Feodor Mihailovici Dostoievski — Eternul sot

Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


EITERNUL SOJ 


[. 

Velceaninov. 

Sosi vara, iar Velceaninov - în ciuda aşteptărilor sale - se 
văzu reţinut la Petersburg. Călătoria plănuită de dânsul în 
sudul Rusiei fusese zădărnicită şi sfârşitul procesului său 
nici nu se întrezărea. Procesul acesta - o pricină cu moşia - 
căpătase o întorsătură cât se poate de proastă. Cu vreo trei 
luni mai înainte, lucrurile păreau cât se poate de simple, 
aproape fără nici un risc, dar dintr-o dată totul se schimbă. 
„Aşa-i acuma, toate au început să se schimbe în rău!” 
repeta adesea Velceaninov, cu răutate, fraza asta. locmise 
un avocat priceput, bine plătit, celebru şi nu se uita la bani. 
Dar, nerăbdător şi plin de neîncredere, se apucă să se 
ocupe singur de proces. Alcătuia şi scria jalbe, pe care 
avocatul le arunca la coş. Alerga pe la autorităţi, culegea 
informaţii, şi, probabil, încurca lucrurile, pentru că în cele 
din urmă avocatul începu să-i facă reproşuri şi să-l trimită 
în viligiatură. Dar el nu se putea hotări să plece la vilă, în 
viligiatură. Praful, zăpuşeala, nopţile albe care zdruncină 
nervii- iată cu ce se desfăta el la Petersburg. Locuia undeva 
în preajma Teatrului Balşoi, într-un apartament închiriat de 
curând, care nu-i era pe plac, „nimic nu-mi reuşeşte!” 
spunea el. Ipohondria îi sporea zi de zi; de altfel, avea de 
mult înclinare pentru starea asta sufletească. 

Era un om care trăise intens şi din plin, trecut de mult de 
prima tinereţe, avea vreo treizeci şi opt sau treizeci şi nouă 
de ani, iar această „bătrâneţe”, cum îi spunea el, venise 
„aproape pe neaşteptate”. Singur înţelegea că îmbătrânise 
nu atât datorită numărului anilor, ci - ca să zicem aşa - prin 


calitatea acestora şi că, chiar dacă începuseră să-l lase 
puterile, asta era mai mult pe plan spiritual decât fizic. Ca 
înfăţişare arăta şi acum chipeş. Era înalt şi bine făcut, cu 
părul blond, des, fără nici un fir alb în cap şi cu o barbă 
blondă, cam până la mijlocul pieptului. Când îl vedeai 
pentru întâia oară, îţi părea stângaci şi delăsat. Dar, 
privindu-l mai cu luare-aminte, distingeai într-însul un 
domn, perfect stăpân pe sine şi care primise cândva cea 
mai aleasă educaţie. Gesturile lui Velceaninov erau şi acum 
degajate, sigure, chiar graţioase, cu tot aerul său dobândit 
de om posac şi neîndemânatic. Păstra până în ultimul timp o 
încredere în sine de nezdruncinat, de cea mai arogantă 
speţă mondenă, pe care nici el însuşi poate n-o bănuia, deşi 
era un bărbat nu numai inteligent, dar chiar cu scaun la cap 
uneori, aproape cult şi înzestrat cu netăgăduite calităţi. 
Faţa lui albă şi rumenă se distingea în trecut printr-o 
gingăşie feminină care atrăgea atenţia femeilor. Ba şi acum 
câte cineva, privindu-l, exclama: „Ce om sănătos, rumen şi 
înfloritor la chip!” Totuşi omul acesta „sănătos” fusese biruit 
cu totul de ipohondrie. Ochii săi mari şi albaştri fuseseră, cu 
vreo zece ani mai înainte, foarte cuceritori. Erau atât de 
limpezi, veseli şi lipsiţi de orice îngrijorare, încât atrăgeau 
involuntar privirea oricărei persoane care avea de-a face cu 
dânsul. Acuma însă, în preajma vârstei de patruzeci de ani, 
limpezimea şi bunătatea se stinseseră aproape cu totul în 
ochii aceştia, împrejurul cărora începuse să se urzească o 
reţea de mici zbârcituri. În ochii lui se iviseră dimpotrivă un 
cinism de om obosit şi nu desăvârşit de moral, o viclenie, 
adesea o ironie şi încă o nuanţă, inexistentă înainte vreme: 
o umbră de durere şi de tristeţe vagă, parcă fără obiect, 
dar foarte adâncă. Această tristeţe se accentua mai ales 
când rămânea singur. Şi, ciudat lucru, omul acesta guraliv, 
vesel şi distrat până acum vreo doi ani, care povestea 
minunat istorioare pline de haz - nimic nu dorea astăzi mai 
mult decât să rămână singur. Părăsise dinadins o seamă de 
cunoscuţi, pe care şi astăzi i-ar fi putut păstra, deşi situaţia 


lui bănească ajunsese cu totul precară. Această atitudine i-a 
fost determinată, într-adevăr şi de vanitate. De altfel, 
neîncrederea şi vanitatea lui n-ar mai fi putut suporta 
vechile cunoştinţe. Dar, încet-încet, în singurătatea în care 
se afla vanitatea sa nu numai că nu se micşora, ci, 
dimpotrivă, degenera într-o vanitate cu totul aparte, de un 
soi cu totul nou: începuse să-i sufere uneori datorită unor 
cauze cu totul diferite celor dinainte, cauze neaşteptate şi 
care nici nu putea fi concepute mai demult, nişte cauze 
„superioare” celor actuale... „dacă există într-adevăr, ca să 
zicem aşa, cauze superioare şi inferioare...” adăuga el 
însuşi. 

Da, ajunsese şi aici. Se războia cu un fel de cauze 
superioare, la care pe vremuri nici nu s-ar fi gândit. În 
conştiinţa sa, el numea superioare toate „cauzele” pe care 
(spre propria-i surprindere) nu le putea lua în râs în sinea 
lui - lucru care nu se mai întâmplase înainte - da, numai în 
sinea lui. În societate era altceva! Ştia prea bine că, dacă 
împrejurările ar fi prielnice, atunci chiar a doua zi, cu toate 
hotărârile tainice şi pioase ale conştiinţei sale, ar renega în 
gura mare aceste „cauze superioare” şi el însuşi, cel dintâi, 
le-ar lua în bătaie de joc, nerecunoscând desigur nimic. 
Asta era într-adevăr aşa, cu toate că avea într-o oarecare 
măsură, chiar foarte importantă, o independenţă de 
cugetare, cucerită în ultima vreme de la „cauzele 
inferioare” care-l stăpâniseră până atunci. Deseori, 
Velceaninov, sculându-se dimineaţa din pat, se ruşina de 
gândurile şi de sentimentele avute în timpul insomniei de 
peste noapte. (De altfel, în ultima vreme, suferea mereu de 
insomnie.) De mult băgase de seamă că ajunsese 
extraordinar de bănuitor în toate cele, şi-n lucruri 
importante, dar şi-n bagatele, de aceea se hotări să aibă cât 
mai puţină încredere într-însul. Totuşi se petrecură unele 
fapte cărora nu li se putea contesta realitatea. În ultima 
vreme, uneori noaptea, gândurile şi senzațiile sale se 
preschimbau aproape cu totul în comparaţie cu cele 


obişnuite şi îndeobşte nu semănau de loc cu cele din prima 
parte a zilei. Acest lucru îl uimi şi îl făcu să se adreseze unui 
doctor vestit, un bun cunoscut al său. 1 se destăinui, 
bineînţeles, mai mult în glumă. Medicul îi răspunse că 
schimbarea gândurilor şi a senzaţiilor, ba chiar dedublarea 
lor în nopţile de insomnie şi în genere noaptea este un act 
curent la oamenii „care gândesc şi simt puternic”; că o 
seamă de convingeri din întreaga viaţă se modifică uneori 
brusc sub influenţa melancolică a nopţii şi a insomniei; că 
dintr-o dată se iau uneori din senin cele mai fatale hotărâri. 
Toate acestea merg bineînţeles până la o anumită limită şi 
dacă persoana cu pricina ajunge să perceapă prea puternic 
această dedublare, provocându-i o suferinţă, acesta-i un 
simptom indiscutabil că maladia s-a declanşat; şi prin 
urmare e necesar să se întreprindă neapărat ceva. Cel mai 
bine ar fi să se schimbe radical felul de viaţă, alimentaţia, 
sau chiar să se întreprindă o călătorie. E recomandabil, fără 
îndoială şi un purgativ. 

Velceaninov nici nu-l ascultă mai departe. Maladia îi fusese 
demonstrată cu vârf şi îndesat. 

„Va să zică chestiunea «superioară» nu este decât o boală 
şi nimic mai mult!” îşi zicea uneori cu un vădit sarcasm. Dar 
nu se resemna să cadă de acord. 

În curând, fenomenele care se petreceau numai noaptea 
începură să se repete dimineaţa, atât numai că îl 
impresionau şi mai puternic, făcându-l să simtă o răutate 
sarcastică în locul regretului şi al înduioşării de odinioară. 
De fapt, unele întâmplări din viaţa lui trecută, petrecute 
chiar tare demult, îi reveneau din ce în ce mai des în minte 
„aşa din senin şi Dumnezeu ştie de ce” şi într-o 
reprezentare radical deosebită. De pildă, Velceaninov se 
plângea încă mai de mult că-i slăbise memoria: nu-şi mai 
reamintea figura persoanelor cunoscute, care se supărau, 
întâlnindu-l. Uita uneori cu desăvârşire o carte cetită cu 
jumătate de an în urmă. Dar, cu toată pierderea evidentă a 
memoriei (de care era foarte îngrijorat), ceea ce făcea 


parte din viaţa de odinioară şi ceea ce în decurs de zece- 
cincisprezece ani fusese cu totul uitat, acestea în întregime 
îi răsăreau uneori brusc în memorie şi încă cu o uimitoare 
fineţe a impresiilor şi a detaliilor, încât parcă le retrăia din 
nou. Unele dintre faptele ivite acum în conştiinţă fuseseră 
complet uitate, încât i se părea o adevărată minune faptul 
de a şi le fi putut reaminti. Dar asta încă nu era totul. Ce om 
care şi-a trăit viaţa din plin n-are amintiri? La dânsul însă 
tot ce-i apărea în minte parcă fusese dinainte pregătit de 
cineva într-o lumină absolut nouă, neaşteptată, cu neputinţă 
de conceput înainte vreme. De ce unele amintiri îi apăreau 
acum ca nişte adevărate crime? Şi doar nu era vorba numai 
de sentinţele emise de mintea lui, de altfel nici n-avea 
încredere în mintea-i tenebroasă, singuratică şi bolnavă. 
Dar reprobările luau uneori formă deblesteme şi ajungeau 
la lacrimi, dacă nu exterioare, cel puţin lăuntrice. Într- 
adevăr, dacă i s-ar fi spus în urmă cu doi ani că va fi în stare 
să plângă, n-ar fi crezut pentru nimic în lume. La început 
nu-şi aducea aminte de suvenirurile sentimentale, ci mai cu 
seamă de cele sarcastice. Îşi reamintea unele insuccese sau 
înjosiri din viaţa mondenă. Îi revenea, de pildă, în minte 
faptul cum „îl bârfise un intrigant”, făcând să nu mai fie 
primit într-o anumită casă... Cum nu de mult fusese de-a 
dreptul ofensat în mod public fără să-şi fi provocat 
adversarul la duel... Cum fusese o dată luat în râs printr-o 
epigramă foarte spirituală într-un cerc de femei foarte 
încântătoare, iar el n-avusese prezenţa de spirit să 
răspundă ceva. Îşi mai aducea aminte de două-trei datorii 
pe care nu le plătise, într-adevăr, o nimica toată, totuşi 
datorii de onoare, faţă de nişte persoane cu care încetase 
să se mai vadă şi pe care începuse să le vorbească de rău. Îl 
mai chinuia, dar numai în momentele cele mai proaste, 
amintirea a două averi considerabile făcute praf şi pulbere 
de dânsul în modul cel mai stupid. Dar mai pe urmă 
aducerile-aminte se refereau şi la unele lucruri 
„superioare”. Astfel Velceaninov îşi aminti „netam-nesam” 


figura uitată - ştearsă de mult din memorie - a unui 
funcţionar blând şi bătrânel, caraghios şi cu puţină 
cărunteţe, pe care-l jignise odinioară în public dintr-o 
fanfaronadă, numai şi numai ca să pună în valoare un 
calambur hazliu, reuşit, care-i adusese glorie şi care a fost 
apoi repetat din gură în gură - faptă reprobabilă, rămasă 
încă nepedepsită. Uitase cu totul întâmplarea aceasta, nici 
nu-şi mai aducea aminte de numele bătrânului, deşi 
împrejurările întâmplării îi răsăriră în minte cu o 
extraordinară exactitate. Îşi aduse perfect aminte că 
bătrânelul apăra reputaţia fiicei sale, o fată care întârzia să 
se mărite, despre care circulau în oraş fel de fel de zvonuri. 
Bătrânelul se supărase şi căutase să răspundă, dar îl 
podidiseră dintr-o dată lacrimile faţă de toată lumea - ceea 
ce făcuse chiar oarecare impresie. Până la urmă, societatea 
îl îmbătase cu şampanie pe moşneguţ şi tot societatea se 
tăvălise de râs. Aducându-şi acum aminte aşa „netam- 
nesam” cum plângea în hohote bătrânelul, acoperindu-şi 
obrazul cu mâinile, ca un copil. Velceaninov avu impresia că 
nu uitase niciodată întâmplarea asta. Dar, ciudat lucru: 
toată împrejurarea care i se păruse pe atunci foarte hazlie, 
acum 0 vedea cu totul altfel, mai cu seamă amănuntele - şi 
anume acoperirea feţei cu palmele. Îşi mai aduse aminte 
cum bârfise numai ca să facă haz, pe delicioasa soţie a unui 
institutor şi cum ponegrirea ajunsese la bărbatul ei. 
Velceaninov plecase curând din târguşorul acela şi nu mai 
aflase ce urmări avusese clevetirea lui. De-abia acum 
începu să-şi închipuie cum va fi putut să se isprăvească 
istoria aceea. Dumnezeu ştie unde l-ar fi dus imaginaţia, 
dacă nu i-ar fi fulgerat în minte o amintire mult mai recentă 
despre o fată dintr-o familie de târgoveţi, care nici nu-i 
plăcuse cel puţin şi cu care, trebuie să mărturisim, nici nu 
ştie cum naiba făcuse un copil. Îi părăsise pe amândoi, fără 
să-şi fi luat măcar rămas bun de la dânşii, plecând din 
Petersburg (nici n-avusese timp, ce-i drept!). Pe urmă elo 
căută pe fată timp de un an întreg, dar n-o mai putu 


descoperi. Asemenea amintiri se strângeau cu sutele, 
fiecare din ele trăgând după sine alte zeci şi zeci. Încet- 
încet, începu să sufere şi propria lui vanitate. 

Am mai spus că vanitatea lui degenerase într-un sentiment 
cu totul deosebit. Într-adevăr, aşa era. În unele momente 
(rare, de altfel), Velceaninov era atât de distrat, încât nu 
simţea nici o jenă că nu avea trăsură proprie, că umbla pe 
jos pe la autorităţi, că ţinuta îi era cam neîngrijită. lar dacă 
cineva dintre vechii săi cunoscuţi l-ar fi măsurat pe stradă 
cu o privire ironică, sau n-ar fi avut chef să-l recunoască, 
atunci el ar fi avut, ce-i drept, destulă mândrie ca nici să nu 
clipească. Nici să nu clipească într-adevăr şi nu numai de 
formă. Asta se întâmpla, bineînţeles, în momentele de 
iritare şi uitare de sine. Totuşi vanitatea lui se dezinteresa 
îndeobşte, treptat-treptat, de pricinile de altădată şi se 
concentra asupra unei singure chestiuni, veşnic prezentă în 
mintea lui. 

„Pesemne, începea el să se gândească uneori în mod 
satiric (era aproape totdeauna satiric, când se gândea la 
sine), pesemne cineva are grijă să mă moralizeze, de aceea 
îmi sugerează aceste amintiri blestemate şi «lacrimi de 
căinţă»!” Fie! Dar degeaba! Nu e decât un tir de gloanţe 
oarbe. Ştiu foarte bine, ba chiar mai mult decât sigur, că n- 
am nici un pic de autostăpânire, cu toată autocondamnarea 
mea, însoţită de căinţe înlăcrămate şi ca toţi cei patruzeci 
de ani stupizi ai mei! Dacă mâine aş fi ispitit de o 
întâmplare şi de împrejurări convenabile ca să-mi fac cheful 
pentru a răspândi zvonul că nevasta institutorului a primit 
daruri de la mine, aş face-o sigur şi fără ezitare, iar fapta ar 
fi încă şi mai detestabilă, fiind vorba de o recidivă. Sau să 
zicem că m-ar jigni iarăşi acel prinţişor, fiul unic al unei 
mame, căruia i-am trimis în picior un glonte din pistol acum 
unsprezece ani, fără îndoială că l-aş provoca numaidecât 
din nou la duel şi i-aş hărăzi al doilea picior de lemn. Va să 
zică, e adevărat că sunt gloanţe oarbe, cu totul inutile? 
Atunci de ce să mă mai împresoare asemenea amintiri, când 


eu nu ştiu cum să mă descotorosesc convenabil de mine 
însumi?” 

Deşi întâmplarea cu nevasta institutorului nu s-a repetat, 
cu toate că eroul n-a mai fericit pe altcineva cu un picior de 
lemn, dar numai gândul că aceste fapte s-ar repeta 
neapărat dacă s-ar ivi împrejurări prielnice, îl făceau pe 
Velceaninov să se piardă cu firea... Uneori. Doar nu-i 
obligator să suferi mereu din pricina amintirilor. Te mai poţi 
şi odihni sau petrece puţin - în pauze... 

Aşa şi făcea Velceaninov. Era dispus să petreacă un pic în 
pauze. Dar pe măsură ce trecea vremea, şederea lui la 
Petersburg îi devenea din ce în ce mai insuportabilă. Se 
găsea în pragul verii. Uneori, pâlpâia în mintea lui 
hotărârea de a lăsa totul baltă, chiar şi procesul şi de a 
pleca aşa dintr-o dată, unde va vedea cu ochii, la întâmplare 
- să zicem în Crimeea, de pildă... De obicei, nu trecea mai 
mult de un ceas şi Velceaninov îşi detesta gândul acesta, de 
care începea să-şi bată joc: „Aceste obsesii nu mă vor părăsi 
nici la sud, de vreme ce au început să pună stăpânire pe 
mine şi dacă sunt un om cât de cât onest - or asta înseamnă 
că n-am nici cum şi nici de ce să fug de ele”. 

„Ce rost are să fug? Urmă Velceaninov să filosofeze cu 
mâhnire. Aici e atâta prăfăraie, atât zăduf înăbugşitor! Casa-i 
aşa de murdară. La autorităţile unde îmi pierd vremea între 
aceşti oameni foarte ocupați - e atâta forfotă meschină, 
atâtea griji mărunte. Pe faţa tuturor oamenilor rămaşi în 
oraş, care se perindă din zori până-n seară, vezi întipărit 
aşa de naiv şi de sincer întregul lor egoism, tupeul lor 
grosolan, laşitatea sufletelor lor mici şi nimicnicia inimilor 
lor de două parale, încât, pe drept cuvânt, se poate spune 
că aici e un adevărat rai pentru un ipohondru, vorbind 
foarte serios! Totul e dat la iveală sincer, deschis... Nimeni 
nu crede necesar să se ascundă, nimeni nu se preface cum 
fac cucoanele noastre în viligiatură, în ţară sau în 
străinătate. Totul merită aici cel mai profund respect, măcar 


ca un omagiu adus sincerităţii şi simplităţii. Nu mai plec 
nicăieri. Să crăp aici, dar nu mă clintesc din loc...!”. 

II. 

Domnul cu doliu la pălărie. 

Era în trei iulie. Domnea o zăpuşeală şi o arşiţă 
insuportabilă. Velceaninov avusese o zi cu o mie de 
alergături. Toată dimineaţa umblase pe jos şi cu trăsura, iar 
seara trebuia neapărat să treacă pe la un domn de care 
avea absolută nevoie - un om de afaceri, consilier de stat, 
care locuia într-o vilă undeva pe Ceornaia Recika şi pe care 
urma să-l surprindă pe neaşteptate acasă. Pe la şase, 
Velceaninov intră într-un restaurant dubios, dar franțuzesc, 
de pe bulevardul Nevski, lângă podul Poliţeiski. Se aşeză în 
colţul său obişnuit la măsuţa lui şi îşi ceru prânzul zilnic. 

Mânca în fiecare zi un prânz de o rublă, pentru vin plătind 
aparte. Socotea această chivernisire ca o ofrandă adusă în 
mod înţelept greutăților băneşti prin care trecea. Mirându- 
se cum se poate consuma o mâncare atât de mizerabilă, 
Velceaninov devora prânzul până la ultima fărâmitură, 
totdeauna cu aceeaşi poftă, de parcă n-ar fi mâncat de trei 
zile. „E ceva maladiv cu mine!” mormăia în barbă, când îşi 
dădea seama de apetitul său. De data aceasta Velceaninov 
se aşeză la măsuţa sa în cea mai proastă dispoziţie 
sufletească. Îşi aruncă mânios pălăria unde se nimeri, se 
rezemă cu coatele pe masă şi căzu pe gânduri. Dacă vecinul 
de alături, ferească Dumnezeu! Nu şi-ar fi căutat de treabă 
sau dacă chelnerul care-l servea nu l-ar fi înţeles de la 
primul cuvânt, Velceaninov ar fi răbufnit ca un elev-ofiţer şi 
ar fi făcut cine ştie ce tărâboi, tocmai el care ştia să fie 
extrem de politicos şi la nevoie chiar să privească de sus, 
imperturbabil, ceea ce se întâmpla în juru-i. 

I se aduse supa. El puse mâna pe lingură, dar numaidecât 
- înainte de a o fi umplut - o trânti pe masă, gata să sară de 
pe scaun. Un gând neaşteptat îl fulgeră deodată. În clipa 
aceea - Dumnezeu ştie datorită cărui proces de cugetare - 
el înţelese perfect pricina tristeţii sale - o tristeţe deosebită, 


aparte, care-l chinuia de câteva zile în şir în timpul din 
urmă, legându-se de dânsul, tam-nesam şi nelăsându-l în 
pace, Dumnezeu ştie de ce. Acum însă pricepu taina, 
văzând totul ca-n palmă. 

„Pălăria - asta-i pricina! Bombăni el, ca un inspirat. Numai 
şi numai blestemata asta de pălărie rotundă, cu panglică 
mârşavă de doliu, poartă toată vina!” 

Căzu pe gânduri şi, cu cât se cufunda tot mai adânc în ele, 
cu atât se posomora mai mult şi cu atât „întreaga 
întâmplare” i se părea mai ciudată. 

„Dar... Dar, de fapt, e vorba aici într-adevăr de o 
întâmplare? Protestă el, fără prea multă încredere în sine. 
Se petrece oare aici ceva care să semene cu o întâmplare? 

Întreaga chestiune consta în următoarele: cu vreo două 
săptămâni în urmă (de fapt, nu ţinea exact minte data) 
întâlnise pentru întâia oară pe stradă, undeva, la 
întretăierea dintre Podiaceskaia şi Meşceanskaia, un domn 
cu doliu la pălărie. Fusese un bărbat ca oricare altul, n- 
avusese nimic deosebit, trecuse repede, dar parcă îl aţintise 
prea stăruitor pe Velceaninov, atrăgându-i atenţia în mod 
deosebit. Îl întâlnise pesemne cândva, undeva... „Dar mii de 
figuri am văzut în viaţă. INu-i cu putinţă să le ţin minte pe 
toate!” După vreo douăzeci de paşi, Velceaninov uită 
întâlnirea avută, cu toată impresia iniţială făcută asupra-i. 
Impresia însă, destul de originală, rămase pentru toată 
ziua, sub forma unei neobişnuite înverşunări, dar fără 
obiect. După două săptămâni Velceaninov îşi aminti limpede 
toate acestea. Îşi aduse aminte că nu înţelesese de loc 
cauza acelei iritaţii şi că până atunci nu făcuse nici o 
legătură şi nici o confruntare între indispoziţia lui 
sufletească din seara aceea şi întâlnirea de dimineaţă. Dar 
domnul acela se grăbi să-i aducă aminte despre persoana 
sa şi a doua zi se încrucişa din nou cu Velceaninov pe 
bulevardul Nevski, privindu-l ţintă în chip straniu. 
Velceaninov scuipă cu dispreţ şi numaidecât se miră de 
ceea ce făcuse. Sunt, ce-i drept, fizionomii care îţi inspiră 


un dezgust inexplicabil şi fără sens. „L-am mai întâlnit, într- 
adevăr, pe undeva”, mormăi, îngândurat, Velceaninov, la 
jumătate de oră după întâlnire şi se simţi din nou, toată 
seara, în cea mai proastă dispoziţie sufletească. Avusese 
chiar un vis cât se poate de urât, totuşi nu-şi dădu seama că 
pricina noii şi deosebitei ipohondrii nu era alta decât 
prezenţa domnului îndoliat de dimineaţă, deşi în aceeaşi 
seară îşi aduse deseori aminte de dânsul. Velceaninov se şi 
enervă din pricină că „asemenea prostie” îl preocupă într- 
atăt şi ar fi socotit chiar ca o înjosire de a-i atribui emoția 
ce-l stăpânea, dacă i-ar fi trecut prin minte gândul acesta. 
Se întâlni însă din nou peste două zile cu domnul îndoliat la 
debarcaderul unui vapor de pe Neva. La această întâlnire, a 
treia, Velceaninov ar fi putut jura că domnul cu pălăria în 
doliu se şi îndreptase spre dânsul, dar că lumea, 
înghesuindu-se, îl îndepărtase. I se păru chiar că 
necunoscutul „cutezase” a-i întinde mâna şi-l strigase pe 
nume. În zarvă nu-şi auzi cu claritate numele, dar... „oare 
cine-i canalia asta şi de ce nu se apropie de mine, dacă mă 
cunoaşte într-adevăr şi dacă doreşte atâta să se apropie?” 
se gândi, posac, urcându-se într-o trăsură şi îndreptându-se 
spre mănăstirea Smolnâi. Peste o jumătate de oră, 
Velceaninov se şi afla în cabinetul avocatului său cu care 
discuta aprins în contradictoriu. Dar în timpul serii şi al 
nopţii, o deznădăjduită şi fantastică tristeţe îl cuprinse din 
nou. „Oare nu cumva fac un icter?” se întrebă bănuitor, 
privindu-se în oglindă. 

Aceasta fusese cea de a treia întâlnire. Pe urmă, cinci zile 
de-a rândul, absolut „nimeni” nu-i mai ieşi în cale, cât 
despre „canalie” - nici pomeneală. Între timp, din când în 
când, îi revenea însă în minte domnul cu doliu la pălărie. 
Velceaninov se surprindea cu mirare, gândind: „Ce mi-o fi 
venit să-mi bat capul cu dânsul. Hm! Pesemne are multe 
treburi la Petersburg. Şi oare după cine o fi purtând doliu? 
M-a recunoscut, probabil... pe când eu habar n-am cine-i! 
Nu-i prea stă bine doliul... Mi se pare că, dacă l-aş privi mai 


de aproape mi-aş aduce aminte de dânsul...” Ceva parcă 
începea să mijească în mintea lui, ca un cuvânt cunoscut, 
dar uitat deodată şi pe care te străduieşti din răsputeri ca 
să ţi-l readuci în amintire; îl ştii prea bine, îţi dai seama că-l 
ştii; îi ştii şi sensul şi te tot învârteşti în jurul lui; dar oricât 
te-ai trudi, cuvântul acela nu vrea să-ţi revină în memorie şi 
pace! 

„S-a întâmplat parcă... Da, a fost demult... A fost undeva... 
Aici a fost... Exact, aici... Dar ducă-se dracului ce-a fost şi ce 
n-a fost aici! Izbucni deodată Velceaninov... Şi face oare să 
mă frământ şi să mă înjosesc pentru canalia asta?” 

Velceaninov se supără teribil, dar seara, când îşi aminti din 
senin că se supărase dimineaţa şi încă „teribil”, se 
indispuse, parcă îl prinsese cineva cu ocaua mică. Se 
tulbură şi se miră: „Pesemne că există motive ca să mă 
înveninez aşa... Fără nici o noimă... Numai la o simplă 
aducere-aminte...” Dar nu-şi sfârşi gândul. 

A doua zi, Velceaninov se mânie şi mai cumplit. De data 
asta însă îi păru că mânia îi era pricinuită de-o „obrăznicie 
fără seamăn” şi anume: avu loc cea de-a patra întâlnire. 
Domnul cu doliu răsări iarăşi ca din pământ. Velceaninov 
tocmai dăduse pe stradă de consilierul de stat de care avea 
neapărată nevoie şi pe care tot căuta să-l găsească prin 
surprindere la vila lui din afara oraşului. Acest funcţionar, 
pe care abia îl cunoştea şi care îi era necesar la proces, nu 
se lăsa prins cu una cu două şi pesemne se ascundea, 
făcând tot ce-i stătea în putinţă să nu se întâlnească cu 
dânsul. Bucuros că, în sfârşit, se ciocni nas în nas cu el, 
Velceaninov îl însoţi pe stradă, grăbindu-se, pândindu-i 
privirile şi căutând din răsputeri să-l antreneze pe acest 
vulpoi cu părul alb într-o discuţie asupra unei teme anume, 
în care să-l ia gura pe dinainte şi să scape cuvântul mult 
aşteptat. Dar vulpoiul cărunt ştia el ce ştia, râdea şi nu 
spunea nimic. Tocmai în aceste momente de grea cumpănă, 
Velceaninov îl văzu pe trotuarul din faţă chiar pe domnul cel 


cu doliu la pălărie. Stătea acolo şi-i privea ţintă pe amândoi. 
Îl urmărea cu siguranţă şi parcă surâdea ironic. 

„Dracu să-l ia! Izbucni în sine Velceaninov, după ce-l 
conduse pe înaltul demnitar, dând vina nereuşitei sale pe 
apariţia inopinată a acestui «neobrăzat» - dracu să-l ia! Nu 
cumva mă şi spionează. Mă urmăreşte, fără doar şi poate. 
L-o fi momit careva şi... Şi. Şi. Zău că zâmbea a râde. Pe 
legea mea, am să-l ciomăgesc... Păcat că umblu fără baston! 
O să-mi cumpăr un baston. Nu! N-am să las asta să treacă 
aşa, cu una cu două! Cine-i? Vreau neapărat să aflu cine-i 
el!” 

În sfârşit, exact după trei zile de la această întâlnire, cea 
de-a patra, îl întâlnim pe Velceaninov în restaurantul său, 
după cum vi l-am descris mai înainte, de data asta tulburat 
de-a binelea şi întrucâtva chiar descumpănit. Însuşi 
Velceaninov, cu tot orgoliul său, nu putu să nu recunoască 
realitatea. Se văzu nevoit, în cele din urmă, să priceapă - 
confruntând toate împrejurările - că numai acest domn 
îndoliat, „un om de nimic”, era pricina ipohondriei sale, a 
melancoliei ciudate şi a tuturor emoţiilor care îl chinuiau de 
două săptămâni. 

„Să zicem că sunt un ipohondru, se gândi Velceaninov şi 
fac din ţânţar armăsar, totuşi m-ar putea, oare, linişti faptul 
că toate acestea nu sunt poate decât rodul imaginaţiei? 
Căci dacă un şarlatan ca acesta este în stare să răvăşească 
în halul ăsta pe un om, atunci asta-i... Asta-i...” 

Într-adevăr, în întâlnirea din ziua aceea (a cincea), 
armăsarul se arătă cât un ţânţar: domnul acesta, ca şi mai 
înainte, o zbughi pe de lături, dar acuma fără să-l mai 
ţintească cu privirea pe Velceaninov şi fără să arate ca în 
celelalte dăţi că l-ar recunoaşte, ci, dimpotrivă, mergea cu 
ochii în pământ, dorind pare-se din tot sufletul ca să nu fie 
zărit. Velceaninov se îndreptă brusc spre dânsul şi urlă din 
răsputeri: 

— Hei, domnule! Cel cu doliu la pălărie! Te ascunzi acum, 
hai?! Stai! Cine eşti? 


Întrebarea şi strigătul lui' n-aveau nici un rost. 
Velceaninov îşi dădu seama de asta însă abia după ce 
strigase. La interpelarea acestuia, domnul se întoarse, se 
opri o clipă în loc, se fâstăci, surâse, vru parcă să rostească 
ceva, să facă un gest, rămânând un moment în mare 
nehotărâre, apoi se răsuci scurt pe loc şi o luă la fugă, 
sfârâindu-i călcâiele. Velceaninov îl urmări, mirat, cu 
privirea. 

„Nu cumva, de fapt, eu mă leg de dânsul, îşi zise 
Velceaninov şi nu el de mine?” 

După ce-şi luă prânzul, porni grăbit la vila acelui 
funcţionar superior. Nu-l găsi acasă. I se spuse că boierul 
„plecase de dimineaţă şi nu se va întoarce decât pe la trei- 
patru după miezul nopţii, fiind dus la o aniversare...” 
Răspunsul acesta era prea „jignitor”. Fierbând de mânie, 
Velceaninov se hotări să se ducă şi el la aniversarea aceea şi 
chiar o şi porni, dar, dându-şi seama că exagerează, plăti 
birjarul la mijlocul drumului şi merse pe jos acasă, spre 
Teatrul Balşoi. Simţi nevoia unei plimbări. Pentru a-şi linişti 
nervii zdruncinaţi, avea nevoie să doarmă bine peste 
noapte, în ciuda insomniei sale, iar ca să poată adormi, 
trebuia neapărat să obosească fizic. Aşa că ajunse acasă pe 
la zece şi jumătate, drumul fiind destul de lung, şi, într- 
adevăr, sosi frânt de osteneală. 

Velceaninov îşi închiriase locuinţa în luna martie. O hulea 
şi o ocăra cumplit, justificându-se faţă de sine însuşi cu 
scuza că de fapt nu-i decât „un sălaş de campanie”, căci „se 
împotmolise” la Petersburg din pricina „acestui proces 
blestemat”. Apartamentul nu era de loc atât de prost şi de 
indecent cum îl caracterizase el însuşi. Intrarea prin gang 
era într-adevăr cam întunecoasă şi „murdară”. Dar 
apartamentul propriu-zis de la etaj era alcătuit din două 
odăi luminoase şi înalte, separate printr-un mic culoar 
întunecos, dând una la stradă, iar alta spre curte. Alături de 
odaia cu ferestrele spre curte se afla o cămăruţă, prevăzută 
ca dormitor. Dar Velceaninov aruncase acolo în 


neorânduială tot felul de hârţoage şi de cărţi, dormind într- 
una din camerele mari şi anume în aceea care dădea cu 
ferestrele la stradă. Patul i se făcea pe un divan. Avea 
mobilă bună, deşi cam veche. Erau acolo şi unele obiecte de 
preţ - rămăşiţe dintr-o fostă bunăstare, bibelouri de 
porțelan şi de bronz, covoare de Buhara - mari, autentice. 
Scăpaseră chiar şi două tablouri destul de bune. Toate 
lucrurile însă zăceau într-o neorânduială vădită, nepuse la 
locul lor şi chiar colbăite, de când fata în casă, Pelagheea, 
plecase pentru câtva timp la neamurile sale din Novgorod 
şi-l lăsase singur. Faptul ciudat ca un holtei şi om de lume, 
care mai ţinea la titlul de gentleman, să aibă în slujbă o fată 
nemăritată îl făcea pe Velceaninov aproape să roşească, 
deşi era foarte mulţumit de jupâneasă. Pelagheea se 
tocmise la dânsul încă de astă-primăvară, când el îşi 
închiriase apartamentul. Servise mai înainte la o familie 
cunoscută, care plecase în străinătate şi puse numaidecât 
ordine în locuinţa lui. După plecarea Pelagheei, Velceaninov 
nu se mai hotări să angajeze o altă servitoare. lar de luat un 
valet pentru un termen scurt n-avea nici un rost. Afară de 
asta, lui nici nu-i plăceau valeţii. Rândui ca în fiecare 
dimineaţă să-i facă curăţenie prin camere Mavra, sora 
portăresei. Când pleca de acasă, Velceaninov îi lăsa cheia 
de la apartament. Ea nu făcea mai nimic, lua leafa de 
pomană, ba parcă şi mai şterpelea câte ceva. Dar 
locatarului nu-i păsa de nimic. El era mulţumit că rămânea 
acasă absolut singur. Toate au însă o limită şi nervii săi, mai 
cu seamă în momentele de iritare, refuzau să suporte 
„mizeria” asta şi, întorcându-se acasă, intra îndeobşte cu 
scârbă în apartamentul său. 

De data asta Velceaninov se dezbrăcă în mare grabă. Se 
aruncă în aşternut şi, iritat, se hotări să nu se mai 
gândească la nimic, ci să adoarmă „numaidecât”, cu orice 
chip. Atunci se petrecuse un lucru straniu: adormi dintr-o 
dată, cum îşi puse capul pe pernă. Nu i se mai întâmplase 
aşa ceva de mai bine de o lună. 


Dormi vreo trei ore în şir, având însă un somn zbuciumat 
cu tot felul de coşmaruri, ca un bolnav scuturat de friguri. 
Se făcea că săvârşise o crimă, pe care o tăinuise, dar, în 
cele din urmă, o sumedenie de oameni dădu buzna la 
dânsul şi-l învinuia. Se îngrămădise o gloată întreagă şi 
oameni năvăleau într-una în casă - aşa că nici uşa nu se mai 
închidea, ci rămânea cu canaturile date în lături. În sfârşit, 
toată luarea-aminte i se aţinti asupra unui om ciudat, care 
pe vremuri ii fusese foarte bine cunoscut şi apropiat şi care 
murise, iar acum, nu ştiu cum, intrase şi el în casă. Mai cu 
seamă îl chinuia pe Velceaninov faptul că el nu-şi dădea 
seama cine era omul acela, îi uitase numele şi nu şi-l putea 
aminti. Ştia numai că pe vremuri îl iubise foarte mult. Parcă 
toată mulţimea adunată în casă aştepta de la persoana asta 
un cuvânt decisiv: învinuirea ori apărarea lui Velceaninov. 
Toţi fierbeau de nerăbdare. Dar necunoscutul şedea 
nemişcat la masă şi tăcea molcom, cu încăpățânare. 
Zgomotul nu mai înceta, iritarea tuturor se înteţea şi 
deodată Velceaninov, ca un turbat, îl lovi pe omul acesta 
fiindcă nu voia să vorbească, simțind totodată o uşurare 
stranie. Inima i se opri de groază şi de amărăciune pentru 
gestul său, dar tocmai în această stare se ascundea 
plăcerea. Înnebunit de furie, Velceaninov îi mai dădu o 
lovitură şi încă una, îmbătat de mânie şi de teama care-l 
scosese din minţi, simțind în acelaşi timp o satisfacţie 
nemărginită. Nu mai ştia numărul loviturilor, îl bătu mai 
departe fără răgaz. Îl mâna o poftă de nimicire desăvârşită. 
Deodată, iată ce se întâmplă: cu toţii dădură un strigăt 
înfiorător şi, aşteptând parcă, se întoarseră cu faţa spre 
uşă. În aceeaşi clipă, răsunară trei zbârnâituri stridente ale 
clopoţelului, aşa de puternice, ca şi cum cineva ar fi vrut să- 
| smulgă de la uşă. Velceaninov se trezi, se dezmetici pe loc, 
sări ars din pat şi se repezi la ieşire. Era cât se poate de 
convins că sunetele clopoţelului nu erau un vis şi că cineva 
trăsese aievea găietanul clopoţelului. „Ar fi fost cu totul 


nefiresc ca nişte zăngănituri de clopoțel, atât de reale, 
perfect auzite, să se fi produs în vis!” 

Îşi dădu însă cu surprindere seama că şi sunetele 
clopoţelului erau vis. Deschise uşa şi ieşi în antreu. Îşi 
aruncă ochii şi pe scară. Nu era nimeni, absolut nimeni, 
clopoţelul stătea nemişcat la locul lui. Minunându-se, dar şi 
bucurându-se în acelaşi timp, el se întoarse în odaie. 
Aprinse o lumânare şi îşi aduse aminte că uşa rămăsese 
numai închisă, nu încuiată cu cârligul şi cu cheia. Şi înainte 
vreme, când venea acasă, uita adesea să încuie uşa peste 
noapte, nedând importanţă acestui amănunt. Pelagheea îl şi 
certase de câteva ori pentru greşeala asta. Se întoarse în 
antreu ca să încuie uşa, pe care o mai deschise o dată. Se 
mai uită afară, puse cârligul, dar de lene nu mai încuie uşa 
cu cheia. Ornicul bătu ceasurile două şi jumătate: va să zică 
dormise trei ore. 

Visul îl tulbură într-atât, încât nu-i veni să se culce 
numaidecât, ci hotări să se plimbe prin odaie vreo jumătate 
de ceas - „cât fumezi un trabuc”. Se îmbrăcă în grabă, se 
apropie de fereastră, ridică un pic draperia de stofă grea şi 
storul alb dindărătul ei. Afară se luminase de ziuă. Albele 
nopţi de vară de la Petersburg îi zdruncinau totdeauna 
nervii şi în vremea din urmă îi sporeau insomnia - aşa că de 
vreo două săptămâni îşi pusese într-adins aceste draperii 
groase, care opreau lumina când erau lăsate în jos. Dând 
voie luminii să năvălească în odaie şi uitând să stingă 
lumânarea de pe masă, Velceaninov începu să se plimbe în 
lung şi-n lat prin cameră, stăpânit de un sentiment apăsător 
şi maladiv, care nu-l părăsea, îl mai chinuia gândul că fusese 
în stare să ridice mâna împotriva omului aceluia şi să-l 
lovească. 

— Ei bine, omul acesta nici nu există şi nici n-a existat 
vreodată. Totul n-a fost decât un vis. Atunci de ce să mă 
indispun? 

Toate îngrijorările sale concentrându-se cu înverşunare 
într-un singur punct, Velceaninov ajunse la concluzia că nu 


mai era sănătos, că devenise „un om bolnav”. 

Nu-i venea să recunoască că îmbătrânea sau că-i slăbeau 
puterile. Iar în momentele de rea dispoziţie se înverşuna să 
exagereze amândouă aceste stări de fapt, dinadins, cu 
scopul de a se lua în râs. 

— Bătrâneţe! Îmbătrânesc de-a binelea, mormăia 
Velceaninov plimbându-se prin odaie. Îmi pierd memoria, 
am vedenii, visez năzbâtii, parcă aud clopoței... Ducă-se 
dracului! Ştiu din proprie experienţă că asemenea vise n- 
aveam decât când eram scuturat de friguri... Sunt convins 
că şi „povestea” cu doliul poate nu-i altceva decât tot un vis. 
Hotărât! Aveam dreptate să-mi zic ieri: eu m-am legat de 
dânsul, nu el de mine! Am făcut o întreagă „istorie” în jurul 
lui, pe când de fapt eu însumi m-am vârât de frică sub masă. 
Şi în definitiv de ce-l fac canalie? Poate-i un om foarte 
cumsecade. N-are, ce-i drept, o figură plăcută, deşi nu 
găseşti nimic urât în ea. Apoi la păr seamănă cu toţi 
oamenii. Doar privirea îi este nu ştiu cum... lar m-apucă! 
Încep să mă gândesc din nou la dânsul! Ce naiba oi fi având 
cu privirea lui? Te pomeneşti că n-am să mai pot trăi fără 
acest... Ticălos! 

Printre alte gânduri care i se îmbulziră în minte, unul îl 
amări îndeosebi. Îl fulgeră o bănuială că domnul acesta 
îndoliat îi fusese pe vremuri prieten intim, iar acuma, 
reîntâlnindu-l, îl priveşte ironic deoarece cunoaşte vreun 
secret important din trecutul său şi-l găseşte într-o situaţie 
înjositoare. Velceaninov se apropie de fereastră, vrând s-o 
deschidă ca să respire o undă din aerul proaspăt al nopţii. 
Dar se cutremură brusc. I se păru că vede un miracol 
nemaipomenit. 

N-apucă să deschidă bine fereastra, când se şi trase 
grabnic în dreptul peretelui şi se ascunse. Zări dintr-o dată 
tocmai pe domnul cu doliu la pălărie pe trotuarul pustiu din 
faţă, chiar în dreptul locuinţei sale. Pesemne nu-l observase 
şi, curios, cerceta parcă întreaga casă, chibzuind ceva. 
Făcea impresia că născocea anumite planuri, gata-gata să ia 


o hotărâre. Ridică mâna şi parcă duse un deget la frunte. În 
sfârşit, se decise. Îşi roti privirea de jur împrejur şi, tiptil, în 
vârful degetelor, porni să treacă de-a curmezişul strada. 
Ilată-l! Ajunse la portiţa care, vara, rămânea uneori 
nezăvorâtă până pe la ceasurile trei dimineaţa. „Vine la 
mine!” îi fulgeră prin minte lui Velceaninov şi se repezi 
numaidecât, tot în vârful picioarelor, în antreu şi se tupilă la 
uşă, unde rămase nemişcat, abia atingând cu mâna 
dreaptă, tremurătoare, cârligul pe care-l pusese adineaori. 
Îşi ciuli atent urechile, căutând să prindă zgomotul paşilor 
pe care-i aştepta pe scară. 

Inima-i bătea să-i spargă pieptul, nu alta. Se temea că, din, 
pricina ei nu-l va auzi pe străin urcând scara în vârful 
degetelor. Faptele în sine nu le prindea, dar percepea totul 
cu un fel de limpezime înzecită, parcă visul de adineaori se 
împletise cu realitatea. Velceaninov era din fire un om 
curajos. Uneori, se fălea chiar, făcând paradă cu curajul său 
în întâmpinarea unei primejdii - chiar dacă nimeni nu-l 
vedea, ci numai pentru a se minuna singur de sine însuşi. 
Dar de data aceasta lucrurile stăteau cu totul altfel. 
Ipohondrul şi plângăreţul bănuitor din ajun se transformase 
cu totul, nu mai era acelaşi om. Un râs nervos îi clocotea 
înfundat în piept. Ghicea orice mişcare a străinului de după 
uşă. 

„Aha! Iată-l că urcă treptele, a ajuns sus, se uită în jurul 
lui, trage cu urechea în jos pe scară. De-abia respiră, se 
furişează... Aha! Pune mâna pe clanţă, trage, o încearcă! 
Socotise că nu-i închisă uşa la mine. Ştia va să zică că 
uneori uit s-o încui. Iarăşi trage de clanţă. Îşi închipuie că o 
să sară cârligul? Îl doare inima să se despartă aşa. Nu-i vine 
să plece cu buza umflată?” 

Într-adevăr, toate trebuiau să se petreacă aşa cum şi le 
închipuia el. Cineva stătea, ce-i drept, în faţa uşii şi 
încetişor, fără zgomot, încerca încuietoarea şi trăgea uşurel 
de clanţă, „având, bineînţeles, scopul său”. Dar Velceaninov 
avea pregătit deznodământul şi, parcă încântat de clipa 


hotărâtoare, chibzuia şi se pregătea să-l primească. Îi veni 
năvalnic pofta de a ridica cârligul, de a trânti uşa în lături şi 
de a da ochii cu „sperietoarea”. „Care va să zică ce căutaţi 
aici, stimabile?” 

Aşa se şi petrecură lucrurile. Socotind clipa potrivită, 
Velceaninov ridică dintr-o dată cârligul, împinse uşa şi dădu 
nas în nas de domnul cu doliu la pălărie. 

III. 

Pavel Pavlovici Trusoţki. 

Vizitatorul parcă amuţi pe loc. Amândoi stătură în prag 
faţă în faţă şi, neclintiţi, se priveau ţintă în ochi. Aşa trecură 
câteva clipe. Deodată, Velceaninov îşi recunoscu oaspetele. 

În acelaşi timp şi musafirul ghici pesemne că Velceaninov îl 
recunoscuse de-a binelea, asta se oglindi o clipă în privirile 
sale. Într-o secundă, figura i se destinse într-un dulce surâs. 

— Am desigur plăcerea să vorbesc cu Alexei Ivanovici? 
Psalmodie străinul cu cea mai duioasă voce, care suna cât 
se poate de comic în împrejurările acelea. 

— Dar dumneavoastră nu sunteţi cumva Pavel Pavlovici 
Trusoţki? Silabisi, în sfârşit, Velceaninov cu o expresie de 
nedumerire pe faţă. 

— Ne-am cunoscut acum vreo nouă ani în oraşul 1... şi, 
deci îmi permiteţi să vă reamintesc, am fost în relaţii de 
bună prietenie. 

— Da, domnul meu... Să zicem... Dar acum sunt orele trei 
dimineaţa, iar dvs. mi-aţi încercat uşa de vreo zece minute 
ca să vedeţi dacă nu-i deschisă... 

— Ora trei! Exclamă musafirul, scoţându-şi ceasornicul din 
buzunar şi mirându-se adânc mâhnit, exact: trei! lertaţi-mă, 
Alexei Ivanovici, ar fi trebuit să-mi dau seama de asta 
înainte de sosire. Sunt foarte încurcat. Voi trece zilele 
acestea, ca să mă explic, iar acum... 

— Ba de loc! Dacă-i vorba de explicaţii, mai bine 
numaidecât! Răspunse repede Velceaninov. Poftim, treceţi, 
vă rog pragul în odaie. Doar aţi avut intenţia de a-mi 


pătrunde în casă şi nu v-aţi înfiinţat aici numai şi numai ca 
să-mi încercaţi lacătele... 

