (după 
Boccaccio), film care diferă net de ultimele opere ale 
autorului. Pasolini a regăsit seva populară a pri- 
melor sale realizări, „Accattone" și „Mamma Roma”, 
cu o truculentá savuroasă şi cu o mare frumuseţe 
plastică. 

Cu mai puţin prin mediocrul , Binecuvintate fie 
animalele și copiii“ al lui Stanley Kramer (tineri 
în vacanță împiedică masacrarea bivolilor) si cu 
modestul, dar remarcabilul film „Caractere limi- 
tă” al lui Frank Gilroy, au fost reprezentate in 
festival Statele Unite. Gilroy relatează viața coti- 
diană a unui cuplu (femeia este Shirley MacLaine) 
înspăimîntat de creșterea violenţei în societatea 
americană. 


Am fost varecum dezorientat de ultima reali- 
ase a lui André Delvaux, cer mái 'bitsinsast bel- 
giam („Omul cu craniul ras“, „O seară, un tren“). 


rumul său, , Anti 


e la Bray“ — inspirat de o 
melă a lui Julien Gracq — manifestă din nou ace- 
leaşi calităţi necontestate ale regizorului, perfec- 
tia scriiturii şi simţul misterului, dar „anecdota” 
este de o banalitate dezarmantă; este, totuși, o 
operă care, fără îndoială, cere să fie revăzută şi 
apreciată la justa ei valoare. 


Adevărata competiție s-a desfășurat 
în Forum 


Din multe puncte de vedere, adevăratul festival 
a fost „Forumul noului cinema” — dezvoltare și 
recunoaștere cvasi-oficială a unei manifestări pa- 
ralele, organizată de cîțiva ani de „Prietenii cine- 
matecii germane“ si de grupul de cinefili anima- 
tori, „Arsenalul“, 

Pentru criticul care a fost la Cannes, mare parte 
din filmele prezentate de Forum nu mai era ine- 
dită; dar în ansamblu, „recolta“ a fost interesantă, 


Noul film al lui Alexander Kluge, „Încurtătura cea | 


mare“, e mai puțin marcant decît „Anita G“ ṣi Ar- 
tişti sub cupola circului“, dar arată, printr-un sce- 
nariu de science-fiction, interesul crescînd al au- 
torului pentru politică. Pelicula îl proiectează pe 
spectator într-un viitor posibil: întreg universul 
este tirit într-o aventură de foc şi sînge, un război 
cu rachete declanșat de marile trusturi, care vor 


să pună stăpînire pe toate organismele economice . 


şi comerciale. Dacă Kluge a dorit, după cum spune 
el însuși — să-i aducă un omagiu lui Méliës—nu e 
mai puţin adevărat că “filmul lui denunţă în ace- 
lași timp politica antiumană a plutocratiei. 

De semnalat ultimul film al lui Francesco Ma- 
selli, „Scrisoare deschisă unui ziar de seară”, care 
tratează situația intelectualilor comuniști italieni 
şi lupta lor pentru a schimba fața lumii. 

În afară de această mărturie în care ficţiunea se 
amestecă cu realitatea, „Forum"-ul a cuprins si un 
bogat program de filme politice de agitaţie şi de 
informaţie. De la „Înainte“ al lui René Lefort gi 
Tobias Engel (Franţa) — este vorba de lupta par- 
tizanilor împotriva regimului colonialist portu- 
ghez în Guineea-Bissau — pînă la „Sfîrşit de dialog" 
— film realizat clandestin în Africa de Sud pentru 
denuntarea apartheid-ului; de la „Asasinarea lui 
Fred Hampton“ (contra-ancheta partidului Pante- 
rele Negre privind omorirea conducătorului lor 
de către poliţia din Chicago) la „Angela Davis”, 
al regizoarei franceze Yolande de Luart (film dedi- 
cat luptătoarei comuniste de culoare Angela Da- 
vis, în prezent arestată pentru „complicitate la 
crimă”) şi la „Argentina, mai 1969" — uimitor 
reportaj realizat în mod clandestin cu prilejul 
manifestaţiilor de la Cordoba și sîngeroaselor re- 
presiuni polițienești, 

Și astfel „Forum“-ul a ridicat stacheta manifes- 
tării berlineze şi și-a îndeplinit perfect misiunea, 
care era — după spusele organizatorilor — aceea 
de a prezenta filme apte „să determine progresul 
cinematografului ca mijloc de expresie si să-i 
scoată în relief noile sale funcţii sociale”, permi- 
tind în acelaşi timp un contact direct și fructuos 
între cineasti si public. ` 

Marcel MARTIN 


39 


j 


` 


Na. DE 


0) dala 


9 


k 


LL éra 


4 ` 
AGE SE IS A E N 


J 
| 


4 
4 


RR. 
ta 


festivaluri: 
San 


Sebastian 


extazuri 


18 lung-metraje, plus 8 scurtme- 
traje în concurs; 17 filme în retros- 
pectiva King Vidor; 31 lungmetraje, 
plus 17 scurtmetraje în „piața de 
filme; 3 filme în afară de concurs, 
6 filme prezentate în cadrul secţiei 
informative, plus „Love Story“ ofe- 
rit ca un cadou la închiderea festi- 
valului, dar neprimit de toată 1u- 
mea ca atare. In total, 75 de lung- 
metraje si 25 de scurtmetraje, pen- 
tru cele 10 zile de festival. Ceea ce 
ar fi însemnat aproximativ 10 ore 
de vizionare pe zi, în cazul în care 
s-ar fi. putut alcătui un program 
care să permită vizionarea tuturor, 
dar absolut tuturor filmelor. Pentru 
că, dacă e admyarst=31 este — cá 
San Sebastian e un festival în smo- 
king, cu flori şi vedete, cu blitz-uri 
si autografe, cu recepții la miezul 
nopții si cocteiluri la orice oră din 
zi, este la fel de adevărat că el poate 
fi, pentru cine vrea, şi un festival în 
haine de lucru, un loc de întîlnire a 
celor bolnavi de cinema (si n-am găsit 
nicăieri ca în Spania atit de multi 
şi atît de adînc muscati de morbu! 
cinematografului), un festival al celor 


care vin să afle ce si cum se mai 
gindeste în cinema si nu ce se va 
purta în 1972, un festival al celor 


care sînt în stare să înghită, cu o 
foame niciodată potolită, kilometri 
de imagine pe zi. 


Cu ce ne-am hrănit? 


În afara secției informative (exce- 
„lentă idee a organizatorilor festiva- 
lului) care ne-a permis să vedem fil- 


Innokenti Smoktunovski sau tulburătorul „Unchi Vania“ 


mele premiate anul acesta la Cannes, 
minus „Johny pleacă la război“, dar 
plus „Sacco si Vanzetti" (balada celor 
doi anarhiști italieni din America 
anilor 1920 împinşi cu perfidie pe 
scaunul electric ca bandiți si nu ca 
revoluționari, film de mare succes 
acolo, la San Sebastian); în afară de 
acest cadou nesperat, numit „sec- 
tia informativă”, concursul propriu- 
zis ne-a hrănit inconsistent cu senti- 
mente duioase, cu sfisieri cáldute, 


40 


cu filme: „bine făcute“ pe dinafară 
și goale pe dinăuntru, cu extazuri 
minore și emoții de cinci minute. 
Miroseam roze de plastic cu spinii 
bonti. Atingeăm suferinti fabricate 
în laborator, Ne cufundam pe zi ce 
trecea într-o lume pisloasă care 
amortiza zgomotele lumii adevărate. 
Lipseau din lumea aceea strigătele 
de revoltă. Mesajele aruncate în 
cosmos. Semnalele de alarmă. Dacă 
ar fi să judecăm „filmul în lume“ după 


Maria Mahor în „Mecanismul interior“ 


Marile probleme 


ale omenirii 


nu zguduie 


(încă) San Sebastian-ul 


Festivalul de la San Sebastan, atunci 
acest film ar avea exact aerul cuiva 
care se plinge de dureri de cap în 
fața unui canceros. Începînd chiar 
cu marele premiu „Scoica de aur“, 
fimul francezului Erich Rohmer, 
„Genunchiul Clarei". Un bărbat de 
35 de ani trezește fără voie dragostea 
unei fete de 16 ani şi este atras, 
tot fără voie, de altă fată de 13 ani 
(mai exact de genunchiul ei. de unde 
și titlul filmului), Clara. O atracţie 
mai curînd estetică decit erotică, 
alimentată și de dezinteresul total 
pe care Clara, îndrăgostită sănătos 
de un frumos băiat de virsta ei, i-l 
arată fără menajamente. Finalmente, 
lucrurile rămîn la locul lor: bărba- 
tul pleacă să se însoare cu femeia pe 
care o iubeşte de cinci ani (deşi nu 
e genul lui, genul lui e Clara), adoles- 
centa îndrăgostită pleacă în vacanţă, 
Clara rămîne să-și aștepte frumosul 
iubit bănuit de infidelitate, totul e 
cum trebuie să fie într-o lume de 
oameni inteligenţi şi sensibili dar 
cu picioarele pe pămînt, tulburati 
pentru o clipă de ó idee si ea tulbure 
de perfecțiune. Frumos, subtil, rafi- 
nat, inteligent, moralizator chiar, 
și inconsistent. Pentru că, la urma 
urmelor, un cineva numit Proust, 
a apucat, înainte de a muri, să vor- 
bească despre subtilitatea relaţiilor 
omeneşti, despre infinita lor fragili- 
tate și interdependentã, la o tensiune 


greu de egalat chiar şi pentru un 
bun cineast ca Erich Rohmer. 

„Mai sări o dată peste băltoacă”, 
al cehului Karel Kachina, „Scoica de 
argint”. Povestea unui copil, care în 
ciuda unei paralizii reușește să-și 
vadă visul cu ochii: să călărească. De 
fapt era un film despre puterea pasi-, 
unii şi miracolul voinței de a ţi-o 
îndeplini. Un film nu lipsit de calt- 
táti dar nici scutit de defecte. Cali- 
tatea principală: umorul. Binecunos- 
cutul umor al lui Kachina. Defectul 
principal, un sentimentalism nu întot- 
deauna intenționat desuet. Totuşi, 
un film care-și merita premiul. 

Altă „Scoică de argint”, filmul 
americanului Robert Mulligan, „Va- 
ra lui '42“. Un bărbat — din nou un 
bărbat — își amintește prima poveste 
de dragoste, petrecută sub semnul 
războiului, Trei adolescenţi tulburati 
de problemele adolescenţei, o vacan- 
tã, o plajă, o căsuţă locuită de o 
frumoasă si tînără femeie care-și 
pierde soțul în război, iubită mai întîi 
în taină şi apoi pe, față, de eroul 
nostru. Scene comice, scene grotești, 
scene tandre, scene frumoase, în 
jurul primei experienţe amoroase, 
Sala s-a amuzat, sala a ris, sala s-a 
înduioșat, Pe urmă am ieșit afară, 
ne-am uitat unii la alții și am ridicat 
din umeri: e; și? 


minore 


Fără acoperire 


Cel mai tare însă ne-a făcut să ridicăm 
din umeri filmul Nadinei Trintignant, «Asta 
li se întimplă numai altora», cu Catherine 
Deneuve şi Marcello Mastrdianni. Poves- 
tea unei perechi de tineri căsătoriti care-si 
pierd copilul, drept care se închid în casă 
şi, într-o atmosferă de mausoleu, cu foto- 
grafiile fetiţei — căci fetiță era — în mărime 
supranaturală agátate pe pereți, cu lumi- 
nări aprinse și draperii negre la fereastră, 
așteaptă să uite sau să moară. O esteti- 
zare a suferinței omeneşti cam indecentă 
și oricum exhibitionistá, împinsă pînă în 
ridicol, adică pină acolo unde suferința 
n-are voie să ajungă. Un film jenant pen- 
tru orice om care are, cit de cit, noțiunea 
durerilor adevărate, care cunoaște, cit de 
cit, treptele suferinței omenești. 

De fapt, senzația generală care se crea 
de la o zi la alta era că cinematograful se 
află într-o mare criză de substanţă. Era ca 
şi cum un fel de caniculă interioară ar fi 
dizolvat toate marile idei ale umanității. 
Era ca şi cum ne-am fi aflat într-o lume cu 
toate marile probleme rezolvate, o lume 
căreia nu-i mai rămîne decit, sau să răs- 
colească memoria micilor experienţe per- 
sonale, sau să se aplece asupra sen- 
zationalului născut din infirmitáti fizice 
sau psihice. N-am văzut de mult atiția 
schizofrenici, infirmi, obsedati, morţi, cri- 
minali, alienati, adunaţi pe timpul totuși 
scurt a numai zece zile de festival. Căci da- 
că nu era vorba de un copil infirm, atunci 
venea «Unman, Wittering si Zigo» (pe care 
toți ne-am străduit să-l traducem pentru 
ca să aflăm finalmente că este vorba de 
trei nume) al englezului John Mackenzie. 
O poveste din secolul XIX despre niște 
colegieni — de altfel foarte dráguti şi 
foarte simpatici — muscati de morbul 
nesupunerii. Si bineînțeles că cel mai dră- 
gut si cel mai simpatic sfirșeşte tragic: 
se sinucide. Dacă rezistam și la aceas- 
tă încercare, atunci apucam să ve- 
dem «Înainte să vină noaptea» al lui 
Claude Chabrol, povestea unui ucigaș 
fără voie. O foarte solidă demonstrație de 
profesionalism, la un pas de un mare film 
pe ideea de crimă și pedeapsă de la 
Dostoievski cetire. Si, cu ultimele forte 
destul de șubrezite de altfel, și cu rábda- 
rea foarte aproape de capátul ei, inghi- 
team povestea unei actrițe schizofrenice, 
«Mecanism interior», al spaniolului Ramon 
Barco, un film încărcat de gratuitáti sen- 
zationale. 


Cu acoperire 


Mai întîi «Carlota», filmul maghiarului 
Pal Sandor. Un film-confruntare între ve- 
chea și noua generaţie de comuniști, 
între trecut si prezent, între generația 
idealurilor si aceea chemată să le pună în 
practică. Un film bun, chiar dacă nu atin- 
gea pragul de sus al producției maghiare 
cunoscute la noi. Apoi era «Bartleby» 
(Mentiune specială), primul film al engle- 
zului Anthony Friedmann, povestea unui 
neadaptabil care-și permite să nu facă 
nimic care să-l înscrie în mecanismul 
ucigător al societății lui. Filmul sucombă 
însă, dintr-o tentatie a unui umor negru 
ridicol şi nu absurd, tentatie de nedepásit 
pentru tinărul regizor englez. Apoi era 
«Cronica unei doamne», al argentinianu- 
lui Raul de la Torre. Cronica unei femei 
din înalta societate argentiniană, care 
încearcă să se sustragă condiției ei socia- 
le. Încercarea eșuează. Eșuează și filmul, 
într-o tratare simplistă, într-o naratie pri- 
mitivă, într-o interpretare de operetă fără 
muzică. Interpreta principală însă a pri- 


mit, spre stupoarea generală, premiul de 
interpretare feminină pe anul acesta. Si, in 
sfirşit, «Brewster McLoud», al america- 
nului Robert Altman. 

Un film despre dorința de evadare 
a tineretului american dintr-o lume 
absurdă, copleșită de absurdul ei. Brews- 
ter McLoud este foarte tinár și vrea 


să zboare. Brewster McLoud este convins 
că într-o zi va reuși să zboare şi se pregă 

tește îndelung pentru acea zi. În jurul lui 
se petrec lucruri ciudate, tot felul de va 

meni mor atinşi de o materie cenușie 
necunoscută, în jurul lui sînt dușmani și 
prieteni; dar și polițiști şi detectivi, care 
se străduiesc să descopere criminalul, 
bănuit a fi însuși Brewster McLoud. Brews- 
ter McLoud încearcă să se salveze, zbu- 
rind ca un nou Icar, dar sub cupola închisă 
a unui circ în care se află toți: prieteni și 
dușmani, polițiști și detectivi. Pe arena 
acestui circ-societate americană, Brews- 
ter McLoud, tinerețe-hăituită, împiedicată 
să fie ea însăși, se va prăbuși ca o uriășă 
pasăre, vinată de toți si nedorită de ni- 
meni... Simbol. Umor. Amor. Science-fic- 
tion. Poliţist. Plus un final fellinian de toa- 
tă frumusețea. De fapt Brewster McLoud 
nu moare ucis de societatea lui, ci de în- 
susi Robert Altman. Moare sufocat de un 
baroc stilistic, moare sufocat de supralici- 
tarea temei, a unei teme care trebuia să fie 
clară ca lumina zilei. Aceeaşi senzație de 
uscăciune, de neputinţă de a spune lu- 


crurilor pe nume, de neputinţă de a numi 
soarele, soare și luna, lună, senzație care 
înrudea întru defect majoritatea filmelor din 
festival. 


Din nou pe pămînt 


Exceptiile de la această uscáciune une- 
ori estetizantă, alteori nici măcar atit, erau, 
în mod ciudat, două filme din «trecutul 
îndepărtat» — dar nelipsite de un anume 
contact subteran cu realitatea contempo- 
rană — şi un scurt metraj spaniol «Stare 
de asediu», de Jaime Châvarri, un micro- 
eseu făcut cu mină sigură și forță artisti- 
că, pe marginea conflictului dintre obliga- 
tia de a continua un mod de existență 
moștenit, si dorința legitimă de a-ți crea 
un altul, propriu tie şi timpului tău. Un 
filmuleţ care a reușit să-mi creeze cit de 
cit o imagine despre ceea ce se cheamă 
cinematografia spaniolă şi posibilitățile 
ei de exprimare la ora actuală. Celelalte 
două excepții erau «Unchiul Vania» (Pre- 
miul special al juriului) şi un film R.F.G,, 
«Brusca inavutire a săracilor din Kom- 
bach» de Volker Schlôndorf. 

«Unchiul Vania», pentru că niciodată 
Cehov nu va reuși să se afle înafara con- 
temporaneitátii unei epoci, dar și pentru 
că ecranizarea lui Andrei Mihalkov-Kon- 
cealovski a ales cu bună ştiinţă şi un fel de 
evlavie, fidelitatea față de spiritul cehovian, 
si nu modernizarea cu orice preț. N-as 


spune că era teatru filmat, pentru că cine- 
matograful era prezent acolo, într-o tulbu- 
rátoare relație timp-spatiu, in plastica 
filmului, în jocul actorilor. Un cinemato- 
graf senzorial, care te făcea să simți 
trecerea unui timp născut mort peste 
oameni născuți ingenunchiati. Un cine- 
matograf care te făcea să vezi cum se 
naște înțelegerea, și apoi revolta, in sufle- 
tul unchiului Vania. În sufletul oricărui 
persecutat. 

«Brusca inavutire a săracilor din Kom- 
bach». Greoi, apăsat, patetic, şi fascinant 
prin forța cu care reușea să vorbească din 
interiorul construcției lui de piatră, despre 
revoltă și represiune, despre reprimati și 
neputinta lor de a-și înțelege starea și de a 
reacționa întru transformarea ei. Pluti- 
sem pină atunci în sferele rarefiate ale 
unei estetism fără obiect precis. Filmul 
acesta, crunt prin refuzul oricărei este- 
tizări, grav si brutal, ne-a coborit pe pă- 
mint. Pe pămîntul cu reprimati şi revoltați. 
Cu răsculați în genunchi și morti în picioa- 
re. Cu dureri grave, aspre și de neinfru- 
musetat. 

Două ore mai tirziu, pe același ecran, 
primeam cadoul de închiderea festivalu- 
lui: «Love Story». Un cadou care a căzut 
puțin în gol. Eram și obosiţi. Eram şi 
puțin trişti. Eram, din nou, flăminzi de 
cinematograf. De cinematograful cu ma- 
juscule. 

Eva SÎRBU 


Jean-Claude Brialy in «Genunchiul Clarei» — Scoica de aur a festivalului 


41 


Shirley MacLaine a devenit în acest an 


autoarea unei cărți de mare succes: 


< 


Vedetă, dansatoare, mihtantă pe tárim social si politic, 


„Sa NU cazi 


de pe munti 


Publhcăm unul dintre cele mai bune capitole 


ale acestui volum autobiografic 


În ultima vreme, din ce în ce mai numeroase sint vedetele ecranului care 
încearcă să cucerească o a doua celebritate prin scris. De la Ingrid Bergman la 
Veronica Lake, de la Lillian Gish la Liz Taylor, editorii sint asaltati cu ofertele 
biografiilor lor, pe care parcă viața însăși le-a romantat Printre ultimele succese 
de librărie din Statele Unite, se numără volumul autobiografic al lui Shirley 
MacLaine, «Să nu cazi de pe munte», publicat în editura new-york-eză 
W.W. Norton. 

Neacceptind niciodată să ducă o viaţă de star hollywoodian ce-și limitează 
existenţa între platouri, piscine și can-can-uri, Shirley MacLaine și-a ales o exis- 
tentã pe măsura femeii moderne care este pe măsura timpului în care trăiește. 

De la triburile Masai din Africa, pe virful munților Himalaia, din Japonia 
in India sau in largul fluviului Mississippi, de la Moscova la Mamaia, Shirley 
MacLaine a fost purtată de curiozitatea ei pătimașă și inteligentă de a cunoaște 
mereu noi realități. Nu odată ea s-a implicat direct în lupta pentru progres a 
oamenilor. În tara ei a luat parte activă la viața politică declarindu-se deschis 
partizana afirmării depline a drepturilor femeii din S.U.A., a militat împotriva 
oricăror discriminări rasiale. In lunile premergătoare presedentiei Kennedy, a 
fost propagandist electoral in slujba partidului democrat. 

Shirley MacLaine relatează această complexă poveste a cărui personaj 
principal este, cu farmec și obiectivitate, cu umor ce adesea devine autoironie, 
cucerindu-ne si prin scris așa cum a făcut-o de fiecare dată pe ecran. 

lată fragmentul în care descrie faptele și emoțiile serii în care a 
să fie vedetă»: 


inceput 


49 


La 9 mai 1954, «The Pajama Game» a 
avut premiera la New York si critica s-a 
arătat încintată atit de spectacol cit si de 
interpreta principală, Carol Haney. Ea fu- 
sese ani de zile asistenta unui maestru 
de balet și iată acum publicul o adoptase, 
se ingrâmádea la ușa teatrului doar s-o 
zărească pe minunata actriță pe care ei o 
descoperiseră «peste noapte». 

Pe atunci eu credeam despre mine că 
nu voi ieși niciodată din rindurile acelea 
mititele care compun un ansamblu de 
balet. Primele patru seri ale spectacolului 
trecură. Încă nu repetasem nici un rol de 
dublură, dar ori de cite ori nu mă aflam 
in scenă, imi atinteam privirile spre Carol, 
incercind să memorez pașii și cuvintele 
rolului ei, chiar dacă eram sigură că nu 
voi avea niciodată nevoie să le cunosc. 
Trecuseră patru seri de la premieră şi 
eram într-o stare de totală deprimare. 

După primul matineu, era într-o miercuri, 
m-am întors acasă să pregătesc prinzul 
pentru Steve. În timp ce mincam a sunat 
telefonul. Era unul dintre producătorii 
spectacolului «Can-Can» care ținea afisul 
pe Broadway de doi ani. Îmi oferea să 
dublez pe prima balerină. L-am rugat 


66 


«talent 


să-mi dea timp de gindire. Pină să termi- 
năm masa, Steve și cu mine am discutat 
propunerea și el era de părere că aici, la 
«Pajama Game», voi mai face — cel puțin 
un an sau doi — figuratie în corpul de 
balet, dupá succesul pe care-l avusese 
Carol. Era mai mult decit imi trebuia. Am 
căzut de acord amindoi să accept propu- 
nerea telefonică, și încă înainte să plec la 
teatru mi-am scris demisia cu intenția 
s-o inaintez chiar în acea seară. Cum se 
făcuse tirziu,am fost nevoită să iau metroul, 
deşi ar fi fost mai bine să merg pe jos, 
după cum s-a dovedit. Metroul s-a defectat 
chiar în tunel și am ajuns la teatru gifiind 
si cu o jumătate de oră intirziere. 

Hal Prince si coproducătorul său, re- 
gregatul Bobby Griffith, patrulau în fața 
intrării actorilor. 

— Unde umbli? s-au repezit ei la mine. 

— Îmi pare tare rău. Metroul s-a defectat, 
dar uite acuma zbor şi într-o clipă sint 
gata. Tot nu apar pină la mijlocul actului |. 

— Asta crezi tu! CAROL ŞI-A SCRIN- 
TIT GLEZNA AZI DUPĂ AMIAZĂ ŞI 
TREBUIE SĂ INTRI ÎN LOCUL EI CHIAR 
ACUM! 

Tineam demisia in mină, care începuse 


să-mi tremure. Am îngrămădit-o repede 
în geantă. Pămintul se invirtea în jurul meu. 
Un gind îngrozitor mă lovi dintr-o dată 
ca un trăznet: am să ratez derby-ul, am 
să ratez derby-ul... 

Derby-ul deschidea actul doi şi era 
punctul maxim al spectacolului. Un număr 
pentru trei: doi băieți si o fată, care cintau 
şi dansau. Rutina cerea ca derby-ul să 
tie cel mai vivace moment si de aceea 
trebuia să sări, să faci piruete, să te dai 
peste cap şi pe deasupra să şi cinti tot 
timpul, cit ținea numărul. 

M-au împins aproape către cabina lui 
Carol. Am rugat pe cineva să-i telefoneze 
lui Steve. Tremuram atit de tare incit nu 
puteam să mă machiez. A trebuit să mă 
machieze altcineva. (Eram sigură că voi 
rata derby-ul),Garderobiera trase fermoa- 
rul costumului din actul intii Voioșie 
generală. Mi se potrivea. Acum era rindul 
pantofilor. Dezastru. Erau mult prea mici 
pentru mine. Am alergat la subsol, unde 
mă imbrácam de obicei, si am căutat pe- 
rechea de teniși negri pe care-i lăsasem 
acolo. Nu prea se potriveau cu rochia. 
Dar dacă publicul se va uita la picioarele 
mele? Voi fi oricum în incurcáturá, așa 
ca i-am incáltat. 

Deasupra mea auzeam spectatorii dind 
din picioare, nerăbdători că nu se ridicase 
cortina. 

John Raitt, cel ce trebuia să fie acum 
partenerul meu, învăța în culise cuvintele 
cintecelor mele, ca să mi le mai poată 
sufla pe parcurs dacă mă împotmoleam. 

Stăteam gata pregătită să intru în scenă, 
în timp ce directorul ieși la rampă și cu 
un gest ceru să se facă liniște. 

— «Doamnelor si domnilor, spuse el, 
direcția regretă că Miss Carol Haney nu 
va juca astăseară. Rolul ei va ti interpretat 
de către o tinără doamnă numită Shirley 
MacLaine. Sperăm ca spectacolul să vă 
placă.» 

Ultimele cuvinte au fost acoperite de un 
ropot de proteste. Multi se ridicau indrep- 
tindu-se către casa de bilete pentru a cere 
banii înapoi. Era un haos general. Hal 
Hastings, dirijorul, se îndreptă spre pupi- 
tru tremurind. Habar n-avea în ce cheie 
cintam sau cel puțin dacă cintam. Dar 
cu un gest hotărit ridică bagheta. Muzican- 
tii isi îndreptară spinárile, si atacară uver- 
tura încercînd să acopere forfota publicu- 
lui nemulțumit. 

Cam pe la mijlocul uverturii Steve apăru. 

mi prinse mina. 

— «Asta ar trebui să-ți fie învățătură 
de minte ca să ai răbdare, imi spuse, şi 
nu uita că cei mai multi nu au astfel de 
şansă o viață întreagă, așa incit pentru 
toți cei ce așteaptă acum ceva de la tine, 
fă tot ce poti!» 

Apoi, urindu-mi tradiționala parolă de 
noroc a actorilor: merde, mă lovi ușor pe 
spate şi o şterse printre spectatori. U- 


«Vreau... 


Shirley cea mare 


vertura s-a terminat. In ultima clipă a 
trebuit să alerg la toaletă, intr-atita eram 
de speriată. 

Cortina s-a ridicat. 

