[RD] Baricco Alessandro_Castele de Furie

Raftul 

Denisei 


Alessandro Baricco 

CasîWfe de furie 


n 

7 /li u > 



H U M A N IT A S 

fi<5hon 



Raftul 

Denisei 


ALESSANDRO BARICCO 

Castele de furie 

Traducere din italiană de 
DRAGOŞ COJOCARU 

EDITURA 

/■* 


H U MAN ITAS 




Pentru Karine, de departe 


Und wir, die an steigendes Gluck ... 1 


1 Şi noi, la fericirea ce urcă... 



UNU 



1 


— Hei, nu e nimeni aici?... BRATH!... Dar ce naiba, pe-aici 
au surzit cu toţii... BRATH! 

— Nu striga, îţi face rău dacă strigi, Arold. 

— Unde mama dracu’ te-ai ascuns... de o oră tot stau aici 
şi... 

— Brişcă ta e toată fărâmată, Arold, n-ar trebui să umbli 
aşa... 

— Lasă brişcă şi mai bine ţine chestia asta... 

— Ce e? 

— Nu ştiu să-ţi spun, Brath... ce ştiu eu... e un pachet, un 
pachet pentru doamna Rail... 

— Pentru doamna Rail? 

— A sosit aseară... Arată ca şi când ar veni de departe... 

— Un pachet pentru doamna Rail... 

— Auzi, vrei să-l iei, Brath? Trebuie să mă întorc la 
Quinnipak până-n prânz... 

— Okay, Arold. 

— Pentru doamna Rail, te rog... 

— Pentru doamna Rail. 

— Bine să... să nu faci prostii, Brath... şi mai apari din când 
în când prin oraş, până la urmă o să putrezeşti tot stând 
mereu acolo... 

— Ai o brişcă de te ia cu silă, Arold... 

— Ne vedem, okay? Hai, frumosule, dă-i drumul... La 
revedere, Brath! 

— Eu n-aş merge aşa de repede în brişcă aia, HEI, AROLD, 
EU N-AŞ MERGE... N-ar trebui să meargă aşa de repede în 
brişcă aia. Te ia cu silă. O brişcă de te ia cu silă... 

— Domnu’ Brath... 

— ...gata să se prăbuşească numai când te uiţi la ea... 

— Domnu’ Brath, am găsit-o, am găsit frânghia... 

— Bravo, Pit... pune-o acolo, pune-o în căruţă... 



— ...era în grâu, nu se vedea... 

— Bine, Pit, dar acum vino-ncoace... lasă frânghia aia şi 
vino aici, băiete, am nevoie să te întorci acasă, iute, ai 
priceput?... Na, ţine pachetul ăsta. Dă fuga s-o cauţi pe Magg 
şi dă-i-1. Auzi... Spune-i că e un pachet pentru doamna Rail, 
okay? îi zici: e un pachet pentru doamna Rail, a sosit aseară 
şi arată ca şi când ar veni de departe. Ai înţeles bine? 

— Da. 

— E un pachet pentru doamna Rail... 

— A sosit aseară şi... şi vine de... 

— ...şi arată ca şi când ar veni de departe, aşa trebuie să 
spui... 

— ...de departe, okay. 

— Bine, fugi... şi repetă în timp ce fugi, ca să nu uiţi... hai, 
du-te, băiete... 

— Da, domnule... 

— Să repeţi cu glas tare, e o şmecherie care merge. 

— Da, domnule... E un pachet pentru doamna Rail, a sosit 
aseară şi... a sosit aseară şi arată... 

— FUGI, PIT, AM ZIS FUGI! 

— ...ca şi când ar veni de departe, e un pachet pentru 
doamna Rail, a sosit seara şi arată... ca şi când ar veni de 
departe... e un pachet pentru... doamna Rail... pentru doamna 
Rail, a sosit aseară... şi arată ca şi când... arată ca şi când ar 
veni de dep... departe... e un pachet... e un pachet pentru 
doamna... a sosit de departe, nu, seara a sosit... a sosit 
seara... 

— Hei, Pit, te-a luat dracu’, cumva? încotro alergi? 

— Bună, Angy... a sosit seara... o caut pe Magg, ai văzut-o? 

— E jos, la bucătării. 

— Mulţam, Angy... e un pachet pentru doamna Rail... a 
sosit seara... şi arată... arată ca şi când ar veni de departe... 
....De departe... departe... e un pachet... Bună ziua, domnu’ 
Harp!... pentru doamna Rail... a sosit seara... şi arată... a sosit 
seara şi arată... E un pachet, e un pachet pentru doamna... 
doamna Rail... şi arată ca şi când ar veni... Magg! 

— Micuţule, ce s-a întâmplat? 

— Magg, Magg, Magg... 



— Ce ai în mână, Pit? 

— E un pachet... e un pachet pentru doamna Rail... 

— Dă-mi să văd... 

— Aşteaptă, e un pachet pentru doamna Rail, a sosit seara 
şi... 

— Deci cum e, Pit... 

— ...a sosit seara şi... 

— ...a sosit seara... 

— ...a sosit seara şi arată de departe, asta e. 

— Arată de departe? 

— Da. 

— Dă-mi să văd, Pit... arată de departe... doar că e plin de 
scris peste tot, vezi?... şi cred că ştiu de unde vine... Uite, Stitt, 
a sosit un pachet pentru doamna Rail... 

— Un pachet? Ia să văd, e greu? 

— Arată de departe. 

— Stai cuminte, Pit... e uşor... uşor... ce zici, Stitt, nu arată 
a cadou?... 

— Cine ştie, poate or fi nişte bani... sau poate că e o glumă... 

— Ştii unde-i stăpâna? 

— Am văzut-o ducându-se spre camera ei... 

— Ascultă, tu rămâi aici, eu ies o clipă... 

— Pot să vin şi eu, Magg? 

— Hai, Pit, dar repejor... Mă întorc îndată, Stitt... 

— E o glumă, după mine e o glumă... 

— Nu-i aşa că nu-i o glumă, Magg? 

— Cine ştie, Pit. 

— Tu ştii, dar nu vrei să spui, nu? 

— Eu poate că ştiu, dar n-o să-ţi spun, nu... închide uşa, 
haide... 

— Nu zic la nimeni, jur că nu zic... 

— Pit, stai cuminte... mai apoi o să ştii şi tu, o să vezi... şi 
poate că o să fie o petrecere... 

— O petrecere? 

— Ceva de genul ăsta... dacă înăuntru este ce cred eu, 
mâine o să fie o zi deosebită... sau eventual poimâine, ori peste 
câteva zile... dar o să fie o zi deosebită... 

— O zi deosebită? De ce o zi deo... 



— Sssst! Stai aici, Pit. Să nu te mişte de aici, ai înţeles? 

— Am înţeles. 

— Să nu te mişti. Doamnă Rail... iertaţi-mă, doamnă 

Rail... 

Atunci, abia atunci, Jun Rail îşi ridică creştetul de pe birou 
şi îşi roti privirea spre uşa închisă. Jun Rail. Chipul lui Jun 
Rail. Când femeile din Quinnipak se priveau în oglindă, se 
gândeau la chipul lui Jun Rail. Când bărbaţii din Quinnipak 
îşi priveau femeile, se gândeau la chipul lui Jun Rail. Părul, 
pomeţii, pielea nespus de albă, cuta ochilor lui Jun Rail. Dar 
mai presus de orice altceva - fie că râdea, sau ţipa, sau tăcea, 
sau pur şi simplu stătea locului, parcă aşteptând - gura lui 
Jun Rail. Gura lui Jun Rail nu-ţi dădea pace. îţi sfredelea 
fantezia, pur şi simplu. îţi mânjea gândurile. „într-o zi, 
Dumnezeu a desenat gura lui Jun Rail. Atunci i-a venit lui 
ideea aia trăsnită cu păcatul.” Aşa povestea Ticktel, care se 
pricepea la teologie întrucât lucrase ca bucătar la un seminar, 
cel puţin aşa spunea el, era o puşcărie spuneau ceilalţi, 
proştilor e totuna spunea el. Nimeni n-ar putea vreodată să-l 
deseneze, spuneau toţi. Chipul lui Jun Rail, de bună seamă. 
Popula fantezia tuturor. Iar acum era şi acolo - mai ales acolo 
- îndreptat către uşa închisă, pentru că de o clipă se ridicase 
de pe birou ca să privească spre uşa închisă şi să zică: 

— Sunt aici. 

— E un pachet pentru dumneavoastră, doamnă. 

— Intră, Magg. 

— E un pachet... e pentru dumneavoastră. 

— Dă-mi să văd. 

Jun Rail se ridică, luă pachetul, îşi citi numele scris cu 
cerneală neagră pe hârtia maronie, răsuci pachetul, îşi ridică 
privirea, închise ochii pentru o clipă, îi redeschise, privi din 
nou pachetul, luă cuţitaşul de tăiat hârtie de pe birou, reteză 
sfoara cu care era legat, deschise hârtia maronie şi dedesubt 
era o hârtie albă. 

Magg făcu un pas îndărăt spre uşă. 

— Rămâi, Magg. 

Deschise hârtia albă, în care era învelită o hârtie roz, în care 
era împachetată o cutie violetă, unde Jun Rail găsi o cutiuţă 




de stofă verde. O deschise. Privi. Pe chipul ei nu se urni nimic. 
O închise la loc. Atunci se întoarse spre Magg, îi zâmbi şi îi 
zise 

— Domnul Rail se va întoarce în curând. 

Chiar aşa. 

Iar Magg alergă jos cu Pit să spună Domnul Rail se va 
întoarce în curând iar Stitt zise Domnul Rail se va întoarce în 
curând, şi prin toate camerele se auzeau oamenii şoptind 
Domnul Rail se va întoarce în curând, până când cineva strigă 
de la o fereastră Domnul Rail se va întoarce în curând, şi astfel 
peste câmpuri începu că alerge zvonul Domnul Rail se va 
întoarce în curând, de la un câmp la altul, până jos, la râu, 
unde se auzi un glas urlând Domnul Rail se va întoarce în 
curând atât de tare încât la fabrica de sticlă cineva îl auzi şi se 
întoarse spre vecin ca să şoptească Domnul Rail se va întoarce 
în curând, lucru care cu iuţeală ajunse pe buzele tuturor, în 
ciuda zgomotului cuptoarelor, care obligă fireşte la ridicarea 
glasului spre a te face auzit, Ce-ai zis?, Domnul Rail se va 
întoarce, într-un frumos crescendo general culminând în 
glasul care, până la urmă, izbuti să îl facă şi pe ultimul dintre 
muncitori, care de altfel era cam surd, să înţeleagă ceea ce se 
petrecuse, trăgându-i în ureche o salvă de flintă care spunea 
Domnul Rail se va întoarce în curând, Aha, domnul Rail se va 
întoarce în curând, pe scurt, un fel de explozie, care cu 
siguranţă trebuie să fi răsunat cu mare putere în cer şi în ochi 
şi în gânduri, dacă până şi la Quinnipak, care se afla totuşi la 
o oră distanţă, până şi la Quinnipak, nici măcar cu mult timp 
mai târziu, lumea l-a văzut pe Ollivy sosind în goană, 
descălecând, greşind aterizarea, rostogolindu-se pe jos, 
înjurând de Dumnezeu şi de Fecioară, reluându-şi pălăria în 
mână şi, cu fundul în noroi, murmurând - în şoaptă, ca şi 
când vestea s-ar fi rupt în cădere, s-ar fi dezumflat, s-ar fi 
pulverizat - murmurând parcă în sinea lui: 

— Domnul Rail se va întoarce în curând. 

Din când în când, domnul Rail se întorcea. De regulă, 
aceasta se întâmpla la un anumit interval de timp după ce 
pleca. Ceea ce atestă ordinea interioară, psihologică şi, s-ar 



putea spune, morală a personajului. în felul său, domnul Rail 
iubea exactitatea. 

Mai puţin lesne de înţeles era de ce el, din când în când, 
pleca. Nu exista niciodată vreo raţiune adevărată, plauzibilă, 
ca s-o facă, şi nici vreun anotimp, vreo zi ori vreo împrejurare 
aparte. El, pur şi simplu, pleca, îşi petrecea zile în şir făcând 
pregătiri, cele mai mari şi cele mai neînsemnate, căruţe, 
scrisori, valize, pălării, biroul de călătorie, bani, testamente, 
asemenea chestii, le împacheta şi le despacheta, de cele mai 
multe ori zâmbind, ca întotdeauna, însă cu răbdătoarea şi 
dezordonata sprinteneală a unui gândac zăpăcit, angajat într- 
un soi de rit domestic, care ar fi putut dura pentru vecie dacă 
la sfârşit, în sfârşit, nu s-ar fi sfârşit printr-o ceremonie 
prevăzută şi necesară, o ceremonie minusculă, aproape 
imperceptibilă şi absolut intimă: el stingea lampa, el şi cu Jun 
rămâneau pe întuneric, în tăcere, unul lângă altul în patul 
aflat în cumpănă peste noapte, ea lăsa să lunece câteva clipe 
de neant, apoi închidea ochii şi în loc să spună 

— Noapte bună 

spunea 

— Când pleci? 

— Mâine, Jun. 

A doua zi pleca. 

Unde se ducea, nu ştia nimeni. Nici măcar Jun. Unii susţin 
că nici el nu ştia prea bine: şi citează drept dovadă faimoasa 
vară când a plecat în dimineaţa de 7 august şi s-a întors în 
seara zilei următoare, cu cele şapte valize intacte şi cu faţa 
cuiva care făcea lucrul cel mai firesc din lume. Jun nu l-a 
întrebat nimic. El n-a zis nimic. Servitorii au despachetat 
valizele. Viaţa, după o clipă de şovăială, s-a repus în mişcare. 

Alteori, trebuie spus, era în stare să stea departe luni în şir. 
Aceasta nu urnea cu niciun milimetru una dintre obişnuinţele 
sale cele mai înrădăcinate: să nu trimită nici măcar cea mai 
mică veste despre el. El, literalmente, dispărea. Nicio scrisoare, 
nimic. Jun ştia asta şi nu îşi pierdea vremea aşteptând. 

Oamenii, care în general ţineau la domnul Rail, credeau că 
pleca pentru afaceri. 

— Din pricina fabricii de sticlă e nevoit să plece până acolo. 



Aşa spuneau. Unde era acel acolo rămânea o chestiune 
vagă, însă cel puţin reprezenta un crâmpei de explicaţie. Şi 
ceva adevăr chiar conţinea. 

într-adevăr, din când în când domnul Rail se întorcea cu 
nişte contracte curioase şi generoase în valiză: 1500 de pahare 
în formă de pantof (ulterior rămase nevândute în vitrinele din 
mai toată Europa), 820 de metri pătraţi de sticlă colorată 
(şapte culori) pentru noile vitralii de la Saint Just, o sferă cu 
diametrul de optzeci de centimetri pentru grădinile Casei 
Regale şi aşa mai departe. Şi nici nu se poate uita că, tocmai 
la întoarcerea dintr-una din călătoriile lui, domnul Rail, fără 
măcar să-şi scuture praful de pe drum şi fără ca practic să 
salute pe nimeni, dădu fuga peste pajişti până la fabrică, iar 
în fabrică până la cămăruţa lui Andersson, şi privindu-1 în 
adâncul ochilor îi zise: 

— Ascultă-mă, Andersson... dacă noi ar trebui să facem o 
placă din sticlă, dar ar trebui s-o facem mare, pricepi?, mare 
de tot... cât de mare se poate... şi mai ales... subţire... foarte 
mare şi subţire... cât de mare crezi că am reuşi s-o facem? 

Bătrânul Andersson stătea acolo cu socotelile salariilor sub 
ochi. El nu pricepea nimic. El, care era un geniu absolut în 
materie de tot ce avea de-a face cu sticla, la salarii nu se 
pricepea defel. Rătăcea peste cifre cu o stupoare stupefiată. 
Drept care, când auzi de sticlă, se lăsă dus de undiţă, aidoma 
unui peşte istovit din marea lui, o mare de cifre, o mare de 
salarii. 

— Păi, poate un metru, o placă de un metru pe treizeci, ca 
aceea pe care am făcut-o pentru Denbury... 

— Nu, Andersson, mai mare... chiar cea mai mare pe care 
ţi-o poţi închipui... 

— Mai mare?... Păi, am putea încerca şi iar încerca, iar dacă 
putem sparge cu zecile, poate că pân’ la urmă vom izbuti să 
facem una mare de-adevăratelea, poate de doi metri... poate şi 
mai mult, să zicem doi metri pe unu, un dreptunghi de sticlă 
lung de doi metri... 

Domnul Rail îşi dădu drumul să lunece pe spătarul 
scaunului. 



— Ştii ceva, Andersson? Am găsit o metodă s-o facem de trei 
ori mai mare. 

— De trei ori mai mare? 

— De trei ori. 

— Şi ce-o să facem cu o placă de sticlă de trei ori mai mare? 

Aşa îl întrebă bătrânul: ce-o să facem, îl întrebă, cu o placă 

de sticlă de trei ori mai mare? 

Iar domnul Rail răspunse: 

— Bani, Andersson. Bani cu ghiotura. 

în realitate, ca să spunem totul până la capăt, metoda pe 
care domnul Rail o adusese din cine ştie ce parte a lumii, 
închisă în minte, pecetluită în fantezie, pentru ca mai apoi să 
o toarne sub ochii transparenţi ai lui Andersson, era o metodă 
întru totul genială, însă de asemenea, şi întru totul 
falimentară. Andersson, însă, era un geniu al sticlei, şi încă de 
un număr infinit de ani, dat fiind că înaintea lui fusese taică- 
său, iar înainte de taică-său fusese tatăl lui taică-său, adică 
primul din familie care îşi trimisese la naiba propriul tată şi 
meseria lui de ţăran ca să se ducă să priceapă cum dracu’ se 
lucra piatra aceea magică fără suflet, fără trecut, fără culoare 
şi fără nume căreia i se spunea sticlă. Era un geniu, una peste 
alta, era un geniu dintotdeauna. Şi începu să mediteze, 
întrucât, evident, trebuia cu adevărat să existe o metodă de a 
realiza o placă de sticlă de trei ori mai mare, şi tocmai aceasta 
era trăsătura genială a metodei domnului Rail: intuia că era 
posibil să se realizeze, încă dinainte ca vreodată să îi fi trecut 
cuiva prin cap că ar fi avut nevoie de aşa ceva. Astfel, 
Andersson lucră vreme de zile şi săptămâni şi luni. în cele din 
urmă, puse la punct un sistem care dobândi mai apoi o 
anumită notorietate sub numele de „Brevetul Andersson de la 
Sticlăriile Rail”, suscitând unele ecouri complezente prin presa 
locală, precum şi interese vagi în unele minţi glumeţe, ici şi 
colo prin lume. Ceea ce contează este că tocmai „Brevetul 
Andersson de la Sticlăriile Rail” avea să schimbe peste câţiva 
ani viaţa domnului Rail, lăsând, cum se va vedea, un semn în 
istoria sa. O istorie cu totul aparte, care oricum îşi va fi găsit 
cu siguranţă căile de a se strecura acolo unde trebuia să 
ajungă, unde era scris să ajungă, şi care totuşi a ţinut să se 



sprijine tocmai pe „Brevetul Andersson de la Sticlăriile Rail” 
pentru a se manifesta într-una dintre piruetele sale cele mai 
semnificative. Aşa procedează destinul: ar putea să o şteargă 
pe nevăzute şi, când colo, arde în urma lui, ici şi colo, câteva 
din miile de clipe dintr-o viaţă. în noaptea amintirii, acestea 
ard, desenând calea pe care soarta aleargă către punctul de 
fugă. Focuri solitare, bune să-ţi oferi o raţiune, oricare ar fi ea. 

Aşadar, şi în lumina „Brevetului Andersson de la Sticlăriile 
Rail” şi a evoluţiilor sale ulterioare, rezultă în mod limpede cât 
de legitimă putea suna ideea, îndeajuns de răspândită, că 
drumurile domnului Rail trebuiau considerate în esenţă drept 
deplasări de lucru. Şi totuşi... 

Şi totuşi nimeni nu putea cu adevărat să uite ceea ce ştia 
toată lumea: şi anume o serie nesfârşită de mici fapte, de 
nuanţe şi de vizibile coincidenţe care aruncau o lumină 
neîndoielnic diferită asupra acelui fenomen bine stabilit şi 
necercetat pe care îl constituiau călătoriile domnului Rail. O 
mulţime nesfârşită de mici fapte, de nuanţe şi de vizibile 
coincidenţe pe care nimeni nici măcar nu se mai deranja să le 
pomenească de când, precum o mie de pâraie într-un singur 
lac, se pierduseră în limpedele adevăr al unei după-amiezi de 
ianuarie: când domnul Rail, revenind dintr-una din călătoriile 
sale, nu se întoarse singur, ci sosi împreună cu Mormy, şi 
privind-o pe Jun în ochi îi zise pur şi simplu - punând o mână 
pe umărul băieţaşului - îi zise - tocmai în timp ce băieţaşul se 
zgâia la chipul lui Jun şi la frumuseţea sa - zise: 

— îl cheamă Mormy şi e fiul meu. 

Deasupra lor era cerul întunecat al lui ianuarie. Iar înjur o 
mână de servitori. Cu toţii îşi coborâră instinctiv privirile în 
pământ. Numai Jun nu făcu asta. Privea pielea lucioasă a 
băieţaşului, o piele de culoarea nisipului, o piele arsă de soare, 
dar o dată pentru totdeauna, de un soare din urmă cu o mie 
de ani. Iar primul ei gând fu 

„Târfa aia era o negresă.” 

O vedea, pe femeia aceea care pe undeva prin lume îl 
strânsese între picioare pe domnul Rail, cine ştie dacă din 
meserie sau din plăcere, dar cel mai probabil din meserie. îl 
privea pe băieţaş, ochii lui, buzele lui, dinţii lui, şi o vedea din 



ce în ce mai desluşit - atât de desluşit încât al doilea gând al 
ei, limpede şi fulgurant, fu 

„Târfa aia era tare frumoasă. ” 

Două gânduri nu pot umple decât o clipă. Şi o clipă a fost 
tot ceea ce acel minuscul univers de oameni, decupat din mai 
generala galaxie e vieţii şi covârşit de emoţia unui scandal 
vădit - şi o clipă a fost tot ceea ce acel minuscul univers de 
oameni i-a acordat tăcerii, întrucât mai apoi, deodată, îşi 
strecură glasul, trecând peste tulburarea fiecăruia, până la 
urechile tuturor. 

— Bună, Mormy. Pe mine mă cheamă Jun şi nu sunt mama 
ta. Şi nu voi fi niciodată. 

Cu gingăşie, însă. Asta o poate confirma oricine. A spus-o 
cu gingăşie. O putea spune cu o răutate infinită şi, dimpotrivă, 
a spus-o cu gingăşie. Trebuia să ne-o imaginăm cum o spunea 
cu gingăşie. „Bună, Mormy. Pe mine mă cheamă Jun şi nu 
sunt mama ta. Şi nu voi fi niciodată. ” 

în seara aceea se porni o ploaie care parcă era o pedeapsă. 
Şi o ţinu toată noaptea, cu o sălbăticie de mirare. „O pişare în 
stil mare'’ cum spunea Ticktel, care se pricepea la teologie 
întrucât lucrase ca bucătar la un seminar, cel puţin aşa 
spunea el, era o puşcărie spuneau ceilalţi, proştilor e totuna 
spunea el. în camera lui, Mormy stătea cu păturile trase până 
peste cap, aşteptând tunete care nu mai soseau. Avea opt ani 
şi nu ştia prea bine ce i se întâmpla. însă avea întipărite în 
ochi două imagini: chipul lui Jun, cel mai frumos din câte 
văzuse vreodată, şi masa întinsă jos, în sufragerie. Cele trei 
sfeşnice, lumina, gâtul îngust al sticlelor şlefuite ca nişte 
diamante, şerveţelele cu litere misterioase pe ele, aburul care 
ieşea din supiera albă, marginea aurită a farfuriilor, fructele 
lucioase aşezate pe nişte frunze mari într-o tavă de argint. 
Toate aceste lucruri şi chipul lui Jun. Aceste două imagini îi 
pătrunseseră în ochi precum instantaneea percepţie a unei 
fericiri absolute şi necondiţionate. Avea să le poarte cu el 
pentru totdeauna. Fiindcă viaţa aşa te păcăleşte. Te prinde 
când ai sufletul încă adormit şi îţi seamănă în el o imagine, 
sau un miros, sau un sunet de care mai apoi nu te mai 
desprinzi. Iar aceea era fericirea. O descoperi mai apoi, când e 



prea târziu. Şi deja eşti, pentru totdeauna, un pribeag: la mii 
de kilometri de acea imagine, sau de acel sunet, sau de acel 
miros. în derivă. 

Două camere mai încolo stătea Jun, în picioare, cu nasul 
lipit de geamuri, privind marea pişare. Şi acolo rămase până 
când simţi braţele domnului Rail în jurul şoldurilor, iar apoi 
mâinile lui care o roteau cu duioşie, ochii lui care o priveau 
ciudat de serioşi şi în sfârşit glasul lui care era şoptit şi tainic. 

— Jun, dacă vrei să-mi ceri ceva, fă-o acum. 

Jun începu să îi deznoade fularul roşu pe care îl ţinea în 
jurul gâtului, iar apoi îi descheie haina şi, unul câte unul, 
nasturii de la vesta închisă la culoare, începând de la cel mai 
de jos şi apoi urcând, încetul cu încetul, până la cel mai de 
sus, care, deşi rămăsese ultimul care mai încerca să apere ce 
nu mai putea fi apărat, rezistă totuşi o clipă, doar o clipă, 
înainte să cedeze, în tăcere, tocmai în timp ce domnul Rail se 
apleca peste chipul lui Jun ca să spună - dar era aproape o 
rugăminte 

— Ascultă-mă, Jun... uită-te la mine şi cere-mi ce vrei... 

Dar Jun nu zise nimic. Pur şi simplu, fără ca nicio trăsătură 

a feţei sale să se urnească, şi absolut în tăcere, începu să 
plângă, în felul acela care e un fel nespus de frumos, un secret 
pe care puţini îl cunosc, ei plâng numai cu ochii, ca nişte 
pahare pline până sus de tristeţe, şi impasibile în timp ce 
picătura care prisoseşte până la urmă le învinge şi alunecă jos 
peste margine, urmată apoi de mii de alte picături, şi rămân 
nemişcate în timp ce peste ele se prelinge mărunta lor 
înfrângere. Aşa plângea Jun. Şi nu se opri defel, nici pentru o 
clipă, în timp ce mâinile ei îl dezbrăcau pe domnul Rail, şi nici 
mai târziu, când îl văzu gol sub ea şi când îl sărută peste tot, 
nu se opri, continuă să-şi dizolve cheagul propriei tristeţi în 
acele lacrimi nemişcate şi tăcute - nu există lacrimi mai 
frumoase - în timp ce strângea în mâini sexul domnului Rail 
şi încetişor îşi trecea buzele peste pielea aceea netedă şi 
incredibilă - nu existau buze mai frumoase - şi plângea, în 
felul acela al ei invincibil, când îşi deschise picioarele şi într-o 
clipă, cu un dram de furie, luă sexul domnului Rail înlăuntrul 
ei, şi ca atare, într-un fel, pe întreg domnul Rail înlăuntrul ei, 



şi ţintuindu-şi braţele pe pat, privind de sus chipul bărbatului 
care plecase în cealaltă parte a lumii ca să fută o femeie tare 
frumoasă şi negresă, să o fută cu o exactitate atât de pasionată 
încât să îi lase un copil în pântece, privind chipul acela care o 
privea începu să sucească înlăuntrul ei rezistenţa înfrântă 
care era sexul domnului Rail, să îl sucească şi să îl subjuge cu 
disperare, ca să pătrundă peste tot, înlăuntrul ei, şi ritmic să 
lunece în nebunie, fără a se opri din plâns - dacă acela se 
poate numi pur şi simplu plâns - şi totuşi cu o subtilă şi din 
ce în ce mai mare violenţă, şi furie poate, în timp ce domnul 
Rail o apuca de şolduri cu mâinile, în zadarnica şi falsa 
tentativă de a opri acea femeie care acum îi luase puia în 
stăpânire şi, cu mişcări oarbe, îi smulsese din minte tot ceea 
ce nu era elementara pretenţie de a se bucura, tot mai mult şi 
mai mult. Şi nu se opri din plâns - şi din tăcut - din plâns şi 
din tăcut, nici măcar când îl văzu, pe bărbatul care era sub 
ea, închizând ochii şi nemaivăzând nimic, şi îl simţi, pe 
bărbatul pe care îl avea înlăuntrul ei, venindu-i între coapse şi 
înfigându-i isteric puia în pântece, în felul acela de izbitură 
intimă şi indescifrabilă pe care ea învăţase să o iubească aşa 
cum nu mai iubea nicio altă durere. 

Abia după aceea - după aceea - în timp ce domnul Rail o 
privea în penumbră şi mângâind-o îşi recapitula propria 
stupoare, Jun zise: 

— Te rog, nu mai spune nimănui. 

— Nu pot, Jun. Mormy e fiul meu, vreau să crească aici, 
alături de noi. Şi toată lumea trebuie s-o ştie. 

Jun stătea acolo, cu capul adâncit în pernă şi cu ochii 
închişi. 

— Te rog, nu mai spune nimănui că am plâns. 

Fiindcă exista un lucru, între cei doi, un lucru care în 
realitate trebuia să fie un secret, sau aşa ceva. Astfel, era greu 
de înţeles ce îşi spuneau şi cum trăiau, şi cum erau. Ţi-ai fi 
putut stoarce creierii încercând să dai un sens anumitor 
gesturi de-ale lor. Şi te puteai întreba de ce ani şi ani. Singurul 
lucru care adesea reieşea cu evidenţă, ba chiar aproape 
întotdeauna, şi poate chiar întotdeauna, singurul lucru era că 
în ceea ce făceau şi în ceea ce erau exista ceva - ca să spunem 



aşa - frumos. Chiar aşa. Toată lumea spunea: „E frumos ce-a 
făcut domnul Rail”. Sau: „E frumos ce-a făcut Jun”. Nu se 
putea înţelegea mai nimic, însă cel puţin asta se înţelegea. De 
exemplu: că domnul Rail nu trimitea niciodată nicio frântură 
de scrisoare sau de veste, din călătoriile lui. Niciodată. însă, 
cu câteva zile înainte să se întoarcă făcea să îi parvină lui Jun, 
negreşit, un pacheţel. Ea îl deschidea şi înăuntru era o 
bijuterie. 

Niciun rând, nici măcar semnătura: doar o bijuterie. 

Acum, cineva ar putea găsi o mie de motive pentru a explica 
un lucru de genul acesta, începând evident cu cel mai scontat, 
şi anume că domnul Rail avea ceva pentru care trebuia să se 
facă iertat şi ca atare o făcea aşa cum o fac toţi bărbaţii, adică 
vârând mâna în portofel. însă, nefiind domnul Rail un bărbat 
ca toţi ceilalţi, şi nici Jun o femeie ca toate celelalte, o 
asemenea, logică, explicaţie era de cele mai multe ori 
înlăturată în favoarea unor teorii fanteziste, în care se 
amestecau în mod strălucit misterioase contrabande cu 
diamante, ezoterice semnificaţii simbolice, străvechi tradiţii şi 
poetice legende de iubire. Toate astea nu erau nicidecum 
simplificate de faptul constatat că Jun nu etala niciodată, 
absolut niciodată, bijuteriile care îi parveneau, ba chiar nici 
nu prea părea să-i pese de ele: în timp ce cu o grijă nesfârşită 
se dedica păstratului cutiilor, pe care le scutura periodic şi 
controla ca nimeni să nu le urnească din locul pe care ea li-1 
consacrase. Drept dovadă, la câţiva ani după moartea sa, încă 
se mai găseau acele cutii, aşezate ordonat una peste alta, la 
locul lor, atât de absurde şi atât de goale încât cu multă 
strădanie fură căutate bijuteriile respective, zile în şir, ba chiar 
săptămâni în şir, până când deveni limpede că niciodată, dar 
niciodată, nu mai aveau să fie găsite. Pe scurt, putea fi sucită 
pe toate feţele, povestea asta cu bijuteriile, dar o explicaţie 
definitivă, oricum, nu se va fi găsit. Aşa se întâmpla că, atunci 
când domnul Rail se întorcea, oamenii întrebau „a sosit 
bijuteria?”, iar unii spuneau „se pare că da, se pare că a sosit 
acum cinci zile, într-o cutie verde”, iar atunci oamenii 
zâmbeau şi în sinea lor se gândeau „e frumos ce-a făcut 



domnul Rail”. Pentru că nimic altceva nu se mai putea spune 
în afară de această inepţie de nimic, şi imensă. Că era frumos. 
Aşa erau domnul şi doamna Rail. 

Aşa de ciudaţi încât te puteai gândi că îi ţinea împreună cine 
ştie ce secret. 

Şi de fapt chiar aşa era. 

Domnul şi doamna Rail. 
îşi trăiau viaţa. 

Apoi, într-o zi, sosi Elisabeth. 



2 


— „în cei din urmă ani ai săi, Iov a primit de la Domnul mai 
multe binecuvântări decât primise în cei dintâi. A avut 
paisprezece mii de oi, şase mii de cămile, o mie de perechi de 
boi, şi o mie de măgăriţe. A avut şapte fii şi trei fete; celei dintâi 
i-a pus numele Iemima, celei de a doua Cheţia, şi celei de a 
treia Cheren-Hapuc...” 

Nu că Pekisch ar fi priceput vreodată ce hal de nume mai 
era şi acela. Dar un lucru era limpede: nu era cazul să stea şi 
să se tot întrebe taman în clipa aceea. Drept care continuă să 
citească, cu o voce monocordă, aproape impersonală, cam aşa 
cum i-ar fi vorbit unui surd. 

— „...în toată ţara nu erau femei aşa de frumoase ca fetele 
lui Iov. Tatăl lor le-a dat o parte de moştenire printre fraţii lor. 
Iov a mai trăit după aceea o sută patruzeci de ani, şi a văzut 
pe fiii săi şi pe fiii fiilor săi până la al patrulea neam.” 

Textul se apropia de sfârşit. Pekisch trase aer în piept şi 
dădu glasului său o nuanţă de oboseală. 

— „Şi Iov a murit bătrân şi sătul de ani.” 

Pekisch rămase nemişcat. Nu îi era clar de ce, dar avea 
impresia că ar fi fost mai bine să rămână nemişcat preţ de 
câteva momente. Astfel, deşi neîndoios era cât se poate de 
incomod, rămase nemişcat: complet întins pe iarbă, cu faţa 
lipită de extremitatea unei ţevi de cositor. Ţeava era şi ea 
întinsă pe pământ („o naivitate de neiertat”, va comenta 
ulterior prof. Dallet), era lungă de 565,8 metri şi avea 
diametrul unei ceşti de cafea cu lapte. Pekisch îşi vârâse faţa 
înăuntru, în aşa fel încât numai ochii îi rămăseseră pe afară: 
o soluţie ideală pentru a putea citi cărţulia pe care, într-o 
mână, o ţinea în cumpănă deasupra ţevii, deschisă la pagina 
565. Cu cealaltă mână, astupa cuminte golurile pe care faţa 
lui, nu tocmai sferică, le lăsa în gaura de intrare a ţevii: „un 



expedient infantil”, cum va nota, pe bună dreptate, deja 
pomenitul prof. Dallet. 

Trecură câteva momente şi apoi, în sfârşit, Pekisch se 
mişcă. Avea întipărită pe faţă circumferinţa ţevii şi un picior 
pe jumătate amorţit. Se ridică anevoie, îşi vârî cărţulia în 
buzunar, îşi aranjă la loc părul cenuşiu, murmură ceva în 
sinea lui şi se apucă să păşească de-a lungul ţevii. 565 metri 
virgulă 8 nu e o distanţă pe care s-o poţi înghiţi într-un minut. 
Pekisch începu să alerge. Fugea şi încerca să nu se mai 
gândească, urmărea cu privirea ţeava, un pic pantofii săi şi un 
pic ţeava, iarba îi dispărea cu repeziciune sub picioare, se 
perinda ţeava care părea un proiectil lung, infinit, însă când 
îşi ridica privirea orizontul rânjea nemişcat, totul este relativ, 
asta ştia deja, mai bine să mă uit în jos, mai bine să mă uit la 
ţeavă, şi pantofii şi ţeava - inima începu să îi bată nebuneşte. 
Calm. Pekisch, stai. în picioare. Se uită înapoi: o sută de metri 
de ţeavă. Se uită înainte: o infinitate de ţeavă. Calm. Se apucă 
din nou să păşească şi să nu se gândească. De jur împrejur, e 
lumina serii. Soarele te prinde dintr-o parte, când aşa stau 
lucrurile, e un fel mai duios, se culcă umbrele peste măsură, 
e un fel care are ceva afectuos - aşa se explică probabil cum 
se face că, în general, e mai lesne să te crezi bun, la vreme de 
seară - pe când la prânz ai putea şi să ucizi sau chiar mai rău: 
să te gândeşti să ucizi, sau mai rău: să-ţi dai seama că ai putea 
fi capabil să te gândeşti să ucizi. Sau mai rău: să fii ucis. Chiar 
aşa. 200 de metri până la capătul ţevii. Pekisch păşeşte şi 
priveşte un pic ţeava şi un pic în faţa lui. La capătul ţevii, drept 
în faţa lui, începe să recunoască mica siluetă a lui Pehnt. Poate 
că nu ar fi văzut-o dacă ar fi continuat să păşească şi să nu se 
gândească, dar acum a văzut-o, şi atunci reîncepe să alerge, 
în felul acela al lui buimac, parcă la fiecare pas s-ar hotărî să- 
şi arunce cât colo un picior, însă acesta, încăpăţânat, nici nu 
vrea să audă una ca asta, şi de fiecare dată se pomeneşte cu 
el îndărăt, şi e nevoit să şi-l recupereze într-un fel sau altul, în 
timp ce totodată încearcă să se descotorosească de celălalt, 
fără ca de altfel să izbutească, întrucât nici acesta nu vrea să 
audă să o lase mai moale, şi tot aşa. Poate părea de necrezut, 
însă cu un sistem de genul acesta se pot bate kilometri întregi, 



dacă se vrea. Pekisch, mai modest, pipăie metrii, unul după 
altul. Astfel încât, în cele din urmă, nu îi mai lipsesc decât 
douăzeci de astfel de metri, şi apoi doisprezece, şi opt, şi şapte, 
şi trei, şi unul, sosire. Se opreşte Pekisch. Inima îi fierbe, 
deraiată. Iar respiraţia îi zburdă, îl zăpăceşte, alunecă şi îşi dă 
ochii peste cap. Noroc de lumina serii, care îl înconjoară. 

— Pehnt! 

Pehnt e un băieţel. Cu toate că poartă o haină de bărbat 
matur, Pehnt e un băieţel. Stă întins pe pământ, pe spate, cu 
ochii privind către cer, fără să-l vadă, de altfel, întrucât sunt 
nişte ochi închişi. Cu o mână îşi ţine acoperită urechea 
dreaptă: pe cea stângă o ţine în ţeavă, cât de înăuntru poate, 
de-ar putea ar intra cu tot capul, în ţeava aceea, însă nici 
măcar capul unui băieţaş nu izbuteşte să intre într-o ţeavă 
mare cât o ceaşcă. Nu-i nimic de făcut. 

— PEHNT! 

Băieţelul deschide ochii. Vede cerul şi îl vede pe Pekisch. Nu 
ştie prea bine ce să mai facă. 

— Ridică-te, Pehnt, s-a terminat. 

Pehnt se ridică, Pekisch îşi dă drumul să cadă pe pământ, 
îl priveşte în ochi pe băieţel. 

— Aşadar? 

Pehnt îşi freacă o ureche, şi-o freacă pe cealaltă, îşi face 
privirea roată, ca şi când ar căuta calea cea mai lungă, spre a 
poposi, în cele din urmă, în ochii cenuşii ai lui Pekisch. 

— Salut, Pekisch. 

— Salut ce? 

— Salut. 

Dacă n-ar avea inima care încă îl mai chinuieşte, poate că 
ar striga, în momentul ăsta, Pekisch. în schimb, pur şi simplu, 
şopteşte. 

— Te rog, Pehnt. Nu mai spune tâmpenii. Zi-mi ce-ai auzit. 

Pehnt poartă o haină bărbătească. Neagră. Din nasturi i-a 

mai rămas unul singur, cel mai de sus. îl chinuieşte cu 
degetele, se încheie, se descheie, are aerul cuiva care ar putea 
face asta pentru totdeauna, fără să se mai oprească niciodată. 

— Zi ceva, Pehnt. Zi-mi ce mama naibii ai auzit în ţeava 
asta. 



Pauză. 

— David şi Goliat? 

— Nu, Pehnt. 

— Povestea cu Marea Roşie şi cu faraonul? 

— Nu. 

— Poate era Cain şi Abel... da, era când Cain era fratele lui 
Abel şi... 

— Pehnt, nu trebuie să ghiceşti, nu-i nimic de ghicit. 
Trebuie doar să spui ce-ai auzit. Iar dacă n-ai auzit nimic, 
trebuie să zici n-am auzit nimic. 

Pauză. 

— N-am auzit nimic. 

— Nimic? 

— Mai nimic? 

— Mai nimic sau nimic? 

— Nimic. 

Ca şi când l-ar fi muşcat un gândac nepricopsit: sare în sus 
Pekisch şi îşi agită braţele ca o moară de vânt, îndesând în 
pământ paşi neîncrezători şi complet rătăciţi, şi mormăind 
fraze printre dinţi, şi psalmodiind o furie caraghioasă. Cuvinte 
înşirate. 

— Nu-i posibil, la naiba... nu-i posibil, nu-i posibil, nu-i 
posibil... nu poate dispărea aşa, undeva trebuie să ajungă... 
nu poţi turna atâţia litri de cuvinte într-o ţeavă şi mai apoi să 
le vezi cum îţi dispar aşa, de sub ochi... cine soarbe toată vocea 
aia?... Trebuie să fie o greşeală, asta-i sigur... e o greşeală, e 
limpede... undeva greşim... poate că ar fi nevoie de o ţeavă mai 
mică... sau poate că trebuie să o punem uşor în pantă, asta e, 
poate că ar fi nevoie de un pic de înclinaţie... de altfel e 
limpede, e în stare să se oprească în scurt timp, taman la 
jumătatea ţevii... când se termină impulsul, se opreşte... 
pluteşte o ţâră prin aer, se amestecă şi apoi se aşază pe fundul 
ţevii şi cositorul o absoarbe... în mod sigur aşa ceva se 
petrece... care dacă stăm şi ne gândim ar trebui să meargă şi 
invers... cu siguranţă... dacă eu vorbesc într-o ţeavă 
îndreptată în sus cuvintele urcă atât cât au impuls iar apoi 
coboară la loc, şi astfel eu le aud din nou... Pehnt, chestia asta 
e genială, pricepi ce poate să-nsemne?... practic oamenii s-ar 



putea auzi din nou, şi-ar putea asculta propriu-zis chiar însăşi 
vocea lor... iei o ţeavă, o îndrepţi în sus, să zicem cu o înclinaţie 
de 10 la sută, iar apoi debitezi înăuntru... debitezi înăuntru o 
frază mai mult sau mai puţin scurtă, depinde evident de 
lungimea ţevii... debitezi şi apoi te pui pe ascultat, şi... şi vocea 
urcă, urcă, iar apoi se opreşte şi se întoarce îndărăt, iar tu o 
auzi, pricepi, o auzi... glasul tău... ar fi extraordinar... Să te 
poţi asculta... ar fi o revoluţie pentru toate şcolile de canto din 
lume... îţi închipui?... „auto-ascultătorul Pekisch, instrumentul 
indispensabil pentru formarea unui mare cântăreţ’, îţi spun că 
ar merge la fix... s-ar putea face de toate măsurile, să se 
studieze cea mai bună înclinaţie, să se încerce toate metalele, 
cine ştie, poate că din aur ar trebui făcute, trebuie încercat, 
ăsta-i secretul, să încerci şi iar să încerci, nu vei ajunge 
niciodată la nimic dacă nu te încăpăţânezi să încerci şi iar să 
încerci... 

— Poate că e o gaură în ţeavă şi vocea a ieşit pe acolo. 

Pekisch se opreşte. Se uită la ţeavă. Se uită la Pehnt. 

— O gaură în ţeavă? 

— Poate. 

Şi totuşi, oricât de neîndoios de minunată ar fi lumina serii, 
există ceva ce izbuteşte să fie încă şi mai frumos decât lumina 
serii, şi anume, mai exact, atunci când, datorită unor 
neînţelese jocuri ale curenţilor, farse ale vânturilor, ciudăţenii 
ale cerului, afronturi reciproce ale unor nori defectuoşi, şi 
circumstanţe fortuite cu zecile, o adevărată colecţie de 
evenimente întâmplătoare şi de absurdităţi - atunci când, în 
acea lumina irepetabilă care e lumina serii, pe nepusă masă, 
plouă. E soare, soare în amurg, şi plouă. Mai mult de atât nu 
se poate. Şi nu există om, oricât de ros de durere ori istovit de 
angoasă, care dinaintea unei asemenea absurdităţi să nu 
simtă pe undeva foindu-se o irepresibilă dorinţă de a râde. Mai 
apoi eventual nu râde, cu adevărat, însă dacă lumea ar fi un 
suspin mai clement, ar izbuti să râdă. Fiindcă este ca un gag 
colosal şi universal, perfect şi irezistibil. Ceva de necrezut. Nici 
măcar apa, aceea care îi cade în cap, în picături mărunte 
împroşcate la rând de soarele coborât sub orizont, nu pare apă 
adevărată. N-ar fi de mirare dacă, după gust, s-ar descoperi că 



e îndulcită cu zahăr. De pildă. Oricum, apă neregulamentară. 
O întreagă excepţie generală şi spectaculară de la reguli, o 
grandioasă păcăleală a oricărei logici. O emoţie. Până într- 
acolo încât printre toate lucrurile care mai apoi sfârşesc prin 
a oferi o justificare acestei altminteri ridicole obişnuinţe de a 
trăi figurează cu certitudine şi acesta, deasupra celor mai 
netede, a celor mai curate: să exişti, atunci când în lumina 
irepetabilă care e lumina serii, pe nepusă masă, plouă. Măcar 
o dată, să exişti. 

— La naiba! O gaură în ţeavă... cum de nu m-am gândit... 
dragă Pehnt, iată unde e greşeala... o gaură în ţeavă... o 
găurică afurisită ascunsă pe undeva, e limpede... Pe acolo a 
ieşit toată vocea... a dispărut în văzduh... 

Pehnt şi-a ridicat gulerul hainei, îşi ţine mâinile adâncite în 
buzunare, se uită la Pekisch şi zâmbeşte. 

— Păi, ştii ce zic eu? O s-o găsim, Pehnt... o să găsim gaura 
aia... mai avem măcar o jumătate de oră de soare, şi o s-o 
găsim... la drum, băiete, n-o să ne lăsăm noi fraieriţi aşa de 
uşor... nu. 

Şi aşa se duc, Pekisch şi Pehnt, Pehnt şi Pekisch, se întorc 
de-a lungul ţevii, unul la stânga şi celălalt la dreapta, 
încetişor, scrutând fiecare palmă de ţeavă, îndoiţi, în căutarea 
acelei voci pierdute, încât dacă cineva i-ar vedea de departe s- 
ar putea prea bine întreba ce dracu’ fac ăia doi, în mijlocul 
câmpului, cu ochii aţintiţi în pământ, pas cu pas, ca nişte 
gândaci, când de fapt ei sunt oameni, cine ştie ce chestie au 
pierdut aşa de importantă ca să se târâie în felul acela prin 
mijlocul câmpului, cine ştie dacă o vor mai găsi vreodată, ar fi 
frumos să o găsească, ca măcar o dată, măcar din când în 
când, în lumea asta afurisită, cuiva care caută o chestie să-i 
fie dat să o găsească, aşa, pur şi simplu, şi să spună am găsit- 
o, cu un zâmbet uşurel, am pierdut-o şi am găsit-o - după care 
fericirea ar fi un nimic. 

— Hei, Pekisch... 

— Nu te lăsa furat, copile, că n-o să mai găsim niciodată 
gaura asta... 

— Un singur lucru, Pekisch... 

— Ce? 



— Ce poveste era? 

— Era povestea lui Iov, a lui Iov şi a lui Dumnezeu. 

Nu-şi dezlipesc ochii de pe ţeavă, nu se opresc, continuă 
fără grabă, pas cu pas. 

— E o poveste tare frumoasă, nu-i aşa, Pekisch? 

— Da, e o poveste tare frumoasă. 

Era ora trei dimineaţa şi oraşul zăcea sufocat în bitumul 
propriei nopţi. în spuma propriilor vise. în rahatul propriei 
insomnii. Etcetera. 

Marius Jobbard stătea în schimb la masa de scris / lumină 
de lampă cu gaz / birouaş la etajul trei pe strada Moscat / 
tapet cu dungi verticale verzi şi bej / cărţi, diplome, mic David 
din bronz, mapamond în lemn de paltin diametru un metru 
virgulă douăzeci şi unu / portret de domn cu mustăţi / alt 
portret acelaşi domn / duşumea ponosită şi covor slinos / 
miros de praf, tutun şi pantofi / pantofi, într-un ungher, două 
perechi, negri, terminaţi. 

Jobbard scrie. Are vreo treizeci de ani şi scrie numele 
universitarului prusac Ernst Holtz pe un plic pe care tocmai 1- 
a sigilat. Apoi adresa. Usucă cu sugativa. Controlează plicul, 
îl pune lângă celelalte, pe marginea din dreapta a mesei de 
scris. Caută printre hârtii o foaie, o găseşte, parcurge cele şase 
nume scrise pe ea, unul sub altul. Trage o linie sub numele 
eminentului prof. Ernst Holtz. Citeşte singurul nume rămas: 
Dl Pekisch - Quinnipak. Recuperează scrisoarea dlui Pekisch, 
în mod ciudat scrisă pe versoul unei hărţi a suspomenitului 
oraş Quinnipak, şi o citeşte. Agale. Apoi ia hârtie şi stilou. Şi 
scrie. 

