Eric Brown — Meridian

SCĂENCE FICTION 


Eric GROWN 


MERIDIAN 


ERIC BROWN 
MERIDIAN 


Pentru Alex Cannon şi Chris Burgess 


MULŢUMIRI 


Doresc să mulţumesc scriitorilor şi editorilor care m-au sfătuit 
şi încurajat de-a lungul anilor: Jim Anderton, Steve Baxter, Keith 
Brooke, Melvin Burgess, Mike Cobley, Chris Evans, Martin 
Fletcher, Kathy Gale, David Garnett, Rob Holdstock, Angie Jones, 
Neil Jones. Bill King, Stratford Kirby, Lee Montgomery, Simon 
Ounsley, David Pringle şi Bob Swindells, precum şi agentului 
meu, Antony Harwood. 


FAŢA-LUMINATĂ 


Supravieţuiesc. 

Trăiesc de pe o zi pe alta - o zi Meridian, pe care omenirea a 
creat-o dintr-o eternă zi solară. 

Noaptea, când ecranul plutitor de mylar acoperă soarele şi-şi 
azvârle umbra atotcuprinzătoare peste arhipeleag, stau pe 
verandă şi privesc pterozaurii îndreptându-se către aurora 
ademenitoare a Feţei - luminate. Migraţia păsărilor mi-a umplut 
dintotdeauna sufletul cu tristeţe şi regret, cu senzaţia de a fi 
abandonat. După arşiţă, vântul suflă dinspre Faţa - întunecată, 
înfiorându-mă. In primele ore ale întunericului, contemplu 
adesea trecutul - deşi acesta nu e un refugiu - şi evenimentele 
care m-au adus aici. 

* 

Privind retrospectiv, întâlnirea mea cu Rug Trevellion s-a 
datorat întâmplării, aşa cum tind să se petreacă toate lucrurile 
care îţi schimbă viaţa. Incă nu mă pot hotărî dacă regret că am 
acceptat invitaţia lui Abe Cunningham de a-l însoţi la petrecerea 
dată de artista Transformată, Tamara Trevellion. Urmările au 
fost atât tragice cât şi, cel puţin pentru mine, salvatoare - însă 
ceva lăuntric m-a îndemnat să mă duc, poate instinctul de 
autosupravieţuire. In ultima vreme devenisem aproape complet 
izolat, şi în dimineaţa aceea Abe înţelesese probabil că mă 


prăbuşeam din nou şi aveam nevoie de ajutor, Mă invitase 
pentru a-mi alunga ghidurile de la ceea ce mă obseda, vinovăţie 
şi regret, ca întotdeauna - deşi el nu putea zări decât privirea 
mea pierdută şi paloarea. 

Dormisem prost noaptea, torturat de visele accidentului. Mi 
se păruse că ore întregi - mai mult, de fapt, decât în realitate - 
fusesem țintuit în centurile de comandă ale navetei. Auxiliarele 
nu mai funcționau şi pilotam pe manual, ajutat doar de un 
computer dereglat. Am retrăit cu încetinitorul oroarea zborului 
pe furtună. Pe măsură ce situaţia devenea tot mai dificilă, m-am 
văzut luând, una după alta, decizii greşite, un efect de avalanşă 
a erorilor ducând inevitabil spre catastrofa finală. În coşmar, am 
simţit iarăşi teroarea încercată atunci; nu teama 
responsabilităţii mele pentru cei o sută de pasageri, ci spaima 
teribilă de a nu-mi pierde propria viaţă. Ca o ironie, atunci când 
m-am deşteptat, răcnind, din vis, cu o clipă înaintea ciocnirii, 
spaima încercată era de fapt remuşcarea faţă de pasagerii 
morţi. Eu scăpasem viu - chiar dacă nu întreg, totuşi cu contuzii 
relativ minore. Putusem fi refăcut, fizic dacă nu mental. Pentru 
pasageri însă n-a existat refacere. 

Am rămas treaz o vreme, privind vârful domului. Am încercat 
să-mi regăsesc somnul, dar imaginile s-au îmbulzit, gata să se 
închege în coşmar. 

M-am refugiat pe verandă, ignorând deliberat cochilia de pe 
măsuţa din salon. Căldura zilei era domolită de un vânt tăios, 
suflând dinspre tundra şi gheaţa Feţei - întunecate. În direcţia 
Feţei - luminate, marginea ecranului depăşise orizontul şi 
acoperea strălucirea lui Beta Hydri. Singura lumină provenea de 
la stelele ca nişte puncte de diamant, deasupra Feţei 
întunecate. Spre est şi vest, fâşia de ocean care înconjura 
planeta de la un pol la celălalt scânteia aidoma unei benzi de 
lame argintiu. Insulele arhipelagului se întrevedeau precum 
protuberanţe întunecate, întinzându-se de-a lungul curburii 
planetei cu vertebrele unui leviaton tolănit la soare. Pe durata 
zilei solare, panorama era de o incomparabilă frumuseţe, cu 
aurora Feţei - luminate întrecându-se cu piscurile ninse ale 
munţilor din emisfera lipsită de soare. Noaptea, când bezna era 
completă, cu excepţia luminii palide a stelelor, efectul era 
sinistru. In noaptea aceea, vederea spaţiului cosmic mi-a amintit 
prea mult de ultima mea cursă. 


Nu puteam dormi, şi nici nu puteam rămâne treaz fără să aud 
într-una urletele pasagerilor, de aceea nu-mi rămânea decât un 
singur lucru de făcut. 

Am revenit în salon şi am deşertat conţinutul cochiliei în 
arzător. Apoi am luat aparatul pe verandă şi mi l-am aşezat în 
poală. Exista un anume ritual înainte de administrare, şi 
întotdeauna avea efectul de a spori dorinţa. M-am întors cu 
gândurile cu douăzeci de ani în urmă, în vara când împlinisem 
şaisprezece ani, pe nisipurile albe ale unei plaje mediteraneene, 
cu toată viaţa întinzându-se înaintea mea. In următoarele opt 
ore am retrăit fericirile acelei vacanțe; pentru acest interval am 
scăpat de agonia vinovâăţiei. 

Era ziuă când mi-am revenit. Soarele ardea la cincisprezece 
grade, deasupra orizontului înflăcărat al Feţei - luminate. Vidul 
zilei ce urma era accentuat de amintirile vacanței. La răstimpuri, 
stând pe verandă şi privind oceanul scânteietor şi insulele verzi, 
pulsul îmi accelera la gândul intimităţilor, tot atât de proaspete 
în minte de parcă le trăisem de abia ieri; apoi îmi dădeam 
seama, cu o bruscă senzaţie de pierdere, că dragostea pe care o 
cunoscusem dispăruse de douăzeci de ani şi se afla la tot atâţia 
ani-lumină depărtare. 

Am coborât, clătinându-mă, de pe fotoliul de spumă, m-am 
împleticit în salon şi am cercetat cochilia. Era goală, acoperită 
cu un strat subţire de pulbere care n-ar fi avut absolut niciun 
efect. Am scotocit în caseta din lemn pe care o ascundeam 
înapoia benzilor - dar şi ea era goală. O parte a mea, acel 
cincizeci la sută din Bob Benedict care ştia că refugiul în drog nu 
constituia nicio soluţie, văzu ocazia perfectă pentru a-mi 
întrerupe dependenţa. Cealaltă parte, slabă şi iresponsabilă, 
reuşi să mă convingă că aveam nevoie de o rezervă de praf, în 
cazul când coşmarele se accentuau prea tare; şi apei, cât de 
remarcabilă îmi era dârzenia de-a abandona viciul, dacă o 
puteam face având o rezervă în dom! Incântat de această logică 
strâmbă, am pus caseta la locul ei şi am hotărât să merg pe 
Faţa - luminată peste o zi-două. Atunci ecranul a băzâit, iar 
inima mi-a tresărit, de parcă apelul provenea de la conştiinţa 
mea. 

De pe ecran mă privea chipul supt al vecinului meu, Abe 
Cunningham. Înapoia sa, un pterozaur îşi pusese ciocul aidoma 
unei seceri peste umărul bărbatului şi mă privi cu ochi rotunzi. 


— Bob, ai ceva în program azi? 

Sunetele produse de o sută de păsări şi animale exotice îi 
acopereau glasul. 

— De fapt... după-amiază vin vreo douăzeci de invitaţi la o 
petrecere... M-am oprit înainte de a începe să sun prea 
autocompătimitor. 

— Ah... făcu Abe. Îmi pare rău. Voiam să beau cu cineva 
malţul ăsta de douăzeci şi cinci de ani vechime; tocmai mi-a fost 
Telemasat de pe Pământ. Ridică o sticlă masivă. Eşti sigur că nu 
poţi veni? 

— Păi, de fapt... i-aş putea amâna. 

— Perfect, zâmbi el. Ne vedem peste o oră? 

Am făcut duş şi m-am schimbat, apreciind neaşteptata 
diversiune. Coborând treptele spre plaja micuță şi cheiul unde- 
mi amarasem şalupa, am încercat să alung viziunile persistente 
ale nopţii. Pornind peste ocean, imaginea chipului fetei a pălit, 
neclară, astfel încât trăsăturile puteau aparţine oricărei dintre 
actrițele văzute zilnic în vid-spectacole. Cu toate acestea, la un 
nivel subconştient, eram stăpânit de o tristeţe reziduală, o 
senzaţie de pierdere pe care n-o, putea alunga nici chiar 
posibilitatea de a-mi trece ziua la Abe. 

Realitatea era perfectă, însă nu se compara cu euforia indusă 
a unui trecut reamintit în mod artificial. 

Am deschis droselul şi am accelerat peste oceanul calm şi 
neted, îndreptând şalupa spre insula lui Abe. Stropii de spumă 
mă udau într-o arteziană răcoritoare de nestemate. Fâşia 
îngustă de apă care dădea ocol planetei constituia unica regiune 
locuibilă a globului, iar lungul arhipelag ce brăzda un sfert al 
emisferei, de la polul nord până la ecuator, era locul unde 
nouăzeci şi nouă la sută dintre cetăţenii Meridianului îşi aveau 
locuinţa. In ierarhia socială a planetei, Abe şi cu mine ne aflam 
undeva aproape de bază; amândoi deţineam insulițe la capătul 
lanţului, lângă pol. Insulele mai mari dinspre ecuator 
reprezentau teritoriul exclusiv al  Transformaţilor şi 
Amplificaţilor, o clică selectă de pretinşi aristocrați culturali 
care, de-a lungul anilor, preschimbaseră Meridianul într-o 
cunoscută colonie artistică. 

In ciuda presupusului ei statut social minor, insula lui Abe, era 
unică şi, în ceea ce mă privea pe mine, mult mai interesantă 
decât insulele cu peisaje pretenţioase deţinute de bogătaşi. Abe 


şi nevasta lui sosiseră pe Meridian cu zece ani în urmă şi 
întemeiaseră un sanctuar şi centru de creştere pentru speciile 
periclitate de pe planetă, care erau destule datorită ecologiei 
precare. Cocoaşa verde a insulei era presărată cu zeci de 
domuri sclipitoare, aidoma unor picături argintii de rouă sub 
lumina soarelui - habitaturile reconstruite ale faunei planetei. 

Abe mă aştepta pe chei, cu mâinile în şolduri. Mă privi 
apropiindu-mă, cu pterozaurul alături, tot atât de scofâlcit şi 
coroiat cât el însuşi. 

l-am azvârlit funia şi a înfăşurat-o în jurul unui pilon, apoi mi-a 
întins mâna. 

— Bob, nu te-am mai văzut de câteva săptămâni. Ar trebui să 
vii mai des. Nu aştepta invitaţii. 

Am promis că aveam să-l vizitez mai des - o făgăduială pe 
care o făcusem probabil în fiecare lună de la sosirea mea pe 
Meridian cu un an în urmă. Am pornit în susul potecii, către vila 
lui Abe aflată în punctul cel mai înalt al insulei. Am trecut pe 
lângă domuri şi cuşti, conţinând toate tipurile de păsări şi 
animale exotice, ale căror ţipete brăzdau văzduhul. Pterozaurul 
ne urma ca un copil ascultător. 

M-a condus prin dom, spre veranda de pe care se puteau zări 
terasele abrupte ale insulei, azurul oceanului şi celelalte insulițe 
pierzându-se în depărtare. Ne-am întins la umbră pe o spumă, 
iar Abe a executat un întreg ceremonial pentru a deschide sticla 
şi a turna două măsuri generoase în paharele cu gheaţă. 

Era un individ cu puţine pretenţii, ba chiar şi mai puţine 
plăceri: whiskyul - nu băutura în sine, cât ocazia degustării lui - 
rămăsese unul din puţinele sale răsfăţuri. 

O vreme am pălăvrăgit despre una şi alta, ultimele veşti de 
pe Pământ şi bârfele din arhipelag. Tăcerile noastre erau fireşti, 
mai degrabă perioade de reflecţie decât de anticiparea 
următoarelor cuvinte. Abe mi-a povestit cu ce se ocupa acum - 
un program de reproducere, implicând ultimii supraviețuitori ai 
analogilor - iepuri de pe planetă - iar eu îl ascultam şi admiram 
panorama. În depărtare, stoluri de pterozauri formau volburi, 
aidoma unor imagini generate de calculator pentru ilustrarea 
dinamicii termale. Pe una din insulele mari, hăt spre sud, artiştii 
se întreceau într-un concurs de sculptură în fum. Coloane 
impunătoare, reprezentând figuri legendare din istoria 
Pământului, se înălţau către cerul albastru scânteietor. 


Am golit paharul şi Abe mi l-a umplut iarăşi, cu plăcerea 
îndeplinirii unui ritual. Deja lichidul îşi făcea efectul, încetinindu- 
mi şi înceţoşându-mi gândurile. 

În primele zile ale prieteniei noastre, mă întrebasem adesea 
de ce se preocupă Abe de mine. Era cu treizeci de ani mai în 
vârstă şi avea un succes moderat în meseria lui şi în modul cum 
îşi controla viaţa. Pe măsură ce l-am cunoscut mai bine, am 
ajuns să constat anumite trăsături comune. Poate că, fiind 
amândoi retraşi şi oarecum introspecţi, aveam aceleaşi reţineri 
asupra  Transformaţilor şi  Amplificaţilor de pe insulele 
superioare. Noi eram singurii non-artişti care deţineam insule, şi 
niciunul dintre noi nu cedase înaintea capriciului de a ne 
transforma formele, fie pentru a ne spori aparenţa umană fie, 
cum devenea tot mai popular în anumite cercuri de artişti frivoli, 
să imităm specii de o mare diversitate, de la animalele 
legendare până la formele de viaţă extraterestre. Dimpotrivă, 
Abe purta părul lung, iar în ultimele luni făcuse şi burtă, sfidând 
parcă estetica somatică la modă. Nici nu ne Amplificase - 
minusculul computer occipital de la baza craniului, prin care 
interfaţam cu comenzile navetei, era acum sigilat şi redundant. 
Aveam la dispoziţie numai propriul nostru intelect, spre 
deosebire de Amplificaţi care purtau computere ca nişte jaguari 
şi-şi petreceau majoritatea timpului conectaţi într-un tărâm 
abstract şi metafizic, aflat la mare depărtare de realitatea 
cotidiană. 

Poate că un alt motiv pentru prietenia lui era faptul că, în 
urmă cu un an, îşi pierduse soţia într-un accident petrecut pe 
Faţa-luminată. Se întâmplase cu o lună înainte de sosirea mea; 
de înţeles, Abe nu menţionase niciodată întâmplarea. Tot ceea 
ce ştiam aflasem de la cunoştinţe comune, şi tot ce cunoşteau 
aceştia era că, imediat după accident, Abe îşi adusese nevasta 
la un spital de pe Insula Principală, însă nu mai putuse fi salvată. 

În vilă existau mai multe fotografii ale Patriciei Cunningham: o 
femeie blondă, zâmbitoare, de abia trecută de cincizeci de ani. 
Alte poze îi arătau pe Abe şi Patricia laolaltă: păreau un cuplu 
fericit, şi mă  surprinsesem deseori întrebându-mă dacă 
pierderea cuiva drag era mai teribilă decât a nu avea niciodată 
un suflet apropiat. 

Ocazional, irosindu-mi timpul în izolarea propriului dom, mă 
gândisem la văduvul de pe coama insulei. Era la fel de 


singuratic ca mine, cu wiskyul şi amintirile lui, şi adesea îmi 
părea rău că nu-i răspundeam invitaţiilor de a-l vizita. Totuşi 
regretele nu durau niciodată prea mult: aveam propriile mele 
amintiri, şi propriile căi de a le aborda. 

— Cred că ar trebui să mă opreşti, încheie Abe, la sfârşitul 
unui monolog incoerent asupra ultimului său proiect. Nu-i de 
mirare că nu vii mai des pe aici. Scuză-mă... sunt de-a dreptul 
plictisitor cu fauna mea... 

Lângă el, pterozaurul îşi şterse pliscul pe o aripă întinsă. Am 
dat din mână şi am spus că-mi făcea plăcere să-l aud povestind 
despre munca lui, ceea ce era adevărat. Ascultând detaliile din 
vieţile altor oameni, le uitam temporar pe ale mele. 

— Tu ce-ai mai făcut în ultima vreme? întrebă Abe. Cum 
merge? 

Am ridicat din umeri, trecând în defensivă. Când mi se cerea 
să-mi povestesc îndeletnicirile. 

mă pomeneam brusc privindu-mi viaţa cu obiectivitate, şi 
niciodată nu mă încânta ce vedeam. 

— Nimic deosebit. Afacerile stagnează... de câteva luni, n-am 
mai avut nimic de lucru. 

Inainte de a deveni pilot la vârsta de douăzeci de ani, 
fusesem mecanic de întreţinere pentru compania Javeline. Când 
sosisem pe Meridian, revenisem la ocupaţia respectivă, 
declarându-mă mecanic. Vreme de câteva luni fusesem protejat 
de artişti bogaţi şi de prietenii lor - ex-pilotul de navete care 
avusese ghinion - dar în scurt timp simpatia se terminase şi, 
odată cu ea, vehiculele care trebuiau reparate. 

Abe asculta, cu mâinile încrucişate la ceafă. 

— Dacă te pot ajuta cu ceva... Lăsă fraza neterminată şi mă 
examină atent: Dacă nu te superi că ţi-o spun, arăţi groaznic. 
Sigur n-ai nimic? 

Am râs cu hohote care mi s-au părut găunoase. 

— N-am nimic, Abe. Doar că-s obosit, asta-i tot. N-am prea 
dormit. 

Abe ştia despre accident. Cu câteva luni în urmă i-l 
povestisem - bineînţeles, versiunea dezinfectată, lipsită de 
sentimentalisme. Din câte cunoştea el, fusesem un simplu pion 
inocent în explozia unei navete. Habar n-avea de vinovăția mea, 
de nevoia de a o suprima, şi de mijloacele prin care o făceam. 
Habar n-avea de dependenţa mea. 


Erau momente când aş fi vrut să-i spun totul, de parcă astfel 
m-aş fi putut absolvi, însă mă temeam de reacţia lui şi-i 
preţuiam prea mult ocazionala tovărăşie pentru a risca s-o 
pierd. 

Pterozaurul mă privea acuzator. Hrana lui principală o 
constituiau florile de cactus care creşteau pe Faţa-luminată, şi 
pe care le consuma fără niciun efect secundar. 

— Bob, cum ţi-ar plăcea să mergi la o petrecere diseară? 

— Păi, ca să fiu sincer... 

— Am fost invitat la un „eveniment” în arhipelag. Nu doream 
să mă duc, totuşi ar putea îi interesant... Să ştii că trebuie să 
mai ieşi în lume... 

M-am străduit să inventez o scuză, dar n-am găsit niciuna. Am 
tras de timp. 

— De fapt, despre ce-i vorba? 

Nu-mi plăcea felul în care orice artist novice, sau tehnician 
ambițios îşi definea spectacolele şi expoziţiile prin eticheta 
„eveniment”. 

Abe încercă să nu surâdă. 

— E o combinaţie între un recital de poezie şi un film. S-ar 
putea să fie bună. Oricum, chiar dacă nu va fi, rămâne ideea că- 
ţi trebuie o schimbare de decor. Nu toţi musafirii vor fi 
Transformaţi şi Amplificaţi. Vor fi şi mulţi tehnicieni din staţia 
Telemass, veniţi numai pentru băutura gratuită. 

Continuam să mă gândesc la o scuză pentru a putea refuza. 

— Cine-i artistul? am întrebat. 

— Ai auzit de sculptoriţa şi poeta Tamara Trevellion? 

— Nu e...? 

Abe încuviinţă. 

— Ai văzut-o probabil anul trecut, la ştiri, când şi-a pierdut 
soţul. Este o femeie-peşte modificată. 

Urmăream prea puţin ştirile - cele mai multe proveneau de pe 
Pământ, iar planeta aceea îmi răscolea memorii neplăcute - 
totuşi văzusem reportajul despre accidentul Telemass. Trei 
cetăţenii fuseseră transferați greşit şi se pierduseră undeva pe 
vectorul Pământ - Meridian, cu puţine speranţe de regăsire. 

Tragedia a devenit şi mai senzaţională când s-a anunţat că 
unul dintre dispăruţi fusese Maximilian Trevellion, faimosul artist 
în cristale. Tamara  Trevellion fusese intervievată şi 
transformase ocazia într-un „eveniment” pe măsura creaţiilor ei 


de vârf. Puţini din cei care o văzu seră nu fuseseră impresionați 
de siguranţa şi valoarea femeii, declarând lumii că acum, după 
ce trecuseră trei zile, recunoştea că soţul ei era pierdut, dar 
spiritul şi creaţiile lui aveau să stăruie în inima şi minţile celor 
care apreciau adevărata artă. 

Mai târziu, tragedia urma să capete alte dimensiuni, atunci 
când se dezvăluise că drumul spre Pământ făcut de Maximilian, 
pentru a o reprezenta la lectura unuia din poemele ei în proză, 
trebuia făcut de fiica lor, Rug. Fata se îmbolnăvise în ultimul 
moment, şi călătoria fatală o făcuse tatăl ei. 

— Ce zici? întrebă Abe. Mi s-a spus să vin cu cineva. Eşti mai 
mult decât binevenit să mă însoţeşti. 

— O cunoşti pe Tamara Trevellion? încercam să-mi ascund 
surpriza că artista dorea să cultive relaţii cu un conservator 
modest. 

— De-a lungul anilor, i-am adus o serie de animale îmblânzite, 
îmi explică Abe. Spune: vii? 

Mi-am reamintit masca tragică de frumuseţe şi monologul ei 
curajos la pierderea fiinţei iubite, şi m-am întrebat cum o 
afectase timpul scurs pe Tamara Trevellion. Curiozitatea 
aceasta, adăugată faptului că ştiam că Abe avea dreptate când 
afirma că trebuie să ies mai frecvent, mi-a înfrânt rezistenţa. 

— De ce nu? am încuviinţat. 

Abe surâse, îmi umplu paharul şi începu o peroraţie asupra 
faptului că cel mai bun wisky rămâne cel terestru. O vreme am 
flecărit despre planeta natală. 

— Apropo, rosti bărbatul, la ultima noastră întâlnire, vorbeai 
de întoarcere... 

— Trebuie să recunosc, am înălţat din umeri, că m-am gândit 
din când în când la posibilitatea asta. Îmi place aici, totuşi... 

— Totuşi Pământul este căminul, nu? Atunci, ce te opreşte? 
Faptul că acolo mai există navete? 

Am ridicat privirea. Abe  mângâia neglijent pliscul 
pterozaurului. Ştia că marcase un punct. 

— Da, poate că are o anume legătură. 

Pământul continua să folosească navete pe toate cursele 
interne, şi ştiam că vederea uneia urma să declanşeze o 
adevărată avalanşă de amintiri şi asocieri nedorite. În acelaşi 
timp motivul pentru care le spuneam oamenilor că intenţionam 
să revin pe Pământ într-o bună zi era de a-mi putea clădi o 


inerție psihologică, şi, eventual, să-mi pun de acord vorbele cu 
faptele, scăpând de ceea ce mă reţinea pe Meridian. 

Continuând să privească pterozaurul, Abe vorbi: 

— Ştii, Bob, semeni mult cu el, cu Terror. L-am văzut alungat 
într-o bună zi din stolul lui şi l-am găsit pe plajă, rănit şi oropsit. 
Habar n-am ce făcuse ca să fie ostracizat. Acum şi-a revenit şi 
poate pleca oricând... dar, după cum vezi, n-o face... Poate că-i 
prea înfricoşat să dea ochii cu trecutul. 

— Deci crezi că tot ce spun despre întoarcere sunt simple 
cuvinte? 

Strânse din umeri. 

— Cred că ai arăta cu mult mai bine, dacă ai reveni acolo 
unde aparţii cu adevărat. 

Am scăpat de un răspuns - dacă aş fi putut găsi unul potrivit - 
datorită sunetului dinspre vid-ecranul din salon. Abe se scuză, 
intră în dom şi activă ecranul mural. Imaginea era a unei 
întinderi de nisip, în mod vădit de pe Faţa-luminată, tremurând 
uşor datorită arşiţei. În prim-plan se vedea o cuşcă, conţinând 
un animal. 

M-am întors cu privire asupra lanţului de insule şi m-am 
gândit la cuvintele lui Abe. Până acum crezusem că-mi deghizez 
destul de bine sentimentele faţă de accident - însă Abe 
cunoştea destul de bine sufletul omenesc, mai bine decât 
bănuisem. Poate că ar fi trebuit să mă bucure grija lui, dar de 
fapt mă simţeam aproape ameninţat. 

Reveni peste un minut. 

— Era un senzor care controlează o capcană. Tocmai a 
capturat femela unei specii pe care sper s-o cresc în captivitate. 
Îşi privi ceasul: Trebuie neapărat să plec şi s-o iau. Am timp să 
mă întorc înainte de petrecere. 

— Capcana e pe Faţa-luminată? 

— La o sută de kilometri în interior. O să fie un drum fierbinte. 

Am încercat să par cât mai nepăsător: 

— Mai ai vreun loc liber? 

Mă privi surprins, apoi încântat. Nu eram vestit pentru 
asemenea camaraderii. 

— Bineînţeles. M-ai putea ajută la transportul cuştii. Ai mai 
fost vreodată pe Faţa-luminată? 

— Nu, am minţit. Ar fi o experienţă deosebită. 

Încuviinţă din cap. 


— Am pe undeva un costum suplimentar. 
x 

Îmbrăcând costumele argintii, reflectorizante, răcite cu apă, 
totuşi uşoare şi flexibile, am simţit o undă de vinovăţie pentru 
că-l înşelam. Mi-am salvat conştiinţa prin hotărârea că aceasta 
avea să însemne începutul unei prietenii mai strânse cu Abe 
Cunningham. 

Avioneta lui Abe avea forma unei picături argintii; era garată 
pe debarcader, cu botul aţintit către Faţa-luminată. Deschise 
chepengurile din dreptul aripilor şi am intrat înăuntru. Interiorul 
capitonat şi izolat, aflat în penumbră datorită geamurilor 
polarizate şi ticsit cu echipament tehnic ultramodern, îmi 
reamintea de cabina pilotului dintr-o navetă. 

Abe cuplă motorul; reactoarele porniră, şi am ţâşnit de pe 
insulă, la un metru deasupra suprafeţei liniştite a oceanului. 

Un display încastrat în bord arăta o imagine circulară a 
emisferei Feţei-luminate. Era colorată în trei inele concentrice, 
precum o ţintă de tir. 

— Inelul exterior, explică Abe, e zona albastră, regiunea cea 
mai rece, locuibilă de oameni. Al doilea inel, lat de câteva sute 
de kilometri, e zona portocalie, unde te duci numai dacă ai 
motive întemeiate. Cercul central, zona roşie, este o regiune 
strict interzisă. Noi suntem aici... Indică o luminiţă pâlpâitoare 
ce înainta spre inelul exterior. lar cuşca e aici... Un al doilea 
punct luminos, în adâncul zonei portocalii. 

Aveam să pătrundem în zona de foc mult mai departe decât 
fusesem vreodată. 

În faţă, la orizont, Faţa-luminată se întrevedea ca o linie joasă, 
chiar deasupra oceanului, tremurând datorită curenților 
convectivi. Peste îndepărtatul uscat, cerul era alb de dogoare, 
decolorat de radiaţia permanentă şi nemiloasă a soarelui. Puţini 
indivizi, exceptând ocazionalele echipe de cercetare, se 
aventurau atât de departe în emisfera orientată spre soare; 
deocamdată nimeni n-o traversase. La Ecuator, pe o suprafaţă 
de o mie de kilometri pătraţi stratul de rocă formase un infern 
de lavă topită. Până şi cele mai rezistente exemplare ale faunei 
planetei trăiau în siguranţa zonei albastre, lângă oceanul 
meridional. 

După o oră de zbor, ne găseam încă la destui kilometri de 
țărmurile gălbui ale Feţei-luminate, iar termometrul de pe bord 


arăta 43*C în exterior. Fiecare răsuflare îmi usca gâtlejul. 
Sorbeam des din bidon. 

Abe se aplecă în faţă şi privi prin hublou, apoi indică: 

— Acolo... 

l-am urmărit gestul. În stângă noastră, sus pe cerul azuriu de 
deasupra oceanului, un fulger descendent de lumină albă apăru 
brusc, ca prin farmec. Primul fulger, cel asupra căruia îmi 
atrăsese atenţia Abe, îşi găsise deja ţinta, uriaşa coloană arcuită 
reducându-şi lungimea când lovi rampa de recepţie Telemass. Al 
doilea fulger urmă imediat, după aceea al treilea, toate 
coborând pe cea mai mare insulă a lanţului, la vreo două sute 
de kilometri în sudul poziţiei noastre. Din momentul primei sale 
apariţii în stratosferă şi până îşi atingea destinaţia, fiecare puls 
dura cel mult o secundă şi, ca întotdeauna, îmi venea greu să 
cred că văzusem mediul care transporta moleculele 
constituente ale fiinţelor umane şi materialelor pe o distanţă de 
peste douăzeci şi opt de ani-lumină, de pe Pământ pe Meridian. 
Îmi venea şi mai greu să accept că şi eu trecusem prin aceleaşi 
procese de reducere, transmitere şi reconstruire. 

— Întotdeauna mă înfioară când le văd... 

— Nu eşti singurul, zâmbi Abe. Cred că toţi simt la fel. Eu, cel 
puţin, o simt. Şi nu-i vorba doar de intelectul nostru, încercând 
să priceapă minunea aceea tehnologică... 

Priveam spre stânga, imaginându-mi senzaţia de dezlocare şi 
uşurare simțită de călătorii reconstruiţi pe platforma staţiei. 

— Întotdeauna suntem copleşiţi de ceea ce nu înţelegem, 
continuă Abe. Totuşi e mai mult decât atât. Când vedem 
fulgerele, ne reamintim legătura cu Pământul. Este cordonul 
ombilical cu unicul nostru loc comun. Fulgerele ne asigură că 
Pământul-mamă nu ne-a uitat, că suntem în continuare cuplaţi 
la tehnologia care ne-a adus aici o viaţă nouă. 

— De aici şi spaţiul major acordat în cadrul ştirilor când se 
întâmplă vreun accident, cum a fost cel de anul trecut? 

Încuviinţă din cap. Pe faţă i se distingeau nenumărate picături 
de transpiraţie. 

— Şi de aici şi îngrijorarea în legătură cu zvonurile recente 
referitoare la staţie. 

Existau momente când izolarea şi indiferența mea faţă de 
cele ce se petreceau dincolo de graniţele minţii mele îmi creau 
un dezavantaj serios. 


— Ce zvonuri? 

— N-ai auzit? Abe mă privi scurt. În ultimele două luni, a avut 
loc o reducere a personalului staţiei. In curând va pleca şi 
directorul, pentru o poziţie mult mai importantă. Se spune că 
transmisiile, în ambele sensuri se vor limita la una pe lună. 

— Dar asta-i tot, nu? Un zvon... 

În momentul acela existau trei transmisii lunare de pe Pământ 
şi tot atâtea de pe Meridian. 

— Un zvon pe care directorul Steiner n-a catadicsit să-l 
infirme. Într-un interviu, dat săptămâna trecută, s-a abținut de 
la orice comentariu. Dacă-i adevărat, va însemna probabil o listă 
de înscrieri şi o creştere extraordinară a preţurilor. Mă bucur că 
eu nu trimit prea multe pe Pământ, însă unii artişti nu vor fi 
deloc încântați. 

Mi s-a părut că am simţit în vocea lui o uşoară undă de ironie. 

— Meridian şi-a mai pierdut din popularitate, am comentat. 

— După sperietura cu cutremurul de anul trecut, turismul a 
scăzut cu cincizeci la sută. În ultimele şase luni, s-au închis zece 
hoteluri mari de pe Principală. În plus, Consolidated Mining a 
scos tot ce-a putut de la marginile Feţei-luminate şi-întunecate; 
ei apreciază că sporirea investiţiilor pentru avansarea 
exploatărilor n-ar fi rentabilă! Pământul caută alte colonii, mai 
mari, ca să investească; de-aici şi zvonurile cu reducerile. Abe 
râse: În curând vom fi mina a doua, Bob. Uite c-am ajuns! 

Ajunsesem la şesurile pârjolite ale Feţei-luminate. Abe 
acceleră şi am gonit peste pustiurile zonei albastre, oarecum 
mai sigură. Atât cât se putea zări, în trei direcţii, ţinutul se 
întindea neted şi lipsit de forme de relief, cu excepţia unor 
bolovani de mărimea unui pumn şi a unor plante târâtoare mult 
mai mici. Deasupra orizontului, aerul încins tremura precum un 
film proiectat pe un ecran corodat. 

Urmam spre interior un drum vag făcut de vehiculele care 
trecuseră pe acolo înaintea noastră. Eram recunoscător 
acoperişului anti-solar ai avionetei şi costumelor noastre. In 
călătoriile mele anterioare pe Faţa-luminată, incursiuni rapide 
pentru a obţine ceea ce doream fără să irosesc o secundă, 
vehiculul fusese descoperit şi-mi lipsise luxul unui costum cu 
răcire - şi de fiecare dată revenisem epuizat şi deshidratat. 

Pe când traversam zona albastră, o regiune cu ospitalitatea 
Saharei în mijlocul verii, temperatura a crescut până la 550C. 


Chiar şi la adăpostul Cabinei, arşiţa îmi usca pielea şi fiecare 
răsuflare îmi zgâria gâtul. 

Goneam peste întinderi acoperite de floră tip cactus; am 
recunoscut petalele roz, şi mi-am dorit să ne putem opri, ca să 
le pot strânge şi să mă întorc. Am mers kilometri întregi fără să 
vedem nici urmă de vegetaţie, şi am început să mă îngrozesc la 
gândul că depăşisem ultimele regiuni cu floră, şi că drumul 
fusese zadarnic. Continuam mereu înainte, gonind spre uriaşul 
glob incandescent al soarelui ce ardea nemilos la cincisprezece 
grade deasupra orizontului, parcă intenţionând să ne auto- 
jertfim. 

Ceva mai târziu, mi s-a părut că observ ceva în depărtare. Era 
o uşoară neregularitate, desprinzându-se linie după linie din 
orizontul tremurător, precum acumulare de grafii pe un ecran 
de calculator. Apropiindu-se, imaginea căpătă rezoluţie; o 
clădire, un Zigurat monolitic cu feţele albe, nelalocul lui aici, în 
mijlocul unui tărâm al nimănui. A 

Abe încetini avioneta şi am privit cu atenţie. Inapoia unui gard 
înalt din plasă de sârmă, literele gigantice de pe faţada clădirii 
proclamau; STAȚIUNE DE CERCETĂRI... în vreme ce restul 
inscripţiei, SOLARE, atârna pieziş peste intrare. Pe terasa 
clădirii, antenele radio şi radar erau aţintite spre soare ca tot 
atâtea flori heliotropice. Locul avea un aer de dezolare finală; 
chiar faptul că instrumentele de pe terasă continuau să fie 
îndreptate către subiectul cercetărilor făcea abandonul cu atât 
mai disperat. 

— Închisă acum trei luni, comentă Abe, când Pământul a 
sistat fondurile. 

Am accelerat şi staţiunea părăsită se micşoră înapoia noastră, 
punctul pâlpâitor de pe display indicând că părăseam zona 
albastră. 

* 

Faţa-luminată, zona portocalie... 

Abe opri motorul. Avioneta cobori. Pentru o clipă, nisipul 
ridicat de asolizarea noastră acoperi strălucirea nemiloasă a lui 
Beta Hydri. Apoi norul se aşternu, şi discul alb şi fierbinte al 
soarelui reapăru. Un zid de foc se înălța la orizont, o perdea 
mişcătoare de lumină, erupând adesea în gigantice cheaguri 
incandescente. Privind prin hublou, vedeam că vopseaua 
argintie de pe fuselaj începuse să se cojească. Termometrul 


arăta 82*C. 

Ne oprisem pe un şes de nisip pârjolit, în apropierea unui 
petec de stânci şi bolovani - mediul de viaţă al analogului - 
iepure capturat de Abe. La zece metri de avionetă se afla cuşca, 
în care se zărea o formă micuță, lipsită de blană. 

Apoi, dincolo de ea am văzut cactuşii. 

Se întindeau cât vedeai cu ochii, o pătură deasă de vegetaţie 
verde, spatulată, presărată ici-colo cu flori roz. Vederea lor m-a 
umplut de fericire. 

Nu-mi mai rămânea decât să le înhaţ fără ca Abe să mă 
vadă... 

Nu mă îndoiam că el ştia că florile reprezentau sursa 
puternicului drog mneomonic-halucinogen, atât de popular 
printre colonişti în perioada de început, înainte de apariţia 
farmaceuticelor scumpe şi cu destinaţii precise. Trăise prea mult 
pe Meridian ca să ignore acest lneni. Nu ştia însă despre 
dependenţa mea, şi nu intenţionam să-l las să afle. 

Era şi aşa destul de preocupat de fericirea mea, fără să 
încerce să mă scape de singurul lucru care-mi făcea viaţa 
suportabilă. 

— Mănuşi şi glugă, îmi spuse. Nu uita masca facială şi nu privi 
direct în soare. O să stăm afară cât mai puţin posibil. Băgăm 
cuşca înăuntru şi o ştergem. În regulă? 

— E clar, am minţit, cu inima cât un purice: Mi-am pus 
mănuşile, am fixat gluga şi masca. 

— Bun, făcu Abe. Hai... 

Deschise chepengurile şi am ieşit. 

Căldura soarelui mă izbi cu forţa unei lovituri fizice. Mă 
simţeam  încovoindu-mă sub ea. Minusculul refrigerator al 
costumului începu să bâzâie mai puternic, luptându-se să 
menţină rece apa dinăuntru. 

Ne-am îndreptat spre cuşcă, două siluete argintii într-un 
tărâm străin, ostil. De jur-împrejur terenul nu era vizibil decât la 
semidistanţă; mai departe se ridicau tremurătoarele iluzii optice 
ale curenților convectivi, lăsând impresia paradoxală că eram 
înconjurați de întinderi de apă. Mintea îmi zbură spre piscine şi 
pahare înalte, cu cuburi de gheaţă. 

Cactuşii cei mai apropiaţi se aflau la câţiva metri înapoia 
cuştii, şi tocmai mă întrebam cum puteam ajunge la ei fără să 
fiu observat când Abe mă opri, cu palma în piept. 


— Bob! înapoi, în cabină - e un laser. Repede! 

Am ţâşnit, alarmat de neînţelegerea panicii lui. Am ajuns 
epuizat lângă avionetă şi am desprins laserul din rastelul de pe 
uşă. 

Abe alerga spre mine. 

— Ce dracu...? am început eu. 

Înhăţă arma. 

— Priveşte... 

La vreo sută de metri în spatele cuştii se vedea silueta 
masivă, împlătoşată a unui leu de nisip de dimensiunile şi 
greutatea unui camion. Îi văzusem doar în vid-documentare: 
patrupede uriaşe, aducând cu o încrucişare între un triceratops 
preistoric și un rinocer. Chiar de la depărtarea aceea, trosnetul 
fălcilor lui îmi răsuna în urechi. 

— Cristoase, Bob... 

Abe îmi întinse un binoclu, şi de abia când l-am dus la ochi, 
am înţeles motivul tulburării sale. 

Animalul devora ceea ce, cândva, putuse fi o fiinţă 
omenească. Acum forma era ţeapănă şi lipsită de viaţă, o 
marionetă de dimensiuni umane în colții leului. Cadavrul era 
îmbrăcat în resturile unei uniforme familiare, albastru-deschis... 

Am coborât binocilul, şi distanţa a făcut suportabilă vederea 
măcelului. Sunetele rămăseseră totuşi: clănţănitul colţilor şi 
plescăitul mulţumit. Peste câteva secunde, din trup nu mai 
rămăsese prea mult. 

Abe şi cu mine continuam să privim înmărmuriţi, când leul 
ridică ochii şi ne zări. Urmă o secundă de ezitare, înainte ca 
animalul să decidă că nu era încă sătul. Apoi se năpusti. 

Din vid-program, tineam minte că leii-de-nisip erau extrem de 
greu de ucis. Platoşa lor groasă de aproape doi centimetri putea 
fi străpunsă de gloanţe cu viteză foarte mare, dar acestea 
reprezentau o muniţie străveche, inexistentă pe Meridian. 
Încărcăturile laser puteau, în cel mai fericit caz, doar să 
ameţească fiarele. Mi-am amintit de moartea celor trei savanţi 
pe Faţa-luminată, cu numai şase luni în urmă, atacați şi devoraţi 
de o pereche de lei. Atunci, mă gândisem că era o moarte 
oribilă... 

Leul gonea spre noi, mărind viteza. Îşi aplecase capul uriaş, 
arătându-şi creasta din coarne şi ţepi. Duhoarea lui se simţea 
deja: miasma grea de carne putrezită şi un miros înţepător 


specific. Am răcnit de spaimă. 

Calm, Abe ridică arma şi trase. Fulgerul albastru - oţeliu sfârâi 
şi, pentru o fracțiune de secundă, legă între ei vânătorul şi 
vânatul. Lovi în marginea armurii osoase, chiar deasupra unui 
ochi. Leul căzu la câţiva metri de noi, cu o expiraţie puternică. 

— Bob! răcni Abe. 

Zărisem însă şansa şi profitam. 

Am alergat pe lângă fiara prăbuşită; un roi de muşte se înălţă 
de pe ea, iar în pelicula de seu ce-i acoperea exoscheletul 
chitinos viermuiau paraziți minusculi. Habar n-aveam cât timp 
avea să rămână ametit, şi abia după aceea am înţeles cât de 
inconştient fusesem. Atunci însă mă gândeam la un singur 
lucru. Când am ajuns lângă rămăşiţe, câteva zdrenţe şi resturi 
de oase, am îngenuncheat şi am luat o bucăţică de uniformă 
albastră, laolaltă cu cât mai multe floricele roz. 

Apoi am sprintat înapoi; leul era tot ameţit, totuşi zvâcnea 
spasmodic şi mârâia, de parcă îşi revenea treptat. 

— Bob... asta a fost o nebunie! 

l-am azvârlit petecul de țesătură albastră. L-a prins şi m-a 
privit: 

— Un tehnician Telemass... N-a pierdut însă mult timp: 
Repede, hai să băgăm cuşca. 

Trăgând cu coada ochiului spre leul paralizat, am ridicat 
împreună  cuşca şi am dus-o la avionetă. Interiorul 
semiîntunecat şi răcoros al cabinei părea un frigider pe lângă 
iadul din care abia scăpasem. Abe a închis chepengurile şi s-a 
lăsat pe spate, oftând uşurat. Eu mi-am scos mănuşile şi masca. 

— Chestia aia a fost o nebunie, Bob. 

— Trebuia să iau... 

Abe a desfăcut petecul pătat de sânge, dezvăluind simbolul 
Telemassului - trei iatagane atingându-se în vârf. 

— Totuşi, ce dracu căuta aşa departe? N-a avut nicio şansă... 

Ridică ochii spre locul măcelului. 

— Dacă a venit singur, urmă el, atunci unde-i vehiculul? lar 
dacă n-a fost singur, atunci cineva trebuie să ştie ceva. 

Răsuflă adânc, împături cu grijă bucata de uniformă şi o puse 
în buzunar. 

Leul-de-nisip încerca să se ridice. Abe cuplă reactoarele, 
întoarse avioneta şi porni spre casă. 

Am parcurs în tăcere drumul înapoi, umbra noastră alungită 


întinzându-se mult în faţă. Abe părea pierdut în gânduri; mi-am 
dat seama că scena la care asistasem îi amintise de altă 
moarte, una mult mai apropiată lui, care se petrecuse cu un an 
în urmă pe Faţa-luminoasă... Nu ştiam ce pot spune, aşa încât 
am rămas tăcut. A fost o uşurare să revenim la albastru răcoros 
al oceanului meridian, lăsând îndărăt coşmarul Feţei-luminate. 

Abe a mai vorbit doar când am ajuns la insulă: 

— O să-l sun pe Steiner, să-l anunţ. Mi-a zâmbit obosit: Ne 
vedem diseară, Bob. 

Mi-am luat şalupa şi am plecat spre insula mea. Am urcat 
poteca spre dom, am intrat în salon şi am rămas multă vreme 
pe loc, privind cochilia goală. În mod normal, m-aş fi apucat 
imediat de treabă, preparând drogul, însă mă oprea imaginea lui 
Abe, rămas singur cu amintirile lui. Am azvârlit florile uscate 
într-un colţ, mi-am făcut un duş şi m-am pregătit de petrecere. 


RUG ŞI GER 


Arhipelagul - cele două sute de insule locuite de aproximativ 
o sută de mii de oameni - se afla pe una dintre numeroasele 
falii ce înconjurau planeta. Situate între presiunile infernale ale 
Feţei-luminate şi contracţiile datorate gerului de pe Fața- 
întunecată, insulele erau supuse cu regularitate cutremurelor. În 
medie, o dată pe an, sirenele avertizatoare îşi trâmbiţau 
neplăcutele semnale bi-tonale şi ne pregăteam pentru iminenta 
zgâlţâială. În cei douăzeci şi cinci de ani de existenţă ai coloniei, 
nu mai puţin de cinci noi insule se ridicaseră din adâncuri, iar 
trei dispăruseră în adâncuri. Meridian nu era cea mai sigură 
planetă a Expansiunii, dar poate că tocmai asta atrăsese 
comunitatea artiştilor - dorinţa de a duce o viaţă incertă, 
balansându-se între sublima frumuseţe şi permanenta 
ameninţare a dispariţiei. 

Tamara şi Maximilian Trevellion fuseseră chiar mai ambiţioşi 
decât majoritatea: cumpăraseră una dintre cele mai tinere 
insule. După spusele lui Abe, insula nu fusese decât un petec de 
rocă stearpă cu douăzeci de ani în urmă, când cei doi sosiseră 
pe Meridian şi văzuseră, cu imaginaţia şi intuiţia artiştilor, 
potenţialul stâncilor golaşe. 

Le populaseră cu o explozie de vegetaţie locală şi 
conduseseră lucrările de construire ale unui dom luxos în 
punctul cel mai înalt al insulei. 


Am ajuns pe la nouă. Abe şi-a strecurat avioneta într-un port 
ticsit cu iahturile scumpe şi şalupele puternice ale celor bogaţi şi 
celebri. incepusem să mă simt stânjenit la gândul artiştilor 
Transformaţi şi Amplificaţi. Erau renumiţi pentru snobism şi 
pentru disprețul elitist faţă de cei care nu erau aidoma lor. 
Regretam că nu găsisem nişte scuze pentru a rămâne acasă. 

Unul dintre cei vreo zece indivizi în uniforme care se ocupau 
de amararea vaselor ne-a preluat avioneta, şi am păşit pe chei. 

Ziua era încă luminoasă. Soarele ardea chiar deasupra 
orizontului cu aceeaşi ferocitate neîndurătoare ca şi în miezul 
zilei. Sus în vârful pantei, domul era iluminat de neoane 
interioare, pregătindu-se pentru căderea bruscă a nopţii, 
prevăzută peste o oră, odată cu apariţia ecranului orbital. Putea 
fi văzut la orizont, spre nord: muchia unei semiluni întunecate, 
înaintând lent către arhipelag. 

Alţi invitaţi ni s-au alăturat pe debarcaderul de marmură, 
bărbaţi şi femei din toate cele trei caste sociale, îmbrăcaţi parcă 
pentru ceremonia decernării unor premii de prestigiu. Am 
remarcat numărul mare de paznici din zona pontoanelor, 
precum şi pe cei înşiruiţi de-a lungul potecii şerpuite ce suia 
spre dom. Purtau uniforme negre şi arme laser, iar prezenţa lor 
la ceea ce urma să fie un eveniment artistic mi s-a părut bizară. 
Mi-am amintit că despre Tamara Trevellion se spunea că, scurt 
timp după moartea soţului ei, petrecută cu un an în urmă, îşi 
angajase propria armată personală, care să păzească insula şi 
să protejeze multele opere de artă. 

Un maître d’ înalt, într-o uniformă stacojie cu epoleţi laţi, a 
luat invitaţia lui Abe, ne-a examinat şi ne-a indicat drumul. 

După ce am păşit pe scara rulantă, Abe m-a privit. Îmi simţise 
probabil reținerea. 

— Hei, Bob! Nu-ţi face griji. La urma urmei, noi avem treabă 
aici. Nu l-am putut prinde pe Steiner, aşa că i-am lăsat un 
mesaj. Am ajuns totuşi la inspectorul Foulds. Mi-a spus c-o să 
discutăm aici. 

Am ajuns la intrarea în dom. Un uşier ne-a condus prin foaier 
şi salonul mobilate luxos, la o altă ieşire a domului înaintea 
căreia se întindea o pajişte uriaşă plină de oaspeţi. Când am 
păşit peste prag, numele şi ocupațiile noastre - eu am fost 
prezentat drept ex-pilot stelar - s-au auzit din difuzoare 
ascunse. Câteva capete s-au întors spre noi, totuşi majoritate? 


conversaţiilor au continuat indiferente. 

Gazonul era presărat cu numeroase opere de artă, 
remarcabile sculpturi laser şi statuete din bronz şi platină - 
lucrările lui Maximilian Trevellion. Înapoia noastră soseau şi erau 
anunţaţi alţi musafiri - unii în mod evident nume importante, 
dacă reducerea discuţiilor putea reprezenta o indicație. La un 
moment dat, un ropot politicos de aplauze a salutat sosirea unui 
artist Amplificat, care făcu o plecăciune drept răspuns. Invitaţii 
se risipiseră pe pajişte în grupuri corespunzătoare celor trei 
caste - în acest stadiu timpuriu, doar consumul de alcool sau 
droguri putea distruge barierele sociale. Mulţi se strânseseră în 
jurul arzătoarelor de pe piedestale, inhalând fumurile euforice. 
O orchestră cânta o selecţiune de electro-clasice din toată 
Expansiunea. Lângă pajiştea principală, exista o alta, în formă 
de şea, unde am zărit două uriaşe ecrane ovale plutind în aer; 
de pe grav-sării ce pluteau lângă ele, tehnicieni grăbiţi făceau 
ultimele retuşuri. Am presupus că vâlceaua aceea urma să fie 
scena evenimentului artistic. 

