Puncte cardinale anul XII, nr. 6 (138), iunie 2002

% i 
1 d 











“Dacă ar exista un popor de zei, acela S-ar guverna democratic. Oamenilor, 
InSă, nu li se potriveşte un guvernământ atât de perfect...” 


credinta 
iubire 
speranta 


PU C.E 


ANUL XII 
NILS Ri: 


lunie 


E] (et) 2002 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


2 


Fără îndoială că naționalismul (factor cultural şi 
axiologic) şi democraţia (factor civilizatoriu şi funcțional) 
nu sînt lucrurile cele mai compatibile din lume. Trebuie 
însă observat că incompatibilitatea lor nu este nici totală, 
nici insurmontabilă, pentru că ele răspund, în condiţia lor 
nefalsificată, unor nevoi cozvergente ale corpului social. 

În contextul lumii contemporane, unde naționalismul 
este în recul, iar democrația aproape idolatrizată, 
sensibilitatea naţională nu mai este în situația de a-şi 
permite, ca acum trei sferturi de veac, să se aventureze în 
răspărul ordinii democratice. Astăzi, fie că ne place, fie că 
nu, raportul dintre naționalism şi democrație nu mai poate 
fi unul de excluziune reciprocă, aşa cum îl concepea 
bunăoară, dinspre dreapta, un A. C. Popovici pe la începutul 
secolului trecut (cf. Aurel C. Popovici, Nafionalism sau 
democraţie, reed. Ed. Albatros, Bucureşti, 1997), dar nici 
cum îl concepe astăzi, dinspre stînga, arătîndu-și muşchii 
de golem, establishment-ul globalist (care nu tolerează, 
crispat şi evaziv, decît consecventul naționalism israelian). 

Ideal ar fi ca, într-un context atît de complex precum 
cel actual, în care au fost conştientizate suficient, în 
diacronie şi în sincronie, atît limitele naţionalismului, cît 
şi cele ale democrației, acestea să caute şi să găsească un 
modus vivendi convenabil şi reciproc avantajos. La o 
cîntărire a lucrurilor lipsită de prejudecăţi, se poate afirma, 
nu prin raționamente, ci chiar prin forța realităților, că un 
naționalism anti-democratic nu mai poate reprezenta astăzi 
decit o formă de suicid socio-politic, iar o democrație anti- 
națională, mai ales în Estul postcomunist, amenință să fie 
O formă de etnocid socio-cultural. 

Este adevărat căaceastă posibilă coabitare constructivă 
nu este lesne de realizat, pentru că ea trebuie să înfrunte nu 
doar anumite disjuncții particulare, ci un ansamblu vast de 
disjuncții generale, de natură filosofico-politică, 
naționalismul fiind mai ales apanajul dreptei (direcţie 
tradiționalistă, conservatoare, organicistă, realistă, 
spiritualistă, filomorală, ierarhistă, elitistă, personalistă), 
iar democrația — mai ales apanajul s/ingii (direcţie 
“recentistă”, progresivistă, mecanicistă, idealistă, materia- 
listă, moralofobă, egalitaristă, populistă, individualistă). 

Aşa cum se întimplă însă în atitea alte cazuri, 


Pe 3, alti pia taia ci ; ca 


= ez Și să p» 
i E ap S 


"AN Ata, pă = e 3 
DEA „0 Eur 
i Y To 32 * La 1% si [E d Zi 


naționalismul şi democraţia nu sînt bune sau rele de la sine, 
în mod necondiţionat, ci devin bune sau rele în funcţie de 
oamenii care le slujesc înpraxis-ul social. Atît naționalismul 
cît şi democraţia pot avea ipostaze faste şi ipostaze nefaste, 
devalidarea lor provenind adeseori din exces sau formalism, 
pe fondul unor fronde sterile, îndărătul cărora nu rezidă 
principii generale, ci interese particulare (personale sau de 
grup, interne sau exteme). 

Pe de altă parte, judecate prin fundamentele lor, ele 
reprezintă realități de ordin diferit: naționalismul este 
rezultanta firească a unei sări ontologice, avînd deci o bază 
naturală şi obiectivă (natio, filiaţia etnică, determinismul 
bio-psiho-istoric, curădăcini pînă la urmă metafizice, ținînd 
de “unitatea în diversitate” a ordinii divine a Creaţiei), pe 
cînd democraţia este expresia conjuncturală a unei cormvenții 
socio-umane, avînd deci o bază rațională şi subiectivă 
(ținînd, în speță, de oanume viziune juridică asuprasocietății, 
conformată de principiul ideologic al unui egalitarism 
abstract). 

Nu trebuie scăpat din vedere că naționalismul nu este 
decit în al doilea rînd teorie sau doctrină, el manifestîndu- 
se în primul rînd ca sentiment de solidaritate naturală, în 
virtutea unei apartenențe comune, a unei “rudenii lărgite”, 
a unei magna familia deopotrivă sincronice şi diacronice. 

Cu toate aceste deosebiri esenţiale şi structurale, 
naționalismul şi democrația, fără a se putea omogeniza pe 
deplin, ar putea totuşi să co-existe principial şi rodnic, 
corectindu-şi reciproc anumite tendinţe sau ispite ce le-ar 
putea fi fatale (şi pe care istoria ultimelor două veacuri le- 
a pus în evidenţă de nenumărate ori). Dacă radicalismul lor 
ideologic a însînperat istoria secolului XX, acomodarea lor 
înțeleaptă ar putea fertiliza istoria secolului XXI. Astfel, 
democraţia ar putea preveni, prin legalismul ei moderator, 
alunecarea naţionalismului (sau mai corect spus: naţio- 
nalismelor) spre narcisism etnic, intoleranță, tradiţionalism 
prost sau izolaționism, iar naționalismul ar putea preveni, 
prin solidarismul său organic, alunecarea democraţiei spre 
individualism exacerbat, indiferentism moral, uniformizare 
sau politicianism. În termenii cei mai generali, democrația 
ar putea ajuta naționalismele să nu-şi piardă spiritul critic, 
umanismul principial şi disponibilitatea la dialog, iar 





RIA, GERMANIA, FRANȚA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 
"a ET 3 zar = 3 E 3 E ra AR 73 Fă = TR. a % = 








sai dn PR 3 > DE 
+ m a pin e pa a 708] 1 taia ) 
ne be A 3 S si 4 im | 22 - 
” ȘI x Cta ăi / a E pu ră a .* k. mă 


naționalismele ar putea ajuta democraţia să nu sufere 
degradări detipanarhic, sănusiluiască procustian realitățile 
şi să se manifeste ca o reală demofilie (căci. în treacăt fie 
spus, marea tragedie a Jemos-ului modem este aceea de a 
fi fost transformat cu încetul din subiect concret al iubirii 
în obiect abstract al dreptăţii: i s-a luat “cerul” de facto şi 
i s-a dat “pămîntul” de jure). 

Pentru aceasta ar fi nevoie, desigur, ca reprezentanții 
celor două tabere astăzi divergente — “naţionaliştii” şi 
“democrații” — să-şi cenzureze pe cît posibil prejudecățile 
sau idiosincraziile apriorice, răspunzînd exigenţelor unei 
civilizații şi etici a dialogului. Ei trebuie să înveţe să se 
întilnească pe terenul intereselor comunitare cu o 
responsabilitate deopotrivă civică şi naţională, protejind 
minoritățile fără a leza majoritățile şi domeniul privat fără 
a-l leza pe cel public. S-ar putea spune chiar mai mult decît 
atit: anume că “societățile deschise” ale noului mileniu nu 
vor ajunge la un echilibru stabil şi la un nou dinamism 
creator decit atunci cînd parhos-ul național se va întîlni şi 
va con-lucra cu e/hos-ul democratic, în numele unui logos 
comunitar unificator şi transfigurator. 

Altminteri, în aria europeană ca şi pretutindeni acolo 
unde națiunile au o veche bază şi tradiție etnică majoritară, 
atit naționalismul cît şi democraţia riscă să se înfunde 
fiecare în propria suficiență, irosindu-şi energiile într-un 
paralelism steril şi prelungind indefinit o modernitate 
falimentară. 

De aceea, național-democrația (întrevăzută cîndva la 
noi, printre alții, de un N. Iorga) ar putea fi o formulă 
politică de viitor, un bastion de centru-dreapta mai puțin 
contradictoriu decit ar putea să pară la prima vedere. 
Mişcarea pentru România o readusese în actualitate (din 
păcate, fără capacitate de reconstrucție doctrinară), dar a 
reuşit s-o înmormiînteze înainte de-a o impune. Poate că 
anumite grupări actuale de dreapta, mai consistente moral 
şi intelectual, ar putea relua tentativa, cu condiția de a-şi 
asuma în mod real, în “lamura” lor, atit naționalismul cît 
şi democraţia, scuturînd balastul divergenţelor istorice şi 
promovînd convergența lor posibilă, descoperită în conul 
de lumină al altei vremi. 


Răzvan CODRESCU 








| 
| 














PAG. 2 NR. 6/138 Iunie 2002 


PUNCTE CARDINALE 








AMAĂAGIRI si DEZAMAGIRI 


Vârfurile clasei politice româneşti, indiferent de 
partidele din care fac parte, trăiesc cu intensitate în febra 
aşteptării summit-ului de la Praga, când Statele Unite vor 
anunța dacă au aprobat sau au respins cererea României de 
a fi acceptată printre statele membre ale Organizaţiei 
Tratatului Nord-Atlantic (NATO). In fațaeforturilordepuse 
pentru atingerea acestui obiectiv, toate celelalte probleme 
cu care este confruntată societatea românească, probleme 
care pun în chestiune însăși existența noastră ca națiune 
sunt privite cu o criminală indiferență de guvernanţii de 
astăzi după cum au fost privite cu aceeaşi condamnabilă 
iresponsabilitate de guvernanţii de ieri. 

Cât priveşte resorturile intime, care au declanşat 
această adevărată natomanie (cel care a născocit termenul 
s-a dovedit a fi inspirat în caracterizarea unui fenomen 
care uneori se manifestă mai grav, ca o natoisterie.), care 
a cuprins întreaga clasă politică, este greu de presupus că 
ne găsim în fața unei convertiri în masă, la valorile 
democrației, a comuniştilor care cu numai doisprezece ani 
în urmă jurau credință valorilor comuniste şi Pactului de 
la Varşovia (tratatul de apărare mutuală şi asistență nilitară, 
constituit la 14 mai 1955 de Uniunea Sovietică împreună 
cu statele comuniste din Estul Europei, ca replică la 
NATO). Cunoscând lichelismul şi impostura, 
caracteristicile definitorii ale celor peste patru milioane de 
comunişti români, care au puit din cei mai puțin de o mie 
de membri de partid cu care Ana Pauker a pornit la drum 
la 23 August 1944 pentru a bolșeviza România, cred că nu 
greşim afirmând că zâmbrele pe care le fac politicienii 
români de câte ori vine vorba de NATO nu exprimă o 
convingere, ci dorința de a se găsi sub umbrela protectoare 
şi aducătoare de beneficii a“ celui mai puternic”, indiferent 
dacă acesta se găseşte la Kremlin sau la Casa Albă. Dacă 
după Decembrie '89 s-a vorbit de “neocomunişti”, apoi, 
pe măsură ce glasnostul şi prestroika n-au mai fostactuale, 
“neocomuniştii” au devenit “criptocomunişti”, Astăzi, 
aceleaşi personaje rnalefice aducătoare de nefericire pentru 
sărmanii români, şi-au găsit o nouă identitate: 
“natocomunişti”! O specie de homunculi politici, a căror 
existenţă a fost confirmată de lon Iliescu, într-un moment 
de iritare, cu prilejul întâlnirii din luna mai cu românii din 
Detroit. 

Astăzi, mai mult ca oricând, NATO înseamnă Statele 
Unite. Cine îşi închipuie că turneul regal înteprins de 
fostul monarh al României pentru susținerea admiterii 
țării noastre în NATO (mai întâi în Spania, apoi în 
Danemarca) ca şi încurajările primite de la unii politicieni 
occidentali, pot influența hotărârea Washington-ului, dau 
dovadă de o incorigibilă naivitate. De asemenea, cine 
crede că angajamentele de genul celor luate de Năstase în 
fața evreimii americane (dărâmarea statuilor ridicate în 
memoria Mareşalului Ion Antonescu şi includerea 
sinagogilor şi cimitirelor evreieşti în patrimoniul cultural 
național) pot abate linia intereselor americane de la ceea 
ce este deja hotărât cu privire la cooptarea de noi state- 
membre în NATO, fie nu cunoaşte experiențele puțin 
încurajatoare pe care România le-a avut în trecut cu Statele 
Unite, fie încearcă să nu-şi aducă aminte de ele. De aceea, 
cei care s-au hotărât să privească, cu optimism, cu un ochi, 
spre viitor pentru a fi pregătiți în fața unei eventuale 
dezamăgiri atunci când se vor trage sorții pentru primirea 
în NATO, este bine să-și îndrepte celălalt ochi spre trecut. 
În felul acesta, urmând îndemnul lui Ovidiu din Fastele, 
“Non opus est verbis, credite rebus” (“Nu-i nevoie de 
vorbe, credeţi faptele”), vor deveni mai prudenți şi poate 
mai înţelepţi. 

Primele contacte politice |a nivel înalt între România 
ŞI Statele Unite au avut loc în 1910, la Paris, cu prilejul 
Conferinţei de Pace întrunită pentru ca învingătorii din 
primul război mondial să prezinte învinşilor nota de plată. 
Delegația României Ja acest crucial eveniment pentru 
evoluția ulterioară a relațiilor politice pe plan mondial a 
fost alcătuită din prim-ministrul ei, lon I.C.Brătianu şi 
ministrul plenipotențiar N. Mişu. După inaugurarea 
solemnă a lucrărilor care a avut loc la 18 ianuarie 1919 în 
Sala Oglinzilor din Palatul de la Versailles, delegația 
română a fost completată cu ministrul transilvănean 
Alexandru Vaida-Voievod și miniştrii plenipotențiari 
Victor Antonescu și George Diamandy, Preşedinte al 
Conferinței, la propunerea lui Woodrow Wilson, 


Marsinalii la relaţiile politice româno-americane 


preşedintele Statelor Unite şi conducătorul delegației 
americane, a fost ales Georges Clemenceau ca “un îndoit 
omagiu ce se aducea Franţei eroice şi energicului ei prim- 
ministru, părintele biruinței”. Iniţial lucrările Conferinţei 
au fost coordonate de un Consiliu *“de Zece”, compus din 
câte doi reprezentanți ai celor cinci mari puteri, Franţa, 
Anglia, Statele Unite, Italia şi Japonia. După scurttimp însă, 
aceasta s-a metamorfizat într-un Consiliu suprez, Sau aşa 
cum s-a împământenit denumirea, Consiliul “celor Patru”, 
Clemenceau, Wilson, Lloyd George şi Orlando, care şi-a 
însuşit puteri dictatoriale. “Nu mai putea fi vorba - scrie 
Constantin Kirițescu în Istoria războiului pentru întregirea 
României - de căutarea soluţiilor prin discuţiile tuturor celor 
interesaţi, ci hotărârile se vor lua de “cei Patru” şi ele se vor 
impune nu numai duşmanilor- ce nu vor fi chemați decât să 
le asculte - ci şi aliaților mai mici, care nu vor fi consultați 
decât pentru a da informații şi exprima dorințe”. 

În volumul al JII-lea din 4mintiri politice, LG.Duca, 
unul din cei mai apropiați colaboratori ai lui lonl.C.Brătianu 
descrie astfel atmosfera dintimpul Conferinței de Pace: “La 
Pasis (lon 1.C.Brătianu) a găsit o atmosferă deplorabilă, nu 
numai în ce ne priveşte pe noi, dar chiar pe toate țările mici, 
cei cinci Aliați mari fiind porniţi să hotărască totul singuri 
şi să ne trateze cu cel mai adânc dispreț. Principiul pe care 
Brătianu nu-l introdusese în textul tratatului nostru, egalitate 
de tratament a membrilor conferinţei, nu era ținut în seamă, 
dar nici măcar regulile unei elementare politei, nu erau 
respectate între cei care totuşi vărsaseră în comun sângele 
lor pentru izbânda aceleiaşi cauze”. Aroganța “celor Patru” 
este subliniată cu amărăciune de autorul Amintirilor politice, 
dar personalitatea pe care nu o cruță, este conducătorul 
delegației americane, probabil pentru adversitatea agresivă 
față de România manifestată de toți membri acesteia, 
despre care scrie: ““Wilson făcea pe semizeul, toată lumea 
se înclina în fața acestui sărman profesor universitar la care 
megalomania nu era decât începutul unei paralizii generale, 
şi pe care, de-altminteri, țara lui avea să-l dezavueze în mod 
public peste câteva luni, spre surprinderea Europei întregi.” 

Înrelaţiile cu“cei Patru”, lon!.C.Brătianus-acomportat 
ca apărător intransigent al intereselor româneşti, o atitudine 
care adeseori a generat neînțelegeri şi chiar conflicte cu 
membri delegațiilor marilor puteri care încercau să obțină 
avantaje economice nu numai de la învinşi, ci şi de la aliaţi, 
România fiind o ţintă predilectă în acest sens. Dar iată cum 
descrie Constantin Kirițescu această situaţie, paradoxală 
sub raport moral, în capitolul intitulat “Calvarul păcii” din 
lucrarea menţionată mai sus: ““Ceea ce împiedeca dorința 
lui Brătianu de a se înțelege cu statele mari, era că la 
divergența de opinii din discuţiile în şedinţe, se adăuga o 
acțiune de culise, ostilă nouă, ce se ducea de colaboratorii 





şi inspiratorii intimi ai personajelor principale ale 
Conferinţei, în care interese economice lucrative se 
amestecau cu problemele politice. Culuarele Conferinței 
de Pace erau pline de oameni de afaceri care adulmecau în 
Româniao pradă bogată şi uşor de apucat, dacăse exploatau 
greutățile politice în care se zbătea. Fi erau susținuți în 
prima linie de Hoover, (Herbert Clark Hoover, 
coordonatorul programului de ajutorare a Europei la 
sfârşitul războiului; preşedinte al Statelor Unite între anii 
1929-33 n.n.), dictatorul alimentației, care nu se sfia să 
amenințe cusuprimareaajutorului alimentarpe care Statele 
Unite îl acorda României dacă aceasta manifesta 
intransigență la propunerile oarnenilor de afaceri americani. 
În special petrolul român excita, în primul rând, interesul 
businessmen-ilor americani, în cap cu influenta societate 
«Standard Oiby. Într-o scrisoare adresată lui M.Pherekyde, 
locţiitorul de prim-ministru în România, Brătianu spunea: 
«În culisele Conferinţei, pluteşte un pronunțat miros de 
emanaţii de petrob», Iar cu un alt prilej, întrebuințând 
cuvinte tari, Brătianu ar fi taxat drept lăcuste lacome pe 
agenții americani care ar dori să se instaleze în țară, ca să 
o exploateze... Cu toate presiunile ce se fac asupra lui, cu 
toată atmosfera nefavorabilă ce se crează în mod artificial 
înjurul României, şi a persoanei sale, Brătianu crezu cănu 
poate să renunțe nici la drepturile înscrise în tratate, nici la 
situația de stat independent cu care România intrase în 
război. El alese rezistența.” 

Rezistență față de cine şi față de ce? 

În cadrul Consiliului Suprem al Conferinţei de Pace, 
atitudinea “celor Patru” față de România a fost diferită. 
Anglia şi Italia priveau problemele româneşti cu o 
considerabilă doză de obiectivitate, împletită pe alocuri cu 

înțelegere. Franța ne era favorabilă, Clemenceau 
manifestând o discretă simpatie pentru România, iar 
Andre Tardieu, preşedintele Comisiei afacerilorromâneşti 
îl caracteriza pe Brătianu ca “patriot mândru, sângerând de 
suferințele mortale ale țării sale”. În schimb, Statele Unite, 
care, din păcate, aveau ultimul cuvânt în adoptarea 
hotărârilor, ne erau profund ostile. O ostilitate care viza 
România în general şi pe Brătianu în special. În scrierile 
salememorialistice, Stephen Bonsal, interpretul lui Wilson 
şi confidentul lui Edwar Mandell House, adevăratul 
conducător al delegației Statelor Unite (pe Wilson, 
Clemenceau îl caracteriza cu ironia sa caustică “un Don 
Quichotte urcat nu pe Rossinante, ci pe cele 14 puncte”), 
are un capitol special intitulat “Sprâncenatul Brătianu şi 
românii”, Tonul folosit de Bonsal este aspru şi chiar 
injurios la adresa lui Brătianu, care “era antipatic lui 
Wilson şi delegaților americani din cauza tăriei şi 
instransigenței cu care apăra interesele României”. 

Până acolo s-a ajuns în escaladarea tensiunii dintre 
delegațiile Statelor Unite și României încât, aşa cum 
relatează Gheorghe 1. Brătianu în capitolul “Politica de 
rezistență” din cartea sa Acţiunea politică şi militară a 
României în 1919, “primul delegat american la Paris 
declarase hotărât că țara sa va părăsi Conferința de pace, 
dacă nu se vor lua măsuri severe împotriva României, 
aflată în stare de rebeliune împotriva Consiliului Suprem 
şi propunea nu mai puțin decât: excluderea ei din rândurile 
Puteriloraliate şi asociate, ruperea legăturilor diplomatice, 
blocusul economic şi financiar”. 

Evenimentele politice imputate de delegația americană 
României ca fiind contrare viziunii despre o Europă nouă, 
care trebuia să se nască în spiritul celor “14 puncte” 
wilsoniene, şi care au încins relațiile româno-americane 
au fost: Unirea Basarabiei cu Regatul României, Campania 
României din 1919 în Ungaria, împotriva regimului 
comunist al lui Bela Kun şi Statutul minorităților pe care 
Statele Unite au ținut să-l impună cu orice preţ, României. 
Cum toate aceste trei evenimente-problemă îşi păstrează 
o considerabilă doză de actualitate în ciuda faptului că 
s-a scurs aproape un secol de când au fost desbătute, ne 
vom aplica asupra lor cu atenția cuvenită în următoarele 
numere ale Punctelor Cardinale, Trecutul a fost întotdeauna 
o bună sursă pentru înțelegerea prezentului şi chiar a 
viitorului. 

(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 


— 











PUNCTE CARDINALE 


lunie 2002 NR. 6/138 PAG. 3 








1. Existenţa unor viruşi ideologici de extremă stângă, 
careau infestat, voluntar sau involuntar, tentativele entuziaste 
de a reconstrui o puternică dreaptă naţională, au contribuit 
la descalificarea a ceea ce am putea numi, poate cam prețios, 
noul discurs naționalist. 

In loc să renască prin ea însăşi, să îşi consolideze 
identitatea ideologică, dreapta etno-naţională, diseminată în 
juvenile manifestări cenacliere, în jurul unor reviste de 
circulație restrânsă, s-a văzut deposedată de ceea ce îi este 
propriu, specificitatea ei fiind capturată şi reflectată de 
oglinzile deformante ale post-comunismului. 