Stimate Dle Pekisch, 

Am primit scrisoarea dumneavoastră conţinând rezultatele 

— pe care le numiţi, cu prea multă modestie, descurajante - 
ale ultimului dumneavoastră experiment în privinţa 
propagării sunetului prin ţevi metalice. Din păcate prof Dallet 
se află actualmente în imposibilitatea de a vă răspunde 
personal Binevoiţi aşadar să iertaţi dacă aceste rânduri sunt, 



cu umilinţă, scrise de subsemnatul Marius Jobbard, elev şi 
secretar al eminentului profesor. 

Onestitatea îmi impune să vă atrag atenţia că, atunci când 
a citit scrisoarea dumneavoastră, prof. Dallet nu şi-a ascuns 
unele gesturi de dezamăgire şi semne de neacceptare. El a 
considerat „o naivitate de neiertat” faptul că ţevile ar fi 
dispuse, pur şi simplu, pe o pajişte. Vă aminteşte, în acest 
sens, că dacă ţevile nu sunt izolate de sol, vibraţiile coloanei 
de aer sfârşesc prin a fi absorbite de masele din jur, şi în 
acest fel se sting cu repeziciune. „ Să rezemi ţevile de pământ 
e ca şi cum ai cânta la o vioară cu surdină”: acestea sunt 
cuvintele exacte rostite de prof Dallet. în plus, domnia sa 
consideră ca fiind un expedient infantil (cuvintele sale 
textuale) acela de a astupa cu mâinile gaura de intrare a ţevii, 
şi se întreabă de ce oare nu aţi folosit, aşa cum logica ar 
impune, o ţeava lată exact cât gura dvs., lucru care de regulă 
permite să se transmită coloanei de aer întreaga putere a 
vocii. Cât despre ipoteza dvs. legată de „auto-ascultător”, vă 
pot spune că teoriile dvs. asupra mobilităţii sunetului 
prezintă, faţă de teoriile prof. Dallet, divergenţe evidente. 
Divergenţe pe care eminentul profesor le-a rezumat în 
afirmaţia, pe care îmi fac datoria de a o reproduce în 
integralitatea sa textuală, „omul ăla e nebun”. Omul acela - 
o spun spre a salvgarda limpezimea raportului meu - aţi fi 
dumneavoastră. 

întrucât prof. Dallet nu a mai spus nimic în privinţa 
amabilei dvs. misive, aici ar trebui să se sfârşească prea 
umila mea misiune de secretar. Cu toate acestea - deşi îmi 
simt forţele slăbind puţin câte puţin - vă rog să îmi permiteţi 
să adaug câteva rânduri cu titlu cu totul şi cu totul personal. 
Eu cred, mult stimate dle Pekisch, că dumneavoastră ar 
trebui să vă continuaţi experimentele, ba chiar să le înteţiţi şi 
să ajungeţi să le realizaţi în modul cel mai bun şi mai 
exhaustiv. Pentru că ceea ce scrieţi dumneavoastră este 
absolut genial şi, dacă mă pot exprima astfel, profetic. Nu vă 
lăsaţi oprit de palavrele prosteşti ale lumii şi nici, dacă îmi 
este îngăduit, de doctele observaţii ale universitarilor. Dacă 
mă pot bizui pe certitudinea discreţiei dvs., aflaţi că prof. 



Dallet nu e întotdeauna iluminat de cea mai pură şi mai 
dezinteresată dragoste pentru adevăr. Domnia sa a lucrat 
vreme de douăzeci şi şase de ani, în anonimatul cel mai 
deplin, la studierea unei maşinării în stare să producă 
mişcarea perpetuă. Aproape totala lipsă de rezultate 
apreciabile a afectat, cum era de aşteptat, moralul 
profesorului şi i-a ofuscat reputaţia. Dvs. puteţi prea bine 
înţelege cât de providenţială a apărut, în lumina tuturor 
acestor lucruri, întâmplarea binevoitoare prin care a apărut 
în ziare, cu un răsunet deosebit, ingeniosul sistem de 
comunicare prin ţevi de zinc pe care profesorul îl pusese la 
punct pentru hotelul vărului său, Alfred Dallet, la Bretonne. 
Ştiţi dvs. cum sunt ziariştii. în scurt timp, cu ajutorul unor 
declaraţii bine cântărite lansate către anumite foi din 
capitală, Dallet a devenit pentru toată lumea profetul 
„logoforului”, savantul capabil să „ducă orice voce până la 
capătul lumii”. în realitate, credeţi-mă, prof Dallet nu se 
aşteaptă la prea multe din inventarea logoforului, în afară 
evident de acea celebritate pe care, după ce a urmărit-o vreme 
îndelungată fără să o dobândească, acum şi-a căpătat-o fără 
ca nici măcar să o urmărească. Cu toate că anumite 
experimente ale sale, înfăptuite efectiv, au furnizat rezultate 
încurajatoare, el îşi păstrează un secret dar hotărât 
scepticism în privinţa logoforului. Dacă pot apela încă o dată 
la discreţia dvs., vă voi spune că l-am auzit personal pe prof. 
Dallet mărturisind - unui coleg de-al domniei sale şi nu fără 
ajutorul câtorva pahare de Beaujolais - că maximul ce s-ar 
putea obţine cu logoforul era să poţi asculta de la intrarea 
unui bordel zgomotele provenite din alcovurile de la etajul al 
doilea. Colegul profesorului a găsit toate acestea ca fiind 
foarte amuzante. 

Aş mai avea şi altele, chiar mai edificatoare, anecdote să 
vă relatez, însă mâna mea, aşa cum dvs. înşivă puteţi 
constata, devine din minut în minut tot mai nesigură. La fel şi 
mintea mea. Aşadar, vă rog să-mi permiteţi să adaug, fără 
alte ocolişuri, că împărtăşesc fără rezerve entuziasmul şi 
încrederea dvs. în privinţa dezvoltărilor ulterioare ale 
logoforului Ultimele experimente ale dlor Biot şi Hassenfarz 



au demonstrat spre confirmare, fără umbră de îndoială, că o 
voce foarte joasă poate fi transmisă prin ţevi de zinc până la 
o distanţă de 951 de metri Se poate trage în chip rezonabil 
concluzia că o voce mai puternică ar reuşi să ajungă de o sută 
de ori mai departe, adică să atingă o distanţă de aproape o 
sută de kilometri. Prof Arnott, pe care am avut norocul de a-l 
întâlni vara trecută, mi-a arătat un anume calcul al domniei 
sale asupra dispersiei vocii în aer. De acolo reiese, cu 
absolută certitudine, că o voce comprimată într-o ţeavă ar 
putea fără nicio grijă să plece de la Londra şi să ajungă la 
Liverpool. 

Dinaintea tuturor acestor fapte, ceea ce scrieţi revelează 
întreaga dvs. profetică exactitate. Ne aflăm cu adevărat în 
ajunul unei lumi în întregime legate prin reţele de ţevi în 
măsură să anuleze orice distanţă. întrucât ultimele calcule 
stabilesc la 340 de metri pe secundă viteza sunetului, va fi 
posibil să se trimită un ordin comercial de la Bruxelles la 
Anvers în zece minute; sau să se transmită o comandă 
militară de la Paris la Bruxelles într-un sfert de oră; sau, dacă 
îmi permiteţi, să se primească la Marsilia o scrisoare de 
dragoste plecată de la Sankt Petersburg cu nu mai mult de 
două ore înainte. într-adevăr a sosit vremea, credeţi-mă, să 
se renunţe la orice şovăială şi să se folosească magica 
proprietate motoare a sunetului pentru a uni oraşe şi naţiuni, 
astfel încât popoarele să înveţe că singura patrie adevărată 
este lumea, iar singurii duşmani adevăraţi sunt adversarii 
ştiinţei. De aceea, mult stimate Die Pekisch, îmi permit să vă 
spun cu toată umilinţa: nu renunţaţi la experimentele dvs., ci 
dimpotrivă încercaţi în toate felurile să vă perfecţionaţi 
procedeele şi să vă difuzaţi rezultatele. Deşi departe de 
marile catedrale ale ştiinţei şi de sacerdoţii acesteia, dvs. 
străbateţi drumul luminos al unei noi omeniri. 

Nu-l părăsiţi. 

Ştiu cu certitudine că nu vă voi mai putea fi de folos, iar 
acesta nu este ultimul dintre lucrurile care îmi întristează 
clipele. Mă despart de dvs. cu regretul de a nu vă putea 
cunoaşte personal şi cu speranţa că veţi binevoi să mă credeţi 



Al dvs. sincer, 
Marius Jobbard 


P.S. Din nenorocire, prof Dallet nu îşi poate îngădui să 
accepte amabila invitaţie la concertul pe care fanfara 
condusă de dvs. îl va susţine în Quinnipak la următoarea 
festivitate din 26 iulie. Călătoria ar fi foarte lungă şi, pe de 
altă parte, profesorul nu mai are prospeţimea de odinioară. 
Binevoiţi a-i accepta scuzele pline de păreri de rău. 

Din inimă, 

M.J. 

Fără să mai recitească, Marius Jobbard împături scrisoarea 
şi o vârî într-un plic pe care scrise adresa dlui Pekisch. Uscă 
cerneala cu sugativa, închise călimara. Apoi luă cele cinci 
plicuri care zăceau pe marginea din dreapta a mesei de scris, 
le-o adăugă pe cea pentru dl Pekisch şi se ridică. Ieşi agale din 
cameră şi coborî cu o dificultate vădită cele trei etaje de scări. 
Ajuns în faţa porţii paznicului, aşeză plicurile jos lângă uşă. 
Stăteau perfect unul peste altul, toate brăzdate de o caligrafie 
desăvârşită, toate, în mod curios, marcate ici şi colo de 
neaşteptate pete de sânge. 

Lângă scrisori, Jobbard lăsă un bilet: 

Cu rugămintea de a le expedia cât mai repede, M.J. 

Aşa cum era de bănuit, tânărul elev şi secretar al prof. Dallet 
urcă îndărăt cele trei etaje mai încet şi mai anevoie decât le 
coborâse. Intră înapoi în biroul suspomenitului profesor şi 
trase uşa după el. Camera i se învârtea în jur şi fu nevoit să 
aştepte câteva momente înainte să se îndrepte către masa de 
scris. 

Luă loc. 

închise ochii şi îşi lăsă pentru câteva minute gândurile să 
alerge. 



Apoi îşi vârî mâna în buzunarul hainei, luă briciul pe care 
ştia că îl va găsi acolo şi îşi tăie venele de la încheieturi, cu un 
gest exact şi minuţios. 

Cu un ceas înainte de ivirea zorilor, Poliţia descoperi trupul 
neînsufleţit al prof. Dallet într-o mansardă de pe Rue 
Guenegaud. Zăcea complet despuiat, întins pe jos, cu craniul 
străpuns de un foc de revolver. La câţiva metri de el detectivii 
găsiră cadavrul unui tânăr de vreo douăzeci de ani, ulterior 
identificat ca fiind Philippe Kaiskj, student la drept. Trupul 
prezenta mai multe răni produse de o armă de tăiat şi o rană 
mai adâncă, pe vintre, căreia trebuia să i se atribuie după 
toate aparenţele cauza primară a decesului. Aşa cum s-a 
adnotat cu acurateţe în raportul Poliţiei, trupul „nu putea fi 
numit gol propriu-zis, întrucât purta câteva piese de rafinată 
lenjerie feminină”. în cameră erau evidente semnele unei 
încăierări violente. Moartea prof. Dallet, ca şi aceea a dlui 
Kaiskj, fu datată în ziua precedentă, la miezul nopţii. 

Precum era de aşteptat, acest omor îşi găsi locul pe prima 
pagină a tuturor gazetelor din capitală. însă nu pentru mult 
timp. De fapt, detectivilor nu le fu greu să-l identifice pe 
autorul dublei şi cumplitei crime în persoana dlui Marius 
Jobbard, secretar al prof. Dallet şi chiriaş, dimpreună cu dl 
Kaiskj, al mansardei în care se consumase drama. Dovezile 
împotriva sa, adunate în scurtul răstimp a douăzeci şi patru 
de ore, se arătară a fi strivitoare. Numai o împrejurare 
neplăcută împiedică justiţia să-şi facă treaba până la capăt: 
Marius Jobbard fu găsit mort - golit de sânge - în biroul prof. 
Dallet de la etajul al treilea al unui bloc de pe strada Moscat. 
La înmormântarea sa nu se prezentă nimeni. 

Lui Pekisch, în mod curios, îi sosiră mai întâi ziarele care 
povesteau înfiorătoarea istorie şi abia mai apoi scrisoarea lui 
Marius Jobbard. 

Evident, asta îi produse o oarecare confuzie şi, într-un al 
doilea moment, câteva reflecţii pe seama relativităţii timpului 
pe care nu mai avu nicicând posibilitatea de a le sistematiza 
aşa cum ar fi voit, în logica unui scurt dar ager eseu. 

— Ce s-a întâmplat, Pekisch? 



Pehnt stătea în picioare pe un scaun. Pekisch era în faţa lui, 
şezând la masă. Aşezase ordonat, una lângă celelalte, 
scrisoarea lui Marius Jobbard şi ziarele sosite din capitală; le 
privea şi încerca să stabilească între cele două lucruri o 
legătură cât de cât rezonabilă. 

— Porcării - răspunse el. 

— Ce sunt porcăriile? 

— Sunt nişte lucruri pe care nu trebuie să le faci în viaţă. 

— Şi sunt multe? 

— Depinde. Dacă cineva are multă fantezie, poate face 
multe porcării. Dacă cineva e prost, poate să-şi petreacă toată 
viaţa şi să nu-i vină în minte nici măcar una. 

Chestiunea se complica. Pekisch îşi dădu seama. îşi scoase 
ochelarii şi lăsă baltă pe Jobbard, ţevile şi celelalte poveşti. 

— S-o spunem în felul următor. Cineva se trezeşte 
dimineaţa, face ce trebuie să facă, iar apoi seara se duce la 
culcare. Iar aici avem două cazuri: ori e împăcat cu sine însuşi, 
şi doarme, ori nu e împăcat cu sine însuşi, şi atunci nu 
doarme. înţelegi? 

— Da. 

— Aşadar, trebuie să apucăm seara împăcaţi cu noi înşine. 
Asta-i problema. Iar pentru a o rezolva există o cale foarte 
simplă: să rămânem curaţi. 

— Curaţi? 

— Curaţi pe dinăuntru, ceea ce înseamnă să nu fi făcut 
nimic de care să trebuiască să ne ruşinăm. Până aici nu-i 
nimic complicat. 

— Nu. 

— Partea complicată vine când cineva îşi dă seama că are o 
dorinţă de care se ruşinează: are o poftă nebună să facă ceva 
ce nu se poate face, sau e îngrozitor, sau face rău cuiva. Okay? 

— Okay. 

— Şi atunci se întreabă: trebuie să plec urechea la dorinţa 
asta, sau trebuie să mi-o scot din cap? 

— Îhî. 

— Îhî. Se gândeşte şi în cele din urmă se hotărăşte. De o 
sută de ori şi-o scoate din cap, iar apoi vine ziua când nu şi-o 



mai scoate şi hotărăşte să facă acel lucru de care are atâta 
chef: şi îl face. Deci, iată care-i porcăria. 

— Dar n-ar trebui s-o facă, nu-i aşa, porcăria? 

— Nu. Dar fii atent: dat fiind că noi nu suntem ciorapi, ci 
oameni, nu ne aflăm aici cu scopul principal de a fi curaţi. 
Dorinţele sunt lucrul cel mai important pe care-1 avem şi nu 
pot fi luate prea tare peste picior. Astfel, când şi când, merită 
să nu mai dormi, numai ca să îţi urmezi o dorinţă. Faci 
porcăria, iar apoi o plăteşti. Şi numai asta e cu adevărat 
important: ca atunci când vine momentul să plăteşti, să nu te 
gândeşti să fugi, ci să rămâi acolo, cu demnitate, şi să plăteşti. 
Numai asta contează. 

Pehnt stătu puţin pe gânduri. 

— Dar de câte ori poţi face asta? 

— Ce? 

— Să faci porcării. 

— Nu de prea multe ori, dacă vrei să apuci să mai şi dormi 
din când în când. 

— De zece ori? 

— Eventual ceva mai puţin. Dacă sunt nişte porcării 
adevărate, ceva mai puţin. 

— De cinci ori? 

— Să spunem de două ori... după aceea dacă mai scapă câte 
una... 

— De două ori? 

— De două ori. 

Pehnt coborî din scaun. Se foi o vreme încoace şi-ncolo prin 
cameră, rumegând gânduri şi frânturi de fraze. Apoi deschise 
uşa, ieşi sub verandă şi se aşeză pe treptele de la intrare. 
Scoase dintr-un buzunar al hainei un carneţel violet: ponosit, 
boţit, dar cu o anumită demnitate. îl deschise cu o grijă 
meticuloasă la prima pagină albă. Luă din buzunărel un ciot 
de creion, iar apoi strigă spre interiorul casei: 

— Ce-i după doi şapte nouă? 

Pekisch stătea încovoiat peste ziar. Nici măcar nu-şi ridică 
fruntea. 

— Doi opt zero. 

— Mulţumesc. 



— Cu plăcere. 

încetişor şi cu o opinteală meticuloasă, Pehnt începu să 
scrie: 

280. Porcării - două în viaţă. 

Stătu un moment pe gânduri. Reveni la capăt. 

Apoi se plătesc. 

Reciti. Totul în regulă. închise carneţelul şi îl vârî în 
buzunar. 

De jur împrejur, Quinnipakul se prăjea sub soarele amiezii. 

Povestea carneţelului începuse - după câte se pot deduce 
din faptele povestite - cu două sute optzeci de zile în urmă, şi 
anume în cea pe care Pehnt a sărbătorit-o ca zi a celei de-a 
opta aniversări. Cu o anumită oportunitate, băieţaşul intuise, 
încă de pe atunci, că viaţa e un balamuc teribil şi că, în mare, 
eşti chemat sa o înfrunţi într-o stare de absolută şi radicală 
nepregătire. Mai cu seamă îl nedumerea - pe bună dreptate - 
numărul lucrurilor pe care trebuia să le înveţi ca să 
supravieţuieşti dinaintea necunoscutelor existenţei (care erau, 
tocmai, ca atare): privea lumea, vedea o cantitate nesfârşită de 
obiecte, persoane, situaţii şi înţelegea că numai că să înveţi 
numele tuturor acelor chestii - toate numele, unul câte unul - 
aveai nevoie de o viaţă întreagă. Nu îi scăpa faptul că aici se 
ascundea un anumit paradox. 

„E prea mare, lumea asta” se gândea el. Şi căuta o soluţie. 

Ideea îi veni, cum se întâmplă adesea, prin extensiunea 
logică a unei experienţe banale. Dinaintea nu se mai ştie a 
căţei liste de cumpărături pe care doamna Abegg i-o puse în 
mână înainte să-l trimită la Magazinul Fergusson şi Fiii, Pehnt 
înţelese, într-o clipă de noumenală iluminare, că soluţia 
consta în iscusinţa catalogării. Dacă cineva, pe măsură ce 
învăţa lucrurile, şi le scria, în cele din urmă avea să obţină un 
catalog complet al lucrurilor de ştiut, consultabil în fiecare 
clipă, actualizabil şi eficient împotriva eventualelor scăderi de 
memorie. Intui că a scrie un lucru înseamnă a-1 poseda - iluzie 
către care înclină o parte nu tocmai neînsemnată a omenirii. 
Se gândi la sute de pagini ticsite de cuvinte şi simţi că lumea 
îl speria mult mai puţin. 



— Nu-i o idee rea - observă Pekisch. Cu siguranţă, nu vei 
putea scrie totul în caieţelul acela, dar să-ţi notezi lucrurile 
principale ar însemna deja un rezultat bun. Ţi-ai putea alege 
un lucru pe zi, de pildă. Trebuie să existe o regulă când te 
apuci de o asemenea întreprindere. în fiecare zi câte un lucru. 
Ar trebui să meargă... Să spunem că în zece ani ai putea 
ajunge la trei mii şase sute cincizeci şi trei de lucruri învăţate. 
Ar fi deja o bază bună. Unul din acele lucruri care te fac să te 
trezeşti dimineaţa mai liniştit. N-are să fie o trudă irosită, 
băiete. 

Lui Pehnt acest discurs îi păru convingător. Optă pentru 
soluţia „Un lucru pe zi”. Cu ocazia celei de-a opta aniversări a 
zilei sale de naştere Pekisch îi dărui un caiet cu copertă violet. 
Chiar în acea seară el îşi începu meticuloasa lucrare care avea 
să-l însoţească peste ani. Recitită a posteriori, cea dintâi 
adnotare dă în vileag o minte predispusă într-o mare măsură 
la rigoarea metodologică a ştiinţei. 

1. Lucrurile - le scriu ca să nu le uit. 

Pornind de la această axiomă, harta ştiinţei lui Pehnt se 
extinse de la o zi la alta în cele mai diferite direcţii. Ca toate 
cataloagele, şi acesta se dovedi a fi în mod clar neutru. Lumea 
nu era zugrăvită într-o manieră parţială în mod inevitabil, ci 
riguros lipsită de ierarhii. Adnotările - întotdeauna foarte 
sintetice, parcă telegrafice - mărturiseau despre o minte cu 
precocitate conştientă în privinţa naturii articulate şi 
pluraliste a misterului vieţii: de ce luna nu e mereu la fel, ce 
este Poliţia, cum se numesc lunile anului, când se plânge, 
natura şi scopurile binoclului, originile diareii, ce este 
fericirea, un sistem rapid de legare a şireturilor, nume de 
oraşe, utilitatea coşciugelor, cum se devine Sfânt, unde este 
Iadul, reguli fundamentale pentru pescuirea păstrăvului, lista 
culorilor disponibile în natură, reţeta cafelei cu lapte, nume de 
câini faimoşi, unde se termină vântul, sărbătorile de peste an, 
în ce parte este inima, când se va sfârşi lumea. Lucruri 
asemenea. 

— Pehnt e trăsnit - spuneau oamenii. 

— Lumea e trăsnită de fapt - spunea Pekisch. 



Pekisch nu era, la drept vorbind, tatăl lui Pehnt. în sensul 
că Pehnt nu avea, la drept vorbind, un tată. Şi nici măcar o 
mamă. Adică, povestea nu era simplă. 

Fusese găsit pe când nu avea mai mult de două zile, înfofolit 
într-o haină bărbătească neagră şi rezemat în poarta bisericii 
din Quinnipak. Cea care l-a luat în casă şi l-a crescut a fost 
văduva Abegg, o femeie la vreo cincizeci de ani, stimată în tot 
oraşul. Ca să fim precişi, nu se numea cu adevărat Abegg şi 
nu era cu adevărat văduvă. Adică, povestea era mai complexă. 

Cu vreo douăzeci de ani în urmă cunoscuse la nunta surorii 
sale un sublocotenent de o frumoasă prezenţă şi de o 
măsurată ambiţie. Cu el, vreme de trei ani, întreţinuse o densă 
şi tot mai intimă corespondenţă. Ultima scrisoare care îi sosi 
de la sublocotenent conţinea o prudentă dar precisă cerere în 
căsătorie. Printr-un fenomen analog cu acela de care a fost 
frapat Pekisch când citise scrisoarea lui Marius Jobbard, 
această propunere a ajuns la Quinnipak cu douăsprezece zile 
mai târziu după ce un obuz de tun în greutate de douăzeci de 
chile redusese într-o clipită la zero posibilităţile 
sublocotenentului de a se însura: şi, în general, de a face orice. 
Buna femeie trimise pe front trei scrisori în care, cu o stăruinţă 
crescândă, se declara disponibilă pentru cununie. îi reveniră 
îndărăt toate trei, însoţite de certificarea oficială a morţii 
sublocotenentului Charlus Abegg. Poate că o altă femeie s-ar 
fi descurajat. Ea nu. Aflată în imposibilitatea de a dispune de 
un viitor fericit, îşi construi un trecut fericit. îi informă pe 
cetăţenii Quinnipakului că soţul ei căzuse eroic pe câmpul de 
luptă şi că i-ar fi plăcut ca, începând din acel moment, să fie 
numită văduva Abegg. în convorbirile ei începuseră să figureze 
tot mai frecvent anecdote amuzante despre precedenta, şi 
ipotetica, viaţă matrimonială. Nu rareori i se întâmpla să 
folosească, asemenea unui refren solemn, expresia „Cum 
spunea dragul meu Charlus...”, urmată de nu foarte 
ingenioase dar rezonabile maxime de viaţă. în realitate 
sublocotenentul nu spusese niciodată acele lucruri. Le 
scrisese. Dar acest aspect, pentru văduva Abegg, nu conta 
defel. în practică, fusese căsătorită vreme de trei ani cu o carte. 
Dar există căsătorii încă şi mai stranii. 



Aşa cum pe de altă parte se poate deduce din faptele 
pomenite adineaori, doamna Abegg era o femeie cu o fantezie 
remarcabilă şi cu certitudini solide. Nu trebuie să ne uimească 
aşadar povestea hainei lui Pehnt, poveste care, printre altele, 
ne determină să îi atribuim şi un pronunţat simţ al destinului. 
Când Pehnt împlini şapte ani, văduva Abegg scoase din dulap 
haina cea neagră în care fusese găsit şi îl îmbrăcă în ea. îi 
ajungea până sub genunchi. Nasturele cel mai de sus îi venea 
în dreptul cocoşelului. Mânecile îi atârnau ca moarte. 

— Ascultă-mă bine, Pehnt. Haina asta a lăsat-o taică-tău. 
Dacă ţi-a lăsat-o, o fi avut el un motiv întemeiat. Aşadar 
încearcă să pricepi. Tu o să creşti. Şi o să se-ntâmple aşa: dacă 
într-o zi vei creşte îndeajuns încât să ţi-o faci pe măsură vei 
pleca din orăşelul ăsta de nimic şi te vei duce să-ţi cauţi 
norocul în capitală. Dacă însă nu vei creşte îndeajuns, atunci 
vei rămâne aici, şi vei fi oricum fericit, pentru că aşa cum 
spunea dragul meu Charlus „norocoasă e floarea care creşte 
acolo unde a semănat-o Dumnezeu”. întrebări? 

— Nu. 

— Bine. 

Pekisch nu era întotdeauna de acord cu stilul vag milităros 
pe care doamna Abegg îl adopta la ocaziile importante, 
moştenire evidentă a prelungitei obişnuinţe cu soţul ei 
sublocotenent. însă asupra acestei poveşti a hainei nu găsi 
nimic de cârtit. Conveni că avea sens şi că, prin negurile vieţii, 
o haină putea într-adevăr reprezenta un reper util şi autoritar. 

— La urma urmei nu-i atât de mare. O vei scoate la capăt - 
îi zise el lui Pehnt. 

Spre a înlesni această întreprindere, văduva Abegg puse la 
punct o dietă înţeleaptă care îmbina cu iscusinţă redusele ei 
posibilităţi economice (rod al unei pensii a armatei pe care în 
realitate nimeni nici măcar nu visase să i-o trimită) şi 
elementarele necesităţi calorice şi vitaminice ale băiatului. 
Pekisch, din partea lui, îi oferi băiatului câteva utile certitudini 
printre care se număra, nu pe ultimul loc, regula de aur 
potrivit căreia cea mai simplă metodă de a creşte era aceea de 
a rămâne cât mai mult posibil în picioare. 



— E cam la fel cu vocea în ţevi. Dacă ţeava face curbe, vocea 
trece mai greu. La fel e şi cu tine. Numai dacă stai în poziţie 
de drepţi forţa pe care o ai înăuntru poate creşte fără piedici, 
fără să execute curbe şi să piardă vremea. Stai în picioare, 
Pehnt, ţine ţeava cât de drept poţi. 

Pehnt ţinea ţeava cât de drept putea. Aceasta explică şi de 
ce se folosea de scaune, într-adevăr, însă pentru ca să stea în 
picioare pe ele. 

— Stai jos, Pehnt - spuneau oamenii. 

— Mulţumesc - spunea el, şi urca în picioare pe scaun. 

— Nu-i tocmai educaţia cea mai aleasă - spunea văduva 
Abegg. 

— Nici să faci caca nu-i o plăcere. Dar prezintă anumite 
avantaje - spunea Pekisch. 

Şi astfel creştea Pehnt. Mâncând ouă la prânz şi la cină, 
stând în picioare pe scaune şi adnotând un adevăr pe zi într- 
un caiet violet. Umbla cu haina aceea enormă pe dânsul aşa 
cum călătoreşte o scrisoare în plicul care îi poartă scrisă 
destinaţia. Umbla înfăşurat în destinul său. Ca toată lumea, 
de altminteri, numai că la el se putea vedea cu ochiul liber. Nu 
văzuse niciodată capitala şi nu-şi putea imagina ce anume 
urmărea de fapt. Dar pricepuse că, într-un fel sau altul, jocul 
consta în a creşte mare. Şi se străduia din răsputeri să câştige. 

Noaptea, însă, pe sub pături, acolo unde nimeni nu-1 putea 
zări, cât mai silenţios, cu inima bătându-i niţel, se ghemuia 
cât de tare putea, chiar aşa, şi, ca o ţeavă răsucită prin care o 
voce n-ar fi trecut nici dacă ar fi fost trasă înăuntru cu tunul, 
adormea şi visa o haină pururi prea mare. 



DOI 



1 


Jun stătea cu capul rezemat de pieptul domnului Rail. Să 
facă dragoste astfel, în noaptea în care el se întorcea, era un 
pic mai frumos, un pic mai simplu, un pic mai complicat decât 
într-o noapte oarecare. La mijloc era un fel de efort de a-şi 
aminti ceva. La mijloc era o subtilă teamă de a descoperi cine 
ştie ce. La mijloc era nevoia să fie oricum tare frumos. La mijloc 
era o dorinţă un pic nerăbdătoare, un pic sălbatică, care n- 
avea nimic de-a face cu dragostea. Erau la mijloc o mulţime de 
chestii. 

Mai apoi - mai apoi era ca şi când ar fi reînceput să scrie de 
la o pagină albă. Orişice călătorie l-ar fi purtat prin lume pe 
domnul Rail, dispărea în paharul de apă al acelei jumătăţi de 
oră de dragoste. Reîncepeau de unde se despărţiseră. Sexul 
şterge porţiuni de viaţă pe care cineva nici nu şi le-ar putea 
închipui. O fi prostesc, însă oamenii se strâng cu acea stranie 
furie un pic panicată iar viaţa iese de aici boţită ca un bileţel 
strâns într-un pumn, ascuns cu un gest nervos de teamă. Un 
pic din întâmplare, un pic din noroc, dispar în cutele acelei 
vieţi mototolite aşchii de timp dureroase, sau laşe, sau 
neînţelese. Chiar aşa. 

Jun stătea acolo, cu capul pe pieptul domnului Rail şi cu o 
mână rătăcindu-i peste picioarele lui, iar din când în când 
închizându-i-se peste sex, lunecând peste el, apoi 
strecurându-i-se din nou între picioare - nu există nimic mai 
frumos decât picioarele unui bărbat, se gândea Jun, atunci 
când sunt frumoase. 

Glasul domnului Rail îi ajunse încetişor, cu aerul unui 
zâmbet: 

— Jun, nu-ţi poţi închipui ce-am cumpărat de data asta. 

într-adevăr, nu-şi putea închipui. Se ghemui peste el, îi 
atingea uşor pielea cu buzele - nu există nimic mai frumos 



decât buzele lui Jun, se gândeau oamenii, atunci când 
atingeau uşor ceva. 

— Ai putea să încerci toată noaptea, dar n-ai să izbuteşti să 
ghiceşti. 

— O să-mi placă? 

— Fireşte c-o să-ţi placă. 

— O să-mi placă aşa cum îmi place să fac dragoste cu tine? 

— Mult mai mult. 

— Prostule. 

Jun îşi ridică privirea spre el, se apropie de chipul lui. în 
penumbră, îl vedea cum zâmbeşte. 

— Aşadar, ce-ai cumpărat de data asta, domnule Rail cel 
nebun? 

La zece kilometri mai încolo, clopotniţa din Quinnipak sună 
miezul nopţii, era vânt de la nord, luă cu sine dangătele, unul 
câte unul, din sat până în patul celor doi - când e aşa e ca şi 
când acele dangăte ar desprinde noaptea ca pe un fruct de pe 
sâmbure, este timpul care e o lamă cu vârful cum nu se poate 
mai tăios şi secţionează eternitatea - chirurgia orelor, fiecare 
minut o rană, o rană pentru mântuire - stăm agăţaţi de timp, 
ăsta-i adevărul, pentru că timpul numără eforturile de a fi cine 
suntem, minut cu minut - să numărăm înseamnă să ne 
mântuim, ăsta-i adevărul, şi legitimarea transcendentală a 
oricărui orologiu, şi duioşia sfâşietoare a tuturor dangătelor 
oricărei clopotniţe - încleştaţi de timp pentru ca să existe o 
ordine în electrizanta înfrângere cotidiană, un înainte şi un 
după al fiecărui şoc - încleştaţi cu o frică sălbatică, şi cu 
hotărâre, cu isterică pedanterie şi cu o forţă neomenească. Şi 
ca orice isterie a terorii, şi aceasta s-a alcătuit într-un rit, fiind 
ritul, dintotdeauna, recompunerea a milioane de isterice 
tresăriri de spaimă într-un singur dans divin, scena pe care 
omul devine capabil să se mişte ca un Zeu - un rit, spuneam, 
care era ritul orologiului de la Grand Junction - mare atenţie, 
pe când fiecare oraş încă îşi mai avea ora sa, aşadar timpul 
său, mii de timpi diferiţi, fiecare oraş cu al său, dacă aici era 
ora 14 şi 25, acolo putea să fie 15, fiecare oraş cu orologiul 
său - Iar Grand Junction era o linie feroviară, una dintre 
primele linii feroviare construite vreodată, alerga ca o fisură 



de-a lungul unui vas, pe pământ şi pe mare, de la Londra la 
Dublin - se întindea şi ducea cu sine un timp al său interior 
care luneca în timpii altora, ca o picătură de ulei pe o sticlă 
udă, şi avea o oră a sa care trebuia să le reziste tuturor 
celorlalte, de-a lungul întregii călătorii, şi să se întoarcă 
intactă, o nestemată intactă, pentru ca fiecare clipă să poată 
şti dacă era o clipă de întârziere sau de anticipare, pentru ca 
fiecare clipă să se poată cunoaşte pe sine, şi deci să nu se 
rătăcească, şi deci să se mântuiască - un tren care aleargă 
având în inimă ora sa, surdă la toate celelalte - pentru trenul 
acela omul a născocit ritul, elementar şi sacru: 

„în fiecare dimineaţă, un trimis al Amiralităţii îi preda 
impiegatului de serviciu al trenului poştal Londra-Dublin un 
orologiu care indica ora exactă. La Holyhead orologiul le era 
predat impiegaţilor de pe vaporul de la Kingston, care îl ducea 
la Dublin. La întoarcere, impiegaţii de pe vaporul de la 
Kingston îi restituiau orologiul impiegatului de serviciu de pe 
trenul poştal. Când trenul sosea din nou la Londra, orologiul 
era predat înapoi trimisului de la Amiralitate. Şi tot aşa zi de 
zi, sute de zile.” 

Era pe vremea când în gara de la Buffalo existau trei 
orologii, fiecare cu o oră diferită, şi şase erau în gara de la 
Pittsburgh, câte unul pentru fiecare linie de cale ferată care 
trecea pe acolo - era Babilonul orelor - şi atunci se poate 
înţelege ritul de pe Londra-Dublin, tren poştal - orologiul acela 
care merge înainte şi înapoi, într-o cutie de catifea, trecând din 
mână în mână, preţios ca un secret, preţios ca o bijuterie... 

(Era un bărbat care pleca, călătorea, iar când se întorcea, 
înaintea lui sosea o bijuterie, într-o cutie de catifea. Femeia 
care îl aştepta deschidea cutia, vedea bijuteria şi atunci ştia 
că el se va întoarce. Oamenii credeau că e un cadou, câte un 
preţios cadou pentru fiecare fugă. Dar secretul era că bijuteria 
era mereu aceeaşi. Se schimbau cutiile, dar ea era tot aceea. 
Pleca odată cu bărbatul, rămânea cu el pe oriunde se perinda, 
trecea din valiză în valiză, din oraş în oraş, şi apoi revenea 
îndărăt. Venea din mâinile femeii şi acolo se întorcea, întocmai 



precum orologiul se întorcea în mâinile Amiralului. Oamenii 
credeau că e un cadou, un preţios cadou pentru fiecare fugă. 
De fapt era ceea ce păzea firul dragostei lor, în labirintul de 
lumi prin care bărbatul alerga, ca o fisură de-a lungul unui 
vas. Era orologiul care număra minutele timpului anomic, şi 
unic, care era timpul dorinţei lor reciproce. Revenea îndărăt 
înaintea lui pentru ca ea să ştie că înlăuntrul celui care sosea 
nu se curmase firul acelui timp. Astfel bărbatul sosea, în 
sfârşit, şi nu era nevoie să spună nimic, să întrebe nimic, şi 
nici să ştie. Clipa în care se vedeau era, pentru amândoi, încă 
o dată, aceeaşi clipă.) 

...preţios ca un secret, preţios ca o bijuterie - un orologiu 
care ţinea calea ferată laolaltă, care ţinea Londra şi Dublinul 
legate una de altul pentru a nu pieri în deriva unei babilonii 
de timpuri şi de ore diferite - asta dă de gândit - asta chiar dă 
de gândit - asta dă de gândit. Despre trenuri. Despre şocul căii 
ferate. 

înainte vreme, nu fusese niciodată nevoie de acest dans, 
monoton şi prost cântat, al orologiului. Niciodată. Pentru că 
nu exista trenul. Nu exista nici măcar ca idee. Şi atunci, să 
călătoreşti de ici până colo însemna ceva atât de lent, şi de 
dezarticulat, şi de întâmplător, încât oricum timpul se pierdea 
fără ca nimeni să viseze măcar să opună vreo rezistenţă. 
Rezistau două generale discriminări - zorii, apusul - toate 
celelalte erau momente amestecate într-o singură mare 
fiertură de clipe. Mai devreme sau mai târziu se sosea, asta era 
tot. însă trenul... acesta era exact, era timp devenit fier, fier în 
alergare pe două şine, succesiune precisă de înainte şi după, 
neîncetată procesiune de traverse... Şi mai cu seamă... era 
viteză... viteză. Viteza nu ierta. Dacă exista o diferenţă de şapte 
minute între ora de aici şi ora de acolo, ea le făcea vizibile... le 
dădea greutate... Anii întregi de drumuri în caleaşcă nu 
izbutiseră niciodată să le descopere, pe când un singur tren în 
cursă le putea demasca pentru totdeauna. Viteza. Probabil că 
i-a explodat înlăuntru, acelei lumi, ca un urlet înăbuşit vreme 
de mii de ani de zile. Probabil că nimic n-a mai părut la fel ca 
înainte când a sosit viteza. Toate emoţiile reduse la nişte mici 
maşini de recalibrare. Cine ştie câte adjective nu s-au pomenit 



dintr-odată depăşite. Cine ştie câte superlative nu s-au 
sfărâmat într-o clipă, dintr-odată penibile şi ridicole... Prin 
sine trenul n-ar fi fost mare lucru, la urma urmei nu era decât 
o maşinărie... însă acest lucru e genial: maşinăria aceea nu 
producea forţă, ci ceva încă vag conceptual, ceva ce nu exista: 
viteză. Nu era o maşină care face ceea ce ar putea face o mie 
de oameni. Ci o maşină care face ceea ce nu mai existase 
niciodată. Maşina imposibilului. Una dintre primele şi cele mai 
faimoase locomotive construite de George Stephenson se 
numea Rocket şi prindea 85 de kilometri pe oră. Ea a fost cea 
care a câştigat, la 14 octombrie 1829, întrecerea de la Rainhill. 
La concurs mai participau încă trei locomotive, fiecare cu 
numele ei frumos (lucrurilor care înspăimântă li se pune 
întotdeauna un nume, după cum o dovedeşte faptul că 
oamenii au câte două, din prudenţă): Novelty, Sans Pareil, 
Perseverance. La drept vorbind, a fost înscrisă şi o a patra: se 
numea Le ciclopede, o inventase un anume Brandreth, şi 
consta într-un cal care galopa pe un tapis roulant pus în 
legătură cu patru roţi care alergau, la rândul lor, pe şine. Iată 
cum de fiecare dată, dintotdeauna, trecutul rezistă în faţa 
viitorului, născoceşte compromisuri incredibile, fără cel mai 
mic simţ al ridicolului, se mortifică în disperare numai să 
posede în continuare prezentul, chiar după expirarea 
timpului, încăpăţânat şi obtuz, iar în timp ce profetice cazane 
în fierbere îşi fluturau coşurile lucioase în pufnituri şi tifle de 
abur alb, acela încăleca un biet cal pe o hodoroagă care 
confunda mijlocul, adică şinele, cu scopul. A fost descalificat, 
oricum. A fost descalificat încă înainte de start. Astfel, 
întrecerea a avut loc în patru, Rocket şi celelalte trei. Prima 
probă, un traseu de o milă şi jumătate. Novelty l-a înghiţit cu 
o medie de 45 de kilometri pe oră, stârnind o senzaţie enormă. 
Păcat că la sfârşit a explodat, chiar aşa, a explodat - trebuie 
să fie magnific să vezi o locomotivă explodând, cazanul care 
plesneşte ca o vezică fierbinte, coşul mic îngust şi lung care 
zboară, dintr-odată la fel de uşor precum aburul pe care-1 
conţine, şi apoi oamenii, fiindcă cineva tot trebuia să se afle la 
conducerea acelei bombe cu fitilul pus pe două şine de fier, 
oamenii şi ei zburând ca nişte fantoşe, ca nişte pufăituri 



însângerate, raţia cotidiană de sânge pentru ungerea roţilor 
progresului, trebuie să fie magnific să vezi o locomotivă 
alergând, şi mai apoi explodând. A doua probă prevedea un 
traseu de 112 kilometri de acoperit cu viteza de 16 kilometri 
pe oră. Rocket s-a lăsat în urma tuturor, a navigat sigură cu 
25 de kilometri pe oră, un spectacol de văzut. După ce s-au 
făcut calculele, s-a stabilit că a învins. învinsese ditamai 
geniul ăla de Stephenson. Şi toate acestea, atenţie, nu s-au 
petrecut în secretul unei adunări de bogătani aflaţi în căutarea 
unui sistem rapid şi nedureros de a-şi transporta pretutindeni 
vagoanele lor de cărbuni. Nu. Toate acestea s-au întipărit, 
indelebile, în ochii a zece mii de oameni, adică în douăzeci de 
mii de ochi, un chior mai mult un chior mai puţin, atâţia câţi 
s-au adunat de peste tot în acea zi, la Rainhill, ca să asiste la 
întrecerea secolului - o mică dar enormă porţiune de omenire 
purtată până acolo de presimţirea că se petrecea un lucru care 
avea să le perturbe foarte curând mecanismele creierului. O 
văzură pe Rocket defilând pe linia dreaptă de la Rainhill cu 85 
de kilometri pe oră. Şi încă asta nu trebuie să fi uimit prea 
mult: întrucât un obiect în viteză rămânea tot o imagine cu 
care se mai întâlniseră probabil măcar o dată, fie şi un şoim 
solitar în picaj, sau un trunchi la vale pe repezişul unui râu, 
sau cine ştie, o bombă scuipată în cer. însă deconcertant, asta 
da, fu gândul care le dădu ghes, elementara deducţie că dacă 
acea locomotivă nu exploda, atunci mai devreme sau mai 
târziu istoria avea să îi pună să urce acolo, în ea, într-o 
alergare nebună pe calea aceea de fier, deveniţi pe neaşteptate, 
ei înşişi, chiar ei, nişte şoimi în picaj şi trunchiuri şi bombe 
scuipate în vânt. Şi este imposibil, de-a dreptul imposibil, să 
nu se fi gândit, cu toţii, dar cu toţii, cu o curiozitate generală 
febrilă şi înfricoşată - ce-o fi lumea, văzută de acolo de sus? Şi 
îndată după aceea: o fi acela un nou mod de a trăi, sau un 
mod mai exact şi mai spectaculos de a muri? 

Ploua cu răspunsuri, apoi, pe măsură ce înfloreau şine în 
toate direcţiile şi ridicau ancora trenuri netezind dealuri şi 
sfredelind munţi, parcă trufaşe în sălbatica lor voinţă de a sosi 
la destinaţie. în urechi pătrundea ritmicul vaiet al şinelor, şi 
între timp totul vibra parcă de trudă, parcă de emoţie - un fel 



de ticăit perpetuu care îţi tăia sufletul cu ferăstrăul. Iar pe 
geam - pe geam, dincolo de sticlă, defilau cioburile unei lumi 
preschimbate în ţăndări, mereu în fugă, fărâmiţată în mii de 
imagini lungi cât o clipă, smulsă cât colo de o forţă nevăzută, 
„înainte de inventarea căilor ferate, natura nu mai palpita: era 
o Frumoasă din Pădurea Adormită” s-a scris. însă mult timp 
după aceea, cu mintea de pe urmă. Se făcea poezie. 
Deocamdată, chiar de primele dăţi când Frumoasa din 
Pădurea Adormită se lăsa violată de acea maşinărie lansată cu 
o viteză vinovată, tocmai violenţa rămase întipărită în cuvinte 
şi în amintiri. Şi teama. „Este cu adevărat un zbor, şi nu ne 
putem sustrage de la ideea că cel mai mic accident ar putea 
cauza moartea instantanee a tuturor”, aşa se gândea. Şi, cu 
siguranţă, trebuie să se fi format inconştient în minte o 
conexiune precisă între acea presimţire a morţii şi imaginea 
deformată pe care, de la geam şi cu preţul riscării vieţii, lumea 
o oferea despre sine. Precum morţilor, cărora le trece pe 
dinaintea ochilor în câteva clipe o viaţă întreagă, depănându- 
se cu repeziciune. Acelora li se depănau pajişti, oameni, case, 
râuri, animale... 

Trebuie să ne imaginăm teama de o parte şi acel 
bombardament de imagini de cealaltă, sau mai curând una, 
teama, înlăuntrul celuilalt, bombardamentul, ca nişte unde 
concentrice ale unei singure sufocări, chinuitoare, desigur, 
dar şi... un fel de bruscă sfâşiere a percepţiei, ceva ce trebuie 
să fi conţinut scânteia unei plăceri arzătoare - o înşurubare 
progresivă a ritmului percepţiilor, de la pornirea lentă la 
alergarea integrală prin lucruri, un întreg catastif vertiginos de 
imagini care se îngrămădesc în neorânduială înghesuindu-se 
în ochi, răni incurabile în memorie, şi frânturi, fâşii de 
privelişte, fugi de obiecte, pulbere de lucruri - asta trebuie să 
fi însemnat plăcere, pentru Dumnezeu - „înteţire a vieţii 
nervoase”, a numit-o ulterior Simmel - pare un buletin medical 
- şi într-adevăr are profilul, şi gustul, bolii, acea hipertrofiere 
a văzului şi auzului - ţi se întindeau reţelele din creier, 
dureros, până la limită, ca nişte pânze de păianjen vlăguite, 
chemate după secole de somn să captureze zborul unor 
imagini frenetice, figuri ca nişte insecte prăbuşite din vârtejul 



vitezei, iar păianjenul, care erai tu, tot străduindu-se înainte 
şi înapoi, undeva între beţia îndopării şi precisa, exacta, 
numerica certitudine că pânza era la o clipă de a ceda pentru 
totdeauna, rostogolindu-se în jurul ei înseşi, un cocoloş de 
borangic, un amestec atârnând fără rost, un nod de acum 
inextricabil, geometrii perfecte pierdute pentru totdeauna, un 
bol dezolant de creier descompus - plăcerea sfredelitoare de a 
devora imagini într-un ritm supraomenesc şi durerea acelei 
colivii de fire ţesută până la epuizare - plăcerea şi zgomotul 
surd al strivirii - plăcerea şi, înlăuntrul ei, perfidă, boala - 
plăcerea şi înlăuntrul ei boala, boala şi înlăuntrul ei plăcerea 

- amândouă urmărindu-se în gogoaşa fricii - frica şi înlăuntrul 
ei plăcerea şi înlăuntrul ei boala şi înlăuntrul ei frica şi 
înlăuntrul ei boala şi înlăuntrul ei plăcerea - aşa ţi se învârtea 
pe dinăuntru sufletul, la unison cu roţile trenului dezlănţuite 
pe drumul făcut din fier - perversă rotaţie atotputernică - aşa 
mi se roteşte sufletul pe dinăuntru, fărâmiţându-se clipele şi 
anii - perversă rotaţie atotputernică - cine ştie dacă există 
vreun fel de-a o opri, cine ştie dacă trebuie chiar oprită - cine 
ştie dacă chiar e scris să doară atât de rău - şi de unde oare a 
pornit, poate că dacă ar şti, cineva s-ar putea întoarce acolo 
sus, în vârful povârnişului cu sufletul la gură, la începutul 
liniei ferate, şi ar putea să se mai gândească puţin înainte - 
aşa se tot răsuceşte sufletul pe dinăuntru, perversă rotaţie 
atotputernică - cine ştie dacă este forţă sau doar o sleită 
înfrângere - şi chiar dacă ar fi forţă şi viaţă, trebuia să fie chiar 
aşa? minuţioasă şi crudă exterminare care îţi încolţeşte 
înăuntru - cine ştie dacă există un fel de-a o opri, sau un loc 

- un loc oarecare unde să nu bată vântoasa acestei rotaţii 
perverse ce inelează învârtirile progresivei şi nicicând 
reversibilei istoviri, car mizerabil care macină prinderea de 
nefrânt a celor mai geniale dorinţe - plăcerea şi înlăuntrul ei 
boala şi înlăuntrul ei frica şi înlăuntrul ei plăcerea şi 
înlăuntrul ei boala şi înlăuntrul ei frica şi înlăuntru - să vină 
cineva şi pe tăcute s-o oprească, să o amuţească într-un 
ungher de victorioasă linişte, să o dizolve pentru totdeauna în 
noroiul unei vieţi oarecare de ispăşit într-un timp rămas fără 
ore - ori să-şi pună capăt vieţii într-o clipă fără memorie - într- 



o clipă - să-şi pună capăt vieţii. în trenuri, ca să se salveze, ca 
să oprească perversa rotaţie a acelei lumi care îi izbea de 
dincolo de sticlă, şi pentru a se feri de frică, şi pentru a nu se 
lăsa absorbiţi de ameţeala vitezei care cu siguranţă le va fi 
bătut în creier cel puţin sub forma acelei lumi care se ţâra 
dincolo de sticlă în alcătuiri nemaivăzute înainte vreme, 
minunate desigur, dar imposibile întrucât faptul de a li te 
încredinţa fie şi pentru o clipă repunea în cursă instantaneu 
frica, şi în consecinţă acea nelinişte densă şi informă care 
cristalizată în gând se dovedea a fi întocmai nimic altceva 
decât gândul surd al morţii - în trenuri, ca să se salveze, îşi 
luară obiceiul de a se încredinţa unui gest meticulos, o 
practică de altminteri recomandată chiar de medici şi de iluştri 
savanţi, o minusculă strategie de apărare, evidentă dar 
genială, un mic gest exact, şi splendid. 

