Serge Brussolo — [Peggy Sue si fantomele] 01 Ziua cainelui albastru

E ȘI FANTOMELE 


RSA Ec 
K 


Serge Brussolo 


PEGGY SUE ȘI FANTOMELE 


volumul 1 


ZIUA CÂINELUI 
ALBASTRU 


Traducere de Aurelia Ulici 


Seria Peggy Sue și fantomele cuprinde: 


1. Ziua câinelui albastru 

2. Somnul demonului 

3. Le papillon des abîmes (în curs de apariţie) 
4. Le zoo ensorcele 

5. Le château noir 

6. La bête des souterrains 

7. La révolte des dragons 

8. La jungle rouge 

9. La lumière mystérieuse 

10. Le loup et la fée 


Serge Brussolo, Peggy Sue et les fantômes: Le jour du 
chien bleu Copyright © 2001, Editions Plon 
All rights reserved. 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
BRUSSOLO, SERGE 

Peggy Sue și fantomele: Ziua câinelui albastru/ 
Serge Brussolo; trad.: Aurelia Ulici. - București: Aramis 
Print, 2007 

2 vol. 

ISBN 978-973-679-524-4 

Vol. 1. - 2007. - ISBN 978-973-679-523-7 


I. Ulici, Aurelia (trad.) 
821.133.1-31 = 135.1 


Redactor: Florența Drăghicescu, Carmen Mârzea 

DTP: Carmen Diana Mateescu 

Ilustraţia copertei: Victoria Argint 

ISBN 978-973-679-524-4 

Copyright © 2007 Aramis Print s.r.l. toate drepturile 
rezervate pentru ediţia în limba română 

Aramis Print s.r.l. e Redacţia și sediul social: 

B-dul Metalurgiei nr. 46-56, cod 041833, sector 4, 
București, O.P. 82 - C.P. 38 

tel: (021) 461.08.10/14/15; fax: (021) 461.08.09/19. 
E-mail: officeQedituraaramis.ro; office Omegapress.ro 
Departamentul desfacere: tel: (021) 461.08.08/12/13/16; 
fax: (021)461.08.09/19; 

E-mail: desfacere Gedituraaramis.ro 
www.edituraaramis. ro 


Tipărit în România 


Pentru Peggy Me tchum 


1 


Fantoma intră în clasă tocmai când Flora Mitchell, 
profesoara de matematică, punea o întrebare la care 
numai Peggy Sue era în stare să răspundă. 

Adolescenta se strădui să nu tresară; era obișnuită de 
multă vreme cu incursiunile „Invizibililor” în viaţa de zi cu 
zi, totuși, a se afla faţă în faţă cu unul dintre ei, era mereu 
o experienţă ex-tra-or-di-nar de dezagreabilă pentru ea. 


Creatura își trecuse capul prin ușă, ca și cum aceasta ar 
fi fost făcută dintr-un material moale, ușor de străpuns. 
Era un personaj de talie mică, albicios, care părea sculptat 
în frișcă. 

— Peggy Sue, o strigă profesoara. Ai de gând să spui 
ceva? 

Adolescenta se pregătea să răspundă, când fantoma îi 
sări pe genunchi... și-i puse mâna la gură ca s-o facă să 
tacă. Peggy încercă s-o dea la o parte, dar, vai, era 
imposibil! Invizibilii aveau o forță înspăimântătoare, contra 
căreia se dovedea inutil să lupţi. Era ca și cum te-ai fi 
apucat să ridici un elefant în braţe! Peggy Sue știa că are 
un aer stupid, cu gura căscată, mută... și faţa învineţită, 
pentru că era gata să se sufoce! 

— Dac-aș vrea, rânji creatura lăptoasă, aș putea să ţin 
mâna nemișcată până te sufoci. Nimeni n-ar înţelege ce ţi 
se-ntâmplă și te-ai prăbuși pe pupitru, cu faţa înnegrită. Ar 
fi nostim, nu? 

Peggy Sue mai încercă o dată s-o alunge pe fantomă, dar 
mâinile îi trecură prin corpul mizerabil al omuleţului. 
Fiinţele umane nu-i puteau atinge pe Invizibili, era o 
regulă fundamentală. În schimb, Invizibilii aveau toată 
puterea asupra oamenilor. Puteau să-i frământe ca pe 
plastilină. De altfel, pentru Invizibili, întreaga lume era din 


6 


plastilină. Peggy Sue îi văzuse pe unii turtind o mașină 
doar cu lovituri de pumni, fără dificultate. lar starea 
vehiculului a fost atribuită apoi unui accident rutier. 

Începea să-i fie frică. Spiridușul înspăimântător n-o 
slăbea din strânsoare și Peggy simţea cum sângele-i 
bubuie în tâmple. 

— Ştii c-aș putea să te omor? continuă să rânjească 
fantoma. N-o s-o fac... pentru că astăzi sunt într-o 
dispoziţie bună și mă simt ex-cep-ţio-nal de bun. 

Mintea. În parte numai. Peggy Sue știa că Invizibilii nu 
puteau s-o omoare cu mâinile lor. O vrajă secretă 
puternică o apăra. O vrajă care-i făcea pe dușmanii ei să 
fiarbă de mânie. 

Faţa arătării nu înceta să se schimbe la fiecare replică. 

Invizibilii aveau această deplorabilă manie de a-și 
schimba mereu înfățișarea. Se lungeau, se micșorau, își 
modificau chipul sau chiar imitau forma unui obiect ori a 
unui animal, dacă așa aveau chef. Cel care stătea pe 
genunchii lui Peggy Sue se distra adoptând pe rând 
înfățișarea diferiților președinți ai Statelor Unite, ale căror 
portrete decorau pereţii clasei. Era o senzaţie foarte 
tâmpită să-l ţii la piept fie pe George Washington, fie pe 
Abraham Lincoln, de mărimea unui copil de cinci ani. 

— Peggy Sue! interveni Flora Mitchell. Încetează să te 
mai strâmbi! Ești congestionată, ești sigură că te simţi 
bine? Vrei să te ducem la infirmerie? 

În clasă, băieţii râdeau. Nimeni nu putea pricepe ce se 
petrecea în realitate, pentru că doar Peggy avea tristul 
privilegiu de a-i vedea pe Invizibili. Pentru muritorii de 
rând, nu se întâmpla nimic neobișnuit, iar ora de clasă era 
la fel ca toate celelalte... în afară de faptul că Peggy Sue, 
care era dusă cu pluta, era din nou gata să facă o criză! 

În fine, creatura își ridică mâna de pe faţa adolescentei, 
lăsând-o să respire din nou. Fata sughiță ca o înotătoare 
care-a stat prea multă vreme sub apă. Ceilalţi elevi îi 
aruncau priviri dezgustate. O considerau „ciudată”, 
„nesociabilă”. Comportamentul ei îi deruta pe cei de-o 
vârstă cu ea, dar și pe adulţi. 


7 


— Peggy? repetă d-na Mitchell, care începuse să se 
enerveze. Când o să încetezi să te dai în spectacol? Treci la 
tablă și scrie formula pe care ţi-am cerut-o! 

Peggy ar fi vrut să-i dea ascultare, dar creatura așezată 
pe genunchii ei refuza să se miște, ţintuind-o în loc. Așa 
erau Invizibilii: când erau ușori de cântăreau mai puţin ca 
un fulg, când își modificau densitatea într-atât încât 
deveneau mai grei ca o stâncă. 

— Aştept! mormăi profesoara. 

Omuleţul lăptos acceptă în cele din urmă să se dea jos. 
Compoziţia lui ca de cauciuc îl făcu să sară ca o minge 
când puse picioarele pe pământ; parc-ar fi avut un arc sub 
pantofi... și asta cu toate că n-avea pantofi. Ca și semenii 
lui, nu purta haine. Ar fi fost imposibil să spui dacă era fată 
sau băiat. Invizibilii n-aveau sex. I se arătau lui Peggy Sue 
sub aspect mai mult sau mai puţin uman, și asta mai mult 
din comoditate decât dintr-o necesitate genetică. 

Nimeni nu-i vedea... în afară de ea. Şi asta de când era 
foarte mică. 

— La tablă! tună d-na Mitchell și-i întinse o bucată de 
cretă. Repede, crezi că toţi suntem la dispoziţia ta? 

Adolescenta apucă creta. Avea mâinile umede. Ştia 
formula; faptul de a o scrie nu punea nicio problemă, totuși 
se întreba ce idee o să-i vină spiridușului lăptos îngrămădit 
în spatele ei. 

Se tinu după ea până la tablă și se legănă lungindu-și în 
mod grotesc unele părţi ale corpului. Braţul drept avea 
acum cinci metri lungime și-l întinsese până deasupra 
capului elevelor, ca s-o tragă de păr pe Unda Browning, 
care stătea lângă ușă. Era o tâmpenie. Glume de puști 
obraznic! 

Peggy Sue se săturase. Ar fi vrut s-audă sunându-se 
sfârșitul orei și s-o ia la fugă. Cu degetele crispate pe 
cretă, începu să scrie. Imediat, mâna Invizibilului se așeză 
peste a ei și o strânse s-o rupă. Adolescenta pricepu ce- 
avea să se-ntâmple și gemu disperată. Creatura era gata s- 
o oblige să formeze litere, cuvinte pe care n-ar fi avut 
niciodată de gând să ie scrie. 


8 


În clasă izbucniră strigăte de surpriză. Îngrozită, Peggy 
Sue citea pe măsură ce creta scria pe tablă: 

Flora Mitchell este îndrăgostită la nebunie de director! 

Fetele pufneau în râs, băieţii se ţineau de burtă. Profa 
era lividă. Aruncându-se spre burete, se grăbi să șteargă 
afirmaţia care se întindea pe tablă cu litere enorme. 

— Lucrurile n-or să rămână așa, gâfâi ea, cu un nod de 
furie în gât. O să te duci la consiliul de disciplină. O să cer 
să fii exmatriculată! 

Mâna Invizibilului, tot strânsă peste degetele lui Peggy 
Sue, o obligă să mâzgălească alte cuvinte, și mai 
jignitoare. Adolescenta simţi cum lacrimile îi aburesc 
ochelarii, ochelarii ei groși, de care toate fetele își băteau 
joc. 

— Destul! urlă profesoara. O iei razna! 

Creatura rânjea în urechea victimei lui. Invizibilii aveau 
o voce șuierătoare, comparabilă cu bâzâitul unei insecte. 
Vorbeau atât de repede, încât numai Peggy reușea să 
descifreze cuvintele lor, din care oamenii obișnuiți nu 
percepeau decât un bâzâit enervant, ca al unui ţânţar în 
acţiune. 

— Vezi, spunea monstrul. Vezi ce bine ne distrăm? Dacă 
eram rău, te-aș fi făcut să scrii niște orori care te-ar fi 
băgat la închisoare. Îţi imaginezi ce-am putea face noi pe 
zidurile orașului cu o cariocă bună? Toate grozăviile pe 
care le-ai putea mâzgăli despre primar, despre șerif... Ar fi 
suficient să nu-ți mai dau drumul la mână. 

— Nu, sfârși adolescenta prin a-l implora, asta nu. 

Își mușcă buzele chiar la timp. Nimeni n-ar fi priceput la 
ce făcea aluzie. 

Ţipetele profesoarei îl atraseră pe responsabilul cu 
disciplina, care se precipită spre Peggy. Imediat, Invizibilul 
se-ndepărtă de victima lui, redându-i libertatea de mișcare. 


Ce a urmat după aceea nu se deosebi cu nimic de cei se 
întâmplase fetei și prin alte locuri. În toate școlile unde o 
înscriau părinţii ei, era precedată de un aviz nefavorabil. 
Pentru psihologii şcolari, era exemplul clasic de 


9 


adolescentă sărită, victimă a halucinaţiilor ei. Invizibilii se 
distrau pe cinste pe seama situaţiilor pe care ei le puneau 
în scenă. Strategia lor era pe cât de simplă, pe atât de 
eficientă: cu cât o împingeau pe Peggy Sue mai tare în 
ridicol, cu atât scădea riscul să creadă cineva ce spunea 
ea. 


x 


Când era mai mică - în jur de șase ani - Peggy Sue 
făcuse greșeala să povestească celor din jurul ei despre ce 
vedea, ceea ce o făcuse să ajungă la doctor. 

— Nu-i grav, mormăi acesta din urmă. Copiii singuri trec 
printr-o perioadă de fabulaţie. lInventează tovarăși 
imaginari. Dar asta nu durează multă vreme. 

Dar, la Peggy Sue, mania asta supărătoare s-a instalat în 
mod permanent și niciodată, absolut niciodată, n-a încetat 
să vadă fantome. 

— „Fantomă” e numele tâmpit pe care ni-l dau oamenii, 
îi explicase una dintre primele creaturi care i se arătase. În 
marea lor prostie, semenii tăi ne iau drept strigoi, morți 
chitiți să-i bântuie. Alţii văd în noi niște extratereștri. Ceea 
ce-i o idioțenie totală. Nu suntem niciuna, nici alta. 

— Atunci ce sunteţi? Cum puteţi fi numiţi? întrebase 
Peggy Sue. 

— „Invizibilii” sau „Transparenţii”, uite cei doi termeni 
care ne convin. Cel de „fantomă” ne dezgustă, este teribil 
de vulgar. 


x 


Pedagogul general o conduse pe Peggy la psihologul 
şcolii. Nu era pentru prima oară. Adolescenta trebui să 
meargă pe culoarele clădirii însoțită de privirile 
batjocoritoare ale liceenilor îngrămădiţi în fața vestiarelor. 


Fata se așeză zgribulită pe unul din scaunele de plastic 
din sala de așteptare. Creatura care fusese la originea 
nenorocirilor ei dispăruse cu o clipă înainte, bătându-și joc 
de ea și ameninţând-o. 


10 


Peggy Sue își scoase ochelarii ca să-i șteargă. 

Miopia i se trăgea de la răutăţile puse la cale de 
Transparenti. 

— Vrem să ne putem face farsele fără martor! îi strigase 
unul dintre ei. Nu ne convine să stai mereu pe capul 
nostru, să ne spionezi. Știu foarte bine că nimeni nu crede 
ce spui, dar tot e neplăcut! 

Şi proiectase în direcția adolescentei un fascicul de 
lumină care îi înțepase retina. De la acea întâlnire, vederea 
lui Peggy nu înceta să slăbească. În fiecare an trebuia să-și 
schimbe lentilele. Băieţii o porecleau „Cârtiţa”. Cu toate că 
era drăguță, n-avea prieten și nimeni n-o invita niciodată la 
vreun bal al liceului. De fapt, niciun băiat nu ţinea să fie 
văzut în compania acestei fete ciudate, care-și petrecea 
viaţa scrutând peisajul ca și cum ar vedea desfășurându-se 
spectacole invizibile pentru muritorii de rând. 


Peggy își aranjă ochelarii și se duse până la fereastră. 
De cealaltă parte a peluzei se întindea orașul Chatauga, un 
fost teritoriu indian unde mai existau câteva totemuri, pe 
jumătate devorate de termite. Afară, oamenii credeau că 
duc o existenţă normală, asupra căreia ei singuri hotărau. 

Se înșelau... 

Invizibilii erau peste tot. Chiar în momentul ăsta, Peggy 
Sue îi vedea trecând prin zidurile caselor, ieșind din șosea 
în mijlocul coloanelor de mașini. Ei se aflau la originea 
nenorocirilor oamenilor. Adesea, Peggy îi surprindea 
preocupaţi de organizarea accidentelor. Intr-o intersecţie, 
săreau într-o mașină și apucau volanul, punându-și mâinile 
peste cele ale șoferului. Automobilistul pierdea atunci 
controlul vehiculului și se bușea de un copac sau dădea 
peste un pieton. Apoi bâiguia îngrozit: 

— Nu înţeleg, volanul a început să mi se învârtească 
singur în mâini... 

Și nimeni nu-i credea declaraţiile. În afară de Peggy Sue. 

Invizibilii aveau toată puterea asupra materiei. Puteau 
să-și înfigă mâna în pieptul tău fără ca tu să-ţi dai seama. 


11 


Acolo, le era ușor s-apuce inima victimei și s-o strângă, 
provocând astfel o criză cardiacă. N 

„Sunt nişte asasini, îşi repeta Peggy Sue. In fiecare zi 
comit mii de crime perfecte și nimeni nu le bănuiește 
existența. “ 

Nimeni, în afară de ea, și povara asta era greu de purtat. 


Își sprijini fruntea de geam. Oscila între furie și 
disperare. Furia de a vedea lumea pe mâinile acestor 
creaturi periculoase, cu râs sadic, și disperarea de a nu fi 
în stare să îndrepte lucrurile. 

Aveau oroare de ea. O detestau. Era singurul martor al 
blestemăţiilor pe care le făceau. Când un ucigaș nebun 
cobora în stradă ca să înjunghie trecătorii, în majoritatea 
cazurilor se întâmpla asta pentru că un Invizibil îi ghida 
gesturile. 


x 


— Peggy Sue? se auzi vocea psihologului în spatele fetei. 
Mi s-a spus că s-a întâmplat un incident. Ai vrea să vorbim 
despre asta? 

Peggy Sue ridică atunci capul, ţinându-și ochii plecaţi în 
continuare. Nu trebuia să-i descurajeze pe adulţi, în 
realitate atât de neștiutori. Pericolul avea să vină dacă 
începeau să gândească: „Este irecuperabilă, trebuie 
închisă înainte de a deveni periculoasă pentru anturajul ei. 


Aici voiau s-ajungă Invizibilii. 


Trei minute mai târziu, psihologul îi semnă un bilet ca să 
se poată duce acasă. Fata îi mulţumi. După toate cele 
întâmplate, nu ţinea să înfrunte ironiile colegilor. 

Strângându-și cărţile la piept, părăsi liceul. Imediat, 
Transparenţii se adunară în jurul ei, formând o escortă. li 
adresau injurii, o batjocoreau. leșeau din pereţii caselor, 
chiar din trotuare. Unii erau mici ca niște șoricei, alţii erau 
mari ca niște elefanţi. Unii se străduiau să adopte o formă 
umană, alţii pluteau ca niște baloane, dar toţi aveau în 


12 


comun aceeași textură lăptoasă. Ca să se „distreze”, doi 
dintre ei apucară încheieturile fetei și o obligară să 
gesticuleze în toate direcţiile, ca și cum alunga niște viespi 
imaginare. Cărţile și caietele îi căzuseră pe jos, dar Peggy 
nu putu să le adune, pentru că Invizibilii o împingeau 
înainte. Trecătorii, jenaţi, se făceau că n-o remarcă pe fata 
în transă, care mergea dând din mâini pe deasupra 
capului, ca și cum s-ar fi crezut un fluture uriaș, prea greu 
ca să-și poată lua zborul. 

— E tot micuța Fairway, murmură o vânzătoare de la 
drogherie, biata copilă e gata să-și piardă minţile. 

— Părinţii ei sunt totuși oameni foarte la locul lor, oftă 
colega ei. 

Transparenţii o escortară pe Peggy prin tot orașul. Deși 
obișnuită cu umilirile de acest fel, fata se stăpâni extrem 
de greu să nu izbucnească în plâns. 

Ca s-o provoace, una dintre creaturi îi arătă doi Invizibili 
care se pregăteau să declanșeze un incendiu într-un garaj. 
Odată, fata îi văzuse apucând ţeava unei carabine cu care 
un băiat trăgea în cutii de conserve și obligându-l să 
îndrepte arma în direcţia prietenilor săi. În ziua aia, 
„farsa” lor a făcut o victimă. 

— De ce sunteţi atât de răi? întrebă pentru a mia oară 
fata când Transparenţii, dându-i drumul în cele din urmă, 
se îndepărtau. 

— Nu suntem răi, răspunse una dintre creaturi. Ne 
plictisim și simţim nevoia să ne distrăm. Ce suntem noi de 
vină c-avem simţul umorului diferit de-al vostru? 

— Dar glumele voastre ne provoacă moartea, protestă 
Peggy Sue. Nu vă fac decât pe voi să râdeţi! 

— Şi asta-i tot ce contează! zise râzând zgomotos 
gnomul albicios înainte de a intra în pământ. 

Adolescenta oftă. Își pierduse cărţile de școală, dar n- 
avea curajul să se-ntoarcă să le adune. 

Ajunsese la marginea orașului. Lanurile de porumb 
înconjurau Chatauga ca o coroană aurie, pe care vântul o 
legăna cu un fâșâit continuu. Acolo se afla tabăra de 
rulote, înconjurată cu o tentativă de gard. Rulote de toate 


13 


mărimile erau parcate; unele, mâncate de rugină, nu mai 
porneau la drum. Oameni foarte diferiţi trăiau în ele. Unii 
n-aveau altă locuinţă, dar erau și alții care, ca și părinţii lui 
Peggy Sue, al cărei tată era dulgher, umblau din șantier în 
șantier prin ţară. 


Fata își dădu seama că n-are niciun chef să se-ntoarcă 
acasă. Psihologul sigur o sunase pe mama ei și nu avea să 
fie scutită de tipetele disperate, ca de obicei. Ca să-ntârzie 
cât mai mult posibil acest moment, se adânci în lanul de 
porumb. Era o zonă frumoasă, un ţinut interesant, de ce 
trebuia ca lucrurile să fie așa de complicate? Ar fi dorit 
atât de mult să fie o fată ca oricare alta, normală, să aibă 
după cum se obișnuiește un prieten cu coșuri pe faţă și 
cam prostuţ, care ar încerca s-o sărute conducând-o acasă 
după inevitabilul film de la cinema... Ar fi vrut să n-aibă 
altă grijă decât cea de a-și alege rochia pentru balul de 
absolvire, pantofii asortaţi și coafura potrivită. Era prea 
mică pentru a înfrunta asemenea probleme. Deseori, 
invidia fericirea liniștită a celor de vârsta ei, care, evident, 
se credeau nefericiţi! Imbecilii, ce-ar fi zis ei dac-ar fi fost 
nevoiţi să-nfrunte în permanenţă batjocura 
Transparenţilor, așa cum făcea ea? 

Asculta frunzele foșnind, știind că acest moment de 
liniște o să dureze puţin. Nu se înșela. O bulă albicioasă se 
materializă la nivelul solului, semănând cu o ciupercă 
enormă. Apoi ciuperca crescu, palpită și luă forma dublurii 
perfecte a lui Peggy. 

— E cumplit, nu-i așa? spuse creatura. Nu te-ai săturat 
să fii ţap ispășitor pentru ce facem noi? Ştii că oamenii au 
început să fie îngrijoraţi de comportamentul tău. Le e 
teamă. 

— De ce v-a picat pe mine așa? întrebă fata. 

— Pentru că tu ne vezi, spuse cu o voce scârţâită 
Invizibilul. Privirea ta ne face rău. Ne arde. Vrem ca asta 
să înceteze. Te-ai gândit vreodată că viaţa ta ar putea 
reveni la normal dacă nu te-ai mai holba la noi? 

Peggy ridică din umeri. 


14 


— Dar tot aș ști că sunteţi acolo, oftă ea. 

— La început, o corectă creatura. Dar, cu timpul, ai 
începe să uiţi. Ai reuși chiar să te convingi că totul a fost 
doar un vis urât. Dacă încetezi să ne mai vezi, încetăm și 
noi să te mai hărțuim. 

— Vrei să încheiem un fel de pact, nu-i așa? întrebă 
adolescenta. 

Invizibilul se legănă. Cum își păstrase aspectul lui 
Peggy, se distra deformându-și trăsăturile, pocind faţa 
fetei. 

„E ceva mai puternic decât ei, reflectă aceasta, chiar 
când vin ca ambasadori, nu se pot abţine să nu fie cruzi. “ 

Se forță să privească transformările la care 
Transparentul o supunea pe dublura ei. Urechile îi 
atârnau, nasul se mărea. Apoi, statuia lăptoasă începu să- 
mbătrânească, luând aspectul unei babe, și Peggy Sue 
putu vedea cum o să arate ea la șaptezeci de ani. 

— Nu-i prea nostim, nu-i așa? rânji Invizibilul. Sunteţi 
atât de fragili, voi, oamenii. Un fleac vă poate omori. 

— Ce-mi propui? îl luă din scurt adolescenta. Dacă 
pentru asta te-au trimis, atunci vorbește! 

Creatura reveni o bulă de materie anonimă. 

— Dacă am putea să te omorâm, totul ar fi simplu. Am fi 
făcut-o de mult, spuse ea, dar uite: o putere magică te 
apără. Așa că trebuie să facem pe diplomaţii, să încercăm 
să încheiem un pact. Pactul e limpede. Poate fi rezumat 
într-o frază: dacă tu accepţi să orbești, noi te lăsăm în 
pace. N-o să mai auzi niciodată vorbindu-se de noi și o să 
duci o viaţă de fată normală. 

— O fată normală oarbă... îl corectă Peggy. 

— Nu-i mai bine decât să ne vezi în permanenţă cum ne 
punem în scenă farsele? i-o întoarse Invizibilul. Gândește- 
te la asta. Acolo, în iarbă, o să găsești un flacon cu pipetă. 
Conţine un elixir special. Este suficient să-ţi pui o picătură 
în fiecare ochi ca să orbești fără dureri. Imediat, o să 
încetăm să te persecutăm. 

— Şi ţie ţi se pare înțelegerea asta cinstită? râse cu 
amărăciune fata. N-ai impresia că mă tragi pe sfoară? 


15 


— Nu, declară creatura. Cecitatea e mai bună decât o 
viaţă întreagă legată într-o celulă capitonată, într-un azil 
pentru nebuni. Or asta o să se-ntâmple dacă tu continui să 
ne spionezi. Gândește-te la ziua de azi. Mâine te-am putea 
forța să iei un cuţit și să-l înfigi în oricine. Mama ta, sora 
ta... 

(Încă o dată, minţea. Puterea vrăjită ce o apăra pe Peggy 
nu o lăsa să comită asemenea mârșăvii.) 

Peggy Sue făcu repede câţiva pași, scotoci în iarbă cu 
vârful pantofului. Descoperi un flacon prăfuit, care părea 
că vine dintr-o epocă îndepărtată. 

— Este elixirul, îi șopti Transparentul la ureche. O 
picătură, nimic mai mult. N-o să te doară. O picătură în 
fiecare ochi și o să scapi de prezenţa noastră. Gândește-te 
bine, merită sacrificiul. 

„Asta-i o păcăleală, nu un târg “, gândi Peggy ridicând 
din umeri. Și, cu călcâiul, transformă flaconul în fărâmiţe. 

Când ridică apoi capul, fantoma dispăruse, profund 
jignită de reacţia ei. Fata consideră că era timpul să se- 
ntoarcă acasă. Pe când ieșea din porumb, dădu nas în nas 
cu sora ei mai mare, Julia, care venea din tabăra de rulote. 
Julia avea șaptesprezece ani, cu trei mai mult decât Peggy 
Sue. Diferenţa asta de vârstă o făcea să se considere un 
adult și să-i dea surorii mai mici ordine neplăcute. 

— Ah! șuieră ea, iată-te. Directorul liceului tocmai a 
telefonat. Ești exmatriculată iar. Se pare că de data asta ai 
scris porcării despre profesoara de mate? 

Când se dezlănţuia, putea s-o ţină așa o oră, pe același 
ton. Adora să facă pe tânăra responsabilă. Asta o apucase 
și în ziua când a fusese aleasă cea mai bună angajată a 
lunii la fast-food-ul unde lucra. De atunci, visa să-și facă 
propria firmă și-i plăcea să lase impresia că duce pe umeri 
povara întregii omeniri. Era o fată înaltă, blonzie, urâţită 
de un nas prea lung. Se enerva ușor și se antrena să 
zâmbească în faţa oglinzii, ca s-o placă clienţii. 

Peggy Sue o lăsă să se-agite. Ştia că părinţilor ei le era 
rușine cu fiica mai mică. Erau oameni simpli. Cinstiţi și 
mai degrabă convenţionali. Marele lor proiect era să se 


16 


retragă în Nebraska imediat ce fetele se măritau și să-și 
construiască un ranch unde să-și omoare timpul crescând 
cai. Nimic nu-i îndemna la extravaganţe. „Crizele” lui 
Peggy Sue îi șocau. 

— Nu pricep de ce se poartă așa, se văita cu regularitate 
mami. Nici măcar n-are vreo gașcă deocheată. După cum 
spun profesorii, n-are prieteni. 

— Nu mai poate continua așa, întărea aproape mecanic 
Julia. O să ne facă o reputaţie jalnică... și o să-mi ruineze 
cariera pe viitor. Cum o să-mi mai fac propria firmă? 
Niciun bancher n-o să vrea să dea bani surorii unei 
nebune. 

Peggy Sue suferea din cauza asta. Vedea bine că mama 
ei nu îndrăznea s-o privească în faţă sau că vorbea cu ea 
pe un ton cu care se vorbea, în general, copiilor colerici, 
de ale căror capricii te temi. 

Tati dădea dovadă de și mai puţină răbdare. Era un om 
bun, dar dur, mai deprins să se plimbe în echilibru pe o 
grindă de oţel, la o sută de metri deasupra pământului, 
decât să descâlcească stările sufletești ale puștoaicelor. 
Fetele, în general, i se păreau „prea complicate”. De 
departe ar fi preferat ca soţia să-i fi făcut băieţi cu care ar 
fi putut bea bere și ar fi vorbit despre baseball. Agitaţia 
fetei mai mici îl indispunea. Se bârfea în oraș. În câţiva 
ani, devenise „tatăl puștoaicei într-o ureche, cu ochelari 
groși”. 

— Eşti exasperantă! începu să urle Julia. 

Când furtuna se abătea asupra ei, Peggy nu încerca 
niciodată să se apere. Dac-ar fi amintit de Invizibili n-ar fi 
folosit decât să-și convingă familia că se ţicnise definitiv. 

Epuizată de propriul discurs interminabil, în cele din 
urmă Julia tăcu. Punând braţele pe umerii surorii sale, o 
împinse spre tabăra de rulote. 

— Haide, oftă ea. Să ne-ntoarcem. Încearcă măcar de 
data asta să n-o faci pe mama să plângă prea tare. 


Lucrurile merseră exact atât de prost pe cât prevăzuse. 
Maggy Fairway, mama ei, izbucnise în hohote de plâns de 


17 


cum pășise pragul. Incidentele deveniseră atât de dese, că 
nu mai avea curajul să se-nfurie. li aruncă fetei mai mici o 
privire dezolată și murmură: 

— Micuța mea, nu știu ce-o să ne facem cu tine. 

— Du-te în camera ta, porunci Julia care, atunci când 
tata era plecat, lua din ce în ce mai des frâiele autorităţii 
în familie. 

Peggy Sue se supuse. Caravana era formată dintr-un 
vagon lung, din metal. „Camerele” semănau mai mult cu 
cabinele unui submarin decât cu o adevărată încăpere de 
locuit. Puștimea din oraș găsea asta „super”, dar lui Peggy 
i-ar fi plăcut să locuiască într-o casă ai cărei pereţi să fie 
din cărămidă, nu din tablă ruginită. 

Se izolă în compartimentul ei, un loc pătrat cu latura de 
un metru și jumătate. Patul era atât de mic, încât trebuia 
să-și îndoaie picioarele ca să încapă în el! 

Neliniștită, dădu de-o parte perdeaua care ascundea 
hubloul ce ţinea loc de fereastră. Transparenţii erau acolo, 
în incinta taberei. Se strecurau în rulote trecând prin 
pereţii metalici. O sfidau. Unul dintre ei îi arătă cât de ușor 
o să-i fie să facă să cadă un cablu electric într-o mică 
piscină gonflabilă în care se bălăceau niște copii. 

Îngrozită, Peggy Sue îl fixă cu o intensitate ieșită din 
comun, sperând ca privirea ei să ardă „pielea” creaturii. 
Aproape imediat, percepu un miros de zahăr ars. Era 
semnul că Transparentul nu se simţea prea bine. De altfel, 
se îndepărta scuturându-se. 

„Nu sunt nici eu total dezarmată, gândi fata. Pot și eu să 
le fac rău. Grav e că, de fiecare dată când îi ard, îmi 
obosesc ochii.” 

Își scoase ochelarii. Primele semne de migrenă începeau 
s-o înjunghie între sprâncene. Ce vânător de fantome jalnic 
mai era și ea! 


18 


2 


Peggy Sue se trezi în zori, când ceața dimineţii scălda 
lanurile de porumb. Simti dintr-odată nevoia să meargă să 
se plimbe în pădure, ca să profite de acest scurt moment 
de liniște, și părăsi caravana în vârful picioarelor. 

Nici nu intră bine în luminiș, că o voce bâzâită îi zgârie 
urechile. 

— Ai refuzat înțelegerea noastră, spuse fantoma jignită. 
Ţi-am întins prietenește mâna, cinstit, iar tu ai zdrobit 
flaconul fermecat. Ai lăsat să treacă șansa pe lângă tine. 
Nu se poate spune c-ai făcut alegerea potrivită. Nu ești 
prea curajoasă... Faptul de a orbi este nimic faţă de ce te- 
așteaptă. Pentru că vrei să-ţi păstrezi vederea, pot să te 
asigur c-ai să vezi stele verzi. 

Peggy Sue se răsuci pe călcâie. Invizibilul se prelingea 
pe un trunchi de copac. 

„Parc-ar fi picături care se scurg din arborele de 
cauciuc”, gândi fata. Creatura se distra luându-și chipul 
Juliei. Dădu trăsăturilor surorii lui Peggy o expresie de 
răutate caricaturală. 

— Încă nu ești conștientă de puterea noastră, spuse 
creatura lăptoasă care pâlpâia între copaci. În comparaţie 
cu voi, noi suntem niște zei. Noi am creat Pământul, noi l- 
am populat ca să ne distrăm. Eram și eu acolo când au fost 
fosilizaţi dinozaurii, într-o după-amiază ploioasă când ne 
cam plictiseam. Făceam animalele astea mari ca să vedem 
cum se comportă. Ne întreceam să inventăm animalele 
cele mai nostime... Asta ne-a amuzat câteva mii de ani, 
apoi ne-a cuprins sila și am decis să le distrugem. Devenise 
monoton să le vedem cum se sfâșie între ele. 

— Spui prostii! șuieră Peggy Sue, încercând să facă pe 
curajoasa. 

— Ştii foarte bine că nu, spuse Invizibilul. Noi suntem 


19 


cei care am aruncat peste uriașele reptile meteoritul ce le- 
a transformat în cenușă. Atunci am creat o specie mai 
inteligentă, crezând c-o să fie mai amuzantă... și am 
modelat Omul. Cel puţin, primii reprezentanţi. Asta ne 
ținea ocupați. Așa cum copiii oamenilor cresc șoricei albi 
într-un acvariu. 

Peggy Sue simţi cum groaza pune stăpânire pe ea. 
Pricepu că fantoma spune adevărul. Invizibilul și ai lui 
fuseseră întotdeauna acolo, de la începutul lumii, de la 
apariţia oamenilor. 

— V-am dat totul, adăugă creatura. Chiar și știința. V-am 
dăruit cele mai mari dintre descoperirile voastre! Ceea ce 
credeţi c-aţi inventat voi noi v-am suflat la ureche. 
Străfulgerările de geniu care trec prin mintea savanților 
voștri de noi sunt fabricate. Ne distrează să vedem ce 
faceţi cu ele. Noi v-am dat bomba atomică, rachetele... 
toată panoplia necesară autodistrugerii voastre. Așteptăm 
să vedem dacă o să mergeţi până la capăt. Punem pariuri. 
Unii cred că n-o să mai supravieţuiţi multă vreme... Este 
interesant. Asta ne distrează. 

— Ne folosiţi ca pe niște păpuși trase de sfori, așa-i? 
întrebă Peggy. 

— Da, admise Invizibilul. Ne place să credem că Terra 
este lada noastră cu jucării. 

— Şi dacă rasa umană se autodistruge, ce-o să faceţi? 

— O să creăm alta, răspunse spectrul. Unii dintre 
prietenii mei cred că Omul s-a demodat și că e timpul să 
trecem la altceva. Iată de ce împing lumea în haos, ca să-i 
grăbească sfârșitul. Sunt nerăbdători să meșterească o 
rasă nouă. Multe proiecte sunt în studiu. Ne adunăm 
seara, în luminișuri, ca să dezbatem înfățișarea pe care o 
s-o aibă cei ce vă vor urma. Este pasionant. 

— Sunteţi ca niște copii, șuieră Peggy. Vreţi o jucărie 
nouă, dar o s-o distrugeţi ca pe precedenta, imediat ce vă 
obișnuiți cu ea. 

Invizibilul ridică din umeri. 

— Fără îndoială, încuviință el, dar ăsta-i tot hazul 
jocului. 


20 


Adolescenta era pe cale să-i răspundă, când sora ei 
răsări dintre tufișuri. Işi trăsese un impermeabil peste 
cămașa de noapte, iar în picioare își pusese niște bascheţi 
cu șireturile desfăcute. 

— Ce naiba faci aici? o repezi ea pe un ton iritat. Te 
căutăm de-o oră. Mama e deja convinsă c-ai fugit. 

Gesticula fără să-și dea seama că, așa cum era 
îmbrăcată, avea aerul c-ar fi scăpat dintr-un ospiciu. 

Peggy Sue o luă resemnată spre tabără. Julia tot nu se 
calma. Invizibilul se deplasa alături de ele rânjind. Le imita 
mimica, străduindu-se s-o facă și mai grotescă. Din când în 
când, se distra ridicând poalele cămășii de noapte a fetei 
mai mari, ca să le arate fundul locuitorilor campingului 
care, crezând că-i numai efectul vântului, pufneau în râs. 

Mami aștepta în faţa rulotei, supărată. Îi făcu semn Juliei 
să tacă din gură ca să nu-i agite și pe vecini. 

— Vezi, șuieră Transparentul la urechea lui Peggy Sue, 
mereu o să fie așa... O să trăiești un infern. 

Apoi, apucând mâna lui Peggy între degetele lui 
translucide, o ridică în aer și o izbi de fața Juliei. 
Adolescenta nu avu timp să reacționeze și palma pocni cu 
violenţă peste obrazul surorii ei, căreia i se tăie respiraţia. 
Mami scoase un geamăt de groază. Toţi locuitorii 
campingului spuneau că Peggy Sue a pocnit-o pe Julia așa 
de tare, că era să-i smulgă capul de pe umeri. Nimeni nu 
putea bănui amestecul Transparentului. 

— Ai... ai văzut, bâigui Julia, luându-și mama de martor. 
E... e nebună. Într-o zi o să ne omoare în somn. 

— Iată! rânji Invizibilul la urechea lui Peggy Sue, bună 

idee! Și n-o să mire pe nimeni! 
_ — Destul, interveni mami. V-aţi dat destul în spectacol. 
Imbrăcaţi-vă și urcați în mașină! Plecăm. Nu se pune 
problema să mai rămânem aici după tot ce s-a întâmplat. 
M-am săturat să fiu arătată cu degetul la supermarket ca 
fiind mama unei extraterestre! 

Peggy lăsă capul în jos și se supuse. În momentul când 
urcă în rulotă, Invizibilul o apucă de marginea T-shirtului. 

— O să ai o surpriză frumoasă, șuieră el. Oriunde vei 


21 


merge, o să fim acolo ca să te întâmpinăm. Suntem gata să 
punem la cale o glumă formidabilă, în care o să fii actorul 
principal. 

Fata se eliberă cu o mișcare bruscă. Invizibilul rânji 
încântat. 

— Drum bun! râse el în hohote. Cred că va fi frumos. 
Dacă intri într-o drogherie, nu uita să-ţi cumperi o loţiune 
contra arsurilor de soare. 


22 


3 


Ultimele formalități îndeplinite, părăsiră campingul. 

Dna Fairway se instală la volan, în timp ce surorile se 
strecurară pe bancheta din spate. Peggy aruncă o privire 
spre Julia. Palma ei lăsase o urmă roșie pe obrazul fetei. 

„N-o să mă ierte niciodată, gândi ea. Mai mult, dacă 
părăsim orașul, o să-și piardă slujba de la fast-food.“ 

O liniște grea se așternu în mașină. Peggy simţea că, 
dincolo de faptul că erau supăraţi pe ea, se și temeau 
destul de tare. „Sunt pe cale să devin dușmanul lor, își 
spuse ea, cu inima strânsă. Ei nu înţeleg de ce mă comport 
așa.“ 


x 


Pe drum, Peggy Sue ațipi. Cum i se întâmpla adesea, 
visă prima întâlnire pe care o avusese cu zâna... 

Tocmai împlinea șase ani și mami o dusese la un optician 
ca să probeze prima ei pereche de ochelari. Deodată 
intrase zâmbind o femeie cu părul roșu. Era foarte 
frumoasă, cu gesturi de o eleganţă rară. O privise pe 
Peggy, îi făcuse cu ochiul și cu arătătorul schițase un semn 
cabalistic ciudat. În aer se stârnise un tremur albăstrui. 
Imediat, ca și cum se transformaseră în piatră, toţi cei 
prezenţi în magazin  înlemniseră. Pleoapele li se 
închiseseră și adormiseră în picioare, cu mâinile înţepenite 
în mijlocul unui gest. 

— Ascultă, spusese doamna cu părul roșu, așezându-se 
în fața lui Peggy Sue. N-avem prea mult timp, pentru că 
vin de la celălalt capăt al cosmosului și nu pot să-mi 
păstrez multă vreme forma pe care am luat-o ca să apar în 
faţa ta. Mă numesc Azena. Știu că vezi fantome, ai fost 
aleasă pentru această misiune de oamenii care încearcă să 
salveze Universul. N-o să fie ușor, dar este important să se 


23 


opună cineva Invizibililor. Tu ai puterea asta. Pentru 
moment, nu este foarte intensă, dar o să se dezvolte pe 
măsură ce-o să crești. O s-o transmiţi copiilor tăi, și așa 
mai departe. Într-o zi o să fiţi destul de numeroși și destul 
de puternici ca să contracaraţi uneltirile spectrelor. Da, 
într-o zi..., dar până atunci o să fii singură încă multă 
vreme și o să trebuiască să suporţi. Invizibilii te vor uri și 
vor încerca chiar să te omoare..., totuși n-or să reușească 
pentru că am aruncat asupra ta o vrajă care te apără. O 
vrajă puternică. Atenţie! Asta nu înseamnă totuși că ești 
nemuritoare. Fantomele sunt îngrozitor de rele și se vor 
chinui să te facă să te sinucizi sau vor organiza accidente 
ca să te elimine. Când spun că nu te pot omori, vreau să 
zic că nu te pot sugruma cu propriile mâini și nu te pot 
împinge în gol de la înălțimea unei faleze. Totuși, le 
rămâne posibilitatea de a convinge pe cineva s-o facă în 
locul lor sau de a provoacă prăbușirea falezei sub 
picioarele tale. Pricepi? Diferenţa e subtilă, dar de ea 
depinde supraviețuirea ta. La fel, nu te pot forţa să faci 
lucruri grave: de exemplu să omori pe cineva. 

Era complicat! Peggy Sue dăduse din cap. Lângă ea, 
mami dormea în continuare. 

— Știu că ţi s-a făcut un cadou urât, oftase încă o dată 
doamna cu părul roșu. Trebuia să aleagă un copil și 
hazardul te-a desemnat pe tine. Ochii tăi au puterea să le 
facă rău Invizibililor. Puterea asta va crește cu timpul... 
dacă nu orbești de acum încolo. Pentru că fantomele o știu 
și or să se străduiască să te facă să-ți pierzi vederea. 
Așteptând să crești, nu-ţi risipi energia vizuală, învaţă să te 
folosești de ea cu economie. Ai răbdare! 

— De ce sunt răi Invizibilii? întrebase Peggy. 

— Pentru că asta este natura lor, răspunsese tristă 
Azena. Când or să existe mai mulţi oameni ca tine, n-o să 
le mai fie atât de ușor să se distreze pe seama altora. Tu 
ești prima, trebuie să fii curajoasă. Nu întotdeauna este o 
încântare să fii eroină. O să ne revedem de fiecare dată 
când va trebui să-ţi schimbi ochelarii, în locuri ca ăsta. 

Scosese din buzunar o pereche de ochelari și-i 


24 


schimbase cu cei pe care opticianul se pregătea să-i pună 
pe nasul lui Peggy Sue. 

— Nu sunt ochelari obișnuiți, îi explicase ea. Sunt 
aproape vii și vor fi aliaţii tăi fideli în lupta pe care o s-o 
duci. Lentilele sunt în realitate cristale extraterestre, cu 
funcţia de a-ţi amplifica puterea vizuală. Când cristalele 
mor, o să vin să-ţi aduc unii noi. 

Femeia cu părul roșu se ridicase, ciufulise cu tandreţe 
părul lui Peggy, apoi pocnise din degete. Imediat, viața își 
reluase cursul, oamenii din magazin redeschiseseră ochii. 
Nu-și dăduseră seama de nimic. 


Ca urmare, de câte ori Peggy Sue trebuia să schimbe 
lentilele corectoare, Azena apărea ca să se substituie 
opticianului. Lucrurile se petreceau mereu la fel: 
întrerupea viaţa lumii pocnind din degete, apoi examina 
ochii lui Peggy, înainte de a-i pune noi lentile magice. 

În timpul ultimei lor întâlniri, Peggy Sue fusese frapată 
de mina obosită a Azenei. O întrebase dacă se simte bine. 

— Călătoriile astea în spaţiu mă epuizează, recunoscuse 
ea coborându-și ochii. În realitate, mă consumă și-mi 
scurtează viața cu mai mulţi ani. De-acum trebuie să- 
nțelegi că n-o să mai fiu mereu aici ca să te apăr. 


x 


Familia Fairway merse toată ziua de-a lungul câmpurilor 
pustii, care se întindeau până la linia orizontului. Julia se 
smiorcăia pufnind, mami nu deschidea gura, iar Peggy Sue 
încerca să-și amintească ultimele cuvinte pe care i le 
aruncase Invizibilul înainte de a dispărea. 

Ceva în legătură cu soarele? Nu, ceva despre o loţiune 
protectoare... despre o ecranare totală sau ceva de genul 
ăsta. 

Ceva lipsit de orice sens. 


Seara se culcară în rulotă, la marginea drumului. În ziua 
următoare, la fel, și tot așa. Peggy pricepu că mami voia să 
se depărteze cât mai mult de Chatauga, ca să scape de 


25 


bârfe. Atmosfera era neplăcută, pentru că nimeni nu 
vorbea. 

Invizibilii rămâneau... invizibili! De când plecaseră din 
tabăra de rulote, fata nu mai văzuse niciunul. 

„Este adevărat că-i întâlnești foarte rar în zonele de 
deșert, își spunea ea. Acolo unde nu există oameni, nu 
există nici perspectiva unor glume bune.“ 


x 


Ajunseră în sfârșit la Point Bluff, un târgușor cu case cu 
flori. Exista acolo o veche pompă de benzină cu mâner și 
un indian din lemn pictat în culori ţipătoare în faţa 
farmaciei. Era cald, vântul lua cu el un praf galben, care 
izbea pielea. În clipa aia, pneul din dreapta-faţă pocni. 
Aplecându-se la roată, dna Fairway murmură ceva printre 
dinţi: 

— Ciudat, e ca și cum un animal ar fi mușcat din cauciuc 
destul de tare ca să înțepe camera. Se văd urmele de coli. 

Peggy privi în jurul ei. Ghici fără dificultate ce se 
petrecuse: un Invizibil ţâșnise din pământ chiar în fața 
mașinii, ca să spargă pneul cu dinţii. 

„Speră să ne oprim aici, conchise ea. Deci în orășelul 
ăsta au de gând fantomele să-și pună în aplicare viitoarea 
farsă.“ 

Nu era deloc liniștită, pentru că bănuia că Transparenţii 
doreau să dea marea lovitură înainte de venirea iernii 

— Cu atât mai rău, mormăi mami. Nu mai mergem mai 
departe. Locul pare destul de bun. O să-l sun pe tatăl 
vostru ca să-l anunţ că ne-am instalat aici. 

— E mic, se văicări Julia. Niciodată n-o să reușesc să 
deschid o mare afacere în paragina asta. 


x 


Găsiră fără dificultate un nou loc pentru camping. 

Julia se angajă la fast-food-ul de lângă cinematograful în 
aer liber, mami o duse pe Peggy la liceul din oraş şi 
discută despre înscrierea ei cu directorul. Acesta se arătă 
reticent. Dosarul şcolar al adolescentei îl îngrozea. 


26 


Telefonul dat la liceul din Chatauga nu-l liniștise deloc. 

— Point Bluff e un oraș liniștit, repeta el, cu privirea în 
altă parte. Aici nu există nici drogaţi, nici scandalagii. 
Elevii noștri sunt niște copii drăguți. 

Mami fu nevoită să-l implore. Directorul se lăsă convins, 
cu condiţia ca Peggy să fie exmatriculată fără preaviz, la 
prima abatere. 

A doua zi, adolescenta se așeză în clasă printre noii ei 
colegi. Absența Invizibililor o descumpănea. Ce puneau la 
cale? Nu înceta să se uite în jurul ei, încercând să-i 
repereze, dar în zadar. 

— Cauţi pe cineva? o întrebă Sonia Lewine, o fată 
roșcată cu faţa acoperită de pistrui, care îi observase 
neliniștea. 

— N... nu, bâigui Peggy. 

— Haide, șopti Sonia. Mama ta te-a adus aici ca să te 
despartă de iubitul tău, nu-i așa? Și tu speri să-ţi dea de 
urmă. 

Sonia adora comploturile amoroase. Era gata s-ajute pe 
oricine era încurcat într-o pasiune interzisă. 

— Era mai mare ca tine, nu-i așa? insistă ea. Oh! te- 
nțeleg. O fată de aici, Monica Greyhold, a păţit același 
lucru. Părinţii ei nu-l plăceau pe boyfriend, au exilat-o într- 
un internat, la mii de kilometri de Point Bluff. Și-a fost atât 
de nefericită, c-a slăbit șase kile... și când s-a întors în 
vacanţa de Crăciun, mi-a dat toate rochiile ei. 


