Serge Brussolo — [Peggy Sue si fantomele] 02 Somnul demonului

T PEGGY, su: S FANTOMELE- 


agay SERGE 


E ei. BRUSSOLO' 


RSA Ec 
K 


Serge Brussolo 


PEGGY SUE ŞI FANTOMELE 


volumul 2 


SOMNUL DEMONULUI 


Traducere de Aurelia Ulici 


Seria Peggy Sue şi fantomele cuprinde: 


1.Ziua câinelui albastru 
2.Somnul demonului 
3.Le papillon des abimes (în curs de apariţie) 
4.Le zoo ensorcele 
5.Le château noir 
6.L.a bete des souterrains 
7.La revolte des dragons 
8.La jungle rouge 
9.La lumière mystérieuse 
10. Le loup et la fée 


Serge Brussolo, Peggy Sue et les fantomes: Le sommeil du 
demon Copyright © 2001, Editions Plon 
All rights reserved. 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
BRUSSOLO, SERGE 

Peggy Sue şi fantomele / Serge Brussolo; trad.: 
Aurelia Ulici. 
- Bucureşti: Aramis Print, 2007- 


2 vol. 
ISBN 978-973-679-524-4 
Vol. 2: Somnul demonului. - 2007. - ISBN 


978-973-679-529-9 
I. Ulici, Aurelia (trad.) 
821.133.1-31 = 135.1 


Redactor: Florenţa Drăghicescu, Carmen Mârzea 

DTP: Carmen Diana Mateescu 

Ilustraţia copertei: Victoria Argint 

ISBN 978-973-679-529-9 

Copyright © 2007 Aramis Print s.r.l. toate drepturile 
rezervate pentru ediţia în limba română 

Aramis Print s.r.l. e Redacţia şi sediul social: 

B-dul Melalurgici nr. 46-56, cod 041833, sector 4, 
Bucureşti, 

O P. 82 - C P. 38 

tel: (021)461.08.10/14/15; fax: (021)461.08.09/19. 

E-mail: [email protected]; [email protected] 
Departamentul desfacere: tel: (021)461.08.08/12/13/16; 
fax: (021)461.08.09/19; 

E-mail: [email protected] www.edituraaramis.ro 


Tipărit în România 


CUPRINS 


PERSONAJE BE Ar rai Ce alegi ba Nat ut ales ăia E E E Minca aut bed ca d E ae a că 7 
1 AMENINȚĂRI INVIZIBILE... nene eee nene na nenea nenea nana eee nene ae 9 
2: TARA MIRNI ELOR oi sc a a a a a ta a E tt TE d cl E 12 
3. AEROPORTUL BANTU M naea ca ea Pta acida oa ada cois acad ot etil ai 22 
4 PORŢILE SPRE LUMEA DE DINCOLO... nana ne eneaa 26 
5 PRIZONIERUL. DIN SERTAR anman inar eara na nenea AR AA 30 
6 PASAGERUL CLANDESTIN 

7 COMPLOTURI INVIZIBILE... E EEE O 44 
8 ASEDIAT acceadă dace escape da a aaa aa aaae aaa 59 
9: AVIONUL FANTOMA se sii cz oc E i a ETE la a a 71 
10 CĂLĂTORIE ÎN:NEMIŞEARE zece aa ceai aa 0 cai 85 A 20 ea a 77 
114 MINUS GUI Ie eee seste act arte oc pacaa FI Nasa bu Poze la Atata epave 8 Nate fa iza ascet a 80 
12 RO i -OLOR D IN. EESE cală aia oi 00 taiat 000 ied 20 ad 08 99 
13" TERITORIUL INTERZIS: 00 Aaa aa aa E A 104 
14::PRIMAVRAŢĂ isca acei citea AE AEEA fct o d tracii cola aie adu ui pe, 114 
15 LUMEACARTITELOR sa esa es aa tot data Dă ati taca Pa aa d ba d ca ri 122 
16 POFTA DIABOLICA „se za ata al aa a ac a ada ba a aa lau oa 135 
17 VREMEA TRANSFORMĂRILOR... nenea eee nenea ne nana en eneena na 147 
18 COCHETĂRIE,UCIGA ȘĂ issa ăi cnc ct ana aaa 0302 o i ta ză da i 157 
19 MARCHIZEŢ E: MORTII: 36000 ce ci 20 olita că bio re re ct ao că ati 165 
20 LABIRINTUL DE PIATRĂ ALBĂ... eee nenea nenea nene nenea nenea 172 
DI TRĂDARE sc aoleu ia do Eat tă Sua batea badea cati aa a a Pa 184 
22 NEBUNĂ DE LEGAT seci oa a că ao a i 30 a a 00 a ada a d 187 
23: NAUERAGIU: ÎN ÎNALTUL CERUL U nn si cect ae ca A A 211 
I TOVARAŞI:DE NISIP: isa aia ac tu bad at aaa a E 8 0 loa 225 
25 VANTUR DISTRUGERI sect cu cica ta aa caci Tai deo 236 
26: VERDICTUL se casa PS E EPEE ENEE E EA E T 247 
27 PRIETENI CREDINCIOȘI... cena nenea nene nenea nenea en ceace 253 


PERSONAJELE 


PEGGY SUE 


Elevă de liceu de 14 ani, este singura care ştie despre 
creaturile invizibile care ies din pereţi şi se plimbă prin 
mijlocul oraşelor, ca să-i chinuiască pe bieţii oameni cu 
farse adesea mortale. Nimeni nu vrea s-o creadă, dar, 
graţie ochelarilor ei magici, ea reuşeşte să ardă pielea 
fantomelor şi să le contracareze manevrele. Misiunea nu-i 
uşoară, căci fantomele sunt foarte rele şi foarte viclene. 


FANTOMELE 


Preferă să fie numite „Invizibilii“, pentru că nu sunt nici 
stafii, nici extratereştri. Moi, transparenti, Invizibilii pot 
lua chipul şi culoarea pe care le doresc. Pretind că au 
creat Pământul, dinozaurii... şi pe oameni! Dar poţi avea 
încredere în ei? 

Pentru că se plictisesc, fac tot mai multe glume 
răutăcioase. Ceea ce pe aceste fantome le distrează sunt 
cel mai adesea glumele mortale. O detestă pe Peggy Sue, 
dar n-o pot distruge, pentru că este apărată de o vrajă. 
Totuşi, Invizibilii ar putea s-o omoare cu ajutorul altcuiva 
sau să pună la cale un accident în care să fie ucisă fără ca 
ei s-o atingă măcar. 


CÂINELE ALBASTRU 


Un biet câine vagabond, la început, devine apoi telepat 
şi hipnotizator, ca urmare a expunerii la razele soarelui 
albastru. Acesta este un astru magic, creat de Invizibili, şi 
are puterea de a face inteligent pe oricine. Iniţial duşman 
al lui Peggy Sue, este pentru o vreme stăpânul unui oraş 
întreg, cu locuitori cu tot. Vindecat de mania grandorii, se 
împrieteneşte cu Peggy Sue, care îl ia cu ea. Cârcotaş, 
încăpățânat, ascultă numai când are chef, dar este curajos 
şi neîntrecut în descoperirea pericolelor ascunse. 


6 


FAMILIA LUI PEGGY SUE 


Barney, tatăl, este dulgher şi merge din oraş în oraş ca 
să muncească unde se construieşte vreo clădire. Spune că 
fetele lui sunt „prea complicate“. Ar fi preferat un băiat cu 
care să fi vorbit despre „fotbal“. 

Maggy, mama, este disperată din cauza 
comportamentului fiicei mai mici, Peggy Sue, pe care toată 
lumea o crede nebună, pentru că spune că vede lucruri pe 
care nimeni altcineva nu le mai vede. Speră la o existenţă 
mai liniştită, unde nimic ciudat să nu se-ntâmple. Visează 
să trăiască într-un mic ranch, ca să poată creşte nişte cai. 

Julia, 17 ani, sora mai mare. Chelneriţă într-un 
fast-food, ar vrea să aibă propria afacere pe care s-o 
dirijeze cu mână de fier. Nu are un caracter foarte frumos 
şi îi e cam ruşine cu sora ei mai mică. 


1 


AMENINȚĂRI INVIZIBILE 


Totul mergea rău. 

Catastrofa plutea deasupra familiei Fairway ca un vultur 
care se învârte în cerc, fixându-şi prada. 

Într-o seară, Barney - tatăl lui Peggy Sue -, care era 
dulgher şi lucra la o sută de metri deasupra pământului, 
ţinându-şi echilibrul pe bârnele metalice, se întoarse acasă 
livid. 

— Nu pricep ce s-a întâmplat astăzi, îngăimă el, dar am 
avut dintr-odată impresia că încearcă cineva să mă 
împingă în gol. Eram în picioare, pe la mijlocul unei grinzi. 
Mă pregăteam să arunc o privire spre trotuarul străzii 22 - 
şaizeci de metri mai jos, deci - când mi s-a părut că două 
mâini mă apasă pe umeri... N-am avut amețeli în viaţa 
mea, dar atunci!... La naiba! Chiar am crezut c-o să fac un 
plonjon. Când am privit peste umăr, nu era nimeni. Nu 
pricep o iotă. Poate sunt prea bătrân pentru meseria asta. 

În timp ce mami şi Julia scoteau sunete de uimire, Peggy 
Sue reflecta. Înţelegea foarte limpede ce se întâmplase. 
Era simplu: Invizibilii încercaseră să-i omoare tatăl. 

„Mă aşteptam la asta, gândi ea. Nu le-a picat bine 
înfrângerea pe care le-am administrat-o în afacerea cu 
soarele albastru şi caută să se răzbune.“ 

De când familia ei abandonase fosta locuinţă pe roţi ca 
să se mute în oraş, Peggy nu observase nicio activitate 
„fantomatică“ prin vecinătate; era ceva neobişnuit, iar 
instinctul îi spunea că vechii ei duşmani se ascund cu 
siguranţă prin apropiere. 

„Au ales altă strategie, îşi spuse ea. Trebuie să rămân pe 
poziţii.“ 


Traumatizat de ce i se întâmplase în vârful 
zgârie-norului, tati se declară incapabil să se întoarcă la 
muncă. Nu se mai simţea în siguranţă. 

— E o tâmpenie, repeta el. Dar nu pot să-mi scot din cap 
că mă aşteaptă cineva acolo, sus. Un duşman invizibil care 
vrea să mă arunce în gol. Poate că-mi pierd minţile... 

Nu-şi pierdea minţile, nu, numai că, la fel ca toţi adulţii, 
nu era conştient de tertipurile fantomelor. 

Câinele albastru dădea şi el semne de nervozitate. Peggy 
Sue îl luase cu ea când plecase din Point Bluff, unde, un 
timp, datorită manevrelor magice ale spectrelor, el 
domnise peste oraş ca un adevărat tiran. Acum îşi pierduse 
frumoasa culoare indigo, dar îşi păstrase într-o oarecare 
măsură darul telepatiei... şi prostescul obicei de a se 
împopoţona cu o cravată neagră. Acum îşi folosea puterile 
de hipnotizator ca s-o facă pe Julia, sora lui Peggy Sue, să-l 
ducă în braţe ca pe un bebeluş, când avea prea mult de 
mers... sau chiar o punea pe mami să-i prepare mici 
gustărele atunci când se sătura de pateul la cutie de la 
supermarket. Cele două femei i se supuneau fără să-şi dea 
seama măcar, ca două somnambule. 

Din când în când, mica lui voce de veşnic nemulţumit 
sfârâia în mintea lui Peggy, ca o bucată de unt într-o tigaie 
încinsă. 

— Asta nu-i bine, spunea el. Se pregătesc evenimente 
îngrijorătoare. Trebuie să plecăm, departe... foarte 
departe. 


Lucrurile nu întârziară să meargă din rău în mai rău. 

Începând din momentul când tati intră în şomaj, 
ghinionul se tinu scai de familia Fairway. Fu nevoie să se 
mute într-o casă prăpădită, unde zugrăveala se lua ca 
pielea unei şopârle pe cale să năpârlească. Lui Peggy Sue 
nu-i plăcea noul apartament situat la parter, unde lumina 
abia răzbea. Părea că umbrele negre se instalau acolo, 
evitând să se întoarcă acasă odată ce şi-au terminat 
treaba. 


— Şi, mai ales, nu aprinde lumina imediat ce întoarcem 
noi spatele, spuneau mami şi tati când plecau de dimineaţă 
să bată drumurile pentru a găsi de lucru. Ştii că n-avem 
bani. 

Peggy Sue ştia, dar întunericul îi dădea fiori. Atunci 
apăsa întrerupătoarele - unu, două, trei... Şi becurile se 
aprindeau, în timp ce vocea mentală a câinelui albastru îi 
răsuna în cap, reluând acelaşi mesaj: „Trebuie să plecăm. 
Fantomele ne-au localizat, or să fie curând aici...“ 

— Să plecăm, mormăia adolescenta, e mai uşor de spus 
decât de făcut. Ca să te muţi, ai nevoie de bani, iar noi 
trăim dintr-un singur salariu, al Juliei, care lucrează la 
fast-food. 

— Ştiu, îi şuiera câinele albastru. 


Din fericire, tati se întoarse într-o seară anunțând că în 
sfârşit găsise ceva de lucru. Nu era în branşa lui, dar nu-i 
părea deloc rău, chiar era uşurat că nu mai trebuia să se 
caţere pe o şarpantă de metal. 

— E un post de paznic, explică el. Departe de aici, la 
marginea deşertului. Trebuie să păzesc un aerodrom 
dezafectat. Se pare că hangarele sunt încă pline cu 
avioane vechi cu elice. Proprietarii se tem să nu fie furate. 
Vor să facă acolo un muzeu al aviaţiei pentru turişti. Se 
potriveşte al naibii de bine ca să ne mutăm din oraşul ăsta 
umed. Împachetaţi, plecăm imediat. 

Peggy Sue scoase un suspin de uşurare. 

Dar curând avea să-şi dea seama că se bucurase prea 
devreme. 


10 


2 


TARA MIRAJELOR 


Călătoria fusese interminabilă. Era atât de cald, încât lui 
Peggy Sue i se părea că este o prăjitură cu morcovi, pusă 
la copt într-un cuptor reglat la cea mai ridicată 
temperatură. 

— Sunt gata să mă transform în friptură pe patru labe..., 
gâfâi mental câinele albastru, scoțând limba de patru coţi. 
Încă zece minute şi o să fiu numai bine rumenit. 

Exagera puţin. De când maşina părăsise drumul 
principal şi o luase prin deşert, soarele se agăţase de ea. 
Aerul condiţionat bâzâia ca o elice de avion, fără să 
reuşească să răcorească atmosfera. 

Tata hotări să oprească maşina în parcarea unui bufet 
cu răcoritoare, ca să lase motorul să se mai răcească. 

— Ce infern! se lamenta Julia. Soarele ăsta arde aşa de 
tare, că părul meu e gata să-şi piardă culoarea naturală. În 
seara asta o să pară că am tăiţei pe cap! Este îngrozitor! 

Familia alergă să se ascundă la umbra verandei. 

Bufetul, dărăpănat, părea gata să se prăbuşească la 
prima pală de vânt. Pe faţadă erau bătute în cuie cranii cu 
coarne lungi, de vacă, se pare. 

Câinele albastru ridică nasul ca să amuşine aerul. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Peggy Sue, intrigată de 
manevra lui. 

— Nu ştiu, mărturisi animalul. Nu-mi place locul ăsta... 
se simte un pericol. Aud copii plângând... copii invizibili. 
Sunt peste tot... împrăştiaţi. 

Fata încruntă din sprâncene. Câinele albastru era 
adesea străfulgerat de percepții extrasenzoriale - ca toate 
animalele - iar ea lua în serios cele mai mici avertismente 


11 


ale lui. 

Scrută peisajul deşertic, fără să descopere vreo fantomă. 

— Copii? insistă ea. 

— Da, confirmă câinele. Sunt nefericiţi... ne spun să 
facem cale-ntoarsă, să nu cădem în capcană. li aud cu 
greu; vocile lor se amestecă. S-ar zice că ne înconjoară. Nu 
observi nimic ciudat? 

— Nu. 

În ciuda căldurii îngrozitoare, Peggy fu străbătută de un 
frison. Deşertul nu oferea nimic incitant. Era doar o 
întindere de praf galben, pe care căldura îl făcea să 
vibreze şi să plutească. 

Brusc, un panou coşcovit îi atrase atenţia fetei. Pe el se 
putea citi: 


ATENŢIE LA MIRAJE! 


— Ce înseamnă asta? murmură ea, fără să-şi dea seama 
că vorbea cu voce tare. 

— Asta înseamnă că trebuie să ai grijă la ce crezi că vezi 
în deşert, cârâi o voce în spatele ei. 

Peggy tresări. Din umbră tocmai ieşea un bătrân. Un 
indian sau un mexican, îmbrăcat într-o pânză albă şi cu o 
pălărie decolorată pe cap. Părea foarte bătrân; avea pielea 
de un roşu-cărămiziu, brăzdată de nenumărate riduri. 

— Ai idee ce înseamnă un miraj? o întrebă el. Este o 
viziune creată din cauza căldurii, ceva care nu există. 
Reflectându-se în nisip, soarele creează imagini-fantomă... 
oaze, în principal. Când priveşti direct în faţa ta, ai iluzia 
că distingi bălți, lacuri. În general, nimic din toate astea nu 
există. Când te apropii, totul dispare. 

— Vă mulţumesc că mă preveniţi, murmură Peggy Sue, 
dar ştiu toate astea. 

Bărbatul îi zâmbi cu tristeţe. Abia dacă i se distingeau 
ochii la umbra pălăriei cu boruri largi. 

— Este adevărat, ricană el, gringos ştiu totul! Aici, 
totuşi, lucrurile sunt altfel. Mirajele nu sunt deloc 
inofensive. Sunt periculoase... 


12 


— Cum aşa? 

— Nu se împrăştie când te apropii. Dimpotrivă, devin din 
ce în ce mai reale. Sunt porţi care se deschid spre alte 
universuri. Nu trebuie să intri. Mă înţelegi? In deşert, dacă 
zăreşti lucruri bizare, nu te duce în întâmpinarea lor. 

— Paco! urlă dintr-odată patronul bufetului. Ţi-am spus 
de sute de ori să nu-i înnebuneşti pe clienţi! Şterge-o 
înainte să-ţi bătucesc fundul. (Apoi, întorcându-se către 
Peggy, adăugă:) Nu trebuie să-l luaţi în seamă, 
domnişoară, este un bătrân pueblo nebun, căruia 
insolaţiile repetate i-au afectat creierul. Când era tânăr, 
era să moară de sete în deşert şi de-atunci a luat-o razna. 

Peggy ar fi vrut să-i ia apărarea mexicanului, dar acesta 
dispăruse. Unde se dusese? 

„S-a strecurat ca o umbră, gândi ea. O umbră care s-ar fi 
topit în soare.“ 

Indispusă, se alătură părinţilor ei, instalaţi lângă un 
ventilator de când lumea şi pământul, al cărui huruit făcea 
orice conversaţie imposibilă. Li se servi sifon, precum şi un 
castron mare cu apă rece pentru câinele albastru. Acesta 
rămânea în defensivă. 

— E ceva în deşertul ăsta, îi sugeră el mental lui Peggy 
Sue. Bătrânul cu sombrero nu minţea. O să trebuiască să 
ne ferim. 

Din cauza căldurii, nimănui nu-i era cu adevărat foame. 
Julia bodogănea că-i obligată să stea într-un asemenea loc. 

— E ceva de moment, mormăi tati. Până la urmă găsesc 
eu alt serviciu. Şi apoi, poate fi ceva amuzant cu avioanele 
astea vechi uitate în fundul hangarelor. Eu, când eram mic, 
visam să fiu pilot de vânătoare. 

— Tu, când erai mic, ripostă Julia, tu erai deja băiat. Eu 
sunt fată şi fierătaniile astea vechi mă plictisesc. 

O pormiră din nou la drum. În momentul când se 
strecură în spatele volanului, tati dădu cu ochii de panoul 
metalic care-i punea în gardă pe automobilişti în legătură 
cu mirajele deşertului. Ridică din umeri. 

— O şmecherie ca să-i bage în sperieţi pe turişti, râse el. 
Plimbăreţilor le place grozav să moară de frică pe bani 


13 


puţini! 

Abia pronunţă aceste cuvinte, că un copil înfăşurat într-o 
pânză albă se apropie de ei, cu un coş sub braţ. 

„Un indian, gândi Peggy. Pare amărât şi speriat.“ 

Văzu în coş nişte ochelari de soare cu sticla ciudat 
colorată. 

— Ieftin, murmură copilul întinzând domnului Fairway 
una dintre perechi. Îi facem chiar noi... Sunt magici, vă 
apără de miraje. 

— Cum aşa? întrebă tatăl lui Peggy Sue, cu un aer 
batjocoritor. 

— Lentilele..., spuse puştiul cu o voce abia auzită, vă 
împiedică să vedeţi imaginile periculoase care ies din 
nisip. Poate or să vă salveze viaţa. Dispar atâţia oameni pe 
drum, ştiţi? Li se găseşte maşina goală, cu bagajele în 
portbagaj. Din cauză c-au pornit în întâmpinarea mirajelor. 

— Ce tot zici acolo, se nelinişti Barney Fairway, căruia 
nu-i plăceau deloc balivernele. Am oare mutră de nătărău? 

— Este adevărat! se smiorcăi indianul cel micuţ, nu sunt 
mincinos. Imaginile care ies din nisip or să vă înghită dacă 
nu mă ascultați. 

Nu putu să mai adauge nimic, căci patronul bufetului îl 
alungă şi pe el, aşa cum făcuse şi cu Paco. Puştiul o luă la 
fugă, cu ochelarii cei ciudaţi sub braţ. 

— Hei!  mormăi Barney Fairway. E adevărat ce 
povesteşte puştiul ăsta, că oamenii dispar pe drumul 
deşertului? 

Negustorul se frământă, stânjenit. 

— Ştiţi ce se întâmplă, se hotări el în cele din urmă să 
articuleze, turiştii sunt imprudenti... Sunt mulţi care 
părăsesc drumul principal ca să facă fotografii. Cu deşertul 
nu-i de glumă. Aici poţi să-ţi pierzi repede simţul orientării. 

— Eu nu sunt turist, mormăi tatăl lui Peggy. Vin aici ca 
să lucrez. Sunt noul paznic de la aerodromul de la Vista 
Diablo. 

La vestea asta, patronul bufetului făcu ochii mari şi păru 
şi mai stânjenit. 

— N-aveţi prea multe distracţii acolo, mormăi el. 


14 


Aeroportul e dezafectat de vreo treizeci de ani. 

— De ce? se nelinişti Peggy Sue. 

— Prea multe accidente, şopti omul. Din cauza mirajelor. 
Piloții se lăsau înşelaţi de iluziile care ieşeau din nisip. 
Credeau că văd... lucruri... şi se înfigeau în colinele 
stâncoase. Dacă o să exploraţi împrejurimile, o să găsiţi 
zeci de carcase de avion îngropate în nisip. 

— Dar ce-i cu toate mirajele astea, aici, exact aici? 
insistă Peggy. 

— Nu se ştie, mormăi negustorul, ridicând din umeri. 
Din cauza căldurii, a luminii... Aşa este, asta-i tot. 

Se săturase până peste cap de lucrurile astea, se vedea. 
Se îndreptă de spate, întorcându-se pe jumătate. 

— În orice caz, spuse el, nu vă opriţi, orice aţi vedea. 
Este un sfat prietenesc. 

Şi făcu stânga-mprejur... 

— E într-o ureche, şuieră Julia. La naiba! lată-ne încă o 
dată într-un loc plin de scrântiţi! 

Mama era roşie şi-şi tampona faţa întruna cu batista. 
Pielea ei lăptoasă, de irlandeză, suporta cu greu soarele. 

— Nu vă neliniştiţi, fetelor, spuse solemn tati, pe un ton 
care se voia senin. În aceste locuri pierdute de lume, 
oamenii sunt ciudaţi, asta din cauza singurătăţii. Dar nu-s 
răi. 

„Nu, gândi Peggy Sue, fără să vrea. Mirajele sunt rele.“ 

Câinele albastru tremura, îşi lăsase urechile în jos, în 
semn de îngrijorare. 

Maşina ieşi din parcare şi o luă pe drumul de praf 
galben care se pierdea în zare. Stâncile roşii, sparte, erau 
frumoase... neliniştitor de frumoase. 

— S-ar zice că un monstru s-a distrat muşcând din ele, 
mormăi telepatic câinele. Da, priveşte: e ca şi cum o fiară 
uriaşă şi-ar fi ascuţit colții pe peisaj. Eu mă mulţumesc şi 
cu-n pantof vechi; monstrul ăsta are nevoie de ditamai 
regiunea. 

— Termină! gândi Peggy Sue, care începea să se 
enerveze. Nu mai continua. 

În maşină nimeni nu vorbea. Familia Fairway nu mai 


15 


pusese piciorul niciodată într-un mediu atât de ostil. 

— Uitaţi! Acolo! izbucni dintr-odată Julia, arătând cu 
degetul pe geam. Priviţi, e o maşină abandonată. 

Aşa era. Maşina era oprită pe marginea drumului, cu 
portierele deschise. Furtuna de nisip umpluse habitaclul, 
acoperind scaunele. 

— Doamne sfinte, mormăi domnul Fairway, nu-i chiar 
atât de veche. Ba-i un model chiar recent. 

— Unde or fi plecat proprietarii? gemu mami. Barney, ce 
faci? Doar n-ai de gând să opreşti? 

Dar soţul ei deja frânase. Toată lumea cobori, în afară de 
mami, care rămase înţepenită în scaun, implorându-şi 
fetele să se întoarcă imediat. 

Tati făcu înconjurul automobilului îngropat în nisip. 

— Ai văzut? se auzi vocea câinelui albastru în mintea lui 
Peggy Sue. Bagajele sunt încă pe bancheta din spate, se 
văd pe sub nisip. Şi pe bord este un aparat foto foarte 
scump. Dacă n-a dispărut încă, înseamnă că hoţilor le-a 
fost prea frică să se aventureze până aici. 

— Tot la asta începusem să mă gândesc şi eu, îi 
răspunse fata. E semn rău. Mai auzi voci? 

— Da, văicăreli. Şi nisipul are un miros ciudat. Miroase a 
Viu. 

— A viu? 

— Da... ca şi cum n-ar fi nisip adevărat, ci altceva. Un 
animal alcătuit din particule împrăştiate. 

Barney Fairway se întoarse la propria-i maşină, 
încruntând din sprâncene. 

— E ciudat, observă el băgând cheia în contact. N-a 
venit nimeni să recupereze maşina... şi totuşi e nouă. 
Niciun hoţ n-a încercat să demonteze motorul. Foarte 
neobişnuit. 

Demară. Zece kilometri mai departe, Peggy zări o altă 
maşină abandonată. De data asta, ieşise de pe drum şi se 
afundase în deşert. Nisipul aproape o acoperise. Tati 
preferă să nu spună nimic, fără îndoială ca să nu-şi sperie 
soţia, care închisese ochii şi dormita, cu ceafa sprijinită de 
tetieră. 


16 


Căldura era într-adevăr îngrozitoare şi Peggy se mira că 
nu vede cactuşii luând foc. 

Cum era de aşteptat, motorul începu să se încingă. 

— Trebuie să oprim, spune tati, dacă nu, riscăm să 
facem pană. O să opresc acolo, sub colţul ăla stâncos. O să 
fie umbră. 

— Fetelor, vă interzic să coborâţi! strigă mami. Sigur 
sub pietre sunt o grămadă de scorpioni. 

— Scorpionii ies noaptea, spuse Peggy ca s-o liniştească. 
Nu le place soarele. 

Barney Fairway aranjă maşina lângă un pisc stâncos, 
care semăna cu un index uriaş ţâşnind din pământ şi 
arătând spre cer. 

— Ce-ar fi să profităm şi să ne odihnim? propuse el. Abia 
am făcut jumătate din drum. Somnul e cel mai bun mijloc 
să ne liniştim. 

Cum era greu de imaginat o altă activitate, deschise 
portierele, apoi lăsă pe spate scaunele. Tati ridică apoi 
capota, ca să lase motorul să se răcească. După un sfert de 
oră, toată lumea aţipise, în afară de Peggy şi de câinele 
albastru. Fata stătea de pază. Tati, mami şi Julia n-aveau 
nicio idee despre ce se uneltea aici... Nici chiar ea nu avea 
decât un presentiment vag; iată de ce trebuia să vegheze 
asupra lor, fără ca ei să ştie. 

Având grijă să nu-şi trezească familia, ieşi din maşină şi 
făcu trei paşi prin praful galben, cu câinele după ea. 

— Simţi? şopti dintr-odată animalul în adâncul minţii ei. 
Vibrează în aer... prinde viaţă... 

— Ce anume? 

— Nu ştiu... se aranjează, ca piesele unui puzzle, iese 
din pământ şi urcă. Fii atentă! 

Pe braţe i se făcu pielea de găină şi un frison îi fulgeră 
prin ceafă. Nu vedea nimic, dar ghicea, şi ea, o activitate 
invizibilă. Brusc, o imagine se contură în faţa ei, chiar în 
mijlocul întinderii de nisip. Se compunea bucată cu bucată. 
Cerul era ca o stofă ce fusese sfâşiată cu cuțitul. Spărtura, 
astfel deschisă, se căsca spre o altă lume... foarte diferită. 
Cu ochii holbaţi, Peggy zări copii de vârsta ei, 


17 


împopoţonaţi cu căciulite şi fulare de lână, care se 
fugăreau şi se băteau cu bulgări de zăpadă! 

Făcu trei paşi înainte, hipnotizată de această imagine. 
Vedea... Vedea o cabană în vârful unei coline, un om de 
zăpadă cu nasul dintr-un morcov şi puştii care coborau 
panta pe sănii. Râsetele lor cristaline răzbăteau din 
spărtură. A 

— Este un miraj! îi urlă în gând câinele albastru. Inchide 
ochii! Nu te uita! 

Dar vocea slabă a animalului încerca în zadar să ajungă 
până la creierul lui Peggy Sue, fata n-o auzea. 

„Cât e de frumos! gândi ea. Ai zice că-i o poză de pe o 
carte poştală de Crăciun.“ 

Era atât de cald în deşert... Dintr-odată, nu mai avea 
decât o dorinţă: să ajungă la copii şi să se joace cu ei pe 
pantele înzăpezite. 

Lângă ea, câinele scheuna, cu blana zbârlită de groază. 
Uitând de prezenţa lui, fata se îndepărtă de piscul stâncos, 
traversă drumul şi înaintă în deşert, spre copii. Simţea 
răcoarea iernii prin spărtura deschisă în cer, fulgii scăpau 
prin această fereastră imposibilă şi se topeau pe faţa ei. 
Cât e de bine! Scoase limba ca să-i înghită. Erau mai 
gustoşi decât toate îngheţatele din lume! 

— Hei! strigă unul dintre băieţi, zărind-o. De ce stai să 
te usuci ca o şopârlă bătrână? Vino la noi! Grăbeşte-te, 
poarta n-o să rămână deschisă la infinit. Un miraj este ca 
un tren, nu mai poţi să te urci după ce părăseşte peronul. 

Peggy Sue înainta în continuare. Băiatul era mai 
degrabă drăguţ, cu pistrui pe nas şi o căciuliţă roşie 
nostimă, demodată. Sania părea şi ea veche... ca şi hainele 
celorlalţi puşti. 

„Ciudat, gândi ea, s-ar zice că-i o imagine din trecut.“ 
Totuşi, se apropie de spărtură... de „poartă“, cum spunea 
adolescentul cu căciuliţă roşie. 

— Întoarce-te, urla, în fundul minţii ei, o voce minusculă, 
care, poate, era cea a câinelui albastru. 

Peggy tremura. Pentru moment, fulgii de zăpadă o 
învăluiau. Nu mai suferea de căldură, ba chiar începea să 


18 


dârdâie. 

— Vino! o îndemnă băiatul cu pistrui. O să-ţi dau un 
pulover. Avem de toate în cabană. (Arătă spre cabana din 
lemn înălţată în vârful colinei albe.) Ne aşteaptă un vas 
plin cu ciocolată caldă... şi brioşele abia au fost scoase din 
cuptor. Nu le simţi aroma? 

Era adevărat! Un miros de prăjituri abia coapte se 
amesteca cu fulgii din ce în ce mai deşi. 

Peggy Sue îşi privi picioarele. Era nisipul deşertului... şi 
imediat lângă el: zăpada! Apăruse şi o scară din gheaţă. 
N-avea decât să urce treptele translucide, ca să se caţere 
până la băiatul cu căciuliţă. În miraj se intră aşa cum te 
urci pe o scenă de teatru. 

— Vino! repetă adolescentul. O să-ţi fie atât de bine aici, 
cu noi. Mirajele sunt singura şansă de supravieţuire care li 
se oferă oamenilor rătăciţi prin deşert. Dar nu trebuie să 
eziţi. Poarta nu rămâne niciodată întredeschisă multă 
vreme. Nu trebuie să-ţi fie frică. Aşa am scăpat şi eu de 
moarte. Dacă n-aş fi sărit în miraj, aş fi murit de sete. 
Vino... 

Băiatul stătea în picioare în capul scării de gheaţă şi-i 
întindea mâna cu mănuşă de lână. 

— Dar eu nu m-am rătăcit, bâigui Peggy, părinţii mei mă 
aşteaptă, eu... 

— Vino, îi porunci băiatul şi vocea lui sună ca un ordin. 

În momentul când fata făcea primul pas pe treaptă, o 
durere teribilă îi sfredeli pulpa piciorului. Câinele albastru 
o muşca zdravân. 

Fata ţipă, îşi pierdu echilibrul şi căzu pe spate. Aproape 
imediat, spărtura deschisă în cer se închise, peisajul 
înzăpezit dispăru. 

Câinele îi dădu drumul. 

— Chiar am crezut c-o să te laşi convinsă! mârâi el. Era 
o capcană. Voia să te răpească. Dacă intrai în miraj, nu 
mai ieşeai niciodată. 

Peggy îşi frecă piciorul. Îşi privi tricoul pătat de 
minuscule pete umede... cele lăsate de fulgii de zăpadă 
topiţi. Într-o secundă, căldura soarelui le va face să 


19 


dispară, dar, pentru moment, arătau că fusese real ceea ce 
se petrecuse mai înainte. 

— N-a fost o iluzie, murmură ea. 

— Nu, spuse câinele albastru. Era adevărat... dar a 
plecat ca un tren în noapte. Nu mai e aici. Nu-i mai simt 
prezenţa. 

Fata se ridică. Trebuia să se întoarcă la maşină. 

— Mulţumesc, i se adresă în gând câinelui albastru. M-ai 
salvat... nu ştiu din ce pericol, dar, oricum, m-ai salvat. 


20 


3 


AEROPORTUL BÂNTUIT 


După ce Barney Fairway se trezi, apucă imediat volanul 
şi conduse fără altă oprire până la aerodrom. La prima 
vedere, acesta n-avea nimic interesant, doar o pistă imensă 
plină de fisuri, mărginită de hangare şi cu un turn de 
control cu antenele răsucite. Vântul rostogolea în zona de 
zbor tufe de mărăcini dezrădăcinate. 

„Sunt gata să pariez pe piciorul meu stâng că nicio 
poartă nu-i încuiată, gândi Peggy. Totuşi nimic nu a fost 
furat. Pungaşii trebuie să fi fugit de locul ăsta ca de 
ciumă.“ 

Nu se înşela. În interiorul clădirilor, Julia şi părinţii 
avură surpriza să descopere că nimic nu fusese mutat de la 
locul lui. Mobilele, sertarele pline cu dosare şi cu hărţi, 
dulapurile în care erau păstrate combinezoanele de zbor 
ale piloților... totul se afla în bună ordine. 

— Oamenii care au locuit aici au plecat subit, mârâi 
câinele albastru. Presupun că, în cele din urmă, au fost 
victimele mirajelor. Îi şi văd dispărând unul după altul, 
până ce aeroportul a rămas complet gol. 

Peggy Sue se strâmbă. Împărtăşea punctul de vedere al 
prietenului ei cu patru labe. Trebuia să fie vigilentă şi să-şi 
apere familia, fără să se bage de seamă. Nu prea vedea 
cum o să-i explice surorii ei că era periculos să vorbeşti cu 
mirajele! 

— Asta îmi face pielea de găină! gemu Julia, traversând 
mess!-ul, unde etajerele erau încă pline de sticle. 

Pe mese zăceau căştile piloților şi căni de cafea 
murdare. 


1 Cantina piloților (n.tr.). 
21 


— Haideţi! interveni tati. Toate astea trebuie privite ca 
un fel de muzeu. Totul e plin de nostalgie, amintiri 
plăcute... timpurile eroice ale nebunilor zburători, primii 
aventurieri ai cerului. Poşta aeriană! 

Încerca să pară entuziasmat, dar Peggy îl simţea şi pe el 
derutat. 

— Tot praful ăsta! se văita mami. Sunt cel puţin 
patruzeci de ani de când nimeni n-a mai dat c-o mătură în 
hardughia asta. 

În cele din urmă, descoperiră câteva camere locuibile, 
cu mobile bătrâneşti. Revistele care zăceau pe noptiere 
erau din 1960. Scria în ele despre cântăreţi de rock, 
aproape toţi morţi astăzi. Timpul le făcuse friabile, se 
sfărâmau în mâinile lui Peggy Sue. 

— Haideţi să vizităm hangarele, decise Barney Fairway, 
ca să destindă atmosfera. 

Cele două fiice îl urmară, în timp ce soţia, văzând cât e 
de distrus locul şi de câtă muncă era nevoie ca să-l pună 
pe picioare, decise că n-are timp de distracţie. 

Hangarele semănau cu nişte cutii mari de conserve 
zăcând pe nisip. Când tati deschise uşa culisantă a 
primului dintre ele, un teribil val de căldură le lovi în faţă 
pe Julia şi Peggy, încât avură impresia că se găsesc în faţa 
unui cuptor cu temperatură înaltă. 

— Eu nu intru acolo! protestă Julia. După nici zece paşi, 
aş fi prăjită de-a-mpicioarelea! 

Tati ridică din umeri şi pătrunse singur în penumbra 
arzătoare. Zăcea acolo un avion vechi cu elice, strâmb, cu 
aripile răsucite, vestigiu al unei alte epoci. Scrisul se 
jupuia şi nu mai degaja niciun miros, nici de ulei, nici de 
benzină. Semăna cu o carcasă... un schelet metalic care 
niciodată nu va mai urca în aer. Tati, sufocat de căldură, 
bătu în retragere. În momentul când închise uşa 
hangarului, Peggy Sue văzu mişcând ceva în carlinga 
avionului. Forma, neclară, dispăru imediat. 

Tati deja se îndepărta, fără să-şi dea seama de nimic. 

— Ai văzut? îl întrebă în gând fata pe tovarăşul ei cu 
patru labe. 


22 


— Da, răspunse câinele albastru. Nu era o fiinţă umană. 

— Vrei să spui că era un animal? 

— Nu, nu era din lumea noastră. Era o... creatură. 

— O creatură? 

— Da, semăna cu un om, dar numai în aparenţă. Totuşi 
era vie. Şi trăieşte acolo de multă vreme, absolut singură. 

— Este rea? 

— Nu cred, murmură câinele. E ceva ce n-am mai văzut 
niciodată. 

Cei doi complici îşi încetară conversaţia telepatică, dar 
rămaseră cu ochii în patru. Peggy nu se putu abţine să nu 
privească peste umăr în direcţia hangarului. Cine se 
ascundea acolo? Aerodromul abandonat era bântuit? 

„Nu, îşi zise ea hotărât. Dacă ar fi fost vorba de o 
fantomă, aş fi simţit.“ 

Barney Fairway ţinu să viziteze şi celelalte dependinţe. 
Peste tot domneau aceeaşi atmosferă, acelaşi praf 
fierbinte, acelaşi miros de metal supraîncălzit. Avioanele 
aparţineau unei epoci necunoscute lui Peggy Sue: Dakota, 
DE4... Spitfire, Cornet... aparate pe care le văzuse doar la 
televizor, în filmele vechi de război. 

Nu se putea distinge capătul pistei. Căldura era aşa de 
mare, că vibraţiile aerului deformau lucrurile. Dincolo de 
cincizeci de metri, aria de aterizare se ondula ca un şarpe. 

„Ai zice că-i vie şi ea, mormăi în gând câinele albastru. 
Nu-mi place locul ăsta. Totul e pe dos.“ 

Intrară înăuntru. A rămâne în plin soare era sinucidere 
curată. 

—O să încerc să pun în funcţiune aparatele de 
climatizare, anunţă tati. lar voi, fetelor, ajutaţi-o pe mama 
voastră să curețe camerele. 


x 


După-amiaza fu ocupată de treburile casnice. În timp ce 
scutura paturile şi schimba cearşafurile, Peggy Sue 
pândea. Câinele albastru, căţărat pe un fotoliu, privea pe 
fereastră. 

— Chestia care se ascundea în hangar? spuse el 


23 


dintr-odată. Se uită încoace! 

— O vezi? se nelinişti fata, cu braţele încărcate de 
păturile vechi ale US Air Force. 

— Trage cu ochiul printr-o crăpătură din tablă, răspunse 
animalul. Pe tine te caută. Ştie că tu i-ai descoperit 
prezenţa. 

Peggy încremeni. Creatura avea oare intenţia s-o reducă 
la tăcere? Nervoasă, încercă să se concentreze asupra a 
ceea ce avea de făcut. Sosirea surorii ei o împiedică să-şi 
continue conversaţia mentală cu câinele. 

— Cum te descurci? întrebă Julia. Ai văzut cât de 
îngrozitor e totul? Am impresia că fac figuraţie într-un film 
alb-negru despre cel de-al Doilea Război Mondial. Sper că 
n-o să mă trezesc şi cu o coafură din aia oribilă cum aveau 
femeile pe-atunci! Şi ciorapi cu dungă... Este groaznic; 
ciorapii cu dungă, niciodată nu reuşeşti să-i aşezi drept! 
Cât timp o să stăm aici? 

„Până când o să dispărem şi noi... înghiţiţi de un miraj“, 
fu tentată să-i răspundă Peggy. 


O dată cu apusul soarelui, căldura se potoli şi începu să 
se facă frig. Fu nevoie să întindă păturile. Peggy Sue 
îmbrăcă o haină veche de aviator, descoperită în fundul 
dulapului din camera ei. O găsea frumoasă, pentru că era 
plină de o constelație de insigne. După masă, ieşi să se 
plimbe pe pista de zbor. Zgomotul paşilor ei răsuna în 
liniştea totală a acestui loc. Fu tentată să se apropie de 
hangarul malefic, apoi renunţă. 

— Nu te duce acolo, o sfătui câinele albastru. Te 
pândeşte, dar îi e tot atât de frică de tine cât îţi este şi ţie 
de ea. O s-o vedem mâine. 


24 


4 


PORŢILE SPRE LUMEA DE DINCOLO 


A doua zi fură nevoiţi să se ocupe de provizii. Mami îi 
telefonă patronului de la barul-magazin - unde se opriseră 
pe drum - ca să comande mai multe cutii cu alimente. 

— Vă trimit un comisionar pe parcursul acestei zile, 
mormăi omul. Nu pot să vă spun la ce oră, pentru că 
trebuie să găsesc un biet inconştient care să accepte să 
vină spre voi... nu ştiu sigur. Niciun individ normal n-are 
chef să treacă pe lângă Vista Diablo. 

Cu toate prezicerile astea negative, puf-put-ul 
camionetei se făcu auzit o oră mai târziu. Peggy Sue cobori 
să-l întâmpine pe şofer. Fu surprinsă să vadă că era Paco, 
bătrânelul cu sombrero, pe care-l întâlnise la bufet. 

— Nimeni nu voia să pună mâna pe volan, spuse 
mexicanul cu un zâmbet. Am acceptat pentru că era o 
ocazie să-ţi vorbesc. 

— Am văzut un miraj, şopti grăbită Peggy. Avea zăpadă 
înăuntru, şi copii, şi... 

— Ştiu, zise încet Paco. Au încercat să te convingă să te 
duci la ei? 

— Da, era atât de răcoare înăuntru, totul era atât de 
frumos! 

— Asta era capcana, suspină bătrânul. Mirajul îţi arată 
ceva care îţi lipseşte ţie. Mureai de cald, deci ţi-a oferit 
ocazia să te răcoreşti. Dacă ţi-e sete, îţi arată apă. Dacă 
ţi-e frică, te face să vezi un loc liniştitor. Din cauza asta, 
regiunea s-a depopulat în ultimii douăzeci de ani. Mulţi 
oameni au dispărut brusc, fără să lase urme. Vin din Villa 
Verde, un sat mai la nord. Astăzi, dacă mai locuiesc acolo 
cincisprezece persoane. Populaţia a fost înghițită de 


25 


miraje, mai ales copiii. 

— Copiii? 

— Copiii se lasă uşor păcăliţi. Trebuie să fii foarte 
atentă. Îţi repet: mirajele sunt rele, descoperă repede ce-ţi 
doreşti şi se folosesc de asta împotriva ta. E greu să le 
rezişti. Eşti ca hipnotizat. 

— Dar ce se întâmplă odată ce intri înăuntru? 

Bătrânul Paco ridică din umeri. 

— Nu ştiu, mărturisi el. Nimeni nu s-a întors niciodată ca 
să povestească. Fratele meu şi sora mea au fost înghiţiţi, 
sunt 55 de ani de atunci. Fratele meu mai mare avea 14 
ani pe vremea aia. Îl chema Sebastian. Era descurcăreţ, 
foarte  descurcăreţ... dar mirajul l-a luat totuşi. Fii 
vigilentă, micuţo! 

Peggy Sue îşi înghiţi cu greu saliva. 

— Viaţa e grea în ţinutul ăsta, reluă bărbatul. Din cauza 
asta, oamenii se lasă prinşi. Mirajelor le este uşor să-i 
seducă, deschizându-le porţile spre o viaţă mai fericită. Nu 
uita niciodată că mirajul este o minciună! O păcăleală. 

Ca şi cum spusese prea multe, se întoarse spre 
camionetă şi începu să descarce lăzile. Peggy Sue îi dădu o 
mână de ajutor. 

— Oamenii care locuiau aici, întrebă ea dintr-odată, şi ei 
au intrat într-un miraj? 

— Da, confirmă Paco. Şi din aceleaşi motive. Cu timpul, 
au urmat dispariţii după dispariţii, şi nimeni n-a mai vrut 
să vină să muncească aici, În felul ăsta, aerodromul a 
încetat să mai fie folosit. In unele nopţi cu lună plină, 
mirajele se materializau pe pista de zbor. Luau aspectul 
unui avion mare care decola spre insulele minunate ale 
Pacificului. Atunci, oamenii ieşeau din clădiri, părăseau 
turnul de control şi se îngrămădeau în el. Alergau, se 
împingeau ca să ajungă la pasarelă. 

— Dar nu era un avion adevărat... 

— Nu, doar un miraj care se închidea ca o gaură făcută 
în apă şi-i lua nu se ştie unde. Fii atentă! Părinţii tăi, sora 
ta ar putea deveni foarte uşor victimele unei asemenea 
iluzii. Adulții suportă greu singurătatea în deşert. Lipsa de 


26 


distracţie îi înnebuneşte. 

Sări în camionul prăpădit şi făcu un gest de adio. 

— lată, conchise el, mi-am făcut datoria. Acum eşti 
prevenită. Sper c-o să ai mai mult noroc decât fratele meu, 
Sebastian, sau sora mea, Adelina. Adio, micuţo! 

Demară şi camioneta dispăru într-un nor de praf uscat. 

— E nebun? îl întrebă Peggy Sue pe câinele albastru. 

— Nu, răspunse lugubru acesta. Tot ce ţi-a spus este 
adevărat. Am intrat în mintea lui ca să sap după amintiri. 
Am văzut imaginile pe care le evoca. Stătea acolo, ascuns 
în spatele hangarelor, când personalul aerodromului s-a 
urcat în avionul-fantomă. A trăit tot ce-a spus. Suntem 
într-un pericol foarte mare. 


Apăru Julia. Venea să vadă ce era cu proviziile. Cele 
două surori se apucară să bage lăzile cu alimente în turnul 
de control. Tati se străduia să pună în funcţiune diferite 
aparate electrice:  climatizoarele,  frigiderele. Vai, 
televizoarele erau antice... alb-negru! 

— Cel mai important lucru este apa, afirmă Barney 
Fairway, aşezându-se la masă în faţa unui hamburger care 
părea minuscul în mâinile lui mari. Dacă este defectă 
canalizarea, n-o să rezistăm aici mai mult de patruzeci şi 
opt de ore. Într-un loc ca ăsta, se beau în medie şapte-opt 
litri pe zi. Este greu să faci rezerve, chiar dacă dispui de o 
coloană de camioane-cisternă! 

— Îi găsesc pe angajatorii tăi foarte superficiali, observă 
mami. Ne-au paraşutat aici şi ne lasă nouă grija să ne 
descurcăm. 

— La interviu, apa şi telefonul existau, pledă Barney. 
Erau cele două puncte capitale. Pentru restul o să ne 
descurcăm, nu suntem ciungi, nu-i aşa, fetelor? 

Peggy Sue îi zâmbi. Era tulburată văzându-şi tatăl cum 
se încăpăţâna să întreţină o atmosferă de bună dispoziţie, 
în pofida ambianţei oribile. Decise să mimeze şi ea veselia 
şi să privească mutarea ca pe o aventură formidabilă. 


După ce spălă vasele, Peggy aşteptă ca familia să se 


27 


culce, ca să se fofileze afară din clădire. Acum era frig, 
luna lumina deşertul, dându-i o strălucire albăstruie. Fetiţa 
clănţănea din dinţi. Câinele mergea mărunt alături de ea, 
dârdâind şi el. Amândoi se uitau fix la pista de zbor, 
imensă şi plină de fisuri. Cactuşii mărgineau pista. In 
întuneric, păreau siluete umane cu braţele ridicate. 

— Oare se mişcă atunci când nu te mai uiţi la ei? întrebă 
ea. 

— Nu, spuse câinele. Sunt chiar cactuşi. Dar creatura 
din hangar este neliniştită. Vrea apă. li e sete, foarte sete. 

— O să las o sticlă de sifon în uşa hangarului, propuse 
Peggy, în semn de bună vecinătate. 

— O sticlă... n-o să fie de-ajuns, interveni animalul. Vrea 
apă... multă. Cel puţin douăzeci de litri. 

— Douăzeci de litri? se miră Peggy. 

Cine are un asemenea stomac ca să bea douăzeci de litri 
într-o noapte? 

— Bine, capitulă ea, o să iau nişte găleți din atelier. 

Se duse în hangarul unde cândva se reparau motoarele 
avioanelor şi găsi trei vase potrivite, pe care se duse să le 
umple de la robinetul de serviciu, care se afla cincizeci de 
metri mai departe. Canalizarea hurui, scuipă un lichid de 
culoare caramel, apoi se decise să lase să curgă o apă 
tulbure, totuşi bună de băut. 

După ce Peggy şi câinele îndepliniră această misiune 
ciudată, se întoarseră la turnul de control ca să-şi petreacă 
prima noapte pe aeroportul bântuit. 


28 


5 


PRIZONIERUL DIN SERTAR 


A doua zi, când se trezi, Peggy Sue fu surprinsă de 
liniştea incredibilă a aerodromului. În oraş, se obişnuise cu 
un fond sonor întreţinut de zgomotul circulaţiei, de urletul 
sirenelor poliţiei. Aici, nu se auzea nimic... numai vântul 
şuierând printre antenele răsucite ale turnului de control. 

Dădu păturile la o parte. Pentru moment, era încă frig, 
dar, cum avea să se ridice soarele, căldura urma să devină 
insuportabilă. Trase haina de pilot peste pijama şi cobori la 
bucătărie - la fel de mare ca aceea a unui restaurant, 
pentru că era bucătăria cantinei. Acolo, mâncă în silă o 
clătită cu dulceaţă şi bău un pahar de lapte de la gheaţă. 
Distrată, puse mâncare în castronul câinelui albastru. În 
fapt, se gândea la creatura misterioasă ascunsă în hangar. 

Băuse oare cei douăzeci de litri de apă în timpul nopţii? 

— Poate ar trebui să-i dăm să mănânce? îi sugeră ea 
câinelui albastru. Dacă o hrănim, poate o să renunţe la 
ideea să ne devoreze. 

— Nu ştiu, mărturisi animalul. 

Prin fereastră, Peggy încercă să zărească hangarul 
misterios. 

— Găleţile au dispărut, constată ea. 

N-avu timp să se gândească prea mult la asta, căci paşii 
lui mami răsunară pe scară. Familia se trezise şi, imediat 
ce terminară de mâncat, reluară cu toţii munca de 
instalare. 


* 


De fapt, trebui să aştepte ora de odihnă ca să dispună de 
puţină libertate. În timpul dimineţii, nu se gândise decât la 


29 


creatura ascunsă. 

„Ce-o să se întâmple dacă tati dă nas în nas cu ea în 
hangar?“ îşi tot repeta. Creatura, nemulțumită să fie 
descoperită, o să-i sară la gât? Trebuia să ia legătura cu ea 
înainte ca accidentul să se producă. Ea era obişnuită cu 
fantomele, o să reuşească fără îndoială să ducă un dialog 
cu această creatură care nu putea fi descrisă... „şi totuşi 
umană”, cum zicea câinele albastru. 

Părăsi turnul de control. În interiorul clădirilor, 
climatizoarele învechite reuşeau să menţină temperatura 
în jur de 28°C, dar afară domnea o văpaie absolută, 
făcându-te să crezi că pista de zbor era făcută din jar 
aprins. Fata simţea că se sufocă. 

„Înainte să ajung la capătul aerodromului, o să fiu 
uscată ca un biscuit“, se gândi ea. 

Limba câinelui părea că mai are puţin şi se târăşte pe 
pământ, ca şi cravata lui. Cei doi complici o luară în 
direcţia hangarului. 

— Mi-e frică, mărturisi Peggy. Cum crezi c-o să mă 
primească? 

— Nu ştiu, răspunse animalul. Creatura e neliniştită... 
Este furioasă din cauza căldurii... Se gândeşte la apa care 
se evaporă. li e frică să nu moară, bănuiesc. 

Peggy Sue nu se hotăra să deschidă uşa culisantă a 
hangarului. Ştia să se descurce cu fantomele, dar nu ştia 
nimic despre monştri. 

Ca să-şi adune curajul între timp, se decise să meargă 
până la capătul pistei şi să se întoarcă pe acelaşi drum. La 
întoarcere - şi-a jurat! - o să intre în hangar. 

— Unde te duci? protestă câinele. Vrei să ne prăjim de 
vii! Aş da orice să mă bălăcesc într-o baltă. 

— Şi eu, admise fetiţa. 

Şi, dintr-odată, un clipocit se făcu auzit lângă ei. Un 
parfum pe care l-ar fi recunoscut dintr-o mie îi asaltă 
nările lui Peggy, chiar în momentul când picăturelele o 
stropeau. 

— Marea..., bâlbâi ea. 

Câinele albastru se mulţumi să scoată un scheunat. 


30 


Un miraj tocmai se năştea între hangare, înflorea, 
deschizându-şi petalele ca o floare uriaşă. Poarta magică 
se deschidea în faţa a ceva care semăna cu... un acvariu 
gigantic! Era ca şi cum Peggy se plimba pe fundul 
oceanului. În faţa ei se întindea o privelişte cu alge, prin 
care se strecurau mii de peşti colorați. În spatele masivelor 
de coral se afla epava unui străvechi galion, un vas pirat 
eşuat acum multe secole. Era ciudat şi frumos. Acvariul nu 
avea sticlă, era doar zidul de apă magică. 

— E o iluzie, lătră câinele albastru, cu blana zbârlită pe 
spinare. 

— Nu, observă Peggy. Este real. Poţi să atingi... 

Întinse indexul spre peretele vertical din apă de mare. 
Degetul ei pătrunse prin apă fără nicio dificultate. Când îl 
duse la gură, putu verifica faptul că lichidul era sărat. 

— E real, repetă ea. Mirajele se deschid spre alte 
dimensiuni. 

— N-ar fi trebuit să-l atingi! bâigui câinele. Înapoi! S-o 
ştergem! 

Dar fata nu-şi putea dezlipi privirea de la peştii tropicali 
care înotau în direcţia ei. 

— Vin să mă vadă! strigă ea. Priveşte! Nu le e frică de 
mine! 

Incapabilă să reziste, îşi băgă din nou mâna în peretele 
lichid şi începu să mângâie peştii, ca şi cum ar fi fost nişte 
animale domestice. Ei o lăsară, chiar se îngrămădiră să 
aibă fiecare parte de mângâieri. Erau nostimi, cu ochii lor 
rotunzi, cu petele lor de culori incredibile. Fără nicio grijă, 
Peggy se apropiase de suprafaţa de apă, băgând mai întâi 
palmele, apoi braţele... şi curând faţa ei atinse uşor 
peretele lichid... 

Dintr-odată, o siluetă pe jumătate umană răsări din 
spatele unei tufe de coral şi mâna ei încercă s-o apuce pe 
Peggy Sue de încheietură şi s-o tragă în interiorul 
universului lichid. Din fericire, câinele albastru avu 
reflexul de a-şi înfige colții în tricoul stăpânei lui ca s-o 
smucească înapoi. 

Fata abia dacă îşi dădu seama de ce era să se întâmple. 


31 


Mirajul acţionase asupra spiritului ei la fel ca un curent 
hipnotizant. Nu se gândea decât la peştii cei drăguţ... şi la 
acel băiat care tocmai ţâşnise din adâncuri. Inota în faţa 
ei, cu mişcări graţioase. Avea părul blond, un zâmbet 
fermecător... dar picioarele îi erau transformate într-o 
coadă de peşte argintie. 

— Hei! îi strigă el. Ce faci acolo, ai de gând să te prăjeşti 
pe aerodromul ăla distrus? Ştii c-am locuit aici cu părinţii 
mei? Mă plictiseam de moarte... Nu mă gândeam decât la 
plajă, la surf. Detestam deşertul. Deşertul e pentru şacali, 
nu pentru oameni. 

Fiecare din vorbele lui îi ieşea din gură sub forma unei 
bule care elibera apoi cuvintele, spărgându-se la suprafaţă. 
O fată de vârsta lui Peggy Sue se strecură din epava 
galionului ca să se alăture băiatului. Era o sirenă. Partea 
inferioară a corpului ei strălucea cu o lucire metalică, la fel 
ca o rochie de seară din țesătură de lame. 

— Salut, spuse ea, cu un zâmbet curtenitor. Ai noroc 
c-am trecut pe aici. Vino alături de noi. E simplu, este 
suficient să înaintezi prin peretele lichid. Chiar în clipa în 
care vei intra în apă, corpul tău se va adapta la viaţa 
submarină. 

— N-o să mă înec? se miră Peggy. 

— Nu, afirmă tânăra înotătoare. Aici, te transformi 
treptat. Dacă doreşti, te poţi transforma în sirenă, ca mine, 
e mult mai practic când trăieşti sub apă. Dar unii aleg să 
se transforme până la capăt şi devin peşti. Toţi peştii ăştia 
pe care îi mângâi... au fost cândva copii. Sunt mult mai 
fericiţi aşa. 

— Vino, repetă băiatul. Nu lăsa norocul să-ţi scape. 
Mirajul se va închide şi noi poate nu vom mai deschide 
poarta decât după zece sau douăzeci de ani. 

El scoase mâna din apă ca s-o apuce pe cea a lui Peggy. 

„Arată atât de bine, se gândi fetiţa. Ar fi poate un mod 
de a uita de fantome şi de a duce în sfârşit o viaţă 
agreabilă.“ 

Un delfin se apropie. Şi el zâmbea. Scotea sunete 
ascuţite. 


32 


— Spune că în lumea ta era obez şi că se bâlbâia, îi 
traduse sirena. Aici este fericit. Vino, cu noi n-o să mai ai 
nevoie de ochelarii ăia îngrozitori! 

Dar câinele albastru o apucase pe Peggy Sue de fundul 
şortului şi o trăgea furios înapoi. 

— Eşti proastă! îi şuieră sirena încruntând sprâncenele. 
Mirajul se va închide şi tu vei regreta toată viaţa. Dacă 
rămâi printre oameni, vei creşte, vei îmbătrâni... te vei 
plictisi ca toţi adulţii. Dacă te alături nouă, vei rămâne 
copil pentru totdeauna. 

Vocea ei bolborosită se îndepărta, din gura ei nu se mai 
auzea decât zgomotul făcut de bule. 

— Prea târziu! urlă băiatul. Poarta se închide. 

Oceanul se strânse numaidecât. Această comprimare 
dădu naştere la valuri mari şi spuma o stropi pe Peggy 
Sue. Un peşte galben mare, victimă a vârtejului, fu 
expulzat din miraj şi căzu la picioarele ei, pe pista de zbor. 

Totul dispăru: sirena, ondinul, epava, totul fusese 
înghiţit. 

— Era gata s-o faci lată, mormăi câinele albastru. Dacă 
nu eram eu aici... 

Dar Peggy Sue nu-l asculta. Chiar atunci îngenunchea ca 
să încerce să pună mâna pe peştele galben care se 
zvârcolea în praf. 

— Este îngrozitor! gemu ea. O să moară. N-avem apă de 
mare... poate dacă am pune sare într-o găleată şi... 

— Nu te mai agita atâta, se enervă câinele. E un peşte 
magic, n-are nevoie de apă. 

— Crezi? făcu Peggy, neîncrezătoare. 

— Bineînţeles, mârâi câinele pe acel ton răutăcios pe 
care-l adopta uneori. Cred chiar c-o să-şi ia înfăţişarea de 
băieţel pe care a avut-o iniţial. E un mijloc ideal de a afla 
ce se petrece acolo, în inima mirajelor. Ar trebui să-l 
închizi într-un sertar, trebuie considerat prizonier de 
război! O să-l facem să spună tot ce ştie. 

Peggy ridică ochii spre cer. 

— Câteodată eşti atât de stupid, încât mă întreb cum pot 
să te suport! suspină ea. Când o să încetezi să-i mai 


33 


maimuţăreşti pe oameni în ce au ei mai detestabil? 

Câinele, foarte jignit, se bosumflă. 

— Du-te şi ascunde peştele ăsta, mormăi el, 
îndepărtându-se. Îmi face foame şi-ar putea chiar să-mi 
treacă prin cap să-l devorez! 

Peggy Sue se hotărî să-i dea ascultare. Peştele galben 
mare continua să mişte în mâinile ei. 

„Ah, bătrâne, gândi ea, nu ştiu ce-o să fac cu tine.“ 

Nu se punea problema ca Julia, mami sau tati să-şi dea 
seama de ceva, pentru că prezenţa lui era cu totul 
inexplicabilă! 

— O să-l pun în sertarul noptierei mele, îşi zise Peggy 
Sue. Oricum, altceva mai bun nu pot face. Dacă pui un 
peşte de mare în apă dulce, moare. Cât priveşte faptul de a 
turna sare în apa de la robinet, este prea complicat... ar 
trebui să ştiu doza exactă. Dacă e greşită, peştele moare. 

Işi consultă ceasul, neliniştită. Cu toate că timpul trecea, 
peştele galben nu dădea niciun semn că nu se simte bine. 
Curios lucru. Fata se grăbi să ajungă în camera ei şi să-l 
închidă în sertar. Din păcate, lovea cu coada în pereţii 
mobilei. Şi asta putea atrage atenţia... 

„Oare de cât timp o să aibă nevoie ca să devină la loc 
băieţel? se întrebă ea. Câteva ore. Câteva zile?“ O să fie 
furios? Sigur, prea puţin o să aprecieze că a fost smuls din 
miraj. 

Uşa de la camera Juliei se deschise pe neaşteptate; 
Peggy decise să iasă şi ea, ca şi cum şi-ar fi terminat 
siesta. Închise uşa cu grijă. Loviturile de coadă ale peştelui 
galben nu se auzeau de pe culoar. 


x 


Coşmarul organizatoric fu reluat. Doamna Fairway 
hotărâse să curețe în amănunt un etaj al turnului de 
control, cel care servise de dormitor piloților, pentru că 
era singurul loc unde climatizoarele funcționau în mod 
satisfăcător. Din când în când, Peggy Sue reuşea să scape 
şi să se strecoare în camera ei. Acolo, întredeschidea 
sertarul noptierei şi arunca o privire rapidă peştelui. Era 


34 


tot viu... dar într-o dispoziţie foarte proastă. 

Seara însă, când urcă să se culce, avu neplăcuta 
surpriză să constate că dispăruse. Nu mai era nici urmă de 
peşte; în schimb, sertarul era plin de nisip. Nisip galben. 


35 


6 


PASAGERUL CLANDESTIN 


Peggy Sue rămase multă vreme contemplând sertarul. 
După multe ezitări, îşi cufundă degetele în nisipul galben 
care acoperea fundul sertarului. Câinele albastru sări pe 
pat ca să-l poată mirosi. 

— Miroase a peşte, stabili el. 

— E normal, făcu Peggy, ridicând din umeri, dacă are 
legătură cu marea... 

— Se vaită, insistă animalul. Într-un fel, este viu... dar 
risipit. 

— Spui asta de când am ajuns la marginea deşertului. 

— Da, o mai spun o dată. Este risipit... şi plânge. 

— În noaptea asta intrăm în hangar, zise ea hotărâtă. O 
să mergem să vedem creatura misterioasă. 


Cei doi complici aşteptară să se înalțe luna. De cum 
adormiră ceilalţi membri ai familiei, Peggy Sue îşi trase pe 
ea bluzonul de aviator şi-şi puse o lanternă în buzunar. 
Sforăiturile lui Barney Fairway umpleau culoarul; 
adolescenta şi câinele se strecurară pe scară, ca să iasă 
din turnul de control. Traversând birourile pline de 
hârţoage, privind maşinile de scris pe tamburul cărora încă 
se aflau rulate notele de serviciu neterminate, fata nu se 
putu abţine să nu se gândească la oamenii care trăiseră 
aici şi care se duseseră cât ai clipi din ochi... pentru că un 
avion-fantomă, într-o noapte, se materializase pe pistă. 

Spera că Julia şi părinţii ei nu vor ceda puterii hipnotice 
a mirajelor. Trebuia să împiedice asta, iată de ce trebuia 
să-şi adune toate puterile şi să înfrunte creatura ascunsă 
în hangar. 


