Colin Forbes — Obiectivul 5

& COLIN 
FORBES 


OBIECTIVUL 
s 


„Începuse să devină un coşmar: aparatele 
ruseşti se auzeau întruna. Uneori, răpăitul fatal 
era îndepărtat ceva mai puternic decît un 
murmur în noaptea teribil de rece, în care se tirau 
epuizați prin ravene, la adăpostul pereţilor de 
gheaţă.“ 


Obiectivul 5 este o demonstraţie elocventă a 
capacităţii omului de a rezista încercărilor la care 
îl supune natura arctică, pe de o parte şi 
ameninţarea perfidă a unui inamic care sfidează 


orice regulă a jocului cinstit, pe de altă parte. 


COLIN 
FORBES 


OBIECTIVUL 5 


RAO International Publishing Company 


RAO International Publishing Company S.A. 
P.O. Box 37-198 Bucureşti, ROMANIA 


COLIN FORBES 
Target 5 
Copyright © Colin Forbes, 1973 
AII rights reserved 


Traducere din limba engleză 
MAR IA DIANA ION 


Ediţia I 


Copyright © 1995 
RAO International Publishing Company S.A 


pentru versiunea în limba română 


Tiparul executat de 
ELSNERDRUCK 


Berlin, Germania 


Octombrie 1995 
ISBN 973-576-013-4 


PENTRU JANE 


CUPRINS 


Prima mutare 
LOCOMOTIVA 


Desfăşurarea jocului 
MAREA ÎNGHEȚATĂ 


Șah mat 
TERENUL UCIGAŞ 


„Un submarin sovietic avariat, prins într-o furtună, în 
Atlanticul de Nord... lovit de valuri înalte de 50 de 
picioare, pe o furtună de 55 de noduri... a fost observat 
prima oară de un avion de recunoaştere de la baza 
americană de la Keflavik...“ 

The Times, miercuri, 1 martie 1972 


Prima mutare 
LOCOMOTIVA 


„__„ “Tabla de şah arctică, februarie 1972. 
Văzută din biroul lui Dawes (Washington) şi din cel al 
colonelului Papanin (Leningrad) 


PIESELE 
1. Obiectivul 5 (bază americană de cercetare) 
2.North Pole 17 (bază sovietică) 
3. Elroy - spărgător de gheața american 
4. Revoluția - navă sovietică de cercetare 


5.Traulere sovietice 
6.Gorki - navă sovietică purtătoare de elicoptere 
e eoè èo Ruta de scăpare numărul unu a lui Beaumon 


Ruta de scăpare numărul doi a lui Beaumont 


Vineri, 18 februarie 1972, miezul nopții 


Nici măcar în anul 1972, un an care cu greu ar putea 
fi considerat, în calendarul istoriei, ca un an de pace, nu 
era un lucru obişnuit ca un expres să fie oprit în plină 
noapte - în pustiu - pentru ca un pasager să fie silit de 
către oameni înarmaţi să coboare. Mai ales un expres 
american. 

Această experienţă şocantă era cu siguranţă ceva 
despre care Keith Beaumont n-avea nici cea mai vagă 
bănuială, în timp ce se odihnea în patul său din vagonul 
de dormit al expresului Florida; în primul rînd, trenul, cu 
cele treizeci şi două de vagoane ale sale, străbătea 
statul Carolina cu peste nouăzeci de mile pe oră, în timp 
ce afară, vintul de februarie zgilţiia ferestrele acoperite 
cu draperii; în al doilea rînd, următoarea oprire a 
trenului urma să aibă loc peste două ore. 

Cu geamurile bine închise împotriva furtunii de afară 
şi caloriferul deschis, la Dumnezeu ştie cîte grade, aerul 
era atit de cald şi umed în vagonul de dormit, încît 
masivul englez nu reuşea să adoarmă şi se ridicase într- 
un cot pentru a-şi privi ceasul. Aproape miezul nopţii. În 
spatele draperiilor lăsate, de la uşa dinspre coridor, se 
aşeză din nou pe pernă, cu mîinile sub cap. Începu să 
viseze cu ochii deschişi. 

Dimineaţă, avea să fie în Miami, la mii de mile 
depărtare de Groenlanda - departe de înfiorătorii cîini 
care îl călăuzeau prin viforniţa asurzitoare, departe de 
săniile ce se hurducăiau peste nămeţii de gheaţă şi, mai 
presus de toate, departe de întunericul fără sfîrşit şi de 
frigul care paraliza creierul. Era, de asemenea, minunat 
să fie din nou uscat; Beaumont îşi lipi picioarele 


încălţate cu şosete de capătul patului, desfătat de 
căldură. 

La douăzeci de mile depărtare de expresul ce gonea 
prin noaptea agitată de furtună, trei oameni stăteau 
zgribuliţi în ploaia care cădea, uzi pînă la piele. Stăteau 
în picioare sub acoperişul unei staţii din mijlocul cîmpiei, 
unde trenurile nu opreau, aşteptind expresul care urma 
să treacă pe acolo. Semnalele se schimbaseră deja, 
mecanicul imensei locomotive Diesel, ce trăgea trenul 
foarte lung, începuse să frîineze. Pericolul era iminent. 

— Sper din tot sufletul să fie în tren, mormăi unul 
dintre cei trei bărbaţi îmbrăcaţi în haine de ploaie, 
stringînd între dinţi o ţigară udă. 

— Este, îl asigură conducătorul grupului, un om de 
vreo patruzeci de ani. Şi-o să-l dăm jos. 

— S-ar putea să fie complicat... 

— Asta spune că n-o să fie, spuse bărbatul mai în 
vîrstă, scoţind din buzunar un Colt 45. Îi verifică 
încărcătorul şi-l puse la loc. Şi nu uita, Jo, adăugă el, 
trebuie să facem treaba bine, de-a dreptul bine. 

La mai puţin de douăzeci de mile pe linia ferată, 
mecanicul expresului Florida privea neliniştit în noapte, 
scrutînd întunericul. Semnalul pe lîngă care tocmai 
trecuse îi ordonase să reducă viteza, dar următoarea 
oprire urma să aibă loc după două ore, aşa că ce dracu 
se întîmpla? Continuă să reducă viteza, acţionînd încet 
frînele uriaşe. Ploaia răpăia pe acoperişul cabinei sale de 
oţel, urme de spumă alunecau de pe acoperiş şi 
dispăreau în întuneric. Următorul semnal începu să 
clipească. Roşu de avertisment pentru oprire. Ce se 
întîmpla? Trase ceva mai tare frînele. Era aproape de 
Cedar Falls, o staţie unde nu trebuia să oprească. 

După două minute, trenul se apropia de haltă, cînd un 
tunet izbucni, iar ploaia şfichiui geamurile vagoanelor. In 
compartimentul său, Beaumont era gata să adoarmă 
cînd trenul se opri. Îşi ţinea mîinile mari împreunate 
deasupra cearşafului. Avea ochii închişi cînd draperiile 


fură date deoparte şi un bărbat cu o pălărie cu boruri de 
pe care şi- roia apa privi în jos spre el cercetînd o 
fotografie din mîna stîngă. 

— El e, Jo, spuse o voce groasă. 

Beaumont deschise ochii şi se holbă la ţeava 
revolverului Colt 45, aţintită asupra sa. 

— la chestia asta de aici, murmură el. S-ar putea 
descărca - ai mîna udă. 

Cînd deschise ochii, Beaumont înregistră rapid cîteva 
imagini - haina udă a bărbatului cu pistolul, aburii uşori 
ce se ridicau din mînecile hainei, chipul speriat al 
pasagerului din cuşeta de dincolo de coridor, un al 
doilea bărbat, undeva în spate, ce ţinea o mînă în 
buzunar. Americanul mai virstnic, care resimțea căldura 
- îi apăruseră pe frunte picături de transpiraţie - replică 
pe un ton ferm: 

— Îmbracă-te - cobori din tren... 

— Da tu cine naiba esti? întrebă Beaumont. 

Obosit, epuizat după lunga călătorie din Groenlanda 
pînă la Washington, îşi estimă cu atenţie şansele. O 
lovitură fulgerătoare care să-i zboare Coltul din mînă, un 
genunchi în pîntece... Nu, era prea periculos - mai erau 
şi ceilalţi pasageri care dormeau în vagon. 

— Dixon, FBI, răspunse aspru bărbatul cu fruntea 
transpirată. Şi grăbeşte-te, trenul nu poate sta aici toată 
noaptea... 

— Nici nu trebuie. Din partea mea, poate pleca chiar 
acum. Împreună cu mine. Pentru că aţi comis o eroare 
gravă. Eu sînt englez... 

Beaumont căută în haina agăţată de un cînlig. 

— Ai grijă, avertiză Dixon. 

Englezul îi fixă lărgimea umerilor masivi şi Dixon se 
simţi stingherit. 

— Îți arăt paşaportul, pentru numele lui Dumnezeu, 
mormăi Beaumont. 

Îl scoase cu grijă din buzunarul interior al jachetei şi i-l 
întinse lui Dixon. Americanul îl deschise cu o singură 


mînă, expert, îl studie un moment, apoi îl arătă 
bărbatului din spatele său. 

— E fals, Jo. 

Beaumont nu mai făcu nici un comentariu. Dînd la o 
parte aşternutul, se văzu că era complet îmbrăcat, cu 
excepţia cravatei, a jachetei şi a pantofilor. Cînd cobori 
din pat si se ridică în picioare, Dixon se retrase cu un 
pas şi-l privi. Keith Beaumont avea treizeci şi doi de ani, 
şase picioare şi doi inci înălţime, umeri largi şi aproape o 
sută nouăzeci şi şase de livre. Dar asta nu-l impresiona 
prea mult pe Dixon, care-l privea pe englez cum se 
îmbrăca în linişte: un bivol mare cu mişcări încete. După 
un minut, îşi privi ceasul. 

— Grăbeşte-te, repetă Dixon. 

Avusese dreptate: omul acesta era încet în reflexe. 

— Miscă-te! 

Pasagerul din cuşeta de vizavi îşi revenise din şoc. 

— Mă numesc Andrew Phillipson, din Minneapolis, îl 
informă el pe Dixon cu voce stridentă. Tipul ăsta zicea 
că e din Groenlanda - Groenlanda unde e o mulţime de 
gheaţă. Mi s-a părut ciudat... 

— Într-un minut o să coboare din tren, îl întrerupse 
Dixon, şi-o să-ţi poţi relua somnul. 

ÎI privi pe Beaumont care terminase cu îmbrăcatul. 

— Asta e geanta ta? Bine. Acum pune-ţi mîinile pe 
pat, una lîngă alta. 

Se auzi un clinchet metalic înăbuşit cînd însoţitorul lui 
Dixon scoase mina din buzunar. Beaumont scutură din 
capul mare, acoperit cu păr des şi negru, şi zimbi 
sinistru. 

— Deci amicul tău o să-mi pună cătuşe? Nu glumesc 
Dixon, aşa că giîndeşte-te - ori vin aşa cum sînt, ori mă 
împuşti. 

Porniră pe coridor, Beaumont cu miinile libere, 
precedat de Jo care-i ducea valiza şi urmat de Dixon. 
Draperiile de la geamurile cuşetelor erau date deoparte, 
iar pasagerii priveau mica procesiune. In spatele lui 


Dixon se auzi lipăitul picioarelor goale ale lui Phillipson 
care se grăbea să-l prindă. 

— Cine e tipul? întrebă el agitat. Am vorbit cu el, aşa 
că poate vă ajut cu ceva... 

— A evadat de la Folsom, spuse grăbit Dixon. 

Beaumont se împiedică, în timp ce cobora cu umerii 
aplecaţi, treptele înalte de la capătul vagonului. Mare, 
somnoros şi neîndemiînatic, observă Dixon. În capul 
scărilor, Beaumont se opri pentru a-şi încheia haina şi ca 
să-şi tragă pălăria peste urechi. Cedar Falls era o clădire 
mică, cu un singur etaj, la marginea unei păduri şi avea 
o ieşire laterală ce dădea spre drumul din spate. 
Beaumont văzu asta cînd fulgeră. Avu o scurtă imagine 
a vintului care încovoia copacii spre sud, apoi o rafală de 
ploaie căzu peste el, udîndu-l. La distanţă de cîțiva 
metri, un om din echipajul trenului îi privea cu un 
amestec de nervozitate şi curiozitate. Un alt funcţionar 
de la căile ferate stătea sub acoperişul staţiei. Dixon 
cobori din tren în urma sa, împingîndu-l cu arma. 

— Mişcă-te şi ieşi pe uşa aceea. 

Continuară să meargă în spatele celuilalt american 
care ducea valiza lui Beaumont. Apoi lumina sclipi din 
nou, dar nu de la un fulger: omul de la căile ferate de 
sub copertină îi făcuse lui Beaumont o poză cu aparatul 
Polaroid. 

— Jo, strigă Dixon, ia fotografia aceea. 

Jo porni imediat spre clădirea haltei, în timp ce 
Beaumont o luă spre ieşire. Un al doilea fulger îi arătă o 
maşină din spatele gardului spre care se îndreptau. Era 
o maşină mare, roşie, extrem de scumpă. Ploaia făcea 
bulbuci pe acoperişul ei. Păşea atent, cu umerii lăsaţi, 
fără să-şi trădeze nici o reacţie. Dar era sigur acum că 
tipii nu erau agenţi FBI. 

Trecură dincolo de poartă în beznă, departe de 
luminile estompate ale trenului, departe de oameni, 
tirîndu-şi picioarele prin băltoacele murdare. Văzută de 
aproape, maşina era foarte mare şi părea a fi extrem de 


scumpă; în spatele volanului se afla un al treilea bărbat 
care se întorsese spre ei. Dixon îi deschise englezului 
uşa din spate, în timp ce Beaumont băgă mîna în 
buzunarul hainei pe care Dixon o verificase înainte de a- 
| lăsa s-o îmbrace. Scoase un pachet de ţigări şi făcu un 
semn cu capul spre interiorul maşinii. 

— E-n regulă, Dixon, spuse el amabil. M-am prins, 
merg cu voi. 

Acoperi cu o mînă chibritul pe care-l aprinsese şi 
rămase în picioare, la distanţă de uşa pe jumătate 
deschisă. Americanul ezită, surprins de brusca 
schimbare de atitudine. O clipă mai tirziu, îşi revizui 
toate părerile despre masivitatea şi îndemiînarea lui 
Beaumont, dar prea tirziu. Englezul se aruncă cu tot 
corpul său mare şi greu pe uşa maşinii, care se închise 
peste mîna şi braţul lui Dixon. 

Era riscant, dar merita încercarea. Beaumont 
calculase că, în cel mai nefericit caz, arma s-ar fi 
descărcat în gol în interiorul maşinii, iar în cel mai bun 
caz, ar fi căzut în noroi, prin spaţiul dintre portiera pe 
jumătate deschisă şi cadrul uşii. Se aplecă atit de 
repede, încît Dixon abia zări mişcarea, apoi se ridică cu 
Colt-ul în mînă şi-i făcu vînt omului rănit, împingîndu-l cu 
faţa în jos pe bancheta din spate. Ţeava pistolului se 
aţinti asupra omului din faţă care nici n-avusese timp să 
se mişte. 

— Uşurel, fiule, îl avertiză Beaumont. De obicei, 
lucrurile astea fac bang. 

II văzu în oglindă pe Jo ieşind pe poartă, cu valiza lui 
în mînă. Cu ochii pe tipul de la volan, strigă spre Jo care 
îl auzi imediat: 

— Rămii nemişcat, dacă vrei să-ţi mai vezi partenerii 
în viaţă... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, sîntem de la FBI, 
spuse cel de la volan, cu vocea pierită. 

— Aşa e, Beaumont... bolborosi Dixon, care stătea 
întins pe bancheta din spate şi-şi stringea cu mîna 


încheietura dreaptă. 

— Dovedeşte! se răsti englezul. Şi ţine geanta aia cu 
ambele miini, strigă spre Jo, privindu-l prin oglinda 
retrovizoare. 

Dixon repetă gestul de mai înainte al lui Beaumont şi 
scoase cu mîna stîngă o carte de vizită. 

— Fă lumină ca să văd ce e aici, scrişni Beaumont. 

Îl urmări pe omul din faţă, care aprinse lumina, apoi 
aruncă o privire pe legitimaţie. 

— E falsă, spuse el, cinic. 

— Pentru asta ai putea ajunge în spatele gratiilor, îl 
informă printre dinţi bărbatul de treizeci de ani din 
spatele volanului. 

— Pe ce motiv? întrebă Beaumont. 

— Împotrivire faţă de ofiţerii federali... 

— Gaşcă federală de scîrbe! zise Beaumont, privindu-l 
furios pe bărbatul care zăcea pe bancheta din spate. 
Urcaţi în tren şi-mi puneţi pistolul în faţă în timp ce 
dorm. Şi nu-mi arătaţi nici un petic de legitimaţie... 

— Aşa trebuia să fie, Beaumont, spuse Dixon cu un 
aer obosit. Trebuia să facem treaba discret... 

— N-am terminat şi nu sînt mulţumit. De cînd 
foloseşte FBl-ul maşini sport Lincoln Continental... sau 
aţi devenit brusc milionari? 

— Îţi spune ceva numele generalului Lemuel Quincey 
Dawes? întrebă Dixon. Şi pot să-ţi mai arăt ceva? 

— Cred că am citit cîndva în ziar acest nume, Îl 
informă Beaumont cu răceală, ţinind Colt-ul îndreptat 
către bărbatul de la volan şi urmărindu-l cu coada 
ochiului pe Jo care ţinea valiza cu ambele miîni. Arată-mi 
ceva, dar ai grijă. 

Ceva-ul era o bucată de hirtie împăturită pe care 
Dixon o desfăcu ţinînd-o în lumină. Era o scrisoare 
scurtă, acoperită cu nişte mizgăleli caraghioase pe care 
le recunoscu. 

Keith, a intervenit o urgență, ceva foarte serios. Am 
nevoie de tine la Washington cit mai repede. Ţi-o cer ca 


o favoare personală. Al tău, Lemuel. 

— Ticălosul, spuse Keith simplu. Nu vin, dar n-am să 
stau aici în ploaie. 

Urcă în maşină şi se aşeză cu grijă în spate, pe 
bancheta de piele moale, în timp ce Dixon se mişcă într- 
o parte ridicîndu-se: îşi ţinea încă strîns încheietura 
dreaptă. 

— Sare în aer? întrebă englezul privind spre 
americanul de la volan care stătea întors pe locul său, 
studiindu-l pe Beaumont, ca un măcelar care se 
pregăteşte să tranşeze un animal tăiat. O să-ţi scrînteşti 
gîtul, remarcă Beaumont. 

— Mi-ar plăcea să ţi-l sucesc pe al tău, răspunse calm 
omul de la volan. 

— Ajunge, ajunge, Fred, spuse Dixon iritat. Dar să ştii, 
Beaumont, că ai făcut un lucru riscant... 

— Riscant? explodă englezul. Mă treziţi cu pistolul în 
dinţi tocmai cînd reflexele nu-mi funcţionează... 

— Atunci sper să nu-ţi mai fiu prin preajmă cînd 
funcţionează, spuse Dixon jalnic frecîndu-şi încheietura. 
Şi înţeleg obiecţia ta în legătură cu Lincoln-ul - m-a lăsat 
maşina în drum spre gară şi asta a fost prima pe care 
am putut s-o înhăţăm. 

Pe locul din faţă, Fred, care se întorsese cu spatele la 
Beaumont, porni motorul. 

— Spune-i să-l oprească, se repezi Beaumont. Nu 
plecăm nicăieri. 

— Opreşte motorul, Fred, spuse Dixon cu o voce 
obosită. Nu mergem nicăieri. Încă, adăugă el. Uite ce e, 
domnule Beaumont, începu el foarte politicos, noaptea 
asta a fost mizerabilă pentru noi, chiar înainte de a te 
întîlni. A trebuit să decolăm de la Washington în plină 
furtună cu descărcări electrice - nu mai zboară nici un 
avion în noaptea asta... 

— Ştiu, spuse scurt Beaumont, aprinzîndu-şi o ţigară. 
Mă pregătisem să zbor spre Miami, dar mi s-a spus că 
zborurile sînt anulate, aşa că a trebuit să iau trenul. 


— Am făcut o cursă nebunească pînă la un aerodrom 
din apropiere, continuă Dixon. Apoi a trebuit să găsim o 
maşină care să ne aducă aici la timp, pentru a opri 
expresul. lată cît e de urgent să te întorci la Washington. 
Şi încă ceva - în cinci ani, expresul Florida n-a făcut nici 
o oprire în afara programului, pînă acum... 

— Uneori, facem cu toţii cîte o oprire în afara 
programului, replică Beaumont. Eu fac una chiar acum. 
Şi ce-a mai fost chestia aia cu evadarea de la Folsom? 

— Acoperire, oftă Dixon. În treaba asta, securitatea e 
mai puternică decit o capcană de oţel. Ceilalţi pasageri 
vor crede că am coborit din tren un criminal - în cazul că 
cineva, ca limbutul ăla de Phillipson, va dori să 
informeze presa. Şi trenul ăla încă mai stă pe loc, 
adăugă Dixon. 

— Asta e treaba ta. O securitate mai straşnică decit o 
capcană de oţel? Dawes îmi spune chiar mai puţin decit 
nimic în bileţelul ăla. 

— Despre asta nu ştiu nimic... 

— Noapte bună, spuse Beaumont deschizind uşa, dar 
o trînti la loc cînd Dixon continuă. 

— Ştiu că ţi-ai petrecut doi ani încheiaţi în Arctica si 
că mergi în vacanţă, dar mi s-a spus să-ţi comunic în 
ultimă instanţă că Sam Grayson şi Horst Langer au 
acceptat să colaboreze. Presupun că îi cunoşti pe 
oamenii ăştia? 

Beaumont rămase nemişcat, privind ploaia care se 
revărsa peste parbriz. Dixon îl cercetă curios, observind 
nasul scurt, gura fermă, linia maxilarului care exprima 
energie şi multă hotărîre. Cel mai mult îl tulburau ochii - 
erau mari şi căprui şi te priveau fix, fără să clipească, 
părînd să-ţi intre pînă în suflet. Englezul îşi scoase 
pălăria îmbibată de apă, întoarse capul mare spre Dixon 
şi-i zîimbi sinistru. 

— Ai avut o călătorie neplăcută venind încoace? 
întrebă el. 

— Am avut cu toţii rău de înălţime. 


— Păcat. Mă tem că veţi trece din nou prin asta. Am 
fost coleg cu Grayson şi Langer, aşa că presupun că va 
trebui să mă întorc la Washington. Dă drumul trenului, 
apoi du-mă repede la aerodrom. Se pare că Dawes are o 
mică problemă. 

Ca şi cum tocmai şi-ar fi amintit, îi înapoie Colt-ul. 

Sîmbătă 19 februarie, la ora trei dimineaţa, luminile 
erau încă aprinse la ultimul etaj al clădirii National 
Security Agency din Washington. NSA care este mult 
mai puţin cunoscută publicului decît CIA, este una dintre 
organizaţiile cele mai eficiente din lume în domeniul 
spionajului, în parte, pentru că nu acţionează în văzul 
lumii, ca cealaltă organizaţie, mai cunoscută, dar 
cheltuieşte mai mulţi bani, cu mai multă eficacitate. 

