Anonim — 1001 De Nopti V10

O MIE ȘI UNA DE NOP]I 


O MIE ŞI UNA DE NOPȚI 


Volumul 10 


(Nopțile 672-774) 


CUPRINS: 

POVESTEA CU TÂNĂRUL NUR ŞI VITEAZA FRANCĂ.5 

FOLOASELE MĂRINIMIEI ŞI ALE PRICEPERII DE ATE 
PURTA ÎN VIAŢĂ.97 

Saladin şi vizirul său.97 

Mormântul îndrăgostiţilor. 102 

Divorțul tinerei Hind. 112 

POVESTEA CU OGLINDA FECIOARELOR. 118 

POVESTEA CU ALADDIN ŞI CU LAMPA FERMECATĂ. 157 


lar Şeherezada spuse: 

POVESTEA CU TÂNĂRUL NUR ŞI VITEAZA FRANCĂ1 s-a 
povestit, o, norocitule sultan, că a fost odată, în vechimea 
vremilor şi în curgerea timpilor şi a clipelor, în ţara 
Egiptului, un om dintre oamenii de vază, pe care îl chema 
Cunună? şi care îşi trecuse viaţa călătorind pe uscat şi pe 
mări, prin insule şi prin pustiuri şi prin tărâmurile 
cunoscute şi necunoscute, fără vreo teamă nici de primejdii, 
nici de osteneli, nici de necazuri şi înfruntând amaruri atâta 
de năprasnice încât, numai ascultându-le, ar încărunţi părul 
de-a binelea, chiar şi pe capul ţâncilor. Ci după ce a ajuns 
bogat, fericit şi cinstit de toţi, neguţătorul Cunună s-a lăsat 
de călătorii, ca să trăiască în saraiul lui, liniştit, stând în 
tihnă pe divan şi cu fruntea încinsă de turbanul de moselină 
albă fără de pată. Şi nimic nu-i lipsea pentru împlinirea 
dorințelor sale. Întrucât iatacurile lui, haremul, dulapurile 
şi sipeturile, pline cu bogății, cu haine de la Mordin, cu 
pânzeturi de la Baalbeck, cu mătăsuri de la Homs, cu arme 


de la Damasc, cu atlazuri de la Bagdad, cu marame de la 
Mossul, cu mantii de la Maghreb şi cu chindiseli de la Ind, 
nu-şi aveau perechea ca strălucire nici în saraiurile 
împăraţilor ori ale sultanilor. Şi stăpânea o mulţime de robi 
şi negri şi albi şi mameluci turci şi cadâne şi hadâmbi şi cai 
de soi ales şi catâri şi cămile de la Bactriana şi dromadere 
sprintene la goană şi băieţi de la Grecia şi de la Siria şi 
fetişcane de la Circasia şi hadâmbi micuţi de la Abisinia şi 
femei din toate ţările. 

1 La M.A. Salie, titlul este: Povestea cu Nur-ad-din şi 
Mariam-măncă-cioasa. 

2 La M. A. Salie: Tadj-ad-din. 

Şi-aşa că era, fără de nici o îndoială, negustorul cel mai 
mulţumit şi cel mai lăudat de pe vremurile lui. 

Ci bunul cel mai de preţ şi cel mai strălucit de care se 
bucura negustorul Cunună era însuşi fiul său, un flăcăiaş de 
paisprezece ani, care hotărât că era mai frumos şi cu mult 
încă, decât luna în cea de a paisprezecea zi a ei. Căci nimic, 
nici frăgezimea primăverii, nici ramura mlădie a arborelui 
ban, nici bobocul de trandafir, nici alabastrul cel străveziu 
nu se puteau asemui cu gingăşia răpitoarei lui tinereţi, cu 
umbletul lui zarif, cu dulcile culori ale chipului său şi cu 
albeaţa cea neprihănită a făpturii lui vrăjitoare. Şi de 
altminteri poetul, stârnit de desăvârşirile sale, l-a şi cântat 
aşa: 

Prietenu-mi cel tânăr şi-atâta de frumos îmi spune: „O, 
poete, ţi-e harul cam sărac!" Eu îi răspund: „O, doamne al 
meu, neîndoios, In cazu-acesta-al nostru nici nu am ce să 
fac Cu harul! Frumuseţii îi eşti cel mai chipos Sultan - fără 
prihană în trupul tău răvac! Ci - de-i cu-ngăduinţă să-nalţ şi 
eu prinos - O, cât e de frumoasă, pe chipul tău cel drag, 
Aluna ceea neagră, un bob întunecos De chihlimbar, ce iese 
mai bine în vileag Pe albul unei mese de marmoră, lucios! Şi 
ia uite ce spade stau gata de atac, Din pleoapele-ţi pornite 
la luptă, arţăgos, Cu cei ce ca-n orbire nepăsătoare zac!" 


Iar un alt poet a spus: l-am întrebat, când i-am văzut 
buimaci, În zarva luptei, căsăpind vârtos, Pe cei care se 
omorau posaci: „De ce atâta sânge dat prinos?" 

Ei mi-au răspuns crunţi: „Pentru ochii dragi ai unui 
flăcăiandru prea frumos!" 

A şase sute şaptezeci şi una noapte 

Iar un al treilea a spus: 

Veni la mine singur, Veni în ospeţie. 

Şi când văzu cum tremur şi cum mă înfior, îmi spuse: „Ce-i 
cu tine? 

Ţi-e rău, cumva?" Şi mie, Simţind că ard de dor, Atâta 
doar, cu spaimă, Pe limbă fu să-mi vie şi îngăimai de zor: 
„Săgeţile acelea, Vai, dă-le în pustie, Săgeţile acelea din 
ochii tăi - că mor!" 

Iar un altul a spus: 

Şi lune şi gazele au venit Să se măsoare-n nuri şi-n 
frumuseţe Cu el. Ci eu le-am spus atunci cinstit: „Gazelelor, 
fugiţi, nu fiţi semeţe, Căci nu e chip să vă asemuiţi Cu puiu- 
acesta zvelt de căprioară! lar voi, o, lune, nu vă mai trudiţi, 
Căci frumuseţea lui nu se măsoară!" 

Iar un altul a spus: 

Zarifflăcău! Din negru-i pâr Şi albul frunţii lui, să ştii, Se- 
mbracă lumea. 

— Ntr-adevăr, Pe rând, în noapte şi în zi. Dar ia priviţi cu 
luare-aminte Şi aluniţa-i din obraz! 

— Ca şi bujorul, când aprinde împurpuratul lui atlaz, Şi- 
mpodobeşte mândra-i floare Cu bumbul mic şi negricios, 
Prin care mai aprins apare Şi care-l face mai frumos! 

Iar un altul a spus: 

Se limpezeşte apa frumuseţii Doar de-i atinge limpezimea 
feţii! Şi de la pleoapele lui iau săgeți Arcaşii care vor să-i 
săgeteze, In inimă, pe cei de eliubeţi! Ci mai cu seamă trei 
virtuţi alese Să-i fie lăudate-n vieţi de vieţi: întâi, ah, 
frumuseţea lui; apoi, Zarifu-i trup, cu mlădiosul boiu; Şi-n 
urmă, dragostea ce-i purtăm noi! 


Veşmintele-i uşoare-abia-nfăşoară Întreaga-i strălucire de 
comoară. Aşa cum norii străvezii abia Ascund oleacă faţa 
lunii pline, Ca şi mai mândră să se-arate ea! Ci mai cu 
seamă trei virtuţi depline Să fie lăudate-n cinstea sa: Acele 
mult prea străvezii veşminte, Frumosul trup ce-n ele se 
cuprinde şi dragostea mea mare şi fierbinte! 

Ah, negrii îi sunt ochii de cărbune şi neagră-i pata gingaşei 
alune Ce-i râde pe obrazul drag- podoabă! Atât de negre şi 
de dulci sunt ele, încât se zbate inima mea, roabă. Şi curg 
de-a valma lacrimile-mi grele Din care focul dorului se- 
adapă. Să fie lăudate, ah, de-a pururi, Şi-aceste lacrimi, şi- 
aceste huzururi, Şi-atâtea frumuseți fără cusururi! 

A şase sute şaptezeci şi una noapte şi fruntea lui şi chipul 
lui vrăjit şi trupul meu, de patimi chinuit, Se-asemuie cu 
cornul mândru-al lunii Ah, ele pentru strălucirea lor, lar 
trupul meu, în care ard cărbunii, Prin faptul că, topit de 
lungul dor, S-a-ncovoiat ca-n ceasul rugăciunii. Aşa încât şi 
până peste poate, Ah, pururea să-ifie lăudate Desăvârşirile 
acestea toate! 

Luminile ochilor lui, chiar dacă I s-au făcut sângelui meu 
bărdacă, Nu se-nroşesc, oricât potop ar strânge şi nu ştiu 
cum de pot rămâne-aşa - Oricât m-aş zbuciuma şi-oricât aş 
plânge - Duioase, moi, dulci, ca de catifea, In care nu se 
vede-un strop de sânge. De trei ori, dar, cu-naltă bucurie, 
Slăvite şi acuma şi-n vecie, Luminile ochilor lui să fie! 

Nu-mi stinse jarul şi amara sete Decât în ziua când, pe 
îndelete, Cu buzele şi zâmbetu-i frumos îmi dărui tot ce-mi 
visam anume. lar eu, în schimb, să-ifie de folos, Ii dăruiesc 
tot ce am eu pe lume şi dacă ia ce-i dau, sunt bucuros: 
Avere, rosturi, suflet, viaţă, nume! De-a pururi lăudate-i fie, 
dară şi buzele-i aprinse ca de pară Şi zâmbetele lui ca de 
fecioară! 

Iar un alt poet, printre cei fără de număr care l-au cântat, 
a spus: 

Cu arcurile-ncovoiate ce-i stau ochilor lui de straje; 


Cu ochii-i care-aruncă suliţi Din vrăjitoarele ocheade; Cu 
agerele iatagane Ale priviri-i ucigaşe; Cu-nfăţişarea-i fără 
seamăn; Cu mult zarifele lui nade; Cu pletele-i ca noaptea 
neagră; Cu uitătura lui cea blândă Ce-ţifură somnul şi 
domneşte Peste-a iubirii-mpărăţie; Cu cârlionţii-i de pe 
frunte, Ca nişte scorpioni ce-mplântă Veninul deznădejdi-n 
inimi; Cu trandafirii ce-şi îmbie Roşeaţa-n crinii daţi în 
floare De pe obrajii lui senini; Şi cu acele dulci rubine Ce-i 
ard pe buze-n zâmbet moale; Cu dinţii lui - mărgăritare 
Bătute-n patimi şi în chin; Şi cu suavele miresme Care-l 
înfăşură-n petale; Cu undele de vin şi miere Ce-i umplu 
gura când vorbeşte; Cu mijlocu-i mlădiu ca ramul; Cu 
mersul lui ca un alint; Cu-mbelşugatu-i spate jalnic Care şi 
când se odihneşte, Şi-n mers grăbit, la fel se-arată, Aceleaşi 
frumuseți rotind; Cu pielea-i de caisă dulce, Cu nurii 
carepaşi-i poartă; Şi cu purtările-i blajine; Cu- 
nmiresmatele-i cuvinte; Şi cu obârşia-i înaltă; Cu-averea-i; 
cu aleasa-i soartă; Cu toate-aceste daruri rare, A şase sute 
şaptezeci şi doua noapte jur că nici soarele-n amiază Nu 
străluceşte precum chipu-i Strălucitor şi fără pată; lar luna 
nouă când răsare Nu-i, cât ar fi de luminoasă, Decât o 
aşchie desprinsă Din unghia lui minunată! 

Ca răsuflarea-i aromită Nici mirosul de ambră nu-i; lar 
boarea-mbălsămată-a serii Se-mbălsămează-n părul lui! 

Or, într-o zi, pe când copilandrul cel minunat, fiul lui 
Cunună neguţătorul, şedea în prăvălia tatălui său, câţiva 
tineri, prieteni de-ai lui, veniră să stea la taifas cu el şi îl 
poftiră. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute şaptezeci şi doua noapte 
spuse: 

Câţiva tineri, prieteni de-ai lui, veniră să stea la taifas cu el 
şi îl poftiră să meargă în plimbare la o grădină a unuia 
dintre ei şi îi spuseră: 


— O, Nur, ai să vezi ce frumoasă este grădina aceea! Şi 
Nur le răspunse: 

— Vreau să merg! Ci, mai întâi, trebuie să-mi cer 
îngăduinţă de la tatăl meu. 

Şi se duse la tatăl lui să-i ceară îngăduinţa. lar neguţătorul 
Cunună nu avu de ce să fie împotrivă şi, dându-i lui Nur 
învoirea, îi mai dărui, pe deasupra şi o pungă plină cu 
galbeni, ca să nu fie la cheremul prietenilor lui. 

Atunci Nur şi cu ceilalţi băieţi încălecară pe catâri şi pe 
măgari şi se duseră la o grădină în care se afla tot ce putea 
să bucure ochii şi să îndulcească gura. Şi intrară în grădină, 
pe o poartă boltită, frumoasă ca poarta raiului, zidită din 
rânduri de cărămizi de marmură de felurite culori şi 
adumbrită de viţe de vie agăţătoare, pline cu ciorchini roşii 
şi negri, albi şi aurii, întocmai cum a spus poetul: 

O, ciorchini de struguri, doldora de vin, Negri precum 
corbii, dulci ca un sorbet, Printre frunze late bobul vostru 
plin Pare-un deget tânăr, neted şi boghet! 

Ni-i beţia voastră dată să dezmierde: Şi când staţi pe 
coarde, sărutaţi de soare, Frumuseţea voastră sufletul ni- 
lpierde şi când vă striveşte teascu-n zdrobitoare şi vă 
schimbă-n mierea cea îmbătătoare. 

Şi, pe când intrau, văzură sus, pe fruntea acelei porţi 
boltite, stihurile acestea, săpate în litere frumoase de azur: 
Vino, prietene, de vrei Să te îmbeţi de frumuseţe! Sunt o 
grădină cum nu-i alta! Te-aştept în prag, să-ţi dau bineţe! Şi 

inima-ţi are să-şi uite Aici necazurile toate, La răcoroasa 
mângâiere A adierii ce străbate Cărările-mi cu umbră 
moale şi la priveliştea vrăjită A florilor ce mă îmbracă In 
haina lor ca-ntr-o ispită şi care râd înveselite In falnicele lor 
petale. Cu dărnicie ceru-şi varsă Din plin belşugurile sale, A 
şase sute şaptezeci şi doua noapte în pomii mei cu crengi 
plecate Sub greul roadelor peşchir. Şi ai să vezi cum 
legănate Sub degetele de zefir Voioase joacă şi dansează In 
aer crengile subţiri şi cum duioasele Pleiade Cu mâinile 
strălucitoare, Aruncă ploaia lor de aur Şi norii de 


mărgăritare. Şi dacă, obosind deodată De joaca lui prin 
crengi, zefirul Le lasă, ca s-alinte unda Pâraielor care-şi torc 
firul Şi care-i ies voioase-n cale, Le lasă şi pe ele-apoi Şi 
fuge să-mi sărute gingaş Pe gură florile-n zăvoi. 

După ce trecură de poarta aceea, îl zăriră pe paznicul 
grădinii stând la umbră, sub bolta foşnitoare de viţă şi 
frumos ca îngerul Rizwan, cel care păzeşte comorile raiului. 
Şi paznicul se ridică în cinstea lor şi le ieşi înainte, şi, după 
salamalecurile şi urările de bun venit, îi ajută să descalece 
din şei şi ţinu să le slujească el însuşi de călăuză, ca să le 
arate, în toate amănuntele, frumuseţile grădinii. Şi copiii 
putură astfel să admire şi apele cele frumoase care 
şerpuiau printre flori şi nu le părăseau decât cu părere de 
rău şi crângurile grele de miresme şi pomii osteniţi de 
giuvaierurile lor şi păsările cântătoare şi tufărişurile 
înflorite şi copăceii cu mirodii şi tot ceea ce făcea din acea 
grădină minunată un colţ rupt din grădina raiului. Dar ceea 
ce îi încântă mai presus de toate cuvintele, fu priveliştea, ce 
nu-şi avea nicăieri asemuire, a vrăjiţilor pomi roditori, 
cântaţi rând pe rând de toţi poeţii, aşa cum aduc mărturie 
aceste câteva stihuri dintre mii de stihuri: 

RODIILE frumoasă-i haina-n care staţi sclipind, Dulci rodii 
abia-ntredeschise, mine De-nflăcărate, gingaşe rubine 
Inchise-n sipetele de argint. Voi sunteţi fermecate picături 
Ale unui sânge fără de cusur! 

O, rodii dulci, cu pieliţa subţire, Ca nişte feciorelnici, falnici 
bumbi, Ţâşnind din piept, ispititori şi scumpi şi stârnitori de 
patimi şi iubire -Privindu-vă, pricep ce meşteşug Pretinde o 
aleasă-arhitectură; Iar de vă gust, ţinându-vă în gură, Mă 
vindec de oricare beteşug. 

MERELE frumoaselor cu chip vrăjit, O, mere dulci şi- 
nmiresmate, Surâsul vostru-nvăluit In roşu şi în galben 
poate Să fie-oricând asemuit, Prin roşul care îl străbate, Cu 
un obraz de-ndrăgostit, Plin de noroc şi sănătate; lar 
galbenu-i ca un pălit Obraz de-ndrăgostit, ce-l bate Un 
nenoroc fără sfârşit! Pe faţa voastră-s adunate, Deci, două 


semne, desluşit: Şi-al celui fericit în toate, Şi-al celui 
deznădăjduit! 

A şase sute şaptezeci şi doua noapte cAISELE caise dragi, 
cu sâmburi minunaţi, Cine-ar putea să pună la-ndoială 
Desăvârşirea voastră numai fală? Voi, când eraţi doar flori, 
v-asemănaţi Cu stelele; acum, ca fructe pline, Rotunde 
printre frunze, şi-ntru tot De aur, vă asemuiţi, socot, Cu 
nişte sori gingaşi, cu pete line. 

SMOCHINELE o, albelor smochine şi negre, ca de soare, 
Binevenite pe tablaua mea! 

Îmi sunteţi dragi ca albele fecioare ale Greciei; vă iubesc 
aşa ca pe-ale Etiopiei fierbinţi copile-ntunecate de dorinţi. 

O, voi, din toate, cele mai iubite! Voi, care nu vă îndoiţi 
deloc De dragostea-mi şi dulcile-i ispite Pe care le stârniţi ca 
pe un foc, încât nici nu vă pasă cum arată Făptura voastră 
pururea visată! 

Ah, dacă vă iubesc atât şi dacă Atâtea doruri îmi stârniţi în 
piept, E pentru că eu ştiu să-mi fie dragă, Aşa cum alţii nu 
ştiu, şi-i nedrept, Maturitatea voastră, dulci smochine, O, 
voi, cele de-atâta taină pline! 

Iubite dulci, cu faţa numai cute De-atâtea deziluzii câte-aţi 
tras pe crengile de-amar de vânt bătute Şi care v-a scris 
chinul pe obraz, Ce dulci sunteţi şi cât de-nmiresmate, Ca 
florile de muşeţel, uscate. 

Şi numai voi, dintre atâtea poame, În clipa rară-a 
coaptelor dorinţi, O, voi, preadâruitelor cu-aroame, Ştiţi să 
lăsaţi, topindu-vă-ntre dinţi, Suavul strop îmbătător, pe care 
L-aţi zămislit din miere şi din soare! 

PERELE o, tinere copile, o, candide fecioare, De must 
răcoritor şi-arome pline, Oleacă dulci, oleacă acrişoare, 
Eline, sinaite, alepine, Voi, care, legănându-vă sfioase, Staţi 
atârnate-n ramuri, dolofane, Cu talii suple şi cu şolduri 
grase şi aşteptaţi, ca nişte mari sultane, Să vină-ndrăgostiţii 
voştri-odată Şi gingaş de pe ramuri să vă strângă -Să n- 
aveţi teamă, vor veni îndată Să vă culeagă şi vă şi mănâncă! 


Fie că sunteţi galbene ori crude, Fie grăsane, fie ascuţite, 
Fie că singuratice şi lude, Fie perechi pe crengile-nfrunzite, 
O, pere, voi veţi fi întotdeauna Pe gustul nostru! Carnea 
voastră pură, Râvnită pururi, fragedă şi bună şi care parcă 
se topeşte-n gură, A şase sute şaptezeci şi doua noapte 
întotdeauna are să ne pară Uluitoare ca şi-ntâia oară! 

PIERSICILE cu strat de puf ne apărăm obrazul De aerul 
prea crud ori prea fierbinte; Din catifea ne-am întocmit 
veşminte, Să ne-nvelească pielea ca atlazul. 

Rotunde suntem, roşii ca de sânge, Scâldate-n ne-ntinată 
feciorie; De-aceea pielea noastră-i purpurie, Şi-atâta 
strălucire-n ea răsfrânge. 

Deci cu toţi dinţii ia fără zăbavă şi muşcă mierea-n carnea 
noastră strânsă; 

Doar inima nu ne-o atinge însă, Că ne-ar ucide dulcea ei 
otravă! 

MIGDALELE dulce-mi şoptesc: „Sfioase şi fecioare, Noi în 
trei mantii verzi ne învâlim, Ca perlele-n cochilia lor tare. 
Şi-n miezul nostru, cât de dulci să fim Şi cât de-alese pentru 
cel în stare Să spargă-asprimea noastră - aferim! Ne place 
să fim aspre şi amare Cât suntem încă tinere; dar ştim Că 
vârsta curge, şi-ar fi de mirare 'Iot aspre şi fecioare să 
trăim; Şi-atunci deschidem inima în soare Şi, proaspătă, cu 
drag ne-o dăruim Oricui o vrea, când trece pe cărare!" 

Iar eu strigai: „O, gingaşe migdale, Mărunte giuvaiere şi 
ispite, Mă uit cum staţi în verzile mantale, Cu mare sfiiciune 
învălite şi puful vostru subţirel şi verde îmi aminteşte 
dulcele obraz Al unui copilandru ce mă pierde; lar ochii lui, 
pare că s-ar fi tras Din cele două jumătăţi prelungi Ce- 
alcătuiesc întreaga-vă făptură; Iar unghiile lui îmi par 
atunci Croite pe măsura voastră pură. 

Chiar necredinţa voastră e un har, Căci chiar dacă- 
mpărţită-n două-adese Vi-i inima nehotărâtă - dar Rămâne 
albă, fără ca să-i pese şi miezul ei stă pururea curat, Ca 
perla în cochilia-i de jad. " 

JUJUBELEI 


Ia uite şi jujubele-n ciorchine Cum spânzură, ca nişte 
clopoței De aur, prinşi la glezne de femei, In lanţ de flori, pe 
ramurile pline. 

Sunt roadele copacului Sidrah. Huriile se-alintă-n umbra 
lui. Şi falnic stă, cum nici un altul nu-i, De-a dreapta lângă 
jeţul lui Allah. 

Iar tablele lui Moise cândva Din lemnul lui s-au întocmit, 
săvail Şi cele patru râuri sfinte-n rai Purced chiar de la 
rădăcina sa! 

1 Fructe ale unui arbore meridional, Zizyphusjujuba, 
numit şi finap sau gingifar. 

A şase sute şaptezeci şi doua noapte pORTOCALELE sus 
pe colină, când zefiru-adie, Se clatină-aromaţii portocali Din 
ramurile toate-nfiorate şi râd din tot belşugul lor floral şi 
hohotesc din frunzele lor toate, Cu foşnet dulce, acolo pe 
deal. 

O, portocale, voi sunteţi asemeni Unor femei care şi-au pus 
veşminte, Croite din atlaz de aur roşu, Pe tinerele trupuri, 
să se-alinte Şi să se-mpodobească fericite, Ca-n zilele de 
sărbătoare, sfintei flori după miros, fructe după gust, Voi 
sunteţi însă nişte mingi de foc In care-aţi strâns răcoare de 
zăpezi! Zăpezi ce-n foc nu se topesc deloc! Un foc vrăjit, 
fără de vâlvătăi şi cu zăpezi vrăjite la mijloc! Iar când mă uit 
la pielea voastră coaptă, La sclipătu-i vrăjit şi nepătat, Cum 
aş putea să nu-mi aduc aminte De al iubitei zâmbet luminat, 
De fetişcana cu obrajii roşii, De trupu-i ca de aur brobonat? 

LĂMIILE cu crengile-aplecate la pământ, Lămâii se- 
ncovoaie sub povara Belşugului de roadă, fremătând. Iar 
fructele lor, ce-nfioară nara, Căţui de aur sub frunzişul 
blând, Revarsă-n inimi vrăji îmbătătoare şi cu mireasma lor 
de abur sfânt Dau sufletu-ndărăt celui ce moare. 

CHITRELE priveşte-le: încep să dea în pârg Şi chitrele 
acestea! E-o zăpadă Care se-mpodobeşte-acum de sârg In 
haine de şofran; e, totodată, Argintul ce se face aur tras; E 
luna care se preschimbă-n soare. O, chitre, voi baloane de 


topaz, Pur chihlimbar, sâni tineri de fecioare, O, chitre voi, 
O, chitre sclipitoare! 

BANANELE bananelor, cu forme îndrăzneţe Şi carnea 
grasă ca o prăjitură, Bananelor cu dulce piele pură Ce 
ardeţi ochii fetelor iubeţe, Bananelor, când vă topiţi în gură, 
Ne vindecaţi de dor şi de tristeţe şi ne-mbătaţi precum o 
băutură! 

Fie că spânzurați în mari ciorchini, Lungi drugi de aur 
care greu apasă pe-ai mamei voastre umeri mult prea plini; 

Fie că sub tavan, la noi în casă, Vă pârguiţi puţin câte 
puţin — 

O, şipuri scumpe cu mireasmă-aleasă şi gust cum altul nu e 
mai deplin, Voi totdeauna ştiţi să fiţi pe plac Şi simţurilor 
noastre totodată Şi dorului după cel dus şi drag! Din toată 
poama dulce din livadă Doar voi să scoateţi inima-n vileag 
Cu milă şi privire-nduioşată De-o văduvă cu doruri fără leac 
Ori de-o femeie, biata, divorțată! 

A şase sute şaptezeci şi doua noapte cURMALELE suntem 
copilele voinice Crescute-n mândri palmieri, Noi, oacheşele 
beduine Blând legănate-n adieri Ce fluieră prin părul 
nostru Invăluindu-ne-n plăceri. 

Iar tatăl nostru, sfântul soare, Ne-a dat drept hrană, din 
pruncie, Lumina lui fără de seamăn; Şi din adânc bogat de 
glie, Ca de la sânul unei mame, Am supt licoare şi tărie. 

Suntem iubitele cântate De neamul corturilor, care De veci 
trăieşte-n libertate Şi care nici habar nu are De-ale cetăților 
palate Cu porţi şi strajă la intrare. 

Ah, neamul slobod al pustiei, Al costelivelor cămile, Al 
iepelor nedomolite, Al răpitoarelor copile, Al iataganelor 
cumplite, Şi-al ospeţieifără silei iar cel ce a gustat vreodată 
sub palmii noştri umbra dulce, Acela numai anevoie din 
vraja noastră se mai smulge, Şi-ar vrea să-i adumbrim de-a 
pururi mormântu-n care-o să se culce! 

Or, acestea-s, printre altele sumedenii, câteva dintre 
stihurile despre fructe. Ci ar trebui o viaţă întreagă pentru 
a spune şi versurile despre nişte flori ca acelea care se aflau 


în acea grădină minunată, iasomii, hiacinte, crini de apă, 
mirţi, maci, narcise şi trandafiri de toate soiurile. 

Insă paznicul grădinii îi şi dusese pe băieţi, purtându-i pe 
alei, la un chioşc ascuns în mijlocul verdeţii. Şi îi pofti să 
intre acolo să se odihnească şi îi îmbie să şadă jos, 
împrejurul unui havuz, pe nişte perne de atlaz, rugându-l 
pe tânărul Nur să ia loc la mijloc. Şi îi aduse, ca să-şi 
răcorească faţa, un evantai din pene de struţ, pe care erau 
scrise. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute şaptezeci şi treia noapte 
urmă: 

Şi îi aduse, (ca să-şi răcorească faţa, un evantai din pene 
de struţ, pe care erau scrise) aceste versuri: 

Aripă albă-s şi neostenită! Înmiresmatele mele-adieri, Care 
alintă faţa-ndrâgostită, Stârnesc ispita dulcilor plăceri, Şi-n 
umbra mea de simplu evantai Gugşti reveneala vântului din 
rai. 

Pe urmă tinerii, după ce îşi scoaseră caftanele şi turbanele, 
începură să tăifăsuiască şi să înşire lafuri împreună şi nu 
mai puteau să-şi desprindă privirile de pe frumosul lor 
prieten Nur. lar paznicul le aşternu chiar el masa, care fu 
cum nu se poate mai aleasă, cu fripturi de pui, de gâşte, de 
prepeliţe, de porumbei, de potârnichi şi de miel umplut, 
fără a mai socoti coşurile cu fructe culese de pe ramuri. Şi, 
după masă, tinerii se spălară pe mâini cu a şase sute 
şaptezeci şi treia noapte săpun înmiresmat cu mosc şi se 
şterseră cu ştergare de mătase chindisite cu aur. 

Atunci paznicul intră cu un mănunchi minunat de 
trandafiri şi zise: 

— Se cuvine, o, prietenii mei, ca, până a vă desfată cu 
băuturile, să vă pregătiţi sufletul pentru bucurie cu aceste 
culori şi miresme de trandafir. 

Iar ei strigară: 

— Adevărat spui, o, paznicule! EI zise: 


— Aşa-i! Nu vreau să vă dau însă aceşti trandafiri decât în 
schimbul preamăririi în stihuri închinate acestei flori 
minunate! 

Atunci tânărul care era stăpânul grădinii luă coşul cu 
trandafiri din mâinile paznicului, îşi cufundă capu-n el, 
mirosi îndelung florile, pe urmă făcu un semn cu mâna 
cerând tăcere şi ticlui: 

Fecioară plină de miresme Şi-atât de ruşinoasă-alt'dată In 
tinereţea ta cuminte, Când roşul mândrului obraz Ţi-l 
ascundeai cu sfiiciune, De-un gând de foc cutremurată, Sub 
verdele fără prihană Al mânecilor de atlaz, O, floare peste 
flori domniţă, Eşti ca sultana între roabe şi ca în ceata-i de 
războinici Un tânăr şi frumos emiri In bumbul tău plin cu 
balsamuri Parfumul lumii-ntregi încape, O, floare pururi 
îndrăgită, Boboc vrăjit de trandafiri Petalele-ţi întredeschise 
Sub lina zării adiere Sunt buzele unei cadâne dând să-l 
sărute pe cel drag! 

În prospeţimea ta curată, Eşti mai gingaşă la vedere decât 
obrazul fără barbă al unui tinerel ravac; 

Şi-s ca un zâmbet de copilă podoabele-ţi de foc, învoalte; 

Iar sângele ce-ţi colorează făptura de fecioară, viu, Te 
face-asemeni aurorei în razele-i de aur, calde, Te face- 
asemeni unei cupe cu vin într-însa purpuriu, 'le face-o salbă 
de rubine pe-o creangă pură de smaralde! 

O, floare-aprinsă-a desfătării, Dar care ştii să fii şi crudă 
când unii, cu grosolănie, Te smulg din cuibu-ţi liniştit! 

Pe-aceia-i pedepseşti amarnic şi îi alungi cu mare ciudă, 
Scoţând din tolba ta de aur săgeți cu vârful ascuţit! 

Ce minunată, ce zarifă, Cât eşti de înveselitoare! 

Cum ştii tu să-i vrăjeşti pe-aceia cari, gingaşi, ştiu ce 
scumpă eşti! 

Cum ştii să-mbraci atunci faptura-ţi în rochii mult 
strălucitoare. 

Şi, pentru ei, cum ştii, frumoaso, Să capeţi aure cereşti. 

Şi să rămâi iubita jără pată De care nu te saturi niciodată! 


Când auziră această minunată laudă a trandafirului, tinerii 
nu-şi mai putură stăpâni încântarea şi scoaseră un potop de 
strigăte şi repetară laolaltă, legănându-şi capul: 

A şase sute şaptezeci şi treia noapte şi să rămâi iubita fără 
pată De care nu te saturi niciodată. 

Iar cel care îşi sfârşise imnul cel ticluit goli numaidecât 
coşul şi îi coperi cu trandafiri pe oaspeţii săi. Pe urmă 
umplu cu vin cupa cea mare şi o trecu apoi roată pe la toţi. 
Şi tânărul Nur, când îi veni rândul, luă cupa cu o oarecare 
stânjeneală; căci niciodată nu mai băuse vin, iar cerul gurii 
lui nu cunoştea gustul băuturilor dospite, aşa cum nici 
trupul lui nu cunoştea atingerea cu femeia. Era fecior, într- 
adevăr, iar părinţii săi, dat fiind anii tineri, încă nu-i 
dăruiseră nici o cadână, cum e obiceiul la cei bogaţi, care 
vor, înainte de însurătoare, să le dea deprindere şi ştiinţă în 
aceste treburi, fiilor lor tinerei. Iar prietenii lui ştiau 
amănuntul despre fecioria lui Nur şi se învoiseră, poftindu-l 
la acea plimbare prin grădină, să-l dumirească în privinţa 
aceasta. 

Aşa că, atunci când îl văzură că ţinea cupa şi şovăia ca 
dinaintea unui lucru oprit, tinerii începură să râdă cu 
hohote nestăpânite, încât Nur, necăjit şi, oarecum, umilit, 
duse până la urmă hotărât cupa la gură şi o goli dintr-o 
sorbitură până la cel din urmă strop. Şi tinerii, dacă văzură 
aşa, scoaseră un strigăt de biruinţă; iar grădinarul cel 
iscusit veni lângă Nur, cu bărdaca umplută la loc şi îi zise: 

— Bun temei ai, o, Nur, să nu te lepezi mai mult de 
licoarea aceasta scumpă a beţiei! Ea este mama virtuţilor, 
leacul împotriva tuturor necazurilor, tiriacul pentru toate 
relele trupului şi ale sufletului! Săracilor le dă bogăţie, 
fricoşilor curaj, slabilor putere şi tărie! O, Nur, prietene al 
meu minunat şi eu sunt şi noi toţi cei de aici suntem 
slujitorii şi robii tăi! Ci ia cupa aceasta, rogu-te şi bea vinul 
acesta, care este mai puţin îmbătător decât ochii tăi! 

lar Nur nu putu să nu primească şi, dintr-o sorbitură, goli 
cupa pe care i-o întinsese gazda sa. 


Atunci aburul beţiei începu să i se învâlvoreze în cap; şi 
unul dintre flăcăi strigă către gazdă: 

— E bine aşa, o, preabune prietene! Ci bucuria noastră n- 
ar putea să fie întreagă fără de cântecul şi fără de glasul 
buzelor de femeie? Şi nu ştii vorbele poetului? 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute şaptezeci şi patra noapte 
spuse: 

Şi nu ştii vorbele poetului? 

Hai, să se treacă vinul, roată, Şi-n cupa mică şi-n cea 
mare! Prietene, ia, bea licoare Din mâna asta minunată A 
unei frumuseți ce pare Ca luna plină, când se-arată! Dar ca 
să poţi goli pocalul, Parându-ţi mai ispititor, Ascultă-un 
cântec plin de dor! 

— Eu ştiu că totdeauna calul Dat la adăp lângă izvor Mult 
mai cu sete soarbe valul Când i se fluieră uşor! 

Când auzi versurile acestea, tânărul stăpân al grădinii 
răspunse cu un zâmbet, pe urmă se ridică numaidecât şi 
ieşi din odaia în care petreceau, ca să se întoarcă pe dată 
ţinând de mână o fetişcană îmbrăcată toată în mătase 
albastră. Or, fata aceea era o egipteancă zarifa şi minunat 
croită, dreaptă ca litera alef, cu ochi babilonieni, cu părul 
negru ca negurile şi albă ca argintul dintr-o mână sau ca o 
migdală descojită. Şi era aşa de frumoasă şi aşa de a şase 
sute şaptezeci şi patra noapte strălucitoare în rochia ei 
întunecată, că ai fi luat-o drept o lună de vară în toiul unei 
nopţi de iarnă. Încât cum să nu fi avut nişte sâni de fildeş 
alb, un pântec pe potrivă, nişte coapse falnice şi nişte 
podoabe rotunde ca nişte perne şi dedesubtul lor o minune 
moale, trandafirie şi înmiresmată, asemenea unui săculeţ 
pus într-un sipet mare? Şi oare nu chiar despre egipteanca 
aceea va fi spus poetul: 

Ea trece mândră - ca o căprioară Târând în urmă-i 
turmele de lei Pe care lungi săgeți din ochii ei l-a biruit 
acum întâia oară. 


Frumoasa noapte neagră, de cărbune, A părului, cu- 
ntunecatu-i rost, întinde peste ea, drept adăpost, Un cort 
jără de stâlpi, un cort minune. 

Cu mâneca-şi ascunde, ruşinată, Calzi, trandafiri-i roşii din 
obraz. Ci inimile totuşi, ca-n extaz, De ambra pielii sale se 
îmbată. 

lar dacă şi-ar da la o parte voalul Sub care-şi adumbreşte 
chipul pur, Ce umilit te-ai temeni, azur Al cerului curat cum 
e cristalul'. 

Voi, diamante pline de lucoare, V-aţi temeni atunci şi voi la 
fel Când ochii ei şăgalnici de sub el Ar răsări ca două pietre 
rarei şi tânărul stăpân al grădinii îi spuse fetişcanei: 

— O, frumoasă domniţă a stelelor, află că nu te-am poftit să 
vii în grădina noastră decât spre a-i face bucurie 
musafirului şi prietenului nostru Nur, aci de faţă şi care ne 
cinsteşte astăzi, întâia oară, cu ospeţia lui! 

Atunci tânăra egipteancă se duse şi şezu lângă Nur, 
aruncându-i o ocheadă năprasnică; pe urmă scoase de sub 
izar un săcuţ de mătase verde; şi îl dezlegă şi scoase din el 
treizeci şi două de bucățele de lemn pe care le împereche 
două câte două, aşa cum se împerechează bărbaţii cu 
femeile şi femeile cu bărbaţii şi într-un sfârşit înjghebă o 
minunată alăută indienească. Şi îşi suflecă mânecile până la 
coate, dezvelindu-şi astfel încheieturile mâinilor şi braţele, 
strânse alăuta la sân, aşa cum îşi strânge o mamă copilul şi 
o pipăi cu unghiile degetelor. Şi alăuta, la atingerea aceea, 
se înfioră şi gemu cu vuiet; şi nu putu să nu-şi aducă aminte 
dintr-odată de obârşia şi de menirea ei: îşi aminti de 
pământul în care fusese sădită ca arbore, de apele care o 
udaseră, de locurile unde crescuse în nemişcarea tulpinei 
sale, de păsările pe care le adăpostise, de toporarii care o 
retezaseră, de meşterul cel iscusit care o şlefuise, de 
lustruitorul care o îmbrăcase în strălucire, de corabia care 
o adusese şi de toate mâinile cele frumoase prin care 
trecuse. Şi, la amintirile acelea, gemu şi cântă dulce şi 


parcă răspundea pe limba ei cu melodiile legănate sub 
unghiile care o alintau: 

Am fost un arbor verde-odinioară, Plin tot de frunze şi 
privighetori; Când îmi cântau, cu triluri ce-nfioară, De 
dragoste, le legănam uşor. 

Da, ele mi-au dat patima cântării! Iar eu, ca-n vrajă, nici 
nu cutezam Să-mi mişc o frunză doar în boarea zării şi le- 
ascultam cu fiecare ram. 

Ci într-o zi o mână grea mă curmă Şi mă doboară-n huiet 
la pământ şi mă preschimbă, cum vedeţi, pe urmă In mica 
alăută care sunt. 

A şase sute şaptezeci şi cincea noapte ci nu mă plâng de 
soarta mea - e bună! Când unghiile gingaşe mă prind, Eu 
freamăt lung din fiecare strună, Sub mâinile frumoase, 
dănţuind. 

Drept plată a robiei mele toate, Mă culc pe sânii fetelor, de 
foc, Şi-n braţe dulci de hurii parfumate Ce mă cuprind duios 
peste mijloc. 

Ştiu să vrăjesc cu limpedea-mi cântare Prietenii iubiţi şi 
să-i alin; Ca trilurile de privighetoare, Îmbăt fără paharnic, 
fiară vin. 

După începutul acesta fără cuvinte, în care alăuta grăise 
într-un grai pe care numai sufletul îl pricepe, frumoasa 
egipteancă se opri o clipă din cântare pe urmă, în-torcându- 
şi privirile către tânărul Nur, cântă aceste stihuri, ţinându-şi 
tira cu alăuta. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute şaptezeci şi cincea noapte 
spuse: 

Pe urmă, întorcându-şi privirile către tânărul Nur, cântă 
aceste stihuri, ţinându-şi tira cu alăuta: 

Noaptea-i plină de lumină, lar privighetoarea, lin, In 
frunzişul verde-şi cântă Pătimaşul ei suspin, Cum îşi cântă- 
ndrăgostitul Al iubirii dulce chin. 


Ah, trezeşte-te! Deasupra Vraja cerului senin Sufletele ni 
le-mbată Cu al fericirii vin şi în noaptea de lumină, Când de 
farmec totu-i plin, Sub sclipirea lunii blânde, Vino, 
dragostea mea, vin! leamă nici să nu ne fie Să ne folosim de 
somnul Celor vajnici şi haini, Să ne bucurăm în voie De-ale 
dragostei lumini. Noaptea nu e-ntotdeauna Ca un falnic 
baldachin, Plină de sclipiri de stele Şi miresme! Vino, vin! 
Oare nu ai, ca să-ţi bucuri Sfântul inimii alin, Mirţi şi 
trandafiri de-a valma, Flori de aur şi rubin şi parfumuri 
care-mbată? Oare nu ai, ca tain, Toate cele patru haruri Ce- 
ncunună un destin: Un prieten, o iubită, Bani la teşcherea şi 
vin? Ce-ţi mai trebuie pe lume, Pentru-al bucuriei cin? Nu 
mai zăbovi o clipă! Foloseşte-acest festin! Mâine totul va să 
piară! lată, ţi se dă peşin Cupa fericirii plină - la-o, soarbe-o 
acum! Amin! 

Când auzi stihurile acestea, tânărul Nur, beat de vin şi de 
dragoste, aruncă nişte priviri de flacără înspre roaba a şase 
sute şaptezeci şi cincea noapte cea frumoasă, care îi 
răspunse cu un zâmbet făgăduitor. El atunci se plecă înspre 
ea, mânat de dorinţă; şi ea, pe dată, îşi împinse în el de-a 
binelea vârful sânilor, îl sărută între ochi şi se lăsă toată în 
mâinile lui. Şi Nur, supunându-se tulburării simţurilor şi 
învâlvorării care îl cuprindea, îşi lipi buzele de gura 
copilandrei şi o adulmecă întocmai ca pe un trandafir. Ci 
fata, chemată de privirile celorlalţi băieţi, se desprinse din 
această îmbrăţişare dintâi a flăcăiandrului, spre a-şi lua iar 
alăuta şi ca să cânte: 

Pe frumuseţea feţei tale, Pe-obraji-ţi - strai de trandafiri - 
Pe vinul scump al gurii tale, Jur că tu eşti, fără-ngrădiri, 
Lumină pentru ochii mei, alint Al pleoapei mele şi că doar 
pe tine, Numai pe tine te iubesc cu jind, O, viaţă, tu, a inimii 
din minei când auzi mărturisirea aceea arzătoare, Nur, 
răpit de iubire, ticlui şi el la rându-i: 

O, tu, care te-arăţi strălucitoare, Ca o corabie de hoţi pe 
mare, Frumoaso cu priviri de şoim tâlhare, O, fată dulce, 
strânsă-n cingătoare, Cu gura-mpodobită, cum îmi pare, De 


două şiruri de mărgăritare şi cu obrajii trandafiri în floare 
Dintr-o grădină-nchisă cu zăvoare, O, tu, ce-ţi laşi a părului 
lucoare Lungimea-ntreagă să şi-o desfăşoare, In două 
despărţit de-acea cărare, Lin unduind din creştet la 
picioare şi negru ca arapul tânăr care, Scos la mezat, e gata 
de vânzare — 

O mie ţi una de nopţi tu, gând tiran al sufletului meu, La 
care mă închin de-acum mereu, Vederea doar a farmecelor 
tale I-a şi croit iubirii dreapta cale In inima mea, şi, ca-ntr- 
un tertip, Mi-a zugrăvit cârmâzul ei pe chip Şi-mi mistuie 
acum, şi-mi ia zălog Ficatul ars de-al patimilor foc! Ah, ţie- 
aş vrea să-ţi dau, de-ar fi să pot, Şi-averea mea şi sufletul, 
pe tot! lar dacă tu te-ai ridica să-ntrebi: „Mi-ai dărui şi 
somnul tău şi trebi?" Eu aş răspunde: „Hotărât că da! Şi 
ochi-mi, vrăjitoareo, ţi i-aş da!" 

Când tânărul stăpân al grădinii văzu starea în care se afla 
prietenul său Nur, socoti că venise clipa s-o lase pe 
egipteana cea nurlie să înceapă a-l învăţa jocurile dragostei. 
Şi le făcu semn băieţilor, care se ridicară unul câte unul şi 
ieşiră din sala de ospăț, lăsându-l pe Nur sin-gur-singurel 
cu egipteana cea frumoasă. 

Când fetişcana se văzu singură cu frumosul Nur, 
numaidecât se şi ridică în sus, dreaptă şi se despuie de 
podoabele şi de hainele de pe ea, ivindu-se goală pe de-a- 
ntregul şi având drept izar numai pletele ei. Şi se duse de 
se aşeză pe genunchii lui Nur şi îl sărută între ochi şi îi zise: 

— Află, o, ochi al meu, că darul este totdeauna pe măsura 
dărniciei celui care îl dă. Or, ţie, pentru frumuseţea ta şi 
întrucât îmi place de tine, îţi dau tot ce am! Ia-mi buzele, ia- 
mi limba, ia-mi sânii, ia-mi pântecul şi tot ce vrei! 

Şi Nur primi darul cel minunat şi îi întoarse şi el, în loc, un 
dar încă şi mai minunat. lar fetişcana, deopotrivă de 
fermecată şi de uimită de dărnicia şi de iscusinţa lui, îl 
întrebă, când sfârşiră: 

— Şi iacătă, o, Nur, prietenii tăi ziceau că erai fecior? 

A “ase sute ţaptezeci “i 'asea noapte el spuse: 


— Da, eram! Ea spuse: 

— Tare-i uluitor! Şi ce priceput te-ai dovedit de la cea 
dintâi încercare a ta! 

El spuse, râzând: 

— Când izbeşti într-o cremene, totdeauna sar scântei! Şi 
iacătă, în felul acesta, în vâlva de trandafiri de veselie şi de 
desfătări sporite, tânărul Nur cunoscu dragostea în braţele 
unei egiptence frumoase şi sănătoase ca un ochi de cocoş şi 
gingaşă ca o migdală descojită. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute şaptezeci şi şasea noapte 
spuse: 

Şi iacătă, în felul acesta, în vâlva de trandafiri de veselie şi 
de desfătări sporite, tânărul Nur cunoscu dragostea în 
braţele unei egiptence frumoase şi sănătoase ca un ochi de 
COCOŞ şi gingaşă ca o migdală descojită. 

Or, aşa îi fusese scris de la ursitoare că trebuia să fie 
pentru începutul învăţăturii lui. Căci fără de aceasta, cum s- 
ar pricepe lucrurile încă şi mai minunate care aveau să-i 
îndemne paşii pe calea cea dreaptă a vieţii fericite? 

Încât de îndată ce zbenguielile lor luară sfârşit, tânărul 
Nur se sculă, căci stelele începeau să sclipească pe cer şi 
răsuflarea lui Allah se ridica în vântul nopţii. Şi îi spuse 
fetişcanei: 

— Cu îngăduinţa ta! 

Şi, cu toate rugăminţile ei de a-l mai ţine, flăcăul nu vroi să 
zăbovească, ci se duse de încălecă pe catârul lui şi se 
întoarse cât mai degrabă acasă, unde îl aşteptau îngrijoraţi 
tatăl său Cunună şi mama sa. 

Or, de cum trecu pragul, maică-sa, plină de îngrijorare din 
pricina acelei întârzieri neobişnuite a fiului ei, alergă în 
întâmpinarea lui, îl strânse în braţe şi îi spuse: 

— Unde ai fost, scumpul meu, de-ai zăbovit atâta vreme 
departe de casă? 


Ci, de îndată ce Nur deschise gura, maică-sa băgă de 
seama că e ameţit de vin şi îi simţi duhoarea răsuflării. Şi îi 
zise: 

— Ah, Nur, păcătosule, ce-ai făcut? Dacă taică-tău are să 
simtă cum duhneşti, e prăpăd! 

Căci Nur, care dusese bine beţia cât timp stătuse în 
braţele egiptencei, fusese răzbit de aerul tare de afară şi 
minţile lui tulburate îl făceau să se clatine la dreapta şi la 
stânga ca un beţiv. Încât maică-sa îl duse repede la patul lui 
şi îl culcă, învelindu-l bine. 

Ci, în clipa aceea, intră în odaie neguţătorul Cunună, care 
era un păstrător credincios al legii lui Allah ce-i opreşte pe 
drept-credincioşi să bea băuturi dospite. Şi când îl văzu pe 
fiul lui culcat, galben la faţă şi pierit, o întrebă pe soţia sa: 

— Ce are? Ea răspunse: 

— Îl doare rău capul, din pricina aerului tare din grădina 
aceea unde i-ai îngăduit să se ducă la plimbare cu prietenii 
lui! 

Şi neguţătorul Cunună, cam necăjit de dojana ce i-o făcea 
soţia şi de durerea de cap a fiului său, se aplecă spre Nur 
ca să-l întrebe cum îi mai este; ci îi simţi duhoarea răsuflării 
şi, mâniat, îl zgâlţâi de mână şi strigă: 

— Cum, fiu dezmăţat? Ai încălcat legea lui Allah şi a 
profetului său şi cutezi să intri în casă fără a-ţi curăța gura 
de ticăloşie? 

Şi îl certă aşa, mai departe, cu asprime. Atunci Nur, care 
era beat de tot, fără să-şi dea bine seama ce face, ridică 
mâna şi îi trase tatălui său, negustorul Cunună, un ghiont a 
“ase sute "aptezeci "i 'asea noapte care îl lovi în ochiul 
drept şi atâta de năprasnic, încât îl dobori la pământ. lar 
bătrânul Cunună, peste poate de mâniat, făcu jurământ, pe 
despărţenia cu nevastă-sa, că de-a doua zi chiar are să-l 
alunge pe fiul său Nur, după ce are să-i taie mâna dreaptă. 
Pe urmă ieşi din odaie. 

Când auzi jurământul acela cumplit, împotriva căruia nu 
mai încăpea nici un fel de scăpare ori de leac, mama lui Nur 


îşi sfâşie hainele deznădăjduită şi îşi petrecu noaptea toată 
bocindu-se şi plângând la piciorul patului fiului ei cufundat 
în beţie. Ci, întrucât treaba era amarnică, biata de ea, 
făcându-l să asude şi să se uşureze cât mai mult, izbuti să-i 
împrăştie aburii vinului. Şi cum flăcăul nu-şi mai aducea 
aminte nimic din tot ce se întâmplase, îi povesti ea ce faptă 
săvârşise şi jurământul cel cumplit al tatălui său Cunună. Pe 
urmă îi spuse: 

— Vai de noi! Acuma căinţele sunt degeaba! Şi nu-ţi mai 
rămâne altă hotărâre să iei, până ce ursita o schimba faţa 
lucrurilor, decât să pleci cât mai degrabă, o, Nur, din casa 
părintelui tău! Du-te, fiul meu, în cetatea Al-lskandaria şi ia 
de colea o pungă cu o mie de galbeni şi o sută de dinari! 
Când ai să sfârşeşti banii aceştia, ai să-mi ceri alţii, numai 
să ai grijă să-mi dai de ştire. 

Şi începu să plângă, sărutându.-l. 

Nur atunci, după ce vărsă şi el la rându-i un potop de 
lacrimi de căinţă, agăţă punga la brâu, îşi luă bun-rămas de 
la maică-sa şi ieşi tainic din casă, îndreptându-se grabnic 
înspre portul Bulak şi de acolo, pe Nil în jos, cu o corabie, 
până la Al-lskandaria, unde cobori bine sănătos. 

Or, Nur văzu că Al-lskandaria era o cetate strălucită, 
locuită de nişte oameni cu totul minunaţi şi dăruită cu un 
aer foarte plăcut, cu grădini pline de roade şi de flori, cu 
străzi frumoase şi cu sukuri falnice. Şi porni să străbată 
fermecat feluritele mahalale din oraş şi toate sukurile, unul 
după altul. Şi cum trecea prin sukul osebit de plăcut al 
neguţătorilor de flori şi de fructe. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute şaptezeci şi şaptea noapte 
spuse: 

Şi cum trecea prin sukul osebit de plăcut al neguţătorilor 
de flori şi de fructe, văzu un persan care trecea călare pe 
un catâr, având la spatele lui, pe spinarea catârului, o 
fetişcană minunată, cu înfăţişarea ispitită şi cu un mijloc de 


cinci palme pline. Era albă cum e ghinda în coaja ei, ca 
albişoara în heleşteu, ca o zerboal în deşert. Faţa ei era 
mai orbitoare decât strălucirea soarelui, iar de sub straja 
arcurilor întinse ale sprâncenelor scăpărau doi ochi mari şi 
negri, de obârşie babilonică. Şi, prin pânza străvezie care o 
învăluia, se ghiceau în ea minunăţii fără de pereche pe 
lume: obrajii lucitori ca satinul cel mai strălucit şi presăraţi 
cu trandafiri; dinţii care erau două şiraguri de mărgăritare; 
sânii drepţi şi împungători; şoldurile mlădioase; coapsele 
asemănătoare cu cozile durdulii ale oilor siriene şi 
adăpostind, către vârful lor de zăpadă, o comoară de 
neasemuit şi sprijinind un spate alcătuit întru totul dintr-un 
amestec de mărgăritare, de trandafiri şi de iasomii. Slavă 
celui carele a zămislit-o! 

Încât atunci când tânărul Nur o văzu pe tânăra aceea, 
care o întrecea în strălucire pe egipteana cea oacheşă din 
grădină, nu se putu opri să nu se ia după preafericitul catâr 
care o ducea. Şi începu să meargă aşa, după ea, până ce 
ajunseră la locul unde se afla târgul de robi. 

Acolo persanul se dete jos de pe catâr şi, după ce o ajută 
pe fată să descalece şi ea la rându-i, o luă de mână şi o 
înfăţişă telalului, ca s-o strige spre vânzare. Şi telalul, 

1 Gazelă. 

A ţase sute ţaptezeci "i ţaptea noapte dând mulţimea la o 
parte, o pofti pe fetişcană să se aşeze într-un jilţ de fildeş 
împodobit cu aur, în mijlocul târgului. Pe urmă îşi plimbă 
privirile peste cei care îl înconjurau şi strigă: 

— O, neguţătorilor! O, cumpărătorilor! O, stăpânilor de 
bogății! Târgoveţi şi beduini! O, lume care te afli împrejurul 
meu, mai aproape ori mai departe, deschid mezatul! Nici o 
ocară asupra aceluia care deschide mezatul! Preţuiţi şi 
rostiţi-vă! Allah este Atotputernic şi Atoateştiu-tor! Deschid 
mezatul! 

Atunci veni în rândul din fată un bătrân, care era 
starostele neguţătorilor din cetate şi dinaintea lui nimenea 
nu îndrăznea să ridice glasul spre a da mai mult. Şi făcu 


domol un ocol împrejurul jilţului pe care şedea fata şi, după 
ce o cercetă cu mare luare-aminte, spuse: 

— Încep mezatul cu nouă sute douăzeci şi cinci de dinari! 

Numaidecât telalul strigă cât îl ţinea gura: 

— Mezatul se începe la nouă sute douăzeci şi cinci de 
dinari! O, începătorule! O, atoateştiutorule! O, darnicule! La 
nouă sute douăzeci şi cinci de dinari ca preţ de mezat 
pentru mărgăritarul cel fară de asemuire! 

Pe urmă, cum nimenea nu vroia să mai ridice preţul, din 
cinstire faţă de preavrednicul staroste, telalul se întoarse 
către fetişcană şi o întrebă: 

— Primeşti, o, sultăniţă a lunelor, să fii a preacinstitului 
nostru staroste? 

Şi fata răspunse, de sub maramele ei: 

— Nu cumva eşti smintit, o, telalule, ori măcar lovit de 
vreo scrânteală la limbă, de-mi pui o întrebare ca asta? 

Iar telalul, fâstâăcit, întrebă: 

— Şi de ce, mă rog, o, sultăniţă a mândreţelor? 

Şi fetişcana, dezvelindu-şi într-un zâmbet mărgăritarele 
gurii, spuse: 

A şase sute şaptezeci şi şaptea noapte 

— O, telalule, au nu ţi-e ruşine înaintea lui Allah şi a bărbii 
tale, când vrei să dai fete de soiul meu unui babalâc ca 
acesta, matofit şi neputinţe, pe care nevastă-sa, fără de nici 
o îndoială şi nu numai o dată, l-o fi dodelit amarnic şi plină 
de ciudă din pricina nevolniciei lui? Şi nu ştii că unui 
moşneag ca eli se potrivesc întocmai versurile poetului: 

Am o zestre de ocară, Fără vreo nădejde. E făcută dintr-o 
ceară Care se topeşte. 

Şi cu cât mă zbat mai tare, Cu atât, greoaie, Ca lovită de 
dogoare şi mai rău se-nmoaie. 

Nu spun astea într-o doară! Rea-i şi mişelească! Ea se 
stinge, bunăoară, Când să se trezească blestemata! Doar 
arare, La vreun ceas destoinic, Când sunt singur, mai 
tresare Într-un zel războinic. 


Ticăloasă-i şi avară Când să se arate Darnică! Şi altfel, 
iară, Risipind de toate, Când mai bună-ar fi, îmi pare, O 
economie! 

Ah, scârbavnica! E-n stare Doar atunci să-nvie când mă 
culc! Şi să nu sară Când mă ştie treaz! Zestre neagră şi 
amară, Zestre de necaz! 

Fie blestemată care Zestrea mea umilă Are s-o râvnească 
şi-are Să mi-o ia de milă! 

Când auziră vorbele şi versurile acestea ale fetişcanei, cei 
de faţă se arătară până peste poate de supăraţi, din pricina 
lipsei de cinstire şi de bună-cuviinţă dovedite faţă de 
staroste. Şi telalul îi spuse tinerei: 

— Pe Allah, o, stăpâna mea, mă faci să-mi crape obrazul 
dinaintea negustorilor! Cum de poţi să-i spui asemenea 
lucruri starostelui nostru, un om de vază, un înţelept, un 
învăţat chiar? 

Ea însă răspunse: 

— A, dacă este un învăţat, atunci cu atât mai bine, într- 
adevăr! Poate că şi învăţătura de-acum are să-i fie de vreun 
folos! Un învăţat fără de zebb, la ce-o fi bun? Hai, ducă-se 
mai iute să se ascundă pe undeva! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute şaptezeci şi opta noapte 
spuse: 

Un învăţat fără de zebb, la ce-o fi bun? Hai, ducă-se mai 
iute să se ascundă pe undeva! 

A şase sute şaptezeci şi opta noapte telalul, atunci, pentru 
ca fata să nu aibă putinţa de a-l beşteli mai departe pe 
bătrânul staroste, se grăbi să înceapă iar strigarea, cât îl 
ţinea gura, răcnind: 

— O, neguţătorilor, o, cumpărătorilor! Mezatul este 
deschis şi rămâne deschis! Acela care dă mai mult o ia pe 
domniţă! 

Atunci se înfăţişă un alt negustor, care nu fusese de faţă la 
cele petrecute până aci şi care, vrăjit de frumuseţea roabei, 


spuse: 

— O iau eu, pe nouă sute cincizeci de dinari! Fetişcana 
însă, când îl văzu, pufni într-un hohot de râs; iar când el vru 
să se apropie de ea ca s-o cerceteze mai bine, îi zise: 

— O, şeicule, ia spune-mi, ai cumva în casa ta un satâr mai 
mare? 

El răspunse: 

— Am, pe Allah, o, stăpâna mea! Da ce vrei să faci cu el? 
Ea răspunse: 

— Păi tu nu vezi că, înainte de toate, trebuie să-ţi retezi o 
bucată bună din pătlăgeaua vânătă pe care o porţi în chip 
de nas? Şi nu ştii că ţie ţi se potrivesc mai mult decât oricui 
vorbele acestea ale poetului: 

Pe faţa lui se-nalţă-un minaret Atât de mare-ncât întreaga 
lume Prin uşile lui două, berechet, S-ar duce dintr-odată, 
fără nume, Şi-ntinderea întreagă pământească Ar fi 
deodată să se pustiască! 

Când auzi vorbele acestea ale fetişcanei, negustorul cel 
năsos fu cuprins de o mânie atâta de mare, încât strănută 
deodată năprasnic, pe urmă, înşfacându-l pe telal de guler, 
îi aldui o grămadă de ghiolduri după ceafa, zbierând: 

— 'Telal blestemat! Nu ne-ai adus-o pe neruşinata asta de 
roabă decât ca să ne ocărască şi să ne facă de batjocură? 

Şi telalul, tare mohorât, se întoarse înspre fetişcană şi îi 
zise: 

— Pe Allah, de când îmi fac meseria de telal, n-am mai avut 
o zi atâta de afurisită ca asta! Au tu nu poţi să-ţi struneşti 
destrăbălările limbii şi să ne laşi să ne câştigăm pâinea? 

Pe urmă, ca să pună capăt zarvei, începu iar strigarea. 

Atunci se ivi un al treilea negustor, tare bărbos, care vroi 
s-o cumpere pe roaba cea frumoasă. Ci, până să apuce el 
să-şi deschidă gura ca să rostească preţul, fetişcana se puse 
pe râs şi strigă: 

— Ia te uită, o, telalule! La ăsta rânduiala firii s-a 
răsturnat; e un berbec cu o coadă straşnică, da coada i-a 
crescut în bărbie! Şi de bună seamă că nu ai de gând să mă 


dai unui om cu o barbă atâta de lungă şi, drept urmare, cu 
o minte tare scurtă! Că doar ştii şi tu că mintea şi judecata 
sunt cu atâta mai scurte cu cât e mai lungă barba! 

La vorbele acestea, telalul, deznădăjduit până peste poate, 
nu vroi să ducă mai departe vânzarea aceea. Şi strigă: 

— Nu, pe Allah! Astăzi nu-mi mai fac meseria! 

Şi luând-o pe fată de mână, cu sufletul plin de spaimă, o 
aduse îndărăt la persan, stăpânul ei, spunându-i: 

— Noi nu putem s-o vindem! Deschidă-ţi Allah prin alte 
locuri poarta vânzării şi a cumpărării! 

Şi persanul, fără a se tulbura ori a se supăra, se întoarse 
înspre fetişcană şi îi zise: 

— Allah este cel mai darnic! Haide, fata mea! O să izbutim 
noi să găsim cumpărătorul care ţi se potriveşte! 

Şi o luă şi plecă ţinând-o cu o mână, pe când cu mâna 
cealaltă îşi ducea catârul de căpăstru, iar fetişcana arunca 
din ochi, către cei care o priveau, nişte săgeți negre şi 
ascuţite. 

A şase sute şaptezeci şi opta noapte or, de-abia atunci, o, 
minunato, îl zărişi tu pe tânărul Nur şi la vederea lui simţişi 
dorinţa cum îţi muşcă sufletul şi dragostea cum îţi răsuceşte 
lăuntrurile! Şi te oprişi deodată şi îi spuseşi stăpânului tău, 
persanul: 

— Pe acesta îl vreau! Vinde-mă lui! 

Şi persanul se întoarse şi îl zări şi el la rându-i pe 
flăcăiandrul cel împodobit cu toate farmecele tinereţii şi ale 
frumuseţii şi îmbrăcat zarif cu un caftan de culoarea prunei 
coapte. Şi îi zise fetei: 

— Tânărul acesta era şi el mai adineaori printre cei care 
priveau la vânzare şi nu s-a apropiat nicidecum de mezat. 
Cum vrei, dar, să mă duc şi să-i spun să te cumpere, dacă el 
nu vrea? 

Ea răspunse: 

— Asta nu-i pricină de necaz! Nu vreau să fiu decât a 
flăcăului acesta. Şi numai a lui am să fiu. 


Şi se duse hotărâtă la tânărul Nur şi îi spuse, scurgând 
înspre el o privire plină de ispite: 

— Oare nu sunt frumoasă deloc, o, stăpâne al meu, de n-ai 
binevoit să dai nici un preţ pe mine la mezat? 

El răspunse: 

— O, sultană a mea, oare se mai află pe lume o frumuseţe 
asemenea cu ata? 

Ea întrebă: 

— Atunci de ce nu m-ai vrut pe când eram spre vânzare 
celui care dă mai mult? De bună seamă că din pricină că nu 
mă găseai pe gustul tău! 

El răspunse: 

— Allah să te binecuvânteze, o, stăpână a mea! Hotărât că, 
dacă aş fi fost în ţara mea, te-aş fi cumpărat la preţul 
bogățiilor mele toate şi pentru toate bunurile pe care le am 
sub mâna mea. Aici însă nu sunt decât un străin şi nu am 
altă avere decât o pungă cu o mie de dinari! 

Ea spuse: 

— Dă-o drept cumpărare a mea şi n-ai să te căieşti! 

Şi tânărul Nur, neputând să se împotrivească vrăjii din 
privirea aţintită spre el, îşi descinse brâul în care se afla 
înghesuită mia de dinari şi numără şi cântări aurul 
dinaintea persanului. Şi încheiară târgul amândoi, după ce 
chemară cadiul şi martorii ca să legiuiască în scris învoiala 
de vânzare şi de cumpărare. Şi, ca să adeverească 
legământul, fata rosti: 

— Mă învoiesc să fiu vândută flăcăului acesta frumos, la 
preţul de o mie de dinari, daţi stăpânului meu persanul! 

Şi cei de faţă îşi spuseră între ei: 

— Uallah! Tare-s făcuţi unul pentru altul! Şi persanul îi 
spuse lui Nur: 

— Deie Allah ca fata aceasta să-ţi fie temei de 
binecuvântare! Bucuraţi-vă laolaltă de tinereţea voastră, vi 
se cuvine întru totul bucuria care vă aşteaptă! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar cândfu cea de a şase sute şaptezeci şi noua noapte 
spuse: 

Vi se cuvine întru totul bucuria care vă aşteaptă! 

Atunci tânărul Nur, urmat de fetişcana cea cu şolduri 
legănătoare, se îndreptă către hanul cel mare din cetate şi 
închirie degrabă o odaie în care să găzduiască. 

Şi îşi ceru iertare faţă de fetişcană că nu-i putea da ceva 
mai bun, zicând: 

— Pe Allah, o, stăpână a mea, dacă aş fi la Cairo, cetatea 
mea, te-aş găzdui într-un sărai vrednic de tine! Ci, să-ţi mai 
spun o dată, aici nu sunt decât un străin! Şi nu mai am la 
mine, ca să facem faţă nevoilor, decât numai atât cât să 
plătesc locuinţa de-aici! 

Ea răspunse, zâmbind: 

A şase sute şaptezeci şi noua noapte 

— Fii fără de nici o grijă în privinţa aceasta! 

Şi îşi scoase de pe deget un inel în care era prins un rubin 
de mare preţ şi îi spuse: 

— Ia inelul acesta şi du-te de-l vinde în suk. Şi cumpără tot 
ce este de trebuinţă pentru un ospăț în doi; şi nu te zgărci 
la cheltuieli, ci ia tot ce se găseşte mai bun de mâncare şi 
de băutură, fără să uiţi nici florile, nici fructele, nici 
mirodeniile! 

Şi Nur plecă grabnic să îndeplinească porunca şi nu 
zăbovi mult până să se întoarcă încărcat cu bunătăţi de 
toate felurile. Şi îşi suflecă mânecile şi poalele caftanului şi 
aşternu masa şi pregăti cu multă grijă ospăţul. Pe urmă se 
aşeză lângă fata care se uita la el surâzând; şi începură, 
până una alta, să mănânce şi să bea bine. Iar după ce se 
săturară şi băutura începu să-şi facă rostul, tânărul Nur, 
care era oleacă sfios de ochii cei strălucitori ai roabei sale, 
nu vroi să se lase mânat de dorinţele cele aprige care îl 
fierbeau, înainte de a întreba de ţara şi de obârşia 
fetişcanei. Şi o luă de mână şi îi zise: 

— Allah fie cu tine, o, stăpâna mea, nu ai putea acuma să- 
mi spui cum te cheamă şi care-i ţara ta? 


Ea răspunse: 

— “Tocmai, 0, Nur, despre asta vroiam şi eu să-ţi spun mai 
întâi. 

Şi se opri o clipă; apoi grăi: 

— Află, o, Nur, că mă cheamă Mariam şi că sunt singura 
fată a preaputernicului domn al frâncilor care domneşte în 
cetatea Constantinia. Încât să nu te minuneze deloc când ai 
să afli că am primit din copilărie cea mai aleasă creştere şi 
că am avut dascăli de toate felurile. Am fost învățată 
deopotrivă să mânuiesc şi acul şi igliţa, să fac marame şi 
horbote, să ţes chilimuri şi brâuri şi să chin-disesc mătasa 
fie cu aur pe beteală de argint, fie cu argint pe beteală de 
aur. Şi la fel am învăţat tot ce poate să o mie şi una de nopţi 
împodobească mintea şi să sporească frumuseţea. Şi, în 
felul acesta, am crescut în palatul tatălui meu, departe de 
toate privirile. Iar femeile din palat spuneau, uitându-se la 
mine cu ochi drăgăstoşi, că eram minunea vremilor. Încât o 
mulţime de domni şi de crai, care domneau peste 
pământuri şi peste insule, n-au pregetat să vină şi să mă 
ceară de soţie; ci tatăl meu, regele, nu a primit niciuna 
dintre cererile lor, nevroind să se despartă de singura lui 
fată, care îi era mai scumpă ca viaţa şi mai mult decât liota 
de copii ai lui, băieţi, fraţii mei! Estimp, îmbolnăvindu-mă, 
m-am juruit că, dacă m-oi mai însănătoşi, am să mă duc să 
mă închin la o mănăstire foarte cinstită printre frânei. Şi, 
când m-am vindecat, am vrut să-mi îndeplinesc jurământul 
şi m-am suit pe o corabie împreună cu una dintre fetele de 
neam din alaiul meu, fata unuia dintre mai-marii cei mai de 
vază de la curtea tatălui meu regele. Ci, de cum am pierdut 
din vedere pământul, corabia noastră a fost lovită de nişte 
musulmani, tâlhari de mare; iar eu, cu alaiul meu tot, am 
fost luată roabă şi adusă în Egipt, unde am fost vândută 
negustorului persan pe care l-ai văzut şi care, spre norocul 
fecioriei mele, se nimerise să fie suferind de hadâmbie. Şi 
tot spre norocul meu şi pentru că aşa a vrut ursitoarea mea, 
stăpânul meu, de cum m-a adus în casa lui, a căzut bolnav 


de o boală lungă şi grea, şi, cât a zăcut el aşa, n-am 
pregetat să-i dau îngrijirile cele mai statornice. Încât, de 
îndată ce s-a întors iar la sănătate, a ţinut să-mi arate 
mulţumirea lui pentru dovezile de dragoste ce-i arătasem 
câtă vreme gogise şi m-a rugat să-i cer orice-o putea să-mi 
dorească sufletul. Iar eu nu i-am cerut decât numai un 
hatâr şi anume să mă vândă cuiva care să se poată folosi de 
ceea ce am eu de folosit şi să nu mă dea decât unuia pe 
care să mi-l aleg eu singură. Şi persanul mi-a făgăduit 
numaidecât şi m-a adus degrabă să mă vândă la târgul de 
robi, unde, în felul a şase sute şaptezeci şi noua noapte 
acesta, am putut să-mi îndrept alegerea asupra ta, o, ochi al 
meu, spre paguba tuturor acelor moşnegi şi a acelor inşi 
matofiţi care mă jinduiau. 

Şi, după ce spuse toate astea, tânăra frâncă se uită la Nur 
cu nişte ochi în care ardea aurul ispitelor şi îi zise: 

— Aş putea, oare, aşa cum sunt, să fiu a altcuiva, o, 
flăcăule? 

Şi, cu o mişcare iute, îşi aruncă la o parte maramele şi se 
dezbrăcă pe de-a-ntregul, ca să se ivească în toată 
goliciunea ei dintru-ntâi. Binecuvântat fie pântecul care a 
purtat-o! Numai atunci putu să judece Nur ce 
binecuvântare coborâse pe capul său! Şi văzu că domniţa 
era o frumuseţe dulce şi albă ca o pânză de în şi că revărsa 
din toate părţile lina mireasmă de ambră, ca trandafirul 
care îşi zămisleşte singur mireasma lui fără de pereche. Şi o 
strânse în braţe şi găsi în ea, după ce o cercetă în adân- 
curile-i cele tainice, un mărgăritar încă neatins. Şi se 
bucură de ceea ce găsise, până peste marginile bucuriei şi 
se înflăcără până peste marginile înflăcărării. Şi începu să- 
şi plimbe mâna peste umerii şi peste gâtul ei gingaş şi să şi- 
o strecoare printre vălurile şi buclele părului ei, făcând 
săruturile-i să pliuţăie pe obrajii ei, ca nişte pietre vuitoare 
în apă; şi se dedulcea cu buzele ei şi plesnea cu palmele 
bucile-i fragede şi săltăreţe. Chiar că aşa! Iar ea, la rându-i, 
nu pregetă să dea la iveală o bună parte din darurile şi din 


minunatele haruri pe care le avea în ea; căci fata aceasta 
îngemăna patima grecoaicelor cu puterea de iubire a egip- 
tencelor, alinturile desfătătoare ale arăboaicelor cu căldura 
etiopiencelor, nevinovăția sperioasă a frâncelor cu iscusinţa 
cea meşteră a indiencelor, priceperea fetelor din Circasia 
cu dorinţele de foc ale nubienelor, drăgălăşeniile femeilor 
din Yaman cu tăria trupească a femeilor din Egiptul-de-Sus, 
tainica frăgezime a chinezoaicelor cu jarul fetelor din 
Hedjaz şi nesaţul femeilor din Irak cu gingăşia persanelor. 
Încât înlănţuirile nu conteniră să urmeze după îmbrăţişări, 
sărutările după mângâieri şi desfătările după zbeguri, cât 
ţinu noaptea toată, până ce, osteniţi oleacă de atâtea 
nebunii şi de atâta zbucium, adormiră într-un sfârşit unul în 
braţele celuilalt, beţi de mulţumire. Slavă lui Allah carele n- 
a izvodit privelişte mai răpitoare decât aceea a doi 
îndrăgostiţi fericiţi care, după ce s-au ameţit cu dulceaţa 
desfătării, se odihnesc în patul lor, cu braţele înlănţuite, cu 
mâinile împreunate şi cu inimile bătând la fel!' în clipita 
aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează 
de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte suta noapte spuse: 

A doua zi, când se deşteptară, nu zăboviră să-şi înceapă 
iarăşi zbegurile, cu şi mai multă dârzie, căldură, spor, 
îndemnuri, tărie şi pricepere decât făcuseră în ajun. Încât 
domniţa frâncă, încântată şi minunându-se până peste 
poate că vedea atâtea virtuţi îngemănate în fiii de 
musulmani, îşi zise: „Hotărât! Când o credinţă trezeşte şi 
stârneşte la drept-credincioşii ei asemenea dovezi de 
bărbăţie, de vitejie şi de virtute, ea este, fără putinţă de 
tăgadă, cea mai bună, cea mai omenească şi singura 
adevărată dintre toate credinţele!" Şi vru să se încunune şi 
ea pe dată întru Islam. Se întoarse aşadar înspre Nur şi îl 
întrebă: 

— Ce se cere să fac, ochiul meu, ca să mă cunun şi eu întru 
Islam? Căci vreau să fiu musulmană ca tine; întrucât pacea 
sufletului meu nu se mai află nicidecum la frânei, care 


socotesc virtute amarnica postire şi nu preţuiesc nimica mai 
mult decât un popă jugănit! Sunt nişte rătăciţi care habar 
nu au de bucuria cea de nepreţuit a a şapte suta noapte 
vieţii! Sunt nişte amărâţi pe care soarele nu-i încălzeşte cu 
dulceaţa razelor lui! Încât sufletul meu vrea să rămână aici, 
unde are să înflorească din toţi trandafirii lui şi are să cânte 
din toate păsările sale! Spune-mi, dar, ce se cere să fac ca 
să fiu şi eu musulmană! 