Respirind adinc m-am năpustit drept 
către mijlocul scenei,ca nu care cumva; 
să nu mă nimeresc din greșală pe vechiul 
meu loc. Cu colțul ochiului zăream trupa 
aliniată lateral, privindu-mă. Publicul scoa- 
se un zgomot ciudat. Părea însă că inte- 
lege cum mă simt. Printre ei erau desigur 
și cei mai importanți businessmeni din 
lumea spectacolului care veniseră s-o 
vadă pe Carol și, iată, acum dădeau cu 
ochii de mine. Vocea mea puternică, ră- 
guşită, le răsună deodată în urechi. Strofa 
era menită să provoace risul. Dar nimeni 
nu zimbi. Pe semne că nu așteptasem 
destul. Nu lăsasem pauza necesară. Dacă 
eu eram gata, nu însemna că erau și ei. 
Am încetinit ritmul și curind ne reglasem 
parcă respiratiile. l-am simțit deodată cum 
se relaxează — cu toții — si eu mă linișteam 
parcă odată cu ei. Nimic nu e mai rău 
decit un public care se teme pentru actor. 
Deodată acel flux al comunicării la care 
visasem toată viața mea și-a făcut apariția. 
Nu aplauzele si nici risetele lor mă multu- 
meau; era acel magnetism, acel curent 
care pleacă de la o ființă omenească către 
toate celelalte și se intoarce înapoi, ca o 
pendulă gigantică. Eram în același ritm 
cu publicul, nu mai eram în contratimp. 

Publicul se ridicase în picioare. 

Aplauda, fluiera și imi trimetea sărutări 
cu mina. Simteam că o imensă imbráti- 
şare mă cuprinsese. Ceilalţi interpreţi se 
aliniaseră în semicerc în spatele meu și 
aplaudau. Stăteam acolo singură, în pija- 
maua vărgată negru cu alb. Am făcut 
cîțiva pași către colegi ca să-i fac părtași 
la aplauze. Dar ei se indepártará mai mult, 
ca să mă lase în mijlocul scenei. Mă 
simțeam singură. Cind ai fost ani de zile 


«Só interpretez... 


dansatoare în corpul de balet și ai fost 
antrenată să te simţi doar o rotitá din 
întregul mecanism, esti deprinsă să-ti 
inchini tot talentul unei singure verigi 
din întregul lanț. Nu ești deprinsă să te 
consideri diferită de ceilalți. Dorinţa asta 
te roade poate din cind in cind, dar esti 
obișnuită să-i tii piept. Şi din seara aceea, 
în care mă urcasem pe scenă în «Pajama 
Game»,totul se schimbase. Eram în afara 
acelui lanț. Mă simțeam parcă exclusă, 
singură. 

Stiam că acum mă aștepta mai multă 
muncă, mai multă luptă. Talentul nu este 
altceva decit transpiratie. 

M-am întors în cabină și m-am prăbușit. 
Steve mă aștepta: 

— Acum o să avem mult de muncă. 
În scena betiei din actul II erai complet 
pe dinafară. Astăseară, primul lucru pe 
care-l facem, te duc să te imbàt. Așa ai 
să ști cum te simți cînd esti beat. Era să uit, 
să știi că ai fost grozavă. 

— Adevărat? 

— Pentru ei da. Dar mai ai multe de 
făcut. Abia acum te așteaptă un drum 
greu, greu și lung. 

În seara următoare o înlocuiam pentru 
a doua oară pe Carol. Atunci am intilnit 
un alt bărbat care mi-a schimbat cursul 
vieții. 

— Miss MacLaine, mi se adresă necu- 
noscutul, numele meu este Hal Wallis și 
sint gata să-ți ofer un contract pentru film. 
La Hollywood. 

Venise în culise după spectacol şi mă 
aștepta la ieșirea din cabină. 

— Hal Wallis... 


În fața mea era un bărbat bine îmbrăcat, 
care se vedea a fi ceva mai mult decit 
înstărit, cu silueta puțin încovoiată, cu 
ochii reci, calculati, cu fața ca o pară 
rumenită. 


Stiam că era unul dintre marii producă- 
tori. Dar eu tot n-am putut să joc scena 
lesinului. 


— Dumneata esti cel care face toate 
filmele cu Dean Martin si Jerry Lewis? 
— l-am. întrebat. 


— Da. Și tot eu sint cel care i-a desco- 
perit. 
— Tot dumneata? 


— Da. Şi chiar adineauri te-am desco- 
perit pe dumneata. 

Imi oferea un contract pe timp de şapte 
ani, în care erau menționate o mulțime de 
privilegii, desigur majoritatea fiind de par- 
tea lui. Avea să treacă mult timp pină să 
descopăr că a face film este un proces 
lung, istovitor și mistuitor. Casa ta devine 
un loc neglijabil, locul unde iei în fugă 
masa de seară și te culci. Casa ta cea 
adevărată este cea construită pe platou, 
cu pereți din panel, demontabili, cu cande- 
labre ce alunecă pe fringhie. 


„„ceea ce gindesc și... 


Fișă 
biofilmografică 


e S-a născut la Richmond in 
statul Virginia,la 24 aprilie 1934. 


e Are ochii albaștri, părul ros- 
cat, 188 m înălțime, 56 kg. 


e S-a căsătorit din 1954 cu 
Steve Parker, regizorul ameri- 
can care locuieste in Japonia. 


e În 1956 a născut o fetiță, 
Stephana. 


e Cind avea trei ani, părinţii 
au dus-o, pentru că avea gles- 
nele slabe, la o școală de balet. 


e Timp de 15 ani dansează, 
dansează, dansează. Dar la 18 
ani vrea mai mult decit atit: 

«Vreau să interpretez oameni, 
ceea ce ei gindesc și ceea ce 
simt. lubesc oamenii dar nu 
știu prea mult despre ei. Aș 
vrea să învăţ cum să-i exprim. 
Nu vreau să fiu o păpușă meca- 
nică într-o artă mecanică». 


e A debutat in cinema in 
1954 în regia lui Alfred Hitchcock. 


e A jucat, de atunci, în peste 
30 de filme din care amintim: 
«80 de zile in jurul lumii» cu 
David Niven, «Can Can» cu 
Louis Jourdan, «Apartamentul» 
cu Jack Lemmon, «Gheișa» cu 
Yves Montand, «Doi pe un ba- 
lansoar» cu Robert Mitchum, 

Rols-royce-ul galben» cu Alain 
Delon,«lrma cea dulce» cu Jack 
Lemmon, «Sweet Charity» cu 
John McMartin, «De șapte ori 
femeie» cu Michael Caine, «Cei 
doi asini ai sorei Sara» cu Clint 
Eastwood. 


Lista rămine deschisă... 


. Simt oamenii» 


filmul e o lume, 
lumea e un film 


Un salt cinematografic 


În 1959, la prima sa ediţie, Festivalul 
Internațional de Film de la Moscova 
ăzduia reprezentanți din 42 de țări. 
Ë 1971, la a şaptea ediţie, participau 
71 de țări si reprezentanți ai ONU, 
UNESCO, FIPRESCI, GIS si ai Con- 
siliului internațional al cinematografiei 
şi televiziunii. 


Scott surprinde și vexează 


Actorul George C. Scott, care prin 
refuzul premiului Oscar a surprins 
multă lume (în special lumea cinema- 
tografică, ce consideră acest pre- 
miu drept o consacrare supremă) a 
continuat să surprindă, să vexeze (mai 
ales lumea din Hollywood) cind a 
acceptat premiul Emmy, decernat de 
televiziune, un echivalent T.V. al Osca- 
rului. 


Nu a fost citit 


Eric Segal, scenaristul cel mai citit 
în anul 1971, a declarat că «Poveste de 
dragoste» e departe de a fi cea mai 
bună dintre lucrările sale. «Teza mea 
de doctorat despre Plaut avea o va- 
ioare literară infinit mai mare. Numai 
că nu se ştie, deoarece n-a citit-o 
nimeni». 


Loren-scriitoare 


Sophia Loren vrea să-și demonstreze 
şi aptitudinile... scriitoricești. La sfirşi- 
tul acestui an urmează să apară o 
carte de bucate scrisă de ea, în care 
va da o serie de rețete ieșite din co- 
mun. Loren a specificat că «hrana e 
un factor esențial; este simbolul sigu- 
rantei materiale — mai ales pentru 
oamenii care au răbdat odată de foa- 
me...» 


Restaurant-cinematograf 


O inovatie in Republica Federalá a 
Germaniei: clienţii sălii «Rational» 
din München — sală în care se con- 
sumă între orele 23—4 dimineața nu 
numai spectacole de satiră politică, ci 
si bere și vin — pot comanda un nou 
produs: un film. 18 filme — între care 
Griffith, Méliês, Thomas Ince, vechi 
filme cu Tarzan — stau la dispozitia 
consumatorilor. Initiator al restauran- 
tului-cinema, regizorul Edgar Keitz. 
El a produs gi un film de trei ore jumă- 
tate pe care il «serveste» la localul din 
München. 


Bătrinii devin tineri 


În atelierul de efecte speciale al 
Studiourilor Mosfilm, machiorii se pri- 
cepeau pină acum să «imbătrinească» 
actorul, cu ajutorul unor paste spe- 
ciale. Acum au găsit și sistemul «in- 


tineririi». În mare măsură datorită plas- 
ticii mobile a protezelor și a gurii, 
realizate cu ajutorul stomatologilor. 
lar în materie de peruci, s-a trecut de 
la confecționarea manuală — care 
dura citeva zile — la realizarea meca- 
nică a unei peruci în 30 de minute. 


Concurentã Disney-Mickey Mouse 


In Florida se va deschide un nou 
parc de atracții. Uriașul «Domeniu 
Mickey Mouse», după modelul Dis- 
nay-land-ului californian. Se crede că 
va putea găzdui 10 milioane de vizita- 
tori pe an și va avea de opt ori mai 
multe puncte de atracție decit Disney- 
land. 


Nu! erotismului la Paris 


La Prefectura poliției din Paris se 
iau în momentul de față măsuri ener- 
gice pentru limitarea publicității în 
jurul filmelor erotice. S-au și prevăzut 
sancțiuni penale, irțterzicîndu-se afi- 
șarea panourilor cu imagini erotice, 
în special pe marile artere și pe 
Champs-Elysées. 


Si din nou NU! 


Directorul general al Regiei franceze 
de publicitate, J.C. Servan Schreiber, 
a declarat recent intr-un interviu cá 
«francezul nu apreciază vulgaritatea... 
Vulgaritatea, violenta, ca si erotismul 
impietează asupra publicității, în loc 
s-o sprijine; sint tentative ieftine de a 
comunica cu consumatorii, care — 
după părerea mea — nu au putere de 
influențare... Sintem cu toții de acord 
că nu e cazul să adoptăm sistemele 
de reclamă «å l'americaine», care vă- 
desc un real dispreț față de telespec- 
tatori, nerespectindu-le demnitatea»... 


Sfaturi pentru producători 


«Media de virstă a publicului de azi 
este de 25 de ani, ceea ce e îmbucură- 
tor. Dar e greu să satisfaci acest pu- 
blic, care nu acceptă orice. Tineretul 
vrea o orientare realistă în cinemato- 
grafie. Şi nu o realitate fabricată în 
studio cu mijloace tehnice. Ci un rea- 
lism în atitudinea faţă de viață, o expu- 
nere cinstită a realității. Tematica a 
rămas deci în urmă și trebuie să ajungă 
la aceleași progrese ca tehnica cine- 
matografică». (Extras din «poruncile» 
pe care revista «Cinês d'Orient» nr. 2/ 
1971 considerá cá ar trebui sã le res- 
pecte cu sfințenie producătorii de 
film.) 


Actrita-gazetar 


Numărul unu al revistei «IN», re- 
vistă lunară adresată femeilor, a apărut 
la 1 septembrie 1971. Redactorul șef: 
actrița Jeanne Moreau. 


de trei ori 
Jana Brejchova 


Regizorul cehoslovac Jan Schmidt 
(«Sfirșit de august la hotel Ozon») a 
terminat noul său film, «Arcul reginei 
Dorothea». Este o ecranizare după trei 
povestiri de Vladislav Vancura («Jose- 
fina», «Blanca» și «lsabela») legate între 
ele printr-un comentariu. 

Protagonista celor trei povestiri este 


apreciata actriță pragheză Jana Brejchová, 


Brejchovă a mai interpretat în ultima 
vreme rolurile principale din «Domnilor, 
l-am ucis pe Einstein» de Oldrich Lipsky 
si «Luna de miere diabolică» de Zdenek 
Podalski. 


o ho 
sq č y 
Blanca, Josefina gi Isabela: 
Jana Brejchová 
un nou 


Stanley Kramer 


În timpul filmărilor la «Ghici cine vine 
la cină ?», regretatul Spencer Tracy a spus 
despre regizorul Stanley Kramer: «Încear- 
că mai mult și realizează mai mult decit 
toţi ceilalți din industria cinematografică». 


Eroii filmului 
«Binecuvintate fie animalele si copiii». 


La festivalul de la Moscova din acest an, 
Stanley Kramer și-a prezentat în afara 
concursului ultimul său film: «Binecuvin- 
tate fie animalele și copiii». După ce a 
abordat o serie de teme majore de actua- 
litate. (demascarea segregatiei rasiale, a 
tarelor fascismului, a uneltirilor războini- 
ce), cineastul american investighează de 
data asta psihologia copiilor din Statele 
Unite, frustrarea pe care o resimt o bună 
parte a adolescenților. Cei șase protago- 
niști ai filmului, tinerii Barry Robins, Mike 
Chapin, Marc Vahanian, Darel Glaser, 
Bill Mumy şi Bob Kramer sint actori pro- 
fesionişti, aleși de Kramer după o asiduă 
muncă de selecție. 


cuvinte... 
cuvinte... 


«Un bărbat deștept trebuie să 
se însoare neapărat cu o femeie 
proastă, căci prostiile unei femei 
sărace cu duhul n-a compromit 
decit pe ea, în timp ce, cele ale 
unei femei inteligente îl compromit 
pe soț». (Citat din Talleyrand dat 
de Nina Companeez — scenaristă, 
dialoghistă, monteusă și producă- 
toare.) 


* 


«Dacă m-aş apuca de alt gen, 
publicul nu m-ar crede. Chiar dacă 
aș turna «Cenușăreasa», toată lu- 
mea s-ar apuca să caute unde am 
introdus cadavrul în această po- 
vestire duioasă...» (o spune Alfred 
Hitchcock, el însuși suprasaturat 
de genul în care a devenit specia- 
list necontestat: filmul de groază.) 


* 


Simbolul însuşi al femeii moder- 
ne, Brigitte Bardot, n-are practic 
nici un curs în fața spectatorilor 
egipteni. Proprietarii de cinema- 
tografe din Cairo ezită să distri- 
buie filmele acesteia de teama unei 
căderi comerciale, deoarece «ve- 
deta este mult prea slabă pentru 
gustul spectatorilor noștri»... 


Agentii fiscali apreciază 
scump frumusețea... 


Despre Raquel Welch, actrița — 
idol feminin de export al Statelor 
Unite, se discută veșnic în presă. 
Recent, după ce a divorțat de soțul 
ei, managerul Patrick Curtis, Ra- 
quel Welch a trebuit să-și rezolve 
singură problemele fiscale. Agen- 
ţii fiscali i-au formulat pretențiile 
lor uriașe pe un ton foarte cava- 
leresc: «Frumusețea dumneavoas- 
tră valorează un milion de dolari, 
şi asta dacă apreciem la minimum. 
Totuşi, vă impunem numai cu 
116 000 pe acest an...» 


* 


Culmea snobismului la vedete în 
ultima vreme: să fie subiect de 
parodie în numerele de cabaret. 
Printre capetele de afiş cele mai 
«parodiate»: Marlène Dietrich, Shei- 
la, Juliette Greco, Melina Mercouri, 
Mireille Mathieu. 


«vise de 
dragoste» 


Este titlul unei coproductii sovieto-ma- 
ghiare. Pe ecran lat şi in culori. Realizată 
de Marton Keleti (pe regizorul Keleti l-am 
apreciat cu toții cind am văzut pe ecrane 
«Istoria prostiei mele» cu Rutkay Eva, 
alături de lrina Petrescu). Filmul reinvie 
un fragment din viața compozitorului Franz 
Liszt. In rolul principal, actorul maghiar 
de teatru si cinema, Imre Sinkovic. După 
vechiul film cu Dirk Bogarde, văzut recent 
la T.V., așteptăm cu legitimă curiozitate 
această nouă versiune. 


Un nou film despre Franz Liszt, 


ciné-vérité 


Shakespeare în URSS 


Regizorii Sidney Lumet, Maximilian 
Schell si Laurence Olivier ecranizează 
în prezent operele lui Cehov și Tur- 
gheniev. Întrebati dacă nu e riscant 
să abordeze o atmosferă cu atitea date 
necunoscute pentru ei, au dat în una- 
nimitate următorul contraargument: 
«Ruşii il ecranizează perfect pe Sha- 
kespeare», 

e În 1955, la Cannes, filmul-balet 
«Romeo si Julieta» realizat de Lev 
Arnstan gi Leonid Lavrovski cu Galina 
Ulanova in rolul titular, lua premiul 
pentru cel mai bun film liric, pe lingă 
alte premii internaţionale. 

e În 1955 apărea și «A douăspre- 
zecea noapte» de Jan Fried. 

e in 1956, filmul spectacol «Mult 
zgomot pentru nimic» de Lev Zam- 
kovoi este admirat pe toate meridia- 
nele. 

o Tot în 1956, spectacolul de tele- 
viziune cu «Femeia îndărătnică», rea- 
lizat de Serghei Kolossov, este premiat 
la testivalul de la Monte Carlo pentru 
cea mai bună interpretare feminină a 
rolului «Katharina» (Liudmila Kasat- 
gaz, 

e In 1956 — «Othello» de Serghei 
lutkevici. 

e În 1964 — «Hamlet» de Grigori 


Kozintev (premiat la Veneţia, San Se- 


bastian, Panama, etc.). 


e În 1970 apare «Regele Lear» de 
Grigori Kozintev. 


Creatorul personajului Lear, celebrul actor luri larvet 


Mai adevărat, mult mai adevărat 


O mulțime de pelicule ne-au obiş- 
nuit ca în filme totul să fie mai frumos, 
mai colorat, mai spectaculos decit în 
viață. Eroii iradiază o strălucire pe 
care n-o are omul obișnuit. Simburele 
de aur e spălat de humă, cizelat și 
pus sub reflector. Din pajiști anonime 
se extrage stropul de parfum. 

Am văzut recent «Bătălia pentru 
Neretva» — colosala reconstituire isto- 
rică — de trei ore cinemascopice — a 
marșului nebunesc peste liniile duş- 
mane spre Neretva a partizanilor iugo- 
slavi care tirau și cărau cu ei mii de 
bolnavi, bătrîni, copii. Mars nebunesc 
din punct de vedere logic, pentru că 
inima are rațiuni pe care rațiunea nu 
le cunoaște. E unul din marile filme 
închinate nobletei și eroismului, iar 
cuvintele din colibă, cind se ia hotă- 
rirea pornirii marșului, sint de-a drep- 
tul ináltátoare: «Drumul nostru spre 
dreptate trebuie să fie curat». Am 
avut norocul să-l cunosc si pe eroul — 
nu care a pronunțat aceste cuvinte — 
(de altfel poate sint ale scenaristului) 
dar care le-a realizat. De altfel nu prea 
îi plac vorbele mari și eroice, după 
cum, în definitiv, nici adevăratul filo- 
zof nu e acela care dă lecții de filo- 
zofie. Generalul Stevan Opacic, în 
film numit Stipe, e conducătorul co- 
loanei pe acest drum curat spre Ne- 
retva, el e cel ce a trecut primul podul, 
cu grenadele în dinți. 

Mărturisesc că homo cinemato- 
graphicus din mine a suferit un soc: 
strălucirea eroului real era mult mai 
puternică decit a eroului din film. 
Radia atita bárbátie, hotárire, calm 
încît alături de el te puteai incumeta 


să treci nu numai Neretva, ci şi ocea- 
nele siderale. 

Am cunoscut-o și pe doctorita Ma- 
rija, alcărei nume e unul din leit-moti- 
vele filmului. 

În viață, pe eroina-colonel o cheamă 
Dr. Saşa Bojovic si are cel mai fragil 
şi inocent chip care se poate imagina. 
Cum a putut conduce ea acel uriaș 
spital migrator, cu mii de bolnavi de 
tifos, de ologi, de răniți? Cum a putut 
da ordine cu vocea aceasta blindă? 
Am înțeles abia cînd ne-a dezvăluit 
coșmarul ei — un episod din timpul 
marșului. Pe pod, aproape de țărmul 
salvator, un tînăr, copil aproape, spri- 
jinea un rănit. O femeie căzută în apă 
l-a implorat să o ajute. S-a aplecat, 
a întins mina și a căzut cu rănit cu 
tot. Toti trei s-au înecat sub ochii 
doctoritei, care plinge si acum ca o 
mamă care şi-a văzut murind copiii. 
Scena aceasta nu a fost filmată — au 
existat atitea episoade spectaculoase! 
Dar pentru mine ea reprezintă Neretva, 
după cum femeia aceasta fragilă re- 
prezintă eroismul feminin. 


` 


În multe filme totul e mai specta- 
culos decit în viață — o știe toată lu- 
mea. Şi totuși... 

L-am văzut pe Kirk Douglas în «Eroii 
de la Telemark», un film de ficțiune, 
bazat pe o altă mare bătălie — nu pen- 
tru Neretva, ci pentru apa grea. Film 
bun, scenariu bun, actori — ce să mai 
vorbim... Şi totuși puşi față în față cu 
interpreții anonimi ai acelui genial 
ciné-vérité care e «Bătălia pentru apa 
grea» — şi Kirk Douglas și Richard 


Harris și întregul film se efasează, se 
pierd din amintire. Băieții aceia cam 
spáláciti care au dus cu adevărat bătă- 
lia pentru apa grea nu au — «ah!, 
carura atletică a lui Harris!, ah!, gro- 
pita din bărbie a lui Kirk!» cum ar ofta 
scrisorile unor cinefile. Dar ei s-au 
parașutat cu adevărat in misterul sin- 
geros al liniilor inamice. Ei, ei au aștep- 
tat lungi luni calendaristice — nu cine- 
matografice — în izolarea piscurilor 
albe semnalul de acțiune. Ei, ei au în- 
deplinit — după cel mai inteligent sce- 
nariu real — misiunea care a avut o 


importanță decisivă pentru cistigarea 
războiului. 


x 


În filme, adeseori adevărul e mai 
spectaculos, mai colorat, mai strălu- 
citor ca în viață. Dar, uneori, întîlnirea 
cu eroii reali, care au inspirat filmele — 
e mult mai răscolitoare. Ca și cînd, 
după sucuri colorate, cocteiluri sa- 
vante și parfumuri rafinate, ai desco- 
peri brusc răcoarea apei și aroma fra- 


gilor de munte. 
Maria ALDEA 


Un film închinat noblezii și eroismului 


e RE” w; 
. > sa Ei 


a 


ADE 
xy z 


Mark Donskoi a inceput sà turneze, 
in culori si pe ecran lat, un film despre 
marele cintáret Fiodor Saliapin. «Nu 
va fi un film istoric și nici o prezentare 
biografică. Mă preocupă în primul rînd 
personalitatea artistului, felul cum a 
evoluat şi s-a maturizat Şaliapin în 
contextul social al epocii in care a trăit. 
Astfel, voi izbuti să-i explic talentul, 
datele biografice servindu-mi doar ca 
pretext». 

* 


Sarita Montiel, regina melodramei 
muzicale, turneazá in fine sub indru- 
marea unui regizor prestigios: Juan 
Antonio Bardem («Strada mare», 
«Moartea unui ciclist»). Filmul, tur- 
nat în Spania, se va intitula «Varietăți». 


Irene Papas — frumoasa Elena, 
Vanessa Redgrave — mindra Andro- 
maca, Geneviève Bujold — prevesti- 
toarea Cassandra, Katharine Hep- 
burn — puternica Hecuba — lată un 
mănunchi de actrite de prim rang, re- 
unite de Michael Cacoyannis în filmul 
«Troienele». Un film remarcabil, poe- 
tic, de mare ținută artistică, pe care-l 
așteptăm cu nerăbdare și pe ecranele 
noastre. 

& 


Jan Kacer ne face sá ne gindim 
la Vit Olmer. L-am cunoscut intii ca 
actor. După citeva succese regizorale 
pe scenă și la televiziunea pragheză, 
Jan Kacer turnează acum primul său 
film, «Eu sint cerul». În alb-negru, pe 
ecran normal si cu actorii Lenka Ma- 
choninova, Miluse Vobornikova, Vik- 
tor Sodorma, Iva Vyskocil şi alții. 


Sergio Leone, specialistul wester- 
nurilor — spaghetti, a! imitatiilor sear- 
bede cu dolari în plus și Colt-uri — în- 
tr-adevár in plus — a ajuns la o viziune 
complet opusă și, în fine, realistă. De 
data asta face un film de actualitate: 
«America». O critică acută la adresa 
monstruoasei activități a «sindicatelor 
de gangsteri» din Statele Unite. 


Paul Newman semnează un nou 
film în calitate de regizor: «Zece zile 
care au zguduit lumea» (după cartea 
lui John Reed). Se intenționează ca 
rolul titular să fie încredințat lui Serghei 
Bondarciuk. 

& 


Olivia Hussey (Julieta aleasă de 
Franco Zeffirelli si actuala soție a lui 
Dino Martin — fiul lui Dean) va incarna 
o eroină care apare pentru nu se ştie 
prea exact a cita oară pe ecrane: 
Marguerite Gauthier din «Dama cu 
camelii». Între predecesoare, le nu- 
mim doar pe Sarah Bernhardt și pe 
Greta Garbo. Desigur, regizorul e Zet- 


firelli. 
e@ 


Paul Newman si Lee Marvin tur- 
neazà in peisajul clasic al Arizonei, 
cu pàlàriile clasice de cow-boy, pellcu- 
la «Bani de buzunar». O poveste in 
care doi cowboy constată că ei, cu 


mentalitatea lor, nu au ce căuta în 
contextul bizar al vieții moderne. 


Armen  Dijigarkanian, cunoscut 
actor sovietic (una din realizările 
lui le-am admirat şi noi în «Triun- 
ghiul») turnează în prezent simultan în 
trei filme: în «Pescărușul» (ecranizare 
după Cehov) în al treilea episod din 
«Incoruptibilii» şi în pelicula pe o temă 
contemporană, «Vorbeste-mi despre 
tine». În acelaşi timp, este titularul 
complexului rol Stanley Kovalsky din 
piesa «Un tramvai numit dorință» de 
Tennessee Williams, prezentat pe sce 
na teatrului Mossoviet. 


Alain Delon continuă să fie asal- 
tat de oferte. Nici n-a apucat să termi- 
ne «Văduva Couderc» (cu Simone 
Signoret) și a fost solicitat de Losey 
și Visconti, cei doi regizori-vedetă ai 


anului '71. 
® 


François Truffaut i-a rămas fidel 
autorului său favorit, Henri-Pierre 
Roche (decedat în 1969) ă cărui poves- 
tire a ecranizat-o în «Jules și Jim». A- 
cum a pornit la ecranizarea romanului 
«Cele două englezoaice și continentul», 
al aceluiaşi autor. Caracterizarea tele- 
grafică dată de Truffaut: «Filmul meu 
va prezenta un fel de Proust tinăr care 
se îndrăgostește de Charlotte şi Emily 
Brontê la începutul secolului XX». 


Jane Fonda, care, după cum se ştie, 
desfășoară în Statele Unite o prodi- 
gioasă activitate socială și politică (de- 
spre spectăcolele antimilitariste pe 
care talentata áctritá se luptă si izbu- 
teste să le prezinte în fața unor grupuri 
de militari americani am mai pomenit 
în repetate rinduri în revista noastră) 
continuă, în paralel, să turneze. lat-o 
pe platoul de filmare în rolul principal 
din «Klute», producție Warner Bross. 
Replica i-o dă Donald Sutherland, 
unul din actorii cei mai cotati în pre- 
zent în Statele Unite. Filmul va fi reali- 
zat de Alan Pakula, un producător de- 
venit regizor. 