Velceaninov era şi tulburat, dar totodată parcă şi puţin 
cam uluit, nesimţindu-se în stare să-şi adune gândurile. Se 
simţea chiar ruşinat. Din întreaga fantasmagorie nu mai 
rămăsese nimic, nici un mister, nici un pericol, ci numai 
mutra prostească a unui oarecare Pavel Pavlovici. De altfel 
nici nu-i prea venea să creadă că totul era aşa de simplu. 
Avea o presimţire nelămurită, care-l îngrijora. Îl pofti pe 
oaspete în fotoliu, iar el se aşeză numaidecât în pat, la un 
pas de fotoliu, se aplecă cu palmele sprijinite pe genunchi şi 
aşteptă cu înfrigurare ca noul venit să înceapă vorba. Îl 
cerceta insistent cu privirile şi căuta să şi-l amintească cum 
era în trecut. Dar ciudat! Acesta tăcea, ca şi cum n-ar fi 
priceput de loc că era „obligat” să vorbească fără 
întârziere. Ba dimpotrivă, parcă oaspetele aştepta ceva de 
la gazdă, privindu-l ţintă. Poate el însuşi se fâstâcise, 
simțind de la început o oarecare stinghereală, ca un 
şoarece prins în capcană. Dar Velceaninov îşi ieşi din fire, în 
cele din urmă. 

— Dar, în definitiv, ce-i cu dumneavoastră? Izbucni 
Velceaninov, după cât mi se pare nu sunteţi nici o fantomă şi 
nici un vis. Sau poate doriţi să faceţi aici pe stafia? Lămuriţi- 
mă, domnule! 

Musafirul prinse să se frământe, surâse şi începu cu un 
aer sfios: 

— După câte văd, vă surprinde în primul rând sosirea mea 
la o oră aşa de târzie şi în nişte împrejurări, oarecum, atât 
de aparte... Când mă gândesc la cele petrecute odinioară şi 
la modul cum ne-am despărţit... Da, sunt lucruri foarte 
ciudate... Dealtfel, nici n-aveam de gând să trec pe la 
dumneavoastră, dar - fiindcă aşa s-a nimerit - totul se 
datoreşte unei întâmplări... 

— Cum unei întâmplări? Doar v-am văzut pe fereastră, 
trecând strada în vârful degetelor. 


— Aha, va să zică m-aţi văzut! Atunci zău că ştiţi mai multe 
decât mine în istoria asta. Dar văd că vă incomodez... Drept 
vorbind, iată cum stau lucrurile: am sosit la Petersburg de 
vreo trei săptămâni într-o chestiune personală... Într- 
adevăr, eu sunt Pavel Pavlovici Trusoţki... M-aţi recunoscut. 
Chestiunea mea e simplă: am venit aici ca să fac niscaiva 
demersuri pentru a fi mutat în altă gubernie, într-o nouă 
slujbă, constituind de fapt o avansare... Dar toate acestea 
sunt chestii secundare... Lucrul de căpetenie este, dacă 
vreţi să ştiţi, că de trei săptămâni bat străzile pe aici şi am 
impresia că tărăgănez într-adins toată afacerea asta, adică 
mutarea... Drept vorbind, chiar dacă voi izbuti s-o duc cu 
bine la capăt, o să mi se pară totuşi că n-am terminat-o şi 
nu-mi va veni să plec din Petersburgul vostru în starea de 
spirit în care mă găsesc. Umblu fără rost ca şi cum n-aş 
avea nici o ţintă, ba parcă m-aş şi bucura că n-o mai am - în 
starea mea de spirit...! 

— În ce stare de spirit? Se încruntă Velceaninov. 

Oaspetele îşi ridică ochii spre dânsul, luă în mână pălăria 
şi, cu gravitate, îi arătă crepul de doliu. 

— lată starea de spirit! 

Velceaninov se uită cu o privire tulbure când la doliu, când 
la chipul musafirului. Deodată, i se îmbujorară obrajii şi el îl 
întrebă cu o emoție profundă: 

— Nu cumva Natalia Vasilievna? 

— Chiar ea! Natalia Vasilievna! În martie trecut... 
Tuberculoză galopantă... Numai în vreo două-trei luni! lar 
eu am rămas singur, după cum mă vedeţi. 

Rostind aceste vorbe, oaspetele - foarte emoţionat - îşi 
desfăcu larg braţele şi, ţinând în mâna stângă pălăria 
îndoliată, îşi plecă în pământ capul pleşuv, timp de cel puţin 
zece secunde. 

Tabloul şi gestul acesta parcă-l înviorară pe Velceaninov. 
Un zâmbet ironic şi chiar cârcotaş îi apăru pe buze, dar 
numai o clipă, nu mai mult... Ştirea morţii acestei doamne 
(pe care Velceaninov o cunoscuse altădată şi pe care 


apucase s-o uite tot atât de demult) îi provocă o impresie 
neaşteptat de zguduitoare. 

— Cum se poate una ca asta?! Mormăi el cele dintâi 
cuvinte ce-i veniră pe limbă. Şi de ce n-aţi trecut de-a 
dreptul pe la mine ca să mă vestiți? 

— Vă mulţumesc pentru compătimirea pe care o văd şi o 
preţuiesc, deşi... 

— Deşi? 

— Deşi au trecut atâţia ani de la despărţirea noastră, v-aţi 
purtat faţă de nenorocirea mea şi chiar faţă de mine cu o 
desăvârşită compătimire, încât resimt, bineînţeles, o adâncă 
mulţumire. Asta am vrut să vă destăinuiesc. Şi nu că m-aş 
îndoi de prietenii mei căci aş putea şi aici, chiar acum, să 
găsesc prieteni de-ai mei foarte sinceri (să-l luăm de pildă 
numai pe Stepan Mihailovici Bagautov), dar de la 
cunoştinţa noastră, chiar prietenie, de care-mi aduc aminte 
cu profundă recunoştinţă, au trecut nouă ani şi de atunci n- 
aţi mai venit pe la noi şi scrisori nu ne-am mai trimis... 

Oaspetele îşi psalmodia vorbirea, ca pe note, privind în 
pământ toată vremea cât dură explicaţia, cu toate că vedea 
destul de bine totul din preajma lui. Între timp, gazda îşi 
recapătă stăpânirea de sine. 

Cu o impresie foarte stranie întipărită pe chipul său şi care 
se accentua din ce în ce mai mult, Velceaninov îşi ciuli 
urechile, privindu-l ţintă pe Pavel Pavlovici. Când acesta se 
opri, în mintea gazdei năvăliră, halandala, un roi de gânduri 
neaşteptate. 

— Oare de ce nu v-am recunoscut până acum? Izbucni 
Velceaninov, însufleţindu-se, căci ne-am mai întâlnit de vreo 
cinci ori pe stradă? 

— Da, am băgat de seamă. Mi-aţi ieşit în cale de vreo două 
ori, dacă nu chiar de trei... 

— Ba dimpotrivă, dumneavoastră mi-aţi ieşit în cale şi nu 
eu, dumneavoastră... 

Velceaninov sări în picioare şi izbucni într-un râs 
răsunător. Pavel Pavlovici se opri un moment, îl privi cu 


luare-aminte şi numaidecât îşi urmă vorba: 

— Nu m-aţi recunoscut, poate fiindcă m-aţi putut uita, 
apoi, între timp, am suferit de vărsat, care mi-a lăsat urme 
pe faţă. 

— Vărsat? Da, aţi avut într-adevăr vărsat. Ei şi cum de v- 
aţi... 

— Procopsit? Dar ce nu i se poate întâmpla omului? Scapi 
cât scapi şi deodată te pocneşte câte ceva. 

— "Totul mi se pare straşnic de hazliu. Dar, continuaţi, 
continuaţi, vă rog, scumpe amice! 

— Deşi v-am întâlnit şi eu... 

— Staţi! De ce mi-aţi spus adineaori: m-am „procopsit”. Eu 
voisem să mă exprim mult mai politicos. Ei, hai, urmaţi, vă 
rog, urmaţi. 

Velceaninov se făcea din senin tot mai bucuros şi mai 
vesel. Impresia lui zguduitoare de la început se risipi. Se 
plimba cu paşi repezi prin odaie, înainte şi înapoi. 

— Deşi v-am întâlnit şi eu, ba chiar la plecarea mea spre 
Petersburg am avut de gând să vă caut neapărat, dar, 
repet, acum mă aflu într-o asemenea stare de spirit... Şi 
sunt atât de răvăşit mintal, începând din luna martie... 

— Ah, da! Răvăşit din luna martie. Dar ia spuneţi-mi: nu 
mai fumaţi? 

— Ştiţi doar că în timpul vieţii Nataliei Vasilievna... 

— Ei da, ei da, dar din luna martie? 

— O ţigăruşe poate c-ar merge. 

— Poftim o ţigară. Aprindeţi-o şi urmaţi, căci straşnic mă... 

Aprinzându-şi o ţigară de foi, Velceaninov se aşeză repede 
din nou pe marginea patului. Pavel Pavlovici se întrerupse 
din povestit şi-l întrebă: 

— Dar dumneavoastră înşivă nu sunteţi cam nervos? Cum 
staţi, drept vorbind, cu sănătatea? 

— Uf, dracu s-o ia de sănătate! Se îmbufnă Velceaninov. 
Daţi-i drumul mai departe! 

Din parte-i musafirul, dându-şi seama de emoția gazdei, 
era din ce în ce mai mulţumit şi mai sigur de sine. 


— Dar ce pot să adaug? Zise oaspetele. Mai întâi 
închipuiţi-vă, Alexei Ivanovici, un om mort, însă nu numai 
aşa, ci mort de-a binelea, un om deci care, după o căsnicie 
de douăzeci de ani, îşi schimbă dintr-o dată viaţa şi 
porneşte haihui pe străzi prăfuite fără un ţel acătării, ca-n 
mijlocul unei stepe, aproape nemaiştiind pe ce lume se află 
şi găsind în această uitare de sine chiar un fel de potolire a 
simţurilor sale. E foarte firesc după toate astea ca atunci 
când mi se întâmplă să mai întâlnesc uneori un cunoscut 
sau, poate, un amic adevărat, să-l ocolesc dinadins, ca să nu 
ne întâlnim în asemenea situaţie, adică într-un moment de 
uitare de sine. Iar alteori, te bate gândul şi te apucă un dor 
să vezi pe vreun martor, pe cineva care a participat la 
împrejurările recente trăite împreună, ce nu se vor mai 
întoarce pe veci, iar inima începe să-ţi zvâcnească cu atâta 
putere, încât nu numai ziua, ci şi noaptea, te simţi gata să te 
arunci în braţele unui prieten, trezindu-l la nevoie chiar la 
orele patru dimineaţa. Mă înşelasem însă numai în privinţa 
ceasului, nu şi în privinţa prieteniei, căci în clipa de faţă 
sunt mai mult decât recompensat. Iar în legătură cu ora, 
din pricina ameţelii, mi se părea, drept vorbind, că nu era 
decât miezul nopţii. Îţi sorbi propria tristeţe. Şiiţi pare că te 
îmbeţi cu ea. De altfel, nu atât tristeţea, ci tocmai noua 
stare de lucruri mă deprimă... 

— Dar ce mod ciudat de exprimare aveţi! Observă 
mohorât Velceaninov, luând iarăşi o înfăţişare foarte 
serioasă. 

— Într-adevăr, mă exprim ciudat... 

— la spuneţi-mi mai degrabă deschis... Nu cumva glumiţi? 
— Să glumesc? Exclamă Pavel Pavlovici, având întipărită 
pe figură o uimire îndurerată. Tocmai în momentul când vă 

aduc la cunoştinţă că... 

— Ah, vă rog să nu adăugaţi nici un cuvânt. 

Velceaninov se sculă şi începu să se plimbe din nou prin 
odaie. 


Trecură aşa vreo cinci minute. Musafirul dădu să se ridice 
şi el în picioare, dar Velceaninov răcni la dânsul: 

— Staţi jos, staţi jos! 

Acesta se aşeză docil iarăşi în fotoliu. 

— Totuşi, cât de mult v-aţi schimbat! Adăugă Velceaninov, 
oprindu-se brusc în faţa lui, uluit parcă singur de gândul 
acesta. Straşnic v-aţi schimbat! Extraordinar! Sunteţi cu 
totul alt om! 

— Nici nu-i de mirare, doar au trecut nouă ani de-atunci. 

— Nu, nu, nu! Nu-i vorba de vârstă. La înfăţişare nu v-aţi 
schimbat cine ştie ce. Altfel v-aţi schimbat! 

— Poate tot din pricina celor nouă ani. 

— Sau datorită lunii martie. 

— Hi-hi, surâse viclean Pavel Pavlovici. Aveţi nişte gânduri 
cam glumeţe... Dar, dacă-mi îngăduiţi, în ce constă propriu- 
zis schimbarea mea? 

— Ce mai treacă-meargă! Mai înainte Pavel Pavlovici era o 
persoană serioasă şi cumsecade - deşteaptă, pe când 
acuma-i un vaurien! 

Velceaninov se găsea într-o stare de maximă iritare, în 
care cei mai reţinuţi oameni trântesc vorbele cele mai 
neaşteptate. 

— Vaurien! Aşa credeţi? Va să zică nu mai sunt „deştept”? 
Nu sunt deştept? Chicoti ironic Pavel Pavlovici. 

— Ce deştept! Pasămite sunteţi acum un om cu adevărat 
inteligent. 

„Oi fi eu impertinent, se gândea Velceaninov, dar canalia 
asta este şi mai impertinentă. Şi oare ce-o fi urmărind?” 

— Ah, scumpule şi nepreţuitule Alexei Ivanovici! Se 
nelinişti brusc oaspetele, foindu-se în fotoliu. Ce ne pasă 
nouă? Doar nu suntem acum în societate, în cercurile înalte 
ale aristocrației. Nu suntem decât doi foşti amici cât se 
poate de sinceri şi de vechi, care ne-am întâlnit şi ne 
amintim unul altuia cu toată sinceritatea legătura aceea de 
neuitat în care defuncta era o verigă de preţ a prieteniei ce 
ne lega! 


Furat parcă de entuziasmul său, musafirul îşi lăsă capul în 
piept, cum obişnuia altădată, dar faţa şi-o acoperi cu 
pălăria. Velceaninov îl cercetă din ochi cu vădit dezgust şi 
nelinişte. 

„Şi dacă nu-i decât un măscărici? Străfulgera un gând prin 
mintea lui Velceaninov. Dar nu, imposibil! Parcă nu-i nici 
beat, deşi n-ar fi exclus, are faţa roşie. De altfel, beat ori nu 
- tot acolo ajungem. Oare de ce s-o fi agăţând de mine? Ce- 
o fi vrând canalia asta?” 

— Vă aduceţi aminte, vă mai aduceţi aminte, exclamă Pavel 
Pavlovici, dându-şi pălăria încet, încet la o parte din dreptul 
feţei sale şi lăsându-se tot mai mult şi mai mult pradă 
amintirilor... Sper că n-aţi uitat excursiile noastre afară din 
oraş, serile şi petrecerile cu dansuri şi cu jocuri nevinovate 
la excelenţa-sa, extrem de primitoare, Semion Semionovici? 
Dar lecturile noastre serale în trei? Dar împrejurările în 
care ne-am cunoscut, când aţi intrat la mine în dimineaţa 
aceea pentru informaţii cu privire la procesul 
dumneavoastră, aţi început chiar să vociferaţi, cum deodată 
a ieşit Natalia Vasilievna şi peste zece minute aţi şi devenit 
cel mai sincer prieten al casei noastre pentru un an întreg, 
întocmai ca în Provinciala, piesa scrisă de domnul 
Turgheniev... 

Velceaninov se plimba cu paşi rari, cu privirile în pământ, 
îşi urmărea musafirul cu nerăbdare şi cu dezgust, 
ascultându-l însă cu multă luare-aminte. 

— Nici nu mi-a trecut prin minte Provinciala, îl întrerupse 
gazda, fâstâcindu-se puţin, iar dvs. n-aţi vorbit niciodată cu 
o voce aşa de piţigăiată şi cu expresii atât... de neobişnuite. 
De ce? 

— Într-adevăr, pe vremuri tăceam mai mult, adică eram 
mai taciturn, adăugă zorit Pavel Pavlovici. Pe atunci îmi era 
mult mai drag s-o ascult pe răposata. Mai ţineţi minte cum 
vorbea şi cu cât spirit? Dar despre Provinciala şi, mai ales 
cât priveşte pe Stupendiev, aveţi dreptate şi aici, fiindcă eu, 
împreună cu nepreţuita mea soţie răposată, după ce aţi 


plecat, aducându-ne aminte de dumneavoastră, în clipele de 
linişte, am asemuit prima noastră întâlnire cu această piesă 
de teatru... Deoarece, într-adevăr, lucrurile semănau. Cât 
despre Stupendiev... 

— Care Stupendiev, naiba să-l ia! Răcni Velceaninov şi 
chiar bătu din picior, pierzându-şi cumpătul de-a binelea la 
auzul numelui de Stupendiev din pricina unei amintiri 
alarmante, care îi trecu prin cap în clipa aceea. 

— Stupendiev? E un personaj... Un personaj de piesă, e 
numele soţului din Provinciala, chiţcăi Pavel Pavlovici cu cel 
mai dulce glăscior de pe lume. Dar asta face parte din cu 
totul alt capitol al amintirilor noastre, cele mai plăcute şi 
mai frumoase, de după plecarea dvs. când Stepan 
Mihailovici Bagautov ne acordă amiciţia lui, exact ca dvs., 
dar de data asta pe timp de cinci ani bătuţi... 

— Bagautov? Anume cine? Care Bagautov? Replică 
Velceaninov pironindu-se pe loc înaintea musafirului. 

— Bagautov, Stepan Mihailovici, care ne-a hărăzit 
prietenia lui tocmai un an după dumneavoastră, la fel ca şi 
dumneavoastră. 

— A, Doamne sfinte, îl cunosc! Exclamă Velceaninov, 
dumirindu-se în cele din urmă. Bagautov! Ela avut o slujbă 
acolo la voi. 

— A avut, a avut! Pe lângă guvernator. Era din Petersburg, 
un tânăr foarte distins, se trage din cea mai înaltă 
societate! Rosti cu vădită încântare Pavel Pavlovici. 

— Da, da, da! Unde mi-i capul? Atunci şi el? 

— Şi el şi el! Îi ţinu isonul Pavel Pavlovici cu acelaşi elan, 
prinzând din zbor vorba nesocotită scăpată de stăpânul 
casei şi el. Acolo am şi jucat Provinciala, pe scena teatrului 
de amatori din casa excelenţei-sale, extrem de primitoare, 
Semion Semionovici. Stepan Mihailovici juca rolul 
„contelui”, eu eram „soţul”, iar răposata - provinciala”. 
Numai că mie mi s-a luat rolul de „soţ” la insistenţele 
răposatei, aşa că n-am mai jucat rolul de „soţ“, nefiind, 
chipurile, capabil... 


— La naiba, ce mai Stupendiev sunteţi şi dumneavoastră! 
Dumneavoastră sunteţi doar Pavel Pavlovici Trusoţki şi nu 
Stupendiev! Rosti Velceaninov, cu grosolănie, fără nici un 
menajament, aproape tremurând de indignare. Numai că... 
Daţi-mi voie... Bagautov acesta se află aici la Petersburg. L- 
am văzut personal, chiar în primăvara asta. Nici la dânsul 
nu vă duceţi? 

— În fiecare zi lăsată de la Dumnezeu trec pe la el. Se 
împlinesc acum trei săptămâni. Şi nu sunt primit. Cică ar fi 
bolnav şi nu mă poate primi. Închipuiţi-vă, am aflat din 
sursa cea mai sigură că într-adevăr e bolnav şi încă foarte 
grav. Şi ce bun prieten mi-a fost, şase ani! Ah, Alexei 
Ivanovici, vă spun şi vă repet, în starea sufletească în care 
mă aflu îmi vine câteodată să intru în pământ, zău aşa. lar 
alteori aş îmbrăţişa tocmai pe câte unul dintre aceia care au 
fost, cum se spune, martori oculari sau participanţi, numai 
aşa, ca să vărs o lacrimă, fără nici un alt gând, ca să vărs o 
lacrimă... 

— Ei, ajunge, destul pentru ziua de azi! Nu-i aşa? Îl 
întrerupse scurt Velceaninov. 

— Destul şi prea destul! Spuse Pavel Pavlovici, ridicându- 
se numaidecât din fotoliu. E ora patru. Şi-mi pare rău că v- 
am deranjat numai şi numai din egoism. 

— Ştiţi ce? Am să trec eu însumi, neapărat, pe la 
dumneavoastră şi atunci sper că... Dar deocamdată spuneţi- 
mi sincer şi de-a dreptul, nu cumva sunteţi beat? 

— Eu beat? Vai, nicidecum! 

— Cum? N-aţi băut nici înainte de a veni la mine, nici mai 
devreme? 

— Alexei Ivanovici, ascultaţi-mă pe mine. Sunt sigur că 
aveţi febră. 

— Chiar mâine o să trec pe la dumneavoastră, de 
dimineaţă, înainte de unu. 

— De mult îmi dau seama că parcă aţi aiura, adăugă Pavel 
Pavlovici, întrerupându-l şi stăruind satisfăcut asupra 
acestui lucru. Mă simt oarecum că, de fapt, din pricina 


neîndemânării mele... Uite plec, plec chiar acum. lar 
dumneavoastră culcaţi-vă şi dormiţi un pic, rogu-vă. 

— Dar de ce nu mi-aţi spus unde locuiţi? Strigă în urma lui 
Velceaninov, aducându-şi aminte în ultimul moment. 

— Cum? Nu v-am spus? La hotelul Pokrovskaia... 

— La care hotel Pokrovskaia? 

— La cel de lângă biserica Pokrov, acolo, în stradela aceea, 
am uitat cum îi zice şi nu-mi aduc aminte nici de numărul 
camerei... Dar se află chiar alături de biserica Pokrov. 

— Am să vă găsesc, neapărat! 

— Poftim, poftim! Vă aştept cu plăcere... Un musafir aşa de 
scump! 

Şi Pavel Pavlovici dădu să coboare scara. 

— Staţi! Răcni după dânsul Velceaninov. N-aveţi cumva de 
gând să ştergeţi putina? 

— Adică, cum vine asta, „să şterg putina”? Rosti Trusoţki, 
cu ochii holbaţi şi, zâmbind, se răsuci spre el pe treapta a 
treia. 

În loc de răspuns Velceaninov trânti cu zgomot uşa, o 
încuie cu grijă şi puse cârligul. Intrând în odaie, scuipă ca şi 
cum s-ar fi spurcat cu ceva murdar. 

Rămase nemişcat în picioare, la mijlocul odăii, cam vreo 
cinci minute, apoi se aruncă pe pat fără să se mai dezbrace 
şi adormi într-o clipă. Lumânarea uitată pe masă arse până 
la capăt. 

IV. 

Soţia, bărbatul şi amantul. 

Velceaninov dormi foarte adânc şi se trezi exact la orele 
nouă şi jumătate. Se ridică într-o clipă în capul oaselor, se 
aşeză pe marginea patului şi rămase cu gândul stăpânit de 
moartea „acestei femei”. 

Vestea neaşteptată din ajun despre moartea ei făcu 
asupră-i o impresie zguduitoare, care-l tulbură şi chiar îl 
umplu de durere. O idee ciudată îi înăbuşi tulburarea şi 
suferinţa pentru câtva timp, în prezenţa lui Pavel Pavlovici. 
Dar după ce se trezi, toate întâmplările petrecute cu nouă 


ani în urmă i se înfăţişară dintr-o dată cu o limpezime 
extraordinară. 

Pe femeia asta, răposata Natalia Vasilievna, soţia „acestui 
Trusoţki”, Velceaninov o iubise şi devenise amantul ei, când 
fusese reţinut un an încheiat în oraşul T. pentru un proces 
al său (tot cu privire la o moştenire), deşi procesul cu 
pricina nu cerea neapărat o prezenţă atât de îndelungată, 
adevărata cauză fusese legătura cu dânsa. Această legătură 
şi acest amor puseseră stăpânire cu atâta putere asupra lui 
Velceaninov, care căzuse într-un fel de robie faţă de Natalia 
Vasilievna, încât acesta ar fi fost gata să săvârşească orice 
faptă nebunească, lipsită de rațiune, pentru satisfacerea 
celui mai mic capriciu al femeii iubite. Nici mai înainte, nici 
pe urmă nu i se mai întâmplase ceva asemănător. La 
sfârşitul anului, când despărţirea nu mai putea fi amânată, 
Velceaninov fusese cuprins de-o deznădejde atât de mare în 
preajma zilei fatale, deşi despărţirea urma să fie de scurtă 
durată, încât făcuse Nataliei Vasilievna propunerea de a o 
răpi, să fugă de la soţ, să lase totul baltă şi să plece în 
străinătate cu dânsul pentru totdeauna. Numai zeflemelile 
şi perseverenţa fermă a acelei doamne (care la început 
aprobase întru totul proiectul, pesemne numai din 
plictiseală sau ca să se distreze) îl putuseră opri, făcându-l 
să plece singur. Ce se întâmplă în urmă? Nu trecură nici 
două luni de la despărţire şi Velceaninov îşi puse la 
Petersburg o întrebare care rămase fără răspuns pentru 
totdeauna şi anume: dacă iubise cu adevărat pe acea 
femeie sau dacă totul nu fusese decât o „nălucire”. 
Întrebarea asta nu se înfiripase în mintea lui numai din 
superficialitate sau sub imperiul vreunei alte pasiuni, care 
s-ar fi aprins într-însul. În primele două luni de şedere la 
Petersburg Velceaninov căzu într-un fel de frenezie şi nici 
nu dădea câtuşi de puţină atenţie altei femei, deşi reintră 
numaidecât în vechea lui societate şi văzu vreo sută de 
femei. De altfel, el îşi dădea perfect de bine seama că, dacă 
s-ar reîntoarce în oraşul T., ar cădea iarăşi sub farmecul 


copleşitor al acestei femei, în pofida tuturor întrebărilor pe 
care şi le pusese. Chiar şi peste cinci ani păstra aceeaşi 
convingere. Dar după aceşti cinci ani, el recunoştea lucrul 
acesta cu indignare şi îşi aducea aminte cu ură de „femeia 
aceea”. Şi îi era ruşine de anul petrecut la TI. Ba nici nu 
putea pricepe cum fusese dominat el, Velceaninov, de-o 
patimă aşa de „stupidă”. Amintirile acestei patimi se 
transformaseră în ochii săi într-o pată de ruşine. Roşea 
până la lacrimi şi suferea chinul remuşcărilor. lar după alţi 
câţiva ani, Velceaninov izbuti să se mai liniştească. Se 
strădui să uite totul şi avu succes aproape în întregime. Dar 
fulgerător, după nouă ani, totul reînvie în chip ciudat în faţa 
lui, după vestea aflată în ajun despre moartea Nataliei 
Vasilievna. 

Acum, şezând pe pat cu gândurile răvăşite, care i se 
îngrămădiseră talmeş-balmeş în cap, Velceaninov îşi dădea 
seama cu claritate de un singur lucru: că se simţea foarte 
liniştit în ce priveşte dispariţia Nataliei Vasilievna, cu toată 
„impresia zguduitoare” din ajun, pe care o avusese la 
aflarea ştirii. „Oare nici n-am, s-o regret?” se întreba el. Nu 
mai simţea, ce-i drept, nici un fel de ură împotriva ei şi 
acum o putea judeca cu mai multă justeţe şi obiectivitate. 
După părerea lui, formată, de altfel, mai demult în 
răstimpul acestor nouă ani de despărţire, Natalia Vasilievna 
făcea parte dintre cele mai obişnuite doamne din lumea 
„bună” provincială şi „cine ştie? Poate aşa şi fusese în 
realitate, iar eu singur o prefăcusem într-un vis”. Bănuia 
întotdeauna însă că părerea aceasta putea fi eronată. 
Bănuiala i se întărea acum, datorită faptelor care o 
confirmau. Acest Bagautov avusese şi el o legătură cu dânsa 
timp de câţiva ani, fiind, după cum se vede de asemenea 
„subjugat”! Bagautov fusese un tânăr din cea mai aleasă 
societate a Petersburgului şi, deoarece era o „secătură” 
(după spusa lui Velceaninov), el nu-şi putea face carieră 
decât în capitală. Totuşi Bagautov părăsise Petersburgul, 
neglijând adică profitul său principal, şi-şi pierduse cinci ani 


în oraşul I. numai şi numai pentru femeia asta. Pesemnp se 
întorsese în cele din urmă la Petersburg doar fiindcă fusese 
aruncat şi el „ca o cârpă”. Rezultă de aici că această femeie 
avusese ceva extraordinar - darul de a atrage, de a înrobi şi 
de a domina. 

Totuşi ea parcă nici nu posedase mijloacele de a captiva şi 
de a stăpâni. „Ca înfăţişare, nici n-ai fi putut spune, că ar fi 
fost frumoasă, ba chiar mai degrabă ai fi zis că-i urâtă”. 
Velceaninov o cunoscuse pe vremea când avea douăzeci şi 
opt de ani. Figura nu-i era nici măcar drăguță, dar se 
însufleţea uneori într-un chip plăcut. N-avea ochi calzi, 
radiau dimpotrivă o duritate extremă. Era foarte slabă. Nu 
strălucea prin cultură. Era, indiscutabil, inteligentă, avea o 
minte pătrunzătoare, dar aproape totdeauna unilaterală. Îşi 
însuşise manierele de mondenă provincială având totodată, 
ce-i drept, mult tact. Avea gusturi rafinate, dar mai mult în 
arta îmbrăcămintei. Autoritară şi hotărâtă. Nu exista cu 
dânsa înţelegere pe jumătate: „tot ori nimic”. Manifesta, în 
chestiuni dificile, o fermitate şi o perseverenţă uimitoare. 
Avea darul mărinimiei, însă aproape totdeauna întregit cu o 
injustiţie fără margini. Nu se putea discuta cu dânsa, 
pentru ea doi ori doi nu însemna nimic. Niciodată nu se 
socotea în nici un lucru nedreaptă sau vinovată. 
Nenumăratele şi permanentele sale infidelităţi faţă de soţ 
nu-i împovărau câtuşi de puţin conştiinţa, însuşi Velceaninov 
o compara cu „Maica Domnului din secta hlâştilor”, ferm 
încredinţată ea însăşi c-ar fi într-adevăr născătoare de 
Dumnezeu, la fel şi Natalia Vasilievna avea cea mai adâncă 
credinţă în fiecare din faptele sale. Era credincioasă 
amantului, ce-i drept, dar numai atâta timp cât nu se sătura 
de dânsul. Îi plăcea să-şi chinuie ibovnicul, dar să-l şi 
răsplătească. Era o femeie pătimaşă, crudă şi senzuală. Ura 
desfrâul, pe care îl condamna cu o înverşunare fără 
pereche - ea însăşi fiind o desfrânată. Dar nici un fel de 
dovezi n-ar fi putut-o convinge de propriul său desfrâu. 
„Pesemne ea cu bună-credinţă nu-şi dă seama de asta”, 


gândea despre ea, încă pe când se afla în oraşul T. Însuşi 
Velceaninov care, în treacăt fie zis, participa la acest 
desfrâu. „Natalia Vasilievna este una dintre acele femei, îşi 
zicea el mai departe, care parcă se şi nasc ca să fie soţii 
necredincioase. Asemenea femei nu cad în păcat niciodată 
înainte de mariaj. Legea firii lor cere ! ca ele să fie neapărat 
măritate, pentru a-şi îndeplini misiunea. Soţul li-i primul 
amant, dar numai după nuntă. Nicio altă fată nu se 
căsătoreşte mai uşor şi mai reuşit decât ele. Totdeauna 
soţul este vinovat pentru luarea primului amant. Apoi ele 
continuă pe drumul ăsta cu o perfectă bună-credinţă - 
simțindu-se până la sfârşit cu totul îndreptăţite şi, 
bineînţeles, absolut nevinovate.” 

Velceaninov era ferm convins că există într-adevăr un 
asemenea tip de femei. Dar avea de asemenea convingerea 
că există şi un tip de soţ, corespunzător acestor femei, 
unica lor menire fiind deci de a corespunde tipului respectiv 
de femei. După părerea lui, esenţa unor astfel de bărbaţi 
consistă în aceea de a fi, cum s-ar zice, „eterni soţi” sau, 
mai exact, de a rămânea în viaţă numai soţi şi nimic mai 
mult. „Asemenea om se naşte şi se dezvoltă numai pentru a 
se însura, iar după mariaj, să se transforme neîntârziat într- 
un accesoriu al soţiei sale, chiar şi în cazul când el ar avea 
din întâmplare o personalitate indiscutabilă. Semnul 
distinctiv al unui astfel de soţ este podoaba cunoscută. 
Pentru el e o imposibilitate ca să nu fie încornorat, după 
cum soarele nu poate să nu lumineze. Dar despre asta 
habar n-are niciodată şi nici nu poate afla vreodată însăşi în 
virtutea legilor naturii”. Velceaninov avea o credinţă 
nestrămutată că pe lume există aceste două tipuri şi că 
Pavel Pavlovici Trusoţki din oraşul T. era reprezentantul 
perfect al unuia dintre ele. Cât priveşte pe Trusoţki, cel din 
ajun, se înţelege de la sine, nu mai era acel Pavel Pavlovici 
pe care Velceaninov îl cunoscuse în T. Îl găsi grozav de 
schimbat, dar acesta îşi dădea seama că oaspetele său nici 
n-ar fi putut rămâne acelaşi, totul intrând în ordinea 


naturală a lucrurilor. Domnul Trusoţki ar fi putut fi cel 
dinainte numai în cazul când soţia sa ar mai fi fost în viaţă. 
Acum însă el nu mai era decât o parte din întreg, rămasă de 
izbelişte la voia întâmplării, cu alte cuvinte, ceva 
surprinzător, aparte... 

În ceea ce-l priveşte însă pe Pavel Pavlovici, cel din oraşul 
T., iată ce-şi aduse aminte Velceaninov: „Drept vorbind, 
Pavel Pavlovici nu era în localitatea TI. decât un „soţ” şi nimic 
mai mult. Dacă avea şi o funcţiune, asta se explica numai 
prin faptul că slujba intra, cum s-ar zice, printre 
atribuţiunile sale de soţ. Luase serviciu pentru soţie şi 
pentru poziţia ei mondenă în oraşul T., totuşi era un slujbaş 
foarte sârguincios. Avea pe atunci treizeci şi cinci de ani şi 
se bucura de oarecare avere, chiar măricică. La slujbă nu 
se distingea prin cine ştie ce aptitudini, dar nici prin 
incapacitate. Întreţinea legături cu societatea cea mai înaltă 
din gubernie şi trecea drept un om cu dare de mână. În 
localitatea 'T. Natalia Vasilievna era foarte respectată, ceea 
ce ea nu prea aprecia, socotind omagiile ca pe deplin 
cuvenite. Se pricepea să primească în casa ei lumea în 
condiţii excelente, iar pe Pavel Pavlovici îl dresase aşa de 
bine, că se putea descurca cu maniere aristocratice chiar 
când primeau pe cei mai înalţi demnitari ai guberniei. Poate 
era şi deştept, după părerea lui Velceaninov. Dar, cum 
Nataliei Vasilievna nu-i prea plăcea ca soţul său să 
vorbească prea mult, nici nu i se putea descoperi cine ştie 
ce deşteptăciune. Poate avea, din naştere, multe însuşiri 
bune, ca şi defecte... Însă calităţile acestea se aflau parcă 
sub obroc, iar defectele erau înăbuşite cum mijeau. 
Velceaninov ţinea, de pildă, minte, că domnul Trusoţki se 
lăsa furat uneori de dorinţa de a lua, în derâdere pe 
aproapele său - ceea ce îi era strict interzis... Îi plăcea 
alteori să povestească câte ceva, dar şi acest lucru se afla 
sub observaţie. 1 se îngăduia să istorisească numai nimicuri 
şi cât mai pe scurt. Avea atracţie pentru un cerc de amici 
din afara casei şi îi plăcea chiar să cinstească câte un pahar 


de vin cu vreun prieten, ultima înclinare însă îi fusese 
stârpită chiar de la rădăcină. Dar încă ceva caracteristic? 
Privindu-l în societate, nimeni n-ar fi putut spune că eun 
soţ sub papuc. Natalia Vasilievna se arăta ca o soţie absolut 
ascultătoare şi poate chiar ea însăşi era încredinţată de 
acest lucru. Pavel Pavlovici poate o iubea nebuneşte pe 
Natalia Vasilievna, dar nimeni nu putea observa aşa ceva, 
fiind chiar imposibil, probabil de asemenea din pricina unei 
dispoziţii de acasă a Nataliei Vasilievna. Pe când locuia în 
oraşul 'I., Vel ceaninov îşi punea uneori întrebarea: oare îl 
bănuieşte cât de cât Trusoţki de legătura cu soţia sa? De 
câteva ori a întrebat-o foarte serios pe Natalia Vasilievna, 
dar de fiecare dată a primit acelaşi răspuns, rostit cu 
oarecare necaz, că bărbatul său nu ştie nimic şi nu va putea 
afla vreodată ceva, mai ales că „asta nu-i treaba lui!” Şi încă 
o trăsătură de caracter: ea nu-şi bătea joc niciodată de 
Pavel Pavlovici. Nu-l găsea de loc nici caraghios, nici prea 
urât şi i-ar fi luat cu hotărâre partea dacă cineva ar fi 
îndrăznit să fie necuviincios faţă de dânsul. Neavând copii, 
ea trebui să se consacre în mare parte vieţii mondene. Dar 
îi plăcea şi interiorul său. Plăcerile mondene n-o absorbeau 
niciodată cu totul. Acasă o atrăgeau gospodăria şi lucrul de 
mână. În ajun, Pavel Pavlovici îşi amintise lecturile serale 
din sânul familiei. Lucrurile se petreceau aşa: citea 
Velceaninov, citea şi Pavel Pavlovici care - curios! 

— Citea foarte bine cu glas tare. Între timp, Natalia 
Pavlovna proba şi asculta totdeauna în linişte. Se citeau 
îndeobşte romane de Dickens, vreo revistă rusească, iar 
uneori câte ceva „serios”. Natalia Vasilievna preţuia foarte 
mult cultura lui Velceaninov, dar în tăcere, ca şi cum 
aceasta ar fi fost o chestiune închisă şi lichidată despre care 
nu mai era nevoie de adăugat nimic. În genere, cărţile şi 
ştiinţa o lăsau indiferentă, socotindu-le eventual utile, dar 
străine de ea. Spre deosebire de ea, Pavel Pavlovici se lăsa 
uneori înflăcărat. Legătura din oraşul I. se rupse subit, 
după ce atinsese pentru Velceaninov cea mai deplină culme, 


vecină cu nebunia. Fu pur şi simplu alungat. Împrejurările 
despărțirii fuseseră însă atât de bine regizate, încât el plecă 
fără să bănuiască că eroina îl lepădase „ca pe o cârpă”. În 
oraşul T., cu vreo lună şi jumătate înainte de plecarea lui 
Velceaninov, îşi făcuse apariţia un ofiţeraş tinerel de 
artilerie, abia ieşit din şcoala militară, care se înnădise la 
familia Trusoţki. În loc de trei, erau acum patru. Natalia 
Vasilievna îl primea pe june cu bunăvoință, dar se purta cu 
dânsul ca şi c-un băieţaş. Velceaninov nu căzu la bănuială. 
Nici nu-i ardea de asta, deoarece - tocmai în vremea aceea 
- i se anunţase necesitatea despărțirii. Unul din sutele de 
motive, ticluite de Natalia Vasilievna pentru iminenţa 
plecării sale cât se poate de grabnic, fusese şi argumentul 
că parcă rămăsese gravidă. De aceea era natural ca 
Velceaninov să dispară neapărat şi numaidecât, măcar 
pentru trei sau patru luni, pentru ca după nouă luni soţului 
să nu i se poată trezi vreo bănuială, chiar dacă în urmă s-ar 
fi făcut vreo aluzie maliţioasă pe seama acestui eveniment. 
Argumentul era tras de păr. După propunerea furtunoasă a 
lui Velceaninov de a fugi la Paris sau în America, el plecă de 
unul singur la Petersburg, „fără îndoială, pentru scurt 
timp”, adică nu mai mult de trei luni. Altfel, n-ar fi plecat cu 
nici un chip şi n-ar fi ţinut seamă de nici un fel de motive 
sau de argumente. Exact peste două luni, Velceaninov primi 
la Petersburg o scrisoare din partea Nataliei Vasilievna cu 
rugămintea de a nu se mai întoarce niciodată în oraşul T., 
deoarece ea iubea acum pe un altul. În privinţa sarcinii, îi 
aducea la cunoştinţă că fusese o greşeală la mijloc. Vestea 
despre eroarea asta era inutilă, căci totul apăru limpede lui 
Velceaninov, care îşi aduse aminte de ofiţeraş. Aşa se isprăvi 
povestea asta pentru totdeauna. Peste câţiva ani, 
Velceaninov auzi din întâmplare că Bagautov se pripăşise 
prin oraşul T. unde rămase cinci ani bătuţi. El îşi tălmăci 
lunga durată a legăturii cu Bagautov prin faptul că între 
timp Natalia Vasilievna îmbătrânise desigur mult de tot şi 
de aceea se făcuse mai statornică decât odinioară. 


Velceaninov rămase pe pat cam un ceas. Se dezmetici în 
cele din urmă, sună pe Mavra ca să-i aducă cafeaua, o bău 
în pripă, se îmbrăcă şi exact la unsprezece porni spre 
biserica Pokrov ca să caute hotelul lui Trusoţki. De fapt 
acum, ziua, Velceaninov îşi făcu o imagine diferită despre 
hotelul Pokrovski. Apoi simţi un pic de ruşine pentru modul 
cum se purtase în ajun cu Pavel Pavlovici şi chestiunea 
aceasta trebuia rezolvată fără întârziere. 

Velceaninov îşi explică fantasmagoria din ajun cu încuiatul 
uşii, ca datorită întâmplării şi înfăţişării de om beat a lui 
Pavel Pavlovici. Poate şi din alte pricini. În realitate, habar 
n-avea de ce se ducea acum ca să refacă nişte relaţii noi cu 
fostul soţ, când totul se sfârşise aşa de firesc, ca de la sine. 
O putere ascunsă îl atrăgea însă într-acolo. Era la mijloc o 
impresie deosebită care crea atracţia... 

V, 

Liza. 

Lui Pavel Pavlovici nici nu-i trecuse prin cap „să spele 
putina” şi Dumnezeu ştie de ce-i pusese Velceaninov în ajun 
întrebarea asta brutală, parcă într-adevăr ar fi avut mintea 
înceţoşată. La prima întrebare pusă într-o prăvălioară de 
mărunţişuri de lângă biserica Pokrov i se arătă hotelul cu 
acelaşi nume, la doi paşi, într-o stradelă. Cineva de la hotel 
îl lămuri că domnul Trusoţki se instalase în curte în nişte 
case, unde se aflau camerele mobilate ale Mariei Sâsoevna. 
Urcând o îngustă scară de piatră, udă şi foarte murdară, în 
corpul de case din curte, care ducea de la parter la etaj, 
unde se găseau camerele de închiriat, Velceaninov auzi 
deodată un plâns. Părea un plâns de copil de şapte-opt ani, 
un plâns trudnic, cu hohote uneori înfundate şi o dată cu ele 
un tropăit de paşi şi nişte strigăte mânioase, într-un falset 
şuierător, dar înăbuşit, care izbucneau dintr-un gâtlej de 
bărbat adult. Acest om vârstnic parcă voia să-l potolească 
pe copil şi nu dorea de loc să se audă plânsul, dar el însuşi 
făcea mai multă gălăgie decât copilul. Strigătele erau 
aspre, iar copilul parcă implora îndurare. Pătrunzând într- 


un mic coridor, pe laturile căruia dădeau câte două uşi, 
Velceaninov întâlni o femeie înaltă şi foarte grasă, cu părul 
ciufulit şi o întrebă de Pavel Pavlovici. Ea arătă cu degetul 
spre uşa de după care venea plânsul. Pe faţa grasă şi 
stacojie a acestei femei de patruzeci de ani se citea o 
răbufnire de indignare. 

— Uite-l cum se distrează! Rosti ea cu voce groasă, dar 
scăzută şi se îndreptă spre scară. 

Velceaninov dădu să bată în uşă, dar se răzgândi, o 
deschise şi intră. În mijlocul unei odăiţe, unde era 
îngrămădită mobilă simplă de lemn vopsit, stătea în picioare 
Pavel Pavlovici, numai în pantaloni, fără haină şi vestă, roş 
la faţă, mânios, care căuta să potolească prin strigăte, 
gesturi şi poate chiar prin lovituri (cum i se păru lui 
Velceaninov) pe o fetiţă de vreo opt ani, îmbrăcată 
sărăcăcios, deşi ca o domnişoară, într-o rochiţă de lână, 
scurtă, de culoare neagră. Fetiţa părea într-o criză de nervi, 
plângea convulsiv cu sughiţuri şi-şi întindea mânuţele spre 
Pavel Pavlovici, ca şi cum ar fi vrut să-l cuprindă, să-l 
îmbrăţişeze, să-l înduplece şi să caute a-l convinge de ceva. 
Într-o clipită totul se schimbă fulgerător. Când îl văzu pe 
musafir intrând în casă, copila scoase un țipăt şi o zbughi 
într-o cămăruţă învecinată, iar Pavel Pavlovici, uluit pentru 
o clipă, zâmbi larg, întocmai ca şi în ajun, când Velceaninov 
deschise brusc uşa spre scară. 

— Alexei Ivanovici! Izbucni el în culmea mirării. Pentru 
nimic în lume nu m-aş fi putut aştepta. Dar poftim aici, aici! 
Uite colea pe divan sau dincolo, luaţi loc în fotoliu, iar eu... 
Şi dădu să-şi pună în grabă surtucul, uitând vesta. 

— Nu vă deranjaţi. Rămâneţi aşa cum sunteţi, spuse 
Velceaninov, aşezându-se pe un scaun. 

— Dar nu se poate. Daţi-mi voie să mă pun la punct. Aşa 
arăt mai cuviincios. Dar unde v-aţi aşezat? În colţ? Treceţi 
dincoace, în fotoliu, la masă... Zău că nu mă aşteptam de 
loc! Şi se aşeză pe marginea unui scaun de paie, nu alături 


de musafirul „neaşteptat”, ci - rotind scaunul - drept în faţa 
lui, ca să-l vadă mai bine. 

— Şi de ce nu v-aţi aşteptat? Doar ieri v-am spus c-o să vin 
la dumneavoastră pe vremea asta! 

— Îmi închipuiam că n-o să veniţi. Cum m-am trezit, 
dându-mi seama de cele petrecute ieri, am înţeles că n-o să 
vă mai văd, niciodată. 

Între timp, Velceaninov cerceta în juru-i cu privirea. În 
odaie era dezordine, patul nestrâns, hainele împrăştiate, pe 
masă ceşti nespălate după cafea, fărâmituri de pâine şi o 
sticlă de şampanie, băută pe jumătate, fără dop şi cu un 
pahar alături. Aruncă o privire piezişă în încăperea vecină, 
dar acolo era linişte deplină. Fetiţa se pitulase şi tăcea din 
gură. 

— Nu cumva beţi acum? Arătă Velceaninov spre sticla de 
şampanie. 

— Rămăşiţe..., se fâstâci Pavel Pavlovici. 

— Vai, cât de mult v-aţi schimbat! 

— Obiceiuri urâte, venite subit. După nenorocirea aceea... 
Nu mint. Nu mă mai pot stăpâni. Nu fiţi neliniştit, Alexei 
Ivanovici. Acum nu mai sunt beat, n-o să mai îndrug verzi şi 
uscate, ca ieri la dumneavoastră. Drept să vă spun, toate-s 
de atunci! De mi-ar fi prezis cineva, acum jumătate de an, 
că am s-o iau aşa, razna, dintr-o dată, ca acum, să mă fi 
arătat atunci în oglindă, zău că nu l-aş fi crezut, pe legea 
mea! 

— Înseamnă că aseară aţi fost beat? 

— Fost! Recunoscu cu jumătate de gură Pavel Pavlovici, 
plecându-şi ruşinat ochii în pământ. Dar staţi să vedeţi. Nu 
eram chiar beat de tot, ci numai mahmur - după beţie. Ţin 
să vă lămuresc că după beţie mă fac rău: nu mai simt decât 
o urmă de ameţeală, o cruzime însă şi o nesocotinţă pun 
stăpânire pe mine şi durerea mea o simt mai tare. Poate de 
aceea şi beau. Atunci sunt în stare să fac tot felul de 
năzbâtii, chiar prosteşti, şi-s gata să jignesc pe oricine. 


Pesemne ieri am avut o comportare foarte ciudată faţă de 
dumneavoastră. 

— Cum? Nu vă mai amintiţi? 

— Cum să nu! [in minte totul. 

— Vedeţi, Pavel Pavlovici, întocmai aşa m-am gândit şi eu. 
În chipul acesta mi-am explicat lucrurile, rosti împăciuitor 
Velceaninov, iar pe deasupra, eu însumi m-am purtat cu 
dumneavoastră cam nervos, apoi am prea puţină răbdare, 
ceea ce recunosc fără înconjur. Alteori, nu mă simt prea 
bine şi vizita dumneavoastră, noaptea... 

— Da, noaptea, noaptea! Clătină din cap Pavel Pavlovici, 
parcă s-ar fi mirat şi s-ar fi condamnat pe sine însuşi... Cum 
de am făcut aşa ceva? Pentru nimic în lume n-aş fi intrat la 
dumneavoastră, dacă nu mi-aţi fi deschis, aş fi plecat. Am 
mai venit o dată, Alexei Ivanovici, acum vreo săptămână, 
dar nu v-am găsit acasă. Pe urmă poate n-aş mai fi încercat 
niciodată să vă văd. Tot mi-a mai rămas un pic de mândrie, 
Alexei Ivanovici, deşi îmi dau seama... de starea în care mă 
aflu. Ne-am întâlnit şi pe stradă. Îmi ziceam: dacă cumva n- 
o să mă recunoască, dacă o să-mi întoarcă spatele, într- 
adevăr, nouă ani nu-s o glumă. De aceea n-am îndrăznit să 
mă apropii de dumneavoastră. Ieri noapte mă întorceam 
din cartierul Petertmrgskaia storona şi uitasem cu totul 
câte ceasuri erau. Vina o poartă asta (şi arătă sticla) pe 
lângă sentimentele mele. Am făcut o prostie şi încă una 
mare de tot. Dacă n-aţi fi fost un om de caracter, căci aţi 
venit la mine chiar după cele întâmplate astă-noapte, numai 
şi numai în amintirea trecutului, mi-aş fi pierdut orice 
speranţă de a reînnoi legăturile noastre de prietenie. 