Şi Nur, plin de bucurie că ajuta astfel şi el oleacă, pe 
măsura puterilor lui, s-o aducă la dreapta credinţă pe 
domniţa frâncă, îi spuse: 

— O, stăpâna mea, credinţa noastră este lesnicioasă şi nu 
cunoaşte nici un fel de greutăţi lăturalnice! Mai devreme 
ori mai târziu, toţi necredincioşii au să vadă limpede cu cât 
este mai presus credinţa noastră, a drept-credincioşilor şi 
au să purceadă şi ei de bunăvoie înspre noi, aşa cum se 
merge de la întuneric înspre lumină, de la ceea ce este de 
neînțeles înspre pricepere şi de la ceea ce este anapoda 
înspre ceea ce este firesc! În ce te priveşte, o, domniţă a 
binecuvântării, ca să te speli într-un sfârşit de slinul 
creştinesc, tu ai decât să rosteşti aceste două mărturisiri: 
„Nu este alt dumnezeu decât unul Allah şi Mahomed este 
trimisul lui Allah!" Şi pe dată te-ai şi făcut o drept- 
credincioasă musulmană! 

La vorbele acestea, domniţa Mariam, fata frâncilor, ridică 
degetul şi rosti: 

— Mărturisesc şi adeveresc că nu este alt dumnezeu decât 
unul Allah şi Mahomed este trimisul lui Allah! 

Şi pe dată se încunună întru Islam! Slavă aceluia carele, 
pe căi drepte, deschide ochii celor orbi, dă auz urechilor 
celor surzi, dezleagă limba celor muţi şi luminează inimile 
celor amăgiţi - Stăpânul virtuţilor, împărţitorul harurilor, 
Mult-Plinul de bunătate faţă de drept-credin-cioşii săi! 
Amin! 

Lucrul acesta de seamă fiind împlinit astfel (Allah fie 
lăudat!), amândoi se ridicară din patul desfătărilor lor şi se 


duseră de se răcoriră, pentru ca apoi să-şi facă spălările 
cele îndătinate şi rugăciunile cele de cuviinţă. După care 
mâncară şi băură şi începură să tăifăsuiască cu mult drag şi 
să se bucure laolaltă. Şi Nur se minuna tot mai mult de 
ştiinţa cea adâncă a domniţei şi de înţelepciunea şi de 
agerimea minţii ei. 

Or, după-amiază, pe la ceasul rugăciunii asr, tânărul Nur 
plecă la geamie, iar domniţa Mariam se duse să se plimbe 
pe la Columna Fanarului. Şi atâta cu ei! Estimp, regele 
frâncilor de la Constantinia, tatăl domniţei Mariam, când 
află de răpirea fiicei sale de către musulmanii tâlhari de 
mare, fu cuprins de o durere până peste marginile durerii şi 
se simţi deznădăjduit de moarte. Şi trimise în toate părţile 
călăreţii şi patricii să facă cercetările cuvenite şi s-o 
răscumpere pe domniţă şi s-o scape, fie târ-guind-o, fie cu 
de-a sila, din mâinile răpitorilor ei. Ci toţi cei pe care îi 
însărcinase cu cercetările se întoarseră de la o vreme fără 
să fi aflat nimic. Atunci regele porunci să vină la el vizirul 
său, căpetenia agiei, un moşneag chior de ochiul drept şi 
şchiop de piciorul stâng, da un adevărat diavol al iscoadelor, 
care era în stare să descâlcească, iară a le rupe, firele 
încurcate ale unei pânze de păianjen; ori să smulgă dinţii 
unui om adormit fără a-l trezi; ori să ciordească îmbucătura 
din gura unui beduin flămând ori să i-o tragă unui negru de 
trei ori în fund, fără ca el să apuce să se întoarcă. Şi îi 
porunci să colinde toate ţările musulmane şi să nu se 
întoarcă la el decât atunci când are s-o aducă şi pe domniţă. 
Şi îi făgădui tot soiul de răsplăţi şi de hatâruri când s-o 
întoarce, însă îi lăsă de înţeles şi că, în caz de neizbândă, îl 
aşteaptă ţeapă. Şi vizirul cel chior şi şchiop plecă la drum 
fără de zăbavă. Şi începu să colinde, îmbrăcat teptil, toate 
ţările prietene şi neprietene, fără a da de nici o urmă, până 
ce ajunse la Al-lskandaria. 

Şi chiar în ziua aceea ieşi împreună cu toţi robii care îl 
însoțeau să tragă o raită pe la Columna Fanarului. Şi vru 
soarta ca în felul acesta să dea de domniţa Mariam, care se 


bucura de reveneală prin locurile acelea, încât, de îndată a 
şapte sute una noapte ce o cunoscu, chiorul zvâcni de 
bucurie şi se repezi în calea ei. Şi când ajunse dinainte-i, 
puse un genunchi la pământ şi vru să-i sărute mâna. 

Domnița, însă, care îşi însuşise toate virtuțile musulmane, 
precum şi sfiala faţă de bărbaţi, îi trase o palmă straşnică 
vizirului frâne, cel atâta de urât şi ţipă la el: 

— Câine blestemat! Ce cauţi pe pământ musulman? Şi 
socoţi că ai să mă faci să cad în puterea ta? 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute una noapte spuse: 

Domnița, însă, care îşi însuşise toate virtuțile musulmane, 
precum şi sfiala faţă de bărbaţi, îi trase o palmă straşnică 
vizirului frâne, cel atâta de urât şi ţipă la el: 

— Câine blestemat! Ce cauţi pe pământ musulman? Şi 
socoţi că ai să mă faci să cad în puterea ta? 

Frâncul răspunse: 

— O, domniţă, eu nu sunt întru nimic vinovat de treaba 
aceasta. Nu ai să te superi decât pe tatăl tău regele, care 
m-a ameninţat cu tragerea în ţeapă dacă n-am să te găsesc! 
Aşa încât trebuie să te întorci cu noi, de voie ori de silă, ca 
să mă scapi de osânda cea înfricoşată. Şi-apoi tătâne-tău 
moare de deznădejde, că te ştie luată prinsă de 
necredincioşi, iar maică-ta plânge la gândul răutăţilor pe 
care trebuie să le înduri în mâinile acestor tâlhari nesăţioşi! 

Ci domniţa Mariam răspunse: 

— Ba nicidecum! Pacea sufletului meu mi-am găsit-o chiar 
aici. N-am să plec în ruptul capului din ţara aceasta 
binecuvântată! Întoarce-te, dară, de unde ai venit, ori 
cugetă să nu care cumva să te trag tocmai eu în ţeapă aci 
pe loc, în vârful Columnei Fanarului! 

La vorbele acestea, frâncul cel şchiop pricepu că n-are s-o 
poată hotări pe domniţă să meargă cu el de bunăvoia ei şi îi 
spuse: 

— Cu îngăduinţa ta, o, stăpâna mea! 


Şi le făcu semn robilor lui s-o înşface, care numaidecât, o 
împresurară, îi puseră căluş în gură şi, oricât se apără şi 
oricât de amarnic îi zgârie ea, o aburcară în spinare şi o 
duseră, la căderea nopţii, pe puntea unei corăbii ce-şi ridica 
pânzele înspre Constantinia. Şi-atâta cu vizirul cel chior şi 
şchiop şi cu domniţa Mariam! 

Estimp, tânărul Nur nu o vedea pe nicăieri pe domniţa 
Mariam întorcându-se la han şi nu ştia care să fie pricina 
acelei zăbave. Şi, cum noaptea creştea, iar îngrijorarea lui 
sporea, Nur ieşi din han şi începu să rătăcească pe ulițele 
pustii, cu nădejdea de-a o găsi şi ajunse până la urmă în 
port. Acolo, nişte luntraşi îi spuseră că tocmai plecase o 
corabie şi că pe puntea acelei corăbii fusese dusă o tânără 
ale cărei trăsături se potriveau întocmai cu cele date de 
Nur. 

Aflând astfel de răpirea mult-iubitei sale, Nur începu să se 
văicărească şi să plângă, necurmându-şi suspinele decât ca 
să strige „Mariam! Mariam!" Atunci un bătrân, dacă îl văzu 
plângând aşa, înduioşându-se de frumuseţea şi de 
deznădejdea lui, se duse la el şi îl întrebă cu blândeţe care-i 
pricina lacrimilor lui. Şi Nur îi povesti nenorocirea ce i se 
întâmplase. Atunci bătrânul îi zise: 

— Nu mai plânge, copilul meu şi nu deznădăjdui! Corabia 
care a plecat a îndreptat pânzele către Constantinia şi 
tocmai că şi eu, care sunt căpitan de corabie, ridic pânzele 
tot câtre cetatea aceea, la noapte, cu cei o sută de 
musulmani care se află pe puntea mea. Nu trebuie, aşadar, 
decât să te sui pe corabie şi ai să găseşti iară lumina 
dorurilor tale! 

A şapte sute doua noapte şi Nur, cu lacrimile în ochi, 
sărută mâna reizului şi se îmbarcă degrabă pe corabia care 
zbură, cu toate pânzele în vânt, peste mare. 

Or, Allah le meni bună pace şi, la capătul unei călătorii de 
cincizeci şi una de zile, ajunseră cu corabia în faţa 
Constantiniei, unde traseră grabnic la țărm. Ci numaidecât 
fură înhăţaţi de oştenii frânei care vegheau ţărmul şi fură 


prădaţi şi aruncaţi în temniţă, aşa cum poruncise regele, 
care vroia, în felul acesta, să-şi răzbune pe toţi neguţătorii 
străini ocara adusă fetei lui în ţările musulmane. 

Într-adevăr, domniţa Mariam ajunsese la Constantinia 
chiar în ajunul acelei zile. Şi de îndată ce ştirea despre 
întoarcerea ei se răspândi în cetate, toate ulițele fură 
împodobite în cinstea sa şi tot norodul ieşi s-o întâmpine. 
Iar regele şi regina încălecară pe cai, cu toţi mai-marii şi 
dregătorii de la palat şi veniră s-o aştepte la coborârea de 
pe corabie. lar regina, după ce o sărută cu dragoste pe 
fiică-sa, o întrebă îngrijorată, înainte de orice, dacă mai era 
fecioară ori dacă, spre amarul ei şi spre ocara numelui său, 
îşi pierduse pecetea cea fără de preţ. Ci domniţa, izbucnind 
în râs dinaintea tuturor celor ce se aflau de faţă, răspunse: 

— Ce mă întrebi tu, o, maică a mea? Au tu crezi că poţi să 
rămâi fecioară în ţara musulmanilor? Şi tu nu ştii că în 
cărţile musulmanilor se spune: „Nici o femeie nu are să 
îmbătrânească fecioară în Islam." în clipita aceasta a 
istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, 
sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute doua noapte spuse: „Nici o 
femeie nu are să îmbătrânească fecioară în Islam!" 

O mie şi una de nopţi şi regina - care nu-i pusese fetei sale 
această întrebare de faţă cu toată lumea decât ca să se 
ducă vestea, încă de la întoarcerea ei, că fecioria îi era 
nevătămată, iar cinstea lor era neatinsă. 

— Când auzi vorbele acelea neaşteptate şi încă rostite şi 
dinaintea întregii curţi, îngălbeni toată la chip şi căzu 
leşinată în braţele însoţitoarelor ei, tulburată de pocinogul 
acela atâta de pârdalnic. Iar regele, tot aşa, amarnic de 
furios de întâmplare şi mai ales de felul deschis în care fiică- 
sa dezvăluia cele ce i se întâmplaseră, îşi simţi băşica fierii 
cum plesneşte în mijlocul ficatului şi, oţărât până peste 
marginile oţărălii, o luă pe domniţă şi intră cu mare grabă 
în palat, împresurat de uluirea tuturora, de nasurile 
alungite ale dregătorilor şi de chipurile acre ale bătrânelor 


curtence rămase fără de răsuflare. Şi acolo îşi chemă 
numaidecât sfetnicii şi ceru părerea vizirilor şi a 
patriarhilor. Şi vizirii şi patriarhii întrebaţi răspunseră: 

— Noi suntem de părere că, spre-a o curăâţi pe domniţă de 
murdăria musulmanilor, nu este decât o cale şi anume să fie 
spălată în sângele lor. Încât trebuie să fie scoşi din temniţă 
o sută de musulmani, niciunul mai mult, nici-unul mai puţin 
şi să li se taie capul! Şi să fie strâns sângele de la gâtul lor şi 
în acel sânge să fie scăldat trupul domniţei, ca pentru un 
botez nou! 

Drept urmare, regele porunci să fie aduşi cei o sută de 
musulmani care tocmai fuseseră aruncaţi în temniţă şi 
printre care, cum s-a spus, se afla şi tânărul Nur. Şi se 
începu cu tăierea capului căpitanului de corabie. Pe urmă 
se tăie capul tuturor neguţătorilor. Şi, de fiecare dată, se 
strângea într-o zăcătoare largă sângele care ţâşnea din 
gâturile fără cap. Şi veni şi rândul tânărului Nur. Şi fu dus 
la locul de tăiere, fu legat la ochi, fu întins pe preşul cel 
însângerat şi călăul îşi roti spada ca să-i reteze capul de la 
gât, când o femeie bătrână se apropie de rege şi îi zise: 

A şapte sute doua noapte 

— O, rege al vremilor, cele o sută de capete au şi fost 
tăiate, iar bazinul este plin de sânge! Încât acest musulman 
tânăr care a mai rămas s-ar cădea să fie cruțat şi mai 
degrabă să-mi fie dat mie ca să-mi slugărească la biserică! 

Şi regele strigă: 

— Pe Mesia! Adevărat ai vorbit! Cele o sută de capete se 
află aci, iar bazinul este plin. Ia-l, dară, pe acesta şi 
foloseşte-l ca slugă la biserică! 

Şi bătrâna, care era căpetenia paznicelor de la biserică, îi 
mulţumi regelui şi, pe când Măria Sa ieşea din sală laolaltă 
cu vizirii lui spre a purcede la botezul de sânge al domniţei, 
bătrâna îl luă pe tânărul Nur. Şi, fermecată de frumuseţea 
lui, îl duse fără de zăbavă la biserică. 

Acolo bătrâna îi porunci lui Nur să se dezbrace şi îi aduse 
o haină lungă şi neagră, un potcap lung de popă, un văl 


mare, negru, pe care să şi-l pună peste acel potcap, un 
patrafir şi un brâu lat. Şi îl îmbrăcă ea însăşi, ca să-l înveţe 
cum trebuie să facă; şi îi spuse sfaturile de trebuinţă, ca să- 
şi îndeplinească aşa cum se cuvine slujba la biserică. Şi, 
vreme de şapte zile în şir, îi veghe munca şi îl îndemnă să se 
străduiască, pe când el se jeluia în inima lui de drept- 
credincios că e silit să facă o slugărie ca aceea în slujba 
necredincioşilor. 

Or, în seara celei de a şaptea zile, bătrâna îi spuse lui Nur: 

— Află, fiul meu, că peste câteva clipite domniţa Mariam, 
care a fost curățată prin botezul de sânge, are să vină la 
biserică să-şi petreacă noaptea toată în rugăciune, ca să i se 
ierte astfel blestemăţiile. Te înştiinţez, aşadar, de venirea ei, 
pentru ca, atunci când eu m-oi duce să mă culc, tu să stai la 
uşă ca să îndeplineşti orice slujbă pe care s-ar putea să ţi-o 
ceară, ori ca să mă chemi la caz că ea ar cădea leşinată de 
căinţă din pricina păcatelor ce le-a săvârşit. Ai priceput? 

Şi Nur, cu ochii scăpărând, răspunse: 

— Priceput, o, stăpână a mea! 

Estimp, domniţa îvlariam, îmbrăcată în negru din creştet 
până-n talpă şi cu faţa coperită de un văl negru, ajunse în 
tinda bisericii şi, plecându-se adânc dinaintea lui Nur, pe 
care, din pricina hainelor de pe el, îl socoti un popă, intră în 
biserică, după ce bătrâna paznică îi descuie uşa, şi, cu pas 
domol, se duse la un fel de paraclis lăuntric, tare întunecat 
la înfăţişare. Atunci bătrâna, nevrând s-o stânjenească, se 
grăbi să plece; şi după ce îl dodeli pe Nur să vegheze la uşă, 
se duse să se culce în chilia ei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute treia noapte spuse: 

Se duse să se culce în chilia ei. 

Iar Nur, după ce se încredinţă că bătrâna paznică 
adormise şi sforăia ca o căpcăună, se strecură în biserică şi 
se duse drept la locul unde se afla domniţa Mariam şi care 
era un paraclis luminat de o candelă ce ardea dinaintea 


chipurilor necredinţei (arde-le-ar focul!). Şi intră încetişor 
în paraclisul acela şi, cu un glas tremurând, spuse: 

— Eu sunt Nur, o, Mariam! 

Şi domniţa, când auzi glasul mult-iubitului ei, crezu dintru- 
ntâi că visează, pe urmă se aruncă în braţele lui. Şi 
amândoi, tulburaţi până peste poate, începură să se sărute 
în tăcere şi îndelung. Şi, când izbutiră să vorbească, îşi 
povestiră tot ce păţiseră din ziua despărțirii. Şi laolaltă 
înălţară laudă lui Allah, carele îngăduise să se afle iar 
împreună. 

A şapte sute treia noapte după care domniţa, spre a 
sărbători bucuria acelei clipe a întâlnirii lor, se grăbi să-şi 
scoată hainele cele cernite pe care regina, maică-sa, o silise 
să le poarte spre a-şi aminti necontenit de pierderea 
fecioriei sale. Şi când se dezbrăcă de tot, şezu pe genunchii 
lui Nur, care la rându-i aruncase departe de el rasa şi 
hainele de popă creştinesc. Şi se porniră pe un potop de 
alinturi nemaipomenite şi cum unele asemenea nu mai 
văzuse vreodată petrecându-se locul acela de pierzanie al 
sufletelor necredincioşilor. Şi nu conteniră, cât ţinu noaptea 
toată, să se dedea, fără de nici un fel de oprelişti, celor mai 
osebite bucurii ale desfătării, dându-şi unul altuia dovezile 
cele mai vădite ale dragostei lor vajnice. Şi Nur, în clipa 
aceea, simţea cum se întoarce la viaţă cu atâta năprasnă, 
încât ar fi putut să sugrume, fără de oprire, unul după altul, 
o mie de popi, cu patriarhii lor cu tot! Allah să-i stingă pe 
păgâni şi să dea tărie şi virtute drept-credincioşilor lui! 

Când, către zori, clopotele bisericii sunară cea dintâi 
chemare a necredincioşilor, domniţa Mariam se grăbi - da 
cu câte lacrimi de jale! 

— Să se îmbrace în hainele ei cernite; iar Nur, la fel, se 
îmbrăcă şi el cu hainele necredinţei (ierte-l Allah, cel carele 
vede adâncul cugetului, în această cruntă anevoinţă în care 
se află!). Ci, înainte de a pleca şi după ce îl mai sărută 
pentru ultimă oară, domniţa îi spuse lui Nur: 


— Acuma, o, Nur, după cele mai bine de şapte zile de când 
te afli în această cetate, cunoşti pesemne temeinic locurile 
şi împrejurimile bisericii acesteia? 

Şi Nur răspunse: 

— Da, o, stăpâna mea! Ea spuse: 

— Ei bine, atunci ia aminte la vorbele mele şi să nu le uiţi! 
Căci mi-am ticluit în gând un plan care are să ne 
îngăduiască să scăpăm pe totdeauna din ţara aceasta! 
Drept care mâine, la cea dintâi strajă a nopţii, nu ai decât o 
mie şi una de nopţi să deschizi uşa bisericii care dă înspre 
mare şi să te duci fără de zăbavă pe țărm. Acolo ai să 
găseşti o corăbioară cu zece oameni; iar căpitanul lor, când 
are să te vadă că vii, are să se repeadă să-ţi dea mâna. Ci tu 
să aştepţi să te strige pe nume; şi mai ales să nu zoreşti 
nimic! În ce mă priveşte, să nu ai nici o grijă din partea 
mea: am să pot eu să dau de tine fără de nici o supărare. Şi 
Allah are să ne slobozească din mâinile lor. 

Pe urmă, înainte de a-l lăsa singur, mai adăugă: 

— Ci, o, Nur, spre a le face un pocinog cât mai straşnic 
patriarhilor, să nu uiţi să şterpeleşti din vistieria bisericii tot 
ce ai să găseşti mai greu ca preţ şi mai uşor ca greutate şi 
să goleşti, înainte de a pleca, toată cutia în care 
necredincioşii îşi pun darurile de aur pe care le aduc 
căpeteniilor credinţei acesteia mincinoase. 

Şi domniţa, după ce îi ceru lui Nur să spună şi el, vorbă cu 
vorbă, sfaturile pe care i le dăduse, ieşi din biserică şi, cu 
ochii tare mohorâţi, se întoarse la palat, unde maică-sa o 
aştepta ca să-i predice căinţa şi lepădarea de bucuriile 
trupului. Ferească-i Allah în veci pe drept-credincioşii săi de 
lepădarea aceea necurată şi facă el să nu aibă a se căi decât 
de răul săvârşit faţă de aproapele lor! Amin! 

Aşadar, la cea dintâi strajă de noapte, Nur, după ce veghe 
sforăiturile bătrânei căpcăune a bisericii, nu pregetă să 
pună gabja pe toate lucrurile de preţ din vistieria de sub 
pământ şi să golească în brâul lui de popă tot aurul şi 
argintul ce se afla în cutia patriarhilor. Şi, încărcat cu acea 


pradă luată de la necredincioşi, o tuli în graba mare pe uşa 
ce-i fusese arătată, spre ţărmul mării. Şi acolo, urmând ce-i 
spusese domniţa, găsi corabia, iar căpitanul, după ce îi 
întinse mâna şi îl chemă pe nume, îl primi cu toată 
dragostea, dimpreună cu povara lui cea de preţ. Şi 
numaidecât dădu semnalul de plecare. 

Or, corăbierii, în loc să se supună poruncilor date de 
căpitanul lor şi să dezlege parâmele care ţineau corabia a 
şapte sute patra noapte legată de stâlpii de pe țărm, 
începură să cârtească, iar unul dintre ei ridică glasul şi 
spuse: 

— O, căpitane, da tu ştii prea bine că am primit cu totul 
altfel de porunci de la stăpânul nostru, regele, care vrea să- 
| pornească mâine pe vizirul său cu corabia noastră, ca să 
se ducă să-i dovedească pe piraţii musulmani care s-au ivit 
prin preajmă, amenințând s-o răpească pe domniţa 
Mariam! 

Căpitanul însă, oţărât până peste poate de împotrivirea 
aceea, strigă: 

— Cine cutează să se împotrivească poruncilor mele? Şi, 
rotindu-şi sabia, reteză dintr-o lovitură capul celui care 
vorbise. Şi sabia lumina, în beznă, roşie de sânge, ca o 
făclie. Însă fapta aceea aprigă nu-i opri pe corăbierii ceilalţi, 
oameni dâriji, să nu cârtească mai departe, încât 
împărtăşiră cu toţii, într-o clipită, sub sabia cea iute ca 
fulgerul, soarta tovarăşului lor, pierzându-şi toţi zece, unul 
după altul, capul de pe grumaji. Şi căpitanul împinse cu 
piciorul leşurile lor în mare. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute patra noapte Spuse: 

Şi căpitanul împinse cu piciorul leşurile lor în mare. La 
sfârşit se întoarse înspre Nur şi, cu un glas poruncitor ce nu 
îngăduia cârtire, ţipă: 

— Yallah! Hai! Desfă parâmele, întinde pânzele şi strânge 
frânghiile, în vreme ce eu am grijă de cârmă! 


Şi Nur, înspăimântat de volnicia aprigului căpitan, şi-apoi 
şi fară vreo armă cu care să se apere şi să încerce să scape 
fugind pe uscat, fu nevoit să se supună şi, măcar că nu se 
pricepea la treburile marinăreşti, îndeplini cât putu mai 
bine munca la frânghii. Şi corabia, călăuzită de mâna 
hotărâtă a căpitanului la cârmă, se îndepărtă, cu toate 
pânzele umflate, înspre larg şi împinsă de vântul prielnic, 
puse cap către Al-lskandaria. 

În vremea aceasta, bietul Nur se căina în sufletul său, fără 
a cuteza să se plângă deschis faţă de căpitanul cel bărbos 
care se uita la el cu nişte ochi strălucitori; şi îşi zicea: „Ce 
năpastă s-a abătut pe capul meu tocmai când socoteam că 
necazurile s-au isprăvit! Şi fiecare nenorocire e mai rea 
decât cea de dinaintea ei! Baremi de-aş pricepe ceva din 
toate astea! Şi-apoi, ce-am să mai păţesc şi cu insul ăsta 
amarnic? Fără de nici o îndoială că n-am să mai ies viu din 
mâinile lui!" Şi se lăsă aşa mai departe dus de gânduri 
negre, cât ţinu noaptea toată, veghind pânzele şi saulele. 

Dimineaţa, cum se aflau în fata unei cetăţi unde urmau să 
tragă la țărm spre a năimi câţiva corăbieri, căpitanul se 
ridică deodată, cuprins parcă de un mare zbucium şi îşi 
aruncă mai întâi turbanul la picioare. Pe urmă, întrucât 
Nur, uluit, se uita la el fară să priceapă nimic, izbucni în râs 
şi, cu amândouă mâinile îşi smulse barba şi mustăţile şi pe 
dată se schimbă într-o fetişcană ca luna când se ridică peste 
mare. Şi Nur o cunoscu pe domniţa Mariam. Şi de îndată ce 
tuburarea i se potoli, se aruncă ia picioarele ei, până peste 
poate de minunat şi de bucuros şi îi mărturisi că fusese 
cuprins de o mare spaimă din pricina acelui căpitan cumplit 
care făcea să zboare aşa de uşor capetele oamenilor de pe 
grumaji. Şi mult mai râse domniţa Mariam de spaima lui; şi, 
după ce se sărutară, fiecare se grăbi să se aştearnă iarăşi 
pe muncă spre a intra în portul cetăţii. Şi, de cum ajunseră 
pe uscat, luară în slujba lor câţiva corăbieri şi plecară pe 
mare departe. lar domniţa Mariam, care se pricepea la 
tainele năieritului şi cunoştea drumurile mării şi bătaia 


vântului şi a apelor, dădu mai departe poruncile de 
trebuinţă, ziua întreagă, A şapte sute patra noapte cât ţinu 
drumul. Dar când se lăsă noaptea nu pregetă să se ducă şi 
să se culce lângă preaiubitul ei Nur şi să deguste cu el, în 
reveneala mării, sub cerul gol, toate desfătările dragostei. 
Allah să-i apere şi să-i ţină şi să sporească asupra lor 
hatârurile lui! 

Or, Allah le hărăzi, până la sfârşitul călătoriei, o plutire 
fără de necazuri şi în curând zăriră Columna Fanarului. Şi 
după ce corabia fu legată la țărm în port, iar oamenii de pe 
corabie coborâră pe uscat, Nur îi spuse domniţei Mariam: 

— lacătă-ne, într-un sfârşit, pe pământ musulman! 
Aşteaptă numai o clipă aici, până mă duc să-ţi cumpăr ce îţi 
trebuieşte ca să intri în cetate aşa cum se cuvine, căci văd 
că nu ai nici rochie, nici iaşmac, nici papuci! 

Şi Mariam răspunse: 

— Da, du-te să-mi cumperi toate astea, da să nu zăboveşti 
prea mult până să te întorci! 

Şi Nur cobori pe uscat, ca să cumpere lucrurile acelea. Şi- 
atâta cu ei! 

Ci, în ceea ce îl priveşte pe regele frâncilor din 
Constantinia, iacătă! A doua zi, de cu zori, după plecarea la 
ceas de noapte a domniţei Mariam, i se aduse vestea că fata 
pierise şi nu i se putu da nici un alt amănunt, afară doar că 
fusese să-şi facă rugăciunile în biserica cea mare a 
patriarhiei. Ci tot atunci veni şi îngrijitoarea cea bătrână să- 
i aducă ştirea că sluga cea nouă de la biserică pierise şi, 
îndată după aceea, i se vesti şi fuga din port a corăbiei celei 
micuţe şi moartea celor zece năieri, ale căror leşuri 
fuseseră găsite pe țărm descăpăţânate. Şi regele frâncilor, 
fierbând de turbarea strânsă în pântece, cugetă vreme de 
un ceas, după care spuse: 

— Dacă acea corabie a mea a pierit, nu mai încape nici o 
îndoială că a fost luată de fata mea! 

Şi, pe loc, porunci să vină la el căpitanul portului şi vizirul 
cel chior şi şchiop şi le spuse: 


— Aţi auzit ce s-a întâmplat! Or, fata mea, fără de nici o 
îndoială, trebuie să se fi îndreptat înspre ţările musulmane 
să-şi caute hăndrălăii. Dacă, dar, nu mi-o aduceţi îndărăt, 
vie ori moartă, nimica nu are să vă mai scape la rându-vă de 
ţeapă care vă aşteaptă! La drum! 

Atunci vizirul cel bătrân şi chior şi şchiop, precum şi 
căpitanul portului armară degrabă o corabie şi o îndreptară 
în zbor, fără de zăbavă, înspre Al-lskandaria unde ajunseră 
la acelaşi ceas cu cei doi fugari. Şi cunoscură numaidecât 
corabia cea micuță, trasă în port. Şi o zăriră, ca să nu mai 
aibă vreo îndoială şi pe domniţa Mariam stând pe o 
grămadă de parâme pe punte. Şi pe dată porunciră să 
coboare într-o luntre o ceată de oameni înarmaţi, care se 
strecurară pe nesimţite la corabia fugară, izbutiră s-o 
înşface pe domniţă pe neaşteptate, o legară belci şi o 
duseră pe puntea lor, după ce dădură foc corăbiei celei 
micuţe. Şi, fără a mai zăbovi, se întoarseră în larg şi puseră 
cap spre Constantinia, unde fură destul de norocoşi să 
ajungă fără de nici un necaz. Şi zoriră să se ducă şi s-o dea 
pe domniţa Mariam tatălui său, regele. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute cincea noapte spuse: 

Şi zoriră să se ducă şi s-o dea pe domniţa Mariam tatălui 
său, regele. 

Când o văzu pe fiică-sa şi când ochii lui se aţintiră în ochii 
ei, regele frâncilor nu putu să-şi stăpânească furtuna 
simţămintelor şi, aplecându-se peste jeţ, cu pumnul întins, 
strigă: 

— Vai de tine, fată blestemată! De bună seamă că te-ai 
lepădat de credinţa străbunilor tăi, dacă ţi-ai părăsit a şapte 
sute cincea noapte aşa casa părintească şi te-ai dus să cauţi 
adăpost la necredincioşii care te-au despecetluit! Hotărât, 
numai moartea ar putea să mai spele ocara pe care ai adus- 
o numelui creştin şi cinstei neamului nostru! Ah, ticăloaso, 
găteşte-te să fii spânzurată la uşa bisericii! 


Ci domniţa Mariam, departe de a se tulbura, răspunse: 

— Tu, tată, ştii ce suflet deschis am eu. Or, nu sunt 
vinovată, aşa cum mă crezi. Oare ce păcat am săvârşit dacă 
am vrut să mă întorc la un pământ pe care soarele îl scaldă 
în razele lui şi unde bărbaţii sunt puternici şi tari de 
vârtute? Şi ce să fi rămas să fac printre popii şi jugăniţii de- 
aici? 

La vorbele acestea, mânia regelui ajunse până peste poate 
şi răcni către gealaţii lui: 

— Luaţi-o de dinaintea ochilor mei pe fata asta păcătoasă 
şi duceţi-o de-o daţi morţii celei mai crunte! 

Şi pe când călăii se pregăteau s-o înşface pe domniţă, 
vizirul cel bătrân şi chior veni şchiopătând până dinaintea 
tronului şi, după ce sărută pământul dintre mâinile regelui, 
spuse: 

— O, rege al vremurilor, îngăduie robului tău să rostească 
o rugăminte înainte de moartea domniţei! 

Regele spuse: 

— Grăieşte, o, vizire al meu bătrân şi credincios, o, stâlp al 
creştinătăţii! 

Şi vizirul spuse: 

— Află, o, Maria Ta, că robul tău cel nevrednic este de tare 
multă vreme îndrăgostit de farmecele domniţei! Drept 
aceea vin acuma să te rog să n-o dai morţii şi, ca singură 
răsplată pentru multele dovezi de credinţă ale mele faţă de 
rosturile scaunului Domniei Tale şi ale creştinătăţii, să mi-o 
dai de soţie. Şi-apoi eu sunt atâta de urât, încât căsătoria 
aceasta, care pentru mine însemnează un hatâr, ar putea 
sluji totodată şi ca osândă pentru greşelile domniţei! Pe 
deasupra, mă îndatorez s-o ţin încuiată în afundul casei 
mele, ferită de aci înainte de orice putinţă de fugă şi de 
orice căutare a musulmanilor! 

Dacă auzi vorbele acestea ale vizirului său, regele spuse: 

— Nu este nici o piedică! Da ce ai să faci tu, o, sărma-nule, 
cu jarul acesta aprins de la focul iadului? Şi nu te temi de 
urmările cele încornoroase ale unei căsătorii ca acestea! Pe 


Mesia! Eu, în locul tău, aş sta multă vreme cu degetul în 
gură ca să cuget la o treabă atâta de amarnică! 

Ci vizirul răspunse: 

— Pe Mesia! Nu-mi fac nici o amăgire în privinţa aceasta şi 
ştiu întru totul cât de amarnică-i împerecherea noastră. Da 
am să ştiu eu să mă port cu destulă înţelepciune ca s-o 
împiedic pe soţia mea să se dedea la destrăbălări scâr- 
bavnice! 

Şi regele frâncilor, izbucnind în râs la aceste vorbe, se 
cutremură în jeţul lui şi îi spuse vizirului cel bătrân: 

— O, moşneag boşorog, tare-aş vrea să văd cum îţi cresc în 
frunte doi colţi de elefant! Da te prevestesc că dacă ai s-o 
laşi pe fiică-mea să scape din palatul tău, ori dacă n-ai s-o 
împiedici să mai adauge vreo năzbâtie la năzbâtiile cele 
care au adus atâta ocară numelui nostru, are să-ţi zboare 
capul de pe umeri! Numai cu înţelegerea aceasta îţi dau 
învoirea mea! 

Şi bătrânul vizir primi târgul şi sărută picioarele regelui. 
Numaidecât popii, călugării şi patriarhii, precum şi toţi 
dregătorii creştinătăţii, fură vestiți despre căsătoria pusă la 
cale. Şi, cu prilejul acesta, se dădură ospeţe mari la palat. 
Iar când petrecerile se sfârşiră, vizirul cel bătrân şi 
îngreţoşător intră în odaia domniţei. Oprire-ar Allah 
urâciunea să aducă vreo prihană strălucirii! Şi facă el ca 
porcul acela împuţit să-şi deie sufletul până s-ajungă a 
murdări lucrurile cele neîntinate! 

Da o să ne mai întoarcem la el! 

Estimp, Nur, care coborâse pe uscat să cumpere lucrurile 
cele de trebuinţă pentru îmbrăcatul domniţei, A şapte sute 
cincea noapte când se întoarse cu iaşmacul şi rochia şi o 
pereche de papuci din piele galbenă, ca portocala, văzu o 
mulţime mare ce se ducea şi se întorcea din port. Şi întrebă 
care-i pricina acelei forfoteli; şi i se spuse că năierii de pe o 
corabie frâncă năvăliseră pe neaşteptate asupra unei 
corăbii trase nu departe de acolo şi îi dăduseră foc, după ce 
răpiseră o fată ce se afla pe acea corabie. Şi, la ştirea 


aceea, Nur se schimbă deodată la chip şi căzu la pământ 
fără de simţire. 

După o bucată de vreme, când se deşteptă din pieire, le 
povesti celor de faţă trista lui întâmplare. Ci nu are niciun 
rost s-o mai spunem o dată. Şi toţi începură să-l în-vinuiască 
pentru purtarea lui şi să-i arunce un potop de dojeni, 
spunându-i: 

— Nu ai decât ceea ce ţi se cuvine! De ce ai lăsat-o 
singură? Ce nevoie aveai să te duci să-i cumperi iaşmac şi 
papuci noi din piele galbenă ca portocala? Au nu putea să 
coboare pe uscat cu hainele ei cele vechi şi să-şi acopere 
faţa, până una alta, cu o bucată de pânză de corabie sau cu 
orice altă cârpă? Asta-i, pe Allah! Nu ai decât ce ţi se 
cuvine! 

Estimp, veni acolo şi un şeic, care era stăpânul hanului în 
care şezuseră Nur şi domniţa când se întâlniseră întâia 
oară. Şi îl cunoscu pe bietul Nur şi, dacă îl văzu într-o stare 
atâta de jalnică, îl întrebă care-i pricina. Şi când află toată 
povestea, îi zise: 

— Hotărât! laşmacul era cu totul şi cu totul de prisos; şi 
tot aşa şi rochia cea nouă şi papucii cei galbeni! Da şi mai 
de prisos ar fi acuma să mai vorbim despre asta. Hai cu 
mine, fiul meu! Eşti tânăr şi, în loc să plângi ca o femeie şi 
să te laşi pradă deznădejdii, eşti dator să te foloseşti mai 
degrabă de tinereţea şi de voinicia ta. Gata! Neamul fetelor 
frumoase încă nu s-a stins în ţara noastră! Şi-o să izbutim 
noi să-ţi găsim o egipteancă frumoasă şi pricepută care, 
fară de nici o îndoială, are să te despăgubească şi să te 
mângâie. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute şasea noapte urmă: 

Şi-o să izbutim noi să-ţi găsim o egipteancă frumoasă şi 
pricepută care, fară de nici o îndoială, are să te 
despăgubească şi să te mângâie de pierderea acelei 
domniţe france! 


Nur însă, plângând necontenit, răspunse: 

— Nu, pe Allah, o, bunule unchi al meu, nimica nu are să 
mă poată despăgubi de pierderea domniţei, nici să mă facă 
să-mi uit durerea. 

Şeicul întrebă: 

— Da ce să mai faci acuma? Corabia s-a dus cu domniţa, 
iar lacrimile tale nu au nici o putere! 

El spuse: 

— "Tocmai de-aceea vreau să mă întorc în cetatea regelui 
francilor şi s-o scot de acolo pe iubita mea! 

El spuse: 

— Ah, fiul meu, nu da ascultare îndemnurilor sufletului tău 
neînfricat! Dacă ai izbutit s-o scapi întâia dată, ia bine 
seama la cea de a doua încercare şi nu uita de proverbul 
care spune: „Oul prea adesea aruncat, nu scapă 
nevătămat!" 

Ci Nur răspunse: 

— Îţi mulţumesc, unchiule, pentru sfaturile tale cuminţi, da 
pe mine nimica nu mă sperie şi nimica nu are să mă 
împiedice să mă duc s-o dobândesc iarăşi pe iubita mea, 
chiar de-o fi să-mi primejduiesc de moarte sufletul cel 
scump! Şi cum, din voia sorții, se afla în port o corabie a 
şapte sute şasea noapte gata să-şi desfăşoare pânzele 
înspre insulele frâncilor, tânărul Nur se îmbarcă degrabă 
pe ea; şi ancora fu ridicată numaidecât. 

Or, şeicul, stăpânul hanului, mare dreptate avusese când îl 
îndemnase pe Nur să se gândească în ce dârdoră de 
primejdii are să se arunce fără de nici o socoteală. Întrucât 
regele frâncilor, după năzbâtia din urmă a fiică-sii, se jurase 
pe Mesia şi pe cărţile păcătoşeniei că are să stingă de pe 
faţa pământului şi a mărilor neamul musulmanilor şi 
poruncise să se gătească de război o sută de corăbii care să 
pornească să dea piept cu vasele musulmanilor şi să pusti- 
ască țărmurile şi să semene peste tot prăpădul, măcelul şi 
moartea. Aşa că în clipa când corabia pe care se afla Nur 
intra în apele insulelor, fu întâmpinată de unul dintre acele 


vase de război şi luată, prinsă şi dusă în portul regelui 
frâncilor, chiar în ziua dintâi a petrecerilor ce se desfăşurau 
întru sărbătorirea nunţii vizirului cel chior cu domniţa 
Mariam. Şi regele, ca să sărbătorească mai falnic acele 
petreceri şi ca să-şi potolească zăcăşia din suflet, porunci să 
fie ucişi în ţeapă toţi musulmanii prinşi. 

Se îndeplini, dar, porunca aceea năprasnică; şi toţi prinşii, 
unul după altul, fură traşi în ţeapă dinaintea porţii unde 
avea loc nunta. Şi nu mai rămăsese decât tânărul Nur, când 
regele, care împreună cu toată curtea lui se afla de faţă la 
acea osândă, se uită la el cu luare-aminte şi spuse: 

— Nu ştiu, da, pe Mesia! 'Iare socot că tânărul acesta este 
tânărul pe care l-am dăruit nu de mult paznicei de la 
biserică! Cum de se află aici, după ce a fugit o dată? 

Şi adăugă: 

— Ha! Ha! Să fie tras în ţeapă pentru vina de a fi fugit! Ci 
în clipita aceea, vizirul cel chior înaintă şi spuse regelui: 

— O, rege al vremilor, am făcut şi eu un jurământ! Şi 
anume, să jertfesc la poarta palatului meu, spre a cobori 
binecuvântarea asupra căsniciei mele, trei tineri 
musulmani! 

Mă rog ţie, dă-mi putinţa de a-mi îndeplini jurământul şi 
lasă-mă să aleg trei prinşi de la corabia cu prinşi de război! 
Şi regele zise: 

— Pe Mesia! N-am ştiut de jurământul tău! Că ţi-aş fi 
dăruit nu doar trei, ci treizeci de prinşi! Nu mi-a mai rămas 
decât acesta de-aici; ia-l, până ce or mai fi aduşi alţii! 

Şi vizirul îl luă pe Nur, gândind să-şi spele cu sângele lui 
pragul palatului; ci, după ce cugetă că jurământul său nu ar 
fi îndeplinit cu totul dacă nu i-ar jertfi pe toţi cei trei 
musulmani deodată, porunci ca tânărul Nur, pus în lanţuri, 
să fie aruncat în grajdul palatului, unde, până una alta, 
gândea să-l lase chinurilor foamei şi setei. 

Or, vizirul cel chior avea în grajdul lui doi cai gemeni, de o 
frumuseţe vrăjită, din cel mai ales soi de Arabia şi ai căror 
strămoşi erau trecuţi pe un înscris, iar înscrisul era agăţat 


la gâtul lor într-o punguţă legată cu un lanţ de peruzele şi 
de aur. Un cal era alb ca o porumbiţă şi se numea Sabik, iar 
celălalt era negru ca un corb şi se numea Lahik. Şi amândoi 
caii aceia erau vestiți printre frânei şi printre arabi şi 
stârneau pizma regilor şi a sultanilor. Ci unul dintre cai 
avea o pată de albeaţă pe ochi; şi nici iscusinţa celor mai 
iscusiţi potcovari nu izbutise să facă albeaţa să piară. Şi 
vizirul cel chior se străduise şi el să o tămăduiască, întrucât 
era meşter la leacuri şi la doftoriceli; da nu făcuse decât să 
înrăutăţească şi mai mult beteşugul şi să sporească 
întinderea petei. 

Încât atunci când Nur, dus de vizir, ajunse în grajd, băgă 
de seamă pata de pe ochiul calului şi zâmbi a râde. lar 
vizirul îl văzu că zâmbeşte şi îi zise: 

— O, musulmanule, de ce zâmbeşti? El spuse: 

— Din pricina petei de pe ochiul calului! Vizirul zise: 

A şapte sute şaptea noapte 

— O, musulmanule, ştiu că oamenii din neamul tău sunt 
tare iscusiţi la cai şi că se pricep mai bine decât noi la 
meşteşugul de a-i îngriji! Oare din pricina aceasta 
zâmbeşti? 

Şi Nur, care chiar că se pricepea de minune să vindece 
beteşugurile cailor, răspunse: 

— Tu zici! Nu se află nimenea în toată împărăţia creştinilor 
care să ştie tămădui calul acesta! Ci eu pot să-l vindec! Ce 
mi-ai dărui dacă mâine ţi-ai găsi calul cu nişte ochi sănătoşi 
ca ai unei gazele? 

Vizirul răspunse: 

— 'Ţi-aş dărui viaţa şi slobozenia şi te-aş face pe loc 
căpetenie peste grajdurile mele şi vraci al palatului! 

Nur spuse: 

— Dacă-i aşa, dezleagă-mă! 

Şi vizirul dezlegă lanţurile care ferecau mâinile lui Nur; şi 
Nur, numaidecât, luă nişte seu, nişte ceară, nişte var şi nişte 
usturoi, le mestecă bine cu zeamă tare de ceapă şi făcu o 
alifie cu care obloji ochiul bolnav al calului. După care se 


culcă pe patul de scânduri din grajd şi îi lăsă lui Allah grija 
zviduirii albeţei de pe ochiul calului. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute şaptea noapte urmă: 

După care se culcă pe patul de scânduri din grajd şi îi lăsă 
lui Allah grija zviduirii albeţei de pe ochiul calului. 

A doua zi dimineaţa, vizirul cel chior veni chiar el, 
şchiopătând, să dea jos alifia. Şi uimirea şi bucuria lui fură 
până peste poate când văzu ochiul calului limpede ca 
lumina dimineţii. Şi fericirea lui fu atâta de nemărginită, 
încât îl îmbrăcă pe Nur chiar cu mantia lui şi îl numi pe loc 
căpetenie peste grajdurile sale şi peste vracii cailor de la 
palat. Şi îi hotărî ca locuinţă odăile de deasupra grajdurilor, 
faţă în faţă cu chiar iatacurile lui şi de care nu le despărţea 
decât curtea. După care se duse să ia parte la petrecerile 
ce se dădeau pentru nunta domniţei. Şi habar n-avea că 
omul nu scapă în veci de ursita lui şi nu ştia ce lovituri 
păstrează soarta pentru aceia care dintru început sunt 
meniţi să slujească de pildă neamurilor! 

Or, aşadar, ajunseră în cea de a şaptea zi de ospeţe şi 
iacătă şi seara când moşneagul cel slut tocmai trebuia să 
intre s-o ia în stăpânire pe domniţă. (Izgonit fie Cel-Rău!) 
Or, domniţa tocmai sta sprijinită în coate la fereastră şi 
asculta cele de pe urmă vuiete şi strigăte ce se ridicau în 
cinstea ei. Şi, tare tristă, se gândea la iubitul ei Nur, flăcăul 
cel voinic şi frumos de la Egipt, care îi culesese floarea 
fecioriei. Şi o mare jale îi scălda sufletul, la amintirea aceea 
şi făcea să i se ridice lacrimile în ochi. Şi îşi zicea: „Hotărât! 
N-am să mă las atinsă niciodată de bătrânul cel 
îngreţoşător! Mai degrabă îl omor şi pe urmă mă arunc pe 
fereastră în mare!" Şi, pe când se lăsa cuprinsă de 
amărăciunea acelor gânduri, auzi sub ferestrele ei un glas 
frumos de flăcău care cânta, în înserate, nişte stihuri 
arăbeşti despre despărţirea celor ce se au dragi. Or, era 
chiar Nur, care, la ceasul acela, sfârşind de dat cele de pe 


urmă îngrijiri cailor, se suise în iatacul său şi se aşezase şi el 
cu coatele pe fereastră, ca să se gândească la iubita lui. Şi 
cânta vorbele acestea ale poetului: 

Ah, fericire dusă! Pe urme-ţi am venit, Departe de 
pământul Străbun şi fericit, In ţara asta crudă, Pe căile-i 
străine, Cu amăgirea sfântă Că am să dau de tine. Ah, vai de 
mine, vai! 

A şapte sute şaptea noapte iar simţurile mele, De-al 
amăgirii dor, Te recunosc, iubito, Te strigă-n graiul lor, In 
tot ce-i gingăşie şi mi se-arată-n cale, In tot ce-mi pare-un 
farmec din farmecele tale. 

Ah, vai de mine, vai! 

Când undeva departe Un fluier plânge stins şi când îi dă 
răspunsuri Lăuta, dinadins, Curg lacrimile mele Topite de 
suspine şi gândul meu visează La mine şi la tine. Ah, vai de 
N0i, vai, vai! 

Auzind cântecul acela în care iubitul inimii ei îşi 
mărturisea simţămintele dragostei lui credincioase, 
domniţa Mariam cunoscu numaidecât glasul şi fu cuprinsă 
de o tulburare până peste poate. Ci, cum era înţeleaptă şi 
iscusită, ştiu să se stăpânească şi să nu se dea de gol faţă de 
însoţitoarele care o înconjurau şi începu prin a le ruga s-o 
lase singură. Pe urmă luă o hârtie şi un calam şi scrise cele 
ce urmează: „In numele lui Allah cel Atoatedătâtor şi 
Atoatefăcător! Şi toate celelalte! Pacea lui Allah fie cu tine, 
o, Nur, precum şi mila şi binecuvântarea lui! 

Vreau să-ţi spun că roaba ta Mariam ţi se închină şi arde 
de dorul de a se vedea iarăşi laolaltă cu tine! Ascultă, dar, 
ce îţi spune ea aici şi fă ceea ce îţi porunceşte. 

O mie şi una de nopţi la întâia strajă de noapte, la ceasul 
prielnic îndrăgostiţilor, ia cei doi cai, Sabik şi Lahik şi du-i 
afară din cetate, dincolo de poarta Sultănia, unde ai să mă 
aştepţi. Şi dacă te-o întreba careva unde duci caii, tu să 
răspunzi că îi duci la plimbare!" 

Pe urmă împături scrisoarea, o legă într-o basma de 
mătasă şi flutură basmaua la fereastră, înspre Nur. Şi când 


văzu că el o băgase de seamă şi că vine într-acolo, aruncă 
basmaua pe fereastră. Şi Nur luă basmaua de jos, o desfăcu 
şi găsi în ea scrisoarea, pe care o citi, pe urmă o duse la 
buze şi la frunte, în semn de învoire. Şi alergă la grajduri, 
unde aşteptă cu cea mai mare nerăbdare straja dintâi a 
nopţii. Atunci, puse şaua pe cei doi cai de soi ales şi ieşi 
afară din cetate, fără ca pe drum să fie supărat de cineva. 
Şi o aşteptă pe domniţă la poarta Sultănia, ţinând cei doi cai 
de căpastru. 

Or, tocmai la ceasul acela, când petrecerile se sfârşiseră şi 
se lăsa noaptea, chiorul de moşneag cel atâta de slut şi de 
îngreţoşător intrase în odaia domniţei, ca să săvârşească 
ceea ce avea de săvârşit. Şi domniţa Mariam, tremurând de 
scârbă, atâta de silos era la înfăţişare, îl văzu intrând. Ci 
întrucât fata îşi avea o socoteală a ei de urmat, pe care nu 
vroia s-o zădărnicească, se strădui să-şi stăpânească 
simţămintele de scârbă şi, ridicându-se în cinstea 
moşneagului, îl pofti să stea lângă ea pe divan. Iar bătrânul 
cel şchiop îi zise: 

— O, doamnă a mea, tu eşti mărgăritarul Răsăritului şi al 
Apusului şi numai la picioarele tale am să mă închin! 

lar domniţa răspunse: 

— Fie! Da să curmăm cu laudele. Unde-i demâncarea? Mi- 
e tare foame şi, înainte de toate, se cade a începe să 
mâncăm! 

Numaidecât bătrânul îşi chemă robii şi, într-o clipită, fură 
aduse tăvile pline cu bunătăţurile cele mai rare şi mai a 
şapte sute opta noapte alese, făcute din tot ce zboară în 
văzduhuri, înoată în ape, umblă pe pământuri şi creşte în 
pomii din livezi şi în copăceii din tufărişuri. Şi amândoi 
începură să mănânce laolaltă; iar domniţa se silea să-l îmbie 
cu bucate; şi bătrânul era vrăjit de grijile ei şi se umfla în 
piept şi se bucura că o să-şi ajungă scopurile mai uşor decât 
gândise. Ci deodată se prăvăli pe spate, cu capul mai greu 
decât picioarele, fără de simţire. Căci domniţa izbutise să-i 
arunce în cupă pe sub mână un strop de bang marocan în 


stare să doboare un elefant şi să facă să-şi amestece 
înălţimea cu lăţimea. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute opta noapte spuse: 

Un strop de bang marocan în stare să doboare un elefant 
şi să facă să-şi amestece înălţimea cu lăţimea. 

Slavă lui Allah carele nu-i îngăduieşte urâciunii să întineze 
ceea ce este curat! Când îl văzu pe vizir că se prăvăleşte ca 
un porc umflat, domniţa Mariam se ridică pe clipă pe dată, 
luă doi saci pe care îi umplu cu nestemate şi cu giuvaieruri, 
înşfacă o spadă cu lama călită în sânge de lei, şi-o prinse la 
brâu, se învălui cu o maramă şi, cu ajutorul unei frânghii, se 
lăsă să lunece pe fereastră în curte, iar de acolo fără a fi 
zărită de nimeni, ieşi din palat şi fugi înspre poarta 
Sultănia, unde ajunse fără de nici un necaz. Şi de cum îl 
văzu pe Nur, alergă la el şi, fără a-i lăsa răgaz nici măcar s- 
o sărute, sări pe calul L.ahik şi îi strigă lui nur: 

— Încalecă pe Sabik şi după mine! Şi Nur, lăsând la o 
parte orice alt gând, sări la rându-i pe cel de-al doilea cal şi 
îl slobozi în goana mare, spre a o ajunge din urmă pe iubita 
lui, care era de mult departe. Şi goniră aşa toată noaptea 
până în zori! 

Când socoti că pusese-o depărtare destul de mare între ei 
şi cei care s-ar fi putut să-i urmărească, domniţa se învoi să 
se oprească o clipă ca să se hodinească şi să dea răgaz 
harnicilor bidivii să-şi mai tragă sufletul. Şi cum locul unde 
poposiseră era tare frumos, cu pajişti verzi, cu umbră, cu 
pomi roditori, cu flori şi cu ape curgătoare şi cum 
prospeţimea acelui ceas îi îmbia la mulţumirea cea dulce, se 
simţiră fericiţi că puteau, într-un sfârşit, să se aşeze unul 
lângă altul, în tihna acelor locuri şi să-şi povestească între ei 
tot ce pătimiseră cât fuseseră despărțiți. Şi, după ce băură 
din apa aceluiaşi izvor şi se înviorară cu poame culese din 
acelaşi pom, îşi făcură spălările cele de datină şi se lăsară 
unul în braţele celuilalt, proaspeţi, voioşi şi drăgăstoşi. Şi, 


dintr-o bucată, îndreptară toată vremea pierdută în post. Pe 
urmă, răpiți de dulceaţa văzduhului şi de liniştea locului, se 
lăsară furaţi de somn, sub mângâierile adierii de dimineaţă. 

Or, şezură aşa adormiţi până pe la amiază şi nu se 
deşteptară decât când auziră pământul bubuind sub nişte 
izbituri parcă de mii de copite. Şi deschiseră ochii şi văzură 
ochiul soarelui întunecat de un vârtej de pulbere şi, din 
vâlvora prafului acela, ţâşneau fulgere ca dintr-un cer 
furtunos. Şi cunoscură în curând tropotul cailor şi 
zăngănitul armelor. Or, era o oaste întreagă, care se luase 
pe urmele lor! 

Cu adevărat, în dimineaţa acelei zile, regele frâncilor se 
sculase de cu zori ca să se ducă el însuşi să afle veştii 
despre domniţă, fiica lui şi să se liniştească în privinţa 
acesteia. Întrucât el era departe de a se simţi fără de griji 
faţă de împlinirea căsătoriei domniţei cu un bătrân a cărui 
vlavie de bună seamă că de mult trebuie să se fi topit, însă 
uimirea lui ajunse până peste poate când n-o găsi pe fiică-sa 
şi când îl văzu pe vizir întins pe jos, lipsit de a şapte sute 
opta noapte simţire şi cu capu-ntre picioare. Şi cum regele 
vroia mai întâi de toate să afle ce-i cu domniţa, turnă nişte 
oţet în nasul vizirului, care îşi căpătă pe dată folosinţa 
simţurilor. Şi regele, cu un glas înfricoşător, răcni: 

— O, blestematule, unde este fiica mea Mariam, soţia ta? 
El răspunse: 

— O, Măria Ta, nu ştiu! 

Atunci regele, plin de mânie, îşi trase spada şi, dintr-o 
fulgerătură, despică în două capul vizirului; şi spada răzbi, 
strălucind, prin fălcile chiorului. Allah aşeze-i pe veci 
sufletul păcătos în catul cel mai de la urmă al gheenei! 

Tot atunci năvăliră şi grăjdarii, tremurând, să-i aducă 
regelui vestea că vraciul cel prospăt al cailor pierise, 
precum şi bidiviii Sabik şi Lahik. Şi regele nu mai avu nici o 
îndoială că fiică-sa fugise cu căpetenia grajdurilor şi 
numaidecât strigă să vină la el cei dintâi dintre cei trei 
patriei ai săi şi le porunci să treacă fiecare în fruntea a câte 


trei mii de oameni şi să-l însoţească în căutarea fiicei sale. 
Şi adăugă pe lângă oastea aceea pe patriarh şi pe mai-marii 
de la curtea sa, se aşeză el însuşi în fruntea oştilor şi 
purcese pe urmele fugarilor, pe care îi ajunse în pajiştea cu 
pricina. 

Şi, când văzu oastea apropiindu-se, domniţa Mariam sări 
pe cal şi strigă către Nur: 

— Vreau, o, Nur, să stai deoparte, întrucât am să-i lovesc 
eu singură pe vrăjmaşii noştri şi să te apăr şi să mă apăr 
împotriva lor, măcar de-ar fi ei nenumărați ca firele de 
nisip! 

Şi rotindu-şi spada, ticlui versurile acestea: 

Vreau astăzi să-mi arăt puterea şi vitejia vreau s-arătl Pe 
toţi vrăjmaşii mei de-a valma Să-i dau amarului prăpăd! Să 
spulberpână-n temelie Şi france lănci şi metereze! 

Şi capete de-oşteni năprasnici Cumplita-mi spadă să 
reteze! Ca noaptea-i calul meu cu care M-arunc în luptă, 
fără frică; Iar vitejia mea-i ca ziua Când zorii limpezi se 
ridică! 

Urmarea la ce spun acuma Se va vedea chiar azi: căci sunt 
O călăreaţă ne-nfricată Cum nu e alta pe pământ! 

Ea spuse acestea şi se aşeză în fruntea armatei tatălui său. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute noua noapte spuse: 

Când prinţesa născoci aceste versuri, se aşeză în fruntea 
armatei tatălui său. lar regele o văzu cum venea, rotindu-şi 
ochii ca de argint-viu. Şi strigă: 

— Pe credinţa în Mesia! Este destul de smintită ca să ne 
înfrunte! 

Şi opri mersul oştilor şi ieşi singur înaintea fiică-sii, 
strigând la ea: 

— O, fiică a stricăciunii! lacătă că îndrăzneşti să mă 
înfrunţi şi să te arăţi gata să loveşti oastea frâncilor! O, 
smintito, au tu te-ai dezbrăcat de orice ruşine şi te lepezi de 


credinţa părinţilor tăi? Şi nu ştii că, dacă nu te supui 
îndurării mele, te aşteaptă moartea neabătută? 

Ea răspunse: 

A şapte sute noua noapte 

— Ceea ce a trecut s-a dus şi nu se mai întoarce! Şi 
aceasta-i o taină a legii musulmane! Cred într-unui singur 
Allah şi în Mahomed, trimisul lui cel binecuvântat, fiul lui 
Abdallah! Şi n-am să mă lepăd în veci de credinţa mea şi de 
dragostea mea faţă de flăcăul din Egipt, de-ar fi să sorb 
pentru aceasta cupa prăpădului meu! 

Spuse şi îşi făcu calul înspumat să se rotească pe 
picioarele de dindărăt în faţa oştii frâncilor şi cântă stihurile 
acestea de luptă, spintecând aerul cu spada ei sclipitoare: 

Aveţi să beţi numaidecât Cumplite-nghiţituri, amare Cu 
zeama crudă de dovleac, lar regele cel crunt al vostru Are 
să dea acum pe gât întreg pocalul deznădejdii, Să nu-i mai 
fie sete-n veac! 

Ce dulce e să lupţi când sună al bătăliei ceas cumplit! 

Hai, de-ndrâzniţi, veniţi degrabă, Nevolnicilor strânşi în 
gloată! 

Veniţi, creştini fricoşi, la mine, Să înfruntaţi neocolit tăria 
loviturii mele cu care-am să vă sfărm îndată! 

Am să vă şaman în ţărână, lar inima puterii voastre Am s-o 
dobor cu scârbă jos! Peste cetatea voastră neagră Nimica n- 
o să mai rămână - Doar corbii, ca să dea de veste Sfârşitul 
vostru ruşinos! 

Hei, ia ieşiţi-mi înainte, Dacă se află vreun viteaz In 
rândurile voastre! Haide! Veniţi să-mi alinaţi aleanul, Şi-n 
sângele spurcat al vostru Să-mi vindec aprigul necaz, Să-mi 
zviduiesc durerea toată Din inima-mi cum e catranul! 

Hai, dar! Înaintaţi odată! Hai, dacă n-a-ngheţat în voi Şi 
sufletul cel plin de spaimă! Hai să vedeţi cum vă dărâmă 
Amarnicu-ascuţiş al spadei Şi cum v-aruncă la gunoi şi cum 
vâ-ngroapâă pe vecie Sub neagra haină de ţărână! 

Aşa cânta viteaza domniţă. Şi se aplecă pe calul ei, îl 
sărută pe gât, îl mângâie cu palma şi îi spuse la ureche: 


„Astăzi, o, Lahik, este ziua să arăţi din ce neam şi de ce fală 
eşti!" Şi sângele lui de arab se înfioră şi calul necheză o 
dată şi ţâşni mai iute ca vântul dinspre miazănoapte, 
vărsând flăcări pe nări. lar domniţa Mariam, dând un 
răcnet înfricoşător, făcu o roată pe aripa stângă frâncilor şi, 
din goana bidiviului, seceră cu sabia nouăsprezece capete 
de călăreţi. Pe urmă se întoarse în mijlocul câmpului de 
luptă şi îi sfruntă pe frânei cu strigăte amarnice. 

Dacă văzu aşa, regele îl chemă pe unul dintre cei trei 
patriei care se numea Barbut', căpetenia oştilor sale. Or, 
acesta era un războinic dibaci, iute ca focul; era sprijinul cel 
mai de temei al scaunului regelui frâne şi era cel dintâi 
între mai-marii din împărăţia şi de la curtea sa, ca putere şi 
ca vitejie; şi meseria de oştean era toată viaţa lui. 

'La M. A. Salie, este vorba de fiul cel mai mare al regelui, 
pe care îl cheamă Bartut, poreclit Ras-ali-Kallut. 

A şapte sute noua noapte şi patriciul Barbut, la chemarea 
regelui, înaintă clocotind de dor de luptă, călare pe calul lui 
de soi ales, cu vine voinice; şi era apărat de o tunică de aur 
încărcată cu podoabe şi făcută din zale înguste ca aripile de 
lăcustă. Şi armele lui erau un paloş ager şi vânjos, o lance 
cât un catarg de corabie şi care numai cu o lovitură ar fi dat 
peste cap un munte; şi mai avea patru sulițe ascuţite şi o 
măciucă înfricoşătoare ţintuită cu piroane. Şi aşa, leit în 
zale şi în arme de atac şi de apărare, se asemuia cu un turn. 
Or, regele îi spuse: 

— O, Barbut, vezi şi tu măcelul făcut de fata asta 
descreierată! Trebuie s-o birui şi să mi-o aduci, vie ori 
moartă! 

Pe urmă îi puse pe patriarhi să-l blagoslovească, îmbrăcaţi 
cu veşmintele lor bălţate şi ridicând crucile deasupra 
capetelor şi să-i procitească deasupra Evanghelia, rugându- 
se să-i vie în ajutor idolii păcătoşeniei şi ai păgâniei lor. Ci 
noi, musulmanii, nu ne rugăm decât unuia singur Allah, 
carele este plin de putere şi de mărire! 


De îndată ce patriciul Barbut sfârşi de sărutat steagul 
crucii, se repezi pe câmpul de luptă, mugind ca un elefant 
înfuriat şi vărsând, pe limba lui, înjurături cumplite 
împotriva credinţei musulmane. Blestemat fie el! Ci, la 
rându-i, domniţa îl văzu cum vine asupra-i şi răgi ca o 
leoaică, mamă de pui de leu; şi mormăind, mugind şi iute ca 
o pasăre de pradă, îşi năpusti calul Lahik în calea 
potrivnicului. Şi amândoi se izbiră ca doi munţi mişcători şi 
se înfruntară piept în piept cu îndârjire, urlând năprasnic 
ca nişte demoni. Pe urmă se despărţiră şi făcură o 
sumedenie de ocolişuri şi se întoarseră iarăşi cu turbare să 
se izbească încă o dată, ferindu-se de lovituri, fiecare cu o 
dibăcie şi cu o iuţeală uluitoare, care înfricoşau privirile 
înmărmurite. Şi pulberea stârnită de copite le sărea în ochi; 
şi arşiţa copleşitoare era atâta de mare, încât pietrele a 
şapte sute zecea noapte ardeau ca nişte tufişuri. Şi lupta 
ţinu un ceas, cu o vitejie la fel şi de-o parte şi de cealaltă. 

Ci, începând să-şi piardă răsuflarea, patriciul Barbut vru 
să sfârşească; şi îşi trecu buzduganul din mâna dreaptă în 
mâna stângă, apucă una dintre cele patru sulițe şi o zvârli 
înspre domniţă, însoţind-o cu un răcnet ca un bubuit de 
tunet. Şi arma porni din mâna lui ca fulgerul care orbeşte 
privirea. Ci domniţa văzu sulița cum venea, aşteptă să 
ajungă în dreptul ei şi o abătu iute cu dosul săbiei; şi sulița, 
şuierând, se înfipse hăt departe în nisip. Şi toată oastea 
văzu aceasta şi fu cuprinsă de mirare. 

Atunci Barbut luă altă suliță şi o aruncă mânios strigând: 
„Să lovească şi să omoare!" Ci domniţa se feri din calea ei şi 
o făcu zadarnică. Şi cea de a treia şi cea de a patra suliță 
avură aceeaşi soartă. Numaidecât Barbut, spumegând de 
mânie şi de umilinţă, luă iarăşi măciuca în mâna dreaptă, 
răgi o dată ca un leu şi năpusti arma cu toată puterea 
braţului, ţintindu-şi potrivnica. Şi ghioaga cea uriaşă zbură 
vuvuind prin văzduh şi ajunse deasupra domniţei Mariam, 
pe care ar fi zdrobit-o fără de izbăvire, dacă viteza n-ar fi 
prins-o din zbor şi n-ar fi înşfăcat-o deodată; întrucât pe 


domniţă o dăruise Allah cu dibăcie, cu sprinteneală şi cu 
tărie. Şi roti şi ea la rându-i ghioaga! Şi privirile tuturor 
care o văzură rămaseră orbite de minunare! 

Şi, ca o leoaică, se repezi la patriciu şi îi strigă, pe când 
răsuflarea ei şuiera cum şuieră vipera cu corn: 

— Vai de tine, blestematule! Vino să înveţi cum se 
mânuieşte un buzdugan! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute zecea noapte spuse: 

Şi, ca o leoaică, se repezi la patriciu şi îi strigă, pe când 
răsuflarea ei şuiera cum şuieră vipera cu corn: 

— Vai de tine, blestematule! Vino să înveţi cum se 
mânuieşte un buzdugan! 

Când patriciul Barbut o văzu pe potrivnica lui cum prinde 
buzduganul din zbor, i se păru că şi cerul şi pământul se 
mistuie din ochii lui. Şi pierdut, uitându-şi tot curajul şi 
toată virtutea, dădu dosul, nemaiocrotindu-şi fuga decât cu 
pavăza. Ci domniţa cea vitează îl urmă strâns, îl ţinti şi, 
rotind ghioaga cea amarnică, i-o zvârli în spinare. Şi, vuind, 
buzduganul izbi pavăza, mai vârtos decât un bolovan 
aruncat dintr-o catapultă. Şi îl dobori pe patriciu de pe cal, 
frângându-i patru coaste. Şi Barbut se rostogoli în ţărână, 
se zvârcoli în sângele lui şi scurmă pământul cu unghiile. Şi 
moartea îi veni degrabă, întrucât Azrael, îngerul morţii, se 
apropie de el cu ceasul cel de pe urmă şi îi înşfacă sufletul 
care se duse să dea seamă de păcatele şi de păgânia lui faţă 
de acela carele ştie toate tainele şi pătrunde toate 
simţămintele. 

Atunci domniţa Mariam, în galopul cel mare, se aplecă iute 
de-a lungul pântecelui calului până la pământ, culese de jos 
lancea uriaşă a vrăjmaşului ucis şi se trase la oarecare 
depărtare. Iar acolo înfipse lancea adânc în pământ şi, 
punând piept la toată oştirea lui tătâne-său, îşi opri scurt 
calul cel ascultător, se sprijini cu spatele de lancea cea 
lungă şi şezu aşa nemişcată, cu fruntea sus şi sfidătoare. Şi, 


în felul acesta, făcând o singură făptură cu calul şi cu lancea 
înfiptă în pământ, era de neclintit ca un munte şi de 
neabătut ca ursita. 

Când văzu că patriciul Barbut îşi dă sufletul, regele 
frâncilor, în durerea lui, începu să se bată peste faţă, îşi 
sfâşie hainele şi îl chemă la el pe cel de al doilea patriciu, A 
şapte sute zecea noapte căpetenia oastei lui, care se numea 
Bartus' şi era un viteaz vestit printre frânei pentru curajul 
şi pentru bărbăţia sa la lupta în doi. Şi îi zise: 

— O, patriciule Bartus1, răzbună moartea lui Barbut, 
fratele tău de arme! 

Şi patriciul Bartus răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi, dând pinteni calului înspre câmpul de luptă, se năpusti 
asupra domniţei. 

Ci viteaza, stând mai departe sfidătoare, nici nu se mişcă; 
iar calul rămase neclintit şi arcuit pe picioarele lui, ca un 
pod. Şi iacătă că sosi asupra-i galopul cel năprasnic al 
patriciului, care slobozise frâiele calului şi gonea ţinându-şi 
înainte lancea, al cărei fier semăna cu acul scorpionului. Şi 
izbitura fu năprasnică. 

Atunci toată ostăşimea făcu un pas înainte ca să vadă mai 
bine cumplitele minunâţii ale acelei lupte, cum alta 
asemenea ochii lor nu mai văzuseră vreodată. Şi un 
murmur de minunare trecu prin toate rândurile. 

Ci luptătorii, învăluiţi într-o pulbere deasă, se şi 
încăieraseră amarnic şi îşi împărțeau lovituri de gemea 
văzduhul. Şi se luptară aşa vreme lungă, cu ura în suflet şi 
aruncându-şi blesteme înfricoşătoare. 

Iar patriciul, de la un timp, pricepu că potrivnica lui e mai 
tare şi îşi zise: „Pe Mesia! Acuma e ceasul să-mi dovedesc 
toată puterea!" Şi înşfacă o suliță vestitoare a morţii, o 
cumpăni şi o zvârli drept înspre vrăjmaşa lui, răcnind: „Na!" 

Ci nu ştia că domniţa Mariam era voinica fără de asemuire 
a Răsăritului şi a Apusului, viteaza pământurilor şi a 
deşerturilor, războinica munţilor şi a câmpiilor! 


1 La M. A. Salie, este vorba de cel de al doilea fiu al 
regelui, pe care îl cheamă Bartus, poreclit Har-as-Sus. 

Or, ea băgase de seamă mişcarea patriciului şi îi pricepuse 
gândul. Şi când arma vrăjmaşă porni înspre ea, domniţa 
aşteptă până ce vârful suliţei îi ajunse aproape de piept, şi- 
atunci deodată o prinse din zbor şi, întorcându-se înspre 
patriciul uluit, îl ţinti drept în mijlocul pântecelui cu arma 
aceea, care ieşi strălucind printre oasele din şira spinării. Şi 
patriciul căzu ca un turn când se prăbuşeşte; şi huietul 
armelor lui umplu de larmă văzduhurile. 

Şi sufletul i se duse să stea pe veci laolaltă cu al 
tovarăşului său în flăcările cele nestinse pe care le-a aprins 
mânia Judecătorului cel mare. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute unsprezecea noapte spuse: 

Şi sufletul i se duse să stea pe veci laolaltă cu al 
tovarăşului său în flăcările cele nestinse pe care le-a aprins 
mânia Judecătorului cel mare. 

Atunci domniţa Mariam îşi roti iarăşi calul Lahik 
împrejurul oştimii, răcnind: 

— Unde-s robii? Unde-s oştenii? Unde-s vitejii? Unde-i 
vizirul cel chior, câinele ăla şchiop? Să iasă la iveală cel mai 
viteaz, dacă are curaj! Ruşine să vă fie, o, creştinilor, care 
tremuraţi înaintea braţului unei femei! 

Dacă auzi şi dacă văzu toate astea, regele frâncilor, 
mohorât până peste poate şi tare necăjit de pierderea celor 
doi patriei ai săi, îl chemă pe cel de al treilea patriciu, care 
se numea Fâsian1, adică împuţitul, întrucât era vestit 
pentru fâsâielile şi împuţiciunile lui şi care era un fătălău de 
pomină şi îi zise: 

1 La M. A. Salie, este vorba de cel de al treilea fiu al 
regelui pe care îl cheamă Fasâian, poreclit Selâhas-Sâbiian. 

A şapte sute unsprezecea noapte 

— O, Fâsian, tu, a cărui cea mai mare virtute este fătălia, 
acuma-i rândul tău să te lupţi cu dezmăţata aceasta şi să 


răzbuni cu moartea ei moartea tovarăşilor tăi! 

Şi patriciul Fâsian, după ce răspunse că ascultă şi că se 
supune, dădu goană calului, slobozind în urmă un potop de 
bubuituri asurzitoare, în stare să albească de spaimă părul 
unui copil din leagăn şi să facă să se umfle pânzele unei 
corăbii. 

Ci, dinspre partea ei, Sett Mariam îşi şi luase avânt şi îl şi 
pornise pe Lahik într-un galop mai iute decât fulgerul când 
scapără şi decât grindina când bate. Şi amândoi se 
năpustiră unul înspre celălalt, ca doi berbeci şi se izbiră cu 
atâta năprasnă de-ai fi zis că se loviseră doi munţi. Şi 
patriciul, repezindu-se la domniţă, scoase un răcnet cumplit 
şi aruncă o lovitură mânioasă. Ci ea se feri cu sprinteneală, 
lovi cu dibăcie lancea vrăjmaşului şi i-o frânse în două. Pe 
urmă, în clipita când patriciul, dus de avântul ce şi-l luase, 
trecea pe lângă ea, Sett Mariam se suci deodată, făcând 
iute o întoarcere şi, chiar cu coada de la lancea lui, îl lovi pe 
potrivnicul ei între umeri cu atâta putere, încât îl dobori jos 
din şa. Şi, însoţind lovitura aceea cu un răcnet cumplit, se 
repezi la el, pe când patriciul zăcea răsturnat pe spate, şi, 
dintr-o lovitură, îi înfipse lancea în gură şi îi ţintui capul de 
pământ, împingând vârful lancei cât mai adânc. 

La priveliştea aceea, toată oştirea rămase dintru-ntâi mută 
de uluire. Pe urmă, dintr-odată, toţi simţiră cum bate peste 
capetele lor fiorul spaimei; căci nici nu mai ştiau dacă 
viteaza care săvârşise asemenea isprăvi este făptură 
omenească ori duh. Şi, dând dosul, îşi căutară scăparea în 
fugă, aruncându-şi picioarele în vânt. Ci Sett Mariam zbură 
după ei, mistuind sub paşi depărtările. Şi îi ajungea când pe 
mai mulţi laolaltă, când pe câte unul, îi fulgera cu sabia cea 
rotitoare şi îi făcea să-şi soarbă moartea dintr-o înghiţitură, 
afundându-i în marea ursitelor. Şi inima îi era atâta de 
voioasă, încât i se părea că lumea nu mai poate s-o încapă! 
Şi îi tăie pe care-i tăie şi îi betegi pe care-i betegi şi aşternu 
pământul cu morţi în lung şi în lat. Şi regele frâncilor, cu 
mâinile ridicate înspre cer de deznădejde, fugea şi el 


laolaltă cu toţi ostaşii lui, ţinându-se la mijloc între oştile 
vânzolite, între patriarhii şi popii lui, cum fuge un cioban, 
gonit de furtună, în mijlocul turmei de oi. lar domniţa nu 
mai contenea să-i hăituiască şi să-i măcelărească amarnic, 
până la ceasul când soarele se coperi întru totul cu mantia 
întunericului. 

Numai atunci domniţa Mariam se gândi să se oprească din 
goana ei biruitoare. Se întoarse, aşadar, îndărăt şi se duse 
la mult-iubitu-i Nur, care începuse să fie tare îngrijorat din 
pricina ei şi se odihni în noaptea aceea în braţele lui, 
uitându-şi, în alinturile împărtăşite şi în desfătările 
dragostei, ostenelile şi primejdiile pe care le înfruntase ca 
să-l scape şi ca să se mântuie pe totdeauna de asupritorii ei 
creştini. Şi a doua zi, după ce se sfătuiră laolaltă îndelung 
despre locul care ar fi cel mai ispitit unde să se aşeze de aci 
înainte, hotărâră să se ducă să încerce dulceaţa 
Damascului. Şi porniră la drum înspre cetatea aceea 
desfătată. Şi-atâta cu ei! 