5 Edo z% 


Jane intr-o pauză de filmare 


forspan 


® «Eolomea», film ştiințifico-fantastic — producție DEFA — prezintă gindu- 


rile și intimplárile prin care trece un robot. Robotul RA-O-560 este protagonistul 
filmului a cărui acțiune se petrece în stația interplanetară «Margot». În alte roluri, 
actorii germani Cox Habbema, Lotsen Kun, Rolf Hoppe, bulgarul Ivan Andonov 


și sovieticul Vsevolod Sanaiev. Regizor: Herman Zschoche. 


è «Insecte gi oameni» este titlul primului film ecologic, realizat de Walon Green. 


În culori. O laborioasă realizare tehnică. Trei camere de luat vederi au reușit 
să surprindă activitatea insectei în interiorul unei flori. Spectatorului i se taie 


răsuflarea si are impresia că asistă la cel mai izbutit science-fiction. 


O «cpilogu! Núrenbergului» este titlul unei noi pelicule poloneze a cărei pre- 


mieră a avut loc recent la Varşovia. Filmul face o analiză critică a Germaniei 


fasciste. 


@ Racheta verde» este titlul unei pelicule noi, realizată în studiourile Lenfilm 


de regizorul Grigori Aronov. Este vorba de aventurile trăite de un grup de copii 
care, în anul asediului de la Leningrad — 1941 — au găsit intimplător o valiză 
Cu cartușe și un aruncător de rachete. 


Rubrica CINERAMA redactată de Laura COSTIN 


bibliorama 


_ 


ME 
X % Yy K a sg 
Pos a vu 


y lui lon Cantacuzino 


În vara acestui an a văzut lumina 
tiparului prima operă colectivă de cer- 
cetare științifică în domeniul studiului 
istoric al cinematografului românesc. 
Rod al unui efort redacțional prestat 
de Editura Academiei în colaborare 
cu lon Cantacuzino, cercetător prin- 
cipal al sectorului de specialitate din 
cadrul Institutului de istoria artei, vo- 
lumul de «Contribuţii» marchează mo- 
mentul de cristalizare a unei concepții 
științifice în abordarea fenomenului 
cinematografic românesc. Succedind 
unor mai vechi inițiative girate de Edi- 
tura Meridiane («Însemnările» lui Jean 
Mihail şi o schiță istorică semnată de 
lon Cantacuzino), volumul de față in- 
troduce în circuitul de referință puncte 
de vedere variate — susținute în cele 
mai multe dintre cazuri de o solidă 
armătură teoretică — într-un domeniu 
de cercetare istoriografică caracteri- 
zat piná nu demult prin penuria infor- 
matiei sau frecvența unor interpretări 
subiective. 

Reţine în mod pozitiv atenția struc- 
tura judicioasa a culegerii, care-l ori- 
entează pe cititor către aspectele esen- 
tiale pe care va trebui să se așeze 
viitoarea «istorie» a cinematografiei 
românești din această perioadă. În 
acest sens lucrarea se deschide cu o 


valoroasă introducere în materie: de 
la fixarea cîtorva repere de «incadrare 
teoretică» și metodologică se trece la 
estimarea raportului dialectic film-so- 
cietate, pentru a se întreprinde apoi 
citeva studii pertinente asupra proble- 
melor pe care le ridică arta regiei și 
interpretării în perioada studiată. Sint 
sesizate apoi citeva din caracterele 
esenţiale ale afirmării genurilor cine- 
matografice, scrutarea unor perspec- 
tive ca si «fixarea» cîtorva detalii isto- 
rice privind introducerea spectacolu- 
lui cinematografic in România. 
Alături de aportul unor oameni de 
cultură interesați în implicațiile teore- 
tice ale fenomenului cinematografic — 
Mihnea Gheorghiu, Silvian losifescu — 
studiile beneficiază de semnătura unor 
cercetători de specialitate: Bujor Ri- 
peanu, Dumitru Fernoagă, Cornel Cris- 
tian, Cristina Corcioveanu, Dan Ma- 
teescu, Manuela Gheorghiu, Ludovic 
lordaky sau criticii și publicistii atașați 
cauzei cercetării istoriografice, D.I. Su- 
chianu, Valentin Silvestru, Al, Raco- 
viceanu, Alice Mănoiu, Mihai Nadin. 


BIBLIOGRAFIE 
INTERNAȚIONALĂ 
CINEMA 1970 


Dind curs unei insarcinári primite 
acum cinci ani în cadrul Federatiei in- 
ternationale a arhivelor de film 
(F.I.A.F.), Arhiva Naţională de Filme 
din București publică în fiecare an o 
«Bibliografie internațională cinema» 
care cuprinde lista completă a tuturor 
cărților de film apărute în lume în 
cursul anului respectiv. Începînd de 
anul trecut, această bibliografie — pu- 
blicată în limbile română și franceză — 
este structurată pe criteriul tematic. 
«Bibliografia 1970» — apărută nu de- 
mult — oferă așadar o imagine cit mai 
completă a efortului editorial mondial 
în materie de cinematografie: cărți de 
teorie generală și estetică, de critică, 
teoria genurilor, teoria si practica rea- 
lizării, biografii, lucrări de istoria și 
psiho-sociologia cinematografului, etc 

Întocmită cu acuratețe științifică si 
tipărită în bune condiţii grafice, lu- 
crarea se bucură de aprecierea cer- 
cetătorilor de specialitate de pretu- 
tindeni. 


Răzvan POPOVICI 


În strada Selari nr. 24, coope- -- ES z x 
rativa MAROCHINERI vă T i i 
prezintă produse pentru voiaj | E tT 
realizate din piele şi materiale š : 
plastice, posete pentru toate B | + 
ocaziile si accesoru mărunte VR. E, ii + 
de marochinárie. e -Wal 


pem a Sg; 
JR 


=” 


RL 


DI 1 f 
prie i 


Apis 


Mis 


La umtatea de marochi- 

nerie din str. Gabroveni nr. 10, 

in zona Curții vechi, găsiți 

modele diverse de marochi-- 

nerie, realizate cu multă mă- 

restrie artistică, posete, cor- 

doane diferite pentru femei 

| [ şi bărbați, articole mărunte 

Adresati-vá magazi- Ji] Li de marochinerie. 
nelor noastre de maro- 

chinerie din str. Selari 
nr. 24 şi str. Gabroveni 
nr. 10, unde gásiti un 
sortiment variat de pro- 
duse de marochinerie. 


imama m a 
QT 


HET 
| 


CINEMA 
Redacția si administraţia: pi 
Prezentarea artistică: ANA MARIA SMIGELSCHI Piaţa Scinteii nr.1—Bucuresti Prezentarea grafică: CORNEL DANELIUC 


Pentru cititorii din străinătate, abonamentele se tac la: 
I E - su Ti | executat la 
Întreprinderea de comerț exterior «Libri», Bucureşti—România Exemplarul 5 lei „rată pete m 


Combinatul naliarafie 


bebo ne Pai `. am da ' y 


În acest Na A: 


5 a socială 


a a W 


> 
e z 
` -A 
: Paço MNP. 
N > 7 
= e e aul 


+ 


ox 


PR 


nr. 10 


Anul IX (106) 


favistă lunara 


de cultură 


cinematogratica 


BUCURESTI-OCTOMBRIE 1971 


CINEMA 


Anul IX, Nr. 10 (106) OCTOMBRIE 1971 
Redactor șef: Ecaterina OPROIU 


` 


Piz raia 

Coperta | Coperta IV 

JULIE CHRISTIE: una din cele mai CORINA CHIRIAC, încă o cintáreatá 

afirmate actrițe ale anului 1971, re- de muzică ușoară pe platourile de 

velatia Festivalului de la Cannes, în filmare. O vom vedea în curind, in 

filmul lui Joseph Losey, «Mesagerul». «Aventuri la Marea Neagră». S 


Foto: WORLD FILM SERVICE LTD Foto: A. MIHAILOPOL 


FILMUL ȘI COMANDA SOCIALĂ 


Editorial: A fi cineast militant 
Sondaj în cine-univers: O artă datată — H. Dona 


Permanente ale filmului românesc: Eroul comunist — Călin Căliman 


IMPERATIVUL REALISMULUI Constiinta artistului 
și 

Actualitatea: Lungul joc al fricii gi al iubirii — Radu Cosagu facerea lumii 

Faţă în față cu Lucian Bratu: Un dialog moral despre «Drum în penumbră» — Valerian Sava 

Un spectator temperat: Magia faptului divers — Teodor Mazilu 

Dezacord: Pe cînd festivalul național de film? — Valentin Silvestru 


OPINII 


Romulus Rusan întreabă: «lubiti filmul, Demostene Botez?» O more 


Film si literatură: Malec cel Mare — Gelu lonescu ia Meet 


PANORAMIC ROMÂNESC 71 


Prim tur de manivelă: Din nou Titus Popovici şi Sergiu Nicolaescu 
Avanpremieră: Din nou despre «Aventuri la Marea Neagră» 
Debuturi: Otilia — Julieta Szônnyi si Felix — Radu Boruzescu 
Atenţie, se filmează: «Pădurea pierdută» de Andrei Blaier 

Ultim tur de manivelă: «intoarcerea fiilor risipitori» de Cornel Todea 
urnalul unui cascador: Cartoanele — Aurel Gruşevski 

ala de cinema: Trăiri și celofan 
Confesiuni: Numai zece procente — lrina Petrescu 
Cronica nespecialistului: «Alas, poor Yorik!» — Mircea Albulescu 
Oaspetii noștri: Liv Ullman (interviu) — Eva Havaş 


«Pădurea pierdută» 
cu Adriana lonescu gi 
Ilarion Ciobanu 


PE ECRANE, FILMUL ROMÂNESC 


M š E Partenerul 
«Fratii» — Cronica de Valerian Sava e caido t 


Despre regie: Savel Stiopul Publicul 
Despre imagine: Mirel Iliegiu 
Pro sau contra?Răzvan Popovici 
Petre Rado 
Alice Mănoiu 
«Asteptarea» — Cronica de Ana Halasz 
Ciobotărașu — Alexandra Bogdan ` 
Despre imagine: Mirel Iliegiu De are 
Pro sau contra? de Petre Rado ae 
Adina Darian 


Al. Racoviceanu 
Documentarul 


PROFIL '71 


Actorii noștri: Emanoil Petruţ — interviu de Eva Sirbu 
Mari actori: De Funès — D.I. Suchianu 


CORESPONDENTE 


Moscova: «Esenin» — Marghit Marinescu Esenin 
Sofia: «Optimism» — Florica Ichim gi 
Hanoi: «A filma = a lupta» — Tran Ngoc Liu dragostea 

Havana: «Maestrul nostru: documentarul» — Octavio Gomez | 
Stockholm: «A ști să trăieşti, talentul suprem» — Bo Widerberg 


Teleeveniment: Să fie neplăcut! — Belphégor 

Telecinemateca: Două filme-eveniment — Adina Darian 

Telesfirsit de săptămînă: Peisaj cu Guliveri — Călin Căliman 

Telesport: Reporterul nu-i magnetofon — Al. Mirodan 

Am reținut: Gyârgy Kovacs Ea 
Pe ecrane: «Voi sări din nou peste băltoace», «Şansa», «Floarea de cactus», «Romanticii», şi 
«Aeroportul», «Cermen», «Omul-orchestră», «Steaua de tinichea» etc. «Floarea de cactus» 


„Libertate înseamnă a înţelege necesitățile societăți si a acționa 


in sensul intereselor societății, ale națiunii tale. 


fii cu adevărat liber !“ 


cin 


Aceasta înseamnă să 


NICOLAE CEAUȘESCU 


din cuvintarea ținută la Plenara lărgită 
a Comitetului Municipal București al Partidului Comunist Român 


a fi 


ast 


militant 


Vá O cinematogratie socia'istá este, ina- 
inte de toate. o artă militantă À fi 
el artă militantă in tara noastră nu 
` PÁ este numai o datorie. Într-un fel. 
este un privilegiu. Nu in toate co!- 
turile pămintului cineastii beneficiază nestinghe- 
riti. ba chiar stimulati, de dreptu! de a se face 
purtătorii de cuvint ai popoarelor din care se 
trag. Cunoastem exemplul unor mari cineasti 
care au trebuit să se exileze din ţările lor. Sint 
tilme care n-au putut fi arătate la ele acasă. pen- 
tru că scoteau la lumină ceea ce trebuia tinut 'a 
întuneric. Cineastul văzuse viaţa cu ochii celor 
mulţi şi oficialitatea acelor ţări nu putea trece 
cu vederea delictul de solidaritate cu poporu 
Cineastul român are și dreptul, are si datoria 
de a privi viaţa prin ochii celor mulţi. Partidul 
ne cere să facem filme care să apere interesele 
poporului nostru, filme în care poporul nostru 
să se recunoască, filme care să arate lumii in- 
tregi, ceea ce noi stim foarte-bine, pentru că 
noi trăim acest adevăr: adevărul că ţara noas- 
tră se află acum in cea mai innoitoare si ma: 
strălucită epocă din istoria sa. Poate vreun ar- 
tist să-şi imagineze o menire mai nobilă? 


Ne înviorează ideea că vom face filme mai 
multe. Filme mai multe inseamnă mai ales o 
imbunatátire de climat. O parte din forte'e 
cinematografiei nu vor mai sta pe tusa meseriei 
lor. Din ce în ce mai mulți oameni care şi-au 
dedicat viaţa meseriei de cineast vor putea 
să-şi veritice vocaţia, să trăiască in conformi- 
tate cu idealul profesional al vieţii lor, adică 
să facă filme, să scrie pentru filme, să regizeze 
filme, să joace în filme. O atmosferă de muncă 
iaborioasă va purifica si climatul cinematogra- 
tiei noastre, care are atita nevoie de purificare 
Oamenii care muncesc nu mai sînt disponibili 


pentru îndeletniciri parazitare. Munca dezvoltă 
sentimentu! responsabilităţii şi breasla noastră 
are nevoie de a cultiva sentimentul responsi 
bilitátii permanent, nu numai în anumite pe- 
rioade, in toate straturile ei. nu numai la 
nivelul «factorilor de decizie», pe tot parcursul 
elaborării unui film, nu numai în clipa vizei 
finale. | 

Ne invioreazá ideea că vom face filme mai 
multe, deși intelegem din capu! locului că nu 
toate filmele acestea vor putea fi la fel de bune 
E firesc. Ceea ce este nu numai firesc, ci si im- 
perios necesar este ca toate filmele pe care le 
vom face,indiferent de gen, să stea sub semnul 
unei conștiințe artistice si cetățenești vii si 
profund responsabile. Or, a fi responsabil 
pentru un cineast înseamnă, credem noi, a in- 
telege — printre altele — că lucrează într-o 
artă în care nu numai beneficiile, ci și preiu- 
diciile pot avea implicaţii incomparabil! mai 
largi si mai profunde decit in oricare altă parte 

A fi responsabil inseamnă deasemeni a in- 
telege că arta militantă inseamnă arta marilor 
emoţii. Filme militante inseamnă filme care 
trezesc si luminează în conștiința mulțimilor 
marile probleme ale existenţei noastre concret- 
istorice. Fără acest larg dialog emotional nu 
poate exista o artă mare. O sală goală nu este 
numai, așa cum s-a vorbit adesea, un esec 
financiar (trebuie să ne preocupe si aceste ese- 
curi, pentru că făcind filme la care nu vin spec- 
tatori, autorul nu-şi cheltuieste onorariul si 
economiile. Aceşti bani nerecuperati ar fi 
putut să fie cheltuiţi cu folos in alte direcţii, 
în bucurii sigure, de pildă in construcţia de 
locuinţe. in locul unei triste pelicule anonime, 
colectivitatea ar fi putut în felu! acesta să imbu- 
nătăţească viaţa a cîtorva zeci de familii, si 
aceasta nu-i poate fi nimănui indiferent, pentru 


că, deşi — știm cu toţii — am inregistrat mari 
succese economice, existenţa foarte multor 
membri ai societăţii noastre nu e incă uşoară 
Putem să ne ingăduim să risipim un cistig pe 
care nu noi l-am produs?) Dar o sală goală nu 
este numai un esec bănesc. O sală goală este si 
un esec ne-bănesc «Nu sint inteles de public 
nu poate fi o lamentatie induiosátoare, ci un 
certificat de paupertate artistică. O asemenea 
afirmaţie se leagă de uha din cele mai págubi- 
toare prejudecăţi care au bintuit cinematogra- 
fia. Această prejudecată impártea autorii in 
cineasti de elită — cu filme de succes de cri- 
tică, si cineasti «de duzină» — cu filme de 
succes de public. Dacă unii critici desconsideră 
succesul de public, cu atit mai rău pentru ei 
Este adevărat că succesul de public nu acoperă 
intotdeauna succesul de critică. Acest fapt face 
parte din realitatea fiecărei arte. dar aspiraţia 
fiecărei arte trebuie să fie aceea de a identitica 
cele două forme de recunoaștere a valorii ar- 
tistice. Istoria filmului si viaţa care ne in- 
conjoará ne-au invátat de altfel demult că, 
in pofida unui anumit decalaj a! iudecăţilor de 
valoare, nu au existat și nu pot exista capo- 
dopere anonime. Noi nu credem și nu putem 
să credem in filmele fără spectatori (ceea ce nu 
inseamnă că toate filmele cu spectatori sint 
marile filme). Nu orice film cu succes de public 
este neapărat un film de mare talent. Dar 
orice film de mare talent este, neapărat, un 
tilm care nu poate să treacă nestiut 

A avea talent inseamnă mai ales a te face 
inteles. inseamnă a influența publicul, nu 
micul public personal, ci «marele public» 
inseamnă a-ţi înțelege epoca și a-i face şi pe 
alţii s-o înţeleagă. 


CINEMA 


CU 


a 


7] 


È 


Id 


nda soc 


A 
É 


filmul si comanda socială 


Ni se mai întimplă să uităm un film sau 
altul, să pierdem din memorie acțiuni cit 
de spectaculoase, dispute dramatice cit 
de incrincenate, situaţii cit de veridice pe 
care ni le-au propus, de-alungul timpului, 
filmele românești. Nu ne referim la acele 
producții pe care le uităm aproape in- 
stantaneu, la ieșirea din sala de spectacol, 
și nici la acelea pe care, vrind-nevrind, 
le risipesc în neant adierile timpului. Dar 
ni se mai întimplă să pierdem din memo- 
rie, nu atit din vina filmelor, cit din vina 
noastră (dacă se poate numi «vină» acest 
atribut atit de omenesc al uitării), acțiuni 
bine inchegate din creaţii valoroase ale 
cinematografiei naționale. Mai greu uităm 
chipul, prezența unor oameni. Impune 
nu numai prezența fizică a unor personaje 
care au izbutit să învingă timpul (prezenţă 
care se identifică, adesea, cu chipul unor 
binecunoscuti actori ai scenei si ai ecra- 
nului) ci, mai alés, prezența lor morală, 
exemplul de viață pe care îl propun prin 
fapta, gindul şi názuintele lor. O secvenţă 
ca aceea din «Lupeni '29», în care Varga — 
Ştefan Ciobotărașu, iese în stradă, în- 
fruntind toate interdicțiile și represiunile 
unei societăți ostile, înaintează calm, căl- 
cind apăsat si cu fruntea sus pe ulița 
principală a Lupenilor, rămine în memo- 
ria noastră ca un simbol fără moarte al 
demnității umane, al eroismului comunist. 


Personajul — exemplu moral 


Citeva din filmele care şi-au propus să 
evoce anii ilegalitátii au izbutit să contu- 
reze astfel de portrete morale, convingă- 
toare îndeosebi prin forța exemplului. 
Individualitáti angajate, eroi comuniști, 
care, în funcţie de sensibilitatea fiecăruia, 
de capacitatea fiecăruia de a se dărui, au 
dovedit o forță lăuntrică de atracţie greu 
de explicat în cuvinte: aceea de a deter- 
mina pe cei din jur să le fie alături. Nu 
numai pentru filmul românesc, astfel de 


reuşite artistice pot echivala cu o pertor- 
mantã. Dacă ne gindim la importantul 
rol educativ al cinematografului (şi nu 
putem să nu ne gindim), să avem în ve- 
dere un fapt — cred — deosebit de semni- 
ficativ: cu cit un personaj izbutește să mo- 
difice mai convingător, mai adevărat desti- 
nul personajelor din jur, cu atit exemplul 
său va acţiona mai firesc, mai eficient 
asupra spectatorului. Or, a reuşi intr-ade- 
văr să contribui, fie şi printr-un singur 
gest moral, la devenirea spirituală a unor 
milioane de spectatori, acest fapt nu este 
deloc de neglijat, vorbește de la sine 
despre puterea și nevoia stringentă de 
adevăr a cinematografului. Exemplul viu 
al unor personaje cinematografice însu- 
fletite de idealurile comuniste și străbă- 
tute de fiorul unor pilduitoare adevăruri 
social-morale, animă, la rindul lui, şi va 
anima, generaţii intregi de spectatori. 
Astfel de personaje, chiar dacă pe răbojul 
producţiei naționale de film au fost în- 
crustate destul de rar, există în creațiile 
cineaștilor noştri, si ni le reamintim in- 
totdeauna cu satisfacție. 


Personajul — vocație spirituală 


Datorită în primul rind unui personaj 
ca Varga, de care aminteam mai sus, 
filmul lui Mircea Drăgan, consacrat grevei 
minerilor din Lupenii anului 29, depăşeşte 
simpla descriere a unui fapt istoric si poate 
acționa asupra conștiinței oamenilor de 
azi cu forța de convingere a unui exemplu 
moral mereu viu. În «Duminică la ora 6», 
film pe care Lucian Pintilie l-a consacrat 
unor episoade din lupta tineretului ute- 
cist, în anii ilegalitátii, convingător este, 
înainte de orice, tipul de eroi propus de 
cineasti (inspirat, desigur, din realitățile 
epocii): personajele principale ale filmu- 
lui, Radu și Anca, fac parte din acea ca- 
tegorie de existență umană dominată de 
vocația unor convingeri înalte. Aici rezidă, 


Mesteru! roiuri'or adevarate 
(Stefan Ciobotarasu in «Aşteptarea») 


PJ 


Eroul 
comunist, 
o preocupare 
esenţială 
a filmului 
românesc 


cred, principala forţă a filmului, de aici 
fascinația exemplului etic pe care pelicula 
o transmite, generos, tineretului de azi. 
Este semnificativ faptul că protagoniștii 
se maturizează, învaţă sá se stăpinească, 
isi înving spaimele sub ochii noștri. Mo- 
dul în care se desfășoară devenirea lor 
umană constituie un alt exemplu moral pe 
care il oferă filmul; dincolo de împrejură- 
rile concrete ale acţiunii (mai puțin sub- 
stantiale citeodată), dincolo de gesturile 
celor doi tineri,simtim permanent atracția 
familiei spirituale din care ei fac parte. 
Prejudecata «eroului fără pete» primeşte, 
în astfel de cazuri, lovituri decisive. 


Personajul — destin uman 


Cinematograful ne-a demonstrat, nu 
o dată, că un destin uman modificat «la 
vedere», in dinamica unor intimplári cu 
valoare de argument (ne gindim, neapă- 
rat, si la argumentele artistice), poate 
constitui un mai bun exemplu moral decit 
prezența pe ecran a unor eroi «perfecţi», 
alcătuiți din citate perfecte, dar fără seva 
unor trăiri autentice. Este foarte firesc să 
fie asa, nici nu poate fi altfel. Oamenii 


Forţa exemplu'u! morai 
„George Motoi in «Serato» 


A 


nu sint şi nu pot fi «albi» din cap pină 
în picioare si, adesea,curátirea de zgură 
constituie un proces complicat de arderi 
interioare. Dacă ne gindim la un film ca 
«Valurile Dunării», al cărui mesaj uman 
a rămas intact și s-a potentat chiar de-a 
lungul anilor, vom putea verifica cu 
promptitudine afirmaţiile de mai sus. În 
cazul unui personaj ca Mihai (unul dintre 
primele «prim-planuri psihologice» pe 
care le-a izbutit cinematografia noastră), 
autorii au gradat cu multă nuanţă evoluția 
eroului, punind in valoare pregnant cali- 
tátile umane care au facilitat transforma- 
rea sa etică. Cel de-al doilea personaj 
important din filmul lui Liviu Ciulei, co- 
munistul Toma, a cărui disciplină inte- 
rioară şi capacitate de acțiune se impun 
atenției, are mai puţină forță de convin- 
gere morală,pentru că universul său inte- 
rior este prospectat mai superficial. Şi 
creaţii ale altor regizori, ca Manole Marcus 
(«Cartierul veseliei», «Străzile au amin- 
tiri», «Canarul și viscolul») sau Francisc 
Munteanu («La patru paşi de infinit»), 
pentru a nu mai aminti decit două nume, 
izbutesc să transmită peste timp mesajul 
unor eroi cáláuziti de nobile țeluri comu- 
niste. Devotamentul unora a mers pină la 
sacrificiul de sine, ecoul exemplului lor 
moral, desigur,este încă viu în spectatori. 


Personajul — exemplu uman 


Am ales intenţionat exemplele din di- 
ferite etape evolutive ale filmului româ- 
nesc tocmai pentru că există o semnifi- 
cativă permanenţă a eroului comunist în 
creaţia cinematografică naţională. Şi dacă 
urmărim de pildă ansamblul filmelor con- 
sacrate evenimentelor insurecției din 
august '44 și primilor ani ai puterii popu- 
lare — indiferent cind au fost produse 
aceste filme — vom putea desprinde o 
suită întreagă de personaje a căror sub- 
stantá umană transmite mesaje pildui- 


filmul si comanda socială 


toare de dăruire, abnegatie și eroism. 
Putem intoarce inapoi filele producției 
naţionale pină la «Mitrea Cocor» şi la 
«Desfășurarea», putem rásfoi filele de- 
ceniului al șaptelea pentru a reintilni filme 
ca «Setea» sau «Cind primăvara e fier- 
binte», «Procesul alb» sau «Străinul», 
"putem să ne oprim la pagini cinemato- 
grafice recente precum «Serata», «Face- 
rea lumii», «Asediul» — din toate aceste 
filme, si din altele, vom reține profiluri 


umane semnificative pentru timpul unor' 


substanţiale și spectaculoase innoiri. Din 


iureșul evenimentelor frămintate ale 
augustului de foc ni se adresează Dumi- 
trana sau Cristea, eroul «seratei», din 
tumultul anilor ce au urmat se desprind, 
prin forța exemplului lor moral, chipuri 
reprezentative de comuniști precum Mitru 
Mot și Ardeleanu, ne atrag atenția pildui- 
toare deveniri morale cum este aceea a 
ţăranului sărac llie Barbu. (Nu intentio- 
năm, in rindurile de față, recapitulări 
exhaustive, inventare, astfel incit oprim 
«listele de nume» aici.) 

Ce a determinat în principal forța de 
convingere a acestor personaje? La 
această intrebare, da, intentionám citeva 
răspunsuri. În cazul unui Mitru Mot, de 
pildă, care parcurge un revelator drum al 
cunoaşterii, înainte de a deveni conştient 
de adevăratul său rol in noua societate, 
asistăm la o revelatoare evoluţie spiri- 
tuală. Am pomenit pină acum de citeva 
ori de forța exemplului. Si vom mai po- 
meni. Pină a deveni el însuși un exemplu 
moral («Setea» mizează, in mare măsură, 
pe relația eroului cu oamenii din jur), 
Mitru Mot — Ilarion Ciobanu — a trecut 
prin «școala» de viață a comunistului 
Ardeleanu — Colea Răutu, un om curajos 
și dirz, bun și încercat cunoscător de 
oameni. Relația dintre cele două perso- 
naje capătă, cum se spune, «cheag» de 
viață, nu rămîne la stadiul declarativ; era 
firesc, in aceste condiţii, ca cele două 
personaje, in ciuda unor schematisme mai 
mult sau mai puţin conjuncturale in por- 
tretizarea lor, să domine — prin prezență 
morală — pelicula. 