Generalul Dawes este un bărbat solid de cincizeci şi 
trei de ani şi arată ca un ofiţer de campanie. Poartă 
costume sobre, gri, ca oamenii de afaceri, este 
îndrăgostit de plantele tropicale şi urăşte vremea rece. 
Probabil de aceea a fost desemnat să se ocupe de 
operaţiile din zona Arcticii. Pe 19 februarie, la trei 
dimineaţa, măsura cu paşi mari biroul său, îmbrăcat 
doar într-o cămaşă cu mineci lungi, puţin transpirat din 
cauza temperaturii de douăzeci si nouă de grade, 
menţinută constantă de un sistem sofisticat de control. 
Douăzeci şi nouă de grade erau obligatorii pentru 
dezvoltarea plantelor tropicale care îi împodobeau 
biroul. De aceea, membrii mai impertinenţi ai echipei 
sale îl numeau Cutia Junglei. 

— Beaumont tocmai a sosit - îl aduc chiar acum de la 
aeroport, domnule general... 

Jerry Adams, asistentul lui Dawes, acoperise cu o 
mînă microfonul telefonului, după care continuă să 
vorbească: 

— Avionul aproape s-a prăbuşit la aterizare, dar el n-a 
păţit nimic. Alte instrucţiuni speciale? Maşina care-l 
aduce are staţie radio... 

— Să ajungă aici cît mai repede! 


— Ar putea să se ducă la un hotel mai întîi, să se 
liniştească, insistă Adams. Asta ne-ar mai da timp să 
mai studiem situaţia... 

— L-am smuls din expresul ăla, mîrîi Dawes. Îl ştiu eu, 
cred că deja se suie pe pereţi. Nu va fi uşor să-l 
convingem şi-o să fie al dracului de greu dacă-l lăsăm să 
se instaleze şi-i dăm timp de gîndire. De asta mă 
grăbesc să-l am aici, aşa că spune-le să-l aducă! 

Adams, un bărbat subţire, cu un aer studios, în jur de 

treizeci şi cinci de ani, înălţă sprincenele negre, în semn 
de dezaprobare mută, şi transmise ordinul. Puse 
receptorul în furcă si-si ridică ochelarii fără rame. 
— Tot nu văd de ce avem nevoie de englezul ăsta. Văd 
desfăşurindu-se treaba asta ca o operaţie simplă, pe 
care o putem face cu băieţii noştri. Cum aflăm că Gorov 
se îndreaptă spre Obiectivul 5!, trimitem un avion, îl ia 
la bord şi-l scoate... 

— Simplă? spuse Dawes, terminînd un nou tur în jurul 
încăperii, cu mersul său săltat, şi aşezindu-se la biroul 
său mare şi gol. Simplă? repetă el calm. E la fel de 
simplu ca atunci cînd sari de pe clădirea Pan-Am fără a 
mai socoti că-ţi frîngi şi gitul. 

— Cu puţin noroc, ar putea fi un drum liniştit... 

— Cu puţin noroc? spuse Dawes, cu un ton 
dezamăgit. S-ar putea să ai dreptate, Adams, continuă 
el cu blîndeţe. Avem de-a face cu un rus important care 
vine la noi — poate cel mai important care a părăsit 
vreodată Uniunea Sovietică. De acord? 

— Aşa e, răspunse Adams inocent. 

— Pentru asta, va trebui să facă un drum, continuă 
Dawes cu aceeaşi voce calmă, porneşte de pe insula de 
gheaţă sovietică Polul Nord 172 şi se îndreaptă spre cea 
mai apropiată dintre bazele noastre de cercetare, 


1 insulele de gheaţă foarte mari sînt numite de americani obiective. 
Obiectivul 1, prima insulă de gheaţă cunoscută, a fost observată de 
ofiţerul de la radarul unei superfortăreţe aparţinînd pazei de coastă 
canadiene la 14 august 1946. 


Obiectivul 5, care în acest moment se întîmplă să se afle 
la douăzeci şi cinci de mile vest de insula sovietică. Mai 
sînt acolo doar trei profesori, pe Obiectivul 5, care 
aşteaptă să fie evacuaţi înainte ca insula să dispară. Mă 
urmăreşti? întrebă el. 

— Cu atentie, domnule... 

— Nici unul dintre aceşti profesori nu are idee de ceea 
ce urmează să se întîmple - că Gorov în scurt timp va fi 
în drum spre ei peste cercul polar. 

Dawes vorbea mai precipitat acum, susţinînd privirea 
lui Adams cu ochii săi albaştri si reci. 

— Nu le putem spune nimic, pentru că nu au acces la 
informaţiile strict secrete. 

— Poate că am reuşi totuşi să comunicăm cu ei prin 
radio, sugeră Adams, să le dăm un semn... 

— Semn, pe dracu ! De-abia am aflat că Gorov va 
veni. Nu pot trimite prea curînd acolo un avion înţesat 
cu oameni, pentru că asta i-ar alerta pe ruşi. Ar putea să 
închidă baza - ceea ce l-ar bloca pe Gorov. Singura 
treabă deşteaptă în acest moment este să facem ca 
situaţia de pe Obiectivul 5 să pară absolut normală şi al 
naibii de liniştită. 

— Tot nu înţeleg care-i rolul lui Beaumont. 

Înainte de a răspunde, Dawes îl studie pe Adams. La cei 
treizeci şi cinci de ani ai săi, Jerry Adams avea mai multe 
diplome academice decit îşi putea aminti Dawes. Vorbea 
fluent şase limbi, printre care rusa şi sîrbo-croata. Era 
expert în criptografie, specialist în radio-comunicaţii şi 
era renumit ca unul dintre cei şase cei mai buni 
anchetatori din SUA. Îi lipsea doar specializarea în zona 
arctică - singura gheaţă pe care o văzuse vreodată fiind 
cea dintr-un cocteil. 

— Ceaţa, spuse Dawes. 


> Toate principalele baze sovietice plutitoare din Arctica sînt 
prefixate de cuvintele Polul Nord, urmate de un număr. Baza 
denumită astfel poate fi, de fapt, situată la sute de mile depărtare 
de Polul propri-zis. 


— Ceaţa? 

— Să presupunem că Obiectivul 5 este năpădit de 
ceaţă, sugeră Dawes cu o umbră de gravitate în voce. 
Cum ajungem acolo ca să-l scoatem pe Gorov? N-o să 
putem zbura pînă acolo - nu vom putea naviga dincolo 
de Cercul Polar de gheaţă - aşa că va trebui să mergem 
pe jos, cu sania. De asta s-ar putea să avem nevoie de 
Beaumont. 

— E un element de asigurare? 

— Da. 

Dawes privea spre uşa închisă a biroului, de parcă 
dintr-un moment în altul ar fi putut să intre Beaumont. 

— Singura problemă e că el nu ştie că e doar un 
simplu element de asigurare şi nici nu-i voi spune asta. 
lar ca să te liniştesc, am să-ţi înşir biografia lui... 

— Nu mai avem pe nimeni altcineva care ar putea 
trece cu sania peste gheaţă? întrebă Adams cu o umbră 
de neîncredere. Siînteţi sigur că nu e o operaţie destul 
de simplă? 

— Uneori mă întreb de ce te ţin în slujba asta, spuse 
Dawes pe un ton de pură mirare. Mersul cu sania este 
treaba cea mai grea şi mai dură de pe faţa pămîntului. 
Se ridică şi porni repede spre o uriaşă hartă de perete. 
Vino aici, să te învăţ ce au uitat să-ţi spună la Harvard. 

Privi în sus pe hartă, în zona Arcticii. Deasupra se 
situa ţărmul Rusiei, cu Murmansk şi Leningrad la 
dreapta. Punctul central al hărţii era Polul Nord cu 
Spitsbergen, iar dedesubt se aflau Groenlanda şi 
coastele Canadei şi Alaskăi. Marcajul punctat indica 
poziţia actuală a Obiectivului 5, undeva foarte jos, chiar 
deasupra lui Ice- berg Alley, periculosul canal cu gheţuri 
plutitoare dintre Groenlanda şi Spitsbergen. 

— Obiectivul 5 pluteşte în derivă la o sută douăzeci 
de mile de coasta Groenlandei, spuse încet Dawes. La 
douăzeci şi cinci de mile spre vest, se află baza sovietică 
Polul Nord 17, de unde va fugi Gorov. In fiecare zi, cele 
două bucăţi de gheaţă pe care se află bazele se apropie 


de Iceberg Alley. Beaumont spune că e cel mai periculos 
loc din lume, iar eu sînt de acord cu el. 

— Care este biografia lui? întrebă Adams. 

— Neobişnuită. Mama era canadiană, tatăl, britanic - 
a fost ucis în timpul războiului. Ambii părinţi sînt morţi 
acum. Beaumont a fost adus în Canada încă din 
copilărie, în 1943, la Coppermine, la marginea Arcticii. A 
crescut printre gheţuri - aproape de locul unde s-au 
format insulele de gheaţă, rupîndu-se de calota 
canadiană. In 1952 a fost trimis înapoi în Anglia, pentru 
a-şi completa studiile. Acolo şi-a manifestat interesul 
pentru aviaţie. S-a căsătorit în 1965 - cînd avea 
douăzeci şi cinci de ani şi, la trei săptămîni de la 
căsătorie, un şofer beat i-a ucis soţia. 

— Traumatizant, murmură Adams. 

— Pentru şoferul asasin, da. L-au găsit, l-au anchetat, 
iar Beaumont a fost la Londra la proces. Înainte să-l 
scoată din boxa acuzaților, Beaumont a sărit la el şi 
aproape l-a omorit. S-a ales cu o sentinţă cu suspendare 
şi s-a întors în Canada. 

— Asta s-a petrecut acum şapte ani? estimă Adams. 

— E bine să te pricepi la socoteli, comentă Dawes. De 
atunci şi-a petrecut în Arctica cea mai mare parte a 
timpului, lucrînd o perioadă ca angajat la Laboratorul de 
Cercetări Arctice de la Point Barrow, iar în restul 
timpului, la noi. El este cel care ne-a adus toate datele 
acelea despre elicopterul sovietic ucigaş de submarine, 
cînd acesta a apărut pentru prima oară în Arctica, 
mormăi Dawes, amintindu-şi. A primit acces la 
informaţiile strict secrete şi vorbeşte curent rusa. ŞI 
dacă asta nu-i de ajuns, mai e şi excursia la Spitsbergen. 

— Despre ce e vorba, domnule? 

— Se pare că discreţia serviciului nostru e mai mare 
decit credeam, observă Dawes, cu un zîmbet glacial. 
Dar tu erai în Saigon pe atunci. Anul trecut, trei oameni 
au traversat bariera de gheaţă - pentru a demonstra 
ceva ce credeam că e imposibil de realizat - au mers tot 


drumul, din Groenlanda pînă la Spitsbergen, cu sania. N- 
a intrat în atenţia ziarelor, pentru că drumul avea 
scopuri militare. Cei trei oameni erau Sam Grayson, 
Horst Langer - care aşteaptă acum la Thule, şi 
conducătorul lor, Beaumont. 

— Sună promiţător, acceptă Adams. Şi îl folosim doar 
în cazul în care Obiectivul 5 va fi cuprins de ceaţă? 

— Corect! Necazul e că Beaumont va pleca glonţ în 
Groenlanda, dacă îi spun să se ducă acolo ca să-l scoată 
pe Mihail Gorov. 

— Dar nu ştiţi asta încă! protestă Adams. Ultimul 
raport meteo arată vreme senină în întreg perimetrul... 

— Aşa că am să-i arăt ultimul meu raport meteo. 

Dawes se întoarse la birou şi scoase o foaie 
dactilografiată pe care i-o dădu lui Adams. 

— Tocmai şi-a încheiat doi ani grei în Arctica aşa că o 
să fie al naibii de greu să-l convingem să se întoarcă 
acolo. O mică falsificare ne-ar putea ajuta. 

Adams parcurse bucata de hirtie. Era un raport meteo 
oficial, înregistrat şi datat cu opt ore mai devreme: 
Starea vremii în regiunea Obiectivului 5 se deteriorează 
rapid. Ceaţă densă. Vizibilitate zero. Temperatura minus 
45 grade. Se aşteaptă înrăutățirea condiţiilor. 

Adams ridică privirile: 

— Ce se va întîmpla cînd va descoperi că l-aţi fraierit? 

— O să-i sară ţandăra, dar va fi deja la Thule, în 
Groenlanda, sper. 

Dawes scoase un trabuc scurt şi gros dintr-o cutie şi îl 
puse în gură, fără să îl aprindă. incerca să se lase de 
fumat de vreo treizeci de zile şi pînă acum rezistase 
două săptămîni. 

— Ai auzit de breşa din sistemul de securitate de la 
Thule? întrebă el, ca din întîmplare. 

— Nu, răspunse Adams, îndreptindu-se în scaun. Ce 
breşă? 

— M-a avertizat Callard de la FBI acum două ore, zise 
Dawes scăpărîind chibritul cu un aer absent; expresia 


feţei sale era întunecată. Se pare că un agent sovietic 
de primă mînă trimite de mai bine de doi ani informaţii. | 
se ştie numele de cod - Crocodilul - şi se aşteaptă să 
apară în curînd sub adevărata sa identitate. 

— Asta ar putea periclita întreaga operaţie, spuse 
Adams încet. 

— Nu cred - îl voi avertiza pe Beaumont să ia legătura 
numai cu şeful serviciului de informaţii de acolo, 
Tillotson. Dawes îşi consultă ceasul. Beaumont va fi aici 
în scurt timp, aşa că, Adams, fii pe fază. 

Luna răsărise, noaptea era senină, iar cerul sclipea, 
luminat de stelele constelaţiei Ursa Mare, de deasupra 
calotei polare. În gerul aspru al nopţilor lungi. 

La o sută douăzeci de mile est de coasta Groenlandei, 
la numai douăzeci şi cinci de mile de insula de gheaţă 
sovietică Polul Nord 17, Obiectivul 5, era asediat de 
calota care îl măcina, presîndu-i marginile abrupte, într- 
o mişcare constantă a calotei plutitoare, milioane de 
tone de gheaţă care sciîrţiiau şi trozneau în încercarea 
de a zdrobi insula încercuită. 

Procesul de distrugere începuse în urmă cu treizeci de 
ani - cînd Obiectivul 5 se desprinsese de stratul de 
gheaţă canadian, în 1942, şi începuse spectaculoasa sa 
rotaţie în jurul Polului Nord. Însă pînă acum, calota nu 
afectase blocul de gheaţă înalt de douăzeci de picioare 
care se ridica deasupra sa, pentru că era gheaţă din apă 
sărată - gheaţă care se formase din mare. Insula 
masivă, cu diametrul de o milă, era rezistentă. 

Obiectivul 5 era format din gheaţă de apă dulce, care 
este mai tare decit cea din apă sărată. Şi avea o 
evoluţie îndelungată. De sute de ani, stratul de gheaţă 
de pe marginea coastei canadiene se constituise printr-o 
mişcare înceată de plutire a gheţurilor ce ieşeau în 
largul mării reci. Strat după strat, gheaţa se formase 
pînă la o adincime de două sute de picioare. Obiectivul 5 
era un fragment din acest strat - un fragment cu 
lăţimea de o milă, care se detaşase prin rupere şi plutise 


timp de treizeci de ani împreună cu calota polară. 

Insula intrase în al patrulea deceniu de rotire în jurul 
Polului şi se îndrepta din nou spre coasta arctică a 
Canadei, cînd fusese prinsă de curentul Groenlandei. 
Bucata imensă de gheaţă a fost tîftă mai spre sud decit 
fusese vreodată. În curînd, a ajuns aproape de canalul 
dintre Groenlanda şi Spitsbergen, după care a atins 
punctul fără întoarcere şi a continuat să se îndrepte spre 
sud şi nu spre vest, către Iceberg Alley. 

În îndepărtatul Washington, Dawes îl aştepta încă pe 
Beaumont cînd doctorul Matthew Conway, şeful staţiei 
pe Obiectivul 5, un bărbat de vreo cincizeci de ani, ieşi 
din cabana în care se afla statul major, pentru a lua din 
nou poziţia stelelor cu sextantul său. De obicei, Conway, 
un tip calm, era acum nervos, în timp ce se fiţiia cu 
instrumentul, iar iritarea i se accentuă cînd un al doilea 
bărbat i se alătură ieşind aproape imediat după el. Jeff 
Rickard, operator radio, de treizeci şi doi de ani, închise 
repede uşa în urma sa, ca să nu intre frigul. 

— Vreun semn de activitate, Matt? întrebă el. 

— O mulţime, răspunse Conway, cu un umor forţat. 
Tocmai a trecut un autobuz cenuşiu pentru Omaha. 

— lisuse, măcar de-ar fi adevărat! Vreun semn de la 
ruşi, vreau să spun. 

— Ştiu ce voiai să spui. 

Stăteau în picioare, în mijlocul celor douăsprezece 
cabane cu acoperişuri plate, care formau baza de 
cercetare din centrul insulei. Cabanele erau dispuse de- 
a lungul unui drumeag îngust, acoperit cu zăpadă 
bătătorită, cîte şase de fiecare parte, iar dintr-o cabană 
mai îndepărtată de potecă se înălța în noaptea luminată 
de lună o antenă radar. La distanţă, de jur-împrejurul 
lor, duşmanul - calota polară - scîrţiia şi troznea ca un 
imens animal suferind. Asta le amintea că această 
calotă era vie şi se mişca, măcinînd marginile mici care 
încă i se mai opuneau. Se auzi un zgomot nou, o 
bubuitură pătrunzătoare, ca de armă. 


— Ce naiba a fost asta? şopti Rickard. 

— S-a rupt o bucată de gheaţă, spuse Conway cu un 
aer obosit. Du-te înăuntru şi stai cu Sondeborg, Jeff. 
Vreau să termin cu treaba asta. 

— E într-una din pasele lui proaste. Cred că-i este tot 
mai rău, Matt. 

Conway, cu faţa întoarsă, îşi strînse buzele, încercînd 
să se concentreze asupra instrumentului. Sondeborg, cel 
mai tînăr dintre cei trei bărbaţi, avea douăzeci şi şase de 
ani, era în pragul unei crize de nervi, orice ar fi însemnat 
asta. Era, desigur, din pricina izolării, deşi erau aproape 
de sfîrşitul perioadei pe insulă. În douăsprezece zile, 
trebuia să vină avionul să-i evacueze de pe insula 
condamnată, iar acum orele, chiar şi minutele, păreau 
ani. 

Baza de cercetare era înconjurată din toate părţile de 
un platou moale de zăpadă troienită, care ducea spre 
stînci - din toate părţile, mai puţin cea sudică, unde se 
înălța un dimb de vreo doisprezece metri deasupra 
platoului. Aici, la mai bine de o sută de mile de cel mai 
apropiat țărm, se îngrămădeau bolovani uriaşi, acoperiţi 
de zăpadă, adevărate stinci, unele dintre ele de 
mărimea unor coline. În urmă cu secole, fuseseră aduse 
în interiorul unui ghețar şi depozitate pe stratul de 
gheaţă canadian, iar cînd uriaşa placă de gheaţă se 
rupsese, detaşindu-se, luase şi stîncile cu ea. 

Uşa din spatele lor se deschise din nou, iar Conway 
simţi că-şi pierde controlul. Sondeborg li se alătură. 
Începea să fie dificil: nici unul dintre ei nu dorea să 
rămînă singur în teribila solitudine, nici măcar într-o 
cabană încălzită, dar, cînd erau la un loc cu toţii, se 
repezeau unul asupra altuia, ca şi gheaţa care măcina 
marginea insulei din apropiere. 

— Închide uşa aia, Harvey, spuse Conway, apăsîndu-şi 
ochiul pe instrument. 

Uşa se trînti. 

— Ruşii ăia au plecat! Vocea lui Sondeborg era 


nesigură, aproape isterică. Au simţit mai înaintea 
noastră şi şi-au evacuat la timp baza aia nenorocită. De 
ce dracu nu cerem şi noi avionul prin radio? Totul e 
împachetat... 

— Ajunge! Conway cobori sextantul şi se întoarse cu 
faţa spre Sondeborg. Nu e încă totul împachetat - şi mai 
sînt experimente de făcut... 

— La dracu cu experimentele! izbucni Sondeborg. Am 
un presentiment straniu în legătură cu locul ăsta... 

— Te afli pe Obiectivul 5 de unsprezece luni, îl 
întrerupse Conway. E încă în acelaşi loc. 

— Nu mai este în acelaşi loc, i-o întoarse Sondeborg. 
Sîntem la marginea lui Iceberg Alley... 

— Du-te înăuntru şi fă nişte cafea, scrişni Conway. Ne- 
ar prinde bine o băutură caldă. 

Uşa se trînti din nou în urma lui Sondeborg care se 
năpusti în cabană. 

— Mai bine du-te după el, Jeff, îl sfătui Conway, ştii 
cum e cînd e singur. Apoi, poate încerci să prinzi din nou 
Thule - vreau să le comunici noua noastră poziţie. 

— Am să încerc, spuse Rickard cu îndoială. Se 
formează elecricitate statică negativă. Cred că am 
pierdut legătura. S-ar putea să se schimbe vremea. 

Conway îşi strînse încruntat sextantul. Ideea unei 
comunicări radio proaste sau inexistente îl îngrijora mai 
mult decît arăta. Înainte de a intra, se opri o clipă şi 
aruncă o privire spre familiara sălbăticie a mării 
îngheţate şi a gheţurilor nesfirşite. Conway se temea, 
fără să ştie de ce. 


În căldura subtropicală din biroul lui Dawes, 
atmosfera era tensionată, ceea ce îi făcea pe cei trei 
bărbaţi să transpire. Beaumont era cel care adusese 
tensiunea. Îşi suflecase miînecile cămăşii şi-şi ţinea 
mîinile împreunate pe genunchii mari în timp ce-l fixa pe 
Dawes. 

— În regulă, mi-ai spus cum stau treburile. Acum, ce-l 


face pe rusul ăsta, Gorov, atît de important? 

— Nu e nevoie decit să ştii că e important, interveni 
Adams. Alte informaţii sînt strict secrete. 

Beaumont întoarse scurt capul, pentru a-i arunca 
asistentului o privire sumbră, apoi reveni spre Dawes 
care răspunse repede: 

— Mihail Gorov este oceanograful numărul unu al 
Uniunii Sovietice. A supervizat personal instalarea 
întregului sistem Sosus şi Caesar? pe fundul Arcticului. Şi 
aduce cu el hărţile Catherine - planul complet al 
sistemului de dirijare a submarinelor lor pe sub gheaţa 
arctică, spre țărmurile noastre. Asta îţi spune ceva? 

— Că acest Gorov este important. 

— Cu hărţile acelea în mînă, le-am putea da peste cap 
întregul sistem ofensiv şi asta i-ar întoarce înapoi cu 
zece ani. Dawes continuă cu vehemenţă: Ba chiar mai 
mult decît atît - dacă preşedintele merge în mai la 
Moscova cu hărţile Catherine în buzunar, discuţia ar 
putea avea loc de pe o poziţie cu adevărat puternică. 
lată cît e de important, Keith. Aşa că am nevoie de tine 
în Groenlanda... A 

— O iei cam repede. Incă n-am acceptat să merg 
nicăieri, spuse Beaumont, ridicîndu-se şi traversînd 
încăperea, pentru a privi harta de pe perete. 