După două săptămâni, Peggy Sue realiză c-o place foarte 
mult pe Sonia. Erau ani de când nimeni nu-i mai arătase 
nici cel mai mic semn de prietenie. Aici, în Point Bluff, încă 
n-o considerau o nebună periculoasă, o fată cu care nu 
trebuie să ai relaţii. Absența Invizibililor îi permitea să se 
destindă și să se comporte normal, fără să tresară în 
fiecare clipă. 

Nu știa cât o să dureze asta, dar era foarte plăcut. Se 
surprindea râzând la glumele prostești ale băieţilor, ca 
toate fetele de vârsta ei. Erau Mike, Stanley, Hopkins, 
Dudley... care cu toţii încercau să-i intre în graţii. Dudley 


27 


era incredibil de drăguţ, exact atât de timid cât trebuia ca 
s-arate că, deși era băiat, era amabil. Se străduia din 
răsputeri s-o facă pe Peggy să râdă, făcea din ce în ce mai 
multe glume (adesea nu foarte nostime!). Era foarte 
mișcător și fata se făcea că se prăpădește de râs în modul 
cel mai convingător posibil. 


x 


La Point Bluff, Peggy era considerată o fată care a 
călătorit enorm, pentru că adolescenții din orășel nu 
luaseră niciodată autobuzul. Tot o întrebau: „Cum este în 
altă parte?”, și ea trebuia să se-abțină să răspundă: 

— În altă parte e îngrozitor..., pentru că acolo sunt 
Invizibilii. 

— Ăsta, mormăi Sonia Lewine, e orașul plictiselii. Nu-i 
nimic de făcut, nu se întâmplă niciodată nimic. 

— Și n-o să se-ntâmple niciodată nimic! întăriră băieţii în 
cor. 

Peggy Sue simți cum i se strânge inima. Ce naivi erau... 
ce inocenți! Ar fi vrut să le împărtășească seninătatea, să 
nu aibă decât problemele neînsemnate care-i preocupau pe 
ei: Cineva a invitat pe cineva la cinematograful în aer 
liber? X chiar l-a sărutat pe Y la ultimul bal? 

— Văd limpede în ochii tăi că ești nefericită, îi șopti 
Sonia Lewine. Te gândești la iubitul tău? Dacă te gândești 
foarte intens la el, până la urmă te va găsi, te asigur, e 
ceva magic. Iubirea este ca o emisie radiofonică. Sunteţi 
ca două telefoane mobile care funcționează pe aceeași 
frecvenţă și nimeni altcineva n-o poate capta. 

Era  adorabilă și Peggy Sue nu îndrăznea s-o 
dezamăgească. Și apoi nu-i displăcea să-și inventeze un 
iubit, ea, de care întotdeauna fugiseră băieţii. 


Totuși, tabloul era umbrit de ceva. La liceu, un anume 
profesor de matematică, numit Seth Brunch, se dovedea 
odios. 

Era un bărbat înalt, chel, îngrozitor de slab și care-i 
zdrobea pe elevi cu disprețul lui. 


28 


— A primit un premiu pentru matematici când era tânăr, 
îi explică Sonia. De-atunci, s-a scrântit la creier. Se crede 
omul cel mai inteligent din ţinut. 

Nu mintea, lui Seth Brunch îi plăcea să-și umilească 
elevii scoțându-i la tablă ca să rezolve probleme de 
neînțeles. În timp ce nefericiţii transpirau, cu degetele 
înțepenite pe o cretă inutilă, el rânjea la intervale de timp 
calculate. După un moment, striga: „Destul!”, și rezolva 
exerciţiul în trei secunde. A 

— Sunteţi prea proști, ofta el. Îţi vine să plângi de 
disperare. Sunt sigur că, dacă le-aș preda câinilor 
vagabonzi din oraș sau vacilor care rumegă prin preajmă, 
aș obţine rezultate mai bune. Un șoarece de laborator este 
mai inteligent ca voi. Probabil c-aţi fost iradiaţi din 
greșeală când eraţi bebeluşi. Trebuie că vă lipsește o 
bucată din creier. 

Adopta apoi o expresie îngrijorată și adăuga: 

— Poate nu sunteţi chiar umani? 

Părea că-i foarte satisfăcut de glumele astea de prost- 
gust. Peggy Sue îl găsea antipatic. Se ferea totuși să emită 
o părere definitivă. Unii profesori, în secret îngroziţi de 
elevii lor, se purtau astfel ca să-și ascundă frica, și ea știa 
lucrul ăsta. 

Într-o seară, ieşind de la liceu, își întrebă noii colegi 
dacă nu consideră că Seth Brunch a depășit măsura. 

Sonia Lewine ridică din umeri. 

— Deh! oftă ea, nu greșește chiar de tot, știi. Este 
adevărat că-i genial și că toţi ceilalți sunt cam cretini. Este 
în stare să joace zece partide de șah în același timp, legat 
la ochi, și noi, cum se spune, n-am inventat apa caldă. 
Sigur nu-i asta regiunea inteligenţei, asta se știe deja. 

Peggy Sue nu-i împărtășea defetismul. 

Totuși, viaţa ei nu era ușoară. Se știa frumoasă (când își 
scotea blestemaţii de ochelari!), dar asta nu-i folosea la 
mare lucru, băieţii se temeau de ea. Regula generală e că 
detestau fetele complicate, iar ea, din nenorocire, intra în 
categoria asta. Pe deasupra, avea atâtea griji, că-i era greu 
să se-arate la fel de veselă, de amuzantă ca tovarășele ei 


29 


de clasă. 

— Nu ești cool! îi spuneau adesea adolescenţii. Chiar n- 
ai nimic cool! Lași impresia că stai în permanenţă pe o 
bombă gata să explodeze! 

Cum ar fi putut să le dovedească faptul că era exact așa? 

Și apoi mai era și familia ei. Mami, Julia, care o priveau 
ca pe un animal ciudat. Tati, mereu absent, mereu obosit... 
Se simţea deseori foarte singură. 

Dar nu-și pierdea curajul. Ştia că departe, undeva în alt 
capăt al universului, niște oamenii contau pe ea. Mai ales 
Azena, zâna cu părul roșu. 


x 


Într-o după-amiază, după ore, Peggy Sue, Sonia și băieții 
coborâră la râu și se schimbară în costume de baie. 

— Nu putem să ne scăldăm pentru că sunt curenţi 
periculoși, explică fata roșcată, dar te bronzezi mai bine 
aici datorită nisipului alb care reflectă razele soarelui. 
Astfel, reușești să te bronzezi și sub bărbie. Vino, o să-ți 
dau loțiunea mea solară. 

Peggy simţi o lovitură bruscă în stomac. Cuvintele 
„loţiune solară” îi aminteau de cele rostite de Invizibilul 
care venise s-o amenințe, chiar înainte de a pleca din 
Chatauga.  Incercă să-și ascundă indispoziţia. Fără 
îndoială, era vorba de o simplă coincidență? 

— Mereu ai un aer misterios, îi șopti Sonia despăturind 
un prosop de baie. Se vede clar că ești una dintre fetele 
care au trecut prin multe. Poate într-o zi o să-mi spui 
secretele tale? 

„Mai bine nu, gândi cu tristeţe Peggy, sau o să-ncetezi 
imediat să mai râzi... și pentru totdeauna.” 

Sonia se-ntinse, deschise o carte de matematică și o 
puse pe frunte, ca s-o apere de soare. 

— Iată, conchise ea, ce numesc eu să nu te bronzezi 
prostește. 

În aceeași clipă, Peggy crezu că aude în spatele ei un 
ricanat. Tresări. Ar fi recunoscut acest râs dintr-o mie... 
era cel al unui Invizibil. 


30 


A doua zi, la liceu, profesorul de matematică, fidel 
obiceiului său, luă la rând, unul câte unul, culoarele care 
despărțeau băncile. Din trei în trei pași se apleca spre un 
elev și bătea cu degetul îndoit în capul acestuia. 

— Toc, toc! râdea el, e ceva înăuntru? N-ai zice, sună a 
gol. 

Când îi veni rândul, Sonia Lewine se înroși de rușine. 
Evident, se lupta să nu izbucnească în lacrimi. 


x 


În timpul weekendului, Seth Brunch se dădu în spectacol 
în sala mare de ședințe a primăriei, unde avea loc un 
concurs de șah. Acolo, legat la ochi, jucă „orbește” contra 
cincisprezece adversari. Totul era stocat în memoria lui. 
Câștigă toate cele cincisprezece partide cu ochii închiși. 

— Ce minte! se auzea în sală. 

Peggy Sue, care venise să asiste la spectacol însoţită de 
mama și de sora ei, avu impresia că oamenii erau, în 
același timp, mândri și rușinaţi de prezenţa lui Seth 
Brunch printre ei. Mândri pentru că inteligența 
profesorului aurea blazonul comunităţii, rușinaţi pentru că 
toţi se simțeau proști în comparaţie cu el. De altfel, Brunch 
nu știa să triumfe cu modestie. Avea un rânjet dispreţuitor 
pe buze, ca și cum ar fi gândit: „E prea simplu, voi sunteţi 
niște jucători atât de slabi.” 


x 


În dimineața următoare, soarele groazei se materializă 
pe cer, fix peste Point Bluff, chiar deasupra primăriei. 

O altă partidă începea: de data asta era rândul 
Invizibililor să mute pionii pe tabla de șah a terorii. 


31 


4 


Peggy Sue își dădu seama când ieși din rulotă că 
strălucea ceva anormal printre nori, ca un ciob de oglindă 
aruncat pe cer. 

— O să fie frumos! exclamau oamenii din camping. 
Rareori soarele strălucește în felul ăsta așa de dimineaţă. 

Se înșelau, nu soarele era cel care strălucea astfel... 

„Ai zice că deasupra capetelor noastre plutește o sferă, 
gândi Peggy Sue. O bulă luminoasă, care parcă s-a așezat 
între soarele adevărat și noi.“ 

Luă ochelarii negri de la Sonia Lewine ca să observe mai 
bine fenomenul. I se păru că descoperă turbulente ciudate, 
ca și cum o formă zbuciumată și lăptoasă ar încerca să 
spargă o gaură în mijlocul norilor. 

„Seamănă cu un vârtej, își spuse ea. O spirală de lumină. 
Am impresia că, dacă o s-o fixez mai mult de cinci minute, 
o să mă hipnotizeze până la urmă.“ 

— Încă îţi mai cauţi iubitul? glumi Sonia. Crezi c-o să 
sară cu parașuta în curtea liceului? Ar fi hiper-romantic! 

— Nu ţi se pare că-i prea multă lumină? o întrebă Peggy, 
curioasă. Ai zice că suntem sub un proiector. Uită-te la 
umbrele noastre, parcă sunt pictate pe pământ. 

— Adevărat, admise Sonia. O să se facă îngrozitor de 
cald. Apoi își îndreptă atenţia spre băieţii care veneau și 
încercă încă o dată să afle care dintre ei era „cel mai 
drăguţ”. Era sportul ei favorit, putea petrece ore întregi 
examinând comparativ defectele și calităţile fiecăruia 
dintre colegi. 

Peggy Sue acordă o atenţie distrată diverșilor profesori. 
Soarele ăsta clandestin o neliniștea. Nu-i plăcea culoarea 
lui; îi amintea prea mult de cea a Invizibililor. Oare ce se 
petrecea? 


32 


x 


În clasă se făcea foarte cald și chiar Seth Brunch, așa 
slăbănog cum era, nu înceta să se șteargă cu o batistă 
mare. Mulţi moţăiau. Picotind, Dudley Martin și Steve 
Petersky adormiră cu obrazul pe pupitru. La ora 10, 
responsabilul cu disciplina făcu un anunţ prin difuzor. Le 
atrăgea elevilor atenţia asupra riscurilor insolaţiei pe care 
puteau s-o facă din cauza acestei canicule neașteptate. Pe 
străzile orașului, adjunctul șerifului patrula cu megafonul 
în mână și sfătuia persoanele în vârstă să rămână la 
umbră. 

— Protejaţi-vă capul! repeta el. Nu ieșiţi fără pălărie sau 
umbrelă. 

Acum, Peggy Sue își putea îndrepta cu greu privirea 
înspre soarele clandestin care strălucea printre nori. 
Lumina lui albăstrie căpătase o nuanţă total ireală. 

„Nu se află la o înălțime firească, observă ea. Nu-i un 
astru normal. Abia dacă plutește puţin mai sus decât un 
elicopter. Razele lui aproape că nu depășesc marginile 
Point Bluff. Este un soare în miniatură, care strălucește 
pentru noi..., dar cu ce scop?“ 


Enervat de indolenţa elevilor lui, Seth Brunch hotărî să-i 
pedepsească trântindu-le o serie de exerciţii pentru a doua 
zi. 

— Chimia, declară el, a dovedit că temperatura crescută 
grăbeşte reacţiile și, deci, activează procesele. O să vedem 
dacă o să vă stimuleze activitatea cerebrală canicula! 

Işi marcă vorbele cu rânjetul lui etern, își luă sacoșa și 
plecă. 

La sfârșitul orelor, Peggy, Mike, Sonia și Dudley 
rămaseră nemișcaţi în hol, ezitând să iasă din zona 
umbroasă care îi mai apăra încă de soare. Afară, lumina 
întărea contururile cu o precizie uimitoare. Cel mai mic 
obiect metalic strălucea ca și cum fusese lustruit pentru 
paradă. Mașinile păreau pe punctul de a se lichefia. 
Străzile erau goale. Puţinii adulţi care mai mergeau prin 
oraș purtau pălării gen cowboy sau umbrele. 


33 


— Nu mergem la râu? propuse Dudley. Măcar acolo o să 
fie răcoare. 

Supraveghetorul general se grăbi spre cei patru 
prieteni, ca să le ceară să-și acopere capul. Ajutat de cei de 
la pază, împărțea caschete vechi de baseball, recuperate 
dintr-un depozit. 

— Puneţi-vă astea! porunci el. Dacă nu, soarele o să vă 
fiarbă creierii ca pe-o supă. 

— Domnul Brunch v-ar explica sigur că nu riscaţi 
nimic... pentru că sunt capete goale! replică Sonia Lewine. 

Și făcu un salt afară, în lumina puternică. Peggy Sue luă 
cascheta pe care i-o întindea supraveghetorul și o puse pe 
cap. Ceilalţi o imitară. 

— Ce urâţi sunteţi așa! râse Sonia când se întâlniră din 
nou. 

Insistară în zadar, ea refuză să caute ceva care să-i 
acopere părul roșu. Era îngrozitor de cald. O căldură 
dușmănoasă, care părea că vrea să te fiarbă de viu. Peggy 
Sue nu s-ar fi mirat deloc dac-ar fi văzut părul prietenei ei 
luând foc. Adulmecă mâneca jachetei: mirosea a pârlit. 

Un câine traversă strada în fugă, temându-se parcă să 
nu-i la blana foc. 


Ajunși pe malul râului, se grăbiră spre apa rece ca să se 
stropească, apoi băieţii se retraseră la umbra stâncilor. 
Peggy Sue îi urmă; numai Sonia se încăpăţâna să rămână 
în soare. Scosese un tub cu loţiune solară din geantă și-și 
tot ungea braţele, umerii. 

— Sunteţi niște fraieri, le șuieră ea. Eu o să mă bronzez 
ca un star de la Hollywood, iar voi o să fiți cu toții geloși 
când o să mă vedeţi așa de frumoasă! 

— Așa o fi, mormăi Dudley, dar mai trebuie și să facem 
exerciţiile date de Brunch, dacă nu, ne ucide mâine 
dimineaţă. 

În timp ce Sonia lenevea la soare, Peggy și băieţii se 
cufundară în cercetarea problemelor, dar nu izbutiră să 
găsească vreun răspuns. Două ore trecură, fără niciun 
rezultat, lăsându-i descurajaţi. Tocmai atunci, Sonia, de 


34 


care și uitaseră, puse capăt siestei. Avea o expresie 
ciudată, ca și cum ar fi avut febră. Avea pupilele anormal 
de dilatate. 

— Ti-e bine? o întrebă Peggy, îngrijorată. 

— Da, răspunse fata. Am adormit, asta-i tot. 

— Te prăjeai acolo fericită, în timp ce aici se muncea din 
greu, mormăi Dudley. 

Sonia ridică din umeri, ceea ce însemna că n-o 
interesează chestia asta. Avea o expresie absentă... ca și 
cum, în timpul acelei simple sieste, ar fi îmbătrânit brusc. 

„Are aerul unui adult, realiză Peggy Sue. Da, asta e. Are 
aceeași privire ca profu' de mate.“ 

— Eu mă-ntorc, decise Sonia. Mă plictisesc aici. 

Peggy Sue încruntă din sprâncene. Ceva nu era în 
regulă. Sonia Lewine se schimbase. A fost destul să 
doarmă la soare ca să-și schimbe personalitatea. Peggy fu 
pe punctul de a le atrage atenţia și prietenilor ei, dar se 
răzgândi. 

Hotărâră să se-ntoarcă. Atmosfera era încărcată. La 
venirea serii, căldura se potoli și aproape se făcu frig. 
Când ridică ochii, Peggy Sue observă că bula opalescentă 
plutea încă deasupra orașului; nu mai lumina deloc. 

„Are nevoie de soare ca să strălucească, gândi ea. Este o 
lupă care deformează razele solare și le transformă în ceva 
rău.“ 

Sonia se duse să-și bage capul în apă și se așeză să se 
pieptene. 

— Deci? o întrebă îngrijorată Peggy Sue. Cum te simţi? 

— Nu știu, bâigui fata. Mă doare capul și simt că mi se- 
ntoarce stomacul pe dos. Haideţi, să mergem. 

După ce urcară spre strada principală, trecură prin faţa 
localului Cindy's Coffee. Era aglomeraţie, pentru că 
oamenii, fugind de caniculă, își găsiseră refugiul în faţa 
ţapilor de bere sau a sifonului. 

Seth Brunch profitase de asta ca să facă una din 
celebrele lui „performanţe”, în timpul cărora juca legat la 
ochi cu toți șahiștii din Point Bluff. Adolescenţii se 
apropiară de intrare ca să privească în sală. Niciunul 


35 


dintre ei nu știa să joace jocul ăsta, care li se părea tuturor 
îngrozitor de respingător. 

— S-o ștergem, gemu Dudley. Dacă profu’ de mate ne 
vede, din nou o să-și bată joc de noi. 

Peggy Sue schiță un gest ca să-l urmeze, dar Sonia nu se 
mișcă deloc. Cu sprâncenele încruntate, urmărea mutările 
pionilor pe pătrăţelele diferitelor table de șah. 

— Ce te-a apucat? se neliniști Mike. 

— Învăţ să joc, răspunse fata. Este simplu... Oh! cât de 
prost joacă... Taica Donovan o să piardă partida din trei 
mișcări... și ăla de acolo n-a văzut capcana pe care i-a 
întins-o Brunch. 

— Termină! se enervă Dudley. Ce încerci să ne faci să 
credem? Tu pierzi tot timpul și la „x și 0 “. N-ai avut cum 
învăța șah în mai puţin de un minut, doar privind prin 
vitrină la oamenii care joacă. 

„La naiba! gândi Peggy Sue, alarmată. Și dacă spune 
adevărul?“ 

Fără să-i mai pese de tovarășii ei, Sonia deja intrase în 
cafenea. Se așeză la o masă și ceru un șah, ceea ce-i făcu 
pe adulţi să chicotească, pentru că micuța Lewine nu era 
cunoscută în Point Bluff pentru vioiciunea minţii ei. 

Mike o prinse pe Peggy de mână. 

— Crezi c-o să...? se bâlbâi el. 

— Da, spuse adolescenta, pe un ton neliniștit. Cred c-o 
să-i bată, pe toti. 

— Haide, șuieră Dudley, e imposibil! 

Dar seara se desfășură așa cum prevăzuse Peggy Sue. 


Seth Brunch, care se plimba printre mese legat la ochi, 
îi făcu repede șah mat pe ceilalţi jucători. Încetă să mai 
zâmbească atunci când se găsi faţă în faţă cu Sonia, 
singura rămasă în luptă. Se juca cu el, inventa tot felul de 
strategii și-l urmărea până-n pânzele albe. De fiecare dată 
când ea își anunţa mișcarea cu voce tare, Brunch strângea 
din dinţi. 

— Încă nu și-a dat seama că-i Sonia, remarcă Dudley. Aţi 
priceput? Își schimbă vocea când își anunţă mutările. 


36 


Profesorul de matematică începu să transpire. Picături 
de sudoare îi curgeau pe frunte și udau legătura 
caraghioasă pe care se-ncăpăţâna s-o poarte la ochi. 

În sală, toţi adulţii își ţineau respiraţia. Cronicarul 
ziarului local nu înceta să ia notițe. Mergea de la unul la 
altul, încercând să afle cine era jucătoarea genială de care 
nu auzise vorbindu-se. 

— E un nimeni, îi șopti una din barmaniţe. Doar o 
gâsculiță de la liceu. O puicuţă fără creier. Nu pricep cum 
face să trișeze. 

— Tocmai asta-i frumuseţea, gâfâi ziaristul. Nu trișează! 

Curând Seth Brunch fu făcut șah mat. Umilit, nebun de 
furie, își smulse legătura. Își privea adversarul ca și cum 
dintr-odată descoperea un monstru bubos de cealaltă parte 
a tablei de șah. 

— Sonia..., bolborosi el. Sonia Lewine! 

Și asta sună în gura lui ca o insultă dintre cele mai 
urâte. Se clătină, livid. Mergând împleticit până la ușă, 
dispăru în noapte. Imediat ce se făcu nevăzut, mulţimea se 
grăbi spre câștigătoare și o copleși cu întrebări tehnice. 
Sonia le răspunse cu un aer de superioritate. Anunţă c-o să 
țină o conferinţă de presă a doua zi dimineaţa, în același 
loc, la deschiderea cafenelei. li fu însă greu să scape. 
Peggy Sue și Dudley se văzură nevoiţi să intervină ca s-o 
smulgă din mijlocul admiratorilor. 

— Cum ai făcut? repeta fără încetare Mike. De unde ai 
știut? 

Sonia nu răspunse. Părea că nu vede nimic, înainta ca o 
somnambulă. 

— Știu ce ţi s-a întâmplat, îi șopti Peggy Sue, luându-și 
prietena de mână. Soarele este de vină... Ai fost singura 
dintre noi care nu și-a pus cascheta. Razele lui ţi-au 
încălzit capul timp de două ore. Nu știu de ce, dar razele 
ti-au pătruns în cutia craniană și au accelerat funcţiile 
creierului. Ai făcut un fel de insolaţie care, pe moment, ţi-a 
dezvoltat inteligenţa. 

Își mușcă limba, regretând deja că vorbise prea mult. 
Era atât de obișnuită să trăiască în mijlocul întâmplărilor 


37 


extraordinare, încât, în cele din urmă, ajunsese să le 
considere perfect banale. 

„Ce idioată sunt! gândi ea, gata să izbucnească în plâns. 
Acum o să mă ia de nebună și n-o să vrea să mai vorbească 
nimeni cu mine. Şi totuși sunt convinsă că am dreptate! ” 

Într-adevăr, adolescenţii o cercetau curioși. Dar nu 
păreau ostili. 

— E ciudat ce spui, șopti Dudley. Dar tocmai mă 
gândeam și eu la același lucru. 

Atunci, lui Peggy i se păru mai adorabil ca niciodată și 
abia se abţinu să nu-i sară de gât. 

— Este adevărat, adăugă Mike. Este ciudat soarele ăsta. 
Nu-i o lumină normală. Aţi văzut? Totul părea albastru... Ai 
fi zis că ești în zăpadă sau sub un ghețar. 

Cu toate că seara era blândă, adolescenților li se făcu 
pielea găinii. Peggy Sue privi în jurul ei. Orașul, golit de 
trecătorii obișnuiți, avea ceva dintr-un oraș-fantomă. 
Animalele - câini, pisici -, ascunse pe sub mașini și șarete, 
lăsau impresia că așteaptă un ciclon care va smulge casele 
rând pe rând. 

— Şi dacă Peggy Sue are dreptate? își zise ca prin vis 
Sonia Lewine. Dacă într-adevăr soarele m-a făcut 
inteligentă? La naiba! Toată lumea știe că sunt lipsită de 
minte, și eu la fel. Dacă eram în starea mea normală, n-aș 
fi fost niciodată în stare să-l bat pe Seth Brunch la șah. 
Abia dacă reușesc să-mi aduc aminte regulile de la 
Monopoly! 

Instinctiv, ridicară toţi capul ca să cerceteze astrul a 
cărui strălucire umplea cerul cu o pulsaţie aproape vie. 

— Nu-i adevăratul soare, murmură Peggy Sue. Este ceva 
care plutește deasupra orașului. Un fel de meteorit... sau 
cam așa ceva. 

— Atunci vreau să profit de asta! exclamă Sonia, 
ridicându-se. Este singura șansă care mi s-a dat vreodată 
ca să devin genială. Seth Brunch și-a bătut prea des joc de 
mine, o să-l pun la zid! Vreau să devin mai inteligentă 
decât el. 

— Nu, o imploră Peggy Sue. Amintește-ţi cum te-a durut 


38 


imediat capul mai adineauri. 

— Lipsă de antrenament, declară Sonia. Creierul este ca 
un mușchi, la începutul antrenamentului are crampe. 

Incepu să danseze în lumină, ciufulindu-și părul. 

— Soarele trebuie să-mi pătrundă până la pielea capului, 
spuse ea. Mâine o să mă ocup din nou de asta, și după 
două ore o să fiu în stare să construiesc un calculator cu 
ochii închiși! 

Gluma nu păru amuzantă nimănui. 

— Eşti nebună, șopti Mike. O să cazi moartă de insolaţie. 

— Chestia asta sigur e periculoasă, bâigui Dudley. E ca 
un soi de dopare, nu? După părerea mea, nu poate duce la 
nimic bun. 

— Oricum, suspină Mike, oricui i-am spune n-o să ne 
creadă. 

Peggy Sue își stăpâni un zâmbet trist. Cunoștea bine 
problema. 

Fără un cuvânt, o însoţiră pe Sonia până acasă și se 
despărțiră. Când Peggy încercă să-și sune prietena din 
campingul de rulote, mama fetei îi răspunse că Sonia avea 
migrenă și nu voia să vorbească la telefon cu nimeni. 


x 


Dis-de-dimineaţă, jurnaliștii de la postul de radio local se 
postară sub ferestrele Soniei Lewine, pregătiţi să-i ia un 
interviu. Dar fură decepţionaţi. Vedeta din Point Bluff, 
adolescenta care l-a bătut măr pe marele Seth Brunch, 
părea că nu pricepe nimic din întrebările lor. După doar o 
noapte de somn și trei aspirine, toate cunoștințele ei de 
șah dispăruseră ca prin farmec. Peggy Sue o găsi pe Sonia 
plângând, aşezată pe marginea patului, cu fața 
descompusă. 

— M-am... m-am prostit din nou, suspina fata, 
ghemuindu-se lângă Peggy. În dimineaţa asta, la sculare... 
Nu mai știam nimic. Mă revedeam aseară, la cafenea, în 
faţa șahului... dar aș fi incapabilă să-ţi explic ce făceam. E 
ca și cum, timp de o seară, mi s-ar fi dat puterea să 
vorbesc chinezește, și acum am uitat și ultimul cuvânt din 


39 


această limbă, în somn. 

Gemu și se agăţă de umerii lui Peggy Sue. 

— O să fiu ridicolă, se văicări ea. Toată lumea o să mă 
creadă mai inteligentă decât sunt. O să fie groaznic. Oh! 
Niciodată nu m-am simţit atât de proastă. 

Când cele două fete coborâră în bucătărie, observară că 
dna Lewine era stânjenită. Vecinii îi povestiseră aventurile 
fiicei sale pe parcursul concursului de șah, dar ei îi venea 
destul de greu să creadă. Descoperind mașinile presei 
oprite sub fereastră, intrase imediat în panică, iar această 
panică se transforma acum în furie. 

— Nu știu ce-aţi pus voi la cale, fetelor, mormăi ea, dar 
nu-mi place. Dacă ați pregătit o farsă cu care să vă 
ridiculizaţi profesorul, o să iasă rău și vă sfătuiesc să 
mergeţi cât mai repede să vă cereţi scuze. Văd că sunteţi 
la strâmtoare, nu încercaţi să mă păcăliţi. 

— Ooh! oftă Sonia, ieșind din casă. Dac-aș putea să-mi 
pun un sac în cap! 


Mai târziu, când se întâlniră cu Dudley și Mike, Sonia 
recunoscu sincer că era deprimată. 

— Înainte, spuse ea, nu mă deranja că sunt proastă, 
acum e altceva. Am gustat din inteligenţă și știu ce efect 
are. Mai vreau. 

— Te auzi ce spui? suspină Dudley, vorbeşti ca o 
drogată. Mă sperii. 

— Nu poţi să înţelegi, șuieră Sonia ridicând din umeri 
disprețuitor. Mai vreau... Mai vreau o dată. Nu pot să 
rămân așa. 

— Cum adică „așa“? ţipă Mike. 

— Așa proastă ca tine! urlă Sonia. Na! Dacă voiai să știi! 

Atunci începură să ţipe unii la alţii și Peggy Sue trebui 
să intervină. Băieţii o îmbrânciră; era gata să-și piardă 
ochelarii. 

— Terminati! strigă ea. În loc să ne certăm, mai bine să 
încercăm să cercetăm problema. 

Instinctiv, ridicară cu toţii capul în direcţia cerului. Era 
acoperit. Un abur cald ascundea sfera luminoasă, plutind 


40 


pe deasupra Point Bluff și-i intercepta razele. 

„Măcar suntem protejaţi, gândi Peggy Sue. Pentru 
moment...“ 

— Nu trebuie s-o luăm de la capăt, se încăpăţțână 
Dudley. Este hiper-periculos. Cât se poate de sigur! 

— Ba nu, ripostă Sonia. Sunt sigură că ne putem obişnui 
și că migrenele or să dispară în timp. Nu pricepi că ni se 
dă o șansă și că trebuie să profităm de ea? Inteligența asta 
artificială care ne cade din cer este un fel de comoară, 
trebuie s-o înhăţăm. 

— Cum? zise tropăind pe loc Mike. Și de ce? 

— Pentru că suntem niște bieţi cretini, tu și cu mine! 
strigă Sonia gata să plângă. Dacă ne îndopăm cu 
inteligență dimineața devreme, avem o șansă să ne 
schimbăm cursul vieţii în timpul zilei. _ 

Peggy Sue încruntă din sprâncene. Începea să priceapă 
unde voia s-ajungă prietena ei. 

— Vrei să spui, făcu ea, că ai încerca să profiti de 
deșteptăciunea pe care ţi-o dă soarele ca să devii bogată 
înainte de venirea nopţii... înainte ca somnul să te facă așa 
cum te-a lăsat natura? 

— Da, murmură Sonia. Stând la soare dimineaţa 
devreme, poţi deveni inteligent pe la ora 10 și chiar genial 
la prânz. Ar fi timp destul ca să inventezi ceva... nu știu ce: 
o mașinărie incredibilă, un mega-calculator. Invenţia asta 
poate fi brevetată și devii super-bogat vânzând-o unei 
firme mari. 

— Genial, bogat și din nou idiot, în aceeași zi, rânji 
Dudley, ce program! 

Peggy Sue dădu din cap. Vedea clar cum se profilează 
pericolul. Sonia gustase din ceva care o depășea, 
cunoscuse ameţeala înălțimilor și nu mai putea trece de 
asta. 

— Toate astea sunt niște trăsnăi, o întrerupse Mike. Mai 
bine ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic niciodată. 

— Vorbește pentru tine, nimic ce ești! îi aruncă Sonia, 
întorcându-i spatele. 


41 


5 


Timp de trei zile, ceața acoperi soarele albastru. Căldura 
rămase totuși apăsătoare, dar măcar razele nefaste nu mai 
bombardau capetele trecătorilor. În oraș, continua să fie 
evocat ciudatul caz al Soniei Lewine, această adolescentă 
care strălucise pentru o seară, ca apoi să recadă într-un 
anonimat complet. 

La liceu, atmosfera la orele de matematică era 
încordată, iar biata Sonia nici nu mai îndrăznea să-l 
privească în ochi pe Seth Brunch. 

— Nici n-ai idee, îi mărturisi ea într-o seară lui Peggy. 
Simt că toată lumea mă examinează ca pe un animal 
ciudat. Așteaptă ceva de la mine... Revistele de șah sună 
într-una acasă, profesorii de facultate la fel... organizatorii 
de concursuri... Ar vrea să accept să mă produc în public, 
mă imploră să scriu un tratat, să dau sfaturi cititorilor 
lor... Și ce-ar trebui să le răspund eu? Că în realitate mi-e 
greu să câștig la „x și 0 “și că sunt genială doar din când în 
când? E îngrozitor. Niciodată n-aș fi crezut c-o să fie așa 
greu. Trebuie ca soarele să se-ntoarcă. Soarele albastru. 
Am nevoie de el. 


42 


6 


De joi, ceața se risipi și totul o luă de la capăt. 


Un copil de patru ani, care, scăpând de sub 
supravegherea mamei sale, se expusese razelor, prezenta 
simptome asemănătoare cu cele ale Soniei Lewine. 
Calculatorul tatălui său se stricase și el îl reparase folosind 
circuitul integrat al unei foste cărți de credit expirate! 
Noutatea făcu senzaţie. Mulţi spuseră că-i o farsă, dar 
doctorul din Point Bluff se înființă la domiciliul părinţilor, 
ca să-l examineze pe puști. Carl Bluster, șeriful, îl însoţise. 

— Nu-i imposibil să avem de-a face cu o febră 
meningiană, mormăi doctorul. A fost cazul micuţei Lewine, 
acum acesta... O suprasolicitare mentală care slăbește 
după câteva ore. Este ciudat. Ar trebui făcute niște teste, 
să ne asigurăm că nu lasă sechele. 

— E nenorocitul ăsta de soare, mârâi șeriful. El 
declanșează insolaţii în serie. Trebuie să fie avertizaţi toţi 
oamenii care se plimbă fără pălărie. 


În ce-o privește pe Sonia, ea devenise de nestăpânit. 
Peggy Sue simţea clar că prietena ei nu va rezista multă 
vreme să nu se expună razelor nocive ale soarelui albastru. 
Incercase din răsputeri s-o facă să-nțeleagă, fără niciun 
rezultat. Sonia devenea din ce în ce mai irascibilă, ceda 
crizelor bruște de răutate și se dădea cu capul de pereţi, 
strigând: 

— Auzi? Auzi cum sună a gol? 

Disperarea ei creștea. Într-o după-amiază, scăpă de sub 
supravegherea prietenilor și dispăru. Când Peggy Sue și 
băieţii o găsiră pe malul râului, fata era schimbată. 
Broboane de sudoare îi acopereau fruntea și avea pupilele 
dilatate. 


43 


„Aproape ţi se face frică, gândi Peggy, schițând gestul 
de a da înapoi. Ai zice că-i o vrăjitoare.” 

— La naiba! șuieră ea, câtă vreme ai stat la soare? Te 
căutăm de la prânz. g 

Dar Sonia se mulțumi să rânjească. Își luase din nou 
aerul de superioritate, tratându-și prietenii ca o regină 
care-și descoperă dintr-odată sclavii deranjanti. 

— Mi-e foame..., spuse ea cu o voce schimbată. 

— Trebuie să-mi fi rămas niște biscuiţi cu ciocolată, îi 
propuse Dudley. 

— Idiotule! șuieră Sonia. Mi-e foame de cunoaștere. Am 
ca o gaură în minte... O senzaţie de hămeseală. Da. Asta e. 
Creierul meu are nevoie de hrană, are nevoie să 
gândească. 

Nu glumea. Avea trăsăturile crispate. Peggy Sue pricepu 
că inteligenţa disproporţionată care se afla acum în cutia 
ei craniană se învârtea în gol... și suferea. 

„Are dreptate, gândi ea. Este ca un stomac gol. La 
început, senzaţia de foame este plăcută, apoi devine 
insuportabilă, dureroasă... și începe să moară de foame.” 

Întorcându-se spre băieţii năuciţi, strigă: 

— Repede! Trebuie să-i dăm ceva la care să se 
gândească: dacă nu, creierul ei o să se autodevoreze. 

— Ce? bâigui Dudley, făcând ochii mari. 

— Creierul ei funcţionează acum ca un stomac. Are 
nevoie de hrană intelectuală, trebuie să-i dăm ceva să 
digere, ceva chiar dificil, foarte complicat, care o să-l ţină 
ocupat ore întregi, dacă nu, se va mânca singur. 

— Nu-i adevărat, îngăimă Mike. Cred că-ncepi să fii la 
fel de nebună ca ea! 

Cum niciunul, nici celălalt nu se mișcau, Peggy Sue 
deschise ghiozdanul ca să scoată două manuale, unul de 
chimie, altul de fizică. Le aruncă pe genunchii Soniei. 

— Uite, îi spuse ea, învaţă-le pe dinafară și fă toate 
exerciţiile. 

— E prea simplu, suspină Sonia. Nu-mi ia decât un sfert 
de oră. 

— Trebuie să mergem la biblioteca liceului, decise 


44 


Peggy. O să te punem la o masă și o să-ţi dăm să devorezi 
tot ce-o să găsim pe rafturi. Chestiile cele mai 
complicate... manuale de medicină, de astronomie, de 
geologie. 

— Este o secţie dedicată informaticii și electronicii, se 
hazardă Mike. 

— E bine, făcu Peggy Sue. Cu cât va fi mai complicat, cu 
atât va fi mai bine. Creierul ei trebuie să facă indigestie. 

Se întoarseră la liceu cât de repede putură. Bibliotecara, 
dra Suzie Wainstrop, ridică din sprâncene când îi văzu 
trecând. Nu-i mai fusese dat să vadă până atunci elevi atât 
de grăbiţi să meargă să lucreze și care să se-arunce pe 
cărţi cu o asemenea... lăcomie. 

O instalară pe Sonia într-un colţ izolat, unde să nu 
stârnească prea mare mirare celor care o zăreau răsfoind 
lucrări care nu erau în programă. Peggy Sue, Mike și 
Dudley se apucară apoi să dea din mână în mână cărti, 
furnizându-i fetei hrana necesară pentru satisfacerea 
exigenţelor creierului ei. Nu era ușor, căci Sonia rezolva 
problemele cu o viteză fenomenală și cerea într-una altele. 
Peggy avu ideea de a-i da mai multe metode de iniţiere în 
diverse limbi străine, cu dicționarele aferente, și-i porunci 
să le înveţe pe dinafară. 

— Asta poate o să ne lase timp să respirăm, îi spuse lui 
Dudley. 

Cei doi băieţi erau palizi. Le era teamă și o priveau pe 
Sonia pe furiș. 

— Când o să se termine toate astea? murmură Mike. 
Dacă o să-nghită tot conţinutul bibliotecii? Cum poate să 
facă asta? În locul ei, mie mi-ar fi explodat capul. 

Nu de asta se temea Peggy Sue. Ea se gândea mai 
degrabă la o implozie. Dacă Sonia se pomenea fără hrană 
pentru minte, creierul i s-ar fi transformat într-un fel de 
gaură neagră cosmică, aspirând tot ce o înconjura. Fata ar 
fi dispărut înghițită de acest put de antimaterie. Ar fi fost 
victima foamei ei de cunoaștere. 

— Pe mine mă sperie, recunoscu Dudley. Nu mai e Sonia 
pe care o știam noi. I-ai văzut ochii? Ne privește ca și cum 


45 


am fi niște câini morți. 

Dar nu avură timp să spună mai multe, că Sonia înlătură 
teancul de cărți pe care le terminase de parcurs și spuse 
ceva de neînțeles. 

Peggy Sue avu nevoie de două secunde ca să priceapă 
că prietena ei vorbea în japoneză. Nu-i trebuise nici măcar 
o oră ca să ajungă să stăpânească această limbă; vorbit și 
scris. 

— Repede, porunci Peggy. Să-i găsim altceva, mai 
complicat. Unde sunt lucrările de electronică? 

Deși încercaseră să fie discreţi, manevra lor nu trecuse 
neobservată și dra Wainstrop veni repede să vadă ce 
luaseră. Bifând titlurile volumelor care se îngrămădeau în 
braţele lui Peggy Sue, întrebă: 

— Ce faceţi voi cu manualele astea? Sunteţi mult prea 
tineri ca să pricepeţi asemenea lucruri. De-a ce vă jucaţi? 
E o glumă? Un pariu prostesc? 

— Nu..., se bâlbâi adolescenta, este... este pentru un 
concurs! Da, un concurs de cultură generală! Încercăm să 
găsim răspunsurile corecte... 

— Hmm, făcu bibliotecara. Aș putea să vă ajut? 

— Mulţumim, spuse Peggy, sunteţi foarte drăguță, dar 
asta ar însemna să trișăm. Preferăm să ne descurcăm 
singuri. 

— Bine, bine, cum vreţi, capitulă dra Wainstrop, 
îndepărtându-se. 

Dar se vedea că nu era convinsă. 


Astfel se scurse după-amiaza, într-o atmosferă de panică 
ascunsă. Din cauza drei Wainstrop, trebuia să pară 
zâmbitori și să se prefacă binedispuși. În realitate, Peggy 
Sue tremura la gândul s-o vadă pe Sonia prăbușindu-se, cu 
sângele curgându-i prin urechi. Nimic nu reușea să 
stăvilească nemaipomenita ei foame de cunoaștere. 
Înghiţea tot, indiferent ce: geologie, teoriile matematice 
cele mai complicate, manuale de anatomie pentru uzul 
studenţilor la medicină (nu-i trebuiră decât treizeci de 
secunde ca să înveţe pe dinafară lista oaselor scheletului 


46 


uman și să fie în stare să le repete în mare viteză). 

Totul îi părea simplu... prea simplu. 

Voia mereu ceva și mai complicat și se plângea de 
încetineala tovarășilor ei. 

— Am impresia că sunt chelner într-un restaurant, 
mormăi Dudley. Nu transport cărţi, ci farfurii de spaghete 
cu perișoare de carne! 


Spre ora 5, Sonia avu o ameţeală. Era gata să leșine. Era 
palidă, transpira. Mâinile îi tremurau. 

— O să moară, se văicări Mike. Asta e, creierul ei e pe 
cale să pocnească. 

— Nu, făcu Peggy Sue. Cred că știu ce este. Face 
hipoglicemie. Creierul consumă zahăr, iar ea a muncit atât 
de mult, încât s-a terminat carburantul. Are nevoie de 
bomboane, de sucuri, de prăjituri. Tot ce conţine zahăr. 

Se văzură nevoiţi să plece în căutare de dulciuri și să 
devalizeze aparatele din hol. Ascunseră mâncarea sub 
haine, pentru că era interzis să mănânci în incinta 
bibliotecii. Sonia avea o faţă îngrozitoare, palidă, cu 
cearcăne. Ai fi zis că-i gata să moară de hemoragie. 

— Este formidabil, mormăi ea. Înţeleg lucrurile... 
Universul... încep să văd cum funcţionează. N-aveţi idee. 

Vorbea foarte repede. Folosea una după alta japoneza, 
greaca veche, latina. Gândurile ei o luau razna, sărea de la 
un subiect la altul. Își luase notițe folosind ideogramele 
chinezești. Dar le citea cu voce tare, traducând în 
germană. 

„Parc-ar avea o sută de ani, gândi Peggy Sue, cu un 
frison. Are o privire de femeie bătrână.“ 

Când începu să scotocească în pungile cu bomboane, 
Sonia Lewine se simţi mai bine și se puse pe treabă și mai 
abitir. 

Hotărâse să-și inventeze propria limbă, spunea ea, care 
să-ngăduie exprimări mai performante. Tovarășii ei 
schimbau priviri neliniștite. Ora închiderii se apropia și dra 
Wainstrop o să-i dea afară; ce se va întâmpla când n-o să 
mai aibă ce să-i dea să rumege creierului înfometat al 


47 


Soniei? 

„Trebuie să-l ţinem ocupat, gândi Peggy. Să-i dăm să 
dezlege enigme de nerezolvat. Perpetuum mobile, poate? 
Sau să-i cerem să inventeze ceva imposibil. Motorul cu 
apă? Piatra filosofală care schimbă plumbul în aur?“ 

Da, poate era o soluţie. În minutele care urmară, puseră 
la cale mii de șmecherii ca să-i atragă atenţia prietenei lor. 

— Sigur ai devenit mai inteligentă ca noi, rânji ea, dar ai 
fi capabilă să inventezi un motor de mașină care să 
funcționeze cu apă de la robinet? Ei? Pariez că nu. 

Spera ca Sonia, ofensată, să accepte provocarea. Ceea 
ce se și întâmplă. 

Imediat, Sonia se lansă în calcule și desene complicate. 
În același moment, soneria anunţă închiderea bibliotecii. 
Erau nevoiţi s-o ia din loc. Sonia se lăsă dusă de prieteni. 
Era într-o stare total nefirească și mormăia în timp ce lua 
notițe. Când nu mai avu hârtie, începu să-și scrie pe mâini, 
pe haine. 

Prietenii se grăbiră s-o ducă acasă. Din fericire, mama ei 
era de gardă la spital. 

— Ce ne facem dacă tatăl ei ne ia la întrebări? întrebă 
Peggy. 

— E agent comercial, răspunse Mike, nu vine acasă 
decât la cincisprezece zile. 

Pe scări, se văzură nevoiţi s-o sprijine pe Sonia. Părea 
epuizată. Odată întinsă în pat, ea închise ochii și adormi 
imediat. 

— Asta o s-o liniștească, se hazardă Dudley. Data trecută 
totul a încetat la apusul soarelui. 

Peggy Sue își arătă îndoiala printr-o strâmbătură. 

— Depinde de doza de radiaţii pe care a absorbit-o, 
observă ea. Cred c-a stat ore bune sub soarele din ce în ce 
mai puternic, asta-i problema. Este ca un acumulator, care 
trebuie să fie pus la reîncărcat atunci când se consumă. 

Se așezară pe mochetă, în jurul patului. Și ei se simțeau 
foarte obosiţi. Sonia dormea, dar mâna ei cu degetele 
crispate pe un pix continua să scrie pe cearșafuri, 
acoperind țesătura cu ecuaţii de nepriceput. 


48 


— Dacă va continua, gemu Dudley, va descoperi cu 
siguranţă secretul motorului care merge cu apă de la 
robinet! 

Peggy Sue nu răspunse. Era îngrozită de starea 
prietenei ei. Fata trebuie că slăbise cu vreo zece kilograme 
în timpul după-amiezii. Prodigioasa activitate cerebrală a 
cărei victimă fusese se hrănise din trupul ei, luându-și 
carburantul de oriunde putuse. 

— Organismul ei este la capătul puterilor, dar creierul 
nu reușește să-și încetinească activitatea, șopti ea. 
Continuă calculele în somn. E ca și cum ar fi somnambulă. 

— O somnambulă care trece examenele ca să devină 
inginer specialist în atom! rânji Mike, pentru a-și ascunde 
frica. 

Nu mai era pastă în pixul cu bilă, dar Sonia continua să 
scrie fără să-și dea seama că pixul zgâria cearșaful 
degeaba. În fine, în jur de miezul nopţii, mâna încetă să se 
mai miște. Cei trei adolescenţi schimbară o privire. Peggy 
Sue se aplecă spre prietena ei, ca să verifice dacă mai 
respira. 

— Doarme, anunţă ea, cu o voce nesigură. Gata, în 
sfârșit! Creierul ei a terminat rezerva de energie. 

— La naiba! șopti Dudley. Dacă n-aveai prezenţa de 
spirit s-o încurci cu povestea asta cu motorul cu apă, cred 
că era moartă acum. 

„E foarte posibil”, gândi Peggy, ridicându-se. 

Cei trei prieteni coborâră scara în liniște. 

— Părinţii noștri probabil că ne caută peste tot, se văită 
Mike. Am pierdut complet noţiunea timpului. Ce scandal o 
să-mi facă! 

Se despărțiră, știind că n-aveau niciun alibi serios ca să- 
și scuze întârzierea. 


49 


7 


În zilele care urmară, „miracolele” au fost din ce în ce 
mai frecvente; ceva anormal era pe cale să se întâmple. 
Cazul Sonia Lewine nu mai era ceva izolat. Copii de vârstă 
mică, distribuitori de pizza se transformau brusc în 
înspăimântătoare genii capabile să bată viteza 
calculatoarelor. Ipoteza febrei meningiene fusese adoptată 
de autorităţi, chiar dacă medicul din Point Bluff nu era 
decât pe jumătate convins de această explicaţie. 

La liceu, elevii începeau să vorbească tot mai mult 
despre „misterul Lewine”. Unii băieţi se arătau foarte 
interesaţi de experienţă. 

— Un fel de insolaţie, murmurau ei. Te lovește direct în 
cap și pe urmă devii mai inteligent ca un inginer de la 
NASA. 

— Ar fi super, ca să treci examenele, adăugau amicii lor. 
Te bronzezi zece minute, te-ntorci în clasă și poţi să 
răspunzi la întrebările care ţi se pun, fără să fi învățat 
vreodată ceva! 

Pe deasupra, perspectiva de a-i bate pe profesori în 
propriul lor teren îi incita în mod special pe liceeni. Astfel 
că „epidemia de inteligență spontană” luă amploare. Mulţi 
elevi luaseră obiceiul să se expună la soare ca să-și ofere 
plăcerea de a-și sfida profesorii. Cu creierul clocotind, se 
întorceau în clasă și se distrau sfidând profesorii de 
matematică, de fizică sau de chimie, calculând mai repede 
decât ei. În curte, puteau fi văzuţi acum băieţi - care până 
atunci nu citiseră niciodată altceva decât benzi desenate - 
gata să înghită lucrări de matematici superioare, luate de 
la bibliotecă. 

O exaltare, asemănătoare celei pe care o cunoscuse 
Sonia, punea stăpânire pe ei și, timp de o oră, acopereau 
tabla cu ecuaţii care-l lăsau mască pe Seth Brunch. 