Personajul — șablon 


S-a scris mult de-a lungul timpului 
despre calităţile unor filme românești mai 
vechi, in realizarea unor portrete psiholo- 
gice de tipul acelei intreprinse de Paul 
Călinescu în «Desfășurarea», unde llie 
Barbu, eroul lui Preda, parcurge un semni- 


Un semnificativ drum ol demnităţii 
( Colea Răutu în «Desfágurarea») 


Un mesaj rămas intact 
(Liviu Ciulei gi Lazăr Vrabie in «Valurile Dunării») 


Vocatia inaltelor convingeri 


(Irina Petrescu și Dan Nuţu in «Duminică...») 


ficativ drum al demnităţii, al eliberării de 
inertii morale. Nu s-a scris niciodată 
destul, insă, despre șabloanele care au 
minimalizat forța de convingere a multor 
personaje din istoria filmului românesc. 
Despre șablonul «omului cu şapcă», de 
pildă, care apărea la sfirsitul cite unui 
film, așa, ca din senin, pentru a-l aresta 
pe chiabur; despre «patima discursuri- 
lor» care s-a făcut simțită chiar în filmele 
de mare acuratetá psihologică, cum ar fi 
«Comoara din Vadul Vechi»; despre texte- 
le scrise spre a fi citite, și nu vorbite, puse 
in seama unor personaje cu rol major în 


economia conflictului, menite, in intenții, 
să reprezinte noul. 

N-am face aceste mai puţin plăcute 
incursiuni într-un timp cinematografic re- 
volut, dacă filme mai recente nu ne-ar 
trimite gindul într-acolo. Filmul românesc 
s-a eliberat, fapt cert, de tirania unor şa- 
bloane cum sint cele mai sus amintite: 
pe scara maturizárii sale, intervin însă, in 
portretizarea eroilor, schematisme la ră- 
dăcina cărora, undeva departe, intuim 
umbra unor vechi şabloane 

«Facerea lumii», filmul lui Vitanidis, 
este un film cu reale calități. S-a scris 


despre el ca atare. Dar in înfățișarea unuia 
dintre personajele cele mai importante ale 
conflictului, muncitorul tipograf Filipache, 
comunist cu vechi «state de serviciu», nu 
intervin, oare, scăderi de nivel datorate 
tocmai schematizării relaţiilor sale cu 
unele personaje din jur? Nici filmul lui 
Mircea Mureșan, «Asediul», nu este lipsit 
de virtuți în înfățișarea atmosferei tulburi 
şi agitate a primelor luni de după elibe- 
rare. Dar secretarul de partid din film, 
Alexe, al cărui destin dramatic joacă un 
rol important în economia acțiunii, ră- 
mine una dintre cele mai palide prezențe 
umane. Mesajul politic și spiritual al fil- 
mului, în mod inevitabil, are de suferit de 
pe urma acestei carente. 


Unde e personajul-om? 


Prezența eroului comunist în filmele 
inspirate din actualitate trebuie să ne 
preocupe în mod deosebit. Hotărit lucru, 
omul contemporan, în ceea ce are el mai 
caracteristic, ca exponent al unei condiții 
morale superioare, a fost foarte palid in- 
fățișat în filmele noastre. Nu sintem primii 
care constatăm acest decalaj evident între 
personajul uman care ne inconjoará in 
realitatea de fiecare zi, şi peisajul uman 
al filmelor care isi propun să infátiseze 
această realitate. Nu sintem primii care 
subliniem o idee nefructificată încă de 
cineaști;niciodată faptele de eroism n-au 
fost mai profund umane, mai convingă- 
toare ca în zilele noastre. Aceasta, pen- 
tru că semenul nostru, omul contemporan, 
constructor devotat al socialismului, are 
profund înrădăcinată credinţa in ceea ce 
face, este un om al luciditátii, care trece 
prin filtrul gindirii si personalității sale nu 
numai faptele sale spectaculoase, ris- 
cante, de eroism (există atitea și atitea 
astfel de exemple in jur, ajunge să ne 
cunoaştem mai bine unii pe alții), dar și 
cele mai «cotidiene» gesturi ale muncii 
de fiecare zi. Filmul românesc are, în 
acest sens, multe indatoriri incă de im- 
plinit. 

Dintre toate artele, filmul este cel mai 
indicat să opereze în actualitate. Şi to- 
tusi personajele cinematografice inspi- 
rate din realitatea imediată n-au izbutit să 
atingă nivelul de adevăr și forța de exem- 
plu pe care o au multi eroi ai prozei post- 
belice, filmul nostru nu s-a apropiat de 
seva de viață a unor eroi comuniști de 
dimensiunea morală a unui Cerchez din 
«Ziariștii» sau a inui Anghel Dobrian din 
«Stafeta nevăzută», pe care îi are «la 
activ» dramaturgia originală. Rareori, la 
filmele noastre, apare cite o siluetă care 
reține atenţia prin forța exemplului moral: 
un vechi ilegalist in «A fost prietenul 
meu», un inginer dirz și combativ în 
«Subteranul», o «Giocondă» fără suris, 
un bătrin ceferist ajuns la anii pensiei în 
«Asteptarea»... Chiar și atunci cind pro- 
filurile umane devin exemplare (cum se 
întimplă cu eroul acestui din urmă film, 
personaj a cărui existență se confundă în 
mod tulburător și fascinant cu aceea a 
interpretului («mesterul» de neuitat al 
atitor si atitor roluri adevărate, Stefan 
Ciobotărașu), eroii contemporani sint lip- 
siti de dimensiunea unor conflicte speci- 
fic contemporane. Pentru a deveni ade- 
várati și convingători pe ecran, eroii con- 
temporani nu pot fi lipsiți de conflicte 
adevărate de viață, care să lumineze ple- 
nar frămintările lor, poezia si generozita- 
tea lor sufletească. Prea adesea, în fil- 
mele noastre, eroii nu sint altceva decit 
spectatori ai propriilor lor fapte. Prea 
adesea, in filmele noastre, eroii sint doar 
eroi. In lipsa componentelor umane spe- 
cifice oamenilor prezentului socialist, nu 
este de mirare că multe pelicule nu izbu- 
tesc să depăşească stadiul de hibrid. 

Da, prezenţa eroului comunist în fil- 
mele inspirate din actualitate trebuie să 
ne preocupe, pe toți, in mod deosebit. 
Aceasta și datorită faptului că filmul de 
actualitate a fost, este gi va fi intotdeauna 
determinant pentru calitatea de ansamblu 
a oricărei cinematografii... 


Călin CĂLIMAN 


7 


actorii 
noştri 


Autoportret 


Aş putea să incep să mă laud. Car pentru că tot ce-i bun la mine, cunoaș- 
teti, am sã vă spun ceea ce nu cunoaşteţi. Adică, ce e rău: Nu mai sint tinăr. 
Părul mi s-a rărit. Am si riduri. Şi una dintre marile mele supărări este provo- 
cată de Ministerul Industriei Uşoare: nu prea face pantofi 46... Vă dati seama 
poate, cit de greu e să fii tinăr fără să mai fii, să fii un june-prim buclat, cu păr 
din ce in ce mai puțin, să zimbesti, fără ca fața să devină o arătură, să joci 
marea scenă a vieții în pantofi numărul 44... Car eu de mic am învățat să fiu 
disciplinat. Desi cred că n-am ajuns nici azi la acea disciplină pe care gindesc 
că trebuie s-o am. 

Tot de mic mi-a plăcut — şi-mi place încă — să învăţ. Car nu știu de ce, 
si atunci, si acum, am avut si am impresia că n-apuc să aflu cite si cit aş vrea. 

Gindesc mult la ceea ce am de făcut și poate de aceea imi rămine prea 
putin timp să fac tot ce am gindit... 

Sint comod, dar nu din lene, ci din nerăbdare. Plonjez lung, ca să ajung 
cit mai repede pe malul celălalt. Car poate că ceea ce era important, se afla 
pe jumătatea de lac peste care am sărit... 

Toată lumea crede că sint foarte bun. Ce fapt, sint numai foarte egoist. 
Să fac bine e plăcerea mea cea mai mare. Ceci, forma mea de egoism. 

N-am conştiinta harului pe care-l am — dacă-l am — drept care mi se 
intimplã să mă vind şi pe bani mărunți. Deci, nu știu, și probabil n-am să aflu 
niciodată, ce fel de actor sint... 

Am îndoieli de tot felul si in tot ce fac. Chiar si acum, mă indoiesc că-i 
bine că .m-am spus»... 


Emanoil PETRUT 


Partenerul meu 


Elevul Petrut 


principal: 


Tinărul Petrut 


` 


Fişă aproape personală 


e Ziua, luna, anul, locul naşterii: 8 februarie 1932, Mărășești. 

e Copilăria: Școala primară şi liceul le face la Focșani. Cariera 
de actor o începe însă cu mult înainte, încă de la grădiniţă. 

e Prima apariţie în public are loc în biserica din Mărășești, 
unde e pus să spună „Tatăl nostru“, „Toate bátrinele plingeau — 
spune el — iar eu am fost convins că nu pling de ale lor, ci pentru 
felul în care am spus „poezia“. Mai tîrziu, a jucat, ca toţi copiii, 
„teatru la domiciliu“, interpretind tot felul de oameni, dar si 
obiecte. „O dată am fost un dulap — spune — dar n-am jucat 
bine, pentru că la premieră, de emoție n-am putut să scirgii. 

e La Focşani, ca elev, continuă să joace. Trece repede la „ro- 
luri de compoziţie“. 

e La 12 ani face parte dintr-o trupă teatrală de amatori, al 
cărei animator și regizor era judecătorul Gheorghe Ghenuchi 
care, de altfel, îl şi sfătuiește să se facă actor, 

e Adolescenta: joacă, pe scena teatrului „Pastia“ din Focșani, 
Kostea Galuşkin din „O zi de odihnă“ de Kataev si fiul, din „Fiul 
meu“ de Sandor Gérgélly, rol pe care-l juca şi George Vraca, pe 
aceeași scenă, în turneu la Focşani. După un spectacol de la matineu 
în care jucase Emanoil Petrut, George Vraca îl chemă la el şi îl sfá- 
tui, ca şi judecătorul Ghenuchi, să se facă actor. 

e În 1948 este trimis, pe cheltuiala orașului, la lași, la Facul- 
tatea de teatru. După un an, este transferat la Bucureşti, în anul 
II al Institutului de artă cinematografică, pe care-l absolvă în 1953. 

e Debutul: încă din Institut, pe ecran şi pe scenă aproape în 
același timp. Pe ecran, în 1951, în filmul lui Jean Georgescu, „În sat 
la noi“; pe scena Studioului actorului de film „Constantin Nottara“, 
în 1952, în piesa ,Nepotii gornistului", cele trei roluri: Oprea, 
Pintea si Cristea, roluri pentru care primește Premiul de Stat. 

e Maturitatea: după absolvirea Institutului, între 1953—1957, 
joacă pe scena Nottara-ului, dar si pe aceea a Teatrului National 
— unde este și angajat, începînd din 1957. O carieră teatrală de 
18 ani, aproximativ 100 de roluri — cele mai multe principale — 
dintre care: Peer, în „Cei din Dangaard“, de Andersen Nexö; 
Arbore, în „Apus de soare“, de Barbu Delavrancea; Ofiţerul alb, 
în „Tragedia optimistă“, de Visnevski; Nehludov, în „Învierea“, de 
Tolstoi; Torvald, în „Nora“, de Ibsen; Diatlov, în „A treia, Patetica”, 
de Pagodin; Simon Hahava, în „Cercul de cretă caucazian“, de 
Brecht; Răzvan, în „Răzvan şi Vidra“, de B.P. Hașdeu; Slim, în 
„Oameni și șoareci“, de Steinbeck; Paul, în „Al patrulea anotimp“, 
de Horia Lovinescu; Arbure, în „Săptămîna patimilor“, de Paul 
Anghel. 

e Cariera cinematografică: deși începută cu doi ani înaintea 
celei teatrale, cariera cinematografică a lui Emanoil Petrut este 
mai puţin bogată. După „În sat la noi!-du mar urmat doar: „Brigada 
lui Ionuț" — în regia lui Jean Mihail; „Porto-franco“ — în regia lui 
Paul Călinescu; „Secretul cifrului”, „Tudor“ şi „Sărutul“ — în 
regia lui Lucian Bratu; „Merii sălbateci“, — în regia lui Alecu Croi- 
toru; „Amintiri din copilărie“ şi „Tinerețe fără bătrînețe“ — în 
regia Elisabetei Bostan; „Bătălia pentru Roma“ — în regia lui Ro- 
bert Siodmak; „Răpirea fecioarelor” şi „Răzbunarea haiducilor“ 
— în regia lui Dinu Cocea; „Frații“ — în regia lui Gică Gheorghe 
şi Mircea Moldovan. i 

— 13 filme in 20 de ani, e mult sau puțin, Emanoil Petrut? 
— Intotdeauna e loc de mai mult... Şi de mai bine... 


PUBLICUL 


Debutantul Petru: e 


Partenerul meu.. 


— Stimate Emanoil Petrut, te nu- 
meri printre puținii actori care au 
fäcut Institutul de artă cinemato- 
grafică, care s-au pregătit să devină 
în primul rînd actori de film. Asta 
presupune că iubeşti filmul. 


— Am simțit întotdeauna nevoia 
să rămînă ceva după mine, iar fil- 
mul imi- oferă posibilitatea asta. 


— Numai pentru atit? 


— Nu. Esentialul a fost și este 
pasiunea. Pasiunea de a spune mai 
mult decit se poate spune prin re- 
plici. 

N 

— Presupun că ti-au rămas foarte 

multe lucruri nespuse încă. 


— N-am spus — pentru că, nu 
mi s-a cerut — tot ce e mai puţin la 
suprafață si mai mult înăuntrul meu, 
Pentru că cei care fixează distribu- 
tile nu știu încă să scormonească 
sub ceea ce actorul — care e și el 
om — are dincolo de ceda ce se 
vede. Există o stereotipie de viziune 
regizorală care te fixează pe un anume 
tip; și pe urmă, cînd ajungi să faci, 
din întîmplare, altceva, să zicem un 
rol ca cel din „Fraţii”, îi apucă mi- 
rarea, 


— Ce crezi că ar descoperi un 
ochi care te-ar privi cu mai multă 
atenție? 


Actorul Emanoil Petrut 


— Tocmai ceea ce arată mai bine 
la mine; 


— Adică? 


— Puterea de transpunere şi viri- 
litatea şpirituală. 


— Nu te-ai întilnit niciodată cu 
un personaj care să-ți permită să 
te arăţi si asa? 


£ În “toate personajele am scos 
cîte puţin la iveală și din ceea ce nu 
mi se cerea să arăt. Poate.de aceea 
eroii mei nu se usucă niciodată. 
Trunchiul lor dă lăstari. 


— O întrebare stupidă de tip 


„pe cine iubeşti mai mult?": ce 
ti se pare mai important — să faci 
film sau să joci pe scenă? 


— Idealul ar fi să fiu pe scenă în 
timp- ce la Patria! e în premieră 
filmul pe care-l visez demult. 


— Si cum arată filmul acela? 


o 

— Un film în care personajul meu 
să fie, de la început pînă la sfîrșit, 
alt „același personaj”. Să pară rău 
şi să fie bun, să zici că-i bun şi să fie 
intrigant, să-l accepti ca intrigant 
și să-l descoperi candid, să fie candid 
ca un copil și, în fond, bătrîn ca pă- 
mîntul, să fie iubit din ură si urit 
din dragoste, să fie laș din prea mult 
curaj si dur din prea multă blîndețe, 
să fie cu capul în nori, pentru că 
merge pe pămînt, să fie senin din 
prea mare disperare si, paradoxal, | 
să fie un erou din zilele noastre. 


— Ce fel de actor crezi că eşti? 


— Născut iar nu făcut. Și în orice 
caz mai complex decît iti închipui, 
şi din pricina asta am si complexe. 


— Născut iar nu făcut, asta ar 
fi egal cu: cred în talent. 


— Nu cred decît în talent. 
— Ce definiţie ai da talentului? 


— Puterea de a reprezenta o 
galaxie, individualizind fiecare stea. 


— Şi ce crezi despre ceea ce se poate 
învăța de la alţii, întru desăvirşirea 
talentului? 

— De la regizori’ înveți ce nu 
trebuie să faci, de la spectator 
înveți ce”trebuie să faci. Receptivi 
tatea asta împărțită, dublată de 
străduință si renuntári duce la desă- 
virsirea talentului, 


— Înseamnă că pui mare preţ 
pe aprecierea publicului. 


— Pentru mine el este marele 
examinator. Fără public n-ar exista 
artă, n-ar exista actori, n-ar exista 
succes. 


— Crezi în succes? 


— Este singura posibilitate de 
înțelegere cu partenerul meu prin- 
cipal: publicul. 


— Ce mai socotesti foarte impor- 
tant pentru un actor? 


— Fiind foarte sigur de el, 'să se 
îndoiască veşnic. Fiind puternic, 
să-şi cunoască slăbiciunile. Fiind foar- 
te sensibil, să nu-l doară prima lo- 
vitură. Fiind invulnerabil, să-şi afle 
călctiul lui Achille. Si dacă toate 
aceste lucruri foarte importante 
nu le ai din naştere, nu-i nimic, ele 
se învaţă... 


— Ce alte calităţi se mai cer unui 
actor dincolo de talent? 


— Toate, dar mai ales aceea de a 
şti să facă din calităţi, defecte de 
calitate, atunci cînd e nevoie. 


— Spune-mi, Emanoil Petrut, ti-ar 
place să-ţi începi cariera, azi, ca 
„tinăr actor"? 


— Da. Pentru că mi-ar place să 
fiu, cum spui, „tînăr actor” într-o 
cinematografie matură (sic). Ar fi 
mult mai comod. 


— Dar regizor? Te-ai gindit vre- 
odată ce-ar fi dacă ai face film? 


— Şi nu o dată. Mi-ar place foarte 
mult. Poate că așa m-aș descoperi 
ca interpret al acelui rol de care-ţi 
vorbeam. Deşi, mi-e teamă că și 
eu aș fi subiectiv şi as distribui pe 
altcineva. 


— ȘI tu, Brutus? 


— Si eu, 


Eva SÎRBU 


9 


sa 


E TREs 


— 


„Pămintul | 
și șarpele 


Scenariul : G.  lonescu-Slavomir 
Popovici; Regia: Slavomir Popo- 
vici; Imaginea : Vasile Minásti- 
reanu, C. lonescu — Tonciu. 


Încă o dată, Slavomir Popovici 
face dovada unor virtuţi cinema- 
tografice ieşite din comun. De 
data aceasta, investigind (impre 
ună cu cîţiva colaboratori care 
i-au devenit familiari: Gabriela 
lonescu, V. Minăstireanu, C. lo- 
nescu-Tonciu) universul generos 
în sugestii al ornamentelor po- 
pulare, regizorul desprinde sem- 
mficatiii de rară spectaculozitate. 
Ideile. sale au intensităţi solare. 
Ë preocupă în mod special doar 
două din reprezentările plas- 
tice foarte frecvente în ornamen- 
tatie populară: pămîntul și sar- 

ele. Tot ceca ce filmează vine în 
sprijinul demonstraţie! sale. Ni- 
mic nu este gratuit, Nimic nu este 
de prisos. Brazdele de pe fote, 
de pe covoare, de pe stergare 
transmit sentimentul pămîntului 
Șarpele care susține pridvorul 
unor vechi case țărănești este 
un simbol percutant al trecerii 
timpului. Şi timpul trece pe 
nesimţite în filmul său: nașterea, 
vremea puterii, vîrsta înțelepciunii 
au, fiecare, semne caracteristice 
Da, vedem si simţim cum virstele 
aduc necuprinsul în ocolul gos 
podăriilor ţărăneşti... Da, vedem 
si simțim că data nașterii este mai 
tînără cu milenii decit mesajul 
semnelor... Da, vedem şi simțim 
glasul timpului, desluşind cu ve- 
neratie pilde de demult, despre 
bine si rău, pe pămîntul ars al 
ulcioarelor de nuntă... Da, vedem 
si simţim în şarpele de pe bita 
care sprijină bătrineţile un sim 
bol al înțelepciunii.. Graiul sem- 
nelor se inmulteste -mereu, cu 
spuse noi. Cuvintele fitmului 
își au, fiecare, rostul lor. Căutate 
cu grijă, ele nu rămîn „căutate“. 
Se găsesc mereu pe sine. Si gă- 
sesc mereu drumul spre noi. 


Visele 
copilăriei 
Scenariul și regia: Jean Petrovici 


maginea: Gheorghe Petre. Comen- 
toriul: Eva Sirbu 


Salutăm reîntoarcerea lui Jean 
Petrovici la „uneltele dintii".Cele 
mai bune filme ale sale au fost 
consacrate unor pasiuni. Pasiu- 
nile unor oameni obișnuiți. Au 
trecut multi ani de cind a consem- 
nat pe peliculă portretul revizo- 
rului. de cale ferată dintr-un 
canton „uitat”, chipul meteorolo- 
gutui de pe: „Omul“, “profilul 
spiritual al învățătoarei de la 
Meri, existenţa insolitá a unui 
ingenios constructor de zmee. 
Nu i-am uitat eceste filme. 


Le-am dus dorul» Îi regăsim 
pe regizor, mai „în formă“ decît 
oricind, în „Virstele copilăriei”, 
printre cei 70 de visători între 
4 şi 14 ani ai cercului de pictură 
din comuna Vultureşti, alături 
de inimosul învăţător al acestora, 
lon Mărgescu. Desenele copiilor 
sînt mici tratate de fantezie si 
ingeniozitate. Dar filmul nu tră- 
ieste numai prin forta desenelor. 
Trăiește prin forta filmului. S-a 
simţit foarte în largul lui, regizo- 
rul, acolo; printre copiii cufun- 
daţi pînă-n coate în borcănaşele 
cu vopsele. Se simte aceasta per- 
manent. Din modul în care le-a 
intuit inocenta viselor... Din mo- 
dul în care i-a însoţit în aventura 
desenelor, printre case şi pomi, 
şi flori, printre oamenii cu frun- 
ze, cu flori si rădăcini... Din mo- 
dul în care i-a însoţit în călători- 
ile lor cosmice, acolo unde se 
poate ajunge si cu o glastră, 
si de unde se poate reveni ce o 
scară... Comentariul Evei Sîrbu 
este strălucit. 


Ceasornicul 
universului 


— alee 
Scenariul și regia: Zoltan Terner; 
Imaginea: Claudiu Soltescu. 


Zoltan Terner şi Claudiu Sol- 
tescu ne propun un joc de um- 
bre şi lumini de-a ipotezele cos- 
mologice. intrăm în oc şi jocul 
ne prinde, pentru că autorii ţin 
să ne trezească interesul. Nu nu- 
mai prin ipotezele propuse — 
dilatarea și comprimarea univer- 
sului, timpu! zero, întîlnirea 
dintre timpul plus si timpul minus 
ci, îndeosebi, prin forta asoci- 
atilor vizuale. Realizatorii gin- 
desc, parcă, „la vedere“, le sim- 
tim plăcerea deducţiilor. Jocul 
ne- prinde, plastica imaginilor 
devine adesea captivantă. Printre 
atîtea vise și himere, însă, ris- 
căm sá ne rătăcim, 


Omagiu 


Scenariul si regia : Erich Nuss- 
baum; Imaginea : C. lonescu — 
Tonciu; Comentariul: lon Frun- 
zetti. 


T 


Fiimată- de Erich Nussbaum, 
expoziţia omagială de pictură si 
sculptură, dedicată  semicente- 
narului Partidului, îşi eviden- 
tiazá pregnant principalele re- 
surse de frumuseţe, Comentariul 
lui -lon Frunzetti doct și documen- 
tət este prea general însă, prea 
abstract în raport cu concretețaza 
imaginilor. - Simţim un hiatus. 
L-am fi dorit, parcă, mai perso- 
nal. pe- autorul comentariului, 
aşa cum ne-a dovedit de atitea 
ori că poate fi, Oricum, filmul 
reține atenția prin ritmul de 
montaj, prin imagini reprezen- 


` pe ecrane 
filmul românesc 
DJi ua 


tative. Autorii s-au dovedit in- 
spirati în selecția efectuată, 


Sugestie 
și psihoterapie 
Scenariul si regia: Paul Cojocaru; 


Imaginea : Laurenţiu Mărculescu 


film științific interesant 
ca tematică, despre utilizarea 
hipnozei în scopuri terapeutice, 
despre stadiul actual al cerce- 
tárilor întreprinse (Ja noi) în acest 
domeniu, Filmul urmează o sche- 
mă cunostutã: puţină istorie, 
citeva experiențe, cîteva decla- 
ratii. Regizorul Paul Cojocaru nu 
vădește suficientă personalitate 
în ordonarea unui bun material 
filmat, 


O vacanță 
surpriză 


Scenariul și regia: Paul Orza; 
Imaginea : Milutin Obradovici 


Surpriza principală este con- 
stituită de prezența regizorului 
Octav lonitá în ‘calitate de... 
actor. Realizatorii peliculei (la 
cererea Centrocoopului) au urmat 
un frumos itinerar din Nordul 
Moldovei, cu spectaculoase peisaje 
şi monumente arhitectonice, fără 
a avea răgazul să se oprească mai 
mult într-un loc sau altul, pe 
principiul (comandat?): un cam- 
ping, încă un camping, o manăs- 
tire, altă mănăstire, un castron 
cu cas... 

Călin CĂLIMAN 


„SAHIA* PRODUCE: 


FILME SOCIALE: 


„Două cetăţi“ 


La 6 august 1959, în timp ce 
se săpa temelia noilor blocuri 
din Piaţa Ovidiu din Constanţa, 
o lovitură de tirnácop a dat la 
iveală prima dală din mozaicul 
vechii cetăţi Tomis, De la acea 
dată încoace, fiecare lovitură de 
tirnăcop dată pentru construirea 
noului oraş aducea la lumină alte 
vestigii ale cetăţii Tomis, începînd 
cu basilica și sfirşind cu depozi- 
tul celor 24 de statui. Edilii ora- 
şului și constructorii s-au aflat 
în faţa unei dileme ce părea de 
nerezo!vat: să construiască fața 
noului oraș sacrificind vechea 
cetate, sau să scoată la lumină 


FILME DECARTA: 


vechea cetate, sacrificind inte- 
resele și necesităţile locuitorilor 
ei de azi. În cele din urmă s-au 
găsit soluții — ridicarea” blocu- 
rilor pe piloni este una dintre 
ele — pentru ca nici prezentul 
să nu sufere, nici trecutul să nu 
fie distrus. Asa se face că azi, 
aceeași lovitură de tirnácop con- 
struiește noua Constantã și res- 
taurează vechiul Tomis. 

Regizorul Titus Mesaroş a con- 
semnat această dublă istorie, în 
filmul său, „Două cetăţi”, film 
care asteaptá să fie prezentat 
pe ecranele: noastre. 


„Magdalena Popa“ 


De 7 ani regizoarea Florica 
Holban urmăreşte evoluţiile ba- 
lerinei Magdalena Popa. Rezul- 
tatul: un film-portret, exemplu 
de geniu şi muncă asiduă (carac- 
terizarea îi aparţine regizoarei). 
aflat la ora actuală în lucru, Fil- 


FILME DE ŞTIINŢĂ: 


mul va prezenta secvenţe din 
7 spectacole susținute pe scenele 
noastre, dar şi din spectacole pre- 
zentate peste graniţă, dar și mo- 
mente de pregătire. înregistrate 
în sălile de studiu. Totul în 10 
minute şi pe peliculă color. 