Acest fenomen, care i-a ajutat pe foarte mulţi foşti 
comunişti să supraviețuiască politic după căderea 
comunismului, a însemnat desființarea dreptei avant la 
lettre, prin alienare ideologică. Cei care pretind că reprezintă 
acum 0 dreaptă liberală fug de perspectiva etno-naţională, 
pe motiv că ea ar fi împărtăşită doar de nostalgicii 
comunismului, 

2. Noţiunea de național-comunism nu eşte chiar atât 
de recentă. Ea are o istorie de aproape un secol. Să încercăm, 
deci, o arheologie politologică. În 1939, când Stalin şi Hitler 
au pactizat pentru împărțirea Poloniei, anumite facţiuni din 
Germania, dar şi din Uniunea Sovietică, au încercat să creeze 
oapropiere ideologică între național-socialismul german (ale 
cărui rădăcini socialiste sunt evidente) şi bolşevismul rus. 

Principalul teoretician germanal acestui curent ideologic 
hibrida fost Ernst Niekisch' (1889-1967), urmat dealite figuri 
alecomunismului german interbelic: Karl Otto Paetel? (1906- 

1975), Hartmut Plass, Werner Less, Hans Ebeling. Aceştia 
vor fiuntimp, până la declanşarea ostilităților dintre Germania 
nazistă şi Rusia sovietică, susținătorii fervenți ai unei alianţe 
germano-ruse împotriva restului Europei, împotriva a ceeace 
ei numeau ordinea romano-latină care stă la baza civilizației 
europene. 

Acum apar primele teme dominante ale acestui curent. 
În revista /Viderstand (“Rezistenţa”), Niekisch pomeşte de la 
tema Ostorientierumg, privindo necesară joncțiune geopolitică 
a Germaniei cu Uniunea Sovietică, în numele ideii comuniste 
şi, mai ales, a ceea ce el numeşte Schicksalsgemeinschafi, 
adică o comunitate de destin germano-nusă, care să dărâme 
lumea europeană, capitalismul, țările europene de origine 
latină considerate ca exponente ale unui stil de existență 
decadent. Niekisch declara că atât Germania, cât şi Rusia 
bolşevică trebuie să se răzbune pe civilizația europeană celto- 
romană, care nu ar fi altceva decât infernul proletariatului. 
Losvon Rom! (“Război Romei!) iatăstrigătul resentimentar 
al lui Niekisch, care dorea ca Berlinul şi Moscova, împreună, 
săşteargă de pe continent, într-o revoluţie proletară germano- 
rusă eliberatoare, orice urmă a identității latine şi a vechiului 
Imperiu român. 

Încercând să găsească similitudini între spiritul prusac şi 
cel bolşevic, între germanitate şi slavitate, creatorul naţional- 
comunismului se arăta fascinat de ideile panslaviste ale 
slavofililor ruşi, care au îmbrățişat, după căderea Imperiului 
țarist, comunismul ca pe cel mai eficace instrument de 
susținere în continuare a proiectelor mesianice ale Moscovei, 
“Germania -— spunea Niekisch-— nu poarte să îşi recucerească 
libertatea decât aliindu-se cu un front ruso-asiatic împobriva 


|; Unele dintre cele mai importante lucrări ale lui Niekisch 
au fost reunite în cartea /7;//er — o fatalitate germană şi alte 
eseuri naţional-bolşevice, apărută la Editions Pardăs, 
Puiseaux, 199]. 

2. Cf. Karl Otto Paetel, Versuc/ning oder Chance? Zur 
Geschichte des deutschen Nationalbolschewismus, 
Musterschmidt, Gâttingen, 1965. 


Europei A fi bolşevic înseamnă, înainte de toate, a refuza 
orientarea către Europa”. Niekisch dorea ca Germania să ia 
Şi ea exemplu de la Uniunea Sovietică. Tot aşa cum Moscova 
sovietică se folosea de doctrina comunistă pentru a-şi duce la 
îndeplinire interesele sale naționale, la fel şi Germania va 
trebui să transforme comunismul într-un port-avion al luptei 
de eliberare națională de sub Dictatul de la Versailles și de 
susținere intereselor germane în Europa. În interior, permanii 
ar fi trebuit să se proletarizeze cu toții, iar în exterior să refuze 
orice contact cu restul civilizației burgheze europene, în care 
Londra şi Parisul dominau. 

Obsesiile recurente ale național-bolşevicilor germani: 
erau, în mare, următoarele: 1) unitatea colectivist-proletară 
a naţiunii (“Secolul libertăților personale s-a sfărșit, a venit 
vremea libertăţii planificate”, spunea Niekisch), 2) economia 
autarhică, neparticipând la comerțul mondial, redusă la 
operațiunea simplă de satisfacere a nevoilor elementare reale 
ale plebei (Bedarwizzschaft); 3) atitudinea ostilă față de 
regimul proprietății private (proprietatea privată este privită 
ca discreționară — unbeschrăniz); 4) orientarea geopolitică 
antilatină/antiromană, favorabilă intereselor panslaviste. 

Pactul sovieto-nazist o dată rupt, facțiunea național- 
bolşevică germană din cadrul regimului hitlerist a fost 
marginalizată şi persecutată. Este vremea când Niekisch 
afirmă că Hitler a trădat interesele socialismului germano- 
slav, opuse celorale Europei civilizate romano-latine, şi că, de 
fapt, cel de-al III-lea Reich nutrea să fie imitatorul Imperiului 
roman şi continuatorul europenităţii latine, 

După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ca 
învingător aliat al Marii Britanii şi al Statelor Unite, lui Stalin 
| se trezeşte apetitul pentru noi cuceriri teritoriale: caracterul 
intemaționalist şi expansionistal comunismului va predomina 
în gândirea sa politică. Treptat, el uită de teza “socialismului 
unei singe ţări” şi extinde sistemul sovietic în aproape 

jumătate din Europa, prinzând gustul imperialismului 
expanisonist. ““Tătucut” tuturor popoarelor sovietizate a dorit 
şi el ca, de la Moscova, să impună în exteriorul Uniunii 
amprenta Slavo-comunistă tipică sovietelor. Cele mai vizate 
au fost celelalte țări stave din zonă, dar şi țări vecine neslave, 
ca România însăşi. : 

Astfel, Stalin a reeditat vechile proiecte expansioniste ale 
ţarismului, aplicându-le doar coloratura comunistă. Aşa cum 
țarii Rusiei tradiționale vedeau în imperiul lor un fel de 
salvator al țărilor surori slave de confesiune ortodoxă, pe care 
le “eliberau” de jugul otoman (ocupându-le cu trupele de 
muscali), tot așa Stalin interpretează acest pervers proiect 
panslavist în cheia ideologică a comunismului: “eliberarea” 
țărilor surori slave şi a altor țări vecine neslave (Ungaria şi 
România) de sub jugul “capitalismului putred”, ocupându-le 
cutrupele sovietice. Chiar dacă nu îşi mai legitima expansiunea 
în numele unui ideal religios (salvarea ortodoxiei), precum 
țarii de altădată, Iosif V isarionovici o făcea totuşi în numele 
unei pseudo-religii politice (mântuirea lumii întregi prin 
comunismul de tip bolşevic). 

Imediat după căderea Uniunii Sovietice, când celebrarea 
trecutului țarist a fost iar permisă, ideile expansioniste ale 
monarhilor autocrați ruşi au găsit simpatizanți în grupuri 
fundamentalist ortodoxe şi antisemite (ca deja bine cunoscutul 

Pamiat)'. Aceştia au pactizat cu susținătorii așa-numitului 
“patriotism sovietic”, de fapt nostalgicii marelui “imperiu al 
răului” (cum îl definea fostul preşedinte american Ronald 
Reagan) şi a puterii sale de expansiune, Astfel s-a creat o 
alianță numită Frontul Patriotic de Salvare, unde, conform lui 
Aleksandr Dughin, principalul teoretician al naţional- 
bolşevismului rus, au intratslavofilii orțodocşi, promonarhiştii, 
antiserniți! şi vechii comunişti. Obiectivul lor comun este să se 


opună capitalismului, Europei Unite, țărilor din Vest (visând 


larecuperarea sferelor de influență ale fostei Uniuni Sovietice), 


dar şi extinderii NA TO către Est (dorind să blocheze —pe orice 
cale posibilă — integrarea fostelor țări comuniste în această 


Alianţă protectoare). 

Conștientă că popoarele pe care le-a supus prin forță şi 
intimidare — şi pe care le rusifica sovietizându-le, atât în 
interiorul Uniunii Sovietice, cât şi în exteriorul ei — ar putea 


declanşa revolte în numele unui naționalism anti-comunist, 


SIUNEA NAȚIONAL-COMUNISTĂ 


Moscova încearcă o manevră destul de subtilă: să deschidă 
“robinetul” cu sentimentele naționaliste ale supuşilor, pentru 
a depresuriza orice potențial nucleu anti-sovietic şi, deci, 
anti-rus. Este perioada în care KGB-ul, din ordinul lui 
Brejnev, elaborează un program special de creare a unor 
grupuri pseudo-naţionaliste în țări din Uniunea Sovietică, cât 
şi de pe tot cuprinsul “lagărului socialist”. 

Ideea principală este ca sentimentele identitar-naționaliste 
şi religioase, tradiţional anti-comuniste, să fie stimulate, dar 
sub un control atent al aparatului represiv, pentru a fi puse în 
slujba proiectului comunist. In diferite țări sovietice şi din 
lagărul socialist sunt create cercuri de intelectuali (sociologi, 
oameni de litere, istorici) al căror scop este crearea acestui 
hibrid între tradiţiile naţionale şi comunism. Naționalismul 
de tip comunist trebuia să ducă nu la o eventuală ruptură de 
Uniunea Sovietică, ci la sporirea izolării țărilor comuniste de 
Europa liberă, capitalistă. Orice dizidență sau revoltă anti- 
comunistă care s-ar fi legitimat de la naționalismul autentic, 
al regimurilor istorice de dreapta anterioare, înlăturate prin 
forță de comunism, urma să fie însă anihilată. 

Geopolitica Moscovei post-sovietice a fost şi rămâne 
eurasiatismul, Naţional-comuniştii din țările candidate la 
integrarea în NATO şi în Uniunea Europeană au devenit 
partizanii acestui eurasiatism de obediență moscovită. Acesta 
prevede o ruptură de Europa de V est, de civilizația europeană 
postbelică, precum şi o alianță între spaţiul ortodox, lumea 
islamică şi, eventual, anumite zone-cheie din Asia (China, 
India), alianță organizată de Rusia şi îndreptată împotriva 
Occidentului. 

3. Adepții comunismului românizat, autohtonizat, în 
stilul titoist, apoi ceauşist, în care ideologia bolşevică era 
edulcorată, îmbibată de teme politice ale stângii din Lumea 
a Treia, combinau viziunea anti-imperialistă a marxismului 
cu tradițiile locale, folosite pentru a mobiliza masele în 
pretinsa luptă de eliberare socială şi națională. Lupta de clasă 
era combinată cu lupta de afirmare a rasei (vezi cazul țănilor 
africane sau ibero-americane). 

Adepții comunismului naționalist al lui Ceauşescu au 
prelucrat mituri ale identității naționale, le-au epurat de 
caracterul lor tradițional de dreapta, scoțându-le din acel 
context istoric (perioada interbelică) în care dominau idei şi 
valori politice şi culturale detestate de comunişti: credință 
religioasă, ierarhie socială, competență, monarhie, proprietate, 
capitalism, europenitate. Astfel, o extremă stângă pseudo- 
naționalistă şi-a atribuit în mod subversiv viziuni ale dreptei 
tradiționale din România. Scopul unei astfel de joncțiuni 
între naționalismul creştin interbelic şi pseudo-naţionalismul 
extremei stângi postbelicea fost, după căderea lui Ceauşescu, 
atragerea pe terenul neo-comunist a unor teme ale dreptei şi, 
în fond, castrarea ei de pulsiunile virulent anti-comuniste. 
Numai că aceste teme au fost folosite pentru un proiect 
totalmente antinațional: menţinerea României într-o zonă 
tutelată de Moscova, departe de adevărata civilizație 
europeană. Un astfel de “naționalism” comunist, revigorat 
mai ales o dată cu apariția Partidului România Mare, îşi are 
în România baza lui socială. EI nu se referă la poporul pus 
într-o ordine ierarhică, ci flatează un stil de existență gitano- 
proletar (vezi cartierele de blocuri construite de Ceauşescu, 


(continuare în pag. 4) 


5.Cf.JohnB. Dunlop, The Faces ofContemporary Russian 
Nationalism, Princeton University Press, 1983; Peter Zwick, 
National Commuusm, West View Press, Boulder, 1993; 
Mihail Agurski, /Jdeologia Naţional-Bolşevică, Paris, 1980 
(în limba rusă), 






MATT) CI ae gat: RA SAT 
aa dt 90 CAI, 
ai ei zh: i So , 












3, “Europa betet”, în Widerstand, 1930, 
4. CJ, Aldo Ferrari, 4 7reia Romă. Renaştereanaţionalismului 
rus, tr. rom. Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999, 














E E RR a 








PAG. 4 NR. 6/138 lunie 2002 


PUNCTE CARDINALE 





PERVERSIUNEA NAȚIONAL-COMUNISTĂ 


(urmare din pag.3) 


unde tipul uman dominant este țăranul dezrădăcinat, lumpen- 
proletarizat, cu un comportament imbibat de motive afective 
şi mecanisme de gândire de tip țigănesc). Pe un astfel de 
suport social psiho-deviant, național-comunismul alimentează 
atitudini ostile interesului național (care cere, dincolo de 
orice alte considerente, reintrarea României pe orbita politică 
europeană, integrarea ei într-un sistem de alianțe militare 
care să o scoată din zona “gri” unde ar dori-o Moscova). 

Constituind cea mai mare pervertire a naționalismului 
de tip european al Dreptei tradiționale, această extremă 
stângă patriotardă are în bagajul ei câteva teme predilecte: 
antimaghiarismul, (raternitatea ortodoxă cu țările slave, 
critica regionalismului, viziunea economică autarhică. 

ceeace priveşte fraternitatea în numele confesiunii ortodoxe 
cu țările slave, aceasta este declarată spre satisfacția unor 
centre geopolitice ostile României (Rusia, cu tendințele ei 
panslaviste). Speculând abil! spiritul schismatic, alimentându- 
| în țări care s-au declarat candidate la integrarea în NATO şi 
în Uniunea Europeană, Moscova poate ridica un zid 
confesional între aceste țări, subminând proiectul politic de 
unificare europeană. 

“Naţionaliştii” comunişti de la noi, copii orfani după 
dictatura ceaușistă, pentru a-şi asigura continuitatea existenţei 
politice, au recurs la următorul raționament: schimbarea 
regimului politic este doarun eveniment de suprafaţă, care nu 
afectează în nici un fel existența cetății, iar bunii cetățeni se 
pun în slujba țării şi îşi fac datoria sub orice guvemare, de 
orice fel ar fi ea. Pentru ei, aceasta înseamnă să fii “patriot”. 
De aceea, ei se concep pe ei înşişi ca pe nişte continuatori ai 
“patriotismului” lui Ceauşescu. Prin forma lui de organizare, 
prin aservirea lui aproape totală față de Moscova sovietică, 
prin consecințele lui pe termen lung (care țin de patologia 
socială), regimul comunist anterior a pulverizat identitatea 
noastră națională autentică. Pledoaria național-comuniștilor 
de la noi pentru regimul lui Ceauşescu, prezentat ca vârsta de 
aur a mândriei naționale, se dovedeşte, în ultimă analiză, o 
formă aberantă de “patriotisrn” anti-național. 

4. “Rusia n-a făcul parte niciodată din Europa, Şi, aşa 
cum e-— pierduta Sciţie—, constituie o regiune hibridă, o zonă 
ambiguă, un continent aproape: Eurasia” (Dan Botta). 
Teoria geopolitică a naţional-comunismului, aşa cum a fost 
ea elaborată recent de Aleksandr Dughin, sub o formă nouă, 
estetocmai evrasianismul. Pe timpul războiului rece, şi puțin 
după, Rusia vehicula proiectul gorbaciovistal'“Casei Comune 
Europene”, în sensul jocţiunii Europei cu masa continentală 
eurasiatică, După summit-ul de la Helsinki, din decembrie 
1999, Moscova a salutat decizia Uniunii Europene de 
extindere spre Est. Purtătorul de cuvânt al diplomației ruse, 
Valeri Nesterușkin, a afirmat atunci că acest proces este 
obiectiv, deoarece reflectă tendința generală a continentului 
european, 

Realizarea proiectului eurasiatic a întâmpinat rezistențe 
din partea partidelor creştin-democrate şi conservatoare din 
Europa. Acestea au şi făcut publică poziția lor, potrivit căreia 
frontierele definitive ale Uniunii Europene ar trebui să fie 
până la Rusia. “Majoritatea creştin-democraților europeni 
vor ca frontierele definitive ale Uniunii Europene să fie până 
la Federaţia Rusă”. Declarația a fost făcută la Berlin, la 
jumătatea lunii ianuarie 2001, la cel de al XIV-lea Congres al 
Partidului Popular European, de către secretarul general al 
Partidului Popular European (PPE), Alejandro A gag. Problema 
mu e nouă. Moscova agreează evident politica de extindere a 
Uniunii Europene, dar nu şi pe aceea a Alianţei Nord- Atlantice. 
În prima variantă, Rusia poate avea o poziţie-cheie, mai ales 
în cazul în care o Europă Unită, cu un sistem de apărare 
propriu, ar întinde mâna Moscovei pentru a stabili o nouă 
relație strategică, în afara unui parteneriat transatlantic. În 
1999, în plină sesiune a Adunării Parlamentare a Consiliului 
Europei, lidenul Partidului Comunist Rus, Ghenadi Ziuganov, 
a reiterat poziția sovietică; extinderea Alianţei Nord-Atlantice 
este un mare pericol pentru securitatea Rusiei şi a întregii 
Europe. Politica de extindere a NATO a fost caracterizată de 
liderul comuniştilor ruși, care dețin majoritatea parlamentară 
în Dumă, drept “total lipsită de perspectivă”. În opinia lui 
Ziuganovy, europenii ar merge pe drumul trasat de americani, 
care obțin astfel o imensă piață de armament şi milioane de 
locuri suplimentare de muncă, în timp ce Europa nu ar primi 
nimic, în afară de dureri de cap şi destabilizare, Ziuganov și- 
a încheiat fulminant discursul cu un avertisment; atâta timp cât 
Europa are ca “stăpân” Statele Unite ale Americii, Rusia este 





obligată la stabilirea de alianţe în Asia şi în Orientul Apropiat. 
Opţiunea eurasiatică pare cea mai rezonabilă stratapemă 
geopolitică de re-cucerire a Lebensraum-ului (spațiul vital) 
pierdut prin abandonarea “lagărului socialist”. Contra 
Occidentului — sau tocmai pentru a se apropia indirect de el — 
Rusia, astăzi ca şi altădată, mizează pe cartea asiatică. Să fie 
vorba de o re-orientare compensatorie, menită a contracara 
proiectele unui Occident aflat în certă expansiune economică, 
politică şi militară către spațiul geografic populat de foştii 
sateliți ai Moscovei sovietice? Episodul reunificării Germaniei 
(țară-centru a Europei, de unde Kremlinul a trebuit să retragă 
efective militare importante), transformarea URSS în CSI, 
dizolvarea CAER-ului şi a Tratatului de la Vaşovia, obligația 
diminuării potențialului nuclear în schimbul unor compensații 
economice provenite de la parteneri occidentali, pierderea 
unor piețe de armament şi a unor zone non-europene unde se 
practica “exportul de revoluție”, toți aceşti factori au determinat 
complexul militar-industrial, susținut de o clasă politică încă 
dependentă de el, să ordone: abandonarea femporară a 
ofensivei către Occident. Sau este vorba, mai degrabă, de 
reluarea ofensivei pe o altă cale? Opţiunea pentru dominația 
spațiului eurasiatic nu înseamnă numai o re-orientare 
compensatorie din punct de vedere geopolitic pentru Kremlin, 
Ci ŞI reînnodarea unei tradiții culturale, reînvierea unei reacții 
intelectuale de respingere a Occidentului. Ea are avantajul de 
ase înscrie într-o mișcare generalăa statelor lumii de transladare 
a zonelor de interes şi putere, la nivel mondial, dinspre cercul 
fransatlantic către cercul asiatic al Pacificului de Sud. Doar 
indirect Occidentul post-industrial mai constituie miza majoră 
a Rusiei, El este deja un bloc economico-politic şi militar 
aproape adjudecat şi tutelat de fostele imperii coloniale reunite 
astăzi într-un club select cu mai multe denominaţii (NATO, 
UE, UEO, G 7). Aici Rusia poate constitui doar unul dintre 
parteneri, cu statut aparte. În acest colț de lume, Rusia 
constituie excepția tolerată perpetuu. Aici Rusia are de dus cel 
mult o luptă de cucerire a statutului de partener legitim pentru 
diplomaţia occidentală. Chestiune de refacere a imaginii şi 
credibilității — de capital simbolic, în fond. Pe când, în Asia, 
Rusia poate deveni efectiv partenera privilegiată, chestiunea 
implicând consecinţe strict pragmatice: avantaje directe de 
natură politică, economică şi militară. Nu susţinem deloc teza 
alianţei conjuncturale între Beijing şi Moscova, emisă recent 
derusul luri Tziganov, doctor în relații internaționale“. Autorul 
acestei teze încearcă să inducă ideea că viitorul parteneriat 
strategic sino-rusnu va fi dictat de rațiuni intrinseci specificului 
fiecăreia din aceste țări luată separat, ci de orientările impuse 
la un moment dat de o terță parte: Statele Unite ale Americii. 
Cu alte cuvinte, apropierea dintre China şi Rusia are mai 
degrabă un caracter reactiv şi defensiv la strategia americană 
de dominație a lumii, evoluţia ei depinzând chiar de prestația 
intemaționalăa “jandarmului mondial”, nicidecum de tendința 
fiecăruia dintre partenerii acestei alianțe de a recupera pentru 
sine glorioase momente de hegemonie la nivel regional sau 
mondial. Astfel, Beijingul şi Moscova, puteri semnificative 
ale lumii, n-ar fi deloc interesate de dominație, ci de un răspuns 


6, “The Kosovo War: A New impetus for a Sino-Russian 
Alliance?”, în Russian and Euro-Asian Bulletin, vol. 8, nr. 5, 
mai 1999, editat de Contemporary Europe Research Center, 
University of Melbourne, 