în trenuri, ca să se salveze, citeau. 

Frecţia perfectă. Fixa exactitate a scrierii ca sutură a unei 
groaze. Ochiul care găseşte în minusculele serpentine dictate 
de rânduri scurtătura bătătorită pentru a scăpa de fluxul 
indistinct de imagini impus de geam. în gări se vindeau nişte 
lămpi speciale, lămpi pentru lectură. Se ţineau într-o mână, 
descriau un intim con de lumină de fixat peste pagina 
deschisă. Trebuie să ne închipuim. Un tren în alergare 
furibundă pe două lame de fier, şi înlăuntrul trenului un 
ungher de magică nemişcare decupat minuţios de rigoarea 
unei flăcărui. Viteza trenului şi fixitatea cărţii iluminate. Etern 
schimbătorul polimorfism al lumii din jur şi împietritul 
microcosmos al unui ochi care citeşte. Ca un sâmbure de 
linişte în miezul unui vuiet. Că n-ar fi o istorie adevărată, 
adevărată istorie, ne-am putea gândi: nu-i decât frumuseţea 
unei metafore exacte. în sensul că poate, dintotdeauna, şi 
pentru toată lumea, să citeşti nu înseamnă niciodată altceva 
decât să fixezi un punct ca să nu fii sedus, şi ruinat, de 
incontrolabila alunecare a lumii. Nu s-ar citi nimic, dacă n-ar 
fi din frică. Sau pentru a amâna ispita unei dorinţe ruinătoare 
căreia, se ştie, nu îi poţi rezista. Citeşti ca să nu-ţi ridici 
privirea spre geam, ăsta-i adevărul. O carte deschisă înseamnă 
întotdeauna certificarea prezenţei unui laş - ochii pironiţi 



asupra acelor rânduri pentru a nu-şi lăsa privirea furată de 
usturimea lumii - cuvintele care unul câte unul strâng 
huruitul lumii într-o pâlnie opacă până când îl fac să se 
prelingă în mici forme de sticlă numite cărţi - cea mai rafinată 
dintre retrageri, ăsta-i adevărul. O murdărie. însă: tare 
gingaşă. Acest lucru e important, şi mereu va trebui amintit, 
şi transmis, din când în când, de la bolnav la bolnav, ca un 
secret, secretul, care să nu se risipească niciodată în 
renunţarea nimănui sau în forţa nimănui, care să 
supravieţuiască totdeauna în memoria cel puţin a unui suflet 
istovit, iar acolo să sune ca un verdict în măsură a face să tacă 
pe orişicine: cititul e o murdărie tare gingaşă. Cine poate 
pricepe ceva din gingăşie dacă nu şi-a aplecat vreodată propria 
viaţă, în întregime, peste primul rând al primei pagini dintr-o 
carte? Nu, aceasta este singura şi cea mai gingaşă pază a 
oricărei frici - o carte care începe. Astfel încât, pe lângă mii de 
alte lucruri, pălării, animale, ambiţii, valize, bani, scrisori de 
dragoste, boli, sticle, arme, amintiri, cizme, ochelari, blănuri, 
râsete, priviri, tristeţi, familii, jucării, combinezoane, oglinzi, 
mirosuri, lacrimi, mănuşi, zgomote - pe lângă acele mii de 
lucruri pe care deja le ridicau de la pământ şi le aruncau la 
viteze miraculoase, acele trenuri care brăzdau înainte şi-napoi 
lumea ca nişte răni fumegânde purtau cu ele şi singurătatea 
nepreţuită a acestui secret: arta de a citi. Toate acele cărţi 
deschise, infinite cărţi deschise, ca nişte ferestruici deschise 
către înlăuntrul lumii, semănate pe un proiectil ce oferea 
privirii, numai să fi avut curajul de a o ridica, spectacolul 
scânteietor al lumii de afară. înlăuntrul lumii şi lumea de 
afară, înlăuntrul lumii şi lumea de afară. înlăuntrul lumii şi 
lumea de afară. înlăuntrul lumii şi lumea de afară. Până la 
urmă aşa se sfârşeşte, că într-un fel sau altul, încă o dată, se 
alege înlăuntrul lumii, în timp ce de jur împrejur îţi huruie 
ispita de a-ţi pune capăt vieţii odată şi de a risca să vezi lumea 
asta de afară, oare ce-o fi, e posibil să fie cu adevărat atât de 
fioroasă, e posibil să nu dispară niciodată frica asta laşă de a 
muri, de a muri, muri, muri, muri, muri, muri? Moartea cea 
mai absurdă, dar dacă se vrea şi cea mai punctuală şi justă şi 
responsabilă, a avut-o Walter Huskisson, senatorul Walter 



Huskisson. Era senator, dânsul, şi mai mult ca oricine 
altcineva se luptase pentru ca parlamentul şi naţiunea şi 
lumea întreagă să accepte revoluţia drumurilor ferate, şi în 
general benefica nebunie a trenurilor. Astfel a avut parte de 
un loc de onoare în vagonul autorităţilor când în cele din 
urmă, în 1830, cu mare solemnitate şi fast generos, s-a 
inaugurat linia Liverpool-Manchester, pornindu-se de la 
Liverpool o frumuseţe de opt trenuri, unul după altul, pe 
primul îl conducea George Stephenson în persoană, în picioare 
într-al său Northumbrian, în ultimul era o fanfară care a cântat 
de-a lungul întregii călătorii, cine ştie ce, cine ştie dacă o fi 
conştientizat că era prima fanfară, după toate probabilităţile, 
chiar prima fanfară din istoria lumii care cânta o muzică 
mişcându-se cu cincizeci de kilometri pe oră. La jumătatea 
traseului se luă hotărârea de a se face o pauză, de a opri într- 
o gară intermediară, pentru ca oamenii să se poată odihni 
după emoţie, şi după oboseală şi după hurducături şi după 
aer şi după lumea aceea care nu înceta să ţâşnească de jur 
împrejur - se luă hotărârea de a opri lumea niţel, într-un 
cuvânt, şi se alese o gară intermediară şi solitară, în mijlocul 
neantului. Oamenii coborâră din vagoane, şi în particular 
coborî Walter Huskisson dintr-al său, care era acela al 
autorităţilor, coborî primul şi aceasta se dovedi o împrejurare 
nu lipsită de importanţă dat fiind că de cum coborî - primul, 
din vagonul autorităţilor - fu izbit de unul dintre cele opt 
trenuri care înainta agale pe linia alăturată, nu îndeajuns de 
agale ca să poată frâna dinaintea senatorului Walter 
Huskisson care, primul, tocmai cobora din vagonul 
autorităţilor. îl prinse tangenţial, dacă e să spunem adevărul 
până la capăt. îl lăsă acolo, cu un picior zdrobit şi cu o 
stupoare buimacă în ochi. Putea fi cea mai răsunătoare 
batjocură, cea mai evidentă dovadă în sprijinul celor care 
denunţau diavoleasca putere distructivă a acelor maşini 
infernale care nu se ruşinau nici măcar să-l strivească pe cel 
mai pasionat şi mai sincer dintre părinţii şi susţinătorii lor. 
Putea fi discreditarea definitivă şi irefutabilă. Dar senatorul 
mai avea ceva mărunţiş de pasiune de cheltuit şi reuşi să nu 
moară acolo. Se ţinu tare. Astfel întoarseră un tren - cum, nu 



se ştie - şi îl trimiseră cu viteză maximă din nou spre Liverpool 
după ce îl încărcaseră cu trupul zdrobit al senatorului, zdrobit 
dar viu, atârnat de viaţă printr-o suflare dar încă acolo, 
îndeajuns de sfărâmat de durere ca să-şi piardă minţile dar 
încă viu atât cât îi era îndeajuns ca să-şi dea seama că un tren 
înghiţea văzduhul şi timpul pentru el, lansat cu viteza maximă 
pe neantul a două linii de fier cu singurul scop de a izbuti, în 
cele din urmă, să îl salveze. Apoi, ca să spunem totul până la 
capăt, nu l-a salvat. Dar ajunse viu la spitalul din Liverpool, şi 
acolo muri, acolo şi nu mai devreme. Astfel încât a doua zi, în 
toate ziarele, undeva prin marile pagini dedicate istoricei 
inaugurări, apăru într-adevăr o scurtă notă închinată morţii 
ieşite din comun a senatorului Walter Huskisson, însă nu sub 
titlul, care n-ar fi părut lipsit de logică, „Senator zdrobit de 
tren”, ci sub titlul, privitor în perspectivă, „Un tren în cursă 
pentru salvarea senatorului”, sub care, cu un condei inspirat, 
cronicarul de serviciu povestea cursa eroică împotriva 
timpului, formidabila capacitate a monstrului mecanic de a 
înghiţi spaţiu şi timp pentru a reuşi să aducă trupul horcăitor 
al senatorului la spitalul din Liverpool în numai două ore şi 
douăzeci şi trei de minute, o bravură infinită, o acrobaţie 
futuristă graţie căreia senatorului nu i-a revenit anemica 
soartă de a crăpa cu capul rezemat de un bolovan, în mijlocul 
câmpului, ci aceea, nobilă, de a se stinge în sânul medicinii 
oficiale, într-un pat adevărat şi cu un acoperiş deasupra 
capului. Aşa se săvârşi, iar ceea ce putea fi batjocura cea mai 
crâncenă, discreditarea finală şi decisivă, deveni astfel, 
dimpotrivă, ultima grandioasă peroraţie a senatorului Walter 
Huskisson întru apărarea trenului, înţeles ca idee şi ca obiect, 
ultimul său discurs de neuitat, un discurs mut, dincolo de 
toate, practic nimic mai mult decât un horcăit slobozit la 
şaptezeci de kilometri pe oră în aerul serii. Şi cu toate că nimic 
nu a mai rămas din el, în amintirea Istoriei, e lucru sigur că 
celor ca el le datorează Istoria amintirea vremurilor când 
trenurile erau pentru prima oară trenuri. Sute de persoane 
chiar mai obscure, cu toate fără niciun tam-tam dedicate 
construirii acelui grandios hazard al imaginaţiei, care dintr- 
odată izbutea să comprime spaţiul şi să fărâmiţeze timpul, 



reproiectând hărţile geografice ale pământului şi visele 
oamenilor. Nu s-au temut că lumea se va destrăma strânsă 
într-un asemenea fel, cu acele căi ferate, sau chiar au avut o 
clipă de spaimă, la început, când cu o delicateţe în felul său 
afectuoasă au proiectat primele drumuri ferate alături de cele 
normale, chiar alături, curbă după curbă, ceea ce constituia 
un mod de a şopti viitorul în loc de a-1 striga, ca să nu sune 
prea înfricoşător, şi au continuat să îl şoptească până când 
cineva s-a gândit că sosise vremea ca această idee să fie 
eliberată de oricare alta, şi au eliberat-o, îndepărtându-se de 
drumurile dintotdeauna şi descătuşând liniile în singurătatea 
forţei lor, arând traiectorii nicicând imaginate înainte vreme. 

Toate acestea s-au petrecut, într-o zi. Şi nu a fost un lucru 
de nimic, ci un lucru imens - imens - astfel încât e dificil de 
conceput totul laolaltă, dintr-o bucată, cu tot ceea ce 
cuprindea înlăuntrul său, toată învălmăşeala de consecinţe 
care colcăiau în el, un univers de mărunţişuri giganteşti, e 
dificil, desigur, şi totuşi dacă cineva ar fi în stare să conceapă 
lucrul acela imens, să simtă sunetul pe care l-a slobozit 
explodând în mintea acelor oameni, în momentul acela, dacă 
cineva ar fi în stare să-l imagineze pentru o clipă, doar atunci 
poate că ar apuca să priceapă cum s-a făcut că în acea seară, 
când clopotniţa din Quinnipak se puse pe sunat miezul nopţii 
şi Jun se aplecă peste chipul domnului Rail ca să-l întrebe 
„Aşadar, ce-ai cumpărat de data asta, domnule Rail cel 
nebun?”, domnul Rail o strânse cu putere şi, gândindu-se că 
niciodată nu va înceta să o dorească, îi şopti: 

— O locomotivă. 



2 


— Vreţi să-mi repetaţi nota mea, domnule Pekisch? 

— Nu se poate să o uitaţi în fiecare săptămână, doamnă 
Trepper... 

— Vă spun, şi mie mi se pare de necrezut, şi totuşi... 
Pekisch cotrobăi prin geantă până când găsi fluieraşul 

potrivit, suflă în el şi în cameră răsună un limpede la bemol. 

— Iată, chiar aceea... ştiţi, parcă e cea a doamnei Arrani, 
parcă e chiar aceeaşi, şi când colo... 

— Doamna Arrani îl are pe sol, e cu totul altă notă... 
Doamna Arrani confirmă făcând să trâmbiţeze cu o acută 

sol-ul ei personal. 

— Mulţumesc, doamnă, e suficient... 

— Era doar ca s-o ajut... 

— Desigur, e foarte bine, dar acum linişte... 

— Scuză-mă, Pekisch... 

— Ce mai e, Brath? 

— Voiam doar să spun că lipseşte doctorul Meils. 

— L-a zărit cineva pe domnul doctor? 

— Domnul doctor nu-i, s-a dus la familia Ornevall, se pare 
că pe doamna Ornevall au apucat-o durerile naşterii... 

Pekisch scutură din cap. 

— Ce notă avea doctorul? 

— Mi. 

— Bine, o să-l fac eu pe mi. 

— Pekisch, dacă vrei îl fac eu pe mi şi Arth îl face pe si al 
meu şi... 

— Să nu complicăm lucrurile, okay? O să-l fac eu pe mi... 
fiecare să-şi ţină nota lui şi pe mi o să-l fac eu. 

— Doctorul îl făcea foarte bine... 

— Bine, bine, o să-l facă foarte bine data viitoare, acum să 
începem... vă rog, linişte. 



Treizeci şi şase de perechi de ochi se aţintiră asupra lui 
Pekisch. 

— în seara asta vom executa Pădure fermecată, codri natali. 
Prima strofă în şoaptă, refrenul mai vioi, vă rog. Okay. Toată 
lumea la locul ei. Ca întotdeauna: uitaţi cine sunteţi şi lăsaţi 
muzica să lucreze. Sunteţi gata? 

în fiecare vineri seara Pekisch cânta la umanofon. Era un 
instrument ciudat. El îl inventase. Practic era un soi de orgă 
în care însă în locul tuburilor erau oameni. Fiecare om emitea 
o notă şi numai una: pe a sa personală. Pekisch manevra totul 
de pe o claviatură rudimentară: când apăsa pe o clapă un 
complex sistem de coarde făcea să parvină la încheietura 
mâinii drepte a cântăreţului o smucitură puternică: iar când 
simţea smucitură cântăreţul îşi emitea nota. Dacă Pekisch 
ţinea clapa apăsată coarda continua să tragă şi cântăreţul 
continua cu nota lui. Când Pekisch dădea drumul clapei 
coarda slăbea şi cântăreţul tăcea mâlc. Elementar. 

După spusa inventatorului său, umanofonul prezenta un 
avantaj fundamental: le permitea chiar şi persoanelor celor 
mai afone să cânte într-un cor. într-adevăr, dacă e adevărat că 
multă lume nu e în stare să înşiruie trei note fără să distoneze, 
pe de altă parte, foarte rar găseşti pe cineva incapabil să emită 
o notă şi numai una cu intonaţie perfectă şi timbru bun. 

Umanofonul se întemeia pe această capacitate aproape 
universală. Fiecare executor nu trebuia decât să fie atent la 
nota sa personală: de restul se ocupa Pekisch. 

Evident, instrumentul nu era capabil de mari agilităţi şi 
tindea să capoteze atunci când se abordau pasaje deosebit de 
iuţi sau de complicate. Ţinând seama şi de acest aspect, 
Pekisch pusese la punct un repertoriu convenabil, constituit 
aproape în întregime de variaţiuni de-ale sale pe teme 
populare. Pentru a rafina rezultatele se bizui pe o răbdătoare 
muncă didactică şi pe eficacitatea elocinţei sale. 

— Voi nu veniţi aici ca să cântaţi o notă oarecare. Voi veniţi 
aici ca să cântaţi nota voastră. Nu-i puţin lucru: e ceva tare 
frumos. Să ai o notă, vreau să spun: o notă numai pentru tine. 
Să o recunoşti, dintr-o mie, şi s-o porţi după tine, în tine şi cu 
tine. Puteţi la o adică să nu mă credeţi, dar eu vă spun că ea 



respiră atunci când voi respiraţi, vă aşteaptă când dormiţi, vă 
urmează oriunde v-aţi duce şi jur că nu vă va slăbi până când 
voi nu vă veţi hotărî să crăpaţi, iar atunci va crăpa odată cu 
voi. Puteţi prea bine să vă faceţi că plouă, puteţi să veniţi aici 
şi să-mi spuneţi, dragă Pekisch, îmi pare rău dar chiar nu cred 
că am nicio notă înlăuntrul meu, şi să plecaţi, pur şi simplu 
să plecaţi... însă adevărul este că nota aceea există... există 
dar voi nu vreţi s-o ascultaţi. Iar asta e o idioţie, e o capodoperă 
a idioţeniei, într-adevăr, o idioţenie de să rămâi tablou. Să ai 
o notă, care-i a ta, şi s-o laşi să putrezească înlăuntru... nu... 
staţi să mă ascultaţi... chiar dacă viaţa face un zgomot 
infernal, ascuţiţi-vă auzul până când veţi ajunge s-o auziţi şi 
atunci ţineţi-o strâns, n-o lăsaţi să vă mai scape. Purtaţi-o cu 
voi, repetaţi-o când sunteţi la muncă, cântaţi-o în capul 
vostru, lăsaţi-o să vă sune în urechi, şi pe sub limbă şi în 
vârful degetelor. Eventual şi în picioare, da, în felul ăsta cine 
ştie dacă nu cumva veţi reuşi să ajungeţi o dată punctuali, 
fiindcă nu-i posibil să începem mereu cu o jumătate de oră 
întârziere, în fiecare vineri, cu întârziere, o spun şi pentru 
dumneata, domnule Porter, ba chiar în primul rând pentru 
dumneata, cu tot respectul, însă n-am văzut niciodată nota sol 
intrând pe uşa aia înainte de ora opt şi jumătate, niciodată, cu 
toţii pot depune mărturie: niciodată. 

în fine, Pekisch se exprima cu mai multă eleganţă. Iar 
oamenii stăteau şi-l ascultau. Aşa se explică de ce, cu excepţia 
cazului particular al doamnei Trepper, toţi componenţii 
umanofonului etalau o siguranţă a intonaţiei cu adevărat 
ieşită din comun. Puteai să-i opreşti în orice moment, în orice 
loc, să le ceri să le auzi nota, iar ei, cu o infinită naturaleţe, o 
scoteau la iveală, cu exactitatea unor instrumente de alamă, 
când de fapt erau oameni. într-adevăr, o purtau după ei (şi în 
ei şi cu ei) întocmai cum gândea Pekisch, ca pe un parfum, ca 
pe o amintire, ca pe o boală. Chiar aşa. Pe termen lung 
deveneau acea notă. De pildă, când a murit reverendul Hasek 
(ciroză hepatică) fu limpede pentru toată lumea că nu murise 
doar reverendul Hasek ci şi, iar într-un anumit sens mai cu 
seamă, fa diezul cel mai jos al umanofonului. Ceilalţi doi fa 
diez (domnul Wouk şi doamna Bardini) au ţinut discursul 



comemorativ, iar Pekisch a compus pentru acest prilej un 
rondou pentru fanfară şi umanofon care atingea toate notele 
cu excepţia celei proaspăt răposate. Acest lucru a suscitat o 
vie emoţie. 

Chiar aşa. 

— Scuză-mă, Pekisch... 

— Ce mai e, Brath? 

— Voiam doar să spun că lipseşte doctorul Meils. 

— L-a zărit cineva pe domnul doctor? 

— Domnul doctor nu-i, s-a dus la familia Ornevall, se pare 
că pe doamna Ornevall au apucat-o durerile naşterii... 

Pekisch scutură din cap. 

— Ce notă avea doctorul? 

— Mi. 

— Bine, o să-l fac eu pe mi. 

— Pekisch, dacă vrei îl fac eu pe mi şi Arth îl face pe si al 
meu şi... 

— Să nu complicăm lucrurile, okay? O să-l fac eu pe mi... 
fiecare să-şi ţină nota lui şi pe mi o să-l fac eu. 

— Doctorul îl făcea foarte bine... 

— Bine, bine, o să-l facă foarte bine data viitoare, acum să 
începem... vă rog, linişte. 

Treizeci şi şase de perechi de ochi se aţintiră asupra lui 
Pekisch. 

— în seara asta vom executa Pădure fermecată, codri natali. 
Prima strofă în şoaptă, refrenul mai vioi, vă rog. Okay. Toată 
lumea la locul ei. Ca întotdeauna: uitaţi cine sunteţi şi lăsaţi 
muzica să lucreze. Sunteţi gata? 

După două ore se întorceau acasă, Pekisch şi Pehnt, Pehnt 
şi Pekisch, lunecau prin întuneric spre vila văduvei Abegg, 
unde unul îşi avea odaia de chiriaş cu pensiune pe viaţă iar 
celălalt patul de simili-fiu provizoriu. Pekisch fluiera melodia 
din Pădure fermecată, codri natali. Pehnt păşea punând un 
picior în faţa celuilalt ca pe un fir invizibil suspendat deasupra 
unui canion adânc de patru sute de metri, sau poate chiar mai 
mult. 

— Spune-mi, Pekisch... 

— Mmm... 



— O să am şi eu o notă? 

— Sigur c-o să ai. 

— Când? 

— Mai devreme sau mai târziu. 

— Mai devreme sau mai târziu când? 

— Eventual când o să creşti cât haina aceea a ta. 

— Şi ce notă o să fie? 

— Nu ştiu, băiete. însă când va sosi clipa o vei recunoaşte. 

— Eşti sigur? 

— Jur. 

Pehnt reîncepu să păşească pe firul imaginar. Partea 
frumoasă era că nici atunci când cădea nu se întâmpla nimic. 
Era un canion foarte adânc. Dar era un canion bun la suflet. 
Te lăsa să greşeşti, mai mereu. 

— Spune, Pekisch. 

— Mmm... 

— Tu ai o notă, nu-i aşa? 

Tăcere. 

— Ce notă e, Pekisch? 

Tăcere. 

— Pekisch... 

Tăcere. 

Fiindcă, pentru a spune adevărul până la capăt, Pekisch nu 
avea o notă a lui. începea să îmbătrânească, cânta la o mie de 
instrumente, inventase tot atâtea, capul îi vâjăia de sunete 
infinite, putea să vadă sunetul, ceea ce nu-i totuna cu a-1 auzi, 
ştia ce culoare au zgomotele, unul câte unul, auzea cum cântă 
chiar şi o piatră nemişcată - însă o notă a lui, n-avea. Nu era 
o poveste simplă. Avea prea multe note înlăuntrul său pentru 
a şi-o găsi pe a lui. E dificil de explicat. Aşa era, şi gata. O 
înghiţise infinitul, nota aceea, aşa cum marea poate înghiţi o 
lacrimă. Să tot încerci s-o pescuieşti îndărăt... poate să-ţi ia o 
viaţă întreagă. Viaţa lui Pekisch. Un lucru care nu-i uşor de 
înţeles. Dacă cineva ar fi fost acolo, în noaptea aceea când 
ploua cu găleata şi clopotniţa din Quinnipak bătea ora 
unsprezece, poate că atunci ar putea înţelege, dacă ar fi văzut 
cu ochii săi, dacă l-ar fi văzut, pe Pekisch, în noaptea aceea. 
Atunci da. Poate că ar înţelege. Ploua de nu se mai oprea şi 



clopotniţa din Quinnipak începu să bată ora unsprezece. Ar 
trebui ca cineva să se fi aflat acolo, atunci. Acolo, în clipa 
aceea. Acolo. Ca să înţeleagă. Ceva din tot acel tot. 



3 


Inginerul feroviar se numea Bonetti. Foarte elegant, cu 
puţin păr pe cap. Se parfuma într-un mod exagerat. Consulta 
cu o frecvenţă aparte ceasul din jiletcă, ceea ce îl făcea să pară 
mereu pe punctul de plecare, chemat de angajamente 
presante. în realitate era un obicei pe care îl contractase cu 
ani în urmă, în ziua când, în îmbulzeala de sărbătoarea 
Sfântului Patrick, îi fusese furat un ceas asemănător, 
preţioasă amintire de familie. Nu că s-ar fi uitat la oră: controla 
dacă ceasul încă mai era acolo. Când ajunse la Quinnipak, 
după trei ore de trăsură, rosti următoarea scurtă sentinţă: 

— Necesitatea unei căi ferate pentru acest să-l numim oraş 
nu e doar logică, ci şi întru totul evidentă. 

Apoi coborî din trăsură, încercă să se scuture niţel de praf, 
se uită la ceas şi întrebă unde se află casa domnului Rail. 
împreună cu dânsul călătorea asistentul său, un omuleţ 
zâmbitor care, cu un redus simţ al oportunităţii, purta numele 
de Bonelli. Brath, care se dusese să-i întâmpine, îi aduse în 
brişcă pe drumul care ducea în jos spre sticlărie, iar de acolo, 
în sus, pe deal până la casa domnului Rail. 

— Ce casă magnifică - comentă inginerul Bonetti, uitându- 
se la ceas. 

— Cu adevărat magnifică - răspunse Bonelli, pe care de 
altminteri nimeni nu-1 întrebase nimic. 

Se adunară în jurul unei mese: Bonetti, Bonelli, domnul Rail 
şi bătrânul Andersson. „După câte ştiu şinele nu se fac din 
sticlă: ce caut eu acolo?” protestase bătrânul Andersson. „Tu 
vino şi ascultă, de restul mă ocup eu” răspunsese domnul Rail. 
„Şi-apoi cine ţi-a zis: poate că de sticlă ar merge foarte bine.” 
Pe masă era întinsă o hartă mare a regiunii Quinnipak. Bonelli 
venise cu un voluminos fascicul şi cu o masă de scris 
portabilă. Domnul Rail era în halat. Bonetti se uită la ceas. 
Bătrânul Andersson îşi aprinse pipa din spumă de mare. 



— îmi închipui, domnule Rail, că aţi studiat deja care va fi 
traseul căii ferate... - zise Bonetti. 

— Poftim? 

— Vreau să spun... ar trebui să ne specificaţi de unde 
intenţionaţi să pornească drumul de fier şi până în ce oraş 
aveţi de gând să ajungă. 

— Ah, păi... trenul va pleca din Quinnipak, e hotărât... sau 
mai bine zis de aici, va porni cam de pe-aici... mă gândeam de 
la poalele dealului, e o pajişte mare, cred că ar fi ideal... 

— Şi care ar fi destinaţia? - întrebă Bonetti cu un firicel de 
scepticism în glas. 

— Destinaţia? 

— Oraşul până la care să ajungă trenul. 

— Păi, nu există niciun oraş anume în care să ajungă 
trenul... nu. 

— Iertaţi-mă, dar un oraş trebuie să existe... 

— Credeţi? 

Bonetti se uită la Bonelli. Bonelli se uită la Bonetti. 

— Domnule Rail, trenurile servesc la transportul de mărfuri 
şi de persoane dintr-un oraş în altul, acesta este rostul lor. 
Dacă un tren nu are un oraş în care să ajungă e un tren care 
n-are rost. 

Domnul Rail oftă. Lăsă o clipă să treacă şi apoi vorbi, cu un 
glas plin de o răbdare înţelegătoare. 

— Dragă domnule inginer Bonetti, singurul rost adevărat al 
unui tren este să alerge pe suprafaţa pământului cu o viteză 
pe care niciun om nu-i în stare s-o aibă. Singurul rost adevărat 
al unui tren este că omul urcă în el şi vede lumea aşa cum n- 
a mai văzut-o niciodată înainte, şi vede atât de mult din ea, 
dintr-o singură dată, cum n-a mai văzut într-o mie de drumuri 
cu trăsura. Dacă mai apoi, între timp, această maşină reuşeşte 
să mai transporte şi ceva cărbune şi câteva vaci dintr-un sat 
într-altul, cu atât mai bine: dar nu asta contează. De aceea, în 
ce mă priveşte, nu-i nicio nevoie ca trenul meu să aibă un oraş 
la care să ajungă, pentru că, în general, nu are nevoie să 
ajungă nicăieri, misiunea sa fiind să alerge cu o sută pe oră 
prin mijlocul lumii şi nu să ajungă undeva. 



Inginerul Bonetti îl săgetă cu o privire furibundă pe 
nevinovatul Bonelli. 

— Dar e cu totul absurd! Dacă ar fi cum spuneţi 
dumneavoastră, atunci ar trebui să se facă o cale ferată 
circulară, un mare inel de vreo zece kilometri şi apoi să fie pus 
să alerge pe el un tren care după ce a ars chile de cărbune şi 
a cheltuit o grămadă de bani ar obţine formidabilul rezultat de 
a readuce pe toată lumea în punctul de plecare! 

Bătrânul Andersson fuma fără să-şi clintească un rid. 
Domnul Rail continuă cu un calm olimpian. 

— Asta e o altă poveste, dragă domnule inginer, nu trebuie 
să confundăm lucrurile. Cum v-am explicat în scrisoarea mea, 
aş dori să construiesc o cale ferată de două sute de kilometri 
perfect dreaptă, şi v-am explicat şi de ce. Traiectoria unui 
proiectil este rectilinie şi trenul e un proiectil tras în aer. Ştiţi, 
e foarte frumoasă imaginea unui proiectil în zbor: e metafora 
exactă a destinului. Proiectilul zboară şi nu ştie dacă va omorî 
pe careva sau dacă va sfârşi în neant, dar până una, alta 
zboară şi în zborul lui e deja scris dacă va sfârşi prin a terciui 
inima unui om sau dacă va sfărâma un zid oarecare. Vedeţi 
destinul? Totul e deja scris şi totuşi nimic nu se poate citi. 
Trenurile sunt proiectile şi sunt şi ele nişte metafore exacte ale 
destinului: mult mai frumoase şi mult mai mari. Iată, eu cred 
că ar fi minunat să se proiecteze peste suprafaţa pământului 
aceste monumente ale incoruptibilei şi liniarei traiectorii a 
destinului. Sunt ca nişte tablouri, ca nişte portrete. Vor 
transmite peste ani profilul implacabil a ceea ce numim destin. 
De aceea, trenul meu va merge drept două sute de kilometri, 
dragă domnule inginer, şi nu vor exista curbe, nu, nicio curbă. 

Inginerul Bonetti stătea în picioare cu faţa încremenită într- 
o expresie de năucire deplină. Cine se uita la el ar fi zis că 
cineva izbutise din nou să îi şterpelească ceasul. 

— Domnule Rail! 

— Da, domnule inginer... 

— DOMNULE RAIL! 

— Spuneţi. 

însă în loc să spună, Bonetti se prăbuşi în scaun, ca un 
boxer care după două croşee expediate în gol se prăvăleşte 



descurajat la podea. Atunci Bonelli dovedi că era ceva mai 
mult decât o nulitate. 

— Dumneavoastră aveţi perfectă dreptate, domnule Rail - 
zise el. 

— Mulţumesc, domnule... 

— Bonelli. 

— Mulţumesc, domnule Bonelli. 

— Da, dumneavoastră aveţi perfectă dreptate, şi cu toate că 
obiecţiile domnului inginer sunt absolut întemeiate, nu se 
poate nega că aveţi nişte idei foarte precise despre ceea ce 
vreţi, şi că prin urmare asta meritaţi să obţineţi. Totuşi, dacă 
îmi îngăduiţi, daţi-mi voie să vă spun că eventualitatea de a 
alege un oraş ca punct de sosire al trenului dumneavoastră nu 
ar trebui exclusă într-un mod atât de drastic. Dacă, aşa cum 
mi se pare că am înţeles, alegerea locului unde se vor termina 
şinele vă este cu totul indiferentă, nu ar trebui să vă deranjeze 
dacă, să spunem din întâmplare, locul acela va fi un oraş, un 
oraş oarecare. Vedeţi, o asemenea eventualitate ne-ar rezolva 
multe probleme: ar fi mai simplu să construim drumul de fier 
şi ar fi mai simplu, într-un viitor, să punem să alerge pe el un 
tren. 

— Vreţi să rezumaţi? 

— Simplu: indicaţi-ne un oraş oarecare pe această hartă 
care să fie la o distanţă de două sute de kilometri de aici şi veţi 
avea cei două sute de kilometri de şine drepte şi peste ele un 
tren care aleargă cu două sute la oră. 

Domnul Rail schiţă un satisfăcut zâmbet de stupoare. 
Aruncă o privire spre bătrânul Andersson şi apoi se aplecă 
peste hartă. O studia ca şi când n-ar mai fi văzut-o, ceea ce de 
altfel era absolut probabil. Măsura cu degetele, mormăia ceva, 
se plimba cu privirea. în jur, tăcere deplină. Trecu poate un 
minut. Apoi bătrânul Andersson se scutură din nemişcarea sa, 
se întinse peste hartă, îşi folosi pipa spre a măsura două 
distanţe, zâmbi satisfăcut, se apropie de domnul Rail şi îi şopti 
un nume la ureche. 

Domnul Rail îşi dădu drumul pe spătarul scaunului ca şi 
când ceva l-ar fi izbit. 

— Nu - zise el. 



— De ce nu? 

— Pentru că acolo nu putem, Andersson, acela nu-i un oraş 
oarecare. 

— Exact. Tocmai pentru că nu-i un oraş oarecare... 

— Eu nu pot să pun trenul să ajungă până acolo, încearcă 
să înţelegi. 

— Nu-i nimic de înţeles. E foarte simplu. Nimeni nu ne 
interzice să-l punem, trenul acela, să ajungă până acolo, 
nimeni. 

— Nimeni nu ne interzice dar e mai bine să-l punem noi să 
ajungă în altă parte, ăsta-i adevărul. 

Bonetti şi Bonelli asistau nemişcaţi şi tăcuţi ca două lespezi 
funerare. 

— Şi-apoi Jun nu mi-ar ierta-o niciodată. 

Tăcu domnul Rail după ce şoptise „Şi-apoi Jun nu mi-ar 
ierta-o niciodată”. Tăcu pentru o clipă şi bătrânul Andersson. 
Apoi se ridică şi adresându-se celor doi oaspeţi le zise: 

— îi rugăm pe domnii să ne scuze o clipă. 

îl luă pe domnul Rail şi îl duse în încăperea alăturată. Salon 
chinezesc. 

— Nu numai că Jun te va ierta: dar acesta va fi ultimul şi 
cel mai frumos cadou. 

— Cadouri? Dar e absurd cât cuprinde, ea nu vrea nici să 
audă de Morivar, iar eu îi pun un tren să ajungă acolo... nu, 
nu, nu-i o idee bună, Andersson... 

— Ascultaţi-mă bine, domnule Rail: voi doi puteţi să nici nu 
vorbiţi vreodată despre Morivar, veţi putea păstra acest secret 
şi nu eu voi fi cel care să-l povestească în lumea largă, dar asta 
nu va schimba nimic: va sosi în ziua aceea, şi în ziua aceea 
Jun va trebui să se ducă la Morivar. Iar dacă într-adevăr 
trenurile sunt făcute ca şi destinul, şi destinul e făcut ca 
trenurile, atunci eu spun că în ziua aceea nu va exista niciun 
fel mai frumos şi mai just de a ajunge la Morivar decât acela 
de a ajunge cu curul într-un tren. 

Tăcu, domnul Rail. îl privea pe bătrânul Andersson şi se 
gândea. îi ieşea dinlăuntru o tristeţe veche şi ştia că nu trebuie 
s-o lase să ajungă până acolo unde ar fi început să doară cu 
adevărat. încercă să se gândească la un tren în alergare, 



numai la el, să se lase purtat de această idee, un tren în 
alergare, ca o rană de-a lungul câmpiei de la Quinnipak, 
ţinând-o drept înainte, până cine ştie unde, până unde şinele 
se vor risipi în neant, va fi un loc oarecare, sau poate un oraş, 
ce oraş, un oraş oarecare, sau poate tocmai acela, drept ca un 
proiectil expediat împotriva acelui oraş, tocmai aceluia, fiindcă 
există mii de locuri unde poate sosi un tren, însă trenul acela 
are un loc al său aparte unde să ajungă, iar acel loc va fi 
Morivar. 

îşi coborî privirea. 

— Dar Jun nu va înţelege. 

— în ziua aceea. Va înţelege în ziua aceea. 

Când intrară înapoi în sală, Bonetti şi Bonelli dădură, cu un 
val automat de servilism, să se ridice. 

— Luaţi loc, vă rog... aşadar, s-a hotărât astfel... trenul va 
pleca de aici şi va ajunge, precis, la Morivar. Ar trebui să fie 
exact două sute de kilometri... ţinând drept, se-nţelege. 

Bonetti se aplecă peste hartă căutând cu degetele lui 
grăsulii numele acela pe care îl mai auzise pe undeva. 

— Magnific! Văd că Morivar e la mare, asta va oferi nişte 
oportunităţi optime de exploatare comercială... hotărârea 
dumneavoastră, domnule Rail, mi se pare ideală, cu adevărat 
mi se pare că... 

— Oportunităţile de exploatare comercială, cum le spuneţi 
dumneavoastră, nu au nici cea mai mică importanţă, domnule 
inginer. Nu vreţi mai degrabă să-mi spuneţi când va fi posibil 
să se înceapă lucrările şi cât credeţi că ar putea costa totul? 

Inginerul Bonetti îşi desprinse ochii de pe hartă şi ceasul 
din buzunărelul vestei folosindu-se de primii spre a controla 
existenţa celui din urmă. Vorbi Bonelli, care se afla acolo 
tocmai pentru asta. 

— Va fi necesar să se organizeze un şantier de vreo optzeci 
de oameni... într-un interval de două luni de zile îl vom putea 
pune în stare de funcţionare. Cât priveşte costurile, dorinţa 
dumneavoastră, perfect legitimă, de a face calea ferată să 
alerge în linie dreaptă ne va constrânge la câteva lucrări 
suplimentare... va trebui să studiem cu luare-aminte traseul, 
dar este probabil că vor fi necesare săpături, unele valuri de 



pământ şi, poate, chiar câteva tuneluri... în orice caz credem 
că cifra pe care o veţi găsi pe această foaie poate fi credibilă cu 
aproximaţie... 

Domnul Rail luă foaia în mână. Era scrisă o cifră. O citi. îşi 
ridică privirea şi întinzându-i foaia lui Andersson zise: 

— Nu-i tocmai o glumă dar, cred, cu unele sacrificii, o să 
reuşim. 

Bonelli îl privi în ochi. 

— Cum se obişnuieşte, cifra se referă la realizarea a zece 
kilometri de drum de fier. în cazul nostru ar trebui înmulţită 
cu douăzeci... 

Domnul Rail luă foaia înapoi din mâna lui Andersson, o 
reciti, îşi ridică din nou privirea spre Bonelli, şi-o mută asupra 
lui Bonetti, şi-o întoarse înapoi spre Andersson. 

— Serios? 



4 


Un om, ca un pendul, care aleargă neobosit înainte şi înapoi 
din casă în stradă. 

Sub potop, un om, ca un pendul dereglat, aleargă înainte şi 
înapoi din casă în stradă. 

în noapte, sub potop, un om, ca un pendul dereglat, iese în 
fugă din casă, se opreşte în mijlocul străzii, apoi se întoarce 
iute în casă, şi din nou dă fuga afară, şi din nou se năpusteşte 
în casă, şi pare că nu va mai termina niciodată. 

în noapte, sub potop, un om, ca un pendul dereglat şi 
leoarcă, iese în fugă din casă, se opreşte în mijlocul străzii, 
urmăreşte ceva prin aerul şi prin apa de jur împrejur, apoi se 
întoarce iute în casă, şi din nou dă fuga afară, şi din nou se 
năpusteşte în casă, şi pare că nu se va opri niciodată, ca şi 
când ar fi vrăjit de dangătele clopotului care în momentul acela 
violează întunericul şi se topesc în văzduhul lichid al aversei 
infinite. 

Unsprezece dangăte. 

Unul peste altul. 

Acelaşi sunet, de unsprezece ori. 

Fiecare dangăt ca şi când ar fi unicul. 

Unsprezece valuri de sunet. 

Şi la mijloc un timp nenumărabil. 

Unsprezece. 

Unul după altul. 

Stânci din bronz în apa nopţii. 

Unsprezece sunete impermeabile aruncate în putreziciunea 
nopţii. 



Erau unsprezece dangăte, azvârlite în potop de clopotul care 
veghea noaptea. 

Primul - chiar primul - a fost cel care a luat prin surprindere 
sufletul lui Pekisch, şi i l-a ars. 

Pekisch stătea şi se uita la potop, de dincolo de geam. Sau 
mai bine zis îl asculta. Pentru el, tot ce se petrecea era în 
primul rând o secvenţă interminabilă de sunete. Aşa cum 
deseori i se întâmpla atunci când lumea se manifesta în 
simfonii deosebit de complexe, asista cu o atenţie hipnotică, 
cu sufletul devorat de o subtilă, febrilă nervozitate. Potopul 
cânta în stil mare, iar el asculta. în camera lui, în fundul 
coridorului din casa văduvei Abegg, în picioarele goale, într-o 
cămaşă de noapte din lână brută, cu faţa la o palmă de geam, 
nemişcat. Somnul se îndepărtase de el. Erau singuri, minunat 
de singuri, el şi potopul. însă, în noapte, clopotul din 
Quinnipak slobozi primul dangăt. 

Pekisch îl auzi cum porneşte, cum driblează miile de sunete 
care picurau din cer, cum perforează noaptea, cum îi atinge 
uşor mintea şi cum dispare în depărtare. Simţi ca şi când ceva 
l-ar fi lovit dintr-o parte. O rană. încetă să mai respire şi 
instinctiv se puse pe aşteptat cel de-al doilea dangăt. îl auzi 
cum porneşte, cum driblează miile de sunete care picurau din 
cer, cum perforează noaptea, cum îi găureşte mintea, şi cum 
dispare în depărtare. Exact în clipa când liniştea reveni, 
pricepu că avea certitudinea cea mai deplină: acea notă nu 
exista. Deschise larg uşa camerei, străbătu în fugă coridorul 
şi în picioarele goale ieşi în stradă. îl auzi, în timp ce alerga, 
cel de-al treilea dangăt, şi apoi brusc zidul de apă care îl 
înăbuşea din cer, dar nu încetă să alerge până când nu ajunse 
în mijlocul străzii. Atunci se opri, cu picioarele în noroi, îşi 
ridică privirea spre clopotniţa din Quinnipak, închise ochii, 
înăbuşiţi într-un plâns care nu era al lor, şi aşteptă să 
sosească. 

Al patrulea dangăt. 

îi luă două secunde să-l asculte în întregime, de la prima 
ţâşnitură de sunet la ultimul horcăit: apoi o rupse la fugă spre 
casă. Alerga ţipând o notă pe sub vacarmul aversei, sfidând 



vacarmul acela tunător. Nu slăbi nota când intră în casă, şi 
nici când alergă pe coridor, clefăind noroi peste tot şi apă de 
pe haine, şi din păr şi din suflet, nu o slăbi până când nu 
ajunse în camera lui, în faţa pianului, un Pleyel 1808, din 
lemn de culoare deschisă cu vinişoare ca nişte nori, luă loc şi 
începu să caute printre clape. Căuta nota, desigur. Si bemol şi 
apoi la şi apoi do şi apoi do şi apoi si bemol. Căuta nota, 
ascunsă printre clapele albe şi negre. De pe mână îi picura apa 
marii averse, pornită din ultimul dintre ceruri spre a lăcrima 
în sfârşit pe o clapă de fildeş şi pentru a coborî dispărând în 
crăpătura dintre un do şi un re - miraculos destin. Nu o găsi. 
încetă s-o mai ţipe. încetă să mai atingă clapele. Auzi un 
dangăt cum îi soseşte, cine ştie care. Se ridică dintr-odată, o 
zbughi din nou pe coridor, sări în stradă, nici măcar nu se opri 
de data asta, alerga după apă şi spre sunetul acela pe care 
clopotul îl aruncă spre el ca de obicei printr-un zid de apă - 
imperturbabilitatea incorigibilă a unui clopot - şi el reîncepu 
să ţipe acea notă care nu exista şi virând în alergarea prin râul 
revărsat al aversei se întoarse direct în casă, alunecă pe 
noroiul de pe coridor până la Pleyel-ul din 1808, din lemn 
deschis la culoare cu vinişoare ca nişte nori, şi urlând ritmic 
nota aceea care nu exista, ritmic se apucă să lovească clapele 
una după alta, spre a stoarce din ele ceea ce chiar nu aveau şi 
anume nota care nu exista. Ţipa şi izbea, si bemol şi apoi do 
şi apoi si bemol şi apoi si bemol şi apoi si bemol, şi ţipa izbind 
clapele cu o furie neîncrezătoare, ori cine ştie, poate că era un 
entuziasm plin de minunare - de altfel erau oare lacrimi sau 
picături de ploaie acelea care i se scurgeau pe faţă? Când o 
zbughi iar de-a lungul coridorului pe pardoseală era de-acum 
destulă apă şi noroi cât să-l facă să lunece până la uşă, şi 
dincolo de ea, lunecând, în stradă, unde din nou, însă cu 
respiraţia prinsă în ritmul unui tempo cu totul aparte, ca un 
orologiu dereglat închis în cutia unui pendul imens care era 
Quinnipak şi clopotniţa lui, din nou îşi ridică privirea în 
neantul nopţii pentru ca în ea să se prindă cât mai mult cu 
putinţă din bula aceea de sunet care ca de obicei îi sosi, jos 
din clopotniţă, prin miile de oglinzi ale aversei până la urechi, 
aşa încât el o culese, şi asemenea cuiva care duce o gură de 



apă în căuşul palmei, o luă la goană îndărăt spre casă, să 
potolească setea cine ştie cui, să-şi potolească setea sieşi, şi 
asta ar fi făcut, însă ajuns la jumătatea coridorului se pomeni 
cu mâna goală, altfel spus cu mintea goală şi tăcută - a fost 
doar o clipă - dar poate că a fost şi intuiţia a ceea ce era pe 
cale să se petreacă - faptul este că se opri, taman la jumătatea 
coridorului, se ţintui din alergare apucându-se cu ghearele de 
ziduri şi de mobile, pentru ca apoi să se întoarcă, parcă 
rechemat de o frică subită, şi s-o tulească iar afară din casă, 
dincolo de uşă, până în mijlocul străzii unde, cu picioarele 
pierdute într-o baltă enormă de apă tulbure, îşi dădu drumul 
să cadă în genunchi şi strângându-şi capul în mâini închise 
ochii şi se gândi „acum, chiar acum” şi şopti „sau niciodată”. 

Stătea acolo, ca o lumânare aprinsă într-un hambar care 
arde. 

îngropat de o mare de sunete lichide şi nocturne aştepta o 
rotundă notă de bronz. 

Un mic mecanism se declanşă în inima orologiului 
clopotniţei din Quinnipak. 

Limba mai lungă se deplasă înainte cu un minut. 

în mijlocul unei mări de sunete lichide şi nocturne lunecă 
până la Pekisch o rotundă bulă de tăcere. Atingându-1 se 
sparse, pătând cu tăcere marele tunet al furtunii infinite. 