Velceaninov îl asculta cu luare-aminte. Îi părea că omul 
acesta vorbea sincer şi chiar cu oarecare demnitate. Totuşi 
nu-i venea să-i creadă spusele, cum îi trecu pragul. 

— După cum văd, Pavel Pavlovici, nu sunteţi singur. 
Spuneţi-mi a cui e fetiţa pe care am găsit-o adineauri la 
dumneavoastră? Pavel Pavlovici, uimit, îşi înălţă 


sprâncenele şi totodată se uită cu o privire senină şi 
binevoitoare la Velceaninov. 

— A cui să fie? E doar Liza, rosti el, zâmbind cu 
amabilitate. 

— Care Liza? Mormăi Velceaninov şi simţi o înfiorare. 
Impresia se produsese prea brusc. Adineaori, când intrase 
în casă şi o găsise pe Liza, fusese, ce-i drept, mirat, dar n- 
avusese nici o presimţire, nu-i trecuse prin minte nici un 
gând deosebit. 

— Da, Liza noastră, fiica noastră, Liza! Surâse Pavel 
Pavlovici. 

— Cum fiica? Dar dumneavoastră cu Natalia... cu răposata 
Natalia Vasilievna aţi avut copii? Îl întrebă neîncrezător 
Velceaninov, cu o voce înăbuşită parcă de sfială. 

— Cum de nu? Ah, Doamne, bine ziceţi. De unde aţi fi 
putut afla? M-am zăpăcit! Dumnezeu ne-a dăruit-o după 
plecarea dumneavoastră. 

Pavel Pavlovici se săltă de pe scaun, înfiorat de o tulburare 
parcă oarecum plăcută. 

— N-am auzit nimic, spuse Velceaninov şi păli. 

— Într-adevăr, de la cine aţi fi putut afla, mai e vorbă? 
Repetă Pavel Pavlovici cu o voce înduioşată, stinsă. 
Răposata şi cu mine pierdusem orice nădejde. Vă aduceţi 
aminte şi dumneavoastră. Şi deodată, ne-a blagoslovit 
Domnul cu un copil. Eram în al nouălea cer, numai unul Cel- 
de-Sus îmi ştie bucuria. Asta s-a întâmplat parcă la un an 
după plecarea dumneavoastră. Ba nu, nu peste un an, ci cu 
mult mai devreme. Ia staţi, dacă nu mă înşală memoria, aţi 
plecat de la noi în octombrie sau chiar în noiembrie... 

— Am plecat din oraşul T. la începutul lui septembrie, în 
douăsprezece ale lunii, ţin foarte bine minte. 

— Adevărat? În septembrie? Hm... Unde mi-e capul? Se 
miră, foarte surprins, Pavel Pavlovici. Atunci, dacă-i aşa, 
daţi-mi voie, rogu-vă. Dumneavoastră aţi plecat în 
douăsprezece septembrie, iar Liza s-a născut la opt mai. Va 
să zică: septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie, 


ianuarie, februarie, martie, aprilie - adică la opt luni şi ceva. 
Asta-i! Şi de-aţi fi ştiut cum răposata... 

— Dar arătaţi-mi fetiţa... Chemaţi-o aici..., bâigui cu o voce 
spartă Velceaninov. 

— Neapărat! Începu să se agite Pavel Pavlovici, oprindu-se 
la jumătatea vorbei, ca şi cum n-ar fi avut nici o importanţă 
ceea ce voise să spună. Îndată, v-o prezint îndată şi Trusoţki 
intră în grabă în odăiţa unde se afla Liza. 

Trecură trei sau poate chiar patru minute. În mica 
încăpere de alături răsunară câteva şoapte pripite. De abia 
se auzea vocea Lizei. „Fetiţa nu vrea pesemne să vină”, se 
gândi Velceaninov. În sfârşit, amândoi se arătară în prag. 

— Iat-o, se sfieşte, spuse Pavel Pavlovici, îi straşnic de 
ruşinoasă, mândră... Leit răposata! 

Liza se ivi fără lacrimi în ochi, cu privirile lăsate în pământ. 
O ducea de mână tatu-său. Era o fetiţă înăltuţă, firavă, 
foarte frumuşică. Îşi ridică repede ochii săi mari şi albaştri 
spre musafir cu o vădită curiozitate. Îl privi posomorât şi 
numaidecât îi lăsă în jos. Avea în privire o gravitate puerilă, 
cum au copiii rămaşi singuri cu un necunoscut, când se 
refugiază într-un colţ şi de acolo îl supraveghează pe noul 
venit, nemaivăzut până atunci, privindu-l grav şi cu 
neîncredere. Dar poate era în ochii ei şi alt gând, nu de 
copil, cum i se păru lui Velceaninov. Tatăl o aduse până în 
dreptul musafirului. 

— Uite, nenea a cunoscut-o pe mămica odinioară. A fost 
prietenul nostru. Nu fi sălbatică, întinde-i mânuţa. 

Fetiţa se înclină uşor şi îi dădu sfios mâna. 

— Natalia Vasilievna n-a vrut s-o înveţe să facă reverenţe, 
ci - după moda englezească - numai să se încline un pic şi 
să întindă musafirului mâna, adăugă Trusoţki ca o lămurire 
pentru Velceaninov, pironindu-l cu privirea. 

Velceaninov simţi căutătura iscoditoare a gazdei, dar nu se 
mai strădui să-şi ascundă tulburarea. Şedea pe scaun fără 
să facă vreo mişcare, ţinând strâns mânuţa Lizei şi se uita 
cu luare-aminte la copilă. Dar Liza era foarte preocupată de 


cu totul altceva şi, uitându-şi mâna în palma oaspetelui, nu- 
şi lua ochii de la tatăl său. Ciulea urechea cu teamă la tot 
ceea ce spunea părintele ei. Velceaninov recunoscu 
numaidecât aceşti ochi mari albaştri, dar rămase mai cu 
seamă uluit de albeaţa neobişnuită, uimitoare, a feţei sale şi 
de culoarea părului ei, toate acestea erau deosebit de 
semnificative pentru el. Ovalul obrazului însă şi forma 
buzelor o aminteau mai mult pe Natalia Vasilievna. Între 
timp, Pavel Pavlovici începuse să povestească nu ştiu ce cu o 
deosebită înflăcărare, dar Velceaninov nu-l auzea. Prinse 
doar o ultimă frază: 

— Aşa că dvs., Alexei Ivanovici, nici nu vă puteţi închipui 
bucuria noastră la ivirea acestui dar pe care nil-a hărăzit 
Cel-de-Sus. Din ziua când s-a născut, ea a fost totul pentru 
mine. Şi mă gândeam: dacă din voinţa lui Dumnezeu mi-aş 
pierde fericirea, mi-ar rămâne Liza. Cel puţin de asta eram 
absolut sigur. 

— Dar Natalia Vasilievna? Îl întrebă Velceaninov. 

— Natalia Vasilievna? Izbucni Pavel Pavlovici, făcând o 
grimasă. Doar aţi cunoscut-o. Aţi uitat că nu-i cam plăcea 
să-şi dea gândurile pe faţă. În schimb, cum şi-a luat adio de 
la fetiţă, pe patul de moarte fiind... Atunci a ieşit totul la 
iveală! V-am spus adineauri „pe patul de moarte”, dar cu o 
zi înainte de a-şi da sfârşitul ea s-a agitat, s-a burzuluit - 
spunând că vor s-o prăpădească cu tot felul de leacuri, când 
de fapt nu are decât nişte friguri obişnuite. Cât priveşte pe 
amândoi doctorii noştri, ei nu se pricep la nimic şi de îndată 
ce se va înapoia Koch al nostru (vă mai amintiţi de medicul 
acela militar, un bătrânel?), acesta în două săptămâni are s- 
o pună pe picioare. Ce mai treacă-meargă, cu cinci ore 
înainte de a muri, şi-a adus aminte că peste trei săptămâni 
trebuie s-o vizităm neapărat la moşie de ziua ei pe mătuşă- 
sa, naşa Lizei. 

Velceaninov se sculă brusc de pe scaun, ţinând-o mereu ' 
de mânuţă pe Liza. I se păru că în privirile aprinse ale 
fetiţei, aţintite asupra tatălui său, era ca un fel de dojană. 


— Oare n-o fi bolnavă? Îl întrebă cu un ton ciudat 
Velceaninov, alarmat. 

— Parcă nu, dar... Din pricina împrejurărilor în care ne 
aflăm aici, rosti Pavel Pavlovici cu o amară îngrijorare, 
copilul are o fire ciudată, e nervos, după moartea mamei, a 
suferit de isterie timp de două săptămâni. Chiar adineaori, 
ce de-a plânsete o năpădiră, tocmai când aţi intrat 
dumneavoastră - m-auzi, Liza, m-auzi? Şi când stai şi te 
gândeşti: pentru ce? Numai şi numai pentru că plec de 
acasă şi o las singură. Cică n-o mai iubesc cum am iubit-o 
când trăia mămica ei - iată de ce mă învinovăţeşte. Cum de- 
i pot intra în cap asemenea năzbâtii unei copiliţe, care ar 
trebui să se gândească acum la joacă. De altfel, nici n-are 
cu cine se juca aici. 

— Cum adică... Sunteţi numai voi doi? 

— Singuri-singurei... Doar o îngrijitoare ce mai vine de 
trebăluieşte o dată pe zi. 

— Iar când plecaţi de acasă, o lăsaţi singură? 

— Păi cum altfel? De pildă ieri, când am plecat în oraş, am 
închis-o în odăiţa aceea. Din pricina asta au şi curs azi 
atâtea lacrimi. Judecaţi şi dumneavoastră: ce puteam să 
fac? Alaltăieri, Liza a coborât în curte fără mine, iar un 
băiat a lovit-o cu o piatră în cap. Alteori, o apucă plânsul din 
senin şi dă buzna pe la toţi vecinii, întrebându-i unde am 
plecat? Şi nu-i frumos. E adevărat că nici eu nu-s mai breaz. 
Plec pentru o oră şi mă întorc a doua zi în zori, cum s-a 
întâmplat ieri. Noroc că gazda a chemat un lăcătuş ca să 
spargă broasca şi i-a deschis în lipsa mea. Mai mare 
ruşinea! Până şi eu mă socot un căpcăun. Şi toate astea 
pentru că mi-e mintea înceţoşată... 

— 'Tăticule! Rosti sfios fetiţa, cuprinsă de nelinişte. 

— Ei poftim! Iar începi? Ce-i cu tine? Ce ţi-am spus eu 
adineaori? 

— N-am să mai fac, n-am să mai fac, repetă, înfricoşată, 
Liza, încrucişându-şi grabnic mâinile în faţa lui. 


— Aşa nu mai merge, să locuiţi mai departe în asemenea 
condiţii, izbucni deodată Velceaninov cu glas autoritar. 
Dumneavoastră, după cum se ştie, sunteţi doar un om cu 
dare de mână. Atunci cum de v-aţi instalat aici în aripa asta, 
în condiţiile astea? 

— În aripa asta? În cel mult o săptămână poate că suntem 
plecaţi, apoi şi aşa am cheltuit destule parale, cu toată 
darea mea de mână... 

— Ei, gata, haide, destul! Îl întrerupse Velceaninov cu o 
nerăbdare crescândă, ca şi cum i-ar fi zis: „Mai taci odată 
din gură, doar ştiu dinainte tot ce ai să-mi spui şi îndeosebi 
cu ce intenţie!” Ascultaţi-mă, vreau să vă fac o propunere: 
mi-aţi spus adineauri că aveţi de gând să mai rămâneţi aici 
o săptămână, poate chiar două. Am aici o casă, adică o 
familie - unde, de douăzeci de ani, mă simt ca la mine 
acasă. E vorba de familia Pogorelţev. Alexandr Pavlovici 
Pogorelţev este consilier intim. V-ar putea fi de folos chiar 
dumneavoastră în chestiunea pentru care faceţi demersuri. 
Familia lui se află acum în viligiatură. Au în afara oraşului 
un conac o frumuseţe. Klavdia Petrovna Pogorelţeva mi-e ca 
o soră, ca o mamă. Au opt copii. Daţi-mi-o pe Liza s-o duc 
numaidecât la dânşii... Nu de alta, dar să nu mai pierdem 
vremea. Vor primi-o bucuroşi pentru tot timpul cât veţi sta 
aici. O vor îngriji ca pe propria lor fiică, ca pe propria fiică. 

Era teribil de nerăbdător, ceea ce nici nu ascundea. 

— Asta nu se poate, rosti Pavel Pavlovici, privindu-l drept 
în ochi cu o mimă vicleană, cum i se păru lui Velceaninov. 

— De ce? De ce nu se poate? 

— Cum să las copila să plece aşa?... Nu din pricina 
dumneavoastră, un prieten atât de binevoitor. La altceva 
mă gândesc. E vorba de-o casă străină şi de-o societate 
înaltă, unde nu ştiu cum va fi primită copila. 

— V-am spus doar că e ca şi familia mea, izbucni aproape 
mânios Velceaninov. Klavdia Petrovna va fi fericită să-mi 
îndeplinească rugămintea şi va primi-o cât se poate de 
bine... ca pe fiica mea... Ce dracu! Singur vă daţi seama că 


o ţineţi una şi bună, numai aşa, de florile mărului... Ce să 
mai vorbim! 

Zise şi bătu chiar din picior. 

— Nu de alta, dar mă tem să nu pară ciudat! Oricum, ar 
trebui să mă duc şi eu pe acolo, barem o dată, de două ori... 
Altfel, cum ar veni? De loc fără tată? Apoi... Într-o casă atât 
de simandicoasă? 

— Ba-i casa cea mai simplă de pe lume. Nu-i de loc 
„simandicoasă”, răcni Velceaninov. Nu v-am spus că acolo 
sunt o mulţime de copii? Fetiţa va reînvia acolo. Va avea de 
toate... lar pe dumneavoastră vă pot prezenta chiar mâine 
acolo, dacă doriţi. De altfel, va trebui să vă duceţi neapărat 
ca să le mulţumiţi. O vom vizita zilnic, dacă vreţi... 

— Totuşi, parcă nu-i prea... 

— Vorbe goale! Dumneavoastră singur vă daţi perfect 
seama. Ştiţi ce? Veniţi acasă la mine diseară, o să dormiţi 
acolo şi dimineaţa, cât mai devreme, vom porni la conac ca 
să ajungem pe la amiază. 

— Binefăcătorule! Şi încă să dorm la dumneavoastră... 
Primi cu înduioşare Pavel Pavlovici. Mă copleşiţi cu 
bunătatea... Dar unde se află conacul ista? 

— La Lesnoi. 

— Oare cu rochiţa cum are să se descurce? Într-o familie 
aşa de distinsă şi încă la conac. Mă înţelegeţi. Inima de tată 
nu mă lasă... 

— Rochia n-are nici o importanţă. Ea-i în doliu. Nici nu 
poate purta altceva. Rochia e foarte potrivită. Numai 
rufărie de corp să aibă mai curată şi o băsmăluţă 
(Băsmăluţa şi lenjeria care se vedea de sub rochiţă erau 
foarte murdare.) 

— Imediat să te schimbi, dispuse Pavel Pavlovici. lar 
celelalte rufe necesare le vom aduce numaidecât. Le are 
Maria Sâsoevna la spălat. 

— Atunci să trimitem după trăsură, îl întrerupse 
Velceaninov şi cât mai repede cu putinţă. 


Dar se ivi o piedică: Liza se împotrivi din răsputeri. Tot 
timpul ea îşi ciulea cu groază urechile şi dacă Velceaninov, 
când căuta să-l convingă pe Pavel Pavlovici, ar fi avut vreme 
s-o privească mai cu luare-aminte, atunci ar fi putut citi pe 
faţa ei o desperare fără margini... 

— Nu merg! Rosti ea cu voce scăzută, dar fermă. 

— O vedeţi, uite, e leit maică-sa! 

— Nu-s leit mămica, nu-s leit mămica! Izbucni Liza, 
frângându-şi cu deznădejde mânuţele, ca şi cum şi-ar fi 
cerut iertare de la tatăl ei pentru cumplita acuzaţie de a 
semăna cu maică-sa: tăticule, tăticule, dacă ai să mă 
părăseşti... 

Pe urmă Liza se aruncă spre Velceaninov care se şi sperie: 

— Dacă ai să mă iei, atunci... 

Dar fetiţa nu apucă să sfârşească vorba. Pavel Pavlovici o 
prinse de mână, gata s-o ia de ciuf şi cu o furie făţişă o trase 
în odăiţa de alături. Se auziră de acolo, timp de câteva 
minute, şoapte şi plânsete înăbuşite. Velceaninov dădu să 
intre şi el în cămăruţă, dar Pavel Pavlovici îl întâmpină şi-l 
încunoştinţă cu un zâmbet strâmb că fetiţa va sosi 
numaidecât. Velceaninov se strădui să nu-l privească în faţă 
şi se uită în altă parte. 

În sfârşit, se arătă şi Maria Sâsoevna, aceeaşi femeie pe 
care la sosire o întâlnise pe coridor şi începu să aşeze într-o 
mică sacoşă drăguță schimburile Lizei, aduse de dânsa. 

— Nu cumva, taică, doreşti să iei fata? Se adresă ea lui 
Velceaninov. Ai familie, nu? Bine faci, taică! Copila îi 
cuminte. Ai s-o izbăveşti din iadul ăsta. 

— Cum spui aşa ceva, Maria Sâsoevna?! Mormăi Pavel 
Pavlovici. 

— Maria Sâsoevna! Îl îngână femeia. Ştiu eu că aşa mă 
cheamă. Ce vrei să zici că nu-i iad la tine? Oare se cade un 
copilaş care a început a înţelege să vadă asemenea josnicie? 
A sosit trăsura, taică, pentru Lesnoi, nu? 

— Da, da! 

— Să fie într-un ceas bun, cu noroc. 


Liza ieşi, palidă, cu ochii în pământ şi îşi luă săculeţul. Lui 
Velceaninov nu-i aruncă nici o privire. Se stăpâni şi nu se 
grăbi ca adineaori să-l îmbrăţişeze pe tatăl său, chiar când 
îşi luă rămas bun. Pesemne nici nu voia să se uite la dânsul. 
Părintele o sărută după cuviinţă pe căpuşor şi o mângâie. 
Buza-i subţire se încruntă, bărbia i se cutremură. Totuşi ea 
nu-şi ridică ochii spre tatăl său, Pavel Pavlovici păli, îi 
tremurau mâinile - ceea ce observă Velceaninov, deşi se 
străduia din răsputeri să nu-l privească, dorind un singur 
lucru: să plece cât mai curând. „De altfel n-am nici o vină 
aici, se gândi el, aşa trebuia să se întâmple.” Coborâră cu 
toţii în stradă. Abia aici Maria Sâsoevna o sărută pe Liza. 
Numai după ce se aşezară în trăsură, Liza înălţă ochii spre 
tatăl său, plesni deodată din palme şi scoase un strigăt. Încă 
o clipă şi ar fi sărit din trăsură spre dânsul, dar caii o şi 
luaseră din loc. 

VI. 

O nouă fantezie a unui trândav 

— Nu cumva ai ameţit? Se sperie Velceaninov. Am să 
poruncesc birjarului să oprească. O să-i spun să-ţi aducă 
apă... 

Liza îşi ridică privirea spre dânsul, privindu-l cu ochii 
aprinşi şi dojenitori. 

— Unde mă duci? Întrebă ea sacadat şi tăios. 

— Într-o casă minunată, Liza, la o familie care locuieşte 
acum într-un conac frumos. Acolo sunt mulţi copii, te vor 
iubi, sunt buni la suflet... Nu fi supărată pe mine, Liza, eu 
nu-ţi vreau decât binele... 

În momentele acestea, ciudat ar mai fi părut Velceaninov 
vreunui cunoscut dacă l-ar fi putut vedea. 

— Cât eşti, cât eşti, cât eşti... Uf, cât eşti de rău! Izbucni 
Liza, înăbuşindu-se de lacrimile care o podidiseră şi 
scăpărând din ochişorii săi minunaţi, dar mânioşi. 

— Liza, eu... 

— Eşti rău, rău, rău! Bâigui din nou fetiţa, frângându-şi 
mâinile, Velceaninov se pierdu cu firea. 


— Liza, draga mea, dacă ai şti cât mă mâhneşti. 

— E adevărat c-o să vină mâine? E adevărat? Îl întrebă ea 
autoritar. 

— Adevărat, adevărat! Am să-l aduc chiar eu. O să-liau şi o 
să-l aduc. 

— Are să te păcălească, şopti Liza, plecând ochii în jos. 

— Cum? Nu te iubeşte, Liza? 

— Nu mă iubeşte. 

— S-a purtat rău cu tine? Rău? 

Liza îl privi sumbru şi tăcu. Îşi întoarse iarăşi faţa, 
aplecându-şi cu încăpățânare capul. Velceaninov căută să-i 
explice, îi vorbi cu aprindere, cuprins parcă de friguri. Liza 
îl asculta neîncrezătoare, cu duşmănie, dar îl asculta. 
Atenţia ei îl bucura cât se poate de mult. El începu chiar să-i 
spună ce înseamnă un om care bea. Îi mărturisi că o iubeşte 
şi că va avea grijă de tatăl său. În cele din urmă, Liza îşi 
ridică ochii spre el şi-l privi ţintă. Îi istorisi după aceea cum 
o cunoscuse pe maică-sa şi îşi dădu seama că o captiva prin 
aceste povestiri, încetul cu încetul, ea începu să-i răspundă 
la întrebări, dar monosilabic, cu prudenţă şi cu 
încăpățânare. Totuşi la întrebările lui principale, Liza nu-i 
răspunse nici un cuvânt. Tăcea stăruitor când venea vorba 
despre relaţiile ei anterioare cu tatăl său. Vorbind cu ea, 
Velceaninov îi luă mânuţa în palmă, ca adineaori acasă şi n- 
o mai lăsă, ea nu şi-o retrase. Fetiţa însă nu trecea chiar 
totul sub tăcere. Mai scăpa câte un cuvânt în răspunsuri 
nedesluşite. Spunea, de pildă, că pe tata îl iubise mai mult 
decât pe maică-sa, fiindcă înainte vreme şi el o iubise mai 
mult, iar mama în trecut o iubise mai puţin. Dar pe patul de 
moarte, maică-sa o sărutase îndelung şi plânsese, când 
toată lumea ieşise din odaie şi rămăseseră singure numai 
ele amândouă. Liza adăugă că pe maică-sa o iubeşte acum 
mai mult decât pe oricine de pe lume şi în fiecare noapte la 
dânsa se gândeşte mai cu drag decât la oricine. Dar fetiţa 
avea o fire mândră. Băgând brusc de seamă că o luase gura 
pe dinainte, se închise din nou în sine şi tăcu mâlc, privindu- 


| chiar cu oarecare ură pe Velceaninov fiindcă o făcuse să 
vorbească prea multe. Către sfârşitul drumului, starea 
isterică îi trecu aproape cu totul, dar rămase foarte 
îngândurată şi se uita posomorât în juru-i, cu o 
încăpățânare posacă, dinainte hotărâtă. Împrejurarea că 
era dusă într-o casă necunoscută, unde nu mai fusese 
niciodată, parcă n-o tulbura cine ştie cât. Altceva o chinuia - 
ceea ce remarcă Velceaninov. El ghici că Liza se ruşina de 
dânsul. Îi era ruşine tocmai fiindcă tatăl său o lăsase atât de 
uşor cu el, ca şi cum ar fi lepădat-o pe mâinile lui. 

„E bolnavă, îşi zise, poate grav, a vlăguit-o... Uf, ce beţivan 
ticălos! Înţeleg acuma!” îl zori pe birjar. Îşi punea toată 
nădejdea în conac, aer, copii, într-o viaţă nouă şi 
necunoscută ei, iar pe urmă... Asupra viitorului nu se îndoia 
câtuşi de puţin. Pentru ziua de mâine avea speranţe 
limpezi, depline. Un lucru îl ştia cu siguranţă: că niciodată 
nu simţise ceea ce încerca acum şi că acest sentiment îi va 
rămâne pentru totdeauna. „lată un scop în viaţă, iată viaţa 
însăşi!” îşi zise el cu încântare. 

Multe gânduri i se învolburau în cap, dar nu se oprea 
asupra lor şi ocolea cu încăpățânare amănuntele, fără 
amănunte totul devenea limpede, totul era indistructibil. 
Planul său principal se alcătui de la sine: „îl vom putea 
influenţa cumva, cu forţe unite, pe acest nemernic, care o 
va lăsa pe Liza în Petersburg la familia Pogorelţev, la 
început pe timp limitat, fixând chiar un termen oarecare şi 
el va pleca singur, iar Liza are să-mi rămână mie. Asta-i 
totul. Ce-mi mai trebuie? De altfel, cu siguranţă, el însuşi 
doreşte lucrul acesta. Altfel, de ce ar chinui-0?” În sfârşit, 
ajunseră. Conacul familiei Pogorelţev era, într-adevăr, un 
locşor minunat. Mai întâi îi întâmpină o ceată zgomotoasă 
de copii, care se revărsară în ceardac. Velceaninov nu 
fusese de mult pe acolo şi bucuria copiilor n-avea margini. 
Era iubit. Cei mai mari îl întâmpinară chiar înainte de a 
cobori din trăsură: 

— Ei, ce s-aude cu procesul? Cum vă merge procesul? 


Cei mai mici repetară întrebarea, hlizindu-se în urma 
celorlalţi fraţi. 'Toţi îl tachinau aici cu procesul, dar - zărind- 
o pe Liza - se buluciră în jurul ei şi o cercetară cu o 
curiozitate copilărească, tăcută şi încordată. leşi la intrare 
Klavdia Petrovna, urmată de soţul său. Amândoi îl 
întâmpinară râzând pe Velceaninov, cu întrebarea despre 
proces. 

Klavdia Petrovna era o doamnă de vreo treizeci şi şapte de 
ani, dolofană şi încă frumoasă, brunetă, cu obraji proaspeţi, 
rumeni... Bărbatul său avea vreo cincizeci şi cinci de ani - 
om deştept şi abil, dar înainte de toate bun la suflet. Casa 
lor era cu adevărat un „cuib părintesc” pentru Velceaninov, 
după însăşi expresia lui. Dar aici trebuie să ţinem seama şi 
de-o altă împrejurare aparte. Klavdia Petrovna, acum vreo 
douăzeci de ani, fusese cât pe ce să se mărite cu 
Velceaninov, pe atunci un băieţandru, încă student. Fusese 
prima lor dragoste, aprinsă, caraghioasă şi minunată în 
acelaşi timp. Se sfârşi prin măritişul ei cu Pogorelţev. Peste 
vreo cinci ani, amândoi se reîntâlniră şi totul se încheie 
printr-o prietenie limpede, aşezată... Rămase pentru 
totdeauna un fel de căldură în relaţiile dintre dânşii, o 
lumină neobişnuită care le însenina. Aici totul era pur şi 
ireproşabil în amintirile lui Velceaninov şi cu atât mai drag 
lui, cu cât era, poate, singurul loc în felul acesta. În această 
familie el se înfăţişa simplu, naiv, bun, le dădăcea copiii, nu 
se fandosea şi se spovedea în toate cu sufletul deschis, Se 
juruise adesea în faţa soţilor Pogorelţev că nu va mai 
rămâne mult în mijlocul societăţii şi se va muta cu totul la 
dânşii. Va veni să trăiască alături de ei şi nu-i va părăsi 
niciodată. În sinea lui se gândea cu toată seriozitatea la 
intenţia asta. 

Velceaninov le expuse amănunţit planul privitor la Liza. De 
altfel, ar fi fost de ajuns numai simpla lui rugăminte fără 
nici un fel de explicaţii speciale. Klavdia Petrovna sărută cu 
efuziune pe sărmana „orfană” şi făgădui să facă tot ce 
depinde de dânsa. Copiii o împresurară pe Liza şi o duseră 


la joc în livadă. După jumătate de oră, într-o convorbire 
animată, Velceaninov se ridică şi dădu să plece. Era foarte 
nerăbdător - ceea ce se observa uşor. Nu mai fusese pe 
acolo de trei săptămâni şi acum se retrăgea după jumătate 
de ceas. Ceea ce îi miră pe toţi. Velceaninov izbucni în râs şi 
făgădui că va veni a doua zi. Se făcu remarca, deschis, că 
pare prea tulburat. Atunci el o luă de mână pe Klavdia 
Petrovna şi, sub pretextul că uitase a-i spune ceva foarte 
important, o duse în altă odaie. 

— Îţi mai aduci aminte cele ce ţi-am povestit, numai 
dumitale, fără să le spun nici soţului, despre anul petrecut 
de mine în oraşul 1.? 

— Ţin minte chiar prea bine, mi-ai vorbit adesea... 

— Nu ţi-am vorbit, ci m-am spovedit - numai dumitale... 
Nu ţi-am pomenit însă niciodată de numele acestei femei: e 
Trusoţkaia, soţia acestui Trusoţki. Ea a murit, iar Liza e fiica 
ei - fiica mea! 

— Eşti sigur? Nu te înşeli? Îl întrebă cu o uşoară emoție 
Klavdia Petrovna. 

— Absolut sigur, absolut sigur, nu mă înşel de loc! Rosti ca 
într-o exaltare Velceaninov. 

Atunci el îi povesti totul cât putu mai pe scurt, în pripă şi în 
culmea emoţiei. Klavdia Petrovna cunoştea mai dinainte 
faptele, nu ştia însă numele doamnei. Velceaninov se 
îngrozea numai la ideea că cineva dintre cunoscuţii săi ar fi 
putut întâlni cândva pe madame Trusoţkaia şi s-ar fi gândit: 
cum a fost posibil ca el să fi iubit atât de tare această 
femeie? De aceea nu îndrăznise să spună numele „acestei 
femei” nici chiar Klavdiei Petrovna, unica lui prietenă 
adevărată. 

— Dar tatăl fetiţei nu ştie nimic? Îl întrebă gazda după ce 
ascultă toată istoria. 

— Ba da... Ştie... Lucrul acesta mă şi torturează că n-am 
descoperit încă totul în ceea ce mă priveşte, urmă cu 
înflăcărare Velceaninov. El ştie, ştie... Am observat asta şi 
ieri şi azi! Dar trebuie să aflu ce anume ştie din toate câte 


au fost. De aceea mă şi grăbesc. Diseară o să vină la mine. 
Totuşi nu prea înţeleg de unde ar fi putut afla, adică de 
unde ar fi putut să ştie adică totul? Despre Bagautov ştie şi 
prea ştie totul, fără nici o îndoială. Dar despre mine? 
Cunoşti doar bine asemenea cazuri, când soțiile îşi pot 
încredința bărbatul că nu-i nimic la mijloc. Dacă s-ar cobori 
din ceruri înseşi îngerii, soţul nu i-ar crede - ci numai pe 
nevastă ar crede-o. Nu da din cap, nu mă condamna, mă 
condamn eu singur şi m-am condamnat încă de mult, de 
mult! Să vezi ce ni s-a întâmplat deunăzi: aflându-mă la 
dânsul, eram atât de sigur că ştie totul, încât m-am trădat 
eu însumi în faţa lui. N-ai să mă crezi: mi-e aşa de ruşine, 
simt o povară, că aseară l-am primit atât de grosolan. (Mai 
târziu am să-ţi povestesc totul în amănunţime.) Ieri ela 
venit la mine dintr-un impuls duşmănos şi de nestăpânit, 
vrând să-mi spună că-şi cunoaşte jignirea şi că-l ştie pe 
făptaş. Asta-i pricina venirii sale prosteşti la mine în stare 
de ebrietate. Dar e atât de firesc din parte-i! Venise tocmai 
ca să mă dojenească. Iar eu m-am comportat îndeobşte cam 
cu prea multă înflăcărare ieri la mine, iar adineaori la 
dânsul acasă! Am procedat prosteşte, fără nici un pic de 
precauţiune. Singur m-am dat de gol. Oare de ce o fi venit 
tocmai într-un moment când eram aşa de surescitat? Să-ţi 
mai spun ceva: şi pe Liza a chinuit-o, a torturat o fetiţă 
numai şi numai ca să se răzbune, barem pe copil. Da, e 
îndârjit... Oricât de insignifiant ar fi, dar e îndârjit... Chiar 
foarte îndârjit. De fapt, nu-i acum decât un măscărici, pe 
când mai înainte vreme zău că avea, pe cât de posibil, 
înfăţişarea unui om cumsecade. Dar când stai şi te gândeşti, 
îţi dai seama că-i lucru foarte firesc că a luat calea 
desfrâului. Aici, prietenă, trebuie să privim creştineşte 
împrejurările. Află, buna şi scumpa mea prietenă, că vreau 
să mă schimb cu totul faţă de el. Doresc să-l consolez. Asta 
ar fi chiar o „faptă bună” din partea mea. Pentru că eu 
totuşi sunt vinovat faţă de el! Ascultă-mă, am să-ţi povestesc 
încă ceva. Pe când mă aflam în oraşul [., am avut o dată 


nevoie de patru mii de ruble şi el mi le-a dat pe loc, fără nici 
un act, cu o sinceră bucurie că-mi face un serviciu, iar eu le- 
am luat, le-am luat din mâinile lui, am luat de la dânsul bani, 
mă auzi, am luat ca de la un prieten! 

— Trebuie să fii însă mai prudent, îl sfătui, neliniştită, 
Klavdia Petrovna. Nu vezi în ce hal de exaltare eşti? Zău că 
mi-e şi teamă pentru dumneata! Bineînţeles, Liza este 
acuma şi fiica mea. Dar mai sunt atâtea lucruri nelămurite 
şi încă foarte multe. Mai ales acuma trebuie să fii mai 
circumspect. E neapărată nevoie să fii mai circumspect, 
acum când te simţi fericit sau atât de încântat. Eşti un om 
prea mărinimos când te vezi fericit, adăugă Klavdia 
Petrovna cu un surâs pe buze. 

Toţi ieşiră ca să-l petreacă pe Velceaninov. Copiii o aduseră 
pe Liza, cu care se jucaseră în livadă. Parcă o priveau acum 
cu încă şi mai multă nedumerire decât adineaori. Liza părea 
sălbăticită cu totul, când Velceaninov o sărută pe obraz faţă 
de toţi, luându-şi rămas bun de la dânsa şi repetându-i cu 
căldură promisiunea de a veni a doua zi împreună cu tatăl 
său. Până-n ultima clipă fetiţa tăcu, fără să se uite la 
Velceaninov. Deodată, ea îl apucă brusc de mânecă şi-l trase 
mai deoparte, aţintindu-l cu o privire care parcă-l implora. 
Voia să-i spună ceva, Velceaninov o duse numaidecât în altă 
odaie. 

— Ce-i cu tine, Liza? Rosti el cu duioşie, ca o încurajare. 

Fetiţa îşi roti încă o dată în juru-i privirile sperioase şi-l 
trase în colţul cel mai îndepărtat. Ar fi vrut să se ascundă cu 
totul de ceilalţi. 

— Spune-mi, Liza! Ce s-a întâmplat? 

Copila tăcea, nemişcată. Nu se hotăra să vorbească. Îl 
privea drept în faţă cu ochii săi albaştri. Toate trăsăturile 
obrăjorilor săi exprimau o teamă fără margini. 

— EL... O să se spânzure, şopti ea, ca-ntr-o aiurare. 

— Cine are să se spânzure? Întrebă, speriat, Velceaninov. 

— EL, el! Ela vrut să se spânzure azi-noapte cu un 
ştreang! Vorbi în grabă fetiţa, înăbuşindu-se. L-am văzut 


chiar eu. El însuşi mi-a spus-o, mi-a spus-o! Şi mai înainte a 
vrut. Totdeauna a vrut. L-am văzut noaptea... 

— Peste putinţă! Şopti nedumerit Velceaninov. 

Dintr-o dată fetiţa se aruncă şi începu să-i sărute mâinile. 
Plângea în hohote. De-abia îşi trăgea sufletul. Îl ruga şi-l 
implora. Dar nu pricepea nimic din bolboroselile ei isterice. 
De atunci îi rămase pentru totdeauna în minte, urmărindu-l 
şi aievea şi în vis, această privire chinuită de copil torturat, 
cuprins de o groază fără margini şi care cu o ultimă 
nădejde se uită implorator la dânsul. 

„Oare într-adevăr îl iubeşte? Şi încă atât de mult? Într- 
adevăr? Se gândi cu gelozie şi cu invidie Velceaninov, 
întorcându-se în oraş, cu o înfrigurată nerăbdare. Adineaori 
mi-a spus doar ea singură că pe maică-sa o iubeşte mai 
mult... Poate că nu-l iubeşte de loc şi-l urăşte!... Şi ce 
înseamnă alarma asta: «Are să se spânzure». Ce tot îndruga 
ea? Nătăfleţul ăsta să se spânzure? Trebuie să aflu 
adevărul. Trebuie să-l aflu neapărat. Trebuie să rezolv 
chestiunea cât mai repede - şi s-o rezolv definitiv!” 

VII. 

Soţul şi amantul se sărută. 

Velceaninov era straşnic de zorit ca să „afle adevărul”. 
„Azi-dimineaţă eram uluit. Nu mă simţeam în stare să mă 
reculeg. 

— Se gândea el, amintindu-şi prima întâlnire cu Liza, acum 
însă trebuie să aflu neapărat adevărul.” Pentru a grăbi 
lucrurile, era cât pe ce să se ducă cu trăsura de-a dreptul la 
Trusoţki, dar se răzgândi numaidecât: „Nu, mai bine să vină 
el singur la mine, iar eu, între timp, să isprăvesc cât mai 
repede cu treburile mele blestemate!” 

Se apucă cu înfrigurare de afacerile sale. Dar simţi de 
data asta că era foarte împrăştiat şi că astăzi nu se putea 
ocupa serios de treburi. Pe la orele cinci, când porni să-şi ia 
masa de prânz, îi veni pentru întâia oară un gând 
năstruşnic: poate-i într-adevăr un încurcă-lume şi degeaba 
se amestecă în toate cele, se agită şi se vâră la autorităţi în 


căutarea avocatului, care a şi început să-l ocolească. Pufni 
apoi în râs, gândindu-se la presupunerea asta. „Să-mi fi 
venit ieri gândul acesta, tare m-aş fi amărât”, adăugă el cu 
voie bună sporită. Cu toată veselia lui, Velceaninov devenea 
tot mai distrat şi mai nerăbdător. Căzu în sfârşit pe gânduri. 
Deşi în mintea lui neliniştită încolţeau fel de fel de idei, în 
ansamblu nu se închega nimic ce-ar fi putut să-l ajute într- 
adevăr în clipa aceea. 

„Am nevoie de omul acesta! Hotări în cele din urmă 
Velceaninov. Trebuie să-l descifrez, iar după aceea să decid. 
Pare inevitabil duelul!” 

Întorcându-se acasă pe la orele şapte, Velceaninov nu-l 
găsi la dânsul pe Pavel Pavlovici. Îl cuprinse o mare uimire. 
Apoi se mânie, după aceea se mâhni - pentru ca, la sfârşit, 
să-l apuce chiar frica: „Numai unul Dumnezeu ştie cum se 
vor isprăvi toate acestea!” repeta el, ba plimbându-se prin 
cameră, ba întinzându-se pe divan cu ochii la ceas. În 
sfârşit, către orele nouă, îşi făcu apariţia Pavel Pavlovici. 
„Dacă omul acesta ar avea de gând să mă prindă în 
capcană, momentul de faţă ar fi cel mai favorabil pentru 
dânsul - atât de risipit mă simt acum”, îşi zise, înviorându- 
se brusc şi înveselindu-se peste măsură. 

Întrebându-l, dezgheţat şi într-o bună dispoziţie 
sufletească, de ce nu venise mai devreme, Pavel Pavlovici îşi 
schimonosi figura într-un zâmbet, se aşeză în voie, nu ca în 
ajun, şi-şi aruncă neglijent pălăria cu doliu pe alt scaun. 
Velceaninov băgă numaidecât de seamă dezinvoltura lui şi o 
reţinu în memorie. 

Calm, fără cuvinte de prisos, netulburat ca mai deunăzi, el 
îi povesti, sub forma unui raport, cum o condusese pe Liza, 
cu câtă căldură fusese primită, ce folositoare pentru dânsa 
va fi şederea acolo şi, treptat-treptat, ca şi cum ar fi uitat cu 
totul de Liza, schimbă pe nesimţite vorba şi se opri exclusiv 
la familia Pogorelţev. Îi povesti deci cât de drăguţi sunt 
oamenii aceştia, de câtă vreme îi cunoaşte, ce persoană 
cumsecade şi chiar influentă este Pogorelţev şi aşa mai 


departe. Pavel Pavlovici îl asculta cu gândul aiurea şi, din 
când în când, cu un surâs posac, dar şiret, căta pe sub 
sprâncene la povestitor. 

— Înflăcărat om mai sunteţi, mormăi Trusoţki, cu un 
zâmbet răutăcios. 

— Iar dumneavoastră am impresia că sunteţi în toane 
proaste, remarcă, nemulţumit, Velceaninov. 

— Adică de ce n-aş fi la fel cu toată lumea? Izbucni Pavel 
Pavlovici, sărind ars din colţişorul său, parcă asta şi aştepta 
ca să explodeze. 

— Cum vi-e voia, surâse Velceaninov. Mă gândeam eu, 
poate vi s-a întâmplat ceva... 

— Chiar aşa. Mi s-a şi întâmplat! Exclamă el, fălindu-se 
parcă. 

— Şi cam ce anume? 

— Hm, Stepan Mihailovici al nostru tot face nazuri... Ştiţi, 
Bagautov, prea distinsul domn din Petersburg, tânărul din 
înalta societate. 

— Iar nu v-a primit, ai? 

— Ba nu, tocmai că de data asta m-a primit... A catadicsit 
pentru întâia oară şi i-am putut vedea trăsăturile feţei 
sale... Dar de răposat. 

— Cu-um?! A murit Bagautov? Se minună Velceaninov, deşi 
parcă n-avea de ce să fie atât de mirat. 

— EI, în persoană! Amicul meu credincios timp de şase ani. 
A murit încă de ieri de la amiază. Iar eu habar n-am avut. 
Tocmai în clipa aceea poate am şi trecut pe acolo ca să 
întreb de sănătatea lui. Mâine vor scoate mortul din casă şi 
va avea loc înmormântarea. Zace învelit cu giulgiu într-un 
coşciug îmbrăcat în catifea neagră împodobită cu fireturi de 
aur... A murit într-un acces de febră. Mi-au dat voie - aşa că 
am putut să-i văd trăsăturile feţei. M-am prezentat la 
intrare ca prietenul său cel mai bun, de-aceea mi-au şi 
permis să pătrund în casă. Poate numai pentru el şi sosisem 
în Petersburg. 


— Dar de ce vă supăraţi pe dânsul, râse Velceaninov, doar 
n-a murit dinadins? 

— Tocmai fiindcă îmi pare rău. Îmi era un nestemat amic, 
asta a însemnat el pentru mine şi Pavel Pavlovici, pe 
neaşteptate, făcu deodată cu degetele două coarne 
deasupra frunţii sale chele, chicotind prelung, încetişor... 

Trusoţki rămase aşa, cu coarnele pe cap, chicotind vreo 
jumătate de minut cu privirea drept în ochii lui Velceaninov, 
încântat parcă la culme ca de cea mai veninoasă 
neobrăzare. Acesta încremeni: parcă i-ar fi răsărit înainte o 
vedenie. Dar nu rămase încremenit decât o clipită. Un surâs 
batjocoritor şi liniştit, până la neruşinare, îi flutură pe buze. 

— Oare ce-o fi însemnând asta? Îl întrebă într-o doară, 
tărăgănind cuvintele. 

— Asta înseamnă coarne, îi reteză vorba Pavel Pavlovici, 
luându-şi, în sfârşit, degetele de la frunte. 

— Adică... Coarnele dumneavoastră? 

— Ale mele proprii, dobândite! Rosti Pavel Pavlovici, 
schimonosindu-şi îngrozitor figura. Amândoi tăcură un 
răstimp. 

— Totuşi sunteţi un om curajos! Reluă Velceaninov. 

— De ce? Fiindcă v-am arătat coarnele? Dar ştiţi ceva, 
Alexei Ivanovici, mai bine m-aţi cinsti cu ceva. Că eu v-am 
cinstit un an întreg, zi de zi, în oraşul T. Trimiteţi după o 
sticluţă de băutură. Mi s-a uscat gâtlejul. 

— Cu plăcere! Puteaţi să-mi spuneţi mai demult. Ce-aţi 
dori dumneavoastră? 

— De ce: dumneavoastră şi nu: ce-am dori noi? Căci 
amândoi vom cinsti. Nu-i aşa? Îl înfruntă Pavel Pavlovici, 
privindu-l între timp drept în ochi cu o stranie nelinişte. 

— Şampanie? 

— Dar ce altceva? Pentru votcă încă n-a sosit rândul... 

Velceaninov se sculă fără grabă, sună pe Mavra şi dădu 
porunca. 

— Să bem pentru fericita şi vesela noastră revedere, după 
o despărţire de nouă ani! Chicoti prosteşte, fără rost, Pavel 


Pavlovici, căci mi-aţi rămas numai dumneavoastră ca unic 
prieten adevărat. Nu mai există Stepan Mihailovici 
Bagautov, aidoma ca-n poetul acela: 

Patrocle-n viaţă n-a rămas, Ci Thersit cel semeţ şi laş... 


Şi, rostind numele lui Thersit, 'Trusoţki se împunse cu 
degetul în piept. 

„Mai degrabă ai vorbi pe şleau, porcule, căci mie nu-mi 
place să baţi şeaua”, îşi zise în sine Velceaninov, fierbând de 
mânie şi abia stăpânindu-se să n-o dea în vileag. 

— Mai bine spuneţi-mi de-a dreptul, începu Velceaninov, 
pufnind de năduf, dacă îl învinuiți făţiş pe Stepan 
Mihailovici (nu-i mai spuse acum, pur şi simplu, Bagautov) 
ar trebui să vă bucuraţi că cel ce v-a jignit se află în 
pământ. Atunci de ce vă pare rău? 

— Cum? Să mă bucur? De ce să mă bucur? 

— Judec şi eu aşa, după sentimentele dumneavoastră. 

— Hi-hi! În privinţa asta vă înşelaţi asupra sentimentelor 
mele. Nu ştiţi cugetarea unui înţelept: „Bine e când ţi-i mort 
duşmanul, dar mai bine când îi viu”, hi-hi... 

— Ehei, viu l-aţi văzut şi l-aţi prea văzut zilnic, timp de 
vreo cinci ani şi aţi avut destulă vreme să vă săturaţi 
contemplându-l, remarcă răutăcios şi agresiv Velceaninov. 

— Dar parcă atunci ştiam... Parcă ştiam? Se avântă brusc 
Pavel Pavlovici, sărind de la locuşorul său, oarecum parcă 
bucuros că, în sfârşit, i se puse o întrebare pe care o 
aştepta de un amar de vreme. Drept cine mă socotiți, Alexei 
Ivanovici? 

În privirea lui sclipi scurt o expresie cu totul nouă şi 
neaşteptată transfigurându-i dintr-o dată faţa, schimonosită 
până atunci de un rânjet rău şi respingător. 

— Cum? N-aţi ştiut într-adevăr nimic? Rosti nedumerit 
Velceaninov, sub impresia unei fulgerătoare uluiri. 

— Ah, va să zică vă imaginaţi că ştiusem? Ştiusem? Vai, ce 
suflete de eroi! În ochii voştri omul parcă-i un câine şi îi 
judecaţi pe toţi după mişelia propriei voastre firi. Asta-i! V-o 


spun deschis! Şi lovi furios cu pumnul în masă, dar se sperie 
pe loc de zgomotul făcut de el însuşi şi aruncă în juru-i 
priviri înfricoşate. 

Velceaninov îşi recăpătă calmul de dinainte. 

— Ascultaţi-mă, Pavel Pavlovici, de fapt mi-e totuna... Nu-i 
aşa?... Dacă aţi ştiut dinainte ori nu. Dacă n-aţi ştiut, asta vă 
onorează în orice caz, deşi... de altfel, nu înţeleg de loc de 
ce m-aţi ales tocmai pe mine drept confidentul 
dumneavoastră? 

— Dar nu-i vorba de dumneavoastră... Nu vă supăraţi... 
Nu-i vorba de dumneavoastră... Mormăi Pavel Pavlovici, 
coborându-şi privirile în pământ. 

Tocmai intră Mavra cu şampania. 

— Iat-o! Exclamă Pavel Pavlovici, bucurându-se pesemne 
de deznodământ. Paharele, maică, adă paharele! Minunat! 
Nimic nu ne mai trebuie, drăguță! Sticla e destupată? 
Admirabil, bravo dumitale! Şi-acuma te poţi retrage! 

Trusoţki se învioră şi se uită iarăşi semeţ la Velceaninov. 

— Recunoaşteţi, rogu-vă, izbucni el în chicote de râs, că 
lucrurile acestea vă interesează în cel mai înalt grad şi nu 
vă e de loc „totuna“, după cum aţi binevoit s-o spuneţi 
adineaori, aşa că aţi rămâne foarte dezamăgit dacă în clipa 
asta m-aş scula de pe scaun şi aş pleca, fără să vă fi explicat 
totul în amănunt. 

— Ba, drept vorbind, n-aş fi dezamăgit de loc. „Minţi 
spunea surâsul lui Pavel Pavlovici. 

— Ei, hai să ne apucăm acum de treabă! Zise şi începu să 
toarne şampanie în pahare. 

— Să toastăm! Glăsui Trusoţki, ridicând paharul: în 
sănătatea răposatului întru Domnul, prietenul meu Stepan 
Mihailovici! Şi îl dădu pe gât. 

— La un asemenea toast eu n-am să beau, spuse 
Velceaninov, punându-şi paharul pe masă. 

— De ce? E un mic toast drăguţ, nu? 

— Uite ce. Când aţi intrat aici, eraţi beat? 

— Băusem puţin. Dar ce-i? 