În ce-l priveşte însă pe regele frâncilor, apoi acesta, cu 
nasu-n pământ şi cu burdihanul întors pe dos din pricina 
morţii celor trei patriei, Barbut, Bartus şi Fâsian şi din 
pricina înfrângerii oştirii sale, se întoarse îndărăt la palatul 
lui din Constantinia, unde îşi strânse sfetnicii şi, după ce 
prefirară năpastele păţite, îi întrebă ce hotărâre ar fi mai 
bine să ia. Şi adăugă: 

— Nu ştiu unde s-o fi putut duce acum fiica aceea de 
încornoraţi ai neruşinării! Da îmi vine să cred că trebuie să 
se fi dus în ţările musulmane, acolo unde, după spusele ei, 
bărbaţii sunt nişte bărbaţi vânoşi şi neostoiţi! Căci fiica 
aceasta de târfa este un jar aprins de la pojarul iadului! Şi 
nu putea să afle printre creştini nişte haidamaci care să-i a 
şapte sute douăsprezecea noapte potolească patimile cele 
nesăţioase! Vă cer, aşadar, să-mi spuneţi, o, patriarhilor, ce 
trebuie să fac eu la o ananghie atâta de afurisită! 

Şi patriarhii şi călugării şi mai-marii crăiei cugetară vreme 
de un ceas, pe urmă răspunseră: 


— Noi socotim, 0, rege al vremilor, că nu-ţi mai rămâne 
decât una de făcut, după toate câte s-au petrecut şi anume 
să trimiţi o scrisoare, cu nişte daruri bogate, preaputer- 
nicului domn al musulmanilor, califul Harun Al-Raşid, care 
este stăpân peste pământurile şi peste ţările unde s-au dus 
cei doi fugari; şi, în acea scrisoare pe care să i-o scrii cu 
chiar mâna Măriei Tale, să-i faci tot felul de făgăduieli şi de 
jurăminte de prietenie, ca să se învoiască a porunci să fie 
priponiţi fugarii şi să ţi-i trimită în lanţuri la Constantinia. Şi 
lucru acesta nu are să te îndatoreze şi nu are să ne 
îndatoreze nici pe noi cu nimic faţă de căpetenia aceea de 
necredincioşi, întrucât, de îndată ce ni-i va da îndărăt pe 
fugari, noi avem să ne şi repezim să-i măcelărim pe 
musulmanii din alai şi avem să uităm jurămintele şi 
făgăduielile date, aşa cum facem noi de obicei de fiecare 
dată când încheiem vreo înţelegere cu necredincioşii aceia 
închinaţi lui Mahomed! 

Aşa grăiră patriarhii şi sfetnicii regelui frâncilor. 
Blestemaţi fie ei şi în viaţa aceasta şi în cealaltă, pentru 
păgânia şi hainia lor! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute douăsprezecea noapte 
spuse: 

Aşa grăiră patriarhii şi sfetnicii regelui frâncilor. 
Blestemaţi fie ei şi în viaţa aceasta şi în cealaltă, pentru 
păgânia şi hainia lor! 

Or, regele francilor din Constantinia, care avea o inimă tot 
atâta de ticăloasă ca şi patriarhii lui, nu pregetă să urmeze 
sfatul acela plin de viclenie. Da ei nu ştiau că ticăloşia se 
întoarce, mai devreme ori mai târziu, împotriva acelora 
care o săvârşesc şi că ochiul lui Allah veghează pururea 
asupra drept-credincioşilor săi şi îi apără împotriva 
şiretlicurilor vrăjmaşilor lor preascârbavnici! 

Regele luă aşadar un calam şi scrise, cu litere greceşti, o 
scrisoare către califul Harun Al-Raşid, în care, după urările 


cele mai cuviincioase şi mai pline de laude şi de prietenie, îi 
spunea: „O, preaputernice emir alfraţilor noştri musulmani, 
am o fată deşucheată, pe nume Mariam; şi fata aceasta a 
mea s-a lăsat amăgită de un tânăr egiptean din Cairo, care 
a răpit-o şi a dus-o în ţările ce se află sub puterea şi sub 
stăpânirea ta. Mă rog, dar, ţie, o, preaputernicule emir al 
musulmanilor, să binevoieşti a porunci să se facă cercetările 
de cuviinţă spre a fi găsită şi să mi-o trimiţi cât mai curând 
cu putinţă, sub strajă straşnică. 

Iar eu, în schimb, am să acopăr cu cinstiri şi cu hatâruri 
straja pe care ai să mi-o trimiţi cu fiica mea şi am să fac tot 
ce voi putea ca să-ţi fiu pe placi Aşa, ca să-ţi arăt 
recunoştinţa mea şi ca să-ţi fac dovadă de gândurile mele 
de prietenie, îţi făgăduiesc, printre altele, că am să 
poruncesc unor zidari chiar de tine aleşi să zidească o 
geamie în cetatea mea de domnie. Şi am să-ţi trimit, pe 
deasupra, bogății de nedescris, cum nici un om n-a mai 
văzut vreodată unele asemenea: tinere fecioare ca nişte 
hurii, băieţi tineri fără fir de păr în barbă, ca nişte lune, 
comori pe care focul n-ar putea să le mistuie, mărgăritare, 
nestemate, cai, iepe şi mânji, cămile şi pui de cămile şi 
catâri încărcaţi cu poveri scumpe din cele mai alese roade 
de pe pământurile noastre. Şi, dacă toate astea nu ţi-or fi 
destul, mi-oi strânge hotarele regatului meu, ca să sporesc 
stăpânirile şi hotarele talei Şi a şapte sute douăsprezecea 
noapte făgăduielile acestea le pecetluiesc cu pecetea mea, 
eu, Cezar, regele acelora care se închină Crucii!" 

Şi regele francilor, după ce pecetlui scrisoarea, o în-mănă 
proaspătului vizir pe care îl numise în locul bătrânului cel 
chior şi şchiop şi îi grăi vorbele acestea: 

— De vei căpăta îngăduinţa să fii primit de Harun ăla, să-i 
spui: „O, preaputernicule califi vin s-o cer de la Măria Ia pe 
domniţa noastră; întrucât aceasta-i pricina sarcinii de 
seamă ce mi s-a încredinţat. Dacă primeşti cu priinţă 
cererea noastră, te poţi bizui pe îndatorinţa regelui, 


stăpânul nostru, care are să-ţi trimită cele mai îmbelşugate 
peşcheşuri!" 

Pe urmă, ca să aţâţe şi mai mult râvna vizirului pe care îl 
trimitea ca sol, regele frâncilor îi făgădui şi lui, la fel, că 
dacă solia are să dobândească fericită izbândă, are să i-o 
dea pe fiică-sa de soţie şi are să-l umple de averi şi de 
huzmeturi. Pe urmă îi dădu păs şi îl îndemnă cu multă 
criceală să puie scrisoarea în chiar mâna califului. Şi vizirul, 
după ce sărută pământul dintre mâinile regelui, porni la 
drum. 

Or, după o călătorie lungă, sosi cu alaiul lui la Bagdad, 
unde, pentru început, se odihni vreme de trei zile. Apoi 
întrebă unde este saraiul califului şi, după ce i se arătă, se 
duse acolo ca să ceară să fie primit de emirul drept-credin- 
cioşilor. Şi când fu îngăduit la divanul de primire, vizirul, 
aruncându-se la picioarele califului, sărută de trei ori 
pământul dintre mâinile sale, îi spuse în câteva cuvinte 
pricina soliei care îi fusese încredinţată şi îi înmână 
scrisoarea de la stăpânu-său, regele frâncilor, tatăl domniţei 
Mariam. Şi Al-Raşid despecetlui scrisoarea, o citi şi, după ce 
îi desluşi bine cuprinsul, se arătă binevoitor cererii ce i se 
făcea, măcar că venea de la un rege necredincios. Şi puse 
să se scrie pe dată tuturor valiilor din ţările împărăției 
musulmane, ca să li se zugrăvească înfăţişarea domniţei 
Mariam şi a tovarăşului ei, cu poruncă anume să se facă 
toate cercetările de trebuinţă spre a-i găsi, amenințând cu 
cele o mie şi una de nopţi mai grele osânde la caz de 
neizbândă ori de nepăsare şi să i-i trimită fără de zăbavă, 
sub strajă bună, la curtea sa, de îndată ce au să fie dibuiţi. 
Şi olăcari călări pe cai ori în spinarea dromaderelor 
fugarnice plecară în toate părţile, ducând fiecare câte o 
scrisoare către un valiu de vilaiet. Şi, în aşteptare, califul îl 
opri pe lângă sine, la sărai, pe solul frâne, dimpreună cu tot 
alaiul lui. Şi-atâta cu aceşti doi domni osebiţi şi cu învoielile 
lor! 

Ci în ceea ce îi priveşte pe cei doi îndrăgostiţi, iacătă! 


După ce domniţa puse pe fugă, ea singură, oastea regelui 
frâncilor, părintele ei şi după ce îi lăsă hrană vulturilor pe 
cei trei patriei care se măsuraseră cu ea, porni la drum, 
împreună cu Nur, înspre Siria şi ajunse cu bine la porţile 
Damascului. Ci, cum călătoreau în conacuri scurte, 
poposind prin locurile frumoase spre a se deda ispitei 
dragostei lor şi nici cu gândul nu gândeau la ticăloşiile puse 
la cale de vrăjmaşi, ajunseră la Damasc la câteva zile după 
ce olăcarii cei iuți ai califului, care le-o luaseră înainte, 
aduseseră valiului poruncile în privinţa lor. Şi întrucât 
habar nu aveau despre ce îi aştepta acolo, îşi spuseră fără 
de nici un ocoliş numele faţă de iscoadele agiei care îi 
dibuiră numaidecât şi care puseră caraulele valiului să-i 
priponească pe loc. Şi caraulele, fără a mai pierde vremea, 
îi puseră să facă pe dată cale întoarsă, fără a le îngădui să 
intre în cetate şi, împresurându-i cu armele cele crunte, îi 
siliră să meargă cu ei la Bagdad, unde, după zece zile de 
drum zorit prin mijlocul pustiului, sosiră zobiţi de trudă. Şi 
fură duşi la divanul de primire, împresuraţi de străjile 
palatului. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute treisprezecea noapte a 
şapte sute treisprezecea noapte spuse: 

Şi fură duşi la divanul de primire, împresuraţi de străjile 
palatului. 

Şi, când se aflară în faţa califului cel mare, se temeniră şi 
sărutară pământul dintre mâinile sale, iar musaipul care 
era de slujbă zise: 

— O, emire al drept-credincioşiior, iacătă pe domniţa 
Mariam, fata regelui frâncilor şi pe Nur, răpitorul ei, fiul 
neguţătorului Cunună din Cairo. Şi au fost zeberiţi amândoi 
la Damasc, după poruncile valiului cetăţii! 

Atunci califul îşi aruncă ochii înspre Mariam şi rămase 
uluit de înfăţişarea ei nurlie şi de frumuseţea chipului ei şi o 
întrebă: 


— Chiar tu eşti numita Mariam, fiica regelui frâncilor? Ea 
răspunse: 

— Da, chiar eu sunt domniţa Mariam, roaba numai a ta, 
emire al drept-credincioşilor, ocrotitorule al credinţei, 
coborâtorule din emirul trimişilor lui Allah! 

Şi califul, tare uimit de răspuns, se întoarse apoi înspre 
Nur şi fu la fel de încântat de harurile tinereţii sale şi de 
înfăţişarea lui aleasă. Şi îi zise: 

— Iar tu eşti chiar tânărul Nur, fiul lui Cunună, 
neguţătorul din Cairo? 

El răspunse: 

— Da, eu sunt, robul tău, o, emire al drept-credincioşilor, 
sprijinitorule al împărăției, apărătorule al credinţei! 

Şi califul îi spuse: 

— Cum de ai cutezat s-o furi pe domniţa aceasta frâncă, 
sfruntând legea? 

Atunci Nur, prilejuindu-se de îngăduinţa de a vorbi, îşi 
povesti de şart toate păţaniile, cu toate amănuntele, iar 
califul îl ascultă cu multă luare-aminte. Ci nu are nici un 
rost să le mai spunem şi noi o dată. 

Atunci AJ-Raşid se întoarse înspre domniţa Mariam şi îi 
zise: 

— Află că tatăl tău, regele frâncilor, mi l-a trimis pe solul 
acesta pe care îl vezi aici, cu o scrisoare scrisă de chiar 
mâna lui. Şi mă încredinţează de îndatorinţa lui şi de 
dorinţa ce o are de a zidi o geamie în cetatea lui de scaun, 
dacă mă învoiesc să te trimit îndărăt în ţara lui. Or, tu ceai 
a răspunde? 

Iar Mariam ridică fruntea şi, cu un glas şi hotărât şi dulce 
totodată, răspunse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, tu eşti locţiitorul lui 
Allah pe pământ şi aperi legea lui Mahomed, Profetul lui (cu 
el fie pururea pacea şi rugăciunea!). Or, eu m-am făcut 
musulmană şi cred într-unui singur Allah şi îmi mărturisesc 
credinţa aceasta dinaintea Măriei Tale şi rostesc: „Nu este 
alt dumnezeu decât Allah şi Mahomed este trimisul lui 


Allah!" Ai putea tu, dară, o, emire al drept-credincioşilor, să 
mă trimiţi în ţara necredincioşilor care îl fac pe Allah 
seamăn cu alţii, care cred că lisus, un fiu de om, este 
Dumnezeu, care se închină la idoli, care proslăvesc crucea 
şi înalţă rugi ereticeşti la tot soiul de fiinţe moarte în 
păgânie şi azvârlite în flăcările mâniei lui Allah? Or, dacă ai 
să săvârşeşti una ca asta şi să mă dai pe mâna creştinilor, 
eu, la Ziua Judecăţii, când toate măririle nu au să mai 
însemneze nimic şi când numai inimile cele curate au să fie 
luate în seamă, am să te învinuiesc pentru purtarea ta, 
dinaintea lui Allah şi dinaintea Profetului nostru, moşul tău 
(cu el fie rugăciunea şi pacea!). 

Când auzi cuvintele acestea ale domniţei Mariam şi 
mărturisirea ei de credinţă, califul se umplu de bucurie în 
sufletul său aflând că o vitează ca aceea s-a făcut 
musulmană; şi, cu lacrimi în ochi, strigă: 

— O, Mariam, fata mea, fie ca Allah să nu îngăduie 
niciodată să dau pe mâna necredincioşilor o musulmană 
care crede într-unui Allah şi în Profetul său! Allah să te a 
şapte sute paisprezecea noapte apere şi să te păstreze şi să 
reverse asupra ta mila şi binecuvântările lui, sporânduc-ţi 
puterea credinţei! Şi acuma, pentru vitejia şi bărbăţia ta, 
poţi să ceri orice de la mine; şi mă leg cu jurământ că nu am 
să precupeţesc nimic, de-ar fi şi jumătate din împărăţia 
mea! Înveseleşte-ţi, aşadar, ochii, dezleagă-ţi inima şi 
alungă orice grijă! Şi spune-mi, spre a putea să fac cele de 
trebuinţă, dacă nu cumva ai fi mulţumită ca tânărul acesta, 
fiul supusului nostru Cunună, neguţătorul de la Cairo, să-ţi 
fie soţ legiuit? Şi Mariam răspunse: 

— Dar cum să nu doresc, o, emire al drept-credin-cioşilor? 
Nu-i el acela care m-a cumpărat? Nu-i el acela care a cules 
de la mine ceea ce era de cules? Nu el şi-a primejduit de 
atâtea ori viaţa pentru mine? Şi, într-un sfârşit, nu ela adus 
pacea sufletului meu, dezvăluindu-mi curăţia credinţei 
musulmane? 


Numaidecât califul trimise să fie aduşi cadiul şi martorii şi 
întocmiră pe loc senetul de căsătorie. Pe urmă îl chemă 
dinaintea lui pe solul regelui frâncilor, vizirul şi îi spuse: 

— Vezi bine şi tu, cu chiar ochii tăi şi bine auzi, cu chiar 
urechile tale, că nu pot să îndeplinesc cererea stăpânului 
tău, de vreme ce domniţa Mariam, făcându-se musulmană, 
este de-a noastră. Altminterea, aş săvârşi o faptă de care ar 
trebui să dau seama lui Allah şi Profetului său, la Ziua 
Judecăţii! Căci scris este la Cartea lui Allah: „Niciodată nu 
are să le fie dat celor necredincioşi să-i stăpânească pe 
drept-credincioşi!" Întoarce-te, aşadar, la stăpânul tău şi 
spune-i tot ce ai văzut şi auzit! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute paisprezecea noapte 
spuse: 

Întoarce-te, aşadar, la stăpânul tău şi spune-i tot ce ai 
văzut şi auzit! 

Iar solul, dacă pricepu că emirul drept-credincioşilor nu 
vrea să i-o dea pe fata regelui frâncilor, cuteză să se lase 
dus de mânie, plin de ciudă şi de sumeţie, întrucât îl orbise 
Allah să nu mai vadă urmările vorbelor ce le rostea; şi 
strigă: 

— Pe Mesia! De-ar fi ea musulmană încă de douăzeci de 
ori pe-atâta şi tot trebuie s-o duc la tătâne-său, stăpânul 
meu! Altminterea, are să vie el să-ţi cotropească împărăţia 
şi are să-ţi umple cu oştile lui toată ţara, de la Eufrat până 
în Yaman! 

La vorbele acestea, califul, mâniat până peste poate, răcni: 

— Ce? Câinele ăsta de ghiaur cutează să ne arunce 
ameninţări? Să i se reteze capul şi să fie pus la intrare în 
cetate, cu trupul răstignit pe cruce, ca să slujească de aci 
înainte drept pildă solilor necredincioşilor! 

Ci domniţa Mariam strigă: 

— O, emire al drept-credincioşilor, nu întina sabia ta slăvită 
cu sângele câinelui acesta! Vreau să-l răsplătesc chiar eu, 


aşa cum i se cuvine! 

Şi, rostind cuvintele acestea, smulse sabia pe care vizirul 
frâne o purta la şold, şi, rotind-o vajnic, dintr-o fulgerătură 
îi şi reteză capul şi i-l aruncă pe fereastră. Şi împinse hoitul 
cu piciorul, făcând semn robilor să-l ducă de acolo. 

La priveliştea aceea, califul rămase uimit de iuţeala cu 
care domniţa îndeplinise osânda şi o înveşmântă cu chiar 
caftanul lui. Şi porunci ca tot aşa să fie îmbrăcat şi Nur cu 
un caftan măreț şi îi covârşi pe amândoi cu daruri scumpe; 
şi după dorinţa pe care şi-o mărturisiră, le dădu o strajă 
falnică să-i însoţească până la Cairo şi le mai înmână şi nişte 
scrisori cu care să se înfăţişeze în faţa valiului a "apte sute 
paisprezecea noapte egiptului şi la ulemale. Şi Nur, 
dimpreună cu domniţa lui, se întoarse astfel în Egipt, la 
bătrânii lui părinţi, iar neguţătorul Cunună, când îl văzu pe 
feciorul său că îi aduce în casă o domniţă ca nora, fu peste 
poate de mândru şi îl iertă pe Nur pentru purtarea lui de 
odinioară. Şi, în cinstea tânărului, îi pofti la un ospăț măreț 
pe toţi mai-marii din Cairo, care îi covârşiră cu daruri pe 
tinerii însurăţei, în-trecându-se de sârg unii pe alţii. 

Şi tânărul Nur cu domniţa Mariam trăiră ani lungi, 
bucuroşi şi voioşi până peste poate, nelipsindu-se de nimic 
şi mâncând bine şi bând bine şi drăgostindu-se vârtos, 
spornic şi îndelung, în vâlva preţuirii şi a belşugului, în cea 
mai tihnită şi mai huzurită viaţă, până ce veni să-i cerceteze 
Sfărâmătoarea fericirilor, Despărţitoarea de prieteni şi de 
sindrofii, aceea care pustieşte casele şi umple pântecele 
mormintelor! Ci slavă celui Singur Viu, carele nu cunoaşte 
moarte şi ţine în mâinile lui cheile Văzutelor şi Nevăzutelor! 
Amin! 

După ce auzi povestea aceasta, sultanul Şahriar se ridică 
deodată de mijloc şi strigă: 

— Ah, Şeherezada, povestea aceasta de vitejie chiar că m- 
a fermecat! 

Şi, după ce se rosti astfel, se sprijini iarăşi în coate pe 
perne, zicându-şi: „lare nu-mi vine a crede că ar mai avea 


şi alte poveşti să-mi mai povestească! Şi-aşa că trebuie să 
cuget ce-mi rămâne de făcut în privinţa capului ei!" 

Ci Şeherezada, dacă îl văzu că îşi încruntă sprâncenele, îşi 
zise: „Nu-i vreme de zăbovit!" Şi grăi: 

— Aşa-i, o, Măria Ia, povestea aceasta de vitejie este 
minunată, da ce-i ea pe lângă aceea pe care aş mai vrea să 
ţi-o povestesc, dacă mi-ai mai îngădui? 

Şi sultanul întrebă: 

— Ce ziceai tu, Șeherezada? Şi ce poveşti gândeşti să-mi o 
mie şi una de nopţi povesteşti care să fie mai minunate ori 
mai uimitoare decât aceasta? 

Iar Şeherezada zâmbi a râde şi zise: 

— Măria Ta ai să judeci! Ci, în noaptea aceasta, ca să ne 
sfârşim veghea, nu vreau să-ţi povestesc decât o snoavă 
scurtă dintre acelea care nu-s greu de ascultat! Şi-i scoasă 
din Sfaturile mărinimiei şi ale priceperii de a te purta în 
viaţă. 

Şi numaidecât spuse: 

FOLOASELE MĂRINIMIEI ŞI ALE PRICEPERII DE A TE 
PURTA ÎN VIAŢĂ saladin şi vizirul său s-a povestit, o, 
norocitule sultan, că vizirul sultanului Saladin, domnul cel 
biruitor, avea ca bun al său, între mulţimea de robi ce se 
bucurau de hatârurile lui, un copilandru de lege creştină, 
desăvârşit de frumos, pe care îl iubea până peste poate şi 
care era atâta de gingaş cum ochii oamenilor nu mai 
zăriseră vreodată unul asemenea. Dar, într-o zi, pe când se 
plimba cu copilul acela de care nu se putea despărţi, fu 
băgat de seamă de către sultanul Saladin, care îi făcu semn 
să se apropie. Şi sultanul, după ce aruncă o privire vrăjită 
asupra copilului, îl întrebă pe vizir: 

— De unde ai băieţelul acesta? 

Şi vizirul, cam stânjenit, răspunse: 

— De la Allah, o, stăpâne al meu! 

Iar sultanul Saladin zâmbi şi zise, urmându-şi drumul: 

— lată, o, vizire al nostru, că acuma ţi s-a ivit prilejul să ne 
înlănţuieşti cu frumuseţea unui astru şi să ne faci robi cu 


farmecele unei lune! 

Or, asemenea vorbe îi dădură de gândit vizirului, care îşi 
zise: „Chiar că nu îmi mai este cu putinţă să-l păstrez pe 
copil după ce l-a băgat de seamă sultanul!" Şi pregăti un 
peşcheş bogat, îl chemă pe copilul creştin cel atâta de 
frumos şi îi spuse: 

— Pe Allah, o, flăcăule, de n-ar fi nevoia, sufletul meu nu s- 
ar despărţi de tine niciodată! 

Şi îi înmână darul, spunând: 

O mie şi una de nopţi 

— Ai să duci peşcheşul acesta din partea mea stăpânului 
nostru, sultanul şi tu însuţi ai să fii o parte din acest 
peşcheş, întrucât din ceasul de-acum te dăruiesc stăpânului 
nostru! 

Şi totodată îi mai înmână, ca s-o ducă sultanului, o 
scrisoare în care aşternuse aceste strofe: 

lacătă-o lună plină, Doamne bune, Să lumineze-n cerul tău 
înalt; Şi nicăieri pe lume nu-i un alt Cer pe potrivă-acestei 
mândre lune. 

lar eu, mărite, fără şovăială, Anume, doamne, ca să-ţi fiu 
pe plac, Mă despărţesc de sufletul meu drag Şi ţi-l trimit în 
dar, cu mare fală. 

O faptâ-asemeni eu nu ştiu vreuna - Nu că mă laud, dar pe 
lume nu-i Un ins ce s-ar lipsi, din voia lui, De sufletul său, 
pentru totdeaunal. 

Or, peşcheşul îi plăcu într-un chip cu totul deosebit 
sultanului Saladin care, mărinimos şi falnic, cum îi era 
obiceiul, nu pregetă să-l despăgubească pe vizirul său de 
jertfa aceea, coperindu-l cu huzmeturi şi cu huzururi şi 
făcându-l să simtă, cu orice prilej, cât de mult îi intrase în 
suflet şi în dragostea lui. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute cincisprezecea noapte 
spuse: 


A şapte sute cincisprezecea noapte or, peşcheşul îi plăcu 
într-un chip cu totul deosebit sultanului Saladin care, 
mărinimos şi falnic, cum îi era obiceiul, nu pregetă să-l 
despăgubească pe vizirul său de jertfa aceea, coperindu-l 
cu huzmeturi şi cu huzururi şi facându-l să simtă, cu orice 
prilej, cât de mult îi intrase în suflet şi în dragostea lui. 

Estimp, vizirul îşi spori numărul fetişcanelor din haremul 
său cu o tânără dintre tinerelele cele mai zarife şi mai 
desăvârşite de pe acea vreme. Şi tânăra, de cum sosi, izbuti 
să cucerească inima vizirului; însă vizirul, până a nu se simţi 
legat de ea aşa cum păţise cu băiatul, îşi zise: „Cine ştie 
dacă nu cumva faima acestui mărgăritar nou nu are să 
ajungă la urechile sultanului! Aşa că ar fi mai bine pentru 
mine, înainte de a-mi lăsa inima să se aprindă după tânăra 
roabă, s-o dau şi pe ea în dar sultanului. In felul acesta, 
durerea are să-mi fie mai mică, iar pierderea are să-mi fie 
mai puţin grea!" Gândind aşa, o chemă la el pe fetişcană, o 
încărcă pe dată cu un dar pentru sultan, încă şi mai bogat 
decât întâia oară şi îi spuse: 

— Şi tu însăţi ai să fii o parte din peşcheş! 

Şi îi înmână, ca s-o ducă sultanului, o scrisoare în care 
aşternu versurile acestea: 

O, doamne-al meu, pe falnica ta zare De mult e-o lună - 
iată-acum şi-un soare! Aşa încâtpe-un singur cer se-mbină 
Aceste două astre de lumină, Să-nchipuie deasupra slavei 
voastre Perechea cea mai falnică de astre. 

Or, de la fapta aceasta, trecerea vizirului spori încă pe- 
atâta în sufletul sultanului Saladin, care nu mai scăpa nici 
un prilej ca să-i dovedească, de faţă cu toată curtea sa, 
prețuirea şi dragostea ce le simţea pentru el. Fapt ce îi 
aduse vizirului o mulţime de neprieteni şi de pizmaşi care, 
uneltind să-l piardă, hotărâră ca mai întâi să-l ponegrească 
la sufletul sultanului. Aşa că îi dădură de înţeles lui Saladin, 
prin tot felul de vorbe şi de scorneli, pe cum că vizirul tot ar 
mai păstra o slăbiciune pentru copilandrul creştin şi că nu 
conteneşte, mai cu seamă când boarea vântului reavăn 


dinspre miazănoapte îi stârneşte amintirea plimbărilor de 
odinioară, să-l dorească aprig şi să-l cheme din tot sufletul. 
Şi îi spuseră că astfel se căinează amarnic pentru darul pe 
care îl făcuse, ba chiar că, de ciudă şi de părere de rău, îşi 
muşcă mâinile şi îşi scrâşneşte măselele. Ci sultanul 
Saladin, departe de a-şi pleca urechea la astfel de născociri 
nevrednice de vizirul în care el îşi pusese toată încrederea, 
ţipă cu glas zădărit către cei care îi torceau asemenea 
vorbe: 

— Potoliţi-vă limbile cele haine împotriva vizirului, că de 
unde nu, pe dată au să vă zboare capetele de pe gru-maji! 

Pe urmă, întrucât avea o minte iscusită şi dreaptă, le 
spuse: 

— Ci vreau totuşi să vă dovedesc de mincinoşi şi de za- 
vistnici şi să las ca ticăloşiile voastre să se întoarcă 
împotriva voastră. Aşa că am să pun la încercare cinstea 
sufletului vizirului meu! 

Şi îl chemă pe copilul cu pricina şi îl întrebă: 

— Ştii să scrii? El răspunse: 

— Ştiu, o, doamne al meu! El zise: 

— Ia atunci o hârtie şi un calam şi scrie ce am să-ţi spun. 

Şi, ca şi cum copilul ar fi scris aşa de la el, îl puse să-i scrie 
vizirului următoarea scrisoare: „O, stăpâne al meu preaiubit 
de odinioară, tu, după ceea ce tu trebuie să simţi faţă de 
mine, ştii dragostea pe care ţi-o port şi amintirile pe care le- 
au lăsat în sufletul meu bucuriile noastre de altădată. Drept 
aceea vin să mă plâng ţie de a şapte sute cincisprezecea 
noapte soarta mea de acum de la sărai, unde nimic nu a 
izbutit să mă facă să uit bunătatea ta, mai ales că aici 
măreţia sultanului şi sfiala pe care o simt faţă de elmă 
opresc să mă bucur de hatârurile lui. Mă rog, dar, ţie, să 
găseşti vreun tertip spre a mă lua îndărăt de la sultan, fie 
într-un fel, fie în altul. De altminteri, până acuma sultanul 
nu s-a aflat niciodată numai cu mine singur şiaisă mă afli 
aşa cum m-ai lăsat." 


Şi după ce scrisoarea fu scrisă, sultanul i-o înmână unui 
rob micuţ de la sărai s-o ducă şi s-o dea în mână vizirului şi 
să-i spună: 

— Robul tău de odinioară, copilul de creştini, m-a trimis 
să-ţi aduc scrisoarea aceasta din partea lui. 

Şi vizirul luă scrisoarea, o privi o clipă şi, fară ca măcar s-o 
desfacă spre a o citi, scrise pe spatele ei următoarele: 

Au de când, doamne, un om care ştie Şi care a-nvăţat al 
vieţii rost S-ar repezi deodată, ca un prost, In gura unui leu 
prins de mânie? 

Eu nu sunt dintre-acei a căror minte Se lăsa-n voia patimii 
şi-atât; Nici dintre-acei de care răii-şi râd, lar pizma lor 
haină nu mă prinde! 

De-am rupt, să-l dărui, sufletul din mine, Ştiam un adevăr 
ce s-a mai spus: Că sufletul, odată ce s-a dus, In trupul 
părăsit nu mai revine! 

La primirea răspunsului, sultanul Saladin se umplu de 
bucurie şi nu pregetă să citească stihurile dinaintea 
nasurilor alungite ale zavistnicilor. Pe urmă porunci să fie 
chemat vizirul şi, după ce îl copleşi cu noi dovezi de 
prietenie, îl întrebă: 

O mie şi una de nopţi 

— Oare poţi să ne spui, o, taică al înţelepciunii, cum faci tu 
de ai atâta putere asupra ta însuţi? 

Şi vizirul răspunse: 

— Nu-mi las patimile niciodată să ajungă la pragul voinţii 
mele! 

Da Allah este încă şi mai înţelept! 

Pe urmă Şeherezada spuse: 

— O, norocitule sultan, acuma că ţi-am povestit cum îl 
ajută voinţa pe cel înţelept să-şi biruiască patimile, vreau 
să-ţi povestesc o întâmplare cu o dragoste pătimaşă! 

Şi spuse: 

Mormântul îndrăgostiţilori 

Abdallah, fiul lui Al-Kaisi, ne-a lăsat în scrierile sale 
povestea aceasta. El spune: 


Plecasem într-un an în hagialâc la casa cea sfântă a lui 
Allah. Şi după ce mi-am îndeplinit toate datorinţele de 
hagiu, m-am întors la Medina, ca să mai văd o dată 
mormântul Profetului - cu el fie pacea şi binecuvântarea lui 
Allah! Or, într-o noapte, pe când şedeam într-o grădină nu 
departe de mormântul cel proslăvit, auzii un glas care cânta 
încetişor în liniştea nopţii. Şi, fermecat, îmi ascuţii toată 
luarea-aminte şi, ascultând aşa, desluşii versurile acestea 
pe care le cânta: 

O, tu, privighetoare a sufletului meu, În cântecele tale-i 
iubita mea mereu! 

O, glas al ei, cu gungur vrăjit, de turturea, Când vei 
răspunde oare la suspinarea mea? 

Ce lungă eşti, o, noapte, în chinul aşteptării când doru- 
aprinde-n suflet pojarul nerăbdării! 

O, nalta mea lumină, oare n-ai strălucit, 

1 La M. A. Salie, citlul este: Povestea cu Utba şi Reiya. 

A şapte sute cincisprezecea noapte precum o stea în cale- 
mi, doar ca să pieri grăbit Şi să mă laşi pe urmă prin bezne 
rătăcind Ca orbii, fără-o rază şi fără un alint? 

Pe urmă se făcu tăcere. Şi mă uitam în toate părţile ca să-l 
văd pe cel care cântase cântecul acela pătimaş, când se ivi 
dinaintea mea stăpânul glasului. Şi, la lumina care se 
cernea din cerul nopţii, văzui că era un flăcău frumos de să- 
ţi dai sufletul şi care avea faţa scăldată în lacrimi. Şi mă 
întorsei spre el şi nu mă putui opri să nu-mi strig: „Ya Allah! 
Ce tânăr frumos!" Şi îmi întinsei mâinile amândouă către el. 
lar el mă privi şi mă întrebă: 

— Cine eşti? Şi ce vrei de la mine? 

lar eu răspunsei, ploconindu-mă dinaintea frumuseţii lui: 

— Ce alta aş putea să vreau, decât să-l binecuvântez pe 
Allah uitându-mă la tine? În ce priveşte cine-s eu, apoi sunt 
robul tău Abdallah, fiul lui Ma'amar Al-Kaisi. O, doamne al 
meu, tare ar mai vrea sufletul meu să te cunoască! Întrucât 
cântecul tău de adineaori m-a tulburat până peste poate, 


iar chipul tău m-a vrăjit de tot. Şi iată-mă-s gata să-ţi 
jertfesc şi viaţa mea, dacă poate să-ţi fie de vreun folos! 

Atunci flăcăul se uită la mine, ah! Cu ce ochi! Şi îmi spuse: 

— Şezi jos lângă mine! 

Şi şezui lângă el, cu sufletu-mi tremurând, iar el îmi spuse: 

— De vreme ce inima ta suferă pentru mine, ascultă ce mi 
s-a întâmplat! 

Şi grăi mai departe: 

— Sunt Otbah, fiul lui Al-Hubab, fiul lui Al-Mundhir, fiul lui 
Al-Yamuh ansaritul1. Or, ieri-dimineaţă, pe când îmi făceam 
rugăciunile în geamia tribului, văzui că intră, ' La M.A. 
Salie: „Sunt Utba idn ali-Djabban ibn ali-Munzir ibn ali- 
Djamuh ali-Ansari." 

O mie şi una de nopţi mlădiindu-se din mijloc şi din şolduri, 
mai multe femei frumoase de să mori, care o însoțeau pe o 
fetişcană aproape copilă şi ale cărei farmece făceau să se 
stingă farmecele însoţitoarelor ei. Şi deodată, luna aceea se 
apropie de mine în mijlocul mulţimii de credincioşi, fără a fi 
băgat în seamă de nimeni şi îmi spuse: „Otbah! De multă 
vreme pândesc prilejul să-ţi vorbesc! O, Otbah! Ce ai zice să 
te împreuni cu aceea care este iubita ta şi doreşte să-ţi fie 
soţie?" Pe urmă, până ce eu să apuc să deschid gura şi să-i 
răspund, mă lăsă şi se pierdu printre tovarăşele ei. Pe urmă 
ieşiră împreună toate din geamie şi se amestecară în 
mulţimea de hagii. lar eu, în ciuda strădaniilor de a o găsi, 
nu am izbutit s-o mai văd din clipa aceea. lar sufletul şi 
inima mea sunt cu ea. Şi până ce mi-o fi dat s-o văd iarăşi, 
nu am să pot să gust nici o bucurie de-aş fi chiar în mijlocul 
desfătărilor raiului! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute şaptesprezecea noapte 
spuse: 

Şi sufletul şi inima mea sunt cu ea. Şi până ce mi-o fi dat s- 
o văd iarăşi, nu am să pot să gust nici o bucurie de-aş fi 
chiar în mijlocul desfătărilor raiului! 


Aşa vorbi el şi obrajii i se îmbujorau treptat şi dragostea 
mea pentru el sporea la fel. Şi, când tăcu, îi spusei: 

— O, Otbah, o, prietene al meu! Pune-ţi nădejdea în Allah 
şi roagă-te lui să-ţi dea iertarea greşalelor! In ce mă 
priveşte, iată-mă-s gata să te ajut, cu toate puterile şi cu 
toate mijloacele mele, spre a-ţi înlesni s-o găseşti pe 
fetişcana care ţi-a vrăjit gândurile. Căci, de cum te-am 
văzut, mi-am simţit sufletul purtându-se de la sine înspre 
minunata ta făptură şi de atunci tot ce aş face pentru tine a 
şapte sute şaptesprezecea noapte nu ar fi decât ca să văd 
ochii tăi cei frumoşi abătându-se mulţumiţi către mine! 

Şi, vorbind astfel, îl strângeam cu dragoste şi îl sărutam 
aşa cum un frate îl sărută pe un frate; şi toată noaptea nu 
contenii să-i potolesc sufletul drag. Şi, hotărât! In viaţa mea 
nu am să uit acele clipe desfătătoare şi pline de nesaţ, 
petrecute lângă el prieteneşte. 

Or, a doua zi, mă dusei cu el la geamie şi îl lăsai să intre el 
întâi, ca să-i arăt prețuirea mea. Şi stăturăm acolo amândoi, 
de dimineaţă până la amiază, ceasul la care vin de obicei 
femeile la moschee. Ci, spre marea noastră supărare, 
băgarăm de seamă că toate femeile veniseră în geamie, dar 
fetişcana nu se afla printre ele. Iar eu, văzând tristeţea pe 
care lucrul acela i-o pricinuia tânărului meu prieten, zisei: 

— Asta să nu te necăjească! Am să aflu eu ştiri despre 
iubita ta de la aceste femei, întrucât ieri fata era împreună 
cu ele! 

Şi numaidecât mă furişai până la femeile acelea şi izbutii 
să aflu de la ele că fetişcana noastră era o tânără fecioară, 
de viţă aleasă, că o chema Riya şi că era fiica lui Al-Ghitrif, 
căpetenia tribului Bani-Sulem. Şi întrebai: 

— O, preabunelor femei, pentru ce n-a mai venit şi ea 
astăzi cu voi? 

Ele răspunseră: 

— Da cum ar fi putut? Tătâne-său, care a adus nişte hagii 
sub ocrotirea lui prin pustie, de la Irak până la Mecca, s-a 


întors ieri cu călăreţii săi la tribul lor de pe malurile 
Eufratului şi a luat-o şi pe fiică-sa Riya. 

Iar eu le mulţumii pentru lămuririle acelea şi mă întorsei 
la Otbah; şi îi zisei: 

— Ştirile pe care ţi le aduc nu sunt, vai! Aşa cum aş dori! 
Şi îi spusei că Riya plecase, cu tatăl ei, înspre tribul lor. 

Pe urmă adăugai: 

— Ci linişteşte-ţi sufletul, o, Otbah, o, prietene al meu! 
Întrucât Allah m-a dăruit cu multe bogății şi sunt gata să o 
mie şi una de nopţi le cheltuiesc ca să te ajut să ajungi la 
ţintă. Şi, din ceasul acesta, am să mă îngrijesc de necazul 
tău şi am să izbândesc, cu ajutorul lui Allah! Şi mai spusei: 

— Binevoieşte numai să vii cu mine! 

Şi se ridică şi merse cu mine la geamia ansariţilori, rudele 
sale. 

Acolo aşteptarăm până ce se strânse toată lumea; iar eu 
dădui bineţe adunării şi spusei: 

— O, drept-credincioşilor ansariţi strânşi aici! Care este 
părerea voastră despre Otbah şi despre tatăl lui Otbah? 

Şi toţi răspunseră într-un glas: 

— Mărturisim cu toţii că sunt nişte arabi dintr-un neam 
vestit şi dintr-un trib ales! 

Şi eu le spusei: 

— Aflaţi, dar, că Otbah, fiul lui Al-Hubab, este mistuit de o 
dragoste amarnică. Şi vin la voi anume ca să vă rog să vă 
alăturaţi strădaniile la strădaniile mele, spre a-i dobândi 
fericirea! 

Ei răspunseră: 

— Din toată inima şi cu bucurie. Eu spusei: 

— Dacă-i aşa, trebuie să mă însoţiţi până la corturile 
tribului Bani-Sulem, la şeihul Al-Ghitrif, căpetenia lor, ca să 
i-o cerem pe fiică-sa Riya de soţie pentru vărul vostru 
Otbah, fiul lui Al-Hubab. 

Şi toţi răspunseră că ascultă şi că se supun. Eu atunci 
încălecai pe cal şi tot aşa şi Otbah; şi toată adunarea făcu la 
fel. Şi dădurăm pinteni cailor, în goana mare, fără de oprire. 


Şi izbutirăm să ajungem la corturile călăreţilor şeicului Al- 
Ghitrif, la şase zile de Medina. 

' Amarii (ajutorii) sunt urmaşii acelor locuitori din Medina 
care l-au ajutat pe Mahomed când s-a strămutat de la 
Mecca la Medina. 

A şapte sute optsprezecea noapte când ne văzu venind, 
şeicul Al-Ghitrif ieşi în întâmpinarea noastră până în uşa 
cortului său; iar noi, după salamalecurile de cuviinţă, îi 
spuserăm: 

— Am venit să-ţi cerem găzduire, o, părinte de arabi! El 
răspunse: 

— Fiţi bineveniţi sub corturile noastre, o, musafiri de viţă 
aleasă! 

Şi, vorbind astfel, dădu numaidecât poruncile de trebuinţă 
robilor lui ca să ne primească aşa cum se cuvine. Şi robii 
aşternură în cinstea noastră mesele şi chilimurile; şi tăiară 
oi şi cămile, ca să ne dea un ospăț falnic. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute optsprezecea noapte 
spuse: 

Şi tăiară oi şi cămile, ca să ne dea un ospăț falnic. 

Când veni clipita să ne aşezăm la masă, noi ne traserăm cu 
toţii îndărăt; iar eu, în numele tuturora, îi mărturisii şeicului 
Al-Ghitrif: 

— Pe harul cel sfânt al pâinii şi al sării şi pe credinţa 
noastră arăâbească! Nu avem să ne atingem de niciuna 
dintre bucatele tale, până ce nu ai să împlineşti cererea 
noastră! 

Şi Al-Ghitrif spuse: 

— Şi care este cererea voastră? Eu răspunsei: 

— Venim să ţi-o cerem de soţie pe fiica ta cea de neam 
ales, Riya, pentru Otbah, fiul lui Al-Hubab ansaritul, fiul lui 
Al-Mundhir, fiul lui Al-Ymuh, cel viteaz, cel bun, cel vestit, 
cel falnic, cel minunat! 


Iar tatăl tinerei Riya, schimbându-se cu totul deodată şi la 
faţă şi la ochi, ne spuse cu glas domol: 

— O, fraţi arabi, aceea pe care îmi faceţi cinstea să mi-o 
cereţi de soţie pentru vestitul Otbah, fiul lui Al-Hubab, este 
stăpâna deplină a răspunsului. lar eu nu am să stau 
împotriva vrerii ei. Aşa că ea se cade să se rostească! Şi am 
să mă duc pe dată să-i cer răspunsul! 

Şi se ridică dintre noi, tare şofrănit, cu nasul plin de ciudă 
şi cu o faţă care tăgăduia vădit înţelesul vorbelor lui. 

Se duse, aşadar, în cort la fata lui, Riya, care, speriată de 
tulburarea de pe chipul său, îl întrebă: 

— O, taică al meu, pentru care pricină mânia zbuciumă 
atâta de năprasnic lăuntrul sufletului tău? 

Iar el şezu lângă ea, în tăcere, şi, cum am auzit mai pe 
urmă, îi spuse într-un sfârşit: 

— Află, dar, o, Riya, fata mea, că le-am dat găzduire unor 
ansariti care au venit la mine ca să te ceară de soţie pentru 
unul dintre ei! 

El spuse: 

— O, taică, neamul ansariţilor este un neam de vază 
printre arabi! Şi, hotărât, găzduirea pe care le-ai dat-o este 
de datorinţă! Ci ia spune-mi: pentru care dintre ei au venit 
să mă ceară de soţie? 

Ea răspunse: 

— Pentru Otbah, fiul lui Hubab! Ea spuse: 

— Este un tânăr vestit! Şi este vrednic să intre în neamul 
tău! 

Ci el strigă, plin de mânie: 

— Ce vorbe grăieşti tu? Au nu cumva ai şi înnodat vreo 
legătură cu el? Păi eu, pe Allah! M-am juruit odinioară faţă 
de fratele meu că am să te dau fiului lui şi nimenea 
altcineva, mai mult decât fiul unchiului tău, nu este vrednic 
să intre în spiţa neamului meu! 

Ea spuse: 

— O, taică şi ce răspuns ai să le dai ansariţilor? Aceştia 
sunt nişte arabi plini de fală şi tare simţitori în tot ce a şapte 


sute optsprezecea noapte priveşte mândria şi cinstea lor! 
lar dacă nu vrei să mă dai de soţie unuia dintre ei, ai să 
atragi asupra ta şi a tribului nostru zăcăşia şi urmarea 
răzbunării lor. Întrucât au să se socotească umiliţi de tine şi 
n-au să te mai ierte niciodată! 

El spuse: 

— Dreptu-i ce spui! Ci am să-mi învăluiesc nedorinţa, 
cerând ca preţ pentru tine o zestre până peste poate. Căci 
spune o zicală: „Dacă nu vrei să-ţi măriţi fata, cere o zestre 
cât mai mare!" 

O lăsă, aşadar, pe fiică-sa şi veni la noi ca să ne spună: 

— Fata tribului, o, musafiri ai mei, nu se împotriveşte 
cererii voastre de a se mărita; da cere o zestre care să fie 
pe potriva harurilor ei. Care dintre voi, aşadar, are să-mi 
poată da preţul acestui mărgăritar fară de asemuire? 

La vorbele acestea, Otbah înaintă şi spuse: 

— Eu! 

El spuse: 

— Ei bine! Fata mea cere o mie de brățări de aur roşu, 
cinci mii de galbeni cu pecetea de la Hajaril, un gherdan de 
cinci mii de mărgăritare, o mie de viguri de mătasă indi- 
enească, douăsprezece perechi de cizme de piele galbenă, 
zece saci de curmale din Irak, o mie de capete de vită, o 
iapă de la tribul Anazi, cinci burdufe cu mosc, cinci şipuri cu 
parfum de trandafiri şi cinci burdufe cu chihlimbar! 

Şi adăugă, întorcându-se înspre Otbah: 

— Eşti în stare să te învoieşti cu cererea aceasta? Şi Otbah 
răspunse: 

— O, părinte de arabi, te mai îndoieşti? Nu numai că mă 
învoiesc să plătesc zestrea cerută, ci am să dau încă şi mai 
mult! 

Eu, atunci, mă întorsei la Medina cu prietenul meu Otbah 
şi izbutirăm, nu fară destulă alergătură şi cazne, să 

1 Hajar este numele mai multor oraşe din sudul Arabiei. 

O mie şi una de nopţi facem rost de toate lucrurile cerute. 
Iar eu plătii cu banii mei, fără să şovăiesc, cu mai multă 


bucurie decât dacă aş fi făcut toate acele cumpărături 
pentru mine. Şi ne întoarserăm la corturile celor din tribul 
Bani-Sulem, cu toate cumpărăturile noastre şi ne grăbirăm 
să le dăm şe-icului Al-Ghitrif. Iar şeicul, în felul acesta, 
nemaiputând să-şi ia vorba îndărăt, fu nevoit să-i primească 
pe toţi ansariţii, oaspeţii săi, care se strânseră să-i aducă 
firitiselile lor pentru măritişul fiicei sale. Şi se porniră 
ospeţele şi ţinură patruzeci de zile. Şi fură înjunghiate o 
sumedenie de cămile şi de oi şi fură puse la gătit în cazane 
bucate de toate felurile şi toţi oamenii din trib putură să 
mănânce pe săturate. 

Or, la sfârşitul răstimpului acesta, pregătirăm un 
palanchin falnic, pus pe spinările a două cămile alăturate şi 
în el îi suirăm pe tinerii însurăţei. Şi plecarăm cu toţi, peste 
poate de voioşi, urmaţi de o caravană întreagă de cămile 
încărcate cu daruri. lar prietenul meu Otbah nu mai putea 
de nerăbdare să ajungă şi ziua când să se vadă, într-un 
sfârşit, singur-singurel cu iubita lui. Şi cât ţinu călătoria nu 
se depărtă de ea o clipită şi şezu cu ea, în palanchin, de 
unde nu se da jos decât ca să vină şi să mă bucure la vreun 
taifas, cu toată prietenia, încrederea şi mulţumirea. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute nouăsprezecea noapte 
spuse: 

Şi cât ţinu călătoria nu se depărtă de ea o clipită şi şezu cu 
ea, în palanchin, de unde nu se da jos decât ca să vină şi să 
mă bucure la vreun taifas, cu toată prietenia, încrederea şi 
mulţumirea. 

A şapte sute nouăsprezecea noapte iar eu mă bucuram în 
sunetul meu şi îmi spuneam: „lacătă-te, o, Abdallah, că ai 
ajuns prieten pe totdeauna cu Otbah! Întrucât ai izbutit, 
uitând de chiar simţămintele tale, să-i cucereşti inima, 
împerechindu-l cu frumoasa Riya! Într-o zi, să nu ai nici o 
îndoială, jertfa ta are să fie răsplătită şi încă cu prisosinţă! 


Şi ai să te bucuri şi tu de dragostea lui Otbah, în tot ce are 
ea mai cilibiu şi mai ales!" 

Or, nu mai aveam decât o zi de mers până la Medina şi, la 
căderea nopţii, ne-am oprit la o mică oază, ca să ne 
odihnim. Şi era o linişte desăvârşită; şi lumina lunii surâdea 
la bucuria din tabăra noastră; şi, peste capetele noastre, 
doisprezece palmieri, ca nişte fete tinere, însoțeau cu 
foşnetul palmilor lor cântecul adierilor de noapte. Iar noi, 
ca începătorii de lume din vremile cele de demult, ne 
bucuram de ceasul acela de linişte, de apa cea proaspătă, 
de iarba cea grasă şi de dulceaţa adierii. Ci, vai! Nu poţi să 
scapi de ce îţi este ursit, măcar de-ai fugi şi cu aripile 
zborului. Şi tocmai prietenului meu Otbah îi era dat să bea 
până la drojdia de pe fund, dintr-o sorbitură, cupa de 
neînlăturat! Într-adevăr, am fost smulşi deodată din odihnă 
de o năvală năprasnică a unor călăreţi înarmaţi care se 
repeziră asupra noastră ţipând şi urlând. Or, aceştia erau 
nişte călăreţi din tribul Bani-Sulem, trimişi de şeicul Al- 
Ghitrif s-o fure pe fata lui. Căci nu cutezase să încalce, sub 
corturile lui, datinile ospeţiei şi aşteptase să ne depărtăm, 
ca să ne lovească în felul acesta, fară a nesocoti legile 
pustiei. Ci îşi făcuse socotelile fără a ţine seama de preţul 
lui Otbah şi al călăreţilor noştri care, cu mare vitejie, 
înfruntară lovitura călăreţilor tribului Bani-Sulem şi, după 
ce omorâră o mulţime dintre ei, îi puseră până la urmă pe 
fugă. Ci în vâlvora încăierării, prietenul meu Otbah primi o 
lovitură de lance şi, când ajunse îndărăt în tabără, căzu 
mort în braţele mele. 

Când îl văzu aşa, tânăra Riya scoase un țipăt mare şi se 
aruncă peste trupul celui drag. Şi îşi trecu toată noaptea 
jelindu-se. Iar când se făcu dimineaţă o găsirăm moartă de 
jale. 

Aibă-i Allah pe amândoi întru mila sa! Iar noi le săparăm în 
nisip un mormânt şi îi îngroparăm acolo, unul lângă altul. 
Şi, cu inimile pline de mâhnire, plecarăm la Medina. Iar eu, 
după ce isprăvii ce aveam de isprăvit la Medina, mă întorsei 


în ţara mea. Ci peste şapte ani mă prinse gândul să mai fac 
un hagialâc la Locurile Sfinte. Şi în sufletul meu încolţi 
dorul să mă duc să văd mormântul lui Otbah şi al frumoasei 
Riya. Şi când ajunsei la mormânt, îl văzui adumbrit de un 
pom frumos dintr-un soi necunoscut, răsădit acolo cu 
evlavie de cei din tribul ansariţilor. Şi şezui, plângând, pe 
piatră, la umbra pomului acela, cu sufletul meu mohorât. Şi 
îi întrebai pe cei care se aflau acolo cu mine: 

— O, prietenii mei, spuneţi-mi: cum se numeşte pomul 
acesta care plânge cu mine moartea lui Otbah şi a Riyei? 

Şi ei îmi răspunseră: 

— Se numeşte Copacul îndrăgostiţilor. 

Ah, fie ca tu, o, Otbah, să te odihneşti în pacea Stăpânului 
cel fără de moarte, la umbra pomului acesta care se tânguie 
peste mormântul tău! 

— Şi asta-i tot ce ştiu, o, norocitule sultan, despre 
Mormântul IndrăgostiţiloA pe urmă, întrucât îl văzu pe 
sultanul Şahriar mohorât de poveste, Şeherezada se grăbi, 
în noaptea aceea, să-i povestească şi povestea cu tânăra 
Hind, cu divorţul şi căsătoria ei. 

Divorțul tinerei Hindl 

Se povesteşte că Hind, fiica lui Al-Neman, era cea mai 
frumoasă fată dintre fetele de pe vremurile ei şi că era 
întocmai ca o gazelă la ochi, la gingăşie şi la frumuseţe. 

1 La M. A. Salie, titlul este: Povestea cu Hind, fiica lui an- 
Neman. 

A şapte sute nouăsprezecea noapte or, faima strălucirii 
sale ajunse până la urechile lui Al-Hajaj, valiul Irakului; şi 
Al-Hajaj o ceru de soţie. Tatăl Hindei însă nu vru să i-o dea 
decât cu preţul unei zestre de două sute de mii de drahme 
de argint, plătite înainte de nuntă şi cu învoiala să-i mai 
plătească, în caz de despărţire, alte două sute de mii de 
drahme. Şi Al-Hajaj primi toate învoielile şi o aduse pe Hind 
în casa lui. 

Or Al-Hajaj, spre amarul şi năpasta lui, era neputincios. Şi 
venise pe lume cu totul sărman în ce priveşte zestrea lui! 


Venise pe lume cu zebbul diform şi cu anusul astupat. Şi 
întrucât, plămădit aşa, copilul nu vroia să tră-iască, diavolul 
se arătă maică-sii, în chip de om şi o sfătui, dacă vroia ca 
pruncul ei să rămână în viaţă oricum, să-i dea să sugă, în loc 
de laptele ei, sângele de la două capre negre, de la un ţap 
negru şi de la un şarpe negru. Şi maică-sa urmă sfatul acela 
şi dobândi ceea ce dorea să dobândească. Numai că 
neputinţa şi beteşugul, care sunt un dar de la Şeitan şi 
nicidecum de la Allah cel Darnic, rămăseseră zestrea 
copilului, ajuns acuma bărbat. 

Încât Al-Hajaj, după ce o aduse pe Hind în casa lui, rămase 
o lungă bucată de vreme fără a îndrăzni să se apropie de ea 
altfel decăt la lumina zilei şi fără s-o atingă, măcar că tare 
ar mai fi vrut. lar Hindei nu-i trebui prea mult până să afle 
pricina unei atari cumpătări şi tare se mai tângui, laolaltă 
cu toate roabele ei. 

Or, într-o zi, Al-Hajaj veni s-o vadă, după obiceiul lui, ca să- 
şi bucure ochii cu frumuseţea ei. Şi o găsi cu spatele întors 
înspre uşă, privindu-se într-o oglindă şi cântând stihurile 
acestea: 

Hind, cârlană năzdrăvană Dintr-un soi arab, de foc, Eşti 
ursită să-ţi duci viaţa Cu catârul boşorog. 

Grea mi-e purpura cea scumpă -Aruncaţi-o jos, cu silă! 
Daţi-mi zdrenţele sărace Din păr aspru de cămilă! 

Sunt sătulă de palate! Vreau la tribu-mi din pustie Să mă- 
ntorc, s-ascult iar vântul, Peste corturi cum adie, Cum adie, 
şi-i răspunde Fluierul din cort, duios. Nici lăuta, nici dairaua 
Nu au sunet mai frumos. 

Tinerii din trib, acolo, Lacomi sânge beau, de lei şi 
puternici sunt şi mândri, Ca şi leii-paralei — 

Pe când Hind aici se-ngroapă, Fărâ-acelpreasfânt hatâr 
De-a lăsa urmaşi pe lume Cu nevolnicul catâr. 

Când auzi cântecul în care Hind îl asemuia cu un catâr, Ai- 
Hajaj ieşi din odaie, plin de deznădejde, fără ca soţia lui să-i 
fi băgat de seamă nici venirea, nici plecarea şi trimise pe 


dată după cadiul Abdallah, fiul lui Taher, să-i ceară să 
dezlege căsătoria. Şi Abdallah se duse la Hind şi îi spuse: 

— O, fiică a lui Al-Neman, iacătă că Al-Hajaj Abu- 
Mohammad îţi trimite două sute de mii de drahme de argint 
şi îmi cere totodată să îndeplinesc, în numele său, toate cele 
legiuite pentru despărţenia lui de tine! 

A şapte sute douăzecea noapte şi Hind strigă: 

— Mărire lui Allah! Iată-mi ruga împlinită şi iată-mă 
slobodă să mă întorc la tatăl meu! O, fiu al lui Taher, n-ai fi 
putut să-mi dai o veste mai luminată decât a-mi spune că 
am scăpat de câinele cel boşorog. Păstrează cele două mii 
de drahme, ca răsplată pentru ştirea fericită pe care mi-o 
aduci. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute douăzecea noapte spuse: 

Păstrează cele două mii de drahme, ca răsplată pentru 
ştirea fericită pe care mi-o aduci. 

Estimp, califul Abd Al-Malek ben Mervan' care auzise 
despre neasemuita frumuseţe şi despre deşteptăciunea 
Hindei, o râvni pe fată şi trimise să-i fie cerută de soţie. Ea 
însă îi răspunse printr-o scrisoare în care, după proslăvirile 
lui Allah şi mărturiile de supuşenie, îi spunea: „Află, o, emire 
al drept-credincioşilor, că un câine a întinat ulcica, 
muşluind-o cu nasul, ca s-o adulmece!" Iar califul, primind 
scrisoarea aceea, începu să râdă în hohote şi scrise 
numaidecât răspunsul acesta: „O, Hind, dacă un câine a 
întinat ulcica, muşluind-o cu nasul, noi avem s-o spălăm de 
şapte ori şi, în urma răzuirii pe care o să i-o facem, avem s-o 
curăţăm de orice pată!" 

Atunci Hind, dacă văzu că împotriva piedicilor pe care le 
ridica ea califul tot o dorea fierbinte, nu putu face altminteri 
decât să se supună. Încât primi, punând însă o învoială, aşa 
cum îi scrise în a doua scrisoare în care, după 

1 Abd-ali-Malek ben Meryan, din dinastia omeiazilor, a 
deţinut cali-fatul între anii 685-705. 


O mie şi una de nopţi proslăviri şi urări, spunea: „Află, o, 
emire al drept-credin-cioşilor, că nu am să plec decât cu 
învoiala următoare: Al-Hajaj, desculţ, să-mi ducă de 
căpăstru cămila de-a lungul acestei călătorii, până la saraiul 
tău!" 

Or, scrisoarea îl făcu pe calif să se pună pe un râs şi mai 
dihai ca întâia oară. Şi trimise pe dată poruncă lui Al-Hajaj 
să ducă de căpăstru cămila Hindei. Şi Al-Hajaj, cu toată 
ciuda lui, ştia bine că nu avea cum să nu se supună 
poruncilor califului. Se duse, dar, desculţ, până la sălaşul 
Hindei şi luă cămila de căpăstru. lar Hind se sui în 
baldachinul ei şi nu pregetă, cât ţinu drumul, să se 
veselească din tot sufletul pe seama cămilarului'. Şi o 
chemă pe doica ei şi îi zise: 

— O, mancă a mea, dă oleacă mai la o parte perdelele 
baldachinului! 

Şi doica trase la o parte perdelele; iar Hind îşi scoase 
capul printre perdele şi aruncă un dinar de aur, jos, în 
noroi. Şi se întoarse înspre fostul ei soţ şi îi zise: 

— O, vizirule, dă-mi de jos2 banul acela de argint! 

Şi Al-Hajaj ridică de jos banul şi i-l dădu Hindei, spunându- 
i: 

— Este un dinar de aur, nu un ban de argint! lar Hind, 
pufnind în râs, strigă: 

— Slavă lui Allah, carele face să se preschimbe argintul în 
aur, în ciuda întinării cu noroi! 

'La M. A. Salie, se adaugă: „Şi ali-Hadjadj prociti aceste 
stihuri: Acum îţi râzi de mine, cruntă Hind, Dar câte nopţi ai 
plâns şi-ai stat veghind! Iar Hind îi răspunse cu aceste două 
distihuri: 

Când sufletul şi viaţa din chin le-ai izbăvit, Nu mai 
gândeşti la preţul pe care l-ai plătit. Dobânda la avere şi- 
adevărata fală E un bărbat destoinic şi nesmintit de boală!" 
2 în originalul arab - adnotează M. A. Salie - cuvântul 
tradus prin „de jos" are şi sensul de „nevolnic". Joc de 


cuvinte prin care Hind vrea să spună că Allah i l-a dat ca 
soţ, în locul unui nebărbat ca ali-Hadjadj, pe strălucitul calif. 

A şapte sute douăzecea noapte şi Al-Hajaj văzu limpede, 
din vorbele acelea, că rotul nu fusese decât o batjocură a 
Hindei, ca să-l umilească. Şi se împurpură tot de ruşine şi 
de mânie. Ci îşi plecă fruntea şi fu nevoit să-şi tăinuiască 
supărarea pe Hind, ajunsă acuma soţia califului! 

După ce povesti snoava aceasta, Şeherezada tăcu. lar 
sultanul Şahriar îi zise: 

— Snoavele acestea, Șeherezada, îmi plac. Ci acuma aş 
vrea să ascult o poveste cu minunăţii. lar dacă nu maiai 
niciuna, spune-mi, ca să ştiu şi eu. 

Ci Şeherezada sări: 

— Da unde se află vreo poveste mai plină de minunăţii 
decât aceea pe care tocmai am să i-o povestesc numaidecât 
Măriei Sale, dacă, bineînţeles, îmi îngăduie! 

Şi Şahriar zise: 

— Poţi! 

Şi Şeherezada îi spuse sultanului Şahriar: 

POVESTEA CU OGLINDA FECIOARELOR s-a povestit, o, 
norocitule sultan, o, dăruitule cu gânduri minunate, că a 
fost odată, în vechimea vremilor şi în curgerea veacurilor şi 
a clipelor, în cetatea Bassrei, un sultan care era un voinic 
minunat şi tare zarif, plin de mărinimie şi de vitejie şi care 
se numea sultanul Zein. Insă acel tânăr şi tare frumos 
sultan Zein, în pofida însuşirilor lui cele alese şi a darurilor 
de tot felul care îl făceau să nu-şi aibă seamăn pe lume în 
lung şi în lat, era un cheltuitor de bogății ce nu s-a mai 
pomenit, un risipitor care nu cunoştea nici un frâu şi nici o 
cumpătă şi care, mână spartă cum era la daruri pentru toţi 
ciracii lui, nişte flăcăiandri mâncăi până peste poate şi cu 
tainurile ce plătea pentru muierile fără de număr, de toate 
soiurile şi de toate boiurile, pe care le ţinea pe seama lui în 
saraiurile cele strălucite şi cu necurmatele cumpărări de tot 
alte fetişcane ce îi erau votrite în fiece zi, fecioare 
neprihănite, la nişte preţuri smintite, ca să le deguste, 


izbutise până la urmă să vântuiască de tot comorile cele 
fără de fund strânse veacuri în şir de sultanii cei osârdnici, 
strămoşii săi. Şi, într-o zi, vizirul lui veni şi, după ce sărută 
pământul dintre mâinile lui, îi dădu de ştire că lăzile cu 
galbeni erau lefterite şi că de mâine zaheregiii palatului nu 
mai aveau cu ce să fie plătiţi; şi, după ce îi aduse ştirea 
aceea neagră, vizirul, de spaimă să nu fie tras în ţeapă, 
plecă degrabă, aşa cum venise. 

Când află că toate averile lui se topiseră, tânărul sultan 
Zein se căi amarnic că nu-l bătuse gândul să-şi păstreze oa 
şapte sute douăzecea noapte parte din bunuri pentru zilele 
cele negre ale sorții; şi se mohori în sufletul lui până peste 
marginile mohorelii. Şi îşi zise: „Nu-ţi mai rămâne alta, 
sultane Zein, decât să fugi de aici pe furiş şi, părăsindu-ţi la 
voia norocului ciracii cei atâta de dragi, cadânele, cele 
copilandre, soțiile şi daravelile domniei, să laşi tronul 
secătuit al împărăției părinţilor tăi în seama cui o vrea să 
pună mâna pe el. Căci mai de dorit este să fii un cerşetor pe 
căile lui Allah, decât un domn fără de avere şi fără de fală; 
că ştii zicala care spune: „Mai bine-i mort în mormânt, 
decât sărac pe pământ!" Şi, cugetând aşa, aşteptă să se 
facă noapte ca să se îmbrace teptil şi, nebăgat în samă de 
nimenea, să iasă pe poarta cea tainică a saraiului. Şi tocmai 
se pregătea să-şi ia un toiag şi să pornească la drum, când 
Allah Atoatevăzătorul şi Atoateînţelegătorul îi aduse în 
minte vorbele şi sfaturile cele mai de pe urmă ale lui tătâne- 
său. Căci părintele lui, până să moară, îl chemase la el şi, 
printre altele, îi spusese: „Şi mai cu seamă, o, fiul meu, să 
nu uiţi că, dacă ursita s-o întoarce într-o zi împotriva ta, ai 
să găseşti în Dulapul-cu-izvoade o comoară care are să-ţi 
îngăduie a face faţă la toate loviturile sorții!" 

Când îşi aduse aminte vorbele acelea, care i se ştersesem 
cu totul din minte, sultan Zein alergă fără de zăbavă la 
Dulapul-cu-izvoade şi îl deschise, tremurând de bucurie. Da 
degeaba se uită el mult şi bine şi degeaba scotoci şi căută 
peste tot, răscolind hârtiile şi catastifele şi lăsând talmeş- 


balmeş letopiseţele domniei, că tot nu găsi în acel dulap nici 
aur şi nici mireasmă de aur, nici argint şi nici mireasmă de 
argit, nici giuvaieruri, nici nestemate, nici nimic-nimicuţa 
care să se asemuie cât de cât cu aşa ceva. Şi, deznădăjduit 
până peste marginile deznădejdilor pe care pieptul lui 
chinuit le putea cuprinde şi tare mânios că aşteptările îi 
fuseseră amăgite, se porni să răvăşească şi să arunce în 
toate părţile hârtiile împărăteşti şi să joace cu picioarele pe 
ele mânios, când deodată simţi sub mâna lui pustiitoare 
ceva tare, parcă un lucru de fier. Şi scoase afară lucrul 
acela şi când îl privi, văzu că era un sipeţel greu de aramă 
roşie. Şi se grăbi să-l descuie; şi nu găsi în el decât un 
bileţel împăturit şi pecetluit cu pecetea tatălui său. Atunci, 
măcar că era tare înciudat, rupse pecetea şi citi pe hârtie 
cuvintele astea, însemnate de mâna tătâne-său: „Du-te, o, 
fiul meu, la cutare loc din sărai, cu un hârleţ şi sapă cu 
chiar mâinile tale pământul, rostind numele lui Allah!" După 
ce citi biletul acela, Zein îşi zise: „lacătă că acuma 
trebuieşte să fac şi munca aspră de săpător! Ci, de vreme 
ce aceasta-i voinţa cea de pe urmă a tatălui meu, nu vreau 
să fiu neascultător!" Şi cobori în grădina saraiului, luă un 
hârleţ rezemat de zidul casei grădinarului şi se duse la locul 
arătat, unde era o hrubă zidită dedesubtul saraiului. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute douăzeci şi una noapte 
micuța Doniazada, sora Şeherezadei, se ridică de pe 
chilimul pe care şedea ghemuită şi strigă: 

— O, sora mea, ce dulci şi ce gingaşe şi ce înmiresmate 
sunt vorbele tale proaspete! 

Iar Şeherezada spuse, sărutându-şi surioara pe ochi: 

— Aşa-i! Dar ce-s ele pe lângă ceea ce am să povestesc în 
noaptea aceasta, dacă, bineînţeles, îmi va mai îngădui 
sultanul acesta falnic şi dăruit cu purtări alese! 

Şi sultanul Şahriar zise: 

— Poţi! 


Atunci Șeherezada povesti mai departe aşa: 

Tânărul sultan Zein luă, aşadar, hârleţul şi se duse la 
hruba de dedesubtul saraiului. Şi aprinse o făclie şi la 
lumina ei începu să bată cu coada hârleţului în pământ şi, în 
felul acesta, auzi într-un sfârşit un răsunet adânc. 

A şapte sute douăzeci "i una noapte şi îşi zise: „Aici trebuie 
să sap!" Şi începu să desfunde pământul cu hotărâre; şi 
dăduse la o parte mai bine de jumătate din lespezile 
pardoselii fără să zărească nici un fel de semn al vreunei 
comori. Şi se opri din lucru ca să se odihnească şi, 
sprijinindu-se cu spinarea de zid, gândi: „Pe Allah! Da de 
când, sultane Zein, ţi s-a năzărit să fugi după ursitoarea ta 
şi să te duci s-o cauţi până în inima pământului, în loc s-o 
aştepţi fără de grijă, fără de necaz şi fără de trudă? Au tu 
nu ştii că ceea ce s-a dus e dus şi că ceea ce-i scris e scris şi 
trebuie să se împlinească?" Ci, după ce se mai odihni 
oleacă, se apucă iarăşi de cazna lui şi începu iar să scoată 
cărămizile, fără prea mare nădejde; şi iacătă că deodată 
dădu la iveală o piatră albă, pe care o răsturnă; şi 
dedesubtul ei văzu o uşă încuiată cu un lacăt de oţel. Şi 
sultan Zein sfarmă lacătul acela izbindu-l cu hârleţul şi intră 
pe uşă. 

Atunci se trezi în vârful unei scări falnice de marmură 
albă, care cobora înspre o sală pătrată şi largă, toată numai 
din farfuriu alb de China şi din cleştar şi în care pereţii şi 
tavanul şi grinzile erau din lazulită azurie. Şi văzu în sala 
aceea un şir de patru podine de sidef şi pe fiecare podină se 
aflau câte zece chiupuri de alabastru şi zece chiupuri de 
porfiră. Şi se întrebă: „Cine ştie ce s-o afla în aceste 
chiupuri frumoase! Pesemne că răposatul taică-meu o fi pus 
să fie umplute cu vreun vin bătrân, care acuma trebuie să fi 
ajuns până peste poate de minunat!" Şi, gândind aşa, se sui 
pe una din cele patru podine, se apropie de unul dintre 
chiupuri şi îi scoase capacul. Şi, o, ce uimire! O, ce bucurie! 
O, ce danţ! Văzu că era plin până-n gură cu pulbere de aur. 
Şi, ca să se încredinţeze şi mai bine, îşi băgă mâna 


înlăuntru, fără a putea să ajungă la fund şi o scoase dau-rită 
toată şi sclipind ca soarele. Şi, zorit, scoase şi capacul de la 
cea de a doua urnă şi văzu că aceea era plină cu dinari de 
aur şi cu ţechini de aur de toate mărimile. Şi le cercetă, una 
câte una, pe toate cele patruzeci de chiupuri, Şi văzu că 
toate chiupurile de alabastru erau pline până în gură cu 
pulbere de aur şi toate surorile lor de porfiră erau pline cu 
dinari şi cu ţechini de aur. 

La priveliştea aceea, tânărul Zein se însenină şi se lumină 
şi se zbânţui şi dănţui; pe urmă începu să răcnească de 
bucurie şi, după ce îşi înfipse făclia într-o gaură din peretele 
de cleştar, întoarse înspre el unul din chiupurile de 
alabastru şi îşi vărsă pe cap, pe umeri, pe pântec şi peste 
tot pulberea de aur; şi se scăldă în aur cu mai multă 
desfătare decât simţise vreodată în cele mai desfătătoare 
hammamuri. Şi striga: „Ha! Ha! Sultan Zein, îţi şi luaseşi 
cârja de derviş şi te şi găteai să baţi cerşind drumurile lui 
Allah! Şi iacătă că binecuvântarea a coborât asupra capului 
tău, întrucât nu te-ai îndoit de mărinimia Atoatedătătoru-lui 
şi ţi-ai cheltuit cu mână spartă bunurile dintâi pe care ţi le 
dăruise! Înseninează-ţi aşadar ochii şi linişteşte-ţi sufletul 
scump! Şi să nu-ţi fie teamă să înşfaci, atâta cât te ţin 
băierile, din chiar darurile cele necurmate ale aceluia care 
te-a zămislit!" Şi, totodată, povârni toate celelalte chiupuri 
de porfiră; şi vărsă tot ce se afla în ele în sala de farfuriu. Şi 
la fel făcu şi cu chiupurile de alabastră, iar dinarii şi 
ţechinii, zuruind şi zornăind în căderea lor sunătoare, 
făceau să răsune strălucitul farfuriu şi vuitorul cleştar. Şi, 
de bucurie, se cufundă cu totul în mormanul de aur, în 
vreme ce, sub lumina făcliei, sala cea albă şi albastră 
îngemăna strălucirea pereţilor ei fermecaţi cu sclipirile 
fulgerătoare şi cu jerbele falnice care ţâşneau din pojarul 
acela rece. 

După ce tânărul sultan se scaldă astfel în aurul cel atâta 
de îmbătător, încât să-l facă să uite de sărăcia care îi 
primejduise viaţa şi care era să-l împingă a părăsi saraiul 


părinţilor săi, se ridică din năhlapii aprinşi care curgeau 
gârlă de pe el şi, mai potolindu-se oleacă, începu să 
cerceteze totul cu o uimire până peste poate, minunându-se 
că tatăl său izbutise să sape borta aceea şi să zidească sala 
aceea strălucitoare atâta de tainic, încât nimenea din sărai 
nu auzise de ea. 

A şapte sute douăzeci şi doua noapte într-un sfârşit, ochii 
lui cercetători băgară de seamă, într-un colţişor, pitit între 
doi pilaştri de cleştar, un sipeţel mărunt, asemenea întru 
totul, însă mult mai mic, cu cel pe care îl găsise în Dulapul- 
cu-izvoade. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute douăzeci şi doua noapte 
spuse: într-un sfârşit, ochii lui cercetători băgară de seamă, 
într-un colţişor, pitit între doi pilaştri de cleştar, un sipeţel 
mărunt, asemenea întru totul, însă mult mai mic, cu cel pe 
care îl găsise în Dulapul-cu-izvoade. Şi îl deschise şi găsi 
înlăuntru o cheie de aur încrustată cu nestemate. Şi îşi zise: 
„Pe Allah! Cheia aceasta trebuie să fie cheia care descuie 
lacătul pe care l-am spart!" Pe urmă cugetă şi gândi: „Da 
atunci cum se face că lacătul a fost închis pe dinafară? Prin 
urmare, cheia aceasta trebuie să slujească la altceva." Şi 
începu să caute peste tot, ca să vadă de nu cumva poate să 
afle ce rost ar avea cheia aceea. Şi cercetă pereţii sălii cu 
toată luarea-aminte şi, până la urmă, găsi în căptuşeala de 
pe un perete, la mijloc, o încuietoare. Şi socotind că aceea 
trebuie să fie încuietoarea potrivită cu cheia pe care o 
găsise, încercă pe loc. Şi numaidecât peretele se mişcă şi se 
deschise o uşă destul de mare. Şi Zein putu să treacă într-o 
altă sală, încă şi mai minunată decât cealaltă. Într-adevăr 
din podea până în tavan, toată sala aceea era făcută din 
piatră verde smălțuită, cu un lustru poleit cu aur, de-ai fi zis 
că e parcă tăiată în smarald de mare. Şi era cu adevărat aşa 
de frumoasă, în lipsa ei de orice podoabă, cum nici un vis nu 
şi-ar fi putut închipui una asemenea. Şi în mijlocul sălii, sub 


boltă, şedeau în picioare şase fetişcane ca nişte lune şi 
strălucind de o strălucire care lumina toată sala. Şi şedeau 
pe nişte lespezi de aur greu şi nu scoteau o vorbă. Şi Zein, 
vrăjit şi înmărmurit totodată, se duse înspre ele ca să le 
vadă mai de aproape şi îşi rosti salamalecul; ci atunci băgă 
de seamă că nu erau vii, ci erau făcute fiecare din câte un 
singur diamant. 