36 


De cum scoaseră nasul afară, frigul nopţii îi făcu să 
dârdâie. Câinele albastru se îndreptă spre hangar, cu colții 
descoperiţi, pregătit să-şi apere stăpâna. Peggy mânui 
poarta grea, străduindu-se să n-o facă să scârţâie. Prin uşa 
întredeschisă aruncă o privire înăuntru, dar, vai, era foarte 
întuneric. 

Strânse din dinţi şi-şi zise: „Cu atât mai rău! Trebuie să 
intru. Nu se pune problema să dau iar înapoi.“ 

Cu muşchii crispaţi, atinse pragul. Ochii i se obişnuiră 
cu bezna şi distinse apoi contururile vechiului avion 
strâmb, prăbuşit în fundul hangarului, ca un dinozaur. 

„Este o carcasă metalică, îşi spuse ea. Pericolul n-o să 
vină de aici...“ 

Auzi un zgomot în dreapta. Ceva se deplasa în întuneric 
şi făcea un scârţâit ciudat. Instinctiv, puse mâna pe 
lanternă. 

— Nu, spuse vocea unui băiat, nu aprinde lumina. 

Peggy rămase stupefiată. Se pregătise să întâlnească un 
monstru şi, iată, un puşti de vârsta ei i se adresa cu o urmă 
de accent mexican! 

— Nu te lăsa păcălită, şopti imediat câinele albastru în 
mintea ei. Nu este om... chiar dacă aşa pare. 

Pentru moment, Peggy Sue nu vedea nimic şi asta o 
enerva. 

— Cine eşti? întrebă ea. 

— Mă numesc Sebastian... am paisprezece ani. 

— Eşti mexican? 

— Sunt din Villa Verde, un sat la trei kilometri de aici. 
Mă rog... acolo locuiam înainte. 

— Inainte de ce? 

— Înainte de a pătrunde în miraj. 

Peggy îşi ţinu răsuflarea. 

— Ai ieşit dintr-un miraj, aşa-i? întrebă ea. Le-ai scăpat 
şi de-atunci te ascunzi aici? 

— Cam aşa ceva, mormăi adolescentul. De fapt, e mai 
complicat. (Se întrerupse, ca şi cum ar fi avut gâtul uscat.) 
Mi-e sete... ai adus apă? Am nevoie de apă, de multă apă. 


37 


— Nu-i un robinet aici? 

— Ba da, dar este stricat sau canalizarea este înfundată. 
Mor de sete. 

Vocea lui îşi schimbă în mod ciudat tonalitatea. Zgâria. 
Peggy nu se supără din cauza modului nepoliticos în care i 
se adresase. Îl bănuia nervos, înspăimântat. 

— O să-ţi aduc ceva de băut, spuse ea. lartă-mă, trebuia 
să mă gândesc. Credeam că ţi-a rămas puţin din cei 
douăzeci de litri pe care ţi i-am adus ieri-seară. 

— Găleţile sunt acolo, se mulţumi să răspundă creatura 
care spunea că se numeşte Sebastian. Lângă uşă. Repede, 
mi-e foarte sete. 

Vocea lui era şi mai schimbată, cuvintele pe care le 
pronunţa făceau acelaşi zgomot ca pietricelele amestecate 
într-un sac. 

Peggy o luă înapoi şi pipăi ca să dea de toarta unei 
găleți. Se abţinea foarte greu să nu aprindă lanterna. Idei 
nebuneşti îi treceau prin cap. Se întreba dacă monstrul 
pitit în întuneric nu alesese să imite vocea unui băiat 
numai ca s-o păcălească... Se grăbi să umple vasul afară şi 
se întoarse pe acelaşi drum. 

— Pune-o jos, porunci Sebastian. O să mă descurc. 

Fata se supuse. Pupilele, acum obişnuite cu întunericul, 
discerneau o siluetă aproape... prea aproape. 

Toarta găleţii zdrăngăni în momentul când fu apucată, 
apoi apa începu să curgă. Peggy ciuli urechea, dar nu auzi 
nimic care să semene cu zgomotul făcut de înghiţituri. 

„Nu bea, constată ea. Se pregăteşte să verse găleata pe 
jos. De-a ce se joacă?“ 

Toate astea n-aveau niciun sens, iar ea începea să-şi 
piardă cumpătul. 

— Dacă nu mă laşi să aprind lanterna, plec, spuse ea 
sec. Alegerea este a ta. 

— Bine, mormăi „copilul“, nu te supăra. Aprinde 
lanterna ta caraghioasă. 

Peggy apăsă butonul şi făcu să ţâşnească lumina care-l 
lovi pe Sebastian în plin. Era un adolescent cu pielea 
brună, îmbrăcat foarte obişnuit, cu un tricou alb şi jeanşi. 


38 


Fata îl găsi mai degrabă drăguţ, chiar dacă avea un aer 
încăpățânat şi o mutră de bosumflat. I se păru că seamănă 
cu un ucenic toreador. Avea pielea mată, ochii migdalaţi. 

„Bizar, gândi ea. Nu era strop de apă pe tricou şi nicio 
baltă pe jos. Unde s-a dus deci apa pe care a turnat-o cu 
treizeci de secunde mai devreme?“ 

— Cineva mi-a explicat că nimeni n-a ieşit vreodată 
dintr-un miraj, spuse ea. 

— Ştiu, zise adolescentul. Bătrânul Paco. V-am auzit în 
timp ce descărcaţi lăzile. Se înşală. Atâţia oameni scapă 
constant din miraje. Problema este că nu reuşesc să se 
readapteze la lumea reală. 

— Găsesc viaţa prea tristă? 

— Nu, nu este asta. E ceva mai mult... o chestiune 
tehnică. În interiorul mirajului, legile care guvernează nu 
sunt aceleaşi ca aici. Mai întâi, nimeni nu mai 
îmbătrâneşte. Cel care a trecut de poarta magică îşi 
păstrează aceeaşi vârstă pentru totdeauna. Devine 
nemuritor. ; 

Peggy Sue holbă ochii. li veni dintr-odată o idee. 

— Tu... tu te numeşti Sebastian, îngăimă ea. Bătrânul 
Paco mi-a spus că fratele lui mai mare se numea aşa. Şi tu 
ai locuit în Villa Verde, ca şi el... Doar nu ești... 

Adolescentul clătină trist din cap. 

— Sunt fratele lui Paco, confirmă el. Am trecut pragul 
mirajului acum 55 de ani. Dacă socotesc ca în lumea reală, 
am 69 de ani. Acolo, timpul este nemişcat, nimic nu 
îmbătrâneşte. Se poate să rămâi aşa cum eşti o veşnicie. 
Lucrurile se strică numai atunci când vrei să te-ntorci. 

— De ce? Îmbătrâneşti dintr-odată? întrebă Peggy cu 
voce tremurătoare. 

— Nu, suspină Sebastian. Dar corpul nu-şi poate 
menţine multă vreme coeziunea. Se usucă, se sfărâmă... şi 
se transformă în nisip. 

Peggy Sue îşi înăbuşi un strigăt de groază. Tocmai îşi 
amintise de peştele galben închis în sertarul de la noptiera 
ei. 

— Ştiu la ce te gândeşti, făcu Sebastian. Te-am văzut 


39 


luând peştele căzut din miraj. N-a mai rămas mare lucru 
din el acum, nu-i aşa? Nimic, decât un pumn de nisip. Ca 
să-ţi spun tot, există riscul să mi se întâmple şi mie acelaşi 
lucru în scurt timp. Este pedeapsa întoarcerii... neplăcutul 
inconvenient care-i aşteaptă pe toţi fugarii. Ne uscăm. 

— Vă uscați? repetă Peggy, nu foarte sigură c-a înţeles 
bine. 

— Da, mormăi adolescentul. Nu mai sunt o fiinţă umană. 
Astăzi trebuie să plătesc preţul nemuririi. Sunt făcut din 
nisip... 

— Ce? 

— Tot ce scapă din miraj capătă consistenţa deşertului. 
Când apa se scurge din trupul nostru, începem să ne 
fărâmiţăm. Ai văzut, cred, un castel de nisip pe plajă? Câtă 
vreme este ud, este frumos, dar imediat ce se usucă, 
turnurile i se dărâmă. Într-un final, când este foarte uscat, 
o pală de vânt îl împrăştie. Nisipul deşertului e tot ce 
rămâne din oamenii care au încercat să fugă din miraje. Ei 
s-au transformat în statui de nisip uscat... prea uscat. Aşa 
că vijelia îi împrăştie după bunul ei plac. 

— Bine, spuse repede Peggy. Apa... n-ai băut-o, te-ai 
udat cu ea, aşa este? 

— Da, ca să-mi menţin coeziunea internă. Atâta vreme 
cât sunt ud, nu mă împrăştii, dar, cum încep să mă usuc, e 
un coşmar... Pot să mă fac firimituri la cel mai mic gest. 
Cel mai rău este că în timpul zilei se face foarte cald în 
hangare şi că apa cu care sunt impregnat se evaporă 
rapid. 

Cu riscul de a se dovedi nepoliticoasă, Peggy Sue nu se 
putu abţine să nu examineze braţul băiatului. Înţelegând 
ce făcea, băiatului îi scăpă un râs trist. 

— Oh, spuse grăbit, în momentul ăsta nu se vede. 
Tocmai am absorbit conţinutul găleţii, iar căldura s-a 
potolit. Acum par un om cu totul obişnuit. Poţi să-mi atingi 
mâna, n-o să vezi vreo diferenţă. Lucrurile se strică atunci 
când încep să mă usuc. Pielea mea devine aspră, 
zgrunţuroasă. Vocea mi se schimbă. Dacă mă împingi, 
braţul se fărâmă şi se transformă în praf... Vezi, nu sunt un 


40 


duşman prea periculos! 

Peggy Sue simţi un nod în gât. Găsea toate astea 
îngrozitor de triste. Ar fi vrut să-l ajute pe Sebastian, dar 
nu ştia cum să-i îmbunătăţească situaţia. 

— Te poţi vindeca? întrebă ea. 

— Da, rânji adolescentul, dacă mă întorc de unde am 
venit... în interiorul mirajului. Acolo o să redevin 
nemuritor, ca şi ceilalţi. 

— De ce-ai plecat? 

Sebastian se strâmbă. Cu ocazia asta, Peggy remarcă 
pielea lipsită de supleţe, ridurile adâncite de mica lui 
strâmbătură aveau nevoie de multă vreme ca să se 
şteargă. 

— E complicat, suspină el. Poate eşti prea tânără ca 
să-nţelegi. 

— Avem aceeaşi vârstă! ripostă fata. 

— Un fel de-a spune! izbucni în râs băiatul înainte de a 
relua pe un ton mai jos: voiam să-mi revăd familia, mai 
întâi... apoi, după o vreme, nu mai e prea distractiv acolo. 
Lucrurile nu merg foarte bine. IÎntenţionam să-i previn pe 
ceilalţi copii. Să le spun să nu intre în miraje. Puțin cam 
pretenţios din partea mea. Am acţionat sub un impuls. În 
ţara viselor, obiceiul de a chibzui dispare. Nu vezi anii cum 
trec, pentru că nu există timp. Ai impresia că eşti acolo 
numai de o lună, câtă vreme pe Pământ s-au scurs 
douăzeci de ani. E o altă lume. Mirajele vă deschid porţile 
unor universuri care sunt ca nişte parcuri de distracţie. Nu 
te gândeşti decât să te joci, să te distrezi... şi fiecare joc 
este şi mai nostim decât precedentul. Nu oboseşti 
niciodată. Poţi să înfuleci fără să te îngraşi, bunătăţile nu 
lipsesc. Poţi să-ţi asumi riscuri nebuneşti fără să ţi se 
întâmple vreodată vreun accident. Este... este imposibil de 
descris. 

Vocea începea să-i tremure. 

— Eram foarte sărac, explică el coborând ochii 
dintr-odată. Veneam dintr-un sat unde puteai să crăpi de 
foame. Viitorul care mi se deschidea în faţă nu era foarte 
promiţător. Nu voiam o astfel de viaţă. N-aveam intenţia să 


41 


mă spetesc muncind pentru un salariu de mizerie şi să mor 
înainte de vreme, obosit de-o viaţă plină de privaţiuni. Un 
indian de pe colinele sacre mi-a vorbit de mirajele 
magice... de porţile care se deschideau ici-colo, la 
întâmplare, în drum. Mi-a explicat că, odată ajuns acolo, 
nu mai puteam să mă întorc şi că nisipul deşertului este 
făcut din resturile fugarilor care au încercat să scape din 
capcana aurită a universurilor paralele. Dar puţin îmi păsa. 
Orice era mai bun decât ce-ar fi urmat să trăiesc eu. 
Atunci, cu prima ocazie, am făcut pasul. 

— Şi iată-te înapoi..., concluzionă Peggy. 

— Da, admise Sebastian. Cel mai rău e c-am impresia că 
n-am plecat decât de-o săptămână. Când văd cum a ajuns 
fratele meu mai mic, Paco, îmi vine să leşin. 

Se aşeză, cu spatele rezemat de fuzelajul avionului. 

— Când vorbesc, mă usuc, spuse el în silă. Dacă voi 
continua, limba o să mi se transforme în praf pe fundul 
gurii. Întoarce-te mâine... şi adu apă, multă apă. Acum 
soarta mea e în mâinile tale. Tu alegi dacă vrei să trăiesc. 

— O să te ajut, murmură fata. Vrei să-l anunţ pe Paco? 
Poate o să ştie mai bine cum să te salveze. 

— Nu chiar acum, vorbi grăbit Sebastian. Mi-e puţin 
ruşine. Ştiu că i-am făcut necazuri... dar nu m-am gândit 
că anii or să treacă atât de repede. 

— Cum vrei, admise Peggy Sue. O să ne gândim 
împreună la ce este mai bine să facem. Până atunci, o să 
merg să aduc apă. În felul ăsta, o să poţi înfrunta ziua de 
mâine fără probleme. Încearcă să nu te vadă tatăl meu, o 
să se întrebe ce faci în întuneric. 

— Nu pot să ies când este soare, făcu Sebastian. Apa pe 
care o am în corp s-ar evapora în zece minute şi m-aş 
transforma în pulbere înainte să fac jumătate din drum. 

— Înţeleg, şopti Peggy Sue. O să facem ce trebuie ca să 
evităm asta. 

Ar fi stat de vorbă cu Sebastian toată noaptea, dar se 
temea ca Julia sau mami să nu observe absenţa ei. 

— Intoarce-te mâine, încheie adolescentul. Mai am şi 
alte lucruri să-ţi spun... De fapt, totul merge prost în 


42 


interiorul mirajelor. Sunteţi ameninţaţi cu toţii. Din cauza 
asta m-am întors, ca să vă spun să fugiţi cât încă se mai 
poate. 


43 


7 


COMPLOTURI INVIZIBILE 


Peggy Sue tremura la gândul ca tatălui ei să nu-i vină 
ideea de a pune la punct avioanele uitate în fundul 
hangarelor. Era un as al meşteritului, capabil să repare 
absolut orice. Există unii oameni care nu se pot abţine să 
nu vină în ajutorul tuturor pisicilor pierdute din cartier, 
Barney Fairway însă, dacă apuca să treacă prin faţa unei 
maşini stricate, se simţea obligat s-o repună în funcţiune. 
Un asemenea dar se dovedea foarte practic pe aerodrom, 
unde totul se desfăcea în bucăţi. Dar Peggy ştia că, odată 
turnul de control reparat, se va apuca de avioane... şi-l va 
descoperi pe Sebastian. 


Îi era greu să descâlcească ce simţea pentru acest băiat 
ciudat. Într-un fel era enervant, prea autoritar, dar vedea 
clar că-i era frică şi asta o făcea să devină mai blândă cu 
el. 

— S-a băgat într-o chestie urâtă, mârâi câinele albastru, 
căruia îi ceruse părerea. Dacă nu va avea destulă apă ca 
să-şi menţină gradul de umiditate internă în limite 
acceptabile, sigur va sfârşi la fel ca peştele galben din 
sertarul noptierei tale. Totul se explică acum: iată de ce 
aveam impresia că nisipul e viu şi de ce auzeam văicăreli. 
Când aceşti fugari se risipesc, nu mor. Se desfac şi se 
amestecă printre cei care i-au precedat. 

— Am convingerea că bătrânul Paco ar putea să-l ajute, 
spuse Peggy. O să-l ia pe Sebastian la el, o să-l ascundă 
într-o cameră întunecoasă şi o să-i dea atâta apă cât are 
nevoie. 

Pronunţând aceste cuvinte, îşi dădu seama că asta n-ar fi 


44 


fost o existenţă prea plăcută. De fapt, Sebastian nu mai 
putea trăi printre oameni; acum, că trupul lui era 
modificat, el era condamnat să se întoarcă în miraj. 
Crezuse că se eliberează de realitate plonjând în iluzie, dar 
iluzia exercita acum asupra lui o tiranie cu mult mai 
teribilă decât cea a lumii reale. 


x 


Peggy decise să sune la băcănie şi să facă o nouă 
comandă de alimente. La sfârşitul conversaţiei, îl rugă pe 
patron să-l trimită pe Paco, la fel ca data trecută. Spera că 
bătrânul va avea vreo idee ca să descurce situaţia. Când 
camioneta mexicanului se opri între hangare, se duse în 
întâmpinarea lui, cu un nod în gât. Ce trebuia să-l anunţe 
nu era deloc uşor. 

— Sebastian s-a întors, murmură ea. A scăpat din miraj. 
Dar o să aveţi o surpriză ciudată... nu... nu e într-o stare 
fizică prea bună. 

Gura bătrânului începu să tremure. Făcu un efort să se 
stăpânească. 

Se strecură în hangar. Căldura era infernală, pentru că 
soarele încingea tabla de mai multe ore. De altfel, 
Sebastian tocmai se pregătea să-şi facă un duş, udându-se 
cu ajutorul unei stropitori. Curios, apa nu se scurgea pe 
pielea lui sau pe haine, ea pătrundea în corpul lui. 

„Este ca un burete, gândi fata. Un burete uscat căruia îi 
va fi mereu sete.“ 

Zărindu-l pe Paco, Sebastian se strâmbă. 

— Tu l-ai adus! strigă el mânios, dând cu ochii de Peggy. 
Nu vreau să mă vadă în starea asta. 

— Numai el ne poate ajuta, pledă adolescenta. 
Calmează-te! 

Sebastian cobori privirea, fără să îndrăznească să-şi 
privească fratele în faţă. Bătrânul dădu să-l cuprindă în 
braţe, dar Sebastian făcu imediat câţiva paşi înapoi. 

— Nu, strigă el, nu mă atinge. Apa îmi face corpul 
maleabil. O să mă deformezi... urma mâinilor tale o să se 
imprime în carnea mea şi n-o să se mai şteargă. Asta e. 


45 


Trebuie aşteptat să mi se restabilească coeziunea internă. 

— Nu te-ai schimbat, murmură bătrânul cu o voce 
tremurândă. 

— Este adevărat, rânji Sebastian. Nu voiam să devin 
adult. Voiam să mă distrez veşnic. S-ar putea spune c-am 
căpătat ce mi-am dorit! 

Ridică ochii şi-l cercetă pe Paco. 

— Sunt bătrân, nu? şopti acesta din urmă. 

— Da, admise fratele lui. Dar pe interior eşti mai solid 
decât mine. Eu nu-s decât o mână de nisip care se poate 
risipi în orice clipă... Peggy Sue nu te-a pus la curent? 

— Nu. 

Cu o voce ştearsă, adolescentul îi explică bătrânului 
ceea ce fata ştia deja. Paco nu păru deloc surprins. 

— Nu mă mir, zise el când „tânărul“ lui frate termină de 
povestit. Bruja, vrăjitoarea din Villa Verde, prezisese asta. 
Ştiam de multă vreme că nisipul este viu. Cum aş putea să 
te-ajut? 

— Nu pot fi ajutat! se agită Sebastian. Văd că tot nu 
înţelegeţi. Pentru voi am venit, ca să vă previn. Toţi sunteţi 
în pericol, voi... ființele umane. Mirajele îşi vor intensifica 
acţiunea şi vor încerca să captureze cât mai mulţi oameni 
cu putinţă. 

— Deja au încercat să pună mâna pe mine, de două ori 
chiar, confirmă Peggy. 

— In ce scop? se nelinişti Paco. 

— Acolo, în interiorul universurilor paralele, este război, 
şuieră Sebastian. Totul e distrus. Cei care trec pragul unui 
miraj cred atunci că intră într-un univers minunat, dar, în 
realitate vor fi folosiţi ca soldaţi, ca să dea bătălii 
îngrozitoare... confruntări magice despre care voi n-aveţi 
idee măcar. 

— Un război? se miră Peggy Sue. N-ai putea să ne spui 
mai multe? 

Sebastian făcu un gest de descurajare. 

— OK, acceptă el. Există undeva un demon adormit. 
Acest demon visează şi fiecare din visele lui creează o 
lume feerică. Se poate intra în aceste lumi când se 


46 


întredeschide poarta unui miraj... Dar, vai, de ceva vreme, 
demonul are coşmaruri, iar universurile cărora le dă 
naştere au devenit infernuri unde războiul face ravagii. Din 
acest motiv, oamenii caută să scape... şi se transformă în 
pulbere de îndată ce revin în lumea reală. Tot din cauza 
asta, mirajele apar din ce în ce mai des. Vor să recruteze 
noi soldaţi, prin toate mijloacele. 

— Exact, spuse Peggy. Mi s-a promis c-o să devin sirenă. 

— Minciuni! se repezi Sebastian. Nimic altceva decât 
minciuni! Dacă treceai pragul, te-ar fi încorporat imediat 
într-un batalion de înotători de luptă. Din cauza asta m-am 
întors. Oamenii trebuie să ştie ce se întâmplă. 

— Nimeni n-o să ne creadă, suspină Paco. Ştiu eu ce zic. 
O spun în zadar. De la dispariţia ta, tot spun în stânga şi-n 
dreapta, dar degeaba. Lumea mă consideră un nebun 
bătrân, asta-i tot ce-am reuşit să fac. 

— Cum se poate pune capăt acestui război? întrebă 
Peggy. 

— Ar trebui trezit demonul, spuse adolescentul, să fie 
trezit din coşmaruri. Totul ar intra în normal. Dar nu-i uşor 
să-i deschizi ochii. Îl apără o armată întreagă. lată de ce a 
izbucnit războiul. Soldaţii veghează asupra lui. Sunt în 
stare de orice pentru ca nimic să nu tulbure somnul 
stăpânului lor. 

— Şi nu-şi dau seama că lucrurile s-au schimbat între 
timp? interveni Peggy. Că lumile minunate au devenit 
infernuri? 

Adolescentul ridică din umeri. 

— Nu sunt fiinţe umane, murmură el. Sunt nişte 
creaturi... indescriptibile. Fac ceea ce li s-a ordonat să 
facă, fără să-şi pună întrebări. Şi în acest timp demonul 
continuă să doarmă... să aibă coşmaruri, să creeze noi 
monştri. 

— Trebuie să elaborăm un plan de bătaie, zise Peggy 
hotărâtă. Nu putem lăsa mirajele să-i captureze pe toţi 
oamenii din regiune. Deocamdată, trebuie să te ascunzi 
mai bine decât aici. Paco, de ce nu-l iei pe Sebastian la 
tine? 


47 


Bătrânul scutură din cap. 

— Nu, spuse el, ar fi prea periculos pentru el. Ar fi 
considerat ca un vampir. Ţi-am spus deja, în satul meu 
există o bruja, o vrăjitoare, o să simtă imediat că Sebastian 
nu-i cu adevărat om. O să-i pună pe oameni să-l lege în 
soare pentru ca apa din organismul lui să se evapore. 
Pentru moment, este mai bine să rămână aici. 

— Şi... familia noastră? întrebă timid adolescentul. 
Părinţii... Adelina, sora noastră. Ce s-a întâmplat cu ei? 

Paco lăsă capul în jos. 

— Tata şi mama au murit, cum bănuieşti şi tu, răspunse 
bătrânul. E multă vreme de-atunci. Adelina şi ceilalţi puşti 
din gaşca ta te-au imitat... băieţi, fete. Şi ei, cu toţii, au 
ales să plonjeze în inima mirajelor. Sunt singurul care a 
rămas în lumea reală. Mi-am petrecut viaţa punându-i pe 
oameni în gardă în legătură cu acest pericol, dar tinerii 
sunt prăzi uşoare, se lasă uşor încântați. 

— Este vina mea, spuse Sebastian. N-ar fi trebuit... 
M-am întors să le spun să nu mă imite. Nu m-am gândit c-o 
s-ajung prea târziu. 

Paco puse mâna pe umărul fratelui său, încercând să-l 
consoleze. O retrase imediat, cu o tresărire de uimire. 
Sebastian îi aruncă o privire tristă. 

— Se simte, nu? întrebă el grăbit. Dacă sunt atins, se 
poate ghici că sunt făcut din nisip... Este din cauză că apa 
mai are puţin până să se evapore. Priveşte: degetele tale 
au lăsat urme în „pielea“ mea. 

Peggy apucă stropitoarea, era aproape goală. leşi s-o 
umple. În prag se ciocni de câinele albastru, care refuzase 
să intre în hangar. 

— Faci o prostie, îi spuse el în gând. O să te laşi atrasă 
într-o aventură care nu te priveşte. De parcă n-ai avea 
destule necazuri cu fantomele! 

— Nu pot să stau cu braţele încrucişate, ripostă ea. Asta 
priveşte pe toată lumea. N-ai văzut? Erai acolo când 
mirajele au încercat să mă captureze. 

— Da, mârâi animalul. Dar e periculos. Şi poveştile astea 
cu demoni mă înspăimântă. Cred că Sebastian nu ne spune 


48 


tot. Cred că lucrurile sunt mult mai grave decât lasă el să 
se-nţeleagă. 

— Totuşi, a vorbit despre un infern... 

— Da, ei bine, eu cred că-i şi mai rău decât infernul. 


x 


Trebuiră să se despartă. Paco urcă din nou în camionetă. 
Cu toate că umbra borului de la pălăria de pai îi ascundea 
faţa ridată, Peggy Sue îl văzu plângând. 

— Ai grijă de el, îi şopti adolescentei, băgând cheia în 
contact. Ştiu că locul lui nu e în lumea noastră, dar n-aş 
vrea să-l pierd atât de repede... a... a doua oară. 

Peggy îi strânse mâna cu duioşie. Şi ea se simţea pe 
punctul să izbucnească în plâns. 

Imediat ce vehiculul plecă, se grăbi să se-ntoarcă în 
turnul de control. Nu putea să-şi petreacă toată ziua afară, 
în timp ce familia ei se chinuia să pună la punct noua 
locuinţă. 


x 


În timp ce mergeau la masă, mami spuse înciudată, plină 
de supărare: 

— Nu mai e apă! 

Tata se duse imediat la chiuvetă ca să verifice robinetele 
şi instalaţiile. Julia, care ieşea de la toaletele cantinei, 
confirmă că lavabourile au încetat şi ele să funcţioneze. 

— La naiba! mormăi tati. Alimentarea generală este 
defectă. 

— E grav? întrebă mami. 

— Da, îi răspunse soţul. Aerodromul e legat de oraş 
printr-o canalizare care are mai mult de 50 de kilometri. 
Defecţiunea s-a putut produce oriunde între locul ăsta şi 
staţia de distribuţie. O să-l sun pe şerif. Fără apă, situaţia 
va deveni curând de nesuportat. Trebuie reparată. 

În timp ce vorbea, puse mâna pe telefon. Ducând 
receptorul la ureche, se strâmbă. 

— N-are ton, anunţă el. Linia este tăiată. Nu face nimic, 
o să iau maşina şi o să cobor în oraş. 


49 


— Asta e! ţipă Julia. Şi dacă faci pană pe drum, 
rămânem aici să murim de sete! 

— Destul! interveni mami. N-are rost să vedem totul în 
negru. Nu-i decât un incident. Imediat ce tatăl tău o să-l 
anunţe pe şerif, totul o să reintre în normal. 

Dar privirea îi trăda neliniştea. 

Peggy se gândi că maşina familiei nu era în stare bună. 
Îşi aminti că la venire fusese nevoie să oprească de mai 
multe ori ca să lase motorul să se răcească. Tati luă două 
sticle de apă minerală şi se îndreptă spre parcare. Mami, 
Julia şi Peggy Sue se luară după el. 

Dar, vai, când Barney Fairway vru să pornească motorul, 
nu se întâmplă nimic. 

— La naiba! mormăi el. E un complot! 

Sărind jos, ridică de capotă şi înjură. 

Nu mai avea motor. Cineva îl smulsese, lăsând în cutia 
metalică un smoc de fire, de tuburi rupte, din care picura 
ulei şi benzină. 

Cine să fie atât de puternic încât să ia un motor sub 
braţ, ca pe-o amărâtă de pâine? 

— E o lovitură pusă la cale, scârţâi vocea câinelui 
albastru în mintea lui Peggy Sue. Apa nu curge, telefonul e 
tăiat, maşina e sabotată. Vor să ne izoleze, asta-i sigur. Dar 
de ce? 


O anume stupoare îi cuprinse pe cei mari. La început, 
tati se încăpăţână să găsească motorul - trebuia să fie 
undeva, nu? -, dar se supuse, până la urmă, evidenţei. 
Hoţul luase cu el motorul, nu se ştia unde se dusese. Mai 
mult, nu exista urmă de pneuri imprimate în praful 
parcării... şi nici urme de tălpi care să ducă spre deşert. 

— Ai zice că şi-a luat zborul, mormăi tati uimit. 

Peggy strânse din dinţi. Vechii ei duşmani, Invizibilii, ar 
fi fost în stare să pună la cale o asemenea glumă. 
Instinctiv, privi în jurul ei şi ciuli urechea în speranţa că le 
va auzi râsul sarcastic, dar nu se auzea nimic... decât 
liniştea deşertului. Enormă, apăsătoare. 


50 


* 


— Trebuie să estimăm ce rezerve de apă mai avem, 
decretă mami. Şi să-ncepem să raţionalizăm. Aici se bea 
mult. Dacă nimeni nu ne vine în ajutor, o să avem o mare 
problemă. 

— O să mă duc în oraş pe jos, decise Barney Fairway. De 
aici până la bufet, trebuie să fie şaizeci de kilometri, cel 
mult. 

— În deşert înseamnă enorm, suspină mami. Nu se 
înaintează repede sub un asemenea soare. O să-ţi fie greu 
să faci şi trei kilometri pe oră. Adică douăzeci şi opt de ore 
de mers în total. În afară de asta, trebuie să iei de băut... 
Cel puţin zece litri de apă sau o să te prăbuşeşti complet 
deshidratat. 

— O să-mi petrec noaptea verificând canalizarea, spuse 
tati. Poate e o şansă ca defecţiunea să se fi produs în 
apropierea aerodromului. 

Peggy Sue nu credea asta. Căpătase de-acum o 
certitudine: totul fusese planificat ca să-i rupă de restul 
lumii. 


x 


Peggy Sue şi Julia făcură listă cu proviziile lichide de 
care dispunea familia. Sifon, apă minerală, bere... totul a 
fost notat, dar asta nu reprezenta mare lucru, ţinând cont 
de dogoarea ce-i învăluia şi de setea de nesuportat pe 
care-o provoca. Chiar rămânând ascunşi la umbră, fără să 
se mişte, limba li se asprea. 

— E rău, mormăi Julia. Nu vom rezista mai mult de trei 
zile sau patru... şi asta dacă ne abţinem. Or, cu cât bei mai 
puţin, cu atât îţi e mai sete. Intr-un final, o să fim 
preocupaţi numai de asta. 

Peggy Sue se gândea mai ales la Sebastian. Cum să-l 
mai stropească în aceste condiţii? Părea foarte dificil şi 
avea inima strânsă din cauza asta. Nu putea să nu şi-l 
imagineze pe adolescent uscat... împrăştiindu-se într-o 
pală de vânt. 

— La ce visezi, prostuţo? îi aruncă Julia. Ce mutră de 


51 


zăpăcită ai! 
x 


Tati căută în van o scurgere în jurul aeroportului. Nu 
detectă nicio pată de umiditate care să întunece nisipul. 

— S-a întâmplat mai departe, se împăcă el cu gândul. 
Nu-i nimic de făcut, o să trebuiască s-o pornesc la drum de 
dimineață. Şaizeci de kilometri. Până la urmă, nu-i un 
capăt de ţară, o să ajung eu. 

Lui Peggy îi era foarte greu să-şi ascundă neliniştea. 
Imediat ce avu un moment liber, se duse în hangar ca să-i 
spună vestea proastă lui Sebastian. 

— Mă aşteptam la asta, spuse băiatul. Totul este 
îndreptat împotriva mea. Ei fac asta ca să mă oblige să 
mă-ntorc. 

— Cine sunt „ei“ ăştia? întrebă Peggy Sue. 

— Generalii care luptă împotriva demonului, explică 
adolescentul. Lipsindu-mă de apă, nu-mi lasă decât două 
soluţii: accept să mă transform în praf sau mă întorc de 
unde am venit, ca să reiau lupta de acolo de unde am 
lăsat-o. 

— Îţi dau porţia mea de apă, propuse Peggy Sue. Asta o 
să te-ajute. 

— E drăguţ din partea ta, răspunse Sebastian, zâmbind, 
dar, pe de o parte, n-o să fie de-ajuns, şi, pe de alta, nu 
vreau să te deshidratezi şi tu. 

— Tata o să-ncerce să ajungă în oraş pe jos, anunţă fata. 
E solid şi rezistă la drum. Cu puţin noroc... 

— Să aibă mare grijă! strigă băiatul. Nu vezi că-i o 
capcană? O să-ţi spun ce se va întâmpla dacă pleacă. Când 
o să fie obosit şi o să-i fie foarte sete, o să-i apară un miraj, 
o să-l facă să vadă mii de minunăţii... o să sufere atât de 
tare de căldură, că n-o să se poată împiedica să nu intre. 
Este mare, puternic, exact genul de soldat pe care vrea 
să-l recruteze comandamentul forţelor armate din ţara 
viselor. 

— Atunci ce-i de făcut? întrebă Peggy alarmată. 

— Singura noastră şansă ar fi ca Paco să ia camioneta 


52 


băcanului şi să ne facă o vizită, dar nu prea cred. 

— Să se ducă tata, mai bine, la Villa Verde? 

— N-o să găsească satul, e prea complicat. O să se 
piardă în deşert. Nu sunt panouri indicatoare, nimic... 

Cei doi adolescenţi rămaseră tăcuţi, apoi Sebastian 
ridică brusc capul, de parcă i-ar fi venit o idee. 

— Este un izvor de apă, îmi amintesc! se precipită el. La 
nord de pista de zbor, la trei kilometri. Dacă furtunile de 
nisip nu l-au astupat, trebuie să fie tot acolo. 

— S-ar putea merge acolo după căderea nopţii, propuse 
Peggy. O să-mi arăţi drumul şi eu o să mă duc cu găleţile. 

— De acord, spuse Sebastian. Când familia ta va adormi, 
vino să mă cauţi. 

Câinele albastru nu era de acord cu toate manevrele 
astea... Oare era şi gelos pe prietenia care se năştea între 
stăpâna lui şi evadatul din miraj? 

— Şi ce-o să se-ntâmple dacă vă pierdeţi? mârâi el. 

— Să vii cu noi, spuse Peggy Sue. Eşti câine, nu? Ai 
miros, o să găseşti drumul. 

— Am miros în vremuri normale, o corectă animalul. Dar 
aici totul merge pe dos. Simt că se petrece ceva în umbră. 
De două ore am impresia că sunt încercuit. 

— Încercuit? 

— Da, ca şi cum nişte creaturi s-ar apropia pe furiş de 
jur-împrejurul nostru... creaturi neverosimile, dar care mă 
înspăimântă. 


* 


În timpul mesei de seară fu o linişte apăsătoare. Fiecare 
mesteca evitând să-şi privească vecinul, tati făcea eforturi 
să pară încrezător în viitor, dar nici soţia lui, nici fetele nu 
puteau fi păcălite cu prefăcătoria asta. 

— Un somn bun în noaptea asta o să-mi refacă forţele, 
spuse el. În orice caz, n-o să pot pleca pe întuneric beznă. 
Nu cunosc regiunea şi poate m-aş rătăci. Mâine o să-mi fie 
cald, dar o să văd pe unde merg în schimb. 

— Oricum, să fii atent, da? murmură mami, încercând să 
nu-şi trădeze prea mult îngrijorarea. 


53 


După apus, Peggy Sue îşi puse pantofii de drum şi 
bluzonul. Îşi trase nişte mănuşi, din cauza găleţilor care, 
odată pline, aveau să-i taie degetele. 

„N-are rost să mă bazez pe Sebastian, gândi ea. Face pe 
fanfaronul, dar nu-i destul de puternic ca să mă ajute. 
Când eşti făcut din nisip umed, nu-ţi poţi permite să faci pe 
forţosul.“ 

Adolescentul aştepta în pragul hagarului. De cum o 
văzu, o luă la drum. Înainta cu atenţie, ca un convalescent. 

— Mi-e frică de vânt, mărturisi el când Peggy Sue îl 
ajunse din urmă. Dacă se stârneşte, poate să mă 
spulbere... Nu sunt destul de solid ca să-l înfrunt. Ştii, un 
vânt mai puternic ar putea să-mi şteargă trăsăturile feţei... 

— N-ai decât să te ascunzi în spatele meu, îi propuse 
fata. O să te apăr. 

Sebastian îi mulţumi, dar Peggy înţelese că nu prea îl 
încânta ideea de a fi salvat de-o fată. Băieţii sunt toţi la fel! 

O luară în direcţia nord, câinele albastru mergând 
mărunţel în urma lor. Numai paşii lui Peggy Sue făceau 
zgomot pe pista de zbor. Sebastian se deplasa producând 
un fel de fâşâit uscat. 

„Se usucă deja, gândi adolescenta. Măcar de-am găsi 
izvorul de apă.“ 

A te înfunda în deşert în plină noapte însemna să te 
arunci cu ochii închişi într-un butoi cu smoală. Nicio rază 
nu lumina drumul. Peggy nu prea se simţea în apele ei. 

— Ştii încotro mergi? întrebă ea după câteva minute. 

— Da, spuse băiatul. Este adevărat că vântul mă poate 
risipi ca pe un banal castel de nisip, în schimb am mici 
puteri, cum ar fi vederea prin întuneric. Suntem pe drumul 
cel bun, recunosc locul. 

— Creaturile, se auzi dintr-odată vocea câinelui albastru 
în mintea lui Peggy. Ne încercuiesc... Sunt aici. Emit unde 
mentale care-mi zgârie creierul. 

— Sebastian, şopti Peggy apropiindu-se de băiat. Câinele 
meu spune că suntem prinşi în capcană de creaturile 
telepate. Ştii cumva despre ce-i vorba? 


54 


— Da, şopti adolescentul. N-am vrut să-ţi spun ca să nu 
te îngrijorez. Sunt mâncătorii de speranţe. 

— Ce-i ăla mâncător de speranţe? 

— Un fel de crab mare care se confundă cu pietrele. 
N-are cleşti, dar armele lui sunt mult mai de temut. Emite 
unde care distrug în inima oamenilor orice bucurie, orice 
speranţă. Au obiceiul să-i trimită înainte ca să-i deprime pe 
oameni, să le anuleze combativitatea. După două zile de 
tratament de-ăsta, nu te mai interesează nimic, devii trist, 
totul te plictiseşte. 

— OK, înţeleg, completă Peggy. Atunci intră în scenă 
mirajele. 

— Da, confirmă Sebastian. Când oamenii sunt trişti, 
abătuţi, cedează uşor tentaţiei; nu trebuie insistat prea 
mult ca să-i vezi sărind cu amândouă picioarele odată în 
primul miraj care se deschide înaintea lor. 

— Mâncătorii de speranţe..., repetă fata. 

— Da, dar sunt supranumiţi şi „animalele cenuşii“, 
pentru că îţi umplu capul de gânduri triste, mohorâte, care 
te fac să vrei neapărat să-ţi schimbi existenţa, să fugi nu 
contează unde, numai altfel să fie. 

— Pentru noi i-au trimis? 

— Bineînţeles. Pentru tine şi părinţii tăi. O să fie greu să 
le rezişti, dar o să te ajut. Lucrează toată noaptea, îi 
bombardează pe ai tăi cu unde negative care o să-i 
contamineze în somn. Mâine-dimineaţă o să-i găseşti 
deprimati, incapabili să ia cea mai neînsemnată decizie, 
fără să le mai pese de nimic. Pe mine nu mă pot atinge, 
pentru că aparţin lumii mirajului, dar tu, părinţii tăi şi 
câinele reprezentaţi ţintele ideale. 

— Şi cum li se poate rezista? 

— Să nu dormi niciodată. În stare de veghe, nu reuşesc 
să-ţi transmită infiltraţiile mentale, dar, cum închizi ochii, 
eşti terminat, tristeţea ţi se înfige în inimă. Acum, destul 
cu vorba, să ne grăbim, corpul meu e din ce în ce mai 
friabil. Mi-e greu să vorbesc. 

Peggy Sue observase deja. De la un timp, cuvintele 
pronunţate de Sebastian deveniseră dificil de înţeles. 


55 


Continuară deci să meargă în tăcere. 

— Îi vezi pe crabi? îl întrebă în gând pe câinele albastru. 

— Aşa cred, răspunse animalul. Sunt nişte pietre mari cu 
labe. Ai zice că sunt pietre cenușii. Sunt... enorm de mulţi! 
La naiba, cum o să facem să-i omorâm? 

— Încă nu ştiu, recunoscu adolescenta, dar un lucru e 
sigur: nu se pune problema să ne lăsăm! 


Când se aflau la jumătatea drumului spre oază, vântul se 
porni şi Sebastian scoase un geamăt de groază. 

— Faţa mea! gâfâi el, simt cum mi se mişcă nasul! 
Repede, apără-mă! 

Peggy făcu din trupul ei un ecran pentru a-şi proteja 
tovarăşul. Vârtejul îi arunca praful şi pietricelele în plină 
figură; trebuia să închidă ochii ca să n-o orbească. 

— E bine aşa? strigă ea, fără să obţină vreun răspuns. 

Îşi imagina deja trăsăturile lui Sebastian şterse. Nasul 
aplatizat, urechile roase. 

Vântul deşertului se stinse la fel de repede cum se 
pornise. Peggy aprinse lanterna şi-l lumină. 

— Nu-i aşa că sunt îngrozitor? întrebă Sebastian cu o 
voce mult mai puţin sigură decât de obicei. 

Peggy proiectă lumina lanternei pe el. Nasul băiatului 
era uşor strâmbat şi urechea dreaptă micşorată, totuşi, 
n-avea nimic monstruos. Aceste mici imperfecţiuni îi 
dădeau adolescentului un farmec puţin „şmecheresc“, pe 
care nu-l avea înainte. 

— Merge, suspină ea. Cred că eşti încă pe gustul multor 
fete, dar n-ar trebui ca asta să se întâmple prea des. 

— Am nevoie de apă, gemu adolescentul. Sunt pe cale să 
mă risipesc. La următoarea rafală, o să mi se împrăştie tot 
capul. 


În sfârşit, ajunseră la oază. Peggy Sue îşi imaginase 
locul cu un frumos pâlc de palmieri, dar se înşelase. Nu 
era decât o groapă în pământ, plină cu apă tulbure, şi trei 
cactuşi. N-avea nimic romantic. De altfel, trebui să-şi dea 
drumul în baltă, încercând să umple găleţile, căci pereţii 


56 


gropii erau abrupți. 

— Stropeşte-mă, o imploră Sebastian în timp ce urca 
înapoi. Nu mai am puterea să mă ridic, orice-ar fi. 

Peggy îl stropi ca pe-o plantă. Corpul băiatului absorbi 
lichidul până la ultima picătură. 

— E mai bine, suspină el după o tăcere de mai multe 
minute. Firele de nisip se „cimentează“ între ele. Mă simt 
mai solid. Mulţumesc că m-ai ajutat. 

— Trebuie să ne întoarcem, spuse Peggy Sue. O să fie 
mai greu cu găleţile pline, dar o să poţi să-nfrunţi ziua de 
mâine. 

— După eforturile astea, făcu băiatul, o să fii obosită şi o 
să vrei să dormi... este normal, dar încearcă să rezişti, căci 
animalele cenuşii vor profita ca să se insinueze în mintea 
ta. 

— O să mă apere câinele, afirmă fata, ca să-şi dea curaj. 
Este telepat. 

— Ştiu, spuse Sebastian. Nu uita că eu nu sunt chiar o 
fiinţă umană. Îl aud când îţi vorbeşte. 

— A, da? făcu adolescenta (puţin geloasă că nu era 
singura care avea puterea de a dialoga cu animalul). 
Orice-ar fi, câinele meu o să repereze gândurile crabilor 
mâncători de speranţe şi o să-i muşte ca să-i pună pe fugă. 

— Îţi doresc foarte tare asta, suspină Sebastian. Dar, 
vai, şi el va trebui să doarmă. _ 

— Să ne întoarcem, decise Peggy. ÎIngheţăm aici. 

Efectiv, dârdâia, dar nu ştia dacă de frig sau de frică. 


57 


8 


ASEDIAŢI! 


Tulburată de aceste aventuri formidabile, Peggy Sue nu 
trebui să facă prea mare efort ca să n-adoarmă. Lungită în 
pat, „vorbi“ îndelung cu câinele albastru, pe care sosirea 
animalelor cenuşii îl înnebunea. 

— Eşti telepat, îi repeta fata. N-ai decât să păzeşti 
intrarea în capul meu, aşa cum se păzeşte o casă. 

— Înţeleg ce vrei să spui, răspunse animalul, dar nu sunt 
sigur că la jocul ăsta sunt la fel de tare cum sunt crabii. Ei 
sunt soldaţi antrenați, nu ca mine. 


Când soarele se înălţă, Peggy îşi împiedică un prim 
căscat. Pleoapele i se făceau ca de plumb. 

— E timpul să beau o cafea foarte tare, se gândi ea. Apoi 
o să merg să-l văd pe Sebastian, ca să-l întreb cum să lupt 
împotriva animalelor cenuşii. 

Se apropie de fereastră şi încercă să-i depisteze pe 
asediatori. O mulţime de pietre mărgineau pista de zbor. 
Trebui să renunţe. 

— Tu le-ai văzut? îl întrebă pe câinele albastru. 

— Le-am mirosit, răspunse el. Niciunul dintre ele n-are 
aceeaşi formă ca vecina ei. Camuflajul animalelor cenuşii e 
perfect. Dacă nu le surprinzi când se mişcă - chiar când îşi 
scot labele - eşti convins că ai în faţă o piatră. 

— Sunt mari? 

— Sunt de toate mărimile. Ca tunurile într-un batalion 
de artilerie. 

— Nu sună prea bine! 

— Încerc să te previn, asta-i tot. Poate ar fi mai indicat 
să plecăm de-aici. 


58 


Refuzând să asculte aceste propuneri defetiste, Peggy 
Sue ieşi din cameră şi cobori în cantina piloților, pe care 
familia o folosea acum ca bucătărie. 

Prepară micul dejun, mirându-se că n-o găsise pe mami 
lângă cuptor. Mami făcea mereu un titlu de glorie din 
faptul că se scula înaintea tuturor. Aşa ar fi trebuit să 
se-ntâmple şi astăzi. Mai ales astăzi, când tati plănuise să 
traverseze deşertul pe jos! i 

Adolescenta puse faţa de masă. În cantina goală, cel mai 
mic zgomot rezona. Timpul trecea... şi nimeni nu se arăta. 
Începea să se-ngrijoreze, când tati, mami şi Julia coborâră 
tâărându-şi picioarele. Păreau pe jumătate  adormiţi, 
rătăciţi. Se aşezară la masă, mormăind. 

Tata scoase un căscat fără sfârşit. 

— Sunt zdrobit, mormăi el. Mi-e o lene îngrozitoare. Nu 
cred c-o să plec astăzi. 

Mami şi Julia abia dacă-l ascultau. Păreau amândouă 
cufundate în gânduri negre. 

— Şi ce? suspină Julia. Oricum asta nu foloseşte la mare 
lucru. O să faci o insolaţie... 

— Sau o să fii înţepat de un scorpion, adăugă mami. 

— E adevărat, admise tati. Dacă trebuie să închidem 
ochii aici, aici i-om închide, nu câştigăm nimic dacă ne 
agităm ca disperaţii. 

— Bine spus! mormăi mami. Ce e scris e scris. 

Peggy Sue, care turna cafeaua în ceşti, înţepeni. 

— Hei! strigă ea. Nu vă daţi seama că în curând o să 
rămânem fără apă dacă nu ne mişcăm mai repede! 

— Nu te amesteca, mormăi tatăl ei. Astea sunt probleme 
pentru oamenii mari, eşti prea mică să poţi înţelege. 

— Sunt destul de mare ca să ştiu c-o să murim de sete, 
ripostă ea. 

— Destul, interveni mama, nu-i răspunde aşa tatălui tău! 
Nu vezi că în dimineaţa asta suntem obosiţi? Joacă-te afară 
cu câinele tău. 

Peggy puse cafetiera în mijlocul mesei, cu inima 
cuprinsă de un presentiment rău. 


59 


„Nu sunt în starea lor normală, gândi ea. Ai zice căauo 
sută de ani! Chiar şi Julia!“ 

— Este efectul animalelor cenuşii, murmură câinele 
albastru. Au fost bombardaţi în timpul nopţii cu unde 
deprimante. Sebastian nu minţea. Este o otravă mentală 
care te lipseşte de orice combativitate. 


x 


Spre marea disperare a lui Peggy, dimineața se scurse 
fără ca lucrurile să se aranjeze, Mami şi Julia se 
ghemuiseră într-un fotoliu şi-şi petrecură timpul răsfoind 
reviste vechi (cărora le acordau, oricum, o atenţie 
distrată), iar Barney Fairway... El se plimba de-a lungul 
pistei, cu ochii pierduţi în gol, cu o ţigară stinsă în colţul 
gurii. 

Peggy Sue se grăbi să-i iasă înainte. 

— Ştii, îi spuse ea. Dacă nu vrei să te duci în oraş, există 
o oază la trei kilometri spre nord. E o mică suprafaţă de 
apă. Nu sunt sigură c-o să ne-ajungă multă vreme, dar ar 
putea totuşi să ne scoată din încurcătură. 

— Hmm? mormăi tati. Da, poate... de ce nu. Dar oare 
asta e adevărata problemă? Asta e întrebarea. Merită oare 
să ne dăm osteneala să continuăm? Priveşte unde am 
ajuns... Aveam şi eu o meserie adevărată, acum sunt 
paznicul unei găuri de şobolani. Nu, poate n-are rost să ne 
agităm. Şi apoi nici nu mai am putere. Am îmbătrânit. 
Du-te, mă oboseşti cu întrebările tale. 

— Vezi ce ne-aşteaptă? scârţâi vocea mentală a câinelui 
albastru. N-o să putem rezista la nesfârşit fără să dormim. 
Nici chiar eu nu mă mai ţin pe labe. Dacă dormim, ne 
sculăm în aceeaşi stare ca ei, cu dorinţa de a ne arunca 
într-o fântână. 

— O să veghem unul asupra celuilalt, decise Peggy. 
Dacă dormim pe etape de câte o oră, fără îndoială, avem 
şansa să scăpăm, animalele cenuşii nu vor putea să ne 
împuie capul. 

— Cum să dormim pe etape? 

— Da, eu dorm o oră. Şi tu mă trezeşti. Apoi e rândul tău 


60 


să dormi, şi eu te zgâlţâi după şaizeci de minute. 

— Crezi c-o să meargă? 

— O să vedem. Am găsit un ceas deşteptător vechi în 
camera mea. Pentru mai multă siguranţă, o să-l punem să 
sune. 

Câinele clătină din cap. Cravata care-i atârna la gât era 
acum galbenă de praf. 

— OK, suspină el, să urcăm în camera ta. Nu mă mai ţin 
pe picioare. 

Peggy îşi simţea pleoapele devenind din minut în minut 
mai grele. 

Se întrebă cu câte ore de somn ar trebui să se 
mulţumească pentru a nu cădea pradă manevrelor 
mâncătorilor de speranţe. 

Odată ajunsă în pat, întoarse ceasul cel mare din tablă, 
care aparținuse cândva unui pilot, şi-l puse pe noptieră. 
Mai era oare în stare să sune? O să vadă! 

— Dormi tu primul, îi porunci ea câinelui albastru. Voi, 
animalele, aveţi mai multă nevoie de somn decât oamenii. 
Şi apoi eşti telepat, o să ştii mai bine cum să te aperi de 
incursiunile mentale ale crabilor. 

Câinele puse nasul pe labe fără să spună nimic. Zece 
minute mai târziu, sforăia. 

Peggy Sue stătea şi-l privea. Ochii îi lăcrimau şi căscatul 
începea să i se înnoade în gât. Asculta tic-tacul ceasului 
întrebându-se dacă putea avea încredere în el. 

În timpul orei care urmă, câinele albastru se agită mult 
în somn. La un moment dat, clănţănea din dinţi ca şi cum 
ar fi muşcat dintr-un animal invizibil. Peggy aţipi de trei 
ori. În fine, ceasul sună scurtându-i sesiunea de tortură. 
Animalul tresări, arătându-şi colții. Îi trebuiră trei secunde 
ca să-şi amintească unde era. 

— Animalele cenuşii, anunţă el, au intrat în capul meu. 
Le-am respins cât am putut, dar sunt foarte puternice. 

— Ce-au încercat să-ţi bage în cap? 

— Că nu sunt decât o corcitură, c-o s-ajung într-un 
adăpost sau o să fiu devorat de coioţi... că tu nu mă 
iubeşti. 


61 


Peggy îl luă pe animăluţ în braţe. 

— Bineînţeles că te iubesc! îi şopti ea. Eşti câteodată 
nesuferit, dar te iubesc, să nu te îndoieşti niciodată de 
asta. 

Câinele albastru o linse pe faţă. 

— Mă tem pentru tine, recunoscu el. O să stau de pază 
în pragul minţii tale cât timp o să dormi, îţi promit c-o să 
fac tot ce pot ca să pun monştrii ăştia pe fugă. 

— Mulţumesc, şopti Peggy Sue. 

Apoi întoarse ceasul, reglă soneria... şi închise ochii. 

Instantaneu, păşi în lumea viselor. 


x 


Câinele o lingea, asta o trezi. Nu auzise soneria ceasului 
(sau poate nu se declanşase...). Nu-şi amintea nimic din 
visele care o vizitaseră, totuşi se simțea morocănoasă. 

— Potoleşte-te! îi porunci câinelui, am oroare să fiu linsă 
pe faţă. Este respingător. Respirația îţi miroase ca o 
găleată de gunoi! 

— Animalele cenuşii ţi-au pătruns în cap, o anunţă 
animalul. Am muşcat mare parte din gândurile lor... dar 
unele mi-au scăpat. Au încercat să te convingă că eşti 
urâtă, proastă şi că n-o să stârneşti interesul niciunui băiat 
niciodată. 

— Fără îndoială că au dreptate, suspină Peggy. De altfel, 
n-am nevoie de serviciile lor ca să ajung la concluzia asta. 
Îmi dau seama foarte bine şi singură. 

Câinele mormăi nerăbdător. 

— Revino-ţi! strigă el. Trebuie să rezişti. Trebuie să 
rezistăm... Ştii foarte bine că motivul este hipnoza. Dacă te 
laşi, or să reuşească să te convingă şi că eşti o tartă cu 
mere! 

— De acord, suspină fata. E rândul tău să dormi. 

Constată cu amărăciune c-o părăsise elanul. 

Gândurile negre i se strecurau în minte ca nişte şerpi 
leneşi. Se temea să se culce din nou... chiar dacă tare 
simţea nevoia. 

Când câinele albastru se trezi, era într-o dispoziţie 


62 


proastă. 

— M-am săturat să tot am grijă de tine ca de un bebeluş! 
îi aruncă el. Mă duc să-mi dezmorţesc labele. N-ai decât să 
te descurci singură cu cretinul tău de ceas. 

Sări din pat şi dispăru pe coridor. 

„Începe...“, se gândi Peggy Sue. 


x 


Petrecu restul zilei într-o stare de somnolenţă. Cum 
făcea greşeala să se aşeze, somnul o copleşea şi ațipea. 
Fiecare dintre scurtele perioade de somn o lăsau din ce în 
ce mai morocănoasă. 

Mami, tati şi Julia se învârteau în cerc, fără rost. Peggy 
descoperi curând că nimic n-o mai interesează. Deschise 
mai multe cărţi, mai multe BD-uri, dar avu impresia că 
paginile sunt tipărite în cenuşiu... şi cu litere minuscule. 
Nimic nu prezenta interes, se mira chiar că putuse fi 
cândva pasionată de aventurile fantastice ale Doctorului 
Schelet, din care îşi îndesase în valiză vreo zece fascicule. 

Julia îşi abandonase şi ea iubitele reviste care povesteau 
despre viaţa secretă a starurilor de cinema. Umbla fără 
rost pe pistă, fixând orizontul, ca şi cum ar fi sperat să 
vadă apărând ceva care s-o smulgă din marasmul 
aeroportului. 

„Eu însămi aş fi încântată să mă las dusă oriunde, îşi 
spuse Peggy. Nu contează unde, numai să se întâmple ceva 
nou.“ 


Timpul se întindea ca o peltea. Când veni ora mesei, 
nimic nu era pregătit, niciunul n-avusese chef să gătească 
pentru ceilalţi. De altfel, niciunui membru al familiei 
Fairway nu-i era foame. Peggy Sue bea sifon după sifon, 
deşi ştia că era o greşeală, pentru că proviziile lichide se 
terminau văzând cu ochii. Puțin îi păsa... Nici Juliei nu-i 
păsa. Nimănui nu-i păsa. 

Tati, mami şi Julia stăteau nemişcaţi la marginea pistei 
de zbor, ca să scruteze cerul prin ochelarii lor negri. Peggy 
nu ştia unde se dusese câinele albastru. Îşi zise că poate îl 


63 


devorase un coiot... Ei, şi!? N-avea nicio importanţă. În 
orice caz, corcitura asta mică începea s-o enerveze serios 
cu mania ei de a se plimba prin mintea oamenilor. 

Dacă-i venise de hac vreun prădător din deşert, va avea 
şi ea în sfârşit linişte! 


x 


La începutul după-amiezii, totul deveni cenuşiu. Părul 
Juliei, hainele lui tati sau mami, ochii lor, chiar şi pielea... 
Peggy Sue se îndreptă spre toaletă ca să se cerceteze 
într-una dintre oglinzile fixate deasupra lavabourilor. Şi ea 
avea părul cenuşiu, ca o bătrână... tricoul albastru avea 
culoarea cenuşii. Gura, limba... totul era gri. 

Oare toate astea erau în imaginaţia ei... sau dădea lumii 
culorile gândurilor ei? 

Dintr-odată, cineva apăru în spatele ei. Era Sebastian, 
înfăşurat într-o pătură umedă, care-l apăra de văpaia 
soarelui. 

— Asta este, spuse el, animalele cenuşii sunt la datorie. 
Am trecut prin faţa părinţilor tăi fără să-mi pună cea mai 
mică întrebare. Nu le pasă de nimic, sunt deja pe altă 
lume. Aşteaptă avionul-fantomă, avionul de la miezul 
nopţii... 

— Da, poate aşa e, mormăi Peggy. Nu-i pot învinovăţi, se 
plictisesc grozav aici. 

Sebastian o prinse de umăr şi încercă s-o zgâlţâie, dar 
corpul lui nu era foarte solid, aşa că renunţă. 

— Ţi-a fost influenţată mintea, şuieră el fixând-o pe 
adolescentă. Ai dormit, nu-i aşa? Trebuie să-ţi revii. 
Câinele te-ar putea ajuta. Este telepat, este... 

— Javra aia mizerabilă? strigă Peggy Sue. Nu vreau să-l 
mai văd. M-am săturat să-mi tot spioneze gândurile. 

— Nu te recunosc, o certă Sebastian. Animalele cenușii 
sunt pe cale să te înrăiască. Ţi-au schimbat personalitatea. 
Trebuie să lupţi. Dacă nu mi-ar fi teamă c-o să mă risipesc, 
ţi-aş trage o pereche zdravănă de palme. Fă ce-ţi spun: 
du-te şi caută-ţi câinele şi roagă-l să-ţi curețe creierul. Are 
puterea asta. Poate fi destul de feroce ca să alunge 


64 


gândurile deprimante pe care mâncătorii de speranţe ţi 
le-au băgat în cap. 

Puțin convinsă, fata ieşi târându-şi picioarele. Nu vedea 
la ce folosesc toate astea. 

Când ieşi din turnul de control, peisajul i se păru şi mai 
deprimant. Chiar nisipul deşertului evoca scrumul de 
ţigară. În ce-l priveşte pe câinele albastru, petele care de 
obicei erau negre deveniseră cenușii! Merse în direcţia lui, 
dar, de cum o zări, începu să latre şi să-şi arate colții, 
dându-i de înţeles să nu se apropie. 

— Animal mizerabil! şuieră Peggy Sue, mai că nu mă 
muşcă! 

Apucă o piatră şi o aruncă spre câine, dorindu-şi foarte 
tare să-i facă rău. Schelălăitul de durere al animalului o 
aduse însă la realitate. Brusc, coconul de cenuşă care-i 
înfăşurase mintea se destrămă; pricepu imediat ce-ar fi 
urmat să se-ntâmple. 

În timp ce corcitura se năpustea spre ea plină de spume, 
cu intenţia evidentă de a o sfâşia, îi trimise un gând plin de 
tandreţe. Îşi adună toate puterile pentru asta, iar câinele 
parcă fu electrocutat. Se opri în loc, cu limba scoasă, cu 
urechile pleoştite, foarte nesigur pe labele care-i tremurau. 

— Ai dreptate, îi spuse în cele din urmă. Ne lăsam 
manipulaţi... 

— Îţi promit c-o să fiu mai atent, îi declară în gând 
câinele albastru. O să fac ordine în capetele noastre. O să 
vezi. O să mă comport ca un adevărat doberman şi o să-mi 
înfig colții în fesele tuturor gândurilor cenuşii pe care le-au 
semănat în noi. 

Şi se puse pe treabă. Fata îl simţea alergând prin mintea 
ei, urlând ca un lup furios. Învârtindu-se, cotind brusc, 
galopând, hăituind gloata de gânduri negre adunate într-o 
turmă în care îşi înfigea colții cu sălbăticie, obligând-o să 
părăsească spiritul stăpânei lui. 

Incet-încet, Peggy încercă un sentiment de intensă 
uşurare, ca şi cum i se luase de pe umeri un sac plin cu 
bolovani. 

— Uite, o anunţă câinele, gâtuit de efort. Am dovedit 


65 


animalele gri. Vom fi liniştiţi până la sfârşitul zilei. 

— Trebuie organizată riposta, decise adolescenta. Cum 
nu există alte mijloace, o să cotrobăi în atelier după un 
ciocan, o să mă duc să caut animalele cenușii şi o să le fac 
zob. Nu trebuie decât să-mi arăţi unde sunt ascunse. 

— De acord! spuse corcitura. Or să vadă şi ele de ce 
suntem în stare!... 

Peggy luă din atelier un ciocan mare şi traversă pista în 
direcţia deşertului. Nu-i plăcea foarte tare ideea să 
stâlcească bestiile infecte, dar nu mai putea sta cu braţele 
încrucişate în timp ce-i putrezea creierul! 

La marginea pistei de zbor, nu văzu decât pietre, mari 
sau mici. Dacă animalele cenuşii se ascundeau printre ele, 
era greu de făcut diferenţa. 

— Te-am prevenit, zise câinele albastru, când îşi ascund 
labele se confundă cu pietrele. O să le sondez telepatic... 

Se concentra, cu părul zbârlit pe şira spinării. 

— Asta! anunţă în cele din urmă, şi cealaltă, acolo, la 
stânga... N 

Peggy învârti în aer ciocanul şi se repezi. În mod bizar, 
pe măsură ce se apropia de pietrele vii, un plâns ciudat, de 
neoprit, i se înnoda în gât. Când fu la mai puţin de trei 
metri de prima ţintă, izbucni în hohote, copleşită de 
tristeţe. Lacrimile îi întunecau vederea, împiedicând-o să 
vadă pe unde mergea. Nu ştia nici măcar de ce plânge. Era 
ceva mai tare decât ea. Dintr-odată o cuprinse o 
amărăciune de nedescris. 

— Întoarce-te! urlă Sebastian din spatele ei. Nu rămâne 
acolo, o să mori de disperare! 

Câinele albastru înaintă spre ea ca s-o salveze, dar se 
opri în drum ca să urle la lună, cuprins şi el de o disperare 
la fel de inexplicabilă şi de subită. 

Sebastian trebui să vină în ajutorul celor doi complici. 
Apucând-o pe Peggy de mână şi pe câinele albastru de 
pielea cefei, îi aduse târâş-grăpiş pe pista de zbor. 

— Bieţi nebuni! mormăi el. Ce credeaţi voi că faceţi? 
Animalele cenuşii au sistemul lor de apărare, ca toate 
animalele. Răspândesc unde de tristeţe intensă pe o rază 


66 


de trei metri. E ca o barieră mentală în care îţi rupi gâtul 
imediat ce te apropii. Dacă rămâi prea multă vreme în 
mijlocul radiaţiilor, mori de supărare. 

Peggy Sue îşi folosi marginile tricoului ca să-şi şteargă 
obrajii. Acum, că era departe de pietrele vii, hohotele i se 
mai răriseră. Câinele albastru încetă şi el să urle ca un 
vârcolac atins de depresie nervoasă. 

— Deci trebuie să luptăm cu ele de la distanţă, suspină 
fata. Să facem o catapultă sau un lansator de pietre. 
(Întorcându-se spre Sebastian, îl întrebă:) Măcar putem să 
le facem vreun rău? 

— Da, făcu băiatul. Seamănă ele cu nişte pietre, dar n-au 
carapacea mai solidă ca aceea a unui crab. 

— Foarte bine! mormăi Peggy, în cazul, ăsta să mergem 
în atelier. O să găsim ceva cu care să construim o maşină 
de război. f 

— Mi-ar plăcea grozav, şuieră Sebastian. Incep să mă 
usuc. 