50 


— Trișaţi! urlă el într-o zi. Cunoștinţele voastre dispar o 
dată cu noaptea și vă treziţi la fel de proști ca înainte de a 
sta la soare. N-aveţi decât o falsă inteligenţă... nimic mai 
mult. Şi se termină pe măsură ce-o folosiţi, ca benzina 
dintr-un motor. 

— Ce contează, rânji Jude Hopkins, un elev ce era 
cunoscut ca leneș, dacă putem face din nou plinul fără 
probleme! 

Şi, cu o mișcare a degetului, arătă spre soarele care 
strălucea deasupra Point Bluff-ului. 

Acest duel verbal anunţă începutul unui scandal 
adevărat, căci profesorii, care nu mai suportau să fie 
umiliți, deciseră și ei să stea la soare. 

— Este un caz de legitimă apărare! tună Seth Brunch. 
Nu se pune problema să ne lăsăm călcaţi în picioare de 
niște imbecili care-și dopează creierul cu razele soarelui! 
Trebuie să fim în stare să le dăm replica! De asta depinde 
onoarea corpului profesoral. 

De atunci, profii puteau fi văzuţi cum se grăbeau în 
curte imediat ce soarele albastru își făcea apariţia. Seth 
Brunch, chel, era foarte avantajat, se bronza foarte repede. 
Colegii lui, din nefericire dotați cu păr, nu ezitară să se 
radă în cap, arătându-și „bilele tunse zero“cel puţin 
surprinzătoare. 

— E o nebunie, observă Peggy Sue. Nu vedeţi că totul 
este gata să se ducă de râpă? Trebuie oprită chestia asta. 

Dar nimeni n-o asculta. In clasă, puteai asista la dueluri 
îngrozitoare, luptători de geniu își aruncau în față ecuaţii 
și teorii științifice. Peggy, Dudley și Mike, care continuau 
să se apere de soare, nu pricepeau nimic din ce se vorbea. 
Cât despre Sonia, după după-amiaza delirantă de la 
bibliotecă, se oprise, prizonieră a unui soi de 
somnambulism din care nimic nu putea s-o scoată. 

— Mă-ntreb dacă creierul nu i-a fost afectat, îi mărturisi 
Peggy Sue lui Dudley. Ai observat cât e de... bleagă? 

— Da, recunoscu băiatul. Își caută cuvintele. Ieri 
dimineaţă, nu-și amintea cum mă cheamă. 

— Asta o să li se-ntâmple TUTUROR! explodă Peggy, 


51 


arătând spre elevii și profesorii ocupați să se bronzeze în 
curte. Creierele noastre nu sunt concepute să suporte 
atâta tensiune. Se uzează ca pneurile unei mașini care 
merge cu o viteză extrem de mare. 


x 


În oraş se instală o atmosferă ciudată. Dacă unii se 
fereau să creadă povestea cu soarele miraculos, mulți 
începeau să considere că era ceva adevărat în toate astea. 

La drogherie, Peggy fu martoră la o conversație ciudată 
între un vânzător și una dintre cliente. 

— De ce-ar trebui să rămâi prost când inteligența e la 
îndemâna tuturor? bombănea el. Părinții mei n-au fost 
bogaţi ca să mă dea la facultate, dar văd limpede că aceia 
care au studii au astăzi buzunarele pline. Acest soare 
albastru e un adevărat chilipir pentru noi, cei săraci, ne dă 
o șansă, restabilește dreptatea! (Prinzând-o de umeri pe 
biata femeie care-l asculta, vociferă:) Nu v-ar plăcea, 
doamnă Bowers, să construiți rachete spaţiale în loc să vă 
ocupati de gospodărie? 

— Rachete spațiale? se miră bătrâna doamnă. 

— Soarele albastru este revanșa noastră, mormăi 
comerciantul. Nu trebuie scăpată. Pentru oamenii din 
Point Bluff strălucește, nu pentru alţii. Este un chilipir, v- 
am spus. Un chilipir curat! 

Cu toate că mașina șerifului continua să patruleze 
repetând că era interzis prin decret să ieși afară fără 
pălărie, Peggy Sue vedea din ce în ce mai mulţi oameni 
care se hazardau să treacă pragul casei cu capul 
descoperit. Înaintau timid, priveau în sus, apoi își scoteau 
cascheta de baseball sau pălăria de cowboy. În primul 
moment, rămâneau încordaţi; apoi - constatând că părul 
nu le ia foc! -, se relaxau și rămâneau acolo, cu pălăria sau 
cascheta în mână, lăsând razele soarelui albăstrui să-i 
pătrundă. 

In general, nu se grăbeau deloc și intrau în casă numai 
când îi obliga șeriful. 

— Funcţionează! i se confesă bătrâna dră Lizzie lui 


52 


Peggy. Nu credeam, dar am rămas un sfert de oră cu capul 
gol ieri după-masă. Când am intrat, am rezolvat toate 
cuvintele încrucișate în zece minute. La vârsta mea, e un 
miracol. Pentru oamenii bătrâni ca mine, care-și pierd 
memoria, acest soare albastru e o binefacere. 


* 


Într-o dimineaţă, pe când ieşea din rulotă, Peggy detectă 
mișcarea fluidă a unui Invizibil în spatele unui copac. Se 
grăbi spre el. Râsetele răutăcioase o conduseră în mijlocul 
unui luminiș. Un grup de Transparenţi o așteptau acolo. Se 
distrau luând aspectul prietenilor adolescentei. 

Folosindu-se de plasticitatea formelor lor, modelară o 
Sonia, un Mike și un Dudley lăptoși ca ectoplasma. Peggy 
Sue făcu o mișcare îndărăt. Timp de o secundă, avu iluzia 
că admiră fantomele tovarășilor ei. Nu era o senzaţie 
foarte plăcută. Ochii lor albi o fixau cu o expresie morbidă, 
ca și cum proprietarii lor reveneau din morți. 

— Destul! se adresă ea Invizibililor, nu mă speriaţi. 

(Nu putea să fie sinceră în privinţa asta.) 

Transparenţii continuară totuși oribila scenetă și chiar 
se distrau legănându-se cum ar fi făcut-o niște morți vii. 
Peggy Sue se strădui să ascundă că i se făcea rău privindu- 
i. 

— Bineînţeles că voi ați fabricat soarele albastru, nu-i 
așa? șuieră ea. 

— Bineînţeles, hohoti unul dintre Invizibili. Te-am 
prevenit că punem la cale o farsă de mare anvergură. Ceva 
ca un super Halloween. 

— Asta o să degenereze, oftă ea. Știţi foarte bine că 
situaţia o să se degradeze. 

— Exact, făcu fantoma Soniei. Asta ne și distrează. Să 
asistăm la explozia finală, să vedem cum oamenii din rasa 
ta se devorează între ei. 

— Sunteţi mizerabili! le aruncă în faţă adolescenta. 

— Noi suntem Invizibili, ripostă creatura. Ne distrăm în 
felul nostru... Pe deasupra, voi aţi inventat pescuitul, 
vânătoarea. Oare aceste „jocuri” ale oamenilor sunt mai 


53 


puţin crude decât ale noastre? Nu sunt foarte sigur. Totul 
depinde de unghiul din care privești: din cel al vânătorului 
sau din cel al vânatului. 

— Presupun că-i inutil să vă implor? spuse Peggy Sue. N- 
o să renuntati? 

— Bineînţeles că nu! strigă fantoma lui Dudley. O să fie 
o brambureală. Lucrurile sunt atât de bine puse la punct! 
Ai văzut? Războiul a început. Profesorii ăia și elevii care se 
bat pe inteligenţă sunt teribil de nostimi! O să te zbaţi în 
zadar, o să-ncerci să-i convingi, dar nimeni n-o să te- 
asculte... Nu ai decât paisprezece ani, de ce-ar asculta o 
fată atât de mică? N-o s-accepte să le dai tu lecţii. 

Fata se răsuci pe călcâie. Era inutil să le cadă în 
genunchi, n-ar fi obţinut nimic. 

Disperată, se-ntoarse în camping. 

Mama ei o aștepta lângă mașină, neliniștită. 

— Nu-mi place deloc ce se petrece aici. Am încercat să 
dau de tatăl vostru la șantier, dar liniile telefonice sunt 
tăiate. Nici chiar mobilele nu funcţionează. Nu știu ce se 
pune la cale, dar toate astea mă sperie. Când am fost la 
cumpărături, am întâlnit oameni care mi-au spus lucruri 
ciudate. Povești incredibile despre soarele albastru. 

Iși frângea mâinile și o privea pe Peggy Sue chiondorâș, 
ca și cum ea era vinovată de întorsătura evenimentelor. 
Adolescenta se urcă în rulotă. Sora ei, Julia, o aștepta 
înăuntru, mâncând în silă dintr-un sandvici. 

— E adevărat ce se povestește? atacă ea. Că-i suficient 
să te expui la soare ca să devii genial? (Fără să-i lase lui 
Peggy timp să răspundă, adăugă:) Ştii, mi-a venit o idee. 
Dacă m-aș bronza câteva ore, poate aș deveni destul de 
deșteaptă ca să descopăr metoda de a face avere, nu? 

— Este periculos, șopti Peggy. E adevărat că creierul 
este ca și dopat, dar imediat dă înapoi, ca un sufleu cu 
brânză, și nu-și mai amintește niciuna dintre ideile geniale 
pe care le-a avut. 

Julia se strâmbă. Cu un gest de enervare, puse 
sandviciul pe farfurie. _ 

— Zici așa ca să mă descurajezi, șuieră ea. In realitate, 


54 


nu-ţi pică bine să reușesc eu. Ai prefera să rămân 
chelneriţă la fast-food toată viața. 

Peggy Sue își puse mâna pe cea a surorii ei. 

— Nu vreau să-ţi pierzi minţile, spuse ea cu blândeţe. 
Asta-i tot. Nu-i asculta pe oamenii din oraș. E periculos. E 
o capcană. Cât ai clipi din ochi, totul o să dispară. 

Julia își trase mâna și plecă bosumflată în celălalt capăt 
al caravanei. 

Mami se-ntoarse în rulotă. 

— M-am hotărât să plecăm mâine în zori, anunţă ea. Nu 
vreau să-mi asum niciun risc. Nu știu ce strălucește pe cer 
deasupra Point Bluff-ului, dar mă tem că-i vorba de o 
porcărie nucleară. Dacă ar fi aici, tatăl vostru mi-ar da 
dreptate. O să coborâm spre sud, ca să-l găsim pe șantier. 


Se duseră la culcare. Peggy Sue nu reușea să adoarmă. 
Îi venea foarte greu să-și abandoneze prietenii. Nu știa 
cum să-și convingă mama să rămână. De altfel, știa că 
mami luase o decizie înțeleaptă. A rămâne în preajma 
soarelui albastru ar fi însemnat o nebunie. 


x 


A doua zi dimineaţa, familia Fairway părăsi campingul. 
Dar, pe drumul care ducea la șoseaua principală, dădură 
de un baraj pus de-a curmezișul. Unul dintre adjuncții 
șerifului făcea de pază alături, cu pușca pe umăr. 

— Regret, doamnă, spuse el ameninţător, nimeni nu 
părăsește Point Bluff fără autorizaţie specială. 

— Cum?! exclamă Mami. Ce vrea să însemne asta? Nu 
trăim într-o ţară liberă? 

— Îmi pare rău, doamnă, replică adjunctul, dar e în 
legătură cu această epidemie de febră meningiană. S-au 
primit directive ca bolnavii să fie ţinuţi într-un anume 
perimetru. Nimeni nu trebuie să treacă de cordonul 
sanitar. 

— Dar nici eu, nici fetele mele nu suntem bolnave! 
protestă mami. 

— N-aveţi de unde ști, doamnă, rânji adjunctul. Asta 


55 


numai doctorul v-ar putea spune. Până atunci, faceţi cale- 
ntoarsă și intraţi în camping. 

Nu glumea deloc. Dna Fairway făcu deci cale-ntoarsă. 

— Ce se-ntâmplă? se agită Julia, rozându-și unghiile. 
Credeam c-o să tragă în noi. 

— Nu știu, oftă mami, dar și mie mi-e frică. 

— Nu pricepeţi, spuse Peggy. Oamenii din Point Bluff nu 
vor ca asta să se știe. Vor să rămână singurii care să 
profite de „binefacerile” soarelui albastru. 


56 


8 


Peggy Sue constată că adulţii prindeau curaj. Observând 
că nu le exploda creierul după cincisprezece minute de 
expunere la soare, lungeau în fiecare zi ședințele de 
bronzat. Facultăţile mintale li se dezvoltau proporţional cu 
timpul petrecut cu capul gol la soare și deveneau din ce în 
ce mai ambiţioși. La început, se mulțumeau să citească 
lucrări complicate, să-și repare singuri televizorul, 
calculatorul..., apoi, foarte repede, foamea de cunoaștere 
punea stăpânire pe ei, voiau să știe mai mult. Peggy Sue îi 
văzuse pe factorul poștal și pe băcan bătându-se la secţia 
de „lucrări tehnice”, pentru a obţine un manual de 
astronomie legat de calculul curburii spaţiu-timp. 

— Asta-i pentru mine! urla băcanul, tu nu pricepi nimic 
din ea! 

— Nu-i adevărat! vocifera factorul poștal, sunt mult mai 
bine bronzat decât tine! 


x 


Cu cât se expuneau la soare mai mult, cu atât oamenii 
deveneau mai albaştri. Pielea lor bătea spre indigo. 
Începea de la cap și se întindea pe restul corpului. Ai fi zis 
c-au căzut într-un cazan cu vopsea sau că un vopsitor de 
caroserii i-a stropit din greșeală cu pistolul de vopsit. 


Mai multe familii hotărâseră să părăsească orașul 
forțând barajele sau tăind-o direct prin pădure. Asta se 
termina de fiecare dată prost. 

— Familia Borowsky, murmură Dudley într-o dimineaţă. 
Au murit. Tatăl, mama și cei doi fii. Mașina a ieșit de pe 
drum și s-a ciocnit de un copac. A luat foc. Este îngrozitor. 
Au încercat să fugă. A fost de parcă asta ar fi trebuit să-i 
împiedice. 


57 


— Şi n-a fost vina paznicilor, adăugă Mike. Tata era 
acolo când s-a întâmplat. Spune c-a văzut mașina cum 
ieșea singură de pe drum, uite-așa. În mod inexplicabil. Ca 
și cum șoferul a ales de bunăvoie să se izbească de copac. 

Peggy Sue își mușcă buzele. Nu-i era greu să priceapă 
ce se întâmplase. O dată în plus, Invizibilii erau stăpâni pe 
situaţie. Strecurându-se în interiorul mașinii, apucaseră 
volanul ca să provoace accidentul. 

„Vor să ne împiedice să fugim, gândi ea. Nu le convine 
ca partida să se termine din lipsă de jucători. Toţi cei care 
vor încerca să scape o să fie omorâţi.” 

Două zile mai târziu, avu loc un alt accident mortal. O 
familie, care încercase să fugă la volanul unei camionete, 
se răsturnase într-un canion fără ca nimeni să poată 
înţelege cum putuse șoferul să piardă controlul mașinii. 

De fapt, agitația din oraș era atât de mare, că le păsa 
prea puţin de asemenea fleacuri. 

— La urma urmei, râse băcanul, există și oameni destul 
de proşti ca să întoarcă spatele norocului. Îi privește! 


Se formară două tabere: cei care, speriați de fenomen, 
refuzau cu încăpățânare să se expună la soare... și ceilalţi, 
care abuzau de el. Primii mergeau cu pălării, cu cămăși cu 
mânecă lungă și mănuși de bumbac, ceilalți se plimbau în 
costum de baie, bikini și deveneau... albaștri. 

— Este simplu, decretă băcanul, care bătea, și el, în 
albastru. În câtva timp, în Point Bluff vor fi două grupuri: 
elita și proștii. Proștii nu vor avea nicio scuză, pentru că, 
de data asta, au ales să fie așa. Nimic nu justifică 
obscurantismul, când e suficient să-ţi scoţi pălăria în 
fiecare dimineaţă și să simţi cum devii genial. 

— Sunt cu toţii pe cale să-și piardă minţile, gemu mama 
lui Peggy. Este îngrozitor. Și nici nu există vreun mijloc de 
comunicare cu exteriorul. Între timp, vă interzic să vă 
expuneţi la soare. Pricepeţi? Dacă pe una dintre voi o s-o 
tenteze să se facă albastră, o să aibă de-a face cu mine! 

Julia se strâmbă. 

— Mami, se smiorcăi ea. Nu poţi să-mi ceri asta. Este un 


58 


noroc care n-o să se mai repete. Nu aveţi destui bani ca să 
mă trimiteţi la facultate. OK, pricep, dar astăzi, când mi se 
oferă posibilitatea de a scăpa de slujba de chelneriță, nu 
vreau să spun nu! 

— Nu-i ceva firesc, zise supărată dna Fairway. I-ai văzut 
pe toţi oamenii ăia care se fac albaștri? 

— Tocmai sunt gata să-și ia partea leului! insistă Julia. 
Mai devreme sau mai târziu, unul dintre ei va face o 
descoperire genială, care va valora mult, iar el va avea 
averea asigurată. Apoi, o să poată deveni la loc idiot în 
liniște, ce mai contează câtă vreme și-a vândut invenţia pe 
bani buni?! 

— Nu inventează nimic serios, observă Peggy. 

— Bine! miorlăi Julia. Deocamdată bâjbâie, dar n-o să 
dureze. Scânteia se va produce și unul dintre ei va lua 
potul cel mare. Tot ce mă interesează este să mă umplu de 
știință o zi, atât cât trebuie ca să inventez o chestie 
formidabilă și să-i schițez planurile. A doua zi, o să iau un 
brevet pe planurile astea și o să le vând unei firme mari. 

— O zi, spuse încetișor Peggy Sue, este suficientă ca să- 
ţi prăjești creierul. Dacă nu mă crezi, n-ai decât să te duci 
s-o vezi pe prietena mea, Sonia Lewine. Nu mai știe nici 
să-și scrie numele. 

— Oh! Ce mă enervezi! i-o trânti Julia. Dacă vrei să faci 
parte dintre idioţi, te privește, dar nu conta pe mine să-ţi 
mai dau bună ziua când o să te întâlnesc pe stradă. 

Și plecă trântind ușa. 

— O să facă o prostie, se văită mami. Ah! de-ar fi fost 
aici tatăl vostru. 


x 


Peggy Sue îl auzi pe Berkovitch, instalatorul, declarând: 

— Nu știu ce-am inventat chiar ieri, dar părea al naibii 
de complicat. Azi dimineaţă, nu puteam nici măcar să intru 
în bucătărie, blestemata aia de mașinărie ocupa tot locul! 
Am examinat-o atent pe toate părţile! N-a fost chip să aflu 
la ce folosește. Un adevărat mister. 

Majoritatea  „inventatorilor” duceau o cursă contra 


59 


cronometru, străduindu-se să pună capăt muncii înainte ca 
somnul ignoranței să șteargă totul. Asta îi făcea să 
mâzgălească planuri și calcule ilizibile, care ai fi zis că 
ieșeau din mâna unui cimpanzeu. Vai, maşinile, 
abandonate fără nicio indicație de folosire utilizabilă, lăsau 
pe toată lumea perplexă. Nimeni nu îndrăznea să le atingă, 
de frică să nu declanșeze o catastrofă. 

Invențiile erau destul de neobișnuite. 

— Astăzi instalatorul face o mașină care, în loc de 
benzină, consumă banane! anunţă Dudley. 

— Poștașul a decis să-și transforme casa în navă 
spaţială, spuse Mike. E aproape gata să instaleze 
reactoarele în cele patru colţuri ale căsuţei. 

— Şi farmacistul vrea să pună la punct o baterie 
electrică inepuizabilă, încheie Peggy Sue. Mâine, o să aibă 
fiecare altă toană. 

Totul se dezorganiza. La liceu, majoritatea claselor 
rămâneau goale. De ce s-ar mai fi predat cursuri elevilor 
care se dovedeau mai inteligenţi ca profesorii? Nici chiar 
Seth Brunch nu mai venea. Se hotărâse să nu mai iasă din 
casă decât la venirea nopţii. Refuza, după spusele lui, să 
„devină mutant”. 

Peggy Sue și prietenii ei umblau prin localurile goale. De 
o săptămână, încercau s-o înveţe din nou pe Sonia să 
citească, care nici măcar nu mai știa să descifreze literele 
alfabetului. Era jalnic s-o vezi pe fata roșcată buchisind ca 
un copilaș abecedarele folosite la grădiniță. Uita totul. 

— Ce-i intră pe-o ureche îi iese imediat pe cealaltă, oftă 
Dudley trist. Nu cred să mai revină la normal. 

— Nu se poate ști, decretă Peggy. Trebuie continuat. 
Poate nu-i decât o confuzie trecătoare. 

— Ceea ce mă sperie, șopti Mike, este că, refuzând să ne 
expunem la soare, ajungem de râsul tuturor. Până la urmă, 
o să ne considere niște animale. Mi-e cam rușine să fac 
parte dintre cei care nu inventează nimic. Și dacă ceilalți 
sunt cei care au dreptate? Dacă noi lăsăm să treacă pe 
lângă noi șansa vieţii noastre? 

— Întreab-o pe Sonia care-i este părerea, spuse încetișor 


60 


Peggy Sue. 
Mike lăsă ochii în jos, rușinat. 


x 


Într-o seară, când Peggy Sue se așeză la masă pentru a 
lua cina în familie, constată că sora ei, Julia, se albăstrea. 

— Fără comentarii! se răsti aceasta din urmă. V-am 
prevenit, nu se pune problema să rămân pe peron câtă 
vreme trenul norocului se îndepărtează. 

Nu mai era nimic de replicat. 


x 


Peter Boyle, fermierul „cosmonaut”, muri într-un 
accident cu tractorul zburător pe care-l inventase. Maşina 
lui continua să meargă în zigzag prin aer, căzând uneori ca 
un bombardier nebun, apoi prindea din nou altitudine, în 
ultima secundă. Cu carburantul terminat, sfârși prin a se 
zdrobi de câmpul de porumb, spre ușurarea generală. 

În fine, Billy Downing, ajutorul farmacistului, făcu 
descoperirea secolului: cu ajutorul unui lichid misterios, 
reușea să schimbe metalul cel mai banal în aur pur! 

Făcu o demonstraţie în piaţa primăriei, în fața tuturor 
locuitorilor adunaţi acolo, și transformă vechea lui mașină 
rablagită într-o sculptură în aur masiv. 

— Este formidabil! bâigui primarul. Iată, în fine, ceva 
util comunităţii. Sper că ţi-ai notat bine formula și c-o să fii 
în stare să fabrici un nou bidon mâine dimineaţă. 

— Staţi liniștiți, făcu Billy. Asta o să pot s-o fac, nu aici e 
problema. 

— Ah, da? mormăi primarul încruntând din sprâncene. 
Atunci unde? 

— În durata fenomenului, explică ajutorul farmacistului 
rușinat. Transformarea nu-i durabilă. Când apune soarele, 
obiectul își recapătă aspectul iniţial. Asta înseamnă că, 
dacă facem lingouri din cărămizi obișnuite, va trebui să le 
vindem înainte de venirea serii. 

Mulțimea scoase un oftat decepţionat. 

— Evident, e o mare problemă, admise primarul. Dacă 


61 


vindem aurul ăsta o să devenim niște escroci. 

Urmă o discuţie înflăcărată, fiecare încăpățânându-se să- 
și susţină punctul de vedere. Cearta se înteţi și curând se 
încăierară. Peggy Sue și prietenii ei se retraseră, 
considerând că văzuseră deja destul. 

Se despărţiră. Pe drumul care ducea la camping, Peggy 
îi auzi râzând pe Invizibili. Spectacolul din seara aceea îi 
distrase grozav. 


62 


9 


Ceea ce trebuia să se-ntâmple se întâmplă. Din dorinţa 
de a-și dezvolta inteligenţa, locuitorii din Point Bluff își 
arseră neuronii. Creierele lor, epuizate de acumularea 
atâtor cunoștințe, făcură scurtcircuit. Erau văzuţi bântuind 
pe străzi, cu privirile goale, uitându-și până și numele. 
Mulţi nu mai știau nici să citească, nici să numere, unii se 
dovedeau incapabili să vorbească. Creierul lor, ars din 
cauza exceselor, redevenise cel al unui nou-născut. 

— Toate astea trebuie oprite, imploră doctorul într-una 
din adunările consiliului municipal. Nebunia asta nu mai 
poate dura. Mergând tot așa, în Point Bluff n-o să mai fie 
decât amnezici. Spitalul este plin! Toţi acești oameni au 
creierul spălat. Pornesc de la zero, ca niște copii mici. Va 
trebui să reînveţe totul. Și unii dintre ei nici măcar nu sunt 
sigur că mai sunt în stare. 

Adunarea protestă, nemulțumită. Atracția câștigului îi 
determina pe oameni să continue pe drumul invențiilor 
nebunești. Mai era și povestea asta cu cărămizile 
schimbate în lingouri de aur... 

Oare chiar trebuia renunţat la toate astea? 

— Mai daţi-ne un răgaz, negocie băcanul. Ştiţi foarte 
bine că suntem aproape de lovitura cea mare. Până acum, 
Point Bluff era un orășel amărât, plin de oameni sărmani, 
condamnaţi să bată pasul pe loc. Epidemia asta de febră 
meningiană este singura șansă pe care o vom avea 
vreodată ca să scăpăm de mediocritate. Nu trebuie să ne 
speriem de cele câteva rebuturi care s-au făcut. Șeriful n- 
are decât să împiedice excesele, să reglementeze timpul de 
expunere la soare. 


— Orice ar inventa, îi spuse Peggy lui Dudley, o să fie ca 
lingourile de aur ale ajutorului de farmacist, care or să 


63 


devină la loc cărămizi în mai puţin de douăsprezece ore. 
Nimic nu va merge. 


x 


Băcanul fu găsit prăbuşit în „laboratorul” lui, cu sângele 
curgându-i din urechi. Gângurea ca un bebeluș și nu era în 
stare să se ţină pe picioare. Ajutorul de farmacist muri de 
congestie cerebrală. Cumetrele care asistaseră la sfârșitul 
lui pretindeau c-au văzut cum i se aprinsese părul în cap. 

— Creierul i-a luat foc! tot trăncănea bătrâna doamnă 
Pickins. Așa cum vă spun. De altfel, fumul îi ieșea prin 
nări. 

În consiliu, Seth Brunch propunea să se ceară ajutorul 
guvernului. 

— Toate liniile telefonice sunt tăiate, se văită șeriful. 
Undele sunt bruiate. Emiţător-receptorul meu nu prinde 
nicio frecvenţă. 

— Atunci trebuie trimis un mesager, pe jos, mârâi 
profesorul de matematici, prin pădure. li încredințăm o 
scrisoare contrasemnată de primar, de doctor... și de mine, 
ca să facă o bună impresie. Nu trebuie decât să ajungă 
până în comitatul învecinat și s-o dea șerifului de acolo. 

Ideea stârni un entuziasm moderat. Fără să 
îndrăznească s-o spună, mulți se gândeau la ce li s-a 
întâmplat oamenilor care încercaseră să fugă din oraș. 
Toate accidentele astea de mașină, atât de nefirești... Ar fi 
avut un mesager mai multe șanse să treacă de bariera 
nevăzută care părea să închidă Point Bluff? 


O ordonanţă a primarului fu lipită pe clădiri. De-acum, 
era interzisă expunerea la soare. Cei care nu respectau 
ordinul erau închiși. 

— Este inadmisibil! tună Julia, tocmai când eram gata 
să-mi termin lucrarea. 

— Cred că-i mai bine așa, zise Mami, cu voce 
tremurândă. Uită-te cum arăţi. Ai zice că ești o marțiană 
dintr-un film din alea vechi care se dădeau la televizor. 

— Sigur! șuieră Julia. Dacă te uitai mai bine la filmele în 


64 


chestiune, te bucurai mai puţin de decizia primarului. Vrei 
să știi ce-o să se-ntâmple? Armata va încercui teritoriul, 
apoi o să fim închiși într-un laborator secret, ca să facă 
experienţe pe noi. O să ni se taie creierul felii ca să se 
determine ce ni s-a întâmplat. Da, așa se va întâmpla și n-o 
să-ţi mai ardă de glume când niște ţipi în bluze albe o să 
înceapă să-ţi taie cutia craniană! Sigur că după asta o să 
faci economie la coafor! 

— Încetează să mai spui grozăvii! ţipă mami, care se 
albise la faţă. 


x 


Trebuia desemnat un mesager. Şeriful propuse să fie 
organizată printre adjuncți o tragere la sorți, pentru că 
niciunul dintre ei nu se oferise voluntar. 

Un anume Tommy Balfour se trezi însărcinat cu delicata 
misiune de a traversa pădurea ca să ajungă la șosea. 
Fusese sfătuit să nu plece cu mașina. Peggy Sue remarcă 
faptul că nimeni nu îndrăznea să vorbească despre 
pericolul care părea că pândește la marginea orașului 
Point Bluff. 

„Presimt că-i ceva, își spuse ea, dar n-au curajul să 
vorbească despre asta. Îi  înspăimântă, deși se 
încăpățânează să nu recunoască.” 

Era o atitudine obișnuită pentru niște adulţi, observase 
ea. În cazul de față, știa că pericolul era real. Invizibilii nu 
acceptau niciodată ca vreo inițiativă umană să strice 
spectacolul pe care ei se străduiseră atât de tare să-l pună 
în scenă. Cu stomacul strâns, îl privi pe bietul Tommy 
Balfour. Era un tânăr înalt, puţin arogant (ca majoritatea 
băieţilor!), care încerca să zâmbească mereu cu toată 
gura, dând asigurări că o să fie la înălţime. 

I se înmână un document oficial, semnat de autorităţile 
din Point Bluff. Un SOS care - măcar așa sperau - o să fie 
luat în serios de locuitorii comitatului vecin. 

— Oamenii ăștia nu ne iubesc prea tare, mormăi bătrâna 
dnă Pickins, și n-am avut niciodată legături cu ei. Nu văd 
de ce ne-ar veni astăzi în ajutor. 


65 


Majoritatea populaţiei din Point Bluff nu se amesteca. 
Oamenii nu erau foarte convinși de pretinsul „pericol” 
despre care vorbeau Seth Brunch și primarul. 


Se adunară ca să asiste la plecarea lui Tommy Balfour. 
Tânărul, jenat să fie în centrul atenţiei, făcu stângaci cu 
mâna și o tăie peste câmp, ca să ajungă în pădure. 

— Crezi c-o să reușească? șopti Dudley la urechea lui 
Peggy Sue. 

Adolescenta ridică din umeri. Se aștepta la ce era mai 
rău. Cu coada ochiului, observă feţele din jurul ei. 
Ingrijorarea mulțimii era evidentă. Toţi știau că în pădure 
exista ceva ameninţător, care încercuia orașul. Ceva care, 
puţin mai târziu, o să-l hăituiască pe Tommy Balfour ca pe 
un amărât de iepure... și o să-i pregătească o soartă crudă. 

Il auzi pe șerif șoptindu-i lui Seth Brunch: 

— Tommy este înarmat. Nu l-am lăsat să plece fără 
muniție. Şi-a luat pistolul de serviciu și cincizeci de 
cartușe. Am încredere, este un bun trăgător. N-o să i se- 
ntâmple nimic. În patruzeci și opt de ore, toată această 
poveste se va aranja. 

Mulțimea rămase pe loc, chiar și după ce Tommy 
dispăruse prin porumb. Aștepta îngrijorată. Șeriful fu 
nevoit să ordone oamenilor să se împrăștie. 

— Și nimeni să nu iasă fără pălărie! urlă el. Sunt cu ochii 
pe voi! Dacă peste trei zile cineva mai prezintă urme de 
bronz albastru, o să aibă de-a face cu mine. 

Câţiva comentară. Povestea asta cu bronzarea îi 
plictisea pe șmecherii care sperau să continue să facă băi 
de soare pe ascuns. 


* 


Peggy Sue și Dudley se duseră să-i facă o vizită Soniei. 
Fata îi recunoscu și păru bucuroasă să-i vadă. Începea din 
nou să vorbească, dar conversaţia ei era cea a unui copil 
de cinci ani. Mama ei le spuse că-și petrece multă vreme 
privind casete video pentru copii foarte mici și că se 
străduia, mai mult sau mai puţin încântată, să fredoneze 


66 


refrene. 

Spunând astea, dna Lewine avea lacrimi în ochi. 

— O să dureze, dar o să câștige terenul pierdut, o 
asigură Peggy Sue, cu părere de rău. 

Cei doi adolescenţi petrecură după-amiaza cu Sonia, dar 
comunicarea se dovedi dificilă. Fata roșcată devenise 
capricioasă și se enerva că nu era înţeleasă destul de 
repede. Vru să se joace cu păpușa, apoi se jucară de-a 
masa. Peggy Sue îi blestemă pe Invizibili că i-au adus 
prietena într-o asemenea stare de infantilism. 

„Oare când se va stinge soarele albastru, gândi ea, 
lucrurile vor reveni la normal?” 

Oare până atunci va mai rămâne vreo fiinţă vie în Point 
Bluff? 


* 


Douăsprezece ore mai târziu, avu o surpriză urâtă. 
leșind din birou ca să-și facă primul rond, șeriful distinse o 
formă neobișnuită în vârful unui copac. Punându-și 
binoclul, își înăbuși un strigăt de groază. 

Pata înfiptă în vârful unui pin înalt era corpul lui Tommy 
Balfour. Tânărul era agăţat acolo, ca un spânzurat, cu 
braţele bălăbănindu-se, cu bărbia atingându-i pieptul. 
După unghiul nefiresc pe care-l făcea capul, se ghicea fără 
greutate că-i fusese sucit gâtul. Cineva îl omorâse de cum 
intrase în pădure. 

Vestea făcu turul orașului, umplându-i pe locuitori de 
groază. Acum nu se mai putea nega: exista, evident, cineva 
în pădure. Un dușman misterios care veghea ca nimeni să 
nu poată fugi din Point Bluff. 

Mai mult ca orice, îngrozea modul în care fusese 
executat Tommy. 

— Cine a putut să-l agaţe atât de sus? se șoptea. 
Copacul ăla măsoară douăzeci de metri! 

Numai Peggy Sue știa că, pentru Invizibili, acest tur de 
forţă nu prezenta nicio dificultate. 

— La naiba! oftă șeriful. Suntem încercuiți... 

— Nu se pune problema să stăm cu braţele încrucișate, 


67 


comentă Seth Brunch. O să constituim o miliție din bărbaţi 
înarmaţi și o să explorăm pădurea. Dacă se ascunde acolo 
un ucigaș, o să-l găsim... și o să scăpăm de el cât ai bate 
din palme! 

Lui Peggy Sue i se păru jalnic. N-avea nicio idee despre 
cine era vorba. Avea chef să strige: „Nu faceţi asta! Dacă 
trimiteţi oameni în pădure, o să fie uciși ca Tommy! Nu în 
felul ăsta se poate lupta contra Invizibililor.” 

Dar cine ar fi ascultat-o? 

Propunerile profesorului de matematici rămaseră fără 
niciun ecou. Nimeni n-avea chef să calce în pădure. 
Șerifului i-a fost, de altfel, foarte greu să-și convingă 
subalternii să meargă să ia rămășițele lui Tommy. 

Când coborâră cadavrul, găsiră o scrisoare în buzunarul 
lui. Faimosul SOS pe care avea misiunea să-l ducă în 
orașul vecin. Misiva fusese ruptă în mii de bucățele. 

„Este răspunsul Invizibililor, gândi Peggy Sue. Ne fac să 
înţelegem c-ar fi inutil s-o luăm de la capăt.” 


68 


10 


La insistenţele lui Seth Brunch, șeriful trimise în pădure 
o trupă de bărbaţi înarmaţi. Peggy Sue îi privi disperată 
cum pleacă. O oră mai târziu, focuri de armă izbucniră ca 
și cum se dădea o bătălie în frunziș. 

Cu toată distanţa, se auzeau ţipetele de groază ale 
patrulelor. Apoi împușcăturile se răriră și liniștea se 
așternu. 

„Sunt morţi cu toţii, gândi adolescenta. De data asta, 
Invizibilii au ţinut să lovească dur, ca să ne dea o lecţie. “ 

Un singur om ieși din pădure, cu faţa și hainele sfâșiate. 
Se bălăbănea de-a lungul câmpului de porumb, buimac, și 
se prăbuși când ajunse la marginea orașului. Când îl 
ridicară, nu reuși decât să îngaime: 

— Crea... creaturile invizibile... ele ne-au atacat... Apar 
din neant... 

— Şi ceilalți băieţi? întrebă Seth Brunch. Unde sunt 
ceilalți? 

— Morţi..., se bâlbâi omul. Toţi sunt morți. 

Îl ridicară. Toată seara se zvârcoli, pradă delirului, 
explicând medicului de la căpătâiul lui că vedea spectre 
ieșind din pereţi. Spectre care-și băteau joc de el. Apoi 
muri, fără îndoială de frică. 

— De data asta, este sigur, spuse șeriful. Suntem 
încercuiți. Există în pădure ceva care ne vrea pielea. 


* 


Străzile se goliră, toţi se baricadară. Peste tot se 
îmbulzeau în spatele obloanelor ca să vadă ce-o să apară 
dintre copaci. 


În campingul de rulote, mami își frângea mâinile de 
disperare. 


69 


— Nu suntem în siguranţă în fierătaniile astea vechi, se 
văita ea. Oh! Ne-ar trebui o casă adevărată. 

Peggy Sue se mulțumi să ridice din umeri. O casă 
adevărată n-ar servi la nimic, pentru că Invizibilii puteau 
trece de orice obstacol. De altfel, „fantomele” nu luau cu 
asalt Point Bluff. Ceea ce doreau Invizibilii nu era decât să 
rămână îngrămădiţi în pădure, în lanul de porumb, ca 
spectatorii din gradenele unei arene. 

„Vor să privească urmarea coridei, gândi adolescenta. 
Până la moartea victimelor.” 

Ceea ce încă nu știa era forma pe care o va lua această 
trimitere la moarte. 


* 


În adunarea consiliului, Seth Brunch sublinie că acum 
era necesar să se organizeze o tabără fortificată. Point 
Bluff trebuia să se transforme într-o fortăreață capabilă să 
reziste asaltului dușmanului. 

— Este esenţial să încetăm expunerea la soare, decretă 
el. O să inversăm obiceiurile. Începând de mâine, o să 
dormim ziua și o să lucrăm noaptea. Astfel, razele nefaste 
n-or să ne mai tulbure creierele; oamenii or să redevină 
normali. Toate invențiile absurde care umplu străzile vor 
trebui distruse. 

— Să trăim noaptea? șopti Dudley la urechea lui Peggy. 
Ca vampirii? 

— O să punem santinele la marginile orașului, hotărî 
Seth Brunch ca și cum devenise stăpân pe Point Bluff. În 
afară de paznici, nimeni n-are dreptul să umble pe străzi în 
timpul zilei. Toţi cei care vor fi prinși vor fi împușcați. 

Discursul fu întâmpinat cu un val de proteste. Seth 
Brunch bătu cu pumnul în birou. 

— Cer aplicarea legii marţiale! tună el. Cei care fac 
parte din Garda naţională trebuie să se prezinte în 
uniformă de acum într-o oră, în sala de festivități. 

— Lucrurile iau o întorsătură proastă, mormăi Dudley. 
Presimt că n-o să ne distrăm foarte tare în săptămânile 
care urmează. 


70 


x 


Marini, Julia şi Peggy Sue se văzură nevoite să 
părăsească totuși campingul. Fu evacuat pentru că șeriful 
îl considera situat într-o zonă prea expusă „creaturilor 
pădurii”. Se decise ca sala de festivități să fie transformată 
în dormitor. Paturile de campanie se înșirau de la un capăt 
la altul al sălii, separate de mici paravane. Ambianţa n- 
avea nimic încântător. 

— Ai văzut? murmură Julia, arătând spre ferestre. 
Ţicnitul ăsta de Brunch a pus să fie vopsite geamurile în 
albastru închis. La naiba! Nu se mai vede nimic. 

În obsesia lui legată de soare, profesorul de matematică 
convinsese autorităţile din Point Bluff că toate ochiurile de 
geam trebuie să fie vopsite cu o vopsea opacă, pentru a 
împiedica razele nocive să pătrundă în clădire. Majoritatea 
ferestrelor fură astfel camuflate. Gărzile care patrulau pe- 
afară purtau salopete, în întregime din pânză albă. O 
cagulă și niște ochelari groși negri completau această 
neliniștitoare deghizare. 

— Ai crede că ești într-un oraș contaminat de radiaţii 
atomice, mormăi Julia. Nu știu de cine trebuie să ne fie mai 
frică... de creaturile din pădure sau de Seth Brunch. 

Peggy Sue știa că măsurile luate de profesorul de 
matematică erau inutile, nu făceau decât să amplifice 
climatul de îngrijorare din oraș. 

Prizonieri în propriile case, oamenii deveneau 
morocănoși. Mulţi, lipsiți de trăsnăile ştiintifice pe care 
soarele albastru îi făcuse să le descopere, aveau imense 
dificultăţi să-și reia viaţa normală. 

— Întotdeauna am fost un elev prost, mormăi bătrâna 
dnă Pickins. Detestam școala, nu mi-am imaginat niciodată 
că a învăţa este atât de fascinant. Astăzi, sunt obligată să 
recunosc că-mi lipsește teribil. 


Trăiau în semiîntunericul întreţinut de ferestrele opace, 
în mijlocul sforăiturilor celorlalţi refugiaţi. Trebuia să se 
obișnuiască să doarmă ziua, înconjurați de o mulţime de 


71 


necunoscuţi. Nu era deloc plăcut. Bronzul Juliei se ducea. 
Toate deschiderile spre exterior erau încuiate, nu se 
scoteau lacătele decât noaptea, ca să-i lase pe prizonieri 
să-și exercite ocupațiile profesionale. 

Era destul de ciudat să vezi orașul rămas luminat până 
la primele raze ale zorilor. Pe câmp, fermierii munceau la 
lumina lămpilor sau a proiectoarelor. În cele din urmă, se 
întrebau ce ciudăţenie de recoltă o să se facă astfel, în plin 
întuneric. 


Populaţia voia să facă impresie bună, dar oamenii n- 
aveau inima împăcată. Comunicaţiile nu se restabiliseră. În 
ce privește soarele albastru, el strălucea acum deasupra 
unui oraș cu străzile goale. 

„Invizibilii au prevăzut asta, fără îndoială, gândea Peggy 
Sue. Deci au organizat alte distracţii pentru a doua parte a 
programului.“ 

Pe unul din coridoarele sălii de festivități, zgâriase 
vopseaua unei ferestre ca să-și facă o mică „gaura cheii”, 
prin care să se uite afară. Aștepta, convinsă că pericolul o 
să vină de unde nimeni nu se aștepta. 


72 


11 


Pentru Peggy Sue, cel mai greu era să doarmă ziua. Nu 
se obişnuia cu schimbarea ritmului de viață hotărât de 
Seth Brunch. Şi, apoi, era dificil să-ți vină somnul în 
dormitorul plin de sforăituri, cu paturi de campanie 
îngrămădite. Lipsa de intimitate o deranja. Adesea, când 
toată lumea dormea, ea se scula și se plimba în pijama pe 
culoarele clădirii, o fostă școală comunală transformată în 
sală de festivități. 


Și așa îl întâlni pe câinele albastru... 


Scotocea prin lăzile de gunoi din sala de mese, 
încercând să sfâșie cu dinţii sacii cu gunoi. Era o biată 
corcitură de rasă incertă, un soi de foxterier cu păr scurt. 
Blana lui albă lăsa să se ghicească o piele albăstruie, 
„bronzată” de soarele malefic care plutea deasupra 
orașului Point Bluff. 

Văzându-l, Peggy Sue realiză că nimeni nu se gândise să 
apere animalele de razele nefaste. Nicio clipă n-avuseseră 
în vedere faptul că animalele pot fi și ele victimele vrăjilor 
astrului artificial fabricat de Invizibili. 

Când Peggy intră în bucătărie, cățelul ridică botul ca s-o 
cerceteze și privirea i se înfipse în cea a adolescentei, cu o 
precizie ciudată. 

Avea o înfățișare mai degrabă caraghioasă: piept lat, 
labe scurte, codiță mică ţinută în sus, covrig. Avea tot ce-i 
trebuia ca să fie un tovarăș de joacă simpatic, până și mica 
pată neagră de pe ochiul drept și urechile croite în 
triunghi echilateral, una ridicată, cealaltă îndoită. Dar avea 
acea privire... supărătoare, insistentă. 

— Ce cauţi aici? îi spuse Peggy, cu o voce nesigură. 
Sigur ţi-e foame. Stai, mă duc să caut ceva mai bun de 


73 


mâncare decât resturile astea vechi. 

Se îndreptă spre dulapuri, conștientizând că nu-i plăcea 
să-și întoarcă spatele căţelului. De ce? Era o prostie, nu? 

Deși se străduise să se calmeze, încerca o stare reală de 
rău simţindu-i privirea de corcitură înfiptă între omoplaţi. 

„Nu mă privește ca un câine normal...”, gândi ea. 

Da, asta era. Avea impresia c-o privea atent un copil, un 
copil bosumflat, cu mască de câine, ca la Halloween. Era 
ceva în expresia ochilor... prea inteligenţi. Deschise 
dulapurile ca să găsească ceva de mâncare și sfârși prin a 
da de un rest de pateu pe care-l fărâmiţă pe o farfurioară. 
Câinele o privea deschis, dar fără să fie cuprins de acea 
agitaţie care poate fi observată de obicei la animale la ora 
mesei. 

„Este rezervat, gândi Peggy Sue. Mami ar zice: 
binecrescut. Cam exagerat pentru un câine vagabond.” 

Continua să-i vorbească în timp ce starea de rău i se 
accentua. Se simţea din ce în ce mai proastă. 

Câinele mâncă, fără să hăpăiască, tacticos. Se-ntrerupse 
s-o privească pe Peggy Sue, ghemuit alături de ea. 

— Cum te cheamă? murmură ea. Bineînţeles, nu poţi să- 
mi spui. Vrei să te botez Toby? 

Animalul mârâi cu răutate, ca și cum tocmai fusese 
jignit. Fata crezu chiar că o să-și arate colții. Se pregătea 
să-l mângâie, dar se abţinu, de teamă să n-o muște. 
Imediat, căţelușul o șterse, ieșind din bucătărie, și se 
pierdu în întunericul coridoarelor. 

„Ciudat”, își spuse adolescenta îndreptându-se de spate. 

Cum se strecurase în fosta școală? Printr-o conductă de 
evacuare, probabil. 

Curioasă să afle mai multe, urcă la etaj și intră în 
debaraua unde mucezeau vechile echipamente sportive. 
Acolo, râcâi vopseaua albastră a unui ochi de geam ca să 
se uite la ce se petrecea afară. Căţelușul alb se plimba cu 
pași mărunți pe strada principală. Minusculul animal, care 
rătăcea pe lângă magazinele închise, pe lângă fațadele cu 
obloanele trase, accentua imaginea de oraș fantomă pe 
care o avea acum Point Bluff. Ajuns la jumătatea drumului, 


74 


câinele se întoarse ca s-arunce o privire în urmă și Peggy 
Sue avu certitudinea că se știa observat. In ciuda distanţei, 
încercă din nou șocul tulburător al privirii lui cercetătoare. 

„Am impresia că-și bate joc de mine, gândi ea, 
tremurând. Dac-ar fi posibil, aș zice că zâmbește.“ 

Un zâmbet ciudat, chiondorâș. Puțin răutăcios. 

Dădu înapoi. La intersecţie, corcitura se-ntâlni cu o haită 
de alte javre care-l așteptau, nemișcate, cu limba scoasă. 
Animalele rămaseră multă vreme faţă în faţă, ca și cum se 
concentrau. Peggy Sue nu mai văzuse niciodată la câini un 
asemenea comportament. 

„Sunt prea înţelepţi, gândi ea. Ar trebui să ţopăie, să 
muște, să alerge... în loc de asta, au aerul că ţin o adunare. 
Curând o să voteze o rezoluţie ridicând urechea dreaptă!” 

Încerca să glumească, dar o îngrijorare surdă își 
împrăștia otrava în ea. În fine, haita se urni și vântul 
începu din nou să împrăștie praful pe suprafaţa de lemn a 
obloanelor închise. 


x 


Îl revăzu pe câinele albastru două zile mai târziu. 
Deranjată de căldura îngrozitoare care domnea în 
interiorul gimnaziului, plecase să caute o cană cu apă rece 
în sala de mese. Trecând prin faţa sălii de recreere, acolo 
unde fuseseră păstrate masa de ping-pong, șahurile și cărți 
de joc, îl zări pe animal căţărat pe un scaun. Cu labele din 
faţă puse pe masă, agitându-și ușor coada, părea să 
contemple un șah abandonat în timpul unei partide. 

— Hei, salut! făcu adolescenta, pe un ton fals amuzat. 

Câinele îi aruncă o privire rapidă, care părea să spună: 
„Ce vezi e adevărat!”, apoi își mută atenţia la șah. Cu 
vârful labei drepte, făcea să alunece o piesă dintr-o căsuță 
în alta. După această treabă, sări de pe scaun și o luă la 
fugă, ca și prima dată, lăsând-o pe Peggy Sue în culmea 
mirării. 

Fata se așeză, stupefiată. Mișcarea făcută de animal 
fusese prea precisă, nu se putea spune că fusese una 
întâmplătoare. Sigur, ea nu știa nimic despre șah, dar 


75 


văzuse foarte limpede cum câinele mișcase calul alb în 
mod studiat, cu atât mai mult cu cât această piesă nu era 
cea mai accesibilă de pe tabla de șah. 