La priveliştea aceea, Zein, minunându-se până peste 
poate, strigă: „Ya Allah! Cum o fi putut răposatul taică-meu 
să adune asemenea minunăţii?" Şi le cercetă cu încă şi mai 
multă luare-aminte şi băgă de seamă că, stând astfel drepte 
pe lespezile lor, înconjurau o altă lespede, fără nici un fel de 
fetişcană de diamant, ci numai aşternută cu un covor de 
mătasă pe care erau scrise cuvintele acestea: „Află, o, Zein, 
fiul meu, că pentru fetişcanele acestea de diamant am 
cheltuit multă caznă să le dobândesc. Ci, măcar că sunt 
nişte minunăţii de frumuseţe, nu care cumva să crezi că 
sunt tot ce-i mai minunat pe pământ. Întrucât se mai află 
încă o fetişcană, cea de a şaptea, mai strălucitoare şi cu 
mult mai frumoasă, care le întrece şi care preţuieşte ea 
singură cu mult mai mult decât o mie ca acelea pe care le 
vezi tu aici. Dacă, dar, doreşti s-o vezi şi pe aceea şi să fie a 
ta, spre a o aşeza pe cea de a şaptea lespede care o 
aşteaptă, nu ai decât să faci tu ceea ce moartea nu mi-a mai 
îngăduit să îndeplinesc. Du-te în cetatea Cairo şi caută-lpe 
unul dintre robii mei cei credincioşi de odinioară, 
Mubarakpe numele său, pe care de altminteri ai să-lgăseşti 
lesne. Şi, după sala-malecurile de cuviinţă, să-i povesteşti 
tot ce ţi s-a întâmplat. Iar el are să te recunoască drept fiul 
meu şi are să te ducă până la locul unde se află acea 
fetişcană fără de seamăn. Şi ai s-o dobândeşti. Iar ea are să- 
ţi bucure privirea câte zile vei mai avea de trăit. Uassalam, 
ya Zein! 

După ce citi cuvintele acestea, Zein îşi zise: „Hotărât, nu 
trebuie să zăbovesc deloc cu drumul la Cairo! Căci, A şapte 
sute douăzeci şi doua noapte chiar că această a şaptea fată 


trebuie să fie încă şi mai minunată, de vreme ce tatăl meu 
mă încredinţează că ea singură preţuieşte cât toate cele de 
aici şi alte o mie asemenea!" Şi, hotărât să plece la drum, 
ieşi din tainiţa de sub pământ şi se întoarse grabnic cu o 
ladă pe care o umplu cu dinari şi cu ţechini de aur. Şi duse 
lada în iatacul său. Şi îşi cheltui o bună vreme din noapte 
spre a căra la el în iatac o parte din aurul tăinuit, fără ca să 
bage de seamă cineva vânzolelile lui. Şi încuie la loc uşa 
bortei şi se sui să se culce şi să se hodinească oleacă. 

Or, a doua zi, îşi chemă la sfat vizirii, emirii şi pe mai-marii 
împărăției şi le dezvălui gândul ce-l avea de a pleca la 
Egipt, ca să mai schimbe aerul. Şi îl însărcină pe vizirul său 
cel mare, chiar acela care tremura de frica ţepei pentru 
ştirea cea rea pe care i-o vestise, să ocârmuiască împărăţia 
cât o lipsi el. lar paza care urma să-l însoţească la drum era 
alcătuită din câţiva robi de soi, aleşi cu grijă. Şi porni la 
drum fără nici o vâlvă şi fără nici un alai. Şi Allah îi meni 
bună pace şi ajunse fără de nici un necaz la Cairo. 

Acolo nu pregetă să caute a afla veşti despre Mubarak; şii 
se răspunse că nu se ştia în Cairo, cu numele acela, decât 
un neguţător foarte bogat, starostele sukului, care trăia cu 
mare belşug şi huzur în saraiul lui, ale cărui porţi erau 
deschise celor săraci şi celor străini. Şi Zein fu călăuzit la 
saraiul acelui Mubarak; şi găsi la poartă un mare număr de 
robi şi de hadâmbi, care se repeziră, după ce îl vestiră pe 
stăpânul lor, să-i ureze bun venit. Şi îl poftiră să treacă 
printr-o curte mare şi să străbată o sală împodobită falnic, 
unde, stând pe un divan de mătasă, îl aştepta stăpânul 
casei. Iar robii şi hadâmbii îi lăsară singuri. 

Atunci Zein se îndreptă înspre gazdă, care se ridică în 
cinstea lui şi care, după salamalecuri, îl rugă să şadă jos 
lângă el, spunându-i: 

— O, stăpâne al meu, binecuvântarea a intrat în casa mea 
odată cu paşii tăi! 

O mie şi una de nopţi şi se purtă cu multă bunăvoință, 
ferindu-se să nu încalce cumva datorinţele ce se cuvin 


oaspeţilor şi să-l întrebe care îi este numele şi care este 
pricina ce îl aducea acolo. Încât Zein fu acela care o întrebă 
cel dintâi pe gazda sa, spunându-i: 

— O, stăpâne al meu, aşa cum mă vezi, tocmai am sosit de 
la Bassra, ţara mea, să-l caut pe un om pe care îl cheamă 
Mubarak şi care odinioară a fost unul dintre robii 
răposatului sultan al cărui fiu sunt eu. Şi dacă aisă mă 
întrebi care îmi este numele, am să-ţi spun că mă numesc 
Zein. Şi chiar eu sunt acuma sultan la Bassra. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute douăzeci şi treia noapte 
Spuse: 

Şi dacă ai să mă întrebi care îmi este numele, am să-ţi 
spun că mă numesc Zein. Şi chiar eu sunt acuma sultan la 
Bassra. 

La vorbele acestea, neguţătorul Mubarak, până peste 
poate de tulburat, se ridică de pe chilim şi, aruncându-se în 
genunchi la picioarele lui Zein, sărută pământul dintre 
mâinile lui şi strigă: 

— O, stăpâne al meu, mărire lui Allah carele a îngăduit să 
se întâlnească stăpânul şi robul! Porunceşte şi am să-ţi 
răspund cu ascultare şi cu supunere! Întrucât chiar eu sunt 
acel Mubarak, robul răposatului sultan, părintele tău! Omul 
care are urmaşi nu moare niciodată! O, copile al stăpânului 
meu, saraiul acesta este saraiul tău, iar eu sunt averea ta! 

Atunci, după ce îl ridică pe Mubarak, Zein îi povesti tot ce i 
se întâmplase, de la început până la sfârşit, fără a a şapte 
sute douăzeci şi treia noapte ocoli nici un amănunt. Ci nu 
este de nici un folos să mai povestim şi noi încă o dată. Şi 
adăugă: 

— Am venit, aşadar, în Egipt, ca să mă ajuţi să găsesc 
minunăţia aceea de fată de diamant! 

Şi Mubarak răspunse: 

— Din toată inima mea supusă şi ca o datorie de credinţă! 
Sunt rob neslobozit, iar viaţa şi bunurile mele sunt ale tale 


de drept. Ci, până a pleca în căutarea fetişcanei de diamant, 
o, stăpâne al meu, este bine să te odihneşti de ostenelile 
drumului şi să-mi îngădui să dau un ospăț în cinstea ta! 

Ci Zein răspunse: 

— Află, o, Mubarak, că, în ce priveşte starea ta de rob, de 
acuma înainte te poţi socoti slobod; căci te dezleg şi te scot 
dintre bunurile şi din stăpânirile mele. In ce priveşte fata de 
diamant, trebuie să pornim fără zăbavă în căutarea ei, căci 
drumul nu m-a obosit, iar nerăbdarea în care mă aflu m-ar 
opri să degust orice fel de mâncare! 

Atunci Mubarak, dacă văzu că hotărârea sultanului Zein 
era bine statornicită, nu vroi să-l supere nicidecum; şi, după 
ce mai sărută o dată pământul dintre mâinile lui, spre a-i 
mulţumi pentru darul slobozeniei ce-i făcuse şi după ce îi 
sărută pulpana mantiei şi şi-o puse pe cap, se ridică şi îi 
spuse lui Zein: 

— O, doamne al meu, da măcar ai cugetat la primejdiile pe 
care le ai de înfruntat în această încercare? Căci fata de 
diamant se află în saraiul Bătrânului din cele Trei Insule! Şi 
cele Trei Insule sunt aşezate într-o ţară al cărei hotar este 
oprit pentru pământeni. Ci eu am să pot să te călăuzesc 
până acolo, căci ştiu vraja pe care s-o rostesc ca să ajung la 
ele. 

Iar sultan Zein răspunse: 

— Sunt gata să înfrunt toate primejdiile, ca s-o dobândesc 
pe minunăţia aceea de fată de diamant, căci nimic nu poate 
să se întâmple, afară de ce trebuie să se întâmple. 

Şi iacătă-mă cu tot pieptul căptuşit de bărbâăţie, spre a 
merge la Bătrânul din cele Trei Insule! 

Atunci Mubarak le porunci robilor să aibă toate lucrurile 
gata pentru plecare. Şi, după ce se spălară şi se rugară cum 
cere datina, încălecară pe cai şi porniră la drum. Şi 
călătoriră zile şi nopţi în şir, prin câmpii şi prin pustietăţi şi 
prin sihăstrii pe unde nu se aflau decât iarbă şi duhul lui 
Allah. Şi pe tot drumul acela erau fără de încetare uluiţi de 
priveliştea lucrurilor tot mai ciudate pe care le vedeau 


pentru întâia oară în viaţa lor. Şi într-un sfârşit ajunseră 
într-o câmpie tare frumoasă, unde descălecară de pe cai; şi 
Mubarak, întorcându-se înspre robii care veneau după el, le 
spuse: 

— Voi rămâneţi aci în câmpie să păziţi caii şi zahereaua 
până ne întoarcem! 

Şi îl pofti pe Zein să-l urmeze şi îi spuse: 

— O, doamne al meu, nu este ajutor şi nu este putere 
decât întru Allah Atotputernicul! Iacătă-ne la pragul 
pământurilor oprite, unde se află fecioara de diamant. Or, 
trebuie să mergem singuri acolo, fără a avea nici o clipă de 
şovăială de aici înainte. Şi-acuma trebuie să ne dovedim 
hotărârea şi neînfricarea! 

Şi sultan Zein porni după el; şi merseră multă vreme, fară 
de oprire, până ce ajunseră la poalele unui munte înalt şi 
drept, care astupa toată zarea cu peretele lui de neatins. 

Atunci sultanul Zein se întoarse înspre Mubarak şi îi zise: 

— O, Mubarak, da ce fel de putere are să ne ajute acuma 
să trecem peste muntele acesta de netrecut? Şi cine să ne 
dea nişte aripi spre a ajunge în vârful lui? 

Şi Mubarak răspunse: 

— Nu avem nici o trebuinţă să călcăm peste el ori să 
ajungem în vârful lui cu nişte aripi ca să răzbatem dincolo! 

A şapte sute douăzeci şi treia noapte şi scoase din buzunar 
o terfeloaga pe care erau scrise de-a-ndoaselea nişte litere 
necunoscute, asemenea unor dâre de furnici; şi începu să 
citească cu glas tare, dinaintea muntelui, clătinându-şi 
capul, nişte stihuri într-o limbă de neînțeles. Şi numaidecât 
muntele, învârtindu-se din amândouă părţile deodată, se 
despică în două jumătăţi, lăsând la faţa pământului o 
deschidere îndeajuns de largă încât să îngăduie trecerea 
unui om singur. Şi Mubarak îl luă pe sultanzadea de mână şi 
porni hotărât înainte prin strunga aceea îngustă. Şi 
merseră aşa, unul după altul, vreme de un ceas şi ajunseră 
la celălalt capăt al despicăturii. Şi de îndată ce păşiră 
dincolo, cele două jumătăţi ale muntelui se strânseră la loc 


şi se îmbinară într-un chip atâta de desăvârşit, încât nu mai 
rămase între ele nici o crăpătură, măcar cât să intre în ea 
vârful unui ac. 

Şi se pomeniră, la ieşirea din munte, pe ţărmul unui lac cât 
o mare, din adâncul căruia se iveau la suprafaţă, în 
depărtare, trei insule coperite cu verdeață. Şi ţărmul pe 
care se aflau bucura privirea cu pomii şi cu tufărişurile şi cu 
florile care se priveau în apă şi îmbălsămau văzduhul cu 
cele mai dulci miresme, în vreme ce păsările, pe toate 
trilurile, cântau cântece duioase care fermecau mintea şi 
vrăjeau inima. 

Şi Mubarak şezu jos pe țărm şi îi spuse lui Zein: 

— O, doamne al meu, vezi şi tu, ca şi mine, insulele acelea 
din depărtare. Or, tocmai acolo trebuie să ajungem noi! 

Şi Zein, uluit de-a binelea, întrebă: 

— Şi cum am putea oare să străbatem lacul acesta cât o 
mare, ca să ajungem la insulele acelea? 

El răspunse: 

— Să nu-ţi faci nici o grijă! Întrucât, peste câteva clipite, 
are să vină un caic să ne ia şi să ne ducă la insulele acelea, 
frumoase ca pământurile făgăduite de Allah dreptA şapte 
sute douăzeci “i patra noapte credincioşilor săi. Acolo se 
află bătrânul, stăpânul fetei de diamant. Numai că, o, 
doamne al meu, mă rog ţie fierbinte, orice o fi să se 
întâmple şi orice o fi să vezi, să nu grăieşti nimica. Şi mai 
ales, o, doamne al meu, oricât de ciudat ţi s-o părea chipul 
caicgiului nostru şi oricât de nemaipomenit ţi s-o părea fie 
ce-o fi la el, ia bine aminte să nu arâţi nimic! Căci dacă, 
odată suiţi în caic, ai să greşeşti să rosteşti măcar şi numai 
o vorbă, luntrea are să lunece cu noi sub ape! 

Şi Zein, tulburat până peste poate, răspunse: 

— Am să-mi ţin limba între dinţi şi gândurile în minte! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute douăzeci şi patra noapte 
spuse: 


Şi Zein, tulburat până peste poate, răspunse: 

— Am să-mi ţin limba între dinţi şi gândurile, în minte! Or, 
pe când vorbeau ei aşa, văzură deodată cum se iveşte pe lac 
un caic mânat de un caicgiu, şi-atâta de aproape de ei, încât 
nu-şi puteau da seama dacă ieşise din afundul apei ori 
coborâse din adâncul văzduhului. Şi caicul era făcut din 
lemn de sandal roşu, iar în mijlocul lui avea un catarg făcut 
din chihlimbarul cel mai scump şi nişte frânghii de mătasă. 
Iar caicgiul avea un trup de făptură omenească, întocmai ca 
orice fiu al lui Adam; capul lui însă semăna cu un cap de 
elefant şi avea două urechi ce-i spânzurau până la pământ 
şi care îi atârnau pe spate ca vălul lui Agar. 

Când nu mai fu decât la cinci coti de țărm, caicul se opri; 
iar caicgiul cel cu cap de elefant îşi întinse trompa şi îi luă, 
unul câte unul, pe cei doi; şi îi mută în luntre, atâta de uşor 
de parcă ar fi fost două pene; şi îi lăsă jos binişor. 

Şi pe dată îşi cufundă trompa în apă şi, slujindu-se de ea 
ca de vâsle şi de cârmă totodată, se depărtă de la țărm. Şi 
îşi ridică urechile cele uriaşe şi spânzurânde şi le desfăşură 
deasupra capului, în vântul care le umflă ca pe nişte pânze, 
vuind. Şi se slujea de ele, făcându-le să se întoarcă în bătaia 
vântului, cu mai multă îndemânare decât se slujeşte un 
căpitan de pânzele corăbiei sale. Şi caicul, mânat astfel, 
zbură pe lac, ca o pasăre mare. 

Când ajunseră la ţărmul uneia dintre insule, caicgiul îi luă 
iarăşi unul câte unul cu trompa şi îi cobori uşurel pe nisip, 
pierind apoi numaidecât cu caic cu tot. 

Atunci Mubarak îl luă iar pe sultan Zein de mână şi se 
afundă împreună cu el înlăuntrul insulei, mergând pe o 
cărare pardosită nu cu pietre, ci cu nestemate de toate 
culorile. Şi merseră aşa până ce ajunseră dinaintea unui 
palat zidit cu totul şi cu totul numai din pietre de smarald, 
înconjurat de un şanţ larg având răsădiţi pe maluri, din loc 
în loc, nişte pomi atâta de înalţi, încât acopereau cu umbra 
lor tot palatul. Şi, faţă în faţă cu poarta cea mare de la 
intrare, făcută din aur greu, era un pod întocmit din baga 


scumpă şi având pe puţin şase stânjeni în lungime şi trei în 
lăţime. lar Mubarak, necutezând să treacă peste pod, se 
opri şi îi spuse emirului: 

— Mai departe nu putem să mergem. lar dacă vrem să-l 
vedem pe Bătrânul din cele Trei Insule, trebuie să rostim un 
descântec de vrajă! 

Şi, spunând acestea, scoase dintr-un săcuţ, pe care îl avea 
ascuns sub mantie, patru panglici de mătasă galbenă. Şi cu 
una se legă peste mijloc, iar pe o alta şi-o puse pe spate. Pe 
urmă îi întinse celelalte panglici emirului, care şi le puse şi 
el fel. Şi-atunci Mubarak scoase din săculeţele său două 
preşuri de rugăciune făcute din mătasă uşoară, le aşternu 
pe pământ şi presără peste ele câteva boabe de mosc şi de 
chihlimbar, mormăind nişte descântece magiceşti. Pe urmă 
şezu jos, cu picioarele a şapte sute douăzeci şi patra noapte 
ghemuite sub el, pe unul din preşuri şi îi spuse stăpânului 
său: 

— Aşază-te pe celălalt preş! 

Şi Zein îndeplini porunca; iar Mubarak îi spuse: 

— Acuma, am să-l chem pe Bătrânul din cele Trei Insule, 
care sălăşluieşte în palatul acesta. Or, deie Allah ca să vină 
la noi fară de mânie! Întrucât îţi mărturisesc, o, doamne al 
meu, că nu sunt deloc liniştit asupra felului cum are să ne 
primească şi nici nu sunt fără de grijă în ce priveşte 
urmările încercării noastre. Căci dacă sosirea noastră pe 
această insulă nu are să-i fie pe plac, are să se arate ochilor 
noştri în chip de znamie înfricoşătoare; dar dacă nu este 
supărat de venirea noastră, are să se arate în chip de 
adamit de neam ales. Ci tu, de îndată ce are să se afle 
dinaintea noastră, trebuie să te ridici în cinstea lui şi, fară a 
ieşi de pe preş, să-i închini salamalecurile cele mai 
cuviincioase şi să-i spui: „O, puternice stăpâne, sultan al 
sultanilor, iată-ne aici în cuprinsul stăpâniei tale şi trecuţi 
sub slava ocrotirii tale! Or, eu, robul tău, sunt Zein, sultanul 
de la Bassra, fiul răposatului sultan care a fost luat şi dus de 
îngerul morţii, după ce s-a săvârşit în pacea Domnului său. 


Şi vin să cer de la dărnicia şi de la puterea ta bunăvoința pe 
care i-ai dăruit-o şi răposatului meu părinte, sluga ta!" lar 
de te-o întreba ce hatâr vrei să-ţi împlinească, tu să-i 
răspunzi: „O, doamne al meu, vin să cer de la mila ta pe cea 
de a şaptea fecioară!" 

Şi Zein răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Atunci Mubarak, sfârşind povăţuiala emirului Zein, începu 
rugile, afumările, descântecele, vrăjile şi fermecă-turile 
care pentru Zein nu aveau nici un înţeles. Şi, numaidecât pe 
urmă, soarele fu acoperit de o îngrămădire de nori negri şi 
toată insula se învălui în neguri dese şi un fulger lung 
scăpără, urmat de o bubuitură de trăsnet. Şi se stârni un 
vânt mânios care bătea înspre ei; şi auziră un strigăt 
înfricoşător care zgâlţâi văzduhurile; şi pământul se zgudui 
de un cutremur asemenea cu acela pe care îngerul Israfil 
are să-l stârnească la ziua Judecăţii de Apoi. 

lar Zein, dacă văzu şi auzi toate astea, se simţi cuprins de 
o mare tulburare, pe care însă avu grijă să n-o dea în 
vileag; şi gândi în sineşi: „Pe Allah! Asta-i un semn tare 
răuvestitor!" Ci Mubarak, care pricepu ce simţea sultan 
Zein, zâmbi a râde şi îi zise: 

— Nu-ţi fie teamă, o, doamne al meu! Semnele acestea, 
dimpotrivă, pot să ne liniştească! Cu ajutorul lui Allah, totul 
merge bine! 

Într-adevăr, chiar în clipita când Mubarak rostea acele 
cuvinte. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute douăzeci şi cincea noapte 
spuse: 

Într-adevăr, chiar în clipita când Mubarak rostea acele 
cuvinte, Bătrânul din cele Trei Insule se ivi dinaintea lor, în 
chip de adamit, cu înfăţişare de preacinstit moşneag şi 
atâta de frumos, încât nu se mai afla altul să-l întreacă în 
desăvârşire decât numai Acela carele este stăpân peste 


toată frumuseţea, peste toată puterea şi peste toată slava! 
(Preamărit fie El!) Şi se apropie de Zein, zâm-bindu-i aşa 
cum un tată îi zâmbeşte copilului său. Şi Zein se ridică 
grabnic în cinstea lui, însă fără să se desprindă de pe preş 
şi pe urmă se temeni şi sărută pământul dintre mâinile lui. 
Şi avu grijă să-i facă salamalecurile şi firi-tiselile pe care îl 
învățase Mubarak să le spună. Şi numai atunci îi arătă 
pricina venirii sale pe insulă. 

A şapte sute douăzeci "i cincea noapte după ce auzi 
vorbele lui Zein şi înţelese tot ce vroia acesta, Bătrânul din 
Insule zâmbi cu un zâmbet încă şi mai îndatoritor şi îi spuse 
lui Zein: 

— O, Zein, într-adevăr, l-am iubit pe tatăl tău cu o dragoste 
mare; şi ori de câte ori venea pe la mine, îi dăruiam câte o 
fecioară de diamant; şi eu însumi mă îngrijeam să-i fie dusă 
la Bassra, de teamă ca nu cumva cămilarii s-o vatăme. Da să 
nu care cumva să crezi că pe tine te-aş îndrăgi mai puţin, o, 
Zein! Află, dar, că chiar eu, mânat numai de bu-năvoia mea, 
am vrut să-i făgăduiesc părintelui tău că am să te iau sub 
ocrotirea mea şi l-am îndemnat să scrie cele două înştiinţări 
pentru tine şi să le ascundă, pe una în Dulapul-cu-izvoade şi 
pe cealaltă în sipetul din hrubă. Şi iată-mă gata să-ţi dau şi 
fata de diamant cea care singură preţuieşte cât toate 
celelalte la un loc şi cât încă o mie de altele asemenea. 
Numai că, 0, Zein, nu aş putea să-ţi fac darul acesta 
minunat decât în schimbul altuia pe care vreau să ţi-l cer! 

Şi Zein răspunse: 

— Pe Allah, o, doamne al meu, tot ceea ce am este altău şi 
la fel şi eu fac parte din bunurile tale! 

Şi bătrânul zâmbi şi răspunse: 

— Aşa-i, o, Zein; însă cererea mea are să fie tare anevoie 
de îndeplinit! Şi nu ştiu dacă ai să poţi vreodată să mă 
mulţumeşti! 

EI întrebă: 

— Şi care este cererea aceea? El spuse: 


— Este aceea că trebuie să-mi găseşti şi să-mi aduci pe 
insula aceasta o fată de cincisprezece ani, care să fie o 
fecioară neprihănită şi să fie totodată o frumuseţe fără de 
seamăn! 

Şi Zein strigă: 

— Dacă asta-i tot ce îmi ceri, o, doamne al meu, pe Allah! 
Are să-mi fie destul de lesne să te mulţumesc. Căci nimic nu 
se află mai din belşug în ţara mea decât fetele de 
cincisprezece ani, fecioare şi frumoase totodată! 

La vorbele acestea, Bătrânul îl privi pe Zein şi se porni pe 
un râs de căzu pe spate. Şi, după ce se mai potoli oleacă, îl 
întrebă pe Zein: 

— Aşa că îţi este destul de uşor să găseşti ceea ce îţi cer, o, 
Zein? 

Şi Zein răspunse: 

— O, doamne al meu, pot să-ţi fac rost nu numai de una, ci 
de zece fete cum e aceea pe care mi-o ceri! In ce mă 
priveşte, am şi avut în saraiul meu un număr destul de mare 
de fete de soiul ăsta şi toate erau neprihănite şi cu toate m- 
am desfătat luându-le fecioria! 

Şi Bătrânul, auzind vorbele acelea, nu se putu opri să nu 
izbucnească în râs a doua oară. Pe urmă, cu un glas plin de 
dojană, îi spuse lui Zein: 

— Află, o, fiul meu, că ceea ce îţi cer este un lucru atâta de 
rar, încât până astăzi nimeni nu a putut să mi-laducă. Şi, 
dacă socoţi că fetişcanele pe care le-ai avut erau fecioare, 
te înşeli şi te amăgeşti! Căci tu habar nu ai că femeile ştiu o 
mie de mijloace de a face să se creadă că sunt fecioare; şi 
izbutesc să-i înşele până şi pe bărbaţii cei mai pricepuţi la 
treaba aceasta. Ci întrucât văd, din credulitatea vorbelor 
tale, că nu ştii nimic în privinţa lor, vreau să-ţi dau 
mijloacele de a cerceta starea descuietorii ori a încuietorii 
lor, fără a le atinge nici cu degetul, fără a le dezbrăca şi fără 
ca ele să bage de seamă ceva! Căci, de vreme ce îţi cer o 
fată fecioară, este cel mai de seamă ca nici un bărbat să n-o 


fi atins şi să nu-i fi văzut cu ochii lui părţile cele gingaşe ale 
trupului! 

Când auzi vorbele acestea ale Bătrânului din Insule, 
tânărul Zein îşi zise: „Pe Allah! Pesemne că e smintit! Dacă, 
aşa cum mărturiseşte eh este atâta de greu să ştii când o 
fată este neprihănită, cum vrea ca eu să-i pot găsi a şapte 
sute douăzeci şi cincea noapte una fără s-o văd şi fără s-o 
ating?" Şi cugetă o clipă şi deodată strigă: 

— Pe Allah! Ştiu acuma. Am să mă pot călăuzi după 
mirosul ei! 

Bătrânul zâmbi şi zise: 

— Fecioria nu are miros! El spuse: 

— Poate că privindu-le ţintă în ochi! Bătrânul spuse: 

— Pecioria nu se citeşte în ochi! El întrebă: 

— Atunci cum? Bătrânul răspunse: 

— “Tocmai asta am să-ţi arăt! 

Şi deodată pieri din ochii lor; ci numai ca să se ivească 
iarăşi peste o clipită; şi avea în mână o oglindă. Şi se 
întoarse înspre Zein şi îi spuse: 

— Trebuie să-ţi spun, o, Zein, că îi este cu neputinţă unui 
fiu de-al lui Adam să cunoască după înfăţişarea ei dacă o 
fiică de-a Evei este fecioară ori nefecioară. Încât, pentru că 
nu pot să merg cu tine şi să te ajut, am adus o oglindă pe 
care să ţi-o dau şi care are să fie mai neîndoielnică decât 
toate prepunerile bărbaţilor. Or, tu, de îndată ce ai să vezi o 
fată de cincisprezece ani desăvârşit de frumoasă şi care să 
ţi se pară fecioară, sau care o să se dea drept fecioară, nu ai 
decât să te uiţi în oglinda aceasta. Şi numaidecât ai să vezi 
în oglindă chipul fetişcanei. Şi să nu te sfieşti să-i cercetezi 
cu luare-aminte înfăţişarea: căci privirea unui trup printr-o 
oglindă nu aduce nici un fel de atingere fecioriei acelui 
trup, aşa cum i-ar aduce dacă ai privi trupul de-a dreptul. 
Or, dacă fetişcana nu este fecioară, ai să vezi limpede, 
cercetându-i pricina, care are să ţi se arate mărită şi cât o 
genune de adâncă; şi ai să vezi, tot aşa, oglinda 
întunecându-se ca de un abur. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute douăzeci şi şasea noapte 
spuse: 

Însă dacă, dimpotrivă, va vrea Allah ca fata să fi rămas 
fecioară, ai să vezi cum ţi se arată o pricină nu mai mare 
decât o migdală descojită; iar oglinda are să rămână 
limpede, curată şi neadumbrită de nici un fel de abur! 

Şi, spunând acestea, Bătrânul din Insule îi înmână lui Zein 
oglinda cea vrăjită, adăugând: 

— Îţi urez, o, Zein, ca ursita să-ţi ajute să dai cât mai 
curând de fecioara de cincisprezece ani pe care ţi-o cer. Şi 
să nu uiţi că trebuie să fie desăvârşit de frumoasă! Căci la 
ce foloseşte fecioria fără de frumuseţe? Şi ai bine grijă de 
oglinda aceasta, pe care dacă o pierzi are să-ţi fie o pagubă 
de neînlocuit! 

Şi Zein răspunse că ascultă şi că se supune şi, după ce îşi 
luă rămas-bun de la Bătrânul din cele Trei Insule, apucă 
iarăşi calea peste lac împreună cu Mubarak. Şi caicgiul cel 
cu cap de elefant veni la ei cu caicul şi îi trecu dincolo, la fel 
cum îi adusese. lar muntele se deschise iarăşi, ca să le facă 
loc să treacă. Şi grăbiră să se ducă la robii care păzeau caii. 
Şi se întoarseră la Cairo. 

Or, sultan Zein primi să-şi ia într-un sfârşit câteva zile de 
odihnă, în saraiul lui Mubarak, ca să se întremeze după 
ostenelile şi tulburările călătoriei. Şi gândea: „Ya Allah! Ce 
nepriceput este Bătrânul acesta din insule, care nu pregetă 
să-mi dea cea mai minunată dintre fetele lui de diamant în 
schimbul unei fecioare adamite! El îşi închipuie că s-a stins 
de pe faţa pământului neamul fecioarelor!" Pe urmă, când 
socoti că se odihnise îndeajuns, îl chemă pe Mubarak şi îi 
spuse: 

A şapte sute douăzeci şi şasea noapte 

— O, Mubarak, să ne ridicăm şi să ne ducem la Bagdad şi 
la Bassra, unde fetele fecioare sunt multe ca lăcustele. Şi 
avem să alegem dintre ele pe cea mai frumoasă. Şi avem să 


ne întoarcem să i-o dăm Bătrânului din cele Trei Insule, în 
schimbul fecioarei de diamant. 

Ci Mubarak răspunse: 

— Da de ce, o, doamne al meu, să ne ducem atâta de 
departe ca să căutăm ceea ce avem la îndemână colea? Au 
nu ne aflăm la Cairo, cetatea cetăților, locul de petrecere al 
oamenilor zarifi şi de întâlnire a tuturor frumuseţilor de pe 
pământ? Nu te îngrija, dară, de căutarea aceasta şi lasă-mă 
pe mine să fac cele de trebuinţă! 

El întrebă: 

— Şi cum ai să faci? El spuse: 

— Cunosc, printre multe altele, o bătrână vicleană, tare 
pricepută la fete şi care are să ne facă rost de mai multe 
decât dorim noi. Aşa că am să-i dau în grijă să ni le aducă 
aici pe toate codanele de cincisprezece ani câte se află nu 
numai în Cairo, ci în tot Egiptul. Şi am s-o povăţuiesc, ca să 
ne facă truda mai uşoară, să purceadă şi ea la o alegere de 
început şi să nu ni le aducă aici decât pe acelea pe care le-o 
socoti vrednice să fie date în dar împăraţilor şi sultanilor. Şi 
am să-i făgăduiesc, ca să-i sporesc râvna, un bacşiş gras. Şi, 
în felul acesta, nu are să mai lase în Egipt nici o tânără 
chipeşă pe care să nu ne-o aducă aici, cu ştirea ori fără de 
ştirea părinţilor. lar noi avem să aţintim alegerea noastră 
asupra aceleia care ni se va părea cea mai frumoasă dintre 
egiptence şi o s-o cumpărăm; ori dacă este dintr-un neam 
de vază, am s-o cer pentru tine de soţie, iar tu ai să te însori 
cu ea numai de formă; căci bineînţeles că nici nu ai să te 
atingi de ea. Numai pe urmă avem să ne ducem la Damasc 
şi la Bagdad şi la Bassra; şi acolo avem să punem să se facă 
aceleaşi cercetări. Şi din fiecare cetate avem s-o cumpărăm, 
sau s-o dobândim printr-o însurătoare prefăcută, pe aceea 
care ne-o tulbura cel mai mult cu frumuseţea ei; după care, 
bineînţeles, avem să-i cercetăm fecioria cu ajutorul oglinzii. 
Şi numai atunci avem să le strângem la un loc pe toate 
fetele pe care le-om dobândi astfel şi avem să alegem dintre 
ele pe aceea care fără de tăgadă ni se va părea cea mai 


minunată. Şi, în felul acesta, doamne al meu, ai să-ţi ţii 
făgăduiala faţă de Bătrânul din cele Trei Insule care, la 
rându-i, are să-şi ţină şi el făgăduiala lui şi, în schimbul 
acelei minunate fecioare de cincisprezece ani, are să-ţi dea 
fata de diamant! 

Şi Zein răspunse: 

— Gândul tău, o, Mubarak, este cum nu se poate mai bun 
întru totul! Iar limba ta a rodit vorbe înțelepte şi iscusite! 

Atunci Mubarak se duse s-o caute pe bătrâna cea iscusită, 
care nu îşi avea pereche la viclenii şi la tertipuri de tot soiul, 
de era în stare să-i dea lecţii de dibăcie, de şiretenie şi de 
deşteptăciune până şi lui Eblis. Şi după ce îi puse în mână, 
pentru început, un bacşiş îndeajuns de gras şi îi arătă ce 
pricină îl aducea la ea, adăugă: 

— Căci fata aceea fără seamăn de frumoasă şi întru totul 
fecioară, pe care ţi-o cer să mi-o alegi dintre toate fetele de 
cincisprezece ani câte se află în Egipt, este menită să fie 
soţia fiului stăpânului meu. Şi să fii bine încredinţată că 
truda şi căutările tale au să fie răsplătite din belşug. Şi nu 
vei avea decât să te făleşti cu dărnicia noastră. 

Şi bătrâna răspunse: 

— O, stăpâne al meu, linişteşte-ţi sufletul şi înseni-nează-ţi 
ochii, căci, pe Allah, am să mă străduiesc să-ţi îndeplinesc 
dorinţa mai presus decât îmi ceri tu. Află că am la îndemână 
nişte tinere fecioare de cincisprezece ani, fără seamăn ca 
gingăşie şi ca frumuseţe şi care toate sunt fete de oameni 
de vază şi cu stare. Şi am să ţi le aduc pe a şapte sute 
douăzeci şi şaptea noapte toate, una câte una; şi ai să fii 
tare încurcat să faci o alegere între toate acele lune, care 
de care mai minunate! 

Aşa vorbi bătrâna cea iscusită. Ci, cu toată isteţimea şi 
priceperea ei, nu ştia chiar nimic în privinţa oglinzii, încât, 
credulă ca de obicei, plecă să străbată cetatea, pe 
drumurile şi pe căile tertipurilor sale, în căutare de 
fecioare. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute douăzeci şi şaptea noapte 
spuse: 

Aşa vorbi bătrâna cea iscusită. Ci, cu toată isteţimea şi 
priceperea ei, nu ştia chiar nimic în privinţa oglinzii, încât, 
credulă ca de obicei, plecă să străbată cetatea, pe 
drumurile şi pe căile tertipurilor sale, în căutare de 
fecioare. 

Şi chiar că bătrâna nu zăbovi mult până ce să aducă la 
palatul lui Mubarak cel dintâi stol, destul de mare, de fete 
alese, toate în vârstă de cincisprezece ani, mai degrabă mai 
puţin decât mai mult şi toate neatinse în ce priveşte fecioria 
lor. Şi le aduse înlăuntru una câte una, învăluite în izarurile 
lor, cu ochii plecaţi sfios, în sala în care le aştepta sultan 
Zein, cu oglinda lui şi stând jos lângă neguţătorul Mubarak. 
Şi, într-adevăr, văzând toate acele pleoape plecate şi toate 
acele chipuri nevinovate şi acea purtare ruşinată, nimeni nu 
ar fi putut să se îndoiască de curăţia şi de fecioria fetelor 
aduse de bătrână. 

Ci iacătă! Se afla acolo oglinda şi pe oglindă nimic nu 
putea s-o înşele, nici pleoapele plecate, nici chipurile 
nevinovate, nici purtarea ruşinată. Căci, de fiecare dată 
când era adusă înlăuntru o fată, sultan Zein, fără a rosti o 
vorbă, întorcea înspre fata de cercetat faţa oglinzii şi se uita 
la ea. Şi fata se arăta goală toată, în ciuda hainelor cele 
multe care o copereau; şi nici o parte a trupului ei nu 
rămânea nevăzută; şi istorioara ei se oglindea astfel până în 
cele mai mici amănunte, întocmai ca şi cum s-ar fi aflat 
aşezată într-un sipet de cleştar străveziu. 

Or, de fiecare dată când sultan Zein cerceta în oglindă 
copilandrele care intrau în sală, era departe de a vedea 
vreo istorioară mărunţică, în formă de migdală fără coajă; şi 
se minuna până peste poate, băgând de seamă în ce 
prăpastie fără de fund ar fi putut să se arunce necugetat, 
ori să-l arunce pe Bătrânul din cele Trei Insule, de n-ar fi 


fost ajutorul oglinzii năzdrăvane. Şi le dădea drumul, după 
cercetare, tuturor fetelor care intrau, fără însă a-i spune 
bătrânei adevărata pricină a hotărârii lui; căci nu vroia să le 
căşuneze nici un rău acelor fete tinere, dezvăluind ceea ce 
Allah a învăluit şi dând în vileag ceea ce de obicei este 
ascuns. Şi se mulțumea, de fiecare dată, să şteargă cu dosul 
mânecii aburul gros care, după ce chipul pierea, întuneca 
faţa oglinzii. Şi bătrâna, fără a-şi pierde curajul şi stârnită 
de nădejdea răsplăţii, îi aduse al doilea stol de fete, încă şi 
mai numeros decât cel dintâi şi pe urmă al treilea şi al 
patrulea şi al cincilea stol, ci fără mai multă izbândă decât 
întâia dată. Şi, în felul acesta, văzuşi tu, o, Zein, podoabele 
egiptencelor, ale cophtelor, ale nubiencelor, ale 
abisiniencelor, ale sudanezelor, ale maghrebinelor, ale 
arăboaicelor şi ale beduinelor! Şi hotărât! În mulţimea lor 
se aflau multe care erau cât se poate de minunate, iar 
stăpânele lor erau frumoase şi gingaşe fără de asemuire. Ci 
nici măcar o dată, printre toate podoabele acelea, nu văzuşi 
podoaba cerută, fecioară, de orice prihănire, asemănătoare 
cu o migdală descojită! 

Şi-aşa că emirul şi Mubarak, neputând să găsească în 
Egipt, nu numai printre fetele de neam, da nici printre cele 
din oamenii de rând, o fată care să îndeplinească însuşirile 
cerute, socotiră că nu le mai rămânea decât să lase ţara 
aceea şi să meargă mai întâi în Siria, ca să-şi ducă mai a 
şapte sute douăzeci "i ţaptea noapte departe căutările. Şi 
plecară la Damasc şi închiriară un sărai falnic în mahalaua 
cea mai mai frumoasă din cetate. Şi Mubarak luă legătura 
cu bătrânele peţitoare şi cu mijlocitoarele şi le arătă ceea 
ce avea să le arate. Şi toate îi răspunseră că ascultă şi că se 
supun. Şi acestea intrară în vorbă cu copilele, fete de mai- 
mari şi de mai-mici şi cu musulmane şi cu evreice şi cu 
creştine, deopotrivă. Şi, fară să aibă habar de puterile 
oglinzii năzdrăvane, despre care de altminteri nici nu ştiau 
că s-ar afla pe lume aşa ceva, le aduseră pe fete rând pe 
rând în sala hărăzită pentru cercetare. Se întâmplă însă cu 


siriencele întocmai cum se întâmplase şi cu egiptencele şi 
cu celelalte; căci cu toată înfăţişarea lor sfioasă şi cu toată 
curăţia din privirile lor şi cu toată roşeaţa ruşinată din 
obraji şi cu toţi cei cincisprezece ani ai lor, toate se dovediră 
a fi vătămate în ce priveşte istorioara lor. Şi, în atare 
împrejurare, niciuna dintre ele nu fu găsită pe plac. lar 
mijlocitoarele şi celelalte bătrâne fură nevoite să se 
întoarcă cu nasul alungit până la pământ. Şi-aşa cu ele! 

Ci, în ceea ce îl priveşte pe sultan Zein şi pe Mubarak, 
iacătă! Dacă se încredinţară că Siria, întocmai ca şi Egiptul, 
era cu totul lipsită de fete cu istorioarele încă pecetluite, 
rămaseră uluiţi de-a binelea; şi Zein gândi: „Asta-i 
nemaipomenit!" Şi îi spuse lui Mubarak: 

— O, Mubarak, socot că nu mai avem nimic de făcut prin 
ţara aceasta şi trebuie să căutăm pe alte tărâmuri ceea ce 
căutăm. Întrucât inima şi gândul meu se frământă în 
privinţa celei de a şaptea fete de diamant; şi sunt gata 
oricând să urmez mai departe căutările spre-a găsi fecioara 
de cincisprezece ani care trebuie să fie dată Bătrânului din 
Insule, în schimbul darului său! 

Şi Mubarak răspunse 

— Ascult şi mă supun! Şi adăugă: 

— Părerea mea-i că este zadarnic să mergem altundeva 
decât în Irak. Căci numai acolo putem avea nădejde să 
găsim ceea ce căutăm. Să ne pregătim, aşadar, caravana şi 
să plecăm la Bagdad, Cetatea Păcii. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute douăzeci şi opta noapte 
spuse: 

Să ne pregătim, aşadar, caravana şi să plecăm la Bagdad, 
Cetatea Păcii! 

Şi Mubarak făcu pregătirile de plecare şi, când caravana 
fu încheiată, luă împreună cu sultan Zein drumul care duce 
prin pustie la Bagdad. Şi Allah le hărăzi bună pace; şi nu 


avură nici un fel de lovire cu beduinii hoţi de drumul mare; 
şi ajunseră bine sănătoşi în Cetatea Păcii. 

Or, mai întâi, aşa cum făcuseră şi la Bagdad, luară cu 
chirie un sărai aşezat pe ţărmul Tigrului şi care avea o 
vedere minunată şi o grădină asemenea cu Grădina- 
Desfătărilor a califului. Şi duseră acolo o viaţă 
nemaipomenită, mâncând strălucit şi dând ospeţe fără 
asemuire. Şi, după ce oaspeţii lor mâncau şi beau până se 
săturau, puneau ca rămăşiţele să se împartă celor săraci şi 
dervişilor. Şi printre dervişii aceia se afla şi unul pe care îl 
chema Abu-Bekr şi care era o pramatie, un ticălos cu totul 
şi cu totul de nesuferit, care îi ura pe oamenii bogaţi, chiar 
numai din pricină că ei erau bogaţi iar el era sărac. Căci 
sărăcia înrăieşte inima omului dăruit cu suflet mic, în vreme 
ce luminează inima omului dăruit cu suflet mare. Şi, văzând 
îmbelşugarea şi bunurile lui Allah în locuinţa acelor 
venetici, nu-i trebui mai mult ca să fie cuprins de duşmănie 
faţă de amândoi, încât, într-o zi ca toate zilele, veni la 
geamie pentru a şapte sute douăzeci şi opta noapte 
rugăciunea de după-prânz şi se ridică în mijlocul norodului 
strâns acolo şi strigă: 

— O, musulmanilor, trebuie să fi aflat şi voi că în mahalaua 
noastră au venit şi s-au aşezat doi străini care cheltuiesc în 
fiecare zi o grămadă de bani şi se fudulesc cu bogăţiile lor, 
numai aşa ca să ia ochii unor sărmani ca noi. Or, noi habar 
nu avem cine sunt străinii aceştia şi nici nu ştim de n-or fi 
niscaiva tâlhari care, după ce au furat averi nemăsurate în 
ţara lor, au venit să-şi cheltuiască la Bagdad roadele 
tâlhăriilor şi banii văduvelor şi ai orfanilor! Vă juruiesc, dar, 
în numele lui Allah şi al harurilor Stăpânului nostru 
Mahomed (cu el fie rugăciunea şi pacea!) să vă feriţi cu 
grijă de străinii aceştia şi să nu primiţi nimica de la dărnicia 
lor prefăcută! Şi-apoi, dacă stăpânul nostru califul ar afla că 
în mahalaua noastră se află nişte oameni de teapa asta, ne- 
ar face răspunzători pe toţi pentru ticăloşiile lor şi ne-ar 
pedepsi că nu i-am dat de ştire. Ci, în ce mă priveşte, ţin să 


vă mărturisesc că îmi scot mâinile amândouă din povestea 
aceasta şi că nu am nici o legătură cu străinii aceştia şi cu 
aceia care primesc să le fie oaspeţi şi intră în casa lor! 

Şi toţi cei care se aflau de faţă răspunseră într-un glas: 

— Hotărât, aşa-i, o, şeicule Abu-Bekr! Şi te însărcinăm pe 
tine să întocmeşti o plângere către calif în privinţa aceasta, 
ca să poruncească să se cerceteze străinii! 

Pe urmă toată lumea ieşi din geamie. lar dervişul Abu- 
Bekr se întoarse la el acasă, să cugete în ce fel să-i încon- 
deieze pe cei doi străini. 

Estimp, Mubarak află în curând, printr-o hotărâre a 
ursitoarei, tot ce se petrecuse la geamie; şi fu cuprins de 
mare spaimă în privinţa uneltirilor dervişului; şi socoti că, 
dacă s-ar face multă vâlvă, n-ar mai putea să dobândească 
încrederea mijlocitoarelor şi a peţitoarelor. Încât fără să 
mai piardă vreme, puse cinci sute de dinari de aur într-un 
săculeţe şi alergă la casa dervişului. Şi bătu la poartă; şi o 
mie şi una de nopţi dervişul veni să-i deschidă şi, când îl 
cunoscu, îl întrebă cu glas mânios: 

— Cine eşti? Şi ce vrei? Şi Mubarak răspunse: 

— Sunt Mubarak, robul tău, o, stăpâne al meu, imame 
Abu-Bekr! Şi vin la tine din partea emirului Zein, care a 
auzit de priceperea, de ştiinţa şi de vaza de care te bucuri 
în cetate; şi m-a trimis să-ţi aduc închinăciunile lui şi 
încredințarea că se pune întru totul la voia ta. Şi, ca să-ţi 
dovedească buna lui voinţă, m-a însărcinat să-ţi înmânez 
punga aceasta cu cinci sute de dinari, ca plocon din partea 
unui suspus către stăpânul său, cerându-şi iertăciune că 
darul lui nu este pe măsura vredniciilor tale. Ci, de-o vrea 
Allah, nu are să pregete, în zilele care vin, să-ţi dovedească 
cu prisosinţă cât de îndatorat îţi este şi cât este de pierdut 
în pustiul fără de margini al bunăvoii tale! 

Când văzu săculeţele cu aur şi când cântări ce se afla în el, 
dervişul Abu-Bekr se făcu tare blajin în ce priveşte ochii şi 
tare dulce în ce priveşte gândurile sale. Şi răspunse: 


— O, doamne al meu, îmi cer iertare fierbinte de la 
stăpânul tău emirul pentru vorbele pe care limba mea a 
putut să le rostească necugetat pe seama lui; şi mă căiesc 
până peste marginile căinţii că nu mi-am îndeplinit 
datorinţele faţă de el! Mă rog, dar, ţie, să fii solul meu pe 
lângă el şi să-i arăţi pocăinţa mea pentru cele ce au fost, 
precum şi gândurile mele pentru cele ce au să vie. Căci, de 
astăzi, de-o vrea Allah, am să îndrept faţă de toată lumea ce 
am săvârşit necugetat şi să-mi dobândesc astfe bunăvoința 
emirului. 

Şi Mubarak răspunse: 

— Mărire lui Allah carele îţi umple inima cu gânduri bune, 
o, stăpâne al meu Abu-Bekr! Ci mă rog ţie stăruitor să nu 
care cumva să uiţi a veni, după rugăciune, să ne cinsteşti 
pragul cu ospeţia ta şi să ne bucuri sufletul cu a şapte sute 
douăzeci şi noua noapte tovărăşia ta! Căci ştim că 
binecuvântarea ta are să însoţească, în casa noastră, paşii 
evlaviei tale! 

Şi Mubarak sărută mâna dervişului şi se întoarse acasă. 

În ce-l priveşte pe Abu-Bekr, apoi acesta nu pregetă să se 
ducă la moschee, la vremea rugăciunii; şi acolo, stând în 
mijlocul drept-credincioşilor adunaţi, strigă: 

— O, musleminilor, fraţii mei, ştiţi şi voi că nu este nimeni 
care să nu aibă duşmani; şi tot aşa ştiţi că zavistia se ia mai 
cu seamă pe urmele celora peste care au coborât bunăvoia 
şi binecuvântările lui Allah! Or, astăzi, ca să-mi uşurez 
sufletul, ţin să vă spun că acei doi străini, despre care v-am 
vorbit ieri necugetat, sunt nişte oameni dăruiţi cu 
mărinimie, cu pricepere, cu vrednicii şi cu însuşiri 
nepreţuite. Pe deasupra, cercetările pe care le-am făcut în 
privinţa lor mi-au îngăduit să mă încredinţez că unul dintre 
ei este un emir de mare fală şi cu volnicii alese; iar dacă 
locuieşte aici nu poate să fie decât de folos pentru 
mahalaua noastră. Se cade, dar, să-l cinstiţi oriunde l-aţi 
întâlni şi să-i daţi cinstirile datorate cinului şi neamului lui. 
Uassallam! 


Şi dervişul Abu-Bekr spulberă astfel din mintea 
ascultătorilor săi vorbele pe care le rostise în ajun. Şi îi lăsă 
şi se duse acasă să-şi schimbe hainele şi să-şi pună un 
caftan nou-nouţ, cu poalele atârnând până în pământ şi cu 
nişte mâneci largi care ajungeau până la genunchi. Şi se 
duse în ospeţie la sultan Zein şi intră în sala de musafiri. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute douăzeci şi noua noapte 
spuse: 

O mie şi una de nopţi şi se duse în ospeţie la sultan Zein şi 
intră în sala de musafiri. Şi se temeni până la pământ 
dinaintea emirului, care îi închină salamalecul său şi îl primi 
cu prietenie şi îl pofti să şadă alături de el pe divan. Pe 
urmă porunci să i se aducă de mâncat şi de băut şi îi ţinu 
tovărăşie, aşezându-se la masă împreună cu el şi cu 
Mubarak. Şi tăifăsuiră ca doi prieteni minunaţi. Şi dervişul, 
cucerit cu totul de purtarea emirului, îl întrebă: 

— O, doamne al meu Zein, gândeşti să ne luminezi mai 
multă vreme cetatea cu şederea ta? 

Şi Zein, care, măcar că era tânăr de ani, era tare iscusit şi 
ştia să tragă folos din prilejurile ce i le ivea soarta, îi 
răspunse: 

— Da, o, stăpâne imam al meu! Gândul meu este să rămân 
la Bagdad până ce îmi voi atinge scopul! 

Şi Abu-Bekr spuse: 

— O, doamne emire al meu, care-i scopul cel măreț pe care 
îl urmăreşti? Robul tău ar fi tare bucuros dacă ar putea să 
te ajute cât de cât şi s-ar dărui cu toată dragostea inimii lui 
întru folosul tău! 

Şi emirul Zein răspunse: 

— Află, atunci, o, preacinstite şeic Abu-Bekr, că gândul 
meu este să mă însor. Încât doresc să găsesc, ca s-o iau de 
soţie, o fată de cincisprezece ani, care să fie totodată 
deosebit de frumoasă şi întru totul fecioară. Şi frumuseţea 
ei trebuie să fie aşa cum să nu mai aibă seamăn printre 


tinerele vremii sale, iar fecioria ei să fie de soiul cel mai 
ales, atât pe dinafară cât şi pe dinlăuntru. lată, acesta-i 
scopul pe care îl urmăresc şi pricina care m-a adus la 
Bagdad, după ce m-a făcut să poposesc în Egipt şi în Siria. 

Şi dervişul răspunse: 

— Hotărât, o, stăpâne al meu, ceea ce cauţi este un lucru 
destul de rar şi destul de greu de găsit. Şi, dacă Allah nu m- 
ar fi scos în calea ta, şederea ta la Bagdad nu şi-ar fi văzut 
niciodată sorocul şi toate peţitoarele şi-ar fi pierdut a şapte 
sute douăzeci şi noua noapte vremea degeaba cu căutările. 
Or, eu ştiu unde vei putea să găseşti mărgăritarul acela fără 
de pereche; şi am să-ţi spun, dacă, fireşte, îmi îngădui! 

La cuvintele acestea, Zein şi Mubarak nu se putură opri să 
nu zâmbească. Şi Zein îi zise: 

— O, sfinte derviş, eşti, aşadar, destul de încredinţat de 
fecioria aceleia despre care îmi vorbeşti? Şi, dacă-i aşa, cum 
ai făcut să ai această încredințare? Dacă ai văzut chiar tu la 
acea fată ceea ce trebuie să fie ascuns, cum mai poate fi 
fecioară? Căci fecioria ei stă tot atâta în păstrarea pecetei 
sale cât şi în nevederea ei. 

Şi Abu-Bekr răspunse: 

— Hotărât, nu am văzut-o nicicum! Da mi-aş tăia mâna 
dreapta dacă nu ar fi aşa cum ţi-o zugrăvesc eu! Şi, la urma 
urmei, chiar tu, o, doamne al meu, cum ai să poţi face, 
înainte de noaptea nunţii, să dobândeşti o încredințare 
atâta de deplină? 

Şi Zein răspunse: 

— Asta are să fie foarte uşor: nu o să trebuiască decât s-o 
văd o clipă, îmbrăcată cu totul şi învăluită pe de-a-ntre-gul 
în vălurile ei! 

Şi dervişul, din cinstire faţă de gazda lui, nu vroi să râdă 
deloc, ci se mulţumi să răspundă: 

— Stăpânul nostru emirul trebuie să se priceapă la 
înfăţişările omeneşti, de vreme ce poate ghici în felul 
acesta, nevăzând decât nişte ochi de după un iaşmac, 
starea fecioriei unei fete pe care nu a cunoscut-o vreodată! 


Şi Zein spuse: 

— Aşa este! Iar tu nu ai decât să mă ajuţi s-o văd pe fată, 
dacă chiar socoţi că treaba este cu putinţă! Şi să fii 
încredinţat că am să ştiu să-ţi preţuiesc ajutorul dat şi am 
să ţi-l răsplătesc până peste preţul lui! 

Şi dervişul răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi plecă să se ducă după fata cu pricina. 

O mie şi una de nopţi or, Abu-Bekr cunoştea, într-adevăr, o 
fată care putea să îndeplinească însuşirile cerute şi care nu 
era alta decât fata şeicului dervişilor din Bagdad. Iar tatăl ei 
o crescuse departe de orice privire, într-o viaţă curată şi 
ferită, după învăţăturile cele dumnezeieşti ale Sfintei Cărţi. 
Şi nu ieşise niciodată din casă, neştiutoare de vreo faptă 
urâtă şi îngrijită ca o floare. Şi era albă şi frumoasă şi cu o 
înfăţişare dulce, ieşită fără cusur din tiparul frumuseţii. Şi 
minunate îi erau liniile trupului şi negri îi erau ochii şi 
strălucitoare ca rupte din lună picioarele şi mâinile-i 
gingaşe. Şi era rotundă cu totul într-o parte şi sulegetă cu 
totul deasupra! In ce priveşte ceea ce se afla între pilaştri, 
nimenea nu ar şti s-o zugrăvească, întrucât nimenea nu a 
văzut-o vreodată. Drept aceea numai oglinda năzdrăvană 
are s-o oglindească pentru întâia oară şi are să îngăduie a fi 
zugrăvită, cu îngăduinţa lui Allah! 

Dervişul Abu-Bekr se duse, aşadar, la casa şeicului breaslei 
sale şi, după salamalecurile şi urările cuvenite dintr-o parte 
şi din cealaltă, îi ţinu o cuvântare lungă, sprijinită pe fel de 
fel de învățături din Sfânta Carte, în privinţa nevoii de a le 
mărita pe fetişcanele ajunse la anii măritişului; şi, într-un 
sfârşit, îi arătă de şart cum stă treaba, adăugând: 

— Or, emirul acesta atât de falnic, de bogat şi de 
mărinimos este gata să-ţi plătească orice zestre i-ai cere 
pentru fiică-ta: şi în schimb nu vrea decât să arunce numai 
o privire asupra ei, pe când ea să stea îmbrăcată cu totul, 
învăluită pe de-a-ntregul în iaşmacul şi în izarul ei! 


Iar şeicul dervişilor, tatăl fetei, cugetă vreme de un ceas şi 
răspunse: 

— Nu stă nimica împotrivă! 

Şi se duse la nevastă-sa, mama fetei şi îi spuse: 

— O, maică a tinerei Latifah, scoală-te şi ia-o pe fata 
noastră Latifah şi mergi după fiul nostru, dervişul AbuA 
şapte sute treizecea noapte bekr, care are să te ducă la un 
palat unde soarta fetei tale o aşteaptă astăzi! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute treizecea noapte spuse: 

— O, maică a tinerei Latifah, scoală-te şi ia-o pe fata 
noastră Latifah şi mergi după fiul nostru, dervişul Abu-Bekr, 
care are să te ducă la un palat unde soarta fetei tale o 
aşteaptă astăzi! 

Iar soţia dervişului se supuse numaidecât şi se învălui cu 
vălurile ei şi se duse în odaia fetei şi îi zise: 

— O, fata mea Latifah, tatăl tău doreşte ca astăzi, pentru 
întâia dată, să ieşi din casă împreună cu mine! 

Şi, după ce o pieptănă şi o îmbrăcă, ieşi din casă cu ea şi 
se ţinură după dervişul Abu-Bekr, la zece paşi în urma lui; şi 
Abu-Bekr le duse la saraiul unde, stând pe divanul din sala 
de oaspeţi, aşteptau Zein şi Mubarak. 

Şi intraşi tu, o, Latifah, cu ochii tăi cei mari şi negri, uluiţi 
de-a binelea sub iaşmăcuţul de pe faţa ta. Căci tu în viaţa ta 
nu mai văzusei alt chip de bărbat afară de chipul 
preacinstitului şeic al dervişilor, părintele tău. Şi nu-ţi lăsaşi 
ochii în jos nicidecum, căci nu ştiai sfiala cea prefăcută, nici 
ruşinea cea prefăcută, nici nimica din câte învaţă de obicei 
fetele oamenilor ca să răpească inimile! Ci te uitai la toate 
din jurul tău cu ochii tăi frumoşi şi negri de gazelă speriată, 
şovăitoare şi minunată! Şi craiul Zein, la ivirea ta, îşi simţi 
minţile că-şi iau zborul; căci, printre toate femeile din 
saraiul lui de la Bassra şi printre toate fetişcanele din Egipt 
şi din Siria, nu mai văzuse niciuna care să se apropie, cât de 
cât, de frumuseţea ta. Şi te arătaşi răsfrântă în oglindă şi 


goală toată. Iar el putu să vadă astfel, ghemuită între 
vârfurile celor doi pilaştri şi semănând cu o mititică 
porumbiţă albă, o minunăţie de istorioară pecetluită cu 
pecetea cea neprihănită a lui Soliman (cu el fie pacea şi 
rugciunea!). Şi emirul o cercetă cu cea mai mare luare- 
aminte şi, bucuros până peste poate, văzu că istorioara ta, 
O, Latifah, era întru totul asemenea cu o migdală descojită. 
Slavă lui Allah carele ocroteşte comorile şi le păstrează 
pentru drept-credincioşii săi! 

După ce sultan Zein, cu ajutorul oglinzii fermecate, găsi 
astfel fata pe care o căuta, îl însărcină pe Mubarak să facă 
numaidecât cererea de căsătorie. Şi Mubarak, însoţit de 
Abu-Bekr dervişul, se duse pe dată la şeicul dervişilor, îi 
spuse cererea emirului şi primi învoirea lui. Şi îl aduse la 
sărai; şi chemară cadiul şi martorii; şi fu întocmit senetul de 
căsătorie. Şi nunta fu sărbătorită cu o vâlvă până peste 
poate; şi Zein dădu ospeţe mari şi făcu daruri bogate 
săracilor din mahala. Iar când toţi oaspeţii plecară, Zein îl 
opri pe dervişul Abu-Bekr şi îi spuse: 

— Află, o, Abu-Bekr, că noi plecăm în seara aceasta înspre 
o ţară tare depărtată. Şi, până ce m-oi întoarce la Bassra, în 
ţara mea, iacătă pentru tine zece mii de dinari de aur ca 
plată a ostenelilor tale cele cu folos. Ci Allah este cel mai 
mare! Şi într-o zi am să ştiu să-ţi dovedesc şi mai bine 
mulţumirea mea! 

Şi îi dădu cei zece mii de dinari, rămânând să-l numească 
într-o zi mare dregător, atunci când s-o întoarce la 
împărăţia lui. Şi, după ce dervişul îi sărută mâinile, emirul 
dădu semnalul de plecare. Şi tânăra fecioară fu aşezată 
într-un baldachin pe spinarea unei cămile. Şi Mubarak 
deschise calea, iar Zein venea la urmă. Şi, însoţiţi de alaiul 
lor, luară drumul înspre cele Trei Insule. 

Or, cele Trei Insule fiind departe foarte de Bagdad, 
călătoria ţinu luni lungi, în care sultan Zein se simţea din zi 
în a şapte sute treizecea noapte zi tot mai înrobit de 
farmecele minunatei copile fecioare, ajunsă soţia lui după 


lege. Şi o îndrăgi, în inima lui, pentru toată dulceaţa şi 
pentru nurii şi pentru gingăşia şi pentru virtuțile fireşti pe 
care le avea în ea. Şi pentru întâia dată simţi şi el focul 
dragostei adevărate, de care habar nu avusese până atunci, 
încât numai cu o mare amărăciune în inima lui văzu venind 
clipa când s-o dea pe fată Bătrânului din cele Trei Insule. Şi 
de multe ori fu el ispitit să schimbe drumul şi să se întoarcă 
Ia Bassra, luând-o şi pe fată. Ci se simţea oprit de 
jurământul pe care îl făcuse faţă de Bătrânul din cele Trei 
Insule; şi nu putea să nu-şi ţină acel jurământ! 

Estimp, intrară pe tărâmul cel oprit şi, pe acelaşi drum şi 
cu aceleaşi mijloace de odinioară, răzbătură până la insula 
unde locuia Bătrânul. Şi, după salamalecuri şi urări, Zein îi 
înfăţişă fata, învăluită toată în izar. Şi îi dădu îndărăt şi 
oglinda totodată. Şi Bătrânul din Insule se uită la fată cu 
luare-aminte, fără să se slujească de oglindă; şi ochii lui 
parcă erau chiar ei două oglinzi. Şi, după un răstimp, se 
apropie de Zein şi, aruncându-se la pieptul lui, îl îmbrăţişă 
cu multă dragoste şi îi spuse: 

— Sultan Zein, sunt, într-adevăr, tare mulţumit de osârdia 
pe care ai pus-o ca să mă mulţumeşti şi de rodul căutărilor 
tale. Căci fata pe care mi-o aduci este întru totul aceea ce 
am dorit! Este minunat de frumoasă şi le întrece în farmece 
şi în desăvârşiri pe toate fetele de pe pământ! Pe deasupra, 
este fecioară de o feciorie fără cusur, întrucât este ca 
pecetluită cu pecetea stăpânului nostru Soliman ben-Daud 
(cu ei, cu amândoi, fie rugăciunea şi pacea!). In ce te 
priveşte, nu mai ai decât să te întorci la casa ta; şi, când ai 
să intri în cea de a doua sală de smalţ, unde sunt cele şase 
fecioare, ai s-o găseşti acolo şi pe cea de a şaptea, pe care 
ţi-am făgăduit-o şi care, numai ea, preţuieşte mai mult 
decât altele o mie la un loc! 

Şi adăugă: 

— Acuma fă-o pe fată să priceapă că mi-o laşi mie şi că ea 
nu are nici un fel de treabă cu tine! 


La vorbele acestea, fermecătoarea Latifah, care şi ea era 
tare robită de frumuseţea emirului Zein, scoase un suspin 
adânc şi începu să plângă. Şi Zein începu să plângă şi el la 
fel. Şi, tare trist, îi lămuri tot ce fusese hotărât între el şi 
Bătrânul din Insule şi îi zise: 

— Eşti divorțată! 

Şi, suspinând, plecă de la Bătrânul din Insule, pe când 
Latifah, de durere, se prăbuşea fără simţire. Şi, după ce 
sărută mâna Bătrânului, craiul luă iar drumul îndărăt către 
Bassra, împreună cu Mubarak. Şi cât ţinu călătoria, nu mai 
contenea să se gândească la acea atâta de minunată şi 
atâta de dulce Latifah; şi se căina amarnic că o amăgise, 
făcând-o să creadă că o ia de soţie; şi se socotea drept 
pricină a nenorocirii lor a amândurora. Şi nu se putea alina 
nicicum. 

Or, aşa ajunse, într-un sfârşit, în starea aceasta de 
mâhnire, la Bassra, unde şi mari şi mici, bucuroşi de 
întoarcerea lui, îl sărbătoriră cu mare vâlvă. Ci sultan Zein, 
trist de nespus, nu luă parte nicicum la ospeţele acelea şi, în 
ciuda stăruinţelor credinciosului său Mubarak, nu vroi să 
coboare în borta unde trebuia să se afle fata de diamant cea 
atâta timp aşteptată şi atâta timp dorită. Într-un sfârşit, 
supunându-se sfaturilor lui Mubarak, pe care îl căftănise 
vizir de cum sosise la Bassra, se învoi să coboare în bortă. 
Şi trecu prin sala de porțelan şi de cleştar, care sclipea de 
dinari şi de pulbere de aur şi intră în sala de smalţ verde şi 
îmbodobit cu aur. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute treizeci şi una noapte 
spuse: 

A şapte sute treizeci şi una noapte şi trecu prin sala de 
porțelan şi de cleştar, care sclipea de dinari şi de pulbere 
de aur şi intră în sala de smalţ verde şi îmbodobit cu aur. 

Şi le văzu pe cele şase fecioare la locurile lor obişnuite; şi 
aruncă o privire a lehamite înspre cel de al şaptelea 


piedestal de aur. Şi iacătă! Dreaptă şi zâmbitoare, sta acolo 
o fată goală, mai strălucitoare ca diamantul; şi sultan Zein, 
tulburat până peste fire, cunoscu în ea pe aceea pe care o 
dusese în cele Trei Insule. Şi, înlemnit, nu putu decât să 
caşte gura, fără a izbuti să rostească nici un cuvânt. Şi 
Latifah îi spuse: 

— Da, chiar eu sunt Latifah, aceea pe care nu te aşteptai s- 
o găseşti aici! Vai, veniseşi cu nădejdea că ai să dobândeşti 
ceva mult mai de preţ decât mine! 

Şi Zein izbuti într-un sfârşit să grăiască şi strigă: 

— Nu, pe Allah! O, stăpâna mea, nu am coborât aici decât 
în ciuda inimii mele care se chinuia numai şi numai cu 
gândul la tine! Ci binecuvântat fie Allah carele a îngăduit să 
ne găsim iară! 

Şi, pe când rostea el aceste vorbe din urmă, se auzi o 
bubuitură de trăsnet care zgudui borta şi, tot atunci, se şi 
ivi Bătrânul din Insule. Şi zâmbea cu blândeţe. Şi veni lângă 
Zein şi îl luă de mână şi îi puse mâna în mâna fetei, 
spunându-i: 

— O, Zein, află că, de când te-ai născut, te-am luat sub 
ocrotirea mea. Aşa că era de datoria mea să-ţi întemeiez 
fericirea. Şi nu puteam să fac mai bine acest lucru decât 
dându-ţi o comoară care singură este nepreţuită. Şi 
comoara aceasta este mai frumoasă decât toate fetele de 
diamant şi decât toate nestematele pământului şi anume 
fata aceasta fecioară. Căci fecioria îngemănată cu 
frumuseţea trupului şi cu desăvârşirea sufletului este 
tiriacul care te scuteşte de toate celelalte leacuri şi ţine loc 
de toate bogăţiile. 

Şi, spunând acestea, îl sărută pe Zein şi pieri. 

Iar sultanul Zein şi soţia lui Latifah, fericiţi până peste 
poate, se iubiră cu o iubire mare şi trăiră ani lungi în cea 
mai huzuruită şi mai aleasă viaţă, până ce veni să-i caute 
Despărţitoarea neabătută a celor ce se au dragi şi a celor 
ce stau laolaltă! Slavă cerului singur pururea Viu, carele nu 
cunoaşte moarte! 


Când sfârşi de povestit aceasta, Șeherezada tăcu. Iar 
sultanul Şahriar zise: 

— Oglinda aceasta a fecioarelor, Şeherezada, este până 
peste poate de uluitoare! 

Iar Şeherezada zâmbi şi spuse: 

— Da, o, Măria Ta! Da ce-i ea pe lângă Lampa fermecata“. 
Şi Sultanul Şahriar întrebă: 

— Ce-i cu lampa aceea despre care eu habar nu am? Şi 
Şeherezada spuse: 

— Este lampa lui Aladdin! Şi chiar despre ea am să-ţi 
povestesc în seara aceasta! 

Şi Şeherezada spuse: 

POVESTEA CU ALADDIN ŞI CU LAMPA FERMECATĂI s-a 
povestit, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu alese purtări, 
că a fost cândva - ci Allah este mai ştiutor - în vechimea 
vremilor şi în curgerea vârstelor şi a clipelor, într-o cetate 
dintre cetăţile Chinei, de la al cărei nume nu-mi aduc 
aminte acuma, un om care era croitor de meserie şi sărac 
ca stare. Şi omul acela avea un fiu pe nume Aladdin, care 
era un băiat întru totul zăbavnic la învăţătură şi care, din 
copilăria lui, părea să fie un derbedeu tare leneş. Or, când 
ajunse la vârsta de zece ani, taică-său vroi mai întâi să-l dea 
să înveţe vreo meserie cinstită; dar, cum era foarte sărac, 
nu putu să facă faţă cheltuielilor cu învăţătura şi trebui să 
se mulţumească să-l ia pe copil cu el la prăvălie, ca să-l 
deprindă cu meseria lui, lucrul cu acul. Ci Aladdin, care era 
un copil ticălos, dedat să se joace cu copilandrii din mahala, 
nu se putu sili să stea barem o zi în prăvălie. Dimpotrivă! In 
loc să ia seama la lucru, pândea clipita când tatăl său era 
nevoit fie să lipsească pentru vreo treabă, fie să întoarcă 
spatele ca să vadă de vreun muşteriu şi numaidecât îşi lua 
tălpăşiţa sprinten şi da fuga să se înhăiteze pe uliţe şi prin 
grădini cu haimanalele de seama şi de teapa lui. Şi iacă aşa 
era purtarea lichelei aceleia care nu vroia nici să asculte de 
părinţii săi, nici să înveţe meseria de croitor. Încât tătâne- 
său, tare mâhnit şi deznădăjduit că are un fiu pornit spre 


toate ticăloşiile, In arabă Alâ-eddin - fala sau slava 
credinţei. 

Până la urmă ridică mâinile de pe el şi îl lăsă în seama 
stricăciunii lui; şi, de durere, căzu la boală şi muri. Ci lucrul 
acesta nu îl lecui nicidecum pe Aladdin de proasta lui 
purtare. 

Atunci mama lui Aladdin, văzând că omul ei s-a petrecut 
din viaţă şi că fecioru-său nu este decât o haimana cu care 
nu putea să facă nimic, se hotări să vândă prăvălia şi toate 
sculele de croitorie, ca să poată să trăiască un răstimp cu 
ceea ce dobândea din vânzare. Ci cum totul se zvitui 
repede, fu nevoită să se deprindă a-şi trudi zilele şi nopţile 
torcând lână şi bumbac spre a încerca să mai câştige câte 
ceva, cu care să se hrănească şi să-l hrănească şi pe 
pramatia de fiu-său. 

În ceea ce îl priveşte pe Aladdin, apoi acesta, dacă se văzu 
scăpat de spaima faţă de taică-său, nu mai avu nici un fel de 
frâu şi se cufundă şi mai rău în puşlamalâcuri şi dezmăţuri. 
Şi biata maică-sa, amărâta de ea, în ciuda tuturor 
necazurilor pe care i le făcea fiu-său şi a părăsirii în care o 
lăsa, îi da mai departe demâncare din munca mâinilor ei şi 
din roadă veghilor sale, plângând singură-singu-rică lacrimi 
tare amare. Şi aşa ajunse Aladdin la vârsta de cincisprezece 
ani. Şi era frumos şi bine făcut, într-adevăr, cu doi ochi 
negri şi minunaţi, cu un obraz de iasomie şi cu o înfăţişare 
ispitită întru totul. 

Or, într-o zi, pe când se afla în mijlocul pieţei de la intrarea 
în sukurile mahalalei, prins în dârdora jocului cu ţângăii şi 
cu haimanalele de teapa lui, iacătă că trece pe acolo un 
derviş maghrebin, care se opri să-i privească pe copii cu 
luare-aminte. Şi, până la urmă, îşi lipi privirile de Aladdin şi 
începu să-l cerceteze într-un chip tare ciudat şi cu o băgare 
de seamă cu totul osebită, fără a mai lua seama la copiii 
ceilalţi, tovarăşii lui. Şi dervişul acela, care venea tocmai din 
străfundul străfundurilor Maghre-bului, de prin părţile 
acelea îndepărtate, era un vrăjitor de seamă, tare iscusit în 


astrologie şi în ştiinţa chipurilor a şapte sute treizeci şi 
doua noapte omeneşti; şi, cu puterea vrăjitoriei lui, era în 
stare să facă să se mişte şi să se bată între ei până şi munţii 
cei mai înalţi. II scrută, aşadar, pe Aladdin mai departe cu 
multă stăruinţă, gândind: „lacătă, într-un sfârşit, băiatul de 
care am trebuinţă, acela pe care îl caut de atâta timp şi 
pentru care am plecat din Maghreb, ţara mea!" 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute treizeci şi doua noapte 
spuse: „lacătă, într-un sfârşit, băiatul de care am trebuinţă, 
acela pe care îl caut de atâta timp şi pentru care am plecat 
din Maghreb, ţara mea!" Şi se apropie cu dulceaţă de unul 
dintre băieţei, fără însă a-l scăpa pe Aladdin din ochi, îl luă 
de-o parte tainic şi îl iscodi cu de-amănuntul despre tatăl şi 
despre mama lui Aladdin, precum şi cum îl cheamă şi ce 
face. Şi, dobândind aceste lămuriri, se apropie zâmbind de 
Aladdin, izbuti să-l tragă într-un colţ şi îi spuse: 

— O, copilul meu, nu cumva eşti Aladdin, fiul croitorului 
Cutare? 

Şi Aladdin răspunse: 

— Ba da, sunt Aladdin. Cât despre taica, e tare multă 
vreme de când a murit! 

La vorbele acestea, dervişul maghrebin se aruncă la gâtul 
lui Aladdin şi îl luă în braţe şi începu să-l pupe pe obraji tare 
lung, plângând asupra lui, până peste poate de tulburat. Iar 
Aladdin, buimăcit cu totul, îl întrebă: 

— Din care pricină plângi domnia ta? Şi de unde îl cunoşti 
pe răposatul taică-meu? 

Şi maghrebinul, cu un glas de jale şi parcă spart, 
răspunse: 

— Ah, copile al meu, cum aş putea să nu vărs lacrimi de 
jale şi de durere, de vreme ce sunt moşul tău şi de vreme ce 
îmi dezvăluişi într-un chip atât de pe neaşteptate moartea 
bietului meu frate, răposatul taică-tău? O, copile al fratelui 
meu, află că am venit în ţara aceasta, părăsind ţara mea şi 


înfruntând primejdiile unei lungi drumeţii, numai cu 
nădejdea bucuriei de a-l mai vedea pe tătâne-tău şi de a 
gusta cu el fericirea întoarcerii şi a întâlnirii. Şi iacătă, of! 
Că tu îmi dai ştirea că a murit! 