„Da, în noaptea aceea a fost o adevărată rupere de nori, ştiţi, 
nu că prin părţile noastre s-ar întâmpla chiar aşa de des, aşa 
mi-o amintesc... cu toate că, evident, nu e singurul motiv 
pentru care îmi amintesc de noaptea aceea... dimpotrivă, e cu 
siguranţă unul din motivele cele mai neînsemnate... oricât 
de... la drept vorbind domnul Pekisch a susţinut mereu că 
tocmai din pricina ploii s-au întâmplat toate... nu ştiu dacă m- 
am exprimat destul de clar... vedeţi, el credea că apa a produs 
sunetul acela ciudat... spunea că sunetul clopotului trecând 
prin zidul acela de apă şi ricoşând în fiecare picătură... pe 
scurt, venea o altă notă... ca şi cum cineva ar fi cântat la 
acordeon pe fundul mării... ar veni alte sunete, nu?... dar de 
fapt nu ştiu... nu întotdeauna pricep ce spune domnul 
Pekisch... Mi-a şi explicat, odată... m-a adus în faţa pianului 



său şi mi-a explicat... spunea că între o clapă şi alta există în 
realitate note infinite, un pandemoniu de note secrete, ca să 
spun aşa, note pe care nu le auzim... adică, eu şi 
dumneavoastră nu le auzim, fiindcă el, domnul Pekisch, el le 
aude, şi asta dacă vreţi e rădăcina tuturor nenorocirilor lui, şi 
a acelei nelinişti care îl roade, chiar îl roade... spunea că nota 
aceea, în noaptea aceea, era tocmai una din acele note 
invizibile... înţelegeţi, acelea care există între o clapă şi alta... 
o notă invizibilă chiar şi pentru el... asta este... dar de fapt nu 
ştiu... eu nu prea mă pricep la lucrurile astea... ştiţi cum 
spunea dragul meu Charlus? Spunea: «muzica este armonia 
sufletului», chiar aşa spunea... şi eu chiar cred asta... nu pot 
să pricep cum poate să ajungă o... o boală... de-a dreptul o 
boală... înţelegeţi?... Şi oricum... oricum eu l-am văzut, în 
noaptea aceea... m-am trezit, fireşte... m-am aplecat pe scară 
în jos şi l-am văzut cum alerga pe coridor, şi ţipa... parcă îşi 
pierduse minţile. Mi-era şi frică, într-un anumit sens, şi atunci 
nu m-am mişcat, am rămas acolo să-l pândesc, ascunsă la 
etajul de deasupra... ştiţi, pe atunci încă nu era Pehnt, eu 
stăteam deasupra şi domnul Pekisch la parter, în fundul 
coridorului... da, tocmai, coridorul... în fine, până la urmă n- 
am mai auzit nimic, ca şi când ar fi dispărut... atunci am 
coborât treptele şi am parcurs tot coridorul până la uşă... era 
totul plin de noroi, fireşte, era apă peste tot... am ajuns la uşă 
şi m-am uitat afară. Dar nu l-am văzut imediat, turna cu 
găleata şi apoi era noapte, nu l-am văzut imediat. însă mai 
apoi l-am văzut. Şi era incredibil dar stătea acolo sub potopul 
acela, îngenuncheat în noroi, strângându-şi capul în mâini, 
chiar aşa... ştiu că e ciudat, dar... chiar aşa era... şi eu l-am 
văzut şi nu mi-a mai fost frică... dimpotrivă, ca să zic aşa... 
mi-am tras pelerina pe mine şi am dat fuga prin ploaie strigând 
«Domnule Pekisch, domnule Pekisch», iar el nimic, tot acolo, 
ca o statuie... era şi un pic caraghioasă toată scena aceea, 
înţelegeţi?... el acolo îngenuncheat şi eu ţopăind prin noroi 
sub potopul acela... nu ştiu... până la urmă l-am apucat de 
mâini şi el s-a ridicat, încetişor, şi l-am adus înapoi în casă... 
el se lăsa dus, n-a zis nimic... vedeţi, e adevărat, nu ştiam mai 
nimic despre el... doar de câteva luni locuia la mine... şi nu se 



poate spune că ne-am fi spus vreodată ceva mai mult de bună 
ziua sau bună seara... eu nu ştiam cine este... e adevărat... şi 
totuşi l-am dus în camera lui şi apoi... i-am scos cămaşa de 
noapte care era leoarcă, aşa, n-aş putea să spun de ce, dar nu 
m-am întrebat nicio clipă dacă nu se cuvenea să fac una ca 
asta... ştiu că pur şi simplu am făcut-o, şi am început să-l 
şterg, trecându-i prosopul peste cap şi peste trup în timp ce el 
tremura de frig şi nu zicea nimic. Nu ştiu... avea trupul unui 
copil, ştiţi? un copil cu părul sur... ciudat... Şi până la urmă 
l-am vârât în pat, sub o pătură bună... chiar aşa. Şi poate că 
nu s-ar fi întâmplat nimic dacă n-aş fi rămas acolo, să mă uit 
la el, şezând pe pat... cine ştie... faptul e că am rămas acolo, 
cine ştie de ce, până când el la un moment dat m-a 
îmbrăţişat... chiar aşa, m-a strâns tare, şi eu l-am îmbrăţişat, 
şi... stăteam strânşi unul în altul, pe patul acela, şi apoi sub 
pătura aceea... chiar aşa, şi apoi tot ce-a mai urmat... eu cred 
că Charlus ar fi înţeles... nu, serios, nu spun asta ca să mă 
scuz, însă el chiar aşa era... el spunea «viaţa este un pahar 
care trebuie băut până la fund», chiar aşa spunea... şi chiar 
aşa era... ar fi înţeles... Apoi, cu puţin înaintea zorilor, eu m- 
am strecurat afară din pat şi m-am întors în camera mea. 
Dimineaţa, în bucătărie... soarele intra pe ferestre, şi el s-a 
aşezat la masă şi pur şi simplu a spus ca în toate celelalte zile 
«Bună ziua, doamnă Abegg» şi eu am răspuns «Bună ziua, 
domnule Pekisch, aţi dormit bine?», «Foarte bine»... ca şi cum 
nu s-ar fi întâmplat nimic, nici povestea cu clopotul, nici tot 
ce-a mai urmat... când a ieşit a trecut pe coridor, asta mi-o 
amintesc cât se poate de bine, şi atunci s-a oprit, s-a întors 
îndărăt, s-a aplecat în bucătărie şi fără să-şi ridice ochii din 
pământ mi-a zis încetişor... mi-a zis ceva de genul «îmi pare 
rău pentru coridor», ceva de genul ăsta... şi eu i-am zis «nu vă 
faceţi griji, domnule Pekisch, se va curăţa cât ai bate din 
palme»... s-a dus chiar aşa... e ciudat cum uneori nu există 
chiar nimic de zis... cam asta-i povestea, iată... ştiţi, chiar au 
trecut mai mult de cincisprezece ani de atunci... mult timp... 
ani... nu, nu m-am gândit niciodată să mă mărit cu domnul 
Pekisch, la drept vorbind nici măcar nu m-a cerut vreodată, 
asta trebuie să v-o spun cu toată sinceritatea, el n-a suflat 



niciodată o vorbă despre toate astea, şi... oricum vreau să vă 
spun... nu i-aş fi spus da... înţelegeţi?... chiar dacă m-ar fi 
cerut eu aş fi spus nu, pentru că eu am avut un bărbat în viaţa 
mea şi... am avut norocul să iubesc un bărbat şi nu reuşesc 
să-mi închipui că asta s-ar putea întâmpla din nou... vă daţi 
seama? aceleaşi cuvinte, mi-ar veni să spun aceleaşi cuvinte, 
ar fi ridicol... nu, nu m-aş fi măritat niciodată cu el... cu 

domnul Pekisch. Ştiţi, sunt nopţi când... uneori 

noaptea se întâmplă că... din când în când... domnul Pekisch 
intră pe furiş în camera mea... sau eu într-a lui... fapt e că 
uneori ai în tine vlăguirea aceea urâtă, îţi piere cheful să mergi 
mai departe, să rezişti... vine zăpăceala aia în cap, şi vlăguirea 
aia... chiar aşa nu-i bine, apoi, când vine noaptea, nu-i tocmai 
momentul să stai acolo, pe întuneric, singur... chiar n-ar 
trebui să existe povestea asta, cu noaptea... şi aşa, uneori, ies 
din camera mea şi pe tăcute intru într-a domnului Pekisch... 
şi dânsul, uneori, face la fel... şi intru în pat la el, şi ne 
îmbrăţişăm... dumneavoastră poate că veţi spune că asta nu 
mai e vârsta de a face anumite lucruri, poate că toate acestea 
vi se vor părea caraghioase, şi eu ştiu că nu mai sunt o femeie 
frumoasă şi... dar se întâmplă, iată... ne îmbrăţişăm, şi aşa 
mai departe... pe tăcute... vedeţi, în atâţia ani n-a fost nici 
măcar o dată când domnul Pekisch să-mi fi spus nu... şi eu de 
câte ori l-am văzut intrând pe furiş în camera mea, pe 
întuneric, nu i-am spus niciodată nu... nu că s-ar întâmpla 
atât de des, credeţi-mă... numai din când în când, chiar aşa... 
dar nu i-am spus niciodată nu... La drept vorbind... la drept 
vorbind nu i-am spus niciodată nici da, adică, nu i-am spus 
niciodată nimic, nicio vorbă... şi nici măcar după aceea, în 
viaţă, nu am vorbit niciodată despre povestea asta, niciodată 
n-am vorbit despre ea, nicio vorbă... e un fel de secret... un fel 
de secret şi pentru noi... doar o dată, îmi amintesc, acum poate 
că veţi râde, dar... o dată m-am trezit noaptea, iar el era acolo, 
aşezat pe patul meu şi se uita la mine... şi îmi aduc aminte 
cum de data aceea s-a aplecat peste mine şi mi-a zis «Tu eşti 
femeia cea mai frumoasă pe care am văzut-o vreodată», chiar 
aşa... oh, eu eram deja bătrână, pe atunci, şi nu era deloc 
adevărat... însă, pe de altă parte, era şi adevărat... era 



adevărat pentru el, în momentul acela, eu ştiu că era 
adevărat... numai pentru el, şi numai în noaptea aceea, dar 
era adevărat... Eu i-am spus-o, odată, lui Pehnt... ştiţi, el scrie 
în caieţelul acela, în fiecare zi, ca să ştie toate celea... i-am 
spus că viaţa... eu i-am spus-o, ceea ce-i frumos în viaţă e 
întotdeauna un secret... pentru mine chiar aşa a fost... 
lucrurile care se ştiu sunt lucrurile normale, sau lucrurile 
urâte, dar mai apoi există nişte secrete, şi acolo se duce să se 
ascundă fericirea... mie chiar aşa mi s-a întâmplat, 
dintotdeauna... şi eu spun că o va descoperi şi el, pe măsură 
ce va mai creşte... are să-i treacă pofta ăsta de a şti... ştiţi, eu 
cred că o s-o scoată la capăt, că într-o zi o să plece cu adevărat 
spre capitală şi o să devină un om important, o să aibă 
nevastă, copii şi o să cunoască lumea... cred că o s-o scoată la 
capăt... într-adevăr haina aceea nu-i chiar aşa de mare... o să 
plece într-o zi... poate că o să plece cu trenul, ştiţi, trenul pe 
care-1 va construi acum domnul Rail... eu n-am văzut 
niciodată, dar mi s-a zis că sunt frumoase trenurile... o să 
plece cu trenul, poate, şi cine ştie dacă se va mai întoarce... 
nu ştiu... mi s-a spus că din trenuri se vede lumea de parcă s- 
ar mişca, ca un fel de lanternă magică... ah, trebuie să fie cu 
adevărat frumos, trebuie să fie o distracţie... dumneavoastră 
v-aţi urcat vreodată într-unul? ar trebui s-o faceţi, 
dumneavoastră care sunteţi tânăr ar trebui s-o faceţi... 
dragului meu Charlus i-ar fi plăcut, el avea curaj şi îi plăcea 
tot ce-i nou... i-ar fi plăcut trenul... ei bine, evident, nu cum îi 
plăceam eu... nu, glumesc, nu mă băgaţi în seamă, ziceam şi 
eu aşa, zău... chiar aşa, ziceam şi eu.” 



5 


— Dar cum e, domnule Rail, cum e să mergi cu viteză? 

în grădina din faţa casei se găsea cam toată lumea din casa 
Rail. Erau şi câţiva muncitori de la sticlărie şi toţi servitorii, şi 
domnul Harp, care ştia totul despre pământ, şi bătrânul 
Andersson, care ştia totul despre sticlă, şi alţii. Şi Jun, şi 
Mormy. Şi domnul Rail. 

— E de nedescris, e imposibil... trebuie să vezi cu ochii tăi... 
e cam ca şi când lumea s-ar învârti în jurul tău vertiginos... 
încontinuu... iată, e cam ca şi când... aţi încerca să vă învârtiţi 
în jurul vostru, aşa, să vă învârtiţi cât de repede puteţi 
ţinându-vă ochii deschişi... aşa... 

Şi se apucă să se învârtă în jurul lui însuşi, efectiv, cu 
braţele larg deschise, domnul Rail, şi cu ochii deschişi, acolo, 
pe pajişte, cu capul uşor aplecat pe spate... 

— .. .vă învârtiţi aşa şi priviţi... iată, aşa vezi lumea când eşti 
în tren... chiar aşa... vă învârtiţi şi priviţi... aşa mergi cu 
viteză... viteza... 

...şi clătinându-se până la urmă se opri, cu capul 
învârtindu-i-se, dar râzând şi... 

— ...haideţi, daţi-i drumul, încercaţi... trebuie să vă învârtiţi 
în jurul vostru, cât de tare puteţi şi ţinându-vă ochii deschişi... 
haideţi, vreţi să ştiţi sau nu ce-nseamnă să mergi cu viteză? 
ei, păi învârtiţi-vă, la naiba, puneţi-vă pe învârtit. 

Astfel încât, într-adevăr, unul câte unul, mai întâi cu 
prudentă încetineală şi apoi din ce în ce mai repede, cu toţii se 
puseră pe învârtit în jurul lor înşişi, pe pajiştea cea mare - îşi 
deschiseră larg braţele şi unul câte unul se puseră pe învârtit 
în jurul lor înşişi holbându-şi ochii în faţă, un în faţă care se 
schimba încontinuu, se rostogolea dinaintea ochilor lăsând în 
urmă o dâră de imagini nedesluşite şi o ameţeală ciudată - 
astfel încât până la urmă se roteau cu toţii, pe pajiştea cea 
mare, şi muncitorii de la sticlărie, şi servitoarele care încă erau 



copile, şi domnul Harp, care ştia totul despre pământ, şi 
bătrânul Andersson, care ştia totul despre sticlă, şi în general 
toată lumea, cu braţele larg deschise şi cu ochii holbaţi în faţă, 
în timp ce tot mai ascuţite izbucneau râsetele şi ţipetele, iar 
unii până la urmă îşi dădeau drumul să cadă pe jos, şi se 
ciocneau, învârtindu-se până la extenuare, strigând, râzând, 
fustele care se ridicau rotindu-se, pălării care cădeau, câte o 
sudalmă amuzată prin văzduh, ochii plini de lacrimi din 
pricina râsului, drepţi, în sfârşit, unul în braţele celuilalt, 
acela că şi-a pierdut pantoful, cele mai copile ţipând cu glasuri 
fragile, bodogăneşte ceva bătrânul Andersson, iar cine cade 
sfârşeşte prin a se ridica la loc şi încearcă iarăşi în marea 
hărmălaie generală, în acea generală sfârlează colectivă despre 
care dacă cineva ar putea-o vreodată zări de sus, cum ar veni 
cu ochiul lui Dumnezeu, ar vedea ditamai pajiştea aceea şi 
nebunii aceia rotindu-se nebuneşte şi şi-ar spune „trebuie să 
fie o serbare dansantă”, sau mai probabil ar zice „ia te uită, 
nişte păsări ciudate sunt gata să se ridice la cer ca să zboare 
departe”. Şi când te gândeşti că de fapt erau nişte simpli 
oameni, nişte oameni călătorind într-un tren care nu exista. 

— încearcă să te învârţi, Mormy, haide... 

în toiul marelui balamuc, Mormy stătea nemişcat, uitându- 
se în jur, amuzat. Domnul Rail se lăsase pe vine lângă dânsul. 

— Dacă vrei să vezi ce se vede dintr-un tren trebuie să te 
învârţi... aşa, ca ceilalţi... 

Mormy îl privea ţintă în ochi în felul acela al său care nu 
ierta pe nimeni, fiindcă nimeni nu avea asemenea ochi - ochi 
atât de frumoşi - şi nimeni nu te fixa vreodată în felul acela, 
cum te fixa el. Şi tăcea. Acesta era aşa-zicând corolarul acelei 
priviri unice: el tăcea. 

întotdeauna. De când sosise la Quinnipak poate că rostise 
vreo sută de cuvinte. Observa, se mişca cu o încetineală 
metodică şi tăcea. Avea unsprezece ani dar îi avea într-un fel 
cu totul aparte, numai al lui. Parcă trăia într-un acvariu al său 
personal unde nu existau cuvintele şi timpul era un rozariu ce 
trebuia depănat bob cu bob cu o grijă plină de răbdare. în 
capul lui Mormy era ceva complicat. Poate că era bolnav. 
Nimeni nu ştia, nimeni nu putea şti. 



— Mormy!... 

Glasul lui Jun îi ajunse de departe. Se răsuci să o privească. 
Râdea, fusta i se învârtea odată cu dânsa, părul îi călătorea pe 
faţă, prins şi el în vârtejul marelui tren imaginar. Mormy se 
opri s-o privească o bucată de vreme. Nu zise nimic. însă la un 
moment dat începu încetişor să se învârtă, îşi deschise larg 
braţele şi începu încetişor să se învârtă, încetişor, şi brusc 
închise ochii - numai el, dintre toţi - fiindcă niciodată n-ar fi 
putut să vadă tot ceea ce era de văzut şi nu văzu, în călătorie 
în trenul său orb, fiindcă în capul lui niciodată n-ar fi putut 
intra, aşa la rând, cu iuţeală, toate acele imagini - Jun, 
pajiştea, pădurea, fabrica de sticlă, râul, mestecenii de-a 
lungul râului, drumul care urca, casele din Quinnipak în 
depărtare, casa şi apoi din nou Jun, pajiştea, pădurea, fabrica 
de sticlă, râul, mestecenii de-a lungul râului, drumul care 
urca, casele din Quinnipak în depărtare, casa şi apoi din nou 
Jun, pajiştea, pădurea, fabrica de sticlă, râul, mestecenii de-a 
lungul râului, drumul care urca, casele din Quinnipak în 
depărtare, din Quinnipak în depărtare, din Quinnipak în 
depărtare, Quinnipak, Quinnipak, Quinnipak, Quinnipak, 
casele din Quinnipak, drumul printre case, în mijlocul 
drumului oamenii, mulţi oameni în mijlocul drumului, 
vorbăria care urca dinspre oamenii adunaţi acolo în mijlocul 
drumului, nori de cuvinte care se evaporă în văzduh, într- 
adevăr o mare serbare de cuvinte în libertate, inutile, oarecare, 
de neuitat, într-adevăr un vas cu jăratic de cuvinte aflat acolo 
ca să perpelească marea stupoare generală, comună, „Voi 
faceţi cum vreţi, dar pe mine n-o să mă vedeţi urcând în trenul 
acela, nu”, „O să te urci, o să vezi, la momentul potrivit o să te 
urci”, „O să se urce, şi-ncă cum, dacă o să urce Molly o să urce 
şi el, poţi pune rămăşag”, „Ce are de-a face domnişoara Molly, 
ia vedeţi, n-o mai amestecaţi în treaba asta”, „E adevărat, 
trenul nu e o chestie pentru doamne”, „Sper că glumiţi, noi 
suntem absolut capabile să ne urcăm într-un tren”, „Stai 
liniştită, draga mea”, „Liniştită pe naiba, dumneavoastră chiar 
credeţi că un tren e o bătălie, unde pot merge numai 
bărbaţii?”, „Doamna Robinson are dreptate, eu am citit că pot 
merge şi copiii”, „N-ar trebui să lase să urce şi copii, nu li se 



poate pune viaţa în pericol. „Eu am un văr care a mers şi zice 
că nu există niciun pericol, nicidecum”, „Ia spune, dar vărul 
tău citeşte ziarele?”, „Aşa e, era în ziar, trenul acela care a 
căzut de pe taluz”, „Ce-nseamnă asta, şi Pritz a căzut de pe 
taluz, şi totuşi el nu e tren”, „Oho, dar ştii că trânteşti nişte 
tâmpenii?”, „E o pedeapsă divină, trenul, asta este”, „Ia te uită, 
a vorbit teologul”, „Fireşte, a vorbit teologul, ce crezi, nu 
degeaba am stat atâţia ani ca bucătar în seminarul acela”, 
„Spune adevărul, era o închisoare”, „Proştilor, e totuna”, 
„După mine e ca şi cum ai merge la teatru”, „Ce?”, „După mine 
trenul o să fie un fel de teatru”, „Vreţi să spuneţi că o să fie un 
spectacol”, „Nu, chiar ca un teatru, o să se plătească biletul şi 
aşa mai departe”, „Adică închipuie-ţi, să se mai şi plătească”, 
„Sigur că se plăteşte, văru-meu mi-a spus că ţi se dă un bilet, 
tu plăteşti şi ţi se dă o fisă din fildeş pe care o înapoiezi la gară 
la sosire, cică seamănă cu biletele care se dau la teatru”, „Am 
spus eu că o să fie ca teatrul”, „Ah, dacă-i de plătit, să-şi ia 
gândul că o să mă urc eu în trenul ăla”, „Ce credeai, că te 
plătesc ei pe tine ca să te urci?”, „E o chestie pentru bogaţi, 
ascultaţi-mă pe mine, trenul e o chestie pentru bogaţi”, „Dar 
domnul Rail mi-a zis că o să putem urca toţi”, „Mai întâi 
domnul Rail o să trebuiască să găsească bani ca să facă trenul 
ăsta”, „O să găsească”, „N-o să găsească niciodată”, „Ba o să 
găsească”, „Ar fi frumos să găsească”, „Oricum a cumpărat 
deja locomotiva, asta a zis-o chiar el, deunăzi, şi eraţi toţi de 
faţă”, „Da, locomotiva da”, „Brath zice că au construit-o lângă 
capitală şi că se cheamă Elisabeth”, „Elisabeth?”, „Elisabeth”, 
„Asta-i bună...”, „E un nume de femeie, Elisabeth”, „Şi ce-i cu 
asta?”, „Ştiu şi eu, aia e o locomotivă, nu o femeie”, „Şi apoi, 
scuzaţi-mă, de unde şi până unde locomotivele au nume?”, Şi 
într-adevăr „Lucrurile de care ţi-e frică au întotdeauna un 
nume”, „Ce spui?”, Şi într-adevăr sosea „Nimic, ziceam şi eu 
aşa”, „Au un nume fiindcă dacă cineva ţi-1 fură tu poţi să spui 
că era al tău”, Şi într-adevăr sosea Elisabeth „Dar cine vrei să- 
ţi fure o locomotivă?”, „Odată mie mi-au furat brişcă, au 
dezlegat calul şi au luat brişcă”, Şi într-adevăr sosea Elisabeth, 
monstru de fier „Sigur că trebuie să fii tare prost ca să ţi se 
fure brişcă şi nu calul”, „Eu, dacă aş fi fost calul, m-aş fi 



supărat”, Şi într-adevăr sosea Elisabeth, monstru de fier şi de 
frumuseţe „Era un cal aşa de frumos, ehei”, „Aşa de frumos că 
nici măcar hoţii...” Şi într-adevăr sosea Elisabeth, monstru de 
fier şi de frumuseţe: legată pe un pod plutitor, urca râul în 
tăcere. 

Mută: asta era uimitor. Şi înceată, cu o mişcare care nu era a 
ei. 

Luată de mână de pe apă - cineva o va arunca până la urmă 
pe două şine pentru ca mânia ei să explodeze la o sută pe oră, 
violentând lenevia văzduhului. Un animal, te-ai fi putut gândi. 
O fiară sângeroasă furată dintr-un codru. Frânghiile care îi 
retează gândurile şi amintirile - o cuşcă din frânghii pentru a o 
face să tacă. Gingaşa cruzime a râului care o duce tot mai 
departe - va fi până la urmă o depărtare care va deveni noua ei 
casă - va deschide ochii şi va avea două şine dinaintea ei ca să 
ştie încotro să alerge - de ce anume, asta n-o va înţelege 
niciodată. 

Urca încetişor râul Elisabeth, legată pe podul plutitor. O mare 
cortină o ascundea de soare şi de priviri. Nimeni n-o putea 
vedea. însă cu toţii ştiau că avea să fie tare frumoasă. 



...denken, empfănden die Ruhrung.. 


2 ...gândind, am fi atinşi de acea emoţie... 



TREI 



1 


— Fanfara dumitale a cântat minunat, Pekisch, zău... a fost 
tare frumos. 

— Mulţumesc, domnule Rail, mulţumesc... şi trenul era tare 
frumos, vreau să spun, e o idee magnifică, o idee mare. 

Elisabeth sosi în prima zi a lunii iunie trasă de opt cai pe 
drumul care urca de la râu la Quinnipak: ceea ce, la o adică, 
ar putea fi considerat emblematic pentru o teorie asupra 
dialecticii dintre trecut şi viitor. La o adică. Pe strada 
principală din Quinnipak Elisabeth defilă printre privirile 
uluite şi într-un fel mândre ale cetăţenilor. Pentru acest prilej 
Pekisch compusese un marş pentru fanfară şi clopotniţă care 
se dovedi a fi nu tocmai clar, fiind construit prin suprapunerea 
a trei teme populare diferite: Pajişti strămoşeşti, Se lasă lumina 
şi Radioasă va fi ziua de mâine. 

— Cu siguranţă, o singură melodie n-ar fi de ajuns, dată 
fiind importanţa ceremoniei - explicase el. 

Faptul că nimeni nu obiectase nimic nu trebuie să 
surprindă, întrucât de când, cu doisprezece ani în urmă, 
Pekisch luase în mâini viaţa muzicală a oraşului lumea se cam 
resemnase cu starea de anomalie muzicală şi, în general, cu 
înclinaţia către genialitate. Şi cu toate că, pe ici pe colo, se mai 
strecura o anumită nostalgie pentru vechile vremuri în care 
oamenii se mulţumeau în atari împrejurări cu scumpul şi 
vechiul Triumfe mulţimile (imnul de neuitat scris de Părintele 
Crest, abia mai târziu dovedit a fi fost copiat după discutabila 
baladă Unde zboară păsărică), rămânea aproape generală 
convingerea că reprezentaţiile pregătite de Pekisch constituiau 
pentru oraş un preţios motiv de mândrie. De altfel, nu 
întâmplător cu prilejul unor sărbători şi serbări felurite soseau 
şi oameni din oraşele învecinate ca să audă fanfara din 
Quinnipak, pornindu-se de dimineaţă din locuri unde muzica 
era pur şi simplu muzică şi întorcându-se seara în cap cu 



magii de sunete care mai apoi, acasă, se risipeau în tăcerea 
unei vieţi oarecare, lăsând îndărăt tocmai amintirea a ceva 
extraordinar. Chiar aşa. 

— Fanfara dumitale a cântat minunat, Pekisch, zău... a fost 
tare frumos. 

— Mulţumesc, domnule Rail, mulţumesc... şi trenul era tare 
frumos, vreau să spun, e o idee magnifică, o idee mare. 

Trenul, adică Elisabeth, a fost aşezat pe pajiştea cea mare 
de la poalele dealului pe care se afla casa Rail, nu departe de 
sticlărie. O mai atentă examinare a costurilor îl convinsese pe 
domnul Rail că provizoriu puteau fi suficienţi - trebuiau să fie 
suficienţi - două sute de metri de şine: veniseră să le monteze, 
cu câteva zile în urmă, oamenii inginerului Bonetti, nu fără a 
observa cu bucurie că era cea mai scurtă cale ferată pe care o 
construiseră vreodată. 

— E într-un fel ca şi cum ai scrie adresa pe un plic. 
Scrisoarea o s-o scriem după aceea, şi va fi lungă de două sute 
de kilometri - explică domnul Rail. 

Această concepţie nu se dovedi a fi clară pentru toată lumea, 
însă toţi încuviinţară cu multă bună-creştere. 

Aşadar la începutul acelor două sute de metri de şine o 
aşezară pe Elisabeth, ca pe un copil într-un leagăn sau ca pe 
un proiectil în ţeava unui revolver. Pentru ca serbarea să fie 
completă, domnul Rail dădu ordin să se aprindă cazanul. în 
tăcerea cea mai deplină, cei doi domni veniţi din capitală 
încălziră puternic marea maşină şi dinaintea sutelor de ochi 
holbaţi micul coş începu să scuipe desene de fum şi să 
sloboadă în văzduh zgomotele cele mai ciudate şi mirosurile 
unui izbăvitor mic incendiu. Vibra Elisabeth precum lumea 
înaintea unei furtuni, murmura ceva în sinea ei într-o limbă 
necunoscută, îşi aduna forţele pentru cine ştie ce salt - Eşti 
sigur că n-o să explodeze? - Nu, n-o să explodeze - era ca şi 
când îşi îndesa înăuntru grămezi de ură pentru a le dezlănţui 
mai apoi peste şinele acelea tăcute, ori poate că dimpotrivă era 
dorinţă, chef şi veselie - cu siguranţă era precum o foarte 
înceată şi miraculoasă aplecare a unui uriaş impasibil care, 
pentru a ispăşi cine ştie ce pedeapsă, era chemat acolo să 
ridice un munte şi să-l azvârle în cer - e ca atunci când Stitt 



pregăteşte apa pentru ceai - taci din gură Pit - e la fel - marea 
oală în care se găteşte viitorul - şi când în cele din urmă focul 
acela dinăuntru arse toată aşteptarea acelor o mie de ochi şi 
locomotiva parcă se săturase să-şi strivească în inimă toată 
acea violenţă şi toată acea forţă înspăimântătoare, atunci, 
chiar atunci, cu o gingăşie nespusă, ca o privire, nimic mai 
mult, începu să alunece, Elisabeth, ca o privire, încetişor, pe 
exactitatea virgină a celor două şine ale sale. 

Elisabeth. 

Avea numai două sute de metri de şine, dinaintea ei, şi prea 
bine o ştiau cei doi oameni veniţi din capitală care, la 
conducerea marii locomotive, se uitau în faţă măsurând metru 
după metru ce mai rămânea pentru a smulge maximum de 
viteză din acel minimum de spaţiu, angajaţi într-o joacă la 
drept vorbind care îi putea conduce chiar la moarte, dar care 
rămânea oricum un joc, risipit spre stupoarea tuturor acelor 
ochi care au văzut-o pe Elisabeth căpătând puţin câte puţin 
viteză, sporindu-şi alergarea şi depănându-şi din ce în ce mai 
în urmă dâra cea albă de fum fierbinte, astfel încât creară 
impresia că n-o vor mai scoate la capăt, a hotărât să se lanseze 
o dată pentru totdeauna şi cu asta basta, se poate sinucide o 
locomotivă?, nu mai merg frânele, îţi spun eu, FRÂNAŢI FIR- 
AR SĂ FIE, nicio cută pe chipul domnului Rail, doar ochii 
răpiţi asupra marelui incendiu în alergare, buzele 
întredeschise ale lui Jun, FRÂNAŢI PENTRU DUMNEZEU, 
patruzeci de metri până la capăt, nu mai mult, mai respiră 
cineva?, tăcerea, în sfârşit, tăcerea absolută şi înlăuntrul ei 
tunetul marii locomotive, doar vuietul acela indescifrabil, ce-o 
să se-ntâmple?, e posibil ca totul să se termine în idioţia unei 
tragedii, e posibil să nici nu vrea să audă să acţioneze frânele 
acelea afurisite, frânele acelea blestemate, e posibil ca într- 
adevăr să trebuiască să se întâmple, e posibil?, într-adevăr e 
posibil, posibil, posibil, posibil... 

Mai apoi ceea ce s-a petrecut parcă s-a petrecut într-o 
singură clipă lină. 

Unul dintre domnii veniţi din capitală trase de o frânghie. 

Elisabeth slobozi în văzduh un şuierat străpungător. 

Mi bemol, se gândi în mod automat Pekisch. 



Celălalt domn venit din capitală trase brusc către sine o 
pârghie înaltă cât un copil. 

Se ţintuiră cele patru roţi ale lui Elisabeth. 

Lunecară nemişcate pe fierul înroşit al şinelor sfâşiind 
văzduhul cu un scrâşnet neomenesc şi infinit. 

Imediat explodară, în sticlăria din apropiere, două sute 
cincisprezece cupe de cristal, şaizeci şi unu de geamuri 10x10 
gata pentru firma Trupper, opt sticle cu inscripţii pe subiect 
biblic comandate de contesa Durtenham, o pereche de ochelari 
aparţinând bătrânului Andersson, trei lampadare de cristal 
trimise înapoi pentru că erau necorespunzătoare de către Casa 
Regală, plus unul cumpărat, pentru că era necorespunzător, 
de văduva Abegg. 

— Probabil că am greşit cu ceva - zise domnul Abegg. 

— Evident - zise bătrânul Andersson. 

— Treizeci de centimetri - zise unul dintre domnii veniţi din 
capitală coborând din marea locomotivă. 

— Chiar mai puţin - zise celălalt domn venit din capitală 
privind frântura de şină rămasă înainte de pajiştea pură şi 
simplă. 

Tăcere. 

Apoi toate strigătele de pe lume, şi aplauzele şi pălăriile care 
zboară - şi un întreg sat care dă fuga să privească cei treizeci 
de centimetri de fier, chiar mai puţin, să îi privească de 
aproape şi să spună mai apoi, erau treizeci de centimetri, chiar 
mai puţin, o nimica toată. O nimica toată. 

Seara, ca în toate serile, veni seara. Nu se poate face nimic: 
e ceva care nu se uită la nimeni ce faţă are. Se întâmplă şi 
gata. Nu contează ce fel de zi ajunge să stingă. Poate că a fost 
o zi excepţională, dar nu se schimbă nimic. Vine şi o stinge. 
Amin. Aşa şi în seara aceea, ca în toate serile, a venit seara. 
Domnul Rail stătea pe verandă legănându-se în balansoar şi 
uitându-se la Elisabeth în jos pe pajiştea cea mare, îndreptată 
spre apus. Aşa, de departe, aşa, de sus, părea mică aşa cum 
n-o mai văzuse niciodată. 

— Are aerul că e al naibii de singură - zise Jun. 

— îţi place? 

— E ciudată. 



— Cum ciudată? 

— Nu ştiu, mi-o imaginam mai lungă... şi mai complicată. 

— într-o zi poate că o să le facă mai lungi şi mai complicate. 

— Mi-o imaginam colorată. 

— Dar e frumoasă, aşa, de culoarea fierului. 

— Când o să alerge pe sub soare are să strălucească ca o 
oglindă şi o să se vadă de departe, nu-i aşa? 

— De foarte departe, ca o oglinjoară care lunecă printre 
pajişti. 

— Dar noi o s-o vedem? 

— Sigur că o s-o vedem. 

— Vreau să spun, n-o să fim deja morţi când în sfârşit o să 
reuşească să plece? 

— O Doamne, nu. Sigur că nu. în primul rând noi doi n-o 
să murim niciodată, şi în al doilea rând, orice-ai spune, şinele 
acelea care acum, de acord, sunt exagerat de scurte, foarte 
curând o să fie lungi de două sute de kilometri, am zis două 
sute, şi poate chiar anul ăsta, poate pe la Crăciun şinele alea 
două... 

— Glumeam, domnule Rail. 

— ...hai să spunem un an, un an întreg, doi, cel mult, iar 
eu îţi spun că o să pun pe şinele alea un tren de trei, patru 
vagoane, iar acela o să plece şi... 

— Am zis că glumeam... 

— Nu, tu nu glumeşti, tu crezi că eu sunt nebun şi că banii 
ca să pun în mişcare trenul ăsta n-o să-i găsesc niciodată, asta 
crezi tu. 

— Eu cred că tu eşti nebun, şi că tocmai de aceea o să 
găseşti banii. 

— îţi spun că o să pornească, trenul acela. 

— Ştiu, o să pornească. 

— O să pornească şi o să înghită cu o sută pe oră kilometri 
şi iar kilometri, trăgând după el zeci şi zeci de oameni, şi n-are 
să-i pese de dealuri, de râuri şi de munţi şi fără să facă nici 
măcar o curbă, drept ca un foc tras cu un pistol enorm, are să 
ajungă la capăt, cât ai clipi, are să ajungă triumfal la Morivar. 

— Unde? 

— Eh? 



— Unde o să ajungă trenul acela? 

— O să ajungă... undeva o să ajungă el, eventual într-un 
oraş, o să ajungă într-un oraş. 

— în ce oraş? 

— într-un oraş, un oraş oarecare, o să meargă tot înainte şi 
până la urmă o să găsească un oraş, nu? 

— în ce oraş o să ajungă trenul tău, domnule Rail? 

Tăcere. 

— în ce oraş? 

— E un tren, Jun, e doar un tren. 

— în ce oraş? 

— într-un oraş. 

Tăcere. 

Tăcere. 

Tăcere. 

— în ce oraş? 

— La Morivar. Trenul acela o să ajungă la Morivar, Jun. 

Şi atunci Jun se întoarse încetişor şi intră înapoi în casă. 
Lunecă în întunericul camerelor şi dispăru. Nu se întoarse, 
domnul Rail, rămase să o fixeze pe Elisabeth, acolo jos, şi 
numai după câteva clipe zise ceva, însă foarte încet, parcă 
sieşi, cu un firicel de voce. 

— Iubeşte-mă, Jun. 

Şi gata. 

Ceva ce văzut de departe ar fi părut o porţiune oarecare 
dintr-o viaţă oarecare. Un bărbat în balansoarul său, o femeie 
care se întoarce, încetişor, şi intră înapoi în casă. O nimica 
toată. Trosneşte, viaţa, arde clipe sălbatice şi în ochii cuiva 
care trece chiar şi numai la douăzeci de metri nu-i decât o 
imagine ca oricare alta, fără sunet şi fără istorie. Chiar aşa. 
însă cel care trecea, de data aceea, era Mormy. 

Mormy. 

îl văzu pe taică-său în balansoar şi pe Jun intrând înapoi în 
casă. Fără sunet şi fără istorie. într-o minte oarecare acea 
imagine ar fi intrat şi ar fi ieşit tiptil, într-o clipă, dispărând 
pentru totdeauna. într-a lui rămase întipărită ca o amprentă, 
ţintuită, blocată acolo. Mintea lui Mormy era una ciudată. 
Avea un instinct ciudat, probabil, de a recunoaşte viaţa chiar 



şi de departe. Viaţa atunci când trăieşte mai puternic decât în 
mod normal. O recunoştea. Şi rămânea ca hipnotizat. 

Ceilalţi vedeau aşa cum vede toată lumea. Un lucru după 
altul. Ca un film. Mormy nu. Poate că lucrurile îi treceau prin 
ochi la rând, unul după altul, ordonat, dar mai apoi exista 
unul care îl răpea: şi atunci, el, se oprea. în minte rămânea 
acea imagine. Pironită. Celelalte se scurgeau în neant. Pentru 
el nu mai existau. Lumea mergea, iar el, furat de o stupoare 
străpungătoare, rămânea în urmă. De pildă: în fiecare an 
alergau cu caii, pe strada din Quinnipak, de la prima casă din 
Quinnipak şi până la ultima, să fi fost vreo mie cinci sute de 
metri, poate ceva mai puţin, alergau pe cai, cam toţi bărbaţii 
din Quinnipak, fiecare pe calul lui, de la un capăt la celălalt al 
oraşului, de-a lungul străzii principale, care în definitiv şi la 
urma urmei era singura stradă propriu-zisă, alergau ca să 
vadă, în anul acela, cine avea să ajungă primul la ultima casă 
din oraş, în fiecare an, şi în fiecare an, de bună seamă, exista 
unul care până la urmă câştiga, şi devenea acela care, în anul 
acela, câştigase. Chiar aşa. Şi de bună seamă că mai toată 
lumea se ducea să vadă acea haotică şi asurzitoare şi febrilă 
mare rostogolire de cai, praf şi strigăte. Şi se ducea şi Mormy. 
însă el... El îi privea la plecare: vedea clipa în care masa 
nedesluşită de cai şi călăreţi se încolăcea ca un resort 
incandescent apăsat până la limită, ca să se poată mai apoi 
declanşa cu toată forţa posibilă, într-o învălmăşeală fără 
direcţii şi fără ierarhii, un cocoloş de spasme şi de trupuri şi 
de chipuri şi de copite, totul în sânul norului de praf care se 
ridica, plin de strigăte, în tăcerea deplină din jur, o clipă de 
neant exasperant înainte ca dangătul clopotului, de sus, din 
clopotniţă, să îi elibereze pe toţi şi pe toate de acea apăsătoare 
aşteptare şi să spargă digul aşteptării pentru a dezlănţui 
frenetica maree care era cursa propriu-zisă. Atunci plecau: 
însă privirea lui Mormy rămânea acolo: în clipa aceea, care era 
înaintea a tot ce mai urma. Se învârteau, miile de feţe ale 
oamenilor, să urmărească nebunescul zbor de bărbaţi şi de 
cai, se roteau toate odată, acele priviri, toate mai puţin una: 
fiindcă faţa lui Mormy rămânea ţintuită asupra punctului de 
plecare, un minuscul strabism semănat în privirea colectivă 



care se deplasa compact, după cursă. Fapt este că în ochi, şi 
în minte, şi de-a lungul nervilor, el avea încă acea clipă. 
Continua să vadă praful, strigătele, feţele, animalele, mirosul, 
aşteptarea extenuantă a acelui moment. Care devenea, numai 
pentru el, un moment interminabil, un tablou aşezat în fundul 
sufletului, o fotografie a minţit, şi farmec, şi magie. Astfel 
alergau, acei oameni, până la capăt, şi câştiga câştigătorul în 
marea larmă a tuturor: însă Mormy, toate acestea, nu le vedea 
niciodată. El întrecerea o pierdea întotdeauna. Ţintuit la 
plecare, răpit. Mai apoi eventual vacarmul general îl deştepta, 
brusc, iar clipa aceea a plecării i se pulveriza în ochi, el se 
întorcea la lume şi încetul cu încetul îşi rotea privirea către 
linia de sosire unde toată lumea alerga urlând una-alta, numai 
să urle, pentru plăcerea, la urma urmei, de a fi urlat. îşi rotea 
privirea încetul cu încetul şi urca la loc în carul lumii, cu toţi 
ceilalţi. Gata pentru următoarea oprire. 

în realitate stupoarea era cea care îl amăgea. El nu avea 
nicio apărare împotriva minunării. Erau lucruri pe care cineva 
le-ar fi privit liniştit, eventual ar fi fost oarecum frapat, 
eventual se oprea pentru o clipă, dar era în fond un lucru ca 
toate celelalte, ordonat la rând ca toate celelalte. însă pentru 
Mormy aceleaşi lucruri erau nişte minuni, explodau ca nişte 
farmece, deveneau viziuni. Putea fi plecarea unei curse de cai, 
însă de asemenea putea fi pur şi simplu o adiere neaşteptată 
de vânt, râsul de pe chipul cuiva, marginea aurită a unei 
farfurii, sau o nimica toată. Sau taică-său în balansoar şi Jun 
care încetişor se întoarce şi intră înapoi în casă. 

Viaţa făcea o mişcare: iar minunarea punea stăpânire pe el. 

Rezultatul era că, asupra lumii, Mormy avea o percepţie, 
aşa-zicând, intermitentă. O secvenţă de imagini fixe - 
minunate - şi frânturi de lucruri pierdute, şterse, niciodată 
ajunse până la ochii lui. O percepţie sincopată. Ceilalţi 
percepeau devenirea. El colecţiona imagini care erau şi gata. 

— E nebun Mormy? - întrebau ceilalţi puşti. 

— Numai el ştie - răspundea domnul Rail. 

Adevărul e că se văd şi se aud şi se ating aşa atâtea lucruri... 
este ca şi când am avea înăuntru un bătrân narator care tot 
timpul continuă să ne povestească o istorie care nu se mai 



sfârşeşte niciodată şi e bogată în mii de amănunte. El 
povesteşte, nu se opreşte niciodată, şi aceea este viaţa. 
Naratorului din măruntaiele lui Mormy poate că i se rupsese 
ceva pe dinăuntru, poate că vreo durere numai a lui îl 
împovărase cu soiul acela de vlăguire din pricina căruia 
izbutea să mai istorisească doar frânturi de povestiri. Iar între 
una şi alta, tăcerea. Un narator învins de cine ştie ce rană. 
Poate că fusese amăgit de porcăria cuiva, sau ars de stupoarea 
unei trădări ticăloase. Ori poate că frumuseţea a ceea ce 
povestea fusese cea care îl copleşise puţin câte puţin. 
Minunarea îi sugruma vorbele în gâtlej. Iar în tăcerile lui, care 
erau emoţie amuţită, se odihneau găurile negre ale minţii lui 
Mormy. Cine ştie. 

Unii îl denumesc înger, pe naratorul pe care îl poartă 
înlăuntru şi care le povesteşte viaţa. Cine ştie cum erau aripile 
îngerului lui Mormy. 



2 


încetul. încetul ca şi când ai păşi pe o pânză de păianjen, 
încetul. 

Ca un car. 

Se întreba în continuare dacă avea să-l mai ierte vreodată. 

621. Demoni. îngeri stricaţi. însă tare frumoşi. 

Moscul. Asta e: moscul. 


Oricum nu s-ar fi întâmplat dacă la ieşire n-ar fi trecut 
tocmai prin faţa acelei oglinzi, aşa încât fu nevoit să se 
oprească şi să se întoarcă, ca să se aşeze dinaintea oglinzii. Şi 
să se privească. 



.de-a lungul buzelor lui Jun... 



Era chiar pe timp de seară. Soarele, coborât peste dealuri, 
culca umbrele de nu se mai putea. Şi se puse pe plouat, aşa, 
pe neaşteptate. Magie. 


Neliniştea îi coborî în suflet ca o înghiţitură de rachiu pe 
gât... înnebuni într-o clipită... nu ca aceia care o fac puţin câte 
puţin... 


Las-o să ardă, lumânarea aceea, n-o stinge, rogu-te. Dacă 
mă iubeşti n-o stinge. 


Domnul Rail a plecat. Domnul Rail se va întoarce. 


îşi amintea totul, dar nu şi numele. îşi amintea şi parfumul 
pe care îl avea. Dar nu şi numele. 

... căci dacă cineva l-ar fi întrebat ce culoare are cristalul, 
vasul acesta de cristal de exemplu, ce culoare are, iar el chiar 
ar trebui să răspundă, să răspundă cu numele unei culori... 

însă aceea era ultima frază din carte. 


O scrisoare pe care cineva o aşteaptă de ani de zile şi care 
mai apoi într-o zi soseşte. 


Şi apoi în cele din urmă să-şi pună capul pe pernă ca să... 

Aleargă, Pitt, plin de lacrimi, aleargă cu sufletul la gură, 
băieţaşul, strigând „Bătrânul Andersson, bătrânul 
Andersson...”, strigă şi aleargă, plin de lacrimi. 



Când te trezeşti şi toată lumea e îngheţată, şi toţi copacii din 
lume îngheţaţi, şi toate crengile din toţi copacii din lume 
îngheţate. 

Milioane de ace de gheaţă care torc îngheţata pătură sub 
care mai apoi... 


L-am auzit prea bine. Era un strigăt, acela. 


— La urma urmei s-ar mai putea scurta puţin, haina aceea. 
Dacă e numai o chestiune de câţiva centimetri, s-ar putea face 
două ajustări... 

— Nu se scurtează în niciun caz. Nu se trişează cu destinul. 
Pekisch şi văduva Abegg, aşezaţi pe verandă, unul în faţa 

celuilalt. 


Se întâmplau lucruri cumplite, uneori. De pildă, odată 
Yelger coborî până la câmpul său bucurându-se de aerul 
îngheţat al dimineţii, nu făcuse nimic rău, era un om cinstit, 
se poate spune prea bine că era un om cinstit, aşa cum fusese 
şi taică-său, bătrânul Gurrel, cel care seara istorisea poveşti 
în faţa tuturor, cea mai frumoasă era aceea în care un om se 
rătăcea prin casă, căuta ieşirea zile în şir, n-o găsea, tot umbla 
astfel zile în şir, apoi până la urmă lua puşca sub braţ... 



Mult stimate Dle Rail, 

îmi revine obligaţia de a vă confirma tot ceea ce v-am 
documentat în ultima noastră scrisoare. Costurile privind 
realizarea căii ferate nu pot fi în niciun fel reduse dincolo de 
măsura pe care am aplicat-o deja. Cu toate acestea, dl ing. 
Bonetti se întreabă dacă nu ar fi posibil, într-o primă fază, să 
ne gândim la realizarea unei... 


Ninse. Peste toată lumea şi peste Pekisch. Un sunet tare 
frumos. 


— La urma urmei s-ar mai putea lungi un pic, haina aceea. 
Doar câţiva centimetri, aşa, pe nevăzute... 

— Nu se lungeşte în niciun caz. Nu se trişează cu destinul. 
Pehnt şi Pekisch, în picioare, pe deal, privind cât de departe 

se poate. 


— Ei, nu, nu trebuie să-mi faci una ca asta, Andersson. 

Stă acolo, bătrânul Andersson, întins, cu ochii lui deschişi 

la culoare aţintiţi în tavan şi cu inima înlăuntru, încăierându- 
se cu moartea. 

— Nu poţi să pleci aşa, Cristoase, nu există niciun motiv ca 
să trebuiască să pleci aşa, ce crezi, că numai fiindcă eşti 
bătrân poţi să pleci şi să mă laşi aici, rămas-bun tuturor şi la 
revedere, nu-i atât de simplu, dragă Andersson, nu, s-o luăm 
ca pe o repetiţie generală, okay, ai vrut să faci o repetiţie?, 
foarte bine, dar acum gata, acum totul revine ca înainte şi o 
să mai vorbim noi despre asta mai încolo, o să facem mai apoi 
totul aşa cum trebuie altă dată, acum gata, vino încoace de 
acolo, Andersson... ce-o să mai fac eu aici... eu aici de unul 
singur, la naiba... ţine-te tare încă puţin, te rog... aici nu 
moare nimeni, ai înţeles?, aici acasă la mine nu moare 
nimeni... aici. 



Stă acolo, bătrânul Andersson, întins, cu ochii lui deschişi 
la culoare aţintiţi în tavan şi cu inima înlăuntru, încăierându- 
se cu moartea. 

— Ascultă, să facem o înţelegere... dacă vrei să pleci, foarte 
bine, o să pleci, dar nu acum, o să poţi pleca numai în ziua în 
care trenul meu o să pornească... atunci o să poţi să faci ce 
vrei, dar nu mai înainte... promite-mi asta, Andersson, 
promite-mi că n-o să mori înainte ca trenul meu să pornească. 