„Delta necunoscută“ 


Cele 13 filme a cite 26 ce mi- 


nute fiecare, care alcătuiesc se- 
rialul „Delta necunoscută”, se- 
rial pentru televiziunea în culori, 
contractat cu D.D,F.-ul de către 
casele de lilme „Beta-Film” din 
Republica Federală a Germaniei 
şi „Corona-Film” din Italia, au 
fost terminate. Șase dintre ele 
au fost realizate de ton Bostan, 
două de Ladislau Karda și cinci 
de Dona Barta, Cei trei regi- 


zori s-au străduit să cuprindă 
Delta sub toate aspectele ei — 
de la ce! social la cel de interes 
științific — de la viața oamenilor 
la viața microorganismelor. Doi 
ani şi jumătate de muncă intensă 
al căror rezultat s-ar putea să 
ne rămină necunoscut; filmele 
depăşesc baremul de durată sta- 
biltt pentru scurtmetraje la ma- 
ximum de 15 minute. 
Poate se face o excepție... 
E. S 


yas Pa” dd = 3 ; + “e L- Ea 


i ARD 


= 


D 


TIR a = CARI = A 2 `= 2 Ts + 
E aa co mp DU ic s C 


r 


x, 


_—— = 
ESSE E FE 


filmul românesc 


TRT ERDHI 


în) ae tal Shi 


Într-un interviu publicat la sfir- 
situ! turnării filmului, regizorul Mir- 
cea Moldovan, întrebat ce își doreşte 
cel mai mult, răspundea: un debut. 
Dar să nu luăm nici modestia prea în 
serios. Adevărul e că Mircea Mol- 
dovan şi-a consumat debutul (sem- 
nînd pe un generic foarte complicat 
împreună cu  co-regizorul Gică 
Gheorghe şi cu un director artis- 
tic — Gheorghe Vitanidis). Mai mult, 
după părerea mea, acest debut este 
mai edificator decit multe din pu- 


tinele debuturi ale ultimilor ani. . 


Am spus „cel mai edificator“ — nu 
„cel mai promițător“, Fiindcă există 
debuturi care promit (unui ochi 
avizat sau cel puţin dispus la iluzii) 
totul, deși momentan, ele în sine, 
nu reprezintă nimic. Filmul „Fraţii“ 
nu face însă parte din acestea. El 
ne tulbură mai puțin cu promisiu- 
nile nebulos sau sofisticat-naive, în 
schimb ne oferă mai multe date 
limpezi şi certe, . 

Este, în primul rînd, o percepere 
sensibilă a realului, în unghiulaţii 
şi compoziţii care disimulează pre- 
zenta aparatului: imaginea ulitei de- 
zordonat-animate, în care mişună 
zgomotos si natural, sub lumina 
„difuză a dimineţii, oameni și patru- 
pede, fețe bărbierite sau nebărbie- 
rite, sculptate de agitația grijilor 
zilnice sau împietrite în cele perma- 
nente, o costumatie deja purtată şi 
firesc purtată (costumele naţionale 
au fost lăsate bătrînilor — azi pen- 
sionari — care le arborează cu cuve- 
nita solemnitate, în zilele de sărbă- 
toare), întregul amestec colorat de 
recuzită locală — autobuz și docar, 
tractoare şi oameni călări, camioane 
şi biciclişti, combine şi străbunele 
coase, seceri, furci, sape, televizorul 
şi fintina veche, cu ciutura roasă, 

Este, apoi, sugestia discretă a 
unui senzualism rustic, autentic (aici 
aparatul îşi modulează participarea, 
imaginea devine evanescentă), un 
senzualism încărcat de patimă, ca 
al femeii care şi-a așteptat bărbatul 
de la închisoare — sau inocent, pre- 
cum al fetelor care au revelația 
colectivă a dessous-urilor de nylon 
şi se scaldă în riu — dar nu într-un 
peisaj clasic, ci lingă podul din mijlo- 
cul satului, 

Eroul e un fel de haiduc atempo- 
ral si inoportun care, întors de la 
npirnaie”, recunoaște şi se laudă în 
gura mare, la cîrciuma din sat, că 
a furat — „dar pentru doamna mea!“, 
Fapt absolut uimitor, oamenii vor- 
besc omeneste gi în acord cu locul se 
exprimă verde, fără a fi prea neaoşi, 
dar nici triviali. („Vacile nu zbiară 
— numai tincii zbiará si femeile, 


ştii tu cînd“), Vorbirea, ca în orice 
lucrare despre țărani care se respec- 
tă, trece în fixatii lexicale, iar formu- 
lele verbale trimit la rîndul lor 
la o stare de fapt latentă în revela- 
tia foarte specifică a unui: univers 
nou. 

Evident, nu de puţine ori, mai 
ales la început, filmul, şi în primul 
rînd scenariul, fac impresia unei 
cunoașteri mai mult reportericesti 
a satului dintr-o primă descindere. 
Unghiul de observaţie este acela al 
uliței, cu puţine incursiuni într-o 
curte sau alta, la niscaiva ședințe 
sau la inevitabila cramă, pe unde trec 
şi inspectorii veniţi de la centru. 
Dar ochiul reporterului este viu gi 
intuiţiile sale, uneori fulgurante. 
Ele compun, finalmente, o reţea 
densă de sugestii, în care se încurcă 
destule convenţii stridente gi rezi- 
duuri ale inexperientei cineastilor 
(vezi vorbirea ţăranilor în ședințe, 
vezi întregul fir cu inspecția inopi- 
natã), echilibrate însă şi, pînă la 
urmă, dominate de unda de adevăr, 
de vibrația dramatică sau lirică a 
altor momente. 

impun, îndeosebi, vitalitatea ti- 
pologiei și precizia distribuției, nu 
numai pentru rolurile principale 
(Emanoil Petrut compune primul 
său personaj contemporan memora- 
bil), dar şi pentru figurile de plan 
secund (iată, de pildă, agronomul 
tînăr — intelectual asimilat — o gri- 
masă învinsă pe figura aspritã, 
taciturn dar brusc familiar, privirea 
dură sub pleşuvia precoce, vorbind 
despre soare si vint). Nu lipsește 
un anumit simț al paradoxului: 
ţăranii în faţa televizorului, in noap- 
tea primei debarcări pe lună, Dar 
importantă aici nu e poanta de efect 
reportericesc, ci vocaţia neîndoiel- 
nică a autorilor de a face cadrul să 
trăiască şi secvența să respire, atît 
plastic (luna e văzută în paralel la 
televizor in  plan-detaliu, dar şi 
printre ramuri), cît și prin dimen- 
siunile gîndului sugerate cu o re- 
marcabilă finete si economie de 
mijloace. În faţa ecranului lunar şi 
a aventurii cosmice, dramele umane 
terestre continuă: bátrinul imobili- 
zat întreabă de fiul său rătăcitor, 
tînăra doctoriţă e între două chemări 
de dragoste. Aici şi în alte asemenea 
momente — mai mult decît în tri- 
miterile la context — ni se pare 
acest debut revelator si prețios. 

Filmul îşi propune prea multe 
ta să-şi poată realiza toate inten- 
tile: vrea si un portret de prese- 
dinte, nu lipsesc membrii consi- 
liului, doctor există, agronom există, 
pensionari avem, tineri  recalci- 


tranti sînt, problemele economico- 
organizatorice se discută... Ochiul 
reporterului a cules, din treacăt, 
enorm, probabil şi în contul filme- 
lor care au lipsit pînă acum în această 
zonă tematică si tinind seama de 
faptul că încă sîntem la nivelul uni- 
catelor atotcuprinzátoare. Nu avem 
decit o șansă: ca asemenea filme cu 
mai puţine probleme pe agendă, 
să se facă des, multe, iar regizorii 
— mai ales aceia cu vocaţia demon- 
strată — să filmeze continuu. 


Valerian SAVA 


Pro sau: Contra? 


Lásind la o parte discutia despre 
caracterul debutului: „e edificator“? 
„e promiţător“? (eu cred că filmul 
„Fraţii“ marchează si un debut 
edificator — în sensul că nu ne lasă 
incertitudini asupra vocației regizo- 
rului şi un debut promiţător, pentru 
că ne edifică într-o direcție optimistă. 
După acest film, da, îl vom aştepta 
pe Mircea Moldovan cu interes. El 
se dovedeşte incontestabil un talent 
şi curiozitatea ne-a fost trezită: cum 
se va dezvolta acest talent în viitor? 
Cum îşi va onora promisiunile pe 
care cu voia sau fără voia lui ni le 
face în filmul „Fraţii — iată între- 
bări care ne vor urmări pînă la 
proxima lui producţie, 

Las la o parte și procentul de arti- 
ficialitote care există în unele scene 
(mai puțin decit în multe filme ro- 
mánesti) dar există. Există în scena 
moartea tatălui. E o moarte teatrală 
cu replici rotunde, rostite frumos, 
cu acele „replici finale“ pe care ac- 
torul le spune co să iasă din scenă, 
aici din scena vieții, dor deşi lumea 
e o scenă, şi deși natura imită arta, 
asa se duc semenii noștri dintre noi? 
Cu pletele căzînd frumos pe umeri, 
cu surisuri fotogenice şi cu „replici“, 
Există un coeficient de „făcut“ şi lo 
şedinţă unde oamenii nu prea vor- 
besc normal. Există un coeficient 


de falsitote si la unele personaje 
(mai ales la soția, din film, a lui 
Emonoil Petrut, Tinăra actriţă are 
o frumusețe remarcabilă și s-ar putea 
ca plasat în alt context talentul ei 
să dea rezultate uimitoare; aici însă 
vocea ei de Eiectră răsună discor- 
dant printre glasurile acelea cu in- 
flexiuni rurale, iar tipul pe care ka 


construit — o vampă hollywoodiană in. 


costum nationol — o face de asemeni 
puţin credibilă. Aici, cum spuneam, 
de vină este si costumatio. Nu așa, 
ne îngăduim să spunem noi, nu așa 
ca o pústoritó se îmbracă o spărgă- 
toare de inimi, care „vrea lux". Dar 
fireşte oceosta e o problemă secun- 


dară). 
Cronica lui Volerian Sava este — 
cred eu — exactă în judecata ei 


fundamentală. Cronicarul are dreptate 
In aproape toate privintele, dar păcă- 
tuieşte prin omisiune. Trece uşor 
peste octori, care sint și aici foarte 
buni (reuşita filmului ţine în bună 
măsură de prezenta lor) şi trece mai 
ales cu uşurinţă peste rolul lui Emo- 
noil Petruț. Petrut înscrie cu „Fraţii” 
— zic eu — marele rol al carierei 
lui _cinematogrofice. De asemeni nu 
putem să uităm nici sadoveniana pre- 
zentã g maistrului Calboreanu, nici 
pe Ilarion Ciobanu, şi aici excelent; 


nici opariţiile de un comic savuros ` 


ale unor talentaţi ne-actori (regizorii 
Dinischiotu şi Naghi), numele: Mihăi- 
lescu-Brăila, Dem. Rădulescu, Draga 
Olteanu, -Dumitru Furdui şi Mereuţă 
nu pot lipsi nici ele dintr-un comen- 
toriu lo „Frații”, 


Răzvan POPOVICI 


„Fraţii“ este „edificator“ în sensul 
că regizorul cîştigă ceva din ce s-a 
pierdut în olte pelicule similare: 
puțin firesc, puțină autenticitate tipo- 
logică, evitare a clişeelor mai vechi, 
puțină nuantare. Este, prin compara- 
tie, o calitate. 

De ce facem tot timpul comparații? 
Pentru. că, şi îmi permit să „inter- 
pretez“ cronica lui Valerian Sava, 


— 


Doi actori prin excelență, de film: Ilarion Ciobanu si Mihai Mereuţă. 


44 


y + 


ia SLAA PL n 


> caini a Marii UE Tm e a e De a e CEI e o Tr TPT ps 


, 
Ë 
` 
i 
i 


critica poate moi mult decit publicul, 
urmăreşte un proces „de devenire. 
Ne aflăm deci, cu „Fraţii”, pe primele 
trepte ale urcusului spre ceea ce om 
dori să fie un film românesc: o operă 
autentică, sinceră, problematică. Sin- 
tem, deocamdată, la confluența cu- 
noasterii  „teportericești* cu cea 
„internă“. Rezultatul este un „hibrid“. 
Nu un „surogat“, ceea ce e bine, dar 
nici un „soi pur”. 

Cronica exactă, atentă, suficient 
nuonțată pentru a angaja implicit 
o opinie clară. Mi-am permis a o 
preciza pentru mine însumi, adáu- 
gind ceca ce Valerian Sava, cred, 
subintelege: că trebuie, deocamdată, 
să ne comparăm cu noi, cei de ieri. 
Pe „cind. insă o comparaţie favora- 
bilă nouă, cu alţii, cei de azi? 

Petre RADO 


Pro „Fraţii“, cu toată inima. Am 
cîştigat, în fine, acel autentic pe 
metru pătrat la care rivneom de 


matice ale filmului: tensiunea dintre 
frați erp Me Aa “treptat ` într- E 
ceavă măruntă, furtul ee Alin st 
gaci escamotat, ciocnirea de idei 
dintre bătrinul olar si fiu, lăsată în 
suspensie... 

A.M. 


Lo primul film al unui autor (în 
cazul de față sînt doi), critica are 
inima moi ușoară. Nimic nu este încă 
hotăritor, fiecare observație critică, 
chiar de substanță, poate fi infirmată 
mai apoi de un al doilea film, iar 
constatarea calităţilor evidente sau 
incipiente e prilej de deplină bucurie. 
Portretul regizoral se“oferă cu tona- 
lităţi distincte de alb şi negru, în care 
albul e totdeauna viitorul, iar negrul 
„+ invizibil, E firesc şi e bine aşa. 
Trebuie totdeauna să ai curaj ca să 
reîncepi, si in cinematograf parcă 


to era pentru reolizatorii noştri căl- 
cfiul lui Achile ce li se oferea, si ei 
au ştiut să tragă profit din această, 
deși parțială, generoasă ofertă. 

Entuziasmul începutului este mare, 
şi iotă-i pe cei doi autori (Mircea 
Moldovan şi Gică Gheorghe) depis- 
tind cu o riîvnă acerbă orice element 
favorabil întruchipării unei realități 
credibile, uneori seducătoare. 

În primul rînd tipologia: o distri- 
butie aleasă cu un rar simț al veri- 
dicului, o dirijare atentă către com- 
portamente definitorii pentru o men- 
talitate si un mediu, o știință a lu- 
Tue cu actorul în acel chip precis 

i detașat care e marca unei certe 
al Apoi descríptia de ambianţă, 
— decor, costum — o mărturie a 
unui moment dintr-o evoluție. Si, 
mai ales, acea țesătură difuză de 
tendințe, destine, idei, pasiuni — une- 
ori cu contradicții conștiente, alteori 
de limpezire lăuntrică, alteori de 
incertitudine, asa cum uneori e însăși 


E >, == 
3 E i AL É SS 


wii 


| Imaginea. > -p 


Ce produce filmul țără să reproducă 
şi. prin ce devine el o artă autonomă 
si nouă în principiile sale fundomen- 
tale? La această întrebare Bela Baldsz 
răspundea că cel mai important 
produs e un nou efect psihologic pe 
core cinematograful îl realizează cu 
ajutorul tehnicii sale specifice: IDEN- 
TIFICAREA. 

S-ar părea că imaginea filmului 
„Frații“ a fost creată tocmai pentru 
o demonstra adevărul acestei ipoteze. 
Dinu Tănase, autorul imaginii, reu- 
seste prin tehnica sa specifică (exce- 
lent documentarist!) să IDENTIFICE 
falsul unor situaţii tocmai prin ima- 
ginea de o puternică autenticitate si 
o reală poezie a unui sat românesc. 

Cu alte cuvinte, valoarea imaginii 
lui Dinu Tănase stă, în afara calită- 
tilor ei plastice, și în opera sa critică, 
pe care ea (imaginea) o realizează 
implicit; pentru că, dacă ne-am re- 


atita amar de vreme. 

De acord cu cronica (deși e uneori 
com pretențioasă în exprimare). Da, 
pentru fiecare intonotie justă, just 


mai mult ca oriunde, 

Tocmai curajul este ceea ce seduce 
la această opera prima. Și nicidecum 
curajul inconstientei, deoarece la ase- 


sesizată, pentru fiecare detaliu de menea temă si scenariu cum are 
ombianță convingător si moi ales „Fraţii”, luciditatea e obligatorie. O 
pentru distribuția oleosă cu o rară miză incertă si livrescă, o tratare 
intuiție a adevărului tipologic. Deza- fără tendință și dramaturgie, o lume 
măgită însă de construcția, cam fără însă interesantă în sine, ca aspect 


finalitate, a momentelor aşa-zis dra- tipologic, caracterologic, social. Aces- 


Un actor care se redescoperă: 
Emanoil Petrut 


viața... 


intoarce la întrebarea lui Bela--Ba- 
lâsz, am putea conchide că Dinu 
Tănase a produs frumosul adevărului 
documentar si a reprodus folsul 


Chiar sfirsitul acestui film, care 
voia atit de programatic, oferă 


senzația unei detașări si delicateţe invenției dramaturgice. 
a autorilor în raporturile cu oamenii, 
cu existenţa... Ceea ce, în fond, e 
chezăşia unui realism de calitate, 


lată, deci, cum Dinu Tănase nu e 
numai un operotor pe care si l-ar dori 
cel mai exigent realizator de filme 
documentare, dor şi un excelent 
i critic cinematografic. 

Savel STIOPUL Mirel ILIESIU 


unui realism promițător. 


Un debut fotcgenic: 
Florina Cercet 


asteptarea 


Producție a studioului cinematografic „București“. Regia: Şerban Creangă. 
Scenariul: Horia Pătrașcu, Imaginea: losif Demian, Dragomir Vilcov. Muzica: 
Richard Oschanitzky. Decorurile: arh. Radu Călinescu. Cu: Stefan Ciobotãrasu, 
Vladimir Găitan, Nina Zăinescu, Ernest Maftei, Aurel Giurumia, Coca 
Andronescu, Sabina Muşatescu, Cornelia Lazăr-Tumianu, Alexandru Vasiliu, 
Florin Zamfirescu, 


Nou! film al lui Şerban Creangă atrage atenţia în primul rînd printr-o 
deosebită onestitate civică şi profesională. O atenţie plină de gingásie și de- 
centã pentru oamenii de rînd, pentru cotidianul nespectaculos, un ataşament 
sincer faţă de eroii sái „simpli“ și „lipsiţi. de importanţă”, care nu odată au, 
apărut în filmele românești, ca nişte eroi de afiș... Pentru Şerban Creangă, 
apropierea de oamenii, care nu sînt „ca-n filme”, nu eo „sarcină”,o performanţă,, 
ci o pornire lăuntrică, cît se poate de firească. Ai impresia, de multe ori, că 
vezi secvenţe de ciné-vérité, momente filmate pe viu, cu aparatul ascuns. 
Și dacă n-ai cunoaște protagoniștii din alte roluri, ai spune că totul e făcut cu 
neprofesionisti. Regizorul știe să-și aleagă actorii, care nu numai prin fizionomii 
dar și prin stilul lor de joc aduc pe ecran ceva din sufletul vieţii autentice, 
Momentele de la berărie, hazul decent al apariției ceremonioase a soțiilor, una 
grasă, alta slabă, atmosfera nunții, scena cu pepenele cumpărat noaptea în 
piață, scenele de început, în gară, toate tin de acest autentic, aproape inedit 


12 


în filmul nostru artistic, dar cu atît mai familiar în filmul documentar românesc" 
Regizorul nu face însă ciné-vérité, el reconstituie cotidianul. Nu-l. şarjează, 
nu-l pune în scenă, ci îl retrăiește. Creangă reconstituie mediul cu metodele 
poetului liric. Si nu odată reușește să creeze micro-poeme: hirjoana celor doi 
îndrăgostiţi pe malul rîului, plecarea în „călătoria de nuntă“ (cu camionul 
încărcat şi motocicleta care-i tot face turul, cu cei doi bătrîni în poartă, tot 
mai şterși, tot mai îndepărtați, cu lacrimile nevăzute de copii), scena finală, 
în care bátrinul Fane, membru în orchestră, cîntă solo cu trompeta lui, în 
chioșcul din grădina publică, iar bátrina, emotionatá ca o logodnică, stă gă- 
tită pe o bancă şi-l ascultă. 

Bineînţeles, nu trebuie să uităm că tînărul regizor a făcut acest film în 
special pentru protagonistul său, a visat la un film-portret și a realizat — prin 
forţa crudă a împrejurărilor — un film-epitaf pentru Ştefan Ciobotărașu. 
E foarte posibil ca filmul să fie chiar neterminat, din cauza morţii protagonis- 
tului; nu contează. Urmărim cu înfrigurare diagnosticul de anghină pectorală 
schiţat cu delicateţe. Boala însăși apare aici ca un conflict interior al vitalității, 

Din această ambiantã deliberat lirică, lipsește însă drama. Nu din cauza 
nepriceperii sausa lipsei de vlagă artistică, Scenaristul Horia Pătrașcu s-a 
afirmat doar cu unele lucrări de pregnant dramatism. Autorii „Așteptării” 
s-au ferit, poate; de dramă, în mod deliberat, așa cum se fereşte o anumită 
parte a „noilor valuri“ cinematografice. Decenii de teoretizări anti-clasice, 
despre dramatizare, ne-au inoculat o anume teamă superstitioasá de conflictele 


p 


5 


Tiy 


puternice, esențiale; hotáritoare, de cotiturile mari, de întilniri şi despšrtiri, 


í 


de alergii decisive. De acele viltori interioare care — odată acceptate de autor 
— ridică viața înfăţişată în opera de artă, lasrangul de destin. 

Nu e vina tinerilor cineaști. Nume prea răsunătoare l-au tot combătut pe 
Aristotel, considerindu-i poetica depășită. De aceea, azi, unii nici nu mai 
îndrăznesc să caute reprezentări inedite, concrete, ale conflictelor, ale în- 
fruntărilor, ale izbînzilor, ale înfrîngerilor. Abuzul, în filmele comerciale de 
conflicte false, deplasate, exagerate, depășite sau fals rezolvate, nu anulează 
însă conflictul ca piatra de încercare a oricărei lucrări dramatice. Pentru că 
filmul, oricum, este o modalitate ridicată la o nouă putere a străvechiului 
act teatral, Filmul nu-i doar imagine, montaj, prim-plan, gros-plan, ci dramă 
exprimată prin ele. Și „Aşteptarea“ începe ca o adevărată dramă. Momentul 
in care foștii colegi, tinerii, îi cer bătrînului Fane uneltele, jefuindu-l incon- 
stient de simbolul vieţii sale active, promitea un fel de „Umberto D“ original, 
Dar promisiunea nu va fi împlinită, De aici filmul alunecă spre pictura de 
gen, autentică, simpatică, uneori amuzantă, alteori poetică. Dar asta-i prea 
puţin. Filmul nu-i pictură de gen. Desigur, pensionarul cu căsuţa și grădina 
lui, cu bátrinetea asigurată, nu e o victimă a soartei, dar îndepărtarea de 
fluxul vieţii şi apropierea de moarte este oricum, în orice condiţii, tragică. 
lar actorul deosebit care a fost Ciobotărașu, actor al cărui farmec autentic 
popular a fost exploatat în multe filme, actorul care a găsit în sfîrşit, în „Aştep- 
tarea", ambianța spirituală adecvată pentru firescul său, pentru sinceritatea 
sa nesarjatá, neafişată, ostentativ, este parcă în așteptare... Aşteaptă marile 
situaţii în care sá se dezlănţuie. Punctul de pornire a fost ideal. Dar nu s-a 
mers mai departe. Așteptarea a fost întreruptă, Marele recital nu a mai avut 


loc. 


De menționat imaginea de o frumuseţe inedită — realizată, fără peliculă 
Fastmancolor, de către losif Demian şi Dragomir Vilcov si postsincronul ro- 
lului Fane, o performanţă a lui Mihai Mereutá, care-l interpretează pe Ciobo- 
tárasu, îi reconstituie dictiunea, stilul, personalitatea sonoră, deşi timbrul 


îi lipsește. 


Pro sau Contra? 


Prin forța imprejurárilor, , Astep- 
tarea" devine un film „circumstan- 
tial“, fapt de neignorat într-o analiză. 
Nu pot fi deci de acord cu afirmatia 
Annei Halasz: „E foarte posibil ca 
filmul să fie neterminat din cauza 
morţii protagonistului; nu contează“, 
Ba contează, cred, foarte mult, pentru 
că dispariţia protagonistului a pus 
regizorului şi scenaristului serioase 
probleme. „Aşteptarea" este un film 
nefinisat si se simte asta, mai ales din 
absența unor scene de aprofundare, 
de „țesătură“, a acelor scene câre ar 
fi urmat să „îmbrace“ armătura 
scenariului. Autorii au trebuit să facă 
o adevărată echilibristică pentru a 
rotunji filmul, pentru a-l face coerent 
și de sine stătător. 

M-au deranjat unele pasaje apre- 
ciate de cronicar: momentele de la 
berărie, apariţia soțiilor, scena cu 
pepenele, momentele lirice — toate 
prea căutate. Ce este, cred, bun în 
nAsteptarea” se datorează simțului 
pe care îl are Creangă pentru, cum 
scrie Ana Halasz, „cotidianul nespec- 
taculos"”,: Ce e nerealizat se datorează 
tocmai căutării prea grăbite a acestei 
autenticități, cu rezultate mai puţin 
reușite. Tiptil, pas cu pas, Creangă 
se apropie de ceea ce a lipsit și lip- 
sește încă filmului românesc: simțul 
firescului, al adevărului de viață. 

P. R. 


Gindul te duce lo modelul filmelor 
tehe, la acele filme aparent dedrama- 


Anna HALASZ 


tizate, în care nu au loc conflicte 
spectaculoase, dar în care viața, ob- 
servată cu amănuntul, în mărunta ei 
matcă, te conduce către abisurile 
şi înălțimile eternului omenesc. Aces- 
tea par a fi fost intențiile autorilor 
nAsteptárii". Existau si premizele 
finalizării lor; drama omului care, 
după ce a dat întreaga măsură a 
capacităţiilor sale, nu-i rămîne, o 
dată cu prima pensie, decit să astepte 
moartea. Şerban Creangă pare însă 
că s-a temut să privescă banalitatea 
drept în faţă. S-a ferit să se lase și 
să ne lase învăluiţi în plictisul diurn 
al zilelor egale cu ele însele, care 
numai privit cu extremă sinceritate 
poate declanşa, prin efect contrar, 
dramatismul. Astfel, miraculoasele ex- 
plozii ce au loc în nucleul intimităţii 
fiecăruia rămîn promisiuni neatinse. 
Regizorul a preferat să apeleze la 
cîteva conflicte exterioare: rivalitatea 
celor doi tineri la mina Isoldei, tra- 
tată rudimentar, sau să valoreze ac- 
țiunea cu citeva momente comice 
care nu pot atinge hotarul amarului, 
ca secvențele de la berea de duminică 
dimineaţa. 

Să spunem însă că fatala suprapu- 
nere dintre destinul personajului şi 
al interpretului său a îngrădit posi- 
bilitótile regizorului de a-și termina 
filmul,  obligindu-l la concesii si 
rezolvări fortuite. Aşteptăm cit de 
curînd filmul prin care să-i putem 
judeca personalitatea. 


A.D. 
Cronica generoasă semnată de 
Anna Halasz suportă, cred, citeva 


amendamente. De acord cu onesti- 


Încă un debut: Nina Zăinescu 


tatea regizorului, cu atenţia pe care 
acesta o manifestă față de „cotidianul 
nespectaculos". Nedumerirea pe care 
mi-o provoacă filmul este nu atit 
în privința lacunelor dramatice care 
există în conturarea portretului lui 
Nea Fane, cit în stingácia cu care sînt 
prezentate relaţiile dintre tineri. Aici 
stápineste artificialul, aici nota poe- 
ziei este forţată, aici actionează prea 
mult convenţia. Creangă descrie un 
tineret care trăiește la o temperatură 
sufletească cáldutá, care nu are semne 
de întrebare, core nu aparține unei 


generații. Creangă face cinemato- 


graf pe fragmente de viață, dar nu 
izbutește să închege un ansamblu, 
să-l ritmeze, să-l dezvolte, să-i dea o 
finalitate. Regizorul nu sia găsit 
încă stilul. i 
Astfel mAstebtarea" oscilează între 
cinematograful poetic (intilnirea din- 
tre nea Fane și locomotivă, undeva, 
între vis și realitate, este într-adevăr 
edificatoare) si cinematograful pro- 
zaic, fără a fi găsit echilibrul -artis- 

tic necesar. 
Al, R. 


naginea 


După imaginea frustă, nervoasă și 
plină de sensurile și frumuseţile do- 
cumentului cinematografic, realizată 
de Dinu Tănase, în filmul „Fraţii”, 
iată că filmul „Aşteptarea” consacră 
(cred că aprecierea nu e deloc ha- 
zardată) alți doi reprezentanţi ai 
aceleiaşi generații: losif Demian şi- 
Dragomir Vilcov. 