7. Ibidem. 


strategic la dominația unipolară americană: “Alergia 
americană la orice formă de totalitarism şi constantele 
campanii emoţionale ale Statelor Unite pe tema obl, igativității 
respectării drepturilor omului în China mențin vie 
neîncrederea reciprocă între cele două țări. Cu cât mai 
evidente apar aceste tendințe americane în relaţiile cu 
China, cu atât Beijingul va fi mai motivat pentru O întărire 
arelaţiilor cu Moscova Pe de altă parte, cu cât Rusia se va 
simţi mai neglijată şi mai izolată de către Occident, cu atăt 
Moscova se va apropia mai mult de C hina”, 3 
5, Opinia noastră este că China şi Rusia nu doresc atât 
o luptă contra hegemonismului american, în numele apărării 
cauzei popoarelor lumii (deşi propaganda oficială prezintă 
situația tocmai în acest fel), cât mai ales înlocuirea lui cu un 
bipol ruso-chinez. Am putea încerca chiar o profeție: energia 
istorică şi instinctul expansionist al Rusiei se vor reactiva, în 
următoarele decenii, prin reînnoirea contactului cu spiritul 
Asiei. În peisajul culturii naționale ruseşti există deja o 
prosperă tradiție intelectuală anti-occidentală. Ea afirmă Cu 
aplomb o anume ascendență asiatică a poporului rus, o 
anume nobleţe a acestuia explicabilă prin înrudirea cu sângele 
turanic. Această fantasmă identitară a legitimat refuzul 
orgolios al Rusiei față de modelul occidental. “Zgândărifi- 
Î pe rus şi veţi da de tătar! ”, scria Lev Şestov în Apoleoza 
lipsei de temeiuri. Acum două secole, un intelectual rus ca 
Brianceaninov afirma: “Țăranul rus este mult mai aproape 
de țăranul chinez, de mongoli, de anahoretul tibetan, de 
paria hindus, decăt de țăranul european". Scârbit de ifosele 
occidentaloide ale studențilornuşi din universitatea moscovită, 
tânărul Vladimir Soloviov exalta în formule literare patetice 
o presupusă necesară orientare a rusului spre rădăcinile lui 
asiatice: “Panmongolism! Deşi sălbatec nume, de el auzul 
meue desfătat”. Şi pentru Ceadaev, omul ruse un orientalofor 
— un purtător de germeni ai spiritualității orientale în arena 
europeană: “Voi suntem copiii răsfățaţi ai Orientului. Ce 
nevoie avem noi de Occident? Este Occidentul patria ştiinţelor 
exacte şi a tuturor lucrurilor profunde? Orientul este, în 
schimb, cel pe care pasul nostru îl atinge peste tot: din el ne- 
am extras credințele, legile şi virtuțile noastre”. Poetul 
simbolist ms Aleksandr Blok (1880-1921) celebra cu 
entuziasm liric “neamul asiatic, scit”, întemeietorul Rusiei 
modeme: “Voi — milioane. Noi — fără sfârşit!/ Veniţi cu noi 
să vă-ncercați tăria'/ Da, suntem neamul asiatic, scit/ 
Ducând în ochii oblici lăcomia. / Ne-om da în lături, vom 
intra-n păduri/ Din fața Europei cumsecade./ De-acolo-i 
vom zvârli, cu ochii duri,/săgețile privirilor nomade./ Veniţi, 
porniţi acum peste Urali'/ Mașini de fier, v-am netezit 
cărare,/ Să vă-ncleştaţi, din calcul integral,/Cu hoardele 
Mongoliei barbare./ Dar nu vă vom mai fi în luptă scut,/ Nu 
vom cădea răpuşi şi nici ostateci,/ Ci iadu-l vom privi cu 
suflet mut,/ Cu ochi înguşti, mongolici, asiatici”, 
Trăsăturile asiatice din psihologia colectivă rusă au 
drept cauză un anume fel de a percepe spațiul. O anume 
dependență ecologică de configurația stepei influențează 
viziunea asupra lumii şi concepția politică a rusului, 
motivându-i tendința expansionistă. Pentru rus, spațiul devine 
un fel de infinit de cucerit. Există un patos al dominării 
nesfârşitului stepei. EI a determinat manifestarea vizibilă în 
istorie instinctului posesiunii de noi teritorii şi popoare, prin 
incursiuni de tip nomad. Sedentarismul populațiilor din 
civilizația europeană străveche nu a reprezentat, se pare, un 
fenomen uman obişnuit în stepa rusă. Prima profeție cu 
privire la o invazie a ruşilor în Europa, referitoare şi la o 
posibilă manieră de a domina continentul, ne-o oferă 
Marchizul de Custine în Scrisori din Rusia: “Dacăvreodată 
ruşii ar izbuti să stăpânească Apusul, nu l-ar dirigui de la 
distanță, cum au făcut vechii mongoli, ci, dimpotrivă, nu ar 
cunoaşte grabă mai mare decât aceea de a scăpa din 
câmpiile lor înghețate şi, fără să-şi imite foştii stăpânitori, 
tătarii, care îi exploatau pe Slavi, tributarii lor de departe — 
clima din ținuturile Moscovei îi înspăimântă până şi pe 
mongoli! —, moscoviţii ar ieşi grămadă din țara lor, de îndată 
ce li s-ar deschide calea spre alte meleaguri”. Nevoia de 
spațiu vital (Lebensraum) la rus nu se datorează vreunui 
neastâmpăr creator, faustic, întemeiat pe dorința de dominație 
tehnologică, civilizatoare a lumii, cum o proclama într-o 
vreme doctrina pangermană, ci este o necesitate de spațiu 
dictată, în ultimă instanță, de condiții climatice, de solitudinea 
hibernală și exasperantă a stepei, 
Bogdan G. RĂDULESCU 
(din volumul Pentru o nouă dreaptă, 
în curs de apariție la Editura Dacia din Cluj) 





8. Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993. 











| 
- 
s 
| 
A 
. 
i 
i 
i 
3 
Ș 
ş 


d 1/70 aaa ADR d Aa 








aa di 


Din 1917, toate regimurile comuniste au fost regimuri criminale: URSS-ul lui Lenin 
şi apoi al lui Stalin, China lui Mao, Cambodgia lui Pol Pot, Cuba lui Fide! Castro, Coreea lui 
Kim Ir Sen etc. sunt responsabile de moartea a peste o sută de milioane de indivizi. Execuţiile 
politice, Gulagul sau deportarea unor întregi comunități sunt astăzi bine cunoscute. La această 
tragică enumerare trebuie să adăugăm şi tenibilele înfometări, organizate uneori chiar de 
puterea centrală. Pentru toate aceste mecanisme distrugătoare se pot încheia astăzi bilanțuri, 
în cifre incontestabile, Rămâne încă să înțelegem în ce fel un ideal politic emancipator a putut 
deveni o maşină de nimicire a individului. Un fapt este însă astăzi cert: nimeni nu mai poate 
nega, nici minimaliza faptele. 

Până nu demult, simpla încercare de a aduce vorba despre crimele comunismului 
era suspectată de reacționarism ideologic, de un anume parti pris politic. Nu fuseseră 
batalioanele rezistenței formate de comunişti? Lupta lor politică nu era ea un scop în sine, 
conducând la emanciparea oamenilor exploataţi, aserviţi de un sistem economic inuman? Nu 
erau aceşti avangardişti ai "intemaţionalismului proletar” demnii urmaşi ai Revoluţiei de la 
1789? Toţi aceşti factori par a explica tăcerea prelungită asupra ororilor unui sistem totalitar 
„considerat drept “viitorul omenirii”. 

Dar, pe nesimţite, adevărul şi-a croit cale. Cinci etape decisive mi se par a marca 
această înaintare: 1) februarie 1956: Raportul Hruşciov la cel de-al XX-lea Congres al 
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, denunțând crimele lui Stalin; 2) octombrie 1956: 
Revoluția ungară ; 3) august 1968: trupele sovietice invadează Cehoslovacia; 4) publicarea 
operelor unor disidenți, cum ar fi Ar/upelagul Gulag de Aleksandr Soljeniţin, din 1974, 5) 
publicarea arhivelor sovietice după prăbuşirea regimurilor comuniste europene, în anii 1989- 
199], 

Încet dar sigur, realitatea comunistă a sfârşit prin a fi cunoscută; tot ceea ce tovarășii 
de idei presimţeau fără a recunoaşte, totul era adevărat: asasinatele politice, teroarea de masă, 
deportările, lagărele de muncă, reeducarea în puşcării, înfometarea... 

Astfel, acolo unde sfârşeşte timpul militanților, începe lucrul istoricilor. Cifrele, încă 
imprecise, se conturează, Bilanţul e copleşitor pentru U.R.S.S., China populară, Cambodgia 
Khmerilor roşii, țările Europei de Est, pretutindeni unde s-a guvernat în numele “marxism- 
leninismului”. 

O imensă tragedie: doctrina destinată a-i elibera pe oameni a devenit instrumentul 
celei mai crunte tiranii. Aceste rânduri nu au pretenţia unei tratări exhaustive a fenomenului, 
dar am vrut să restabilim constatarea acestei realităţi criminale, prea adeseori negate, ocultate, 
travestite timp îndelungat. 

Legitimat de o filozofie politică de falsă eliberare şi de eroii de la Stalingrad, 
comunismul a continuat să “înflorească”, să prolifereze timp de o jumătate de secol. Numai 
marile imprecaţii ale disidenţilor au reuşit să impună comparaţia între nazism şi comunism. 
Asupra acestei paralele vom reveni. Nu pentru a stabili o ecuaţie, nici pentru a confrunta cele 
două tipuri de regimuri pe care le-au generat, ci pentru a înțelege mai bine convergența 
criminală a curentelor extremiste ale istoriei. 

Timp de aproape cincizeci de ani, partidele occidentale de stânga s-au complăcut 
într-o stare de orbire prelungită, încrâncenându-se în refuzul lor de a afla ceea ce constituia 
realitatea sistemului represiv sovietic. Deşi încă din 1920 mărturiile incontestabile abundă, 
“războiul rece” atinge culmi de cinism pentru unii, sau de orbire voluntară pentru ceilalți, 
Trebuie să ajungem în anii '70, la apariția zguduitoarei scrieri Arhipelagul Gulag, pentru ca 
intelectualii, specialiştii, opinia publică să se trezească, să deschidă ochii. 

Dar de unde venea această cecitate prelungită, acest refuz de a vedea evidența? 


II 

Primul denunțător este Boris Suvarin, fost membru al Partidului Socialist Francez, angajat 
în revoluția leninistă, devenit chiar membru al secretariatului Komintemului, până la 
excluderea sa din 1924. În revista sa La Critique sociale, el face, în ianuarie 1933, un bilanţ 
necruţător al economiei sovietice și al colectivizării pământului: “Dans agriculture, la 
situation confine au desastre”. În 1935 Suvarin reuşeşte să publice în Franța, la Plon, stufoasa 
lucrare Staline. Apergu historique du bolchevisme, care constitue primul studiu documentat, 
detaliat şi necruţător asupra regimului stalinist. În anii ce au urmat, autorul îşi completează şi 
actualizează cartea, prin articole şi broşuri, cum ar fi Bilan de /a terreur en URSS, apărută în 


PUNCTE CARDINALE 








lunie 2002 NR. 6/138 PAG. 5 


atei t = 
SR RECI R 5 
. 2 NI SS AG SAALE mda 


—. 


1936. În acest text Suvarin descrie noul val de teroare care a urmat asasinatului lui Kirov în 
1934; “On n'apergoit plus de limite ă la sauvagerie dechaince”. Dar aceste scrieri nu atrag 
atenția, nu se vorbeşte despre ele, cu toate că Sta/inul lui Suvarin s-a vândut în peste 7000 de 
exemplare înainte de război. 

Multă vreme conjunctura politică nu se pretează revelaţiilor despre URSS. Mai mult, 
voiajele occidentalilor în URSS au devenit mijlocul de propagandă cel mai eficace al regimului 
sovietic. Profesor la Sorbona, Ren€ Etiemble povestea recento fastuoasă recepție la care fusese 
invitat într-un colhoz din Ucraina, în1934, fără să remarce nimic din crimele lui Stalin, “care 
Jăsase să moară de foame milioane de ucrainieni”, “Ainsi voyage-t-on en pays de tyrannie, sans 
rien vOir, rien savoir, rien comprendre”(R. Etiemble, Le Meurtre du Petit Pere, Arlea, 1990). 

Convertit la cauza comunistă în 1932 şi afişându-şi public noua credinţă, Andre Gide 
a fost utilizat din plin de propaganda comunistă. Punând mai presus de orice virtutea 
sincerității, el descrie adevărul în 1936, în cartea sa Retour de l'URSS. După un voiaj în care 
fusese copleşit de onoruri, cadouri şi complimente, scriitorul a ştiut să spună ce a văzut, lansând 
această frază teribilă: “Et je doute qu'en aucun autre pays aujourd” hui, fut-ce dans! Allemagne 
de Hitler, Pesprit soit moins libre, plus courb€, plus craintif (terroris€), plus vassalise”, 
Camarazii săi de stânga încercaseră să-l convingă a nu publica lucrarea; intervenise chiar llya 
Ehrenburg în persoană. E fort zadarnic; Gide a publicat-o şi scandalul s-a dezlănțuit, căci toate 
informaţiile provenind din URSS — despre marile procese, excluderile din partid, lichidarea 
foştilor camarazi ai lui Lenin—se opreau la bariera anti fascismului: trebuia cuorice preţ rezistat 
în faţa lui Hitler înainte de a compromite prestigiul comunismului. 

Semnarea pactului germano-sovietic, în august 1939, ar fi putut trezi multe conştiinţe, 
Antifascismul sovietic apăru atunci în adevărata lui haină: o tactică variabilă pentru un scop 
invariabil, apărarea şi răspândirea sovietismului, 

După al doilea război mondial, mărturiile şi studiile asupra sistemului totalitar 
sovietic şi a lagărelor de exterminare sau “reeducare” s-au înmulțit. Marele brasaj al 
populațiilor în timpul războiului, schimbarea tacticii operată de Stalin după atacul german din 
1941, eliberarea multor polonezi destinația forma o armată naţională contra Germaniei (armata 
Anders) au permis serviciilor occidentale strângerea de numeroase mărturii doveditoare ale 
existenței unei “URSS concentraţionare”, despre care vorbeşte Guy Vinatrel în cartea sa 
Spartacus, apărută în 1949. Editura Plon traduce din engleză Adevărata Rusie a sovietelor de 
David Dallin, un studiu neiertător, în care un capitol referitor la munca forțată stabileşte 
acografia Gulagului. În 1949 patru lucrări convingătoare au ieşit de sub tipar: La condition 
inhuanaine de Jules Margolin, evreu polonez refugiat în URSS şi internat succesiv în opt lagăre, 
între 1940-1945; Terre inlnumaine de Joseph Czapski şi extraordinara istorie a Margaretei 
Buber-Neumann — Deportee en Siberie; în fine, traducerea volumului / 'ai choisi la liberte de 
Kravchenko, un transfug al birocraţiei sovietice stabilit în America, Această ultimă carte a dat 
loc unui proces interminabil al autorului contra săpămânalului francez Les Lettres frangaises. 
David Rousset, fost deportat de către nazişti, martor în acest proces, s-a lansat într-o aprigă luptă 


(continuare în pag. 6) 




















PAG. 6 NR. 6/138 lunie 2002 





(continuare din pag. 5) 


de partea adevărului, într-un moment în care majoritatea intelectualilor francezi fie flirtau cu 
Partidul Comunist, fie erau intimidați de hegemonia pe care acesta o exercita asupra 
universităților, a presei şi a editurilor. În paginile Figaro-ului literar Rousset lansă, în 1 949, un 
apel către toți foştii deportați ai lagărelor naziste, pentru a constitui o comisie de anchetă direct 
în URSS, Comuniştii contra-atacă, acuzându-l pe Rousset de a fi produs dovezi false, ceea ce 
îl face pe acesta să intenteze un proces de defăimare contra revistei Les /etres f-angaises. Procesul 
se deschide la 25 noiembrie 1950 şi avocaţii reuşesc să obţină recuzarea lui Joseph Czapski, fost 
membru al Armatei Anders, care afirmă, spre indignarea comuniştilor, că masacrul de la Katyn, 
imputat pe atunci naziștilor, a fost în realitate opera Armatei Roşii (lucru confirmat astăzi chiar 
de către ruşi). Se succed la bară şi alți martori: Jules Margolin, Alexander Weissberg, 
Kazimiers Zamorski, Jerzy Glicksman, Margarete Buber-Neumann. Aceasta din urmă, soția 
fostului lider comunist german Heinz Neumann, refugiată în URSS când soţul ei fu victima 
marilor epurări din 1937, apoi arestată, condamnată la cinci ani de muncă forțată şi expediată 
într-un lagăr din Kazahstan, de unde a fost recuperată de NKVD, a fost dată ulterior pe mâna 
Gestapoului şi, în sfârşit, internată la Ravensbriick. În depoziţia ei, doamna Buber-Neumann 
spune: “In lagărele de concentrare din Siberia deținuții, bărbaţi, femei şi chiar copii, stau pe 
planşee de lemn, ca vitele, şi dacă nu eşti în stare să-ți îndeplineşti norma, cum e denumită, 
primeşti în loc de 600 gr. numai 400or. de pâine foarte proastă, şi în aceste câteva grame de pâine 
zilnicăstă viața sau moartea. E greu să decizi ce este mai lipsit de umanism: gazarea persoanelor 
în cinci minute sau sugrumarea lor lentă prin înfometare, într-un răstimp de trei luni”. 

Comuniştii şi ceilalți tovarăşi simpatizanți chemaţi la bară neagă în mod categoric 
faptele, dar Les Lettres frangaises va primi condamnare pentru calomnie şi David Rousset îşi 
va continua lupta. Va reuși el oare să convingă şi alte spirite, pe lângă cei care sunt deja 
avertizați? În orice caz, un lucru este cert cei ce ar fi dorit să ştie, cei care ar fi vrut să deschidă ochii, 
aveau la dispoziție o întreagă bibliotecă despre URSS, şi asta cu mult înaintea anilor *70 şi a 
Arhipelagului Gulag. După cum ne amintim astăzi, a trebuit intervenția “Raportului secret” al 
lui Nikita Hruşciov asupra “abuzurilor de putere” ale lui Stalin la cel de-al XX-lea Congres al 
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, din februarie 1956, pentru ca intelectualii comunişti 
şi militanții partidului să înceapă a se convinge de natura totalitară a regimului stalinist. 

În iunie 1941, atacul hitlerista adus URSS-ul şi pe Stalin în tabăra țărilor democrate 
ale Vestului, iar înfrângerea Germaniei naziste a condus la apogeu Uniunea Sovietică şi pe 
şeful ei. Fraternitatea de arme îi obligă la respect pe foştii rezistenți ne-comunişti. Afacerea 
masacrului de la Katyn, evocată la proces de Joseph Czapski, devine cel mai autentic tabu: 
nimeni aproape nu mai pune la îndoială implicarea germană. Sovieticii se află la Niimberg 
alături de aliați, pentru a judeca crimele de război şi crimele contra umanităţii comise de nazişti! 
E drept, “războiul rece” îi aruncă pe comunişti în opoziție în toamna lui 1947, dar un fapt 
rămâne: Partidul Comunist Francez numără $ milioane de aderenți, iar în Italia charisma 
personală a lui Berlinguer nu a convins mai puțini. Multe municipalități europene sunt sub 
administraţia lor, rețeaua de presă şi editurile devin mijloace considerabile, influența lor se 
concretizează în sectorul public şi universităţi, apar așa-numiții “aparatnici” profesionali, fără 
a mai vorbi de activitățile subversive ale pro-comuniştilor şi simpatizanților, foarte activi în 
celule de cartier şi antrepriză. Veritabile “formatoare de opinie” în societățile unor state vestice, 
partidele comuniste constituie, în chiar inima Europei, o forță de convingere fără precedent. 


II 

Refuzul de a cunoaşte, de a accepta adevărul în sânul însăşi al mişcării comuniste, 
dar şi al stângii în general, este compus din curente diferite. Îi putem remarca pe fideli, cei care 
nu acceptă Gulagul pentru că ei cred în Partid. Lupta lor este o paralelă a celei de la Stalingrad. 
Celebrul publicist, filozof şi romancier Edgar Morin a fost unul dintre ei: “Stalingradul mătura 
pentru mine și, fără îndoială, pentru mulți alții asemenea mie, critici, îndoieli, reticențe. 
Stalingradul spăla toate crimele trecutului” (Edgar Morin, Autocritique, Seuil, 1959). Au urmat 
apoi creştinii (aderenţi ai Partidului pentru a descoperi solidaritatea activă cu cei săraci şi 
năpăstuiți), evreii (optând pentru lupta anti-nazistă), intelectualii (printre care amestecul acesta 
atractiv de religie, ştiinţă şi acțiune făcea un mare numâr de adepţi). După Edgar Morin, “c"6tait 
le meilleur d'eux-mârne qui les poussait ă rejoindre les rangs du Parti”, 

Mai intervine şi un alt fenomen socio-politic: prin instaurarea “războiului rece”, 
Statele Unite devin inamicul principal, țara trusturilor şi a imperialismului devine ținta 
diabolică. Astfel, fără nici o revoluţie, masele acestea de comunianți întru comunism pot 
încerca un sentiment reconfortant, grație demonstrațiilor de stradă, a lipirii nocturne de afişe, 
a vânzării militante a presei Partidului, ei se pot mândri de a fi inaugurat lupta de clasă menită 
a pune im opresiunii, exploatării omului, sclavajului capitalist. 

n 1949, cea de-a 70-a aniversare a lui Stalin devine ocazia unor ditirambice 
devoțiuni, puterea autocratului este acceptată fără nici o obiecție, credulitatea îi cuprinde pe 
savanți, pe universitari, pe filozofii de la revista La Pensce — şi cu toţii se lasă pătrunși de frazele 
lui Jacques Duclos, personajul secund al Partidului: “Les peuples saluent en Staline le gcant 
de la penste et de "action [...], l'exemple, le maitre de tous les hommes d'avant-parde [...] qui 
ont pour objectif la victoire de Ja liberte, de la paix et du socialisme”, “Mitul proletariatului” 
care poartă în el revoluția și viitoarea “societate fără clase” a câştigat partida în context. 

Mai este şi categoria cinicilor, pentru care “crimele lui Stalin” constituie o calomnie 
infamă. L-am cita aici pe Jean-Paul Sartre, pentru care “il n'y a pas d'omelette sans casser des 
oeufs”, adică există o finalitate a istoriei şi, pentru a o realiza, toate mijloacele sunt acceptate 
(Jean-Paul Sartre, “Le Phantâme de Staline”, în Situations — VII, Gallimard, 1965). 

În categoria carieriştilor sunt clasați, în general, foşti fideli, care au obținut posturi în 









SOLJENIŢIN 


IONESCO. 
Ap Pee ps 


imensul aparat de Partid, uneori oportunişti pur şi simplu, cărora li s-a oferit ocazia de a părăsi 
servituţile uzinei. De-acum, birocraţia în cadrul căreia gravitează obedienți îi obligă la o formă 
de conformism total. În fine, categoria celor care nu şi-au cerut carnetul de Partid, care vor încă 
să-şi păstreze liberul arbitru, este formată mai ales din intelectuali. Ei ştiu că în URSS totul nu 
e numai reuşită, de aceea sunt mai mult sau mai puțin echidistanți de centru, aceştia admit 
erorile, greşelile, iar unii chiar acceptă existența lagărelor de reeducare. Totuşi, se simt mai 
apropiați de Uniunea Sovietică decât de Statele Unite, iar unii merg atât de departe încât ajung 
la explicarea “necesității” teroarei şi a lagărelor. Astfel, în faza sa comunizantă (el îşi va 
schimba atitudinea în momentul războiului din Coreea, 1950), filozoful Maurice Merleau- 
Ponty, capul politic a! revistei Temps Modernes şi viitor profesor la Coll&ge de France, nu ezita 
să afirme: “Revoluţia asumă şi dirijează o violenţă pe care societatea burgheză o tolerează în 
şomaj Şi în război şi pe care o camuflează sub numele de fatalitate. Dar toate revoluțiile reunite 
nu au vărsat mai mult sânge decât imperiile. Totul nu e decât violență, şi violența revoluționară 
trebuie preferată, pentru că ea conține un viitor de umanism”. 