LLA 


— Nimic deosebit! Dar eu am avut impresia şi ieri şi mai 
ales azi-dimineaţă, că o regretaţi sincer pe Natalia 
Vasilievna. 

— Dar cine v-a spus că n-o regret sincer şi acum? Zise 
Pavel Pavlovici, sărind de la locul său, ca săltat de un resort. 

— De altfel, nu despre asta-i vorba. Vă rog însă să fiţi de 
acord că v-aţi fi putut înşela în ceea ce-l priveşte pe Stepan 
Mihailovici, iar acesta e lucrul de căpetenie. 

Pavel Pavlovici zâmbi şiret şi făcu cu ochiul. 

— Ehei, văd că ardeţi de curiozitate să aflaţi cum m-am 
informat eu în privinţa lui Stepan Mihailovici. 

Velceaninov se făcu roşu la faţă: 

— Vă repet că mi-e totuna. 

„Îmi vine să-l dau pe uşă afară, cu şampanie cu tot”, îşi 
zise furios, făcându-se stacojiu. 

— N-are importanţă, rosti Pavel Pavlovici ca o aprobare şi 
îşi mai turnă un pahar. 

— Fie! Vă voi istorisi numaidecât cum am descoperit 
„totul” şi aşa o să vă satisfac dorinţa arzătoare de a 
cunoaşte adevărul... Căci sunteţi un om înfocat, Alexei 
Ivanovici, straşnic de înfocat. Hi-hi! Daţi-mi numai o ţigară, 
fiindcă - după cum ştiţi - începând din luna martie... 

— Poftim! 

— Şi aşa, Alexei Ivanovici, din luna martie m-am stricat... 
Şi iată cum s-au petrecut lucrurile. Fiţi atent! Ftizia, după 
cum ştiţi, scumpe amice (urmă el pe un ton din ce în ce mai 
familiar) este o boală curioasă. Toţi ofticoşii îşi sfârşesc 
zilele aproape fără să bănuiască că a doua zi vor muri. Aşa 
şi Natalia Vasilievna, cum vă spun, cu cinci ore înainte de 
moarte, îşi făcea planuri cum să plece peste două 
săptămâni în vizită la o mătuşă a ei, care locuia cale de 
patruzeci de verste. Pe lângă asta, cunoaşteţi desigur 
obiceiul răspândit, sau mai bine zis năravul multor cucoane, 
poate şi bărbaţi, de a păstra toate hârţoagele din 
corespondenţa amoroasă. Cel mai sigur mijloc ar fi să le pui 
pe foc, nu-i aşa? Dar nu, adresantele păstrează cu grijă 


orice petec de hârtie în casete sau în truse de voiaj. 
Scrisorile sunt numerotate - clasate după an, lună, 
categorie... Le-o fi consolidând tristeţele, pesemne mult de 
tot... Mai ştii! Se păstrează, fără îndoială, pentru o plăcută 
aducere-aminte. Natalia Vasilievna se pregătea să plece la 
aniversarea mătuşii sale chiar cu cinci ore înainte de a 
înceta din viaţă... Bineînţeles nu se gândea la moarte până- 
n ceasul din urmă, ci îl aştepta mereu pe doctorul Koch. Aşa 
s-a întâmplat că Natalia Vasilievna îşi dădu sufletul, dar a 
rămas în biroul ei besacteaua de abanos cu incrustaţii de 
sidef şi de argint. O casetă frumuşică cu o cheiţă minusculă, 
rămasă din familie (o căpătase de la bunică-sa). Şi aşa 
tocmai în besacteaua asta s-a şi descoperit totul, adică tot- 
tot, fără nici o excepţie, pe zile şi ani, timp de două decenii. 
Iar Stepan Mihailovici, care avea vădite înclinații pentru 
literatură (scrisese chiar o nuvelă de amor şi o trimisese 
unei reviste), umpluse caseta cam cu o sută de piese 
numerotate - ce-i drept, în decurs de cinci ani. Unele 
scrisori erau chiar adnotate de propria mână a Nataliei 
Vasilievna. Agreabil lucru pentru un soţ, nu-i aşa? 

Velceaninov se gândi un moment şi îşi aminti că el nu 
trimisese Nataliei Vasilievna nici o scrisorică, nici un bileţel. 
Iar din Petersburg, deşi îi expediase două scrisori, ele 
fuseseră adresate ambilor soţi după o prealabilă înţelegere. 
Iar la ultima scrisoare, prin care Natalia Vasilievna îl 
concedia, el nici nu răspunsese. 

Când îşi încheie povestirea, Pavel Pavlovici tăcu un minut 
întreg, surâzând insolent şi interogativ. 

— Dar de ce nu mi-aţi răspuns la modesta mea întrebare? 
Rosti, în sfârşit, Trusoţki cu un vădit chin. 

— La ce întrebare? 

— Tocmai despre agreabilele simţăminte ale unui soţ, care 
deschide o asemenea casetă. 

— Asta nu-mi ţine nici de cald, nici de frig! Zise sarcastic 
Velceaninov, gesticulând cu mâna a lehamite, apoi se sculă 
şi începu să se plimbe încoace şi încolo prin odaie. 


— Mă prind că ştiu la ce vă gândiţi acuma: „Ce mai porc 
îmi eşti, că singur ţi-ai arătat coarnele...” Delicat mai 
sunteţi! 

— Nu mă gândesc la nimic. Dimpotrivă, văd că sunteţi 
prea iritat de moartea celui ce v-a jignit, iar pe deasupra aţi 
băut cam multişor. Nu găsesc aici nimic neobişnuit. Înţeleg 
perfect de ce regretaţi moartea lui Bagautov şi respect 
necazul dumneavoastră, dar... 

— Dar de ce credeţi că doream să trăiască Bagautov? 

— Asta vă priveşte. 

— Pun rămăşag că v-aţi gândit la duel... 

— Pe dracu! Rosti Velceaninov, din ce în ce mai puţin 
stăpân pe sine. Mă gândeam că un om onorabil... În 
asemenea cazuri... Nu se înjoseşte printr-o pălăvrăgeală 
ridicolă, prin schimonoseli prosteşti, tânguiri caraghioase şi 
prin aluzii ticăloase, cu care se dezonorează doar şi mai 
mult pe sine însuşi, ci procedează clar, direct, deschis, ca un 
om onorabil. 

— Hi-hi! Poate că nici nu sunt un om onorabil. 

— Asta, iarăşi vă priveşte... Dar, mă întreb, nu înţeleg, la 
urma urmei, de ce naiba ţineaţi ca Bagautov să trăiască... 

— Măcar să-l fi privit un pic, ca pe un bun prieten. Să fi 
luat împreună o sticlă de vin şi s-o fi băut împreună. 

— Nici n-ar fi consimţit să bea cu dumneavoastră. 

— De ce? Noblesse oblige! De altfel şi dumneavoastră beţi 
cu mine. Cu ce era el mai bun decât dumneavoastră? 

— Eu n-am băut cot la cot cu dumneavoastră. 

— De unde, tam-nesam, atâta mândrie? 

Velceaninov pufni dintr-o dată într-un râs nervos, iritat: 

— Ptiu, drace! Dar dumneavoastră sunteţi, de fapt, un „tip 
feroce”. Crezusem că nu sunteţi decât un „etern soţ” şi 
nimic mai mult. 

— Cum adică „etern soţ”? Ce înseamnă asta? Rosti Pavel 
Pavlovici, ciulindu-şi brusc urechile. 

— Aşa, un tip de soţ... N-am 'timp să vă explic. Mai bine aţi 
pleca, e şi timpul, m-aţi plictisit! 


— Dar „feroce”? Parcă aţi pronunţat vorba asta? 

— Am spus că sunteţi un „tip feroce”, dar numai aşa, în 
ironie. 

— Ce înţelegeţi prin asta? Vă rog, Alexei Ivanovici, 
explicaţi-mi pentru numele lui Dumnezeu sau pentru 
numele lui Hristos! 

— Ei, de ajuns, destul! Îşi ieşi din nou din sărite 
Velceaninov şi răcni la dânsul: E timpul să plecaţi. Hai, luaţi- 
o din loc! 

— Ba nu-i de ajuns de fel! Se zborşi şi Pavel Pavlovici. 
Chiar dacă dumneavoastră v-aţi săturat de mine şi încă nu-i 
destul, căci mai întâi trebuie să bem împreună un păhărel şi 
să ciocnim. Să bem şi după aceea pot să plec. Altfel - nu, 
nu-i de ajuns! 

— Ştiţi ce, Pavel Pavlovici, sunteţi atât de bun să vă duceţi 
la dracu ori nu? 

— Sunt! Pot să mă duc şi la dracu, dar în prealabil să bem 
un păhăruţ. Aţi spus că nu doriţi să beţi în special cu mine... 
Foarte frumos, în schimb eu vreau să beau neapărat un 
pahar de vin cu dumneavoastră! Pavel Pavlovici nu-şi mai 
strâmbă figura şi nici nu mai chicoti. Totul parcă se 
transformase brusc într-însul, făcându-l de nerecunoscut şi 
la chip şi la ton, comparativ cu omul pe care-l avusese în 
faţa sa cu câteva clipe mai înainte, încât Velceaninov 
rămase înmărmurit. 

— Hai să bem, Alexei Ivanovici, nu mă refuzaţi! Urmă 
Pavel Pavlovici, apucându-l strâns de mână şi privind 
straniu în ochii săi. Pesemne nu era vorba numai de 
băutură. 

— Fie, dacă doriţi, mormăi Velceaninov, unde-i şampania? 
Dar, vedeţi, n-a mai rămas decât ceva la fund, ca o drojdie. 

— Este destul pentru două pahare, curată drojdie, 
adevărat, dar o s-o bem şi o să ciocnim. Fiţi bun şi luaţi 
paharul dumneavoastră. 

Amândoi ciocniră şi dădură pe gât băutura. 


— Aha, dacă-i aşa... Acum... Ah! Făcu Pavel Pavlovici, îşi 
duse o mână la frunte şi rămase câteva clipe în poziţia asta. 

Velceaninov aştepta, crezând că de data aceasta celălalt va 
rosti ultimul cuvânt. Dar Pavel Pavlovici nu scoase nici o 
vorbă şi numai îl privea tăcut pe Velceaninov, cu gura 
crispată într-un zâmbet viclean şi sarcastic. 

— În definitiv, ce vreţi de la mine, beţiv ce sunteţi? Mă 
prostiţi! Răcni furios Velceaninov şi bătu cu piciorul în 
pământ. 

— Nu răcniţi, nu răcniţi, de ce răcniţi? Zise repede Pavel 
Pavlovici, căutând să-l potolească pe celălalt cu un gest al 
mâinii. Nu vă prostesc, nu vă prostesc. Ah! Ştiţi ce sunteţi... 
Ştiţi ce sunteţi acum pentru mine? Şi deodată îl apucă de 
mână şi i-o sărută fără ca Velceaninov să fi avut timp a şi-o 
retrage. 

— lată cine sunteţi acum pentru mine, iar eu pot să mă 
duc la dracu. 

— Aşteptaţi, staţi puţin! Strigă Velceaninov, venindu-şi în 
fire. Am uitat să vă spun ceva... 

Pavel Pavlovici se întoarse de la uşă. 

— Vedeţi, turui Velceaninov neobişnuit de repede, 
îmbujorându-se la faţă şi uitându-se în altă parte. Mâine ar 
trebui să vă duceţi neapărat la familia Pogorelţev... Să 
faceţi cunoştinţă cu ei şi să le mulţumiţi - neapărat... 

— Neapărat, neapărat, cum să nu pricep! Arătă Pavel 
Pavlovici o deplină înţelegere a acestei îndatoriri, dând 
repede din mână, ca şi când n-ar fi fost nevoie să i se mai 
amintească. 

— Afară de asta şi Liza vă aşteaptă cu multă nerăbdare. I- 
am făgăduit... 

— Liza, zise Pavel Pavlovici, răsucindu-se în loc. Liza? Ştiţi 
oare ce-a fost pentru mine Liza, ce-a fost şi ce este? Ce-a 
fost şi ce este? Răcni el, într-un acces de exaltare. Dar... 
Hm! Despre asta mai pe urmă... Totul mai pe urmă. Dar 
pentru moment nu-i destul că am băut un pahar de vin cu 
dumneavoastră, mai am nevoie şi de altă satisfacţie... 


Trusoţki îşi puse pălăria pe un scaun şi-l privi pe 
Velceaninov, ca şi adineaori, cu răsuflarea întretăiată. 

— Sărutaţi-mă, Alexei Ivanovici! Îi propuse brusc 
oaspetele. 

— V-aţi îmbătat? Izbucni acesta, făcând un pas îndărăt. 

— Da, sunt beat, totuşi sărutaţi-mă, Alexei Ivanovici! Zău 
sărutaţi-mă. Oare eu nu v-am sărutat adineaori mâna? 

Alexei Ivanovici tăcu câteva clipe, parcă l-ar fi lovit cineva 
cu măciuca în cap. Apoi se aplecă scurt spre Pavel Pavlovici 
care-i ajungea abia până la umăr şi-l sărută pe buzele-i care 
duhneau a vin. De altfel, nici nu mai ştia bine dacă-l 
sărutase ori nu. 

— Ehei şi acum, acum, se dezlănţui Pavel Pavlovici cu ochii 
învăpăiaţi, într-un acces de beţie, nu ştiu ce să spun. Mă 
gândeam pe atunci: „Nu cumva şi ăsta? Dacă şi ăsta, zic, 
dacă şi ăsta - atunci în cine pot să am încredere pe lume?” 

Pavel Pavlovici izbucni deodată în hohote de plâns. 

— Vă daţi seama oare ce fel de prieten mi-aţi rămas? 

Zicând acestea, Trusoţki o zbughi pe uşă, ţinându-şi 
pălăria în mână. Velceaninov rămase iarăşi înmărmurit 
câteva clipe ca şi după prima vizită a lui Pavel Pavlovici. 

„Uf, un măscărici beţivan şi nimic mai mult!” şi făcu un 
gest de lehamite cu mâna. 

„Hotărât, nimic mai mult”, repetă energic când se 
dezbrăcă şi se culcă în pat. 

VIII. 

Boala Lizei. 

A doua zi de dimineaţă, în aşteptarea lui Pavel Pavlovici, 
care făgăduise că va veni la timp în vederea plecării la 
familia Pogorelţev, Velceaninov măsura odaia încoace şi 
încolo, îşi sorbea cafeaua şi fuma, chinuit de un gând: că 
semăna cu un om care, trezindu-se din somn, îşi aduce 
aminte că în ajun primise o palmă... „Hm... Îşi dă el perfect 
de bine seama despre ce-i vorba şi vrea să se răzbune pe 
mine, servindu-se de Liza!” îşi zise şi îl trecu un fior de 
groază. 


Chipul drăgălaş şi trist al bietei copile îi apăru în faţa 
ochilor. Inima îi zvâcni mai puternic. Da gândul că chiar 
astăzi, în curând, peste două ore, o va vedea iarăşi pe Liza 
sa. „Ah, fără nici o îndoială, conchise el cu înflăcărare, de 
azi înainte asta-i toată viaţa mea şi singurul meu scop. Ce 
importanţă au toate palmele şi amintirile acestea? Ce ţel am 
avut până acum în viaţă? Numai neorânduială şi tristeţe? 
Dar acum toate s-au schimbat radical. Acuma-i cu totul 
altceva!” 

Dar, în pofida încântării sale, îl năpădeau gânduri peste 
gânduri. 

„Are să se răzbune pe mine prin Liza, asta-i limpede ca 
lumina zilei. Se va răzbuna şi pe Liza. Printr-însa mă va da 
gata pentru toate cele. Hm... Pentru nimic în lume nu-i mai 
pot îngădui ieşiri ca acelea de aseară şi - aducându-şi 
aminte - se îmbujoră la faţă. Totuşi, văd că nu mai vine, deşi 
suntem la amiază!” 

Aşteptă mult, până la douăsprezece şi jumătate, iar 
nerăbdarea îi sporea din ce în ce mai mult. Pavel Pavlovici 
nu mai venea. În cele din urmă, gândul care îi încolţise mai 
demult în minte. 

— Şi anume că Trusoţki într-adins nu va veni, numai şi 
numai ca să-l chinuiască cu extravaganţele lui, ca cele din 
ajun, îl scoase cu totul din sărite: „Ştie că depinde de 
dânsul. Ce se va întâmpla cu Liza? Cum m-aş putea înfăţişa 
acum la Liza fără el?” 

În sfârşit, Velceaninov nu mai putu răbda şi la ora unu fix 
porni cu trăsura în goană spre biserica Pokrov. Acolo i se 
spuse că Pavel Pavlovici nici nu dormise acasă, ci se 
întorsese pe la orele nouă dimineaţa, stătuse cam vreun 
sfert de ceas şi plecase din nou. În dreptul uşii lui Pavel 
Pavlovici, Velceaninov ascultă relatările servitoarei, pe când 
învârtea maşinal mânerul uşii încuiate, trăgându-l la 
dreapta şi la stânga. Venindu-şi în fire, scuipă necăjit, lăsă 
în pace clanţa şi rugă să fie condus la Maria Sâsoevna, care 


- auzind despre cine era vorba - veni singură cu dragă 
inimă. 

Era o persoană bună la inimă, „o femeie cu simţăminte 
nobile”, cum se exprimase Velceaninov istorisind mai târziu 
Clavdiei Petrovna convorbirea avută cu dânsa. După ce îl 
întrebă pe scurt cum transportase fetiţa în ajun, Maria 
Sâsoevna se puse numaidecât pe povestit despre Pavel 
Pavlovici. După spusele sale, „ea de mult i-ar fi făcut vânt, 
dacă nu era la mijloc copilaşul. De altfel, fusese mutat din 
hotel din pricina vieţii lui dezordonate. Nu-i păcat să aduci 
în casă o femeie de moravuri uşoare, când ai un copilaş 
care începe să priceapă! Ba îi şi strigase fetiţei: «Asta are 
să-ţi fie mamă, dacă o să vreau!» N-ai să mă crezi, dar până 
şi femeia aceea l-a scuipat între ochi. lar alteori tatăl se 
răstea către fetiţă: «Tu nu eşti fiica mea, ci un... Bastard!» , 

— Nu mai spune! Rosti, înspăimântat Velceaninov. 

— Am auzit cu urechile mele. E un beţiv, într-adevăr, care 
nici nu-şi dă seama ce vorbeşte. Totuşi faţă de un copil nu se 
fac asemenea lucruri. Deşi-i mică de ani, dar începe să-i 
lucreze mintea. Fetiţa plânge. Văd că se chinuia rău de tot. 
Mai deunăzi s-a petrecut în curtea noastră o nenorocire. Un 
comisar cică, spuneau oamenii, a închiriat de cu seară o 
cameră la hotel, iar spre ziuă s-a spânzurat. Se zice că ar fi 
intrat în banii statului. S-a adunat mulţime de norod. Pavel 
Pavlovici nu era acasă. lar pe fetiţa, nesupravegheată de 
nimeni, am văzut-o prin lumea îngrămădită în coridor - 
holbându-şi ochii, după alţii, la cel ce se spânzurase. Am 
adus-o cât mai repede în casă. Şi ce să vezi? A început să 
tremure şi să se zbată în convulsii. Era neagră la faţă şi, 
cum a intrat în odaie, s-a şi prăvălit pe podele. S-a zbătut 
cât s-a zbătut. Parcă o apucaseră cârceii. Abia şi-a revenit în 
simţiri. De atunci Liza boleşte într-una. Când veni acasă şi 
află despre toate acestea, Pavel Pavlovici începu s-o 
ciupească pe Liza până o învineţi pe tot trupul. El n-o bate, 
ci o ciupeşte. Apoi s-a îmbătat şi a început s-o sperie: „Eu, 
zice, am să mă spânzur, din pricina ta o să mă spânzur - 


uite, cu găitanul ăsta de la storuri mă spânzur”. Şi, faţă de 
dânsa, făcu un laţ. lar ea, sărăcuţa, îşi pierdu de tot firea şi, 
ţipând, îl cuprinse pe taică-su cu mânuţele şi urlă: „N-am să 
mai fac, niciodată n-o să mai fac!” Să-i plângi de milă, nu 
alta! 

Deşi Velceaninov se aştepta la întâmplări extraordinare, 
totuşi cele auzite îl uluiră într-atâta, încât nici nu-i veni să le 
creadă. Maria Sâsoevna îi mai înşiră şi alte fapte. Astfel, 
într-un rând, dacă nu s-ar fi întâmplat să fie ea de faţă, Liza 
s-ar fi aruncat pe fereastră. Când plecă de-acolo, 
Velceaninov era năuc, de parcă băuse: „Am să-l omor ca pe 
un câine, o să-i dau la cap cu o bâtă!” îi fulgeră în minte. Şi 
gândul acesta îi stărui îndelung în cap. 

Velceaninov tocmi o trăsură şi plecă la familia Pogorelţev. 
Încă înainte de a ieşi din oraş, echipajul fu nevoit să se 
oprească la o răspântie, lângă un podeţ peste un şanţ, pe 
care trecea un mare convoi funebru. De o parte şi de alta a 
podeţului se îngrămădiseră câteva trăsuri, aşteptând. Se 
opreau şi trecători. Era înmormântarea unui om bogat. 
Convoiul de cupeuri, care-l conduceau pe răposat la lăcaşul 
de veci, se întindea pe o lungă distanţă, iar în fereastra unui 
cupeu din alai, străfulgera înaintea lui Velceaninov chipul 
lui Pavel Pavlovici. Ar fi zis că i se pare, dacă acesta nu şi-ar 
fi scos capul pe fereastră şi nu l-ar fi salutat, zâmbind. 
Pesemne era foarte bucuros că-l recunoscuse pe 
Velceaninov, îi făcu chiar semne cu mâna din cupeu. Atunci 
Velceaninov sări din trăsură şi alergă până la geamul 
cupeului lui Pavel Pavlovici, înfruntând îngrămădeala de 
oameni, pe sergenţii de stradă şi împrejurarea că cupeaua 
se urcase pe podeţ. Trusoţki era singur înăuntru. 

— Ce-i cu dumneavoastră? Răcni Velceaninov. De ce n-aţi 
venit la mine? Cum de vă aflaţi aici? 

— Îndeplinesc o datorie creştinească, dar nu răcniţi aşa, 
nu răcniţi, aduc ultimele omagii... Chicoti Pavel Pavlovici, 
mijindu-şi vesel ochii, conduc la lăcaşul de veci rămăşiţele 
pământeşti ale adevăratului meu amic, Stepan Mihailovici. 


— Asta-i o nerozie, beţivan fără minte ce sunteţi! Strigă 
încă şi mai tare Velceaninov, rămânând o clipă descumpănit. 
Coborâţi pe loc şi haideţi cu mine, numaidecât! 

— Imposibil... Datoria înainte de toate... 

— Am să vă scot cu forţa de-acolo! Urlă Velceaninov. 

— Iar eu o să ţip, o să ţip! Chicoti tot atât de vesel Pavel 
Pavlovici, de parcă s-ar fi jucat cineva cu dânsul şi se 
refugie în fundul cupeului. 

— Păzea, păzea că te calcă! Strigă un sergent de stradă. 

Într-adevăr, coborând de pe pod, un cupeu străin răsări în 
faţa convoiului mortuar şi produse vâlvă. Velceaninov se 
văzu nevoit să sară în lături. Mulțimea şi alte trăsuri îl 
împinseră mai departe. Velceaninov scuipă cu dezgust şi se 
strecură spre echipajul său. 

„Totuna-i, nici nu se cade să-l iau cu mine în halul ăsta!” se 
gândi el neliniştit, în deplină confuzie. 

Când Velceaninov relată Klavdiei Petrovna povestirile 
Mariei Sâsoevna şi strania întâlnire de la înmormântare, 
aceasta căzu pe gânduri şi-i spuse: 

— Mi-e teamă pentru dumneata. Trebuie să întrerupi cu 
dânsul orice relaţii. Cu cât mai repede, cu atât mai bine! 

— Puah! E un măscărici, beţivan şi nimic mai mult! 
Exclamă furios Velceaninov, să-mi fie frică de dânsul? Şi 
cum aş putea întrerupe relaţiile cu dânsul când la mijloc e 
Liza? Gândeşte-te la dânsa! 

Liza se îmbolnăvise. De cu seară o scuturau frigurile şi din 
oraş era aşteptat un doctor vestit după care se trimisese 
încă în zori de zi. Această veste îl zdruncină complet pe 
Velceaninov. Klavdia Petrovna îl duse la bolnavă. 

— leri am observat-o cu multă luare-aminte, remarcă ea, 
oprindu-se la uşa odăii unde se afla Liza. E o fetiţă mândră 
şi tristă. Se ruşinează că-i găzduită de noi şi că tatăl său a 
părăsit-o aşa. Asta-i toată boala ei. 

— Cum a părăsit-o? De ce îţi închipui că a părăsit-o? 

— E destul că i-a dat drumul să vină aici într-o casă cu 
totul necunoscută şi cu un om aproape tot atât de 


necunoscut, sau aproape... 

— Dar eu singur am luat-o şi am luat-o cu de-a sila, aşa că 
nu găsesc... 

— O, Doamne sfinte, aşa vede lucrurile Liza, care-i un 
copil. După părerea mea, tatăl ei n-are să vină niciodată. 

Văzându-l singur pe Velceaninov, Liza nu se miră de loc. 
Surâse doar trist şi-şi întoarse la perete căpşorul care-i 
ardea de fierbinţeală. Nu răspunse nimic la consolările 
timide şi la promisiunile călduroase ale lui Velceaninov de a- 
| aduce a doua zi, neapărat, pe tatăl său. leşind din odaia ei, 
el izbucni deodată în plâns. 

Doctorul sosi abia câtre seară. După ce examină pe 
bolnavă, el îi sperie de la primul cuvânt pe cei de faţă, 
reproşându-le de ce nu-l chemaseră mai înainte. Când i se 
spuse că fetiţa se îmbolnăvise abia în ajun, nici nu-i veni să 
creadă. „lotul depinde de modul cum va petrece ea noaptea 
asta, încheie el în cele din urmă şi, dând dispoziţiile 
necesare, plecă cu făgăduiala că a doua zi va veni cât se 
poate mai devreme. Velceaninov vru să rămână neapărat 
peste noapte acolo, dar Klavdia Petrovna îl convinse „să mai 
încerce o dată a-l aduce aici pe monstrul acela”. 

— Încă o dată? Repetă, turbat de mânie, Velceaninov. Da, 
de data asta am să-l leg fedeleş şi am să-l aduc pe sus. 

Gândul de a-l lega şi de a-l aduce în braţe pe Pavel 
Pavlovici puse o absolută stăpânire asupra-i. 

— Absolut de loc nu mă simt vinovat faţă de dânsul, se 
adresă la plecare Velceaninov Klavdiei Petrovna. Reneg 
toate vorbele mele josnice şi plângăreţe, debitate de mine 
ieri, adăugă el cuprins de furie. 

Liza şedea culcată cu ochii închişi, pesemne dormea. Se 
simţea parcă mai bine. Când Velceaninov se aplecă grijuliu 
asupra căpşorului său ca să-i sărute măcar un colţişor de 
rochiţă, luându-şi rămas bun, Liza îşi deschise dintr-o dată 
ochii, ca şi când l-ar fi pândit şi şopti: „la-mă de aici!” 

Era o rugăminte blândă şi tristă, fără nici o umbră din 
surescitarea din ajun. Vibra în tonul său o resemnare că 


rugămintea ei nu se va îndeplini niciodată. Deznădăjduit la 
culme, Velceaninov dădu s-o asigure că nu era cu putinţă a 
o duce în altă parte. Ea închise ochii în tăcere şi nu mai 
scoase nici o vorbă, parcă nici nu l-ar fi auzit, nici nu l-ar fi 
văzut. După ce ajunse în oraş, Velceaninov porunci 
birjarului să-l ducă de-a dreptul spre biserica Pokrov. Se 
făcuse ora zece. Pavel Pavlovici nu era însă acasă. 
Velceaninov îl aşteptă o bună jumătate de ceas, plimbându- 
se încoace şi încolo pe coridor într-o nerăbdare maladivă. 
Maria Sâsoevna îl încredinţă în cele din urmă că Pavel 
Pavlovici n-are să se întoarcă acasă decât abia în zori de 
ziuă. „Atunci şi eu am să vin dis-de-dimineaţă”, hotări 
Velceaninov şi, în culmea indignării, se îndreptă spre casă. 

Dar mare-i fu uimirea când, înainte de a fi intrat în casă, 
auzi de la Mavra că oaspetele său din ajun îl aştepta încă de 
la orele zece. 

— Şi ceai a binevoit să bea la noi şi după vin m-a trimis şi o 
bumaşcă albastră de cinci ruble mi-a dat. 

IX. 

Vedenia. 

Pavel Pavlovici se instalase foarte confortabil. Şedea pe 
acelaşi scaun ca în ajun, fuma ţigară după ţigară şi tocmai 
îşi turnase al patrulea pahar şi ultimul, din sticla de vin. 
Ceainicul şi ceaşca de ceai, pe jumătate goală, se aflau 
alături pe masă. Faţa-i stacojie strălucea de bună dispoziţie. 
Îşi scoase şi haina, ca vara, rămânând numai în vestă. 

— lertaţi-mă, scumpe amice! Izbucni Trusoţki, zărindu-l pe 
Velceaninov şi se săltă pe scaun ca să se îmbrace. Mi-am 
scos haina, ca să mă mai răcoresc puţin... 

Gazda se apropie ameninţător de dânsul. 

— Încă nu sunteţi beat de tot? Se mai poate vorbi cu 
dumneavoastră? 

Pavel Pavlovici se zăpăci un moment: 

— Nu, nu chiar de tot... Mi-am făcut datoria faţă de 
răposat. Sunt numai puţin afumat... 

— Dar sunteţi în stare să mă înţelegeţi? 


— De aceea m-am şi înfăţişat, ca să vă înţeleg. 

— Atunci am să încep prin a vă spune de-a dreptul că 
sunteţi un ticălos! Izbucni Velceaninov, cu glasul sugrumat 
de furie. 

— Dacă cu asta începeţi, oare cu ce o să sfârşiţi? Dădu să 
protesteze Pavel Pavlovici, foarte speriat, dar Velceaninov 
continuă să-l apostrofeze fără a-l asculta. 

— Fiica dumneavoastră e bolnavă, îi pe moarte. Aţi părăsit- 
o ori nu? 

— Moare, într-adevăr? 

— E bolnavă, foarte bolnavă, grav bolnavă! 

— Nu cumva-i vorba numai de micile sale accese? 

— Nu mai îndrugaţi nerozii. E bolnavă rău de tot. Ar fi 
trebuit cel puţin să vă fi dus pe acolo... 

— Să mulţumesc gazdelor, să le mulţumesc pentru 
ospitalitate. Am priceput, Alexei Ivanovici, dragă, bunul 
meu amic, bâigui el, prinzându-i mâna între palmele sale, 
cu o înduioşare de beţiv, cu lacrimi în ochi, ca şi cum ar fi 
implorat iertare... Alexei Ivanovici, nu strigaţi, nu strigaţi 
aşa... De-aş muri, de-aş cădea beat în Neva, ce importanţă 
ar fi avut în situaţia de astăzi? lar cât priveşte pe domnul 
Pogorelţev, avem tot timpul să ne ducem la dânsul. 

Velceaninov se reculese, stăpânindu-se cu greu. 

— Sunteţi beat, nu ştiţi ce vorbiţi! Îi tăie aspru vorba 
Velceaninov. Sunt gata să am o explicaţie cu 
dumneavoastră... Chiar sunt bucuros şi cât mai degrabă... 
De aceea am şi venit. Dar mai întâi de toate voi lua măsuri. 
Azi va trebui să dormiţi la mine. Mâine dimineaţă vă iau şi 
mergem acolo. N-o să scăpaţi din gheara mea! Urlă el din 
nou. Am să vă leg cobză şi o să vă duc pe sus. Vă convine 
divanul ăsta? Şi Velceaninov, înăbuşindu-se de furie, îi arătă 
divanul lat şi moale din faţa patului de lângă celălalt perete, 
pe care dormea el însuşi. 

— Mă rog, oriunde... 

— Nu oriunde, ci aici, pe divanul ăsta! lată cearşaf, 
plapumă, pernă (Velceaninov scoase toate dintr-un dulap şi 


în pripă le aruncă lui Pavel Pavlovici, care îşi întinse smerit 
mâinile după ele). Să vă faceţi patul îndată! Aş-ter-ne-ţi-l 
numaidecât! 

Cu braţele încărcate de lucruri, Pavel Pavlovici rămase 
nehotărât în mijlocul odăii, cu un zâmbet prelung pe faţa-i 
de om beat. Dar la a doua izbucnire a lui Velceaninov, care 
tuna şi fulgera, Pavel Pavlovici se puse în grabă pe treabă. 
Dădu la o parte masa şi, răsuflând din greu, desfăcu şi 
întinse cearşaful, cu ajutorul lui Velceaninov, încântat de 
docilitatea şi de zăpăceala oaspetelui său. 

— Terminaţi tot vinul din pahar şi culcaţi-vă, ordonă din 
nou Velceaninov, îşi dădu seama că trebuia să ordone: 
dumneavoastră aţi trimis după vin? 

— Eu, da... Îmi închipuiam, Alexei Ivanovici, că n-o să mă 
lăsaţi să trimit după vin. 

— Bine că v-aţi închipuit. Dar trebuie să mai aflaţi încă 
ceva. Vă anunţ o dată pentru totdeauna că am hotărât să nu 
vă mai suport schimonosirile şi nici sărutările beţivăneşti de 
ieri. Asta n-o să vă mai îngădui. 

— Înţeleg şi eu, Alexei Ivanovici, că aşa ceva nu-i cu 
putinţă decât o singură dată, zâmbi Pavel Pavlovici, 
mulţumit de sine însuşi. 

Auzind răspunsul acesta, Velceaninov, care măsura odaia 
cu paşi nervoşi, se opri brusc cu un aer aproape grav în faţa 
lui Trusoţki. 

— Pavel Pavlovici, vorbiţi deschis, fără ocolişuri. Sunteţi un 
om inteligent, recunosc din nou, dar vă asigur că aţi apucat 
pe o cale greşită. Vorbiţi făţiş, purtaţi-vă pe faţă şi, pe 
cuvântul meu de onoare, vă voi răspunde la tot ce doriţi. 

Pavel Pavlovici zâmbi iarăşi cu un surâs prelung, destul ca 
să-l scoată din sărite pe Velceaninov, care izbucni: 

— Staţi! Nu vă prefaceţi, vă citesc până-n fundul sufletului. 
Sunt gata, repet, pe cuvântul meu de onoare, să vă răspund 
la toate şi veţi căpăta orice satisfacţie posibilă, sau chiar 
imposibilă. Ah, cât aş dori să mă înţelegeţi... 


— Dacă sunteţi aşa de bun, rosti Pavel Pavlovici, 
apropiindu-se de el cu un aer circumspect, straşnic m-ar 
interesa să ştiu ce-aţi înţeles ieri prin expresia de tip feroce. 

Velceaninov scuipă cu dezgust şi măsură mai departe 
camera cu un pas şi mai grăbit. 

— Nu, Alexei Ivanovici, nu vă arătaţi astfel scârba. M-aţi 
făcut foarte curios şi de aceea am şi venit aici pentru 
verificare... lertaţi-mă, vă rog, că nu mă pot exprima destul 
de limpede. Am citit eu însumi într-o revistă la rubrica de 
critică despre tipul „feroce” şi despre cel „paşnic”. Azi- 
dimineaţă mi-am adus aminte... Fiindcă îl uitasem... Dar, 
drept vorbind, nici mai înainte nu-i prea prinsesem bine 
înţelesul. Iată, de pildă, în ce aş vrea să fiu lămurit: Stepan 
Mihailovici Bagautov, răposatul, a fost un tip „feroce” sau 
„paşnic”? Cum să-l clasific? 

Velceaninov tăcea mereu, păşind măsurat prin odaie. Se 
opri dintr-o dată şi rosti mânios: 

— Aparține tipului „feroce” omul care mai curând l-ar fi 
otrăvit pe Bagautov, când ar fi băut amândoi şampanie în 
numele fericitei revederi, cum aţi băut dumneavoastră de 
pildă, aseară, împreună cu mine, dar nu l-ar fi condus la 
cimitir, cum aţi făcut-o singur deunăzi, dracu ştie din ce 
motive ascunse, tainice, dezgustătoare —dedându-vă la 
nişte abjecte scălămbăieli care vă dezonorează în primul 
rând pe dumneavoastră înşivă! 

— Chiar aşa, nu s-ar fi dus, încuviinţă Pavel Pavlovici, totuşi 
prea mă forfecaţi... 

— Nu face parte din categoria tipului „feroce”, perora 
înainte Velceaninov, fără să audă nimic în înflăcărarea lui, 
omul acela care îşi născoceşte fel de fel de închipuiri 
năstruşnice, întocmind bilanţuri de dreptate şi de justiţie, 
învăţându-şi ofensa pe de rost ca o lecţie, văicărindu-se, 
maimuţărindu-se, fandosindu-se, agăţându-se de gâtul 
oamenilor - şi când colo îl vezi că pentru aşa ceva îşi 
iroseşte tot timpul. Dar ia spuneţi-mi! E adevărat că aţi vrut 
să vă spânzurați? E adevărat? 


— La beţie poate să mă fi aiurit, dar nu mai ţin minte. 
Nouă, oamenilor de oarecare condiţie, Alexei Ivanovici, nu 
ne prea şade bine să turnăm otravă în pahar. Apoi, pe lângă 
faptul că sunt un slujbaş bine văzut, ba chiar cu ceva stare, 
poate mi-ar trece prin gând să mă şi însor a doua oară. 

— Mai cu seamă că ai putea nimeri la ocnă. 

— Bineînţeles, există şi riscul acesta, deşi în ziua de azi, pe 
la judecăţi, se dau destule circumstanţe atenuante. Îmi vine 
să vă povestesc o istorioară tare hazlie, pe care mi-am 
amintit-o deunăzi în cupeu la înmormântare şi pe care aş 
vrea să v-o împărtăşesc. Aţi pomenit adineauri de „cei ce se 
atârnă de gâtul oamenilor”. Poate vă mai aduceţi aminte de 
unul Semion Petrovici Livţov, care ne-a vizitat de câteva ori, 
pe când vă aflaţi la noi în oraşul T. Fratele său mezin, socotit 
şi el ca un tânăr din Petersburg, avea o slujbă pe lângă 
guvernatorul din oraşul V. şi se distingea, de asemenea, prin 
fel de fel de calităţi. Se certă într-un rând cu colonelul 
Golubenko într-o societate, faţă de mai multe doamne, 
printre care se găsea şi aleasa inimii sale. Se socoti jignit, 
dar îşi înghiţi obida, ascunzându-şi-o. Între timp, Golubenko 
îi cuceri iubita şi o ceru în căsătorie. Dar ce să vezi? Livţov 
acesta se împrieteni la cataramă cu Golubenko, uitând 
trecutul şi se oferi chiar să-i fie cavaler de Onoare la nuntă, 
ţinându-i pirostriile. Întorcându-se de la cununie, Livţov - 
îmbrăcat în frac şi cu părul frizat - se apropie de mire ca să- 
| felicite şi să-l sărute, faţă de întreaga societate nobilă, în 
frunte cu guvernatorul şi, aşa cum era, îi vâri în pântece un 
pumnal lui Golubenko care se prăbuşi la pământ. Închipuiţi- 
vă, propriul său cavaler de onoare... Ce ruşine! Dar asta nu- 
i totul! Cum îl străpunse cu pumnalul pe mire, Livţov se 
repezi în dreapta şi-n stânga, exclamând: „Vai, ce-am făcut! 
Vai, ce-am făcut!” Lacrimile îi curgeau şiroaie. Tremura tot. 
Se atârna de gâtul oamenilor, chiar de-al doamnelor: „Vai, 
ce-am făcut! Vai, ce-am făcut!” Hi-hi-hi! Ne-a făcut să 
leşinăm de râs! Păcat numai de Golubenko, care, de fapt, se 
făcu bine, în cele din urmă... 


— Nu văd cu ce rost mi-aţi povestit toate acestea, se 
încruntă cu asprime Velceaninov. 

— Totu-i că a fost în stare să lovească cu pumnalul, chicoti 
Pavel Pavlovici. Şi, după cum se vede, omul acesta nu era un 
tip, ci un mucos, care de frică a uitat până şi buna-cuviinţă, 
atârnându-se de gâtul cucoanelor faţă de guvernator. Dar îl 
înjunghiase, îşi atinsese ţinta... Numai pentru asta am vrut 
să vă povestesc istorioara. 

— Duceţi-vă la dracu! Răcni, exasperat, Velceaninov, ca şi 
cum s-ar fi frânt ceva într-însul. Luaţi-vă tălpăşiţa cu toate 
ascunzişurile voastre mârşave, nemernicule, ţineţi cu tot 
dinadinsul să mă speriaţi, chinuitor de copii, lepădătură, 
ticălosule, ticălosule, ticălosule! Zbieră el ca scos din minţi, 
înăbuşindu-se la fiecare cuvânt. 

Pavel Pavlovici se cutremură şi chiar mahmureala îi trecu 
puţin. Buzele îi tremurau. 

— Adică, Alexei Ivanovici, pe mine mă numiţi ticălos - 
dumneavoastră, pe mine? 

Velceaninov îşi recăpătă numaidecât stăpânirea de sine. 

— Sunt gata să-mi cer scuze, răspunse gazda după o 
scurtă tăcere, cuprins de gânduri sumbre, dar numai în 
cazul când dumneavoastră înşivă aţi fi de acord să 
procedaţi de acum înainte fără ocolişuri. 

— În locul domniei voastre, Alexei Ivanovici, eu mi-aş fi 
cerut scuze fără nici o condiţie. 

— Fie şi aşa, zise Velceaninov, după ce tăcu din nou un 
timp. Îmi cer scuze. Trebuie însă să încuviinţaţi singur, 
Pavel Pavlovici, că după cele petrecute nu mă mai simt 
vinovat cu nimic faţă de domnia-voastră, cât priveşte 
întreaga chestiune, nu numai cazul de acum. 

— Dar ce chestiuni pot să aibă loc între noi? Zâmbi şiret 
Pavel Pavlovici şi îşi lăsă ochii în pământ. 

— Dacă-i aşa, cu atât mai bine, cu atât mai bine! Isprăviţi- 
vă de băut vinul şi culcaţi-vă, căci eu oricum tot n-o să vă 
dau drumul... 


— Mda... Vinul ăsta... Rosti cu sfială Pavel Pavlovici, totuşi 
se apropie de masă şi sorbi ultimul pahar, turnat mai 
demult. Pesemne băuse din belşug mai înainte, aşa că 
mâna-i tremura şi udă cu o parte din vin duşumeaua, 
cămaşa şi vesta... Bău totuşi paharul până-n fund, fiindu-i 
parcă peste putinţă să-l lase plin, apoi aşeză paharul cu 
respect pe masă, se îndreptă supus spre pat să se dezbrace. 

— N-ar fi oare mai bine să nu înnoptez la dumneavoastră? 
Spuse deodată Pavel Pavlovici, rămânând în mână cu o 
gheată pe care tocmai şi-o scosese din picior. 

— Nu. N-ar fi de loc mai bine! Răspunse mânios 
Velceaninov, păşind neobosit prin odaie fără să se uite la 
dânsul. 

Pavel Pavlovici îşi scoase hainele şi se puse în pat. După un 
sfert de ceas se culcă şi Velceaninov, care stinse lumânarea. 

Nu putea adormi pradă neliniştii. Un element nou, care 
parcă încurca şi mai mult lucrurile, răsări, din senin de 
undeva, tulburându-l, fără să-şi dea seama de ce se simţii 
ruşinat de această nelinişte. Când era cât pe ce să 
aţipească, un foşnet îl trezi de-a binelea. Îşi aruncă îndată 
privirea la patul lui Pavel Pavlovici. În odaie era întuneric 
beznă. Draperiile fuseseră trase de tot. 1 se păru că 
Trusoţki nu stătea culcat, ci se sculase şi şedea în capul 
oaselor pe marginea patului. 

— Ce-i cu dumneavoastră? Exclamă Velceaninov. 

— Văd o umbră, rosti în şoaptă Pavel Pavlovici, după o 
scurtă aşteptare. 

— Ce anume? Ce fel de umbră? 

— Acolo, în odaia de alături, am văzut parcă prin uşă o 
umbră. 

— Umbra cui? Întrebă Velceaninov după o scurtă tăcere. 

— A Nataliei Vasilievna. 

Velceaninov puse picioarele pe covor şi se uită el însuşi 
prin antreu în camera vecină, care stătea tot timpul cu uşa 
deschisă. Acolo nu erau draperii la ferestre, ci numai 
storuri, de aceea se vedea o zare de lumină. 


— În odaia cealaltă nu-i nimic, sunteţi beat, culcaţi-vă! Zise 
Velceaninov şi se înveli cu plapuma. 

Pavel Pavlovici nu mai rosti nici un cuvânt şi se culcă şi el. 

— Dar mai înainte n-aţi văzut niciodată umbra ei? Îl 
întrebă dintr-o dată Velceaninov după vreo zece minute. 

— O singură dată parcă am mai văzut-o, rosti abia auzit 
Pavel Pavlovici, tărăgănând răspunsul. Apoi se aşternu 
iarăşi între dânşii tăcerea. 

Velceaninov nu şi-ar fi putut da seama cu siguranţă dacă 
aţipise ori nu. Dar nu trecu un ceas şi gazda tresări în 
aşternut, îl trezi ca un foşnet. Nu ştia ce era, i se părea însă 
că ceva alb stătea în beznă, la doi paşi de dânsul, în mijlocul 
odăii. Se sculă în capul oaselor şi privi lung cam un minut. 

— Dumneavoastră sunteţi, Pavel Pavlovici? Rosti 
Velceaninov cu o voce stinsă, care răsună brusc în liniştea 
nopţii, părându-i-se stranie chiar lui însuşi. 

Nu căpătă nici un răspuns, dar nu era nici o îndoială că 
cineva stătea în picioare în faţa sa. 

— Dumneavoastră sunteţi... Pavel Pavlovici? Repetă el mai 
tare şi chiar cu un glas atât de puternic, încât dacă Trusoţki 
ar fi dormit liniştit în pat, s-ar fi deşteptat pe loc şi i-ar fi 
răspuns. 

Nici un cuvânt însă. În schimb, silueta albă, abia desluşită, 
se mişcă, apropiindu-se de dânsul. Apoi se petrecu ceva 
straniu: într-o clipită parcă se frânse ceva într-însul ca şi 
deunăzi şi răcni din răsputeri, cu o voce aspră, sugrumată, 
sufocându-se aproape la fiecare cuvânt: 

— Dacă dumneavoastră, un măscărici beţivan, vă trece 
prin cap că m-aţi putea speria, o să mă întorc cu faţa la 
perete, îmi voi trage plapuma peste cap şi n-o să mă mai 
întorc toată noaptea ca să-ţi dovedesc că nu dau două 
parale pe tine... Chiar dacă-i sta aşa, până-n zori... 
Măscărici ce eşti... Mi-i şi scârbă de tine! 

Zicând acestea, Velceaninov scuipă mânios spre locul unde 
se afla presupusul Pavel Pavlovici, se răsuci scurt în pat cu 
faţa la perete, se acoperi cu plapuma, cum spusese şi 


rămase nemişcat ca un mort. Se aşternu o tăcere 
mormântală. Era greu de spus dacă umbra se apropia de 
dânsul sau încremenise pe loc, iai inima îi bătea tare, tare 
de tot. Trecură cel puţin cinci minute şi deodată, la vreo doi 
paşi de dânsul, se auzi vocea slabă, tânguitoare, a lui Pavel 
Pavlovici. 

— Eu sunt, Alexei Ivanovici, m-am sculat să caut... (şi numi 
un obiect casnic din cele mai utile) nu l-am găsit pe 
aproape... Şi am vrut să-l caut uşurel pe lângă patul 
dumneavoastră. 

— Dar de ce aţi tăcut... Când am strigat adineauri? Îl 
întrebă Velceaninov cu un glas frânt, după vreo jumătate de 
minut. 

— M-am speriat. Răcniţi aşa de tare... De aceea m-am şi 
speriat. 

— E acolo în colţ, la stânga, spre uşă, într-un dulăpior... 
Aprindeţi lumânarea... 

— Găsesc şi fără lumânare... Rosti, smerit, Pavel Pavlovici, 
îndreptându-se spre ungher... Scuzaţi, Alexei Ivanovici, că 
v-am deranjat... Eram ca beat. 

Velceaninov nu-i răspunse. Stătea întors cu faţa la perete 
şi rămase aşa toată noaptea, fără să se mişte. Voia oare să-şi 
ţină astfel cuvântul şi să-şi arate în modul acesta disprețul? 
Nu ştia nici el singur ce se întâmplase cu dânsul. 
Tulburarea lui nervoasă se prefăcu în cele din urmă într-un 
adevărat delir şi el mult timp nu mai putu adormi. 
Deşteptându-se a doua zi către orele zece, Velceaninov sări 
ars şi se trezi pe marginea patului, ca aruncat de un arc. 
Dar Pavel Pavlovici nu se mai afla în odaie. Rămăsese numai 
patul său gol, desfăcut. Trusoţki o ştersese în zori de ziuă. 

— Ştiam că aşa are să se întâmple! Exclamă Velceaninov, 
plesnindu-se cu palma peste frunte. 

X. 

La cimitir. 

Temerile doctorului se adeveriră. Lizei i se făcu dintr-o 
dată mai rău, cum nu-şi închipuise în ajun nici Velceaninov, 


nici Klavdia Petrovna. Dimineaţa, Velceaninov o mai găsi pe 
bolnavă conştientă, toropită însă de o mare febră. Ulterior, 
el încredința pe toţi că fetiţa îi zâmbise, ba chiar îi întinsese 
mânuţa fierbinte. Dacă acesta era adevărul sau numai rodul 
unei involuntare închipuiri, ca o consolare - nu se mai putea 
verifica. În faptul nopţii, bolnava îşi pierdu cunoştinţa şi în 
starea asta rămase până la sfârşit. A zecea zi de la sosire, 
Liza muri. 