Era un tip masiv, dar se mişca repede. 

— Vasul ăsta, Elroy... Arătă spre un semn din josul 
hărţii. E un spărgător de gheaţă geamăn cu Exodus? 

— Da. Se întoarce spre Milwaukee după un an de 
şedere în Arctica. 

— S-ar putea să-ţi cer să-l întorci din drum şi să-l 
trimiţi înapoi, spre calota polară. 

— Se pare că ai uitat că noi plănuim această operaţie, 
Beaumont, spuse Adams, cu vocea tremurind de 


3 Denumire americană dată reţelei subacvatice de cabluri şi 
radiolocatoare, care ghidează submarinele pe trasee 
predeterminate pe sub calota polară, la mari adîncimi. 


indignare. 

Englezul se întoarse încet şi-l privi fix. Adams se simţi 
stinjenit, în timp ce Beaumont nu se grăbea să-i 
răspundă. 

— Poate că doreşti să vii cu mine, pe gheaţă? Se 
întoarse spre Dawes. Chestia asta e încurcată - şi nu-mi 
place ce-am auzit despre scurgerea de informaţii din 
sistemul de securitate de la Thule. Trebuie să mă duc 
acolo, mai întîi, ca să-i iau pe Grayson şi Langer şi ca să 
obţin echipamentul înainte de a zbura spre Curtis Field. 
Arătă cu degetul spre terenul de aterizare de lingă 
Obiectivul 5. Aşa că scurgerea aceea de informaţii este 
periculoasă. 

— Callard, tipul de la FBI, spune că l-ar putea depista 
pe Crocodil în cîteva ore. Putem transmite orice 
instrucţiuni prin radio, direct lui Tillotson - e şeful 
serviciului de securitate de acolo. 

— Tot nu-mi place. Mai arată-mi o dată raportul 
meteo. 

Dawes îi întinse falsul raport meteo, cu o figură 
impenetrabilă, în timp ce Adams îşi studia unghiile. 
Beaumont citi raportul şi clătină din cap. 

— Asta înseamnă că va trebui să zburăm pînă la 
marginea valului de ceaţă de la Curtis Field. Apoi ne 
facem drum cu săniile spre Obiectivul 5, dacă îl vom 
găsi vreodată. Îl culegem pe Gorov, presupunînd că va 
reuşi să traverseze cele douăzeci şi cinci de mile de 
gheaţă fisurată apoi o luăm îndărăt cu săniile, peste o 
sută douăzeci de mile de gheaţă mişcătoare, probabil cu 
oameni din securitatea rusă pe urmele noastre... 

— V-am putea lua de pe gheaţă cu avionul imediat ce 
ieşiţi din ceaţă, sugeră Adams. 

— Ar fi posibil, acceptă Beaumont, dacă ne-aţi putea 
găsi, lucru care, de altfel, n-o să se întîmple. Ai măcar 
idee ce înseamnă să localizezi patru oameni şi două 
echipaje de sănii, de undeva de sus, în această perioadă 
a anului? Nu, evident, nu ai... 


— Dar oamenii sînt salvaţi pe calea aerului, insistă 
Adams. 

— Asta aşa e, mirii Beaumont. Însă, bineînţeles că nu 
ştii că asta se petrece, de obicei, din întîmplare - un 
avion care nu-i caută îi descoperă. Şi încă ceva ce nu-mi 
place este că nu ştim cînd o să vină. Flutură raportul 
meteo în direcţia lui Dawes. Trimite urgent un mesaj pe 
Elroy să se întoarcă imediat şi să se îndrepte spre nord 
către calota polară. Ăsta ar putea fi un loc de întîlnire... 
Beaumont luă un creion şi însemnă cu o cruce groasă pe 
harta de pe perete. 

— Dar asta e departe, în interiorul gheții, protestă 
Adams. 

— Deci, trebuie să-şi croiască drum pînă acolo. Vreau 
să fiu într-un avion pentru Groenlanda în două ore, îi 
spuse el lui Dawes, un avion rapid, care să mă ducă 
acolo fără nici o escală. 

— Te aşteaptă chiar acum un Boeing, spuse Dawes. 

Beaumont înălţă o spriînceană. 

— Erai sigur, nu? Organizarea americană mă înspăi- 
mîntă. Deci, să trecem repede la afacerea asta riscantă 
cu momentul sosirii lui Gorov. 

Adams începu să vorbească pe un ton rapid, 
competent. 

— Aşteptăm un om să se întoarcă de la Leningrad - la 
Helsinki. Va lua legătura cu o rudă a lui Mihail Gorov de 
la Polul Nord 17. Ştim că asta va fi în următoarele zile - 
iar cînd omul nostru va sosi, vom şti ziua exactă. 

— Şi presupunînd că n-o să iasă viu din Leningrad? 
întrebă Beaumont. 

— Ar trebui să reuşească, spuse Adams cu siguranţă. 
N-a mai fost niciodată dincolo de Cortina de Fier - de 
aceea a şi fost ales. Dar e un tip cu multă experienţă. 
Cînd ajunge la Helsinki, merge direct la ambasada 
noastră, iar ei ne trimit mesajul. 

— Toată treaba depinde de un om aflat în interiorul 
Rusiei, spuse Beaumont posomorit. 


— Un om de primă mînă, îl asigură Adams. Pînă cel 
tirziu duminică, la ora unu, ora noastră, vom şti. De 
îndată ce primim veşti, îţi vom comunica la Curtis Field. 
Adams se entuziasma de propriul lui optimism. N-ai de 
ce să te îngrijorezi. Ai să vezi - o să fie o operaţie foarte 
simplă. 

— N-o să fie, mormăi Beaumont. Este unicul lucru pe 
care îl pot prevedea - n-o să fie o operaţie simplă. 


Vineri, 18 februarie 


Vineri, 18 februarie, la exact cinci minute după ora 
trei după-amiază, un om fu ucis pe Nevski Prospekt din 
Leningrad. 

Trei după-amiază la Leningrad înseamnă şapte 
dimineaţa la Washington. Beaumont, care nici nu se 
îmbarcase bine în expresul Florida, avea să fie coborit 
din tren după şaptesprezece ore cu atit de puţină 
ceremonie. Dar era aproape trei după-amiază, cînd un 
turist american, Harvey Winthrop, cobori cu atenţie cele 
cinci trepte îngheţate de la hotelul Europa. 

Un bărbat înalt, de treizeci şi opt de ani, cu o figură 
sobră, Winthrop figura în paşaport drept critic de artă, 
dar numai la scris nu se gîndea cînd ieşi din hotel şi-şi 
consultă ceasul: 2.55 după-amiază. Ajuns în stradă, o 
luă la stînga şi porni, făcîndu-şi drum prin zăpadă, spre 
Nevski Prospekt. 

Deasupra, cerul era încărcat de nori care amenințau 
cu şi mai multă zăpadă, iar prin preajmă erau puţini 
oameni; la această latitudine nordică, în treizeci de 
minute avea să fie întuneric. De fapt, lămpile de stradă 
erau deja aprinse, iar lumina lor se reflecta misterios pe 
zăpadă, cînd Winthrop ajunse pe Nevski Prospekt şi 
aruncă prudent o privire în lungul străzii largi. Dădea 
impresia unui om care vrea să se asigure dacă poate să 
traverseze, în realitate însă cerceta cele trei maşini 
parcate pe latura îndepărtată a străzii. 


Ghidul Intourist, doamna Vollin, care îl însoţise în 
fiecare vizită la Ermitaj de cînd sosise în urmă cu cinci 
zile de la Helsinki, nu se afla în nici una dintre maşinile 
parcate şi nici uitîndu-se prin vreo vitrină de magazin 
prost luminată, ceea ce însemna că probabil îl crezuse 
cînd îi spusese că nu se va mai duce din nou la Ermitaj 
în acea zi, deoarece era prea obosit pentru a mai privi 
alţi Rubens-i. Ezită şi aşteptă pînă se închiseră uşile unui 
troleibuz, ceea ce-i dădu din nou prilejul să mai verifice 
o dată. 

Pe partea îndepărtată a străzii aproape pustii, apăru 
în grabă de după un colţ un tînăr îmbrăcat într-o jachetă 
de piele, introduse o cheie în broasca unei maşini, o 
descuie şi aşteptă o fată care venea în urma lui. Fata, cu 
părul roşu, care purta o haină strimtă, începu să-l 
lovească pe tînăr cu pumnii de îndată ce se apropie de 
el. 

Winthrop zîmbi sec cînd troleibuzul trecu huruind, cu 
captatoarele  scăpărind  scîntei albastre pe  sîrma 
îngheţată: chiar şi ruşii aveau probleme cu tinerii, mai 
ales cînd aceştia erau odraslele grangurilor oficiali din 
Partid. Incepu să traverseze strada largă. 

Nu întîmplător, Winthrop putea fi uşor confundat cu 
un rus: purta haină şi căciulă de blană, şi cizme lungi 
pînă la genunchi pe care le achiziţionase după trei zile 
de la sosire de la magazinul GUM. „Nu mi-am imaginat 
că ar putea fi aşa de frig“, îi explicase el doamnei Vollin. 
Cînd ajunse pe cealaltă parte şi depăşi cuplul de tineri 
care încă se mai certau, îşi consultă ceasul. 

Ora 2.58 după-amiază. Incă două minute pînă la locul 
de întîlnire pe care îl putea vedea din mers, ceva mai jos 
pe Nevski, micul parc cu copacii aliniaţi. Mergea cu 
greutate, cu mîinile înmănuşate înfundate adînc în 
buzunarele hainei, cu albumul de artă sub braţ, pe 
acelaşi traseu spre Muzeul Ermitaj de la Palatul de iarnă, 
traseu pe care îl parcursese timp de cinci zile însoţit de 
doamna Vollin. Părculeţul cu copaci aliniaţi era aproape. 


Putea vedea statuia lui Lenin de pe alee, iar mai la 
distanţă, o siluetă scundă şi îndesată care părăsise 
Nevski şi intra deja în parc. Era marinarul? Winthrop 
intră şi el în parc. 

Winthrop nu-l mai întîlnise niciodată pe Peter Gorov, 
fratele lui Mihail Gorov, oceanograful, şi-şi încorda ochii 
ca să vadă cele trei detalii înainte ca omul să ajungă în 
dreptul lui. Geanta din material textil, purtată sub braţ şi 
nu pe umăr, într-un stil, de altfel, caracteristic 
marinarilor sovietici. Verificat. Un fular roşu, încolăcit în 
jurul gitului. Verificat. Dar mai era un amănunt, iar 
lumina era prea slabă. Winthrop abordă pasul său 
obişnuit încet, de plimbare. Al treilea detaliu era un 
nasture, un singur nasture alb în partea de sus a hainei, 
în timp ce toţi ceilalţi erau de culoare închisă. lisuse, nu- 
| putea vedea deloc. Un miliţian - un poliţist - intră în 
parc prin partea opusă, mergînd în spatele marinarului. 

Inima lui Winthrop tresări o secundă, dar îşi menţinu 
mersul calm. Se întîmplase - elementul neprevăzut care 
putea ruina totul, care putea face contactul imposibil. 
Un nou gînd înspăimîntător îi încordă nervii - polițistul îl 
urmărea pe Gorov? Se părea că nu: era prea făţiş. „Fii 
tare, omule! Helsinki, Finlanda - siguranţa - sînt la doar 
o sută de mile distanţă“. 

Gîndul însă nu-l încălzea cu nimic, în timp ce păşea 
nesigur spre marinarul care se apropia de el: ar fi putut 
la fel de bine să se afle la Kiev, în inima Ucrainei, de 
unde tocmai venea Gorov după ce-şi întîlnise fratele, pe 
Mihail. 

Se întuneca cu fiecare minut. Marinarul, urmat la vreo 
cincizeci de yarzi de polițistul îmbrăcat într-o haină 
uriaşă bleumarin, se apropia. Să fi fost o coincidenţă că 
polițistul păstra acelaşi pas de plimbare ca şi Gorov? 
Dacă acesta era într-adevăr Gorov - Winthrop nu-i putea 
vedea nasturele. Vedea banda roşie de la şapca cu 
cozoroc a poliţistului, dar nu putea vedea blestematul 
ăla de nasture al lui Gorov. Marinarul, care avea mai 


puţin de treizeci de ani, privea drept înainte, şi lui 
Winthrop i se păru că-i citeşte tensiunea pe muşchii 
încordaţi ai feţei. Nenorocitul părea a fi gata să 
explodeze: nu fusese antrenat pentru acest gen de 
tensiune. Apoi Winthrop văzu sus, la haină, nasturele 
alb. 

Winthrop alunecă pe gheaţă, în faţa statuii lui Lenin, 
tocmai cînd marinarul era la cincizeci de yarzi 
depărtare, cu polițistul la aceeaşi distanţă în urma lui. 
Cînd căzu, americanul scăpă din mînă albumul colorat, 
iar o ilustrație a unei picturi de Rubens alunecă pe 
zăpada umbrită, ca o pată de sînge. Albumul era 
confirmarea identităţii sale. În modul cel mai natural, 
marinarul se opri, în timp ce Winthrop încerca să se 
ridice pe picioare, şi-i vorbi încet dar grăbit, în rusă: 

— Ajunge pe 20 februarie... la baza americană de 
cercetare Obiectivul 5... 20 februarie, repetă el pe un 
ton şi mai scăzut şi Winthorp ştiu că era îngrozit de două 
lucruri - că americanul putea să nu fi înţeles data exactă 
şi că l-ar putea auzi polițistul. 

Winthrop era acum în picioare şi-şi scutura zăpada de 
pe haină. Marinarul ridică din umeri, ca şi cum ar fi vrut 
să spună că oamenii alunecă de obicei pe o astfel de 
vreme şi-şi continuă drumul prin parc spre Nevski 
Prospekt şi spre docurile din spatele acestuia. Winthrop 
îşi culese catalogul de pe jos şi încercă să meargă 
şchiopătind, apoi se sprijini de  gărduleţul care 
împrejmuia statuia. Polițistul ajunse în dreptul lui şi îl 
întrebă în ruseşte: 

— Puteţi merge? Aveţi mult de mers? 

— E-n regulă. E drept că mi-am scrîntit puţin glezna... 
dar mă simt bine. 

Winthrop răspunsese cu grijă în engleză - nimeni nu 
ştia că înţelege rusa; nimeni, cu excepţia lui Gorov, care 
ieşea deja din parc. Polițistul se holbă la el fără să 
priceapă nimic, în timp ce Winthrop zimbi îndurerat - 
chiar îşi scrîntise glezna. 


— Stau la hotelul Europa, continuă Winthrop, 
nerăbdător să scape de celălalt. Făcu un semn cu mîna. 
Nu e departe, zimbi el din nou şi porni cu grijă înapoi, pe 
drumul pe care venise. 

Winthrop şchiopăta de durere, de-a dreptul îngrijorat 
acum să nu alunece. Pur şi simplu, trebuia să ajungă din 
nou la hotel, dar, cu toată durerea, creierul americanului 
lucra. Poate că glezna asta scrintită l-ar putea ajuta să 
iasă din Rusia. 

Winthrop urma să plece la Helsinki peste două zile - cu 
primul zbor de duminică dimineaţă. Dar asta era chiar 
ziua cînd Mihail Gorov îşi începea cursa spre Obiectivul 5. 
Autorităţile sovietice ştiau data plecării lui, ştiau că se 
afla la Leningrad pentru a vedea minunata colecţie de 
tablouri ale lui Rubens de la Ermitaj, în virtutea meseriei 
sale de critic de artă, aşa că, în mod normal, s-ar putea 
să găsească ciudată plecarea sa precipitată. Glezna sa, 
luxată de-a binelea, îi dădea un motiv să prindă zborul 
de sîmbătă, Finnair, pentru Helsinki - apoi semnalul 
putea fi transmis lui Dawes la Washington cu o zi înainte 
ca Gorov să fugă de la Polul Nord 17. 

În vreme ce Winthrop ieşea şchiopătînd pe Nevski 
Prospekt, începu să ningă. Privi automat strada şi 
observă că tînărul cu jacheta de piele încă se mai certa 
cu fata cu părul roşu. 

„Trebuie să fie îndrăgostiţi“, gîndi el ironic. Nu trecea 
nici o maşină. Nu se uită însă înapoi să vadă dacă 
polițistul îl urma. Cobori de pe marginea trotuarului. 

Probabil că noua cădere de zăpadă pricinuise 
întîmplarea. Tînărul cu jacheta de piele îngheţase, 
probabil, iar ninsoarea puse capăt disputei. Urcă la 
volanul maşinii sale şi fata cu părul roşu se aşeză alături 
de el pe locul din faţă. Tînărul porni motorul, ambală şi 
porni în trombă pe lîngă trotuar, acceleră, apoi îşi aminti 
să aprindă luminile. 

Chiar atunci, Winthrop ar fi putut sări într-o parte, 
dacă ar fi simulat şchiopătatul, dar maşina se năpusti 


zgomotos spre el, cu luminile aprinse, orbindu-l. În 
lumina farurilor, silueta şchiopătindă se prăbuşi peste 
maşină, acoperi parbrizul, apoi radiatorul îl ridică şi-l 
azvirli la vreo doisprezece yarzi. Se izbi de trotuar, ca un 
om care cădea de la o mare înălţime. Era mort înainte 
ca maşina să întoarcă după un colţ şi o femeie de pe 
trotuar să înceapă să tipe. 

La o sută de yarzi mai departe, pe Nevski Prospekt, 
marinarul Gorov se oprise să traverseze strada. Îl văzu 
pe Winthrop şchiopătind pe drum, văzu maşina care-l 
izbi, văzu corpul încolăcit prin aer înainte să cadă şi ştiu 
că americanul era mort. Traversă strada şi se îndreptă 
spre docuri, unde trailerul Giro/og aştepta să plece peste 
trei ore. 

Gorov mergea ca prin vis, abia putînd să priceapă ce 
se întimplase. Era un dezastru total: mesajul n-o să mai 
ajungă niciodată la Washington, iar acum nu mai avea 
cum să-l avertizeze pe fratele său. Mihail va începe să 
traverseze gheţurile şi americanii nu vor şti că vine. 
Zdrobit, Gorov mergea mai departe prin zăpadă, paşii 
ducîndu-l singuri pe drumul cunoscut. Doamne, ce putea 
să facă? 


Sîmbătă, 19 februarie 


Era ora opt dimineaţa, sîmbătă, la sediul general al 
Serviciului Special al Securităţii din Leningrad. 

— Americanul ăsta, Winthrop, care a fost ucis pe 
Nevski Prospekt, ieri - mi se pare că e ceva suspect cu 
el... 

Locomotiva - asta era porecla folosită la Leningrad 
pentru colonelul Igor Papanin, şeful Securităţii Speciale 
pentru Zona Militară din Arctica. Definiţia de dicţionar a 
cuvîntului este: „... avind putere... nestaţionar... în 
mişcare constantă...“. Este cea mai bună descriere 
pentru colonelul Papanin. Pentru mulţi, cuvîntul 
sugerează o maşină uriaşă, care trage după sine în 


mare viteză sute de oameni... şi asta e o altă bună 
descriere a siberianului. 

— Fă-mi un raport complet, Kramer! Adu-o aici pe 
blestemata aia de dădacă de la Intourist, Vollin sau cum 
o cheamă! Adu-l şi pe miliţianul care a văzut ce s-a 
întîmplat. Găseşte şi alţi martori şi trimite-i încoace pînă- 
n amiază. Am să-i chestionez chiar eu! 

Strict vorbind, cartierul general al Serviciului Special 
de Securitate pentru Arctica ar fi trebuit să se afle în 
portul Murmansk, dar cînd Leonid Brejnev, primul 
secretar, l-a numit în post pe Papanin, a ordonat 
mutarea la Leningrad a cartierului general. Şi asta era, 
desigur, o formă de manifestare a puterii. 

Ca şi Hamburg, în Germania, ca şi Quebec în Canada, 
Leningrad este un oraş nonconformist. La Leningrad a 
luat fiinţă comunismul cînd crucişătorul Aurora a dat 
semnalul revoluţiei. Tot la Leningrad, Stalin, temîndu-se 
de independenţa oraşului, a trimis pe cel mai credincios 
asupritor, Kirov - şi Kirov a murit de glonţul unui asasin. 
Aşa că Brejnev l-a trimis pe Papanin la Leningrad. 

— Şi, Kramer, ia legătura cu aeroportul la care a sosit 
Winthrop. Trebuie să fi făcut o notă cînd a venit. Era 
singur? Asta e ceea ce vreau să aflu. Pînă la amiază! 

Spre deosebire de Kirov, nemiloşii cetăţeni ai oraşului 
Leningrad nu au încercat să-l împuşte pe Papanin - în 
schimb l-au poreclit Locomotiva. O apariţie familiară 
care străbătea cu paşi mari Nevski Prospekt - nimeni nu 
l-ar fi putut ignora nici în cea mai mare îmbulzeală. 
Papanin domina mulţimea de la înălţime. Siberianul era 
înalt de şase picioare şi patru inci, cu umeri largi, solid, 
cu capul mare ras aproape ca-n palmă şi cu o gură 
mare, ca a unui crap. Cînd ridica vocea sa de sergent- 
instructor, puteai jura că se auzea pînă la Murmansk. 

— Du-te la sediul poliţiei şi adu-mi lucrurile personale 
ale lui Winthrop, Kramer. Du-te chiar tu! Un turist 
american la Leningrad, în februarie? Îţi spun eu, Kramer, 
ceva este în neregulă... 


Walter Kramer, de patruzeci şi cinci de ani, un 
comunist viguros si scund, din Lituania, care se mişca cu 
agilitatea şi calmul unei pisici, nu credea o vorbă din 
toate astea. Ca asistent al lui Papanin, i se permitea să- 
şi exprime opiniile în faţa şefului său, însă această 
permisiune era la fel de mare ca şi tăişul unei lame de 
ras. Îşi exprimă cu grijă neîncrederea. 

— Nu există nici o dovadă că americanul ăsta ar fi 
altceva decit spune paşaportul lui... 

— N-ai plecat încă? 

Cînd lituanianul ieşi din încăperea de la etajul al 
doilea, Papanin se ridică si se apropie de fereastră, apoi 
scoase o cutie de şah de buzunar din jachetă şi o privi. 
Fereastra, la un pas de faţa sa netedă şi osoasă, era 
acoperită cu gheaţă. Privi cutia mică. La opt dimineaţa 
era încă întuneric afară şi putea auzi dedesubt, pe 
strada pavată, zgomotul paşilor oamenilor ce se 
grăbeau la slujbă. O sobă veche, din teracotă verde, pe 
care o aprinsese de puţin timp, era aşezată într-un colţ, 
în spatele său. Căldura nu se răspiîndise încă în camera 
îngheţată. La doar un perete distanţă, un teleprinter 
american de cel mai modern tip susura non-stop. 