Fărăa adopta o astfel de justificare, din refuzul față de anti-comunism, din ură pentru 
societatea burgheză, mulți au relativizat fondul blamabil al regimului stalinist. Teama de a-i 
consolida pe exploatatori, de a slăbi forțele Partidului clasei muncitoare, îi face să-şi reprime 
dorința de a cunoaşte adevărul. Anul 1956 aoperato primă fisură, când personajul numărul unu 
al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în persoană a denunțat “arbitrarul” criminal al lui 
Stalin. Stupoare în rândurile comuniste! Mulţi militanți au refuzat să creadă; alții îşi pierdură 
în mod definitiv încrederea; cinicii s-au adaptat, dar intelectualii neangajați în partid începură 
să deschidă ochii. 

Acesta a fost momentul ales de Sartre pentru a publica pamfletul “Le phantâme de 
Staline”, unde putem citi: “Tout bien pes, il faudrait conseiller aux communistes frangais de 
ne pas crier trop haut que |intervention sovistique ne pouvait pas s'&viter. Car cet argument 
pieux porte la condamnation la plus radicale de tout ce qui a &t€ faiten Hongrie jusqu'â ce jour. 
Tortures, aveux truquss, faux proces, camps de travail: ces violences sont en tout cas 
impardonnables[...]. Quandtouts'ecroule ensemble, quand-—s"il faut vousen croire—le peuple 
tout entier se met du cât€ du fascisme pour liquider le regime, les bases du socialisme n'ont 
jamais existe”, 

In acest context, locul mi se pare potrivit pentru evocarea impozantei figuri a unuia 
dintre cei mai hotărâți opozanți ai comunismului, atât în teorie, cât şi în fapte: Eugen Ionescu. 
Cu toată francheţea dezacordului său politic, trebuie remarcată singularitatea lui Ionescu în 
lumea artelor, piesa sa Les Rhinoceros fiind unicul exemplu cunoscut la care au aderat foare 
regimurile politice, ea fiind jucată pretutindeni pe scenele europene, în Vest ca şi în Est, chiar 
şi în țara sa de origine. Dar autorul se simţea foarte izolat chiar numai cu câțiva ani înaintea 
evenimentelor din 1989, “En effet, il âtait tres mal vu, aux yeux de Vinlelligentsia d'Etre 
«anticommuniste primaire ou viscârab». Depuis 1968 il &tait permis d'âtre (ă condition de se 
declarer gauchiste) anticomimuniste sovi&tique, mais il fallait âtre maoiste. Depuis les livres de 
Simon Leys, il est permis aussi de ne pas âtre maoiste. 1! faut dire que les intellectuels n'ont fait 
que se tromper depuis trente ans” (Eugăne Ionesco, Antidotes, Gallimard, 1977). 


IV 

A trebuit să intervină o nouă perioadă, o altă conjunctură politică şi inclestructibilii martori 
care au fost “disidenţii” anilor *70 (Soljeniţin, Zaharov, Mandelstam, Ginzburg, Pliuşici, Kuzneţov 
Mascenko etc.) pentru ca europenii occidentali să admită în fine realitatea criminală a “utopiei la 
putere”, Pe aceștia lonescuîi ridică larangul de “eroi”, iarîncapitolul““De Pragueă Londres, la honte” 
nu întârzie să proclame eşecul comunismului la scara întregii planete: 

"Enfin il y a eu demierement les grands heros russes de la r&sistence spirituelle au 
communisme. Tout cela a fini par se faire entendre et par impregner Pesprit de tant 
d intellectuels frangais devenus marxistes, les uns par gen&rosit& mais beaucoup par calcul. 
Mais la desovietisation ou la destalinisation ou la dâmarxisation de la France ou plutât de ce 
que Pon apelle |'inte/ligenisia frangaise qui n'est pas toujours inteligente, ne peut venir que 
jentement, progressivement. Les premiers desintoxiques seront les enseignants ă 'universită 
puis les professeurs secondaires, puis les instituteurs, puis les autres qui suivront, mais il faut 
vingt ans pour que la desintoxication soit totale, vingt ans pour que l'on admette que le 
communisme fut une imposture et pour qu'on le rejette” (Eu 
Gallimard, 1977), (Eugtne lonesco, Antidotes, 

Magda IORDĂNESCU 
(Montreal) 








$ 


SD SAS PI ai APP PUT.” i o... 






Din experiența mea personală, de duhovnic şi de observatoral societății, constat că 
unul dintre păcatele endemice este astăzi mânia. Păcatul acesta poate avea aspecte 
personale, dar şi aspecte de grup. Pentru că una este mânia individului şi alta este mânia 
popoarelor, care poate duce la războaie distrugătoare, mai mult sau mai puţin îndelungate, 
dar purtate cu o cruzime pe care tehnica secolelor trecute nu o putea bănui. Aceste 
războaie modeme pot schimba geogratia şi demografia lumii şi, fără îndoială, harta ei 
politică, favorizând instalarea unor regimuri dictatoriale mondiale. 

Mânia personală transformă inima omului dintr-o locuinţă a Sfântului Duh într-o 
casă demonică, pentru că ea schimbă 
Structura duhovnicească a sufletului, 
orientându-l spre zonele întunecate ale 
ființei umane. Istoria cunoaşte evenimente 
dezastruoase iscate din mânie. ca ŞI 
întâmplări tragice, care creează regrete şi 
deznădejdi în cel care s-a lăsat cuprins de 
ele. 

Sfânta Scriptură se preocupă foarte 
intens de problema mâniei, deşi, luând în 
considerare posibilitatea relațiilor din 
timpurile mai vechi, înțelegem că motivele 
de mâniere erau mai puţin frecvente decât 
în vremea noastră, când fiinţele umane, 
prin creşterea densității populației şi prin 
mijloacele de comunicare, restrâng la 
minimum Spațiul securităţii personale. Dar 
fără îndoială că apariția mâniei stă, în cea 
mai mare măsură, în ispitirea pe care 
diavolul o încearcă asupra noastră, ştiind 
că mânia întunecă mintea şi înarmează 
limba şi mâna cu violențe care rănesc grav, 
uneori iremediabil. 

In Vechiul Testament, din cauza 
multelor păcate ale poporului iudeu, 
Dumnezeu se mânia pe el şi stâmea năvala 
neamurilor peste Israel (pe care îl biruiau 
şi, eventual, îl duceau în robii mai lungi sau 
mai scurte), pentru ca, după pocăință 
îndelungată şi sub biciul de foc al 
proorocilor, evreii să se întoarcă la credința 
adevărată şi să fie repuşi de Dumnezeu în 


4 


starea de dinainte de păcat. Nu vom urmări i a SOL ele 


aceste “mânii ale lui Dumnezeu'*; Vechiul 
Testament este plin de ele. Pe noi ne 
interesează însă mânia ca păcat omenesc. 
cu urmările ei în planul personal şi social. 
În Facerea, la capitolul 34, este o 
pricină de mânie a fiilor lui lacov: Dina, fiica lui lacov şi a Liei, a fost necinstită dle frul 
fruntaşului din cetatea Salem. Acest fapt a stâmit mânia fiilor lui Iacov, care-au decissă 


Ea ta 


se răzbune, deşi tânărul cu pricina o ceruse pe Dina de nevastă: Locul-unde se-aşezase - 


Iacov, nu departe de cetatea Salem, era foarte convenabil pentru familia lui din toate 
punctele de vedere. Dar fiii săi s-au aprins de mânie şi de dorința de răzbunare. Când 
tânărul din Salem a cerut mâna Dinei, frații acesteia i-au spus cu viclenie că ar fi o ruşine 
pentru ei să-şi mărite sora după nişte netăiați împrejur şi au cerut ca toți cei de parte 
bărbătească din cetate să se taie împrejur, ceea ce mai marele cetății a acceptat. După două 
zile, când toți cei de parte bărbătească din cetate erau suferinzi, fiii lui lacov au intrat 
noaptea în cetate, cu servitorii lor, tăind cu sabia pe logodnic, pe tatăl acestuia şi pe toți 
bărbații. Apoi au jefuit cetatea de toate averile, ducând în robie pe femei şi pe copii. Astfel, 
sub impulsul mâniei, ei au folosit legământul sacru al lui Avraam cu Dumnezeu (tăierea 
împrejur) ca o pe viclenie prin care să-şi împlinească răzbunarea. Când lacov a aflat, a 
spus fiilor săi: “Mare tulburare mi-aţi adus, făcându-mă urât în fața tuturor locuitorilor 
țării acesteia, înaintea Canaaneilor şi a Ferezeilor...” (Facerea 34, 30), Şi a trebuit Iacov 
să plece din locul acela plăcut lui, cu toți ai săi şi cu toate averile, din cauza mâniei 
necontrolate a fiilor săi, lăsând în urmă o cetate jefuită şi însângerată, urmărit de ura şi 
de mânia locuitorilor acelui ținut. Această intervenţie a diavolului în aprinderea mâniei 
în fiii lui Iacov şi, ca urmare, în locuitorii ținutului, era spre împlinirea drumului către 
pământul făgăduit. Sensul acestei istorii este că tot ce se întâmplă este în cadrul voinței 
lui Dumnezeu, prin care EI ne comunică ceva sau ne mână spre ceva pe care trebuie să- 
| îndeplinim, dar aceasta nu înseamnă că păcatul mâniei devine mai puţin grav sau rămâne 
nepedepsit. 

Creştinul însă nu trebuie să se mânie, EI ştie că Dumnezeu veghează asupra lui şi că 
nici un fir din părul său nu cade fără ştirea Domnului. În relația cu semenii, el trebuie să- 
Şi tempereze mânia, pentru că Mântuitorul nu S-a mâniat asupra celor care Îl batjocoreau 
şi L-au răstignit. Ne vom mânia noi asupra semenului nostru ştiind că el este chipul lui 
Dumnezeu? Oare vom rosti noi împotriva lui cuvinte de mânie, dacă ne-a făcut ceva, 
ştiind bine că asemenea i-am făcut și noi [ui sau altuia, ba încă şi mai rău? 

Omul de astăzi trăieşte sub o presiune atât de apăsătoare încât nervii lui sunt întinşi 
la maximum şi orice pricină ivită, fie ea și neînsemnată, trezeşte în noi mânia. O pricină 
de mânie oconstituie copilul care nu ne ascultă, sau soțul ori soția care ne contrazice; până 
şi şoferul care ne taie calea cu maşina lui, sau numai ni se pare nouă că ne-a tăiat-o, ne 
dă o pricină de aprindere a mâniei! Chiar dacă, printr-o anume stăpânire de sine, mânia 
noastră nu se exprimă în afară, sau nu este auzită de cel ce ne-a “provocat-o”, ea tot 
constituie un păcat, pentru că ne strică sufletul şi inima. Este o acțiune împotriva noastră 
înşine, sub ispitirea diavolului mâniei, 

Mântuitorul ne previne cu asprime în privința mâniei care naşte conflicte verbale şi 
împinge la folosirea unor cuvinte jignitoare: “Eu însă vă spun vouă că oricine se mânie 


PUNCTE CARDINALE 












lunie 2002 NR. 6/138 PAG. 7 


pe fratele său va fi vrednic de osândă; şi cine va zice fratelui său: raca, vrednic va fi de 
judecata sinedriului; iar cine-i va zice: nebune, vrednic va fi de gheena focului” (Marei 
5, 22). lată, deci, că nu numai exprimarea în afară este sancţionată de lisus, ci chiar şi 
numai mânia gândită. Pentru că nimeni nu gândeşte rău fără a-și strica inima în care 
Dumnezeu ar trebui să locuiască; cine gândeşte cu mânie împotriva fratelui său rupe o 
legătură sacrădintre e] şi acela, legătură care se reface greu, fiindcă diavolul mâniei, o dată 
ce ţi-a pătruns în inimă, născoceşte numeroase argumente în favoarea ta, spre a te opri de 
la împăcare. 

În a sa Epistolă către efeseni, Sf. 
Apostol Pavel dă o serie de sfaturi 
locuitorilor cetății Efes şi insistă în mod 
special asupra păcatului mâniei. Știind că 
omul se mânie din multe pricini şi că 
această mânie are tendința de a rămâne în 
inima omului şi de a se transforma în ură, 
Apostolul ne sfătuiește ““să nuapună soarele 
peste mânia noastră” (4,26). In felul acesta, 
mânia, care are tendința de a dura şi de a se 
transforma într-o stare permanentă, se 
spulberă şi nu mai constituie un păcat 
capital. 

Mă interesează păcatul mâniei ca 
un păcat zilnic, pe care îl săvârşim faţă de 
cei apropiați nouă, față de casnicii noştri, 
față de prieteni şi de colegi, ca şi față de 
străinul anonim de care ne lovim 
întâmplător pe stradă. Mânia de o clipă, 
exprimată prin cuvinte aprinse față de soție 
sau de soț, atinge un punct sensibil al 
relaţiei dintre cei doi. Întainanunții, mirele 
este simbolul lui lisus, iar mireasa este 
Biserica. Sf. Apostol Pavel, în aceeaşi 
epistolă (Apostol care se citeşte la slujba 
cununiei), vorbeşte despre familie ca despre 
obiserică familială, în care mirele îşi iubeşte 
mireasa cu dragostea cu care lisus iubeşte 
Biserica, iar mireasa îşi iubeşte mirele cu 
dragostea cu care Biserica iubeşte pe 
Hristos (cf. 5, 21-33). Dacă soții ar cugeta, 
în cursul conviețuirii lor, la căsnicia lor ca 
la relația dintre Hristos şi Biserică, peste 
mâniile lor nu ar apune niciodată soarele; 
nu ar mai fi despărțiri/divorțuri şi copiii 
familiilor nu ar mai fi livrați instituţiilor de 
stat sau particulare, ca nişte obiecte uzate, 
de care cei doi, separați prin păcatul mâniei 
care mers-a stins la apusul soarelui, nu mai au nevoie, iubirea lor de familie devenind un 
cuvânt caduc, iar ei — unelte sau jucării demonului. Un cuvânt spus la mânie răneşte tot 
atâtde-grav caşi o lovitură fizică. Dacă cel ce a rănit nu repară paguba duhovnicească, 
încet-încet o prăpastie se sapă între cei doi, o răceală mortală omoară sentimentul iubirii 
şi al respectului datorat de soți unul altuia; timpul adânceşte şi lărgeşte prăpastia, astfel 
că, mai târziu, foarte greu se vor putea arunca punți peste ea. Am văzut familii care s-au 
despărțit după ani lungi şi destul de buni de conviețuire, spre durerea copiilor lor (care, 
la rândul lor, erau poate deja căsătoriți); am văzut şi familii fericite care s-au despărțit la 
scurtă vreme, tot din cauza mâniei de durată, lăsând copiii mici să le crească în frustrare 
şi confuzie, neînțelegând cine este tatăl sau cine este mama, iar mai târziu, pe baza 
exemplului părintesc, nemaiconsiderând căsătoria ca pe o legătură etemă, asemenea 
celei dintre Hristos şi Biserică. Am văzut frați care în țară s-au iubit şi, ajungând în 
America, sub presiunea înstrăinării, sau a dificultăților de adaptare, s-au despărțit, 
rămânând dușmani de moarte, pentru că mânia lor a izbucnit înverşunată în cuvinte tari 
şi pentru că au lăsat să apună soarele peste ea. 

Un proverb arab spune că, atunci când te superi, să numeri până la zece, iar dacă te 
mânii, să numeri până la o sută. Nu ştiu cât de eficace este soluţia aceasta, pentru că nu 
are îneanici unelement mistic, ci face apel numai la rațiune (pentru moderarea exprimării 
înafarăa mâniei), dar eu sfătuiesc pe penitenții mei ca, înainte de a-şi exprima mânia prin 
vorbe sau pesturi, să rostească de trei sau de cinci ori: “Doamne, lisuse Hristoase, Fiul lui 
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul/păcătoasa”. Şi chiar dacă, sub apăsarea 
mâniei, rostesc rugăciunea repede şi fără atenția cuvenită, să se concentreze cu smerenie 
asupra cuvântului păcătos/păcătoasă şi atunci mânia lor se va potoli. Mulţi dintre ei au 
reuşit s-o facă, iar viața lor de relaţie cu familia, cu semenii Şi chiar numai cu ei înşişi 
s-a schimbat foarte mult în bine, 

Toate conflictele din lumea aceasta îşi au originea în mânia nepotolită. Unul este 
mânios şi răneşte pe celălalt, care adeseori răspunde cu şi mai multă violență. Acest lanţ 
început nu mai poate fi oprit decât prin apelul la rugăciune, dar la rugăciunea adevărată, 
“în Duh şi în adevăr”, Schimbaţi termenii ecuației şi, în loc de indivizi, puneţi grupuri sau 
popoare, iar atunci veți realiza dimensiunea imensă a dezastrului provocat de mânie! 

Puneţi stavilă fermă în fața demonului mâniei! Puneţi-vă strajă gândului şi gurii în 
ceasul mâniei voastre! Binecuvântarea Domnului va lucra atunci în inima voastră, limba 
nu va mai fi atât de ascuţită şi rugăciunea lui lisus, rostită Ja răstimpurile necesare, vă va 
face să înţelepeţi că sunteți păcătoşi, oprincu-vă măcar de la exteriorizarea mâniei sau de 
la păstrarea ei în minte şi în inimă. Numele lui lisus este dulce la rostit, izgoneşte demonii 
şi aduce înapoi îngerii cei buni, în inimă, în minte, în cuvânt şi în faptă, dăruindu-ne 
blândeţea care ne face fericiţi şi vrednici de a maşteni pământul (Matei 5, $). 


Pr. Gheorghe CALCIU 


Pl = = 





PAG. 8 NR. 6/138 Iunie 2002 





PUNCTE CARDINALE 


Ce altceva să facem dacă nu literatură? Ce altceva, dacă nu să reluăm în (557 > devine inconştientul colectiv conştient al pleromei liturgice. Liturghia este arta 


(e 


+ 
1000, 


“em dala 


30, te trecă „Eee 








nesfârşite variațiuni riturile (sau ritmurile) originare? Vom descoperi mereu | 


aceleaşi date fundamentale despre rosturile omului", chiar dacă petrecem în 
compania literară a marchizei care îşi soarbe ceaiul de la ora cinci, pentru că 
(algoritmul educației şi al devenirii însăşi este cadența respirației şi a creşterii 
universale, implicită chiar şi unei simple cărți. Obiectul numit “carte” — în fond, 
o hartă magică — ne implică în ritul de trecere către “tărâmul de dincolo” sau 


“realitatea” meta-lingvistică evocată. Carţea fascinează şi nu întârziem să ne S 
lăsăm vrăjiţi. Stă în forța magică a naratorului să te facă să treci dincolo de pa 


aparenţa rigidă a cuvintelor-obiecte şi să le împrumuți suflarea ta de viață, să 


te facă să vezi în această “hartă” o lume în care să uiţi de timpul obiectiv al |. 


lecturii textului. Magia povestirii presupune la origini ritul focului de tabără, sau 


al vetrei, ca “lantemă magică” din lumina căreia noaptea să fie populată cu o |. să 
lume invocată prin cuvântul viu şi evocată prin gesturi. Gestica povestirii şi | 
interpretării “scenice” (adevărata artă sau magie) s-a resorbit, prin gestul | 


scrisului, în gramatică, focul şi noaptea, gesturile şi mimica, intonația vocii 


povestitorului, toate acestea (explicite, sau implicite, exoterice, sau ezoterice, ae 
o dată ce scrierea este un pământ, o tema a celor iniţiaţi) condiționează | 


detaşarea de conştiinţa lunii cotidiene sau a lumii-cadru şi devenirea din planul 
sufletului întru o altă lume, lumea-ţintă. 


Redescoperirea cărții se face ritual. Pentru a fi înțeleasă, pătrunsă în 


rosturile ei, orice realitate trebuie să fie subiectivată, ritmată, “imblânzită”, 
reinventată, ritualizată şi, în cele din urmă, transformată în mit (critica şi 
exegeza literară nu se constituie într-o mitizare a operei originale?), în literatură 
de un gen sau altul, apropriată şi asimilată. Din gesturi aparent pedante se 
naşte un preludiu inițiatic fără de care trecerea de la o stare la alta, de la real 
la imaginar, s-ar face cu violență: pur şi simplu ne-am trezi într-o altă urne, iar 
actul de artă ar fi ratat ca proces anamnetic. Magia lecturii o dată descătuşată, 


totul este muzică şi ritm — ritmul frazării infinitului. Totul se petrece ca în lectura | 
rituală a primelor o sută de pagini ale unei cărţi: o dată depăşite, o dată | 
sincronizat ritmului lor, treci dincolo de tine însuţi, dincolo de teamă, în ritmul | 
lumii, ale cărei bătăi de inimă ascultate timp de "o sută de pagini” au devenit | 
aletale. Urmare a corespondențelor structurale între microcosm şi macrocosm, | 
orice experiență cognitivă se poate transmite pe calea ritului din generaţie în | 


generație, se poate asimila o dată cu spiritul celor ce au prilejuit-o sau numai 
au contribuit la adâncirea ei. Fundamental, ritul este ritm al învățării, în ciuda 
camuflajului său profan, utilitarist. Valoarea rituală a culturii constă în aceea că 
reflectă anticipativ sau retrospectiv, pozitiv ori negativ, dar recapitulativ, 
evenimentele esențiale ale omenirii, care îl anticipă teleologic pe omul absolut. 
Câte experiențe acumulate până la foc, ori roată? În copilărie şi tinerețe, 
„individul învață aceste iucruri şi multe altele pentru care nu i-ar ajunge o viață 


dacă nu ar fi fost ritualizate — ritul făuririi roții, sau al aprirderii focului, nu aduce 
înțelegerea, însă, pe măsura exersării lui, pe măsură ce omul se pătrunde de | 
rit, în el se derulează procesul anamnetic al retrăirii recapitulative a tuturor 
expeniențelor din care a rezultat şi rezultă înțelegerea. Reversul ritualizării sti 
experienței, consumismul şi necredința, impune riturile ca singurele perspective | 

reiterative, recapitulative, singurele spre noi înşine, sinteze profund semnificative & ă 


în sens anamnetic, segmente din ce în ce mai scurte peste arcul de cerc al 
memoriei din ce în ce mai strâns, mai concentric, până când, începutul 
suprapus sfârşitului, omul se va regăsi deplin şi etem, circumscris memoriei 


universale şi lui Dumnezeu. Recapitulare înseamnă metamorfoză, o dată cu - 
cei care ni s-au transmis astfel de-a lungul generaţiilor, devenire prin nil pe | 
tărâmul visului, sau al literaturii, care este un vis în stare de veghe. Exercițiul | 


cunoaşterii preface realitatea într-o oglindă. Bătrânii şi poeţii se contemplă în 


“oglinda” realului până trec dincolo, aproape fără să-şi dea seama Adevărul | 
poetul îl dezvăluie numai, îl evocă fără a ni-l oferi spre împărtăşire. Adevărul > 


este “dincolo” de cuvintele poetului, ca în ghicitura unei oglinzi. Poezia ne 


izolează de adevăr cu atât mai mult cu cât ni-l evidenţiază. Când Blake |. 


identifică religia cu creativitatea, el nu restrânge creativitatea la religie, ci, 
dimpotrivă, extinde semnificația religiei, de restabilire a legăturii cu divinul, 
asupra universului creativității umane: motivaţia efortului creator nu este atât 
recucerirea paradisului, cât recapitularea condiţiilor acelui paradis (inconştientă 
de cele mai multe ori şi subliminală), condiții ideale, care au darul să ne 
arncoreze în veşnicie, împiedicându-ne de ia "derivă şi dezumnanizare. Temeiurile 
(sau scherna) ființei umane sunt tot una cu scopul ei și reprezintă nu o 
imaniență, ci o eternă transcendenţă. Astfel, efortul creator (sau recapitulativ) 
este o permanență încercare de punere în acord a eului individua! cu non-eul 
universal, E ca şi cum, simțindu-ne străini în propriul nostru trup sau habitat 
cosmic, facem permanente exerciții (culturale) de re-familiarizare, pentru a nu 
ceda “evidenţei” că nu suntem decât o întâmplare într-un univers al cărui singur 
dumnezeu ar fi hazardul. 