— Deci și tu te pricepi, se auzi vocea lui Seth Brunch în 
spatele ei. 

Peggy tresări și se strădui să lase o impresie bună. 
Profesorul de matematică se apropie de masă ca să 
privească șahul. Zâmbetul îngăduitor îi înţepeni pe buze. 

— Hm..., mormăi el. Frumoasă lovitură! O să-i dea 
bătaie de cap adversarului tău. Contra cui joci? 

— Contra nimănui, bâigui Peggy. Șahul era acolo, 
abandonat. 

— Atunci permite-mi să contraatac, scrâșni profesorul. 
Ce zici de asta? 

Mută una dintre piesele negre cu un zâmbet răutăcios. 

— Gândește-te bine înainte de a muta orice, rânji el. Ai 
putea fi mat din două mutări. 

Astea fiind zise, părăsi sala de recreere și-și continuă 
rondul. De când luase orașul în mâini, se dădea în 
spectacol, mândru de el. Oamenii începeau să se teamă de 
el, iar lui îi convenea această situaţie. 


Când soarele apunea, se deschideau ușile sălii de 
festivități, iar toată lumea lua drumul slujbelor cotidiene. 
Peggy Sue se întâlni cu Dudley și Mike. Cei trei 
adolescenţi încă nu se obișnuiseră cu mersul la școală la 
miezul nopţii. Era cel puţin ciudat să stai într-o sală de 
clasă, în timp ce luna plină strălucea pe cer și strigătele 
cucuvelelor răsunau în toiul testelor scrise! 

— Sonia ar fi considerat asta teribil de romantic, oftă 
Mike. Păcat că nu este cu noi. 

— Mama ei încearcă să obţină o dispensă ca s-o înscrie 
la grădiniță, murmură Dudley. Povestea asta mă deprimă 
complet. 

„Ce e mai rău poate încă nu s-a întâmplat”, se feri Peggy 
Sue să spună. Nu îndrăznea să le vorbească despre câinele 
albastru și despre comportamentul ciudat al animalelor. 
Aceste jivine abandonate, care rătăceau toată ziua sub 


76 


soare și care, poate, începeau să se transforme. 

„La început, nimeni nu le-a dat atenţie, se gândi fata. 
Când soarele albastru a apărut, instinctul le-a spus că e pe 
cale să se producă ceva nefiresc și au avut reflexul să se 
retragă într-o ascunzătoare, așa cum fac atunci când se 
abate o tornadă sau un ciclon. Multă vreme, umbra i-a 
apărat de raze. Apoi, cu trecerea timpului, au prins curaj și 
au început să iasă. Atunci au început să se schimbe...” 


x 


Părăsind colegiul - în zori! -, Peggy își promisese să 
reziste somnului și să pândească venirea câinelui albastru. 
Avea certitudinea c-o să se strecoare în școală ca și în 
zilele precedente. 

„Încearcă să-mi spună ceva...”, își repeta ea. 

Ajunse în pat căscând. Renunţase să mai facă duș, 
pentru că trebuia să stea prea mult la coadă. Când toţi cei 
care o înconjurau adormiră, se strecură în sala de mese ca 
să bea o cană de cafea neagră, apoi se grăbi spre sala de 
distracţii, lângă masa pe care stătea șahul. Remarcă faptul 
că profesorul de matematică lipise pe masă o hârtie care 
anunţa: Partidă în desfășurare. Nu mutati piesele, vă rog. 
Seth Brunch. 

Auzi pașii câinelui albastru chiar înainte să-l vadă. 
Ghearele lui ţăcăneau pe pardoseala coridoarelor. Intră în 
sală ca o vijelie, sări pe scaun, mută o piesă cu laba și o luă 
la fugă. 

Seth Brunch își făcu apariţia o oră mai târziu. Intră 
rânjind și plecă îngrijorat. Partida nu se desfășura cum 
prevăzuse el. 


Jocul ăsta dură timp de trei zile. Profesorul de 
matematică și cățelul duceau un duel încrâncenat. A patra 
zi, Seth Brunch scăpă o înjurătură, apoi se îndreptă spre 
Peggy Sue cu un aer răutăcios. 

— Destul! mormăi el. O ia de la capăt povestea cu Sonia 
Lewine? Te-ai expus la soare ca să-ţi baţi joc de mine! 

Apucând fata de păr, îi dădu capul pe spate ca să-i 


77 


examineze fruntea, urechile. Căuta urme de bronzare 
indigo. Dar fu decepţionat. 

— De ce sunteţi furios? ripostă adolescenta, cu lacrimi în 
ochi. 

— Cum, nu știai? explodă Brunch. Am pierdut! Orice-aș 
face, sunt mat în două mutări! Ai câștigat... Ei, ești 
mulțumită? M-ai bătut! 

Era livid. Își reveni și părăsi încăperea trântind ușa. 

„Ce-ar mai fi zis dacă ar fi aflat c-a fost bătut de un 
câine?”, gândi adolescenta, ridicându-se. Își trecu mâna 
prin păr. Seth Brunch o ciufulise. Contemplă șahul cu 
piesele  răsturnate. Acum pricepea ceea ce încerca 
animalul s-o facă să-nţeleagă. Animalele profitaseră de 
soarele albastru ca să-și dezvolte inteligenţa. Mai rămânea 
o întrebare: cum aveau de gând s-o folosească? 


x 


În aceeași noapte, Peggy Sue le înfăţișă adevărul 
tovarășilor săi, Dudley și Mike. Băieții o priveau încurcaţi; 
simţi că nu-i crezută. Decise deci să-și continue ancheta de 
una singură și să vadă ce pun la cale animalele. N 

N-a fost ușor, pentru că Seth Brunch o luase la ochi. Işi 
băgase în cap că ea nu-l putea învinge decât trișând. O 
suspecta că recursese la un oarecare subterfugiu ca să-și 
șteargă de pe piele urmele de bronzare indigo și părea 
foarte hotărât s-o înfunde. 

Împinse îndrăzneala până la a o interoga pe biata Sonia, 
pentru a verifica dacă nu recuperase destulă inteligenţă ca 
să-i sufle prietenei ei modul în care trebuia să joace 
partida. 


x 


Câinele albastru reveni. Peggy Sue îl surprinse așezat în 
faţa unei reviste, încercând neîndemânatic să-ntoarcă 
paginile. Îl ajută și făcu ceea ce el nu prea putea. „Se 
pregătește să citească sau încearcă să mă impresioneze?” 
se întrebă ea. 

Când era gata cu o pagină, scotea un mic mârâit ca s-o 


78 


anunţe pe adolescentă că putea trece la pagina următoare. 
Era în același timp uimitor... și puţin umilitor, căci Peggy 
Sue se simţea ca o sclavă. 

— Mă-nţelegi? îl întrebă dintr-odată. Știu că soarele 
albastru te-a schimbat. Fii atent! Ai văzut ce li s-a 
întâmplat oamenilor. Pericolul este același și pentru voi. 

Câinele mormăi și plecă să caute altă revistă. Evident, 
avea gusturi precise. Detesta toate revistele de tipul 
Animalele, prietenele noastre. Când Peggy îi arătă un 
număr, se grăbi să-l sfâșie într-un acces de furie. Adora 
revistele de modă și se cufunda în contemplarea 
cataloagelor vestimentare, fără ca fata să poată stabili de 
ce. 

De-a lungul timpului, obiceiurile lui evoluară. Nu mai 
voia să se așeze pe jos, ci avea pretenţia să se instaleze 
într-un scaun. Trebuia să pună revista pe masă și să-i 
întoarcă paginile de fiecare dată când dădea din cap. 

„Dacă m-ar vedea Brunch!” își spunea uneori Peggy Sue, 
înăbușindu-și un râs nervos. 


Într-o după-amiază, îl descoperi pe câinele albastru gata 
să răsfoiască tocmai cartea de telefon și trebui să-i 
întoarcă paginile, pe măsură ce le parcurgea cu privirea. 
Ce căuta? Învăţa pe dinafară lista locuitorilor din Point 
Bluff? 

Apoi încetă să mai vină. De sus, din magazia de 
materiale, îl vedea umblând cu pași mari pe străzile goale, 
în lumina albastră, în miezul zilei. La intersecții, se 
întâlnea cu alți câini și se oprea ca să le „vorbească”. Cel 
puţin asta era impresia pe care i-o făcea de la distanţă. 

Regreta că nu-l mai vedea, chiar dacă, în realitate, o 
speria. 

Acela fu momentul când începu să audă lătratul... în 
interiorul capului. 


79 


12 


La început, Peggy Sue crezu că toată lumea auzea, ca și 
ea, lătrăturile câinelui albastru. Deveni conștientă de 
contrariu într-o dimineaţă, după ce se întorsese de la 
colegiu și se zvârcolea în patul de campanie, incapabilă să- 
și găsească somnul din cauza lătrăturilor. 

— Javra asta mă înnebunește! Dacă o continue așa, n-o 
să pot închide un ochi. 

— Care javră? mormăi Julia, care era gata să aţipească. 
Nu e niciun câine. Delirezi, fetiţo! 

Peggy încruntă din sprâncene. Mârâiturile animalului 
răsunau totuși în urechile ei; le auzea clar. Ridicându-se, 
se duse s-o vadă pe dna Pickins, de cealaltă parte a 
culoarului. Bătrâna doamnă suferea de insomnie și avea 
întotdeauna nevoie de o eternitate ca să adoarmă. 

— Câinele ăsta vă deranjează și pe dumneavoastră? se 
hazardă Peggy Sue. 

— Ce câine? se miră dna Pickins, care încerca să dea de 
cap unui careu de cuvinte încrucișate. Nu aud nimic. Oare 
am surzit? E foarte posibil, adevărat, la vârsta mea totul se 
strică. , 

Adolescenta se retrase scuzându-se. [Í[ncepea să 
înțeleagă faptul că animalul care urla în capul ei nu urla 
decât pentru ea. Fără să știe de ce, avea convingerea că 
era câinele albastru. Dar de ce nimeni altcineva nu-l 
auzea? 

„Oare îmi vorbește transmiţându-mi gândurile?”, se 
întrebă ea dintr-odată. 

Fu străbătută de un frison. 

„Este adevărat că animalele nu se mai aud scoțând 
vreun sunet, gândea ea. De când se plimbă singure în plin 
soare, se pare c-au dezvoltat un alt mijloc de comunicare. 
Câinii nu mai latră, vacile nu mai mugesc deloc. Or fi 


80 


devenit telepate?” 

Tot ce era posibil. In plus, nu se știa nimic despre modul 
în care razele solare acționau asupra creierului animalelor. 

„Animalele au puteri pe care noi nu le avem, observă 
Peggy Sue. Se bucură de un instinct care pe noi ne 
depășește, flerul lor este impresionant...” 

Soarele albastru ar fi putut dota animalele cu puterea de 
a se insinua în spiritul oamenilor, de a se infiltra în 
gândurile lor. 

„Dacă vorbeau, își spuse fata, aș fi auzit cuvinte, fraze, 
dar nu știu decât să scoată anumite sunete.” 

Iată de ce auzea lătrături în cap! 

Faptul de a înţelege ce i se întâmpla o liniștea puţin, dar 
nu schimba cu nimic aspectul penibil al fenomenului, căci 
câinele albastru nu tăcea niciodată. 

De fiecare dată când ea aţipea, începea din nou să urle, 
făcând-o să tresară și să sară din pat cu inima bătându-i 
tare. 

— Ai avut un coșmar? o întrebă într-o zi mama ei. 

— Nu, se bâlbâi Peggy, abia trezită din somn, este tot 
câinele... 

— Nu există niciun câine, îi răspunse mami. A fost în 
visul tău. Încearcă să adormi la loc. 

Pentru ceilalți nu exista niciun câine, sigur, totuși o 
amărâtă de potaie se distra lătrând în mintea ei, fără ca 
alţii s-o audă, împiedicând-o să-și găsească odihna. 

Curând avu dureri de cap și suferi din cauza lipsei de 
somn. Mârâiturile javrei vrăjite îi acordau trei ore de 
odihnă pe noapte, și era puţin. 

„O face din răutate, se întrebă ea, sau încearcă să-mi 
spună ceva?“ 

Decise să-i vorbească despre asta lui Dudley. Băiatul o 
privi cu un aer ciudat. El nu auzea nimic... 

— Poate îţi imaginezi tu? se hazardă el, stânjenit. 

— Nu-mi imaginez nimic, ripostă Peggy Sue. Este o 
chestie între mine și câinele albastru. M-a ales ca 
interlocutor, nu știu de ce, și m-aș lipsi foarte bine, dar 
asta e. Încearcă să stabilească un contact. Problema e că 


81 


nu înţeleg nimic din lătrăturile lui și că durerea de cap o să 
mă înnebunească înainte de a ști ce spune „câinele”. 

— A, da? făcu evaziv Dudley. Nu-i prea amuzant. 

Peggy simţi că n-o credea. Fără îndoială, considera că 
era pe cale și ea să-și piardă minţile, ca Sonia Lewine. 

Era inutil să insiste. 

— Gândește-te un pic, îi spuse ea, înainte de a se 
despărţi. N-ai remarcat că animalele din Point Bluff au 
amuţit? 

— A, da? se repetă Dudley. 

Peggy îl lăsă în pace, băieţii erau uneori exasperanţi în 
încăpățânarea lor de a nu vrea niciodată să înveţe nimic de 
la fete. 


Noaptea (adică în timpul orelor petrecute la liceu, căci 
cursurile se ţineau acum la lumina stelelor!), adolescenta 
se bucura de o perioadă de acalmie. 

„Câinele albastru este probabil gata să adoarmă!”, își 
spunea ea. Atunci liniștea se reinstala în capul ei, 
binefăcătoare, iar Peggy avea tendinţa să aţipească, ceea 
ce-i aducea mustrări din partea profesorilor. 

„Ce liniște, se gândea ea, indiferentă la ce se petrecea în 
jur. Ce fericire să fii în sfârșit singură cu tine.“ 

Vai, imediat ce răsărea soarele, câinele albastru se 
trezea și-și relua hărţuiala, lătrând doar pentru Peggy Sue 
Fairway. Fata avea impresia că lătratul animalului era gata 
să-i facă o rană sângerândă în creier. 

— Doamne, exclamă Julia, ce mutră îngrozitoare ai, 
prostuţo! 

Cel mai rău e că avea dreptate. Lipsa de somn, durerile 
infernale de cap îi imprimaseră cearcăne mari, albăstrui, 
sub ochi. Se îngrozea de fiecare dată când se privea în 
oglinda din sala de dușuri. 

„Javra asta nenorocită o să mă omoare, se surprindea ea 
gândind. Dacă continuă așa, o să mor de epuizare.” 

Mai mult, îi era neplăcut să simtă un gând străin carei 
se infiltra în cap. Lătrăturile telepatice nu făceau parte din 
gândurile ei personale, era prea mult. 


82 


De asemenea, e atât de neplăcut să fii spionat de un 
intrus sau să descoperi că frăţiorul mai mic îţi scotocește 
prin lucruri ca să-ți citească jurnalul intim... și să 
mâzgălească niște comentarii ironice pe margine! 


Într-o dimineaţă, când se ridică din pat ca să caute o 
aspirină, o zări pe Frida Partridge, o lucrătoare de la 
lăptărie, care se ţinea și ea cu amândouă mâinile de cap. 

— Ceva nu e în regulă? se îngrijoră Peggy Sue. 

— Nu, mormăi Frida. E vaca asta... mugește într-una, ca 
să vin s-o mulg. N-o auzi? 

Peggy ciuli urechea. Nu, nu auzea nicio vacă. Numai un 
câine... mereu același. 

„Asta e, gândi ea. I se întâmplă același lucru ca și mie, 
cu diferența că ea e persecutată de o vacă. Există vreo 
noimă în toate astea?” 

Împărţi pastila cu Frida Partridge și se întoarse la 
culcare. 


x 


În aceeași noapte, în timp ce Peggy Sue era la cursul de 
matematică ținut de Seth Brunch, șeriful se năpusti în sala 
de clasă. Tinea în mână un walkie-talkie care, de obicei, îl 
ajuta să rămână în legătură cu adjunctții. Lătrături fornăite 
se auzeau din emițător. 

— Ascultă aici! spuse el. La naiba, de săptămâni întregi 
nu pot să prind nimic pe unde, și uite că acum se aud 
lătrături pe toate posturile. 

— Toate? se miră proful de mate. 

— Da, confirmă șeriful. Radiouri portabile, dar și cele de 
la mașini, toate, îţi spun! Pe televizor e la fel. Aparatele 
captează strigătele animalelor, ca și cum animalele stau în 
faţa unui microfon din studio, acolo unde se face 
emisiunea. 

— Trebuie să aud și eu, mormăi Seth Brunch. 

Părăsi clasa alergând și cobori în biroul directorului 
instituţiei. Un aparat mare de radio era deschis. In timp ce 
manevra butonul ca să schimbe posturile, dădu peste un 


83 


concert de lătrături și un cor de mugete. 

— Ce vrea să însemne asta? spuse încurcat proful de 
mate. 

— Habar n-am, bâigui șeriful, dar toate animăluţele 
astea sunt pe unde, este sigur. Ai crede c-au un emițător 
agăţat în jurul gâtului. 

Peggy Sue se îndepărtă, ea știa că nu era vorba de o 
farsă. Animalele se exprimau acum prin intermediul 
undelor hertziene, pe care le emiteau în spaţiu. Posturile 
de radio puteau să le capteze, dar și creierele unor indivizi. 

— Acum mă crezi? i se adresă lui Dudley. Câinii, pisicile, 
toate animalele... nu se mai folosesc de coardele vocale, au 
găsit ceva mai bun. Strigătele lor călătoresc în spaţiu ca 
undele unui telefon mobil. Nu trebuie decât să alegi un 
destinatar pentru ca sunetele să-nceapă să-i răsune în cap. 
E foarte simplu: direct de la emiţător la receptor... și nu 
avem posibilitatea să respingem comunicarea. Pricepi ce- 
nseamnă asta? 

— Nu, recunoscu Dudley. 

— Asta vrea să spună că ne pot bombarda cu strigăte 
atâta vreme cât vor... până înnebunim sau murim de 
epuizare din lipsă de somn. 

— Dar nimeni, în afară de tine, nu le aude... mormăi 
băiatul. 

— Asta urmează, murmură Peggy Sue. Poţi fi sigur. O să 
se generalizeze. Știu că Frida Partridge le aude și ea. 
Mâine va fi altcineva. O să vină și rândul tău. 

— Dar de ce? gemu Dudley. 

Fata ridică din umeri. 

— Cred că încearcă să ne vorbească, oftă ea. Dar, din 
păcate, asta se întâmplă înainte ca noi să fim în stare să 
comunicăm cu ele. 


În zori, trei ocupanţi ai dormitorului auziră în cap 
lătrând, mieunând sau nechezând. Așa cum prezisese 
adolescenta, fenomenul luă amploare. La prânz, chiar Julia 
și mami erau bântuite de ecouri sâcâitoare, care le făceau 
să tresară și să-și astupe urechile. 


84 


— Nu folosește la nimic să vă lipiţi palmele de tâmple, le 
explică Peggy Sue. Asta nu vine din afară, este în interiorul 
vostru. Dopurile Quies n-o să vă fie de niciun folos. 

— Nu pot să le suport! urla Julia. Este îngrozitor. 

În dormitor, multă lume se lamenta și se ţinea de cap cu 
amândouă mâinile. Unii erau persecutați de vaci, alţii de 
porci, unii de oi... Strigătele erau când îndepărtate, când 
foarte puternice. 

Medicul își făcu apariţia îngrijorat. După cât de crispată 
îi era faţa, se vedea că suferea de același bombardament 
mental. 

— Nu pot face nimic pentru voi, mormăi el, doar să vă 
dau somnifere care să vă oblige să dormiţi. Nu-i decât o 
soluţie provizorie, căci rezerva mea nu-i foarte mare. 

Nimeni nu-l asculta. Mâini lacome se întinseră după 
flacoane. Toată lumea voia să doarmă, ca să scape de 
insuportabilele emisii telepatice. 

— Asta nu mai poate continua! mormăi Seth Brunch. Cel 
mai bine este să omorâm animalele cât mai repede! (Și, 
întorcându-se spre șerif, porunci:) Adună-ţi oamenii, să-și 
ia armele și muniţie suficientă, ca să putem distruge toate 
animalele din Point Bluff. 

— Nici să nu te gândești! protestă doctorul. Dacă 
omorâţi toate vacile, transformați crescătorii în cerșetori. 

— Preferi să  înnebunești? urlă profesorul de 
matematică. Crezi c-o să rezistăm mult timp la acest 
bombardament mental, ei? Câte zile? 

Îl apucase pe doctor de guler și-l zgâlțâia. Şeriful fu 
nevoit să-i despartă. 

Peggy Sue se apropiase ca să le spună că, după părerea 
ei, un masacru general nu era o soluție bună, dar o 
respinseră fără s-o asculte. Nu era decât un copil. 

Șeriful își adună oamenii în fața biroului, ca să treacă la 
distribuirea armelor. Cu toate astea, primul adjunct abia 
puse mâna pe armă că se și prăbuși ducându-și mâinile la 
tâmple. Cei din jurul lui făcură la fel. Unii începură să 
sângereze pe nas. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Julia care urmărise scena prin 


85 


geamurile râcâite de la parter. 

— Animalele au înţeles ce li se pregătește, îi explică 
Peggy. Presupun c-au mărit volumul emisiilor... și asta 
până ce le-au făcut de nesuportat. 

Afară, Seth Brunch, șeriful și oamenii lui se zvârcoleau 
în praf, îşi zgâriau fruntea sau își smulgeau părul. În 
mintea lor, strigătele animalelor răsunau cu puterea unui 
difuzor de bâlci. 

— Spui prostii, șuieră Julia, albindu-se la faţă. 


x 


Se văzură nevoiți să renunțe la partida de vânătoare. 
Oamenii, neliniştiți, se îngrămădeau în spatele ferestrelor 
vopsite în albastru ale fostei școli. Ca să vadă ce se 
petrecea afară, râcâiseră vopseaua în mai multe locuri și 
se îngrămădeau în spatele acestor „găuri de cheie” 
improvizate. 

Dar animalele se ascundeau în continuare vederii. 

— Se zice că și-au părăsit stăpânii, explică dna 
Gangway. Chiar cele mai domesticite, câinii, pisicile cele 
mai drăguțe. Au spălat putina ca să se alăture altora... 
animale sălbatice. Vulpi, bursuci, lincşi. 

— Este adevărat, întări Flossie Johnson. Vacile au ieșit 
din staule, hălăduiesc prin preerie, în tovărășia cailor. Se 
zicea că nu vor să se mai supună oamenilor. Niciodată nu 
s-a mai văzut așa ceva. 

— Doctorul spune că soarele albastru poate le-a făcut 
mai inteligente decât noi! se lamentă dna Pickins. Ti se 
face părul măciucă în cap. 

— S-a întors lumea cu fundul în sus, conchise adunarea 
savantă. 


Încet-încet, Peggy Sue percepu o schimbare în interiorul 
capului ei. Lătrăturile deveniră... altceva. Un fel de 
mormăit. Era destul de greu de explicat. S-ar fi zis că 
animalul încerca să pronunţe cuvinte omenești. Rezulta un 
vacarm în care silabe greu de identificat se intercalau între 
două mârâituri. 

86 


— Asta mă face să mă gândesc la filmele știinţifico- 
fantastice în care extratereștrii se chinuiesc să ne 
vorbească limba, îi mărturisi fata prietenului ei, Dudley. 

— Şi ce-ţi povestește? se neliniști băiatul, cu o silă abia 
disimulată. 

În timp ce punea această întrebare, cerceta fruntea 
interlocutoarei sale cu o insistenţă supărătoare. 

— Nu mă mai privi așa! șuieră Peggy Sue. Poate crezi c- 
o să auzi lătrăturile ieșindu-mi prin urechi? 

Atitudinea băiatului o întrista. Avea o slăbiciune pentru 
Dudley, chiar dacă încerca să nu se gândească prea mult la 
asta. 


x 


De fapt, câinele progresa rapid. Numai în două zile, fu 
capabil să facă fraze simple. 

„Se foloseşte de mine, realiză adolescenta. Sapă în 
amintirile mele, în cunoștințele mele. Mă vampirizează.” 

Avea impresia  oribilă că-i perchiziționa creierul, 
deschizând unul după altul sertarele spiritului. Câinele 
scotocea, răsturna totul, golea etajerele, nu păstra decât 
ce-i putea fi de folos. 

Acest jaf o epuiza într-atât pe Peggy Sue, încât suferea 
de goluri de memorie. 

„Tot câinele, își spunea ea, mi-a mai furat o amintire!” 

Într-o zi, în fine, pe când era singura trează din 
dormitorul plin de sforăituri, vocea răsună în capul ei. O 
ciudată voce mică, în același timp copilăroasă și foarte 
bătrână. 

„Un gnom sau un spiriduș exersează în felul ăsta”, gândi 
ea imediat. 

Era vocea unei creaturi care nu vorbise niciodată limba 
oamenilor și care încerca, ezitând, să imite un copil mic. 
Peggy Sue se strâmbă totuși, căci cuvintele aveau efectul 
unei lămâi stoarse pe o zgârietură. 

— Sunt eu, spuse câinele albastru. Acum sunt în stare să 
vorbesc cu cuvintele tale... Am învățat. 

— Știu, răspunse mental fata, mi-ai săpat prin cap, ca și 


87 


cum căutai oase vechi. Am impresia că mi-e capul plin de 
găuri. 

— E cam adevărat, zise câinele. Am făcut-o repede. Sunt 
mai inteligent decât celelalte animale. Am înţeles cum 
funcţionează mintea ta. Mai știu și că nu ești ca fetele 
obișnuite. Tu-i cunoşti pe zei. 

— Ce zei? se miră Peggy Sue. 

— Cei care au creat soarele albastru, spuse câinele. 

— Nu sunt zei, ripostă fata. Sunt Invizibilii... Își petrec 
vremea făcând rău. 

— Taci din gură! urlă câinele (și vocea lui se transformă 
într-o mușcătură care o făcu pe adolescentă să se 
chircească). Nu trebuie să-i vorbești de rău pe zei. Ei sunt 
cei care ne-au dat nouă inteligenţa. 

Peggy își duse mâinile la urechi. Avea impresia că are 
dinţii animalului înfipţi în creier. 

— Ştiu că-i vezi, reluă câinele. Am cercetat și spiritul 
altor oameni din jurul tău, nu sunt conștienți de prezenţa 
Invizibililor. Din cauza asta te-am ales ca interlocutoare. 
Ești singura care știe despre ce vorbesc. 

— Trebuie să te temi de efectele soarelui, gândi Peggy 
Sue. Uite ce-a făcut din oameni. Au înnebunit. 

— Oamenii au mintea fragilă, ripostă câinele. Sunt dintr- 
o rasă imperfectă, debilă. Poartă războaie, iubesc banii, 
luxul. Au inventat munca... Nimic din toate astea nu există 
la noi, animalele. Noi trăim în armonie cu natura, ne 
mulțumim cu puţin, visăm la soare. Viaţa noastră este 
scurtă, dar o folosim cum trebuie; viaţa oamenilor este 
îngrozitor de lungă, dar nu știu cum s-o petreacă iar 
plictiseala îi împinge la cele mai rele prostii. 

— Dar soarele..., îl întrerupse fata. 

— Soarele nu ne face rău, continuă vocea mentală. 
Creierele noastre sunt mai bine construite decât cele ale 
oamenilor. Funcţionează diferit. Când oamenii din Point 
Bluff se bronzează ca să devină mai inteligenţi, uită în 
fiecare noapte ce-au învăţat în timpul zilei, ceea ce nu-i 
cazul nostru. Ce s-a câștigat rămâne pentru totdeauna. 
Asta ne dă o incontestabilă superioritate. 


88 


Cuvintele lui erau însoţite de vanitate. Pentru prima 
oară, Peggy Sue încerca în privința lui o adevărată 
antipatie. „Nu-și dă seama, gândi ea, dar deja și-a pierdut 
minţile.” 

— Atenţie la ce gândești! șuieră câinele. Nu uita că sunt 
în mintea ta și că aud tot ce spui. 

Adolescenta roși, în același timp rușinată și iritată că se 
lăsase surprinsă. 

— Cum te cheamă? îl întrebă ca să schimbe vorba. Toby? 
Fido? 

Un val de furie îi străbătu creierul. Parcă un ac îi intra 
printr-o ureche și-i ieșea prin cealaltă. 

— Am oroare de aceste nume stupide și dispreţuitoare! 
urlă câinele. Le credeţi simpatice, voi, oamenii, și ne 
alintaţi stupid cu nume imbecile: Kiki, Zuzu... Asta vă 
distrează! Va trebui să aduci la cunoștința semenilor tăi că 
timpurile-astea au trecut. Vrem să ni se dea nume 
onorabile. Vreau să mă numesc Jonas Barnstable... Jonas 
Henry Bamstable. Sau chiar Henry James Carnaggie. Am 
găsit numele astea în cartea de telefon, dar încă nu m-am 
oprit la unul. Toate animalele poartă de-acum nume 
precedate de un prenume și vor trebui consemnate în 
registrul de stare civilă de la primărie. 

Se bâlbâia de furie și avea vocea ca o lamă înroșită care 
sfârâie când îi dai drumul într-un lichid. 

— O să vă schimbaţi cu toţii numele? se miră Peggy Sue. 

— Da, vacile, porcii, vulpile..., confirmă câinele. Ne 
grăbim să fim recunoscuţi. Și nu-i decât primul nostru pas 
spre onorabilitate. Curând vom deveni cetățeni cu drepturi 
depline. Spune-le concetăţenilor tăi. Spune-le chiar că ziua 
câinelui albastru a venit, și că totul va fi reorganizat în 
funcţie de schimbările din ultimele săptămâni. O nouă 
societate va lua naștere. Spune-le asta! 

— N-or să mă asculte, suspină fata. Pentru ei, nu sunt 
decât o puștoaică, numai în romane adulţii dau ascultare 
copiilor! 

— Vor fi nevoiţi să te-asculte, rânji răutăcioasă vocea 
spiridușului, care ricoșă dureros în mintea lui Peggy Sue. 


89 


Dacă nu, o să le facem rău, foarte rău... O să le urlăm în 
cap până le umplem creierul de sânge. O să fii 
ambasadoarea noastră. Numai tu, pentru că-i cunoști pe 
Invizibili. (Câinele făcu o pauză înainte să adauge:) Ah! un 
lucru: fă-mi o listă de nume care sună bine, ca să pot să-mi 
aleg! Cu aceeași ocazie, spune-le oamenilor care te 
înconjoară c-or să fie rebotezaţi. Eu și semenii mei vom 
decide care va fi noua lor identitate. Poţi deja să-i aduci 
șerifului la cunoștință că se va numi Zuzu. Îl urăsc pe acest 
om, a încercat în trei rânduri să-i pună pe hingheri să mă 
ia. M-ar fi gazat și la ora asta aș fi fost mort. Zuzu... da, 
este bine. I se potrivește ca o mănușă. 

Câinele râdea, dar râsul lui era ca un fierăstrău ruginit 
care alunecă pe un lemn prea tare. 

În fine, vocea se stinse și presiunea insuportabilă care se 
exercita asupra creierului lui Peggy dispăru. 

„A plecat, gândi ea. Poate nu reușește să menţină 
contactul prea multă vreme? Poate-i obositor pentru el? “ 

Alergă în sala de dușuri, ca să-și pună capul sub jetul 
chiuvetei. Apa rece îi făcu bine. 

În restul după-amiezii, vocea nu se mai manifestă și 
Peggy putu, în fine, să se odihnească. După ce se lăsă 
noaptea și veni ora să se ducă la liceu, se întrebă cum o să 
primească adulţii declaraţia ei. Se îndoia că o să fie prea 
încântați. 

Pe drumul spre școală, îi întâlni pe Dudley și pe Mike. 
De ceva vreme, cei doi băieţi o evitau. 

— Părinţii mi-au interzis să vorbesc cu tine, recunoscu 
Mike. Spun că tu ai adus nenorocirea în Point Bluff și că 
toate lucrurile astea ciudate au început o dată cu venirea 
ta. 

„la uite, gândi Peggy Sue, în cele din urmă au observat. 
Trebuia să se întâmple.” N 

Cu Dudley, lucrurile stăteau altfel. li era teamă de ea. 
Toţi regretau existența modestă și plicticoasă pe care o 
aveau înainte de venirea acestei fete ciudate cu ochelari 
groși. Ar fi dat orice să se întoarcă la epoca în care Seth 
Brunch îi copleșea cu sarcasmul lui. 


90 


În timp ce se îndreptau spre colegiu, le comunică 
pretenţiile câinelui albastru. O priviră cu ochii la fel de 
rotunzi ca bilele de biliard. 

— Tu... tu glumești? bâigui Mike. 

— Șeriful se va numi Zuzu? pufni nervos Dudley. Şi tu o 
să-l anunţi? Succes! 

— Nu pot face nimic în privinţa asta, spuse fata. Câinele 
albastru cred că este atins de nebunia grandorii, dar că nu- 
i conștient de asta. Dacă nu i se satisfac dorinţele, se va 
încrâncena împotriva noastră și o să ne facă creierul 
bucățele. Sunteţi în stare să pricepeţi asta? 

— E-n regulă, suspină Dudley, nu te supăra. 


Odată ajunsă la liceu, Peggy Sue ceru să-l întâlnească pe 
Seth Brunch, ca să-i transmită cererile reprezentantului 
animalelor. Profesorul de matematică reacţionă destul de 
prost la acest anunţ. 

— Deci, așa, rânji el, câinele ţi-a vorbit, ţie... numai ție, o 
puștoaică de paisprezece ani! Ce ciudat! Și de ce nu mi s-a 
adresat mai degrabă mie, omul cel mai inteligent din Point 
Bluff? 

Peggy simți cum o cuprinde sila. Ca nimic să nu meargă, 
șeriful își făcu apariția în cancelarie și adolescenta se văzu 
obligată să ridice problema spinoasă a numelor. 

— Deci, se înecă acesta din urmă, făcându-se roșu ca 
ardeiul, n-o să mai am dreptul să mă numesc Carl Bluster? 
Va trebui să port o poreclă stupidă? 

Incepuse să urle. Seth Brunch ridică o mână hotărâtă, 
cerând să se facă liniște. Privirea lui devenise 
cercetătoare, o fixa pe Peggy Sue cu răutate. 

— Fie încerci să te distrezi pe seama noastră, șuieră el 
printre dinţi, fie... emisiile mentale de care suferim cu toţii 
te-au înnebunit, dar nu cred o clipă în povestea asta cu 
ambasadoarea. Intoarce-te în clasă! 

— Greșiţi, insistă adolescenta. Animalele doresc să se 
lupte, o știu bine. 

— Destul! urlă Seth Brunch. N-o să vină o puștoaică să- 


91 


mi spună cum să mă port! leși de-aici, înainte să-ţi aplic o 
pedeapsă pe care s-o ţii minte! 


92 


13 


Cum se făcu dimineaţă, câinele albastru se năpusti în 
mintea lui Peggy Sue. 

— N-au vrut să mă creadă, gândi ea imediat. 

— Știu, făcu vizitatorul mental. Or să regrete. Te-ai 
gândit la nume? 

Fata se grăbi să înșire la întâmplare nume de oameni 
celebri. Câinele le repeta după ea, ca și cum încerca o 
haină în faţa unei oglinzi. 

— Stuart Wisdom Carruthers..., spunea el. Îmi place 
grozav ăsta. Cred că o să-l iau... Ah! mai trebuie să 
specifici tovarășilor tăi că de-acum vor trebui să se 
adreseze animalelor dându-le un titlu: doamnă, domnule... 
și că vor trebui să le salute când se-ntâlnesc pe drum. 
Animalele s-au săturat de lipsa de politețe a oamenilor. 
Salutul va trebui însoţit de o plecăciune. Dacă omul poartă 
pălărie, va trebui s-o scoată. Dimpotrivă, este inutil să 
zâmbească. Atunci când un om zâmbește, își arată dinţii, 
ceea ce, pentru noi, animalele, este o manifestare de 
agresivitate și semnul că se trece la atac în mod iminent. 

— Bine, domnule, gândi Peggy. Dar nu știu cum vor 
primi oamenii aceste schimbări. 

— Nu-ţi face probleme, ricană „Stuart Wisdom 
Carruthers”, după lovitura de avertizare pe care ne 
pregătim să le-o administrăm, or să se arate mult mai 
cooperanți. 

Și dispăru din mintea fetei. 


O oră mai târziu, locuitorii din Point Bluff se ţineau de 
cap cu amândouă mâinile și gemeau de suferință sub 
asaltul urletelor telepatice. Era ca și cum o haită sau o 
turmă se stabilise cu locuinţa în creierul lor și se distra 
după pofta inimii. 


93 


Orașul se umplu de vaiete. Cei mai loviți cădeau în 
genunchi și se dădeau cu capul de pereţi. li vedeai pe unii 
- era cazul șerifului Bluster - cum alergau în patru labe 
lătrând. 

— Trebuie să-nţeleagă faptul că, odată intraţi în capul 
lor, îi putem obliga să facă ce vrem noi, șopti câinele 
albastru în mintea lui Peggy Sue. Creierul oamenilor este 
ca un pupitru de comandă. Dacă știi pe ce buton să apeși, 
omul devine o marionetă. 

— Și dumneavoastră..., se hazardă fata, voi știți, 
bineînţeles. 

— Da, răspunse câinele. Dar nu trebuie să te arăţi atât 
de ceremonioasă cu mine. Imi placi și avem o relaţie 
privilegiată, nu-i așa? Nu ești ca ei. Ești ambasadoarea 
noastră. Nu mă lua cu „domnule”, rămâi cool. 

Peggy Sue se strădui deci să rămână calmă, în timp ce 
tot orașul se tăvălea pe jos. La o intersecţie, dra 
Wainstrop, bibliotecara, mugea pe o notă de disperare, în 
timp ce dna Pickins behăia ca un mielușel pierdut. 

Groaza deforma trăsăturile victimelor lipsite de orice 
voință. Peggy Sue știa prin ce treceau: o oribilă senzaţie de 
a nu fi stăpân pe tine, de a nu avea control nici asupra 
corpului, nici asupra gândurilor. 

— Într-o oră, spuse câinele, o să mergi din nou să-l cauţi 
pe șerif și o să-i comunici revendicările noastre. Cred c-o 
să te asculte cu mai multă atenţie. 


Şaizeci de minute mai târziu, emisiile telepatice 
încetară, lăsându-și victimele sufocate, cu ochii sticloși și 
bale la gură. 

Peggy Sue avea conștiința încărcată: era singura care nu 
suferise atacul mental al animalelor. În stradă, oamenii îi 
aruncau priviri răuvoitoare. Aproape tuturor le curgea 
sânge din nas. 

— 'Tovarășii mei de luptă nu sunt cu toţii experţi în 
mânuirea undelor telepatice, interveni câinele în mintea 
adolescentei. Au tendinţa de a exagera și asta poate avea 
urmări. Este ca și cum te-ai branșa la un aparat electric 


94 


supraalimentat, sfârșești prin a te arde. Când gândirea 
animală este prea puternică, se imprimă ca un fier înroșit 
în creierul uman. 


Pătrunzând în biroul șerifului, Peggy Sue îi descoperi pe 
subalternii lui prăbușiţi la pământ, gemând buimaci. Carl 
Bluster nu reușea deloc să-și reia poziţia verticală și își 
presăra frazele cu lătrături necuviincioase, de care se 
rușina. Fata îi transmise cererile animalelor și o șterse fără 
să mai aștepte. Îl bănuia pe câinele albastru că se ocupase 
personal de șerif și că îl bruscase în exces, ca să se 
răzbune pe loviturile de picior pe care grăsanul i le dăduse 
cândva la colț de stradă. 

Chiar când intra în dormitorul fostului gimnaziu, Seth 
Brunch îi apăru deodată în faţă. Era livid. Vene groase i se 
zbăteau la tâmple. 

— Deci așa stau lucrurile, împroșcă el cu salivă. Eşti cu 
ei! Mergi alături de dușman! N-ar fi trebuit să mă- 
ndoiesc... În plus, nu ești decât o străină în Point Bluff, ţi-e 
ușor să trădezi. 

— N-am avut de ales, replică fata. Pentru moment, nu 
cer nimic important. Nume, să fie salutaţi pe stradă, să fie 
numiți „domnule”... Astea sunt fleacuri care nu fac rău 
nimănui. Dacă lucrurile n-or să meargă mai departe, 
putem aprecia c-am făcut o afacere bună. 

— Gâsculiţo! șuieră proful de mate. Nu știi ce vorbești. 
După aia or să ceară dreptul la vot! _ 

Peggy ridică din umeri și-i întoarse spatele. În dormitor 
se întâlni cu mama și sora ei. Dacă mami nu suferise deloc 
din cauza emisiilor mentale, Julia încasase o doză zdravănă 
de mieunături. Rămăsese tremurând, cu enervantul obicei 
de a-și linge mâna dreaptă, ca apoi să şi-o treacă după 
ureche. 


* 


Primarul convocă încă o dată consiliul municipal. Se 
deschise un registru nou la secţiunea de stare civilă, 
pentru a consemna numele alese de noii cetăţeni din Point 


95 


Bluff. 

Animalele care, de la o vreme, se retrăgeau de pe străzi 
imediat ce oamenii ieșeau din case, la căderea nopții, își 
făcură din nou apariția. Câinele albastru se prezentă 
primul; urmară apoi trei vaci și o droaie de pisici. Inaintau 
cu capul sus, nu priveau pe nimeni, cu o morgă regală, 
care le dădea un aer de animale împăiate mișcate de un 
sistem de rotiţe. 

— Doamne! gemu dna Pickins arătând spre un motan, 
priviți, este Mitsy, pisica mea. A fugit acum o săptămână... 
se face că nu mă recunoaște. 

— Tăceţi din gură! o imploră Peggy Sue, o să vă audă. 

Dar bătrâna doamnă, furioasă, îşi tăie drum prin 
mulțime și agită mâna în direcția animăluțului, o pisică 
maidaneză, cenușie, împopoţonată cu o zgardă cu clopoțel. 

— Mitsy! Mitsy! strigă ea. Unde ai plecat? Intoarce-te 
acasă imediat! Oh! Nerecunoscătoarea! 

Peggy Sue strânse din dinţi. Ca toate persoanele în 
vârstă din Point Bluff, dnei Pickins îi venea greu să se 
adapteze regulilor neașteptate care domneau acum în 
oraș. 

— Nu-l strigaţi pe numele de pisică! îi șopti adolescenta, 
încercând să prevină o catastrofă. 

Dar dna Pickins se încăpăţâna să strige: „Mitsy! Mitsy! 

Dintr-odată dădu înapoi, ducându-și mâna la frunte, cu 
trăsăturile crispate de suferință. Motanul întorsese ochii în 
direcţia ei și o privea cu o intensitate îngrijorătoare. 

— ler... lertaţi-mă... Excelența-Voastră, bâlbâi bătrâna 
doamnă. Am reţinut... schimbarea de identitate... de-acum 
o să vă numesc Patrick Stainway-Hopkins... Pe viitor o să- 
mi amintesc... da... da... 

Se legăna pe picioare, iar Peggy Sue pricepu că motanul 
o bombardase cu o emisie telepatică deosebit de agresivă. 

Își strecură mâna sub braţul dnei Pickins ca s-o susţină. 

— Nu mai e Mitsy pe care-l știaţi, îi șopti ea la ureche. S- 
a schimbat. Nu vă sfătuiesc să-i daţi ordine. Nu acum. O să 
vă facă să plătiți scump. 


96 


— John Patrick Stainway-Hopkins..., se bâlbâi bătrâna 
doamnă, e prea lung, n-o să-mi amintesc niciodată. Va 
trebui să mi-l notez pe o hârtie. 

Dintr-odată înţepeni. 

— Ce-o să mă fac dacă vine acasă? gemu ea. O să mai 
accepte să mănânce din vechiul lui castronaș? 

— Nu cred, făcu Peggy, prudentă. În locul 
dumneavoastră, l-aș servi la masa unde aveţi obiceiul să 
luaţi prânzul. Și din vesela cea mai fină. Nu-mi bat joc de 
dumneavoastră. Încerc să vă ajut să evitaţi alte neplăceri. 

Scoţând o batistă din buzunar, i-o întinse dnei Pickins, 
murmurând: 

— Ştergeţi-vă, vă curge sânge din nas. 


x 


Animalele veneau la primărie în procesiune; instalaseră 
un funcționar în hol. Celebrul registru de stare civilă era 
pus pe o masă, în fața funcţionarului care privea cu o 
îngrijorare evidentă cum se apropie această turmă 
amestecată. Câini, vaci, porci, pisici defilau aşa, fiecare 
comunicând prin telepatie sau propunând numele ales. 
Unele animale își controlau cu dificultate puterea emisiilor 
mentale, iar Peggy Sue îl vedea tresărind pe bietul om de 
fiecare dată când un alt animal stabilea un contact cu el. 
Foarte repede transpiraţia începu să-i brobonească fruntea 
și sângele să-i curgă din nas, pătând registrul. 

Inscrierea terminată, noii cetățeni din Point Bluff se 
retraseră în piaţa mare ca să delibereze. O făceau prin 
telepatie, mulțumindu-se să miște din urechi, ca și cum 
această mișcare favoriza propagarea undelor mentale. 

— Ce umilinţă! gemu primarul, ștergându-și faţa cu 
batista. Niciodată, în cele mai rele coșmaruri ale mele, nu 
mi-aș fi imaginat să trăiesc o asemenea rușine. 

Oamenii prezenţi aprobară. Erau acolo mai mulţi 
fermieri care trebuiseră să facă o plecăciune în faţa 
propriilor porci. Formalitatea asta le rămăsese în gât. 


Peggy Sue se îndepărtase de adulţi. De la o vreme, 
97 


cerceta cu atenţie sfatul animalelor. Adunarea asta nu 
prevestea nimic bun. 

— Ce pun la cale? șopti Dudley, în spatele ei. De ce nu 
se duc pe câmp, în pădure... sau oriunde? 

— Vor să se instaleze în oraș, răspunse fata. Va trebui să 
te obișnuiești să le vezi în fiecare zi... și să le arăţi respect. 

— Respect pentru un porc! se enervă băiatul. 

— Dacă asta te deranjează așa de tare, murmură Peggy, 
gândește-te că porcul ăsta poate să facă să-ţi explodeze 
creierul dacă are chef. 

Dudley scoase un zgomot ciudat, de înghiţit în sec, și nu 
mai spuse nimic. 

— Trebuie să câștigăm timp și să-ncercăm să ne arătăm 
mai vicleni decât ei, adăugă fata punând mâna pe braţul 
băiatului. 

Acolo, în piaţă, câinele albastru ieși din cercul format de 
animale și înaintă spre primărie. Mergea cu pași mărunți, 
cu capul sus, pe labele lui scurte, arcuite. Peggy Sue se 
îngrozi presimţind dialogul telepatic care nu va întârzia să 
se stabilească. 

Așa cum prevăzuse, vocea câinelui îi răsună în minte, 
nazală. 

— Am luat o decizie, spunea ea. Tovarășii mei și cu mine 
dorim să inaugurăm sosirea noastră în comunitatea din 
Point Bluff printr-un act simbolic. Poruncim ca resturile 
pământești ale fraţilor noștri asasinați să fie îngropate cu 
onorurile care li se cuvin. Şi asta chiar astăzi. 

— Ce resturi pământești? întrebă fata. Despre ce 
vorbești? 

— Vorbesc despre carnea congelată îngrămădită în 
frigiderele din supermarketuri, răspunse câinele albastru 
pe un ton violent. De peștele pane, de fripturile de curcan, 
de cârnaţi, de bucăţile de slănină care pot fi găsite pe 
rafturi... și care pentru noi reprezintă tristele cadavre ale 
fraților noștri masacrați. Pentru voi, băcăniile nu sunt 
decât temple ale lăcomiei, pentru noi, ele sunt cimitire 
unde se vaită spiritele a mii de victime cu patru labe. Asta 
trebuie să înceteze. Nu putem fi complici cu aceste acte de 


98 


canibalism zilnic. De-acum, oamenii din Point Bluff o să 
înceteze să mănânce carne. Or să se hrănească natural, cu 
vegetale, legume. Așa am decis. Și n-o să ne dăm înapoi de 
la nimic ca să facem să fie respectată legea. 

— Bine, făcu adolescenta. Nu te enerva, o să le transmit. 

Și, întorcându-se spre primar, șerif și Seth Brunch, le 
expuse cererea animalelor. Crezu că cei trei bărbaţi or să 
se sufoce de furie. 

— Tu... tu glumești? gemu primarul. 

— Absolut deloc, suspină Peggy. Mai mult, vă implor să 
nu-i contrariaţi. Nu glumesc. Dacă-i sfidaţi, o să plătim 
urmările. 

— Fie, gâfâi primarul. Ce vrea? 

— Vrea ca populaţia din Point Bluff să se înarmeze cu 
lopeţi și cazmale și să sape o groapă în piața mare, unde să 
îngroape conţinutul camerelor frigorifice din oraș. Totul va 
trebui golit, chiar și frigiderele particulare. Conservele 
sunt și ele rechiziționate prin această lege. 

— Şi ouăle? gemu dna Pickins. 

Peggy Sue se informă la câinele albastru. Posesia de ouă 
era acceptată, ca și untul, smântână și brânza. Orice altă 
substanţă animală va fi de-a doua zi considerată ilegală și 
echivalentă tăinuirii de cadavre. 

— Ascunderea unui biftec în frigider va fi echivalentă cu 
o crimă? bâigui șeriful. 

— Da, confirmă Peggy Sue. Și cel care-l mănâncă va 
cădea sub incidenţa legii contra canibalismului. 

— Bine, admise primarul. O să facem cum s-a hotărât. 
Şerif, transmite consemnul... Fiecare să meargă să caute o 
lopată și o cazma la serviciul de drumuri. Să se termine cât 
mai repede cu gluma asta. 