Şi se opri o clipă, parcă sugrumat de tulburare; pe urmă 
adăugă: 

— De altminteri, trebuie să-ţi spun, o, copile al fratelui 
meu, că, de îndată ce te-am zărit, sângele meu s-a şi 
îndreptat înspre sângele tău şi m-a făcut să te cunosc 
degrabă, fără de şovăire, din mijlocul tuturor prietenilor 
tăi! Şi măcar că în ceasul când ne-am despărţit de tătâne- 
tău tu nici nu te născusei, întrucât el nici nu se însurase pe 
atunci, n-am şovâit să cunosc la tine trăsăturile lui şi 
asemuirea cu el! Şi tocmai lucrul acesta mă mai alină oleacă 
de pierderea lui! Of, ce jale pe capul meu! Unde eşti tu 
acuma, fratele meu, tu cel pe care trăgeam nădejde să-l mai 
îmbrăţişez barem o dată, după o despărţire atâta de lungă 
şi până ce moartea să vie şi să ne despartă pe totdeauna? 
Vai, cine poate să se fălească, oare, că ştie opri să se 
împlinească ceea ce s-a împlinit? Şi cine poate să fugă de 
soarta lui, ori să ocolească ce i s-a fost scris mai dinainte de 
către Allah cel Preaînalt? 

Pe urmă, după un răstimp de tăcere, îl luă iarăşi pe 
Aladdin în braţele sale, îl strânse la piept şi îi spuse: 

— Ci, o, copile al meu, slăvit fie Allah carele m-a ajutat să 
te întâlnesc! Tu de-acuma înainte ai să fii alinarea mea şi ai 
să-i ţii locul părintelui tău în dragostea mea, întrucât eşti 
sângele şi urmaşul lui; căci spune zicala: „Acela care a lăsat 
un urmaş nu e mort!" 

A şapte sute treizeci şi doua noapte pe urmă maghrebinul 
scoase de la chimir zece dinari de aur şi îi puse în mâna lui 
Aladdin, pe care îl întrebă: 

— O, Aladdin, fiul meu, au unde locuieşte mama ta, soţia 
fratelui meu? 

Şi Aladdin, răpit cu totul de dărnicia şi de chipul zâmbitor 
al maghrebinului, îl luă de mână, îl duse până la capătul 


pieţei şi îi arătă cu degetul drumul înspre casa lor, spunând: 

— Pe-acolo este casa ei! Şi maghrebinul îi spuse: 

— Cei zece dinari pe care ţi i-am dat, o, copilul meu, să-i 
duci soţiei răposatului frate-meu, dimpreună cu sala- 
malecurile mele. Şi să-i dai de ştire că moşul tău a venit din 
călătorie, după îndelunga lipsă prin străinătăţi şi că, în ziua 
de mâine, nădăjduieşte, de-o vrea Allah, că are să poată să 
se înfăţişeze acasă la voi spre a-i aduce soţiei fratelui său 
urările lui de bine şi ca să vadă locurile în care răposatul şi- 
a petrecut viaţa şi să meargă şi el să-i vadă mormântul! 

Când auzi vorbele acestea ale maghrebinului, Aladdin vru 
să se dovedească zornic în a-i îndeplini dorinţele şi, după ce 
îi sărută mâna, se grăbi, în bucuria lui, să dea fuga acasă, 
unde ajunse altminterea de cum avea năravul, la un ceas 
care nu era ceasul de masă şi intrând pe uşă strigă: 

— O, maică, am venit să-ţi dau de veste că moşul meu, 
după îndelungata-i şedere prin străinătăţi, tocmai s-a întors 
din călătorie şi îţi trimite salamalecurile lui! 

lar mama lui Aladdin, tare uluită de acest fel nou de vorbi 
şi de venirea cea neobişnuită acasă a fiului ei, răspunse: 

— S-ar zice, fiul meu, că vrei să-ţi faci râs de maică-ta! 
Cine-i dară moşul acela despre care îmi spui? Şi de unde şi 
de când să ai tu vreun unchi în viaţă? 

Şi Aladdin spuse: 

— Cum de poţi tu, o, maică, să spui că nu am nici un unchi 
ori vreo rudă în viaţă, de vreme ce omul despre care e 
vorba este fratele răposatului taică-meu? Şi dovada-i că m-a 
strâns la pieptul său şi m-a sărutat plângând şi m-a 
însărcinat să vin să-ţi aduc vestea şi să-ţi spun cum stă 
treaba! lar mama lui Aladdin spuse: 

— Păi copilul meu, ştiam şi eu că ai avut un unchi şi sunt 
mulţi ani de când acela-i mort. Şi nu ştiu ca de atunci să mai 
fi avut vreodată alt moş! 

Şi se uită cu nişte ochi plini de nedumerire la fiul ei 
Aladdin, care se şi apucase de altele. Şi, în ziua aceea, 
femeia nu-i mai pomeni nimic în privinţa aceasta. lar 


Aladdin, la rându-i, nu-i mai pomeni nici el nimic despre 
darul maghrebinului. 

Or, a doua zi dimineaţă, de la cel dintâi ceas, Aladdin plecă 
de acasă; iar maghrebinul, care se şi afla în căutarea lui, îl 
întâlni tot pe locurile pe unde îl întâlnise în ajun, gata să se 
apuce de zgoande, după năravul pe care îl avea, cu 
derbedeii de seama lui. Şi maghrebinul se duse repede la 
el, îl luă de mână, îl strânse la inima sa şi îl sărută cu drag. 
Pe urmă scoase doi dinari de la chimir şi i-i dărui spunându- 
Il: 

— Du-te la maică-ta, dă-i dinarii aceştia doi şi spune-i: 
„Moşu-meu are de gând să vină diseară să mănânce cu noi; 
drept care îţi trimite banii aceştia, ca să poţi să ne găteşti 
nişte bucate minunate!" Pe urmă adăugă, plecându-se la 
urechea lui Aladdin: 

— Şi-acuma, ya Aladdin, mai arată-mi o dată drumul la 
casa ta! 

Şi Aladdin răspunse: 

— Pe capul şi pe ochii mei, o, moşule al meu! 

Şi o luă înainte şi îi arătă drumul înspre casa lor. Şi 
maghrebinul se despărţi de el şi plecă în calea lui. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

A şapte sute treizeci şi treia noapte dar cândfu cea de a 
şapte sute treizeci şi treia noapte Spuse: 

Şi maghrebinul se despărţi de el şi plecă în calea lui. Şi 
Aladdin intră în casa, îi povesti maică-sii totul şi îi întinse cei 
doi dinari, spunându-i: 

— Moşul-meu are să vină diseară să mănânce cu noi! 
Atunci mama lui Aladdin, dacă văzu cei doi dinari, îşi zise: 
„Poate că nu i-oi şti pe toţi fraţii răposatului!" Şi se sculă şi 
plecă în mare grabă la suk, de unde făcu târguielile de 
trebuinţă pentru o masă ca lumea şi se întoarse ca să se 
apuce pe dată de gătit bucatele. Ci întrucât săraca de ea nu 
avea nici un fel de lucruri de bucătărie, se duse să 
împrumute de pe la vecine cele ce-i trebuiau, ba cratiţe, ba 


farfurii, ba văsărie. Şi bucătari toată ziua, iar pe seară îi 
spuse lui Aladdin: 

— Fiul meu, iacătă că masa este gata, iar moşu-tău poate 
că nu ştie drumul la casa noastră. Aşa că bine ai face să te 
duci înaintea lui, ori să-l aştepţi în drum! 

Şi Aladdin răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi, pe când se pregătea să plece, bătu cineva la uşă. Şi el 
alergă să deschidă. Or, era maghrebinul. Şi era însoţit de 
un hamal care aducea pe cap o povară de fructe, de dulciuri 
şi de băuturi. Şi Aladdin îi pofti înăuntru pe amândoi. Şi 
hamalul, după ce îşi lăsă jos povara în casă, îşi primi plata şi 
plecă în treaba lui. Iar Aladdin îl duse pe maghrebin în 
odaia în care se afla maică-sa. Iar maghrebinul, cu un glas 
tare tulburat, se temeni şi spuse: 

— Pacea fie cu tine, o, nevastă a fratelui meu! 

Şi mama lui Aladdin îi răspunse la salamalec. Atunci 
maghrebinul începu să plângă în tăcere. Pe urmă întrebă: 

— Care-i locul unde avea de obicei răposatul să stea? 

O mie şi una de nopţi şi mama lui Aladdin îi arată locul 
acela; şi pe dată ma-ghrebinul se aruncă la pământ şi se 
porni să sărute locul şi să ofteze, cu lacrimi în ochi şi să 
spună: 

— Of, ce noroc mai am şi eu! Of, ticăloasa mea soartă de-a 
te fi pierdut, o, fratele meu, o, lumină a ochilor mei! 

Şi-atâta plânse şi se văicări aşa mai departe şi cu un chip 
atâta de mohorât şi cu atâtea zguduituri în lăun-trurile lui, 
că fu mai-mai să-şi piardă simţirea, iar mama lui Aladdin nu 
se mai îndoi o clipă ca n-ar fi chiar fratele răposatului ei soţ. 
Şi femeia veni lângă el, îl ridică de jos şi îi zise: 

— O, frate al soţului meu, ai să te omori fără de nici un rost 
cu atâtea plânsete! Uf! Ceea ce este scris trebuie să se 
îndeplinească! 

Şi îl alină mai departe cu vorbe bune, până ce îl înduplecă 
să bea oleacă de apă, ca să se liniştească şi să şadă la masă, 
ca să mănânce. 


Or, după ce mama lui Aladdin aşternu masa, maghre-binul 
începu să stea de taină cu ea. Şi îi povesti ce avea el de 
povestit spunându-i: 

— O, nevastă a fratelui meu, să nu-ţi pară lucru ciudat că 
încă nu ai avut prilejul să mă vezi şi că nu m-ai cunoscut 
nicidecum pe vremea lui frate-meu, răposatul. lacătă-s 
treizeci de ani, într-adevăr, de când am părăsit locurile 
acestea şi am plecat în lume, lăsându-mi ţara. Şi de-atunci 
încoace n-am contenit să tot drumăresc prin daturile 
Indului şi ale Sindului şi să vântur ţara arabilor şi 
pământurile altor neamuri. Şi-am fost şi în Egipt şi am 
locuit în Misr, cetatea cea măreaţă, care-i minunea lumii! Şi, 
după ce am şezut acolo o lungă bucată de vreme, m-am dus 
în ţara din inima Maghrebului, unde, într-un sfârşit, m-am 
aşezat vreme de douăzeci de ani. Şi, după asta, o, nevastă a 
fratelui meu, pe când şedeam într-o zi ca toate zilele în casa 
mea, începui să mă gândesc la ţara mea de baştină şi la 
fratele meu. Şi se boboti în mine dorul să-mi revăd ruda a 
“apte sute treizeci “i treia noapte de sânge şi începui să 
plâng şi să mă văicăresc de şederea mea în ţară străină. Şi, 
la urmă, părerile de rău din pricina plecării şi a depărtării 
mele de făptura care îmi era scumpă se făcură atâta de 
amarnice, încât mă hotărâi să pornesc la drum înspre 
locurile care au văzut ivirea capului meu de nou-născut. Şi 
m-am cugetat în sufletul meu: „O, omule! Câţi ani s-au scurs 
din ziua când ţi-ai lăsat cetatea şi ţara şi casa şi singurul 
frate pe care îl ai pe lume? Ridică-te, dară şi du-te să-l mai 
vezi o dată, până a nu muri! Căci cine cunoaşte loviturile 
sorții, năprasnele zilelor şi răsturnările vremilor? Şi n-ar fi 
oare blestemul blestemului să mori înainte de a-ţi fi bucurat 
ochii cu chipul fratelui, mai ales acuma când Allah 
(preamărit fie El!) ţi-a dăruit bogăţie şi când poate că 
fratele tău e tot în stare de sărăcie amarnică? Nu uita, dar, 
că, dacă pleci, ai să faci două fapte minunate: ai să-ţi mai 
vezi o dată fratele şi ai să-l ajuţi!" Or, eu, la gândurile 
acestea, o, femeie a fratelui meu, mă şi ridicai pe clipă şi mă 


gătii de plecare. Şi după ce rostii rugăciunea cea de vinerea 
şi fatihaua din Coran, încălecai pe cal şi pornii înspre ţara 
mea. Şi după multe primejdii şi după ostenelile cele lungi 
ale drumului, ajunsei într-un sfârşit, cu ajutorul lui Allah 
(preamărit şi preaslăvit fie E1!), în pace la cetatea mea, 
aceasta de-aici. Şi mă apucai numaidecât să bat ulițele şi 
mahalalele, căutând casa fratelui meu. Şi Allah îngădui să 
dau astfel peste acest copil pornit să se joace cu soţii lui. Şi 
eu, pe Allah cel Atotputernic! O, femeie a fratelui meu, 
numai ce-l văzui şi îmi şi simţii inima topindu-se de 
tulburare din pricina lui şi întrucât sângele cheamă 
sângele, nu pregetai să văd în el pe fiul fratelui meu. Şi, tot 
atunci îmi şi uitai ostenelile şi îngândurările, de-mi venea să 
zbor de bucurie. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute treizeci şi patra noapte 
Spuse: 

Şi, tot atunci îmi şi uitai ostenelile şi îngândurările, de-mi 
venea să zbor de bucurie. Of, Of! De ce-o fi trebuit să şi aflu 
îndată din gura copilului acesta că fratele meu răposase 
întru mila lui Allah Preaînaltul? Of, ce năprasnică ştire, care 
era mai-mai să mă facă să cad lat de amar şi de durere! Ci, 
o, nevastă a fratelui meu, pesemne că ţi-o fi povestit copilul 
cum a izbutit cu înfăţişarea şi cu asemănarea lui cu cel 
răposat să mă aline oleacă, făcându-mă să-mi amintesc 
astfel zicătoarea care spune: „Omul care lasă un urmaş nu 
moare". 

Aşa vorbi maghrebinul. Şi băgă de seamă că mama lui 
Aladdin, la amintirile acelea pomenite despre soţul ei, 
plângea cu amar. Şi, ca s-o facă să-şi uite jalea şi ca să-i 
schimbe gândurile cele negre, se întoarse înspre Aladdin şi, 
ca să lege vorba, îl întrebă: 

— Aladdine, copilul meu, ce meserie ai învăţat şi ce muncă 
faci, ca să-i vii în ajutor maicii tale, sărmana aceasta şi ca să 
vă ţineţi zilele amândoi? 


Când auzi asta, Aladdin, cuprins de ruşine, întâia oară în 
viaţa lui, lăsă capu-n jos, privind pământul. Şi cum nu 
scotea o vorbă, răspunse maică-sa în locul lui: 

— Ce meserie, o, frate al soţului meu, ce meserie să aibă 
Aladdin? Şi cum aşa? Pe Allah, nu ştie nimic, nimic! Of, un 
copil mai îndărătnic ca ăsta n-am mai văzut în viaţa mea! 
Toată ziua bate tala drumurile cu copiii din mahala, nişte 
haimanale, nişte derbedei, nişte ticăloşi ca şi el! Şi asta în 
loc să se ia după pilda copiilor de treabă care stau în 
prăvălie cu părinţii lor! Of, că şi taică-său n-a murit, o, ce 
căinţe amarnice! Decât tot din pricina lui! Şi-apoi acuma şi 
eu am ajuns la mare amar cu sănătatea! Şi-aproape că nici 
nu mai pot să văd deloc cu ochii mei uscați de a şapte sute 
treizeci şi patra noapte lacrimi şi de veghi, tot muncind fără 
de contenire şi tot cheltuindu-mi zilele şi nopţile să torc la 
bumbac ca să dobândesc cu ce să cumpăr două turte de 
mei, taman atât cât să nu murim amândoi. Şi-asta-i starea 
mea! Şi mă ju-ruiesc ţie, pe viaţa ta, o, frate al soţului meu, 
că nu se întoarce acasă decât la ceasurile mesei! Şi pe urmă 
gata! Încât, de câte ori, când mă tot lasă aşa, eu, mama lui, 
nu m-am gândit să încui uşa casei şi să nu i-o mai deschid, 
ca să-l silesc să plece să-şi caute vreo muncă din care să 
trăiască! Şi pe urmă nu am tăria s-o fac, că inima de mamă-i 
iertătoare şi miloasă! Ci anii trec şi eu am ajuns o femeie 
tare bătrână, o, frate al soţului meu! Şi umerii mei nu mai 
îndură ostenelile ca odinioară! Şi-acuma degetele mele de- 
abia mai izbutesc să răsucească fusul. Şi nu ştiu câto să 
mai pot să duc o trudă ca asta şi cât m-or mai ţine zilele, 
părăsită cum sunt de fiul meu, Aladdin ăsta de colea, de 
dinaintea ta, o, frate al soţului meu! 

Şi se puse pe suspinat. 

Atunci maghrebinul se întoarse înspre Aladdin şi îi zise: 

— A, 0, fiu al fratelui meu, cu adevărat că nu ştiam toate 
astea despre tine! De ce umbli pe cărarea aceasta a 
haimanalâcului? Ce ocară pe tine, o, Aladdin! Asta nu-i 
nicidecum potrivit pentru oamenii ca tine! Eşti dăruit cu 


deşteptăciune, copilul meu şi eşti fiu dintr-un neam de 
oameni de treabă! Nu ţi-e ţie ruşine s-o laşi aşa pe biata 
maică-ta, femeie bătrână, să se îngrijească de mâncarea ta, 
câtă vreme eşti bărbat la anii când să-ţi faci o meserie care 
să vă ajute pe amândoi să vă ţineţi zilele? Şi-apoi, o, copile 
al meu, ia uite! Slavă lui Allah, întru nimica nu este mai 
îmbelşugată cetatea noastră decât în meşteri de la care să 
înveţi o meserie! Nu ai, aşadar, decât să-ţi alegi singur 
meseria care-ţi place cel mai mult şi iau asupră-mi să te dau 
la ea! Şi, în felul acesta, când ai să fii mare, fiul meu, ai să fii 
stăpân pe o meserie care să te ferească de loviturile sorții! 
Aşa că zi-i! lar dacă meşteşugul răposatului taică-tău, truda 
cu acul, nu e pe gustul tău, caută altceva şi spune-mi! lar eu 
am să te ajut cu tot ce-mi stă în putinţă, o, copilul meu! 

Ci Aladdin, în loc să răspundă, sta mai departe cu capu-n 
jos şi păstra tăcerea, ca să arate astfel că nu vroia nici o altă 
meserie decât meseria de haimana. Şi maghre-binul îi 
pricepu sila faţă de meşteşugurile de mână şi încercă să-l ia 
altminteri. Şi zise dar: 

— O, fiu al fratelui meu, stăruința mea să nu te supere, nici 
să nu te necăjească! Lasă-mă numai să adaug că, de nu te 
ispitesc meşteşugurile, eu, dacă fireşte ţi-ar plăcea să 
ajungi un om de treabă, sunt gata să-ţi deschid o prăvălie 
frumoasă de neguţător de mătăsuri, în sukul cel mare! Şi 
am să-ţi împodobesc prăvălia cu vigurile cele mai scumpe şi 
cu atlazurile de cel mai ales soi. Şi, în felul acesta, ai să-ţi 
faci legături temeinice cu lumea neguţătorilor cei mari! Şi 
ai să capeţi deprinderea de-a vinde şi de-a cumpăra, de-a 
lua şi de-a da. Iar faima ta are să fie minunată în cetate. Şi 
ai să cinsteşti în felul acesta amintirea răposatului tău 
părinte! Ce zici, o, Aladdin, fiul meu? 

După ce ascultă vorbele acestea ale moşului său şi înţelese 
că avea să ajungă un mare neguţător în suk, un om de vază, 
îmbrăcat în haine frumoase, cu un turban de mătase şi cu 
brâu strălucit de felurite culori, Aladdin fu peste poate de 
bucuros. Şi se uită la maghrebin zâmbind şi plecându-şi 


capu-ntr-o parte, ceea ce, pe limba lui, însemna limpede: 
„Primesc.". 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute treizeci şi cincea noapte 
Spuse: 

A ţapte sute treizeci “i cincea noapte şi se uită la 
maghrebin zâmbind şi plecându-şi capu-ntr-o parte, ceea 
ce, pe limba lui, însemna limpede: „Primesc.". 

Şi maghrebinul pricepu în felul acesta că vorbele lui 
fuseseră pe plac şi îi zise lui Aladdin: 

— De vreme ce chiar vrei să ajungi un om de vază, un 
neguţător într-o prăvălie, străduieşte-te de aci înainte să te 
arăţi vrednic de starea cea nouă. Şi, de acu-nainte, o, fiu al 
fratelui meu, fii om! Iar eu, mâine, de-o vrea Allah, am să te 
iau la suk şi am să încep cu a-ţi cumpăra o mantie nouă şi 
frumoasă, aşa cum poartă negustorii cei bogaţi şi toate câte 
mai cere neguţătoria. Şi, după asta, avem să căutăm 
împreună o prăvălie frumoasă, ca să te aşezi în ea! 

Şi-aşa! lar mama lui Aladdin, care asculta aceste 
îndemnuri şi vedea această mărinimie, îl binecuvânta pe 
Allah cel atât de Binefăcător, care îi trimitea într-un chip 
atâta de puţin nădăjduit o rudă care o izbăvea din sărăcie şi 
îl punea pe calea cea dreaptă pe fiul ei Aladdin. Şi aduse 
bucatele la masă cu o inimă atâta de uşoară de parcă ar fi 
întinerit cu douăzeci de ani. Şi mâncară şi băură, tăinuind 
mai departe despre acelaşi lucru, care îi învâlvora atâta pe 
toţi! Şi maghrebinul începu să-l dăscălească pe Aladdin 
despre viaţa şi despre felul de a se purta al negustorilor şi 
a-l stârni cât mai mult la starea lui cea proaspătă. Pe urmă, 
întrucât văzu că noaptea se şi scursese pe jumătate, se 
ridică şi îşi luă rămas-bun de la mama lui Aladdin şi îl sărută 
pe Aladdin. Şi plecă, după ce le făgădui că are să vină 
iarăşi, a doua zi. Şi, în noaptea aceea, Aladdin, în bucuria 
lui, nu putu să închidă un ochi şi nu făcu altceva decât să se 
gândească la viaţa cea desfătătoare care îl aştepta. 


Or, a doua zi, la cel dintâi ceas, se auziră nişte bătăi la uşă. 
Şi mama lui Aladdin se duse chiar ea să deschidă şi văzu că 
era cu adevărat fratele soţului ei, maghrebinul, care îşi 
ţinea făgăduiala din ajun. Ci nu vroi să intre nicicum în 
casă, în pofida stăruinţelor mamei lui Aladdin, pe motiv că 
acela nu era un ceas de venit în musafirlâc; şi nu ceru decât 
să-l ia pe Aladdin cu ella suk. Şi Aladdin, de mult sculat şi 
îmbrăcat, alergă cu iuţeală la moşu-său şi îi ură bună 
dimineaţa şi îi sărută mâna. lar maghrebinul îl luă de mână 
şi plecă la suk cu el. Şi intră cu el în prăvălia neguţătorului 
cel mai mare şi ceru o mantie, care să fie cea mai frumoasă 
şi cea mai bogată dintre mantii, pe potriva lui Aladdin. Şi 
negustorul îl aduse să vadă mai multe, care erau unele mai 
frumoase ca altele. Şi maghrebinul îi spuse lui Aladdin: 

— Alege-o chiar tu, fiul meu, pe aceea care îţi place! Şi 
Aladdin, încântat până peste poate de dărnicia lui unchiu- 
său, alese una făcută numai din mătasă dungată şi 
strălucitoare. Şi îşi alese un turban făcut din mătasă de la 
Mossul, împodobit cu fir de aur subţire, un brâu de caşmir 
şi nişte cizme de piele roşie-cârmâzie. 

Şi maghrebinul plăti totul negustorului, iar târguielile i le 
înmână lui Aladdin, spunându-i: 

— Acuma să mergem la hammam, căci, până a te îmbrăca 
în hainele cele noi, se cade să fii curat! 

Şi îl duse la hammam şi intră cu el într-o sală aleasă şi îl 
scăldă cu chiar mâinile lui; şi se scăldă şi el, tot aşa. Pe 
urmă porunci să li se aducă răcoritoarele de după scăldă; şi 
amândoi băură cu desfătare şi se simţiră mulţumiţi. Şi- 
atunci Aladdin se îmbrăcă în mantia aceea falnică de 
mătase dungată şi strălucitoare, îşi puse pe cap turbanul 
cel frumos, se încinse peste mijloc cu brâul de la Indii şi se 
încălţă cu cizmele de irmizea. Şi se făcu, în felul acesta, 
frumos ca luna şi semăna cu un fecior de emir ori de sultan. 
Şi, până peste poate de încântat că se vedea preschimbat 
aşa, se îndreptă înspre moşul său şi îi sărută mâna şi îi 


mulţumi îndelung pentru dărnicia lui. Şi maghrebinul îl 
sărută şi îi zise: 

— Toate astea nu sunt decât începutul! 

A şapte sute treizeci şi cincea noapte şi ieşi cu el de la 
hammam şi îl duse pe la sukurile cele mai umblate şi îi arătă 
prăvăliile negustorilor cei mari. Şi îl lăsă să se minuneze de 
stofele cele mai scumpe şi de lucrurile de preţ, învăţându-l 
cum se numeşte flecare lucru în parte; şi îi spunea: 

— Se cade, întrucât ai să fii şi tu negustor, să ştii 
amănuntele vânzărilor şi ale cumpărărilor! 

Pe urmă îl duse să vadă clădirile cele de seamă ale cetăţii 
şi moscheele de frunte şi hanurile la care poposeau 
caravanele. Şi încheie preumblarea ducându-l să vadă 
saraiul sultanului şi grădinile care îl înconjurau. Şi, la urmă, 
îl duse la hanul cel mare, la care trăsese el şi îl înfăţişă 
negustorilor cunoscuţi cu el, spunându-le: 

— Este fiul fratelui meu! 

Şi îi pofti pe toţi la un ospăț pe care îl porunci în cinstea lui 
Aladdin şi îi desfată cu bucatele cele mai alese şi şezu cu ei 
şi cu Aladdin până seara. 

Atunci se ridică şi îşi luă rămas-bun de la musafirii lui, 
spunându-le că pleacă să-l ducă îndărăt acasă pe Aladdin. 
Şi chiar că nu voi să-l lase pe Aladdin să se întoarcă singur 
acasă, ci îl luă de mână şi se duse cu elpână acasă la maică- 
sa. Şi mamei lui Aladdin, când îl văzu pe fiul ei îmbrăcat 
atâta de falnic, era mai să-i zboare minţile de bucurie, biata 
de ea! Şi se porni să-i mulţumească lui cumnatu-său şi să-l 
binecuvânteze, spunându-i: 

— O, frate al soţului meu, n-am să ajung vreodată, măcar 
de ţi-aş mulţumi toată viaţa mea, să-ţi întorc atâta facere de 
bine! 

Şi maghrebinul răspunse: 

— O, femeie a fratelui meu, chiar că nu am decemă 
mândri că m-am purtat aşa, întrucât Aladdin este fiul meu şi 
este datoria mea să-i slujesc de tată în locul răposatului! 
Nu-ţi mai face aşadar nici o grijă în privinţa lui şi fii fericită! 


Şi mama lui Aladdin spuse, ridicând mâinile înspre cer: 

— Mă rog lui Allah, întru slava sfinţilor celor de demult şi a 
celor de mai încoace, să te ţie şi să te apere, o, frate al 
soţului meu şi să-ţi alungească zilele pentru noi, ca să fii 
aripa care să-l ocrotească pururea la umbra ei pe copilul 
acesta fără de tată! Şi fii încredinţat că el, la rându-i, are să 
fie pururea supus la poruncile tale şi nu are să facă decât ce 
ai să-l înveţi tu! 

Şi maghrebinul spuse: 

— O, femeie a fratelui meu, Aladdin s-a făcut om cuminte, 
întrucât este un băiat minunat, fecior de oameni de treabă. 
Şi am toată nădejdea că are să fie urmaş vrednic al 
părintelui său şi că are să-ţi însenineze ochii! 

Pe urmă adăugă: 

— Să mă ierţi, o, femeie a fratelui meu, că nu pot mâine, 
vineri, să-i deschid prăvălia făgăduită; căci ştii că vinerea 
sukurile sunt închise şi că nu se pot încheia neguţătorii. Da 
poimâine, sâmbătă, treaba are să fie făcută, de-o vrea Allah! 
Ci mâine tot am să vin să-l iau pe Aladdin, ca să-i dau 
învăţătură mai departe şi să-l duc să cunoască locurile de 
seamă din cetate şi grădinile care se află afară din cetate, 
pe unde se duc negustorii cei bogaţi să se preumble, pentru 
ca în felul acesta să se poată deprinde şi el cu vederea 
bogățiilor şi a lumii bune. Căci până astăzi el nu a umblat 
decât cu copiii şi se cuvine să cunoască într-un sfârşit şi 
bărbaţi, iar aceştia să-l cunoască şi ei! 

Şi îşi luă rămas-bun de la mama lui Aladdin, îl sărută pe 
Aladdin şi ieşi. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute treizeci şi şasea noapte 
spuse: 

A şapte sute treizeci şi şasea noapte şi îşi luă rămas-bun 
de la mama lui Aladdin, îl sărută pe Aladdin şi ieşi. 

Şi Aladdin visă cât ţinu noaptea la toate lucrurile frumoase 
pe care le văzuse şi la bucuriile pe care le trăise; şi era 


încredinţat că alte desfătări îl aşteptau pe-a doua zi. Încât, 
de cu zori, se sculă, fără a fi putut să dea geană în geană şi 
se îmbrăcă în hainele cele frumoase şi începu să se 
preumble în lung şi-n lat, tot încurcându-şi picioarele în 
mantia cea lungă cu care nu era dedat. Pe urmă, întrucât în 
nerăbdarea lui gândea că maghrebinul prea zăbovea să 
vină, ieşi să-l aştepte în faţa porţii, şi, într-un sfârşit, îl văzu 
ivindu-se. Şi alergă în calea lui ca un armăsar tânăr şi îi 
sărută mâna. Şi maghrebinul îl sărută şi îl alintă îndelung şi 
îi spuse să se ducă la maică-sa să-i dea de ştire că îlia cu el. 
Pe urmă îl luă de mână şi plecară împreună. Şi merseră 
amândoi tăifăsuind despre una şi alta; şi trecură dincolo de 
porţile cetăţii, pe unde Aladdin nu mai fusese niciodată. Şi 
în calea lor începură să se arate conacele cele frumoase şi 
saraiurile cele măreţe, împrejmuite de grădini; şi Aladdin se 
uita la ele minunându-se şi i se părea că fiecare este mai 
frumos decât cel de mai înainte. Şi aşa se afundară tare 
adânc în câmpuri, apropiindu-se pas cu pas de ţinta pe care 
şi-o hotărâse maghrebinul. Ci, la o vreme, Aladdin începu să 
obosească şi îi spuse maghrebinului: 

— O, unchiule al meu, mai avem de umblat? lacătă că am 
trecut de mult grădinile şi nu se mai află în faţa noastră 
decât muntele! Or, tare-s ostenit şi aş vrea să mănânc 
oleacă! 

Iar maghrebinul scoase de la brâu o legătură în care avea 
nişte poame şi nişte turte şi îi zise lui Aladdin: 

— lacătă, o, fiul meu, pentru foamea şi pentru setea ta. Ci 
trebuie să mai mergem o bucăţică de drum, ca să ajungem 
într-un loc minunat pe care vreau să ţi-l arăt şi care nu-şi 
are seamăn pe lume! Adună-ţi aşadar puterile şi fă-ţi curaj, 
Aladdin, acuma când eşti un bărbat! 

Şi îl îmbărbăta mai departe, tot dându-i sfaturi cum să se 
poarte pe viitor şi îndemnându-l să se dezbare de 
hăndrălăiala cu copiii, ca să se apropie mai degrabă de 
oamenii înţelepţi şi cuminţi. Şi se pricepu să-l învăluiască în 
aşa chip, încât izbuti să ajungă cu el la poalele muntelui, în 


fundul unei văi goale, unde nu se afla nimic alta decât 
numai sufletul lui Allah! 

Or, chiar că acolo era capătul călătoriei maghrebinului! Şi 
anume spre a ajunge în valea aceea plecase el din fundul 
Maghrebului şi venise la marginile Chinei! 

Se întoarse aşadar înspre Aladdin cel sleit de osteneală şi 
îi spuse zâmbind: 

— Am ajuns la ţel, Aladdin, fiul meu! 

Şi şezu jos pe o stâncă şi îl pofti şi pe Aladdin să şadă lângă 
el şi îl înconjură cu braţele tare duios şi îi spuse: 

— Odihneşte-te oleacă, Aladdin. Întrucât am să pot într-un 
sfârşit să-ţi arăt ceea ce ochii oamenilor n-au mai văzut 
niciodată. Aşa că, Aladdin, ai să vezi numaidecât, chiar aici, 
o grădină mai frumoasă decât toate grădinile de pe pământ. 
Şi numai după ce ai să te minunezi de minunile acestei 
grădini, vei avea temei să-mi mulţumeşti şi ai să uiţi 
ostenelile drumului şi ai să binecuvântezi ziua când m-ai 
întâlnit întâia oară. 

Şi îl lăsă să se odihnească o clipă, cu ochii mari de uimire 
la gândul de-a vedea o grădină într-un loc unde nu erau 
decât stânci răsturnate şi spinării. Pe urmă maghrebinul îi 
spuse: 

— Ridică-te acuma, Aladdin şi strânge de printre 
tufărişurile astea vreascurile şi surcelele mai uscate pe care 
ai să le găseşti şi adu-le la mine! Şi ai să vezi atunci 
priveliştea cea fără de plată la care te-am poftit. 

Şi Aladdin se ridică şi plecă degrabă să strângă de printre 
tufişuri şi mărăcini o mulţime de surcele şi de vreascuri şi le 
aduse maghrebinului, care îi spuse: 

A şapte sute treizeci şi şasea noapte 

— Asta-i tot ce-mi trebuie. Acum dă-te îndărăt şi treci de 
stai în spatele meu! 

Şi Aladdin îl ascultă pe moşu-său şi trecu de se aşeză la 
oarecare depărtare în spatele lui. 

Atunci maghrebinul trase din chimir un amnar pe care îl 
ciocni şi aprinse focul în grămada de crengi şi de vreascuri 


uscate, care se învolburară pârâind. Şi îndată scoase din 
buzunar o cutie de baga, o deschise şi luă din ea o pişcătură 
de tămâie, pe care o aruncă în vâlvoarea focului. Şi se ridică 
un fum tare gros, pe care începu să-l vânture încolo şi 
încoace între mâini, mormăind nişte vrăji într-o limbă cu 
totul necunoscută de Aladdin. Şi, tot atunci, locul se 
cutremură, iar stâncile se mişcară din temeliile lor şi 
pământul se întredeschise pe o lăţime de vreo zece coţi. Şi, 
în afundul afundului acelei crăpături, se ivi o lespede de 
marmură pusă de-a latul, mare de cinci coţi, având la mijloc 
un belciug de acioaie. 

Când văzu aşa, Aladdin scoase un țipăt şi, luându-şi 
poalele mantiei în dinţi, dădu dosul şi o rupse la fugă, 
aruncându-şi picioarele în vânt. Ci maghrebinul, dintr-o 
săritură, îl şi ajunse şi îl înhăţă. Şi se uită la el cu nişte ochi 
înfricoşători, îl zgâlţâi ţinindu-l de ureche, ridică mâna şi îi 
altoi o palmă atâta de grea, încât era mai-mai să-i rupă 
dinţii din gură, năucindu-l cu totul pe Aladdin, care se lăsă 
pe prag, moale. 

Or, maghrebinul nu se purtase cu el în felul acela decât ca 
să-l înfricoşeze o dată pentru totdeauna, fapt de mare 
trebuinţă pentru lucrarea lui şi dat fiind că, fără de el, n-ar 
fi putut să încerce a săvârşi treaba care îl adusese acolo, 
încât, dacă îl văzu cum zace năucit pe jos, îl ridică şi îi spuse 
cu un glas pe care se sili a-l face dulce: 

— Află, Aladdine, că dacă m-am purtat cu tine în felul 
acesta, am făcut-o ca să te învăţ să fii om! Căci sunt unchiul 
tău, fratele părintelui tău şi îmi datorezi ascultare! 

Pe urmă adăugă cu un glas dulce de tot: 

O mie şi una de nopţi 

— Hai, Aladdine, ascultă colea ceea ce am să-ţi spun şi să 
nu pierzi o vorbă! Căci, la urmă, ai să dobândeşti mari 
foloase şi ai să uiţi degrabă necazurile cele grele care te 
aşteaptă! 

Şi îl sărută şi, de-aci înainte potolindu-l şi stăpânindu-l 
întru totul, îi spuse: 


— Ai văzut adineaori, copile al meu, cum s-a deschis 
pământul la puterea afumăturilor şi a vrăjilor pe care le-am 
rostit! Or, se cade să ştii că n-am făcut aşa decât spre binele 
tău; căci dedesubtul lespedei acelea de marmură, pe care o 
vezi în fundul crăpăturii, cu un belciug de acioaie, se află o 
comoară care-i scrisă şi menită pe numele tău şi care nu 
poate să fie descuiată decât sub privirea ta! Şi comoara 
aceea, care îţi este hărăzită, are să te facă mai bogat decât 
toţi sultanii! Şi, ca să-ţi dovedesc pe deplin că acea comoară 
îţi este menită, anume ţie şi nu altuia, află că nu este cu 
putinţă decât numai tu pe lume să atingi lespedea de 
marmură şi s-o ridici; căci până şi eu, în ciuda puterii mele, 
care-i destul de mare, tot n-aş putea să duc mâna la 
belciugul de bronz şi nici să ridic lespedea, de-aş fi şi de o 
mie de ori mai puternic şi mai voinic decât sunt. Şi, odată 
lespedea ridicată, nu mi-ar fi îngăduit nici baremi să intru în 
tainiţa comorii sau să cobor măcar o treaptă! Şi de aceea 
nu ai decât să îndeplineşti întocmai cele ce am să-ţi spun! 
Şi-aşa, ai să fii stăpân pe comoara pe care avem s-o 
împărţim, după toată dreptatea, în două părţi la fel, una 
pentru tine şi una pentru mine! 

La vorbele acestea ale maghrebinului, Aladdin, sărmanul 
de el, uită şi de osteneală şi de scatoalca agonisită şi 
răspunse. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute treizeci şi opta noapte a 
ţapte sute treizeci “i opta noapte ml spuse: 

La aceste vorbe ale maghrebinului, Aladdin, sărmanul de 
el, uită şi de osteneală şi de scatoalca agonisită şi răspunse: 
— O, unchiule al meu, porunceşte-mi orice vrei, iar eu am 

să mă supun! 

Şi maghrebinul îl luă în braţe şi îl sărută de mai multe ori 
pe obraji şi îi spuse: 

— O, Aladdine, tu îmi eşti ca un fiu al meu, ba şi mai 
scump! Căci nu mai am pe pământ alte rude afară de tine; 


şi numai tu ai să fii moştenitorul şi urmaşul meu, o, copile al 
meu! Şi, într-un sfârşit, pentru tine, la urma-urmei, mă 
trudesc eu în clipa de-acum şi pentru tine am venit de-atâta 
de departe. Şi dacă te-am bruftuluit oleacă, pricepi acuma 
că am făcut-o numai ca să te hotărăsc să nu care cumva să- 
ţi laşi ursita cea minunată să te aştepte degeaba. Ia uite, 
aşadar, ce ai de făcut! Dintru-ntăi, începe a cobori cu mine 
în afundul crăpăturii şi acolo apucă belciugul de acioaie şi 
ridică lespedea de marmură! 

Şi, după ce vorbi în felul acesta, sări el cel dintâi în 
crăpătură şi îi întinse mâna lui Aladdin, ca să-l ajute să 
coboare. Şi Aladdin, odată coborât, îi spuse: 

— Da cum o să fac eu, o, moşule al meu, ca să ridic o 
lespede atâta de grea, câtă vreme nu-s decât un băieţel? 
Măcar dacă ai vrea să mă ajuţi, m-aş sili bucuros! 

Maghrebinul răspunse: 

— A, nu! A, nu! Dacă, din nenorocire, aş pune mâna pe ea, 
nu ai mai putea să faci nimic, iar numele tău ar fi şters pe 
veci de pe comoară! Încearcă numai tu şi ai să vezi cum ai 
să dai la o parte lespedea, atâta de lesne de parcă ai ridica 
o pană de pasăre de pe jos! Nu vei avea decât să rosteşti, 
atunci când apuci belciugul, numele tău şi numele tatălui 
tău şi numele bunicului tău! 

Atunci Aladdin se aplecă şi apucă belciugul şi trase de el, 
zicând: 

— Eu sunt Aladdin, fiul croitorului Mustafa, fiul croitorului 
Aii! 

Şi cu mare uşurinţă ridică lespedea de marmură şi o 
răsturnă îndată de-o parte. Şi zări o hrubă care cobora cu 
douăsprezece trepte de marmură înspre o uşă cu două 
canaturi de aramă roşie şi cu nişte zăvoare mari. Şi 
maghre-binul îi spuse: 

— Aladdine, fiul meu, coboară acuma în hruba aceasta. Şi 
când ai să ajungi dincolo de cea de a douăsprezecea 
treaptă, ai să intri pe uşa de aramă, care are să se deschidă 
singură dinaintea ta. Şi ai să ajungi sub o boltă largă, 


împărţită în trei săli, care dau din una în alta. Or, aisă 
găseşti în sala dintâi patru căzi mari de aramă pline cu aur 
topit, iar în cea de a doua sală patru căzi mari de argint 
pline cu pulbere de aur, iar în cea de a treia sală patru căzi 
mari de aur pline cu dinari de aur. Citu să mergi înainte, 
fără să te opreşti! Şi să-ţi ridici cât mai sus mantia şi s-o 
strângi bine în jurul mijlocului, cu grijă ca nu care cumva să 
se atingă de pereţii căzilor: căci, de-ai avea nenorocul să 
atingi cu degetele ori măcar să vânturi cu hainele de pe tine 
vreuna dintre căzi, sau ceea ce se află în ele, ai fi 
preschimbat pe dată într-o stană de piatră neagră. Să intri, 
dară, în sala dintâi şi să treci cât mai iute în cea de a doua, 
de unde, fără să te opreşti o clipită, să intri în cea de a treia, 
unde ai să găseşti o uşă ferecată, asemenea cu cea de la 
intrare, care are să se deschidă numaidecât dinaintea ta. Şi 
să intri pe uşa aceea şi ai să te afli deodată într-o grădină 
falnică, plină de pomi gârboviţi sub povara lor de roade. Ci 
nici acolo să nu care cumva să te opreşti! Să străbaţi 
grădina, mergând drept înainte şi ai să ajungi la o scară cu 
nişte stâlpi şi cu treizeci de trepte, pe care să o urci ca să 
ajungi la o terasă. Or, când ai să te afli pe terasa aceea, 
Aladdine, ia bine aminte! Ai să vezi, chiar înaintea ta, un fel 
de firidă a şapte sute treizeci şi opta noapte fără de tavan; 
şi în firida aceea ai să găseşti, pe o laviţă de bronz, o 
lămpiţă de aramă. Şi lampa aceea are să fie aprinsă. Or, ia 
bine aminte, Aladdine! Tu să iei lampa aceea, s-o stingi, să 
verşi pe jos uleiul din ea şi s-o ascunzi degrabă în sân! Şi să 
nu-ţi fie teamă că ţi-ai murdări cumva mantia, întrucât 
uleiul acela pe care ai să-l arunci nu este ulei ca toate 
uleiurile, ci-i un ulei care nu lasă nici un fel de urmă pe 
haine. Şi să te întorci apoi la mine, pe calea pe care te-ai 
dus! Şi, la întoarcere, vei putea să te opreşti oleacă în 
grădină, dacă are să-ţi placă şi să culegi câte poame vei 
vrea din grădina aceea. Şi, odată ajuns lângă mine, ai să-mi 
dai lampa - ţinta şi rostul călătoriei noastre şi temeiul 
bogăției şi al faimei noastre de mâine, o, copilul meu! 


După ce vorbi în felul acesta, maghrebinul scoase un inel 
pe care îl avea pe deget, îl puse pe degetul cel mare al lui 
Aladdin şi spuse: 

— Inelul acesta, fiule, are să te scape din toate primejdiile 
şi are să te ferească de orice rău. Întăreşte-ţi, dar, sufletul 
şi umple-ţi pieptul cu bărbăţie, căci nu mai eşti copil, ci om 
întreg! Şi, cu ajutorul lui Allah, nu are să ţi se întâmple 
decât bine! Iar noi, mulţumită lămpii, avem să ajungem la 
bogății şi la vrednicii pe toată viaţa! 

Pe urmă adăugă: 

— Numai că, încă o dată, Aladdine, ia seama bine să-ţi salţi 
cât mai sus mantia şi s-o strângi mereu pe lângă tine! De 
nu, eşti pierdut şi odată cu tine şi comoara! 

Pe urmă îl sărută, bătându-l uşor de mai multe ori cu 
palma pe obraji şi îi spuse: 

— Mergi cu bine! 

Atunci Aladdin, îmbărbătat până peste poate, cobori în 
fugă treptele de marmură şi, ridicându-şi mantia până 
peste brâu şi ţinând-o cât mai strâns în jurul lui, trecu pe 
poarta de aramă, care îşi deschise singură cele două 
canaturi la ivirea lui. Şi fără a uita niciuna dintre poveţele o 
mie şi una de nopţi maghrebinului, străbătu cu mare grijă 
sala dintâi, sala de-a doua şi sala de-a treia, ocolind căzile 
cele pline cu aur, ajunse dinaintea uşii celei din urmă, trecu 
dincolo, străbătu grădina, fără să se oprească deloc, urcă 
treptele scării cu stâlpi, se sui pe terasă şi merse drept la 
firida ce se afla înaintea lui. 

Şi văzu pe podina de bronz lampa aprinsă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute treizeci şi noua noapte 
spuse: 

Şi văzu pe podina de bronz lampa aprinsă. Şi întinse mâna 
şi o luă. Şi vărsă pe jos uleiul din ea şi, văzând că pereţii ei 
se şi uscară numaidecât, o ascunse grabnic în sân, fără a se 


teme că şi-ar păta mantia. Şi cobori de pe terasă şi ajunse 
iarăşi în grădină. 

Atunci, slobozit de grijile lui, se opri o clipită pe treapta din 
urmă a scării, ca să privească grădina. Şi începu să se 
minuneze de pomii aceia plin de roade, pe care nu avusese 
răgaz să-i privească la venirea lui acolo. Şi văzu, într- 
adevăr, că pomii din grădina aceea se frângeau sub povara 
roadelor, care erau nemaipomenit de frumoase, de mari şi 
de colorate. Şi văzu că, altminteri decât la pomii de prin 
livezi, fiecare ram din fiecare pom avea poame de culori 
felurite. Erau unele ramuri care aveau poame albe, de o 
albeaţă străvezie cumu-i cleştarul, ori de o albeaţă tulbure 
cumu-i camfora, ori de o albeaţă întunecată cumu-i ceara 
cea albă! Şi erau altele care aveau poame roşii, de un roşu 
cumu-s boabele de granate, ori de un roşu cumu-i portocala 
cea sângerie. Şi erau altele care aveau poame verzi, de un 
verde închis şi de un verde a şapte sute treizeci şi noua 
noapte dulce; şi altele care erau albastre şi vinete şi 
galbene; şi altele care aveau nişte culori şi nişte străluciri 
fără de socoteală. Şi Aladdin, bietul de el, habar nu avea că 
poamele cele albe erau diamante, mărgăritare, sidefuri şi 
pietre de lună; că poamele cele roşii erau rubine, bălaşe, 
hiacinte, coraliuri şi cornaline; că poamele cele verzi erau 
smaralde, beriluri, jaduri şi zaramfuri; că poamele cele 
albastre erau safire, peruzele, lapisuri şi lazulite; că 
poamele cele vinete erau ametiste, matostate şi sardiuri; că 
poamele cele galbene erau topaze, chihlimbare şi agate; şi 
că poamele celelalte, de culori neştiute, erau opale, beici, 
crisolite, cimo-fane, granate, turmaline, peridoturi, gagate 
şi crisopraze! Şi soarele cădea cu toate razele lui peste 
grădină! Şi copacii ardeau din toate roadele lor fără să se 
mistuie. 

Atunci Aladdin, până peste poate de fermecat, se apropie 
de unul dintre acei pomi şi vru să culeagă câteva fructe ca 
să le mănânce. Şi băgă de seamă atunci că nu erau în nici 
un fel bune de luat în gură şi că nu se ase-muiau decât ca 


înfăţişare cu portocalele, cu smochinele, cu bananele, cu 
strugurii, cu pepenii, cu merele şi cu toate celelalte poame 
minunate din ţara Chinei. Şi rămase tare dezamăgit când le 
atinse; şi nu le găsi nicidecum pe gustul său. Şi gândi că nu 
erau decât nişte gogoloaie de sticlă colorată, întrucât în 
viaţa lui nu avusese prilejul să vadă pietre nestemate. Ci, 
măcar că tare înciudat, gândi să culeagă câteva ca să le 
dăruiască băieţilor, soţii lui de mai înainte, precum şi mamei 
sale, sărmana de ea! Şi luă mai multe din fiecare culoare şi 
îşi umplu cu ele chimirul, buzunarele şi dosul mantiei şi 
sânul mantiei şi sânul cămăşii; şi-atâta sumedenie de poame 
înghesui în felul acesta, de ajunse să se asemuie cu un asin 
împovărat pe amândouă laturile. Şi, burduşit cu toată prada 
aceea, îşi suflecă frumuşel mantia, adunând-o strâns pe 
lângă mijloc, şi, cu multă sfială şi cu multă grijă, străbătu 
uşurel o mie şi una de nopţi cele trei săli cu căzi şi ajunse 
iarăşi la scara bortei, unde, la intrare, îl aştepta 
maghrebinul, arzând de gânduri. 

Or, de îndată ce Aladdin ieşi pe uşa de aramă şi sui treapta 
cea dintâi a scării, maghrebinul, care şedea deasupra 
crăpăturii, chiar lângă intrarea în hrubă, nu mai avu 
răbdare să aştepte ca el să ajungă în vârful scării şi să iasă 
de-a binelea din groapă şi îi zise: 

— Hei, Aladdine, unde-i lampa? Şi Aladdin răspunse: 

— Este colea în sân! El spuse: 

— Scoate-o degrabă şi dă-mi-o numaidecât! Ci Aladdin îi 
spuse: 

— Cum vrei să ţi-o dau numaidecât, o, unchiule, de vreme 
ce-i amestecată în sumedenia asta de gogoloaie de sticlă cu 
care mi-am ticsit hainele pe toate părţile? Mai bine lasă-mă 
să urc scara şi ajută-mă să ies din groapă; şi-atunci, am să 
mă descarc de toate gogoloaiele acestea, pe un loc tihnit şi 
nu pe treptele de aici unde ar fi primejdie să se 
rostogolească şi să se spargă! Şi, în felul acesta, slobozit de 
greutatea cea de nebiruit, am să pot să scot lampa din sân 
şi să ţi-o dau! De altminteri, mi-a şi cam alunecat înspre 


spinare şi mă zgârie amarnic! Şi tare uşurat m-aş mai simţi 
să scap de ea! 

Ci maghrebinul, mânios pe tărăgăneala lui Aladdin şi 
încredinţat că Aladdin nu născocea acele zăbovnicii decât 
din pricină că vroia să păstreze el lampa, răcni cu un glas 
înfricoşător ca de dimon: 

— O, fecior de câine, vrei să-mi dai numaidecât lampa, ori 
vrei să mori? 

Şi Aladdin, care habar nu avea de unde să se tragă 
schimbarea aceea din purtarea unchiului său şi 
înspăimântat că-l vedea cuprins de atâta mânie şi temându- 
se să nu mai dobândească a doua scatoalcă, mai amarnică 
decât cea dintâi, îşi zise: „Pe Allah! Este mai bine să nu dau 
acum ochii cu el. Şi am să mă întorc îndărăt în bortă, să 
aştept a şapte sute patruzecea noapte până s-o potoli!" Şi 
întoarse dosul şi, sumeţindu-şi mantia, se întoarse cu mare 
grijă în hrubă. 

Maghrebinul, dacă văzu aşa, scoase un răget de turbare 
şi, până peste poate de mânios, tropăi din picioare şi se 
schimonosi, smulgându-şi barba, în deznădejdea şi în 
neputinţa lui de a alerga după Aladdin în tainiţa care lui îi 
era poprită de puterile cele magice. Şi răcni: 

— A! Alimănitule de Aladdin, ai să fii pedepsit după cum ti 
se cade! 

Şi alergă la focul care încă nu se stinsese şi aruncă în jar 
oleacă de praf din tămâia pe care o avea la el, mormăind 
nişte descântece vrăjitoreşti. Şi pe dată lespedea de 
marmură care slujea ca să închidă intrarea în bortă se 
mişcă singură şi se aşeză la locul ei dintâi, astupând cu totul 
gura scării; şi pământul se cutremură şi se închise iarăşi; şi 
locul se făcu neted, întocmai ca înainte de a se fi deschis. Şi 
Aladdin se pomeni în felul acesta încuiat în hrubă. 

Or, maghrebinul, aşa cum s-a mai spus, era un vrăjitor de 
seamă, venit din creierii Maghrebului şi nu-i era tânărului 
Aladdin nici moş, nici rubedenie, nici mai de aproape, nici 
mai de departe. Şi de fapt se născuse pe tărâmurile Africii, 


ţara şi cuibarul magilor şi al vrăjitorilor de soiul cel mai 
păcătos. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute patruzecea noapte Spuse: 

Şi de fapt se născuse pe tărâmurile Africii, ţara şi cuibarul 
magilor şi al vrăjitorilor de soiul cel mai păcătos. Şi, din 
tinereţele lui, se străduise cu dârzenie să înveţe vrăjitoria şi 
farmecele şi meşteşugul geomanţiei, al alchimiei, al 
astrologiei, al afumăturilor şi al descântecelor. 

Şi, în treizeci de ani de cazne farmazoniceşti, izbutise, cu 
puterea vrăjitoriei, să afle că, într-un loc tainic de pe 
pământ, se găsea o lampă fermecată cum nu-i alta şi a cărei 
virtute era de a-l face mai puternic decât toţi împărații şi 
decât toţi sultanii pe insul cel atâta de norocit încât să 
ajungă stăpânul ei. Atunci îşi sporise fumegările şi 
vrăjitoriile şi, cu încă o lucrare geomanticească, izbutise să 
afle că lampa cu pricina se găsea într-o hrubă aşezată prin 
împrejurimile cetăţii Kolo-ka-tse, în ţara Chinei. (Şi locul 
acela era tocmai locul pe care l-am văzut noi adineaori în 
toate amănuntele lui.) Şi magul, fără a mai zăbovi, pornise 
la drum şi, după o călătorie lungă, ajunsese la Kolo-ka-tse, 
unde pe dată şi începuse să cerceteze împrejurimile şi, 
până la urmă, să dibuiască întocmai aşezarea hrubei, cu tot 
ce se afla în ea. Şi cu tabla lui de ghicitor dibăcise că acea 
comoară şi lampa cea magică fuseseră scrise, de către 
puterile subpământene, pe numele lui Aladdin, fiul lui 
Mustafa, croitorul şi că numai el putea izbândi să facă a se 
deschide hruba şi să ia lampa, pe când oricare alt ins şi-ar 
pierde fără de abatere viaţa dacă ar face vreo încercare cât 
de cât în privinţa aceasta! Şi pentru aceea pornise el în 
căutarea lui Aladdin şi se slujise, după ce îl găsise, de toate 
şiretlicurile şi vicleşugurile ca să şi-l apropie şi să-l ducă în 
acel loc pustiu, fără să stârnească bănuielile nici ale lui, nici 
pe ale maică-sii. Şi, odată ce Aladdin izbândise în 
încercarea sa, nu-i ceruse cu atâta zor lampa decât pentru 


că vroia să i-o şterpelească şi să-l zidească pe veci în hrubă. 
Ci am văzut cum Aladdin, de frică să nu se mai căpătuiască 
cu încă o scatoalcă, fugise înlăuntrul hrubei, unde vrăjitorul 
nu putea să calce şi cum magul, ca să se răzbune, îl 
închisese numaidecât acolo înlăuntru, ca să moară de foame 
şi de sete! 

Or, de cum săvârşi lucrul acesta, magicianul, spumegând şi 
scrâşnind, se duse-n calea sa, pesemne în Africa, ţara lui. Şi- 
aşa cu el! Ci de bună seamă că avem să-l mai întâlnim. 

A şapte sute patruzecea noapte însă în ce îl priveşte pe 
Aladdin, iacătă! 

De îndată ce se întoarse în hrubă, auzi cutremurul de 
pământ stârnit de magia maghrebinului şi, înfricoşat şi 
temându-se să nu-i cadă bolta în cap, se repezi îndărăt spre 
ieşire. Ci când ajunse la scară, văzu că ieşirea era astupată 
de lespedea cea grea de marmură; şi rămase tulburat şi 
înspăimântat cum nu se mai poate. Căci pe de o parte nu 
putea să-l bănuiască de răutate pe un om pe care îl credea 
a fi unchiu-său şi care atâta îl alintase şi îl giugiulise, iar pe 
de altă parte nici măcar nu avea cum să-i treacă prin minte 
să dea la o parte lespedea de marmură, întrucât nici nu 
putea să ajungă până la ea. În atare împrejurări, 
deznădăjduitul de Aladdin începu să scoată ţipete amarnice, 
strigându-l pe moşu-său şi făgăduindu-i, cu tot soiul de 
jurăminte, că e gata să-i dea numaidecât lampa. Ci e 
limpede că ţipetele şi suspinele lui nu mai fură auzite de 
vrăjitor, care de mult era departe foarte. Şi Aladdin, dacă 
văzu că unchiu-său nu-i răspunde, începu să fie cuprins de 
unele bănuieli în privinţa lui, mai ales când îşi aminti că îl 
făcuse fecior de câine, ocară tare grea şi pe care un unchi 
adevărat nu i-o face niciodată fiului fratelui său. Oricum ar 
fi fost, Aladdin hotărî atunci să se ducă în grădină, unde era 
lumină şi să caute acolo vreo cale de scăpare din locurile 
acelea întunecate. Ci, când ajunse la uşa care da înspre 
grădină, văzu că era închisă şi că nu se mai deschidea 
dinaintea lui. Atunci, pierzându-şi minţile, dete iarăşi fuga la 


uşa hrubei şi se aruncă plângând pe treptele scării. Şi se şi 
vedea îngropat de viu între cei patru pereţi ai acelui 
mormânt plin de bezne şi de groază, în ciuda aurului care 
se afla în el. Şi suspină îndelung, cufundat în durerea lui. Şi 
pentru întâia oară în viaţă începu să se gândească la toată 
bunătatea mamei lui şi la toate jertfele ei neostoite, în ciuda 
purtării lui rele şi a nerecunoştinţei pe care o dovedea. Şi 
moartea în hruba aceea i se păru încă şi mai amară, dat 
fiindcă nu ştiuse, cât trăise, să răcorească inima maică-sii 
cu vreo schimbare în bine a firii lui şi cu vreo dovadă de 
recunoştinţă. Şi plânse sughiţând îndelung la gândurile 
acestea şi începu să-şi frângă mâinile şi să-şi încleşteze 
degetele, aşa cum de obicei fac cei deznădăjduiţi, spunând 
în chip de lepădare de viaţă: „Nu este ajutor şi putere decât 
întru Allah!" Or, făcând atunci o mişcare, fără să vrea 
Aladdin îşi frecă inelul pe care îl avea pe degetul cel gros şi 
pe care i-l pusese vrăjitorul spre a-i fi de apărare împotriva 
primejdiilor de sub pământ. Şi habar nu avea maghrebinul 
acela blestemat că inelul urma tocmai să-i mântuie viaţa lui 
Aladdin, că de-ar fi ştiut, de bună seamă că nui l-ar fi 
dăruit, ori s-ar fi repezit să i-l smulgă, ori nici nu ar fi închis 
hruba decât după ce i l-ar fi luat îndărăt. Ci vrăjitorii toţi, 
chiar din firea lor, sunt asemenea cu maghrebinul acesta, 
fratele lor: în ciuda puterii lor vrăjitoreşti şi a ştiinţei lor 
blestemate, nu ştiu să cugete la urmările faptelor cele mai 
obişnuite şi nu se gândesc niciodată să se apere din timp 
împotriva primejdiilor pe care un om de rând le vede. 
Întrucât, în mândria şi încrederea pe care o au în ei, nu l-au 
chemat niciodată în ajutor pe stăpânul tuturor făpturilor şi 
mintea lor rămâne pururea înnegurată de un fum mai gros 
decât fumul de la fumegăriile lor şi ochii le sunt acoperiţi de 
o basma şi bâjbâie prin neguri! 

Aşadar, după ce deznădăjduitul de Aladdin, fără să vrea, 
frecă inelul pe care îl purta la degetul cel mare şi despre 
care nici cu gândul nu gândea ce fel de putere are. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute patruzeci şi una noapte 
spuse: 

A ţapte sute patruzeci "i una noapte aşadar, după ce 
deznădăjduitul de Aladdin, fără să vrea, frecă inelul pe care 
îl purta la degetul cel mare şi despre care nici cu gândul nu 
gândea ce fel de putere are, văzu dintr-odată cum răsare 
dinainte-i, ca ieşit din pământ, o matahală de efrit urieşesc, 
semănând cu un arap negru, având un cap cât o căldare şi 
un chip înfricoşător şi nişte ochi roşii, mari şi scânteietori, 
care se temeni înaintea lui şi, cu un glas ce răsuna ca un 
bubuit de tunet, îi spuse: 

lată-l aci, dinainte, Pe robul tău cel cu luare-aminte. 

Spune: ce vrei? Eu sunt slujitorul acestui inel şi al celui 
care-i împodobit cu el şi în văzduh şi în apă şi pe pământ! 

La toate astea, Aladdin, care nu prea era viteaz, rămase 
înmărmurit; şi, de-ar fi fost în alt loc ori în altă împrejurare, 
ar fi căzut jos leşinat ori şi-ar fi luat călcâiele la spinare. Ci 
în gropniţa aceea în care se şi vedea mort de foame şi de 
sete, ivirea efritului i se păru o mare mântuire, mai ales 
când mai auzi şi întrebarea pe care acela i-o punea. Şi 
izbuti să-şi mişte limba şi să răspundă: 

— O, cap al şeicilor de efriţi din văzduh, de pe pământ şi 
din ape, scoate-mă repede din hruba aceasta! 

Or, de-abia rosti Aladdin vorbele acestea, că pământul se şi 
mişcă şi se deschise deasupra capului său şi, cât ai clipi din 
ochi, băiatul se şi văzu dus afară din hrubă, chiar în locul în 
care maghrebinul aprinsese focul. lar efritul se şi mistuise. 

Atunci Aladdin, încă mai tremurând de spaimă, dar tare 
bucuros că se întorsese afară sub cer, îi mulţumi lui Allah 
cel Făcător de bine, carele îl izbăvise de la moartea 
neîndoielnică şi îl mântuise din vicleniile maghrebinului. 

A şapte sute patruzeci şi una noapte şi se uită de jur 
împrejur şi văzu în depărtare cetatea înconjurată de 
grădinile ei. Şi porni degrabă îndărăt pe drumul pe care îl 


adusese vrăjitorul, fără a întoarce capul nici măcar o dată în 
urmă, spre vale. Şi pe la dricul nopţii, istovit şi aproape fără 
de răsuflet, ajunse acasă, unde maică-sa, tare îngrijorată de 
zăboveala lui, îl aştepta văicărindu-se. Şi femeia sări să-i 
deschidă şi nu mai avu decât răgazul cât să-l prindă în 
braţe, căci, nemaiputând de-atâta zbucium, Aladdin se 
prăbuşi fără de simţire. 

Când, după multe îngrijiri, îşi veni iarăşi în fire, maică-sa îi 
aduse să bea oleacă de apă de trandafiri. Pe urmă, tare 
speriată, îl întrebă ce păţise. Şi Aladdin răspunse: 

— O, maică a mea, tare mi-e foame! Mă rog, dar, ţie, să-mi 
dai să mănânc, căci de azi-dimineaţă nu am luat nimic în 
gură! 

Şi mama lui Aladdin alergă să-i aducă tot ce avea prin 
casă. Şi Aladdin începu să mănânce atâta de zorit, încât 
maică-sa, de spaimă să nu se înece, îi zise: 

— Nu te zori aşa, fiul meu, că-ţi rupi înghiţitoarea! Iar 
dacă mănânci aşa de repede numai ca să-mi povesteşti cât 
mai degrabă ce ai de povestit, află că avem răgaz destul! 
Acuma, că te-am văzut acasă, m-am liniştit. Ci ştie Allah 
câtă spaimă am tras când am văzut că se face noapte şi tu 
nu mai vii! 

Pe urmă se opri ca să-i spună: 

— Ah, fiul meu, stăpâneşte-te, mă rog ţie! Mănâncă 
dumicaţii mai mici! 

Şi Aladdin, izbutind degrabă să înfulece tot ce se afla 
dinaintea lui, ceru de băut, luă urciorul cu apă şi-l dădu pe 
gât fără să se oprească. După care fu mulţumit şi îi spuse 
maică-sii: 

— Am să pot acuma, 0, maică, să-ţi povestesc tot ce mi s-a 
întâmplat cu omul pe care îl credeai a fi moşul meu şi care 
m-a făcut să văd moartea la două degete de ochi! Of, O mie 
şi una de nopţi nu ştiai că nu îmi era întru nimic unchi, frate 
cu taica, amăgitorul acela care mă giugiulea atâta şi mă 
săruta aşa de drăgăstos, blestematul ăla, maghrebinul ăla, 
farmazonul, mincinosul, vicleanul, pezevenghiul, ticălosul, 


câinele, mârşavul, diavolul ăla care nu-şi are seamăn 
printre diavoli, pe faţa pământului! Izgonit fie Cel-Rău! Pe 
urmă adăugă: 

— Mai bine ia ascultă, o, maică a mea, ce mi-a făcut! Şi mai 
spuse: 

— A, ce bine-mi pare că am scăpat din mâinile lui! 

Pe urmă se opri o clipă, răsuflă de mai multe ori şi, 
deodată, dintr-o răsuflare, începu să povestească tot ce i se 
întâmplase, de la început până la sfârşit, precum şi 
scatoalca şi înjurăturile şi totul, de şart. Ci nu ar fi de nici 
un folos să le mai spunem şi noi încă o dată. 

Şi, când îşi sfârşi istorisirea, îşi desfăcu brâul şi lăsă să 
cadă pe salteaua întinsă pe jos zahereaua cea minunată de 
poame străvezii şi colorate pe care le culesese din grădină. 
Şi lampa se afla şi ea în grămada aceea, în mijlocul 
gogoloaielor de nestemate. 

Şi adăugă, ca să isprăvească: 

— lacătă, o, maică, păţania mea cu vrăjitorul acela 
blestemat şi iacătă tot ce am dobândit din călătoria mea în 
tainiţa de sub pământ! 

Şi, spunând acestea, îi arătă maică-sii gogoloaiele cele 
minunate, ci cu o strâmbătură tare scârbită, care părea a 
spune: „Nu mai sunt copil să mă joc cu gogoloaie de sticlă!" 

Or, tot răstimpul cât fiul său Aladdin vorbise, bătrâna îl 
ascultase aruncând, în clipele mai uluitoare ori mai 
înfricoşătoare ale istorisirii, nişte strigăte de mânie faţă de 
vrăjitor, ori de milă faţa de Aladdin. Şi de îndată ce băiatul 
sfârşi de povestit acea păţanie ciudată, nu mai putu să se 
stăpânească şi izbucni în blesteme împotriva maghrebinu- 
lui, ocărându-l cu toate ocările pe care supărarea şi mânia 
unei mame ce era să-şi piardă copilul le poate găsi spre aa 
şapte sute patruzeci şi doua noapte blestema purtarea celui 
ticălos. Şi după ce se mai uşură oleacă, îl strânse pe fiul ei 
Aladdin la piept şi îl sărută plângând şi spuse: 

— Să-i mulţumim lui Allah, o, fiul meu, carele te-a scos viu 
şi teafăr din mâinile vrăjitorului maghrebin! A, ticălosul şi 


blestematul! “Ţi-a vrut moartea, fără de nici o îndoială, ca să 
pună stăpânire pe afurisita asta de lampă de aramă, care 
nu preţuieşte nici o jumătate de drahmă! Tare-mi mai e silă 
de el! Tare nu-l mai pot suferi! Bietul meu copil, fiul meu 
Aladdin, bine că te-ai întors! Da în ce primejdie ai intrat 
numai din vina mea, că eu oricum eram datoare să ghicesc, 
după ochii cei poncişi ai maghre-binului ăla, că nu-ţi era nici 
Moş, nici nimic apropiat, ci un vrăjitor afurisit şi un 
necredincios! 

Şi, vorbind aşa, bătrâna îl luase pe fiul ei Aladdin strâns 
lângă ea, pe saltea şi îl săruta şi îl legăna cu duioşie. Iar 
Aladdin, care nu mai dormise de trei zile, prins cum fusese 
de întâmplările cu maghrebinul, nu zăbovi mult, legănat 
astfel, să închidă ochii şi să adoarmă în poalele maică-sii. Iar 
ea îl culcă cu multă grijă pe saltea şi nu zăbovi mult, nici ea, 
până să se întindă lângă el şi să adoarmă. 

Or, a doua zi, la sculare. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute patruzeci şi doua noapte 
Spuse: 

Or, a doua zi, la sculare, începură să se sărute îndelung şi 
Aladdin îi spuse mamei lui că păţania aceea îl lecuise pe 
totdeauna de pozne şi de haimanalâc şi că de aci înainte 
avea să-şi caute de lucru, ca un bărbat. Pe urmă, Cum tot îi 
mai era foame, îi ceru maică-sii de mâncare, iar maică-sa îi 
spuse: 

— Vai, fiul meu, tot ce-a fost prin casă ţi-am dat aseară şi 
nu mai am nici o coajă de pâine. Da ai un pic de răbdare, 
până oi putea să mă duc să vând bruma de bumbac pe care 
am tors-o zilele din urmă şi să-ţi cumpăr ceva pe banii pe 
care i-oi căpăta! 

Ci Aladdin răspunse: 

— Lasă bumbacul pe altă dată, o, maică şi acum ia lampa 
aceasta veche pe care am adus-o din hrubă şi du-te de-o 
vinde în sukul neguţătorilor de aramă. Şi pesemne că ai să 


dobândeşti ceva bani care să ne îngăduie să avem ce mânca 
pe ziua de azi! 

Şi mama lui Aladdin răspunse: 

— Adevărat vorbeşti, fiul meu! Iar mâine am să iau 
gogoloaiele de sticlă pe care tot aşa le-ai adus din locul 
acela blestemat şi am să mă duc să le vând în mahalaua 
arapilor, care au să mi le cumpere la un preţ mai bun decât 
negustorii noştri! 

Mama lui Aladdin luă aşadar lampa, ca să se ducă s-o 
vândă; ci i se păru cam murdară şi îi spuse lui Aladdin: 

— Mai întâi, fiul meu, am să curăţ lampa aceasta, care-i 
cam murdară şi am s-o fac sclipitoare, ca să pot să scot un 
preţ cât mai bun pe ea! 

Şi se duse în bucătărie, luă în mână oleacă de cenuşă pe 
care o amestecă cu apă şi începu să curețe lampa. Or, nici 
nu începu ea s-o frece bine, că şi răsări deodată, ieşit cine 
ştie de unde, un efrit înfricoşător, hotărât că mai urât decât 
cel din hrubă şi atâta de uriaş încât capul lui ajungea până 
la tavan. Şi se temeni dinaintea ei şi spuse cu un glas 
tunător: 

lacătă-l aci, dinainte, Pe robul tău cel plin de luare-aminte. 

Spune: ce vrei? Eu sunt al lămpii slujitor, A şapte sute 
patruzeci şi doua noapte fie că prin văzduhuri zbor, Fie că 
umblu străbătând In lung şi-n lat acest pământ. 

Când mama lui Aladdin văzu ivirea aceea, la care nici cu 
gândul nu gândise şi cum nu era deprinsă cu asemenea 
treburi, rămase ţintuită locului, de spaimă şi limba i se 
înnodă şi gura i se deschise; şi, înnebunită de frică şi de 
groază, nu putu să îndure mai mult a avea sub ochii ei un 
chip atât de hâd şi de înfricoşător ca acela şi se prăbuşi fără 
de simţire. 

Atunci Aladdin, care se afla şi el în bucătărie şi care se mai 
deprinsese oleacă cu chipuri de soiul acela, de când cu 
efritul, poate că mai urât şi mai pocit, pe care îl văzuse în 
hrubă, nu se dovedi atâta de tulburat ca maică-sa. Şi 
pricepu că lampa aceea era pricina ivirii efritului; şi se 


repezi de luă lampa din mâinile maică-sii, care zăcea 
leşinată; şi ţinând-o cu străşnicie între cele zece degete ale 
lui, îi spuse efritului: 

— O, slujitor al lămpii, îmi e cam foame şi doresc să-mi 
aduci, ca să mănânc, nişte lucruri cât se poate de bune! 

Şi ginnul pieri numaidecât, ca să se ivească iarăşi, peste o 
clipă, purtând pe creştet o tabla mare de argint greu, pe 
care erau rânduite douăsprezece farfurii de aur, pline cu 
bucate mirositoare şi alese ca gust şi ca înfăţişare, cu şase 
pâini proaspete şi calde şi albe ca zăpada şi rumenite la 
mijloc, cu două şipuri dintr-un vin bătrân şi limpede şi 
minunat şi aducând în mâini o sofra de fildeş învrâstată cu 
sidef şi cu argint şi două ceşti de argint. Şi puse tablaua pe 
sofra, rândui repede ce era de rânduit şi pieri pe nesimţite. 

Atunci Aladdin, văzând că maică-sa zace mai departe 
leşinată, îi turnă nişte apă de trandafiri pe faţă, iar răco- 
reala aceea, dimpreună cu mireasma plăcută a bucatelor 
aburinde, nu zăbovi mult până ce să-i adune la loc minţile o 
mie şi una de nopţi care se împrăştiaseră şi s-o facă pe biata 
femeie să-şi vină în fire. Şi AJaddin se grăbi să-i spună: 

— Hei, o, maică a mea, asta nu-i nimic! Scoală-te şi vino să 
mâncăm! Mulțumită lui Allah, iacătă avem cu ce să ne 
întremăm cât de cât inima şi sufletul şi cu ce să ne ostoim 
foamea! Fă bine şi hai, ca să nu lăsăm să se răcească 
bucatele acestea minunate! 

Când mama lui Aladdin văzu tablaua de argint aşezată pe 
sofraua aceea frumoasă şi cele douăsprezece farfurii de aur 
cu tot ce se afla pe ele şi cele şase pite minunate şi cele 
două şipuri şi cele două ceşti şi când nasul îi fu atins de 
olmul acela ceresc care se revărsa din toate acele bucate 
alese, uită de pricina leşinului ei şi îi zise lui Aladdin: 

— O, fiul meu, Allah să ocrotească viaţa sultanului nostru! 
De bună seamă că Măria Sa a auzit de sărăcia noastră şi ne- 
a trimis tablaua aceasta cu vreun bucătar de-al lui. 

Ci Aladdin răspunse: 


— O, maică a mea, nu-i acuma vremea de prepusuri ori de 
întrebări! Până una alta, ia să începem a mânca şi am să-ţi 
povestesc pe urmă ce s-a întâmplat. 

Atunci mama lui Aladdin veni de şezu lângă el, căscând 
ochii plini de uluire şi de mirare dinaintea acelor minunăţii 
nemaivăzute de ea până atunci; şi amândoi începură să 
mănânce cu mare poftă. Şi atâta de mult le plăcu mâncarea, 
încât rămaseră în jurul tablalei vreme lungă, 
nemaisăturându-se să tot guste din cele bucate aşa de bine 
gătite şi haida-hai, haida-hai, până ce izbutiră să întindă 
masa de amiază până la masa de cină. Şi când isprăviră, 
într-un sfârşit, puseră de-o parte rămăşiţele de la masă, 
pentru ziua de mâine. lar mama lui Aladdin se duse să 
aşeze în dulapul din bucătărie toată văsăria şi ce mai 
rămăsese, ci numaidecât se întoarse la Aladdin, ca să 
asculte ce avea să-i povestească în privinţa darului acela a 
şapte sute patruzeci şi doua noapte măreț. Şi Aladdin îi 
dezvălui atunci tot ce se petrecuse şi cum ginnul cel slujitor 
al lămpii îi îndeplinise porunca, fără de şovăire. Atunci 
mama lui Aladdin, care ascultase istorisirea fiului ei cu o 
spaimă tot mai mare, fu cuprinsă de un zbucium amarnic şi 
strigă: 

— Of, fiul meu, te juruiesc pe laptele cu care te-am alăptat 
în pruncia ta, să arunci cât mai departe de tine lampa 
aceasta vrăjitorească şi să te dezbari de inelul acela dăruit 
de efriţii cei păcătoşi! Că eu n-aş mai fi în stare să mai îndur 
o dată vederea unor chipuri atâta de balhâze şi de 
înfricoşătoare şi aş muri, fără doar şi poate. De altminteri, 
simt că bucatele pe care le-am mâncat mi se suie în gât şi 
au să mă înăbuşe. Şi-apoi profetul nostru Mahomed 
(binecuvântat fie el!) ne-a povăţuit stăruitor să fim cu grijă 
faţă de ginni şi de efriţi şi niciodată să nu căutăm tovărăşia 
lor! 