Sentimentul tragic se asociază frumosului în arță datorită faptului că arta, 
deşi are semnificație religioasă, nu reuşeşte să ne releve adevărul decât 
relevându-ne abisul care ne separă de adevăr, În schimb, Biblia, care este 
religie, eludează, cum spune N. Frye, orica criterii literare sau artistice, ca 


“matodă” de a ne reintegra pur şi simplu în adevăr. Autorii sau editorii Biblie ) 


au evitat consecvent să "ancoreze” evenimentele narate în spaţiu şi timp, să 


redacteze un tratat de istorie sau o biografie: în timp ca istoria ne închide în | 


spațio-temporalitatea lumii (de)limitate de nume și cifre (a căror relevanță 
devine 0 o dată raportate la infinit), a poatiza evidența concretului sau a 
surprinde universalul în noianul diferențelor specifice ne ajută să lepădăm 
pielea şi ochii de cârtiță. Numai prin trecerea de la condiţiile istorice, care impun 
ca obiect al creativității non-eul universal, la re-crearea religioasă de sine, 


|. Cf M. Eliade, Încercarea labirintului 
2, CJ. Northrop Frye, Marele cod- Biblia şi literatura (traducere de Aurel Sasu 
și loana Stanciu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1999), 








totală, al cărei cod îl identifică Blake cu Vechiul şi Noul Testament, pentru că 
prilejuieşte captarea adevărului prin toate simţurile fiinţei. Biblia, o dată ce 
eludează orice criterii literare, nu este marele cod al literaturii, cum ar putea fi 
ințerpretat titlul cărții lui N. Frye, ci Mareie Cod al ființei umane, nimic altceva 
decât arta Creatorului absolut. La origine, cuvântul babe! însemna “poarta lui 
Dumnezeu”, În limba ebraică, cuvântul este asociat înțelesului de “amestec”. 
Biblia dă impresia de “amestec”, dar este "poarta lui Dumnezeu”. Dar de ce 
“poarta lui Dumnezeu” trebuia astfel ascunsă? Pentru că un mesaj explicit 
evocă o poartă deschisă. Or, rațiunea unei porţi nu este numai de a marca 
posibilitatea trecerii, a comunicării Între spaţii concrete, ori spirituale, ci mai 
ales aceea de a fi deschisă, de a se constitui într-un prag inițiatic şi formativ 
între un nivel inferior al cunoaşterii şi unul superior. A deschide “poarta” 
presupune îndeplinirea unor condiții necesare în sensul depăşirii de sine, al 
desăvârşirii. Orice carte este o poartă între dimensiuni spirituale în măsura în 


| care reclamă efortul spiritual de a fi deschisă. Altfel, rămâne doar iluzia unei 


porţi deschise. Apoi, după cum remarcă N. Frye, Biblia dă numai impresia de 
carte, pentru că pur şi simplu se închide între două coperţi! În realitate, însă, 
avem de-a face cu o adevărată bibliotecă. Astfel, a-ți imagina raiul ca 


i bibliotecă, precum Borges, nu ne mai pare un simplu capriciu literar (şi cu atât 


mai puţin când bibliotecarul este orb), ci mărturia unei revelații. Îşi mărturisea 
oare Borges revelaţia alterității absolute şi totodată conştiinţa neputinței de a 
deschide poarţa lui Dumnezeu? Sau orbirea îi era semnul ascunderii de către 
Dumnezeu în pântecele chitului, spre a-l salva din apele nesfârşite şi tulburi ale 
literaturii şi spre a-l aduce la Sine? Visul lui Borges este unul existenţial, sau 
providențial, expresia disperării, sau ecoul rugăciunii, al dialogului cu 
Dumnezeu? Dacă ne imaginăm apele mării, în care lona ceruse să fie aruncat, 
ca valuri literare şi literale, vom înțelege mai bine ce este Biblia, acel “peşte 
mare”. "O carte sacră e scrisă, în mod obişnuit, cu cel puțin aceeaşi concizie 
ca şi poezia, astfel că, asemenea poeziei, ea este intim implicată în condiția 
limbajului sâu'?, adică exact ca un peşte, intim implicat în condiția expresiei 


“i sale, pe care însă o transcende. Avem nevoie de focul rugăciunii pentru a fi 
| eliberaţi din pântecele "peştelui cel mare”. Pentru căutătorul codului absolut, 
" Biblia va rămâne un “amestec”, întârziind să se dezvăluie ca poartă a lui 


Dumnezeu. Semnificația, mereu enigmatică, se relevă prin limbaj numai ca 
pre-simţire a referentului ascuns în spatele mereu altui simboi, în spatele tot 
atâtor porţi deschise la început din curiozitate, apoi din ce în ce mai febril, cu 
sentimentul că ceva iminent pluteşte în aer, răzbătând chiar de dincolo. Mai 
mult decât oricare altă carte, Biblia te înghite. Respectând tradiția, ca să nu 
petreci mai mult de trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, ca să găseşti 
ordinea în amestecul de cărţi ale bibliotecii şi totodată ieşirea din labirintul ei 


subsidiar, trebuie să te transformi, asemenea lui lona, dintr-un simplu lector, 


care pluteşte pe marea cuvintelor fără a se terne de semnificațiile adâncului 
literar, într-un personaj real. 
Dumnezeu ne stimulează lăcomia curiozității şi dorința căutării doar 


_ inventând locuri ale ascunderii şi ale misterului, ca de pildă o bibliotecă. În 


schimb, dacă pur şi simplu S-ar ascunde, probabil L-am uita. Biblia rămâne 
“ascunzătoarea” perfectă tocmai pentru că ilustrează din plin ideea de 
ascundere. Orice spațiu, fie el citadin sau literar, se organizează semnificativ, 
cu sau fără voia autorilor săi, în jurul unui "epicentru" ezoteric şi adeseori 
simbolic ca situare reală față de celelalte repere, aşa cum aflăm din filmele 
regizorului Paul Barbăneagră, atât de ilustrative pentru opera maestrului său, 
Mircea Eliade. Un spaţiu, de orice natură ar fi, fără acest epicentru secret, 
reprezentabii fie printr-un punct, fie printr-o întreagă “constelație”, ca în cazul 


„ Parisului,rămâneunulneinsuflețit şi amnezic, cu o identitate strict economică, 
- un spaţiu înstrăinat de memoria profundă, sacră a omenirii. Creaţiile literare, 


sau de altă natură, intră în categoria artei numai dacă se organizează în jurul 
unei semnificații ascunse (sau în umbra “anti-coagulantă” a evidențelor 
textuale), stăpânite numai relativ de autorii sau receptorii creațiilor respective. 
Oglinda minții, mai mult sau mai puţin şlefuită, mai mult sau mai puțin profundă, 


i îşiialumina pe care oreflectă de la “cuvintele-gânduri”, fără a fiea însăşi sursă 


de lumină. Spațiile culturale cresc, de asemenea, numai sub iradiația tainică 
a epicentre!or simbolice şi sacre, fără de care nuarfi posibile, în ciuda impresiei 
contrare pe care o dau diversitatea şi aparenta futilitate a culturii modeme. 


| Epicentru iradiant al culturilor europene şi nu numai, în contextul traducerii ei 


în mai toate limbile globului, Biblia ne dezvăluie limbajul ca interfață între sinele 
cugețător şi lumea propriu-zisă, care, la rândul ei, este interfata cu memori 
fundamentală sau Dumnezeu. ţa ona 
Devenim, îl recapitulăm pe Om cu fiecare treaptă, cu fiecare operă, cu 
fiecare respirație a sufletului nostru, până ce zidul acestei lumi moarte se va 


| prăbuşi, până ce nu vom mai simţi nici a apăsare. Din păcate, recucerirea 


cununii Creaţiei se vădește multora o întreprindere mult prea grea: ei nu 
întârzie să transforme ascensiunea penitentă a Golgotei universale într-un 
picnicla iad sau, ceea ce este aproape același lucru, într-un picnic la marginea 
drumului. Cenzura prejudecăţilor moderne și a rațiunii netransformă amintirile 
ontologice, fundamentale, în vise, uneori literare. După cădere, “marea 
cateheză” devine funcţionalitate mistică a “aparatului cosmic” menit să educe 
"somnul istoric” al omenirii pe fondul unei capacități nelimitate de percepție 
inconștientă a realului. Rezultă “conștiința” latentă a realității mistice, care 
“filtrată” printr-un mecanism al cenzurii interpretative infinite (poate similar 
celui teoretizat de Sigmund Freud), ia forma obiectivă a ordinii sociale şi a 
imaginilor despre fenomene, lucruri, fapte, imagini — vehiculate mai ales pe 
suport lingvistic, De fapt, "a interpreta" pare mai degrabă o fatalitate decât o 


“infinită libertate”. Tot ce “atingem” se transformă în cuvinta i ităti 
trebule căutat apoi prin nisipul acestora. te, iar aurul realități 


Cod 
3, Ibidem. p. 31. odrin V. SMIRNOFF 











rea 





PUNCTE CARDINALE 


Iunie 2002 NR. 6/138 PAG. 9 


(Note la “Cezara” 


Este Euthanasius, pe insula lui 
ascunsă, în serviciul divin al străvechii 
Zeițe-Mamă? Aspecte interesante puse cu 
subtilitate în valoare de I.P.Culianu 
remodelează inedit relieful textului 
“mitanalizat”". Astfel, peisajul configurat 
de lac, peşteră, stâncă şi vegetaţie ni se 
înfăţişează drept clasicul decor mitic “în 
care adastă Stăpâna Vieţii, Marea Zeiţă a 
naturii” (op. cit, p. 107). Eleste animatde | 
prezența gracil-autoritară a albinelor, | 
viețuitoare ce s-au bucurat dintotdeauna | 
de prețuirea cuvenită oficierii euharistice 
a'“hranei zeilor” destinate reginei. Funcție |. 
care explică de ce “preotesele MariiMume 
de origine anatolică erau numite albine” | 
(ibidem, p. 116). Făpturile loremblematice 
“cutremură florile” şi umplu valea insulei 
cu zumzetul activităţii lor febrile, sursă de 
reflecții semnificative pentru bătrânul 
sihastru asupra “statului matern”. În plus, 
aşa cum observaseră şi alți comentatori ai 
nuvelei, susurul celorpatru izvoare conferă 
acestui spațiu pecetea inconfundabilă a 
centrului lumii, unde Euthanasius îşi va 
regiza dăinuirea dincolo de moarte. 
Elementul lăsat neexploatat de atenția 
orientată a unui Eliade sau Culianu este 
direcția de curgere a izvoarelor, contrară 
celei din geografia Genezei 2, 10: *...din 
Eden ieşea un râu care uda raiul iar de 
acolo se împărțea în patru brațe” (subl 
mea). Amănunt de o anumită importanță 
pentru reconstituirea viziunii interioare a 
autorului. Dacă înmitul biblic expansiunea 
spaţială consecutivă facerii lumii, 
manifestă prin direcția de curgere a râurilor, 
reflectă o “înaintare în orizont”, în universul imaginat de Eminescu izvoarele, “suspinând 
de satisfacere s-adâncesc în lac”, ilustrând, în termenii lui Blaga, o “retragere din 
orizont”. Coborând ca din înaltul unui munte, râul edenic despleteşte cruciform 
devenirea lumii în cele patru zări. Pe când izvoarele din Cezara se adună în fundul de 
ceaun al insulei — paradis pe care Eminescu îl simte adăpostit “desigur sub oglinda 
mărei” — regăsindu-şi matca originară şi non-durata, “setea de repaos”. 

Se pot formula conjuncturi fertile privind afinitatea imaginarului eminescian, dacă 
ne amintim că, dintre culturile inventariate de Blaga, atitudinea carabasică 
(desolidarizarea mentală de orizontul habitatului, fie el ecumenic sau regional) e 
consemnată doar la indieni şi egipteni?. In contextul nuvelei, retragerea din orizont e 
solidară, în schimb, cu incidența miraculoasă a unei naturi paradisiace şi a inocenței 
originare. Sufleteşte, te dezinteresezi de lume atunci când îţi reprezinți în mod obscur 
sinea în proximitatea centrului ei, inserându-te firesc acestui /opos. Dacă pliurile 
zbuciumului cotidian şi-l rătăcesc, el se află, totuşi, mai aproape de tine decât crezi, la 
distanță de numai... o barcă lăsată în voia valurilor. 

Tot într-o ambarcațiune, condusă nu de pronia cerească, ci de priceperea 
navigatorului, poți căuta cu înfrigurare centrul lumii de-a lungul şi de-a latul pământului, 
nu pentru a i te supune, ci pentru a-i impune o stăpânire seculară. În cea de a treia 
călătorie “spre Indii”, punând piciorul pe coastele Americii de Sud, Cristofor Columb 
afirma că a ajuns în raiul pământesc şi că emisfera terestră atinsă de el reprezintă 
jumătate dintr-o pară rotundă lângă codița căreia există o înălțime asemenea unui sfârc 
de sân așezat pe suprafața unei mingi, aceste locuri fiind cele mai înalte din lume şi 
situate cel mai aproape de cer. “De acolo izvorăsc probabil apele care curg spre locurile 
unde mă aflu eu...””, 

Este darea de seamă a mentalităţii anabasice, lansate în cuceriri mai degrabă 
geopolitice decât spirituale, prin voinţă extravertită şi efort de dominare a naturii, în 
vreme ce dinamica “evacuării orizontului” restaurează prin aparAeia starea originară, 
integrându-se în canavaua edenică a naturii după ce va fi depășit ingenuu “stâncile 
urieşeşti” ale simțirii împietrite, 


|. Fantasmele libertăţii la Mihai Eminescu. Peisajul centrului lumii în mwvela “Cezara” 
(1876), în loan Petru Culianu, Studii româneşti, |, Ed. Nemira, Buc., 2000, pp. 82-121. 
2. Orizont şi stil, Ed. Humanitas, Buc., 1994, p. 170. 

3. Apud |. P. Maghidovici, Istoria descoperirilor geografice, Ed. Ştiinţitică, Buc., 1959, p. 


179. 





Evoluţia relației dintre Ieronim 
şi Cezara, sau mai degrabă ““involuţia” ei, 
în sensul simplificării psihologiei lor o 
dată cu despuierea hainelor şi trecerea 
purificatoare prin apa oceanului, îşi găseşte 
corespondența în sensul de curgere al 
celorpatru izvoare. Primul stadiual relației 
lor întruchipează raportul dintre Venus 
(“agresiunea inocenţei””) şi Adonis, pentru 
ca în final să refacă arhetipal pe Adam şi 
Eva, primul cuplusculptat de Euthanasius 
pe pereții peşterii, pentru a sugera 
“inocența primitivă”. De la agresivitatea 
virginală specifică himenopterelor, la 
scurtcircuitul privirilor care provoacă 
Cezarei, în final, amnezia propriei condiţii: 
“Şi uitase starea în care era”. 

Pe dealtă parte, leronim servise 
lui Francesco de model pentru Lucifer 
urmărit de sabia Arhanghelului Mihail. 
Deci figura centrală a căderii creației 
devine eroul unui demers de recuperare a 
nevinovăției primordiale. Chiar dacă 
Ieronim susține, mai în glumă, mai în 
serios, că “dracul” l-a călugărit, în el 
exista predispoziția dobândirii unei stări 
suspendate dincolo de contrarii. El declară 
părintelui (duhovnic?) că nu face *... nici 
rău, nici bine, căci nu fac nimic. Mă joc”. 
Şi cea mai înaltă mulțumire a lui este să 
trăiască “fără amor şi ură”. “Nu am 
dorinţe”, îi declară Cezarei, mărturisindu- 
irepulsia față de instinctele care înlănțuie 
omenirea: “mâncare şi reproducere, 
reproducere şi mâncare”. “De cevrei tusă 
mă cobor de pe piedestal şi să mă amestec 
cu mulțimea? Eu mă uit în sus, asemenea 
statuii lui Apol[... Fii steaua cea din cer, rece şi luminoasă! Ş-atunci ochii mei s-or uita 
etern la tine!” (subl. mea). 

În sus îşi va ţine întoarse palmele şi Euthanasius, “spre izvorul etern al vieţei, 
soarele..., prin urmare invocând acelaşi zeu de la care împrumută neclintirea corporală 
proprie asceţilor şi... statuii de bronz. Încremenit sub cascadă, îmbălsămat în arome 
vegetale paradisiace, el imită totodată postura hieratică a suveranului indian la 
ceremonia consacrării, astfel că “sub torentul curgător” el reprezintă într-adevăr “un 
bătrân rege din basme”. Ceremonia de investire rituală a regelui indian (rajasuya) este 
descrisă astfel de Eliade: “când primeşte oncțiunea, regele stă în picioare pe tron, cu 
brațele ridicate: el încarnează axa cosmică fixată în buricul pământului... Aspersiunea 
evocă Apele care coboară din Cer de-a lungul axei lumii — adică Regele — pentru a 
fertiliza Pământul'“. Paşii pe care-i parcurge apoi spre cele patru puncte cardinale 
repetă şi cursul râurilor Paradisului. 

Prin urmare, dacă în timpul vieţii Euthanasius a oficiat cultul Magnei Mater în rol 
de crăiasă a albinelor, sau, cum spune Culianu (op. cit., p. 117), “s-a ocupat de albine 
fiindcă şi acestea se ocupă, la rându-le, de regina lor”, prin moarte accede la ipostaza 
de rege împietrit vertical sub şuvoiul de apă limpede. Un rege ascuns, deoarece nici 
Ieronim şi nici Cezara nu mai dau de el, de parcă s-ar fi integrat efectiv țesutului naturii 
virginale. 

Ar fi un final în logica clişeelor eminesciene. Dar, ca şi cuvintele nerostite, mai 
importante sunt ideile şi simbolurile în vortexul cărora gravitează poetul. Câmpul lor 
puternic îşi face simțită prezența subliminală în misterioasa dispariţie fizică a fostului 
rege-preot din “peisajul centrului lumii”. 

Din sau în? 

Adică: în peisaj, sau în centrul adimensional unde corporalitatea e anulată? 
Răstimpul dintre moartea (sau ““adormirea'”?) lui şi sosirea lui leronim este prea scurt 
pentru a valida prima variantă. În plus, el însuşi căuta o cale care să-l '“ferească de 
putrejune”. Prin urmare, Euthanasius nu se dizolvă în natură, ci, devenit una cu axa 
cosmică solidară insulei, e metamorfozat într-o invizibilă prezenţă. 


Florea TIBERIAN 





4. Mircea Eliade, Reinnoire cosmică şi eshatologie (1959), în Mefistofel şi androginul, Ed. 
Humanitas, Buc., 1995, pp. 146-147. 























PAG. 10 NR. 6/138 lunie 2002 


PUNCTE CARDINALE 


A "PLECAT" OLTEA ! 


Vesteam-anăuciit de parcă mă aşteptam ca ea să nu 
"plece" niciodată. Și, uite că s-a întâmplat totuşi! A 
"plecat"! 

Când mi-am revenit din uluire m-a colpeşit o 
tristețe amară, grea, ca o necruțătoare mustrare de 
conştiinţă. Era bine şi îmi era suficient să o ştiu existând 
undeva vie şi frumoasă în gândire şi în caracter, aşa 
Cum 0 cunoscusem în anii mulți de temniţă, petrecuţi 
impreună. Şi uite, binele acesta s-a spulberat ca o petală 
de floare purtată de vânt. 

Ce tristețe! 

M-a împovărat apoi şi certitudinea că nu voi fi în 
putere să alerg la Bucureşti pentru a mă alătura 
convoiului ce o va conduce pe ultimul drum. Dar mi-a 
venit, izbăvitorul gând că neputința mea îmi rezervă 
foluşi, un bine. Voi rămâne cu imaginea frumoasă a 
chipului ei viu, nemodificat de palida sărutare a morţii. 

"Am parcurs, în reculegere, toți anii când împreună 
ne-am trudit să îmvingem temnița. Dar inima mă 
îndeamnă să nu stărui asupra împrejurărilor prin care 
am trecut purtate de acelaşi ideal. Ne despărțisem la 

Arad, după lungi ani de calvar: eu plecam spre “afară” 
ea rămânea încă, "inlăuntru”. Ne-am regăsit după 
lungă vreme la parastasul de 40 de zile ce se celebra în 
biserica Gorgani pentru doamna Lilica Codreanu 
(Praporgescu). 

Stătea într-un colț ferit, învăluită în veşnicile ei 
lăceri. Țăceri care erau văluri de înțelepciune aşternule 
peste o personalitate deosebit de complexă: un caracter 
puternic, un stil de viață auster, o prezență cu totul 
neobişnuită. 

Stătea în umbră cu aceiaşi ținută elegantă şi sobră, 
de o distincție aparte. Chipul ei, de obicei grav şi fără 
zâmbet era honinat de un surâs abia perceptibil, 
'enigmatic, reflecţie a unei intense trăiri interioare. 
Oltea rămăsese atât de deosebită încât părea că nici 
timpul ce trecuse nuo diminuase. Avea aceiași prestanță 
ce părea că nu e dispusă să cedeze sub povara anilor. 
N-a schițat nici un gest dar am ştiul că mă aşteaptă. M- 
am apropiat cu aceiași sfială ce mă incerca totdeauna 
in prezența ei şi n-am găsit un cuvânt de salut mai 

potrivit decât o constatare: 

- Eşti frumoasă, Oltea! Ai rămas frumoasă. 

Aprecierea mea nu sereferea la trăsăturile chipului 
său, ci mai ales la acea frumuseţe interioară care 
transfigurează şi uimeşte. Oltea mi-a răspuns cu un 
mulțumesc, în stilul ei, tăcând. Doar surâsul cu care mă 
aştepta s-a făcut pentru o clipă mai luminos. 

Am ştiut că este un omagiu căruia i-am răspuns în 
stilul ei, lăcând. Am revăzul-o la înmormântarea Getei 
Ghiorghiu, când am intenționat să o întreb mai multe, 

- Cum este viața ta, Oltea? 