Locuitorii din Point Bluff se apucară să sape pământul în 
faţa primăriei, ca să facă o groapă destul de adâncă. Toată 
lumea puse mâna la treabă, se alătură și Peggy Sue. 

— Am halucinaţii! strigă Dudley. O să adorm, sigur, o să 
mă trezesc, o să se facă ora să merg la colegiu și totul va fi 
ca înainte. Nu-i decât un vis cretin. Nu poate fi adevărat. 


99 


Asemenea lucruri sunt imposibile. 

— Calm! îi spuse fata. Nu-ţi pierde minţile, nu-i 
momentul. 'Toate astea sunt cât se poate de reale. Cel mai 
înţelept este să fii cooperant, așteptând să găsești 
răspunsul care trebuie. 


Odată groapa săpată, se formă un lanţ ca să golească 
frigiderele și camerele frigorifice. Nimic nu fu uitat, nici 
băcăniile, nici fast-food-urile. Conservele, fripturile și puii 
în celofan fură îngrămădiţi curând în groapă. Câinele 
albastru, ajutat de trei vulpi, supraveghea lucrările. Ceru 
să fie golite conservele înainte de a fi îngropate, ca nimeni 
să nu poată să le recupereze. 

— Spune-le să nu încerce să ne păcălească, îi șoptise el 
lui Peggy. Mirosul nostru o să ne spună imediat unde este 
ascunsă mâncarea. Să nu uite că putem mirosi prezenţa 
unei bucăţi de carne prin trei metri de beton! 

Adolescenta știa că nu glumea și că animalele or să fie 
fără milă faţă de infractori. O repetă șerifului, care o 
alungă fără menajamente. 

Locuitorii din Point Bluff se supuneau contra voinţei, 
puţin enervaţi de ideea de a deveni vegetarieni. 

Vai, nici nu astupaseră bine groapa cu mâncarea care 
făcea obiectul delictului, și câinele albastru apăru din nou, 
emițând noi pretenţii. 

— Fraţii mei consideră că nu-i destul, îi transmise el lui 
Peggy Sue. Ei pun accent asupra faptului că în permanenţă 
purtaţi resturile nefericitelor animale asasinate. Pantofii 
voştri, cizmele, hainele, cordoanele sunt din piele de vacă. 
În casele voastre, există un număr incalculabil de cadavre 
de animale sub formă de fotolii, canapele, toate din piele... 
Mi s-a semnalat și cazul lâneturilor, al tricotajelor și mi s-a 
vorbit despre hainele provenite din exploatarea rușinoasă 
a tovarășelor mele, oile. Reprezentantul lor cere ca aceste 
trofee să fie și ele îngropate. De-acum, numai materialele 
de origine vegetală și sintetică vor fi acceptate. Niciun om 
nu se va mai plimba arborând pe el o fibră animală. Când o 
să se scoată din dulapuri toate hainele, o să facem o 


100 


inspecţie generală: mirosul nostru o să ne informeze 
despre compoziţia hainelor. 

Se goliră dulapurile, comodele, șifonierele și cuferele ca 
să se pună hainele grămadă la marginea trotuarelor, în 
faţa fiecărei case. 

Măsura asta lăsă oamenii dezbrăcaţi, căci garderoba lor 
era în mare parte alcătuită din fibre animale, adică din 
lână. Toţi pantofii au fost confiscati, în afară de sandalele 
din plastic și cizmele de cauciuc, ceea ce lăsă aproape 
toată populaţia în picioarele goale. Adolescenţii, care 
purtau bascheţi din pânză și cauciuc, au fost scutiţi. 


Restul zile fu ocupat cu îngroparea canapelelor și a 
fotoliilor din piele veritabilă. Negru de furie, șeriful trebui 
să se lipsească de veston ca să-l arunce în groapă. 

Fără cizmele de cowboy, avea un aer caraghios. Cu atât 
mai mult cu cât avea ciorapii găuriţi... În plus, răspândeau 
un miros dubios. 

În fine, câinele albastru anunţă că totul era în ordine și 
că puteau acoperi groapa. 

— O să luăm totul de la capăt pe baze sănătoase, îi 
spuse lui Peggy Sue. De ceva vreme deja, era nevoie ca 
oamenii să fie aduși la realitate. Se credeau singurii 
stăpâni ai lumii, ceea ce nu era adevărat. Suntem și noi 
aici, noi, animalele, și avem și noi drepturi. De acum 
înainte înţelegem să ni le manifestăm. Așteptând să găsim 
o altă soluţie, o să ne hrănim cu crochete. 


Avea în tonul „vocii” o satisfacţie care îl făcea antipatic. 
Chiar dacă Peggy Sue nu era departe de a-i împărtăși 
opiniile, găsea că mergea prea departe. 


După ce groapa fu astupată, oamenii plecară la casele 
lor, și animalele se duseră așa cum veniseră. Nimeni n- 
avea nici cea mai mică idee despre ce avea să se-ntâmple, 
dar se temeau de ce era mai rău. 


101 


14 


Venise noaptea. Peggy Sue traversa piața primăriei când 
auzi mugete ieșind de sub pământ... 

Alertată, rămase pe loc. Nu era niciun animal prin 
apropiere. Mugetele păreau în același timp înăbușite, dar 
și foarte aproape. Tonul lor plângăreţ îi dădea frisoane. 
Cum se apropia Dudley, Peggy îi semnală fenomenul. 

— N-aud nimic, mormăi băiatul. Fără îndoială e vântul 
care aduce spre noi zgomotele de pe câmp. 

— Nu, insistă adolescenta, ascultă, începe din nou. 
Vine... vine de sub picioarele noastre! 

— Așa e! acceptă băiatul. Cineva a îngropat o vacă vie! 

— Nu una, mai multe... ascultă! Le-au îngropat de vii! 
Sunt sigură că este o lovitură a lui Seth Brunch! 

Dudley se clătină. 

— Atunci s-o ștergem, șopti el. Nu vreau neplăceri cu 
moșulică ăla. 

— Nici nu se pune problema! mormăi Peggy Sue. Nu 
putem să lăsăm animalele să moară în felul ăsta, e 
îngrozitor. 

— Dar delirezi, sărmana de tine! răcni băiatul. E în 
zadar, drept cine te crezi? 

— Să mergem să căutăm o lopată, porunci fata fără să-l 
asculte. N-o să fiu complice la un lucru atât de nedemn! 

— Oh! Cât sunteţi de complicate, voi, fetele! se lamentă 
Dudley. 

Totuși cedă „capriciului” tovarășei sale și plecă să ia 
două lopeţi din rezerva de unelte a primăriei. 

— Repede! murmură Peggy Sue care era foarte 
îngrijorată, bietele animale n-au aer. 

Cei doi prieteni se apucară să sape cu elan. Aproape 
imediat, lama uneltei mânuite de Peggy atinse o suprafaţă 
elastică. 


102 


„Un spate, gândi fata. Sper că nu i-am făcut prea mult 
rău. “ 

Deși știa foarte bine că animalele nu erau animate de 
bune intenţii în privința oamenilor, nu se putea preface că 
le urăște, cum o făcea atât de simplu Dudley. „E latura 
mea slabă!” își spunea ea, încercând să se scuze. 

Pământul se surpă și adolescenta văzu o masă brună, 
musculoasă, mișcând în fundul gropii. Un muget jalnic se 
ridica de acolo. 

— Va trebui să iasă singură! urlă Dudley, n-o s-o iau în 
braţe ca s-o ajut! 

Peggy Sue îi făcu semn prietenului ei să se dea înapoi. 

O formă întunecată fornăia în groapă, încercând să iasă 
la aer liber. Din cauza întunericului, fata avea dificultăţi 
să-i distingă contururile, totuși i se păru că descoperă ceva 
ciudat. 

Animalul care se cățăra pe pământ, mugind, nu semăna 
decât foarte de departe cu un rumegător. În realitate era... 

— O canapea! zise gâtuit Dudley, atingând pielea. La 
naiba! Este o canapea... și este vie! 

Peggy Sue, mută de surpriză, nu-și putea dezlipi privirea 
de pe mobila capitonată cu piele roșcată, care încerca să 
se miște pe cele patru picioare răsucite. 

— Sunt canapelele pe care câinele albastru ne-a pus să 
le îngropăm! se bâlbâi băiatul. La naiba! Porcăriile astea 
au înviat... Nu-mi vine să cred! 

Peggy strânse din dinţi, n-avea nevoie să-i audă râzând 
pe Invizibili ca să-și dea seama cine pusese la cale gluma 
asta proastă. 

O a doua canapea ieșea deja din groapă, urmată de oa 
treia. Fata pricepu că vechii ei dușmani se distraseră dând 
viață tuturor obiectelor acoperite cu piele. Curând o să 
vadă haine și pantofi ieșind din pământ, ca să hoinărească 
prin oraș... sau să dea un picior în fund oamenilor! 

— Trebuie să le distrugem, mormăi Dudley. Sunt niște 
nenorociţi de morți vii! 

— Nu sunt morţi vii, interveni Peggy, doar niște 
canapele... biete canapele care cer ajutor. Liniștește-te! 


103 


— Te-ai scrântit! protestă băiatul, o să mă duc să caut 
un topor ca să le tai în bucăţi, da! 

— N-o lua razna, murmură adolescenta. Nu-i decât un 
fenomen trecător. 

Patru canapele pășeau acum mărunt prin piaţa 
primăriei, mugind. 

— Vezi? murmură Peggy, nu sunt rele. O să le ducem 
departe și incidentul o să fie închis. 

Dar lui Dudley părea că-i este greu să-și păstreze 
sângele rece. 

— Nişte nenorocite de canapele-strigoi, da! repetă el, 
încruntând din sprâncene. 

Peggy Sue se apropie de groapă. Alte forme mișunau pe 
fund. Trebuia să ia o decizie. Nu putea să lase să iasă toate 
sofalele și banchetele oamenilor din Point Bluff, turma 
risca să nu treacă neobservată. Nu folosea la nimic să se 
mărească iar confuzia care stăpânea deja spiritele. 

— OK, spuse ea către prietenul ei, haide, să acoperim 
ieșirea înainte să iasă toate. Cred că după mobile or să 
apară pantofii... 

Trebui totuși să se dea la o parte ca să lase să treacă o 
uriașă banchetă din piele neagră, matlasată, care îi 
aparținuse primarului și care se grăbea să iasă cu o putere 
îngrijorătoare. 

„Va trebui să ne ferim de asta, își spuse fata. S-ar putea 
să fie croită din pielea unui taur. “ 

Dudley începu să dea la lopată cu furie, în timp ce 
primele perechi de pantofi texani încercau să-și croiască 
drum prin pământul prăbușit. Peggy îl ajută cum putu mai 
bine. 

— Tu și inima ta bună! bombăni băiatul. lată în ce 
poveste ne-ai băgat. Ce-o să facem cu turma asta de 
canapele? Dacă o vede, șeriful o să ne jupoaie fundul! 

— Vorbește mai încet, îl imploră adolescenta. Nu se 
putea să le lăsăm sub pământ, era prea trist. Nu trebuie 
decât să le ducem pe o pajiște, la marginea drumului. În 
primul rând, de acolo vin. 

Cum își dădeau seama că Peggy Sue le apără interesele, 


104 


sofalele și banchetele se adunară în jurul ei. Trebuia chiar 
recunoscut că stârneau mila, cu labele lor scurte din lemn, 
care le condamnau să se deplaseze ca niște crabi. 

— Sunt dezorientate, pricepi? pledă ea. Trebuie să fie 
ciudat să revii la viaţă în pielea unei canapele de salon. 

— Trebuie puse pe foc, mormăi Dudley, asta o să pună 
capăt stării lor sufletești! 

Era sută la sută o idee de băiat! Peggy Sue ridică din 
umeri și făcu semn turmei s-o urmeze. 

Hoarda cu picioare strâmbe se luă după ea, mugind 
jalnic. 

Dudley nu se liniști, dar li se alătură. Bancheta grea și 
neagră era ultima, de parcă hotărâse să facă opinie 
separată. 

„E periculoasă, gândi Peggy, trebuie să fim atenţi.” Ca și 
cum îi citise gândurile, Dudley se apropie de ea ca să-i 
șoptească: 

— Nu-mi place deloc canapeaua primarului, sigur e din 
piele de taur. 

— Măcar n-are coarne, suspină fata. 

— Da, replică prietenul ei, dar este destul de grea ca să 
ne rupă în două dacă are chef s-o facă. 

— Supravegheaz-o, murmură Peggy, dar nu te apropia 
prea tare de ea, are un aer irascibil. 

leșiră din oraș și, la lumina lunii, începură să umble pe 
arătură. Nu mergeau prea repede. Picioarele de lemn ale 
banchetei răsunau bizar în liniștea nopţii. 

— Acolo, anunţă Dudley, este o pajiște goală, o să fie 
foarte bine. Oricum n-o să poată să pască, pentru că n-au 
gură. 

O colibă veche se ridica în mijlocul pajiștii. Un tractor 
ruginea lângă o adăpătoare săpată într-un bloc de piatră. 
Banchetele și sofalele încetaseră să se mai vaite. Păreau 
ușurate că se găsesc pe un teren cunoscut. 

— E o poveste nebunească! se ambală Dudley. Ce speri? 
Să le mulgi? Să faci lapte de canapea? Brânză de canapea? 

— Nu știu, recunoscu Peggy Sue, păreau atât de 
nefericite... 


105 


— Să ne întoarcem, decise băiatul, am făcut destul pe 
idioţii în seara asta. 

Peggy Sue era conștientă că tocmai cedase unui impuls 
de sentimentalitate deplasată, dar nu reușea să aibă cel 
mai mic regret. Rămânea convinsă că bietele canapele 
erau mult mai fericite acolo. 

În timp ce ea se-ntorcea spre drum, Dudley îi făcu semn 
să rămână pe loc. 

— După câte se pare, cineva nu apreciază faptul c-a fost 
schimbat în banchetă, mormăi el. Priveşte bancheta 
neagră... ne taie drumul. E pusă pe încăierare. 

Peggy tremura. Bancheta lungă din piele de taur râcâia 
pământul în mod ameninţător, cu unul dintre picioarele de 
lemn sculptat. Ceva din poziţia braţului stâng te făcea să 
te gândești c-a lăsat capul în jos și se pregătește să atace. 

„Deși e canapea, și-a păstrat reflexele de taur, gândi 
Peggy. Chiar dacă n-are coarne, este atât de mare, că 
poate cu ușurință să ne zdrobească.” 

— Număr până la trei și o luăm la goană..., șopti Dudley. 

— Nu, decise adolescenta. Este mai rapidă decât 
celelalte, o să ne prindă în trecere. Trebuie... 

Nu avu timp să-și termine fraza, că bancheta, a cărei 
piele neagră lucea sub lună, se aruncă înainte cu o 
repeziciune neașteptată. Nu mergea, făcea salturi, așa 
cum o fiară se apropie de pradă. 

— Coliba! strigă Dudley. 

Cei doi adolescenţi alergară spre baraca din lemn și 
baricadară ușa cu ce le căzu sub mână. Canapeaua lovi 
construcţia fragilă cu un zgomot surd, făcând-o să se 
clatine. 

— Lovește la întâmplare, constată tânărul. N-are ochi, se 
bazează pe miros. 

O altă zgâlţâitură scutură baraca. Câteva scânduri se 
desprinseră din acoperiș. 

— O să intre, spuse Peggy. Pare foarte hotărât să se 
răzbune. 

— Putem ieși prin spate, propuse Dudley, este o 
conductă de scurgere care ajunge până în drum. Nu-i 


106 


decât un tub de ciment, dar se poate înainta prin el. Totul 
e să nu rămânem pe loc! 

— Bine, făcu fata. Să mergem. 

În timp ce bancheta neagră se arunca asupra ușii 
construcției șubrede cu lovituri puternice de braţ, 
adolescenţii își găsiră scăparea prin fereastra din spate și 
alergară până la tubul de ciment pe jumătate îngropat în 
pământ. Dudley se aruncă în patru labe și intră în el. 

— E mai îngust decât credeam, se scuză el. 

— Grăbește-te, îl rugă Peggy Sue. Ne-a simţit. Vine spre 
noi. 

Era adevărat. Canapeaua ataca. Lumina lunii făcea să 
lucească pielea neagră, acoperită acum de sudoare. 

„Transpiră, constată fata. Curând o să se acopere cu 
păr. Este chiar posibil să-și recapete forma inițială. Numai 
oasele or să rămână din lemn, ca structura canapelei. O să 
fie un taur... cu schelet din scânduri! Un taur căruia 
trebuie să-i ascuţi coarnele cu ascuţitoarea!” 

O luă pe urma lui Dudley. Două secunde mai târziu, 
bancheta furioasă încerca să pătrundă în tunel. 

Urcușul nu era ușor. Trebuia să se caţere prin întuneric, 
cu burta cufundată într-un pârâu lipicios. Canapeaua îi 
urmări multă vreme, dar, până la urmă, renunţă. Când ieși 
într-un final afară, Peggy Sue era plină de noroi. 

— Să mergem de-a lungul șanțului, propuse Dudley, așa 
n-o să ne poată vedea. 

In felul ăsta ajunseră în oraș, aruncând mereu câte o 
privire peste umăr, ca să se asigure că bancheta furioasă 
nu-și reluase vânătoarea. 

Când traversau piaţa primăriei, Peggy Sue auzi din nou 
mugetele de sub pământ ale obiectelor din piele îngropate; 
de data asta, nu se mai opri. 


x 


În timpul noptii, câteva perechi îngropate de pantofi 
reușiră să răzbească până la suprafață. A doua zi, pantofii 
puteau fi întâlniți în oraș, pe trotuare, unde mergeau 
șontâc, mugind ușor. Locuitorii din Point Bluff, îngroziţi de 


107 


această nouă minune, se făceau că nu-i văd. Fiecare 
pereche de pantofi avea un strigăt aparte, după cum 
fusese lucrată din piele de capră, de vițel sau de antilopă. 
Dar cel mai mare scandal îl făcea o pereche de cizme care 
aparținuseră șerifului Bluster. Niste ciocate. Se pitiseră 
lângă biroul lui ca să-i dea șuturi în fund, imediat ce și-ar fi 
scos nasul afară. Jignit, Carl Bluster vru să tragă în ele cu 
pistolul de serviciu; primarul îi smulse arma din mâini. 

— Ţi se pare că n-avem destule necazuri? strigă el, 
împingându-l pe șerif în birou. Vrei poate să fii judecat 
pentru c-ai omorât o pereche de cizme nevinovate? 

— De ce, după părerea ta, s-au năpustit cizmele asupra 
lui Bluster? îl întrebă Peggy pe Dudley. 

— Fără îndoială că vor să se răzbune c-au fost nevoite să 
suporte ani grei putoarea picioarelor lui! rânji băiatul. 


x 


Trebuia reactionat, Peggy Sue era conştientă de asta... 
dar se temea. 

„Nu ești decât o puștoaică, murmura o voce în adâncul 
minţii ei. Nu ești o eroină dintr-un roman pentru 
adolescenţi, care poate fi cumpărat cu 4 dolari de pe 
taraba unui magazin. În lumea reală, nimeni nu-i ascultă 
pe copii.” 

Totuși, avea puterea să suporte neplăcerile produse de 
Invizibili și să-i privească într-un anume fel. Ei se 
plânseseră de atâtea ori; era bine de reţinut. 

„Poate e momentul să mă folosesc de asta?” își spuse ea. 
Dac-aș putea să-mi tai drum prin pădure... o cărare... Dacă 
m-aș putea strecura printre ochiurile plasei ca să cer 
ajutor din afară?” 

Dacă era cineva în măsură s-o facă, ea era aceea și 
nimeni altcineva. Totuşi, se temea de urmările unui 
asemenea act; de fiecare dată când încercase să-și 
folosească puterile, plătise prin dureri de cap îngrozitoare, 
prin pierderea temporară a vederii, prin scăderea acuităţii 
vizuale. Încercând să-i înfrunte prea multă vreme, orbea, 
iar pedeapsa asta o îngheţa de spaimă. 


108 


„Dar trebuie să accept riscul”, își repeta ea, ca să-și dea 
curaj. 

Fără să știe mama ei, își pregăti rucsacul și părăsi 
campingul luând-o în direcţia pădurii. Agitată, recunoștea 
că era incapabilă să aprecieze câte priviri ucigașe ar fi 
putut lansa în direcţia Invizibililor înainte de a cădea la 
pământ de durere de cap. 

„Va trebui să lovesc tare, gândi ea. Trebuie să-i sperii 
dintr-odată, ca să-i descurajez să reia atacul.” 

Cum ajunse la umbra arborilor uriași, se simţi 
minusculă, dezarmată, dar continuă totuși să înainteze cu 
pas hotărât, cu degetele strânse pe bretelele rucsacului. 

Fantomele se materializară la prima cotitură, ieșind 
dintre tufele de iarbă ca niște ciuperci albicioase. 

— Dar este micuța noastră Peggy Sue! chicotiră ele. N-a 
înțeles încă faptul că este interzis să părăsești orașul... Va 
trebui s-o pedepsim foarte tare. 

În loc să le dea o replică prin cuvinte, fata aruncă asupra 
lor o privire cât putu ea de veninoasă. Avu satisfacția să 
audă scârțâind materia semitransparentă din care erau 
făcute spectrele. Aceasta șuieră, răspândind un miros de 
bomboane gumate arse. 

Surprinși, Invizibilii dădură înapoi. 

— Vă văd, strigă adolescenta. Puteţi voi să încercaţi să 
vă ascundeţi, dar nu uitaţi că eu o să vă văd mereu! 

Mări pasul. De îndată o altă creatură încercă să-i taie 
calea. Peggy o fixă până ce mirosul de zahăr ars umplu 
aerul. 

Înainta gâfâind, pentru că era esenţial să reușească să 
traverseze pădurea înainte să fie răpusă de durerea de cap 
sau de cecitate. Devenind oarbă, s-ar învârti în cerc până 
ar cădea într-o văgăună. 

Asalturile Invizibililor se înmulţiră. Nu renunţau deloc și, 
fără încetare, se întorceau să atace. Unii prezentau pe 
corp urmele roșiatice ale arsurilor aplicate de privirea lui 
Peggy Sue. 

„Ai zice că sunt urmele unui fier de călcat uitat pe un 
cearșaf!”, gândea aceasta cu reală bucurie. 


109 


Ajunsă la jumătatea drumului, o apucă dintr-odată o 
violentă durere în spatele ochilor și migrena explodă în 
capul ei, ca și cum i s-ar fi spart în el o sticlă cu apă 
fierbinte. 

„Nu încă! imploră ea. Mai am nevoie de ceva timp!” 

Chiar dacă se lupta cu ferocitate, Invizibilii erau prea 
numeroși, ei îi știau problema și stăpâneau confruntarea 
cu viclenie. 

Peggy strânse din dinţi. Lacrimi de suferinţă i se iviră în 
colțul ochilor și vederea i se tulbură. Conturul lucrurilor se 
modifică. Peisajul, în jurul ei, se învălui în ceaţă. 

„In zece minute, n-o să mai văd nimic, constată ea. 
Trebuie să reușesc să trec. Șoseaua este de partea 
cealaltă. O să fac cu mâna. O să oprească o mașină...” 

Incerca să-și dea curaj, pentru că durerea devenea 
insuportabilă. Lovituri de ciocan îi turteau creierul. li 
venea să se ghemuiască la pământ și să se ţină de cap cu 
amândouă mâinile, ca să-l împiedice să explodeze. Cu toate 
astea, continua să săgeteze cu privirea formele albicioase 
care îi tăiau calea. 

Lumea devenea din ce în ce mai tulbure, înainta pe 
pipăite, fiecare atac din priviri reducându-i câmpul vizual. 

Brusc, răsună o voce bărbătească: 

— Hei! Micuţo! Ce faci acolo? (Bărbatul păru că se- 
ntoarce spre stânga și strigă:) Băieți! E cineva aici... 
repede! O puștoaică! A reușit să treacă. 

Veneau în grabă. Peggy văzu niște forme întunecate 
dansând în jurul ei. Probabil, bărbaţi în uniformă. 
„Rangers!“gândi ea. 

I se puse o pătură pe umeri, în timp ce cineva vorbi în 
șoaptă: 

— Nu pare c-ar distinge mare lucru, priviţi-i ochii, sunt 
injectaţi de sânge. 

Peggy simţi c-o ridică. Ghici silueta unei ambulante, dar 
erau și alte camioane. Fără îndoială, mașini militare. 
„Garda naţională, își spuse ea. Probabil c-au încercuit 
Point Bluff.“ 

— E în regulă? repeta fără încetare vocea bărbătească 


110 


pe care o auzise la început. Sunt căpitanul Blackwell. 
Anthony Blackwell. Nu te teme de nimic, cu noi ești în 
siguranţă. Poţi să ne povestești ce se-ntâmplă de cealaltă 
parte a pădurii? Sunt mai multe zile de când încercăm s-o 
traversăm fără să reuşim. Toate comunicațiile cu Point 
Bluff sunt tăiate. Vii de acolo, nu-i așa? Cum ai făcut să 
treci? 

— Lăsaţi-o în pace! interveni o voce de femeie. Nu vedeţi 
că-i șocată? Nici nu vede. Ai zice că-i intoxicată. Cu 
siguranţă, acolo a avut loc un dezastru ecologic. 

— E-n regulă, sergent, mormăi Blackwell, nu sunt un 
monstru! 

Peggy își frecă tâmplele ca să-și lase timp să se 
gândească, trebuia să fie atentă la ce-o să spună, dacă nu 
voia să treacă drept nebună. Oamenii ăștia, foarte bine 
intenţionaţi cum erau, așteptau un răspuns raţional. Nu 
putea în niciun fel să facă aluzie la Invizibili. 

— Ce... ceva a apărut pe cer, murmură ea. 0... o minge 
de lumină albastră... 

— O minge de lumină albastră, repetă Blackwell. Poţi s-o 
descrii? 

Peggy Sue încercă să se arate suficient de exactă, lăsând 
totuși lucrurile neclare. Cum era un copil, n-o să- 
ndrăznească s-o omoare cu întrebările. Totuși, simțea cum 
crește enervarea soldaţilor. 

„Nu mă cred, își spuse. Consideră că delirez.” 

li auzi îndepărtându-se ca să discute la distanţă. 

— Deci? spunea Blackwell. Care-i diagnosticul, sergent? 

— Şoc toxic, anunţă vocea de femeie. Evident a inhalat 
un produs poluant care i-a declanșat halucinaţiile. 

— Asta ar explica de ce toţi oamenii pe care i-am trimis 
în pădure nu s-au mai întors? întrebă căpitanul. 

— Da, făcu interlocutoarea lui. După părerea mea, și-au 
pierdut minţile. Dacă se face o nouă încercare, trebuie să 
meargă îmbrăcaţi în costume de protecţie. Tot nicio 
informaţie de la elicoptere? 

— Nu, mormăi Blackwell. S-a survolat de zece ori zona 
fără să reușească să vadă ce se petrece la nivelul solului. 


111 


Un soi de nor opac învăluie orașul. O strălucire albastră 
tremură pe deasupra, de parcă persistă un incendiu. 

Și așa vorbiră în continuare, dar acum erau prea departe 
pentru ca Peggy Sue să poată urmări conversaţia. Se 
străduia să-și joace rolul de fetiță dezorientată. 

„Important, își spunea ea, este să reușesc să dau 
alarma.” 

Era mândră de victoria ei asupra Invizibililor. Spera 
acum că soldaţii vor fi destul de abili ca să nu capituleze 
nenumăratelor capcane puse la cale de fantome. 

Nu încetau să-i spună cuvinte de încurajare. Auzea 
fâșâitul elicopterelor care zburau pe deasupra pădurii. 

— Te dor ochii? se neliniști un infirmier. Îmi vezi mâna? 
Câte degete poţi să numeri? 

Peggy Sue încreţi pleoapele, totul tremura în jurul ei. 

— Să fie dusă la spitalul comitatului, decise vocea de 
femeie. Înainte de a i se da orice tratament, trebuie să i se 
facă un examen complet de retină. Este posibil să fi fost 
contaminată cu o substanţă neurotoxică. 

— O să fii dusă până la ambulanţă, spuse infirmierul, nu- 
ți face griji. În scurt timp, o să-ţi recapeţi vederea. 

Încerca s-o liniștească, Peggy Sue îi era recunoscătoare. 
O mână se așeză pe umărul ei și o împinse încetișor spre 
vehiculul pe care era desenată o cruce roșie. 

Adolescenta pipăi ca să se așeze alături de șofer. 
Durerea de cap se liniștea, dar vedea tot la fel de prost. Ar 
fi vrut să le spună soldaţilor să fie prudenti. 

„N-au nici cea mai mică ideea despre ce trebuie să- 
nfrunte“, gândi ea. 

Ambulanţa demară. Motorul torcea, scaunul era moale... 
Peggy Sue se întrebă de ce infirmierul nu-i mai vorbea. 

— Ce-o să-mi facă acolo? se arătă ea îngrijorată. Trebuie 
să rămân multă vreme? 

Nu i se răspunse. 

Neliniștită, fata întinse mâna ca s-o atingă pe cea a 
șoferului... scaunul era gol. 

Ambulanţa mergea, dar nu era nimeni la volan! 

Cum era posibil? 


112 


— Unde sunteţi? strigă Peggy Sue. 

Era îngrozită. Ambulanţa făcu un viraj de parcă n-avea 
nevoie de nimeni ca să știe unde să se îndrepte. Peggy 
încercă să deschidă portiera, dar mânerul deveni în mod 
curios moale între degetele ei. Zgomotul motorului se 
transformă în șansonetă... și întreaga mașină se înmuie ca 
o bășică pe cale să se dezumfle. 

— Deci, ricană vocea căpitanului Blackwell, cum găsești 
gluma asta? 

Tonul soldatului se schimbase... acum vorbea ca... un 
Invizibil! 

În acelaşi moment, ambulanţa se  descompuse. 
Pierzându-și forma, se transformă într-un pachet de 
cauciuc care-și pierdea culoarea. 

— Progresăm neîncetat, explică „Blackwell“. Ai văzut 
cum stăpânim pigmențţii și rezistența materialelor? Astăzi 
suntem perfect capabili să imităm obiectele reale. Te-ai 
lăsat păcălită, nu-i așa? Ai crezut de-adevăratelea că 
soldaţii îţi veneau în ajutor! 

Peggy Sue își înăbuși un geamăt de disperare. Profitând 
de miopia ei, Transparenţii o înhăţaseră! 

— Și zgomotele! triumfă Blackwell. Ai auzit zgomotele? 
Bine imitate, nu? Elicopterul era mai adevărat decât în 
realitate! 

Fata se rostogoli pe pământ. Fusese o proastă. Comisese 
eroarea de a uita că Invizibilii aveau puterea să-și 
deformeze corpurile după bunul lor plac și să le modifice 
structura. Imitau metalul, pielea, ţesăturile... 

— N-ai ieșit niciodată din pădure, conchise Blackwell. 
Acum, o să te lăsăm să te descurci și să regăsești drumul 
spre Point Bluff, iar, dacă te prăbușești într-o râpă, n-o să 
facem nimic ca să te scoatem. 

Mai chicoti răutăcios o dată înainte de a spune: 

— Nu-ţi urez noroc... și totuși vei avea nevoie! 

În secunda următoare, Peggy Sue era din nou singură. 

Era sigură că Invizibilii își luaseră măsuri ca s-o lase cât 
mai adânc în pădure. N-aveau puterea să-i pună capăt 
zilelor... dar puteau totuși să regizeze totul ca ea să fie 


113 


victima unui accident, lucrul ăsta nu le era interzis de 
nimic și de nimeni. 

Se întrebă dacă era mai bine să se așeze într-un colţ și s- 
aștepte să-i revină vederea, sau să-ncerce să înainteze pe 
pipăite... Fiecare metodă avea avantajele și dezavantajele 
ei. 

Se temea că, ghemuindu-se sub un copac, avea să 
devină pradă pentru răpitorii de noapte. Se gândea la 
coioţi, la lincşi. Decise să pornească la drum, cu mâinile 
întinse, explorând trunchiurile cu vârful degetelor. 

„Invizibilii probabil că se distrează de minune, gândi ea, 
dar încă n-au câștigat partida. “ 


După două ore, din fericire, vederea i se îmbunătăţi și 
nu mai zărea totul așa cum vezi un munte prin ceaţă. De 
fapt, vechii ei dușmani o lăsaseră nu departe de Point 
Bluff. Distingea casele printre trunchiurile copacilor. 
Şansa asta o făcuse să nu cadă cu capul în prima râpă, dar 
totul atârnase de un fir de păr. 

— Bine, strigă ea ieșind din pădure, aţi câștigat prima 
manșă, dar nu mi-am spus ultimul cuvânt! 


Odată întoarsă acasă, nu spuse nimănui despre aventura 
ei nefericită. Nici măcar lui Dudley. 


x 


Trei zile mai târziu, câinele albastru o contactă pe Peggy 
Sue ca să-i dea întâlnire la prânz, în fața primăriei. 

Soarele albastru ardea cu putere, iar fata trebui să-și 
pună o pălărie de pai înainte de a părăsi școala. Orașul gol, 
scăldat în lumina indigo, era sinistru. Câinele trona, așezat 
în fund, la intrarea primăriei. 

Adolescenta se grăbi să-l salute cu noul lui nume. 
Animalul dădu din coadă, trădându-și bucuria naivă de a fi 
tratat ca un om. 

— Să abordăm etapa a doua, anunţă el. Deja ţi-am 
explicat-o: scopul nostru este să ne recâștigăm demnitatea 
pierdută, batjocorită de cei din specia ta. Ultimele zile au 


114 


declanșat în noi schimbări radicale. Devenind mai 
inteligenţi, fraţii mei și cu mine am căpătat conștiința 
goliciunii noastre. Niciodată, până acum, asta nu ne-a 
deranjat. Dar acum, situaţia ne-a devenit penibilă. In 
momentul ăsta, de exemplu, mi-e rușine să apar în faţa ta 
fără să am nimic pe mine. Asta nu poate dura. Mă mir cum 
am putut trăi așa ani întregi. 


Se asculta „vorbind” cu o plăcere evidentă. Stăpânirea 
cuvintelor părea să-l îmbete. Peggy Sue strânse din dinţi, 
întrebându-se ce nouă nebunie avea să-i mai impună. 

— Vrem haine, declară interlocutorul ei, lingându-se pe 
bot nerăbdător. 

— Poftim? se bâlbâi mental fata. 

— Ai înțeles foarte bine, repetă câinele. Haine, 
costume... și pălării, da, mai ales pălării. 

O sclipire puţin nebună străluci în ochii lui. Peggy își 
aminti cu ce interes îndârjit îl văzuse răsfoind paginile 
revistelor de modă în sala de recreere. 

— Întotdeauna am visat să port costum cu vestă, spuse 
animalul. Adesea m-am întrebat cum reușeau oamenii să 
facă să-și ţină pălăria în echilibru pe cap. 

Părea că uitase de prezenţa adolescentei. 

„El este cel care a impus nebunia asta celorlalte 
animale”, gândi Peggy Sue. Imediat, deveni conștientă de 
greșeala ei. Câinele îi citise gândurile. Mârâi, nemulțumit. 

— Ah! scrâșni el. O să trebuiască să renunţi la obiceiul 
ăsta urât de a critica tot ce spun... sau o să te mușc atât de 
tare de creier, c-o să ajungi ca Sonia Lewine, o frumoasă 
legumă care va trebui să se-n-toarcă la grădiniţă ca să- 
nveţe alfabetul. 

Peggy cobori privirea. Ca să-și ascundă gândurile, spuse 
tabla înmulţirii cu 9. De la coadă la cap. 

— De altfel, te înșeli, o asigură animalul. Toţi fraţii mei 
cu patru labe împărtășesc aceleași dorințe. Vrem costume 
pe măsură, confortabile și elegante. Nu haine de lucru din 
pânză groasă, ci trei piese, cu jiletcă... și cravată. 

Peggy Sue simţi cum o ia ameţeala. Point Bluff avea să 


115 


se transforme în atelier de croitorie? 

— Chiar așa va fi, confirmă câinele. Vreau să vă văd la 
treabă încă din după-amiaza asta. O să trebuiască să 
desenaţi, să croiţi, să coaseţi, să faceţi probe. Nu luaţi 
misiunea în derâdere sau o să vă coste. Și nu uitaţi 
pălăriile. Este important. 

— Bine, spuse fata, încercând să-și ascundă stupoarea. O 
să transmit. 

— N-o să fie suficient, insistă animalul. O să trebuiască 
să-i convingi. Dacă nu, o să plătești pentru ei. Ştii că pot 
să-ţi mușc mental câţiva nervi și să te las infirmă? 

— OK, suspină Peggy Sue, tu ești șeful. Nu trebuie să 
mai insiști. Străduindu-te să faci pe durul, o să sfârșești 
prin a semăna cu un om. 

Câinele mârâi și o undă de durere o străbătu pe fată din 
cap până-n picioare. 

— Nu-mi place insolenta ta, șuieră el. Data viitoare aș 
putea foarte bine să-mi aleg altă interlocutoare... Acum 
șterge-o! Şi transmite-mi ordinele, o să trec pe seară ca să 
văd cum vă descurcati. 


x 


Primarul decise să suspende cursurile și să transforme 
liceul în atelier de confecţii. Elevii se bucurară până în 
clipa când aflară că și ei vor fi puși la treabă și vor fi 
nevoiţi să îndeplinească sarcinile ce li se dădeau. 

Point Bluff avea două croitorese și o modistă. Se 
decisese ca ele să conducă banda de fabricare și să 
formeze alți lucrători la cursuri intensive. Ca profe-sioniste 
în ale croitoriei, luau măsuri și stabileau tiparele hainelor 
de croit. Când primarul le comunicase asta, fuseseră gata 
să leșine. 

Una dintre ele, dra Longfellow, protestă: 

— Ceea ce-mi cereţi este complet nebunesc! N-am croit 
niciodată un costum pentru o... vacă sau... un câine! N-am 
nicio idee despre felul în care trebuie s-o fac. 

— Şi povestea asta cu pălăriile! adăugă dna Barlow, 
modista. Cum aţi vrea să fac o pălărie pe capul unui câine? 


116 


Există problema urechilor... Rasele nu seamănă deloc între 
ele la urechi. 

— Curând or să vrea ochelari! strigă dna Pickins. Și 
pipe... tutun... 

Seth Brunch înaintă, încruntat. 

— Exact așa este, spuse el. Vor tot ce avem noi. Sunt în 
război cu noi, vor să ne distrugă... Chiar o să-i lăsăm s-o 
facă? 

— Liniștește-te, Brunch, interveni primarul. Amintește-ţi 
ce s-a întâmplat când am încercat să le trimitem armata. 

Profesorul de matematică bătu în retragere, fără să-și 
ascundă enervarea. 

— Cum vreţi, domnule primar, se strâmbă el. Dar 
spuneţi-mi că toată lumea de aici n-are o mentalitate de 
învins! Defensiva se va organiza, în umbră, fără voi, dacă 
preferaţi să colaborați. 


Peggy Sue nu fusese invitată să participe la discuţii. O 
trimiseră cu ceilalţi elevi în sala unde se făceau croielile. 
Munca ei consta în a întinde materialele pe mese și în a 
copia conturul tiparelor pe care le trimitea dra Longfellow. 
Dudley, Mike și băieţii, fără cea mai mică idee de croitorie, 
se rezumau la transportul sulurilor de pânză. Domnea o 
atmosferă  febrilă; călcătoresele își rodeau unghiile, 
croitoresele așteptau în spatele mașinilor. 

Dra Longfellow se agita, cu un metru de panglică în 
jurul gâtului, așteptându-și primul „client”. 

— Niciodată în viața mea n-am fost atât de nervoasă, îi 
mărturisi ea tovarășei sale, dna Barlow. E ca și cum regina 
Angliei s-ar pregăti să intre în magazinul meu ca să-mi 
comande o rochie. Îmi tremură mâinile. 


După un timp, conversațiile încetară. O liniște încordată 
se instală în școală. Nimeni nu mai îndrăznea să 
vorbească. Fiarele de călcat scârțâiau pe mese scuipând 
norișori de aburi. Erau în așteptare... 

Și nimeni nu venea. 

Trebuie să fi fost ora 3 dimineaţa când câinele albastru 


117 


se prezentă la intrarea în colegiu. 

Animalul merse cu pași mărunți până în sală și se cățără 
pe mica estradă instalată la cererea lui. Tremura de 
satisfacţie, iar Peggy Sue pricepu că întârziase înadins. 

Imediat, „vocea“ animalului explodă în mintea ei, 
deformată de un ecou îndepărtat, ca și cum era amplificată 
prin intermediul unui difuzor. 

„Se adresează tuturor! gândi ea. Este un mesaj către 
mase.“ 

— Am detectat multe gânduri negative în sala asta, 
mârâi câinele. Există impertinenţi care ar putea să mă 
supere și nu sunt chiar într-o stare de spirit foarte bună. 
De fapt, gândul de a pune să mi se croiască primul costum 
mă face să fiu plin de bunătate. In mod normal, ar trebui 
să vă pedepsesc pe toţi... dar o să anulez pedeapsa dacă 
hainele or să-mi placă. Vă invit, deci, să nu staţi degeaba și 
să vă puneţi pe treabă, în loc să mă priviţi cu ochii ăștia 
miraţi. 

Declaraţia declanșă o panică generală și toţi se grăbiră 
spre animal ca să-i ia măsurile. Dra Longfellow trebui să- 
ngenuncheze ca să-și întindă metrul. Câinele albastru o 
observă cu un aer zeflemitor. Își trăia momentul de glorie: 
femeia asta, care cândva îl alungase din drumul ei cu o 
lovitură de umbrelă, în timp ce el cerșea o mângâiere, își 
îndoia astăzi spinarea în faţa lui. 

— Repede! Repede! gâfâi croitoreasa. Dnă Barlow, 
aplicaţi măsurile pe tipar! 

Era lividă. 

Apoi trebui să se pună pe treabă, cât mai repede posibil, 
să croiască, să asambleze, să coasă... fără să piardă ceasul 
din ochi. 

La prima probă, câinele albastru se plânse că o pensă îl 
deranja „sub axila dreaptă”. Se trecu la retușuri. Imediat 
ce fu din nou îmbrăcat, animalul începu să pășească 
mărunt în faţa oglinzii pe care Peggy Sue i-o pusese la 
dispoziţie și la care nimeni în afară de ea nu se gândise. 

Era o problemă cu cravata. Atârna până la pământ. 
Câinele era foarte contrariat. Ar fi vrut să se așeze pe 


118 


cămașă la fel cum face cravata oamenilor. 

Văzându-l cum se răsucește în oglindă, Peggy nu știa ce 
simțea mai degrabă: milă sau dezgust. În costumul lui de 
oraș, adaptat la structura lui, animalul era grotesc și 
totodată jalnic. Îţi venea să râzi... dar și să plângi. 


Câinele ezită. Costumul îi plăcea, dar problema cu 
cravata îl obseda. Dra Longfellow, cu voce egală, propuse 
să i-o coasă sub burtă, de-a lungul cămășii. $mecheria îl 
contrarie iarăși pe animal. 

— O să trebuiască să învăţ să umblu pe labele din spate, 
spuse el. Cu siguranţă că din cauza asta a încetat rasa 
umană să mai meargă în patru labe: ca să cadă cravata 
cum trebuie. Presupun că trebuie să trec și prin asta, dacă 
vreau să devin un gentleman. 


În cele din urmă, după multe tergiversări, câinele se 
declară mulțumit. Plecă anunțând c-o să se-ntoarcă în zori, 
ca să-și încerce pălăria. 

Cum ajunse la ușă, dra Longfellow izbucni în hohote de 
plâns. 


119 


15 


Putin înainte de răsărit, Seth Brunch declară: g 

— N-or să se oprească aici, pregătiți-vă de mai rău. În 
fiecare zi, o să-și etaleze noi capricii. Nu pricepeţi că 
trebuie să fie omorâte înainte de a fi prea târziu? 

Strigăte îngrozite răsunară în cele patru colțuri ale sălii. 
Nu voiau să fie complici la urzelile subversive ale 
profesorului de matematică. Își dădea seama ce spunea? 
Mai mult, câinele albastru poate că în acest moment sonda 
spiritele... 


Pălăria era gata. Foarte mică, făcută dintr-o stofă 
ecosez, avea ceva ciudat cu cele două găuri făcute de o 
parte și de alta, ca să treacă urechile. 

Când câinele albastru se prezentă, toată lumea își tinu 
respiraţia. O să fie pe gustul lui? O s-o sfâșie cu dinţii? 

Din fericire, lucrurile se terminară cu bine, iar animalul 
se contemplă în oglindă, luând diferite poziţii, înclinând 
capul când la dreapta, când la stânga. 

— Tovarășii mei au fost foarte entuziasmați de costumul 
meu, anunţă el. Toți vor unul la fel. 


leși spunând această ultimă perfidie. Şi n-aveai decât să 
i te supui. 


Abia plecase, când o vacă se prezentă, apoi o alta... și 
atelierul de croitorie, vrând-nevrând, trebui să-și reia 
munca. 

Peggy Sue simţea gândurile animalelor zgâriindu-i 
spiritul de fiecare dată când cercetau sala. 

„Ne detestă, constată ea. Sunt pline de ură faţă de 
oameni. La prima abatere, n-or să ezite să ne facă rău. “ 

Lucrul nu întârzie să se-ntâmple. Dudley, care se clătina 


120 


de oboseală, făcu o mișcare greșită. Sulul de stofă pe care- 
l căra pe umeri îi scăpă și lovi pe spinare o vacă, chiar în 
timpul probei. Imediat, se îndoi de spate, cu mâinile 
strânse pe burtă. O secundă după, căzu la pământ, 
gemând. Peggy alergă spre el 

— O lovitură cu cornul..., se bâlbâi băiatul. Mi-a dat cu 
cornul o lovitură în burtă... Priveşte... Ooh! Cred că 
sângerez... 

— Nu te-a atins, îi șopti adolescenta. Liniștește-te. Nu-i 
decât o iluzie mentală. Sunt capabile să acționeze asupra 
nervilor noștri ca să producă dureri în corp. În locul unde 
vor ele. 

Îi ridică braţele lui Dudley, îi ridică T-shirtul... Burta 
băiatului era intactă. 

— Dar am simţit cum cornul îmi sfâșie pielea! se 
lamentă Dudley. 

— Asta-i ce-a vrut să te facă să crezi, murmură Peggy. 
Adună-te! Sau corpul tău singur se va convinge și o să- 
nceapă să sângereze... iar tu o să mori de-o rană 
imaginară. 

Nu știa cum să-și ajute prietenul să-și vină în fire. Furia 
vacii plutea în atmosferă, bâzâind ca o enormă viespe. 
Peggy se gândi că și cel mai bun matador s-ar fi găsit în 
defensivă în fața unui taur telepat. Se strădui să-și 
golească mintea, ca să nu devină ţinta rumegătoarei 
răzbunătoare, pe spatele căreia dra Longfellow încerca să 
coasă o jiletcă de tweed sintetic. 

Animalul era neîncrezător, mirosea fiecare piesă de 
stofă, ca să se asigure că nu conţinea deloc fibre de origine 
animală. 

Dra Longfellow și dna Barlow erau torturate (Ce faci cu 
ugerele? Trebuie ascunse într-un buzunar cu nasturi sau 
lăsate la vedere?). Vaca, spre deosebire de câinele 
albastru, nu stăpânea bine limbajul oamenilor. Se exprima 
prin puseuri bruște, emoţionale, care loveau creierul 
oamenilor aflaţi în apropiere. Când o propoziţie o 
contraria, reacţiona printr-o undă de greață, care deja o 
obligase pe dra Longfellow să alerge de două ori la toaletă, 


121 


ca să verse bilă. 

— Te simţi mai bine? îl întrebă Peggy Sue pe Dudley. 

— Da, mormăi băiatul, ridicându-se. Merge, lasă-mă în 
pace. 

Îi era rușine că se dăduse în spectacol pentru o rană 
imaginară. Toţi băieţii erau așa, se credeau obligaţi să facă 
pe durii. 


x 


Dudley suporta greu atmosfera nebunească. Lovitura de 
corn telepatică fusese într-un fel picătura care umpluse 
paharul. În seara următoare, o anunță pe Peggy că 
intenționa să fugă împreună cu Mike. Fata încercă să-l 
facă să-și schimbe hotărârea. 

— Părinţii noștri au capitulat, mormăi băiatul. Le e prea 
frică pentru a se revolta, dar nu suntem obligaţi să facem 
ca ei. O să plec cu Mike. O să ne strecurăm prin pădure. 
Apoi o să-l anunțăm pe șeriful din orașul vecin. O să 
trimită armata și totul o să reintre în normal. 

— Nu face asta, murmură adolescenta. N-or să te lase să 
scapi. Nu pot să-ţi explic, dar în pădure există ceva foarte 
periculos, care stă de pază. O să fii interceptat... și omorât. 
Nu vreau să ţi se facă rău. 

— Nu se poate sta cu braţele încrucișate! bătu din picior 
Dudley. Trebuie reacţionat, Seth Brunch are dreptate. 
Animalele trebuie omorâte. E singurul mod de a scăpa. 
Poate ar trebui să-ncercăm să le otrăvim? Știu unde găsim 
șoricioaică, am lucrat vara trecută într-o fierărie. Se poate 
organiza un comando... Mike și cu mine o să ne strecurăm 
în ferme ca să turnăm otrava în troacă. 

Deja era agitat. Ca toţi băieţii, visa s-ajungă erou. 

— Animalele nu sunt responsabile, încercă să-l facă să- 
nțeleagă Peggy Sue. O forță care ne depășește le 
manipulează; o forţă foarte puternică. Acolo trebuie lovit, 
dar încă nu știu cum. Încă mai sper c-o să aflu. 

— Gândești prea mult, mormăi Dudley, ursuz. Trebuie 
acţionat. 