Problema evreilor stîrnise suspiciunea lui Papanin în 
privinţa lui Winthrop, problemă ce era încă un motiv 
pentru care Leonid Brejnev se grăbise să-l plaseze pe 
Papanin la Leningrad. Deasupra tuturor celorlalte 
îndatoriri, datoria lui Papanin era acum să descopere 
cum erau introduse ilicit în ţară fonduri, ca să-i ajute pe 
evrei să emigreze în Israel. 

Privind tabla de şah, Papanin se încruntă, pentru a-şi 
putea aduna gînduriie. Winthrop ar fi putut fi un curier, 
un om de contact cu grupurile de evrei, aşa că 
americanul - deşi era mort - urma să fie investigat pînă 
în dinţi. Literalmente. Siberianul ordonase deja o 
examinare atentă a cadavrului gol. Se încruntă, se 
hotări şi mişcă un pion. Era sigur că avea dreptate: era 
într-adevăr ceva oarte ciudat în legătură cu domnul 


Harvey J. Winthrop. 

La ora opt, sîmbătă dimineaţă, Papanin nu cunoştea 
încă faptul că intrase într-o cursă contra cronometru - să 
rezolve misterul Winthrop, înainte ca M. Gorov să fugă 
de la Polul Nord 17, la miezul nopţii. 

La Washington era abia vineri, miezul nopţii. 
Beaumont era încă în vagonul de dormit al expresului 
Florida. La baza sovietică North Pole 17, ora patru 
dimineaţă si M. Gorov abia sosise de la Murmansk. 


Mihail Gorov, patruzeci de ani, membru al Academiei 
Sovietice de Ştiinţe şi cel mai important oceanograf al 
Uniunii Sovietice, era aproape bolnav de efort, ameţit de 
tensiunea  aşteptării, de numărarea orelor pînă 
duminică. 

La patru dimineaţa, stătea în picioare în bătaia lunii, 
la marginea terenului de aterizare proaspăt curăţat, 
care tăia în două insula de gheaţă Polul Nord 17. Privea 
cu multă atenţie spre est şi nu spre vest, către baza 
americană de cercetare, Obiectivul 5, care se afla la o 
distanţă de vreo douăzeci şi cinci de mile. Dincolo de 
insulă, calota glaciară sclipea în lumina lunii ca o 
grămadă  nesfirşită de sticlă îngheţată, pisată şi 
îngheţată. În spatele său se aflau cabanele ce alcătuiau 
baza, clădiri cu acoperişuri plate încărcate de zăpadă. 
Din acea direcţie se auzeau paşi apropiindu-se, paşii lui 
Nikolai Marov, omul securităţii. Marov se opri lîngă el şi 
privi spatele încovoiat al oceano- grafului. 

— Te simţi bine, academician Gorov? întrebă el. 

— Niciodată nu m-am simtit mai bine. 

— Te-ai trezit devreme, insistă omul de la securitate. 

— Întotdeauna mă trezesc devreme - ar fi trebuit s-o 
ştii pînă acum. 

Gorov îşi arătă deliberat iritarea şi stratagema reuşi. 
Marov avea să fie o problemă, pentru că îl însoțea 
întotdeauna cînd părăsea baza. Şi mai era un motiv 
pentru care Gorov era îndreptăţit să-şi arate iritarea: 


ajunsese în faza în care nu mai putea suporta un om al 
securităţii. Serviciul de securitate al colonelului Papanin 
era cel ce o omorise pe Rachel Levitzer, în urmă cu şase 
luni. 

Cînd se gîndi la ea, ochii i se umplură de lacrimi. 
Fuseseră logodiţi neoficial, dar pentru că ea era evreică 
şi pentru că el era un eminent academician, păstraseră 
secretul asupra legăturii lor. Apoi, în august 1971, îi 
parvenise vestea: Rachel murise la Leningrad. 

Serviciul Secret venise în apartamentul ei s-o 
aresteze: ceva în legătură cu organizaţia clandestină 
evreiască - Gorov nu se lămurise asupra detaliilor - dar 
Rachel încercase să scape, fugind pe scara de serviciu. 
Un om al securităţii îi pusese o piedică şi Rachel căzuse 
pe o scară cu treizeci de trepte de piatră. Cînd au ajuns 
la ea era moartă, cu gitul rupt. _ 

Gorov îşi controlă ceasul: 4.10 î.a. Ora locală. Incă 
douăzeci de ore de aşteptare înainte să pornească peste 
calota polară, în tentativa de a ajunge la Obiectivul 5. 
Timpul era totul: fusese avertizat de americani că 
trebuia să-şi fixeze singur data plecării, apoi s-o 
respecte. Planul lui Gorov era să părăsească Polul Nord 
17 exact la miezul nopţii şi se întreba cum avea să 
treacă prin următoarele douăzeci de ore pretinzînd a fi 
absorbit de experimentele sale despre sonorizarea la 
adincime. Dar, cel puţin avea o consolare: fratele său, 
Peter, trebuia să fi transmis de-a- cum mesajul. 
Americanii ştiau deja cînd soseşte. 


Locomotiva scotea aburi. La ora unsprezece, sîmbătă 
dimineaţa, toţi martorii fuseseră interogaţi la sediul 
general al securităţii - interogaţi de Papanin însuşi. O 
văzuse pe ghidul Intourist, doamna Vollin - „O vacă nu 
femeie, Kramer. Îi mirosea gura. Nu ştiu cum o suporta 
Winthrop...“ Petrecuse mult mai mult timp cu polițistul 
care văzuse moartea lui Winthrop. Interogase personalul 
de la hotelul Europa şi pe ofiţerul de la aeroport, care 


consemnase sosirea de la Helsinki a lui Winthrop, cinci 
zile mai devreme, şi nu găsise nici cel mai vag semn de 
suspiciune. 

— Cred că cercetăm o gaură adîncă şi complet goală, 
observă Kramer după plecarea ofițerului de la aeroport. 
Nu există nici o dovadă care să facă legătura între omul 
ăsta, Winthrop, şi evrei. 

— Cineva le aduce bani aici - ştim asta. Şi Winthrop 
încă mai miroase. Siberianul se ridică din spatele 
biroului şi începu să măsoare camera. Timp de cinci zile, 
se comportă natural, îşi joacă rolul - se duce la Ermitaj 
şi se holbează la Rubens, mereu însoţit de dădacă, 
femeia aia, Vollin. Apoi ce s-a întîmplat ieri? Papanin se 
aplecă şi ridică un vătrai, cu care începu să 
scormonească în interiorul sobei, scormonind cărbunii 
aprinşi, la fel cum îi scormonea pe oameni. 

— Moare într-un accident de stradă... 

— Înainte de asta! Îşi întrerupe programul, Kramer, îi 
spune ghidului că e obosit şi că n-o să iasă. Infipse 
vătraiul mai adînc. În momentul cînd ea e-ntoarsă cu 
spatele, se strecoară afară de unul singur - cînd e 
aproape întuneric. De ce Kramer, de ce? 

— Se simte mai bine. Se întoarce la Ermitaj... 

— Cînd muzeul se-nchide la patru? Ar fi ajuns acolo 
tocmai la timp ca să se întoarcă înapoi. De ce a ieşit 
singur? 

— Ca să întilnească pe cineva... Kramer răspunse la 
întîmplare, ca să spună ceva. Mina siberianului se 
încleştă pe vătrai. Retrase arma din sobă, se îndreptă 
încet şi se uită la asistentul său. De fapt, nu cred asta, 
spuse repede Kramer. 

— Să întiîlnească pe cineva? repetă Papanin. Ştii, s-ar 
putea să ai dreptate. Dar pe cine? N-a întîlnit pe nimeni 
- n-a avut timp, înainte de a fi ucis. Papanin mişcă 
vătraiul înspre Kramer. Hai să ne folosim capetele - 
adică vreau să spun să-l folosim pe-al meu. Americanul 
iese, se plimbă prin parc... 


— Şi-şi suceşte glezna... 

— Aparent îşi suceşte glezna, Kramer. 

Papanin avea ochii închişi şi încerca să vizualizeze 
scena pe care i-o descrisese polițistul. 

— Alunecă lîngă marinar, apoi porneşte din nou. Mă 
întreb cine era marinarul, Kramer? 

— Ar fi putut fi oricine. 

— Nu, putem restrînge aria! Marinarul purta o geantă 
de pînză şi se îndrepta spre docuri... Papanin puse la loc 
vătraiul în sobă şi scoase un dosar dintr-un sertar. 
Primea zilnic un raport asupra evenimentelor din oras, 
inclusiv un raport al poliţiei, dar acum căuta raportui din 
port. Singurul vas care a plecat ieri a fost Giro/og, un 
trauler, şi spărgătorul de gheaţă pe care îl trăgea. 
Trebuie să se fi îmbarcat pe Giro/og. 

— Cu un echipaj de vreo treizeci... 

— Aşa este. Şi acum, ai să te duci imediat în port, să- 
mi aduci o listă a întregului personal care s-a îmbarcat 
pe Girolog noaptea trecută. Vreau asta la amiază. 

— Nu e timp..., protestă Kramer. 

— Asta-i problema ta! Papanin se aşeză în spatele 
biroului său şi aşteptă pînă ce Kramer ajunse la uşă. 
Întîmplător, în timp ce mă aflam la Moscova săptămîna 
asta, am văzut că ai semnat un ordin de mutare pentru 
Mihail Gorov, ca să se întoarcă la Polul Nord 17. 
Credeam că şi-a terminat treaba acolo. 

— Aşa este. Kramer se opri lîngă uşă, vag îngrijorat 
de brusca schimbare a subiectului. Voia să ia nişte 
probe de sunet la adincime înainte să evacuăm baza. 
Mi-a dat impresia că ştiaţi de asta. 

— E-n regulă, Kramer. Chiar mă întrebam cum de nu 
şi-a planificat să se ducă din nou acolo. Şi adu-mi lista 
de pe Girolog la amiază. 

Singur în încăpere, Papanin îşi puse un picior pe birou 
şi fixă îngindurat teracota verde a sobei care răspîndea 
acum valuri de căldură. Fără să ştie, mai avea acum 
exact şaptesprezece ore pentru a descoperi de ce 


venise Winthrop la Leningrad, înainte ca Mihail Gorov 
să-şi înceapă fuga spre Obiectivul 5. 


Era un zbor de şase ore, la patruzeci de mii de 
picioare înălţime, de la Washington la Thule, în 
Groenlanda, şi era ora unsprezece în acea sîmbătă 
dimineaţă, cînd Beaumont se trezi şi văzu uriaşa pistă 
de decolare apropiindu-se în întîmpinarea Boeing-ului 
707. Nu se simţea ca sîmbăta: Beaumont era acum aşa 
de buimac, încît trebui să se gindească înainte de a-şi 
aduce aminte ce zi era. Şi nu părea să fie unsprezece 
dimineaţă cînd Boeing-ul lăsase în urmă noaptea 
luminată de lună şi se îndrepta spre pustiurile zăpezii şi 
gheții de dedesubt. 

— Mi se pare că au trecut numai cinci minute de cînd 
am plecat de la Washington, îi strigă el lui Callard, omul 
de la FBI, care stătea dincolo de coridorul din mijloc. 

Bărbatul, într-un costum albastru elegant, proaspăt 
bărbierit, privi spre englez ca şi cum s-ar fi întrebat ce 
să răspundă. 

— Mie mi se pare că au trecut cinci ani, spuse el în 
cele din urmă. Se întoarse la loc şi privi pe geamul din 
dreptul lui. 

Beaumont zimbi în sinea sa. La cinci dimineaţă, 
Callard sărise la bordul avionului în Washington, cu 
citeva minute înainte ca acesta să pornească spre 
Groenlanda. Evident, urmărise mersul avionului milă cu 
milă, tot drumul, în vreme ce Beaumont dormise. Privi 
afară pe geam, jos, la întinderile pustii, acoperite cu 
troiene de zăpadă, ale calotei polare din Groenlanda. La 
distanţă, catargul de o mie de picioare al radarului se 
clătina pe cerul luminat de lună, cu lumina roşie de 
avertizare din vîrf strălucind. Cel mai înalt catarg din 
lume, acesta acoperea o arie de trei mii de mile 
deasupra acoperişului lumii. Era staţia-cheie în sistemul 
Distant Early Warning. 

— Ne vedem în biroul lui Vandenberg, strigă deodată 


Callard. Probabil că în seara asta. 

Beaumont dădu din cap, găsind sugestia 
semnificativă, în timp ce Boeing-ul îşi continua 
coborîrea, era sigur că agentul de la FBI, Callard, 
rezolvase cazul, că ştia acum identitatea Crocodilului şi 
că se pregătea să-l aresteze pe agentul sovietic. 
Coboriră sub virful catargului radarului în vreme ce 
panorama întunecată a calotei de gheaţă se apropia. 
Beaumont avu o imagine înclinată a clădirilor cu 
acoperişuri plate, de pe ambele părţi ale Străzii 
Principale; zăpada acoperea drumul ce ducea în mijlocul 
taberei. Aterizară. 

Tillotson îl aştepta pe Beaumont cînd acesta cobori 
din avion, înfăşurat într-o parka de blană pe care o luase 
înainte de a pleca de la Washington. Erau minus 
patruzeci de grade şi aerul nemişcat îl izbi cu putere, 
luîndu-i respiraţia cînd se opri la baza scărilor. Tillotson, 
un bărbat înalt, cu înfăţişare dură, ca a chipurilor 
sculptate pe Mount Rushmore, strînse mîna înmănuşată 
a lui Beaumont. 

— Am pregătit totul pentru excursia voastră... 

Se opri şi-l privi pe Callard, care cobori scările în 
spatele lui Beaumont, trecu în goană pe lingă cei doi şi 
se grăbi spre colonelul Vandenberg, comandantul 
taberei. 

— Cine era ăsta? întrebă el. 

— N-am idee, spuse imediat Beaumont. N-a fost prea 
comunicativ şi eu am dormit aproape tot drumul. Poate 
s-a făcut vreo plingere în privinţa hamburgerilor. 

Tillotson privi înapoi spre avion. Pilotul principal 
cobora scările. 

— Scuză-mă, spuse el, adresîndu-se pilotului. Cine 
este al doilea pasager? S-a raportat că va veni doar 
Beaumont cu acest zbor. 

Pilotul, care-şi ducea casca de zbor în mînă, îşi trase 
gluga de la parkă peste cap. 

— De cite ori fac cursa asta, e şi mai frig aici. Tipul a 


sărit în avion în ultima clipă, înainte de a pleca de la 
Washington. A venit într-o maşină guvernamentală... 

— ÎI verific mai tîrziu. Tillotson îl conduse pe 
Beaumont la un jeep acoperit şi începu să vorbească, 
după ce porni motorul. După cum spuneam, totul e gata 
pentru excursia asta. Au fost trimise două Sikorsky la 
Curtis Field, pe coasta de est a Groenlandei. Grayson şi 
Langer te aşteaptă la statul major - Grayson era aici, 
dar pe Langer a trebuit să-l aducem din insula 
Ellesmere. Conducea încet jeep-ul pe drumul spre 
tabără, ţinîndu-se la o distanţă bună de maşina care îi 
ducea pe colonelul Vandenberg şi pe Callard. Două sănii 
de tip norvegian sînt trimise la Curtis... 

— Sînt inutile, îl întrerupse Beaumont. Am precizat că 
vreau sănii Eskimo - sînt mai grele şi nu se vor rupe pe 
gheaţa dură. In timp ce săniile voastre, da. 

Tillotson păru surprins. 

— Păi, noi înşine folosim sănii de tip norvegian. N- 
avem sănii Eskimo. 

— Ba cred că aveţi. Cînd am fost aici ultima dată, 
aveaţi două, depozitate în spatele hangarului pentru 
elicoptere. 

— Vrei să te uiţi acum? Aş putea întoarce să mergem 
pînă acolo. 

— Acum? 

— Nu lăsa pe mai tirziu ce poţi face acum. Şi 
presupun că pentru tine totul se petrece în cea mai 
mare grabă. 

Cînd ajunseră la o intersecţie a drumului acoperit cu 
zăpadă bătătorită, Tillotson schimbă direcția, 
îndepărtîndu-se de tabără şi luînd-o spre un hangar 
mare, aflat la distanţă. La un sfert de milă înainte, sîrma 
ce înconjura aeroportul militar strălucea în lumina lunii - 
era căptuşită cu gheaţă solidă. În spatele sîrmei, un plug 
de zăpadă portocaliu staţiona în apropierea hangarului. 
Tillotson scoase o hirtie împăturită din buzunar şi i-o 
întinse lui Beaumont. 


— Rapoartele meteo pentru întreaga zonă - nu ştiu 
care anume te interesează. Gheaţă dură, spuneai? 

— Da. 

Beaumont încă nu se acomodase cu aerul aspru arctic 
care pătrundea în valuri în jeep, îngheţindu-i faţa şi tăin- 
du-i respiraţia. Maşina care-i ducea pe Vandenberg şi 
Callard dispărea pe drumul principal, cu lumina roşie 
mişcîndu-se, în timp ce alt jeep apăru în viteză din 
direcţia opusă, îndreptindu-se către Boeing-ul 707. 

— Ceva ceaţă? întrebă Beaumont la întîmplare, cînd 
începu să citească raportul. 

— Slavă Domnului că nu e ceaţă. Conform ultimului 
raport - cel pe care-l citeşti tu — e vreme bună de-aici 
pînă în Norvegia. 

— Vrei să spui că a fost ceaţă şi s-a ridicat de curînd? 
insistă Beaumont. Se gindea la raportul pe care i-l 
arătase Dawes la Washington, privind condiţiile meteo la 
Obiectivul 5. Ceaţă densă... vizibilitate zero. 

— N-a fost nici un pic de ceaţă toată perioada. În 
ultimele trei săptămîni. 

Tillotson încetini şi aruncă o privire spre Beaumont 
care citea încet raportul, înfuriindu-se treptat. Dawes îl 
fraierise: îi arătase un raport fals ca să-l expedieze în 
Groenlanda. Tillotson opri, fără a întrerupe motorul. 

— Mi-a alunecat căptuşeala în mănuşi, explică el. 
Doar s-o aranjez. 

Işi făcu de lucru cu mănuşa, o scoase şi o băgă în 
buzunar. Cînd scoase mina, ţinea un Smith & Wesson 
38. Se întoarse într-o parte şi, cu o mişcare rapidă, îl lovi 
cu ţeava în tîmplă pe Beaumont. Instinctiv, Beaumont se 
feri cu o secundă înainte ca pistolul să-l izbească, iar 
teava îl atinse doar uşor, rănindu-l însă. Beaumont 
smulse cheia din contact şi-o aruncă afară pe geam, 
undeva în zăpadă. Tillotson îl izbi pentru a doua oară cu 
pistolul. Un fulger de lumină orbitor explodă în capul lui 
Beaumont, apoi un val oribil de întuneric îl înghiţi. 


Sîmbătă, 19 februarie 


Beaumont zăcea pe jumătate conştient în zăpadă, 
zbătîndu-se să-şi revină, cînd faţa vioaie a lui Sam 
Grayson se aplecă deasupra sa, dar în expresia 
americanului era nelinişte, în vreme ce îi apropie sticla 
de brandy de buze. 

— Uşurel, Keith... 

Beaumont se forţă să se ridice în coate, luă sticla într- 
o mînă şi înghiţi o gură. Capul îi plesnea, vederea îi era 
înceţoşată, apoi alcoolul puternic ajunse în stomac şi 
putu vedea mai clar. Luă încet o gură adîncă din aerul 
rece al nopţii. Asta păru să-i dea chiar mai multă putere 
decît brandy-ul. 

— Ajută-mă să mă ridic, spuse el printre dinţi. 

— Mai bine mai aşteaptă un pic... 

Beaumont înjură, ridicîndu-se nesigur pe picioare, se 
bălăbăni gata să cadă peste Grayson care-l apucă de 
braţ. Jeep-ul lui Tillotson se afla la cîțiva metri şi 
Beaumont îşi aminti că aruncase cheia în zăpadă. Alt 
jeep stătea ceva mai departe, cu parbrizul zdrobit şi cu 
cauciucul din dreapta faţă spart. 

— Tillotson a tras? 

— Tillotson...? 

— Da, Tillotson, scrişni nerăbdător Beaumont. El e 
Crocodilul - scurgerea de informaţii din sistemul de 
securitate. Dar nu cred că ştii despre asta. Trebuie să-l 
prindem - unde s-a dus? Beaumont privi spre aeroport şi 
nu văzu nimic - doar postul de gardă de lingă poarta de 
sîirmă, plugul portocaliu de la distanţă şi, în spatele 
acestuia, hangarul. Unde dracu dispăruse Tillotson? 
încotro a luat-o? se răsti Beaumont. 

Grayson, un bărbat scund şi subţire, de treizeci şi 
cinci de ani, cu părul de culoarea nisipului, abia îşi 
revenea din şoc. Crezuse că Beaumont era mort. 

— Am auzit zvonuri despre o breşă în sistemul de 
securitate. Am întîrziat să vin să te întîmpin la aeroport 


şi pilotul mi-a spus c-ai plecat cu un jeep. Nu mi-a venit 
să cred că era Tillotson cînd a început să tragă. A fugit 
spre aeroport... 

Beaumont o luase la goană spre postul de gardă. 
Grayson vorbea singur. 

— Nu poate să scape, strigă Grayson, pornind după 
Beaumont. Vandenberg a declarat stare de alertă cu 
puţin înainte să aterizeze avionul tău. Baza este 
închisă... 

— Cred că Tillotson poate zbura cu un elicopter, strigă 
Beaumont în urmă. 

Îşi intră în ritm, picioarele îl purtau peste zăpadă cu o 
viteză surprinzătoare pentru un om masiv ca el. Era 
puterea voinţei cea care îl ajuta; capul îl durea teribil, 
sîngele de pe o parte a feţei se coagulase în aerul 
îngheţat, stomacul era la limita vomei. Aerul rece îl ajuta 
să-şi revină, în timp ce alerga, iar el îl înghiţea cu nesat. 
Aproape de postul de pază, ciudat de gol, se opri şi-l 
aşteptă pe Grayson. 

— Sam, ai o armă? Bine, dă-mi-o şi rămii în urmă. 

Luă Colt-ul 45 de la american şi se apropie de cabină. 
Era ceva întins în zăpadă, chiar în faţa cabinei de 
ciment. Un soldat american, care strîingea încă în miini 
arma, înfăşurat în parka sa, zăcea pe spate cu privirile 
aţintite spre cerul arctic. Beaumont se aplecă şi îi luă 
pulsul, apoi îl săltă, apucîndu-l de mijloc. Era mort, iar 
pata de sînge care se lăţea în dreptul unei coaste, sus, 
în spatele parkăi, îngheţase deja. Trebuie să fi fost 
simplu; la urma urmei Tillotson era şeful serviciului de 
securitate. Alerta însemna că nimeni nu trebuia să se 
apropie de aeroport, aşa că Tillotson îndepărtase 
obstacolul din calea sa. 

— E deja la aeroport, îi spuse el lui Grayson întunecat, 
cînd americanul îl ajunse. 

— N-am auzit niciodată că Tillotson ştie să zboare, 
obiectă Grayson. 