De data aceasta, însă, selecția spon- 
tană, inteligentă, uneori crudă, pe 
core Dinu Tănose a operat-o în reali- 
tatea satului din „Frații, e înlocuită 
de Demian și Vilcov cu elaborarea 
minuțioasă si rafinată a fiecărui 
cadru. Încadraturile insolite, croma- 
tica lipsită voit de orice fel de criantá, 
tonurile pastelate şi desenul neho- 
tărit al teleobiectivelor, totul demon- 
strează cultură plastică şi cinemato- 
grafică. 

Dar — pentru că așa se cuvine, sã 
existe și un „dar... — tot ce am apre 
ciat mai sus se referă exclusiv la 
filmările exterioare de zi. Pentru in- 
terioare şi filmările de noapte am 
două mari rezerve. u 

Prima nu se feferă la potentele 
autorilor imaginii, ci „la calitatea 
peliculei. Pentru că ng cred să se 
fi născut operatorul care să reușească 
(la interioare) o imagine măcar 
corectă, folosind pelicula cu care au 
lucrat. Deficientele tehnice ale peli- 


` culei fi pot absolvi însă numai de 


brutalitatea contrastelor si de. balan- 
sarea cromatică. Cea de-a doua re: 
zervă cu privire la interioare. fi 
priveşte. personal; pentru că-corecti- 
tudinea șeolărească, lipsită de imagi- 
nație, a Încadraturilor, n-a fost deter- 
minată de performanțele tehnice ale 
peliculei. Mai mult chiar, dacă ar 
fi avut curajul să folosească, ca şi 
la exterioare, teleobiectivele, cu ace- 
eași stăruinţă şi ingeniozitate, poate 
că si cromatica şi controstul ar fi 
avut ceva de cistigat. 


Mirel ILIEŞIU 


omagiu 


Ciobotáragu 


Crezusem că va fi rolul vieţii lui Stefan Ciobotăraşu. A fost doar ultimul rol, rolul ulti- 
melor frămintări, neliniști, presentimente. ÎI crezusem pe Ciobotărașu un vital, -respingînd 
cu energie ideea sfirsitului, sau un olimpian acceptind-o, dar nu resemnat, ci poate curios, 
analitic. Si deodată nea Fane îi obligă la scormonire, meditaţie exteriorizată, nu discret mas- 
cată în versuri — singurele care-i trădaseră nelinistea. Ciobotăraşu mai murise o dată în film, 
neașteptat — nea Cioba din „Dimineţile unui băiat cuminte“. În „Aşteptarea“, pregătirea e 
lentă, minuțioasă, aproape gospodărească şi asta e si mai dureros de redat. lată-l, întors cu faţa 
spre marea călătorie, cîntărind timpul ce-i sopteste parcă: „Pleacă-te Stefane, tot mai adinc, 
piná-n pămînt". Cintárind distanțele care cîndva n-aveau nici un mister pentru el, dar astăzi... 
E singur, chiar cînd e înconjurat de prieteni, de familie. Un lung monolog în mezzo-voce, simplu 
si aspru, monolog cînd ilustrat de planuri-portrete, amare cintece fără cuvinte (Nea Fane 
rămas derutat, fără să ştie încotro s-o apuce, în prima zi de pensionare; nea Fane obosit pentru 
că nu-și mai înțelege copiii, nea Fane tulburat de presentimentul morţii, în scena dinaintea 
mesei, după cearta cu Duţu), cînd contrapunctat de veselia, indiferența celor din jur. Ç 

Retragerea din viaţă e discretă, generoasă. În prim plan, magnetofonul urlă o muzică 
veselă la nunta fetei; întors cu spatele, bătrînui se depărtează încet, se pierde în noapte. Întu- 
nericul preia misterul trecerii, apoi trombonul acela trist şi tot cadrul — omagiu adus actoru- 
lui, adus omului în plină glorie care s-a dus să moară puțin... 


Alexandra BOGDAN 


PIE 


i A pa 
n PO 


diej „pa 


4 


SME dE, 


É 


a 


as 


aid eta 


mis ip 


t 


= 
o 
q 


É AREA ET 


PET AR 


itr as 


7 


SIS GATE TR COA SST OOE 
Voi sări din nou 


peste băltoace 


“Producție a studiourilor cehosto- 
vace. Regia: Karel Kachyna, Scena- 
riul: Otto Hoffman, Karel Kachyna. 
lmagined: Josef Wik, Muzica: Zde- 
nek Liska, Cu: Yladimir Dfouhy, 
Zdena Hadrbolcovă, Karel Hlusicka, 
Vladimir Smeral, Darja Hajská. 


De la „Mesagerul" lui Losey — 
marele premiu anul acesta la Cannes, 
la y Oliver", musical de mare succes 
premiat la Moscova, neuitind de 
„Copilui sălbatic” a! lui Truffaut, 
filmele din ultimu! timp redescoperă 
copiii şi copilăria, tentatie parado- 
xală într-o epocă violentă, refugiu 
subiectiv în amintirile şi senzațiile 
acestei alte vieţi a fiecăruia. 

Filmul tui Karel. Kachyna este tot 
povestea unui copil, dar rareori am 
zărit zugrăvit cu mai mare forță 
expresivă şi subtilitate cele două 
direcţii fundamentale ale copilăriei 
din care tresc oamenii: visul și 
speranta. . 

Karel Kachyña şi Otto Hoffman 
au adaptat un roman a! australia- 
nului Allan Marshall, plasînd acțiunea 
filmului undeva în Boemia, pe la 
sfirșitul secolului trecut. Timp ales 
nu, intimplátor — copilărie -încă 
inocentă şi estompată, depărtată 
de istoria contemporană, gravuri şi 
imagini din albume vechi, conden- 
sare în memoria noastră a unui 
trecut vag familiar, rásfrint în oglin- 
zile sparte- al amintirii. Filmul isi 
desfășoară astfel! prezentul imagi- 


nilor ca pe niste evocări, pline de , 


farmecul tremurător al verii, încăr- 
cate de parfumul transparent al cli- 
pelor conjugate cu lumini, eliberate 
să zboare, Contre-jours-uri, unghiuri 
surprinzătoare, dilatate, ralentiuri, 
reușesc să scape din măruntele: lor 
date tehnice și formale, devenind 
în mîna cineastului mijloacele dense 
şi misterioase ale poeziei. 

„Tatăl îmblinzește cai nărăvaşi şi 
liberi, pe un domeniu regal, şi 
micul Adam, cocotat pe palisadele 
ce imprejmuiesc pajiștile, îl priveşte 
prin ochelari de hirtii colorate, îl 
admiră, caii se cabrează, își răstoarnă 
călăreţul, apoi sfirşesc prin a-l 
accepta, învinşi de voinţa acestora 
şi primind cu noblețe prietenia 
omului. Lumea e un mister fără 
hotare si în înfruntările voinţei si 
curajului se află ascunse esentele 
tari şi înălţătoare. 

Adam — nume de 
drum — se smulge continuu de sub 
dragostea tiranică și neliniștită a 
mamei, atras de chemarea irezisti- 
bilă a libertăţii şi luptei, Trebuie să 
rezist pur şi simplu tentatici de a 
povesti „aici sute de imagini, com- 
plexele legături între ele, sensurile 
multiple care apar, dispar, se trans- 
formă. 

Marele elan al lui Adam se va 
lovi de o paralizie infantilă, de doc- 
tori, de spitale, de chinuri, de sin- 
gurătate, de căruciorul de invalid. 
Nu e un elan prăbușit, ci un elan 
sfredelind prin tôate, fără un mo- 
ment de oprire. Asistăm cu răsu- 
flarea tăiată ta lupta dintre omule 
şi natură, luptă fără îndoieli şi re- 
nunţări, luptă totată, spre fumină. 
În fina! vom vedea un copil cu o 
cirjá atirnată în spinare, călare pe 
un roib, galopind návalnic prin 
albastrul verii. Tainice resorturi ale 
poveştii, totul se încheie şi am vrea 


14 


ecran 


început de. 


să putem afla, descifra miraculoasa 
învățătură, dar înțeleptul a dispă- 
rut, amintirile se sting, învăluite în 
lumină, O inepuizabilă speranță abu- 
reste în noi, ca roua dimineţii, pe 
cîmpie... 

Mai -e în film o fanfară, acum 
reală, acum visată de copii şi ara- 
bescurile geometrice ale muzicii ei, 
mă tot trimiteau cu gîndul la năs- 
trugnica tristețe a lui Fellini, figuri 
care rămîn în urmă zimbind, înainte 
de a dispare: Unde o fi micuțul 
Adam? 

Operă matură, elegantă și lumi- 
noasă, lucrată cu finețe de bijutier, 
suprafață după suprafață, nebănuite 
reflexe şi transparente profunzimi, 
joc secret al luminii şi umbrei, al 
dragostei şi luciditátii, revărsare în 
prezent a amintirii si în amintire 
a visului, filmul lui Karel Kachyna 
se plasează sus, pe culmile deschise 
spre zare, ale artei adevărate. 


Dan “com SA 


Pro sau Contra? 


incearcá! 


Nu te lăsa niciodată. Sperã mereu, dor 
moi oles atunci cind aparent nu mai e nici o 
speranță. Vrei să ieşi la lumină şi eşti tros 
înapoi între ziduri, Încearcă să ieşi încă o 
dotd, Docă nu pe ușă, atunci pe fereastră, 
Dacă nu pe fereastră, atunci prin acoperiş. 
Lumina se cistigã greu. Încearcă... Vrei să 
imblinzeşti cai — e visul tău, nici mai mic 
nict mai mare decit altele — şi nu te ţin picioa- 
rele. Încearcă. Nu te lăsa. Call nu se Îmbline 
zesc cu pictoarele. Caii se îmblinzesc cu dorinţa 
de a-i Imblinzi şi cu voința to, Cu o voinţă 
mai mare decit a lor, Cu o voință de OM. 

Frumoasă replică dată fataliştilor, pesimis- 
tilor, Infringilor încă din faşă. 

Nu pot să fiu decit pentru acest «Vol sări 
încă o dată peste béltoace" chiar dacă i-em 
simţit lungimile, timpii morţi, sentimentalis- 
mele nu Întotdeauna cu acoperire în aur. Sint 
pentru neputind fi, nici cum, Împotriva a 
ceea ce spune el. Pentru că spune, dincolo 
de toote culmile artel, adevărul. 

g, s. 


Forţa rațiunii 


Dintre „sutele de imagini cu complexe 
legături între ele, cu sensuri multiple ce apar, 
dispor, se transformă“, de core pomeneşte 
cronica, foarte exoct de altfel, să reținem pe 
cea din final: galopada copilului pe calul cel 
alb, Sint citeva clipe de mare emoție ce sinte- 
tizează întregul crez o! filmului, Este crezul 
în força raţiunii omului, în mersul umenității 
in pofida obstacolelor către mai bine. Simt 
clipe core au în imagini ceva din tăria ccor- 
durilor simfoniei  beethoveniene ° închinate 
omului. 

A.D. 


Sansa 


Producţie a studiourilor cehoslovace. 
Scenariul: Iva Gerţikova, Ranghel 
Vilceanov. Regia: Ranghel Vilcea- 
nov. Muzica: Zdenek Liska., Cu: 
Jirina Trjebitka, lozef Abrham, 
Gustav Nezval, Jiri Krampol. 


Ranghel Vilceanov, acest talentat 
regizor, a reuşit să facă în Bulgaria 
filme care ne-au uimit în 1958 
(„Voci în insulă”) şi le-am apreciat 
in 1962 („Soare si umbră”), și ne 
prezintă acum un film realizat în 
Cehoslovacia, un fifm adevărat des- 
pre o realitate adevărată, adică 
verosimilă, existentă (chiar dacă nu 
esenţială, poste, şi ce grav mi se 


, pare acest lucru, chiar dacă pare 


modest, dar nu e, sigur nu e). 
Eroii principali sînt doi actori! 

o femeie și un bărbat. Si tema este 

dragostea, Pentru o mie de filme 


í 


4 


diferite se poate gási un asemenea 
loc comun. Filmul lui Vilceanov e 


unul dintre ele gi e unul bun pentru , 


simplul motiv că acest om sensibil, 
inteligent si talentat, exprimindu-gi 
gîndurile, realizează pe ecran situaţii 
adevărate, momente din intimitatea 
şi drama (nu tragedia, numai drama) 
unor oameni, gi spectatorul îi crede 
pe actori şi atunci cînd spuno pros- 
tie și atunci cînd sînt deştepţi, 
pentru că, de fiecare dată, par să, 
spună ce gindesc ei si nu frazele 
unui rol învăţat pe dinafară. 

Poate că unele secvenţe sînt mai 
lungi decit altele, în mod nejustifi- 
cat, poate că drama care se consumă 
în decorul unic al unei camere nu e 
suficient de gravă pentru spectatori, 
încît să justifice lungimea scenei, 
poate că au fost mai multe finaluri. 
Dar niciun moment nu s-a trişat 
nici ca joc şi nici ca idee. 

Și îmi place la filmul „Şansa” că, 
indiferent de păstrarea sau pierderea 
sansei care i se oferă la un moment 
dat, datele problemei nu se pot 
schimba pentru ea. Virsta în mod 
esenţial se poate schimba. Timpul e 
ireversibil. 

Mi-au plăcut o mulțime de amă- 
nunte, de gesturi, de intonatii care 
reușesc să spună cite un gînd. 

Mi-a plăcut şi insotitorul regizoru- 
lui străin care achită nota de la 
restaurant cu stampilá si o iscăli- 
tură... si că actorul, bine făcut, în 
haină de piele, umblă în mînă cu o 
posetutá de lac pe urmele persoa- 
nei, pentru că a iubi înseamnă să 
dorești să ai mereu în preajmă pe 
cineva anume, 

Întrebată de redacție dacă aș tri- 
mite cititorii revistei să vadă acest 
film pe răspunderea revistei sau 
pe a lor, ştiu ce să răspund: Gustu- 
rile camenilor sint atît de diferite! 
În orice caz, pe prietenii mei i-aș 
trimite pe răspunderea mea. 


Ada PISTINER 
TE NAS EDS “€ ” PERII IS LARS 
Floarea 
de cactus 


Producție a studiourilor ameri- 
cane. Regio: Gene Saks. Scenariul: 
LA.L. Diamond, după piesa lui 
Barilter si Gredy. Imoginco: Charles 
E, Lang. Cu: Ingrid Bergman, Walter 
Matthau, Goldie Hawn, Jack Wes- 
ton. 

Premiul Oscar 1969, lui Goldie 
Hawn pentru cel mai bun rol se- 
cundar, şi Globul de aur pe 1969. 


Abundenta si mai ales rețeta de 
public pe care o realizează adaptă- 
rile cinematografice ale unor texte 
dramatice de succes ar putea da 
satisfacţie afirmației lui Marcel Pag- 
nol, apostolul teatrului filmat: „Fil 
mul vorbit este arta de a imprima, 
de a fixa si de a difuza teatrul“, 
Rațiunea operatici de transformare 
a unui text dintr-un sistem drama- 
tic Tntrealtul este însă succesul 
pe care !-a avut reprezentatia tea- 
trală. Punerea în „cutie“ nu jus- 
tifică opera regizorutui Gene Saks, 
specialist în comedii agreabile dar 
cam de acelasi fel („Descult în parc“, 
„Cuplu! ciudat”). Piesa lui Bariliet 
şi Gredy, o rețetă a bulevardelor 
pariziene. și nu numai à tor, con- 
struitá pe vechea formulă, a. sub- 
stituirii, a plăcut datorită faptului că 
încurcătura comică înlesnea o mutație 
la capătul căreia un personaj lua dis- 


cret cunoștință de lungimea pro- 
priului nas! - 

nu se îndepărtează de 
morala piesei și nici de procedeele 
comice. În capcana care înșelă- 
torul o întinde victimei cade bine- 
înțeles cel ce a săpat groapa. San- 
ctiunea împlineşte o lege a firii, 
restabilind un echilibru moral. Un 
artificiu intervine independent gi 
va oferi „păcălitorului” ceea ce 
avea deja, dar nu fusese în stare să 
observe. 

S-ar putea, greșit, înțelege că ne 
aflăm în fața unui spectacol fote 
grafiat. Chiar şi așa reproducerea 
nu poate echivala originalul şi nici 
nu poate constitui o altă operă, 
Grija permanentă a celui ce a trans- 
pus piesa pe ecran a fost de a da 
impresia de cinema, graţie liber- 
tăţii de acțiune a camerei în raport 
cu spaţiul scenic consacrat, Filmul 
rezultat din această injectare cu ci- 
nema face de nerecunpscut chiar şi 
modelul! care l-a inspirat. Cînd esenţa 
dramatică este puternică, dispare însă 
ọrice invenţie de mizanscenă, orice 
artificiu cinematografic. Scenele se 
desfăşoară în interior, iar decupajul 
folosește exclusiv sistemul cimp — 
contracimp pentru a pune în valoare 
dialogurile, pentru a nu pierde 
efectul provocat de cuvint. Ceea ce 
se vede are în acest caz foarte pu- 
țină importanță iar dunga neagră 
care delimitează dreptunghiul alb 
al ecranului se simte întocmai ca 
dreptunghiul conventional al scenei. 

Obligatoriile peripeții pe care 
trebuie să le depășească cuplurile 
pentru a se echilibra în final, con- 
form legilor nescrise ale vieții, 
capătă o savoare aparte datorită 
misterioasei prezenţe a sacrei Ingrid 
Bergman care, orice s-ar spune, își 
apără cu graţie și dezinvoltură tre- 
cutele Oscaruri şi a nu mai puţin 
priceputului Walter Matthau, vulpoi 
bătrîn, ce te face să crezi că este 
chiar personajul sub haina căruia 
se ascunde. Revelația filmului rămîne 
de departe creația tinerei Goldie 
Hawn. mobilă, sensibilă si explo- 
zivă, de drept laureată a unui Oscar 
pentru rolu! secundar din acest film. 

lulian GEORGESCU 


Pro sau Contra? 


Filmul 


Verva unei comedii 


Nu sint de părere că „Floarea de cactus” 
este numai un simplă „spectacol fotografiat” 
aşa cum spune semnaterul cronicii de foid, 
Şi asta din două motive: în primul rind pentru 
că piese lui Barillet și Gredy, aşa cum este 
ea cam bulevardieră,.a căpătat o vicjá nouă 
pe pelicula, viață be care i-o conferă şi forţa 
imaginii nu numai forja cuvîntului; In al doilea 
ind, pentru că Ingrid Bergman şi Goldie 
Hawn umplu fiecare secvență cu o vervă stră- 
tucitoare. Măcar pentru aceste două catități 
fitmul „Floarea de cactus” merită să fie văzut, 


Al. RACOVICEANU 


p jo: ÃO fa 


e REDE EM qe : Ar Eag ; > z 
ER 


CARE SEAB — PROTO askar?” AR 
Aeroportul 


Producție a studiourilor ameri- 
cane. Scenoriul și regia: George 
Seaton după nuvela lui Arthur Hailey. 
Imaginea: Ernest Laszlo. Cu: Burt 
Lancaster, Dean Martin, Jean Se- 
berg, Jacqueline Bisset, George Ken- 
nedy, Helen Hayes, Van Heflin. 
Premiul OSCAR 1970 lui Helen 
„Hayes pentru cea mai bună actriţă 
într-un rol secundar, 


„Aeroportul“ este un film care 
n presa internațională — desi nu 
se înscrie decît în producția medie, 
dar acea producţie care asigură 
funcționarea a multe mii de săli ce 
nu sînt nici degală și nici de artă — 
a stîrnit o destul de puternică încor- 
dare critică. Unii, cu ditirambul mai 
faci], au văzut în el o mare realizare 
confundind mestesugul cu arta şi 
seductia numelor actoricești cu emo- 
tia artistică. Alţii, dimpotrivă, i-au 
negat totul, l-au categorisit drept 
„o făcătură de duzină“, o improvi- 
zatie de mucava, etc. etc. . 

Drumul de mijloc pare, în cazul 
de față, cel mai anevoios, Pentru că 
„Aeroportul“ nu şi-a propus să fie 
un film mare si mai ales nou, ci 
doar un film care să-l ţină pe spec- 
tator cu sufletul la gură întru urmă- 
rirea unei întîmplări perfect posi- 
bile, una dintre acelea despre care, 
din păcate, ziarele lumii vorbesc atît 
de des si atît de dureros uneori, 
Aşadar e drept că el nu deschide un 
orizont creaţiei cinematografice, dar 
ceea ce face el bine este să folosească 
cu artă mestesugul filmului din pro- 
ductia de serie. „Aeroportul“ e un 
film util în măsura în care, de duzină 


fiind, reuşeşte să-și intereseze spec- 
tatorul, mai întîi să-l atragă spre 
sală și apoi să-l ţină în scaun cu 
sufletul Palpitind pentru soarta pasa- 
gerilor acestui Boeing, în care des- 
tinul unuia se răsfrînge asupra tutu- 
ror celorlalți. Nimic nu este desigur 


nou: ştim de la bun început că 


avariat, primejduit, cu răniţi la 


bord, nemaidispunind de întreaga 


lui aparatură, avionul va ateriza 


pînă la urmă; știm de asemenea că 


celălalt avion, care bloca pista de 


aterizare, va fi cu o secundă înainte 
de momentul suprem scos de pe 
pistă (altminteri de ce ar fi fost 
distribuit un actor de forţa si far- 
mecul lui Kennedy în rolul specialis- 
tului în deblocarea pistei de ateri- 
zare?). Dar „Aeroportul“ fiind tot 
ceea ce știm și ne aşteptam, ne în- 
cearcă emoția de parcă ne-ar oferi 
surprize şi, deşi este prea lung pentru 
ceea ce ne povesteşte, el nu plic- 
tiseşte pentru că acoperă timpul cu 
farmecul unor creaţii actoricești: 
una chiar exemplară: aceea a cele- 
brei Helen Hayes (deținătoarea unui 
Oscar de interpretare), care în rolul 
unei bătrîne pasagere clandestine 
— un rol la graniţa dintre poezie şi 
grotesc, un rol parcă venit din lumea 
pitorească a westernului, schimbind 
doar diligenta cu avionul — oferă 
actriţei prilejul de a face o uluitoare 
demonstraţie de farmec actoricesc. 

Din păcate, la capătul vizionării, 
spectatorul, asemenea stewardessei 
rănite (rol interpretat de Jacqueline 
Bisset), simte și el nevoia unui oftal- 
molog din cauza copiei dată în 
proiecţie, o copie care pare trecută 
printr-o baie de acid sulfuric și 
stropită apoi cu anilină ca să mai 
aibă niste umbre pe ea. 


Mircea ALEXANDRESCU 


Actori buni, buni oriunde (,Aeroportul" ) 


Gala 
filmului 
vietnamez 


Arareori un personaj cinematogralic reu- 
peste să sugereze trăsăturile de caracter ale 
unui popor intreg, ale istoriei sale dramatice, 
concrete, particulare ca această fragilă 


Nhung, tînăra vietnameză cu ochi de copit 
şi suflet de bărbat curajos, Misiunea ei ar 
putea reprezenta actul de eroism al unei 
grupe de ostași încercați: se strecoară abil 
in spatele unui tanc inamic și-l distruge 
entru a elibera calea patriogilor vietnamezi, 

itejia ei se consumă firesc, fără gesturi 
patetice gi fraze de prisos, cu modestie, 
discregia dar Indirjirea acestui popor ce şi-a 
cucerit admiraţia lumii întregi prin deosebita 
lui forță morală, prin rezistenţa lui demnă 
într-un război de atita durată, Biografia 
micuşei Nhung e schiţată în citeva imagini 


concentrate ca dramatism: uciderea părin- 
tilor, corvoada tăcută a fetiţei ce înfruntă 
insolença stăpinilor cu zimbetul timid, cu 
o tristeţe reținută dar nu resemnată; întil- 
nirea cu invățătorul-partizan şi intuiţia copi- 
Jului de nouă ani ce-l salvează din miinile 
poliției pe patriot. $i apoi, peste citiva ani, 
inteligenţa femeii care uzează de graţie şi 
farmec pentru a străbate liniile păzite gi a 
putea dinamita tancul. Cele citeva flash- 
back-uri sint povestite de învăţitorul-parti- 
zan care merge acum să-i incredinçeze tine- 
rei Nhung o altă misiune importantă, Con- 


strucgia e armonioasă, crimiterile înapoi au 
dramatism şi poezie, amplificate de muzica 
devenită comentariu tiric. Nu numai 
portretul lu! Nhung e reslizat cu graţie gi 
prospeţime de o interpretă ce-şi merită pe 
deplin disticţia primită la Festivalul dela 
Moscova (tinăra actriţă Ai Vân care spune 
cu ochii geci de vorbe ce nu se aud), dar 
intregul film e conceput în această tonali- 
tate discretă şi sinceră ce face din „Misiunea 
tinerei Nhung” unul din cele mai frumoase 
filme-poem închinate eroismului. 