Grăieşte cu un firicel de glas, bătrânul Andersson. 

— Vrei un sfat, domnule Rail? Grăbeşte-te să-l faci să 
pornească, trenul ăla afurisit. 

Sigur că el o iubea. Dacă nu, de ce ar fi ucis-o? Şi tocmai în 
felul acela. 

Jun alergând pe potecă, cu sufletul la gură. Se opreşte în 
cele din urmă, rezemându-se de gardul de lemn. Se uită pe 
stradă, vede un norişor de praf care se apropie. Părul răvăşit, 
pielea lucioasă, sub veşminte trupul încălzit, gura deschisă, 
gâfâiala. Să poţi fi atât de aproape încât să simţi mirosul 
trupului lui Jun. 

1016. Balenă. Cel mai mare peşte din lume (numai că l-au 
scornit marinarii din nord) (aproape sigur). 

— Am ajuns aici fiindcă aşa s-a întâmplat. Nu există niciun 
alt motiv. Am ajuns aici ca un nasture într-o butonieră, şi aici 
am rămas. Cineva s-o fi trezit pe undeva, dimineaţa, şi-o fi tras 
pe el pantalonii, după care şi-a tras cămaşa, a început s-o 
încheie la nasturi: un nasture, apoi al doilea, apoi al treilea, 
apoi al patrulea şi al patrulea eram eu. Aşa am ajuns eu aici. 

Pekisch a luat vechiul şifonier al văduvei Abegg, i-a scos 
uşile, l-a întins pe jos, a luat şapte corzi făcute din maţ, 
identice, le-a ţintuit un capăt la o extremitate a mobilei şi le-a 
întins până la extremitatea cealaltă, unde le-a fixat de nişte 
mici scripeţi. Răsuceşte scripeţii şi modifică milimetric 
tensiunea din corzi. Corzile sunt subţiri, când Pekisch le face 
să vibreze emit o notă. îşi petrece ore în şir învârtind cu o 



nimica toată scripeţii aceia. Nimeni nu aude nicio diferenţă 
între o coardă şi alta: par să cânte mereu aceeaşi notă. însă el 
mişcă scripeţii şi aude zeci de note diferite. Sunt note 
invizibile: se ascund printre acelea pe care le poate auzi 
oricine. îşi petrece orele urmărindu-le. Oare într-o zi are să 
înnebunească din această pricină? 

în prima zi de luni din fiecare lună coborau, patru sau cinci, 
până la pajiştea cea mare şi se apucau să o spele pe Elisabeth. 
Scoteau de pe ea murdăria şi timpul. 

— N-o să se dezveţe să alerge furibund dacă o să tot stea 
aici nemişcată? 

— Locomotivele au o memorie de fier. Ca tot restul, de altfel. 
La momentul potrivit are să-şi amintească totul. Totul. 

Când izbucnise războiul, de la Quinnipak douăzeci şi doi au 
plecat să lupte. S-a întors viu numai Mendel. S-a închis în 
casă şi a tăcut vreme de trei ani. Apoi a reînceput să 
vorbească. Văduvele, taţii şi mamele celor căzuţi au început să 
meargă la el ca să afle ce se alesese de soţi şi de copii. Mendel 
era un om ordonat. „în ordine alfabetică” zise el. Şi prima, într- 
o seară, s-a dus la el văduva Abegg. Mendel închidea ochii şi 
începea să povestească. Povestea cum au murit. Văduva Abegg 
reveni şi a doua seară, şi iarăşi în următoarea. Şi tot aşa vreme 
de câteva săptămâni. Mendel povestea totul, îşi amintea totul, 
şi mult ştia să imagineze. Fiecare moarte era un lung poem. 
După o lună şi jumătate le veni rândul părinţilor lui 
Chrinnemy. Şi aşa mai departe. Trecuseră şase ani de când 
Mendel se întorsese. în fiecare seară, acum, se ducea la el tatăl 
lui Oster. Oster era un tinerel blond care plăcea femeilor. 
Tocmai fugea şi zbiera de groază când glonţul i-a intrat prin 
spinare şi i-a făcut inima zob. 

1221. Corectura la 1016. Balene există cu adevărat şi 
marinarii din nord sunt oameni de treabă. 

Mormy creştea şi ochii slujnicuţelor din casa Rail îl priveau 
cu dorinţa care li se frământa înăuntru. Jun îl privea şi dânsa 



şi se gândea din ce în ce mai mult: „Femeia aceea trebuie să fi 
fost tare frumoasă”. Făcea pentru el tot ceea ce ar fi făcut o 
mamă. Dar nu se gândea niciodată că ar fi putut deveni o 
mamă adevărată. Ea era Jun, şi gata. într-o zi stătea şi îi freca 
spinarea, în genunchi, lângă copaia cu apă fierbinte. Lui nu-i 
plăcea apa fierbinte, dar îi plăcea ca Jun să fie acolo. Stătea 
nemişcat, în apă. Jun lăsă să cadă cârpa plină de săpun şi îşi 
trecu mâna peste pielea aceea de culoarea bronzului. Ce era 
acela? Un băieţel sau un bărbat? Şi ce era pentru ea? îl 
mângâie pe spate, „cândva aveam aşa o piele - se gândi - o 
piele ca şi când nimeni n-ar fi atins-o niciodată”. Mormy 
rămânea nemişcat, cu ochii larg căscaţi. Mâna lui Jun îi urcă 
încetişor până la chip, îi atinse uşor buzele şi acolo se opri, 
pentru o clipă, în cea mai mică mângâiere din lume. Apoi se 
coborî brusc, bâjbâi prin apă după cârpa cu săpun şi o puse 
în mâna lui Mormy. Jun îşi apropie faţa de a lui Mormy. 

— Foloseşte tu singur asta, okay? De acum înainte e mai 
bine să o foloseşti tu singur. 

Se ridică, Jun, şi se îndreptă spre uşă. în clipa aceea Mormy 
rosti unul din cele treizeci de cuvinte din acel an. 

— Nu. 

Jun se răsuci. îl privi ţintă în ochi. 

— Ba da. 

Şi plecă. 

Fanfara lui Pekisch repeta în fiecare marţi seara. 
Umanofonul repeta vineri. Marţi repeta fanfara. Chiar aşa. 

întrucât Rol Fergusson a murit, Magazinul Fergusson şi Fiii 
se va numi de acum înainte Magazinul Fiii Fergusson. 

— Ce era strigătul acela de elefant, Sal? 

— Era un do, Pekisch. 

— Aha, era un do? 

— Cam aşa ceva. 

— Aia e o trompetă, Sal, nu un elefant. 

— Ce-i ăla un elefant? 

— O să-ţi explic pe urmă, Gasse. 



— Hei, aţi auzit, Gasse nu ştie nici măcar ce-i ăla un 
elefant... 

— Linişte, vă rog... 

— E un copac, Gasse, un copac din Africa. 

— Ce ştiu eu, n-am fost în Africa... 

— Ne apucăm de cântat sau de făcut o dezbatere despre 
flora şi fauna africană? 

— Stai puţin, Pekisch, mereu mi se blochează clapa asta 
afurisită... 

— Hei, care-i nemernicul care mi-a ciordit paharul... 

— Auzi, vrei să te dai puţin mai în spate cu toba aia mare, 
îmi sună în cap, nu mai înţeleg nimic. 

— ...aici îl pusesem, îmi aduc aminte perfect, nu mă luaţi 
de fraier... 

— Linişte, reîncepem de la măsura douăzeci şi doi... 

— ...ei bine, să ştiţi că eu m-am pişat în paharul acela, aţi 
înţeles? M-am pişat în el... 

— LA NAIBA! O TERMINĂM ODATĂ CU TOATE 
IDIOŢENIILE ASTEA? 

Dat fiind că era marţi, cea care repeta era fanfara. 
Umanofonul repeta vineri. Marţi, în schimb, era fanfara. Chiar 
aşa. 

Veni un doctor şi zise 

— Are inima făcută praf. Ar putea să trăiască o oră sau un 
an, nimeni nu poate şti. 

Putea să moară peste o oră sau peste un an, bătrânul 
Andersson, şi dânsul o ştia. 

Pehnt începu să se pieptene, iar văduva Abegg deduse de 
aici, cu ştiinţifică exactitate, că se îndrăgostise de Britt Ruwett, 
fata pastorului Ruwett şi a soţiei sale Isadora. Era clar să se 
impunea un mic discurs, îl luă deoparte pe Pehnt, adoptă 
tonul vag milităros pentru marile ocazii şi îi povesti despre 
bărbaţi, despre femei, despre copii şi aşa mai departe. îi luă 
nu mai mult de cinci minute. 

— întrebări? 

— Totul e de necrezut. 



— E de necrezut dar aşa merge treaba. 

Se îndrăgostise Pehnt. 

Pekisch îi dărui un pieptene. 

Ca să vezi cât de ciudată este viaţa uneori. A lăsat un 
testament domnul Rol Fergusson de la Magazinul Fergusson 
şi Fiii, actualmente Magazinul Fiii Fergusson. în el se scrie că 
îi lasă totul uneia pe nume Betty Pun, o agreabilă domnişoară 
nubilă din Prinquik. Actualmente Magazinul se numeşte 
Magazinul Betty Pun. 

Jun deschide un dulap şi scoate un pachet. înăuntru e o 
carte, scrisă toată cu o caligrafie minusculă, în cerneală 
albastră. Nu o citeşte, abia o deschide, apoi reface pachetul, îl 
pune la loc în dulap şi îşi vede înainte de viaţa ei. 

Un pat, patru cămăşi, o pălărie cenuşie, pantofi cu şireturi, 
portretul unei doamne brunete, un fragment din Biblie legat 
în negru, un plic conţinând trei scrisori, un cuţit vârât într-o 
teacă din piele. 

Nu mai poseda nimic altceva Katek atunci când a fost găsit 
spânzurat în camera lui, gol ca un limbric. Acum, se impune 
în mod evident întrebarea: de ce patru? Ce făcea unul ca el cu 
patru cămăşi? 

încă se mai legăna când a fost găsit. 

Stimate dle ing. Bonetti, 

După cum veţi fi putut constata, mi-a fost imposibil să vă 
trimit avansul pe care dvs. îl consideraţi, pe bună dreptate, 
indispensabil pentru ca oamenii dvs. să fie trimişi aici şi să 
înceapă construcţia căii mele ferate. 

Din nefericire ultimele taxe pe cărbune impuse de noul 
guvern... 

Ca să vezi cât de ciudată e viaţa uneori. Doamna Adelaide 
Fergusson, nevasta răposatului Rol Fergusson de la Magazinul 
Fergusson şi Fiii, devenit ulterior Magazinul Fiii Fergusson iar 
acum în mod stabil Magazinul Betty Pun, a murit de inimă rea 



după numai douăzeci şi trei de zile petrecute văzând-o în 
fiecare dimineaţă pe Betty Pun, cu pieptul strâns într-un 
sutien care întorcea toate privirile, cum sosea şi deschidea 
magazinul care ani de zile fusese al ei. A rezistat douăzeci şi 
trei de zile. Fusese o soţie devotată şi ireproşabilă. A murit cu 
spume la gură, noaptea, rostind un singur, exact cuvânt: 
„Ticălosul”. 

1901: Sex. ÎNTÂI se scot cizmele, APOI pantalonii. 

Bătrânul Andersson locuia dintotdeauna în două camere 
aflate la parterul fabricii. Şi acolo, încetul cu încetul, murea. 
Nu fusese chip să fie dus sus, în casa mare. Voise să rămână 
acolo jos, peste el cu zgomotul cuptoarelor şi mii de alte lucruri 
pe care le ştia. Domnul Rail mergea să-l vadă în fiecare zi, când 
lumina se risipea. Intra şi spunea, întotdeauna: 

— Salut, sunt cel căruia i-ai promis că n-o să mori. 

Iar bătrânul Andersson, întotdeauna, răspundea: 

— Ce promisiune năzdrăvană. 

întotdeauna, cu excepţia acelei zile, când nu răspunse 
nimic. Nici nu-şi deschise ochii. 

— Hei, bătrâne Andersson, eu sunt, trezeşte-te... nu fă 
glume din astea proaste, eu sunt... 

Andersson deschise ochii. 

— Uite, ţi-am adus să vezi astea... sunt cupele pentru 
contele Rigkert, le-am făcut cu bordură turcoaz, acum toată 
lumea aşa le vrea, vreo contesă prostănacă le-o fi etalat pe la 
cine ştie ce recepţie idioată din capitală şi uite-aşa acum 
trebuie sa le punem turcoazul... 

Andersson nu-şi clintea ochii din tavan. 

— ...ştii, acum toată lumea are ce are cu cristalurile din est, 
că nu există altele mai bune, că stai să vezi ce lucrătură fină, 
numai poveşti de genul ăsta... şi nu că lucrurile ar merge prea 
bine, poate că ar trebui inventat ceva, ar fi nevoie de tine, 
Andersson... ar trebui inventat ceva genial, o găselniţă, ceva... 
altminteri, mi se pare că o să trebuiască să mai aştepţi o ţâră 
până o să reuşesc eu să pun în mişcare trenul ăsta, dacă vrei 
să mori trebuie să te strofoci, ce mai încoace şi-ncolo... adică, 



vreau să spun... îţi plac aşa turcoaz? eh, Andersson? nu-s 
oribile?, spune drept... 

Bătrânul Andersson îl privi. 

— Ascultă-mă, Dann... 

Domnul Rail amuţi. 

— ...ascultă-mă. 

Ca să vezi cât de ciudată e viaţa uneori. Cei doi fii ai lui Rol 
şi ai Adelaidei Fergusson şi-au îngropat mama într-o zi de 
marţi. Joi au intrat, pe seară, în casa lui Betty Pun, au violat- 
o întâi unul şi apoi celălalt şi pe urmă i-au crăpat ţeasta cu 
patul puştii. Avea un păr blond superb, Betty Pun. A fost păcat 
cu tot sângele acela. Vineri Magazinul omonim a rămas închis. 

în camera cea mai din stânga, la primul etaj, Pekisch o 
punea pe doamna Paer să cânte Ape line. în camera cea mai 
din dreapta, la primul etaj, o punea pe doamna Dodds să cânte 
Vremurile şoimului s-au dus. Amândouă stăteau în picioare, în 
dreptul ferestrei închise care dădea spre stradă. Pekisch, la 
jumătatea coridorului, le dădea intrarea izbind în pardoseală 
de patru ori. La cea de-a patra, în acelaşi timp, se porneau pe 
cântat. Jos, în stradă, stătea publicul. Vreo treizeci de 
persoane, fiecare cu scaunul adus de acasă. Doamna Paer şi 
doamna Dodds, ca două tablouri încadrate de fereastră, 
cântau vreme de circa opt minute. 

Terminau perfect simultan, prima pe un sol, a doua pe un 
la bemol. Jos, în stradă, ajungea un cântec ce părea să vină 
de tare departe şi care te făcea să te gândeşti la o voce care se 
chircea ca un gândac încolţit. Pekisch intitulase toată 
socoteala Tăcere. în taină, i-o dedicase văduvei Abegg. Ea nu 
ştia. 

2389. Revoluţie. Explodează ca o bombă, e înăbuşită ca un 
ţipăt. Eroi şi băi de sânge. Departe de aici. 

„De-aş avea ochi ca s-o pot privi de departe - cu-adevărat de 
departe - pe văduva Abegg în timp ce coboară în bucătărie 
dimineaţa şi pregăteşte ibricul de cafea, atunci poate că m-aş 



putea gândi «acolo aş fi fericit».” Din când în când avea nişte 
gânduri ciudate, văduva Abegg. 

— Auzi... tu ai idee unde o să ajungi? 

— Să ajung? 

— Vreau să spun... de ce faci toate alea... şi ce-o să se- 
ntâmple după... 

— După ce? 

închise ochii bătrânul Andersson. Simţea în el o vlăguire 
ticăloasă, o vlăguire. 

— Ştii ceva, Dann? Până la urmă, când totul o să se 
sfârşească, n-o să mai fie nimeni prin părţile astea care să fi 
făcut atâtea tâmpenii câte ai făcut tu. 

— N-o să se sfârşească nimic, Andersson. 

— Oho, ba o să se sfârşească... iar tu o să stai acolo, cu o 
salbă de greşeli pe capul tău cum nici nu-ţi imaginezi... 

— Ce spui, Andersson? 

— Spun... aş vrea să-ţi spun... să nu te opreşti niciodată. 

îşi ridică fruntea bătrânul Andersson, voia să vorbească aşa 

încât să se înţeleagă bine, totul, chiar bine. 

— Tu nu eşti ca ceilalţi, Dann, tu faci nişte lucruri, atâtea 

lucruri, şi imaginezi altele şi e ca şi cum nu ţi-ar ajunge o 
singură viaţă ca să le pui pe picioare pe toate. Eu nu ştiu... 
mie viaţa mi se părea deja atât de grea... mi se părea o mare 
ispravă s-o trăiesc şi basta. Dar tu... tu parcă vrei s-o învingi, 
viaţa, de parcă ar fi o provocare... Parcă vrei s-o învingi de-a 
binelea... cam aşa ceva. O chestie ciudată. E ca şi cum ai face 
o mulţime de carafe de cristal... dar mari... mai devreme sau 
mai târziu una tot îţi pocneşte... şi ţie cine ştie câte nu ţi-or fi 
pocnit deja, şi câte nu-ţi vor mai pocni.însă... 

Nu prea izbutea să vorbească, bătrânul Andersson, izbutea 
doar să murmure. Din când în când câte un cuvânt dispărea, 
însă exista, pe undeva exista, iar domnul Rail ştia unde. 

— însă când oamenii o să-ţi spună că ai greşit... şi o să ai 
erori pretutindeni în urma ta, bagă-ţi picioarele. Adu-ţi 
aminte. Trebuie să-ţi bagi picioarele. Toate carafele de cristal 
pe care le vei fi spart erau doar viaţa... nu acelea sunt erorile... 
aia e viaţa... şi poate că viaţa adevărată e aceea care se crapă, 



viaţa aceea dintr-o sută care până la urmă se crapă. Eu 

asta am priceput, că lumea e plină de oameni care umblă cu 
biluţele lor de sticlă în buzunar... biluţele lor amărâte 
încasabile... aşadar tu să nu încetezi niciodată să sufli în 
sferele tale de cristal... sunt frumoase, mie mi-a plăcut să le 
privesc, tot timpul cât am stat pe lângă tine... înăuntru se vede 
mult din chestia aia... e ceva care te umple de veselie... să nu 
încetezi niciodată... iar dacă într-o zi o să pocnească, şi aceea 
o să fie tot viaţă, în felul ei... viaţă minunată. 

Domnul Rail avea două cupe de cristal în mână. Cu margine 
turcoaz. Moda de atunci. Nu zise nimic. Tăcea şi bătrânul 
Andersson. Rămaseră acolo, să-şi vorbească în tăcere, un timp 
infinit. Era deja beznă adâncă şi nu se mai vedea nimic când 
glasul lui Andersson zise 

— Rămas-bun, domnule Rail. 

O beznă neagră, de nu vedeai nici pe unde să înjuri. 

— Rămas-bun, Andersson. 

Bătrânul Andersson muri cu inima plesnită, chiar în 
noaptea aceea, murmurând un singur, exact, cuvânt: „Rahat”. 

Cu inima plesnită, chiar în noaptea aceea, murmurând un 
singur, exact, cuvânt: „Rahat”. 

chiar în noaptea aceea, murmurând un singur, exact, 
cuvânt: „Rahat”. 

murmurând un singur, exact, cuvânt: „Rahat”. 

un singur, exact, cuvânt. 

un singur. 


Şi totuşi, dacă de pildă ar fi cu putinţă în aceeaşi clipă, chiar 
în aceeaşi clipă, simultan - dacă ar fi cu putinţă să strângi o 
creangă îngheţată în mână, să bei o duşcă de rachiu, să vezi 
cum zboară o molie, să atingi nişte mosc, să îi săruţi buzele 
lui Jun, să deschizi o scrisoare aşteptată de ani de zile, să 



priveşti în oglindă, să-ţi pui capul pe pernă, să-ţi aminteşti un 
nume uitat, să citeşti ultima frază dintr-o carte, să auzi un 
strigăt, să atingi o pânză de păianjen, să-ţi dai seama că cineva 
te cheamă, să scapi din mână un vas de cristal, să-ţi tragi 
pătura peste cap, să ierţi pe cineva niciodată iertat... 


Chiar aşa. întrucât poate că era scris că trebuiau să se 
întâmple toate acele lucruri, în şir, înainte să sosească omul 
acela. Unul după altul, însă de asemenea şi unul cam 
înlăuntrul celuilalt. înghesuite în viaţă. O călătorie a domnului 
Rail, vara cea mai caldă din ultimii cincizeci de ani, repetiţiile 
fanfarei, carneţelul violet al lui Pehnt, morţii aceia, Elisabeth 
nemişcată, frumuseţea lui Mormy, prima dragoste a lui Pehnt, 
cuvinte cu miliardele, ultima suflare a bătrânului Andersson, 
Elisabeth tot acolo, mângâierile lui Jun, cei care s-au născut, 
zilele una după alta, opt sute de cupe de cristal de toate 
formele, sute de zile de marţi cu umanofonul, părul alb al 
văduvei Abegg, lacrimile adevărate şi cele false, încă o călătorie 
a domnului Rail, prima oară când Pekisch a devenit bătrânul 
Pekisch, douăzeci de metri de şine mute, anii unul după altul, 
dorinţa lui Jun, Mormy în fânărie cu mâinile lui Stitt pe el, 
scrisorile de la dl ing. Bonetti, pământul care se crăpa de sete, 
ridicola moarte a lui Ticktel, Pekisch şi Pehnt, Pehnt şi 
Pekisch, dorul de felul cum vorbea Andersson, ura strecurată 
în cap pe nesimţite, haina din ce în ce mai potrivită, regăsirea 
lui Jun, povestea Morivarului, miile de sunete ale unei singure 
fanfare, mici miracole, aşteptarea să treacă, amintirea 
momentului când s-a oprit cu o nimica toată înainte să 
sfârşească în afara şinelor, slăbiciunile şi răzbunările, ochii 
domnului Rail, ochii lui Pehnt, ochii lui Mormy, ochii văduvei 
Abegg, ochii lui Pekisch, ochii bătrânului Andersson, buzele 
lui Jun. O mulţime de chestii. Ca o lungă aşteptare. Parcă nu 
avea să se mai termine niciodată. Şi poate că nu se va fi 
terminat niciodată dacă în cele din urmă n-ar fi sosit omul 
acela. 

Elegant, cu părul dezordonat, cu o servietă mare din piele 
maronie. în picioare în pragul casei Rail, în mână cu un 



decupaj dintr-un ziar vechi. Şi-l apropie de ochi, citeşte acolo 
ceva, înainte să spună, cu o voce care pare îndepărtată 

— îl caut pe domnul Rail... domnul Rail de la Sticlăriile Rail. 

— Eu sunt. 

îşi vâră în buzunar decupajul din ziar. Aşază servieta pe jos. 
îl priveşte pe domnul Rail, dar nu în ochi. 

— Eu mă numesc Hector Horeau. 



3 


într-un anume sens totul începuse cu unsprezece ani în 
urmă, în ziua când Hector Horeau - care cu acel prilej avea cu 
unsprezece ani mai puţin - răsfoind o gazetă pariziană nu 
putu să nu observe textul ieşit din comun al reclamei căreia 
firma Duprat & Cie îi încredinţa soarta comercială a 
produsului Essence d’Amazilly, odorante et antiseptique, 
Hygiene de toilette. 

„Pe lângă avantajele incomparabile pe care le oferă 
doamnelor, această esenţă posedă şi efecte igienice, în măsură 
a câştiga încrederea tuturor celor care vor binevoi să se lase 
convinse de acţiunea sa terapeutică. Cu toate că, într-adevăr, 
apa noastră nu are puterea să şteargă, precum fântâna 
tinereţii, numărul anilor, ea are însă, printre alte merite, şi pe 
acela - care după noi nu trebuie subestimat - de a restabili în 
splendoarea intactă a trecutei măreţii acel organ perfect, 
capodoperă a Creatorului, care prin eleganţa, puritatea şi 
graţie formelor sale constituie podoaba jumătăţii celei mai 
frumoase a omenirii. Fără intervenţia providenţială a 
descoperirii noastre, această podoabă, pe cât de preţioasă pe 
atât de delicată şi de asemănătoare prin graţia fragilă a 
formelor sale cu o floare delicată care se veştejeşte la prima 
furtună, ar rămâne doar o fugară apariţie a splendorii, care, 
odată trecută, e menită să se stingă sub suflul malefic al bolii, 
al istovitoarelor exigenţe ale alăptării ori ale strângerii funeste 
a corsetului nemilos. Esenţa noastră d’Amazilly, gândită în 
interesul exclusiv al doamnelor, răspunde exigenţelor celor 
mai presante şi intime ale toaletei lor.” 

Hector Horeau se gândea, fără jumătăţi de măsură, că aceea 
era literatură. Perfecţiunea acelui text îl deruta. Studia 
precizia propoziţiilor incidente, imperceptibila înlănţuire a 
relativelor, dozajul cum nu se poate mai rafinat al adjectivelor. 
„Strângerea funestă a corsetului nemilos acolo chiar că se 



frizau hotarele poeziei. Mai cu seamă îl încânta acea capacitate 
magică de a scrie atâtea rânduri despre un lucru al cărui 
nume rămânea totuşi trecut sub tăcere. O minusculă 
catedrală sintactică clădită pe un sâmbure de pudoare. Genial. 

Nu citise prea mult la viaţa lui, Hector Horeau. însă 
niciodată nu citise ceva mai desăvârşit. Ca atare, se apucă 
harnic să decupeze micul dreptunghi de hârtie, astfel încât 
acesta să scape de soarta, pe bună dreptate rezervată 
anumitor hârtii tipărite, de a dispărea în uitarea celei de a 
doua zile. Decupa. Atunci chiar, printr-un imponderabil joc al 
unor suprapuneri fortuite şi al unor întâmplătoare vecinătăţi, 
ochiul îi căzu pe un titlu mărunt care anunţa, s-ar fi zis în 
şoaptă, un eveniment la drept vorbind nu tocmai memorabil. 

Un important pas înainte în industria sticlei. 

Şi, cu caractere mai mici: 

Un brevet revoluţionar. 

Hector Horeau lăsă foarfecele deoparte şi se puse pe citit. 
Nu erau decât câteva rânduri. Spuneau că premiatele Sticlării 
Rail, deja cunoscute pentru rafinata lor producţie de cristaluri 
de gală, puseseră la punct un nou sistem de prelucrare în 
stare să producă plăci de sticlă deosebit de subţiri (3 mm) mari 
de nu mai puţin de un metru pătrat. Sistemul fusese brevetat 
cu numele de „Brevetul Andersson de la Sticlăriile Rail” şi se 
afla la dispoziţia tuturor celor ce, dintr-un motiv sau altul, ar 
fi fost interesaţi. 

Era de presupus că asemenea persoane nu erau totuşi prea 
numeroase. însă Hector Horeau era una dintre ele. Lucra ca 
arhitect şi dintotdeauna cultivase o idee foarte precisă: lumea 
ar fi fost neîndoielnic mai bună dacă s-ar fi început să se 
construiască palate şi case nu din piatră, nu din cărămidă, nu 
din marmură: ci din sticlă. Urmărea cu tenacitate ipoteza unor 
oraşe transparente. Seara, în liniştea birouaşului său, auzea 
în mod desluşit sunetul ploii peste marile arcade din sticlă 
care ar fi trebuit să acopere marile bulevarde pariziene. Dacă 
închidea ochii izbutea să le audă zgomotele, să le intuiască 
mirosurile. Pe miile de file care se roteau prin casa lui, schiţe 
şi îngrijite proiecte îşi aşteptau ceasul punând sub sticlă cele 
mai diferite porţiuni din oraş: gări, pieţe, străzi, edificii publice, 



catedrale... Pe lângă ele se îngrămădeau calculele cu care 
Hector Horeau încerca să traducă utopia în realitate: 
operaţiuni exagerat de complicate care în definitiv confirmau 
teza de fond a unuia dintre textele pe care el le considera ca 
fiind printre cele mai semnificative apărute în ultimii ani: 
Arthur Viei, Despre neputinţa matematicii de a asigura 
stabilitatea construcţiilor, Paris, 1805. Un text pe care alţii nu- 
1 consideraseră demn nici măcar de a fi combătut. 

Dacă exista aşadar un om pe care ştirea provenită de la 
Sticlăriile Rail îl putea interesa, acela era Hector Horeau. Aşa 
încât luă iar foarfecele în mână, decupă anunţul gândindu-se 
că lipsa oricărei note despre adresa Firmei Rail confirma încă 
o dată inutilitatea gazetelor, şi ieşi valvârtej din casă pentru a 
face rost de niscaiva informaţii în plus. 

Soarta dă întâlniri ciudate. Nu făcuse zece metri, Hector 
Horeau, când văzu cum lumea se unduieşte imperceptibil. Se 
opri. Un altul s-ar fi gândit la un cutremur. El se gândi că era 
din nou acel demon blestemat care îi juca în cap, în momentele 
cele mai neaşteptate, o canalie inexplicabilă, o fantomă parşivă 
care fără nicio prevenire, dintr-odată, îi spurca sufletul cu 
damful acela de moarte, un duşman perfid, un ticălos care îl 
făcea de râs în faţa lumii şi a lui însuşi. Avu vreme să se 
gândească dacă va mai reuşi să ajungă înapoi în casă. Apoi se 
prăbuşi la pământ. 

Când îşi reveni era întins pe o canapea dintr-un magazin de 
postavuri (Pierre şi Annette Gallard din 1804), înconjurat de 
patru feţe care îl observau. Prima era a lui Pierre Gallard. A 
doua a lui Annette Gallard. A treia a unui client rămas 
anonim. A patra a unei vânzătoare pe nume Monique Bray. în 
aceasta - taman în aceasta - se împotmoli privirea lui Hector 
Horeau, şi mai în general toată viaţa lui se împotmoli, şi încă 
şi mai în general tot destinul lui se împotmoli. Nu era de 
altminteri chiar o faţă nemaipomenit de frumoasă, aşa cum 
însuşi Hector Horeau nu a întâmpinat nicio dificultate să 
recunoască în anii următori. însă există corăbii care s-au 
împotmolit în locurile cele mai absurde. O viaţă se poate 
împotmoli prea bine într-o faţă oarecare. 



Vânzătoarea, care se numea Monique Bray, se oferi să-l 
însoţească pe Horeau acasă. El, mecanic, acceptă, ieşiră 
împreună din magazin. Ei nu ştiau, însă tocmai intrau, 
simultan, în opt ani de tragedii, sfâşietoare fericiri, nemiloase 
ranchiune, răbdătoare răzbunări, tăcute disperări. Pe scurt, 
erau pe cale de a se logodi. 

Istoria acestei logodne - care de altfel rezumă istoria 
progresivei terciuiri a vieţii interioare şi psihice a lui Hector 
Horeau, cu consecutivul triumf al acelui demon căruia i se 
datora începutul - a numărat o seamă de episoade vrednice de 
a fi menţionate. Prima sa consecinţă directă, oricum, rămase 
aceea de a face să zacă în buzunarul arhitectului hârtiuţa 
referitoare la „Brevetul Andersson de la Sticlăriile Rail”: 
amânând la infinit orice ulterioară cercetare în această 
privinţă. Biletul a fost ascuns într-un sertar, unde a avut 
prilejul de a se odihni vreme de ani de zile. Mai bine zis: de a 
mocni sub cenuşă. 

în opt ani - atât a durat povestea cu Monique Bray - Hector 
Horeau a semnat trei construcţii: o vilă în Scoţia (în zidărie), o 
staţie de poştă la Paris (în zidărie) şi o fermă model în Bretagne 
(în zidărie). în acelaşi interval de timp el a propus o sută zece 
proiecte dintre care nouăzeci şi opt consacrate idealului 
arhitecturii în sticlă. Practic nu exista niciun concurs de 
antrepriză la care să nu participe. De regulă juriile rămâneau 
frapate de absoluta genialitate a ofertelor sale, menţionau 
acest lucru cu onor şi cu laude, şi apoi încredinţau lucrarea 
unor arhitecţi mai pragmatici. Cu toate că practic nu exista 
nimic de-al său, pe nicăieri, de admirat, faima lui începu să 
circule cu insistenţă în mediile care contau. El răspundea la 
acest succes ambiguu înmulţind ofertele şi proiectele, într-o 
progresivă spirală de abnegaţie faţă de muncă, de care nu era 
străină nerăbdarea de a găsi plutele pe care să se salveze de 
fluxurile şi refluxurile logodnei sale, şi în general de vijeliile 
psihice şi morale pe care domnişoara Monique Bray obişnuia 
să i le rezerve. în mod paradoxal, cu cât sănătatea lui era mai 
vlăguită de mai sus-pomenita domnişoară, cu atât mai mult 
proiectele lui căpătau un gigantism prohibitiv. Abia sfârşise de 
pus la punct oferta pentru un monument al lui Napoleon, înalt 



de treizeci de metri, cu trasee interne şi cu puncte panoramice 
deasupra enormei cununi de laur aşezată pe frunte, când ea îi 
comunică, pentru a treia şi nu tocmai ultima oară, că l-a 
părăsit, anulând demersurile matrimoniale aflate în curs. Aşa 
cum, nu întâmplător, a fost cumplitul episod în urma căruia 
domnişoara Monique Bray a ajuns în spital cu o rană profundă 
la cap care i-a întrerupt munca, aflată deja într-o fază 
avansată, privitoare la un tunel pe sub Canalul Mânecii, 
înzestrat cu un sistem revoluţionar de aerisire şi de iluminare 
obţinut prin intermediul unor turnuri de sticlă ancorate pe 
fundul mării şi triumfal plutitoare peste suprafaţa marină, „ca 
nişte mari făclii ale progresului”. înainta, viaţa lui, ca un 
foarfece pentru care genialitatea muncii şi emoţionanta 
mizerie a vieţii constituiau cele două lame ascuţite, din ce în 
ce mai crăcănate. Străluceau, într-un chip orbitor, sub raza 
unei tăcute maladii. 

Foarfecele se închise, dintr-odată, cu o smucire seacă şi 
peremptorie, într-o zi de luni din luna august. în ziua aceea, 
la ora 17 şi 22, doamna Monique Bray Horeau se aruncă sub 
trenul care, cu şase minute în urmă, pornise din Gare de Lyon 
către sud. Trenul nici n-avu vreme să frâneze. Ceea ce mai 
rămase din doamna Horeau, în afară de faptul că nu dădea 
seama despre fie şi prea puţin evidenta sa frumuseţe, dădu nu 
puţin de furcă Agenţiei de Pompe Funebre „La Celeste”, căreia 
îi reveni delicata misiune de a reconstitui cadavrul. 

Hector Horeau reacţionă la tragedie cu o mare coerenţă. A 
doua zi, la ora 11 şi 5 dimineaţa, se azvârli în faţa trenului 
care cu şase minute în urmă plecase din Gare de Lyon spre 
sud. Trenul, însă, avu vreme să frâneze. Hector Horeau se 
pomeni în picioare, gâfâind, dinaintea botului impasibil al unei 
locomotive negre. Ţepeni, amândoi. Şi muţi. De altminteri nu 
prea aveau mare lucru să-şi spună. 

Când zvonul despre încercarea de sinucidere a lui Hector 
Horeau se împrăştie în mediile pariziene apropiate lui, 
consternarea fu deopotrivă de generală cu prealabila 
convingere că mai devreme sau mai târziu aşa ceva trebuia să 
se întâmple. Preţ de câteva zile Hector Horeau fu măgulit cu 
scrisori, invitaţii, înţelepte sfaturi şi binevoitoare oferte de 



lucru. Toate acestea îl lăsară complet indiferent. Stătea închis 
în biroul său, ordonându-şi maniacal desenele şi decupând 
articole din vechi gazete pe care mai apoi le cataloga în ordine 
alfabetică după subiect. Stupizenia absolută a acestor două 
lucruri îl liniştea. Numai gândul că va ieşi din casă îl 
redeştepta pe demonul său personal: îi era suficient să se uite 
afară pe fereastră ca să reînceapă să simtă lumea unduindu- 
se şi emanând damful acela de moarte care îndeobşte îi 
preceda nemotivatele leşinuri. Era conştient în mod lucid că 
avea sufletul zdrenţuit ca o pânză de păianjen părăsită. O 
privire - fie şi o singură privire - l-ar fi putut sfâşia pentru 
totdeauna. Astfel, atunci când un prieten de-al său bogat pe 
nume Laglandiere îi făcu absurda propunere a unei călătorii 
în Egipt, el acceptă. I se păru o metodă nimerită pentru a-1 
sfâşia definitiv. în fond, era doar un alt mod de a se azvârli în 
faţa unui tren în cursă. 

Nu-i merse, oricum, nici cu asta. Hector Horeau se îmbarcă 
în dimineaţa unei zile de aprilie pe nava care, în opt zile, ducea 
de la Marsilia la Alexandria; însă demonul său personal, în 
mod neaşteptat, rămase la Paris. Săptămânile petrecute în 
Egipt consumară timpul unei tăcute, provizorii, dar 
perceptibile însănătoşiri. Hector Horeau îşi petrecea timpul 
desenând monumentele, oraşele şi deşerturile pe care le vedea. 
Se simţea ca un copist din antichitate însărcinat să transmită 
texte sacre abia dezgropate din uitare. Fiecare piatră era un 
cuvânt. Răsfoia încetişor paginile pietroase ale unei cărţi scrise 
cu milenii în urmă şi copia. Pe suprafaţa acestui exerciţiu surd 
se depuseră încetul cu încetul fantasmele din mintea lui, ca 
praful peste un bibelou liniştit, de un gust îndoielnic. în 
căldura toridă a unei ţări necunoscute izbuti să respire 
liniştea. Când reveni la Paris avea valizele pline cu desene a 
căror măiestrie ar fi sedus sutele acelea de burghezi pentru 
care Egiptul rămânea o ipoteză a fanteziei. Se întoarse în 
birouaşul lui cu percepţia limpede că nu era un om fericit şi 
nici măcar vindecat. însă era iarăşi un om capabil să aibă 
percepţii limpezi. Pânza de păianjen care era sufletul său 
redevenise o capcană pentru muştele acelea ciudate care sunt 
ideile. 



Acest lucru îi permise să nu rămână indiferent la concursul 
pe care Societatea Artelor din Londra, prezidată de prinţul 
Albert, hotărî să îl organizeze pentru construirea unui palat 
imens în măsură să găzduiască o proximă, memorabilă Mare 
Expoziţie Universală a Produselor Tehnicii şi Industriei. Blocul 
urma să fie clădit în Hyde Park şi trebuia să corespundă 
câtorva cerinţe fundamentale: să ofere cel puţin 65 de mii de 
metri pătraţi de suprafaţă acoperită, să prevadă un singur 
etaj, să presupună sisteme de construcţie extrem de simple 
pentru a se încadra în timpul foarte scurt aflat la dispoziţie, să 
nu depăşească un plafon de cheltuieli relativ modic, să 
salvgardeze enormii şi centenarii ulmi care sălăşluiau în 
centrul parcului. Concursul fu publicat pe 13 martie 1849. 
Data limită pentru prezentarea proiectelor fu fixată pentru 8 
aprilie. 

Din cele 27 de zile pe care le avea la dispoziţie, Hector 
Horeau consumă 18 vagabondând cu mintea în jurul a ceva ce 
nici el nu ştia ce era. Fu o lungă, discretă perioadă de tatonare. 
Apoi, într-o zi care părea oarecare, luă distrat de pe masă o 
sugativă uzată şi trasă peste ea, cu cerneală neagră, două 
lucruri: schiţa unei faţade şi un nume: Crystal Palace. Lăsă 
jos condeiul. Şi simţi ceea ce simte o pânză de păianjen atunci 
când întâlneşte năuca traiectorie a unei muşte pe care o 
aşteptase ceasuri în şir. 

Lucră la proiect, zi şi noapte, tot timpul care îi mai 
rămăsese. Nu imaginase niciodată ceva mai mare şi mai 
derutant. Truda îi rodea mintea, o subterană şi febrilă emoţie 
îi săpa galerii prin desene şi prin calcule. înjur, viaţa obişnuită 
îşi depăna zgomotele. El abia le percepea. Singur, zăcea într-o 
bulă de tăcere severă, în compania fanteziei şi a oboselii sale. 

Predă proiectul în ultima zi de înscriere, în dimineaţa zilei 
de 8 aprilie. Comisia de examinare a primit, din toate părţile 
Europei, 233 de propuneri. A fost nevoie de mai mult de o lună 
pentru a le analiza pe toate, în cele din urmă au fost 
proclamaţi doi câştigători. Primul se numea Richard Turner şi 
era un arhitect din Dublin. Al doilea se numea Hector Horeau. 
Societatea Artelor îşi rezervă de altminteri permisiunea de a 



„prezenta un proiect al său care să adune sugestiile cu 
amabilitate înaintate de toţi iluştrii participanţi”. Textual. 

Horeau nu se aştepta să câştige. Deja participa la 
concursuri nu atât din ambiţia de a le câştiga, cât din plăcerea 
de a deruta juriile. Faptul că, dintre atâţia, fusese ales de data 
asta tocmai el îl făcu să se îndoiască o clipă dacă nu cumva 
prezentase o banalitate. Apoi, maturată pe timpul celor opt ani 
trăiţi alături de domnişoara Monique Bray (ulterior doamna 
Monique Horeau), avu câştig de cauză conştiinţa faptului că 
viaţa este în mod esenţial incoerentă, iar predictibilitatea 
faptelor e o consolare iluzorie. Pricepu că acel Crystal Palace 
nu vagabonda, precum toate celelalte proiecte ale sale, prin 
neantul unui mâine improbabil: îl vedea acolo, în cumpănă 
între utopie şi reală realitate, la un pas de a deveni, pe 
neaşteptate, adevărat. 

Concurenţa celuilalt câştigător, Richard Turner, nu îl 
îngrijora. în proiectul harnicului arhitect dublinez se găseau 
atât de multe absurdităţi, încât numai cu enunţarea lor, în 
ordine alfabetică, Horeau ar fi putut distra Societatea Artelor 
o noapte întreagă. Ceea ce îl îngrijora era incontrolabilul 
hazard al evenimentelor, insondabila iraţionalitate a 
birocraţiei, necunoscuta putere a Casei Regale. La asta se 
adăugă, a doua zi după publicarea proiectului său într-o 
cunoscută revistă din capitală, primirea contradictorie din 
partea marelui public. Scandaloasa originalitate a palatului 
împărţi oamenii în trei partide, rezumabile în punctualitatea 
generică a trei afirmaţii: „E a opta minune a lumii”, „Are să 
coste o avere” şi „O să stea în picioare mai mult de-o grămadă”, 
în taina birouaşului său, Hector Horeau era convins în sinea 
lui că toate trei erau în esenţă legitime. 

Pricepu că era nevoie de o găselniţă suplimentară: ceva care 
să confere fascinaţiei unui Crystal Palace un temei de 
credibilitate şi o liniştitoare înfăţişare de realism. Căuta o 
soluţie şi aceasta îl ajunse, aşa cum adesea se-ntâmplă, 
surprinzându-1 pe la spate, străbătând îndărăt calea - care 
este cea mai misterioasă dintre toate - a memoriei. A fost ca o 
adiere subtilă. Un curent de aer scăpat de zăvoarele uitării. 
Şase cuvinte: „Brevetul Andersson de la Sticlăriile Rail”. 



Există gesturi care se justifică după ani de zile: 
rezonabilităţi postume. Obtuza catalogare de hârtii cu care 
Hector Horeau trecuse peste starea de devastare de pe vremea 
întâlnirii dintre doamna Horeau şi trenul de la ora 17 şi 14 
spre sud se dovedi dintr-odată a fi fost nu tocmai zadarnică. 
Tăietura cu mica ştire despre Brevetul Andersson zăcea 
disciplinată în dosarul marcat cu litera C (Ciudăţenii). Horeau 
îl luă şi începu să-şi facă valizele. Nu ştia câtuşi de puţin pe 
unde se găseau Sticlăriile Rail şi nici măcar dacă încă mai 
existau. Cu toate acestea - şi spre confirmarea faptului că 
realitatea are o coerenţă a ei, ilogică dar efectivă - în singurul 
hotel din Quinnipak (Hanul Berrimer) fu văzut sosind, câteva 
zile mai târziu, un bărbat cu o servietă maronie mare şi cu un 
păr dezordonat într-un mod curios. Căuta o cameră, evident, 
şi, evident, se numea Hector Horeau. 

Era într-o zi de vineri. Aşa se explică de ce Horeau, după ce 
s-a retras repede din pricina călătoriei zdrobitoare, izbuti să 
doarmă puţin şi prost. 

— Era cumva cineva care cânta la vreun instrument, sau 
aşa ceva? - întrebă el a doua zi dimineaţa, încercând să-şi 
alunge durerea de cap printr-o ceaşcă de cafea. 

— Repeta fanfara, ieri-seară - îi răspunse Ferry Barrimer, 
care în afară de a fi fost proprietarul localului, mai era şi fa 
diezul cel mai jos din umanofon. 

— O fanfară? 

— Îhî. 

— Parcă erau şapte fanfare. 

— Nu, una singură. 

— Şi cântă mereu aşa? 

— Aşa cum? 

Horeau goli ceaşca. 

— Nu contează. 

Sticlăriile Rail - descoperi el - încă existau. Se aflau la doi 
kilometri de sat. 

— Dar nu mai sunt ca odinioară, acum că nu mai e 
Andersson. 

— Andersson acela cu brevetul? 



— Andersson bătrânul Andersson. Acum nu mai este. Şi nu 
mai e ca odinioară. 

La casa domnului Răii, care se afla pe un deal, chiar 
deasupra sticlăriilor, ajunse cu brişcă lui Arold. îl făcea în 
fiecare zi, drumul acela, Arold. 

— Auziţi, vă pot întreba ceva? 

— Spuneţi. 

— Dar fanfara aia... aia care cântă în sat... cântă mereu 
aşa? 

— Aşa cum? 

Arold îl lăsă la începutul potecii care urca spre casa Rail. 
Horeau voia să-l plătească, dar nu fu chip. îl făcea în fiecare 
zi, drumul acela. Zău. Păi, atunci mulţumesc. N-aveţi pen’ ce. 
Urmând dalele de piatră care mergeau în sus ca nişte trepte, 
prin mijlocul pajiştilor, Horeau urcă spre casa Rail gândindu- 
se, aşa cum s-ar fi gândit oricine, că trebuia să fie frumos să 
trăieşti acolo. De jur împrejur se afla frumuseţea evidentă a 
unei zone rurale docile şi regulamentare. Numai un lucru, 
pentru o clipă, îl derută, numai unul: „Ciudat loc de făcut un 
monument al locomotivei” îşi zise el. Şi păşi mai departe. 

Ajunse în faţa porţii taman la vreme ca să o vadă 
deschizându-se şi lăsând să iasă un bărbat. Să tot fi avut vreo 
patruzeci de ani. înalt, brunet, cu doi ochi ciudaţi. O lungă 
cicatrice i se întindea de la tâmpla stângă până sub bărbie. 
Horeau se simţi luat pe nepregătite. Prinse în buzunar tăietura 
din ziar: cum dracu’ era, Bail, Bari, Ral, ba nu, Rail, aşa, Rail. 

— îl caut pe domnul Rail... domnul Rail de la Sticlăriile Rail. 

— Eu sunt - răspunse zâmbind bărbatul cu cicatricea lungă 
şi cu ochii ciudaţi. 

Horeau îşi vârî hârtia la loc în buzunar, lăsă marea servietă 
din piele pe jos, îşi ridică ochii spre aceia ai bărbatului din faţa 
lui. Cu o clipă înainte să ajungă, în ochii aceia ciudaţi, zise: 

— Eu mă numesc Hector Horeau. 

Mai întâi prânziră. Masa ovală, farfuriile cu margine aurită, 
faţa de masă de in. Domnul Rail avea un frumos mod de a 
vorbi. Cu cuţitul alinia firimiturile de pâine pe care le găsea pe 
lângă farfurie, apoi le împrăştia în jur cu degetele, pentru a le 



alinia apoi din nou în şiruri din ce în ce mai lungi. Cine ştie de 
unde învăţase asta. Alături de el şedea o femeie care se numea 
Jun. Horeau se gândi că era îmbrăcată ca o fetiţă. Se mai gândi 
şi că o fetiţă atât de frumoasă nu mai văzuse niciodată. îi 
plăcea când vorbea: îi putea privi buzele fără să pară indiscret. 
Ea îl întrebă despre Paris. Voia să ştie cât e de mare. 

— Destul ca să te poţi pierde prin el. 

— Şi e frumos? 

— Dacă până la urmă găseşti drumul înapoi, da... foarte 
frumos. 

Mai era şi un băieţaş, aşezat la masă. Era fiul domnului 
Rail, se numea Mormy. Nu rosti o vorbă. Mânca cu gesturi 
foarte încete şi frumoase. Horeau nu înţelegea prea bine cum 
de avea pielea aceea de mulatru, câtă vreme nici domnul Rail, 
nici Jun nu aveau pielea neagră. în schimb înţelese, 
încrucişându-şi ochii cu dânsul pentru o clipă, ce aveau 
ciudat ochii lui taică-său: erau nişte ochi uimiţi. în stupoarea 
completă şi desăvârşită pe care o arăta privirea lui Mormy, 
imperturbabilă şi fixă, exista ceea ce în ochii domnului Rail 
apărea parcă schiţat. Aşa stau lucrurile în treaba asta cu 
copiii, se gândi Horeau: se nasc având înlăuntru ceea ce, la 
părinţi, viaţa a lăsat la jumătate. Dacă vreodată o să am un 
copil, se gândi Horeau tăind meticulos o felie subţire de carne 
în sos de afine, are să se nască nebun. 

Terminară şi se ridicară. Toţi mai puţin Mormy, care încă 
sorbea din supă şi cine ştie când avea să sfârşească. Jun îi 
lăsă singuri. 