Aladdin răspunse: 

— Vorbele tale, maică, sunt asupra capului şi asupra 
ochilor mei! Şi chiar că nu pot să mă dezbar nici de lampă, 


nici de inel! Întrucât inelul mi-a fost de mare ajutor, 
izbăvindu-mă de la o moarte neîndoielnică în hrubă; şi-apoi 
iacătă că ai fost martoră chiar tu la folosul pe care ni l-a 
adus lampa de colea şi care-i atâta de scumpă, încât 
procletul de maghrebin n-a pregetat să vină atâta de 
departe după ea. Ci, maică, spre a-ţi îndeplini dorinţa şi din 
cinstire faţă de tine, am să ascund lampa, ca nu cumva 
vede-rea ei să-ţi supere ochii şi să nu fie pentru tine o 
pricină de spaimă în zilele ce vin! Şi mama lui Aladdin 
răspunse: 

— Fă cum vrei, fiul meu. Da din parte-mi îţi mărturisesc că 
nu vreau să mai am treabă cu efriţii, nici cu slujitorul 
inelului, nici cu slujitorul lămpii! Şi-aş vrea să nu-mi mai 
pomeneşti nimica despre ei, orice-ar fi să se mai întâmple! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute patruzeci şi treia noapte 
Spuse: 

Or, a doua zi, când merindele cele minunate se sfârşiră, 
Aladdin, ca s-o ferească pe maică-sa de alte spaime, 
nemaivroind să se slujească numaidecât de lampă, luă una 
dintre farfuriile de aur, o ascunse sub mantie şi plecă cu 
gândul s-o vândă în suk şi, cu banii din vânzare, să facă rost 
de cele de trebuinţă pentru casă. Şi se duse la prăvălia unui 
ovrei, care era mai viclean decât Şeitan. Şi îşi scoase de sub 
mantie farfuria de aur şi i-o întinse ovreiului, care o luă, o 
cercetă, o zgârie şi, cu un chip nepăsător, îl întrebă pe 
Aladdin: 

— Cât ceri pe ea? 

Şi Aladdin, care în viaţa lui nu mai văzuse tipsii de aur şi 
habar nu avea de preţul unor mărfuri ca acelea, răspunse: 

— Pe Allah, o, stăpâne al meu, tu ştii mai bine decât mine 
cât poate să preţuiască; şi mă las, în privinţa aceasta, la 
prețuirea ta şi la buna ta credinţă! 

Şi ovreiul, care văzuse limpede că talgerul era din aurul 
cel mai curat, îşi zise: „lacătă un copilandru care habar nu 


are de preţul bunului său. E un chilipir straşnic, pe care mi- 
l trimite binecuvântarea lui Abraham!" Şi deschise un 
sertar ascuns în peretele prăvăliei şi scoase din el numai un 
galben, pe care i-l întinse lui Aladdin şi care nu făcea nici 
baremi a mia parte din preţul farfuriei şi îi zise: 

— "Ţine, fiul meu, iacătă pentru tipsia ta! Pe Moise şi pe 
Aron! Niciodată nu am mai dat un preţ ca ăsta altcuiva în 
afară de tine! Da n-am făcut-o decât ca să te capăt de 
muşteriu pe viitor! 

lar Aladdin luă dinarul de aur, grăbindu-se de zor şi, fără 
ca măcar să mai întoarcă privirile îndărăt, atâta de 
mulţumit era, nu mai zăbovi să-şi arunce picioarele în a 
şapte sute patruzeci şi treia noapte vânt. Şi ovreiul, văzând 
bucuria lui Aladdin şi graba lui de a se duce, se căi amarnic 
că nu-i dăduse un preţ încă şi mai prăpădit şi era cât pe-aci 
s-o ia la fugă după el, ca să încerce să mai capete îndărăt o 
parte din galben; ci se răzgândi, dacă văzu că nu mai are 
cum să-l ajungă. 

Iar Aladdin, fără a mai zăbovi, alergă la brutar, cumpără 
pâine, schimbă în mărunţiş dinarul de aur şi se întoarse 
acasă, ca să-i dea maică-sii şi pâinea şi mărunţişul, 
spunându-i: 

— Maică, acuma du-te de ne cumpără, cu banii aceştia, 
merindele cele de trebuinţă; întrucât eu nu mă pricep la 
treaba asta! 

Şi bătrâna se sculă şi plecă la suk să cumpere tot ce le 
lipsea. Şi, în ziua aceea, mâncată şi fură mulţumiţi. Şi 
Aladdin începu atunci, de fiecare dată când nu mai avea 
bani, să se ducă la suk, ca să-i vândă o farfurie de aur 
ovreiului acela care îi da tot câte un dinar, necutezând, 
după ce îi dăduse întâia oară preţul acesta, să-i dea acuma 
mai puţin, de frică să nu-l vadă că se duce să-şi arate marfa 
la alt ovrei, care aşa ar dobândi în locul lui câştigul cel 
nemăsurat al acelei neguţătorii. Încât Aladdin, care tot nu 
avea habar de preţul bunului său, îi vându astfel cele 
douăsprezece tăvi de aur. Şi se gândi atunci să-i ducă şi 


tablaua cea mare de argint greu; ci văzând că e tare grea, 
se duse de-l chemă pe ovrei, care veni acasă, cercetă 
tablaua cea scumpă şi îi spuse lui Aladdin: 

— Asta face vreo doi galbeni. 

Şi Aladdin, bucuros, se învoi s-o vândă şi luă banii pe care 
ovreiul nu vru să-i dea decât după ce mai dobândi, pe 
deasupra preţului şi un samsarlăc, alcătuit din cele două 
ceşti de argint. 

În felul acesta, Aladdin şi cu maică-sa mai avură cu ce să 
trăiască încă vreo câteva zile. Iar Aladdin se deprinsese să 
se ducă prin sukuri şi să stea de vorbă cum se cuvine cu 
negustorii şi cu oamenii de vază; căci, de când se întorsese 
acasă, se înfrânase cu grijă să se mai înhăiteze cu soţii lui 
de mai înainte, copilandrii din mahala! Şi se străduia acuma 
să se lumineze la minte, ascultând spusele celor vârstnici; şi 
dobândi, în scurtă vreme, dat fiind că era plin de 
deşteptăciune, tot felul de învăţăminte de preţ, pe care 
prea puţini de seama lui erau în stare să le dobândească. 

Estimp, iarăşi începură să nu se mai ajungă banii în casă şi 
Aladdin, neputând face altfel, fu nevoit, cu toată spaima 
maică-sii, să ceară ajutor de la lampa cea magică. Maică-sa 
însă, prevestită de planul lui Aladdin, se grăbi să plece de 
acasă, neputând să îndure gândul de a se afla acolo în clipa 
ivirii efritului. Şi Aladdin, slobod atunci să facă după cum îl 
tăia capul, luă lampa în mână şi căută locul anume pe care 
trebuia să-l atingă şi care putea să fie lesne dibuit după 
urma pe care o lăsase cea dintâi curăţire cu cenuşă; şi îl 
frecă, fără grabă şi binişor-binişor. Şi pe dată ginnul se şi 
ivi, se temeni şi, cu glas liniştit, tocmai din pricina frecării 
celei uşoare, îi spuse lui Aladdin: 

lată-l aci, dinainte, Pe robul tău cel plin de luare-amintel 
spune: ce vrei? Eu sunt al lămpii slujitor, Fie că străbat 
văzduhurile în zbor, Fie că sunt, Jos pe pământ! 

Şi Aladdin se grăbi să răspundă: 

— O, slujitorule al lămpii, mi-e cam foame şi doresc o tabla 
cu bucate, întru totul asemenea cu aceea pe care mi-ai 


adus-o întâia dată! 

Şi ginnul pieri, ci numai ca să se ivească iar, în mai puţin 
de o clipită, încărcat cu tablaua cu pricina, pe care o aşeză 
pe sofra; şi plecă, cine ştie unde. 

Or, în scurtă vreme, mama lui Aladdin se întoarse: şi văzu 
tablaua şi aburul ei şi încărcătura cea atâta de a şapte sute 
patruzeci şi patra noapte plăcută şi nu fu întru nimic mai 
minunat decât întâia oară. Şi şezu jos lângă fiul ei şi gustă 
din bucatele pe care le găsi încă pe tablaua dintâi. Şi, în 
ciuda spaimei pe care i-o stârnea ginnul slujitor al lămpii, se 
înfruptă cu mare poftă; şi nu putu nici ea, la fel ca şi 
Aladdin, să se mai smulgă de dinaintea tablalei, până să se 
fi săturat de tot; ci întrucât bucatele acelea aţâţau pofta de 
mâncare pe măsură ce le mâneai, bătrâna nu se mai sculă 
de la masă decât la căderea nopţii, împreunând în felul 
acesta masa de dimineaţă cu cea de la prânz şi cu cea de 
seară. Şi Aladdin la fel. 

După ce merindele de pe tabla se sfârşiră, ca şi întâia 
oară. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute patruzeci şi patra noapte 
spuse: 

După ce merindele de pe tabla se sfârşiră, ca şi întâia 
oară, Aladdin nu pregetă să ia unul dintre talgerele de aur 
şi să se ducă la suk, după obiceiul lui, ca să-l vândă 
ovreiului, cum mai făcuse şi cu celelalte farfurii. Şi, pe când 
trecea pe dinaintea prăvăliei unui preacinstit şeic 
musulman, argintar foarte prețuit pentru cinstea şi pentru 
buna lui credinţă, se auzi strigat pe nume şi se opri. lar 
preacinstitul argintar îi făcu semn cu mâna şi îl pofti să 
intre o clipă în prăvălie. Şi îi zise: 

— Fiul meu, am mai avut de câteva ori prilejul să te văd 
trecând prin suk şi am băgat de seamă că de fiecare dată 
duceai sub mantie un lucru pe care cercai să-l ascunzi şi 
intrai în prăvălia ovreiului vecin cu mine, ca să ieşi pe urmă 


fără lucrul pe care îl ascundeai. Or, sunt dator să te o mie şi 
una de nopţi prevestesc, fiul meu, despre un lucru de care 
tu poate că nici habar nu ai, din pricina vârstei tale fragede! 
Află, dar, că ovreiul la care mergi tu este cel mai păcătos, 
cel mai viclean, cel mai ticălos şi cel mai plin de vrăjmăşie 
negustor. Dacă, dar, o, copile al meu, ai vreun lucru de 
vândut, arată-mi-l mie mai întâi, iar eu, pe adevărul lui Allah 
cel Preaînalt! Am să ţi-l cântăresc după dreptate cât 
preţuieşte, că, dacă-l dai cumva, să ştii întocmai ce faci! 
Arată-mi, aşadar, fără de teamă ori sfială, ce ascunzi sub 
mantie! Şi Allah să-i bată pe ticăloşi şi să-l prăpădească pe 
Cel-Rău! Izgonit fie el pe veci! 

Dacă auzi vorbele acestea ale bătrânului argintar, Aladdin, 
plin de încredere, nu şovăi să scoată talerul de aur de sub 
mantie şi să i-l arate. Iar şeicul cântări de la cea dintâi 
aruncătură de ochi preţul farfuriei şi îl întrebă pe Aladdin: 

— Poţi tu să-mi spui acum, fiul meu, câte talere de soiul 
acesta i-ai vândut ovreiului şi la ce preţ i le-ai dat? 

lar Aladdin răspunse: 

— Pe Allah, o, moşule, i-am şi dat douăsprezece farfurii la 
fel cu aceasta, pe un dinar fiecare. 

Şi bătrânul aurar, la vorbele acestea, fu până peste poate 
de mâniat şi strigă: 

— A, afurisitul de ovrei, puiul de câine, ploditura lui Eblis! 

Şi, totodată, puse talerul pe o terezie, îl cântări şi spuse: 

— Află, fiul meu, că farfuria aceasta este făcută din aurul 
cel mai ales şi că preţuieşte nu un dinar, ci taman două sute 
de dinari! Ceea ce vrea să însemne că ovreiul te-a furat, 
singur-singurel, de atâta cât fură, într-o zi, în ponosul 
musulmanilor, toţi ovreii din suk la un loc! 

Pe urmă adăugă: 

— Vai, fiul meu, ceea ce s-a petrecut s-a petrecut şi nu 
putem, din lipsă de martori, să cerem a fi tras în ţeapă a 
ţapte sute patruzeci "i patra noapte ovreiul acela păcătos! 
Oricum, pe viitor, ştii cât trebuie să ceri! Şi, dacă vrei, îţi 
număr aci pe loc două sute de dinari pentru farfuria ta. Ba 


chiar mi-ar plăcea, până a ţi-o cumpăra, să o duci spre 
cercare şi ca să ţi-o preţuiască şi pe la negustorii ceilalţi; iar 
dacă ei au să-ţi dea mai mult, eu mă îndatorez să-ţi plătesc 
atâta cât ţi-or da ei şi încă şi ceva mai mult peste preţul lor! 

Ci Aladdin, care nu avea nici o pricină să se îndoiască de 
cinstea preaştiută a argintarului cel bătrân, fu bucuros 
foarte să-i dea lui farfuria la un preţ atât de frumos. Şi luă 
cei două sute de dinari. Şi pe urmă, ca să vândă celelalte 
unsprezece farfurii şi tablaua, nu pregetă să se ducă tot la 
acel preacinstit giuvaiergiu musulman. 

Or, ajungând în felul acesta bogat, Aladdin şi mama lui nu- 
şi pierdură măsura de pe urma facerilor de bine ale 
Atoatedătătorului. Ci duseră mai departe o viaţă cumpătată, 
împărțind celor săraci şi celor nevoiaşi ceea ce le prisosea 
peste nevoile lor. lar Aladdin, în acest răstimp, nu pierdea 
nici un prilej să-şi lumineze mintea şi să-şi şlefuiască duhul, 
împrietenindu-se cu oamenii din suk, negustorii de seamă şi 
inşii de gust ales care veneau prin sukuri. Şi, în acest chip, 
nu peste multă vreme, căpătă felul de a se purta al lumii 
bune şi legă prietenii statornice cu argintarii şi cu 
giuvaiergiii pe la care se ducea cât mai des. Şi luă seama, în 
acest chip, deprinzându-se cu vederea giuvaierurilor şi a 
nestematelor, că poamele pe care le adusese din grădină şi 
care îşi închipuise că ar fi niscai gogoloaie de sticlă 
colorată, erau nişte minuni fără de preţ, ce nu-şi aveau 
seamăn nici la emirii şi la sultanii cei mai mari şi mai bogaţi! 
Şi cum se făcuse tare cuminte şi înţelept, avu iscusinţa de a 
nu spune nimic nimănuia, nici măcar maică-sii. Doar că, în 
loc să mai lase acele poame de nestemate să zacă pe sub 
pernele de pe divan şi prin toate ungherele, le strânse cu 
multă grijă şi le încuie într-un sipet pe care îl cumpărase 
anume. Or, avea să vadă o mie şi una de nopţi în curând 
foloasele înţelepciunii lui, în chipul cel mai strălucit şi cel 
mai minunat. 

Într-adevăr, într-una din zile, pe când sta la taifas 
dinaintea unei prăvălii cu nişte negustori prieteni de-ai lui. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute patruzeci şi cincea noapte 
spuse: într-adevăr, într-una din zile, pe când sta la taifas 
dinaintea unei prăvălii cu nişte negustori prieteni de-ai lui, 
văzu cum se roteau prin sukuri doi pristavi ai sultanului, 
împodobiţi cu nişte bâte lungi şi îi auzi cum strigau laolaltă, 
cu glas mare: 

— Hei, voi toţi, negustori şi locuitori! Din porunca 
preamăritului nostru stăpân, sultanul vremilor şi domnul 
veacurilor şi al clipelor, aflaţi că trebuie să vă închideţi 
prăvăliile numaidecât şi să vă ferecaţi în casele voastre, cu 
toate uşile încuiate pe dinăuntru şi pe dinafară! Întrucât 
mărgăritarul cel fără de seamăn, minunata, binefăcătoarea, 
stăpâna noastră Badru'l-Budur, luna plină a tuturor lunilor 
pline, fiica slăvitului nostru sultan, are să treacă pe aici, ca 
să meargă să-şi facă scalda la hammam! Fie-i scalda 
desfătătoare! Iar cei ce ar cuteza să încalce porunca şi să se 
uite pe uşi ori pe ferestre, au să fie pedepsiţi cu spada, cu 
ţeapă şi cu ştreangul! Se dă, dară, de ştire acelora care ţin 
să-şi păstreze sângele în beregată! 

Dacă auzi strigarea pristavilor, Aladdin fu cuprins de 
imboldul neînfrânt de-a o vedea în trecere pe fata 
sultanului, minunea aceea de Badru'l-Budur, despre care 
vorbea toată cetatea, lăudându-i frumuseţea de lună şi 
desăvârşirile, încât, în loc să facă şi el ca toată lumea şi să 
dea fuga a şapte sute patruzeci şi cincea noapte să se 
închidă în casă, îi trecu prin gând să se ducă în mare grabă 
la hammam şi să se pitească pe după poarta cea mare, în 
aşa chip încât să poată, rară a fi văzut, s-o privească prin 
crăpătură şi să se minuneze după plac de fata sultanului, 
atunci când are să intre în hammam. 

Or, Aladdin nu se afla acolo decât de câteva clipite când şi 
văzu cum vine alaiul domniţei, cu mulţimea de hadâmbi 
înainte. Şi o văzu şi pe ea, între însoţitoarele ei, ca luna 
între stele, acoperită de vălurile-i de mătase. Ci, de cum 


ajunse pe pragul hammamului, nu mai zăbovi să-şi 
dezvelească chipul; şi se arătă în toată strălucirea ei de 
soare, într-o frumuseţe care întrecea tot ce s-ar mai putea 
spune. Era, într-adevăr, o codană de vreo cincisprezece ani, 
mai degrabă mai puţin decât mai mult, dreaptă ca litera 
alef, cu un mijlocel care făcea de ocară până şi ramura cea 
fragedă a arborelui ban, cu o frunte vrăjită ca răsăritul de 
lună la vremea Ramadanului, cu nişte sprâncene subţirele 
şi desăvârşit încondeiate peste ochii negri, mari şi galeşi ca 
ochii de gazelă însetată, cu nişte pleoape lăsate sfios în jos 
şi ca două foi de trandafir, cu un nas fără de cusur ca o 
spadă de preţ, cu un obraz de o albeaţă spălată cu apele din 
izvorul Salsabil, cu o bărbiţă zâmbitoare, cu nişte dinţi ca 
nişte boabe de grindină tăiate pe-o măsură, cu un gât de 
turturea şi în totului tot, care nu se vedea, croită după 
acelaşi tipar. Şi chiar că despre ea a zis poetul: 

Vrăjitoreşti-i ochi, cei luminaţi De kohlul negru, ei, de bună 
seamă, Străpung, tâlharii, inimi de bărbaţi Cu agerele lor 
săgeți ce cheamă! 

lar de la trandafiri-i fără seamăn Din fragezi-i obraji sunt 
colorați Şi trandafirii roşii din grădină! 

lar părul ei e-o noapte-ntunecată Ce se aprinde toată, 
dintr-odată, De fruntea ei cea plină de lumină! 

Când ajunse în uşa hammamului şi întrucât nu avea de ce 
să se teamă de nici un ochi străin, domniţa îşi ridică 
iaşmacul de pe obraz şi se ivi atunci în toată frumuseţea ei. 
Şi Aladdin o văzu şi, dintr-odată, îşi simţi sângele cum i se 
învârteşte de trei ori mai repede prin cap şi numai atunci 
pricepu şi el, cel care nu avusese prilejul vreodată să vadă 
un chip de femeie descoperit, că puteau fi pe lume femei 
frumoase şi femei urâte şi că nu toate erau bătrâne şi 
asemenea maică-sii. Şi priceperea aceasta, dimpreună cu 
frumuseţea cea fără de seamăn a domniţei, îl năuci şi îl 
ţintui în minunare dindărătul uşii. lar domniţa intrase de 
mult în hammam, pe când el încă mai sta acolo înmărmurit 
şi tremurând tot de tulburare. Şi, când izbuti să-şi mai vină 


oleacă în fire, se hotări să se strecoare afară din ascunzişul 
lui şi să se întoarcă acasă, da cât de schimbat şi de răscolit! 
Şi gândea: „Pe Allah! Cine şi-ar fi putut închipui vreodată pe 
pământ o făptură atâta de frumoasă! Binecuvântat fie Acela 
carele a zămislit-o şi a dăruit-o cu desăvârşiri!" Şi, cuprins 
de-a binelea de un vuiet de gânduri, intră în casă şi cu 
spinarea frântă de tulburare şi cu inima întru totul pătrunsă 
de iubire se lăsă să cadă pe divan şi nu se mai clinti. 

Or, maică-sa băgă de seamă numaidecât, când îl văzu în 
starea aceea atâta de neîndătinată şi se duse la el şi începu 
să-l descoasă îngrijorată. Ci el nu vroi să dea nici un fel de 
răspuns. Ea atunci îi aduse tava cu bucate, ca să mănânce; 
da el nu vroi să mănânce nimic. lar ea îl întrebă: 

— Ce ai, o, copile al meu? Te doare ceva? Spune-mi! Ce ai? 
Iar el îi răspunse, într-un sfârşit: 

— Lasă-mă! 

A ţapte sute patruzeci "i ţasea noapte ci ea stărui să-l facă 
să mănânce şi atâta îl îndemnă, încât el se îndură să se 
atingă de bucate; da mâncă tare puţin faţă de cât mânca de 
obicei; şi ţinea ochii coborâţi şi sta tăcut şi nu vroia să 
răspundă la întrebările îngrijorate ale mamei lui. Şi rămase 
în starea aceea de visătoreală, de serbezie şi de mohorală 
până a doua zi. 

Atunci mama lui Aladdin, peste seamă de speriată, se duse 
lângă el, cu lacrimi în ochi şi îi zise: 

— O, fiul meu, Allah fie asupra ta! Spune-mi ce te doboară 
şi nu-mi mai chinui inima cu tăcerea aceasta! Dacă ai vreo 
boală, nu mi-o tăinui! Că mă duc numaidecât să-ţi caut 
vraciul. Că tocmai astăzi s-a nimerit în trecere prin cetatea 
noastră un doftor vestit din ţara arabilor, pe care sultanul 
nostru l-a chemat anume ca să-l caute şi pe Măria Sa de 
sănătate. Şi toată lumea nu mai vorbeşte decât de 
priceperea şi de leacurile lui cele minunate! Au vrei să mă 
duc să ţi-l chem? 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar când fu cea de a şapte sute patruzeci şi şasea noapte 
spuse: 

Şi toată lumea nu mai vorbeşte decât de priceperea şi de 
leacurile lui cele minunate! Au vrei să mă duc să ţi-l chem? 

Aladdin atunci săltă capul şi, cu un glas tare trist, 
răspunse: 

— Află, o, maică a mea, că nu mi-e rău de nimic şi că nu 
sufăr de nici o boală! Şi dacă mă vezi în starea aceasta de 
mohorală, este din pricină că până acuma eu mi-am 
închipuit că toate femeile se asemuie cu tine! Şi numai ieri 
am văzut şi eu că sunt cu totul altfel! 

Şi mama lui Aladdin ridică mâinile şi spuse: 

— Izgonit fie Cel-Rău! Ce tot îndrugi tu, Aladdine? El 
răspunse: 

— Ştiu eu bine ce spun, fii liniştită! Într-adevăr, am văzut- 
O, când a intrat la hammam, pe domniţa Badru'l-Budur, fata 
sultanului! Şi numai vederea ei mi-a dezvăluit ce frumuseţe 
se află pe lume! Şi nu mai sunt bun de nimic! Şi din pricina 
aceasta nu o să mai am tihnă şi nu o să-mi mai vin în fire 
decât atunci când am s-o capăt de soţie de la tătâne-său, 
sultanul! 

Dacă auzi vorbele acestea, mama lui Aladdin gândi că fiul 
ei îşi pierduse minţile şi îi spuse: 

— Numele lui Allah fie asupra ta, copile al meu! Vino-ţi în 
minţi! Ah, sărmane Aladdine, cugetă la starea ta şi scu-tură- 
te de smintelile astea! 

Aladdin răspunse: 

— O, maică a mea, nu am să-mi vin în minţi nicidecum, 
întrucât nu sunt din tagma celor smintiţi. Şi vorbele tale nu 
au să mă facă în nici un fel să mă leapăd de gândul meu de 
însurătoare cu El Sett Badru'l-Budur, fata sultanului cea 
atâta de frumoasă! Şi gândul meu este mai mult decât 
oricând de-a o cere de la tătâne-său! 

Ea zise: 

— O, fiul meu, pe viaţa mea şi a ta! Nu rosti asemenea 
vorbe şi ia bine seama să nu care cumva să se audă prin 


vecini şi vorbele tale să-i fie duse sultanului care are să 
poruncească să fii spânzurat fără de izbăvire. Şi-apoi, dacă 
chiar ai luat o hotărâre atâta de smintită, crezi că ai să 
găseşti pe cineva pe care să-l poţi trimite cu o solie ca 
aceea? 

El răspunse: 

— Şi pe cine aş putea să-l încarce cu o solie atâta de 
gingaşă, câtă vreme te am aici pe tine, o, maică? Şi în cine 
aş putea eu să am mai multă credinţă decât în tine? Da, A 
şapte sute patruzeci şi şasea noapte hotărât! Tu ai să te 
duci să-i faci sultanului, pentru mine, cererea de 
însurătoare! Ea strigă: 

— Ferească-mă Allah de o cerere ca aceasta, o, fiul meu! 
Eu nu am ajuns, ca tine, la marginile smintelii! Of, văd bine 
acuma că tu uiţi că eşti băiatul unui croitor dintre cei mai 
sărmani şi dintre cei mai nevolnici din cetate şi că nici eu, 
mama ta, nu sunt din vreun neam mai de soi şi mai răsărit! 
Cum de cutezi, dară, să gândeşti la o domniţă pe care 
părintele ei nu ar da-o nici măcar unui fecior de împărat ori 
de sultan de-ăi mari? 

Şi Aladdin rămase tăcut un răstimp, pe urmă răspunse: 

— Află, o, maică a mea, că m-am şi gândit şi că am cugetat 
mult la toate câte mi le-ai spus; da nu mă opresc de la 
hotărârea despre care ţi-am vorbit, ba dimpotrivă! Mă rog, 
aşadar, ţie, dacă chiar îţi sunt fiu şi dacă ţii la mine, să-mi 
faci binele pe care ţi-l cer! De nu, moartea are să mi se pară 
mai de dorit decât viaţa; şi m-ai pierde repede, fără de nici 
o îndoială! Încă o dată, o, măicuţă a mea, nu uita că eu sunt 
tot fiul tău Aladdin! 

Când auzi vorbele acestea ale fiului ei, bătrâna izbucni în 
suspinuri şi spuse printre lacrimi: 

— O, fiul meu, aşa-i, hotărât! Sunt mama ta şi tu eşti 
singurul meu copil, sâmburul inimii mele! Şi dorul meu cel 
mai scump este să te văd însurat într-o zi şi să mă bucur de 
fericirea ta, înainte de a mă duce din lume! Încât, dară, 
dacă chiar vrei să te însori, am să mă duc degrabă să-ţi caut 


o femeie printre oamenii de teapa noastră! Ba încă ar 
trebui să ştiu şi ce am a le răspunde atunci când mi-or cere 
seama despre tine, despre meseria pe care o ai, despre 
câştigul pe care îl agoniseşti şi despre bunurile şi 
pământurile pe care le stăpâneşti! Şi lucrul acesta mă 
tulbură rău! Da ce-aş păţi când ar fi vorba să mă duc nu la 
nişte oameni de rând şi de teapa noastră, ci s-o cer pentru 
tine de la sultanul Chinei pe singura lui fată, pe El-Sett o 
mie şi una de nopţi badru'l-Budur! Ia să vedem, o, fiul meu! 
Cugetă mai cu măsură o clipită! Ştiu prea bine că sultanul 
nostru este plin de bunăvoință şi că nu-l alungă niciodată pe 
vreun supus de-al său fără a-i face dreptatea pe care o cere 
necazul aceluia! Şi tot aşa ştiu că e darnic până peste poate 
şi că niciodată nu pregetă a-l dărui cu de toate pe acela 
care şi-a dobândit pe dreptate milele pentru vreo treabă 
strălucită, pentru vreo faptă de vitejie ori pentru vreo 
slujbă, mai mare ori mai mică! Ci poţi tu să spui cu ce te-ai 
dovedit de vreo ispravă până acuma şi ce volnicii vei fi 
având care să te poată învrednici pentru hatărul cel fără 
asemuire pe care i-l ceri? Şi-apoi unde-s plocoanele ce se 
cuvin, asemenea oricărui ins care cere nişte huzururi, a le 
trimite în dar sultanului, drept semn de cinstire din partea 
unui preasupus credincios faţă de domnul şi stăpânul său? 
El răspunse: 

— Tocmai! Dacă nu e vorba decât de dat un plocon falnic 
spre a dobândi ceea ce sufletul meu îşi doreşte atâta, păi 
atunci socot că nici un om de pe pământ nu se poate 
măsura cu mine într-o treabă cumu-i aceasta! Află, dar, o, 
maică a mea, că poamele cele de toate culorile pe care le- 
am adus din grădina de sub pământ şi ai socotit a fi numai 
nişte gogoloaie de sticlă de nici un preţ şi bune numai să 
slujească de joacă ţâncilor, sunt nişte pietre nestemate cum 
nici un sultan de pe pământ nu are unele asemenea. Şi, de 
altminteri, ai să le poţi preţălui şi tu, oricât de puţin te-ai 
pricepe la lucruri de soiul acesta! Pentru aceasta nu ai 
decât să-mi aduci de la bucătărie o tabla de farfuriu 


îndeajuns de mare ca să pot să le pun pe ea şi ai să vezi 
atunci urmarea cea de minunare. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute patruzeci şi şaptea noapte 
a şapte sute patruzeci şi şaptea noapte spuse: 

Pentru aceasta nu ai decât să-mi aduci de la bucătărie o 
tabla de farfuriu îndeajuns de mare ca să pot să le pun pe 
ea şi ai să vezi atunci urmarea cea de minunare. 

Şi mama lui Aladdin, măcar că tare uluită de toate câte 
auzea, se duse la bucătărie să caute o tabla mare de 
farfuriu alb, curată şi i-o aduse fiului ei. lar Aladdin, care şi 
strânsese toate poamele cu pricina, începu să le orân- 
duiască cu multă dibăcie pe tavă, ţinând seama de feluritele 
lor culori, de înfăţişările şi de soiurile lor. Şi, când isprăvi, le 
puse sub ochii mamei sale, care rămase uluită de-a binelea, 
atât din pricina strălucirii, cât şi a frumuseţii lor. Şi nu se 
putu opri, măcar că nu fusese deprinsă vreodată cu vederea 
nestematelor, să se minuneze: 

— Ya Allah! Ce minunăţie! 

Şi fu nevoită, peste o clipită, să închidă ochii de sclipirile 
acelea. Şi, într-un sfârşit, spuse: 

— Văd acuma şi eu, o, fiul meu, că peşcheşul tău ar putea 
să-i fie pe plac sultanului. Ci necazul nu mai stă în asta! Ci 
în drumul pe care l-aş avea de făcut; întrucât bag de seamă 
că n-aş putea să înfrunt nicicum făloşia sultanului şi că aş 
rămâne înmărmurită şi cu limba înnodată, ori poate că mi- 
aş pierde firea de sfială şi de tulburare! Da chiar de-am 
presupune că, silindu-mă asupră-mi, ca să-ţi mulţumesc 
sufletul cel plin de dor, aş izbuti să ajung a înfăţişa cererea 
ta sultanului în ce priveşte pe fata sa Badru'l-Budur, ce are 
să se întâmple? Chiar ce are să se întâmple? Păi atunci, fiul 
meu, ori are să se socoată că sunt o zărghită şi au să mă 
izgonească de la palat, ori sultanul, mâniat de o cerere ca 
aceea, are să ne pedepsească pe amândoi cu o osândă 
amarnică! Da dacă tu socoţi dimpotrivă şi dacă sultanul ar fi 


să dea urmare cererii tale, tot o să mă întrebe despre 
starea şi despre cinurile tale. Şi are să-mi zică: „Da! Darul 
este tare frumos, o, femeie! Da cine eşti tu? Şi cine este fiul 
tău Aladdin? Şi ce face el? Şi cine-i tatăl lui? Şi ce 
pricopseală are?" Şi eu, atunci, am să fiu nevoită oricum să-i 
spun că nu ai nici o meserie şi că tatăl tău nu era decât un 
biet croitor dintre croitorii din suk! 

Ci Aladdin răspunse: 

— O, maică, fii liniştită! Este peste putinţă ca sultanul să-ţi 
pună nişte întrebări ca acelea atunci când are să vadă 
minunăţiile de nestemate orânduite ca nişte poame pe tava 
de porțelan! Fii, dar, fără de teamă şi nu te mai îngrija de ce 
are să se întâmple. Dimpotrivă, ridică-te numai şi du-te să-i 
dăruieşti tava cu ce se află pe ea şi cere-o pentru mine de 
soţie pe fiica sa Badru'l-Budur! Şi nu te mai apuca să-ţi 
împovărezi gândurile într-o treabă atâta de uşoară şi de 
limpede! Şi, la urma urmei, nu uita, dacă te mai încearcă 
vreo îndoială în privinţa izbânzii, că am în stăpânirea mea o 
lampă care pentru mine are să ţină loc de toate meseriile şi 
de toate agoniselile! 

Şi îi vorbi tot aşa mai departe mamei sale, cu atâta căldură 
şi cu atâta încredințare, încât până la urmă o încredinţă şi 
pe ea pe deplin. Şi o îndemnă să-şi pună hainele ei cele mai 
frumoase; şi îi dădu tava de porțelan, pe care bătrâna o 
înveli degrabă într-o basma pe care o legă în patru colţuri, 
ca s-o ducă în mână. Şi plecă de acasă şi se îndreptă spre 
saraiul sultanului. Şi intră în sala de primire, dimpreună cu 
mulţimea de jelbaşi. Şi se aşeză chiar în rândul dintâi, ci cu 
o înfăţişare tare sfioasă, în mijlocul tuturor celor de faţă, 
care şedeau cu mâinile încrucişate şi cu ochii în jos, plini de 
cel mai adânc respect. Şi sala divanului se deschise, când 
sultanul îşi făcu intrarea, urmat de vizirii, de emirii şi de 
străjile sale! Şi căpetenia calemgiilor sultanului începu să-i 
strige, unul după altul, pe împricinaţi, după rânduiala 
jalbelor. Şi pricinile fură a şapte sute patruzeci şi şaptea 
noapte judecate pe dată. lar pricinaşii plecară, unii 


mulţumiţi de câştigarea pricinei lor, alţii cu nasurile tare 
alungite, iar ceilalţi rămânând nechemaţi, din lipsă de timp. 
Şi mama lui Aladdin fu chiar din mulţimea acestora de pe 
urmă. Încât, dacă văzu că divanul se sfârşise şi că sultanul 
pleacă, urmat de vizirii lui, pricepu că nu mai avea ce să 
facă, decât să plece şi ea. Şi ieşi de la sărai şi se întoarse 
acasă. Şi Aladdin, care în nerăbdarea lui o aştepta la 
poartă, o văzu cum se întoarce ţinând în mână tablaua de 
far-furiu; şi tare tulburat mai fu; şi tare nedumerit şi speriat 
de vreo nenorocire ce s-ar fi întâmplat ori de vreo ştire 
proastă, încât nu vroi să-i pună nici un fel de întrebare în 
uliţă, ci grăbi s-o tragă în casă, unde, îngălbenit de tot la 
chip, o iscodi prin semne şi din ochi, dat fiind că nu putea să 
deschidă gura, de tulburare. Şi biata femeie îi povesti ce se 
întâmplase, adăugând: 

— Se cade s-o ierţi pe maica ta de data aceasta, fiul meu, 
întrucât nu am fost dedată cu saraiurile; iar vederea 
sultanului m-a tulburat până într-atâta de nici n-am putut să 
mă duc la el ca să-i spun cererea ta. Ci mâine, de-o vrea 
Allah, am să mă duc iarăşi la sărai şi o să am mai multă 
virtute decât de data asta! 

Şi Aladdin, cu toată nerăbdarea lui, fu oricum bucuros să 
afle că nu din vreo pricină prea amarnică se afla tava de 
farfuriu în mâinile mamei lui, la întoarcere. Ba chiar fu 
mulţumit că încercarea cea mai anevoioasă fusese făcută 
fără de nici un necaz şi fără de urmări rele pentru mama lui 
şi pentru el. Şi se mângâie cu gândul că zăboveala are să fie 
repede îndreptată. Într-adevăr, a doua zi bătrâna plecă iar 
la sărai, ţinând în mână cele patru colţuri ale basmalei în 
care era legat ploconul de nestemate. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute patruzeci şi opta noapte 
Spuse: într-adevăr, a doua zi bătrâna plecă iar la sărai, 
ţinând în mână cele patru colţuri ale basmalei în care era 
legat ploconul de nestemate. 


Şi bătrâna era tare hotărâtă să-şi biruiască sfiala şi să-i 
înfăţişeze sultanului cererea. Şi intră la divan şi se aşeză în 
rândul dintâi, dinaintea sultanului. Ci, ca şi întâia oară, nu 
izbuti să facă nici un pas şi nici o mişcare care să abată 
asupra ei luarea-aminte a căpeteniei de dieci. Şi judecata fu 
ridicată, fără de nici o urmare; şi se întoarse iarăşi acasă, 
cu capul plecat, să-l vestească pe Aladdin de neizbânda 
încercării ei, ci făgăduindu-i biruinţa de data următoare. Şi 
Aladdin fu nevoit iar să-şi mai rostuiască un tain de 
răbdare, mustrând-o însă pe maică-sa pentru lipsa ei de 
cutezanţă şi de tărie. Da asta nu prea sluji la mare lucru, 
întrucât biata femeie şase zile în şir se tot duse la sărai, cu 
tava de farfuriu şi se aşeză mereu tot dinaintea sultanului, 
da tot fără de mai multă cutezanţă ori fără de mai multă 
izbândă ca întâia oară. Şi de bună seamă că s-ar fi întors şi 
de-o sută de ori tot aşa şi Aladdin ar fi murit de deznădejde 
şi de nerăbdare înăbuşită, dacă pe însuşi sultanul, care 
până la urmă o băgase de seamă, întrucât se afla în rândul 
dintâi la fiecare judeţ al divanului, nu l-ar fi cuprins dorinţa 
să întrebe de ea şi despre pricina care o aducea acolo. Într- 
adevăr, în cea de a şaptea zi, după încheierea divanului, 
sultanul se întoarse înspre vizirul său cel mare şi îi zise: 

— Ia uită-te la femeia aceea bătrână care ţine în mână o 
legătură făcută dintr-o basma. De mai multe zile vine 
neabătut la divan şi stă ţeapănă fără să ceară nimic. Poţi 
cumva să-mi spui ce caută aici, sau ce vrea? 

A şapte sute patruzeci şi opta noapte şi vizirul cel mare, 
care nu o cunoştea nicidecum pe mama lui Aladdin, nu vroi 
să rămână cumva sărac la răspunsuri, ci îi spuse sultanului: 

— O, stăpâne al meu, e şi ea o bătrână dintre multele 
bătrâne care nu vin la divan decât pentru nişte fleacuri. Şi 
aceasta de-aici, fără de nici o îndoială, trebuie să aibă a se 
plânge, de pildă, că i-a vândut vreun neguţător niscaiva orz 
stricat, sau că vecina i-a spus vorbe de ocară, sau căa 
bătut-o bărbatu-său! 


Ci sultanul nu vroi să se mulţumească deloc cu lămurirea 
aceea şi îi spuse vizirului: 

— Eu, cu toate astea, doresc s-o cercetez pe biata femeie. 
Spune-i să se apropie, până a nu pleca împreună cu ceilalţi! 
Şi vizirul răspunse că ascultă şi că se supune, ducându-şi 
mâna la frunte. Şi făcu câţiva paşi înspre mama lui Aladdin 

şi îi făcu semn cu mâna să se apropie. Şi biata femeie, 
tremurând toată, veni până la piciorul scaunului împărătesc 
şi se prăbuşi, mai degrabă decât se temeni şi sărută 
pământul dintre mâinile sultanului, cum văzuse că făcuseră 
şi ceilalţi pricinaşi. Şi rămase în starea aceea până ce vizirul 
cel mare veni şi o bătu pe umăr şi o ajută să se ridice. lar ea 
se ridică în picioare, plină de sfială; şi sultanul îi spuse: 

— O, femeie, iacătă-s mai multe zile de când te tot văd că 
vii la divan şi stai nemişcată fără să ceri nimic. Spune-mi, 
dar, ce te aduce aici şi ce doreşti, ca să pot să-ţi fac 
dreptate! 

Şi mama lui Aladdin, mai prinzând oleacă de inimă la 
glasul binevoitor al sultanului, răspunse: 

— Allah coboare-şi facerile sale de bine asupra capului 
sultanului nostru! Roaba ta, o, doamne al vremilor, te roagă, 
înainte de a-ţi înfăţişa cererea ei, să te înduri a-i dărui 
făgăduiala ocrotirii tale, altminteri tare mi-ar fi spaimă să 
supăr urechile sultanului, întrucât cererea mea ar putea să 
pară ciudată sau anapoda! 

Or, sultanul, care era om bun şi mărinimos, nu pregetă să-i 
făgăduiască ocrotirea; ba chiar porunci să fie golită sala cu 
totul, spre a-i îngădui femeii să-şi spună păsul în toată 
slobozenia. Şi nu îl opri pe lângă sine decât pe vizirul cel 
mare. Şi se întoarse înspre bătrână şi îi zise: 

— Poţi să vorbeşti! Ocrotirea lui Allah este asupra ta, o, 
femeie! 

Ci mama lui Aladdin, care îşi căpătase tot sufletul, în urma 
primirii celei pline de bunătate a sultanului, răspunse: 

— Mai cer iertare sultanului nostru, tot aşa, dintru 
început, pentru tot ce ar putea să i se pară necuviincios în 


jalba mea şi pentru cutezanţa cea neasemuită a vorbelor 
mele! 

Şi sultanul, tot mai zădărit, spuse: 

— Grăbegşte-te şi vorbeşte fară de sfială, o, femeie! 
Iertarea lui Allah este asupra ta, precum şi mila lui pentru 
orice ai putea să-mi spui şi să ceri! 

Atunci mama lui Aladdin, după ce se mai ploconi o dată 
înaintea scaunului împărătesc şi după ce chemă asupra 
sultanului toate binecuvântările şi huzururile Celui 
Preainalt, începu să-i povestească tot ce i se întâmplase 
fiului ei, din ziua când îi auzise pe pristavii împărăteşti 
crăinicând târgoveţilor porunca de a se ascunde prin casele 
lor ca să deschidă calea alaiului măritei Sett Badru'l-Budur. 
Şi nu uită să-i spună starea în care se află acum Aladdin, 
care se juruise că se omoară dacă nu o capătă pe domniţă 
de soţie. Şi povesti pe de şart toată povestea, de la început 
până la sfârşit. Ci nu are nici un rost s-o mai luăm de la 
capăt. Pe urmă, dacă sfârşi de spus tot, pradă unei tulburări 
mari, adăugă: 

— Şi nu îmi mai rămâne, o, doamne al vremilor, decât să 
mă rog Luminăţiei Tale să nu care cumva să mă cerţi de 
sminteala fiului meu şi să mă ierţi dacă dragostea de mamă 
m-a îndemnat să vin şi să-ţi înfăţişez o cerere atât de 
nemaipomenită! 

A ţapte sute patruzeci "i noua noapte sultanul, care îi 
ascultase vorbele cu multă luare-aminte, dat fiind că era 
drept şi bun, dacă văzu că mama lui Aladdin tăcuse, 
departe de a se arăta mâniat de cererea ei, începu să râdă 
cu duioşie şi îi spuse: 

— O, sărmano şi ce-i fi având în basmaua aceea pe care o 
ţii legată în patru colţuri? 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute patruzeci şi noua noapte 
spuse: 

Începu să râdă cu duioşie şi îi spuse: 


— O, sărmano şi ce-i fi având în basmaua aceea pe care o 
ţii legată în patru colţuri? 

Atunci mama lui Aladdin deznodă basmaua, în tăcere, şi, 
fără a mai adăuga vreo vorbă, îi înfăţişă sultanului tablaua 
de farfuriu pe care se aflau rânduite fructele de nestemate. 
Şi pe dată divanul fu luminat de sclipirea lor, mai abitir 
decât de o strălucire de policandre şi de făclii. Iar sultanul 
fu uluit de lucirea lor şi rămase năucit de frumuseţea ce-o 
vedea. Pe urmă luă tava din mâinile bătrânei şi cercetă 
pietrele cele minunate rând pe rând, ţinându-le între 
degete. Şi şezu multă vreme să le privească şi să le pipăie, 
minunându-se până peste poate. Şi, într-un sfârşit, 
întorcându-se înspre vizirul cel mare, grăi: 

— Pe viaţa capului meu! O, vizirule, ce frumoase sunt toate 
astea şi ce poame minunate! Ai mai văzut tu vreodată ceva 
asemenea ori baremi ai auzit vreodată să se pomenească a 
fi pe faţa pământului nişte lucruri atâta de mândre? Ce 
socoţi? la spune-mi? 

Şi vizirul răspunse: 

— Cu adevărat, o, doamne al vremilor, nu am văzut 
niciodată şi nu am auzit pomenindu-se vreodată despre 
nişte lucruri atâta de de-a mirărilea! Hotărât, nestematele 
acestea sunt fără de seamăn în soiul lor! Şi nici giu- 
vaierurile cele mai scumpe din sipeturile stăpânului nostru 
nu preţuiesc, toate la un loc, cât poama cea mai măruntă de 
aici! Nu, nu cred! 

Iar sultanul zise: 

— Şi nu-i aşa, o, vizire al meu, că tânărului Aladdin, cel 
care îmi trimite cu mama sa un peşcheş atâta de frumos, i 
se cuvine, fără de nici o îndoială şi mult mai mult decât 
oricărui fecior de emir, să-şi vadă primită cererea de 
însurătoare cu fata mea Badru'l-Budur? 

La întrebarea aceasta a sultanului, la care nici cu gândul 
nu gândea, vizirul se schimbă la faţă de-a binelea şi limba i 
se înnodă de-a binelea şi se mohori de-a binelea! Întrucât 
sultanul îi făgăduise, de tare multă vreme, că n-are s-o dea 


de soţie pe domniţă altcuiva decât unui fiu de-al lui, care se 
mistuia de dragoste după ea încă din pruncie. Aşa că, după 
un lung răstimp de uluială, de tulburare şi de tăcere, 
răspunse, până la urmă, cu un glas tare trist: 

— Da, o, doamne al vremilor! Ci Luminăţia Ia uită că i-a 
făgăduit-o pe domniţă fiului robului tău! Cer, dară, de la 
mila ta, dacă ploconul acesta de la un om neştiut te bucură 
într-adevăr, să-mi îngădui numai un răgaz de trei luni, în 
care mă îndatorez să-ţi găsesc chiar eu un dar încă şi mai 
frumos decât acesta, ca să-l aduc ca zestre, pentru fiul meu, 
stăpânului nostru! 

Or, sultanul, care ştia prea bine, dată fiind priceperea pe 
care o avea el în privinţa giuvaierurilor şi a nestematelor, că 
nici un om de pe pământ, de-ar fi fost el chiar fecior de crai 
ori de sultan, nu ar fi fost în stare să găsească un dar care 
să se asemuie, mai de aproape ori mai pe departe, cu acele 
minunăţii fără de pereche în soiul lor, A şapte sute 
patruzeci şi noua noapte nu vroi să-l supere pe bătrânul său 
vizir şi să nu-i facă hatârul pe care acela i-l cerea, orişicât 
de zadarnic s-ar fi dovedit; şi, în buna lui vrere, îi răspunse: 

— Bine! O, vizire al meu, îţi dau răgazul pe care mi-l ceri. 
Ci să ştii limpede că, la trecerea celor trei luni, dacă nu ai 
să izbândeşti a găsi pentru fiul tău o zestre de dăruit fetei 
mele şi care să întreacă sau măcar să se asemuie cu zestrea 
pe care mi-o aduce, în numele fiului ei, Aladdin, femeia 
aceasta de treabă, eu am făcut pentru fiul tău tot ce era cu 
putinţă, datorită slujbelor tale vrednice şi credincioase! 

Pe urmă se întoarse înspre mama lui Aladdin şi îi spuse cu 
multă dragoste: 

— O, mamă a lui Aladdin, poţi să te duci în toată bucuria şi 
liniştea îndărăt la fiul tău şi să-i spui că cererea lui a fost 
primită şi că fata mea este de aci înainte pe numele lui! Ci 
spune-i că nunta nu are să se poată face decât numai peste 
trei luni, spre a ne da vreme să punem să se lucreze hainele 
de măritiş ale fetei şi toate lucrurile ce se cuvin la casa unei 
domniţe de stepena ei! 


Şi mama lui Aladdin, tulburată până peste poate, îşi ridică 
mâinile înspre cer şi se rugă pentru îmbelşugarea şi 
lungirea vieţii sultanului, îşi luă rămas-bun şi, numaidecât, 
odată ieşită din sărai, apucă de bucurie zborul înspre casă. 
Şi, de cum intră în casă, Aladdin îi văzu obrazul luminat de 
fericire şi alergă la ea şi, tare tulburat, o întrebă: 

— Ei, o, maică, trebuie să trăiesc ori trebuie să mor? 

Şi biata femeie, sleită cu totul, şezu mai întâi pe divan şi îşi 
scoase iaşmacul de pe faţă, apoi spuse: 

— Iţi aduc vestea cea bună, o, Aladdin! Fata sultanului este 
de acuma înainte pe numele tău! Iar darul tău, precum vezi, 
a fost primit cu bucurie şi cu mulţumire! Numai că nunta cu 
Badru'l-Budur nu are să se poată face decât peste trei luni! 
lar zăboveala se datorează vizirului cel mare, barba aceea a 
năpastelor, care i-a şoptit în taină nu o mie şi una de nopţi 
ştiu ce sultanului şi l-a îndemnat să mai tărăgăneze 
însurătoarea, nu ştiu pentru care pricină! Ci, inşallah! Nu 
are să se întâmple decât de bine! Iar dorul tău are să-ţi fie 
împlinit până peste toate aşteptările, o, fiul meu! Pe urmă 
adăugă: 

— lar pe vizirul cel mare, o, fiul meu, Allah să-l bată şi să-l 
aducă la starea cea mai păcătoasă! Căci tare sunt 
îngrijorată de ce-o fi putut să spună la urechea sultanului! 
Fără de el, nunta s-ar fi săvârşit, pe cât părea, astăzi ori 
mâine, aşa de răpit era Măria Sa de poamele cele 
nestemate de pe tablaua de farfuriu! 

Pe urmă, fără să se oprească şi fără să răsufle, îi povesti 
fiului ei tot ce se întâmplase de la intrarea ei în divan până 
ce plecase şi sfârşi spunând: 

— Allah să ocrotească viaţa sultanului nostru cel slăvit şi 
pe tine să te apere pentru fericirea care te aşteaptă, o, 
Aladdin, fiul meu! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute cincizecea noapte spuse: 


— Allah să ocrotească viaţa sultanului nostru cel slăvit şi 
pe tine să te apere, pentru fericirea care te aşteaptă, o, 
Aladdin, fiul meu! 

Şi Aladdin, dacă auzi cele ce îi vestea maică-sa, se 
cutremură de drag şi de mulţumire şi strigă: 

— Preaslăvit să fie Allah, o, maică a mea, cel carele a făcut 
să coboare milele sale asupra casei noastre şi să-ţi dea ca 
fiică o domniţă din sângele domnilor celor mai mari! 

Şi sărută mâna maică-sii şi îi mulţumi îndelung pentru 
toate ostenelile pe care şi le dăduse spre aducerea la 
îndeplinire a acelei trebi atâta de gingaşe. lar maică-sa a 
şapte sute cincizecea noapte îl sărută cu dragoste şi îi jură 
tot felul de huzururi şi plânse gândind că soţul ei, croitorul, 
părintele lui Aladdin, nu mai era, ca să vadă şi el norocul şi 
roadele cele minunate ale ursitei fiului lor, puşlamaua de 
mai înainte! 

Şi, din ziua aceea, Aladdin şi maică-sa, cu o nerăbdare 
până peste poate, începură să socotească ceasurile care îi 
despărţeau de fericirea pe care o aşteptau, după ce aveau 
să treacă cele trei luni. Şi nu mai conteneau să tot 
tăinuiască despre planurile şi despre ospeţele şi despre 
pomenile pe care socoteau să le dea celor sărmani, 
aducându-şi aminte că şi ei, încă ieri, se aflau în ticăloşie şi 
că, fără de nici o îndoială, lucrul cel mai vrednic în ochii 
Atoatedătătorului era dărnicia. 

Or, două luni se scurseră în felul acesta. Şi mama lui 
Aladdin, care pleca de acasă în fiecare zi spre a face târ- 
guielile îndătinate de dinainte de nuntă, se duse la suk într- 
o dimineaţă şi porni să bată prăvăliile făcând o grămadă de 
cumpărături şi mai mari şi mai mici, când deodată băgă de 
seamă un lucru pe care nu îl văzuse atunci când venise. 
Văzu, într-adevăr, că toate prăvăliile erau dichisite şi 
împodobite cu frunzare, cu felinare şi cu panglici colorate, 
de la un cap aluliţei până la celalalt şi că toţi prăvăliaşii, toţi 
muşteriii şi toţi oamenii din suk, fie bogaţi, fie săraci, făceau 
o mare zarvă de bucurie şi toate ulițele erau înţesate de 


slujbaşi de la sărai, îmbrăcaţi falnic în atlazurile lor de 
sărbătoare şi călări pe cai înfotăzaţi minunat şi toată lumea 
se vânzolea încolo şi încoace într-o forfotă neobişnuită. 
Încât se încumetă să-l întrebe pe un neguţător de ulei, de la 
care îşi făcea cumpărăturile, ce fel de sărbătoare, despre 
care ea habar nu avea, sărbătorea mulţimea aceea voioasă 
şi ce însemnau toate acele vânzoleli. Şi neguţătorul de ulei, 
nedumerit până peste poate de o întrebare ca aceea, o privi 
închiondorat şi răspunse: 

— Pe Allah! S-ar zice că-ţi faci bătaie de joc! Ori eşti vreo 
străină, de nu ştii aşa, nimica, despre însurătoarea 
feciorului vizirului cel mare cu domniţa Badru'l-Budur, fata 
sultanului? Şi-acuma-i taman ceasul când iese ea de la 
hammam! Şi toţi călăreţii aceştia, îmbrăcaţi falnic cu haine 
de zarafir, sunt străjile care au să-i alcătuiască paza până la 
sărai! 

Când auzi vorbele neguţătorului de ulei, mama lui Aladdin 
nu vroi să afle nimica mai mult şi, înnebunită şi zdrobită, o 
luă la fugă, de-a curmezişul sukurilor, uitându-şi târguielile 
la neguţător şi ajunse acasă, unde intră şi, cu suflarea 
tăiată, se aruncă pe divan şi rămase aşa un răstimp, fără a 
putea să rostească nici un cuvânt. lar când izbuti să 
vorbească, îi spuse lui Aladdin, care venise în fugă: 

— Ah, copilul meu! Ursitoarea a întors împotriva ta foaia 
cea rea a cărţii sale! Şiiacătă că totul este pierdut şi că 
fericirea înspre care păşeai s-a mistuit până a nu se fi 
împlinit! 

Iar Aladdin, tare speriat de starea în care o vedea pe 
maică-sa şi de vorbele pe care le auzea, o întrebă: 

— Au ce s-a întâmplat atât de rău, o, maică a mea? 
Grăbeşte de-mi spune! 

Ea zise: 

— Vai, fiul meu! Sultanul şi-a uitat de făgăduiala pe care 
ne-a făcut-o! Şi chiar astăzi o mărită pe fiică-sa Badru'l- 
Budur cu feciorului vizirului cel mare, faţa aia de catran, 
năpastă ăla de care mi-era mie atâta de spaimă! Şi cetatea 


toată e împodobită ca la sărbătorile cele mari, pentru nunta 
din seara aceasta! 

Şi Aladdin, dacă auzi vestea, simţi cum fierbinţeala îi 
năpădeşte minţile şi cum îi face sângele să zvâcâie 
năprasnic. Şi un răstimp rămase uluit şi năucit, de parcă sta 
să cadă şi să moară pe loc. Ci nu zăbovi să se îmbărbăteze, 
aducându-şi aminte de lampa cea fermecată pe care o avea 
la mâna lui şi care, mai mult decât oricând, avea să-i fie de 
mare ajutor. Şi se întoarse înspre maică-sa şi îi spuse, cu un 
glas tare liniştit: 

A şapte sute cincizecea noapte 

— Pe viaţa ta, o, maică, eu mă cam socotesc că feciorul 
vizirului nu prea are să se bucure în noaptea aceasta de 
desfătările pe care le nădăjduieşte în locul meu! Fii, dar, 
fără nici o teamă în privinţa aceasta, şi, fără a mai zăbovi, 
scoală-te şi pregăteşte-ne ceva de mâncare. Şi avem să 
vedem noi pe urmă ce ne mai rămâne de făcut, cu ajutorul 
Celui Preaînalt! 

Atunci mama lui Aladdin se ridică şi pregăti demâncarea, 
pe care Aladdin, cu mare poftă, o mâncă şi, îndată ce sfârşi, 
se duse în odaia lui spunând: 

— Vreau să rămân singur şi să nu fiu supărat de nimenea! 

Şi zăvori uşa după el cu cheia şi scoase lampa cea 
fermecată din ungherul unde o ţinea ascunsă. Şi o luă şio 
frecă la locul pe care îl ştia. Şi tot atunci, efritul rob al 
lămpii se ivi dinainte-i şi spuse: 

lacă aci dinainte stă robul tău cu luare-aminte! 

Spune: ce vrei? Eu sunt al lămpii slujitor, Fie că-n 
văzduhuri zbor, Fie că umblu de-a rând aici pe pământ! 

Şi Aladdin îi spuse: 

— Ascultă-mă bine, o, slujitor al lămpii! Căci nu mai este 
vorba acuma să-mi aduci de mâncat şi de băut, ci să mă 
slujeşti într-o daravelă cu mult mai însemnată! Află, dar, că 
sultanul mi-a făgăduit-o de soţie pe fata lui cea minunată, 
pe Badru'l-Budur, primind de la mine un plocon de poame 
nestemate. Şi mi-a cerut un răgaz de trei luni până să 


sărbătorim nunta. Şi acum şi-a uitat făgăduiala şi, fără 
măcar să-i treacă prin minte să-mi trimită îndărăt darul pe 
care i l-am dat, o mărită pe fiică-sa cu feciorul vizirului cel 
mare! Or, lucrurile nu trebuie să se petreacă o mie şi una 
de nopţi nicidecum în felul acesta! Şi îţi cer să mă slujeşti ca 
să-mi duc la îndeplinire un plan al meu! Şi efritul răspunse: 

— Spune, o, Aladdin, stăpâne al meu! Şi nu e nici o 
trebuinţă să-mi dai atâtea lămuriri! Porunceşte şi am să mă 
supun! 

Şi Aladdin răspunse: 

— În seara aceasta, deci, de îndată ce însurăţeii s-or culca 
în patul lor de nuntă şi până ce să aibă ei vreme nici măcar 
să se atingă, să-i ridici cu pat cu tot şi să-i aduci chiar aici, 
unde am să văd eu ce îmi rămâne de făcut! 

Iar efritul lămpii îşi duse mâna la frunte şi răspunse: 

— Ascult şi mă supun! Şi pieri. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă, şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute cincizeci şi una noapte 
spuse: 

Iar efritul lămpii îşi duse mâna la frunte şi răspunse: 

— Ascult şi mă supun! Şi pieri. 

Iar Aladdin se duse la maică-sa şi şezu jos lângă ea şi 
începu să tăifăsuiască liniştit, ba de una, ba de alta, fără să 
se mai îngrijeze de măritişul domniţei, de parcă nimic din 
toate acelea nu s-ar fi întâmplat. Şi, la culcare, intră în 
odaia lui unde iarăşi se zăvori cu cheia şi aşteptă 
întoarcerea efritului. Şi-aşa cu el! 

În ce priveşte nunta feciorului vizirului cel mare, iacătă! 
Când ospeţele şi zaifeturile şi chilomanele şi veselirile 
ajunseră la capăt, proaspătul însurăţel, cu căpetenia 
hadâmbilor înainte, intră în odaia de nuntă. Şi căpetenia 
hadâmbilor zori să plece şi să închidă uşa în urma lui. Şi a 
şapte sute cincizeci şi una noapte ginerele, după ce se 
dezbrăcă, trase la o parte pologul de mătase de la pat şi se 
băgă acolo, ca să aştepte venirea domniţei. Or, domniţa nu 


zăbovi mult până să se arate, însoţită de mama sa şi de 
femeile din alaiul ei, care o dezbrăcară, o înveşmântară cu o 
cămăşuţă de mătase şi îi despletiră părul. Pe urmă o suiră 
în pat ca parcă silind-o, în vreme ce, cumu-i datina 
mireselor în astfel de împrejurări, domniţa se prefăcea că 
se împotriveşte şi se smucea în toate părţile, dând să le 
scape din mâini. Şi după ce o suiră în pat, fără a se ispiti să 
se uite la feciorul vizirului, care se afla de mult în pat, 
femeile plecară toate împreună, făcând urări pentru 
îndeplinire. 

lar mama domniţei, care plecă la urmă de tot, închise uşa 
odăii, scoțând, cumu-i datina, un oftat adânc. 

Or, de îndată ce tinerii însurăţei se văzură singuri şi până 
să aibă răgazul să-şi facă vreo mângâiere cât de mică, se 
simţiră deodată ridicaţi cu pat cu tot, fără a putea să-şi dea 
seama ce li se întâmplă. Şi, cât ai clipi din ochi, se văzură 
scoşi din sărai şi puşi jos într-un loc pe care nu-l cunoşteau 
şi care nu era altul decât odaia lui Aladdin. Şi pe când ei se 
cufundau în spaimă, efritul se duse de se temeni dinaintea 
lui Aladdin şi îi zise: 

— Porunca ta, o, stăpâne al meu, a fost îndeplinită. Şi iată- 
mă-s gata să te ascult, la tot ce maiaia mă pune să-ţi fac! 

Şi Aladdin îi răspunse: 

— Mai am să-ţi cer a-l înşfăca pe pezevenghiul acesta 
tinerel şi a-l duce să-l încui, pe toată noaptea, în 
umblătoare! Şi mâine dimineaţă să te întorci aici, ca să 
capeţi poruncile mele! 

Şi ginnul lămpii răspunse că ascultă şi că se supune şi zori 
să îndeplinească porunca. II înşfăcă, aşadar, cu asprime, pe 
feciorul vizirului şi îl duse de-l încuie la privăţi, înfundându-l 
cu capul într-o gaură. Şi vărsă asupra-i o suflare rece şi 
împuţită, care îl ţintui ca pe o bucată de lemn în starea în 
care se afla. Şi-aşa cu el! 

A şapte sute cincizeci şi una noapte ci în ceea ce îl priveşte 
pe Aladdin, apoi acesta, dacă rămase singur cu domniţa 
Badru'l-Budur, nu se gândi o clipită măcar, în ciuda 


dragostei amarnice pe care o simţea pentru ea, să se 
prilejească de împrejurare. Şi, dintru început, se temeni 
dinaintea domniţei, ţinându-şi mâna pe inimă, şi, cu un glas 
plin de patimă, îi spuse: 

— O, domniţă, află că aici eşti mai la adăpost decât în 
saraiul sultanului, părintele tău! Dacă te afli în locul acesta 
pe care nu îl cunoşti, este numai ca să nu înduri 
mângâierile acelui copilandru năvleg, feciorul vizirului 
tatălui tău! Iar eu, măcar că sunt acela căruia i-ai fost 
făgăduită de soţie, am să mă feresc cu grijă să mă ating de 
tine, mai înainte de a fi venit vremea şi mai înainte ca tu să 
fi ajuns soţia mea, după pravila Cărţii celei sfinte şi după 
sunnâl ci din vorbele acestea ale lui Aladdin, domniţa nu 
putu să priceapă nimic, mai întâi din pricină că era tare 
speriată, şi-apoi pentru că ea habar nu avea nici de 
făgăduiala dată de tătâne-său şi nici de toate dedesubturile 
acelei trebi. Şi, neştiind ce să spună, se mulţumi să plângă 
cu amar. Şi Aladdin, ca să-i dovedească şi mai apriat că nu 
avea nici un gând rău în privinţa ei şi ca s-o liniştească, se 
aruncă în pat îndărăt, chiar pe locul pe care şezuse feciorul 
vizirului şi avu grijă să aşeze o sabie între fată şi el, ca să-i 
arate şi mai limpede prin aceasta că înţelegea să-şi facă mai 
degrabă moarte decât să se atingă de domniţă, nici măcar 
cu vârfurile degetelor. Ba chiar se şi întoarse cu spatele 
înspre ea, ca nu care cumva s-o stânjenească în vreun fel. Şi 
adormi în deplină linişte, fără a se mai îngrija că se afla 
acolo Badru'l-Budur cea atâta de dorită, de parcă ar fi fost 
singur-singurel în patul lui de flăcău. 

Pe domniţă însă tulburarea, pe care i-o pricinuiau 
întâmplarea aceea atât de ciudată şi starea cea nouă în 
care se vedea şi gândurile învălmăşite care o chinuiau, ba 
de spaimă, ba de uluire, nu o lăsă să dea geană în geană 
toată noaptea. Ci fără de îndoială că ea era cu mult mai 
puţin de plâns decât fiul vizirului, care se afla la umblători, 
cu capul vârât într-o gaură şi care nu putea să facă nici o 
mişcare, din pricina suflării celei înfricoşătoare pe care o 


aruncase efritul peste el spre a-l înţepeni. Oricum, soarta 
celor doi însurăţei, în cea dintâi noapte a lor de nuntă, nu 
avea nimic alta decât lucruri tare mâhnitoare şi tare 
păcătoase. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute cincizeci şi doua noapte 
spuse: 

Oricum, soarta celor doi însurăţei, în cea dintâi noapte a 
lor de nuntă, nu avea nimic alta decât lucruri tare 
mâhnitoare şi tare păcătoase. 

A doua zi dimineaţa, fără ca Aladdin să mai trebuiască să 
frece iarăşi lampa, efritul - după porunca dată de cu seară - 
veni singur să aştepte trezirea stăpânului lămpii. Şi întrucât 
acesta zăbovea, scoase un şir de strigăte, înspăimântând-o 
pe domniţă, care nu avea putinţa să-l zărească. Şi Aladdin 
deschise ochii; şi de îndată ce îl văzu pe efrit, se ridică de 
lângă domniţă şi se trase oleacă mai de o parte, ca să nu fie 
auzit decât de efrit, căruia îi spuse: 

— Dă fuga de-l scoate de la umblători pe feciorul vizirului 
şi întoarce-te de-l pune în pat, pe locul unde se afla. Pe 
urmă înşfacă-i şi du-i pe amândoi în saraiul sultanului, chiar 
acolo de unde i-ai luat. Şi, mai cu seamă, veghează-i cu 
luare-aminte ca nu cumva să-i laşi să se sărute ori măcar să 
se atingă! 

Şi efritul lămpii răspunse că ascultă şi că se supune şi zori 
să se ducă mai întâi să-l scoată pe tinerelul cel năpăstuit de 
la umblători şi să-l aşeze pe pat lângă domniţă şi-apoi, 
numaidecât, în mai puţină vreme decât ar fi de trebuinţă ca 
a şapte sute cincizeci şi doua noapte să baţi o dată din 
pleoape, îi mută pe amândoi în odaia de nuntă din saraiul 
sultanului, fără ca ei să poată vedea ori să poată pricepe 
nici ce se întâmplă cu ei, nici pe ce cale îşi schimbau aşa de 
iute locuinţa. Şi de altminteri asta era tot ce li se putea 
întâmpla mai bine, întrucât numai dacă l-ar fi văzut o dată 


pe ginnul cel înfricoşător, slujitorul lămpii, fără de îndoială 
că s-ar fi speriat de moarte. 

Or, nici nu-i aşeză bine efritul pe cei doi însurăţei în odaia 
lor din sărai, că sultanul şi soţia lui, arzând să afle cum îşi 
petrecuse domniţa, fata lor, cea dintâi noapte a ei de nuntă 
şi dornici s-o firitisească şi să fie cei dintâi care s-o vadă 
spre a-i ura fericire şi huzur statornic, îşi făcură intrarea de 
dimineaţă şi se apropiară tulburaţi foarte de patul fetei lor 
şi o sărutară cu duioşie între cei doi ochi, spunându-i: 

— Binecuvântată să-ţi fie însoţirea, o, fiică a inimii noastre! 
Şi deie Allah să vezi zămislindu-se din rodnicia ta un şir 
lung de urmaşi frumoşi şi vestiți, care să ducă din neam în 
neam fala şi mândria spiţei noastre! Ah, spune-ne cum ţi-ai 
petrecut noaptea aceasta dintâi şi cum s-a purtat soţul tău 
faţă de tine! 

Şi, după ce vorbiră aşa, tăcură, aşteptând răspunsul. Şi, 
iacătă că deodată domniţa, în loc să arate un chip proaspăt 
şi zâmbitor, o văzură cum izbucneşte în suspine şi cum îi 
priveşte cu nişte ochi trişti şi plini de lacrimi. 

Ei atunci vrură să-l întrebe şi pe soţul ei şi se uitară la 
locul din pat unde credeau că încă se mai afla culcat; dar el 
taman ieşise din odaie, chiar în clipa intrării lor, ca să se 
ducă să se spele de toate spurcăciunile care îl mânjiseră pe 
faţă. Şi gândiră că s-o fi dus la hammamul din sărai, ca să se 
scalde după împreunare. Şi-aşa că se întoarseră iar înspre 
fata lor şi o iscodiră îngrijoraţi, din semne, din priviri şi din 
grai, despre pricina lacrimilor şi a mâhnirii ei. Şi întrucât ea 
tacea mai departe, socotiră că numai ruşinea de după cea 
dintâi noapte de nuntă o oprea să vorbească şi că lacrămile 
ei erau lacrimi ca pentru asemenea împrejurări; şi stătură 
un răstimp liniştiţi, nevroind să mai stăruiască, dintru 
început. Cum însă starea aceea ameninţa să dăinuiască 
prea lungă vreme şi cum lacrimile nu făceau decât să 
sporească, sultana nu putu să îndure mai mult; şi, cu un 
glas plin de haz, îi spuse într-un sfârşit domniţei: 


— Hai, fata mea, vrei până la urmă să-mi răspunzi şi să-i 
răspunzi şi tatălui tău? Şi mult ai să mai faci cu noi nazurile 
astea, care chiar că ţin de cam prea multă vreme? Şi eu, 
fata mea, am fost mireasă, ca tine şi înainte de tine! Da eu 
am ştiut să pun o măsură şi să nu prea întind mofturile 
astea de găină plouată. Şi, pe deasupra, tu uiţi că te 
dovedeşti acuma lipsită de cinstirea care ne-o datorezi, 
dacă te încăpăţânezi aşa mai departe să nu răspunzi la 
întrebările noastre! 

La vorbele acestea supărate ale mamei sale, biata 
domniţă, copleşită din toate părţile deodată, se văzu silită 
să se rupă din tăcerea pe care o păstra şi, scoțând un 
suspin adânc şi tare jalnic, răspunse: 

— Allah să mă ierte dacă m-am dovedit lipsită de cinstirea 
pe care o datorez tatălui meu şi mamei mele! Ci pricina este 
că sunt tulburată până peste poate şi tare speriată şi tare 
tristă şi tare năucită de tot ce mi s-a întâmplat în noaptea 
aceasta! 

Şi începu să povestească tot ce i se întâmplase, nicidecum 
aşa cum se petrecuseră lucrurile aievea, ci aşa cum putuse 
ea să le priceapă numai cu ochii. Spuse cum, de îndată ce 
se culcase în patul ei, lângă soţul ei, feciorul vizirului, 
simţise că patul se mişcă sub ea, cum se văzuse mutată într- 
o clipită din odaia de nuntă într-o casă în care nu mai fusese 
niciodată până atunci, cum soţul ei fusese dus de acolo, fără 
ca să poată şti în ce fel fusese el luat şi dus, cum locul lui, 
cât ţinuse noaptea toată, fusese luat de un flăcău frumos, 
tare cuviincios şi până peste poate de a şapte sute cincizeci 
şi treia noapte îndatoritor care, ca nu cumva să se vadă 
ispitit a se bucura de ea, pusese sabia între ei şi adormise, 
cu faţa întoarsă la perete şi cum, într-un sfârşit, dimineaţa, 
de îndată ce soţul ei se întorsese în pat, fusese mutată 
iarăşi, dimpreună cu el, în odaia lor de miri, din sărai, de 
unde el atunci se grăbise să se scoale spre a da fuga la 
hammam, ca să se curețe de un strat de lucruri amarnice 
care îi copereau chipul! Şi adăugă: 


— Şi tocmai atunci v-am văzut pe amândoi că intraţi pe 
uşă, ca să-mi uraţi ziua-bună şi să-mi cereţi veşti! Vai de 
mine şi de mine! Nu-mi mai rămâne decât să mor! 

Şi, după ce spuse astea, îşi ascunse capu-n perne, pradă 
unor suspine grele. 

Dacă auziră vorbele acestea ale domniţei Badru'l-Budur, 
fiica lor, sultanul şi soţia lui rămaseră cu gura căscată şi se 
priviră cu nişte ochi albi şi cu nişte chipuri lungi şi nu mai 
avură nici o îndoială că fata lor nu şi-ar fi pierdut minţile din 
pricina nopţii aceleia, când fecioria ei fusese berbecită 
întâia oară. Şi nu vroiră să dea nici un fel de crezare 
vorbelor ei. lar maică-sa îi spuse cu glas şoptit. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute cincizeci şi treia noapte 
spuse: 

Şi nu vroiră să dea nici un fel de crezare vorbelor ei. lar 
maică-sa îi spuse cu glas şoptit: 

— Aşa se petrec lucrurile întotdeauna, fata mea! Ci să te 
fereşti să nu care cumva să mai spui şi altcuiva, căci 
lucrurile astea nu se povestesc niciodată! Şi cine te-ar auzi 
te-ar lua de smintită! Scoală-te, dar şi nu te mai îngrijora în 
privinţa aceasta şi fă în aşa fel ca să nu tulburi, cu chipul 
tău mohorât, ospeţele care se dau astăzi la sărai, în cinstea 
ta şi care au să ţină patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, 
nu numai în cetatea noastră, ci şi în toată împărăţia! Hai, 
fata mea, fii mulţumită şi uită degrabă păţaniile din noaptea 
aceasta! 

Pe urmă sultana chemă slujnicele şi le dădu în seamă s-o 
dichisească pe mireasă; iar ea, împreună cu sultanul, care 
era tare nedumerit, ieşi să-l caute pe ginerele său, feciorul 
vizirului. Şi sultanul, ca să se dumirească de cele ce-i 
spusese fiică-sa, începu să-l iscodească pe amărâtul de 
flăcău despre cele ce se întâmplaseră. Ci el nu vroi să-i 
mărturisească nimic din câte îndurase. Şi, tăinuindu-le 


toată păţania, de teamă să nu fie luat în râs şi alungat de 
părinţii soţiei sale, se mulţumi să răspundă: 

— Pe Allah! Da ce să se fi întâmplat de aveţi, când mă 
întrebaţi, un chip atâta de ciudat? 

Şi sultana, atunci şi mai încredinţată că tot ce-i povestise 
fiică-sa era urmarea vreunui vis urât, socoti că face bine să 
nu mai stăruiască deloc pe lângă ginere-său şi îi spuse: 

— Preamărit să fie Allah că totul s-a petrecut fără de 
vătămare şi fără de durere! Le sfătuiesc, fiul meu, să te 
porţi cu multă gingăşie faţă de soţia ta, întrucât ea-i tare 
firavă! 

Şi îl lăsă cu vorbele acestea şi se duse în iatacurile ei, să 
vegheze zaiafeturile şi zamparalăcurile din ziua aceea. Şi- 
atâta cu ea şi cu tinerii însurăţei! 

Estimp, Aladdin, care cam bănuia ce se petrecea la sărai, 
îşi petrecu ziua veselindu-se la gândul renghiului cel iscusit 
pe care i-l jucase feciorul vizirului. Ci nu se ţinu de mulţumit 
şi vroi să deguste până la capăt umilirea potrivnicului său. 
Încât socoti potrivit să nu-i lase o clipită de tihnă şi, de cum 
căzu noaptea, luă lampa şi o frecă. lar ginnul se şi ivi 
dinaintea lui, rostind cele ce rostise şi de dăţile celelalte. Şi 
Aladdin îi spuse: 

A şapte sute cincizeci şi treia noapte 

— O, slujitor al lămpii, du-te la saraiul sultanului! Şi, de 
îndată ce ai să-i vezi pe tinerii însurăţei că se culcă laolaltă, 
ia-i cu pat cu tot şi adu-mi-i aici, cum ai făcut şi as'noapte! 