În vremea asta, Velceaninov trecu prin mari chinuri. 
Familia Pogorelţev era îngrijorată chiar de starea sănătăţii 
sale. În timpul acesta dureros, el petrecu la vilă cele mai 
multe zile. Când boala Lizei se apropie de deznodământ, 
Velceaninov stătea singur ceasuri întregi în câte un ungher, 
parcă fără să se gândească la nimic. Klavdia Petrovna venea 
uneori la dânsul ca să-l distreze, dar el îi răspundea 
monosilabic, făcând sforţări să stea de vorbă cu ea. Klavdia 
Petrovna nu se aşteptase că „toate acestea îl vor impresiona 
atât de puternic”. Mai degrabă Velceaninov se lua cu copiii, 
care îl făceau chiar să râdă, câteodată. Totuşi se scula de pe 
scaun aproape din ceas în ceas şi se ducea în vârful 
degetelor să vadă ce face bolnava. Uneori, i se părea că 
fetiţa îl recunoaşte. Nu mai avea nici o speranţă în privinţa 
însănătoşirii ei, ca şi toţi ceilalţi, dar nu se depărta de odaia, 
unde trăgea să moară Liza, stând de obicei în camera de 
alături. 

În vremea asta totuşi, Velceaninov, de vreo două ori, 
desfăşură o activitate extraordinară. Pleca bezmetic la 
Petersburg după doctori, aducea pe medicii cei mai vestiți şi 
făcea consulturi. Al doilea şi cel din urmă consult avu loc în 
ajunul morţii copilului. Cu vreo trei zile mai înainte, Klavdia 
Petrovna vorbi stăruitor cu Velceaninov, că trebuie neapărat 
să dea de urma domnului Trusoţki: „fără dânsul, într-un caz 
de nenorocire, nici nu vom putea înmormânta pe Liza”. 
Velceaninov mormăi că îi va scrie. lar Pogorelţev anunţa că-l 
va descoperi cu ajutorul poliţiei. În sfârşit, Velceaninov 
scrise un bileţel de două rânduri şi-l duse la hotel. Ca de 


obicei, Pavel Pavlovici nu era acasă. Atunci el înmână, 
scrisoarea Mariei Sâsoevna, ca să i-o transmită. 

În cele din urmă, Liza muri într-o minunată seară de vară, 
o dată cu apusul soarelui. De abia atunci se dezmetici 
Velceaninov. Pe când fetiţa răposată era gătită şi îmbrăcată 
într-o albă rochiţă de sărbătoare a uneia dintre fiicele 
Klavdei Petrovna, fiind aşezată în salon pe o masă cu flori 
între mânuţe, Velceaninov se apropie de Klavdia Petrovna şi 
îi declară cu ochi scăpărători că-l va aduce, mort-copt, pe 
„ucigaş”. Fără a-i asculta sfatul de a zăbovi până a doua zi, 
Velceaninov plecă numaidecât la oraş. 

Ştia unde să-l dibuiască pe Pavel Pavlovici. Doar nu numai 
după doctori se mai dusese el la Petersburg. Uneori, în 
timpul acela, avea impresia că, aducând la Liza pe tatăl ei, 
aceasta - numai la auzul glasului său - şi-ar fi venit în fire. 
Atunci, ca un desperat, pornea să-l caute. 

Pavel Pavlovici îşi păstrase domiciliul de la hotel, dar acolo 
degeaba întrebă de dânsul. 

— Câte trei zile în şir nu numai nu doarme, dar nici nu dă 
pe acasă, îl informase Maria Sâsoevna, apoi vine aici uneori 
ca din întâmplare, mort-beat, nu stă nici un ceas pe 
ceasornic şi iar o ia din loc. Îşi face de cap. 

Un chelner de la hotelul Pokrovskaia spuse printre altele 
lui Velceaninov că Pavel Pavlovici frecventa de mai demult 
nişte femei de moravuri uşoare de pe bulevardul 
Voznesenski. Velceaninov le descoperi cu uşurinţă. După ce 
le cinsti din belşug, ele îşi aduseră numaidecât aminte de 
clientul lor, recunoscându-l îndeosebi după pălăria cu doliu, 
dar îl şi făcură de două parale, fiindcă nu mai venea pe la 
dânsele. Una dintre profesioniste, numită Katia, se prinse 
„să-l găsească neapărat pe Pavel Pavlovici, deoarece acesta 
se ţine acum lipcă de Maşka Prostakova şi are punga 
doldora de parale. Cât priveşte pe Maşka, asta-i o 
ticăloasă... A zăcut prin spitale... Numai dacă ar vrea să 
deschidă gura şi Maşka ar înfunda Siberia... Un singur 
cuvinţel ar fi de ajuns.” Dar Katia nu-l descoperi atunci, în 


schimb făgădui ritos că-l va găsi altă dată. De data asta 
Velceaninov îşi puse toată nădejdea tocmai în concursul ei. 
El reveni a doua zi pe la orele zece. Căpătă fără întârziere 
învoire pentru Katia de la stabilimentul respectiv, plătind 
suma cuvenită pentru absenţa ei şi amândoi plecară pe 
urmele lui Pavel Pavlovici. De fapt, nu ştia nici el însuşi ce va 
face cu Trusoţki. Îl va ucide pentru isprăvile sale, sau numai 
îl căuta pentru a-i vesti moartea fiicei lui şi a-i cere 
concursul necesar la înmormântare? Primele demersuri nu 
dădură nici un rezultat. Aflară numai că Maşka Prostakova 
se bătuse cu Pavel Pavlovici cu trei zile în urmă şi că un 
slujbaş oarecare, cu un scaun, „spărsese capul lui Pavel 
Pavlovici”. Într-un cuvânt, nu-l putură găsi multă vreme. 
Dar în cele din urmă, tocmai pe la orele două de noapte, 
Velceaninov - ieşind dintr-o casă rău famată, după indicaţia 
informatorilor, se întâlni pe neaşteptate, nas în nas, cu Pavel 
Pavlovici. 

Două femei îl aduceau pe Trusoţki beat-mort spre casa 
aceea, una îl susţinea de braţ, iar din spate un pretendent 
zdravăn, de statură înaltă, zbiera cât îl ţinea gura, 
ameninţându-l pe Pavel Pavlovici cu tot felul de grozăvii. 
Urla printre altele că acesta „l-a exploatat şi i-a otrăvit 
viaţa”. Era vorba pesemne de nişte bani. Femeile se arătau 
foarte grăbite şi speriate. Zărindu-l pe Velceaninov, Pavel 
Pavlovici se aruncă spre dânsul cu mâinile întinse, ţipând de 
parcă l-ar fi înjunghiat cineva: 

— Ajutor, frăţioare! 

Văzând silueta atletică a lui Velceaninov, pretendentul 
şterse numaidecât putina. Pavel Pavlovici îi arătă, 
triumfător, pumnul şi scoase un strigăt de izbândă. Atunci 
Velceaninov îl prinse furios de umeri şi se apucă să-l scuture 
atât de puternic cu amândouă mâinile, încât lui Pavel 
Pavlovici începură să-i clănţănească dinţii. Trusoţki încetă 
ca prin farmec de-a răcni şi, cu o privire îndobitocită de 
beţivan, cată spre justiţiarul său. Neştiind pesemne ce să 
mai facă cu dânsul, Velceaninov îi încovoie puternic 


spinarea şi îl aşeză alături pe o bornă de la marginea 
trotuarului. 

— A murit Liza! Îi spuse. 

Fără să-şi ia ochii de la dânsul, Pavel Pavlovici şedea pe 
bornă, susţinut de către una dintre femei. Pricepu, în sfârşit 
şi faţa i se scofâlci brusc. 

— A murit... Şopti el cu o şoaptă stranie. Velceaninov nu-şi 
putu da seama, dacă Trusoţki zâmbise, beat fiind, cu 
surâsul său prelung şi infect, sau numai i se schimonosise 
figura. Dar, după o clipă, Pavel Pavlovici îşi ridică cu o vădită 
sforţare dreapta tremurândă ca să facă semnul crucii, dar 
nu izbuti, mâna în tremur îi căzu la loc. El mai zăbovi puţin, 
apoi se sculă greoi de pe bornă, prinse braţul femeii care-l 
însoțea şi, sprijinit de dânsa, porni mai departe în drumul 
lui, căzut parcă în nesimţire, ca şi cum Velceaninov nici nu 
ar fi fost de faţă. Dar acesta îl înşfăcă iarăşi de umăr. 

— Nu mă înţelegi, monstrule, că fără tine Liza nu poate fi 
înmormântată? Răcni Velceaninov, înăbuşindu-se. 

Pavel Pavlovici îşi întoarse capul. 

— Îl mai ţii minte... pe sublocotenentul acela... de 
artilerie? Bolborosi el, cu limba încleiată. 

— Ce-e-e? Răcni Velceaninov, cutremurându-se. 

— Ele tatăl ei! Caută-l pe dânsul, pentru înmormântare... 

— Minţi! Urlă Velceaninov, ca scos din fire. Numai din 
răutate o spui... Ştiam eu că tocmai asta mi-o coci! 

leşit din minţi, Velceaninov îşi ridică înspăimântătorul său 
pumn asupra lui Pavel Pavlovici. Încă o clipă... Şi l-ar fi ucis, 
poate, cu o singură lovitură în cap. Femeile ţipară ascuţit şi 
săriră în lături. Trusoţki însă nici nu clipi din ochi. O furie 
sălbatică îl desfigura. 

— Ştii tu cum se cheamă la noi... Curat pe ruseşte?... Rosti 
răspicat Pavel Pavlovici (ca şi cum i s-ar fi risipit cu totul 
mahmureala) o înjurătură, care nu poate fi reprodusă în 
scris. Acolo să te şi cari, fără zăbavă. 

Apoi Trusoţki se smulse cu putere din mâinile lui 
Velceaninov, se împiedică şi cât pe ce era să cadă. Femeile îl 


prinseră şi de data asta şi o luară la fugă împreună cu 
dânsul, ţivlindu-se şi aproape târându-l după ele. 
Velceaninov nu-l mai urmări. 

A doua zi, la ora unu în jurul prânzului, apăru la vila 
Pogorelţivilor un funcţionar foarte prezentabil, între două 
vârste, îmbrăcat în uniformă şi înmână cu deferenţă 
Klavdiei Petrovna un plic adresat pe numele ei, din partea 
lui Pavel Pavlovici Trusoţki. Plicul conţinea o scrisoare, trei 
sute de ruble şi hârtiile necesare pentru înmormântarea 
fetiţei. Scrisoarea era scurtă, extrem de respectuoasă şi 
plină de cuviinţă, îi mulțumea profund domniei-sale Klavdia 
Petrovna pentru comportarea ei, izvorâtă din atâta 
bunătate faţă de o orfană - faptă pentru care numai unul 
Dumnezeu ar putea-o răsplăti. Amintea destul de vag că din 
pricina unei grave maladii nu va putea lua parte în 
persoană la înmormântarea preaiubitei şi nefericitei fiice. 
Îşi punea însă toate speranţele în bunătatea îngerească a 
domniei-sale. Cele trei sute de ruble erau destinate - după 
lămuririle suplimentare din misivă - pentru înmormântare 
şi îndeobşte pentru cheltuielile pricinuite de boala copilei. 
lar dacă va rămâne ceva din suma aceasta, ruga respectuos 
să se folosească pentru a se pomeni veşnic sufletul 
răposatei Liza. Funcţionarul, aducător al scrisorii, nu putu 
adăuga nimic altceva. Din unele vorbe ale sale rezulta că el 
primise a aduce personal domniei-sale scrisoarea numai la 
stăruitoarea rugăminte a lui Pavel Pavlovici. Pogorelţev se 
simţi chiar jignit de expresia privitoare la „cheltuielile 
pricinuite de boala copilei” şi hotări să oprească numai 
cincizeci de ruble pentru înmormântare, deoarece nu putea 
fi împiedicat un tată de a-şi îngropa copila, iar restul de 
două sute cincizeci să fie înapoiat fără întârziere domnului 
Trusoţki. Klavdia Petrovna însă decise în cele din urmă să 
nu-i mai trimită înapoi două sute cincizeci de ruble, ci o 
chitanţă de la biserica cimitirului despre primirea acestor 
bani pentru veşnica pomenire a sufletului răposatei copile 
Elisaveta. Chitanţa urma să fie înmânată neîntârziat lui 


Pavel Pavlovici de Velceaninov, care i-o şi trimise prin poştă 
la hotel. 

După înmormântare, Velceaninov nu se mai arătă la conac. 
Două săptămâni încheiate, umblă singur haihui prin oraş, 
fără nici un ţel, pe gânduri, dând peste oameni. Alte dăţi 
zăcea însă acasă zile întregi, întins pe divan, uitând de 
îndeletnicirile cele mai obişnuite. Familia Pogorelţev trimise 
de mai multe ori după dânsul, poftindu-l la conac. El 
făgăduia, dar numaidecât dădea uitării promisiunile. Într- 
un rând, însăşi Klavdia Petrovna se duse la oraş, dar nu-l 
găsi acasă. Acelaşi lucru se petrecu de câteva ori şi cu 
avocatul, care avea să-i facă comunicări. În sfârşit, procesul, 
condus cu multă abilitate, se încheie. Se prezentă un 
aranjament lesnicios. Partea adversă căzu de acord pentru 
o înţelegere. Rămânea numai ca Velceaninov să renunţe la o 
parte neînsemnată din proprietate. Era nevoie doar de 
consimţământul acestuia. Găsindu-l în cele din urmă acasă, 
avocatul se arătă surprins de indiferența şi moliciunea cu 
care îl ascultase acest client, atât de cârciogar şi agitat 
odinioară. 

Sosiră, în sfârşit, zilele cele mai dogoritoare ale lui iulie, 
dar Velceaninov nici nu lua seama la vreme. Durerea sa îi 
măcina sufletul şi evolua asemenea unui abces copt, 
lămurindu-i-se clipă cu clipă şi concretizându-se sub forma 
unui gând chinuitor. Suferinţa lui cea mai mare era 
prilejuită de faptul că Liza nu apucase să cunoască cine e 
dânsul, murind fără să fi aflat cu câtă duioşie fusese iubită 
de el. Unicul ţel al întregii sale vieţi, care licărise înainte-i 
într-o bucurie atât de încântătoare, se stinsese brusc în 
bezna veşnică. Acest scop s-ar fi întruchipat aievea în 
împrejurarea - cum se gândea el în orice moment - ca Liza 
să simtă zi cu zi, ceas cu ceas, neîntrerupt de-a lungul vieţii 
sale, iubirea lui fără de margini. „Oamenii n-au şi nici nu pot 
avea un scop mai înalt, îşi spunea uneori Velceaninov, căzut 
într-o lugubră exaltare. Chiar dacă există şi alte țeluri, 
niciunul nu poate fi mai sfânt decât acesta”. „Prin iubirea 


faţă de Liza, se gândea el alteori, mi-aş fi purificat şi mi-aş fi 
răscumpărat toată viaţa mea trecută, îmbibată de duhoare 
şi trăită fără de nici un folos. Aş fi gonit pe omul trândav, 
vicios şi sfârşit din mine, făurind pentru viaţă o fiinţă pură, 
minunată... Pentru fiinţa aceasta mi s-ar fi iertat totul. Chiar 
eu singur mi-aş fi iertat toate păcatele.” 

Aceste gânduri conştiente îi răsăreau în minte, însoţite 
totdeauna de viziunea limpede, apropiată, emoţionantă a 
copilei defuncte. Reânvia în sufletul lui figura sa palidă şi îşi 
reamintea orice expresie de pe faţa ei. O revedea în sicriu 
printre flori. O revedea şi fără cunoştinţă, în delirul febrei, 
cu ochii ficşi, larg deschişi... Îşi aduse aminte că, pe când 
zăcea întinsă pe masă, el zărise din întâmplare un degeţel 
al copilei, înnegrit din cine ştie ce motiv în timpul bolii. 
Această imagine îl impresionase atât de adânc în clipele 
acelea, încât i se făcuse milă de bietul degeţel. Până atunci 
el „fusese parcă lipsit de orice simţire”, dar după aceea îi 
zvâcni în cap, pentru întâia oară, gândul de a-l găsi 
neîntârziat pe Pavel Pavlovici şi de a-l ucide pe loc. Oare nu 
cumva tocmai mândria călcată în picioare a fetiţei omorâse 
această inimioară de copil, în cele trei luni de chinuri 
suferite din partea părintelui, care fulgerător îşi 
preschimbase iubirea în ură, o jignise adânc cu acea vorbă 
ruşinoasă, îşi bătuse joc de spaimele ei şi, în cele din urmă, 
o lepădase la nişte oameni străini? Velceaninov îşi vântura 
mereu în minte aceste lucruri, dându-le tot alte şi alte 
sensuri. „Oare vă puteţi închipui ce înseamnă Liza pentru 
mine?” îşi aminti el dintr-o dată exclamaţia lui Trusoţki când 
era beat - şi era încredinţat că aceste cuvinte nu camuflau o 
farsă, ci exprimau purul adevăr - ascundeau o iubire 
autentică. „Cum putuse fi însă atât de crud monstrul acesta 
cu un copil pe care îl iubise odinioară aşa de mult? E posibil 
aşa ceva?” 

De fiecare dată Velceaninov ocolea această întrebare, ba 
chiar parcă o gonea. Întrebarea ascundea ceva îngrozitor, 
intolerabil şi insolubil... 


Într-o zi, Velceaninov, fără să-şi dea seama, se trezi purtat 
de paşii săi în cimitirul unde fusese înmormântată Liza şi-i 
găsi micuțul mormânt. Nu mai trecuse pe acolo de la 
înmormântare. I se păruse ceva prea chinuitor. De aceea 
nici nu îndrăznise să se ducă la ţintirim. Dar - lucru ciudat - 
Cum se lipi cu pieptul de mormânt şi-l sărută simţi în suflet 
ca o uşurare. Era o seară senină. Soarele scăpăta la asfinţit. 
De jur împrejur, pe lângă morminte, creştea o iarbă verde, 
mustoasă. Pe aproape, în măceşi, zumzăia o albină. Florile 
şi coroanele, puse pe micuțul mormânt al Lizei de către 
Klavdia Petrovna şi de copiii săi, zăceau cu jumătate din 
petale risipite în ţărână. 

După atâta vreme o oarecare speranţă parcă îi împrospăta 
inima. „Mi-e sufletul aşa de uşor!” se gândi Velceaninov, 
impresionat de liniştea cimitirului, privind cerul limpede şi 
calm. Un val de credinţă curată şi senină în ceva 
necunoscut i se revărsă în suflet. „Liza mi-a trimis pacea 
asta, ea vorbeşte acuma cu mine”, îşi zise el. 

Se întunecase de-a binelea, când Velceaninov se hotări să 
se întoarcă acasă. În drumul său, nu departe de poarta 
ţintirimului, se afla un fel de birt sau o cârciumă, într-o 
căsuţă scundă din bârne de lemn. Prin ferestrele deschise 
se zăreau oameni şezând la mese. Deodată, i se păru că 
unul dintre clienţi, aşezat chiar lângă fereastră, era însuşi 
Pavel Pavlovici care îl văzu şi-l cerceta curios de la 
fereastră. Velceaninov trecu mai departe, dar în curând 
auzi paşi în urma lui. Pavel Pavlovici, în carne şi oase, alerga 
după dânsul. Pesemne expresia de pace, întipărită pe figura 
lui Velceaninov, îl atrăsese şi-l îmbărbătase, când îl privise 
de la fereastră. Ajungând în dreptul lui, Trusoţki zâmbi cu 
timiditate - dar nu cu surâsul de beţivan de odinioară. De 
altfel, el nu era beat de loc. 

— Ziua bună! Rosti el. 

— Ziua bună! Îi răspunse Velceaninov. 

XI. 

Pavel Pavlovici se însoară. 


Dându-i „ziuă-bună”, Velceaninov rămase surprins de 
sentimentele sale. I se păru ciudat să se întâlnească cu 
omul acesta fără să simtă vreun pic de răutate şi să încerce 
faţă de dânsul un simţământ cu totul nou, ca un îndemn 
pentru o altă atitudine. 

— Ce seară plăcută, rosti Pavel Pavlovici, privindu-l drept 
în ochi. 

— Încă n-aţi plecat? Murmură Velceaninov, nu atât cu ton 
interogativ, cât ca constatarea unei realităţi şi îşi urmă mai 
departe drumul. 

— Am mai zăbovit puţin. Am căpătat, în sfârşit, postul 
urmărit, care are chiar caracterul unei avansări. Poimâine 
plec cu siguranţă. 

— Aţi obţinut un post? Îl întrebă direct interlocutorul. 

— Şi de ce nu? Răspunse cu un rictus Pavel Pavlovici. 

— Am spus şi eu aşa, într-o doară..., se eschivă Velceaninov 
şi, posomorându-se, se uită chiorâş la Pavel Pavlovici. 

Spre surprinderea lui, îmbrăcămintea, pălăria cu panglică 
de doliu şi întreaga înfăţişare a domnului Trusoţki erau 
incomparabil mai decente decât acum două săptămâni. 
„Dar oare ce căuta în cârciuma aceea?” se gândi 
Velceaninov. 

— Mai vreau să vă împărtăşesc, Alexei Ivanovici şi o altă 
mare bucurie a mea, reluă vorba Pavel Pavlovici. 

— Ce bucurie? 

— Mă însor. 

— Cum? 

— După tristeţe - bucurie... Asta-i viaţa! Dar aş fi ţinut, 
Alexei Ivanovici... Mă tem însă... Că vă grăbiţi... Aşa se 
pare, cel puţin... 

— Da, da... Sunt grăbit... Şi nici nu mă simt tocmai bine... 
Deodată, îl cuprinse o puternică dorinţă de a se debarasa 
de dânsul. Predispoziţia pentru oarecare simpatie i se risipi 

într-o clipită. 

— Într-adevăr, aş fi dorit... 


Pavel Pavlovici nu-şi isprăvi vorba despre ceea ce ar fi 
dorit... Velceaninov tăcea. 

— În cazul acesta s-o lăsăm pentru altă dată, când vom 
avea norocul să ne întâlnim din nou... 

— Da, da, altă dată, mormăi grăbit Velceaninov, fără să se 
uite la dânsul şi fără să se oprească. 

Tăcură un răstimp. Pavel Pavlovici îl întovărăşi mai 
departe. 

— Atunci la revedere! Zise, în sfârşit, Velceaninov. 

— La revedere, sper... 

Velceaninov se întoarse acasă cu nervii iarăşi zdruncinaţi, 
întâlnirea cu „omul acesta” îl scotea din sărite. Îl copleşea. 
Ducându-se la culcare, se întrebă din nou: „Oare ce-o fi 
căutat în preajma cimitirului?” 

A doua zi dimineaţa, Velceaninov se hotări, în sfârşit, să 
facă o vizită familiei Pogorelţev. Se decise fără prea multă 
tragere de inimă. Orice manifestare de simpatie pentru 
dânsul era o povară, chiar cea venită de la familia 
Pogorelţev. Dar aceştia erau atât de îngrijoraţi de starea lui, 
încât trebuia neapărat să se ducă la dânşii. Deodată, i se 
năzări că se va simţi foarte încurcat, revăzându-i. „Să mă 
duc ori să nu mă duc?” se gândea, căutând să-şi 
isprăvească cât mai repede prânzişorul, când - spre marea 
lui surprindere - îşi făcu apariţia Pavel Pavlovici. 

Cu toată întâlnirea din ajun, Velceaninov nu şi-ar fi putut 
închipui că omul acesta va mai trece vreodată pe la dânsul, 
de aceea rămase aşa de nedumerit, că - privindu-l - nici nu 
ştia cum să înceapă vorba. Dar Pavel Pavlovici se descurcă 
cu multă îndemânare. Îl salută şi se aşeză pe acelaşi scaun, 
pe care şezuse la ultima vizită, acum trei săptămâni. 
Amintirea acestei vizite răsări limpede în mintea lui 
Velceaninov, care îşi privi oaspetele cu nelinişte şi cu 
dezgust. 

— Vă surprinde vizita mea? Începu Pavel Pavlovici, ghicind 
privirea gazdei. 


Îndeobşte, Pavel Pavlovici părea mult mai dezgheţat decât 
în ajun, dar şi mai intimidat. Portul său era cât se poate de 
curios. Domnul Trusoţki avea o îmbrăcăminte nu numai 
decentă, ci chiar elegantă: o haină uşoară de vară, 
pantaloni de culoare deschisă, înguşti şi o vestă tot de 
culoare deschisă. Mănuşile, monoclul cu rama de aur 
apărut tam-nesam şi cămaşa - toate n-aveau nici un cusur. 
Persoana sa mirosea chiar a parfum. Acest personaj avea în 
întregime ceva ridicul şi, în acelaşi timp, bizar şi 
respingător. 

— Bineînţeles, Alexei Ivanovici, urmă Trusoţki, 
maimuţărindu-se, prezenţa mea vă surprinde, îmi dau 
seama. Dar între oameni cred că persistă totdeauna... N-am 
dreptate?... Ceva superior tuturor eventualităţilor şi 
neplăcerilor ce pot surveni... Nu-i aşa? 

— Ştiţi ce, Pavel Pavlovici? Spuneţi-mi cât mai repede şi 
fără ocoluri tot ce doriţi, rosti Velceaninov, încruntându-şi 
sprâncenele. 

— În două vorbe şi un cuvânt, îşi dădu drumul Pavel 
Pavlovici: mă însor şi plec chiar acum la logodnică, care 
locuieşte la vilă, afară din oraş. Aş vrea să-mi faceţi marea 
onoare de a-mi permite să vă prezint acestei familii. De 
aceea am venit aici pentru a vă ruga, a vă implora - şi 
Trusoţki îşi înclină cu smerenie capul - ca să binevoiţi a mă 
însoţi... 

— Unde să vă însoțesc? Zise Velceaninov, holbându-şi 
ochii. 

— La dânşii, adică la vila lor. Scuzaţi-mă, vorbesc 
halandala, stângaci, ca-ntr-o aiureală de febră... Tare mă 
tem să nu mă refuzaţi, rosti el, aruncând asupra lui 
Velceaninov o privire rugătoare. 

— Vreţi să vă însoțesc imediat la logodnica 
dumneavoastră? Rosti ca buimac gazda, neputând da 
crezare nici urechilor, nici ochilor săi. 

— Da, adeveri foarte timid Pavel Pavlovici. Vă rog, Alexei 
Ivanovici, nu vă supăraţi. Nu trebuie să-mi luaţi demersul 


ca un act de îndrăzneală, ci numai ca o rugăminte şi încă 
foarte umilă. Speram că poate n-o să mă refuzaţi. 

— În primul rând, asta-i cu neputinţă, răspunse, fierbând, 
Velceaninov. 

— E o dorinţă a mea arzătoare şi nimic mai mult, urmă să-l 
implore Trusoţki. Ba n-am să vă ascund încă un motiv: mai 
există aici o pricină, pe care aş fi vrut să v-o dezvălui după 
aceea. lar acuma vă rog extrem de mult... Şi el se ridică de 
pe scaun cu profund respect. 

— În orice caz, nu-i posibil... Trebuie să conveniţi şi 
dumneavoastră. 

Velceaninov se sculă şi el în picioare. 

— Ba-i foarte posibil, Alexei Ivanovici. Mi-am propus să vă 
prezint ca un amic al meu. De altfel, sunteţi cunoscut acolo. 
E vorba de vila consilierului de stat Zahlebinin. 

— Cum? Exclamă Velceaninov. 

Era consilierul pe care îl căutase mereu, neputându-l 
descoperi acum o lună - deoarece acţiona, după cât se 
pare, în folosul părţii adverse din procesul său. 

— Ei da, ei da! Surâse Pavel Pavlovici, ca şi cum via 
surprindere a lui Velceaninov i-ar fi dat curaj. E acelaşi cu 
care mergeaţi pe stradă... Nu vă mai aduceţi aminte? 
Stăteaţi de vorbă, iar eu mă aflam pe trotuarul celălalt şi vă 
priveam. Aşteptam atunci să mă apropii de el după 
dumneavoastră. Acum vreo douăzeci de ani am fost chiar 
colegi de slujbă. Când ne-am întâlnit pe stradă şi am vrut, 
după dumneavoastră, să stau de vorbă cu dânsul, pe-atunci 
nici nu-mi trecea prin cap chestia mariajului. Gândul acesta 
mi-a venit fulgerător în cap, de vreo săptămână. 

— Bine-bine, dar mi se pare că asta-i o familie foarte 
onorabilă. Nu-i aşa? Se miră cu naivitate Velceaninov. 

— Desigur şi ce-i cu asta? Zise Pavel Pavlovici, făcând o 
schimă de nemulţumire. 

— Nu-i nimic. Dar nu-i vorba de asta... E o simplă remarcă, 
după vizita mea. 


— O, familia aceasta prea bine îşi aduce aminte de 
dumneavoastră, când aţi fost pe la ea, îi tăie, bucuros, vorba 
Pavel Pavlovici. Numai că n-aţi putut vedea atunci pe toţi 
membrii familiei. Părintele vă ţine minte şi vă stimează 
foarte mult. I-am vorbit de dumneavoastră în termenii cei 
mai elogioşi. 

— Dar cum se face că, fiind văduv numai de trei luni... 

— A! Cununia nu va avea loc imediat, ci numai după nouă 
sau zece luni, când se va împlini anul de doliu. N-aveţi nici o 
grijă. 'Totul va merge ca pe apă. De altfel, Fedosei Petrovici 
mă ştie încă din copilărie, a cunoscut pe răposata nevastă- 
mea, e informat ce trai am dus şi ce carieră am. În sfârşit, 
posed şi ceva stare, iar acum capăt o slujbă cu o avansare în 
grad. Totul merge ca pe roate... 

— Va să zică-i vorba de fiica lui... 

— Am să vă povestesc toate de-a fir-a-păr, rosti Pavel 
Pavlovici, strângându-şi umerii, cuprins de plăcere. 
Permiteţi-mi, vă rog, să aprind o ţigară. De altfel, chiar 
astăzi veţi putea vedea singur toate cele. Se ştie că aici, la 
Petersburg, demnitari ca Fedosei Petrovici sunt uneori 
foarte apreciaţi în funcţia lor dacă ştiu să se impună. Ei 
bine, în afară de leafă şi de accesorii - tot felul de 
suplimente, gratificaţii, indemnizaţii de locuinţă şi de 
întreţinere, ca şi ajutoare speciale - el nu are nimic care să 
poată constitui un capital. Trăiesc foarte larg, dar nu pot 
pune nimic deoparte, având o familie aşa de numeroasă. 
Gândiţi-vă numai: opt fete şi un fiu minor. Dacă ar muri 
capul familiei, nu ar lăsa decât o pensie foarte modestă. Şi 
opt fete! Vă daţi seama ce înseamnă asta? Socotind numai 
câte o pereche de pantofi pentru fiecare - şi cât face! Cinci 
din cele opt fete sunt bune de măritat. Cea mai mare are 
douăzeci şi patru de ani (o fată fermecătoare, veţi vedea-o), 
a şasea e numai de cincisprezece ani, urmează încă la liceu. 
Pentru cele cinci fete trebuie de găsit miri şi cât mai 
curând. Tatăl e nevoit să le scoată în lume - vă daţi seama 


câte parale costă! Şi deodată apar eu ca pretendent, 
cunoscut ca om cu o bună stare materială... Asta-i! 

Pavel Pavlovici dădea aceste amănunte în culmea 
încântării. 

— Aţi peţit-o pe cea mai mare? 

— Nu... Nu pe cea mai mare, am cerut mâna celei de a 
şasea, care învaţă încă la liceu. 

— Cum? Exclamă Velceaninov cu un surâs involuntar. Dar 
mi-aţi spus adineaori că n-are decât cincisprezece ani! 

— Acum are cincisprezece ani. Peste nouă luni va avea 
şaisprezece ani, şaisprezece ani şi trei luni - aşa că... Totuşi, 
cum n-ar fi acum convenabil, fata nu ştie nimic... Lucrurile 
s-au pus la cale cu părinţii... Credeţi-mă, totul e în perfectă 
regulă. 

— Va să zică încă nu-i nimic hotărât? 

— Ba totu-i hotărât! E în perfectă regulă. 

— Dar fata nu ştie? 

— Doar de formă... Numai de ochii lumii, nu se vorbeşte 
nimic în faţa ei... Dar cum să nu ştie? Şi Pavel Pavlovici îşi 
strânse, încântat, pleoapele... Alexei Ivanovici, îmi faceţi 
favoarea asta? Încheie cu multă smerenie musafirul. 

— Şi adică ce rost ar avea ca să mă duc eu acolo? Pe lângă 
asta, adăugă el, pripit, cum n-am de gând să merg pentru 
nimic în lume, de prisos îmi daţi fel de fel de motive. 

— Alexei Ivanovici... 

— Nu cumva vă închipuiţi c-o să mă aşez lângă 
dumneavoastră în caleaşcă ca să ne prezentăm acolo? Fiţi 
serios! 

Un sentiment de antipatie şi de dezgust îl cuprinse iarăşi 
pe Velceaninov după cele câteva clipe cât îl amuzase 
pălăvrăgeala lui Pavel Pavlovici despre logodnă. Încă un 
moment şi l-ar fi dat pe uşă afară. Se îmbufnase şi împotriva 
lui însuşi. 

— Ba aşezaţi-vă, Alexei Ivanovici, aşezaţi-vă lângă mine şi 
n-o să vă căiţi! Îl imploră Pavel Pavlovici cu o voce 
plângătoare. Nu, nu, adăugă el, răspunzând unui gest 


hotărât al lui Velceaninov, nu, Alexei Ivanovici, nu mă 
refuzaţi categoric. Văd că m-aţi înţeles greşit. Îmi dau 
seama prea bine că noi nu putem fi prieteni. Doar nu sunt 
aşa de prost ca să nu înţeleg atâta lucru. Serviciul pe care 
vi-l cer acum nu vă obligă cu nimic pentru viitor. De altfel, 
poimâine plec de aici cu totul şi pentru totdeauna. E ca şi 
cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ziua de azi rămâne ca un 
fapt izolat, fără nici o consecinţă. Am venit la 
dumneavoastră, bazându-mă pe noblețea distinselor 
sentimente din inima dumneavoastră, răscolite - poate - în 
ultima vreme... Mă exprim limpede sau încă nu? 

Emoţia lui Pavel Pavlovici ajunse la culme. Velceaninov îl 
privea într-un chip ciudat. 

— Mă rugaţi să vă fac nu ştiu ce serviciu, rosti pe gânduri 
Velceaninov, dar insistaţi prea mult. Asta-mi pare suspect. 
Aş vrea să-mi vorbiţi mai lămurit. 

— Tot serviciul cerut este de a mă întovărăşi. Pe urmă, la 
reîntoarcere, vă voi destăinui totul ca la spovedanie. De ce 
n-aveţi încredere în mine? 

Dar Velceaninov refuza mai departe cu şi mai multă 
încăpățânare, întrucât îi încolţea în minte un gând 
răutăcios, ostil... Gândul acesta sumbru îi dăduse târcoale 
mai demult, încă de la început, când Pavel Pavlovici îi 
pomenise de logodnică. O simplă curiozitate sau o pornire 
nedesluşită încă îl îndemna să primească. Şi cu cât simţea 
mai intens imboldul acesta, cu atâta se opunea mai tare. 
Şedea rezemat în cot şi medita. Pavel Pavlovici se gudura pe 
lângă dânsul, căutând să-l înduplece. 

— Bine, merg! Acceptă brusc Velceaninov, tulburat şi cu 
îngrijorare, ridicându-se de pe scaun. Pavel Pavlovici era în 
al nouălea cer de bucurie. 

— Atunci repede, Alexei Ivanovici, îmbrăcaţi-vă şi Trusoţki, 
de bucurie, începu să se învârtă ca un titirez în jurul lui 
Velceaninov. Vă rog să vă schimbaţi costumul, să vă 
îmbrăcaţi cât mai elegant, cum ştiţi dumneavoastră. 

„Oare de ce ţine atât la asta? Ciudat om!” îşi zise gazda. 


— Pe lângă asta, Alexei Ivanovici, ar trebui să-mi mai faceţi 
un serviciu. Dacă aţi apu'cat să acceptaţi invitaţia, vă rog 
să-mi daţi şi un sfat. 

— Despre ce e vorba? 

— Despre o chestiune serioasă: ce fac cu doliul? Ce-i mai 
convenabil: să-l scot ori să-l păstrez? 

— Cum vreţi. 

— Ba nu, dumneavoastră trebuie să decideţi. Ce-aţi face în 
locul meu? Eu cred că, păstrându-l, aş da dovadă de 
constanţă în afecțiunile mele şi aş apărea într-o lumină 
favorabilă. 

— Bineînţeles, scoateţi-l! 

— De ce bineînţeles? Şi Pavel Pavlovici căzu pe gânduri. 
Nu, parcă tot ar fi mai bine să-l păstrez... 

— N-aveţi decât. „Va să zică n-are încredere în mine, las' 
că-i bine!” îşi zise Velceaninov. 

leşiră amândoi. Pavel Pavlovici arunca priviri pline de 
mulţumire spre Velceaninov, astfel dichisit. Pe chipul lui se 
putea parcă citi multă consideraţie şi importanţă. 
Velceaninov se minuna şi de Trusoţki, dar încă şi mai mult 
de sine însuşi. La poartă îi aştepta o caleaşcă elegantă. 

— Va să zică aţi angajat mai dinainte şi caleaşca. Eraţi deci 
încredinţat că voi merge. 

— Caleaşca o tocmisem pentru mine. Dar eram aproape 
sigur că veţi fi de acord să mă însoţiţi, răspunse Pavel 
Pavlovici, cu o înfăţişare de fericire deplină. 

— Ehei, Pavel Pavlovici, râse nervos Velceaninov, după ce 
amândoi luară loc în caleaşcă şi porniră, nu cumva sunteţi 
prea sigur de mine? 

— Atunci, Alexei Ivanovici, nu tocmai dumneavoastră aţi 
avea dreptul să trageţi concluzia că sunt un nerod? 
Răspunse grav şi răspicat Pavel Pavlovici. 

„Dar Liza!” îşi zise Velceaninov şi numaidecât îşi schimbă 
gândul, ca şi cum s-ar fi temut să nu săvârşească un 
sacrilegiu. I se păru dintr-o dată că chiar el însuşi era atât 
de meschin şi de mizerabil! I se păru că gândul care l-a 


tentat era atât de meschin şi atât de josnic, încât îi veni o 
dorinţă violentă de a lăsa totul baltă, de a sări din caleaşcă 
şi a scăpa de Pavel Pavlovici chiar prin forţă. Dar acesta 
începu iarăşi să vorbească şi tentaţia îl învinse din nou pe 
Velceaninov. 

— Alexei Ivanovici, vă pricepeţi la bijuterii? 

— La ce fel de bijuterii? 

— La briliante. 

— Mă pricep. 

— Aş vrea să duc acolo un mic cadou. Sfătuiţi-mă: e bine 
ori nu? 

— După mine, n-ar trebui. 

— Eu însă aş dori grozav, se frământă Pavel Pavlovici, 
numai nu prea ştiu ce-ar fi bine de cumpărat? O garnitură 
întreagă, adică broşă, cercei şi brățară, ori numai un singur 
obiect. 

— Cât vreţi să daţi? 

— Să zicem vreo patru-cinci sute de ruble. 

— Drace! 

— E prea mult? Ce ziceţi? Tresări Pavel Pavlovici. 

— Cumpăraţi o singură brățară de o sută de ruble. 

Pavlovici era nemulţumit. Dorea din tot sufletul să 
plătească cât mai mult şi să cumpere „întreaga” garnitură. 
De aceea şi stăruia. Amândoi intrară într-un magazin. 
Târgul se isprăvi prin cumpărarea unei singure brățări - şi 
nu cea dorită de Pavel Pavlovici, ci cealaltă aleasă de 
Velceaninov. 'Trusoţki ţinuse să le cumpere pe amândouă. 
Când negustorul, care ceruse la început o sută şaptezeci şi 
cinci de ruble pe brățară, lăsă din preţ douazeci şi cinci de 
ruble - logodnicul simţi o nemulţumire. Ar fi plătit cu dragă 
inimă şi două sute, dacă i s-ar fi cerut atâta - aşa de mult ar 
fi dorit să plătească cât mai scump. 

— Nu-i nimic că fac cadouri de pe acum, rosti el încântat, 
când porniră amândoi mai departe. Nu-i vorba acolo de o 
societate înaltă, ci de nişte oameni foarte simpli. Copiilor 
nevinovaţi le plac micile daruri, adăugă Trusoţki cu un 


surâs poznaş şi vesel. Adineauri, Alexei Ivanovici, mi s-a 
părut că aţi rămas surprins când v-am spus că fata are 
cincisprezece ani. Dar tocmai asta nu-mi iese din cap. Parcă 
o văd pe fetiţă cum merge la şcoală cu geanta subsuoară, 
plină de caiete şi de peniţe, hi-hi! Tocmai gentuţa asta m-a 
robit. Să vă fac o mărturisire, Alexei Ivanovici, pe mine 
nevinovăția mă atrage îndeosebi. Asta valorează în ochii 
mei mai mult decât frumuseţea. Chicoteşte cu vreo prietenă 
într-un ungher şi râde cu hohote, Doamne-Doamne! Şi când 
stai şi te gândeşti: de ce? Vezi că tot hazul îi stârnit de 
pisicuţa care a sărit de pe scrin pe pătuţ, făcându-se 
ghem... Nu simţi aici mireasmă de măr dat în pârg? Dar ce 
spuneţi, să-mi scot doliul ori nu? 

— Cum vreţi. 

— Îl scot! 

Pavel Pavlovici îşi luă pălăria din cap, smulse panglica de 
doliu şi-o aruncă în stradă. Velceaninov zări în ochii săi 
strălucind o rază de speranţă în momentul când Trusoţki îşi 
puse iarăşi pălăria pe capu-i pleşuv. 

„Dar oare ce-i sincer în atitudinea lui? Se gândi, indispus, 
Velceaninov. Ce rost are de fapt insistența pusă de dânsul 
ca să-l însoțesc? Are într-adevăr încredere, după spusele 
lui, în generozitatea sentimentelor mele? (Această 
presupunere era pentru el aproape o ofensă.) În definitiv, 
oare-i un farsor, un imbecil sau un «etern soţ»? În orice caz, 
e ceva intolerabil!” 

XII. 

La familia Zahlebinin. 

Familia Zahlebinin era într-adevăr „foarte onorabilă” după 
părerea exprimată deunăzi de Velceaninov. Zahlebinin era 
un funcţionar superior - om cu vază. Şi povestirile lui Pavel 
Pavlovici despre veniturile lor corespundeau realităţii: 
oamenii parcă o duc bine, dar dacă ar muri capul familiei, 
nimic n-ar rămâne pe urma lui. 

Bătrânul Zahlebinin îl primi extrem de cordial pe 
Velceaninov şi din vechiul „adversar” se preschimbă 


numaidecât în prieten. 

— Felicitările mele pentru soluţionarea favorabilă a 
procesului, rosti cu un aer amabil şi plin de prestanţă 
gazda, întâmpinându-l. Eu în permanenţă am fost pentru 
împăciuire. lar Piotr Karlovici (avocatul lui Velceaninov) 
este un om foarte preţios în privinţa asta. Aşa, veţi căpăta 
vreo şaizeci de mii de ruble fără tevatură, fără amânări, 
fără sâcâieli... Altfel, daravera ar fi putut tărăgăni vreo trei 
ani... 

Velceaninov fu prezentat de îndată şi doamnei 
Zahlebinina, o persoană în vârstă, planturoasă, cu faţa 
vulgară şi obosită. Apoi se iviră fetele, rând pe rând, sau 
perechi-perechi. Era o întreagă trupă. Velceaninov numără 
vreo zece-douăsprezece, apoi se lăsă păgubaş. Unele 
intrau, altele ieşeau. Dar printre dânsele se aflau şi vecine - 
prietene din vilele de alături. Vila familiei Zahlebinin era o 
construcţie mare din bârne de lemn, durată într-un stil 
necunoscut, bizar, cu tot felul de acareturi ridicate la 
diferite epoci, în mijlocul unei livezi mari. Dar şi alte trei- 
patru vile din preajmă aveau ieşirea în această livadă, care 
devenise astfel comună - ceea ce contribuise desigur la 
apropierea fetelor cu megieşele lor. 

De la primele cuvinte, Velceaninov îşi dădu seama că era 
aşteptat şi că sosirea lui, în calitate de prieten al lui Pavel 
Pavlovici, care dorea să fie prezentat, fusese anunţată 
dinainte aproape solemn. Expert în acest domeniu, el 
desluşi numaidecât în toate acestea o intenţie particulară. 
Primirea excesiv de cordială a părinţilor, un anumit aer al 
fetelor şi îndeosebi îmbrăcămintea lor (deşi, de altfel, era zi 
de sărbătoare) îi treziră o bănuială că Pavel Pavlovici îi 
întinsese o cursă. Cine ştie? Făcuse, în privinţa lui, nişte 
insinuări, care puteau avea aerul unor adevărate avansuri, 
anunţându-l ca un om diin „înalta societate”, un cavaler 
tomnatic, cu avere, plictisit de celibat, care pesemne-i 
hotărât să pună capăt situaţiei sale şi să se aşeze la casa lui, 
„cu atât mai mult cu cât primise de curând o moştenire”. 


Parcă era avută în vedere în privinţa asta însăşi domnişoara 
Zahlebinina, Katerina Fedoseevna, cea mai vârstnică, o 
persoană de douăzeci şi patru de ani, pe care Pavel 
Pavlovici o descrisese ca pe o fiinţă minunată. Ea se 
distingea în mod deosebit printre surorile sale prin toaleta-i 
îngrijită şi prin originala coafură a părului său bogat. 
Surorile şi celelalte fete păreau ferm convinse că 
Velceaninov venise „pentru Katia” şi că sosise la „vedere”. 
Privirile şi chiar unele cuvinte, strecurate pe furiş în cursul 
zilei, îl convinseră că bănuiala lui era întemeiată. Katerina 
Fedoseevna era o fată înaltă, blondă, plină, cu o faţăextrem 
de drăgălaşă, cu o fire potolită, şovăielnică, chiar 
somnolentă... „Mă mir că asemenea persoană a rămas până 
acum nemăritată, se gândea fără voie Velceaninov, privind-o 
cu plăcere. Chiar dacă n-are zestre şi o să se lăbărţeze în 
curând - dar până una alta se vor găsi destui amatori 
pentru dânsa”... 

Toate surorile celelalte erau destul de drăgălaşe, iar 
printre vecine Velceaninov remarcă câteva figuri agreabile, 
sau chiar frumoase. Totul Începu să-l distreze. De altfel, 
chiar şi venise cu anumite gânduri. 

Nadejda Fedoseevna, a şasea fiică, liceana, presupusa 
logodnică a lui Pavel Pavlovici, se lăsă aşteptată. 
Velceaninov era nerăbdător s-o vadă - ceea ce îl surprinse 
şi-l făcu să râdă de el însuşi. În sfârşit, ea se arătă şi 
apariţia ei făcu impresie. O însoțea o prietenă vioaie şi 
ageră, Maria Nikitişna, o brunetă de vreo douăzeci şi trei 
de ani, zeflemistă şi sprintenă la minte, guvernanta unor 
copii mici într-o familie vecină, cunoscută. După cum s-a 
observat îndată, Pavel Pavlovici se temea foarte mult de ea. 
Era socotită ca făcând parte din familia Zahlebinin, iar 
fetele o preţuiau în cel mai înalt grad. Pesemne acum Nadia 
avea cea mai mare nevoie de dânsa. De la prima vedere, 
Velceaninov îşi dădu seama că toate fetele din familie, ca şi 
prietenele lor, erau împotriva lui Pavel Pavlovici, iar când 
sosi şi Nadia, înţelese că nici aceasta nu-l putea suferi. 


Pricepu totodată că Pavel Pavlovici habar n-avea de situaţie 
sau nu voia să aibă habar. Nadia, netăgăduit, era mai 
frumoasă decât toate surorile sale - o brunetă mărunţică, 
cu înfăţişare de sălbăticiune şi cu îndrăzneală de nihilistă... 
O hoţoaică de drăcuşor, cu ochi focoşi, cu un surâs 
fermecător, deşi uneori cam maliţios, cu buze şi dinţişori 
admirabili, zveltă, trasă prin inel. 1 se citeau pe faţă 
gândurile care începeau să i se zămislească în minte - într-o 
expresie hotărâtă, mândră şi copilărească în acelaşi timp. 
Fiecare pas, fiecare cuvânt îi trădau pe cei cincisprezece 
ani ai săi. 

Mai târziu se află că Pavel Pavlovici într-adevăr o văzuse 
pe Nadia pentru întâia oară cu o geantă de muşama în 
mână, pe care acuma, bineînţeles, n-o mai purta cu dânsa. 

Înmânarea brăţării dăruite n-avu de loc succes şi produse 
chiar o impresie dezagreabilă. Cum o văzu pe logodnică 
intrând, Trusoţki se şi apropie de Nadia, cu un zâmbet care 
trăda încântarea de sine. Făcu darul sub pretextul „plăcerii 
simţite rândul trecut cu prilejul frumoasei romanțe cântate 
de Nadejda Fedoseevna la pian”. Se încurcă, nu-şi încheie 
peroraţia, rămase pierdut locului, întinzând şi vârând în 
mâna Nadejdei Fedoseevna cutiuţa cu brăţara, de care ea 
nu voia să se atingă, ci - roşind de ruşine şi de mânie - îşi 
duse repede mâinile la spate. Fata se întoarse semeţ spre 
maică-sa, rămase nedumerită şi îi spuse cu voce tare: 

— Nu vreau s-o iau, maman! 

— la-o şi mulţumeşte-i, rosti tatăl cu o severitate calmă, 
nemulţumit şi el, de fapt. Zău nu era nevoie, nu era nevoie! 
Mormăi el dojenitor către Pavel Pavlovici. 