— Dar nu oricum. Nu poţi declanșa o represiune în 


122 


masă, replică fata. 

— La fierărie, răspunse băiatul, există și dinamită. O 
folosesc ca să scoată rădăcinile arborilor bătrâni. 

Continuând să discute, Peggy reuși să-l convingă pe 
băiat să nu se lanseze într-o operaţiune hazardată, cu toate 
că bănuia că-i la capătul răbdării, clocotind de dorinţa să 
treacă la acţiune. 

Dudley plecă, Peggy Sue se întoarse la școală ca să facă 
un duș. Tocmai începuse să se săpunească, atunci când 
Invizibilul se materializă în cabină, chiar sub jetul de apă. 
Faţa lăptoasă era pe jumătate ieșită din plăcile de faianţă. 
Stătea acolo, ca o mască translucidă agăţată de perete. 
Fata fu atât de surprinsă, că făcu un salt înapoi, alunecă 
pe dalele ude și căzu pe spate. Primul reflex fu să sară să 
ia prosopul de baie ca să se acopere. 

Faţa translucidă rânji. Părea făcută din apă solidificată. 

— Ai văzut, spuse el. Acum este iminent. 

— Despre ce vorbești? mormăi Peggy, nemulțumită că se 
arătase speriată. 

— Despre masacru, bineînţeles, ricană Transparentul. 
Or să se omoare între ei, nu încape nicio îndoială. 

— Asta vă distrează, șuieră adolescenta. Să-i împingi pe 
oameni la capătul răbdărilor. N 

— Da, admise creatura. Recunosc că-i nostim. Imi 
imaginez destul de bine ce-o să se-ntâmple. Seth Brunch o 
să-ncerce ceva... o operațiune de comando. Într-o noapte, 
o să-ncerce să lichideze animalele. Efectul surpriză o să-l 
ajute să reușească, măcar în parte, dar animalele or să 
riposteze imediat și or să facă să sară în aer creierul 
oamenilor prin puterea undelor mentale. O să fie un carnaj 
de toată frumuseţea. Imediat apoi, o să facem să dispară 
soarele albastru și o să restabilim comunicațiile. Când o s- 
apară poliția, o să găsească zeci de animale ucise și 
oameni, cu sutele, morţi de congestie cerebrală. 
Supraviețuitorii, cu minţile rătăcite, or să se-ncăpăţâneze 
să vorbească despre povești cu animale telepate... Cine o 
să-i creadă? Odată soarele dispărut, știința acumulată o să 
se șteargă imediat din capul animalelor. N-o să mai 


123 


rămână decât un teribil mister - unul în plus! - despre care 
ziariștii or să scrie articole, unele mai idioate ca altele. 

— Ești prea sigur pe tine! rosti adolescenta. Poate nu 
știi, dar nu mi-am spus ultimul cuvânt. 

Zâmbetul Invizibilului se lăţi. 

— N-o să reușești să schimbi lucrurile, spuse creatura. 
Cred c-o să fii prima căreia câinele albastru o să-i facă să-i 
sară creierul în aer. 

— Șterge-o! ţipă Peggy Sue. 

Faţa translucidă se cufundă în plăcile de ceramică și 
dispăru. 


x 


Câteva zile mai târziu, într-o după-amiază fierbinte, 
Dudley se strecură în dormitor când toată lumea dormea în 
paturile de campanie, ameţită de atmosfera de etuvă care 
plutea sub acoperișul de bitum al școlii. Se aplecă asupra 
lui Peggy Sue și o bătu pe umăr. Fata, care era pe cale să 
ațipească, tresări. 

— Șșt! șopti băiatul, punându-i mâna la gură. Nu spune 
nimic, urmează-mă. 

Fata se supuse. Cei doi adolescenţi ieșiră din sală, 
străduindu-se să nu-i trezească pe adulţi. În momentul 
când ajunseră la ușa care dădea spre strada principală, 
Dudley îi întinse lui Peggy o pereche de ochelari de soare 
cu lentile negre, groase. 

— Uite, spuse el, pune-ţi ăștia. Soarele este atât de 
puternic, încât lumina lui schimbă culoarea ochilor tuturor 
celor care se plimbă în plină zi. Dacă irișii ţi se fac indigo, 
șeriful o să știe c-ai ieșit ilegal. 

Peggy Sue își puse ochelarii negri pe nas, deasupra 
ochelarilor de mioapă. Nu era comod și nu vedea nimic, 
dar Dudley o luase de mână și ea fusese tulburată de 
atingere. Era pentru prima oară când băiatul își permitea 
un asemenea gest cu ea. Bătăile inimii i se acceleraseră. 
Avea o slăbiciune pentru Dudley. 

Imediat cum ajunseră afară, lumina îi răni. Reflexele 
trimise de obiectele metalice păreau limbi de foc. Băiatul 


124 


scoase o altă pereche de ochelari negri și se grăbi să-i 
folosească. 

— Bagă-ţi mâinile în buzunare, murmură el, dacă nu, or 
să se albăstrească înainte s-ajungem la capătul străzii. 

Mergeau pe lângă fațadele clădirilor din orașul mort. 
Obloanele erau trase, storurile lăsate. 

— Unde mă duci? întrebă Peggy Sue. 

— Ţi-am spus ieri! Sunt hotărât să reacţionez, îi explică 
Dudley (emoția îl făcea să mănânce silabele). Nu mai 
puteam. Am... am organizat ceva. Dar nu vreau s-o fac fără 
tine. Ești prietena mea, înainte de orice. 

— Ai dreptate, aprobă fata, cu inima plină de entuziasm. 
Este adevărat că nu putem sta cu braţele încrucișate. Sunt 
la fel ca tine, turbez că nu găsesc soluţia. 

Am soluția, murmură Dudley. O să vezi. 

Gâfâia, iar lui Peggy nu-i era greu să-și dea seama că 
era, în același timp, nerăbdător și neliniștit. 

Ajunseră în curtea unei case abandonate. Acolo se înălța 
un dispozitiv bizar. Fata observă că era vorba de o rachetă 
fixată pe o rampă de lansare. O rachetă de un metru 
cincizeci înălţime, care părea să fie foarte asemănătoare 
cu una adevărată. 

— Ce-i asta? se-ngrijoră ea. 

— Am recuperat-o de la colegiu, explică Dudley. Seth 
Brunch ne-a învăţat s-o facem în timpul lucrărilor aplicate 
de aeronautică... Normal, trebuia lansată de 4 iulie. 

— Şi funcţionează? 

— Bineînţeles. Ca una adevărată, numai că nu poate 
ajunge foarte sus. 

Peggy Sue observă șerpuind pe jos un cablu, care lega 
racheta de o cutie de detonare. 

Dudley îngenunche și o luă de mână. 

— Îţi amintești, spuse el, apropiindu-și gura de urechea 
ei, ţi-am povestit c-am lucrat anul trecut la un magazin... 

— Da, și? 

— Păi am luat dinamita din rezervă. Și-am umplut 
racheta. Am transformat-o în bombă zburătoare. O s-o 
expediem în soarele albastru, ca să-l facem să explodeze. 


125 


Peggy simţi în palme furnicături de nerăbdare. 

— E o idee formidabilă! spuse ea. De ce nu ne-am gândit 
la ea mai devreme? 

— Ştiam c-o să-ţi placă! exultă Dudley. O altă fată ar fi 
fugit îngrozită ţipând, dar tu ești altfel... da, altfel. La 
început asta sperie puţin, sigur, dar după o clipă îţi dai 
seama că face parte din... farmecul tău. 

Adolescenta simţi cum roșește. Intotdeauna visase ca un 
băiat atât de drăguţ ca Dudley să-i spună astfel de lucruri. 
De la o vreme începuse să creadă că n-o să se-ntâmple 
niciodată. 

— Am calculat totul, preciză băiatul. Traiectoria, 
azimutul, totul. Taica Brunch ne-a învăţat cum se face. 
Imediat ce-o s-apeși pe butonul ăsta, racheta o să zboare 
spre soarele albastru și o să-l facă să explodeze ca un 
balon. 

Apucase detonatorul. 

— În cinstea ta, spuse el, înclinându-se. Eu o să număr 
invers și tu apeși... 

Acum stătea foarte aproape de Peggy Sue, iar fata simţi 
cum i se-nvârtește capul. 

„O să mă sărute, gândi ea, în timp ce fericirea 
amestecată cu teamă punea stăpânire pe ea. O să... mă 
sărute.“ 

Băiatul se aplecă spre ea și gura i se lipi de cea a lui 
Peggy. Avea un gust dulce. Adolescenta încercă să nu lase 
să se vadă că tremura. Nu voia să pară bleagă. Trei 
secunde nu știu unde se afla, apoi Dudley se-ndreptă și, ca 
să-și ascundă stânjeneala, îi puse detonatorul în mâini. 

— Haide, spuse el, să-i dăm drumul. După asta, o să fim 
eroi, tu și cu mine, pentru totdeauna. N-o să ne despărțim 
niciodată. O asemenea faptă e mai sfântă decât căsătoria! 

Peggy trebuia să pună în funcţiune cutia detonatoare. 
Ochelarii negri o deranjau și se debarasă de ei. 

— 10... 9... 8..., număra Dudley. 

Ea abia îl auzea, l-ar fi plăcut să se ghemuiască la 
pieptul lui încă puţin. Dar, într-adevăr, era un moment 
formidabil! O să salveze Point Bluff împreună! 


126 


Cuprinsă de exaltarea care o făcea să se sufoce, căută 
privirea băiatului. El se strâmbă. 

— 7... 6..., continuă el. 

Peggy Sue ar fi vrut să apese amândoi în același timp pe 
butonul roșu. Era gata să-i spună, dar el se mai strâmbă o 
dată, ca și cum îi era rău. 

— 5... 4..., mormăi el cu greutate. 

În aer plutea un miros ciudat. Un miros de bomboane 
gumate arse. Adolescenta se grăbi să pună jos detonatorul. 
Începea să-nţeleagă... să-nțeleagă totul. 

Dintr-o mișcare, făcu să zboare ochelarii negri ai 
băiatului. 

— Nu ești Dudley, îi aruncă ea vorbele în faţă. Mirosul 
te-a trădat. Cum am pus ochii pe tine, ai și început să te 
prăjești, nu-i așa? 

Alergă spre rachetă și o răsturnă. Fuzelajul suna dogit, 
era gol, fără motor sau încărcătură explozivă. Nu era decât 
o păcăleală. Un simplu tub dotat cu aripi. 

Atunci apucă de firul detonator și trase de el. Se pierdea 
în pământ, chiar sub racheta falsă. Peggy Sue îngenunche 
ca să găsească și cutia cu dinamită. Era îngropată 
superficial, chiar în locul unde îngenunchease ea o clipă 
mai devreme. 

— Asta voiai, nu? spuse ea. Să mă faci să explodez 
crezând că lansez racheta? 

Culoarea dispăru de pe faţa lui Dudley. Părul, ochii i se 
făcură de un alb lăptos. Chiar și hainele căpătaseră 
consistenţa iaurtului. 

— Eşti un Invizibil, murmură Peggy, încercând să-și 
stăpânească un hohot de plâns care făcea să-i tremure 
vocea. 

— Bună punere în scenă, rânji creatura. Nu te putem 
omori, este adevărat, pentru că te apără ceva care ne 
depășește..., dar nu ne este interzis să-ţi regizăm suicidul! 

— De-asta voiai să apăs singură pe buton! 

— Evident! 

— Rostul ochelarilor negri era să slăbească săgețile 
ochilor mei. Să... sărutul ca să-mi întunece mintea. 


127 


— Bine gândit, nu-i așa? 

Spectrul era pe cale să se descompună. Nu-și mai dădea 
osteneala să semene cu Dudley. 

— N-a lipsit decât un milimetru! urlă el, începând să se 
cufunde în pământ. Ce ţi-a trebuit să-ţi scoţi ochelarii ăia? 

— Spune-le și celorlalţi! șuieră Peggy Sue. Nu sunt chiar 
așa de ușor de omorât cum vă imaginaţi voi. 

— Într-o zi, tot o s-o facem, îi aruncă fantoma înainte de 
a dispărea definitiv. Nu-i decât o chestiune de timp. 

— Mai devreme sau mai târziu, tot o să găsesc 
modalitatea să vă-nving! strigă fata. Nu vindeţi pielea 
ursului din pădure înainte de a-l ucide, nu sunt chiar așa 
dezarmată pe cât vă imaginaţi! 

Realizând că vorbea absolut singură, smulse firul 
detonatorului.  'Transparentul spusese adevărul, un 
milimetru mai lipsea. Dac-ar fi apăsat butonul roșu, 
dinamita pe care stătea îngenuncheată ar fi explodat fără 
știrea ei... pulverizând-o înainte ca ea să-și fi dat seama. 
Trecuse pe lângă o catastrofă. 

Trebui să se lipească de perete, atât de tare îi tremurau 
picioarele. Dar mai mult decât de teamă, suferea din cauza 
sărutului fals al lui Dudley. 

„Dacă Invizibilii încearcă să mă suprime în mod indirect, 
este pentru că se tem de mine, gândi ea, părăsind casa 
abandonată. Este singurul lucru pozitiv din această 
aventură.” 


x 


Folosiră până la ultima bucăţică de stofă ca să-mbrace 
animalele din Point Bluff. Sarcina îndeplinită, „noii 
cetățeni” observară că nu era chiar ușor de trăit înţoliţi 
așa. Ăsta fu motivul pentru care câinele albastru își făcu 
apariția chiar în mijlocul unui consiliu municipal, cu 
pălăria într-o parte și costumul șifonat. 

— N-aveam mâini, intră el direct în subiect, fără nicio 
introducere. Nasturii, fermoarele ne pun probleme de 
nerezolvat. Nu suntem maimuțe. Nu vrem s-ajungem de 
râsul oamenilor, trebuie să rămânem corect îmbrăcaţi, iar 


128 


pentru asta avem nevoie de valeţi. 

— Ce? se sufocă primarul. 

— Trebuie să-mi dovedesc puterile emisiilor mentale ca 
să mă fac mai bine înţeles? susură câinele. 

— N... nu! se bâlbâiră consilierii municipali așezați în 
jurul mesei. 

— Ne trebuie servitori, repetă câinele albastru. Valeţi 
care să ne-mbrace și să aibă grijă de garderoba noastră. 
Valeţi cu mâini, degete... asta este ceea ce ne lipsește. 
Cred că, dacă omul s-a născut în felul ăsta, este ca să-l 
servească pe animal... și nu invers. Faptul că animalele 
sunt lipsite de mâini dovedește, după mine, că nu sunt 
făcute să muncească; dimpotrivă, este rostul rasei umane. 
A venit, deci, vremea să se restabilească ordinea 
lucrurilor, așa cum a vrut-o natura. 

— Şi cine vor fi valeţii ăștia? întrebă timid primarul. 

— Fraţii mei or s-aleagă pe cine vor, răspunse câinele 
albastru. În ce mă privește, o vreau pe Peggy Sue Fairway. 
Să i se dea o trusă de croitorie, un fier de călcat și să vină 
cu mine. Începând din acest moment, este servitoarea 
mea. 


Urmară și alte numiri. Dudley deveni servitorul vacii 
care-i dăduse o lovitură de corn telepatică în seara primei 
probe. Această știre îl neliniști, dar se strădui să n-o arate. 

Peggy Sue încerca o anume stânjeneală în prezenţa 
băiatului, pentru că nu se putea împiedica să nu se 
gândească la sărutul pe care i-l dăduse sosia lui Dudley. 

— Ti-e frică? se arătă ea îngrijorată. 

Se pregătea să adune în rucsac instrumentele necesare 
sarcinii ei: fierul de călcat, trusa de croitorie, dar și un 
pieptăn, o perie, soluție pentru pete, sodă și cârlige de 
rufe. 

— Nu știu, mormăi băiatul, evitându-i privirea. Cred că 
vaca asta mizerabilă îmi vrea moartea și că-i hotărâtă să 
mă jupoaie de viu. E o poveste nebunească. Ce-o să fiu pus 
să fac odată ajuns acolo... în staulul ei? 

— Să ai grijă de garderoba ei, murmură Peggy. Să-i calci 


129 


hainele, s-o îmbraci, să-i coși nasturii. 

— Şi dacă n-o să fie mulțumită, o să mă-mpungă din 
nou? 

— E posibil. 

Băiatul se agită. Părea gata să facă o prostie. Lui Peggy 
Sue îi fu teamă să n-o ia la fugă și să fie tentat să 
traverseze pădurea. 

— Este... este, efectiv, umilitor! mormăi el, mai ales 
pentru un băiat. 

— Ah! replică adolescenta, de ce crezi că mă umple de 
fericire să mă duc să am grijă de ţoalele unei jăvruţe 
oribile, care a prins momentul și poate face să-mi 
explodeze capul în orice clipă? Chiar crezi că fetele se nasc 
cu un fier de călcat într-o mână și cu un ac de cusut în 
alta? R 

Terminară prin a se certa. In realitate, le era frică 
amândurora. 

„Poate este pentru ultima oară când îl văd, gândi Peggy. 
Dacă se-ntâmplă asta? Vaca o să-i aplice asemenea torturi 
telepatice, c-o să moară ca un matador în arenă.” 

Ar fi vrut ca Dudley s-o ia în brațe și să-i dea un sărut 
(ca altădată), dar el nu se urni să facă primul pas. Cei doi 
adolescenți se despărtțiră strângându-și prostește mâna. 


130 


16 


În dimineaţa plecării, mami și Julia o însoţiră pe Peggy 
până la ușa fostei școli, copleșind-o cu sfaturi. Fata suportă 
acest potop de recomandări fără să scoată un cuvânt. 

„S-ar zice că intru în serviciul reginei Angliei”, gândi ea, 
zâmbind trist. 

— De fapt, trebuie să vezi latura bună a lucrurilor, îi 
șopti Julia. O să fii bine plasată. El este șeful peste Point 
Bluff, de fapt. Dacă știi să te faci apreciată, vei putea 
obţine tot ce vrei. Eu n-aș ezita. 

— Spui prostii, suspină Peggy, depărtându-se de sora 
mai mare. 

— Absolut deloc! protestă aceasta. Câinele albastru este 
ca un rege acum, deci are puterea să-ţi ofere o slujbă, 
recompense. O fată mai isteaţă ar profita, bineînţeles, dar 
tu ești așa de fraieră... 

Se despărțiră cu aceste drăgălășenii. Peggy se duse să 
se-ntâlnească în piața primăriei cu persoanele strânse 
pentru „serviciile casnice”. Îl regăsi acolo pe Dudley, dar și 
pe alţi colegi. Aveau o figură jalnică. Chiar și băieţii, 
întotdeauna în goană după lăudăroșenii, acum tăceau. 

Tuturor le era frică. 

„S-ar zice că plecăm la război”, gândi Peggy Sue. 

Așteptară destul de mult până când animalele - noii lor 
stăpâni - veniră după ei. Adolescenţilor nu le trebui prea 
mult timp ca să priceapă că voiau să-i umilească. În fine, 
câinele albastru se prezentă, cu pălăria pe-o parte, cu 
costumul șifonat, târându-și cravata prin praf. Oferea 
tabloul demn de milă al unui câine de circ deghizat pentru 
un număr jalnic. Peggy, care până atunci își păstrase 
controlul nervilor, se simţi copleșită de o panică bruscă. 
Atunci căută privirea lui Dudley, dar băiatul era livid, 
înțepenit de frică. Picături de transpiraţie îi umpleau 


131 


fruntea. Ar fi vrut să-l ajute, să-l încurajeze. Nu știa cum, 
pentru că și ea era copleșită de îngrijorare. 

— Să mergem! mârâi câinele albastru, să nu mai 
întârziem. Era vremea să apari, am enorme probleme ca să 
mă instalez și să mă îmbrac. Ca să nu-mi pierd pălăria, 
trebuie să dorm ţinându-mi capul drept, ceea ce este 
foarte incomod și-mi dă teribile dureri cervicale. Trebuie 
să-ndrepţi toate astea tu! 

Gândurile lui care tremurau de enervare zgâriau spiritul 
fetei. 

În cele din urmă, ajunseră în faţa unei case frumoase în 
stil colonial, unde locuise până de curând notarul din Point 
Bluff. 

— Am rechiziționat-o, anunță câinele albastru. Foștii 
locatari trăiesc acum în cabana grădinarului, este suficient 
pentru ei. Puţină umilinţă o să le facă bine. 

Peggy Sue își dădu atunci seama că mizerabila jăvruţă 
se aciuase în fosta locuinţă a unui șef și intenţiona s-o 
transforme după propriile capricii. 

— În primul rând, e scara asta, decretă el. Treptele sunt 
prea înalte și îmi obosesc labele. Va trebui să mă porţi 
până în apartamentele mele. Nu ca pe un balot de rufe 
murdare, ci cu respect. 


În ora care urmă, fata descoperi în ce lux zdrobitor trăia 
câinele albastru. Se plimba prin camerele imense cu o 
plăcere evidentă. În scurtă vreme, făcuse multe pagube, 
pentru că-i era aproape imposibil să se descurce singur. 

— Mai întâi, trebuie să te ocupi de costumul meu! 
porunci el. Să-l cureţi, să-l calci. Apoi, o să-mi faci o baie 
cu uleiuri parfumate și o să mă perii. 

— Celelalte animale s-au așezat și ele în casele 
oamenilor? se neliniști adolescenta. 

— Nu, spuse interlocutorul ei, cu condescendenţă. 
Printre ei se află incorigibili care vor vrea mereu să 
trăiască într-un staul. Asta-i privește. Nu-i cazul meu. Dar 
este evident că nu mă voi supune constrângerilor impuse 
de locuinţa asta, ea va trebui să se adapteze după mine. 


132 


— În ce fel? 

— Totul e prea mare. Va trebui ca mobilele să fie aduse 
la dimensiunile mele, fabricând altele. Nu vreau să sar ca 
să mă instalez într-un scaun. 

„Vrea să i se construiască o casă de păpuși!”, gândi 
Peggy, uitând că animalul putea să-i citească gândurile. 

— Așa este, confirmă câinele albastru. Vreau ca totul să 
fie pe măsura mea... și, deci, prea mic pentru tine! O să mă 
slujești deplasându-te în genunchi, pentru că-i odios să fii 
dominat de cineva prea înalt. Toţi oamenii care trec pragul 
acestei case trebuie să-ngenuncheze și să mi se prezinte în 
această postură. De altfel, o să faci bine să-ncepi imediat, 
ca să te obișnuiești. Se pare că la început este dureros, 
dar, după câteva luni, te mai obișnuiești. 

Continuară vizitarea casei. Câinele dezgropase oasele 
din grădină ca să le ascundă în supierele de porțelan care 
tronau pe bufet. Cu ocazia asta, spărsese mai multe. 

Peggy Sue trebui să se grăbească să intre în serviciu. În 

genunchi, trecu la curăţarea costumului, a cravatei, îl 
spălă și îl uscă pe noul ei stăpân, apoi îl instală într-un 
fotoliu, înfășurat într-un halat de baie de zece ori mai mare 
ca el. 
_ — Intenţionez să-nvăţ să fumez trabuc, anunţă animalul. 
Intotdeauna am văzut că oamenii importanţi din Point Bluff 
fac asta. Cum n-am mâini, va trebui să m-ajuţi. O să stai 
lângă mine şi-o să-mi întinzi trabucul, ca să trag câte un 
fum. 


Își petrecu restul zilei delirând în felul ăsta, înșirând 
decizii pe care intenţiona să le ia. Pe fată o dureau deja 
genunchii. Îi intraseră trei așchii în piele. 

Se gândi la Dudley și se-ntrebă cum se petreceau 
lucrurile pentru băiat. Câinele îi surprinse gândurile. 

— Nu mă asculţi! șuieră el. Iubitul tău lucrează pentru 
Melinda, o vacă Holstein mai degrabă arțăgoasă. L-a cerut 
ca să-și calmeze nervii pe el. Detestă oamenii, iar Dudley 
al tău nu i-a acordat atenţie când a fost la probă. E sigur 
că n-o s-o ducă prea bine. Nu toate animalele sunt ca mine, 


133 


creaturi cultivate. Sunt multe care refuză rafinamentele 
societăţii umane. Porcii, de exemplu, s-au instalat la un 
mare hotel, dar au cerut să li se umple căzile cu noroi și 
bălegar de la fostele „locuinţe”. Și au pus să fie serviţi cu 
găleți de coji de zarzavat, în veselă de porțelan pictat. Nu 
se mai schimbă! 

Se strâmbă de râs. 

Când Peggy, din nebăgare de seamă, comise greșeala de 
a se ridica, îi expedie în mijlocul capului o undă cerebrală 
care o făcu să se-ndoaie. 

— Vezi! triumfă el, mobila asta nu-i funcţională, trebuie 
să fie mult mai mică. Asta ar trebui să-ţi convină, fetele au 
obiceiul să se joace cu păpușile, de-asta sunt cele mai bune 
servitoare. 

Se distra s-o provoace, dar Peggy Sue nu căzu în 
capcană și reuși să-și ascundă reacţiile. Fredona ceva în 
minte. 

Trebui să prepare masa din cutiile de mâncare 
îngrămădite cu sutele în dulapuri. Își imagină cum câinele 
albastru îi pusese pe foștii ocupanţi ai locuinţei să le 
transporte până aici. Erau toate din pește. Peggy 
presupuse că această infimă subtilitate îi permitea câinelui 
albastru să aibă conștiința împăcată. 

— Ce-o să mai mănânci când n-o să mai fie conserve? îl 
întrebă ea. Ai pus să fie aruncate toate rezervele de carne 
din supermarket. Vacile, caii vor continua să rumege iarbă, 
dar tu? Și pisicile, vulpile, lincşii din pădure... ce-o să 
faceţi? 

Câinele albastru îi aruncă o privire care-i displăcu. Simţi 
cum îi scârțâie în minte o undă de răutate. 

— Când n-o să mai fie conserve, spuse animalul, o să 
mâncăm carne de om... așa o să rămânem credincioși 
jurământului nostru de a nu ne devora între noi. Animalul 
nu trebuie să aducă prejudicii altul animal, este prima 
regulă pe care am enunţat-o, și o să veghez ca ea să fie 
respectată. 

— O să mâncaţi carne de om? se înecă Peggy. 

— De ce nu? mârâi câinele albastru. Milenii de-a rândul, 


134 


oamenii s-au hrănit cu carne de animale! 

— O să ne omorâţi? se bâlbâi fata. 

— Nu obligatoriu, spuse câinele. Cred că în scurt timp or 
să fie destule cadavre ca să se sature animalele carnivore 
din Point Bluff. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii prea bine. Adulții din rasa ta sunt proști. Or să- 
ncerce să se revolte ca să preia puterea. Chiar în acest 
moment, Seth Brunch complotează în fundul garajului său. 
Il lăsăm s-o facă, pentru că, de fapt, nu poate întreprinde 
nimic împotriva noastră. Când el și ai lui or să treacă la 
atac, o să-i omorâm trăsnindu-i cu unde cerebrale. Creierul 
lor va exploda și or să moară. 

— Iar atunci o să-i mâncaţi, încheie Peggy Sue, cu un 
frison. 

— Există vreun mijloc să facem altfel? întrebă câinele. 
Ne ajută să supravieţuim. 

Se opriră aici, dar de-atunci îngrijorarea n-o părăsi pe 
fată. Ar fi vrut să-l prevină pe profesorul de matematică de 
ameninţarea care plana asupra lui. Dar nu-și făcea nicio 
iluzie: orice-ar fi spus, n-ar fi ascultat-o. 

Ca să-și amăgească neliniștea, desprinse cravata 
câinelui albastru și o călcă. 

— Nu mai pot continua s-o port cusută de cămașă, 
înseamnă să trișez. Pentru că atârnă, trebuie să învăţ să 
merg pe labele din spate... câinii de la circ o fac, o să 
reușesc și eu, o să mă ajuţi, dar dacă o să spui cuiva, o să 
te omor imediat. 


Pe seară, când fata împăturea hainele într-un șifonier, 
surprinse maimuţărelile câinelui albastru. În fața marii 
oglinzi din camera lui, sălta, se cambra, mergea ţanţoș, 
încercând cu disperare să se ţină în echilibru pe labele din 
spate. Era ceva sfâșietor în gesturile lui și Peggy Sue, cu 
toate că-i era teamă de el, simţi lacrimile cum îi umezeau 
ochii. Dădu înapoi. Câinele albastru, dacă i-ar fi surprins 
privirea, ar fi pedepsit-o. 


135 


În fine, veni noaptea. Fata era epuizată și genunchii o 
dureau. Cum căsca într-una, câinele albastru o întrebă 
dacă vrea să se culce. Ea aprobă. 

— Vino, îi porunci el, o să-ţi arăt apartamentele tale. 

Lui Peggy Sue nu-i plăcu deloc tonul bucuros al vocii lui, 
crezu că descoperă în el anunţul unei farse urâte. 

Noul ei „șef” cobori scara și ieși pe trotuarul cu coloane 
al marii locuinţe. De acolo, sări în grădină și se îndepărtă 
printre straturile de flori. Se opri în faţa unei forme 
întunecate și întoarse capul ca s-o privească pe fată în 
ochi. 

— Iată, anunţă el, este fosta casă a câinelui familiei. 
Trăia aici înainte de a ne recâștiga demnitatea. 

Lui Peggy îi fu greu să-și ascundă surpriza. Era o cușcă. 
O cușcă mare, în care trebuia să intre în patru labe, dacă 
voia să se adăpostească de frigul nopţii. 

— Cred că-i bine că ne-am schimbat rolurile, rânji 
câinele albastru. Asta e o experienţă care te va îmbogăţi și 
care-ţi va forma caracterul și te va face să te gândești la 
vechiul adagiu: Nu face altuia etc. Cum nu sunt chiar rău, 
n-o să-ţi cer să stai de pază... nici să latri. 

Se-ndepărtă, ţopăind. Totuși, înainte de a trece pragul 
locuinţei, își făcu timp să arunce o ultimă săgeată: 

— Nu uita de micul dejun! îi strigă el. Visez de atâta 
vreme să fiu servit la pat... 

Peggy Sue rămase singură în faţa cuștii. Fu pe punctul 
de a se-ntoarce la școală, abandonându-l pe câinele 
albastru și dorinţele lui nebunești de mărire, dar prudenţa 
o împiedică. 

„Nu așteaptă decât asta ca să mă pedepsească, gândi 

ea. Este o capcană, o provocare.“ 
__ Decise să nu intre în jocul lui și să accepte provocarea. 
Ingenunchind, se strecură în cușcă, unde înainte trăise un 
dog german de talie mare. Strâmbă din nas. Mirosea... a 
câine. Se putea crede în cușca unui animal, la zoo. 

„O să mă obișnuiesc, își spuse ea. În zece minute n-o să 
mai simt nici cel mai mic miros, întotdeauna se întâmplă 


tt 


aşa. 


136 


Se-ntinse pe stratul de paie, cu genunchii strânși la 
piept. Poziţia se dovedi incomodă, dar n-avea cum s-o 
schimbe. 

„Încetează să te plângi, gândi ea. Măcar câinele albastru 
nu ţi-a făcut rău. Bietul Dudley, fără îndoială, nu poate 
spune asta.” 

Spera din tot sufletul că vaca ursuză în serviciul căreia 
băiatul intrase nu-l rănise. 

Era atât de obosită, încât adormi foarte repede. 


137 


17 


În zilele următoare, condiţiile de muncă ale lui Peggy 
Sue nu se îmbunătăţiră. Trebuia să se scoale foarte 
devreme, cum cântau cocoșii... (care acum își lansau 
celebrul cântec în mod telepatic, ceea ce le dădea celor 
care dormeau senzaţia că erau electrocutaţi!) Trebuia să 
prepare masa pentru câinele albastru, sarcină care consta 
în a arunca grămadă, în porţelanuri delicate, pateul de la 
supermarket. Maidanezul se căţțăra pe un scaun ca să 
mănânce dintr-o farfurie așezată pe masa mare din 
sufrageria imensă. Apoi... cerea ceai, pe care Peggy i-l 
turna într-un bol. Apoi, voia să-i fie spălaţi dinţii, să i se 
facă duș, să fie parfumat. Visa în fața trusei de ras a 
fostului proprietar al locului. Peggy Sue ghicea că i-ar fi 
plăcut la nebunie să-și întindă pe bot crema de ras. 


x 


Cum avu o clipă liberă, Peggy Sue se duse să facă o 
vizită familiei notarului,  îngrămădită în cabana 
grădinarului. Descoperi patru creaturi tremurând. Soția 
omului legii îi explică șoptind că soțul ei încercase să se 
revolte când câinele albastru se prezentase ca să confiște 
casa în numele Puterii Revoluţionare. Un potop de unde 
mentale imediat revărsate în creierul bărbatului îl făcuse 
aproape retardat. De atunci, se zbătea, prizonier al unei 
uimiri amnezice, fără să-și recunoască soţia și copiii. 


x 


Într-o dimineaţă, trezindu-se, Peggy Sue observă că 
ochelarii nu mai „funcţionează”. 

„Asta o să se-ntâmple de la o clipă la alta, o prevenise 
Azéna, zâna cu părul roșu. Va fi semnul că cristalele 


138 


extraterestre - din care sunt tăiate lentilele tale - încep să 
moară. Modificările pe care o să le vezi în acel moment or 
să-ţi indice faptul că-i urgent să-ţi schimbi ochelarii.” 

În dimineaţa aia, ieșind din cușca unde o instalase 
câinele albastru, fata realiză că vedea în interiorul 
lucrurilor, ca și cum sticlele din faţa ochilor ei funcționau 
ca un aparat de radioscopie. Astfel, femeia și copiii 
notarului îi apăreau sub aspectul unei familii de schelete 
care cerceta vegetaţia din jur, în speranţa de a găsi ceva 
de mâncare. 

„La naiba! gândi Peggy. Nu putea să se-ntâmple altă 
dată, bineînţeles!” 

Când privi în direcţia casei, aceasta se dovedi 
transparentă. Peggy Sue vedea acum prin pereţi, mobile, 
corpuri... Zări scheletul câinelui albastru, care dormea în 
patul mare cu baldachin din camera stăpânului, și se 
strâmbă. 

— La naiba, la naiba și, încă o dată, la naiba! mormăi ea, 
scoțând ochelarii de pe nas. 

„Lupta din pădure i-a uzat înainte de vreme, gândi ea. 
Azena mi-a repetat-o adesea, nu rezistă decât un anumit 
număr de priviri ucigașe, apoi se dereglează.“ 

Își apropie ochelarii de faţă ca să examineze cristalele. 
Crăpături minuscule le străbăteau. La atingere, sticlele 
păreau ciudat de elastice... aproape moi. 

— La naiba! repetă ea, furioasă și neliniștită. 

Fără ochelari, trebuia să se miște pe pipăite și asta n-o 
încânta deloc. 

Decise să privească situaţia cu calm; de fapt, nu era 
imposibil ca fenomenul să dispară în orele care urmau. 

„Înainte ca cristalele să moară de tot, îi explicase Azena, 
își manifestă epuizarea prin crize spectaculoase și 
trecătoare, care sunt un fel de semnal de alarmă. Când se 
produc modificările, trebuie să te duci la opticianul cel mai 
apropiat, ca să emită semnalul de care ţi-am vorbit.” 

Semnalul în cauză consta în a atinge cu arătătorul pe un 
tabel cu alfabetul fiecare dintre literele care alcătuiau 
numele zânei cu părul roșu, gândindu-te intens la ea. În 


139 


mod normal, asta declanșa venirea Azenei în minutele 
următoare. 

„N-o să meargă, gândi Peggy Sue. Nu astăzi, când 
soarele albastru interzice propagarea undelor în spaţiu. 
Azena n-o să capteze mesajul meu.“ 

Nu știa ce să facă. Se temea de fanteziile sticlelor 
extraterestre. În mai multe rânduri, în trecut, „dereglările” 
astea îi rezervaseră foarte multe surprize neplăcute. 


O oră mai târziu, vederea ei redeveni normală. Fata 
încetă să mai vadă nenumărate oase de fiecare dată când 
își privea mâinile sau picioarele. Se simţi ușurată. 

Nu-i prea încurajator să vezi un cap de mort când îţi 
surprinzi propria figură într-o oglindă! 

Cu toate astea, rămase în alertă. Când ochelarii 
începeau să fie cuprinși de nebunie, trebuia să se aștepte 
la orice. 

În timp ce pregătea micul dejun pentru câinele albastru, 
avu surpriza să vadă ceainicul începând să crească pe 
masă... Era de necrezut, dar vasul de porțelan era gata să- 
și dubleze volumul. Avea acum dimensiunea unei supiere, 
curând urma să fie la fel de mare cât un dovleac! Peggy 
Sue făcu un pas în spate. Dacă va continua tot așa, 
ceainicul avea să umple tot spaţiul bucătăriei. Se umfla ca 
un balon monstruos. 

„La naiba! gândi adolescenta, este tot un efect al 
ochelarilor... Sticlele extraterestre măresc tot ce privesc, 
așa cum s-ar întâmpla printr-un microscop. Singura 
diferenţă este că măresc dimensiunea obiectului în 
realitate!” 

Era atât de dezorientată, că făcu greșeala de a-și privi 
mâna dreaptă. Imediat, aceasta începu să crească, până 
ajunse mai mare ca stânga. 

— Nu, urlă Peggy, dar era prea târziu. 

De data asta, avu reflexul de a-și scoate ochelarii 
corectori și de a-i arunca în fundul buzunarului. 

„Dacă nu mă uit prin ei, își spuse, probabil o să rămână 
inofensivi.“ 


140 


Tremurând, își compară cele două mâini, apropiindu-le 
de nas. Era îngrozitor. Dreapta se dovedi de două ori mai 
mare decât stânga! În privinţa ceainicului, acesta trona pe 
masă ca un formidabil dovleac de Halloween. 

„N-o să-ndrăznesc niciodată să mă arăt în halul ăsta! 
gândi fata, cu un nod în gât. O să fugă ţipând de fiecare 
dată când o să scot mâna din buzunar.” t 

— Ce se petrece aici? mârâi vocea câinelui albastru. Imi 
aştept micul dejun de o oră și... 

Uimirea îl făcu să tacă. Tocmai observase ceainicul uriaș 
și mâna enormă a lui Peggy Sue. 

Presată de întrebările telepatice, fata trebui să-i explice 
cauza acestor modificări. 

— Zeii din pădure sunt cei care ţi-au dat aceste puteri 
magice? întrebă animalul. 

— Bineînţeles că nu, se enervă adolescenta, care nu 
ţinea să intre în detalii. Este din cauza ochelarilor mei: 
când se uzează, încep să facă prostii, în general, nu 
durează, dar... 

— Vrei să spui, i-o reteză câinele albastru, că poţi să faci 
să crească orice lucru la care te uiţi? 

— Da, fără îndoială, admise Peggy cu o oarecare 
reticenţă, dar... 

— Atunci, reluă animalul, dacă m-ai privi aș deveni mai 
mare? Ai putea chiar să faci din mine un... uriaș? 

„Hait! gândi Peggy Sue. Trebuia să-i treacă lui prin cap 
așa ceva, bineînţeles! ” 

— Nu sunt tâmpit, rânji câinele care-i citise gândurile. E 
un instrument formidabil. Dac-aș deveni uriaș, aș putea 
domni fără probleme peste animale. Nu m-aș mai teme că 
lincşii sau coioţii mă vor sfâșia. 

Se entuziasma, tremurând. Brusc, începu să alerge în 
cerc, schelălăind ca un căţeluș. 

— Liniștește-te, interveni Peggy Sue, nu-i așa de simplu. 
Când ochelarii mei o iau razna, nu știi ce se poate 
întâmpla. 

Încerca să câștige timp. Perspectiva unui câine albastru 
uriaș îi dădea frisoane pe șira spinării. Și-l imagina colosal, 


141 


cu capul depășind clopotniţa orașului. 

— Efectul ar fi trecător, reluă ea. Fără îndoială, se 
resoarbe după câteva ore. Atunci o să te faci mic la loc, iar 
dușmanii tăi n-ar avea nicio dificultate să te prindă. 

— Asta nu-i o problemă, insistă corcitura. N-ar trebui 
decât să mă privești ca să-mi inoculezi o nouă doză de 
gigantism. 

— Nu pot să ţi-o garantez, obiectă Peggy. Este imposibil 
să prevezi fanteziile ochelarilor când intră în faza de 
dezagregare. Procesul ar putea să se inverseze. Tot ce aș 
privi ar deveni atunci minuscul. 

— Riscul trebuie asumat, insistă câinele albastru. Am 
nevoie să cresc ca să mă impun adversarilor. Dacă vacile 
sau caii vor simţi că sunt capabil să-i prind cu botul și să-i 
termin din două înghiţituri, or să se arate mai puţin 
obraznici. 

Era ferm decis. Peggy fu o clipă tentată să arunce 
ochelarii pe dale și să-i calce în picioare, dar era inutil. 
Lentilele extraterestre rezistau fără să păţțească nimic la 
asemenea tratament. 

— O să faci din mine un uriaș, decretă câinele. Pune-ţi 
ochelarii și fă-mă la fel de mare ca o vacă, pentru început. 
Apoi o să ieșim în grădină și o să mă faci de dimensiunea 
unui elefant. 

— Nu, protestă fata. Este periculos! E posibil să 
explodezi ca o bășică. N-o să fac niciodată asta. Privește- 
mi mâna! Am impresia c-o să explodeze și totuși nu-i chiar 
așa de mare. 

— Destul! porunci animalul. O s-o faci pentru că vreau 
eu, asta-i tot. A 

Gândurile erau poruncitoare. li ardeau creierul lui 
Peggy ca o bucată de fier roșu încins. Fata simţi că scapă 
controlul propriului corp. Mâna cobora spre buzunar - 
contra voinţei ei - și apuca ochelarii... 

— Faci o greșeală, îi spuse ea câinelui albastru. Nu 
trebuie să te joci cu asemenea lucruri. 

Dar animalul nu-i dădu nicio atenţie. Degetele lui Peggy 
se strângeau pe rama de oţel, scoțând-o din buzunar ca să 


142 


pună ochelarii corect în echilibru pe nas. Avu reflexul de a 
închide ochii. 

„Câtă vreme ţin ochii închiși, nu se va întâmpla nimic, 
gândi ea. Lentilele or să rămână inerte. Au nevoie de 
privirea mea ca să funcţioneze.” 

— Deschide ochii! porunci animalul. Nu te mai opune. 
Privește-mă! Este un ordin! 

Peggy ieși din bucătărie și o luă la fugă pe coridor. 
Alerga încercând să-și păstreze ochii închiși, ceea ce nu 
era deloc simplu. Se ciocni de mai multe ori de tocurile 
ușilor. Câinele alerga în urma ei. 

„O să mă oblige să mă opresc și să ridic pleoapele, își 
repeta ea, n-o să pot să-i rezist.” 

Gândurile animalului se insinuau în capul ei, căutând să 
preia controlul corpului. Le simțea cum încercau să le 
comande picioarelor să se oprească din fugă, să se- 
ntoarcă. 

Când ajunse în pragul sufrageriei, își prinse piciorul într- 
un covor și se prăbuși pe parchet. Din reflex, deschise 
ochii și întinse mâinile ca să-și amortizeze căderea. În timp 
ce atingea dușumeaua, privirea îi căzu pe un șoarece, care 
se strecura de-a lungul unei plinte. Minusculul animal 
mergea cu pași mărunți, scoțând un chiţăit îngrozit. Nu 
era decât un biet șoricel cenușiu, mare cât un deget, dar, 
cum îl atinse privirea fetei, și începu să crească 
nemăsurat. Într-o fracțiune de secundă, deveni mai mare 
decât o pisică... decât un câine... 

Inmărmurită, Peggy Sue nu reușea să-și ia ochii de la 
incredibilul fenomen... iar șoarecele creștea într-una. Era 
acum de dimensiunea unei vaci, și ghearele lui râcâiau 
parchetul în mod ameninţător. 

— Încetează! urlă mental câinele albastru, încetează să-l 
mai privești! 

Cu un gest, Peggy își scoase ochelarii și-i aruncă 
departe; vai! răul era comis. Şoarecele cenușiu mergea 
prin mijlocul salonului. Avea statura unui cal, iar blana îi 
scârţâia frecându-se de pereţi. Acum, că era uriaș, nu mai 
părea atât de drăguţ. Dinţii, mai ales, păreau îngrozitor de 


143 


lungi. Mirosea mobilele examinând fiecare lucru cu ochii 
lui negri, mari ca niște bile de bowling. Dintr-odată, îl zări 
pe câinele albastru, care părea minuscul în comparaţie cu 
propria lui talie. Deschizând botul, își întinse gâtul, 
încercând să-l înghită. 

Corcitura fu salvată de Peggy, care, în extremis, îl apucă 
de pielea spatelui și îl împinse în direcția bucătăriei. 

— Închide ușile! clănțănea din dinţi câinele. Închide 
ușile... o să vină după noi! 

Fata se supuse pe pipăite, căci nu vedea mare lucru. 
Mirosul șoarecelui uriaș umplea toată casa. Se auzea blana 
frecându-se de pereţi ca o perie uriașă. 

— Vezi, bâigui Peggy, în timp ce împingea frigiderul în 
faţa ușii de la bucătărie. Ti-am spus că asta o să ducă lao 
catastrofă. 

— Nu pot să intru în contact cu el, mârâi câinele. Este 
tâmpit, n-a stat niciodată la soare. Face parte dintre acele 
animale nocturne care se ascund când se face ziuă. 
Creierul lui este de nepătruns... prea primitiv ca să fie 
sensibil la telepatie. Cred că-i hotărât să ne sfâșie. li e 
foame... 

„Ochelari blestemaţi!” gândi Peggy Sue ghemuindu-se 
într-un scaun. Nu știa dacă cele două uși pe care avusese 
timp să le-nchidă or să reziste la atacurile rozătorului. 
Lovituri surde zgâlțâiau pereţii. Șoarecele se enervase. 

— Ziceai că fenomenul e trecător, făcu câinele albastru. 
Cât timp mai e până redevine minuscul? 

— N-am nicio idee, suspină adolescenta ridicându-şi 
mâna dreaptă, disproporţionată. 

Ciuli urechea, căci loviturile încetaseră. Un fel de ronţăit 
continuu le înlocuise. 

— Ce se întâmplă? întrebă fata. 

— Roade ușa, suspină câinele albastru. Șoarecii sunt 
foarte bine dotați pentru asemenea lucruri, nu știai? Şi cu 
dinţii pe care-i are, ăsta n-o să piardă prea multă vreme. 

Se apropiară unul de altul, cu ochii aţintiți spre ușa 
bucătăriei. Coridorul răsuna de zgomotul ca de pilă. 

— Mi-ai salvat viaţa, murmură câinele. Nimic nu te 


n 
! 


144 


obliga s-o faci. N-o să uit niciodată. 

Peggy Sue nu spuse nimic, murea de frică. Un miros de 
pilitură plutea în aer. Își imagina dinţii șoarecelui 
transformând lemnul ușii în fâșii lungi. Se auzi un trosnet. 

— Primul obstacol a cedat, anunţă lugubru câinele 
albastru. 

Parchetul gemea sub greutatea șoarecelui care, acum, 
se apropia de bucătărie. Incisivii lui se loviră de ușă, care 
rezistă la lovituri. 

„O s-o roadă..., gândi Peggy. Mai avem un sfert de oră 
de răgaz, cel mult.“ 

Se apropie de fereastră, dar aceasta era prevăzută cu 
gratii. Obsedat de un eventual jaf, notarul dotase toate 
camerele de la parter cu gratii de neclintit. 

„Suntem terminaţi, își spuse fata, dacă șoarecele intră 
aici, o să fim incapabili să-i ţinem piept.” 

Examină în zadar bucătăria, care funcţiona cu 
electricitate. 

„Dacă era alimentată cu gaz, gândi ea, am fi improvizat 
un fel de aruncător de flăcări cu ţeava.” 

Nu, hotărât. Nu era nimic de făcut, erau definitiv prinși 
în capcană. 

— Încerc să intru în contact cu el, suspină câinele 
albastru, dar spiritul lui este la fel de dur ca o piatră. 
Gândurile mele alunecă pe suprafaţa lui. li e foame, asta-i 
tot ce-l preocupă. 

Nu reuși să spună mai multe pentru că, în mijlocul ușii, 
se căscă o gaură! Dinţii șoarecelui apărură în spărtură și 
începură s-o lărgească. 

Peggy Sue și câinele se traseră înapoi, spre fundul 
bucătăriei, cu spatele lipit de perete. Rozătorul mărunţea 
ușa cu o viteză ameţitoare. Incisivii lui munceau cu 
eficiența unui topor pentru butuci. Dintr-odată, ușa se 
prăbuși, iar botul animalului pătrunse în bucătărie. Nasul 
lui roz adulmeca, încercând să identifice mirosurile celor 
două prăzi tremurânde care se ascundeau acolo. 

— Nu, urlă Peggy, ridicând braţele ca să-și apere faţa. 

Realiză atunci că mâna ei dreaptă căpătase un aspect 


145 


normal! 

„Ar trebui să se-ntâmple la fel și cu șoarecele, gândi ea, 
plină de speranţă. Să mai rezistăm cinci minute! Cinci 
minute amărâte!” 

Rozătorul forța deschiderea, crăpând pereţii. Dacă locul 
nu ar fi fost îngust, ar fi intrat de mult. Dinţii lui pocneau 
în gol, mustăţile biciuiau aerul, făcând să cadă farfuriile 
aliniate pe bufet. 

În fine, când gura imensă se pregătea s-o înghită pe 
Peggy Sue, animalul parcă se dezumflă... În trei secunde 
își reluă dimensiunea iniţială și se rostogoli, minuscul, pe 
dalele din bucătărie, unde rămase zăpăcit. 

Imediat, câinele albastru sări pe el... și-l înghiţi. 

— A fost cât pe ce, murmură Peggy, când își veni în 
simţiri. 