— Cred că poate pilota un elicopter - şi în hangar sînt 


elicoptere. 

Beaumont privi dincolo de sîrmă, fără a zări vreo 
urmă. 

— L-am văzut o dată într-un aparat de zbor. O să 
încerce să scape cu elicopterul. Hai! 

— Sînt doi paznici în hangarul acela, spuse Grayson 
repede. E un telefon aici în post - trebuie să-i avertizăm 
pe oamenii din hangar. 

Beaumont intră pe jumătate pe uşa postului de gardă 
cînd văzu firul telefonului retezat, atîrnînd. 

— N-are rost, Sam. S-a gîndit la asta. Dar unde naiba 
este? 

Beaumont alergă pînă la poarta deschisă şi se uită 
peste deşertul alb al aeroportului. Plugul de zăpadă. 

Era mai mic acum, ca un gîndac portocaliu, care se 
furişa spre hangarul unde erau adăpostite elicopterele. 
Tillotson înhăţase cel mai la îndemînă mijloc de 
transport disponibil, ca să ajungă repede la hangar. 
Beaumont ar fi strigat - ar fi făcut orice ca să-i prevină 
pe oamenii care păzeau aparatele - dar era prea 
departe. Respiră adînc şi o luă din nou la fugă, urmat de 
Grayson. Spre deosebire de american care purta ghete, 
Beaumont purta încă pantofii cu talpă de gumă cu care 
venise de la Washington, dar zăpada era o crustă dură şi 
din nou viteza cu care alerga era uimitoare. Ajunse lîngă 
hangar după cîteva minute, cînd se poticni şi se întinse 
în zăpadă cu capul înainte. Se ridică cu capul vijlind, faţa 
îl înţepa şi trebui să caute revolverul care-i sărise din 
mînă. ÎI găsi pe jumătate îngropat în zăpadă. În acel 
moment, auzi un sunet care-l îngheţă: vibrația unui 
motor de elicopter. Cu pistolul în mînă, alergă ultimii 
două sute de yarzi. 

— Opreşte-te! îi strigă el lui Grayson. 

Plugul portocaliu era oprit lîngă intrarea hangarului şi 
uşile imense, manevrate electric, erau acum deschise. 
Clădirea hangarului i se părea o peşteră întunecoasă, în 
timp ce picioarele obosite îl purtau înainte, minate de 


puterea voinţei; era la zece yarzi de intrare, cînd văzu 
aparatul: un Sikorsky H-l9, cu paletele elicei învîrtindu- 
se în viteză, se ivi din umbra întunecată. Zăpada era 
spulberată şi aruncată peste terenul aeroportului, iar 
aparatul înainta prin zăpada viscolită, îndreptindu-se 
spre Beaumont, părînd uriaş în lumina lunii. 

Beaumont rămase nemişcat, se pregăti, ridică 
revolverul, strîngînd patul cu amîndouă mîinile pentru a 
ochi ţinta, în timp ce maşina se apropia. În zece secunde 
l-ar fi zdrobit. Arma ţintea carlinga, conturul neclar, 
capul şi umerii acoperiţi de glugă din spatele geamului 
îngheţat din plexiglas. Respiră adînc, tinti cu atenţie, 
trase. Percutorul pocni. Mai mult simţi decît auzi 
pocnitura, cînd zgomotul elicopterului îi ciocni 
timpanele. Mecanismul de tragere era înfundat. Pistolul 
nu trăgea. 

— Ai grijă! strigă Grayson, dar avertismentul se 
pierdu în zgomotul puternic. 

Tillotson îndreptă aparatul spre el, iar Beaumont 
plonjă într-o parte la pămînt. Cînd atinse zăpada, se 
rostogoli şi primi impactul cu umerii, apoi continuă să se 
rostogolească, în vreme ce vuietul hidos îl copleşea. 
Motorul tuşi, apoi turaţia se modifică şi vuietul deveni o 
bătaie constantă şi dirijată, iar cînd Beaumont privi în 
sus, aparatul urca şi ajunsese deja la înălţimea 
acoperişului  hangarului. Se ridică în genunchi, 
ştergindu-şi zăpada cu care-l împroşcaseră paletele 
elicei. Grayson veni lîngă el. 

— Trebuie să ne luăm după el, zise repede Beaumont. 
Nu trebuie să se îndepărteze. Vieţile noastre depind de 
asta... 

Abia aruncă o privire spre forma îngrămădită ce zăcea 
sub teribila lamă a plugului de zăpadă. Unul dintre 
soldaţii de pază. Fugarul acţionase atit de rapid, cu o 
brutalitate calculată. Plugul era o apariţie familiară pe 
aeroport - soldatul iesise probabil să-l întîmpine. 
Tillotson trecuse peste el. Înăuntru, la intrarea în 


hangar, Beaumont se împiedică din nou, gata să cadă 
peste corpul celui de-al doilea gardian. Inţelese imediat 
ce se petrecuse. Tillotson, pur şi simplu, îi strigase 
victimei: „A fost un accident îngrozitor.“ Cuţitul intrase 
înainte ca tînărul să-şi revină din şoc; cuțitul care se 
văzu în raza lanternei lui Beaumont şi era înfipt pînă la 
plăsele în spatele omului mort. 

Beaumont aruncă Colt-ul defect, luă puşca soldatului 
care nu mai avusese timp s-o folosească şi alergă în 
hangar. Al doilea Sikorsky stătea în spatele hangarului, 
sub o lampă acoperită. Un cablu electric, conectat ca să 
ferească motorul de îngheţ, se întindea de la aparat 
pînă la perete. Beaumont desprinse cablul, urcă în 
elicopter, deschise uşa şi pătrunse în cabină, urmat de 
Grayson. 

— A dispărut, îl preveni americanul. N-o să-l găsim 
niciodată... 

— Îl vom găsi... 

Beaumont îşi fixă casca de pilot şi pe cea telefonică, 
aflate întotdeauna pe locul pilotului. Işi desfăcu parka şi 
se instală în spatele bordului. 

— Inchide uşa, Sam - pornim. 

Panoul de comandă era în faţa lui: radarul, altimetrul, 
indicatorul de combustibil, instrumentul de măsură al 
turaţiilor şi alte aparate. Maneta colectivă - care 
controla ascensiunea - era în stînga. Maneta de control 
ciclic - care schimba direcţia de zbor - se afla în 
dreapta. Beaumont porni motorul. 

Toată cabina se cutremură. Zgomotul se răspiîndi în 
tot hangarul. Paletele rotorului se învirteau leneş, 
porneau, se opreau, porneau iarăşi. Apoi aparatul porni. 
In lumina fantomatică de la tabloul de bord, expresia lui 
Beaumont era sumbră, în timp ce tura motorul. 
Elicopterul se aplecă în faţă, se poticni de cîteva ori în 
podea şi ieşi din hangar. Turnul radarului care ajungea 
pînă la stele apăru în imagine şi Beaumont acţionă 
droselul. Paletele de cincisprezece metri ale rotorului se 


învîrtiră nebuneşte, biciuind aerul arctic şi sunînd de 
parcă din clipă-n clipă aveau să se desprindă de aparat. 
Acul instrumentului de măsură a turaţiilor urcă pe ecran. 
Aparatul trepida ca o pasăre mare, priponită, care 
încerca disperată să părăsească pămîntul. Apoi începură 
să urce. 

Sub cupola de plexiglas, care se arcuia deasupra lor, 
văzură peretele  hangarului coborind ca un lift. 
Acoperişul înzăpezit apăru, dispărind apoi, în timp ce 
luminile unor maşini se apropiau de postul de pază de la 
intrarea aeroportului. 

— Le-a picat şi lor fisa! 

Beaumont vorbi în microfonul pe care-l avea sub 
bărbie. Grayson îl auzi în căştile de la aparatul său; 
şedea alături de Beaumont, pe locul observatorului. 
Elicopterul luă altitudine în vreme ce vehiculele se 
năpusteau jos prin zăpadă. Beaumont jură că auzea 
comenzile cu tot vuietul înăbuşit al motorului. 

— Trag în noi, spuse el. 

— Pentru Dumnezeu, de ce? 

— Pentru că Vandenberg şi Callard cred că Tillotson e 
la bordul acestui aparat... 

Pentru a scăpa din bătaia focului, Beaumont urcă 
vertical, ca şi acul altimetrului. În lumina palidă a nopţii, 
nu se zărea nici urmă de celălalt elicopter: Tillotson 
dispăruse din nou. Beaumont o luă spre est, în direcţia 
pe care presupunea că ar urma-o Crocodilul. 

— Şi cine e Callard? întrebă Grayson. 

— Omul de la FBI, care-a venit aici să-l aresteze pe 
Tillotson. Totul era minunat pus la punct - alerta, care 
închidea baza şi pe care ai menţionat-o, a început chiar 
înainte să aterizeze Boeing-ul. Callard coboară din 
avion, se duce în tabără cu colonelul Vandenberg apoi, 
cînd Tillotson soseşte, îl demască. 

Beaumont menținea direcţia est, în timp ce privea 
înainte: nu se vedea nimic altceva în afara calotei 
aplatizate de gheaţă. 


— Drăguţ şi curat planul domnului Callard, continuă 
Beaumont. Numai că nu l-a luat în considerare pe 
Crocodil. 

— Ce s-a întîmplat? 

— Îmi imaginez că Tillotson avea o vagă idee despre 
faptul că ar putea fi pe urmele lui - era şeful serviciului 
de securitate, reţine. Apoi, l-o fi pus pe ginduri alerta. 
Următorul lucru pe care-l află de la pilot este că agentul 
Callard s-a îmbarcat la Washington în ultimul minut, fără 
ca nimeni să-i spună lui Tillotson. Aşa că hotărăşte că e 
cazul să prindă primul avion cu care să scape - nu cred 
că altcineva bănuia că ştie să piloteze un Sikorsky... 

— Acolo! Spre nord... Grayson indică direcţia şi 
Beaumont privi în stînga. Din nou calota, dezolantă, 
rece, hidos de pustie. Apoi îl văzu. Era aparatul lui 
Tillotson, cam la zece mile distanţă. O umbră întunecată 
trecea în viteză, zbura peste zăpadă. Citeva secunde 
mai tîrziu, văzu aparatul care lăsa umbra. Începu să 
schimbe direcţia. 

— De ce vieţile noastre depind de oprirea lui 
Tillotson? întrebă încet Grayson. 

Beaumont mormăi în timp ce îndreptă elicopterul său 
în direcţia lui Tillotson. 

— Asta ar putea fi o treabă de-a dreptul cumplită, 
Sam, aşa că nu e nevoie să vii. Trebuie să luăm un om 
de ştiinţă sovietic de la Obiectivul 5. Vine peste gheaţă 
de la Polul Nord 17, care e la vreo douăzeci şi cinci de 
mile, la est de Obiectivul 5, dincolo de cercul polar. 
Pornim dacă ceața o să ascundă Obiectivul 5, caz în 
care ei nu pot trimite acolo un avion. Asta înseamnă să 
mergem cu elicopterele pînă la marginea ceţii, apoi cu 
săniile restul drumului. 

— Şi tot cu săniile înapoi... tot drumul spre 
Groenlanda? 

— Aşa cred. Dawes nu e de aceeaşi părere - speră să 
ne culeagă din drum, cînd vom ieşi din ceaţă. Nu cred că 
ne vor găsi - aşa că va trebui să facem tot drumul, 


înapoi spre țărm, cu săniile. Cel puţin asta e versiunea 
oficială - eu însă am altă idee. Şi forţele securităţii ruse 
vor fi după noi. O treabă cumplită, Sam. 

— Dar nu e ceaţă. 

— Aşa că vom sta pe-aici, mîncînd raţia armatei 
americane. Data-cheie ar putea fi duminică - miine. Am 
aranjat să fie gata două Sikorsky-uri pentru noi la Curtis 
Field, pe coasta Groenlandei. 

— Tillotson o ia spre nord, comentă Grayson. 

Americanul purta o pereche de ochelari de noapte, pe 
care-i găsise în cabină, iar umbra aparatului condus de 
agentul sovietic era chiar mai vizibilă decît aparatul 
însuşi. Fără acea umbră, Grayson recunoştea că l-ar fi 
pierdut. Beaumont aruncă o privire busolei. Se îndrepta 
spre nord, după cum spusese Sam. 

— Cred că se îndreaptă spre ghețarul Humboldt, 
răspunse Beaumont. Mă întreb de ce ? Dacă s-ar fi 
îndreptat spre est, ar fi traversat coasta - aparatele 
astea sînt păstrate cu rezervoarele pline la sol, aşa că ar 
avea destul combustibil. Ce dracu ar putea face pe 
ghețarul Humboldt? 

— De ce e el atît de important? întrebă Grayson din 
nou. 

— Pentru că ştie prea multe despre noi, spuse scurt 
Beaumont Nu ştie despre Gorov - omul pe care trebuie 
să-l luăm. Nimeni de aici nu ştia despre el pînă am sosit 
eu. Dar ştie despre pregătirile pentru călătorie. Ştie că 
Curtis Field, cel mai apropiat aeroport de Obiectivul 5, 
este implicat. Trebuia să ştie asta, pentru că aveam 
nevoie ca acele aparate să fie trimise acolo. Sper din 
suflet că n-are un transmiţător ascuns pe undeva - că, 
dacă nu-l vom prinde la timp, va transmite la Leningrad. 
Dacă asta se întîmplă, Sam, nici unul din noi nu va 
putea spune că este foarte asigurat împotriva riscurilor. 

Imaginea impunătoare a ghețarului Humboldt se 
contura pe măsură ce se apropiau. Din virful lui, un rîu 
masiv de gheaţă curgea spre un fiord îndepărtat, un rîu 


de gheaţă strălucitoare în lumina lunii, de o jumătate de 
milă lăţime, ca o bucată de cristal sfărimată. De sus, se 
abătea spre un perete de gheaţă, apoi se prăbuşea 
brusc peste o stîncă monstruoasă din josul fiordului, la 
sute de metri dedesubt. Pe măsură ce se apropiau, 
puteau vedea, la marginea fiordului cu ţărmuri abrupte, 
aisberguri mari, izolate între  stîncile înzăpezite. 
Sikorsky-ul lui Tillotson aterizase deja şi era cocoţat pe o 
movilă a ghețarului. Pentru a treia oară, Tillotson 
dispăruse. 

—E omul invizibil, blestematul ăsta, mormăi 
Beaumont, în timp ce se rotea în jurul elicopterului care 
aterizase. 

— Poate că se află încă în aparat - aşteaptă să 
aterizăm, apoi începe să tragă, înainte ca noi să ieşim, 
sugeră Grayson, perspicace. 

— Poate... Beaumont continuă să se rotească la vreo 
şaizeci de metri. Aproape îl luă ameţeala cînd se uită în 
jos la partea povirnită a ghețarului, apoi înclină uşor 
aparatul. E acolo, jos! Uite moviliţa aia, mai jos de 
ghețar - uite, acum se mişcă. 

— Aterizează pe movila aceea. 

— Prea mică - ne-am putea prăbuşi. Am să aterizez 
chiar lîngă aparatul lui Tillotson, ca să nu poată s-o 
şteargă. Rămii pe loc, în cazul că îmi scapă, şi încearcă 
să prinzi Thule. 

Grayson încercă de cinci ori să pună în funcţiune 
radioul, dar nu reuşi. 

— Blestematul, nu merge niciodată cînd ai nevoie de 
el, spusese Beaumont. 

Cobori uşor aparatul şi ateriză pe movilă, la vreo 
cincizeci de metri distanţă de celălalt elicopter. Arăta 
părăsit, de parcă Tillotson n-ar mai fi avut de gînd să 
revină la el. Opri motorul. 

— Ar trebui să mă-ntorc într-o oră, Sam, spuse el 
nepăsător, în timp ce-şi punea cu dificultate parka. 

Grayson încuviinţă din cap, ştiind că, dacă Tillotson 


era înarmat cu o puşcă, englezul putea fi mort în mai 
puţin de o oră. Dar, în lunga şi periculoasa călătorie la 
Spitsbergen, cei trei bărbaţi - Beaumont, Grayson şi 
Horst Langer - învăţaseră să nu piardă cuvinte sau 
energie. Pur şi simplu, îţi vezi de treaba pe care 
urmează s-o faci. Şi treaba următoare a lui Beaumont 
era să-l captureze sau să-l elimine pe Tillotson. 

Aerul din cabină era foarte cald şi englezul se crispă 
cînd deschise uşa, luîndu-şi carabina. Temperatura 
cobori de la plus patruzeci la minus patruzeci de grade. 

— Dă-i drumul, îşi şopti Beaumont. 

Sări din elicopter. Solul dur ca fierul îi lovi picioarele 
ca izbitura unui ciocan. Frigul paralizant îl sufocă. Işi 
închise parka pînă la git şi-şi trase gluga pe cap. In urma 
sa, Grayson închise uşa repede, fără nici un cuvînt de 
rămas bun. Din nou, fără cuvinte de prisos. Deasupra sa, 
paletele încetaseră să se învirtă şi o linişte incredibilă se 
lăsă. Liniştea nopţii arctice. 

încercă să respire mai rar, înaintînd cu greutate spre 
elicopterul lui Tillotson de la capătul movilei, apoi se 
opri, privind în jos la vasta întindere a pantei ghețarului. 
A doua movilă de pe ghețar, ceva mai jos, era vizibilă în 
lumina lunii, un vîrf mic de stîncă pe care se afla o cruce 
primitivă de lemn. Tillotson stătea aplecat peste ceva, 
aşezat pe un mormint eschimos, un loc sacru în 
Groenlanda şi care nu putea fi profanat sub nici o formă, 
conform unei hotărîri a autorităţilor daneze. Ceva-ul era 
un obiect semănînd cu o cutie, care avea o antenă mică 
înalţată deasupra. Chipul lui Beaumont se schimonosi. 
Tillotson chiar avea un transmitător. 


Partea stincoasă de deasupra ghețarului era prea 
abruptă ca să poată cobori, aşa că era forţat să coboare 
chiar pe ghețar. În chip de încercare, începu să se 
deplaseze în josul gheții, trăgînd carabina după el cu 
mîna; lumina era prea proastă să încerce să tragă de la 
această distanţă. Găsi suprafaţa teribil de nesigură şi 


era mai degrabă ca şi cum ar fi coborit pe suprafaţa 
unui patinoar înclinat, un patinoar ondulat, cu creste şi 
şanţuri. Pantofii cu talpă  cauciucată nu erau 
încălţămintea ideală şi se temea că, dacă ar fi început 
să alunece, nu s-ar fi oprit înainte de a ajunge la 
marginea ghețarului. Îndîrjit, continuă să se mişte cît 
mai repede, pentru că Tillotson putea transmite deja, iar 
agentul sovietic, ascuns în spatele movilei, era complet 
în afara vederii lui acum. 

Mai jos, ar fi devenit mult mai periculos, pentru că 
ghețarul era crăpat, avînd crevase de adîncimi neştiute, 
întunecate, care dispăreau în umbră. Trebuia să se 
mişte mai încet, folosind carabina ca pe un suport 
improvizat, păşind de pe o nervură de gheaţă pe alta, 
traversînd crevasele înguste dintre ele. Şi tot timpul 
aştepta prima alunecare. Frigul intens nu-l ajuta: 
Beaumont, a cărui rezistenţă la temperatură joasă era 
fenomenală, probabil datorită copilăriei sale petrecute la 
Coppermine, nu era îmbrăcat adecvat pentru a lucra în 
Arctica. Frigul pătrundea prin mănuși, infiltrîndu-se prin 
parka, cuprinzindu-i picioarele. 

Era foarte aproape de movilă, nu-şi mai folosea 
carabina ca sprijin, ţinînd-o gata de tragere. Cînd privi în 
sus, pentru a treia oară într-un minut, Tillotson apăruse 
din partea îndepărtată a ridicăturii - o siluetă înaltă, 
îmbrăcată în blănuri şi care ţinea ceva în mîna dreaptă. 
Aflat la vreo şase metri deasupra englezului, Tillotson 
dădu pe spate mina în poziţie de aruncare. Intr-un 
moment teribil, nesfîrşit, Beaumont crezu că azvirlea o 
grenadă. Înălţă carabina, apoi proiectilul se năpusti spre 
el. Lovi gheata, sări, ricoşă. O piatră. Beaumont pricepu 
imediat că Tillotson nu mai avea nici o armă. 

Ochise uimitor de bine - sau al naibii de norocos. 
Piatra ricoşă de pe gheaţă şi zbură spre piciorul drept al 
lui Beaumont. Sări în lături, piatra nu-l atinse, apoi se 
dezechilibră, căzu, alunecînd în josul ghețarului ca pe un 
tobogan, năpustindu-se spre poalele ghețarului. 


Carabina se duse alunecînd la vale, sub efectul 
propriei inerţii, luînd-o înaintea lui spre marginea 
ghețarului, în timp ce şi el aluneca, încercînd disperat să 
se oprească, să se apuce de o ridicătură, să-şi 
proptească piciorul într-un şanţ. Şi, tot timpul cît aerul 
tare îi lovea faţa şi aluneca pe ghețar, se aştepta să se 
oprească, să se prăbuşească în loc să înainteze să cadă 
într-o crevasă. Alunecarea continuă, se năpusti peste 
povârnişul neted, cu suprafaţa lustruită şi înclinată la 
treizeci de grade. Parka îi ferea corpul de fricţiune şi de 
zdrelire, dar continua să alunece la vale cu viteză 
crescîndă. Mănuşile loveau gheaţa, tocurile pantofilor 
apăsau cu putere, dar tot nu putea stăvili inerția 
diabolică. 

Marginea ghețarului, doar o linie, cu nimic dedesubt - 
nimic decît o cădere verticală de sute de metri - se 
grăbea înspre el, iar el tot nu putea încetini, nu se putea 
opri singur. Era într-o poziţie perfectă de plonjare ca o 
rîndunică peste abis. Îşi aruncă antebratele mult în jos, 
atinse marginea, se răsturnă. Un spaţiu nesfîrşit, adînc, 
se căsca sub el. Dădu de ceva ascuţit. Braţul sting simţi 
stînca, un bolovan încastrat în ghețar. 

Fuse pur reflex - braţul se încolăci şi strînse piatra. 
Micul spaţiu de ancorare abia îi servea ca punct de 
sprijin ca să nu cadă în prăpastie. Corpul culcat se 
înclină pe stînga şi trecu dincolo de margine. Mina 
stingă simţi o ieşitură în stîncă, degetele înmănuşate se 
strinseră,  prinzind-o. Greutatea corpului şi inerția 
aproape îi rupseră braţul sau aşa simţi. Apoi rămase 
neclintit, atîrnînd deasupra prăpastiei, ţinîndu-se doar 
într-o mînă, un braţ încolăcit. Corpul îi era suspendat în 
spaţiu. 

Prinse dedesubt o imagine fugară a neantului, a 
stîncii înclinate de gheaţă ducînd tot mai jos, iar 
deasupra, ghețarul, cu enorme virfuri de gheaţă, ca 
nişte ţepe. Se sili să se uite în sus, concentrîndu-şi 
energia să se susţină; să se ridice peste marginea 


prăpastiei. Încolăci stînca cu braţul drept, pipăind cu 
degetele, pînă ce dădu de cealaltă mînă. Incleştă o mînă 
peste cealaltă. Doar după aceea privi în susul pantei, din 
spatele stîncii. Tillotson cobora pe ghețar. 