Mi-a răspuns scurt, cu un singur cuvânt, cel mai 
scurt posibil. Câtă oroare a avut mereu de vorbăria fără 
conţinut! 

- Gri! 

Am înțeles exaci ce a vrut să spună şi m-am întristat, 
Viaţa îi stinsese punctul de sprijin aflat într-un cămin 
exemplar. Şi-i colorase în “gri” existența. 

M-am întristat! Dar ştiam că deşi părea mai mult 
absentă la ceea ce se petrecea în jurul ei, Oltea, toate le 
trecea prin inima ei într-o tăcere tragică. În adâncul 
tăcerilor sale, a inteligenţă vie, activă, cataloga drastic 
Japtele, întâmplările. Cu cât acestea se îndepărtau de 
idealul ei de perfecțiune, cu atât creştea şi suferinţa ei. 
Era suferința sufletului ce călătoreşte în durere în 
căularea desăvârşirii. Cenuşiul istoric ce adumbrea 
patria iubită era mai dramatic ca moartea în sine; 
simțeam şi eu la fel ca ea, 

Aş fi dorit să aflu mai multe despre ce gândea ea 
anume, dar cineva ne-a întrerupt. Simt această părere 
de rău cu ascuțimea unei nedreptăți ce i-am făcut-o. Nu 
ştiu dacă ei, sau mai degrabă mie. 

Sper, cu ardoare sper, că Oltea nu şi-a pierdut 
speranța şi comvingerea că acceptarea suferinţei în 
lupta pentru desăvârşire înlătură intunericul 


deşertăciunilor lumeşti şi că în acest fel sufletul parcurge 
furtunile vieţii spre bucuria supremă, luminoasă, eternă. 

Aş dori acum să-i ofer un cuvânt de despărțire în 
numele tuturor celor ce am cunoscut-o, am iubit-o şi am 
admirat-o. Mă gândesc mai ales la Viorica (Pirna- 
Stănescu) prietena ei blândă, statornică, desăvârşită. Aş 
dori să găsesc cuvântul care să-i aducă bucuria frumosului 
în deplina sa accepție. Ştiu sigur că un necrolog clasic cu: 
s-a numil... S-a născul... a trăit... a suferit... ar întrista-o, 
nu ar fi nicicum pe placul inimii sale, ce atât de mul! a iubii 
discreția. Mă bate gândul că i-ar face plăcere să-i oferim 
0floare, o singurăfloare în care să strălucească frumuseţea 
tuturor florilor din lumea aceasta. Îmi dau seama cât de 
imposibil e să găsim o floare pe potrivă. 

Fiecare om este unic. Este cu neputinţă să gândeşti 
identic chiar cu cea mai apropiată ființă. Chiar şi în 
relaţiile cele mai apropiate rămâne de la o cunoaştere la 
cealaltă o distanţă de multe ori percepută dureros. Este cu 
atât mai greu să ştiu ce ar prefera Oltea, o personalitate 
închisă într-o singurătate deplină, unde bucuriile, ca să fie 
adevărate trebuie să aibă rădăcini adânci. M-am gândit 
să aleg un trandafir mistic cu spinii retezaţi de iubire ce se 
nesocoteşte pe sine, pentru fericirea celuilalt. 

Dar o scrisoare primită de la Viorica mi-a schimbat 
gândul. Viorica mi-a trimis un fir de lăcrămioară, cules 
din grădina sa, cu menţiunea “lacrimi pentru cei plecaţi ”. 

Da, aceasta este floarea care se potrivea cu Oltea. O 
lăcrămioară mistică! Atât de modestă, atât de desăvârşită, 
atât de emblematică pentru sufletul Oltei. 

O lăcrămioară mistică în a cărei discreție sunt 
îngropate toate cuvintele rămânând doar sensurile mute. 
O lăcrămioară mistică în albul căreia se oglindesc 
inocența, candoarea, lumina, misterul, farmecul inefabil 
al purității. O lăcrămioară mistică în a căror cupe 
minuscule ard arome ce vorbesc despre mireasma 
duhovnicească ce face să zâmbească cerurile. O 
lăcrămioară mistică; imn, cântec serafic, laudă adresată 
Creatarului Sublira. 

Acum, la despărțire, din tot noianul de clipe ce ne-au 
unit pentru eternitate, imi vine in minte celula de la 
Miercurea Ciuc, unde patru studente izolate de celelalte 
se căzneau să-şi domesticească suferința: Oltea (Mambie), 
Gigi (Indreica), (Gica) Popa şi subsemnata, Pazi (Oțel). 
Eram în unul din acele momente când depănam amintiri 
din “libertate”. Pentru noi era esenţial să ne amintim de 
zilele frumoase din trecutul nostru adolescentin. Aveam 
convingerea că dacă ni le vom improspăta nu le vom 

pierde pentru totdeauna. Era şi acesta un mijloc de a ne 
elibera nu atât de suferință cât de absurditatea ei. 

Înziuarespectivă, Oltea, ne-a povestit ceva în legătură 
cufrățiorii ei gemeni. Povestea ei părea să ateste aserțiunea 
potrivit căreia copiii spun lucruri trăznite, Într-una din 
zile, copilaşii au urmărit de la fereastra casei părintești o 
înmormântare ce se desfășura la casa de peste drum. 
Preoţii îmbrăcați în odăjdii aurite, dricul acoperit cu 
coroane din flori frumoase, caii impodobiţi cu valtrapuri 
fivite cu argint, toate privite cu inocenţă i-au impresionat 
în aşa măsură încât au dorit să se bucure şi ei de atâta 
strălucire şi i-au cerut mamei cu hotărâre. 

- Vrem să avem şi noi mortul nostru! 

Oltea şi-a terminat povestirea ușor amuzată de această 
năstruşnicie. Dar ochii ei aveau privirea gravă care 
mărturiseacă dincola de cuvinte, gândurile ei coborăseră, 
ca de obicei, până în profunzimea înțelesurilor. 

VULNERANT OMNES, ULTIMA NECAT. 

Acum, frăţiarii ei au mortul lor, har plătit cu lacrimi 
amare. 

Trebuie să trecem şi prin aceasta. Aşa este legea şi 
ordinea firii. Trebuie ca să putem învia. Şi trebuie să 
suferim ca să putem muri. Trebule să cunoaştem agonia, 
ultima din toate câte trebuie să le cunoaştem. 

Să suferim... 

Să murim... 

În nădejdea ÎNVIERII! 

În numele celorlalte, 
Aspazia OȚEL PETRESCU 








Stăm însetaţi după al Lău cuvânt 
Şi glasul blând din nou să-l auzim. 
O binecuvântare să primim 

Să vii, lisuse, iarăşi pe pământ. 


Spre slava Ia genunchii îi plecăm, 
Prin Crucea Sfântă cerem izbăvire. 
O rază de lumină şi iubire, 

Să vii, lisuse, noi Le așteptăm. 


De-acolo sus din sferele cereşti 
Îndreaptă-Ţi o privire câtre noi, 

Ca să ne scoţi din patimi, din nevoi, 
Să vii, lisuse, să ne mântuieşti. 


Deschid cămara sufletului meu, 
Ajută-mă să cred, să le primesc, 
Învață-mă să sper, să Te iubesc, 

Pe Tine OM şi veşnic Dumnezeu. 


DUMITRU ONIGA 


a 
Pi d 


-- 


Următorul număr al ziarului nostru va apărea 
în a doua jumătate a lunii Iulie. 








PUNCTE CARDINALE 


SP OCTAVIAN RĂDULESCU 





Inziua de 8 noiembrie 1945, când Majestatea Sa Regele Mihai, îşi sărbătorea onomastica, elevii cursului superior 
al Liceului Cantemir Vodă, sfidând interdicția conducerii comuniste a şcolii, au sărit pe ferestrele claselor şi peste 
gard şi s-a îndreptat spre Piaţa Palatului unde se anunţase un mare miting anticomunist. 

Am plecat împreună cu Tavi Rădulescu şi alți colegi spre Piața Palatului Regal unde, ajungând pe la ora 10,30 
am găsit zeci de mii de oameni care, plini de entuziasm manifestau paşnic, scandând: “Regele şi Patria!” Peste puţin 
timp însă, mai multe camioane, pline cu agenți ai ministrului de interne comunist Teohari Georgescu, au încercat 
să împrăștie mulțimea, lovind în plin şi rănind grav câţiva manifestanți. Furia mulțimii a fost pe măsura ticăloşiei 
provocării comuniştilor: în câteva clipe au răsturnat camioanele şi le-au dat foc. Curând, din clădirea Ministerului 
de Interne (actualul sediu al Senatului) a început să se tragă iar sute de haidamaci de-ai lui Teohari au ieşit pentru 
a captura pe liderii mitingului. În învălmăşeala cumplită care s-a produs, l-am pierdut din ochi pe Tavi Rădulescu 
Şi, împins de mulțime, m-am refugiat pe una din străzile adiacente pieții. 

Tavi n-a venit la şcoală nici a doua zi, nici în zilele următoare. După vreo săptămână, şi-a făcut apariția, vânăt 
din cap până în picioare, datorită bătăilor cumplite cu “vâna de bou” pe care ile administraseră călăii comunişti. Eram 
cu toții, profesorii şi elevi, înspăimântați: constatam. pentru prima oară, direct cu ochii noştri, bestialitatea 
comuniştilor şi a slugilor lor. 

Tavi Rădulescua fost cel mai tânăr deținut politic din România postbelică, arestat şi torturat în primele luni după 
preluarea puterii de către comunişti. Torturile suferite, la cei 16 ani pe care îl avea la 8 Noiembrie 1945, l-au maturizat 
rapid, făcând din el un veritabil şi neînfricat luptător anticomunist. 

După terminarea liceului, fiind studenți în anul II, dar la facultăți diferite, am fost arestaţi şi condamnaţi amândoi, 
pentru activitate anticomunistă. 

L-am reîntâlnit pe Tavi, în anul 1950, în lagărul de muncă silnică de la Peninsula Valea Neagră, unde l-am 
avertizat ce pericol reprezintă brigăzile 13 şi 14 unde se aplicau cumplitele metode de reeducare de la Piteşti. 
Dumnezeu l-a ocrotit şi a scăpat de torționarii lui Ţurcanu care acționau şi la Canal. 

După eliberarea din închisoare, ne-am revăzut de câteva ori dar, fiind amândoi urmăriţi de Securitate, ne-am 
înțeles din priviri să evităm orice contact sau discuţie care ar fi putut deveni motiv pentru o nouă arestare. 

După Revoluție, Providența a hotărât să-i dăruiască lui Tavi Rădulescu prilejul de a-şi pune în valoare 

formidabilul său curaj şi calitățile de lider. În memoriabilele zile ale mitingului din Piaţa Universităţii, Tavi a fost, 
incontestabil, unul dintre principalii organizatori şi însuflețitori ai adunării, rămânând în întreaga perioadă dintre 22 
aprilie şi 14 iunie 1990 împreună cu manifestanții, zi şi noapte, conducându-i şi încurajându-i, în clipele grele, cu 
glasul lui de stentor ce se auzea clar, prin portavoce, nu numai în toată Piaţa Universităţii, ci mult mai departe, spre 
Piaţa Unirii, spre Scala şi Piaţa Rosetti. Când securiştii şi minerii au trecut, în ziua de 14 iunie, la înăbuşirea bestială 
a manifestației, odată cu cei peste 1000 de tineri arestați şi duşi la Măgurele, pentru a fi torturați, a fost luat şi Tavi, 
dar, impresionați de atitudinea lui de mare curaj precum şi de prestigiul ce şi-l dobândise, torționarii i-au dat drumul 
în aceeaşi zi. 
„Exemplu de dăruire totală şi dezinteresată pentru idealul său creştin şi patriotic, Octavian Rădulescu, spre 
deosebire de alți lideri ai manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii, nua încercat să-şi speculeze imensul prestigiu 
dobândit şi să se lanseze spre o carieră politică ce ar fi putut fi strălucitoare. A continuat să activeze în cadrul Asociaţiei 
Foştilor Deținuți Politici şi să acționeze ca lider de opinie, stimat şi respectat de toți. 

Am fost profund mişcat când, în aprilie 1992, cu prilejul lansării la AFDPR a primului volum al cărții mele 
“Genocidul comunist în România”, Tavi a venit împreună cu mai mulți foşti colegi de la Liceul Cantemir, pentru 
a fi alături de mine, ca şi înalte momente deosebite din viața noastră de români trecători prin zbuciumatele împrejurări 
ale celei de-a doua jumătăți a secolului XX. 

Curând după aceea, Tavi mi-a spus că e grav bolnav, părând că nu dă importanță acestui fapt. Am sperat, din 
toată inima, căe o alarmă falsă dar retragerea sa treptată şi din ce în ce mai accentuată, din viața publică, m-a îngrijorat. 

Acum aproape doi ani, mi-a telefonat, cald şi afectuos ca întotdeauna. Am vorbit aproape o oră despre tinerețe, 
despre situația politică din țară şi despre multe altele. Mi-amintesc că, la un moment dat, mi-a citit versuri. În română, 
în engleză, în franceză. Superbe şi emoţionante, scrise de el şi neştiute de nimeni. La sfârşitul convorbirii mi-a spus: 
“ar trebui să ne întâlnim cât de curând, grăbeşte-te”... Covârşit, în acea perioadă, de problemele mele familiale, nu 
m-am grăbit să-l văd. Acum, regretul că nu i-am ascultat chemarea îmi răscoleşte sufletul. 

Octavian Rădulescu a fost un mare român, care a intrat în istoria curată a acestei țări spre a lumina drumurile 
celor care urmează după noi. Unul din poemele sale pe care mi le-a citit cu prilejul ultimei noastre convorbiri era 
intitulat: “Voi zbura”, Acum el zboară, sigur zboară spre înălțimile creştine în care a crezut cu întreaga sa ființă. 

Pe curând, Tavi! 

Gheorghe BOLDUR-LĂŢESCU 


AP CĂTĂLIN ROPALĂ 





În ziua de 9 aprilie a plecat dintre noi întru cele veşnice prietenul şi camaradul nostru de luptă şi suferință Cătălin 
Ropală. S-a grăbit la întâlnirea cu sora sa, Ana-Maria Marin (n. Ropală), văduva lui Vasile Marin, eroul de la 
Majadahonda, decedată, în urmă cu numai şapte luni, în Elveţia. 

Cătălin Ropală s-a născut la Botoşani în decembrie 191 1. A început studiile liceale în urbea natală şi le-a terminat 
la lași. Studiile universitare le-a urmat la București unde a absolvit Facultatea de Drept şi Academia Comercială. A 
fost scurt timp secretar în biroul de avocatură al lui Demostene Botez şi apoi funcționar la Banca Naţională. 

În 1937, după moartea cumnatului său în Spania, s-a înrolat în Mişcarea Legionară şi, ca şi sora sa, a cunoscut 
prigoanele celor trei dictaturi (carlistă, antonesciană şi comunistă). A fost arestat în mai multe rânduri: în 1938, în 
1945, în 1952-1953 și în perioada 1957-1962 când a fost internat în lagărul de muncă forțată de Ja Periprava de unde 
s-a eliberat în decembrie 1962. 

După eliberare a lucrat ca muncitor necalificat pe diferite şantiere, iar în 1968 a fost angajat ca economist la 
L.C.A.B,, de unde a ieşit la pensie în 1977. După 1989 s-a înscris în A.F.D.P.R., participând la majoritatea acțiunilor 
acestei Asociaţii. În 1997 i-au apărut, în Editura Majadahonda, cartea intitulată “Periprava” - Memorii din gulagul 
românesc, carte în care sunt descrise suferințele şi atrocitățile îndurate în acest cumplit lagăr de muncă. 

Dumnezeu să-l primească în ceata celor drepţi ai Săi şi să-l odihnească în pace. 








lunie 2002 NR. 6/138 PAG. LI 





Note de Jectură 


În primele luni ale acestui an a apărut, în Editura 
Bonifaciu din Bucureşti cartea GALINEI RADULEANU 
intitulată “ Repetiţie la moarte”. Esteocarterarădinciclul 
aşa ziselor Jurnale de detenţie menită însă să nu sperie 
(printitlu) ci să informeze pecei ce ar citi-ocuscopul aflării 
a ceea ce s-a petrecut într-un suflet claustrat între patru 
pereți, şi să-i edifice pe aceşti cercetători ai ascunzişurilor 
sufleteşti întru certitudinea că eul personalității noastre nu 
poate fi strivit Sub teascul nici unei terori fizice, chiar dacă 
la aceasta se adaugă, mai mult sau mai puțin dozată, şi 
teroarea psihologică. În aceste cazuri, sufletul nostru, deși 
scrâşneşte sub apăsare dând semne de iminentă 
dezmembrare, cu ajutor divin (obținut prin rugăciune), se 
reface totuşi devenind şi mai puternic în urma “misticii 
încercări ”. 

Esteo dovadă în plus că, dacă cei ce trec prin astfel de 
încercări (în cazul că diavolul nu respectă străvechiul 
pariu cu Dumnezeu -cazul biblicului lov şi mai recent cazul 
lui Faust - în care diavolului i se permite orice numai de 
suflet să nu se atingă) fac apel, prin spovedanie intimă şi 
rugăciune la “forul suprem”, acesta nu-şi lasă dezamăgit 
rugătorul, diavolul fiind obligat să-şi respecte contractul 
sau aşa zisa îmoială. 

Detaliat, ca fenomenologie, spectacolul experimental 
este deosebit de interesant. Și Galina Răduleanu, atât ca 
subiect personal implicat în acest proces, cât şi ca fin 
observator a lot ceea ce se petrece în jurul său în această 
complexă “incercare”, nu scapă deloc detaliile, chiax cu 
riscul unor dezvăluiri personale din care propriul orgoliu 
îi iese uneori şifonat. Păcatele omeneşti, în această cumplită 
experiență, ies în evidență cu mai multă uşurinţă; dureros 
chiar afişate în multe cazuri. Altfel spus, o transpunere 
epică, fără menaj amente, a destinului celor ce voit sau din 
întâmplare au urcat scara mistică a desăvârşirii ilustrată 
plastic pe pereții multor mănăstiri ortodoxe. 

Teoretic deci aşa stau lucrurile privind resorturile 
ascunse ale fenomenelor şi tipologiilor (în majoritatea lor 

feminine) pe care le prezintă autoarea sub semnul 
embiematicului titlu al cărții sale. Faptic însă, galeria 
tipurilor feminine prezentate în carte este extrem de 
complexă. Ocomplexitate dată, atât de specificul claustrării 
în care suni prezentate, cât şi de varietatea caracterelor 
persoanelor implicate în acest proces. Cu alte cuvinte, o 
serie de inchisori (Jilava, Uranus, Ciuc, Arad, Oradea), cu 
secțiile lor de femei şi o serie de persoane care se dezvăluie 
şi evoluează sau involuează după cum le dictează 
circumstanţele. Eroineleproveninddin toate mediile sociale 
şi politice, rezistă, cad şi se ridică, şovăie iar, şi până la 
urmă devin ceea ce virtual sunt sau au pretenția de a fi 
Tentaţiile, generate de salvarea pe care fiecare o vede 
diferit, sunt multiple şi, în consecință, căderile sunt mai 
numeroase, iar constanțelede atitudine în fața “încercării” 
mai rare. Şi cu atât mai mult în fața tentativei de Reeducare 
penitenciară de tip Makarenko de care nici femeile nu au 
fost scutite. Impresionantă, în acest sens, este figura unei 
călugărițe, maica Nicodema, care în fața comitetului 
educațional al închisorii nu s-a dezis de trecutul ei legionar, 
ci şi l-a asumat cu tărie, reuşind să iasă din închisoare cu 
capul Sus. 

Şi autoarea remarcă cu fineţe că, dacă în multe cazuri, 
Răul acâștigal, şi monai butr-taul singur apierdur, simbolica 
acestei “reuşite” se răsfrânge benefic asupra tuturor. 

Final salvator pentrucei interesați de mistica evenimentelor, 
nu mai puțin însă şi deosebil de interesant pentru amatorii 
de fenomenologie a evenimentelor. Bogăția tipologică a 
cărții şi pregnanța portretistică a autoarei, talentul 

“zugrăvelilor ”, precum şi fineţea observaţiilor sale fac din 
eaunadevărat Cehoval universului concentraționar feminin 
din România acelo+ ani. Nudegeabarădăcinile sale îşi trag 
seva din plămada răsăritului ortodox. Aşa că "textul" nu 
esfe o repetiţie în fața morții, ci o mărturisire în fața Marii 
Încercări şi un preludiu la Judecata de Apoi. 

Marcei PETRIŞOR 





rate 29 — 


m. SR 











PAG. 12 NR. 6/138 lunie 2002 


(urmare din numărul trecut) 


Cuvântul Qur'au înseamnă “prelegere, expunere, curs” şi este folosit de 
musulmani pentru textele lor sfinte. Ca şi Biblia, Coranul este o carte considerată 
de credincioşii musulmani ca provenind direct de la Dumnezeu. Dar spre deosebire 
de Biblie, legătura dintre divinitate şi text este făcută de un singur om. Ca urmare, 
Se poate spune despre Coran că este cartea cu cea mai mare audienţă concepută 
de un autor. 

În ultimii 23 de ani ai vieții, Mahomed a început să dicteze conținutul 
revelaţiilor sale. Fiecare fragment a fost scris pe pergament şi pus la păstrare, 
după ce a fost citit comunității. În timpul vieții sale aceste fragmente au fost 
adunate într-o colecție, dar cei mai culți adepți ai săi le ştiau pe de rost, putând fi 
consideraţi ca o adevărată bibliotecă vie. În anul 633, când mulți dintre aceşti 
qurra frecuseră deja în lumea morților, Abu Abakr, primul calif legitim, i-a 
ordonat lui Zaid ibn Thabit, secretarul lui Mahomed, “să dea de urma Coranului 
şi să-l adune la un loc”. El a citit colecția întocmită după “texte scrise pe 
pergament, tăblițe de piatră, frunte de curmal şi în memoria oamenilor”, aşa cum 
relatează Tradiţia. După manuscrisul întocmit de Zaid s-au făcut mai multe copii, 
care au fost expediate comunităților de credincioşi. Cum însă aceste copii au fost 
scrise fără vocale, cititorii textului au dat sensuri diferite unor cuvinte, ceea ce a 
produs confuzie în unele oraşe ale întinsului teritoriu musulman. Pentru a pune 
capăt acestor confuzii, califul Othman, cel de al treilea calif legitim, l-a însărcinat 
în anul 651 pe Zaid ca, împreună cu încă trei învăţaţi din tribul coreişiților, să 
revizuiască textul. Copii ale textului revizuit au fost trimise la Damasc, Kufa şi 
Basra, ele fiind considerate de atunci ca textul autentic şi oficial al Coranului. 