Şi ginnul plecă de zor să îndeplinească porunca şi nu 
zăbovi mult până ce să se întoarcă cu povara pe care o puse 
jos în odaia lui Aladdin, ca apoi să-l înşface pe feciorul 
vizirului şi să-l înfunde cu capu-nainte în usna umblătoarei. 
Şi Aladdin nu pregetă să ia locul cel gol şi să se culce lângă 
domniţă; ci cu tot atâta cuviinţă ca întâia oară. Şi, după ce 
aşeză sabia între ei, se întoarse cu faţa la perete şi adormi 
liniştit. Şi, a doua zi, lucrurile se petrecură întocmai ca în 
ajun; care va să zică, efritul, urmând poruncile lui Aladdin, 
îl aduse pe pătimitul de ginerel îndărăt lângă Badru'l-Budur 


şi îi purtă pe amândoi, cu patul, în odaia de nuntă din 
saraiul sultanului. 

Or, sultanul, mai nerăbdător ca oricând să afle ştiri de la 
fiica lui, după cea de a doua noapte, ajunse taman în clipita 
aceea în odaia de noapte, numai el singur de data aceasta; 
căci, mai presus de toate, sultanul se temea de bosumflările 
sultanei, soţia lui şi mai degrabă vroia să o descoase el 
însuşi pe domniţă. Şi de îndată ce fiul vizirului, ugilit până 
peste poate, auzi paşii sultanului, sări din pat şi o zbughi 
afară din odaie, ca să dea fuga la hammam să se curețe pe 
faţă. Iar sultanul intră şi se duse lângă patul fiicei sale şi 
ridică pologul de zarafir; şi, după ce o sărută pe domniţă, o 
întrebă: 

— Spune-mi, fata mea! Nădăjduiesc că în noaptea aceasta 
nu ai mai avut visele acelea atâta de amarnice, din care ne- 
ai povestit ieri acele păţanii nemaipomenite! Hai, poţi să-mi 
spui cum ţi-ai trecut noaptea aceasta? 

Ci domniţa, în loc să răspundă, izbucni în suspine şi îşi 
ascunse faţa în mâini, ca să nu vadă ochii înroşiţi ai tatălui 
ei, care nu mai pricepea nimic din toate astea. Şi aşteptă o 
bună bucată de vreme, ca să-i dea răgaz să se liniştească; ci 
întrucât ea tot plângea şi sughiţa mai departe, sultanul, 
până la urmă, chiar că se înfurie şi îşi trase sabia şi strigă: 

— Pe viaţa mea, dacă nu vrei să-mi spui numaidecât 
adevărul, are să-ţi zboare capul de pe umeri! 

Atunci biata domniţă, de două ori înfricoşată, fu nevoită să- 
şi curme pe dată lacrimile şi cu glas sfâşiat spuse: 

— O, tată al meu preaiubit, fâe-ţi milă! Nu te mânia pe 
mine! Căci, dacă ai binevoi să mă asculţi, acuma, când 
mama nu mai este aici ca să te stârnească împotriva mea, 
m-ai ierta, fără de nici o îndoială şi m-ai plânge şi ai avea 
grijă cum se cuvine ca să nu mă laşi să mor de tulburare şi 
de spaimă! Întrucât, de bună seamă, dacă m-ar mai încerca 
o dată întâmplările cele atâta de amarnice pe care le-am 
încercat în noaptea aceasta din urmă, m-ai găsi mâine 
dimineaţă moartă în pat! Fie-ţi, dar, milă de mine, o, părinte 


al meu şi fă aşa ca urechea şi inima ta să se îndure de 
patimile şi de spaima mea! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute cincizeci şi patra noapte 
spuse: 

Fie-ţi, dar, milă de mine, o, părinte al meu şi fă aşa ca 
urechea şi inima ta să se îndure de patimile şi de spaima 
mea! 

Şi sultanul, care avea o inimă blajină şi care nu mai simţea 
în preajma lui duhul asmuţitor al soţiei sale, se plecă înspre 
fiică-sa şi o sărută şi o mângâie şi îi alină inima scumpă. Pe 
urmă îi spuse: 

A “apte sute cincizeci şi patra noapte 

— Şi acuma, fata mea, potoleşte-ţi sufletul şi înseni-nează- 
ţi ochii! Şi povesteşte-i cu toată încrederea părintelui tău, în 
toate de-amănuntele, întâmplările care te-au adus noaptea 
aceasta într-o stare de tulburare şi de spaimă atâta de 
amarnice! 

Şi domniţa, cu capul pe pieptul tatălui ei, povesti, fără să 
uite nimic, toate năprasnele câte i se întâmplaseră în acele 
două nopţi trecute şi îşi sfârşi istorisirea adăugând: 

— Şi-apoi, o, tată al meu mult-iubit, ar fi mult mai bine să-l 
întrebi şi pe fiul vizirului, ca să-ţi poată adeveri şi el spusele 
mele! 

Şi sultanul, după ce ascultă întâmplarea aceea 
nemaipomenită, rămase năucit până peste marginile nău- 
cirii şi împărtăşi necazul fiicei lui şi îşi simţi ochii cum i se 
înmoaie de lacrimi, aşa de tare o iubea. Şi îi spuse: 

— Hotărât, fata mea, numai şi numai eu sunt pricina la 
toate năpastele câte ţi s-au întâmplat. Întrucât te-am 
măritat cu un amărât care nu ştie cum să te apere şi să te 
ferească de asemenea năprasne ciudate. Căci, cu adevărat, 
eu ţi-am vroit fericirea, cu căsătoria aceasta şi nicidecum 
jalea şi pieirea ta! Or, pe Allah, am să poruncesc 
numaidecât să vină vizirul şi fiul lui, năvlegul şi să le cer 


samă despre toate lucrurile astea! Ci, orice-ar fi, tu poţi să 
fii liniştită, fata mea! Căci necazurile acestea nu au să se 
mai întâmple, mă jur ţie pe viaţa capului meu! 

Pe urmă o lăsă, dând-o în grija femeilor şi se duse în 
iatacurile sale, clocotind de mânie. 

Şi pe dată porunci să vină la el vizirul său cel mare; şi, de 
cum vizirul i se înfăţişă dinainte, sultanul îi strigă: 

— Unde-i pramatia de fiu-tău? Şi ce ţi-a spus în privinţa 
celor câte s-au întâmplat în aceste două nopţi din urmă? 

Vizirul cel mare, înmărmurit, răspunse: 

— Habar nu am, o, doamne al vremilor, despre ce este 
vorba! Fiul meu nu mi-a spus nimic care să poată să-mi 
lămurească mânia stăpânului nostru! Ci, dacă îmi îngădui, 
dau fuga numaidecât să-l caut şi să-l întreb! Şi sultanul zise: 

— Du-te! Şi întoarce-te degrabă să-mi dai răspunsul! 

Şi vizirul cel mare, cu nasul tare alungit, ieşi îndoin-du-şi 
spinarea şi se duse să-l caute pe fiu-său, pe care îl găsi la 
hammam, pregătindu-se să se spele de scârnele care îl 
acopereau. Şi îi strigă: 

— O, pui de căţea, pentru ce mi-ai tăinuit adevărul? Dacă 
nu-mi dai sama numaidecât despre aceste două nopţi, ziua 
de astăzi are să fie ziua ta cea de pe urmă! 

Şi fiu-său lăsă capu-n jos şi răspunse: 

— Vai, o, părinte al meu, numai ruşinea m-a oprit până 
acuma să-ţi dezvăluiesc amarnicele întâmplări din aceste 
două nopţi şi năpastele cele de nespus pe care le-am 
îndurat, fară a avea putinţă să mă apăr, ori baremi să ştiu 
cum şi din blestemul căror puteri vrăjmaşe am păţit 
amândoi tot ce am păţit, în patul nostru! 

Şi îi povesti lui tătâne-său toată tărăşenia, de şart, fără a 
uita nimic! Ci nu are nici un rost s-o mai spunem o dată. Şi 
adăugă: 

— In ce mă priveşte, o, părinte al meu, mai degrabă îmi 
vreau moartea decât o asemenea viaţă! Şi, dinaintea ta, fac 
jurământul cel întreit de despărţenie pe totdeauna de fata 
sultanului! Mă închin, dar, ţie, să te duci la sultan şi să-l 


îndupleci să primească mărturisirea despărţeniei mele de 
fata sa Badru'l-Budur! Întrucât aceasta este singura cale de 
a vedea sfârşindu-se năpastele mele şi de a-mi dobândi 
liniştea! Şi am să pot şi eu atunci să dorm în patul meu, în 
loc să-mi petrec nopţile prin umblători! 

Când auzi vorbele fiului său, vizirul cel mare rămase 
mohorât. Căci dorul vieţii lui fusese de a-l vedea pe fe-cioru- 
său însurat cu fata sultanului şi greu îi mai venea să se 
lepede de o cinste atâta de mare. Încât, măcar că era a 
ţapte sute cincizeci "i patra noapte încredinţat de nevoinţa 
despărțirii în atare împrejurări, îi spuse fiului său: 

— Hotărât, o, fiul meu, nu este cu putinţă să înduri mai 
mult nişte năprasne ca acelea. Cugetă însă la ce pierzi 
odată cu despărţenia aceasta! Au nu ar fi mai bine să-ţi 
îmbărbătezi inima încă o noapte, în care noi avem să 
veghem în preajma odăii de nuntă, cu hadâmbi înarmaţi cu 
săbii şi cu toroipane? Ce zici, fiul meu? 

El răspunse: 

— Fă ce vrei, o, părinte al meu, vizirule! Din parte-mi, eu 
sunt bine hotărât să nu mai intru în odaia aceea de nuntă! 

Atunci vizirul îl lăsă pe fiu-său şi se întoarse la sultan. Şi 
şezu smirnă dinaintea lui, cu capu-n pământ. Şi sultanul îl 
întrebă: 

— Ce ai a-mi spune? El răspunse: 

— Pe viaţa stăpânului nostru, ceea ce a povestit domniţa 
Badru'l-Budur este întru totul adevărat! Ci vina nu-i 
nicidecum a feciorului meu! Oricum, o, doamne al vre-milor, 
nu trebuie ca domniţa să rămână iarăşi în primejdia altor 
necazuri din pricina fiului meu. Şi, dacă îngăduieşti, mai 
bine ar fi ca de acuma aceşti doi soţi să se lase unul de altul, 
după datina despărţeniei! 

Şi sultanul spuse: 

— Pe Allah, ai dreptate! Da dacă soţul fiicei mele nu ar fi 
fost fiu-tău, cu moartea l-aş fi despărţit de fata mea! Să fie, 
dară, despărțiți! 


Şi tot atunci sultanul dădu poruncile de trebuinţă ca să se 
curme toate zaiafeturile, atât în sărai precum şi în cetate şi 
în toată împărăţia Chinei; şi porunci să se strige 
despărţenia fiicei sale Badru'l-Budur de feciorul vizirului cel 
mare, dând de înţeles limpede că nimica nu fusese săvârşit 
şi că mărgăritarul rămăsese neprihănit şi nevătămat. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute cincizeci şi cincea noapte 
Spuse: 

Şi porunci să se strige despărţenia fiicei sale Badru'l- 
Budur de feciorul vizirului cel mare, dând de înţeles 
limpede că nimica nu fusese săvârşit şi că mărgăritarul 
rămăsese neprihănit şi nevătămat. lar pe feciorul vizirului 
cel mare, din preţuire faţă de tătânele lui, sultanul îl căftăni 
valiu peste un olat depărtat de-al Chinei şi îi porunci să 
plece fără de zăbavă. Lucru care şi fu îndeplinit. 

Când Aladdin află, odată cu locuitorii cetăţii, din strigătele 
pristavilor domneşti, despre despărţenia domniţei Badru'l- 
Budur, fără de săvârşirea nuntişului şi despre plecarea 
ponositului, îşi simţi pieptul umflân-du-se până peste poate 
şi îşi zise: „Binecuvântată fie lampa aceasta făcătoare de 
minuni, izvorul cel dintâi al tuturor huzururilor mele! Ba 
chiar că-i mai bine dacă despărţenia s-a săvârşit fără nici un 
amestec mai de-a dreptul al ginnului lămpii, care, nu încape 
îndoială, l-ar fi nimicit fără de scăpare pe nătângul ăla!" Şi 
tot aşa se mai bucură şi că răzbunarea lui ajunsese la 
izbânda aceea fără ca nimenea, nici sultanul, nici vizirul cel 
mare, nici măcar maică-sa, să fi priceput ce parte avusese 
el în toată povestea. Şi, fără să-şi mai bată capul, de parcă 
nimica peste fire nu s-ar fi întâmplat de când o ceruse el pe 
domniţă de soţie, aşteptă, în toată liniştea, să se scurgă cele 
trei luni de răgaz cerute de sultan şi, chiar de cu zori, după 
cea mai din urmă zi, o trimise la sărai pe maică-sa, 
înveşmântată cu hainele ei cele mai frumoase, să-i aducă 
aminte sultanului de făgăduiala. 


Or, de îndată ce mama lui Aladdin intră la divan, sultanul, 
care după obiceiul său era pe cale să înceapă a orândui 
treburile domniei, îşi aruncă ochii înspre ea şi o cunoscu 
numaidecât. Şi nu fu de trebuinţă să vorbească a ţapte sute 
cincizeci "i cincea noapte ea, întrucât sultanul îşi aminti 
singur de făgăduială pe care i-o făcuse şi de răstimpul pe 
care îl sorocise. Şi se întoarse înspre vizir şi îi zise: 

— O, vizirule, iacăt-o pe mama lui Aladdin! Ea este aceea 
care acum trei luni ne-a adus tablaua cea minunată de 
farfuriu, plină cu nestemate. Şi tare mă socotesc că vine, la 
trecerea sorocului, să-mi ceară îndeplinirea făgăduielii pe 
care i-am făcut-o în privinţa fetei mele! Binecuvântat fie 
Allah, carele nu a îngăduit căsătoria cu fiul tău, ca să mă 
facă să-mi aduc aminte de vorba dată, pe când eu mi-am 
uitat legămintele, din pricina ta! 

Şi vizirul care în inima lui rămăsese tare cătrănit de toate 
câte se întâmplaseră, răspunse: 

— De bună seamă, o, stăpâne al meu, domnii nu se cade 
niciodată să-şi uite făgăduielile! Ci, cu adevărat, când 
cineva îşi mărită fata, se cuvine să cerceteze cine este soţul! 
Iar stăpânul nostru sultanul nu a făcut nici un fel de 
cercetare despre Aladdin şi despre obârşia lui! Or, eu am 
aflat că acesta-i fiul unui croitor sărman, mort în sărăcie şi 
dintr-o stare de jos! De unde dară poate să-i vină bogăţia 
unui fecior de croitor? 

Sultanul spuse: 

— Bogăția vine de la Allah, o, vizirule! El spuse: 

— Aşa-i, o, Măria Ta! Da noi nu ştim dacă Aladdin acesta 
este într-adevăr aşa de bogat pe cât ne-a dat de presupus 
ploconul lui. Ca să ne încredinţăm, sultanul nu ar avea 
decât să ceară, ca preţ pentru domniţă, o zestre atâta de 
mare cât să n-o poată plăti decât un fiu de emir ori de 
sultan. Şi, în chipu-acesta, sultanul nu şi-ar mărita fata 
decât după o bună cercetare, fără a se primejdui a-i mai da 
o dată un soţ nevrednic de harurile ei! 

Şi sultanul spuse: 


— Limba ta musteşte miere, o, vizirule! Pofteşte-o, dar, pe 
femeie să vină mai aproape ca să-i vorbesc! 

O mie şi una de nopţi iar vizirul făcu semn căpeteniei 
străjerilor, care o pofti pe mama lui Aladdin să înainteze 
până la piciorul tronului. 

Atunci mama lui Aladdin se temeni şi sărută pământul de 
trei ori dintre mâinile sultanului, care îi zise: 

— Află, o, mătuşă, că nu mi-am uitat deloc făgăduinţa! Ci 
până acuma încă nu ţi-am spus nimic despre zestrea cerută 
ca preţ pentru fata mea, ale cărei haruri sunt mari foarte! 
Să-i spui, dar, fiului tău că însurătoarea lui cu fata mea El 
Sett Badru'l-Budur are să se săvârşească de îndată ce are 
să-mi trimită ceea ce îi cer ca zestre pentru fata mea, adică 
patruzeci de tablale mari de aur greu, pline până-n buză cu 
soiurile acelea de nestemate, în chip de poame de toate 
culorile şi de toate mărimile, din care mi-a trimis în tava de 
farfuriu; şi tablalele acelea de aur să fie aduse la sărai de 
patruzeci de copile roabe, frumoase ca nişte lune, care să 
fie însoţite de patruzeci de robi negri, tineri şi voinici şi toţi 
să meargă în alai îmbrăcaţi cât mai falnic şi să vină să pună 
jos dinaintea mea acele patruzeci de tablale cu nestemate! 
Şi iacătă, aceasta-i toată cerința mea, tuşa mea cea bună! 
Căci nu voi a cere mai mult de la fiul tău, ţinând seama de 
peşcheşul pe care mi l-a şi trimis! 

lar mama lui Aladdin, doborâtă de-a binelea de cererea 
aceea fără de asemuire, se mulţumi să se mai temenească o 
dată dinaintea jeţului împărătesc şi se trase îndărăt, spre a 
se duce să-i dea seamă lui fecioru-său despre solia ei. Şi îi 
spuse: 

— Ah, fiul meu, te sfătuiesc eu bine, dintru început, să nu 
te gândeşti Ia însurătoarea aceasta cu domniţa Badrui'l- 
Budur! 

Şi cu un potop de suspine, îi povesti fiului ei felul, de 
altminteri binevoitor, cum o primise sultanul şi cererile pe 
care le ridică până a se învoi cu totul la însurătoare. 

Şi adăugă: 


— Ce nebunie şi pe tine, o, copilul meu! Că nu mă gândesc 
la tablalele de aur şi la nestematele cerute! Întrucât mintea 
mea îmi spune că ai să fii atâta de smintit cât să te a şapte 
sute cincizeci şi şasea noapte duci în tainiţa de sub pământ 
ca să despoi toţi pomii de poamele lor cele vrăjite! Da în 
ceea ce priveşte cele patruzeci de fetişcane roabe şi cei 
patruzeci de flăcăiaşi negri, cum ai să faci, ia spune-mi? Ah, 
fiul meu şi cererea aceasta atâta de nemăsurată este tot un 
pocinog de-al afurisitului de vizir; că l-am văzut, când am 
intrat, cum s-a aplecat la urechea sultanului şi i-a spus ceva 
în taină! Crede-mă, Aladdine, leapădă-te de gândul acesta 
care are să te mâie la pieirea ta, fără de izbavă! 

Ci Aladdin se mulţumi să zâmbească şi îi răspunse maică- 
sii: 

— Pe Allah! O, maică a mea, când te-am văzut că vii cu 
obrazul cătrănit, am gândit că o să-mi vesteşti vreo ştire 
tare rea! Da văd bine acuma că tu totdeauna te îngrijorezi 
pentru nişte lucruri care chiar că nici nu merită osteneala! 
Află, dar, că tot ce îmi cere sultanul ca preţ pentru fata lui 
nu este nimic pe lângă ce aş putea eu să-i dau într-adevăr! 
Înseninează-ţi, aşadar, ochii şi potoleşte-ţi sufletul! Şi, din 
parte-ţi, nu te mai gândi decât să ne găteşti ceva de 
mâncare, întrucât tare mi-e foame. Şi lasă în seama mea 
grija de a-l mulţumi pe Măria Sa. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute cincizeci şi şasea noapte 
spuse: 

Şi, din parte-ţi, nu te mai gândi decât să ne găteşti ceva de 
mâncare, întrucât tare mi-e foame. Şi lasă în seama mea 
grija de a-l mulţumi pe Măria Sa. 

Or, de îndată ce bătrâna ieşi ca să se ducă la suk să 
cumpere merindele de trebuinţă, Aladdin alergă să se 
încuie în odaia lui. Şi luă lampa şi o frecă în locul pe care îl 
ştia. 


Şi numaidecât se şi ivi ginnul care, după ce i se ploconi 
dinainte, spuse: 

lacătă-l aci dinainte pe robul tău cel cu luare-aminte! 

Spune: ce vrei? Eu sunt al acestei lămpi slujitor, Fie că-n 
văzduhuri zbor, Fie că alerg pe pământ! 

Şi Aladdin îi spuse: 

— Află, o, efritule, că sultanul binevoieşte să mi-o dea pe 
fata lui, minunata Badru'l-Budur, pe care o ştii, da numai 
dacă îi trimit cât mai degrabă patruzeci de tablale de aur 
greu, din cel mai curat soi, pline ochi cu poame de 
nestemate asemenea cu cele de pe tava de farfuriu pe care 
le-am cules chiar din pomii din grădina în care am găsit 
lampa pe care o slujeşti tu. Da asta nu-i tot! Sultanul îmi 
mai cere, pe deasupra, spre a-i duce tablalele acelea de aur 
greu, pline cu nestemate, patruzeci de fetişcane roabe, 
frumoase ca nişte lune, care să fie însoţite de patruzeci de 
flăcăi negri, frumoşi, voinici şi falnic îmbrăcaţi. lacătă, dar, 
ce îţi cer eu, la rându-mi! Grăbeşte, aşadar, să mă 
mulţumeşti, în temeiul puterii pe care o am asupra ta, ca 
stăpân ce mă aflu al lămpii! 

Iar ginnul răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi pieri, ci numai spre a se şi întoarce peste o clipită. Şi 
era însoţit de cei optzeci de robi cu pricina, atât bărbaţi, cât 
şi femei, pe care îi rândui în curte, de-a lungul zidului casei. 
Iar roabele femei purtau pe cap, fiecare, câte un lighean 
mare de aur greu, plin până în buză cu mărgăritare, cu 
diamante, cu pietre de rubin, cu smaralde, cu peruzele şi cu 
alte sumedenii de soiuri de nestemate, în chip de poame de 
toate culorile şi de toate mărimile. Şi a şapte sute cincizeci 
şi şasea noapte fiecare lighean era acoperit cu un văl 
străveziu de bo-rangic, ţesut cu alesături de zarafir. Şi chiar 
că nestematele erau mai minunate şi încă cu mult, decât 
cele înfăţişate întâia dată sultanului, pe tablaua de farfuriu. 
Şi ginnul, după ce sfârşi de orânduit lângă zid cei optzeci de 
robi, veni a se temeni dinaintea lui Aladdin şi îl întrebă: 


— O, stăpâne al meu, mai ai de cerut ceva de la slujitorul 
lămpii? 

Şi Aladdin îi spuse: 

— Nu, nimic altceva, deocamdată. Şi numaidecât efritul 
pieri. 

Or, tot atunci, mama lui Aladdin se întoarse încărcată cu 
merindele pe care le cumpărase din suk. Şi rămase tare 
uluită când văzu casa năpădită de atâta lume; şi gândi, în 
clipa dintâi, că sultanul o fi trimis după Aladdin să-l 
priponească, spre a-l pedepsi pentru neobrăzarea cererii 
lui. Ci Aladdin nu o lăsă mai mult în greşeala ei, întrucât, 
până să aibă ea răgazul a-şi scoate iaşmacul de pe faţă, îi 
spuse: 

— Nu pierde vremea să-ţi mai scoţi iaşmacul, o, maică, dat 
fiind că eşti nevoită să pleci iarăşi, fără de zăbavă, spre a 
însoţi la sărai pe robii pe care îi vezi rânduiţi în curtea 
noastră! Cele patruzeci de roabe, aşa precum bagi de 
seamă, poartă zestrea cerută de sultan ca preţ pentru fata 
lui! Te rog, dar, mai înainte chiar de a găti masa, să-mi faci 
binele de a însoţi alaiul, spre a i-l înfăţişa sultanului! 

Numaidecât mama lui Aladdin îi puse pe cei optzeci de 
robi să iasă în bună rânduială din casa ei, aşezându-i unul 
după altul, în perechi: câte o fetişcană roabă având înainte-i 
câte un flăcău negru şi tot aşa până la perechea cea mai de 
pe urmă. Şi fiecare pereche era despărțită de cea de 
dinainte-i la o depărtare de zece paşi. Şi când perechea cea 
mai de pe urmă ieşi pe poartă, mama lui Aladdin porni şi ea 
după alai. Şi Aladdin, tare liniştit în privinţa izbânzii, închise 
poarta şi se duse în odaia lui, să aştepte în tihnă întoarcerea 
maică-sii. 

Or, de îndată ce perechea cea dintâi ajunse în uliţă, 
trecătorii şi începură să se adune împrejur; şi, când alaiul 
se ivi în întregime, uliţa se umplu de o mulţime nenumărată, 
plină de larmă şi de strigăte de uimire. Şi sukul tot veni 
fuga împrejurul alaiului, ca să se minuneze de o privelişte 
atâta de falnică şi de nemaipomenită. Căci fiecare pereche, 


în parte, era o minunăţie întreagă! Întrucât hainele-i 
desăvârşite ca gust şi ca strălucire, frumuseţea-i alcătuită 
dintr-o frumuseţe albă de femeie şi dintr-o frumuseţe 
neagră de arap, înfăţişarea-i aleasă, ţinuta-i mândră, 
umbletu-i încet şi rânduit la depărtare măsurată, 
strălucirea ligheanului cu nestemate pe care îl purta pe cap 
fiecare fetişcană, sclipirile aruncate de giuvaierurile 
învârstate din brâurile de aur ale arapilor, scânteierile care 
ţâşneau din tichiile lor de zarafir, la care fluturau penele 
cele albe, toate astea închipuiau o privelişte vrăjită, fără de 
asemuire, care făceau norodul să nu se îndoiască o clipită 
că n-ar fi vorba de sosirea la sărai a vreunui strălucit fecior 
de crai ori de sultan. 

Şi alaiul, în mijlocul uimirii întregului norod, ajunse, într- 
un sfârşit, la sărai. Şi, de îndată ce zăriră perechea cea 
dintâi, străjerii şi portarii rămaseră atâta de uluiţi încât, 
cuprinşi de sfială şi de minunare, se înşiruiră singuri, pe 
două rânduri, la trecerea perechilor. Şi căpetenia lor, la 
vederea celui dintâi arap, gândind că însuşi sultanul 
arapilor venea în ospeţie la Măria Sa, îi ieşi înainte şi se 
temeni şi vru să-i sărute poala hainei; ci o văzu atunci pe 
fata cea minunată care venea în urma aceluia. Şi, totodată, 
arapul dintâi, zâmbind, îi spuse, după cum îi dăduse efritul 
sfaturile de trebuinţă: 

— Eu nu sunt şi noi toţi nu suntem decât robii aceluia care 
va să vină, atunci când va sosi ceasul! 

Şi, după ce rosti acestea, intră pe poartă, urmat de 
fetişcana care purta ligheanul de aur şi de întreg şirul cel a 
ţapte sute cincizeci "i ţasea noapte mândru de perechi. Şi 
cei optzeci de robi trecură prin curtea dintâi şi se duseră de 
se rânduiră frumos în cea de a doua curte, care da de-a 
dreptul spre divanul împărătesc. 

Or, de îndată ce sultanul, care la ceasul acela judeca 
treburile împărăției, văzu în curte acel alai falnic care 
adumbrea cu măreţia lui toată strălucirea câtă se afla în 
sărai, puse să fie golit pe dată divanul şi porunci să fie 


primiţi noii veniţi. lar ei intrară falnici, doi câte doi şi se 
rânduiră încet, alcătuind un corn de lună dinaintea 
scaunului împărătesc. Şi fetişcanele roabe, ajutate de 
însoțitorii lor cei negri, puseră fiecare jos pe covor 
ligheanul pe care îl aduseseră. Pe urmă cei optzeci, toţi 
laolaltă, se ploconiră şi sărutară pământul dintre mâinile 
sultanului, ca să se ridice numaidecât şi, toţi odată, să 
dezvelească dintr-o mişcare sprintenă ligheanele prevestite 
cu poamele cele minunate. Şi, cu braţele încrucişate pe 
piept, rămaseră smirnă, cu chipurile pătrunse de cuviinţa 
cea mai adâncă. 

Numai atunci mama lui Aladdin, care venea la urmă de tot, 
păşi până la mijlocul cornului de lună alcătuit de cele 
patruzeci de perechi şi, după temenelile şi salama-lecurile 
îndătinate, îi spuse sultanului, care rămăsese mut de-a 
binelea dinaintea acelei privelişti fără de seamăn: 

— O, doamne al vremilor, fiul meu Aladdin, robul tău, mă 
trimite cu zestrea pe care ai cerut-o ca preţ pentru Sett 
Badru'l-Budur, preacinstita-ţi fată! Şi mă însărcinează să-ţi 
spun că ai greşit în ce priveşte preţul domniţei şi că toate 
astea sunt cu mult mai prejos de harurile ei! Ci 
nădăjduieşte că ai să-l ierţi pentru puţinătatea darului şi că 
ai să primeşti acest peşcheş mărunt, aşteptând cele ce are 
să mai facă el pe viitor! 

Aşa vorbi mama lui Aladdin. Ci sultanul, care nu era în 
stare să priceapă prea bine ce-i spunea ea, sta mai departe 
năuc şi cu ochii holbaţi dinaintea priveliştii ce se înfăţişa 
privirii sale. Şi se uita pe rând când la cele patruzeci de 
lighene, când la fetişcanele roabe care aduseseră lighenele 
şi când la arapii cei tineri care le însoţiseră pe aducătoarele 
lighenelor. Şi nu ştia de ce să se minuneze mai mult: de 
giuvaierurile acelea care erau cele mai strălucite din câte s- 
au văzut vreodată pe lume, ori de fetişcanele roabe care 
erau ca nişte lune, ori de robii cei negri care erau fiecare ca 
un sultan! Şi şezu aşa un ceas de vreme, fără a putea să 
rostească o vorbă şi nici să-şi desprindă privirile de la 


minunile pe care le avea dinaintea lui. Şi, în loc să se 
întoarcă înspre mama lui Aladdin ca să-i mărturisească 
simţămintele sale în privinţa celor ce-i aducea, izbuti, într- 
un sfârşit, să se întoarcă înspre vizirul său cel mare şi îi 
spuse: 

— Pe viaţa mea! Ce mai sunt bogăţiile pe care le avem noi 
şi ce mai este saraiul meu, faţă de o strălucire ca aceasta? 
Şi ce mai avem să gândim noi despre omul care, în mai 
puţină vreme decât îţi trebuie ca să le doreşti, poate să 
dobândească asemenea minuni şi să ni le trimită? Şi ce mai 
sunt harurile fetei mele, faţă de un potop de frumuseţe ca 
acesta? 

Şi vizirul, cu toată ciuda şi pica pe care le simţea după 
toate câte i se întâmplaseră lui fecioru-său, nu putu a opri 
să nu spună: 

— Aşa-i, pe Allah! Toate-s frumoase; ci tot nu preţuiesc cât 
comoara cea fără de pereche care-i domniţa Badru'l-Budur! 

Iar sultanul zise: 

— Pe Allah! Ba preţuiesc şi o întrec cu mult! Drept care nu 
mai socot că fac un târg prost dând-o de soţie unui ins atâta 
de bogat, atâta de darnic şi atâta de falnic ca domnia sa 
Aladdin, fiul nostru! 

Şi se întoarse înspre ceilalţi viziri şi înspre emirii şi mai- 
marii care îl înconjurau şi îi întrebă din ochi. Şi toţi 
răspunseră ploconindu-se adânc până la pământ, de treia 
ţapte sute cincizeci “i opta noapte ori, ca să-şi arate 
limpede deplina învoială cu vorbele sultanului lor. Atunci 
Măria Sa nu mai şovăi. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute cincizeci şi opta noapte 
spuse: 

Atunci Măria Sa nu mai şovăi. Şi, fără a se mai îngriji să 
afle dacă Aladdin avea toate însuşirile ce se cuvin din 
partea cuiva menit să ajungă soţul unei fete de sultan, se 
întoarse înspre mama lui Aladdin şi îi zise: 


— O, preacinstită mamă a lui Aladdin, mă rog ţie să te duci 
să-i spui fiului tău că, din ceasul acesta, a intrat în casa mea 
şi în neamul meu şi nu mai aştept decât să-l văd, ca să-l 
sărut aşa cum un tată îşi sărută copilul şi ca să-l îm-preun, 
după Sfânta Carte şi după sunnâ, cu fiica mea Badru'l- 
Budur! 

Şi mama lui Aladdin, după salamalecurile de cuviinţă dintr- 
o parte şi din cealaltă, grăbi să plece, ca numaidecât, 
sfruntând iuţeala vântului, să zboare către casa ei şi să-i 
dea de ştire lui fiu-său despre cele ce se petrecuseră. Şi îl 
îndemnă să dea zor a merge să se înfăţişeze sultanului, care 
era cum nu se poate mai nerâbdător să-l vadă. Şi Aladdin, 
pe care vestea aceasta îl mulțumea întru toate dorinţele 
sale, după o aşteptare atâta de lungă, nu vroi deloc să lase 
a se vedea cât de beat era de bucurie. Ci, cu o înfăţişare 
tare liniştită şi cu un glas măsurat, răspunse: 

— Toată fericirea această îmi vine de la Allah şi de la 
binecuvântarea ta, o, maică şi de la osârdia ta neostoită! 

Şi îi sărută mâinile şi îi mulţumi îndelung şi îi ceru 
îngăduinţa să intre în odaia lui spre a se găti de plecare la 
sultan. 

O mie şi una de nopţi or, de cum se văzu singur, Aladdin 
luă lampa cea fermecată, care îi fusese până atunci de un 
ajutor atâta de mare şi o frecă uşor, ca de obicei. Şi pe dată 
se şi ivi efritul care, după ce se temeni dinainte-i, îl întrebă, 
cu vorbele obişnuite, ce slujbă putea să-i împlinească. 

Şi Aladdin răspunse: 

— O, efritule al lămpii, doresc să fac o scaldă! Şi, după 
scaldă, vreau să-mi aduci o mantie fără de asemuire ca 
bogăţie nici la sultanii cei mai mari de pe pământ şi atâta de 
frumoasă, încât cei care se pricep să o poată preţui la peste 
o mie de mii de dinari de aur, pe puţin! Şi-atâta tot, 
deocamdată! 

Atunci efritul lămpii, după ce se plecă în semn de 
supunere, îşi îndoi spinarea întru totul şi îi spuse lui 
Aladdin: 


— O, stăpâne al lămpii, suie-te pe umerii mei! 

Şi Aladdin se sui pe umerii efritului, lăsându-şi picioarele 
să spânzure peste pieptul acestuia; şi efritul îl ridică în 
văzduhuri, făcându-l nevăzut ca şi pe el şi îl duse într-un 
hammam atâta de frumos, de nu i s-ar fi putut găsi fratele 
nici pe la sultani ori pe la chezari. Şi hammamul era numai 
de jad şi de alabastru străveziu, cu havuzuri de cor-nalină 
trandafirie şi de corai alb şi cu nişte înflorituri din piatră de 
smarald de o gingăşie vrăjită. Şi ochii şi simţurile puteau cu 
adevărat, acolo, înlăuntru, să se bucure după plac, întrucât 
nimic nu putea acolo să supere privirea, fie în mare, fie în 
mic! lar reveneala de acolo era desfătătoare, iar căldura 
era peste tot la fel, iar fierbinţeala era măsurată şi potrivită. 

Şi nici un băieş nu se afla acolo, ca să tulbure cu făptura 
ori cu glasul lui liniştea boitelor albe. Dar, de îndată ce 
ginnul îl lăsă pe Aladdin jos pe podina din sala de intrare, 
un efrit tinerel, de toată mândreţea, semănând, da mult mai 
ispititor, cu o fetişcană, se ivi dinainte-i şi îl ajută să se 
dezbrace şi îi aruncă pe umeri un ştergar mare şi îl a şapte 
sute cincizeci şi opta noapte sprijini cu multă grijă şi 
gingăşie şi îl duse în sala cea mai frumoasă, care era podită 
toată cu nestemate de felurite culori. Şi numaidecât alţi 
tineri efriţi, nu mai puţin frumoşi şi nu mai puţin ispititori, 
veniră să-l ia din mâinile tovarăşului lor şi îl aşezară dulce 
pe o laviţă de marmură şi începură să-l frece şi să-l spele cu 
mai multe feluri de ape înmiresmate; şi îl frământară cu o 
pricepere minunată şi iar îl scăldară cu apă de trandafir, 
îmbălsămată cu mosc. Şi îngrijirile lor măiestrite îi dădură o 
culoare la fel de luminoasă ca a unei foi de trandafir şi albă 
şi rumenă, după plac. lar el simţi că se face uşor, de ar fi 
putut să zboare ca păsările. Şi efritul cel tânăr şi frumos, 
care îi adusese acolo, veni să-l ia iarăşi şi să-l ducă îndărăt 
pe po-dina din sala de intrare, unde îi aduse spre înviorare 
un sorbet desfătător de ambră gălbuie. Şi îl găsi pe ginnul 
lămpii ţinând în mâini nişte haine de o bogăţie fără de 
asemuire. Şi, ajutat de efritul cel tinerel şi cu mâini atâta de 


dulci, se îmbrăcă în odoarele acelea şi se făcu asemenea, da 
şi mai plin de măreție, cu un fiu de sultan dintre sultanii cei 
mari! Şi efritul lămpii îl luă iarăşi pe umeri şi îl duse îndărăt 
în odaia din casa lui, fără de nici o zguduire. 

Atunci Aladdin se întoarse înspre efritul lămpii şi îi spuse: 

— Şi acuma, ştii ce-ţi mai rămâne de făcut? El răspunse: 

— Nu, o, stăpâne al lămpii! Da porunceşte şi am să mă 
supun, fie că prin văzduhuri zbor, fie că pe pământ dau zor! 

Şi Aladdin zise: 

— Doresc să-mi aduci un cal de soi ales, care să nu aibă 
frate, ca frumuseţe, nici în grajdurile sultanului şi nici la cei 
mai puternici crai de pe lume. Şi trebuie ca tacâmul lui, 
numai el, să preţuiască pe puţin o mie de mii de dinari de 
aur. lotodată, ai să-mi mai aduci patruzeci şi opt de robi 
tineri, frumoşi la făptură, potriviţi la stat şi plini de farmec, 
îmbrăcaţi cu multă fală şi risipă şi bogăţie, O mie şi una de 
nopţi pentru ca douăzeci şi patru dintre ei, rânduiţi în două 
şiruri de câte doisprezece, să poată deschide calea înaintea 
calului meu, în vreme ce alţi douăzeci şi patru să vină în 
urma mea, în două şiruri de câte doisprezece, la fel. Pe 
deasupra, să nu uiţi mai ales să găseşti, spre a o sluji pe 
maică-mea, douăsprezece fete tinere ca nişte lune, fără de 
seamăn în soiul lor, îmbrăcate cu multă pricepere şi măreție 
şi purtând fiecare pe braţe câte o rochie de ţesături şi de 
culori felurite, cu care să se poată îmbrăca, în toată 
încrederea, o fată de sultan! Într-un sfârşit, ai să dai la 
fiecare dintre cei patruzeci şi opt de robi ai mei, ca să şi-o 
agaţe la gât, câte o pungă cu cinci mii de dinari de aur, cu 
care să pot să fac ce mi-o plăcea. Şi iacătă tot ce doresc de 
la tine, pe ziua de astăzi. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute cincizeci şi noua noapte 
spuse: 

Şi iacătă tot ce doresc de la tine, pe ziua de astăzi. 


Or, nici nu sfârşi Aladdin bine de vorbit, că ginnul, după 
răspunsul de ascultare şi de supunere, zori numaidecât să 
piară, ci spre a se întoarce peste o clipită cu calul, cu cei 
patruzeci şi opt de robi tineri, cu cele douăsprezece fete, cu 
cele patruzeci şi opt de pungi de câte cinci mii de dinari 
fiecare şi cu cele douăsprezece rochii de ţesături şi de 
culori osebite. Şi totul era cu desăvârşire din soiul cerut, de 
nu încă şi mai frumos. Şi Aladdin luă în primire tot şi îl 
slobozi pe ginn, spunându-i: 

— Am să te chem când o să am trebuinţă de tine! 

Şi, fără a mai tărăgăni, îşi luă ziua-bună de la maică-sa, 
mai sărutându-i încă o dată mâinile şi dându-i-le în slujbă pe 
cele douăsprezece fetişcane roabe, pe care le dăscăli să a 
ţapte sute cincizeci "i noua noapte nu precupeţească nimic 
spre a o mulţumi pe stăpâna lor şi spre a o învăţa felul cum 
să se îmbrace cu hainele cele frumoase pe care i le 
aduseseră. 

După care Aladdin grăbi să încalece pe cal şi să iasă din 
curtea casei lui. Şi, măcar că atunci se afla pentru întâia 
oară pe spinarea unui cal, ştiu să se ţină călare cu o 
gingăşie şi cu o îndemânare de până şi călăreţii cei mai 
desăvârşiţi l-ar fi pizmuit. Şi porni la drum, după întocmirea 
alaiului aşa cum îl închipuise el, având înainte pe cei 
douăzeci şi patru de robi, rânduiţi pe două şire de câte 
doisprezece, însoţit pe de lături de patru robi care ţineau 
pangilicile de la harşaua calului şi urmat de ceilalţi, care 
încheiau rândurile. 

Or, de îndată ce alaiul se înşirui pe uliţe, o gloată fără de 
număr, cu mult mai mare decât cea care venise fuga în 
calea alaiului dintâi, se strânse din toate părţile şi prin 
sukuri şi pe la ferestre şi pe terase. Iar cei patruzeci şi opt 
de robi, urmând poruncile ce le fuseseră date de Aladdin, 
începură atunci să scoată galbenii din pungii şi să-i arunce 
cu pumnii, ba la dreapta, ba la stânga, înspre norodul care 
se înghesuia pe urmele lor. Şi uralele răsunau în toată 
cetatea, atât pentru dărnicia împărătească a aceluia care 


făcea acele danii, cât şi pentru frumuseţea călăreţului şi a 
robilor lui cei sclipitori. Întrucât Aladdin, pe calul său, chiar 
că era tare plăcut de văzut, cu obrazu-i făcut încă şi mai 
mândru de puterea lămpii celei fermecate, cu înfăţişarea lui 
crăiască şi cu surguciu-i de adamante care i se legăna 
deasupra turbanului. Şi-aşa, în toiul uralelor şi al minunării 
întregului norod, ajunse Aladdin la saraiul împărătesc, unde 
zvonul venirii lui o luase înainte şi unde totul fusese pregătit 
spre a-l întâmpina cu toate cinstirile datorate soţului 
domniţei Badru'l-Budur. 

Or, sultanul îl aştepta chiar în capul scării celei mari, care 
cobora spre cea de a doua curte. Şi de îndată ce Aladdin, 
ajutat de însuşi vizirul cel mare, care îi ţinu scara o mie şi 
una de nopţi şeii, puse piciorul la pământ, sultanul cobori 
vreo două-trei trepte, în cinstea lui. Şi Aladdin urcă scara 
până la el şi vru să i se temenească dinainte; ci nu fu lăsat 
de sultan, care, minunat de fălnicia, de înfăţişarea frumoasă 
şi de bogăţia hainelor lui, îl primi în braţe şi îl sărută de 
parcă ar fi fost chiar copilul său. Şi tot atunci văzduhul 
răsună de uralele scoase de toţi emirii şi vizirii şi străjerii şi 
de sunetele goarnelor, ale ttâmbiţelor, ale fligoarnelor şi ale 
dairalelor. Şi sultanul, cu braţul petrecut pe după gâtul lui 
Aladdin, îl duse în sala de primire cea mare şi îl pofti să 
şadă alături de el pe laviţa jeţului împărătesc şi îl mai sărută 
o dată şi îi spuse: 

— Pe Allah! O, Aladdine, fiul meu, tare îmi pare rău că 
ursitoarea nu mi-a hărăzit să te întâlnesc până astăzi şi, în 
felul acesta, să nu mai fi zăbovit vreme de trei luni 
însurătoarea ta cu fiica mea Badru'l-Budur, roaba ta! 

Şi Aladdin se pricepu să-i răspundă într-un chip atâta de 
plăcut, încât sultanul simţi cum îi sporeşte dragostea pentru 
el şi îi spuse: 

— Hotărât! O, Aladdin, ce sultan ar putea să nu te 
dorească de soţ al fetei lui? 

Şi se porni la taclale cu el şi îl iscodi cu multă dragoste şi 
se minună de deşteptăciunea răspunsurilor şi de 


frumuseţea graiului şi de agerimea vorbelor lui. Şi puse să 
se rânduiască, chiar în sala împărătească, un ospăț măreț şi 
mâncă numai el şi cu Aladdin, poruncind să fie slujiţi chiar 
de vizirul cel mare, cu nasul alungit de ciudă până peste 
marginile alungirii şi de emirii şi de ceilalţi curteni de 
frunte. 

Şi, când masa se sfârşi, sultanul, care nu vroia să-şi mai 
tărăgănească întru nimic făgăduiala, ceru să vină cadiul şi 
martorii şi le porunci să scrie pe loc senetul de căsătorie al 
lui Aladdin cu fiica sa, domniţa Badru'l-Budur. Şi cadiul, de 
faţă cu martorii, zori să îndeplinească porunca a şapte sute 
cincizeci şi noua noapte şi să scrie senetul după toate 
pravilele cerute de Sfânta Carte şi de sunna. Şi când 
isprăvi, sultanul îl sărută pe Aladdin şi îi spuse: 

— O, fiul meu, vrei chiar în noaptea aceasta să intri în 
odaia de nuntă pentru împlinire? 

Şi Aladdin răspunse: 

— O, doamne al vremilor, hotărât că, de n-aş asculta de 
dragostea cea mare pe care o port soţiei mele, chiar în 
seara aceasta aş intra pentru împlinire! Ci doresc ca lucrul 
să se facă într-un sărai vrednic de domniţă, care să fie 
numai al ei. Îngăduie-mi, dar, să amân deplina izbândă a 
fericirii mele, până ce am să pun să se zidească saraiul pe 
care i-l doresc. Şi, pentru aceasta, mă rog ţie să-mi dai spre 
folosinţă locul cel larg ce se află chiar peste drum de saraiul 
tău, aşa ca soţia mea să nu fie prea departe de părintele ei 
şi ea şi eu să pot să fiu totdeauna în preajma ta, spre a te 
sluji! Iar eu, din parte-mi, mă leg să pun a se zidi saraiul 
acesta în cel mai scurt timp! 

Şi sultanul răspunse: 

— Ah, fiul meu, nu ai de ce să-mi ceri îngăduinţă! la de 
peste drum de saraiul meu oricât loc îţi trebuie. Ci zoreşte, 
mă rog ţie, ca saraiul să fie gata cât mai degrabă, căci tare 
vreau să mă bucur, până a nu-mi da obştescul sfârşit, de 
urmaşii neamului meu! 

Iar Aladdin zâmbi a râde şi zise: 


— Măria Ta să-şi liniştească sufletul în privinţa aceasta! 
Saraiul are să fie zidit cu o sârguinţă cum nici nu şi-ar 
putea dori cineva! 

Şi îşi luă rămas-bun de la sultan, care îl sărută cu drag şi 
se întoarse acasă la el, tot cu alaiul care îl însoţise, în 
vâlvora de chiote ale norodului şi a urărilor de fericire şi de 
noroc. 

Or, de îndată ce se văzu în casa lui, Aladdin îi povesti 
maică-sii tot ce se petrecuse şi nu mai zăbovi să se ducă, 
Singur-singurel, în odaie la el. Şi luă lampa cea fermecată şi 
o frecă încet, ca de obicei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute şaizecea noapte spuse: 

Şi luă lampa cea fermecată şi o frecă încet, ca de obicei. 
lar efritul nu zăbovi să se arate şi să se supună la poruncile 
lui. Şi Aladdin îi spuse: 

— O, efrite al lămpii, mai întâi am a te lăuda pentru şargul 
pe care l-ai pus ca să mă slujeşti. Şi, pe urmă, am a-ţi cere 
un lucru, socotesc eu, ceva mai anevoios de îndeplinit decât 
tot ce ai făcut pentru mine până astăzi, în temeiul puterii pe 
care o au asupră-ţi virtuțile stăpânei tale, lampa aceasta, pe 
care o am în stăpânirea mea. Or, iacătă! Vreau ca în cel mai 
scurt răstimp cu putinţă să-mi zideşti, chiar peste drum de 
saraiul sultanului, un sărai care să fie vrednic de soţia mea 
EI Sett Badru'l-Budur! Şi, pentru aceasta, las în seama ta, 
cum ţi-o plăcea ţie şi după priceperile tale, pe deplin 
dovedite, grija pentru toate amănuntele împodobirii şi 
pentru lucrurile scumpe trebuitoare zidirii, precum pietrele 
de jad, de porfiră, de alabastru, de agat, de lazulită, de jasp, 
de marmură şi de granit. la numai seama să-mi ridici în 
mijlocul saraiului o boltă mare de cleştar, întocmită pe nişte 
stâlpi de aur greu şi de argint, puşi perechi, câte un stâlp 
de aur şi unul de argint - şi cu nouăzeci şi nouă de ferestre 
împodobite cu diamante şi rubine şi smaralde şi alte 
nestemate; ci să veghezi ca fereastra cea de-a nouăzeci şi 


noua să rămână neterminată, nu ca zidire, ci ca podoabe. 
Întrucât am eu un gând în privinţa ei. Şi nu uita să 
întocmeşti şi o grădină a şapte sute şaizecea noapte 
frumoasă, cu nişte havuzuri şi cu nişte ape şi cu nişte 
crânguri largi. Şi, mai cu seamă, o, efritule, orânduieşte-mi 
într-o hrubă şi să-mi arăţi unde, o tainiţă mare foarte, plină 
cu dinari de aur. lar pentru tot ceea ce mai este de 
trebuinţă, cum ar fi bucătăriile, grajdurile şi slugile, îţi las 
deplină slobozenie şi mă încredinţez iscusinţei şi 
bunăvoinţei tale! 

Şi adăugă: 

— De îndată ce totul are să fie gata, să vii să-mi dai de 
ştire! 

Iar ginnul răspunse: 

— Ascult şi mă supun! Şi pieri. 

Or, a doua zi, în revărsat de zori, Aladdin se mai afla în 
patul lui când văzu că se iveşte dinainte-i efritul lămpii care, 
după salamalecurile de cuviinţă, îi spuse: 

— O, stăpâne al lămpii, poruncile tale au fost îndeplinite şi 
te poftesc să vii să cercetezi lucrarea! 

Iar Aladdin se învoi cu aceasta şi efritul îl duse pe dată la 
locul ştiut şi îi arătă, peste drum de saraiul sultanului, în 
mijlocul unei grădini falnice şi având în faţă două curţi 
urieşeşti de marmură, un sărai cu mult mai frumos decât 
acela pe care îl aştepta Aladdin. Şi ginnul, după ce îl lăsă să 
se minuneze de felul zidirii şi de înfăţişarea saraiului, îl pofti 
să cerceteze cu de-amănuntul totul. Şi Aladdin găsi că 
lucrurile fuseseră făcute cu o măreție, cu o strălucire şi cu o 
bogăţie de neînchipuit şi găsi într-o hrubă urieşească o 
tainiţă plină până la tavan cu saci puşi unul peste altul şi 
ghiftuiţi cu dinari de aur. Şi cercetă la fel şi bucătăriile şi 
cămările şi capanele cu zaherea şi grajdurile - pe care le 
găsi întocmite întru totul pe gustul său şi în mare curăţenie; 
şi se minună de caii şi de iepele care mâncau din ieslele de 
argint, în vreme ce grăjdarii îngrijeau de bidivii şi îi ţesălau. 
Şi-i prefiră cu privirile pe toţi robii şi pe toate roabele şi pe 


toţi hadâmbii, înşiraţi în bună rânduială, după o mie şi una 
de nopţi însemnătatea slujbelor lor. Şi, după ce văzu tot şi 
cercetă tot, se întoarse înspre efritul lămpii, pe care nu-l 
vedea decât el şi care îl însoțea pretutindeni şi îl firitisi 
pentru râvna, pentru priceperea şi pentru dibăcia pe care 
le dovedise la acea lucrare desăvârşită. Pe urmă adăugă: 

— Nu ai uitat, o, efritule, decât să aşterni de la poarta 
saraiului meu până la saraiul sultanului un chilim moale 
care să-i îngăduie soţiei mele să nu-şi ostenească picioarele 
când are să străbată acest drum! 

Şi ginnul răspunse: 

— O, stăpâne al lămpii, ai dreptate! Ci într-o clipită lucrul 
are să fie făcut! 

Şi cu adevărat, cât ai clipi din ochi, un chilim falnic de 
urşinic fu aşternut pe întinderea care despărţea cele două 
saraiuri, cu nişte culori care se potriveau de minune cu 
smălţuiala pajiştilor şi a straturilor de flori. 

Atunci Aladdin, până peste poate de mulţumit, îi spuse 
efritului: 

— Acuma totu-i desăvârşit! Du-mă îndărăt acasă! 

Şi efritul îl luă şi îl duse în odaia lui, în vreme ce în saraiul 
sultanului slujitorii începeau să deschidă uşile spre a se 
apuca de treburile lor. 

Or, de cum deschiseră uşile, robii şi portarii rămaseră 
năuci până peste poate când văzură că peste drum de sărai, 
unde în ajun încă se mai vedea un meidan nesfârşit de 
întreceri la trânte şi la jocuri şi la călărie, locul era acuma 
astupat privirii. Şi văzură mai întâi chilimul cel falnic de 
urşinic, care se aşternea printre pajiştile cele proaspete şi 
care îşi logodea culorile cu smălţătura florilor şi a pomilor. 
Şi zăriră atunci, urmând cu privire chilimul acela de-a 
lungul pajiştilor din grădina minunată, saraiul cel măreț, 
clădit din pietre scumpe şi cu bolta lui de cleştar strălucind 
ca soarele. Şi, neştiind ce să mai creadă, socotiră cuminte 
să dea fuga şi să-i spună vizirului cel mare cum stă treaba; 
şi vizirul cel mare la rându-i, după ce se uită înspre a şapte 


sute şaizeci şi una noapte saraiul cel nou, se duse să-l 
prevestească pe sultan cumu-i treaba spunându-i: 

— Nu mai încape nici o îndoială, o, doamne al vremilor! 
Soţul domniţei Badru'l-Budur este un vrăjitor răzvrătit! 


Ci sultanul îi răspunse: 

— Tare mă mai minunezi, o, vizirule, când dai să-mi bagi în 
minte gândul că saraiul despre care spui ar fi o lucrare 
vrăjitorească! Ci tu ştii prea bine că omul care mi-a şi trimis 
un peşcheş cu atâtea daruri minunate este foarte în stare, 
date fiind bogăţiile pe care de bună seamă că le stăpâneşte 
şi dată fiind mulţimea nenumărată a zidarilor pe care 
trebuie să-i fi folosit pe potriva averii lui, să pună a se clădi 
un sărai întreg numai într-o noapte! Pentru ce, dar, 
şovăieşti a crede că a dobândit acest lucru pe calea 
puterilor fireşti? Şi au nu care cumva este mai degrabă 
zavistia ta care te orbeşte şi te face să judeci urât faptele şi 
te împinge să-l vorbeşti de rău pe ginerele meu Aladdin? 

Şi vizirul, pricepând din vorbele acestea că sultan îl are 
drag pe Aladdin, nu mai cutează să stăruiască, de frică să 
nu-şi facă belea singur şi amuţi cu băgare de seamă. Şi- 
atâta cu el! 

Estimp, Aladdin. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute şaizeci şi una noapte 
spuse: 

Estimp, Aladdin, de îndată ce efritul lămpii îl aduse îndărăt 
în casa lui cea veche, îi spuse uneia dintre cele 
douăsprezece fetişcane roabe să se ducă s-o scoale pe 
maică-sa şi le porunci tuturora s-o îmbrace cu una dintre 
rochiile cele frumoase pe care le aduseseră şi s-o 
împodobească pe cât puteau mai bine. Şi, când maică-sa fu 
îmbrăcată aşa cum dorea el, îi spuse că venise ceasul să se 
ducă la palatul sultanului, ca s-o ia pe mireasă şi s-o 
poftească la saraiul pe care i-l clădise. Şi mama lui Aladdin, 
după ce primi toate poveţele de trebuinţă în privinţa 
aceasta, plecă de la casa ei, însoţită de cele douăsprezece 
roabe ale sale şi fu urmată numaidecât de Aladdin călare în 
mijlocul alaiului lui. Ci, când ajunseră mai pe-aproape de 


sărai, se despărţiră, spre a se duce Aladdin la saraiul lui cel 
nou, iar maică-sa la sultan. 

Or, de îndată ce străjile sultanului o zăriră pe mama lui 
Aladdin, în mijlocul celor douăsprezece fete care alcătuiau 
alaiul ei, alergară să-l vestească pe sultan, care zori să-i 
vină în întâmpinare. Şi o primi cu toate semnele de cinstire 
şi de preţuire datorate cinului ei cel nou şi porunci 
căpeteniei hadâmbilor s-o ducă în harem la Sett Badru'l- 
Budur. Şi de îndată ce El Sett Badru'l-Budur o văzu şi află 
că era mama soţului său Aladdin, se şi ridică în cinstea ei şi 
se duse s-o sărute. Pe urmă o pofti să şadă lângă ea şi o 
îmbie cu fel de fel de dulceţuri şi de bunătăţuri, în vreme ce 
femeile o îmbrăcau pe domniţă şi o împodobeau cu 
giuvaierurile cele scumpe care îi fuseseră dăruite de 
Aladdin, soţul ei. Şi nu mult după aceea veni şi sultanul, 
care putu, pentru întâia oară, dată fiind proaspăta 
încuscrire, să vadă obrazul dezvelit al mamei lui Aladdin. Şi 
băgă de seamă, după gingăşia trăsăturilor ei, că trebuie să 
fi fost tare plăcută în tinereţele sale şi că acuma, îmbrăcată 
cum era într-o rochie frumoasă şi dichisită cu pricepere, 
avea o înfăţişare mai arătoasă decât multe domniţe şi soţii 
de viziri şi de emiri. Şi îi aduse multe laude în privinţa 
aceasta: lucru care bucură şi tulbură adânc inima bietei 
neveste a răposatului croitor Mustafa, cea atâta amar de 
vreme necăjită şi îi umplu ochii de lacrimi. 

După care tustrei se aşezară la taifas, plini de bunăvoință, 
cunoscându-se, în felul acesta, mai pe larg, până ce sosi şi 
sultana, mama domniţiei Badru'l-Budur. Or, A ţapte sute 
ţaizeci "i una noapte sultana cea bătrână era departe de a 
vedea cu ochi buni măritişul fiică-sii cu fiul unor oameni 
oarecari şi ţinea partea vizirului cel mare, care, în taină, era 
tot mai cătrănit de întorsătura cea bună pe care o luau 
lucrurile în paguba lui. Însă sultana nu cuteza, în pofida 
dorinţe-i ce-o avea, să strâmbe din nas dinaintea mamei lui 
Aladdin; şi, după salamalecurile de cuviinţă dintr-o parte şi 


din cealaltă, şezu alături de ceilalţi, ci fără să ia aminte la ce 
vorbeau ei. 

Or, când veni vremea bun-rămasurilor de plecare la 
saraiul cel nou, domniţa Badru'l-Budur se ridică şi sărută cu 
mult drag pe tătâne-său şi pe maică-sa, amestecându-şi 
sărutările cu multe lacrimi, de ochii lumii. Pe urmă, 
sprijinită de mama lui Aladdin, care mergea de-a stânga ei 
şi având înainte zece hadâmbi îmbrăcaţi în hainele lor de 
sărbătoare şi urmată de o sută de fete roabe îmbrăcate cu o 
strălucire de libelule, luă drumul înspre saraiul cel nou 
între două rânduri de câte patru sute de robi albi şi negri 
puşi perechi-perechi, înşiraţi de la un sărai până la celălalt 
şi fiecare ţinând câte un sfeşnic de aur în care ardea o 
lumânare mare de ambră şi de camforă albă. Şi, domol- 
domol, domniţa porni înconjurată de alaiul acela, călcând 
pe preşul de catifea, în vreme ce, la trecerea ei, un zvon 
minunat de lăute răsuna şi pe cărările din grădină şi sus pe 
terasele saraiului lui Aladdin. Şi, în depărtare, se auzeau 
uralele scoase de întreg norodul care venise fuga în 
preajma celor două saraiuri, îmbinând larma de veselie cu 
slava aceea toată. Iar domniţa, într-un sfârşit, ajunse la 
intrarea saraiului cel nou, unde o aştepta Aladdin. 

Şi Aladdin veni zâmbind în întâmpinarea ei; iar ea, dacă îl 
văzu aşa de frumos şi de strălucitor, rămase vrăjită. Şi intră 
cu el în sala de ospeţe, sub bolta cea mare cu ferestre de 
nestemate. Şi se aşezară tustrei dinaintea tablalelor de aur 
orânduite cu grijă de efritul lămpii; iar Aladdin şedea la 
mijloc, cu soţia lui de-a dreapta şi cu o mie şi una de nopţi 
maică-sa de-a stânga. Şi începură să mănânce, în sunetele 
unor cântece pe care le cânta un taraf nevăzut de efriţi şi 
de efrite. Şi Badru'l-Budur, vrăjită de toate câte vedea şi 
auzea, îşi zicea în sine: „în viaţa mea nu mi-am închipuit 
lucruri atâta de frumoase!" Şi chiar că se şi opri din 
mâncat, ca să asculte mai bine cântecele efritilor. Iar 
Aladdin şi maică-sa nu mai conteneau s-o îmbie şi să-i 
toarne de băut băuturi, de care altminteri domniţa putea să 


se şi lipseacă, atâta era de îmbătată de uimire. Şi ziua 
aceea fu pentru ei o zi minunată, care nu şi-a avut seamăân 
nici pe vremile lui Iskander ori ale lui Soleiman. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute şaizeci şi doua noapte 
spuse: 

Şi ziua aceea fu pentru ei o zi minunată, care nu şi-a avut 
seamăn nici pe vremile lui Iskander ori ale lui Soleiman. 

Şi, când se lăsă noaptea, masa fu strânsă şi pe dată o ceată 
de dănţuitoare intră în sala cea boltită. Şi ceata era 
alcătuită din patru sute de fetişcane, fiice de marezi şi de 
efriţi, îmbrăcate ca florile şi uşoare ca păsările. Şi, la 
sunetele unui taraf din văzduhuri, începură să dănţuiască 
fel de fel de hore şi de danţuri, cum nu se pot vedea decât 
pe tărâmurile raiului. Şi numai atunci Aladdin se ridică şi, 
luând-o pe soţia sa de mână, porni cu ea, în pas legănat, 
înspre odaia de nuntă. Şi fetişcanele roabe, cu mama lui 
Aladdin în frunte, îi urmară în bună rânduială. Şi Badru!l- 
Budur fu dezbrăcată; şi nu i se mai puse pe trup decât 
taman atâta cât îi era de trebuinţă pentru noapte. Şi 
domniţa, în felul acesta, se făcu întocmai ca o zarnacadea 
când iese din bobocul ei. Şi, după ce li se urară desfăt şi a 
şapte sute şaizeci şi doua noapte bucurie, fură lăsaţi singuri 
în odaia de nuntă. Şi Aladdin, până peste poate de fericit, 
putu, într-un sfârşit, să se vadă la un loc cu Badru'l-Budur, 
fata sultanului. Şi noaptea lor, întocmai ca şi ziua aceea, nu 
şi-a avut seamăn nici pe vremile lui Iskander ori ale lui 
Soleiman. 

Or, a doua zi, după o noaptea întreagă de desfătări, 
Aladdin se ridică din braţele domniţei Badru'l-Budur, soţia 
sa, ca să se îmbrace pe dată într-o mantie încă şi mai 
făloasă decât cea din ajun şi se pregăti să meargă la sultan. 
Şi puse să i se aducă un cal minunat din grajdurile 
întocmite de efritul lămpii şi încălecă pe el şi se îndreptă 
înspre saraiului tatălui soţiei sale, înconjurat de un alai 


falnic. Şi sultanul îl primi cu semnele de bucurie cele mai 
alese şi îl sărută şi, cu multă nerăbdare, îi ceru ştiri despre 
el şi despre Badru'l-Budur. Şi Aladdin îi dădu în privinţa 
aceasta răspunsurile de cuviinţă şi îi spuse: 

— Vin fără de zăbavă, o, doamne al vremilor, ca să te 
poftesc să-mi luminezi cu chipul tău casa astăzi şi să împărţi 
cu noi masa cea dintâi de după nuntă! Şi mă rog ţie să-i 
aduci cu Măria Ia, spre a vedea saraiul fiicei tale, pe vizirul 
cel mare şi pe emiri! 

Şi sultanul, ca să-i dovedească şi mai bine prețuirea şi 
dragostea sa, nu ridică nici o împotrivire, ci primi poftirea, 
se sculă pe clipă pe dată şi, urmat de vizirul cel mare şi de 
emiri, plecă împreună cu Aladdin. 

Or, pe măsură ce sultanul se apropia de saraiul fiicei sale, 
uimirea îi sporea tot mai tare, iar strigătele lui de minunare 
se făceau tot mai aprinse, tot mai mari şi tot mai dese. Şi 
toate astea pe când se afla încă în afara saraiului. De când 
intră înlăuntru, ce mai minunări! Nu vedea peste tot decât 
frumuseți, belşug, bogăţie, podoabe, chindiseli şi fală! Dar 
lucrul care îl uimi de-a binelea fu sala cu bolta de cleştar, în 
care nu se mai sătura să privească liniile subţiri ale zidirii şi 
podoabele. Şi ţinu să numere ferestrele cele înflorite cu 
nestemate şi văzu că într-adevăr erau în număr de nouăzeci 
şi nouă, niciuna mai mult, niciuna mai puţin. Şi se minună 
grozav. Ci băgă de seamă numaidecât că fereastra cea de a 
nouăzeci şi noua rămăsese neterminată şi că nu avea nici 
un fel de podoabă; şi, tare nedumerit, se întoarse înspre 
Aladdin şi spuse: 

— O, fiul meu, Aladdine, iacătă de bună seamă saraiul cel 
mai minunat din câte s-au aflat vreodată pe faţa 
pământului! Şi sunt uimit de tot ce văd! Ci poţi să-mi spui 
pricina care te-a împiedicat să sfârşeşti lucrarea la 
fereastra ceea, care sluţeşte aşa, cu nedesăvârşirea ei, 
frumuseţea celorlalte surori ale sale? 

Iar Aladdin zâmbi a râde şi răspunse: 


— O, doamne al vremilor, mă rog ţie să nu care cumva să 
crezi că din pricina uitării ori a zgârceniei ori din vreo 
băgare de seamă aş fi lăsat fereastra aceea în starea 
neterminată în care o vezi; întrucât am avut eu un anume 
gând când am vrut-o aşa. lar gândul meu a fost să las 
Măriei Tale grija de-a pune să se desăvârşească lucrarea 
aceasta, spre a pecetlui astfel, în piatra acestui sărai, 
numele tău slăvit şi pomenirea Domniei Tale. Pentru aceea, 
te rog fierbinte să sfinţeşti cu învoirea ta zidirea acestei 
case, care, oricât de mulţumitoare ar fi, tot rămâne 
nevrednică faţă de harurile fiicei tale, soţia mea! 

Iar sultanul, măgulit cum nu se mai poate de gingăşia 
gândului lui Aladdin, îi mulţumi şi dori ca pe dată să şi 
înceapă lucrul. Şi, pentru aceasta, le porunci străjerilor lui 
să cheme la sărai, fără de zăbavă, pe giuvaiergiii cei mai 
dibaci şi cei mai bogaţi în nestemate, ca să sfârşească 
încrustarea ferestrei. Şi, în aşteptarea venirii lor, se duse s- 
o vadă pe fiică-sa şi îi ceru ştiri despre cea dintâi noapte a 
ei de nuntă. Şi numai din zâmbetul pe care i-l aruncă 
domniţa şi din înfăţişarea ei mulţumită, sultanul pricepu că 
era fără de rost să mai stăruiască. Şi îl sărută pe Aladdin, 
firitisindu-l îndelung şi se duse cu el în sala în care era 
pregătită masa cu toată strălucirea cuvenită. Şi mâncă de a 
şapte sute şaizeci şi treia noapte toate şi găsi că bucatele 
erau cele mai minunate pe care le gustase el vreodată şi că 
slujitorii erau cu mult mai presus decât slujitorii de la 
saraiul său şi că argintăria şi tacâmurile erau întru totul 
uluitoare. 

Estimp, sosiră giuvaiergiii şi argintarii. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute şaizeci şi treia noapte 
spuse: 

Estimp, sosiră giuvaiergiii şi argintarii, pe care se 
duseseră străjerii să-i strângă de prin toată cetatea de 
scaun a împărăției; şi i se dădu de ştire sultanului, care 


numaidecât se duse sub bolta cea cu nouăzeci şi nouă de 
ferestre. Şi le arătă meşterilor giuvaiergii fereastra 
neterminată, spunându-le: 

— Trebuie ca, în cel mai scurt răstimp, să isprăviţi 
lucrarea pe care o cere fereastra aceasta, adică s-o 
încrustaţi cu mărgăritare şi cu nestemate de toate culorile! 

Şi aurarii şi giuvaiergiii răspunseră că ascultă şi că se 
supun şi începură să cerceteze cu multă luare-aminte 
lucrarea şi încrustările de la celelalte ferestre, privindu-se 
între ei cu nişte ochi tare holbaţi de uimire. Şi, după ce se 
sfătuiră între ei, se întoarseră la sultan şi, ploconindu-se, îi 
spuseră: 

— O, doamne al vremilor, noi, cu toate grămezile noastre 
de nestemate, nu avem în prăvălii cu ce să împodobim nici 
măcar a suta parte din fereastră! 

Iar sultanul zise: 

— Am să vă dau eu tot ce trebuieşte! 

Şi porunci să fie aduse poamele de pietre scumpe pe carei 
le trimisese Aladdin în dar şi le spuse: 

— Să vă slujiţi de atâtea câte-s de trebuinţă şi să-mi daţi 
îndărăt ceea ce o să mai rămână! 

Iar giuvaiergiii măsurară şi socotiră, de mai multe ori şi 
răspunseră: 

— O, doamne al vremilor, tot ceea ce ne daitu şi tot ceea 
ce avem noi nu ajunge să împodobim decât a două-zecea 
parte a ferestrei! 

Atunci sultanul se întoarse înspre străjile lui şi le spuse: 

— Duceţi-vă de scotociţi casele vizirilor mei şi mari şi mici, 
ale emirilor şi ale tuturor bogătaşilor din împărăţia mea şi 
cereţi-le să vă dea, cu voie ori fără de voie, toate pietrele 
scumpe pe care le au! 

Şi străjile plecară zornic să îndeplinească porunca. 

Or, aşteptând întoarcerea lor, Aladdin, care vedea limpede 
că sultanul începea să fie îngrijorat în privinţa izbânzii 
lucrării lui şi care, în sufletul său, se bucura până peste 
poate de treaba aceasta, vru să-l înveselească numaidecât 


cu nişte cântece. Şi făcu semn unuia dintre tinerii efriţi, 
robi ai lui, care numaidecât aduse în sală o ceată de 
cântărețe atâta de frumoase, încât fiecare dintre ele ar fi 
putut să-i spună lunii: „Ridică-te tu, ca să şed eu în locul 
tău!" şi dăruite cu un glas vrăjitor care ar fi putut să-i spună 
filomelei: „Taci tu, ca să mă asculţi cum cânt!" Şi chiar că 
fetele acelea izbutiră, cu cântecul lor, să-l facă pe sultan să 
mai capete oleacă de inimă. 

Ci, de îndată ce străjerii sosiră, sultanul dădu numaidecât 
giuvaiergiilor şi meşterilor nestematele strânse din jefuirea 
celor avuţi şi le spuse: 

— Ei bine, acuma ce mai ziceţi? Ei răspunseră: 

— Pe Allah, o, stăpâne al nostru, suntem încă tare departe 
de socoteală! Şi ne-ar mai trebui giuvaieruri de opt ori pe- 
atâta câte avem acuma! Ba, ca să ducem treaba cu bine la 
cap, ne trebuie pe puţin un răstimp de trei luni, dacă stăm 
să lucrăm zi şi noapte! 

A şapte sute şaizeci şi treia noapte la vorbele acestea, 
sultanul rămase peste măsură de dezamăgit şi de năucit şi 
îşi simţi nasul cum i se alungeşte până la picioare, de 
ruşinea pe care o simţea de a se vedea în nişte împrejurări 
atâta de amarnice pentru mândria lui. Atunci Aladdin, 
nevrând să lungească mai mult încercarea la care îl 
supunea şi socotindu-se mulţumit, se întoarse înspre 
meşteri şi înspre giuvaiergii şi le spuse: 

— Luaţi-vă îndărăt ceea ce este al vostru şi plecaţi. Şi le 
spuse străjerilor: 

— Duceţi nestematele îndărăt stăpânilor lor! Şi îi spuse 
sultanului: 

— O, doamne al vremilor, nu se cade să-ţi iau ceea ţi-am 
dat dintâia oară! Te rog, dar, să binevoieşti a primi să-ţi dau 
îndărăt aceste poame de nestemate şi să fac în locu-ţi ceea 
ce a mai rămas de făcut spre a duce bine la capăt 
împodobirea ferestrei! Şi te rog numai să mă aştepţi în 
iatacul soţiei mele Badru'l-Budur, întrucât nu pot nici să 


lucrez, nici să dau vreo poruncă în vreme ce ştiu că mă 
priveşte cineva! 

Şi sultanul se duse la fiică-sa Badru'l-Budur, ca să nu-l 
stânjenească pe Aladdin. 

Atunci Aladdin scoase din fundul unui sipet de sidef lampa 
cea fermecată, pe care avusese grijă să nu o uite când se 
mutase din casa lui bătrânească la saraiul împărătesc şi o 
frecă aşa cum îşi luase obiceiul să facă. Şi efritul se ivi pe 
dată şi se temeni dinaintea lui Aladdin, aşteptându-i 
poruncile. Şi Aladdin îi spuse: 

— O, efritule al lămpii, te-am chemat să vii ca să faci şi cea 
de a nouăzeci şi noua fereastră întru totul aidoma cu 
surorile ei! 

Şi nici nu sfârşi el bine de rostit cererea, că efritul pieri. Şi 
Aladdin auzi parcă un potop de lovituri de ciocane şi de 
hârşcăituiri de pile la fereastra cu pricina, şi, în mai puţină 
vreme de cât ar trebui să-l umpli, spre a-l bea, un pahar cu 
apă rece, văzu cum se iveşte şi se desăvârşeşte 
împodobeala o mie şi una de nopţi cea fermecată de 
nestemate a ferestrei. Şi nu putu în nici un fel s-o 
deosebească de celelalte. 

Şi se duse să-l caute pe sultan şi îl rugă să-l însoţească în 
sala boltită. 

Când sultanul ajunse dinaintea ferestrei, pe care o văzuse 
atât de nedesăvârşită cu câteva clipite mai înainte, gândi că 
s-o fi înşelat şi că s-o fi uitând la alta, nemai-cunoscând-o. 
Ci, după ce privi roată de mai multe ori turnul boitei, dacă 
văzu că lucrarea fusese făcută într-un timp atâta de scurt, 
în vreme ce toţi giuvaiergiii şi meşterii strânşi laolaltă îi 
ceruseră trei luni întregi ca s-o isprăvească, rămase până 
peste poate de minunat şi îl sărută pe Aladdin între 
amândoi ochii şi îi spuse: 

— Ah, Aladdine, fiul meu, cu cât te cunosc, cu atât îmi pari 
mai minunat! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar când fu cea de a şapte sute şaizeci şi patra noapte 
spuse: 

Îl sărută pe Aladdin între amândoi ochii şi îi spuse: 

— Ah, Aladdine, fiul meu, cu cât te cunosc, cu atât îmi pari 
mai minunat! 

Şi trimise să fie chemat vizirul cel mare şi îi arătă cu 
degetul minunăţia care îl fermeca şi îi spuse cu un glas 
zefliu: 

— Ei, vizire, de asta ce mai socoţi? 

Şi vizirul, care nu-şi uitase vechea lui pică, fu şi mai 
încredinţat, văzând lucrarea aceea, că Aladdin era un 
vrăjitor, un eretic şi un filosof alchimist. Da se feri cu mare 
grijă să lase a-i scăpa vreun gând faţă cu sultanul, pe care îl 
ştia tare legat de ginerele lui cel proaspăt şi, fără a intra a 
şapte sute şaizeci şi patra noapte în câră cu el, îl lăsă în 
minunarea sa şi se mulţumi să-i răspundă: 

— Allah este cel mai mare! 

Or, din ziua aceea, sultanul începu să vină neabătut, după 
ce încheia treburile la divan, să petreacă în fiecare seară 
câteva ceasuri în tovărăşia ginerelui său Aladdin şi a fiicei 
sale Badru'l-Budur, spre a privi îndelung minunăţiile 
saraiului în care, de fiecare dată, găsea tot alte lucruri noi, 
mai strălucite decât cele de dinainte şi care îl uimeau şi îl 
fermecau. 