— Ar trebui să veniţi, la Paris, într-o zi... - îi zise, salutând- 
o, Horeau. 

— Nu... nu cred că ar trebui. Zău. 

Dar o zise cu veselie. Trebuie să ne-o imaginăm spusă cu 
veselie. „Nu... nu cred că ar trebui. Zău.” Chiar aşa. 

— Trei sute cincizeci? 

— Da. 

— Cinci naosuri lungi de trei sute cincizeci de metri şi înalte 
de treizeci? 

— Chiar aşa. 



— Şi toată asta... toată asta e sticlă. 

— Sticlă. Fier şi sticlă. Nu-i niciun gram de piatră sau de 
tencuială, nimic. 

— Şi dumneavoastră chiar credeţi că va sta în picioare? 

— Păi, într-un fel depinde şi de dumneavoastră. 

Hector Horeau şi domnul Rail, unul în faţa celuilalt, cu o 
masă între dânşii. Iar pe masă o foaie lungă de un metru şi 
lată de şaizeci de centimetri. Iar pe foaie proiectul pentru 
Crystal Palace. 

— De mine? 

— Să zicem de „Brevetul Andersson de la Sticlăriile Rail”... 
Vedeţi, există evident probleme în a construi o asemenea 
imensă... haideţi s-o numim catedrală de sticlă. Probleme 
structurale şi economice. Sticla trebuie să fie foarte uşoară 
pentru ca structurile portante să o poată susţine. Şi cu cât va 
fi mai subţire, cu atât va fi nevoie de mai puţină materie primă 
şi cu atât mai puţin se va cheltui. Iată de ce este important 
brevetul dumneavoastră. Dacă sunteţi într-adevăr în măsură 
să faceţi nişte plăci de sticlă ca acelea descrise în această 
tăietură de ziar, eu voi izbuti să-l fac să stea în picioare, acest 
Crystal Palace... 

Domnul Rail aruncă o privire peste foiţa îngălbenită. 

— Groase de trei milimetri şi mari de un metru pătrat... Da, 
mai mult sau mai puţin, aşa e... Andersson credea că se pot 
face şi mai mari... dar asta însemna să facem patru sau chiar 
cinci ca să obţinem una bună. Aşa în schimb putem ajunge să 
salvăm una la fiecare două... mai mult sau mai puţin... 

— Cine-i Andersson? 

— Păi, Andersson acum nu mai e nimeni. însă cândva era 
un prieten de-al meu. Un om onest, şi ştia totul despre sticlă. 
Totul. Ar fi putut face din ea orice... ar fi putut face şi nişte 
bile enorme, numai dac-ar fi vrut, sau dac-ar fi avut timp... 

— Nişte bile? 

— Da, nişte bile din sticlă... enorme... dar asta era o poveste 
între mine şi el... n-are de-a face cu... cu plăcile şi aşa mai 
departe... nu contează. 

Tăcu Hector Horeau. Tăcu domnul Rail. Luneca tăcerea 
peste proiectul cu Crystal Palace. Părea o seră uriaşă având 



înăuntru doar trei ulmi gigantici. Părea o absurditate de toată 
frumuseţea. Dar trebuia închipuită cu mii de persoane 
înăuntru, şi o imensă orgă cu tuburi în fund, şi fântâni, benzi 
rulante din lemn, şi obiectele aduse din toate părţile lumii, 
fragmente de corăbii, invenţii trăsnite, statui egiptene, 
locomotive, submersibile, stofe de toate culorile, arme 
imparabile, animale nemaivăzute, instrumente muzicale, 
tablouri mari cât pereţii, steaguri pretutindeni, cristaluri, 
bijuterii, maşini zburătoare, morminte, lăcuşoare, pluguri, 
mapamonduri, scripeţi, angrenaje, cutii muzicale. Trebuia să 
ne imaginăm zgomotele, vocile, sunetele, mirosul, miile de 
mirosuri. Şi mai cu seamă: lumina. Lumina care avea să fie, 
acolo înăuntru... Acolo înăuntru ca nicăieri, în lumea întreagă. 

Horeau se aplecă peste desen. 

— Ştiţi ceva... uneori mă gândesc la lucrul acesta... mă 
gândesc că, după ce totul va fi construit şi ultimul muncitor 
va fi terminat ultimul retuş, eu o să-i pun să iasă pe toţi... pe 
toţi... o să intru pe aici, singur, şi o să pun să se închidă toate 
uşile. N-are să fie niciun zgomot, nimic. Numai paşii mei. Şi 
încetişor mă voi îndrepta până în centru la Crystal Palace. 
încetişor, metru cu metru. Şi dacă lumea nu va începe să mi 
se legene în jur, în cele din urmă o să ajung chiar aici, sub 
ulmi, şi o să mă opresc. Şi atunci... acela, exact acela, în 
sfârşit, ştiu, va fi locul unde trebuia să ajung. De departe, de 
oriunde, eu n-am făcut altceva decât să mă îndrept spre 
punctul acela exact, metrul acela pătrat din lemn aşezat pe 
fundul unui imens pahar de sticlă. Acolo, în ziua aceea, voi fi 
ajuns la capătul drumului meu. După aceea... tot ce se va 
întâmpla după aceea... nu va mai conta deloc. 

Domnul Rail avea ochii fixaţi asupra acelui punct, chiar sub 
cei trei ulmi gigantici. Nu spunea nimic pentru că se gândea 
la un om, în picioare, în punctul acela, cu părul dezordonat, 
nespus de obosit şi fără niciun loc în care să se mai ducă. Mai 
apoi însă zise ceva. 

— E un nume frumos. 

— Care? 

— Crystal Palace... E un nume frumos... bătrânului 
Andersson i-ar fi plăcut... toate astea bătrânului Andersson i- 



ar fi plăcut... ar fi făcut pentru dumneavoastră cele mai 
frumoase plăci de sticlă care se pot face... avea geniu, pentru 
lucrurile astea, el... 

— Vreţi să spuneţi că fără el n-o să mi le faceţi, plăcile acelea 
de sticlă? 

— Oh nu, nu asta vreau să spun... sigur că o să le putem 
face... groase de trei milimetri, poate chiar ceva mai puţin... 
da, eu cred că o să le putem face, voiam să spun doar că... cu 
Andersson ar fi fost altfel, asta-i tot... dar... nu asta e 
important. Dumneavoastră puteţi conta pe noi. Dacă vreţi 
plăcile alea de sticlă, o să le aveţi. Voiam doar să ştiu... unde 
anume în desenul acela se vede unde or să între... 

— Unde or să intre? Păi, peste tot or să intre. 

— Peste tot unde? 

— Pretutindeni... e tot din sticlă, vedeţi? Pereţii, 
acoperământul, transeptul, cele patru intrări principale... 
Numai sticlă... 

— Vreţi să spuneţi că toată asta are să stea în picioare cu 
sticlă de trei milimetri? 

— Nu tocmai. Palatul stă în picioare graţie fierului. Sticla 
face restul. 

— Restul? 

— Da... să zicem... miracolul. Sticla face miracolul, magia... 
Să intri undeva şi să ai impresia că ieşi afară... Să fii protejat 
înlăuntrul a ceva care nu te împiedică să priveşti oriunde, 
departe... Afară şi înăuntru în acelaşi moment... în siguranţă 
şi totuşi liber... ăsta-i miracolul, iar cea care-1 face e sticla, 
numai sticla. 

— Dar o să fie nevoie cu tonele... ca să acoperi chestia aia o 
să fie nevoie de un număr de plăci ameţitor... 

— Nouă mii. Mai mult sau mai puţin nouă mii. Ceea ce îmi 
închipui că înseamnă să se producă de două ori pe atât, nu? 

— Da, cam aşa ceva. Ca să punem deoparte nouă mii va 
trebui să facem cel puţin douăzeci de mii. 

— Nimeni n-a mai făcut aşa ceva, ştiţi asta? 

— Nimănui nu i-a mai venit vreodată în minte o idee aşa de 
sucită, ştiţi asta? 



Tăcură puţin, cei doi, unul în faţa celuilalt, având în spate 
o poveste, fiecare pe a lui. 

— O să reuşiţi, domnule Rail? 

— Eu da. Şi dumneavoastră? 

Horeau zâmbi. 

— Cine ştie... 

Erau jos, la sticlărie, ca să vadă cuptoarele, cristalurile şi 
aşa mai departe. Erau acolo când Hector Horeau, pe 
neaşteptate, începu să pălească şi să-şi caute un stâlp de care 
să se sprijine. Domnul Rail îi văzu chipul acoperindu-se de 
sudoare. Un vaiet surd îi ieşea din gâtlej, încetişor, ca şi când 
ar fi venit de departe. însă nu era ca atunci când cineva cere 
ajutor. Era ecoul unei bătălii tainice. Ascunse. Inclusiv din 
acest motiv, nimănui, la faţa locului, nu-i veni să se apropie. 
Se opriră câţiva muncitori. Se opri domnul Rail: însă cu toţii, 
nemişcaţi, rămaseră la câţiva paşi de omul acela care - se 
vedea - lupta într-un duel misterios, numai al lui. Era el şi mai 
era ceva care îl muşca pe dinăuntru. Alţii nu aveau de-a face. 
Oriunde s-ar fi aflat, Hector Horeau, în momentul acela, era 
oricum singur. 

Nu dură decât puţine clipe. Cum nu se poate mai lungi. 

Apoi dispăru vaietul surd din gâtlejul lui Hector Horeau, şi 
frica din ochii lui. Scoase din buzunar o mare, caraghioasă 
batistă roşie şi îşi şterse fruntea. 

— N-am leşinat, nu-i aşa? 

— Nu - îi răspunse domnul Rail, apropiindu-se, în sfârşit, 
şi oferindu-i braţul. 

— Acum e mult mai bine, nu vă faceţi griji... mă descurc... 
e mult mai bine. 

Mai era încă, în jur, o mică tăcere care plutea prin văzduh 
ca un balon de săpun. 

— îmi pare rău... scuzaţi-mă... scuzaţi-mă. 

Hector Horeau nu voia, dar până la urmă fu convins să 
rămână acolo, peste noapte. Avea să plece a doua zi, nu era 
cazul să facă o călătorie atât de anevoioasă după ceea ce 
păţise. I se dădu camera care dădea spre livadă. Tapiserie în 
alb şi galben, un pătuţ cu un baldachin dantelat. Un covor, o 



oglindă. Dădea cu faţa chiar spre Răsărit. Era o cameră 
frumoasă. Jun puse flori pe noptieră. Albe. Florile. 

Pe verandă, cu aerul serii care se răcorea, domnul Răii stătu 
să-l asculte pe Hector Horeau cum povestea despre cât era de 
imobil Egiptul. 

Povestea cu o voce lentă. Infinită. însă dintr-odată se 
întrerupse şi răsucindu-se către domnul Răii şopti: 

— Ce faţă aveam? 

— Când? 

— Jos, la sticlărie, azi după-amiază. 

— Faţa unui om terorizat. 

Ştia asta, Hector Horeau. Ştia prea bine ce faţă avea. în acea 
după-amiază, jos la sticlărie şi de toate celelalte dăţi. 

— Din când în când mă gândesc că toată povestea asta cu 
sticla... cu Crystal Palace şi cu toate proiectele mele... vedeţi, 
din când în când mă gândesc că numai un om speriat ca mine 
se putea pricopsi cu o asemenea manie. Dedesubt de tot, nu 
există altceva... frică, numai frică... înţelegeţi?, e magia 
sticlei... să te protejeze fără să te întemniţeze... să stai într-un 
loc şi să poţi vedea oriunde, să ai un acoperiş şi să vezi cerul... 
Să te simţi înăuntru şi să te simţi afară, în acelaşi timp... o 
şiretenie, nimic mai mult decât o şiretenie... dacă 
dumneavoastră vreţi un lucru de care însă vă temeţi n-aveţi 
decât să puneţi o sticlă la mijloc... între dumneavoastră şi 
lucrul acela... vă veţi putea apropia cât de mult şi totuşi veţi 
rămâne în siguranţă... Nu există nimic altceva... eu pun bucăţi 
de lume sub sticlă fiindcă acesta e un mod de a ne mântui... 
se refugiază dorinţele, acolo înăuntru... la adăpost de frică... o 
vizuină miraculoasă şi transparentă... înţelegeţi 
dumneavoastră toate astea? 

Poate că le înţelegea, toate acele lucruri, domnul Rail. Se 
gândea că geamurile trenurilor erau din sticlă. Se întreba dacă 
are vreo legătură, dar aşa era. Se gândea la singura dată când 
îi fusese cu adevărat frică în viaţa lui. Se gândea că nu-şi 
imaginase niciodată că va trebui să îşi găsească un refugiu 
pentru dorinţele lui. îi treceau prin cap şi basta. Existau. Asta 
era tot. Totuşi înţelegea toate acele lucruri, da, într-un fel 



trebuia să fi înţeles dacă în cele din urmă, în loc să răspundă, 
zise, mai simplu: 

— Ştiţi ceva, domnule Horeau? Eu sunt fericit că, pentru ca 
să ajungeţi până în punctul de acolo, sub ulmi, în centru la 
Crystal Palace, dumneavoastră aţi trebuit să treceţi pe aici. Şi 
asta nu pentru plăcile de sticlă, sau pentru bani... nu numai 
pentru asta... ci pentru cum sunteţi. Dumneavoastră faceţi 
bile de sticlă foarte mari şi foarte ciudate. Şi e frumos să 
priveşti înlăuntrul lor. Zău. 

A doua zi, Horeau plecă dimineaţa devreme. îşi recăpătase 
aspectul unui arhitect de succes, siguranţa şi controlul de 
sine. O dată în plus constată că sufletul său nu cunoştea cale 
de mijloc între triumf şi înfrângere. Cu domnul Rail căzuse de 
acord asupra tuturor aspectelor furnizării pentru Crystal 
Palace: cantitate, preţuri, timpi de predare. Se întorcea la Paris 
cu o carte decisivă de jucat împotriva scepticismului lumii. 

Domnul Rail îl însoţi până jos, la stradă, unde Arold îl 
aştepta. Trecea în fiecare zi, pe acolo, Arold. Nu se întâmpla 
nimic dacă se oprea o clipă să-l ia şi pe domnul acela ciudat 
cu părul răvăşit. Zău. Atunci mulţumesc. Pentru ce? 

— Comitetul ar trebui să hotărască în şaizeci de zile. Poate 
că îi va lua ceva mai mult. însă în cel mult trei luni vom primi 
răspunsul. Şi eu o să vă telegrafiez imediat. 

Stăteau unul în faţa celuilalt, în picioare, în timp ce Arold, 
aşezat în brişcă, se manifesta într-unul dintre numerele sale 
cele mai izbutite: absenţa cea mai deplină. 

— Auziţi, domnule Horeau, pot să vă întreb ceva? 

— Desigur. 

— Ce probabilitate avem să câştigăm... adică, vreau să 
spun... Dumneavoastră credeţi că veţi câştiga? 

Horeau zâmbi. 

— Eu cred că nu pot pierde. 

îşi puse geanta în brişcă, urcă lângă Arold, şovăi o clipă, 
apoi se răsuci către domnul Rail. 

— Pot să vă întreb şi eu ceva? 

— Fireşte că puteţi - răspunse domnul Rail ducându-şi 
mâna în mod mecanic spre cicatricea care îi străbătea chipul. 



— Dar cui i-a venit în minte să pună acolo jos un monument 
al căilor ferate? 

— Nu e un monument. 

— Nu? 

— E o locomotivă adevărată, aceea. 

— O locomotivă adevărată? Şi ce caută acolo? 

Domnul Rail îşi petrecuse noaptea făcând socoteli, 
încrucişând munţi întregi de cifre cu gândul la douăzeci de mii 
de plăci de sticlă. 

— Cum, nu vedeţi? Stă să plece. 



PATRU 



1 


„...cum adică «din întâmplare»?... tu chiar crezi că există 
ceva care se poate petrece «din întâmplare»? Eu ar trebui să 
cred că piciorul ăsta strivit al meu e o întâmplare? sau 
gospodăria mea, şi priveliştea care era acolo, şi poteca aia... 
sau ceea ce aud noaptea, în loc să dorm, toată noaptea... în 
jos pe poteca aia s-a dus ea, Mary... nu mai putea, şi într-o zi 
a plecat... a apucat-o pe poteca aia şi s-a dus... nu mai putea 
din cauza mea, se-nţelege... o viaţă imposibilă şi... ar trebui să 
mă consolez şi să cred că «din întâmplare» am devenit eu 
imposibil şi că Mary era frumoasă... nu nemaipomenit de 
frumoasă, dar frumoasă, da... când dansa, la petreceri, şi 
zâmbea, oamenii se gândeau că era frumoasă... aşa se 
gândeau... dar eu am devenit imposibil, ăsta-i adevărul... mi- 
am dat seama de asta, zi după zi, dar nu se mai putea face 
nimic... mi-a urcat din picior şi, încet-încet, mi-a putrezit 
înăuntru... eu sunt convins că totul a început de la povestea 
cu piciorul... înainte vreme nu eram aşa... ştiam să trăiesc, 
înainte vreme, însă după aceea... n-am mai reuşit... ar trebui 
să mă urăsc pentru asta? Aşa trebuia să meargă treaba şi aşa 
a mers... şi cu asta bas ta... cam ca povestea aceea... şi acolo 
s-ar putea spune «din întâmplare», dar ce înseamnă asta? 
înseamnă ceva?... văduva Abegg ştia prea bine acest lucru, ea 
credea, nu era o chestiune de întâmplare, este destinul, este 
altceva... de asemenea Pehnt înţelesese şi el... tu ai putea 
spune eventual că o haină e un lucru de nimic şi e o treabă ca 
la nebuni să-ţi hotărăşti propria viaţă stând şi aşteptând ca o 
haină să ajungă de talia ta... dar e totuna, o haină sau un 
picior zdrobit, sau un cal care o ia razna şi te trimite pe lumea 
cealaltă... destinul face focul cu lemnul care există... face focul 
şi cu un pai, dacă altceva nu există... iar Pehnt avea haina aia 
şi nimic altceva... eu spun că bine a făcut, văduva Abegg... şi 
nu trebuie să crezi că n-a suferit... a suferit şi încă cum... însă 



când haina a ajuns la talia potrivită era clar că Pehnt trebuia 
să plece... / îşi ridică fruntea din spălător, văduva Abegg, şi-o 
ridică pentru o clipă ca să strige către Pehnt unde naiba a stat 
toată noaptea, dar nu izbuteşte să spună nicio vorbă fiindcă 
în ochi i se strecoară imaginea acelui băiat care vine purtând 
o haină neagră. Perfectă. Cine ştie care este clipa când o haină 
devine perfectă, cine ştie cum se decide când un tablou nu mai 
poate şi cade, sau o piatră nemişcată de ani de zile se 
răsuceşte o nimica toată. Oricum era perfectă. Iar văduva 
Abegg nu izbuti să spună nicio vorbă şi doar simţi în sinea ei 
lovitura unei emoţii care avea de-a face cu frica, cu bucuria, 
cu surpriza şi cu o mie de alte lucruri. îşi coboară iar privirea 
în spălător şi ştie că este primul gest al unei vieţi noi. Ultima, 
/...trebuia să plece în capitală, acela îi era destinul... departe 
de Quinnipak... o dată pentru totdeauna... nu fiindcă acolo ar 
fi fost o porcărie, nu... ci pentru că acela îi era destinul... 
oriunde ar fi fost porcăria, el în capitală trebuia să se ducă, şi 
acolo s-a dus... eu cred că a fost bine aşa... iar Pekisch mi-a 
spus şi el într-o zi «a fost bine aşa»... Şi chiar că el ţinea la 
băiatul acela... umblau mereu împreună, gândeşte-te că unii 
chiar s-au apucat să interpreteze răuvoitor povestea asta... 
Pekisch şi Pehnt, Pehnt şi Pekisch... numai mârşăvii, zău, 
râdeau fără pic de ruşine pe seama lor, netrebnicii ăia... Dar 
erau doar prieteni... nu era nimic rău... nici măcar tată n-avea, 
Pehnt... iar Pekisch, pe de altă parte... n-avea pe nimeni, el, 
nu se ştia nici măcar de unde venea, unii spuneau că era un 
fost puşcăriaş, închipuie-ţi... Pekisch puşcăriaş... trebuia să fi 
avut o fantezie... n-ar fi putut să facă rău nici unei muşte... el 
trăia pentru muzică şi atât... pentru ea avea o adevărată 
manie, avea geniu... asta da... gândeşte-te că atunci când 
Pehnt s-a hotărât să plece... adică... Pehnt s-a hotărât să plece 
şi atunci Pekisch i-a spus «pleacă de ziua Sfântului Laurenţiu», 
ştii, e sărbătoare în ziua asta, sărbătoarea Sfântului 
Laurenţiu, «pleacă de ziua Sfântului Laurenţiu, după serbare, 
stai să asculţi fanfara şi apoi pleci», aşa i-a zis... faptul este că 
el voia să-l facă să mai asculte o dată fanfara, înţelegi?, voia 
să plece cu acel adio... şi atunci a inventat ceva tare frumos... 
eu ştiu fiindcă am cântat şi eu în ziua aceea... a inventat ceva 



tare frumos... Ştii, el nu compusese niciodată muzică, vreau 
să spun o muzică numai a lui... Pekisch cunoştea toate 
melodiile din lume şi le potrivea pentru noi, le schimba, şi tot 
aşa, dar... era tot muzica altcuiva, înţelegi?... în schimb de 
data asta ne-a spus-o chiar el, muzica asta e a mea... chiar 
aşa, foarte simplu, înainte să înceapă repetiţia, a zis în şoaptă 
«muzica asta e a mea» / Pekisch şezând în faţa pianului, a 
închis uşa cu zăvorul, îşi ţine mâinile una într-alta aşezate pe 
picioare, se uită la claviatură. Ochii îi umblă de la o clapă la 
alta parcă urmărind un greier care dansează peste ele. Ceasuri 
în şir. Nu atinge nicio clapă, îi este de ajuns să le privească. 
Nu iese nicio notă, le are pe toate în cap. Ceasuri. Apoi închide 
pianul, se ridică şi iese. îşi dă seama că e noapte. Se întoarce 
în cameră. Se duce la culcare, /...şi în realitate nu era o 
melodie pentru că, dacă e să fim precişi, melodii, el inventase 
două, şi asta era frumuseţea întregii poveşti... anumite lucruri 
îi puteau veni în minte numai lui... împărţi fanfara în două şi 
organiză totul cum se cuvine... o fanfară pornea din capătul 
din stânga al satului cântând o anumită muzică iar cealaltă 
pornea din capătul opus cântând o cu totul altă muzică... ai 
înţeles?... astfel aveau să se încrucişeze tocmai la jumătatea 
drumului şi apoi amândouă aveau să continue, ţinând-o tot 
înainte, până unde se termină satul... una ajungea de unde 
plecase cealaltă şi invers... ceva complicat... un spectacol... 
încât a venit o grămadă de lume să-l vadă... chiar şi din satele 
învecinate... toată lumea de-a lungul drumului să vadă 
ciudăţenia aceea... că doar asemenea lucruri nu se aud în 
fiecare zi... sărbătoarea Sfântului Laurenţiu... n-am s-o uit 
prea uşor... nimeni n-are s-o uite prea uşor... şi stăpâna a zis- 
o, «a fost minunat», a zis... şi mi-a spus «ai cântat foarte bine, 
Kuppert», chiar aşa... venise singură, la serbare, singură cu 
Mormy, vreau să zic, fiindcă domnul Rail în ultima clipă a 
rămas acasă... avea toate istoriile cu calea lui ferată... toate 
lucrările acelea de urmărit... şi apoi s-a întâmplat ceva, nu 
ştiu, mi se pare că i-au telegrafiat ceva şi el i-a spus lui Jun 
că nu poate să vină, că trebuie să aştepte pe cineva... o fi fost 
cineva de la calea ferată, nu ştiu... nimeni nu ştia de unde a 
luat toţi banii ăia ca s-o pornească pe Elisabeth... dar el zicea 



«cu sticla se pot face minuni şi eu sunt pe cale să fac una»... 
N-am înţeles niciodată prea bine...! Au telegrafiat un mesaj 
pentru domnul Rail, un singur rând: Totul e hotărât, sosesc 
mâine. Semnat: H.H. Va fi o zi mare, mâine, spune domnul 
Rail. Jun nu ştie dacă o să-şi pună rochia roşie sau pe cea 
galbenă. Sfântul Laurenţiu. în fiecare an e sărbătoarea 
Sfântului Laurenţiu. Va veni domnul Horeau, se gândeşte 
domnul Rail, uitându-se în jos către pajiştea cea mare unde se 
lucrează la aşezarea şinelor, una după alta, una în prelungirea 
alteia. Strania intimitate a acelor două linii. Certitudinea că 
nu se vor întâlni niciodată. Obstinaţia cu care continuă să 
alerge una pe lângă cealaltă. îi aminteşte ceva, toată chestia 
asta. Nu ştie ce /... domnul Rail făcea minuni cu sticla şi 
Pekisch le făcea cu muzica, aşa mergeau lucrurile... numai eu 
nu făceam minuni... nici înainte, când piciorul era la locul 
lui... mai apoi... am lăsat să meargă aşa cum trebuia să 
meargă... şi hazardul n-are nicio legătură... în acela crezi tu, 
dar tu eşti tânăr, ce ştii tu... există întotdeauna un plan precis, 
în spatele oricărui lucru... aici avea dreptate domnul Rail... 
fiecare îşi are în faţă propriile şine, fie că le vede sau nu... ale 
mele m-au purtat la bâlciul din Trinniter taman în ziua 
potrivită... bâlciuri şi zile există cu miile... însă eu m-am 
pomenit taman în ziua aceea la Trinniter, unde este bâlciul... 
să-mi cumpăr un cosor, un cosor frumos... voiam să mai 
cumpăr şi un cufăr, ştii, unul din cuferele acelea pe care din 
când în când le vezi prin case, cu toate fleacurile dinăuntru... 
Dar nu găseam un cufăr făcut în felul acela, aşa încât aveam 
numai cosorul în mână, când am zărit-o pe Mary, în mijlocul 
mulţimii... singură... de ani de zile n-o mai văzusem, nu mai 
aflasem nimic de ea... şi acum era acolo... nici măcar nu se 
prea schimbase... era chiar Mary... acum să-mi spui ce are de- 
a face hazardul... ce-o fi oare întâmplător într-un asemenea 
lucru... era totul studiat, la masa de scris... eu cu cosorul în 
mână şi Mary, după ani de zile, îmi iese în cale deodată... eu 
n-o uram... m-aş fi dus la ea şi i-aş zi zis «bună, Mary», şi ne¬ 
am fi povestit câte ceva... eventual mergeam să bem ceva 
împreună... dar aveam un cosor în mână... pe asta nimeni nu 
vrea s-o înţeleagă, dar aşa era... ce puteam face eu... eventual 



dacă aveam nişte flori, în mână, de pildă, poate că am fi revenit 
împreună, în ziua aceea, eu şi cu Mary... dar acela era un 
cosor... mai clar de atât... şine ca astea le-ar vedea chiar şi un 
orb... erau şinele mele... m-au purtat până la un pas de Mary, 
în mijlocul mulţimii, abia a avut timp să mă vadă şi apoi 
cosorul a spintecat-o, ca pe-un animal... o mare de sânge... şi 
urletele alea, încă îmi mai sună în cap şi acum, asemenea 
urlete nu mai auzisem niciodată... dar şi alea... şi alea n-au 
făcut altceva ani de zile decât să mă aştepte pe mine... un ţipăt 
e în stare să te aştepte ani de zile, apoi tu într-o zi soseşti, iar 
el e acolo, punctual, înspăimântător... totul, totul e aşa... tot 
ce întâlneşti este deja acolo dintotdeauna, aşteptându-te... 
chiar şi tu, ce crezi? Şi închisoarea asta scârboasă... Cu toate 
smirnă la marginea şinelor, aşteptând să trec eu... 

O să trec... o să trec... Spuneţi-i spânzurătorii că o să trec 
şi pe acolo. încă o noapte şi n-o să mai aibă de aşteptat.” 



2 


Pe pământ, pământul e uscat, şi închis la culoare, şi tare. 
L-a băut soarele, ore în şir, ştergând o noapte de apă, şi 
fulgere, şi tunete. Au sfârşit în neant, astfel, şi fricile. Pe 
pământ, puţin praf aproape nemişcat. Nu există vânt care să- 
1 ducă mai departe. Oamenii, cu o ciudată meticulozitate, au 
şters semnele copitelor de cai şi brazdele lăsate de roţile 
trăsurilor. Tot drumul e ca o masă de biliard din pământ brun. 

Drumul e lat de treizeci de paşi. împarte satul în două. 
Dincoace de drum. Dincolo de drum. Drumul e lung de o mie 
de paşi, socotiţi începând de la prima casă din sat şi terminând 
la colţul ultimei. O mie de paşi normali. Ai unui om normal, 
dacă există aşa ceva. 

La extremitatea din stânga a drumului - stânga privind spre 
miazănoapte - sunt doisprezece bărbaţi. Două rânduri de câte 
şase bărbaţi. Ţin în mână instrumente ciudate. Unele mici, 
altele mari. Stau într-o nemişcare deplină. Bărbaţii, evident, 
nu instrumentele. Şi se uită în faţa lor. Şi ca atare, poate, 
înlăuntrul lor. 

La extremitatea din dreapta a drumului - dreapta privind 
spre miazănoapte - sunt alţi doisprezece bărbaţi. Două 
rânduri de câte şase bărbaţi. Ţin în mână instrumente ciudate. 
Unele mici, altele mari. Stau în nemişcare deplină. Bărbaţii, 
evident, nu instrumentele. Şi se uită în faţa lor. Şi deci, poate, 
înlăuntrul lor. 

în cei o mie de paşi de drum care îi despart pe cei 
doisprezece bărbaţi din stânga de cei doisprezece bărbaţi din 
dreapta nu există nimeni şi nimic. Pentru că oamenii - iar aici 
lumea nu înseamnă pur şi simplu câţiva trecători, ci zeci şi 
zeci de persoane care puse laolaltă fac sute de persoane, să 
spunem patru sute de persoane, poate chiar mai mult, adică 
tot satul şi de asemenea cei veniţi de departe anume ca să fie 
acolo, acum... 



în cei o mie de paşi de drum care îi despart pe cei 
doisprezece bărbaţi din stânga de cei doisprezece bărbaţi din 
dreapta nu există absolut nimeni şi nimic. Pentru că oamenii 
stau toţi înghesuiţi şi striviţi între marginile drumului şi 
faţadele caselor, fiecare având grijă, în ciuda îngrămădelii şi a 
tensiunii, să nu ajungă cu un picior peste ceea ce pe drept 
cuvânt se poate de acum defini, după atâta muncă 
meticuloasă, ca fiind o splendidă masă de biliard din pământ 
brun. Şi pe măsură ce se apropie de ipoteticul şi în fond realul 
punct de la exacta jumătate a drumului, acolo unde cei 
doisprezece bărbaţi din stânga se vor încrucişa la momentul 
potrivit - la momentul culminant - cu cei doisprezece bărbaţi 
din dreapta, aşa cum degetele de la două mâini care se caută 
şi apoi se găsesc, ca nişte roţi ale unui mare angrenaj sonor, 
ca nişte fire ale unui covor oriental, ca nişte vânturi dintr-o 
furtună, ca două proiectile ale unui singur duel. 

Şi pe măsură ce se apropie de jumătatea exactă a drumului, 
din ce în ce mai deasă se face îngrămădeala, cu oamenii 
înghesuiţi şi strânşi în jurul acelui punct nevralgic, cel mai 
apropiat cu putinţă de acel hotar nevăzut unde se vor 
amesteca cei doi nori sonori (cum o fi, e imposibil de imaginat), 
cu o mare învălmăşeală de ochi, pălării de damă, rochii de 
sărbătoare, copii, surzenii de bătrâni, decolteuri, picioare, 
regrete, cizme lucioase, mirosuri, parfumuri, suspine, mănuşi 
de dantelă, secrete, boli, cuvinte nemairostite, lorniete, dureri 
imense, cocuri, târfe, mustăţi, neveste virgine, minţi moarte, 
buzunare, idei murdare, ceasuri de aur, zâmbete de fericire, 
medalii, pantaloni, combinezoane, iluzii - o întreagă mare 
magazie de umanitate, un concentrat de istorii, un vârtej de 
vieţi revărsat pe acel drum (şi cu deosebită violenţă în punctul 
exactei jumătăţi a acelui drum) pentru a ţărmuri traiectoria 
unei aventuri sonore unice - a unei nebunii - a unei glume a 
imaginaţiei - a unui ritual - a unui rămas-bun. 

Şi toate acestea - toate - scăldate în tăcere. 

Dacă cineva e în stare să şi le imagineze, atunci aşa trebuie 
să şi le imagineze. 

O tăcere infinită. 




Nu de alta: dar întotdeauna o tăcere miraculoasă este cea 
care îi oferă vieţii minusculul sau enormul vuiet a ceea ce mai 
apoi va deveni amintire inamovibilă. Chiar aşa. 

Iar acesta este motivul pentru care, în fond, şi dânşii, ba 
chiar mai cu seamă dânşii, cei doisprezece bărbaţi de la 
începutul străzii şi cei doisprezece bărbaţi de la sfârşitul 
străzii, stau nemişcaţi, ca nişte pietre, fiecare ţinându-şi în 
mână instrumentul. Doar o clipă mai lipseşte până când va 
începe totul şi dânşii stau acolo, ţepeni, nemaiavând nimic 
altceva de făcut, pentru încă o clipă, decât să fie ei înşişi - 
imensă poruncă - feroce, minunată îndatorire. Dacă ar exista 
pe undeva, Dumnezeu, i-ar cunoaşte unul câte unul, ar şti 
totul despre ei, şi pe seama lor s-ar înduioşa. Doisprezece într- 
o parte. Doisprezece în cealaltă. Toţi fii de-ai săi. Unul câte 
unul. Şi Tegon, care cântă la un soi de vioară, şi va muri în 
apele îngheţate ale râului, şi Ophuls, care cântă la un soi de 
tobă, şi va muri fără să bage de seamă, într-o noapte fără lună, 
şi Rjnh, care cântă la un soi de flaut mic, şi va muri într-un 
bordel între coapsele unei femei tare urâte, şi Haddon, care 
cântă la un soi de saxofon, şi va muri la 99 de ani, spune şi tu 
ce ghinion, şi Kuppert, care cântă la un soi de armonică, şi va 
muri spânzurat, el şi piciorul lui zdrobit, şi Fitt, care cântă la 
un soi de tubă mare, şi va muri cerând îndurare cu un pistol 
îndreptat între ochi, şi Pixel, care cântă la un soi de timpan, şi 
va muri fără să spună nici măcar în ultima clipă unde naiba a 
ascuns banii aceia, şi Gritz, care cântă la un soi de vioară 
dublă, şi va muri de foame, prea departe de casă, şi Momer, 
care cântă la un soi de clarinet, şi va muri blestemându-1 pe 
Dumnezeu, răpus de cancerul nemilos, şi Ludd, care cântă la 
un soi de trompetă şi va muri prea devreme, fără să mai apuce 
să găsească momentul potrivit ca să îi spună că o iubeşte, şi 
Tuarez, care cântă la un soi de corn mare, şi va muri din 
greşeală într-o încăierare între marinari, el care nu văzuse 
marea niciodată, şi Ort, care cântă la un soi de trombon, şi va 
muri peste câteva minute, cu inima făcută zob de vlăguire sau 
de emoţie, cine ştie, şi Nunal, care cântă la un soi de muzicuţă, 
şi va muri împuşcat în locul unui librar din capitală care purta 
perucă şi avea o nevastă mai înaltă ca el, şi Brath, care cântă 



la un soi de flaut, şi va muri istorisindu-şi păcatele unui preot 
orb pe care oamenii îl credeau sfânt, şi Felson, care cântă la 
un soi de harpă, şi va muri spânzurat de unul din cireşii săi 
după ce şi-l alesese pe cel mai mare şi mai frumos din toţi, şi 
Gasse, care cântă la un soi de xilofon, şi va muri printr-un 
decret regal, cu o uniformă pe dânsul şi cu o scrisoare în 
buzunar, şi Loth, care cântă la un soi de vioară, şi va muri în 
tăcere, fără să ştie de ce, şi Karman, care cântă la un soi de 
trompetă, şi va muri dintr-un pumn prea puternic tras de „Bill, 
fiara din Chicago”, trei sute de dolari celui care va rămâne în 
picioare trei reprize, şi Waxell, care cântă la un soi de cimpoi, 
şi va muri stupefiat, în ochi cu imaginea fiului său coborându- 
şi ţeava fumegândă a puştii, fără să i se clintească nicio 
trăsătură, şi Mudd, care cântă la un soi de gong, şi va muri 
fericit, fără alte frici şi alte dorinţe, şi Cook, care cântă la un 
soi de clarinet, şi va muri în aceeaşi zi cu Regele, dar fără să 
apară în ziare, şi Yelyter, care cântă la un soi de acordeon, şi 
va muri încercând să salveze din flăcări o fetiţă grasă care va 
deveni mai apoi faimoasă ucigându-şi soţul cu securea şi 
îngropându-1 în grădină, şi Doodle, care cântă la nişte clopoţei, 
şi va muri prăbuşindu-se cu un balon aerostat peste biserica 
din Salimar, şi Kudil, care cântă la un soi de trombon, şi va 
muri după ce va fi suferit o noapte întreagă, fără să scoată însă 
niciun vaiet, ca să nu trezească pe nimeni. Toţii fii de-ai săi, 
numai dacă ar exista, pe undeva, Dumnezeu. Şi ca atare cu 
toţii orfani, evident, bieţii de ei - ostatici ai întâmplării. Şi 
totuşi vii, acolo, vii ca nişte nebuni, în ciuda a tot şi a toate, şi 
în momentul acela mai mult decât în oricare altul, în timp ce 
întregul Quinnipak îşi ţine răsuflarea, iar lungul drum 
dinaintea lor aşteaptă să fie udat de sunetul instrumentelor 
lor şi, în tăcere, aşteaptă să devină o amintire. Amintirea. 

O clipă. 

Apoi Pekisch face un gest. 

Şi atunci începe totul. 

încep să cânte cei doisprezece bărbaţi din dreapta şi cei 
doisprezece bărbaţi din stânga, şi cântând încep să păşească. 
Paşi şi note. Fără grabă. Cei din stânga către cei din dreapta, 
şi viceversa. Nori de sunet, canalizaţi în cei o mie de paşi ai 



acelei străzi, singura stradă adevărată din Quinnipak - în 
tăcere, este evident, auzi târşâitul opus al unui fel de furtună 
sonoră - însă mult mai gingaş decât o furtună, din stânga pare 
un dans, uşor, din cealaltă ar putea fi un marş sau chiar un 
cor de biserică, sunt încă departe, se pândesc de departe, chiar 
aşa - cu ochii închişi eventual s-ar putea auzi în mod distinct, 
amândouă, concomitente, dar distincte - unii închid ochii, alţii 
se uită fix în faţă, şi mai sunt aceia care se uită la dreapta şi 
apoi la stânga şi apoi la dreapta şi apoi la stânga - Mormy nu, 
el evident are privirea fixă - adevărul este că oamenii nu ştiu 
precis încotro să privească - pe Mormy l-a şi furat o imagine, 
care l-a izbit aproape imediat, încă dinainte de îndelungata 
clipă de tăcere, chiar înainte de toate - în îmbulzeala de 
oameni şi de priviri ochii lui aveau mii de locuri unde să se 
aşeze, însă până la urmă de gâtul lui Jun au dat - adevărul 
este că oamenii mai la drept vorbind nu ştiu precis nici măcar 
ce trebuie să asculte - oamenii lasă magia să picure peste ei, 
la momentul potrivit vor şti ei ce să facă, ăsta-i adevărul - Jun 
stă chiar acolo, în faţă, în picioare, nemişcată, într-o rochiţă 
galbenă, fără pălărie, ci cu părul ridicat, pe ceafă, aşa încât e 
evident, i s-ar fi putut întâmpla oricui, stând acolo aşa de 
aproape de ea, imediat în spatele ei, i s-ar fi putut întâmpla 
oricui să dea cu ochii de pielea aceea albă, şi de arcuirea 
gâtului care alunecă spre umăr, şi de reflexul soarelui peste 
toate acestea - s-au oprit acolo, ochii lui Mormy, şi acolo au 
rămas, nu se mai putea face nimic, în stare şi de data asta să 
piardă totul / acel tot care înainta cu încetineală dinspre cele 
două capete ale oraşului, de pe stradă, ridicând o perdea 
diafană de praf, nimic mai mult, şi în schimb colorând 
văzduhul cu sunete mobile şi călătoare şi vagabonde - parcă e 
un cântec de leagăn, dansul acela, parcă înaintează 
rostogolindu-se, făcut din nimic, făcut din frişcă - par nişte 
soldaţi, aşa, în şir, şase înainte şase în spate, trei metri fix 
între unul şi celălalt, împuşcând tăcerea cu arme făcute din 
lemn şi din alamă şi din corzi - cu cât mai mult se apropie, cu 
atât se risipeşte totul în ochi şi toată viaţa ţi se adună în urechi 
- fiecare pas în plus construieşte în cap un singur mare 
instrument schizofrenic şi totuşi precis - cum o să povestesc 



toate astea acasă?, n-or să poată pricepe niciodată / nu 
pricepu imediat, Ort, ceea ce se petrecea, simţi doar cum 
aluneca îndărăt, observa cu coada ochiului, se strecura afară 
din fanfara lui, puţin câte puţin, ca o pală albă de vânt pe care 
o furtună o lasă în urmă pe când străbate implacabil văzduhul 
- îşi ţinea trombonul în mână şi înainta, însă ceva se petrecea, 
altminteri cum de vedea sosind alături de dânsul clarinetul lui 
Cook, care plecase în urma lui, iar acum era acolo, aproape 
alături - suna, trombonul lui Ort, însă ceva se rupea 
înlăuntrul lui - înlăuntrul lui Ort, nu al trombonului / în cap 
ai fi putut măsura, pas cu pas, strânsoarea acelor sunete care 
se apropiau - cum oare va încăpea totul, într-un singur cap, 
în capul fiecăruia, atunci când cele două maree de sunete vor 
ajunge una peste alta, una într-alta, taman în punctul precis 
de la jumătatea drumului / la jumătatea precisă a drumului 
unde stătea Pekisch, în mijlocul oamenilor, cu capul plecat şi 
cu ochii privind în jos - caraghios, parcă se roagă, se gândeşte 
Pehnt, care e de partea cealaltă a străzii, printre oameni, cu 
haina lui cea neagră pe el, chiar în dreptul lui Pekisch, care se 
uită în jos, e caraghios, parcă se roagă / n-avu vreme nici să 
se roage Ort, că doar avea treabă, un trombon de cântat la el 
nu-i un lucru de nimic - i-a plesnit ceva înăuntru, aşa a fost - 
poate vlăguirea, poate emoţia - alunecă încetişor îndărăt - paşi 
din ce în ce mai mici, dar tare frumoşi, în felul lor - ţinea gura 
în trombon, şi sufla, toate notele potrivite, acelea studiate zile 
în şir, nu greşea niciuna, ele erau cele care îl trădau, puţin 
câte puţin, se risipeau departe, fugeau, acele note - Ort 
păşind, pe loc, fără să înainteze niciun centimetru, cântând la 
un trombon care nu mai emite nicio notă - la marele 
instrument bifurcat şi călător este ca şi când o bulă s-ar 
sparge în văzduh - un vid se evaporă în aer / parcă aerul 
lipseşte, într-atât se strânge lumea, fără să-şi dea seama, 
parcă aspirată de instrumentul acela bifurcat care cu 
încetineală îşi închide cleştii ca să prindă suferinţa tuturor - 
ceva de sufocat dacă mintea n-ar fi de acum răpită de sirenele 
pe care i le oferă urechile - răpită ca Jun, în picioare printre 
oameni, cu senzaţia tuturor acelor trupuri peste dânsa - 
zâmbeşte, Jun, pare o joacă - închide ochii, Jun, şi în timp ce 



se lasă să lunece într-un lac de sunete în gingaşă furtună îl 
simte prea bine, dintr-odată, trupul acela care printre toate 
celelalte, şi cu mult mai mult decât celelalte, se apasă peste 
ea, lipindu-i-se de şira spinării şi în jos pe picioare, s-ar putea 
spune pretutindeni - şi sigur că ştie, cum ar putea să n-o ştie, 
că acela e trupul lui Mormy / printre toţi acei oameni şi totuşi 
singur, Ort s-a oprit - l-a lăsat în urmă de acum, fanfara, iar 
emoţia tuturor e altundeva - s-a oprit, el - îndepărtează 
trombonul de gură, pune un genunchi în pământ, apoi pe 
celălalt, nu mai vede şi nu mai aude nimic, numai muşcătura 
aceea indecentă care îl devorează pe dinăuntru, cancerul cel 
nesăţios / cu siguranţă că ar fi încântat, cineva ca domnul 
Rail, de toate acelea, el care acum stă cu fruntea rezemată de 
geam, privind muncitorii care asudă pe şinele lui de argint - a 
spus că va veni şi deci va veni - ară pământul ca să semene 
emoţia unei căi ferate - şi într-adevăr soseşte, Hector Horeau, 
urcă încetişor poteca ce duce spre casa Rail - n-or mai fi acum 
decât vreo câteva minute între cei doi, omul cu trenul şi omul 
cu Crystal Palace / acum nu mai sunt mai mult de o sută de 
metri între cântecul de leagăn şi marşul acela care pare un cor 
de biserică - se căutau şi se vor găsi - instrumentele unul în 
celălalt, şi paşii lunecând alături, imperturbabili, exact pe linia 
aceea invizibilă care marchează jumătatea precisă a drumului 
- tocmai unde e Pekisch, cu capul plecat, nemişcat, şi Pehnt, 
de partea cealaltă a străzii - Pehnt care va pleca - Pehnt care 
nu va mai auzi nimic asemănător - Pehnt care arde în cuptorul 
acela de sunete clipa goală a unui rămas-bun / poate că ar fi 
fost nevoie să fi asudat înăuntru, în cuptorul acela, şi atunci 
n-ar mai fi mirat pe nimeni că mâna lui Jun a coborât încetişor 
până când a atins piciorul acelui bărbat care era un copil 
oleacă alb şi oleacă negru - Jun nemişcată, cu ochii închişi şi 
în cap cu mareea de sunete ce reabsoarbe într-un naufragiu 
inefabil - nu există nimic mai frumos decât picioarele unui 
bărbat, atunci când sunt frumoase - în punctul cel mai ascuns 
din tot cuptorul o mână care urcă pe piciorul lui Mormy, chiar 
aşa, prin absurd, mâna lui Jun pe sexul lui, apăsând cu 
gingăşie, apăsând cu furie / şi în cele din urmă cu gingaşa 
istovire a celor învinşi se îndoi Ort, în genunchi, şi îşi întinse 



capul spre pământ, rămânând aşa, în cumpănă, parcă în 
adoraţie, înainte să cadă ca un animal fulgerat de un glonţ 
între ochi, strivit de moarte, o fantoşă ruptă şi împrăştiată pe 
jos, grotesc iluminată în frunte de o aşchie de lumină plecată 
din soare şi reflectată în acel trombon mort odată cu dânsul, 
alături de el / parcă simţi cum mori când vezi cum lentoarea 
exasperantă cu care acele două minuscule armate de sunete 
mărşăluiesc una peste cealaltă, pas cu pas - soiul acela de cor 
de biserică, ca un fel de rit, emoţionarea solemnă, şi înăuntru 
un gust de marş, o umbră de triumf, parcă - şi soiul acela de 
cântec de leagăn, se rostogoleşte ca făcut din nimic, făcut din 
frişcă, existau o mulţime de asemenea lucruri pe vremea 
copilăriei - ritul şi cântecul de leagăn - îmbrăţişarea unei 
biserici iluminate, mângâierea somnului - ceremonia, 
nostalgia - o emoţie şi o altă emoţie - una peste cealaltă - oare 
ce-ar fi dacă ar putea fi văzute spumegând una în cealaltă - şi 
auzite? / ce-o fi adus cu el?, se gândeşte domnul Rail în timp 
ce aude uşa biroului cum se deschide - Hector Horeau, acolo, 
în picioare, cu părul dezordonat, cu geanta maronie în mână 
- parcă a fost ieri prima oară - pare repetarea pură şi simplă 
/ numai că de data asta e totul adevărat, adevăr pur şi simplu, 
aceea e chiar Jun şi mâna ei este cea care îi lunecă între 
coapse - precum gâtul acela imaculat care lunecă pe umăr - 
dacă Mormy l-ar putea vedea, acum, ar şti că luceşte de emoţie 
şi imperceptibil tremură, cu un tremurat infinit de mic şi de 
tainic / un freamăt îi devoră pe toţi, pe care mai mult pe care 
mai puţin, acum când mai lipsesc doar câţiva metri, apoi vor 
fi inexorabil unul peste celălalt, cei doi nori de sunete - 
zăpăceala din mintea fiecăruia - inimi care au luat-o razna, 
mii de ritmuri intime care se amestecă cu acelea două, nespus 
de limpezi, care stau să se ciocnească / rămas-bun Pehnt, 
rămas-bun prietene ce nu vei mai fi, încă o dată rămas-bun, 
toate astea sunt pentru tine / lunecă mâna lui Jun printre 
nasturi şi pudori, cu dorinţă şi cu gingăşie / Bine aţi revenit, 
domnule Horeau - zâmbind şi întinzându-i mâna - Bine aţi 
revenit, domnule Horeau / cinci metri, nu mai mult - un chin, 
o tortură - să se ciocnească odată, ce Dumnezeii mă-sii - să 
explodeze totul ca un strigăt / dar nu răspunde, Hector 



Horeau, îşi lasă geanta pe jos, îşi ridică privirea, tace pentru o 
clipă iar apoi se deschide într-un zâmbet, chipul lui, un 
zâmbet / ACUM - acum - e chiar acum - cum s-ar fi putut 
închipui toate acestea? - un milion de sunete care aleargă 
frenetic într-o singură muzică - sunt acolo, unul înlăuntrul 
celuilalt - nu există început nu există sfârşit - o fanfară care o 
înghite pe cealaltă - emoţionarea înăuntrul groazei înăuntrul 
nostalgiei înăuntrul furiei înăuntrul oboselii înăuntrul dorinţei 
înăuntrul sfârşitului - ajutor - unde s-a isprăvit timpul? — 
unde a dispărut pământul? - oare ce se petrece pentru ca să 
fie cu totul acum, aici - ACUM - ACUM / şi se ridică în sfârşit 
privirea lui Pekisch, şi dintre toţi ochii pe care îi are în faţă 
imediat îi strânge pe ai lui Pehnt, perforând explozia de sunete 
care se învârtejeşte între ei, şi nu va mai fi nevoie de cuvinte, 
după o asemenea privire, nici de gesturi, nici de nimic / şi se 
strânge în sfârşit mâna lui Jun peste sexul lui Mormy, încălzit 
şi întărit de o dorinţă care vine de departe şi dintotdeauna / 
îşi trece o mână prin păr, Hector Horeau, şi zice Am pierdut, 
domnule Rail, asta voiam să vă spun, am pierdut / aşa / s-a 
întâmplat / aşa / s-a întâmplat / s-a întâmplat / aşa / s-a 
întâmplat / s-a întâmplat / s-a întâmplat / ar putea spune 
cineva cât a durat? - o nimica toată - o veşnicie - au defilat 
unul pe lângă celălalt, fără ca măcar să se privească, prefăcuţi 
în piatră de uraganul de sunete / Crystal Palace ioc? - Da, 
Crystal Palace ioc, domnule Rail / îşi coboară la loc privirea, 
Pekisch, parcă se roagă / dar e în punctul cel mai tainic al 
marelui cuptor şi nimeni nu o poate vedea, mâna lui Jun, care 
lunecă peste sexul lui Mormy şi îl mângâie pretutindeni - 
palma unei mâini de fetiţă şi pielea aceea deşteptată, una 
peste cealaltă - există, pe lume, înfruntare mai frumoasă? / e 
ca un soi de nod magic care încetul cu încetul se dezleagă - 
un fel de mănuşă răsucită - acum au ajuns spate în spate cele 
două mici armate de note - nu există unul care să se fi întors, 
fie şi doar pentru o clipă, privind în faţă şi defilând unul lângă 
altul - dar cine a privit ceva, în fond, în clipa aceea, izbiţi cum 
erau cu toţii de strălucirea acelei muzici fără sens şi fără 
direcţie? / nu, orice numai de plâns nu, tocmai acum nu, 
orice, Pehnt, numai asta nu - de ce? - nu acum, Pehnt / dar 



chiar că unii au plâns, în momentul acela, iar unii au râs şi 
unii s-au pomenit cântând - mie mi-a fost teamă, îmi aduc 
aminte - groază că nu se va mai isprăvi - şi când colo încetul 
cu încetul se va isprăvi, pas cu pas / Au ales proiectul lui 
Paxton - Cine e Paxton? - Unul care nu sunt eu / simte cum 
muzica i se topeşte în cap, Jun, şi în acelaşi timp sexul 
nemişcat al lui Mormy, pironit de plăcere - ritmica şi iscusita 
alunecare a mâinii aceleia - ce poate face un bărbat care e un 
copil - ce poate face, într-o asemenea capcană? / şi cântecul 
de leagăn reîncepe să se aşeze şi să se domolească, iar din 
partea cealaltă se scurge marşul care pare un cor de biserică 
- alunecă şi se îndepărtează unul cu spatele la celălalt - 
nostalgia şi ritul - o emoţie şi cealaltă - în cap e ca şi când s- 
ar rări norii unui miracol - gingăşia notelor care lunecă din 
nou departe unele de altele - uşurarea despărţirii - acesta, 
poate, e de altminteri lucrul cel mai emoţionant dintre toate - 
delicateţea de filigran a despărţirii - dacă s-ar putea simţi cu 
degetele - gingăşia pe care o prelinge clipa despărţirii / E un 
soi de mare emisferă din piatră, cu un mare portal spre nord, 
şi galerii supraînălţate de jur împrejur - Sticlă ioc? - Vitralii, 
numai vitralii, unul după altul - Dar de ce a câştigat? - Parcă 
mai contează de ce? / şi tocmai în timp ce slăbeşte strânsoarea 
emoţiei şi se lărgesc ochiurile îmbulzelii - se pogoară vraja 
depărtării - tocmai în inima cuptorului care risipeşte cenuşa 
tensiunii - acolo simte Jun zvâcnind puia lui Mormy, ca o 
inimă înfundată, epuizată, iar apoi sperma lui coborându-i 
printre degete, ducându-se pretutindeni - dorinţa exactă a 
mâinii lui Jun şi voinţa sleită a lui Mormy, una şi cealaltă 
topindu-se în lichidul acela pluşat - de altminteri până la 
urmă există întotdeauna o mare în care să se verse, pentru 
orice râu - mâna lui Jun care se retrage lunecând alene - se 
întoarce pentru o clipă - dispare în neant / lumea a început 
încetul cu încetul să-şi revină în simţiri - feţe prostite îşi 
recuperează demnitatea - se leagănă urechile în măsurata 
stingere a notelor - departe, acesta e un cuvânt tare frumos - 
iar cine îşi redeschide ochii simte biciuirea soarelui - în timp 
ce aceia continuă să cânte, imperturbabili, şi să alinieze un 
pas după altul, fiecare pe un fir al său imaginar şi rectiliniu - 



firul cuiva va atinge trupul prăpădit al lui Ort, care zace lat pe 
jos - e inevitabil, vor trebui să treacă şi pe acolo - însă nimeni 
nu se va opri, poate că doar o deviere imperceptibilă, o clipă, 
nu mai mult, fără un tremur în note, nici măcar reflexul a ceva 
- cine nu înţelege asta nu înţelege nimic - pentru că unde viaţa 
arde cu adevărat moartea e un neant - nu există nimic altceva 
împotriva morţii - doar asta - să faci viaţa să ardă cu adevărat 
/ domnul Rail şi Hector Horeau aşezaţi, privind spre depărtări, 
în tăcere - înlăuntrul lor timpul - cele două mâini ale lui Jun, 
una într-alta, rezemate pe rochia galbenă / înlăuntrul lor un 
secret / câţiva metri până la sfârşit - nu s-au deplasat niciun 
milimetru când au defilat pe lângă Ort - se înclină dansul care 
parcă e un cântec de leagăn - se retrage marşul care parcă e 
un cor de biserică - se risipeşte nostalgia - se evaporă ritul - 
nu cutează nimeni să sufle - ultimii cinci paşi - ultima notă - 
sfârşit - smirnă la marginea dinafară a ultimei case - ca şi 
când ar fi o prăpastie - tac instrumentele - nu există niciun 
zgomot, nimic - nu va cuteza nimeni să rupă vraja? - adineauri 
cântau iar acum stau nemişcaţi cu spatele la oraş, şi în faţă 
cu infinitul - ca de altfel cu toţii - cu infinitul în minte - până 
şi Ort are infinitul în faţă, în felul lui - cu toţii - în momentul 
acela şi întotdeauna. 