Am rămas la marginea peluzei, şi am privit interesat 
mulţimea. Mă găseam pentru prima dată printre atâţia 
Amplificaţi şi Transformaţi, şi încercam o reţinere în a mă 
amesteca printre ei. Pe Insula Principală, în singurul oraş 
adevărat al arhipelagului, majoritatea cetăţenilor întâlniți pe 
străzi erau normali - sau primitivi, cum eram denumiți. A şi T 
erau prea ocupați să-şi creeze capodoperele ca sa fie văzuţi în 
timpul zilei, şi oricum aveau servitori care se ocupau de 
problemele cotidiene. 

Ei apăreau numai seara, pentru a fi remarcaţi în restaurantele 
de lux şi la petrecerile exclusiviste. 

Amplificaţii nu erau prea spectaculoși. În esenţă erau 
primitivi, cuplaţi cu cele mai moderne harduri asistate cerebral, 
auxiliare occipitale şi tastaturi antebraţ. Tehnologia atinsese un 
asemenea nivel de sofisticare încât multe funcţii de rutină 
putuseră fi miniaturizate şi purtate fără a fi remarcate - însă aşa 
ceva ar fi arătat scopul: de a fi recunoscut drept Amplificat. Arta 
produsă de ei avea mai multe în comun cu fizica cuantică şi 
matematica superioară decât cu orice formă de artă 
recognoscibilă ce putea fi apreciată de un normal, cum eram eu. 

Pe de altă parte, Transformaţii erau radical diferiţi. Mulţi se 
modificaseră total, păstrând numai caracteristici vestigiale care 


să le indice umanitatea originală - transformați, astfel încât 
prezentau aspectul exterior al unor animale dispărute sau 
existente, pământene sau extraterestre. O femeie mersese 
până la capăt, ca să spun aşa, şi luase forma-soma a unei 
scroafe supraponderale, doar chipul ci frumos, rămânând 
nepotrivit de copilăresc pe un grumaz atât de solid. Am auzit-o 
discutând despre cubismul tridimensional cu un bărbat- 
urangutan. Erau destui oaspeţi astfel modificaţi, şi urâţi după 
părerea mea, despre care puteam doar presupune că 
adoptaseră trupuri extraterestre. 

Ici-colo se puteau vedea şi normali: un grup era strâns în jurul 
unui arzător de euforice, râzând amuzaţi. Am văzut câţiva 
tehnicieni  Telemass, în uniformele  albastru-deschis ale 
Organizaţiei, şi câţiva oameni de afaceri de pe Insula Principală. 

Impreună cu Abe m-am apropiat de marginea pajiştii şi am 
admirat plaja aflată mult sub noi, oceanul şi celelalte insule. Un 
normal dintr-un grup din apropiere ne observă şi porni către noi. 
Continua să zâmbească sub efectul fumurilor. 

— Abraham, Bob... mă bucur să vă văd! 

Douglas Foulds era un bărbat masiv şi puternic, trecut de 
cincizeci de ani. Venise de pe colonia Debarcării lui Baxter, o 
planetă cu gravitația mai mare decât pe Pământ sau Meridian şi 
în comparaţie cu ceilalţi oaspeţi părea ridicol de bondoc. Doug 
era Inspectorul Şef al Poliţiei Meridian; având în subordine vreo 
douăzeci de oameni care să se ocupe cu munca de teren, el era 
mai degrabă legat de hârţogăria. Aceasta nu-l împiedica însă de 
a participa la toate petrecerile importante, sau la alte reuniuni 
mondene din arhipeleag. 

— Ce dracu, Abe... de ce nu intraţi şi voi printre oameni? Hai, 
să vă prezint unor prieteni. 

Doug mă vizitase la scurt timp după sosirea mea pe Meridian, 
şi în decursul următoarelor luni am devenit prieteni. Am 
descoperit că amândoi îndrăgeau deltaplanele cu motor, şi am 
petrecut destule weekenduri explorând oceanul. Conjuncţia 
dintre volumul muncii lui şi sporirea dependenţei mele de drog 
făcuse ca în ultimele şase luni să nu ne întâlnim aproape deloc. 
In puţinele ocazii când mă sunase, propunând să mai facem 
vreo excursie, îl refuzasem sub nişte pretexte jalnice. 

Acum stătea între noi, de abia ajungându-ne până la umeri. 
Ne apucă deasupra coatelor şi ne conduse de-a curmezişul 


gazonului, aidoma unui temnicier. 

Lângă intrarea în dom, mai mulţi Transformaţi erau strânşi în 
jurul unui piedestal-euforizant, bine dispuşi în urma unei 
combinaţii între fum şi şampanie. Atmosfera era relaxată, 
abundând în tachinări amicale şi hohote frecvente de râs. 

— Dougy! răcni cineva - sau, mai degrabă, ceva - când am 
pătruns în teritoriul hoardei. Prezintă-ne prietenilor tăi! 

Propunerea suna aproape amenințătoare, deoarece individul 
purta pe umeri un magnific cap de leu. 

— Abe, Bob, rosti Doug, faceţi cunoştinţă cu fanii Tamarei 
Trevellion. Băieți şi fete, ei sunt Abe şi Bob. Arătă spre omul leu: 
Leo Realisto. Leo este probabil cel mai bun actor al planetei. 

Transformatul se înclină plin de modestie, vreo duzină de 
tipuri de animale în grup, însă toate difereau de ceilalţi 
Transformaţi pe care-i văzusem până atunci, deoarece îşi 
păstraseră poziţia verticală - doar capetele, şi ocazional 
busturile, fiind modificate. Leo Realisto purta un costum alb cu 
vestă, iar acest rafinament de vestimentaţie făcea de-a dreptul 
absurde şi chiar surprinzătoare maiestuosul său cap leonin şi 
coama aurie. 

Doug ne-a prezentat şi altor Transformaţi; de la domesticele 
şi banalele pisici şi câini, la mai exoticele tatu, mândrii şi zebră. 
De la gât în jos, toţi erau îmbrăcaţi după ultima modă, şi 
aproape că mă puteam auto-convinge că purtau măşti 
ingenioase, dacă n-ar fi fost verosimilitatea fălcilor băloase şi a 
membrelor mucoase faciale. 

— Toţi suntem admiratori ai Tamarei Trevellion, ne-a explicat 
Doug. Ea a fost prima care a adoptat transformarea integrală a 
corpului, şi modificările lor parţiale sunt un omagiu. La urma 
urmei, ar fi fost passé s-o imite... Ah, Trixi! 

Se înălţă în vârful picioarelor şi flutură mâna spre o fată 
micuță, aproape tot atât de scundă ca el. Ea îi răspunse în 
acelaşi mod, se repezi către Doug şi-l îmbrăţişă. Avea capul de 
vulpe - cu ochi mari, negri, un bot mic şi roz, iar blana facială 
avea favoriţi albi. Restul trupului era al unei sportive de 
optsprezece ani, iar efectul general al combinației era, după 
mine, destul de grotesc. 

— Un pilot! ţipă ea când Doug ne prezentă. Îşi acoperi cu 
palma ochii uriaşi. Vai, vai! Prea tehnic! Se înfioră ca de o 
spaimă delicioasă. Imi dai voie? 


Înainte s-o pot opri, întinse mâna şi-şi trecu degetele peste 
ceafa mea, nările ei umede apropiindu-se la numai câţiva 
centimetri de mine. Îmi pipăi consola occipitală. 

— Nemaipomenit! scheună. Dar... oh, tu cum poti? Toate 
piesele alea în capul tău! 

— E sigilat, am rostit şi m-am blestemat pentru că o 
spusesem pe ton de scuză. 

— Şi totuşi! exclamă vulpea. 

Cred că Doug mi-a simţit stânjeneala. A prins o tavă plutitoare 
cu băuturi şi a oferit-o-mprejur. 

— Oricum, ce te-a adus aici, Bob? Ai auzit de evenimentul 
Tamarei? 

N-aveam nimic mai bun de făcut, am ridicat din umeri. Care-i 
evenimentul? 

— Nu ştii? la gândeşte-te! Ce-i azi? Doug şi Trixi ne surâdeau, 
ţinându-se cu braţele după mijloc. 

Am schimbat o privire derutată cu Abe. 

— Spune-le, Trixi, chicoti Doug. 

Vulpea, legănându-şi capul după fiecare cuvânt, aidoma unui 
metronom, intonă grav: 

— Se împlineşte exact un an de când Tamara Trevellion şi-a 
pierdut soţul în accidentul Telemass! 

x 

— Cunoscătorii se aşteaptă la ceva cu totul deosebit pentru 
aniversarea tragediei, completă Doug. Ar trebui să fie un 
spectacol aparte. 

Abe privi în jur. 

— Tamara n-a apărut încă? 

Doug pufni iarăşi în râs, holbându-şi ochii uluitor de albaştri 
sub cârlionţii grizonaţi. Îl binedispuseseră fumigaţiile euforice 
care se învolburau pe lângă capetele noastre. Şi eu începusem 
să mă simt uşor ametit - sau poate că de vină era anturajul. 

— Probabil că-şi repetă intrarea triumfală. N-aţi auzit ultima 
bârfă? 

— Unii dintre noi muncesc ca să trăiască, bombăni Abe. 

— De-a dreptul îngrozitor! replică Doug, De fapt, strângerea 
de informaţii e una din caracteristicile meseriei mele. 

— Deci, care-i bârfa? făcu Abe. 

Doug ne făcu cu ochiul. 

— Se zice că Tamara îl are amant pe Wolfe Steiner. 


Trixi duse mâna la gură. 

— Ce nebunie! chicoti ea. 

— A trecut totuşi un an de când şi-a pierdut bărbatul, am 
încercat să-i iau apărarea artistei. 

— Ah, nu mă-nţelege greşit... n-am nimic împotriva vieţii ei 
intime, zise Doug, Dar chiar cu Wolfe Steiner? 

— Wolfe! strâmbă din nas Trixi. Puah, bărbatul - sloi! 

— Nu înţeleg, se încruntă Abe. Ştiu că el e Amplificat, dar... 

Destul de rar se întâmpla ca Transformaţii să trăiască cu 
Amplificaţii, totuşi nu era ceva nemaiauzit. 

Doug clătină din cap. 

— Ascultă, Abe. Nu crezi că-i niţel cam ciudat ca Tamara să se 
încurce cu directorul staţiei Telemass la un an după accident? 

— Nu-mi dau seama... 

— N-o cunoşti, continuă Doug. E rece ca un peşte... cred că 
de-aia s-a şi Transformat într-unul. Anul trecut era înnebunită, 
dărâmată de durere. Se jura că nu se va putea obişnui niciodată 
cu pierderea lui Max. Dacă-ţi aminteşti, l-a ameninţat pe Steiner 
că-l va da în judecată pentru neglijenţă. 

— Ancheta l-a absolvit de orice vină, am intervenit eu. 

— Nu asta-i important. Indiferent care ar fi fost rolul lui, 
Tamara l-a considerat vinovat. Asta face cu atât mai suspectă 
actuala lor legătură. 

M-am întrebat dacă să-i spun lui Doug că lipsa de ocazii de a 
face pe detectivul îl împingea să-şi imagineze intrigi acolo unde 
nu existau. 

— Poate că, sugeră Abe, femeia şi-a înţeles greşeala, a 
constatat că Steiner e un individ valabil şi s-a îndrăgostit de el. 

— Nu-mi vinde mie romantisme, Abe! Fac meseria asta de 
îndeajuns timp ca să simt când ceva miroase... a peşte stricat, 
chicoti din nou Doug de propria-i glumă. Trixi i se alătură. 

Abe profită de ocazie pentru a schimba subiectul. 

— Apropo de Steiner, spuse el, l-am căutat azi ca să-i spun 
despre cele întâmplate pe Faţa - luminată, dar nu l-am putut 
găsi. Oare o să apară şi el pe aici? 

— Fără îndoială, încuviinţa Doug. O sărută pe Trixi pe 
botişorul roz şi o pălmui uşor pe fund. Şterge-o acum. Aşa, 
fetiţo. Reveni spre noi: În legătură cu rămăşiţele acelea... începu 
el când Trixi se îndepărtase. 

Părea lipsit de cheful de a discuta probleme profesionale, 


atunci când existau posibilităţi de distracţie. 

În cele din urmă, fu scutit de eforturi. 

Am fost întrerupţi de sosirea nopţii. Marginea anterioară a 
ecranului oval pluti peste insulă, aducând cu ea scurtul amurg 
care anunţa opt ore de beznă totală. Spre orizontul însorit, 
ecranul avansa lent peste globul arzător aidoma unui oblon 
gigantic. Odată cu înaintarea întunericului, aurora Feţei - 
luminate scânteia cu atât mai magnific, creând reflecţii 
spectaculoase pe suprafaţa oceanului. Dinspre oaspeţii de pe 
pajişte se auziră aplauze spontane. Domul strălucea în noaptea 
tot mai profundă, şi de nicăieri sclipi un proiector, trimiţându-şi 
spotul pe ieşirea boltită şi pe treptele care coborau în grădină. 

— Ce v-am spus? murmură satisfăcut Doug. 

Muzica amuţi. Tăcerea se lăsă peste mulţime; Transformaţii 
de lângă noi priveau cu venerație. Tamara Trevellion îşi făcu 
apariţia. 

M-am holbat şi eu, dar ceea ce am simţit a fost mai degrabă 
repulsie decât admiraţie. La început, crezusem că purta o rochie 
de seară din lame negru. Dar după aceea, când s-a oprit în 
capul scărilor, la câţiva metri de noi, mi-am dat seama că mă 
înşelasem. Tamara Trevellion era complet dezbrăcată. Aşa-zisa 
rochie era o serie de volane şi aripioare membranoase, care 
pluteau şi tremurau în jurul ei precum cea mai delicată dantelă. 
Sânii îi fuseseră îndepărtați, iar vaginul era ascuns înapoia - unei 
cute de epidermă. Insă cel mai şocant mi se părea chipul ei. 
Buzele subţiri uneau pomeţii împlătoşaţi, iar ochii îi erau uriaşi, 
cenuşii şi fără fund. O creastă înaltă, ţepoasă, începea de 
deasupra sprâncenelor şi continuau peste ţeasta prelungă, până 
la ceafă. Branhiile, închise acum, erau tăieturi roşu-aprins pe 
gât. Efectul general - departe de a fi plăcut estetic, aşa cum 
bănuiesc că intenţionase - era monstruos. Mi-am amintit 
superba sirenă văzută pe vid-ecran cu un an în urmă, şi nu m- 
am, putut hotărî dacă atunci greşisem apreciind-o sau dacă 
Tamara se mai Transformase între timp. 

— Peştele Văduva Neagră din abisurile Feţei - întunecate, îmi 
şopti Abe fără să-şi ia ochii de la ea. Pigmentul i se înnegreşte în 
scop de camuflaj, atunci când masculul speciei a fecundat-o şi a 
murit. 

Priveam silueta înaltă, regală. Trebuia să recunosc că o 
găseam impunătoare, poate şi datorită felului cum stătea, 


nemişcată şi tăcută, privindu-şi oaspeţii ca pe nişte supuşi. 

Abia atunci am observat cele două persoane dinapoia ei. Una 
era o fată scundă şi slăbuţă, probabil o servitoare sau damă de 
companie. 

M-a atras imediat: era îmbrăcată destul de modest, de parcă 
salopeta galbenă fusese aleasă de altcineva, şi nu reprezentase 
opţiunea ei - însă nu făcea altceva decât să-i pună în evidenţă 
drăgălăşenia naturală. Era prima femeie văzută de mine în 
decursul serii care părea pe de-a întregul firească şi umană. M- 
am întrebat dacă Tamara avusese un cuvânt de spus în privinţa 
veşmintelor fetei, tocmai pentru a nu fi eclipsată. 

A doua persoană era un bărbat gras şi chel, pe care l-am 
recunoscut din emisiunile de ştiri ca fiind medicul artistei, 
responsabil pentru transformările ei. O urma îndeaproape pe 
femeia-peşte, ca un fel de parazit piscicol, parcă aşteptând 
solicitarea în orice moment a capacităţilor sale. 

— Doamnelor şi domnilor, începu Tamara cu o voce de 
soprană, limpede, dar rece, luminile scânteindu-i de pe solzii 
irizaţi. Sunt, desigur, onorată de prezenţa dumneavoastră. Ştiţi 
cu siguranţă că ziua de astăzi are o însemnătate aparte pentru 
mine. M-am gândit că această ocazie nu poate trece fără o 
anumită celebrare care s-o marcheze, fiind vorba de o creaţie 
de o excepţională însemnătate. În acest scop, în ultima lună, am 
încercat să realizez un montaj comentat pe care să-l spun 
aprecierii dumneavoastră. Creaţia este intitulată „Memorial” şi 
va fi proiectată, ca întotdeauna, deasupra grădinii peste 
aproximativ o jumătate de oră. Sper din toată inima că o veţi 
aprecia. 

Un val de aplauze îi întâmpină cuvintele, şi m-am pomenit 
participând şi eu. Tamara ridică braţele cu un gest imperios, 
solicitând tăcere. 

— Poate că în acest moment, ar trebui să profit şi să 
menţionez că am aranjat ca un spectacol pe viu să aibă loc 
săptămâna viitoare... Un murmur de apreciere se răspândi 
printre spectatori. Îl plănuiesc de câteva luni, şi cu modestie îl 
consider opera mea cea mai desăvârşită. Nu are încă un titlu, şi 
va simboliza legătura Pământului cu Meridian. Sunteţi invitaţi cu 
toţii. Înclină capul: Mulţumesc. 

Alte aplauze şi, acceptându-le ca fireşti, femeia părăsi spotul 
reflectorului, trecând printre invitaţi, cu fata şi medicul urmând- 


o îndeaproape. 

— Ei bine, comentă Doug, merită aşteptarea. Spectacolele ei 
pe viu sunt cu adevărat deosebite. 

Se întrerupse şi făcu semn cuiva dintr-un grup de Amplificaţi. 

De cealaltă parte a pajiştii, Wolfe Steiner discuta cu un bărbat 
scund, bărbos. Când îl zări pe Doug, se scuză printr-o plecăciune 
politicoasă şi ni se alătură. Îl domina prin înălţimea lui pe 
inspector, şi efectul celor doi unul lângă celalalt era aproape 
comic. Directorul Organizaţiei Telemass era îmbrăcat cu o 
uniformă neagră, sobră; părul argintiu, tuns perie, îi sublinia 
ţinuta milităroasă. 

— Domnule inspector... îşi înclină capul spre Foulds, apoi spre 
mine şi Abe. 

— Wolfe, rosti jovial Doug, şi utilizarea prenumelui sună ca o 
provocare, te distrează petrecerea? 

Am simţit brusc o încărcătură de antipatie între cei doi. 

Rezervat, Steiner înclină capul într-un gest de indiferenţă. 

— Comparativ cu altele, depăşeşte media. 

— De obicei, nu prea apari la ele, continuă Doug. 

— În ultimul timp am fost foarte ocupat. 

M-am întrebat dacă aerul de detaşare al directorului - deşi 
prezent fizic, părea absent, de parcă îşi abandonase 
personalitatea altundeva - era rezultatul animozităţii dintre el şi 
Doug, sau un efect al Amplificării sale. Mulţi Amplificaţi pe care-i 
cunoscusem păreau să trăiască într-un tărâm aflat alături de 
realitate, pierduţi precum artiştii într-o lume interioară intimă. 

— Totuşi ocupațiile nu te-au reţinut şi de la asta, nu, Wolfe? 

Steiner preferă să nu răspundă. 

— Evenimentul ar trebui să fie grozav, nu? continuă 
încăpățânat Doug. 

Directorul îl privi cu ochii săi atât de castanii încât păreau 
negri. O calotă nervurată îi acoperea ţeasta, ţinând capul uşor 
înclinat, întrebător. Răspunsul lui veni după o pauză de câteva 
secunde: 

— Sincer vorbind, nu pot spune că de abia îl aştept. 

Doug îşi frecă palmele şi-i făcu cu ochiul lui Abe. 

— Da? şi de ce anume, Wolfe? 

— După opinia mea, răspunse Steiner după o scurtă reflecţie, 
mi se pare un răspuns mult prea calculat ca să fie considerat 
drept artă adevărată. În plus, nu sunt sigur că Tamara şi-a 


revenit suficient din tragedie, sau că a asimilat-o complet pentru 
a produce o operă semnificativă asupra subiectului. 

Amuţi. Pe suprafaţa calotei, sub urechea lui dreaptă, alergau 
puncte luminoase. 

Poate în scopul de a curma următoarele remarci ale lui Doug, 
Abe interveni: 

— Acesta va şi ultimul dumitale eveniment monden pe 
Meridian, domnule director? Am auzit că pleci. 

— In mai puţin de o săptămână, încuviinţă Steiner. S-ar putea 
totuşi să mai apuc şi următorul eveniment al Tamarei. Data 
plecării s-a amânat datorită unor circumstanţe neprevăzute... 

— Şi Tamara, interveni Doug, vine şi ea cu tine? 

Steiner păru să nu observe, sau hotărâse să ignore 
provocările inspectorului. 

— l-am cerut Tamarei să mă însoţească în noul post. 

— Şi-a acceptat? 

— Rămâne de văzut. 

Abe schimbă o privire cu mine. Ştiam că era la fel de stânjenit 
de postura de spectator la acest duel verbal. 

— Poate că mi-ai putea spune, domnule director, începu el, 
dacă sunt reale zvonurile potrivit cărora transmisiile Telemass 
spre Pământ vor fi reduse la una lunar? Am auzit că la staţie au 
avut loc reduceri de personal. 

L-am zărit pe Doug privindu-l pe director, cu un zâmbet uşor 
pe buze, parcă cunoscând ceva ce noi nu ştiam şi fiind încântat 
de interogatoriu. 

— Transmisiile Pământ - Meridian, şi invers, nu vor fi reduse 
la una pe lună, domnule Cunningham, răspunse Steiner. 
Personalul a fost redus, asta-i adevărat. Nu va afecta însă în 
niciun fel frecvenţa importurilor şi exporturilor. 

— Chiar aşa? pufni Doug. Atunci ce caută aici „consilierul tău 
tehnic” - nu aşa a fost prezentat - dacă totu-i în regulă? 

Arătă spre bărbosul în costum negru cu care Steiner vorbise 
mai devreme. 

— Prezenţa lui Weller aici e pur şi simplu mondena, replică 
directorul. 

— Totuşi nu negi că viaţa şi-a încetinit ritmul pe Meridian? 
insistă Doug. În ultimul an, turismul s-a prăbuşit, operaţiunile 
miniere au fost sistate... 

— ţi sugerez, să-i întrebi pe economiştii de pe Principală 


despre problemele amintite. Eu conduc staţia Telemass, 
domnule inspector, nu planeta. 

Doug sorbi din pahar, zâmbind misterios. 

— Ţi-am recepționat mesajul, domnule Cunningham, continuă 
Steiner şi se întoarse către Doug: Bănuiesc că acesta era 
motivul pentru care doreai să mă vezi, domnule inspector? 

— Wolfe, mi-ai putea spune dacă-ţi lipseşte vreun tehnician? 
Rămăşiţele descoperite azi par să aparţină unuia dintre oamenii 
tăi. 

Steiner căzu în transă. Rânduri de text miniaturizat alergară 
în josul pupilelor sale. Îşi reveni şi spuse: 

— In clipa de faţă am cinci oameni în concediu. Ei pot fi 
oriunde pe Meridian. Se opri o clipă: Ştii cum a murit, domnule 
Cunningham? 

— Nu tocmai. Este clar că a fost devorat de un leu-de-nisip, 
însă dacă animalul l-a ucis... 

— De asemenea, interveni Doug, este ciudat cum a reuşit 
tehnicianul să ajungă atât de departe. În apropiere nu exista 
niciun vehicul, şi nici urme de vehicul, după cum spun Abe şi 
Bob. lar pe jos nu putea ajunge acolo. 

— Este posibil ca un leu să-l fi atacat în apropierea coastei şi 
să-i fi târât cadavrul în interior? întrebă Steiner. 

Doug privi spre Abe care scutură din cap. 

— Nu este cunoscut ca leii să se aventureze în preajma 
coastei. Ei trăiesc şi vânează într-o regiune situată la o sută - 
două de kilometri spre interior. Şi nici nu-şi târăsc prada. O 
devorează pe loc. 

— S-ar putea să mai apelez la tine, rosti Doug. [i-aş fi 
recunoscător dacă ţi-ai putea găsi timp şi pentru mine... 

Inapoia noastră se iscă animaţie. Tamara Trevellion îşi croia 
drum printr-o mulţime de admiratori, urmată îndeaproape de 
fata cea drăguță şi de medic. Steiner se scuză, i se alătură şi-i 
luă braţul; o însoţi către grupul nostru, discutând cu ea. 

Privindu-i, m-am întrebat cum putea să aibă o relaţie intimă 
cu o femeie atât de străină umanului. 

Artista ajunse lângă noi. 

— Domnule Cunningham, domnule inspector Foulds. Îşi înclină 
capul spre fiecare, Wolfe, dragul meu, fă prezentările... 

Glasul îi era poruncitor, lipsit de căldură. Când i-am fost 
prezentat, îmi întinse o mână rece. 


De maxilarul ei inferior atârnau mustăţi, cu extremităţile 
iluminate aidoma unor fibre optice. 

— Incântată, spuse ea pe un ton deloc convingător. 

Deşi îşi păstrase silueta iniţială, părea că fusese întinsă în 
mod forţat, oasele şi muşchii membrelor ei, până şi cele ale 
bustului, elongate şi atenuate pentru a obţine o estetică stranie 
după orice criterii omeneşti de frumuseţe. Din depărtare, părea 
remarcabil de zveltă şi cu un aer exotic; din apropiere, 
dominându-ne pe toţi cu înălţimea, mă şoca; mi se părea o 
bizarerie monstruoasă. Când i-am strâns mâna, am simţit 
pelicula sebacee rece care-i acoperea pielea, şi abia atunci am 
remarcat peştişorii paraziți, aidoma unor viermi, ancoraţi prin 
ventuze de solzii ei, mişcându-se prin lovituri rapide ale cozilor. 

Işi lăsă cele patru degete unite prin membrană pe braţul lui 
Steiner. 

— Sper că i-ai întreţinut pe invitaţii noştri? 

Pe faţă nu-i puteam descifra nicio expresie, însă mi s-a părut 
că simt o undă de ironie în glas. Ultimul lucru la care te puteai 
aştepta de la Steiner era să „întreţină”. 

— Aveam o discuţie fascinantă, se alătură Doug. 

Amplificat dincolo de asemenea flecuşteţe, Steiner tăcea 
lângă femeia-peşte, sau poate că era pierdut în abstracții 
cunoscute numai lui. 

— Bănuiesc că vă istorisea despre trădarea lui, urmă Tamara. 

Abia atunci reacţionă Steiner. Ochii i se lărgiră, de parcă 
remarca îl biciuise. O privi pe artistă. 

— Despre ce trădare e vorba? întrebă Doug ascunzându-şi 
surâsul. 

— Ah, nu v-a spus? îl strânse pe director de braţ: Wolfe mă 
părăseşte. 

— Nu-i o descriere prea cinstită, replică el. Te-am rugat să mă 
însoţeşti la noul meu post, Tamara. 

— Vă veţi duce, doamnă Trevellion? întrebă Doug. 

— Meridian este acum căminul meu. Îl ador. Nu voi pleca 
niciodată, indiferent de situaţie, răspunse ea privindu-l pe 
Steiner cu ochi cenușii, plaţi şi lipsiţi de expresie. Schimbă după 
aceea subiectul, adresându-se lui Abe: domnule Cunningham... 
Wolfe mi-a spus că aţi discutat despre leii-de-nisip. Aţi văzut pe 
cineva sfârtecat pe Faţa - luminată, astăzi? 

Am inspirat brusc, aproape gata să mă înec cu băutura. Nu 


puteam spune dacă referirea Tamarei Trevellion la Faţa - 
luminată fusese premeditată, o altă cruzime, sau doar un faux 
pas de insensibilitate negândită. 

În tăcerea apăsătoare care urmă, am privit-o mai atent pe 
fată - însoţitoarea care stătea înapoia ei. În mod evident, ar fi 
dorit să spună ceva, să schimbe subiectul, însă nu putea găsi 
cuvintele s-o facă. Avea o expresie chinuită, între durere şi 
stânjeneală. 

— Exact, încuviinţă Abe cu o privire sfidătoare. 

— Leii-de-nisip mă fascinează, continuă Tamara. Sunt cele 
mai feroce animale originare de pe planetă, nu? 

— Sunteţi bine informată, comentă Abe răsucind paharul în 
mână. 

— Ştiţi ceva, rosti femeia adresându-se cumva tuturor, cred 
că mi-ar place să am unul domesticit. 

— E ceva imposibil, exclamă Abe gata să-şi piardă cumpătul. 

— Adevărat? Totuşi un leu n-ar putea fi operat ca să-mi 
asculte comenzile? Se întoarse spre medic: Ce spui Hathaway? 

Bărbatul aproape că făcu o plecăciune, apoi şopti că o 
asemenea operaţie era posibilă. 

Doream brusc să fiu altundeva, departe de scena adoratorilor 
unei femei care călca în picioare sensibilitatea oamenilor prin 
egocentrismul ei nesocotit. 

Se pare ci aceeaşi dorinţă o avea şi tânăra ei însoţitoare. Se 
strecură pe lângă mine, strânse din buze şi ridică ochii în sus, 
parcă spunând: „lar începe!” Era o uşurare să vezi trăsături atât 
de expresive după chipul lugubru al Tamarei. 

Fata era micuță, cu păr lung, bălai, sprâncene negre şi o faţă 
ovală, palidă. Buzele îi erau atât de pline încât păreau umflate, 
conferindu-i o figură de martiră. Nu puteam să nu remarc starea 
uzată a salopetei de pe trupul slăbuţ: avea aspectul neglijent şi 
nesofisticat al celor care au încetat să mai fie preocupaţi de 
aspectul lor, de pildă pacienţii spitalelor psihistrice. Pentru a 
completa aspectul de mizerie, era desculţă. 

— Cum dracu o poţi suporta? am întrebat-o. 

Îşi umezi buzele cu o expresie chinuită, strâmbă, de 
resemnare şi înălţă din umeri stoică. 

— Ştiu, am adăugat, cineva trebuie să facă şi treaba 
neplăcută... 

De data aceasta zâmbi, apoi şovăi, gata să spună ceva. 


— Sunteţi domnul Benedict, şopti în cele din urmă, pilotul? 

Privi nervoasă către Tamara, dar femeia-peşte era absorbită 
în discuţia cu medicul. V-am auzit anunţat... 

Eram surprins că-şi reamintise. 

— Ex-pilot, am corectat-o. 

— Sunteţi primul pilot... ex-pilot pe care îl întâlnesc, rosti 
timidă, evitându-mi privirea. Aţi fost pe cursele din sistem? 

Am încuviinţat, dorind să schimb subiectul. 

— Pământ - Marte, în principal? Vorbeam şi eu în șoaptă, de 
parcă n-aşi fi dorit să întrerup monologul Tamarei: acum 
declama cu patos despre estetica deţinerii unui leu îmblânzit pe 
insulă. 

— Dar de ce aţi plecat? De ce aţi venit tocmai aici? 

Pentru o clipă m-am întrebat dacă nu era o înscenare - însă 
am respins ideea. Fata era prea nervoasă, prea timidă ca să-mi 
testeze în mod premeditat erorile trecutului. 

— M-am săturat de pilotat, i-am răspuns. Voiam o viaţă 
liniştită. Meridian mi se părea planeta cea mai potrivită. 

Ridică din umeri şi surâse. 

— Ştiu că-i o prostie, dar visez de ani de zile să evadez de 
aici. Urăsc planeta. Nu vreau nimic altceva decât să scap. 

— Şi de ce n-o faci? am râs. 

— Oh, e imposibil! Rostise cuvintele cu patimă, apoi se opri 
brusc simțind tăcerea din jur. 

Tamara Trevellion îşi întrerupse discursul şi o fixa pe fată, 
care părea că vrea să între în pământ. Niciodată nu mai 
văzusem o expresie atât de îngrozită pe chipul cuiva. 

— Ştii, vorbi artista cu o răceală în perfectă concordanţă cu 
aspectul ei, că nu tolerez să fiu întreruptă. Poate că doreşti să 
ne încânţi cu comentariile tale? 

— N-nu, se bâlbâi fata. la... iartă-mă... 

— În acest caz, presupun că ai lucruri mai bune de făcut decât 
să-ţi etalezi în public proastele maniere. 

Fata păru pălmuită şi de abia reuşi să încuviinţeze din cap, 
într-o aprobare umilitoare. Îndepărtându-se grăbită, privi spre 
mine şi i-am căzut expresia de disperare de pe chip. O anumită 
încordare apăruse printre toţi cei de faţă, de parcă fiecare se 
simţea vinovat pentru tolerarea unei asemenea arogante. 

Am privit-o pe fată alergând peste pajişte şi dispărând în dom. 

— Ei bine, domnule Cunningham, reluă Tamara, vreţi să-mi 


capturați un leu? Vă asigur că veţi fi recompensat 
corespunzător. 

— Indiferent care ar fi recompensa, răspunsul este nu. Faţa - 
luminată îmi trezeşte suficiente amintiri neplăcute. Nu doresc 
să-mi risc viaţa pentru un capriciu. 

— Oferta mea este de o sută de mii de credite. Nu vă grăbiţi; 
mai gândiţi-vă... 

Înainte ca Abe să-i răspundă, femeia îşi privi încheietura 
mâinii şi anunţă că sosise momentul pentru începerea 
evenimentului. Se întoarse şi se depărtă de noi, aripioarele 
unduindu-i în aerul cald al nopţii, în vreme ce traversa grăbită 
prin mulţime. 

Abe şi cu mine am rămas locului, urmărindu-i pe ultimii 
musafiri pe o alee în pantă, asfaltată, printre begonii aromate şi 
flori uriaşe în formă de potire ale unor tufişuri native. Am trecut 
peste un podeţ din piatră și am ajuns la vâlceaua în formă de 
şea. larba era presărată de perne, şi invitaţii se aşezau cât mai 
confortabil. Tăvi pline cu băuturi pluteau peste tot, iar fumurile 
euforice se încolăceau prin văzduh. Eu însă nu mă simţeam 
deloc euforic. 

— Ce căţea, am comentat, întinzându-ne pe nişte fotolii din 
spumă. 

— Ştii ceva, Bob? Cred că habar n-avea ce-mi cerca să fac. 
Voia un leu-de-nisip, şi la altceva nu se gândea. 

Eu mă referisem la tratamentul aplicat fetei, dar n-am mai 
comentat. 

x 

Aşteptând începutul spectacolului, m-am gândit la fată, şi am 
regretat că nu plecasem după ea, s-o alin, în loc să mă las 
ademenit să urmăresc unul din evenimentele auto-proslăvitoare 
ale Tamarei Trevellion. Eram decis să nu mă las impresionat de 
ceea ce urma să văd. 

Liniştea cobori deasupra audienței. Am privit în jurul vâlcelei; 
n-o puteam zări pe Tamara, însă Wolfe Steiner se afla la vreo 
zece metri înaintea noastră, împreună cu un grup de Amplificaţi, 
privind cerul nopţii. Luminile, flăcărui strălucitoare la periferia 
grădinii, păliră una câte una, până se lăsă bezna absolută. 

Primul ecran plutitor, până atunci un oval întunecat de 
mărimea unei avionete care acoperea stelele Feţei - întunecate, 
se activă; benzile de neon ce formau rama se aprinseră 


secvențial şi creară un efect stroboscopic, inundând oaspeţii 
într-un val de lumină albastră-oţelie strălucitoare. Apoi cu un 
neaşteptat vaier de corzi din difuzoare nevăzute, ecranul se 
extinse peste jumătate din cerul de deasupra vâlcelei. 
Spectatorii ţipară, mai întâi speriaţi, apoi în semn de apreciere, 
şi priviră fascinaţi. Pe membrana convexă, atât de vastă încât 
trebuia să mă las pe spate ca s-o cuprind în întregime, apărură 
primele imagini. 

Scena era Pământul, colonia artiştilor sabarieni din Oaza Safir, 
iar subiectul era artistul în cristal Max Trevellion, la o petrecere 
care celebra logodna lui cu Tamara Christiansen. Filmul era 
preluat din arhiva vid-ştirilor, însă fusese subtil modificat cu 
ajutorul computerului. Un glas recita primele poeme de 
dragoste ale Tamarei. Văzusem suficiente viduri cu Max 
Trevellion pentru a-mi da seama că aceste imagini, în care se 
bronza pe marginea unei piscine, sau sculpta un cristal erau 
idealizate; Tamara îi prelucrase cu abilitate planurile feţei, 
sporise strălucirea ochilor, îi mărise înălţimea şi-i făcuse 
gesturile fluide şi poruncitoare. Părea chiar că emană o aură 
charismatică. Abia când am auzit versul: „Ne apropiem de cei 
iubiţi/Cu ochii perfecţiunii...”, am înţeles că imaginea nu era o 
versiune îmbunătăţită a lui Max Trevellion, creată în scopul de 
a-l preschimba în ceva ce nu fusese, ci pur şi simplu aşa îl 
văzuse Tamara Christiansen pe viitorul ei soţ. 

Timp de treizeci de minute am vizionat un rezumat al 
următorilor douăzeci de ani: nunta lor pe Pământ, colaborările 
artistice, mutarea pe Meridian. In toate episoadele, Tamara 
apărea ca o siluetă înaltă, severă, frumoasă, poate chiar 
remarcabilă - dar câtuşi de puţin Zeița Nordică dinaintea 
modificărilor. În portretizarea ei, aplicase aceleaşi tehnici de 
disimulare folositoare pentru Maximillian, deşi preferase să-şi 
prezinte tinereţea într-o lumină rece, autocritică. 

După aceea, filmul se concentra asupra carierelor artistice. 
Max câştiga tot mai mult în forţă, obţinând recunoaşterea printr- 
o serie de cristale ce prezentau viaţa pe Meridian - expuse 
acum în principalele galerii de artă pământene. In privinţa 
Tamarei, ea apărea permanent în umbra soţului. Părea 
şovăitoare în a-şi etala operele, iar puţinele creaţii făcute 
publice obţinuseră aprecieri modeste. Poeziile ei erau extrem de 
populare, însă Tamara le dispreţuia. Se părea că popularitatea 


versurilor slujea doar la a-i sublinia insuccesul în alte domenii 
artistice. 

Ultima scenă a primei secţiuni a evenimentului îi prezenta pe 
Max şi Tamara lucrând împreună asupra unui cristal, cu 
comentariul: „În creaţie/lubirea noastră, creând laolaltă”. 

Uriaşul ecran păli, scufundând vâlceaua în beznă. Urmă un 
ropot politicos de aplauze. Ca rezumat al vieţii lor, precum şi a 
viziunii Tamarei asupra cuplului, fusese destul de interesant. 
Pregătise fundalul pentru tragedia care avea să urmeze, totuşi 
nu putea fi numită artă. Max Trevellion apăruse ca un artist 
sincer, deschis şi talentat, şi simţeam o oarecare simpatie faţă 
de el, începând să înţeleg nenorocirea pierderii sale. Pe de altă 
parte, Tamara se auto-caracterizase ca o paranoică, nevropată 
şi permanent chinuită de neîncrederea în sine. Nu numai o dată 
se arătase nemulțumită de creaţiile ei: într-o scenă, fărâmiţase 
în bucăţi un cristal pe care-l considera nereuşit. Dintotdeauna 
crezusem că artiştii pot adopta două atitudini faţă de munca lor: 
în mod egocentrist, ei pot aprecia că este mai bună decât în 
realitate, sau că ar putea fi mai bună. Tamara Trevellion 
împingea la extrem a doua atitudine. 

Apoi al doilea ecran plutitor, redundant până acum, îşi activă 
rama de neon secvențial şi se extinse brusc, ameţitor. Acum tot 
cerul de peste noi, întregul câmp vizual de deasupra era ocupat 
de cele două ecrane. O voce anunţă data: aceeaşi zi, cu un an în 
urmă. Ziua, mi-am amintit, accidentul Telemass. Pe ambele 
ecrane apăru un stop-cadru identic; un fotoportret al lui Max 
Trevellion, cele două chipuri privindu-se reciproc din emisfera 
convexe. Apoi imaginea din stânga se puse în mişcare şi 
spectacolul continuă. 

Pentru următoarea oră, ecranele rulară alternativ. Vreme de 
cinci minute, primul prezentă relatarea oficială a celor 
întâmplate pe parcursul a câteva ore în ziua tragică. După 
aceea, imaginea îngheţă şi al doilea ecran arătă ceea ce puteam 
doar presupune că reprezenta o versiune idealizată a 
evenimentelor: cum ar fi dorit Tamara să se desfăşoare ziua. 

Soarta e inevitabilă, părea ea să spună, tragedia are nevoie 
de o victimă: deci, luaţi această victimă... 

Pe ecranul din stânga, l-am văzut pe Max Trevellion anunțând 
că fiica lui era bolnavă: el urma să călătorească spre Pământ în 
locul ei. Spectatorii priveau, fascinaţi. Am simţit un nod în gât, 


înțelegând că, prin acele cuvinte, artistul se condamnase la 
dispariţie. Apoi, pe ecranul din dreapta, apăru o fetiţă blondă, 
pregătindu-se fericită pentru drumul către Pământ. 

Zărind-o, m-am aplecat înainte, cu inima bubuind. 

— Fata... am şoptind spre Abe. 

Nu ştiai? mă privi el. E fata lor... Rug... 

— Da? Crezusem... 

Am revenit cu atenţia la ecran, atras şi fascinat. Fata era 
aceeaşi pe care, cu o oră mai devreme, Tamara o tratase cu 
dispreţ absolut. 

Cea despre care crezusem că era servitoarea sau îngrijitoarea 
ei, era de fapt fiica... 

Privind, am constatat că artista utilizase aceeaşi tehnică 
pentru a modifica subtil aspectul fiicei sale, tot aşa cum îl 
idealizase pe al soţului. 

În realitate, Rug Trevellion era foarte atractivă; în această 
versiune, trăsăturile ei fuseseră uşor transformate, denaturate, 
astfel că, deşi uşor de recunoscut îşi pierduse toată 
atractivitatea, întregul caracter. În scenariul revizuit al mamei 
ei, nu era tocmai urâtă, ci oarecum... răutăcioasă şi capricioasă. 
Am simţit că mă cuprinde furia faţă de înşelătoria Tamarei. M- 
am întrebat câţi musafiri ştiau ce făcuse. 

Spectacolul trecu pe ecranul stâng, ecranul care arăta ceea 
ce se petrecuse în realitate, şi am văzut-o pe Tamara sărutându- 
şi soţul la despărţire, în sunete de fanfară însoţite de versurile: 
„Tragedia despărțirii lor/A fost că nu-şi cunoşteau tragedia”. L- 
am privit pe Max Trevellion ocupându-şi locul pe platforma 
Telemass alături de ceilalţi doi tahio - pasageri spre Pământ: |- 
am văzut fulgerând din existenţă, acompaniat de bubuit de 
talgere, apoi tăcere. 

Ecranul din dreapta: Rug Trevellion luându-şi rămas bun de la 
părinţi care, braţ la braţ, îndrăgostiţi, o priveau suind pe 
platformă şi dispărând într-o revărsare de lumină albă. Cei doi 
se întoarseră, zâmbind şi părăsiră staţia. Voce din off: „Destinul 
a decis, şi deşi tragedia e uriaşă/ Poate fi biruită”. Ştiam însă că 
versurile erau platitudini făţarnice, minciuni. Dacă Rug ar fi luat 
locul tatălui ei în ziua aceea nefericită, tragedia artistei n-ar fi 
fost atât de mare. 

Totuşi spectacolul nu se terminase încă. Tamara mai avea de 
sacrificat o victimă. 


Cele două ecrane se contopiră, devenind o unică membrană, 
aidoma suprafeţei interioare a unui dom. Apăru o imagine 
neclară. Am rămas şocat să-l văd pe directorul Wolfe Steiner, 
întronat în fotoliul de comandă de la Centrul de Control 
Telemass - însă nu acel Wolfe Steiner pe care-l cunoşteam. 
Grafica Tamarei preluase detaşarea, răceala și amplificarea şi le 
accentuase pe toate, astfel încât acum părea o caricatură, o 
maşinărie, lipsită de inimă, inumană, un calculator. Ca şi în 
cazul lui Rug, artista remodela. Se trăsăturile: îl făcuse mai 
puţin uman, mai degrabă o anexă cu chip dur a propriei 
Amplificări. 

Eram sufocaţi de imaginea mărită a lui Steiner, dând ordine 
tehnicienilor săi care încercau să găsească vectorul în lungul 
căruia fuseseră pierduţi Max Trevellion şi ceilalţi. Era portretizat 
ca acţionând fără nicio tresărire de emoție, ceea ce, aşa cum 
intenţionase Tamara, avea efectul de a trezi ostilitate din partea 
spectatorilor - dar oare mai multă pasiune din partea lui l-ar fi 
putut salva pe Max? apoi l-am văzut anunțând familia, din nou 
cu o totală indiferenţă. L-am urmărit pe durata anchetei, 
răspunzând întrebărilor şi acceptând verdictul „nevinovat”, cu 
emoția unui android. Eram manipulaţi să simţim ură faţă de el, 
şi când s-au auzit versurile: „L-au găsit în afara greşelii/Dar oare 
l-ar fi găsit vinovat?”, cred că majoritatea invitaţilor era de 
partea Tamarei. Am observat o siluetă înaltă trecând grăbită pe 
lângă noi şi părăsind vâlceaua, iar când m-am uitat spre locul 
unde stătuse mai devreme Wolfe Steiner, fotoliul său era gol. 

Mi-am reamintit părerea lui Doug Foulds că legătura lor era 
dubioasă, şi mi-am dat seama că avusese dreptate: Steiner 
fusese atras într-o cursă. Crezusem că pricep durerea artistei 
provocată de pierderea celui drag, dar nu puteam înţelege de ce 
în loc să încerce să se vindece, sau poate să înveţe din durere şi 
s-o utilizeze creator, aşa cum ar trebui să facă artiştii, ea 
pornise să se răzbune, batjocorind în mod nedrept atât pe 
Steiner cât şi pe fata ei. 

M-am ridicat şi am ieşit din grădină. Când giganticul stop- 
cadru al feţei caricaturizate a lui Steiner dispăru de pe ecran, 
învăluindu-mi retragerea într-o binevenită obscuritate, am fost 
uluit să aud înapoia mea începutul aplauzelor, apoi tot mai 
sonor, pe măsură ce privitorii îşi manifestau completa aprobare 
pentru stilul răutăcios şi dispreţuitor al Tamarei. Simţeam 


nevoia să rămân singur pentru o vreme. Mi se părea că pajiştea 
era contaminată de inumanitatea femeii, iar dacă rămâneam 
acolo îi puteam aproba în mod tacit creaţia. 

Umblând fără ţintă, m-am trezit pe o potecă tăiată prin 
stâncă, deasupra unei plaje pustii. Am coborât spre golfuleţul 
retras, pătrunzând pe nisipul plajei. Singura lumină provenea de 
la stelele aflate deasupra Feţei - întunecate. 

În  semiîntunericul dinaintea mea, am auzit o uşoară 
exclamaţie de surpriză: 

— Domnul Benedict? 

Am scrutat noaptea. 

— Rug? 

Fata îşi şterse grăbită ceea ce putea fi o lacrimă de pe obraz. 
Era cocoțată pe un bolovan, cu genunchii strânşi la piept. Zâmbi 
când m-am apropiat. 

— M-am gândit că sunteţi dumneavoastră, domnule Benedict. 

M-am aşezat lângă ea. În lumina îngheţată a stelelor, părea 
redusă în mărime şi substanţă, o gravură bidimensională din 
argint. Pe genunchiul ei stâng, zăream sclipirea salivei şi urma 
dinţilor. 

Am făcut un gest spre vârful insulei. 

— Îmi pare rău... 

— Lăsaţi, îşi feri ea privirea. 

— Am vrut să-i zic ceva mamei tale, să-i spun ce-am simţit. 

— Ce puteaţi spune? Tonul îi era lipsit de speranţe. 

— Poate că reuşeam s-o fac să înţeleagă cât de grosolană a 
fost... 

Rug întoarse spre mine ochii ei mari şi verzi, curioşi şi inocenți 
sub cârlionţii prelungi. 

— Vorbiţi despre ce a fost mai devreme, când Tamara s-a 
înfuriat pe mine pentru că am întrerupt-o? 

— Bineînţeles. 

— Asta nu mă deranjează, izbucni ea în râs. Aşa mă tratează 
tot timpul. Desigur, faţă de străini... Ridică din umeri, cu un fel 
de hotărâre: Mă pot descurca. 

— Adică?... Am făcut un gest nehotărât. Ai văzut spectacolul 
mamei tale? Sperasem că poate nu-l vizionase. 

Încuviinţă din cap fără să mă privească. 

— Am fugit din cameră. Crudă, nu-i aşa? Continuă, cu o 
veselie forţată pe care o suspectam că masca adevăratele 


sentimente: Aţi văzut cum m-a zugrăvit, domnule Benedict? Am 
ştiut mereu că ar fi preferat să dispar eu în locul tatei - cu asta 
mă pot obişnui. Dar să mă facă atât de urâtă... n-avea niciun 
motiv. 

— Îmi pare rău, am rostit complet inutil. 

Fata privea valurile cu creste argintii. 

— Şi în faţa atâtor oameni, spuse ea aproape visătoare. Asta 
a fost cel mai groaznic. Mă pot obişnui cu ura ei în intimitate - 
dar s-o facă aşa în public ne degradează pe amândouă. 

M-am întrebat dacă auzise aplauzele. 

Între noi se lăsă tăcere. Brusc m-am temut că avea să regrete 
că-şi descărcase sufletul unui străin, şi să decidă să plece, de 
aceea am rostit primul lucru care mi-a venit în minte: 

— Câţi ani ai, Rug? 

Trebui să se gândească puţin. 

— Nouăsprezece standard. 

— Atunci de ce te ţine aici? De ce nu pleci, dacă nu-ți place 
cum te tratează? 

— Este o propunere, domnule Benedict? Să fugim împreună? 
Am putea merge pe Pământ. Nu-mi doresc altceva. 

Am surâs. 

Nu-nţeleg de ce nu-ţi strângi lua urile şi te muţi pe altă insulă? 

— Domnule Benedict, ştiu că-mi vreţi binele dar nu cunoaşteţi 
totul. Sunt bolnavă şi-mi trebuie un tratament special; e foarte 
scump şi doar Tamara şi-l poate permite, aţi înţeles? Dacă n-ar 
fi fost Tamara şi Grăsanul, aş fi murit. 