Iar Aladdin, departe de a se înfumura ori a se lăsa moleşit 
de viaţa lui cea nouă, avu grijă să se îndeletnicească, în 
răstimpul ceasurilor pe care nu le petrecea lângă soţia sa 
Badru'l-Budur, cu facerile de bine în preajma lui şi să 
cerceteze care-s oamenii săraci, spre a le uşura nevoile. 
Căci nu-şi uitase starea sa de odinioară şi lipsurile în care 
trăise, cu maică-sa, pe vremea anilor copilăriei lui. Şi, pe 
deasupra, de fiecare dată când ieşea în cetate, călare, 
punea să fie însoţit de câţiva robi care, după poruncile sale, 
nu pregetau, pe toate drumurile străbătute, să arunce 
pumni întregi de dinari de aur gloatei care da fuga din 
toate părţile. Şi în fiecare zi, după masa de prânz şi după 


cea de seară, punea să se împartă săracilor rămăşiţele de la 
masa lui, care ajungeau să hrănească mai bine de cinci mii 
de inşi. Încât purtarea lui darnică şi bunătatea lui şi 
neîngâm-farea lui îi dobândiră dragostea întregului norod şi 
traseră asupra-i binecuvântările tuturor locuitorilor. Şi nu 
era nimenea care să nu i se juruie cu numele şi cu viaţa lui. 

Dar ceea ce îi aduse de-a binelea toate inimile şi puse vârf 
faimei sale fu o biruinţă mare pe care o dobândi asupra 
unor neamuri răzvrătite împotriva sultanului şi când dovedi 
o vitejie uluitoare şi nişte haruri războinice care lăsau 
departe în urmă toate isprăvile vitejilor cei mai vestiți. Iar 
Badru'l-Budur nu făcea decât să-l îndrăgească şi mai tare şi 
să se firitisească tot mai mult de ursita ei cea norocoasă 
care îi dăruise de soţ tocmai pe bărbatul căruia chiar că i se 
potrivea. Şi Aladdin trăi în felul acesta un şir de ani de 
fericire desăvârşită, între soţia şi maica sa, înconjurat de 
dragostea şi de credinţa celor mari şi a celor mici şi mai 
iubit şi mai prețuit decât însuşi sultanul care, de altminteri, 
îl ţinea mai departe la mare cinste şi avea faţă de elo 
dragoste nemărginită! Şi-aşa cu Aladdin! 

Estimp, vrăjitorul de la Maghreb, acela care s-a aflat la 
obârşia tuturor acestor întâmplări şi care, fără voia lui, 
fusese pricina dintâi a huzurului lui Aladdin, iacătă! 

După ce îl părăsise pe Aladdin în tainiţa de sub pământ, ca 
să-l lase să moară acolo de sete şi de foame, se întorsese în 
ţara lui, în afundul Maghrebului cel îndepărtat. Şi îşi trecu 
toată vremea mohorându-se de întorsătura cea proastă a 
călătoriei lui şi câindu-se de necazurile şi de truda pe care 
şi le zădărâse fără de nici un folos spre a dobândi lampa cea 
fermecată. Şi cugeta la nenorocul care îi smulsese dintre 
buze îmbucătura cu care se canonise atâta până s-o 
întocmească. Şi o zi nu se scurgea fără ca amintirea cea 
plină de amărăciune a acelor lucruri să nu-i vină în minte şi 
să-l facă a-l blestema pe Aladdin şi ceasul când îl întâlnise. 

Şi, la urmă, într-o zi, pe când era mai plin ca de obicei de 
ciuda aceea statornică, fu cuprins de dorinţa să afle de şart 


cum murise Aladdin. Şi, pentru aceasta, cum era tare dibaci 
în geomanţie, îşi luă tava cu nisipul de ghicit, pe care o 
scoase dintr-un fund de sipet, şezu jos pe o rogojină 
pătrată, în mijlocul unui cerc tras cu tibişir roşu, netezi 
nisipul, orândui punctele bărbăteşti şi punctele femeieşti, 
mumânele şi copiii, mormăi descântecele geo-manticeşti şi 
zise: „la să vedem, o, nisipule, ia să vedem! Ce mai este cu 
lampa cea fermecată? Şi cum a murit puiul de lele, 
puşlamaua care se chema Aladdin?" Şi, rostind vorbele 
acestea, scutură nisipul, după datina vrăjitorească. Şi iacătă 
că liniile se întocmiră şi că horoscopul se închipui. Şi 
maghrebinului, până peste poate de nedumerit, i se a şapte 
sute şaizeci şi cincea noapte dezvălui, fără a se mai îndoi o 
clipită, după o cercetare cu de-amănuntul a chipurilor din 
horoscop, că Aladdin nu era mort deloc, ba viu de-a binelea, 
că era stăpân pe lampa cea fermecată şi că se afla în fală, 
bogății şi cinstiri, însurat cu domniţa Badru'l-Budur, fata 
sultanului de la Chitai, pe care o îndrăgea şi care şi ea îl 
îndrăgea şi că, într-un sfârşit, nimenea nu-i mai spunea, în 
toată împărăţia Chinei şi până la hotarele lumii, decât pe 
numele de emirul Aladdin! 

După ce magul află astfel, cu lucrările geomanţiei şi ale 
păgâniei lui, asemenea treburi de care era departe a se 
aştepta, începu să spumege de mânie şi să stupească în sus 
şi pe jos, zicând: „Scuip pe chipul tău, o, pui de lele şi de 
fleanduri! Mă ud pe capul tău, o, Aladdin, codoşule, o, 
câine, plod de câine, o, cobe afurisită, o, chip de smoală şi 
de păcură!" 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute şaizeci şi cincea noapte 
spuse: „Scuip pe chipul tău, o, pui de lele şi de fleanduri! 
Mă ud pe capul tău, o, Aladdin, codoşule, o, câine, plod de 
câine, o, cobe afurisită, o, chip de smoala şi de păcură!" 

Şi se porni, vreme de un ceas, să tot scuipe şi în sus şi pe 
jos, să-l calce sub picioare pe un Aladdin închipuit şi să-l 


spurce cu înjurături amarnice şi cu ocări de toate soiurile, 
până ce se mai potoli oleacă. Da atunci se hotări, fie ce-o fi, 
să se răzbune pe Aladdin şi să-l facă a-şi ispăşi huzururile 
de care se bucura în dauna lui, ca urmare a stăpânirii acelei 
lămpi fermecate pentru care irosise el, magicianul, atâtea 
strădanii şi atâtea cazne zadarnice. Şi, fără a mai şovăi o 
clipită, porni la drum spre ţara Chitaiului. 

O mie şi una de nopţi şi cum furia şi dorul de răzbunare îi 
puneau aripi, călători fără de popas, cugetând îndelung la 
mijloacele cele mai bune de folosit ca să-i dea de hac lui 
Aladdin; şi nu peste mult sosi în cetatea de scaun a 
împărăției Chinei. Şi trase la un han, unde luă cu chirie o 
odaie. Şi, a doua zi de la sosire, începu să bată pieţele şi 
locurile cele mai umblate; şi peste tot nu auzea vorbindu-se 
decât despre emirul Aladdin, despre frumuseţea emirului 
Aladdin, despre filotimia emirului Aladdin şi despre 
strălucirea emirului Aladdin. Şi îşi zise: „Pe foc şi pe lumină! 
În curând numele acesta nu are să mai fie rostit decât la 
judeţul de moarte!" Şi aşa ajunse dinaintea saraiului lui 
Aladdin şi se minună când văzu ce falnic arăta: „Ah! Ah! Aci 
sălăşluieşte acum plodul croitorului Mustafa, cel care nu 
avea de mâncare nici o coajă de pâine la sfârşitul unei zile! 
Ah! Ah! Aladdine, ai să vezi tu în curând dacă ursita mea nu 
are s-o biruiască pe a ta şi dacă nu am s-o silesc pe maică-ta 
să toarcă lână, cum torcea odinioară, ca să nu moară de 
foame şi dacă n-am să sap cu chiar mâinile mele groapa la 
care să vină să te plângă!" 

Pe urmă se apropie de poarta cea mare a saraiului şi după 
ce înnădi vorbă cu portarul, izbuti să afle de la el că Aladdin 
plecase la vânătoare pe mai multe zile. Şi cugetă: „lacătă că 
a şi început căderea lui Aladdin! Am să pot lucra slobod aici, 
câtă vreme are să lipsească el! Ci trebuie să ştiu, înainte de 
orice, dacă Aladdin a luat lampa cu el la vânătoare, ori dacă 
a lăsat-o în sărai!" Şi zori să se întoarcă în odaia lui de la 
han, unde luă tabla geomanticească şi o cercetă. Şi 
horoscopul îi dezvălui că Aladdin lăsase lampa acasă. 


Atunci maghrebinul, beat de bucurie, se duse la sukul 
tinichigiilor şi intră în dugheana unui neguţător de felinare 
şi de lămpi de aramă şi zise: 

— O, stăpâne al meu, îmi trebuie vreo douăsprezece lămpi 
de aramă, nou-nouţe şi bine lustruite! 

Şi neguţătorul răspunse: 

A şapte sute şaizeci şi cincea noapte 

— Am ce îţi trebuie! 

Şi îi înşiră dinainte douăsprezece lămpi tare strălucitoare 
şi îi ceru un preţ pe care magicianul i-l plăti fără de 
tocmeală. Şi le luă şi le puse într-un coş pe care îl 
cumpărase de la împletitorul de coşuri. Şi plecă din suk. 

Şi porni atunci să bată ulițele, cu coşul cu lămpi pe braţ şi 
strigând: 

— Lămpi noi! Lămpi noi! Schimb lămpi noi pe lămpi vechi! 
Cine vrea să schimbe, să vină să ia lampa nouă! 

Şi se îndreptă aşa înspre saraiul lui Aladdin. 

Or, de îndată ce ţâncii care hăimănăleau pe uliţe auziră 
strigarea aceea ciudată şi văzură turbanul cel lat al 
maghre-binului, se opriră din joacă şi alergară de-a valma 
înspre el. Şi porniră să ţopăie laolaltă: 

— Huo! Nebunul! Huo! Nebunul! 

Ci el, fără a lua seama câtuşi de puţin la poznele ţân-cilor, 
îşi vedea mai departe de strigările lui, care întreceau 
huiduielile lor: 

— Lămpi noi! Lămpi noi! Schimb lămpi noi pe lămpi vechi! 
Cine vrea să schimbe, să vină să ia lampa nouă! 

Şi ajunse astfel, urmat de leandra ghilăitoare de copii, în 
piaţa care se întindea dinaintea porţii saraiului şi începu s-o 
străbată de la un capăt la altul, ca iar să se întoarcă şi s-o ia 
de la cap, strigându-şi strigarea tot mai tare, neostoit. Şi 
izbuti atâta de bine, încât domniţa Badru'l-Budur, care se 
afla la ceasul acela în sala cea cu nouăzeci şi nouă de 
ferestre, auzi ghilaiul cel neobişnuit şi deschise una dintre 
ferestre şi privi înspre piaţă. Şi văzu gloata cea zbânţuită şi 
ţipătoare a puşlamalelor şi auzi strigarea ciudată a maghre- 


binului. Şi începu să râdă. Iar slujnicele ei auziră şi ele 
strigarea şi la fel începură să râdă, laolaltă cu domniţa. Şi 
una dintre ele îi spuse: 

— O, stăpână a mea, tocmai am băgat de seamă astăzi, pe 
o sofra, când dereticam odaia stăpânului nostru Aladdin, o 
lampă veche de aramă! Îngăduie-mi să mă duc s-o iau şi o 
mie şi una de nopţi să i-o arăt maghrebinului acesta bătrân, 
spre a vedea dacă e chiar atâta de smintit pe cât ne dă de 
bănuit strigarea lui şi dacă ar primi să ne-o schimbe cu o 
lampă nouă! 

Or, lampa cea veche despre care vorbea roaba noastră era 
tocmai lampa fermecată a lui Aladdin. Şi, dintr-o osândă 
scrisă de ursitoare, Aladdin, înainte de a pleca, uitase s-o 
închidă în sipetul de sidef unde o ţinea de obicei ascunsă şi 
o lăsase pe sofra! Da cine poate oare să lupte împotriva 
hotărârilor sorții? 

Or, domniţa Badru'l-Budur habar nu avea nici de lampa 
aceea, nici de puterile ei fermecate. Încât nu văzu nici o 
piedică în calea schimbului despre care îi vorbea roaba şi 
răspunse: 

— Păi de bună seamă! Ia lampa aceea şi dă-i-o căpeteniei 
hadâmbilor, ca să se ducă s-o schimbe pe o lampă nouă şi ca 
să putem râde pe seama smintitului! 

Atunci roaba cea tânără se duse în odaia lui Aladdin, luă 
lampa fermecată de pe sofra şi i-o dădu căpetenie 
hadâmbilor. Şi aga cobori numaidecât în faţa casei, îl chemă 
pe maghrebin, îi arătă lampa pe care o aducea şi îi zise: 

— Stăpâna mea doreşte să schimbe lampa aceasta pe una 
dintre lămpile cele mai noi pe care le ai în coş! 

Când văzu lampa, maghrebinul o cunoscu de la cea dintâi 
aruncătură de ochi şi începu să tremure de tulburare. Şi 
hadâmbul îl întrebă: 

— Ce ai? Poate că lampa asta ţi s-o fi părând prea veche 
spre a o schimba? 

Ci farmazonul, care îşi şi domolise zbuciumul, întinse mâna 
cu iuţeala unui vultur care se repede pe o turturea, înşfacă 


lampa pe care i-o întindea hadâmbul şi o şi făcu pierită în 
sân. Pe urmă îi înfăţişă hadâmbului coşul spunând: 

— la-o pe care ţi-o plăcea cel mai mult! 

A ţapte sute ţaizeci "i ţasea noapte iar hadâmbul alese o 
lampă bine lustruită şi sclipind de nouă şi zori să i-o ducă 
stăpâne-sii Badru'l-Budur icnind de haz şi râzându-şi de 
sminteala maghrebinului. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute şaizeci şi şasea noapte 
spuse: 

Iar hadâmbul alese o lampă bine lustruită şi sclipind de 
nouă şi zori să i-o ducă stăpâne-sii Badru'l-Budur icnind de 
haz şi râzându-şi de sminteala maghrebinului. Şi-aşa cu aga 
al hadâmbilor şi cu schimbul lămpii fermecate, în vremea 
lipsei lui Aladdin de acasă! 

În ce îl priveşte pe maghrebin, apoi acesta numaidecât o şi 
luă la picior, aruncându-şi coşul în capul haimanalelor, care 
îl huiduiau necontenit, cu tot ce se afla în el, spre a-i 
împiedica să se mai ţină pe urmele lui. Şi, desco-torosindu- 
se astfel de ei, ieşi dintre zidurile saraiurilor şi ale 
grădinilor şi se afundă pe ulițele cetăţii, făcând o sumedenie 
de ocolişuri, ca să-i piardă urma acei care ar fi vrut să se ia 
după el mai departe. Şi, când ajunse într-o mahala pustie de 
tot, scoase lampa din sân şi o frecă. Iar efritul lămpii 
răspunse la chemare, ivindu-se numaidecât dinainte-i şi 
rostind: 

lacătă-l aci dinainte pe robul tău cel cu luare-aminte! 

Spune: ce vrei? Eu rămân al lămpii slujitor, Fie că-n 
văzduhuri zbor, Fie că-mi fac rând aici pe pământ. 

O mie şi una de nopţi întrucât efritul se supunea fără de 
nici o osebire oricui era stăpânul lămpii, măcar de-ar fi 
umblat el, aşa cum umbla magicianul şi pe calea ticăloşiei 
şi-a pierzării. 

Atunci maghrebinul îi spuse: 


— O, efrite al lămpii, îţi poruncesc să iei saraiul pe care l-ai 
durat pentru Aladdin şi să-l muţi, cu toate făpturile şi cu 
toate lucrurile ce se află în el, în ţara mea, pe care o ştii, în 
afundul Maghrebului, între grădini. Şi, tot aşa, să mă duci şi 
pe mine odată cu saraiul! 

Şi maredul, rob al lămpii, răspunse: 

— Ascult şi mă supun! Închide un ochi şi-apoi deschide un 
ochi şi ai să te şi afli în ţara ta, în saraiul lui Aladdin! 

Şi chiar că, într-o clipită, lucrul se şi făcu. Şi maghrebinul 
se văzu mutat, cu saraiul lui Aladdin, în inima ţării sale, în 
Maghrebul din Africa. Şi iacă-aşa cu el! 

Dar, în ceea ce îl priveşte pe sultan, părintele domniţei 
Badru'l Budur, apoi acesta, a doua zi, la sculare, ieşi din 
saraiul său ca să se ducă, aşa cum îşi făcuse obiceiul, pe la 
fiică-sa cea dragă. Şi nu văzu, pe locul în care se înălța 
saraiul cel minunat, decât un maidan mare, brăzdat de 
şanţurile goale ale temeliilor. Şi, peste măsură de 
nedumerit, nu ştiu de nu cumva şi-a pierdut minţile; şi 
începu să se frece la ochi, ca să-şi dea mai bine seama de 
ceea ce vedea. Şi se dumiri că, în strălucirea răsăritului de 
soare şi în limpezimea dimineţii, nu avea nici o putinţă să se 
înşele şi că saraiul nu mai era acolo! Ci vru să se 
încredinţeze şi mai bine de faptul acesta, care îl scotea din 
minţi şi se întoarse în saraiul său la catul de sus şi deschise 
fereastra ce da înspre fiică-sa. Şi nu văzu nici sărai şi nici 
urmă de sărai, nici grădini şi nici urmă de grădini, nimic, 
decât un maidan întins pe care călăreţii, de n-ar fi fost 
şanţurile, ar fi putut să se întreacă în bună voia lor. 

Atunci părintele cel nefericit, sfâşiat de spaimă, începu să- 
şi bată mâinile una de alta şi să-şi smulgă barba plângând, 
măcar că nu putea să-şi dea bine seama de tâlcul a şapte 
sute şaizeci şi şasea noapte şi de întinderea nenorocirii lui. 
Şi pe când sta prăbuşit aşa pe divan, vizirul lui cel mare 
intră ca să-i dea de ştire, după obiceiul său, că a fost 
deschis divanul judecăților. Şi îl văzu pe sultan în ce stare 
era şi nu ştiu ce să creadă. Şi sultanul îi zise: 


— Vino încoace! 

Iar vizirul se duse şi sultanul îi zise: 

— Ce s-a făcut cu saraiul fetei mele? El zise: 

— Allah să-l ocrotească pe sultan! Că nu pricep ce vrea să 
spună! 

E] zise: 

— S-ar părea, o, vizirule, că tu habar nu ai de întâmplarea 
cea jalnică! 

El răspunse: 

— Deloc, o, stăpâne al meu, pe Allah! Nu ştiu nimic, chiar 
nimic-nimic! 

E spuse: 

— Înseamnă că nu te-ai uitat înspre saraiul lui Aladdin. El 
spuse: 

— M-am plimbat aseară prin grădinile din jurul saraiu-lui, 
da nu am băgat de seamă nimic ciudat anume! Afară doar 
că poarta cea mare era închisă, din pricina lipsei de acasă a 
emirului Aladdin! 

El spuse: 

— Dacă-i aşa, o, vizirule, apoi ia te uită pe fereastra asta şi 
spune-mi dacă nu bagi de seamă nimic ciudat anume, la 
saraiul acela, la care ai văzut ieri poarta cea mare închisă! 

Şi vizirul îşi scoase capul pe fereastră şi se uită, ci numai 
ca să ridice mâinile spre cer strigând: 

— Izgonit fie Cel-Rău! Saraiul a pierit! 

Pe urmă se întoarse înspre sultan şi îi spuse: 

— Şi-acuma, o, doamne al meu, mai şovăieşti a crede că 
saraiul acela, de care atâta te minunai ce linii frumoase 
avea şi ce împodobit era, ar fi fost altceva decât o lucrare 
de cea mai desăvârşită vrăjitorie? 

Iar sultanul lăsă capu-n jos şi cugetă vreme de un ceas. 
După care ridică fruntea, iar chipul său era coperit de 
mânie. Şi strigă: 

— Unde-i nelegiuitul şi zburdaticul şi farmazonul şi capul 
şi plodul acela dintr-o haită de căţele, care se cheamă 
Aladdin? 


Şi vizirul, cu inima umflată de biruinţă, răspunse: 

— Este plecat, este la vânătoare! Da a trimis veste că are 
să se întoarcă astăzi, înainte de rugăciunea de la amiază! Şi 
dacă vrei, mă îndatorez să mă duc chiar eu şi să-l cercetez 
ce s-a făcut cu saraiul şi cu tot ce se afla în el! 

Şi sultanul răcni iarăşi, spunând: 

— Nu, pe Allah! Se cade să fie luat ca hoţii şi ca amăgitorii! 
Să meargă străjile şi să mi-l aducă ferecat în fiare! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute şaizeci şi şaptea noapte 
spuse: 

Să meargă străjile şi să mi-l aducă ferecat în fiare! 

Numaidecât vizirul cel mare ieşi să spună căpeteniei 
străjilor porunca sultanului, povăţuindu-l în ce chip să se 
poarte, ca nu care cumva Aladdin să izbutească să le scape! 
Şi căpetenia străjilor, însoţit de o sută de călăreţi, ieşi din 
cetate pe drumul pe care urma să se întoarcă Aladdin şi îl 
întâlni la o depărtare de cinci parasanje de la porţi. Şi îl 
împresură numaidecât cu călăraşii lui şi îi zise: 

— Emire Aladdin, o, stăpâne al nostru, mă rog ţie de 
iertăciune! Ci sultanul, iar noi toţi suntem robii lui, ne-a dat 
poruncă să te poprim şi să te ducem dinaintea lui ferecat în 
fiare, ca pe tâlhari! Şi nu putem să nu ne a şapte sute 
şaizeci şi şaptea noapte supunem poruncii domneşti! Ci, 
încă o dată, iartă-ne că ne purtăm cu tine aşa, după ce pe 
toţi ne-ai îndopat cu dărnicia ta! 

La vorbele acestea ale căpeteniei străjilor, lui Aladdin i se 
înnodă limba de uluială şi de tulburare. Ci, până la urmă, 
izbuti să vorbească şi spuse: 

— O, preacinstiţilor, da ştiţi baremi pentru care pricină v-a 
dat sultanul asemenea poruncă, pe când eu nu mă cunosc 
vinovat cu nici o vină fată de el ori fată de împărăție? 

Şi capul străjilor răspunse: 

— Pe Allah! Habar nu avem! 

Atunci Aladdin descălecă de pe cal şi spuse: 


— Faceţi cu mine ce v-a poruncit sultanul! Întrucât 
poruncile sultanului sunt asupra capului şi a ochiului 
nostru! 

Şi străjile îl zeberiră pe Aladdin, da cu mare căinţă, îi 
priponiră mâinile, îi petrecură pe după gât un lanţ tare gros 
şi tare greu, pe care i-l legară tot aşa şi peste brâu şi îl 
târâră înspre cetate, la capătul lanţului acela, silindu-l să 
meargă pe jos în urma lor, pe când ei îşi urmară drumul 
călări. 

Şi când străjile ajunseră la mahalaua cea mai de la 
margine a cetăţii, trecătorii care îl văzură pe Aladdin târât 
aşa nu mai avură nici o îndoială că sultanul, din vreo pricină 
de care ei habar nu aveau, nu s-ar pregăti să poruncească a 
i se tăia capul. Şi întrucât Aladdin, cu filotimia şi cu 
bunătatea lui, dobândise dragostea tuturor supuşilor 
împărăției, toţi cei ce-l văzură se repeziră după el, înar- 
măndu-se care cu săbii, care cu măciuci, care cu pietroaie şi 
cu reteveie. Şi numărul lor sporea pe măsură ce alaiul se 
apropia de sărai, încât atunci când ajunse pe locul 
maidanului se adunaseră mii şi mii. Şi toţi strigau şi se 
răzvrăteau, vânturându-şi armele şi ameninţându-i pe 
străjerii care numai cu mare caznă izbutiră să-i dovedească 
şi să intre la sărai fără a fi ciomăgiţi. Şi, în vreme ce ei a 
şapte sute şaizeci şi şaptea noapte ţipau şi urlau mai 
departe pe maidan, cerând să li se dea îndărăt, viu şi 
nevătămat, stăpânul lor Aladdin, străjerii îl aduseră pe 
Aladdin, tot împovărat de lanţuri, în sala în care, cufundat 
în mânie şi în mohorală, îl aştepta sultanul. 

Or, de îndată ce Aladdin îi fu înfăţişat, sultanul, cuprins de 
o turbare până peste fire, nu-şi făcu nici măcar vreme să-l 
întrebe ce se întâmplase cu saraiul în care se afla Badru'l- 
Budur, fiica sa, ci îi strigă gâdelui: 

— Retează numaidecât capul hainului acesta blestemat! Şi 
nu vroi nici să-l mai asculte, nici să-l mai vadă o clipă 
baremi. Şi gâdea îl duse pe Aladdin pe terasa care da 
înspre maidanul unde era strânsă gloata cea vuitoare, îl 


puse pe Aladdin să îngenuncheze pe pielea cea roşie a 
osândiţilor, după ce îl legase la ochi, îi scoase lanţul pe care 
îl avea la gât şi la brâu şi îi spuse: 

— Fă-ţi mărturisirea de credinţă de dinaintea morţii! Şi se 
găti să-i dea lovitura de moarte, învârtindu-se de trei ori 
împrejurul lui şi făcându-şi sabia să sclipească de trei ori 
prin văzduh. Ci taman în clipita aceea, mulţimea, văzând că 
gâdele urma să-l omoare pe Aladdin, se repezi, scoțând 
răcnete amarnice, să sară peste zidurile saraiului şi să 
spargă porţile. Iar sultanul, văzând zulumul şi temându-se 
de vreun bucluc năprasnic, fu cuprins de spaimă mare. Şi 
se întoarse înspre călău şi îi spuse: 

— Până una alta, nu mai tăia capul ticălosului! Şi îi spuse 
căpeteniei străjilor: 

— Strigă norodului că îi dăruiesc iertarea sângelui acestui 
blestemat! 

Şi porunca, strigată pe dată de sus de pe terasă, potoli 
zulumul şi mânia gloatelor şi îi făcu să se oprească din 
năvala lor pe cei care se buluceau la porţi şi pe cei care 
săreau peste zidurile saraiului. 

Atunci Aladdin, pe care cineva, fără a se sfii, avusese grijă 
să-l dezlege la ochi şi să-i desfacă legăturile care îi o mie şi 
una de nopţi priponeau mâinile la spate, se sculă de pe 
pielea osândelor pe care şezuse îngenuncheat şi îşi ridică 
frunte înspre sultan şi, cu ochii plini de lacrimi, îl întrebă: 

— O, doamne al vremilor, mă rog înălţimii Tale să spună 
numai ce nelegiuire am săvârşit de-am stârnit mânia ta şi 
năpăstuirea! 

Şi sultanul, tare şofrănit la chip şi cu glasul plin de mânie 
clocotită, îi spuse: 

— Nelegiuirea ta, ticălosule? Te prefaci, aşadar, că n-ai şti- 
o? Da n-ai să te mai prefaci, când am să te pun s-o vezi cu 
chiar ochii tăi! 

Şi îi strigă: 

— Vino după mine! 


Şi o luă înaintea lui şi îl duse la capătul celălalt al saraiului 
înspre cel de al doilea meidan, unde strălucise până atunci 
saraiul domniţei Badru'l-Budur, înconjurat de grădini şi îi 
zise: 

— la uită-te pe fereastra asta şi spune-mi, că trebuie să ştii 
prea bine, ce s-a întâmplat cu saraiul în care se afla fata 
mea? 

Şi Aladdin scoase capul pe fereastră şi se uită. Da nu văzu 
nici sărai, nici grădină şi nici urmă de sărai ori de grădină, 
ci numai meidanul cel nesfârşit şi gol, aşa cum era în ziua în 
care dase el poruncă efritului lămpii să zidească acolo casa 
cea minunată. Şi fu cuprins de o uluire şi de o durere şi deo 
tulburare aşa de mari, încât mai-mai să se prăbuşească fără 
de simţire. Şi nu putu să rostească nici o vorbă. lar sultanul 
ţipă la el: 

— Ei, hain alimănit, unde este saraiul şi unde este fata 
mea, rodul inimii mele, singurul meu copil? 

Şi Aladdin scoase un oftat adânc şi izbucni în plâns; pe 
urmă zise: 

— O, doamne al vremilor, nu ştiu! Iar sultanul îi zise: 

— Ascultă la mine! N-am să-ţi cer a pune la loc saraiul tău 
cel blestemat, da îţi poruncesc să-mi dai îndărăt fata. 

A şapte sute şaizeci şi şaptea noapte şi dacă nu faci lucrul 
acesta numaidecât, ori dacă nu vrei să-mi spui ce este cu 
ea, pe capul meu! Am să-ţi zbor căpăţâna! 

Şi Aladdin, până peste poate de ugilit, lăsă ochii în jos şi 
cugetă vreme de un ceas. Pe urmă ridică fruntea şi spuse: 

— O, doamne al vremilor, nimenea nu scapă de ce îi este 
ursit! Şi dacă ursita mea este să mi se taie capul pentru o 
nelegiuire pe care nu am săvârşit-o, nici o putere nu are să 
poată să mă izbăvească! Îţi cer numai, până a nu muri, un 
răgaz de patruzeci de zile spre a face cercetările de 
trebuinţă în privinţa soţiei mele preaiubite, care a pierit 
odată cu saraiul, pe când mă aflam la vânătoare şi fără ca 
eu să-mi pot da cu gândul în ce chip s-a abătut asupra 
noastră năpasta aceasta, mă juruiesc ţie pe adevărul 


dreptei noastre credinţe şi pe harurile stăpânului nostru 
Mahomed (cu el fie rugăciunea şi pacea!) 

Şi sultanul răspunse: 

— Fie, binevoiesc a-ţi îngădui cele ce îmi ceri. Da să ştii că, 
la trecerea răstimpului, nimica nu are să poată a te izbăvi 
din mâinile mele, dacă nu mi-o aduci îndărăt pe fata mea! 
Întrucât, în orice loc de pe pământ ai putea să te ascunzi, 
am să te ajung şi am să te pedepsesc! 

Şi Aladdin, cu vorbele acestea, plecă de dinaintea 
sultanului şi, cu capul tare plecat, străbătu saraiul, printre 
dregătorii care se mohorau de mila lui când îl vedeau, aşa 
de tare se schimbase dintr-odată, de tulburare şi de jale. Şi 
ajunse în mijlocul mulţimii de oameni şi începu să întrebe, 
cu ochii rătăciţi: „Unde este saraiul meu? Unde este soţia 
mea?" Şi toţi cei care îl vedeau şi îl auzeau îşi ziceau: 
„Bietul de el! Şi-a pierdut minţile! Năpăstuirea din partea 
sultanului şi vederea morţii l-a smintit!" Şi Aladdin, 
văzându-se că pentru toată lumea nu mai era decât un 
lucru care stârnea mila, plecă grabnic fără să aibă cineva 
inimă să se ia după el. Şi ieşi din cetate şi, fără a şti ce face, 
începu să rătăcească prin câmpuri. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute şaizeci şi opta noapte 
spuse: 

Şi ieşi din cetate şi, fără a şti ce face, începu să rătăcească 
prin câmpuri. 

Şi-aşa ajunse pe malul unei ape mari, curgătoare, cuprins 
de deznădeje şi zicându-şi: „Unde să-ţi cauţi saraiul, 
Aladdin şi unde s-o cauţi pe soţia ta Badru'l-Budur, o, 
săracul de tine? Prin ce ţară străină ai s-o mai găseşti, dacă 
o mai trăi? Şi ştii tu măcar în ce chip a pierit ea de-aici?" Şi, 
cu sufletul mohorât de gânduri şi nemai-văzând decât 
neguri şi jale dinaintea ochilor, vru să se arunce în apă şi să- 
şi înece în ea viaţa şi durerea. 


Ci, în clipa aceea, îşi aduse aminte că este musulman, 
drept-credincios, cu suflet curat. Şi rosti mărturisirea de 
credinţă întru unul Allah şi întru mântuirea adusă de 
trimisul său. Şi, întărit de mărturisirea sa de credinţă şi de 
lăsarea lui întru voia celui Preaînalt, în loc de a se arunca în 
apă, se pregăti să-şi facă spălările cele îndătinate pentru 
rugăciunea de seară. Şi se lăsă pe vine, acolo, pe malul apei 
şi luă apă în căuşul mâinilor şi începu să-şi frece degetele şi 
palmele. Or, făcând mişcările acestea, frecă şi inelul pe care 
i-l dase maghrebinul, când cu intrarea în hrubă. Şi, în 
clipita aceea, se şi ivi efritul inelului, care se temeni 
dinainte-i, rostind: 

lată-l aci, dinainte, Pe robul tău cel cu luare-aminte. 

Spune: ce vrei? Eu sunt slujitorul acestui inel şi al celui 
care este împodobit cu el; 

Şi în văzduh şi în apă şi pe pământ! 

A şapte sute şaizeci şi opta noapte iar Aladdin îl cunoscu 
numaidecât, după înfăţişarea-i hâdă şi după glasu-i 
înfricoşător, pe efritul care îl slobozise odinioară din tainiţa 
de sub pământ. Şi, bucuros şi uimit de ivirea aceea, la care 
nici cu gândul nu gândea, în starea jalnică în care se afla, 
puse capăt spălărilor şi se ridică în picioare şi îi spuse 
efritului: 

— O, efrit al inelului, o, izbăvitorule, o, minunatule! Allah 
să te binecuvânteze şi să te aibă întru dulce mila lui! Da 
zoreşte de-mi adu îndărăt saraiul şi pe soţia mea Badru'l- 
Budur! 

Ci efritul inelului îi răspunse: 

— O, stăpâne al inelului, ce îmi ceri tu acuma nu stă în 
puterea mea, întrucât pe pământ, în văzduhuri şi pe apă eu 
nu sunt decât slujitorul inelului! Şi-s tare mâhnit că nu pot 
să te mulţumesc în privinţa de-acum, care-i de rostul 
slujitorului lămpii! Şi nu ai decât a-l chema pe efritul acela; 
iar el are să te mulţumească! 

Atunci Aladdin, tare uluit, îi spuse: 


— Dacă-i aşa, o, efrite al inelului şi de vreme ce nu poţi să 
te bagi în lucruri care nu te privesc aducându-mi aici 
saraiul soţiei mele, îţi poruncesc, întru puterile inelului pe 
care îl slujeşti, să mă duci pe mine la locul de pe pământ 
unde se află saraiul şi să mă laşi fără de vătămare sub 
ferestrele domniţei Badru'l-Budur, soţia mea! 

Or, nici nu sfârşi bine Alladdin de rostit dorinţa aceasta, că 
efritul inelului şi răspunse că ascultă şi că se supune şi, într- 
un răstimp de numai cât să închizi un ochi şi să-l deschizi pe 
celălalt, îl duse în inima Maghrebului, în mijlocul unei 
grădini falnice, unde se înălța cu liniile frumuseţii lui saraiul 
domniţei Badru'l-Budur. Şi îl puse uşor-uşurel sub 
ferestrele domniţei şi pieri. 

Atunci Aladdin, văzându-şi saraiul, simţi inima cum i se 
umflă şi sufletul cum i se linişteşte şi ochii cum i se 
răcoresc. Şi nădejdea se întoarse iarăşi în el, cu mare o mie 
şi una de nopţi bucurie. Şi întocmai cum stă îngrijorat şi nu 
poate să doarmă acela care încredinţează o căpăţână de 
oaie vânzătorului de căpăţâni rumenite la cuptor, tot aşa şi 
Aladdin, cu toate caznele şi necazurile lui, nu vroi să se 
odihnească deloc. Îşi înălţă numai sufletul înspre 
zămislitorul său, ca să-i mulţumească pentru bunătatea lui 
şi să mărturisească supus că drumurile Domnului sunt de 
nepătruns pentru mintea cea mărginită a omului. După 
care se ridică şi se arătă de-a binelea sub ferestrele soţiei 
sale Badru'l-Budur. 

Or, de când fusese răpită cu saraiul ei cu tot de către 
maghrebinul farmazon, domniţa, în durerea-i de a fi fost 
despărțită de părintele său şi de soţul său mult-iubit, ca 
urmare a atâtor năprasne câte îndurase din partea 
blestematului de maghrebin, ci fără a se da supusă, îşi 
făcuse obiceiul de a se scula din pat în fiecare zi, de la 
vărsat de zori şi să-şi treacă vremea plângând, iar nopţile să 
vegheze năpădită de gândurile ei negre. Şi nici nu dormea, 
nici nu mânca, nici nu bea nimic. Or, în seara aceea, dintr-o 
osândă a sorții, slujnica sa venise la ea ca să încerce s-o mai 


veselească. Şi deschise ferestrele de la sala de cleştar şi se 
uită afară, spunând: 

— O, stăpână a mea, ia vino să vezi ce frumoşi sunt pomii 
în seara aceasta şi ce boare dulce adie! 

Pe urmă, deodată, scoase un țipăt ascuţit, strigând: 

— Ya setti, ya setti! Ia uite-l pe stăpânul meu Aladdin! E 
colea sub ferestrele saraiului! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute şaizeci şi noua noapte 
spuse: 

— Ya setti, ya setti! Ia uite-l pe stăpânul meu Aladdin! E 
colea sub ferestrele saraiului! 

A şapte sute şaizeci şi noua noapte la vorbele acestea ale 
slujnicei sale, Badru'l-Budur se repezi la fereastră şi îl văzu 
pe Aladdin, care şi el o văzu pe ea. Şi la amândoi le venea să 
zboare de bucurie. Şi Badru'l-Budur izbuti cea dintâi să 
deschidă gura şi să-l strige pe Aladdin: 

— O, dragule, vino iute, vino iute! Slujnica mea coboară să- 
ţi deschidă uşa cea tainică! Poţi să urci aici fără de teamă. 
Blestematul de vrăjitor nu este acasă deocamdată! 

Şi, după ce slujnica îi deschise uşa cea tainică, Aladdin se 
sui la iatacul soţiei sale şi o cuprinse la pieptul lui. Şi se 
sărutară, beţi de bucurie, plângând şi râzând. Şi, când se 
mai ostoiră oleacă, şezură jos unul lângă altul, iar Aladdin îi 
spuse soţiei sale: 

— O, Badru'l-Budur, doresc, înainte de orice altceva, să te 
întreb ce s-a făcut cu lampa de aramă pe care o lăsasem în 
odaia mea, pe o sofra, până a fi plecat la vânătoare! 

Şi domniţa strigă: 

— Ah, dragul meu, tocmai lampa aceea este pricina 
nenorocirii noastre! Ci eu şi numai eu sunt vinovată de tot 
ce s-a întâmplat! 

Şi îi povesti lui Aladdin tot ce se întâmplase la sărai în lipsa 
lui şi cum, cu gândul de a râde de sminteala vânzătorului de 
lămpi, schimbase lampa de pe sofra pe lampă nouă şi tot ce 


urmase după aceea, fără a uita nici un amănunt. Ci nu ar fi 
de nici un folos să le mai înşiruim şi noi încă o dată. lar 
domniţa încheie, spunând: 

— Şi numai după mutarea noastră aici, cu sărai cu tot, a 
venit afurisitul de maghrebin să-mi dezvăluiască anume 
cum izbutise el, cu ajutorul puterilor lui vrăjitoreşti şi cu 
harul lămpii schimbate, să mă rupă de dragostea ta, ca să 
mă aibă a lui. Şi mi-a spus că este maghrebin şi că aici 
suntem în Maghreb, ţara lui! 

Atunci Aladdin, fără a-i aduce nici cea mai mică do-jană, o 
întrebă: 

— Şi ce vrea să facă blestematul acela cu tine? 

O mie ţi una de nopţi ea spuse: 

— În fiecare zi, o dată, nu mai mult, vine să mă vadă şi 
încearcă pe toate căile să mă ispitească. Şi, cum e plin de 
hainie, n-a contenit, spre a-mi birui dârzia, să-mi tot spună 
că sultanul a poruncit să ţi se taie capul ca unui viclean şi 
că, la urma urmei, nu erai decât fiul unor sărăcani, al unui 
prăpădit de croitor pe nume Mustafa şi că numai lui, 
vrăjitorului, îi datorezi averea şi huzururile la care ajunse- 
sei! Da până acuma n-a căpătat de la mine, drept orice 
răspuns, decât tăcerea scârbei şi întoarcerea capului. Şi e 
nevoit, de fiecare dată, să plece cu urechile pleoştite şi cu 
nasul până-n pământ! Şi mi-era frică, de fiecare dată, să nu 
încerce a mă lua cu sila! Ci iacătă-te aici, preamărit fie 
Allah! 

Iar Aladdin îi spuse: 

— Ia să-mi spui acuma, o, Badru'l-Budur, în ce loc din sărai 
se află ascunsă, dacă ştii, lampa pe care a izbutit să mi-o 
răpească afurisitul de maghrebin! 

Ea spuse: 

— Nu o lasă în sărai niciodată; ci o poartă necontenit la 
sân. De câte ori nu l-am văzut eu cum o scotea dinaintea 
mea, ca să mi-o arate ca pe o cunună! 

Atunci Aladdin îi spuse: 

— Bine! Da pe viaţa ta! Nu are s-o mai arate multă vreme! 


Pe urmă adăugă: 

— Ştiu în ce fel am să-l pedepsesc pe vrăjmaşul nostru cel 
hain! Drept aceea, nu am să-ţi cer decât să mă laşi o clipă 
singur în odaia aceasta! Şi am să te chem eu, când are să 
fie vremea! 

Şi Badru'l-Budur ieşi din sală şi se duse să stea cu 
slujitoarele ei. 

Atunci Aladdin frecă inelul cel fermecat pe care îl avea la 
deget şi spuse către efritul care se înfăţişă: 

A şapte sute şaizeci şi noua noapte 

— O, efrite al inelului, te pricepi la feluritele soiuri de 
prafuri adormitoare? 

El răspunse: 

— Asta-i treaba la care mă pricep cel mai bine! El spuse: 

— Dacă-i aşa, îţi poruncesc să-mi aduci o uncie de bang 
cretan, din care numai cu o tuţie poate să fie adormit un 
elefant! 

Şi efritul pieri, ci spre a se întoarce într-o clipită ţinând cu 
degetele o cutiuţă pe care i-o întinse lui Aladdin spunând: 

— lacătă, o, stăpâne al inelului, nişte bang cretan din soiul 
cel mai ales! 

Şi se duse. lar Aladdin o chemă pe soţia sa Badru'l-Budur 
şi îi zise: 

— O, stăpână a mea Badru'l-Budur, dacă vrei să birui pe 
blestematul de maghrebin, nu ai decât a urma sfatul pe 
care ţi-l dau. Iar vremea ne cam dă ghes întrucât mi-ai spus 
că maghrebinul ar fi pe cale să vină încoace, spre a încerca 
să te dobândească! lacătă, dar, ce ai să fii nevoită a face! 

Şi o lămuri: 

— Ai să faci cutare şi cutare lucru şi ai să-i spui cutare şi 
cutare lucru! 

Şi o povăţui îndelung despre felul în care urma să se 
poarte faţă cu magicianul. Şi adăugă: 

— Estimp, eu am să mă ascund colea în dulap. Şi am să ies 
când o veni vremea! 

Şi îi înmână bisacteaua cu bang, spunând: 


— Să nu uiţi ce te-am învăţat să faci! 

Şi o lăsă şi se duse să se închidă în dulap. Atunci domniţa 
Badru'l-Budur, cu toată sila pe care o avea de-a îndeplini un 
rost ca acela, nu vroi să piardă prilejul de a-şi răzbuna pe 
vrăjitor şi se pregăti a urma cele ce-o învățase soţul ei 
aladdin. Şi se sculă, aşadar şi le puse pe însoţitoarele ei s-o 
pieptene şi să-i dichisească părul, aşa ca să-i stea cât mai 
bine cu obrazul ei de lună şi puse să fie îmbrăcată cu cea 
mai frumoasă rochie din dulapurile sale. Pe urmă se încinse 
peste mijloc cu un brâu de aur bătut cu diamante şi îşi 
împodobi gâtul cu o salbă de mărgăritare scumpe, toate pe- 
o potrivă de mari, afară de mărgăritarul de la mijloc, care 
era mare cât o nucă; şi îşi petrecu la încheieturile mâinilor 
şi la glezne nişte brățări de aur bătute cu nestemate, care 
se potriveau de minune cu culorile celorlalte podoabe. Şi, 
parfumată şi semănând cu o hurie aleasă şi mai strălucită 
decât cele mai strălucite crăiţe şi sultăniţe, se privi cu 
înduioşare în oglindă, pe când slujnicele se holbau la 
frumuseţea ei şi se liliau de minunare. lar ea se întinse 
galeş pe perne, aşteptând să vină magicianul. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şapte sute şaptezecea noapte spuse: 

Iar ea se întinse galeş pe perne, aşteptând să vină 
magicianul. 

Or, magicianul nu zăbovi să vină la ceasul ştiut. lar 
domniţa, împotriva obiceiurilor ei, se ridică în cinstea lui şi 
îl pofti cu un zâmbet să şadă lângă ea pe divan. Iar 
magicianul, tare tulburat de primirea aceea şi ameţit de 
strălucirea ochilor cei frumoşi care îl priveau şi de 
mândreţea vrăjitoare a acelei domniţe atâta de râvnite, ca 
dovadă de bună-cuvi-inţă şi de preţuire nu vroi să şadă 
decât pe marginea divanului. Şi domniţa, zâmbind mereu, îi 
spuse: 

A şapte sute şaptezecea noapte 


— O, stăpâne al meu, să nu te minunezi dacă mă vezi 
astăzi în starea aceasta schimbată, întrucât inima mea, 
care-i din firea ei cu totul neprielnică tristeţii, a izbutit până 
la urmă să biruiască mâhnirea şi grija. Şi-apoi am cugetat la 
vorbele tale în privinţa soţului meu Aladdin şi sunt acuma 
încredinţată că este mort de pe urma mâniei celei cumplite 
a sultanului, tatăl meu. Or, ceea ce este scris trebuia să se 
împlinească! Şi nici lacrimile, nici părerile mele de rău nu 
au să-i dea viaţă îndărăt unui mort. Pentru aceea, m-am 
lepădat de tristeţea şi de jalea mea şi m-am hotărât să nu 
mai fug de îmbierile şi de gingăşiile tale. Şi iacătă pricina 
schimbării sufletului meu! 

Pe urmă adăugă: 

— Ci eu încă nu te-am poftit să guşti din răcoritoarele 
prieteniei! 

Şi se ridică, în frumuseţea-i ameţitoare şi se duse la 
sofraua cea mare pe care era aşezată tablaua cu vinuri şi cu 
sorbeturi şi, pe când o chema pe una dintre însoţitoarele ei 
spre a ridica tablaua, aruncă o pişcătură de bang cretan în 
cupa de aur de pe ea. Şi maghrebinul nu ştia cum să-i mai 
mulţumească pentru bunăvoința ei. Şi când însoţi-toarea 
cea tânără veni cu tablaua de sorbeturi, el luă cupa şi îi 
spuse domniei Badru'l-Budur: 

— O, domniţă, băutura aceasta, oricât de desfătătoare ar 
fi, nu ar putea să mă răcorească atâta cât zâmbetul ochilor 
tăi! 

Şi, rostind acestea, duse cupa Ia gură şi o goli dintr-o 
sorbitură, fără a se mai opri să răsufle. Ci asta fu spre a se 
rostogoli pe dată jos pe chilim, la picioarele domniţei 
Badru'l-Budur, cu capu-naintea picioarelor! 

Or, la zgomotul căderii lui, Aladdin scoase un strigăt mare 
de izbândă, ieşi din dulap şi alergă numaidecăt la trupul cel 
nemişcat al vrăjmaşului său. Şi se repezi asupra lui, îi 
descheie mantia la piept şi îi scoase de la sân lampa o mie şi 
una de nopţi care era ascunsă acolo. Şi se întoarse înspre 


Badru'l-Budur care, bucuroasă până peste poate, sări să-l ia 
în braţe. lar Aladdin îi spuse: 

— Mă rog ţie să mă laşi oleacă singur! Căci tot trebuie să 
se sfârşească astăzi! 

Şi după ce Badru'l-Budur ieşi din odaie, Aladdin frecă 
lampa la locul pe care îl ştia bine şi îl văzu numaidecât pe 
efritul lămpii, care se ivi rostind vorbele lui obişnuite şi 
aşteptând porunca. Şi Aladdin îi spuse: 

— O, efrite al lămpii, îţi poruncesc, întru harurile lămpii, 
stăpâna ta, să muţi saraiul acesta, cu tot ce cuprinde el, în 
cetatea de scaun a împărăției Chinei, chiar pe locul de unde 
l-ai ridicat spre a-l aduce aici! Şi fa aşa fel încât mutarea să 
se petreacă fără de vătămătură, fără de necazuri şi fără de 
zguduituri! 

Iar ginnul răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi pieri. Şi tot atunci, într-un răstimp de cât să închizi un 
ochi şi să-l deschizi pe celălalt, mutarea se şi săvârşi, fără ca 
să-şi fi dat seama cineva de asta; întrucât totul nu se simţi 
decât de-abia prin două clătinături uşoare, una la plecare şi 
alta la oprire. 

Atunci Aladdin, după ce se încredinţă că într-adevăr 
saraiul ajunsese şi fusese bine aşezat peste drum de saraiul 
sultanului, pe locul pe care se aflase mai înainte, se duse la 
soţia sa Badru'l-Budur şi o sărută îndelung şi îi spuse: 

— Ilacătă-ne ajunşi în cetatea tatălui tău! Ci, întrucât s-a şi 
făcut noapte, ar fi mai bine să aşteptăm până mâine 
dimineaţă spre a ne duce să-l vestim pe sultan de 
întoarcerea noastră! lar până una alta, să nu ne mai 
gândim decât a ne bucura de izbânda noastră şi de fericirea 
că ne-am găsit iarăşi, o, Badru'l-Budur! 

Şi, întrucât Aladdin nu mai mâncase nimic încă din ajun, 
şezură amândoi jos şi porunciră roabelor să le aducă o cină 
a şapte sute şaptezeci “i una noapte bogată, în sala cea cu 
nouăzeci şi nouă de ferestre. Pe urmă îşi petrecură laolaltă 
noaptea aceea, în desfăt şi fericire. 


Or, a doua zi, sultanul ieşi din saraiul lui spre a se duce, ca 
de obicei, s-o plângă pe fiică-sa, în locul unde nu gândea să 
găsească decât şanţurile temeliilor. Şi, tare trist şi tare 
îndurerat, îşi aruncă ochii înspre partea aceea şi rămase 
înmărmurit când văzu câmpul maidanului acoperit iarăşi de 
saraiul cel falnic şi nicidecum gol, aşa cum îşi închipuise. Şi, 
dintru-ntâi, socoti că totul nu era decât vreo plăsmuire de 
pâcle ori vreo nălucire a minţii lui zbuciumate şi se frecă la 
ochi de mai multe ori. Ci, întrucât priveliştea dăinuia mai 
departe, nu a mai putut să se îndoiască de adevăr şi, fără a-i 
mai păsa de făloşenia lui de sultan, o luă la fugă rotindu-şi 
mâinile şi scoțând strigăte de bucurie şi, dând buzna 
printre străjile şi printre paznicii saraiului, sui scara cea de 
alabastru, fără a-şi mai trage sufletul, în ciuda vârstei lui 
înaintate şi intră sub bolta de cleştar, în sala cu nouăzeci şi 
nouă de ferestre, unde Aladdin şi Badru'l-Budur, zâmbind, 
tocmai aşteptau venirea lui. Şi amândoi se ridicară când îl 
văzură şi se repeziră să-l întâmpine. 

Şi o sărută pe fiică-sa, vărsând lacrimi de bucurie până 
peste poate de înduioşat; şi ea la fel. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute şaptezeci şi una noapte 
spuse: 

Şi o sărută pe fiică-sa, vărsând lacrimi de bucurie până 
peste poate de înduioşat; şi ea la fel. Şi, când putu să 
deschidă gura şi să dobândească iar grai, spuse: 

— O, fata mea, mă uit cu nedumerire că faţa ta, după 
atâtea năpaste câte ţi s-au întâmplat, nu este întru nimic 
mai schimbată ori mai galbenă decât în ziua când te-am 
văzut cea din urmă dată! Ci, o, copila inimii mele, trebui să 
fi îndurat multe în răstimpul lipsei tale de lângă noi, că doar 
nu fără de necazuri mari şi fără de spaime amarnice trebuie 
să te fi văzut mutată dintr-un loc în altul, cu sărai cu tot! 
Întrucât iată, eu numai când mă gândesc la asta mă şi simt 
năpădit de un fior de spaimă! Grăbeşte-te, dar, o, fata mea, 


de-mi spune care-i pricina de nu te-ai schimbat decât atâta 
de puţin la faţă şi povesteşte-mi, fără a-mi ascunde nimic, 
tot ce s-a întâmplat, de la început până la sfârşit! 

Şi Badru'l-Budur răspunse: 

— O, părinte al meu, afla că, dacă sunt atâta de puţin 
schimbată la faţă şi atâta de puţin îngălbenită, este pentru 
că mi-am găsit iar ceea ce pierdusem când am fost dusă de 
lângă tine şi de lângă soţul meu Aladdin. Căci bucuria de a 
vă găsi iar pe amândoi îmi dă îndărăt prospeţimea şi 
culoarea de mai înainte a chipului. Ci am pătimit mult şi 
mult am plâns, atât că fusesem răpită de la dragostea ta şi a 
soţului meu mult-iubit, cât şi că picasem în puterea unui 
blestemat de magician maghrebin, care-i pricina a toate 
câte s-au întâmplat şi care îmi tot moşmondea nişte vorbe 
care nu-mi plăceau şi tot vroia să mă ispitească, după ce mă 
răpise. Da toate astea nu se datoresc decât nechibzuinţei 
mele, care m-a împins să schimb ceea ce nu era al meu! 

Şi îi povesti tatălui ei, fără să se oprească, toată povestea, 
până în cele mai mici amănunte, fără a uita nimic. Ci nu are 
nici un rost să o mai spunem şi noi încă o dată. Şi, când 
isprăvi de povestit, Aladdin, care până atunci nu deschisese 
gura, se întoarse înspre sultanul uluit până peste marginile 
uluielii şi îi arătă, în dosul unei perdele, trupul fără de 
simţire al magicianului, cu chipul tot înnegrit de puterea 
hangului şi îi spuse: 

A şapte sute şaptezeci şi una noapte 

— lacătă-l pe viclean, pricina necazului îndurat de noi şi 
pricina năpăstuirii mele! Ci Allah l-a pedepsit! 

La priveliştea aceea, sultanul, pe deplin încredinţat de 
nevinovăția lui Aladdin, îl sărută tare drăgăstos, 
strângându-l la pieptul său şi îi spuse: 

— O, Aladdine, fiul meu, nu mă osândi prea greu din 
pricina felului cum m-am purtat faţă de tine şi iartă-mă 
pentru mijloacele de care m-am slujit împotriva ta! Întrucât 
mi se cade oleacă de iertăciune, pentru iubirea pe care i-o 
port singurei mele copile Badru'l-Budur şi întrucât tu ştii 


prea bine că inima unui părinte este plină de dragoste şi că 
eu, din parte-mi, aş fi vrut mai degrabă să-mi pierd 
împărăţia toată decât un fir de păr de pe capul fiicei mele 
mult-iubite! 

Şi Aladdin răspunse: 

— Dreptu-i, o, părinte al domniţei Badru'l-Budur! Eşti 
vrednic de iertare, întrucât numai dragostea ce o ai pentru 
copila ta, pe care o credeai pierdută din vina mea, te-a făcut 
să te foloseşti de nişte mijloace aspre faţă de mine. Şi nu mi 
se cade mie să te osândesc nicidecum! Întrucât eu eram 
dator, într-adevăr, să cuget la gândurile viclene ale 
ticălosului de magician şi să mă pregătesc împotriva lui. Şi 
tu nu vei putea să înţelegi cu adevărat cât de hain este, 
decât atuncea când oi avea răgazul să-ţi istorisesc toată 
povestea mea cu el! 

Iar sultanul îl mai sărută o dată pe Aladdin şi îi spuse: 

— Hotărât, o, Aladdine, trebuie numaidecât să-ţi găseşti 
cât mai curând răgazul de a-mi povesti toate astea. Ci-i cu 
mult mai grabnic, la ceasul de-acum, să ne izbăveşti de 
priveliştea hoitului acesta blestemat, care zace fără de 
suflare la picioarele noastre şi să ne bucurăm laolaltă de 
biruinţa ta! 

Şi Aladdin le porunci efriţilor săi cei tineri să ia leşul 
maghrebinului şi să-l ardă în mijlocul ariei maidanului, O 
mie şi una de nopţi pe un pat de bălegar şi cenuşa să i-o 
arunce într-o hazna cu scârne. Lucru care fu îndeplinit 
întocmai, de faţă cu toată cetatea, care se bucură de osânda 
aceea şi de întoarcerea emirului Aladdin la nazarul 
sultanului. 

După care sultanul puse pristavii să crăinicească, 
împresuraţi de cântăreții din trâmbiţe, din tâmpine şi din 
dairale, că dă slobozie celor întemnițați, în semn de bucurie 
a tuturora; şi puse să se împartă danii mari săracilor şi 
nevoiaşilor. Şi, seara, puse să fie luminată cetatea toată, 
precum şi saraiul său şi cel al lui Aladdin şi al domniţei 
Badru'-l-Budur. Şi aşa Aladdin, datorită binecuvântării lui 


Allah, pe care o purta asupra lui, scăpă a doua oară din 
primejdia morţii. Şi tocmai binecuvântarea aceea avea să-l 
scape şi a treia oară, aşa cum aveţi să auziţi numaidecât, o, 
ascultătorii mei! 

Într-adevăr, se împliniseră câteva luni de când Aladdin se 
întorsese şi de când, sub ochiul înduioşat şi treaz al maicii 
sale, ajunsă acuma o preacinstită femeie din lumea de vază, 
cu o înfăţişare tare măreaţă, ci neîntinată de îngâmfare şi 
de fumuri, ducea o viaţă plină de desfătări, când soţia sa, 
într-o zi, intră cu un chip cam mohorât şi trist în sala cea cu 
bolta de cleştar, în care sta el de obicei spre a se bucura de 
priveliştea grădinilor şi se apropie de el şi spuse: 

— O, Aladdine, stăpâne al meu, Allah cel carele ne-a 
coperit pe amândoi cu hatârurile lui, nu a vrut să-mi dea 
până acuma mângâierea de a avea un copil. Întrucât a şi 
trecut destulă vreme de când ne-am luat amândoi şi nu-mi 
simt lăuntrurile zămislite de viaţă. Or, vin acuma să te rog 
a-mi îngădui să aduc în sărai o sfântă bătrână, pe nume 
Fatmah, sosită de vreo câteva zile în cetatea noastră şi pe 
care toată lumea o cinsteşte pentru tămăduirile şi pentru 
leacurile cele făcătoare de minuni pe care le ştie şi a şapte 
sute şaptezeci şi doua noapte pentru rodnicia pe care o dă 
femeilor sterpe numai punându-şi mâinile pe ele. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute şaptezeci şi doua noapte 
spuse: 

Or, vin acuma să te rog a-mi îngădui să aduc în sărai o 
sfântă bătrână, pe nume Fatmah, sosită de vreo câteva zile 
în cetatea noastră şi pe care toată lumea o cinsteşte pentru 
tamăduirile şi pentru leacurile cele făcătoare de minuni pe 
care le ştie şi pentru rodnicia pe care o dă femeilor sterpe 
numai punându-şi mâinile pe ele. 

Şi Aladdin, care nu vroia s-o supere cumva pe soţia sa 
Badru'l-Budur, nu pregetă să se învoiască la dorinţa ei şi 


porunci la patru hadâmbi să meargă în cetate ca s-o caute 
pe preacuvioasă şi s-o aducă la sărai. 

Şi hadâmbii îndepliniră porunca şi nu zăboviră mult până 
s-o aducă pe bătrâna cea sfântă, care avea obrazul acoperit 
cu un iaşmac tare des şi gâtul înfăşurat cu un şirag de 
mătănii tare lung, răsucit de trei ori, care-i atârna până 
dedesubtul pipetului. Şi ţinea în mână o cârjă mare, pe care 
îşi sprijinea umbletul măcinat de ani şi de canoanele 
schivniciei. Şi domniţa, de cum o văzu, se duse grăbită în 
calea ei şi îi sărută mâna cu evlavie şi îi ceru 
binecuvântarea. Şi bătrâna, cu un glas tare cucernic, 
chemă asupra ei binecuvântările lui Allah şi milele Lui şi 
făcu pentru ea o rugăciune lungă spre a se ruga lui Allah să 
dureze şi să sporească în ea belşugul şi fericirea şi să-i 
împlinească până şi cele mai mărunte dorind. Şi 
Badru'lIBudur o pofti să stea jos, la locul de cinste de pe 
divan şi îi spuse: 

— O, sfântă a lui Allah, îţi mulţumesc pentru urările tale 
cele bune şi pentru rugăciunile tale. Şi întrucât ştiu că Allah 
are să-ţi îndeplinească tot ce ai să-i ceri, trag nădejde că am 
să dobândesc de la bunătatea lui, cu mijlocirea ta, lucrul pe 
care îl doreşte cel mai aprins sufletul meu! 

Şi sfânta răspunse: 

— Eu sunt cea mai smerită dintre făpturile lui Allah, ci el 
este atotputernic şi minunat! Nu te sfii, o, Badru'l-Budur, 
stăpână a mea, să rosteşti ce-ţi doreşte sufletul! 

Şi Badru'l-Budur se făcu la chip roşie de tot şi, scăzându-şi 
glasul şi cu un val de mare înflăcărare, zise: 

— O, sfântă a lui Allah, doresc să am de la mila lui Allah un 
copil! Spune-mi ce trebuie să îndeplinesc pentru aceasta şi 
ce faceri de bine şi ce fapte bune trebuie să săvârşesc, ca să 
mi se binecuvină un atare har! Sunt gata de orice - spre a 
dobândi binele acesta, care îmi este mai scump decât chiar 
viaţa mea! Iar eu, în schimb, ca să-ţi dovedesc mulţumirea 
mea, am să-ţi dau tot ce ţi-ai putea râvni ori dori, nu numai 
pentru tine care ştiu, o, maică a noastră a tuturora, eşti la 


adăpost de nevoile unor biete făpturi, ci pentru uşurarea 
celor năpăstuiţi şi sărmani ai lui Allah! 

La vorbele acestea ale domniţei Badru'l-Budur, ochii 
sfintei, care până atunci rămăseseră coborâţi, se deschiseră 
sub iaşmac şi se luminară de o sclipire fără de asemuire, iar 
faţa îi străluci ca de un pojar dinlăuntru şi toate trăsăturile 
chipului ei mărturisiră căldura unei bucurii depline. Şi o 
privi pe domniţă vreme de o clipită, iară a grăi o vorbă; pe 
urmă întinse mâinile înspre ea şi îşi puse palmele pe capul 
ei, mişcându-şi buzele într-o rugăciune parcă lăuntrică şi, 
într-un sfârşit, rosti: 

— O, fata mea, o, stăpâna mea Badru'l-Budur, sfinţii lui 
Allah vin să-mi şoptească de care cale fără de greş se a 
ţapte sute ţaptezeci “i doua noapte cade să te slujeşti spre a 
vedea rodnicia sălăşluindu-se în lăuntrurile tale! Ci, o, fata 
mea, socot că această cale este tare anevoioasă, de nu chiar 
peste putinţă de folosit, întrucât este trebuinţă de o putere 
mai presus de oameni spre a făptui un lucru care cere tărie 
şi voinicie! 

lar domniţa Badru'l-Budur, dacă auzi vorbele acelea, nu 
putu să-şi stăpânească mai mult tulburarea şi se aruncă la 
genunchii sfintei, cuprinzându-i cu braţele şi spuse: 

— Fă-ţi milă, o, maică a noastră, arată-mi mijlocul acela, 
oricare ar fi! Căci nimica nu este cu neputinţă de îndeplinit 
pentru soţul meu preaiubit, emirul Aladdin! Ah, spune-mi 
sau am să mor la picioarele tale, din pricina dorinţei 
neîmplinite! 

Atunci sfânta ridică un deget în sus şi spuse: 

— Fata mea, pentru ca rodnicia să pătrundă în tine, se 
cere să ai agăţat de bolta sălii acesteia un ou de-al păsării 
rokh, cea care trăieşte pe piscul cel mai înalt din muntele 
Cocaz. Şi vederea oului, la care să te uiţi cât de multă 
vreme vei putea, de-a lungul zilelor, are să schimbe 
alcătuirea ta lăuntrică şi are să răscolească adâncul cel 
nemişcat al plodirii tale! Şi asta-i ce aveam să-ţi spun, fata 
mea! 


Şi Badru'l-Budur strigă: 

— Pe viaţa mea, o, maică a noastră, eu nu ştiu ce este 
pasărea rokh şi nu am văzut niciodată ouăle ei, da nu mă 
îndoiesc că Aladdin n-ar fi în stare, într-o clipită, să-mi 
rostuiască un ou prăsitor ca acela, de s-ar afla el chiar şi în 
cuibarul de pe piscul cel mai înalt al muntele Cocaz! 

Pe urmă domniţa vroi s-o mai ţină la ea pe sfânta care se şi 
ridicase să plece, ci sfânta îi spuse: 

— Nu, fata mea, lasă-mă acuma să mă duc să uşurez şi pe 
alţi necăjiţi şi alte dureri, încă şi mai mari decât durerea ta. 
Ci mâine, inşallah, am să vin eu singură să te văd şi să aflu 
de la tine veşti pe care pun mare preţ! 

Şi, cu toate stăruinţele şi rugăminţile domniţei Badru'l- 
Budur celei pline de îndatorinţă, care vroia să-i dea în dar o 
grămadă de salbe şi de giuvaieruri de un preţ nemăsurat, 
sfânta nu vroi să mai stea nici o clipită în sărai şi plecă, aşa 
cum venise, neprimind nici un fel de dar. 

Or, la puţine clipe după plecarea sfintei, Aladdin se 
întoarse lângă soţia lui şi o sărută drăgăstos cum făcea de 
fiecare dată când lipsea de acasă, măcar şi numai pe-o 
clipită. 

Ci i se păru limpede că domniţa Badru'l-Budur avea o 
înfăţişare tare dusă şi îngândurată. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute şaptezeci şi treia noapte 
urmă: 

Ci i se păru limpede că domniţa Badru'l-Budur avea o 
înfăţişare tare dusă şi îngândurată; şi, cu multă tulburare, o 
întrebă care-i pricina. Atunci Sett Badru'l-Budur, dintr-o 
răsuflare, îi spuse: 

— Hotărât că am să mor, dacă nu voi avea cât mai curând 
un ou de al păsării rokh, cea care trăieşte pe piscul cel mai 
înalt al muntelui Cocaz! 

Şi Aladdin, la vorbele acelea, începu să râdă şi zise: 


— Pe Allah, o, stăpână a mea Badru'l-Budur, dacă nu este 
vorba decât de-a avea oul acela ca să nu mai mori, 
răcoreşte-ţi ochii! Ci spune-mi numai, ca să ştiu, ce nădăj- 
duieşti să faci cu oul de la pasărea aceea? 

Şi Badru'l-Budur răspunse: 

— A fost aici bătrâna cea sfântă şi mi-a spus că vedere 
acelui ou este leacul fără de greş pentru tămăduirea 
sterpiciunii a ţapte sute ţaptezeci "i treia noapte femeilor. 
Şi vreau să-l am, ca să-l agăţ în mijlocul bolţii de cleştar a 
sălii cu nouăzeci şi nouă de ferestre! Şi Aladdin răspunse: 

— Pe capul şi pe ochii mei, o, stăpână a mea Badru'l- 
Budur! Vei avea pe dată oul de rokh! 

Numaidecât o lăsă pe soţia sa şi se duse să se încuie în 
odaia lui. Şi îşi scoase din sân lampa cea fermecată pe care 
o purta mereu la el, de când cu primejdia amarnică prin 
care trecuse din vina lui şi o frecă. Şi, tot atunci, se şi ivi 
dinaintea lui efritul lămpii, gata să-i îndeplinească 
poruncile. Şi Aladdin îi spuse: 

— O, preabunule efrit, care mi te supui datorită puterilor 
lămpii, stăpâna ta, îţi cer să-mi aduci pe dată, spre a-l agăța 
la mijlocul bolţii de cleştar, un ou de-al păsării celei urieşeşti 
rokh, care trăieşte pe vârful cel mai înalt din creierii 
muntelui Cocaz! 

Or, nici nu rosti Aladdin bine vorbele acestea, că efritul se 
şi schimonosi într-un chip înfricoşător şi ochii i se aprinseră, 
şi-i aruncă în obraz lui Aladdin un răcnet atâta de 
înspăimântător, de tot saraiul se zgudui din temeliile lui, iar 
Aladdin fu aruncat, ca o piatră dintr-o praştie, drept în 
peretele sălii şi atâta de năprasnic încât lungimea lui era 
mai-mai să i se mestece cu lăţimea. Şi efritul, cu glasul plin 
de tunete, îi strigă: 

— Adamit ticălos, ce-ai cutezat să-mi ceri? O, nere- 
cunoscătorule, cel mai nerecunoscător dintre toţi inşii de 
teapa ta, iacătă că acuma, după toate slujbele pe care ţi le- 
am slujit cu toată ascultarea şi supunerea, ai neobrăzarea 
să-mi porunceşti a mă duce să ţi-l aduc pe fiul stăpânului 


meu cel mai de sus, rokhul, ca să-l spânzuri de bolta 
saraiului tău! Au tu nu ştii, smintitule, că şi eu şi lampa şi 
toţi slujitorii lămpii suntem robii rokhului cel mare, tatăl 
acelor ouă? O, ai noroc că te afli sub ocrotirea stăpânei 
mele, lampa şi că porţi la deget inelul acela plin o mie şi una 
de nopţi de haruri mântuitoare! Că de nu, lungimea ta ţi s- 
ar fi şi mestecat cu lăţimea! 

Şi Aladdin, năuc şi lipit de perete, bâigui: 

— O, efrite al lămpii, pe Allah! Nu de la mine vine cererea 
asta, ci i-a fost şoptită soţiei mele Badru'l-Budur de către 
bătrâna cea sfântă, maica zămislirilor şi tămăduitoarea 
sterpiei! 

Atunci efritul se linişti dintr-odată şi luă glasul lui obişnuit 
faţă de Aladdin şi îi spuse: 

— Habar n-am avut de asta! A, care va să zică aşa! Care va 
să zică de la tâlharul acela vine nelegiuirea! Ai mare noroc, 
Aladdine, că nu vine de la tine povestea asta! Află, dar, că 
pe calea aceasta a vroit să aducă pierea şi a ta şi a soţiei 
tale şi a saraiului tău! Aceea pe care tu o numeşti bătrâna 
cea sfântă nu e nici un fel de sfântă şi nici un fel de bătrână, 
ci este un ins străvestit în femeie. Şi insul acela nu este altul 
decât însuşi fratele maghrebinului, vrăjmaşul tău cel 
nimicit. Şi seamănă cu frate-său aşa cum o jumătate de 
păstaie seamănă cu sora ei. Şi-i adevărată zicala care 
spune: „Căţelandrul cel tânăr este mai ticălos decât fratele 
lui mai mare", întrucât spiţa unui câine se ticăloşeşte din 
plodire în plodire! Şi vrăjmaşul acesta cel nou, despre care 
tu habar nu aveai, este mai iscusit la vrăjitorii şi la viclenii 
decât fratele lui mai mare. Şi, când a aflat, cu lucrările lui 
geomanticeşti, că fratele său a fost nimicit de tine şi a fost 
ars din porunca sultanului, tatăl soţiei tale Badru'l-Budur, a 
hotărât să se răzbune pe voi şi a venit aici din Maghreb, 
străvestit într-o sfântă bătrână, ca să ajungă până la saraiul 
vostru. Şi a izbutit să intre înlăuntru şi să-i bage în cap 
soţiei tale cererea aceea aducătoare de năpaste, care-i 
neleguirea cea mai grea împotriva stăpânului meu cel 


mare, rokhul! Te prevestesc, dar, ce gânduri ticăloase are, 
ca să poţi să te fereşti! Uassalam! 

Şi efritul pieri, după ce îi spuse toate astea lui Aladdin. 

A ţapte sute ţaptezeci "i patra noapte atunci Aladdin, până 
peste poate de mânios, alergă în sala cea cu nouăzeci şi 
nouă de ferestre s-o caute pe soţia sa Badru'l-Budur. Şi, 
fără a-i dezvălui nimic din cele câte aflase de la efrit, îi 
spuse: 

— O, Badru'l-Budur, ochi al meu! Este de mare trebuinţă, 
înainte de a-ţi aduce oul păsării rokh, s-o aud şi eu, cu 
urechile mele, pe sfânta care ţi-a spus de leacul acela. Aşa 
că mă rog ţie să trimiţi după ea cât mai degrabă şi, pe când 
eu am să stau pitit pe după perdea, s-o faci să-ţi mai spună 
o dată leacul, întrucât nu ţi-ai mai aduce aminte întocmai 
cum să-l ţii! 

Şi Badru'l-Budur răspunse: 

— Pe capul şi pe ochiul meu! 

Şi trimise numaidecât după bătrâna cea sfântă. Or, de 
îndată ce bătrâna intră în sala cu bolta de cleştar şi de 
îndată ce, tot coperită cu iaşmacul cel gros de pe faţa ei, se 
apropie de Badru'l-Budur. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şapte sute şaptezeci şi patra noapte 
spuse: 

Or, de îndată ce bătrâna intră în sala cu bolta de cleştar şi 
de îndată ce, tot coperită cu iaşmacul cel gros de pe faţa ei, 
se apropie de Badru'l-Budur, Aladdin se şi repezi pe ea, 
sărind din ascunzătoarea lui, cu paloşul în mână şi, până ce 
ea să poate zice: „Cârc!", dintr-o fulgerătură îi şi reteză 
capul de pe umeri! 

Când văzu toate astea, Badru'l-Budur, înmărmurită, strigă: 

— O, stăpâne al meu, Aladdin, ce păcat! 

Aladdin însă se mulţumi să zâmbească şi, drept orice 
răspuns, se aplecă, înşfacă de moţul din creştet capul tăiat 
şi i-l arătă domniţei Badru'l-Budur. Şi domniţa, până peste 


poate de uluită şi de scârbită, văzu că acea căpăţână era 
rasă ca a unui bărbat, afară de smocul din creştet şi că 
obrazul era amarnic de bărbos. Şi Aladdin, nevroind s-o 
sperie mai mult, îi povesti care era adevărul cu acea haină 
de Fatmah, sfânta cea prefăcută şi bătrâna cea marghiolită 
şi sfârşi astfel: 

— O, Badru'l-Budur, să dăm mulţumire lui Allah, carele ne- 
a scăpat pe totdeauna de vrăjmaşii noştri! 

Şi amândoi se aruncară unul în braţele celuilalt, 
mulţumindu-i lui Allah pentru multe milele lui. 

Şi de-atunci au trăit o viaţă tare fericită, laolaltă cu maica 
cea bătrână a lui Aladdin şi cu sultanul, părintele domniţei 
Badru'l-Budur. Şi au avut nişte copii frumoşi ca luna. Şi 
Aladdin, la moartea sultanului, a domnit peste împărăţia 
Chinei. Şi nimica nu a mai lipsit huzurului lor, până cea 
venit şi neabătuta Sfârmătoare a desfătărilor şi 
Despărţitoarea celor ce se au dragi. 

lar Şeherezada, după ce povesti astfel povestea aceasta, 
spuse: 

— Şi iacătă, o, norocitule sultan, tot ce ştiu despre Aladdin 
şi despre Lampa fermecată. Ci Allah este cel mai ştiutor! 

Iar sultanul Şahriar spuse: 

— Povestea aceasta, Șeherezada, este tare frumoasă. Ci 
mult mă minunează buna ei cuviinţă. 

lar Şeherezada spuse: 

— Dacă-i aşa, o, Măria Ta, îngăduie roabei tale Şeherezada 
să-ţi povestească Povestea cu Kamar şi cu mult-priceputa 
Halima. 

Şi sultanul Şahriar strigă: 

— De bună seamă, Şeherezada! Iar ea zâmbi a râde şi 
răspunse: 

— Da, Măria Ta! Ci, mai înainte, spre a-ţi dezvălui preţul a 
şapte sute şaptezeci şi patra noapte virtuţii de-a avea 
răbdare şi ca să te fac să asculţi fără mânie împotriva 
slujitoarei tale felul plin de fericire pe care i-l meneşte Allah 
spiţei neamului tău prin mijlocirea mea, am să-ţi povestesc 


îndată ceea ce ne-au lăsat de moştenire părinţii noştri cei 
de demult despre căile de a dobândi adevărata ştiinţă a 
vieţii. 

Iar sultanul spuse: 

— O, fiică a vizirului meu, dă zor de-mi arată calea 
dobândirii unei agoniseli ca aceea. Ci, o, Şeherezada, care-i 
ursita pe care Allah, prin mijlocirea ta, o meneşte neamului 
meu, de vreme ce eu nu am nici un urmaş? 

lar Şeherezada spuse: 

— Îngăduie slujnicei tale, o, Măria Ta, să nu-ţi spună încă 
nimic despre lucrurile tainice care s-au petrecut în cele 
douăzeci de nopţi de tăcere, pe care bunătatea ta i le-a 
dăruit spre a se zvidui de o suferinţă şi în care slujnicei tale 
i s-a dezvăluit strălucirea ursitei tale! 

Şi, fară a mai adăuga nimic în privinţa aceasta, 
Şeherezada, fata vizirului, spuse: 


SFÂRŞIT