Acolo e oribilul şi miraculosul. 

Doar n-ar fi, de altfel, nimic dacă nu s-ar avea în faţă 
infinitul. 



... die uns beinah bestiirzt,. 


3 ...care aproape ne năruie,... 



CINCI 



1 


— DOAMNĂ RAIL, doamnă Rail... scuzaţi-mă... Doamnă 
Rail... 

— Intră, Brath. 

— Doamnă Rail, e ceva... 

— Spune, Brath. 

— Mormy... 

— Ce-i, Brath? 

— Mormy... Mormy a murit... 

— Ce spui? 

— L-au omorât pe Mormy. 

— Ce spui? 

— L-au omorât. Era acolo, şi l-au lovit în cap, aruncau cu 
pietre şi una l-a lovit drept în cap. A căzut pe jos ca un sac. 
Nu mai respira. 

— Ce spui? 

— Erau cei de la calea ferată, muncitorii, erau turbaţi, 
strigau la noi, erau patruzeci, poate mai mulţi, noi am încercat 
să-i oprim dar erau prea mulţi, şi atunci am fugit... fugeam 
când au început să arunce după noi cu pietrele alea 
nenorocite, şi nu ştiu de ce, dar Mormy a rămas în urmă, eu 
am strigat după el să vină, dar el n-auzea, nu ştiu, a rămas 
acolo şi până la urmă un bolovan l-a lovit exact în cap, a căzut 
la pământ dintr-odată, şi atunci toţi s-au oprit, dar de-acum 
era prea târziu, nu mai era nimic de făcut, nu respira, şi avea 
capul tot... era mort, ce mai. 

— Ce spui? 

— Voiau să demonteze calea ferată, de aceea ne-am dus 
acolo şi până la urmă am început să ne încăierăm, dar ăia-s 
soi rău, iar noi eram puţini, aşa că până la urmă a trebuit să 
spălăm putina, şi am fugit toţi, în afară de Mormy... adică, el 
a început să alerge odată cu noi, dar la un moment dat s-a 
răsucit şi s-a oprit, nu ştiu de ce, şi stătea chiar acolo, la 



mijloc, nemişcat, când ăia au început să arunce după noi cu 
pietrele alea blestemate, se hlizeau şi aruncau cu pietre după 
noi, dar aşa, ca să facă panaramă de noi... numai că Mormy 
rămăsese acolo, la mijloc, şi se zgâia la ei, se tot zgâia, poate 
că şi asta i-a făcut să-şi iasă din pepeni, nu ştiu, dar ce-am 
văzut e că la un moment dat a căzut la pământ, o piatră l-a 
nimerit din plin în cap, a căzut şi ăia n-au mai râs... şi noi n- 
am mai fugit. Ne-am întors îndărăt, dar nu mai era nimic de 
făcut, avea ţeasta zob, sânge peste tot, i se crăpase capul, 
habar n-am ce găsise el de privit, de ce s-a oprit acolo, nu s-ar 
fi întâmplat nimic dacă ar fi venit cu noi... 

— Ce spui? 

— Erau turbaţi, cei de la calea ferată, fiindcă de luni de zile 
n-au mai văzut un ban şi atunci s-au pus pe demontat şinele, 
una câte una, şi au zis că n-or să se oprească până când nu 
vin banii care li se cuvin, şi într-adevăr s-au pus acolo pe 
demontat şinele una câte una... şi atunci eu le-am zis că 
domnul Rail când are să se întoarcă cu siguranţă o să le aducă 
banii pe care îi aşteptau, dar ei nu mai voiau să audă, nu mai 
credeau... noi nu voiam să demonteze trenul domnului Rail, 
aşa că ne-am dus acolo ca să-i oprim, cumva, şi nu era nevoie 
să vină şi Mormy, dar el voia să vină şi ceilalţi au zis că unul 
în plus o să ne prindă bine, aşa încât a venit şi el. Şi când am 
ajuns acolo am încercat să vorbim şi să-i convingem, dar ăia- 
s soi rău, eu i-am spus şi domnului Rail, fiţi atent că ăia toţi 
vin direct de la puşcărie... nu voia să audă de-aşa ceva, el... 
aşa că au zburat încoace şi-ncolo câteva sudălmi şi apoi nu 
ştiu cum s-a pornit, dar până la urmă ne-am pomenit că ne¬ 
am încăierat, noi adusesem câteva bâte, dar aşa, nu chiar ca 
să le folosim, numai ca să n-ajungem cu mâna goală... dar 
când am văzut că ăia scot cuţitele, atunci le-am strigat tuturor 
să fugă, fiindcă erau prea mulţi, şi-s soi rău, ăia, aşa că am 
luat-o la fugă, toţi în afară de Mormy, care mai întâi a luat-o 
la fugă şi dânsul, dar mai apoi nu l-am mai zărit şi când m- 
am răsucit atunci l-am văzut, acolo la mijloc, cum se oprise, 
nemişcat şi se zgâia la bandiţii ăia, nu ştiu de ce, parcă era 
vrăjit, nu auzea nimic, se zgâia la ei şi basta, ca o statuie, care 
însă la un moment dat s-a prăbuşit la pământ... l-au nimerit 



drept în cap şi el a căzut... pe spate... ca o păpuşă... atunci 
ne-am oprit cu toţii, noi ne-am oprit şi oamenii ăia nici ei nu 
s-au mai hlizit, n-au mai vorbit, o tăcere cumplită, nu ştiam 
ce să facem, şi Mormy era acolo, la pământ, nu făcea niciun 
gest, nimic. Iar eu am alergat îndărăt, fiindcă m-am gândit că 
l-au omorât... Avea ţeasta crăpată în două, ieşea sânge şi alte 
chestii, eu voiam să fac ceva dar nu ştiam nici măcar unde să 
pun mâna, nu reuşeam să-i găsesc nici ochii, în toată 
încurcătura aia, ca să mă uit în ochii lui şi să-i spun să se ţină 
tare, că o s-o scoată la capăt, dar nu mai existau, ochii, nu 
mai exista nimic, nu ştiai cu ce să vorbeşti, şi atunci eu i-am 
luat mâinile, nu mi-a venit în minte altceva, stăteam acolo şi 
îi strângeam mâinile tare, ca un prost, plângeam ca un copil, 
nu ştiu, era ceva cumplit, şi apoi o asemenea idioţenie... de ce 
n-a fugit, eh?, ce-a văzut ca să rămână acolo, nemişcat, să se 
lase omorât, ce-o fi văzut oare, nu ştiu, el te privea mereu cu 
ochii ăia de nebun, nu te privea ca toţi ceilalţi, avea un fel al 
lui... e posibil ca tocmai asta să-l fi costat viaţa? ce avea în 
ochi ca să fie omorât în felul ăsta? ce naiba căuta... ce naiba 
căuta... 

La opt luni după sărbătoarea Sfântului Laurenţiu, într-o 
după-amiază de ianuarie, l-au omorât pe Mormy. Domnul Rail 
era plecat, nimeni nu ştia unde. Jun era singură, când l-au 
îngropat pe Mormy. Şi a rămas singură şi după aceea, zile la 
rând, până când i-a sosit un pachet cu numele ei scris cu 
negru pe hârtia maronie. Reteză sfoara care îl ţinea închis, 
deschise hârtia maronie şi dedesubt era o hârtie albă. 
Deschise hârtia albă în care era învelită o hârtie roşie în care 
era împachetată o cutie violetă unde găsi o cutiuţă de pânză 
galbenă. O deschise. înăuntru era o bijuterie. 

Atunci Jun îl strigă pe Brath şi îi zise: 

— O să se întoarcă în curând domnul Rail. Fă bine şi află- 
mi când va sosi şi de unde. Vreau să-i ies în întâmpinare. 

— Dar nu-i posibil, nimeni nu ştie unde s-a dus. 

— Du-mă la el, Brath. Cât de repede poţi. 

Două zile mai târziu Jun se pomeni şezând în gara unui oraş 
despre care nici nu ştia că exista. Soseau trenuri, plecau 
trenuri. Dar ea şedea, cu ochii aţintiţi în pământ. Respira 



tăcută, sub un văl de răbdare infinită. Trecură ore. Apoi se 
apropie de ea un bărbat care era domnul Rail. 

— Jun, ce faci aici? 

Ea se ridică. Părea îmbătrânită cu ani şi ani. Dar zâmbi, şi 
zise încetişor 

— Iartă-mă, Dann. Dar trebuia să te rog ceva. 

Brath stătea cu câţiva paşi mai în spate. Inima parcă îi 
plesnea pe dinăuntru. 

— Odinioară mi-ai zis că n-o să murim niciodată, noi doi. 
Era adevărat? 

Soseau şi plecau, trenurile, ca nebune. Şi toată lumea, 
coborând şi urcând, fiecare ţesându-şi propria sa istorie, cu 
acul propriei sale vieţi, o muncă blestemată şi frumoasă, o 
misiune infinită. 

— Era adevărat, Jun. Ţi-o jur. 

Când domnul Rail ajunse acasă, găsi o tăcere cumplită şi 
un oaspete nedorit: pe inginerul Bonetti. Vorbi mult, inginerul, 
revenind mereu asupra a două expresii care pesemne îi păreau 
hotărâtoare: „neplăcut accident” şi „reprobabilă întârziere e 
plăţilor”. Domnul Rail stătu să îl asculte puţin, în prag, fără a- 
1 pofti în casă. Apoi, când fu pe deplin încredinţat că omul 
acela îi făcea silă, îl întrerupse şi îi zise: 

— Vreau ca oamenii dumneavoastră să plece până deseară. 
Peste o lună vă veţi primi banii. Iar acum plecaţi. 

Inginerul Bonetti mormăi ceva, înciudat. 

— Şi încă ceva. Erau vreo patruzeci de oameni, în ziua 
aceea, acolo. Şi unul din ei era foarte bun ţintaş sau foarte 
ghinionist. Dacă dumneavoastră îl cunoaşteţi să-i spuneţi că 
aici toţi l-au iertat. Dar să-i mai spuneţi şi asta: că o să 
plătească. A călcat strâmb şi o să plătească. 

— Vă pot asigura, domnule Rail, că n-aş putea niciodată să 
mă fac purtătorul unui mesaj atât de barbar întrucât, cum v- 
am spus, nu am nicidecum cunoştinţă despre cine... 

— Dispăreţi. Duhniţi a moarte. 

A doua zi, şantierul era pustiu. Toţi dispăruseră. Erau nouă 
kilometri şi patru sute şapte metri de şine dinaintea ochilor lui 
Elisabeth. Nemişcaţi. Muţi. Se sfârşeau pe o pajişte oarecare, 
în iarbă. Acolo ajunse domnul Rail, după ce înaintase de unul 



singur, sub o ploaie măruntă, pas cu pas, ore în şir. Se aşeză 
pe ultima bucată de şină. Cât priveai în jur nu erau decât 
pajişti şi dealuri, totul înecat în apa aceea cenuşie care 
aluneca de sus. Te puteai roti în orice parte dar, al naibii, totul 
părea la fel. Nimic care să vorbească, sau să privească. Un 
pustiu putred, fără cuvinte şi fără direcţii. Continua să 
privească în jur, domnul Rail, dar nu era chip să-i dea de 
capăt. Pur şi simplu nu izbutea să priceapă. Nimic de făcut. 
Nu izbutea pur şi simplu să descopere. De care parte era viaţa. 



2 


Domnul Rail şi Hector Horeau, şezând unul în faţa celuilalt, 
în inima iernii, în inima casei celei mari: tăcută. Nu se mai 
văzuseră. Ani de zile. Apoi Horeau a sosit. 

— Nu era zăpadă, la Paris. 

— E plin de zăpadă, aici. 

Unul în faţa celuilalt. Mari scaune din răchită. Respiră în 
tăcere, fără să caute cuvinte. A fi acolo e deja un gest. îşi are 
frumuseţea lui. Minute în şir, poate o oră, chiar aşa. Apoi, 
aproape imperceptibil, începe să lunece, vocea lui Hector 
Horeau. 

— Credeau că n-are să reziste. Când va sosi mulţimea la 
inaugurare, mii şi mii de oameni, se va îndoi de parcă ar fi 
făcut din hârtie, şi în fond chiar e făcut din hârtie, ba mai rău, 
din sticlă. Aşa spuneau. Va cădea când vor rezema primul din 
arcele acelea enorme de fier, îl vor rezema şi se va nărui totul, 
scriau experţii. Va veni ziua aceea, şi o bună părticică din oraş 
a venit anume ca să vadă cum totul se prăbuşeşte. Sunt 
enorme arcele acelea de fier, nervaturile care vor susţine 
transeptul, e nevoie de zeci şi zeci de scripeţi ca să le ridici, 
încetişor, trebuie să urce până la douăzeci şi cinci de metri 
înălţime şi apoi să fie rezemate pe stâlpii care pornesc din 
pământ. E nevoie de cel puţin o sută de oameni. Lucrează sub 
ochii tuturor. Toţi adunaţi acolo ca să aştepte catastrofa. Le ia 
o oră. Când, în sfârşit, mai rămân doar câteva clipe până la 
momentul crucial, unii nu mai rezistă, şi îşi coboară ochii, nu 
vor să vadă, şi deci nu le vor vedea, imensele arce de fier, 
coborând uşor şi aşezându-se pe stâlpi, ca nişte păsări uriaşe 
migrate de departe ca să se odihnească acolo. Acum aplaudă, 
oamenii. Ei spun: am zis eu. Apoi se întorc acasă şi povestesc, 
iar copii stau colea, cu ochii căscaţi, să audă. Mă duci într-o 
zi să văd Crystal Palace? Da, o să te duc într-o zi, acum dormi. 



Domnul Rail a luat în mână o carte nouă şi acum taie 
paginile, una câte una, cu un cuţitaş din argint. Eliberează 
paginile una câte una. Ca şi cum ar înşira perle pe o aţă, una 
după alta. Horeau îşi suceşte mâinile şi se uită drept înainte. 

— Trei sute de soldaţi din Corp of Royal Sappers. îi comandă 
un bărbat la vreo cincizeci de ani, cu o voce stridentă şi cu 
nişte mustăţi mari şi albe. Nu credeau că or să reziste, galeriile 
supraînălţate, sub greutatea tuturor oamenilor şi chestiilor 
care urmau să vină pentru Expoziţia Universală: aşa că au 
chemat soldaţii. Toţi nişte băieţandri, cine ştie dacă nu cumva 
le e frică. Vor să-i pună să urce deasupra şi să mărşăluiască 
pe scândurile din lemn care, în opinia tuturor, ar trebui să se 
prăbuşească. Urcă păşind pe pasarele, în şir câte doi. O 
procesiune care nu se mai termină. Cine ştie dacă nu le e frică, 
în cele din urmă îi înşiră acolo sus, ca şi când ar fi o paradă, 
au chiar şi puştile, fiecare cu a lui, şi o traistă plină cu pietre. 
Muncitorii se uită, de jos, şi îşi zic ce război caraghios. 
Bărbatul cu mustăţi albe răcneşte un ordin şi soldaţii 
înţepenesc. încă un răcnet şi încep să mărşăluiască, aliniaţi 
perfect, implacabili. La fiecare pas ar putea crăpa totul, dar pe 
acele trei sute de feţe nu e scris nimic, frică, stupoare, nimic. 
Perfect antrenaţi să mărşăluiască împotriva morţii. Un 
adevărat spectacol. Văzut de departe ar părea un război închis 
într-o sticlă, o lucrare de mare fineţe, care întrece toate 
velierele şi celelalte asemenea chestii. Un război strecurat într- 
o sticlă mare. Vacarmul ritmic al paşilor ricoşează în pereţii de 
sticlă, se întoarce îndărăt, se învârte prin văzduh. Unul dintre 
muncitori are o armonică în buzunar. O scoate şi începe să 
cânte God Save the Queen în ritm cu marşul acela fără sens. 
Nu va avea loc niciun incident, vor ajunge la capăt vii. E 
frumos sunetul armonicii. Ajung până în capătul galeriei şi 
acolo se opresc. îi opreşte un răcnet al bărbatului cu mustăţi 
albe. încă unul îi face să se întoarcă. Vor porni din nou, o a 
doua şi apoi o a treia oară. Nu se ştie niciodată. înainte şi 
înapoi, la zece metri de pământ, pe o podea din lemn care nu 
se va prăbuşi. Caraghioasă istorie. Va ajunge şi ea în ziare. Ca 
şi cealaltă, cu vrăbiile. A sosit un stol imens de vrăbii şi s-a 
oprit pe grinzile de la Crystal Palace. Mii de vrăbii, nu se mai 



putea lucra. Se bucurau de aerul călduţ dindărătul geamurilor 
care fuseseră deja montate. Nu era chip să le alungi. Un 
vacarm perpetuu, şi apoi zborul acela necontenit, aiuritor, în 
toate direcţiile, te înnebunea de cap. De împuşcat nici nu 
putea fi vorba, cu toată sticla aia de jur împrejur. Au încercat 
cu otrăvuri, dar n-au picat în cursă. Totul a fost oprit, mai 
erau două luni până la inaugurare şi a trebuit ca totul să fie 
oprit. Era ridicol, dar nu se putea face nimic. Fiecare, fireşte, 
o ţinea pe a lui, dar nu exista nicio metodă care să funcţioneze, 
niciuna. Şi s-ar fi dus toate naibii dacă regina n-ar fi zis: 
chemaţi-1 pe ducele de Wellington. Pe el. A sosit într-o 
dimineaţă, pe şantier, şi a stat o ţâră să observe miile de vrăbii 
care se bucurau îndărătul geamurilor şi prin văzduh. Se uită 
şi apoi zise: „Un şoim. Aduceţi un şoim.” Nu mai zise nimic 
altceva şi se duse. 

Domnul Rail tăia paginile cărţii, una câte una. Pagina 26. Şi 
asculta. 

— De nedescris. Oamenii se întorc pe la casele lor, după ce 
au văzut Crystal Palace, şi zic: de nedescris. Trebuia să fi mers 
şi voi. Dar cum e? E adevărat că înăuntru e cald de te-apucă 
toţi dracii? Nu, nu-i adevărat. Dar cum or fi făcut? Nu ştiu. E 
adevărat că înăuntru e o orgă enormă? Sunt două orgi. Sunt 
trei. Am auzit cum cântau cele trei orgi din Crystal Palace: de 
nedescris. Au colorat toţi stâlpii de fier, roşii, albaştri, galbeni. 
Şi geamurile, zi-mi despre geamuri. E totul din sticlă, ca o 
seră, numai că-i de o mie de ori mai mare. Tu stai înăuntru şi 
e ca şi cum ai sta afară, dar eşti înăuntru. Nu-i nevoie să li se 
explice nimic, oamenilor, oamenii ştiu că e ceva magic. Vin de 
afară tot apropiindu-se, şi au şi înţeles deja, de cum îl văd de 
departe, că un asemenea lucru n-a mai văzut nimeni. Şi în 
timp ce se apropie îşi imaginează. O lume întreagă făcută din 
sticlă. în felul ăsta totul ar fi mai uşor. Şi cuvintele, şi ororile, 
chiar şi moartea. O viaţă transparentă. Şi apoi e ceva să mori 
cu ochii în stare să privească departe, şi să iscodească 
infinitul. Nu-i nevoie să li se explice lucrurile astea, oamenilor. 
Oamenii le ştiu. Inclusiv din această pricină, când Expoziţia 
Universală s-a încheiat, nimeni nu s-a gândit că într-adevăr 
Crystal Palace putea sfârşi acolo, pentru totdeauna. Rămăsese 



lipită de el stupoarea atât de multor ochi, şi fanteziile a mii şi 
mii de oameni. Aşa încât îl vom demonta bucată cu bucată, 
imensul palat de sticlă, şi îl vom remonta în afara oraşului, 
având în jur kilometri întregi de grădini, şi apoi lacuri şi 
fântâni şi labirinturi. Se vor face focuri de artificii, noaptea. Iar 
ziua concerte enorme, sau spectacole minunate, şi curse de 
cai, bătălii navale, chestii cu acrobaţi, cu elefanţi, cu monştri. 
Totul e deja pregătit. îl vom demonta într-o lună şi îl vom 
remonta acolo. Identic. Sau poate chiar mai mare. Iar oamenii 
vor spune: mâine mergem la Crystal Palace. De câte ori vor 
vrea, vor putea să se ducă acolo şi să viseze cât poftesc. Din 
când în când va ploua şi oamenii vor spune: hai să auzim 
ploaia cum bate pe Crystal Palace. Şi cu sutele se vor găsi sub 
sticla aceea, vorbind în şoaptă, ca nişte peşti într-un acvariu, 
ascultând ploaia. Zgomotul pe care-1 face. 

Domnul Rail se oprise din tăiat la pagina 46. Era o carte în 
care era vorba despre fântâni. Erau şi desene. Şi anumite 
mecanisme hidraulice de nu-ţi venea să crezi. Aşezase 
cuţitaşul pentru hârtie pe mânerul marelui scaun de răchită, 
îl privea pe Hector Horeau. îl privea. 

— într-o zi îmi vine o scrisoare şi în ea scrie Vreau să-l 
cunosc pe omul care a imaginat Crystal Palace. Caligrafie 
feminină. O semnătură, Rebecca. Apoi mai vine una, şi încă 
una. Aşa încât până la urmă mă duc, la întâlnire, la ora cinci, 
chiar în punctul central al noului Crystal Palace, acela pe care 
l-am reconstruit în mijlocul a kilometri întregi de grădini şi 
lacuri şi fântâni şi labirinturi. Rebecca are o piele nespus de 
albă, aproape străvezie. Ne plimbăm printre marile plante 
ecuatoriale şi printre afişele viitoarei partide de box dintre 
Robert Dander şi Pott Bull, meciul anului, bilete de vânzare la 
intrarea de est, preţuri la îndemâna tuturor. Eu sunt cel care 
a imaginat Crystal Palace. Eu sunt Rebecca. Oamenii, în jur, 
se duc înainte şi înapoi, se aşază, stau de vorbă. Rebecca 
spune M-am măritat cu un bărbat minunat, e medic, acum o 
lună a dispărut, fără să-mi spună nimic, fără să lase un rând, 
nimic. El avea un hobby un pic aparte, practic era o manie, 
lucra la ea de ani de zile: scria o enciclopedie imaginară. Vreau 
să spun că inventa personaje faimoase, ce ştiu eu, artişti, 



savanţi, politicieni, şi le scria biografia şi ce făcuseră ei. Mii de 
nume, dumneavoastră puteţi să nu mă credeţi, dar aşa era. 
Mergea în ordine alfabetică, pornise de la A şi mai devreme sau 
mai târziu urma să ajungă la Z. Avea zeci de caiete pline. El 
nu voia ca eu să i le citesc, dar când a dispărut atunci am luat 
ultimul caiet şi l-am deschis acolo unde se oprise. Ajunsese la 
litera H. Ultimul nume era Hector Horeau. Era povestea lui şi 
apoi toată istoria cu Crystal Palace, până la sfârşit. Sfârşit? 
Care sfârşit? Până la sfârşit, zise Rebecca. Şi astfel am aflat 
cum avea să sfârşească Crystal Palace, din glasul acelei femei 
care păşea cu infinită eleganţă şi avea pielea nespus de albă, 
aproape străvezie. Eu am întrebat-o Care sfârşit? Şi ea mi l-a 
povestit. 

Domnul Rail stătea acolo, nemişcat, privindu-1. Aşezase pe 
jos cartea despre fântâni şi răsucea în mâini cuţitaşul de tăiat 
hârtie, din argint, trecându-şi degetele peste lama fără vârf, 
fără tăiş. Un fel de pumnal laş. Pentru asasini fără vlagă. 
Hector Horeau se uita drept înainte şi vorbea cu o gingaşă 
imperturbabilitate. 

— Erau opt muzicanţi care repetau. Era seara târziu, şi se 
aflau acolo numai ei, în Crystal Palace, numai ei şi câţiva 
supraveghetori. Repetau pentru concertul de sâmbătă. Părea 
tare micuţă, muzica aceea, pierdută în mijlocul acelei 
enormităţi de fier şi de sticlă. Păreau să cânte un secret. Apoi 
o cortină de catifea luă foc, nimeni n-a ştiut să spună vreodată 
de ce. Violoncelistul văzu cu coada ochiului acea torţă stranie 
aprinzându-se la celălalt capăt al palatului şi îşi ridică arcuşul 
de pe coarde. încetară să mai cânte, unul câte unul, fără să 
rostească o vorbă. Nu prea ştiau ce să facă. Părea un lucru de 
nimic. Doi supraveghetori dăduseră fuga imediat şi se agitau 
ca să tragă cortina la pământ. Se mişcau iute, prin limbile de 
lumină pe care flăcările le azvârleau de jur împrejur. 
Violoncelistul luă partiturile de pe portativ. Zise Poate că 
trebuie chemat cineva. Unul dintre violonişti zise Eu plec de 
aici. îşi vârâră instrumentele la loc în cutii şi ieşiră de acolo 
tiptil-tiptil. Cineva rămase în urmă să se uite la flăcările care 
se ridicau din ce în ce mai înalte. Apoi totul se petrecu într-o 
clipă: o brazdă de tufişuri, la câţiva paşi de pavilion, se aprinse 



ca un fulger şi începu să trosnească sălbatic până când atinse 
lampadarul cu petrol care atârna de tavan şi care căzu cu o 
bufnitură, astfel încât într-o clipă focul parcă se revărsă de jur 
împrejur ca o grămadă de pâraie din flăcări încâlcite 
repezindu-se nebuneşte împotriva oricărui alt lucru, într-o 
contagiere scăpărătoare de foc şi de lumină şi de distrugere 
incandescentă. Un adevărat spectacol. Flăcările devorară în 
câteva minute chintale întregi de lucruri. Dinafară, Crystal 
Palace începu să semene cu o lampă enormă aprinsă de o 
mână uriaşă. în oraş, unii se apropiară de fereastră şi ziseră 
Ce-i lumina aia? O rumoare surdă începea să coboare dinspre 
potecile parcului şi să ajungă la primele case. Sosiră zeci de 
oameni, şi apoi sute, şi apoi mii. Să ajute, să vadă, să zbiere, 
toţi cu capul îndreptat în sus, să privească focul acela de 
artificii disproporţionat. Azvârleau apă cu butoaiele, se- 
nţelege, însă nimic nu putea opri năvala aceea de foc. Toată 
lumea spunea O să reziste, fiindcă un vis ca acela nu putea să 
piară aşa. Toată lumea se gândea O să reziste, şi toată lumea, 
chiar toată, se întreba Cum poate să ia foc ceva din fier şi din 
sticlă?, da, oare cum e posibil aşa ceva, fierul nu arde, sticla 
nu arde şi totuşi acolo flăcările înghit totul, chiar totul, e ceva 
la mijloc, nu-i posibil. N-are sens. Şi într-adevăr n-avea sens, 
chiar niciun sens, şi totuşi, atunci când temperatura 
dinăuntru întrecu orice închipuire explodă prima placă de 
sticlă, de care mai nimeni nu-şi dădu seama, nu era decât una, 
dintre atâtea mii, ca şi când ar fi fost o lacrimă, nimeni n-o 
văzu, dar semnalul era acela, semnul sfârşitului, şi chiar aşa 
a şi fost, precum toţi au înţeles când una după alta începură 
să explodeze toate plăcile de sticlă, literalmente plesnind în 
bucăţi, pocnete ca de bici, semănate în marele trosnet al 
imensului incendiu, zbura sticlă pretutindeni, ceva 
încântător, o emoţie care te ţintuia acolo, în noaptea luminată 
ca ziua, în ochi cu ţăndărite de sticlă în toate părţile, tragică 
serbare, un spectacol de să izbucneşti în plâns, acolo, pe loc, 
fără să-ţi dai seama prea bine de ce. Plesnesc cei zece mii de 
ochi ai lui Crystal Palace. Iată de ce. Şi atunci veni sfârşitul, 
un singur rug gigantic rămas să mistuie în continuare emoţii 
pentru întreaga noapte, se ducea Crystal Palace, încetul cu 



încetul, în felul acela absurd, dar în stil mare, asta trebuie s- 
o recunoaştem, în stil mare. Se lăsă înghiţit încetul cu încetul, 
aproape fără să opună rezistenţă, iar în cele din urmă se 
aplecă, învins pentru totdeauna, i se rupse în două coloana 
vertebrală, zdrobită cumplit, marea grindă din fier care îl 
străbătea în întregime, de la un capăt la altul, se frânse după 
ce rezistase ore în şir, epuizată, se sfărâmă cu un huruit 
îngrozitor pe care nimeni nu-1 va mai uita, se auzi şi de la 
kilometri întregi depărtare, ca şi când ar fi explodat o bombă 
imensă, strivind noaptea de jur împrejur, şi somnul tuturor, 
Mămico, ce-a fost asta?, Nu ştiu, Mi-e frică, Nu-ţi fie frică, 
culcă-te la loc, Dar ce-a fost?, Nu ştiu, copile, o fi căzut ceva, 
a căzut Crystal Palace, ăsta-i adevărul, s-a prăbuşit în 
genunchi şi a capitulat, risipit pentru totdeauna, dispărut, 
evaporat, şi gata, asta a fost, s-a isprăvit totul, de data asta 
pentru totdeauna, în neant, pentru totdeauna. Oricine l-ar fi 
visat, acum s-a trezit. 

Tăcere. 

Domnul Rail şi-a plecat ochii. îşi chinuieşte palma cu vârful 
bont al cuţitaşului de argint pentru tăiat hârtie. Parcă scrie 
ceva. O literă după alta. Litere care seamănă cu hieroglifele. 
Pe piele rămân semne care mai apoi dispar ca nişte litere 
fermecate. Scrie şi scrie şi scrie şi scrie şi tot scrie. Nu-i nicio 
rumoare, niciun glas, nimic. Trece un timp infinit. 

Apoi domnul Rail lasă jos cuţitaşul pentru tăiat hârtie şi zice 

— într-o zi... cu vreo câteva zile înainte să moară... L-am 
văzut pe Mormy... l-am văzut pe fiul meu Mormy făcând 
dragoste cu Jun. 

Tăcere. 

— Ea stătea deasupra lui... se mişca încet şi era tare 
frumoasă. 

Tăcere. 

A doua zi Hector Horeau plecă. Domnul Rail îi dărui un 
cuţitaş din argint pentru tăiat hârtie. Nu aveau să se mai 
revadă niciodată. 




3 


Pekisch, bată-te să te bată, 

Cum să-ţi mai explic ca să nu-mi mai trimiţi scrisorile tale 
la domnul lues? Ţi-am scris şi ţi-am rescris că nu mai locuiesc 
acolo. Eu m-am căsătorit, Pekisch, vrei să pricepi? Am o 
nevastă, o să am in curând un copil, cu voia lui Dumnezeu. 
Şi mai ales NU MAI LOCUIESC LA DOMNUL IVES. Tatăl Dorei 
ne-a dăruit o căsuţă cu un nivel şi acolo aş vrea să primesc 
scrisorile tale, dat fiind că adresa ţi-am dat-o deja de o sută 
de ori. Vreau să spun: domnul Ives începe să-şi cam piardă 
răbdarea, în plus locuieşte la capătul celălalt al oraşului. De 
fiecare dată trebuie să fac un drum de ţi-e mai mare dragul. 
Şi apoi ştiu de ce te încăpăţânezi să le trimiţi acolo, şi ca să 
ţi-o spun pe şleau, tocmai asta mă scoate din minţi, fiindcă 
drumul îl pot face prea bine, iar domnul Ives este în fond un 
om foarte răbdător, dar adevărata problemă e că tu ai 
încăpăţânarea să nu vrei să te gândeşti că eu stau aici şi nu 
mai sunt... 

... un vânt înnebunitor care a răvăşit totul, inclusiv 
capetele, în sensul gândurilor, nu al capetelor acelea care 
stau pe umeri. Şi basta. într-un anume sens, dacă stăm şi ne 
gândim, e stupid că nimeni nu s-a gândit vreodată la vânt 
pentru a transporta muzica dintr-un sat în altul. S-ar putea 
cu uşurinţă construi nişte mori care cu unele modificări ar 
putea să filtreze vântul şi să adune sunetele pe care le poartă 
înăuntru într-un instrument anume care mai apoi le-ar face 
auzite oamenilor. I-am spus-o, lui Caspar. Dar el spune că el 
cu moara face făină. N-are poezie în cap, Caspar. E un băiat 
bun, dar îi lipseşte poezia. 

în fine. 

Nu te imbeciliza, ţine-te departe de cei bogaţi şi nu-l uita pe 
vechiul tău prieten, 



Pekisch 


P.S. Mi-a scris domnul lues. Spune că nu mai locuieşti la el. 
Nu că aş vrea să mă amestec în treburile tale, dar ce-i cu 
povestea asta? 

...minunată, cu adevărat minunată. Eu nici nu-mi 
imaginam cum putea fi, iar acum stau acolo şi mă uit la el, 
ore în şir, şi nu-mi vine să cred că chestia aia aşa de mică e 
copilul meu, e de necrezut, l-am făcut eu. Şi Dora, se înţelege. 
Oricum am contribuit şi eu. Dar când o să crească? Va trebui 
să îi povestesc ceva copilului ăstuia, însă de unde trebuie să 
încep? Spune, Pekisch, ce trebuie să i se povestească, pentru 
prima oară când i se povesteşte ceva? Chiar primul lucru: din 
toate poveştile care există, o fi existând una care e bună ca 
să fie prima poveste pe care îi va fi dat s-o asculte. O fi 
existând una, dar care? 

Sunt fericit şi nu mai pricep nimic. 

Nici măcar pentru o clipă nu încetez să fiu al tău 


Pehnt 


Ascultă-mă bine, Pehnt, 

Eu pot la o adică să suport ideea, în sine ridicolă, că te-ai 
căsătorit cu fiica celui mai bogat agent de asigurări din 
capitală. Pot la o adică să suport ideea că, drept consecinţă 
a acestui gest plin de duh şi potrivit unei logici pe care o 
consider dezolantă, tu te-ai apucat să lucrezi ca agent de 
asigurări. Mai pot la o adică, dacă ţii neapărat, să iau act că 
ai izbutit să aduci pe lume un copil, lucru care în mod 
ineluctabil te va determina să întemeiezi o familie şi prin 
urmare, într-o perioadă de timp rezonabilă, să te prosteşti, 
însă ceea ce chiar nu-ţi pot permite este să-i dai acelei 
sărmane creaturi numele de Pekisch, adică al meu. Ce 
năzbâtie ţi-a mai trecut prin cap? Bietul copilaş o să aibă de 
tras deja destule fără să te mai apuci şi tu să îi complici 
existenţa cu un nume ridicol. Şi apoi nici măcar nu e un nume. 



Un nume adevărat, vreau să spun. Că doar nici eu nu m-am 
născut numindu-mă Pekisch. S-a întâmplat mai târziu. Dacă 
vrei să afli chiar totul, eu aveam un nume al meu, înainte de 
ziua aceea blestemată când Kerr a sosit cu fanfara lui. Atunci 
mi-am pierdut eu totul, inclusiv numele. Astfel s-a întâmplat 
că în timp ce fugeam, şi eram într-un oraş care nu-mi mai 
aduc aminte nici măcar pe unde era, am ajuns într-o odaie 
oribilă cu o curviştină de doi bani, iar ea s-a aşezat pe pat şi 
mi-a zis, Pe mine mă cheamă Frâng, dar pe tine? Ce ştiam 
eu. Tocmai îmi dădeam pantalonii jos. I-am zis: Pekisch. îl 
auzisem pe undeva, dar cine îşi mai amintea unde. Mi-a venit 
să-i zic: Pekisch. Iar ea: Ce nume ciudat. Vezi, până şi dânsa 
înţelesese că era un nume complet aiurea, şi tu vrei să i-l dai 
bietului copilaş. îţi dai seama nu-i mai rămâne altceva de 
făcut decât să ajungă de-a dreptul agent de asigurări? Ţi se 
pare că cineva poate să lucreze ca agent de asigurări cu un 
nume ca Pekisch? Las-o baltă. Doamna Abegg spune că ar 
merge foarte bine Charlus. Mie mi se pare că nu s-a dovedit 
a fi purtat prea mult noroc, ca nume, dar în fine... Poate că ar 
fi suficient un simplu Bill. Oamenii au încredere în cei care se 
numesc Bill. E un nume bun pentru un agent de asigurări. 
Gândeşte-te. 

Şi apoi Pekisch sunt eu. Ce are de-a face dânsul? 

Pekisch sr. 

P.S. Domnul Rail spune că nu vrea să asigure calea ferată 
întrucât calea ferată nu mai există. E o poveste lungă. Mai 
târziu într-o bună zi o să ţi-o istorisesc. 

Prea venerabile şi preţuite domnule profesor Pekisch, 

V-am fi recunoscători dacă ne-aţi ajuta să pricepem ce 
naiba s-a întâmplat aşa de grav încât să vă împiedice să 
puneţi mâna pe preastimatul vostru condei şi să ne trimiteţi 
veşti despre dumneavoastră. în plus nu e tocmai drăguţ din 
partea dumneavoastră să vă încăpăţânaţi să ne trimiteţi 
înapoi, cu foile netăiate, modestul rod al muncii noastre de 
câteva luni de zile, şi anume prea-umilul Manual al agentului 



de asigurări desăvârşit, care pe lângă faptul că vă este 
dedicat, ar putea fi nu întru totul inutil pentru cultura 
dumneavoastră generală. Poate că aerul din Quinnipak vă 
rugineşte afecţiunea pe care cândva o nutreaţi pentru 
devotatul dumneavoastră prieten, care nu vă va putea uita 
niciodată şi care se numeşte 


Pehnt? 


P. S. Salutări de la Bill. 

... mai cu seamă acolo unde este vorba, în capitolul XVII, 
despre rolul determinant pe care îl capătă utilizarea galoşilor 
în vederea demnităţii care „fără drept de apel” trebuie să îl 
distingă pe adevăratul agent de asigurări. Vă asigur că astfel 
de pagini restituie încrederea în capacitatea dragii noastre 
naţiuni de a naşte inegalabili scriitori umorişti. Cu siguranţă 
nu subestimez ironia incomparabilă din fragmentele dedicate 
dietei agentului de asigurări desăvârşit şi adverbelor pe care 
acesta nu ar trebui să le folosească niciodată în prezenţa 
stimatului client (care, văd confirmat în textul 
dumneavoastră, are întotdeauna dreptate). Nu mi-aş permite 
în niciun caz să neg folosul colosal al paginilor în care, cu un 
condei magistral rezumaţi riscurile legate de asigurarea 
navelor care transportă praf de puşcă. Dar să-mi fie îngăduit 
să vă repet că nimic nu reuşeşte să egaleze plastica 
comicitate a rândurilor dedicate mai sus-pomeniţilor galoşi. 
Ca un omagiu adus acestor rânduri, reîncep să iau serios în 
considerare posibilitatea de a mă folosi de serviciile 
dumneavoastră, încredinţând incontestabilei seriozităţi a 
Casei de Asigurări ceea ce am eu mai scump în viaţă şi care, 
în definitiv, este singurul lucru pe care îl posed cu adevărat: 
urechile mele. Credeţi că îmi puteţi trimite o poliţă împotriva 
riscurilor de surzenie, mutilări, leziuni permanente şi pierderi 
întâmplătoare? Aş ţine de asemenea seama, dată fiind 
discutabila mea disponibilitate economică, de eventualitatea 
de a-mi asigura doar una dintre cele două urechi. De preferat 
cea dreaptă. Vedeţi dumneavoastră ce se poate face. 



Binevoiţi a primi încă o dată sincerele mele felicitări şi aveţi 
bunătatea să mă socotiţi infinit al dumneavoastră 


Pekisch 

P.S. Am pierdut un prieten care se numea Pehnt. Era un 

băiat inteligent. Ştiţi cumva ceva despre el? 

Bătrâne, binecuvântate Pekisch, 

Nu trebuie să-mi faci una ca asta. Nu o merit. Pe mine mă 
chemă Pehnt, şi sunt în continuare acela care stătea întins pe 
pământ şi îţi asculta glasul în ţevi, ca şi când ar fi ajuns cu 
adevărat, dar de fapt nu ajungea. N-a ajuns niciodată. Iar eu 
acum sunt aici. Am o familie, am o slujbă şi seara merg 
repede la culcare. Marţea merg să aud concertele care se dau 
la Sala Trater şi ascult un fel de muzică inexistentă la 
Quinnipak: Mozart, Beethoven, Chopin. E normală şi totuşi e 
frumoasă. Am prieteni cu care joc cărţi, vorbesc despre 
politică fumând trabuc şi duminica mă duc la ţară. îmi iubesc 
nevasta, care este o femeie inteligentă şi frumoasă. îmi place 
să mă întorc acasă şi s-o găsesc acolo, orice s-ar fi întâmplat 
pe lume în ziua aceea. îmi place să dorm lângă ea şi îmi place 
să mă trezesc împreună cu ea. Am un copil şi îl iubesc chiar 
dacă totul dă de înţeles că atunci când va fi mare are să 
lucreze ca agent de asigurări. Sper că va face asta bine şi că 
va fi un om drept. Seara mă duc la culcare şi adorm. Iar tu m- 
ai învăţat că asta înseamnă că sunt împăcat cu mine însumi. 
Altceva nu mai există. Asta e viaţa mea. Eu ştiu că nu-ţi 
place, dar nu vreau ca tu să-mi scrii aşa ceva. Pentru că vreau 
să continui să mă duc la culcare, seara, şi să adorm. 

Fiecare îşi are lumea pe care o merită Eu poate că am 
înţeles că a mea e asta de aici. Ciudat este că e normală. N- 
am mai văzut niciodată un asemenea lucru, la Quinnipak. 
Dar poate că tocmai de aceea, eu mă simt bine. La Quinnipak 
ai în ochi infinitul. Aici, atunci când chiar priveşti departe, 
priveşti în ochii copilului tău. Şi e altfel. 

Nu ştiu cum să te fac să înţelegi, însă aici trăieşti la 
adăpost. Şi nu-i un lucru de dispreţuit. Efrumos. Şi apoi cine- 



a zis că trebuie să trăieşti chiar în aer liber, aplecat mereu 
peste cornişa lucrurilor, căutând imposibilul, pândind toate 
subterfugiile ca să te strecori afară din realitate? E chiar 
obligatoriu să fii excepţional? 

Nu ştiu. Dar eu mă ţin strâns de viaţa asta a mea şi nu mă 
ruşinez de nimic: nici măcar de galoşi. Există o demnitate 
imensă, în oameni, atunci când îşi poartă cu eifricile, fără să 
trişeze, ca pe nişte medalii ale propriei mediocrităţi. Iar eu 
sunt unul dintre aceştia. 

Priveam mereu infinitul, la Quinnipak, împreună cu tine. 
însă aici nu există infinitul. Aşa că privim lucrurile, iar asta 
ne este de ajuns. Din când în când, în momentele cele mai 
neaşteptate, suntem fericiţi. 