Pătura udă cu care era înfăşurat scotea aburi la soare. 
Cei trei tovarăşi se grăbiră să ajungă la adăpostul 
hangarului. Acolo, petrecură trei ore ca să facă un lansator 
de pietre uriaş, montat pe roţi, folosind bucăţi de cameră 
de aer ca elastic. Peggy Sue trebui să se descurce aproape 
singură, pentru că nici câinele albastru, nici Sebastian nu 
erau în măsură s-o ajute. Primul, pentru că nu dispunea 
decât de colţi ca să apuce obiectele, celălalt, pentru că 
degetele amenințau să i se sfărâme. În fine, după multe 
încercări, catapulta fu gata. Era înaltă cât Peggy şi fusese 
fixată pe un cărucior metalic. 

— Haideţi, spuse fata ştergându-se pe mâini. A venit 
timpul să câştigăm prima bătălie! 

Cei trei tovarăşi părăsiră hangarul şi se-ndreptară spre 
armata de animale cenuşii. Când socoti că e la distanţa 
potrivită, Peggy apucă o piatră, întinse elasticul... şi trase 
primul proiectil. Piatra făcu să explodeze carapacea unui 
crab mare, cu spatele conic. Prin orificiul făcut, ieşi un fum 
negru, care se topi imediat în vânt. 

— Şi încă unul! exultă Sebastian, ăla de acolo e numai 


67 


bun. Continuă! 

În jumătatea de oră care urmă, Peggy Sue obosi să mai 
numere. Proiectilele şuierau, carapacele explodau precum 
cojile de ouă. Lente în mişcări, animalele cenușii avură 
nevoie de ceva timp ca să priceapă ce li se întâmplă. Când 
analizară pericolul, îşi concentrară undele mentale asupra 
lui Peggy, încercând s-o umple de o deznădejde profundă. 

— Nu foloseşte la nimic să continuăm, suspină fata. Sunt 
mult prea multe... Ce fac e o prostie. 

— Nu-i adevărat! protestă Sebastian. Asta încearcă să te 
facă să crezi, nu le asculta, în niciun caz. 

Câinele albastru pătrunse şi el în capul lui Peggy ca să-i 
alunge gândurile negre transmise de animalele cenuşii. 
Dar începu să se simtă obosit, atacurile îl slăbeau. 

— Vreau să mă culc, căscă el. Ochii mi se închid singuri. 

— Şi mie la fel, bâigui adolescenta. Ochii mi se 
înceţoşează. E normal, n-am dormit decât două ore astăzi. 

Atâta vreme cât îşi mai distingea ţintele, continuă totuşi 
să se lupte, apoi se lăsă uşor lângă catapultă. 

— Nu se mai poate, mormăi ea, trebuie să dorm. 

— Atunci să ne întoarcem în hangar, porunci Sebastian. 
Aici suntem prea aproape de animale, ne lovesc din plin 
emisiile lor. 

Cei trei complici făcură cale-ntoarsă. 

— Nu contează, spuse câinele albastru adresându-se 
stăpânei sale, te-ai luptat bine. Probabil ai răpus cel puţin 
treizeci. 

— Este formidabil, întări Sebastian. Nu sunt obişnuite să 
li se reziste. De obicei, oamenii capitulează foarte repede. 

Odată ajunşi în atelier, Peggy închise uşa. Undele 
mâncătorilor de speranţe continuau să-i zgârie mintea, 
făcând-o să nu mai dorească să se revolte. 

— Sebastian, spuse ea, să veghezi asupra noastră. Să nu 
ne laşi să dormim prea mult. La fiecare oră, trage de noi, 
zgâlţâie-ne. 

— De acord, făcu băiatul. Dar acum sunt mai puţin 
numeroase, iar pericolul este şi el mai mic. 

Peggy Sue abia îl auzi, se chircise pe jos. Curând plutea 


68 


pe aripile somnului, cu câinele albastru ghemuit la pieptul 
ei. 


69 


9 


AVIONUL FANTOMĂ 


În mod curios, nici Peggy, nici câinele albastru nu 
avuseseră vise triste în noaptea aceea. Totul se petrecu de 
parcă animalele cenuşii deciseseră să-i lase în pace. Spre 
miezul nopţii, fata avu o senzaţie confuză că s-ar întâmpla 
evenimente ciudate afară, pe pista de zbor; totuşi, nu avu 
curaj să se ridice şi să meargă să vadă. Adormi la loc. 


Dimineaţa, o durea tot corpul pentru că dormise pe jos. 
Se îndreptă strâmbându-se şi constată că-i e foame. 

Sebastian dormea. Cum nu fusese stropit de multă 
vreme, semăna cu o statuie modelată în nisip. Pielea lui 
n-avea nimic omenesc, se distingeau firele de nisip din 
care era făcută. 

„E de-ajuns un curent de aer ca să-l împrăştie, gândi 
Peggy. Trebuie să găsesc apă ca să-l hidratez.“ 

În fundul atelierului, descoperi o stropitoare pe jumătate 
plină şi o folosi ca să-l stropească pe băiat. Ar fi avut 
nevoie de mai mult lichid, dar şi numai această primă 
stropire consolidă structura internă a tânărului fugar. 
După câteva minute, părea mai puţin fragil. Câinele 
albastru îşi ridică mustăţile şi amuşină aerul. 

— Se întâmplă ceva ciudat, declară el mental. 

— Ce? întrebă Peggy. 

— Nu ştiu... Ai zice că... Ai zice că suntem singuri. Aerul 
e plin de un miros neobişnuit. 

Neliniştită, fata împinse uşa culisantă a atelierului şi 
ieşi. Lumina o orbi. De la prima privire, îşi dădu seama că 
animalele cenuşii plecaseră. Praştia cea mare zăcea în 
mijlocul pistei de zbor, zdrobită, turtită, ca şi cum o roată 


70 


imensă ar fi trecut pe deasupra ei. Intrigată, Peggy înaintă. 
Da, intuise bine, urme adânci de pneuri erau întipărite pe 
Nisip. 

„Un avion... gândi ea, uluită. Un avion a aterizat aici în 
timpul nopţii şi noi n-am auzit nimic. Cum e posibil?“ 

Câinele albastru se apropie de ea. Mirosi urmele. 

— E ciudat, spuse el. Mirosul ăsta nu aparţine lumii 
noastre. S-ar zice că e ceva ce nu există cu adevărat... şi 
totuşi lasă urme pe unde trece. 

— Un avion, observă Peggy. Este enorm. 

— Este un C47 Dakota, se auzi vocea lui Sebastian în 
spatele ei. Folosesc mereu acelaşi aparat, un avion de 
transport din al Doilea Război Mondial, care s-a pierdut 
într-un miraj la începutul războiului din Pacific. 

— ÎI ştii? 

— Da, este avionul fantomă despre care vorbeşte toată 
lumea. lese din miraj, se aşază aici ca să ia pasageri şi 
pleacă imediat de unde a venit... dacă nu, i se întâmplă ce 
mi s-a întâmplat şi mie. Poate să se transforme în nisip. 

Peggy Sue înlemni. 

— Să ia pasageri? repetă ea. Ce vrei să spui? 

— Incă n-ai înţeles? suspină Sebastian. A venit să-i ia pe 
părinţii tăi, pe sora ta. Erau pregătiţi pentru călătorie. 
Animalele cenuşii le-au atacat creierul, nu mai visau decât 
să părăsească acest loc. 

Fără să-i mai pese de băiat, Peggy Sue alergă spre 
turnul de control. 

— Mamă! Tată! Julia! urlă ea. 

Alergă în zadar prin diferite încăperi. Nu era nimeni. 
Familia ei plecase abandonând totul în urma ei. 

„Chiar m-au uitat...“, constată ea, în timp ce lacrimile îi 
umpleau ochii. 

— Nu erau în firea lor, spuse câinele albastru ca s-o 
consoleze. Nu-ţi mai aminteşti felul în care cercetau cerul 
în ultimele zile? Aşteptau avionul de la miezul nopţii. 

Sebastian îi ajunse din urmă cu un mers obosit. 

— Mă fărâm, murmură el. Ştiu că nu-i deloc momentul 
potrivit, dar am nevoie de apă... 


71 


— Părinţii mei, gemu Peggy Sue, cum o să-i găsesc? 

— N-o să-i găseşti decât printr-o minune, şopti 
Sebastian. Există sute de universuri-miraje, ţi-am mai spus. 
Nu se ştie în care dintre ele i-a dus avionul fantomă. 
Admiţând chiar că ai putea să-i întâlneşti, nu sunt deloc 
sigur c-ar vrea să se-ntoarcă. 

— Atunci, n-o să-i mai văd niciodată? 

— Eşti prinsă în capcană, cât se poate de bine prinsă. 
Acum eşti obligată şi tu să iei avionul de la miezul nopții şi 
asta conştient şi de bunăvoie. Nu mai sunt nevoiţi să 
trimită animalele cenuşii asupra ta, e suficient că părinţii 
tăi sunt ţinuţi ostatici. 

Peggy Sue îşi şterse lacrimile cu dosul mâinii. Tristeţea 
fu înlocuită de furie. 

— Este poate cea mai bună soluţie, cine ştie? se hazardă 
Sebastian. Dacă ai reuşi să-l trezeşti pe demonul adormit, 
poate ai reuşi să faci ca toţi cei care s-au săturat de ţara 
minunilor să fie eliberaţi necondiţionat. Şi să fie lăsaţi în 
bună stare pe pista asta. 

— Şi părinţii mei? 

— Părinţii tăi şi toţi ceilalţi. 

Peggy Sue clătină din cap. 

— Oh, nu! se smiorcăi câinele albastru. Doar n-o să te 
duci acolo? 

— Ba da, spuse adolescenta, acum sunt obligată. 

Sebastian se strâmbă. 

— Atunci merg şi eu cu tine, decretă el. Fără cineva care 
să te ajute, n-o să supravieţuieşti multă vreme acolo. 

Câinele albastru scoase un lătrat furios. Nu-i plăcea 
deloc ideea să zboare pe lumea cealaltă. 

— Eu, în locul tău, i-aş lăsa acolo! se ambală el. Nu se 
ocupă deloc de tine... nu mai zic că Julia are un caracter 
infect! O să ne descurcăm foarte bine fără ei. Trebuie 
lăsaţi acolo unde sunt, e o şansă unică să avem în sfârşit 
linişte! 

Peggy nu consideră necesar să se lanseze într-o discuţie. 

— O să caut ceva să te stropesc, îi spuse ea lui 
Sebastian. Dacă plecăm în noaptea asta, e inutil să mai 


72 


păstrăm rezerva de apă minerală. 

Luă patru sticle de un litru din frigider şi se întoarse să 
le toarne în capul băiatului. 

— Era şi vremea, gâfâi băiatul. Mâinile începeau să mi 
se împrăştie, priveşte: nu mai am degetul mic de la mâna 
stângă, s-a făcut praf. 

— Te simţi rău? se nelinişti Peggy. 

— Nu, nu pentru moment. O să-mi fie altfel în interiorul 
mirajului. 

— Cum este acolo? întrebă fata. Trebuie să-mi spui 
imediat totul. 

Sebastian se strâmbă. Nu era prea plăcut să-l priveşti, 
căci trăsăturile feţei lui n-aveau mobilitatea cărnii şi 
mimica lui avea nevoie de o eternitate să se schimbe. 

„Zici că-i o statuie care încearcă să-şi schimbe expresia“, 
gândi Peggy, întorcându-şi privirea. 

— Acolo, spuse adolescentul, este război... un război 
nemilos. Oamenii se împart în două tabere: cei care refuză 
să vadă ce se petrece în jurul lor şi se distrează prosteşte... 
şi cei care s-au hotărât să-l trezească pe demon prin orice 
mijloace. 

— Şi cum poate fi trezit demonul ăsta blestemat? 

— Până acum nimeni n-a reuşit. Trebuie să te strecori în 
grădina magică şi să găseşti locul unde doarme. Dar 
înainte de asta, trebuie să treci de capcanele întinse de 
slujitorii lui. Este un traseu mortal. Nici măcar unul dintre 
prietenii mei nu s-a întors. 

Câinele albastru scoase din nou un lătrat. 

— Un motiv în plus să nu pui labele acolo! îi scăpă fără 
să vrea. 

Peggy Sue se comportă ca şi cum nu-l auzise. Cu vârful 
degetelor, mângâia mâna aspră a lui Sebastian. 

— Mulţumesc că mă însoţeşti, şopti ea. 

— Fără tine, vântul m-ar fi împrăştiat de mult în cele 
patru zări ale deşertului, spuse băiatul cu o stânjeneală 
evidentă. E normal să mă port la fel, şi apoi... apoi, te 
iubesc mult. 

Peggy Sue roşi. Era pentru prima oară când un băiat îi 


73 


spunea asemenea cuvinte. 

Învins, câinele albastru scoase un geamăt şi-şi ascunse 
botul între labe. 

— De ce-o să avem nevoie? întrebă fata. 

— De nimic... în afară de curajul nostru, suspină 
Sebastian. Acolo, legile naturii au puţină legătură cu cele 
de aici. O să vezi la faţa locului. Când o să fim în ţara 
visurilor, nu te îndepărta de mine. O să mă străduiesc să te 
învăţ regulile jocului. Când o să termin, ori o să fii în stare 
să te descurci singură... ori o să fii moartă. 

— De acord, făcu Peggy, când plecăm? 

— În noaptea asta, spuse lugubru băiatul. Avionul o să 
vină după noi. E posibil ca şi alte persoane să plece în 
călătorie. 

— Alte persoane? 

— Da, puştii din împrejurimi. Avionul le anunţă viitoarea 
lui sosire prin vise premonitorii. Atunci fug de-casă ca să 
vină la întâlnire. 


x 


Ziua li se păru lungă. Sebastian era înfăşurat în pătura 
lui udă şi păstra tăcerea, câinele albastru cârcotea. Ca de 
fiecare dată când era furios, petele negre deveniră indigo. 
Peggy Sue nu înceta să se întrebe unde se află familia ei. 

În fine, noaptea veni. Luna se înălţă, strălucea cu o 
lumină neobişnuită. S-ar fi zis că vrea să lumineze pista ca 
un enorm proiector. 

— E un semn, mormăi Sebastian. Avionul n-o să-ntârzie. 
O să vezi... Este un Dakota. Un aparat de pe vremuri. Un 
C47 Dakota. 

Peggy Sue era mereu uimită de lăcomia cu care băieţii 
se străduiau să reţină detaliile tehnice. Pentru ea, un avion 
era mare sau mic, albastru sau roşu... şi era suficient! 

În fine, un punct argintiu începu să pâlpâie în 
întunericul cerului. 

— Ăsta este, se emoţionă Sebastian. 

— S-ar... s-ar zice că-i transparent, mormăi Peggy. 
Priveşte, parcă-i din cristal. 


74 


Marele bimotor cu elice cobora încet spre pistă, cu 
graţia unei pene purtate de vânt. 

— Este uriaş..., şuieră Peggy, şi totuşi foarte fragil. 

Avionul tocmai se lăsa pe pământ. Era în întregime 
translucid, ca un model din sticlă. Fuzelajul lui, elicele, 
roţile, totul avea aspectul cristalului cel mai fin. 

Atunci, Peggy Sue realiză că nişte străini se grăbeau 
spre marginea pistei. Copii, dar şi persoane adulte. Nu 
vorbeau. Cu feţele inexpresive, cu privirile halucinate, 
fixau avionul-fantomă ivit din neant. 

— Mor de nerăbdare să se urce la bord, şopti Sebastian. 
Sărmanii, dacă ar şti ce-i aşteaptă la capătul călătoriei... 

O uşă se deschise în fuzelajul aparatului. O rampă de 
acces fu coborâtă; ieşise nu se ştie de unde. În capătul 
treptelor, apăru o însoţitoare de zbor zâmbitoare. Cu mâna 
înmănuşată în alb, saluta mulţimea de pasageri. Era foarte 
frumoasă. 

— Haideţi, făcu Sebastian ridicându-se. La drum spre 
infern! 


75 


10 


CĂLĂTORIE ÎN NEMIŞCARE 


Peggy Sue îşi înghiţi saliva cu greutate. Câinele albastru 
avea urechile lipite de cap, semn de frică grozavă. 
Mulțimea se grăbi spre pasarelă, împingându-i pe cei trei 
tovarăşi. Toţi alergau, îngroziţi de ideea că avionul putea 
pleca înapoi fără ei. Stewardesele, zâmbitoare, îi primeau 
pe pasageri cu o extremă amabilitate. 

— Haidem, decise Peggy. Să urcăm în maşinăria 
diavolului înainte să nu mai fie loc. 

— Nu! ăsta nu-i un pericol, rânji amar Sebastian. N-ai 
mai văzut niciodată un avion ca ăsta. 

Urcară la bord şi stewardesele le indicară locurile. 
Scaunele erau nenumărate. Ai fi zis că eşti într-un 
cinematograf. Lui Peggy lucrul acesta i se păru ciudat. De 
obicei, avioanele nu erau atât de mari! Culoarul central 
care separa locurile părea să se întindă la infinit, ca un 
drum care trecea prin preerie. 

— Vom decola, anunţă una dintre stewardese, cu o voce 
cântată. Sperăm să fiţi încântați de călătorie. Dacă doriţi, 
sălile de jocuri vă stau la dispoziţie în spatele aparatului. 
Nu ezitaţi să le folosiţi. 

„Săli de jocuri“, se miră Peggy Sue. 

Nu i se ceruse să-şi lege centura. De altfel, nici nu erau 
centuri. Curios, i se părea că marele Dakota din cristal 
stătea pe loc, în timp ce Pământul se îndepărta. Nicio 
vibraţie, niciun zgomot de motor nu se simţea. „Elicele nu 
se învârt!“, realiză dintr-odată fata. Privi printre picioare, 
de-a lungul fuzelajului transparent. Deja turnul de control 
părea atât de mic, că l-ar fi putut ascunde sub o carte de 
joc. Faptul de a se afla astfel suspendată în aer într-un 


76 


bibelou de sticlă avea un efect ciudat. 

— Cât timp durează zborul? îl întrebă pe Sebastian care 
stătea pleoştit în scaunul vecin. 

Băiatul ridică din umeri. 

— Depinde, spuse el căscând. Trebuie să aştepte să se 
deschidă un miraj. Cel mai adesea se întâmplă foarte 
repede, dar uneori poate să dureze săptămâni, chiar luni. 
Din cauza asta avionul este aşa de spaţios. 

— Luni? ridică tonul Peggy. 

— Nici n-o să-ţi dai seama. Aici, timpul nu se scurge la 
fel. 

— N-ar fi trebuit niciodată să ne lansăm într-o asemenea 
aventură, mormăi câinele albastru. O să regretăm. 

Peggy Sue îşi părăsi scaunul ca să exploreze avionul. 
Majoritatea pasagerilor făcuseră la fel, şi stewardesele 
supravegheau această vânzoleală cu un zâmbet indulgent 
pe buze. Peggy se săturase de mers, dar tot nu ajunsese la 
capătul aleii care separa scaunele. Cu cât înainta, cu atât 
uşa se îndepărta. Când privi peste umăr, îi fu greu să-i 
distingă pe Sebastian şi pe câinele albastru, atât de 
departe erau de ea. Nemulţumită, sfârşi prin a împinge uşa 
batantă de sticlă, care îşi pierduse luciul. O întâmpinară 
râsete şi zgomotul apei. În spatele uşii, se afla o piscină 
unde tinerii pasageri se bălăceau deja. 

— O piscină... nu-i veni să creadă lui Peggy. Într-un 
avion? 

Dar surprizele nu se terminaseră. Când se apropie de 
bazin, văzu că delfini înotau în mijlocul copiilor. Delfini 
dresati. 

Făcu un pas înapoi. Toate astea erau magice..., dar 
deloc liniştitoare. 

Dornică să ştie mai mult, traversă piscina şi deschise o 
nouă uşă. I se tăie respiraţia. Se găsea acum pe o mică 
preerie, unde copiii călăreau nişte ponei. Erau acolo iarbă, 
flori, coline... şi, în spate, chiar o căsuţă de unde venea un 
miros de tartă cu mere scoasă din cuptor. Dintr-o ochire, 
aprecie că terenul avea vreo doi kilometri lungime. S-a mai 
auzit vreodată de vreun avion care să aibă 2.000 de metri 


77 


de la cap la coadă? 

— Dacă doreşti, poţi să împrumuţi un ponei, îi spuse 
amabil o stewardesă. Ştiu să cânte şi... şi ăsta miroase a 
vanilie. Dacă îi întorci urechea dreaptă, o să-ţi spună 
poveşti. 

Peggy bătu în retragere, considerând că văzuse destul. 

Se întoarse la scaunul ei. Sebastian îi aruncă o privire 
ironică. 

— Nu te speria de-atât de puţin, îi zise el, asta nu-i nimic 
pe lângă ce ne-aşteaptă la sosire. 

Puțin mai târziu, stewardesele îi întrebară pe pasageri 
ce-ar dori să mănânce. Îndeplineau cererile cele mai 
stranii cu aceeaşi bună dispoziţie, de parcă nimic nu era 
imposibil. Un copil ceru trei kilograme de îngheţată cu 
ciocolată, iar altul o tartă cu căpşuni cu diametrul de un 
metru. Dorinţele fură satisfăcute în minutul următor. 


Încet, aspectul avionului se schimbă. Îşi pierdu frumoasa 
transparenţă. Iarba începu să încolţească pe jos şi norii se 
desenau pe plafon. 

— Am ajuns, explică Sebastian. Aparatul este gata să 
devină ţara unde mergem. Mirajul îl transformă. Când 
metamorfoza este gata, nu trebuie nici măcar să folosim 
pasarela ca să ieşim, scaunele pe care stăm or să devină 
bănci în parcuri. Avionul-fantomă îţi permite să călătoreşti 
rămânând nemişcat. 

Lucrurile se desfăşurară aşa cum spusese el. Dakota îşi 
pierdu treptat formele. Dintr-odată, nu mai avu nici aripi, 
nici elice. Peggy şi tovarăşii ei se găseau într-un parc cu 
peluze roz, pe care un grădinar le grebla cu un instrument 
ciudat: o mână de lemn uriaşă, fixată la capătul unui 
mâner lung. 

— El ce face? se miră fata. 

— Aici, peluzele sunt vii, explică distrat Sebastian. Le 
place să fie scărpinate pe spate. Vino, totul aici nu-i decât 
un decor care să-i liniştească pe imigranţi. Dacă vrei cu 
adevărat să fii folositor la ceva, trebuie s-ajungi în zona de 
război. 


78 


11 


MINUSCULII 


Peggy Sue simţea un nod în stomac. Nu se putea abtine 
să nu privească în jurul ei, sperând să-şi zărească părinţii 
sau sora. Erau acolo mulţi oameni: adulţi, copii, tineri, care 
cu toţii veneau şi plecau, zâmbitori, cu role în picioare sau 
căţăraţi în echilibru pe-o placă pe roţi. Ambianţa generală 
era cea de la marginea unei plaje. Fanioanele se legănau în 
vânt, se auzea zgomotul mării şi muzica teraselor 
invizibile. Pescăruşii planau deasupra acoperişurilor. 

— Sunt fosforescenţi, comentă Sebastian. Strălucesc în 
întuneric. 

Ceva mai departe, alte persoane stăteau la rând lângă 
un teleferic, cu schiurile pe umăr... 

— Mare la munte? se miră fata. 

— Şi iarnă pe timp de vară, completă Sebastian. Aici, 
totul e conceput pentru a-l mulţumi pe vizitator. Dacă 
avem timp să vizităm, o să te duc să vezi nişte străzi din 
oraş unde ninge în permanenţă şi unde se sărbătoreşte 
Crăciunul în fiecare seară. La o sută de metri mai încolo e 
caniculă şi oamenii se bronzează în costum de baie pe 
peluzele lor. Există cartiere unde se trăieşte ca pe vremea 
cowboy-lor, altele unde se poartă armuri şi aşa mai 
departe. Acolo se află o pistă de decolare pentru zmeie vii. 
Te agăţi de picioarele lor, iar ele te poartă în nori. 

— In nori? se repezi Peggy Sue. 

— Da, mulţi oameni schiază pe nori, zic ei că alunecă 
mai bine decât zăpada. Dar nu trebuie să te laşi păcălită de 
atmosfera asta de vacanţă. 

— Tu spui că este război, interveni câinele albastru, 
totuşi oamenii nu par deosebit de îngrijoraţi. 


79 


— E adevărat, admise băiatul. Asta pentru că memoria 
locuitorilor mirajului este manevrată astfel încât să uite 
lucrurile triste. 

— Dar tu, tu îţi aminteşti..., remarcă Peggy. 

— Da, pentru c-am stat aici prea multă vreme, explică 
Sebastian. După câteva zeci de ani, filtrul magnetic nu mai 
operează şi se vede realitatea aşa cum este. (Se opri ca să 
arate cu degetul nenumăratele cofetării care mărgineau 
drumul.) Magazinele astea împart gratuit prăjituri şi 
bomboane care şterg amintirile neplăcute. Dacă mâncaţi 
din ele, nu mai sunteţi îngrijoraţi. Peggy o să-şi uite 
părinţii, sora şi n-o să se mai gândească decât să se 
distreze. O să creadă că-i aici de o săptămână, în timp ce 
pe Pământ au trecut cincisprezece ani. 

— E o capcană, mormăi câinele albastru. 

— Exact, admise Sebastian. lată de ce trebuie să fiţi 
prudenţi şi să mă ascultați. Alături există un cartier unde 
poţi să devii orice doreşti: un puşti se poate transforma în 
locomotivă sau într-un tigru cu dungi verzi, o fată în băiat, 
un câine în preşedintele Statelor Unite. Pentru asta, 
trebuie doar să înghiţi câteva pilule magice. Aici suntem în 
ceea ce se cheamă „centura viselor”. Efectele războiului 
nu sunt vizibile. Lucrurile se vor schimba pe măsură ce ne 
adâncim în inima mirajului. 

Adolescentul iuți pasul, ca şi cum s-ar fi grăbit să iasă de 
pe teritoriul unde domnea iluzia. Când Peggy Sue întârzia 
ca să se uite la vitrine, el o mustra. 

— Nu sta prea mult! îi spuse el. Altfel o să fii 
contaminată. Te obişnuieşti repede cu fericirea asta 
contrafăcută. 

Fata scutură din cap, tocmai citise un afiş unde se 
menţiona: 


PUTEŢI DEVENI ORICE ANIMAL DORIŢI! 
INCHIRIEM COSTUME VII! 


Asta îi stârni curiozitatea. Încercă să reziste totuşi. 
(Toate astea nu erau decât prostii, nu era timp de pierdut, 


80 


trebuia...) 

Nu conta! Era ceva mai puternic decât ea, trebuia să se 
ducă să vadă despre ce era vorba. Când îi spuse lui 
Sebastian, acesta suspină. 

— E normal, făcu el. Eram la fel ca tine când am ajuns 
aici. Cel mai bine este să încerci imediat, ca asta să nu 
ajungă o obsesie şi să devii incapabilă să te concentrezi la 
lucruri importante. 

Mergând pe plajă, o luară în direcţia falezei. O gheretă 
de lemn trona în mijlocul unei câmpii cu ferigi albastre. În 
interior, pe umeraşe, atârnau costume din blană, pene şi 
solzi. Te-ai fi crezut într-unul din locurile de unde se 
închiriau ţinute ciudate pentru Halloween. Un om veni 
spre ei, avea o barbă vopsită roz şi o coroană pe cap. 

— Salut, spuse el, sunt Puff, regele deghizărilor vii. 
Pentru cine? 

— Pentru domnişoara, arătă Sebastian. 

— Şi ce doreşte să devină domnişoara? se precipită 
negustorul. Un peşte, o sirenă, o căprioară? 

Peggy Sue examină costumele. Le găsi jalnice. Ai fi zis 
că sunt costume de închiriat mâncate de molii. Pene sau 
solzi, totul era lipsit de strălucire. 

— Aşa este, nu sunt prea de efect, admise bărbatul. Dar, 
după ce le îmbraci, totul se schimbă. Nu trebuie să te temi 
de aparenţe. 

Adolescenta se simţi cam prost. Apucă un umeraş pe 
care atârna un costum de pasăre cu pene multicolore. 

— Ai zice că-i o pijama de copil, pufni ea. Se închide la 
fel, pe burtă. 

— la-o pe tine, murmură bărbatul cu barbă roz, şi o să-ţi 
schimbi părerea. 

Grăbită să termine, Peggy se supuse. Privirea prea 
serioasă a lui Sebastian o deranja. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Pari contrariat. 

— Nu-i lipsit de pericole, răspunse băiatul. 

— Mi-ai spus că moartea nu există în interiorul 
mirajului, îi spuse Peggy. Nu-i aşa? 

— Ba da, confirmă Sebastian. Dar riscul este altul... 


81 


Hainele astea magice nu sunt veşnice. Se uzează repede şi, 
când li s-a terminat energia, se dezagregă. Dacă eşti încă 
în aer când se întâmplă asta, cazi ca un bolovan. Nu te lăsa 
îmbătată de senzaţia de libertate care o să te ameţească 
de cap. Încearcă să rămâi lucidă şi să aterizezi imediat ce 
costumul o să dea semne de oboseală. 

Fata trase fermoarul până sub bărbie. „Probabil că par o 
cretină! gândi ea. O puştoaică de cinci ani care se 
deghizează pentru carnaval!“ 

— Perfect! Perfect! exclamă negustorul. Eşti frumoasă 
ca un înger... sau, mai bine, ca un pescăruş! Acum aleargă 
pe faleză... şi aruncă-te în gol. Costumul o să facă restul. 

— Trebuie să mă arunc în gol? înghiţi în sec Peggy. 

— Da, da..., repetă bărbosul rozaliu. O să vezi, este 
super-genial! Nu te-ngrijora, frumoasa mea, costumul ştie 
ce trebuie făcut. 

Nedorind să treacă drept o fricoasă, Peggy Sue ieşi din 
butic şi alergă spre câmpie, în direcţia mării. 

— Suntem într-un miraj, mormăi ea, ca să-şi dea curaj. 
Totul este magic, nu mi se poate întâmpla nimic. 

Capătul falezei se apropia. Strângând din dinţi, plonjă în 
abis. Timp de o secundă, simțind pământul fugindu-i de 
sub picioare, crezu c-o să cadă drept în mare, apoi aripile i 
se desfăcură... şi începu să zboare, cu adevărat, ca o 
pasăre. 

Era incredibil! Niciodată nu încercase o senzaţie atât de 
extraordinară. Nu avea nicio greutate. Se răsucea în aer. 

Incepu să facă prin aer figuri complicate, loopinguri şi 
opturi. Urca, urca, parcă voind să dea o lovitură cu piciorul 
soarelui... 

Nimic nu mai conta, doar cerul şi lumina, şi acest azur 
pe care aripile ei îl tăiau într-un şuierat de mătase sfâşiată. 


Dintr-odată, când încercă un nou plonjon, îşi văzu aripile 
cum se desfac. Bucăţi întregi! Vântul le lua cu el! Aproape 
imediat, auzi cusăturile costumului cum pârâie. Haina 
magică era gata să se desfacă, să se desprindă de pe ea în 
fâşii. 


82 


„Nu-i posibil... gândi ea. Abia... abia au trecut cinci 
minute de când am părăsit faleza!“ 

Pricepu atunci că pierduse noţiunea timpului. Asta era 
marea capcană a mirajului, iluzia fatală: nu simţeai orele 
trecând. Ceasurile păreau nemişcate. 

Privi în jos şi scoase un strigăt de groază. Era la mai 
mult de o mie de metri de pământ! Ce-o să se-ntâmple 
când o să cadă ca un pietroi? 

Brusc, costumul îi fu smuls de un vârtej. Era atât de 
uzat, că se destrămase. Lipsită de orice sprijin, Peggy se 
prăbuşi spre pământ cu un urlet de groază. 

Când se vedea deja făcută bucățele, se lovi de un norişor 
care plutea la jumătatea drumului. Foarte alb, moale, nu 
era mai mare decât o barcă de salvare. 

Avu impresia că se lipeşte de o saltea plină cu fum. 
Norul se dovedea puţin lipicios, dar parfumat cu vanilie. 
Repede, părul lui Peggy Sue se umplu de miros. Cu 
degetele lipicioase, se apropie de margine ca să arunce o 
privire în jos. Plana la cinci sute de metri deasupra 
nivelului mării. Linia albă a falezei se desena, departe, la 
orizont, şi dacă vântul continua să sufle, avea să se 
îndepărteze de prietenii ei cu fiecare minut care trecea. 

„Şi acum, gândi ea plină de amărăciune, ce-o să mă 
fac?“ 

Sigur, nu murea nici de foame, nici de sete, dar ce se va 
întâmpla dacă norul o ducea la celălalt capăt al 
universului, despre care nu ştia nimic? 

„Sunt o naufragiată, îşi spuse ea. Singura deosebire este 
că, în loc de barcă pneumatică, dispun de un nor 
personal.“ 

Asta n-o liniştea cu nimic. 

Trebuia să-şi adune curajul şi să sară în gol? 

„Bine, gândi ea, dacă fac asta, o să plonjez direct în 
mare. Ce-o să se-ntâmple apoi? O să mă scufund în 
abisuri? O să plutesc timp de ani înainte de a eşua pe o 
plajă?“ 

Într-o lume unde nu se putea muri, totul devenea posibil. 
Ea era însă atât de puţin atrasă de ideea de a înota la 


83 


întâmplare următorii cinci ani! 

— Ar trebui să sar imediat, murmură ea. Înainte ca 
malul să nu se îndepărteze prea tare. Dacă aştept multă 
vreme, n-o să mai am niciun punct de reper şi n-o să ştiu în 
ce direcţie s-o apuc. 

Cu toate astea, rămase indecisă, paralizată de vertij. 

Şi, în acest timp, norul continua să plutească. 


Zărind un grup de copii-păsări apropiindu-se repede, se 
crezu salvată. Se ridică şi dădu din mâini, încercând să-şi 
păstreze echilibrul. 

— Hei! strigă ea. Veniţi să mă ajutaţi! Sunt imobilizată, 
nu ştiu cum să cobor... 

Copiii trecură foarte aproape, râzând foarte tare. Îi 
aruncară o privire distrată şi-şi continuară drumul, ca şi 
cum ea nici n-ar fi existat. 

„Nu le pasă! gândi Peggy Sue. Sunt atât de adânciţi în 
jocul lor, că nimic nu mai are importanţă pentru ei.“ 

Incepu să-şi piardă speranţa, când vocea mentală a 
câinelui albastru îi scârţâi în minte. 

— Eşti acolo? mârâi el. Unde te-ai dus? Au trecut ore de 
când te caut la întâmplare pe toate lungimile de undă! 
Suntem foarte îngrijoraţi. 

Peggy se grăbi să-i povestească aventura ei. 

— Sebastian spune c-ai stat prea mult în aer. În cele din 
urmă, costumul s-a desfăcut. E un accident, vai, foarte 
frecvent. Zeci de copii se pierd aşa, în fiecare săptămână. 
Cad în mare şi sunt purtaţi de curenţi. Nu se îneacă, dar 
plutesc la nesfârşit, în voia valurilor. Unii dintre ei rămân 
uneori zece sau douăzeci de ani legănaţi de valuri înainte 
de a fi aruncaţi pe vreo plajă. Este mortal de plictisitor. 

— Nu-mi spune c-o să rămân înţepenită douăzeci de ani 
pe un nor lipicios! îngăimă Peggy. 

— Nu, zise câinele albastru. Sebastian a găsit o barcă. În 
momentul ăsta plutim în direcţia ta. O să te recuperăm. 

— N-o să am niciodată curaj să sar în gol, gâfâi 
adolescenta, e prea sus! 

— Fii fără grijă, îi explică animalul. Sapă în grosimea 


84 


norului. Sebastian spune că, în mod normal, o să descoperi 
acolo o cutie de prim ajutor. Inăuntru e o scară magică de 
sfoară. Când o s-o arunci în gol, o să se desfăşoare 
automat pe toată distanţa de care ai nevoie ca să ajungi la 
barcă. Dar, atenţie! N-o scoate prea devreme, pentru că 
durata de folosire nu depăşeşte cincisprezece minute. 
Dacă o depăşeşti, o să se deşire în aer ca şi costumul, 
imediat... şi o să cazi. 

— Dacă mă rănesc când mă lovesc de apă? se nelinişti 
Peggy Sue. 

— Nu, mormăi câinele, după ce se informă. Dar 
Sebastian zice că în săritura în apă ai putea să descoperi 
că eşti deformată... şi că asta n-o să fie deloc plăcut. 

— Deformată? strigă Peggy. Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun: o să ai faţa turtită ca o minge de 
ping-pong pe care tocmai a pus copita un elefant, de 
exemplu, răspunse câinele, oarecum jenat. Asta n-o să te 
împiedice să trăieşti... ci numai să te uiţi în oglindă. Pentru 
o fată, e supărător. 

— Super! bombăni adolescenta. O să încerc să nu ratez 
săritura. În timpul ăsta, o să vă urmăresc. 

— Barca noastră are o pânză galbenă, spuse amabil 
câinele albastru. 


Peggy Sue se strădui să devină răbdătoare. Nu-i trebui 
multă vreme să găsească trusa de prim ajutor. Ridică 
repede capacul, apoi se asigură că scara de sfoară e acolo. 
Acum stătea îngenuncheată la marginea norului, cu mâna 
la ochi, deasupra sprâncenelor, ca să descopere în larg 
barca salvatoare. 

În sfârşit, prinse momentul. Când aruncă ancora chiar 
sub nor, Peggy dădu drumul scării în gol. 

Cu tot vântul care se încăpăţâna să-i dea tricoul peste 
cap, lucrurile merseră bine şi ajunse la barcă înainte ca 
scara de sfoară să dispară. 

— Deci, te-ai distrat bine? întrebă Sebastian întorcând 
barca spre faleză. 

Peggy Sue preferă să nu-i răspundă. 


85 


Începea să-nţeleagă faptul că distracţia în ţara minunilor 
nu era chiar liniştitoare. 


x 


Cum ajunseră pe uscat, Sebastian o luă grăbit pe un 
drum în pantă. Mergea repede; Peggy Sue abia se ținea 
după el. La orizont, se distingea un fel de barieră uriaşă, 
care se întindea de la un capăt la altul al peisajului. O 
barieră albă, din lemn, cu o mică poartă şi o cutie 
poştală... dar de dimensiuni colosale. 

— S-ar zice că-i o barieră dintr-o grădină de la periferie, 
observă câinele albastru. Grădina unui uriaş. 

— Este adevărat, bâigui Peggy. Cutia de scrisori este 
atârnată la o sută de metri de pământ şi-i la fel de mare ca 
un bloc cu zece etaje. 

Bariera albă n-avea nimic neliniştitor în sine, în afară de 
dimensiunea ei neobişnuită. Pe lângă ea, restul oraşului 
părea minuscul. Casele păreau nişte case pentru păpuşi. 

— Este grădina demonului adormit, spuse Sebastian, cu 
voce înceată. Acolo o să mergem, când o să ştiţi mai multe 
despre pericolele pe care le ascunde. 

În spatele barierei se înălța un castel, alb şi el, cu 
turnuri înfipte în toate direcţiile. 

— Ciudat, observă Peggy. S-ar zice că-i un copac ale 
cărui ramuri cresc în toate direcţiile... 

— E adevărat, adăugă câinele albastru, niciun arhitect 
n-ar fi putut construi un castel ca ăsta, poate doar unul 
complet nebun. Priveşte: sunt zeci de turnulețe care ies 
din ziduri. Şi alte turnuri deasupra turnurilor. Zidurile nu 
sunt drepte. 

Cum Sebastian nu spunea nimic, cei doi complici fură 
obligaţi să se piardă în presupuneri. 

— Începând de acum, fiţi atenţi unde puneţi piciorul! 
anunţă adolescentul pe un ton care nu admitea replică. 
Intrăm în zona de război. În niciun caz, nu vă apucaţi să 
visaţi. 

Peggy Sue era gata să se revolte - nu-i plăcea, de fapt, 
ca băieţii să-i dea ordine - când zări un panou metalic 


86 


înfipt pe trotuar. Se putea citi menţiunea următoare: 

Atenţie la Minusculi! Pericol să fie călcaţi! 

— Uită-te şi tu, îi şopti în minte câinele albastru. Totul 
începe să fie tot mai mic. Casele sunt aici mult mai mici 
decât în zona viselor. 

— Ai dreptate, răspunse Peggy. Şi e din ce în ce mai rău, 
pe măsură ce te apropii de bariera albă. In capătul străzii, 
clădirile abia dacă sunt mai mari decât cutiile de pantofi. 

Era ceva insolit. Chiar maşinile parcate de-a lungul 
străzii căpătau, încet-încet, dimensiunile unor jucării. 

— Ce înseamnă asta? îl întrebă Peggy pe Sebastian. Tot 
o iluzie? 

— Vai, nu! suspină băiatul. Este unul din primele efecte 
ale războiului. O să vi-l prezint pe generalul şef, o să vă 
explice mai bine decât mine. Să nu vă bateţi joc de el şi să 
luaţi în serios tot ce-o să vă spună. Supravieţuirea voastră 
depinde de asta. Nu suntem aici ca să ne amuzăm. 

Acum, dimensiunea caselor scădea tot mai mult. 
Acoperişurile nu depăşeau umărul lui Peggy Sue. Ajuns în 
faţa unei clădiri cu aer oficial, Sebastian îngenunche 
pentru a bate la uşă cu degetul arătător îndoit. 

Uşa de la parter se deschise şi apăru o bunicuţă cu părul 
alb, cu ochelarii pe vârful nasului. Abia dacă avea douăzeci 
de centimetri. 

— Uite, o anunţă Sebastian. Ea este Peggy Sue, şi el - 
câinele albastru. Cred că sunteţi nerăbdătoare să-i vedeţi, 
pentru că v-aţi străduit destul de mult să-i atrageţi aici. 

— Este adevărat, băiete, recunoscu femeia minusculă. 
(Se întoarse spre fată şi câinele ei şi spuse:) Bună ziua! Să 
mă prezint: sunt Bunicuţa Pickaboo, sunt şeful suprem al 
armatei din zona de război. 

Trebuia să ciuleşti urechea ca să-i înţelegi cuvintele, 
pentru că vocea ei te făcea să te gândeşti la chiţăitul unui 
şoricel. Peggy Sue era atât de surprinsă, încât se mulţumi 
să bolborosească un salut stânjenit. 

— N-am fost întotdeauna aşa, declară ciudata femeie 
micuță. Debarcând în miraj, aveam o talie normală, dar 
lucrurile au luat-o razna. Demonul adormit a început să 


87 


aibă coşmaruri, iar regulile lumii noastre s-au dereglat. 
Asta se-ntâmplă când rămâi prea multă vreme aici: devii 
minuscul. 

— Dar de ce? 

— Demonul se hrăneşte din substanţa noastră, spuse 
doamna general. Pompează din partea asta a barierei 
materia de care are nevoie pentru grădina lui. Pe scurt: cu 
cât creşte grădina, cu atât se micşorează oraşul şi 
locuitorii lui. Lumea mirajului nu dispune decât de o 
anumită cantitate de materie. Nu se poate dilata. Dacă vrei 
să dezvolţi ceva, eşti obligat să reduci o masă de materie 
echivalentă. Este regula lui „nici mai mult, nici mai puţin“. 

Arătă cu mânuţa spre castelul cu mii de turnulețe, care 
se înălța în depărtare, în spatele uriaşei bariere. 

— Fortăreaţa asta se dezvoltă ca o plantă, spuse ea. În 
fiecare zi îi mai creşte un turn nou, şi acest turn e făcut pe 
seama noastră, furându-ne puţin din materie. lată de ce ne 
micşorăm. Ce se ia de aici se adaugă acolo. Echilibrul 
mirajului se menţine, dar noi devenim din ce în ce mai 
mici. 

— Dar de ce-are demonul nevoie să-şi mărească mereu 
castelul? întrebă Peggy. 

— Pentru că şi el creşte, suspină Bunicuţa Pickaboo. 
Creşte în timp ce doarme. Dacă palatul nu urmează 
aceeaşi mişcare, demonul se pomeneşte strâns între ziduri 
ca într-o cochilie prea strâmtă. S-ar sufoca, ar muri... şi 
ăsta ar fi şi sfârşitul universurilor născute din visele lui. 
Dacă el moare, murim şi noi toţi. Destinele noastre sunt 
legate. 

— Este ca un cavaler care ar creşte în interiorul armurii 
sale, comentă Peggy. Dacă armura n-ar face acelaşi lucru, 
ar fi terminat. 

— Da, mormăi câinele albastru. Sau ca o corcitură ca 
mine care s-ar apuca să se umfle în coteţul ei până ar 
ajunge cât un bou... 

— Castelul nu poate crăpa sub presiunea uriaşului care 
se dezvoltă, continuă doamna general. Este conceput de la 
început pentru a fi indestructibil şi-l apără pe demon 


88 


contra tuturor agresiunilor. De-asta este obligat să crească 
la fel de repede ca ocupantul lui. Neplăcerea... 

— Este că-şi ia materia de la voi, completă Peggy Sue. 

— Ai priceput totul, suspină Bunicuţa Pickaboo. Mărirea 
grădinii implică micşorarea oraşului. Este o regulă de bază 
care trebuie învățată pe dinafară, ca şi cum ai fi la şcoală. 

— Dar în ceea ce ne priveşte..., începu Peggy. 

— Deja aţi început să vă micşoraţi, spuse nemilos 
doamna general Pickaboo. Din clipa când aţi părăsit zona 
viselor, moleculele care vă alcătuiesc au început procesul 
de comprimare. Sunt sigură că măsuraţi deja cu unu, doi 
milimetri mai puţin decât în lumea reală. 

La auzul acestei veşti, Peggy simţi un fior rece care-o 
curentă pe şira spinării. 

— lată de ce nu trebuie să tândăliţi, îi sfătui Bunicuţa 
Pickaboo. Cu cât aşteptaţi, cu atât vă micşoraţi. Dacă vă 
faceţi prea mici, odată ajunşi de cealaltă parte a barierei, o 
să fiţi total dezarmaţi. 

Lui Peggy Sue i se puse un nod în gât. Privi în direcţia 
castelului. Avu surpriza să vadă un alt turnuleţ care 
creştea pe coama unui zid de apărare. La început, o 
umflătură diformă în piatra unei întărituri pe unde se 
patrula, care creştea ca un mugur de cactus, căpătând 
aspectul unui turn cocoţat pe un acoperiş conic. 

— Ca să vă dovedesc că nu inventez nimic, reluă 
Bunicuţa Pickaboo, o să vi-l prezint pe fostul general al 
districtului, cel care comanda zona luptelor înaintea mea. 

Intrând în casa de păpuşi pe post de locuinţă, deschise o 
comodă, scotoci într-un sertar şi scoase o cutie mare cât 
un timbru poştal. Întorcându-se în faţa casei, ridică tristă 
capacul, scoțând la lumină o creatură greu de identificat, 
care se agita pe fundul cutiei. 

— lată, spuse ea cu amărăciune, vi-l prezint pe Barnaby 
Selfridge. Sau, mai bine zis, ce-a rămas din el. În câteva 
luni, o să fiu ca el... şi voi, voi o să fiţi mai mici decât 
căsuţa asta, fără îndoială. Avem nevoie de tine cu 
adevărat, Peggy Sue. Ştim că te lupţi de ani de zile cu 
fantomele şi, de mai multe ori, le-ai ţinut în frâu. Astăzi îţi 


89 


cerem să ne ajuţi. Eşti obişnuită cu miracolele, ştii să 
desfaci vrăjitoriile... niciun soldat pe care l-am trimis acolo 
n-a avut experienţă. Niciunul nu s-a mai întors. Din cauza 
asta, ţi-am întins o capcană. Ca să te obligăm să ne ajuţi. 

— Unde sunt părinţii şi sora mea? întrebă grăbită fata. 

— Undeva într-unul din universurile create de visele 
demonului, răspunse doamna general. Toate au o poartă 
care se deschide în grădina asta. Rădăcina răului, din care 
pornesc toate. Singura ta şansă pentru a-i regăsi pe ai tăi 
este să-l trezeşti pe demon şi să-l faci să pună capăt 
aberaţiilor care se înmulţesc în jurul nostru. Dacă reuşeşti 
să faci o înţelegere cu el, o să-ţi recuperezi şi părinţii. 

— Au început deja să se micşoreze? insistă Peggy. 

— Fără îndoială, suspină Bunicuţa Pickaboo. Când creşte 
castelul, consumă în acelaşi timp o mare cantitate de 
materie. (Făcu o pauză înainte de a adăuga:) Acum, 
Sebastian o să te ducă în tabăra de antrenament, unde o să 
înveţi câteva noţiuni elementare pentru a supravieţui pe 
teritoriul duşman. 

Puțin zăpăcită, Peggy Sue îşi luă rămas-bun de la 
doamna general, care, după ce-i mulţumi de mai multe ori, 
se întoarse în căsuţa ei de păpuşi. 

— Fiţi foarte atenţi unde puneţi piciorul, repetă 
Sebastian. Acum suntem pe teritoriul Minusculilor. Este 
numele oamenilor care locuiesc la marginea barierei, la 
marginea grădinii, acolo unde fenomenul de comprimare 
se face foarte tare simţit. Nu prea le place să ne vadă 
plimbându-ne prin preajmă, le este teamă să nu-i zdrobim 
din întâmplare. Sunt cei mai vechi locuitori ai mirajului. 
Cei care nu s-au mulţumit să rămână în zona viselor şi au 
vrut să ştie mai mult despre acest univers ciudat. Acum nu 
mai pot să revină acolo, oamenii din oraşul „mare“ sunt 
prea nepăsători, prea egoişti ca să se străduiască să 
privească pe unde pun piciorul, îi zdrobesc fără să-şi dea 
seama. 

Peggy Sue abia dacă îndrăznea să calce, în timp ce 
câinele albastru mirosea pământul, sperând să detecteze 
prezenţa acestor ciudate creaturi. 


90 


— Acolo, spuse Sebastian indicând bariera uriaşă, casele 
abia dacă sunt mai mari decât cutiile de chibrituri, iar 
ocupanţii lor par nişte furnici. Cel mai grav este că 
fenomenul o să se extindă treptat la tot oraşul. La urmă, 
chiar zona viselor o să se comprime. Cu cât palatul devine 
mai mare, cu atât prizonierii mirajelor se vor face mai 
mici. 

Peggy nu spuse nimic, era prea concentrată să cerceteze 
pământul. Acoperişurile imobilelor nu treceau mai sus de 
genunchii ei. 

— Tabăra de antrenament e acolo, explică Sebastian. 
Fiţi numai ochi şi urechi. Nu faceţi glume, aveţi foarte 
multe de învăţat dacă vreţi să aveţi vreo şansă să vă 
întoarceţi vii. 

Unele părţi ale şoselei erau pictate în galben şi erau 
separate de restul drumului public printr-un mic zid de 
cărămidă, înalt de vreo douăzeci de centimetri. 

— Drumurile astea sunt rezervate pentru Minusculi, 
explică Sebastian. Nu trebuie să pătrundem noi pe ele. Dar 
dacă vrei să te uiţi mai de-aproape, o să vezi că pe drumul 
galben este trasat un drum albastru... Este destinat 
Minusculilor şi mai mici decât doamna general Pickaboo. 
Şi dacă te apleci mai mult, o să distingi un drum portocaliu 
pictat pe drumul albastru... 

— Care e rezervat Minusculilor care sunt mai mici decât 
Minusculii care sunt mai mici decât Minusculii? 

— Aşa este, aprobă adolescentul. Minusculii se împart 
după gradul de micşorare. Sunt Minusculi 1, Minusculi 2 şi 
aşa mai departe... 

În timp ce mergeau, s-au întâlnit cu mai multe grupuri 
de adulţi în diferite stadii de miniaturizare. Unii măsurau 
cincizeci de centimetri, alţii treizeci, alţii abia douăzeci. 
Cei mai mici priveau în sus fără încetare, de teamă să nu 
fie călcaţi de cei mai mari. 

— Asta-i ce ne aşteaptă dacă rămânem prea multă 
vreme lângă barieră, suspină Sebastian. Cel mai rău este 
că nu-ţi dai seama, pentru că hainele se micşorează în 
acelaşi timp cu trupul. 


91 


Ajunseră în sfârşit în tabăra de antrenament unde erau 
încartiruiţi copiii soldaţi. Peggy Sue văzu repede că, în 
pofida vârstei lor, fetele şi băieţii de şaisprezece ani erau 
mult mai scunzi decât ea. 

— Aşa se-ntâmplă pentru că nu se decid să se ducă pe 
câmpul de luptă, comentă Sebastian. Sunt aici de multă 
vreme. Plătesc preţul ezitării lor. 

Tabăra se alcătuia din corturi militare. Câteva erau 
chiar destul de mari, dar majoritatea lor păreau concepute 
pentru păpuşi. 

— Sunt grupaţi după înălţime şi nu se amestecă între ei, 
spuse Sebastian. Asta este regula. 

După ce inspectă fiecare fir de iarbă ca să nu stâlcească 
pe cineva, Peggy Sue se aşeză pe gazon. 

— Parcă ar fi şoareci, mârâi câinele albastru. Mă 
enervează că aleargă aşa pe sub nasul meu, îmi vine să 
ronţăi câţiva, măcar să văd ce gust au. 

— Stăpâneşte-te! îi porunci Peggy. Sunt fiinţe umane. 

— Dacă spui tu..., suspină animalul, nu prea convins. 

Un fluierat le întrerupse conversaţia. 

— Linişte! se auzi vocea de falset a unui bărbat mic în 
uniformă de caporal, căţărat pe o estradă. Colonelul 
Baldwin o să vă explice imediat cum este construită 
grădina şi creaturile pe care riscaţi să le întâlniți. 

— Hopa! mormăi un băiat lângă Peggy, iată-ne din nou 
la şcoală! 

În picioare pe estradă, caporalul se scotoci în buzunar şi 
scoase o cutie de chibrituri. O puse pe masă, o deschise... 
Ceva foarte mic apăru în mijlocul cutiei. Era colonelul 
Baldwin, şeful operaţiunilor în zona duşmană. Începu să 
vorbească, dar vocea lui semăna cu bâzâitul unei muşte. 
Fu nevoie să se monteze un amplificator pentru ca 
adunarea să poată înţelege sensul cuvintelor sale. 

— Nu vă bateţi joc, tinerilor, spuse el pe un ton fără 
replică. Dacă nu porniţi la luptă, de acum în trei săptămâni 
veţi fi la fel de mici precum mine... Nu-mi fac iluzii în 
legătură cu soarta care mă aşteaptă. Când voi deveni 


92 


microscopic, acarienii din primul covor mă vor devora. 
Sufleteşte, sunt pregătit. Voi trebuie să decideţi dacă vreţi 
să aveţi parte de aceeaşi soartă. 

Un murmur străbătu adunarea. 

— În spatele barierei se întinde grădina, continuă 
colonelul. Este apărată de slujitori care vă vor trata fără 
milă, ca şi cum aţi fi cârtiţe, şobolani sau paraziți. N-avem 
nicio hartă exactă a locului, pentru că, de-a lungul lunilor, 
pădurea s-a transformat într-o junglă de nepătruns. 
Obsesia grădinarilor este apa... Au nevoie de enorm de 
multă apă pentru a stropi o asemenea masă vegetală. 
Pompează apa asta din afară. Din lumea reală. Din cauza 
asta există deşertul nesfârşit.  Mirajele folosesc 
animale-rezervor ca să pompeze iazurile, bălțile, lacurile... 
Curând, vor ataca oceanele, şi Terra nu va fi decât o minge 
de lut uscat. Aceste animale-cisternă sunt cât dinozaurii, 
pot să vă calce în picioare fără să bage de seamă măcar... 

„Incântător!“, gândi Peggy Sue. Vocea colonelului 
continua să răsune în portavoce. 

„Bietul om, îşi spuse Peggy Sue, de fapt, nu ştie mare 
lucru despre ce se petrece dincolo de bariera albă.“ 

— Pericolul se poate ivi de oriunde, repetă oratorul, 
pentru grădinarii-soldaţi veţi fi ca nişte păsări venite să 
ciugulească din fructele lor. 

— La ce folosesc fructele acestea? întrebă Peggy, 
ridicând mâna. 

— Sunt folosite să-l hrănească pe demonul adormit, 
explică, prin intermediul amplificatorului, colonelul. 
Grădinarii le culeg şi-l hrănesc în timpul somnului. lată de 
ce le păzesc cu atâta grijă. 

Peggy Sue lăsă mâna în jos. 

— Vom avea arme? întrebă un băiat. Puşti? Săbii? 

— Nu, răspunse colonelul din fundul cutii de chibrituri. 
Nu există arme, n-ar folosi la nimic. Singurele arme de 
care veţi dispune vor fi şiretenia şi inteligenţa. 

Adolescentul mormăi, nemulţumit. 

— În cazul ăsta, şopti el către vecinul lui, n-o să pun 
piciorul acolo, prefer să mă întorc în zona viselor. 


93 


Cum spuse, aşa şi făcu: se ridică şi părăsi adunarea. Alţi 
şase băieţi îl imitară. 

— Soldaţi fără puşcă! mormăiră ei. Asta n-are niciun 
sens. 

— Uite, suspină Sebastian, adesea se termină în felul 
ăsta. Vin să se joace de-a războiul, fără să realizeze de fapt 
ce este în joc. În ce-i priveşte pe cei care ajung până la 
barieră, ei se poartă ca nişte fanfaroni. 
Grădinarilor-santinelă le e foarte uşor să-i descopere. 

Şedinţa de instrucţie se încheie cu împărţirea unor 
cărţulii explicative, în care se aflau mai multe planuri ale 
grădinii. 

— Documentele astea sunt deja învechite, murmură 
Sebastian. Priveşte: în perioada aia castelul era mai mic 
decât astăzi. 

Peggy nici nu se sinchisi să verifice dacă-i aşa. Turnurile 
fortăreței care se înălța la orizont păreau gata să atingă 
burta norilor. 

Odată aşezat colonelul în fundul cutiei sale, participanţii 
se împrăştiară. 

— Trebuie să ne echipăm pentru la noapte, spuse 
Sebastian. Când se termină ziua, grădina ia oraşul cu 
asalt. 

— Cum? întrebă Peggy. 

Sebastian îi arătă interstiţiile dintre panourile barierei 
uriaşe. 

— Plantele..., spuse el, îşi strecoară rădăcinile pe acolo, 
ca nişte tentacule de caracatiţă. Fură lucruri... sau oameni. 

— De ce? 

— Pentru că sunt neliniştite şi pentru că transferul de 
materie li se pare prea lent. 

— Vrei să spui că ele consideră că ne micşorăm prea 
încet? 

— Da... Cum au nevoie de materie ca să dea naştere la 
noi fructe, fură ce le cade sub tentacule. Copii, în 
principal. 

— Ce fac cu ei? 

— li transformă... în fructe. Adulții sunt transformați în 


94 


legume. Nu glumesc. Rădăcinile lor au săgeți, aşa că, dacă 
te înţeapă, veninul lor se infiltrează în tine, veninul 
metamorfozei. Dacă un bananier te muşcă de gleznă, te 
transformi în banană în trei zile, dacă n-ai antidotul. 

— O banană uriaşă? 

— O banană uriaşă, pe care demonul o s-o mănânce 
dormind, imediat ce grădinarii o vor culege. 

În baraca rezervată echipamentului, un sergent de vreo 
patruzeci de ani - dar care era deja mai mic decât ei - le 
dădu nişte securi. 

— Atenţie! Au fost ascuţite azi-dimineaţă. Şi nu uitaţi 
trusele cu ser antiveninos. A fost adăugat un antidot 
împotriva muşcăturilor ananasului, împotriva zgârieturilor 
de cartof şi împotriva înţepăturilor de ridiche. 

Cei trei prieteni îl salutară pe sergent şi se întoarseră în 
cortul care le fusese repartizat. Covorul de pe jos era din 
metal, ceea ce o miră pe Peggy Sue. _ 

— Din cauza rădăcinilor..., îi explică Sebastian. În felul 
ăsta, nu pot să sape pe dedesubt. 

Fata, la fel de neliniştită, se aşeză pe unul din paturile 
de campanie. 

— Dormi cu securea în mână, îi recomandă Sebastian. 
Dacă la noapte simţi ceva că te trage de picior, să ştii că-i 
un tentacul vegetal. Nu ezita să-l retezi. 

— Bine, spuse Peggy Sue, cu voce sugrumată. 

Se întinse în pat fără să se dezbrace. 

Era destul de tulburată gândindu-se la ce i se putea 
întâmpla. Câinele albastru veni să se culce lângă ea. 
Amuşina mirosurile care veneau dinspre grădină. 

— Acolo totul este viu, spuse el după un moment. 
Mişună, se agită... Aud lucruri care înaintează pe sub 
pământ. Sapă, ca zeci de cârtiţe care se îndreaptă spre 
noi. 

— Sunt rădăcinile, confirmă Sebastian care, cu mâinile 
încrucişate sub ceafă, fixa stâlpul cortului. S-au pus deja 
pe treabă. Ne-au reperat prezenţa. Adoră oamenii de 
înălţimea noastră. Minusculii nu le interesează, fac fructe 
prea mici. 


95 


— Oare am început cu adevărat să ne micşorăm? întrebă 
din nou Peggy. 

— Mda, fără îndoială, căscă băiatul. Mai bine să nu ne 
gândim la asta. 

Un grup de adolescenţi trecu prin faţa cortului, păreau 
decişi să părăsească tabăra. 

— Renunţă? se nelinişti Peggy Sue. 

— E ceva frecvent, spuse Sebastian. Când oamenii devin 
conştienţi c-au ajuns mai mici decât nou-veniţii, asta-i 
îngrozeşte, şi atunci vor să plece înapoi, în speranţa că vor 
reveni la talia iniţială. Dar asta nu foloseşte la nimic. 
Nimeni nu-şi poate recupera centimetrii care i-au fost 
furaţi. 

— Măcar încetează să se mai micşoreze, mormăi câinele 
albastru. Pe mine nu m-ar distra deloc să rămân cam cât 
un şoarece. 

— Când o să ne ordone să trecem de cealaltă parte a 
barierei? se nelinişti Peggy. 

— Nimeni n-o să ne dea vreun ordin de acest fel, replică 
adolescentul. Noi trebuie să ne hotărâm. Aici, nimeni nu-i 
obligă pe soldaţi să pornească la atac. Pornesc atunci când 
au curaj să pornească. 

— Eu n-am curajul, totuşi o să mă duc, spuse Peggy. 
Trebuie să-mi găsesc părinţii înainte să fie puşi într-o cutie 
de chibrituri. 

Nu-i venea deloc să râdă la gândul ăsta. 

Închise ochii, furată de somn. Nu era încă obişnuită cu 
situaţiile deosebite ale mirajului şi nu beneficia de 
inepuizabila energie de care dădea dovadă Sebastian. Puse 
capul pe perna improvizată a patului din benzi împletite. 
Teama de a se micşora în timpul nopţii continua s-o 
bântuie. Ar fi vrut să-şi ia nişte repere, să aibă un metru 
din panglică... dar asta era o prostie, pentru că şi metrul 
din panglică scădea cât timp dormea! 


Alunecă în somn, legănată de vocea îndepărtată a lui 
Sebastian, care trecea în revistă principiile de 
supravieţuire pe care este bine să le aplici de cealaltă 


96 


parte a barierei. 


97 


12 


LUPTA NOCTURNĂ 


Peggy Sue se trezi în mijlocul nopţii, în acelaşi timp cu 
câinele albastru. 

— O să se-ntâmple ceva, îi şopti mental animalul. Este 
iminent. 

Fata căută securea, pe care-o scăpase în timpul 
somnului. Cu paşi prudenti, înaintă până în pragul cortului. 
Cerul nopții în interiorul mirajului era atât de 
impresionant! Stelele care străluceau, agăţate de bolta 
cerească, n-aveau toate aceeaşi culoare. Unele erau 
albastre, altele roşii. Nu clipeau în acelaşi ritm, şi 
majoritatea lor cântau. Din când în când, se aranjau în aşa 
fel încât să alcătuiască nişte cuvinte luminoase, ca o 
reclamă publicitară. Spuneau: Distrează-te! sau scriau 
onomatopee: Bing! Clang! Pleosc! 

De jos, aveai impresia că-i un bâlci îndepărtat. Peggy 
n-avu timp să le admire, căci un țipăt de groază răsună 
dintr-odată. 

— Rădăcinile! urlă un băiat. Alertă! Sosesc! 

Strigătul lui se opri brusc, ca şi cum ceva l-ar fi înşfăcat 
din mers. Imediat, o panică de nedescris se instală în 
tabără şi ocupanţii ei începură să fugă în toate direcţiile. 
Peggy Sue făcu ochii mici, încercând să se descurce în 
această agitaţie. Reuşi să distingă nişte tuburi lungi care 
se mişcau în întuneric. Un fel de tentacule care răscoleau 
aerul şi explorau împrejurimile împleticindu-se. Copiii 
fugeau din faţa acestor braţe vegetale lipsite de ochi, care 
scotoceau corturile în căutarea prăzii. 

Sebastian i se alătură, cu securea în mână. 

— Vin să caute materia primă pentru fructele lor, mârâi 


98 


el. În general, iau băieţi ca să facă banane sau ananaşi; 
fetele sunt folosite pentru caise sau mango. Încearcă să nu 
te laşi înţepată, ţepuşa este fixată chiar la capătul 
rădăcinii, ca pe coada unui scorpion. 

— Avem antidotul..., remarcă Peggy, care încerca să se 
liniştească. 

— Da, dar dacă veninul e foarte puternic, nu reuşim să 
oprim cu totul procesul de transformare. Am avut un 
prieten a cărui piele mirosea a banană şi ale cărui degete 
se cojeau. Şi-am mai cunoscut o fată căreia părul i s-a 
transformat în frunze de salată. Nu era prea grozav. 

Brusc, observară că sub picioarele lor lovea cineva. O 
rădăcină încerca să pătrundă prin placa de tablă care 
servea drept covor. Peggy strânse din dinţi. Câinele 
albastru, pierzându-şi cumpătul, începu să latre ca turbat 
şi să alerge în cerc, căutând duşmanul să-l muşte. Când 
era vorba să se bată, era întotdeauna primul. N 

Peggy Sue se temu să nu fie prins de o liană. In pofida 
caracterului lui detestabil, îl iubea din ce în ce mai mult. 