Gala 
filmului 
coreean 


Iniţiativa de a oferi spectatorilor români 
cu ocazia sărbătoririi celei de a 23-a aniver- 
sări a proclamării Republicii Populare Demo- 
crate Coreene — filmul studiourilor coreene 
urmărind vizita delegaţiei de Partid şi Guver- 


namentals condusă de tovarășul Nicolae ' 


Ceauşescu la Phenian şi în alte orașe, 
e un gest plin de semnificaçii pentru 
istoria relațiilor de prietenie a celor 
două ţări socialiste. Impresioncarã de 


la început atenția, căldura şi talentul 
cu care cronica coreeană roface în imagini 
călătoria „oaspeţilor dragi veniţi tocmai de 
la Marea Neagră la noi, în marea răsări- 
teană, să ne aducă mesajul lor de prietenie” 
(extras din comentariul original). 
ntimpinatã cu deosebită căldură pe aero- 
port, de către conducători de partid şi stat 
ai Republicii Democrate Coreene în frunte 
cu Kim ir Sen, delegaţia noastră străbate 
in uralele entuziaste ale zecilor de mii de 
locuitori ai Phenian-ului străzile împodobite 
pentru marea sărbătoare, Operatorii coreeni 
știu să surprindă în planuri generale de o 
mare frumuseţe plastică, sau în planuri- 
portret, freamătul festiv al marilor mani- 
festări populare, bucuria oamenilor, bogata 
armonie de culori a portului tradiţional, a 
steagurilor sau a ghirlandelor de flori alcă- 


tuind arcade mobile. O grijă a detaliului, 
devenit simbol al sentimentelor ce-i animă 
deopotrivă pe gazde şi pe oaspeţi, punctează 
documentarul de momente de reală emoție. 
Schimbul de drapele dintre conducători icelor 
două state socialiste, uriașele micinguri de 
ja Hamhia, al doilea mare oras al Coreei, 
mindria industriei socialiste, reconstruit în 
întregime după cele 2.000 de bombardamente 
suferite in timpul războiului; interesul cu 
care tovarășul Ceaușescu analizează citeva 
din cele 40.000 de exponate de la expoziţia 
industrială şi agricolă, imagine aambiţioasei 
dezvoltări a unui stat ce şi-a luat soarta în 
miini scuturiîndu-şi jugul colonial; aprecierea 
unui produs original de fibre sintetice „vina- 
ionul” care valorifică resursele locale de 
calcar şi antracit; un moment de relaxare a 
oaspeţilor pe malul mării răsăritene sau o 


plimbare cu vaporul — toate dau cronicii 
filmate căldură, pitoresc, farmec, evitind 
solemnitatea rigidă a unui reportaj oficial. 
O discuţie prietenească a tovarășei Elena 
Ceauşescu cu femeile coreene, gestul ei de 
tandreçe maternă façã de copiii unei grádi- 
nișe din Phenian; încintarea cu care delegaţia 
noastră aplaudă cîntecele româneşti execu- 
cate cu virtuozitate de către artişti coreeni; 
însuflețitele saluturi de bun venit și marile 
manifestări populare ce-au însoţit pretugin- 
deni vizita delegaţiei noastre, totul vorbeşte 
convingător despre stima și dragostea de 
care se bucură poporul nostru în frunte cu 
tovarășul Ceaușescu în acest „avanpost orien- 
tal al socialismului” — cum denumește 
-omentatorul filmului Republica Populară 
Democrată Coreeană, 

Alice MÁNOIU 


Gala 
filmului 
bulgar 


Cu prilejul celei de a 27-a aniversări a 
revoluției bulgare au avut loc la cinemato- 
graful „Capitol“ din Capitală „Zilele filmului 
bulgar“, manifestare prestigioasă pentru cea 
de a 7-a artă din ţara vecină și prietenă, 

n cadrul acestor Zile s-au prezentat pu- 
blicului spectator român trei filme: „Încre- 


derea" (film care a avut premiera mondială 
la Bucureşti), „Adio, prieteni” şi „Aricii se 
nasc fără ţepi”. Privind în ansamblu pro- 
gramul cinematografic al celor trei zile 
(program care a fost reluat după Capitală 
si în orașele Galaţi și Focșani) trebuie să 
remarcăm în primul rînd unitatea tematică 
a filmelor: două dintre pelicule se ocupă 
de viaţa tineretului bulgar („Încrederea, 
„Adio, prieteni“) şi una de viaţa copiilor, Ari- 
cii se nasc fără ţepi”), 

În rindurile ce urmează, ne vom referi 
numai la filmul „ a", deoarece cele- 
talte două filme din selecţia bulgară au mai 
fost prezentate în paginile revistei noastre, 

Filmul regizorului Borislav Savalev (care 


ne-a fost şi oaspete în cadrul delegaţiei de 
cineaşti bulgari) este interesant, demn 

văzut de la început şi pînă la sfirşit. Ajuns 
la cel de al 10-lca film de lung-metraj, regi- 
zorul se simte stăpin pe profesiunea sa. Trei 
sînt calitățile care se impun atenţiei: mai 
întîi modul original în care este tratată rela- 
tia dintre două generaţii — generaţia mai 
virstnicilor şi generaţia adolescenților (pe 
care regizorul o aducea în focarul obiecti- 
vului da filmat şi în „Adio prieteni”); în al 
doilea rînd, umorul, cind duios cind nonga- 
lant care însoțește povestirea cinematogra- 
fică; în al treilea rind, distribuţia excelent 
alcătuită: Kosta Tonev şi Maya Dragominska 
susţin cu brio partiturile principale. Primul 


în rolul unui soţ trecut de prima tinereţe, 
dar nelipsit de amintirea ei, cea de a doua 
în rolul unei zvăpăiate fetişcane care nu s-a 
despărţit încă de adolescenţă, 

Trebuie subliniate încă o dată sinceritatea 
şi naturaleţea filmului. Relaţiile dintre oa- 
meni sint normale, cele de fiecre zi. Lecţia 
de morală pe care ne-o dă filmul „Increderea“, 
deloc didactică, este închinată ideii: să ai 
încredere in om, în puterea de educaţie a 
societăţi i socialiste, 

„Încrederea“ are în plus o neobosită vervăa 
dialogului dintre cele două generaţii. Replica 
vie, jocul de cuvinteironic, replica distantă sau 
cea apropiată imbogiçesc şi colorează filmul. 

At. RACOVICEANU 


15 


- 


Ti gi ai 3 = o ad PO AÊ a e "wiy x a neem 
PPP ` LOS > £ N > Ass á w pi ws ww Y f ki a é PP wiwa Ea 
a r I ; re a IE 


TEFA 


Omul 
orchestră 


Producție a studiourilor franceze 
Regia: Serge Korber. Cu: Louis de 
Funès, Olivier de Funès, Noëlle 
Adam, Puck Adams 
ERCO E IINE A ERE e i 
Partitura „pentru hohote de rîs 
şi orchestră", pe care regizorul 
Serge Korber a incredintat-o „omu- 
lui-orchestrá" Louis de Funès, nu 
are darul să captiveze, dimpotrivă, 
este destul de sărăcuţă cu duhul. 
Louis de Funês știe însă sá ne amuze 
din nimic. A probat-o adesea. O 
probează și acum, cînd, în lipsa 
unei naratiuni consistente, este în- 
conjurat de un foarte bun ansamblu 
de balet modern pe care îl „tero- 
rizează” cu perceptele austerităţii. 
Dintre prilejurile de ris ale pelicu- 


_lei reținem două: de Funés istori- 


sind balerinelor o poveste, așa, ca 
la „noapte bună, copii“, numai prin 
sunete nearticulate și semne, vor- 
bind prin priviri; si de Funês, „dic- 
tatorul“ ansamblului, pus în pos- 
tură de doică a doi bucălaţi copii 
din flori... N-avem ce face în astfel 
de împrejurări și rîdem, chiar dacă 
simţim mereu debilitatea povestirii 
cinematografice. Toate ar fi- bune 
și frumoase, în ultimă instanţă, 
dacă însuşi omul-orchestră- n-ar sări 
din cînd în cînd peste cal. 

Cn. C. 


Pro sau Contra? 


Are si nu are dreptate 


Cu „Omul orchestră“ cronicarul are şi nu 
are dreptate. E drept că unele filme trăiesc 
printr-un. actor, sint parcă scrise pentru el. 
Spectatorul simte aceasta, dar pentru că isi 
iubeşte actorul consideră nu că a văzut un 
film, ci că l-a văzut, de pildă, pe de Funès. 
În „Omul orchestră” se întîmplă însă cevo mai 
puţin obişnuit: actorul. preferat este pus (si 
de regizor şi de acest film) In situația de a 
demonstra o nouă faţă o talentului său. Meca- 
nismul comicului de Funês-ion este dereglat 
în ceca ce are el obişnuit, cunoscut, aşteptat 
Apare ceva nou, o dimensiune nouă care schi 
şi mecanismul filmului cu de Funăs. 

Acest «cova! este concretizat într-o scenă 
(peste care n-aş trece cu atita clementã pentru 
cd este de fapt o demonstraţie de forte regenera- 
toare o talentului lui de Funès), scena poveştilor 
spuse de către actor, folosind grimose şi o 
mimică atit de expresivă, incit se dispenscoză 
de vorbe, fiind mai grăitoare decit acestea. 

Aici o; vedea ineditul ultimului film cu 
de Funts, văzut de noi. Si de aici trebuie să 
in n să-l judecim şi pe de Funès şi chiar 
e ne-o, prilejuit această revelalie. 

M. Al. 


Romanticii 


Producție a studiourilor poloneze 
Regia: Stanislaw Rozewicz. Cu: Ol- 
gierd Lukasewicz, Ignacy Gogolew- 
ski, Wladyslaw Hancza, Marta Li- 
pinska, Malgorzata Leasniewska. 


i 


Intimplarea după care s-au inspirat 
scenariștii se pare că s-a petrecut 
aevea în Polonia acum 120 de ani. 
Totuși întreaga atmosferă surprinsă 
de către regizorul Rózewicz la co- 
nacul familiei de nobili polonezi 
unde se petrece acțiunea, pare irea- 
lá. Cu cit ni se oferă detalii mai 
minutioase ale vieţii, universul con- 
cret scapă simțurilor și totul devine 
impalpabil, eteric. Partida de cărți 
— ritual tăcut si exact; flirtul cu 
slujnicele — joc de societate pás- 
trind distanțele de rigoare; vină- 
toarea — cu alaiul ei de nonsalantá 
şi cruzime; recitarea versurilor pa- 
triotice, înflăcărate, seara, la căl- 
dura focului de lemne, în saloanele 
somptuoase — toate alcătuiesc doar 
cadrul aparentelor. În subteran, eroii 
sînt frámintati de iubiri - pătimașe 


16 


şi secrete, de elanuri patriotice, de 
idealurile de independenţă ale po- 
poarelor Europei. Unul dintre cei 
doi fraţi, pe care-l întîlnim prima 
dată străbătînd cu piciorul întinde- 
rile de zăpadă și pădurile desfrun- 
zite de iarna Nordului, trece graniţa 
ruso-poloneză în dorința de a se 
declara voluntar în rîndurile gene- 
ralului Bem care lupta în Ungaria. 
Dar la conacul unde poposeşte, ela- 
nul său romantic va suferi primele 
deceptii, încrederea sa în umanitate 
va măsura primele îndoieli, atunci 
cînd se va ciocni de ambițiile me- 
diocre ale gazdelor sale ce se stră- 
duie în zadar să le ascundă sub apa- 
renta unor idealuri nobile. Pomii 
din pădurile seculare retezatí 
din apropierea, conacului ca si 
filele prăfuite ale albumului fami- 
liei devin simbolice pentru soarta 
acestor dezrádácinati romantici. Rea- 
litatea seamănă prea puţin cu poe- 
mele patriotice şi baladele decla- 
mate de către doamna Nawrocka în 
salonul său. 


O Ti ERR SEE = pip ERER Ye Emre 
Cermen 


Producţie a studiourilor sovietice 
Regia: Nikolai Sanişvili. Cu: B. Ba- 
taev, V. Thapsaev, Tereza Kante- 
mirova, K. Sianov, M. Abaev 

Span 8 CORRI IDR ILAAN SO AA 


Cermen este unul dintre eroii 
poporului gruzin care şi-au închinat 
viața luptei pentru libertate si 
dreptate a neamului lor, Regizorul 
a folosit cadrul basmului pentru a 
ni-l înfățișa ca pe un legendar Făt 
Frumos, Si reușește, Cermen e 
frumos, neînfricat, dăruit, bun, iubit 
si iubitor. Acţiunile sale sînt cele 
ale unui viteaz iar dragostea sa 
pentru fiica bogătașului asupritor, 
pură si pătimașă. Dar spre deosebire 
de basme, sfîrșitul nu aduce feri- 
cirea. Moartea sa va fi preţul vic- 
toriei. 

Fără să fi putut observa nici o 
adăugire originală la trama cla- 
sicá a acestui gen popular de epopee 
cinematografică, notăm totuși felul 
în care autorii (imaginea: Dudar 
Marghiev) au integrat elementele 
decorului natural în acțiune. Cerul, 
povîrnişurile munţilor sau goana 
tumultoasă a apelor participă firesc 
la destinul oamenilor. Cermen moare 
dar încrederea sa în fericirea oa- 
menilor, în dreptul lor la dragoste, 
libertate, pace a fost lăsată moște- 
nire celor din jurul său, 


Un film 


(„Steaua de 


1 


Start 
là mostenire 


Productie a studiourilor engleze 
Regia: Duncan Wood. Cu: Ronnie 
Corbett, Thora Hird, Michael Hor- 
dern, Barbara Murray, Leslie Phil- 
lips, Wilfrid Brambell, Dennis Price, 
James Robertson. 


„Risete în paradis“ de Jack Davies 
și Michael Pertwee este pentru ja 
doua oară adaptat pentru ecran — 
cu egal succes de către studiourile 
britanice. Cunoscutul pretext al 
„moștenirii“ aduce la start echipa 
completă: donjuanul de profesie, 
umilul funcţionar de bancă, bă- 
trina cicălitoare si așa mai departe, 
toți fiind obligaţi să execute un 
act contrar firii lor pentru a fi 
admiși la parte din bunurile terestre 
ale unchiașului decedat. Încurcă- 
turile suferite sînt generatoare de 
un ris stenic, nu în paradis, ci chiar 
aici, pe pămînt. Mai ales că, odată 
angajaţi în acest labirint de comedie, 
alcătuit de fapt din momente se- 
parate însăilate cap la cap, întîlnim 
o serie de actori ai teatrului englez 
întru totul la înălțimea reputației 
acestuia. Farsa din final sporește 
buna dispoziţie si în același timp 
determină pe participanţii acestui 
turnir şi implicit pe spectator să 
descopere sensul bucuriei de a trăi. 

Simona DARIE 


Im 
Tabla 
viselor 


Productie a studiourilor poloneze 
Regia: Zbigniew Chmielewski. Cu: 
julia Luczkowska, Andrzej Pstrag, 
Zofia Truskowska, Janusz Bukows- 
ki. 
ES Ut ED CNI, ESB DATE saw aysa uman E 
Un film despre si pentru ado- 
lescenti, gen in care reusitele sint 
rare si pretioase. Prezentarea perso- 
najelor, elevi in ultima clasă de 
liceu, în fața dirigintei, într-un 
tipic dialog de tipul: „tu ce vrei 
sá devii?“, ne scuteste de surpriză 
Toate celelalte „întîmplări“ sint 
variatiuni pe tema alegerii ade- 
văratului drum în viață, Firestile 
„erori“ ale eroinei și prietenei sale, 
determinate de pornirile impulsive 
ale vîrstei, sînt fixate la limita ad- 
misă de regulament. Ne gindim 


de bárbati 


tinichea"! 


la „Cinci fete la braţ", film cehoslo- 
vac ce ataca aceleași preocupări edu- 
cative, dar pentru care regizorul 
găsise atitea și atîtea nuanţe pentru 
a crea portretul vîrstei iluziilor. 

Ne mai amintim doar de frumu- 
setea imaginii, cu deosebire în 
secvențele finale unde universul 
adolescentin își găsește un cadru 
propice în poezia întinderilor largi, 
a luminilor cenușii transparente, a 
lacurilor nordice poloneze. 


lov RUSS 


Steaua 
de tinichea 


Producţie a studiourilor Paramount 
Scenariul: Dudley Nichols după po- 
vestirea lui Barney Slater şi Joel Kane. 
Regia: Anthony Mann. Imaginea: 
Loyal Griggs. Muzica: Elmer Bern- 
stein. Cu: Henry Fonda, Anthony 
Perkins, Betsy Palmer, Michael Ray, 
Neville Brand, John Mcintire, Mary 
Webster. 

Îi ER aia i a daia ul 

„Steaua de tinichea“, un film mai 
vechi, producţie 1957, dovedește 
că westernul acesta, în ciuda timpului 
care a trecut peste el, îşi păstrează 
prospetimea. 

„Steaua de tinichea” este un wes- 
tern de facturá clasicá, foarte apro- 
piat ca structură de „My darling 
Clementine" al lui John Ford. „Steaua 
de tinichea“ este un film de acţiune, 
si de atmosferă, Este un western 
psihologic. „Steaua de tinichea” este 
un titlu metaforic, metafora fiind 
aici arhicunoscuta stea de meta! 
pe care o poartă seriful. Avem de-a 
face în cazul de față cu un film de 
bărbaţi, de bărbaţi dirzi şi curajoși, 
femeile apárind doar ca elemente 
de coloraturá. 

Si în acest film lupta se dă între 
bun și rău, între drept si nedrept, 
între lege si forță, Un tînăr dintr-un 
orășel din v est caută cu orice preţ 
să păstreze steaua de serif, deși 
aceasta parea nu fi făcută pentru el, 
Un alt om al vestului, un fel de 
„old man“ al serifilor vrea să-i 
desávirseascá acestui tînăr educaţia. 
Acesta este tot filmul, aceasta este 
narațiunea, aceasta este finalitatea 
sa. Si acesta este regizorul. care-i 
realizează: Anthony Mann. 

Regizorul și-a construit filmul cu 
grijă pentru atmosferă (nelipsitul 
„saloon“ este foarte pitoresc, foarte 
pestrit populat), cu atenţie la per- 
sonaje şi cu o notă discretă de 
umor. (Lecţia: de tras la țintă la care 
iau parte invátácelul și învățatul). 
Dar principala victorie a regizorului 
este felul cum şi-a alcătuit distribu- 
ţia. „Steaua de tinichea” are -pe 
generic două nume ilustre: Henry 
Fonda si Anthony Perkins, Ei duc 
tot greul: filmului, „ei sînt eroii 
noştri iubiţi, ei deţin secretul;succe- 
suluiZacestui film. Perkins, tînărul 
serif neindeminatic, trăversează „în 
film o adevărată existență de erou 
pînă la maturizarea sa. Henry Fonda 
aduce cu 6l„un personaj clasigual 
genului, justitiarul care știe de 
fiecare dată cînd" să scoată Colt-ul 
din patul. pistolului, 

Dar pe lîngă toate aceste calităţi, 
„Steaua de tinichea“ este și un film 
de replică. Fonda știe nu numai 
să-şi apere de fiecare dată, pînă în 
ultima secundă, șansa, ci şi să dueleze 
prin cuvinte. lar Anthony Perkins 
îi dă- o replică excelentă; 


Al. R. 


CERTOS DT 
w 7 t = dicas e U w 


IMPERATIVUL REALISMULUI 


Ar e joc al 


Într-un interviu acordat in primăvară 
«Express»-ului francez — interviu, după 
opinia mea, mai interesant decit romanul 
său, căci se poate intimpla si asa! — dl. 
Erich, celebrul domn Erich Segal, autorul 
si mai celebrului roman «Love Story», 
avea de răspuns, de la bun inceput, la 
această intrebare care cred că stătea 
pe buzele inlăcrimate ale tuturor celor 
ce au sorbit povestea aceasta nemuritoa- 
re: domnule, — il intreba frantuzul cult, 
uimit dinspre partea sa de succesul unui 
roman atit de simplu şi simplut, străin 
de toate căutările pariziene în jurul buri- 
cului robbegrilletist — domnule, in epoca 
asta a noastră, cind toată lumea vrea să 
ridă, vrea să se bată sau să vadă bătăi 
s: singe, cind amorul şi-a pierdut orice 
trumusete, cind toți spectatorii deştepţi 
se bălăcesc în cinism și pornografie, 
ind tinerii se esclatează la orice sărut 

a! curat, domnule, d-ta ai premeditat 
povestea asta duioasă şi lăcrimoasă? 
Dumneata ai mers cu bună știință impo- 
triva curentului? Dumneata ai vrut să 
reinvii romantismul ? 

La care dl. Erich Segal a răspuns foarte 
frumos: 


— 


17 


IMPERATIVUL REALISMULUI 


lungul joc al fricii și al iubirii 


— Nu, deloc, n-am premeditat nimic, 
m-am așezat să scriu «Love Story» în 
timpul vacanței de Crăciun... — răspuns 
pe care-l socotesc foarte sincer, fiindcă 
intr-adevăr romanul acesta, prin fiecare 
rind al său, mărturisește franc că nu putea 
fi scris decit in această perioadă a anului 
cind începe să ningă și să sune zurgălăii, 
cind copiii răi sint corupți la bunătate, 
isi pun patinele, mănincă prăjituri pufoase 
şi colindă din tată în tată si din unchi in 
unchi, cind în fiecare dintre noi — scriitor 
și lector totodată — se trezesc din somnul 
cel de moarte (in care i-au ținut tot anul 
Faulkner si Simenon, Hegel și Petru 
Popescu) — bunii si dreptii Dickens, 
frații Grimm, Selma Lagerlôff,cu poveştile 
lor feerice de la gura sobei care-ţi inmoaie 
sufletul şi-ţi aburesc privirea. Numai de 
Crăciun putea scrie un om — altfel lucid 
şi citit la şcoala aspră a tragediei eline 


si mai lată, din punct de vedere teoretic, 
spunind următoarele: «Cind filmul a ieşit 
pe ecrane, in Statele Unite, o parte a 
criticii l-a găsit prea sentimental... Ştiu 
pe dinafară  ingrozitoarea cronică din 
«Newsweek», revistă cu milioane de citi- 
tori, Totuși, un coleg, profesor de greacă 
— după ce a citit cronica — a venit la mine 
si mi-a spus: «Toate literaturile, chiar 
cele vechi, au drept scop sá emotioneze 
lectorul sau auditoriul. E catarsisul lul 
Aristot — inainte de orice, la asta trebuie 
ajuns și tu tocmai asta ai realizat. Nu da 
nici o importanţă la ceea ce pot indruga 
criticii»... Această frază nobilă l-a liniştit 
pe dl. Segal, ceea ce e de mirare, căci 
existența catarsisului, a acelei purificări 
şi inălțări sufleteşti realizate prin opera 
de artă, nu e deloc semnul valorii estetice 
ca să nu mai vorbim că un catarsis au 
sau tind să aibă și cele mai negre, si 


lei S 


É ão / 


Neorealismul: ë arrivato Zampano! 


si a scepticismului latin — o poveste 
bună de adormit copiii mari, şi odată cu ei 
spiritul critic, incoruptibila inteligență si 
alte noțiuni fundamentale in fața cărora, 
de-a lungul anului, tremuri intimidat... 


Profesorul de greacă 


Eu nu vreau să discut dacă acest basm 
e bun sau rău, dacă dl. Segal a avut 
parte sau nu şi de inspiraţie într-o noapte 
binecuvintată. Problema nu mă fascinea- 
ză — deşi am avut de dat socoteală, in 
holul Uniunii Scriitorilor, unui foarte bun 
amic de la «Secolul 20» care m-a interpelat, 
atitat, pentru afirmaţia mea într-o revistă 
«...«Love Story» e o carte de citit între 
două stații de metro»... 

— Bine, dragă — mi se spuse verde 
in față — te-ai dat și tu cu snobii? 

La care am impresia că m-am descurcat 
deajuns de bine: 

— Între două stații de metro, poti citi 
şi «Monde»-ul, asta nu înseamnă că «Le 
Monde» e un ziar prost, nu? 

Celor cărora li se pare că n-am fost 
prea convingător, le voi răspunde că în 
acelaşi interviu de bun simţ, dl. Segal 
— în orgoliul său inteligent — a făcut-o 


18 


cele mai degradante, și cele mai crude, 
si cele mai sălbatice filme sau cărți cărora 
li se opune — cu atita naivitate si confor- 
mism — cumintenia, blindetea si duiosia 
acestui «Love story», ca un model, ca 
un copil bun față de copiii răi ai clasei 
Eu n-aş dormi liniştit şi nici nu mi-aş lua 
dreptul de a privi dispretuitor criticii care 
n-ar observa că un film sau o carte de 
a mea au un incontestabil catarsis. Pro- 
blema — demnă de lungi insomnii—e cum, 
din ce, de unde vine de se inaltã această 
purificare și mai ales — incotro mă indreap- 
tă, unde mă duce sau unde conduce. 
De cind ştiu că si Hitler visa la o artă a 
cărui catarsis să dea elan în purificarea 
rasei — rog a-mi fi iertate aceste 
brutale asociaţii in plin «Love story» — de 
atunci nu mai pot concepe acest catarsis 
cu logica liniştită și olimplană a profeso- 
rilor de literatură greacă. Nu-s profesor 
de literatură greacă, din păcate. Sau din 
fericire? Şi nici nu-mi trece prin cap 
— aceasta din motive independente de 
mine — să scriu o poveste ca «Love 
story», deși un alt amic îmi demonstra 
că asta ar fi marea lovitură, o poveste 
de amor simplă — simplutã, romantică, 
cu care să rupem inima tirgului şi toate 
celelalte inimi însetate de «love not war» 
și impietrite sub vraja samurailor, denun- 


tátorilor si atitor alți sărmani flăcăi. 


«Hernani» 


Adevăru-i cá se mizează azi cu ochii 
inchişi pe o resurectie a romantismului 
identificat cu tot ce e duios, naiv, simplu 
chiar lacrimogen, dar opus violenței ab- 
surde, rele, murdare, gratuite, negre. Se 
caută romantismul ca un fel de rai in loc 
de infernul neorealist. Se vorbeşte de 
neoromantism, sátui de lovestory-urile 
neorealiste cu mizerie, cu strázi imunde, 
cu certuri la tot pasul si cu acel blestem 
perpetuu: «Nu-i pace sub măslini»! S-ar 
dori sau se vizează la pace sub măslin 
Succesul! cărţii lui Segal — la București 
numărul 3/71 al «Secolului 20», care a 
publicat romanul, s-a epuizat în citeva 


«Viață sportivă» — sărutarea niciodată demodată a mort 


zile! — îndreptățește ample teorii în fa- 
voarea neoromantismului. Se socotește 
că acest neo... ar insemna reabilitarea 
şı reafirmarea marilor si mai ales micilor 
candori, a marilor si chiar micilor acte 
generoase, a gesturilor imaculate — ripos- 
tă pe cit de distrugătoare pe atit de echili- 
brată la adresa atitor fapte satanice, ati- 
tor gangsteri ordinari și ticăloși stupizi 
de care, într-adevăr, lumea s-a plictisit 
ca de orice șabloane sufocante. Tot ce 


e suflet și sufletism, patimă și patetism, 


trece la neoromantism, tot ce e cinism 
vendetism, aventurism e aruncat cit colo, 
într-o categorie mai soioasă decit supra- 
realismul... Se pun pe seama acestei 
redescoperiri romantice subiectele tan- 
dre, moi, catifelate, sensibile, nici vorbă 
că lirico-poetice — ca si cum acestea 
ar fi necompatibile cu conflictele dure, 
aspre, problematice, intr-un cuvint: rea- 
liste. Florile sint preferate «problemelor», 
grădinarii inocenți sint opuși Cidului cla- 
sic şi contemporan, omului devorat simul- 
tan de pasiune si datorie; mici si dulci 
neintelegeri sfirsite în fericită «armonie» 
se vor mai interesante decit armonia 
codrului si omului bătut de ginduri, alte- 
ori bătut de soartă, de cele mai multe 
ori bătut de alti oameni. Se uită că vechiul 
romantism, prima piesă considerată ro- 


mantică de istoria literaturii, in urmă 
cu exact 141 de ani (25 februarie 1830), 
se numea «Hernani», Si avea ca erou 
principal un brigand, iar subiectul — foarte 
nonconformist, avind în vedere bătălia 
elebră declanşată la premieră — e rezu- 
nat de Larousse așa: «Trei bărbaţi, don 
Carlos (viitorul Carol Quintul), bătrinul 
don Ruy Gomez și Hernani se bat pentru 
dona Sol. Gelozia bătrinului va sili pe 
dona Sol şi Hernani să se sinucidă»... 
lată un subiect romantic — atunci de ce 
să numim neoromantism hirjoanele idilice, 
rezonabile, exsangue, aseptice cu care, 
nu fără indreptátire, incercăm să ne apă- 
rám azi, de scepticism, mirsávie şi crimă? 
De ce să opunem un neoromantism unu 
neorealism care niciodatã nu va fi epuizat. 
In fond, eu cred că — așa cum s-a intim- 
plat de multe ori în istoria artelor — o 
greşită utilizare a termenilor duce la in- 
vrăjbirea unor idei care nu se opun cituși 
de puțin în adincul lor. Pentru a se inte- 
lege cit de departe merge această con- 
fuzie a termenilor, in acelaşi interviu, 
Erich Segal susținea că personajele care 
i-au inspirat povestea au existat in viață 


de unde concluzia sa că «pe planul per- 
sonajelor, «Love story» e realistă» (1?) 
iar «Express»-ul nu ezita să sublinieze 

“Deci, altfel spus, ceea ce a fost 
socotit romantism, melodramă, este o 
storie trăită»... Romantismul se confundă 
cu melodrama, iar viața cu realismul! 
Profesorii noștri de estetică — nu numai 
de greacă și latină — n-ar şovăi să trin- 
tească la examen asemenea studenți... 


Hiroshima, insuportabilă... 


Dar eu cred că nu trebuie să ne omorim 
prea mult cu definițiile scrupuloase de 
catedră, fiindcă nu vom ajunge prea de- 
parte. Oamenii nu se duc la cinema pentru 
a studia o bibliografie a unor complicate 
cursuri de estetică sau pentru a ști cum 
să răspundă la seminarii de teoria litera- 
turii. Oamenii se duc la cinema în fiecare 
zi, fiecare din alte motive, dar fiecare 
motiv e în fiecare zi altul, mai mult sau 
mai puțin legat de cultura generală, dar 
niciodată indiferent de ceea ce trebuie 
să numim cultura sentimentelor, o cultură 
sentimentală. Această cultură sentimen- 
tală — formată din viața de acasă, dar 
mai cu seamă din viața străzii, a pietii, 


IMPERATIVUL REALISMULUI 


a piețelor, din viața politică, cultivată nu 
atit cu cărți, ci cu ziare, afișe — decide 
decisiv viața filmelor, a cinematografului 
și a tuturor teoriilor sale, după cum la 
rindul său, filmul e azi o sursă esențială 
de influențare a acestei culturi sentimen- 
ale (vezi și articolul lui H. Dona: «Frumu- 
setea sentimentelor frumoase», Cinema, 
nr. 7/71). Urmăriţi nașterea si decesul neo- 
realismului italian. El a avut mari teoreti- 
cieni, dar mie mi se pare că esențială, 
in secret, chiar dacă prea puțini s-au 
gindit la ea, a fost ideea lui Camus, la 
două zile după căderea bombei atomice 
la Hiroshima — idee profund sentimen- 
tală: «ca să mai inconjuri această ingro- 
zitoare revelație cu o literatură pitorească 
sau umoristică, iată ceea ce nu maie 
suportabil»... Şi ani de zile, marea comedie 
americană, şi chiar westernurile, au intrat 
intr-un con de umbră, mai toate fictiunile 
(ca să nu mai vorbim de marile inscenár: 
de carton ă la «Cartagina în flăcări») 
au murit, filmul descoperind strada, pava- 
jul, rufa atirnată la fereastră, acoperişul 
chipul netrucat al actorului neprofesio- 
nist, vérité-ul, la terra trema... De citiva 


acestei culturi sentimentale, precum la 
baza oricărei culturi — adică în acele 
structuri cu care omul sfidează neantul 
și nefiinta, după cum ar zice Malraux. 