Era o linişte teribilă, cu excepţia zgomotului ghetelor 
cu cuie care se înfigeau în gheaţă! Faţa lui Beaumont se 
strimbă: Tillotson purta ghete cu crampoane, ceea ce-i 
făcea coborirea mult mai sigură. De unde dracu le 
luase? Probabil, avusese ghetele pregătite în jeep, 
probabil, îşi planificase plecarea de la Thule chiar înainte 
ca Boeing-ul 707 să aterizeze. Şi avea să-i ia 
americanului mai puţin de un minut să ajungă la el. Era 
prea tîrziu să încerce să se caţere înapoi peste margine. 
Beaumont avea acum probleme de vedere. Tillotson, 
care se apropia, arăta ca doi oameni. Beaumont clipi. 
Imaginea se dizolvă într-un singur om, un om cu un cuţit 
în mîna dreaptă. Tillotson era foarte aproape cînd capul 
lui Beaumont îi căzu, iar braţul drept îşi pierdu 
strîinsoarea. 

Braţul drept al lui Beaumont deveni neputincios, 
dispăru din vedere în spatele stîncii. Încordarea braţului 
stîng era îngrozitoare, aproape de nesuportat, iar sub 
parka, hainele îi erau îmbibate de sudoare. Tillotson se 
opri la vreo trei paşi de stîncă şi înţelese că nu va putea 
ajunge pînă la el cu cuțitul. Făcînd încă doi paşi cu 
atenţie, se lăsă pe vine în spatele bolovanului, ridică 
piciorul drept şi îndreptă crampoanele ascuţite spre 
mîna stîngă a englezului. Cuiele aveau mai mult de un 
centimetru lungime, acoperite cu gheaţă. Se pregăti să 
străpungă mîna înmănuşată. 

În timp ce trimitea gheata cu putere, mîna dreaptă a 
lui Beaumont zvicni peste stîncă şi înşfăcă glezna lui 
Tillotson, azvîrlind-o cu furie într-o parte. Cuiele atinseră 
cealaltă mînă a lui Beaumont, iar Tillotson îşi pierdu 
echilibrul. Începu să alunece. Corpul îi derapă în jurul 
părţii îndepărtate a stincii, mîinile bijbiiră cu disperare 
după ceva de care să se apuce. Degetele apucară 


stîinca, reuşi să se oprească şi crezu că se salvase. Mina 
dreaptă a lui Beaumont îl lovi din nou, cu pumnul, ca o 
măciucă, izbind cu forţă la rădăcina nasului. Tillotson 
ţipă, pierdu strinsoarea şi se prăbuşi. Strigătul urcă pe 
peretele ghețarului, un strigăt prelung, care încetă 
brusc. Beaumont începu să se caţere înapoi peste 
margine. 

Cînd ajunse în partea opusă a stîncii, se prăbuşi, 
conştient încă, dar abia capabil să se mişte. Se rezemă 
de stîncă şi-şi masă încet braţul drept. Ridicîndu-se în 
genunchi, privi peste stincă în adincime. Tillotson 
avusese o moarte macabră - corpul său era înfipt în 
virful unuia dintre numeroasele ace de gheaţă care-i 
străpunsese mijlocul. 


— Putem să ne întoarcem, Sam. 

Beaumont se lăsă în scaunul copilotului, în vreme ce 
Grayson îl privea. 

— Avea un emităţor radio, continuă el, unul destul de 
puternic, făcut de Radio Corporation of America, 
desigur, în cazul că-l găsea careva. Nu că asta era 
posibil - îl avea ascuns într-un mormiînt eschimos şi 
nimeni n-avea să scormonească acolo. Mai bine am 
porni, adăugă el. Vandenberg poate trimite pe cineva să 
ia emițătorul. 

— A transmis? întrebă Grayson. 

— A transmis ceva, sînt sigur. Se poate să nu fi avut 
chiar atît de mult timp, însă poate că mesajul a putut fi 
recepţionai - trebuie să-l fi codificat înainte de a părăsi 
Thule. 

— Probabil că nu vom şti niciodată. 

Beaumont îl privi pe Grayson. 

— Poate vom şti - dacă oamenii din securitatea rusă 
vor aştepta să ne întilnească pe gheaţă. 


Sîmbătă, 19 februarie 


— Ştiu de ce a venii Winthrop la Leningrad. Pot vedea 
limpede pînă în fundul găurii tale largi şi goale, Kramer! 

La ora opt, simbătă noaptea - opt ore înainte de ora 
la care planificase Mihail Gorov să evadeze de la Polul 
Nord 17, Papanin era încă în biroul său. Camera era un 
infern, soba din teracotă verde sufoca biroul şi pe 
ocupanţii săi.  Siberianul adora extremele de 
temperatură, îi plăceau încă din copilăria petrecută la 
Omsk, cînd teribilul frig al iernii îl stimula, în timp ce pe 
alţii îi dărima, dar apoi se desfăta în căldura sobelor 
siberiene cînd intra la adăpost. Kramer, pe de altă parte, 
se sufoca din lipsă de aer. 

— Nu pricep de ce eşti dintr-o dată interesat de Mihail 
Gorov, spuse el răguşit. De ce să fie el amestecat în 
treaba asta cu evreii? 

— Ca şi ceilalţi, o să pricepi la anul. De aia stau eu în 
acest scaun, pentru că văd lucrurile înainte să se 
întîmple. 

Papanin se lăsă pe spate, în scaun, şi-şi puse miinile 
sub ceafă. 

— Lista de pe navă mi-a atras atenţia. 

— Vrei să spui ofiţerul secund, Peter Gorov? 

— Vei vedea gaura îndată. Papanin îl privi fără să 
clipească, pe Kramer. Dacă nu cazi cu capul în ea mai 
întîi. Îţi aminteşti cazul Rachel Levitzer, acea fată 
evreică după care am alergat în august trecut şi care a 
căzut pe scări? 

— Şi-a rupt gitul... 

— A rupt şi inima lui Mihail Gorov. Ştiai asta? 

— Am auzit un zvon... 

— S-a trecut sub tăcere relaţia lor - datorită poziţiei 
pe care-o ocupă Mihail Gorov. Noi ne gindeam la un 
curier care introduce mari sume de bani din America - 
cineva care ar fi putut fi oricind depistat la aeroport, 
cînd ateriza. Cred că au fost mai deştepţi... Papanin se 


opri ca să dea bombei efectul maxim. Cred că Mihail 
Gorov, eminentul nostru oceanograf, introduce banii. 

Kramer era uluit, îngrozit. Îl privi din nou pe Papanin 
încercînd să ghicească ce-avea în minte, o soluţie, ca 
întotdeauna, imposibilă. 

— Nu poţi să crezi asta, spuse el în cele din urmă. De 
unde să ia banii? 

— Asta-i partea deşteaptă! Îşi petrece trei ani în 
Arctica întocmind şi concepînd sistemul Catherine de 
cabluri şi radiolocatori de pe fundul mării. A vizitat 
adesea insulele de gheaţă americane, pentru a vedea ce 
planuri aveau ei. Papanin izbi în birou cu pumnul său 
uriaş. Atunci i-au dat banii să-i aducă aici - în timpul 
acelor vizite la bazele americane! N-a fost niciodată 
controlat cînd s-a întors - nimeni nu s-ar fi gîndit măcar 
la asta. 

— Dar de ce? Kramer era zăpăcit. De ce-ar face asta? 

— Nenorocita aia de amantă evreică a lui l-a convins. 
Au fost împreună trei ani, înainte ca ea să moară - şi el 
continuă încă să facă treaba asta în memoria ei sau din 
vreun sentiment prostesc! 

— E fantastic... 

— E logic, strigă Papanin. Şi-a întîlnit fratele, ofiţerul 
secund Peter, la Kiev, luna asta, cînd erau amîndoi în 
concediu. Peter revine aici ca să se îmbarce pe vaporul 
său - şi pe drum îl întîlneşte pe americanul ăsta, 
Winthrop, în parc, căruia îi transmite un mesaj verbal de 
la fratele său, Mihail. 

— Va trebui să avem grijă, îl preveni Kramer. Mihail 
Gorov este un prieten de-al mareşalului Greciko”. 

— Greciko este un porc arogant. Dacă am dreptate în 
privinţa lui Gorov, vei afla că Greciko abia dacă-l mai 
cunoaşte. 

— Totuşi, e periculos... 

— Poate, dar mai e altcineva la care putem ajunge - 


4 Ministrul sovietic al apărării 


Peter Gorov, un simplu marinar. Ai aflat poziţia actuală a 
traulerului Giro/og? 

— Mai are cinci ore de navigat pînă la Tallinn... 

— Trimite îndată un avion la aeroportul Tallinn să-l 
aştepte pe Gorov. Radiografiază comandantului navei să 
se-ndrepte direct spre Tallinn. Cinci ore pînă-n port, o 
jumătate de oră spre şi de la aeroport de fiecare parte, o 
oră de zbor pînă aici. Peter Gorov va trebui să fie în 
biroul meu peste şapte ore - la trei, duminică dimineaţă! 
Ce mai aştepţi, Kramer? 

Din nou singur în biroul său supraîncălzit, Papanin 
scoase micul său şah de buzunar şi se uită pe tablă. 
Siberianul, un om cu multe talente, era mare maestru 
sovietic la şah. În iulie, avea să fie în Islanda, pentru 
următorul meci de şah Spasski-Fischer. Oficial, va trece 
ca unul dintre consilierii lui Spasski; neoficial, va fi şeful 
reprezentativei sovietice, pentru a supraveghea 
securitatea. 

Deşi în manifestări era o personalitate plină de 
excese şi extrovertită, Igor Papanin avea o minte rece, 
detaşată, care privea Arctica în felul unei gigantice table 
de şah. Pe tablă se aflau piesele sovietice şi americane 
şi, ca în orice competiţie a voinţei, trebuia să faci prima 
mutare corect. Destul de curios, luînd în considerare 
rolul pe care Keith Beaumont avea să-l joace în viitoarea 
bătălie a  voinţelor, siberianul studia Deschiderea 
Engleză. 


— Tocmai a sosit un mesaj de la Crocodil. 

Kramer raportă ştirea cu indiferenţă cînd reveni după 
o jumătate de oră în biroul siberianului, ca şi cum 
mesajul n-avea prea mare importanţă. 

— Acum îl decodează, adăugă el. 

Se opri în timp ce Papanin continuă să citească 
dosarul personal al lui Mihail Gorov. 

— Altceva? mormăi Papanin, fără să ridice privirea. 

— Cine e Crocodilul? 


— O persoană. Identitatea e cunoscută doar de 
generalul Sirtov şi de mine. Papanin privi în sus. 

— Vreau să văd acel mesaj imediat ce va fi decodat. 

Era nouă seara înainte ca Kramer să se întoarcă cu 
mesajul. Girol/og îşi schimbase deja cursul şi se îndrepta 
încet spre sud, prin marea îngheţată, spre portul Tallinn. 
Avionul pe care-l trimisese Kramer trebuia să aterizeze 
la aeroportul Tallinn în zece minute. 

La Washington, cu opt ore în urma Leningrad-ului, 
Dawes şi Adams aşteptau cu nerăbdare crescîndă un 
semnal de la un om care murise. În Groenlanda, tot la 
opt ore în urma Leningrad-ului, Beaumont şi Grayson 
zburau înapoi spre Thule, de la ghețarul Humboldt. 
Mesajul de la Winthrop nu avea să mai sosească 
niciodată. Alt mesaj, de la Tillotson, tocmai îi fusese 
înmînat lui Papanin. 

— Au avut probleme cu el, explică Kramer. E mai 
degrabă ghicit. Operatorul spune că a fost transmis 
foarte neregulat şi e sigur că e incomplet. 

Papanin citi mesajul. 

— Ce deducție strălucită, comentă el. Se izbi peste 

fruntea capului ras, în timp ce citea mesajul a doua 
oară. 
„Pregătiri americane... peste calota polară... arie 
generală Obiectivul 5. Beaumont traversează gheața ca 
să întilnească ţinta... avioane americane Curtis Field... 
Beaumont forțează... “ 

Fără un cuvint, siberianul se ridică şi străbătu din 
cîţiva paşi încăperea, intrînd în biroul de alături, unde te- 
leprinterul american lucra mai departe, scoţind serii de 
rapoarte de la bazele sovietice răspîndite în Arctica. În 
spatele birourilor cu picioare de crom, patru bărbaţi 
lucrau la rapoarte şi răspundeau la telefoane. Papanin 
scoase o pipă mică, curbată, din buzunarul tunicii şi 
începu s-o umple cu tutun dintr-o pungă veche în timp 
ce se uită la harta de pe perete. 

Nu era deosebită de uriaşa hartă din biroul 


generalului Dawes, dar aici Arctica era văzută dintr-un 
unghi diferit: ţărmul rusesc era situat în josul hărţii, lîngă 
podea, iar ţărmul îndepărtat al Groenlandei, Canadei şi 
Alaskăi, sus, lîngă tavan. 

— Aici e Curtis Field, îi spuse el lui Kramer, indicînd cu 
coada pipei spre terenul de aterizare de pe coasta 
Groenlandei cea mai apropiată de Obiectivul 5. Îl strigă 
pe unul dintre oamenii din spatele birourilor: Petrov, in- 
formează-mă despre poziţia navelor în această zonă... 

— Flota de traulere K 49? 

— Pentru început, suficient. 

— După cum vedeţi, este departe, la nord de Islanda 
în acest moment, dar se îndreaptă spre sud - pentru a 
urmări exercițiul maritim NATO Sea Lion. Sînt 
douăsprezece nave - toate echipate cu aparatură 
electronică obişnuită... 

— Inclusiv aparate de bruiaj radio? 

— Da, domnule. Portavionul Gorki, la vest de Spits- 
bergen, a întors, de asemenea, spre sud cu aceeaşi 
misiune... 

— Dar Revoluția? Este cel mai apropiat vas de Iceberg 
Alley. 

— Se va afla acolo timp de cîteva săptămîni - 
urmăreşte satelitii americani. 

— Nava asta americană... 

Coada pipei lui Papanin împunse un punct mai sus. 

— Spărgătorul de gheaţă american Elroy, domnule. 
Tocmai i-am schimbat poziţia acum mai puţin de o oră. 
Se îndrepta spre sud şi acum a întors din nou spre nord 
- un elicopter de pe Gorki l-a văzut. 

— Mulţumesc. 

Papanin era întotdeauna politicos cu membrii mai 
tineri ai biroului său: cei mai în vîrstă, cum era Kramer, 
puteau avea grijă de ei înşişi. Se întoarse glonţ spre 
biroul său şi se aşeză. Atitudinea sa, în mod normal 
explozivă, dispăruse şi, cînd îi dădu lituanianului ordinul 
dramatic, vocea îi fu înceată şi calmă. 


— Decretează stare de alarmă pe întreaga zonă a 
Arcticii. Fiecare bază de coastă, fiecare cîmp de 
aterizare, fiecare insulă de gheaţă - inclusiv cele de 
lîngă coasta Alaskăi. Transmite prin radio la Murmansk 
că vreau un bombardier Bison să stea pregătit zi şi 
noapte, complet alimentat. Avertizează aeroportul 
Leningrad să aibă un avion pregătit să mă ducă la 
Murmansk într-o oră... 

— Clarific mai întîi asta cu Moscova, desigur. 

— Trimite-l pe Vronski şi detaşamentul său special de 
securitate la Murmansk - trebuie să fie în aer în treizeci 
de minute... 

— Bineînţeles, trebuie să raportăm la Moscova... 

— Detaşamentul va purta haine civile şi va fi complet 
înarmat cu arme personale. Adu-mi ultimele rapoarte 
meteo din zona Obiectivul 5... 

— Fără să consult Moscova, domnule? Operaţiile de 
acest nivel au nevoie de aprobarea generalului Sirtov... 

Papanin scoase pipa pe care tocmai şi-o pusese în 
gura sa largă. 

— Nu pricepi nimic din toate astea, nu-i aşa, 
tovarăşe? Nu poţi suporta presiunea a două găuri largi 
în care să te uiţi în acelaşi timp, nu? 

— Mesajul Crocodilului nu are nici un sens... 

— Are,  dacă-l cunoşti pe Crocodil. Americanii 
plănuiesc o operaţiune mare pe lîngă baza lor plutitoare 
Obiectivul 5. Folosesc numele de cod Beaumont pentru 
operaţie. Trebuie să facem mai întîi mişcarea noastră de 
deschidere. 

— Tot mai vrei să-l aduc pe Peter Gorov de la Tallinn? 

— Bineînţeles. Papanin îşi aprinse pipa din nou, pri- 
vindu-l pe Kramer. Asta e o altă problemă. Şi acum, 
continuă el fără să-si schimbe tonul, mişcă-ţi naibii 
bocancii de aici. 


Curtis Field e situat în vîrful unei stînci de nouăzeci de 
metri înălţime, ce se înalţă vertical la est de ţărmul 


Groenlandei. Este discutabil care din experienţe e mai 
înfiorătoare: să aterizezi sau să decolezi de acolo - dar 
se pare că cea din urmă e mai rea. Avionul decolează de 
pe o pistă ce se termină la marginea unei stînci; cum 
spunea Beaumont: „Cînd nu vezi nimic înainte, o iei ori 
în sus, ori în jos...“ 

Sîmbătă seara, la ora nouă, ora Washington-ului, 
Beaumont era gata de plecare, o problemă de 
organizare aproape miraculoasă. În ultimele şaisprezece 
ore zburase de la Washington la Thule; în căutarea lui 
Tillotson, zburase către ghețarul Humboldt şi înapoi; de 
atunci traversase Groenlanda pînă la Curtis Field. Şi, 
pînă la nouă seara, totul era gata - iar Curtis Field părea 
măturat de un uragan. 

— Am nevoie de cele două Sikorsky în perfectă stare 
de funcţionare, cu rezervoarele pline, în două ore... 

— Nu se poate, se repezise Fuller, controlorul 
terenului de zbor. 

— Foloseşte mai mulţi oameni pentru asta! E nevoie 
să-l sun pe Dawes la Washington? E blestemata voastră 
de urgenţă... 

Elicopterele erau gata de zbor la 9.50 seara. Un avion 
zburase să verifice condiţiile vremii lîngă Obiectivul 5 - 
şi se întorsese ca să raporteze că nu era nici un semn de 
ceaţă. Cele două sănii tip Eskimo fuseseră aduse de la 
Camp Century, fuseseră umplute cu hrană, un puternic 
emiţător-receptor, puşti, muniții şi un aparat Elliott 
pentru semnalizare luminoasă. 

— Asta pentru ce e? întrebase Fuller. 

— Pentru siguranţă. 

Răspunsul lui Beaumont fusese brutal şi total 
needificator. Neobosit, dăduse tircoale hangarului, unde 
turțurii atîrnau de grinzi, vîrindu-şi nasul peste tot, 
verificîind comanda unui Sikorsky, dînd o mînă de ajutor 
la încărcarea săniilor, adesea repezindu-se în sala radio 
să întrebe dacă sosise vreun mesaj de la Washington. 
Energia sa, care părea nelimitată, insuflă grabă 


angajaţilor terenului de zbor, făcîndu-i să muncească de 
două ori mai repede decit de obicei. Dacă colonelul Igor 
Papanin ar fi putut fi martor la performanţă, asta i-ar fi 
dat de gîndit. 

Dar Beaumont n-ar fi realizat niciodată imposibilul 
fără ajutorul americanului scund şi subţire, de 35 de ani, 
Sam Grayson. Grayson era cel care-şi petrecuse multe 
ore de consum nervos la telefon, sunînd la Thule, 
enorma bază aeriană din virful lui Baffin Bay. 

— Vreau să trimiteţi acum ciinii ăia aici. N-aveţi avion 
disponibil? Doar un Hercules care tocmai decolează 
pentru Point Barrow? Atunci smulge-te din fotoliul ăla şi 
opreşte-l. Ascultă! Dacă decolează, îl contactez pe 
Dawes şi va fi întors din mijlocul drumului... 

— Cîinii ăia trebuia să fie aici acum o oră, bubui 
Beaumont din spatele său. 

Grayson se întoarse în scaun. 

— Keith, îi vrei acum sau cînd sosesc? întrebă el. 

Beaumont zimbi sumbru. 

— Amîndouă - şi mai curînd! 

Cele mai multe echipe din Arctica funcţionează într- 
unul din cele două moduri posibile. O echipă britanică 
are un conducător, iar ceilalţi fac ce le spune el să facă; 
celelalte naţionalităţi muncesc în mod diferit - 
americanii şi norvegienii lucrează în mod democratic, 
schimbă opinii. Echipa de trei oameni a lui Beaumont 
era unică. După cum spunea el cu un zimbet uscat: „Ei 
fac după cum spun eu, pentru că ştiu că am dreptate“. 
Versiunea lui Grayson era diferită: „La nevoie îl urmăm 
pe Beaumont, ne certăm mai pe urmă“. Versiunea lui 
Horst Langer era şi ea diferită: „Avem trei şefi - şi 
merge. Nu mă-ntrebaţi cum!“ 

Sam Grayson, un navigator strălucit, biolog marin şi 
un ţintaş de primă mînă, venea din Minneapolis. Înainte 
de a merge cu Beaumont şi Langer în epopeea 
traversării Spitsbergen-ului lucrase pentru US Geological 
Survey şi Lamont Geological Observatory de la 


Universitatea Columbia. Un veteran al gheţurilor, îşi 
asigura soţia înainte de fiecare cursă: „Poate că asta vă 
fi ultima ieşire pe gheaţă - poate că mă satur de ea...“. 
Asta ţinea pînă la următorul drum. 


— Cîinii tocmai au sosit, îl informă el pe Beaumont, 
două ore după ce vorbise cu Thule. 

— Ar fi mai bine ca Horst să-i verifice imediat... 

Beaumont se întoarse, cînd al treilea membru al 
echipei, Horst Langer, intră în cămăruţa pe care Grayson 
o olosea în chip de stat major. 

— Cîinii sînt aici - şi ce-i cu bucata aia sinistră de 
hîrtie pe care o fluturi? 

— Tocmai a sosit de la Dawes un semnal urgent... 
trebuie să fim gata pentru o plecare imediată. 


Întrucît era fără precedent, depresiunea barometrică 
prinse pe toţi experţii meteo nepregătiţi, vasta 
depresiune atmosferică ce se forma peste nordul 
Groenlandei la sfirşitul lunii februarie 1972. Era 
depresiunea care avea să afecteze mai tirziu, în acel an, 
întreg nordul Americii şi vestul Europei, avea să 
transforme vara în ceva asemănător iernii, să trimită 
aisbergurile mai la sud decit fuseseră vreodată, afectind 
liniile transatlantice de navigație şi  determinînd 
schimbarea traseelor marilor vase de linie. Aceasta era 
depresiunea care aducea ceața. 