— N-am ştiut... te rog să mă ierţi. 

Să nu credeţi că nu vreau să evadez, se întoarse ea spre 
mine. Uneori sunt tentată să plec şi să dau dracului toate 
consecinţele. Adesea mă gândesc că o lună sau două de 
libertate, departe de Tamara, ar reprezenta un preţ pentru care 
merită să mori. Însă întotdeauna mi se face frică, rămân aici şi 
înghit totul. 

Am încercat să destind tonul conversaţiei. 

— Cu ce te ocupi aici? Lucrezi? 

— Alerg după Tamara, oftă ea. Îi sunt secretară, servitoare şi 
bucătăreasă. Am grijă să aibă la îndemână tot ce-i trebuie. Am 
făcut toate astea de când aveam zece ani. 

Nu poţi ieşi deloc, să explorezi insulele? 

Păru că se strânge în ea. 


— Tamarei nu i-ar place, şopti. 

Aş fi vrut să-i spun s-o dea dracu pe Tamara cu ce-i place şi 
ce nu-i place. Apoi mi-am amintit că fata trăise aproape 
douăzeci de ani cu condiţionarea aceea şi era supusă până 
dincolo de punciul unde simpla convingere verbală ar fi stârnit 
ghiduri de revoltă. 

Am simţit că mă privea. 

Ceea ce a spus după acea m-a şocat. 

— De cât timp luaţi ger, domnule Benedict? 

— De unde ştii...? 

— Cândva, Tamara a fost dependentă, zâmbi ea. Recunosc 
semnele, Pielea palidă, ochii... Se pare că luaţi destul de mult. 

Pentru moment, rămăsesem fără replică. Până acum nu 
discutasem cu nimeni faptul că mă drogăm. 

— Putin, am rostit. 

— Sunteţi dependent? 

Am ezitat. 

— Să zicem, obişnuit. M-aş putea opri şi mâine. 

— Aşa spunea şi Tamara... 

— Şi-atunci cum s-a lăsat... 

— A tratat-o medicul ei. După aceea, a modificat-o. Acum nu 
mai are nevoie de aşa ceva. Metabolismul ei produce un alt 
drog, care-i dă o stare de graţie permanentă, şi mai sigură. 

Tăcu câteva clipe, după care urmă: 

— Cine vă aprovizionează, domnule Benedict? 

— Nimeni. Eu culeg florile şi le prepar. 

— De pe Faţa-luminată? era în mod evident surprinsă. 

— Acolo cresc... în stare sălbatică. 

— Deci... deci aveţi cantităţi mari? 

Am ridicat din umeri, stânjenit de întrebări. 

— Destul. 

Mă privea atentă. 

— Domnule Benedict... credeţi că mi-aţi putea face rost de 
nişte ger? 

Nu ştiu... 

— De ce nu? Aţi zis că ar trebui să evadez de aici. N-o pot 
face în mod fizic, atunci de ce să nu aleg altă soluţie? Ne putem 
întâlni aici, mâine la aceeaşi oră. Aţi putea rămâne lângă mine 
când îl iau, să vă asiguraţi că nu fac vreo prostie. V-aş plăti 
pentru asta. 


— Nu vreau să fiu plătit. 

— Atunci o să-mi aduceţi? Zâmbetul ei mă câştigă. 

— Numai pentru o singură doză, i-am spus, întrebându-mă în 
ce mă băgasem. Atât! 

— Grozav! Să vă lăsaţi şalupa în golful de alături. Acolo nu 
poate fi văzută din dom. 

Tresări brusc la un zgomot de pe plajă. 

— S-s-s-t! Cred că-i Tamara. 

Am surâs. Voiam să-i spun că era paranoică. 

— Dacă mă găseşte aici, vorbind cu dumneavoastră, când ar 
trebui să fiu în camera mea... Sub lumina stelelor, chipul ei 
purta o mască a fricii. Trebuie să plec, domnule Benedict! 

Mă aşteptam să pornească pe poteca din stâncă, par se 
strecură prin tufişurile de la baza falezei. Am urmat-o. Dădu la o 
parte frunzele unei ferigi şi intră în spaţiul strâmt dintre doi 
bolovani. 

— Rug...? 

Întoarse cu greu capul. 

— E un tunel pe care l-am descoperit, gâfâi ea. Urcă până la 
grădina camerei mele. Este singurul secret pe care-l am faţă de 
Tamara, Ne vedem mâine! apoi dispăru. 

Am părăsit plaja, trecând nu pe lângă mama ei, aşa cum se 
temuse, ci pe lângă doi amanti. Amplificaţi, care se mângâiau 
sub stele. Am urcat pe potecă şi m-am alăturat seratei de pe 
gazonul iluminat, gândindu-mă la Rug Trevellion şi la situaţia ei. 

Nu doream să mă mai reîntâlnesc cu Tamara şi, găsindu-l pe 
Abe, m-am simţit uşurat când mi-a propus să plecăm. 

— Pe unde-ai fost, Bob? Eram pregătit să plec imediat după 
aşa-zisul eveniment. Tamara a fost insuportabilă. Pare să 
considere că a creat ceva. Monumental. Şi ce-i mai groaznic, 
sicofanţii ei îi dau dreptate. 

x 

Revenit atât de devreme în domul meu, m-am instalat pe 
verandă şi am revăzut evenimentele nopţii, spectacolul şi 
întâlnirea mea cu Rug. Apoi am luat florile-ger de acolo unde le 
azvârlisem şi am început să pregătesc drogul. Am refăcut o 
soluţie slabă pentru fată, am umplut cochilia pentru mine şi am 
depozitat restul. 

M-am întors pe verandă cu o doză mică în arzător, pentru a- 
mi mai rezolva noaptea. M-am gândit mai întâii să retrăiesc 


discuţia de pe plajă, apoi m-am răzgândit. Era prea recentă şi 
înconjurată de multe incidente neplăcute - descoperirea 
rămăşiţelor tehnicianului, spectacolul, felul cum Tamara îşi trata 
fiica. Dacă oricare dintre ele apărea când mă concentram 
asupra perioadei petrecute cu Rug, riscam să mă aleg cu un 
coşmar. Am preferat să mă gândesc la vacanţa petrecută în 
urmă cu douăzeci de ani, la plaja şi la fata blondă şi zveltă, atât 
de asemănătoare cu Rug Trevellion. 

Am apropiat scânteia de pulberea roz, scânteietoare şi s-a 
aprins cu un sfârâit, scoțând un fum gros, acrişor. 

Am inspirat adânc, şi am visat. 


JADE 


M-am trezit după-amiaza, sâcâit de un sunet insistent, dar 
neclar, undeva la periferia conştiinţei. 

Aproape treizeci de secunde după ce-mi recăpătasem 
simţurile, nu-mi puteam aminti decât visul pe care-l trăisem. Mi- 
am amintit nisipul şi soarele, gustul brânzei şi măslinelor, 
ţârâitul greierilor şi râsetul unei fete. Se părea că nu trecuse nici 
măcar o clipă de la idila tinereţii mele, de parcă puteam reveni 
pe plajă, pur şi simplu ieşind din dom. Atunci mi-am amintit 
realitatea căreia îi aparţinea domul şi mi-am simţit brusc 
copleşit de adevărul despre cine eram şi unde mă aflam. 
Amintirea accidentului m-a cuprins ca o migrenă bruscă. 
Luasem ger ca să alung coşmarurile şi să-mi ofer o perioadă de 
uitare, însă ca întotdeauna amintirile erau mai intense la trezire. 

Mă găseam în salon. Probabil că atunci când efectul drogului 
se diminuase şi mă cuprinsese oboseala, mă târâsem de pe 
verandă şi mă prăbuşisem pe canapea, însă nu-mi aminteam 
absolut nimic. M-am străduit să mă scol în capul oaselor şi am 
gemut. La început m-am gândit că ar trebui să mă refugiez în 
altă evadare oferită de ger, totuşi ştiam că o a doua doză, luată 
atât de repede după prima, n-avea să fie la fel de eficientă - şi 
oricum, seara trebuia să mă întâlnesc cu Rug Trevellion. 

Am rămas, privind prin peretele transparent al domnului spre 
aurora pâlpâitoare a Feţei-luminate, gândindu-mă la gesturile pe 
care trebuia să le fac pentru a mă spăla şi mânca. Am izbutit să 
mă conving că nu era nicio grabă. Puteam să fi dormit tot restul 
zilei; mai era încă destul până se însera, şi până la întâlnire. M- 


am lăsat pe spate şi am, închis ochii, şi abia atunci am perceput 
pe de-a întregul sunetul care mă trezise. 

Am ieşit pe verandă şi am privit oceanul albastru, scânteietor. 
Siajul unui scuter pe pernă de aer brăzda alb suprafaţa 
oceanului, oglindind dâra unui reactor de pe cer. In timp ce 
priveam, vehiculul ajunse la insulă şi porni pe cărarea şerpuită 
către dom. 

Doug cobori scuterul pe sol lângă verandă şi-şi scoase casca. 
Spre deosebire de seara trecută, azi purta uniforma albastră şi 
cizme şi, tot spre deosebire de atunci, când fumurile euforice îl 
făcuseră jovial, acum era grav. Din cauza expunerii prelungite la 
soare, piele feţei îi era roşie şi iritată. 

— Îţi dau ceva de băut? l-am întrebat. 

— Mi-ar face bine un suc rece. Am fost toată ziua pe Faţa 
luminată. De asta am şi venit să te văd. 

Am luat două sucuri şi le-am dus pe verandă, unde o canapea 
din spumă era orientată spre ocean. 

— Ai aflat cine era tehnicianul? 

Se rezemă de balustradă. 

— De fapt, nu. O să fie niţel cam greu... ştii, n-am găsit nimic. 

— Aţi ştiut unde să căutaţi? 

— Abe mi-a dat coordonatele aseară. Am scotocit toată zona. 
Trei oameni de-ai mei încă mai caută pe acolo. Am găsit urmele 
lăsate de cuşcă, şi de avioneta lui Abe. Dar nici vorbă de 
oseminte... 

— Ar fi trebuit totuşi să existe ceva. Vreo urmă de nisip... 

— Nimic. Nicio urmă, niciun semn. 

— Poate că rămăşiţele au fost luate de alte animale... 

— Perfect. Dar unde-s urmele? 

Am ridicat din umeri. 

— Un vânt puternic le putea şterge. 

— Şi să lase urmele cuştii, şi pe ale voastre, la nicio sută de 
metri depărtare, complet neatinse? Rob, eşti absolut sigur că aţi 
văzut un trup acolo? 

— Doug, am văzut cum îl sfârteca... 

— Faţa - luminată poate da impresii ciudate, să joace feste 
ochilor... 

— Dacă te îndoieşti de ceea ce am văzut, Abe are toate 
dovezile care-ţi trebuie. l-am povestit despre petecul de 
uniformă cu emblema Telemass. 


Nu se lăsă convins. 

— Ştiu asta. Mi-a spus şi Abe, când l-am contactat acum o 
oră. Adevărul este că-i foarte posibil ca să fi găsit acolo o bucată 
de uniformă, dar nimic mai mult. Restul poate să fi fost... nu ştiu 
- un miraj. S-au întâmplat şi lucruri mai ciudate. 

Am clătinat din cap. 

— Ştiu ce-am văzut. 

Atunci cum îţi explici absenţa totală a orice? 

l-am evitat privirea şi am făcut un gest de neînțelegere. 

— Am pus pe cineva să verifice unde se află fiecare tehnician 
Telemass de pe Meridian, continuă Doug. Dacă-i găsim pe toţi, 
atunci, în ceea ce mă priveşte, cazul e închis. 

— Te înţeleg. Totuşi, ce-i cu resturile de uniformă pe care le- 
am găsit? Cum au ajuns acolo? 

Înălţă din umeri, fără interes. 

— Nu ştiu, Bob. Ce contează? Dacă nu putem găsi un 
cadavru, şi se dovedeşte că nu lipseşte nimeni... 

— Mi se pare destul de corect, Am arătat spre paharul său 
gol: Mai bei ceva? 

Am mai adus două sucuri. 

— Ce zici de petrecerea de aseară? mă întrebă când am 
revenit. 

— Păi... evenimentul în sine a fost unul dintre cele mai 
superficiale şi răutăcioase pe care le-am văzut vreodată. 

— Aşa-i, încuviinţă el. Nu ţi-am spus că mi se pare ceva 
dubios în faptul că Tamara l-a luat amant pe Steiner? Trebuie 
totuşi să recunosc că nu mă aşteptasem că se întâmple aşa 
ceva. Nu crezusem că invidia poate cobori într-atâta. Ai rămas 
până la sfârşit? 

— Am plecat cam la o oră după eveniment. 

— Atunci ai scăpat confruntarea dintre ea şi Steiner? 

— Nu cred că mă interesează. 

— După ce a plecat de la vizionare, Steiner n-a părăsit insula. 
După vreo două ore s-a întors în vâlcea şi a găsit-o pe Tamara. 
Era cu un grup de admiratori, explicând nu ştiu ce metaforă a 
porcăriei ăleia de eveniment. Oricum, Steiner a acuzat-o de 
calomnie şi defăimare. Mi-am dat seama că era furios, deşi se 
purta cu demnitate. A fost prima dată când l-am văzut cât de 
cât afectat. 

— Şi ce s-a întâmplat? 


— Păi, n-au ajuns chiar să se ia la bătaie. Steiner a spus că se 
gândeşte s-o dea în judecată, iar ea a răspuns că n-ar îndrăzni 
aşa ceva. A sunat aproape ca o ameninţare... 

L-am, oprit. 

— Chiar aşa: „N-o să îndrăzneşti”? Ca şi cum l-ar fi avut cu 
ceva la mână? 

— Nu ştiu, strânse din umeri Doug. Poate... ceva care el nu 
doreşte să se afle? Oricum, Steiner a amuţit şi a plecat. Trebuie 
să recunosc că-mi este indiferent, totuşi ieri mi-a părut rău 
pentru el. 

— A fost evident că voi doi nu vă înţelegeţi. 

— Am avut nişte confruntări în trecut, zâmbi Doug. Ultima 
referitoare la reducerea activităţii Telemassului. 

— Crezusem că a fost doar un zvon... 

Ridică privirea din pahar. 

Este politica oficială, Bob. Autorităţile de pe Meridian au fost 
anunţate, dar Steiner încă n-a dat-o publicităţii. Eu i-am sugerat 
s-o facă şi, într-un fel sau altul, mi-a zis să-mi văd de treburile 
mele. Cred că tărăgănează lucrurile până în momentul plecării, 
lăsând treaba asta neplăcută în grija succesorului său. In 
esenţă, Steiner e un tip moale. E marioneta celor de pe Pământ. 

Am văzut că ai fost destul de dur cu el aseară, am încuviinţat. 
Cât de drastică e reducerea? 

— O transmisie pe lună, dintr-o direcţie şi din cealaltă. 
Meridian a fost catalogată planetă în stagnare. 

Am căzut pe gânduri. 

Tamara ar fi putut să ştie despre asta? Poate că ameninţa că 
va da adevărul publicităţii dacă Steiner o acţionează în 
judecată? 

— Nu cred. Mai devreme sau mai târziu tot se va afla, totul 
este cine va anunţa situaţia. 

Mi-am privit paharul, apoi l-am întrebat: 

— Cât de bine o cunoşti pe Tamara Trevellion? 

— Mai deloc. Bob. Este foarte retrasă, mai cu seamă după 
moartea soţului. După cele petrecute aseară, încep să cred că 
pierderea a afectat-o mai mult decât se părea atunci. 

— O cunoşti pe fata ei? am întrebat nepăsător. 

— Rug? Clătină din cap. Nu pot zice că am băgat-o prea mult 
în seamă. E o fiinţă extrem de sensibilă şi de-a dreptul terorizată 
de maică-sa. Tamara o tratează ca pe un gunoi. După 


spectacolul de aseară, e limpede din ce motiv. 

— Cineva mi-a spus că fata ar fi bolnavă... 

— E prima dată că aud aşa ceva. 

— Se pare că de asta şi rămâne pe insulă. E tratată de 
medicul maică-sii şi nu poate trăi fără tratamentul respectiv. 

— Amărâta! Chiar că ar trebui să plece de acolo. Insula 
trebuie să aibă nişte amintiri groaznice pentru ea. 

L-am privit atent. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? 

— Nu ştii povestea? Părea surprins. Rug a avut o soră, Jade, 
cu câţiva ani mai mare decât ea. A murit acum cinci ani, într-un 
accident de pe insulă. Se pare că Rug a văzut tot ce s-a 
întâmplat. Eu nu cunosc detaliile. Pe atunci eram doar sergent. 
Şeful meu s-a ocupat de caz. Ştiu numai că Rug a rămas multă 
vreme şocată. 

— Dumnezeule, bietul copil! 

— Familia a avut suficiente ghinioane. Nu-i de mirare că 
Tamara e o persoană atât de puţin simpatică; este produsul 
unei serii de tragedii. 

Îşi privi ceasul şi bău paharul. 

Trebuie să plec, Bob. Vreau să trec pe la Abe înainte să se 
întunece. Hei... şi ce-ai zice să mai facem şi noi un planorism? 

Am mormăit ceva afirmativ şi Doug porni spre vehiculul său. 
L-am urmărit, punându-şi casca, suind pe scuter, şi coborând 
panta. Când ajunse la ocean, acceleră în direcţia insulei lui Abe. 

Am rămas pe verandă până ce ecranul apăru în depărtare, 
anunțând venirea nopţii. Deasupra Feţei-întunecate, stelele 
străluceau tot mai puternic în întunecimea spaţiului, dar în mod 
curios, în seara aceasta spectacolul nu mă tulbura. 

Am intrat în salon, m-am aşezat şi am privit punguliţa cu ger 
pe care i-o pregătisem lui Rug. 


După o oră, când a coborât amurgul, m-am smuls din 
toropeală şi am pornit şalupa peste ocean, către insula 
Trevellion. 

Traversarea a fost calmă. La ora aceea a serii, cu marginea 
ecranului acoperind grăbită lumina soarelui, apa avea 
proprietatea ciudată de a fi mai deschisă la culoare decât cerul, 
reflectând aurora Feţei - luminate. Pe măsură ce întunericul 
sporea, oceanul căpăta culoarea sângelui. La treizeci de minute 


după căderea nopţii, am ajuns lângă insulă, o masă întunecată 
presărată cu sculpturi laser şi objet dart scânteind în 
penumbre. Pe vârful insulei, domul sclipea aidoma unui 
diamant. Gândul că Tamara îmi observase şalupa şi, astfel, n- 
avea să-i mai permită lui Rug să vină la întâlnire mi-a ridicat un 
nod în piept. 

Am intrat în golfuleţul indicat de fată în seara trecută şi am 
amarat şalupa de un pilon vechi, răsturnat în apă. O potecă 
nisipoasă ocolea promontoriul spre locul unde hotărâsem să ne 
întâlnim. 

Am pornit pe cărare şi m-am oprit când am ajuns pe plajă. 
Sub lumina stelelor desluşeam silueta micuță a lui Rug 
Trevellion. Se plimba pe nisipul umed de lângă, apă, cu o apatie 
ce putea însemna plictiseală, sau descurajare. Purta un şorţ şi o 
bluză fără mâneci, şi ţinea în mâini un computer. Din timp în 
timp se oprea, lăsând valurile să-i înconjoare gleznele cu spumă, 
consulta ecranul luminos, apoi continua mai departe, vorbind cu 
oceanul. 

Intrând pe plajă, am urmat-o. Se opri din nou, însă acum 
azvârli computerul pe nisip, ca şi cum se săturase. Privea peste 
valuri, cu mâinile în buzunare. Când m-am apropiat, s-a întors 
brusc, fără să mişte picioarele, şi răsucirea trupului ei era în 
acelaşi timp stângace şi atrăgătoare. Zâmbi de-a dreptul 
fericită. 

— Domnule Benedict! Credeam că n-o să mai veniţi. 

Întârziasem poate cu vreo zece minute - totuşi eram 
îndeajuns de realist să înţeleg că plăcerea ci de a mă vedea era 
mai degrabă legată de promisiunea gerului. 

Am arătat spre computerul care se zărea ca o piatră parţial 
acoperită de nisip. 

— Ce recitai? 

— Nimic interesant. Simple poezii. Surâse: Mă bucur că aţi 
venit. 

Părul lung îi era stilus într-o coadă de cal. Am observat că 
materialul roz al tricoului şi şorţului avea aspectul uzat, de 
mâna a doua, al hainelor de ocazie, şi m-am întrebat dacă 
aparținuseră cândva mamei ei, înainte de Transformare. 

Parcă stânjenită de examinarea mea, privi susul pantei, acolo 
unde se putea distinge vârful domului. Imi prinse braţul cu o 
forţă nebănuită. 


— Haideţi. Dacă Tamara apare, o să ne vadă. Vă închipuiţi ce 
ar putea spune...? 

Am traversat grăbiţi plaja, spre o cărare ce ocolea insula. 

— Mamei îi plac numai oaspeţii invitaţi de ea. Are chiar şi 
paznici pe țărmurile insulei. Staţi liniştit, mă asigură, în seara 
asta sunt în zona portului. Sper că nu v-aţi supărat că v-am pus 
în această situaţie? 

— Bineînţeles că nu, am râs. Mă bucur că sunt aici. 

Îmi dădeam seama că fata era nervoasă. Pălăvrăgeala ei era 
încercarea de-a o ascunde. 

— Dacă Tamara o să mă întrebe unde am fost o să-i... o să-i 
spun că m-am plimbat ca să învăţ versurile. Deja le ştiu aproape 
pe toate, aşa încât nu se poate plânge. 

Nu pentru prima dată, voiam să-i zic s-o uite pe maică-sa. 

Odată ieşiţi din raza vizuală a domului, am încetinit pasul, 
mergând pe poteca de pe creasta stâncii. 

— Dacă îmi aduc aminte, începu Rug, ieri am vorbit numai eu. 
Acum e rândul dumneavoastră. Azi am întrebat-o pe Tamara 
dacă vă cunoaşte. Îi ştie pe toţi de pe Meridian. Mi-a spus că aţi 
venit aici după accidentul unei navete. E adevărat? 

— Ce anume ţi-a mai spus? 

Păru că se chirceşte, sub întrebare. Zâmbetul îi tremură. 

— Doar atât. Spunea că aţi supravieţuit unui accident, apoi v- 
aţi retras. Atât. 

— lartă-mă. Este ceva despre care nu prea vorbesc. Asta era 
totul. Am supravieţuit unui nenorocit de accident şi am hotărât 
să mă retrag. De obicei nu prea se scapă cu viaţă din asemenea 
accidente. Am fost norocos. N-am vrut să forţez norocul. 

M-am rugat, atunci, să nu mă întrebe de ce consumasem ger. 
O mai minţisem o dată azi şi n-aş mai fi vrut s-o fac. Era atât de 
ingenuă încât minciuna mi se părea o violenţă fizică. 

Ne-am aşezat pe o bancă, cu faţa spre ocean, privind un stol 
de pterozauri care se îndrepta către Faţa-luminată. O briză 
călduţă mângâia insula. 

— Aţi adus gerul? şopti ea. 

l-am răspuns tot printr-o întrebare. 

— De ce-ţi trebuie, Rug? 

Se încruntă. Cârlionţii blonzi o făceau să pară extrem de 
tânără. 

— V-am spus şi ieri... vreau sa evadez. 


— Ai avut un trecut îngrozitor. Ce vrei să-ţi reaminteşti? 

Părea rănită. 

— Ah, au fost şi momente bune, mă asigură ea. N-a fost chiar 
totul rău. 

Mă privi, cu nelinişte zâmbetul încremenit, ca să nu-i refuz 
drogul promis. 

— Uite ce-i, am rostit, evitându-i ochii, ştiu despre Jade... 

— Cum aţi aflat? mă fixă atentă. Cine v-a spus? 

— Întâmplător, Doug Foulds a pomenit despre asta, ieri. 

Se întoarse cu spatele, strângând umerii. 

— ŞI... Ce-i cu asta? 

— Păi a fost evenimentul cel mai traumatizant din viaţa ta. Ar 
fi periculos să pătrunzi într-o perioadă când Jade era vie. Din 
greşeală, ai putea foarte uşor să retrăieşti tragedia... 

Mă privi cu o francheţe care mi se păru tulburătoare. 

— Dar asta exact şi doresc să fac, domnule Benedict! Vreau 
să retrăiesc accidentul. 

Mă uitam la ea, incapabil să cred că cineva atât de inocent 
putea avea asemenea dorinţe macabre. _ 

— Traumele ar reprezenta mai mult clocit poţi suporta. lţi dai 
seama că nu-i doar o reamintire foarte vie? Vei fi realmente 
acolo, trăind realitatea accidentului. Am clătinat din cap: De ce 
naiba mai vrei să mai treci încă o dată prin toate? 

O vreme rămase tăcută examinându-şi degetele. Ridică ochii: 

— Ştiu că s-ar putea să vi se pară ciudat, domnule Benedict. 
Dar, vedeţi, eu n-am nicio amintire despre accident. Mă privi, cu 
o expresie de implorare: Este o pată albă, un vid. Nu cred că 
înţelegeţi ce înseamnă... Am iubit-o pe Jade; a fost singura 
persoană care mi-a arătat afecţiune. Apoi a dispărut. Vreau să 
ştiu adevărul despre ceea ce s-a întâmplat. Oricât de teribilă i-ar 
fi fost moartea, nu poate fi atât de îngrozitoare cât coşmarurile 
pe care le-am avut în legătură cu ea. 

— Retrăind accidentul cu ajutorul gerului, s-ar putea să nu fi 
capabilă să rezişti şocului. De ce crezi că ţi s-a şters totul din 
amintirile accesibile? 

Îşi trecu ambele mâini prin păr într-un gest de disperare, şi le 
lăsă acolo. 

— Nu ştiu! Poate că atunci m-a şocat. Totuşi nu-i bine să ţii 
lucrurile înăbuşite. Acum sunt mai puternică. Trebuie să aflu. 

Ridică genunchii şi-i cuprinse cu braţele, strângându-i la piept, 


cu ochii închişi. Aş fi vrut să fac un gest de simpatie sau 
afecţiune, dar am constatat că îmi era Imposibil. 

— Ai mai discutat cu cineva despre accident? am întrebat-o. 

Scutură din cap. Deschisese ochii şi privea oceanul. 

— Cum aş fi putut? Nu-mi amintesc nimic. 

— Poate c-ar fi mai sigur dacă ai discuta cu mine despre 
Jade... asta ar putea elibera amintirile. Am ezitat: Ai idee unde s- 
a întâmplat accidentul? 

Rămase tăcută multă vreme, privind cu încăpăţânate drept 
înainte. 

— Nu ştiu. Adică, nu sunt sigură. Cred că ştiu, dar nu mi s-a 
spus niciodată. E doar o senzaţie pe care o am. 

— Poate dacă am merge acolo...? i-am sugerat. 

— Credeţi că ar putea ajuta? 

— Poate. Dacă te simţi în stare... 

— Nu ştiu. N-am fost de câţiva ani. Locul mă înspăimântă. 

— Adevăratele amintiri vor fi mult mai înspăimântătoare, Rug. 

Scutură iarăşi din cap, pălind derutată. 

— Aşa credeţi? Totuşi amintirile se află undeva pe acolo, fac 
parte din mine, aşteptând să fie eliberate. Unde s-a întâmplat, 
sau unde cred eu că s-a întâmplat... asta-i oarecum mai real, 
mai ameninţător... 

— Poate fi primul pas spre reamintire, i-am spus. 

M-am ridicat şi, după o clipă de ezitare. Rug mi s-a alăturat. 
Am continuat de-a lungul potecii care urma conturul insulei, cu 
oceanul în dreapta şi pâlcuri de copaci şi tufişuri în stângă. 
Calea era luminată de lampioane micuţe, suspendate de un 
cablu ce însoțea cărarea. Am ajuns la o poiană, o pajişte verde 
urcând până în vârful colinei. Rug se opri şi mă apucă de mână, 
precum un copil care are nevoie de o asigurare. 

— Aici este, domnule Benedict. 

Am părăsit poteca şi am pornit în susul pantei. Noaptea 
coborâse deja, totuşi iarba era luminată de stele deasupra Feţei- 
întunecate şi de lampioane, Luminişul era inundat de mireasma 
florilor. Mi se părea greu de imaginat că locul acesta plăcut 
putuse fi scena unui eveniment atât de tragic. 

Apoi mâna fetei se strânse peste a mea şi am simţit-o 
tremurând. 

Urăsc locul ăsta! Nu-l simţiţi? Răul? 

— Nu-ţi poţi aminti nimic? 


— Nimic, absolut nimic, clătină ea din cap. Asta mă- 
nspăimântă. Poate că dacă mi-aş putea aminti ceva, atunci nu 
mi-ar mai fi atât de frică. Are vreun sens? 

Am ajutat-o, ca pe un invalid, să urce colina. 

— Înţeleg ce vrei să spui, am rostit neînţelegând nimic. 

— Absența amintirilor face locul acesta atât de interzis. 

În tot restul insulei amintirile mele sunt la tot pasul, mai puţin 
aici. De asta cred că aici e locul. 

Mă privi cu ochii mari şi verzi de o disperare tăcută. 

— Şi încă ceva: Tamara nu-l pomeneşte niciodată. Uneori mă 
obligă s-o însoțesc în plimbările ei, dar aici nu ne oprim 
niciodată. Când trecem pe cărarea asta, ea este întotdeauna 
foarte grăbită. 

Ne-am oprit în mijlocul poienii. 

După ce o ţinusem de mână, mi s-a părut absolut firesc s-o 
cuprind cu braţul după umeri. 

— Povesteşte-mi despre Jade, i-am spus. 

Am simţit ridicarea uşoară a umerilor sub braţul meu, o 
dovadă că nu voia să vorbească. 

— Ar fi de ajutor, am insistat. 

— Ah... | se puse un nod în gât: N-aş şti de unde să încep... 

— Câţi ani avea când s-a petrecut accidentul? 

Altă înălţare din umeri. 

— Cam cât am eu acum, nouăsprezece-douăzeci de ani. Eu 
aveam cincisprezece ani. Semănăm foarte mult. Semănăm cu 
mama, înainte de a se Transforma, şi aveam firea calmă a tatii. 
Când mă gândesc, mi se pare că eram tot timpul împreună. 

— Şi ce făceaţi toată ziua? 

Rug zâmbi. 

— Tamara şi Max erau foarte ocupați tot timpul, şi ne lăsau de 
capul nostru. Exploram pădurea - noi îi ziceam „jungla” 
cercetam golfuleţele... Lucrurile obişnuite pentru copii. Ţin 
minte că o dată... 

Continuă, rememorându-şi jocurile şi aventurile copilăriei. Se 
părea că atunci când vorbea despre sora ei, îşi amintea 
adevărata fericire. Mai înainte spusese că Jade fusese singura 
persoană care o iubise cu adevărat, şi înţelegeam ce pierdere 
trebuie să fi fost moartea surorii ei. 

Vorbind o vreme păru că uită de locul unde se afla şi de 
persoana cu care discuta. Se opri şi-mi surâse: 


— Ştiţi ceva, domnule Benedict? După ani de zile, mă simt iar 
apropiată de Jade. 

La îndemnul meu, am continuat urcuşul. 

— Tamara a lăsat-o pe Jade să părăsească insula? am 
întrebat-o. 

Gânditoare, îşi îndepărtă de pe chip o şuviţă de păr decolorat 
de soare. 

— Nu!... Nu, n-a lăsat-o. Ştiţi, avea aceeaşi problemă pe care 
o am eu acum. Îi trebuia un tratament permanent. 

Am şovăit. 

— Care-i starea ta? 

— Ah, - părea firească, doar cu răsuflarea puţin accelerată de 
urcuş -, nu ştiu denumirea medicală exactă, dar am o tumoare 
în cerebel. Nu se poate opera, totuşi medicul mamei o poate 
controla. 

Vorbea relaxată, cu o nepăsare despre care am crezut că 
putea masca adevărata disperare. 

— E dureros? 

— Nu, nici vorbă, se încruntă ea. Uneori mă doare capul. lar 
alteori mă simt de-a dreptul dărâmată. Zâmbi din nou: Totuşi e 
ceva la care te poţi adapta. 

— Nu te-ai gândit niciodată să soliciţi şi un alt consult? Dacă 
ţi-ai angaja un medic personal, poate că ai izbuti să ieşi de aici. 

Îşi feri privirea. 

— V-am spus şi ieri, tratamentul e scump; costă mai multe 
credite decât aş putea eu câştiga vreodată. 

— Totuşi, am ridicat din umeri, Tamara te-ar putea lăsa liberă, 
continuând să-ţi plătească tratamentul. 

— N-aş putea face una ca asta, domnule Benedict. Tamara 
are nevoie de mine aici. 

Mă luă de mână şi mă trase pe ultimii metri până în vârful 
colinei. 

Ne aflam înaintea unui postament hexagonal mare, similar cu 
cele folosite pe insulă de Tamara, pentru a-şi instala diferite 
opere. Acesta era gol. 

Rug privea hexagonul din obsidian. 

— Când Jade a murit, lucra împreună cu Tamara la o creaţie. 
A terminat-o Tamara... am auzit că unii experţi o consideră cea 
mai valoroasă operă a ei. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 


— A vândut-o. Acum se află pe insula Principala, în Muzeul de 
Artă Modernă. N-am văzut-o niciodată. Se înfioră: Nici n-am dorit 
de fapt, pentru că era ultimul luciu făcut de Jade... chiar dacă 
Tamara m-ar fi lăsat. Nu ştiu, poate că ar trebui să mă duc 
cândva... 

Neaşteptata ei introspecţie mă stânjenea. Poiana avusese 
efectul unui calmant. l-am întins mâna. 

— Mergem mai departe? 

Rămase lângă piedestal, privindu-mă. 

— Aţi adus gerul, domnule Benedict? mă întrebă. 

— Rug... am început exasperat. 

Mă privea sfidătoare. 

— Aşa aţi promis, domnule Benedict! 

M-am întors şi am început să cobor panta. La jumătatea 
drumului spre potecă, am auzit-o pe Rug fugind după mine, 
paşii ei smulgându-i gâfâituri din piept. Mă ajunse şi se opri în 
faţa mea, răsuflând precipitat. 

— Domnule Benedict, trebuie să aflu cum a murit! 

N-o să poţi rezista, Rug. O asemenea revelaţie ar însemna 
prea mult. 

— De unde ştiţi? Nici măcar nu ştiţi ce s-a întâmplat! Acum 
cobora cu spatele, aproape strigând la mine, implorându-mă. 

M-am oprit şi-am prins-o de umeri. 

— Uite ce-i Rug, pot afla. Când voi şti ce s-a întâmplat, atunci 
voi decide dacă nu-i periculos să iei drogul. 

— Cum puteţi afla? strigă ea şi urmă panicată: Să n-o 
întrebaţi pe Tamara! Dacă află că am vrut să ştiu... Nu-i place să 
pomenesc de ce-a fost. 

— Sunt prieten cu Doug Foulds. Îi pot cere să aflu ce anume s- 
a întâmplat. 

— Şi apoi îmi veţi da ger? 

— Apoi o să-ţi spun ce s-a întâmplat şi o să văd ce amintiri se 
trezesc. S-ar putea să izbuteşti să-ţi reaminteşti fără să recurgi 
la drog. 

— Şi dacă nu? 

— Nu ştiu... Atunci va trebui să vedem care-i situaţia. Am 
coborât mâinile de pe umerii ei. Poate că atunci voi putea să-ţi 
dau drogul. 

Incuviinţă, cu o expresie reţinută de parcă ştia că repurtase o 
victorie minoră. 


— Mi se pare corect. Surâse şi întinse mâna. lertaţi-mă dacă 
mi-am pierdut cumpătul, domnule Benedict. Facem pace? 

Cu o exagerată politeţe, i-am scuturat mina. 

— Haideţi, se face târziu, se grăbi Rug. l-am spus Tamarei că 
nu lipsesc decât o oră. 

Am pornit spre plajă unde ne întâlnisem şi am rămas faţă în 
faţă, uşor stânjeniţi, pregătindu-ne de despărţire. 

— Mâine ai vreo treabă, Bob? mă întrebă ea cu glasul cel mai 
firesc de pe lume. Era pentru prima dată că mă tutuia. 

— Nimic special. 

— lei legătura cu inspectorul Foulds? 

— Mâine dimineaţă, am încuviinţat eu. 

Îmi evită ochii. 

— Atunci ne-am putea întâlni aici după amiază, pe la trei...? 

Se opri brusc. Privea ceva dinapoia mea, unde era oceanul. 

M-am întors şi i-am urmărit privirea. 

Am  desluşit forma unei aripioare verticale brăzdând apa 
urmată de forma întunecată a unui peşte. Se îndrepta către 
țărm. 

Rug mă prinse de braţ, brusc înfricoşată. 

— Hei, am râs, n-ai mai văzut peşti aşa mari? 

Abia atunci am priceput că atât de aproape de mal, apa ar fi 
fost prea puţin adâncă pentru o creatură aşa de mare. In acelaşi 
moment fiinţa se ridică la întreaga ei înălţime şi ieşi, cu o 
anumită eleganţă arogantă, din spuma valurilor. 

Rug îmi dădu drumul braţului, de parcă o fripsese. 

Tamara Trevellion venea din ocean, cu mersul uşor încetinit 
de valurile care se retrăgeau. Picături argintii se revărsau în 
cascadă de pe membrele ei lungi. Solzii îi scânteiau multicolori 
sub lumina stelelor şi o mulţime de paraziți negri ca noaptea îi 
viermuiau în jurul trupului. 

Se opri în faţa noastră. 

Faţa ei, în cel mai bun caz inexpresivă, părea acum 
încremenită într-o dezaprobare lugubră, amplificată de maxilarul 
proeminent. Ne privea cu ochi mari şi umezi, lipsiţi de 
sentimente. 

Am simţit cum, lângă mine, fata încremenise. 

— Rug, vorbi Tamara, observ că ţi-ai permis să inviţi străini pe 
insula mea. Pentru binele tău, sper că ai o explicaţie 
acceptabilă. 


— Am... 

Tamara deschise branhiile şi evacua aerul în ceea ce putea 
reprezenta un pufnet mânios. Rug amuţi numaidecât. 

— Ah... rosti femeia  întorcându-şi spre mine privirea 
îngheţată, Benedict, nu-i aşa? Fostul pilot stelar. 

Tonul cu care pronunţase vechea mea profesiune sugera 
dispreţ. Mi-am amintit că-i spusese lui Rug despre accidentul 
meu. M-am întrebat cât de mult ştia. 

— Rug, continuă ea. În camera ta, imediat. 

Fata dispăru fără un murmur de protest. 

— Benedict, urmă artista când am rămas singuri, trebuie să te 
avertizez că această insulă este închisă tuturor, cu excepţia 
celor câţiva indivizi pe care îi invit eu. Aici sunt expuse multe 
opere de artă de deosebită valoare. 

— S-ar putea să fi încălcat, în necunoştinţă de cauză, anumite 
reguli, dar nu sunt un hoţ, am rostit eu primul lucru care mi-a 
trecut prin minte. M-a invitat Rug. N-am văzut niciun motiv să 
nu accept. Este adultă... 

— Pentru informarea ta, Benedict, Rug este doar cu puţin mai 
mult decât un copil. Boala ei a împiedicat-o să cunoască lumea 
exterioară. Are o situaţie neurologică aparte, care necesită 
atenţie constantă şi vigilentă. Din acest motiv, aplic activităţilor 
ei zilnice o serie de reguli stricte. Pentru mine, sănătatea ei are 
prioritate absolută. 

— Discuţia noastră n-a pricinuit niciun rău. Una din condiţiile 
păstrării sănătăţii lui Rug este ca să nu se agite. Ezită, privindu- 
mă cu ochii mari, plaţi. V-am observat mai de mult, în luminiş. 
Ce căuta acolo? 

Am înălţat din umeri, trăgând de timp. 

— Nu căuta nimic. Ne plimbam... 

A pomenit de sora ei? 

— Nu, am clătinat din cap, n-a pomenit. 

Îmi simţeam inima bubuind şi speram că minciuna nu fusese 
simțită. 

— Bun, făcu femeia. Accidentul a traumatizat-o şi când se 
referă la el devine depresivă. Mă examină tăcută, apoi întrebă: 
De fapt, despre ce ați discutat, Benedict? 

Mi-am dres glasul. 

— Este o chestiune confidențială. 

Îşi strânse buzele în ceva similar unui zâmbet. 


— Presupun că a avut timp să-ţi ceară s-o iei de aici, nu? 
continuă înainte de a putea găsi un răspuns: Pentru binele tău 
îţi pot spune că nu eşti primul. Rug se foloseşte de evidentele ei 
însuşiri pentru a ademeni tineri acceptabili, ca tine, în rolul 
cavalerilor neprihăniţi care s-o salveze. Ea nu are niciun 
sentiment faţă de tine, ca persoană. Eşti pur şi simplii mijlocul 
de-a atinge un scop. Este bolnavă, şi va folosi pe oricine, şi 
oricum, pentru a încerca să părăsească insula. 

Mi-am amintit prima noastră întâlnire, când fata sugerase să 
fugim pe Pământ. 

— Este adevărat, mi-a cerut s-o iau de aici. Dar am refuzat... 

Pupilele Tamarei se lărgiră o fracțiune. 

— Ai refuzat-o? Mă întreb atunci ce altceva vrea de la tine? 

— Tovărăşia mea? am sugerat, nedorind să cred ceea ce-mi 
spunea femeia - peşte. Oare pe Rug o atrăgea la mine doar 
faptul că aveam acces la ger? 

Artista scoase un gâlgâit sugrumat în laringele modificat. 
Putea reprezenta un hohot dispreţuitor. 

— Nu te auto-amăgi, Benedict. Rug te manipulează, aşa cum, 
fără îndoială, o să-ţi dai seama. Te avertizez pentru propriul tău 
bine. Înclină capul într-un aparent politicos rămas bun: În locul 
tău aş părăsi insula şi aş evita-o. 

Trecu pe lângă mine cu un freamăt al aripioarelor filigranate 
şi porni pe poteca ce suia spre dom. Am privit-o simțind un nod 
greu în stomac. 

Eram gata să revin la şalupă, când am zărit computerul lui 
Rug uitat pe plajă. Curiozitatea m-a împins să-l ridic, să şterg 
nisipul de pe ecran şi să-l pornesc. Literele verzui sclipiră în 
beznă. 

Am citit titlul: „Trădare” de Tamara Trevellion. 

Dedesubtul lui, poemul începea: 


„Sunt precum un abandonat 
Fiinţă străină pe sol Străin 
Pradă unor spaime noi pentru mine...” 


Am continuat să citesc aproape o pagină, dar n-am putut 
înţelege mare lucru. Am lăsat computerul pe plajă şi m-am 
întors la golful adăpostit şi la şalupa mea, întrebându-mă dacă 
faptul că Rug învăţa poeziile mamei ei nu reprezenta o altă 


formă de tiranic psihologică impusă de aceasta. 

În mod premeditat, am decis ca în noaptea aceasta să renunţ 
la ger. Mă preocupau prea mult gândurile despre Rug ca să mă 
pierd în trecut. Fără drog eram expus coşmarurilor accidentului, 
totuşi singurele vise avute în noaptea aceea se refereau la Rug 
Trevellion; o vedeam în braţele primului bărbat care-i putea 
oferi atât evadarea cât şi adevărul despre ceea ce se 
întâmplase cu sora ei. 

x 

A doua zi m-am sculat târziu, mi-am pregătit dejunul, şi am 
stat pe verandă. Pe măsură ce ziua se scurgea, m-am gândit la 
spusele Tamarei Trevellion - iar acestea îmi ştirbeau hotărârea 
de a renunţa la ger. Trecuse o zi de când luasem ultima doză, şi 
puteam simți deja primele simptome ale  abstinenţei. 
Transpiram şi-mi tremurau membrele, de parcă aş fi avut gripă. 
Peste alte două ore era şi mai rău, iar gândul la uşurarea pe 
care putea s-o aducă drogul era aproape irezistibil. Mă gândeam 
că nu trebuia decât să intru în salon, să aprind puţină pulbere 
pe arzător şi să ajung a/tundeva, netulburat de gândurile unei 
înşelări. Voiam mai mult decât orice să aleg calea cea mai 
simplă - dar asta, îmi spuneam, era similar cu a recunoaşte că 
mă încredeam în spusele Tamarei. M-am silit să părăsesc 
veranda, am coborât spre ocean şi am făcut o lungă plimbare în 
jurul insulei. 

Mergând, mă gândeam la întâlnirea de după-amiază cu Rug. 
În ciuda avertismentelor Tamarei, aveam s-o caut pe fată; eram 
prea implicat în soarta şi în situaţia ei pe insulă ca să mă las 
intimidat de maică-sa. Mi-am amintit că-i promisesem să iau 
legătura cu Doug în legătură cu accidentul în care îşi pierduse 
viaţa Jade. Am revenit în dom şi m-am dus în cabinet. Vid- 
ecranul s-a aprins şi Doug s-a întors spre el pe un scaun 
pivotant. M-a privit atent. 

— Bob, arăţi teribil! 

— N-am nimic, am replicat. M-am culcat cam târziu, asta-i tot. 
Auzi, mă-ntrebam dacă m-ai putea ajuta? 

— Spune. 

— Ţii minte că ieri mi-ai povestit despre Jade Trevellion? Ai 
cumva şi nişte detalii înregistrate ale accidentului? 

— Trebuie să fie pe undeva, răspunse el precaut. Dar cum de 
te interesează aşa... deodată? 


Am dat din umeri. 

— leri m-am întâlnit cu fata lui Trevellion. Am discutat despre 
accidentul soră-sii. Ea nu-şi mai aminteşte nimic, dar ar vrea să 
ştie ce s-a întâmplat. l-am promis că o să încerc să aflu, şi după 
aceea să decid dacă ea trebuie să afle adevărul. 

Doug mă fixa pe ecran. 

— Bob, în ce relaţii eşti cu fata? 

— Suntem prieteni. 

— Vă întâlniți deseori? 

— De ce întrebi? 

— Mă gândeam dacă n-ai putea veni mâine pe Principală? 
Vreau să stăm de vorbă. 

— Sigur că da. Despre ce? 

— E vorba despre descoperirea voastră de pe Faţa-luminată. 

— Şi ce legătură are cu Rug? 

Clătină din cap. 

— O să-ţi spun atunci. Cred că m-ai putea ajuta. 

— Bine... am încuviinţat. Pe la ce oră? 

— Să zicem pe la cinci? Rămâi conectat, să-ncerc să găsesc 
datele alea despre cazul Jade. 

Se îndepărtă de ecran şi traversă încăperea către un terminal. 

Continuam să mă întreb cum anume îl puteam ajuta, şi care 
ar fi fost implicaţia lui Rug, când apăru iarăşi. 

— De unde vrei să-ncep, Bob? 

— Păi... de fapt, ce s-a întâmplat? 

— Vrei versiunea oficială, se încruntă el, raportul dat 
publicităţii de şeful meu de pe atunci... sau ce bănuia el că s-a 
întâmplat în realitate? 

— Ce-ar fi să le spui pe amândouă? am rostit, întrebându-mă 
pentru ce mă băgăm în toate astea. 

— Perfect. Privi un display pe care-l ţinea în poală. Versiunea 
oficială este că fiica lui Trevellion, Jade, a alunecat şi a căzut 
într-o sculptură la care lucra împreună cu mama ei. A murit 
instantaneu. 

— O sculptură? Ştii cumva unde era situată? 

— Vrei să zici, pe insulă? Stai puţin... Consultă computerul. 
Într-o poiană din sudul insulei. De ce întrebi? 

— Pur şi simplu din curiozitate... Zici că a căzut în ea? Din ce 
era făcută? 

— Era o sculptură laser, Bob. A făcut-o bucățele. 


— lisuse... 

— Bun, asta-i varianta oficială. Vrei şi opinia personală a 
inspectorului? 

— Nu-s sigur că de-abia o aştept. 

— După părerea lui; Jade Trevellion a intrat pur şi simplu în 
lasere. S-a sinucis. Singurul martor a fost sora ei, Rug. 
Inspectorul a interogat-o şi a obţinut versiunea reală asupra 
evenimentelor, însă Tamara l-a înduplecat să anunţe chestia cu 
accidentul. 

— Nu-i de mirare că Rug şi-a blocat amintirile respective. 

Doug clătina din cap. 

— Tragedia a fost că Jade Trevellion n-avea niciun motiv să se 
sinucidă. Conform raportului, era bolnavă - avea o afecţiune 
cerebrală, se pare tratată cu succes - şi mai ştiu că maică-sa 
era, şi este, un părinte destul de exigent... totuşi lucrurile 
acestea în sine nu reprezentau motive să facă ceea ce a făcut. 
Tăcu câteva clipe. Mă bucur că n-am investigat eu cazul, Bob. 
Să ţi-o arăt pe Jade. 

În colţul din dreapta sus al ecranului meu apăru fotografia în 
culori a lui Jade Trevellion. Semăna suficient de mult cu Rug ca 
să-mi taie răsuflarea: o fată blondă, drăguță, cu chip inocent, 
zâmbind de parcă nu avea nicio grijă. 

— Drăguţă puştoaică, comentă Doug. Ce dracu o fi apucat-o? 
Am şters insertul. Mă tulbura prea tare. 

— Cam asta-i, continuă inspectorul. In locul tău, cred că nu i- 
aş spune soră-sii adevărul. 

— Dumnezeule, nu ştiu, am înălţat din umeri. Oricum 
mulţumesc pentru ajutor, Doug. 

— Atunci pe mâine la cinci, rosti el şi întrerupse legătura. 

Am rămas locului, gândindu-mă la Rug Trevellion şi la sora ei. 
După cele aflate, n-aveam de gând să-i permit lui Rug să ia ger. 
În mod evident, subconştientul ei îi refuza accesul la amintirile 
respective, şi cine ştia ce rău putea face, eliberându-le cu 
ajutorul drogului? Poate că i-ar fi fost suficient să ştie ce se 
întâmplase; poate că amintirile aveau să revină de la sine dacă-i 
spuneam adevărul? 

Înainte de ora trei, am pornit cu şalupa spre insula Trevellion 
întrebându-mă dacă o simplă relatare asupra morţii surorii ei 
avea s-o mulţumească pe Rug sau dacă urma să insiste pentru 
ger. Deşi nu voiam, era imposibil să nu speculez cum anume 


putea reacţiona când aveam să-i refuz drogul. 

Din punct de vedere fizic mă simţeam mult mai bine acum; 
tremurăturile se reduseseră şi nici nu mai transpiram. Eram 
uşurat că rezistasem ispitei de a mă pierde în trecut. 

Am intrat în golfuleţ, am amarat şalupa de pilonul dărâmat şi 
am pornit spre plaja unde hotărâsem întâlnirea. Ca întotdeauna 
pe Meridian, ziua era perfectă. In orice altă ocazie poate că aş fi 
apreciat lumina soarelui şi cerul senin şi albastru, dar în după- 
amiaza aceasta eram aproape temător de ceea ce s-ar fi putut 
petrece între mine şi fată. 