Într-un gheizer de praf maroniu, o rădăcină ieşi din 
pământ chiar în faţa fetei. Ai fi zis că-i tentaculul unei 
caracatiţe a cărei piele avea textura unui cartof. Un ac de 
os din care picura o sevă veninoasă se afla chiar în vârful 
acestui bici vegetal. Cu mâna crispată pe mânerul securii, 
Peggy spintecă aerul cu o mişcare a braţului drept. Lama 
tăie ţepuşa cu o secundă înainte s-o lovească. 

— Bine ţintit! gâfâi Sebastian. Eşti mai puternică decât 
credeam. 

În jumătatea de oră care urmă, cei doi adolescenţi se 
bătură ca nişte draci ca să respingă asalturile lianelor 
veninoase. De jur-împrejurul lor, izbucneau strigăte de 
groază. În mai multe rânduri, Peggy văzu copii dispărând 
de cealaltă parte a barierei, ridicaţi de rădăcinile care 
se-nfăşurau în jurul lor ca să-i lege. Sărmanii puşti strigau 
cât puteau de tare, dar era imposibil să le vii în ajutor. 
Odată ce-şi înhăţau prada, lianele se retrăgeau, se- 
ntorceau în grădină târându-şi prizonierii după ele. 

Brusc, se făcu din nou linişte. 


99 


— Gata, răsuflă uşurat Sebastian. Nu se vor mai întoarce 
înainte de mâine seară. N-ai păţit nimic? N-ai fost 
înţepată? Şi câinele? 

Câinele albastru era bine. Se agăța de o rădăcină pe 
care reuşise s-o taie cu dinţii. 

— Ptiu! mârâi el. Şi pe deasupra au şi-un gust infect!... 


Atacul devastase tabăra. Corturile, smulse din ţăruşi, 
erau zdrenţe. Mai mulţi adolescenţi gemeau ţinându-se de 
braţ sau de picior. Fuseseră înţepaţi. Infirmierele se agitau 
în jurul lor pentru a le administra doze mari de antidot. 

— Nu sunt în afara pericolului, murmură Sebastian, 
ştergându-şi fruntea. Ştiu un băiat al cărui sânge s-a 
schimbat în must. Asta atrăgea viespile care nu încetau 
să-l atace. Mai târziu, sângele a început să-i fermenteze în 
vene, apoi s-a făcut vin, aşa că tot timpul era mort de beat! 

— Termină cu poveştile astea groaznice! se enervă 
Peggy. Aşa-i în fiecare seară? 

— Aproape. Şi la fel o să fie şi când o să fim în grădină. 
Singurul mod de a păcăli rădăcinile va fi să ne frecăm cu 
sucul fructelor care cresc acolo. În felul ăsta, poate or să 
ne confunde cu un ananas. Este un camuflaj eficient. Dar 
trebuie să poţi pune mâna pe un fruct şi să-l storci. Acolo, 
fiecare copac e supravegheat, fiecare tufiş e protejat. 

— M-am gândit la un lucru, declară Peggy Sue. Cu cât 
aşteptăm mai mult, cu atât ne micşorăm şi, în plus, avem 
nevoie şi de mai mult timp ca s-ajungem la castel. 

— Exact. Şi, cu cât o să petrecem mai multă vreme în 
grădină, cu atât grădinarii-soldaţi vor avea mai multe 
şanse să ne prindă. 

Fata clătină din cap. 

— Atunci, trebuie să plecăm mâine, decise ea. O să 
improvizăm pe parcurs. După părerea mea, ştii la fel de 
multe cât ştie şi colonelul minuscul care bâzâie din fundul 
cutiei de chibrituri. 

— De acord, aprobă Sebastian. Cred că facem o echipă 
bună. 


100 


În următoarea oră, dădură ajutor echipelor care 
încercau să repună tabăra pe picioare. Atacul rădăcinilor 
veninoase provocase un val de dezertări. Mulţi adolescenţi 
- treziţi brutal din visurile lor războinice - se retrăgeau în 
dezordine spre zona unde se puteau distra într-un mod mai 
puţin periculos. 

— Tocmai asta e problema, suspină Sebastian, mulţi vin 
aici cu speranţa că se vor distra pe cinste. Se cred întru-un 
joc video. După primele atacuri, îşi schimbă cu totul 
părerea... 

Peggy Sue se duse la baraca unde se afla echipament, ca 
să ceară două rucsacuri şi material de supravieţuire. 

— N-aţi urmat ciclul complet de instrucţie, protestă 
sergentul. N-o să supravieţuiţi nici măcar o oră de cealaltă 
parte a barierei. 

— Asta e! rânji fata. Cei care v-au urmat învăţăturile 
până la capăt s-au întors? 

— Nu, aprobă sergentul. 

— Vedeţi! conchise Peggy, îndepărtându-se. 

Se întoarse la cortul lor şi-i dădu un rucsac lui 
Sebastian. 

— Deci, ne-am hotărât? întrebă băiatul. 

— Da, spuse adolescenta. E momentul să ne-aruncăm în 
valuri înainte de a ajunge nişte pitici. Eu mă simt deja mai 
mică decât la sosire. De fiecare dată când privesc bariera, 
mi se pare mai înaltă. 

— O să trecem bariera în zori, spuse Sebastian. Imediat 
ce vom fi de partea cealaltă, trebuie să ne frecăm pielea cu 
sucul primelor fructe care ne ies în cale, asta o să-i 
deruteze pe grădinari. 

— N-or să vadă diferenţa? 

— Nu, nu sunt fiinţe umane. Se bazează numai pe 
mirosul lor. 


x 


Când se lumină de ziuă, stelele începură toate să strige: 
„La revedere, pe diseară! Vă iubim!“. Miile de voci micuţe, 
slăbite de distanţă, se amestecau, dând naştere unui 


101 


vacarm ciudat de cristalin. 

Apoi se stinseră în aceeaşi secundă, de parcă ar fi fost 
acţionate de un întrerupător. 

— La drum! spuse Peggy, ridicându-se. 

Într-un pas, cei trei tovarăşi se îndreptară spre bariera 
uriaşă care mărginea orizontul. Inima fetei începu să bată 
mai repede. Din tabără se auzea murmur de voci. Degete 
întinse arătau spre acei nebuni care, fără să aştepte 
permisiunea superiorilor, se aventuraseră dincolo. 

— Uite încă nişte şmecheraşi pe care n-o să-i mai vedem 
prea curând! şoptea câte unul la trecerea lui Peggy Sue. 


102 


13 


TERITORIUL INTERZIS 


Adolescenta nu-şi putu stăpâni un frison când se 
strecură prin spaţiul dintre două panouri. Cum trecură 
linia frontierei, puseră piciorul într-o lume gigantică, unde 
toate dimensiunile păreau mărite de o sută de ori! Cel mai 
mic fir de iarbă avea înălţimea unui copac, peluzele erau 
adevărate păduri. Un bubuit ciudat, continuu, făcea 
pământul să tremure. 

— Asta ce-i? întrebă Peggy. 

— E zgomotul ierbii care creşte, explică Sebastian. Sunt 
frunzele care se desfac ca să primească lumina, florile care 
se deschid. 

— Ai zice că-i o uzină ce se pune în mişcare! râse Peggy 
Sue. Niciodată nu m-am gândit că natura poate fi atât de 
zgomotoasă. N-are nimic odihnitor. 

— Ce e neplăcut, spuse adolescentul, e faptul că 
busolele sunt inutile aici, pentru că nu există pol magnetic. 
Şi cum nu putem să vedem de iarbă, o să ne învârtim în 
curând în cerc. Trebuie să mergem în direcţia castelului, 
dar aici suntem într-o groapă şi arborii ascund orizontul. 
Din când în când, va trebui să ne urcăm pe ceva ca să fim 
mai sus şi să ne asigurăm că n-o luăm în direcţie opusă 
faţă de ţinta noastră. 

„Este adevărat că-i uşor să te rătăceşti, gândi Peggy. 
Totul seamănă, iar firele de iarbă sunt atât de dese, că-i 
greu să circuli printre ele.“ 

Mirosurile vegetale erau atât de puternice, încât te lua 
cu ameţeală. 

— Am impresia c-am căzut într-o farfurie cu supă de 
legume! mârâi câinele albastru. Nu vă recomand să 


103 


deveniți rumegători! 

Vântul făcea iarba să se mişte, ceea ce se dovedea 
destul de periculos pentru că, dacă te nimereai între două 
ferigi, erai ca într-un cleşte şi-ţi auzeai oasele trosnind. 

Fu nevoie să escaladeze o coastă abruptă, în vârful 
căreia dădură nas în nas cu vreo zece roşii. Cea mai mare 
dintre ele avea dimensiunea unei case cu trei etaje. 
Sebastian scoase cuțitul ca s-o înţepe. 

— Haideţi! porunci el, frecaţi-vă cu suc. Dacă întâlnim 
un grădinar, e suficient să rămânem pe loc şi o să ne ia 
drept nişte drăguţe pătlăgele preocupate să se coacă la 
soare. 

Peggy Sue şi câinele albastru se supuseră. 

— Ajunge, şopti Sebastian, ud din cap până-n picioare de 
lichid roşiatic. Începând de acum, trebuie să fim prudenţi. 
Suntem într-o grădină de zarzavat, asta înseamnă că, în 
mod fatal, o să întâlnim un grădinar. 

Peggy clătină din cap; îngrijorarea îi strângea stomacul. 

Abia porniră la drum, că Sebastian şi scoase un strigăt 
de alarmă. 

— Duşman drept în faţă! gâfâi el. Nu mişcaţi... nu 
vorbiţi. Incercaţi să vă închipuiţi că sunteţi nişte roşii 
fericite să se pârguiască la soare. 

„Uşor de zis!“, gândi Peggy Sue, care, până atunci, nu se 
imaginase niciodată în coaja unei roşii... fericite sau nu. 

Ingenunche la pământ şi rămase nemişcată, cu ochii larg 
deschişi, ca să localizeze de unde vine pericolul. La 
început, nu văzu nimic, pentru că grădinarul se confunda 
cu vegetaţia înconjurătoare. Era o creatură de o înălţime 
colosală, dar curios îmbrăcată în frunze de porumb 
împletite. Avea capul minuscul, rotund. Pielea lui evoca o 
coajă încreţită de măr de mult cules. N-avea mâini, în 
sensul obişnuit al cuvântului, braţul drept se prelungea cu 
o foarfecă de grădină ciudată, din os, cel stâng se termina 
cu o lopată, tot din corn. În loc de picioare, avea două 
greble. 

„Este o creatură-unealtă, gândi Peggy Sue. A fost 
concepută pentru a executa unele munci, nimic mai mult.“ 


104 


Un picior-greblă se postă în faţa ei. Semăna cu o labă 
prevăzută cu nenumărate gheare. Pe faţa rotundă a 
grădinarului, nările palpitau, analizând mirosurile. Ochii 
erau cât doi sâmburi. Mâna-lopată se lăsă în jos ca s-atingă 
uşor roşiile, căutând să le identifice pe cele care erau 
coapte. 

Peggy Sue se temu dintr-odată ca mirosul sucului cu 
care era stropită să nu-l păcălească pe grădinar. 

„Numai să nu-i vină ideea să mă culeagă!“, se gândi, în 
timp ce panica punea stăpânire pe ea. 

Din fericire, creatura se îndepărtă; picioarele ei, care 
greblau pământul, desenau linii paralele printre pietricele. 

Când dispăru în spatele unui tufiş, Sebastian ieşi din 
starea de nemişcare. 

— Mai sunt şi alţii, suspină el. Fiecare este specializat 
într-un anume domeniu. Sunt semănători, culegători... şi 
mai ales, unii care vânează paraziți. 

— Vorbeşti de noi? făcu Peggy. 

— Da, grădinarii ne consideră nişte dăunători, purici de 
plante, cârtiţe sau limacşi. 

Câinele albastru avea blana zburlită. Uriaşul cu mâna în 
formă de foarfecă îl băgase în sperieţi. 

— O să ne întâlnim şi cu alţii, repetă Sebastian. Să nu vă 
apucaţi niciodată să fugiţi sau să tipati. Dacă vreţi să 
supravieţuiţi, faceţi bine şi imitaţi legumele. 


Îşi continuară drumul prin iarba înaltă. În vârful colinei, 
se întinseră pe burtă ca să observe peisajul. Peggy Sue 
rămase înmărmurită. Grădina era atât de mare, că părea 
s-ajungă până la linia orizontului. Era făcută dintr-o 
succesiune de masive şi peluze, mari cât nişte ţări. Avu 
impresia că tocmai contemplă globul terestru la o oră de 
geografie.  Aleile nisipoase  separau toate aceste 
„continente“, aşa cum o fac oceanele în lumea reală. Era, 
în acelaşi timp, şi foarte frumos... şi îngrozitor. 

— Suntem prea mici, şopti ea. O s-avem nevoie de ani ca 
să traversăm o asemenea întindere! O să am treizeci de ani 
când, în cele din urmă, o s-ajung la poarta castelului! 


105 


— Poate că nu, zise câinele albastru, cred că-i o iluzie 
optică scornită special ca să ne descurajeze. 

— Posibil, mormăi Sebastian. Grădina este plină de 
capcane bizare. 

Tăcură, căci un animal ciudat tocmai apărea la cotitura 
unei alei. Din cauza dimensiunii lui, Peggy Sue crezu că-i 
vorba de un dinozaur. Și 

— Este o cisternă vie, explică Sebastian. li vezi trompa? 
Când mirajul îşi deschide porţile, animalul-cisternă o 
proiectează prin acea deschidere şi începe să pompeze apa 
bălților, a fluviilor... chiar a oceanelor! Apa-i o problemă 
majoră aici, căci, pe măsură ce se extinde, grădina are 
nevoie să fie stropită din ce în ce mai mult. 

Peggy Sue observă animalul gigantic care se legăna pe 
alee. Nu părea rău. La capătul gâtului de brontozaur, se 
legăna un cap foarte mic. Ca şi elefanții, avea o trompă, 
dar această trompă, pentru moment rulată sub piept, era 
incredibil de lungă şi te făcea să te gândeşti la acele 
furtunuri de incendiu folosite de pompieri. 

— Vezi, şuşoti Sebastian, are burta încreţită şi fleşcăită, 
parcă ar fi goală. Aşteaptă cu nerăbdare următoarea oprire 
în realitate ca s-o umple. Atunci burdihanul o să devină 
enorm, căci animalul o să înghită tone şi tone de apă. 
Poate să-nghită totul, chiar apă de mare, stomacul lui 
filtrează sarea şi o face dulce. 

— Ce face când este plin? întrebă Peggy. 

— Se transformă în stropitoare şi-şi pulverizează 
conţinutul peste grădină, acolo unde trebuie. Când cad de 
sus, cum sunt atât de mari, te pot turti, cum ar face-o 
stâncă. 

— Animalul nu-i rău, observă câinele albastru. Nici nu-i 
conştient de prezenţa noastră. Nu-i preocupat decât de 
setea plantelor. 

— Ar trebui totuşi să fim atenţi să nu nimerim sub vreun 
picior, le atrase atenţia Peggy Sue. 


Monstrul se-ndepărtă făcând pământul să se cutremure. 
Şase perechi de labe musculoase susțineau pântecul 


106 


nesfârşit. Peggy şi-l imagină lansându-şi trompa prin 
întredeschiderea mirajului şi pompând apa oazelor şi a 
izvoarelor. 

— Există o turmă întreagă, adăugă Sebastian. Din 
fericire, îi auzi când vin. Nu ies niciodată de pe alei, ar 
risca să distrugă plantațiile. 


Cei trei prieteni se ridicară cu intenţia de a se deplasa 
cât mai repede posibil, ca să se pună la adăpostul ierbii 
înalte. 

„Trebuie să trecem din peluză în peluză, gândi Peggy. 
N-o să fie uşor.“ 

Castelul alb îi părea teribil de îndepărtat, o ceaţă difuză 
îl ascundea în parte, dar dacă-l priveai fix trei sau patru 
minute era de-ajuns ca să vezi cum i se schimbă aspectul. 

„Creşte întruna...“, realiză adolescenta. 

Nu era nicio îndoială, o să aibă în curând dimensiunea 
unui lanţ de munţi care vor acoperi orizontul. Din cauză că 
crescuse în înălţime, zăpezile veşnice se instalaseră pe 
metereze... şi, în tot acest timp, tot ce nu făcea parte din 
grădină se micşora. ? 

Câinele albastru rămase nemişcat. In faţa lor se ridica o 
căsuţă ciudată, făcută din iarbă şi bucăţi de scoarță de 
copac. În interior, Peggy descoperi nişte rucsacuri 
asemănătoare cu al ei şi nişte haine împrăştiate. 

— O tabără, şopti ea. Probabil abandonată. 

— Da, spuse Sebastian. Adăpostul a fost construit, fără 
îndoială, de băieţii şi fetele care au venit aici înaintea 
noastră. Unde sunt acum? 

Câinele albastru mirosi sacii de dormit puşi pe jos. 

— Nimeni n-a dormit înăuntru de multă vreme, declară 
el. Au fost copii de vârsta voastră, dar erau gata să-şi 
piardă minţile... o simt. Îi stăpânea o vrajă. 

Peggy Sue cercetă rapid locul. Foştii ocupanţi fugiseră 
uitând în urma lor obiectele cele mai folositoare: cuțite, 
lopeţi, lanterne de buzunar. 

— Ce s-o fi întâmplat? murmură ea. Crezi c-au fost 
atacați? 


107 


— Nu, zise câinele albastru. Nu-i miros de luptă, dar 
simt o adiere de vrăjitorie... E ca o bomboană acidulată 
umplută cu muştar. 

— Era de aşteptat, suspină Sebastian. Mulţi adolescenţi 
au plecat înaintea noastră; nimeni nu i-a mai văzut 
întorcându-se. 

Dintr-odată, Peggy zări un carneţel căzut pe jos. Avea 
paginile acoperite cu un scris copilăresc, cu rândurile 
îngrămădite. Îl ridică. 

Pe prima pagină citi: 

Mă numesc Sarah, am cincisprezece ani, ăsta este 
jurnalul de călătorie pe care mă voi strădui să-i ţin cât 
durează expediţia noastră. In dimineaţa asta, în zori, am 
ajuns la barieră ca să intrăm în grădină. Mike şi Kevin mă 
însoțesc. N-avem nicio idee despre ce ne aşteaptă. 

Peggy Sue răsfoi repede carneţelul. Observă că scrisul 
se deforma, devenind, în final, lizibil. Numai câteva 
cuvinte, ici-colo, puteau fi descifrate: 

frică... Grădinarul i-a tăiat capul lui Mike cu foarfeca 
lui... vrăji... fructe... 

Un frison de îngrijorare îi ridică părul pe ceafă. 

— N-au rezistat prea mult timp, mormăi Sebastian, care 
citise peste umărul ei. Doar patru zile pe teritoriul 
duşman... 

Peggy Sue continuă să citească. Biata Sarah ţinea 
neapărat să scrie în jurnal, chiar şi atunci când mâinile îi 
tremurau atât de tare încât scrisul i se transforma într-o 
mâzgălitură lipsită de sens. 

Nu-ţi dai seama imediat..., citi ea. Te învăluie cu 
perfidie... neîncredere. Dar ai vreun mijloc să faci altfel? 

Pe penultima pagină citi: Atenţie! Pericol! Nu faceți 
aceeaşi greşeală ca noi... 

Ultima pagină din jurnal nu conţinea decât un rând, 
drept, cu un scris frumos, regulat. Se putea citi: 

Acum Sunt fericită, nu-mi mai este frică deloc, ştiu că 
totul o să meargă spre bine. Era stupid să lupţi, atât de 
stupid! 

Afirmația asta o înspăimântă pe Peggy Sue mai mult 


108 


decât cele citite înainte. 

Ce se-ntâmplase? De ce lui Sarah nu-i mai era frică, aşa, 
dintr-odată? 

Privi în jurul ei. Nu era nevoie de prea multă fantezie ca 
să-ţi imaginezi orele de groază pe care Sarah le petrecuse 
în cabană, ascultând cum se apropie paşii santinelei cu 
picioare în formă de greblă. 

(Grădinarul i-a tăiat capul tui Kevin cu foarfeca...) 

— Să nu rămânem aici, decise Peggy. Nu-i un loc sigur. 

Sebastian ridică din umeri. 

— Ştiu de ce i-au descoperit grădinarii. Pur şi simplu, au 
uitat să-şi ude regulat corpul cu sucul unui fruct sau al 
unei legume. Camuflajul lor nu era perfect. Mirosurile 
vegetale se evaporă repede pe căldura asta, de-asta 
trebuie să repeţi stropirea asta de mai multe ori pe zi. 

Şi, trăgând cuțitul din teacă, se îndreptă spre un cartof 
cât el de mare şi-l tăie. 

După ce luă o bucată zdravănă din legumă, se fricţionă. 
Când termină, îi întinse bucata lui Peggy. 

— Ține, îi porunci el, fă ca mine. 

— Miroase a pământ, protestă câinele albastru. 

— Exact, mormăi băiatul. Important este că ascunde 
mirosul nostru natural. 

Peggy se supuse. Sucul de cartof degaja un miros fad, de 
pivniţă sau de vegetaţie de pădure. Îşi mânji faţa, mâinile, 
picioarele. Amidonul aşeza o peliculă lipicioasă pe 
suprafaţa pielii. Era neplăcut. Când trebui să-l supună şi 
pe câinele albastru la acelaşi tratament, animalul protestă. 

— Miroase urât! mârâi el. Şi-o să-mi păteze cravata! 

Înainte de a se îndepărta de cabană, Peggy strecură 
carneţelul în buzunar. Oare, dacă-l studia mai atent, 
reuşea să-l descifreze? 

Îl considera pe Sebastian prea sigur pe el - ca toţi 
băieţii! -, era convinsă c-ar fi fost mai bine să fie mai 
prudenţi. Să cerceteze locurile, în loc să se grăbească de 
parcă participau la o cursă contra cronometru. 

(Grădinarul i-a tăiat capul lui Kevin cu foarfeca...) 


109 


Ici-colo, printre ierburi, zărea obiecte abandonate de 
tinerii care trecuseră pe acolo înaintea lor. Pantofi... 
pulovere... Tremura la gândul c-ar putea da nas în nas cu 
un schelet sau ceva de genul ăsta. 

Dintr-odată, crezu că distinge o formă între ierburile 
uriaşe. Era cea a unei fete făcute ghem, cu ochii închişi. 
„Sarah!“, gândi ea imediat. Alergă spre adolescentă cu 
speranţa că-i încă în viaţă. 

Când îngenunche lângă necunoscută, văzu că aceasta - 
cu siguranţă, dorind să se ascundă - era pe jumătate 
îngropată în pământ. 

— Sarah? strigă ea. Sarah, tu eşti? Am găsit jurnalul tău 
de călătorie... Mă auzi? 

— Respiră, observă Sebastian. Pare adormită. Trebuie să 
o scoatem din groapa aia. 

— Nu! chelălăi câinele albastru. N-o atingeti! E vrăjită. 

Dar nici Peggy, nici Sebastian nu dădură atenţie acestui 
avertisment. Încercară amândoi s-o reanime pe fată, 
lovind-o peste faţă. 

Aceasta începu să geamă. 

— Lăsaţi-mă, mormăi ea. Vedeţi-vă de drum, dacă nu, 
chem grădinarul. N-aveţi dreptul să mă culegeţi... 

— Sarah! insistă Peggy. Tu eşti cea care a scris acest 
jurnal? 

Adolescenta se forţă, în cele din urmă, să ridice 
pleoapele. După expresia posacă, era vizibil că nu dădea 
doi bani pe faptul că i se acorda ajutor. 

— Sarah? murmură ea. Da, era numele meu, înainte... 
când eram om. Acum nu mai am nimic de-a face cu voi. 
Încetaţi să mă persecutați! Sau chem grădinarul să vă taie 
capul. Lăsaţi-mă să cresc liniştită! Trebuie să-mi termin 
transformarea. 

— E nebună, spuse repede Sebastian. Se crede legumă! 

— Dacă nu mai eşti Sarah, atunci cine eşti? întrebă 
Peggy, aplecându-se uşor asupra fetei. 

— Ce, nu se vede? rânji aceasta. Sunt un cartof, încă nu 
sunt perfectă, dar fac eforturi. Vreau să devin frumoasă ca 
să fiu culeasă şi fiartă. Vreau să fiu pasată şi încorporată în 


110 


piureul demonului... 

— Eşti ca noi! îi spuse Peggy, scuturând-o de umeri. 
Reacționează! Nu eşti un cartof! Trezeşte-te, eşti 
hipnotizată! 

— Te înşeli, şuieră câinele albastru. Ea nu mai e om. 

— Ştergeţi-o de-aici! urlă Sarah. Nu vreau să fiu 
mâncată de nişte amărâte de fiinţe umane! Mă păstrez 
pentru demon! 

— Trebuie să tacă, şopti Sebastian. Altfel, le va atrage 
pe santinele aici. 

— S-o scoatem din groapa asta! decise Peggy. 
Strecoară-ţi mâna sub braţul ei drept, eu o să-l apuc pe 
stângul, şi să tragem împreună. 

Vai, de cum porniră această manevră, Sarah, îngrozită, 
începu să scoată ţipete îngrozitoare. 

— Încetaţi! strigă câinele albastru. Priviţi-i mâinile... 
picioarele! 

Peggy şi Sebastian îl ascultară şi scoaseră un geamăt de 
stupoare. 

Degetele de la mâini şi de la picioare erau schimbate în 
rădăcini lungi, adânc înfipte în pământ. Nu mințise: era, 
cât se poate de sigur, pe cale să se transforme într-un 
cartof! 

— Imposibil s-o smulgi din cuib, bâigui Sebastian. 
Fiecare dintre degete măsoară sigur mai mult de un metru. 

Peggy Sue holbă ochii, îngrozită de ceea ce vedea. La 
nivelul solului, epiderma lui Sarah lua aspectul cojii de 
cartof. Picioarele ei începuseră să se preschimbe într-o 
masă ovoidală plină de umflături. 

Sarah striga întruna după ajutor. 

— Grădinar! vocifera ea. Grădinar! Vino să mă ajuţi... 
Doi intruşi umani nu mă lasă în pace să cresc! 

— S-o ştergem! spuse repede Sebastian. Nu mai putem 
face nimic pentru ea. Dacă-i tăiem rădăcinile, moare. 

Frunzişul începu să freamăte cu un foşnet puternic, în 
timp ce un râcâit făcea pământul să vibreze. 

„Un grădinar, gândi Peggy, cuprinsă de groază. Vine să 
vadă ce se-ntâmplă.“ 


111 


— Scapă cine poate! lătră câinele albastru. 

Lamele uriaşe ale foarfecii de os ţăcăneau deasupra 
capetelor lor, în căutarea prăzii. 

„Din fericire, ne-am dat cu suc de cartof, murmură în 
gând câinele. Poate o să-i fie greu să ne descopere.“ 

Cu toate astea, cei trei tovarăşi nu se simțeau deloc în 
largul lor. 

Profitând de adăpostul oferit de iarba înaltă, se 
îndepărtară cât mai repede posibil de grădinarul, aplecat 
acum asupra lui Sarah. In timp ce fugeau, vocea fetei 
vrăjite continua să răsune în urma lor. Spunea: 

— Voiau să mă culeagă oamenii ăia mizerabili, dar le-am 
spus că nici nu se pune problema, numai demonul va avea 
dreptul să mă mănânce... dacă o să reuşesc să fiu demnă 
de a sta pe masa lui. 


112 


14 


PRIMA VRAJĂ 


Alergară până li se tăie respiraţia de tot, fără să mai 
piardă timpul uitându-se peste umăr în urma lor. Când, în 
cele din urmă, căzură în genunchi în ţărână, nu mai aveau 
putere nici să vorbească. 

Peggy Sue îşi scoase termosul din rucsac şi-i umplu 
castronul câinelui albastru, care scotea limba de un cot, 
aproape la fel de lungă precum cravata de care nu se 
despărţea niciodată. 

— Curând se va lăsa noaptea, observă Sebastian. Când 
grădina suferă de sete, grădinarii micşorează ziua. 

— E posibil? 

— Aici, soarele e ca o lampă. Se stinge de la un 
întrerupător. 

Peggy se întrebă câte alte pericole le rezerva noaptea. 
Simţea jurnalul de călătorie al lui Sarah ca pe o umflătură 
în buzunar. Îşi punea întrebarea în ce fel se lăsase fata 
copleşită de vraja care o făcuse să se creadă cartof. 

— Să ne instalăm. Nu trebuie aprinse nici focul, nici 
lanterna, limpede? 

Aproape imediat, soarele se stinse cu un pocnet sec şi 
întunericul se aşternu peste grădina fermecată. 

Aerul se umplu de zgomotul florilor care îşi închideau 
petalele. S-ar fi zis că-i o trupă de marinari care închid 
miile de tambuchiuri ale unui submarin gigantic. Peggy 
Sue se sprijini cu spatele de un fir de iarbă, câinele 
albastru se ghemui la pieptul ei. 

Cu toată teama, dormiră neîntorşi până în zori. 


x 


113 


Scârţâitul soarelui, căruia grădinarii îi măreau încetişor 
lumina, fu cel care o trezi pe Peggy Sue. Amintindu-şi de 
recomandările lui Sebastian, îşi scoase briceagul şi plecă 
în căutarea unui fruct. N-avea chef să meargă prea 
departe, pentru că nu se simţea în siguranţă. Reuşi să 
găsească vreo zece pătlăgele enorme, de un roşu 
strălucitor. După ce o înţepă pe cea mai mare, se scăldă în 
sucul ei. Nu era nimic plăcut în asta, dar era preţul 
siguranţei ei. 

Se felicită imediat că fusese prevăzătoare, pentru că un 
grădinar apăru printre copaci. Avea înfăţişarea unei 
sperietori îmbrăcate în frunze uscate, cu mâinile 
ciolănoase plutind în aer şi strălucind în razele de soare. 
Peggy se făcu foarte mică şi rămase nemişcată. Nările 
tremurară pe faţa rotundă a creaturii. 

„Analizează mirosurile, gândi adolescenta, sper că n-o 
să-i descopere pe Sebastian şi pe câinele albastru.“ 

Uriaşul scheletic nu se hotăra să se-ndepărteze. Ceva îl 
deranja. Fără îndoială, simţea printre ierburi mirosurile 
emise de băiat şi de animal. 

Peggy Sue nu mai putea să stea chircită lângă enormul 
picior stâng în formă de greblă. Strângea din maxilare ca 
să-şi împiedice dinţii să clănţăne. In cele din urmă, 
santinela plecă. Cum dispăru în spatele copacilor, Peggy se 
grăbi să-şi trezească tovarăşii, ca să-i trimită să-şi facă 
baia de suc de roşii. 

— Ne-au mirosit prezenţa, spuse Sebastian când îi 
povesti întâlnirea ei matinală. Ne caută. 

Fata se miră că nu-i e foame, dar băiatul îi aminti că 
oamenii n-aveau nevoie să mănânce în interiorul mirajului, 
decât dacă le era poftă de ceva. 

— Numai uriaşul are nevoie de hrană, declară băiatul, 
pentru că el creează mirajul. Dacă moare, acest univers 
dispare brusc, ca un balon plin de confetti care se sparge, 
şi vom fi zdrobiţi cu toţii. 


Odată enunțat acest adevăr tulburător, Sebastian se 
căţără în vârful unui fir de iarbă, încercând să se 


114 


orienteze, pentru că nu se punea problema să se-nvârtă în 
cerc... aşa cum o făcuseră, cu siguranţă, majoritatea 
predecesorilor lor. 

— Pe acolo! anunţă el, coborând. O să ieşim din primul 
masiv. Apoi o să trebuiască să traversăm o alee de pietriş, 
ca s-ajungem la a doua peluză. O să fie aproape la fel de 
plăcut ca şi cum am trece printr-un deşert de pietricele. 
Mai mult, n-ar trebui s-o lălăim, ştiţi voi de ce... 

— Din cauza animalelor-cisternă, completă câinele 
albastru care-şi târa cravata pe pământ. 

— Exact, sunt mari, dar rapide. Ar fi o greşeală să 
credem că sunt greoaie. Abia dacă ai timp să le observi, că 
din trei paşi te şi ajung. 

Vestea asta ar fi trebuit s-o îngrijoreze pe Peggy Sue, 
dar ea începu să fluiere în timp ce mergea. 

„E ciudat, se gândea ea. Nu mi-e frică deloc. Ce se 
întâmplă cu mine?“ 

Aruncă o privire spre câinele albastru. Zburda printre 
firele de iarbă ca un căţeluş. 

„Ciudat“, îşi spuse ea... şi nu se mai gândi deloc la asta. 


Pe măsură ce coborau versantul colinei şi se apropiau de 
aleea pe care circulau dinozaurii-rezervor, Peggy se simţea 
din ce în ce mai uşoară. Îi era greu să-şi adune gândurile... 
şi chiar să-şi aducă aminte ce căuta ea acolo. 

De fapt, de-aia nu mai putea ea de motivul călătoriei. Nu 
mai avea decât o poftă: să-şi smulgă hainele, să rămână 
complet goală şi să-şi ofere pielea soarelui, ca să-şi 
bronzeze şi încheieturile... Aerul era plin de parfumuri 
încântătoare... mirosul pământul le întrecea pe toate, 
puternic, ameţitor. Peggy regreta că n-are plămânii mai 
mari, ca să respire mai mult aer. 

Încet-încet, rămase în urmă, lăsându-i pe băiat şi pe 
câinele albastru s-o ia înainte. Nu pricepea de ce se 
grăbesc aşa. N-ar fi fost mai amuzant să se lase în iarbă, să 
se prăjească la soare? Avea chef să-şi arunce rucsacul din 
spate, pentru că bretelele îi tăiau umerii. 

Râse de una singură. l-ar fi plăcut să se transforme 


115 


într-un fluture şi să zboare din floare în floare. Sau chiar să 
fie o pasăre cocoţată pe o ramură... Nu, mai bine asta: ar fi 
vrut să fie un fruct care se coace ta soare. Un fruct frumos, 
nemişcat, care se simte atât de bine în căldura amiezii. Un 
fruct preocupat doar să crească, să se umfle, să capete tot 
mai mult gust, mai mult parfum... Oh! cât de plăcut trebuie 
să fie să stai aşa, agăţat de o codiţă, să n-ai nimic de făcut 
decât să zaci precum un motan mare torcând pe o 
canapea. 

Nu ştia de unde-i vin ideile astea ciudate, dar li se 
abandonă cu deliciu. 

Ajunse la baza colinei într-o stare de reverie vecină cu 
somnambulismul. Sebastian îi strigă ceva, dar nu-l putu 
asculta. Băiatul ăsta o plictisea agitându-se atât. Aspira la 
mai multă linişte... la liniştea totală a... a roşiilor, de 
exemplu! Ce putea fi mai plăcut decât să te înroşeşti încet, 
să ajungi din ce în ce mai mare, cea mai strălucitoare roşie 
din grădină. Şi apoi, frunzuliţele verzi prinse de codiţă, 
de-o parte şi de alta, sunt atât de frumoase! 

Ajunse la drumul de pietriş, o luă distrată pe urmele 
celorlalţi, mereu cufundată în visul ei. Privi pietricelele 
care-i scârţâiau sub tălpi. Oh! n-ar fi deloc plăcut pentru o 
roşie să crească aici, nu, are nevoie de un pământ mai 
moale, delicat ca o pernă de catifea, un pământ afânat, 
uşor de arat, pe care să te-ntinzi în voie. A fi roşie însemna 
să descoperi plăcerile leneviei, ale visării... să nu faci 
nimic decât să picoteşti lăsându-ţi spiritul să hoinărească 
şi... 


La vreo zece metri în faţa ei, Sebastian agita braţele şi 
striga ceva ce ea nu pricepea. Ce obositori erau băieţii! Nu 
puteau să stea liniştiţi o clipă? Cu ei totul degenera 
inevitabil în ceartă. Decise să nu-l bage în seamă. Câinele 
ţopăia şi el, lătrând. Ah! ce stupizi erau amândoi! 

Lăsă capul în jos, ca să nu-i mai vadă, şi se cufundă în 
contemplarea pietricelelor de la picioarele ei. Erau curate 
şi foarte albe, dar nu i-ar fi plăcut să crească printre ele... 
dacă ar fi fost o roşie, bineînţeles, ceea ce nu era - vai! - 


116 


cazul... 

„la uite, gândi ea, dintr-odată, pietrişul se mişcă singur. 
Ai zice că dansează.“ 

Ingenunche ca să-l studieze mai bine. Nu, pietrişul nu 
dansa, nu făcea decât să se supună unui fel de scuturătură 
care zgâlţâia pământul. Toată aleea răsuna acum ca pielea 
unei tobe în care se bătea ritmic. 

Peggy Sue ridică privirea. De cealaltă parte a drumului, 
urcat pe marginea celei de-a doua peluze, Sebastian îi 
făcea semne disperate. Câinele lătra sărind în sus, iar 
cravata caraghioasă cu care era împopoţonat se agita în 
ritmul ţopăielii. 

„Poate dansează şi el? se întrebă fata. Ca pietricelele?“ 

Trebuia să facă şi ea la fel? Le studie mişcările: băiatul 
dădea din mâini, câinele sărea scoțând limba. Dacă i-ar fi 
imitat, ar fi fost, cu siguranţă, şi mai caraghioasă. 

Sebastian părea că arată spre ceva care era în spatele 
ei. Făcea nişte strâmbături idioate, care-l urâţeau. Era o 
prostie, pentru că, altfel, era drăguţ. 

Cu un suspin resemnat, privi peste umăr. Un animal 
mare urca pe alee, se-ndrepta direct spre ea... un animal 
foarte mare, dar nu era rău, asta se vedea clar. Avea un 
cap minuscul şi o trompă nesfârşită. Ai fi zis că-i un elefant 
desenat de un copil mic. N-avea urechi... şi gâtul era 
imens, şi apoi avea prea multe picioare, şi apoi... 

Pe Peggy o apucă un râs nebun. Nu, chiar că era nostim! 
Un asemenea animal nu putea să existe. Se apropia din ce 
în ce mai mult, dar lui Peggy nu-i era frică, nu, ea ştia că 
animalul cel enorm avea consemnul de a nu face niciodată 
rău fructelor sau legumelor... nu risca deci nimic. 

„Mi-aş dori să mă stropească, îşi spuse, mi-e puţin cald. 
Dacă o ţine tot aşa, o să mă usuc şi o să-mi pierd sucul.“ 

Privea cum labele monstrului se ridicau şi coborau în 
cadență. Pământul se cutremura din ce în ce mai tare şi-i 
era greu să-şi păstreze echilibrul. Ţinea nasul în sus, 
sperând că fiinţa fantastică o să-şi deruleze trompa ca să-i 
dea apa care începea să-i lipsească. 

Dintr-odată, câinele care purta cravată se aruncă asupra 


117 


ei, îşi înfipse colții în pantalonii ei şi trase cu toată puterea, 
obligând-o să traverseze aleea. 

Ah! Ce tâmpenie! Să n-o lase să fie udată! 

— Dă-mi drumul, câine idiot! îi strigă ea. 

Dar animalul se încăpăţâna s-o tragă spre peluză, iar ea 
fu nevoită să-l urmeze. Una din labele monstrului-cisternă 
o atinse, dar ea nici măcar nu simţi, atât era de 
nemulțumită că era sărită de la stropitul de dimineaţă. 
Toate fructele, toate legumele vor fi revigorate, în afară de 
ea. Vai! Era oribil! 

Pierzându-şi echilibrul, căzu în iarbă. 

— Eşti complet nebună! urlă Sebastian. Unde ţi-e capul? 
Nu vedeai că animalul-cisternă era gata să te zdrobească? 
Era cât pe-aci! 

Părea scos din minţi de furia care-i înroşea mutriţa. 
Peggy Sue ridică din umeri. Cu siguranţă, nu pricepea 
nimic din reacţiile oamenilor. Viaţa legumelor era mult mai 
liniştită. 

Băiatul o prinse de umeri şi o zgâlţăi, dar ea nu-l 
asculta. Cuvintele n-aveau sens pentru ea. Nu erau decât 
nişte zgomote oribile ieşind din gura lui. Legumele 
comunică blând mişcându-şi frunzuliţele.  /Flip-flop... 
flip-flop... şi asta nu deranjează pe nimeni. 

Cei doi indivizi o studiau îngrijoraţi. Băiatul şi câinele... 
le-a uitat numele! Legumele n-aveau nume. Nu-şi 
complicau mintea cu aşa ceva. O obligară să se ridice şi să 
pornească din nou la drum. Din când în când, se-ntorceau 
ca să se asigure că-i urma. Cât de stupid era să mergi în 
continuu, în loc să te odihneşti într-un colţ, să-ţi înfigi 
rădăcinile şi s-aştepţi acolo îndopându-te cu soare. 


x 


Începând din acest moment, pierdu noțiunea timpului. 
Când băiatul hotărî să facă pauză, primi vestea cu bucurie 
şi se aşeză mai la o parte. Cum nimeni n-o băga în seamă, 
îşi scoase pantofii, ciorapii şi săpă o gaură în pământ, ca 
să-şi îngroape picioarele. Nu ştia de ce făcea asta, dar ceva 
o îndemna. O forţă care o depăşea. Îşi acoperi picioarele 


118 


goale cu pământ, până la glezne. 

Ah! cât era de plăcut! Trebuia să fi făcut asta mai de 
mult! Lucrările de grădinărit odată terminate, începu să 
dormiteze. 

Nu se gândea la nimic altceva decât să se coacă, să-şi 
ofere cât mai mult soare. Din când în când, ridica 
pleoapele ca să vadă dacă pielea i se înroşea... cu un roşu 
frumos de tomată. 

Plescăitul limbii câinelui o obligă să-şi recapete 
cunoştinţa. li spăla faţa zdravăn, acoperind-o cu salivă. Ea 
încercă să se zbată, dar deja nu mai avea suficientă 
energie ca să-l respingă. 

Apoi căzu pe spate. Acum, animalul săpa pământul ca 
să-i elibereze picioarele. 

— Trezeşte-te! urla vocea câinelui în mintea ei. Eşti 
victima unei vrăji! Reacționează, pentru Dumnezeu! 
Reacționează! 

În tot acest timp, Peggy se gândea: „De ce nu mă lasă în 
pace odată? Sunt o roşie, vreau să mă coc în linişte în 
colţişorul meu, vreau să fiu frumoasă, frumos colorată şi 
zemoasă pentru masa demonului.“ 

Câinele o muşcă de picior. Durerea o smulse din hipnoza 
a cărei prizonieră era. 

— Uită-te la picioarele tale! îi lătră câinele albastru. 
Dacă n-aş fi intervenit eu, ai fi împărtăşit aceeaşi soartă cu 
Sarah. 

Peggy Sue se aşeză în fund şi scoase un strigăt de 
groază: mici rădăcini începeau să-i crească în vârful 
degetelor de la picioare! 

— Trebuie tăiate cât sunt încă fragede, spuse câinele. 
Dacă mai aşteptam, ar fi crescut în pământ, adânc, şi ar fi 
fost imposibil să te mai scot din groapa asta. 

— Este înspăimântător, bâigui fata. Ce s-a întâmplat cu 
mine? 

— Sucul..., răspunse animalul. Sucul de roşie cu care 
te-ai dat de dimineaţă transformă încet-încet oamenii în 
legume sau fructe... Asta i s-a întâmplat lui Sarah. 

— Dar tu, se miră Peggy, tu nu eşti contaminat. 


119 


— Nu, pentru că eu sunt animal, iar capcana asta a fost 
concepută pentru oameni. 

Peggy se frecă la ochi. Îi era greu să reia contactul cu 
realitatea. A 

— Gândeai ca o roşie, reluă câinele. In cele din urmă, 
am înţeles că trebuia să curăţ sucul cu care erai acoperită. 
Priveşte-l pe Sebastian... a rezistat mai mult decât tine, 
dar vraja l-a copleşit şi pe el într-un final. 

Peggy aruncă o privire peste umăr. Băiatul îşi îngropa 
picioarele, după ce-şi scosese pantofii şi şosetele. 

— Pricepi cum funcţionează asta? mormăi câinele 
albastru. Rădăcinile cresc primele... restul trupului le 
urmează încet. Cred că, printre legumele care ne 
înconjoară, multe au fost copii. Sunt sigur că erai foarte 
fericită să te transformi în roşie. 

— Da, aprobă Peggy Sue. Găseam asta nemaipomenit. 
Să fiu hrană pentru demon mi se părea o mare onoare... o 
onoare de care trebuia să mă dovedesc demnă. 

Desfăcând briceagul, începu să taie una câte una micile 
rădăcini care îi creşteau din degete. Nu era mai dureros 
decât tăiatul unghiilor. 

Când termină, îşi puse pantofii şi se duse să-l ajute pe 
Sebastian. Îi spălă faţa cu apă din termosul ei. 

Când băiatul îşi reveni în simţiri, îi explică ce se 
întâmplase. 

— Nu-mi amintesc mare lucru, mărturisi adolescentul. 
Te văd în mijlocul drumului, gata să fii zdrobită de 
animalul-cisternă, apoi amintirile mele se şterg... 

— Trebuie să nu mai folosim sucul de legume sau de 
fructe, spuse Peggy. Este un şiretlic al grădinarilor ca să 
ne prindă în capcană. Fără câinele albastru, s-ar fi zis cu 
noi amândoi. 

Cei trei prieteni rămaseră o clipă tăcuţi, conştienţi c-au 
trecut pe lângă o catastrofă. 

— Asta a fost vraja primei peluze, mârâi câinele. Mă 
întreb ce ne aşteaptă în a doua. 


120 


15 


LUMEA CÂRTIŢELOR 


Le fu destul de greu s-o pornească la drum, căci efectele 
vrăjii întârziau să se risipească, încurajându-i la lene. 
Peggy Sue auzea întruna o mică voce care-o tot îmbia: La 
ce bun să continui? Toate astea nu folosesc ia nimic... 
savurează mai bine pacea legumelor. 

O hărţuia dorinţa de a săpa din nou o gaură ca să-şi 
îngroape picioarele; trebui să facă eforturi serioase ca să 
nu-i cedeze. 

Pentru moment, a doua peluză părea să fie la fel ca 
prima. Acum, când mirosul lor uman nu mai era ascuns de 
cel al fructelor magice, Peggy se simţea vulnerabilă. 
Grădinarilor nu le-ar fi fost greu să-i localizeze. 

Tocmai rumega gândurile astea sinistre, când zări prima 
groapă... 

— Un muşuroi de cârtiţă, stabili Sebastian. 

— Aşa-i, confirmă câinele albastru. Dar cârtiţa-i moartă 
de multă vreme... totuşi galeriile sunt locuite, o simt. 

— De cine? întrebă Peggy. 

— De copii ca voi..., spuse animalul. Fiţi atenţi, le e frică. 

Peggy  înaintă până aproape de groapă. Trepte 
rudimentare erau săpate în pământ. Scoase lanterna şi o 
luă pe scara ce cobora în întuneric. 

— E cineva aici? strigă ea. Suntem prieteni... Am trecut 
de bariera albă ieri-dimineaţă. Mă auziţi? N 

Auzi ecou de paşi fugind în beznă, şoapte. În sfârşit, 
după o clipă, un băiat strigă: 

— Sunteţi încă aproape umani? 

— Da, răspunse fata. 

— Stingeţi mizerabila aia de  lanternă, mormăi 


121 


necunoscutul, şi ţineţi mâinile ridicate. 

Peggy se conformă dorințelor puştiului. 

Paşii se apropiară, apoi o bandă de puştani răsări de 
după cotitura tunelului. Erau îngrozitor de murdari, 
acoperiţi cu nişte zdrenţe croite din frunze de porumb. 
Unii băieţi purtau jumătăţi de coji de nucă în loc de căşti. 
Alţii scobiseră alune ca să-şi facă nişte coifuri ca ale 
cavalerilor din Evul Mediu. Erau înarmaţi cu măciuci 
ghintuite (în realitate, tije de trandafir întărite în foc). 

Şeful lor era un adolescent destul de gras. Braţele lui 
trădau însă o forţă herculeană. 

— Mă numesc Nasty, mormăi el. Sunt şeful 
supravieţuitorilor. Trăim în galeriile de cârtiţă ca să 
scăpăm de grădinari. Dacă aţi ajuns până aici înseamnă că 
aţi dejucat vraja sucului de legume. Majoritatea se lasă 
păcăliţi. 

Peggy Sue se prezentă. Văzu imediat că Sebastian nu 
nutrea nicio simpatie pentru Nasty. De altfel, cei doi băieţi 
nici nu dădură mâna. 

— Veniţi! porunci grăsanul cu umeri de luptător. Nu 
staţi pe marginea gropii. E periculos. Nu vă fie teamă, o să 
luminăm cu ajutorul licuricilor domesticiţi, îi mângâiem şi 
ei ne dau lumină. 

— Câţi sunteţi? se interesă Peggy Sue. 

— Vreo treizeci, răspunse Nasty. Suntem supraviețuitorii 
celei de-a doua peluze. Eu am ajuns până la capătul celei 
de-a treia, dar am făcut stânga împrejur. 

— De ce? întrebă adolescenta. 

— Este imposibil să mergi mai departe, zise Nasty, cu o 
strâmbătură de dezgust. Capcanele sunt din ce în ce mai 
complicate. 

— De când eşti aici? 

— Nu ştiu... zece ani poate. Aici pierzi noţiunea timpului. 
Nu mănânci, nu creşti. Totul este neclintit. 

Mergeau acum printr-un tunel lat cât o stradă. De-a 
lungul pereţilor, omizi mari aţipite răspândeau o strălucire 
verzuie. Supraviețuitorii construiseră colibe din resturi 
vegetale. Mulţi adolescenţi jucau cărţi sau zaruri. 


122 


— Trebuie să-şi ocupe şi ei timpul cu ceva, mormăi 
Nasty, remarcând privirea nedumerită prost ascunsă a lui 
Peggy Sue. 

— De ce nu treceţi bariera în sens invers? întrebă 
adolescenta. 

— Ca să ne întoarcem în zona viselor? ricană Nasty. 
Mulţumesc, nu! Toți cei care trăiesc acolo or s-ajungă 
minusculi, este inevitabil. Preferăm să rămânem aici şi să 
ne păstrăm dimensiunea reală. N-am chef să mă transform 
în microb. 

Părea posac, dezamăgit. Peggy avu impresia că viaţa în 
galerii era groaznic de plicticoasă. 

Ajuns în mijlocul sătucului lor, Nasty îi invită să se aşeze 
în cerc în faţa colibei sale. Contrar regulilor ospitalităţii, 
nu le oferi musafirilor nici de mâncare, nici de băut. 

— Nu trebuie să mâncaţi nimic din ce se găseşte afară, 
explică el. Toate legumele, toate fructele sunt pline de 
vrăji. Cu toate astea, e greu să nu cedezi poftei. 

— Chiar aşa? făcu Sebastian sceptic. 

— Chiar aşa, repetă Nasty, pe un ton indiferent. Aromele 
care ne vin de afară sunt uneori atât de încântătoare, că 
unii din amicii mei nu pot să reziste. Evadează din galerii 
şi se duc să se-ndoape cu mure sau cu afine... 

— Şi apoi? se nelinişti Peggy. 

— Apoi n-au decât un gând: să devină mure sau afine, 
suspină Nasty. Aţi trecut deja printr-o experienţă 
asemănătoare când v-aţi frecat cu suc de fructe. Când le 
mănânci, efectul e şi mai puternic. Metamorfoza are loc 
într-o zi. 

Părea obosit să tot repete acelaşi lucru. Ca şi cum i-ar fi 
ghicit gândurile lui Peggy Sue, spuse: 

— li previn pe toţi cei care trec pe aici, dar nimeni nu 
mă ascultă. Toţi vor să continue, să devină eroi... şi nu-i 
mai vede nimeni niciodată. 

Alţi copii veniră să se aşeze lângă ei. Aveau aceeaşi mină 
încruntată a oamenilor care se plictisesc de moarte. Se 
prezentară: Kathy, Olga, Ronan, Elodie, Dekker... 

— Minunată adunătură fără minte, da! mormăi Nasty. 


123 


Dacă nu eram aici ca să am grijă de ei, de mult ar fi murit 
în capcanele grădinii. 

— Spune-ne ce-ai văzut la capătul celei de-a doua 
peluze, îi ceru Peggy Sue. Ce te-a făcut să te-ntorci din 
drum? 

Nasty lăsă umerii în jos şi scoase un oftat scârbit. 

— Înainte de toate, murmură el în cele din urmă, cu 
privirea goală, dincolo de ultima peluză există un drum de 
dale albe, atât de albe, încât par cioplite din cretă. Este 
unicul mod de a ajunge la castel, căci, de o parte şi de alta 
a acestui drum, se înalţă munţii de flori ucigaşe sau de 
cactuşi strănutători. 

— Cactuşi strănutători? se miră Peggy. 

— Da, confirmă Nasty. Sunt alergici la copii. Cum simt 
prezenţa unui puşti, se pun pe strănutat şi toţi ţepii le 
zboară prin aer. Te trezeşti ciuruit... şi, cum sunt 
otrăvitori, te prăbuşeşti în clipa următoare. Este foarte 
greu să treci de piedica asta. Unii reuşesc, recurgând la 
nu-ştiu-ce şiretlic, dar asta nu le foloseşte la mare lucru, 
pentru că imediat după n-au altă variantă decât s-o ia pe 
drumul cu dale albe, dacă vor s-ajungă la podul suspendat. 

— Şi drumul ăsta este vrăjit? 

— Exact. De cum pui piciorul, începi să te micşorezi atât 
de tare, încât ai impresia că vezi drumul cum se lungeşte şi 
castelul cum se îndepărtează. În realitate, drumul nu se 
modifică, cei care merg pe el devin pe zi ce trece mai mici. 
După o săptămână, ai dimensiunea unui purice şi drumul 
cu dale albe ţi se pare la fel de lung ca distanţa dintre 
Pământ şi Lună. Când am văzut asta, am înţeles că era 
inutil să-mi asum riscurile. M-am răsucit pe călcâie şi 
m-am întors aici. Galeriile sunt imense, te poţi ascunde în 
voie şi grădinarii ne lasă în pace. 

— Crezi sincer că nu există nici măcar o şansă să ajungi 
la castel? insistă Sebastian. 

— Nici măcar una, mormăi Nasty. Am supravieţuit destul 
de bine capcanelor, nu sunt un laş, dar zona e plină de 
trucuri. Când mă gândesc la toţi amărâţii de puşti care în 
momentul ăsta se încăpăţânează s-o ia pe drumul pavat cu 


124 


dale albe, fără să-şi dea seama că devin din ce în ce mai 
mici şi că vor avea nevoie de cinci secole ca s-ajungă la 
podul suspendat, îmi spun c-am ales cea mai bună soluţie. 

Peggy Sue îşi stăpâni o strâmbătură. Nu împărtăşea 
defetismul lui Nasty, dar simţea cum îi creşte îngrijorarea 
la gândul încercărilor care-i aşteptau. 

— Vreau să vă dau un singur sfat, făcu grăsanul. 
Rămâneţi aici, o să am eu grijă de voi. Băieţii şi fetele mele 
nu sunt nefericiţi. Inventez fără încetare jocuri noi pentru 
a-i ţine ocupați. Galeria este un fel de tabără de vacanţă; 
eu sunt monitorul. O să vă distraţi pe cinste, o să vedeţi! 
Lăsaţi-o baltă cu războiul ăsta idiot! 

Se ridicase şi făcea gesturi largi, arătând spre galeriile 
învecinate. 

— Olga şi Ronan or să vă conducă să ne vedeţi 
instalaţiile, spuse cu o bună dispoziţie ce suna fals. Am 
construit totul cu mâinile noastre. Haideţi... faceţi 
cunoştinţă cu tabăra de vacanţă subterană a lui Nasty 
Supravieţuitorul! 

Peggy Sue, Sebastian şi câinele albastru nu îndrăzniră 
să-l refuze. În timp ce Nasty se ducea să supravegheze 
construcţia unui nou tobogan, ei îi urmară îndeaproape pe 
cei doi copii care erau pe post de ghizi. 

Olga era o roşcovană mică şi foarte slabă, cu faţa 
încadrată de cozi lungi. Ronan era un băiat cu picioare 
foarte lungi, căruia viaţa în galerii îi dăduse o paloare de 
andivă. Nu păreau, niciunul, nici celălalt, prea fericiţi de 
vacanţa obligatorie impusă de Nasty. 

Fără elan, le prezentară celor trei prieteni instalaţiile 
distractive din tunele. Erau manejuri, piscine, balansoare, 
o pistă unde puteau face curse de care trase de greieri 
dresați, o cupolă imensă unde puteai să zbori suspendat de 
hamul unui fluture de noapte. 

— Toate astea nu par să vă distreze prea tare, observă 
Peggy, întorcându-se spre Olga. 

Fetiţa cu cozi roşcate se strâmbă. 

— Eh! oftă ea. La început, da, era nostim, dar, când faci 
asta toată ziua, până la urmă ţi se scârbeşte. 


125 


— Nasty are multă grijă de noi, adăugă Ronan. Vrea să 
fim fericiţi, dar ne ţine prizonieri. Încearcă să ne apere de 
ce-i afară, dar a devenit temnicerul nostru. 

— E adevărat, continuă Olga. Ne crede mult mai mici 
decât suntem în realitate. De parc-am fi nişte bebeluşi. 
Vrea să ne împiedice să ne confruntăm cu capcanele de 
afară. 

— Şi voi? întrebă Peggy. Voi ce vreţi cu adevărat? 

— Am vrea să ieşim, şopti Olga. Să ne continuăm 
misiunea, s-ajungem la castel. 

— Chiar dacă-i periculos? 

— Da. 

Peggy Sue îi cercetă atentă pe cei doi copii. Văzu 
strălucind în ochii lor un fel de speranţă disperată. 

— Sunt mulţi care gândesc aşa ca voi? întrebă ea. 

— Da, murmură Ronan privind peste umăr, ca să se 
asigure că Nasty nu era prin preajmă. Dar nimeni nu 
îndrăzneşte s-o spună. E trist, dar am sfârşit prin a ne 
teme de Nasty, câtă vreme el nu ne vrea decât binele. 

Speriaţi de gândul c-au vorbit prea mult, cei doi copii nu 
mai abordară subiectul în timpul restului vizitei. 

Nasty  amenajase nemaipomenit  subteranele, dar 
atracțiile - maşini buşitoare, montagne-russe-uri - nu erau 
frecventate decât de copii morocănoşi. 

— Aici, îi anunţă Olga, fabricăm confetti din petale de 
flori uscate. Acolo, serpentine din ierburi colorate tăiate 
fâşii. 

În mai multe rânduri, trebuiră să se lipească de perete 
ca să lase locul cohortelor de insecte vopsite în culori 
țipătoare, care erau călărite de tineri cavaleri. 

— Există şi o orchestră, mormăi Ronan. Flautele sunt 
făcute din tije tăiate bucăţi; pentru tobe se foloseşte pieliţa 
ciupercilor argăsită şi întinsă pe coji de nuci uriaşe. 

După cum îi suna vocea, totul părea de o plictiseală 
mortală. 

Când se-ntorceau la coliba lui Nasty, Olga îi luă mâna lui 
Peggy Sue în a ei. 

— Când o să pleci, şopti ea, o să mă iei cu tine? 


126 


— Da, îi scăpă şi lui Ronan, şi eu... şi eu vreau să vin cu 
voi! Nu mai pot să fac în fiecare zi acelaşi lucru! 

Peggy nu avu timp să răspundă, pentru că Nasty apăru 
din spatele unei cabane, cu un aer suspicios. 

— Deci, întrebă el, v-a plăcut? O să rămâneţi cu noi, 
bineînţeles. 


x 


Cei trei prieteni nevoiți să pară că se distrează la 
ciudata petrecere subterană simţiră că după-amiaza nu se 
mai termină. Peggy Sue nu se-nşelase: copiii se străduiau 
să râdă în hohote, dar ochii lor trişti le trădau plictiseala. 

— Am nimerit într-o închisoare, îi şopti ea lui Sebastian. 
O închisoare deghizată în parc de distracţii. Nu prea cred 
că Nasty are intenţia să ne lase să plecăm. 

— Crezi c-ar putea să ne captureze? murmură băiatul. 

— Da, răspunse adolescenta. Spre binele nostru... 

Puțin mai târziu, Nasty o luă pe Peggy Sue deoparte, sub 
pretextul că vrea să-i arate planurile noii atracţii: o roată 
mare, echipată cu vreo cincizeci de nacele din răchită. 

— Nu trebuie s-asculţi ce spun puştii, zise el dintr-odată, 
aruncând o privire cu coada ochiului spre fată. Sunt prea 
mici, nu ştiu ce-i bine pentru ei. 

— Dar tu ştii? îi replică adolescenta. 

— Da, mormăi Nasty. Eu sunt un supravieţuitor. Ştiu ce 
te aşteaptă acolo, sus. De ce crezi că sunt atât de gras? 
Înainte eram la fel de subţire ca tine, dar, pe a doua 
peluză, există fructe teribil de apetisante, pe care nu te 
poţi împiedica să nu le mănânci. Sunt fructe malefice însă. 
Te fac să te îngraşi doar în timpul unei nopţi! Te culci slab 
şi te trezeşti cântărind de trei ori greutatea pe care-o aveai 
înainte. 

— Aşa ţi s-a întâmplat şi ţie? 

— Da. Tovarăşii mei de călătorie - care s-au îndopat 
zdravăn - au devenit atât de uriaşi, că nici măcar nu se mai 
puteau ridica de jos. Balene ţintuite la pământ. Era 
îngrozitor. Am încercat să-i târăsc, dar n-am avut destulă 
putere. Până la urmă, a trebuit să mă decid să-i abandonez 


127 


şi s-o iau la fugă înainte de venirea culegătorilor. 

— Culegători? 

— Bineînţeles! Eşti total idioată sau te prefaci? Sper că 
n-ai înghiţit poveştile astea cu demonul vegetarian care nu 
se hrăneşte decât cu legume şi fructe? 

Peggy Sue simţi că se-ngălbeneşte. 

— Vrei să spui..., se bâlbâi ea. 

— Vreau să spun că demonul este un căpcăun, i-o trânti 
Nasty. Un căpcăun adormit, fie, dar care se hrăneşte cu 
copii ca în basmele părinţilor noştri. Din cauza asta, 
grădinarii pun să crească fructe vrăjite pe peluza a doua, 
pentru a fi în măsură să-i furnizeze stăpânului lor un vânat 
cât mai gras. Am priceput când i-am văzut pe culegători 
adunându-i pe tovarăşii mei. lată de ce-i apăr pe copii 
contra voinţei lor. Sunt naivi! N-au nici cea mai vagă idee 
despre ce-i aşteaptă acolo, sus. Cred că traversarea 
grădinii o să fie o excursie distractivă. Nu-i deloc aşa. 
Moartea nu există în zona viselor, este adevărat, dar aici, 
în grădină, lucrurile stau altfel! Demonul schimbă regulile 
după bunul lui plac! 

În timp ce vocifera, începuse să transpire, iar Peggy Sue 
se-ntrebă dacă nu cumva era cam nebun. 

Pentru că încerca să se depărteze sub un pretext 
oarecare, Nasty o apucă de încheietură. 

— Dacă vrei să pleci, n-o să te rețin, mormăi el, dar 
nu-mi lua niciun copil sau ai de-a face cu mine! 

Nu glumea deloc, iar lui Peggy Sue nu-i era prea clar 
cum o să iasă din încurcătura în care se băgase. 

Pe când se grăbea să ajungă din nou la Sebastian şi la 
câinele albastru, un anunţ răsună în galerii: „Noaptea! 
Vine noaptea!“. 

Cel care striga aşa era santinela postată la gura 
tunelului. Peggy Sue avu impresia că surprinde o nuanţă 
de panică în vocea lui. Imediat, copiii părăsiră locurile de 
distracţie şi se-ntoarseră în galeria centrală. Alergau, 
se-mpingeau. Zărindu-i pe Olga şi pe Ronan, Peggy îi 
întrebă unde se duc. 

— În dormitor, răspunse fetiţa. Asta-i regula. Veniţi 


128 


repede, noaptea-i periculoasă! 

Peggy Sue, Sebastian şi câinele albastru se luară după 
toţi ceilalţi. Ajunseră într-o sală boltită, unde se aliniau tot 
atâtea paturi, câţi pensionari găzduiau galeriile. Nasty se 
afla deja acolo, în picioare, supraveghind culcarea copiilor. 
De fiecare dată când unul dintre ei se strecura între 
cuverturi, îi prindea piciorul drept şi i-l lega în dreptul 
gleznei cu ajutorul unei sfori fixate de rama patului. 

— Ce faci? se miră Peggy. 

— Îi apăr contra vrăjilor nocturne, explică şeful 
galeriilor, continuând să-i lege strâns pe puşti. Legăturile 
sunt făcute dintr-o sfoară magică, pe care am luat-o de la 
grădinari. Nu mi se supune decât mie şi nimeni nu poate 
să desfacă nodurile pe care le fac eu. Niciun cuţit n-ar 
putea s-o taie. 

— Dar la ce foloseşte asta? întrebă neliniştit Sebastian. 

Nasty rânji dispreţuitor. 

— Habar n-aveţi de pericolele care vă pândesc, şuieră el. 
Noaptea, florile emit parfumuri hipnotice care ajung până 
aici. Arome suculente de prăjituri, de bomboane... uneori 
miroase a brioşe care se coc, alteori a tarte cu mere sau a 
cremă de ciocolată. Sunt atât de delicioase, că nu te poţi 
controla să nu te ridici şi să-ncerci să pui mâna pe 
minunăţiile astea. Se ştie foarte bine că sunt nişte 
capcane, dar până la urmă tot îţi pierzi capul... şi ieşi din 
galerie. Din cauza asta, îi leg pe toți. Eu sunt singurul care 
poate să desfacă nodurile; în privinţa paturilor de care 
sunt legate sforile, sunt cioplite dintr-o piatră foarte grea, 
ca să nu poată să-l tragă după ei. 

— Ar fi chiar aşa periculos să ieşi? se-ngrijoră Peggy. 