Neavând ce face, Nadia luă cutiuţa şi, pogorându-şi 
ochişorii în pământ, făcu o reverență ca fetiţele, adică îşi 
frânse scurt genunchii şi numaidecât îi dezdoi violent, ca 
zvârlită de un resort în sus. O soră se apropie să vadă 
cadoul. Nadia îi întinse cutiuţa, fără să-i deschidă capacul, 
arătând prin asta că nici n-avea de gând să se uite înăuntru. 
Brăţara, scoasă din cutie, trecu din mână în mână pe la toţi, 


care o priviră în tăcere, unii chiar cu un gând ironic. Mama 
numai bolborosi câteva cuvinte cum că brăţara e frumoasă. 
Lui Pavel Pavlovici îi venea să intre în pământ de ruşine. 
Velceaninov scoase societatea din încurcătură, începând să 
vorbească însufleţit, cu voce tare, agăţându-se de primul 
gând care-i fulgeră în minte şi nu trecură nici cinci minute, 
că Velceaninov atrase atenţia tuturor celor din salon. 
Stăpânea la perfecţie arta de a purta o conversaţie într-o 
societate mondenă, adică arta de a apărea absolut sincer şi 
de a arăta, în acelaşi timp, că-i socoate pe ascultători la fel 
de sinceri. Când era necesar el se putea preface cu o 
excepţională naturaleţe drept omul cel mai vesel şi mai 
fericit de pe lume. Ştia de asemenea să strecoare cu multă 
abilitate un cuvânt de spirit, o aluzie hazlie, un calambur, ca 
din întâmplare, fără nici o intenţie... Când de fapt vorba de 
duh, calamburul, ba chiar conversaţia în întregime fuseseră 
uneori pregătite cu mult înainte, învăţate pe de rost şi 
folosite în nenumărate ocazii. Dar de data asta se manifesta 
nu numai arta lui, se asociase la ea şi însuşi temperamentul 
său. Era în vervă. Parcă-l atrăgea ceva. Avea o deplină şi 
victorioasă certitudine că peste câteva minute toţi ochii 
aceştia vor fi îndreptaţi spre el. Toţi oamenii aceştia îl vor 
asculta numai pe dânsul, vor vorbi numai cu el, vor râde 
numai de glumele sale. Într-adevăr izbucniră în curând 
râsete. Treptat intrară în vorbă şi alţii. Velceaninov 
stăpânea la perfecţie ştiinţa de a antrena societatea în 
discuţii. Trei şi patru glasuri răsunau uneori în acelaşi timp. 
Figura plictisită şi ostenită a doamnei Zahlebinina aproape 
se lumină de bucurie. Acelaşi lucru se petrecu şi cu 
Katerina Fedoseevna care asculta, privind ca fermecată. 
Nadia îl fulgeră cu privirea pe sub sprâncene. Se vedea cât 
de colo că era pornită împotrivă-i. Împrejurarea aceasta îl 
întărâtă şi mai mult pe Velceaninov. „Răutăcioasa” Maria 
Nikitişna izbuti să strecoare o observaţie destul de 
usturătoare pe seama lui. Născoci că Pavel Pavlovici l-ar fi 
prezentat aici în ajun ca pe un prieten din copilărie, 


adăugând la vârsta lui prin aluzii directe nici mai mult, nici 
mai puţin decât şapte ani, bătuţi pe muchie. Dar 
Velceaninov îi plăcu chiar şi răutăcioasei Maria Nikitişna. 
Atunci Pavel Pavlovici se îngrijoră de-a binelea. Cunoştea 
desigur calităţile amicului său şi la început chiar se 
bucurase de izbânda lui, chiar chicoti el însuşi şi intră în 
vorbă cu dânsul. Dar căzu încet, încet pe gânduri, cine ştie 
din ce pricină şi până-n cele din urmă chiar se posomori - 
ceea ce se citea limpede pe figura lui alarmată. 

— Ei bine, văd că sunteţi un musafir de care gazda n-are 
nevoie să se ocupe pentru a-l distra, conchise, înveselit, 
bătrânul Zahlebinin, ridicându-se de pe scaun ca să se urce 
în biroul său de la etaj, unde se pregătise să rezolve câteva 
hârtii, deşi era zi de sărbătoare. Şi închipuiţi-vă, vă 
socoteam cel mai mohorât ipohondru din tot tineretul. 
Vedeţi ce greşeală făceam? 

În salon se afla un pian. Velceaninov întrebă cine e muzical 
şi se adresă de-a dreptul Nadiei. 

— Mi se pare că dumneavoastră ştiţi să cântaţi? 

— Cine v-a spus? Îl întrebă scurt Nadia. 

— Mai deunăzi v-a divulgat Pavel Pavlovici. 

— Nu-i adevărat! Nu cânt decât în glumă. De altfel nici n- 
am voce. 

— Nici eu n-am voce, totuşi cânt. 

— Nu vreţi să ne cântaţi ceva? Atunci şi eu o să vă cânt, 
zise Nadia, rotindu-şi ochişorii. Dar nu acum, ci după-prânz. 
Nu pot să sufăr muzica, adăugă ea, mi-e lehamite de pian. 
La noi toţi cântă din gură sau la pian, de dimineaţă până 
seara, mai ales Katia. 

Velceaninov se agăţă pe loc de remarca asta şi află că 
numai Katerina Fedoseevna se ocupa temeinic de pian. De 
aceea o rugă numaidecât să le cânte ceva. Tuturor le plăcu 
invitaţia făcută Katiei, iar maman se îmbujoră chiar la faţă 
în culmea plăcerii. Katerina Fedoseevna se sculă, zâmbind, 
se apropie de pian şi dintr-o dată, pe negândite, roşi până-n 
vârful urechilor. Îi veni să intre în pământ de ruşine, 


gândindu-se că cogeamite fată, oare împlinise douăzeci şi 
patru de ani... Şi încă atât de planturoasă, totuşi se 
îmbujorează ca o copilă: iată ce se citea limpede întipărit pe 
faţa ei, când se aşeză să cânte. Execută o bucată de Haydn 
şi o cântă cu precizie, deşi fără expresivitate, fiind 
emoţionată. După ce isprăvi, Velceaninov lăudă excesiv, dar 
nu pe interpretă, ci pe Haydn şi îndeosebi acea mică 
partitură cântată. lar Katerinei Fedoseevna îi făcură atâta 
plăcere laudele adresate lui Haydn, nu interpretei, care le 
ascultă cu o infinită recunoştinţă şi fericire, încât 
Velceaninov o privi involuntar cu şi mai multă duioşie şi 
luare-aminte: „Ehei, dar eşti tare de treabă!” se aprinse 
parcă gândul acesta în privirile lui, pe care toţi le pricepură 
şi mai ales Katerina Fedoseevna. 

— Aveţi o livadă minunată! Se adresă dintr-o dată tuturora 
Velceaninov, uitându-se la uşile cu geamuri ale terasei. Ştiţi 
ceva? Să mergem în livadă! 

— Haidem, haidem! Răsunară ţipete vesele, ca şi cum 
Velceaninov ar fi ghicit cea mai mare dorinţă a tuturora. În 
livadă, cu toţii, petrecură până la prânz. Doamna 
Zahlebinina, care de mult nu dorea altceva decât să tragă 
un pui de somn, de asemenea se arătă bucuroasă să iasă cu 
toată lumea la plimbare, dar rămase, prevăzătoare, într-un 
fotoliu de pe terasă ca să se odihnească un pic şi adormi pe 
loc. Raporturile dintre Velceaninov şi fete ajunseră din ce în 
ce mai familiare şi mai amicale. Din vilele învecinate se 
apropiară de grup încă doi-trei tineri: un student, altul abia 
licean. Fiecare se avântă către fata lui, pentru care şi venise 
de fapt. Al treilea tânăr era un băiat foarte sumbru şi 
ciufulit, în vârstă de vreo douăzeci de ani, cu ochelari 
albaştri cât roata carului, care - încruntat şi cu grabă - 
începu să vorbească cu Maria Nikitişna şi cu Nadia. Îl 
măsură aspru pe Velceaninov şi se purtă cu dânsul ca şi 
cum ar fi fost de datoria lui să-l privească cu un dispreţ 
suveran. Câteva fete propuseră să treacă, cât mai repede, 
la jocuri. La întrebarea lui Velceaninov despre ce distracţii 


era vorba, i se răspunse că ştiau fel de fel de jocuri, iar 
seara obişnuiau să joace „de-a proverbele”. 'Toţi se aşază în 
casă, iar cineva iese în curte. Cei rămaşi aleg o zicală, de 
pildă: „Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge”. Când 
este chemat cel de-afară, fiecare dintre asistenţi - rând pe 
rând - trebuie să se pregătească şi să-i spună câte o frază, 
în care să se găsească unul dintre cuvintele zicalei. Iar 
ghicitorul trebuie să descopere proverbul întreg. 

— Trebuie să fie foarte amuzant! Făcu Velceaninov. 

— Ba-i cât se poate de plictisitor, răspunseră în cor două- 
trei voci. 

— Ne mai jucăm şi „de-a teatrul”, rosti deodată Nadia, 
adresându-se lui Velceaninov. Vedeţi copacul acela gros cu 
bănci de jur împrejur. Acolo, după trunchiul lui, să zicem că- 
s culisele, iar în ele se adăpostesc actorii, de pildă: regele, 
regina, prinţesa, primul-amorez - după cum vrea fiecare. Pe 
urmă iese câte unul la iveală fără nici o ordine şi spune tot 
ce-l taie capul... Ei... Uneori iese ceva distractiv. 

— Da, trebuie să fie drăguţ! Adăugă Velceaninov. 

— Ba de loc! Îţi vine să mori de plictiseală, urmă Nadia. De 
fiecare dată începutul mai are haz, dar sfârşitul e fără nici o 
noimă fiindcă nimeni nu se pricepe să încheie. Poate numai 
datorită dumneavoastră să iasă de aici ceva mai amuzant. 
Crezusem că sunteţi prietenul lui Pavel Pavlovici. Când colo, 
văd că Trusoţki doar s-a lăudat. Sunt foarte bucuroasă că 
aţi venit... Pentru o „anumită” împrejurare, rosti ea 
privindu-l foarte serios şi insistent, apoi se îndreptă spre 
Maria Nikitişna. 

— De-a proverbele ne vom juca deseară, îi şopti 
confidenţial lui Velceaninov o prietenă de-a fetelor, aproape 
neobservată până atunci de dânsul şi cu care nu schimbase 
nici un cuvânt. Deseară cu toţii au să facă haz pe seama lui 
Pavel Pavlovici. Nici dumneavoastră n-o să vă daţi în lături. 

— Ah, ce bine aţi făcut că aţi venit! Altfel, la noi e 
îndeobşte mare plictiseală, i se adresă prietenos o altă 
prietenă, pe care n-o băgase chiar de loc în seamă până 


atunci - o roşcovană pistruiată cu o mutrişoară straşnic de 
hazlie, îmbujorată de arşiţă şi de alergătură şi care răsări 
Dumnezeu ştie de unde... 

Neliniştea lui Pavel Pavlovici sporea din ce în ce mai mult. 
Până la urmă, Velceaninov izbuti să se împrietenească pe 
deplin cu Nadia în livadă. Nu se mai uita la dânsul pe sub 
sprâncene ca adineaori şi pesemne părăsise gândul de a-l 
diseca mai în amănunţime, ci râdea cu hohote, se zbenguia 
şi de vreo două ori îl apucă chiar de mână. Era nespus de 
fericită, iar pe Pavel Pavlovici nici nu-l băga în seamă, parcă 
nici n-ar fi existat. Velceaninov se convinse că se alcătuise o 
adevărată conspirație împotriva lui Pavel Pavlovici. Nadia, 
în mijlocul unei mulţimi de fete, îl trăgea pe Velceaninov 
într-o parte, iar alte prietene în ceată îl momeau pe Pavel 
Pavlovici, sub felurite pretexte, în cu totul altă direcţie. Dar 
acesta se smulgea numaidecât din gloata lor, alerga drept 
la Velceaninov şi la Nadia şi îşi vâra brusc capul pleşuv între 
dânşii, ciulindu-şi neliniştit urechea ca să prindă orice 
vorbă. La urmă nici nu se mai sinchisea. Naivitatea 
gesturilor şi a mişcărilor sale era surprinzătoare. 
Velceaninov nu putu să n-o remarce în chip deosebit pe 
Katerina Fedoseevna, care se lămurise că Velceaninov nu 
venise pentru dânsa, ci se interesa vădit de Nadia. Dar 
figura ei rămânea tot atât de calmă şi de blândă ca şi mai 
înainte. Părea fericită că făcea parte din aceeaşi societate, 
putând asculta spusele noului musafir, dar ea, sărăcuţa, nu 
era în stare să întreţină cu abilitate o conversaţie. 

— Dar ce surioară admirabilă e Katerina Fedoseevna, 
spuse deodată Velceaninov Nadiei, la ureche. 

— Ah, Katia! Nu-i pe lume un suflet mai bun decât alei. E 
îngerul nostru protector. Sunt îndrăgostită de dânsa! 
Exclamă ea cu încântare. 

Sosi şi vremea prânzului la orele cinci şi se văzu cât de 
colo că nu era vorba de o masă obişnuită, ci de una 
pregătită dinadins pentru musafir. Pe masă îşi făcură 
apariţia câteva feluri destul de complicate pe lângă cele 


obişnuite. Iar unul din ele era atât de ciudat, încât nimeni 
nu ştia cum se numeşte. Afară de vinurile curente de masă 
se ivi, de bună seamă tot în vederea oaspetelui, o sticlă de 
Tokay. La desert se servi, sub un pretext oarecare, 
şampanie. După ce bău un pahar mai mult, bătrânul 
Zahlebinin căpătă cea mai bună dispoziţie şi izbucnea în râs 
la toate glumele lui Velceaninov. La sfârşit, Pavel Pavlovici 
nu se mai putu stăpâni. Vru şi el să producă efect şi făcu un 
calambur. Izbucni o explozie de râs în capul mesei unde se 
afla Trusoţki, aşezat lângă doamna Zahlebinina. 

— Papa! Papa! Pavel Pavlovici a făcut un calambur, 
exclamară într-un glas două fete mijlocii din familia 
Zahlebinin. 

— Aha, va să zică face şi el jocuri de cuvinte. Spuneţi-mi şi 
mie ce calambur a făcut? Răspunse cu o voce gravă 
bătrânul, zâmbind îngăduitor, în aşteptarea calamburului. 

Cu greu înţelese gazda în ce consta jocul de cuvinte. 

— A! Da, psalmodie, nedumerit, bătrânul. Hm! În sfârşit, 
altă dată are să spună ceva mai reuşit şi gazda râse, 
înveselindu-se. 

— Pavel Pavlovici, nu-i cu putinţă să izbuteşti în toate, îl 
zădări în gura mare Maria Nikitişna. Dar vai! Doamne! S-a 
înecat cu un os! Exclamă ea şi sări de pe scaun. 

Se produse învălmăşeală. Dar Maria Nikitişna asta şi 
urmărea. Pavel Pavlovici se înecase numai cu vin, 
repezindu-se să bea ca să-şi ascundă jena. Dar Maria 
Nikitişna îi asigura pe toţi, jurându-se că era „un os de 
peşte, că văzuse cu ochii săi şi că din asta se moare”. 

— Să-i dăm un pumn la ceafă! Strigă cineva. 


— Are dreptate! Adeveri cu glas tare Zahlebinin, iar 
amatoare se şi înfăţişară: Maria Nikitişna, prietena cea 
roşcovană (poftită şi ea la masă) şi, în sfârşit, însăşi stăpâna 
casei - care se înspăimântă la culme - cu toţii voiau să-l 
lovească în ceafă pe Pavel Pavlovici. 

Trusoţki sări de la masă şi, smucindu-se din încleştarea 
tuturor, câtva timp se văzu nevoit să le explice îndelung că 
totul fusese numai o înecare cu vin şi că tusea îi va trece 
neîntârziat - până ce lumea îşi dădu seama că la mijloc nu 
fuseseră decât ghiduşiile Mariei Nikitişna. 

— Dar zurbagie mai eşti! Vru să se adreseze sever doamna 
Zahlebinina către Maria Nikitişna, dar nu se putu stăpâni şi 
pufni într-un râs nebun, cum rar i se întâmpla, ceea ce mări 
hazul tuturor. 

După prânz, cu toţii ieşiră la cafea pe terasă. 

— Şi de ce zile minunate avem parte! Lăudă bătrânul 
natura cu efuziune, privind cu plăcere livada, numai că n-ar 
strica un pic de ploaie. Ei, mă retrag acuma ca să mă las 
puţin la odihnă, iar voi distraţi-vă. Distrează-te şi tu, îi spuse 
lui Pavel Pavlovici, bătându-l uşurel cu palma pe umăr, pe 
când se retrăgea. 

După ce coborâră cu toţii în livadă, Pavel Pavlovici se 
repezi după Velceaninov şi-l apucă de mână. 

— Numai o clipă, vă rog, îi spuse încet, fierbând. Amândoi 
o luară pe o cărăruie laterală, mai retrasă. 

— Nu, să avem iertare... Nu, nu... Aici nu vă mai las, îi 
şopti el, înecându-se de furie şi apucându-l de mânecă pe 
Velceaninov. 

— Cum? Ce anume? Îl întrebă Velceaninov, holbând ochii. 

Pavel Pavlovici, însă, îl privi 'ţintă în tăcere, molfăind în gol 
din buze, cu un surâs mânzesc. 

— Încotro aţi luat-o? Unde sâmteţi? Totu-i gata pentru joc! 
Se auziră vocile fetelor, chemându-i stăruitor. 

Velceaninov ridică din umeri şi se îndreptă spre societatea 
tinerilor. Pavel Pavlovici se luă în fugă după dânsul. 


— Mă prind că v-a cerut o batistă, spuse lui Velceaninov 
Maria Nikitişna. Data trecută de asemenea şi-o uitase 
acasă. 

— Veşnic şi-o uită, adăugă una din fetele mijlocii ale 
gazdei. 

— lar şi-a uitat batista! Pavel Pavlovici şi-a uitat batista. 
Maman, Pavel Pavlovici are iarăşi guturai! Răsunară mai 
multe glasuri. 

— Şi de ce nu-mi cere singur? Vai ce om timid sunteţi, 
Pavel Pavlovici! Îngână tărăgănat doamna Zahlebinina. Cu 
guturaiul nu-i de glumit. Vă trimit numaidecât o batistă. Şi 
oare de ce capătă veşnic guturai? Adăugă stăpâna, 
retrăgându-se, bucuroasă de prilejul de a se întoarce în 
casă. 

— Am două batiste în buzunar şi nu-s de loc gutunărit! 
Strigă în urma-i Trusoţki. Dar gazda pesemne nu-l auzi şi 
peste puţin timp, pe când Pavel Pavlovici se ţinea grăbit 
după ceilalţi, cât mai aproape de Nadia şi de Velceaninov, o 
jupâneasă îl ajunse cu sufletul la gură şi-i aduse o batistă. 

— Hai să jucăm, să jucăm de-a zicalele! Se auziră ţipete 
din toate părţile, parcă Dumnezeu ştie ce s-ar fi aşteptat 
tineretul de la proverbe. 

Aleseră un loc şi se aşezară pe bănci. Îi căzu Mariei 
Nikitişna rândul la ghicit. 1 se ceru să se îndepărteze cât 
mai mult şi să nu tragă cu urechea. În lipsa ei se împărţiră 
cuvintele. Maria Nikitişna se întoarse şi ghici într-o clipită. 

După Maria Nikitişna urmă tânărul ciufulit, cu ochelari 
albaştri. Faţă de dânsul se luară încă şi mai multe măsuri de 
pază: fu îndatorat să stea lângă chioşc, cu faţa întoarsă spre 
gard. Tânărul cu înfăţişarea sumbră îşi îndeplini îndatoririle 
cu dispreţ, simțindu-se parcă înjosit. Când fu strigat, 
jucătorul veni la adunare, dar nu izbuti să ghicească nimic, 
deşi trecu de câte două ori pe la fiecare partener, 
ascultându-l. Gândi mult şi se posomori, dar nu ieşi nimic 
din cugetarea lui. 

Cu toţii râseră de dânsul. 


— Ce zicală stupidă! Mormăi, plin de indignare, tânărul şi, 
jignit, se retrase la locul său. 

— Vai ce plictiseală! Se auziră mai multe voci. Veni şi 
rândul lui Velceaninov. I se porunci să se ascundă şi mai 
departe decât ceilalţi. Nici el nu ghici zicala. 

— Straşnică plictiseală! Răsunară şi mai multe glasuri. 

— Acuma mă duc eu, zise Nadia. 

— Nu, nu, acuma-i rândul lui Pavel Pavlovici. Să meargă 
Pavel Pavlovici! Ţipară cu toţii în cor, înviorându-se cât de 
cât. 

Pe Trusoţki îl conduseră până la gard, într-un colţ. Îl 
aşezară acolo cu faţa întoarsă. Puseră pe roşcovană să-l 
păzească, nu cumva să se uite înapoi. Pavel Pavlovici îşi mai 
veni în fire şi se înveseli chiar, căutând să-şi îndeplinească 
cu sfinţenie îndatorirea. Stătu ca un buştean cu ochii la 
gard, fără să îndrăznească a-şi întoarce capul. Roşcovana îl 
păzea de la vreo douăzeci de paşi mai în spate, după chioşc, 
cât mai aproape de ceilalţi, făcându-şi cu emoție semne din 
ochi către fetele celelalte. Toţi, cu oarecare nelinişte, parcă 
se aşteptau la ceva. Pregăteau ceva. Deodată, roşcovana 
făcu de după chioşc nişte semne cu mâinile. Într-o clipă, toţi 
săriră în picioare şi o luară la fugă. 

— Fugiţi, fugiţi şi dumneavoastră! Îi şoptiră lui Velceaninov 
vreo zece glasuri, alarmate din pricină că el rămăsese pe 
loc. 

— Ce înseamnă asta? Ce s-a întâmplat? Întrebă 
Velceaninov, luând-o la fugă după ceilalţi. 

— Mai încet, nu strigaţi! Lăsaţi-l să se holbeze la gard, iar 
noi s-o luăm la sănătoasa. Uite şi Nastia a fugit. 

Într-adevăr, roşcovana alerga de rupea pământul, parcă 
cine ştie ce s-ar fi întâmplat şi făcea semne cu mâinile. În 
sfârşit, ajunseră cu toţi dincolo de eleşteu, pe partea 
cealaltă a livezii. Sosind pe urmele lor, Velceaninov văzu cât 
de violent se certa Katerina Fedoseevna cu celelalte fete, 
mai ales cu Nadia şi cu Maria Nikitişna. 

— Katia, dragă, nu te supăra! O sărută Nadia. 


— Bine-bine, n-am să spun mamei nimic, dar eu nu mai 
rămân aici, fiindcă nu-i frumos ceea ce faceţi. Ce trebuie să 
gândească bietul om acolo, în faţa gardului! 

Katia plecă de milă. Ceilalţi rămaseră pe loc, neînduplecaţi 
şi neîndurători. Fetele insistară stăruitor pe lângă 
Velceaninov să se prefacă, când îi va ajunge Pavel Pavlovici, 
ca şi când nu s-ar fi petrecut nimic. 

— lar acuma haideţi să ne jucăm de-a prinselea! Strigă, 
încântată, roşcovana. 

Pavel Pavlovici ajunse la grupul de tineri peste vreun sfert 
de ceas. Zece minute stătuse pesemne lângă gard. Jocul de- 
a prinselea se încinsese de-a binelea şi avea succes. Toţi 
ţipau foarte veseli... Pierzându-se cu firea de furie, Trusoţki 
sări de-a dreptul la Velceaninov şi-l apucă iarăşi de mânecă. 

— Pentru câteva clipite, rogu-vă! 

— O, Doamne, ce-o mai fi vrând şi ăsta cu clipitele lui?! 

— Vrea să-i ceară din nou o batistă, se auziră voci în urma 
lor. 

— De data asta dumneavoastră sunteţi pricina... 
Dumneavoastră aveţi toată vina... Rosti Pavel Pavlovici, 
clănţănindu-i dinţii. 

Velceaninov îl întrerupse şi-l sfătui împăciuitor să fie mai 
vesel, altfel toţi or să-şi bată joc şi mai rău de dânsul: 

— De aceea vă şi întărâtă, fiindcă vă supăraţi, când toată 
lumea e bine dispusă. 

Spre mirarea lui, sfatul său îl determină pe Pavel Pavlovici 
să-şi schimbe cu totul atitudinea. Se linişti numaidecât. Se 
amestecă printre jucători, ca şi cum el ar fi fost vinovatul. 
Luă parte la toate partidele şi câtva timp fu lăsat în pace, 
primit la joc ca şi ceilalţi. În jumătate de ceas îşi redobândi 
veselia. La toate partidele, când trebuia să-şi aleagă o 
pereche, el se oprea îndeobşte la trădătoarea cea 
roşcovană sau la una dintre surorile Zahlebinin. Spre 
uimirea lui, Velceaninov observă că Trusoţki nu îndrăznea 
aproape niciodată să intre în vorbă cu Nadia, deşi se 
gudura neîntrerupt pe lângă dânsa sau în preajma ei. 


Situaţia de persoană neluată în seamă sau chiar urâtă de 
ea, el o socotea drept ceva necesar parcă şi natural. Dar în 
cele din urmă i se întinse o nouă cursă. 

Jucau de-a v-aţi ascunselea. Jucătorii aveau voie să-şi 
schimbe locul la fugă şi să se pitească mai bine în altă parte. 
Pavel Pavlovici izbutise să se facă nevăzut într-un tufiş, dar 
apoi, pe când alerga în căutare de alt adăpost, i se năzări să 
intre în casă. Fu zărit. Izbucniră ţipete. El urcă scara, 
sărind treptele şi se strecură într-o cămăruţă, unde era un 
locuşor cunoscut după un scrin - numai bun de ascuns. 
Roşcovana însă zbură pe urma sa, se furişă în vârful 
degetelor până la uşă şi o închise frumuşel cu cheia. Ca şi 
mai înainte, toţi se opriră din joc şi fugiră iarăşi dincolo de 
eleşteu, la celălalt capăt al livezii. Peste vreo zece minute, 
Pavel Pavlovici - văzând că nimeni nu-l caută - se uită 
printr-o ferestruică. Nimeni nu se mai zărea pe aproape. El 
nu cuteză să strige, temându-se să nu-i deştepte pe părinţi. 
Jupânesei şi îngrijitoarei li se poruncise cu străşnicie să nu 
se ivească şi să nu răspundă la chemarea lui Pavel Pavlovici. 
I-ar fi putut deschide Katerina Fedoseevna, dar ea - intrând 
în odăiţa sa şi aşezându-se pe pat ca să mai reflecteze un 
pic - adormise buştean, pe negândite. Aşa că Trusoţki stătu 
închis vreme de un ceas încheiat. În sfârşit, începură să 
apară, ca din întâmplare, câte două-trei fete. 

— Pavel Pavlovici, de ce nu veniţi la noi? Ah, ce mai veselie 
e acolo! Ne jucăm de-a teatrul. Alexei Ivanovici a jucat rolul 
de „prim-amorez”. 

— De ce nu coborâţi, Pavel Pavlovici? Sunteţi uimitor! 1 se 
adresau din treacăt alte fete. 

— Cine-i uimitor? Răsună întrebarea doamnei Zahlebinina, 
care tocmai se trezise şi se hotărâse, în sfârşit, să facă o 
plimbare prin livadă şi să arunce o privire la jocurile „de 
copii” în aşteptarea ceaiului. 

— Cine altul decât Pavel Pavlovici! Îi răspunse cineva, 
arătându-i prin gesturi fereastra, în care se zărea mutra lui 
Trusoţki, palidă de furie, cu o strâmbătură în loc de zâmbet. 


— Ce poftă să stai închis, singur, când toţi se veselesc! 
Spuse mama, clătinând din cap. 

Între timp, Velceaninov căpătă, în sfârşit, de la Nadia 
lămurirea cuvintelor rostite de dânsa adineauri că „se 
bucură de venirea lui dintr-o anumită pricină”. Explicaţia 
avu loc pe o alee mai dosnică. Maria Nikitişna îl aduse 
dinadins pe Velceaninov, care tocmai lua parte la nişte 
jocuri şi începuse să se plictisească, îl petrecu până pe 
aleea lăturalnică, unde îl lăsă singur cu Nadia. 

— M-am convins pe deplin, ciripi ea cu un glăsuşor iute şi 
îndrăzneţ, că nu sunteţi de loc un prieten atât de bun allui 
Pavel Pavlovici, cum se lăudase acesta. Am socotit că numai 
dumneavoastră îmi puteţi face un serviciu aşa de important. 
lată brăţara odioasă, zise Nadia, scoțând cutiuţa dintr-un 
buzunărel, vă rog insistent să i-o înapoiaţi numaidecât, 
fiindcă eu n-am să-i adresez, personal, nici o vorbă în toată 
viaţa. De altfel, puteţi să-i spuneţi acestea ca din partea 
mea şi să adăugaţi ca nu cumva să mai îndrăznească pe 
viitor a da buzna aici cu cadouri. Restul am să i-l aduc la 
cunoştinţă prin alţii. Vreţi să-mi faceţi plăcerea asta, 
îndeplinindu-mi dorinţa? 

— Vai, pentru numele lui Dumnezeu, vă rog să mă 
dispensaţi de aşa ceva! Exclamă în gura mare Velceaninov, 
apărându-se cu mâinile. 

— Cum adică? Să vă dispensez? Rămase uimită Nadia de 
refuzul său şi-şi căscă ochii mari la dânsul, pierzând dintr-o 
dată tonul pregătit dinainte. Era gata chiar să izbucnească 
în plâns, când Velceaninov pufni de râs. 

— Nu că aş fi... Mi-ar face chiar mare bucurie... Dar am eu 
socotelile mele cu dânsul... 

— Ştiam că minţise: nu sunteţi prietenul lui! Îl întrerupse, 
nerăbdătoare, Nadia, plină de înflăcărare. Niciodată n-am 
să mă mărit cu dânsul, să ştiţi asta! Niciodată! Nici nu-mi 
intră în cap cum a îndrăznit! Trebuie să-i înapoiaţi 
numaidecât brăţara asta respingătoare. Altfel, ce-aş putea 
să fac? Vreau cu tot dinadinsul s-o capete neapărat chiar 


azi, în aceeaşi zi când a dat-o - şi să sufere afrontul. lar 
dacă va încerca el să mă pârască tatei, atunci va vedea ce-o 
să păţească. 

De după un tufiş ţâşni, cu totul pe neaşteptate, tânărul 
ciufulit, cu ochelari albaştri. 

— Trebuie să-i înapoiaţi brăţara, tăbări acesta asupra lui 
Velceaninov, măcar în numele dreptului femeii, dacă sunteţi 
într-adevăr la înălţimea problemei... 

Dar nu-şi isprăvi vorba. Nadia îl trase din răsputeri de 
mânecă şi îl îndepărtă de Velceaninov. 

— Vai Doamne, prost mai eşti, Predposâlov! Răcni ea. 
Pleacă de aici! Piei din faţa mea! Şi să nu mai îndrăzneşti a 
trage cu urechea. Ţi-am poruncit doar să nu te apropii! 
Bătu ea mânios din picioruşe. 

Şi chiar după ce tânărul o zbughi din nou în tufişuri, 
Nadia, ca scoasă din fire, măsura aleea la dreapta şi la 
stânga, cu amândouă palmele împreunate, scăpărând din 
ochişori. 

— Nici nu vă vine să credeţi ce proşti sunt! Izbucni ea, 
oprindu-se în faţa lui Velceaninov. Dumneavoastră vedeţi 
numai latura ridicolă. Dar întrebaţi-mă pe mine cum mă 
simt! 

— Dar acesta pesemne nu-i el? Nu-i aşa? Nu-i el? Întrebă 
cu un zâmbet pe buze Velceaninov. 

— Bineînţeles că nu-i el. Dar cum v-aţi putut închipui că ar 
fi el? Surâse Nadia, roşind. Nu-i decât un prieten de-al lui. 
Dar cum a fost în stare să-şi aleagă asemenea prieten? Nu 
pricep, pentru nimic în lume. De altfel, ăsta are reputaţie de 
„viitor om de acţiune”. Eu însă nu înţeleg nimic... Alexei 
Ivanovici, altuia n-am cui să mă adresez. Pentru ultima 
oară: îi daţi înapoi brăţara ori nu? 

— Ei bine, o dau. Unde-i? 

— Ah, ce drăguţ sunteţi şi ce bun! Se bucură pe loc Nadia 
întinzându-i cutiuţa. În schimb, am să vă cânt toată seara, 
căci eu cânt foarte frumos... ca să ştiţi... Am minţit că nu-mi 
place muzica. Ah, dacă aţi mai veni pe la noi, măcar o 


singură dată... Ce bucuroasă aş fi! V-aş povesti totul, totul, 
totul - şi încă multe altele... Căci sunteţi aşa de bun, aşa de 
bun ca... ca surioara mea, Katia! 

Şi, într-adevăr, când intră în casă pentru ceai, Nadia cântă 
două romanțe cu o voce încă neformată şi nepusă la punct, 
dar destul de plăcută şi de puternică. Când se întoarseră cu 
toţii din livadă, Pavel Pavlovici şedea comod instalat 
împreună cu părinţii la masa de ceai, pe care fierbea un 
mare samovar lângă serviciul de ceai din porțelan de 
Sevres. Pesemne chibzuia, împreună cu bătrânii, despre 
nişte treburi foarte serioase - deoarece urma să plece peste 
două zile pentru nouă luni. Nu aruncă nici o căâutătură celor 
veniţi din livadă şi îndeosebi lui Velceaninov. Se vedea cât 
de colo că Trusoţki nu „pârâse”, totul rămânând 
deocamdată în linişte şi pace. 

Când însă începu să cânte Nadia, veni numaidecât şi Pavel 
Pavlovici. Fata nu răspunse într-adins la o întrebare directă 
a lui, dar acest lucru nu-l intimidă pe Trusoţki şi nici nu-l 
făcu să şovăie. Se postă după speteaza scaunului ei şi 
întreaga lui înfăţişare arăta că acesta era locul lui pe care 
nu-l va ceda nimănui. 

— E rândul lui Alexei Ivanovici ca să ne cânte, maman! 
Alexei Ivanovici vrea să cânte ceva! Strigară în cor aproape 
toate fetele, înghesuindu-se în jurul pianului, la care se 
aşeză Velceaninov, plin de încredere în sine, gata să se 
acompanieze singur. 

Se apropiară şi bătrânii şi Katerina Fedoseevna, care 
rămăsese cu dânşii şi servise ceaiul în ceşti. Velceaninov 
alese o romanţă a lui Glinka, aproape necunoscută tuturor: 

Când îţi deschizi cu graţie guriţa, Întreci în gângurit chiar 
hulubiţa... 

Velceaninov cântă romanţa numai pentru Nadia, cea mai 
apropiată de dânsul din întreaga asistenţă şi care stătea 
chiar lângă cotul său. Îşi pierduse de mult vocea, dar din 
rămăşiţele acesteia se putea deduce calitatea ei de 
odinioară. Velceaninov auzise romanţa asta pentru întâia 


oară acum vreo douăzeci de ani, pe când era student, 
cântată de însuşi Glinka la o serată artistică şi literară 
numai cu bărbaţi, în casa unui prieten al defunctului 
compozitor. Fiind în vervă, Glinka cântă din gură şi la pian 
bucăţile preferate din compoziţiile sale, printre care şi 
romanţa de mai sus. Nici vocea lui Glinka nu mai era 
faimoasă, dar Velceaninov păstra în amintire impresia 
extraordinară produsă tocmai de romanţa aceasta. Un 
virtuos cântăreţ de salon n-ar fi repurtat nicicând un 
asemenea succes. În această romanţă intensitatea pasiunii 
sporeşte şi se înalţă cu fiecare vers, cu fiecare cuvânt. 
Tocmai gradaţia atât de perfectă ar fi făcut ca orice notă 
falsă, o cât de mică şarjare sau denaturare - care îndeobşte 
trec neobservate la opere - să distrugă şi să deformeze tot 
sensul bucății. Pentru a cânta bine o bucată aşa de mică, 
dar extraordinară, era absolută nevoie de perfecţiune, de o 
adevărată şi deplină inspiraţie, de o pasiune autentică sau o 
deplină înţelegere a poeziei sale. Altfel, romanţa ar fi părut 
nu numai neizbutită, ci inexpresivă şi poate chiar şocantă. 
Nu s-ar fi putut exprima un sentiment de dragoste atât de 
intens, fără a provoca o impresie dezgustătoare, dar 
firescul şi simplitatea au salvat totul. 

Velceaninov îşi aducea aminte că pe vremuri reuşea să 
interpreteze foarte bine această romanţă. Aproape îşi 
însuşise maniera de a cânta a lui Glinka. Iar acum, de la 
primele note, de la cele dintâi versuri, o adevărată 
înflăcărare îi cuprinse inima, înfiorându-i vocea. Cu fiecare 
cuvânt al romanţei, pasiunea izbucnea şi se dezvăluia. În 
ultimele versuri se dezlănţuia patima. Velceaninov cântă 
ultima strofă a romanţei cu privirile scânteietoare 
îndreptate spre Nadia: 

Să te privesc în ochi am cutezanţa. 

Şi-ţi sorb pe buze, nu-ţi ascult romanţa. 

Pe gură vreau să te sărut mult, mult. 

Şi cântul inimii să ţi-l ascult. 


Atunci Nadia simţi o înfiorare în tot trupul, ba se clătină 
chiar, dându-se un pic înapoi. I se îmbujorară obrajii ca 
para focului şi, în aceeaşi clipă, Velceaninov citi pe faţa-i 
ruşinată şi cam speriată ca o sclipire de înţelegere. O 
încântare şi în acelaşi timp o nedumerire licăriră pe figurile 
tuturor ascultătoarelor. Fiecare parcă găsea nepotrivit 
modul acesta de a cânta şi totuşi toate chipurile tinereşti ca 
şi toţi ochişorii lor străluceau şi scânteiau şi parcă mai 
aşteptau ceva. Faţa Katerinei Fedoseevna era aşa de 
radioasă, că Velceaninov o găsi aproape frumoasă. 

— Splendidă romanţă! Mormăi, puţin încurcat, bătrânul 
Zahlebinin, dar n-o găsiţi... Prea tare? E plăcută, dar prea 
tare... 

— Într-adevăr, prea tare... Dădu să încuviinţeze doamna 
Zahlebinina, dar Pavel Pavlovici nici n-o lăsă să-şi 
isprăvească vorba. Sări înainte şi, pierzându-şi firea, o 
apucă de mână ca un nebun pe Nadia şi o îndepărtă de 
Velceaninov, la care se repezi şi, ţintuindu-l cu o căutătură 
pierdută, îşi mişcă în gol buzele tremurânde. 

— Vă rog, o clipită numai! Rosti cu greu Trusoţki, în cele 
din urmă. 

Velceaninov îşi dădu seama că un răgaz chiar de o clipă l- 
ar putea face pe acest domn să comită un act de zece ori 
mai nerod. De aceea îl apucă în grabă de mână şi, fără să ia 
în seamă nedumerirea generală, îl scoase pe terasă şi 
amândoi coborâră scara, ajungând în livada unde între timp 
se întunericise. 

— Înţelegeţi că trebuie să plecaţi numaidecât, împreună 
cu mine? Spuse Pavel Pavlovici. 

— Ba nu înţeleg de fel... 

— Vă aduceţi aminte? Rosti Pavel Pavlovici cu o şoaptă 
deznădăjduită. Mai ţineţi minte că mi-aţi cerut să vă spun 
totul, totul, în mod deschis, adică „ultimul cuvânt”... Vă mai 
amintiţi? Ei bine, aflaţi că a sosit vremea să rostesc cuvântul 
acesta... Şi acum haidem să plecăm! 


Velceaninov se gândi o clipă, îl mai privi o dată pe Pavel 
Pavlovici şi consimţi să plece. Retragerea lor anunţată pe 
neaşteptate îi nemulţumi pe bătrâni şi revoltă la culme pe 
toate fetele. 

— Luaţi măcar încă o ceaşcă de ceai..., îi pofti doamna 
Zahlebinina. 

— Dar pe tine ce te-a apucat? Se adresă, sever şi 
nemulţumit, bătrânul către Pavel Pavlovici, care zâmbea 
încântat de sine şi nu rostea nici un cuvânt. 

— Pavel Pavlovici, de ce ni-l luaţi pe Alexei Ivanovici? 
Gângureau tânguitor fetele, fulgerându-l din când în când 
cu priviri îndârjite. Iar Nadia îi aruncă o privire aşa de 
mânioasă, că el nu-şi putu stăpâni o grimasă, dar nu se 
dădu bătut. 

— Pavel Pavlovici a avut amabilitatea să-mi aducă aminte, 
şi-i sunt recunoscător pentru asta, de-o afacere extrem de 
importantă, de care era cât pe ce să uit, rosti Velceaninov, 
surâzând. 

Apoi el strânse mâna stăpânului, se înclină înaintea 
stăpânei şi a fetelor, în special faţă de Katia, ceea ce se 
remarcă de către cei prezenţi. 

— Vă mulţumesc pentru vizita ce ne-aţi făcut şi oricând 
vom fi bucuroşi, cu toţii, de a vă vedea, încheie insistent 
bătrânul Zahlebinin. 

— Suntem încântați, adăugă cu căldură stăpâna. 

— Să mai veniţi, Alexei Ivanovici! Mai poftim pe la noi! Se 
auziră nenumărate voci de pe terasă, când Velceaninov luă 
loc în caleaşcă împreună cu Pavel Pavlovici. 

Iar un glăscior şopti mai încetinel: 

— Să mai veniţi, dragul nostru Alexei Ivanovici! 

„Asta-i roşcovana!” îşi zise Velceaninov. 

XIII. 

De partea cui se înclină balanţa? 

Velceaninov se putea gândi la fata cea roşcovană. Dar 
între timp un sentiment de ciudă şi de regret îi împovăra 
sufletul. De altfel, în tot cursul acestei zile, petrecute parcă 


aşa de vesel, tristeţea nu-l părăsise aproape deloc pe 
Velceaninov. Înainte de a fi cântat romanţa, el nu ştia cum 
să-şi gonească urâtul. Poate de aceea o şi cântase cu atâta 
ardoare. 

„Şi m-am putut înjosi eu până într-atâta, încât să uit totul 
începu el să-şi facă reproşuri, dar îşi goni în grabă 
gândurile sumbre. De altfel, i se şi păru umilitor faptul de a 
se tângui. Mai mare plăcere i-ar face să se supere pe 
careva. 

— Do-bi-to-cul! Şopti furios Velceaninov, cătând cu coada 
ochiului spre Pavel Pavlovici, care şedea tăcut alături de 
dânsul în caleaşcă. 

Pavel Pavlovici tăcea cu încăpățânare, poate 
concentrându-se şi pregătindu-se. Cu un gest nerăbdător, 
Trusoţki îşi scotea din când în când pălăria din cap şi îşi 
ştergea fruntea cu o batistă. 

— Transpiră! Se îmbufna Velceaninov. 

O singură dată îl întrebă Pavel Pavlovici pe birjar: dacă 
vine furtună ori nu? 

— Şi încă ce furtună! Vine negreşit! Toată ziulica a fost 
zăduf. 

Cerul într-adevăr se întunecase. Fulgere scăpărau în zare. 
Se întoarseră în oraş pe la zece şi jumătate. 

— Vă însoțesc până acasă, se adresă prevenitor Trusoţki 
lui Velceaninov, când ajunseră aproape de casa acestuia. 

— Îmi închipui. Dar vă anunţ că mă simt cam bolnav... 

— N-am să vă rețin prea mult. N-o să stau mult. 

Când ajunseră acasă, Pavel Pavlovici intră pentru o clipă la 
portăreasa Mavra. 

— De ce-aţi dat pe la poartă? Îl întrebă aspru Velceaninov, 
când Trusoţki îl ajunse din urmă. Amândoi intrară în 
cameră. 

— Aşa, mai nimic... Pentru birjar... 

— Să ştiţi că n-o să vă dau nimic de băut. 

Musafirul nu răspunse, Velceaninov aprinse lumânările, iar 
Pavel Pavlovici se lăsă numaidecât într-un fotoliu. 


VW 


Velceaninov se opri încruntat drept în faţa lui. 

— Vă făgăduisem să vă spun şi eu „ultimul” meu cuvânt, 
rosti gazda cu înverşunare lăuntrică pe care şi-o putea încă 
stăpâni. lată-l: socot cât se poate de sincer că toate 
chestiunile dintre noi sunt tranşate... Aşa că nici nu mai 
avem ce să vorbim. Mă auziţi? N-avem despre ce vorbi. De 
aceea oare n-ar fi mai bine s-o luaţi numaidecât din loc, ca 
să pot închide uşa după dumneavoastră? 

— Bine, atunci să încheiem socotelile, Alexei Ivanovici! 
Rosti cât se poate de blajin Pavel Pavlovici, cătându-i drept 
în ochi. 

— Cum? So-co-te-li-le? Răspunse Velceaninov, extrem de 
surprins. Ce expresie ciudată! Despre ce socoteli poate fi 
vorba? Aha! N-o fi acesta „ultimul cuvânt” al 
dumneavoastră, pe care aţi făgăduit adineaori să mi-l 
destăinuiţi? 

— Tocmai acesta-i! 

— N-avem ce socoteli să mai încheiem. Ele au fost de mult 
încheiate! Îl înfruntă cu mândrie Velceaninov. 

— Aşa vă închipuiţi? Rosti Pavel Pavlovici pe un ton hotărât 
şi, împletindu-şi degetele amânduror mâinilor, le întinse 
bizar înainte, în dreptul pieptului. 

Velceaninov nu-i răspunse şi începu să măsoare odaia în 
lung şi în lat cu paşi apăsaţi. „Oare n-o fi vorba de Liza? De 
Liza?” gemu în sine. 

— Atunci spuneţi-mi ce socoteli vreţi să încheiem? I se 
adresă Velceaninov după o tăcere destul de lungă. 

Între timp, Trusoţki, ţinând mai departe mâinile în faţă, îl 
urmărea cu ochii cum se plimba prin cameră. 

— Să nu vă mai duceţi de loc pe acolo, rosti aproape în 
şoaptă Pavel Pavlovici, cu un ton de implorare şi se săltă 
scurt de pe scaun. 

— Cum? Va să zică numai despre asta voiaţi să-mi vorbiţi? 
Spuse cu un râs înveninat Velceaninov. Drept să vă spun, pe 
ziua de astăzi m-aţi uluit, izbucni el sarcastic, dar îşi 
schimbă pe loc expresia figurii. Ascultaţi-mă, reluă cu 


tristeţe vorba, într-un elan de sinceritate, cred că niciodată 
şi prin nimic nu m-am înjosit în viaţă ca astăzi. Mai întâi, am 
primit să vă însoțesc, în al doilea rând - prin comportarea 
mea de acolo. Totul a fost atât de meschin, de jalnic... M-am 
degradat, m-am ticăloşit, primind invitaţia... Uitând pe ce 
lume mă găsesc... Apoi mai este ceva! Dar îşi luă seama 
numaidecât. Ascultaţi-mă: m-aţi luat azi prin surprindere, 
eram surescitat, bolnav... De altfel, n-am de ce să mă 
justific! N-am să mai calc niciodată pragul casei aceleia. Vă 
asigur că nu mă atrage nimic acolo, conchise el cu 
fermitate. 

— Adevărat? Chiar aşa e? Exclamă Pavel Pavlovici în 
culmea bucuriei. 

Velceaninov îl privi cu dispreţ şi începu să măsoare din nou 
odaia. 

— Pesemne v-aţi hotărât să fiţi fericit cu orice preţ? Nu-l 
răbdă inima pe Velceaninov să nu remarce. 

— Da, da! Adeveri în surdină Pavel Pavlovici, într-o 
explozie de naivitate. 

„E un tip grotesc, îşi zise Velceaninov. E mai curând prost 
decât rău. Asta însă nu mă priveşte. Nu pot decât să-l 
urăsc... Şi nici măcar asta nu merită!” 

— Într-adevăr, eu sunt „eternul soţ”! Recunoscu Pavel 
Pavlovici, zâmbind supus şi resemnat. De mult vă 
cunoşteam expresia asta, Alexei Ivanovici... Încă din vremea 
când locuiam împreună în oraşul T... Multe expresii de-ale 
dumneavoastră mi-au rămas întipărite în minte dintr-un an 
întreg. Rândul trecut, când aţi vorbit aici despre „eternul 
soţ”, mi-am dat numaidecât seama despre cine putea fi 
vorba. 

Mavra intră cu o sticlă de şampanie şi cu două pahare. 

— Să nu vă fie cu supărare, Alexei Ivanovici, ştiţi doar că 
nu mă pot lipsi de asta. Dar să nu mi-o luaţi în nume de rău. 
Socotiţi-mă drept un om străin şi mai prejos de 
dumneavoastră... 


— Bine, încuviinţă cu scârbă Velceaninov... Dar vă asigur 
că nu mă simt de loc bine. 

— Vai de mine... N-am s-o lungesc prea mult... Doar două 
minute! Îndrugă Pavel Pavlovici. Numai un singur păhărel, 
altfel gâtlejul... 

Dădu peste cap paharul cu lăcomie şi se aşeză, aruncând o 
privire aproape duioasă asupra lui Velceaninov. Mavra ieşi. 

— Ce mârşăvie! Murmură gazda. 

— Asta s-a petrecut numai din pricina prietenelor sale, 
rosti, înviorat, Pavel Pavlovici, revenindu-şi de-a binelea în 
fire. 

— Cum? Ce? A, sunteţi cu gândul tot la întâmplarea 
aceea... 

— Numai prietenele ei sunt de vină. Şi-i încă aşa de 
tânără!... Face pe grozava de prea multă cochetărie, zău 
aşa! E chiar adorabil! Mai târziu, va fi cu totul altfel. Voi fi 
robul ei, gata să-i fac toate voile. Ba va fi împresurată de 
respect... va avea societate... În sfârşit, se va putea 
transforma cu timpul. 

„Ar trebui, totuşi, să-i înapoiez brăţara!” se gândi, 
preocupat, Velceaninov, pipăind cutiuţa din buzunarul 
hainei. 