— Ai avut dreptate, mormăi câinele. E mai bine să nu 
folosim ochelarii diabolici, sunt de necontrolat. Dacă mă 
micșorez brusc în mijlocul unei lupte, pentru dușmani va fi 
o joacă să mă ronţăie rapid. 


Hotărâră împreună să-ngroape lentilele extraterestre în 
grădină. Apoi, Peggy Sue îi ceru câinelui s-o conducă în 
oraș. 

— Trebuie să găsesc un optician, explică ea. Nu pot să 
stau așa. Trebuie să-mi arăţi drumul. N 

— OK, o să te conduc, spuse corcitura. Intotdeauna am 
visat să fiu câinele unui orb. 

Porniră la drum. Peggy Sue nu-și făcea iluzii, n-o să 
reușească s-o contacteze pe Azéna, zâna cu părul roșu; 
totuși, spera să găsească în rezervele magazinului o 
pereche de ochelari obișnuiți, care s-o ajute să distingă 
aproape normal ceea ce o înconjura. Se mulțumea cu asta 
până ce situaţia se îmbunătăţea. 


146 


18 


Ziua, câinele albastru participa la ciudate reuniuni, în 
timpul cărora comunica prin telepatie cu semenii lui. 
Aceste dezbateri interminabile nu păreau deloc liniștite, 
căci se ajungea adesea ca animalele prezente să-și 
manifeste iritarea arătându-şi colții sau râcâind pământul 
cu vârful copitei. i 

„Nu se pun de acord între ele, gândi Peggy Sue. In după- 
amiaza asta chiar, am crezut că marele câine roșu o să 
sară la vaca maronie, ca să-i sfâșie beregata.“ 

Se confesă „șefului” ei, care-i răspunse: 

— Mă consideri rău, dar n-ai nicio idee despre tot ce fac 
pentru oamenii din rasa ta. Vă apăr, gata să mă compromit 
în ochii tovarășilor mei de luptă. Majoritatea animalelor 
din comitet sunt extremiste, mă consideră prea tolerant. 
Cer să se meargă mult mai departe cu reformele... și mai 
repede. Nu mi-e întotdeauna foarte ușor să le stăvilesc 
exagerările. N-am cum să-ți mai ascund: unii vă vor pielea. 
Vă consideră niște criminali care trebuie pedepsiţi cât mai 
sever cu putință. Dar, pe de altă parte, n-ai cum să faci o 
vacă să fie rezonabilă, când și-a văzut toţi viţeii plecând 
spre abator... și asta ca să satisfacă lăcomia oamenilor. 


x 


În timpul săptămânii, Peggy Sue obținu permisiunea de 
a se duce să-și vadă familia. Işi găsi mama și sora foarte 
obosite. 

— Eu lucrez la fabrica de ţesături, îi explică mami. Cum 
nu mai sunt stofe sintetice, am improvizat un atelier care 
prelucrează fibrele vegetale și nu-i ușor, iar majoritatea 
dintre noi nu știe nimic despre asta. Trebuie totuși făcute 
repede. Asta pentru că animalele cer din ce în ce mai 
multe haine... Ieri, unei juninci i s-a părut că șeriful, Carl 


147 


Bluster, nu i-a acordat respect... l-a obligat să-și mănânce 
pălăria. 

— Evident, rânji Julia descoperindu-și sora, tu te lăfăi în 
case frumoase din cartiere selecte, ai devenit protejata 
câinelui albastru! 

Cum discuţia risca să se învenineze, Peggy Sue plecă 
mai repede decât era prevăzut. Decise să profite și să afle 
noutăţi despre Dudley. 


Melinda, vaca, trăia tot la ferma unde se născuse, de 
unde totuși îl alungase pe exploatator. Spre deosebire de 
câinele albastru, detesta costumele „șic“ și prefera hainele 
groase de calitate, din material de blugi. Găinile 
năpădiseră locuinţa și stăteau căţărate pe bufete, dulapuri, 
acoperind mobila cu găinaţ. 

Ascunsă în spatele unui tufiș, Peggy Sue îl spiona pe 
Dudley. Băiatul părea epuizat, bolnav. Se agita, cu pieptul 
gol, îmbrăcat cu o salopetă prea largă și cu o pălărie de pai 
pe cap. Peggy îi studie trăsăturile obosite, fața cenușie. Li 
făcu semn să se apropie. Băiatul ezită, aruncă o privire în 
direcția fermei, apoi alergă, cu spatele îndoit. 

— Nici nu bănuiești, gemu el, îngenunchind lângă 
Peggy. E un calvar. Mă hărțuiește tot timpul... Mă lovește 
cu cornul telepatic, ceea ce mă îndoaie. Am impresia că 
sunt sfâșiat pe interior. 

— E atât de rea? șopti fata. E adevărat că n-arăţi prea 
grozav. 

Întinse mâna ca să mângâie faţa slăbită a băiatului. Era 
atât de preocupat, că nici nu-și dădu seama. 

Dând deoparte stofa salopetei de lucru, arătă cu degetul 
un hematom care-i păta partea stângă, chiar sub linia 
coastelor. 

— Vezi, spuse el. Nu-i doar rodul imaginaţiei mele. 
Loviturile de corn lasă urme serioase. Am vânătăi peste tot 
unde mă lovește. 

— Este un efect al convingerii psihice la care ești supus, 
șopti Peggy. Dacă tu crezi asta, corpul tău o crede și ei. 
Asta-i capcana. Nu trebuie să cedezi sugestiei. Dacă începi 


148 


să crezi în realitatea acestor lovituri de corn, o să-ţi vezi 
burta deschizându-se când nimeni nu te-atinge. Trebuie să- 
ți repeti că-i doar o iluzie. 

— Ușor de zis! râse amar Dudley. Se vede că nu ești tu 
cea care încasează loviturile! 

Tremura de furie și de neputinţă. Fata simţea că-i gata 
să devină răutăcios. 

— E un fel de vis cu ochii deschiși, insistă ea. 

Vorbea degeaba, Dudley n-o asculta. 

— Vreau s-o şterg, gâfâi el. Seth Brunch are dreptate, 
trebuie să luăm drumul partizanilor, să ne-ascundem în 
pădure și să organizăm rezistența. Când o să găsim 
mijlocul de a ne apăra de sugestiile hipnotice, o să ne- 
ntoarcem înarmaţi și o să masacrăm toate aceste animale 
ale diavolului! 

— Nu, imploră Peggy. Nu te duce în pădure, asta ar fi o 
greșeală... 

— Termină să te smiorcăi! îi aruncă băiatul, ridicând 
mâna. Nu știi despre ce vorbești. Nu ești în măsură să dai 
sfaturi. Crezi că nu știu cum huzurești la câinele albastru? 

Fără să-i lase fetei timp să se apere, o trase spre el și 
murmură: 

— Loviturile de corn sunt una, dar lucrurile nu se opresc 
aici... E și mai grav. 

Peggy Sue îl cercetă speriată. Avea o expresie 
halucinată și gura îi tremura. 

— Vaca aasta..., se bâlbâi Dudley, această Melinda... 
este pe cale să mă transforme. 

Primul gând al adolescentei fu că prietenul ei își pierdea 
minţile; trebui să facă un efort ca să nu-și trădeze aceste 
gânduri. Dudley reluase discuţia. 

— Este... este greu de explicat, bâigui el, o simt, pricepi? 
Sunt semne exterioare care nu te-nșeală. Uite! Privește-mi 
mâinile... atinge-le! 

Peggy Sue se supuse. Imediat se strâmbă. Mâna 
băiatului era acoperită de un păr aspru, de culoare 
deschisă. Nu semăna cu puful obișnuit. Ințepeni, 
înspăimântată. 


149 


— Vezi! triumfă Dudley. Acum nu mai ești atât de sigură 
pe tine. Este păr de animal... am peste tot. Este gata să m- 
acopere. 

— Ce vrei să spui? respiră Peggy. 

— Vreau să spun că Melinda îmi manipulează creierul ca 
să-mi modifice organismul, anunţă cu duritate prietenul ei. 

— Orga... organismul tău? repetă Peggy Sue. 

— La naiba! explodă Dudley, nu te prinzi? Ceea ce-mi 
acoperă braţele este păr de vacă! Mă transform în vițel! 

In alte împrejurări, adolescenta ar fi izbucnit în râs, 
astăzi, vai! simţea că tovarășul ei spunea adevărul. 

— Dar de ce? șopti ea. 

Dudley cobori ochii. 

— Eu... eu cred că înţeleg, murmură el. Vrea să-i 
înlocuiesc fiii asasinați de măcelarii din Point Bluff. Asta o 
să fie pedeapsa mea. I-au fost luaţi atâţia viței, acum ea 
cere despăgubiri. Ea... o să mă transforme încet-încet. 
Profită că dorm ca să-și inoculeze ordinele în spiritul meu, 
iar lucrurile se schimbă, zi după zi. Încep să am vise 
ciudate... mă văd păscând pe șes... Mestec iarbă din plin. 
Şi o găsesc bună! 

Ridică fruntea. Privirea lui trăda o suferinţă 
îngrozitoare. 

— Şi-apoi, am tot timpul dureri de cap, suspină el. Aici... 
și acolo (își atinse fruntea de o parte și de alta a 
sprâncenelor). Este clar localizată... Am impresia că-mi 
cresc coarnele. Pipăie... spune-mi dacă simţi ceva. 

Peggy atinse ușor capul băiatului. Acum, dacă privea 
mai de-aproape, realiza că fizionomia lui Dudley se 
schimbase, într-adevăr. Niciodată, până acum, nu avusese 
o frunte așa... bombată. 

„Este adevărat, gândi ea, îngrozită. Ai zice că-i pe cale 
să i se modifice cutia craniană.” 

Își mușcă buzele ca să nu geamă. Degetele tocmai 
descopereau două noduri care aduceau a protuberanţe 
osoase în formare. Nu se putu împiedica să nu se 
gândească la acei muguri de coarne care apar pe fruntea 
vițeilor când încep să crească. 


150 


— Deci, acum mă crezi? o întrebă nervos Dudley. 

— Da, recunoscu ea. 

— Asta face parte dintr-un plan, izbucni băiatul. Un plan 
general care-i privește pe tineri, pe copii. Vacile cer 
reparaţii pentru toţi viţeii care le-au fost luaţi... Vor să 
„adopte” copii în loc de despăgubiri, fără să le ceară 
părerea. Vor să-i transforme. Au această putere și n-or să 
ezite s-o folosească. Deja au început. 

Își ascunse faţa în palme. 

— Nu mă privi! urlă el dintr-odată. Văd că te dezgust. 
Nici eu nu îndrăznesc să mă apropii de-o oglindă. Mi-e 
frică de ce-o să descopăr în ea. În câteva săptămâni, o să- 
ncep să umblu în patru labe, și apoi... 

Peggy Sue voi să-l ia de mâini ca să-l încurajeze, dar 
contactul cu părul aspru care acoperea acum pielea 
băiatului o făcu să frisoneze. Nu putu să-și ascundă 
dezgustul. 

— Nu te-nvinuiesc, suspină Dudley, care observase 
mișcarea de repulsie a prietenei sale. Dar pricepi de ce 
vreau să plec? N-o s-aștept să fiu schimbat în vițel. Prefer 
să mă alătur grupului lui Seth Brunch, chiar dacă asta o să 
mă coste viața. Chiar dacă în pădure e ceva chiar mai 
periculos decât animalele din Point Bluff. 

— Înţeleg, murmură Peggy. Eu... eu nu știu ce să spun... 
Aș vrea să te ajut... 

— Nu-i nimic de făcut, mormăi Dudley, în afară de a le 
lichida pe aceste blestemate de animale înainte să fie prea 
târziu. Vreau să fiu de folos. Ţine-ţi gura, e tot ce-ţi cer. 
Acum du-te, înainte ca Melinda să nu-mi remarce absenţa. 

Peggy Sue se ridică. 

„Este poate ultima oară când ne vedem”, gândi ea, cu 
inima strânsă de o oribilă presimţire. 

Dudley deja îi întorsese spatele. 

— Du-te! repetă el, cu o voce din care răzbătea răutatea. 
Nu vreau mila ta. 

Fata fugi, abia stăpânindu-și lacrimile. 


În timp ce mergea, îi trecu prin minte un gând 


151 


îngrozitor. Și dacă ce i se întâmplă lui Dudley i se întâmplă 
și ei? Câteva secunde fu incapabilă să înainteze. Frica o 
imobilizase în mijlocul drumului. Revedea umflăturile de 
pe fruntea băiatului, părul aspru care-i acoperea braţele... 

Deveni conștientă că și câinele albastru era în stare să-i 
joace o festă asemănătoare. De altfel, de când dormea în 
nișă, visase de mai multe ori că alerga în patru labe prin 
grădină ca să dezgroape oase. În lumina dezvăluirilor lui 
Dudley, aceste  fantasmagorii nocturne căpătau o 
dimensiune mult mai îngrijorătoare. 

Imediat, își cercetă braţele goale, ca să verifice dacă nu 
apăruse vreun păr suspect. Își pipăi nasul, ca să se asigure 
că nu se schimbase în trufă. Nu descoperi nimic 
neliniștitor, dar își jură c-o să fie vigilentă. Puterea 
mentală a animalelor depășea ceea ce își imaginase, forța 
lor de sugestie ajungea uneori să subjuge creierul și 
organismul oamenilor, până la a-i face să creadă orice, 
chiar dacă deveneau mutanti. 


x 


Când ajunse la casa notarului, auzi fluierături în 
tufișurile care mărgineau drumul, ca și cum cineva căuta 
să-i atragă atenţia. Privind pe deasupra umărului, distinse 
o formă ghemuită în tufișuri. 

— Sunt eu, șopti o voce de fată, Sonia... Sonia Lewine. 

Peggy Sue se asigură că nimeni n-o observă și se 
strecură prin frunziș. 

— De trei zile încerc să-ţi vorbesc, mormăi Sonia, dar 
blestematul tău de câine albastru stă cu ochii pe tine fără 
încetare, așa că a trebuit să m-ascund și s-aștept. 

— Dar..., bâigui Peggy, credeam că tu... 

— C-am ajuns înapoiată mintal? glumi Sonia. Da, asta s-a 
întâmplat. Multă vreme am stat în ceaţă, e adevărat, dar 
mi-am revenit. Cum totul mergea pe dos, am preferat să 
continui să fac pe idioata, din prudenţă, și în felul ăsta 
nimeni nu m-a băgat în seamă. 

Peggy Sue se aruncă de gâtul prietenei sale și o strânse 
la piept. 


152 


— Cât sunt de fericită! șopti ea. Te credeam pierdută 
pentru totdeauna. 

— Mi-am revenit greu, suspină Sonia. La naiba! Eram 
gata să rămân fără minte cu nenorocitul ăsta de soare. 

Se îmbrăţișară din nou, ștergându-și lacrimile. 

— Ştii, murmură Sonia, lucrurile merg și mai rău decât 
vă imaginaţi. Asta voiam să-ți spun. Când aveam creierul 
scurtcircuitat, am descoperit din întâmplare că sunt 
branșată la frecvenţa folosită de animale. Nu știu de ce, se- 
ntâmplă să captez în parte emisiile lor telepatice și să 
ajung să le-nţeleg. Oh! Nu pe toate, bineînţeles... 

— Poţi... poţi să-i asculţi? exclamă Peggy, fără voia lor? 
Este formidabil! Nimeni nu poate s-o facă. 

— Nu te entuziasma, făcu Sonia Lewine. Nu-i ceva hi-fi! 
Captez frânturi de gânduri... imagini. Animalele comunică 
mult prin imagini. Proiectează în spiritul prietenilor lor 
filmuleţe care seamănă cu reclamele de la cinema. In 
general sunt criptate... de neînțeles, dar unele dintre ele 
pot fi privite. Și-am văzut câteva dintre ele. In orice caz, 
destul ca să mă ia cu frig pe șira spinării. Cred c-am 
înţeles ce se pune la cale. 

Peggy Sue se grăbi s-o pună pe Sonia la curent cu ce i se 
întâmpla bietului Dudley. 

— Asta merge pe ideea celor pe care le prevedeam, făcu 
prietena ei, clătinând din cap. În mare, în prezent sunt 
două clanuri, moderaţii și extremiștii. Moderaţii vor să fie 
despăgubiţi de prejudiciile suportate. Vacile cărora li s-au 
omorât viţeii vor, la rândul lor, să le ia oamenilor copiii. 
Asta i se întâmplă lui Dudley. Ei numesc asta „adopţie 
punitivă”. 

Peggy simţi cum i se ridică părul pe ceafă. 

— Pot realmente să ducă transformarea până la capăt? 
întrebă ea, cu gâtul uscat. 

— Nu, nu cred, răspunse Sonia. Dar Melinda va reuși să 
șteargă amintirile umane ale lui Dudley. O să le pună în loc 
pe ale ei și o să-i inducă bietului băiat gusturi și obiceiuri 
de ierbivor. O să se-apuce să meargă în patru labe, o să 
pască iarbă... o să mugească și o să dea lovituri de corn 


153 


oamenilor care vor încerca să se apropie. Corpul lui se va 
transforma, dar nu total. O să fie ceva mai ales mental. 

— Dudley n-o să-și mai amintească de nimic? gemu 
Peggy Sue. Nici de tine, nici de... mine? 

— Nici chiar de părinţi, confirmă Sonia. O să se creadă 
vițel și va acţiona ca atare. Și este valabil pentru toţi copiii 
pe care animalele vor decide să-i adopte... sau, mai 
degrabă, să-i „convertească”. 

— Ai zis că-s două grupuri antagonice, îi aminti Peggy 
Sue. Care e a doua? 

— A doua vrea război total, suspină Sonia Lewine. 
Strânge revanșarzi extremiști care cer dreptate. Animalele 
care alcătuiesc această grupare consideră că omul trebuie 
să plătească pentru crimele lui alimentare. Ne reproșează 
c-am sacrificat milioane de animale pe altarul abatoarelor. 
Spun că apoi le-am hăcuit ca să răspândim resturile lor în 
galantarele  congelatoarelor din supermarketuri. Nu 
încetează să repete că fraţii lor, surorile, copiii lor au 
sfârșit în farfuriile noastre sau între feliile de pâine ale 
hamburgerilor noștri. Pentru toate aceste crime, consideră 
că va trebui să fim pedepsiţi. 

— Dar cum? se neliniști Peggy Sue. 

— Obligându-ne să ne sfâșiem între noi, evident, 
mărturisi Sonia. Pedeapsa ne va fi pe măsura crimelor 
comise. 

— Vrei să spui..., se bâlbâi Peggy. Vrei să spui că pot 
acţiona asupra spiritelor noastre ca să ne oblige să ne 
comportăm ca niște canibali? 

— Exact, confirmă Sonia. Nu se vor mulțumi să ne aplice 
vechiul principiu al sugestiei, pe care l-au folosit și de care 
au abuzat de când au luat puterea. Asta ar fi simplu. Vrei 
să știi cum vor proceda? Mai întâi, îi vor lipsi pe copii și pe 
tineri de cuvânt, forțându-i să grohăie ca purceii de lapte... 
apoi, vor acţiona asupra minţii adulţilor, pentru a-i 
convinge că toţi acești puști sunt niște porci și nimic mai 
mult. Ele știu cum să facă trucul ăsta. Pentru animale, este 
ceva elementar. N-o să le fie greu să-i convingă pe părinţi 
să vadă porci în locul propriilor lor urmași. 


154 


— Dar ce speră acţionând astfel? 

— Nu fi proastă, Peggy! Foametea ameninţă, nu ești 
conștientă încă? Rezervele din supermarketuri vor fi 
curând epuizate. Majoritatea rafturilor sunt goale. Trăim 
în circuit închis de prea multă vreme. Nu primim nicio 
livrare din exterior. Asta nu poate continua. De când 
locuiești tu la câinele albastru, lucrurile s-au deteriorat; 
șeriful a trebuit să ia măsuri de raţionalizare. Oamenii nu 
mai au dreptul să cumpere ce le trece prin minte, nici să 
facă provizii. Se strânge cureaua. Nu exagerez. Sărăcia se 
instalează, curând or să-nceapă să se bată pentru o simplă 
cutie de conserve. 

— În... înţeleg, bâigui Peggy Sue. 

— Când mâncarea o să devină o obsesie, continuă Sonia, 
adulţii nu vor mai avea decât un gând: să pună în frigare 
acel purcel de lapte necunoscut care se încăpăţânează să 
locuiască în camera copilului lor. Și purcelușul va fi chiar... 

— Fiul lor, completă Peggy. 

— Exact, confirmă Sonia Lewine. lată răzbunarea 
animalelor. Să-i oblige pe oameni să-și mănânce propriii 
copii, așa cum altădată mâncau viţeii, oile, mieii. 

— Trebuie preveniţi tinerii, adăugă Sonia, trebuie făcut 
un anunţ la liceu, fără întârziere. 

— Nu știu dac-or să ne creadă, obiectă Peggy, eu sunt 
mai degrabă prost văzută... în timp ce pe tine te consideră 
țicnită. 

— Ştiu, suspină Sonia. Trebuie încercat totuși. 


155 


19 


Cuvintele Soniei îi atraseră atenţia lui Peggy Sue asupra 
problemei alimentaţiei. De când intrase în serviciul 
câinelui albastru, adolescenta se hrănea mai ales cu 
spaghete cu roșii și pizza congelată, pe care le găsea în 
dulapurile și congelatorul casei stăpânului. Nu-i trecuse 
prin cap că afară situaţia putea fi altfel. Iarba, fructele și 
legumele, devenite albastre, aveau un gust îngrozitor. 
Oamenii nu reușeau să le mănânce. Numai animalele se 
acomodaseră. În aceste condiţii, era destul de greu pentru 
oameni să devină vegetarieni! Încă o dată, Invizibilii 
împărţiseră și unora, și altora cărţi false. 


După-amiază, în timp ce-l însoțea pe câinele albastru la 
o nouă întrunire politică, cercetă străzile și magazinele cu 
atenţie. Văzu că nu era decât o singură cutie de conserve 
pe rafturile supermarketului. În afară de produsele de 
întreținere, nu mai era nimic! 

Se făcea foarte cald. Soarele albastru răspândea o 
lumină nesănătoasă, groasă, prin care lucrurile și oamenii 
păreau că vibrează ca pe fundul unui lac. Sub pălăria ei de 
pai cu boruri largi, Peggy Sue transpira. Puţinii oameni pe 
care-i întâlnise aveau aceeași fizionomie slăbită, același 
aer bolnav. Sonia Lewine nu exagerase; orașul era pradă 
foametei. Lipsiţi de posibilitatea de a se orienta spre o 
hrană exclusiv vegetală, oamenii mureau de foame. 

„Mecanismul capcanei se pune în funcţiune”, gândi 


Peggy. 


Trebui s-aștepte sfârșitul discuţiilor, cu pălăria câinelui 
albastru pusă cuminte pe genunchi. Când consfătuirea 
animalelor se termină, o luă pe drumul spre casa notarului, 
mergând în urma „stăpânului” său, la zece pași în spatele 


156 


lui. Corcitura era tulburată, asta se vedea din felul în care 
își clănțănea maxilarele și-și agita capul. 

— Nu-i în regulă? întrebă ea. 

— Nu, admise el. Lucrurile sunt pe cale să-mi scape. Eu 
sunt un moderat și sunt considerat prea indulgent faţă de 
oameni. Sunt depășit de fracțiunea Partidului animal. 
Lucrurile nu evoluează cum am sperat. Oamenii crapă de 
foame... dar și carnivorii. Rezervele de hrană se termină, 
pateurile, crochetele, totul s-a topit ca zăpada la soare. 
Contam pe o revoltă ca să dispunem de cadavre umane, 
care ne-ar fi furnizat o excelentă carne de măcelărie. Vai, 
această revoltă n-are loc. Seth Brunch complotează prea 
mult, dar nu se decide deloc să treacă la acţiune. Câinii, 
vulpile,  dihorii, pisicile, dingo, coioţii, lincşii... toţi 
carnivorii din oraș și din câmp cer astăzi hrană. Se agită. 
Cer instaurarea unui tribunal care să judece și să-i 
condamne pe toţi criminalii umani care au profitat de 
asasinarea animalelor: măcelari, șefi de restaurante... dar 
și complici ai lor: bucătarii, chelnerii. 

Peggy Sue simţi un nod în gât. 

— În felul ăsta, șopti ea, puteţi condamna și clienţii, 
adică toată populaţia din Point Bluff. 

— Nu glumi, suspină câinele. Cred că se gândesc și la 
asta. Cu cât vor fi mai mulţi condamnaţi, cu atât va fi mai 
multă mâncare. Sora ta, Julia, face parte din lot. 

— Ştiu, gemu fata. Nu pot face nimic ca să-i liniștesc? 

— Le e foame! mârâi interlocutorul ei. Și după ceva 
timp, o să fiu și eu ca ei. (Clănţăni din dinţi, în urmărirea 
unei muște imaginare. După un moment adăugă:) Vacile 
sunt și mai dezlănţuite, cer dreptate. Pregătesc o 
răzbunare de mare amploare. Ele... ele vor să-i oblige pe 
părinţii umani să-și devoreze copiii. 

— Mi s-a spus, mărturisi Peggy. Credeam că-i vorba de 
un zvon fantezist. 

— Vai, nu, suspină câinele albastru. Sunt foarte hotărâte 
să se răzbune. Cel mai rău e că au și mijloacele. Planul 
poate reuși pentru că au acum puterea mentală necesară 
să-l pună în practică. Dacă se unesc, reușesc să-i 


157 


hipnotizeze pe adulţi și să-i facă să vadă ce vor ele. În 
realitate, este destul de simplu, atâta vreme cât se pot 
insinua în gândurile unui individ. Dacă voiam, te-aș fi putut 
face să crezi că acești copaci sunt din ciocolată și te-ai fi 
aruncat să le mănânci coaja. Nici nu ţi-ai da seama că-i o 
iluzie. Ai mesteca rumegușul, ai avea limba plină de așchii, 
și totuși ai mai vrea. 

Vocea lui suna din ce în ce mai îndepărtată în mintea lui 
Peggy Sue. Considera, fără îndoială, c-a spus prea multe. 

— Te-ai opune dacă i-aș preveni pe tinerii din colegiu? 
întrebă ea. 

— Nu, răspunse câinele. Dar asta n-o să folosească la 
nimic. Undele sugestiei or să preia controlul minţii lor fără 
să poată schița cea mai mică rezistenţă. Nu aveţi destulă 
putere mentală ca să le respingeţi. Sunteţi copii, putem să 
vă facem să credeţi tot de dorim. 

Părea obosit și dezarmat. Dintr-odată, se-ntoarse cu fața 
ca s-o privească pe fată în ochi. 

— O să-ţi redau libertatea, spuse el. Sunt ameninţat. Nu- 
i imposibil ca tovarășii mei de luptă să-ncerce să mă 
asasineze. Nu vreau să fii victima furiei lor. M-ai servit 
bine și-ţi mulțumesc. Acum du-te, întoarce-te acasă. Nu ti- 
am ascuns nimic, știi ce-o să urmeze, încearcă să scapi cât 
mai bine posibil. De fapt, ţin mult la tine. Într-o altă viaţă, 
aș fi fost mulțumit să fiu câinele tău... m-ai plimba, ne-am 
juca împreună, mi-ai povesti necazurile tale. Vezi tabloul: o 
puștoaică îndrăgostită și o javră credincioasă, mereu gata 
s-alerge după mingea care i se aruncă. 

Peggy schiță un gest în direcţia lui. Se dădu înapoi. 

— Du-te! spuse el, arătându-și colții. Acum, fiecare 
pentru el. 

Și, întorcându-i spatele adolescentei, începu să alerge pe 
drumul nesfârșit, ridicând în urma lui un nor de praf. 

După ce ezită un timp, Peggy Sue se hotări s-o ia pe 
unde venise și să se-ntoarcă în oraș. 


Când ajunse la școala dezafectată, transformată în 
locuinţă colectivă, Peggy fu frapată de înfățișarea slăbită a 


158 


Juliei și a lui mami. 

— Se vede c-ai mâncat cât ţi-a fost foame! rânji sora ei, 
în loc de „bun venit”. Ia uite ce obraji rotunjori! 

Mama interveni ca să le ceară să vorbească mai încet, 
dar părea epuizată. 

— N-ai adus nimic? întrebă ea. 

Peggy Sue încercă, în șoaptă, să-i explice faptul că 
animalele carnivore sufereau și ele de lipsa de hrană. 
Vedea clar că n-o credeau. 

— Toate rezervele sunt epuizate sau aproape, insistă ea. 
Iar câinele albastru nu mai reușește să-i facă să se supună. 

— Ce tot povestești aici? se neliniști Julia. Vrei să spui că 
au în vedere să ne mănânce? 

— Cam așa ceva, admise Peggy. 


x 


În aceeași noapte, în tovărășia Soniei Lewine, ceru 
directorului colegiului să convoace elevii în sala de mese. 
Încetaseră să mai ţeasă și să mai coasă haine de mai multe 
zile, căci animalele nu se mai prezentau la probe. Când 
tinerii se adunară, Peggy Sue luă cuvântul și expuse în 
amănunt diferitele ameninţări care planau asupra Point 
Bluff. Vai, în timp ce vorbea despre transformările și 
canibalismul părintesc, vocea îi fu acoperită de fluierături 
și de huiduieli. Refuzau cu înverșunare s-o creadă. Nici 
Sonia Lewine nu avu mai mult succes. Era tratată ca o 
debilă mintal, iar unii o sfătuiau să se-ntoarcă la grădiniţă, 
să înveţe alfabetul. 

— Creierul tău are tot atâta capacitate de gândire cât o 
omletă mexicană! strigă un băiat cu fața acoperită de 
coșuri. 

Numai Seth Brunch rămase tăcut, cu sprâncenele 
încruntate. Peggy Sue fu convinsă că el nu punea deloc la 
îndoială informaţiile. Conferinţa se transformă într-un haos 
și directorul trebui să intervină ca să restabilească liniștea. 
La ideea că părinţii lor puteau să-i ia drept purceluși de 
lapte și să-i mănânce, unii adolescenţi se tăvăliră de râs. 
Sonia avea lacrimi în ochi. 


159 


— Măcar am încercat, suspină Peggy, lipindu-se de ea. 

— Ce înseamnă nebunia asta? întrebă șeriful, care 
asistase la intervenţia celor două fete. V-aţi pierdut 
minţile? Vreţi să creaţi panică? A 

— N-am spus decât adevărul, strigă Peggy Sue. În scurt 
timp, tinerii din Point Bluff vor fi nevoiţi să înfrunte lucruri 
îngrozitoare. 

— Astea-s prostii! o ironiză Carl Bluster. 

Peggy încercă să-și păstreze calmul și să nu izbucnească 
în lacrimi sub efectul enervării. 


Sala se goli în harababură și râsete. 

„Situaţia îi sperie prea tare, gândi Peggy Sue, nu vor să 
privească realitatea în faţă.“ 

Cele două prietene rămaseră singure. De la începutul 
evenimentelor, majoritatea sălilor de clasă erau goale. 
Adolescenţii rătăceau pe câmp, în căutare de hrană. 
Totuși, nu intrau în pădure, căci mulţi dintre cei care 
făcuseră imprudenţa de a nu respecta acest no man’s land 
nu se mai întorseseră niciodată. 


Peggy Sue și Sonia deciseră să se ducă să-i facă o vizită 
lui Dudley. Văzându-le trecând, trei băieţi scoaseră 
grohăituri de porc. 

— Imbecilii, suspină Sonia. Încercăm să le salvăm viaţa 
și ei se-ntorc tot împotriva noastră. 

leșiră din clădire și o luară pe drumul care ducea la 
ferma unde prietenul lor era ţinut prizonier. Era lună 
plină. Uriașă, umplea tot cerul. Cele două fete înaintau 
prin noapte, însoţite de ecoul pașilor lor. Nu îndrăzneau să 
mai vorbească despre ce avea să urmeze. La un moment 
dat, se opriră ca să cerceteze pădurea care înconjura Point 
Bluff ca un zid foșnitor. De acolo începea lumea liberă, 
lumea normală... 

Ajunseră, în fine, la ferma cufundată în întuneric, ca 
toate clădirile locuite de animale, care nu simțeau nevoia 
să aprindă vreo lampă. 

— Mergem? propuse Sonia. 


160 


Peggy Sue dădu din cap; îi era teamă de ce-avea să 
descopere. Ţipătul unei bufniţe le făcu să tresară. Un 
șobolan se agita și încerca să se infiltreze mental în capul 
lor, dar n-avea destulă putere telepatică pentru a le 
deranja și renunţă aproape imediat la incursiune. 

Sonia împinse ușa de la grajd și rămase nemișcată, ca să 
aibă timp să i se obișnuiască ochii cu întunericul. 

— Este... cineva aici, constată ea, foarte încet. 

Peggy  îngenunche. Era Dudley, ghemuit printre 
baloturile de paie. N-avea pe el decât niște pantaloni vechi, 
sfâșiaţi. Dormea. Avea pieptul acoperit de o blană aspră, 
bălaie. Gâtul i se-ngroșase, ajungând la proporţia unui gât 
de taur. Nasul turtit, plin de muci, avea acum aspectul 
unui bot. Avea coarne... 

Nu se vedeau decât ele, ţâșnind de o parte și de alta a 
frunţii. 

— Ce oroare! se înecă Sonia. El, care era atât de drăguţ, 
ai zice că... că-i un vițel. 

— Asta o să și devină, șopti Peggy. 

Emoţia îi făcea cuvintele aproape de neînțeles. 

— Era... era atât de drăguţ, repetă prostește Sonia 
Lewine. Uite... uite ce-a ajuns. Ce tâmpenie! 

Părea furioasă și supărată în același timp. De data asta, 
vorbise prea tare. Dudley se mișcă mormăind. Avea 
respiraţia grea și gesturi care deja nu mai aveau nimic 
omenesc. Îngrozită, Peggy observă dintr-odată că degetele 
băiatului erau lipite între ele, în așa fel încât să formeze un 
fel de copită. 

— Vino, spuse ea, apucând mâna Soniei, să mergem. 

În același moment, Dudley deschise ochii și o privi. 

— Suntem... noi suntem, se bâlbâi ea. 

Băiatul nu reacţionă. Ca un animal deranjat din somn, 
încercă să analizeze situaţia, fără să priceapă bine ce se- 
ntâmpla. 

— Nu ne recunoaște, gâfâi Sonia. La naiba! Nu știe nici 
măcar cine este! 

Dudley se scutură, apoi, după ce mirosi paiele pe care se 
odihnea, se apucă să rumege câteva fire. 


161 


— Vino, șopti Peggy, trăgând-o pe Sonia afară. Nu 
folosește la nimic. Vaca Melinda, cea care l-a adoptat, a 
reușit să-i șteargă amintirile de om. 

Se îndepărtară fugind ca niște nebune, iar vântul nopţii 
le uscă lacrimile pe obraji. 


x 


În școala veche, la fel ca și-n oraș, totul mergea de-a- 
ndoaselea. Adjuncţii șerifului încetaseră să mai pună pază. 
Ușile, altădată ferecate, se bălăbăneau. Profitând de 
această lipsă de supraveghere, oamenii începeau să se- 
ntoarcă acasă. La fel și mami și Julia. Deciseseră să se- 
ntoarcă în tabăra de trailing și se refugiase în interiorul 
vechii rulote. 

Atmosfera era sinistră. Ajungând în camping, toată 
lumea se grăbise să verifice apa, uleiul, benzina, ca și cum 
era posibil să plece la drum, întorcând spatele orașului 
Point Bluff. Pregătirile încheiate, conducătorii mașinilor 
începuseră să se-nvârtească în jurul vehiculelor, aruncând 
priviri întunecate în direcţia pădurii. Căci acolo era 
problema... Deci, cine va îndrăzni să riște primul? 

— Nu trebuie decât să facem o caravană, propuse un om 
voinic, în ţinută de pădurar. Dacă intrăm toţi odată, n-o să 
ni se-ntâmple nimic! 

Ideea lui nu încântase pe nimeni. Se puseseră pe 
așteptat în hârâielile enervante ale posturilor de radio, 
care se-ncăpăţânau să capteze vacarmul diferitelor sunete 
telepatice, scoase de animalele preocupate să converseze 
mental. 

Toată lumea suferea de foame. Cei mai tineri, incapabili 
să reziste, mâncau fructe albastre care-i îmbolnăveau. 

Mami făcuse inventarul dulapurilor din vechea rulotă și 
scosese din „rezerva în caz de lipsă” câteva conserve de 
fasole cu roșii, pe care cele două fiice se aruncară gemând 
de lăcomie. 

— Asta n-o să ne-ajungă prea mult, suspinase ea. Măcar 
dac-am putea merge în pădure, sunt sigură că s-ar găsi 
fructe și plante comestibile. Copacii sunt stufoși. Probabil 


162 


că au captat ei razele soarelui albastru. Dar ceea ce crește 
la nivelul solului poate n-a fost infectat... da, acolo trebuie 
căutat. 

— O să mă duc mâine, decise Peggy Sue, dar nu spunem 
nimănui. 

— Cum te recunosc! o luă în râs Julia. După ce te-ai 
lăfăit la câinele albastru, uite că vrei să faci și pe eroina! 


x 


A doua zi, când se lumină de ziuă, Peggy ieşi din 
caravană în vârful picioarelor și o luă în direcția pădurii. 
Nu știa cum or să reacționeze Invizibilii la asta, se 
pregătea pentru ce era mai rău. Bătu tufișurile în căutarea 
unor fructe sălbatice. Adună mure, precum și alte fructe 
comestibile. Sub copaci era întuneric, aveai impresia că 
noaptea rămânea prizonieră sub copaci, în timp ce ziua 
domnea peste tot restul. Peggy Sue era preocupată să 
culeagă niște păpădie, când o emisie mentală îi trecu prin 
gând. Fu ca o lovitură scurtă, și fata știu că animalele 
telepate se ascundeau acolo, îngrămădite în desiș. Se 
purtă de parcă nu-și dăduse seama de nimic. Nu-i trebui 
prea mult timp ca să repereze trei sau patru vaci 
ascunzându-se în spatele copacilor. 

În întunericul pădurii, prezenţa acestor rumegătoare 
tăcute, care pregăteau o ambuscadă în mijlocul tufișurilor 
spinoase, căpăta o dimensiune neliniștitoare. Ce făceau 
acolo, atât de departe de staul? 

„Un comando, gândi Peggy. Un comando de vaci mute.“ 

Era caraghios... și înspăimântător. Fata consideră mai 
prudent să bată în retragere. Niciun gând straniu nu-i 
exploră creierul, animalele n-o luaseră drept ţintă, vizau pe 
altcineva. Dar pe cine? 

Adolescenta se-ntoarse la caravana familiei. Julia se 
aruncă pe mure și se mânji pe buze. Trebui s-o oprească 
înainte să lichideze tot coșul. 


xX 
Peggy Sue rămase toată ziua cu ochii-n patru. În timpul 
163 


după-amiezii, o agitaţie subită cuprinse tabăra de rulote. 
Aleile răsunau de ţipete și de tropăieli. Oamenii se 
ciocneau, se îmbulzeau. Mami deschise ușa dărăpănată ca 
să scoată capul afară. 

— Doamnă Fairway! îi strigă un vecin în T-shirt, care 
agita o bâtă de baseball, Johnny Blackwell tocmai a 
descoperit un porc care se învârtea printre rulote... un 
purcel de lapte. Dacă-l prindem, o să facem un grătar 
extra! Veniţi repede cu fetele, să fim mai mulţi ca să nu-l 
scăpăm. 

_ La cuvintele „purcel de lapte”, Peggy Sue ciuli urechea. 
li era frică să conștientizeze ce era pe cale să se-ntâmple. 

„Nu-i un porc, gândi ea, este un copil... lată de ce 
stăteau vacile ascunse în pădure, se pregăteau să 
bombardeze tabăra cu unde hipnotice!” 

Julia deja răscolea dulapurile în căutarea unei arme, a 
unei bâte. 

— Trebuie să mergem! strigă ea, cu o voce stridentă. 
Dacă stăm aici cu braţele încrucișate, n-o s-avem dreptul 
să mâncăm din el. 

Inarmată cu o fostă pușcă-harpon în care se afla o 
săgeată ruginită, se grăbi să iasă afară, s-o ia pe urma 
gloatei care urla. 

— Nu pot să-i las să facă asta! strigă Peggy Sue. Trebuie 
să-i împiedic. 

— Destul cu sensibilitățile! mormăi mama ei. Toţi murim 
de foame și nu-i decât un porc. 

— Ba nu! gemu fata. Nu-i deloc adevărat! 

Scăpând din mâinile lui mami, sări jos și sfârși prin a 
tropăi printre ocupanţii campingului, care alergau agitând 
ciocane, ţăruși sau topoare. 

— Opriţi-vă! urlă ea, nu este ceea ce credeţi! 

Nimeni n-o ascultă. Aveau ochii ieșiţi din orbite, bale de 
poftă la gură. Nu se gândeau decât la fleici, la pulpiţe, la 
cotlete... 

— Acolo! Acolo! ţipă cineva, încearcă să se-ascundă sub 
rulota mătușii Jenkins. Pune-ţi mâna pe el, repede! 
Maxwell, pregătește cuțitul să-l înjunghii. 


164 


— Auziţi-l cum guiţă! rânji Sandra Wizcek, simte că i-a 
sunat ceasul. 

Peggy Sue se uită la ei înmărmurită. Foamea făcuse din 
ei căpcăuni cu ochi înnebuniţi. Dând din coate, își făcu 
drum prin mulţime. Se agitau, arătau cu degetul spre un 
copil îngrozit, care încerca să se strecoare sub rulote, ca 
să se pună la adăpost de mâinile care voiau să-l prindă. 

„Este Tony, copilul cel mic al familiei Wizcek, constată 
Peggy Sue. Mama lui nu-l mai recunoaște, este chiar cea 
mai îndârjită dintre toţi. Dacă pune mâna pe el, o să-i 
crape capul cu bâta. “ 

— E Tony! urlă ea. Opriţi-vă! Sunteţi nebuni! Este Tony! 

Fu îmbrâncită. Un bătrân îi dădu o lovitură de cot în 
stomac, ca să-i ia locul în primul rând. Cu suflul tăiat, 
Peggy trebui să dea înapoi. Din cauză că era scund, puștiul 
reușise să se ghemuiască departe de atingerea mâinilor 
adulţilor dezlănţuiţi, dar un adolescent foarte slab, 
supranumit „|iparul”, se și pregătea să se strecoare după 
el, cu cuțitul în dinţi. 

— Taie-l! urla dna Wizcek în culmea exaltării. 

Peggy Sue pricepu că-i rămânea puţin timp ca să 
acționeze. li veni o idee. Întorcând spatele mulţimii, alergă 
în direcţia pădurii. În trecere, apucă o creangă în flăcări, 
din focul pe care copiii din tabără tocmai îl aprindeau ca să 
frigă animalul. Învârtind torța deasupra capului, se aruncă 
în tufișuri în faţa vacilor îngrămădite la umbră și agită 
torța sub boturile lor. Rumegătoarele dădură înapoi, 
speriate de flăcări. Teama le făcu să piardă controlul 
asupra emisiilor hipnotice. Imediat, strigăte pline de 
deceptie se auziră din camping. 

Peggy Sue continuă să-nainteze și hăitui animalele 
printre tufișuri, fără să ezite să le înroșească pielea. Spera 
ca durerea arsurilor să le împiedice să-și reia lucrarea. 
Foarte repede, animalele dispărură printre copaci, iar ea 
rămase singură, cu torţa carbonizată în mână. 

Când se-ntoarse, oamenii din tabără discutau aprins, 
fiecare acuzându-l pe celălalt că lăsase să-i scape porcul. 

— Este vina micului Tony, mormăi un bărbat, l-a speriat. 


165 


— Nu mai pricep nimic, mormăi un altul. Acu' vedeam 
porcu”, iar imediat dup-aia un puști stătea în același loc. 

— Sunteţi vânători proşti! vocifera dna  Wizcek, 
furibundă. Dac-aţi fi fost mai rapizi, am fi avut friptura și la 
ora asta deja ne-am fi desfătat. _ 

Julia, ca și ceilalţi, era prost dispusă. Își agita pușca 
acvatică ruginită. 

— Este exasperant! repeta ea. Și când mă gândesc că 
era aproape, mai că pusesem mâna pe el... E și vina ta, 
pentru că ne-ai împiedicat să ne apropiem! S-a pierdut 
timp din cauza ta. 

Mami interveni ca s-o facă să tacă, înainte ca furia 
mulţimii să se-ndrepte împotriva lui Peggy Sue. 

Aceasta îl căută pe Tony din priviri. Ţâncul stătea 
ghemuit sub o masă din camping. Tremurând de groază, 
ţinea ochii închiși ca să nu-i mai vadă pe adulţii care se- 
ngrămădeau în jurul lui. 

„L-am salvat viaţa, gândi fata, dar nu-i decât o partidă cu 
remiză, vacile extremiste or să se-ntoarcă. Tin să se 
răzbune. Or să meargă până la capăt.” 


x 


În aceeaşi seară, Peggy Sue trebui să facă față unei noi 
alerte. Un al doilea „porc“ fu localizat în camping. Mami și 
Julia erau gata să ațipească, dar o lovitură puternică făcu 
ușa de metal a caravanei să tremure. Jim Bockton, un 
mecanic în șomaj, își vâri capul prin crăpătură și strigă: 

— Aţi aflat ultima noutate? Sanchezii, mexicanii care 
stau într-un vechi vagon mizerabil în celălalt capăt al 
terenului... ascund trei purcei la ei! Vă daţi seama? În timp 
ce toată lumea moare de foame, mizerabilii ăștia ascund 
ceva ce-ar hrăni toată comunitatea! 

— Cum de-i posibil? se miră mami, sunt totuși 
cumsecade, iar cei trei băieţei ai lor sunt atât de drăguti. 

— Între timp, i-o reteză Bockton, ascund trei purceluși la 
ei. Veniţi cu noi? Mergem acolo în grup, ca să confiscăm 
hrana cu labe. Bătrânul Kurt este gata să aprindă focul. 

Peggy Sue se ridică. Trei băieței... trei purcei de lapte... 


166 


Vacile își reluaseră emisiile telepatice! 

De data asta, nu mai pierdu timpul parlamentând cu 
mulţimea, se strecură de-a dreptul în pădure. 

— Mami, o imploră Julia, trebuie să mergem, dacă nu, 
noi nu vom primi nimic... 

— Ai dreptate, capitulă dna Fairway. Nu mai putem face 
mofturi. 

— Eu iau pușca-harpon, decise Julia... și două săgeți, 
pentru orice eventualitate. 

leșiră, luând-o pe urmele lui Bockton. Peggy sări afară 
din rulotă și alergă spre grătar. Așa cum făcu și cu câteva 
ore mai devreme, fură o creangă aprinsă și o șterse spre 
tufișuri, în timp ce locuitorii campingului asediau vagonul 
Sanchezilor. 

Vacile erau acolo, dar de data asta se așteptau la reacţia 
lui Peggy Sue și fata încasă o lovitură de corn telepatică și 
urlă de durere. Se prăbuși cu senzaţia că intestinele îi 
curgeau din burta deschisă. 

„Nu-i decât o iluzie! se strădui ea să gândească, în timp 
ce transpiraţia îi curgea pe faţă. Reacționează, nu te lăsa 
copleșită! Nu-i real. Nu te-au atins.” 

Totuși, suferinţa îi tăia respiraţia. Işi adună forțele și, 
apucând torţa, păși tiptil spre vaci. Dar acum fu mai puţin 
înţelegătoare și le arse boturile. Rumegătoarele se dădură 
înapoi în dezordine. Confuzia le dezorganizase strategia 
mentală și fenomenul de hipnoză colectivă care lovea 
populaţia campingului se risipi dintr-odată. 

Copiii Sanchez erau salvaţi. 

„Dar n-o să pot să fiu peste tot, gândi Peggy masându-și 
buricul. Cine știe dacă, chiar în momentul ăsta, în Point 
Bluff nu sunt părinţi gata să-și pună în frigare propriii 
copii?” 

Ca să-i confirme temerile, o văzu apărând de Sonia 
Lewine, fără suflare. 

— În oraș, lucrurile merg foarte prost, zise dintr-o 
suflare fata, lăsând să-i cadă bicicleta. Oamenii au 
înnebunit, cred că văd porci peste tot! Aleargă pe străzi 
agitând furci! Deja l-au omorât pe micuțul Mickey 


167 


Baldwin... puștiul ăla de zece ani, care distribuia ziarele 
duminica, știi? Sunt gata să-l frigă în piaţa primăriei... și... 
și șeriful a și mâncat o bucată! 

Trebui să se depărteze ca să vomite la rădăcina unui 
copac. Peggy Sue o susţinu și-i șterse gura cu batista. 

— Vino, spuse ea, o să dormi cu mine în rulotă. Nu vreau 
să te plimbi singură pe străzi în seara asta. 

Peggy Sue și Sonia se baricadară în spatele mașinii, cât 
mai departe posibil de mami și Julia, care erau disperate 
de la dispariţia celor trei purceluși care trăiau în locuinţa 
Sanchezilor. 

— Nu pricep cum au reușit să-i ascundă, mormăi Julia. 
Încă salivez... Ooh! Cei trei purcelusi frumoși, atât de 
rozalii, atât de grăsuți... 

— Taci, porunci mami, îţi faci rău. 

— Ce-o să se-ntâmple? gemu Sonia, lipindu-se de 
prietena ei. Dacă nu se găsește repede o soluţie, curând o 
să ne vină și nouă rândul. 


Acea noapte infernală semănă panică printre 
adolescenţi. Îngroziţi de sinistrul „barbecue“ din piaţa 
primăriei, tinerii nu mai aveau nicio încredere în părinţii 
lor. Încetaseră să râdă de Peggy Sue și, dimpotrivă, o 
implorau să le dea sfaturi. 