După cum s-a dovedit, îmi făcusem griji degeaba. Când am 
început să văd plaja, a devenit limpede că nu aveam să mă 
întâlnesc cu Rug. În capătul opus al fâşiei de nisip, diminuat 
datorită perspectivei, se afla un vehicul cu pernă de aer. In 
apropierea lui erau două persoane; una era Wolfe Steiner, înalt 
şi dominator; cealaltă, Rug, micuță prin comparaţie. Stăteau 
faţă în faţă, siluetele lor disproporţionate conturându-se 
întunecate pe soarele aflat deasupra orizontului. Arătau ca doi 
îndrăgostiţi, învăluiţi într-o tăcere în care cuvintele nu mai erau 
necesare. Brusc, m-am simţit din nou bolnav. 

M-am gândit să mă apropii - la urma urmei, stabilisem o 
întâlnire aici - încă m-a oprit intimitatea lor. Aş fi vrut să le 
vorbesc, ca să-mi pot alunga bănuielile, dar în acelaşi timp mă 
temeam la fel de bine, îmi puteam confirma temerile cale mai 
apăsătoare. 

Începuseră să vorbească, cuvinte pierdute datorită depărtării. 
Ceva din atitudinea şi ţinuta lor sugera o confruntare de rupere 
a relaţiilor: Steiner era impunător, aproape ameninţător; la 
răstimpuri făceau gesturi ce puteau însoţi rugăminţi. Fata stătea 
cu capul aplecat, ridicându-l uneori ca să arunce scurte priviri. 
Avea un aer oarecum încăpățânat părând că refuză să se lase 
convins de argumentele iubitului. Sau în gelozia mea, îmi 
închipuiam mai multe decât existau în realitate? 

Rug înălţă din nou plivirea şi scutură sfidătoare din cap. 
Steiner se întinse şi o prinse de umeri. Ea păru că se crispează. 
Bărbatul îi lipi capul de pieptul lui, mângâindu-i părul. 

În clipa aceea, Rug îl împinse, smulgându-se din îmbrăţişare. 
Strigă ceva, care mă ferici prin vehemenţă, deşi nu auzisem 
decât: „Nu...” 

Într-un acces emoţional destul de străin pentru el, Steiner 


LU 


aproape că strigă: „Nu-ţi dai seama că...” însă restul frazei nu 
ajunsese până la mine. 

Rug clătină din cap, evitându-i privirea. 

Bărbatul o prinse de umeri şi o scutură. Rug deveni inertă şi 
îngrozit de ceea ce făcuse, Steiner îi dădu drumul. Ea se prăbuşi 
pe nisip. 

Eram gata să alerg într-acolo, când am zărit trei siluete ieşind 
din umbra de la piciorul falezei şi apropiindu-se de Steiner şi de 
fata căzută. L-am recunoscut pe medicul cel gras; era însoţit de 
doi paznici în uniforme. 

Medicul îngenunche şi o examină pe Rug, întrerupându-se din 
când în când pentru a-i pune întrebări lui Steiner. Paznicii ţineau 
armele pregătite şi directorul păru în mod limpede tulburat. 
Doctorul rosti ceva şi paznicii coborâră armele. O apucară pe 
Rug şi o transportară cu grijă spre cărarea ce urca la dom. 

Doctorul rămase cu Steiner; urmă o discuţie scurtă şi agitată, 
apoi se întoarse şi plecă. Îi ajunse din urmă pe paznici şi se 
învârti pe lângă fata leşinată în vreme ce suiau. Steiner îi privi o 
vreme, după aceea porni către vehiculul cu pernă de aer îl 
întoarse şi părăsi insula. 

Am revenit la şalupa mea. Nu-mi puteam alunga din minte 
evidenta afecţiune a directorului faţă de Rug, sugerând o 
anumită intimitate în trecut. Pornind spre casă, mi-am spus că 
nu trebuia să mă simt trădat - era foarte probabil că exista o 
explicaţie pentru tot ceea ce văzusem. Totuşi o altă parte a mea 
bănuitoare nu putea uita cuvintele Tamarei spuse cu o seară în 
urmă. 

Cochilia de ger mă aştepta, ademenitoare, pe măsuţă. Parcă 
pentru a semnala întoarcerea acasă îmi reveniseră crampele 
stomacului şi greaţa. Am izbutit să traversez în goană salonul şi 
să mă încui în dormitor. Am avut o noapte agitată şi m-am trezit 
a doua zi simţindu-mă bolnav. 


INSULA PRINCIPALĂ 


Două sute de kilometri şi aproape tot atâtea insule mă 
despărţeau de Principală - cea mai mare insulă a arhipelagului. 
Oraşul, dacă aşezarea putea fi numită oraş, acoperea toată 
suprafaţa uscatului, clădiri cu un etaj, anti-seismice, şi străzi 
largi mărginite de arbori. Staţia Telemass era situată pe o 


insuliţă din apropiere, legată de Principală printr-un pod 
suspendat. 

Am pornit cam la o oră după răsăritul zorilor şi am ajuns 
înaintea amiezii. Mai aveam câteva ore până la întâlnirea cu 
Doug Foulds, aşa încât am decis să vizitez staţia Telemass. 
Plecasem devreme cu speranţa că o schimbare de peisaj putea 
aduce şi o schimbare a stării mele: ori de câte ori mă gândeam 
la Rug, ceea ce se întâmpla destul de des, încercam o senzaţie 
echivalentă unei stări de greață, emoţionale. Incepusem să 
doresc să n-o fi văzut niciodată. Înaintea întâlnirii noastre, viaţa 
mea fusese, chiar, dacă izolată, cel puţin lipsită de complicaţii. 

Am traversat podul suspendat, mi-am lăsat vehiculul în 
parcare şi am cumpărat un bilet de vizitator de la oficiul aflat 
sub cei trei piloni curbați ai staţiei. Un ascensor din sticlă m-a 
urcat, împreună cu alţi vizitatori, în susul trepiedului. De la 
înălţimea aceea, arhipelagul se arcuia în ambele direcţii, un şir 
de smaralde tot mai mici, încrustate într-o fâşie de lapislazuli 
strălucitor. 

Liftul se opri şi am ieşit pe un culoar circular ce se afla 
deasupra sălii de transfer, în formă de hexagon, însemnată cu 
hieroglife ezoterice şi ticsită de tehnicieni în uniforme albastre. 
De la sosirea mea pe Meridian, era a doua oară când vizitam 
staţia, şi din nou această parte a ei îmi reamintea de puntea şi 
suprastructura unui crucişător. M-am rezemat de balustrada 
capitonată, ce se întindea de-a lungul galeriei cu perete de 
sticlă, populată de turişti, pensionari şi şcolari, şi am urmărit 
macaralele deplasând containere de la ascensorul pentru 
mărfuri în centrul platformei. Sus, pe celălalt turn de control, un 
monitor uriaş afişa minutele şi secundele până la următoarea 
transmisie. Spectacolul de lumini urma să înceapă peste treizeci 
de minute. 

Privită ca o colonie, Meridian era o planetă lipsită de 
însemnătate. Nu producem nimic, vital pentru Pământ, şi 
importam de acolo toate alimentele necesare supravieţuirii. 
Putem înţelege logica pe care se bazase decizia de-a reduce 
operaţiunile Telemass către noi. Fiecare transmisie transstelară 
costa miliarde de credite şi, deoarece Pământul asigura o reţea 
masivă de legături Telemass în Expansiune, era clar că avea să- 
şi reducă cheltuielile cauzate de lumile neînsemnate. Plivind 
pregătirile finale pentru transmisia în exterior, m-am gândit cum 


anume puteau reducerile să afecteze planeta. Reducerea 
transmisiilor de la trei la una pe lună însemna, în realitate, o 
micşorare corespunzătoare a produselor. Urma să se renunţe la 
importurile lipsite de importanţă, dându-se prioritate 
alimentelor. Majoritatea materialelor folosite de artiştii de pe 
Meridian erau aduse de pe Pământ, şi eram curios cum aveau să 
fie afectate ele. Întrevedeam un brusc exod al artiştilor... iar 
fără aceştia economia planetei urma să se prăbuşească. Speram 
că extrapolarea nu era totuşi corectă, fiind rezultatul direct al 
stării mele din dimineața aceea. 

Gândurile mi-au fost întrerupte de numărătoarea inversă ce 
se auzea din difuzoare. Centrul platformei de sub noi era ticsit 
cu o piramidă înaltă de containere; în timp ce priveam, ele 
începură să strălucească. Îşi pierdură contururile geometrice şi 
deveniră lipsite de formă, după aceea se dizolvară într-un milion 
de puncte de lumină aurie, pâlpâitoare, care îşi înteţi sclipirile şi 
se înălţă, formând o coloană înaltă, spectaculoasă. Apoi fulgerul 
orbitor ţâşni spre cer, la începutul călătoriei sale de o secundă 
către Pământ. Poate că trăsătura lui cea mai incredibilă era 
absenţa oricărui sunet. Pe coridorul circular, spectatorii oftară 
încântați şi aplaudară. 

Tehnicienii reîncepură să roiască pe platformă, ridicând 
chepenguri din pardosea şi operând maşinăriile de acolo. 
Difuzoarele anunţară o transmisie de pe Pământ peste o oră. 

Am mers la bar, mi-am luat ceva de băut şi m-am instalat 
înaintea ecranului. Senzaţia neplăcută cu care mă trezisem 
dimineaţă dispărea şi începeam să mă simt puţin mai bine. M- 
am întrebat peste cât timp avea să se manifeste următoarea 
criză şi dacă simptomele de reacţie la abstinenţă aveau să se 
înrăutăţească înainte de a dispare. Până atunci nu mai 
rezistasem atât de mult fără ger. 

Stând cu paharul în faţă, am remarcat că ridicam atent 
privirea ori de câte ori dedesubt apărea vreun oficial al staţiei. 
De abia când l-am zărit pe Wolfe Steiner traversând platforma şi 
urcând treptele spre bar, am început să mă întreb dacă nu 
cumva motivul pentru care venisem azi aici era de a-l căuta pe 
director. Văzându-l, am simţit nevoia imperioasă de a şti ce se 
petrecuse la întâlnirea lui cu Rug. Poate că până ieri aş fi ezitat 
să mă apropii de silueta lui impunătoare, însă faptul că pe plajă 
dovedise atribute pe care nu i le bănuisem, cum ar fi fost 


tandreţea şi grija, îl făceau oarecum mai abordabil. 

Discuta cu Weller, consilierul bărbos - azi purtând ochelari 
întunecaţi - pe care-l văzusem şi la evenimentul Tamarei. 
Stătea rigid lângă tejgheaua barului, sorbind dintr-o băutură 
nealcoolică. Ca întotdeauna când era observat o perioadă mai 
lungă, lăsa impresia că, din timp în timp, se găsea cu totul 
altundeva, ascultând fascinat cântecele de sirenă ale 
implantului său. 

Am aşteptat până când a plecat Weller, apoi m-am apropiat 
de tejghea şi m-am aşezat lângă Steiner, sub pretextul 
comandării altei băuturi. Directorul părea că nu-mi remarcă 
prezenţa; ochii îi erau tot atât de îndepărtați cât şi punctele 
luminoase înşiruite pe carotidă. Când îşi reveni din visare şi 
sorbi din pahar, i-am prins privirea şi am înclinat din cap. 

Intrebarea lui a fost bruscă, aproape brutală, şi în nota 
comportamentului său mecanic. 

— Ne-am mai întâlnit? 

Am zâmbit sardonic înaintea politeţii lui. 

— Acum câteva seri la petrecerea Tamarei Trevellion... 

Mă privi rece. Parcă încercând să aprecieze ameninţarea pe 
care o reprezentam. 

— Ce doriţi, domnule...? 

— Benedict. Bob Benedict. Sunt un prieten al lui Rug 
Trevellion. 

Sorbi iarăşi, total neinteresat. 

— Şi cum v-aş putea ajuta, domnule Benedict? 

Am decis să încerc o abordare diplomatică. 

— Speram că mi-aţi putea spune ceva despre ea, domnule 
director. 

— Chiar aşa? surâse rece Steiner. 

— Trebuie s-o cunoaşteţi destul de bine. N-aţi fost cândva bun 
prieten cu Tamara Trevellion? 

— Nu izbutesc să văd cum relaţia respectivă v-ar convinge că 
sunt o persoană care ştie ceva despre fiica ei. 

— Dar o cunoaşteţi? 

Pe chip îi apăru un licăr de nerăbdare. 

— De fapt ce doriţi, domnule Benedict? 

— V-am văzut pe plajă ieri. 

Reacţia lui fu imediată: 

— V-a trimis Tamara? 


— Vă asigur că individa îmi displace la fel de mult ca şi 
dumneavoastră. Nu mă interesează decât Rug. 

— Într-adevăr? Acum expresia îi era condescendentă, aproape 
amuzată. Atunci sper să aveţi mai mult noroc decât mine. 

Eram derutat. Îmi aminteam grija vădită cu care se purtase 
ieri cu fata. 

— Aţi fost apropiaţi? l-am întrebat. 

Steiner râse forţat. 

— Câtuşi de puţin... o compătimesc. Dacă doriţi să ştiţi, am 
încercat s-o fac să părăsească insula. Aveţi obiceiul s-o spionaţi 
pe Rug şi pe toţi cei cu care se întâlneşte? 

— Trebuia să ne întâlnim tot acolo, i-am explicat. Oricum, nu 
va părăsi insula din cauza bolii. Nu v-a spus? O tratează doctorul 
Tamarei, şi e un tratament foarte scump. 

— Asta v-a spus, nu-i aşa? întrebă, privindu-mă atent. Şi de 
fapt, de ce nu? Probabil că o şi crede. 

Am simţit un gol în stomac. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Pur şi simplu că Rug Trevellion nu-şi cunoaşte propria 
lealitate. Este complet controlată de maică-sa. Vă poate spune 
ceva despre care ea crede realmente că este adevărat, însă 
determinanţii subiectivi ai acelui adevăr sunt guvernaţi de 
Tamara. Nu uitaţi că şi-a trăit toată viaţa pe insulă, sub influenţa 
neiertătoare a maică-sii. 

Am clătinat din cap. 

— Parcă aţi vorbi despre o marionetă... 

Steiner ridică colţurile buzelor parodiind un surâs. 

— Este o descriere foarte bună, domnule Benedict. Rug este 
marioneta sensibilităţilor deformate ale Tamarei Trevellion, 
Prizoniera unui scenariu pe tare n-are cum să-l priceapă. Şovăi o 
clipă: Vă dau un sfat. În locul dumneavoastră, le-aş evita pe 
amândouă. Tamara este o femeie ciudă şi periculoasă, iar Rug 
este atât de inocentă şi naivă încât poate fi la fel de periculoasă. 
Privi spre monitorul care afişa numărătoarea inversă. Domnule 
Benedict, nu mai pot să întârzii. Sper că aţi reţinut ce v-am 
spus. 

Am rămas mult timp la bar, privind în pahar. De fapt, Steiner 
nu-mi spusese nimic la care să nu mă fi gândit deja, chiar dacă 
felul cum prezentase el faptele fusese mai dramatic. 
Înţelesesem subordonarea lui Rug faţă de maică-sa, dar fusese 


nevoie de observaţiile unei terţe persoane ca să contureze 
dimensiunile controlului Tamarei. Chiar şi aşa, consideram 
avertismentul directorului, deşi bine intenţionat, suficient de 
vag pentru a fi ignorat. Bănuiam că-şi amintise propria lui 
legătură dezastruoasă cu Tamara Trevellion, atunci când mă 
sfătuise să le evit. 

Părăsind staţia Telemass şi traversând podul suspendat, spre 
Insula Principală, mi-am spus că, dedesubtul amplificării sale şi 
a unui formalism destul de rece, directorul Steiner era totuşi 
uman. 

x 

Aveam încă destul timp până la întâlnirea cu Doug, aşa incit 
am parcat în faţa unui local, şi m-am aşezat pe terasă, în bătaia 
soarelui. Am comandat un prânz simplu - unul din efectele 
abstinenţei era reducerea poftei de mâncare şi am privit 
locuitorii Principalei plimbându-se pe bulevardul larg, mărginit 
de arbori. Majoritatea erau normali, cu ocazionalii Transformaţi 
şi Amplificaţi pentru varietate După sihăstria insulei mele, unde 
petreceam adesea săptămâni întregi fără să văd pe nimeni, 
încercam o senzaţie stranie să fiu printre atâţia oameni şi totuşi 
singur. Am decis ca imediat după ce mă întorc să strâng cu 
adevărat relaţiile cu Abe sau Rug... 

Relaţia cu Rug slujea doar să sublinieze faptul că izolarea, 
care atâta timp reprezentase starea mea naturală şi preferată, 
se apropia de sfârşit. Pătrundeam pe un teritoriu necunoscut și 
în vreme ce o parte a mea saluta schimbarea, cealaltă nu putea 
să nu simtă teamă. 

Ceva mai departe, în faţa unui angrosist de produse tehnice, 
un vehicul lung de marfă se lăsă pe sol. Cu oftatul pernei de aer 
decuplate. Vreo zece bărbaţi şi femei în salopete albe, purtând 
pe spate emblema unui magazin, începură să aducă dinăuntru 
lăzi mari. Unul din obiecte nu era ambalat: o antenă de satelit, 
sau un radiotelescop micuţ. 

Priveam de câteva minute operaţiunile de încărcare, înainte 
de a-mi da seama că silueta înaltă şi întunecată care le 
supraveghea îmi era cunoscută. Conducea totul cu aroganţa 
celui pentru care munca fizică era un blestem. Putea fi oricare 
femeie-peşte Transformată, totuşi ceva din ţinuta ei trufaşă îmi 
spunea că nu poate fi decât Tamara Trevellion. M-am gândit la 
ironia care făcea să călătoresc două sute de kilometri doar 


pentru a găsi persoana cea mai puţin agreată de mine de pe 
planetă. M-am întrebat ce nou proiect se pregătea să abordeze, 
cu atâta aparatură tehnică? 

Am terminat berea şi tocmai mă pregăteam să achit nota şi 
să plec, când cineva mi-a astupat ochii cu palme calde. 

— Nu scapi aşa uşor, domnule Benedict! ghici cine-i? 

l-am atins mina. 

— Rug? 

Mi-am dat seama că-i tremurau degetele şi mi le-am retras 
repede. 

— Ai ghicit din prima! Se lăsă pe scaunul din faţa mea şi făcu 
un gest larg cu braţul: Nu-i aşa că-i o zi grozavă? lubesc oraşul! 

Purta un costum-pantalon galben strălucitor, cu corsajul 
strâmt şi pantalonii evazaţi. Hainele erau demodate şi-i 
confereau aspectul unui individ în ziua părăsirii spitalului - ceea 
ce. Într-un anume fel, era adevărat. 

— Ce coincidenţă să ne întâlnim tocmai azi! adăugă ea. 

Am zâmbit. Mă încânta exuberanţa ei în absenţa maică-sii. 
Privind-o, am încercat iarăşi acel fior periculos de gelozie, simţit 
prima dată cu o zi în urmă când o văzusem cu Steiner pe plajă. 

— N-ajung prea des aici, vorbi fata, privind peste umăr, acolo 
unde Tamara mustra un muncitor pentru cine ştie ce greşeală. 

Se încruntă, apoi îmi zâmbi orbitor. 

— Dar, când ajung, profit cât mai mult. Auzi... Tamara nu mi-a 
dat niciun credit azi. Şi mor de foame. Crezi că mi-ai putea 
cumpăra ceva de mâncare? O să-ţi restitui banii. Am nişte 
economii... 

l-am întins meniul şi l-a studiat derutată. Ridică privirea, 
scuturând din cap: 

— Sunt atâtea... Reîncepu să citească, concentrată. 

Când se hotărî în cele din urmă - o salată de scoici - se lăsă 
pe spate mulţumită şi surâse. 

— Ultima dată când am fost pe-aici, m-am plimbat şi m-am 
rătăcit, Tamara era disperată. 

Când m-a găsit, a spus că n-o să mă mai aducă niciodată. 

— De ce s-a răzgândit? 

— Poate că s-a temut să mă lase singură pe insulă, cu tine în 
preajmă, zâmbi ea. 

Stilul ei îmi evoca amintiri de acum trei zile, când sugerase, 
cu o bravură excesivă, să fugim împreună. Singura cale pe care 


o ştia de a face aluzii la o viaţă mai bună era să o transforme în 
subiectul unei glume. 

Am ridicat transportorul. 

— Ce cumpără Tamara? am întrebat. Un radar, ca să mă 
poată ţine la depărtare? 

Rug înălţă din umeri, ca şi cum maică-sa ar fi fost ultimul 
subiect pe care ar fi dorit să-l discute. 

— Nu ştiu... Cred că-i un emiţător special. intenţionează ca pe 
viitor să-şi transmită „evenimentele” pe Pământ în direct, nu 
înregistrate. Sunt sigură că locuitorii Pământului vor fi absolut 
încântați. 

Sosi salata pe care o comandase, și abundența ei o ului în 
aceeaşi măsură ca şi meniul. Pentru o vreme, se dedică 
mâncatului, privindu-mă printre îmbucături. 

— Hei... clătină din cap, te simţi bine, domnule Benedict? 

În mod evident, se referea la transpiraţia care-mi brobonise 
fruntea. M-am simţit stânjenit. 

— N-am nimic. 

Nu arăţi prea bine, insistă ea. 

O să supraviețuiesc. 

— Deci... zâmbi fata, cu ce ocazie prin Principală? 

Mă întrebasem de mai multă vreme cum să aduc vorba 
despre întâlnirea ei cu Steiner. 

— Ei bine, am rostit. După ziua de ieri m-am simţit atât de 
dezamăgit încât am decis să vin aici şi să-mi înec supărarea. Am 
ridicat paharul. 

Se încruntă cam jumătate din propoziţie, apoi. Când înţelese, 
privi îngândurată farfuria. 

— Am ajuns mai devreme, am continuat eu. Te-am văzut pe 
plajă cu directorul. ` 

Ochii îi erau măriţi, înspăimântați. Incercă să-şi regăsească 
detaşarea, ridicând nepăsătoare din umeri. 

— Trebuia să fi venit oricum. Poate că ai fi oprit ceea ce s-a 
întâmplat mai târziu... am leşinat. Se mai întâmplă câteodată. 

— Ce voia Steiner? 

Cobori din nou privirea. 

— Mi-a cerut să plec cu el, murmură fata. 

— Să părăseşti insula? Să vii cu el pe Principală? Tonul meu 
era neîncrezător. Steiner nu-mi spusese nimic despre aşa ceva. 

Rug scutură din cap, continuând să-şi ferească ochii. Vorbi cu 


un glas atât de scăzut, încât a trebuit să mă aplec înainte pentru 
a distinge cuvintele: 

— Voia să părăsim planeta săptămâna viitoare, să-l însoțesc 
la noul post. 

Am rămas pironind-o cu privirea; o picătură de transpiraţie mi 
se prelinse pe gât şi pe piept. Mi-am amintit că Steiner îmi 
spusese că faţă de Rug nu simţea altceva decât milă. Am simţit 
o împunsătură de gelozie, şi m-am detestat pentru asta. 

— Dar nu voia săptămâna trecută, să fie însoţit de Tamara? 
am întrebat. Ea l-a refuzat şi atunci ţi s-a adresat ţie? 

Fata înălţă din umeri. 

— Ştii, şovăi ea, povestea e mult mai veche. Cu cinci-şase ani 
în urmă, avea o legătură cu Jade. Se întâlneau des, deşi Tamara 
s-a străduit să-i oprească. După aceea, Jade... a avut accidentul. 
Făcu o pauză şi continuă: Acum un an. După dispariţia tatii. 
Steiner a reapărut pe insulă. Se părea că se simţea direct 
responsabil pentru cele întâmplate. La început. Tamara nu l-a 
suferit, dar apoi... treptat, a ajuns să-l placă, ba poate chiar să-l 
iubească - cel puţin aşa credeam eu pe atunci. După spectacolul 
de acum două zile, ştiu că s-a jucat cu el. 

M-am gândit la obsesia stranie a lui Steiner faţă de femeile 
din familia Trevellion. Puteam înţelege interesul oricărui bărbat 
faţă de Rug şi Jade, dar nu pricepeam cum putea cineva să fie 
atras de Tamara Trevellion. 

— Ce crezi că simţea Steiner pentru mama ta? am întrebat. 

TŢuguie buzele, gânditoare. 

— Pe atunci, vorbi ea cu glas obosit, credeam c-o iubeşte cu 
adevărat. Poate că, de fapt, spuneam că ar putea înlocui tatăl 
pe care-l pierdusem. Inghiţea absolut toate răutăţile Tamarei, 
deşi rămânea, cum să-ţi spun... detașat. Părea interesat de ea 
nu ca persoană, ci ca artistă. Voia să afle totul despre arta ei. 
După aceea... 

Tăcu. 

— După aceea? 

Ridică din umeri. 

— A început să fie atras de mine. Ori de câte ori venea pe 
insulă, insista să ne întâlnim pentru o oră, sau două. De câteva 
ori s-a oferit să mă conducă pe Principală pentru cumpărături, 
însă Tamara n-ar fi permis aşa ceva. 

— Poate că, după accident, simţea o responsabilitate faţă de 


tine. Ştia cât de rău te tratează Tamara? 

— Nu era orb. A văzut totul. Prin comportarea lui, parcă 
încerca să compenseze disprețul mamei. Ridică ochii. Niciodată 
nu m-a atins, n-a făcui nimic de genul ăsta. Totuşi nu-mi plăcea 
grija lui... 

— Eu aş fi crezut că lipsită atâta timp de afecţiune... 

— Nu ştiu, se încruntă Rug. Era stranie, nealalocul ei, grija 
asta după ce atâta vreme nu mi-o acordase nimeni Parcă m-ar fi 
compătimit pentru ceea ce eram - şi asta nu-mi plăcea. Nu-i 
doream mila. Cu câteva luni în urmă, mi-a propus să plec cu el 
când părăseşte Meridianul. Mi-a descris un tablou minunat al 
tuturor minunilor Expansiunii pe care le-aş fi putut vedea, şi a 
insistat să-l însoțesc. 

— Dar l-ai refuzat? 

Se jucă cu furculiţa prin salata rămasă în farfurie. 

— l-am spus că ar fi imposibil să plec - trebuie să urmez 
tratamentul pentru boala mea. Mi-a zis că medicii pământeni m- 
ar putea vindeca definitiv, să scap de analize şi tratamente. Să 
fiu liberă. 

— ŞI... ce te-a oprit? am insistat. 

— A aflat Tamara. După aceea nu m-a mai lăsat să ne 
întâlnim. Nu cred că aş fi plecat. Nu-mi place. Este prea... căută 
cuvântul potrivit...prea distant, prea mecanic. 

Ridică privirea spre mine, luă o furculiţă de salată şi începu să 
mestece. Schimbă subiectul: 

— Ai reuşit să afli ce s-a întâmplat cu Jade, aşa cum ai promis. 

Am simţit un nod în stomac. 

Îmi zări expresia. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă cu o voce şovăitoare. 

Aş fi vrut mai mult decât orice să-i spun că uitasem să-l întreb 
pe Doug Foulds, însă ochii ei nu permiteau minciunile. Trebuia 
să-i spun adevărul - dar, desigur, existau două versiuni ale 
acestuia. Intenţionasem să-i relatez varianta „oficială” a morţii 
surorii ei, care punea tragedia pe seama unui accident. Totuşi 
pericolul celui mai puţin neplăcut scenariu putea fi ca Rug să-mi 
ceară drogul, pentru a retrăi rolul jucat de ea atunci. 

Trebuia să-i spun adevărul. 

— Deci, domnule Benedict? Ce-a spus inspectorul? 

Am vorbit cu el ieri. N-a investigat personal cazul... şeful lui a 
făcut-o. 


— Atunci nu ştie ce s-a întâmplat? 

Am ezitat. 

— A căutat în arhivă şi mi-a rezumat raportul respectiv. 

— Şi? 

l-am evitat ochii. 

— S-ar putea să fie cam neplăcut... 

— Vreau să cunosc adevărul, domnule Benedict. 

— Perfect. Am făcut o pauză, întrebându-mă cum să-l 
formulez. Tamara lucra cu Jade o sculptură laser în poiana unde 
ne-ai dus alaltăieri. După accident, mama ta l-a solicitat pe 
inspectorul de pe atunci, să facă ancheta. A aflat ce se 
petrecuse, dar Tamara n-a dorit ca adevărata versiune a 
tragediei să fie cunoscută. Inspectorul a redactat un raport în 
care afirma că Jade a căzut în sculptură şi a murit pe loc. 

Şi adevărul...? mă privi Rug. 

Conform versiunii reale, Jade a intrat premeditat în lasere. S-a 
sinucis. 

Rug părea şocată. Clătină încet din cap. 

Nu... nu: N-ar fi făcut aşa ceva. De ce să facă asta? 

— Îmi pare rău... 

Mă prinse de mână, imploratoare: 

— Este posibil ca inspectorul să se fi înşelat... să fi fost totuşi 
un accident? 

— Rug... 

Nu ştiam de unde să încep. Brusc, gura îmi era uscată. Am 
sorbit din bere şi am privit oriunde altundeva decât în ochii ei 
verzi rugători. 

— Rug, tu ai fost singurul martor al incidentului. Ai fost acolo 
când Jade... când a făcut ceea ce a făcut. Inspectorul te-a 
anchetat, şi i-ai spus ceea ce ai văzut. 

Fata continuă să-şi fixeze farfuria, încremenită. 

Este evident de ce ţi-ai blocat accesul conştient la aceste 
amintiri; de ce nu mai ştii ce s-a întâmplat. Nu pricepi? 

— Nu pot crede că Jade s-a sinucis, murmură ea. 

— Să încerc să-ţi fac rost de o copie a raportului oficial. Ne-am 
putea duce în poieniţă într-o seară și să mai parcurgem o dată 
declaraţia ta. Poate că declanşează ceva... 

Există o cale mai simplă, începu ea. 

— Rug... 

— Adu-mi gerul, domnule Benedict. Vreau să retrăiesc 


întâmplarea. Atunci nu l-aş fi putut lua, pentru că eram prea 
mică şi ataşată de Jade. Acum am crescut. Ştiu ce s-a petrecut 
cu ea... dar vreau să văd. 

— Nu ţi-aş putea permite. Poate fi mult prea periculos. Iniţial 
ai blocat memoria dintr-un anumit motiv. A retrăi acum totul 
poate fi mai mult decât poţi suporta. Imaginează-ţi drama de a-i 
retrăi moartea! 

— l-am supravieţuit o dată, domnule Benedict. Vreau 
amintirile acelea! 

— Nu sunt nişte simple amintiri. Vei retrăi cu adevărat 
momentele respective. Vei avea din nou cincisprezece ani, o vei 
iubi pe Jade, şi când ea... când ea va muri, vei simţi toată 
groaza simțită atunci Dumnezeu ştie ce efect ar putea avea! 

— N-ai habar ce iad este să nu ştii. 

— Dar tu ştii ce s-a întâmplat. Eram exasperat. Ce mai vrei? 

Îşi privi degetele. 

— Vreau să-mi satisfac o dorinţă, atâta tot. 

— Rug. O să-ţi fac rost de copia declaraţiei tale. Dacă o vom 
parcurge, o dată, de mai multe ori, poate că va reapare ceva. Mi 
se pare mai sigur decât să iei ger. Te rog, crede-mă, sunt de 
partea ta. Pur şi simplu, nu vreau să ţi se întâmple vreun rău. 

Am încercat să-i apuc mâna, peste tăblia mesei, dar ea și-a 
retras-o şi a ridicat ochii. 

— Deci nu-mi vei da drogul, domnule Benedict? 

— Nu pot, am clătinat din cap. 

Rămase tăcută, privind tăblia mesei. Nu puteam să nu-mi 
amintesc ce-mi spusese Tamara Trevellion, că Rug mă 
manipula, cu implicaţia că avea să renunţe la mine dacă obținea 
ceea ce dorea, sau dacă nu obținea... 

Apoi fata făcu un lucru surprinzător. Se întinse, peste masă 
îmi prinse mâna şi o strânse uşor. 

— Hei, domnule Benedict... nu mai fi atât de amărât, da? 
Ridică din umeri: Înţeleg de ce nu vrei să-mi dai drogul. Poate că 
ai dreptate. Poate că ar trebui să încerc să-mi amintesc în alt fel 
ce s-a întâmplat. 

Zâmbi atât de deschis încât m-am simţit ruşinat de bănuiala 
pe care mi-o strecurase în minte maică-sa. 

Mi-am amintit de afirmaţia lui Rug, potrivit căreia sculptura la 
care lucraseră Tamara şi Jade era acum expusă într-un muzeu 
de pe Principală. 


— Dacă vrei, i-am zis, poate că într-o bună zi am putea vizita 
muzeul de aici, să vedem piesa creată de mama ta şi de Jade. 
Nu se ştie niciodată, poate că ar fi de folos... 

— Ar fi grozav! Tonul îi fusese entuziast, însă îi puteam citi 
îndoiala din ochi. 

Înapoia ei, ultimul container era aranjat în camion. Tamara 
Trevellion examina diferite acte împreună cu şeful depozitului. 
În cele din urmă, semnă de primire apoi începu să privească în 
jur, căutând-o probabil pe Rug. 

— Ce faci în zilele următoare? am întrebat-o repede pe fată. 

— Nu mare lucru, înălţă ea din umeri. De ce? 

— Ai vrea să faci un planorism cu mine? 

— Sigur că da! De la încântarea pricinuită de idee, expresia i 
se posomori. Dar n-o să mă lase Tamara. 

— Trebuie să-i spui? Nu poţi dispărea câteva ore? 

Rug oftă. 

— Şi să-i suport furiile, când mă întorc? 

— Nu te-ai obişnuit deja? N-ar merita? Ai mai planat 
vreodată? 

Clătină din cap, desenând cu degetul pe tăblia mesei. 

— Nu. Ai un deltaplan? 

— Un model cu două locuri. L-am cumpărat când am ajuns 
aici... la început, zburam săptămânal. Am putea pleca de 
dimineaţă şi să venim aici, să vizităm muzeul. 

Fata privea dârele umede lăsate de vârful degetului. 

— E imposibil, domnule Benedict. Nu înţelegi ce ar putea face 
Tamara când o să mă întorc? 

— Să-ţi întrerupă tratamentul? am râs eu. Rug, poate că 
motivul pentru care-i atât de crudă este că te dai bătută. Poate 
că dacă te-ai împotrivi... 

— Nu înţelegi... şopti ea. Ştii ce mi-a făcut luna trecută, când 
din greşeală i-am scăpat unul din cristale? Mi-a dat coşmaruri. 

Aproape că am izbucnit în râs. 

— Ce anume? 

— Nu ştiu cum face. Poate că-mi pune ceva în mâncare, sau 
în băutură. După aceea, când mă culc, visez că sunt în oceanul 
de lângă Faţa-întunecată, şi e noapte şi mă atacă un fel de 
rechini care mă sfâşie. E întotdeauna acelaşi vis, şi întotdeauna 
îl visez după ce am greşit cu ceva. 

— Mama ta e un monstru! 


— O urăsc atât de mult încât o compătimesc, domnule 
Benedict. 

Am privit-o o vreme, apoi am spus: 

— Singurul lucru care te ţine legată de ea este boala ta. Aşa- 
i? 

Încuviinţă posacă. 

— Ce-ai zice dacă ţi-aş angaja un consult la un specialist de 
aici, de pe Principală? 

La ce bun? înălţă ca din umeri. 

— Păi, poţi afla exact care e problema ta. Singura care ţi-a 
spus că tratamentul e foarte scump a fost Tamara. De fapt, s-ar 
putea să fie relativ ieftin. Atunci... 

— Nu ştiu... 

— Ce pierzi? dacă poţi fi tratată de un alt doctor, la un preţ 
moderat... Asta ar însemna că poţi fi liberă. Poţi trăi oriunde 
doreşti. 

— Oriunde? Absolut oriunde? 

— Oriunde. Ce zici? 

— Mi-e frică. Nu i-am ieşit niciodată din cuvânt. 

— Vrei să-ţi petreci restul vieţii întemniţată pe insulă cu ea? 

Tamara Trevellion ne observase şi venea către noi. 

— Uite-o, i-am spus. Pregăteşte-te. 

Femeia se opri lângă masa noastră. Ştiam că era numai o 
părere, totuşi prezenţa ei păru că reduce temperatura cu 
douăzeci de grade. Mă scârbea vederea peştilor-ventuză, 
viermuind peste corpul ei. 

Lângă mine, Rug se înfioră şi se chirci. 

— Deci aici erai. Rug, se răsti artista. Benedict... văd că 
recurgi la orice măsuri pentru a aranja o întâlnire. 

— Ne-am întâlnit întâmplător, i-am răspuns. Nu ştiam că 
sunteţi aici. 

Tamara se aşeză pe scaun, aranjându-şi aripioarele şi 
membranele aşa cum ar fi făcut cu mătasea fină a unei toalete 
luxoase. Îşi oprise atenţia asupra mea. 

— Întâmplător. Benedict, eşti exact omul pe care voiam să-l 
întâlnesc. 

Chiar aşa? am privit-o bănuitor. 

— De mai mult timp doresc să-mi completez menajeria de 
faună aborigenă, de pe Meridian. Cu ocazia evenimentului, l-am 
întrebat pe Abraham Cunningham dacă nu-mi poate procura un 


leu-de-nisip. Din motive personale, m-a refuzat. Cu toate 
acestea, continui să doresc un specimen. Mă întrebam... mă 
privi cu ceea ce putea fi o căutătură estimativă, dacă ai putea 
să-mi prinzi unul şi să mi-l aduci pe insulă? 

— Nu, Bob, izbucni Rug. E prea periculos! 

— Taci! Hotărârea îi aparţine domnului Benedict. 

Mă întrebam de ce după refuzul lui Abe mă considerase 
tocmai pe mine potrivit de a captura un leu. M-am gândit la tot 
ceea ce-mi spusese Abe despre animale. In altă situaţie, i-aş fi 
putut spune ce să facă cu propunerea ei. 

— Rug are dreptate, am încuviinţat. E o treabă foarte 
primejdioasă. 

— Şi pentru care vei fi recompensat corespunzător. 

— Nu vreau bani. 

— Bob! scânci fata. 

Tamara îşi ignoră fiica şi mă privi cu ochi reci, inumani. 

— Aha, şi cum ai vrea să fii răsplătit? 

— Aş dori s-o plimb pe Rug cu deltaplanul. 

Fata se uită la mine cu ochii mari. 

— Să înţeleg că eşti pilot calificat? întrebă Tamara. 

— Pot pilota orice, de la deltaplane la nave mari. 

Artista se răsuci spre fiica ei. 

— Vrei să zbori cu domnul Benedict? o întrebă. 

Rug deschise gura, dar nu se auzi nimic. Incuviinţă din cap. 

— În acest caz, nu văd nicio obiecţie de a-l însoţi într-un zbor. 

— Când doriţi leul? am întrebat-o. 

— Cât de repede. Benedict. Să zicem... mâine? 

— Şi când poate veni Rug? 

— Îţi convine ziua următoare? Bineînţeles, dacă aduci 
animalul. 

— Mi se pare normal, am încuviinţat. 

Înclină graţioasă capul. 

— Atunci e hotărât. Abia aştept sa te văd mâine. Rug, e 
timpul să plecăm. Benedict... 

Se ridică şi se depărtă, razele soarelui scânteindu-i pe solzi. 

Rug o urmă ascultătoare, dar nu înainte de a privi înapoi spre 
mine, cu o expresie în care se amestecau bucuria şi durerea. Au 
urcat într-o limuzină cu şofer. Vehiculul se ridică şi porni pe 
bulevard urmat de transportor. 

Privindu-le, m-am gândit la ceea ce mă putea aştepta în 


capturarea unui leu-de-nisip... doar pentru ocazia de a fi singur 
cu Rug Trevellion. 
x 

Agenţia pentru Aplicarea Legii pe Meridian îşi avea sediul în 
într-un bloc modest, cu două nivele, situat pe drumul de coastă, 
deasupra unui golf izolat de pe partea însorită a insulei. Mi-am 
lăsat maşina în parcare şi am intrat în antreul mochetat. Un 
individ de la recepţie m-a condus până la biroul lui Doug de la 
etaj. 

— Bob, bine-ai venit! Am trecut într-un salon pluşat, alăturat 
biroului. 

Între patru pereţi, în spaţiu restrâns, părea mai scund şi mai 
masiv decât oricând. 

— lartă-mă că te-am târât până aici. 

— Nu-ţi face probleme. N-aveam ceva mai bun de făcut. Mi- 
am umplut ziua. 

Turnă două beri şi am rămas împreună înaintea peretelui din 
sticlă, admirând panorama. În dreapta noastră, arhipelagul se 
curba, pierzându-se în depărtarea. Drept înainte, deserturile 
Feţei-luminate ardeau cu o strălucire violentă. M-am gândit la 
drumul care mă aştepta mâine. 

— Cum merg cercetările? l-am întrebat. 

— Înaintează încet. Foarte încet. Părea mai sobru ca de 
obicei. 

— Deci tot mai crezi că Abe şi cu mine am avut năluciri? am 
râs eu. 

Doug zâmbi. 

— De fapt nu. Au apărut unul-două lucruri care tind să 
confirme afirmaţiile voastre. 

— Ce anume? 

— Am făcut câteva analize ale bucății alea de uniformă. Prin 
mostre de ţesut şi specimene sudoripare, am aflat cui îi 
aparţinea. De fapt, ştim cine era persoana. Suntem nouăzeci şi 
nouă la sută siguri că uniforma era a directorului adjunct, 
Hannah Rodriguez, a doua funcţie din staţia Telemass. 

— Aţi găsit-o? 

— Aici e aici. După spusele lui Steiner, acum o săptămână, 
Rodriguez şi-a luat o lună de concediu. Era pasionată de 
navigaţie - le spusese lui Steiner şi celorlalţi din staţie că 
plănuia o călătorie în sud, dincolo de ecuator. Se pare că ar fi 


plecat acum cinci zile. Am verificat portul unde-şi ţinea 
catamaranul, dar nu-i nici urmă de barcă. Am trimis un avion să 
cerceteze oceanul de aici până la ecuator, dar n-a găsit nimic. 
Parcă ar fi dispărut fără urme. 

— Deci trupul văzut putea fi al ei? 

Doug încuviinţă din cap. 

— Cineva a dus-o acolo, a ucis-o şi a lăsat corpul pradă leilor. 
Poate că a scufundat și barca, pentru a se crede că s-a înecat. 
Poate că mai târziu când s-a aflat că aţi descoperit ceva, a 
revenit pe Faţa-luminată, şi a distrus toate dovezile. 

Mi-am terminat berea. 

— In legătură cu asta voiai să mă vezi? 

Traversă odaia până la masă, luă un plic argintiu şi mi-l 
întinse. Am extras poza unei femei cu ten măsliniu şi păr negru, 
de abia trecută de patruzeci de ani. Fusese fotografiată pe 
platforma stației  Telemass, purtând uniforma azurie a 
organizaţiei. 

— Hannah Rodriguez? 

— Făcută acum doi ani, la sosirea pe Meridian. 

— Cum te pot ajuta? l-am întrebat. 

— Rodriguez a fost prietenă cu Tamara Trevellion. Era şi ea 
artistă, amatoare, şi-i plăceau operele Tamarei. Până în 
momentul dispariţiei, fusese un oaspete regulat al insulei. Era o 
tipă singuratică - niciunul din colegii ci din staţie nu pretindeau 
că o cunosc cu adevărat. M-am gândit că Tamara sau fică-sa ar 
fi putut şti ceva despre ea. Ceva care să mai facă lumină. 

— Doar n-o suspectezi pe Tamara Trevellion? 

— S-o zicem altfel - eu suspectez pe toţi cei care au avut 
vreodată de-a face cu Rodriguez. E mai sigur aşa. Am fost deja 
s-o întreb, însă n-a spus nimic. 

— Şi ce vrei să fac eu? 

— M-am gândit că ai putea s-o întrebi pe Rug cum se 
descurcau cele două prietene, şi dacă au existat vreodată 
diferenţe de opinie. S-ar putea chiar să ştie dacă Rodriguez avea 
duşmani, oameni în care nu se încredea. Chestii de-astea... 

O s-o anchetez cu mai târziu, însă cu tine s-ar putea să fie 
mai deschisă. 

— Bine, am încuviinţat. O s-o văd peste o zi, două. 

— Perfect. Realmente, îmi trebuie cât mai multe date despre 
Rodriguez. Deocamdată nu cunosc aproape nimic, şi în primul 


rând, ce interes ar fi avut cineva s-o omoare? Doug părea 
obosit, tras la faţă: la zi, mai iei o bere? 
x 

Peste treizeci de minute, ieşeam din clădire şi intram într-o 
vid-cabină din parcare. Am găsit clinica unui neurospecialist şi 
am programat-o pe Rug peste două zile. Apoi m-am întors la 
vehicul şi am rămas locului o vreme, privind oceanul şi insulele 
şi rememorând discuţiile mele cu Rug. Tamara şi Doug. Treptat- 
treptat eram atras şi mă implicam într-o situaţie pe care, doar 
cu câteva zile în urmă, aş fi privit-o alarmat. 

Acum. Singurul meu motiv de alarmă era că începea să-mi 
placă. 


FAŢA LUMINATA REVIZITATĂ 


În dimineaţa, următoare m-am trezit scuturat de frisoane. Am 
încercat să mănânc ceva, dar după câteva înghiţituri am fost 
nevoit să alerg în baie şi să vomit. După aceea, m-am simţit 
ceva mai bine în privinţa stomacului, totuşi durerea ce-mi 
chinuia restul corpului persista, sporind odată cu scurgerea 
dimineţii. 

M-am întins pe canapea şi m-am luptat cu crampele. Pulberea 
roz scânteietoare din cochilie era o ispită permanentă. Voiam să 
cedez să caut alinarea drogului. De ce mă torturam oare într- 
atât? Existenţa mea înainte de a o cunoaşte pe Rug, o viaţă de 
singurătate, apatie şi sănătate relativ bună, părea acum destul 
de atractivă... Uit-o pe Rug, mi-am spus - nu-ți risca viaţa 
încercând să prinzi un leu-de-nisip; rămâi pe insula ta, caută 
evadarea în drog şi lasă intrigile planetei să continue fără tine... 
Trecuseră deja două nopţi de când nu mai luasem ger, iar 
coşmarurile accidentului nu apăruseră. Mă întrebam însă cât 
mai putea dura, cât avea să treacă până să am un coşmar de 
proporţii, care să reînvie groaza, durere, a şi vinovăția? Cât de 
uşor ar fi fost să scap de durerea fizică şi de ameninţarea 
angoasei mentale, arzând o dâră de ger şi ajungând... 
altundeva. 

Am înţeles însă unde mă duceau aceste gânduri şi mi-am 
amintit expresia de fericire a lui Rug când auzise că vom zbura 
împreună. Aproape că am alergat afară din dom şi în josul 
potecii către chei. Am urcat în şalupă, am pornit motorul şi am 


accelerat peste ocean înainte să mă răzgândesc. După 
cincisprezece minute am ajuns la insula lui Abe. Am oprit şalupa 
şi am pornit spre vilă. Pe la jumătatea cărării m-am oprit, nu 
atât să admir peisajul cât să mă odihnesc. Mă simţeam slăbit; 
căldura mă topea. 

M-am. Aşezat pe un bolovan, în mijlocul zgomotelor produse 
de o duzină de animale diferite, şi am privit peste ocean spre 
contururile tremurătoare ale Feţei-luminate şi, mai departe, 
către perdeaua de foc ce dansa la orizont. Faptul că azi urma să 
pătrund în sălbăticia aceea neospitalieră nu mă încânta şi, nu 
pentru întâia oară, am început să mă întreb dacă ceea ce 
făceam avea rost. 

Am continuat urcuşul către veranda suspendată deasupra 
pantei abrupte. Abe stătea lângă balustrada scundă, privind 
oceanul. Avea un binoclu atârnat de gât. M-am gândit că-l 
surprinsesem într-un moment de introspecţie personală, poate 
chiar de tristeţe. Se întoarse şi zâmbi, când mă văzu. 

— Bob! Bei ceva? 

— Ar merge un suc. 

— Ce mai faci? întrebă comandând automatul. 

— Bine, i-am spus, după o scurtă ezitare. 

Am început să mai ies; m-am întâlnit de câteva ori cu Rug 
Trevellion. 

Îmi întinse paharul şi mă privi ciudat. 

— Şi Tamara ce zice? E notoriu faptul că o ţine pe fată din 
scurt. 

La început a fost mai rece. Acum a cedat puţin. 

Nu ştiam dacă era momentul potrivit să-i cer informaţii asupra 
leului-de-nisip. Tocmai mă pregăteam să-i pomenesc despre 
solicitarea artistei, când i-am observat expresia. Mă privea cu un 
fel de îngrijorare paternă. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat. 

Bob, n-aş vrea să ai neplăceri. 

Cuvintele lui mi-au trimis un fior rece pe şira spinării. 

Am ridicat din umeri, râzând. 

— Tamara nu-mi poate crea neplăceri. 

— Nu mă gândesc la Tamara, clătină el din cap. Mă refer la 
Rug. 

— Rug este o fată minunată. 

Abe se rezemă de balustradă şi-şi privi paharul. 


— Bob... aş vrea să-ţi spun ceva. Poate că n-o să-ţi placă... 

— Ce anume? L-am privit atent. 

— Anul trecut, imediat după ce-a murit Pat. Tamara m-a 
invitat de câteva ori la petreceri, evenimente... chestii de-astea. 
Firesc, am cunoscut-o şi pe Rug. Ne-am înţeles bine. Eu încă nu- 
mi revenisem, şi Rug era fără tată... 

— Ce s-a întâmplat? am sorbit nervos din pahar. 

— Ne vedeam frecvent. Ştia că merg des pe Faţa-luminată şi 
m-a rugat s-o iau şi pe ea. Să-ţi spun drept n-aveam nimic 
împotrivă, însă maică-sa s-a opus. După o săptămână sau două. 
Rug mi-a cerut să-i aduc nişte flori-de-ger de pe Faţa-luminată. 
Mi-a zis că dorea să afle mai multe despre felul cum a murit 
sora ei. Bineînţeles, am refuzat-o. Mi se părea o idee nebună, şi 
i-am spus-o. După aceea, n-a vrut să mă mai vadă. Recunosc, 
mi-a părut rău. Cred că vedeam în ea fiica pe care n-am avut-o 
niciodată. 

Am surâs uşurat. 

— Ştiu că vrea ger. Mi l-a cerut şi mie. Am refuzat-o - totuşi se 
pare că fără urmări. Continuăm să ne întâlnim. 

— Atunci mă bucur pentru tine, zâmbi Abe. E clar că Ruga 
găsit pe cineva important pentru ea, care să nu reprezinte 
bătrânul arhetip al tatălui. Făcu o pauză. Tamara ce spune 
despre voi doi...? 