— Bineînțeles! se avântă Nasty. Priveşte ce mi s-a 
întâmplat mie! Aromele astea încântătoare ne-au pierdut 
pe mine şi pe tovarăşii mei. Când am muşcat din coacăza 
fermecată, avea gust de dulceaţă, de tartă, de gem de 
fructe de... de... Nu ştiu exact, dar nu era chiar coacăză, 
era cel mai fabulos desert pe care l-am mâncat în viaţa 
mea. 

Peggy Sue se dădu un pas înapoi, căci părea furios de-a 


129 


binelea. 

— N-o să rezistaţi! prezise Nasty, arătând cu degetul în 
direcţia lui Peggy şi lui Sebastian. Nu vă credeţi mai 
şmecheri decât sunteţi! Dacă nu vă leg, cum bate miezul 
nopţii o să vă fofilaţi afară din galerie, ca să alergaţi după 
dâra de arome. Oh, n-o să vă ia mult ca să găsiţi fructele în 
discuţie, dar mâine, când o să vă treziţi, o să cântăriţi 
fiecare două sute de kile, iar culegătorii or să vă ducă la 
bucătăria castelului. 

„Poate că spune  adevărul...“, se gândi Peggy, 
înfiorându-se. 

— Eu nu oblig pe nimeni, reluă Nasty. Am cioplit câteva 
paturi în plus mai de mult, puteţi să dormiţi pe ele. Mai am 
destule sfori ca să vă leg pe toţi. Este alegerea voastră. 
Grăbiţi-vă, emisiile de arome n-or să întârzie şi trebuie să 
mă gândesc şi la protejarea mea, pentru că nu pot să mă 
leg singur. Dacă aş face-o, aş putea foarte uşor să-i 
poruncesc sforii să mă elibereze. 

— Şi-atunci cum procedezi? întrebă îngrijorat Sebastian. 

— Fug să mă ascund cât mai adânc în galerii, suspină 
Nasty. Foarte departe de suprafaţă, mă târăsc prin şanţuri 
foarte înguste, unde nimeni n-ar vrea să pună piciorul, îmi 
îndes nămol în nas. La adâncimea aia, pământul miroase 
atât de urât, că putoarea lui face să dispară aromele care 
vin de-afară... dar nu-i deloc plăcut şi trebuie ceva curaj ca 
să rezişti. 

— De acord, capitulă Peggy Sue, leagă-ne. 

Se aşeză pe unul dintre paturile din piatră sculptate de 
Nasty. Sfoara magică era fixată la unul din capete. 
Cenugşie, ciudat de elastică, părea mai mult un şarpe decât 
o împletitură obişnuită din cânepă. Nasty nu trebui decât 
s-o atingă cu arătătorul ca să se înnoade pe glezna dreaptă 
a lui Peggy. 

— Asta e, anunţă el. O să tragi de ea, dar n-o să reuşeşti 
s-o desfaci. Dacă vrei s-o tai cu un cuţit, poţi să-ncerci, dar 
lama o să se tocească! r 

Sebastian alese un pat pe măsura lui şi se lungi. Incă o 
dată, sfoara magică se înnodă în jurul gleznei, ca şi cum ar 


130 


fi fost vie. 

Câinele albastru scăpă, căci n-avea niciun chef să fie 
legat. 

— N-am purtat niciodată nici lesă, nici zgardă! strigă el, 
înainte de a dispărea în celălalt capăt al galeriei. Şi n-am 
chef să fie premiera în seara asta. 

„Sper ca parfumurile malefice să nu-l atragă afară...“, 
gândi Peggy, puţin neliniştită. 

Apoi îşi aminti că alimentele dulci erau detestate de 
câinele albastru şi, deci, riscul de a se lua după mirosurile 
de prăjituri fermecate era minim. 

— Noapte bună, tuturor! spuse Nasty, ieşind din 
dormitor. Şi nu vă fie teamă, prietenul vostru Nasty 
veghează asupra voastră. 

— Noapte bună! răspunseră copiii în cor. 
Mulţumim-Nasty-că-eşti-atât-de-bun-cu-noi... 

Privindu-l pe grăsan cum dispare în întunericul galeriei, 
Peggy Sue îşi simţi inima strângându-se. 

Se-ntinse. O saltea umplută cu iarbă uscată izola patul 
de piatră, dar culcuşul nu era deloc confortabil. Pe 
deasupra, nu-i făcea nicio plăcere prezenţa sforii magice în 
jurul gleznei. Avea impresia că un şarpe i se răsucise în 
jurul ciorapului. 

„Haide, îşi spuse ea, încercând să-şi găsească o poziţie 
acceptabilă. Să-ncercăm să dormim. Oricum, sunt atât de 
obosită că nicio vrajă n-o să reuşească să mă trezească.“ 


Se înşela. 


La miezul nopţii, un incredibil miros de brioşă caldă îi 
invadă nările. Se aşeză pe marginea patului, cu apă-n gură. 
Stomacul îi ghiorăia foarte tare. De când era ea, niciodată 
nu-i mai fusese atât de foame. 

Brioşă... brioşă... brioşă..., îi murmura în minte o voce. 
Repede... repede... repede... N-o s-ajungă ia toată lumea! 

Murmure umplură dormitorul cufundat în beznă. Se 
treziseră şi alţi copii. Olga le strigă să se culce la loc. 

— E o iluzie, şopti Ronan spre Peggy. Trebuie să rezişti. 


131 


Cu timpul, devine mai puţin insuportabil. 

Fata nu-l asculta. Sărind din pat, încercă să se deplaseze 
pe dibuite. Unde era ieşirea? Cum să facă s-ajungă la 
lumină? 

— Linişteşte-te, o sfătui Olga. Prinde-te de nas. Poţi să 
mesteci pământ, are un gust foarte rău, o să-ţi vină să 
vomiţi şi n-o să te mai gândeşti la nimic altceva. 

Brioşă... brioşă... brioşă..., continua să şoptească acea 
voce în mintea lui Peggy Sue. Repede... repede... repede... 
N-o s-ajungă pentru toată lumea! 

Atunci adolescenta începu să tragă din toate puterile de 
sfoara care îi zdrobea glezna. Nebunia poftei o copleşea şi 
ajunsese aproape să creadă c-ar putea trage patul după ea 
de-a lungul tunelelor. Se prăbuşi. Deasupra ciorapului, 
pielea iritată de frecare o ustura îngrozitor. 

În confuzia delirului, ghici că şi Sebastian era pradă 
aceloraşi tulburări. Îl auzea bolborosind: „Ciocolată... 
ciocolată...“, cu o voce schimbată de nebunie. 


Chinul ăsta dură timp de două ore, apoi aromele 
misterioase îşi pierdură din intensitate. 

— Florile obosesc, explică Olga. Nu pot să răspândească 
arome toată noaptea. Întotdeauna se ajunge la un moment 
când trebuie să-şi recapete forţele. Acum putem să ne 
culcăm liniştiţi din nou. 


x 


A doua zi, Nasty reapăru, cu fața plină de nămol împutit. 
Merse de la un pat la altul şi deznodă sforile magice 
atingându-le cu arătătorul. 

Când copiii părăsiră dormitorul ca să se ducă la locurile 
de joacă, Olga se strecură lângă Peggy Sue şi-i şopti: 

— Dacă vrei să evadezi, trebuie s-o faci în timpul zilei. 
Am vorbit cu toţi din jur, suntem mai mulţi care vrem să te 
însoţim. 

Nu mai adăugă nimic, căci Nasty se apropia cu 
sprâncenele încruntate. 

— Cine vrea să urce în montagne-russe? strigă el cu o 


132 


voce plină de falsă veselie. Cine vrea să zboare cu fluturii 
dresați? 


133 


16 


POFTĂ DIABOLICĂ 


Nu se punea problema să mai întârzie mult în galerii. 
Peggy Sue luă hotărârea să fugă înainte de prânz. 
Presimţea că trebuie să acţioneze fără ştirea lui Nasty, 
căci grăsanul - din grija de a-i apăra - făcea tot posibilul 
să-i împiedice să plece. 

Micul grup de prieteni profită deci de faptul că Nasty 
era ocupat cu unul din numeroasele şantiere de 
construcţie, pentru a ajunge la ieşirea din vizuină. Olga, 
Ronan şi alţi copii ale căror nume Peggy nu le ştia se luară 
după ei. 

— Hei, strigă santinela ascunsă sub o ciupercă, la 
intrarea în subterană. Unde plecaţi aşa? 

— Să adunăm lemne, exclamă Olga. N-avem scânduri 
pentru noile manejuri. 

— Nimeni n-are voie să se aventureze afară dacă nu e 
însoţit de Nasty! protestă gardianul. Coborâţi imediat în 
tunel sau... 

Dar nimeni nu-l ascultă. Peggy Sue alerga deja prin 
iarba înaltă, urmată de-aproape de tinerii fugari. 

— Nu-mi vine să cred! gâfâi Olga. Am reuşit să scăpăm! 
Credeam c-o să-mi petrec tot restul vieţii învârtindu-mă pe 
căluşeii de lemn din subterane. 

Cu răsuflarea tăiată, se îngrămădiră unii peste alţii sub o 
ciupercă. 

Dintr-odată, vocea lui Nasty răsună, de departe, 
înăbuşită de zidul ierburilor uriaşe. 

— Idioţilor! vocifera el. E ca şi cum aţi fi deja morţi! 
N-aveţi nicio idee de ce vă aşteaptă... Nerecunoscătorilor! 
După tot ce-am făcut pentru voi... Aşa-mi mulţumiţi? 


134 


Întoarceţi-vă până nu-i prea târziu. N-o să vă pedepsesc... 
Intoarceţi-vă acasă, vă implor: ascultaţi-mă! 

Părea sincer nefericit, iar tristeţea făcea să-i tremure 
vocea. Se simţea că-i gata să plângă. 

Unii dintre copii fură cuprinşi de panică şi schiţară o 
mişcare de întoarcere din drum. 

— Nu, şuieră Olga. Nu vă întoarceţi acolo! Nu se poate 
să ne ascundem pentru totdeauna. Într-o zi sau alta tot va 
trebui să ieşim din vizuina aia. Momentul a venit. 

Nasty strigă multă vreme. 

— Vă urez noroc, spuse el, în sfârşit, cu o voce obosită. 
Dacă scapă cineva, poate să se-ntoarcă fără grijă în 
galerie. 

Astea fură ultimele lui cuvinte. 

Peggy îşi scurtă curelele rucsacului. Trebuia să meargă 
mai departe. Peste puţin timp o să-nfrunte teribilele 
parfumuri hipnotice despre care le vorbise Nasty, şi lucrul 
ăsta nu era deloc îmbucurător. li împărtăşi îngrijorarea 
Olgăi. 

— Există o metodă de a te apăra, explică fetiţa cu codițe 
roşcate. Dar, vai, puţini oameni au curajul s-o folosească. 
Este... cu adevărat oribil. 

— A, da? se miră Sebastian. Şi ce trebuie făcut? 

— Trebuie s-aduni balega unei anume insecte şi să te 
freci cu ea la nas. Mirosul este atât de groaznic, că nu mai 
simţi nimic altceva. În felul ăsta, se poate trece de bariera 
de parfumuri periculoase în perfectă siguranţă. Problema 
este că e dificil de suportat multă vreme putoarea balegii. 

Peggy şi Sebastian schimbară priviri. 

— De acord, suspină Peggy. Dacă nu există niciun alt 
mod de a trece de obstacol... 

Olga şi Ronan le explicară apoi că trebuie să se ducă să 
caute un munte cu flori galbene cu dungi roz, insectele în 
discuţie trăind exclusiv la umbra acestei specii de plante. 

— Nu sunt rele, insistă fetiţa. Sunt doar animale mari, 
timide, care fug la apropierea noastră. Putem să le adunăm 
balegile liniştiţi. 

Porniră deci să localizeze cât mai repede o pădurice de 


135 


flori galbene cu dungi roz. Cum aveau dimensiunea unor 
palmieri, fu simplu. „Scarabei“ cu carapacea albastră 
săpau pământul în apropiere. Văzând hoarda de copii 
năvălind, îşi mişcară antenele şi dispărură între tulpini. 
Peggy Sue simţi o reală uşurare, pentru că erau mai mari 
decât elefanții. Balegile zăceau pe jos, sub forma unor 
mingiuţe uscate şi lucitoare. 

— Nu miroase a nimic, se miră Sebastian. 

— Nu, recunoscu Olga. Trebuie zdrobite ca să se simtă 
mirosul. Trebuie doar să le luăm, apoi să le zdrobim în 
ultimul moment. Vă previn: elimină o putoare îngrozitoare. 
Unii cad din picioare când îi izbeşte mirosul. 

Copiii ezitară. Peggy decise să dea exemplu şi îndesă 
mai multe bile în buzunar. 

„Parcă ar fi lemn-dulce, se gândi ea, ştergându-şi 
mâinile de o tufă de iarbă. Nu-i chiar atât de dezgustător 
cum mi-am imaginat!“ 

— Îmi pare foarte rău, se scuză Olga. Dar este singura 
noastră şansă de a trece de bariera de parfumuri 
hipnotice. Mai ales, nu ezitaţi să le folosiţi. Nasty avea 
obiceiul să spună că nimeni nu poate să reziste vrăjii 
parfumate a florilor. 

— Când ajungem în zona periculoasă? întrebă Sebastian. 

— Oh! suspină trist Ronan. O să simţi... Imediat ce florile 
ne descoperă, încep să emită arome suculente care ne vin 
în întâmpinare. Parfumurile astea or să ne stârnească 
poftele. O să ne fie atât de foame, de poftă, că, imediat 
ce-or s-apară fructele blestemate, n-o să ne putem controla 
şi o să ne aruncăm pe ele să le devorăm. 

— Totul e foarte bine organizat, observă Olga. Puţini 
oameni reuşesc să-nvingă în încercarea asta. Amintiţi-vă: 
dacă muşcaţi din pulpa vreunui fruct, sunteţi terminaţi... 
La fiecare înghiţitură, luaţi zece kilograme. 

Peggy Sue strânse din dinţi. Se ştia foarte pofticioasă şi 
nu era sigură c-o să aibă destulă voinţă ca să reziste 
acestei capcane. 

Neîncrederea îi cuprinse pe drumeţi şi curând tăcură cu 
toţii. Câinele albastru mergea în frunte, mirosind 


136 


atmosfera. Datorită simțului său, repera mirosurile 
malefice înaintea tuturor celorlalţi. 

— Începe să se simtă, spuse dintr-odată. Drept înainte... 
vine în întâmpinarea noastră, ca un val invizibil. 

— Ți se face foame? întrebă Peggy. 

— Nu, făcu animalul. Dar eu sunt câine. N-am aceleaşi 
gusturi ca oamenii. Nimic nu-mi place mai mult decât un 
os frumos, puţin stricat. Alea sunt mirosuri făcute special 
pentru copii... miroase a zahăr, a ciocolată, a brioşe scoase 
din cuptor... Pentru mine nu-i nimic foarte apetisant, dar 
voi toţi o să salivaţi de poftă. 

Abia pronunţă cuvintele astea, că Peggy avu impresia că 
tocmai se deschidea uşa unei brutării. Stomacul începu 
să-i ghiorăie şi saliva îi umplu gura. Fra... era incredibil de 
apetisant... Aromele umpleau aerul atât de concret, că 
aproape te aşteptai să vezi prăjiturile materializându-se pe 
jos. A 

— Atenţie! strigă Olga. Asta e! Începe. Repede! Folosiţi 
balega de insectă. Nu mai aşteptaţi, pe urmă o să fie prea 
târziu! 

Fetiţa cu cozi roşcate avea dreptate, totuşi aromele erau 
atât de plăcute, că Peggy Sue n-avea niciun chef să le 
alunge. Foamea creştea în stomacul ei, stomacul îi 
ghiorăia. Dintr-un reflex de autoapărare, băgă mâna în 
buzunar şi căută prima bilă răşinoasă. In jurul ei, grupul se 
risipea. Doi copii, cedând lăcomiei, se năpustiră în iarba 
înaltă, cu gura căscată, cu mâinile întinse, gata să 
mănânce orice. N 

— Nu, strigă Peggy. Intoarceţi-vă! E o capcană! 

Dar avea chef şi ea să li se alăture. 

— Balegile, urlă Olga. Fărâmiţaţi-le şi frecați-vă la nas! 

O ascultară. Imediat se auziră strigăte de scârbă. Peggy, 
care se grăbea să urmeze instrucțiunile de folosire 
prescrise de fetiţa cu cozi roşcate, se crezu pe punctul de a 
vomita toată mâncarea pe care o mâncase de când se 
născuse ea. 

Era dezgustător! 

— Fugiţi! strigă Olga cu vocea aproape sufocată. 


137 


Trebuie să ne îndepărtăm înainte ca putoarea să scadă în 
intensitate. Fugiţi! Este singura noastră şansă! 

Peggy Sue o luă deci la sănătoasa. Nu ştia foarte bine de 
ce fuge: de florile malefice sau de mirosul împuţit din nas. 
În jurul ei, copiii alergau urlând. Unii vomau, alţii cădeau 
în genunchi şi încercau să se şteargă la nas cu o mână de 
iarbă, incapabili să suporte multă vreme emanaţiile 
putride ale balegii de insectă. 

— Nu vă opriţi, gâfâia Ronan. Continuati, continuaţi! 

Dar nimeni nu-l mai asculta. Debandada era totală. 
Peggy Sue îşi aruncase rucsacul din spate ca să poată 
alerga mai repede. În trecere, se întâlni cu florile 
periculoase. Ca să activeze propagarea 
mirosurilor-capcană, petalele lor se legănau în aer, ca 
aripile unui liliac. 

„Ai zice că sunt vii“, îşi spuse ea. 

Chiar în acel moment, îşi prinse piciorul într-o rădăcină 
şi-şi pierdu echilibrul. Începu să se rostogolească pe o 
pantă abruptă, lovindu-şi coastele de asperităţile terenului. 
Când, în fine, reuşi să se agaţe de tulpina unei flori, era 
deja plină de vânătăi. 

Distingea ca prin ceaţă, printre ierburi, mai mulţi copii 
cu nişte coacăze uriaşe, din care muşcau cu toată gura. Voi 
să le vină în ajutor; mâna lui Sebastian o strânse de umăr 
ca s-o împiedice. 

— Nu, spuse băiatul. Sunt terminaţi. Au mâncat prea 
mult. Într-un sfert de oră or să cântărească două sute de 
kile. Dacă Nasty a spus adevărul, culegătorii or să treacă 
să-i ia, iar noi trebuie s-o ştergem. 

— Nu putem să-i lăsăm! protestă Peggy, zbătându-se. 

Sebastian o prinse de braţ şi o scutură violent. 

— Încetează! îi strigă el. Nu mai e timp... şi nu se mai 
poate face nimic pentru ei. Or s-ajungă atât de graşi, că 
n-or să mai poată merge. Ştiu că-i trist, dar, dacă te 
întorci, păţeşti şi tu la fel. 

Peggy Sue lăsă lacrimile să-i curgă. Sebastian avea 
dreptate, putoarea de balegă se risipea deja şi ea începea 
din nou să simtă mirosul de brioşă caldă. 


138 


— Ridică-te şi ia-o la fugă, şuieră Sebastian, fărâmiţând 
o altă balegă în căuşul palmei. Fugi fără să te uiţi înapoi! 

Îi frecă nasul cu groaznica materie brună şi o împinse 
înainte. 

Fuga începu din nou. Un sfert de oră mai târziu, Peggy 
Sue se prăbuşi, transpirată, cu spatele tăiat de ceva ascuţit 
de alături. 

Îşi lăsă un răgaz ca să-şi recapete forţele, şi asta în 
ciuda eforturilor câinelui albastru de a-i linge faţa. 

— Avem multe pierderi, o anunţă mental animalul. Nu 
ştiu unde sunt Olga şi Sebastian. 

Peggy se ridică greu. Îşi julise genunchii. 

Dorinţa de a se întoarce o chinuia. 

— Nici nu te gândi, îi spuse câinele albastru. Nu-ţi poţi 
permite să rişti nimic, eşti singura în stare să continui 
misiunea. Trebuie să mergi înainte. 

— Şi culegătorii? protestă fata. Crezi că există cu 
adevărat? 

— Nasty a spus că demonul e un căpcăun, îi aminti 
animalul. Şi căpcăunii nu se hrănesc cu legume fierte la 
aburi. Dacă vrei să-i salvezi pe puştii ăştia de soarta care-i 
aşteaptă, cel mai bine, după părerea mea, este s-ajungi la 
palat cât mai repede posibil şi să-l trezeşti pe demon din 
somn. 

— Fără îndoială că ai dreptate, admise adolescenta. 

Rămase nemişcată, căci o umbră începea să întunece 
cerul. Un personaj, al cărui chip amintea de grădinar, se 
apropia cu pas rapid. Avea mâinile în formă de lopată şi o 
traistă peste piept. O pălărie uriaşă de pai îi acoperea 
capul minuscul. „Un culegător! gândi Peggy, tremurând. A 
venit să-şi strângă recolta.“ 

Piciorul creaturii gigantice o atinse. Câteva minute mai 
târziu, îi auzi ţipând pe copiii pe care-i arunca în traistă. 
Strânse tare din pumni şi-şi înfipse unghiile în carnea 
palmelor. 

„lată că Nasty a avut dreptate, gândi ea. Ni s-a spus că 
demonul este vegetarian numai ca să ne păcălească să 
trecem de bariera albă. Doamna general Pickaboo ne-a dus 


139 


cu zăhărelul!“ 

Acum nu mai avea de-ales, trebuia să intre cât mai 
repede în castel. Începea o teribilă cursă contra 
cronometru. Trebuia cu orice preţ să-l trezească pe demon 
înainte ca servitorii lui să n-apuce să-i pregătească masa. 

— Ai idee dacă mănâncă în fiecare zi? îl întrebă pe 
câinele albastru. 

— Nu, răspunse animalul. Cum doarme în permanenţă, 
nu consumă prea mult. Îl hrănesc o dată pe săptămână; cel 
puţin aşa mi-a zis Sebastian. Asta ne lasă un oarecare 
răgaz. 

Peggy Sue îşi curăţă juliturile şi o porni la drum; nu se 
punea problema să se mocăie. 

O jumătate de oră mai târziu, îi zări pe Olga şi pe Ronan, 
şi ei plini de tăieturi, cu nasul negru de balegă. Fetiţa 
plânsese şi lacrimile lăsaseră dâre albe pe jegul care-i 
acoperea obrajii. 

— Sebastian a luat-o înainte, anunţă ea. Voia să verifice 
dacă monştrii au luat-o sigur pe drumul spre castel. 
Sunte... sunteţi singuri? 

— Da, suspină Peggy. Ceilalţi n-au trecut barajul de 
arome. 

— E îngrozitor, gemu Ronan. Poate ar fi trebuit să-l 
ascultăm pe Nasty? 

— Nu! Sigur că nu! protestă Olga. Nasty încerca să fie 
drăguţ, dar eram prizonierii lui. 

Sebastian apăru, punând astfel capăt discuţiei. Avea o 
faţă întunecată de îngrijorare. 

— N-am ieşit din regiune, şuieră el. Cred că va trebui 
să-nfruntăm alte capcane parfumate. Mai în jos am 
descoperit stupi... şi cine zice stupi zice miere. E ca un 
brâu care înconjoară baza colinei, suntem obligaţi să-l 
traversăm. Sper că nimănui dintre noi nu-i place mierea. 

Vai, tuturor le plăcea! 

Îşi întoarseră pe dos buzunarele ca să vadă câte balegi 
le mai rămăseseră. Stocul de putoare salvatoare fusese 
însă epuizat. 

— Sigur o să mai găsim alte balegi de insecte, spuse 


140 


Olga, plină de speranţă. 

Sebastian se strâmbă şi aruncă o privire de jur-împrejur. 
Nu erau flori galbene prin zonă... or, coleopterele cu 
excremente benefice nu se găseau decât în apropierea 
acestui tip de plante. 

Peggy lăsă să-i scape un oftat. Erau cu toţii cuprinşi de 
descurajare. Fata începea să priceapă de ce făcuse Nasty 
cale-ntoarsă. Oricât ai fi fost de curajos, venea un moment 
când intuiai că toată rezerva de noroc se terminase. 

Hotărâră să facă o pauză, ca să aibă timp să-şi refacă 
energia. 

— Îmi pare rău că te-am atras în povestea asta, 
murmură Sebastian, aşezându-se lângă Peggy. Credeam 
c-o să fie totuşi mai uşor. Am aproape de cinci ori vârsta 
ta, dar gândesc în continuare tot ca un copil... Sfârşesc 
întotdeauna prin a mă convinge că viaţa este doar un joc şi 
că totul se va termina în mod obligatoriu bine, ca în 
poveştile care li se spun copiilor. 

Peggy Sue îi luă mâna şi i-o strânse. Aprecia 
confidenţele lui Sebastian, pentru că, în general, era destul 
de greu să pricepi ce aveau băieţii în cap. Majoritatea 
timpului, se străduiau să facă pe fanfaronii şi-şi ascundeau 
cu grijă sentimentele, ca şi cum le-ar fi fost ruşine. Iar asta 
nu uşura discuţia. 

— Viaţa a trecut aşa de repede, gemu Sebastian. Ştiu că 
dacă mă întorc în lumea reală n-o să-nţeleg nimic din 
lucrurile care mă vor înconjura. Sunt atât de obişnuit cu 
magia, că totul mi se va părea plictisitor. M-am dezobişnuit 
să fiu obligat să merg la şcoală, să muncesc. Nimic din 
astea nu există în miraj. Aici totul este fals şi facil. 

— Cu condiţia să nu treci de bariera grădinii, îl corectă 
Peggy Sue. 

— Este adevărat, admise Sebastian. Dar am greşit că am 
venit să te caut. 

— Nu foloseşte la nimic să ne lamentăm, i-o reteză 
adolescenta. Să încercăm mai bine să ne pregătim pentru 
următoarea capcană. 

Urmă un lung moment de tăcere. Peggy îi simţea pe 


141 


Ronan şi pe Olga îngroziţi de ideea de a cobori spre stupi. 

— Nasty v-a spus ceva despre albine? o întrebă pe fetiţă. 
Sunt periculoase? 

— Nu, răspunse Olga. După cum par, sunt chiar foarte 
fricoase şi fug imediat ce te apropii de stupi. Nasty spunea 
că, după părerea lui, pericolul nu-i acolo. 

— Dar atunci unde-i? se nelinişti Peggy. 

— Nu ştia nimic, mărturisi Olga. N-a mers niciodată atât 
de departe. 

Peggy dădu din cap. Cu atât mai rău! Urmau să se 
descurce la faţa locului. 

Nimeni nu mai suflă un cuvânt. Deasupra capetelor, se 
auzeau zumzăind albinele care zburau din floare în floare. 

„Sunt mari cât nişte elicoptere, gândi Peggy... Fac un 
zgomot!“ 

La început, se temu că insectele or să se abată asupra 
lor ca să-i înţepe; evident, se temuse degeaba, pentru că 
albinele nu le acordau nicio atenţie. 

Panta devenea abruptă. Trebuia să se agaţe de tulpinile 
ierburilor înalte ca să nu-şi piardă echilibrul. Foarte jos, 
peste brâul de stupi, întrezăriră dalele albe ale drumului 
magic, pe care nu puteau trece fără să nu se micşoreze. 

Sebastian rămase pe loc, cu ochii fixaţi pe stupi. Albinele 
executau un balet neîncetat, iar aripile lor produceau un 
zgomot de motor, care te făcea să-ţi astupi urechile. Parcă 
erau pe un aeroport suprapopulat. 

— Ce-i de făcut? întrebă băiatul. Trecem? 

Peggy privi stupii. Cât erau de mari! Ai fi zis că sunt mici 
castele urcate pe schele. Ezitau încă să iasă la drum 
deschis. Pe cer, albinele zumzăiau ca o escadrilă în 
formaţie de luptă. 

— Unde e capcana? îl întrebă în gând pe câinelui 
albastru. 

— Nu ştiu, făcu animalul. Albinele n-or să vă facă niciun 
rău... V-au descoperit. Le e frică de voi; şeful lor este gata 
să emită un ordin de împrăştiere generală. Vor să evite 
lupta. 

Era mai mult decât ciudat. 


142 


Peggy măsură cu privirea terenul pe care-l aveau de 
traversat. 

— Doi, poate trei kilometri! 

— Să-i dăm drumul, suspină ea. Oricum, nu putem sta 
aici să ne legănăm de pe un picior pe altul. 


Imediat ce micul grup ieşi de la adăpostul ierburilor 
înalte, înaintând spre luminiş, albinele o luară la fugă. 
Roiul se împrăştie în aer cu huruit de avion de vânătoare, 
abandonând stupii. Lui Peggy Sue i se păru strategia una 
dintre cele mai curioase. Avea certitudinea că acest 
comportament făcea parte dintr-o capcană. 

Apoi simţi mirosul de miere... 

Îmbălsăma totul. Toată atmosfera era impregnată. 

— Începe din nou, gemu ea. Grăbiţi-vă... Ţineţi-vă 
respiraţia şi mergeţi cât de repede puteţi. 

Tăcu, dar mirosul de miere era atât de gros, încât i se 
aşeza pe buze, pe limbă. Avea gustul în gură. Aruncă o 
privire scurtă spre prietenii ei. Ronan părăsise deja grupul 
pentru a merge în direcţia stupilor. Olga se pregătea, în 
mod clar, să-l urmeze. _ 

— Hei! strigă Peggy. IÎntoarceţi-vă! 

Cum copiii se îndepărtau în continuare, porunci câinelui 
albastru să plece după ei. Animalul se supuse, dar, când îşi 
înfipse dinţii în ciorapii copiilor încercând să-i facă să 
se-ntoarcă din drum, aceştia îl alungară cu lovituri de 
picior. 

— Lasă-ne în pace! Potaie idioată! mormăi Olga. 

Avea ochii ieşiţi din orbite şi părea hipnotizată de 
picăturile de miere care se scurgeau din stupi, formând o 
baltă cremoasă pe pământ. 

Ronan căzu în genunchi la marginea bălții şi-şi cufundă 
mâinile. Începu apoi să-şi lângă degetele, însoțea acest 
gest de chiote de fericire. 

Peggy se grăbi spre Olga şi o prinse de guler ca s-o 
tragă înapoi, în momentul când tocmai se pregătea să-şi 
imite tovarăşul. Nebună de furie, puştoaica o zgârie şi 
încercă s-o muşte chiar. Aproape de baltă, parfumul de 


143 


miere părea la fel de gros precum ceața despre care se 
spune că „poţi s-o tai cu cuțitul“. Peggy se sufoca, simţea 
cum i se topeşte creierul de poftă. 

Se aplecă şi o apucă pe Olga de încheietură. Sebastian 
veni să-l tragă pe Ronan de lângă baltă. 

Câinele albastru alerga în cerc, răscolind cu botul 
ierburile înalte. Dintr-odată crezu c-a descoperit balegă de 
insecte, dar, muşcând din bilele maronii ca să le verifice 
compoziţia, realiză că erau bomboane de ciocolată. Pudra 
de cacao îi umplu botul şi-i fu foarte greu să scape de ea. 

— N-ar fi trebuit să le atingi, îi spuse Peggy. Prezenţa 
lor nu e ceva normal; după părerea mea, este vorba de o 
altă capcană... Sper că n-o să ţi se-ntâmple nimic. 

— Voiam să te-ajut, explică animalul. Ai dreptate, cred şi 
eu că m-am otrăvit. Am fost un prost, dar semănau atât de 
tare cu bilele puturoase pe care le-am folosit ca să 
dejucăm vrăjile florilor... 

— Cum te simţi? insistă adolescenta. E 

— Bine, pentru moment, răspunse câinele. În afară de 
gustul ăsta îngrozitor de ciocolată de care nu reuşesc să 
scap. 

Copiii o luară spre un grup de ciuperci. Sperau ca 
mirosul fad al vegetalelor să-l acopere pe cel de miere. 

Se lăsa seara şi nu se punea problema să-şi continue 
drumul pe orbeşte. Ronan se zbătea din toate puterile; 
fusese nevoie să-i lege mâinile şi picioarele ca să-l 
împiedice să plece din nou către stupi. Peggy făcea teribile 
eforturi de voinţă ca să uite pofta care-i chinuia stomacul. 

O noapte petrecută lângă stupi n-o încânta prea tare. O 
să fie în stare să reziste tentaţiei? 

Privi cerul. Era deja de un negru ca de cerneală. 

„Nu-i normal, gândi ea. Fără îndoială, un grădinar a 
stins soarele mai devreme, în intenţia de a ne ţintui aici.“ 

Ronan mormăia răsucindu-se. 

— Eliberaţi-mă! urla el. N-aveţi dreptul să mă ţineţi 
prizonier. Vreau miere... 

Peggy Sue, precaută, făcu ghemotoace de iarbă, pe care 
şi le băgă în nas. Nu era foarte uşor să respiri astfel, dar 


144 


atenua parfumul stupilor. 

— Să-ncercăm să dormim, spuse ea, strângându-l la 
piept pe câinele albastru. O să părăsim câmpul imediat ce 
răsare soarele. 

Odată cu noaptea, căldura scăzu şi mirosul de miere se 
mai potoli, ceea ce îi ajută pe copii să adoarmă fără prea 
mare greutate. 


145 


17 


VREMEA TRANSFORMĂRILOR 


Avu un somn nefiresc de adânc, plin de vise absurde. Fu 
trezită de păcănitul întrerupătorului, pe care unul dintre 
grădinari tocmai îl apăsase ca să aprindă soarele. 

Instinctul o anunţă imediat de prezenţa unui pericol. Se 
aşeză tremurând în iarba udă de rouă. Ronan era acolo, 
culcat la un metru de ea... dar arăta ca o statuie de turtă 
dulce! 

O statuie de turtă dulce de mărimea unui băiat de zece 
ani. Un miros puternic de miere emana din trupul lui 
moale. 

— Ai văzut? îl întrebă în gând Peggy pe câinele albastru. 

Neprimind niciun răspuns, se-ntoarse spre animal ca să-l 
zgâlţâie... dar câinele ei albastru se transformase şi el în 
statuie, cu deosebirea că era din ciocolată, de la bot până 
în vârful cozii. Din ciocolată cu lapte. 

De data asta, panica o cuprinse şi scoase un strigăt. 
Sebastian tresări. Se frecă la ochi. Întinzând mâna, îşi 
puse degetele pe băieţel, apoi pe animal. 

— Doamne sfinte! spuse el, speriat. Este chiar turtă 
dulce... şi asta ciocolată adevărată. 

— Este din cauza mierii şi a acelei biluţe de ciocolată, se 
poticni Peggy, care se lupta să nu izbucnească în lacrimi. 
Mă temeam de asta. 

— Calmează-te, este ceva trecător, făcu Sebastian. 
Sergentul a zis ceva despre asta în tabăra de 
antrenament... Atunci am crezut că aiurează. 

— Ce-a zis? se nelinişti Peggy, care nu îndrăznea să-l 
mângâie pe câinele albastru, de frică să nu-l vadă 
topindu-se sub degetele ei. 


146 


— Nu mai ştiu exact, se scuză Sebastian. Mi se pare că 
spunea ceva de o vrajă a cărei durată nu depăşeşte 
douăzeci şi patru de ore... Da, asta trebuie să fie. Când cei 
căzuţi sub vrajă sunt feriţi de orice atingere timp de o zi 
întreagă, ei îşi recapătă aspectul normal după ce se scurg 
aceste douăzeci şi patru de ore. 

— Eşti sigur? 

— Da... mă rog, aşa cred. N-am ascultat. Şcoala n-a fost 
niciodată pasiunea mea. Întotdeauna m-am plictisit de 
moarte acolo. 

Peggy strânse din dinţi. Privind statuia de ciocolată 
culcată în iarbă, îşi dădu din nou seama cât de mult ţinea 
la câinele albastru. 

Ţipetele lor o treziseră şi pe Olga. Fetiţa se convinse cu 
greu, şi ea, că nu visează. 

Puse mâna pe faţa lui Ronan, o retrase grăbită... şi-şi 
linse degetele. 

— Are gust bun, murmură ea. 

Auzind aceste cuvinte, Peggy simţi cum i se face pielea 
de găină pe braţe. 

„Prima capcană o conţine pe a doua, gândi ea. Este ca în 
cazul păpuşilor care intră una în alta.“ 

Nu îndrăzni să-şi formuleze temerile cu voce tare, dar 
surprinse în privirea lui Sebastian o scânteie care spunea 
multe. 

— Trebuie să plecăm, decise ea. Pe căldura asta, mirosul 
de miere o să devină mai puternic. N-o să-i putem rezista. 
O să ne transformăm, ca Ronan. 

— Cei doi nu mai pot să meargă, observă Sebastian, 
arătând spre cele două „statui” culcate în iarbă. O să 
trebuiască să le cărăm noi. 

— Tu o să-l iei pe Ronan, spuse Peggy Sue. Eu o să-mi 
iau câinele în braţe. 

— O să se topească, observă adolescentul. Este din 
ciocolată cu lapte. E moale. 

Peggy Sue se gândi puţin. 

— Ştiu! răspunse ea. O să culeg frunze şi o să-l înfăşor în 
ele, în felul ăsta mâinile mele n-or să fie în contact cu... 


147 


„pielea“ lui. 

Îşi dădu seama că se bâlbâie şi preferă să tacă. Apoi, cu 
un cuţit, tăie mai multe frunze mari, verzi, în care-l 
împachetă pe câinele albastru. I se părea fragil şi se temea 
să nu-l spargă. 

Când fu gata, strânse preţiosul pachet la piept şi porni la 
drum. 

Tremura la gândul c-ar putea face un pas greşit, c-ar 
putea să-şi piardă echilibrul. Dacă l-ar fi scăpat pe jos, 
câinele albastru s-ar fi spart. _ 

Peggy simţi cum sudoarea îi brobonează pe frunte. În 
acelaşi moment, avu certitudinea că lumina soarelui mai 
crescuse. Se făcea foarte cald. 

„lată cum funcţionează capcana, îşi spuse. Când te 
schimbă în ciocolată, grădinarul face temperatura să 
crească şi în felul ăsta te topeşti... Când devii doar o baltă 
întinsă pe jos, pierzi orice şansă să mai ajungi la castel.“ 

Era machiavelic. 


Măsură din ochi distanţa care-i despărţea de aleea cu 
dale albe. 

— Să-i dăm drumul, porunci ea. Să-ncercăm să mergem 
cât mai mult pe la umbra florilor. 

Sebastian şi-l legase pe Ronan în spate, având grijă să 
nu strângă prea tare curelele, pentru că statuia de turtă 
dulce era foarte fragilă şi trebuia să aibă grijă să n-o rupă 
în două! 

Ferigile le îngreunau înaintarea. O tufă de mărăcini îi 
obligă să facă un ocol de mai mulţi kilometri. Peggy Sue 
suferea de căldură; greutatea câinelui albastru îi rupea 
mâinile. Se străduia să nu-l lipească prea tare de piept, ca 
să nu se topească. Din cauza terenului în pantă, în acelaşi 
timp era obligată să-l ţină strâns, căci, dacă îl scăpa, se 
zdrobea în mii de bucățele. 

Se făcu atât de cald, că trebui să se oprească. Erau lac 
de sudoare. Puseră amândouă „statuile“ la umbra unui 
copac. Cu toată căldura, lui Peggy Sue îi era foame. 

„E ciudat, gândi ea. Sebastian m-a asigurat că în 


148 


interiorul mirajului nu simţi nevoia să mănânci.“ 

Încercă să se gândească la altceva, dar stomacul începu 
să-i cânte. Înţelese imediat că peluza a doua era, de fapt, 
un infern al poftelor. Totul era aranjat astfel ca toţi copiii 
să cadă pradă tentaţiei. 

Îşi şterse fruntea cu dosul mânecii. Mirosul de turtă 
dulce devenea insuportabil. 

Olga, îngenuncheată lângă Ronan, schiţă un gest în 
direcţia băiatului transformat în produs de cofetărie. 

— Şi dacă... îndrăzni ea, şi dacă am mânca doar o 
bucăţică? 

În vremuri normale, Peggy Sue ar fi sărit în sus şi ar fi 
protestat contra acestei idei revoltătoare, dar acum... în 
acest moment... şi în această clipă, propoziţia fetiţei cu 
codițe roşcate nu i se mai păru atât de monstruoasă pe cât 
ar fi trebuit. 

— Uite, insistă Olga, mereu a avut urechile clăpăuge, 
mult prea mari... şi nu-i frumos. E chiar îngrozitor. Dacă 
le-am tăia puţin, i-am face un serviciu. Când o să-şi reia 
forma umană, o să fie mult mai frumos... şi o să ne 
mulţumească. 

— E adevărat că-i destul de aiurea, observă Sebastian. Şi 
apoi, are nasul mult prea lung. Dac-ar fi tăiat la jumătate, 
i-ar sta mult mai bine. Ascultaţi-mă pe mine! Ai zice că-i o 
trompă. 

— Exact, insistă Olga. Cu un năsuc redus la jumătate ar 
fi mult mai drăguţ. 

Aruncând o privire lacomă către Sebastian, adăugă: 

— O facem? 

Şi unul, şi celălalt, scoseseră deja bricegele. Peggy Sue 
rămase paralizată, incapabilă să intervină. Ştia că erau cu 
toţii gata să cadă în capcana întinsă de grădinari, dar 
n-avea puterea să reziste. Şi ei i se părea prea lung nasul 
lui Ronan. 

Olga desfăcu lama briceagului şi tăie cu grijă jumătate 
din nasul băiatului. 

— Da! răsuflă ea. Vedeţi? E mult mai drăguţ aşa! 

Dar nici Peggy, nici Sebastian nu-i dădeau lui Ronan nici 


149 


cea mai mică atenţie; salivând de poftă, fixau bucăţica de 
turtă dulce pe care Olga le-o împărțea în trei. Cum una 
dintre bucăţi părea mai mare decât celelalte, se luară la 
ceartă. Sebastian cerea să fie măsurate bucăţile cu 
exactitate şi se văita că n-are un cântar. 

Când Peggy băgă în gură fâşiuţa de aluat parfumat, 
crezu că va leşina de fericire, atât de plăcută era la gust! 

Cel mai rău era că bucăţica de prăjitură abia îi 
deschisese pofta. Nu visa decât să-şi continue festinul 
diabolic şi să pună mâna pe o bucată mai mare din 
„Prăjitura“ culcată în iarbă. 

— Urechile..., bâigui Olga, lingându-şi degetele. Acum să 
ne ocupăm de urechi... sunt urâte, nu-i aşa? Adevărate 
urechi de elefant. 

— Da, da, mormăi Sebastian. Niciodată n-am mai văzut 
ceva atât de urât... Taie! Taie! E spre binele lui. 

Peggy Sue ar fi vrut să strige: „Opriţi-vă!“, dar, vai! 
niciun sunet nu-i ieşea de pe buze. 

„Este groaznic, îşi spuse ea, cu cât mâncăm mai mult, cu 
atât ne e mai foame. Curând o să ne spunem că are prea 
multe degete sau că un picior mai puţin nu l-ar deranja 
deloc!“ 

Totuşi nu avu curajul să refuze bucăţica ei de turtă dulce 
luată de la urechea lui Ronan. 

Era chiar mai bună decât bucăţica de nas de adineauri! 

Groaza puse stăpânire pe ea. Ridicându-se în picioare, 
urlă: _ 

— Incetaţi! Nu vedeţi ce suntem în stare să facem? Dacă 
o să continuăm aşa, o să-l terminăm de tot. Asta-i ceea ce 
vor grădinarii! S-o luăm la drum cât mai repede şi 
să-ncercăm să ne gândim la altceva. Când o să ieşim din 
zona asta, vraja poftelor o să-nceteze să ne mai chinuiască. 

Sebastian şi Olga o priveau fix, nehotărâţi. Nu păreau în 
apele lor. Peggy Sue trebui să ridice tonul şi să le ordone 
să-şi ascundă bricegele. Copiii se supuseră mormăind. 

— E păcat, se smiorcăi Olga. Mai aveam puţin şi-l 
făceam frumos. Ronţăind puţin de ici, puţin de colo, am fi 
putut face un băiat al naibii de fermecător. 


150 


— Destul! tună Peggy. La drum! 

Cu regret, Sebastian urcă pe umeri statuia de turtă 
dulce. Peggy strecură câinele albastru sub braţ şi o luă în 
fruntea coloanei. Auzea cum mormăiau în spatele ei, dar 
încerca să nu-i ia în seamă. O foame îngrozitoare îi chinuia 
stomacul. 

După un sfert de oră, vocea slabă a Olgăi sparse 
tăcerea. 

— În ce-l priveşte pe Ronan, înţeleg, spuse ea. N-ar fi 
fost frumos să mâncăm mai mult din el... dar, cu câinele, 
nu-i acelaşi lucru. 

— Poftim? se enervă Peggy, strângând animalul la piept. 

— E doar un câine, explică Sebastian. Şi nici măcar nu-i 
foarte simpatic, trebuie s-o recunoşti. Mereu pus pe 
mârâit, mereu gata să muşte. 

— Trebuie să vă amintesc că ne-a salvat viaţa de mai 
multe ori! şuieră Peggy Sue, cuprinsă de o furie 
amestecată cu panică. 

— Să admitem, i-o tăie Sebastian. Dar e foarte urât. 

— E adevărat, adăugă Olga. Cu siguranţă şi el ar putea fi 
făcut mai frumos. Scurt... scurtându-i urechile, de 
exemplu. 

— Şi coada..., completă Sebastian. 

— Şi labele, continuă Olga. Are labe prea lungi. Ar fi mai 
frumos cu labele mici... labe foarte mici, mici de tot. 

Îngrozită, Peggy Sue grăbi pasul. Iată, cei doi ticăloşi, 
voiau să-i mănânce câinele! 

— Nu eşti prea drăguță, se smiorcăi Olga. Ai putea să te 
gândeşti şi la tovarăşii tăi. Nu-ţi cerem mare lucru, nu? li 
rupem câteva bucățele de la ureche. N-o să simtă nimic. 

— Oricum o să se topească, afirmă Sebastian, pe un ton 
ce nu admitea replică. Nu o să-ţi mai fie de folos când o să 
se-nmoaie. 

— Ciocolata moale nu-i bună, mormăi Olga. E greţoasă. 
Ar fi mai bine să-l împărţim acum. 

Fără să asculte un cuvânt în plus, Peggy începu să 
alerge. Îi era teamă de ce ar fi putut să le treacă prin cap. 
Nu se punea problema ca ea să-i lase să-l împartă pe 


151 


câinele albastru în bucățele, ca pe o banală tabletă de 
ciocolată cu lapte! Şi apoi ce urma? 

— Laşo! îi strigă Sebastian din urmă. 

— Ce egoistă! se văită Olga. Vrea să-l mănânce singură! 
N-o să ne păstreze nici măcar o bucăţică! 

Peggy fugi, izbindu-se de tulpinile înalte. Era îngrozită 
de ideea că tovarăşii ei ar putea s-o prindă din urmă. Îşi 
scrânti glezna şi trebui să-l lase jos de două ori pe câinele 
albastru. Se făcuse şi mai cald ca înainte, iar animalul 
devenea din ce în ce mai moale în braţele ei. Nu mai putea 
continua fără să rişte să-l deformeze în mod hidos. 

Descoperind o groapă la umbră între tufişuri, se instală 
în ea ca într-o mică grotă, desfăcu frunzele în care era 
înfăşurat câinele şi le folosi drept evantai, ca să-i facă aer. 

Observă că animăluţul ei „cursese“ puţin. Avea labele 
mai lungi, botul mai ascuţit. Prin înmuiere, trupul i se 
întinsese în toate direcţiile. Nu era urât; totuşi, părea că 
este dintr-o altă rasă. Se hotărî să nu mai pună mâna pe el 
şi să aştepte să se trezească. 

Undeva, în jungla de ierburi înalte, Sebastian şi Olga o 
implorau să se-ntoarcă. 

— Haide, strigau ei. Nu te mai ascunde. N-o să ne 
atingem de câinele tău... sau poate doar puțin, fără să-i 
facem rău. Poţi să faci şi tu un serviciu unor tovarăşi 
înfometați, nu? 

Peggy se strădui să nu-şi dezvăluie ascunzătoarea. 
Aştepta cu nerăbdare venirea nopţii. Îşi petrecu orele care 
urmară aranjându-şi vizuina. Era îngrijorată pentru Ronan, 
sigur, şi spera din tot sufletul ca Sebastian şi Olga să 
reziste tentaţiei de a-l ronţăi bucată cu bucată. 

Se făcu atât de cald, că începu să moţăie. In fine, soarele 
fu stins şi răcoarea începu să se aştearnă. Ciocolata din 
care era făcut câinele albastru începu să se întărească. 

Peggy Sue avu o noapte grea. Se trezea din oră în oră 
tresărind şi tot întindea mâna ca să se asigure că animalul 
nu se spărsese. 

În cele din urmă, veni dimineaţa şi vraja se risipi. Când 
fata se trezi, câinele albastru dormea lângă ea. Era puţin 


152 


mai mare, puţin mai slab decât în mod normal. Botul 
subţiat îl făcea să semene cu o vulpe. Se scutură. leşi din 
inconştienţă cu un scheunat gâtuit. 

— Ce s-a întâmplat? mârâi el. Nu-mi amintesc nimic. Am 
avut gustul ăla de ciocolată pe limbă şi apoi... 

Se-ntrerupse şi-şi privi labele. 

— Ce-i asta? schelălăi el. Nu eram aşa înainte de a 
dormi... Semăn cu un ogar! 

— Te-ai topit puţin, îi explică Peggy. 

Şi începu să-i povestească peripeţiile din ajun. N 

— Ogar, spuse câinele albastru pe un ton visător. Intr-un 
fel, e mai şic... nu-mi displace. 

— Cu atât mai bine, suspină Peggy Sue. Pentru că n-aş fi 
ştiut cum să te fac să-ţi recapeţi înfăţişarea de dinainte. 

Şi se ridică. 

— Vino, spuse ea. Trebuie să-i găsim pe ceilalţi... Sper 
că Olga nu l-a mâncat pe Ronan; ieri părea foarte 
înfometată. 

Adolescenta şi câinele ieşiră din desiş. Fură nevoiţi să 
străbată tufişurile înainte de a-şi găsi prietenii. Din 
fericire, Ronan era întreg. Puțin buimac, fără îndoială, dar 
viu... şi întreg. Curios, urechile mici şi nasul micşorat îl 
făceau mai drăguţ. 

— Ce nebunie, suspină Sebastian, scărpinându-se în cap. 
Nu ştiu ce ne-a apucat ieri, dar era cât pe-aci să facem tot 
ce era mai rău. 

— Eram chiar în mijlocul infernului poftelor, spuse 
Peggy Sue. Puțin a lipsit ca să nu cădem în capcanele 
grădinarilor. Asta să ne fie învăţătură de minte. Astăzi nu 
ne atingem de nimic. Oricum, am ajuns la poalele colinei. 
Drumul de dale albe este de cealaltă parte a gardului 
verde. 

— Îţi aduci aminte ce spunea Nasty? obiectă Sebastian. 
Dacă o luăm pe el, o să-ncepem să ne micşorăm... până 
devenim microscopici. Nu putem merge pe el. 

— Atunci să vedem care-i treaba pe-acolo, decise Peggy. 

Adunându-şi echipamentul,  trecură gardul care 
înconjura a doua peluză şi se opriră la marginea drumului, 


153 


având foarte mare grijă să nu pună piciorul pe el. 

Cărarea aceasta era curată, dreaptă, făcută din nişte 
dale albe frumoase. Şerpuia de-a lungul grădinii, în 
direcţia castelului. Masive de flori îl străjuiau, ca malurile 
unui fluviu. 

— E mai degrabă frumos, observă Olga. Aşa, complet 
alb, un drum care se-ntinde în mijlocul florilor. 

Avea dreptate. Peisajul te făcea să te gândeşti la o carte 
poştală sau la o ilustrație dintr-o carte de poveşti. 

Peggy Sue scotoci prin rucsac şi scoase o lopată pliantă 
de camping şi o aruncă pe drumul imaculat. 

— Nu se-ntâmplă nimic, observă Olga. Oare a minţit 
Nasty? 

— Aşteaptă, făcu Sebastian. Fără îndoială, efectul nu-i 
instantaneu. 

Se aşezară în iarbă, cu ochii fixaţi la dalele albe care 
luceau în soare. Peggy clipea din ochi, căci reflexele o 
orbeau. Avu dintr-odată impresia că marginile lopeţii se 
tulburau. Timp de o secundă, unealta deveni transparentă. 

— Ai văzut? îl întrebă pe Sebastian. 

— Nu, răspunse băiatul. 

— A început, murmură ea. Este atât de rapid, că nu-ţi 
dai seama dacă nu eşti anunţat dinainte. Să mai aşteptăm 
un moment, apoi să comparăm lopata cu cea din rucsacul 
tău. 

Cum Olga se plictisea, trebui să scurteze timpul 
experimentului. Cu ajutorul unei crengi, Peggy trase 
lopata spre peluză. 

Aparent, nu suferise vreo modificare, dar, când o 
suprapuse peste cea a lui Sebastian, văzură că era cu trei 
centimetri mai mică. 

— Uite, spuse Peggy. Se pierd trei centimetri la fiecare 
cincisprezece minute. Dată fiind distanţa care ne desparte 
de castel, n-o să mai măsurăm cine ştie ce când o să 
ajungem în faţa podului mobil! 

— Abia dacă o să fim mai mari ca nişte furnici, suspină 
cu amărăciune Olga. S-a terminat! Dacă o luăm prin flori, o 
să le dezlănţuim furia. Nasty avea obiceiul să spună că 


154 


sunt mai feroce decât crocodilii. 

— Nu ştiu ce putem face, mărturisi Peggy Sue. 

— Dacă doriţi, pot să vă ajut eu, se auzi o voce înfundată 
în spatele lor. 

Copiii se întoarseră dintr-o singură mişcare. 

Cel care li se adresa era un copac. 


155 


18 


COCHETĂRIE UCIGAŞĂ 


În comparaţie cu arborii uriaşi care populau grădina, 
acesta era mic, pentru că abia dacă măsura patru metri în 
înălţime. Părea făcut dintr-un ciudat amestec uman şi 
vegetal. 

„Parcă-i un om deghizat în plantă, gândi Peggy. Sau o 
plantă deghizată în om.“ 

Pe scurt, ciudat. 

Copacul înaintă spre ei. Copiii putură vedea că în loc de 
rădăcini avea picioare. A 

— Nu vă fie teamă, spuse el. În ciuda aspectului meu, nu 
sunt un stejar. Asta nu-i decât o haină de camuflaj, în 
realitate sunt ultimul grădinar adevărat al acestui loc. Din 
cauza asta mă ascund. Toţi colegii mei au fost exterminați 
când lucrurile s-au schimbat în rău. Am supravieţuit 
pentru c-am fost destul de şiret ca să mă deghizez... Dar 
haideţi să mergem de-aici, veniţi în laboratorul meu, acolo 
putem discuta în voie. 

Legănându-se, o luă pe un drum abrupt. Copiii hotărâră 
să-l urmeze, pentru că era mai degrabă grotesc decât 
înspăimântător... şi, în orice caz, n-aveau de ales. 

Copacul îi conduse până la intrarea într-o grotă ascunsă 
de iederă. In spatele acestei perdele vegetale, se 
deschidea o peşteră plină de eprubete, de borcănele şi de 
legume ciudate. Era un laborator; lichide colorate cum nu 
s-a mai văzut clocoteau în eprubetele răsucite, semănând 
cu nişte serpentine de sticlă. 

— Asta este locul unde toată viaţa am fabricat seminţele 
plantelor magice din grădină, explică melancolic arborele. 
Am muncit cu plăcere, împreună cu prietenii mei, ne 


156 


întreceam care să inventeze floarea cea mai uimitoare, 
parfumul cel mai neaşteptat. _ 

Oftă. Peggy Sue profită ca să-l studieze mai bine. In loc 
de păr, avea pe cap rămurele înfrunzite. Braţele, şi ele, 
semănau cu ramuri groase, iar corpul îi era acoperit cu 
solzi din lemn, care scârţâiau la fiecare mişcare. Această 
carapace părea să-l deranjeze, căci se mişca greu. 

— Mă numesc Bezelius, spuse el, Zorn Bezelius. Eram 
întâiul grădinar de la curtea duhului adormit. 

— Ce duh? întrebă Peggy Sue. 

— Cel căruia astăzi i se spune „demonul“, explică 
arborele, încercând să se aşeze. Cândva, când eram eu 
tânăr, era un bebeluş, iar castelul abia dacă era mai mare 
decât o casă de păpuşi. 

— Duhul dormea şi atunci? se miră Olga. 

— Da, zise Bezelius. Doarme tot timpul. Munca lui 
consta în a visa şi a fabrica universuri minunate, care să-i 
facă pe oameni să uite de nefericirile vieţii. Aceste vise 
sunt ca baloanele duse de vânt; când ies din miraj, se 
sparg peste lumea reală şi intră în capul celor care dorm. 
Când se-ntâmplă asta, oamenii încep să viseze lucruri 
extraordinare, care îi umplu de fericire. Aşa se nasc 
operele de artă... în principal, romanele. 

Bănuind că Bezelius era pe cale de a se lansa într-un 
discurs pe cât de interminabil, pe atât de melancolic, 
Peggy Sue întrebă: 

— Dar într-o zi totul a luat-o razna, nu-i aşa? 

— Da, zise bătrânul grădinar. Nimeni nu ştie de ce. 
Plantele au devenit rele, periculoase. Tovarăşii mei şi eu 
însumi am fost înlocuiţi cu scheletele alea oribile cu 
mâinile în formă de greblă. Farmecele grădinii au devenit 
malefice. Şi duhul s-a transformat în demon. 

Întinse „mâna“ cu degetele înconjurate de frunzuliţe 
verzi în direcţia unei cupe pline cu seminţe multicolore. 

— Am supravieţuit mâncând aceste seminţe magice, 
explică el. Au puterea să-ţi dea înfăţişarea unui copac 
pentru câteva ore. Vai! Obligat să le mănânci, sfârşeşti 
prin a deveni cu adevărat copac! Asta mi se-ntâmplă şi 


157 


mie. Mănânc la ele de atâta vreme că m-am intoxicat. 
Curând, gândurile mele omeneşti or să se şteargă şi într-o 
zi nici n-o să mai fiu conştient c-am fost cândva om. 

— Şi dacă vă opriţi? propuse Peggy. 

Bezelius ridică din umeri, ceea ce făcu să-i zornăie 
groaznic scoarţa. 

— Prea târziu, şopti el. Şi, oricum, nici nu pot să am aşa 
ceva în vedere, pentru că scheletele cu mâini ca grebla 
m-ar elimina imediat. În orice caz, aţi fost foarte curajoşi şi 
aţi avut şi foarte mult noroc. Chiar am crezut că n-o 
să-nvingeţi capcanele poftelor. Ştiu ce spun: când un copil 
se transformă în statuie de turtă dulce sau de ciocolată, în 
general, este devorat de tovarăşi. Am văzut chiar un băiat 
a cărui mână dreaptă s-a schimbat în bucăţi de nuga... 
Tentaţia a fost atât de mare, că nu s-a putut abţine să nu 
şi-o ronţăie singur, deget cu deget! Ştia foarte bine că era 
mâna lui, dar nu putea face nimic! 

— Ce îngrozitor! se înecă Peggy. 

— Ştiu ce scop aveţi, reluă Bezelius. Vreţi să pătrundeţi 
în castel şi să-l treziţi pe demonul adormit. Necazul e că 
mulţi tovarăşi de-ai voştri au încercat acelaşi lucru şi că 
toţi au căzut victime drumului cu dale albe. Cei care au 
vrut s-o ia pe acolo şi au sperat s-ajungă la castel înainte 
de a deveni prea mici... s-au înşelat. Drumul este mult mai 
lung decât şi-au imaginat ei. Abia dacă parcurseseră 
jumătate, că deja aveau dimensiunea unei gărgăriţe. 

— Atunci, este imposibil? întrebă Sebastian furios. 

— Pe drum, da, confirmă Bezelius. Fără nicio exagerare. 
Numai grădinarii-schelet sunt imuni la vrăjile grădinii şi 
pot merge unde poftesc fără să păţească nimic. Dar asta 
se-ntâmplă pentru că nu sunt tocmai vii. 

— Aţi zis „pe drum“, interveni Peggy Sue. Vasăzică 
există şi altă posibilitate? 

Copacul se agită, producând un concert de scârţâituri. 

— Da, spuse el în cele din urmă. Le-am spus şi celor 
dinaintea voastră, dar n-au vrut să mă creadă. M-au tratat 
ca pe un bătrân nebun. Singurul mod de a ajunge la castel 
este s-o tăiaţi prin pădurea de flori. 


158 


— Florile ucigaşe? se miră Ronan. 

— Înainte nu erau aşa, suspină Bezelius. Sigur, erau 
cochete, dar nu până într-atât încât să fie geloase unele pe 
altele şi s-ajungă să se bată. 

— Se detestă? se miră Peggy. 

— Da, confirmă bătrânul. Sunt vanitoase, obsedate de 
frumuseţea lor. N-au decât un gând: să fie mai frumoase 
decât vecinele, să devină reginele grădinii. Dacă le călcaţi 
teritoriul, or să fie fără de milă. Or să vă-nţepe cu spinii lor 
otrăviţi şi, când o să muriti, or să vă îngroape în pământ ca 
să vă folosească pe post de îngrăşământ. Sunt mereu la 
pândă, caută orice le poate înfrumuseţa. Şi or să vadă în 
voi o rezervă de vitamine proaspete. Sau, mai sigur, tot cu 
ajutorul spinilor, or să vă vampirizeze. O să vă sugă sevele 
vitale. Or să se folosească de carnea voastră ca să dea 
petalelor lor textura pielii umane. Cândva erau doar 
frumoase, acum au devenit carnivore. Recurg la orice 
mijloace şi materii ca să-şi sporească frumuseţea. Nu se 
gândesc decât la asta. 

— Nu văd cum ne-am putea plimba printre ele, observă 
Peggy Sue, cuprinsă de descurajare. 

— Există totuşi o modalitate, obiectă Bezelius. O armă 
inventată de mine. Până acum nimeni n-a vrut s-o 
folosească, dar cred că-i singurul mod de a le păcăli. 

Cu degetele lui în formă de rămurele, deschise un cufăr. 
Un fel de puşcă se odihnea acolo, înconjurată de o 
grămadă de cartuşe. Fiecare proiectil era în realitate un 
mic flacon plin cu un lichid albăstrui. 

— Vedeţi voi, începu el, florile nu pot fi ucise. Sunt prea 
multe. Dacă tăiaţi una, altele v-ar neutraliza de îndată. E 
imposibil să te lupţi cu ele. Trebuie păcălite... trebuie să 
dai dovadă de viclenie. Foarte multă viclenie. Cred c-am 
găsit arma ideală. 

Peggy Sue şi Sebastian schimbară o privire. 

Puteau oare avea încredere în bătrânul ăsta pe jumătate 
preschimbat în copac? 

— Florile comunică între ele prin parfumuri, reluă 
Bezelius. Îşi mişcă petalele răspândind în aer mirosuri care 


159 


sunt precum cuvintele, precum frazele... Un anumit 
parfum vrea să spună: „Mi-e cald, aş vrea foarte mult să 
mă stropească“, un altul înseamnă: „Purici în apropiere, 
să-i omorâm!“ şi aşa mai departe. Înţelegeţi principiul? 

Copiii aprobară din cap. 

— Dacă vrei să comunici cu ele, spuse Peggy Sue, 
trebuie să le trimiţi parfumuri pe care sunt în stare să le 
descifreze? 

— Asta e, făcu Bezelius. Ele detestă mirosurile umane, 
pentru că oamenii sunt duşmanii lor. Le taie, le culeg şi le 
pun în apă stătută, într-un vas unde, la scurt timp, mor. 
Asta nu le place. Iată de ce duc un război nemilos. S-au 
săturat să fie masacrate chiar în momentul când ating 
apogeul frumuseţii lor. Totuşi, este posibil să le foloseşti 
propria vanitate ca să le păcăleşti... 

— Cum aşa? întrebă Peggy. 

— Puşca asta trage cartuşe pline cu un parfum care 
înseamnă: „Eşti foarte frumoasă, culorile tale sunt 
minunate etc.“. Ăsta e un discurs la care florile nu rezistă. 
Când li se fac complimente, se topesc de plăcere şi 
abandonează orice proiect ucigaş. Sunt fericite şi-şi 
folosesc energia să-şi desfacă şi mai tare petalele, să-şi 
îndrepte tulpina, să pară şi mai frumoase. În acest timp, nu 
vă dau nicio atenţie şi puteţi merge printre ele fără să 
riscaţi să fiţi ciuruiţi de spini. 

— Pare prea uşor, mormăi Sebastian, neîncrezător. 

— Nu, tinere, îi zise Bezelius. Nu-i aşa. Pentru că 
parfumul din cartuşe, odată răspândit în aer, nu ţine o 
veşnicie. Imediat ce efectul lui dispare, florile îşi revin din 
ameţeală şi îşi dau seama de prezenţa voastră... Atunci va 
trebui să apăsaţi din nou pe trăgaciul puştii. Nu vă ascund 
că pericolul e mare. Nu ştiu dacă dispuneţi de destulă 
muniţie parfumată ca să ajungeţi până la castel. Sunt trei 
cartuşiere. Fiecare dintre cartuşele de sticlă lansează un 
compliment exagerat de flatant, dar nu-i grav, pentru că 
florile n-au simţ critic. 

Apucă o curea de piele. Ciudatele proiectile de cristal se 
aliniau strâns unul lângă altul, fiecare fixat într-un fel de 


160 


cârlig. 

— Ăsta înseamnă: „Culoarea ta mă uimeşte prin 
frumuseţea ei“, explică Bezelius. Acesta: „Parfumul tău 
este fără egal“... Folosesc parfumuri pe care toate florile le 
pot înţelege. Puşca este un fel de vaporizator, trimite 
mirosul deasupra florilor, în aşa fel încât să-l simtă cât mai 
repede şi să dureze cât mai multă vreme. Fiţi atenţi să nu 
cădeţi, pentru că fiolele se sparg şi pământul absoarbe 
parfumul. 