— Tata și mama m-au urmărit toată noaptea cu un cuţit 
de bucătărie în mână, se bâlbâi Mike. Dacă nu reușeam să 
mă baricadez în hambar, la ora asta aș fi fost mort și 
tranșat în cotlete! 

— La fel mi s-a întâmplat și mie! se văitară alţi zece 
băieţi. La naiba! Erau ca niște demoni, cu ochii ieșiţi din 
orbite, lingându-și buzele... 

— Cel mai rău, sughiță Elisa Morton, e că dimineaţa nu- 
și mai amintesc nimic. Totul e șters din capul lor. 

Tremurau la gândul de a trăi o altă noapte de groază. 

— Un lucru este sigur, conchise Peggy Sue, animalelor 
le e greu să menţină timp îndelungat puterile emisiilor 
hipnotice. Aceste exerciţii le epuizează. Fără îndoială, le 
produc mari dureri de cap, altfel ar fi reînceput de 


168 


dimineaţă, ceea ce nu-i cazul, se vede. 

— Crezi c-au nevoie să-și reîncarce bateriile? întrebă 
Sonia. 

— Da, răspunse Peggy. În acest moment sunt lipsite de 
energie, dar n-o să dureze mult. 

Trebui să se urce pe birou ca să improvizeze un discurs 
și să le explice tinerilor că nu toate animalele vor să se 
răzbune. 

— Radiațiile hipnotice sunt isprava unui nucleu de vaci 
extremiste! strigă ea. 

— Şi celelalte..., strigă Mike, dând din mâini. Cele care 
transformă copiii în viței... oare ele ne apără? 

— Fără îndoială, se hazardă Peggy Sue. 


Nu fu nevoie de mai mult ca să-i facă pe adolescenţi să 
se năpustească afară din colegiu. Alergau, împingându-se, 
călcându-i în picioare pe responsabilul cu disciplina. Peggy 
și Sonia avură nevoie de un timp ca să-și dea seama că 
alergau în direcţia fermelor învecinate, ca să-ncerce să se 
pună sub protecţia primului rumegător care ar fi vrut să 
adopte „copii”. 

Peggy Sue îl prinse pe Mike de mânecă, dar băiatul se 
eliberă cu o mișcare bruscă, ca să-ncalece pe bicicletă. 

— Nu știi ce faci, îi șopti fata. N-ai văzut ce i s-a 
întâmplat lui Dudley? 

— S-a schimbat pe bune în vițel, adăugă Sonia cu voce 
sugrumată. 

— Mai bine să fii vițel decât mort! îi aruncă Mike și 
începu să pedaleze furios spre ieșirea din oraș. 

— Toţi și-au pierdut minţile, murmură Sonia Lewine. Te 
lasă mască... toate mutrișoarele astea care, acum o lună, 
ar fi preferat să fie trăsnite de furtună decât să vină la ore 
cu un pulover vechi, preferă astăzi să se transforme în 
junincă. E prea mult! Am impresia că am vedenii! 

— Le este frică, suspină Peggy. Și mie îmi este. Nu prea 
am chef să mă-ntorc în camping. Mă gândesc la sora 
mea... ieri-seară era printre cei mai dezlănţuiţi. 

„După ce le-am făcut vacilor, gândi ea, o să devin ţinta 


169 


lor. O să trebuiască să fiu atentă.“ 

— Nu se poate rămâne afară, se văită Sonia, este prea 
periculos. O să încerc să-mi aranjez o ascunzătoare în 
podul părinţilor mei. Există acolo un dulap; punând un 
lacăt pe interior, aș putea să mă-ncui. Ușa e zdravănă. 
Dacă nu știi unde să te duci, vino cu mine, este destul de 
mare ca să-ncăpem amândouă. 

O șterse spre casă, pentru că voia să profite de lipsa 
emisiilor telepatice ca să-și aranjeze ascunzătoarea. 

Peggy nu încercă s-o reţină. Rămasă singură, se simţi și 
mai derutată. Liceul gol amplifica zgomotele. Peggy 
tresărea la cel mai mic scârțâit. Dacă o urmăreau aici, ar fi 
fost lipsită de apărare, pentru că majoritatea ușilor nu se- 
nchideau cu cheia. 

În pofida tuturor celor întâmplate, decise să se-ntoarcă 
în tabăra rulotelor. Pe drum, văzu grupuri de adolescenţi 
mergând din fermă în fermă ca să aranjeze o adopţie 
salvatoare. Băieţii nu ezitau să-și scoată tricourile ca să-și 
arate musculatura și să dovedească faptul că or să fie viței 
bine făcuţi. li găsi jalnici, n-aveau nicio idee în legătură cu 
ce-i aștepta. Nu-l văzuseră pe Dudley rumegând paie din 
propriul așternut, cu ochii duși, abrutizat. 

Câteva vaci, interesate de toată agitația asta, 
catadicsiseră să iasă din staule ca să-i examineze pe 
candidaţii la animalizare. Rumegau, placide, privindu-i 
cum gesticulau. 


Peggy Sue ajunse, în cele din urmă, în camping. Fu 
surprinsă să descopere că bărbaţi înarmaţi cu ţăruși și 
furci patrulau printre rulote. Apropiindu-se, își recunoscu 
vecinii. 

— Asta pentru cazul în care porcii se-ntorc, îi șopti 
Bockton. De data asta, n-o să-i mai lăsăm să scape! Poţi să 
mă crezi! 

Cum se-ndrepta spre rulota familiei, bărbatul o opri ca 
să-i șoptească: 

— Dacă ai informaţii despre oameni care ascund 
mâncare, ai face mai bine să-mi comunici. Dacă nu, o să fie 


170 


de rău... Toată lumea trebuie să colaboreze. Asta e regula. 
Cei care nu vor lua parte la vânătoare nu vor mânca nimic. 

O fixă cu o lucire de nebun în priviri. Ei i se făcu frică și 
se grăbi să se urce în rulotă. Mami și Julia erau acolo, 
îmbufnate. Jucau cărţi ca să facă să treacă timpul... și să 
uite de foame. 

Peggy Sue începea și ea să sufere de crampe la stomac. 

— Ai văzut? îi aruncă soră-sa. S-au pus santinele. Au 
dreptul să se uite prin rulote și în corturi în orice moment. 
De-asta nu trebuie trase perdelele și nu trebuie stinsă 
lumina. Dacă bănuiesc că te-ascunzi în întuneric ca să 
mănânci în secret, forțează ușa. 

„Toţi sunteţi pe cale să vă pierdeţi minţile!” ar fi vrut să 
le strige Peggy Sue. 

Se ghemui pe canapeaua veche, prefăcându-se absorbită 
de lectura unui roman. În realitate, stătea la pândă, 
pregătindu-se de ce era mai rău. Se întreba dacă vacile 
recuperaseră destulă putere mentală ca să lanseze un al 
doilea atac hipnotic la căderea serii. 

— Bietele mele micuţe, se văita mami, n-am mare lucru 
să vă dau. Am găsit trei punguţe vechi de alune sărate, pe 
fundul unei genţi de plajă. Sunt expirate, dar ori asta, ori 
nimic. 

Julia și Peggy Sue se aruncară pe mâncarea cu gust de 
ulei rânced, care nu făcu decât să le deschidă apetitul. 

Liniştea se instală, apăsătoare. După un moment, Peggy 
avu neplăcuta senzație că privirea Juliei i se lipea de 
umerii și de brațele goale. Era în privirea asta ceva ce nu-i 
plăcea, o... poftă total deplasată. Ai fi zis că Julia tocmai 
contempla o mâncare gustoasă, căreia îi simţea aroma 
imaginară. 

— Dacă... dac-am face o partidă de cărți? propuse Peggy 
Sue. 

Mama și sora ei nu-i răspunseră. Acum o fixau 
amândouă cu o atenţie halucinată. Julia întinse mâna peste 
masă ca s-o ciupească pe Peggy de carne. 

— Au! gemu adolescenta. Ai înnebunit? 

Dar știa perfect ce se întâmpla cu sora ei. Ştia chiar 


171 


prea bine. Emisiile hipnotice fuseseră reluate! Animalele 
erau gata să instaleze imagini fictive în mintea adulţilor... 
imagini care, în câteva minute, o să le prezinte fiii sau 
fiicele sub forma unui porc. 

Panica îi umplu fruntea de sudoare. Julia își trecu limba 
peste buze, murmurând: 

— Miroase bine. 

— Da, adăugă mami. E... e foarte gras... și fraged. 

Peggy împinse scaunul și măsură din priviri distanţa 
care o despărțea de ușă. Totuși, dacă iluzia era pe cale să 
se implanteze în mintea tuturor adulţilor, n-o să fie deloc 
în siguranţă în afara rulotei. 

— O s-o șteargă, șuieră mami, scotocind în sertarul 
mobilei de bucătărie. Dacă-l las să scape, o să-l prindă 
ceilalţi. 

Avea o expresie groaznică pe faţă. 

„Ai zice că-i o căpcăună!”, gândi Peggy Sue, încercând 
să nu-și piardă sângele rece. 

— Terminaţi! strigă ea. Știţi foarte bine că sunt eu! 
Priviți-mă! Sunt eu, Peggy Sue! Peggy Sue! 

— Ascultă cum guiță! mormăi Julia. Trebuie făcut să tacă 
înainte ca ceilalți să-l audă. Nu se pune problema să-l 
împărțim, o să-l păstrăm pentru noi. Numai pentru noi. 

— Da, făcu mami. Peggy o să fie încântată să găsească 
două cotlete bune în farfurie! 

— Dar eu sunt Peggy! urlă fata. Treziţi-vă! Nu vă lăsaţi 
hipnotizate! 

Cele două femei săriră pe ea, încercând s-o imobilizeze. 
Peggy trebui să se zbată din toate puterile ca să le scape. 
Agitaţia lor făcea un vacarm îngrozitor. Masa se răsturnă, 
o etajeră se prăbuși. Mami își agita cuțitul... 

În același moment, un trosnet înspăimântător răsună și 
un fulger izbucni pe cer. Furtuna izbucnea deasupra 
orașului. 

Julia și mami înţepeniră clipind din ochi, ca și cum nu 
pricepeau ce li se-ntâmpla. 

— Unde... unde a dispărut porcul? se bâlbâi Julia. 

„Din cauza fulgerului! gândi Peggy Sue. Descărcarea 


172 


n 
! 


electrică a dereglat undele hipnotice 

Profită ca să scape. Tot timpul cât avea să dureze 
furtuna, fulgerele urmau să perturbe emisiile telepatice ale 
animalelor, deci adulții n-aveau să mai fie prada mirajelor 
decât din când în când. 

Peggy alergă spre ușă și sări afară. Patrulele o priviră cu 
aceeași expresie mirată ca și mama și sora ei. O luă spre 
câmpul de porumb, de cealaltă parte a drumului. Ploua cu 
găleata; în câteva secunde, hainele i se lipiră de piele. Se 
împotmoli în pământul înmuiat. 

De ce se temea nu întârzie să se-ntâmple. Vocea lui 
Bockton explodă în spatele ei: 

— Aici! vocifera el. Un porc! Aleargă spre porumb! Toţi, 
pe el! Repede! 

Era previzibil: efectele electromagnetice ale fulgerului 
se risipiseră și animalele reîncepeau să emită. 

Adolescenta aruncă o privire scurtă pe deasupra 
umărului și tremură de groază. Toţi locuitorii campingului 
alergau pe urmele ei, agitând arme improvizate. Mami și 
Julia erau în frunte... și strigau: 

— Este al nostru! Noi l-am văzut primele! 

Peggy Sue se aruncă spre zidul de verdeață pe care-l 
făcea lanul de porumb. Tijele înalte o ascundeau de 
privirile urmăritorilor. Alerga cât putea de repede, lovită 
peste faţă de frunze, căzând uneori în noroi. 

Atunci începu o lungă urmărire. Când un fulger tăia 
bolta cerească, vânătorii ieșeau din hipnoză pentru câteva 
minute și se-nvârteau în cerc, întrebându-se ce caută 
acolo; aceste scurte pauze îi permiteau lui Peggy Sue să ia 
distanţă. 

Așa se făcu că ajunse la marginea orașului. Tremura de 
frică și de frig, iar hainele picurânde o înveleau ca o hârtie 
groasă de împachetat. Un junghi o ţinea în coaste și-i era 
foarte greu să alerge. Ezită să pătrundă în oraș. Dacă 
furtuna înceta când se afla chiar în mijlocul străzii 
principale, toată lumea s-ar fi aruncat pe ea, ca s-o 
omoare. 

Privi în spatele ei. Oamenii din camping înaintau prin 


173 


lanul de porumb. Le era atât de foame, că niciun potop nu 
le-ar fi încetinit fuga. 

Nu trebuia să rămână acolo. 

„Casa Soniei e în celălalt capăt al orașului, gândi ea. Ca 
s-ajung acolo, ar trebui să traversez tot Point Bluff. Ar fi 
sinucidere curată!” 

Dintr-odată, o siluetă înaltă, învelită într-un impermeabil 
negru, se ridică în faţa ei, smulgându-i un țipăt de groază. 

— Sunt eu, Seth Brunch, știu ce se petrece. O să te 
ascund în garajul meu... 

Era o capcană? O credea și el tot porc? 

„Și dacă încearcă să mă atragă mai departe, ca să mă 
devoreze fără să mă împartă cu alţii?“, se întrebă Peggy. 

— Trezește-te, idioato! îi aruncă proful de matematică, 
mereu la fel de amabil. Urmăritorii tăi se apropie. Vino, nu 
sunt decât cincizeci de metri! 

Adolescenta se decise să-l urmeze; oricum era epuizată 
și nu știa unde să se ducă. Alergă după prof până la o 
căsuţă. Se ascunseră amândoi în garaj, iar Brunch se grăbi 
să apese pe telecomandă, ca să-nchidă ușa automată. 

Peggy șterse apa care-i șiroia pe față și-l privi 
neîncrezătoare. 

— Nu sunteţi sensibil la emisiile hipnotice? îl întrebă ea. 
Nu-i vedeţi pe copii sub înfățișarea unui purcel de lapte? 

— Ba da, bineînţeles, spuse încet Brunch, dar sunt mult 
mai inteligent decât ţărănoii ăștia și știu să mă stăpânesc. 
Nu mă las dominat de miraje vulgare, e o chestiune de 
voinţă și de putere mentală. 

„Mereu la fel de înfumurat”, gândi fata. 

Slăbise și părea și mai sinistru decât înainte de a începe 
evenimentele. 

— Trebuie să rămâi aici până ce animalele or să înceteze 
să emită, declară el. În ceea ce mă priveşte, o să urc la etaj 
și o să iau un somnifer, ca să nu fiu conștient în cazul în 
care animalele te localizează și încearcă să mă hipnotizeze. 
În felul ăsta, dacă-și concentrează undele asupra creierului 
meu, o să aibă accesul închis, iar eu o să dorm buștean. 

Începu să scotocească într-o ladă și scoase niște haine 


174 


pe care i le aruncă lui Peggy. 

— Schimbă-te, spuse el, să nu crăpi de frig. Adolescenta 
îl privi ieșind, liniștită pe jumătate. După ce-și trase pe ea 
hainele uscate, rămase ghemuită în întuneric, în spatele 
ușii garajului, ascultând zgomotele străzii. li auzi trecând 
pe urmăritori și recunoscu vocea Juliei, care striga: 

— Dar unde-i blestematul ăla de porc? 

— Trebuie găsit, gemu mami. O să leșin dacă nu 
mănânc... 

— Să mergem în oraș! propuse Bockton, este mereu plin 
de porci care bântuie în jurul colegiului, poate există vreo 
șansă să prindem unu'! 


175 


21 


Peggy Sue rămase în alertă multe ore, spionând 
zgomotele venite din oraș. Ghiorăiturile stomacului gol o 
împiedicau să adoarmă. Pitită în fundul garajului 
întunecos, nu se simţea în siguranţă. Deasupra capului ei, 
pașii lui Seth Brunch încetaseră să mai răsune. Presupuse 
că profesorul de matematică înghiţise comprimatele și 
plecase la culcare. Decise să urce la primul etaj, ca să-și 
usuce părul, pentru că nu reușea să se-ncălzească în 
garajul umed. 

Cu pași de pisică, urcă scara și întredeschise ușa. Așa 
cum prevăzuse, în apartament nu era decât puţină mobilă 
folositoare. Tot spaţiul era ocupat de cărţi științifice, de 
planuri, o masă de desen... O ochire rapidă îi spuse că Seth 
Brunch își petrecea timpul inventând rachete și desenând 
planuri amănunțite. În salon trona un șah. Pe pereţi, 
etajerele cuprindeau tot ce fusese scris despre șah de 
către campionii ultimilor cincizeci de ani. 

Peggy Sue căută baia și găsi în fine un prosop. 
Bineînţeles, nu era niciun uscător de păr. 

După ce se pieptănă, porni spre bucătărie, deschizând la 
întâmplare frigiderul. Era gol. În cele din urmă, descoperi 
în fundul unui sertar un pliculeţ vechi de ceai și puse apă 
la încălzit, sperând să-și amăgească foamea. La liceu 
învățase că, în timpul războiului civil în care s-au 
confruntat Nordul și Sudul, foametea era atât de mare, 
încât oamenii își fierbeau încălțămintea ca să aibă iluzia că 
mănâncă supă cu slănină! 

Tocmai ducea cana la buze când un zgomot surd, venind 
de afară, o făcu să tresară. Condusă de instinct, alergă în 
salon ca să se ascundă după canapea. 

Seth Brunch apăru în pijama, cu aerul rătăcit. Așa cum 
înainta cu ochii larg deschiși, Peggy observă că mergea 


176 


dormind, ca un somnambul. Pășea în zigzag, lovindu-se de 
pereţi, fără să reușească să se trezească. 

Fata se lipi de perete ca să-i lase locul liber. Brunch 
intră în bucătărie și începu să pipăie cuptorul pe care, în 
cele din urmă, îl aprinse... Mormăia ceva neclar și acţiona 
orbește, fără să se uite deloc la ce făcea. 

Când deschise un dulap, scoțând solnița și un pachet de 
margarină, pe Peggy Sue o luă cu rău de-a binelea. 

„Ai zice că se pregătește să prăjească ceva, gândi ea. 
Dar ce?“ 

Fu tentată să-l zgâlţâie. Privirea dată peste cap a 
profesorului de mate îi făcea rău. 

— Puișorul..., îl auzi ea murmurând. Unde se ascunde 
puișorul? 

Brunch apucă un cuţit și-l învârti deasupra capului. 
Cuptorul sfârâia. 

„Eu sunt! realiză Peggy. Eu sunt ceea ce caută. Furtuna 
s-a potolit și animalele au profitat de asta ca să preia 
controlul creierului său, în ciuda somniferelor... Îl fac să se 
miște ca o marionetă.“ 

Seth Brunch tăia aerul cu lovituri mari de lamă, ca și 
cum cosea iarbă. 

Peggy Sue se prinse de un scaun și-l ridică în faţa ei, ca 
să păstreze distanța. Se săturase, era gata să-i sară 
muștarul! 

Lama șuieră în fața fetei și zgârie lemnul scaunului, 
gata-gata să-i taie faţa, de la frunte până la bărbie. 

— Puișorul... mormăi încă o dată proful de mate. 

Asta nu mai putea să dureze! Peggy lăsă scaunul și 
apucă o tigaie. Strânse mânerul în mâini... și trase o 
lovitură în capul lui Brunch. Bărbatul căzu ca o pleașcă. 

Imediat, fata răscoli dulapul și descoperi un ghem de 
sfoară. De cum găsi ceea ce căuta, îi legă pe profesorul de 
matematică de radiatorul din bucătărie. 

O idee tocmai îi încolţise în minte. O idee formidabilă. 
Cedând agitaţiei, se-ntoarse în salon și examină încă o dată 
planurile întinse pe masa de desen. 

„Asta e! gândi ea. Este exact ce trebuie făcut. Fără să-și 


177 


dea seama, Învizibilii mi-au furnizat mijlocul prin care să 
distrug soarele albastru!” 


178 


22 


Imediat ce se asigură că Seth Brunch nu mai putea să 
miște, Peggy Sue umplu o crăticioară cu apă rece și i-o 
aruncă în faţă. Inainte de a se decide să deschidă ochii, 
profesorul de matematică se sufocă. 

— Mă recunoașteţi? îl întrebă fata. 

— Da... da..., bâigui Brunch. Ce cauţi aici? Peggy îi 
explică în două cuvinte cum vrusese s-o bage în cuptor. 
Incă ezita să-i comunice noua idee, căci se temea de 
loviturile telepatice ale animalelor. Când fulgerul căzu nu 
departe de casă, consideră că fusese suficient perturbat 
câmpul magnetic ca să interzică orice spionare mintală, 
măcar vreo treizeci de minute. 

— Ascultaţi-mă, spuse ea. Nu avem prea mult timp. 
Trebuie profitat de bruiajul furtunii ca să acţionăm fără 
știrea animalelor. Prietenul meu Dudley mi-a spus într-o zi 
că organizați un cerc de astronautică la colegiu și că 
ajutaţi elevii să construiască rachete. 

— E adevărat, admise Seth Brunch, dar cu ce... 

— Tăceţi! i-o reteză Peggy Sue, lăsaţi-mă să vorbesc 
măcar o dată! Știu unde să găsesc dinamita! Sunteţi în 
stare să umpleţi o rachetă și s-o expediaţi în direcţia 
soarelui albastru, ca să sară în aer? 

— Da... mă rog, cred, spuse profesorul. N-am mai făcut 
niciodată așa ceva, dar consider că sunt în stare. 

Incruntă sprâncenele. 

— Crezi că asta o să funcţioneze? întrebă el. 

— Nu știu nimic, recunoscu fata, trebuie încercat. 

— Este posibil ca soarele albastru să absoarbă energia 
eliberată de explozie și să devină mai puternic, observă 
Brunch. Pe de altă parte, dacă explodează, câmpul 
magnetic provocat de dezagregarea lui poate să ne ardă 
creierul și să ne transforme pe loc în debili mentali, pe 


179 


absolut toti. 

— Este un risc ce trebuie asumat, i-o tăie Peggy Sue, n- 
avem de ales. O să vă eliberez. Îmbrăcaţi un impermeabil 
și să mergem la colegiu ca să facem racheta. 

— Dar... dinamita? 

— O s-o recuperăm în drum. Aveţi o lopată? 

— Da, în garaj. 

— Atunci, veniţi. Trebuie profitat de furtună. Este scutul 
nostru cel mai bun contra undelor mentale. 

Odată echipați, săriră în mașina profesorului și merseră 
de-a lungul străzilor goale din Point Bluff. La început, 
Peggy îl duse pe Seth Brunch la casa veche unde falsul 
Dudley încercase s-o arunce în aer îndemnând-o să apese 
pe butonul de aprindere al rachetei artificiale. Cu ajutorul 
profesorului, recuperă cele trei cutii cu dinamită îngropate 
în pământ. 

— Ce caută tot explozibilul ăsta aici? se miră Brunch. E 
foarte periculos. 

— Ar fi prea mult de explicat, i-o tăie fata. Gândiţi-vă 
numai la modul în care o să acţionaţi și luaţi-o de aici ca să 
fabricaţi o bombă zburătoare, care să explodeze când 
atinge soarele. 

Odată încărcate cutiile în portbagajul mașinii, o luară 
spre colegiu. Ploua atât de tare, că vizibilitatea era 
aproape zero. În timp ce Seth Brunch se lupta cu volanul, 
Peggy Sue cerceta marginile drumului. Crezu că distinge 
niște forme la pândă. Forme cu patru labe. 

— Ce s-a întâmplat? se neliniști profesorul. 

— Coioţi, murmură adolescenta, lincşi. Bântuie în 
căutare de pradă. Le este foame. Nu-i mai interesează să 
facă pe gentlemenii. Nu vor decât să mănânce, asta-i tot. 

Când mașina intră în curtea colegiului, Peggy Sue 
deschise prudent portiera. 

— Nu trebuie să-ntârziem, șopti ea. Nu vom fi în 
siguranţă decât înăuntru. 

Descărcară cutiile privind fără încetare peste umăr, 
tremurând de teama de a nu-i vedea pe carnivori apărând 
la marginea curții pentru recreaţie. 


180 


În momentul când, în fine, ajunseră pe coridorul clădirii 
principale, Peggy Sue își întoarse privirea pentru ultima 
oară. Tipă îngrozită. Un linx tocmai ajungea la poarta 
școlii. Arbora în jurul gâtului fâșii dintr-o cravată din 
mătase neagră și-și arăta colții. 

— Repede, gâfâi fata. Vin. O să-ncerc să blochez poarta, 
dar există prea multe intrări și, în cele din urmă, o să 
găsească metoda să pătrundă înăuntru. 

— Atelierul nu-i departe, făcu proful, care se îndoia sub 
greutatea cutiilor. Am o cheie, o să putem să ne-ncuiem 
acolo. Este una dintre puţinele săli dotate cu încuietoare, 
din cauza rezervelor de carburant care sunt depozitate 
acolo. 

Peggy se apropie de dispozitivul pentru incendiu și 
sparse sticla, ca să ia toporul atârnat deasupra tubului. 

— Uite-o..., se bâlbâi Seth Brunch, numai să nu fi uitat 
cheia acasă. 

Își răsturnă buzunarele și, într-un final, găsi ceea ce 
căuta. În clipa când descuie broasca atelierului de montaj, 
Peggy Sue auzi un zgomot de gheare în celălalt capăt al 
coridorului. 

— Ne ajung, gemu ea. Grăbiţi-vă să intraţi cu cutiile! Or 
să fie aici în treizeci de secunde. 

Fără cea mai elementară precauţie, aruncară dinamita 
în laborator, se năpustiră și trântiră ușa în urma lor. Când 
Seth Brunch răsuci cheia, mâinile îi tremurau. Aproape 
imediat, mirosul sălbatic de linx ajunse până la ei prin ușă. 

Peggy Sue se asigură că ferestrele aveau grilaj. 

— Măcar dinspre partea asta suntem asiguraţi, suspină 
ea. 

— Or să ne sfâșie, spuse Brunch. 

— Evident, murmură fata. Le e foame... mai mult, le e 
clar că punem la cale ceva împotriva lor. Vor încerca să 
intre, cu orice preţ, ca să ne devoreze. Trebuie să vă 
apucaţi de treabă cât timp ne apără furtuna. Imediat ce 
tunetele or să înceteze, animalele or să preia controlul 
minţii dumneavoastră și o să vă oblige să faceţi dinamita 
să explodeze. 


181 


— Cre... crezi? 

— Sunt sigură. Treceţi la treabă fără întârziere. Aveţi 
puţin timp. Când furtuna se va opri, trebuie să fim gata să 
lansăm racheta în direcţia soarelui albastru. 

Profesorul dădu din cap, își scoase impermeabilul 
leoarcă și începu să asambleze piesele necesare montării 
pe masa lungă de lucru. Racheta de care vorbise Dudley 
era acolo, pe rampa de lansare. Seth Brunch scotea deja 
fuzelajul ca să instaleze încărcătura explozivă. 

Peggy Sue, care nu putea fi de niciun folos în această 
activitate, se năpusti spre fereastră cu toporul în mâini. 

Lincşii continuau să se agaţe de ușa metalică a 
atelierului; zgomotul ghearelor avea un efect dezastruos 
asupra nervilor. 

Fulgerele brăzdau cerul întunecat și Peggy se ruga să 
dureze furtuna cât mai mult timp posibil. 

Între două bubuituri de tunet, i se păru că aude răgete 
venind din clădire. 

„Animalele se luptă între ele, gândi ea, gata cu minunata 
alianţă de la început. Prădătorii vor carne proaspătă.” 

Coioţii aveau să se adune în haită, după obiceiul lor, și 
să atace prada mai ușoară: pisicile, căţeii... Lincşii, care 
mai erau numiţi și „leii munţilor”, urmau să sfâșie vacile, 
caprele. 

Un răget furios o smulse din meditaţie. Un linx tocmai se 
cocoţase până sus, la terestra cu grilaj. Cu dinţii, cu 
ghearele, încerca să disloce drugii de fier care protejau 
fereastra. O făcea cu atâta înfocare, că nici nu băga în 
seamă rănile pe care i le producea această activitate 
furibundă. 

Peggy Sue dădu înapoi. Ce se va întâmpla când o să 
smulgă grilajul? 

Se întoarse spre profesorul de matematică, aplecat 
peste lucrarea lui. 

— Progresaţi? întrebă ea, neliniștită. 

Da, șopti Seth Brunch. Mă rog... cred. Nu sunt deloc 
îndemânatic în fabricarea bombelor zburătoare! Am 
meșterit un sistem de explozie cu întârziere, a cărei 


182 


numărătoare inversă se va declanșa după ce i se dă foc. 
Cred că racheta va avea nevoie de zece secunde ca s- 
atingă soarele albastru. Explozia se va produce chiar 
înainte ca mașinăria să atingă suprafaţa. Efectul suflului ar 
trebui să fie suficient ca să stingă astrul miniatural. 

— În felul ăsta sunt stinse puţurile de petrol aprinse, nu- 
i așa? întrebă fata. 

— Da, confirmă Seth Brunch. Suflul unei explozii e 
uneori mai periculos decât explozia în sine, care rămâne 
localizată. Sper ca suflul bombei noastre să stingă soarele 
ca pe o lumânare obișnuită și să facă din el un fel de 
cărbune zburător. 

— Mi se pare OK, suspină Peggy. Numai să nu întârziaţi. 
Mai trebuie să urcăm racheta pe acoperișul colegiului. Nu 
știu dacă vă daţi seama, dar coridoarele sunt pline de 
animale la pândă. Va trebui să ne croim drum prin mijlocul 
lor. 

Brunch se strâmbă. Își pierduse calmul lui obișnuit, iar 
tensiunea nervoasă îl făcea să pară mult mai bătrân. 

Un urlet de animal în agonie urcă în noapte. Peggy 
tremură. Se-ntrebă ce se întâmplase cu câinele albastru. Il 
devoraseră lincşii? Gândul o întristă. Cu toate crizele de 
răutate ale micului animal, întotdeauna simţise pentru el 
un soi de tandrete. 

Se temea și de faptul că animalele carnivore ar putea să 
atace oamenii. Se gândea mai ales la locuitorii 
campingului, la mama, la sora ei, ascunse în rulota 
prăpădită. 

O ipoteză îngrozitoare îi trecu prin minte: ce-o să se- 
ntâmple dacă  Invizibilii decideau s-ajute animalele 
înfometate... deschizându-le ușile caselor, de exemplu? 

Erau în stare de asemenea lucruri, mai ales dacă 
inițiativa lor contribuia la haosul general. 

Se uită la ceas. Curând aveau să se ivească zorii. 

— Aţi terminat? îl întrebă ea pe profesorul de 
matematică. 

— Da, cred c-o să funcţioneze, îngăimă acesta. Dacă am 
făcut vreo greșeală, racheta va exploda la decolare și o să 


183 


ne facă bucățele. 

— N-avem de ales, decise fata. Furtuna aproape se 
liniștește. Fulgerele sunt din ce în ce mai rare. Curând or 
să fie mult prea puţine ca să împiedice emisiile telepatice. 

— Bine, spuse Brunch. Acum trebuie să ieşim de aici și 
să luăm liftul care duce pe acoperiș. O să pun racheta și 
rampa pe căruţ, iar tu o să-l împingi. Eu o să iau arzătorul 
și o să mă folosesc de el ca să ţin animalele la distanţă. 
Reglând flacăra cât mai mare, ar trebui să obţin ceva 
destul de înfricoșător. 

— Da, acceptă Peggy Sue, dar să nu vă apropiaţi prea 
mult de rachetă sau totul va sări în aer înainte să ajungem 
la lift. 

Se priviră. Erau amândoi foarte palizi, iar faţa le lucea 
amândurora de sudoarea provocată de frică. 

Brunch improviză un fel de ham ca să-și fixeze butelia de 
spate și scoase o brichetă din buzunar. O apropie de vârful 
arzătorului și aprinse o flăcăruie albastră, care începu să 
tremure. 

— Dușmanul cu flacăra lungă, explică el, asta o să 
devină repede butelia. Imediat ce ieșim afară, nu trebuie 
să pierdem timpul. 

— OK, șopti Peggy, strângând degetele pe mânerul 
căruțului care ducea racheta și rampa de lansare. 

— La trei, deschid ușa..., anunţă proful de mate. 

Imediat ce ușa fu întredeschisă, mări flacăra și băgă 
limba de foc prin deschizătură. Un răget de furie răsună pe 
coridor. Doi lincşi erau acolo, cu colții descoperiţi, dând 
lovituri de labă în gol. Flacăra îi obligase să dea înapoi. 

— Repede! strigă Seth Brunch, cu o notă de panică în 
voce. Liftul este la capătul culoarului. 

Peggy Sue porni, împingând căruţul din toate puterile. 
Simţea tremurând gânduri ciudate în preajma spiritului ei. 
Animalele erau gata să-și recapete puterile mentale! O să 
încerce să se folosească de ele ca să-i neutralizeze pe 
oameni... și să-i împiedice să fugă. 

Fata se apucă să spună tabla înmulţirii cu 9, de la coadă 
la cap, în spaniolă, sperând ca acest efort să-i acapareze 


184 


creierul și să-l facă de nepătruns pentru interceptările 
răufăcătoare. 

În spatele ei, Brunch arunca scurte jeturi de flăcări ca să 
țină animalele la distanţă. 

Dacă i-ar fi stat în puteri, Peggy ar fi captat o voce 
vicleană care căuta să se insinueze în spiritul profesorului 
de matematică și spunea: „Arde fata... este rea. Arde-o 
repede. Intoarce flacăra spre ea.” 

Privind peste umăr, adolescenta văzu că Seth Brunch 
oscila, tot ezita. li dădu un șut în tibie. 

— Rezistaţi! urlă ea. Se pregătesc să vă hipnotizeze. 
Rezistaţi! 

Dar chiar în secunda când ea pronunţa aceste cuvinte, o 
altă voce i se strecură în minte ca să-i murmure: „Căruţul 
este prea greu... nu ești decât o fetiță, nu ai puterea să-i 
împingi... E fixat pe pământ ca o stâncă. Esti obosită, 
oprește-te.” 

Cei doi lincşi încetaseră să mai înainteze și, cu ochii 
fixaţi pe oameni, își adunau puterile mentale ca să-i 
bombardeze cu sugestii hipnotice. 

Peggy Sue își trase un pumn în nas ca să sângereze. 
Văzu stele verzi, dar durerea era un excelent remediu 
împotriva intervențiilor telepatice. Când, în fine, ajunse la 
ascensor, realiză că Seth Brunch, cu ochii rătăciţi, 
îndrepta spre ea aruncătorul de flăcări improvizat. 

„Asta e! gândi ea, în timp ce o străbătea un frison de 
groază. Animalele au pus stăpânire pe mintea lui, o să mă 
ardă de vie.“ 

Cu groază, observă cum arătătorul profesorului de 
matematică aluneca pe rotita de reglare, ca să obţină 
flacăra cea mai lungă. 

Sări spre ascensor, apăsă pe butonul de apel. Cabina era 
la parter și ușile se deschiseră imediat. In timp ce se 
pregătea să-mpingă căruciorul înăuntru, Brunch lansă spre 
ea jetul de foc care trosnea. Peggy Sue ridică instinctiv 
mâinile ca să-și apere fața. Din fericire, animalele nu știau 
că plafonul coridorului era echipat cu detectoare de 
incendiu. Până atunci, Brunch nu lansase decât flăcări 


185 


scurte, incapabile să activeze sistemul de securitate; de 
data asta, totuși, văpaia era prea mare. Detectoarele 
intrară în funcţiune și declanșară rampele de stropit. 
Jeturile de apă căzură din plafon și stinseră flacăra doar cu 
o fracțiune de secundă înainte s-o pârlească pe Peggy Sue. 

Imediat ce căruciorul intră în cabină, fata îl trase de 
mânecă pe profesorul de matematică, năucit, și-l târî după 
ea. Se temu atunci că ușile culisante nu se vor mai închide 
niciodată. Prădătorii săriră prea târziu, iar ghearele se 
agăţară de metalul ușilor când ascensorul urca deja spre 
acoperiș. Peggy îi dădu lui Seth Brunch o pereche 
zdravănă de palme, gândind: „Tine, o meriţi, din partea 
Soniei și a celorlalţi! E multă vreme de când aveam chef s- 
o fac.“ 

— Reveniţi-vă! urlă ea. Faceţi un efort de voinţă ca să 
rămâneți conștient câteva minute încă. Trebuie să lansați 
blestemata asta de rachetă! 

— Da... da... scuză-mă, bâigui proful. M-am lăsat păcălit. 

Cabina se opri. Când ușile se deschiseră, Peggy Sue 
văzu că se făcuse ziuă. Soarele albastru răsărea. 

— Priviţi! strigă ea. Iată ţinta. Trimiteţi-i o bombă drept 
în mijloc, să se termine cu el înainte ca animalele să-și 
recapete puterile. 

Brunch intră în acţiune. Se debarasă de „aruncătorul de 
flăcări” și desfășură rampa. În genunchi pe acoperișul 
colegiului, făcea ultimele retușuri. Peggy se apropie de 
balustradă și privi în jos. Zeci de animale se îndreptau spre 
școală. 

„Au ghicit ce-o să facem, gândi ea, vor să-și unească 
puterile mentale ca să ne împiedice să acţionăm.” 

— Grăbiţi-vă! gemu ea, adresându-i-se lui Brunch, într- 
un minut n-o să mai fim stăpâni pe deciziile noastre. 
Animale se-adună ca să lanseze un atac telepatic fără 
precedent. N-o să rezistăm. Or să ne convingă să ne 
aruncăm în gol. Acum ori niciodată! 

— Bine, gâfâi Brunch. Dar nu garantez nimic. Este 
posibil ca mașina să explodeze la aprindere. 

— Oricum suntem terminati! i-o reteză Peggy, așa că 


186 


apăsaţi pe buton! Repede! 

Simţea deja undele mentale insinuându-i-se în craniu, ca 
niște minusculi șerpi invizibili. I se răsuceau în cap, 
injectându-și veninul în gândurile ei. Spuneau: „Incalecă 
balustrada și sari! O să vezi ce distractiv este să zbori! Nu 
va trebui decât să dai din mâini ca să devii o pasăre! Sari! 
Sari repede! “ 

Ordinul era atât de puternic, încât nu se simţea în stare 
să-i reziste. Ca prin ceaţă, îl văzu pe Brunch abandonând 
comanda dispozitivului de aprindere și privind și el în gol. 

— Nu! urlă ea. 

Furia îi dădu forța să acţioneze. Agăţându-se de 
balustradă, se aruncă pe burtă pe acoperiș și apăsă 
butonul roșu, cu o lovitură de pumn. 

O limbă de foc ţâșni din ţevărie și mica rachetă decolă 
învârtindu-se în jurul ei, ca sfredelul unei mașini electrice 
de găurit. Traiectoria ei ezitantă desenă un nor alb pe cer 
și, preţ de o clipă, Peggy Sue crezu c-o să treacă pe lângă 
soarele albastru, fără să-l atingă. 

Seth Brunch, năuc, era gata să încalece balustrada. 

Explozia îi surprinse pe amândoi. Suflul o lipi pe fată de 
acoperiș, în timp ce pe profesor îl aruncă în spate, 
împiedicându-l să se zdrobească treizeci de metri mai jos. 

În aer se auzi o explozie puternică... imediat, soarele 
albastru se stinse. 

Lumina indigo care scălda Point Bluff de la începutul 
evenimentelor dispăru și astrul minuscul, care instaurase 
regimul nebunesc din orășel, căpătă aspectul unei bucăţi 
de cărbune cenușiu, gata să se facă fărâme. De altfel, nu 
era atât de mare pe cât și-l imaginase Peggy Sue. Lipsit de 
strălucire, nu avea nimic ameninţător. Vântul începea să-l 
mărunţească, pudrând câmpul din jur cu o ploaie de 
cenușă ireală. 

Adolescenta se ridică. Jos, animalele băteau în 
retragere, descumpănite, întrebându-se ce făceau acolo, 
atât de departe de teritoriul lor obișnuit. 

Îndepărtându-se de balustradă, se  aplecă spre 
profesorul de matematică. Işi pierduse cunoștința, dar nu 


187 


părea în pericol. Decise să-l lase acolo și să meargă să 
vadă ce se întâmplase cu mami și cu Julia. 


188 


23 


Simţi o anume teamă în momentul când ieși din colegiu, 
dar realiză foarte repede că marii carnivori o luaseră la 
fugă. Miraţi să se găsească în câmp deschis, fugiseră în 
direcţia pădurii. De altfel, mulţi dintre ei zăceau în iarbă, 
inconștienţi. Unele vaci leșinaseră, altele mergeau încet, 
mugind disperate, în timp ce ploaia de scrum le acoperea 
pielea cu o peliculă cenușie. 

„S-a sfârșit, gândi Peggy Sue, și-au pierdut puterile 
telepatice. Sunt ca înainte.” 

Se grăbea atât de tare, încât simţi un junghi în coaste 
când ajunse la primele case din Point Bluff. Nu-i trebui 
multă vreme să constate că locuitorii orășelului zăceau, 
inconștienţi, acolo unde descărcarea magnetică îi lovise. Îi 
ascultă inima șerifului care se prăbușise de-a latul unui 
trotuar. Inima bătea. Epuizată de drumul lung, luă o 
bicicletă și pedală până la camping. Pereţii rulotei aveau 
urme de gheare. Mami și Julia erau neatinse. Şi ele 
„dormeau”. Undeva, la celălalt capăt al taberei, un post de 
radio transmitea hituri. 

„De data asta, s-a terminat cu adevărat, constată Peggy. 
Nicio barieră nu mai împiedică emisiunile s-ajungă în Point 
Bluff.” 

Era atât de fericită, încât râse nervos la o glumă tâmpită 
a moderatorului, a cărui voce răsuna în spatele ei. Coborî 
din rulotă și-și lăsă capul pe spate. Pe cer, vântul termina 
de fărâmiţat soarele stins. Când oamenii din Point Bluff or 
să iasă din transă, n-o să mai rămână nimic din el. 

„Totuși, am câștigat partida”, gândi ea, trecându-şi 
mâna peste faţă. 

Privi în direcţia pădurii, dar nu simţi nicio prezenţă. 
Invizibilii își luaseră tălpășiţa. Umiliţi, zburaseră în 
căutarea unui alt loc unde să-și pună în aplicare răutăţile. 


189 


Lui Peggy îi era foame și frig. Făcu câţiva pași prin 
iarbă. 

Dintr-odată, ieșind din pădure, o lungă coloană de 
mașini începu să înainteze în direcţia orașului. Era garda 
naţională. Soldaţii purtau combinezoane de protecţie și 
măști de gaze, așa cum era obiceiul în caz de contaminare 
a împrejurimilor cu un agent toxic. 

Cum o zăriră pe Peggy Sue, se îndreptară spre ea. 

— E-n regulă, micuţo? întrebă unul dintre bărbaţi de sub 
costumul de protecţie. De mai multe zile încercăm s- 
ajungem la voi. Ai idee ce s-a întâmplat? 

— Nu, minţi fata. Nu-mi amintesc nimic. 


190 


24 


Peggy Sue își dădu curând seama că nimeni, în afară de 
ea, nu-și mai amintea evenimentele ultimelor săptămâni. 
Deflagraţia magnetică ștersese memoria oamenilor. Total. 

„Numai eu știu adevărul, constată ea, cu o ușoară 
amărăciune. Fără îndoială, pentru că eu sunt cea care 
luptă contra Invizibililor. Nimeni nu va ști niciodată că eu 
am salvat Point Bluff, dar poate e mai bine așa. Oricum, ar 
refuza să mă creadă.“ 


Epidemia de amnezie fu pusă pe seama unui șoc 
traumatic... sau toxic; experţii nu se hotărâseră. Fu 
analizată cenușa, nu corespundea cu nimic cunoscut. Se 
emise atunci ipoteza că un meteorit explodase în spaţiul 
aerian din Point Bluff, dezorganizând câmpurile magnetice 
și ecosistemul, antrenând perturbări... de neînțeles. 

Pe o pășune fusese descoperită o cireadă de canapele 
acoperite cu păr și al căror braţ stâng era dotat cu o 
pereche de coarne. 

— Ai zice că sunt niște vaci pregătite să pască, mormăi 
agentul special care dăduse peste acest tablou bizar. Nu 
știu ce ţicnit s-a distrat meșterind „operele de artă“, dar mi 
se face pielea ca de găină. 

Perplexitatea lui crescu când realiză că două dintre 
banchetele de salon aveau uger care dădea lapte 
(Excelent, după cum o arătară apoi analizele.). 


Dosarul deranja pe toată lumea, așa că fu clasat. Nu era 
mai puţin adevărat că anchetatorii observaseră lucruri 
ciudate. Numeroase animale se sfâșiaseră între ele. Și 
oamenii - mai ales copiii - fuseseră victime ale acestor 
devorări. Nu reușiseră să afle ce se întâmplase cu 
adevărat. Foametea se pare că-i înnebunise complet pe 


191 


carnivorii din pădure, până îi adusese în situaţia de a ieși 
din bârlogurile lor ca să ia cu asalt orașul. Când unul 
dintre agenţii speciali șopti cuvântul „canibalism”, se 
decise să se pună capăt investigaţiilor. 


Cu o strângere de inimă, Peggy Sue află că nici Sonia 
Lewine, nici Dudley nu-și mai aminteau cine era ea. Băiatul 
își recăpătase chipul uman imediat ce se stinsese soarele 
albastru. În ce-l privea pe Seth Brunch, el uitase de 
escapada îngrozitoare în mijlocul lincşilor înfometați și de 
lansarea rachetei. Toţi o priveau pe Peggy ca pe o „micuță 
nouă”, o străină recent venită în oraș. Era în ei o ciudată 
oboseală și o silă care-i făceau taciturni. 

„Ai zice că sunt convalescenţii dintr-un parc al unei 
clinici, gândi fata. Nu li se vorbește de teama de a nu-i 
obosi.” 

Încercase să stabilească un contact cu Sonia, dar 
adolescenta se ţinea la distanţă. 

Era trist să vezi că toţi acești oameni cu care ea 
împărţise atâtea aventuri se comportau ca nişte 
necunoscuţi. 


— E vremea să plecăm, decretă mami, într-o bună 
dimineaţă. Orașul ăsta îmi face pielea ca de găină. N-am 
nicio amintire despre ce ni s-a întâmplat aici, dar noaptea 
am coșmaruri groaznice. 

— Şi eu, recunoscu Julia. Cred că trebuie s-o ștergem cât 
mai repede. 

— În orice caz, am vorbit cu tatăl vostru la telefon, 
anunță mami. A terminat treaba pe șantier, ne așteaptă la 
Magarethville, la cinci kilometri de aici. 

Peggy Sue n-avea nimic de obiectat. Dacă se gândea mai 
bine, își dădea seama că n-avea absolut niciun chef să mai 
rămână în Point Bluff. Ceva îi spunea că locuitorii orașului 
or să rămână multă vreme abonaţi la coșmaruri sau la 
nopti albe. 

Familia Fairway porni la drum imediat ce autorităţile 
ridicară barierele cordonului sanitar. 


192 


În timp ce mașina încetinea ca să cotească spre șosea, 
Peggy Sue zări o siluetă mică pe patru labe, care șchiopăta 
pe o pajiște. Era câinele albastru... plin de noroi, acoperit 
de mușcături, mergând cu urechile pleoștite. 

Inima fetei începu să bată mai repede. Fără să stea pe 
gânduri, deschise portiera. Privirea ei o întâlni pe cea a 
micului animal. O secundă mai târziu, corcitura îi sări pe 
genunchi. 

Mami întoarse capul, cu sprâncenele încruntate. 

— Ce faci? șuieră ea. Doar n-o să mă obligi să... 

Dar nu continuă și cuvintele i se opriră în gât. 

Tocmai își încrucișase privirea cu cea a câinelui. 
Imediat, furia i se spulberase în mod misterios. 

Chiar Julia, de obicei atât de critică faţă de sora ei, se 
abținu de la orice comentariu. Peggy se-ntrebă ce le 
apucase. 

— Nu vă temeti, spuse ea, indiferentă. O să am eu grijă 
de el. 

Nici mami, nici Julia nu obiectară nimic, amândouă 
părând că uitaseră de existența câinelui. Peggy Sue își 
mută atenţia la micul animal ghemuit pe genunchii ei. Fără 
frumoasa lui culoare indigo, își recăpătase aspectul unui 
biet câine maidanez. În jurul gâtului, îi atârna o fâșie de 
țesătură neagră, tot ce mai rămăsese din cravata pe care 
altădată era atât de mândru s-o poarte. Tremura de frig, cu 
limba scoasă. Peggy îl scărpină între urechi. 

— Deci ai scăpat, suspină ea. Sunt foarte bucuroasă. 

Atunci, foarte adânc în fundul minţii ei, îl auzi pe câine, 
care-i spunea: 

— Și eu sunt foarte bucuros. 


Saint-Malo, 15 februarie 2001 


193 


Peggy Sue este o adolescentă 
„abişnuită, dar eu un talent 
nemaipomenit: ea vede creaturile 
invizibile care fac tot felul de farse 
oamenilor. Şi nu e vorba de farse 
nevinovate, nu, absolut delog! 
Doar ea le poate pune pe fugă 

şi prin ce aventuri teribile trege... 


Familia lui Peggy Sue s-a mutat 
într-un orăşel plictisitor. Sau cel 
puțin aşa era, înainte de apariția 
unui soare albastru pe cer. Lumina 
lui îi face pe toți mult mai inteligenți, 
ceea ce dă naştere Unui haos 
incredibil. Mai mult, animalele 
invăță şi ele să comunice prin unde 
telepatice şi vor să se răzbune pe 
oameni. Doar Peggy Sue ştie că 

în spatele întregii poveşti sunt 
fantomele, care vor să se distreze 
pe cinste. Cine o va ajuta oare 

să salveze oraşul? 


ISBN £ 


ÎI 


N 


79523 
caii rara rl.ro 


195