— La început, m-a avertizat că am pătruns ilegal pe insula ei 
şi m-a oprit s-o văd pe fată. Pentru ca ieri să-mi spună că o pot 
plimba pe Rug cu deltaplanul. 

— O schimbare destul de radicală... 

— De fapt, am fost de acord să-i fac un serviciu. De aceea am 
şi venit aici. Am nevoie de sfaturile tale. 

— Cum te-aş putea ajuta? 

— ii minte evenimentul de pe insula ei? Te-a întrebat dacă ai 
fi de acord să-i prinzi un leu-de-nisip. Continuă să dorească unul. 
Mi-a spus că dacă-i aduc un leu, o pot lua pe Rug cu deltaplanul. 

— Şi-ai fost de acord? 

— Vreau să merg chiar azi pe Faţa-luminată. 

— Chiar aşa? chicoti Abe. 

— Bineînţeles, am nevoie şi de sfaturile tale. 

— Tamara ţi-a zis de ce-şi doreşte un leu? ` 

— Presupun ca să-l transforme în animal de casă. In rest, are 
absolut totul. Un leu-de-nisip ar produce senzație în cercurile ei 


sociale. Făcu o pauză şi mă privi: Bob, de ce n-ai refuzat-o?... 
continuând să te întâlneşti cu Rug pe ascuns? 

Am făcut un gest vag. 

— Nu ştiu. Poate că subconştient m-am temut că Rug nu va 
mai dori să mă vadă, dacă maică-sa strânge şurubul. Are o 
influenţă ciudată asupra fetei. Oricum am venit să te întreb cum 
anume ar trebui să procedez ca să prind leul. 

Abe îşi goli paharul, merse la automat şi umplu încă unul. 
Părea cufundat în gânduri. Se rezemă de balustrada verandei. 

— Există două modalităţi, începu el. Una este destul de 
sigură, cealaltă mai puţin. 

— Care-i cea sigură? 

— Simplu. Duci o cuşcă pe Faţa-luminată, la vreo sută de 
kilometrii interior, o umplii cu carne şi-o laşi acolo. Te întorci 
după câteva zile şi în nouă cazuri din zece, ai prins un leu. 

— l-am zis că-i aduc unul azi. 

— Atunci trebuie să foloseşti cealaltă metodă, lei o armă laser 
şi o cuşcă specială, mergi acolo unde sunt leii şi împuşti unul. 
Cu puţin noroc, va fi ameţit suficient timp ca să ai vreme să 
poziţionezi cuşca deasupra lui şi să-l capturezi. Dar e riscant. 

— Nu ştiu dacă mă dau în vânt după metoda asta... 

— Dezavantajul ei este că ar trebui să existe două persoane 
înarmate. Şi preferabil, una trebuie să aibă ceva experienţă. 

— N-aş vrea să vii cu mine, Abe. Eu m-am băgat singur în 
chestia asta. 

— Nu te-aş putea lăsa singur acolo, pentru Dumnezeu! 
Oricum pe Faţa-luminată se întâmplă ceva şi vreau să arunc o 
privire, dacă tot sunt acolo. 

— Da? Instinctiv, am privit peste ocean spre linia orizontului. 
Se zărea doar un zid de foc, permanent, tremurător. 

— Uită-te în stânga centrului, imediat sub auroră. 

M-am uitat, şi după cinci secunde am fost răsplătit de 
imaginea unui fulger, semănând perfect cu o rază laser, care 
descria o linie paralelă cu orizontul. 

— Ţine, poţi vedea mai bine aşa... 

Îmi întinse binoclul şi după o scurtă aşteptare, am văzut altă 
străfulgerare luminoasă, dispărând după curbura îndepărtată a 
emisferei. Spectacolul era extrem de familiar. 

— Aşa se întâmplă de o oră, explică Abe. Sunt transmisii 
Telemass, care vin din sud şi se descarcă în vecinătatea vechii 


clădiri pentru Cercetări Solare. 

— Ai idee ce se-ntâmplă? 

Clătină din cap. 

— Habar n-am. O să luăm camionul meu, capturăm un leu şi 
la întoarcere aruncăm o privire. De acord? 

x 

Am îmbrăcat costumele protectoare, ne-am înarmat cu puşti- 
laser şi am încărcat cuşca în spatele camionetei cu pernă de 
aer. Abe acceleră, şi în următoarea oră am străbătut fără 
probleme oceanul liniştit. Drept înainte, ţărmul vertical, gălbui, 
al Feţei-luminate tremura şi vibra precum coarda unui 
instrument muzical. La orizont, linia de foc dansând, deasupra 
căruia se afla discul sclipitor al lui Beta Hydri. Ce ardea pete 
purpurii pe retine. 

Abe ţinea strâns volanul şi pălăvrăgea într-una oarecum 
nervos; volubilitatea aceasta nu-i era deloc caracteristică, şi 
puteam doar să bănuiesc că era emoţionat la gândul de a 
captura un leu-de-nisip. 

— În ultimele două zile, comenta el. Activitatea solară a fost 
extrem de susţinută şi de-aici şi aurora. Când se întâmplă aşa, 
temperatura creşte cu 10-20 de grade peste medie. 

Continuă, spunându-mi că vehiculul nu era izolat - aşa cum 
fusese avioneta - şi nici parbrizul polarizat; trebuia să ne bizuim 
exclusiv pe costume. 

— Nu vom intra la fel de adânc ca ultima dată, cel mai 
aproape sălaş de lei pe care-l cunosc este la graniţa dintre 
zonele albastru şi portocaliu, pe de altă parte. Insă, vom întârzia 
mai mult acolo, depinzând cât de repede putem pune mâna pe 
un leu. 

Privi înainte cu chipul scăldat în sudoare. 

Ţărmul lipsit de viaţă al zonei de foc se apropie, şi camionul 
sui pe nisip fără nicio hurducătură. Mi-am pus mănuşile şi am 
ridicat gluga; termometrul de bord indica temperatura interioară 
de 49*C. Ne-am abătut de la ruta urmată cu câteva zile în urmă, 
îndreptându-ne spre nord, unde exista o regiune de râpe şi 
canioane. 

Din acest loc, spectacolul de lumină ţesută între Insula 
Principală din sud şi Clădirea Cercetării Solare era impresionant. 
Deşi clădirea se afla cu mult în stânga noastră, în afara razei 
vizuale, uriaşele fulgere aurii păreau scurte raze de foc, 


incendiind zona din jurul staţiei în explozii orbitoare. 

Activitatea Telemass îmi reaminti de vizita pe Principală. 

l-am spus lui Abe că mă întâlnisem cu Doug Foulds. 

— Şi? mă privi el. 

— Crede că ştie cui aparţine uniforma. 

Abe izbucni în râs. 

— Deci acum e gata să admită faptul că am văzut un trup? 

— Să spunem doar că nu-i încuiat la minte. Uniforma aparţine 
unei femei care lucra în staţie, şi care recent a dispărut în 
decursul unei croaziere. 

— Cum o chema? 

— Hannah Rodriguez; era adjuncta lui Steiner. 

— Rodriguez? 

— O cunoşti? 

— Ne-am întâlnit anul trecut. Petrecea mult timp pe insula 
Tamarei. 

Am încuviinţat din cap. 

— Mi-a spus Doug. De altfel m-a rugat s-o întreb pe Rug 
despre Rodriguez şi Tamara. 

— Doar nu crede că... 

— Asta l-am întrebat şi eu. Nu cred că deocamdată arc vreo 
pistă. 

— Pe Steiner l-a întrebat despre ea? 

— Nu sunt sigur. Probabil. 

— Cred că ar fi aflat multe de la el, bineînţeles dacă era 
dispus să-i spună. Steiner şi Rodriguez aveau opinii diferite 
asupra modului cum trebuie condusă staţia. Rodriguez petrecea 
destulă vreme pe insula Tamarei şi am auzit-o de mai multe ori 
plângându-se în legătură cu el. 

Am tăcut amândoi cufundaţi în propriile gânduri. 

Goneam cu o sută de kilometri pe oră spre zona portocalie, 
lăsând în urmă un nor de nisip. În cabină, temperatura creştea 
mereu, ajunsese la 70°C; am băut un litru de apă din canistră şi 
mi-am coborât vizorul, însă n-am reuşit decât să atenuez 
strălucirea; căldura era îngrozitoare. 

Am trecut pe lângă insulițe de vegetaţie scundă - cactuşi, 
palmari cu flori roz, luminoase. La vederea lor am simţit un val 
familiar de încântare, urmat imediat de conştiinţa că zilele 
dependenţei mele de drog rămăseseră, din fericire, în urmă. 
Apoi mi-am dat seama că senzațiile de rău şi greață din timpul 


dimineţii dispăruseră. Eram încins, transpirat şi iritat, însă nu mă 
mai simţeam bolnav. M-am gândit iarăşi la evenimentele din 
decursul dimineţii şi am simţit uşurare şi mândrie pentru că 
avusesem tăria să refuz gerul din cochilie. In următoarea oră, 
sfătuindu-mă să-mi abat ghidurile de la căldura înăbugşitoare, m- 
am concentrat asupra lui Rug şi a locurilor unde puteam merge 
cu deltaplanul. 

Când am părăsit zona albastră, terenul începu să se schimbe. 
O fisură brăzdă nisipul deşertului lângă noi, deschizându-se 
după aceea într-o vale de rift, lungă de douăzeci de kilometri, 
lată de cinci şi adâncă de unul. Pe fundul ei îngust, ascuns de 
lumina directă a soarelui, am distins firul şerpuit al unui pârâiaş, 
mărginit pe alocuri de pete de verdeață tropicală. 

— Un izvor subteran, comentă Abe Observându-mi interesul. 
lrigă valea şi asigură adevărate oaze. Pentru animale. Nu 
suntem departe de zona de împerechere a leilor Se adună aici, o 
dată pe an, se împerechează şi nasc pui, apoi avansează spre 
interior, hrănindu-se cu stârvuri. Ar trebui să mai fie câţiva 
întârziaţi pe aici. 

Am ajuns la un al doilea canion, mai mare şi paralel cu primul. 
Abe a oprit, şi am examinat împrejurimile. De aici şi până la 
coastă, ţinutul era sfârtecat de o mulţime de fisuri din care se 
înălţau aburi. Inaintea noastră, deşertul se oprea într-un canion 
lat. Un curcubeu atârna la jumătatea pantei opuse, în ceața fină 
creată de arcul perfect al unei cascade. Fundul văii era o junglă 
deasă, pe jumătate ascunsă de nori. Niciodată nu-mi 
închipuisem că pe Faţa-luminată putea exista un asemenea loc. 

— Doamne Dumnezeule, e superb... 

— Riftul Cunningham, zâmbi Abe. 

— Tu l-ai descoperit? am întrebat surprins. 

— Nu, râse el, - descoperirea a făcut-o prima echipă de 
explorare, şi i-au dat un număr. 

— Şi-atunci cum...? 

— Este numit după soţia mea. Pat, Şi-a pierdut viaţa anul 
trecut, aici. 

L-am privit. Îşi cobori iute vizorul. 

— Pierdem timpul, Bob. Hai la treabă! 

Luă un laser din rastel, deschise portiera şi sări afară. Merse 
până la marginea canionului şi examină terenul de dedesubt. 
Am venit lângă el. 


Îmi indică o stâncă la cinci metri în josul pantei. Am alunecat 
într-acolo, ţinându-ne unul de celălalt pentru echilibru şi 
stârnind o mică avalanşă de nisip şi pietricele, scrâşnetele 
răsunând puternic în liniştea din jur. 

Am ajuns la adăpostul stâncii şi Abe şi-a instalat arma pe 
trepied, aidoma ultimului apărător al unei străvechi caravane de 
nomazi. Eu gâfâiam de oboseală; poate că acum ne aflam cu 
cincizeci de kilometri mai aproape de coastă decât în ultima 
noastră incursiune, însă intensitatea exploziilor solare, în 
creştere în ultima vreme anula, practic diferenţa. 

— Pe durata perioadei de împerechere, leii se menţin pe 
fundul văii, explică Abe. Imediat cum văd unul corespunzător, 
vreau să te întorci la camionetă şi s-o treci peste margine. Eu 
ameţesc leul, suim la bord şi ne ducem direct la el, până nu se 
trezeşte. 

Am încuviinţat din cap, privind în josul pantei spre jungla 
îndepărtată. Se zărea câte un pterozaur, zburând printre 
vârfurile copacilor, însă nici urmă de leu. 

Lângă mine, Abe înjura ori de câte ori vreo mişcare de pe 
fundul văii se dovedea a fi o alarmă falsă. Nu-l mai văzusem 
niciodată atât de încordat; era foarte îndepărtat de obişnuita sa 
manieră reţinută, şi m-a surprins că dorinţa de a captura un leu 
era caracteristică lui Abe pe care-l ştiam, conservatorul care-şi 
transformase insula într-un sanctuar pentru speciile amenințate 
ale planetei. 

Am întrerupt tăcerea. 

— Abe, îţi sunt recunoscător. 

Mă privi scurt. Sub vizor, am desluşit un surâs. 

— Pentru puţin. 

— Nu te deranjează...? 

Scutură din cap. 

— M-am gândit la asta din seara când Tamara mi-a făcut 
aceeaşi ofertă. Atunci n-am vrut s-o fac, pentru ea, totuşi... 
Trebuie să recunosc că am regretat că am refuzat-o. In ultimele 
două zile, ideea respectivă nu m-a părăsit deloc - chiar am 
visat-o. 

Reveni cu privirea asupra văii. 

— Mă gândisem că s-ar putea să ai obiecţii faţă de ce doreşte 
ca să facă cu leul, am înălţat din umeri. _ 

— Cred că o parte din mine se opune. Bob. Insă o alta, cea 


infantilă, salută ocazia. 

L-am privit atent. 

— Trebuie să alung fantomele, să mă răzbun. Ştiu că-i o 
prostie, că nu trebuie să mă cobor la aşa ceva... 

— Să te răzbuni? l-am îngânat. 

— Să mă răzbun, Bob, pentru ceea ce s-a întâmplat aici acum 
un an. N-ai ştiut? Pat a fost atacată şi ucisă de un leu-de-nisip. 

În ciuda căldurii, am început să tremur. 

— Cristoase, Abe! Dacă aş fi ştiut... iartă-mă. N-ar fi trebuit 
să-ţi cer aşa ceva. 

El râse scurt. 

Bob, ţi-am spus... Am nevoie de aşa ceva. Poate că va ieşi 
ceva bun de aici. 

Se opri. Trupul i se încordă, şi privi în josul văii spre o siluetă 
care ieşise dintre tufişuri şi avansa încet; arând nisipul cu 
coarnele botului. La vederea animalului, am fost copleşit de 
forţa şi ameninţarea pe care le degaja. 

— Adu camionul! şuieră Abe. 

Am alergat înapoi. În susul pantei, alunecând de câteva ori. 
Cu câteva secunde înainte de a ajunge, am auzit şuierul scurt al 
razei laser, urmat de un pocnet sec, când fulgerul lovi leul. Am 
plonjat în cabină şi am trecut camioneta peste marginea râpei 
lovind volanul cu pieptul când am început să cobor povârnişul, 
cu turbinele vuind. Abe suise pe stâncă şi când am trecut pe 
lângă el, sări pe platformă şi pregăti vinciul. 

La două sute de metri sub noi, leul zăcea pe o parte, zvâcnind 
din labele butucănoase. Botul era căscat, lăsând să se întrevadă 
o aglomerare impresionantă de coli de forma unor seceri, iar 
fruntea groasă era pârlită de impactul laserului. 

Am încetinit şi am tras lângă el fără să opresc turbinele, 
pentru a ne putea retrage rapid dacă animalul îşi revenea. Pe 
platformă, Abe se străduia din răsputeri să fixeze cuşca de 
braţul macaralei. Pe când aşteptam, întrebându-mă cât de 
repede îşi va reveni leul şi va contraataca, umbra zăbrelită a 
cuştii trecu peste cabină şi se opri deasupra animalului. Abe o 
cobori - dacă mai rămăsese o palmă liberă pe lângă leu - apoi 
activă barele din podea. Acestea mişcară leul, deplasându-l 
puţin, şi se fixară în peretele opus. Zoologul comandă ridicarea 
cuştii, şi vinciul gemu, iar camioneta se balansă pe perna ei de 
aer, când cuşca purtând o tonă de carne şi platoşă osoasă se 


înălţă, apoi trecu, îngrozitor de încet, peste cabină spre 
platformă. Cobori acolo, şi camioneta se zgâlţăi. 

Eram gata să întorc şi să pornesc în sus, când un al doilea leu 
apăru brusc dintr-un hăţiş de liane. Se opri atât cât să permită 
minusculului creier să evalueze situaţia, apoi apreciind că 
duşmanul era camioneta, se năpusti. 

— Abe! am răcnit. A fost primul şi ultimul lucru pe care l-am 
putut face înainte ca leul să lovească cu fruntea în bara din faţă. 
Şocul năprasnic trimise camioneta într-un derapaj necontrolat. 
M-am luptat cu comenzile, turbinele ţiuind în efortul de-a 
menţine echilibrul şi înălţimea cu o încărcătură atât de grea. 

Am izbutit să stabilizez. Năucit leul se sculă de jos şi, abia 
când am văzut că fixa o altă ţintă, l-am zărit pe Abe. Impactul îl 
azvârlise de pe platformă; era în patru labe, la jumătatea 
distanţei dintre mine şi animal. Ignorând camioneta leul se 
năpusti către prada mai accesibilă. 

Am accelerat, am scos capul prin geamul deschis și am urlat! 

— Abe! 

Avu prezenţa de spirit să se lipească de sol, când camioneta 
trecu peste el şi izbi în leu. De data aceasta se auzi un trosnet 
de os, bara din faţă sări, iar capota se îndoi. M-am răsucit cu 
volan cu tot, şi vehiculul viră, descoperindu-l pe Abe întins pe 
burtă, la câţiva metri de animalul ameţit, care începuse să-și 
mişte labele. Am accelerat din nou, şi-am deschis portiera. 
Zoologul s-a ridicat împleticindu-se şi a sărit în cabină, exact 
înainte ca leul să atace şi să lovească portiera în urma lui. Am 
deschis droselul şi am pornit în susul pantei. lar Abe se înmuie 
în scaun şi începu să râdă şocat şi uşurat în acelaşi timp. 

După ce am ieşit din canion, am oprit turbinele. Camioneta 
cobori pe sol; răcindu-se, motorul ticăia. Leul din cuşcă nu-şi 
revenise încă. 

— Cristoase. Abe... 

Mă privi şi râse iarăşi. 

— N-am nimic Bob. Îţi sunt dator. Nu mi-ai spus niciodată că 
ai fost campion la cursele de demolat maşini. 

Am surâs. 

— N-am fost, i-am răspuns. Am zdrobit numai navete. 

Bău îndelung din canistră şi mi-o întinse. Am schimbat 
locurile, şi Abe alese o rută paralelă cu oceanul. 

— i-am zis vreodată ce s-a întâmplat acolo, anul trecut? mă 


întrebă după un timp. Continuă înainte să-i pot răspunde: 
Urmărisem leii - vreo doi ani până am descoperit canionul, şi 
când am înţeles că era terenul lor de împerechere, ne-am decis 
să-i filmăm. Am fi putut instala camere cu telecomenzi pe fundul 
văii. Dar eu am vrut o chestie şi mai bună. Îți poţi imagina ce 
anume? 

— Aţi coborât acolo ca să-i filmaţi? 

— Hotărâsem să coborâm în vale, să ameţim unul şi să-i 
montăm o cameră. Făcusem aşa ceva cu animale mai mici. Insă 
niciodată cu unele mari şi periculoase ca leii-de-nisip. Ştiam însă 
că o rază bine ţintită îi putea năuci îndeajuns ca să le prindem o 
minicameră de ţeastă. Trebuia să fie o chestie rapidă, de 
rutină... 

În cuşca dinapoia noastră, leul urlă. Am privit în retrovizor, şi 
vederea animalului furios, la numai un metru de noi, mă 
indispuse. Pe când mă uitam, se ridică şi se izbi de gratii. 
Camioneta lunecă în lateral, şi Abe se luptă s-o aducă pe 
traiectorie. 

— Aşa încât, urmă el, am coborât în vale cu camioneta - era 
chiar asta - şi două lasere, ne-am oprit şi-am aşteptat. Nu după 
multă vreme, a apărut un leu, adulmecând pe lângă noi. L-am 
aşteptat până s-a întors să plece, am tras şi l-am lovit în cap, S- 
a prăbuşit imediat şi n-a mai mişcat. 

Se opri şi strânse puternic volanul. 

— Am coborât şi ne-am apropiat de el. Pat avea camera. A 
venit în dreptul capului şi a poziţionat-o la baza coarnelor 
frontale. Eu am legat curelele. Am lucrat rapid. Apreciasem că 
aveam la dispoziţie patruzeci şi cinci de secunde... maxim 
şaizeci. Apreciasem greşit. Leul şi-a revenit şi s-a ridicat. Am 
alergat, însă era între Pat şi camionetă. Pat a încercat să-l 
ocolească... dar i-a tăiat calea. Prostia a fost că-mi lăsasem 
laserul în cabină. A trebuit să fug după el în timp ce leul... în 
timp ce-o ataca pe Pat. Am golit vreo duzină de încărcături în el, 
probabil că l-am ameţit pentru multe zile. Apoi am luat-o pe Pat 
şi am dus-o în camionetă. Cristoase, era rău de tot... totuşi mi- 
am spus că dacă ajung destul de repede pe Principală... 
minunile medicinei moderne, şi alte chestii de-astea... Răşchiră 
degetele pe volan, apoi le strânse din nou şi scutură din cap: 
Degeaba... Am ajuns după două ore şi chirurgii s-au apucat 
imediat, dar degeaba. Nu mai puteau face nimic. Râse brusc, 


amar. Din ziua aia, m-am ferit de lei. M-am învinuit că nu-mi 
luasem laserul cu mine. Poate dacă l-aş fi luat... Mă privi şi 
surâse: Ne putem juca de-a „dacă” oricât de mult, Bob, doar nu 
schimbă nimic. 

Se cufundă apoi în tăcere şi următoarele treizeci de minute 
niciunul dintre noi n-a scos niciun cuvânt. Numai leul răgea, 
protestând şi izbindu-se de pereţii laterali ai cuştii. 

Staţiunea de Cercetări Solare se ivi din pâcla arşiţei la orizont, 
un Zigurat de blocuri orbitor de albe, cu ferestre negre, 
înclinate. Alături distingeam parcă o altă clădire, mai mică - deşi 
nu-mi aminteam să o fi văzut acolo. Operațiunile Telemass 
încetaseră. 

Abe intră pe poartă, pătrunzând în curte. Opri camioneta în 
faţa clădirii, deschise portiera şi sări jos. Rămase locului. Privea 
gânditor şi preocupat de la staţie la camionetă şi înapoi. 

— Abe? l-am întrebat. 

Se uită spre mine. 

— Stai locului, îmi zise... Culcat! 

M-am mişcat rapid, lunecând sub bord. Abe trânti portiera. 

— Hei! răcni cineva. Strigătul reverberă din clădire, 
acompaniat de zgomotul de paşi. 

Din poziţia mea, nu puteam zări decât creştetul lui Abe. După 
câteva clipe, lângă el apăru o şapcă Telemass azurie şi ţeava 
unei puşti-laser. 

— Ce dracu...? rosti paznicul Telemass. 

— Treceam pe-aici şi am văzut luminile. Sunt Abe 
Cunningham, zoolog. 

— Mă tem că va trebui să veniţi cu mine, domnule 
Cunningham. 

Plecară şi zgomotele paşilor se stinseră. 

Eram sfâşiat între dorinţa de a rămâne locului şi de a sări jos, 
ca să-i urmăresc. Totuşi avertismentul lui Abe şi paznicul 
înarmat convinseră laşul din mine. Am rămas pe loc, ghemuit 
inconfortabil. 

Abia după mai multă vreme am început să-mi analizez 
ridicolul reacţiilor. Nu aveam niciun motiv să presupun că Abe 
se afla în pericol. La urma urmei, paznicii Telemass cu lasere 
reprezentau o prezenţă obişnuită pe Principală. 

Am decis să aflu ce se întâmpla cu Abe. M-am ridicat, am 
deschis portiera şi am sărit jos. În aceeaşi clipă, terenul din junii 


staţiei a fost scăldat într-o explozie de lumină aurie, cu durata 
unei străfulgerări. 

Prudent, m-am îndepărtat de camionetă, am ocolit staţia şi 
am zărit ceea ce, puţin mai devreme, crezusem că era o altă 
clădire. Acum vedeam că nu era vorba de aşa ceva. In curtea 
Staţiunii de Cercetări se afla o duzină de containere industriale 
lungi - un monolit, conturându-se pe orizontul strălucitor. 

Nici urmă de Abe, de paznic, sau de orice altă persoană. 

Înapoia clădirii, Organizaţia Telemass montase o mică 
platformă hexagonală din metal, având lăţimea de vreo 
cincizeci de metri. Lângă ea se găsea un turn de control, identic 
cu cel de pe Principală, dar mai mic. Peste aparatura Telemass 
domnea un aer de nemişcare şi pustietate similar cu atmosfera 
din restul staţiei. 

Am revenit lângă containere. Pe suprafaţa corodată a primului 
scria: B26a/Hidroponice/ Meridian/ Beta Hydri VI. Pe următorul 
am citit: B26b/ Secerătoare/Meridian/ Beta Hydri VI. 

M-am întrebat de ce asemenea obiecte fuseseră trimise pe 
Meridian, şi de ce Organizaţia Telemass considerase necesar să 
le depoziteze aici, în ţara nimănui. După aceea mi-am amintit 
fulgerul de lumină aurie, şi am înţeles că Abe fusese teleportat 
înapoi, pe Insula Principală... 

M-am întors la camionetă, am ieşit din curte şi am pornit spre 
ocean, simţindu-mă nu atât tulburat cât mai degrabă derutat. 
Mişcările furioase ale leului din cuşcă m-au silit să mă 
concentrez doar asupra condusului. După o oră, am ajuns la 
oceanul binevenit, şi după alte treizeci de minute opream pe 
cheiul insulei mele. 

Imediat, am făcut legătura cu Staţia Telemass. Am cerut să 
vorbesc cu directorul Wolfe Steiner - însă mi s-a spus că era 
ocupat şi nu putea vorbi cu nimeni. 

M-am calmat, gândindu-mă că-mi făceam probleme inutile; 
probabil că Abe fusese reţinut deoarece pătrunsese în mod 
ilegal într-o zonă aparţinând Organizaţiei Telemass. Mi-am spus 
că nu aveam motive de îngrijorare. Am hotărât să nu-l mai sun 
pe Doug Foulds pentru a-i cere sfatul. Fără îndoială, Abe avea să 
mă caute cu prima ocazie. 

Mi-am amintit de leul-de-nisip. Am făcut un duş, mi-am 
schimbat hainele şi am plecat spre insula Trevellion. 

x 


Am ambalat motorul camionetei şi, ieşind din port, am pornit 
de-a lungul unui drum îngust care ocolea golful şi suia lin spre 
domul din vârf. Leul nu mai răgea şi se mulțumea să roadă 
barele cuştii. 

Ajuns pe pajiştea unde se ţinuse petrecerea, am oprit 
camioneta şi am coborât. Undeva în lateral, o echipă de 
muncitori lucra într-o zonă împrejmuită cu zăbrele: viitoarea 
locuinţă a leului-de-nisip. O baterie de reflectoare era orientată 
spre interior, pentru a asigura animalului lumina şi căldura 
Feţei-luminate. 

Tamara Trevellion, cu solzii sclipind vineţiu în razele soarelui 
supraveghea operaţiunile. Trecea de la un om la altul, dând 
sfaturi şi instrucţiuni cu obişnuitul ei aer de superioritate. M-am 
uitat după Rug. 

Tamara se întoarse, mă zări şi porni peste gazon, cu 
aripioarele fremătând în curentul stârnit de mersul ei. Chipul de 
peşte, nemişcat era la fel de inexpresiv. 

— Benedict, rosti ea. Să înţeleg că animalul nu ţi-a provocat 
necazuri? 

Muncitorii introduseseră o sanie - gravi sub cuşcă şi 
începuseră s-o transporte spre împrejmuire. Am rămas unul 
lângă celălalt, privind operaţiunile. 

Înainte de a porni spre Faţa-luminată, Abe îmi dăduse o 
dischetă cu informaţii strânse de el asupra leilor-de-nisip. 

— M-a însoţit Abe Cunningham. Vă trimite asta. l-am arătat 
discheta. Câteva detalii despre cum să creşteţi leul. 

— Am făcut deja cercetările necesare. Oricum mulţumeşte-i 
lui Cunningham. 

Am încuviinţat, derutat, cu discheta întinsă ca o mână gata să 
fie scuturată. Am pus-o la loc în buzunar. 

— Rug este aici? am întrebat. 

— Deocamdată studiază, dar va termina în curând. 

— Aş dori să discut cu ea despre ziua de mâine. Desigur... m- 
am uitat spre femeia - peşte, dacă mă poate însoţi. 

Tamara îmi azvârli ceea ce bănuiam că era o privire rece - 
deşi toate privirile ei, cu ochi care clipeau rareori, puteau fi 
descrise ca fiind reci şi pătrunzătoare. 

— Sunt o femeie de cuvânt, Benedict. Bineînţeles că te poate 
însoţi. 

Am tăcut amândoi şi i-am privit pe lucrători coborând cuşca în 


îngrăditură. Deschiseră uşa şi leul-de-nisip ţâşni afară, goni prin 
interior şi atacă gratiile când îşi dădu seama că libertatea lui era 
iluzorie. Acestea tremurară sub asalt. Animalul degaja o 
duhoare acră, de putrefacție şi, deşi era întemnițat, ferocitatea 
lui primitivă mă înspăimântă. 

Tamara se răsuci spre mine. 

— Doreşti ceva de băut, Benedict? 

Fără să-mi aştepte răspunsul, porni către dom. Am urmat-o 
bucuros să plec de lângă leu. Mi-l imaginam evadând din cuşcă 
şi ucigându-i pe toţi cei de pe insulă. Nu pentru prima dată, m- 
am întrebat dacă ştiinţa medicului avea să fie suficientă pentru 
a potoli şi controla fiara. 

Am intrat în salonul uşor afundat, care ocupa un sfert din 
dom. Cei doi pereţi interiori erau acoperiţi cu opere de artă 
semnate, după cum am constatat examinându-le îndeaproape, 
cu scrisul flamboaiant al Tamarei. Erau montaje de cristale şi 
pietre prețioase, atrăgătoare pentru ochiul meu de 
necunoscător. 

— Opere de început lipsite de mare valoare, vorbi ea din 
celălalt capăt al încăperii. Doreşti un coniac de import? 

Spre mulţumirea femeii i-am spus că prefer un suc de fructe. 
Mi-a întins un pahar dar, în loc să rămân lângă ea şi să întreţin o 
conversaţie, m-am plimbat prin încăpere, privind şi celelalte 
lucrări. 

Erau expuse pe piedestaluri: sculpturi în fiecare material 
imaginabil, de la cristal la lemn şi de la aur la diamant. Mi-a 
atras atenţia faptul că, spre deosebire de creaţiile lui 
Maximillian Trevellion, cele semnate de Tamara nu erau la fel de 
realizate. Mi-am amintit că ea fusese recunoscută drept artistă 
originală, cu evenimentele pe viu, de-abia după moartea soţului 
ei. 

Acum stătea în mijlocul salonului, lângă o sculptură 
triunghiulară din cristal. Sorbea delicat dintr-o cupă 
monstruoasă de sticlă. 

— În anii de ucenicie, am exersat în toate materialele, 
Benedict. Am considerat permanenţa acelor lucrări atrăgătoare 
- deşi, în acelaşi timp, eram nemulțumită. In ce constă avantajul 
păstrării unei opere de artă inferioare? 

Am evitat un răspuns direct. 

— Nu ştiu... mic mi se par foarte bune. 


— Ai dreptate, Benedict, rosti tăios Tamara. Nu ştii! Lucrările 
acestea sunt grosolane şi vulgare. Le păstrez pentru ca să-mi 
aducă aminte de eşecul meu - pentru ca să mă îndemne să 
produc lucrări măreţe. Când se va atinge evenimentul absolut, 
voi fi extrem de încântată să distrug cu mână mea fiecare din 
aceste... aceste obiecte. 

— Se pare că obţineţi aprecieri pentru evenimente, am 
comentat. 

Sorbi agale din coniac. 

— Am fost dintotdeauna o poetă, iar creaţiile mele cele mai 
recente sunt cele mai bune. Combinând cuvinte evocatoare şi 
imagini de excepţie se pot obţine lucruri mult mai interesante 
decât operele acestea statice. Până acum însă nu m-am gândit 
să înregistrez şi să-mi păstrez evenimentele pentru posteritate - 
sau, de fapt, m-am gândit, dar dificultăţile tehnice ale unei 
asemenea întreprinderi m-au oprit s-o fac. 

In ultimul timp m-am ocupat în mod aparte de soluţionarea 
lor, şi următorul meu eveniment va fi înregistrat şi difuzat. Va 
avea loc peste trei zile. Eşti invitat. 

Oarecum surprins, i-am mulţumit. Mă mira brusca amabilitate, 
la scurt timp după ce-mi interzisese să mai pun piciorul pe 
insulă şi s-o văd pe Rug. 

— Abia aştept, am rostit. 

Înclină capul. 

— Va fi un spectacol deosebit. 

Se pare că ajunsesem într-un punct mort. Mă adusese aici ca 
să mă invite la următorul ei eveniment, iar eu acceptasem 
politicos. Acum mă simţeam stânjenit. Fără îndoială, orice alte 
observaţii ale mele referitoare la opera ei urmau să fie primite 
cu indiferenţă, şi nu era o femeie care să-şi treacă vremea 
flecărind. Mi-am băut grăbit sucul, întrebându-mă dacă puteam 
îndrăzni să-i cer s-o văd pe Rug. 

În cele din urmă, n-a mai fost nevoie. 

Imbrăcată în salopetă de lame argintiu şi surâzătoare, fata 
apăru de sub arcada ce ducea spre restul domului. 

— Domnule Benedict! Ce faci... 

In secunda dinainte de a o vedea pe maică-sa, era fata cea 
plină de viaţă pe care o cunoşteam; apoi, când Tamara păşi 
dinapoia cristalului ce o mascase. Rug amuţi şi o privi cu ochi 
mari, de parcă etalarea unei normale exuberanţe tinereşti era 


suficientă pentru a atrage pedepse. 

— Oh, iartă-mă. Nu te-am văzut... 

— Rug, nu tolerez întreruperile. Ai putut crede fie şi numai o 
secundă, că aş lăsa un musafir singur? Benedict şi cu mine 
discutam despre lucrările mele. Îţi sugerez să ieşi, până termină. 

Îi porunci cu un ton care nu admitea nicio împotrivire. Fără să 
mai privească spre mine. Rug traversă grăbită salonul şi ieşi. 
Am privit-o străbătând pajiştea de afară şi urcând colina de 
lângă dom, cu mâinile în buzunare şi capul plecat. 

— Dă-mi voie să mă scuz pentru comportarea fiicei mele, 
Benedict. 

— Comportarea lui Rug? Am clătinat din cap. Dar n-a făcut 
nimic rău... 

Se păru că un surâs flutură pe buzele ei înguste. 

— Rug este un copil voluntar. Văd în ea multe trăsături de-ale 
mele la aceeaşi vârstă... aspecte ce nu mă încântă în mod 
deosebit. 

Mă înfuriasem. 

— Cum vă aşteptaţi să crească, să-şi dezvolte propriul 
caracter, dacă o ţineţi întemniţată aici şi o trataţi în felul acesta? 
V-aţi gândit vreodată că ar putea creşte în ochii dumneavoastră 
dacă i-aţi acorda puţină libertate? 

— Cred că ţi-am explicat situaţia, replică Tamara. 

Aş fi putut încheia acolo, să ies şi s-o caut pe Rug. Insă 
aroganţa artistei mă exaspera. 

— Cred că înţeleg de ce o trataţi aşa. 

— Nu înţelegi nimic! 

— Ar trebui să rupeţi legătura cu trecutul, am continuat. Să 
uitaţi tragedia şi rolul lui Rug, şi să învăţaţi s-o acceptaţi. 

— E imposibil, Benedict. 

Am traversat salonul şi am privit afară, prin peretele curb şi 
transparent al domului. Rug stătea pe colină, cu picioarele 
încrucişate sub ea şi cu spatele spre noi. M-am întors către 
Tamara, care se rezemase de un piedestal şi mă examina. 

— Crezusem că un artist de talia şi sensibilitatea 
dumneavoastră îşi poate soluţiona mai bine problemele 
personale. 

Tamara lăsă capul pe spate şi râse: 

E limpede că nu eşti un artist, Benedict. Crezi că deoarece noi 
încercăm să obţinem perfecțiunea vieţile noastre sunt perfecte? 


Mai gândeşte-te! Noi creăm artă din haos, încercăm să dăm 
sens măştilor existenţei noastre. Viaţa mea intimă şi relaţiile 
mele nu mai contează, importantă e opera mea. Arta îmi 
hrăneşte nevroza. Fără ea, n-ar exista nici artă. 

M-am uitat la obiectele de pe socluri şi piedestale. Le-am 
arătat cu mâna. 

— Dar toate astea sunt creaţii ale frumosului, am spus. Nu... 
Fusesem gata să spun „nu ale nebuniei”, dar mă oprisem. 

Femeia făcu un gest larg, dispreţuitor. 

— Sunt vechi şi imperfecte. Importante sunt creaţiile mele 
recente. Se opri şi-mi aruncă o privire calculată: Dar dacă nu mă 
crezi, vino la următorul meu eveniment. 

— O să vin, am încuviinţat. 

Ea îşi termină coniacul. 

— Îţi sugerez să te duci la Rug; te aşteaptă. Însă înainte de a 
pleca, doresc să-ţi pun o întrebare: o iubeşti pe fiica mea, 
Benedict? 

M-am oprit lângă ieşire, m-am întors şi am privit-o. 

— li admir bravura, i-am răspuns, şi rezistenţa. Mulţi n-ar fi 
suportat regimul pe care i-l aplicaţi. Am înălţat din umeri. 
Poate... 

— Da? Ochii ei gelatinoşi mă priveau impasibili. 

— Poate că o compătimesc. Dar asta nu înseamnă că nu simt 
şi o afecțiunea faţă de ea. 

Tamara mă studie cu o privire atât de rece, încât, pentru o 
clipă, mă înfioră, apoi se întoarse şi-şi umplu paharul. 

Am părăsit domul, am traversat pajiştea şi am suit colina, 
spre Rug. Fata privea întinderea oceanului fără să o vadă cu 
adevărat; ţinea mâinile în poală, cu palmele în sus. 

M-am aşezat, obosit, lângă ea. 

— Mă gândeam cum vom plana împreună, zâmbi Rug. Mă 
întrebam cum se vede insula din aer... înălţă sprâncenele, brusc 
alarmată: Pot merge, nu? 

— Eu mi-am îndeplinit promisiunea, i-am răspuns. Vin să te 
iau, cum se luminează. 

— Mă gândisem că... poate Tamara s-a răzgândit. N-aş vrea 
să fac ceva ce nu vrea, mai ales după... despre ce vorbeaţi? mă 
întrebă pe neaşteptate. 

— Despre arta ei. Despre tine. Cred c-am înfuriat-o. l-am spus 
că nu-mi place cum te tratează. 


— Nu-ţi place? repetă ea? 

— Nu puteam să stau şi să tac. 

Fata strânse din umeri. 

Eu nici nu-mi mai dau seama. Îşi privea mâinile în timp ce 
vorbea, şi m-am întrebat dacă spunea adevărul. Bănuiam că 
declaraţia ei de indiferenţă stoică era numai o mască. 

— Cred că ţi-a mâncat zilele după accident, i-am zis. 

— Accident?  Dezorientarea i se citea în ochi precum 
imperfecţiunea dintr-o nestemată. 

— Moartea tatălui tău. Motivul pentru care Tamara... 

Hohoti scurt de disperare, sau poate de neajutorare, înaintea 
ignoranței mele. 

— N-a fost un rai nici când trăia tata. Tamara m-a urât cu 
mult înainte de accident - dar pe atunci cred că nu ştia exact 
motivul. Nu avea o scuză. 

Se cufundă într-o tăcere cu atât mai profundă, cu cât era 
evident că voia să se destăinuie. 

— Într-un fel, murmură, înainte de accident era chiar mai rău. 
Tamara mă ura, şi bineînţeles habar n-aveam de ce. Am 
priceput abia mai târziu. 

Ridică din umeri, într-un gest de derută. 

— Tamara nu avea succes când trăia Max, spuse ea. Câştiga 
binişor, poeziile erau populare, însă rămânea permanent în 
umbra lui. Se străduia, totuşi nimic din ce făcea n-o mulțumea. 
Nu era recunoscută drept o mare artistă, aşa cum dorea. Nimic 
nu-i mai autodistrugător decât insuccesul artistic, Bob. Se ura 
pe sine, deşi personalitatea ei nu-i permitea aşa ceva. O vreme 
şi-a îndreptat sentimentul ăsta împotriva lui Max, 
minimalizându-i succesul. Apoi a apărut Jade, şi după aceea eu - 
de parcă am fi fost programate să existăm pentru simplul motiv 
că Tamarei îi trebuiau şi alții pe care să-i urască. Recunosc 
sincer, primii ani nu mi-i amintesc. Sunt neclari. Ţin minte doar 
că eram foarte nefericită şi nu pricepeam de ce mama mea mă 
trata aşa cum o făcea. Nici tata nu era de cine ştie ce ajutor. Era 
prea ocupat cu lucrările lui. De abia mă băga în seamă. Apoi 
Max a murit, şi brusc Tamara a avut un motiv să mă urască. 
Bănuiesc că a venit ca un soi de uşurare. Aproape c-o puteam 
accepta. Ştii, deşi îl respingea pe Max ea tot îl iubea. Eu trăiam 
în locul lui, şi în felul ăsta avea un motiv clar să mă deteste. 

În mod ironic, Tamara a obţinut primele ei succese adevărate 


de artist după moarte a lui Max. Cu adevărat trist este că, 
deoarece asta s-a întâmplat abia atunci, Tamara dispreţuieşte 
succesul şi se urăşte chiar mai mult pentru că n-a avut parte de 
el când trăia soţul ei. Este dezechilibrată, Bob. Totuşi aş prefera 
să nu se răzbune pe mine. 

Ascultând-o, priveam insula, spre panta următoarei văi. Era 
luminişul pe care-l vizitasem împreună cu Rug. M-am gândit la 
Jade Trevellion şi la moartea ei. 

— Tamara o trata pe Jade la fel ca pe tine? am întrebat. 

Rug încuviinţă. 

— Ne dădeam putere una celeilalte. N-o iubeam pe Tamara, şi 
asta ne apropia şi mai mult. Nu ştiu dacă înţelegeam lucrul ăsta 
pe atunci, sau l-am înţeles doar mai târziu, când am ajuns să 
pricep de ce Tamara ne ura într-atât. 

— Crezi că Jade l-a înţeles? 

— Mie nu mi-a zis niciodată nimic... se încruntă Rug 
concentrată. Însă era de vârsta mea, suficient de mare ca să 
priceapă motivațiile adulţilor. Tăcu, apoi mă privi: Sigur că 
trebuie s-o fi înţeles pe Tamara. În ultimul timp devenise 
tolerantă faţă de ea, adesea îi lua apărarea. Mă înfuria. Nu 
înţelegeam... în ultimul ei an, Jade a început să lucreze 
împreună cu Tamara la mai multe proiecte. Părea ciudat că 
mama îi permitea să participe la creaţiile ei. Ţin minte că pe 
atunci mă simţeam trădată. Lucrau împreună când s-a petrecut 
accidentul... Tăcu, nedorind parcă să continue. 

M-am întins pe iarbă, şi am privit cerul. Înaintarea lentă a 
ecranului aducea un amurg trandafiriu peste insulă. Ne uitam la 
pterozaurii care migrau en masse către Faţa-luminată. 

Am schimbat subiectul. 

— Mâine o să zburăm cu deltaplanul pe Principală, am spus. 
Dacă vrei, putem merge la muzeu, ca să vedem sculptura. După 
aceea după-amiază, avem o programare la un neurospecialist. 

— Bob... 

— Ai fost de acord, i-am reamintit. 

— Ştiu, încuviinţă ea. Atât doar că... Ridică din umeri: Gândul 
s-o înfrunt pe Tamara... 

— Hei! M-am ridicat într-un cot şi am apucat-o de mână. 
Tamara n-are cum afla, e clar? Ra ştie că ne plimbăm cu 
deltaplanul. 

Fata continuă să pară nesigură. 


— Şi dacă medicul mă poate trata? Doctorul Tamarei va afla 
cu siguranţă, şi atunci... 

— Atunci o să ai ocazia perfectă să pleci de aici. 

Aprobă din cap, deşi părea în mod clar tulburată. 

Am privit ecranul acoperind soarele, umbra gonind peste apă 
către insulă. Orizontul Feţei-luminate ardea precum un morman 
de tăciuni pâlpâitori. Rug stătea lângă mine şi, privind-o, am 
întrezărit un licăr argintiu la ceafa ei, sub şuviţele lungi şi 
blonde. Fără un cuvânt, am tras-o spre mine - se încordă puţin 
Interpretându-mi altfel gestul - şi înainte de a putea protesta, i- 
am răvăşit părul, descoperind o consolă; o bandă îngustă, 
încastrată în craniu. 

Se întoarse, atingându-şi ceafa cu mâna. 

— Nu sunt Amplificată, protestă ea. 

— Ce contează? am râs. Uite... l-am luat mâna şi i-am dus-o la 
consola mea occipitală. O sub-corticală, i-am explicat, cu cipuri 
în zece regiuni din creier. Când eram pilot, o foloseam ca să mă 
integrez navei. 

— Asta e pentru că doctorul să-mi poată controla starea, rosti 
Rug atingându-şi propriul implant. El doar interfaţează şi vede 
cum merge. 

— De cât timp eşti bolnavă? am întrebat-o. 

— Nici nu mai ţin minte... De ani de zile... Consola mi s-a 
instalat imediat după ce mi s-a diagnosticat tumoarea. Şovăi: Te 
rog, Bob... 

Noaptea coborâse şi stelele răsăriseră deasupra Feţei- 
întunecate. O vreme am rămas tăcuţi, privind punctele 
strălucind aidoma unor vârfuri de diamant. 

Mi-am amintit de rugămintea lui Doug. 

— Apropo, am rostit, scoțând fotografiile din buzunarul 
interior al jachetei. O cunoşti? 

Luă poza şi se încruntă. 

— Este Hannah Rodriguez. 

— O cunoşti bine? 

— Nu, deloc. E prietenă cu Tamara. 

— Erau apropiate? 

— Habar n-am. Ţuguie buzele: În mod rezonabil, presupun. 
Petrece mult timp pe aici. Deşi n-am mai văzut-o de o vreme. 

— Tamara a mai pomenit-o în ultimul timp? 

— Nu ştiu, Strânse din umeri. De ce te interesează? 


— A dispărut. 

— A dispărut? Părea alarmată. Cum adică... dispărut? 

— Acum Câteva zile, Abe şi cu mine am găsit resturi ale 
uniformei ei pe Faţa-luminată. Doug Foulds consideră că cineva 
ar fi putut s-o... 

Se uita în gol, clătinând din cap. 

— Rug? 

Se încruntă spre mine. 

— Ciudat... Rodriguez şi-a petrecut atâta vreme pe aici încât 
simt că ar trebui să mi-o reamintesc mult mai bine. In realitate, 
nu ţin minte să fi vorbit vreodată cu ea. Deşi ştiu că trebuie să-i 
fi vorbit, cândva. Mă privi în ochi: Asta-i partea cea mai 
neplăcută a bolii mele, Bob. Nu durerea, ci faptul că bucăţi 
întregi din trecutul meu, pur şi simplu... dispar. 

Am privit tăcuţi stelele, ţinându-ne de mână, până când 
Tamara a ieşit din dom și-a strigat-o pe Rug. 

Ea îmi dădu drumul mâinii. 

— Asta-i Tamara. Ne-am sculat în picioare: Ne vedem mâine, 
da? 

Aproape că se prăbuşi în josul colinei. 

Am pornit către camioneta de pe pajişte. 

x 


Eram la jumătatea potecii spre domul meu când am auzit 
băzâitul permanent al vid-ecranului. Am alergat restul drumului, 
aşteptându-mă ca apelul să se întrerupă imediat cum ajungeam 
în salon. Am lovit butonul accept şi m-am prăbuşit epuizat în 
scaun. 

Ecranul mural pâlpâi şi se aprinse. Abe mă privi. Era îmbrăcat 
tot în costumul de protecţie. Părul lui lung şi sur era răvăşit, şi 
nu se bărbierise. 

— Bob... credeam că n-o să mai răspunzi. 

— Unde dracu eşti, Abe? Ce s-a întâmplat? 

— Sunt în hotelul Meridian Star. Stau aici o vreme. Cred că-i 
mai sigur decât să mă întorc pe insulă. 

— Abe, ce se-ntâmplă...? 

Îşi frecă rădăcina nasului, adâncit în gânduri. Mâna îi tremura. 
Ridică ochii. 

— M-au arestat la staţie şi m-au teleportat pe Principală. M-a 
anchetat Steiner. L-am întrebat ce-i cu containerele. Mi-a spus... 

— Ce? 


Abe părea tulburat. 

— M-a scos din birou şi mi-a explicat că bănuia că există 
microfoane. Apoi mi-a spus totul. M-a avertizat că dacă 
consilierul lui află că ştiu... Ridică din umeri. Mi-a sugerat că 
dacă Weller află, el nu-mi mai poate garanta securitatea. 

— Ce ţi-a spus, Abe? 

Se uită la mine, cu o expresie teribilă. 

— Bob... O să vin să te văd, în curând. Atunci o să-ţi zic totul. 

— Mâine o să fiu în Principală. Ne-am putea întâlni. 

Mă privi în ochi. 

— Ar fi mai bine dacă nu te-aş băga şi mai mult. 

— Cristoase, Abe! Vreau să ştiu! Din expresia feţei lui îmi 
dădeam seama că avea nevoie să se destăinuie. 

Continua să mă fixeze, parcă hotărând calea cea mai 
înţeleaptă. 

— Bine. Unde o să fii? 

— La Muzeul de Artă Modernă. Ne întâlnim în hol, pe la unu? 

— Bine. Încercă să zâmbească apoi întrerupse legătura. 

Am rămas privind ecranul gol, încercând să pricep ceva din 
tot ce-mi spusese. Fie ca o reacţie la starea lui, fie pentru că 
simptomele abstinenţei atinseseră din nou vârful lor ciclic, mă 
simţeam îngrozitor. Membrele îmi tremurau, iar durerea din 
partea superioară a stomacului era dublată de un junghi 
pulsând în ceafă. Nu ştiam dacă abstinenta de la ger ucisese pe 
cineva, dar acum mă simţeam în pragul morţii. 