Meteorologii sovietici de la Novaia Zemlia nu o 
văzuseră venind. Avionul meteo american, care zbura 
zilnic peste acoperişul lumii, de la Mildenhall, din estul 
Angliei pînă-n Alaska nu o observase. Biroul Meteo al 
Statelor Unite n-o prevăzuse. Dar, în timp ce Beaumont 
se învirtea neostenit în jurul hangarului rece ca gheaţa 
de la Curtis Field, un val mare de ceaţă de o jumătate 
de milă înălţime, de mai multe mile lărgime, un banc de 
ceaţă neagră, îngheţată apăru la nord de Obiectivul 5 şi 
începu să plutească drept spre sud. 


Duminică, 20 februarie 


Mori o singură dată, dar uneori ţi se pare că mori de 
mai multe sute de ori. 

Pentru Peter Gorov, zborul de la Tallinn la Leningrad 
fuse un coşmar. Nimeni nu-i putea da un motiv pentru 
chemarea înapoi, nimeni nu-i putea spune pe cine avea 
să vadă la Leningrad, dar fusese tratat ca un rege cînd 
debarcase de pe Giro/og, la ora unu noaptea. 

O limuzină neagră Zil, cu lanţuri la roţi, îl duse la 
aeroport printr-o furtună de zăpadă. Cînd urcă în avionul 
care aştepta, cei doi piloţi îi strînseră mîna. Îl invitară să 
călătorească în cabina de control şi i se dădu locul din 
spatele copilotului. Coşmarul începu din momentul cînd 
avionul porni pe pistă. 

Aproape se prăbuşi, în timp ce decola - se îndreptau 
direct spre turnul de control al aeroportului - încă pe sol, 
cînd copilotul strigă: 

— N-o să reuşeşti! 

Ridică o mînă, ca şi cum s-ar fi ferit de impactul 
ciocnirii cu clădirea, apoi pilotul ridică aparatul şi 
depăşiră turnul cu cîțiva centrimetri, cum i se păru 
împietritului Gorov. 

Dar ăsta era abia începutul. Cînd avionul luă înălţime 
şi întoarse spre est, departe de Baltica încărcată de 
gheaţă, o ceartă prelungită şi violentă izbucni între cei 
doi piloţi, fiecare acuzîndu-l pe celălalt. 

— Serghei, eşti timpit, nu era destulă putere... 

— Idiotule! Era prea multă putere! N-ai vrea mai 
degrabă să preiei tu? 

Cearta se înăspri, termenii tehnici zburau pe deasupra 
lui Gorov. Avionul se înclină brusc pe-o parte şi începu 
să cadă într-un ritm alarmant. Cu o înjurătură, pilotul 
recăpătă controlul, apoi continuară să se certe cu voce 
tare. Gorov îi privea din spate plin de teamă: i se părea 
că erau mai absorbiți de cearta lor decît de zborul 


avionului. Frica îi spori cînd aparatul urcă brusc, cu vîrful 
în sus, sub un unghi ascuţit. Lipit cu spatele de scaunul 
său, Gorov era îngrozit. Era prima sa experienţă de zbor. 
La jumătatea drumului spre Leningrad, începură să bea. 

Cearta se potoli brusc şi piloţii se împăcară cu o sticlă 
de votcă. Dar consideraţia lor pentru onorabilul oaspete 
îi opri să-i ofere un git; în schimb, goliră singuri sticla. 
Gorov îi privea cu o groază crescîndă, în timp ce efectul 
băuturii se făcea simţit în zborul avionului. Aparatul era 
aruncat în toate direcţiile, intrînd în goluri de aer, apoi 
zvicnea în sus, cu o înclinaţie aproape verticală. 

— Raportul meteo era cumplit, explică Serghei, cu o 
voce gingăvită. Dacă n-ai fi fost aşa de important, n-am 
fi zburat. 

— Important pentru cine? întrebă marinarul, zăpăcit. 

— Poate pentru primul secretar. De unde naiba să ştiu 
eu? 

De două ori, Gorov trebui să se ducă în grabă la 
toaleta mică, îngustă, unde vomită violent, dar, cînd se 
întoarse pe locul său după a doua vizită, îşi simţi capul 
mai limpede preţ de cîteva minute. Socotise la 
repezeală că, indiferent unde îl duceau, în Leningrad 
avea să ajungă în jur de ora trei dimineaţa. Ar fi atunci 
unsprezece seara la Polul Nord 17, care era cu patru ore 
în urma orei Leningrad-ului. Era sigur acum că aflaseră 
despre american şi că urmau să-l chestioneze. 

Trebuia să reziste pînă după miezul nopţii, ora de la 
Polul Nord 17, care însemna patru dimineaţa la 
Leningrad. Ar fi trebuit să reziste mai bine de o oră. 

Pe cînd se apropiau de Leningrad, muşchii stomacului 
său îl apăsară mai tare decit centura pe care Serghei îi 
ordonase să şi-o pună. Planau peste zăpezi, cînd primul 
motor se opri! Citeva secunde mai apoi se stinse şi al 
doilea motor. Puteau ateriza cu numai două motoare? 
Gorov n-avea idee. Pilotul se adresă controlului 
aeroportului pe un ton de isterie: 

— Situaţie de urgenţă, situaţie de urgenţă... 


Gorov închise ochii şi simţi că începe să i se învirtă 
capul, îi deschise apoi şi văzu strălucirea luminilor de pe 
pista de aterizare apropiindu-se. Avionul se zgilţii 
îngrozitor. Copilotul înjură, agitînd către Serghei sticla 
goală de votcă. 

— Te apropii prea repede... O să ne omori... 

Gorov şedea pe locul său, scăldat de transpiraţie, 
incapabil să-şi ia ochii de la luminile care se zăreau pe 
pistă în timp ce avionul se clătina. Hainele îi erau 
umede, dar avea gura uscată, gitul încordat. Erau beţi 
amindoi, criminalii. Avea să moară în mod oribil, într-o 
explozie. 

În ultimul moment, cele două motoare oprite porniră 
brusc, roţile atinseră pista, maşina rulă printre lumini 
într-o aterizare perfectă. Piloții aşteptară pînă ce Gorov 
debarcă, fără să le adreseze nici un cuvînt, apoi Serghei 
izbucni în rîs, agitînd sticla goală. 

— Nu-mi place apa minerală - data viitoare să le ceri 
să aibă conţinutul adevărat... 

Gorov n-avea s-o ştie niciodată, dar zburase spre 
Leningrad cu doi dintre cei mai experimentați piloţi din 
Comandamentul Baltic. Erau probabil singurii oameni 
care ar fi putut manevra avionul într-o manieră atît de 
înspăimîntătoare, şi totuşi să supravieţuiască. Papanin 
însuşi telefonase la controlul aeroportului la Tallinn şi le 
dăduse instrucţiuni: „Vreau să jucaţi un mic joc cu 
pasagerul nostru - să-l speriaţi bine. La aterizare, 
trebuie să fie moale ca piftia“. 

Bărbatul de pe scaun transpira, iar faţa îi era 
acoperită de broboane strălucitoare de transpiraţie. 
Frica şi soba din teracotă verde erau de vină. Papanin 
şedea în spatele biroului său, în întuneric. Ceilalţi 
oameni erau doar umbre în spatele scaunului, prezenţe 
înfricoşătoare, pe care Peter Gorov nu le putea vedea. 
Unul dintre ei tuşi - amintindu-i lui Gorov că era acolo. 
Ceasul de la mîna stingă a lui Gorov arăta 3.20 î.a. 

Papanin, care era pe o pistă complet eronată, crezînd 


că era cît pe ce să descopere pe curierul ce aducea banii 
pentru organizaţia evreiască - în timp ce Mihail Gorov n- 
avusese niciodată nici cea mai mică legătură cu acea 
organizaţie fantomatică - avea exact patruzeci de 
minute să-l distrugă pe Gorov. Peste patruzeci de 
minute, ar fi ora 4.00 î.a. La Leningrad şi doar miezul 
nopţii la Polul Nord 17. În patruzeci de minute, Mihail 
Gorov ar fi dispărut spre cercul polar. 

— O s-o luăm de la capăt, spuse Papanin. Ca să fiu 
sigur că am înţeles bine. Incepe cu momentul cînd te-ai 
dus m parc. 

S-o ia de la capăt... Capul lui Gorov se învirtea. 
Fusese condus de la aeroport într-o bătrină Volga 
demodată. Kramer îl silise să călătorească fără haină şi 
cu ferestrele deschise, aşa că, în timpul drumului, Gorov 
îngheţase de-a binelea. Era un amănunt pe care Papanin 
îl plănuise: modificările bruşte şi violente de 
temperatură reduc rezistența omului. Prevăzuse cabina 
supraîncălzită a avionului, apoi îngheţul pe drumul de la 
aeroport, iar acum îl prăjea din nou. Stomacul lui Gorov 
era gol, nervii îi tremurau şi abia mai putea gîndi cînd 
Papanin repetă: 

— la-o de la început. 

Gorov nu mai ştia de cîte ori explicase. Încercase să 
repete ca pe o rugăciune totul în timp ce căldura de la 
sobă îi ardea spatele. 

— M-am dus în parc... 

— De ce? 

— Mă îndreptam spre docuri. 

— Deci ai mers drept pe Nevski Prospekt... e traseul 
direct. 

—Am mers pe Nevski Prospekt... vocea era 
monotonă, ca a unui copil care îşi repetă pe dinafară 
lecţia. 

— N-ai mers - ai intrat în parc. De ce? 

Ajunseră la partea unde trecătorul alunecase pe 
gheaţă, iar Papanin continua să-i pună aceleaşi întrebări 


pe care i le pusese de cînd Gorov ajunsese acolo. 

— Vreau să-i ştiu numele, repetă siberianul. De asta 
eşti aici. Vreau să-i ştiu numele. 

— Nu ştiu numele americanului... 

Gorov se opri. Îşi dădu brusc seama că făcuse o 
greşeală fatală. Papanin îl lăsă să transpire un minut. 
Nu-i spusese lui Gorov că Winthrop ar fi american, iar 
Wintnrop purta haine care-l făceau să semene cu un rus 
şi nu-i vorbise marinarului: Gorov declarase asta de mai 
multe ori. 

— Duceţi-l jos, spuse Papanin şi aşteptă pînă rămase 
singur cu Kramer. Află tot ce ştie... repede. 


Întrucît suspectul lor era un marinar şi pentru că 
spaima unui marinar este înecul, folosiră metoda cu 
apa. 

În pivniţa de la subsol - care era la fel de rece pe cît 
de călduroasă fusese camera lui Papanin - îl imobilizară 
pe Gorov pe o canapea extensibilă şi-l legară la ochi. Era 
întins pe spate, cu gitul si încheieturile de la miini şi 
picioare legate de canapea. Undeva, afară, picura apa 
într-un vas. 

— Ce mesaj ţi-a transmis americanul? întrebă Kramer. 

— Nici un mesaj... 

Un bărbat îi prinse strîns falca, iar altul îi îndesă pe git 
o pîlnie imensă de cauciuc în timp ce un al treilea începu 
să toarne apă prin pilnie. Senzaţia de sufocare începu 
imediat, apoi cea de înec. Pe un taburet, lîngă pacient, 
se afla un doctor care puse un stetoscop pe gitul gol al 
lui Gorov. 

Pentru Gorov, întins pe spate, fără să vadă şi 
incapabil să se mişte, lumea era apă - apă care-i 
umplea gura, apă care-i curgea pe git, apă care-i invada 
plămiînii. Disperat, încercă să-şi ridice braţele, pieptul, 
să-şi păstreze respiraţia şi apoi bolborosi, sufocîndu-se, 
crispîndu-se într-un spasm de comă, şi întregul corp 
păru inundat, pe punctul de a exploda. Ochii i se 


bulbucară, muşchii giîtului se încordară şi leşină. Încercă 
să ţipe, dar ţipătul îi fu strangulat şi ştiu că avea să 
moară înecat. Kramer continuă să toarne apă în el pînă 
ce doctorul îi aruncă o privire rapidă. Kramer dădu din 
cap. O pedală de sub canapea fu apăsată şi două miini 
ridicară uşor spatele canapelei, aducîndu-l pe Gorov în 
poziţia şezut. Marinarul se înăbuşi, vomă şi înghiţi aer cu 
greutate. Apoi se lăsă pe spate, sufocîndu-se, cu capul 
atiîrnînd. Kramer îi luă legătura de pe ochi şi-i înălţă 
capul, apucîndu-l de bărbie. 

— Ce mesaj ţi-a transmis americanul? 

Ochii înceţoşaţi îl priviră pe Kramer, o privire 
încărcată de ură. Incercă de două ori să vorbească, îşi 
privi încheietura stingă şi de două ori scoase un hiriit 
răguşit, un sunet aproape inuman. Îi luaseră ceasul de la 
mînă. Pentru Gorov, ăsta era cel mai cumplit chin: acum 
n-avea idee de timp, nu ştia cît trebuie să reziste. A treia 
oară reuşi să vorbească, privind ţintă spre Kramer: 

— Nici un mesaj... 

„Ochi plini de ură“, observă Kramer, deci rezistenţa 
era puternică. Avea să-i ia o jumătate de oră, estimă el, 
poate mai puţin. Cînd ura avea să dispară, înlocuită de 
agonie, aveau să ajungă la un rezultat. Dădu din cap şi 
reîncepură tratamentul. Gorov îşi zise că trecuseră 
douăzeci de minute bune. De fapt, erau mai puţin de 
cinci minute de cînd îl aduseseră în pivniţă. 


Locomotiva se puse în mişcare, dirijind oamenii de 
parcă se sculase abia de o oră - cînd în fond trecuseră 
douăzeci şi două de ore de cînd nu dormise. Nu 
informaţia cu care veni Kramer în birou generase 
această activitate explozivă, şi, din nou, îl dezumflă pe 
grasul lituanian. 

— Mihail Gorov dezertează la americani... 

— V-au luat două ore, Kramer, spuse Papanin privind 
ceasul de perete care arăta ora 5.30 dimineaţa Ofiţerul 
acela secund este un tip curajos - şi ai întîrziat cu 


noutăţile tale - tocmai a venit acest semnal de la Polul 
Nord 17. 

Îi întinse mesajul lituanianului care începuse deja să 
transpire, încălzit brusc în timp ce citea. „Mihai/ Gorov a 
părăsit Polul Nord 17, cu un echipaj de cîini, la miezul 
nopții Omul securității, Marov, găsit mort pe gheață. Au 
fost trimise echipe de cercetare. Aştept instrucțiuni. 
Minski “ 

Lui Papanin îi luă mai puţin de un minut să scrie un 
răspuns, cu care Petrov se grăbi spre camera de 
transmisiuni. „Trimite toate elicopterele disponibile mai 
la vest decit ar fi putut ajunge Gorov. Apoi scrutați zona 
spre Polul Nord 17. Raportaţi imediat orice urmă de 
activitate americană lingă Obiectivul 5. Papanin. “ 

Îi ordonă lui Kramer să contacteze Murmansk-ul, ca să 
verifice dacă bombardierul Bison era gata pentru o 
plecare imediată, să primească confirmarea de la 
aeroportul din Leningrad că un avion e pregătit să 
anunţe flota de traulere K 49 şi Revolutia, să ceară 
informaţii despre orice activitate americană în zonă, să 
ia legătura cu portavionul Gorki, pentru a-i cere să 
verifice imediat poziţia actuală a spărgătorului american 
de gheaţă Elroy. 

Telefonă generalului Boris Sirtov, şeful Serviciului 
Special de la Moscova, fără să-i pese dacă-l scula din pat 
la 5.30 dimineaţa, dar Sirtov era tocmai pe punctul de a 
lua legătura cu siberianul, iar conversaţia începu cu o 
dispută 

— Papanin! Vocea lui Sirtov era tăioasă. Murmansk-ul 
mi-a comunicat că ai ordonat o alarmă în Arctica. 
Desigur, nu e adevărat? 

— Ba da, tovarăşe general... 

— Fără permisiunea mea? 

— Era o măsură de prevedere. 

— Brejnev a auzit de asta - trebuie să mă duc de 
îndată la Kremlin. 

— Bine... 


— Ce-ai spus? răcni Sirtov. 

— Precauţia a fost justificată, se răsti Papanin, apoi 
lansă bomba: Mihail Gorov a pornit peste gheţuri... şi 
duce mai mult decit creierul său americanilor. Tocmai 
am aflat că a petrecut două ore în camera de securitate 
în timp ce eu mă aflam la Moscova... cred că a 
fotografiat hărţile planului Catherine. Le duce o 
fotocopie a întregului nostru sistem subacvatic. 

_ Lui Sirtov îi pieri furia, înlocuită de o nelinişte cronică. 
Intrebă de ce resurse avea nevoie Papanin - şi răspunsul 
îl făcu să se clatine. 

— Controlul personal al portavionului Gorki, al flotei 
de traulere K 49 şi al navei de cercetare Revolutia... 

— Ştii că asta e fără precedent. 

— E o situaţie fără precedent. Primul secretar o poate 
confirma - de aceea mă bucur că urmează să-l vezi. 

— Te caut eu, spuse scurt Sirtov. Intre timp, continuă- 
ţi pregătirile. 

— Le-am făcut deja - inclusiv ordinul de alarmă dat cu 
nouă ore în urmă, fără permisiunea dumneavoastră, fapt 
ce ne-a făcut să cîştigăm nouă ore nepreţuite... 

Papanin auzi cu satisfacţie declicul receptorului de la 
Moscova. Îşi ridică privirile cînd intră Kramer, nerăbdător 
să afle noutăţi. 

— Impachetează-ţi sticla cu apă caldă, Kramer - în 
douăzeci şi patru de ore vom fi în Arctica. 


La ora unu fix, duminică dimineaţa, la Washington, 
Lemuel Dawes aprinse lumina de deasupra patului de 
campanie pe care-l instalase în biroul său şi verifică 
ceasul. Ca de obicei, ceasul său biologic îl trezise cu 
punctualitate. Il durea capul, ceea ce nu era de mirare - 
căldura, lipsa de aer şi plantele tropicale, care se 
îngrămădeau pe doi pereţi, creau o atmosferă ce putea 
fi descrisă doar ca ameţitoare. După zece minute, 
Adams ciocăni la uşă şi intră. 

— Nici o veste de la Helsinki, spuse el încruntat. Dar 


se poate să fi fost amînată cursa - poate că Winthrop e 
încă la Leningrad. 

— Aşa că aşteptăm? 

— Aşteptăm... 

— Ceea ce ar putea fi o greşeală, zise Dawes, 
trecîndu-şi degetele prin părul ciufulit. Dar nu putem 
face nimic. Gorov ar putea fi deja pe gheaţă, am putea 
trimite acum un avion la Obiectivul 5, dar nu m-aş 
încumeta s-o fac dacă Gorov n-a lăsat încă nici un 
mesaj; un semn neobişnuit de activitate pe Obiectivul 5 
i-ar putea alarma pe ruşi. 

Astfel, în timp ce Beaumont se căţăra pe pereţi, în 
îndepărtatul Curtis Field, la marginea capului de gheată 
al Groenlandei, în timp ce Dawes aştepta un semn de la 
un om care murise de patruzeci de ore, pregătirile cu 
bătaie lungă ale colonelului Papanin se sfirşeau şi îl 
făceau să arate, ca şi cum ar fi cîştigat jocul înainte 
chiar ca acesta să fi început. 


Leonid Brejnev, primul secretar al Partidului Comunist 
al URSS, intră grăbit în biroul colonelului Papanin, 
duminică la amiază, însoţit de generalul Boris Sirtov. 
Cînd îşi scoase haina de blană, Brejnev rămase, ca de 
obicei, într-un elegant costum închis la culoare, cu părul 
proaspăt tuns, iar la Detroit ar fi putut fi uşor luat drept 
un director de companie. Nimeni nu-l ajută să se 
dezbrace; primului secretar îi displăcea pompa şi, ca de 
obicei, trecu direct la subiect. 

— Papanin, ai controlul a şase vase din flota de 
traulere,  portavionul Gorki şi nava de cercetare 
Revoluția. Nici una dintre acestea nu ar părea să 
sugereze o operaţiune militară - sînt vase civile, ca să 
zic aşa. Înţelegi ce vreau să spun? 

— N-o să fie nici un incident internaţional. _ 

— Nici un incident internaţional, conveni Brejnev. In 
mai, preşedintele american vine la Moscova pentru o 
întîlnire la vîrf şi vreau să vină - aşa că fii atent. 


— Dar ar putea să fie un accident internaţional, spuse 
Papanin deschis. Cunosc acea zonă - acolo se poate 
întîmpla orice. Oamenii pot cădea într-o copcă deschisă, 
se pot rătăci pentru totdeauna într-o furtună de 
zăpadă... 

Brejnev ridică o mînă bine îngrijită. 

— Fără detalii, te rog! Este, sînt de acord, o imensă 
diferenţă între un incident şi un accident - asta-i zona 
ta. Spriîncenele groase se ridicară în vreme ce vorbea 
foarte apăsat. Dar trebuie să-l aduci înapoi pe Gorov - 
nici el şi nici hărţile Catherinei nu trebuie să ajungă la 
Washington. Am zburat pînă aici personal ca să subliniez 
cît de vital este acest lucru. 

— Avem deja trei mutări înaintea americanilor, 
răspunse Papanin. Asta e ceea ce contează... 

— Dar trebuie să rămînem înaintea lor. Brejnev 
aruncă o privire lui Sirtov, un bărbat scund, uscăţiv, cu 
ochii injectaţi, care ţinea o mapă din piele. Generalul are 
codurile şi lungimile de undă pentru comunicarea cu 
acele nave. Li s-a ordonat deja să se îndrepte spre zona 
în discuţie. 

— Aş dori să plec imediat, spuse Papanin luînd mapa 
de la Sirtov. Cred că putem fi chiar la timp... 

Brejnev apucă braţul siberianului. 

— Igor, trebuie să fii la timp. Trebuie. 


Era ora trei după-amiază la Murmansk, cînd Papanin 
urcă la bordul bombardierului Bison, gata pregătit. 
Duminică, 20 februarie, la ora trei după-amiază, era 
noapte la Murmansk, o noapte luminată de lună. Cele 
patru avioane cu reacţie decolară pe bitumul pistei, în 
timp ce siberianul se aşeză într-un loc improvizat lîngă 
cabina pilotului, studiind o hartă pe care-şi însemnă 
ultima poziţie a spărgătorului de gheaţă american, 
Elroy. În spatele său, o echipă numeroasă de oameni 
îmbrăcaţi în blănuri era înşirată de-a lungul calei şi-şi 
încărca puştile. Motoarele uriaşe porniră, vîrtejuri de 


zăpadă se stirniră pe pista recent curățată, apoi turnul 
de control le dădu liber de decolare şi avionul se puse în 
mişcare vibrînd. 

Din turnul de control, puteau vedea strălucirea 
flăcărilor din spatele carcasei motorului cînd aparatul 
porni înainte, întoarse şi se îndreptă spre pista 
principală. Apoi maşina se învioră de-a dreptul, 
motoarele cu reacţie scoaseră zgomotul specific 
Bisonului, roţile se năpustiră pe pistă, apoi părăsiră 
pămîntul. În timp ce bombardierul urca drept, ejecţia 
reactorului lovi pista ca o armă de foc, spulberînd 
zăpada de pe ciment, stîrnind nori albi. Cinci minute mai 
tirziu, era doar o diră ceţoasă în noapte, la treizeci de 
mii de picioare înălţime. Colonelul Igor Papanin plecase 
la drum. Destinația : Polul Nord 17. 