Peggy Sue încruntă din sprâncene. Decizia nu era uşor 
de luat. 

— Tu ce crezi? îl întrebă în gând pe câinele albastru. 

Câinele nu-i răspunse, pentru că era ocupat să se admire 
într-o oglindă veche. De când semăna cu un ogar, nu se 
mai sătura de propria imagine. 

— După părerea mea, n-avem de ales, mormăi 
Sebastian. Totul e să ştim dacă avem destule cartuşe ca să 
ne acopere înaintarea. 

— Asta, bieţii mei copii, suspină Bezelius, n-am cum să 
ştiu. Până în prezent, nimeni n-a vrut să-şi asume acest 
risc. Toți au ales drumul cu dale albe. Cum aţi putut să vă 
daţi seama, nu se vede niciun drumeţ. Dar să ştiţi, este 
foarte aglomerat, vă asigur, însă cei care merg pe drum 
sunt astăzi mai mici decât microbii! _ 

Peggy Sue se gândi la copiii adunaţi de culegători. În 
acest moment erau prizonieri în castel, într-o dependinţă 
oarecare a bucătăriei, aşteptând ca un schelet-bucătar să-i 
includă în următorul prânz al demonului. Trebuia să-i 
elibereze înainte să sune clipa fatidică. 

— De acord, anunţă ea, o să facem cum spui. Arată-ne 
cum funcţionează pușca. | 

Bezelius făcu întocmai. În realitate, nu era complicat, 
lecţia ţinu, deci, puţin. 

Văzând cum câinele albastru se admiră în continuare în 
oglinda veche, lui Peggy Sue îi veni o idee. 

— Aveţi şi alte oglinzi la fel ca asta? întrebă ea. 

— Da, răspunse bătrânul. Trebuie să fie în remiza unde-i 
îngrămădită mobila stricată din castel. Dar sunt sparte sau 


161 


pline de pete de umezeală. 

— Asta nu contează, spuse Peggy. O să le facem scuturi. 
Dacă florile sunt atât de vanitoase cum spuneţi, n-or să 
reziste plăcerii de a-şi admira chipul în oglindă... Asta ar 
putea să ne salveze viaţa dacă rămânem fără cartuşe. 

— Ce idee formidabilă! se entuziasmă Bezelius. De ce nu 
mi-a venit mie ideea asta? Din cauză că gândesc din ce în 
ce mai mult ca un copac. Ziua în care o să uit complet c-am 
fost om e aproape. 

— Şi dacă încercăm să traversăm masivul în timpul 
nopţii, când florile dorm? propuse Sebastian. 

— Nu, răspunse grădinarul, nu vă sfătuiesc. Mai întâi, 
c-o să vă pierdeţi repede în beznă. Apoi, podul mobil al 
castelului este ridicat până dimineaţa, şi - admițând că 
printr-un miracol reuşiţi să-l localizaţi - o să fiţi obligaţi să 
aşteptaţi să se facă ziuă în mijlocul florilor. Or, la trezire, 
sunt teribil de posace. Petalele lor sunt şifonate şi asta le 
indispune foarte tare. Cel mai bun moment ca să încercaţi 
să traversaţi este începutul după-amiezii, când sunt 
îmbuibate de soare. Sunt obosite, greoaie, „digeră“. Se văd 
clătinându-se la capătul tulpinilor, pradă unui început de 
somnolenţă... atunci trebuie să treceţi. Faptul că sunt 
ghiftuite o să fie în avantajul vostru. Dacă le bombardaţi cu 
complimente parfumate, or să se lase legănate şi n-or să vă 
acorde nicio atenţie. 


x 


Petrecură restul zilei făcând scuturi din oglinzile 
recuperate din depozitul castelului. Unele erau în stare 
foarte proastă, dar le curăţară cât mai bine posibil. 

— Cum se apleacă o floare spre noi, explică Peggy, 
n-avem decât să ne ascundem după scut. În felul ăsta, n-o 
să-şi vadă decât propria imagine. Cu puţin noroc, or să fie 
destul de ocupate ca să uite de existenţa noastră. 

După ce terminară treaba asta grea, copiii se adunară în 
jurul bătrânului grădinar şi aşteptară împreună momentul 
când servitorii demonului adormit stingeau soarele. 
Bezelius îşi depănă amintirile din vremurile de altădată, 


162 


când totul mergea bine, când grădina era încă o încântare. 
Vorbea atât de încet, că abia îi înțelegeau cuvintele. Peggy 
Sue se simţea cuprinsă de o melancolie care aproape c-o 
predispunea la plâns. Cu ochii închişi, semăna atât de mult 
cu ceilalţi copaci, că nu puteai ghici prezenţa unui om sub 
această carapace de scoarță. 

Copiii se retraseră în vârful picioarelor ca să se culce în 
grotă. Voiau să se odihnească, pentru că a doua zi se 
anunţa îngrozitor de grea. 

Peggy se ghemui lângă câinele albastru. Afară, 
întrerupătorul ţăcăni şi atunci întunericul se lăsă peste 
grădina vrăjită. 


163 


19 


MARCHIZELE MORŢII 


În zori, Bezelius îi trezi din somn. 

— Trebuie să vă duceţi să căutaţi apă ca să vă spălaţi, 
explică el. Este important. Florile au oroare de mirosurile 
de om sau de animal. Trebuie să vă săpuniţi foarte bine şi, 
mai ales, să frecaţi câinele ăsta. Evitaţi să alergaţi ca să nu 
transpiraţi. Florile descoperă repede dârele de miros de 
transpiraţie; se simt ofensate şi reacţionează violent. Am 
un săpun magic, care întârzie revenirea duhorilor umane. 
Dar astăzi o să fie cald şi, foarte posibil, o să transpiraţi. 

— Unde e apa? întrebă Peggy. 

— Pe acolo, arătă Bezelius. Duceţi-vă la marginea 
peluzei şi aşteptaţi să treacă un animal-cisternă. Când îşi 
întinde trompa ca să stropească plantele, fiţi destul de 
îndemânatici şi luaţi nişte apă pentru spălat. 

Astea fiind zise, le încredinţă copiilor găleți mari de 
tablă lucrate manual. Băieţii bombăneau, nu le place deloc 
să se spele. 

— Ce era bine în miraj, mormăi Sebastian, era că nu te 
duceai la şcoală şi că nu erai obligat să intri într-o baie. Mă 
întreb dacă, odată întorşi la realitate, o să mă obişnuiesc 
din nou cu trăsnăile astea. 


Peggy Sue îşi stăpâni un frison când dinozaurul-rezervor 
apăru în capătul aleii. Era şi mai enorm decât în amintirile 
ei. Monstrul îşi desfăcuse trompa şi stropea masivele ca şi 
cum ar fi stins un incendiu. 

— Să sperăm că n-o să ne înece! îi şopti Sebastian. Ai 
văzut ce putere are jetul? 

Ghemuiţi într-un tufiş, se agăţară de rădăcini de frică să 


164 


nu fie luaţi de puternica revărsare de apă. Şi bine făcură, 
pentru că avură impresia că un val îi pocneşte din plin şi-i 
sufocă. După ce incredibilul animal se îndepărtă, îşi 
recuperară găleţile pline şi se întoarseră în grotă. 

În lipsa lor, Bezelius aşezase un hârdău mare de lemn şi 
nişte paravane, improvizând o baie în aer liber. Lui Peggy 
Sue i se păru distractiv să se spele cu săpunul vrăjit, care 
făcea o spumă aurie. Avea impresia că ţinea în palmă un 
lingou de aur, gata să se topească. 

Odată uscați şi îmbrăcaţi, copiii fură nevoiţi să-l 
convingă pe câinele albastru să-i imite; nu fu deloc simplu, 
pentru că animalul refuza să se bage în hârdău. Cu 
linguşeli şi mângâieri, reuşiră totuşi să-l săpunească. 
Experienţa era însă dezgustătoare pentru animal şi, cât 
dură operaţiunea, se încăpăţână să muşte bulele care 
zburau prin aer. 


Veni şi momentul despărțirii. 

— Vă doresc mult noroc, copiii mei, suspină Bezelius, 
înmânându-le puşca ingenioasă cu parfumuri. Nu uitaţi 
sfaturile mele şi nu vă lăsaţi furaţi de farmecul florilor, or 
să se grăbească să vă omoare ca să vă folosească pe post 
de îngrăşământ. Nu uitaţi că frumuseţea lor se hrăneşte cu 
hoituri. 

Peggy îi mulţumi pentru amabilitate. 

— O să mă aşez la marginea peluzei ca să vă privesc 
plecând, spuse bătrânul. N-o să ne mai revedem, cu 
siguranţă, niciodată, pentru că eu o să fiu gata 
transformat. Când o să vă întoarceţi pe aici, o să fiu 
schimbat în copac şi nici măcar n-o să vă recunosc. 

— E trist, spuse Peggy Sue. 

— Nu, zise grădinarul. Vine o clipă când trebuie să ştii 
să te detaşezi de lucrurile lumeşii. Sunt sigur că există şi 
plăcere în a deveni plantă. În orice caz, o s-o aflu curând. 

Copiii se îndepărtară făcându-i semne cu mâna. Peggy şi 
Sebastian îşi înfăşurară cartuşierele în jurul pieptului. 
Inainte de a o porni la drum, adolescentul strecură două 
gloanţe de cristal în ţevile gemene ale puştii cu parfumuri. 


165 


Ajunseră în cele din urmă la graniţa masivului. Culorile 
florilor vibrau în lumină cu o asemenea intensitate, că 
Peggy Sue clipi din pleoape ca să reziste ameţelii. Erau 
acolo o mulţime de trandafiri azurii, galbeni, violeţi, roşii... 
şi chiar aurii! Se legănau leneş sub căldură, cu corolele 
întoarse spre soare, ca să se îmbete de cât mai multă 
lumină. Peggy Sue şi Sebastian, care mergeau în frunte, se 
opriră sufocaţi de violenţa parfumurilor plutitoare de la 
marginea masivului. Mirosul era atât de dens, încât aveai 
senzaţia că te loveşti de un zid invizibil. 

— Nu-i posibil, şopti băiatul. O să ne sufocăm când o să 
pătrundem înăuntru! 

Peggy Sue se gândi la o poveste spusă de Bezelius, în 
ajun. Grădinarul zicea că florile se folosesc de parfumul lor 
ca să adoarmă păsările care comiteau imprudenţa să 
zboare pe deasupra lor. 

— În felul ăsta, încheiase el atunci, zburătoarele se 
zdrobesc de pământ, iar florile se grăbesc să le folosească 
drept îngrăşământ. 

— Să încercăm să ne ţinem respiraţia, sugeră Peggy 
Sue. 

Erau îngrijoraţi, pentru că distanţa de parcurs era foarte 
lungă. Pe deasupra, Peggy se temea să nu se rătăcească, 
odată intraţi în adâncul plantaţiei. 

„Dacă ne învârtim în cerc, gândi ea, ne terminăm 
muniţia absolut degeaba.“ 

Florile erau prea înalte ca să-şi poată lua un reper 
vizual. Odată intraţi printre tulpinile lor, nu se mai vedea 
nici cerul, nici castelul. 

— Să mergem, decise ea. Trebuie să fim acolo înainte ca 
bucătarii să pregătească masa pentru demon. 

Cu degetele înţepenite pe puşcă, fata porni hotărâtă 
spre peretele de tulpini pline de spini, care ascundeau 
orizontul. Era perfect conştientă de pericolul asumat. Era 
suficient ca trandafirii să se apropie unii de alţii ca să-i 
sfâşie pe intruşi. Ţepii lor i-ar fi împuns imediat pe tinerii 
imprudenti, care se crezuseră atât de isteţi, încât să 
traverseze zona interzisă. 


166 


— Ai văzut cât de mari sunt ţepii? murmură Sebastian. 
Ai zice că sunt dinţi de dinozaur. 

— Taci! îi porunci Peggy. Nu e cazul să-i sperii pe 
micuţi. 

Se gândea la Olga şi Ronan care deja făcuseră nişte ochi 
îngroziţi. 

„Poate ar fi fost mai bine să-i fi lăsat în compania lui 
Bezelius?“, îşi spuse ea, apoi îşi aminti că Olga şi Ronan 
ziseseră de mai multe ori că vor să meargă până la capăt. 
De altfel, nu ştia nimic despre adevărata lor vârstă. Era 
foarte posibil ca aceşti doi „copii“ să fie, în realitate, mult 
mai bătrâni decât ea. 

Strângând din dinţi, intrară în jungla de trandafiri. 

„Ai zice că-i un mare bal, gândi Peggy. Un bal unde se 
îngrămădesc marchize mândre de frumuseţea lor. Fiecare 
e gata să-şi omoare rivalele ca să rămână singura care să 
aibă cea mai frumoasă rochie.“ 

Plantaţia era atât de deasă, că tot timpul trebuia să fie în 
alertă. Tulpinile se legănau fără încetare, spinii, curbați ca 
săbiile, atingeau umerii copiilor. Ca să nu fie tăiată până la 
os, Peggy trebui să facă o săritură într-o parte în trei 
rânduri. 

— Încă nu sunt conştiente că ne aflăm aici, îi şopti în 
gând câinele albastru. Nu ştiu cât o să mai dureze asta. 
Sunt ameţite de căldură. 

Era îngrozitor de cald la nivelul solului, iar pământul 
jilav le dădea copiilor impresia că se mişcă într-o baie de 
aburi. Începeau să transpire. 

Peggy îşi dădu seama că tocmai fuseseră reperaţi când 
un trandafir se aplecă s-o cerceteze. Petalele lui enorme se 
legănau în aer ca nişte urechi de elefant. Din corolă se 
degaja un parfum atât de puternic, încât adolescenta crezu 


că leşină. 
„Dacă se apucă toate să ne privească de aproape, 
suntem terminaţi...“, gândi ea, luând puşca de pe umăr. 


Creierul îi paraliza, ochii i se închideau de la sine, ca şi 
cum i s-ar fi dat să inhaleze un anestezic. Apăsă pe trăgaci. 
Arma făcu „poc“ şi cartuşul de cristal explodă chiar la 


167 


nivelul corolei. 

Un parfum care însemna: Esti foarte frumoasă, nu vei 
avea niciodată rivală, întoarce-te după lumină... se 
răspândi printre tulpini. Pentru tinerii temerari nu era 
decât un miros ca oricare altul, dar florile păreau 
mulţumite şi-şi întoarseră capul de la intruşii minusculi. 

— Repede, respiră sacadat Peggy, Bezelius a spus că 
efectul nu durează prea mult. 


Atunci începu o cursă periculoasă printre spini. Trebuia 
să înainteze cât mai repede posibil, fără să se abată de la 
direcţia iniţială. In acest moment, erau toţi lac de sudoare 
şi lăsau în urmă o dâră de miros puternic de transpiraţie, 
care deranja simţul olfactiv al trandafirilor. Erau din ce în 
ce mai mulţi cei care aplecau capul ca să vadă ce se 
petrece... şi de unde vine o asemenea putoare! Peggy Sue 
nu înceta să încarce puşca şi să tragă noi salve 
protectoare. 

„Ce distanţă am parcurs? îşi repeta ea. Mergem în 
direcţia bună?“ 

Nu era sigură de nimic şi tremura la gândul că sunt gata 
să se învârtă în cerc. 

Curând, cartuşiera ei se goli şi trebui să-i dea puşca lui 
Sebastian, care încerca să-şi ascundă îngrijorarea. Faţa 
băiatului şiroia de sudoare. 

— Suntem pe drumul cel bun? îl întrebă ea pe câinele 
albastru. 

— Nu ştiu, răspunse acesta, parfumul trandafirilor este 
atât de puternic, că îmi neutralizează simţul. Am impresia 
că mă înec într-o sticlă cu apă de colonie! 

Peggy strângea din dinţi de fiecare dată când auzea 
pocnetul puştii. Cartuşiera lui Sebastian se golea. In ritmul 
ăsta, curând n-or să mai aibă muniţie deloc. 

— Să încercăm scuturile! spuse ea. Ridicaţi oglinzile 
deasupra capetelor. Cu puţin noroc, florile or să se 
găsească atât de frumoase, c-or să uite de noi! 

Copiii o ascultară şi se grăbiră să apuce bucăţile de 
oglindă, pe care, până atunci, le ţinuseră în bandulieră. Le 


168 


înălţară spre cer, cu braţele întinse, ca şi cum voiau să se 
apere de o aversă. 

Trandafirii rămaseră înmărmuriţi, surprinşi fiind de 
propria imagine. Îşi clătinau corola ca să încerce să se 
examineze sub toate unghiurile. Copiii, profitând de acest 
respiro, alergau străbătând jungla de spini. 

Vai! Florile, nemulţumite pentru că nu se puteau cerceta 
în voie în toată splendoarea lor, le barară drumul. Copiii se 
văzură nevoiţi să abandoneze oglinzile ca să poată înainta 
în continuare. 

— Nu mai am decât vreo zece cartuşe, oftă Sebastian. 
Sper să conţină complimente mai convingătoare, pentru că 
văd că trandafirii încep să se enerveze. 

— Cred că sunt mult mai vanitoşi decât şi-a imaginat 
Bezelius, suspină Peggy. Parfumurile care umplu gloanţele 
de cristal nu sunt destul de flatante pentru gustul lor. Cu 
cât ne apropiem de castel, cu atât lucrurile devin mai 
complicate. Le spunem că sunt frumoase... problema este 
că ele ştiu asta deja. Vor ceva mai mult! 

Adolescenta sări într-o parte ca să evite să fie zgâriată 
de o tulpină plină de ţepi. 

— Curaj! le spuse fata lui Ronan şi Olgăi. Cu siguranţă 
nu suntem foarte departe de intrare! 

Tremura la gândul ca grădinarii - presimţind că puştii 
sunt pe punctul de a reuşi - să nu ridice podul. 

„Asta ar pune capac! îşi spuse ea, ne-ar lăsa la bunul 
plac al trandafirilor şi, odată ultimele cartuşe trase...“ 

Prefera să nu se mai gândească la ce se va întâmpla 
atunci; prinzându-i de mână pe Olga şi Ronan, îi trase după 
ea. 

Florile erau cuprinse acum de o agitaţie teribilă şi abia 
dacă mai acordau trei secunde de atenţie parfumurilor 
lansate de proiectilele de cristal. Complimentele olfactive 
elaborate de Bezelius nu erau destul de flatante, chiar le 
induceau o oarecare iritare. Cum! Drept cine le luau? Le 
credeau atât de proaste încât să se mulţumească aşa, cu 
nişte complimente atât de vulgare? Meritau mai mult! Mult 
mai mult! Meritau adevărate poeme de parfumuri, opere 


169 


de artă, declaraţii înflăcărate... Nu erau ele prinţesele 
grădinii? Parfumurile amărâte pulverizate de copiii ăştia le 
jigneau. Erau complimente modeste, care puteau mulţumi 
o ciobăniţă, o călcătoreasă... dar ele! Ele! Când te adresezi 
unor asemenea mari doamne, trebuie să te străduieşti mai 
mult! 

Oh! cât de enervanţi erau copiii ăştia! Şi cât de 
prost-crescuţi! Ce insolenţi! N-aveau nicio idee despre cei 
se cuvine unui cap încoronat! Merită o lecţie pe care să n-o 
uite! O să le zgârie pielea până o să cadă în fâşii. Apoi o 
să-i îngroape în pământ ca să regenereze solul grădinii şi 
toată lumea o să aibă de câştigat. 


— De data asta, s-a zis cu noi! gâfâi Sebastian, 
încărcând din nou arma. Nu-mi mai rămân decât şase 
cartuşe. 

— Pe aici! strigă dintr-odată câinele albastru. Trebuie să 
mergem pe-aici... Simt miros de piatră. Castelul este foarte 
aproape. 

O luară la fugă, în timp ce trandafirii se răsuceau în 
toate direcţiile ca să încerce să le zgârie pielea cât mai 
tare. Hainele lui Peggy erau ferfeniţă. Sebastian descărca 
arma absolut degeaba; florile nici măcar nu-şi mai dădeau 
silinţa să-şi îndrepte corola ca să descifreze complimentele 
pulverizate în aer. 

Când credea că i-a sunat ceasul, Peggy se lovi de un zid 
alb din pietre uriaşe. Asperităţile blocurilor de piatră erau 
atât de pronunţate, că se puteau căţăra fără greutate. Îl 
luă pe câinele albastru sub braţ şi, cu o singură mână, 
începu să se caţere pe perete. Din fericire, te puteai prinde 
uşor de pietrele ieşite în afară şi astfel ajunse repede 
deasupra nivelului florilor. 

Când fură în siguranţă, destul de sus ca să scape de 
furia trandafirilor înnebuniţi că-şi vedeau prada scăpând, 
copiii îşi dădură seama că tocmai erau gata să escaladeze 
unul din cele patru ziduri ale castelului. 

Îşi atinseseră scopul. 


170 


20 


LABIRINTUL DE PIATRĂ ALBĂ 


Peggy Sue veni cu ideea să se deplaseze de-a lungul 
zidului, folosind spaţiul de legătură dintre pietre. De fapt, 
cimentul care lega blocurile colosale forma un fel de 
cornişă pe care se putea înainta de-a buşilea. Spaţiul 
rămânea totuşi foarte îngust şi, în unele locuri, cimentul se 
sfărâma, aşa că puteau foarte uşor să-şi piardă echilibrul şi 
să alunece în gol... direct în mijlocul trandafirilor furioşi. 

Peggy înainta evitând să privească în jos. Parfumurile 
răspândite de florile mânioase o ameţeau de cap. Se temea 
să nu leşine. 

— Respiră cât mai puţin posibil! îi strigă mental câinele 
albastru. Podul mobil este chiar în faţă. 

Adolescenta încercă să meargă mai repede. Cimentul 
aspru îi zdrelea palmele şi genunchii. 

Foşnetul florilor îi umplea urechile. Petalele se 
deschideau şi se închideau,  evocându-i  fâşâitul 
ameninţător şi obsedant al unor aripi de corb în zbor. 

În fine, câinele albastru sări de pe cornişă pe podul 
mobil. Manevra se dovedi mai problematică pentru copii. 
Ronan, mai că nu căzu în gol. Peggy şi Sebastian abia dacă 
reuşiră să se agaţe. Olga, cuprinsă de ameteli, refuză să 
sară. Se văzură nevoiţi să dezbată chestiunea o jumătate 
de oră, ca s-o convingă să sară deasupra prăpastiei. 

Când se strânseră cu toţii pe imensul pod mobil, 
realizară în ce hal îi epuizase traversarea grădinii. 
Rămaseră un lung moment aşezaţi pe plăcile mâncate de 
cari. 

Peggy ridică la un moment dat capul şi încercă să 
distingă vârful donjonului. Renunţă. Castelul era tot atât 


171 


de impunător ca un munte. Terasele de pe coama zidurilor 
se pierdeau în nori, zăpada acoperea acoperişurile conice 
ale celor mai înalte turnuri. 

— Intrăm? întrebă Sebastian. 

Cei cinci tovarăşi se priviră. Trebuiau să se decidă să se 
mişte. Nu puteau rămâne acolo până la miezul nopţii. 

— De acord, şopti Peggy. Haideţi! Să fim precauţi! 

Câinele albastru o luă în fruntea coloanei. Poarta de la 
intrare era uriaşă. Se putea construi un imobil cu 
cincisprezece etaje sub tavanul boltit al primei săli. 

Peggy Sue şi prietenii ei se simțeau minusculi. Totul era 
din piatră albă. Încăperi urmau după alte încăperi, dar 
tinerii exploratori nu descoperiră nicăieri vreo urmă de 
mobilier. 

După un timp, Peggy simţi o vibraţie ciudată sub tălpi, 
ca şi cum blocurile se mişcau. Îngenunche şi puse mâna pe 
sol. Nu visase, dalele chiar fremătau. 

— Cresc, explică Sebastian. Ai uitat că în fiecare zi 
castelul creşte câte puţin? 

— Cresc? repetă adolescenta, buimacă. Ai dreptate... 
Priveşte! Dimensiunea acestei dale este pe cale să se 
schimbe! Devine mai mare. 

— Totul devine mai mare, constant, murmură băiatul. 
Fiecare piatră se dezvoltă, se îngroaşă, ca un fruct care se 
coace. Astfel, spaţiul mirajului este încet-încet invadat de 
castel. La început, construcţia asta avea dimensiuni 
absolut normale. Astăzi a devenit un adevărat munte. Un 
munte care continuă să iasă din pământ. 

Peggy Sue îşi muşcă buza inferioară, ceea ce, în cazul ei, 
era semn de profundă meditaţie. 

— Dar atunci, dacă totul creşte în permanenţă... asta 
înseamnă că spaţiul încăperilor nu încetează să crească, 
coridoarele se tot lungesc... Chiar mergând repede, riscăm 
să fim condamnaţi să batem pasul pe loc! 

— Nu-i imposibil, admise Sebastian. Unii spun însă că 
dezvoltarea castelului nu are un ritm regulat; avem o 
şansă, deci. 

— Nu are ritm regulat? se miră Olga. 


172 


— Da, explică Sebastian. Un turn poate să crească la 
stânga, de exemplu, în timp ce altul din dreapta rămâne 
neschimbat. La fel şi pentru coridoare. De-asta 
construcţiile au aspectul ăsta ciudat, contorsionat. 

Peggy Sue se uită fix la poarta grea, ghintuită, din 
fundul sălii. Oare nu era pe punctul de a se lungi? Clipi din 
pleoape ca să alunge iluzia. Privind în jurul ei, îşi dădu 
seama şi mai clar că totul era construit anapoda, nicio 
fereastră nu era la fel cu alta, nici nu se găsea la aceeaşi 
înălţime. Unele trepte ale scării erau mai înalte, altele mai 
joase. 

— Creşte alandala, insistă Sebastian. Se pare că unele 
uşi nu folosesc la nimic, sunt scări care nu duc nicăieri, 
camere fără uşi şi ferestre unde nimeni nu poate intra. 
Trebuie să fim extrem de atenţi, e uşor să te rătăceşti 
într-un asemenea labirint, mai ales dacă un nou coridor 
apare peste noapte! 

— De acord, spuse Peggy Sue, o să fim atenţi. Acum 
trebuie să luăm o decizie. Pe ce culoar o luăm? Ai cea mai 
mică idee? 

— Nu, recunoscu Sebastian. Cred că suntem primii care 
intră aici. 

Asta nu simplifica lucrurile deloc. 

— O să facem semne pe pietre, hotări Peggy. Asta o să 
ne-ajute să nu ne învârtim în cerc. 

— Pot să vă ghidez eu, interveni câinele albastru. Simt 
mirosurile. Există ceva viu în inima castelului. Ceva uriaş. 

— Demonul adormit? sugeră Sebastian. 

— Poate, răspunse câinele. Dar nu e singur. Simt şi alte 
mirosuri... pe care nu le cunosc. Chestii care nu sunt nici 
umane, nici foarte amabile... Rătăcesc pe culoare. 

— Cu siguranţă, servitorii, propuse Olga, cu un tremur 
de groază. N 

— Să înaintăm, spuse Peggy. În timp ce noi prindem 
rădăcini aici, poarta se îndepărtează întruna. Dacă mai 
aşteptăm, ca să ajungem la ea, va fi nevoie să parcurgem 
de două ori distanţa de la sosirea noastră. 

Copiii se urniră din loc. 


173 


Nu le trebui multă vreme ca să realizeze că totul se 
asemăna. Absența mobilei, a armurilor, a tablourilor îi 
făcea pe vizitatori să nu-şi poată lua nici cel mai mic reper. 
Totul era construit sfidând bunul-simţ. 

— Aţi văzut? pufni Ronan. E o uşă pe tavan! 

— Soarele va fi stins, remarcă Peggy. Trebuie să ne 
instalăm pentru noapte. Scoateţi lanternele şi ţineţi-le la 
îndemână. 

Îşi puseră din nou rucsacurile în spate. Cel mai mic 
zgomot trezea ecouri bizare de-a lungul culoarelor. Dacă 
pocneai din degete, se declanşa un uruit de tobă. Dacă 
pronunţai un cuvânt, acest unic cuvânt, multiplicat de 
rezonanţă, făcea o hărmălaie de mulţime în delir. La 
început era amuzant, apoi începea să ţi se pară neliniştitor. 

— Opriţi-vă! porunci Peggy Sue. N-are niciun rost să ne 
anunţăm prezența. Valeţii demonului oricum ne vor 
descoperi suficient de repede. 

Aşteptară deci în tăcere păcănitul întrerupătorului, care 
anunţa căderea nopţii. Când acesta se auzi, întunericul 
invadă castelul. Peggy Sue abia se abţinu să aprindă 
lanterna. Străduindu-se să fie calmă, se lungi pe spate şi-şi 
propti capul de rucsac. Ceilalţi făcură la fel. 

— Odihneşte-te, îi şopti mental câinele albastru. O să 
stau eu de pază. 


Abia dacă închiseseră ochii, că şi săriră din somn. 
Pământul se cutremura, castelul se legăna ca un vapor 
purtat haotic pe valuri. Peggy Sue fu aruncată peste 
Sebastian care, la rândul lui, se rostogoli peste Ronan. 
Talmeş-balmeşul ăsta o izbi, în final, pe Olga, care scoase 
un strigăt de durere. Lanternele se împrăştiară pe jos. 
Toată zidăria gemea. Dacă palatul n-ar fi fost conceput 
prin magie, fără îndoială c-ar fi căzut fărâme, pentru că 
nicio casă normală nu ar fi putut rezista la un asemenea 
tratament. 

Peggy Sue se ridică pe dibuite. Pământul îi fugea de sub 
picioare. Simţea mişcările castelului în glezne. 

„Se apleacă într-o parte, apoi în cealaltă, gândi ea, apoi 


174 


o ia de la capăt. Ce să însemne asta?“ 

Agăţându-se de asperităţile peretelui, se târî până la 
fereastră. Câinele albastru îi aduse o lanternă pe care o 
recuperase cu botul lui. Cele patru labe îl făceau să 
beneficieze de o stabilitate mai mare decât a copiilor. 

Peggy aprinse lanterna şi se aplecă în afară, prin 
deschizătura ferestrei. Ceea ce văzu îi smulse un țipăt de 
uimire. 

— Castelul... castelul are picioare! bâigui ea. 

— Ce? ţipă Sebastian. 

— Are picioare, confirmă Peggy. Trei de o parte şi, fără 
îndoială, tot atâtea şi de cealaltă parte. Folosesc la 
legănat. Ai zice că sunt pulpele unei broaşte uriaşe... dar 
din metal. Este... este incredibil. 

— Dar de ce se bâţâie aşa? se văicări Ronan. 

— Este clar! spuse Olga. I leagănă pe demon. Castelul 
se comportă ca un leagăn care se mişcă încet de fiecare 
dată când demonul ameninţă să se trezească. Cum noi 
suntem foarte mici, aceste mişcări ne par violente, dar, în 
realitate, nu sunt cine ştie ce. 

— Ai dreptate! spuse agitată Peggy Sue. Aşa este! Iată 
de ce geniul nu se trezeşte niciodată. Este prizonierul 
castelului, aşa cum un bebeluş s-ar afla într-un leagăn 
vrăjit. 

— Oh! gemu Ronan. Este îngrozitor. Am rău de mare. O 
să vomit! 

Nici Peggy nu se simţea prea bine. La fiecare nouă 
legănare a palatului, i se întorcea stomacul. Se îndepărtă 
de fereastră, de frică să nu fie aruncată afară. Labele 
uriaşe de la tribord continuau să se îndoaie şi să se 
dezdoaie scârţâind. De fiecare dată când clădirea părea 
gata să se răstoarne pe partea dreaptă, labele de la babord 
intrau în acţiune, împingând-o în sens contrar. Un miros 
greu de unsoare de maşinărie se ridica în aer, pe măsură 
ce mecanismele se încălzeau. 

— Oh! se smiorcăi Olga. O să mi se facă rău! Dă-te la o 
parte! 

Peggy Sue o auzi vomitând. Altcineva făcu imediat la fel. 


175 


x 


Petrecură o noapte îngrozitoare, pentru că mişcările de 
legănare durară mai multe ore şi nu se opriră decât când 
demonul adormi adânc, lăsând copiii într-o stare de greață 
vecină cu coma. 

„Am senzaţia c-am navigat pe o mare dezlănțuită, gândi 
Peggy. Pricep acum de ce nu-i mobilă înăuntrul camerelor. 
Balansul le-ar sfărâma.“ 


Când soarele fu reaprins, Peggy se curăţă cât putu de 
bine. Păţania o umpluse totuşi de o oarecare satisfacţie, 
pentru că întrevedea, în fine, modul în care ar fi putut să-l 
trezească pe geniu. 

„Trebuie sabotate labele monstruoase, îşi spuse. Să 
împiedici castelul să se transforme în leagăn. În felul ăsta, 
demonul o să se trezească din somn.“ 

Da! Era ceva aici. Inceputul unei riposte! 

Când tovarăşii se adunară lângă ea, le expuse planul de 
bătaie. 

— Trebuie explorat palatul, începu ea, să aflăm unde se 
află labele mecanice şi ce le face să se mişte. Să le 
distrugem, dacă e posibil. 

— Există cu siguranţă santinele, observă Sebastian. 
Labele astea n-au ajuns aici singure. N-au existat înainte, 
când geniul ducea o existenţă normală. Trebuie să fim 
foarte vigilenţi în continuare. 


Mergând pe lângă pereţi, micul grup porni să descopere 
locurile. Experienţa nopţii îi lăsase palizi şi murdari, dar 
făceau faţă cu curaj situaţiei. Peggy Sue se simţea 
cuprinsă de o ciudată exaltare. Era mai fericită aici, alături 
de prietenii ei, decât în lumea reală. Afară era o liceană cu 
ochelari groşi, de care toţi băieţii făceau mişto; aici, 
înfrunta  uriaşi şi dormea în castele vrăjite. Avea 
într-adevăr o viaţă fabuloasă! 


După ce rătăciră multă vreme, auziră în sfârşit ecoul 
176 


unui sforăit. Cineva dormea sub picioarele lor un somn 
adânc, care făcea să tremure zidăria. 

— El este, spuse Peggy Sue. Este uriaşul. L-am găsit. 

Copiii înţepeniră, gândindu-se dintr-odată speriaţi la 
cele pe care le vor descoperi în curând. Trecuseră cu bine 
de pericolele de până aici, dar, în pragul ultimei etape, 
curajul lor se topea. 

Peggy fu nevoită să-i „scuture“ ca să-i facă să reia 
cercetarea. Timpul îi presa. 

— Trebuie să coborâm, observă ea. O s-o luăm pe prima 
scară care ne ajută să ajungem la etajele inferioare. 

Spus în felul ăsta, lucrul părea evident... Vai! în ora care 
urmă, constatară cu amărăciune că treptele care le ieşeau 
în faţă fie duceau la etajele superioare... fie nicăieri, căci 
unele se terminau într-o fundătură. Pe deasupra, 
coridoarele aveau obiceiul supărător de a se transforma în 
labirint. 

„Ai putea crede că-şi schimbă forma cum le întoarcem 
spatele, gândi Peggy, ca nişte şerpi care se ondulează pe 
sol. Oare e posibil?“ 

Privi peste umăr, sperând să surprindă mişcările 
pereţilor care erau pe punctul de a se reorganiza. 

— Poate nu există decât un singur coridor, care nu 
încetează să se transforme, mârâi câinele albastru. Avem 
iluzia că înaintăm, în timp ce doar ne învârtim în cerc. 
Priveşte: am mai trecut pe aici, uite semnul pe care l-ai 
făcut tu cu creta... şi totuşi decorul s-a schimbat, n-am 
văzut până acum bolta, nici fereastra în ogivă. E un coridor 
viu, se deghizează fără încetare ca să ne păcălească mai 
bine. 

— Fără îndoială, ar fi mai bine să ne despărţim, se 
hazardă Peggy. Ne mărim şansele de a-l găsi pe uriaş. Eu 
rămân cu câinele, Sebastian o ia în fruntea celeilalte 
echipe. 

— Ai dreptate, făcu băiatul. La următoarea bifurcaţie, o 
luăm pe drumuri diferite. 

Se despărţiră cu o strângere de inimă. Peggy Sue şi 
câinele albastru o luară la dreapta, Sebastian, Ronan şi 


177 


Olga, la stânga. 

— Miroşi ceva? îl întrebă adolescenta pe animal. 

— Nu, afirmă acesta. Nasul meu e amorţit. Nu înţeleg 
nimic din mirosurile care plutesc aici. Sunt prea diferite de 
cele cu care sunt obişnuit. 

Părea dezorientat. Peggy cobori treptele una câte una. 
Scara era foarte abruptă. 

„Ai zice că se afundă în centrul pământului, gândi ea. 
Nici măcar nu-i văd capătul.“ 

I se părea deosebit de neplăcut să coboare aşa, în 
întuneric, precum un scufundător submarin gata să 
alunece într-un puț cu cerneală chinezească! 

Capul i se învârtea. Pentru o clipă, crezu c-o să-şi piardă 
echilibrul şi o să se rostogolească în jos pe scări... şi să se 
zdrobească la treizeci de kilometri mai jos. Avu dintr-odată 
senzaţia oribilă că scara se înmoaie sub picioarele ei. Dădu 
din mâini, scoase un țipăt gâtuit şi se clătină înainte. 
Incercă să-şi frâneze căderea, dar se zdreli de pietre 
degeaba. Şi se rostogoli, se rostogoli... Lătrăturile câinelui 
albastru ajungeau la ea din ce în ce mai îndepărtate, apoi 
capul i se lovi de perete şi îşi pierdu cunoştinţa. 


x 


Când se trezi, era întinsă pe dalele unei cripte goale. Un 
cucui enorm îi deforma vârful capului. Se ridică şi se miră 
că nu-l găseşte pe câinele albastru lângă ea. Unde plecase? 

O cuprinse o îngrijorare vie. Alergă spre scară şi cercetă 
capătul treptelor... erau goale. Micul animal dispăruse. 

„Înseamnă că s-a făcut o altă bifurcaţie, îşi spuse. Şi el 
s-a prăbuşit fără să ştie că s-a deschis o capcană care 
urmărea să ne despartă.“ i 

Se simţi dintr-odată îngrozitor de singură. Îşi imagina 
scara moale deschizându-se ca o gură care l-a înghiţit pe 
câine. 

Pământul începu să-i tremure sub picioare. Cuprinsă de 
temerile ei, nu-şi dăduse încă seama că un sforăit 
îngrozitor făcea pereţii să zbârnâie. 

„Asta e, îşi zise ea, am ajuns la demon. Trebuie că 


178 


doarme undeva la capătul coridorului ăstuia.“ 

Îşi adună curajul şi se lipi de perete, ca să înainteze în 
direcţia luminii vineţii care dansa în capătul coridorului. 
Felul în care se cutremurau pietrele îi dădea senzaţia că 
oasele ei sunt pe cale să se dezarticuleze. Fu nevoie să 
strângă din maxilare ca să nu-i clănţăne dinţii. 

Ajunse în pragul unei cripte colosale, destul de mare ca 
să găzduiască un grup de balene uriaşe. Podeaua era 
acoperită cu mii de perne multicolore, pe care stătea 
aşezat un copil adormit. Un băieţel a cărui talie se apropia 
de cea a unui imobil cu zece etaje, dar care acum dormea 
cu pumnii strânşi. Avea o faţă de păpuşă şi părul blond. 
Hainele plesniseră pe el pe măsură ce crescuse, şi 
servitorii încercaseră să le cârpească, de bine, de rău, cu 
petice de toate culorile, total neasortate, sfidând bunul 
gust. 

Peggy Sue simţi că se sufocă privindu-l pe uriaşul care 
dormea şi al cărui corp ocupa aproape tot interiorul 
criptei. Cum nu-l văzuse soarele de secole, pielea lui era 
palidă, lăptoasă. Nu părea rău, nicidecum. De fapt, părea 
că nu-şi dă deloc seama de ce se petrece în jurul lui. 
Stupoarea o făcu pe Peggy Sue să uite de orice precauţie 
şi înaintă spre copil. Asta îi putea fi fatal, pentru că un 
personaj funebru, îmbrăcat tot în negru, răsări dintr-o 
criptă învecinată. Adolescenta abia dacă avu timp să se 
arunce în umbră ca să scape de privirea lui. Nou-venitul fu 
imediat urmat de alţi tovarăşi, la fel de ciudat îmbrăcaţi. 
Toţi aveau aceeaşi faţă anonimă, abia schiţată. Toţi purtau 
acelaşi costum demodat, acelaşi papion. 

Toţi ţineau în mână aceeaşi seringă neagră... 

Peggy Sue îşi ţinu răsuflarea. Erau servitorii copilului 
uriaş? Nu, nu credea aşa ceva, aveau în ei ceva prea 
ameninţător. Ce făceau acolo? Ce pândeau? 

Îi observă înconjurând faţa geniului adormit ca nişte 
vânători hăituind o pradă. 

Dintr-odată, gura băieţelului se deschise şi eliberă o 
bulă roz, care începu să plutească de-a lungul sălii, 
căutând o deschizătură prin care să iasă. 


179 


Imediat, oamenii în negru se năpustiră asupra bulei, cu 
seringa ridicată, încercând s-o înţepe, în timp ce aceasta 
plutea prin criptă, purtată de curenţii de aer. Peggy făcu 
ochii mici, încercând să vadă mai bine. 

„Bula conţine ceva! îşi spuse ea, cuprinsă de o agitaţie. 
Un obiect... sau... un peisaj!“ 

De unde se afla, nu distingea prea bine ciudata perlă 
plutitoare, dar avea certitudinea că un univers în miniatură 
era condensat în ea... vedea nişte căsuțe... nişte copăcei... 
un lac mare cât o batistă. 

Avu o străluminare. 

„Este un miraj, decise ea. Un miraj-bebeluş ieşit din 
visele duhului. Dacă o să poată evada din castel, o să 
zboare spre realitate, spre deşert, unde o să înceapă să 
crească.“ 

Dar de ce oamenii în negru se încăpăţânau să-l 
urmărească? Şi mai ales, de ce îl vânau cu seringile alea 
îngrozitoare întinse spre el? 

De teamă să nu fie descoperită, Peggy se lipi şi mai tare 
de perete. În fine, unul dintre curioasele arătări cu faţa 
abia schiţată reuşi să înţepe bula roz cu seringa lui. 
Bucuros de ispravă, ciudatul începu să râdă cu răutate. 
Camarazii lui îi urmară exemplul, în cor, şi mai sadic. 
Contrar a ceea ce credea Peggy Sue, bula nu se sparse, 
însă culorile i se alterară. 

Minusculul peisaj pe care-l conţinea îşi pierdu 
strălucirea, frumuseţea. Frunzele căzură din arborii 
minusculi, apa iazului se tulbură, peşti morţi pluteau cu 
burta în sus la suprafaţa apei. Căsuţele de păpuşi se 
transformaseră dintr-odată în conace bântuite. 

„Au stricat totul, constată Peggy. Cu o singură 
înţepătură, au otrăvit universul creat de cel care doarme. 
Deci aşa se procedează? lată cum transformă mirajele în 
coşmaruri. Odată injectat veninul în bulă, totul începe să 
meargă pe dos.“ 

Pentru moment, oamenii în negru se distrau trimițând 
bula înveninată de la unul la altul, ca şi cum ar fi fost o 
minge de plajă. Unul dintre ei se duse să caute o plasă de 


180 


fluturi şi apoi o captură. 

„O s-o trimită peste metereze şi o să-i dea drumul, gândi 
Peggy. Atunci va ieşi din miraj şi va ajunge să plutească 
deasupra deşertului, în lumea reală.“ 

Totul se explica. Duhul nu era „rău, aşa cum 
presupuneau oamenii care trăiau de partea cealaltă a 
barierei albe. Dar sinistrele arătări intraseră în castel prin 
înşelăciune. După ce se asiguraseră că bebeluşul uriaş nu 
se va mai trezi vreodată, începuseră să-i otrăvească visele, 
distrugând universurile născute din imaginaţia lui. Cu 
seringile lor negre în mână, începuseră să se plimbe prin 
grădină, înţepând tot ce le ieşea în cale. Legile mirajului 
fuseseră astfel pervertite... urmarea se cunoaşte. 

„lată deci cine este duşmanul“, îşi spuse Peggy Sue. 

Lucrurile luaseră, deci, o turnură neaşteptată. In plus, 
oamenii cu faţa rotundă, lunară, păreau numeroşi. Ea 
numărase vreo zece care alergau după bula-univers. Mai 
mult, erau mari, măcinaţi de o răutate aprigă, ce nu 
anunţa nimic bun. 

Pe scurt, lui Peggy îi era frică. 


Rămase un lung moment lipită de perete, aşteptând ca 
sinistrele arătări să iasă din criptă. Trebuia acum să-şi 
regăsească prietenii şi să le comunice descoperirea. 

Prelingându-se pe lângă pereţi, încercă să se întoarcă pe 
acelaşi drum. Vai, scara pe unde căzuse dispăruse. 

Fu nevoită s-o ia pe un culoar care, cu un sfert de oră în 
urmă, nu fusese acolo... şi care poate se închidea peste 
zece minute! Tremura la gândul c-ar putea fi zidită de vie 
în interiorul pietrelor magice. 

„Sper că nu aşa a dispărut câinele meu albastru“, îşi 
repeta ea, grăbind pasul. 

Din când în când, râsetele malefice ale oamenilor în 
negru o făceau să tresară. Se întreba dacă o descoperiseră 
şi dacă se distrau acum pe seama ei. Se uita întruna în 
urmă. 

Mergând aşa la întâmplare, ajunse într-o încăpere 
ocupată de o maşină complicată, ale cărei roţi şi biele se 


181 


combinau şi alcătuiau un montaj mecanic în care şerpuiau 
ţevi de toate culorile. Peggy avu nevoie de un minut ca 
să-şi dea seama că are în faţa ochilor mecanismul care 
punea în mişcare „labele“ castelului. De aici, din sala 
cazanelor, pleca dulcea legănare prin care duhul era 
menţinut într-un somn profund. 

— Iată soluţia! şopti ea printre dinţi. Dacă reuşesc să 
opresc blestemata asta de maşină, palatul o să-nceteze să 
se mai clatine ca un leagăn. Duhul o să se trezească... şi 
oamenii în negru o s-o ia la fugă. 

Se apropie de motorul enorm şi scoase, perplexă, un 
oftat. N-avea nicio idee despre felul în care ar trebui s-o 
manevreze. Sebastian ar fi putut, fără îndoială, s-o ajute. 
Era băiat, băieţii sunt pasionaţi de mecanică... 

Unde era el acum? Nu putea să-i strige numele de teamă 
să nu alerteze creaturile cu faţa lunară. Trebuia totuşi să-l 
găsească, şi repede! 

„Până la urmă, a fost o idee proastă să ne despărţim!“, 
îşi spuse ea, căutând o ieşire care să-i permită să evadeze 
din sala maşinilor. 


182 


21 


TRĂDARE 


Câinele albastru nu înțelegea nimic din ceea ce tocmai 
se întâmplase. Când Peggy Sue îşi pierduse echilibrul pe 
scara moale, el se grăbise s-o ţină înfigându-şi colții în 
turul pantalonilor, dar... fălcile îi clănţăniseră în gol. Peggy 
dispăruse, scara, şi ea, dispăruse... şi... 

Şi, dintr-odată, se trezise într-un culoar unde nu mai 
pusese niciodată labele! 

Avuseseră, deci, de-a face cu încă o vrajă a castelului, 
care, cu siguranţă, mai ştia multe asemenea trucuri. 
Făcuse deci tot posibilul ca să-l despartă de Peggy, dar nu 
avea să se dea bătut! Niciodată n-o să-i lase s-o facă! Se 
zicea despre el că-i al dracului, cârcotaş, certăreţ, 
nerăbdător... Admitea că-i aşa, dar marea lui calitate era 
că mergea întotdeauna până la capăt în tot ce 
întreprindea. 

O luă pe coridorul necunoscut, cu botul la nivelul 
dalelor, când auzi o voce. Venea de nicăieri. Din ziduri, din 
plafon, nu se ştia... Spunea: 

— Nu te-ai săturat să fii câine? 

Câinele albastru ridică brusc capul, cu colții dezveliţi. 
Era el mic, dar nu-i fusese niciodată frică să se ia la trântă 
cu cei mai mari decât el. 

— Bine, mârâi el. leşi din ascunzătoarea ta şi hai să ne 
batem! 

— Încetează să te mai comporţi ca o javră obişnuită, 
spuse vocea. Meriţi mai mult de-atât. Eşti prea inteligent 
ca să continui să mergi pe patru labe. De altfel, eşti chiar 
mult mai inteligent decât mulţi oameni. O ştii, nu-i aşa? 

Micul animal scutură din cap. Vocea supranaturală îi 


183 


bâzâia în urechi ca o viespe gata să-i înţepe creierul. Nu-i 
plăcea asta şi totuşi cuvintele care-i răsunau în minte îl 
ungeau la inimă, într-un mod foarte ciudat. 

— De ce te ţii după Peggy asta ca un căţeluş? şuieră din 
nou vocea. Îţi place să faci pe servitorul amabil? Să aduci 
mingiuţa când îţi comandă? Îţi pierzi timpul cu puştii ăştia. 
Mai rău! Îţi pierzi demnitatea! Aminteşte-ţi de vremurile 
când comandai un oraş întreg?! Când erai stăpânul din 
Point Bluff... Te antrenai să stai pe labele din spate ca să 
mergi ca oamenii. Voiai să-ţi cadă cravata drept pe piept... 
Ai renunţat la ambițiile tale. Alergi din nou pe patru labe şi 
cravata ţi se târăşte prin praf. Mi-e ruşine pentru tine. 

„Nu trebuie să ascult, îşi repeta disperat câinele 
albastru. Încearcă să mă hipnotizeze... simt asta. Mi se 
încâlceşte creierul. Trebuie să rezist...“ 

— Peggy Sue îşi bate joc de tine pe la spate, făcu vocea 
mieroasă. Nu crezi, nu? Te dispreţuieşte pentru că te-a 
învins în afacerea cu soarele albastru. Şi se foloseşte de 
tine pentru că eşti telepat, asta îi este uneori util, dar nu 
eşti decât o unealtă pentru ea... Când o să fii bătrân, o să 
te abandoneze hingherilor. 

Câinele albastru se rostogolea pe jos. Vocea urca ca un 
limax negru în mintea lui. Ar fi vrut să nu-i dea ascultare, 
dar nu reuşea. 

— Ce-ţi spun e spre binele tău, suspină necunoscutul. 
Dacă ai avea puţină mândrie, ai reacţiona înainte să fie 
prea târziu. 

Animalul scoase un geamăt lung. Toate astea erau prea 
complicate! 

— Ştiu ce-ţi doreşti mai mult decât orice, şopti vocea. 
Pot să citesc în adâncul gândurilor tale secrete. Ai vrea să 
devii om. Am puterea asta. Dacă accepţi să mă ajuţi, o să-ţi 
dau ceva care să te transforme în băieţel. 

Câinele albastru se ridică pe labele tremurânde. 
Migrena îi tăia craniul în două. Ar fi dat orice ca toate 
astea să înceteze. 

Sub nasul lui se materializă o minge ivită de nicăieri. O 


2 Vezi Ziua câinelui albastru, primul volum al seriei. 
184 


minge de cauciuc moale. 

— Este o jucărie fermecată, spuse vocea. Dacă muşti din 
ea, foarte tare, o să simţi o fiolă de sticlă care se sparge 
între dinţi. Conţine un lichid care o să te transforme 
într-un băieţel. Asta e prima parte a înţelegerii... 

— Şi care-ar fi a doua? întrebă plângăreţ câinele 
albastru. 

— Va trebui s-o găseşti pe Peggy Sue şi s-o închizi într-o 
celulă. Dacă îndeplineşti misiunea asta, rămâi om. O să 
devii un om. Dacă dai greş sau dacă renunţi, o să-ţi 
recapeţi imediat aspectul tău mizerabil de câine... 
Gândeşte-te, e o şansă care nu ţi se oferă de două ori. 

Câinele albastru se încolăci pe jos, pradă unei 
îngrozitoare indecizii. Ceva îi şoptea că jocul ăsta era o 
păcăleală, că se acţiona asupra gândurilor lui, dar nu era 
în măsură să se revolte. Mingea de cauciuc albastru 
aştepta cuminte, pe o dală, la câţiva centimetri de nasul 
lui. 

— Peggy Sue este proastă, nasoală şi rea, reluă vocea. 
Se foloseşte de tine. Se foloseşte de alţii ca s-ajungă o 
eroină. Vă fură partea voastră de triumf. Când o să-şi 
publice aventurile, numele tău n-o să figureze nici măcar 
pe coperta cărţii, poţi să fii sigur de asta! 


185 


22 


NEBUNĂ DE LEGAT! 


Sebastian şi Peggy se întâlniră la cotitura unui coridor. 
Băiatul nu văzuse nimic interesant. Olga şi Ronan, nici 
atât. Păreau puţin geloşi pe Peggy când le povesti 
descoperirile ei. Adolescenta simţi că lui Sebastian i-ar fi 
plăcut să fie în locul ei. Pe ascuns, ar fi vrut s-o treacă în 
planul doi. Era dezolată. Pur şi simplu, încercase să fie 
eficientă, pentru binele tuturor. Uitase în ce hal sunt 
fascinaţi băieţii de competiţie. 

— Oameni în negru cu faţa ca luna..., repetă Sebastian 
ca şi cum s-ar fi îndoit. N-am auzit niciodată vorbindu-se 
despre ei. Spui că înţeapă visele duhului cu o seringă 
neagră şi le schimbă în coşmaruri? 

Luase acel ton superior care o enerva pe Peggy Sue. Era 

gata să-i răspundă răspicat, când avu intuiţia că lucrurile 
urmau să o ia razna... 
__În acelaşi moment, câinele albastru îşi făcu apariţia. 
Impingea cu botul o minge din cauciuc, şi ea, tot albastră. 
Peggy se grăbi spre el, dar el se întoarse şi continuă să se 
joace cu mingea. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă în gând. Am fost 
îngrijorată, nu ştii? 

Animalul nu scoase niciun sunet. Peggy Sue aşteptă în 
zadar un răspuns. Nu distingea decât un zgomot confuz de 
gânduri de neînțeles, răutăcioase, care-i lăsară impresia că 
apucase cu mâna un smoc de urzici. 

„Nu e normal, gândi ea. Are un aer ciudat. Ai zice că-mi 
întoarce spatele, din punct de vedere telepatic, ca şi cum 
ar vrea să-mi interzică să comunic cu el.“ 

Se ridică. Nu se simţea în apele ei. 


186 


— Unde se ascund oamenii tăi cu faţă ca luna? o ironiză 
Sebastian. Am vrea să-i vedem şi noi. 

— Bine, suspină Peggy. Dar rămâneţi lipiţi de perete ca 
să nu vă repereze. Dacă vă înţeapă cu acele lor negre, nu 
ştiu în ce-o să vă schimbaţi. In orice caz, trebuie să 
coborâm spre cripta duhului. 

Încercă să se orienteze, ceea ce se dovedi un adevărat 
pariu într-o clădire unde topografia se schimba constant. 

În fine, după vreo jumătate de oră de mers în tăcere, 
auzi râsul sinistru al arătărilor. 

— Sunt acolo, şopti ea, drept în faţă. 

— Nu aud nimic, mormăi Olga. 

— Nici eu, făcu Ronan. 

— Tăceţi, spuse Peggy, gâfâind. Vin spre noi. 
Ascundeţi-vă după stâlpii ăştia, repede! 

Copiii abia dacă avură timp să se supună, că funebrele 
personaje invadară galeria. Înaintau în procesiune, cu 
ochii ficşi, ca nişte somnambuli. Peggy Sue numără vreo 
duzină, toţi deghizați în acelaşi costum negru şi cu acelaşi 
papion negru. 

Când se îndepărtară, îşi părăsi ascunzătoarea şi se grăbi 
spre Sebastian. 

— Deci, spuse ea, ce crezi? 

— Despre ce vorbeşti? se miră băiatul. Nu s-a întâmplat 
nimic. Galeria este goală. _ 

— Ce? se sufocă Peggy. ţi baţi joc de mine? 

— Deloc, confirmă Olga. Îţi jur că n-a fost nimeni. Ai 
avut o halucinație. N-a fost niciun om în negru. Nimic. 
N-am auzit niciun scârţâit de paşi. 

— Dar tu? spuse Peggy Sue, întorcându-se spre câinele 
albastru. Tu ai văzut ceva? 

Dar animalul era în continuare foarte prins de jocul cu 
mingea şi părea cu totul dezinteresat de problemele 
umane. 

Sebastian se dădu înapoi. O studie pe Peggy cu o sclipire 
de neîncredere în priviri. 

— Eşti vrăjită, puse el diagnosticul. Ţi s-a făcut o vrajă. 
Crezi că vezi lucruri care, de fapt, nu există. Este o 


187 


capcană. Oamenii în negru sunt o apariţie destinată să ne 
sperie. Un miraj în interiorul mirajului. 

— Absolut deloc, protestă Peggy Sue. Am convingerea că 
sunt reali. Există şi o maşină care asigură legănarea 
castelului. Se pune în funcţiune imediat ce duhul ameninţă 
să se trezească, trebuie distrusă. 

— Bine! Bine! spuse Sebastian, prinzând-o de umeri. O 
să merg în recunoaştere cu Ronan. O să rămâi aici cu Olga 
şi câinele. 

— Nu mă crezi! gemu Peggy Sue. 

— Linişteşte-te! îi porunci Sebastian. 'Ţi-am spus c-o să 
mă duc să văd. N 

Se îndepărtă în tovărăşia lui Ronan. Inciudată, Peggy 
Sue se aşeză cu spatele lipit de o coloană. Olga îşi ţinea 
ochii în pământ; în ce-l priveşte pe câinele albastru, acesta 
se încăpăţâna să alerge după stupida lui minge de cauciuc. 

Celor doi băieţi le trebui multă vreme până să se 
întoarcă, pentru că se văzuseră nevoiţi să ţină cont de 
modificările permanente ale coridoarelor. Totuşi, lor nu le 
era teamă să strige, iar Olga le răspundea ca să-i 
orienteze. 

„Or să fie descoperiţi, îşi repeta Peggy. Oamenii cu faţă 
de lună or să-i înţepe şi...“ 

În fine, Sebastian apăru, cu Ronan după el. Avea o mină 
sumbră. 

— Sunt dezolat, spuse el, îngenunchind în faţa lui Peggy 
Sue. N-am întâlnit nicio creatură cu faţa de lună. Duhul 
este aşa cum ai spus tu, dar visele lui devin negre singure, 
fără să le înţepe cineva... Nu există oameni în costume 
întunecate, nici ace magice, nici maşină monstruoasă. Tu 
ai inventat totul. 

— Nu! gemu Peggy. 

— Ba da, insistă Sebastian. Eşti vrăjită. Nu se poate avea 
încredere în tine. De altfel, chiar şi câinele şi-a dat seama. 
Uite: te evită, se teme de tine. 

— O să te legăm, anunţă Ronan. Ca măsură de 
precauţie. Te ţinem prizonieră până când o să găsim 
metoda să te vindecăm! 


188 


— Nu! urlă Peggy, sărind în picioare. Nici vorbă! Voi 
sunteţi vrăjiţi! Voi sunteţi cei care nu vreţi să vedeţi 
realitatea! 

Şi o luă la fugă. Prietenii ei nu încercară s-o oprească. 


x 


Pentru că nu mai putea să respire, se prăbuşi lângă un 
stâlp şi începu să plângă. Îi era insuportabil să vadă că-i 
respinsă de prietenii ei într-un mod atât de nedrept! Nu 
era nebună, nu i se făcuse nicio vrajă, avea convingerea că 
spune adevărul şi nimic altceva... 

Atunci, ce se petrecea? Ce farsă urâtă se pregătea să-i 
joace castelul? 

„Numai să nu nimerească orbeşte în gura lupului, gândi 
ea, ştergându-şi lacrimile. Nu-şi dau seama, dar, dacă e să 
fie cineva vrăjit, ei sunt aceia.“ 

Era inutil să încerce să-i convingă, dacă va comite 
greşeala să se întoarcă la ei, or să se grăbească s-o lege. 

Se ridică. Dacă aşa stau lucrurile, o să continue lupta de 
una singură! Nu contează, oamenii în negru îi manipulase 
formidabil. De acum, nici Sebastian, nici Olga n-o să mai 
aibă încredere în ea; orice ar spune ar deveni imediat ceva 
suspect. Era aiurea. _ 

Dezamăgită, încercă să se orienteze. Incepu prin a 
studia şi a recunoaşte topografia coridoarelor, pentru că 
acestea nu se mişcau înainte ca ea să se gândească. De 
fapt, nu dispuneau decât de un număr determinat de 
transformări. Dacă aveai grijă să notezi ritmul, devenea 
posibil să prevezi când culoarul relua forma pe care doreai 
s-o foloseşti. Asta cerea totuşi un dezvoltat simţ de 
observaţie şi memorie bună. Un adult n-ar fi reuşit asta, cu 
siguranţă! Dar, pentru un adolescent obişnuit cu logica 
jocurilor video, era fezabil. 


Trebuia acum să se întoarcă în sala maşinilor, ferindu-se 
să fie reperată de creaturile cu faţa lunară, şi să strice 
motorul care declanşa „legănatul“ castelului. Sfidând 
viclenia coridoarelor mişcătoare, se apucă să caute sala 


189 


cazanelor. Îi luă ceva timp. 

Când ieşi dintr-un tunel, dădu peste mingea de cauciuc a 
câinelui albastru. Era sfâşiată, ca şi cum animalul, cuprins 
de frenezie, se decisese să nu mai lase nimic din ea. 

„Unde a dispărut? se întrebă ea. Hotărât lucru, toată 
lumea devine ciudată. Trebuie să-mi păstrez capul pe 
umeri măcar eu, mai ales că totul o să dureze!“ 

Stătea singură cu gândurile ei, când i se păru că aude 
ecoul unor paşi ezitanţi în spatele ei. La început crezu că-i 
Sebastian. 

„Şi-a dat seama de greşeală, vine să-şi ceară iertare“, îşi 
spuse ea. 

Se întoarse, cu inima bătând mai puternic, căci 
Sebastian îi plăcea foarte mult şi nu o încânta ideea să fie 
certată cu el. Fu însă surprinsă să se găsească faţă în faţă 
cu un băiat de vreo zece ani, care înainta în galerie cu un 
mers stângaci, ca şi cum n-ar şti să-şi folosească picioarele 
corect. Crezu că-i rănit sau pe punctul de a leşina, şi merse 
în întâmpinarea lui. 

Avea cămaşa încheiată anapoda şi pantofii desfăcuţi. 
Dădea impresia că se deplasează ca un somnambul. Faţa 
lui mică era adorabilă. Îşi încreţea ciudat nasul, ca şi cum 
ar fi adulmecat aerul în căutarea unui miros urât. 

— Cine eşti? întrebă Peggy Sue. Cum te cheamă? 

Copilul nu răspunse. 

„Sigur e unul dintre băieţii care au ajuns aici înaintea 
noastră, de care vorbea Nasty, gândi Peggy. Culegătorii 
l-au luat prizonier, dar a reuşit să scape din celulă; de 
atunci se învârteşte în cerc fără să reuşească să găsească 
ieşirea. Ai zice că şi-a pierdut memoria.“ 

Intinse mâna spre micuțul necunoscut, dar acesta 
începu să mârâie în mod bizar, dezvelindu-şi dinţii. Parcă 
nu ştia cum să-şi folosească mâinile. Propriul corp parcă îl 
încurca. 

— Hei! făcu Peggy Sue. Nu-ţi vreau răul. N-ai decât să 
mă urmezi şi, cu puţin noroc, o să reuşim să descoperim 
podul mobil. Bine? Pricep foarte bine c-ai chef s-o ştergi 
de-aici. lţi cer doar puţină răbdare. Am o treabă de 


190 


terminat. 

Puştiul o cerceta cu o expresie ciudată în adâncul 
ochilor. 

„Şi-a pierdut minţile, gândi Peggy. Asta se întâmplă 
când rămâi prea multă vreme în castelul ăsta blestemat.“ 

— Vino, îi spuse ea. Dacă nu poţi să mă ajuţi, măcar 
nu-mi complica misiunea. Fă ce fac şi eu, mergi acolo unde 
merg şi eu. Ne-am înţeles? 

Copilul rămase în continuare mut. Peggy n-avea timp să 
se ocupe de asta, trebuia să vină în ajutorul celorlalţi 
prizonieri. Spera că nu sunt toţi în aceeaşi stare mentală 
ca băieţelul ciudat care mergea acum în spatele ei. Din 
zece în zece metri, arunca o privire peste umăr, ca să vadă 
ce face. Avea, evident, dificultăţi să-şi menţină echilibrul. 
Ai fi zis că-i un bebeluş care face primii paşi, era bizar... 

Peggy deveni conştientă că nu-i place să-l simtă în 
spatele ei. Se simţea deranjată... ba chiar oarecum 
angoasată. Era stupid! Ce necaz ar fi putut să-i provoace 
acest sărman puşti? Devenea prea nervoasă, trebuia să-şi 
controleze nervii. 

Totuşi, deşi se străduia, senzaţia de rău persista. 

„E ca şi cum m-ar spiona, gândi ea. Sau ca şi cum 
puştiulache ăsta ar purta o mască... o mască sub care s-ar 
ascunde ceva cu totul dezagreabil.“ 

Se-ntoarse încă o dată şi întinse mâna ca s-atingă 
obrazul băiatului. Simţind pielea călduţă sub degete, se 
linişti. 

„Sunt o proastă, îşi spuse. Pentru o clipă, am crezut că 
are faţa din cauciuc!“ 

Dar nu, delira. Era chiar un băieţel, mut, dezorientat, 
dar un băieţel totuşi... 

Făcu un efort să se concentreze asupra drumului pe 
care-l avea de urmat. 

Atunci când, în faţa unei bifurcaţii, ezită, copilul îi luă 
mâna brusc şi o conduse spre culoarul din stânga. 

„Pare că ştie unde merge, gândi Peggy. Ai zice că-şi 
recapătă cunoştinţa. Să-l urmăm.“ 

Palma puştiului era foarte caldă, ca şi cum avea 


191 


temperatură. Mergea privindu-şi picioarele. Uneori parcă 
nu ştia prea bine cu ce picior să păşească întâi. 