— Chiar dumneavoastră aţi remarcat că sunt hotărât să-mi 
refac fericirea. Eu trebuie neapărat să mă însor, Alexei 
Ivanovici, urmă confidenţial şi puţin mişcat Pavel Pavlovici. 
Altfel ce-o să iasă din mine? Vedeţi doar singur! Şi arătă cu 
degetul spre sticlă. Iar asta nu-i decât o parte din... 
Calitățile mele. Nu pot trăi fără însurătoare şi fără o 
adoraţie. O voi adora şi voi reînvia. 

„Şi de ce mi-o fi spunând toate acestea?”, îşi zise 
Velceaninov, gata să pufnească în râs. De altfel, toate 
acestea îi păreau fără sens. 

— Spuneţi-mi, vă rog, de-a dreptul de ce m-aţi cărat acolo? 
Îl apostrofă Velceaninov. Ce nevoie aţi avut de mine? 

— Ca să fac un experiment..., se fâstâci Pavel Pavlovici. 

— Ce experiment? 


— Să urmăresc efectul... Înţelegeţi-mă, Alexei Ivanovici, eu 
abia de-o săptămână mă duc pe acolo în calitate de... Rosti 
el, din ce în ce mai emoţionat. Când v-am întâlnit ieri, mi-am 
zis: „Eu încă n-am văzut-o într-o societate de oameni străini, 
adică faţă şi de alţi bărbaţi...” Era un gând stupid... Îmi dau 
perfect de bine seama abia acum... Şi absolu' de prisos. 
Ţineam însă la asta cu tot dinadinsul.” din pricina 
caracterului meu nefericit... Trusoţki îşi înălţă capul şi roşi. 

„Oare e adevărat ce spune?” se gândi Velceaninov în 
culmea mirării. 

— Şi care-i rezultatul? Întrebă el cu glas tare. Pavel 
Pavlovici zâmbi dulceag şi parcă viclean. 

— Nu s-au petrecut decât copilării, pline de drăgălăşenie! 
Prietenele ei poartă toată vina. Vă rog să mă iertaţi, Alexei 
Ivanovici, pentru comportarea mea prostească faţă de 
dumneavoastră. N-am să mai fac şi niciodată n-are să se 
mai întâmple aşa ceva. 

— Dar nici eu n-o să mă mai arăt pe acolo, zâmbi 
Velceaninov. 

— Asta-i şi dorinţa mea. 

Velceaninov se simţi scârbit şi rosti enervat: 

— Doar nu-s eu singurul bărbat de pe lume... Mai sunt şi 
alţii... 

Pavel Pavlovici roşi din nou. 

— Îmi pare rău să aud din gura dumneavoastră asemenea 
vorbe, Alexei Ivanovici şi vă rog să mă credeţi că prea mult 
o respect pe Nadejda Fedoseevna... 

— Scuzaţi-mă, scuzaţi-mă, n-am avut intenţia să fac vreo 
insinuare... Totuşi mi se pare cam surprinzător faptul că mi- 
aţi supraapreciat posibilităţile de a placea... Şi... Că v-aţi 
pus nădejdea în mine cu atâta încredere... 

— Am avut încredere, bazat tocmai pe cele ce se 
petrecuseră odinioară. 

— Dacă-i aşa, înseamnă că dumneavoastră mă socotiți şi 
acum drept un om de onoare? Zise Velceaninov, oprindu-se 
scurt în faţa lui Trusoţki. 


În altă împrejurare, s-ar fi îngrozit el însuşi de o întrebare 
aşa de naivă şi de neaşteptată. 

— Totdeauna v-am socotit aşa, rosti Pavel Pavlovici, 
coborându-şi ochii în pământ. 

— Bineînţeles, fără îndoială... Dar nu despre asta-i vorba. 
Voiam numai să spun că în ciuda oricăror... Idei 
preconcepute? 

— Da, în ciuda ideilor preconcepute! 

— Nici când aţi sosit la Petersburg? 

Velceaninov nu se putu stăpâni de a pune această 
întrebare simțind el însuşi cât de nelalocul ei îi era 
curiozitatea. 

— Chiar când am sosit la Petersburg, vă socoteam omul cel 
mai onorabil de pe lume. Totdeauna v-am stimat, Alexei 
Ivanovici. 

Pavel Pavlovici îşi ridică ochii şi îl privi făţiş, fără nici o 
sfială, pe adversarul său. Velceaninov simţi deodată o 
îngrijorare. N-ar fi vrut, pentru nimic în lume, să se 
producă vreo izbucnire nepotrivită, provocată de dânsul. 

— V-am iubit, Alexei Ivanovici, se hotări dintr-o dată Pavel 
Pavlovici, să-şi deschidă sufletul şi în anul acela, cât aţi stat 
în oraşul ., v-am iubit. Dumneavoastră nu v-aţi dat seama, 
urmă Trusoţki cu un tremur în glas, care îl îngrozi pe 
Velceaninov. Eu mă aflam pe o treaptă inferioară în 
comparaţie cu dumneavoastră, ca să mă fi putut observa. 
Dar poate nici nu avea vreun rost. În cursul acestor nouă 
ani din urmă, mi-am amintit adesea de dumneavoastră, 
fiindcă un an ca acela n-am mai avut în toată viaţa mea. În 
ochii lui Pavel Pavlovici scăpără o lumină stranie. Mă 
urmăreau expresii şi idei de-ale dumneavoastră. Îmi 
reveneaţi în memorie ca un om care nutreşte cele mai bune 
sentimente, o persoană cultivată în mod remarcabil, 
înzestrată cu multă inteligenţă. „Marile idei nu ne vin atâta 
de la o minte mare, cât de la o inimă mare”, vorba asta 
dumneavoastră aţi spus-o, poate aţi şi uitat-o, eu însă mi-o 
aduc aminte. V-am socotit totdeauna ca un om cu inimă 


mare şi am crezut în dumneavoastră... Neţinând seama de 
NIMIC... 

Un tremur îi înfiora bărbia. Velceaninov se înspăimântă. 
Trebuia să pună capăt, cu orice preţ, acestor efuziuni 
neaşteptate. 

— Destul, vă rog, Pavel Pavlovici, mormăi el, iritat şi roşi. 
De ce? De ce? Răcni. De ce vă legaţi de un om bolnav, iritat, 
aproape aiurind, şi-l târâţi prin toate tainiţele acestea... În 
vreme ce toate nu-s, de fapt, decât vedenii, miraj, minciună, 
ruşine, falsitate... Fără nici o măsură... Într-adevăr ăsta-i 
lucru de căpetenie şi cel mai ruşinos, că nu-i nici o măsură. 
Totu-i o nerozie. Amândoi suntem nişte oameni vicioşi, 
nesinceri şi ticăloşi... Şi dacă vreţi, dacă vreţi, vă dovedesc 
numaidecât! Nu numai că nu mă iubiţi, ci mă urâţi din 
răsputeri şi minţiţi fără să vă daţi singur seama. M-aţi luat 
şi m-aţi dus acolo nu ca să faceţi ce-aţi spus - adică să vă 
puneţi la încercare logodnica... (ce-i mai poate trece unui 
om prin cap!) lată care-i adevărul: m-aţi văzut ieri şi v-a 
cuprins iarăşi furia. 

M-aţi dus acolo ca să mi-o arătaţi şi să-mi spuneţi: „O vezi 
cum arată! Ei bine, ea va fi a mea. lan încearcă şi acum...!”. 
M-aţi înfruntat. Cine ştie? Poate singur nu v-aţi dat seama. 
Dar acesta-i adevărul, l-aţi simţit foarte bine... Dar pentru a 
face asemenea provocare, e nevoie neapărat de ură. Şi, 
într-adevăr, mă urâţi! 

Velceaninov alerga prin odaie, răcnind. Se simţea jignit, 
ofensat, umilit mai cu seamă la gândul că se înjosea astfel 
înaintea lui Pavel Pavlovici. 

— Am vrut să mă împac cu dumneavoastră, Alexei 
Ivanovici, se apără brusc Trusoţki, pe un ton hotărât, prin 
cuvinte scurte şi întretăiate. lar bărbia începu să-i tremure 
din nou. 

O furie sălbatică îl cuprinse pe Velceaninov, ca şi cum ar fi 
suferit cea mai cumplită ofensă. 

— Repet încă o dată, urlă Velceaninov, v-aţi agăţat de un 
om bolnav, dărâmat, ca să-i smulgeţi în delir nu ştiu ce 


cuvânt irealizabil pe care acesta nu voia să-l rostească. Să 
dăm lucrurile pe faţă. Noi facem parte din lumi deosebite, 
să vă intre o dată asta în cap... apoi... Apoi între noi se află 
un mormânt! Încheie el, bâiguind... Şi dintr-o dată îşi veni 
în fire. 

— De unde puteţi şti... Faţa lui Pavel Pavlovici se crispă şi 
se făcu albă ca varul, de unde puteţi şti ce înseamnă pentru 
mine acest mic mormânt în inima mea! Răcni Trusoţki, 
păşind spre Velceaninov şi lovindu-se cu pumnul în piept cu 
un gest ridicol, dar cumplit. Cunosc şi eu acest mormând 
micuţ, amândoi stăm faţă în faţă la stânga şi la dreapta lui, 
dar spre mine se află mai mare parte de mormânt decât 
spre dumneavoastră... Cu mult mai mare... Bâlbâia Trusoţki 
în delir, continuând să se lovească cu pumnul în piept. Da, 
mai mare... Mai mare... 

Deodată, un sunet neobişnuit al clopoţelului de la uşă îi 
dezmetici pe cei doi parteneri. Cineva sunase aşa de tare, 
vrând parcă să sfărâme clopoţelul din prima smucitură. 

— Nimeni nu sună aşa la mine, rosti încurcat Velceaninov. 

— Dar nici la mine n-o fi sunând, şopti înfricoşat Pavel 
Pavlovici, care îşi veni şi el în fire, preschimbându-se pe loc 
în vechiul Pavel Pavlovici. Velceaninov se încruntă şi se duse 
să deschidă uşa. 

— Dacă nu mă înşel, sunteţi domnul Velceaninov? Se auzi 
din antreu o voce tinerească, sonoră, plină de o neobişnuită 
încredere în sine. 

— Ce doriţi? 

— Am o informaţie precisă, urmă vocea răsunătoare, că în 
momentul acesta se află la dumneavoastră un oarecare 
Trusoţki. Trebuie să-l văd neapărat chiar acum. 

Lui Velceaninov i-ar fi făcut plăcere să-l dea afară pe scară, 
cu o lovitură de picior, pe acest domn umflat în pene. Dar, 
după o clipă de gândire, se dădu în lături şi îl lăsă să intre 
înăuntru. 

— lată-l pe domnul Trusoţki, intraţi! 

XIV. 


Saşenka şi Nadenka. 

În odaie intră un bărbat foarte tânăr, cam de vreo 
nouăsprezece ani, poate şi mai puţin - atât de tinerească îi 
era figura frumoasă, mândră şi încrezută. Era îmbrăcat 
convenabil, cel puţin tot ce purta, îi şedea bine. Întrecea pe 
omul de statură mijlocie. Un păr negru, bogat şi nişte ochi 
negri mari şi semeţi dădeau fizionomiei sale o expresie 
aparte. Numai nasul îi era cam plinuţ şi un pic avântat în 
sus. Fără aceste mici cusururi, ar fi fost o frumuseţe de 
băiat. El intră în casă cu un aer important. 

— Mi se pare că am ocazia de a vorbi cu domnul Trusoţki, 
spuse răspicat, subliniind cu deosebită plăcere cuvântul 
„ocazia” - lăsând astfel a se înţelege că n-avea nici o onoare 
şi nici o plăcere de a sta de vorbă cu domnul Trusoţki. 

Velceaninov începu să priceapă cum stăteau lucrurile. Prin 
mintea lui Pavel Pavlovici fulgeră o bănuială. Pe faţă i se 
întipări neliniştea. Totuşi, nu se dădu bătut. 

— Neavând onoarea de a vă cunoaşte personal, răspunse 
cu prestanţă Trusoţki, bănuiesc că nici nu există vreo 
posibilitate de a sta de vorbă cu dumneavoastră. 

— Ascultaţi-mă mai întâi şi numai după aceea daţi-vă cu 
părerea, rosti tânărul cu o desăvârşită încredere în sine. 

Apoi străinul îşi puse monoclul cu rama de baga, care-i 
atârna de un şnur şi privi lung sticla de şampanie de pe 
masă. După ce cercetă îndestul butelia, musafirul îşi scoase 
monoclul, se întoarse iarăşi spre Pavel Pavlovici şi spuse: 

— Alexandr Lobov. 

— Şi ce-i aceea Alexandr Lobov? 

— Eu sunt. N-aţi mai auzit de mine? 

— Nu. 

— Într-adevăr, cum m-aţi fi putut cunoaşte? Drept vorbind, 
vin cu o chestiune importantă care vă priveşte îndeaproape. 
Dar mai întâi, daţi-mi voie să mă aşez. Sunt obosit... 

— Luaţi loc, zise Velceaninov. 

Dar tânărul se şi aşezase înainte de a fi primit invitaţia, Cu 
toată durerea de piept care i se înteţea, pe Velceaninov îl 


interesa această mică obrăznicătură. Pe figura lui drăgălaşă 
şi rumenă de adolescent Velceaninov întrezări un aer de 
îndepărtată asemănare cu Nadia. 

— Staţi jos şi dumneavoastră, se adresă tânărul lui Pavel 
Pavlovici, făcându-i un gest neglijent cu capul spre scaunul 
din faţă. 

— Nu-i nimic, pot sta foarte bine şi-n picioare. 

— O să obosiţi... Domnule Velceaninov, puteţi rămânea şi 
dumneavoastră aici. 

— De altfel, nici n-am de ce să mă duc. Eu mă aflu doar 
acasă la mine. 

— N-aveţi decât! De altfel, aş dori să fiţi de faţă la 
explicaţia pe care voi avea-o cu domnul acesta. Nadejda 
Fedoseevna mi-a vorbit în termeni destul de măgulitori 
despre dumneavoastră. 

— Ian te uită! Când a apucat să vorbească? 

— Îndată după plecarea dumneavoastră. Chiar acum vin 
de acolo. Iată cum stau lucrurile, domnule Trusoţki, începu 
el cu jumătate de gură, răsturnat în fotoliu, întorcându-se 
spre Pavel Pavlovici care rămăsese în picioare. Noi, adică eu 
şi Nadejda Fedoseevna, ne iubim de mult şi ne-am dat unul 
altuia cuvântul, iar dumneavoastră vă puneţi de-a 
curmezişul nostru. Am venit pentru a vă face propunerea ca 
să vă daţi la o parte. Sunteţi dispus s-o acceptaţi? 

Pavel Pavlovici şovăi o clipă. Păli, dar un surâs maliţios îi 
întinse buzele. 

— Nu-s dispus câtuşi de puţin, îi reteză el vorba în chip 
laconic. 

— Va să zică aşa... Făcu tânărul şi se răsuci în fotoliu, 
punându-şi picior peste picior. 

— De altfel, nici nu ştiu cu cine vorbesc, adăugă Pavel 
Pavlovici şi îmi zic că n-are nici un rost să continuăm 
discuţia. 

Cu aceste cuvinte Trusoţki găsi şi el de cuviinţă să se 
aşeze. 


— V-am spus doar că o să obosiţi, observă în treacăt 
tânărul. Adineaori am avut prilejul să vă aduc la cunoştinţă 
că numele meu este Lobov şi că eu şi cu Nadejda 
Fedoseevna ne-am dat unul altuia cuvântul. Prin urmare, nu 
puteţi spune, ca adineaori, că nu ştiţi cu cine aveţi de-a 
face. De asemenea aţi greşi dacă v-aţi închipui că n-am avea 
despre ce vorbi. Chestiunea nu mă priveşte numai pe mine, 
ci şi pe Nadejda Fedoseevna, pe care o sâcâiţi fără ruşine. 
Vedeţi deci că există motiv pentru explicaţie. 

Rosti printre dinţi vorbele acestea, ca un filfizon, abia 
catadicsind să pronunţe cuvintele. Îşi puse din nou 
monoclul şi, cât vorbi, dădu impresia că priveşte ceva. 

— Daţi-mi voie, tinere..., exclamă, fierbând, Pavel Pavlovici. 

Dar „tânărul” i-o reteză numaidecât: 

— În orice altă împrejurare v-aş fi interzis să-mi spuneţi 
„tinere”, acum însă trebuie să recunoaşteţi că tinereţea 
este avantajul meu principal faţă de dumneavoastră şi 
astăzi, de pildă, aţi fi dorit din tot sufletul - când aţi dăruit 
brăţara - să fi fost măcar un pic mai tânăr. 

— Ah, ţâncule! Murmură Velceaninov. 

— În orice caz, stimate domn, se corectă cu demnitate 
Pavel Pavlovici, motivele invocate de dumneavoastră, pe 
care le socot îndoielnice şi lipsite de cuviinţă, nu-mi par de 
natură să justifice continuarea convorbirii noastre. Acestea 
sunt nişte chestiuni copilăreşti şi fără noimă. Mâine îl voi 
vizita şi voi sta de vorbă cu prea stimatul Fedosi 
Semionovici. lar pentru moment vă rog să mă lăsaţi în pace. 

— Admiraţi demnitatea acestui om, exclamă tânărul, scos 
din fire, adresându-se cu înflăcărare lui Velceaninov. Nu-i 
destul că-i gonit de acolo. Că scoate lumea limba la el! El 
mai vrea să se ducă mâine acolo pentru a ne denunța 
bătrânului. Nu-i asta o dovadă, om încăpățânat ce sunteţi, 
că vreţi să luaţi fata cu de-a sila, cumpărând-o de la nişte 
oameni care au căzut în mintea copiilor şi care, datorită 
unei barbarii sociale, îşi păstrează puterea asupra ei? Ea v- 
a arătat doar, cu vârf şi îndesat, disprețul. Nu v-a înapoiat 


chiar astăzi necuviinciosul cadou - brăţara dumneavoastră? 
Ce vreţi mai mult? 

— Nimeni nu mi-a înapoiat nici un fel de brățară... Şi nici 
nu-i posibil aşa ceva, zise Pavel Pavlovici, cutremurându-se 
de indignare. 

— Cum se poate? Oare domnul Velceaninov nu v-a 
înmânat-o? 

„Uf, dracu să te ia!” se gândi Velceaninov. 

— Într-adevăr, rosti el, încruntându-se, Nadejda 
Fedoseevna mi-a încredinţat astăzi această cutioară, ca să 
v-o transmit dumneavoastră, Pavel Pavlovici. N-am vrut s-o 
iau, dar ea a stăruit... Iat-o... Mi-e necaz că... 

Scoase din buzunar cutiuţa şi, fâstâcit, o întinse lui Pavel 
Pavlovici care rămase înmărmurit. 

— De ce nu i-aţi predat-o până acum? Se adresă cu 
severitate tânărul lui Velceaninov. 

— N-am avut prilejul, se încruntă acesta. 

— Curios! 

— Cuum? 

— E cel puţin curios, n-am dreptate? Să zicem însă că-i o 
simplă neînțelegere. 

Velceaninov simţi că-i vine să sară şi să-i tragă o urecheală 
băieţandrului. Nu se putu însă abţine de a nu izbucni în râs 
la adresa acestuia, băieţandrul izbucni şi el îndată în râs. 
Pavel Pavlovici nu râdea. Dacă Velceaninov ar fi prins 
privirea năprasnică a acestuia aţintită asupra sa în timp ce 
râdea de Lobov - ar fi înţeles că omul acesta trecea în clipa 
aceea o anumită limită primejdioasă. Velceaninov nu-i văzu 
privirea, dar îşi dădu seama că trebuie să-l susţină pe 
Trusoţki. 

— Domnule Lobov, ascultaţi-mă şi pe mine, începu 
Velceaninov pe un ton prietenesc, fără a mă pronunţa 
asupra unor alte aspecte ale chestiunii, în care nu ţin să mă 
amestec, mi-aş îngădui să vă atrag atenţia că Pavel 
Pavlovici, cerând mâna Nadejdei Fedoseevna, se bucură în 
primul rând de consimţământul acestei familii respectabile, 


iar în al doilea rând are o situaţie frumoasă şi onorabilă şi, 
în sfârşit, avere... Prin urmare, e firesc să se mire văzând 
un asemenea rival - un om poate admirabil înzestrat, dar 
atât de tânăr, încât nu poate fi luat drept un rival serios. Şi 
de aceea are dreptate invitându-vă să puneţi capăt 
discuţiei. 

— Ce înseamnă un om „atât de tânăr”? Dar eu am împlinit 
de-o lună nouăsprezece ani. După lege de mult am dreptul 
să mă însor. Asta-i! 

— Dar care tată s-ar putea hotări să vă dea în prezent 
fiica, chiar dacă aţi fi multimilionar în perspectivă sau cine 
ştie ce binefăcător al omenirii? Un tânăr de nouăsprezece 
ani nu poate răspunde nici pentru el însuşi, iar 
dumneavoastră vreţi să vă luaţi pe conştiinţă şi viitorul unei 
alte persoane, adică al unei copile ca şi dumneavoastră. De 
altfel, gestul acesta nici nu-i tocmai nobil, ce ziceţi? Mi-am 
permis să vă vorbesc astfel, fiindcă singur m-aţi ales ca 
arbitru între dumneavoastră şi Pavel Pavlovici. 

— Va să zică îl cheamă Pavel Pavlovici! Remarcă tânărul. 
Nu ştiu de ce mi se năzărise că-l cheamă Vasili Petrovici? 
Drept vorbind, făcu tânărul către Velceaninov, spusele 
dumneavoastră nu mă surprind de loc. Ştiam că toţi sunteţi 
o apă. De mirare e doar faptul că despre dumneavoastră 
auzisem vorbindu-se ca despre un om oarecum modern. De 
altfel, toate astea sunt fleacuri. lată care-i adevărul: nu 
numai că nu m-am comportat rău în această chestiune, 
după cum v-aţi permis să afirmaţi, ci cu totul dimpotrivă - şi 
voi încerca să vă lămuresc. Mai întâi noi ne-am angajat unul 
faţă de celălalt prin cuvântul nostru de onoare. În plus eu i- 
am făgăduit formal, în prezenţa a doi martori, că dacă ea se 
va îndrăgosti vreodată de altcineva sau pur şi simplu se va 
căi că s-a măritat cu mine şi va vrea să se despartă, atunci 
eu îi voi înmâna o declaraţie cum că aş fi fost infidel, care va 
sprijini la locul în drept cererea ei de despărţire. Dar încă şi 
mai mult: în caz când eu nu m-aş ţine de cuvânt şi aş refuza 
să-i dau declaraţia cuvenită, atunci - ca un mijloc de 


asigurare - voi emite chiar în ziua nunţii noastre, în 
favoarea soţiei, o poliţă în valoare de o sută de mii de 
ruble... Aşa că dacă mă voi încăpăţâna şi nu voi da 
declaraţia amintită, ea va putea protesta poliţa, iar eu voi fi 
tras la răspundere În chipul acesta totul va fi asigurat. Prin 
urmare, nu periclitez cu nimic viitorul nimănui. Asta în 
privinţa primului punct. 

— Pun rămăşag că toate acestea le-a născocit acela, cum îi 
zice, Predposâlov? Exclamă Velceaninov. 

— Hi-hi-hi! Chicoti maliţios Pavel Pavlovici. 

— De ce-o fi chicotind domnul acesta? Aţi ghicit! Ideea a 
fost a lui Predposâlov. Nu-i aşa că soluţia-i ingenioasă? 
Astfel, se paralizează complet absurditatea legii. Eu am 
intenţia, bineînţeles, s-o iubesc veşnic. Ea însă se tăvăleşte 
de râs. Născocirea însă e abilă. Nu-i aşa? Ba e şi nobilă. 
Mulţi s-ar hotări oare să facă aşa ceva? 

— După mine, gestul nu-i numai lipsit de nobleţe, ci e pur 
şi simplu mârşav. 

Tânărul ridică din umeri. 

— Spusele dumneavoastră nu mă surprind câtuşi de puţin, 
zise el după un răstimp de tăcere. Toate acestea nu mă mai 
minunează. Predposâlov v-ar fi retezat-o pe loc, spunându- 
vă că modul dumneavoastră de a judeca cele mai 
elementare lucruri provine din pervertirea celor mai 
obişnuite sentimente şi noţiuni, în primul rând datorită unei 
vieţi trăite prosteşte, iar în al doilea rând datorită 
trândăviei. Între altele, poate că n-am ajuns încă să ne 
înţelegem unul pe altul. Eu, totuşi, am auzit numai vorbe 
bune despre dumneavoastră. Aveţi vreo cincizeci de ani, 
nu? 

— Să ne ocupăm acum de chestiunea noastră. 

— Scuzaţi-mi lipsa de discreţie şi nu mi-o luaţi în nume de 
rău. Continuu: nu sunt de loc un multimilionar în 
perspectivă, cum aţi binevoit a vă exprima (ce idee 
năstruşnică!). Sunt cel ce mă vedeţi. În schimb, am deplină 
încredere în viitorul meu. N-am să ajung nici erou, nici 


binefăcătorul cuiva, dar îmi voi asigura viaţa mea şi a soţiei 
mele. În prezent n-am, bineînţeles, nimic. Din copilărie am 
crescut în casa lor... 

— Cum aşa? 

— Foarte simplu! Eu sunt de fapt fiul unei rude 
îndepărtate a doamnei Zahlebinina. Când toţi ai mei s-au 
prăpădit şi n-au lăsat singur pe lume, în vârstă de opt ani, 
bătrânul m-a luat la dânsul. Apoi m-a dat la liceu. Omul 
acesta are inimă bună, dacă vreţi să ştiţi... 

— Ştiu... 

— Da. Are însă păreri prea învechite. Totuşi, este bun la 
suflet. Eu am ieşit de mult de sub tutela lui. Doresc să-mi 
câştig singur pâinea, rămânându-mi obligat numai mie 
însumi. 

— Când v-aţi emancipat? Îl întrebă Velceaninov. 

— Să fie vreo patru luni. 

— Acuma totul se lămureşte. Sunteţi prieteni din copilărie. 
Şi aveţi vreo slujbă? 

— Da, o funcţie particulară, în biroul unui notar public, cu 
leafă de douazeci şi cinci de ruble pe lună. Asta-i numai 
deocamdată. Dar când i-am cerut mâna, n-aveam nici atâta. 
Lucram pe vremea aceea la calea ferată pentru zece ruble. 
Doar până una alta... 

— Dar aţi făcut familiei cerere în toată regula? 

— Desigur, cerere formală şi încă mai demult, de vreo trei 
săptămâni. 

— Şi care a fost răspunsul? 

— Bătrânul a izbucnit în hohote de râs, apoi s-a mâniat rău 
de tot, iar pe Nadia au închis-o în odăile de sus. Ea însă 
îndură eroic orice. De altfel, toată încurcătura s-a produs 
fiindcă bătrânul are un ghimpe împotriva mea din pricină 
că am părăsit postul de la departamentul unde mă 
căpătuise el, acum patru luni, înainte de a fi intrat la calea 
ferată. E un bătrân, cum v-am mai spus, tare cumsecade. 
Acasă e vesel, apropiat... Dar cum trece pragul 
departamentului, nici nu-l mai cunoşti. Parcă-i Jupiter 


aşezat pe tron. I-am dat, desigur, a înţelege că manierele 
sale nu-mi erau pe plac. De fapt însă, buclucul s-a iscat 
datorită unui ajutor al şefului de birou. Acest domn a avut 
năstruşnica idee de a se plânge precum că eu m-aş fi purtat 
„grosolan” cu dânsul, când în realitate nu i-am spus decât 
că-i un „neevoluat”. I-am lăsat pe toţi în plata Domnului şi 
acum lucrez la un notar public. 

— Dar la departament aveaţi leafă mai mare? 

— Moft! Era un post extrabugetar! Tot bătrânul îmi dădea 
bani de întreţinere - vă spun doar că-i om bun. Totuşi, noi 
nu cedăm. Douăzeci şi cinci de ruble pe lună, bineînţeles, 
nu-i suficient. Nădăjduiesc, însă, că voi lua parte la 
administrarea mogşiilor părăginite ale contelui Zavileiski. 
Atunci voi trece de-a dreptul la trei mii. Sau poate mă fac 
procurist. Azi se caută oameni. lan te uită! Ce mai tunete! 
Vine furtună! Bine c-am izbutit să ajung înainte de 
începerea vântoasei. De-acolo doar pe jos am luat-o şi mai 
mult am alergat. 

— Dar, daţi-mi voie, dacă-i aşa, cum de-aţi izbutit să staţi 
de vorbă cu Nadejda Fedoseevna de vreme ce, pe lângă 
toate acestea, nu mai sunteţi primit acolo? 

— Peste gard, bineînţeles! Ce, nu se poate? N-aţi observat- 
o deunăzi pe roşcovană? Râse el. Ei, bine, ea-i aceea care 
are grijă de noi... Apoi o mai avem şi pe Maria Nikitişna. 
Numai că e o bestie această Maria Nikitişna! De ce vă 
strâmbaţi? Vi-e teamă de trăsnet? 

— Nu, mi-e rău, mi-e foarte rău, rosti Velceaninov, chinuit 
de subita lui durere de piept. Se sculă din fotoliu şi încercă 
să se plimbe prin odaie. 

— Înseamnă, desigur, că vă deranjez! Nu vă deranjaţi. 
Numaidecât! Şi tânărul sări de la locul său. 

— Ba nu mă deranjaţi de loc, nu-i nimic, rosti din politeţe 
Velceaninov. 

— Cum nu-i nimic, când „pe Kobâlnikov îl doare burta”? V- 
aduceţi aminte de personajul din Şcedrin? Vă place 
Şcedrin? 


— Da. 

— Şi mie. Haide, Vasili... Ah, pardon, Pavel Pavlovici, să 
punem capăt odată şi odată! Se adresă el, râzând amical, 
lui Pavel Pavlovici. Ca să vă intre mai bine în cap, mai 
formulez o dată întrebarea: sunteţi dispus să renunţaţi 
chiar mâine în mod oficial, faţă de bătrâni şi în prezenţa 
mea, la orice pretenţie în privinţa Nadejdei Fedoseevna? 

— Nici prin gând nu-mi trece, spuse Pavel Pavlovici, 
sculându-se de pe scaun cu un aer de nerăbdare şi de 
îndârjire şi vă rog încă o dată să mă lăsaţi în pace... Toate 
nu-s decât copilării şi prostii. 

— Băgaţi de seamă, îl ameninţă el cu degetul pe Trusoţki, 
zâmbind plin de înfumurare, vedeţi să nu vă înşelaţi în 
socoteli! Ştiţi la ce poate duce asemenea greşeală? Din 
partea mea, vă previn că peste nouă luni, după ce veţi fi 
făcut fel de fel de cheltuieli şi după multă tevatură, când vă 
veţi reîntoarce aici, veţi fi nevoit să renunţaţi singur la 
Nadejda Fedoseevna, iar dacă nu veţi renunţa va fi încă şi 
mai rău pentru dumneavoastră. lată ce vă aşteaptă dacă vă 
încăpăţânaţi. Trebuie să vă fac atent că jucaţi rolul câinelui 
care păzeşte claia de fân... lertaţi-mi comparaţia, nici el nu 
mănâncă, dar nici pe altul nu-l lasă. Vă repet din spirit 
umanitar: gândiţi-vă, încercaţi să vă gândiţi temeinic, cel 
puţin o dată în viaţă. 

— Vă rog să mă slăbiţi cu morala dumneavoastră! Răcni, 
mânios, Pavel Pavlovici. Iar cât priveşte aluziile 
dumneavoastră infame, voi lua chiar mâine măsurile mele, 
nişte măsuri severe! 

— Aluzii infame? Ce vreţi să spuneţi? Dumneavoastră 
înşivă sunteţi un infam, dacă vă vin în minte asemenea 
lucruri. Pentru rest voi aştepta până mâine, dar dacă... Vai, 
alt trăsnet! La revedere! Încântat de cunoştinţă, se adresă 
tânărul lui Velceaninov. 

Şi o zbughi afară, zorit pesemne să scape de furtună şi de 
ploaie. 

XV. 


Încheierea socotelilor 

— Aţi văzut? Aţi văzut? Izbucni Pavel Pavlovici către 
Velceaninov de îndată ce plecă tânărul. 

— Într-adevăr nu prea aveţi noroc! Rosti într-o doară 
Velceaninov. 

N-ar fi scăpat vorba asta, dacă nu l-ar fi exasperat durerea 
care îi sporea în piept. Pavel Pavlovici sări ca ars. 

— Şi, în definitiv, care-i rolul dumneavoastră în chestia 
asta? Nu mi-aţi înapoiat brăţara din compătimire, hai? 

— N-am prins momentul... 

— Vi se rupea inima de mizericordie, ca un adevărat amic 
faţă de alt adevărat amic? 

— Fie şi aşa, vă compătimeam, răspunse Velceaninov, 
simțind un început de întărâtare. Totuşi îi povesti pe scurt 
cum primise brăţara şi cum Nadejda Fedoseevna aproape îl 
forţase cu de-a sila să primească propunerea ei. 

— Credeţi-mă, n-aş fi luat-o pentru nimic în lume. Am şi 
aşa destule neplăceri. 

— Vi s-au aprins călcâiele şi aţi acceptat, chicoti Pavel 
Pavlovici. 

— Asta-i o nerozie din partea dumneavoastră. De trebuie 
să vă găsesc scuze. Aţi văzut doar adineaori altfel, că nu eu 
sunt eroul principal, ci alţii. 

— Totuşi vi s-au aprins călcâiele... 

Pavel Pavlovici se aşeză şi îşi umplu un pahar. 

— Vă închipuiţi că am să cedez în faţa băieţandrului? Am 
să-l pun cu botul pe labe, uite aşa! Chiar mâine am să mă 
duc acolo şi o să pun lucrurile la punct. Vom scoate toate 
fumurile din căpuşorul ăsta de copil... 

Dădu peste cap paharul şi îşi turnă încă unul, căpătând un 
aer dezgheţat, pe care nu-l avea mai înainte. 

— lan te uită, Nadenka şi Saşenka, drăgălaşii de puişori! 
Hi-hi-hi! 

Trusoţki îşi pierdu firea de mânie. Un fulger scăpără 
orbitor. Bubui un trăsnet cumplit şi ploaia începu să toarne 
cu găleata. Pavel Pavlovici se ridică şi închise fereastra. 


— Şi cum v-a întrebat adineaori băieţandrul: „Nu vă 
temeţi de trăsnet?” Velceaninov să se teamă de trăsnet! 
Apoi cu Kobâlnikov al lui, parcă aşa-i zice, da, Kobâlnikov... 
Dar despre cei cincizeci de ani, ce aveţi de spus? Vă mai 
amintiţi? Rosti maliţios Pavel Pavlovici. 

— lar dumneavoastră, cum s-ar zice, v-aţi instalat aici, 
observă Velceaninov, de-abia îngăimând cuvintele de 
durere. Eu mă culc... Dumneavoastră faceţi ce ştiţi. 

— Nici un câine nu se dă afară pe o vreme ca asta! 
Adăugă, jignit, Pavel Pavlovici, aproape bucuros de a fi avut 
prilejul să riposteze. 

— Bine, n-aveţi decât să rămâneţi aici... Beţi... Puteţi să şi 
dormiţi aici! Bolborosi Velceaninov, apoi se culcă pe divan şi 
gemu uşurel. 

— Să dorm aici? Dar n-o să vă temeţi? 

— De ce? Întrebă Velceaninov, ridicându-şi deodată capul. 

— De unde să ştiu eu? Data trecută parcă v-aţi speriat sau 
poate numai mi s-a năzărit aşa... 

— Sunteţi un prost! Nu se mai putu stăpâni Velceaninov şi 
se întoarse furios cu faţa la perete. 

— Fie şi aşa! Făcu Pavel Pavlovici. 

Bolnavul, cum se întinse în pat şi adormi. După starea de 
tensiune nervoasă din ziua aceea, pe lângă puternica 
zdruncinare a sănătăţii sale din ultima vreme, parcă se 
frânse ceva într-însul. Îi slăbiră puterile, se simţea 
neputincios ca un copil. Dar durerea birui. Îi învinse şi 
oboseala şi somnul. El se trezi peste o oră şi se ridică în 
capul oaselor, gemând de durere. Furtuna se potolise. În 
odaie stăruia fum gros de ţigară, sticla era goală, iar Pavel 
Pavlovici dormea pe celălalt divan - întins pe spate, cu capul 
culcat pe perna divanului, îmbrăcat cum fusese şi cu 
ghetele în picioare. Monoclul îi lunecase din buzunar şi 
spânzura, prins de capătul unui şnur, până aproape de 
duşumea. Pălăria zăcea alături tot pe podea. Velceaninov se 
uită posac la el, dar nu-l trezi. Făcu, cocârjat, câţiva paşi 


prin odaie, fiindcă nu mai avea putere să stea culcat şi 
gemea, gândindu-se îndelung la boala lui. 

Velceaninov avea unele temeri asupra durerilor din piept 
şi, bineînţeles, nu fără motiv. Crizele acestea îl încercaseră 
încă mai demult, dar îl apucau foarte rar - o dată la un an 
sau la doi ani. Ştia că provin de la ficat. La început simţea, 
într-un punct al pieptului la lingurică sau mai sus. 

— Ca o apăsare surdă, slabă, dar sâcâitoare. Durerea 
creştea mereu, uneori ţinea câte zece ore în şir şi ajungea 
în cele din urmă atât de violentă, apăsarea devenind de 
nesuferit, încât bolnavul întrezărea spectrul morţii. 

La ultima criză de anul trecut, după o durere progresivă 
de zece ceasuri, bolnavul se liniştise în cele din urmă, dar 
puterile i se sleiseră într-atâta, încât de abia îşi putea mişca 
mâna. lar medicul îi dăduse voie, în toată ziua aceea, ca 
unui copil de ţâţă, să bea numai câteva linguriţe de ceai 
slab şi să mănânce doar o fărâmă de pâine, muiată în supă. 

Durerea îl apuca din diferite cauze, dar totdeauna după o 
zdruncinare a nervilor. Îi trecea de asemenea în chip 
ciudat. Uneori, nişte simple comprese calde curmau imediat 
durerile de la bun început, în prima jumătate de ceas. 
Alteori, ca-n timpul crizei din urmă, nici un mijloc nu 
ajutase la nimic. Durerea îi trecuse numai luând doze 
repetate şi progresive de vomitive. Doctorul i-a mărturisit 
mai târziu că bănuise că pacientul fusese otrăvit. Mai era 
mult până la ziuă. Velceaninov însă nu prea voia să trimită 
după medic în toiul nopţii. De altfel, nici nu-i prea avea la 
inimă pe doctori. În cele din urmă, se văzu biruit de durere 
şi începu să geamă. Gemetele îl treziră pe Pavel Pavlovici, 
care se ridică de pe divan şi se aşeză în capul oaselor. 
Câtăva vreme el trase înfricoşat cu urechea, privindu-l 
nedumerit pe Velceaninov, care aproape alerga prin 
amândouă odăile. Sticla de băutură, pe care o băuse 
pesemne prea repede, îl ameţise cu totul şi îl lăsă îndelung 
buimac. În sfârşit, el se dezmetici şi se repezi la 
Velceaninov, care bâigui ceva drept răspuns. 


— Asta-i din pricina ficatului, ştiu eu! Se însufleţi deodată 
la culme Pavel Pavlovici, aşa i se întâmpla exact la fel şi lui 
Piotr Kuzmici Polosuhin, din pricina ficatului. Pentru asta 
trebuie oblojeli. Piotr Kuzmici totdeauna îşi punea oblojeli. 
Din asta poţi muri. Să dau o fugă până la Mavra, ce 
spuneţi? 

— Nu-i nevoie, nu-i nevoie! Rosti enervat, Velceaninov. Nu- 
mi trebuie nimic. 

Dar Pavel Pavlovici, Dumnezeu ştie de ce, aproape se 
pierdu cu firea, parcă ar fi fost vorba de salvat propriul său 
fiu. Nu vru să ştie de nimic şi stărui din răsputeri, 
recomandând prişniţe şi pe deasupra două-trei căni de ceai 
slab, băute una după alta - „nu numai fierbinţi, ci clocotite”. 
În sfârşit, dădu o fugă până la Mavra - nemaiaşteptând 
învoirea gazdei. Amândoi aţâţară focul la bucătăria 
nefolosită permanent şi puseră samovarul. Între timp, 
oaspetele izbuti să-l culce pe bolnav, îl dezbrăcă, îl înveli cu 
plapuma şi, în mai puţin de douăzeci de minute, pregăti 
ceaiul şi prima prişniţă. 

— Astea-s farfurii încălzite, încinse! Rosti, aproape 
încântat, musafirul, aşezând pe pieptul bolnav al lui 
Velceaninov, o farfurie înfierbântată, învelită într-un şervet. 
Oblojeală mai bună nu există. Alta nu avem cum să o facem 
- pe când farfuriile, pe onoarea mea, sunt un leac cum nu se 
mai află. Le-am încercat pe Piotr Kuzmici cu mâinile mele. 
Altfel poţi să şi mori din asta! Bea ceai, soarbe-l! Nu-i nimic 
dacă te opăreşti! Viaţa-i mai scumpă decât cochetăria... 

Trusoţki o zăpăci cu totul pe Mavra care dormea de-a-n 
picioarele. Schimbau farfuriile la fiecare trei-patru minute. 
După a treia farfurie şi a doua ceaşcă de ceai clocotit, băut 
pe nerăsuflate, Velceaninov simţi deodată o uşurare. 

— Ehei, dacă am alinat puţin durerea e semn bun, slavă 
Domnului! Exclamă Pavel Pavlovici şi alergă, bucuros, după 
altă farfurie şi după alt ceai. 

— 'Totu-i să izgonim durerea! S-o facem să dea înapoi! 
Repeta el la fiecare minut. 


Într-o jumătate de ceas, durerea se ogoi cu totul. În 
schimb, bolnavul rămase aşa de sleit de puteri, că nu mai 
vru să suporte „nici măcar o farfurioară”, oricât ar fi stăruit 
Pavel Pavlovici. Ochii gazdei se închideau de slăbiciune. 

— Vreau să dorm, să dorm! Repeta Velceaninov, istovit. 

— Aşa-i! Încuviinţă Pavel Pavlovici. 

— Rămâneţi peste noapte aici... Cât îi ceasul? 

— Aproape două... Fără un sfert. 

— Dormiţi la mine. 

— O să dorm, o să dorm. 

Peste un minut, bolnavul îl chemă iarăşi pe Pavel Pavlovici. 

— Dumneavoastră, dumneavoastră, bâigui gazda, când 
oaspetele se apropie de dânsul şi se aplecă asupră-i... 
Dumneavoastră sunteţi mai bun decât mine. Înţeleg totul, 
totul... Vă mulţumesc. 

— Dormiţi, dormiţi! Şopti Pavel Pavlovici şi, în grabă, se 
îndreptă în vârful degetelor spre divanul său. 

Adormind, bolnavul auzi cum Trusoţki, în pripă, îşi aşternu 
încetişor patul, îşi scoase hainele şi, în sfârşit, stinse 
lumânările, apoi, abia respirând ca să nu facă zgomot, se 
întinse pe divanul său. 

Fără îndoială, Velceaninov adormi foarte curând după 
stinsul lumânărilor şi dormi un răstimp, îşi aminti limpede 
mai târziu. Dar în tot timpul cât dormi, până-n clipa 
deşteptării, visă că-i treaz şi se zvârcoleşte în pat, neputând 
aţipi, cu toată slăbiciunea lui. Visă, în sfârşit, că începuse să 
aiureze, fiind treaz şi că nu putea goni nicicum vedeniile 
învălmăşite în preajmă-i, deşi avea conştiinţa deplină că era 
vorba de un delir, nu de o realitate. Vedeniile păreau nişte 
cunoscuţi. Odaia gemea parcă de lume, iar uşa dinspre 
antreu era dată în lături. Oamenii intrau buluc şi se 
înghesuiau pe scară. La masa, pusă în mijlocul camerei, 
şedea un om ca şi-n visul de acum o lună. Ca şi atunci, omul 
acesta stătea cu coatele rezemate pe masă, dar nu voia să 
vorbească. Acuma purta însă o pălărie rotundă cu panglică 
de doliu. „Cum? Nu cumva şi atunci fusese tot Pavel 


Pavlovici?” se gândi Velceaninov. Dar, aruncându-şi ochii la 
înfăţişarea omului taciturn, se convinse că acesta era parcă 
altcineva. „Dar oare de ce poartă doliu?” îşi zise, nedumerit, 
Velceaninov. Gălăgia, zarva şi larma persoanelor 
învălmăşite în jurul mesei erau îngrozitoare. Oamenii 
aceştia păreau mai porniţi împotriva lui Velceaninov decât 
în visul anterior, îl amenințau cu pumnii strânşi şi răcneau 
ceva din răsputeri, fără să-şi fi putut da seama ce anume 
spuneau. „Bine-bine, dar totul nu-i decât un vis urât? Se 
gândi el. Ştiu că n-am mai putut adormi şi sta culcat şi m- 
am ridicat în picioare, aşa de mult sufeream!” Totuşi 
oamenii, strigătele şi gesturile lor - într-un cuvânt - totul 
era aşa de real şi de firesc, că avea uneori îndoieli: „Să fie 
într-adevăr numai o halucinație? Doamne, ce-or fi vrând 
oamenii aceştia de la mine? Dar... Dacă nu aiurez, cum ar fi 
fost cu putinţă ca strigătele acestea să nu-l fi trezit din 
somn pe Pavel Pavlovici? Căci iată-l că doarme aici pe 
divan!” În sfârşit, lucrurile se petrecură aidoma ca şi în 
visul celălalt. Toţi se îmbulziră spre scară şi se buluciră în 
uşă, deoarece de pe scară dădea buzna înăuntru o altă 
gloată de oameni. Aceştia duceau ceva cu dânşii, ceva mare 
şi greu. Se auzeau răsunând pe trepte paşii apăsaţi ai 
hamalilor. Se strigau de zor unii pe alţii, cu răsuflarea 
tăiată. Cei din odaie răcniră într-un glas: „Îl aduc, îl aduc 
Ochii tuturora scăpărară, privindu-l ţintă pe Velceaninov. 
Toţi îi arătau prin gesturi scara, ameninţători şi triumfători. 
Fără a se mai îndoi de realitatea visului, totul părând 
aievea, Velceaninov se ridică în vârful degetelor ca să vadă, 
peste capetele mulţimii, ce anume aduceau oamenii în 
odaie? Inima îi zvâcni ca nebună şi deodată - întocmai ca în 
visul de odinioară - se auziră trei semnale foarte puternice 
de clopoțel. Sunetele erau aşa de limpezi, precise şi 
distincte, că asemenea zăngănit nu putea fi auzit numai în 
vis. În aceeaşi clipă, Velceaninov scoase un răcnet şi se 
trezi. 


LIA 


El nu se repezi însă ca odinioară la uşă. Ce gând îi 
comandă prima mişcare? Dar avusese el oare, în clipa 
aceea, vreun gând? Însă cineva parcă i-ar fi suflat la ureche 
ce trebuie să facă. Velceaninov sări din pat şi dădu buzna cu 
mâinile întinse înainte, ca şi cum s-ar fi apărat sau ar fi 
respins un atac, în direcţia divanului unde dormea Pavel 
Pavlovici. Amândouă mâinile se loviră de o altă pereche de 
mâini îndreptate asupra lui şi le înşfacă cu putere. Însemna 
că cineva se afla aplecat peste dânsul. Draperiile erau 
lăsate, dar nu stăruia în odaie un întuneric beznă, fiindcă în 
camera de alături, care n-avea asemenea draperii, se 
strecura o lumină slabă ca de amurg. Deodată, ceva 
îngrozitor de dureros îi tăie palma şi degetele mâinii stângi, 
iar el îşi dădu pe loc seama că apucase un tăiş de cuţit sau 
de brici, pe care îl strânsese puternic cu mâna. În acelaşi 
timp, auzi zgomotul surd al unui obiect prăvălit pe podea. 

Velceaninov era de trei ori mai voinic decât Pavel Pavlovici, 
dar lupta dintre dânşii dură mult - vreo trei minute 
încheiate. Îl dobort în curând la pământ şi îi răsuci mâinile 
la spate. Dar ii veni din senin pofta de a i le lega îndărăt. 
Ţinând strâns pe ucigaş cu mâna stângă rănită, se apucă să 
caute cu dreapta şnurul de la draperii. Nu-l găsi vreme 
îndelungată, dar, în cele din urmă, îl prinse şi-l rupse de la 
fereastră. Mai târziu se arătă surprins de vigoarea aproape 
supranaturală pusă în efortul făcut. În aceste trei minute 
niciunul, nici celălalt nu scoase vreun cuvânt. Se auzeau 
numai răsuflările lor adânci şi zgomotele surde ale luptei. În 
sfârşit, legându-i mâinile întoarse la spate, Velceaninov îşi 
aruncă adversarul pe duşumea, se sculă în picioare, trase 
draperia şi ridică puţin storul. Deschizând fereastra spre 
strada singuratică, gazda văzu că se luminase de ziuă. 
Stătu câteva clipe, trăgând adânc aer proaspăt în piept. Era 
ora patru şi ceva. Închise fereastra, se duse alene la dulap, 
scoase un prosop curat şi îşi legă strâns mâna stângă ca să 
oprească sângele care curgea mereu. La picioare zări pe 
covor briciul deschis, îl ridică, îl închise, îl puse în cutia de 


bărbierit, uitată de dimineaţă pe măsuţa de lângă divanul 
pe care dormise Pavel Pavlovici şi, vârând cutia în birou, 
încuie sertarul cu cheia. După aceea Velceaninov se apropie 
de Pavel Pavlovici şi începu să-l cerceteze cu privirea. 