M-am aşezat pe canapea. Cochilia se afla în faţa mea, pe 
măsuţă. Am apucat-o şi am ţinut-o în poală. Unele granule din 
moviliţă de pulbere trandafirie scânteiau precum diamantele. 
Am inspirat adânc, bucurându-mă de aroma greţos de dulceagă 
a drogului neprelucrat. Era suficient să iau puţin între două 
degete, să-l presar pe discul de cupru al arzătorului să-l aprind 
şi să inhalez... Timp de opt sau mai multe ore aveam să uit totul 
- situaţia lui Abe, dilema lui Rug, durerea care-mi chinuia trupul 
- iar dimineaţă aveam să mă simt mult mai bine, vindecat de 
boală. 

Apoi partea mea raţională recăpătă controlul. M-am împleticit 
afară din salon, m-am încuiat în cameră şi am petrecut o noapte 
de nesomn. 


NEMESIS 


Văzute de la altitudinea de peste un kilometru, oceanul şi 
arhipelagul întins de-a lungul arcului său lat şi albastru se 
reduceau la o perspectivă ce putea fi observată în totalitate. In 
mod similar, dramele şi incidentele petrecute. In domurile 
multor insule erau micşorate, reduse ca semnificaţie. In ultima 
săptămână fusesem implicat în atâtea evenimente încât uneori 
îmi venea greu să mai înţeleg ceva: felul cum Tamara o trata pe 
Rug, boala fetei, descoperirea de pe Faţa-luminată şi, după 
ultima discuţie cu Abe, implicarea evidentă a directorului 
Steiner... Deşi mi să părea că toate erau legate între ele, nu 
puteam discerne structura generală. Desprinderea mea de 
suprafaţa planetei nu-mi oferea răspunsul într-o măreaţă 
străfulgerare transcedentală, şi nici nu-mi permitea să văd seria 
de incidente într-un singur mozaic de circumstanţe clar legate 
între ele, totuşi, brusc, am priceput ce anume era important 
pentru mine în vălmăşagul de mister şi confuzie. Porneam acum 
pe un drum despre care speram că putea aduce eliberarea lui 
Rug de sub influenţa maică-sii. 

Simţeam însă că nu puteam fi la fel de optimist asupra 
modului cum să-l ajut pe Abe. 

Stăteam la orizontală în harnaşamentul termic de sub aripa 
galbenă, reflectorizantă, motorul băzâind permanent. Am privit 
insuliţele ce se pierdeau în depărtare. Chiar sub mine, presărată 
cu o duzină de domuri argintii, era cea a lui Abe Am depăşit-o în 
mai puţin de o secundă şi am continuat peste oceanul 
scânteietor. Când insula Trevellion apăru dedesubt, mult mai 
mare decât cele dinaintea şi dinapoia ei, am înclinat şi am 
descris o spirală largă şi leneşă spre plaja unde hotărâsem 
întâlnirea cu Rug. Mi-am coborât picioarele şi m-am oprit uşor 
pe nisip, cu aripa precum un baldachin deasupra mea. 

Fata nu se zărea nicăieri, dar era încă devreme. Plecasem de 
acasă înainte ca marginea ecranului să fi dezvăluit soarele. De 
abia acum, lumina lui Beta Hydri ardea peste pustiurile Feţei- 
luminate. Alungând umezeala din văzduh şi încălzind nisipul. 

Am rămas câteva minute în chingi epuizat. Partea bună era că 
azi nu mă simţeam mai rău decât ieri la aceeaşi oră; speram că 
efectele abstinenţei începeau să se reducă. In mod sigur, dacă 
crizele de transpiraţie şi tremurături, însoţite de greţuri, se 
înrăutăţeau, mi se destrăma şi hotărârea de-a nu mă mai atinge 


de ger. Îmi părea rău că nu fusesem îndeajuns de decis ca să-mi 
distrug provizia de drog - însă laşul din mine se îngrozise la 
gândul de a reteza legătura cu viaţa singuratică pe care o 
dusesem până acum. 

M-am desprins din harnaşament, am traversat plaja şi m-am 
aşezat pe un bolovan, cu faţa către ocean. Eram destul de 
îngrijorat, nu atât datorită zborului cu un pasager până pe 
Principală, ceva ce nu mai făcusem niciodată, ci de ceea ce 
avea să se întâmple acolo. Azi urma să aflu în mod precis cât de 
gravă era boala lui Rug şi dacă exista, sau nu, un tratament 
efectiv şi ieftin. Bineînţeles exista şi posibilitatea ca Tamara şi 
medicul ei să fi spus adevărul în legătură cu costul 
tratamentului. De asta mă temeam şi, poate, de gândul că 
maică-sa îi ascunsese ceva, că boala era chiar mai gravă. 

Trecură treizeci de minute şi fata nu apăru. M-am gândit că 
poate Tamara se răzgândise, după observaţiile mele de ieri, şi 
nu-i mai permisese să mă însoţească. 

Eram gata să traversez plaja, când am zărit silueta masivă a 
unui paznic la capătul potecii care suia dealul. Stătea cu un 
picior pe zidul scund de beton, cu braţul pe genunchi. Atitudinea 
lui, în acelaşi timp relaxată şi ostilă, sugera că mă urmărea de 
mai multă vreme. 

Îmi făcu semn să mă apropii apoi coborî mâna pe mânerul 
armei din toc. M-am îndreptat către el şi privirea lui fixă m-a 
înfiorat. 

— Doamna Trevellion rosti el fără să-şi schimbe poziţia, îţi 
sugerează să-ţi ici scula şi să te-ntorci de unde ai venit. 

Am rămas locului. 

— Am venit la Rug, i-am spus. 

— Nici vorbă, tipule, clătină el din cap. Puştoaica nu vrea să te 
vadă. 

Cuvintele lui mi-au brobonit fruntea cu sudoare. 

— Spune-i doamnei Trevellion că avem o înţelegere. Vreau s-o 
văd pe Rug. Am făcut un pas înainte. 

Cu un aer de infinită răbdare, paznicul ridică un braţ, 
barându-mi calea. Zâmbetul lui mă scotea din sărite. 

— Îţi mai spun o dată: puştoaica nu vrea să te vadă. Ai avut o 
ocazie şi-ai pierdut-o. 

— E bolnavă? 

— Benedict, lasă întrebările şi suie-te în aparat; nu mă sili să 


te-ajut! 

Din cine ştie ce motiv, folosirea prenumelui meu mă îngrijora 
mai mult decât felul afectuos în care îşi mângâia pistolul. 

Am ezitat, gândindu-mă care ar fi fost varianta cea mai bună 
de acţiune. Nu puteam trece de el. 

— Totuşi nu intenţionam să plec spăşit, aşa cum mi se 
poruncise. M-am întors la deltaplan, mi-am fixat centurile şi am 
decolat. Fără să mă înalţ, am urmat linia țărmului şi, când am 
ieşit din raza vizuală a paznicului, am coborât în golful unde-mi 
ancorasem şalupa cu ocazia vizitelor anterioare. Am lăsat 
deltaplanul şi m-am întors înapoi pe mal. Când am ajuns pe 
plajă, m-am pitit înapoia unui tufiş şi am privit cărarea ce urca 
dealul. Paznicul suia încet, cu spatele la mine. Am alergat peste 
nisip până la desişul unde Rug dispăruse în seara primei noastre 
întâlniri. După câteva minute am descoperit intrarea tunelului 
despre care îmi povestise, o deschizătură strâmtă între două 
stânci vulcanice negre, mascată de ferigi. 

M-am strecurat înăuntru şi am căzut mai mult decât mă 
aşteptasem. Am aterizat, cu genunchi flexaţi, într-o grotă mică, 
slab luminată de o rază de soare venind de sus şi de lucirea 
palidă a unei linii de vopsea argintii, făcută - fără îndoială de 
Rug - de-a lungul zidului, pentru a marca drumul. 

Mi-am tras răsuflarea, cu tâmplele bubuind la gândul celor 
făcute, şi am pornit precaut. Cu braţele întinse, m-am poticnit 
de-a lungul marcajelor de vopsea. Sub tălpi, stânca era 
denivelată şi, pe măsură ce înaintam, suia, urmând poteca de 
deasupra. In curând, pata de soare dispăru îndărăt, însă 
vopseaua continua să strălucească. Mergând cu tot mai multă 
încredere şi tot mai repede, m-am gândit la Rug şi la fericirea pe 
care trebuie s-o fi simţit când descoperise acest mijloc de 
evadare. La intervale regulate, alte tunele se ramificau - gurile 
lor se zăreau precum pete întunecate în penumbră. Mi-am dat 
seama cât de uşor te puteai rătăci, dacă n-ar fi fost 
ingeniozitatea lui Rug. 

După o oră de urcuş obositor, am ajuns la capătul drumului: 
dâra argintie străluci tot mai tare, bezna se destrămă şi tunelul 
deveni orizontal. Ajunsesem în altă grotă; printr-o fantă de 
deasupra pătrundea un snop gros de raze de soare. M-am 
strecurat prin deschizătură şi am ieşit la lumina zilei. Mă aflam 
într-o grădină micuță, lângă un dom secundar legat de cel mare 


printr-un coridor scurt. 

Un tufiş strategic plantat masca intrarea tunelului. M-am 
ghemuit înapoia lui şi am privit peste pajiştea în formă de 
semilună. Peretele domului secundar era transparent, deşi 
lichidul roşu de la baza celor două membrane, interioară şi 
exterioară, dovedea că putea fi opacizat. Un pat mare şi rotund 
ocupa centrul încăperii. Pe el stătea Rug, întinsă pe spate, cu 
mâinile încrucişate la ceafă, privind plafonul. Alături era 
deschisă o carte mare. Fata părea pierdută în visare, sau 
melancolie. 

Am simţit imboldul de a mă năpusti peste pajişte, ca să 
pătrund în dormitor şi s-o salvez în mod eroic - totuşi prudenţa 
m-a oprit. Mai întâi trebuia să mă asigur că nu puteam fi 
observat Grădina era împrejmuită de tufişuri şi copaci, totuşi 
nivelul cel mai de sus al domului principal se înălța peste 
camera lui Rug. Din câte puteam distinge, în secţiunea aceea a 
domnului nu era nimeni. Am părăsit adăpostul tufişului şi, 
aplecat din mijloc, am alergat până la peretele curb şi 
transparent al dormitorului. 

Rug întrevăzu o mişcare şi se sculă în capul oaselor. Pentru o 
clipă, rămase încremenită, cu o expresie nedumerită pe faţă. 
Apoi sări din pat şi se repezi către uşa circulară. Se luptă 
disperată cu încuietoarea, având în ochi o privire ce trăda 
hotărâre. Mă fixa prin uşă: expresia îi deveni speriată şi se grăbi 
şi mai mult, acţionând zăvorul. Cu o bruscă şi oribilă intuiţie, m- 
am năpustit în uşă, deschizând-o. Rug se împotrivea, 
împingând-o cu umărul şi plângând în hohote. Pe neaşteptate, 
cedă şi m-am împleticit în încăpere. Fata mă privea încruntată, 
în mod clar decisă. 

— Rug! 

— Pleacă, domnule Benedict, rosti ea. Te rog. _ 

Purta o salopetă verde, având aceeaşi culoare cu ochii ei. Işi 
trăsese mânecile mult peste palme, cu un gest care mi se 
păruse atât copilăros cât şi războinic. 

Se părea că era gata să se repeadă asupra mea cu o ploaie 
de lovituri. 

— Rug... Ce s-a întâmplat? Credeam c-am stabilit...? 

Rămase tăcută. Am privit dincolo de ea, spre pat. Cartea cea 
mare era un album de fotografii, deschis la o poză a surorii ei. 
Alături se afla computerul de pe care învăţa poemele Tamarei. 


În dom, pe mese şi rafturi, se aflau zeci de obiecte: elefănţei 
roz şi păpuşi arlechin, fotografii ale Pământului şi machete de 
nave. M-am simţit atunci mai apropiat ca oricând de Rug şi asta 
făcea cu atât mai insuportabil gândul s-o pierd. Am înţeles că 
ambele noastre viitoruri urmau să fie decise de ceea ce aveam 
să spun în următoarele minute. Trebuia să fiu foarte, foarte 
atent, aidoma cuiva care împiedică un sinucigaş aflat pe 
marginea hăului. Ideea aceasta aproape că mă paraliza. 

— Tamara ţi-a spus ceva... am şoptit aproape neauzit... aşa-i? 

Cea mai proastă reacţie posibilă: tăcere. Continua să mă 
privească. Eram deja descumpănit. Rug avea ochii roşii şi 
umflaţi de plâns, iar buzele ei păreau mai pline ca oricând. 

M-am hazardat să păşesc în necunoscut. 

— Despre accident, nu? 

— Deci este adevărat! strigă ea, aplecându-se înainte. 

În secunda aceea am simţit un val imens de uşurare, aproape 
de triumf. Ştiam că era la îndemâna mea să distrug orice 
minciuni răutăcioase îi spusese Tamara; era limpede că fata 
suferea deoarece credea în ele. 

— Nu ştiu ce ţi-a zis Tamara, am continuat eu în şoaptă, aşa 
că nu-ţi pot spune adevărul până nu ştiu ce ţi-a spus ea. 

Rug îşi înghiţi un suspin; atunci am înţeles de ce-şi acoperise 
pumnii cu mânecile salopetei - nu ca să mă lovească, aşa cum 
bănuisem, ci ca să-şi şteargă lacrimile. Clătină din cap, 
încăpăţânată. 

— Orice ţi-ar fi spus... te-a minţit. 

— Atunci nu tu... nu tu eşti vinovat de accident? 

— Asta ţi-a spus? 

— Mi-a zis c-ai fost plătit ca să-i ucizi pe oamenii aceia. Mi-a 
zis că lucrai pentru cineva. 

Am zâmbit, tremurând de uşurare. 

— E o minciună, Rug. Nu-nţelegi? Maică-ta nu mai vrea să ne 
întâlnim, mai ales după tot ce i-am zis ieri. Nu vrea să-ţi acorde 
nici cea mai mică independenţă. În clipa când vei pricepe că ţi 
se deschide o întreagă lume, cu infinite posibilităţi - ce te va 
mai reţine aici? 

Rămânea suspicioasă, neîndrăznind să spere. 

— N-ai avut nicio contribuţie la accident? 

Am ezitat. 

— Eu pilotam naveta. Trebuia să fie un drum fără probleme; îl 


mai făcusem de multe ori. Pe traseul Pământ-Marte nu se 
petrecuse niciodată vreun accident... 

Rug ţuguie buzele, punând în evidenţă vârful bărbiei. 

— Ce s-a întâmplat? 

Am inspirat adânc, întrebându-mă cât anume să-i spun; nu 
voiam să stric tot ce făcusem până acum printr-o cantitate prea 
mare de adevăr. 

— Am nimerit într-o distorsiune. Auto-pilotul s-a dereglat şi a 
trebuit să pilotez manual. Am pilotat prost. Aveam reacţii lente 
şi ne-am prăbuşit. Au murit cincizeci de diplomaţi Terrani şi 
familiile lor. Eu şi alţi câţiva am scăpat. 

Bineînţeles, eu eram vinovatul; fusese greşeala mea - un pilot 
mai bun ar fi salvat naveta. 

Fata clătina din cap, muşcându-şi buza inferioară. Când mă 
privi, în ochi i se citea îndoiala. 

— Nu cred că Tamara m-ar minţi într-atât... 

— Nu crezi? Cristoase, te-a torturat psihologic de atâtea ori în 
trecut! 

— Dar asta-i altceva... atunci nu erau implicaţi şi alţii! 

Aproape am izbucnit în râs. 

— Rug, mamei tale nu-i pasă cui îi face rău; ţie sau altuia. Ar 
face orice ca să obţină ceea ce doreşte. 

Continua să mă privească neîncrezătoare. 

— Nu-nţelegi, am continuat, ea se teme să nu te piardă. Dacă 
tu pleci, pe cine o să mai urască? 

Am tăcut, lăsând cuvintele să-şi facă efectul. Rug fixa 
covoraşul dintre noi, sfâşiată între ascultarea faţă de mamă şi 
propriile ei dorinţe. 

— N-ai fost plătit? şopti ea. 

— Bineînţeles că nu! 

Mă scurtă atentă. 

— ŞI... ce s-a întâmplat? După accident? 

M-am relaxat. Treptat o recâştigam de partea mea. Stătea 
lângă pat, acolo unde se retrăsese speriată, însă dăduse drumul 
manşetelor şi mă privea cu speranţa renăscută în ochii ei verzi. 

— Am stat un an în spital... 

— Dar de ce ai venit pe Meridian? De ce n-ai mai pilotat? 

— După accident a avut loc o anchetă, şi, desigur, am fost 
găsit vinovat de neglijenţă. M-au dat afară. Am ridicat din umeri. 
Aşa încât, am căutat un loc cald şi liniştit. 


Cu un drog care să-mi permită să uit... 

Rug clătina din cap. 

— Pur şi simplu, voia să te urăsc. Probabil că s-a bucurat, 
văzându-mă cum reacţionez. 

l-am întins mâna. 

Ea rămase lângă pat. 

— Mi-e frică, Bob. Dacă află Tamara? 

— O să fiu cu tine. A 

Mă privi îndelung gânditoare. Apoi luă o hotărâre. Imi prinse 
mâna. 

Am părăsit domul şi am traversat iute pajiştea, apoi am intrat 
în coridorul subteran. Rug alerga înaintea mea. li simţeam 
uşurarea, dar şi spaima că, fără intervenţia mea, ar fi putut 
crede orbeşte minciunile Tamarei. 

Ne-am strecurat afară, ieşind în lumina soarelui, şi am 
îngenuncheat îndărătul ferigilor. Nu se zărea nici urmă de 
paznici, pe plajă ori pe cărare. Mână în mână, am ocolit 
golfuleţul, direct prin mărăcinii de la baza dealului, apoi am 
traversat promontoriul. Deltaplanul ne aştepta precum un 
gigantic zmeu jucărie. 

L-am întors cu faţa spre ocean şi i-am introdus coordonatele 
Insulei Principale. 

Brusc, Rug mă strânse de braţ. 

— Bob! arătă ea spre vârful colinei. Pe cărarea ce înconjura 
insula, am desluşit silueta micuță a unui paznic. Se îndepărta de 
noi, ţinând mâinile la spate. 

Fata îşi îndepărtă părul de pe frunte; avea ochii plini de 
lacrimi. De-abia îşi mai putea controla agitația. 

— Nu putem pleca! rosti ea. Dacă aude motorul şi-i spune 
Tamarei... 

— Nu-ţi face griji. Suie! Am apucat-o de mână şi am ajutat-o 
să urce în harnaşamentul termic, apoi am tras fermoarul, 
închizând-o ca pe un copil în scutece. 

M-am strecurat lângă ea. Eram gata de plecare - dacă n-ar fi 
fost paznicul. Nu părăsise cărarea, dar se afla mai departe, din 
fericire continuând să nu privească spre noi. 

— Cât timp trece până apare următorul? am întrebat. 

Rug era gata să izbucnească în plâns. 

— Nu ştiu. Nu prea mult. Sunt câţiva care patrulează 
permanent prin insulă. 


Paznicul dispăru înapoia unei stânci. 

— Trebuie să riscăm, am spus. Ţine-te bine! 

Ea surâse scurt, în mod clar speriată: 

— N-am fost niciodată în chestiile astea, Bob. 

Am pornit motorul şi am început să alerg pe plajă. Paznicii tot 
nu apăruseră. Singura noastră speranţă de a scăpa neobservaţi 
era faptul că vântul bătea dinspre insulă, purtând către ocean 
zgomotul motorului. 

— Sper că nu ţi-e frică de înălţimi! am răcnit în momentul 
înălţării, semiluna aurie de nisip micşorându-se sub noi. 

Fata strigă ceva: un amestec de spaimă, încântare şi 
neîncredere că eram în sfârşit, liberi. 

Am planat jos, deasupra valurilor, aşa încât corpul insulei se 
afla între noi şi domul Tamarei. Apoi m-am ridicat treptat, 
arhipelagul deschizându-se dedesubt. 

Lângă mine, Rug strânse mânerul comun şi privi în jos, părul 
ei lung şi blond fluturând în vânt. 

— Câte insule! strigă. N-am ştiut niciodată că sunt atâtea! 
Lacrimi argintii îi şiroiră pe obraji şi căzură în ocean. Am virat şi 
ne-am îndreptat spre Principală. 

x 

Peste două ore, coboram pe pajiştea verde a Clubului 
Deltaplan, parcam aripa şi luam un taxi spre oraş. Eram 
nehotărât dacă s-o duc pe Rug la Muzeul de Artă Modernă. Pe 
de o parte, speram că lucrarea lui Jade şi Tamara ar putea 
exorciza spectrul care o obseda într-atât pe fată eliberând 
amintirile despre ceea ce se întâmplase cu sora ei; pe de altă 
parte, mă temeam ca în cazul unui eşec, Rug să-şi întărească 
convingerea potrivit căreia unica modalitate de a retrăi episodul 
acela o constituia folosirea gerului. 

Străbătând străzile ticsite din Principală, am întrebat-o: 

— Rug, chiar vrei să mergi la muzeu? 

Se întoarse şi mă privi. 

— Mi-ai promis! 

Am ridicat din umeri. Razele soarelui pătrunzând prin parbriz 
mă iritau. 

— Să nu fie mai mult decât poţi rezista, am comentat fără 
convingere. 

— Exact aşa ai spus şi despre ger! Credeam că mergem la 
muzeu tocmai pentru a deştepta nişte amintiri, ca să nu mai 


recurg la ger... 

— Să sperăm că n-o să te facă să-l doreşti şi mai mult, am 
murmurat resemnat. 

Am oprit lângă muzeu, o clădire din marmură albă în stil 
grecesc clasic, situată la capătul unui bulevard lung, mărginit de 
arbori. Am urcat treptele şi am intrat în holul răcoros şi tăcut. 
Custozi în uniforme stăteau pe lângă pereţi. Şase arcade se 
deschideau spre tot atâtea galerii radiale, operele de artă 
expuse pe piedestale sau în vitrine micşorându-se în depărtare. 
La ora aceasta muzeul era liniştit. Unul sau doi vizitatori priveau 
sculpturile şi cristalele cu un aer solemn, dar majoritatea 
galeriilor erau pustii. Am cumpărat un catalog şi am consultat 
indexul: Tamara şi Jade Trevellion, Nemesis, sculptură laser, 
galeria şase, exponatul CINCIZECI. 

Am trecut pe sub arcadă, în galerie. Lângă mine, Rug părea 
pierdută, parcă înțelegând pentru prima dată că urma să vadă 
cauza morţii surorii ei. l-am simţit mâna prinzând-o pe a mea şi 
strângând-o. 

Galeria nu mai avea vizitatori, şi mi-a părut bine. Îmi dădeam 
seama prin ce trecea Rug, şi dorisem singurătate în momentul 
vederii sculpturii. 

Mergeam pe culoarul dintre două rânduri de exponate. De o 
parte erau expuse cristalele: fiecare bucată, de aproape un 
metru pătrat şi groasă de un centimetru, era aşezată înclinat şi 
oferea o suprafaţă corodată pentru a fi atinsă. Din punct de 
vedere vizual, nu erau spectaculoase, dar pipăitul transmitea 
sentimentele şi emoţiile creatorilor. În stânga se aflau mai multe 
sculpturi, începând cu reprezentările figurative ale fiecărui 
obiect imaginabil şi terminând cu opere abstracte. Materialele 
utilizate mergeau de la titan până la lemn. Suportul fiecăreia era 
etichetat cu denumirea piesei şi câteva date biografice despre 
artist. 

Sculptura căutată ocupa o nişă chiar în capătul galeriei. Ne- 
am oprit în faţa ei şi am privit-o aidoma unor pelerini. Se găsea 
pe un postament din obsidian şi era luminată de deasupra - o 
construcţie geometrică din vergele argintii, semănând cu o 
tarantulă mecanică, înaltă de aproape trei metri şi multifaţetată 
ca un diamant. În stare dezactivată, deţinea o anumită putere 
primară a concepţiei, promițând lucruri măreţe atunci când se 
conectau laserele. 


Pe plăcuţa de pe piedestal am citit: „Nemesis - Tamara şi 
Jade Trevellion. Remarcabilă pentru designul novator, pentru 
utilizarea complexă a laserelor şi oţelului, care produc o 
excepţională armonie vizuală. Poate că atributul ei cel mai 
important este că efectul final a fost rezultatul unei tragedii, aşa 
cum devine evident în momentul activării lucrării. Tamara 
Trevellion este poet şi artist, iar Nemesis este prima ei creaţie 
expusă într-un muzeu. Jade Trevellion, fiica ei, a murit în mod 
tragic în timpul realizării lucrării.” 

Am citit textul de două ori, tot mai puţin sigur că voiam să 
văd sculptura în stare activată. M-am uitat spre Rug. Citea, iar 
buzele i se mişcau încetişor. Termină şi mă privi. 

— Să-i dau drumul? 

Am încuviinţat din cap şi Rug a înaintat şi a trecut palma pin 
dreptul unei raze luminoase de lângă postament, întrerupând un 
circuit şi activând laserele. 

Efectul a fost instantaneu şi spectaculos, ameţitorul spectacol 
de lumini obligându-ne să ne retragem un pas, surprinşi şi, la 
început, încântați. Din puncte situate de-a lungul muchiilor 
construcţiei ţâşniră raze laser, care traversară interiorul lucrării, 
creând pătrate de culoare mai închisă acolo unde se 
intersectau, într-un efect general asemănător  tartanului 
luminos. 

Prinsă în vectorii policromatici ai nodurilor laser se zărea 
imaginea spectrală a unei figuri feminine, tot atât de lipsită de 
substanţă cât şi forma unei naiade proiectată pe o coloană de 
fum. Rug scoase o exclamaţie înăbuşită şi rămase cu ochii 
pironiţi asupra a ceea ce putea fi propria ei oglindire. Figura lui 
Jade Trevellion ne privea din păienjenişul de raze; la răstimpuri, 
imaginea tremura şi când focaliza din nou, Jade era prezentată 
din alt unghi, în altă poziţie, de fiecare dată cu alte haine. 
Asemănarea cu Rug era remarcabilă şi frustrantă - acelaşi păr 
lung şi blond, aceleaşi buze pline şi ochi verzi, oblici - cu atât 
mai mult cu cât recunoaştem veşmintele: costumul galben, 
tricoul şi şortul, salopeta din lame argintiu... 

Până atunci, imaginile lui Jade fuseseră distante, ca prin vis. 
Brusc, scena din reţeaua laser se modifică, deveni definită: Jade 
pe pajişte, într-un bikini roşu, pe care nu-l văzusem la Rug. 
Imaginea dădea iluzia că fata stătea de cealaltă parte a 
sculpturii, privindu-ne. Expresia ei era contemplativă, serioasă, 


chiar tristă. În timp ce priveam, făcu un pas înainte, încă unul... 

Apoi scena se preschimbă în ţăndări. 

Rug se încleştase de mine, privind la seria de imagini 
fragmentate - un rapid colaj anatomic. Am desluşit curba unui 
şold, un genunchi lipit de stomacul dezgolit, o străfulgerare de 
ochi verzi... Mozaicul dispăru şi reapăru peste o clipă în altă 
configuraţie: am întrevăzut o frântură dintr-un chip familiar, în 
ghearele durerii, o mână cu degetele răşchirate în agonie. Am 
lipit-o pe Rug de mine şi am încercat să-i acopăr ochii, deoarece 
simţeam ce avea să urmeze - dar ca îmi împinse mâna. 

Am privit împreună cum silueta fragmentată a lui Jade 
Trevellion într-un bikini roşu căzu prin razele - laser încrucişate. 
Expresia de pe chipul ei era una de teroare încremenită, de 
parcă în ultima secundă de conştientizare înţelegea pe de-a 
întregul uitarea ce avea s-o înghită. Razele precum bisturie o 
făcură bucăţi. Segmente de braţ şi picior, abdomen şi cap, se 
rostogoliră printre lasere, proiecția devenind tot mai slabă pe 
măsură ce oroarea imaginilor sporea. 

Rug ţipă şi, mai mult târând-o, am scos-o din galerie în hol. 
Am găsit un scaun mai izolat şi am aşezat-o, continuând s-o 
strâng în braţe, şi simţindu-mă inutil, deoarece nu mă puteam 
gândi la ceva care să-i aline durerea. 

— Rug, Rug... Am închis ochii, i-am simţit lacrimile udându-mi 
cămaşa, şi am zărit-o iarăşi pe fata identică ei, căzând în desişul 
ucigaş de raze. 

— Cel mai în-îngrozitor... reuşi în sfârşit Rug... este că nu ne 
spune nimic. Dacă a fost accident, sau sinucidere... 

Am rămas multă vreme, sub o statuie a fondatorului muzeului 
şi, treptat, lacrimile lui Rug încetară, şi fata se sculă, îşi şterse 
ochii şi încercă să surâdă. 

— Hei, i-am spus, trebuie să mă întâlnesc cu Abe la ora unu. 
Mergem la un restaurant şi prânzim. Bine? 

— Mi-ar place, încuviinţă ea. 

Am privit ceasul de pe perete. Trecuse de unu, totuşi. Abe nu 
apăruse în hol. 

— Bob? făcu Rug. 

Am surâs. 

Uite ce-i... Abe mi-a zis că dacă nu ajunge până la unu, să ne 
ducem la el. 

Am părăsit muzeul şi am luat un taxi. l-am dat destinaţia, 


hotelul Meridian Stai. Rug stătea tăcută lângă mine, prea 
cufundată în propriile ei gânduri ca să-mi remarce neliniştea. 
Gonind pe străzile aglomerate, am încercat să nu amplific prea 
mult ceea ce-mi spusese Abe aseară. 

M-am uitat spre Rug. M-a observat. 

— Degeaba, Bob, îmi şopti, nu-mi pot aminti nimic. Ai fi crezut 
că ceva atât de teribil mi-ar fi trezit amintirile, nu? 

l-am strâns uşor mâna. 

— Lucrurile astea durează, am debitat cu uşurinţă o 
platitudine; mintea îmi era în altă parte. 

Taxiul opri lângă o clădire anti-seismică, cu două nivele, din 
centrul oraşului. Am plătit şi am coborât. Ziua era atât de 
normală, cu locuitorii Principalei, bronzaţi şi îmbrăcaţi fistichiu, 
trecând pe stradă înainte şi înapoi, încât m-am simţit nelalocul 
meu, exclus din activităţile banale ale vieţii cotidiene de către 
ştiinţa că nu totul era aşa cum trebuia să fie. Am zorit-o pe Rug 
în hotel şi m-am interesat la recepţie în ce cameră era Abe 
Cunningham. Am intrat în lift şi am aşteptat parcă o eternitate, 
cu Rug răbdătoare alături, până am ajuns la etaj. Uşa a glisat şi 
m-am grăbit pe coridor spre camera douăzeci şi cinci. Am 
ciocănit. Niciun răspuns. Primul meu gest a fost să încerc clanţa, 
însă m-am gândit, în mod absurd, că făcând aşa recunoaşteam, 
într-un fel, faptul că ştiam că se petrecuse ceva rău. 

Am ciocănit iarăşi, copleşit de făgăduiala stranie că dacă Abe 
avea să deschidă, n-aveam niciodată să mă mai plâng de orice 
ghinion pe care-l puteam avea. 

Niciun răspuns. 

Rug lovi uşor cu vârful piciorului în rama uşii. 

— Poate că nu-i înăuntru, Bob. 

Era încă mult prea îndepărtată de ceea ce se întâmpla pentru 
ca să-mi simtă teama. 

Am apăsat pe clanţă şi uşa s-a deschis. Odaia era cufundată 
în semiîntuneric, o lumină slabă pătrunzând prin perdelele din 
celălalt capăt al dormitorului micuţ. Am intrat, urmat de Rug. 

Nu m-am considerat niciodată superstiţios, însă în momentele 
acelea, deşi evenimentele izbutiseră să-mi ofere o noţiune 
despre cele întâmplate, mi-era teamă să-l strig pe Abe, ca nu 
cumva să forţez destinul. Mă obseda ideea că toată 
comportarea mea din aceste momente, gesturile mele puteau 
hotărî dacă Abe trăia sau nu. Mi-am dat seama că încercam deja 


să găsesc scuze pentru circumstanţele care-l aduseseră pe 
zoolog pe Principală. 

Datorită mie, Abe se aventurase pe Faţa-luminată... 

Din această cauză, investigase Staţiunea de Cercetări Solare 
și fusese arestat. 

Abe stătea într-un scaun, în faţa mesei, cu spatele la noi. 
Chiar în penumbra odăii, puteam vedea că ţinea capul înclinat 
într-un unghi anormal, pe umărul drept. Braţele îi atârnau de 
ambele părţi ale scaunului, accentuând poziţia nefirească. 

Un sunet m-a făcut să tresar. 

Înapoia mea, Rug plângea. M-am întors şi ea a ieşit, în fugă, 
din încăpere. Am păşit către Abe şi i-am văzut gaura din tâmplă. 
Am închis ochii şi m-am aşezat pe pat. 

Dacă cineva ar fi anticipat situaţia aceasta, m-aş fi aşteptat 
să simt furie, şi dorinţa arzătoare de a-l răzbuna pe Abe 
ucigându-l pe asasin... Insă stând pe colţul patului şi privindu-i 
braţul care atârna lipsit de viaţă, nu simţeam decât un fel de 
neacceptare, rece şi amorţită, a faptului morţii sale. Abe pe care 
îl cunoşteam era viu şi energic, iar moartea era un concept 
abstract ce nu putea fi în niciun fel legat de bărbatul pe care-l 
cunoscusem şi îndrăgisem. 

Am ieşit din cameră şi am coborât în hol. Rug stătea într-un 
uriaş fotoliu capitonat dintr-un salonaş auxiliar, aproape 
pierdută între perne, cu tălpile atârnând deasupra podelei. 

Am intrat într-o vid-cabină şi am sunat biroul lui Doug. L-am 
cerut pe inspectorul Foulds, dar secretara m-a informat că 
lipsea. Am vrut să anunţ ce se întâmplase... apoi m-am oprit. Mi- 
am amintit: ce-mi spusese Abe aseară, despre directorul Steiner 
care-l avertizase că dacă „consilierul” său, misteriosul Weller, 
afla că Abe ştia ce se întâmplă... Brusc, am intuit că, cu cât mai 
puţini ştiau de legătura mea cu Abe, cu atât mai bine. 

— Vă pot fi de folos? a întrebat secretara. 

l-am dar numărul de acasă şi am rugat-o ca Doug să mă sune 
imediat cum vine. Apoi am închis şi m-am dus după Rug. Docilă, 
mi-a apucat mâna şi am plecat grăbiţi. 

Am oprit un taxi şi am dat adresa: Institutul de Medicină. 

x 

Sala de aşteptare era o uriaşă încăpere pluşată, cu o mochetă 
groasă, ghivece cu ferigi şi o masă în formă de V din marmură. 
Întregul perete sudic era din cristal bombat, oferind o panoramă 


spectaculoasă a oraşului. Vreme de aproape treizeci de minute, 
am străbătut odaia înainte şi înapoi, aşteptând specialistul să 
iasă din cabinetul de consultaţii şi să-mi spună cât de gravă era 
problema lui Rug. 

Când am intrat pentru a cincizecea oară în ovalul lentilei, m- 
am oprit şi m-am străduit să mă concentrez asupra diferitelor 
aspecte ale peisajului: vehiculele de pe străzi, arborii ce 
mărgineau bulevardele, nenumăratele ferestre ce reflectau 
soarele. Mi se părea că dacă-mi păstrez atenţia ocupată, aş fi 
reuşit să nu mă mai gândesc la cele întâmplate. Moartea lui Abe 
continua să aibă un aer de ireal, aspectul trecător, fugar al unui 
coşmar. Nu-mi puteam închipui că Abe n-avea să mai existe, 
plin de viaţă, când urma să mai poposesc pe insula lui. 

Am privit un şir de vehicule traversând podul suspendat spre 
staţia Tellemass: camioane şi platforme cu containere alături de 
mici maşini particulare. Mi-am amintit că, peste două zile, urma. 
Să aibă loc ultima transmisie, înaintea reprogramării lunare. M- 
am întrebat dacă acesta era motivul afluxului de vehicule. 

Auzind un zgomot în fundul încăperii, m-am răsucit. Uşa 
cabinetului se deschisese larg, şi apăru specialistul: o femeie 
micuță, cu părul sur, trecută de şaizeci de ani. Inapoia ei 
puteam distinge o mulţime de aparate medicale, ce păreau prea 
mari pentru a putea fi aplicabile vindecării bolilor omeneşti: 
monitoare masive şi rame cromate, aidoma unor accesorii ale 
torturii. 

— Domnule Benedict... surâse ea. Scuzaţi-mă pentru 
întârziere. 

— Ce-i cu ea? am întrebat. 

— Suntem în faza analizelor, domnule Benedict. Îmi arătă un 
scaun la vârful mesei-săgeată, iar ea se aşeză între cele două 
laturi: Aş dori să vă pun câteva întrebări... Consultă un display 
încastrat în tăblia mesei. Ştiu că este o formalitate, şi sunt 
sigură c-o vom rezolva rapid... dar ştiaţi că domnişoara 
Trevellion nu are fişă medicală pe Meridian, deşi s-a născut aici? 

l-am explicat că Rug fusese tratată la domiciliu. 

Femeia se încruntă. 

— Are vreo nemulţumire faţă de tratamentul respectiv? 

— De fapt... vrea să mai afle o părere. 

— Sper că nu vă deranjează întrebarea, domnule Benedict... 
dar ce legătură aveţi cu pacienta. 


— Îi sunt... suntem prieteni. 

Specialista zdrobi. 

Serviciile mele sunt destul de costisitoare, mă avertiză. 

Eram un normal, purtam costumul de zbor, şi nu puteam 
prezenta o imagine prea convingătoare a bunăstării. 

Am scos din portofel cartea de credit şi i-am întins-o. A luat-o, 
a introdus-o într-o fantă, a citit informaţiile de pe ecran, după 
care mi-a restituit-o fără un cuvânt. 

— Încă ceva. Mă întreb dacă mi-aţi putea spune numele 
medicului care o tratează pe domnişoara Trevellion? 

Auzisem numele tipului pronunţat la petrecerea Tamarei. 

— Heathway, Hathaway... cam aşa ceva. E important? 

— Eram pur şi simplu curioasă. Acum vă rog să mă scuzaţi. Se 
ridică şi traversă camera. 

Am urmat-o. 

— Ştiţi exact ce-i cu Rug? am întrebat-o. 

Femeia se opri lângă uşa deschisă. 

— Domnule Benedict, din punct de vedere fiziologic, pacienta 
nu are nimic. 

— Dar e imposibil, am surâs eu. 

— Vă rog să mă credeţi. Domnişoara Trevellion este la fel de 
sănătoasă că mine, sau ca dumneavoastră. Se opri şi intră în 
cabinet. 

Înainte ca uşa să se închidă, am privit înăuntru şi am 
întrezărit-o pe Rug. Era legată de un pat ataşat de ceva 
asemănător unui firoscop. Tabla fusese rotită, şi acum făcea un 
unghi de patruzeci şi cinci de grade cu podeaua, oferind acces 
la ceafă. Fire şi cuplaje atârnau dintr-un raft de deasupra, iar 
mufele erau conectate la consola occipitală a fetei. La 
răstimpuri, zvâcnea. 

Uşa se închise şi am revenit la umblatul prin încăpere, 
gândindu-mă la diagnostic şi ce însemna acesta... 

După treizeci de minute - deşi mie mi se păruseră ore - 
specialista a ieşit împreună cu Rug. Fata mergea precum o 
somnambulă, cu ochii ficşi. Am condus-o pe locul de lângă mine. 
Îmi căută mâna. 

— Rug? 

— Sunt bine, Bob. Sunt bine. Vorbea încet, împleticindu-se. 

Am privit întrebător spre specialistă. 

— Domnişoara Trevellion nu are nicio boală, tumoare sau 


afecţiune cerebrală, începu femeia. 

Mi-a spus că, din câte ştie, consola occipitală i-a fost instalată 
de medic, atunci când a fost bolnavă, pentru a-i urmări evoluţia. 
Consola nu-i decât terminalul unui modul, conectat la neo- 
cortexul ei pentru a facilita administrarea unor droguri. 

Am strâns mâna lui Rug. 

— Ce fel de droguri? 

— Domnişoara Trevellion suferă de o anumită amnezie? 

Lângă mine, fata încuviinţă tăcută, poate copleşită de 
înţelegerea dimensiunilor pe care le avea tirania maică-sii. 

— Medicul mamei ei, Hathaway...? am început eu. 

— l-a administrat amnezice chimice pentru suprimarea unor 
amintiri. Asta am aflat... ceea ce încă nu ştiu este ordinul de 
mărime în ceea ce priveşte amnezia domnişoarei Trevellion. 

Am privit-o, după aceea am întrebat: 

— Puteţi face ceva pentru a o ajuta să-şi recâştige amintirile 
acelea? 

— Mda. Domnule Benedict, în momentul acesta nu pot 
răspunde cu prea multă siguranţă la această întrebare. Dacă aţi 
putea reveni cu domnişoara Trevellion peste vreo două 
săptămâni... 

— Două săptămâni? făcu Rug. Mai devreme nu s-ar putea? 

Specialista privi ecranul încastrat. În birou. 

— Mă tem că-i imposibil. Am un program destul de încărcat. 
Chiar şi aşa, nu pot garanta că voi izbuti să vă readuc toate 
amintirile. Înainte de a putea aprecia dimensiunile amneziei, 
trebuie făcute multe teste examinatorii, de fineţe. E posibil să 
dureze chiar luni de zile. 

Am încuviinţat. 

— Vom reveni peste două săptămâni. 

— Ceea ce s-a petrecut cu domnişoara Trevellion, continuă 
ea, reprezintă o gravă încălcare a eticii profesionale, domnule 
Benedict. N-am altă opţiune decât să informez autorităţile... 

Rug scutură din cap. 

— Nu puteţi... Habar n-aveţi ce poate maică-mea... Se opri şi 
cobori ochii. Cel puţin, nu le informaţi imediat. 

— Va trebui s-o fac în următoarele zile. 

Fata scoase un oftat disperat şi mă prinse de mână. 

Am mulţumit specialistei, şi am ieşit din cabinet şi clădire. Am 
luat un taxi înapoi la clubul deltaplan. 


— Ce să fac, Ben? întrebă Rug. 

Stătea încremenită, parcă paralizată. 

— Nu mă pot întoarce acasă, adăugă ea. 

Brusc mi-am simţit gâtlejul uscat. 

— Nu-ţi fie frică, nu intenţionez să te duc acasă. O simţeam 
privindu-mă. 

— Pot sta cu tine? mă întrebă. 

— Cât doreşti de mult, am încuwviinţat. 

Zborul de întoarcere a fost tăcut, amândoi fiind ciufuliţi în 
propriile ghiduri. Arhipelagul trecea pe sub noi, fiecare petec de 
uscat identic cu cel dinainte din toate punctele de vedere, mai 
puţin al dimensiunilor. Când apăru insula lui Abe, şi apoi a mea, 
am priceput sentimentele contrarii şi ipocrite pe care le 
încercam: simţeam o durere permanentă, paralizantă, pentru 
pierderea lui Abe, şi în acelaşi timp o bucurie tot mai mare 
pentru că, în sfârşit, o câştigasem pe Rug. 

x 


Am mâncat pe verandă. Mai târziu, am băut coniac ieftin, 
privind apropierea ecranului plutitor, şi am stat de vorbă. Am 
discutat despre Pământ şi despre colonii îndepărtate şi locuri pe 
care ne-ar fi plăcut să le vizităm, dar înapoia cuvintelor noastre 
se afla adevărul nerostit al evenimentelor trăite azi. 

Rug luase un teanc de reviste în poală, şi le răsfoia, una câte 
una. Găsi o reclamă a rezervației de animale a lui Abe. Ridică 
privirea către insula îndepărtată. 

— Ce vor face animalele? murmură ea. 

— Animalele...? 

— Cele de pe insulă. Cum vor mai trăi fără Abe? Se uită la 
mine. Bob, trebuie să ne ducem acolo şi să le eliberăm, da? Aşa 
ar fi dorit Abe. Nu le putem lăsa întemniţate... Se înfioră. Ar fi 
îngrozitor... 

l-am cuprins umerii cu braţul şi am privit ecranul aducând o 
altă noapte. Se întuneca, amurgul trecu de la indigo la albastru 
închis, apoi negru. În depărtare, munţii cu piscurile înzăpezite 
ale Feţei-întunecate scânteiau sub un câmp de stele. Pe insula 
lui Abe, o formă neagră pe oceanul mai deschis la culoare, 
halogenele din domuri clipiră una câte una, stimulând lumina 
naturală a Feţei-luminate. M-am întrebat de câte ori stătusem 
aici, pe verandă, observând aceeaşi scenă şi luând hotărârea 
fermă de a-l vizita pe Abe. 


Am rămas tăcuţi, privind pterozaurii care zburau spre Fața- 
luminată. 

Mai târziu, uşor ameţită de coniac, Rug îmi prinse mâna şi mă 
privi. Avea ochii plini de lacrimi. 

— Jade, şopti ea. Maică-mea mi-a şters din minte accidentul 
lui Jade. Se opri, încruntându-se: Şi pe Hannah Rodriguez. Nu-mi 
amintesc nimic despre ea. De ce o fi vrut să nu-mi amintesc 
nimic despre ca, Bob? 

— Şi Hannah? Am simţit un nod în piept. 

Rug încuviinţă, prea şocată ca să mai vorbească. Am tras-o 
lângă mine, i-am căutat buzele, şi sărutul a fost aidoma unei 
împliniri, a unei afirmaţii de loialitate după toate prin care 
trecusem laolaltă. Mă strângea în braţe mai mult din disperare 
cât din afecţiune. 

Încet, ne-am dezbrăcat unul pe celălalt. Ea îmi descheie 
cămaşa şi urmări cu vârful degetelor reţeaua de cicatrici de pe 
piept. Mă privi în ochi. 

— Bob? 

— Am fost norocos, am şoptit. 

În noaptea aceea am visat accidentul. Din nou eram în 
centurile cabinei de comandă, din nou, printr-o combinaţie de 
neglijenţă şi panică, eram lipsit de orice puteri de a preveni 
prăbuşirea. Naveta se rostogoli către suprafaţa marțiană şi în 
explozia ce a urmat am auzit ţipetele acuzatoare ale sutelor de 
pasageri murind. 

M-am trezit brusc şi m-am sculat în capul oaselor. Trecusem 
de atâtea ori prin asta în trecut, singur; orele de remuşcări, 
cedarea în faţa ispitei gerului... Acum o simţeam pe Rug lângă 
mine, silueta spatelui ei luminată de stele, şi teroarea 
accidentului, şi vina mea, deveniră suportabile. 

Abia atunci, mi-am dat seama că fata plângea. M-am întins 
lângă ea şi m-am lipit de trupul cald. 

— Rug... Rug, am şoptit, şi eu îi simt lipsa. _ 

Târziu, lacrimile i se opriră şi izbuti să vorbească. Intoarse 
capul în beznă şi mă privi. 

— Eu plâng pentru Jade... rosti ea. 

În dimineaţa aceea, pe măsură ce ecranul plutitor se deplasa 
treptat din faţa lui Beta Hydri şi lumina soarelui se revărsa în 
odaie, am rămas întins pe spate şi m-am gândit la Rug, 
amintindu-mi intimităţile nopţii trecute. Am privit prin peretele 


domului şi am analizat soarta care mă adusese aici, şi în special 
petrecerea la care o cunoscusem pe fată. Întâlnirea noastră 
fusese consecinţa mai multor evenimente improbabile - invitaţia 
lui Abe, hotărârea de a-i da curs, plimbarea mea pe plajă - încât 
mai normal ar fi fost să nu ne cunoaştem niciodată, iar gândul 
acesta era înspăimântător. 

Lângă mine, patul era gol; doar parfumul fetei rămăsese şi 
forma capului ei pe pernă. Urmele făceau gândul revenirii cu 
atât mai atrăgător. Faptul că plecase undeva prin dom, în baie 
sau în bucătărie, utilizate până atunci doar de mine, părea să ne 
lege mai. Mult, într-un soi de ritual casnic, pe care-l găseam atât 
inedit cât şi liniştitor. 

M-am relaxat sub razele calde ale soarelui. Pentru prima dată 
după trei zile, nu mai sufeream de efectele abstinenţei. Mă 
simţeam mai bine decât fusesem de multă vreme. 

Activat de program, sistemul muzical transmitea în tot domul 
o melodic blândă, ciudată: tabla marţiene, orgă de apă şi o 
soprană cântând într-un dialect colonial, cu atât mai misterios şi 
semnificativ cu cât nu puteam înţelege niciun cuvânt. De abia 
aşteptam să aflu părerea lui Rug despre melodie, una dintre 
favoritele mele. 

M-am gândit la altă trăsătură a fetei, necunoscută mie: 
sculatul matinal. Ceea ce, dacă reflectam mai bine, era de 
înţeles. Ani de zile, mama ei insistase să se culce devreme, din 
motive de sănătate. Avea să treacă destul până să înveţe să-şi 
învingă multele obiceiuri care-i fuseseră condiţionate. 

Ţinând-o pe Rug în braţe, târziu în cursul nopţii, îmi 
reamintisem că dacă Weller făcea legătura între mine şi Abe, 
eram în pericol. Pe moment mi se păruse oarecum 
melodramatic: realitatea însă era că Abe fusese ucis de 
consilierul lui Steiner pentru că ştia prea multe. Am decis s-o 
duc pe Rug pe una din insuliţele de dincolo de Principală, şi să 
ne ascundem o vreme, poate chiar să începem o viaţă nouă... 

M-am sculat şi am ieşit din cameră. Rug nu era în baie, aşa 
încât am făcut duş şi am trecut în bucătărie. După ce am pus de 
cafea am mers în grădina cea micuță. Îmi închipuisem că o voi 
găsi pe fată acolo, bucurându-se de soare. Am revenit înăuntru, 
am luat cafeaua şi am trecut în salon. Nu se afla nici aici şi, deşi 
domul era cufundat într-o tăcere şi o pace care sugerau că eram 
singurul său ocupant nu eram chiar alarmat. Am ieşit pe 


verandă şi am privit cărarea ce cobora în golf. 

— Rug...? 

Mi-am auzit nota de îngrijorare din glas şi m-am reţinut. Brusc 
mă tortura ideea că mă părăsise, însă părea atât de imposibil 
încât abia m-a incitat mai mult: fără îndoială, era un joc al ei. 
Senzaţia inevitabilităţii îmi ardea pieptul precum bucuria, sau 
aţâţarea. 

— Rug... Ştiu că te-ascunzi! 

M-am repezit în dom, spre odăile în care nu intrasem. 
Pătrunzând în fiecare, mă aşteptam s-o găsesc acolo, tremurând 
de încântare. Nu era însă nicăieri, iar uşa subsolului era 
încuiată. 