O să mă duc la culcare, în seara asta, şi n-o să adorm. Din 
vina ta, bătrâne, afurisitule Pekisch. 

Te îmbrăţişez. Numai Dumnezeu ştie cât de mult te 
îmbrăţişez. 


Pehnt, agent de asigurări. 



4 


Se petrec lucruri care sunt ca nişte întrebări. Trece un 
minut, sau ani de zile, iar apoi viaţa răspunde. Povestea 
Morivarului era unul din aceste lucruri. 

Pe când domnul Rail era doar un copilandru, se duse într-o 
zi la Morivar, fiindcă la Morivar era marea. 

Şi acolo o văzu el pe Jun. 

Şi se gândi: eu voi trăi cu ea. 

Jun era printre alţi oameni. Aşteptau să se îmbarce pe o 
navă care se chema Adel. Bagaje, copii, strigăte şi tăceri. Cerul 
era curat şi se anunţa furtună. Ciudăţenii. 

— Eu mă numesc Dann Rail. 

— Ei şi? 

— Nu, nimic, voiam să spun că... eşti pe picior de plecare? 

— Da. 

— Unde mergi? 

— Dar tu? 

— Eu nicăieri. Eu nu plec. 

— Şi ce cauţi aici? 

— Am venit să iau pe cineva. 

— Pe cine? 

— Pe tine. 

/ Trebuia s-o vezi, Andersson, era de o frumuseţe ... 

Avea o singură valiză, aşezată pe jos, şi în mână un pachet 
pe care îl ţinea strâns, pe care nu-l slăbea defel, în ziua aceea 
nu l-a slăbit defel, nicio clipă. Nu voia să plece de acolo, voia 
să urce pe nava aceea, şi atunci eu am întrebat-o „O să te 
întorci?” şi ea a răspuns „Nu”. Iar eu am zis „Atunci nu cred 
că e cazul să pleci cu adevărat”, aşa i-am spus. „De ce?” M- 
a întrebat, „De ce?” / 



— Fiindcă altminteri cum o să faci ca să trăieşti cu mine? 


/ Şi atunci ea a răs, era prima oară cănci o vedeam râzând, 
şi tu ştii prea bine, Andersson, cum e Jun atunci când râde, 
nu poţi să stai şi să te faci că plouă, dacă e Jun acolo şi râde 
în faţa ta, e limpede că ajungi să te gândeşti dacă n-o sărut 
pe femeia asta o să-mi pierd minţile. Şi eu m-am gândit: dacă 
n-o sărut pe fata asta o să-mi pierd minţile. Evident, nu era 
tocmai ceea ce gândea şi dânsa, dar ceea ce contează este 
că a râs, jur, ea era acolo, printre toţi oamenii aceia, cu 
pachetul ei strâns în braţe, şi a râs / 

Mai erau două ore până la plecarea lui Adel. Domnul Rail îi 
comunică lui Jun că, dacă ea nu mergea să bea ceva cu el, el 
îşi va lega un pietroi de gât, se va arunca în apa portului, iar 
pietroiul, scufundându-se în apă, va sparge chila lui Adel, care 
se va scufunda lovind nava vecină care, având cala plină cu 
praf de puşcă, va exploda cu un vuiet îngrozitor ridicând 
flăcări înalte de zeci de metri care în scurt timp... 

— Bine, bine, înainte să ia foc satul, mergem să bem ceva, 
de acord? 

El luă valiza, ea îşi ţinu strâns pachetul. Cârciuma se afla 
la vreo sută de metri distanţă. Se numea „Doamne-Doamne”. 
Nu era un nume pentru cârciumi. 

Domnul Rail avea la dispoziţie un răstimp de două ceasuri, 
ba chiar ceva mai puţin. Ştia unde voia să ajungă, dar nu ştia 
de unde să pornească. îl salvă o frază pe care într-o zi i-o 
spusese Andersson, şi care vreme de ani de zile stătuse acolo 
şi îşi aşteptase clipa. Sosise, clipa ei. „Iar dacă vezi că nu-i 
chiar nimic de făcut, atunci să începi să povesteşti despre 
sticlă. Poveştile pe care ţi le-am istorisit eu. Vei vedea că pică 
în plasă. Nicio femeie nu poate rezista cu adevărat la poveştile 
alea.” 


/ Eu n-am spus niciodată o asemenea tâmpenie, Ba sigur 
că ai spus-o, Imposibil, Ceea ce-ţi lipseşte ţie este memoria, 
dragă Andersson, Ceea ce nu-ţi lipseşte ţie este fantezia, 
dragă domnule Rail / 



Vreme de două ceasuri domnul Rail îi povesti lui Jun despre 
sticlă. Născoci aproape totul. însă unele lucruri erau 
adevărate. Şi tare frumoase. Jun asculta. Ca şi când ar fi stat 
de vorbă despre lună. Apoi un bărbat intră în cârciumă şi răcni 
că Adel stătea să ridice ancora. Oameni care se ridică, vorbe 
aruncate dintr-o parte într-alta, unduiri de pachete şi bagaje, 
copii care plâng. Jun se ridică. îşi ia lucrurile, se răsuceşte şi 
se îndreaptă spre uşă. Domnul Rail lasă banii pe masă şi 
aleargă după ea. Jun păşeşte sprintenă spre navă. Domnul 
Rail aleargă după dânsa şi se gândeşte O frază, trebuie 
neapărat să găsesc fraza potrivită. însă ea este cea care o 
găseşte. Se opreşte brusc. Lasă valiza jos, se răsuceşte spre 
domnul Rail şi şopteşte 

— Mai ai şi alte poveşti?... poveşti ca aceea cu sticla. 

— O grămadă. 

— Ai una lungă cât o noapte? 

/ Astfel că n-a mai urcat, pe nava aceea. Şi am rămas 
amândoi acolo, la Morivar. Trebuiau să treacă şapte zile până 
să mai plece alta. Au trecut cu repeziciune. Şi apoi au mai 
trecut încă şapte. Nava de data aceea se numea Esther. Jun 
chiar voia să se îmbarce. Era din pricina pachetului aceluia, 
înţelegi? A zis că trebuia să-l ducă acolo, nici nu ştiu unde 
era, acolo, nu mi-a zis niciodată unde. Dar acolo trebuie să-l 
ducă. Cuiva, cred. N-a vrut să-mi spună niciodată cui. Ştiu că 
e o poveste ciudată, însă este chiar aşa. Acolo e cineva şi într- 
o zi Jun va sosi în faţa lui şi îi va depune pachetul acela în 
mâini. în zilele acelea când eram la Morivar, odată mi l-a 
arătat. A deschis hârtia şi înăuntru era o carte, scrisă toată 
cu o grafie tare mică, legată în albastru. O carte, înţelegi? 
Doar o carte / 

— Ai scris-o tu? 

— Nu. 

— Şi ce spune? 

— Nu ştiu. 

— N-ai citit-o? 



— Nu. 

— De ce? 

— într-o zi poate că o s-o citesc. Dar mai întâi trebuie să o 
duc acolo. 

/ Doamne Sfinte, Andersson, eu nu ştiu cum trebuie 
procedat în viaţă, dar ea cartea aceea trebuie s-o ducă acolo, 
iar eu... eu am reuşit s-o opresc să mai urce pe nava aceea 
care se numea Esther, eu am reuşit s-o aduc aici, şi în fiecare 
săptămână e o navă care pleacă fără ea, de ani de zile. însă 
nu voi reuşi pentru totdeauna s-o ţin aici, i-am promis, într-o 
zi ea se va ridica, îşi va lua cartea aceea blestemată şi se va 
întoarce la Morivar: iar eu o voi lăsa să plece, l-am promis. Nu 
face mutra asta, Andersson, ştiu şi eu că pare absurd, dar 
este chiar aşa. înaintea mea a sosit cartea aceea, în viaţa ei, 
iar eu nu pot face nimic. Stă acolo, la jumătatea drumului, 
cartea aceea blestemată, şi nu va putea sta acolo pentru 
totdeauna. într-o zi îşi va relua călătoria. Iar Jun este acea 
călătorie. înţelegi! Tot ce mai e, Quinnipak, casa asta, sticla, 
tu, Mormy şi chiar şi eu, tot ce mai e nu-i decât o mare staţie 
neprevăzută. în mod miraculos, de ani de zile, destinul ei îşi 
ţine suflarea. însă într-o zi va respira din nou. Iar dânsa va 
pleca. Nu-i nici măcar atât de groaznic precum pare. Ştii, din 
când în când mă gândesc... poate că Jun e atât de frumoasă 
pentru că poartă cu ea propriul destin, limpede şi simplu. 
Trebuie să fie ceva care te face deosebit. Ea are acel ceva. 
Din ziua aceea, pe chei la Morivar, nu voi uita niciodată două 
lucruri: buzele ei, şi cum strângea pachetul acela. Acum ştiu 
că îşi strângea destinul. Nu-l va slăbi doar pentru că mă 
iubeşte. Iar eu nu i-l voi fura doar pentru că o iubesc. I-am 
promis. E un secret şi nu trebuie să-l mai spui nimănui. Dar 
este chiar aşa / 

— O să mă laşi să plec, în ziua aceea? 

— Da. 

— Zău, domnule Rail? 

— Zău. 



— Şi până atunci n-o să mai vorbim niciodată despre 
povestea asta, chiar niciodată? 

— Nu, dacă nu vrei. 

— Atunci du-mă să trăiesc cu tine. Te rog. 

De aceea într-o zi, de la Morivar, sosi domnul Rail, iar 
împreună cu el era o fată atât de frumoasă, cum la Quinnipak 
nu se mai văzuse niciodată. De aceea se îndrăgostiră, cei doi, 
în felul acela trăsnit, care dacă stăteai şi te uitai părea 
imposibil, însă era frumos, de s-ar putea învăţa... Şi de aceea 
zile în şir, treizeci de ani mai târziu, domnul Rail se prefăcu că 
nu vede micile preparative care se desluşeau din gesturile lui 
Jun, până când chiar nu mai putu rezista şi după ce stinse 
lampa, în noaptea aceea, lăsă să se scurgă câteva clipe de 
neant, apoi închise ochii şi în loc să spună 

— Noapte bună 

spuse 

— Când pleci? 

— Mâine. 

Se petrec lucruri care sunt ca nişte întrebări. Trece un 
minut, sau ani de zile, iar apoi viaţa răspunde. Treizeci şi doi 
de ani trecură până când Jun îşi reluă valiza, îşi strânse 
pachetul la piept şi ieşi pe uşa casei domnului Rail. Dimineaţa 
devreme. Aerul umezit al nopţii. Puţine zgomote. în preajmă, 
nimeni. Jun coboară pe poteca ce duce la drum. Acolo brişcă 
lui Arold o aşteaptă. Trece în fiecare zi, dânsul, pe acolo. Nu-1 
deranjează s-o facă ceva mai devreme decât de obicei, în ziua 
aceea. Mulţumesc, Arold. N-aveţi pen’ ce. Brişcă porneşte, 
înghite drumul încetul cu încetul. Nu se va mai întoarce. 
Cineva s-a trezit de puţin timp. O vede trecând. 

E Jun. 

E Jun care pleacă. 

Are o carte, în mână, care o poartă departe. 

(Rămas-bun, Dann. Rămas-bun, micule domn Rail, care m- 
ai învăţat viaţa. Aveai dreptate tu: noi n-am murit. Nu-i posibil 
să moară cineva lângă tine. Până şi Mormy a aşteptat ca tu să 
fii departe ca s-o facă. Acum eu sunt cea care pleacă departe. 
Şi nu lângă tine voi muri. Rămas-bun, micul meu stăpân, care 
visai trenuri şi ştiai unde este infinitul. Toate cele ce existau 



eu le-am văzut privindu-te pe tine. Şi am fost pretutindeni, 
stând cu tine. E un lucru pe care nu voi reuşi să-l explic 
niciodată nimănui. Dar este chiar aşa. îl voi purta cu mine, şi 
va fi secretul meu cel mai frumos. Rămas-bun, Dann. Să nu 
te gândeşti niciodată la mine altfel decât râzând. Rămas-bun.) 



ŞASE 



1 


— 4200 o dată... 4200 de două ori. 

— 4600! 

— 4600 la domnul din fundul sălii, mulţumesc domnule, 

4600.4600 o dată... 4600 de două ori.suntem la 4600, 

distinşi domni, poate că nu doriţi să mă siliţi să fac cadou, 
practic să fac cadou, acest obiect de o incontestabilă valoare 
artistică şi de asemenea, să-mi fie îngăduit, morală... ne-am 
oprit la 4600, domnilor... 4600 de două ori... 4600... 

— 5000! 

— 5000! Văd că în sfârşit domnii au prins curaj... daţi-mi 
voie să vă spun, pe temeiul experienţei mele de un deceniu, 
experienţă asupra căreia desfid pe oricine să o conteste, daţi- 
mi voie să vă spun, domnilor, că acesta e momentul cel mai 
potrivit să vă cheltuiţi muniţia... am aici o ofertă de 5000 pe 
care ar fi o crimă să o lăsăm pe masă fără ca măcar... 

— 5400! 

— Domnul urcă cu 400, mulţumesc, domnule... Suntem la 
5400... 5400 o dată... 5400 de două ori... 

Când scoaseră la licitaţie averea domnului Rail - plicticoasă 
procedură devenită indispensabilă prin tenacitatea cu totul 
aparte a creditorilor săi - domnul Rail pretinse să fie dus la 
Leverster şi să asiste personal la chestiune. Nu mai văzuse 
nicio licitaţie în viaţa lui: îl făcea curios. 

— Şi-apoi vreau să-i văd şi eu la faţă unul câte unul pe 
hapsânii ăia. 

Stătea aşezat în ultimul rând: nu pierdea un cuvânt şi se 
uita în jur parcă răpit. Una după alta se duceau piesele cele 
mai preţuite din casa lui. Le vedea trecând şi dispărând, una 
câte una, şi încerca să-şi imagineze saloanele în care aveau să 
ajungă. Nutrea ferma convingere că nici uneia dintre ele nu i- 
ar fi fost pe plac acel transfer. N-avea să mai fie aceeaşi viaţă, 
nici măcar pentru ele. Un Sfântul Toma din lemn, în mărime 





naturală, sfârşi pentru o cifră considerabilă la un bărbat cu 
părul unsuros şi, în mod sigur, cu respiraţia urât mirositoare. 
Biroul fu îndelung disputat între doi domni care păreau să se 
fi îndrăgostit de el la nebunie: reuşi cel mai bătrân, al cărui 
profil idiot excludea a priori eventualitatea că i-ar fi putut fi cu 
adevărat utilă o masă de scris. Serviciul de porţelanuri 
chinezeşti ajunse la o doamnă a cărei gură făcea ca ideea de a 
fi o ceaşcă din sus-pomenitul serviciu să devină înfiorătoare. 
Colecţia de arme vechi fu ridicată de un străin care le-ar fi 
putut prea bine întrebuinţa împotriva lui însuşi. Marele covor 
albastru din sufragerie ajunse la un domn nevinovat care din 
greşeală ridicase mâna, cu un gest convingător, la momentul 
nepotrivit. Canapeaua stacojie se duse să străjuiască odihna 
unei domnişoare care anunţase, pe logodnicul ei şi pe toţi cei 
de faţă, că voia cu orice preţ „patul acela curios”. Plecau în 
lume, pe scurt, toate acele piese ale istoriei domnului Rail: să 
locuiască mizeriile altora. Nu era o privelişte frumoasă. Cam 
aşa cum ţi-ai vedea casa devalizată: însă cu încetinitorul şi 
într-un fel foarte bine organizat. Impasibil, în scaunul său din 
ultimul rând, domnul Rail îşi lua rămas-bun de la toate acele 
obiecte, cu senzaţia curioasă că simţea cum viaţa îi este roasă, 
încetul cu încetul. Ar fi putut la o adică să plece, după o bucată 
de timp. însă în fond aştepta ceva. Iar acel ceva sosi. 

— Domnilor, în atâţia ani de umilă practică a profesiunii 
mele, niciodată, până acum, n-am mai avut onoarea de a 
scoate la licitaţie... 

Domnul Rail închise ochii. 

— ...la care frumuseţea formelor se îngemănează cu 
genialitatea concepţiei... 

Numai s-o facă mai repede. 

— ...un adevărat obiect pentru amatori, o nepreţuită 
mărturie a progresului naţional... 

S-o facă şi să se isprăvească odată. 

— ...o autentică, adevărată şi încă funcţională locomotivă. 

Asta este. 

Cu disputarea lui Elisabeth s-au îndeletnicit un baron cu 
un insuportabil „s” peltic şi un domn în vârstă cu un aer 
modest şi oarecare. Baronul îşi flutura prin aer bastonul 



scandând ofertele cu o solemnitate pe care o voia definitivă. 
Meticulos, de fiecare dată, domnul în vârstă ridica oferta cu o 
nimica toată, provocând o iritare vădită baronului şi 
anturajului său. Ochii domnului Rail se perindau de la unul 
la celălalt sorbind fiecare mică nuanţă a acelui duel 
nemaivăzut. Spre evidenta satisfacţie a conducătorului 
licitaţiei, înfruntarea nu dădea semne să îşi găsească o soluţie. 
Ar fi fost în stare să continue ore în şir, cei doi. O întrerupse 
imprevizibila limpezime a unui glas feminin care răsună cu 
siguranţa unei porunci şi cu gingăşia unei rugăciuni. 

— Zece mii. 

Baronul parcă amuţi de stupoare. Domnul în vârstă cu un 
aer oarecare îşi coborî privirea. în fundul sălii, o doamnă 
îmbrăcată cu o eleganţă strălucitoare repetă: 

— Zece mii. 

Conducătorul licitaţiei parcă se trezi dintr-o vrajă 
inexplicabilă. Bătu cifra de trei ori, niţel în grabă, vag nesigur 
asupra a ceea ce era de făcut. Apoi murmură, în tăcerea 
generală 

— Adjudecat. 

Doamna zâmbi, se întoarse cu spatele şi ieşi din sală. 

Domnul Rail nici măcar nu se uitase la ea. Ştia însă că 
glasul acela n-avea să-l uite prea uşor. Se gândi: „Poate că se 
numeşte Elisabeth. Poate că e tare frumoasă.” Apoi nu se mai 
gândi la nimic. Rămase în sală până la sfârşit, însă cu mintea 
stinsă, în braţele unei neaşteptate, nespus de gingaşe vlăguiri. 
Când totul se isprăvi, se ridică, îşi luă pălăria şi bastonul şi se 
lăsă însoţit afară, la trăsură. Tocmai urca în ea când văzu 
apropiindu-se o doamnă îmbrăcată cu o eleganţă 
strălucitoare. Avea chipul acoperit cu o voaletă. îi întinse un 
plic mare şi îi spuse 

— Din partea unui prieten de-al nostru comun. 

Apoi zâmbi şi se duse. 

Aşezat în trăsura care printre mii de hurducături ieşea din 
oraş, domnul Rail deschise plicul. înăuntru era contractul de 
cumpărare al lui Elisabeth. Şi un bilet conţinând doar trei 
cuvinte. 

I-am fraierii. 



Şi o semnătură. 

Hector Horeau 

Casa cea mare a domnului Rail se află tot acolo. Pe jumătate 
goală, însă din afară nu se observă. Mai e Brath, care a luat-o 
de nevastă pe Mary, şi mai e Mary, care l-a luat de bărbat pe 
Brath, şi aşteaptă un copil care poate că e al lui Brath, poate 
că nu, nu contează. Mai e domnul Harp, care se ocupă cu 
câmpurile şi cu plantaţiile. Nu mai e sticlăria, cum e şi normal, 
de altminteri, dat fiind că de ani de zile nu mai e bătrânul 
Andersson. Pe pajişte, la poalele dealului, e Elisabeth. I-au 
luat toate şinele din faţă, i le-au lăsat numai pe cele două de 
sub roţi. Dacă trenurile ar naufragia şi căile ferate ar fi în cer, 
ar părea epava unui tren, aşezată pe fundul ierbos al lumii. Ca 
nişte peşti, din când în când, se învârtesc în jurul ei copiii din 
Quinnipak. Vin din sat, anume ca s-o vadă: adulţii povestesc 
că a făcut înconjurul lumii şi în cele din urmă a sosit acolo şi 
a hotărât să se oprească fiindcă era moartă de oboseală. Se 
învârtesc în jurul ei, copiii din Quinnipak, muţi ca nişte peşti 
ca să n-o trezească. 

Biroul domnului Rail e plin de desene: fântâni. Mai devreme 
sau mai târziu, în faţa casei va exista o fântână mare, numai 
din sticlă, cu apa care va urca şi va coborî în ritmul muzicii. 
Care muzică? Oricare muzică. Şi cum e posibil? Totul e posibil. 
Nu cred. O să vezi. Printre toate acele desene, atârnate 
pretutindeni, se află şi o tăietură dintr-un ziar. Scrie că a fost 
omorât un om, unul dintre numeroşii muncitori care 
montează şinele marii căi ferate care va duce la mare, „proiect 
de perspectivă, mândrie a naţiunii, conceput şi înfăptuit de 
mintea clocotitoare a cavalerului Bonetti, pionier al 
progresului şi al dezvoltării spirituale a regatului”. Poliţia 
cercetează. Decupajul e un pic îngălbenit. Când trece pe 
dinaintea lui, domnul Rail nu mai simte nici pizmă, nici 
remuşcare, nici satisfacţie. Nu mai simte nimic. 

Lunecă şi se duc, zilele lui, ca nişte cuvinte dintr-o liturghie 
străveche. Răscolite de imaginaţie şi reordonate de rigoarea 
punctuală a cotidianului. Odihnesc nemişcate, în cumpănă 
echilibrată între amintiri şi vise. Domnul Rail. Când şi când, 




mai ales pe timp de iarnă, îi place să stea acolo nemişcat, în 
fotoliul din faţa bibliotecii, într-o haină de casă damaschinată 
şi papuci verzi: catifea. Străbate cu privirea, încetişor, 
muchiile cărţilor, în faţa sa: una câte una le parcurge, într-un 
ritm constant, deapănă cuvinte şi culori ca pe versetele unei 
litanii. Dacă ajunge la sfârşit, fără grabă o ia de la capăt. Când 
nu mai recunoaşte deloc literele şi anevoie culorile - ştie că a 
început seara. 



2 


La spitalul din Abelberg - oamenii ştiau asta - erau nebunii. 
Raşi în cap şi purtând o uniformă cu dungi cenuşii şi maronii. 
Tragică armată a nebuniei. Cei mai răi stăteau în nişte cuşti 
din lemn. Dar mai erau şi cei care se plimbau liberi, din când 
în când găseau câte unul care vagabonda jos, în sat, îl luau de 
mână şi îl readuceau sus, la spital. Când treceau prin dreptul 
porţii uneori spuneau: 

— Mulţumesc. 

Să tot fi fost vreo sută de nebuni, la Abelberg. Cu un medic 
şi trei surori. Şi mai era un soi de asistent. Un om tăcut, cu o 
purtare cuviincioasă, să fi avut vreo şaizeci de ani. într-o zi se 
prezentase acolo, cu o valijoară. 

— Dumneavoastră credeţi că m-aş putea opri aici? Pot face 
multe lucruri şi nu voi deranja pe nimeni. 

Medicul nu găsi nimic împotrivă. Cele trei surori găsiră că, 
în felul lui, era un om simpatic. El se stabili în spital. Cu o 
precizie plină de cuminţenie îndeplinea misiunile cele mai 
felurite, parcă vrăjit de o transcendentală renunţare la orice 
ambiţie. Nu se dădea în lături de la nimic: nu-şi permitea să 
refuze decât, cu o fermitate politicoasă, orice invitaţie de a ieşi, 
fie şi doar pentru un ceas, din spital. 

— Prefer să rămân aici. Zău. 

Se retrăgea în camera lui, în fiecare seară, la aceeaşi oră. Pe 
noptiera lui nu existau cărţi, nu existau portrete. Nimeni nu-1 
văzuse vreodată scriind sau primind o scrisoare. Părea un om 
ivit din neant. Caracterul complet indescifrabil al existenţei 
sale era marcat de un cu totul aparte, şi nu tocmai 
nesemnificativ, neajuns: periodic era găsit zăcând ghemuit 
într-un ungher ascuns al spitalului, cu o faţă de 
nerecunoscut, şi o cantilenă care îi ieşea din gură, cu o 
jumătate de glas. Era o cantilenă făcută din inepuizabila şi 
înăbuşită repetare a unui singur cuvânt: 



— Ajutor. 

Acest lucru se repeta de două, trei ori pe an, nu mai mult. 
Vreme de vreo zece zile asistentul persista într-o stare de 
inofensivă dar profundă înstrăinare în raport cu toţi şi cu 
toate. Surorile îşi luaseră obiceiul, în acele zile, să-l pună să 
îmbrace uniforma cu dungi cenuşii şi maronii. Când criza 
înceta, asistentul revenea la cea mai liniştitoare şi deplină 
normalitate. îşi scotea uniforma în dungi şi îmbrăca la loc 
cămaşa lui albă cu care toată lumea era obişnuită să-l vadă 
umblând prin spital. îşi relua existenţa de la capăt, ca şi când 
nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Ani de zile, asistentul îşi duse cu harnică abnegaţie acea 
existenţă cu totul aparte care oscila pacific peste impalpabila 
linie de hotar ce despărţea cămaşa albă de uniforma în dungi. 
Pendulul misterului său încetase să mai uimească şi depăna 
în tăcere un timp care s-ar fi putut la o adică dovedi a fi infinit. 
Nu le veni să-şi creadă ochilor când, într-o zi, văzură cum 
brusc mecanismul său se blocă. 

Asistentul tocmai păşea pe coridorul de la etajul al doilea 
când ochii îi căzură peste ceva ce de mii de ori, în atâţia ani, 
mai văzuseră. Ceva ce, totuşi, în clipa aceea parcă vedeau 
pentru prima oară. Era un bărbat, chircit pe jos, în uniforma 
lui cu dungi cenuşii şi maronii. Cu o meticulozitate 
sistematică, îşi împărţea excrementele în bucăţele mici pe care 
mai apoi, încetişor, le strecura în gură şi le mesteca, răbdător 
şi imperturbabil. Asistentul se opri. Se apropie de bărbat şi se 
ghemui în faţa lui. începu să-l fixeze, parcă răpit. Bărbatul 
păru să nu-şi dea seama nici măcar de prezenţa lui. îşi 
continuă munca sa absurdă dar precisă. Minute în şir, 
asistentul rămase nemişcat, fixându-1. Apoi, aproape 
imperceptibil, glasul său începu să lunece printre miile de 
zgomote ale acelui coridor populat cu monştri inocenţi. 

„Rahat. Rahat, rahat, rahat, rahat. Staţi cu toţii într-un lac 
de rahat. Vă putrezeşte curul într-un ocean de rahat. Vă 
putrezeşte sufletul. Gândurile. Tot. O silă măreaţă, zău, o 
capodoperă de silă. Un adevărat spectacol. Laşi blestemaţi. Eu 
nu v-am făcut nimic. Voiam doar să trăiesc, eu. Dar nu se 
poate, nu-i aşa? Trebuie să crăpăm, trebuie să stăm în rând şi 



să putrezim, unul după altul, acolo, de să ne-apuce sila, cu 
mare demnitate. Crăpaţi voi, ticăloşilor. Crăpaţi. Crăpaţi. 
Crăpaţi. Eu o să mă uit la voi cum crăpaţi, unul după altul, 
numai asta vreau, acum, să vă văd cum crăpaţi, şi să scuip 
peste rahatul care sunteţi. Oriunde v-aţi ascuns, puteţi să fiţi 
roşi de boala cea mai cumplită, şi să muriţi strigând de durere 
fără niciun câine căruia să-i pese nici cât negru sub unghii, 
singuri ca nişte animale, animale ce sunteţi, animale 
nemernice şi scârboase. Pe oriunde te-ai afla, tată, tu şi 
cuvintele tale înfiorătoare, tu şi fericirea ta scandaloasă, tu şi 
laşitatea ta dezgustătoare... Dea domnul să crapi pe timp de 
noapte, cu frica strângându-te de beregată, şi cu o boală 
infernală în tine, şi cu duhoarea groazei peste tine. Şi cu tine 
să-ţi crape şi femeia, vomitând blesteme cu care o să-şi câştige 
un paradis infinit de cazne. Eternitatea n-o să-i ajungă ca să- 
şi plătească toate păcatele. Dea domnul să crape tot ce aţi 
atins, lucrurile pe care le-aţi văzut şi fiecare cuvinţel pe care 1- 
aţi rostit. Să se veştejească pajiştile pe unde v-aţi aşezat 
picioarele voastre mizerabile, şi să plesnească asemenea unor 
băşici putrezite oamenii pe care i-aţi spurcat cu duhoarea 
zâmbetelor voastre. Astea vreau eu. Să vă văd cum crăpaţi, pe 
voi care mi-aţi dat viaţa. Şi odată cu voi pe toţi cei care mai 
apoi mi-au luat-o, picătură cu picătură, ascunşi peste tot, ca 
să pândească nimic altceva decât dorinţele mele. Eu sunt 
Hector Horeau şi vă urăsc. Urăsc somnurile pe care le dormiţi, 
urăsc mândria cu care vă legănaţi mizeriile de odrasle, urăsc 
ce ating mâinile voastre stricate, urăsc când vă îmbrăcaţi de 
sărbătoare, urăsc banii pe care îi aveţi în buzunar, urăsc 
blestemul cumplit al ceasului când vă permiteţi să plângeţi, 
urăsc ochii voştri, urăsc scârboşenia inimii voastre bune, 
urăsc pianele care ca nişte sicrie populează cimitirul 
saloanelor voastre, urăsc dragostele voastre scârbavnic de 
potrivite, urăsc tot ce m-aţi învăţat, urăsc murdăria viselor 
voastre, urăsc zgomotul pantofilor voştri noi, urăsc fiecare 
cuvinţel pe care l-aţi scris vreodată, urăsc fiecare clipă în care 
m-aţi atins, urăsc toate momentele în care aţi avut dreptate, 
urăsc madonele care atârnă deasupra paturilor voastre, urăsc 
amintirea clipelor când am făcut dragoste cu voi, urăsc 



secretele voastre de nimic, urăsc toate zilele voastre cele mai 
frumoase, urăsc tot ce mi-aţi furat, urăsc trenurile care nu v- 
au dus departe, urăsc cărţile pe care le-aţi pângărit cu privirea 
voastră, urăsc feţele voastre care fac silă, urăsc sunetul 
numelor voastre, urăsc când vă îmbrăţişaţi, urăsc când bateţi 
din palme, urăsc ceea ce vă emoţionează, urăsc fiecare 
cuvinţel pe care mi l-aţi smuls, urăsc murdăria a ceea ce vedeţi 
când priviţi în depărtare, urăsc moartea pe care aţi semănat - 
o, urăsc toate tăcerile pe care le-aţi sfâşiat, urăsc parfumul 
vostru, urăsc când vă pricepeţi, urăsc orice pământ care v-o fi 
găzduit, şi urăsc timpul care a trecut peste voi. Fiecare minut 
din timpul acela a fost un blestem. Eu vă dispreţuiesc 
destinul. Şi acum când ştiu că mi l-aţi furat pe al meu, nu-mi 
pasă decât să vă ştiu crăpaţi. Durerea care vă va curma eu voi 
fi, angoasa care vă va mistui eu voi fi, duhoarea cadavrelor 
voastre eu voi fi, viermii care se vor îngrăşa cu hoiturile voastre 
eu voi fi. Şi ori de câte ori cineva o să vă uite, acolo voi fi eu. 

Voiam de fapt doar să trăiesc. 

Ticăloşilor.” 

în ziua aceea, asistentul îşi îmbrăcă cuminte uniforma 
dungată spre a nu şi-o mai scoate niciodată. Pendulul se 
blocase pentru totdeauna. în cei şase ani pe care îi mai petrecu 
în spital nimeni nu îl auzi rostind nici măcar un cuvânt. Dintre 
infinitele violenţe din care se adapă nebunia, asistentul şi-o 
alese pe cea mai subtilă şi inatacabilă: tăcerea. Muri, într-o 
noapte de vară, cu creierul inundat de sânge. Un horcăit 
cumplit îl luă cu sine, cu rapacitatea fulgerătoare a unei 
priviri. 



3 


Aşa cum am mai avut prilejul să observăm, stă în obiceiul 
destinului să dea întâlniri ciudate. De pildă: tocmai îşi făcea 
baia lunară, Pekisch, când auzi limpede răsunând muzica de 
la Flori înmiresmate. în sine lucrul acesta putea părea 
nesemnificativ: să se ţină seama însă că nimeni, în momentul 
acela, nu cânta muzica de la Flori înmiresmate : nici în 
Quinnipak, nici altundeva. în sens strict, acea muzică, în acel 
moment, exista numai în capul lui Pekisch. Plouată cine ştie 
de unde. 

Pekisch îşi termină baia, dar nu se termină ciudata, şi 
absolut privata, execuţie a lui Flori înmiresmate (pe patru voci 
cu acompaniament de pian şi clarinet). Cu stupoarea 
crescândă a privilegiatului şi unicului ascultător, ea continuă 
pe durata întregii zile: la un volum măsurat, însă cu fermă 
obstinaţie. Era într-o miercuri şi Pekisch trebuia să acordeze 
orga de la biserică. în realitate numai el, pe lume, putea izbuti 
să acordeze ceva având în urechi neîntrerupta repetare a lui 
Flori înmiresmate: izbuti, într-adevăr, dar era epuizat când se 
întoarse acasă la văduva Abegg. Mâncă repede şi în tăcere. 
Când, inopinat, şi în fond fără ca măcar să-şi dea seama de 
asta, începu să fluiere între două îmbucături, doamna Abegg 
îşi curmă obişnuitul monolog seral ca să spună vesel: 

— Eu cântecul acela îl ştiu... 

— Mda. 

— E Flori înmiresmate. 

— Mda. 

— E un cântec foarte frumos, nu-i aşa? 

— Depinde. 

în noaptea aceea Pekisch dormi puţin şi prost. Se trezi, 
dimineaţa, şi Flori înmiresmate era încă acolo. Lipsea 
clarinetul, însă spre a-1 înlocui surveniseră o pereche de viori 
şi un contrabas. Fără ca măcar să se îmbrace Pekisch se aşeză 



la pian cu intenţia de a intra în armonie cu ciudata execuţie şi 
cu tainica speranţă de a reuşi să o tragă înspre un final mititel 
şi frumuşel. Dar îşi dădu seama de îndată că ceva nu era în 
regulă: nu ştia unde să pună mâinile. El, care era în stare să 
recunoască orice notă, nu izbutea să priceapă în care naiba de 
tonalitate cânta afurisita aceea de micuţă orchestră închisă în 
capul lui. Se hotărî să purceadă prin încercări. Cercetă în toate 
tonurile posibile, însă mereu sunetul pianului ieşea în mod 
inexorabil disonant. Sfârşi prin a renunţa. De acum era clar: 
nu numai că muzica aceea nu dădea semne că se va sfârşi, ci 
era şi făcută din note invizibile. 

— Dar ce porcărie de glumă e asta? 

Pentru prima oară, după atâţia ani, Pekisch se simţi din nou 
împuns de pintenul fricii. 

Flori înmiresmate continuă imperturbabilă vreme de patru 
zile. în zorii celei de a cincea, Pekisch simţi limpede cum îi 
intră în cap inconfundabila melodie de la Prepeliţe dimineaţa. 
Dădu fuga în bucătărie, se aşeză la masă fără ca măcar să dea 
bineţe şi zise peremptoriu: 

— Doamnă Abegg, trebuie să vă spun un lucru. 

Şi îi povesti totul. 

Văduva rămase nedumerită, dar arătă o anume 
propensiune spre a nu dramatiza. 

— Măcar am scăpat de Flori înmiresmate. 

— Nu. 

— Cum nu? 

— Se cântă împreună. 

— Flori înmiresmate şi Prepeliţe dimineaţa? 

— Da. Una peste alta. Două orchestre diferite. 

— Oh, Doamne. 

Evident nimeni, în afară de Pekisch, nu auzea marele 
concert. Doamna Abegg încercă inclusiv, în mod cu totul 
experimental, să-şi lipească o ureche de capul lui Pekisch: ea 
confirmă că nu se auzea nicio notă. Era tot înăuntru, marele 
tămbălău. 

în cel mai rău caz, cineva ar fi putut la o adică tolera să 
trăiască având în cap Flori înmiresmate şi Prepeliţe dimineaţa: 
cineva ca Pekisch, cel puţin. Faptul e că în cele douăzeci de 



zile care urmară se adăugară într-o rapidă şi până la urmă 
aproape cotidiană succesiune Revine vremea, Noapte neagră, 
Dulce Mary unde eşti?, Numără banii şi cântă, Verze şi lacrimi, 
Imn coroanei şi Pentru tot aurul din lume nu, nu voi veni. Când, 
în zorii celei de-a douăzeci şi una zile, se profilă la orizont 
intolerabila melodie de la Hop, hop, sari căluţule, Pekisch se 
dădu bătut şi refuză să se ridice din pat. îl zguduia serios, 
toată acea simfonie absurdă. O tot înghiţea zi de zi, o tot gătea 
de zor. Văduva Abegg îşi petrecea ceasuri în şir aşezată lângă 
patul lui, neştiind ce să facă. Treceau, mai toţi, ca să-l vadă, 
însă nimeni nu ştia ce să zică. Că doar boli există atâtea, dar 
aia ce naiba era? în niciun caz nu se găsesc medicamente 
pentru boli care nu există. 

Pe scurt, îi explodase muzica în cap, lui Pekisch. Nu mai era 
nimic de făcut. Nu se poate trăi cu cincisprezece orchestre care 
îi tot dau înăuntru, cât e ziulica de lungă, blindate în cap. Nu 
mai reuşeşti să dormi, nu mai reuşeşti să vorbeşti, să 
mănânci, să râzi. Nu-ţi mai iese nimic. Stai acolo şi încerci să 
rezişti. Ce altceva poţi face? Pekisch stătea acolo, şi încerca să 
reziste. 

Apoi, într-o noapte, se întâmplă că el se ridică, şi cu o 
sforţare infinită se clătină până la camera doamnei Abegg. 
Deschise încet uşa, se apropie de pat şi se întinse lângă dânsa. 
Era o tăcere mare şi frumoasă, de jur împrejur. Pentru toată 
lumea, în afară de el. Vorbi încet, însă ea îl auzi. 

— Au început să disoneze. Sunt istoviţi. Sunt frumoşi şi 
istoviţi. 

Voia să îi răspundă o mulţime de lucruri, văduva Abegg. Dar 
când îţi vine cheful acela nebunesc de a plânge, care chiar te 
stoarce cu totul, încât nu mai izbuteşti să-l opreşti, atunci nu- 
i chip să mai trânteşti nici măcar o vorbă, nu mai iese nimic, 
ţi se întoarce totul îndărăt, totul înăuntru, înghiţit de 
sughiţurile alea afurisite, naufragiat în tăcerea lacrimilor ălora 
prosteşti. La naiba. La cât de multe ţi-ai dori să spui... Şi când- 
colo nimic, nu iese afară nimic. Putem fi făcuţi mai rău decât 
atâta? 



La înmormântarea lui Pekisch, cu o anumită logică, oamenii 
din Quinnipak hotărâră să nu cânte nici măcar o notă. într-o 
tăcere minunată, coşciugul din lemn străbătu satul şi urcă 
până la cimitir purtat în spate de octava cea mai de jos a 
umanofonului. „Să-ţi fie ţărâna uşoară, aşa cum tu ai fost 
pentru ea” recită Părintele Obry. Iar ţărâna răspunse: „Aşa să 
fie”. 



4 


...astfel încât, pagină după pagină, ajunse până la ultima. 
Citea cu încetineală. 

Lângă dânsa, o femeie tare bătrână se uita drept înainte cu 
ochi de oarbă şi asculta. 

Citi ultimele rânduri. 

Citi ultimul cuvânt. 

Şi ultimul cuvânt era: America. 

Tăcere. 

— Continuă, Jun. Vrei? 

Jun îşi ridică privirea din carte. în faţă erau kilometri de 
dealuri şi apoi un şir de stânci şi apoi marea şi apoi o plajă şi 
apoi o pădure după alta şi apoi o câmpie lungă şi apoi un drum 
şi apoi Quinnipak şi apoi casa domnului Rail şi înăuntru 
domnul Rail. 

închise cartea. 

O întoarse. 

O redeschise la prima pagină şi zise: 

— Da. 

Fără tristeţe, însă. Trebuie să ne-o imaginăm zisă fără 
tristeţe. 

— Da. 



... wenn ein Gluckliches fălit. 4 


4 ...când fericirea pogoară. 



ŞAPTE 



Transatlanticul Atlas 

14 februarie 1922 

De primele daţi, căpitanul Abegg îşi scotea uniforma, şi 
făceam dragoste. Mă întâlnea pe punte, îmi zâmbea şi eu 
coboram în cabină. în scurt timp sosea. După ce terminam, 
uneori mai rămânea. îmi povestea despre el. Mă întreba dacă 
am nevoie de ceva. Acum e altfel. El intră şi nici măcar nu se 
mai dezbracă. îmi strecoară mâinile pe sub haine, ca să se 
excite, apoi mă pune să şed pe pat şi îşi descheie pantalonii. 
Rămâne în picioare în faţa mea. Se masturbează şi apoi mi-o 
bagă în gură. N-ar fi sila care e dacă măcar ar tăcea mâlc. însă 
el trebuie să vorbească. I se blegeşte dacă nu vorbeşte. „îţi 
place, ia zi, scroafo? Păi atunci suge-o, căţea scârbavnică, ia- 
o în gât, hai, ca să-ţi faci o bucurie, scroafă ordinară.” Cine 
ştie ce plăcere există în a o face scroafă pe femeia care tocmai 
ţi-o ia la cioc. Ce sens are? Ştiu eu prea bine că sunt o scroafă. 
Există multe modalităţi de a traversa oceanul fără să plăteşti 
biletul. Eu am ales să-i sug puia căpitanului Charlus Abegg. 
Un troc echitabil. El are trupul meu, eu am o cabină pe nava 
lui blestemată. Mai devreme sau mai târziu vom ajunge la 
destinaţie şi totul se va isprăvi. Scârboşenia asta de rahat. 
Până la urmă el vine. Scoate tot felul de răgete ridicole şi îmi 
umple gura de spermă. Are un gust oribil. A lui Tool era altfel. 
Era bună la gust, a lui. De altminteri el mă iubea, şi era Tool. 
Aşa că eu mă ridic şi mă duc să scuip totul în closet, 
străduindu-mă să nu vomit. Uneori când mă întorc de acolo 
căpitanul a plecat deja. Fără nicio vorbă. Atunci îmi spun „S- 
a terminat, tura asta s-a terminat”, mă ghemuiesc în pat şi mă 
duc la Quinnipak. Tool m-a învăţat lucrul ăsta. Să mă duc la 
Quinnipak, să dorm la Quinnipak, să fug la Quinnipak. Din 
când în când îl întrebam „Unde ai fost, când toată lumea te 
căuta?” Iar el spunea „Am tras o fugă până la Quinnipak”. E 
un fel de joc. E bun când ţi se face o silă de care chiar că nu 
te mai poţi descotorosi. Atunci te ghemuieşti pe undeva, 
închizi ochii, şi începi să născoceşti poveşti. Ce-ţi vine. Dar 
trebuie s-o faci ca lumea. Cu toate amănuntele. Şi ce spun 
oamenii, şi culorile, şi sunetele. Tot. Iar sila încet-încet se 



duce. Mai apoi revine, de bună seamă, dar între timp, pentru 
o bucată de vreme, ai amăgit-o. Prima oară când l-au prins, pe 
Tool, l-au dus la închisoare într-un furgon. Avea un gemuleţ. 
Tool se temea de închisoare. Se uita afară şi simţea că moare. 
Au trecut pe la o intersecţie şi pe marginea străzii era o săgeată 
care arăta drumul către un sat. Acolo a citit Tool numele acela: 
Quinnipak. Pentru cineva care se duce la închisoare, să vadă 
o săgeată care duce în altă parte trebuie să fie ca şi cum ar 
privi în faţă infinitul. Orice ar fi fost, acolo, era oricum viaţă, 
şi nu închisoare. Şi astfel numele acela i-a rămas înşurubat în 
minte. Când a ieşit se schimbase la faţă. îmbătrânise. Eu însă 
îl aşteptasem. I-am spus că îl iubesc la fel ca înainte şi că o să 
luăm din nou totul de la capăt. Dar nu-ţi venea uşor să ieşi 
din cloaca aia. Murdăria se ţinea de tine, nu te pierdea din 
vedere nicio clipă. Crescusem practic împreună, eu şi Tool, în 
porcăria aia de cartier minunat. Când eram mici locuiam unul 
lângă celălalt. Ne construisem o ţeavă lungă din hârtie, iar 
seara ne aplecam la fereastră şi vorbeam prin ea: ne 
povesteam secretele. Şi când n-aveam secrete, le născoceam, 
într-un cuvânt, era lumea noastră. Dintotdeauna. După ce a 
ieşit din închisoare, Tool s-a dus să lucreze pe un şantier cam 
neobişnuit: montau şine pentru calea ferată. Ceva ciudat. Eu 
lucram la magazin, la Andersson. Apoi bătrânul a murit şi 
totul s-a dus de râpă. E ridicol, dar ce mi-ar fi plăcut mie să 
fac era să cânt. Am o voce frumoasă, eu. Aş fi putut să cânt 
într-un cor, sau într-unul din locurile acelea unde oamenii 
bogaţi beau şi îşi petrec serile fumând ţigări. Dar nu exista 
nimic de genul ăsta pe acolo, pe la noi. Tool spunea că bunicul 
lui era profesor de muzică. Şi că inventase nişte instrumente 
care până atunci n-au mai existat. Dar nu ştiu dacă era 
adevărat. Murise, bunicul lui. Eu nu l-am văzut niciodată. Şi 
nici Tool. Tool mai spunea că într-o zi are să ajungă bogat şi 
are să mă ducă cu trenul, până la mare, să văd navele care 
plecau. Dar mai apoi nu se schimba nimic, şi totul continua la 
fel ca înainte. Uneori era groaznic. Fugeam la Quinnipak, însă 
nici asta nu mai mergea. Tool se simţea rău. Apărea cu o faţă 
ceva de speriat. Era de parcă ar fi urât lumea întreagă. Dar era 
o faţă tare frumoasă. Eu m-am dus să muncesc în cartierul 



bogaţilor. Lucram ca bucătăreasă în casa unuia care făcuse 
bani cu asigurările. O mare porcărie şi acolo. Punea mâna pe 
mine sub ochii nevestei. Cu nevastă-sa acolo, de faţă, ceva de 
necrezut. Dar nu puteam să plec. Plăteau. Plăteau chiar bine. 
Apoi într-o zi a murit unul pe care-1 chema Marius Jobbard: şi 
au spus că Tool a fost cel care l-a omorât. Când a venit poliţia 
Tool era cu mine. L-au luat şi l-au dus. S-a uitat la mine şi mi- 
a spus două lucruri: Tu eşti prea frumoasă pentru toate astea. 
Şi apoi: Ne vedem la Quinnipak. Nu ştiu dacă îl omorâse el 
într-adevăr. Nu l-am întrebat niciodată. Ce importanţă avea? 
Oricum judecătorul a hotărât că el a fost. Când l-au 
condamnat a apărut ştirea şi în ziar. îmi aduc aminte fiindcă, 
alături, era ştirea despre un palat enorm din sticlă care, nu 
mai ştiu unde, arsese complet, cu o noapte înainte. Şi m-am 
gândit: s-a hotărât să se risipească totul ca un fum, astăzi. 
Totul ca un rahat. Pe Tool l-am revăzut de câteva ori. Mă 
duceam să-l văd la închisoare. Apoi n-am mai fost în stare. Nu 
mai era el. Stătea tot timpul şi tăcea mâlc, şi se uita la mine. 
Mă fixa parcă hipnotizat. Avea nişte ochi tare frumoşi, Tool. 
Dar mă speria când se uita aşa la mine. N-am reuşit să mă 
mai întorc. îl căutam, când şi când, la Quinnipak, dar nici 
măcar acolo nu-1 mai găseam. Se isprăvise. Chiar se isprăvise. 
Aşa că m-am hotărât să plec. Cine ştie de unde mi-am găsit 
puterea s-o fac. Dar într-o zi mi-am burduşit o valiză şi am 
plecat. Cu căpitanul Abegg îmi făcuse cunoştinţă o prietenă 
de-a mea. El spunea că de partea cealaltă a oceanului totul e 
altfel. Şi eu am plecat. Tata n-a zis nimic. Mama plângea şi 
atât. Numai Elena m-a însoţit până la capătul străzii. Elena e 
o fetiţă, are opt ani. „De ce fugi?” m-a întrebat. „Nu ştiu.” Nu 
ştiu, Elena, de ce fug. Dar o să înţeleg. încetul cu încetul, în 
fiecare zi, o să înţeleg. „Şi după aceea îmi spui, când o să 
înţelegi?” „Da.” O să-ţi spun. Oriunde voi fi, chiar dacă voi fi 
tare departe, o să iau un condei şi o foaie, un condei şi o mie 
de foi, şi o să-ţi scriu, micuţă Elena, şi o să-ţi spun de ce până 
la urmă, în viaţă, la un moment dat, nu-ţi mai rămâne decât 
să fugi. Promit. 

Cică peste trei zile o să ajungem la destinaţie. încă trei luări 
la cioc şi voi fi de partea cealaltă a oceanului. Incredibil. Cine 



ştie cum e pământul acela de acolo. Din când în când sunt 
sigură că acolo o să fie fericirea. Din când în când, numai când 
mă gândesc la asta, mă cuprinde o tristeţe nebună. Cine mai 
poate pricepe ceva din toate astea. Am văzut atâtea la viaţa 
mea, însă numai două lucruri au reuşit să-mi insufle atâta 
dorinţă şi atâta frică în acelaşi timp. 

Zâmbetul lui Tool, pe când exista Tool. 

Şi acum America.