Între timp, Trusoţki izbuti, cu multă greutate, să se ridice 
de pe covor şi să se aşeze în fotoliu. Era dezbrăcat, fără 
ghete, numai în cămaşă. La spate şi pe mâneci cămaşa sa 
avea pete de sânge - dar nu sângele lui, ci cel curs din 
mâna rănită a lui Velceaninov. Era, bineînţeles, Pavel 
Pavlovici, dar nu l-ai fi recunoscut la prima vedere, dacă l-ai 
fi întâlnit din întâmplare - atât de mult i se schimbase 
înfăţişarea. Şedea, îndreptându-şi anevoie şalele, datorită 
mâinilor legate îndărăt. Avea faţa desfigurată, chinuită, 
verzuie, înfiorată din când în când de un tremur. Îl privea 
pe Velceaninov cu o căutătură fixă, cam tulbure, ca şi cum 
n-ar fi putut desluşi lucrurile înconjurătoare. Zâmbi tâmp şi 
arătând cu capul către carafa de pe masă, rosti scurt, 
aproape şoptind: 

— Olecuţă de apă! 

Velceaninov îi turnă apă într-un pahar şi-i dădu de băut din 
mâna lui. Pavel Pavlovici se repezi, însetat. După vreo trei 
înghiţituri, Trusoţki ridică uşor capul, privi ţintă figura lui 
Velceaninov, care şedea în faţa lui cu paharul în mână, nu 
rosti nici un cuvânt, apoi urmă să bea. Potolindu-şi setea, 
răsuflă uşurat. Gazda îşi luă perna şi hainele, după aceea 
intră în odaia de alături, încuindu-l pe Pavel Pavlovici. 

Durerea din ajun îi trecu cu totul. Dar Velceaninov simţi 
din nou o sfârşeală istovitoare după efortul extraordinar la 
care îşi supusese forţele, răsărite în mod miraculos. Încercă 
o vreme să reconstituie întâmplarea, dar gândurile îi 
rămăseseră încâlcite. Şocul fusese prea puternic. Ba îşi 
închidea ochii, uneori, rămânând aşa chiar câte zece 
minute, ba se cutremura din tot trupul şi se trezea, atunci 
îşi aducea aminte de toate cele, îşi ridica puţin mâna care-l 
durea, înfăşurată în prosopul ud de sânge şi se cufunda în 
gânduri, cu înfrigurare... Un singur lucru izbuti Velceaninov 


să şi-l desluşească foarte limpede şi anume că Pavel 
Pavlovici încercase într-adevăr să-l înjunghie. Poate că cu 
un sfert de ceas mai înainte nici el însuşi încă nu fusese 
hotărât să-l înjunghie. Cutia cu brice, care îi căzuse sub 
ochi abia în ajun, poate nu-i trezise nici un gând şi doar o 
înregistrase cu mintea (de obicei bricele stăteau totdeauna 
în birou, închise sub cheie şi numai în dimineaţa aceea le 
scosese Velceaninov ca să-şi potrivească mustaţa şi favoriţii 
- ceea ce făcea câteodată). „Dacă ar fi avut de gând să mă 
ucidă, încă mai demult. 

— Atunci şi-ar fi pregătit desigur din timp un pumnal sau 
un pistol, nu s-ar fi bazat pe bricele mele pe care nu le 
văzuse niciodată până ieri”, îi trecu prin minte. 

În sfârşit, bătură ceasurile şase. Velceaninov se deşteptă, 
se îmbrăcă şi se duse la Pavel Pavlovici. Descuind uşa, el nu- 
şi putu da seama de ce-l făcuse prizonier pe Trusoţki şi nu-i 
dăduse drumul să plece numaidecât. Spre uimirea lui 
prizonierul era complet îmbrăcat. Găsise pesemne un mijloc 
de a se dezlega. Şedea într-un fotoliu, dar se sculă în 
picioare, când intră în odaie Velceaninov. Pălăria şi-o ţinea 
în mână. Privirea lui alarmată parcă încerca să spună, cu 
toată graba: „Nu mai spune nimic. Nici nu face să începi. N- 
ai despre ce să vorbeşti.” 

— Plecaţi! Rosti Velceaninov. Luaţi-vă cutiuţa cu brăţara! 
Adăugă. 

Pavel Pavlovici se întoarse de la uşă, luă repede cutioara 
de pe masă, o vâri în buzunar şi ieşi pe uşă. Velceaninov 
rămase în prag ca să încuie după dânsul. Privirile li se 
încrucişară pentru cea din urmă oară. Trusoţki se opri 
brusc. Îşi încrucişară privirile, timp de vreo cinci secunde... 
ca şi cum ar fi şovăit. În sfârşit, gazda ridică fără vlagă 
mâna: 

— Hai, duceţi-vă! Rosti Velceaninov cu jumătate de gură şi 
încuie uşa cu cheia. 

XVI. 

Analiza. 


Un sentiment puternic şi neobişnuit de bucurie îl cuprinse 
pe Velceaninov. Se sfârşise ceva. Avusese loc un 
deznodământ. Tristeţea apăsătoare de odinioară îl părăsi, 
se spulberă. Cel puţin aşa i se părea. Starea aceasta 
sufletească durase cinci săptămâni. Îşi ridica uneori mâna 
în sus, privea prosopul jilav de sânge şi mormăia în sine: 
„Nu, nu, de data asta totul s-a sfârşit!” Şi, în cursul acestei 
dimineţi, pentru întâia oară în ultimele trei săptămâni, 
aproape nici nu se mai gândi la Liza - ca şi cum sângele 
curs din degetele sale rănite l-ar fi eliberat de obsesie. 

Îşi dădu perfect de bine seama că trecuse printr-o 
primejdie năprasnică. „Aceşti oameni, se gândi el, care nu 
ştiu, cu o clipă mai înainte, dacă au să înjunghie ori nu pe 
cineva, tocmai oamenii aceştia, când încape un pumnal în 
mâinile lor tremurătoare şi cum simt cea dintâi ţâşnitură de 
sânge fierbinte pe degetele lor, nu numai că te înjunghie, ci 
«hârşti!» îţi retează şi capul, zău aşa!” 

Velceaninov nu putu rămâne acasă, ci ieşi în stradă, 
convins că trebuie să facă neapărat ceva sau că se va 
petrece fără îndoială ceva cu el. Umblă pe străzi, aşteptând. 
Îl stăpânea o puternică dorinţă de a se întâlni cu cineva, cu 
care să intre în vorbă, fie chiar şi cu un necunoscut. Gândul 
acesta, îl duse la un medic pentru a-i pansa cumsecade 
mâna. Doctorul, o veche cunoştinţă, îi cercetă rana şi îl 
întrebă de curiozitate cum de i s-a putut întâmpla un astfel 
de accident. Velceaninov încercă să scape de răspuns 
printr-o glumă, apoi izbucni în râs şi era cât pe ce să-i 
povestească adevărul, dar se stăpâni. Medicul îi luă pulsul 
şi, aflând despre criza lui din ajun, îl convinse să ia un 
calmant, pe care îl avea la îndemână. lar în privinţa rănii, 
doctorul îl linişti spunându-i că nu era cazul să se aştepte la 
cine ştie ce urmări grave. Pacientul pufni în râs şi-l 
încredinţă că rana avusese chiar urmări excelente. De două 
ori în aceeaşi zi, Velceaninov se simţi împins să povestească 
întreaga păţanie şi altora - o dată chiar unui om cu totul 
necunoscut, cu care intră în vorbă la o cofetărie. Până 


atunci nu putea suferi să lege convorbiri cu străini, în locuri 
publice. 

Colindă prin magazine, cumpără un ziar şi trecu pe la 
croitorul său ca să-şi comande un costum de haine. Ideea 
de a vizita familia Pogorelţev continua să-l indispună. De 
aceea nu se mai gândi la ea. De altfel, nici nu se putea duce 
la dânşii la vilă, întrucât el se aştepta la nu ştiu ce 
eveniment aici, în oraş. Mâncă de prânz cu poftă, intră în 
vorbă cu chelnerul şi cu un vecin de masă. Bău o jumătate 
de sticlă de vin. Nici nu-i trecea prin minte posibilitatea de 
a-i reveni criza din ajun. Era convins că boala-i trecuse cu 
totul chiar în momentul când, adormind seara într-o stare 
de istovire, se deşteptase peste o oră şi jumătate, sărise din 
pat şi-l aruncase pe ucigaş la pământ cu o forţă herculeană. 
Spre seară, Velceaninov simţi amețeli. Ceva asemănător 
delirului de aseară din timpul somnului îl apuca, din când în 
când. Se întoarse acasă în amurg şi, intrând înăuntru, se 
sperie de odaia lui. Locuinţa i se păru sinistră, înfiorătoare. 
O măsură cu paşii de câteva ori în lung şi-n lat. Trecu chiar 
pe la bucătărie, unde nu intra mai niciodată. „Aici 
înfierbântaseră ei azi-noapte farfuriile” - îi fulgeră prin 
minte. Zăvori uşa, bine de tot şi aprinse lumânările mai 
devreme decât de obicei. Îşi aminti în curând că, cu 
jumătate de ceas mai înainte, trecând pe la poartă, o 
chemase pe Mavra şi o întrebase „dacă în lipsa lui de-acasă 
nu dăduse pe la dânsul Pavel Pavlovici”, ca şi cum ar fi putut 
într-adevăr să treacă. 

După ce se zăvori cu grijă, Velceaninov descuie biroul, 
scoase trusa de bărbierit şi luă briciul „din ajun” ca să-l 
privească. Pe mânerul alb de os rămăseseră mici pete de 
sânge. Puse briciul înapoi în trusă şi o încuie în sertar. Il se 
făcu somn. Simţi că trebuie să se culce numaidecât, altfel „a 
doua zi nu va mai fi bun de nimic”. Ziua de mâine îi apărea, 
nu ştiu cum, ca o zi predestinată şi „finală”. Dar aceleaşi 
gânduri, nedomolite şi irezistibile, care în cursul întregii 
zile nu-l părăsiseră nici o clipă pe stradă, se învălmăşeau 


acum insistent în capul său bolnav. Şi el gândi, gândi, gândi 
într-una şi multă vreme îi fu cu neputinţă să adoarmă... 

„Dacă-i în afară de orice îndoială că lui Trusoţki îi venise 
din întâmplare gândul de a mă înjunghia, medita el mai 
departe, oare nu-i trecuse cumva prin minte ideea aceasta 
şi mai înainte, măcar aşa, ca un simplu gând într-o clipă de 
mânie?” Găsi un răspuns straniu la această întrebare: 
„Pavel Pavlovici voia să-l ucidă, dar gândul omorului nu 
trecuse niciodată prin creierul viitorului asasin”. Într-un 
cuvânt: „Pavel Pavlovici voia să-l ucidă, dar nu ştia că voia 
să-l ucidă. Ioate acestea n-au nici o noimă, totuşi asta-i 
realitatea! Îşi zise Velceaninov. Nu venise Trusoţki aici să-şi 
caute slujbă şi nici pentru Bagautov - deşi umblase după 
post şi trecuse pe la Bagautov, ba turbase chiar de necaz, 
când acesta încetase din viaţă. Pe Bagautov îl ura ca pe o 
zdreanţă. Pentru mine, venise, de fapt şi o luase pe Liza...” 
„lar eu, mă aşteptam eu oare c-o să mă... Înjunghie?” 
Adeveri: se aşteptase şi anume - tocmai din momentul când 
îl văzuse în cupeu urmând sicriul lui Bagautov. „De atunci 
parcă am început să aştept ceva... Dar, bineînţeles, nu asta: 
că are să mă înjunghie... 

Oare fusese sincer, sincer cu adevărat, exclamă din nou 
Velceaninov, ridicându-şi deodată capul de pe pernă şi 
făcându-şi ochii mari, adică sincer în tot ce-mi destăinuise 
în ajun... Nebunul acesta despre iubirea lui faţă de mine, 
când îi tremura bărbia, iar el se lovea cu pumnul în piept? 

A fost foarte sincer! Încuviinţă el, aprofundând şi 
analizând neîntrerupt situaţia. Acest Quasimodo din oraşul 
T. era suficient de prost şi de generos ca să-l îndrăgească pe 
amantul soţiei sale, la care douăzeci de ani nu observase 
nimic. Mă stimase timp de nouă ani, îmi venerase memoria 
şi reţinuse „cugetările” mele. O, Doamne, iar eu habar n- 
aveam de toate acestea! Nu-i cu putinţă să fi minţit aseară! 
Dar oare mă iubea ieri, când îmi spunea, declarându-mi 
iubire: «Hai să încheiem socotelile». Da, mă iubea, urându- 
mă. Asta-i, de altfel, iubirea cea mai puternică... 


E posibil, ba chiar e sigur, că îi făcusem o impresie 
prodigioasă în oraşul T., prodigioasă şi «plăcută». Tocmai se 
putuse întâmpla una ca asta cu un asemenea Schiller cu 
masca lui Quasimodo. Îmi exagerase de o sută de ori 
calităţile fiindcă îl uluisem în însingurarea lui filosofică... Ar 
fi interesant să ştiu prin ce anume îl uluisem? Poate prin 
mânuşile mele şi prin îndemânarea de a le trage pe degete. 
Aceşti Quasimodo se prăpădesc după estetică. Uf, se 
prăpădesc! O pereche de mănuşi e de ajuns pentru câte un 
suflet mult prea nobil, mai ales când face parte dintre 
«eternii soţi». Restul îl completează ei singuri şi chiar se iau 
la bătaie pentru dumneata, dacă ţii la asta. Apoi cât de tare 
supraapreciază el mijloacele mele de cucerire! Poate tocmai 
aceste mijloace de cucerire îl uimiseră pe Trusoţki mai mult 
decât orice. Gândiţi-vă numai la exclamaţiile lui de atunci: 
«Dacă şi omul acesta, atunci în cine de pe lume ai mai putea 
să te încrezi?» După asemenea strigăt te prefaci în fiară... 

Hm! Venise aici «ca să mă îmbrăţişeze şi să plângă» - după 
cum se exprimase el însuşi în chipul cel mai viclean cu 
putinţă... Adică venise la mine ca să mă înjunghie, dar cu 
motivarea că vine «să mă îmbrăţişeze şi să plângă»... O 
adusese şi pe Liza. Te pomeneşti că dacă m-ar fi podidit şi 
pe mine lacrimile poate m-ar fi iertat într-adevăr, căci 
straşnic ţinea să mă ierte! Dar chiar de la prima întâlnire, 
totul s-a transformat în fandoseli de beţiv, în nerozii groteşti 
şi în ţivlituri dezgustătoare de muiere ofensată. (aşi pusese 
singur coarne... Coarnele acelea... Deasupra frunţii.) De 
aceea el şi venea beat ca, fandosindu-se, să se poată 
exprima. Treaz, n-ar fi fost în stare. Îi plăcea să se 
fandosească... Uf! Grozav îi mai plăcea. Uf, ce bucuros 
fusese când mă silise să mă sărut cu dânsul! Atunci nu ştia 
precis cum se vor isprăvi relaţiile dintre noi: mă va 
îmbrăţişa sau mă va înjunghia? S-a întâmplat, bineînţeles, 
cum e mai bine, i-au izbutit amândouă. Cea mai firească 
soluţie! Da, da, naturii nu-i plac monştrii. De aceea ea-i 
suprimă prin «soluţii fireşti». Cel mai respingător monstru 


este cel cu sentimente nobile. Ştiu asta din propria-mi 
experienţă, Pavel Pavlovici! Pentru un monstru natura nu-i 
mamă bună, ci maşteră. Dacă naşte un monstru, natura nu-l 
cruţă, ci-l prăpădeşte - şi pe bună dreptate. Îmbrăţişările şi 
lacrimile atotiertătoare nu li se iartă în zilele noastre nici 
unor oameni cinstiţi, darmite unor inşi cum suntem noi 
amândoi, Pavel Pavlovici! 

Da, Trusoţki fusese destul de prost ca să mă ducă la 
logodnica lui. O, Doamne! La logodnică! Numai un 
asemenea Quasimodo putea zămisli ideea de «a renaşte 
într-o viaţă nouă» prin intermediul nevinovăţiei domnişoarei 
Zahlebinina! Dar dumneavoastră nu sunteţi vinovat, Pavel 
Pavlovici. Nu sunteţi vinovat. Dumneavoastră sunteţi un 
monstru şi nu puteţi săvârşi decât fapte monstruoase. Chiar 
gândurile şi speranţele vă sunt tot aşa. Deşi monstru, v-aţi 
îndoit de ideea dumneavoastră. De aceea aţi avut nevoie de 
înalta sancţiune a lui Velceaninov, stimat cu atâta evlavie. 
Vă trebuia aprobarea lui Velceaninov, confirmarea din 
partea-i că visul nu-i vis, ci realitate. Mă dusese la logodnică 
dintr-o stimă evlavioasă, crezând în noblețea sentimentelor 
mele, în speranţa că acolo, lângă o tufă, ne vom îmbrăţişa, 
poate şi vom vărsa o lacrimă, cât mai aproape de 
nevinovăția întruchipată de logodnică! În sfârşit acest 
«etern soţ» fusese dator, obligat chiar, să se pedepsească 
măcar o dată pentru toate cele şi, ca să se pedepsească 
definitiv, a şi pus mâna pe brici... Ce-i drept, din 
întâmplare... Dar a pus mâna. «Totuşi l-am înjunghiat cu 
pumnalul... Totuşi a sfârşit prin a înjunghia, de faţă cu 
guvernatorul!» Fiindcă veni vorba, oare avusese Trusoţki 
un gând, cât d cât, în această privinţă - când îmi relatase 
povestea cu cavalerul de onoare? Avusese oare, într-adevăr, 
în capul lui ceva, atunci noaptea, când se sculase din pat şi 
stătuse în mijlocul odăii? Hm! Nu, atunci stătuse doar în 
glumă. Se sculase pentru nevoile sale şi, văzând că mă 
speriasem de dânsul, nici nu-mi răspunsese timp de zece 
minute, fiindcă îi plăcuse neînchipuit de mult că fusese în 


stare să mă înfricoşeze... Într-adevăr, atunci i se năzărise 
poate ceva, pentru întâia oară, când stătuse în întuneric... 

Totuşi să nu fi uitat ieri pe masă briciul, poate nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Nu-i aşa? Nu-i aşa? Nu mă ocolea înainte 
vreme? Nu mai dădea câte două săptămâni pe la mine? Nu 
se ascundea de mine, fiindu-i milă de mine? Nu l-a ales întâi 
pe Bagautov şi nu pe mine? Nu sărise noaptea ca să 
înfierbânte farfuriile, gândindu-se la o diversiune - să 
treacă de la pumnal la duioşie! Voia să mă scape şi pe mine 
şi pe dânsul - prin farfuriile acelea încinse!” 

Capul bolnav al fostului „om de lume” mai lucră mult în 
felul acesta, gândind verzi şi uscate, până se linişti. Se trezi 
a doua zi cu acelaşi cap bolnav, dar cu o teroare absolut 
nouă şi cu totul neaşteptată. 

Teroarea asta îl cuprinse pe Velceaninov (şi om de lume) în 
urma fermei sale convingeri, care se întări pe neaşteptate 
în mintea lui, în faptul că el în persoană şi din proprie 
iniţiativă o să-şi încheie frământările sufleteşti, ducându-se 
chiar astăzi la Pavel Pavlovici. De ce? Pentru ce? Nu ştia 
nimic, şi, dezgustat, nici nu voia să ştie. Un singur lucru era 
limpede în capul lui,: că se va duce cu un rost. 

Această stare de demenţă - altfel n-o putea numi nici el - 
se înfiripă într-atât, încât căpătă, pe cât e cu putinţă, un 
aspect rezonabil şi un pretext destul de firesc. Astfel îşi 
închipuise încă de ieri că Pavel Pavlovici se va întoarce la 
hotel, se va încuia bine de tot şi... se va spânzura, ca acel 
casier despre care îi povestise Maria Sâsoevna. Gândul 
acesta din ajun se prefăcu în mintea lui, încetul cu încetul, 
într-o convingere fără sens, dar foarte fermă. „Adică de ce 
să se spânzure nerodul?” se întreba el mereu. Îşi reaminti şi 
cuvintele Lizei... „De altfel şi eu, în locul său, m-aş fi 
spânzurat” - îi trecuse şi lui prin minte, într-un rând. 

— În sfârşit, în loc să se ducă la masă, se îndreptă spre 
Pavel Pavlovici. „Am s-o întreb doar pe Maria Sâsoevna”, îşi 
zise el. Dar până să apuce a ieşi în stradă, se opri deodată 
în poartă. 


„Nu cumva, nu cumva, exclamă Velceaninov, făcându-se la 
faţă stacojiu de ruşine, oare nu cumva am să mă târăsc 
până acolo numai şi numai «ca să-l îmbrăţişez şi să 
izbucnesc în plâns»? Nu cumva lipsea doar mârşăvia asta 
fără noimă pentru a completa toată înjosirea mea?” 

Dar Providența oamenilor cinstiţi şi cumsecade îl salvă pe 
Velceaninov de „mârşăvia asta fără noimă”. De-abia ieşi în 
stradă când se ciocni nas în nas cu Alexandr Lobov. Tânărul 
era zorit şi emoţionat. 

— Tocmai veneam la dumneavoastră. Amicul vostru Pavel 
Pavlovici... 

— Ce? S-a spânzurat? Bâigui buimac, Velceaninov. 

— Cine să se spânzure? Şi de ce? Îşi holbă ochii Lobov. 

— Nimic-nimic... Zic şi eu, numai aşa, într-o doară... 
Continuaţi, vă rog... 

— Uf, la dracu, dar ce idee caraghioasă! Nu s-a spânzurat 
de loc (de ce să se fi spânzurat?). Dimpotrivă, a plecat de 
aici. Cu puţin mai înainte l-am urcat în tren şi l-am expediat. 
Uf, ce mai bea omul ăsta! Trei sticle am dat gata... Şi 
Predposâlov, cot la cot cu noi. Dar straşnic mai bea Trusoţki, 
straşnic! A cântat în vagon, şi-a amintit de dumneavoastră, 
şi-a fluturat mânuţa la plecare, mi-a dat în grijă să vă 
transmit salutări. Mare canalie! Spuneţi şi dumneavoastră. 
Nu-i aşa? Tânărul era într-adevăr cherchelit. Drept dovadă 
îi sticleau ochii, avea faţa îmbujorată şi i se împleticea limba 
în gură. Velceaninov bufni în hohote de râs. 

— Va să zică aţi încheiat-o cu Bruderschaft! Ha-ha! V-aţi 
îmbrăţişat şi aţi izbucnit în plâns. Ah, ce Schilleri îmi mai 
sunteţi! Poeți! 

— Vă rog să nu ne vorbiţi de rău. Ştiţi că acolo a renunţat 
cu totul. A fost la vilă şi ieri, a fost şi azi. Straşnic ne-a mai 
încondeiat pe noi. Pe Nadia au încuiat-o într-o cameră la 
mezanin. Ţipete şi lacrimi... Dar n-o să cedăm... Vai, ce mai 
bea, ce mai bea! Ştiţi doar ce „mauvais ton” este, adică nu 
chiar „mauvais ton”, ci cum să spun... Şi despre 
dumneavoastră îşi aducea mereu aminte. Dar se poate 


compara el cu dumneavoastră? Sunteţi oricum o persoană 
respectabilă, care cândva a făcut parte într-adevăr din 
înalta societate şi de-abia acum aţi fost nevoit să o evitaţi, 
parcă din pricina sărăciei... Dracu să ştie... Că n-am prea 
descurcat bine toate spusele lui. 

— Aha, va să zică el v-a vorbit despre mine cu asemenea 
expresii? 

— EI, el, dar nu vă formalizaţi. A fi un adevărat cetăţean 
valorează mai mult decât a aparţine înaltei societăţi. După 
mine, în vremurile noastre, nici nu ştii pe cine trebuie să 
stimezi în Rusia. Cred că sunteţi de acord cu mine că asta-i 
o boală gravă a secolului, când nu ştii pe cine să stimezi - 
nu-i aşa? 

— Aşa-i, aşa-i! Dar ce mai e cu el? 

— Cu el? Adică cu cine? A, da! Oare de ce ne tot spunea: 
Velceaninov este în vârstă de cincizeci de ani, dar şi-a tocat 
averea. De ce spunea dar şi nu şi? Râdea din toată inima şi 
repeta acelaşi lucru de o mie de ori. S-a urcat în vagon şi s- 
a pus pe cântat, apoi pe plâns. Era ceva dezgustător, 
lamentabil să-l vezi aşa beat. Uf, cum nu-i pot suferi pe 
oamenii proşti. S-a apucat să zvârle bani cerşetorilor 
pentru veşnica pomenire a sufletului Lizavetei - pesemne, 
nevastă-sa? 

— Nu, fiica. 

— Dar ce aveţi la mână? 

— M-am tăiat. 

— Nu-i nimic, are să treacă... Dar Pavel Pavlovici, ducă-se 
dracului, bine c-a plecat! Pun rămăşag că unde s-o fi 
ducând el, numaidecât are să se însoare din nou - nu-i aşa? 

— Dar şi dumneavoastră vreţi să vă căsătoriţi? 

— Eu? Cu mine-i altceva! Sunteţi cam poznaş. Dacă 
dumneavoastră aveţi cincizeci de ani, Trusoţki a împlinit 
desigur şaizeci. Vedeţi, e nevoie de puţină logică, dragul 
meu! De altfel, trebuie să ştiţi că altădată, tare demult, 
aveam convingeri pur slavofile. Astăzi însă aştept zorii 
dinspre Occident... Şi acum la revedere! Ce bine-mi pare că 


v-am întâlnit fără a mai fi nevoie să intru la dumneavoastră. 
Nu mai stăruiţi, nu intru, n-am când... 

Şi cât pe ce era s-o ia la sănătoasa. 

— Uf, unde mi-i capul? Zise tânărul, întorcându-se. Doar 
am fost trimis la dumneavoastră cu o scrisoare. Iat-o! De ce 
n-aţi venit să-l conduceţi la gară? 

Velceaninov se întoarse acasă şi deschise plicul adresat lui. 

În plic nu era nici un rând de la Pavel Pavlovici. În schimb, 
se afla acolo o altă scrisoare. Velceaninov recunoscu 
numaidecât scrisul. Misiva era veche, hârtia îngălbenită, 
cerneala decolorată... Fusese scrisă acum vreo zece ani lui, 
la Petersburg, la două luni după plecarea sa din oraşul |. 
Dar scrisoarea aceasta nu-i fusese expediată. În locul ei, 
Velceaninov primise un alt text. Acest lucru reieşea limpede 
din scrisoarea îngălbenită, în care Natalia Vasilievna îşi lua 
rămas bun de la dânsul pentru totdeauna - întocmai ca şi în 
scrisoarea primită - mărturisindu-i dragostea pentru al'tul, 
totuşi nu-i ascundea sarcina. Dimpotrivă, îi făgăduia ca o 
consolare că-i va trimite printr-o ocazie copilul care urma 
să vină. Îl încredința că obligaţiunile lor deveniseră altele, 
prietenia dintre dânşii fiind astfel pecetluită pentru 
veşnicie... Drept vorbind, era puţină logică în toate acestea, 
în schimb, unicul ţel părea lămurit: s-o scutească de 
dragostea lui. Îi îngăduia chiar să treacă pe la dânşii peste 
un an, ca să vadă copilul. Dumnezeu ştie de ce se 
răzgândise şi expediase o altă scrisoare în locul acesteia. 

Când o citi, Velceaninov se îngălbeni la faţă, dar îşi 
închipui şi figura lui Pavel Pavlovici, găsind scrisoarea şi 
citind-o pentru prima oară înaintea besactelei familiale din 
lemn negru cu incrustaţii de sidef. 

„Pesemne pălise şi Trusoţki ca un mort, îşi zise 
Velceaninov, zărindu-şi din întâmplare chipul în oglindă... 
Pesemne o citea, îşi închidea ochii, apoi îi deschidea brusc 
din nou cu nădejdea că scrisoarea se va preface dintr-o 
dată într-o simplă hârtie albă... Făcuse aceasta desigur de 
vreo trei ori în şir.” 


XVII. 

Eternul amant. 

Trecuseră aproape doi ani de la întâmplarea povestită de 
noi. Îl întâlnim pe domnul Velceaninov într-o frumoasă zi de 
vară, într-un vagon pe una din noile noastre linii de cale 
ferată. Călătorea spre Odesa ca să se întâlnească de 
plăcere cu un amic şi, în acelaşi timp, având şi un alt scop, 
la fel de atrăgător. Acest prieten urma să-i pună la cale o 
întrevedere cu o doamnă extrem de frumoasă, pe care 
Velceaninov dorise încă mai demult s-o cunoască mai 
îndeaproape. Fără a intra în amănunte, ne vom limita la 
observaţia că, în ultimii doi ani, Velceaninov se schimbase 
foarte mult sau, mai bine zis, se îndreptase. Din vechea-i 
ipohondrie nu mai rămăsese aproape nici o urmă. Din 
feluritele „amintiri” şi nelinişti - consecinţe ale bolii sale - 
care îl împresuraseră la Petersburg în urmă cu doi ani, în 
timpul procesului interminabil, îi mai rămăsese în suflet o 
ruşine ascunsă când se gândea la perioada aceea de 
slăbiciune, unită cu lipsa de curaj. Se consola în parte, 
spunându-şi că starea aceasta nu-i va mai reveni şi că 
niciodată nimeni nu va afla nimic despre ea. În epoca aceea, 
e adevărat, Velceaninov rupsese relaţiile cu societatea, îşi 
neglija chiar îmbrăcămintea şi trăia retras şi toată lumea, 
bineînţeles, observase lucrurile acestea. Reapăru, însă, cu o 
înfăţişare spăşită, totodată însă, atât de refăcută şi de 
încrezătoare, încât „toţi” îi iertară numaidecât rătăcirea 
vremelnică. Chiar aceia, pe care într-o vreme Velceaninov 
încetase să-i salute, au fost cei dintâi care l-au recunoscut în 
noua ipostază şi i-au întins mâna, fără să-i pună întrebări 
sâcâitoare, parcă între timp ar fi fost plecat undeva departe 
pentru afacerile sale personale, care nu priveau pe nimeni 
şi s-ar fi întors de curând. 

Cauza principală a acestei fericite transformări a fost, se 
înţelege, rezultatul procesului. Velceaninov căpătă numai 
vreo şaizeci de mii de ruble - lucru desigur mărunt, dar 
foarte însemnat pentru dânsul. El se simţi dintr-o dată cu 


picioarele pe teren solid. Îşi regăsi va să zică echilibrul 
moral. Ştia acum cu siguranţă că nu-şi va mai toca „precum 
un prost” şi aceşti ultimi bani, cum îşi tocase primele sale 
două averi - ajungându-i cu chibzuială pentru toată viaţa. 
„Oricât s-ar clătina edificiul lor social şi orice ar trâmbiţa 
unul şi altul, gândea el uneori, observând toate aceste 
lucruri miraculoase şi inimaginabile care se petreceau în 
juru-i şi în întreaga Rusie, oamenii pot să se schimbe, de 
asemenea ideile, dar eu sunt sigur că voi avea totdeauna la 
dispoziţie barem prânzul acesta fin şi gustos, pe care îl 
savurez acum - ceea ce înseamnă că sunt pregătit pentru 
orice.” Acest gând mângâietor, care friza voluptatea puse 
deplină stăpânire pe el încetul cu încetul şi produse o 
radicală transformare a lui, chiar fizică, ca să nu mai vorbim 
de cea morală. Părea un alt om, în comparaţie cu 
„hârciogul”, de acum doi ani, pe care l-am zugrăvit, erou al 
unor întâmplări cu totul neplăcute. Căpătase o privire 
veselă, senină, de om aşezat. Până şi zbârciturile urâte, 
care începuseră mai demult să i se adune în jurul ochilor şi 
pe frunte, aproape dispăruseră. 1 se schimbă chiar culoarea 
feţei - mai albă, mai rumenă în ultimul timp. În momentul 
de faţă, Velceaninov şedea pe o canapea confortabilă într- 
un vagon de clasa întâi, pradă unui gând plăcut. În staţia 
următoare era un nod de căi ferate, de acolo pornea la 
dreapta o altă linie. „Dacă aş lua-o la dreapta, aş putea face, 
după două staţii, o vizită unei doamne cunoscute, de curând 
întoarsă din străinătate, care se află acum într-o 
însingurare provincială, negrăit de agreabilă pentru mine şi 
foarte plictisitoare pentru dânsa. Ar fi deci cu putinţă să-mi 
folosesc timpul într-un mod nu mai puţin interesant decât la 
Odesa, cu atât mai mult cu cât nu-i târziu să mă duc după 
aceea şi la Odesa...” Dar el stătea în cumpănă, neputându- 
se hotărî. Aştepta parcă „un imbold”. Între timp, trenul se 
apropie de gară şi aici imboldul nu se lăsă aşteptat. 

În gara aceasta trenul stătea patruzeci de minute şi 
călătorii puteau lua prânzul. Chiar la intrarea în sala de 


aşteptare de clasa întâi şi a doua se îngrămădiseră, ca de 
obicei, o mulţime de oameni grăbiţi şi nerăbdători, şi, poate 
tot după obicei, izbucni un scandal. O doamnă, frumuşică 
foc, dar parcă prea împopoţonată pentru voiaj, cobori dintr- 
un vagon de clasa a doua, aproape târând cu amândouă 
mâinile după dânsa pe un ofiţeraş de ulani, un tinerel 
chipeş, care se zbătea ca să scape din ghearele ei. 
Ofiţeraşul cel tinerel era beat turtă, iar doamna, mai în 
vârstă, o rudă de-a lui, după toate probabilitățile, nu-l lăsa 
nici un pic din mână, temându-se pesemne să n-o 
zbughească de-a dreptul la bufetul cu băuturi spirtoase. 
Între timp, în înghesuială, ulanul se ciocni nas în nas cu un 
negustoraş, aburit şi el, ajuns în ultimul hal de necuviinţă. 
Acest negustoraş se împotmolise în gară de două zile, bând 
şi aruncând bani în dreapta şi în stânga, înconjurat de tot 
soiul de cheflii şi nu putea prinde nici un tren ca să-l ducă 
mai departe. Se iscă o sfadă. Ofiţerul zbiera, negustoraşul 
înjura, iar doamna - în culmea deznădejdii - căuta să-l tragă 
pe ulan de lângă celălalt certăreţ, exclamând pe un ton plin 
de implorare: rMitenka! Mitenka!” Scena aceasta îi păru 
negustoraşului din cale-afară de scandaloasă. Ce-i drept, 
toată lumea râdea. Dar negustoraşul se indignă mai mult 
pentru moralitatea ofensată, cum i se părea lui. 

— Ian te uită: „Mitenka!” rosti el în chip de dojană, 
maimuţărind glăsciorul subţirel al cucoanei. N-aveţi ruşine 
nici măcar faţă de lume! 

Se apropie, clătinându-se, de doamna care se prăvăli pe 
cel dintâi scaun ce-i ieşi în cale, trăgând după sine şi pe 
ulan. O măsură cu dispreţ din cap până-n picioare şi 
psalmodie, tărăgănând cuvintele: 

— Târfă ce eşti, târfă ordinară! 

Doamna dădu un țipăt ascuţit şi se uită, rugătoare, în juru- 
i, aşteptând salvare de undeva. Era ruşinată şi îngrozită. Şi, 
culmea ghinionului, ofiţerul sări de pe scaun şi, vociferând, 
se aruncă asupra negustoraşului, dar lunecă şi căzu 
grămadă înapoi pe scaun. Hohotele de râs sporiră în jur. 


Dar nimeni nu se gândea să-i vină în ajutor. Îi luă apărarea 
numai Velceaninov, care îl înşfăcă de guler pe negustor, îl 
răsuci în loc şi îl proiectă la vreo cinci paşi mai departe de 
doamna înspăimântată. Aşa se şi încheie scandalul. 
Negustoraşul se calmă subit, atât datorită izbiturii, cât şi 
staturii impunătoare a lui Velceaninov. Prietenii săi cheflii îl 
luară şi-l duseră numaidecât cu dânşii. Chipul impunător al 
acestui domn elegant avu o influenţă considerabilă şi 
asupra celor ce o luaseră în derâdere pe doamna. Râsetele 
încetară ca prin farmec. Roşind şi cu lacrimi în ochi, 
doamna revărsă asupra binefăcătorului un potop de 
mulţumiri. Ulanul bâigui şi el: „muţmes, muţmes!” şi vru să 
întindă mâna lui Velceaninov, dar, în loc să facă gestul 
acesta, se răzgândi brusc şi se culcă pe scaun, întinzându-şi 
picioarele pe ele. 

— Mitenka! Gemu dojenitor doamna, plesnind din palme. 

Velceaninov era satisfăcut şi de aventură şi de 
deznodământul ei. Doamna îl interesa. Era, evident, o 
provincială cu niscaiva părăluţe, îmbrăcată luxos, dar fără 
gust, cu maniere cam ridicule - adică întrunea toate 
calităţile pentru a asigura succesul unui fante din Capitală 
cu anumite scopuri în privinţa femeilor. Se încinse între 
dânşii o discuţie. Doamna începu cu înflăcărare să 
povestească şi se plânse de soţul său care, tam-nesam, 
dispăruse din vagon... Din cauza asta se întâmplaseră toate 
cele... Căci el, când trebuie să fie de faţă, dispare veşnic, 
cine ştie unde...” 

— Avusese şi el vreo nevoie..., bolborosi ulanul. 

— Vai, Mitenka! Plesni ea iarăşi din palme. 

„Vai de capul lui bărbat-su! Ce-o să mai păţească el!” se 
gândi Velceaninov şi propuse: 

— Cum îl cheamă? Mă duc să-l caut. 

— Pal Palici, răspunse ulanul. 

— Pe soţul dumneavoastră îl cheamă Pavel Pavlovici? O 
întrebă cu vădită curiozitate Velceaninov şi deodată un cap 
pleşuv, binecunoscut, se ivi între el şi doamnă. Într-o clipă, îi 


răsări înaintea ochilor livada familiei Zahlebinin, jocurile 
nevinovate şi creştetul chel care se băga sâcâitor între 
dânsul şi Nadejda Fedoseevna. 

— În sfârşit, ai apărut! Ţipă isteric soţia. 

Era într-adevăr Pavel Pavlovici, care - uimit şi înfricoşat - îl 
privea pe Velceaninov, ca şi cum ar fi încremenit înaintea 
unei vedenii. Rămase atât de uluit, încât un timp nu pricepu 
nici o iotă din mustrările violente pe care i le adresa soţia 
cu o extremă volubilitate. În sfârşit, se cutremură şi îşi dădu 
seama dintr-o dată de situaţia lui penibilă. Înţelese tot şi 
vina lui şi ce-i cu Mitenka şi că acest „musiu” (nu se ştie de 
ce soţia sa astfel îl numea pe Velceaninov), „a fost îngerul 
nostru păzitor şi salvator, pe când dumneata veşnic o iei din 
loc, când trebuie să fii de faţă”. 

Velceaninov izbucni dintr-o dată în hohote de râs. 

— Dar bine, noi suntem prieteni, prieteni din copilărie, 
exclamă acesta, adresându-se doamnei mirate şi 
cuprinzând cu mâna dreaptă, familiar şi protector, umerii 
lui Pavel Pavlovici, care zâmbea acru. Nu v-a vorbit 
niciodată despre Velceaninov? 

— Nu, nu mi-a vorbit niciodată, se zăpăci puţin soţia. 

— Atunci prezentaţi-mă soţiei dumneavoastră, amice 
trădător! 

— Acesta-i, Lipacika, într-adevăr domnul Velceaninov, iată- 
1..., începu Pavel Pavlovici, dar se încurcă în chip ruşinos. 

Soţia se îmbujoră la faţă şi îl fulgeră cu ochi furioşi, 
pesemne pentru că o numise „Lipocika”. 

— Închipuiţi-vă, nici nu m-a înştiinţat că s-a căsătorit, nici 
la nuntă nu m-a invitat, dar dumneavoastră, Olimpiada... 

— Semionovna, îi suflă Pavel Pavlovici. 

— Semionovna! Îngână brusc ulanul care adormise 
adineaori. 

— Ei, bine, Olimpiada Semionovna, iertaţi-l pentru mine, 
de dragul întâlnirii a doi amici... E un soţ bun la suflet! Rosti 
Velceaninov şi, prieteneşte, îl lovi pe umăr, cu palma, pe 
Trusoţki. 


— Eu, inimioara mea, mă îndepărtasem numai pentru o' 
clipă, dădu să se scuze Pavel Pavlovici. 

— Ţi-ai părăsit nevasta, lăsând-o de râsul lumii! Reluă 
numaidecât Lipocika. Când ai mai multă nevoie de dânsul, 
ia-l de unde nu-i... lar când nu-ţi trebuie - hop şiel! 

— Da, da, când n-ai nevoie de el, e prezent... Mai ales când 
n-ai nevoie€..., îi ţinu isonul ofiţerul. 

Lipocika aproape se sufoca de emoție. Îşi dădea seama că 
n-avea nici un rost discuţia asta faţă de Velceaninov. Roşi, 
dar nu se mai putea stăpâni şi izbucni: 

— Când nu-i cazul, eşti extrem de precaut, ştii să iei atâtea 
precauţiuni! 

— Până şi pe sub pat... Caută amanți... Până şi pe sub pat, 
când nu-i nevoie..., deodată se înflăcără teribil până şi 
Mitenka. 

Dar cu Mitenka nu mai era nimic de făcut. De altfel, totul 
se sfârşi în cele mai bune condițiuni. Se legă o amiciţie la 
toartă. Pavel Pavlovici fu trimis după cafea şi supă. 
Olimpiada Semionovna îi explică lui Velceaninov că ei 
veneau acum din oraşul O. unde îşi avea postul bărbatul 
său. Aveau să petreacă două luni la ţară, undeva nu 
departe, la patruzeci de verste de staţie. Au acolo o casă 
minunată şi o livadă, vor primi oaspeţi, au şi vecini. lar dacă 
Alexei Ivanovici ar fi atât de bun şi ar vre aşa le facă o vizită 
în „însingurarea lor”, ea l-ar întâmpina ca pe un înger 
păzitor, căci nu-şi poate aminti fără să se îngrozească de 
ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dacă... Etc. Etc. 

— Într-un cuvânt, „ca pe un înger păzitor”. 

— Şi salvator şi salvator, stărui cu înflăcărare ulanul. 

Velceaninov mulţumi, declară că ar fi încântat, că dispune 
de timp şi nu are nici o ocupaţie şi că invitaţia Olimpiadei 
Semionovna îl încântă cu deosebire. Legară o conversaţie 
veselă, în cursul căreia Velceaninov plasă două-trei 
complimente. Lipocika roşi de încântare şi, când se întoarse 
Pavel Pavlovici, ea îi declară cu entuziasm că Alexei 
Ivanovici a avut amabilitatea de a accepta invitaţia ei, 


primind să petreacă cu dânşii o lună întreagă la ţară. A 
făgăduit chiar că va veni peste o săptămână. Pavel Pavlovici 
surâse, încurcat şi tăcu. Olimpiada Semionovna ridică din 
umeri spre soţul său şi îşi înălţă ochii la cer. În sfârşit, cu 
toţii se despărţiră. Încă o dată mulţumiri, iarăşi „înger 
păzitor”, din nou Mitenka”. lar Trusoţki îşi conduse soţia şi 
pe ulan, ca să ia loc în vagon. Velceaninov îşi aprinse un 
trabuc şi începu să se plimbe pe peronul acoperit din faţa 
gării. Ştia că Pavel Pavlovici va veni într-un suflet să stea de 
vorbă cu dânsul până la semnalul de plecare. Întocmai aşa 
se petrecură lucrurile. Trusoţki se înfăţişă fără zăbavă cu o 
întrebare alarmată, întipărită în ochii săi şi în întreaga 
expresie a feţei. Velceaninov izbucni în râs, îl luă 
„prieteneşte” de cot pe Pavel Pavlovici, trăgându-l până la 
banca cea mai apropiată şi îl aşeză lângă dânsul. Tăcu însă, 
dorind ca Trusoţki să înceapă vorba. 

— Va să zică o să veniţi la noi? Bâigui acesta, trecând fără 
ocol la chestiunea principală. 

— Eram sigur! Ah, cum nu v-aţi schimbat de loc! Pufni în 
râs Velceaninov. Nu cumva v-aţi putut închipui, barem o 
clipă în mod serios, zise el, lovindu-l uşor cu palma pe umăr, 
că aş fi în stare să vin la dumneavoastră în vizită şi încă 
pentru o lună întreagă, ha, ha! 

Pavel Pavlovici nu mai putu de bucurie. 

— Atunci înseamnă că n-o să veniţi? Exclamă el, fără să-şi 
ascundă câtuşi de puţin încântarea. 

— N-am să vin, n-am să vin! Râse Velceaninov, plin de sine. 

Totuşi, nici el singur nu-şi putea da seama de ce i se părea 
aşa de comică scena aceasta. Dar pe măsură ce îşi urma 
cursul discuţia, cu atâta el însuşi se delecta mai mult. 

— Oare-i adevărat? Vorbiţi serios? 

Şi Pavel Pavlovici tresări de nerăbdare şi de nelinişte. 

— V-am spus o dată că n-am să vin. Uf, ce om sucit mai 
sunteţi! 

— Atunci ce-o să-i spun? Ce explicaţii îi voi da Olimpiadei 
Semionovna, peste o săptămână, când va vedea că n-aţi 


venit? 

— Mare încurcătură! Spuneţi-i că mi-am rupt un picior sau 
altceva, indiferent ce! 

— N-are să mă creadă, îngână tărăgănat Pavel Pavlovici, 
cu un glăscior jalnic. 

— Şi o să vă certe? Râse mai departe Velceaninov. Dar bag 
de seamă, bietul meu amic, că tremuraţi înaintea 
preafrumoasei dumneavoastre consoarte. Nu? 

Pavel Pavlovici încercă să zâmbească, dar nu putu. Era 
desigur foarte bine că Velceaninov renunţase la vizită. Dar 
a-şi permite unele familiarităţi în privinţa soţiei sale - asta 
nu-i convenea de loc. Trusoţki se întunecă la faţă. 
Velceaninov îşi dădu seama. Se auzi al doilea semnal de 
clopoțel. Dintr-un vagon, de la distanţă, un glăscior subţirel 
îl chemă neliniştit pe Pavel Pavlovici. Acesta se frământa în 
loc, dar nu răspunse la chemare. Mai aştepta pesemne ceva 
de la Velceaninov, desigur încă o promisiune că nu va veni. 

— Din ce familie se trage soţia dumneavoastră? Îl întrebă 
Velceaninov, ca şi cum n-ar fi observat neliniştea lui Pavel 
Pavlovici. 

— E fiica protopopului nostru, răspunse celălalt, trăgând 
cu coada ochiului la vagon şi ciulind urechile. 

— Aha, înţeleg, pentru frumuseţea ei. Pavel Pavlovici făcu 
din nou o grimasă. 

— Dar Mitenka ăsta cine-i? 

— Ăsta-i aşa, cum să zic... O rudă îndepărtată din partea 
mea... Fiul unei verişoare defuncte... Îl cheamă 
Golubcikov... A fost scos din armată pentru un bucluc... Dar 
a fost reprimit de curând... Noi l-am echipat... E un biet 
tânăr fără noroc... 

„Totu-i în ordine... Situaţia e normală...”, îşi zise 
Velceaninov. 

— Pavel Pavlovici! Răsună din nou o chemare îndepărtată 
dintr-un vagon, cu o intonaţie încă şi mai nervoasă. 

— Pal Palici! Se auzi o altă voce răguşită. 


Trusoţki se frământa din nou, nemaigăsindu-şi astâmpăr. 
Dar Velceaninov îl prinse cu putere de braţ şi-l opri pe loc. 

— Vreţi să mă duc numaidecât la soţia dumneavoastră şi 
să povestesc cum aţi vrut să mă înjunghiaţi, ai? 

— Ce? Cum? Se înspăimântă cumplit Pavel Pavlovici. Să vă 
ferească Dumnezeu! 

— Pavel Pavlovici! Pavel Pavlovici! Se auziră iarăşi voci. 

— Hai, duceţi-vă! Îl lăsă, în sfârşit, Velceaninov, râzând din 
toată inima. 

— Aşadar n-o să veniţi? Şopti, aproape deznădâăjduit, 
pentru ultima oară, Pavel Pavlovici şi-şi duse mâinile înainte, 
palmă spre palmă, cu degetele împreunate. 

— Vă jur că n-o să vin. Goană! Aveţi s-o păţiţi, aveţi s-o 
păţiţi! 

După aceste vorbe Velceaninov îi întinse cordial mâna şi 
tresări. Pavel Pavlovici nu-i dădu şi el, mâna. Ba chiar şi-o 
retrase pe-a lui. 

Răsună cel de-al treilea semnal de clopot. 

Într-o clipă, se petrecu în sufletele amândurora o 
transformare ciudată. În inima lui Velceaninov tresări şi se 
frânse ceva parcă. El nu mai râdea ca acum câteva clipe, ci, 
furios, îl apucă de umăr, cu putere, pe Pavel Pavlovici. 

— Dacă eu vă întind mâna asta şi Velceaninov îi arătă 
palma stângă cu cicatricea vizibilă a tăieturii, 
dumneavoastră aţi putea să n-o refuzaţi, rosti în şoaptă cu 
buze palide, tremurânde... 

Pavel Pavlovici păli de asemenea. Îi tremurau şi buzele 
sale. Convulsii îi schimonosiră faţa. 

— Dar Liza? Şopti el repede printre dinţi. 

Buzele îi tresăriră brusc. Obrajii şi bărbia i se 
cutremurară. Îl podidiră lacrimile. Velceaninov rămase 
încremenit în faţa lui, ca o statuie. 

— Pavel Pavlovici! Pavel Pavlovici! Răsunară ţipete din 
vagon, ca şi cum ar fi fost înjunghiat cineva. Apoi se auzi un 
fluierat. 


Trusoţki se dezmetici, lovi din palme şi o rupse la fugă ca 
un bezmetic. Trenul porni. Totuşi, el apucă să se agaţe şi să 
sară, din mersul trenului, tocmai în vagonul său. 
Velceaninov rămase în gară şi numai pe înserat porni mai 
departe pe aceeaşi rută, cu alt tren. N-o luă însă spre 
dreapta, la doamna din provincie, căci nu se simţea în apele 
lui. Mai târziu însă, straşnic regretă. 


SFÂRŞIT