Cartea sfântă a musulmanilor, ca urmare a modului în care Mahomed a 
comunicat apropiaților săi conținutul revelaţiilor, poartă pecetea lipsei de ordine. 
Fiecare parte a textului serveşte unui anumit scop: statuează o dogmă, recomandă 
0 rugăciune, enunţă o lege, veştejeşte un duşman, îndrumă evoluţia unui anumit 

proces, istorisește o întâmplare, cheamă credincioşii la arme, vesteşte o biruinţă, 
face apel la milostenie, reglementează ritualul, prescrie modul de comportament, 
reglementează practicarea meşteşugului sau economia şi finanţele — totul de-a 


EPZ7IT 


valma. Nu se poale însă spune dacă modul în care au fost grupate şi ordonate 
/ragmentele într-o carte se suprapune peste ceea ce a voit Mahomed. Multe dintre 
părțile din care este alcătuit Coranul au semnificaţie numai pentru o anumită 
situație particulară sau numai pentru o anumită persoană. Ca atare, ele nu pot fi 
înțelese fără un comentariu referitor la contextul istoric în care au fost formulate. 

Cele 114 capitole ale Coranului (“sure”) nu sunt înserate în ordinea formulării 
lor (care nu este cunosculă), ci în ordinea descrescătoare a lungimii lor. Şi 
întrucât primele revelații au fost mai scurte decât cele târzii, Coranul este o istorie 
în succesiune inversă. Surele medineze, prozaice şi referitoare la probleme 
practice, apar la început, în timp ce surele de la Mecca, poetice şi bogate în 
încărcătură spirituală, care constituie fundamentul dogmatic al Islamului, sunt 
ultimele. Aşadar, Coranul este o carte care ar trebui citită de la sfârşit spre 
început. 

Cu excepția primelor, toate surele au forma unor comunicări solemne, pe 
care, fie direct, fie prin intermediul arhanghelului Gabriel, divinitatea le adresează 
lui Mahomed. Într-un mod similar procedează şi profeții evrei, de la care se pare 
că Mahomed a preluat ideea că nici o lege morală nu se poate impune în societate 
dacă oamenii care trebuie să o respecte şi să o urmeze nu sunt convinşi de originea 
ei divină. Procedeul are succes când preceptele morale atribuite divinității sunt 
prezentate într-o formă În care măreția se împleteşte cu pasiunea, formă care 
aminteşte de stilul lui Isaia. În formulările sale, Mahomed îmbină expresia 
poetică cu cea prozaică, în funcţie de tema pe care o tratează. Ritmul este energic 
și mai ales în surele timpurii, cele de la Mecca, sunt caracterizate prin sonoritate 
şi un îndrăzneţ avânt al expresiei, sesizabil însă numai de cei familiarizați cu 
subtilitățile limbii arabe, dar şi pătrunşi de adevărurile învățăturii Profetului. 
Cartea este scrisă într-o limbă arabă pură, bogată în metafore, prea înflorită însă 
pentru gustul apusenilor. După aprecierea unanimă, Coranul nu este numai 
prima, dar şi cea mai valoroasă operă din literatura arabă în proză. 


9. Credinţa 

Printre alte caracteristici care definesc o religie este modalitatea specifică ei de 
îndrumare morală. Istoricul care studiază religiile nu se întreabă dacă o religie este 
adevărată sau nu, neexistând nici o autoritate şi nici un criteriu care să-i dea dreptul 
să rostească judecăți de valoare asupra ei. E] cercetează numai care sunt impulsurile 
sociale şi psihologice pe care religia le pune în mișcare cu scopul de a face oameni 
din animale, cetățeni din sălbatici, din golul din inimi o stare de spirit denumită 
speranță şi aspirație spre pace şi bună înțelegere între oameni. În acest context, 
istoricul este interesat să afle de câtă libertate spirituală se bucură adepţii religiilor 
şi care este influența religiei asupra progresului moral în mersul istoriei. 

Din această perspectivă, Iudaismul, Creştinismul şi Islamismul au o trăsătură 


PUNCTE CARDINALE 

















(4 





ţa P N P + - 
' - $ i] 
- ae PI 5 re eg ALI - Le si 2 
ge Fe ră ee ra pt „a 
[) A . ut i 
















| a În 4357 
i mat Da Sai rr 3 PCC 
AMA aaa alee 
Să page Ie NES 5797 
3 2 be Şi ȘI a aaa e (77 Bă! 
: —, yd ae păi me at Rt E 
4 a 


da E ERATE DEE a 
ls 4, d ei VE de ai SUL ZA 6 
au, lisă 4 ot tri si Pia 


- PD a 


aaa in | cica, 
za pea ANERIBE ERIE 







N — 
a 2 






4 
25, S, e i 
i AD NR Stat lil isi La 5 ani dvi in ee 753 aia 








m Ca reda 


Du i E a 





„15 PĂGINĂ DIN CORAN 


dz DS nai 








TA 


comună. Ele consideră ca primă condiţie, pentru o ordine socială sănătoasă, credința 
că lumea trebuie guvernată de principii morale, credinţa că şi atunci când răul 
triumfă, O rațiune atotputernică, uneori neînţeleasă de noi, conduce întreaga evoluţie 
universală spre un țel drept şi nobil. Cele trei religii au participat plenar la modelarea 
spiritualității medievale şi influența lor asupra mentalității şi comportamentului 
oamenilor, în ciuda agresivității ateismului şi concepţiilor filozofice materialiste 
din epoca modemă, înregistrează, în zilele noastre, un evident reviriment. O 
deosebire între ele există totuşi. În timp ce Creştinismul consideră că Dumnezeul 
unic acționează din ipostaza a trei persoane diferite, ludaismul şi Islamul văd în 
acest mister a! creştinătăţii un politeism mascat, insistând asupra unității şi unicității 
lui Dumnezeu. Coranul dedică acestei probleme o întreagă sură (XCII), pe care 
muezinii o rostesc zi de zi, din sute de mii de minarete. Allah este înainte de orice, 
spune Mahomed, izvorul a tot ceea ce este viață, creştere şi prosperitate. Allah este, 
de asemenea, Dumnezeul atotputernic, “Care a ridicat cerurile fără stâlpi ce i-ați 
putea vedea, apoi s-a aşezat pe tron şi a silit soarele şi luna să muncească... El este 
Cel ce întinde pământul şi a creat pe el munți şi râuri” (sura XIII: Sura (unetului). 
Şi apoi, în celebrul “Verset al Tronului”, se spune: “Dumnezeu! Nu este Dumnezeu 
afară de EI; El este cel viu, veşnic. Pe El nu-L cuprinde nici somnul, nici nu ațipeşte. 
Ale Lui sunt cele din ceruri şi de pe pământ. Cine poate interveni la El fără voia Sa? 
EI ştie cele ce sunt acum şi cele ce vor urma, iar (oamenii) pricep din şti ința Sa numai 
ceea ce voieşte EI. Tronul Său cuprinde cerurile şi pământul, şi păzirea lor nu-l face 
greutate; EI este Cel înalt puternic” (sura Îl: Sura vacii, versetul 256). 

În strânsă legătură cu atotputernicia şi spiritul de dreptate este subliniată 
nețărmurita îndurare a lui Allah. Cu excepția celei de a IX-a sure, toate celelalte 
capitole ale Coranului încep cu formula introductivă solemnă: “În numele lui 
Dumnezeu, celui milostiv, îndurat”, şi deşi Mahomed atrage atenţia, cu insistență, 
asupra grozăviilor iadului, nu osteneşte să facă elogiul milosteniei lui Dumnezeu. 

Allah este divinitatea atotştiutoare, care cunoaşte şi cele mai ascunse şi tainice 
gânduri ale oamenilor. “Și noi l-am făcut pe am şi Noi ştim ce şopteşte în el sufletul 
său, căci Noi îi suntem mai aproape decât vâna gâtului” (sura L: Sura X, denumită 
astfel după litera misterioasă de la începutul capitolului; versetul 45). Şi cum 
cunoaşterea lui Allah nu se extinde numai asupra trecutului şi prezentului, ci şi 
asupra viitorului, totul în lume este prestabilit; totul este predestinat de voința 
divină, inclusiv destinul fiecărui om, până la stârşitul lumii. Ca şi Dumnezeul 
Sfântului Augustin, Allah ştie cine va fi mântuit şi cine nu, căci “Dumnezeu duce 
în rătăcire pe cine voieşte şi cârmuieşte (spre mântuire) pe cine voieşte” (sura 
XXX V; Sura îngerilor, versetul 9), La fel cum Jahve a înăsprit sufletul faraonului, 
tot astfel se exprimă Mahomed despre necredincioşi: “Noi am pus asupra inimilor 


Gabriel CONSTANTINESCU 
La 








De tii 


PUNCTE CARDINALE 


lor acoperăminte, ca să nu-l priceapă pe el (Coranul), şi în urechile lor surzenie. Şi 
dacă-i chemi pe drumul cei drept, ei nu se lasă călăuziți pe el în veci” (sura XVIII: 
Sura peşterii, versetele 55-56). Această idee, gândită ca un imbold spre credinţă, se 
regăseşte în toate religiile ca un avertisment sever, însă Mahomed este mai categoric 
decât Sfântul Augustin: “Voi umple iadul cu duhuri şi oameni la un loc” (sura 
XXXII: Sura închinării, versetul 13). Tradiția pune pe seama lui Ali, cel de al 
patrulea calif legitim, următoarea afirmație: “Odată eram împreună cu Profetul şi el 
a spus, în timp ce scria cu un băț pe pământ: Aici, nu este între voi nici unul despre 
care Dumnezeu să nu fi prestabilit dacă locul lui este în focul iadului sau în rai”. 

Credinţa aceasta în fatalism constituie una dintre trăsăturile predominante ale 
gândirii islamice. Mahomed, ca şi ceilalți conducători ai Islamului, s-a folosit de 
acest important punct de credință pentru a stimula vitejia pe câmpul de luptă, în 
sensul că nici o primejdie nu poate grăbi ceasul morţii şi nici o măsură de prudență 
nu-l poate evita. Fatalismul, credința în predestinare, imprimă musulmanilor o 
atitudine de resemnare demnă în fața asprimilor şi greutăților vieţii. 

Coranul afirmă existența, pe lângă lumea naturală, a unei lumi supranaturale, 
populate cu îngeri, gini (duhuri) şi un diavol. Îngerii îi servesc lui Allah ca secretari 
şi soli; ei țin evidența faptelor săvârşite de oameni. Ginii sunt duhuri create din foc 
ŞI, spre deosebire de îngeri, ei mănâncă şi beau, se împerechează şi mor. Unii sunt 
duhuri bune şi respectă Coranul. Cei mai mulți sunt însă duhuri rele: principala lor 
îndeletnicire este să-i îndemne pe oameni spre rău. Conducătorul acestora este Iblis, 
mai înainte un înger important, dar decăzut din poziţia înaltă deţinută în ierarhia 
îngerilor din pricina refuzului de a-i acorda respectul cuvenit lui Adam. Sistemul 
moral al Coranului se bazează, ca şi etica Noului Testament, pe teama de pedeapsă 
şi pe speranța în recompensarea faptelor bune pe lumea cealaltă. Şi cu această temă 
am pătruns în miezul concepției eschatologice a Islamului, învățătura despre 
realitățile ultime legate de sfârşitul istoriei şi de mântuire, adică despre realizarea 
deplină în împărăția lui Dumnezeu, sau viața veacului ce va să vină ca încoronare 
a voinţei lui Dumnezeu. “Să ştiţi că viața lumii este un joc şi o glumă şi o podoabă 
şi o proslăvire între voi. Şi înmulţirea averii şi a copiilor este ca o floare care 
îmbucură pe sătean cu creşterea ei. Apoi se veştejeşte şi tu vezi cum îngălbeneşte. 
Apoi se face fărâme. Şi în lumea de apoi este pedeapsă aspră” (sura LVII: Sura 
fierului, versetul 19). Pe pământ, doar un singur lucru este sigur, moartea. Au existat 
însă evrei care credeau că moartea înseamnă sfârşitul total, ironizând viața de după 
moarte, pe care o considerau “basm din bătrâni”. Coranul îi asigură însă pe oameni 
că există înviere în trup şi suflet. Dar învierea nu se va produce imediat după moarte. 
Morţii vor dormi până în ziua Judecăţii de apoi, însă numai Allah ştie când va avea 
loc învierea generală. Vor fi însă semne care îi vor anunţa apropierea. Spre sfârşitul 
lumii, credința oamenilor se va clătina şi comportamentul moral al oamenilor va 
degenera. Vor avea loc răzmeriţe şi răscoale, precum şi războaie mari, iar înțelepții 

vor dori să le vină moartea. Ca ultim semn, vor răsuna trei semnale de trâmbiță. La 
primul semnal se va întuneca soarele, stelele se vor prăbuşi, cerul se vatopi, clădirile 
şi munții vor fi făcute una cu pământul, ca urmare a cutremurelor, iar mările vor seca. 
La al doilea semnal de trâmbiță, toate fiinţele vii - îngerii, ginii şi oamenii — vor fi 
nimicite. Vor supraviețui numai puţini, cei prețuiți de Dumnezeu. După patruzeci 
de ani, Israfel, îngerul muzicii, va sufla cel de al treilea semnal de trâmbiță. Atunci 
vor învia, din morminte, trupurile morților şi se vor uni cu sufletele. În fața lor va 
veni Dumnezeu învăluit de nori şi însoţit de îngeri, care vor purta catastifele în care 
au fost înscrise toate faptele, cuvintele rostite şi gândurile oamenilor. Faptele bune 
vor fi puse în balanță cu cele rele şi astfel fiecare om va afla răsplata ce i se cuvine. 
Profeții îi vor arăta pe cei care le-au respins solia şi vor lua partea credincioşilor care 
le-au urmat îndemnul. 

Atât cei buni, cât şi cei răi vor trebui să treacă peste puntea a] Sirah, care este 
mai subțire decât un fir de păr şi mai ascuţită decât tăişul unei săbii. Păcătoşii şi 
necredincioşii se vor prăbuşi în adânc; cei buni, dimpotrivă, vor păşi cu siguranță pe 
punte şi vor intra în Paradis, dar această recompensă nu le este acordată atât în urma 
meritelor lor, cât în virtutea harului divin. De sute de ori, textul Coranului îi amenință 
cu iadul pe cei care nu urmează chemarea lui Mahomed. În iad, osânda păcătoşilor 
este gradată după felul şi gravitatea păcatelor suferite, penitenții fiind repartizați 
după acest criteriu în una dintre cele şapte trepte ale locului de osândă veşnică. În 
infern domneşte fie arşiță fierbinte, fie frig muşcător. Penitenţii poartă încălțări din 
foc şi beau apă clocotită. Totul este înfricoşător şi se pare că Dante s-a inspirat şi din 
Coran când şi-a scris Infernul. 

Cu mult mai plin de viață şi mai atrăgător este paradisul lui Mahomed decât cel 
al lui Dante. În timp ce paradisul dantesc este forma desăvârșită a spiritualizării, 
paradisul lui Mahomed este tat o culme a desăvârşirii, dar a desăvârşirii senzuale. 
Dreptcredincioşii (şi în primul rând cei care şi-au dat viața pentru Allah) vor intra 
în paradis, dar săracii vor intra cu 500 de ani mai devreme decât bogaţii. Paradisul 
se găseşte în cel de-al şaptelea cer. EI este o grădină uriașă, străbătută de râuri 
însorite. Pe toată întinderea ei cresc arbori adumbritori. Fericiţii săi locatari sunt 
înveșmântaţi în brocart de mătase, împodobit cu pietre prețioase. Ei se odihnesc tot 
timpul, fiind serviţi de tineri cu fructe şi vin, În paradis curg râuri cu lapte, miere şi 
vin. (Cei care şi-au dobândit fericirea veșnică beau vin din cupe de argint, fapt 
interzis pe pământ, şi nu-i simt urmările), La festinele paradisiace, bucatele şi 
băuturile sunt servite de fecioare. Fiecare bărbat din paradis primeşte ca răsplată 72 
de hurii (fecioare deosebit de frumoase, promise de Mahomed credincioşilor în 
paradis). Graţia şi prospeţimea acestor tinere nu va fi afectată nici de bătrânețe, nici 
de oboseală, nici de moarte. Cum însă în paradis au acces şi femeile cucernice şi 
credincioase, s-ar putea ajunge la unele încurcături, dar astfel de situaţii nu 
reprezintă probleme grave pentru nişte bărbaţi deprinşi cu poligamia, aşa cum sunt 








Iunie 2002 NR. 6/138 PAG. 13 





bărbaţii musulmani. La aceste plăceri senzuale, Mahomed a adăugat şi câteva 
bucurii spirituale. Din rândurile celor mântuiţi, unii s-ar putea să prefere să 
recitească Coranul, dar toți vor trăi cea mai sublimă desfătare, având prilejul să 
privească chipul lui Allah. Şi pe ei îi înconjoară tineri nemuritori (sura LV: Sura a 
ce se întâmplă, versetul 17). Cine ar putea să reziste unei astfel de revelații? 


10. Etica 

În Coran, ca şi în Talmud, Legea religioasă şi prescripţiile referitoare la 
comportamentul moral se suprapun până la identificare: pământescul este inclus în 
religios şi fiecare normă morală emană de la Dumnezeu. În Coran nu se găsesc reguli 
numai pentru comportamentul moral şi igiena trupului, pentru felul în care se 
încheie sau se desfac căsătoriile, pentru tratamentul ce trebuie aplicat copiilor, 
sclavilorşi animalelor, ci şi pentru comerţ şi politică, pentru reglementarea datoriilor 
şi aplicarea dobânzilor, pentru modul în care se întocmesc contractele şi testamentele, 
pentru activitatea meşteşugărească şi cea financiară, norme privind crimele şi 
pedepsele, războiul şi pacea. 

Mahomed nu a considerat comerțul ca pe o activitate înjositoare. Mai mult, el 
însuşi s-a îndeletnicit cu negustoria. (În perioada în care la Medina a deţinut funcția 
supremă în primul stat islamic, a practicat negustoria en gros şi en detail). Limbajul 
său este colorat cu metafore şi expresii luate din activitatea comercială. Bunilor 
musulmani, pentru devotamentul lor religios, el le promite câştiguri materiale. Pe 
şarlatani şi pe negustorii necinstiți îi amenință cu chinurile iadului. Pe speculanți şi 
pe cei care practică monopolul îi critică cu asprime. Patronilor le ordonă “să-i 
plătească pe muncitori înainte ca să li se zvânte sudoarea”. Interzice să se pretindă 
sau să se plătească dobândă. Nici un alt reformator nu i-a îngrădit atât de mult pe 
bogați, pentru a-i ajuta pe săraci. Cei care-şi făceau testamentul aveau datoria să lase 
o anumită parte pentru săraci. Dacă cineva murea fără să-şi fi făcut testament, 
moştenitorii aveau obligația să cedeze o parte din moştenire pentru scopuri 
filantropice. Ca toate celelalte religii din timpul său, Mahomed considera sclavia ca 
pe ceva firesc, dar atât cât i-a stat în puteri s-a străduit să uşureze viața sclavilor. 

De o manieră asemănătoare a tratat şi statutul social al femeilor, fără însă să 
afecteze cu ceva obligația femeii de a se supune bărbatului. Mai mult chiar, adeseori 
şi-a exprimat presupunerea că cele mai multe femei vorajunge în iad. În exprimarea 
actului de credinţă, el le permitea femeilor să intre în moschee, dar adăuga că ar fi 
mai bine să rămână acasă. În fața justiției şi în ceea ce priveşte independența 
materială, Mahomed pune femeia pe picior de egalitate cu bărbatul. Femeii îi este 
îngăduit să păstreze pentru sine venitul dobândit, să moştenească bunuri şi să 
dispună, fără restricții, de averea sa. În acelaşi timp, prin versetul 33 din sura 
XXXIII, Sura fovarăşilor, impune izolarea femeii: “Şedeţi molcom în casele 
voastre şi nu vă împodobiți ca pe vremea neştiinţei dinainte |de Mahomed)”. 
Tradiţia îndulceşte această interdicție, atribuindu-i Profetului cuvintele: “Puteţi să 
ieşiţi din casă de câte ori este necesar”. Cât priveşte propriile sale soții este mai sever, 
obligându-i pe adepții săi să le vorbească numai de după o perdea. Cu toate aceste 
restricții, demn de remarcat este faptul că în timpul lui Mahomed (şi încă un secol 
după moartea sa) musulmanele puteau circula libere şi fără să poarte voal. 

Legile musulmane se străduiau să pună stavilă tentației spre legături extra- 
conjugale. Abstinenţa înainte de căsătorie este o poruncă severă. Pentru încheierea 
unei căsătorii este necesar acordul ambelor părți exprimat în fața martorilor. Un 
musulman se poate căsători cu o evreică sau cu o creştină, dar nu şi cu o idolatră. Ca 
şi la evrei, celibatul este considerat păcat. Mahomed a îngăduit poligamia ca un 
remediu la mortalitatea ridicată, la perioada lungă de alăptare, când femeile nu sunt 
fertile, cât şi la diminuarea timpurie a fertilității femeilor, din cauza climei toride din 
Arabia, dar a limitat numărul soțiilor la patru. 

In cazurile de adulter, Coranul prevedea pedepsirea ambilor vinovați: “Pe curvă 
Şi pe curvar biciuiţi-i pe fiecare cu câte o sută de bice şi să nu vă apuce pentru ei 
îndurarea împotriva judecății lui Dumnezeu” (sura XXIV: Sura luminii, versetul 2). 
Când însă asupra Aişei, soția preferată a lui Mahomed, a început să planeze bănuiala 
de adulter, bârfele devenind din ce în ce mai insistente, Profetul a avut o revelaţie, 
prin care se cereau patru martori pentru ca fapta să fie dovedită. *“Cei care 
defăimează muieri cinstite, apoi nu aduc patru martori, biciuiţi-i cu optzeci de bice” 
(ibidem, versetul 4), 

Femeile sunt aidoma unui “ogor” pentru bărbat, un ogor care trebuie cultivat, 
datoria lor fiind să nască prunci. Ele au obligația să recunoască superioritatea 
capacității intelectuale a bărbatului şi dreptul acestuia de a porunci. Datoria soțiilor 
este să dea ascultare soților, iar dacă se opun acestora, atunci “proboziți-le, legați- 
le în cămări şi bateţi-le!” (sura IV: Sura muierilor, versetul 38). 