„Ciudat“, îşi spuse adolescenta. 

Copilul o duse la o scară care cobora în străfundurile 
castelului. 

„Bine jucat, gândi Peggy, iată cine ne duce în sala 
maşinilor.“ 

Când ajunse la primul palier, auzi, venind de jos, 
strigăte de ajutor, plânsete. 

„Mă duce la celule, îşi spuse Peggy. Formidabil! O să-i 
pot elibera pe prizonieri înainte de a veni bucătarii!“ 

Abandonându-l pe puştiul care abia cobora scările, vru 
să grăbească pasul. Nu avu timp. Mâinile copilului o loviră 
la nivelul omoplaţilor şi o proiectară înainte. Peggy Sue 
începu să se rostogolească pe scări fără să se poată opri 
din cădere. Muchiile treptelor îi răneau şalele, ceafa, iar 
când ajunse jos era pe jumătate moartă. 

— Eşti... eşti nebun, protestă ea. Ce te-a apucat? 

Ar fi vrut să se ridice, dar capul i se învârtea. Il auzi pe 
puşti coborând, ca s-o ajungă din urmă. Dintr-odată, îi sări 
în spate şi, apucând-o de păr cu amândouă mâinile, începu 
s-o dea cu capul de dale. 

Peggy Sue se zbătea neputincioasă, luată prin 
surprindere. Forţa puştiului avea ceva neaşteptat, ca şi 
mirosul lui. Nu mirosea a transpiraţie ca un om, mirosea... 
a... a câine! 

Adolescenta se rostogoli pe-o parte şi întinse mâinile la 
nimereală, încercând să-şi apuce adversarul şi să-l 
dezechilibreze. Neştiind cine era cu adevărat, nu voia să-i 
facă prea mult rău. Totuşi, el nu se zgârcea deloc. 

Se agăţă de cămaşa puştiului şi trase de ea cu toată 
puterea. Ţesătura se sfâşie, dezvelind un piept palid, 
presărat cu pete albastre... 

O străfulgerare îi străbătu mintea lui Peggy Sue. 

— Eşti... tu eşti? bâigui ea. Tu eşti câinele albastru? Ce 
s-a întâmplat cu tine? 

Dar, fără să scoată un cuvânt, îngrozitorul omuleţ o lovi 
cu toată puterea. 


192 


Se pare că transformarea îl lăsase fără darul lui 
telepatic şi, pentru a nu se trăda prin lătrat, prefera să 
rămână mut. 

Ce i se întâmplase? Victima cărei vrăji era? Era clar că 
n-o recunoştea pe Peggy... sau o detesta într-atât, încât îşi 
dorea, prin orice mijloace, să-i crape capul aşa cum ar 
crăpa un bostan prea copt! 

Adolescenta nu era în stare să se mai apere. Cu mintea 
tulbure de lovituri, simţi cum o târăşte pe dale. O cheie se 
învârti într-o broască, o uşă scârţâi... Pricepu atunci c-a 
fost vârâtă în întunericul unei celule. Inchise pleoapele şi 
alunecă în inconştienţă. 


* 


— Îşi recapătă cunoştinţa, spuse o voce de copil 
deasupra ei. Are noroc c-a scăpat, am crezut că mutul o 
să-i spargă capul. 

Peggy deschise ochii. O migrenă îngrozitoare îi dădea 
impresia că o să i se transforme creierul în piftie. Işi pipăi 
capul cu vârful degetelor şi fu îngrozită de numărul de 
cucuie pe care le avea. Apoi se ridică într-un cot. Feţe 
îngrijorate o înconjurau. Recunoscu mai mulţi dintre 
adolescenţii victime ale lăcomiei. Erau la fel de graşi şi 
acum. Să fi fost vreo duzină de deţinuţi. 

— Unde suntem? întrebă ea. 

— În cămara demonului, îi răspunse unul dintre 
prizonieri. De aici nu ieşi decât ca să fii aruncat într-o oală 
şi servit la masă. Din fericire, duhul nu este hrănit decât o 
dată pe săptămână, altfel ai fi fost singură în celulă acum. 

Peggy Sue se ridică şi privi printre gratii. Băieţelul mut 
aştepta, aşezat pe prima treaptă a scării. Cămaşa sfâşiată 
lăsa să se vadă petele albastre care îi învineţeau pielea. 

— E acolo de la început, explică un băiat. Are un aer 
complet cretin. Nu ştiu cine e. Nu l-am văzut niciodată 
până astăzi. 

Peggy Sue fu cât pe ce să răspundă: „E câinele meu...“, 
dar consideră inutil să-i bage în ceaţă şi mai tare pe bieţii 
prizonieri. Câinele albastru... sau mai degrabă cel care 


193 


devenise el, studia uşa celulei. I se citea tristeţea în ochi, şi 
confuzia, şi o grămadă de alte sentimente greu de 
descifrat, dar care arătau că era în acelaşi timp dezolat, 
dar şi extrem de mulţumit de ceea ce făcuse. 

„E adevărat că mereu a visat să devină om, îşi aminti 
Peggy Sue. Aşa l-au convins creaturile cu faţă de lună să 
mă trădeze... Mizând pe punctul lui slab.“ 

— Oamenii în negru sunt cei care m-au aruncat în celula 
asta? îşi întrebă ea tovarăşii. 

— N-am văzut nimic, mormăi un adolescent. Când uşa se 
deschide, toată lumea are tendinţa să se-ndepărteze, în caz 
că bucătarii ar veni să se servească... pricepi? 

— Dar îi cunoaşteţi pe oamenii în negru? insistă Peggy. 

Cu toţii negară dând din cap. 

— Nu, spuseră cu toţii în cor. N-am văzut niciodată 
vreun om în negru în castel. Numai pe bucătari, care 
seamănă cu grădinarii. Nişte schelete cu faţă de măr. Cu 
ochii de seminţe. In afară de faptul că, în loc de foarfecă şi 
lopată, pe post de mâini au cuţit şi furculiţă... 

Peggy Sue încruntă din sprâncene. Misterul se adâncea. 
Era cu adevărat vrăjită? Nimeni nu părea să priceapă 
despre ce vorbea ea. Nici Sebastian, nici tovarăşii ei de 
închisoare... 

Cedând furiei, apucă gratiile şi zgâlţâi uşa. 

— Nu foloseşte la nimic, suspină unul dintre prizonieri. 
E nevoie de o cheie. Poţi fi sigură că toţi au încercat s-o 
distrugă. Graşi cum suntem acum, am crezut c-o să cedeze 
sub presiunea noastră, dar nu-i nimic de făcut. 

Peggy se linişti. Dacă nu mergea cu forţa, trebuia 
folosită viclenia. Incercă să-l scoată pe „câinele albastru” 
din starea lui de abrutizare. Concentrându-şi energia 
mentală, îi trimise un apel telepatic de ajutor. Nu 
reacţionă în niciun fel. 

„Oamenii în negru l-au terminat, gândi ea. 
Transformându-l în om, au făcut din el un imbecil. Şi-a 
pierdut darul. Abia dacă îşi mai aminteşte cine sunt.” 

Agăţată de gratii, începu să-i vorbească pe un ton calm, 
încercând să-i trezească în memorie amintiri din vremurile 


194 


trecute. Deşi o trădase, se simţea foarte vinovată să-l vadă 
aşa, încurcat de un trup cu care, evident, nu ştia ce să 
facă. _ 

— Sunt eu, Peggy Sue, relua ea la nesfârşit. Îţi aminteşti 
de Point Bluff? De soarele albastru? De animalele care 
voiau să-i comande pe oameni? 

Dar el rămânea inert, cu ochii în gol. 

— Este inutil, ricană o voce slabă, care părea să vină din 
tavan. 

Peggy Sue ridică ochii. Cineva cobora pe scară. Un om 
în negru! Un zâmbet larg, mieros, i se lăţea pe faţa ca 
luna, de culoarea napului. 

— Tu eşti cel care l-a transformat, nu-i aşa? vorbi repede 
Peggy. I-ai citit gândurile, ai descoperit dorinţa lui cea mai 
secretă... 

— Exact, spuse omul în negru. Suntem foarte tari la 
jocul ăsta. 

— Sunteţi nişte mari lichele! Da! explodă adolescenta. 

În spatele ei, unul dintre prizonieri şopti: 

— Dar cu cine vorbeşte? Nu-i nimeni afară, doar mutul... 

Peggy se crispă. Omul cu papion negru era acolo, la 
baza scării, şi totuşi nimeni nu-l vedea... în afară de ea. 

— La naiba! înghiţi în sec, sub efectul surprizei. Dar, 
bineînţeles... ar fi trebuit să mă gândesc imediat! Ce 
proastă sunt! 

Potrivindu-şi ochelarii de pe nas, îşi concentră privirea 
asupra creaturii cu faţă de lună. Până acum, mereu 
preocupată să se ascundă în colţuri întunecate, nu 
cercetase niciodată aceste personaje ciudate. Greşise! Oh! 
Cât de mult! Dacă s-ar fi preocupat de asta, ar fi simţit, ca 
în acest moment, un miros de zahăr ars care se 
răspândeşte în aer. 

Omul în negru se răsuci, strâmbându-se, apoi făcu o 
săritură într-o parte, ca să fugă de privirea lui Peggy Sue. 

— Am priceput totul! strigă ea. Eşti o fantomă! Eşti un 
Invizibil! 

— Exact, rânji creatura cu faţa ca napul, care se 
ascundea acum după un stâlp. Ţi-a trebuit ceva timp ca 


195 


să-nţelegi! 

„lată de ce nimeni nu-i vede! gândi fata. Nu sunt nici 
nebună, nici vrăjită! Întotdeauna am fost singura care i-a 
putut repera pe Invizibili...“ 

— Vezi ce progrese am făcut? spuse creatura, 
clătinându-se. De acum stăpânim foarte bine culorile, 
texturile... Suntem în măsură să ne  diversificăm 
deghizările. Recunoşti că te-ai lăsat păcălită? 

— Este adevărat, aprobă Peggy Sue. Dar ce faceţi aici? 

— Cât e de proastă! se maimuţări fantoma. Toate astea 
au fost făcute pentru tine, drăguţa mea! Noi suntem cei 
care i-am dat tatălui tău postul de paznic la aeroportul 
dezafectat. Noi l-am manipulat pe funcţionarul de la 
agenţie ca să-l angajeze, hipnotizându-l. Scopul manevrei 
era să te atragem în deşert... apoi, de acolo, să te obligăm 
să pătrunzi într-un miraj. Am izolat aeroportul tăind apa, 
telefonul, apoi furând motorul maşinii. Trebuia să te 
împiedicăm să comunici cu restul lumii. Era o capcană! O 
capcană ca să te trimitem departe de realitate! Acum eşti 
prizonieră în miraj; n-o să poţi niciodată să te întorci în 
lumea reală... Avem, în sfârşit, teren liber, n-o să ne mai 
poţi urmări - niciodată! - pentru că bucătarii duhului se 
vor ocupa de tine puţin mai târziu. 

Jubila. Peggy Sue se simţea distrusă. Fusese prinsă în 
capcană. Nici măcar o clipă nu bănuise prezenţa 
fantomelor. 

— E multă vreme de când lucrăm la distrugerea 
mirajelor, rânji Invizibilul. Dar nu e prea distractiv, e prea 
simplu, oamenii de aici nu se tem. Într-o clipă, universul 
lor de vis începe să putrezească la fel ca un măr stricat. 

— Voi aţi adus şi animalele cenuşii mâncătoare de 
speranţe, nu-i aşa? îi aruncă în faţă Peggy. 

— Bineînţeles, confirmă Invizibilul. Tot nu te hotărai. 
Trebuia să te obligăm într-un fel sau altul să te urci în 
avionul ăla. Astăzi e o zi mare pentru noi toţi. Am pus, în 
sfârşit, mâna pe tine. Nu putem să te omorâm noi, ştii 
bine, pentru că o vrajă te apără de atingerea noastră fizică, 
dar putem regiza moartea ta, încredinţând altcuiva 


196 


punerea ei în practică... bucătarilor duhului adormit, de 
exemplu. 

Fantoma izbucni într-un râs strident, pe care numai 
Peggy Sue îl putea auzi. 

— De prea mult timp ne sâcâi, reluă fantoma. Pentru că 
înfruntarea directă nu ducea nicăieri, ne-am zis să folosim 
viclenia. Trebuia pur şi simplu să evităm să ne mai 
arătăm... sau măcar s-o facem cât mai târziu posibil, odată 
ce erai prinsă în capcană. 

Îşi aranjă papionul negru şi conchise: 

— Acum te las. Bucătarii trebuie să sosească. Nicio vrajă 
nu te va putea apăra împotriva cuţitelor şi tocătoarelor lor. 

De data asta, fără să se mai străduiască să urce scara, 
se cufundă în perete şi dispăru. 

— Cu cine ai vorbit? întrebă unul dintre prizonieri. 

Peggy Sue îi explică în câteva cuvinte despre ce era 
vorba: existau nişte creaturi numite Invizibili, pe care 
numai ea le vedea şi le auzea. Nimeni nu putea să facă 
nimic împotriva acestor monştri din cauciuc, care îşi 
schimbau aspectul după cum doreau. Nimeni, în afară de 
ea... 

— Privirea mea îi arde, spuse ea. Cu condiţia să pot să-i 
fixez destul de multă vreme. 

Interlocutorul ei dădu din cap, dar nu părea deloc 
convins. Fără îndoială, considera că încercările prin care 
trecuse o făcuseră, până la urmă, să-şi piardă minţile pe 
fata asta cu ochelari enormi. 

Peggy Sue se aşeză lângă uşă. Nu prea vedea cum o să 
scape. Uşa, ghintuită cu fier, rezista la orice încercare de a 
o forţa. Pe deasupra, nu dispunea de vreun levier sau de 
vreun cleşte... Nu, totul era lipsit de speranţă. 

— Când bucătarii or să vină după noi, murmură ea, va 
trebui să facem cumva ca să ne strecurăm printre 
picioarele lor. 

— Uşor de zis! rânji unul dintre prizonieri. Suntem prea 
graşi ca s-o luăm la fugă. De altfel, bucătarii sunt mai 
vicleni decât crezi! Se mulţumesc să întredeschidă uşa şi 
să strecoare un braţ înăuntru ca să ia ce au nevoie. 


197 


Hazardul hotărăşte... primul care le cade în foarfeci este 
bun pentru oală. Dând înapoi cât mai departe posibil de 
uşă, vei ajunge, până la urmă, cu spatele la perete. 

Peggy se strâmbă, imaginându-şi cu destulă uşurinţă 
busculada îngrozitoare care trebuia să urmeze, fiecare 
încercând să se ascundă în spatele vecinului lui. Într-un 
asemenea moment, nu mai putea fi vorba de camaraderie! 

Se aşternu tăcerea. Fata îşi rodea unghiile şi-şi storcea 
creierii în căutarea unei soluţii. 

În jurul ei, băieţii ciuleau urechile ca să detecteze 
apropierea bucătarului. Toţi erau agitati. 

— Tu, tu eşti mult prea slabă, îi aruncă agresiv unul 
dintre puşti, n-o să iasă o friptură bună din tine. Sigur 
bucătarul n-o să te aleagă pe tine. Pentru noi, lucrurile 
stau cu totul altfel. 

— Da, observă un alt puşti ascuns în umbră. Dar este 
fată şi, se pare, carnea fetelor are un gust mai bun. Poate 
totuşi o s-o ia. Asta o să ne dea un răgaz. 

Frica îi făcea răi şi Peggy Sue hotări să nu se supere, de 
altfel, nici n-avea vreme să se consume enervându-se 
inutil... De la un timp se surprinse pândind şi ea ecoul unor 
paşi în galerie. 

Cedând unui început de panică, se apucă de gratii şi 
strigă în direcţia băieţelului mut: 

— Du-te să-l cauţi pe Sebastian şi adu-l aici. Poate o să 
aibă el vreo idee. Auzi? Se-bas-ti-an! Găseşte-l, foloseşte-te 
de mirosul tău. 

Realiză că spune prostii. Bietul câine albastru, pentru 
moment devenit om, îşi pierduse formidabilul simţ al 
mirosului. 

Totuşi, se simţi uşurată când îl văzu depărtându-se. 

„A înţeles ce i-am cerut? gândi ea. Sau pleacă pentru că 
s-a săturat să mă audă ţipând la el?“ 

— Curând o să fie ora mesei, murmură un băiat. Ai face 
mai bine să nu rămâi lângă uşă... 

Peggy se dădu prudentă înapoi, spre zidul din fundul 
celulei. Prizonierii erau deja îngrămădiţi acolo, în masă 
compactă, transpirând de frică. 


198 


Se scurse un lung moment. Nimeni nu scotea vreun 
cuvânt. 

— Uite-l! gemu dintr-odată un adolescent cu o voce de 
nerecunoscut. 

Într-adevăr, cineva mergea prin galerie... dar ecoul 
paşilor era prea slab pentru a fi al unui schelet-bucătar. De 
altfel, era mai mult o cavalcadă care înainta, decât o 
creatură solitară. Peggy Sue se năpusti către uşă. 
Sebastian, Olga, Ronan... şi „câinele albastru“ apărură în 
mijlocul încăperii. 

— La naiba! exclamă Sebastian. Tu erai? Atunci am făcut 
bine că ne-am luat după puşti. 

— Scoate-ne de aici, gâfâi Peggy. Bucătarii or să vină 
foarte curând. Trebuie s-o ştergem de-aici. 

Sebastian îngenunche în faţa broaştei. 

— O clipă, şopti el. Când trăiam în lumea reală eram un 
mic spărgător, al naibii de bun, am aranjat destule broaşte 
ca să nu reuşesc şi cu asta, deşi pare încăpăţânată. 

Scotocind în rucsac, scoase diferite unelte, printre care 
şi un ghem de sârmă. Peggy Sue îl auzi mormăind. 
Zgomotele metalice care răsunau erau întrerupte de 
înjurăturile lui Sebastian. Acum, că întrevedeau o speranţă 
de eliberare, deţinuţii deveniseră febrili şi se împingeau în 
tocul uşii. 

— Calm! porunci Peggy Sue. Dacă reuşim să ieşim, 
trebuie să fugim organizat. Nu se pune problema să fugim 
în dezordine pe culoare, ar fi cel mai sigur mod ca să ne 
învârtim în cerc, fără să găsim vreodată ieşirea. Bucătarii 
ar reuşi, mai devreme sau mai târziu, să ne prindă. 
Singurul mod de a termina cu toată nebunia asta este să-l 
trezim pe duh. Pentru asta, trebuie să coborâm în sala 
maşinilor şi să stricăm motoarele care transformă castelul 
în leagăn... 

Tăcu, pentru că nimeni n-o asculta. 

— Asta e! anunţă Sebastian. 

Broasca scârţâi, apoi imediat uşa se răsuci în balamale. 
Împingând-o pe Peggy Sue, prizonierii năvăliră afară. 
Degeaba îi tot striga, îi implora să se-ntoarcă. N-o 


199 


ascultară şi se-nfundară pe primul coridor care le ieşi în 
cale. 

Sebastian o prinse pe Peggy de încheietură. 

— Ilartă-mă pentru adineauri, spuse el. Când ai vorbit 
despre Invizibili, nu te-am crezut, am greşit. Am fost prost 
că nu te-am crezut. 

— Nu-i nimic, i-o tăie scurt Peggy Sue. 


x 


După un sfert de oră, viclenia coridoarelor o conduse pe 
Peggy Sue spre foştii tovarăşi de celulă. Veseli, îmbătaţi de 
libertate, făceau mare tămbălău, fără să le pese c-ar putea 
fi descoperiţi de santinelele castelului. 

Cum adolescenta îi implora să tacă, unul dintre ei o luă 
de mână. 

— Hei! îi strigă el. Ştii ce-i mai grozav? Am găsit 
bucătăria! Blestemata de bucătărie! Aproape c-am reuşit 
s-o aranjăm cum trebuie, poţi să mă crezi! 

Peggy băgă şi ea capul pe uşă. Puştii, dezlănţuiţi, 
distrugeau instalaţiile cu entuziasm. Vreo duzină erau 
ocupați să răstoarne etajerele, să golească borcanele cu 
făină, cu muştar sau condimente în chiuvete. Era o 
harababură pe cinste, într-adevăr! 

Un amestec făcut din pesmet, castraveciori şi piure de 
cartofi acoperea podeaua. Copiii se bălăceau în mocirla 
asta culinară, scoțând strigăte ca indienii pe câmpul de 
luptă. 

Folosind cratiţele pe post de măciuci, loveau vesela 
îndesată în dulapuri. Peggy Sue înţelegea foarte bine 
dorinţa lor de răzbunare, dar comportamentul lor irațional 
risca să compromită tot planul de evadare şi nu voia cu 
niciun preţ asta. 

Ajutată de Sebastian, se strădui să-i liniştească şi să-i 
scoată pe coridor. Copiii se revoltară, înfierbântaţi de atâta 
agitaţie şi, cum erau foarte graşi, nu se punea problema 
să-i iei de ceafă şi să-i azvârli afară. 

— Destul! gâfâi ea. V-aţi defulat! OK! Aveaţi de reglat 
nişte conturi, aţi făcut-o... Acum problema este să 


200 


rămânem în viaţă. 

Puştii acceptară s-o urmeze mormăind, decepţionaţi că 
sunt nevoiţi să renunţe la un asalt atât de reuşit. In fond, 
mulţi dintre ei acolo fuseseră aruncaţi în oală de servitorii 
demonului. 

Deplasându-se în şir indian, trupa începu să urce în 
galerie. Unii protestau că deja se plictisesc. Când or 
s-ajungă din nou în zona viselor? 

Surpriza le închise însă ciocul. Coridorul se termina în 
pragul unei săli imense, pardosită cu dale albastre, al cărei 
centru era ocupat de o piscină uriaşă. Fotoliile de plajă 
aşezate pe marginea bazinului păreau că le întind braţele. 
Lămpi de bronzat, instalate în plafon, le permiteau să se 
bronzeze fără să scoată nasul afară. Cui îi era destinată 
toată chestia asta? Duhului? Lui Peggy Sue îi venea greu 
să creadă aşa ceva. 

— Ura! exclamară copiii. Genial! O baie bună este exact 
ce ne trebuia! O să ne spele de toată făina de pe noi! 

— Aşteptaţi! protestă Peggy. Am pierdut destul timp. 
N-o să începem să ne bălăcim acum! 

Dar nimeni n-o asculta. Copiii deja îşi aruncau hainele şi 
săreau în piscină. Mingi mari de plajă, multicolore, pluteau 
ca o invitaţie la joacă. Sticluţe cu produse pentru plajă, 
ochelari negri zăceau aproape peste tot. 

— Hei! strigă unul dintre adolescenţi. Cabinele sunt 
pline de costume de baie demenţiale. 

Depăşită de situaţie, Peggy Sue privi în jurul ei. Pentru o 
piscină acoperită, era una al naibii de reuşită! 

O lene imensă o cuprinse brusc. Barele luminoase din 
tavan răspândeau o căldură uscată, care te făcea să cauţi 
refugiul în apa rece. Observă că transpirase. 

„Am nevoie de o pauză, gândi ea. Ştiu că nu-i nici serios, 
nici prudent, dar cred c-o să-i imit pe idioţii ăştia mici care 
se bălăcesc chiuind.“ 

Se mira că gândeşte aşa, dar, dintr-odată şi, fără să ştie 
de ce, simţi o irezistibilă nevoie să-şi ia un costum şi să 
facă două tururi de bazin. 

Fără să se mai ocupe de Sebastian, se îndreptă spre 


201 


cabinele albe cu dungi albastre, care se aliniau în fundul 
sălii. Puştii spuseseră adevărul: erau zeci de costume de 
baie aşezate teanc, de toate mărimile, de toate culorile. 
Dacă ar fi fost mal puţin obosită, Peggy ar fi găsit asta 
bizar. Dar acum o încerca o ciudată amorţeală, ca şi cum 
somnul punea stăpânire pe ea. 

Alese un costum galben. Superb. Atingându-l, fu 
surprinsă de textura lui. Ai fi zis că-i făcut din iarbă ţesută. 
Era destul de ciudat. Poate duhul era alergic la nailon şi nu 
suporta decât materialele naturale? Apoi deveni conştientă 
de prostia ei; costumele erau prea mici pentru un uriaş ca 
el! 

Fără să se mai gândească la asta, intră într-o cabină şi 
se schimbă. Sebastian făcea la fel, puţin mai încolo. 

Se întâlniră câteva minute mai târziu. Trecând pe lângă 
o masă de grădină, Sebastian apucă o pereche de ochelari 
de soare şi-i potrivit pe nas. Astfel echipat, cu slipul lui cu 
imprimeu de leopard, avea aerul unui donjuan al plajelor. 
Peggy fu tentată să-i spună că exagera, dar renunţă, 
pentru că piscina o hipnotiza şi n-avea decât o dorinţă: să 
se arunce în ea, uitând de tot restul! 

„Chiar o merit! îşi spuse. N-am avut o secundă de odihnă 
de când am pătruns în grădina asta blestemată.“ 

Apucându-se de scară, cobori în apă, care se dovedi 
călduţă, minunat de relaxantă. 

„Nici nu se pune problema să înot, gândi Peggy. O să mă 
aşez într-un colţ şi o să mă las legănată.“ 

Bazinul era destul de mare, aşa că nu o deranjau valurile 
făcute de copiii care se agitau, prinşi de jocul lor cu 
mingea. Închise ochii şi începu să facă pluta. 

„Este incredibil cât sunt de obosită, constată ea. Mai am 
puţin şi o s-adorm...“ 

Se întrebă dacă nu-i mai prudent să iasă la mal. Totuşi, 
nu făcu nimic, amorţeala îi cuprindea trupul şi mintea. 
Plutea în derivă la suprafaţa apei, fără să se poată hotări 
să mişte un deget. 

Era delicios de plăcut... 

Ar fi putut să stea aşa un secol. Sau două. Chiar trei şi 


202 


jumătate... 

În mijlocul bazinului, copiii zgomotoşi îşi încetaseră 
hârjoneala. O clipă mai devreme începuseră să caşte; acum 
făceau pluta, imitând-o pe Peggy Sue. 

„Ce linişte!“, gândi ea. 

N-avea nici măcar puterea să-şi ridice pleoapele... şi era 
atât de bine aşa! Nu dorea decât un lucru: să fie lăsată în 
pace. O pace perfectă. 


* 


„Mişcă-te! murmură  dintr-odată vocea raţiunii în 
adâncul minţii ei. Nimic din toate astea nu-i normal... Ai 
căzut într-o capcană. Piscina asta, oboseala, nevoia 
irezistibilă de-a înota... nu ţi se par ciudate? Este ca şi cum 
ţi-ai fi pierdut orice simţ critic. Chiar crezi că-i firesc să te 
pălăceşti, când Invizibilii sunt pe urmele tale?“ 

Ce enervantă era vocea asta! Un adevărat bâzâit de 
albină... (La naiba! Unde era insecticidul?) Nu putea s-o 
lase să se scalde în linişte măcar o dată? 


Şi totuşi... îi era cald. Prea cald! De unde venea căldura 
asta? Lămpile solare prost reglate? Avu impresia neclară 
că apa piscinei începea să clocotească. O linişte totală 
domnea în încăpere. Copiii nu mai făceau tărăboi. Toţi 
făceau pluta cu ochii închişi. 

Fata întoarse capul spre dreapta. O siluetă se legăna la 
marginea piscinei. Era „câinele albastru“... sau mai 
degrabă băieţelul mut, care nu se alăturase celor care 
făceau baie şi se legăna în costumul lui prost încheiat, 
făcând nişte strâmbături ciudate. N 

„Ce vrea de la mine? se întrebă Peggy. li e frică de apă? 
Vrea să-l învăţ să înoate? E prost, toți câinii ştiu să înoate, 
din instinct. A uitat?“ 

Trebui să-nchidă ochii pentru că pleoapele îi atârnau 
de-o tonă şi, ca să-i ţină deschişi, avea nevoie de prea 
multă energie. 

Apoi, într-o străfulgerare de luciditate, observă că apa 
din bazin scotea aburi... 


203 


Nu era normal! Cu preţul unui mare efort, mişcă braţul 
stâng... Ceva lipicios o acoperea. 

Cu vârful degetelor, îşi exploră burta. Era costumul ei de 
baie... Era moale de tot, ca şi cum ar fi fost ţesut din alge. 
De fapt, era pe cale să se descompună. 

„Ce ciudat, îşi spuse ea. Miroase a supă... Toată piscina 
miroase a supă.” 

Costumul de baie se desfăcu, părăsindu-i corpul, şi se 
schimbă într-o adunătură de ierburi care răspândeau miros 
de cimbru şi de dafin... Apa piscinei devenea din ce în ce 
mai tulbure. Clocotele care se ridicau de la fund o făceau 
să se mişte. 

Panica puse stăpânire pe Peggy. Vai, era deja prea 
amorţită ca să reacționeze. Ceva îi anestezia terminaţiile 
nervoase, o împiedica să sufere de căldura din baie. 

„Sunt roşie toată, constată ea, privindu-şi mâna. Trebuie 
să se fi dereglat termostatul, sau chiar...“ Atunci privirea i 
se opri pe mingiile mari de plajă care pluteau în mijlocul 
bazinului, acele mingi cu care puştii jucaseră o partidă 
îndrăcită. Îşi pierduseră culorile frumoase... De fapt, 
semănau acum cu nişte cartofi sau cepe. Cartofi enormi şi 
cepe enorme, aşa cum creşteau în grădina fermecată. 

„E o tâmpenie! gândi Peggy. Îmi pierd minţile.“ „Ba nu! 
urlă vocea din fundul minţii ei. Ce vezi e real! Aţi căzut în 
capcană! Nu sunteţi în piscină, sunteţi într-o oală, gata să 
fierbeţi!“ 

Fata avu o tresărire. 

„Şi dacă este adevărat? îşi zise ea. Puştii au devastat o 
falsă bucătărie, o nălucă... Adevărata bucătărie este 
piscina acoperită. Oala unde se prepară masa duhului: 
bazinul ăsta! Costumele de baie sunt ţesute din ierburi 
fine, destinate să parfumeze mâncarea. Legumele au fost 
transformate în mingi. De când am trecut pragul acestei 
încăperi, am fost victimele unei vrăji, am simţit nevoia să 
înotăm... Deci aşa se petrec lucrurile? Bucătarii deschid 
porţile celulelor, îi eliberează pe copii... Atunci, copiii se 
aruncă spre ieşire în speranţa de a scăpa, dar coridoarele 
false îi trimit aici, invariabil...“ Se crispă, îngrozită de 


204 


situaţia ei. Nu făcea baie, nu, era gata să fiarbă în supă!! 

Era ceva în apă care o obliga să doarmă. Dacă nu se 
opunea, adormea şi se transforma în rasol, fără ca măcar 
să-şi dea seama. N 

Ceva o atinse pe umăr. Intoarse capul şi văzu cum 
„Câinele albastru“ încerca s-o prindă cu o cange. 
Neîndemânatic, se străduia s-o tragă spre marginea 
bazinului ca s-o scoată afară. Simţi un uriaş val de 
recunoştinţă faţă de această biată creatură înțepenită în 
identitățile ei multiple şi în corpul ei schimbător, dar care, 
după ce o trădase, se încăpăţâna să-i salveze viaţa încă o 
dată. 

De cum îi fu la îndemână, o apucă de subsuori şi o 
scoase din apa opărită, în care fierbea la foc mic. 

Peggy Sue vru să-i mulţumească, dar niciun sunet nu-i 
ieşi din gură. Urcă pe dale şi se depărtă de piscină. Acum, 
că era pe uscat, realiza cât de ridicată era temperatura 
apei. 

„Ceilalţi, gândi ea. Trebuie pescuiţi! Repede!“ 

„Câinele albastru“ se duse să-i caute un halat de baie. 
Se înfăşură în el, cu gesturi stângace. 

— Ceilalţi..., articulă ea, schiţând un gest în direcţia 
bazinului. Trebuie scoşi... şi ei... înainte să fiarbă... 

Îi era greu să se exprime. Limba parcă îi era cioplită 
dintr-o bucată de lemn. 

Băieţelul mut înţelese sensul cuvintelor bâlbâite. Cu 
ajutorul căngii, îi trase spre margine pe înotătorii adormiti. 
Peggy Sue îi sălta pe pardoseală. Imediat ce Sebastian fu 
scos din apă, se grăbi să-l zgâlţâie. O pereche zdravănă de 
palme îl făcu să-şi revină. În două cuvinte, fata îi explică 
din ce scăpaseră. 

— Ajută-mă, îi zise ea. Nu suntem decât trei, e puţin. 
Unii din puştii ăştia sunt foarte grei, nu sunt destul de 
puternică. 

Sebastian se ridică  împleticindu-se. Avea pielea 
roşu-aprins peste tot unde fusese înmuiată în supă. Fu 
îngrozitor de jenat descoperind că slipul lui ţesut din 
ierburi se topise în supă. Se grăbi să-şi pună hainele 


205 


înainte de a-i veni în ajutor lui Peggy Sue. 


Ajutaţi de băiatul cel mut, reuşiră, cu chiu, cu vai, să 
pescuiască pe toată lumea. În sală, căldura era atroce, 
pentru că apa din bazin începuse să clocotească tare. 

— Am reuşit până la urmă să scăpăm cu bine, şopti 
adolescenta. Fără câinele albastru, eram gata fiartă acum. 

Din fericire, nu erau prea fripţi niciunul, nici celălalt. 
Peggy începu să-i zgâlţâie pe copii ca să-i scoată din 
buimăceala în care-i cufundase vraja bucătarilor. 

— Trebuie să plecăm de aici, insistă ea. Sau fierbem în 
aburi. 

Sebastian mai aruncă o privire spre piscina blestemată. 

— Presupun că atunci când ciorba este bine fiartă, o 
valvă se deschide în fundul bazinului. Probabil că hrana se 
scurge într-o canalizare al cărei robinet se află undeva 
lângă gura duhului. Atunci nu trebuie decât să branşezi un 
tub obişnuit ca să-l alimentezi. 

Puştii se treziră mormăind. Unii se plângeau de arsuri. 

— O să le îngrijim afară, le spuse Peggy Sue. Când, în 
sfârşit, o să ieşim din castelul ăsta... Pentru moment, să nu 
mai alergăm la întâmplare. Urmaţi-mă în linişte. Mai 
rămâne un singur lucru de făcut, apoi, cu puţin noroc, o să 
fim cu toţii liberi. 

Şi, întorcându-se spre Sebastian, îi şopti: 

— Important este să trezim duhul cât mai repede cu 
putinţă. El este singurul care poate face ordine în haosul 
ăsta. Să coborâm în sala maşinilor, mai avem timp să 
terminăm cu asta. 


Se orientă prin castel, ţinând cont de transformarea 
permanentă a coridoarelor. Când o uşă dispărea, aştepta 
răbdătoare să se-ncheie ciclul schimbărilor şi să reapară 
deschizătura. Localiză, în fine, scara care ducea la etajul 
motoarelor. 

— Tu vezi ceva? o întrebă neliniştit Sebastian. Pentru 
mine, cripta asta e goală. i 

Peggy Sue încruntă sprâncenele. În fața ei se desfăşura 


206 


o monstruoasă îmbinare de biele şi angrenaje. Dacă 
Sebastian nu ie vedea, asta nu putea însemna decât un 
singur lucru... 

— Nu sunt roţi adevărate, murmură ea. Nu sunt 
fabricate din metal... sunt fantome, fantome care au luat 
forma unui motor. Îşi unesc forţele ca să mişte labele de 
fier ale castelului. 

— Nu pricep nimic, bâigui Sebastian, începând să se 
enerveze. 

— Motorul este acolo, îi explică Peggy. Dar este invizibil, 
pentru că este alcătuit din creaturi invizibile. Fiecare cu 
funcţia ei, ca într-un motor adevărat, energiile se 
cumulează şi castelul se mişcă la momentul potrivit. 

— Ce-aş putea să fac eu ca să te ajut? se nelinişti 
băiatul. 

— Nimic, suspină Peggy Sue. Trebuie să mă descurc 
singură. O să încerc să împiedic maşinăria să funcţioneze 
distrugându-i unele roţi. Pregăteşte-te pentru ce-i mai rău, 
pentru că habar n-am ce-o să se-ntâmple. 

Potrivindu-şi ochelarii de pe nas, făcu ochii mici şi-şi 
concentră privirea. Spera ca sticlele magice care filtrau 
fasciculele care ţâşneau din pupilele ei să n-o lase baltă 
tocmai acum. 

Nu ştia unde să atace. Angrenajele se asemănau toate, 
îmbinarea bielelor n-avea nicio semnificaţie pentru ea. 
Decise să lovească la întâmplare. Un miros de zahăr ars 
umplu cripta. 

— Miroase a bomboană arsă..., observă Olga. 

Peggy strânse din dinţi. Măsură motorul din ochi, de sus 
în jos, de la dreapta la stânga, încercând să provoace cât 
mai multe stricăciuni posibil. Angrenajele se răsuceau, se 
topeau şi făceau bule. Surprinse de atac, îşi pierdeau 
aspectul metalic, frumoasa lor culoare de oţel, şi deveneau 
lăptoase, arătându-şi adevărata lor natură. 

— Peggy Sue! Este Peggy Sue!  gemeau ele, 
contorsionându-se. Deci ticăloasa asta mică n-a fost 
transformată în rasol? Ah! Cine ne scapă de Peggy Sue? 

Maşinăria se desfăcea uşor-uşor. Durerea declanşa 


207 


reacţii ciudate la fantome. Se agitau în toate direcţiile, 
acţionând mersul involuntar al labelor articulate care 
susțineau castelul. Clădirea se zguduia, tremura ca şi cum 
s-ar fi mutat din loc. Peggy şi tovarăşii ei fură trântiţi la 
pământ. Invizibilii, cuprinşi de panică, se împingeau, 
sabotând singuri motorul ale cărui elemente constitutive 
erau. Această frenezie trezise labele metalice, care nu se 
mai mulţumeau doar să legene castelul şi se apucaseră să 
păşească, astfel că monstruoasa construcţie alerga acum 
prin mijlocul grădinii, ca o ţestoasă colosală care şi-a 
pierdut simţul orientării. 

— S-o ştergem! urlă Sebastian. Totul o să se 
prăbuşească în curând. Castelul n-a fost conceput ca să 
galopeze ca un cal turbat! 

Peggy era de aceeaşi părere. Fisuri apăreau deja în 
numeroase locuri din zidărie. 

— Să-ncercăm să găsim podul mobil..., spuse ea. O să 
vedem dacă o să mai putem sări din mers. 

leşiră din criptă pe dibuite, pentru că mişcările 
dezordonate ale castelului îi dezechilibrau fără încetare. 
Un vânt de nebunie sufla peste clădirea care acum alerga, 
acum sărea ca o broască uriaşă. De fiecare dată când 
labele de oţel luau contact cu pământul grădinii, pereţii se 
prăbuşeau, scările se surpau. Peggy Sue şi prietenii ei 
alergau în mijlocul acestui tumult, străduindu-se să 
localizeze ieşirea. Din fericire, prăbuşirea pereţilor 
despărțitori le uşura misiunea. Ajunseră, în fine, la podul 
mobil, dar ce văzură atunci le făcu părul măciucă. 
Innebunit, castelul păşea repede prin grădină, distrugând 
straturile de flori, desfundând aleile, retezând copacii. 
Labele de oţel articulate se îndoiau şi se dezdoiau într-un 
ritm din ce în ce mai rapid, arând pământul în toate 
sensurile. 

— Dacă sărim, o să fim zdrobiţi! strigă Peggy. 

Nu putu să spună mai mult, căci o nouă zguduitură o 
proiectă zece metri în spate, separând-o de ceilalţi. Haosul 
era total şi domnea atât în interior, cât şi în exterior. 
Turnurile se detaşau de metereze şi se prăbuşeau în 


208 


grădină, unde se înfundau ca nişte obuze căzute din nori. 

— N-o să ieşim vii şi dintr-asta! se văită Peggy, văzând 
tavanul boltit desprinzându-se deasupra capului ei. 

Dintr-odată, labele situate pe partea stângă cedară, iar 
castelul începu să se aplece periculos. Grindeiele şi bielele 
se răsuciră cu un oribil zgomot de fierărie, ca, în cele din 
urmă, să nu mai mişte. Numai labele din flancul drept 
continuau să se mişte, dar n-aveau destulă forţă ca să 
urnească singure clădirea. Se auzi un ultim zgomot 
metalic, apoi castelul rămase nemişcat în mijlocul grădinii 
transformate în câmp de bătălie. 

Atunci, din fundul clădirii, se auzi cineva căscând. 

Era duhul, pe care toată harababura asta, în sfârşit, îl 
trezise. 


209 


23 


NAUFRAGIU ÎN ÎNALTUL CERULUI 


La puţin timp după ce castelul rămase nemişcat, 
Invizibilii se puseră pe fugă. Peggy Sue îi văzu luându-şi 
zborul în grup compact. Reveniseră la înfăţişarea lor 
obişnuită.  Câştigară înălțime şi, într-un final, se 
confundară cu norii. 


Copiii se cocoţară pe podul mobil. De cealaltă parte a 
barierei albe, se îngrămădea o mulţime curioasă. Toţi 
locuitorii zonei viselor asistaseră la nemaipomenita 
sarabandă a castelului. Lăsându-şi baltă treburile, 
alergară, sperând să afle câte ceva. Peggy Sue le porunci 
prietenilor ei să părăsească palatul, pentru că se temea ca 
duhul, ridicându-se, să nu facă să explodeze cochilia care-l 
învelea. Fu nevoită să-l ia pe „câinele albastru“ de mână 
pentru că, încurcat de noul lui corp, părea incapabil să 
sară fără să-şi rupă cele două picioare. Adolescenta nu ştia 
cum să se comporte cu el. Îi era milă de el şi regreta că nu 
poate stabili un contact mental ca în trecut. 

„Îmi lipseşte, îşi spunea ea. A devenit altcineva... e 
ciudat.“ 

Se gândea că nu-i mai poate zice „câinele albastru“ şi că 
trebuia să-i găsească un nume de om. 

— Doar nu vrei să-l târăşti după tine pe retardatul ăsta? 
mormăi Sebastian. Uită-te şi tu! Nici măcar nu-i în stare să 
facă doi paşi consecutiv. 

Trezirea duhului o scuti pe Peggy să răspundă. Castelul 
- mai puţin solid decât crezuse doamna general Pickaboo - 
explodă sub presiunea ocupantului lui. Ceea ce mai 
rămăsese din metereze şi din turnuri se rostogolea prin 


210 


grădină. Copilul uriaş apăru, somnoros, morocănos, în 
haine peticite. 

Ca toţi cei care au dormit fără întrerupere timp de 
secole, îi era greu să reia contactul cu realitatea. 

— O cafea zdravănă i-ar face bine, murmură Olga. 


* 


În ora care urmă, autorităţile mirajului preluară 
controlul asupra situaţiei. Peggy Sue şi prietenii ei fură 
rugaţi să elibereze locul, căci doamna general Pickaboo 
dorea să discute cu duhul problemele care apăruseră în 
absenţa lui. 

— Se împăunează, mormăi Sebastian. Noi am făcut totul, 
iar ei ne consideră dubioşi. 

Dar poporul Minusculilor era neliniştit. Ei cereau să li se 
dea înapoi înălţimea normală. Trebuia să se stabilească 
cine era responsabil de acest haos şi să fie pedepsit! Toată 
lumea vorbea în acelaşi timp. Peggy Sue îl luă pe copilul 
mut de mână şi se-ndepărtă de toată hărmălaia asta. Nu se 
aştepta să fie tratată ca o eroină, dorea doar ca armonia să 
se restabilească şi ea să se poată întoarce acasă... 
împreună cu părinţii ei. 


Urmă un moment de vânzoleală. Mulțimea se 
îngrămădea de-a lungul nesfârşitei bariere albe, curioasă 
să vadă ce mutră avea duhul. 

— Este un copil! se mirară ei. Un copil uriaş, dar totuşi 
un copil. 

Aerul lui bosumflat, încă somnoros, nu liniştea pe 
nimeni. Pentru moment, stătea aşezat în mijlocul ruinelor 
castelului, cu ochii mijiţi, ca şi cum n-ar fi ştiut ce atitudine 
să adopte. 

Doamna general Pickaboo, foarte plictisită, declară că 
ea are vocea prea slabă ca să se facă auzită de un 
asemenea colos.  Notabilităţile se  întruniră ca să 
stabilească o delegaţie. 

In sfârşit, fu delegat un grup, alcătuit din cei mai vechi 
locuitori din lumea viselor. Nici Peggy Sue, nici prietenii ei 


211 


nu fuseseră invitaţi să li se alăture. Întrevederea nu se 
desfăşură prea bine, pentru că copilul uriaş avea mari 
dificultăţi să înţeleagă ce-i explicau ambasadorii. Nu înceta 
să se frece la ochi, să caşte. Părea să aibă mari dificultăţi 
în înţelegerea problemelor lumii pe care o crease. 

— Trebuie pus totul în ordine din nou, fornăia Pickaboo 
în portavoce. Mirajul trebuie să redevină cât mai repede 
un loc al armoniei, în care toată lumea va putea să se 
distreze în voie. 

În timp ce ea îşi ţinea discursul, Peggy Sue examina 
grădina. Nu mai rămăsese mare lucru din ea. Chiar 
grădinarii-santinele fuseseră zdrobiţi de labele metalice 
ale palatului. Straturile de trandafiri nu mai existau. Nasty 
şi „cârtiţele“ lui ieşiseră din găuri. Peggy îi recunoscu, 
amestecați în mulţime. Când vocea doamnei general 
încetă, în fine, să mai scârţâie, duhul luă cuvântul, pe un 
ton plictisit. Îşi întrerupea frazele cu lungi căscaturi. 

— Înţeleg foarte bine sensul plângerilor voastre, mormăi 
el. Nu trebuie decât să privesc în jurul meu, ca să-mi dau 
seama că totul a mers pe dos cât timp am dormit... Sunt 
dezolat şi, sincer, nu pot să vă spun ce s-a întâmplat, 
pentru că eu am avut întotdeauna, absolut întotdeauna, 
vise agreabile, niciun coşmar nu m-a vizitat. Deci, nu-mi 
explic dezordinea pe care o descopăr astăzi. 

„Evident, gândi Peggy. Nu ştie că Invizibilii i-au 
transformat visele.“ 

— Nu-i grav, interveni doamna general. Acum o să 
puneţi totul în ordine şi o să uităm amintirile neplăcute. 

Părea că se aşteaptă ca duhul să rezolve lucrurile dintr-o 
pocnitură din degete, dar copilul colosal clătină din cap în 
semn de negare. 

— Pentru că am fost trezit, nu mai am nicio putere 
magică, explică el, cu un aer ruşinat. Devin la fel ca 
oricare dintre voi. Ca să împlinesc minunile pe care voi le 
cereţi, trebuie să adorm la loc. Nu sunt magician decât 
atunci când dorm adânc. 

Vestea provocă o vie consternare în rândurile adunării. 
O rumoare de îngrijorare străbătu mulţimea. Nimeni nu 


212 


prevăzuse asta! Întotdeauna se crezuse că, odată trezit 
duhul, o să fie de-ajuns o formulă magică pentru a repara 
catastrofele din ultimele luni. 

— Sunt realmente dezolat, repetă copilul. Vă înţeleg 
decepţia, dar nu aşa funcţionează lucrurile. Pot să dorm 
două sau trei secole neîncetat, iar în acest interval de timp 
să am puteri extraordinare. Dar, dacă mă trezesc, devin la 
fel de neputincios ca un biet muritor. Ca să fac ce-mi 
cereţi, va trebui mai întâi să adorm la loc. 

— Nu ştiam, se bâlbâi doamna general, dintr-odată mai 
puţin sigură de ea. Credeţi c-o să adormiţi destul de 
curând? 

Copilul uriaş ridică din umeri. Peggy pricepu că 
începuse să se sature de toate întrebările astea. 

— Nu pot să vă răspund, bombăni el. Abia m-am trezit 
dintr-un somn de mai multe secole. In plus, sunt destul de 
odihnit şi, din nefericire, este posibil să nu mă mai ia 
somnul mai devreme de cinci sute de ani. 

— Ce? se sufocă Pickaboo. Cinci secole? Glumiţi? 

— Din nefericire, nu, suspină duhul. Asta se şi întâmplă. 
Este foarte grav, pentru că lumile pe care le-am creat nu 
există decât în somnul meu. Odată ce m-am trezit, ele 
încep să se desfacă, să se dizolve... Este o lege magică, 
faţă de care rămân neputincios. Dacă mă loveşte insomnia, 
universul în care trăim va putrezi, se va descompune pe zi 
ce trece, ca un fruct uitat pe o masă, în plin soare. Şi la fel 
vor merge lucrurile pentru toate universurile create de 
mine. Vor plesni, fără excepţie, ca baloanele de săpun... şi 
cei care le locuiesc se vor trezi scuipaţi în realitate. Ştiţi ce 
înseamnă asta? 

— Da, recunoscu doamna general cu un glas gâtuit. 
După câteva zile, se vor transforma în statui de nisip şi 
vântul deşertului o să le împrăştie. 

— Exact, confirmă duhul. Va fi o mare nenorocire, sunt 
convins de asta. Ca să împiedicăm catastrofa, vă repet, 
trebuie să adorm la loc. Dacă reuşesc, voi repara mirajele 
unul după altul, din adâncul viselor mele, şi totul va fi ca 
înainte. 


213 


— Dar pentru asta, trebuie să vă pierdeţi cunoştinţa..., 
ezită doamna general Pickaboo, cu dezolare în glas. 

Multimea era stupefiată. Peggy Sue, chiar şi ea, era 
foarte îngrijorată. Studiindu-l pe copilul gigantic, îi fusese 
foarte greu să accepte că el chiar era lipsit de cea mai 
mică putere magică. 

„E ca şi cum i s-ar fi jucat o farsă urâtă“, gândi ea. 

Se  retraseră, pentru că duhul dădea semne de 
plictiseală. Dormise atât de mult timp, încât pierduse 
obiceiul să flecărească. După expresia lui, se putea 
înţelege că găsea lumea mirajului mai degrabă urâtă; 
prefera, fără nici cea mai mică ezitare, universurile pe 
care le vizita în vis. 

— Toate astea sunt departe de a ne rezolva problemele, 
mormăi doamna general Pickaboo, trecând bariera albă. 
N-am nicio idee despre cum poate fi ajutat uriaşul să 
adoarmă la loc. Propun să se întrunească de urgenţă 
consiliul municipal, în sesiune extraordinară, pentru a găsi 
o soluţie acestei probleme neprevăzute. 

Mulțimea se împrăştie mormăind. Toți erau foarte 
decepţionaţi. 

Peggy Sue şi prietenii ei rămaseră pitiţi după gard, ca să 
observe comportamentul demonului. 

Pentru moment, încerca să înlăture resturile castelului 
ca să-şi facă un ascunziş în care să se ghemuiască, la 
adăpost de privirile indiscrete. 

— Probabil că nu se simte foarte confortabil, zise Olga. 
Nici mie nu mi-ar plăcea ca toată lumea să se holbeze la 
mine. 

— Ar trebui poate să-l lăsăm în pace? sugeră Ronan. 

Sebastian ridică din umeri. Era într-o dispoziţie foarte 
proastă. 

— Ce ghinion! mormăi el. Când credeam c-am terminat 
cu misiunea asta... Chiar că n-avem niciun noroc! 

— Este chiar atât de grav? se nelinişti Peggy. 

— Da, suspină băiatul. Dacă lumea mirajului se desface, 
totul o să se deregleze. Imaginează-ţi că zbori cu un avion 
de hârtie. Dintr-odată, începe o aversă şi fuzelajul se rupe. 


214 


Pasagerii trec prin el şi încep să cadă, răsucindu-se în aer, 
pe pământ. Este exact ceea ce o să se-ntâmple. Dacă nu 
adoarme la loc, s-a zis cu noi. 


Nu puteau rămâne acolo, înţepeniţi, trebuiră să 
se-ntoarcă în tabăra de antrenament. Corturile erau goale. 
Acum, când războiul cu grădinarii încetase, nu mai era 
niciun doritor de aventuri care să se avânte în teritoriul 
inamic. 

Adolescenţii strânseră câţiva saci de dormit şi se 
instalară pentru noapte. Peggy Sue se ocupă de „câinele 
albastru“... sau de băieţelul mut, care, singur, într-un colţ, 
se apucase să sfâşie o bucată de țesătură, ca să-şi facă o 
cravată. Din nefericire, degetele lui nu erau destul de 
îndemânatice ca să facă un nod ca lumea, iar Peggy îi veni 
în ajutor. 

— Uite, spuse ea când termină. Eşti frumos. Nu ştiu ce-o 
să se mai întâmple, dar rămâi mereu lângă mine, orice-ar 
fi, clar? 


După toate emoţiile prin care trecuseră, copiii erau atât 
de obosiţi, că adormiră imediat. 


* 


Când se treziră, devenise evident că ordinea lucrurilor 
se strica deja. 

— Mi-e foame, se plângea Sebastian, aşezându-se. Sunt 
aproape cincizeci şi cinci de ani de când n-am mai încercat 
o asemenea senzaţie. La naiba! Parcă am o gaură în 
stomac. 

Peggy Sue simţea acelaşi lucru. De data asta nu mai era 
vorba de vreo poftă lacomă, era o foame foarte normală şi 
reală, care făcea să-i ghiorăie maţele ca un canal înfundat. 

— Credeam că nu-i nevoie să mâncăm în interiorul 
mirajului! se smiorcăi Olga. 

— Până acum aşa era, zise Sebastian. Dar regulile 
stabilite sunt pe cale să se schimbe. 

— Dar există oare hrană pentru toţi oamenii care trăiesc 


215 


aici? se nelinişti Peggy Sue. Mi se pare că nimic n-a fost 
prevăzut. 

— Bineînţeles că nu, se enervă Sebastian. Nu mâncam 
decât de poftă. Prăjiturile pe care le-ai văzut în vitrinele 
patiseriilor n-au, de fapt, nicio valoare nutritivă, sunt nori 
parfumati, iluzii ale gusturilor delicioase, nimic altceva. 
Poţi să-nfuleci toată ziua şi să rămâi tot cu stomacul gol. 

— Vrei să spui că nu ne putem salva cu ele dacă suntem 
obligaţi să ne hrănim? întrebă Peggy. 

— Exact, răspunse băiatul. 


Morocănoşi, se îndreptară spre oraş, cu intenţia de a se 
plimba pe plajă. Nu le trebui prea multă vreme să observe 
că lucrurile se degradau şi aici. 

Marea îşi schimbase compoziţia, valurile nu se mai 
rostogoleau, aveau consistenţa unei creme verzui pe cale 
să se-ngroaşe. 

Înotătorii şi surferii se smulgeau din valurile lipicioase, 
strâmbându-se de silă. 

— E ca şi cum te-ai bălăci în supă de legume! strigă unul 
dintre ei. 

— Priveşte, şopti Peggy Sue, apucându-l pe Sebastian de 
cot, norii coboară. 

Norii cumulus şi nimbus pluteau în zigzag pe cer, ca 
nişte avioane fără pilot. Peggy nu mai văzuse niciodată un 
nor comportându-se aşa. 

— Toţi plutesc în derivă, le strigă un înotător. Am văzut 
deja trei căzând în mare, acum o oră. S-au topit în valuri... 
Din cauza lor, oceanul a căpătat consistenţa asta de piure. 
Totul este gata să se desfacă. După nori, vor urma stelele, 
care se vor dezlipi de pe bolta cerească. 

— Are dreptate, şopti Sebastian. Cu cât duhul adoarme 
mai târziu, cu atât mirajul se distruge mai repede. 


O oră mai târziu, cântece se înălţară lângă bariera albă. 
Doamna Pickaboo adunase în grabă o corală, a cărei 
misiune era să intoneze cântece de leagăn copilului magic, 
şi asta până ce avea să cadă într-un somn profund. 


216 


Cam o mie de cântăreţi stăteau la marginea grădinii 
răvăşite, fiecare cu câte o partitură în mâini, gata să 
treacă în revistă toate cântecele de leagăn pe care erau în 
stare să şi le amintească. Duhul, ghemuit între ruinele 
castelului său, rămânea ascuns privirilor. 

Peggy Sue ştia că metoda cea mai bună de a fi cuprins 
de insomnie este chiar să-ţi repeţi că trebuie să dormi. I se 
părea că, în locul uriaşului, lamentaţiile doamnei general 
Pickaboo ar fi enervat-o la culme. 

Adolescenţii bătură în retragere, de teamă să nu fie 
recrutaţi de stăpâna locului. Îşi petrecură ziua rătăcind pe 
străzile oraşului balnear. Oamenii, torturați de foame, 
făceau cozi la cofetării şi patiserii. leşeau încărcaţi de 
prăjituri, pe care se grăbeau să le înfulece, mânjindu-se de 
frişcă. 

— Cine pregăteşte prăjiturile astea? întrebă Peggy Sue. 

— Nimeni, suspină Sebastian. Le scot dintr-un cuptor 
vrăjit care până acum era inepuizabil. Dar este inutil să le 
mănânci. Îţi repet: n-au nicio valoare nutritivă, este ca şi 
cum ai mânca vânt parfumat cu ciocolată. Vântul n-a hrănit 
pe nimeni niciodată. 

— Trebuie totuşi să fie foarte plăcut, visă Olga, care tot 
saliva. 

— Nu-i decât un miraj, mormăi Sebastian. În gură ai un 
gust delicios, dar stomacul îţi rămâne gol. 

Fetiţa nu părea foarte convinsă. De altfel, puţin mai 
târziu îşi părăsi tovarăşii ca să se aşeze la o coadă la uşa 
unei patiserii. Ronan i se alăturase imediat. 

— Nu pot fi împiedicaţi, observă Sebastian cu un gest de 
silă. O să afle pe spezele lor că nu i-am minţit. 

Peggy Sue îşi dădu seama că arde de dorinţă să facă la 
fel ca ei, dar nu îndrăzni s-o mărturisească prietenului ei. 

— De altfel, cuptoarele magice or să se strice cât de 
curând, zise băiatul. Nu-i decât o chestiune de ore. 


* 


Spre seară, pământul se înmuie. Nu plouase, totuşi 
pământul începea să se transforme într-un noroi care se 


217 


lipea de tălpi. Olga şi Ronan nu mai apăruseră. Peggy Sue 
simţea cum o ia oboseala. Nu lăsase nicio clipă mâna 
băiatului mut, de frică să nu fugă şi el să ia cu asalt vreo 
patiserie. Toţi mureau de foame. 

La capătul puterilor, se aşezară pe o bancă, în mijlocul 
unui scuar gol. Peggy ridică frântă capul, cercetând cerul. 
Cine o să stingă soarele, acum că grădinarii-schelet 
fuseseră călcaţi în picioare de castelul cuprins de nebunie? 
Vor fi nevoiţi să trăiască sub o lumină implacabilă? 

„Sau poate soarele o să se desprindă şi el, gândi fata, 
frisonând. Şi o să zdrobească oraşul...“ 

— Ce dimensiune are lampa care ţine loc de soare? îl 
întrebă pe Sebastian. 

— Nu ştiu, recunoscu băiatul, ridicând capul spre bolta 
cerească. Nu te îngrijora, pericolul nu vine de sus. Mai 
degrabă pământul o să ne fugă de sub picioare. Uită-te 
puţin la asta! Banca pe care stăm mai are puţin şi se 
scufundă sub greutatea noastră... 

Peggy aruncă o privire în jurul ei. Îşi înăbuşi un țipăt de 
uimire. 

— Nu numai banca, gâfâi ea. Casele se scufundă şi ele. 
Se apleacă. 

— De mâine, cei mai grei dintre noi or să găurească 
pământul, prevăzu Sebastian. Or să traverseze cochilia 
care înconjoară mirajul şi or să cadă în realitate. Dacă 
duhul nu adoarme de acum în două ore, acest univers se va 
zdrobi în deşert, ca un avion rablagit. 

— O să se-ntâmple la fel cu toate mirajele? întrebă 
Peggy. 

— Da, confirmă băiatul. Toate universurile ieşite din 
capul duhului or să se descompună în acelaşi fel şi în 
acelaşi timp. Locuitorii lor or să ajungă în acelaşi loc. Şi 
asta te priveşte şi pe tine. Cum ai trăit în interiorul unui 
miraj, eşti supusă aceloraşi legi. Dacă nu reuşeşti să-ţi 
menţii nivelul de umiditate, o să te schimbi în statuie de 
nisip şi o să te fărâmiţezi. 

— Ştiu, şuieră Peggy. Nu mai insista! Şi aşa mi-e destul 
de frică! 


218 


Neputinţa o înnebunea. Ar fi vrut să aibă puterea să-l 
facă pe copilul magician să adoarmă la loc; vai, n-avea 
cum. 

Rămaseră tăcuţi. Culorile dispăreau de pe lucruri. Se 
vedea cum alunecau căzând de pe ele şi se prelingeau pe 
pământ. Acolo, formau bălți galbene, albastre şi, în cele 
din urmă, se amestecau într-o pastă cenuşie. Florile 
deveneau albe, casele deveneau albe, copacii... 

— Nu-i decât începutul, mormăi Sebastian. Dacă asta 
continuă, totul va deveni transparent. Florile, casele, totul 
va fi ca sticla. 


Soarele continua să strălucească neîntrerupt. Peggy Sue 
se temea că, supraîncălzindu-se, până la urmă avea să se 
ardă ca o lampă de prea multă vreme în priză. Norii, şi ei, 
cădeau în ocean unul după altul. Ai fi zis că sunt bucăţi 
mari de frişcă, în cădere liberă de pe bolta cerească. 
Topindu-se în mare, schimbau culoarea valurilor, 
făcându-le să treacă de la albastru închis la bleu lăptos. 
Era extrem de ciudat. 

Nemulţumiţi, peştii ieşeau din apă şi săreau pe nisip. 
Decretară că noile condiţii de lucru se degradaseră şi că 
nu puteau să înoate într-o supă atât de groasă. Culoarea 
nu le plăcea deloc. „Arată neserios“, spuneau ei. 

Peggy Sue ştia că nu trebuie să se mire de nimic, era 
într-un miraj, nu în realitate. 

— Şi apoi norii sunt dulci, protestă purtătorul de cuvânt 
al Sindicatului Peştilor de Agrement. Şi cu sarea din marea 
asta, rezultă un amestec oribil, care ne face rău la stomac. 

Cereau s-o vadă pe doamna general Pickaboo, dar 
aceasta, în fruntea coralei ei, avea alte trăsnăi pe cap. 

— Masa de nori naufragiaţi face să urce nivelul mării, 
observă Sebastian. O să fim inundaţi. Trebuie să plecăm de 
lângă plajă. 

Peggy Sue dădu distrată din cap. Murea de foame, şi-ar 
fi dat mâna dreaptă pentru o pungă de cornuri calde! 
Mergea împleticindu-se, cu picioare ca de cârpă. Sebastian 


“u^ 


avea mai mult antrenament. „Câinele albastru“ însă gemea 


219 


de fiecare dată când treceau prin faţa vreunei patiserii. De 
altfel, ele nu mai aveau mare lucru de oferit. Aşa cum 
prezisese Sebastian, cuptoarele magice se stricaseră 
într-un final, iar clienţii plecau cu mâinile goale. 

Peggy îi căuta din priviri pe Olga şi Ronan. Era greu, 
pentru că străzile se umpluseră de o mulţime buimacă, ce 
alerga în toate direcţiile. În depărtare, cântăreții, obosiţi 
de cântecele dulcege, începeau să fie trădaţi de corzile 
vocale. Cântecele de leagăn se transformară în vacarm. Îţi 
venea să-ţi astupi urechile, nu să dormi! 

Adolescenţilor le era din ce în ce mai greu să meargă, 
pentru că trotuarele aveau acum consistenţa unei gume 
prea mult mestecate. Se lipeau de tălpi. 

— Mă scufund! gemu dintr-odată Peggy Sue. Priviţi! Nu 
mi se mai văd gleznele... 

— Aşa-i, murmură Sebastian, mirajul devine poros. O să 
cădem în realitate. 

— Şi dacă ne-am căţăra pe acoperişul unei case? 
propuse fata. 

— Ar fi şi mai rău, răspunse băiatul. Obiectele cele mai 
grele vor fi primele care or să zdrobească „podeaua”. 
Priviţi clădirile! Unele sunt deja cufundate până la etajul 
întâi. 

— Şi, căzând de atât de sus, o să murim? se nelinişti 
Peggy. 

— Nu, pentru că nu suntem oameni, ţi-am mai spus o 
dată, îi explică Sebastian. Adevăratul pericol vine după, 
când o să-ncepem să ne uscăm. 

Explicaţia asta n-o linişti pe Peggy Sue, care se imagina 
deja învârtindu-se în aer, în picaj, ca un aviator a cărui 
paraşută refuză să i se deschidă. 


x 


În ora care urmă, casele dispărură una câte una. Se 
cufundau dintr-odată în solul moale, cu un „poc“ ca de dop 
de şampanie. Gaura deschisă prin căderea lor se închidea 
imediat, şi strada redevenea netedă, ca şi cum nicio 
construcție n-ar fi fost vreodată în acel loc. 


220 


Oraşul se golea. Acolo unde, cu o oră înainte se 
îngrămădeau legiuni de căsuțe cu ferestre cu flori, se 
întindea acum o câmpie. 

„Mirajul o să se transforme în deşert, gândi Peggy Sue. 
Curând n-o să mai rămână nimic din zona viselor.“ 

Arborii se duseră şi ei. Apoi statuile din scuaruri, 
barăcile din bâlciuri, trenul-fantomă cu scheletele lui 
adevărate, maşinuţele buşitoare vii, acoperite de zgârieturi 
şi cucuie... Totul dispăru. Poc, poc, poc... fiecare pocnitură 
multiplicându-se într-un nesfârşit ecou sub bolta cerească. 

Panica puse stăpânire pe mulţimea care se revărsa, în 
dezordine, spre bariera albă. Văzându-i năvălind pe fugarii 
aceştia zăpăciţi, cei care intonau cântece de leagăn tăcură. 
Minusculii scoteau strigăte de groază, căci se temeau de 
busculadă mai mult decât de orice. Peggy Sue fu 
despărțită de Sebastian şi de băieţelul mut. Duhul se 
ridicase în mijlocul ruinelor castelului. Cu faţa în sus, 
inspecta cerul deja brăzdat de crăpături mari. 