Panicat acum, sfâşiat între dorinţa de a mă amăgi în 
continuare cu gândul că aveam s-o găsesc în curând şi 
posibilitatea inimaginabilă ca, din cine ştie ce motiv, fata să fi 
părăsit într-adevăr insula, am revenit pe verandă şi am pornit în 
josul potecii şerpuitoare. Poate că Rug plecase într-o plimbare 
matinală. 

La jumătatea drumului spre golf, m-am oprit. Distingeam pe 
ocean două punctuleţe, apropiindu-se de insulă. In timp ce 
priveam, ambarcaţiunile se separară; una continuă către golf, 
iar cealaltă ocoli insula. Prima acostă şi din ea debarcară vreo 
şase indivizi în uniforme negre - similare cu ale paznicilor de pe 
insula Tamarei. 

M-am înapoiat grăbit în dom; invazia trupelor artistei, în loc să 
mă îngrijoreze, îmi potolise neliniştea. În mod clar, Rug fie că 
prevăzuse evenimentele, fie observase apropierea vehiculelor 
şi, speriată, se ascunsese... M-am gândit că poate avusese timp 
să-mi lase vreun mesaj în care să-şi explice planul. Ignoram 
varianta potrivit căreia ar fi putut la fel de bine să mă trezească 
şi să mă prevină asupra pericolului; reuşisem să mă conving că 
nu dorise să mă îngrijoreze. Am scotocit prin salon, dar n-am 
găsit nimic. 

Cel puţin, acum, aveam o explicaţie pentru dispariţia ei. 

Am revenit pe verandă. Mercenarii alergau în susul potecii. 
Am simţit un brusc şi intens val de mânie: ei erau vinovaţi de 
fuga lui Rug şi, oricum, n-aveau niciun drept să-mi încalce 
proprietatea. Mi-am închipuit-o pe Tamara Trevellion, pe insula 
ei, conducând operaţiunea aidoma unui păianjen în centrul 
plasei sale de intrigi. 


M-am calmat, exact când indivizii depăşiseră ultimul cot şi se 
apropiau de verandă. Aveam să mă prefac inocent, să afirm că 
nu ştiam nimic despre Rug, să pretind că eram singur pe insulă. 
Altfel zis, să spun adevărul. Singura mea grijă era că a doua 
trupă, care debarcase în celălalt capăt al insulei, o putea găsi pe 
Rug înainte ca eu să-i conving pe primii că fata plecase în 
decursul nopţii. 

Se opriră în faţa mea, conduşi de acelaşi ins masiv care mă 
alungase ieri dimineaţă de pe insula Tamarei. 

— Unde-i fata, Benedict? 

M-am prefăcut surprins. 

— Rug? A plecat aseară. A luat feribotul spre Principală. 

Îndată ce am terminat de vorbit, am ştiut că făcusem o 
greşeală. Feribotul făcea două curse pe zi spre Principală, 
oprindu-se pe insulele arhipelagului atunci când era solicitat. 
Lista pasagerilor se putea verifica. 

Bărbatul făcu un semn din cap spre însoțitorii săi şi intră în 
salon. În timp ce mă privea cu acelaşi dispreţ indiferent, îi 
puteam auzi pe ceilalţi cercetând încăperile domului. 

Şeful se apropie de automatul pentru băuturi, comandă o 
bere, apoi veni pe verandă şi puse un picior pe parapetul scund. 
Vorbi scurt în transmiţătorul-brăţară, după aceea sorbi din 
pahar, în mod evident aşteptând un răspuns. M-am gândit că 
poate această intenţionată ignorare a prezenţei mele avea rolul 
să mă sperie. 

Transmiţătorul bâzâi scurt şi chipul minuscul de pe ecran rosti 
ceva. Discuţia nu dură nici cinci secunde. Am înghiţit un nod, 
ştiind că minciuna îmi fusese descoperită. Individul goli paharul, 
îl azvârili în tufişurile de sub verandă şi reveni lângă mine. 

— Minti, Benedict. N-a fost pe feribot. 

Mă privea, aşteptând. 

Am ridicat din umeri. 

— N-am văzut-o când a plecat. Eram în dom. Am presupus 
doar c-a luat feribotul. 

Ajunsesem într-un punct mort. Mă surprindea că rămăsesem 
atât de calm. 

— Mai devreme sau mai târziu, tot o găsim, Benedict. N-are 
unde fugi. 

Se uită în sus, dincolo de vârful domului şi rânji. Deasupra 
celui mai înalt pisc al insulei, la o jumătate de kilometru 


depărtare, plana un mercenar susţinut de un reactor individual. 
Folosea o cameră în domeniu infraroşu, cu care baleia întreaga 
insulă. Vederea ei mi-a potolit entuziasmul; speranţele mele că 
Rug putea scăpa, ascunzându-se pe acolo, păreau zadarnice. 

Şeful mă privea oarecum compătimitor. Clătină din cap. 

— Nu ştiu de ce ai făcut-o, Benedict... N-o să-nveţi niciodată? 

Mi se păruse, sau era cu adevărat îngrijorat? 

Am încercat să-mi menţin poziţia. 

— Despre ce-i vorba? 

— Nu face pe prostul, râse el. Ştii foarte bine. Ce naiba, 
Principala e plină de femei. De ce nu umbli după ele? 

— Niciuna nu-i Rug, am replicat sfidător. 

— Ai dreptate, amice. Comandă încă o bere, se întoarse şi 
gesticula cu paharul: Întâi Steiner şi Jade, acum tu cu Rug. Ce-i 
cu voi, milostivilor? Ezită, apoi urmă: Ascultă-mă pe mine, 
Benedict. Las-o-n pace pe Rug. E fruct oprit. Aparține doamnei 
Trevellion şi n-ar trebui să-ţi bagi nasul în ce-i aparţine ei. 

— Parc-ai vorbi despre un obiect, am remarcat. 

— Şi nu-i aşa? rânji el. Benedict, uită c-ai văzut-o vreodată pe 
fată. Caută să n-o superi pe doamna Trevellion. Poate fi tare a 
dracului dac-o enervezi. 

Mi se pare mie, sau n-o prea înghiţi? 

Bău berea, privi paharul de plastic zburând peste verandă, 
apoi răspunse: 

— In meseria mea, sentimentele personale nu contează. 
Doamna Trevellion e ṣefa mea. Îi îndeplinesc ordinele. 

— Şi nu simţi niciun regret s-o duci pe Rug înapoi, la viaţa de 
pe insula maică-sii? 

— Putea fi şi mai rău. Faţă de alţii, o duce chiar bine. 

— E destul de mare ca să aibă propria ci viaţă; cum doreşte şi 
unde doreşte. 

— E bolnavă, Benedict, repetă el vechea minciună. Are nevoie 
de tratamentul pe care i-l poate da numai doctorul doamnei 
Trevellion. 

Eram pe punctul de a-l repezi, spunându-i adevărul, dar m-am 
oprit. Am tăcut, lăsându-l să creadă că avusese ultimul cuvânt. 

Vreo duzină de mercenari apărură dinapoia domului, şi-i 
raportară. M-am simţit uşurat că n-o găsiseră pe Rug, dar în 
acelaşi timp îngrijorat de soarta ei. Au venit şi cei care 
căutaseră zadarnic prin dom. Şeful încuviinţă din cap şi le făcu 


semn să plece; coborâră spre golf. 

Bărbatul îşi consultă din nou transmiţătorul. De data aceasta, 
am desluşit chipul inconfundabil al Tamarei. 

— Da, da, sigur, rosti el. Părea muştruluit. 

Închise aparatul şi mă privi. 

— A fost doamna Trevellion. Doreşte să te duc la ea, ca să te 
interogheze. Ştii ce-nseamnă asta? Se spune că doctorul ei nu 
se limitează la a vindeca... 

Gâtlejul mi se uscase. Cred că am surâs. 

— Nu poţi face aşa ceva. Tamara n-are nicio putere... 

— Ai făcut pe tine de frică, rânji el. 

Chiar dacă ar fi fost aşa, n-aş fi recunoscut-o niciodată în 
ruptul capului. 

— Întâmplător sunt prieten cu inspectorul Foulds... am 
început. 

— „Întâmplător sunt prieten cu inspectorul Foulds”, mă 
îngână bărbatul şi izbucni în râs. 

Am încercat să par cât mai stăpân pe mine. 

— Nu mă poţi lua... 

— Dacă-mi spui unde-i Rug, facem un târg. Te las aici. Ce zici? 

— Ţi-am mai spus: habar n-am unde-i. 

— Am impresia că dac-ai ştii, ai fi în stare să mi-o dai pe tavă, 
rânji el. Unde ţi-e loialitatea? 

— Nu ţi-aş fi spus, chiar dacă aş fi ştiut, am rostit. A plecat 
aseară. 

Mi-am dat seama că asudasem - nu doar la gândul de a fi luat 
pe sus, ci la ideea că într-adevăr nu ştiam unde era Rug, sau de 
ce plecase. Ceea ce, cu o oră în urmă, fusese o idilă, acum era 
un coşmar. 

— Ştii ceva, Benedict? îmi vine să te cred... 

— E adevărul... 

Încuviinţă din cap. 

— Uite ce-i, nu te iau acum. Ne ducem s-o căutăm pe 
Principală. Dacă nici acolo n-o găsim, ne-ntoarcem după tine. 

— Vrei să mă sperii. Nici Tamara n-ar face aşa ceva. 

— Nu? Părea amuzat. Mai discutăm noi... 

Aruncă o ultimă privire scrutătoare în jurul verandei, în caz că 
scăpase vreun amănunt, apoi se întoarse şi cobori spre golf. L- 
am privit, uşurarea mea sporind cu fiecare pas ce-l îndepărta de 
dom. Se alătură oamenilor săi din şalupă. Vehiculul se ridică, se 


răsuci în jurul axei şi porni. Apăru şi a doua şalupă şi o urmă pe 
prima. Te-am privit până s-au pierdut în depărtare, apoi m-am 
lăsat greoi pe canapea. Relaxarea mi-a fost scurtă; mi-am 
reamintit-o pe Rug, pierdută şi având nevoie de ajutor. M-am 
grăbit în salon, o parte din mine convinsă încă, în ciuda oricărei 
logici, că ea se ascundea prin dom. Am strigat-o; i-am spus că 
paznici plecaseră şi putea ieşi. 

Salonul era răvăşit. Mobilierul fusese deplasat, rafturile 
desprinse din pereţi - de parcă fata s-ar fi putut ascunde 
îndărătul lor! — într-o răzbunătoare demonstraţie de forţă. Am 
presupus că în toate camerele era la fel şi am încercat o 
senzaţie arzătoare de nedreptate. Singura mea consolare era că 
nu găsiseră nimic. 

M-am oprit lângă fişierul mural unde tineam vid-discurile; şi el 
fusese desprins de la locul lui. Am căutat în nişa din spatele lui. 
Aseară, dintr-o măsură de precauţie pentru care mă blestemam 
acum, ascunsesem acolo, cochilia cu ger. Mă asigurasem mai 
întâi că Rug era altundeva - cel puţin, aşa crezusem - însă fie că 
mă văzuse, fie că scotocise domul până găsise tainiţa; firida era 
goală. Cochilia dispăruse. 

Am părăsit salonul, prea şocat ca să analizez implicaţiile 
acţiunii fetei. Acum era absolut necesar s-o găsesc. Am încercat 
să-mi limpezesc mintea şi să mă gândesc unde s-ar fi putut 
duce. Dacă paznicii aveau dreptate şi ea nu mai era pe insulă, 
putuse pleca numai cu unul din cele două mijloace, disponibile, 
şalupa şi deltaplanul. Deoarece nu avea experienţă în pilotarea 
deltaplanului, rămânea doar şalupa. Am început să alerg pe 
potecă. Ajuns în golf, am pornit pe chei. Intr-adevăr, şalupa 
lipsea. Am rămas încremenit, privind locul gol, şi atunci mi-am 
amintit broşura pe care Rug o răsfoise aseară - şi dorinţa ei de a 
merge pe insula lui Abe. Dacă bănuise că Tamara avea să-şi 
trimită trupele, insula aceea putea reprezenta ascunzătoarea 
perfectă unde să testeze drogul. 

Am scos deltaplanul din hangar şi l-am pregătit de zbor. Peste 
cinci minute, instalat în harnaşament, cuplam motorul şi mă 
înălţam deasupra golfului. M-am întors spre interiorul insulei, am 
virat şi am coborât, astfel încât să pun promontoriul între mine 
şi direcţia în care plecaseră mercenarii Tamarei, apoi am 
accelerat la rasul valurilor. 

Insula lui Abe se găsea la un kilometru de a mea, însă drumul 


păru că durează o veşnicie. În timpul zborului, încercam să mă 
conving că unul dintre paznici furase drogul din nişă, totuşi 
oricât mă străduiam, nu-mi puteam aminti pe cineva cu un 
pachet masiv, de dimensiunile cochiliei. 

Adevărul era că Rug luase gerul, şi puteam înţelege nevoia ei 
de a şti dacă moartea lui Jade fusese accident sau sinucidere. 
Mă implorase să-i dau drogul, dar o refuzasem... iar ea îl furase. 
Cu toate acestea, continuam să mă simt trădat. Apropiindu-mă 
de insula lui Abe, am decis să-i pun fetei o singură întrebare, o 
întrebare foarte simplă: voiam să ştiu dacă însemnasem ceva 
pentru ea, sau dacă dovezile de iubire făcuseră parte dintr-un 
scenariu. 

Am coborât lin pe cărarea ce urca spre vila lui Abe şi am 
ascuns deltaplanul în desiş. Jos, în golf, îmi puteam zări şalupa, 
amarată la dană. Urcând pe potecă, îmi simţeam pulsul 
înteţindu-se. Mi-am amintit de câte ori trecusem pe aici, 
mergând să beau o bere şi să pălăvrăgesc cu Abe, şi cât de 
diferite erau astăzi circumstanţele. 

Acum, când sosise momentul confruntării cu Rug, mă 
apropiam neliniştit, iar cuvintele pe care mi le pregătisem mi se 
învălmăşeau în minte. Fata nu era pe verandă. Am pătruns în 
salon prin uşile deschise şi am simţit imediat mirosul amărui- 
înţepător al gerului ars. Am tuşit şi am alungat fumul ce plutea 
prin aer. Am auzit un zgomot şi o formă se îndreptă spre uşă - 
pterozaurul lui Abe. 

În cele din urmă, n-am avut posibilitatea s-o întreb ceva pe 
Rug. Era întinsă pe canapea, cu braţele şi picioarele răşchirate, 
sub influenţa drogului. Cochilia zăcea pe podea, acolo unde o 
scăpase. Am îngenuncheat lângă fată şi i-am apucat mâna. 
Respira încet şi pulsul era slab. 

Necunoscând gerul, îl folosise greşit, inhalase prea mult. Nu 
era periculos în sine, dar însemna că atributele evenimentului 
retrăit - probabil moartea lui Jade - aveau să fie amplificate, 
prelungite. N-o puteam ajuta cu nimic, doar să fiu alături de ea 
în momentul trezirii. 

Am deschis încă o uşă, pentru a face curent şi aerisi odaia, 
apoi am revenit lângă Rug. Până atunci nu dorisem decât s-o 
găsesc ca să-i pun întrebarea care mă frământa, atât şi nimic 
mai mult. Acum însă era mai important s-o scap de oamenii 
Tamarei. Deţineam un mijloc perfect de evadare - deltaplanul - 


şi puteam pleca imediat ce fata îşi recăpăta cunoştinţa. După 
aceea, ne puteam îndrepta, aşa cum plănuisem, spre o insuliţă 
dincolo de Principală. 

O umbră apăru în cameră. M-am răsucit. În pragul uşii se afla 
o siluetă. Datorită luminii puternice de de afară, nu-i puteam 
distinge chipul, însă uniforma îmi era familiară. Înaintă, şi mi-am 
dat seama că ţinea arma aţintită spre mine. 

O dovadă de netăgăduit a încăpăţânării omeneşti, sau a 
prostiei pur şi simplu, era faptul că, până şi în situaţia aceea; mă 
gândeam cu disperare la o cale prin care, împreună cu Rug, am 
fi putut scăpa de bărbat, ajunge la deltaplan şi părăsi insula fără 
să fim urmăriţi... 

Apoi însă mai mulţi mercenari năvăliră în încăpere şi, 
realmente şocat, am priceput că n-aveam să mai ajung nicăieri, 
că indiferent ce am fi făcut, aveau să mă înfrângă şi s-o ia pe 
Rug. 

Chiar şi aşa, m-am năpustit asupra primului, cu ideea vagă de 
a-l dezarma şi a face uz de armă ca să ne croim drum. 
Clocoteam de furie pură, fără să mă gândesc câtuşi de puţin la 
lucruri practice. Eram un neştiutor în domeniul luptelor corp la 
corp; bărbatul ştia ce are de făcut şi mă întâmpină cu o eficienţă 
distrugătoare. N-am reuşit să-l văd mişcându-se, însă am simţit 
ceva ce putea fi o cizmă, proptită ferm în plexul meu solar, 
urmată de un pumn în plină figură, şi am căzut pe spate pe 
podea. Am căutat să-mi trag răsuflarea, gata să vomit, dar nici 
măcar nu eram băgat în seamă. Indivizii au înconjurat-o pe Rug, 
i-au ridicat pleoapele şi i-au cercetat pulsul. Apoi, fără niciun fel 
de ceremonie, unul dintre ei a ridicat-o şi a pus-o pe umăr, 
astfel încât pletele aurii atârnau paralele cu braţele subţiri şi 
bronzate. Au părăsit odaia fără măcar să arunce o privire 
îndărăt, lăsându-mă să-i blestem în şoaptă, înghiţindu-mi 
lacrimile. Am încercat să mă consolez cu gândul că, mai 
devreme sau mai târziu, ar fi scotocit şi insula aceasta, iar faptul 
că eu îi condusesem aici nu făcuse decât să grăbească 
inevitabilul. 

Am rămas pe podea, trăgându-mi răsuflarea. M-am ridicat 
clătinându-mă şi m-am împleticit afară. Pe ocean nu se mai 
zărea nimic. Am comandat o băutură rece şi am dat-o peste 
cap, de parcă muream de sete. Pe măsură ce minutele treceau 
şi începu să se estompeze senzaţia de nedreptate faţă de cele 


întâmplate. Am ajuns să privesc răpirea lui Rug ca pe o mişcare 
preliminară din jocul de intrigi al Tamarei - nu un act de triumf 
final din partea ei. Poate că, deocamdată, reuşise să-şi ia înapoi 
fata, dar fusese un act contrar voinţei acesteia, şi nu 
intenţionam să admit înfrângerea. Cum anume urma să 
procedez în continuare încă nu ştiam cu exactitate. 

Am privit în jur şi m-am gândit la Abe. Aici stătusem 
întotdeauna împreună cu el, iar acum absenţa lui conferea 
clădirii, şi insulei, o teribilă atmosferă de dezolare, de 
redundanţă. Oriunde m-aş fi uitat, la automatul de băuturi de pe 
verandă, ori la parapetul scund pe care se aşeza deseori ca să 
privească oceanul, îmi aminteam de el. Dintr-o clipă în alta, mă 
aşteptam să-l văd apărând din salon. 

Mi-am amintit reacţia lui Rug de aseară - ciudată dar, în mod 
straniu, corectă - când insistase să eliberăm animalele. Am 
părăsit veranda şi am pornit pe cărare spre cuştile şi domurile 
care adăposteau numeroasele specimene ale faunei de pe 
Meridian. Animalele ar fi putut trăi oricând acolo - erau hrănite 
şi adăpate de către un complex sistem computerizat, proiectat 
chiar de Abe - însă continua lor captivitate, acum când zoologul 
nu mai exista pentru a-şi continua cercetările, părea o crimă. 
Am deschis una câte una uşile, apoi m-am retras. Unele animale 
profitau de această neaşteptată eliberare şi se împrăştiau în 
libertate, însă altele se ghemuiau bănuitoare la adăpostul 
habitaturilor lor artificiale, privindu-mă neîncrezătoare. Cele 
care aleseseră libertatea, dispărând în vegetaţia înconjurătoare, 
îmi creaseră o senzaţie ciudată de bucurie. 

Peste o oră, toate cuştile şi domurile erau deschise, iar 
majoritatea se goliseră; din tufişurile verzi şi dese ale insulei se 
înălța un vacarm de triluri, mugete şi mormăieli, parcă jelind 
dispariţia lui Abe. Ud leoarcă de transpiraţie, am revenit în dom 
şi am luat o bere. 

Mă gândeam la următorul pas când, dintr-un arbore din 
apropiere, se desprinse pterozaurul lui Abe şi cobori pe verandă. 
Îşi frecă pliscul de piciorul meu şi emise un sunet care mi se 
păru de jale. Ne-am privit amândoi mult timp, comunicând ceva 
din tragedia noastră mută. Apoi, mânat de un impuls, m-am 
ridicat, am apucat pasărea şi, în ciuda protestelor ei, am 
azvârlit-o în văzduh de la marginea verandei. A fâlfâit disperată 
din aripi, după care s-a înălţat maiestuoasă, cu gâtul întins, 


parcă într-o postură de indignare. S-a îndreptat către ocean - şi 
ideea libertăţii ei m-a înfiorat - apoi a revenit şi a poposit pe un 
promontoriu, la vreo cinci sute de metri depărtare. Sfidătoare, 
şi-a mai agitat de câteva ori aripile, strângându-le şi 
desfăcându-le cu hotărâre. Am înjurat-o şi am aruncat paharul 
gol în direcţia ei. Pterozaurul îşi clătină agitat aripile şi plonjă la 
adăpostul unui tufiş din apropiere - nu atât speriat de proiectilul 
meu, cât de apariţia unei zburătoare mult mai mari. 

Helicabul ivit lângă insulă rămase o vreme nemişcat în 
văzduh, după care cobori pe plajă în mijlocul unui nor de nisip. 
De la distanţă, nu puteam desluşi literele de pe flancul bombat, 
totuşi emblema albă pe fond albastru era inconfundabilă; cele 
trei iatagane unite la vârfuri ale Organizaţiei Telemass. Elicele 
încetiniră şi, oprindu-se, se curbară aidoma frunzelor de 
palmier. De lângă pilot cobori o persoană care-şi scoase casca şi 
o azvârli în carlingă. Puse palma pavăză la ochi şi privi în susul 
potecii, după care porni de-a curmezişul plajei. Când se mai 
apropie, am văzut că era scund, brunet şi bărbos: Weller, 
consilierul tehnic al lui Steiner. 

Devenind evident că se îndrepta spre dom,m-am strecurat de 
pe verandă şi m-am ascuns în junglă. Weller trecu la câţiva 
metri de mine, privind în jur, cu o armă în mână. Pentru o clipă 
îngrozitoare, am crezut că mă zărise de pe plajă - apoi, spre 
uşurarea mea, intră în clădire. În următoarele treizeci de 
minute, am auzit sfârşitul constant al razei laser şi pocnetele 
obiectelor care ardeau. La un moment dat, insula se zgâlţăi 
datorită unei explozii, urmată de trosniturile lacome ale 
flăcărilor. M-am ghemuit acoperindu-mi capul cu braţele. 

Când mi s-a părut că lucrurile se mai liniştiseră, m-am uitat 
precaut printre ramuri. Weller apăru pe verandă şi, prin uşa 
salonului, am putut desluşi resturi arse şi contorsionate ale 
mobilelor. O încăpere din spate ardea violent, şi în curând tot 
domul era un infern de flăcări. Dogoarea mă izbi ca un val, şi 
mi-am ţinut răsuflarea. Era tot ce puteam face ca să nu mă 
înece fumul, şi să mă trădez. 

Weller puse pistolul în toc şi sări de pe verandă. L-am urmărit 
coborând poteca şi traversând plaja, lăsând pe nisip un şir de 
urme simetrice cu cele făcute la venire. Îşi puse casca, mai privi 
o dată spre dom şi urcă în helicab. Aparatul se ridică, 
aplecându-şi botul, şi se îndepărtă de țărm. Curentul elicelor 


spulberă nisipul pe o rază de cincizeci de metri, ştergând orice 
urmă. 

Am privit plaja, înțelegând brusc... 

Am aşteptat până când helicabul dispăru în depărtare, în 
direcţia Principalei, apoi am alergat spre dana unde Rug, îmi 
amarase şalupa. Am sărit înăuntru, am pornit motorul şi am 
îndreptat-o spre insula mea. Până am tras la chei, mă 
cuprinsese un val de greață. 

A trebuit să mă calmez, înainte de a mă aşeza în faţa 
ecranului. Mi-am închipuit imaginea răvăşită pe care urma să i-o 
prezint lui Doug, dar mi-am spus că era lipsit de importanţă. 
Conta doar ceea ce aveam să-i zic. 

L-am sunat la birou. 

Secretara mi-a spus că plecase de o jumătate de oră. 

— Nu-mi puteţi face legătura pe traseu? 

— Îmi pare rău. Puteţi sta de vorbă cu ajutorul lui... 

— Trebuie să vorbesc neapărat cu domnul inspector. Nu v-a 
zis unde se duce? 

— Un minut... Consultă un alt display, apoi răspunse: Participă 
la o festivitate, pe insula Trevellion, dar a lăsat instrucţiuni să nu 
fie... A 

Am întrerupt legătura şi am rămas privind în gol. In nebunia 
ultimelor zile, uitasem de evenimentul Tamarei, la care, mi-am 
amintit „mă invitase şi pe mine. În primul moment, m-am gândit 
să plec imediat acolo, să provoc scandal şi să solicit eliberarea 
lui Rug... După aceea, m-am răzgândit. Dacă apăream pus pe 
harţa, Tamara nu avea nevoie de alte motive ca să nu mă 
primească. Pe de altă parte, dacă soseam cuminte şi sobru, 
lăsând să se înţeleagă că-mi acceptam înfrângerea, atunci 
poate că artista nu-mi anula invitaţia. 

Peste o jumătate de oră, plecam pentru ultima oară spre 
insula Trevellion. 


EVENIMENTUL FINAL 


Când am ajuns, se întuneca. Deja petrecerea începuse. O 
formaţie cânta muzică ritmată,  gălăgioasă, zgomotul 
întâmpinându-mă încă din port. În vârful insulei, domul sclipea 
iar pajiştea de lângă el era iluminată ca un stadion în nocturnă. 
M-am apropiat rapid de dană şi am sărit afară, amintindu-mi că 


numai cu câteva zile în urmă, Abe Cunningham mă însoţise la 
evenimentul anterior. Acum în port se aflau mai puţine 
ambarcaţiuni şi, în consecinţă, nici prea mulţi oaspeţi nu 
aşteptau ascensorul care urca în zig-zag panta. Cele două 
cupluri din faţa mea s-au prezentat paznicului înarmat. Li s-a 
permis intrarea, cu zâmbete politicoase. Când a venit rândul 
meu, paznicul mi-a blocat calea. 

— Benedict, am rostit. M-a invitat doamna Trevellion. 

Individul se întoarse într-o parte şi vorbi în transmiţător. 

Poate că în seara aceasta nu era prea mulţi musafiri, însă 
paznicii erau exagerat de mulţi postați în jurul portului şi în 
poziţii strategice pe traseul ascensorului. Din câte îmi dădeam 
seama, niciunul dintre ei nu făcuse parte din trupa care 
invadase insula mea şi pe a lui Abe, în decursul dimineţii. M-am 
întrebat dacă Tamara le sporise numărul şi, în caz afirmativ, de 
ce o făcuse. 

Continuând să vorbească în aparat, paznicul se întoarse către 
mine şi mă examină din cap până în picioare. Cu un gest scurt, 
îmi indică să trec. Am pornit, încercând să nu-l bag în seamă, 
însă a fost mult mai dificil să ignor privirile celorlalţi zece- 
doisprezece paznici înşiruiţi până sus. Era clar că, în ciuda 
invitaţiei primite, în seara aceasta eram persona non grata. M- 
am felicitat că abandonasem primele intenţii, violente, de a 
ataca insula ca s-o salvez pe Rug. 

Un majordom - am observat şi alţii, la intrările diferitelor 
clădiri - m-a condus prin dom, pe pajiştea iluminată. Ca şi data 
precedentă, numele mi-a fost anunţat alături de fosta 
profesiune. Ca şi data precedentă, a fost primit cu indiferenţă. 
Pe gazon discutau gălăgioşi mai mulţi Transformaţi, Amplificaţi 
şi normali. l-am văzut pe Leo Realisto şi pe Trixi, şi am trecut 
grăbit, ca să nu fiu recunoscut. Arome euforizante se înălţau din 
arzătoare montate pe piedestaluri, coloanele de fum scânteind 
albastre, verzi şi roşii în lumina lampioanelor plutitoare. Am 
decis să nu mă apropii prea mult de ele. Voiam să fiu lucid în 
momentul confruntării cu Tamara. Rug nu se zărea nicăieri 
printre musafiri, dar nici nu mă aşteptasem s-o găsesc aici. N-o 
vedeam nici pe Tamara, deşi, dacă respecta ritualul de data 
trecută, avea să apară ceva mai târziu, cu fastul de rigoare. Am 
luat un pahar de pe o tavă şi am cercetat mulţimea, căutându-l 
pe Doug Foulda, însă fără succes. Văzduhul vibra de râsete, 


ceea ce era de aşteptat după numărul mare de arzătoare pentru 
euforice, totuşi înapoia veseliei se simţea limpede tensiunea 
aşteptării. Pe cerul întunecat de deasupra grădinii vecine, 
puteam desluşi un obiect dreptunghiular, care putea fi o o scenă 
plutitoare. 

M-am ciocnit de un cunoscut - cineva căruia îi reparasem 
şalupa - şi am pălăvrăgit o vreme. Mă simţeam stânjenit, iar 
faptul că găsisem pe cineva cu care să discut nu schimba prea 
mult lucrurile. Eram frustrat că mă aflam atât de aproape de 
Rug fără să am nici măcar posibilitatea s-o întâlnesc ca să nu 
mai vorbesc de-a o lua cu mine. Acum trebuia să afişez o 
atitudine de interes politicos, o bonomie pe care n-o simţeam, 
întrebându-mă în acelaşi timp dacă, la sfârşitul serii, urma să fiu 
împreună cu Rug - bineînţeles, presupunând că şi ea dorea 
acest lucru. 

Am început să mă plimb printre invitaţi, constatând că astfel 
nu mă simţeam atât de vulnerabil. După vreo cincisprezece 
minute, m-am aşezat pe balustrada din jurul unei sculpturi, 
fixând preocupat imaginea nocturnă a oceanului. Din poziţia 
aceasta, puteam zări curba superioară a domului lui Rug. Era 
luminat, sugerând că în interior se găsea cineva. Mi-am plănuit 
un traseu prin tufişuri, şi în acelaşi timp am cercetat şi 
amplasamentul gărzilor din jurul pajiştii. De acum, fata trebuie 
să-şi fi revenit de sub influenţa drogului, şi dacă aş fi putut 
ajunge neobservat până la domul ei... 

Eram gata să mă îndrept către un desiş, o primă ascunzătoare 
en route spre dom, când difuzoarele plutitoare anunţară sosirea 
directorului Wolfe Steiner şi a consilierului său tehnic, Guy 
Weller. 

Am simţit o ciudată senzaţie de gol dând Steiner a ieşit din 
dom, urmat de bărbosul scund pe care-l văzusem în aceeaşi zi. 
Poate că ar fi trebuit să simt mânie şi revoltă în clipa aceea, 
când un freamăt de aplauze politicoase străbătu audienta, însă, 
deşi mă găseam numai la o aruncătură de piatră de ucigaşul lui 
Abe Cunningham, eram conştient doar de absenţa oricăror 
sentimente personale. 

Cred că îmi dădusem seama de atunci că Weller şi Steiner nu 
erau decât simpli pioni într-un joc Expansionist de politică-şi- 
putere, în scopul de a elimina piesele ajunse, accidental, în 
calea progresului deşi despre ce anume progres era vorba şi 


care era țelul lui, nu ştiam. Mi-am amintit că cineva, cred că 
Doug, îmi spusese că Steiner era o marionetă manevrată de 
superiorii lui de pe Pământ, şi cred că, fără să ştiu exact de ce 
anume, începusem să-l simpatizez pe directorul Amplificat. 
Stătea în capul scării, privind musafirii cu aerul său destul de 
arogant. Cobori şi începu să descrie un tur printre invitaţi, urmat 
îndeaproape de Weller. 

Brusc m-am simţit îndepărtat de realitatea petrecerii, chiar 
înstrăinat. Am revăzut multele incidente din ultimele zile, şi am 
înţeles că experienţa dobândită de pe urma lor mă detaşa de 
spectacolul din jur, care avea prea puţine în comun cu izolarea 
mea fizică. l-am compătimit pe oaspeţi, pe insulari, elita de 
artişti, agenţi şi băgători-de-seamă; i-am compătimit deoarece 
ignorau faptul că, sub pojghiţa superficială a vieţii lor de zi cu zi, 
se petrecea ceva semnificativ. Sau poate că mila mea nu era 
altceva decât un mecanism de apărare; poate că doream ca şi 
eu să fiu tot atât de ignorant. 

Atenţia mi-a fost atrasă de activitatea ce se desfăşura în 
partea opusă a pajiştii. Un reflector lumina ieşirea boltită a 
domului, şi discuţiile se reduseseră la un murmur general. 
Capete se întoarseră, iar musafirii mai îndepărtați se apropiară 
pentru a asista la apariţia Tamarei. Din poziţia mea, puteam 
zări, pe deasupra tuturor, treptele scăldate în lumină argintie. 
Pe când priveam, Tamara păşi în spotul de lumină, urmată 
îndeaproape de medic. Se opri în faţa unui microfon plutitor, 
înclinând din cap într-o acceptare a aplauzelor. Purta un şal 
auriu, înfăşurat în jurul trupului şi drapat peste un umăr, şi o 
diademă de aceeaşi culoare. Poate că faptul că se deranjase să 
se îmbrace reprezenta o măsură a importanţei acordate de ea 
acestui eveniment. 

Vocea ei rece şi precisă şfichiui rumoarea generală, reducând- 
o la tăcere. 

— Doamnelor şi domnilor... Ca întotdeauna, este o onoare să 
vă avem aici... 

M-am gândit să profit de ocazie, în vreme ce lumea era 
concentrată asupra ei, şi să încerc s-o găsesc pe Rug. Insă ceva 
anume din tonul Tamarei, şi apoi din discursul ei, mă reţinu. 
Ascultând obişnuitul preambul de politeţuri, mi s-a părut mai 
animată ca de obicei, ba chiar excitată. Prin comparaţie cu 
obişnuita lui monotonie distantă, glasul îi era marcat de emoție. 


În acelaşi timp, mi-am dat seama că suna precum un mesaj de 
despărţire. 

— Mulţi dintre cei care vă aflaţi aici astă-seară mi-aţi fost 
prieteni credincioşi şi colegi, în mulţii ani de când m-am stabilit 
pe Meridian. Am sosit aici ca o artistă necunoscută şi am muncit 
ani de zile pentru a schimba această postură. De abia în ultima 
perioadă am fost în stare să afirm cu încredere că m-am 
apropiat de împlinirea potenţialului meu. În seara aceasta, cred, 
am creat o operă care va rămâne pe vecie ca o declaraţie 
asupra colonialismului planetar - o lucrare ce va rezona, sper, 
cu adevărurile cosmice. Vă mulţumesc pentru sprijinul şi 
prietenia voastră de-a lungul anilor. 

Se înclină scurt, şi o explozie de aplauze răsună pe pajişte. 
Ridică un braţ, unit de trup printr-un văl subţire, nervurat. La 
început am considerat gestul drept unul din adio; după aceea 
însă, când invitaţii au amuţit, am priceput că nu terminase. 

— Câteva cuvinte, dacă se poate, despre evenimentul din 
această scară. 

Vreme de cinci minute, mă năuci cu referinţe ezoterice, şi 
probabil lipsite de sens, despre, metaforă, simbolism, locul 
evenimentelor pe viu în panteonul artelor moderne, şi 
interpretare. Accentuă cuvântul şi continuă, spunând că urma 
să fim martori la un ansamblu de efecte produse de tehnici 
artistice necunoscute pe Meridian. Deja, musafirii, tropăiau de 
nerăbdare, încântați la gândul spectacolului. Din punctul meu 
de vedere, o consideram pe Tamara un şarlatan, un fariseu în 
domeniul realizărilor artistice, cu sufletul tot atât de corupt pe 
cât de măreț pretindea că-i este talentul. lnălţă o mână cu 
membrană palmară, pentru a potoli murmurele speculative. 

— Evenimentul va începe peste o oră. 

Cobori treptele de marmură şi fu imediat înconjurată de Trixi, 
Realisto şi ceilalţi admiratori ai ei. 

În timp ce atenţia generală era îndreptată asupra Tamarei, 
care înainta încet prin mulţime, m-am asigurat că paznicii din 
jurul grădinii slăbiseră vigilenţa. Apoi, nepăsător, m-am oprit şi 
m-am gândit la următorul pas. 

Apreciasem că până la domul lui Rug erau peste două sute de 
metri. Cea mai mare parte din această distanţă era ferită de 
privirile gardienilor, datorită unui gard viu ornamental, dincolo 
de care se găsea o aglomerare de tufişuri tropicale dar habar n- 


aveam dacă prin tufişuri nu se găseau paznici, sau dacă nu 
cumva zona era supravegheată de camere TV. 

Am alergat până la următorul adăpost şi de acolo m-am 
afundat în vegetaţia înconjurătoare. În scurt timp, n-am mai 
zărit pajiştea; până şi muzica părea îndepărtată, înăbuşită de 
frunziş. N-am întâlnit nici paznici, nici camere cu circuit închis. 
Am fugit, aplecat, spre clădirea care se întrevedea sub formă de 
lumini, printre frunze şi ramuri. 

Am ajuns la marginea grădinii şi m-am pitit înapoia unei tufe. 
În mod miraculos, se părea că domul nu era păzit. În lumina 
aurie ce se revărsa dintr-acolo n-am zărit nicio siluetă 
amenințătoare, în uniformă neagră. Totul era nemişcat, liniştit. 
Petrecerea care se desfăşura de cealaltă parte a domului 
principal putea să fi fost la un milion de kilometri depărtare. 

Când mi-am desprins ochii de la grădină, pulsul mi-a crescut 
brusc. Am inspirat adânc, zărind-o pe Rug, înăuntru, aşezată 
turceşte pe patul rotund, cu coatele pe genunchi şi capul în 
palme. Purta o rochie albă, iar părul blond îi era împletit şi 
înfăşurat în jurul capului. Mi se părea că niciodată nu fusese mai 
frumoasă. 

Deocamdată ajunsesem aici fără probleme, totuşi ştiam că 
asta nu putea să dureze. Undeva în adâncul minţii eram 
conştient că fusese prea uşor - iar pesimistul din mine aştepta 
urmările cele mai rele. M-am asigurat încă o dată că nu era 
nimeni în jur, apoi am sprintat peste semiluna de gazon, spre 
peretele transparent. 

Din unghiul acesta, Rug nu mă putea zări. Am ocolit prudent 
domul, către intrare, apoi m-am oprit. Acum - eram în raza ei 
vizuală... dacă ar fi ridicat ochii. Privea în jos cu o expresie de 
tristeţe, sau deznădejde, şi prezenţa mea, la numai câţiva metri, 
era neobservată. Am ciocănit în perete, aşteptându-mă la un 
răspuns imediat, plin de fericire. Fata înălţă încet capul şi mă 
fixă cu ochi verzi şi mari, deşi opaci acum, parcă drogaţi. 
Expresia ei - sau, mai degrabă, evidenta ei lipsă de expresie nu 
se modifică. Mă privea neînţelegătoare şi neutră, de parcă nu 
mă mai văzuse niciodată. 

— Rug! am strigat. Am înhăţat clanţa, însă uşa n-a cedat. 

Răspunzând parcă strigătului meu, o licărire scurtă îi animă 
ochii: o derută neliniştită, ca şi cum era conştientă că trebuie să 
mă cunoască. Buzele i se ţuguiară într-o contemplare chinuită. 


Un nod rece de anticipare mi-a coborât în piept. 

— Rug! am strigat iarăşi, fără să mă mai preocupe dacă 
puteam fi auzit şi de alţii. l-am făcut semn să deschidă uşa. 

Cu graţia unei balerine drogate, se ridică şi traversă odaia, 
rochia albă unduind în urma ei. 

Confuzia îi adumbrea ochii; se încruntă, parcă întrebându-se 
dacă făcea bine ceea ce făcea. Indoiala aceea mi s-a părut şi 
mai dureroasă decât expresia anterioară. 

— Ce ti-au făcut, Rug? 

Mi-am răşchirat degetele pe sticla ce ne despărţea şi, aidoma 
unei imagini din oglinda întârziată cu câteva secunde, a repetat 
gestul cu palma ei micuță. 

— Rug... deschide! 

l-am arătat mecanismul de pe rama interioară a uşii. Mâna ei 
se apropie şi degetele îl prinseră, apoi fata se încordă, 
străduindu-se să-l acţioneze. În timp ce se chinuia, ochii ei mă 
priviră şi se păru că o luminiţă de recunoaştere tresări - o 
recunoaştere în acelaşi timp liniştitoare şi îngrozitoare; poate că 
începea să-şi de a seama cine sunt, dar în acelaşi timp înţelegea 
că este întemniţată. 

Când pricepu că uşa era încuiată, mâna îi căzu neajutorată pe 
lângă trup. 

— Nu-i nimic. Mă poţi auzi? 

Încuviinţă. 

Mi-am adunat toate puterile şi am întrebat: 

— Rug, mă mai ţii minte? 

O  şovăială. Nesiguranţă. Apoi, aproape în silă, altă 
încuviinţare mai scurtă. 

Am expirat o răsuflare încordată, convins că deruta ei era 
cauzată de vreun sedativ şi nu de un amnezic. 

— Bun... Grozav. Am ezitat, neştiind cum să continui. Rug, 
poţi face ce-ţi spun eu? Mă înţelegi? 

Se încruntă şi aprobă aproape imperceptibil. 

— leşi din cameră fără să fii văzută, am urmat eu. Poţi s-o 
faci. Ocoleşte domul principal şi vino aici, în grădină. Te aştept. 
După aceea, mergem la tunelul secret. 

Încuviinţa acum, parcă abia aşteptând. 

— Dă-i drumul. 

După câteva secunde, se întoarse şi porni către uşa care 
făcea legătura cu domul principal. Am privit-o, cu inima 


bătându-mi nebuneşte. Îmi făcusem un plan vag: coboram 
împreună pe plajă, eu aduceam şalupa şi o luam pe fată de 
acolo. După aceea, ne îndreptam spre o insuliţă îndepărtată şi 
ne ascundeam cât timp oamenii Tamarei răscoleau planeta. 

După câteva secunde, Rug se înapoie în dormitor, mişcându- 
se la fel de pasivă. Am simţit o undă de disperare faţă de 
imposibilitatea ei de a executa o comandă simplă - apoi am 
zărit paznicul, înalt şi impunător urmând-o. Privea direct spre 
mine şi, înainte ca disperarea mea faţă de eşecul lui Rug să se 
transforme în furie, o mână mă prinse de braţ cu un gest 
aproape blând. 

— Benedict... 

Vocea părea sincer îndurerată. M-am răsucit şi l-am văzut pe 
bărbatul care, în aceeaşi după-amiază, mă bătuse fără milă. 

De după dom apăru Tamara Trevellion, creasta ei zimţată 
încordată de mânie. Se opri şi mă privi cu ochi plaţi, cenușii şi 
goi. 

— Benedict, rosti ea. Trebuia să-mi fi dat seama. 

Şalul auriu pe care-l purta înfăşurat în jurul trupului şi drapat 
pe un umăr, departe de a-i conferi o anume umanitate, avea 
exact efectul opus: servea doar să sublinieze aspectul ei străin 
umanului. Îmi venea greu să cred că între flancurile alungite şi 
plate ale craniului femeii funcţiona o minte omenească, cu 
obişnuitele sentimente considerate normale la orice individ. 

Rug rămăsese în mijlocul încăperii, privind în gol. 

Simţeam strânsoarea degetelor paznicului, oprindu-mă să fac 
ceva ce să regret mai târziu. 

M-am străduit să-mi păstrez un ton firesc. 

— De ce dracu' o ţii închisă? 

Branhiile de la gâtul Tamarei se deschiseră, dezvăluind 
fantele roşii într-un gest despre care credeam că putea indica 
nemulţumire. 

— Du-l înapoi, la petrecere, Tanner, rosti ea. 

Bărbatul mă trase de braţ. 

— Ştiu ce i-ai făcut, am spus. 

Cuvintele au avut un efect imediat. Se opri din mers. Capul, el 
însuşi aidoma unui peşte cu individualitate proprie, se răsuci ca 
să mă privească independent, de trup. Expresia ei nu trădă 
nimic, totuşi tăcerea spunea multe. 

Îi făcu semn lui Tanner să plece. Solzii de pe obrajii ei 


scânteiau precum paiete în lumina domului. 

— Domnule Benedict, poate, vrei să explici ce anume înţelegi 
prin asta? 

M-am gândit cu rapiditate. Am decis să păstrez pentru mine 
ştiinţa faptului că Rug era absolut sănătoasă. 

— Ai folosit implantul ca s-o droghezi... 

Mă cercetă atentă. 

— Benedict, grija ta faţă de Rug e împărtăşită şi de mine; de 
asta trebuie tratată, pentru propriul ei bine. 

— Aşa cum şi Jade a trebuit să fie tratată - pentru propriul ei 
bine? Şi ea a avut un implant, nu? 

— Jade era bolnavă, Benedict. Starea ei era similară cu a lui 
Rug şi trebuia supravegheată. Am fost nevoiţi s-o echipăm cu un 
implant. 

M-am reţinut s-o fac mincinoasă. 

— Şi a fost o simplă coincidenţă că aceste implanturi puteau fi 
utilizate şi pentru administrarea de droguri? Am clătinat din cap. 
Voiai să controlezi vieţile fiicelor tale, să le aserveşti complet... 
Nu-i de mirare că Jade s-a sinucis - nu mai rezista cruzimilor 
tale. 

Branhiile i se deschiseră, expirând zgomotos. 

— Şi nu-i singura moarte în care eşti implicată am continuat. 
Ştii de ce-au fost ucişi Rodriguez şi Abe... 

— Abraham? Părea cu adevărat surprinsă. Abraham 
Cunningham? Nu ştiusem... 

— l-a omorât Weller, consilierul lui Steiner. Ştiau prea multe... 
De ce ai şters amintirile lui Rug despre Jade şi Hannah 
Rodriguez? 

— Cum ai... începu ea apoi se opri. 

— Deci recunoşti că-i adevărat! Ce dracu se-ntâmplă? 

— Benedict... Vocea ei avea o notă aspră, amenințătoare. 

— Eşti tot atât de implicată cât şi Steiner şi Weller, am spus. 
Aşteaptă numai să afle Doug Foulds... 

Tamara lăsă capul pe spate şi scoase un sunet asemănător 
unui hohot de râs. 

— De parcă Foulds ar putea face ceva! 

— O să vedem! M-am prefăcut că plec. 

Mă opri printr-o simplă întrebare: 

— Mai vrei s-o vezi pe Rug şi altă dată, Benedict? 

— Ce vrei să spui? 


— Nu face ceva care să poată strica evenimentul din seara 
asta, şi s-ar putea s-o mai vezi. Dar dacă umbli şi strigi 
„crimă”... 

Am privit în dom, spre fată. În cuşca ei din cristal părea un 
personaj tragic, cu ochi lipsiţi de vedere. 

Brusc, n-am mai putut suporta prezenţa Tamarei pe lângă izul 
marin, părea să degaje o aură de intenţii rele. Am scos un sunet 
înăbuşit, de dezgust nearticulat, am ocolit domul principal şi am 
revenit pe pajiştea petrecerii. 

Am apucat un pahar de pe o tavă şi l-am dat peste cap. 
Rememorând discuţia cu Tamara, mi se părea că cedasem prea 
uşor. Voiam s-o întâlnesc din nou, să am mai multă forţă, ba 
poate chiar s-o ameninţ cu violenţă fizică. 

Sorbeam din al doilea pahar când, în celălalt colţ al grădinii, 
am zărit silueta butucănoasă a lui Doug Foulds. Stătea lângă un 
piedestal cu fumuri euforizante, cu un pahar în mână, şi râdea 
zgomotos. Era clar că se distra şi, cu două crime nerezolvate şi 
nici măcar anchetate, asta mă irita. Tocmai verificam dacă 
Tamara nu era prin preajmă, când Doug, se întoarse şi mă zări. 
Deodată păru să se trezeşte. Traversă grăbit pajiştea; îmi 
dădeam seama de prezenţa paznicilor, dar speram că discuţia 
mea cu inspectorul n-avea să-i fie raportată Tamarei. Nu mă 
îndoiam că, dacă dorea s-o ţină pe Rug departe de mine, n-ar fi 
întâmpinat greutăţi. 

Doug îşi drese glasul: 

— Aăă... salut, Bob... 

— leri n-ai primit mesajul meu? l-am atacat direct. 

Păru stânjenit şi se uită împrejur, parcă temându-se să nu fie 
auzit. Mă prinse de braţ şi mă conduse până la marginea 
grădinii, înapoia unei sculpturi masive din oţel, care ne ferea de 
orice ochi curioşi. Locul îmi convenea, totuşi mă întrebam de ce- 
| considera necesar. 

— Ştiu despre Abe, îmi spuse. 

— Ştii? 

— De asta m-ai sunat ieri, nu? Cadavrul a fost descoperit 
aseară şi am identificat şi apelul tău din hotel. 

— Inainte de a începe să mă suspectezi: ştiu cine i-a omorât 
pe Abe şi Rodriguez. 

— Vorbeşte! 

— Ştiu cine a făcut-o... mai trebuie doar să aflu motivul. De ce 


i-a ucis pe Abe şi Rodriguez? Las asta pe seama ta. M-am 
săturat... L-am privit atent: Bănuiesc că vrei să ştii cine-i 
autorul. 

— Ştiu deja. 

Deruta, un sentiment cu care mă obişnuisem în ultima vreme, 
mă copleşi. 

— Ştii? Atunci de ce dracu nu faci nimic? Am arătat cu mâna 
spre locul unde Wolfe discuta cu Steiner. 

Doug îşi feri ochii, nervos. 

— Am fost avansat, şopti el. 

Am scuturat din cap, încercând să-i înţeleg logica. 

— Avansat? Cum dracu' poţi fi avansat? Ești şeful poliţiei! 

— Sunt transferat. Mâine plec pe Pământ. 

— Felicitări, am izbucnit. Totuşi asta nu explică de ce nu l-ai 
arestat pe Weller. Am ezitat o clipă, apoi am urmat: Autorităţile 
de pe Pământ şi-au băgat coada, nu? 