După prescripțiile Coranului, ca şi după cele ale Talmudului, bărbatul poate să 
divorțeze, invocând aproape orice motiv. Femeile pot şi ele obține divorțul, cu 
condiția să restituie darul nupțial. Mahomed s-a opus însă datinei preislamice 
conform căreia bărbatul avea totală libertate să se despartă de soție. EI spunea că 
despărțirea nu este pe placul lui Dumnezeu şi de aceea a instituit o procedură 
complicată pentru obținerea divorțului, care nu putea fi pronunțat înainte de a se fi 
făcut toate încercările posibile pentru a-l împiedica. Ca şi alți musulmani, Mahomed 
s-a certat adeseori cu soțiile sale, dar, în ciuda unor neînțelegeri, el şi-a iubit soțiile 
şi a vorbit întotdeauna despre femei cu un sentiment de respect. “Nu e nimic mai de 
prețuit pe această lume ca o femeie virtuoasă”; el le aminteşte în două rânduri 
musulmanilor că mamele lor i-au purtat în pântece cu dureri, i-au născut în dureri 
şi i-au alăptat. “Paradisul se aşterne la picioarele mamelor”, îşi încheie Mahomed 
reflecţiile asupra femeii ca mamă. (va urma) 





Ti SEA 
pe 


pm e i 


ar 


"Pares— E - 
e PRERI Da = 








E e 
ac m 28 
i 











PAG, 14 NR. 0/138 lunie 2002 


Publicăm aici, în premieră, un text din 1949 al lui 
Sandu Tudor (pseudonimul literar al poetului şi 
gazetarului Alexandru Teodorescu, figură centrală a 
grupării “Ruoului Aprins” de la Mănăstirea Antim, 
devenit mai târziu monahul Agaton, apoi 
ieroschimonahul Daniil, mort în temnițele comuniste). 
Această “pseudo-epistolă” (de fapt, un subtil pamflet) 
este extrasă dintr-un caiet cu note de lectură la Mircea 


“Eliade, Techniques du Yoga (Gallimard, 1948), sursă 
| aflată în posesia d-lui Alexandru Dimcea (discret şi 


„| asiduu editor al scale loa lui Sandu Tudor la Editura 
| Christiana din n București), care a avut bunăvoința de a 
| netnzăduipublicareatextului bimulțumnim atâtdomniei- 
sale, cât și, pentru sprijinul acordat, d-nei Gabriela 
Moldoveanu (consilier editorial al Editurii Christiana). 
Am marcat cu bare duble, în textul tipărit, paginile 
din manuscris (10, considerând şi pagina de titlu). Am 
păstrat, de regulă, particularităţile lexicale, gramaticale, 
ortografice și de punctuație ale originalului, intervenind 
discret și tacit numai acolo unde am sesizat evidente 
“scăpări de condei”, sau acolo unde absența punctuaţiei 
ni s-a părut că obscurizează riscant expresia. Urmând un 
procedeu astăzi curent în trecerea de la manuscris la 
textul tipărit, am dat cu italice (cursive) titlurile de 
volume și cuvintele sau sintagmele străine. 
Aprecierile asupra textului le lăsăm în seama 
cititorilor. Menţionăm că acest text nu poate fi reprodus 
fără acceptul posesorului. (R. C.) 








PUNCTE CARDINALE 


O pseudo-epistolă // 
Citind cartea lui Mircea Eliade Techniques du Yoga: 


lată căpătuită, în sfârşit, şi cartea aceasta a ta. A fost ca o 
mare înotare printre mărăcini, bolovani şi găuri. lar rezultatul? 
Cu câte nu m'am înavuțit, câte n'am învățat! 

Imi vine cu adevărat să scriu un întreg poem de tresăltare 
Şi avânt! A 

Prietenul meu Mircea a rămas veşnicul acelaş. |! văd prin 
sița depărtării şi anilor: acum ceva suriu de tot, dar înduioşător 
de ne schimbat. 

Câte cunoştinţe, câtă vervă, ce ne aşteptat; ce erudit, ce 
savant eşti, Mircea! 

Dar ca şi altădată, dragă prietene, m' ai uluit, m'ai depăşit, 
am nevoie să ne oprim puțin în loc şi să fim puţin serioşi. Iţi 
mai aduci aminte: acesta era un vechi obiceiu “năist”. Să ne 
uimim oprindu-ne locului-— şi de noi înşine. Extraordinar! Stai 
înmărmurit ce poate săvârşi “agerimea asta dâmbovițeană”, 
când a sărit, nu imaginar, ci în salt aevea, cu totul real, din 
ashra-//murile sălbaticeale Himalaei, de-a dreptul pe plaiurile 
de lumină şi rafinament ale Muntelui Sfintei Genoveva (La 
Montagne Sainte-Geneviăve). 

Cu toți suntem de acord. Nici nu putea să fie ceva mai 
extraordinar, mai cap în cap. 

Dar tu, Mircea, eşti ca totdeauna “extraordinar”! De la 
octava mie de metri a '*mayei” indiene, a nirvanei, a non- 
existențialismului din Soare-Răsare, de-a dreptul în furnicarul 
celmai occidental cu putință, în concretul ce! mai “existențialist” 
Şi biruitor pe malurile Senei —e adevărat puţin cam corcit, cam 
surogat; dar asta nu are prea mare însemnătate, nu umbreşte, 
sincer, cu nimic marea viziune pe care ne-o dai tu, Mircea! 

Tu eşti peste zările obişnuite şi vulgare alezilei şi vezi prin 
uriaşii tăi ochelari metafizici atât de departe! Aduci cu tine 
atâta noutate, atâtea idei, atâta fosforescenţă, atâți licurici 
transcedentali, dar mai ales atâta experienţă yoga, atâtatehnică 
yoga, atâta trăire autentică yoga. Yoga cea mai pură cu putinţă 
realizată în ashra-//mul de la Rishikesh în văgăunile Himalaei, 
cei mai înalți munți din lume, lucru pe care îl ştiu şi copiii. 
Călăuzit de un încercat guru, guru adevărat, tu te-ai nevoit, te- 
ai străduit, te-ai supus aspru celor mai grele exerciţii yoghine. 
Cuyoganimeni nuse joacă. Pentru yoga trebuie să te dămuieşti 
întreg, Viața întreagă. De aceea şi tu, ca să capeţi încrederea 
tutulor, lămureşti, fără şovăire şi pe bunăcredință, autenticitatea 
experienţii tale. De aceea te-ai şi grăbit să mărturiseşti dintru 
începutul cărții tale că ai “sejumat” şase luni. întregi în 
ashramul de la Rishikesh. Şase luni în post şi extaz, pentru un 
“dâmboviţean” ca tine e ceva unic, definitiv, face cât o viaţă 
întreagă. La Rishikesh în transă, în agracarya— adică cea mai 
desăvârşită conduită de saddhana, de supremă concentrare şi 
răpire, caun adevărat Bodahisartva. Dovadacea mai zdrobitoare 
şi de netăgăduit sunt şi fotografiile luate la fața locului. Parcă 
mi-amintesc: tu, Mircea, // în haina galbenă a unui Phi44hu 
stând jos, în cea mai clasică şi corectă poziție a tehnicii jhana. 
Într'adevăr, nici un valah, Mircea, nu a făcut cândva aşa ceva. 
Eşti nemaipomenit! 

„Şi după vechiul nostru obiceiu “năist” să ne râzimăm în 
coate şi cu bărbia în palme = întoarcerea la o clipă de râgaz 
desăvârşit — să ne facem gânditori şi serioşi. Seriozitatea însă 
aduce tristeţe, iar tristețea simțământul cu totul răsturnat unei 
înflăcărări, sglobii cum pomisem. Melancolia atâtor ani ne 
desparte: 22 Noembrie 1928, când ţi-am dat în gară minunatul 
triptic rusesc pe sticlă ca să-ţi fie ție calea păzită şi sufletul tău 
să rămână ortodox, acolo în miraculoasa Indie unde plecai. Și 
iată, 21 de ani tot prăfuind cu tălpile noastre nătânge drumul 
cel larg. lar acum unde suntem, unde am ajuns, ce am ajuns? 
În loc de călugări sau sfinţi, de asceţi sau magi i pseudorştiutori, 





pretinşi savanți ai meleagurilor primitoare şi “faubouriene” 
ale // Sorbonei. Nu te-am mai văzut de atâți amari de ani, 
dragul meu. Trezirea asta “ă la Nae” sunt sigur însă că te va 
face să recunoşti că nu eşti prea încântat de tine însuţi, de 
împlinirile tale. E şi firesc, e şi frumos; e un semn bun să fii 
pururi nemulțămit de tine. Şi apoi Ştiu, ştiu, Ai dreptate; 
Primum vivere, deinde philosophari. Văd cuta puternică a 
zâmbetului tău “nirvanic” de înțelept îngăduitor: dareata din 
umeri de arhanghel demisionat. 

O! tu, cuceritorul de lumi, măreț apologet al vinilității. 

Și acum un gând de prieteni şi, pentru adevăr, o mărturisire 
de cinste critică: Ți-am citit cartea fără curmare, în câteva 
zile; aceasta fiindcă mi-a trezit multe sugestii şi mi-a dat 
multe informaţii. Dar vai câte mii de ghilimele peste ghilimele 
şi câte cuvinte sanscrite şi indiene, ce pompă uriaşe de focuri 
bengale, ce vârcolire în gol pretențioasă, // ce lipsă deplină 
de gând viu, de părere a celui ce s'ar angaja cu o trăire, o 
ascetică lunecare golaşe peste clasicele locuri comune, şi 
aceasta tocmai atunci când pari că ai vrea să dovedeşti ceva 
nou. Vai! la ce desăvârşită artă de a măslui ai ajuns. Vai! ce 
minunat neant ai reuşit tu să ne aduci. 

Ştiu că aceasta nu te va supăra prea mult. De-altminteri 
violența sincerității mele, pe care o cunoşti, nu poate umbri 
sau scutura pomul cel bătrân al prietenii noastre. 

Noi suntem “năişti” adevărați şi ne plac poamele şi 
adevărurile crude. Dinţii noştri nu se strepezesc uşor, fiindcă 
ştim să mușcăm şi noi tare şi suntem, Mircea, încă destul de 
“virili”, 

Şi acum, lunecând uşor spre fantezie, vreau să te întreb: 
Cunoşti oare pe Jose Cadalso, strălucitonul poet spaniot? Mi- 
am adus aminte de spiritualele sale îndrumări profesorale, de 
savant, din faimosul lui Los eruditos a la violeta. // Nu ştiu 
dacă ai citit această carte, Tu, care eşti un desăvârşit poliglot 
şi stăpâneşti așa de bine spaniola, ai norocul şi bucuria să o 
poţi citi în original. Eu însă, care mu mă călăuzesc decât, 
indirect şi nătâng, de dicționare şi puțină închipuire, abea pat 
să ghicesc cât de minunată trebue să fie Los eruditos a la 
violeta. Am intuiţia, aproape descoperirea întreagă şi clară — 
ca un bun ironist ce eşti — [că] te-ai hotărât să fii cel mai 
autentic adept al marelui poet. Ceva din umorul lui cuceritor 
te mână în dorința ta gratuită de a birui cu tot dinadinsul 
Occidentul. 

De altminteri ironia este virtutea cea mai ştiinţifică, a 
ştiinţei pure. Mi-aduc aminte că Bachelard sfătueşte pe omul 
obiectiv de a practica acest exerciţiu de auto-zeflemisire. 
Trebue să distingi în tine-însuți convingerile ne discutate, 
farmecele care falsifică inducția adevărului. Să nimicim 
fiecare în noi înşine cu cât mai mare grije propriile noastre 
fobii sau filii, // complezențele pentru intuiţiile prime. 
Evidenţa cea dintâi nu e un adevăr. A te îndoi de tine, a te 
zeflemisi pe tine-însuți, e asceza unui savant. “Nici un 
progres nu e posibil, în cunoaşterea obiectivă, fără iccastiă 
ironie auto-critică”. 

Din această frățească pornire de prietenie “în duh şi 
adevăr” țin să descoperi sau să reciteşti satira lui Cadalso, al 
cărui ucenic, poate fără să vrei, eşti. 

Eruditos alavioleta: răsună frumos în spaniolă, cea mai 
virilă dintre toate limbile neolatine. 

Ca printr unochian televăzător, te văd, Mircea, mergând 
îngândurat spre Sorbona. Eşti tăcut în cea mai englezească 
formă. Al o violetă mare a primăverii la butoniera stângă. 
Aceasta, afară de Cadalso, aminteşte şi ceva din Wilde, 
desăvârșit dand al viitorului. Ai şi o geantă de piele de porc, 
limonie de tot, uriaşe, îndopată cu volume groase, pline cu 
bizare slove sanscrite. // 

Eruditos a la violeta în cea mai nouă şi reuşită formă, 
frate Eliade, Ironia. 


« Am aflat printr-un deținut ue la «munci» că Părintele Dani [Sandu Tudor] wurise, undeva. într-o altă 
latură a pușcăriel [de Ja Aiud). Cum cu eram doar ierodiacon, f-am strâns noaplea pe câțiva preoți. printre care 
și Părintele loan lovan, și l-au prohadit în taluă” (1 P.S. Banolomceu, Arhiepiscopul Vadului. Felcacului şi Clujului). 


* Rugul Aprins n-a murit niciodată! Unii din oamenii acestia s-au întors din închisori, Sandu Yudor nu s-a . 


mai întors niciodată A murit în Aiud, FI poate ficananizat! Eu aş faceo propunere, un Sinod de canonizare, pentru 
că el o murit În închisoare la Alud. unde a fos! închis pentru Rugul Aprins, pentru crediuţa lui” Ul. P.S. Antonie. | 


"Mitropolitul Ardealului), 


“Dumnezeu să-l odihnească pe Sundu fudur, mort ea un muutir, un sfânt şi un erou” (Părintele Nicolae 


(Stemharduj de la Rohia, 





PUNCTE CARDINALE Iunie 2001 NR. 6/138 PAG. 15 























ASOCIAŢIA MEDICALĂ CREȘTINĂ CHRISTIANA 
Şos. Pantelimon, nr. 27, sector 2, Bucureşti; E-mail: chr(Amediasat.ro 





INIŢIAŢIVA ÎNFIINȚĂRII: un grup de medici şi preoți ortodocşi din Bucureşti. 
ANUL ÎNFIINȚĂRII: 1990. 

TEMEIUL STATUTAR: asociaţie creştin-ortodoxă de caritate; acordă asistență medicală, socială 
„ şi spirituală; promovează conceptul de medicină creştină. 


7 if 4 


REALIZĂRI PÂNĂ ÎN PREZENT 


e 27de filiale în România, cu învățământ medical preuniversitar (peste 10.000 de absolvenți şi 
5.000 elevi în curs de şcolarizare); 

e sponsorizarea a o sută monahii şi elevi săraci pentru efectuarea studiilor de medic şi asistent 
medical; 

e editură profilată pe teme medicale şi teologice (40 titluri de carte editate); 

e ainițiatşi sprijinit substanțial înființarea a trei mănăstiri, dintre care două cu slujire medicală; 
e aorganizat 12 simpozioane şi numeroase schimburi de experienţă, în ţară şi străinătate, pe teme 
medicale şi de filantropie. 


IMPASUL ACTUAL AL ASOCIAȚIEI 





În Bucureşti, activitatea Asociaţiei, în principal a școlii și a editurii, se desfăşoară într-o 
clădire închiriată, provizorie, improprie, motiv pentru care există riscul ca Ministerul 
Educaţiei şi Cercetării să nu mai acorde școlii avizul de funcţionare. 

Pentru construirea unui sediu propriu, conform proiectului anexat, Asociația are nevoie 
de cca 140.000 dolari SUA. 
Vă rugăm să contribuiţi, în limita posibilităților, la acest proiect, 


Sal ŞTIU » 7, 





Cu recunoştinţă, 
Dr. Pavel Chirilă, 


Preşedinte 


Coston INIC 
L( 1Nu $ 


/] Taj 
sii 4 






Persoane de contact: 
"Dr. Pavel Chirilă, președinte al Asociaţiei (tel: 092341719; 4915133); 

Prof. Elizeta Dincă, director al şcolii (tel: 093286951; tel: 7711579; 2520517); 
„ Biol. Nicoleta Macovei, manager al şcolii (tel; 093044894; tel: 4932564, 2520517). 


" carte de veghe, carte de tămadă 


| it] Tr i Dă [2 ă i 
338 | Dă | ” Pa AA 5 3. 9 ] 


asociaţia llantropică medicală dehristinam> 


























0 tree ERE 


“cr . 
| 


“oma abat 


PAG. 10 NR. 0/138 lunie 2002 





După un criteriu non-conformist 
de evaluare a unei situații, s-ar putea 








Obişnuința coboară eveni- 


“Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie. lar pentru mentul până la nivelul nostru şi tot 


afirma că măsura în care un fapt | 701, ceicene mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1,18).  “obişnuindu-ne” cu ceva, ratăm şansa 


scandalizează este corespunzătoare 
calităţii lut “verticale”. Această idee nu 
este un atentat la bunul simț, nici o 
revoltă gratuită “originală”, ci o 
observație suficient de motivată faptic 
spre a înlocui oricând orice clasificări 
osificate. Valoarea scandalului nu 
derivă în primul rând din neaşteptatul 
pe care îl face să irumpă, nici din 
eventualele lui “frumuseți stilistice”, ci 
este efectul întâlnirii între două lumi 
diferite, dar nu opuse, ci făcute una 
pentru alta. Scandalul este prilejuit de 
o învecinare antagonistă şi în acelaşi 
timp transfiguratoare. Dacă lumea are 
nevoie de vreun mode/, acesta nu 
poate fi, cel puțin în primă instanţă, 
decât un eveniment care produce 
indignare. El e cel care ne pune la 
dispoziție acea tăietură fină, prin care 
delimităm lucrurile dorite şi comode 
de cele nedorite şi incomode, spre 
deosebire de orizontul obişnuințelor 
de care ne lăsăm îndeobşte moleşiți. 
Actul libertăţii devine total lipsit de risc 
când ne subsumăm unui univers în 
care libertatea a devenit nevoie de a 
alege ceva şi de a respinge altceva, 
după criteriul comodității şi al 
necesității imediate, iar simţul altenității 
dispare, orice altă posibilitate în afara 
celor consacrate devenind un non- 
sens. Pe când scandalul este un şoc 
suficient de puternic, menita demonta, 
a destructura această stare de spirit 
(citeşte “de materie”), punându-te să 
renunți fie la cele mai profunde 
convingeri, fie la legea lui “nu e cu putinţă”. Reacţia față de scandal, întrucât 
acesta produce uluire în toate privințele, este aproape în mod obligatoriu una 
non-verbală şi ține mai mult de o atitudine imediată, de mişcarea intimă, 
spontană, a spiritului, şi mai puţin de formularea unei “poziții” argumentate. Nu 
ne gândim că față de scandal oamenii ar fi incapabili de nuanțe, de comentarii, 
că ar fi consternați, lipsiți de libertatea reacției, pe care, de fapt, scandalul o 
revitalizează; ne gândim la puterea scandalului de a obiectiva pe neaşteptate 
cele mai ascunse gânduri, la rolul său de revelator impudic. În fața scandalului 
nu pot să port mască! 

Dar cum de se conservă scandalul revelaţiei ca scandal? S-ar părea că e 
condamnat să dispară, să nu rămână din el decât o dâră de întrebări firave şi de 
răspunsuri normale, aproape subințelese, care nu ne-ar mai fi la rându-le decât 
spre obişnuinţă, transformându-se din incomod în confortabil. Şi ne-ar fi imposibil 
să mai fim contemporani cu toate revelațiile petrecute vreodată, pentru că ne-ar 
separa de acestea un timp al obişnuinței, anihilator, crud. Însă paradoxul 
scandalului este tocmai faptul că, structural, rezistă uzurii timpului în virtutea unei 
capacități “native” de a se împământeni fără a se pierde prin ciclicitatea sa 
perpetuu revelatoare. Şi nu poate fi "un vizitator” întâmplător atâta timp cât ne 
implică ritualizându-ne. Prin ritual respirăm în aerul tare al Împărăției, într-o 
neschimbată reactualizare; Duhul Adevărului toarnă în formele vieții ritualizate 
tot ceea ce la început a cutremurat din temelii falsele certitudini ale lumii. Hristos 
se întrupează acum, moare şi se îngroapă acum, şi tot acum se ridică din nou 
la viață. 


Editura Gabriel CONSTANTINESCU (director), 


Răzvan CODRESCU (redactor şel), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şel-adjunct), 


_PUNCTE CRADINALE 





schimbării. Ritualul dimpotrivă, întreține 
AO i 4  urcuşul, ca acceptare şi consacrare a 


CR 


A unui eveniment, ca petrecere a noastră 

ce tainică, în care cuvântul nu-și atinge 
sfârşitul şi nu se epuizează (la fel nici 
tăcerea). Aici intervine, pe de o parte, 
intuiţia lucrurilor cu adevărat 
importante, pe de altă parte puterea de 
a ne modela în raport cu ceea ce ne 
transcende. Deosebirea dintre ntual şi 
obişnuință este esențială, iar orice 
confuzie între ele — catastrofală: riscăm 
adică, fie să ne rătăcim în “infinitul 
prost”, al pătimaşei lipse de saturație 
(“religia” noutății), fie să degradăm 
ritualul până la un spectacol al simțurilor 
neguvernate de spirit. 

În realitate, adevărul este 
scandalul prin excelență. El pare a se 
insera firesc în țesătura de minciuni a 
lumii, dar alteritatea sa radicală ne 
dezvăluie “apropierea” drept o netă 
punere în contrast. Avem mereu 
impresia că suntem pe punctul de a ne 
obişnui, dar mereu ne regăsim uimiţi în 
fața aceloraşi adevăruri Este 
scandalos să se întrupeze în lumea 
noastră ceea ce aparține celeilalte lumi, 
însă superioritatea adevărului aceleia 
ne este certificată chiar de evidența 
ineditului acestei prezențe. Prin 
revelație, Dumnezeu ne semnalează 
natura epifanică a lumii, sensul ei 
ascuns dincolo de ea, şi ne 
scandalizează dorind să ne scoată din 
starea noastră de “neatârnare”, să ne 
“înrobească” infinității Sale, indicându- 
ne precis direcția, dar lăsându-ne nouă alegerea modului de a o urma. 

Scandalului Întrupării i-au urmat nenumărate exemple ale indignării celor de 
atunci! şi a celor de acum, multe minţi luminate (dar mediocre!) văzând în venirea 
Fiului lui Dumnezeu pe pământ o piatră de poticnire. Credinţa în El nu este mai 
accesibilă omului complicat intelectual decât omului simplu. Nu există privilegiați 
ai ateismului, sau ai credinţei fierbinți. Toţi suntem la fel de neputincioşi în fața 
scandalului morții şi învierii Lui. El ne cere în primul rând inima, jertfa noastră 
întreagă, arderea-de-tot care luminează veşnic; în acest fel firea noastră slabă se 
umple de atotputernicia Sa. Hristos nu pretinde de la noi o adoraţie prin care să 
ne exhibăm durerile neputințelor, ci iubire întru vindecarea acestora. “Mântuire” 
înseamnă, în cel mai propriu sens, “tămăduire”, iar aceasta poate fi înțeleasă ca 
depăşire a prejudecăţii egoiste că suferința este numai a noastră, că deținem 
“monopolul suferinței”, că ni se cuvin privilegii. Împlinirea omului poate însemna 
foarte bine şi asumarea suferinței exuberante, realizarea acelei stări 
scandalizatoare a nebuniei întru Hristos, în care “exilul” devine “întoarcere 
acasă”, iar exteriorizarea primejdioasă ajunge cea mai intensă interiorizare. 

Ce este scandalos în creştinism astăzi? În ce măsură mai înțeleg creştinii 
propria lor credință drept “scandal"? Sunt întrebări pe care “religia statistică”, 
adeseori motiv de mândrie, ni le sugerează. Rămâne totuşi o certitudine: ceea ce 
este ceresc nu poate fi anihilat de timp, ci se manifestă ca în miracolul din pilda 
evanghelică cu aluatul care dospeşte toată frământătura. 


Romeo POPA 


lehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CRADINALE" 


IERI III | Lipia BANEA (secretar de redacţie), Marcel PETRIŞOR, Florea TIBERIAN Z SRL 


Cont nr. 251100996517509 


Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0609/422536 


Prinung Company