— Îmi pare rău, spuse cu voce puternică, dar este 
sfârşitul. Mirajul o să se desfacă... pregătiţi-vă să-l 
abandonaţi. Sper s-aveţi norocul să aterizaţi lângă un loc 
cu apă. 

Anunţul fu primit cu văicăreli. Peggy Sue dădea din 
coate ca să iasă din îmbulzeală. Ar fi vrut să-şi regăsească 
tovarăşii. 

În jurul ei, oamenii păreau încleiaţi în nisipuri 
mişcătoare. Cufundaţi până la talie în pământul moale, se 
zbăteau fără să reuşească să se tragă din capcana care se 
închidea peste ei. 

Poc, poc, poc... Stâlpii barierei albe dispărură. Apoi fu 
rândul turnului din ruinele castelului. În fine, duhul însuşi 
fu înghiţit, căci, dintre toţi oamenii prezenţi, el era cel mai 
greu. 

Peggy Sue nu mai avu timp să se vaite, căci realiză 
dintr-odată că se cufunda şi ea. Luptând contra panicii, îşi 
umplu plămânii cu aer, ca şi cum ar fi urmat să plonjeze în 
fundul unei piscine. Avu un moment dificil la traversarea 
învelişului gros de consistenţa cauciucului, care acoperea 


221 


mirajul, apoi trecu de cealaltă parte... 

Văzu cum se învârteşte în gol, prin cerul liber, la mii de 
metri de pământ, cu braţele şi picioarele depărtate de 
presiunea aerului. E 

Crezu că vântul o să-i smulgă hainele. Începu să ţipe, 
dar asta nu-i încetini deloc căderea. În jurul ei, zeci de 
persoane pluteau în cădere liberă, cu o expresie de groază 
pe faţă. Mai jos se distingeau casele, arborii, toate bucăţile 
desfăcute din miraj, care se bălăbăneau ca nişte pachete 
paraşutate dintr-un avion cargou. 

li era frig, vântul îi răscolea părul şi-i modela figura, ca 
şi cum era din plastilină. 

„O să mă zdrobesc!“, gândi ea la început cu groază. Apoi 
îşi aminti ce-i spusese Sebastian: nu mai era om. Sejurul ei 
în universul mirajului o transformase. 

Traversă mai mulţi nori, ceea ce-i dădu senzaţia că 
plonjează într-o ceaţă umedă. În fine, zări pământ, departe, 
jos... Pământul sau, mai degrabă, nisipul galben al 
deşertului. Profită de asta ca să se orienteze. Unde se 
găsea aerodromul dezafectat? Acolo trebuia să se-ascundă 
de soare. Hangarele erau destul de mari ca să primească 
sute de persoane. 

Acum avea impresia că se prăbuşeşte mai repede şi 
strânse din dinţi. Pământul se apropia cu o viteză 
halucinantă. Ce mult şi-ar fi dorit să aibă o paraşută! 

Şocul fu teribil. Se rostogoli în nisip, convinsă că şi-a 
rupt oasele. 

„De data asta e sigur, îşi spuse ea, sunt fărâmiţe...“ 

Rămase întinsă, neîndrăznind să mişte. Craniul îi suna 
ca un clopot. În jurul ei pământul tremura sub impactul 
obiectelor care ajungeau la destinaţie. Bum... bum... 
bum... 

Era un bombardament ciudat, care lăsa în urmă oameni, 
case, arborii plantați peste tot, uneori cu capul în jos! 

Curios, nimic nu se sparse, nimeni nu fu rănit. Peggy 
Sue se ridică. Era intactă, fără o zgârietură, doar puţin 
năucită. li căută din priviri pe Sebastian şi pe „câinele 
albastru“, dar deşertul era foarte mare şi naufragiaţii se 


222 


răspândeau pe sute de kilometri pătraţi. Spera ca amândoi 
să vină la aerodrom din reflex. 

Oamenii se ridicau pipăindu-şi corpul, verificând dacă nu 
le lipsea vreun membru sau câteva degete de la picioare. 

— Trebuie s-o luăm pe acolo! le strigă Peggy Sue. În 
direcţia asta este un aeroport dezafectat. Mă auziţi? Nu 
trebuie să rămâneţi în soare. Totul o să se usuce, chiar şi 
casele. Pricepeţi ce vă spun? 

Cum nimeni nu-i răspundea, se decise să le dea 
exemplu. După ce se orientă, porni la drum. Aprecie că are 
nevoie de o oră ca să ajungă la vechea pistă de aterizare. 
Oare o să aibă timp... sau, de aici până acolo, se va 
transforma deja în nisip? 


223 


24 


TOVARĂŞI DE NISIP 


Mergând, privea în jurul ei. Zeci de necunoscuţi, de 
clădiri, de păduri dislocate continuau să cadă de deasupra 
norilor. Toate mirajele fabricate de visele duhului care 
crăpau unul după altul, îşi aruncau în vid oraşele, 
locuitorii. 

„În ritmul ăsta, gândi Peggy, deşertul o să fie repede 
suprapopulat!“ 

Trebuia să înainteze cu ochii în sus, ca să evite să se 
trezească în cap cu vreo clădire. Cel mai ciudat era să 
vadă arborii înfigându-se în nisip, cu un zgomot surd. Erau 
atâţia, că în curând aveau să alcătuiască o pădure în 
mijlocul dunelor. 

Dar fata nu se lăsă distrată de spectacolul insolit şi 
înainta cu pas hotărât, inspectându-şi pielea braţelor la 
intervale regulate. Tremura la gândul c-o să se vadă 
fărâme, pentru că începea să sufere de sete. 

Un zgomot de motor îi atrase atenţia. O vechitură de 
camionetă rula spre ea. La volan era un bătrân. Peggy Sue 
îl recunoscu pe Paco Mexicanul, fratele mai mic al lui 
Sebastian! 

Bătrânul opri maşina, deschise portiera. 

— Când am văzut obiecte căzând din cer, am înţeles 
imediat, spuse el. Mulţumesc lui Dumnezeu! n-ai nimic. 
Vino la umbră. În spate sunt bidoane cu apă, poţi să te 
hidratezi. 

Adolescenta nu se lăsă rugată. Cum termină de băut, 
Paco o bombardă cu întrebări. Ce-a văzut acolo sus? Unde 
era Sebastian? 

Trebui să-i ceară să tacă din gură, ca să-i explice tot ce 


224 


se întâmplase. 

— Sute de persoane au căzut din cer, murmură ea. 
Trebuie să le găsim un adăpost. Şi, mai ales, să le dăm 
destulă apă, ca să le oprim corpurile din fărâmiţare. 

— M-am oprit la aeroport, spuse Paco. Am reparat 
canalizarea. Toate robinetele funcţionează. Măcar atât. 


x 


Cum ajunse la aeroport, Paco o lăsă pe fată şi o porni 
din nou spre deşert, hotărât să-l găsească pe Sebastian. Cu 
ocazia asta, spunea el, o să-i ghideze şi pe ceilalţi. 

Peggy Sue se grăbi să facă un duş şi să-şi schimbe 
hainele. De acum, îi era frică de soare şi mergea prudentă 
numai la umbra clădirilor. Traversând cantina aviatorilor, 
se întreba îngrijorată cum o să se descurce ca să-i 
hrănească pe refugiaţi care, în câteva ore, or să invadeze 
vechea pistă de zbor. Ea însăşi murea de foame şi se grăbi 
să-şi facă un sandvici. Decise să urce în turnul de control, 
ca să supravegheze deşertul. De acolo, de sus, o să vadă 
cum se apropie naufragiaţii mirajului. Cu puţin noroc, 
părinţii ei urmau să fie printre ei. _ 

În sala panoramică domnea o căldură sufocantă. In 
timpul furtunilor, nisipul se strecurase printre geamurile 
sparte şi acoperise încet-încet instrumentarul, alcătuind 
acum un strat gros. Luă binoclul puternic care trona pe 
capacul unui post de emisie-recepţie scos din uz... Ceea ce 
văzu îi tăie răsuflarea. Deşertul era acum plin de case şi de 
copaci, cât vedeai cu ochii. Oraşele căzute din nori se 
îngrămădeau la întâmplare. Uneori clădirile se 
suprapuneau unele peste altele sau chiar statui şi bănci 
din scuaruri tronau pe acoperişurile lor. Unele se 
distingeau chiar printr-un copac înfipt în coş! În mod 
curios, din cauza puterilor magice ale mirajului, nimic nu 
era stricat. 

Abandonând acest spectacol bizar, Peggy Sue se apucă 
să-i identifice pe drumeţi. Scoase un suspin de uşurare 
recunoscându-i pe Sebastian şi pe băieţelul mut. Din 
fericire, mergeau în direcţia bună! 


225 


Cu binoclul la ochi, rămase cât de mult putu în sala de 
control, aşteptându-şi părinţii. Căldura era cu adevărat 
insuportabilă. I se părea că aude cum îi crapă pielea sub 
efectul evaporării. În mai multe rânduri, îşi atinsese faţa ca 
să se asigure că nasul nu i se transformase într-o sculptură 
în nisip. Ar fi fost îngrozitor dacă s-ar fi desprins 
dintr-odată! 

Când simţi că nu mai putea să suporte în continuare 
atmosfera de etuvă, cobori scara şi se adăposti la parter, 
unde era mai răcoare. Bău, una după alta, trei sticle mari 
de apă de la gheaţă. 


x 


Primii naufragiaţi aduşi de Paco declarară că nu sunt 
deloc mulţumiţi de locul unde ajunseseră. 

— E aiurea! mormăiau. Unde sunt locurile de distracţie? 
Şi marea? Unde-i marea? 

— Chiar aşa! se indignă un adolescent. Aveam obiceiul 
să particip la curse de delfini... Grand Prix-ul trebuia să 
aibă loc mâine şi eram favorit. Cum o să faceţi să instalaţi 
un ocean până atunci? 

O înconjurară pe Peggy, gesticulând şi agasând-o cu 
pretenţii stupide. Viaţa în interiorul mirajului îi obişnuise 
să-şi vadă împlinite pe loc cele mai nebuneşti dorinţe. Se 
comportau ca nişte copii capricioşi. Peggy fu cât pe-aci să 
tipe la ei să tacă. 

Din ce în ce mai mulţi oameni acopereau pista. Unii 
țineau o placă de surf sub braţ, alţii purtau costume 
extravagante. Unii aveau aripi pe spate sau corpul acoperit 
cu solzi, după cum aleseseră să trăiască în aer sau în 
adâncurile mării. 

— Ascultaţi-mă! urlă Peggy. Nu mai suntem într-un 
miraj. Aţi aterizat în realitate... o realitate pe care unii 
dintre voi au părăsit-o de foarte multă vreme. Magia de 
care suntem încă impregnaţi încet-încet o să slăbească. O 
să ne mai apere doar câteva zile. O să plătim preţul 
extravaganţelor cu care am fost obişnuiţi în lumea 
minunilor. 


226 


Auditoriul începuse să caşte ostentativ. Mulţi îşi 
întoarseră capetele în altă parte. Îşi pierduseră obişnuinţa 
de a se supune celei mai mici constrângeri. Fata asta 
ridicolă cu ochelari groşi nu le dădea decât veşti proaste, 
n-aveau chef s-o asculte. 

— Poate este o pistă de zbor pentru o pasăre uriaşă? 
mormăi un adolescent, examinând solul. 

— În orice caz, clădirile astea sunt de-o urâţenie 
înfiorătoare, declară mama lui, care studia hangarele. Nu 
se pune problema să pun piciorul aici! Cer o casă vie, cu 
pereţi care cântă... şi o mochetă de flori de câmp 
adevărate! 

Un bărbat, ridicând capul, privi soarele şi declară: 

— Lampa cerului e prost reglată, este mult prea 
puternică. Ar trebui să se ocupe cineva şi să-i micşoreze 
intensitatea. Unde-i întrerupătorul? 

— Chiar aşa! aprobă femeia. Culoarea lui este prea albă. 
Aş vrea-o roz. O să-i spun responsabilului. Unde este? Cine 
se ocupă de reglarea peisajului aici? Nisipul ăsta e prea 
galben, este monoton. Nu s-ar putea aranja să se obţină un 
deşert cu buline albastre? 


Cu toate eforturile, Peggy Sue nu reuşi să se facă 
înţeleasă. Nimeni nu voia să accepte că vacanţa magică 
tine de domeniul trecutului. Foarte repede, naufragiaţii 
hotărâră să se întoarcă să locuiască în casele înţepenite în 
deşert. De altfel, nu mai era chiar un deşert - nu-i aşa? - 
pentru că un oraş şi o pădure acopereau locul! 


* 


În cele din urmă, Sebastian şi câinele albastru sosiră. 
Peggy se grăbi să-i conducă în sala duşurilor de la parter. 

— Măcar avem apă! suspină băiatul. 

— Dar mâncarea? se nelinişti Peggy Sue. Mi-e deja 
foame. Cum hrănim atâta lume? 

— N-avem încă realmente nevoie să mâncăm, răspunse 
Sebastian. Este doar un simptom. Înseamnă că natura 
noastră magică este pe cale să slăbească. In trei zile, o 


227 


să-nceapă să ne fie îngrozitor de sete; va trebui să fugim 
de soare, să ne ascundem în colţuri cu umbră... şi să ne 
stropim mult. Casele or să se transforme în nisip, copacii, 
la fel. Vântul o să le împrăştie. Oraşul şi pădurea se vor 
transforma în praf galben, care o să-ngroaşe dunele din 
împrejurimi. 

— Am încercat să-i previn, murmură Peggy, arătând spre 
naufragiaţii care se-ndepărtau cu pas hotărât spre casele 
lor. Nu vor să accepte că lucrurile s-au schimbat. 


x 


Când soarele apuse, Paco îi aduse pe doamna general 
Pickaboo şi statul ei major. Apoi şi duhul ieşi din spatele 
dunelor şi se îndreptă spre aerodrom. Părea consternat de 
turnura evenimentelor. 

— Trebuie reorganizată corala! fornăia doamna general 
din fundul cutiei de pantofi, unde o aranjase Paco. Este 
primul lucru care trebuie făcut! 

Duhul rătăcea în mijlocul pistei de zbor. Capul îi ajungea 
până la acoperişul hangarelor. 

Deşi impresionată de talia lui, Peggy Sue se apropie de 
el. Nu ştia cum să i se adreseze. Până acum, nu mai 
avusese niciodată ocazia să întâlnească un asemenea 
personaj. Trebuia să i se adreseze ca unei alteţe regale? Se 
decise să fie firească şi-i spuse: 

— Ai de gând s-adormi din nou înainte să se producă o 
catastrofă? 

Copilul uriaş se strâmbă. 

— Nu ştiu, din păcate, nimic, spuse el cu o voce plină de 
regret. Am dormit atât de mult! Mi se pare că n-o să mai 
am niciodată nevoie de somn. Este îngrozitor, pentru că 
deja mă plictisesc. Nu ştiu decât să visez... Asta era 
meseria mea, pentru asta sunt făcut. In realitate, nu fac 
doi bani, sunt un monstru de bâlci, un fel de balenă cu chip 
uman, bună doar să fie expusă la circ. 

Părea gata să plângă. 

— Cântecele de leagăn ale doamnei general te ajută? se 
nelinişti Peggy. 


228 


— Nu, recunoscu duhul. Mă calcă pe nervi, este 
incredibil cât de fals pot cânta oamenii ăştia! Dacă i-ai 
putea convinge să tacă ar fi foarte bine. 

Se aplecă şi inspectă interiorul unui hangar. 

— O să mă instalez aici, anunţă el. În întuneric. Asta 
poate o să mă ajute să mi se facă somn. 

— Dar se face îngrozitor de cald aici! exclamă Peggy 
Sue. 

— Asta n-are importanţă, zise nepăsător copilul. Sunt un 
duh, nu sunt sensibil la condiţiile climatice din lumea asta. 

Şi, după ce luă această hotărâre, se strecură în hangar, 
tâărându-se, şi se ghemui lângă un avion vechi care, aşa 
aşezat la capul lui, părea o jucărie de tablă îndoită. 


Se lăsa seara. Peggy Sue profită de ultimele raze de 
lumină ale zilei ca să-i conducă pe refugiații doritori spre 
fostul dormitor al aviatorilor. Se dovediră a fi destul de 
puţini, majoritatea naufragiaţilor alergând să se-ntoarcă la 
locuinţele lor. 

— Nu-i chip să-i faci s-asculte de rațiune, gemu fata, 
întâlnindu-şi prietenii. I-ai văzut pe Ronan şi Olga? 

— Nu, făcu Sebastian. Acum e prea multă lume în 
deşert. Nu m-am gândit că mirajele găzduiesc atâta lume. 
Asta poate pune probleme dacă ne survolează un avion. 

— Ai dreptate! exclamă Peggy. Pilotul o să se-ntrebe 
imediat unde a dispărut deşertul şi de unde a răsărit 
oraşul ăsta care de dimineaţă nu exista! 

Înainte de a merge la culcare, Peggy Sue încercă s-o 
convingă pe doamna general Pickaboo să termine cu 
corala, care acum se înființase în faţa hangarului duhului. 
Vai! bătrâna doamnă nu voia s-audă nimic. Rămânea 
convinsă că suavitatea cântecelor intonate de corală o să 
vină de hac insomniei copilului uriaş. 

Peggy trebui să bată în retragere, urmărită de 
bâzâiturile furioase ale femeiuştii care zumzăia pe fundul 
cutiei de pantofi ca o albină prinsă în capcană. 


x 


229 


A doua zi, părinţii ei apărură în capul pistei. Tatăl purta 
o ciudată cămaşă roz cu flori galbene şi înainta cu o placă 
de surf sub braţ. Mami era îmbrăcată cu un costum de baie 
confecţionat din solzi argintii, care o făcea să semene cu o 
sirenă. În privinţa Juliei, ea era îmbrăcată cu un taior 
negru foarte business, era încălţată cu pantofi cu tocuri 
înalte şi avea un diplomat, ca oamenii de afaceri. Inainta, 
cu un telefon mobil lipit de ureche, ţipând comenzi seci 
unui interlocutor invizibil. 

Peggy Sue alergă înaintea lor, dar nu păreau nici miraţi, 
nici prea bucuroşi s-o vadă. 

— Ah? Eşti aici? mormăi tatăl ei. Unde a dispărut 
oceanul? La naiba! Am o competiţie foarte importantă 
astăzi. Ştii c-am devenit dresor de valuri? Le comand să 
facă figuri foarte complicate; vârtejuri, răsuciri în aer... 
Sunt campion, am luat deja trei cupe! Când eşti cu 
adevărat tare, poţi să pui valurile să sculpteze forme vii... 
asta se cheamă sculptură în apă. Când ajungi la 
performanţa asta, eşti într-adevăr campionul campionilor! 

Vorbea fără să-şi tragă sufletul măcar, cu o mână pusă la 
ochi, încercând să localizeze marea. 

— Nisip! mormăi el. Nimic altceva decât nisip... 

Peggy Sue holbă ochii. Abia acum realiza că mami nu 
purta costum de baie. Solzii care îi acopereau pielea erau 
adevăraţi. 

— Te-ai transformat în sirenă? se bâlbâi adolescenta. 

— Sigur că da, făcu mama ei, pe un ton absent. E mult 
mai nostim decât să tot găteşti. Acolo, sus, în miraj, 
domneam asupra unui trib de sirene, cântam ca să 
atragem marinarii spre recife. Naufragiau, îi salvam noi, se 
îndrăgosteau de noi, era nemaipomenit de amuzant! Şi eu 
am nevoie de apă. N-am să rămân nici măcar un minut în 
lumea asta de nisip, este dezgustător! Unde este 
responsabilul? 

— Eu, interveni Julia cu o voce tăioasă, eu conduceam 
treizeci de uzine, aveam douăzeci de mii de angajaţi sub 
ordinele mele. Fabricam curcubeie demontabile. Puteau fi 
folosite pe post de poduri. Erau mult mai frumoase decât 


230 


cele cu grinzi de oţel sau de beton. De când am aterizat 
aici, nu pot sub nicio formă să iau legătura cu directorul 
meu comercial! Ah! este inacceptabil! 

„Şi-au pierdut minţile!“, gândi Peggy Sue, distrusă. Îi fu 
foarte greu să le capteze atenţia ca să le repete sfaturile 
următoare: soarele, deshidratarea, duşurile obligatorii de 
două ori pe zi... Ascultau cu gândul în altă parte. 

— Bine, bine, o întrerupse tatăl ei. Dar ce mă 
interesează este când or să instaleze oceanul. Este destul 
loc, ce naiba! Duhul n-are decât să sape o groapă adâncă, 
acolo, în mijloc. Important este să ne dea valuri frumoase, 
asta-i tot. Valuri frumoase şi sălbatice, pe care voi avea 
plăcerea să le dresez! 

Mai târziu, când reuşi să-i împingă la umbra unei clădiri, 
Peggy Sue se grăbi să-i povestească şi lui Sebastian ce i se 
întâmplase. 

— Normal, îi spuse acesta. Sunt intoxicaţi. Cu minunile 
te obişnuieşti repede, să ştii! 

— Crezi c-or să redevină normali? se nelinişti Peggy. În 
general, copiii îşi consideră părinţii plicticoşi. Tare le-ar 
plăcea ca ei să aibă mai multă imaginaţie, dar, în cazul 
ăsta, au prea multă! 


* 


Animalele-cisternă îşi făcură şi ele apariţia. Căderea nu 
le ucisese. Le vedeai tot într-un du-te-vino printre dune, în 
căutare de oaze de unde să pompeze apă. O foloseau apoi 
ca să stropească arborii căzuţi din cer. 

— Dacă le zăreşte cineva, suspină Peggy Sue, o să 
povestească peste tot că deşertul s-a umplut de dinozauri. 
Ce-o să ne facem dacă sute de turişti or să vină cu 
camerele de filmat atârnate de gât? 

— Habar n-am, recunoscu Sebastian. Ar trebui ca duhul 
să adoarmă la loc foarte repede sau ne îndreptăm direct 
spre o catastrofă. 


Peggy se întoarse la părinţii ei. Îşi găsi tatăl în baia de la 
etajul doi. Umpluse cada şi dădea ordine celor câţiva zeci 


231 


de litri de apă care se aflau între marginile emailate ale 
recipientului. Striga: „Hop! Sări! Sări!“, ca şi cum s-ar fi 
adresat unui leu în timpul unei şedinţe de dresaj. Dar 
suprafaţa lichidului rămânea nemişcată. 

— Nu merge, se enervă el dintr-odată. Aici apa e 
tâmpită, clipoceşte prosteşte, în loc să se răsucească şi să 
facă lucruri minunate. Acolo de unde vin, îmi ieşeau valuri 
care făceau salturi periculoase. Săreau în aer, luau forma 
unui cal sau a unei păsări, apoi cădeau la loc, suple, fără 
să stropească vreodată asistenţa. 

Avea glasul visător, privirea pierdută, un surâs 
melancolic pe buze. Peggy Sue pricepu cât de bine se 
simţise sus, în mijlocul nălucirilor. 

În momentul când ieşi din baie, se ciocni de mami, care 
se muta de pe un picior pe altul, cu o expresie mânioasă. 

— Tatăl tău  monopolizează baia! şuieră ea. Este 
inacceptabil. Eu sunt o sirenă şi am nevoie de apă. Trebuie 
să mă ud măcar de trei ori pe zi, altfel solzii mei îşi pierd 
strălucirea. 

În timp ce se pregătea să-i răspundă, Peggy Sue observă 
că mama ei ţinea în mână un flacon cu sirop de mentă. 
Când o întrebă ce-avea de gând să facă, mami îi răspunse: 

— De unde vin eu, oceanul nu-i sărat, este parfumat cu 
mentă, lacurile cu rodie, iar fluviile cu lămâie. Apa de 
ploaie este strălucitoare. Totul este mult mai bine gândit 
ca pe Terra. 

Cum nu era nimic de replicat, Peggy Sue se duse să-l 
caute pe băieţelul mut, care, revenind la obiceiurile lui 
canine, stătea făcut covrig pe jos, la picioarele patului ei. Il 
scărpină în cap, din obişnuinţă. 

— Mi-ar plăcea tare mult să te faci ca înainte, suspină ea 
mental. Îmi lipseşti, ştii? Şi sunt sigură c-ai avea şi o 
grămadă de idei ca să mă ajuţi. Nu mai ştiu ce să fac, toată 
lumea este pe cale s-o ia razna! 

Vai, niciun gând nu vizita mintea câinelui albastru. 
Transformându-se, părea că-şi pierduse în acelaşi timp şi 
inteligenţa, şi darul telepatiei. 


232 


x 


A doua zi dimineaţă, Peggy fu trezită de zgomotul unei 
discuţii: tatăl şi mama se certau pe cadă. 

— N-ai decât să-ţi faci sculpturile lichide în chiuvetă! 
striga mami. E prea destul încă. Eu am nevoie să mă 
scufund până la gât, dacă nu, solzii or să-mi cadă şi n-o 
să-mi pot termina metamorfoza. 

Nedorind să se amestece în bătălia asta, Peggy Sue 
cobori la parter ca să-şi facă duşul în vechea sală cu 
instalaţii sanitare a aerodromului. Acolo, îşi examină pielea 
cu atenţie. Când desfăcea şi închidea mâinile, articulațiile 
scoteau un scârţâit dezagreabil. Îngrijorată, îşi pipăi burta; 
avu impresia că atinge un sac plin cu nisip. Îngrozită, se 
vâri sub jetul pe care-l dispersa duşul. 

Când ieşi, cu băieţelul mut după ea, îl găsi pe Sebastian 
în capul pistei. Cu ochii mici, cerceta oraşul căzut din nori. 

— Ai văzut? murmură el. Pereţii caselor par deja mai 
puţin solizi decât ieri. Unele coşuri se fărâmiţează în vânt. 
Frunzele copacilor dispar. Sunt prea fragile ca să reziste la 
vijelie. 

Peggy Sue îşi lăsă privirea să alunece peste oraşul 
imposibil. Fu izbită de aspectul ciudat al vegetației. 
Copacii, buchetele de flori aveau acum o curioasă tentă 
gălbuie şi un aspect zgrunţuros. 

„Ai zice..., gândi ea. Ai zice că tocmai au fost modelate 
din nisip ud. Precum castelele de nisip pe care le fac copiii 
la malul mării, vara.“ 

Ici-colo,  răsărea gâtul  interminabil al unui 
animal-cisternă, îndeletnicindu-se cu stropitul. 

— Curând or să sece toate oazele din împrejurimi, 
suspină Sebastian. Nu-i o soluţie. Fratele meu, Paco, spune 
că oamenii din satul lui nu sunt deloc mulţumiţi de turnura 
evenimentelor. Cred că toate astea nu folosesc la nimic, că 
prin golirea fântânilor îi condamnăm să moară de sete pe 
ceilalţi. 

— Şi duhul? întrebă Peggy. 

— Tot insomniac, spuse Sebastian. Corala a tăcut până 
la urmă. Oamenii aveau gâtul prea uscat ca să mai cânte. 


233 


Peggy Sue observa mişcările locuitorilor oraşului, de 
cealaltă parte a pistei de zbor. Când dinozaurii-rezervoare 
le stropeau casele, ieşeau şi ei în prag ca să profite de 
acest duş şi se scuturau râzând. 

— Nu par neliniştiţi, se miră ea. 

— Singura lor preocupare, spuse băiatul, este să-l 
determine pe duh să sape o piscină imensă în mijlocul 
deşertului şi s-o umple cu apă de mare... cu valuri. Ţin 
foarte mult la valuri! 


234 


25 


VÂNTUL DISTRUGERII 


Lucrurile deveneau tot mai rele. Pădurea se rărea. 
Vântul sfărâma frunzele, apoi trunchiurile, care deveneau 
din ce în ce mai subţiri. În cele din urmă, arborii dispărură 
complet, transformați în movile de nisip galben. 
Acoperişurile caselor avură aceeaşi soartă. Vârtejurile de 
vânt le tociseră, ştergând treptat desenul ţiglelor şi al 
obloanelor. Animalele-cisternă munceau în zadar, nu mai 
erau capabile să stropească oraşul suficient ca să-l 
ferească de uscăciune. 

Fântânile din împrejurimi secară, şi acum erau nevoite 
să meargă din ce în ce mai departe ca să facă provizii de 
apă. Cu ocazia asta, unul dintre ele fu reperat de turişti, 
care înştiinţară autorităţile. Ştirea, imediat relatată la 
radio, iscă un aflux de curioşi în partea de sud a deşertului. 
Din fericire, animalul, victimă a căldurii foarte mari, se 
schimbă într-o imensă statuie de nisip, înainte ca mulţimea 
să reuşească să-l descopere. 

— Aş! Nici vorbă! Nu-i decât o sculptură! mormăiră 
turiştii, pregătindu-şi aparatele foto. Totuşi merită! 

Decepţia le tăie cheful de a merge mai departe, ceea ce 
îi împiedică să descopere ciudatul oraş căzut din înaltul 
cerului şi pe locuitorii lui, nu mai puţin ciudati. 


x 


Peggy Sue încerca să ţină o socoteală exactă a caselor 
din vecinătate. În fiecare dimineaţă nota noile dispariţii. 
Vântul nopții le ducea, cu locuitori cu tot. Creşterea 
gradului de uscare putea fi ghicită din felul în care se 
rotunjeau zidurile. Chiar fețele oamenilor se ştergeau... 


235 


Trăsăturile lor deveneau anonime, semănau toţi între ei. 
Vijeliile şlefuiau nasurile, craniile, bărbiile. 

— Fărâmiţarea nu-i dureroasă, explică Sebastian. Sunt 
atât de ocupați cu activităţile lor sportive, că nici nu-şi dau 
seama de ce li se-ntâmplă. 


Într-o zi, Paco veni însoţit de alţi bătrâni: sfatul 
înţelepţilor din satul lui. 

— Asta nu mai poate să dureze, declară el. 
Animalele-cisternă sunt pe cale să sece ţinutul. Cu orice 
preţ, trebuie ca duhul să adoarmă. Nouă ne-a venit o 
idee... Este la noi una bruja, o vrăjitoare, dacă preferaţi 
aşa. Crede că are puterea să prepare o poţiune care să-l 
facă pe copilul uriaş să cadă într-un somn adânc. Într-o 
săptămână, n-o să mai rămână nimic din acest oraş... În ce 
vă priveşte, Sebastian, Peggy, o să aveţi aceeaşi soartă. 
Este capital să se acţioneze cât mai repede. Credeţi că 
duhul o să accepte ajutorul unei simple vrăjitoare? 

— Mă duc să-l întreb, spuse Peggy Sue. Nu cred că are 
de-ales. 

Fără să mai întârzie, se îndreptă spre hangarul unde 
ciudata creatură trăia ghemuită de la sosirea pe Terra. 
Noaptea, îl auzeau pe gigant întorcându-se de pe-o parte 
pe alta, în căutarea unei poziţii mai bune ca să-l ia somnul. 
Foiala lui permanentă făcea să scârţâie tabla clădirii. 

— De acord, suspină el când Peggy îi transmise 
propunerea înţelepţilor. Mă plictisesc prea tare. Planeta 
asta este total neinteresantă. 

Adolescenta se grăbi să-i spună vestea cea bună lui 
Paco. 

— E bine, făcu bătrânul om. O să ne întoarcem mâine cu 
poţiunea. 

Consiliul bătrânilor se retrase. 

— Ce-o să faci dacă asta funcţionează? îl întrebă Peggy 
Sue pe Sebastian, întorcându-se spre el. N-ai prea mult de 
ales. Fie te întorci în miraj, fie duhul te eliberează de 
blestemul uscării, revii în realitate... şi-ţi recapeți vârsta 
reală. 


236 


Adolescentul se strâmbă. 

— M-am tot gândit şi eu la asta, spuse el. Nu prea am 
chef să trec într-o singură noapte de la paisprezece la 
şaizeci şi nouă de ani... Nu, pe bune. In ce priveşte 
întoarcerea în miraj, asta nu-mi convine nici atât. Am stat 
acolo prea multă vreme, mi-ajunge. N-o să reuşesc să mă 
mai distrez ca înainte. Nu ştiu de ce, poate pentru c-am 
îmbătrânit. 

— Şi-atunci ce-o să faci? spuse Peggy Sue, cu vocea 
gâtuită. O să-mi lipseşti... Te... te iubesc mult, ştii? 

Sebastian se roşi şi lăsă ochii în jos. 

— N-ar merge între noi, se bâlbâi el. Am aerul unui 
adolescent, dar sunt un om bătrân... În realitate, sunt un 
băiat care s-a lăsat prins în capcana unei eterne copilării. 
Am refuzat să cresc şi vezi unde m-a dus asta... Am vârsta 
bunicului tău. E ceva ce nu poate să meargă. 

— Ştiu foarte bine, murmură Peggy, stăpânindu-şi 
lacrimile. Dar va trebui să iei o decizie. 

— Nu vreau să mă gândesc la asta, gemu Sebastian, 
fugind. Voi vedea la momentul potrivit. 


* 


Camioneta lui Paco răsări din deşert la primele raze de 
lumină ale zorilor. O aducea pe vrăjitoare, o femeie 
îmbrăcată îngrozitor, în piele de şopârlă, purtând în jurul 
gâtului un colier din dinţi de şarpe cu clopoței. Paco o 
ajută să coboare o oală ciobită plină cu un lichid verzui. 
Numai dacă-l miroseai, te lua pe loc somnul. 

— lată poţiunea, anunţă el. Nu respiraţi aburii, este 
foarte concentrată. 

— Bine, spuse Peggy. Dar o să funcţioneze asupra unei 
creaturi nepământeşti? 

— Nu ştiu, recunoscu bătrânul. Oricum, n-avem de ales, 
ai văzut oraşul? Venind, am dat un tur. Animalele-cisternă 
s-au schimbat în statui de nisip, pădurea nu mai e decât o 
amintire, jumătate din case au dispărut. 

Peggy Sue îi conduse pe nou-veniţi la hangar. Duhul se 
ridică şi salută. Era botos ca un copil care se plictiseşte. Se 


237 


arătă foarte civilizat. Sorbi dintr-o înghiţitură oala care i se 
dăduse fără să facă vreun comentariu. Sub pielea de 
şopârlă, vrăjitoarea se albise. Era, fără îndoială, pentru 
prima oară când se întâlnea cu o asemenea creatură. 

— Vă mulţumesc, spuse copilul uriaş. N-avea un gust 
bun, dar sper c-o să fie eficientă. 

Acestea fiind spuse, se lungi la loc, cu mâinile 
încrucişate sub ceafă. 

— Scuzaţi-mă că nu stau prea mult de vorbă cu voi, dar 
oamenii mă plictisesc. Mi se par total lipsiţi de fantezie. 
Sunt realmente foarte grăbit să adorm ca să scap de ei. 

Peggy Sue, Paco şi vrăjitoarea se retraseră, luând 
cazanul gol. 

— De cât timp e nevoie ca să-şi facă efectul? se îngrijoră 
adolescenta. 

— Ar adormi un cal în zece minute, zise Paco. Dar un 
duh... n-am nici cea mai mică idee. 

— În orice caz, noi am încercat, suspină Peggy. 

— Dacă funcţionează, reluă Paco, Sebastian o să 
trebuiască să se întoarcă acasă... şi să-şi reia vârsta reală. 
Ştiu că asta îl sperie. Dar să-i spui c-o să mă ocup eu de 
tot. 

— Cred că nu prea are chef să-mbătrânească, şopti 
Peggy Sue. 

— Toată lumea îmbătrâneşte într-o zi, spuse hotărât 
Paco. N-ai de ales! Numai tinerii îşi imaginează c-or să se 
strecoare prin ochiurile plasei. 

— Da, ştiu, gemu Peggy. Dar să-mbătrâneşti aşa, în 
timpul unei nopţi, este groaznic! 

— Trebuie să accepte să plătească preţul fugii lui, 
mormăi bătrânul. O să fie, într-un fel, pedeapsa lui pentru 
că a refuzat să crească. 

Fata se strâmbă. Găsea că Paco era prea dur. Privi 
camioneta cum se depărtează, fără să reuşească să 
desluşească ce simţea cu adevărat. 

Măcar era sigură de un lucru: dispariţia lui Sebastian ar 
umple-o de o durere infinită. 

Se duse la turnul de control ca să verifice dacă părinţii şi 


238 


sora ei nu comiseseră greşeala de a se expune la soare. 
Încercase să-i facă atenţi la riscurile care decurgeau de 
aici, dar ascultaseră cu o ureche foarte distrată. Julia nu se 
dezlipea de telefonul mobil. Ii explicase şi lui Peggy că era 
vorba despre un model foarte nou, viu, care se încrusta în 
ureche, ca o lipitoare, în aşa fel încât n-aveai de ce să te 
mai temi c-o să cadă. În loc de electricitate, folosea 
sângele proprietarului. Părea să găsească asta formidabil, 
dar Peggy simţea un fior de dezgust! 

Când ieşi din clădire, Sebastian stătea de pază în faţa 
hangarului duhului. A mers în întâmpinarea lui şi l-a luat 
de mână. Când s-au atins, palmele lor au scârţâit. Erau 
amândoi gata să se deshidrateze. 

„Dacă duhul nu adoarme, gândi Peggy Sue, o să ne 
transformăm în pulbere şi vântul o să ne amestece la 
următorul vârtej...” 

O să fie un sfârşit teribil de romantic. 

— Ce face copilul magician? întrebă ea. 

— Se agită, suspinând, murmură Sebastian. Pentru 
moment, poţiunea nu şi-a făcut efectul. 

— Nu trebuie să ne pierdem speranţa, zise Peggy Sue, 
străduindu-se să-şi păstreze un glas hotărât. Este un duh, 
nu un cal... nici măcar un elefant. 

Cei doi adolescenţi se aşezară pe bidoanele de benzină 
goale şi rămaseră nemişcaţi, contemplând oraşul care se 
fărâmiţa încet în vânt. Eroziunea fulgerătoare rotunjise 
casele, dându-le aspectul unor mici dune. Câteva persoane 
avură destulă prezenţă de spirit ca să-şi caute refugiu la 
umbra hangarelor. Ceilalţi se preschimbaseră în statui de 
nisip galben. Se puteau vedea înţepeniţi în mijlocul 
drumului, acolo unde îi împietrise deshidratarea. 

„Vampirii au nevoie de noapte şi de sânge, gândi Peggy. 
Noi, noi avem nevoie de umbră şi de apă... de multă apă. 
Câtă vreme o să mai putem supravieţui în felul ăsta?” 

Încercă să-şi imagineze viaţa care o aştepta şi fu 
îngrozită de perspectivele pe care i le lăsa nenorocirea 
deshidratării. Nu, trebuia cu orice preţ să redevină om. Ea 
n-avea de ales! 


239 


Nu voia să facă parte din micul grup de tovarăşi făcuţi 
din praf, aceste statui vii mereu la mila vântului. Voia să 
fie din nou o fată normală, banală... chiar cu ochelari groşi 
ridicoli. Şi dorea să fie aşa pentru toţi cei pe care-i iubea. 


x 


Spre mijlocul după-amiezii, duhul încetă, în fine, să se 
mai agite. Mormăia şi sforăia cu întreruperi, ca cineva pe 
care îl cuprinde încet somnul. 

— Funcţionează! şopti Sebastian, strângând-o pe Peggy 
în braţe. 

Atingerea provocă un oribil scrâşnet nisipos, dar fata 
crezu c-o să-i explodeze inima, atât de tare îi bătea. 

— Funcţionează, repetă băiatul. Să ne îndepărtăm în 
vârful picioarelor. Nu trebuie să facem nici cel mai mic 
zgomot. Cum o s-adoarmă adânc, o să-nceapă să viseze. 
Atunci o să fie momentul să-i cerem să-ndrepte aberaţiile 
care s-au produs în interiorul mirajelor. 

— Crezi c-o să ne-audă? se nelinişti Peggy. 

— Cred, dacă nu aşteptăm prea mult, afirmă Sebastian. 
O să-i cer să-ţi redea natura umană, ca şi părinţilor tăi... O 
să-i spun să-ţi transforme câinele într-unul adevărat, 
pentru că nu pare prea fericit aşa. 

— Şi tu? vorbi împleticit Peggy Sue. O să-i ceri să te facă 
om şi să-ţi păstrezi cei paisprezece ani? 

— E prea mult, suspină Sebastian. Nu cred c-o 
s-accepte. 

— Atunci o s-o cer eu în locul tău! se încăpăţână Peggy. 


* 


Două ore mai târziu, devenea evident că duhul aluneca 
încet pe panta somnului. Sigur, încă se agita şi mormăia 
între două sforăituri, dar impulsul era dat. 

Peggy n-avea stare. Alergă în oraş să-i prevină pe 
naufragiaţi că momentul eliberării o să vină curând. li 
imploră să nu comită imprudenţe şi să evite să se expună 
la soare. Avu totodată ocazia să constate în ce măsură se 
uscaseră casele. Când încerca să deschidă o uşă, în mod 


240 


frecvent aceasta se transforma în praf, chiar dacă abia era 
atinsă. Dacă încerca să urce o scară, picioarele i se 
cufundau în trepte. Inconştienţi, mulţi oameni neglijaseră 
să se hidrateze şi zăceau acum în paturile lor, transformați 
în statui de nisip, dar un surâs fericit le lumina faţa. 

Cum căldura deşertului devenea insuportabilă, Peggy 
Sue trebui să bată în retragere. În timp ce se-ntorcea spre 
turnul de control, construia în minte discursul pe care 
trebuia să-l ţină duhului ca să-l convingă să accepte ca 
Sebastian să fie reintegrat în realitate sub formă de 
adolescent. Era mai greu decât o compunere la literatură. 
Incerca să fie convingătoare, fără să devină prea 
complicată, pe scurt, era o adevărată bătaie de cap! 

În timp ce traversa pista, Sebastian se grăbi să-i iasă în 
întâmpinare. 

— Asta e! Doarme! Nu se mai mişcă, dar încă nu visează. 
Când o să-nceapă să creeze primul lui univers, o să intru 
acolo şi o să încerc să discut cu el. Sper c-o să m-asculte. 

— E formidabil! se emoţionă Peggy. Numai s-accepte să 
pună totul în ordine. Pare destul de capricios. Mă tem c-am 
încetat să-l interesăm. 

— E un copilaş, făcu Sebastian ridicând în umeri. Un 
puşti dotat cu o incredibilă putere magică, dar care are 
supărătoarea tendinţă de a-i considera pe ceilalţi nişte 
jucării. Negocierea n-o să fie uşoară. 

Abia pronunţase cuvintele acestea, că un zgomot 
groaznic de fiare se ridică dintr-un hangar. Uimiţi, cei doi 
adolescenţi văzură dintr-o dată un avion vechi, cu elicea 
ieşind din umbra în care stătea, începând să ruleze pe 
pista plină de gropi. Era un C47 Dakota, tot rablagit, cu o 
aripă răsucită. Aparatul prinse viteză ca şi cum se 
pregătea să decoleze. 

— Ce se-ntâmplă? mormăi Sebastian. Este imposibil! 
Vechiturile astea nici măcar n-au motor! Cum ar putea 
zbura... şi... şi... ai văzut? In carlingă... nu există pilot la 
comenzi! 

Peggy Sue n-avu timp să răspundă. Alte avioane ieşeau 
deja din hangare. Îşi luau zborul unul după altul, ca şi cum 


241 


decolau pentru o misiune de luptă. 

— La naiba! urlă Sebastian. E o vrăjitorie! Elicele nici nu 
se învârtesc! 

— Nu, suspină Peggy. Nu-i vrăjitorie. Este încă o lovitură 
a Invizibililor... S-au strecurat în carcasa avioanelor şi-şi 
folosesc puterile magice ca să le înalțe. 

Îşi muşcă buzele cu furie. Ce proastă a fost să creadă că 
„fantomele” or să renunţe atât de uşor! Când le alungase 
din castel, crezuse că terminase cu ele, ce greşeală! 
Se-ntorceau să dea asaltul în momentul crucial. Dacă nu le 
oprea foarte repede, îi păştea o mare catastrofă. 

— Ce fac? se miră Sebastian. O cascadorie aeriană? 

— Nu, răspunse Peggy. Cred că au intenţia să câştige 
înălţime şi să se-arunce peste hangarul unde doarme 
duhul. Vor să facă zgomot... cât mai mult zgomot posibil, 
ca să-l trezească! Este singurul mijloc de care dispun ca să 
termine cu mine. 

Privi în jurul ei, căutând o modalitate de a contracara 
planurile vechilor ei duşmani. 

— Turnul de control! şuieră ea. Trebuie să urcăm acolo. 
E un binoclu foarte puternic în postul de control. Dacă-l 
folosesc şi privesc avioanele, o să declanşeze puterea 
ochelarilor mei... O să fie ca un tir de mitralieră, o să 
reuşesc să ard fantomele, indiferent de distanţă! Pricepi? 

— Nu prea bine, bâigui Sebastian. Dar te cred. Haidem! 

O luară la fugă. Deasupra lor, avioanele stricate 
descriau incredibile figuri acrobatice. Acum toate ieşiseră 
din hangare. Unele n-aveau nici măcar motor sau elice. 
Altora le lipsea o aripă... Asta nu le împiedica să ia 
înălţime şi să zboare aproape de acoperişuri. Suflul trecerii 
lor făceau să se fărâmiţeze casele de nisip de la marginea 
pistei. 

Peggy Sue şi Sebastian au ajuns în cele din urmă la 
ultimul etaj, în sala panoramică, unde geamurile erau 
crăpate. Fata luă în grabă binoclul şi-l puse la ochi, lipind 
cauciucul de pe margine de lentilele ochelarilor. 

Avioanele mergeau foarte repede şi era greu să le 
urmăreşti mai mult de-o fracțiune de secundă. Până 


242 


să-ntoarcă capul, ele şi ieşeau din câmpul ei vizual. Totuşi, 
reuşi să-i repereze pe Invizibili... Erau agăţaţi sub aripi, 
sub burţile avioanelor pe care le susțineau cu mâinile. 

Acum, avioanele descriau un balet din ce în ce mai 
complicat deasupra aerodromului. Unele se ciocneau în 
timpul zborului, explodând într-o ploaie de aşchii metalice. 

— Încearcă să capete înălţime, gâfâi Peggy. Apoi or 
să-ncerce să se arunce peste hangarul duhului. Dacă 
reuşesc, o să-l trezească, e sigur. 

— Fă ceva! o imploră Sebastian. Dacă duhul se trezeşte, 
s-a terminat! O să-i trebuiască din nou o eternitate ca să 
readoarmă, iar noi o să fim praf până atunci! 

Peggy Sue se înţepeni pe picioare. Trebuia să-şi păstreze 
şoldurile şi ceafa imobile şi să încerce să urmeze ritmul 
avioanelor. Alegând unul, se concentră asupra fantomei 
care-l purta. Degeaba se ascunsese sub burta avionului, o 
putea vedea suficient de bine ca s-o distrugă. li aruncă o 
privire plină de mânie. Din cauza distanţei, nu putu 
percepe mirosul de zahăr ars care-i însoțea întotdeauna pe 
Invizibili când erau răniţi, dar, din felul în care gesticula 
creatura, pricepu c-o lovise. Trebuia să facă la fel cu 
celelalte. Arzându-le, le obliga să se-ndepărteze de 
aeroport şi să se zdrobească în deşert, unde nisipul 
înăbuşea zgomotul impactului. 

„Rezervoarele avioanelor sunt goale, gândi fata, deci 
n-or să existe explozii.” 

Da, aşa trebuia să-şi poarte bătălia, alungând escadrila 
nebună care se-nvârtea deasupra turnului de control. 

În minutele care urmară, aruncă o sută de priviri 
ucigaşe. Avea impresia că devenise un tun antiaerian viu! 

Fripte cu cruzime, fantomele fugeau în depărtare. 
Sfârşiseră prin a abandona avioanele pe dune, departe de 
pistă, şi abia dacă se mai auzea zgomotul când se 
prăbuşeau. Din nefericire, erau mult... mult prea multe, şi 
Peggy nu reuşise să le controleze pe toate. 

Marele Dakota îi făcuse multe greutăţi. Mânuit de un 
expert, scăpase de toate atacurile ei. Simţea că venea 
momentul când o să se zdrobească de hangar, într-un 


243 


vacarm îngrozitor. Duhul nu avea să fie rănit, cu siguranţă, 
pentru că era o făptură supranaturală, dar avea să iasă 
dintre dărâmături complet treaz... şi pentru multă vreme! 

— Atenţie, urlă Sebastian. C47 îşi pregăteşte picajul. 
Vizează hangarul! Încearcă să-l interceptezi! 

„Şi tu ce crezi că fac? îi veni lui Peggy să-i răspundă. Mă 
uit după păsări?” 

Enormul aparat cădea din nori şi scotea un şuierat 
ameninţător. Peggy Sue îl vedea mărindu-se în binoclu. 
Două fantome îl susțineau, câte una sub fiecare aripă, 
ascunse sub umflătura motorului. Se ascundeau de 
privirile tinerei lor inamice. 

Răsucind capul, Peggy reuşi în fine să-l ochească pe 
Invizibilul din stânga. Arsura îl făcu să se chircească şi 
să-şi piardă puterile. Imediat, avionul începu să o ia spre 
deşert, în zbor planat. Atingând aproape la limită 
acoperişul hangarului în care dormea copilul uriaş, se puse 
pe burtă şi se-nfipse într-o dună, care se prăbuşi peste el, 
acoperindu-l. 

— Gata! răsuflă uşurat Sebastian. Le-ai terminat pe 
toate! La mustață. 

Peggy Sue îndepărtă binoclul de faţă. O durea capul, ca 
de fiecare dată când îi înfrunta pe invizibili în luptă 
directă. 

Dintr-o dată, o voce fornăită se auzi din microfonul 
radioului. Era imposibil, ştia asta, pentru că niciunul din 
aceste aparate antediluviene nu mai era în starea de 
funcţionare. 

— Bine, bine..., se auzi gâjâind una dintre fantome. Ai 
câştigat... de data asta. Dar nu ne-am spus ultimul cuvânt. 
Pe curând, Peggy Sue... Pe foarte curând... 


244 


26 


VERDICTUL 


Împleticindu-se printre resturile metalice care 
acopereau pista, Peggy Sue şi Sebastian ajunseră la 
hangar, ca să se asigure că lupta aeriană nu-l trezise pe 
copil. Cum trecură de pragul hangarului, văzură o bulă roz 
care era pe cale să se formeze lângă capul duhului. 
Conţinea un univers în miniatură; un munte acoperit de 
brazi, o cascadă, cabane, oameni de zăpadă... 

Scoaseră un oftat de uşurare. 

— Funcţionează, şopti Sebastian. Acum, lasă-mă. E 
timpul să trec eu la acţiune. O să-ncerc să intru în miraj 
înainte ca duhul să nu adoarmă prea adânc. Dacă mai 
întârzii, o să-mi fie imposibil să comunic cu el, vocea mea 
n-o să mai străbată până la el. 

— Ce vrei să-i ceri? se emoţionă Peggy. 

— Ştii foarte bine, murmură băiatul. Negociez ce este 
negociabil. Totul o să depindă de dispoziţia lui. Poate să 
accepte sau să refuze totul. Dacă, după cum spui tu, nu-i 
mai pasă de noi, nici măcar n-o să mă asculte. 

Puse mâinile pe umerii lui Peggy. 

— Trebuie să plec, îi spuse el. Timpul mă presează. 

— Bine, spuse fata, dar nu uita să te-ntorci. Ţin la tine. 

Şi, ridicându-se pe vârful picioarelor, îi dădu lui 
Sebastian un sărut pe buze. 

Băiatul roşi şi făcu un pas înapoi. 

— Am plecat, spuse el cu voce aspră. 

O clipă mai târziu, se apropie de bulă cu braţele întinse. 
Mâinile îi pătrunseră încet în peretele elastic al universului 
în formare. Peggy Sue ghici că trebuia să acţioneze cu 
multă precauţie, de teamă să nu vadă mirajul care se 


245 


năştea explodând ca un balon. Pe măsură ce pătrundea în 
bulă, corpul lui se micşora. Când ajunse de partea cealaltă, 
avea dimensiunea unei figurine din plastic. Peggy îi făcu 
un semn, dar el nu păru s-o vadă. 

„Când eşti într-un miraj, nu distingi realitatea, îşi spuse 
ea. Este probabil la fel ca atunci când te contempli într-o 
oglindă: nu-ţi vezi decât propria imagine.” 

Il privi îndepărtându-se în direcţia muntelui înzăpezit. 
Era atât de mic, că ar fi putut să-l ţină în podul palmei. Pe 
coama muntelui se înălța un castel mare. 

„Este sigur echivalentul castelului alb, gândi Peggy Sue. 
Duhul o să se instaleze acolo, imediat ce universul o să 
capete o consistenţă potrivită.” 

Se dădu înapoi. Avea gâtul uscat. Sebastian i se păru 
dintr-o dată teribil de fragil; se temea pentru el. 

leşi din hangar împleticindu-se, cu lacrimi în ochi. 
Lumina soarelui îi făcea rău. 


x 


Sebastian lipsi multă vreme. Peggy începea să se teamă 
că, încă o dată, pierduse noţiunea timpului, când, în fine, 
băiatul ieşi din hangar. Era palid şi obosit. Fata sări în 
întâmpinarea lui. 

— Deci? gemu ea. 

— Veşti bune şi veşti rele, zise reţinut băiatul, pe un ton 
slab. Duhul acceptă ca naufragiaţii să se-mbarce în noul 
miraj pe care-i gata să-l desăvârşească acum. Cum tu l-ai 
salvat de tertipurile Invizibililor, este dispus să te elibereze 
de blestemul fărâmiţării, pe tine, pe părinţii tăi şi... pe 
câinele tău. De altfel, acestuia o să-i redea forma iniţială. 

— Dar tu? îl întrebă Peggy, pe un ton îngrijorat. Ce-a 
hotărât în legătură cu tine? 

Sebastian îşi întoarse capul. Cu ochii fixaţi pe linia 
orizontului, spuse încet: 

— Cu mine e mai complicat. Am petrecut prea multă 
vreme în interiorul mirajului. De fapt, toată viaţa. Duhul 
vrea să mă elibereze de blestemul de a mă fărâmiţa, cu 
condiţia să accept să-mi recapăt vârsta reală. Şaizeci şi 


246 


nouă de ani. Am refuzat. 

— N-o... n-o să facă nimic? se bâlbâi Peggy. Totuşi, m-ai 
ajutat să-l eliberez, tu... nu e drept! 

Sebastian ridică din umeri. 

— Se teme că, acordându-mi mie o favoare, o să aibă 
neplăceri la Comisia de control a Duhurilor, spuse el. 
Duhuri nu foarte comode, după cât se pare. 

— Atunci chiar n-ai de ales, suspină Peggy Sue. Fie 
te-ntorci în miraj, fie rămâi aici... şi ajungi un bătrân... 

— Nu, murmură băiatul. Am... am obţinut totuşi ceva... 
asta n-o să-ţi placă poate, dar doar asta pot să-ţi propun. 
Duhul a acceptat să facă un gest pentru mine. Oh! foarte 
mic. O favoare minusculă. Mi-a oferit o a treia posibilitate. 
Şi am acceptat. 

— O a treia posi..., bâigui Peggy. Oh! Doar dacă-ţi văd 
mutra, şi mi se face pielea găinii! 

— Rămân aici, explică rar Sebastian, îmi păstrez vârsta 
actuală, dar mă transform în pulbere imediat ce apa din 
organismul meu se evaporă. 

— Ce? urlă Peggy. Dar te-a tras pe sfoară! 

— Aşteaptă, pledă băiatul. N-am terminat. Dacă reuşeşti 
să împiedici vântul să-mi împrăştie corpul, dacă reuşeşti să 
păstrezi bine ascuns într-o cutie tot nisipul din care sunt 
făcut, aş putea reveni la viaţă de câte ori m-ai stropi cu 
apă pură. 

Peggy Sue holbă ochii, buimăcită. 

— Îmi pare rău, recunoscu Sebastian, cu un aer ruşinat. 
Ştiu că-i greu, dar este singurul mod pe care l-am găsit ca 
să rămân cu tine. Şi... ţin foarte mult să rămân cu tine. 

Peggy i se aruncă în braţe. Rămaseră aşa multă vreme, 
fără să spună nimic, şi lacrimile care le curgeau pe obraji 
erau înghiţite de carnea lor uscată. 


În aceeaşi seară, bula-univers deveni atât de mare, încât 
depăşi acoperişul hangarului. Dacă se apropiau, puteau 
vedea munţii ieşind din pământ ca nişte legume, iarba 
încolţind şi fluviile săpându-şi albia. Era un spectacol 
fascinant să  urmăreşti creşterea acestei lumi încă 


247 


nelocuite. O floare ieşea din pământ şi-şi deschidea corola 
în două secunde, un copac avea nevoie de un minut ca să 
se facă mare şi să-şi acopere crengile cu frunze dese. 

Naufragiaţii ieşiră din ascunzătorile lor ca să vină să 
asiste la fenomen. Majoritatea - care, la un moment dat, 
îmbrăţişase ideea de a abandona mirajele şi de a reveni să 
locuiască pe Terra - mărturisi că era dezgustată de 
experienţa trăită în deşert. 

— Am uitat cât de plicticoasă poate fi viaţa reală, 
trăncăneau ei. Şi apoi, mai e şi problema vârstei. Sebastian 
spune că trebuie să accepţi să-mbătrâneşti. Cine are chef 
de aşa ceva? 

Pe scurt, puşi în faţa faptului împlinit, toţi dădeau 
înapoi. Deja se exaltau la ideea noii lumi care germina. Ce 
particularităţi fantastice o să aibă? Zăpada o să fie dulce? 
Ce aromă o să aibă? Mentă? Ciocolată albă? 

Erau surescitaţi, vorbeau din ce în ce mai tare, fiecare 
dorind să-şi impună dorinţele personale. Peggy Sue îi 
abandonă în flecăreala lor. 

— În zori, totul o să fie gata, spuse Sebastian. La miezul 
nopţii, bula o să fie destul de solidă ca să-i primească pe 
cei care vor să se îmbarce. Duhul a acceptat ca părinţii tăi 
să nu fie admişi. Când or să se trezească, or să creadă c-au 
avut un vis ciudat, asta-i tot. Un timp, or să rămână puţin... 
bizari, dar o să le treacă, în cele din urmă. Duhul o să se 
urce şi el în bulă şi o s-o facă invizibilă. Mirajul o să se 
închidă şi o să plece să rătăcească prin deşert. Totul va fi 
ca mai înainte. 

— Şi tu? întrebă Peggy Sue. 

— Eu o să mă izolez în hangar, la adăpost de curenţii de 
aer, răspunse băiatul. O să întind pe jos o prelată de 
plastic şi o să mă aşez. Când o să fiu complet uscat, corpul 
meu o să se fărâmiţeze... lar tu nu trebuie decât să 
recuperezi nisipul şi să-l pui într-o cutie închisă ermetic. 
Fii atentă să nu-l risipeşti sau mă vei reconstitui imperfect, 
atunci când o să mă stropeşti. 

— Bine, spuse Peggy, cu un glas stins. Sper că părinţii 
mei n-o să se mire să mă vadă trambalând o cutie plină cu 


248 


nisip... o să fie cam complicat, mai ales cu Julia, care tot 
timpul îşi bagă nasul în lucrurile mele. 

— Poţi să mă pui într-un sac, propuse Sebastian. Un sac 
din plastic care să nu se desfacă. Ascunzi sacul într-o 
valiză şi-l îndeşi bine, apoi o încui. O să fie poate ceva mai 
practic. 

— Da, bună idee! se entuziasmă Peggy. Mai ales pentru 
că o valiză se închide cu cheia. Incerca să se arate 
optimistă şi să zâmbească, în timp ce inima îi era zdrobită. 
Nu voia să treacă drept o plângăcioasă. 

— Nu uita, murmură Sebastian. Apă pură... Poate n-o să 
fie simplu să găseşti. E posibil ca duhul să-mi fi făcut o 
farsă, într-adevăr. Cu indivizi de teapa lui, nu eşti niciodată 
sigur de nimic. 


x 


Aşteptau apusul soarelui cu tristeţe, aşezaţi la capătul 
pistei şi ţinându-se de mână. 

— Nu e decât un „la revedere“, repeta Sebastian. Nu 
plec cu adevărat. O să fiu mereu aici, lângă tine. 

— Da, admise Peggy. Dar într-o valiză... 

Când veni noaptea, fură nevoiţi să se despartă, pentru 
că băiatul îşi simţea corpul cum se deshidratează în mod 
accelerat. După ce-i dădu lui Peggy un ultim sărut, intră în 
hangar, închizând uşa cu grijă. 

Fata simţea că n-ar fi putut s-adoarmă. Rămase în 
mijlocul pistei, contemplând transformarea 
universului-bulă. Ridicându-se peste acoperişul hangarului, 
mirajul în formare se poziţionă apoi în faţa turnului de 
control. Naufragiaţii se-ngrămădiră să intre, ca şi cum se 
temeau să nu-l vadă plecând fără ei. Era un spectacol 
care-ţi făcea milă. Odată ce treceau prin peretele bulei, 
deveneau foarte mici, la scara peisajului în care se 
deplasau. Se îmbarcau fără să-i adreseze lui Peggy niciun 
semn. Ajunşi de cealaltă parte, începeau să zâmbească şi 
se grăbeau să guste din zăpadă, ca să vadă dacă le plăcea 
aroma. 

Duhul se-mbarcă ultimul. De fapt, nu se ridicase. Doar 


249 


deschisese ochii. Bula se deplasă spre el şi-l înghiţi cu un 
„hap“ sonor. Pasagerii mirajului se grăbiră să-l întâmpine 
şi să-l însoţească până la castelul înfipt în vârful muntelui 
cu brazi negri. Transferul făcut, mirajul încetă să mai fie 
transparent. Pereții deveniră sticloşi, opaci... apoi, 
dintr-odată, totul dispăru, iar Peggy Sue rămase singură în 
mijlocul pistei de zbor goale. 

„Aventura s-a terminat...”, gândi ea cu un mic frison. 

Ştia că Sebastian prefera să nu-l vadă transformându-se 
în pulbere, aşa că trecu fără să se oprească prin faţa 
hangarului în care se retrăsese. Ajunsă în turnul de 
control, verifică dacă părinţii erau tot acolo. Dormeau. 
Duhul îi hipnotizase ca să-i împiedice să se-mbarce 
împreună cu ceilalţi. Băieţelul mut sforăia şi el, încovrigat 
la picioarele patului. Peggy Sue se-ndepărtă pe vârful 
picioarelor către camera ei, ca să se-ntindă. 

Fixă tavanul o veşnicie. Pe fereastra deschisă intra 
zgomotul vântului care se-ncăpăţâna să risipească ultimele 
case de nisip căzute din cer. 


250 


27 


PRIETENI CREDINCIOȘI 


Peggy se trezi în zori. Luă din şifonier o valiză solidă, 
apoi cobori la cantină ca să caute unul dintre sacii de 
plastic care serveau la transportul orezului. După ce 
verifică dacă este etanş, se înarmă cu o lopată, o mătură şi 
o luă spre hangar. 

Avu o strângere de inimă văzându-l pe Sebastian 
transformat în statuie de nisip. Ingenunche lângă el şi 
începu să-l taie în bucăţi, ca pe o prăjitură din griş. Punea 
fiecare din aceste „părţi“ în fundul sacului, având grijă să 
nu se piardă nimic. Proceda metodic, încercând să nu se 
lase cuprinsă de tristeţe. 

„N-a plecat cu adevărat, îşi repeta ea. O să se-ntoarcă de 
îndată ce-o să doresc eu.” 

Da, dar de fiecare dată va fi pentru scurtă vreme, din 
cauza deshidratării. Ar trebui să-ncerce să găsească o 
soluţie, un mijloc de a deturna blestemul... O să vadă mai 
târziu. 

Când sacul se umplu, îl legă zdravăn şi-l săltă pe umăr. 
Se dovedi destul de greu, dar nu chiar aşa cum îşi 
imaginase ea. Odată evaporată apa din corpul lui, 
Sebastian nu cântărea mai mult de 30% din greutatea lui 
reală. Peggy îl duse în turnul de control şi-l îndesă în valiza 
pe care o închise cu cheia. 

Abia atunci îi trecu prin minte să se examineze şi pe ea. 
Pielea îşi recăpătase aspectul normal. Nu mai scârţâia 
când o atingea. Duhul se ţinuse de cuvânt. 

Băieţelul mut dispăruse şi el. Câinele albastru îi luase 
locul. Peggy Sue îl trezi. 

— Mă auzi? îi transmise mental. Eşti acolo? Ţi-ai 


251 


revenit? 

— Da, gemu animalul. Nu gândi aşa de tare! M-apasă pe 
creier! Ce s-a întâmplat? Am impresia c-am ratat sfârşitul 
unui film... 

— Nu-ţi aminteşti nimic? insistă Peggy Sue. 

— Nu ştiu, mormăi câinele, ridicându-se. Am vaga 
impresie c-am făcut multe prostii, dar mi-e neclar totul. 

Stăpânit încă de reflexele umane, încercă să se ridice pe 
labele din spate, dar îşi pierdu imediat echilibrul. 

— Hopa! se poticni el. E mai rău decât credeam... 

— Nu e nimic, spuse Peggy, scărpinându-l între urechi. 
Vino, o să-ţi povestesc amănuntele pe care le-ai ratat. 


252 


Elevă de liceu de 14 ani, Peggy Sue este singura 
care stie despre creaturile invizibile care ies din 
pereţi si se plimbă prin mijlocul orașelor, ca să-i 
chinuiască pe bieţii oameni cu farse adesea 
mortale. Nimeni nu vrea s-o creadă, dar, grație 
ochelarilor ei magici, ea reuseste să ardă pielea 
fantomelor si să le contracareze manevrele. 
Misiunea nu-i ușoară, căci fantomele sunt foarte 
rele și foarte viclene. 


În colecţia BIBLIOTECA TA au apărut: 


SILVANA DE MARI — 
Ultimul Elf 


SERGE BRUSSOLO — 
Peggy Sue si fantomele, 
volumul 7, 

Ziua câinelui albastru 


ISBN 974-073-679.128-9 


ANALI 


edituraaramis.ro 


254