— Bob, să ştii că nici mie nu-mi place situaţia Abe mi-a fost 
prieten... leri am făcut nişte cercetări şi am aflat că Weller a fost 
văzut intrând în Meridian Star în seara morţii lui Abe. L-am 
reţinut pentru anchetă, însă după o oră, guvernatorul mi-a cerut 
să-l eliberez. Peste alte câteva ore, am fost anunţat că fusesem 
avansat şi urmează să plec spre Pământ cu prima transmisie La 
dracu', Bob, mi-e scârbă şi mie de corupţia asta. Dar ce pot 
face? 

— Ce se-ntâmplă, Doug? am murmurat. 

— Realmente, nu ştiu, clătină el din cap. 

Am făcut un gest resemnat, de înfrângere. 

— Cristoase, n-ai putea... nu ştiu... nu există nimeni cu care 
să putem lua legătura? 

— Trezeşte-te, Bob, rosti cu blândeţe Doug. Cine? Cui dracu-i 
putem spune? Aş dori să răzbun asasinarea lui Abe, însă nu 
vreau să mor ca un martir. Mă privi cu milă: Suntem nişte pioni, 
Bob Tu şi cu mine, Abe toți... Până și Steiner. Nu putem face 
nimic. Nici măcar nu-nţelegem regulile jocului... Ascultă sfatul 
meu. Întoarce-te pe insula ta şi uită tot ce s-a întâmplat. 

Grija lui denotă toată furia din adâncul meu. 

— Să uit? Abe mi-a fost prieten bun, Doug... şi zici să uit? 

În clipa aceea, muzica se opri. Pentru o clipă, rumoarea 
conversaţiilor umplu văzduhul, apoi se stinse şi ea. Toţi ochii se 
întoarseră către dom şi Tamara Trevellion îşi făcu cea de-a doua 


intrare triumfală a serii. Îşi schimbase veşmintele; acum purta o 
rochie albă, cu o diademă mare, făcută parcă din ţurţuri, 
semănând cu Regina Zăpezilor din poveşti. Era flancată de 
medic şi de Rug. Zărind-o pe fată, am simţit, involuntar, un nod 
în stomac. Privea drept înainte, fără să vadă. Am reuşit să mă 
stăpânesc să n-o iau la goană prin mulţime, spre ea. Parcă 
pentru a preveni această posibilitate, cei trei erau înconjurați de 
paznici înarmaţi. 

Tamara începu să vorbească. 

— Doamnelor şi domnilor, vă mulţumesc pentru răbdare, care 
vă asigur, va fi răsplătită din plin. În scurt timp, evenimentul va 
începe. Dacă aveţi amabilitatea să mă urmaţi... 

Cobori şi, însoţită de medic şi Rug, trecu printre musafiri, 
dispărând înapoia tufişurilor şi statuilor. 

Eram gata să urmez procesiunea, când am zărit, la piciorul 
podeţului de acces în vâlcea, silueta înaltă şi autoritară a lui 
Steiner. Stătea nemişcat, conturându-se aidoma unei statui pe 
fundalul aurorei  Feţei-luminate. Părea concentrat asupra, 
oaspeţilor care porniseră către amfiteatru. Weller nu se vedea 
nicăieri. 

Doug văzu încotro priveam. Mă strânse de braţ. 

— Bob... Nu fi imbecil! Dacă te vede Weller... 

— Vreau să ştiu ce se-ntâmplă. M-am eliberat din strânsoarea 
lui şi am traversat grăbit pajiştea. 

M-am oprit înaintea lui Steiner - sau mai degrabă sub el - şi 
abia după câtva timp binevoi să-mi remarce prezenţa. Era 
pierdut în vreo realitate digitalizată a Amplificării sale; peste 
traversa carotidă a implantului occipital se perindau hieroglife. 
Ochii îi erau ficşi. 

— Benedict? rosti în cele din urmă. 

— Ce se-ntâmplă, Steiner? am întrebat. 

Îşi mută privirea asupra mea. 

— Depinde de ceea ce cunoşti tu, Benedict. 

St întoarse şi porni peste podeţ, iar ceva din atitudinea lui 
sugera o invitaţie. l-am dat curs, mergând alături de el. Am 
străbătut podeţul şi am trecut pe sub pâlcul de brazi care 
ascundeau vâlceaua. 

— Ei bine? l-am întrebat după o vreme. 

— Ştiu că Weller e responsabil pentru morţile lui Abe şi 
Rodriguez. 


M-am simţit uşurat când s-a oprit și m-a privit. Oftă. 

— Benedict, nu mă aştept să mă crezi... dar n-am nimic de 
spus în privinţa asta. Nu sunt un ucigaş şi moartea lor mă 
îndurerează. Desigur, asta nu-i va ajuta pe ei, nici pe tine... 
Porni mai departe. 

— Steiner, pentru cine lucrează Weller? Pentru Pământ, ori 
pentru Meridian? Sau sunt implicate ambele planete? 

Ne-am oprit în dreptul unui luminiş. In dreapta se putea 
desluşi panta largă a versantului opus al vâlcelei. In stânga, o 
faleză abruptă până la oceanul argintat de stele. 

Stând acolo, unul lângă celălalt, într-o tăcere ce se prelungea, 
am distins cu coada ochiului o mişcare. Deasupra oceanului, 
poate la câţiva kilometri depărtare, un elicopter mare se apropia 
de insulă. Când zgomotul lui a ajuns până la noi, Steiner se 
răsuci şi privi. Părea cu totul transpus numai învelişul fizic îi mai 
rămăsese aici. In cele din urmă, se smulse din transă şi vorbi 
scurt în transmiţătorul-brăţară. Se întoarse şi se uită dincolo de 
copaci, către gărzile din vâlcea care-şi ocupaseră deja poziţiile. 

— Steiner? 

Păru surprins că mai eram lângă el; mă privi amabil. 

— Benedict, este vorba despre ceva mai important decât noi. 
Dacă ţi-aş spune... o secundă fixă absorbit amfiteatrul care se 
umplea... şi superiorii mei ar prinde de veste, n-ar avea absolut 
nicio reţinere ca să te elimine. 

Se opri, iar când continuă mi s-a părut că i-am simţit în glas o 
undă de emoție. 

— Uite ce s-a întâmplat cu Abe Cunningham... i-am spus, l-am 
prevenit că dacă Weller află că el ştie... 

— Ce s-a întâmplat? am şoptit. 

Steiner închise ochii. 

— Cunningham nu m-a ascultat, Benedict, Fie asta, fie nu m-a 
crezut. L-a acuzat pe Weller. N-a repetat tot ce-i spusesem... 
Dar destul ca să-l convingă că ştia prea multe şi era periculos... 

Tăcu brusc şi se răsuci pe trei sferturi, parcă răspunzând unui 
mesaj al implantului său. Privea peste ocean. 

Am avut atunci senzaţia subliminală că urma să se întâmple 
ceva despre care n-aveam habar. Numărul paznicilor de la 
petrecere, elicopterul care se apropia, comportarea, ciudată a 
directorului... 

— Ce-i? am întrebat alarmat. 


— Să zicem că am de plătit o mică datorie înainte de a părăsi 
planeta. 

— O datorie? am repetat, surprins. Vrei să strici evenimentul 
Tamarei? 

Înainte de a putea afla, un fulger laser orbitor ţâşni dintre 
brazi şi-l izbi pe Steiner. Ricoşa din blindajul pieptului său 
transformat şi-mi înţepă coastele ca o suliță de foc. Am răcnit şi 
am căzut. Ameţit de durere, l-am văzut pe Steiner fugind. Părăsi 
poteca, intrând printre copaci; un al doilea fulger îl urmă, lovind 
o tulpină şi m-am bucurat că scăpase. De undeva dinapoia mea, 
gărzile ieşiră din pădure şi porniră în urmărirea lui: siluete 
neclare pe fundalul brazilor întunecaţi. Am încercat să-mi dau 
seama cât de grav fusesem rănit. Am pipăit cu degetele locul 
unde mă lovise raza. Era foarte puţin sânge - laserul cauterizase 
rana - însă durerea era teribilă. 

Din poziţia mea, culcat pe partea opusă rănii, vedeam perfect 
oceanul. Elicopterul se îndrepta către ţăran, cu botul aplecat - 
apariţia lui reprezentând o altă componentă dintr-un mister care 
îmi depăşea cu mult puterea de înţelegere. Rămase în văzduh 
deasupra stâncilor şi am putut desluşi în cadrul uşii câteva 
siluete, pregătindu-se să sară. 

In clipa aceea, o rază sclipitoare de laser fulgeră din stâncile 
de dedesubtul meu. Atinse aparatul în dreapta, şi fragmentele 
din motorul distrus se înălţară în noapte, rotindu-se parcă cu 
încetinitorul. Am distins emblema Organizaţiei Telemass pe 
flancul elicopterului, care rămase câteva secunde înclinat, apoi 
se prăbuşi în apă, de la o înălţime de vreo doi metri. Mai multe 
forme minuscule îl părăsiră, înaintând cu greutate, datorită 
adâncimii oceanului şi stâncilor alunecoase. După câteva 
secunde, alte lasere despicară bezna dinspre faleză. Se abătură 
nemiloase asupra elicopterului şi celor din apă. Vehiculul 
explodă, iar cascada de foc fu urmată de un bubuit înfundat. 
Revărsarea de lumină sporea tragedia măcelului; oamenii 
Tamarei îi distrugeau pe invadatori cu o uşurinţă dispreţuitoare. 
Am zărit trupuri prăbuşindu-se, sfâşiate, unul câte unul, până ce 
toate ţintele au fost atinse - şi, după două minute de la 
începere, lupta se termină. Oceanul stinse flăcările, iar valurile 
înhăţară cadavrele şi le purtară sub stânci. În scurt timp, singura 
dovadă a invaziei nereuşite rămăsese carcasa arsă a 
elicopterului. 


Am închis ochii, simțind din nou durerea intercostală. Zăceam 
aidoma unei victime, prinsă între sfârşitul unui episod dramatic 
şi începutul altuia. Am încercat să înţeleg scopul atacului lui 
Steiner, să-l leg de întâmplările din ultimele zile. Mi se părea 
straniu că invazia trebuia să coincidă cu evenimentul Tamarei. 
Devenise imperativ să-l văd. 

Nereuşind să mă ridic, m-am târât spre luminişul dintre brazi, 
şi cei trei metri până acolo au durat o eternitate. M-am oprit la o 
lungime de braţ de marginea peste care aş fi putut privi în 
vâlcea, şi am făcut un ultim şi disperat efort. Am simţit pe toată 
lungimea trupului zgărieturile nisipului, pietricelelor şi conurilor 
de brad. Sclipirea lampioanelor m-a ameţit. Mi-am culcat 
obrazul pe pământ, gâfâind. După aceea, ochii mi s-au obişnuit 
cu lumina şi am ridicat capul, privind scena. 

Rug stătea complet nemişcată pe o platformă-grav circulară, 
în mijlocul vâlcelei, plutind la un metru deasupra solului. 
Aspectul ei sugera apatia, sau o pasivitate indusă de drog. Ţinea 
capul plecat iar braţele îi atârnau pe lângă corp. 

Spectatorii se tolăniseră pe perne şi canapele îngropate, 
privind în sus, dincolo de fată; acolo unde scena plutitoare fu 
brusc scăldată într-o lumină aurie care se întinse ca o rampă 
peste pajişte. Se lăsă liniştea. Mi-am dat seama că-mi ţinusem 
răsuflarea. 

Pe scena aurită păru o siluetă micuță. Împleticindu-se, 
cocoşată, se apropie de margine şi privi. Apoi păşi pe rampa de 
lumină şi cobori prin văzduh. Era un om-maimuţă, purtând o 
bâtă noduroasă. In curând îl urmară şi alţii - forme scunde, care 
alergară, dispunându-se în jurul pajiştii, ghemuindu-se în 
aşteptare. Unul se opri la un metru de mine, şi soliditatea lui, 
realitatea lui spuneau multe despre talentul Tamarei. Dedesubt 
un reflector fusese aţintit asupra lui Rug, şi fata recita poeme 
ale mamei ei în şoapte prea slabe ca să le pot auzi. 

Apoi de pe scenă năvăli o hoardă de mamuti, cu o viteză şi o 
ferocitate ce mă înspăimântară. Un vânt programat suflă peste 
vâlcea, purtând duhoarea lor râncedă, şi iluzia veridicităţii era 
sporită de raportul galopului când se năpustiră în josul pantei. 
Cu puţin înainte de-a ajunge la mine, mamutul din frunte căzu şi 
dispăru, iar troglodiţii ţâşniră şi azvârliră sulițe şi bolovani în 
groapa invizibilă. 

In acest timp, de pe scenă, apărură şi coborâră egiptenii, 


flancaţi de statui impunătoare. Urmă după aceea o serie de 
scenete, prezentând o succesiune de popoare străvechi, fiecare 
jucându-i istoria şi dispărând, lăsând loc următorului lider al 
civilizaţiei în decursul istoriei umane: de la egipteni la chinezi, 
de la greci la romani, şi apoi minunile lumii moderne: 
industrializarea Pământului, era fuziunii, perioada fericită a 
epocii post-nucleare, până la miracolele prezentului. Totul era 
însoţit de poeziile Tamarei, recitate de Rug, şi deşi nu 
distingeam cuvintele, spectacolul în sine era fascinant. 

Când se dizolvă şi ultima scenă, un reflector se aţinti asupra 
platformei-grav pe care se afla fata, urmărindu-i urcuşul în 
văzduh. Rug intonă „În Pământ, nestemata Expansiunii / Cu toţii 
avem o moştenire...” Continuă, însă n-am mai putut distinge 
altceva. Platforma cobori iarăşi, şi spectacolul aerian continuă. 

Tema celui de-al doilea act era cucerirea spaţiului. Pe scenă 
apăru una din primele rachete cu trepte. Exclamaţii de surpriză 
şi strigăte de încântare răsunară din audienţă, când nava 
decolă, cu atâta realitate încât părea cu adevărat din foc şi oţel, 
şi nu doar o proiecţie extrem de reuşită. Am fost asurzit de 
bubuitul motoarelor, ba chiar am simţit un val de aer cald, când 
trecu deasupra locului unde mă aflam. După aceea se ivi un alt 
vehicul, şi am asistat la o adevărată procesiune, începând din 
zorii explorării spaţiale; primele vehicule lunare, primitive, 
emoţionante prin vechimea lor, navele care exploraseră pe 
Marte, apoi cele îndreptate către stelele apropiate. Au urmat 
supernavele, care transportau colonişti spre nou-descoperitele 
planete locuibile, vehicule de mărimea unor cvartete de blocuri, 
ce se deplasau prin continuumul nada cu graţia lentă a tuturor 
obiectelor gigantice; nave purtând denumiri evocative ca 
Mândria Madrasului, Amintirea Trecutului, Expresul Satori... 
După dispariţia ultimelor, locul lor a fost luat de tehnologia ce 
înlăturase  leviatanii spaţiului: am privit staţiile Telemass 
transmițând fulgere de încărcătură demolecularitată de pe 
Pământ spre multele enclave de viaţă din jurul Expansiunii. 

Reflectorul o găsi pe Rug, şi ea recită: „Am Cucerit Pământul 
şi / Cu ambițiile necucerite / Am pretins stelele...” Continuă, 
slăvind mândria realizărilor omeneşti, permanenta noastră 
modelare a marilor procese evolutive culminând cu cucerirea 
stelelor. Mă chinuiam să disting fiecare cuvânt, dar era clar că la 
răstimpuri, îmi pierdeam conştiinţa - revenindu-mi la auzul 


vreunei fraze amplificate, sau la o explozie bruscă de lumină, 
doar pentru a aluneca iarăşi, împotriva voinţei mele, într-o 
beznă neliniştitoare, unde cuvintele şi imaginile se contopeau 
într-o alternativă de coşmar a episoadelor de pe scena aeriană. 
În delirul meu, m-am gândit că o făptură cu fragilitatea lui Rug, 
avea, cu siguranţă, să fie strivită de recitarea atâtor fapte 
istorice. Oare asta intenţiona Tamara, dorea să zdrobească 
spiritul fetei prin etalarea propriei măiestrii şi erudiţii, în 
prezenţa mea? După aceea, brusc, reveneam la normal, 
coşmarul se destrăma şi-mi dădeam seama că-mi proiectam 
propriile temeri, spaima personală de a nu fi copleşit de 
greutatea şi semnificaţia patimilor lui Rug (poate cu rădăcini în 
contribuţia mea la cel mai mare dezastru spaţial din istorie). In 
decursul perioadelor de luciditate, încercam să alung groaza 
aceasta iraţională, însă chiar şi atunci oroarea nedefinită şi 
angoasa pândeau într-un colţişor al minţii. La un moment dat, 
am căzut într-un leşin ce a durat parcă ore întregi, din care m-a 
deşteptat un fulger luminos. 

Cerul nopţii se transformase într-o serie de panorame 
extraordinare, niciuna identică cu cea dinaintea ei. Am bănuit că 
reprezentau scene de pe mai multe planete-colonii. Am văzut o 
deltă acoperită de junglă şi un ocean de argint viu; şesuri de 
nisip cărămiziu, presărate cu domuri sferice; lumi acvatice pe 
care pluteau megalopolisuri... 

Când scenele se schimbau, Rug repeta cuvintele familiare 
mie: „Sunt precum un abandonat / Fiinţă străină pe sol Străin...” 
Acum imaginile erau de pe Meridian, atât de reale încât aveam 
senzaţia că mă deplasam fizic. Am zărit locuri de pe Faţa - 
luminată, cele mai îndepărtate unde se aventuraseră, fără a fi 
distruse, sondele automate: nuri alb-incandescente, revărsându- 
se în uriaşe oceane aburind de magmă bolborositoare şi 
arzătoare. Urmară apoi alte peisaje, din regiuni tot mai 
temperate, până apărură zona albastră şi țărmurile răcoroase 
ale oceanului meridional. În continuare, o succesiune de scene 
din pustiurile îngheţate, duşmane, ale Feţei-întunecate. Prima, 
în contrast absolut cu infernul de iad al Feţei-luminate, prezenta 
imaginea ostilă a unor ghețari gigantici şi calote glaciare întinse, 
reflectând lumina permanentă a stelelor... Pe ansamblu, 
trecerea de la pârjolul uneia la frigiditatea celeilalte, afirma că 
Meridianul se dovedea prea ostil pentru o specie atât de 


inadaptabilă cum era omenirea, dezvoltarea vieţii în 
sărăcăcioasele zone locuibile, făcându-se numai pentru a sfida 
forţele atotputernice, iraționale, străine ce operau în ambele 
emisfere... Pe fundalul acestei concluzii melancolice, Rug jeli 
locul omenirii pe Meridian - iar viziunea nimicniciei noastre îmi 
completă propriile coşmaruri de eşec personal, şi am leşinat din 
nou, cu mintea plină de flăcările iadului şi de neantul îngheţat al 
cosmosului, căruia îi sacrificasem o sută de victime inocente. 

Când mi-am revenit, imaginile aeriene se destrămau. Luminile 
se stinseseră, urmate de reflectorul platformei-grav. Spectatorii 
se sculară aproape simultan şi ovaţionară, iar strigătele lor se 
repetară şi fură purtate în jurul vâlcelei într-un uriaş vuiet de 
apreciere. In cele din urmă, începură să părăsească amfiteatrul, 
revenind în grădina de lângă dom pentru a-şi relua băuturile şi 
conversațiile, gata să elogieze geniul Tamarei Trevellion. 

Minutele trecură. Incercam o ciudată senzaţie de slăbire a 
încordării. Apoi reflectorul se aprinse din nou şi platforma cobori 
în faţa unei vâlcele pustii. Rug era o siluetă micuță, epuizată, 
stând cu picioarele încrucişate sub ea şi cu capul plecat aproape 
până în poală. Apoi, încet, ridică ochii și am văzut-o că privea 
într-una din cele şase vid-camere ce pluteau lângă platformă. Se 
sculă fără tragere de inimă, gesticulă şi declamă spre aparat, în 
mod clar continuându-şi rolul, însă vorbele nu-i mai erau 
amplificate şi de aceea se pierdeau în distanţa dintre noi. Abia 
atunci am remarcat că mai exista un spectator. Chiar sub mine, 
pe o canapea din spumă expandată era Tamara Trevellion. Se 
aplecase înainte, privind atentă, şi ţinuta ei indica anticipare 
care, în acelaşi timp mă îngheţa şi mă speria. 

Fusese oare imaginaţia mea, sau Rug ridicase capul, cu o 
expresie torturată pe chipul ei perfect? Mi-am închipuit chiar că 
văzusem lacrimi în ochii fetei. Cu toate puterile de care eram în 
stare, am ridicat capul şi am strigat: 

— Rug! 

Fusese însă mult prea încet, aşa încât cu greu m-ar fi putut 
auzi. Privind, gata să-mi pierd iarăşi cunoştinţa, am auzit 
strigătul meu repetat, şi la început am crezut că era ecoul. Apoi, 
din umbrele din jurul platformei, l-am văzut ţâşnind pe Wolfe 
Steiner. Se năpustise într-un ultim şi disperat efort - şi am fost 
alături de el, rivalitatea noastră uitată, dorind să reuşească şi în 
numele meu. 


După razele laser care au fulgerat din beznă, cel puţin şase 
paznici îl aşteptau în ambuscadă. Liniile albastre strălucitoare 
au alcătuit o reţea ce l-a sfârtecat pe director. Mi-am acoperit 
ochii, dar n-am putut să nu aud sfârâitul laserelor pe piele şi să 
nu simt mirosul dulceag şi greţos. 

Dedesubt, Tamara se ridicase în picioare. 

De pe platformă, Rug privi descumpănită cadavrul. Se 
întoarse cu spatele şi, parcă împotriva voinţei sale, cobori şi 
porni peste iarba vâlcelei. Am strigat-o din nou, ignorând 
pericolul. Rug s-a oprit. A ridicat capul şi s-a uitat spre mine 
câteva secunde lungi, şi cine poate şti ce spaime şi regrete i-au 
fulgerat atunci prin minte... Cu fatalismul condamnatului, a 
îngenuncheat şi a apăsat ceva de pe sol. S-a sculat şi s-a întors. 
La cinci metri în faţa ei, o trapă s-a deschis automat, dezvăluind 
o intrare subterană. Chiar şi în clipa aceea, încercam să refuz 
ceea ce ştiam că urma să se întâmple. 

Leul-de-nisip ieşi, se opri şi o privi pe fată. Pentru o secundă 
interminabilă, m-am gândit că avea să-şi uite imperativele 
speciei şi s-o ignore pe Rug - apoi am văzut-o pe Tamara 
mişcându-se. Purta ceva, un fel de aparat. Leul înaintă, 
legănându-şi capul imens cu coarne. Deschise botul într-un 
răget care-mi îngheţă inima. Am încercat să mă ridic, însă 
durerea m-a lăsat să ajung doar în genunchi. Tot ce-am putut 
face a fost să rămân conştient şi să văd leul năpustindu-se. Rug 
încercă să fugă; puteam distinge teroarea de pe chipul ei; în 
vreme ce se străduia să anuleze condiţionările implantate prin 
droguri, însă rămânea ţintuită, precum într-un coşmar. 

Leul, sări, îi trânti trupul firav, şi eu am răcnit de suferinţă. 

x 


Când mi-am revenit, se făcuse ziuă. 

Am rămas cu faţa în iarbă, cele petrecute în noaptea trecută 
asaltându-mă în secundele care au trecut până m-am trezit pe 
deplin. Ţineam ochii închişi înaintea strălucirii soarelui, însă 
motivul adevărat era că nu voiam să mai văd rămăşiţele 
evenimentului din cursul nopţii. Când i-am deschis, o atracţie 
macabră m-a împins să privesc jos, în vâlcea. Spre surpriza mea 
era pustie. Nu se zărea scena, platform-grav sau trapa 
subterană. M-am sculat nesigur, cu coastele pulsând durerea. 
Indiferent la pericolul de a fi zărit de unul din paznicii, am 
început să cobor panta. 


Eram evident în stare de şoc: asta poate fi singura explicaţie 
că am putut ajunge până unde, doar cu câteva ore în urmă, Rug 
îşi pierduse viaţa, şi am privit derutat în jur. Am pornit spre locul 
unde-l zărisem pe Steiner prăbuşindu-se, însă n-am găsit 
absolut nimic. Incă ameţit, am părăsit vâlceaua şi m-am 
îndreptat către grădină. Continuam să fiu prea copleşit de o 
neînțelegere paralizantă ca să mă gândesc la răzbunare, şi 
singurul motiv pentru care mergeam în dom era că reprezenta o 
legătură cu un trecut mult mai bun. Poate că o parte din mine 
credea că s-ar putea să o găsesc pe Rug, ascunzându-se în 
odaia ei. Incercam să mă autoconving că finalul reprezentaţiei 
de aseară fusese doar un truc macabru, cu ecrane şi 
proiectoare... 

Am intrat în dom. Era cufundat într-o linişte stranie. Am trecut 
prin camere, până în dormitorul fetei. Nu rămăsese nimic care 
să sugereze că, odată, locuise acolo. Mi-am spus că puteam 
simţi, vag şi ademenitor, parfumul ei în aer. Când multele 
amintiri ale momentelor petrecute alături de ea mi-au revenit, 
n-am mai putut opri imaginea finală, teribilă, şi pentru prima 
dată am început să pricep complexitatea chinuitoare a 
motivaţiilor Tamarei Trevellion. M-am întrebat dacă aveam 
vreodată să înţeleg pe deplin ceea ce se întâmplase, şi dacă, nu, 
atunci cum aveam să pot continua să trăiesc în ignoranță. 

M-am întors pe acelaşi drum. Ajungând în salon, am înlemnit. 
Lângă uşă se afla Tamara Trevellion. Aripioarele îi tremurau în 
jurul trupului zvelt, conferindu-i aspectul unui spectru. 

— Când se va atinge evenimentul absolut, rosti, iar glasul 
ajunse la mine parcă din depărtări, voi fi extrem de încântată să 
distrug cu mâna mea toate aceste... aceste obiecte. 

M-am repezit către ea şi când a dispărut, o fantomă a 
imaginaţiei mele, am observat pentru prima dată rămăşiţele 
operelor ei. Pe piedestalele din odaie, sculpturile în cristal şi 
lemn erau ţăndări şi cenuşă - distrugerea: un testament al 
ultimei creaţii. 


RUG 


În zilele ce au urmat, am rămas în domul meu, fără să am 
niciun contact cu lumea exterioară. Am decuplat vid-ecranul, 
până şi canalele de divertisment; voiam să fiu singur cu 


gândurile mele. În izolarea aceea, aproape mă puteam convinge 
că cele întâmplate în noaptea de pe insula Trevellion nu 
fuseseră altceva decât o halucinație, un scenariu de coşmar, 
mai teribil decât orice realitate Desigur, o altă parte a mea 
cunoştea adevărul; când reuşeam să cred că Rug era vie, 
absenţa ei permanentă şi amintirile fulgerătoare ale atacului 
leului-de-nisip îmi afirmau contrariul... Chiar şi atunci când, în 
cele din urmă, am ajuns să accept realitatea morţii fetei, 
reacţiile mele erau stranii. Îmi puteam aminti momentele 
petrecute împreună, şi mă simţeam fericit; pentru ca apoi, fără 
niciun motiv, un amănunt, oarecare, de pildă, amintirea 
zâmbetului ei sau al mocasinului în nisip, să mă trimită în criza 
de plâns. 

Obişnuiam să stau pe verandă şi să privesc oceanul. Insula lui 
Abe, în prim-plan, şi a Tamarei pe fundal, o pată neclară la 
orizont, îmi reaminteau permanent pierderea suferită. Îmi 
spuneam că, privindu-le zi după zi, aş fi putut ajunge la 
acceptarea psihologică a celor întâmplate. Nu zăboveam însă 
asupra Tamarei Trevellion: încercam să mi-o alung din minte, 
Temându-mă că ideile răzbunării puteau deveni 
atotstăpânitoare şi, cu timpul, autodistrugătoare. În puţinele 
ocazii când mă gândisem la ea, m-am înspăimântat da 
capacitatea mea de a simţi ură. 

Intr-o dimineaţă, la vreo cinci zile după eveniment, stăteam 
ca de obicei pe verandă, privind oceanul în aşteptarea 
feribotului. În ultimele zile foloseam apariţia lui punctuală drept 
semnal al prânzului. Astăzi nu trecuse nici pe lângă insulă, în 
drum spre Principală, şi nici la întoarcerea din arhipelag. 
Speculam alene asupra motivului, când am zărit o şalupă 
apărând dinapoia insulei Trevellion şi descriind o lungă curbă 
parabolică pe suprafaţa albastră a oceanului. Am apreciat că 
dacă siajul avea să formeze un semicerc perfect, destinaţia 
şalupei era insula mea. 

Am privit-o frânând şi intrând în dană, întrebându-mă cine 
putea fi vizitatorul. Fără Rug, Abe şi Doug, nu cunoşteam pe 
nimeni care să-mi facă o vizită de curtoazie. Un bărbat scund şi 
masiv cobori din şalupă, privi spre dom cu palma făcută 
streaşină la ochi apoi porni în susul potecii. 

Peste cinci minute, când apăru de pe ultima serpentină şi se 
apropie de verandă, l-am recunoscut. Oamenii arată altfel în 


uniformă, şi şeful mercenarilor Tamarei, Tanner - acelaşi care o 
luase pe Rug de pe insula lui Abe - părea de-a dreptul liman în 
pantaloni şi cămaşă cu carouri. 

Eram deja în picioare. Cred că dacă aş fi avut o armă, l-aş fi 
împuşcat fără să stau pe gânduri. 

— Ce dracu... 

Se opri imediat cum îmi auzi explozia de furie şi ridică braţele. 

— Uşurel, Benedict... 

Lipsit de autoritatea uniformei sau a armei, şi poate conştient 
de justeţea mâniei mele, era împăciuitor. 

— Cum îndrăzneşti să mai apari, m-am bâlbâit, după tot ce- 
ai... Clătină din cap. 

— N-am făcut nimic, Benedict. Când, am văzut ce se 
întâmplă, am plecat. N-am mai lucrat pentru doamna Trevellion 
dinainte de eveniment. 

— Dacă te-aştepţi să cred... 

— Am ceva pentru tine, Benedict. 

Nici nu l-am auzit. 

— Unde-i Tamara? 

Înaltă din umeri. 

— Habar n-am. S-a mutat pe altă insulă, nu ştiu care... 

Am încercat să mă calmez, răsuflând adânc, însă în acelaşi 
timp simțind cum ceva se acumula în adâncul meu. Era prima 
persoană cu care vorbeam de la noaptea cu pricina, prima 
confirmare exterioară că ceea ce văzusem nu fusese o 
halucinație. Într-un fel, era purtătorul de veşti rele şi-l uram 
pentru asta. 

— Ce vrei? 

— Înainte de-a... înainte de eveniment, Rug a făcut o 
înregistrare... 

Din buzunarul de la piept al cămăşii scoase un vid-disc 
argintiu. Mi-I întinse. Am observat că mâna îi tremura. 

— M-a rugat să ţi-l dau... Privi discul: l-am promis. Eu nu l-am 
văzut. N-am putut să... aşa că nu ştiu ce-i pe el. 

Făcu încă un pas, cu mâna întinsă, privindu-mă cu o expresie 
care putea fi compătimitoare. 

Am rămas înlemnit, incapabil să răspund. Faptul că fata se 
gândise la mine în ultimele ei ore, şi teama de ceea ce putea 
conţine discul îmi produceau o reacţie ambivalenţă: doream mai 
mult decât orice să iau înregistrarea, să restabilesc legătura cu 


Rug, însă în acelaşi timp nu voiam să fiu distrus de durerea pe 
care, deocamdată, mi-o stăpânisem. 

Tanner făcu încă un pas. 

— Te rog, ia-l. M-a implorat să ţi-l dau. A zis că vei înţelege. 

Am întins mâna şi l-am luat, înclinând capul într-o mulţumire 
tăcută. 

Cu discul atârnându-mi greu în palmă, l-am privit pe Tanner 
coborând  cărarea. Abia după ce şalupa a accelerat, 
îndepărtându-se de insulă, am intrat în salon. Chiar şi atunci, am 
amânat şi mai mult clipa, privind vid-ecranul stins, parcă 
încercând să întârzii inevitabilul. 

Când am introdus discul în fantă şi l-am simţit cuplându-se, 
mi-am dat seama de pulsul pe care-l simţeam în tâmple. M-am 
concentrat asupra ecranului, excluzând totul din jur. Am 
încercat nevoia bruscă de a scoate discul şi a-l distruge - aşa 
încât am apăsat tasta de pornire înainte de a ceda impulsului. 

Imaginea pâlpâi, mai întâi dungi alb-negre, apoi se limpezi. 
Rug era în dormitorul ei. Îi zăream doar capul şi umerii. Era 
aplecată deasupra reglajelor înregistrării. Apoi se îndreptă şi 
privi în obiectiv. Purta rochia albă, iar părul îi era împletit şi 
încolăcit în jurul tâmplelor. În mod evident, făcuse înregistrarea 
înainte ca medicul s-o drogheze pentru ultima dată. 

l-am privit chipul palid, oval, bărbia ascuţită, linia neagră a 
sprâncenelor şi cârlionţii blonzi, scurţi de pe frunte. Părea 
calmă, destinsă. Doar când vorbi, îşi trădă teama, tulburarea. 
Privi în jur, prin pereţii domului, verificând dacă nu este 
observată, apoi începu: 

— Bob... n-am multă vreme... Un paznic mi-a promis c-o să-ţi 
aducă discul şi... De fapt, ştii deja toate astea. Ştii şi că... Se 
opri, muşcându-şi buza de jos. Nu pot însă face nimic să scap. 
Au înconjurat insula. În curând, o să vină aici Tamara cu 
doctorul. Tăcu din nou, şi când reluă păru stingherită: A mers, 
Bob... gerul... Privindu-şi degetele, şopti: Ştiu de ce Tamara mi-a 
blocat accesul la memoriile privind moartea lui Jade. 

Se aplecă înainte, strângând tăblia mesei. 

— Ai auzit, Bob? rosti ea, cu ochii verzi arzând. Ştiu şi de ce a 
fost ucisă Hannah Rodriguez. Cunoştea prea multe. li spusese 
Tamarei, iar eu le auzisem... 

Apoi Rug îmi spuse totul, şi clarifică teribilele evenimente din 
ultima săptămână. 


x 


Am suit în şalupă şi am pornit spre Insula Principală. 

Făceam drumul nu atât cât să verific spusele lui Rug - o 
simplă convorbire cu cei de acolo ar fi fost suficientă - ci ca să 
mă îndepărtez de vid-disc. Primul meu impuls, când Rug se 
întinsese să oprească înregistrarea, fusese să iau discul şi să-l 
distrug. Am ştiut însă că voi regreta gestul. Cu vremea, după ce 
durerea avea să treacă, el urma să fie mărturia clipelor 
petrecute de noi laolaltă. A-I distruge ar fi însemnat să distrug 
momentele trăite împreună, experienţele împărtăşite reciproc. 
Avea să fie cu adevărat dureros să privesc înregistrarea peste 
ani de zile, însă dincolo de tragedia aceasta puteam fi fericit că 
Rug se gândise la mine, că o făcuse pentru ca să nu mă lase 
ignorant. 

Apropiindu-mă de portul cel mare al Insulei Principale, mă 
gândeam nu atât la ceea ce îmi spusese fata, ci la faptul cum o 
făcuse. Dovedise curaj înaintea morţii şi-mi spusese tot ceea ce 
ştia, conştientă că dacă ar fi cedat, trădându-şi, fie numai 
pentru o clipă, adevăratele sentimente, înregistrarea ar fi fost şi 
mai zguduitoare decât era deja. 

În privinţa celor povestite, avea să mai dureze până să mă 
obişnuiesc aidoma durerii mele, pe care urma s-o accept după 
ani de zile; ba chiar şi atunci puteam să n-o accept complet. 
Şofând încet pe străzile Principalei, mi s-a părut că sesizez în jur 
o transformare subtilă. Era adevărat, se vedeau mai puţini 
oameni - ceea ce era de aşteptat - însă transformarea 
remarcată se referea la atitudinea celor rămaşi. Păreau mai 
prietenoşi, uniţi în faţa nefericirii. Se strângeau la colţurile 
străzilor pentru a discuta situaţia, sau se adunau înaintea 
intrărilor parcurilor. Când m-am oprit la o staţie de încărcare, 
mecanicul, un tip necunoscut, m-a salutat, zâmbind, ca pe un 
client vechi: zâmbetul lui mi-a spus că eram aliaţi, opunându-ne 
unei nedreptăţi cu care nu aveam cum ne lupta. Pentru prima 
dată în istoria Meridianului, ne confruntam cu un viitor nesigur. 

Am mers mai departe, spre staţia Telemass. Am trecut pe 
lângă un grup mare, adunat într-un parcaj, privind în tăcere un 
ecran uriaş pe care se transmitea în direct din reşedinţa 
guvernatorului. Adjunctul acestuia făcea apel la populaţie să 
rămână calmă şi să strângă rândurile împotriva a ceea ce el 
numea „teribila trădare”. M-am oprit şi am ascultat o vreme: 


adjunctul afirma că nu i se spusese nimic - ceea ce era probabil 
destul de adevărat, altfel n-ar mai fi fost aici - şi că nu trebuiau 
acuzaţi oficialii care rămăseseră. El milita pentru solidaritate şi 
perseverenţă, şi vorbea înflăcărat despre anii de muncă grea 
care-l aşteptau pe fiecare cetăţean al Meridianului... Am 
ambalat şi am traversat podul către staţie. 

Nu eram singur. Se părea că jumătate din populaţia insulei 
avusese aceeaşi idee, parcă pentru a verifica ei înşişi că staţia 
era moartă, neoperantă. Se înălța, măreaţă şi maiestuoasă pe 
cerul azuriu, un epitaf dominator pentru un popor sechestrat. În 
jurul tripodului erau parcate vreo sută de vehicule, iar oamenii 
se plimbau de colo-colo, neştiind ce anume să facă acum, când 
ajunseseră la destinaţie. Ascensorul funcţiona, şi transporta 
grupuri tăcute la platforma de operaţiuni. M-am aşezat la rând şi 
am urcat împreună cu alţi zece colonişti. Pe pasarelă, insularii 
se plimbau într-o tăcere gânditoare, copleșiți de libertatea de a 
păşi acolo unde, înainte, fusese interzis. 

La un capăt al platformei, mai mulţi oameni erau adunaţi 
înaintea unui ecran. Mi-am croit drum printre ei şi am 
încremenit, văzând chipul lui Wolfe Steiner, într-o înregistrare 
care anunţa închiderea generală a staţiei. Înregistrarea îmi 
amintea prea mult pe aceea de care fugisem, şi am simţit un 
nod în gât. Steiner se străduia să justifice încetarea totală a 
transmisiilor spre planeta colonie Meridian 673. „Îmi pare rău că 
trebuie să repet...” era una dintre expresiile cele mai frecvente. 
„Trebuie să înfruntăm realitatea dură”, spunea, şi mi-am amintit 
de sacrificiul său, întrebându-mă dacă, în cazul când ar fi 
supravieţuit, ar fi părăsit planeta sau ar fi rămas, înfruntând 
consecinţele. „Meridian nu este o colonie profitabilă, iar 
Pământul n-o mai poate subvenţiona, alături de alte douăzeci de 
planete similare din Expansiune. În ciuda opțiunii mele şi a altor 
membri din consiliu, s-a decis sistarea operaţiunilor Telemass pe 
Meridian. Stațiile vor fi închise pe încă douăzeci şi şase de 
colonii. S-a apreciat drept imposibilă repatrierea tuturor 
locuitorilor acestei planete, aproape un miliard de cetăţeni. 
Personal, regret hotărârea şi pot doar sfătui...” Continuă, fără să 
pomenească faptul că, pentru a supravieţui. Meridian se baza 
pe aprovizionarea regulată din partea Pământului - însă 
tăinuirea unui adevăr i se citea în încordarea chipului. 

Când termină de vorbit, pe ecran apăru un alt oficial. Anunţă 


o serie de întruniri publice, care urmau să se desfăşoare în 
următoarele zile pe diferite insule din arhipelag, pentru o 
apreciere a situaţiei, alegerea organismelor guvernamentale şi 
numirea celor care aveau să coordoneze programul de 
dezvoltare. Un imbecil aplaudă şi toţi spectatorii ovaţionară. 

l-am lăsat şi am pornit spre lift. Peste un minut, traversam 
parcajul către vehiculul meu. 

Apropierea de atâtea persoane, preocupate de un singur lucru 
şi ignorând moartea lui Rug, accentua senzaţia mea de izolare şi 
pierdere. Am cuplat motorul şi am traversat rapid podul 
suspendat. In curând mă aflam pe ocean, în drum spre 
sanctuarul propriei mele insule. 

Zumzetul motorului şi izbiturile regulate ale valurilor îmi 
induceau o transă hipnotică. Chipul lui Rug îmi reapăru în minte 
şi n-am putut face nimic ca să-l alung. l-am auzit ultimele 
cuvinte. 

„Steiner nu-i prost. Bob. Ştie ce fel de femeie este Tamara, 
ştie cât este de torturată psihologic. A fost apropiat de Jade - a 
bănuit ce i s-a întâmplat în realitate, şi a putut-o vedea pe 
Tamara făcându-mi acelaşi lucru. Mi-a spus că sunt în pericol 
dacă rămân pe insulă, că moartea lui Jade a fost mai mult decât 
un simplu accident. Chiar şi atunci, credeam că voia să spună că 
cruzimea Tamarei a împins-o pe Jade să-şi ia viaţa; şi nu...” Se 
oprise să-şi adune puterile. „Acum înţelegi de ce trebuia să iau 
gerul? Inţelegi? Trebuia să aflu ce i s-a întâmplat!” Făcuse o altă 
pauză, după care continuase. „Acum când ştiu... când ştiu sigur 
cum s-au petrecut lucrurile... îmi pare rău c-am...” 

Faptul că era conştientă de ceea ce urma să i se întâmple i se 
citea limpede pe chip, şi-mi frânsese inima. 

Am oprit şalupa lângă ponton şi am rămas locului multă 
vreme, strângând volanul şi privind în gol, văzând doar faţa 
răvăşită a fetei, sus, pe cer. 

„Ştiu că m-am folosit de tine. Bob...” încheiase ea. „Dar în 
acelaşi timp... dacă lucrurile ar fi putut să fie altfel, dacă...” 
Ridicase capul şi-mi zâmbise curajoasă printre lacrimi, apoi 
întinsese mâna şi oprise înregistrarea înainte de a se prăbuşi cu 
totul. 

Mai târziu, beat şi înrăit, cu întâmplările din ultimele zile 
alergându-mi mereu prin minte, mi-am dat seama că Rug 
explicase totul - cu o excepţie. De ce Tamara Trevellion 


păstrase pentru ea secretul abandonării planetei, şi nu-l făcuse 
public? 

Răspunsul era atât de evident, încât nu-l pricepusem câtuşi 
de puţin. 

L-am aflat în ziua următoare. 


„TRĂDARE” 

M-am trezit târziu, de obicei, m-am târât în bucătărie şi am 
făcut cafea. Am băut-o în salon, privind afară, spre insule. Ceva 
mă împingea să pornesc vid-ecranul şi să încerc să găsesc un 
canal de ştiri, apatia mea socială cedând înaintea dorinţei de-a 
afla cum progresa salvarea planetei. Am trecut de la un 
program la altul, întrebându-mă dacă situaţia se deteriorează în 
asemenea măsură încât autorităţile nu erau capabile nici măcar 
să redacteze un buletin de ştiri. Apoi am nimerit peste un film. 

Era extrem de familiar. 

incapabil să mă clintesc, am rămas privind scurgerea 
imaginilor pe ecran. Erau acompaniate de o voce care recita 
poezii, vocea lui Rug. Priveam, îngrozit şi în acelaşi timp 
fascinat, cum istoria Pământului se derula înaintea ochilor mei. 
Imaginile erau intercalate cu planuri simple ale fetei, rigidă pe 
platforma-grav, recitând. 

De la Pământ şi zborurile spaţiale, imaginile trecură la 
coloniile îndepărtate şi Meridian. Am privit succesiunea familiară 
de peisaje de pe Faţa-luminată, urmate de gheţurile Feţei- 
întunecate şi culminând cu panorame ale oceanului şi 
arhipelagului, prinse în menghina planetară a celor două 
emisfere duşmane. Poemele Tamarei Trevellion accentuau lipsa 
de ospitalitate a planetei. „Călărim talazul Inaintării/ Populând 
lumi ce n-au fost hărăzite omenirii...” Glasul lui Rug, prim-planul 
feţei ei, lacrimile ei mă făcură să răcnesc de furie. Am ştiut, 
atunci, ce avea să se petreacă în continuare. Pentru spectatorii 
din scara respectivă, evenimentul luase sfârşit aici. Insă această 
vid-artă înregistrată urma să depăşească spectacolul pe viu, 
arătând ceea ce văzusem doar eu şi Tamara. Rug recită: 
„Trădaţi, suntem izolaţi / La douăzeci de ani-lumină de casă / Pe 
o planetă ostilă şi neiertătoare”. 

Planurile generale ale fetei, singură în noapte, cu teama 
vizibilă pe chip, alternau cu imaginile unui leu-de-nisip, din altă 


lume, rea. O coloană sonoră prevestitoare de dezastru sporea 
tensiunea, imaginile fetei şi leului fiind montate într-o 
succesiune rapidă, cu un efect insuportabil. Am încercat să 
închid ochii când muzica spori, însă n-ara fost capabil s-o fac. 
Leul sări. Fata care de-acum nu mai era Rug, ci personificare 
perfectă a omenirii - ţipă, şi fiara o sfârtecă. Cadrele erau 
scurte, din toate unghiurile posibile, iar ansamblul nu rămânea 
niciodată atât de mult încât să trezească repulsie. Văzută astfel 
într-o mie de cadre - şi nu în câteva secunde, cum fusese în 
realitate, - moartea lui Rug făcea scena cu atât mai 
înspăimântătoare, şi morala creaţiei cu atât mai şocantă. In 
viziunea Tamarei, locuitorii Meridianului aveau să moară lent; 
lăsaţi fără hrană de către o autoritate centrală nemiloasă. 

Ultima imagine - ochii mari şi morţi a lui Rug privind acuzatori 
obiectivul - se destrămă, lăsând loc titlului: „Trădare - VidArt de 
Tamara Trevellion”. Apoi dispăru şi acesta, înlocuit de imagini 
ale istoriei Pământului, şi de glasul lui Rug, reîncepând iarăşi 
ciclul: evenimentul Tamarei fiind emis de Meridian, peste anii- 
lumină, spre un Pământ acuzat. 

M-am întins şi am decuplat ecranul. Am rămas locului multă 
vreme, încercând să-mi analizez reacţiile faţă de cele văzute. Mi 
se făcuse rău, însă starea aceea nu era legată numai de 
conţinutul îngrozitor al filmului, ci şi de înţelegerea calităţilor 
sale. 

Nu putea fi nicio îndoială că Trădare era cea mai importantă 
creaţie a Tamarei Trevellion. Bănuiam că avea să fie apreciată 
ca atare de cei de pe Pământ şi Meridian care o vedea fără să 
cunoască întreaga istorie a realizării sale. Poate că numai eu 
eram în stare să judec creaţia, să înţeleg motivele artistului. Eu 
singur ştiam că ceea ce o împinsese să producă Trădarea era nu 
atât indignarea, sau mânia faţă de perfidia Pământului, şi nici 
dorinţa altruistă de a vorbi în numele cetăţenilor Meridianului. 
Tamara fusese mistuită de nevoia de a sacrifica ceea ce-i era 
cel mai apropiat, fiica ei pe care o ura - ea nefiind în stare să se 
auto-deteste -, pe altarul Artei, ca o jertfă de îmbunare a 
demonului interior, care o zgândărea pentru eşecurile din 
trecut. Încercase acelaşi lucru cu Jade, însă după părerea ei 
dăduse greş; şi încercase din nou, cu Rug. 

Timp de două zile după ce am văzut prima dată Trădarea, n- 
am dorit decât s-o caut pe Tamara Trevellion şi s-o ucid. Nu mă 


gândeam la nimic altceva. Mi se părea că atâta timp cât Tamara 
mai trăia, balanţa universală a binelui şi răului era de-a pururi 
înclinată spre rău. Pentru o lume mai bună, pentru restabilirea 
echilibrului, era de datoria mea s-o omor. 

Apoi, cu impactul unei revelații, am înţeles că răzbunarea nu 
era necesară. Stând pe verandă într-o seară şi urmărind ecranul 
plutitor de mylar pornind o altă perioadă de întuneric, am 
priceput adevărul. Mi-am dat seama că, prin însăşi natura lor, 
artiştii sunt de-a pururi nemulţumiţi. Ei sunt buni şi generoşi 
numai cât ţine realizarea lucrării în curs, iar când satisfacția 
începe să piară, când timpul intervine şi le arată că ultima 
creaţie nu-i chiar atât de măreaţă pe cât speraseră, atunci sunt 
împinşi să producă altceva care, cel puţin în ochii lor, este mai 
măreț. Şi tot aşa. Aceasta este axioma efortului artistic. Tamara 
o folosise mai întâi pe Jade, apoi pe Rug, în arta ei - şi, ştiu că 
indiferent cât de excepţională îşi considera ultima operă, urmă 
să vină o vreme când satisfacția avea să se uzeze, reapărând 
nevoia de a crea... Acum Tamara nu se avea decât pe sine ca să 
se urască, şi m-am gândit că lăsând-o pradă proceselor auto- 
distructive ale artei ei, urma să obţin adevărata răzbunare. Am 
întrevăzut o vreme când Tamara fie că se sinucidea, disperată 
că nu are pe cine uri, fie că, forţată să se confrunte cu auto- 
detestarea, să producă, într-o răbufnire sadomasochistă de 
energie creatoare - care şi atunci se putea dovedi sinucigaşă -, 
o operă de artă ce avea cu adevărat să-i aparţină, şi să fie 
aclamată ca măreaţă, şi astfel să mai îndrepte, cumva, toate 
mizeriile şi suferinţele pentru care era răspunzătoare. 

Senzaţia de a nu mai simţi ură a fost ca un balsam. 

x 

Seara, după o zi de pescuit sau muncă la câmp, stau pe 
verandă şi privesc pterozaurii zburând spre Faţa-întunecată. 
Întotdeauna vederea lor mă umple de tristeţe şi regret, şi-mi 
reaminteşte de Rug, care dorea atât de mult să evadeze, dar n- 
a putut. 

În fiecare seară mă gândesc la tot gerul de pe Faţa-luminată, 
care aşteaptă să fie cules. Apoi revăd întâmplările care m-au 
adus aici, şi ceea ce făcuse drogul din mine, şi alung din minte 
orice gând despre ger. 

Supravieţuiesc. Trăiesc de pe o zi pe alta, dorind uneori să n-o 
fi cunoscut niciodată pe Rug Trevellion, să nu fi suferit niciodată 


atâta durere, în vreme ce alteori îmi dau seama că desigur 
durerea era necesară.