Cui i se pare că acest instinct colectiv 
nu e un termen prea sigur — să deschidă 
una din cele mai frumoase cărți apărute 
la noi în ultima vreme, «Anul o mie», 
a rationalistului H. Focillon, care se des- 
chide cu capitolul: «Problema spaime- 
lor», început astfel: «Avem dreptul să 
introducem în studiul istoriei fenomenele 
de psihologie colectivă?... Se poate ocoli 
elementul acesta cind e vorba de crezul 
revolutionar? Ar fi periculos să elimini 
actul acesta fundamental al sociologiei 
chiar cind ia, cum se intimplă adesea, un 
caracter fantastic. Nişte mari unde afec- 
tive ca iubirea si teama, tulburind un 
întreg popor, nu sint neapărat iluzii roma 
nesti»... 


Veșnica frămintare umanistă 


Jocul profund, dramatic, patetic al aces- 


pendulare a sentimentelor colective — de- 
loc «iluzii romaneşti» — există un punct 
profund de echilibru, și în lumina lui 
stranie — ca aceea a becurilor roşii care 
indică în orice cinema «iesirea» — toate 
«modele», toate tendințele, toate «curen- 
tele», toate ideile, capătă relieful cel mai 
definitoriu. Acest punct de echilibru e 
nevoia — afișată sau secretă, dar secre- 
tată de orice organism moral — a unui 
ideal, a unui sens cu care omul să reziste 
nonsensului și ispitelor lui. Dacă există 
in noi ceva care nu ține seamă nici de 
romantism, nici de realism, nici de modă, 
nici de comerț, nici de absurd — aceasta 
ar fi, oricit am nega-o, oricit ni s-ar pare 
că l-am uitat, că ne-am rătăcit, că a dis- 
părut: credința intr-o idee care să ne 
organizeze viața. Sintem mereu în situa- 
tia bătrinului pe mare... Căutăm mereu 
un Mobby Dick. Viguros, patetic, deschis, 
sau firav, vag, obscur, nesigur — acesta e 
punctul magnetic, catarsisul spre care 
gravitează fiecare operă, dacă e de artă. 
Restul nu e doar tăcere, ci şi furie, şi 
2gomot, dar nu trebuie să ne lăsăm deru- 
tati. 


Neorealism? Neoromantism? Superba «Baladă a soldatului»! 


ani — dacă n-a murit şi această «indus- 
trie» — Italia a devenit mare producătoare 
de westernuri-spaghetti, peliculă cu multă 
hemoglobină pitorească, cu cimpie natu- 
rală in loc de carton, dar cu enorm de 
mult carton sentimentos. Se zice că și 
aceasta e o modă, așa cum o modă ar 
fi fost neorealismul, spulberat de «marele 
miracol» economic al anilor *55-'60, ceea 
ce nu explică insă de ce această «modă», 
epuizată in ltalia, a fertilizat cinemato- 
graful, după aceea in Anglia, in Cehos- 
lovacia si in U.R.S.S. — conform mărtu- 
risirii lui Ciuhrai, prin '61, după neorea- 
listele si neoromanticele sale «Al 41-lea» 
si «Balada soldatului». 


“Marile unde afective»... 


Nu, etichetind ca «mode» tot ce e mis- 
care vie in cinema — inclusiv tendințele 
nocive sau nerodnice,sau pur și simplu 
comercializante — nu ajungem prea de- 
parte, aşa cum nu soluționăm prea multe 
nici categorisind totul in termeni de cate- 
dră. Eu cred că aceste «mode» nu sint 
altceva decit indelungile  pendulări ale 
unui instinct colectiv de conservare, dar 
mai ales de echilibrare, care stă la baza 


tui instinct ne dă impresia că ani de zile, 
in artă, omul părăseşte vechile opțiuni 
sau noțiuni pentru altele noi, ca deodată 
să constati că milioane de spectatori se 
întorc la amorul dintii, demitizind, contes- 
tind, refuzind tot ce au imbrátisat pină mai 
ieri. Sint, de pildă, lungi perioade — chiar 
contemporane nouă, deși au mai fost 
și altădată — cind o ură crincenă se abate 
asupra oricăror idei umaniste, cind nimeni 
nu mai cumpără la bursa valorilor idei 
care cred in om, în puterile sale creatoare, 
și «la modă» e pesimismul, scepticismul, 
deriziunea si nu odată delatiunea că «acest 
regizor e un sentimental umanist, jos cu 
el»... Dar acel extraordinar «free-cinema» 
englez s-a născut din acest strigăt al lui 
Lindsay Anderson, autorul acelei neo- 
realiste, neoromantice dar mai ales super- 
be «Vieti sportive», care in manifestul său 
din '56, clama: «Nu văd umanismul epuizat 
şi nici nu lipsesc rebelii care să-i apere 
cauza. Sintem în fața unei responsabili- 
tàti pe care trebuie s-o acceptăm, ştiind că 
responsabilitatea nu inseamnă confor- 
mism. Hotărirea de a nu lua totul în serios 
poate deveni un viciu nu o virtute, mai ales 
cind vaporul se scutundă»... Şi iată cum a- 
par intotdeauna rebelii umaniști, de unde se 
credea că umanismul e un conformism! 
Fiindcă in această complicată și eternă 


Acest discutabil «neo»... 


Incit, dacă e ceva care nu poate fi 


bagatelizat in acest fenomen de «love, 


not war», de lovestorizare a conflictelor, 
de idilizare a vieţii și deci a artei, de 
romantiozitate sinceră (reamintesc dis- 
cutia aprinsă de la «curierul» revistei 
noastre in jurul «Mayerling»-ului, acel 
lovestory imperial, in care cronicarul «ci- 
nic» care a negat filmul a fost bruscat 
cu întrebări decisive ca: «d-ta nu ai 
inimã?», «d-ta nu ai valsat niciodată?») 
— dacă e ceva de luat in seamă in acest 
atit de discutabil «neo»... sint aceste 
«mari unde afective ca teama si iubirea» 
care, tulburind incă o dată lumea și po- 
porul ei intreg de spectatori, refuză, res- 
ping — fie si naiv, dar salutar — valurile 
de singe, crime, abjectie și pornografie 
exacerbate iresponsabil. 

Chiar şi numai între două stații de 
metro ale scurtei noastre câlătorii prin 
lume, acesta e un fenomen pe care acum 
trebuie să-l susţinem, cu strategică luci- 
ditate. 


Radu COSASU 


dezacord 


Pe cînd 
un festival 


national 


de film? 


Nu consider oportună desfiinta- 
rea, sau, mă rog, intreruperea vre- 
melnică a competiției cinemato- 
grafice naționale, tot astfel cum nu 
era interesantă nici desfășurarea 
ei într-un nor de tămiie, cu un 
pomelnic final al premiilor mai lung 
decit genericul participanților. E 
imperios necesar ca anual, întrea- 
ga producție cinematografică, de 
toate genurile, să fie supusă contro- 
lului organizat al opiniei publice și 
să fie discutată în esenţă, în liniile 
ei de forță, comparativ cu propriile 
noastre realizări şi cu cele mai pres- 
tigioase ale altora, după cele mai 
ambitioase etaloane. Avem de cin- 
cisprezece ani incoace, un festival 
national al teatrelor, trei competiți 
muzicale (două cu participări in- 
ternationale), festivaluri folclorice, 
de artă amatoare — în ultima vre- 
me si o intrecere a cineastilor ama- 
tori — un festival bienal al filmului 
de animatie, dar competitia in do- 
meniul artei cele mai difuzate și 
care are acum si cele mai serioase 
probleme, dificultăţi si sarcini, e 
absentă din cimpul manifestărilor 
plenare, de sinteză culturală. 

Evident, festivalul anual al pro- 
ductiei cinematografice se cuvine 
dublat de un colocviu temeinic, 
critic, organizat conform cu necesi- 
tátile teoretice reale ale momentului 
respectiv și nu ca o vacuolă mati- 
nală a vizionărilor, in care să răsune 
oratorii dogite și răfuieli cavernoa- 
se. Într-o asemenea sărbătoare 
cinematografică fundamentală ne- 
am putea vedea mai limpede minu- 
surile și plusurile și ne-am coaliza 
colegial mai cu vrednicie, mai efi- 
cace pentru pasul următor. Pro- 
gresul cinematografic nu e si el in 
funcție, oare, de o stare colectivă 
de preocupare creatoare pentru 
domeniu, ca in toate celelalte acti- 
vități din tara noastră? Dar cum 
filmul e o artă a văzului, filmele 
trebuie văzute și laolaltă, pentru a 
genera idei despre ele, idei progra- 
matice, de perspectivă. 

Bineinteles, pregătirea pentru o 

eventuală săptâmină bilantierã a 
cinematografiei româneşti are ne- 
voie a incepe acum. 


Valentin SILVESTRU 


IMPERATIVUL REALISMULUI 


față 


în faţă cu 


Lucian 
Bratu 


— Lucian Bratu, filmografia dumnea- 
voastră incepe cu «Secretul cifrului» s 
«Tudor», continuind cu citeva filme de 
actualitate foarte diferite ca factură. N. 
reuşim incă să vă descoperim o constantă 
Ce v-a atras, de pildă, spre filmul pe care- 
realizați acum, după scenariul lui Petr: 
Popescu ? 


— Constanta pe care vreţi s-o desco- 
periti s-ar materializa de-acum incolo 
pentru mine în realizarea unei mai vechi 
dorinţe de-a face filme care să vorbească 
despre ziua de astăzi. intilnirea mea cu 
scenariul la care lucrez acum se dato- 
reste nu intimplárii, ci tocmai acestei do- 
rinte. Scenariul lui Petru Popescu m-a 
atras in primul rind prin aceea că relațiile 
omenești apar in el pe prim plan, iar 


un dialog moral: 


drum in pe 


socialul determină aceste relații, fără a 
transpare direct, gol sau forțat. M-a atras 
apoi faptul că in centrul filmului se găsesc 
figurile a doi oameni din generaţia de 
40 de ani, o generaţie pe care pot s-o 
inteleg bine, prin prizma propriei mele 
virste. Şi este surprinzător pentru tine- 
rețea scriitorului cit de bine a reușit el 
să-şi înțeleagă eroii. În centrul acțiunii 
este o femeie — o femeie simplă din zilele 
noastre, care suportă (a cunoscut) o 
traumă în viața ei particulară. Rămasă 
singură cu doi copii mari, la o virstă cind, 
mai ales pentru o femeie, e foarte greu 
«să-ți refaci viața», cum se spune, i se 
ivește o asemenea ocazie, dar ea opteaz? 
in cele din urmă, pentru copii, renuntind 
poate la ultima șansă de fericire perso- 
nală. 


— E vorba, deci, de un subiect originai 
oferit de scriitor cinematografiei. 


— Textul a fost scris de Petru Popescu 
special pentru film. Dar acest text a fost 
initial foarte dezvoltat. Transcriptia lui 
regizorală a recurs pentru transpunerea 
pe ecran, nu numai la o reductie ci si la 
o recompunere a materialului literar. 


— Care este sensul intimplârii pe care 
vreţi s-o povestiţi, dincolo de ceea ce ține 
de story, dincolo de faptul că eroina cu- 
noaste un bărbat și în cele din urmă rămine 
cu copiii? 


— Filmul vorbește in primul rind despre 
oamenii care se definesc si se verifică 
numai în confruntarea cu incercările grave 


Dotată cu o intuiție acută, eroina noastr: 
descoperă, către sfirsit, decalajul dintre 
aparenta si esența omului de care era pe 
punctul să-și lege viața. Este deci vorba 
despre seriozitatea, profunzimea cu care 
ne angajâm în acte responsabile. funda- 
mentale 


— At 
40 de an 


„orbit despre generaţia celor d: 


Încercaţi să-! faceţi procesui 


— Procesul e poate prea mult spus 
Petru Popescu şi ci mine ne propunem 
analiza unora din relaţiile caracteristice 
acestei generaţii. Eroul filmului este un 
inginer chimist, realizat pe plan profesio- 
nal, social. Dar acest om care a izbindit 
nu este capabil in cele din urmă de un 
act integral de responsabilitate. 

Eroina filmului, o femeie care aparent 
n-a izbutit (ea este doar o dactilografă 
intr-o redacție literară) descoperă final- 
mente că de fapt ea străbătuse drumul 
pină aici, datorită tăriei ei morale, în plină 
lumină. De aici şi titlul filmului «Drum 
în penumbră». 


— Nu există oare riscul une: anumite 
banalități atunci cind se urmăreşte o ase- 
menea poveste care pare să reducă proble- 


nele existențiale la citeva cate sumare? 

— Cu permisiunea dumneavoastră, eu 
aş dori să fac o disociere intre o poves- 
tire care este simplă si o povestire care 
este banală. Poate să te vorba de o po- 
vestire foarte complirată, cu cazuri-li- 
mită, excepționale şi care să capoteze 
într-o banalitate iremadiabilă. Şi poate sà 
existe o povestire < nplă, care sá pară 
banală, fără a fi. No .rem ca filmul acesta 


IMPERATIVUL REALISMULUI 


umbro 


e Un bărbat si o femeie (la 40 de ani) 


e Sacrificiu, resemnare sau lasitate? 


e Regizorul în fața propriei sale generatii | 


e Lucian Bratu despre ultimul său film 


— — 


să fie foarte clar, aut in ceea ce privește 
concepția lui, cit sı în ceea ce privește 
modul de expunere. Pentru că dorim ca 
la acest film să adere un public cit mai 
larg şi, mai mult, dorim să obținem din 
acest mod de tratare un stil propriu al 
acestui film: de o mare claritate, de o 
mare simplitate, ca insăşi viața eroinei. 
Nu ne trebuie o discursivitate stufoasă 
sau alambicată. Dar nu va fi nici un film 
verist, cu ambiția de a inventaria tot ceea 


ce există în jur. Va fi un film realist, in 
sensul filtrării datelor realității. De aceea 
încercăm să nu recurgem la decoruri, 
aproape toate filmările noastre se destă- 
șoară in ambiantã reală, tocmai pentru a 
conferi filmului un plus de autenticitate, 
dimensiunea şi factura plastică a zilei 
de azi. 


— Nu tindeti, deci, spre o stilizare ro- 
mantioasá, gen «Un bărbat şi o femeie». 


— Nu. Romantiozitatea este o exacer- 
bare a unor stări sufletești, şi ele reale, 
cu scopul de a anticipa un efect. Dar 
acest gen de filme, ilustrat recent şi prin 
«Love Story», s-a impus dintr-o necesi- 
tate intimă a publicului contemporan, 
suprasaturat de filmele modernist-este- 
tice şi de excesele filmelor de violenţă. 
A feri insă filmul de romantiozitate nu in- 
seamnă a-l văduvi de latura sa afectivă. 
Din contra, noi ne propunem să urmărim 
foarte indeaproape cum creşte sentimen- 
tul între cei doi eroi. Numai astfel actul 
de opțiune din final va putea căpăta sensul 
şi valoarea lui întreagă. 


— Vreti totuşi un film de emote 


— Absolut, și ne bazăm în acest sens 
pe aportul celor doi interpreţi principali — 
al Margaretei Pogonat, o excelentă actriță 
deja afirmată in cinematografia noastră 
şi al lui Cornel Coman, un actor cu mari 
posibilități pentru film, precum şi al ope- 
ratorului Nicolae Girardi, semnatarul unor 
imagini prestigioase in ultimele pelicule 
românești. 

Bazindu-ne pe marile calităţi de inter- 
pretă modernă ale Margaretei Pogonat, 
am ajuns impreună cu dinsa la convinge- 
rea că pentru a pune mai puternic în va- 
loare drama, suma expresiilor ei nu tre- 
bue să fie expresia dramatică care ar 
anula drama. Actriţa poate avea capaci- 
tatea de-a disimula drama. spectatorul 
simțind că undeva, in torul lăuntric al 
eroinei se fringe ceva, că ea se imparte 
printr-o mare dilemă, dar pe fața ei poate 
apare un zimbet sau alte semne ale fe- 
minitátii sale. În acest sens, «Drum in 
penumbră» ar putea insemna o premieră 
pentru Margareta Pogonat. 


Valerian SAVA 
Foto. A. MIHAILOPOL 


9 Re 


ade eo 


Tag 


ew pro ry 


Margareta Pogonat 


Există o familie de actrițe pe care le-as numi doamnele ecranului. Mă 
gindesc la Jeanne Moreau, sau la Simone Signoret, sau la Eva Marie Saint, 
sau... 

Şi mă gindesc și la Margareta Pogonat. 

Este frumoasă, dar nu asta te atrage la ea, ci o anume căldură care emană 
din privire, din intreaga ei ființă. Cind intră in cadru o vezi imediat, dar mai ales 
o simți. li simţi prezența. Nu trebuie să vorbească pentru asta, nici să gesticu- 
leze. Nu trebuie nici să zimbească, nici să se intristeze. Ajunge să intre in 
cadru. Pentru că are acel mare dar al aleşilor: prezența. 

Spre deosebire de regizorii noştri, mă gindesc la Margareta Pogonat. Mi-o 
amintesc trecind tristă si zbuciumată prin viață în «Meandre»; mi-o amintesc 
asteptindu-si liniştită, inteleaptá, soarta, în «Apoi s-a născut legenda...». Si 
apoi nu mi-o mai amintesc... Dar continui să mă gindesc la figura ei, totdeauna 
umbrită. Expresia ei refuză parcă lumina prea puternică; pentru că strălucirea 
ei interioară ar fi anulată de prea multă strălucire exterioară. De aceea lumina 
nu vine să o dezvăluie, ci să o învăluie. Trărrile ei nuantate, profunde, sint 
făcute să trăiască doar la marginea umbrei, acolo unde nimic nu e simplu, 
unde e nevoie de o certitudine. Pentru că silueta ei, privirea ei calmă, apar intot- 
deauna ca o certitudine. 

Mă gindesc cu nostalgie la Margareta Pogonat... 


Eva HAVAS 


IMPERATIVUL REALISMULUI 


un 
spectator 


temperat 


plastic... Chiar dacă ai avea geniul lui 


e Antonioni, dintr-o poveste cusută cu atá 

@ albă nu se poate face nimic, si e absurd 
să cer bietului actor să fie firesc într-un 

rol care scirtiie din toate încheieturile... 


Nu trebuie să ne grăbim să ne ridicăm la 
simbol inainte de a intelege realitatea, 
intii trebuie să descitrăm cu modestie si 


( @ š inteligenţă realitatea, n-aveţi grija simbo- 
< 7 5 lurilor, dacă e să vină, ele vin, dacă nu, 
/ | se poate trăi și fără ele... A te ridica la 


ultimul etaj numai fiindcă a pătruns apa 
la subsol, n-are nici un rost 


„Să nu certăm niciodată înțelepciunea 


Capodoperele gravitatea şi miracolul «faptului divers» 
s-au născut din descifrarea Teodor MAZILU 


“faptelor diverse». 


Străine mi-au fost superproductiile de 
mic copil... Fastul mă obosea. Aglomera- 
rea de cai şi oameni mă intimida. Aveam 
mpresia că producţiile astea gigant, in 
care s-au risipit milioane, tin cu tot dina 
dinsul să mă strivească. Pină şi agiome- 
rarea de capete de afiş te obosea; pină 
la urmă vedetele se inghesuiau una i 
alta, nu puteau să mai respire... De atita 
glorie și fast, de atitea femei frumoase 
care se loveau cu coatele, ti se făcea 
lehamite si, in asemenea împrejurări, iti 
vine să-ți iei cimpii sau să măninci brinză 
cu roşii. Nu-mi făceam prea mari griji cu 
doamna contesă, știam că, chiar dacă va 
fi violată, găseşte ea o soluție. 


De multe ori realismul unui film este 
inlocuit cu o adevărată desfăşurare de 
forțe de la muniţie pină la distribuție, o 
stupidă și gigantică risipă de energie 
Producătorul işi joacă ultima carte, ori se 
ruinează, ori dă lovitura... Totul lasă im- 
presia că se apropie sfirsitul lumii... 


Toate astea mă scoteau din sárite, 
fiindcă știam că omeneasca noastră viață 
nu este o superproductie, ci mai simplă 
infinit mai simplă... Nu ne lovim la tot 
pasul de contese... Nu urcăm scările de 
marmoră ale palatelor toată ziua, bună 
ziua. Capodoperele nu s-au născut din 
această aglomerare de forțe, ci din desci- 
frarea faptelor diverse. 


Sigur, eu sint scriitor şi e poate firesc 
să mă ducă în ispită filmul care se inspiră 
din miracolul faptului divers... Fraza ba- 


nală pe care o auzim de cind ne ştim pe După 
lume: «viața mea este un roman», nue atita 
numai banală, ci și adevărată. Chiar aşa fast... 

e. Viaţa fiecăruia e un roman, viaţa fiecă- («Cleopatra») 
ruia poate inspira o capodoperă. 

Superproducţiile vin si se duc, nimeni ! $ ' | ` , 
nu-şi mai aminteşte de ele. Rezistă fil- > . Its 
mele cu teme mai modeste, mai adevă- = 
rate. Cred că nici drogat n-aş mai putea <q 
vedea «Căderea Troiei», dar «Scurtă in- B; ' Ë 
tilnire» chiar as fi curios să-l mai văd «Care 4 
o dată.. N-as vrea să se creadă cà mă atitea frumuseți.. A E i mai de care 5 
revolt impotriva filmelor de amploare — BW (Sophia Loren, Š : mai «perfecte».. 
ar îi o copilărie — o temă istorică nu se E Omar Sharif. £ («Rossana Podesta) 
poate desfăşura într-o garsonieră — dar A i 


susțin că faptul divers rămine mama şi 
speranța noastră... Prin faptul divers, nu 
inteleg neapărat povestea unei dactilo- 
grafe mai sensibile, care s-a semi-sinucis 
aproape de amor, desi se întimplă si 
de-astea, ci înțelegerea adincă, poetică, 
inteligentă a vieţii de fiecare zi. Or, in 
filmele noastre, as indrázni această obi- 
ectie pe cit de timidă pe atit de priete- 
"ească, tocmai faptul divers e cu desă- 
virşire izgonit... Sigur, fiecare regim so- 
cial, fiecare țară, isi au «faptele lor di- 
verse» — n-are rost să importăm pro- 
bleme, important e să le intelegem pe ale 
noastre. Din această pricină o senzație 
de artificial, pină şi locomotivele par trase 
de păr... Problemele nu sint cele pe care 
si le pun oamenii, ci cele pe care le in- 
ventează regizorii, de aici senzația de 
dietetic, de lacto-vegetarian, de material 


22 


IMPERATIVUL REALISMULUI 


film 
şi 
literatură 


à (lg. malec 
cel mare 


marchize.... 
(«Angelica...» 
Singurul rival 
al Grete: Garbo si al 


Marlênei Dietrich 


Intre precursorii acelei dramaturg 
actuale care se adună (intr-un chip forta! 
sub numele de «teatrul absurdului» se 

umără, alături de scriitori — Jarry, Kafka 
Vitrac sau Artaud — şi două personaje 
ie film: Charlot si Malec. Este poate 
pentru prima oară cind literatura invocă 
nume din afara artelor «nobile» în a-şi 
stabili filiațiile. Fenomenul e simptomatic 
in mai multe sensuri. 

Tragi-comedia «absurdă» folosește cas- 
cada de gag-uri pe care a invátat-o la 

i ` cinema de la doi comici vestiti. Doi comici 


| , ë | 
r); à ' “4 care, in linia genului, fac ultimul mare 
CAR a é ; moment de comedie pe care l-au dat ar- 
TE k tele în secolul nostru. Poate că nu numai 
L A cei doi ar avea acest drept de paterni- 
H k 3 tate — mă gindesc că și marele cuplu Stan 
; 4 ă L A şi Bran ar fi îndrituit să-şi revendice o 

I 

` A 
/ 


influență, dacă nu directă, cel puțin ca 
forță de expresie a reuşitei neegalate a 
prezenţei lor «impreună». 

Fiecare din cele două personaje — căci 
personaje au devenit Charlot si Malec — 
reprezintã in spectacolele lor o calitate 
dubă sau un defect care trece dincolo de lo- 

dupa gică, de limita admisibilă gi intră în absurd. 
atitea "T Literatura, care de la Aristotel păstrează 
Sarite... “ a convenția verosimilului, nu are prea multe 
(«Carmen...») ` personaje care să meargă atit de departe 
i in schematizare. Un personaj schemati- 
zat, compus astfel cu bună intenție, nu 
are şansa să se salveze decit dacă sche- 
matismul lui intrece limitele admise si 
dizolvă, distruge convenţia prin care s-a 
schematizat. Don Quijote, de pildă. La 
acest «prag» de rupere a schemei prin 
exagerarea tocmai a schemei, genurile şi 
categoriile tradiționale explodează. Se fă- 
rimă. Nu mai știm ce e comic si ce e 
tragic, pentru că fiecare gest, decupat, 
devine infinit — comic şi infinit — tragic 
Pe acest joc de pe sirmă, amuzament 
taie dintr-o dată respirația si esti gata 
să te prábusesti de ris direct in abisul 
care se scufundă de obicei personaju 
tragic. Charlot şi Malec sint azi nume 
care se innobilează cu titlurile de glorie 
ale răscrucii artelor. Între ei, opțiunea 
mea merge clar inspre Malec — alias 
Buster Keaton. Acest mic domn cu figură 
posacă şi corp de saltimbanc, această 
mască de dincolo de eroare, este poate 
«05 vrea : 1 = Rx singurul rival al Gretei Garbo sau al 
să mai văd D Vai a r Marlànei Dietrich 
odată: a SG” + Căci (lăsind la o parte marii regizori in- 
«Scurtă intilnire» A ventatori ai filmului și cele citeva genuri 


i ES j i de exceptie)ce alte prezente ne-a làsat 

Faaa la. i filmul Inainte de 19407 Celebra 

= t în figură posacă 
Gelu IONESCU 


É 
< 
+ 
4 


Foto A. MIHAILOPO 


Au trecut 7 ani de cind cronicarii filmului «La patru paşi de infinit» 
semnalau un debut promițător: Irina Gárdescu. 

Descoperitorul era același Francisc Munteanu care o adusese pe 
ecran gi pe Ana Szeles. Irina Gărdescu avea atunci 17 ani. Acum are 
24 şi a devenit una dintre cele mai solicitate actriţe ale filmului romã- 
nesc. Pentru a menționa numai citeva din creaţiile ce i-au marcat filmo- 
grafia, cităm: «Ultima noapte a copilăriei», «Cerul începe la etajul Ifl», 


«Castelul condamnaților», «Mihai Viteazul». Fiecare nouă apariție i-a 
adus aprecierile criticii gi elogiile publicului. 

Anul 1971 s-a dovedit a-i fi unul dintre cei mai prielnici. În «Puterea» 
gi «Adevărul» deţine principalul rol feminin. lar în prezent, filmează 
la «Intoarcerea fiilor risipitori», în regia lui Cornel Todea, după un 
scenariu de Fănuş Neagu şi Constantin Bărbulescu. Pentru Irina Gărdescu 
însă, acest film este un debut... debutul ei în comedie.