Încă nici un semn de la Helsinki. Adams îi întinse lui 
Dawes formularul cu mesajul în timp ce se aşeză. 
Tocmai a sosit - încep să cred că i s-a întîmplat ceva lui 
Winthrop... 

— Am presupus asta acum citeva ore. Dawes abia 
privi hîrtia. Pun pariu că n-ai auzit... 

Era o ironie că Papanin era omul care-l alertase pe 
Dawes. Patru ore de alarmă crescîndă, timp în care 
primise un şir de rapoarte venind de pe nave, de la 
avioanele meteo, de la sateliții care se roteau la înălţime 
deasupra Arcticii - şi toate indicau că ceva foarte mare 
era în desfăşurare. 

Mai întîi, Dawes află că portavionul sovietic Gorki îşi 
schimbase cursul şi că mergea cu toată viteza spre 
nord, către calota de gheaţă. O oră mai tîrziu, sosi un 
raport care arăta că şase vase din flota de traulere K 49, 
nave ticsite cu echipament electronic, întorseseră de 
asemenea spre nord, abandonînd evidenta lor misiune 
de spionare a exerciţiului naval NATO, Sea Lion. In cele 
din urmă, aflase că imensa navă sovietică de cercetare 
de tip nou, Revolutia, îşi schimbase şi ea cursul. „Se 


îndreaptă spre strimtoarea Iceberg Alley “, îi spusese el 
lui Adams. Apoi avusese o convorbire urgentă. 

După numai treizeci de minute, un bărbat îmbrăcat 
simplu, purtînd ochelari cu ramă de baga, sosise în 
biroul lui Dawes. Asistentul preşedintelui american, cel 
mai apropiat confident al său, ascultase cu atenţie timp 
de un sfert de oră înainte de a vorbi. 

— Lemuel, asta e situaţia. Dacă preşedintele se duce 
la Moscova cu hărţile planului Catherine în buzunar, 
atunci va vorbi de pe poziţia unei mari puteri... şi vom 
putea obţine concesiile pe care le dorim de la ruşi... 

Deci, Dawes primise permisiunea de a lua decizii, fără 
să mai consulte Washington-ul. 

— Cu condiţia să nu stirneşti un incident internaţional, 
îl avertizase strălucitul secretar de origine germană. 
Asta ar putea distruge întîlnirea la nivel înalt... 

Dawes se gîndea la această condiţie cînd scoase o 
bucată de hîrtie din buzunar şi i-o întinse lui Adams. 

— Nu ţi-am arătat raportul meteo care a sosit în 
ultimul minut. O ceaţă deasă s-a lăsat din senin şi a 
acoperit Obiectivul 5. Se pare că, la urma urmei, asta va 
fi operaţiunea Beaumont. 

Adams nu spuse nimic în timp ce citea raportul, apoi 
strînse centura de siguranţă. Boeing-ul, la bordul căruia 
călătoreau cobora şi, în depărtare, şirurile paralele ale 
luminilor de aterizare sclipeau în noaptea albă. Dawes 
luase prima sa decizie - zbura spre marginea tablei de 
şah, ca să supravegheze personal operaţiunea. 
Destinația: Curtis Field 


A 


Desfăşurarea jocului 
MAREA ÎNGHEȚATĂ 


Duminică, 20 februarie 


Terenul de aterizare îngust de la Polul Nord 17 se 
apropia vertiginos de Bison, iar pilotul sovietic orientă 
botul aparatului său spre şirurile de lumini care luceau 
estompat, formînd un culoar lung, frînă şi se rugă. Pista 
era prea scurtă pentru Bison. 

Zăpada zbură în sus spre el, se răsuci dedesubt, apoi 
roţile atinseră solul, iar bombardierul se clătină. Pilotul 
strînse din dinţi şi frînă. O furtună de nori se stîrni ca o 
ceaţă albă, lăsîndu-se peste hublouri. Fragmente de 
gheaţă bombardară trenul de aterizare, lovindu-l ca un 
milion de gloanţe de mitralieră. Avionul se năpusti în 
viteză pe pista de aterizare... 

— Palpitant, nu-i aşa, Kramer? remarcă Papanin. 

Pe locul de lîngă el, Kramer era ţeapăn de frică, 
aproape într-un spasm muscular, cu mîinile înmănuşate 
încleştate pe braţele scaunului. Siberianul urmări 
aterizarea cu interes, în timp ce Kramer privi fix înainte 
fără să răspundă: „Şi ăsta, gîndi Papanin, este un 
anchetator antrenat, omul care coboară în celule şi 
smulge informații de la  bieţii suspecți dărimaţi. 
Transpiră, micul meu lituanian, transpiră“. Bombardierul 
opri la cincisprezece metri de dezastru. 

— Acum poţi să te relaxezi, Kramer, spuse Papanin, 
jovial. 

Privi afară pe fereastră, rămase un moment cu 
privirea nemişcată, apoi slăbi centura de siguranţă. Fu la 
uşă înainte ca cei vreo cincizeci şi ceva de militari, care 
erau înşiraţi înaintea sa în cală, să se mişte. Deschise 
uşa, personalul de la sol abia avu timp să înalțe scara de 


metal pe fuzelaj, apoi ieşi pe jumătate afară din aparat, 
privind în sus la cerul nopţii luminat de lună. 

— A dispărut? Al dracului! 

Papanin puse întrebarea şi azvirli înjurătura stînd în 
capul scării proptite de Bison, cu mîinile înfundate în 
parka, în timp ce privea în jos spre şeful bazei, doctorul 
Alexei Minski. Ca şi Kramer, conducătorul bazei era 
scund şi îndesat şi purta ochelari de protecţie pentru 
zăpadă care, datorită luminii lunii ce se reflecta în ei, îi 
dădeau o înfăţişare sinistră. Îl înfurie imediat pe 
Papanin. 

— A dispărut ce, tovarăşe colonel? 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Avionul ăla pe care l- 
am văzut cînd aterizam. 

— Zbura spre vest... 

— Radarul? Ai verificat radarul? 

— Nu, tovarăşe colonel. Mă-ntorc într-un moment... 

— E speriat ca un rahat, rosti cu asprime Papanin spre 
Kramer care coborise scara în urma sa. E mai periculos 
decit un urs polar - idiotul! De-acum încolo, Minski 
trebuie ţinut înăuntru”. 


Stătea în picioare, cu miinile în parka privind în jur, 
observind totul.  Pustietatea bazei sovietice îl 
impresionă: pe un sfert de milă în orice direcţie, gheaţa 
era destul de netedă, dar sub ea se afla curentul 
îngheţat al cercului polar, o îngrămădire infernală de 
gheaţă acumulată, care părea să acopere insula cu 
totul. 

— Locul ăsta n-o s-o mai ducă mult, remarcă el. 

Spre deosebire de bazele de cercetare americane — 
unde pista de aterizare este întotdeauna la o distanţă 
bună de zona taberei — cabanele prefabricate de la 


> Jargonul securităţii sovietice pentru a nu fi lăsat tn afara 
graniţelor URSS sub nici o formă. Probabil două sute de milioane 
de cetăţeni sovietici sînt membrii acestui club exclusiv. 


Polul Nord 17, cu acoperişurile lor plate acoperite cu 
zăpadă, se aflau la doar treizeci de yarzi de pista 
improvizată. Un turn radar domina mica aşezare, 
înălţîndu-se la vreo sută de picioare cu o aripă ca o 
ureche, efectuînd permanent rotații complete. Siberianul 
dădu instrucţiuni scurte lui Kramer, apoi îl întîmpină pe 
Minski care alerga spre el pe gheaţă. 

— Abia ca un virf de ac pe radar, gifii Minski, cu 
ochelarii aburiţi. Cînd v-a văzut, avionul american a 
zburat înapoi spre Groenlanda! spuse el triumfător. 

Papanin întinse o mînă şi împinse ochelarii în sus pe 
fruntea lui Minski. 

— N-ai nevoie de ăştia pe o astfel de noapte - sau 
credeai că e viscol? Elicopterele l-au găsit pe Gorov? L- 
aţi adus înapoi? Aţi trimis tanchetele? Aţi făcut ceva 
meritoriu? E 

— Gorov n-a fost găsit... Minski părea nervos. Il caută 
încă... 

— Debarcarea! 

Papanin îşi strigă comanda în sus, spre uşa avionului, 
apoi traversă cu paşi mari pista, spre tabără. Acum nu 
mai exista nici un pericol ca o navă americană să 
observe ce ieşea din Bison, nici măcar nu se obosise să 
se uite înapoi la oamenii înarmaţi care umpleau scara 
coborînd. Şi acum, că era în afara Rusiei, siberianul se 
simţea din nou liber: avea control deplin, putea lua 
decizii rapide, fără ca Sirtov să i se uite peste umăr şi să 
facă sugestii timpite. 

Data precisă cînd se formase Serviciul Securităţii 
Speciale era necunoscută, dar, în 1968, Brejnev hotărise 
că pentru munca în străinătate nu se putea conta pe 
KGB. Demoralizarea se înstăpinise acolo, o dată cu 
moartea lui Stalin, iar cea mai represivă organizaţie din 
lume, KGB, se trezi ea însăşi reprimată. Tortura fizică 
fusese interzisă şi înlocuită cu altfel de procedee, ca 


cele practicate de Institutul Serbski din Moscova şi, în 
curînd, oficialităţile de frunte ale KGB se întreceau în a 
se menţine în spiritul legii. Această schimbare de tactică 
se potrivea de minune cu noua politică liberală a lui 
Hruşciov în interiorul Rusiei, dar nu dădea roade în 
străinătate. O organizaţie teroristă fără teroare e ca un 
om impotent care încearcă să facă dragoste. Aşa că s-a 
format o nouă organizaţie. 

Serviciul Special de Securitate poate opera doar în 
afara Rusiei Sovietice - nu are putere în interiorul 
propriilor graniţe. Poate folosi orice metodă pentru a-şi 
atinge obiectivele şi, pentru că este limitat la operaţiuni 
în străinătate, nu există riscul de a deveni un monstru 
Frankenstein, cum fusese cîndva KGB. Brejnev făcuse o 
singură excepţie de la această regulă - datorită 
problemei evreilor, Papanin avea anumite puteri în 
limitele oraşului Leningrad. Dar îndată ce părăsi 
Murmansk-ul, siberianul controlă jocul. 

— Aparatele alea... de ce nu sînt în aer? se răsti 
Papanin. 

Arătă spre şase elicoptere ce stăteau în spatele pistei 
de aterizare, unde fuseseră parcate pentru a permite 
aterizarea  Bison-ului. Alături de el, scundul Minski 
tropăia ca să-l ajungă. 

— Tocmai au sosit de la Gorki... 

— Ar trebui să fie în aer... să caute! Ce ştii despre 
ultimul raport meteo? 

— Se aşteaptă ca ceața să persiste la Obiectivul 5. 
Asta face căutarea mai dificilă... 

— Greşeşti din nou! Cît timp e ceaţă, americanii nu-l 
pot transporta pe Gorov în SUA cu avionul. 

Se apropiau de grupul de cabane unde ţurţuri lungi de 


ê Institutul Serbski este specializat în acordarea de certificate de 
bolnavi mintali celor care nu se conformează liniei partidului. 
Groaza de a vizita acest loc este suficientă pentru a face mulţi 
oameni să se supună. 


un metru, care nu aveau să se topească pînă în 
primăvară, atirnau de streşinile acoperişurilor. 

— Or să încerce să-l scoată pe gheaţă - pînă pe 
coasta Groenlandei, zise Papanin, gîndind cu voce tare. 
Vom împrăştia o pînză de oameni pe gheaţă, la vest de 
Obiectivul 5. Şi o să menţinem un scut de elicoptere în 
aer, deasupra lor. Îl vom prinde, oricine s-ar afla acolo 
să-l protejeze. 

— Asta n-ar putea fi periculos? 

— Avem o scuză perfectă. Gorov este un nebun, un 
asasin - l-a ucis pe Marov, unul dintre oceanografii 
noştri. Gorov a stat atît de mult în Arctica, încît s-a 
scrîntit. 

— Nu înţeleg, începu Minski. Marov era un om al 
securităţii... 

— Eşti atît de îngust, încît nu-mi vine să cred, lătră 
Papanin. Marov tocmai a devenit oceanograf - Gorov 
este un criminal care a ucis pe unul dintre proprii săi 
colegi şi trebuie să-l arestăm. Asta schimbă totul dintr- 
un caz politic într-o afacere a poliţiei. 

Era o notă degajată în vocea lui Papanin. Aici, în aer 
liber, era în elementul său. Acesta era siberianul căruia, 
cu zece ani în urmă, i se spusese să grăbească 
înlăturarea rachetelor ruseşti din Cuba. Metoda sa 
fusese în mod tipic directă: ameninţase că aruncă în aer 
rachetele pe insulă, dacă cubanezii nu cooperau. Acum, 
cu zece ani mai bătrîn, nu-şi pierduse agerimea şi stilul 
brutal. 

— O treabă a poliţiei? rosti Minski gînditor cînd se 
apropiară de cabană. Asta înseamnă altceva? 

— Da! Asta înseamnă că, dacă vrem, sîntem 
îndreptăţiţi să-l împuşcăm pe Gorov şi pe oricine e cu el 
- la urma urmei, Mihail Gorov este un maniac periculos. 
Papanin smulse un ţurţure de sub acoperiş, cu mîna 
înmănuşată. Vezi tu, Minski, începem viînătoarea unui 
om. 


La dteva minute după ce-l întîlnise pe Beaumont la 
Curtis Field, Dawes era din nou în aer, de astă dată ca 
pasager la bordul unui avion Cessna de două persoane 
care decolă de pe pista ce se termina la marginea 
stîncilor. Pilotul, Arnold Schumacher, care detesta să 
zboare cu  ştabii, conduse avionul departe de 
Groenlanda şi se îndreptă spre mare. Calota de gheaţă 
de dedesubt se îmbina cu învelişul de gheaţă lipit de 
uscat în timp ce avionul zbura ca o săgeată spre est. 

— Să nu te aştepţi să găseşti Obiectivul 5, mormăi 
Dawes, aşa că prefă-te doar că îl cauţi. Eu verific 
condiţiile. 

— Teribil, zise pilotul, apoi tăcu. Domnule, adăugă el, 
nu văd pe nimeni ajungind la bază pe gheaţă. Cînd 
ceața o să se ridice, va trebui să ajungem acolo pe calea 
aerului. 

Işi mută guma de mestecat în celălalt obraz, în partea 
opusă lui Dawes. 

— Asta-i necazul cu voi, oamenii de aici. Nu vă gîndiți 
decit la motoare şi maşini. Nu vă puteţi imagina pe 
cineva  croindu-şi drum peste cerc. Ne înmuiem, 
Schumacher - dacă Pan Am nu ne poate duce, nu ne 
ducem. 

— Eu nu sînt Pan Am... 

— Şi scoate guma aia din gură cînd vorbeşti cu mine. 

„Pe mă-ta, amice“. Dar pilotul prefera acest tip: cel 
puţin, aceştia nu încercau să fraternizeze, amăgindu-te 
că erau doar unul dintre băieţi, deşi aveau salarii de 
zece ori mai mari decit al tău. Avionul îşi continuă zborul 
prin noaptea rece, luminată de lună, la două mii de 
picioare, o fărimă de metal peste Arctica. Altitudinea 
estompase oscilaţiile de presiune şi făcea ca gheaţa să 
arate ca o peliculă de sticlă opacă spartă în mii de 
cioburi. Condițiile atmosferice erau teribile. După 
treizeci de minute, Dawes se ridică pe jumătate din 
scaun, privind în jos la întunericul cenuşiu al masei 
compacte de ceaţă care plutea sub ei ascunzind 


întinderea de gheaţă. Un obiect de forma unui gindac, 
însoţit de zgomotul unui motor, se îndrepta spre ei abia 
atingînd marginea norului de ceaţă. 

— Vezi acolo? strigă Dawes. 

— Un elicopter rusesc. 

Pilotul se gindea la bucata de gumă, pe care-o 
aruncase sub scaun. 

— Vînător de submarine? 

— Da, răspunse Schumacher. 

— Trebuie să fie de pe portavionul sovietic de la sudul 
calotei. Vreau să-l văd mai bine. Coboară! 

Schumacher era enervat că-şi pierduse guma de 
mestecat. La naiba cu toţi generalii: ar trebui desfiinţaţi. 
Ca şi impozitele. Cobori deci în picaj, aruncîndu-se ca o 
bombă. Dar Dawes, bine înfipt în scaun, era pregătit. 
Elicopterul rusesc era la vreo jumătate de milă în faţă, 
plutind spre ei prin norul de ceaţă, în vreme ce avionul 
Cessna cobora mereu, iar ceața se destrăma. 
Schumacher redresă avionul cu o smucitură care l-ar fi 
terminat pe Dawes, dar acesta era pregătit pentru 
impact. Erau acum la vreo trei sute de picioare deasupra 
elicopterului care dispăru, intrînd în ceaţă. 

— La dracu ! făcu Dawes, nervos. Mă-ntreb de ce-i 
aşa de ruşinos. Ai mai văzut din astea pe-aici pînă acum, 
Schumacher? 

— Niciodată atît de departe spre vest - nu modelul 
ăsta Am trecut peste Obiectivul 5, adăugă pilotul, pe 
undeva prin făina aceea de ovăz. Se vedea marginea 
norului de ceaţă, iar cercul polar strălucea dedesubt ca 
un glob de cristal. Ne apropiem de baza sovietică North 
Pole 17, domnule. 

Tonul politicos al lui Schumacher îl intrigă pe Dawes. 

— Vreau să văd ce pun la cale. Asta te îngrijorează? 

— Zboară în jurul nostru - trimit un aparat şi zboară 
pe-aproape. Aproape m-am ciocnit cu unul din ăsta pe 
undeva pe-aici. Nu le place să ne jucăm de-a bunii vecini 
cu ei. Deci continuăm, domnule? Ei sînt acolo. 


Sclipiri verzi, fosforescente, ce străluceau demarcînd 
terenul de aterizare de pe insula de gheaţă, arătau că 
pista avea să fie imediat folosită. Clădirile nu puteau fi 
văzute încă, dar se putea vedea altceva, ce tocmai îşi 
făcea apariţia. Dawes se aplecă în faţă cu ochii 
îngustaţi. 

— La ţanc! Aproape că meriţi o medalie... 

O umbră mică - de la distanţa aceea - cu aspect 
satanic, plutea coborînd din cer, trasînd o dîră subţire ca 
de creion în timp ce-şi îndrepta botul în jos. Un 
bombardier Bison ateriza la Polul Nord 17. 

— Ne întoarcem, domnule? 

— Nu încă! 

Un bombardier Bison. Asta era interesant. Ruşii nu 
foloseau Bison-ul în chip de taxi arctic, dar îl puteau 
folosi în caz de urgenţă, ca să ajungă repede de la 
Murmansk, să aducă un om - sau o mulţime de oameni. 
Bison-ul cobori la nivelul solului, înaintînd printre lumini, 
şi Dawes văzu clădirile, un grup mic de pete întunecate. 
Pata mişcătoare dintre lumini se opri, luminiţele verzi se 
estompară, dispărură. 

— Ne-au prins pe radar, îl avertiză Schumacher. Acum 
or să trimită sus un avion. 

— Nu cu luminile stinse. Priveşte sub noi. 

De la două sute de metri, le puteau vedea clar, mici 
broaşte testoase, tîrîindu-se peste zăpadă. Tanchetele, 
şase bucăţi, la vestul insulelor ruseşti de gheaţă - 
îndreptîndu-se direct spre Obiectivul 5. Abia se vedea că 
se mişcă, dar, sub ele, şenilele lăsau în zăpadă brazde 
care le trădau, pornind de la Polul Nord 17. „Astea... şi 
bombardierul Bison“, decise Dawes. 

— Acasă, spuse el, şi Schumacher reacţionă 
instantaneu, întorcînd în viteză în timp ce cîştiga 
altitudine. 

— Transmite prin radio la Curtis Field... 

— E proastă electricitatea statică... 

— Transmite. Insistă pînă reuşeşti. Transmite un 


cuvînt la intervale regulate. Nitrogen. Ai înţeles? 
Nitrogen... 

Era semnalul de cod pe care-l aştepta Beaumont, 
semnalul ca să pornească spre Obiectivul 5 


Dumnică, 20 februarie, 4 d. A. - luni, 21 februarie, 
miezul nopții 


Cele două elicoptere Sikorsky coborau vertical, de 
parcă ar fi fost suspendate de un cablu, lăsîndu-se spre 
gheaţă la peste o sută de mile de coasta Groenlandei. 
Era un moment critic - orice aterizare pe gheaţă 
necunoscută este critică. Pe de o parte, pentru că nu 
poţi fi niciodată sigur, din aer, că cobori pe gheaţă 
solidă; poate să arate destul de solidă, apoi terenul 
alunecă, gheaţa crapă şi te prăbuşeşti în ocean. Pe de 
altă parte, dacă aparatul nu se aşază pe o suprafaţă 
plană, se poate înclina, se răstoarnă şi elicele lovesc mai 
întîi gheaţa. Oamenii dinăuntru se pregătesc să debarce, 
iar în momentul următor, lamele de oţel îi toacă în 
bucăţi - dacă rezervorul de combustibil nu explodează, 
şi-atunci ard de vii cu toţii. 

Aşadar, Beaumont aştepta destul de încordat să audă 
lovitura care să le spună că atinseseră calota polară. 
Aşezat pe locul observatorului, lîngă pilot, urmărea cu 
interes profesional mîna ce ţinea manşa de comandă 
colectivă, ce controla coborirea. Mîna părea destul de 
fermă. Aruncă o privire spre faţa pilotului, ce putea 
vedea din ea pe sub cască, ochelari şi microfon. Faţa 
părea şi ea sigură, dar gura era strînsă. Pilotul Rainer 
stringea, de fapt, din dinţi, în aşteptarea impactului cu 
solul. 

În spatele lui Beaumont, Sam Grayson era cocoţat pe 
un scaun pliant. La bord mai erau nouă cîini, care 
scheunau, pentru că nu le plăcea coborirea bruscă. O 
sanie completa îngrămădeala. Horst Langer, cu a doua 
sanie şi mai mulţi cîini, cobora cu celălalt elicopter pe 


care Beaumont îl putea vedea dincolo de carlinga din 
plexiglas. Beaumont îşi consultă ceasul. Rainer spusese 
că vor atinge calota în treizeci de secunde. Mai erau 
douăzeci de secunde. 

— In mod normal, ai risca o aterizare aici? întrebase 
Beaumont cîteva minute mai devreme. 

— Nu! Rainer fusese stingheritor de direct cu 
răspunsul său. Dar am ordin să vă duc pînă jos, dacă e 
omeneşte posibil. Aşa că va trebui să riscăm, nu? 

Beaumont îşi potrivi apărătorile pentru urechi. Totul 
se cutremura - podeaua de sub picioare, carlinga, 
manşa de control pe care o ţinea Rainer. Beaumont îşi 
lăsă mîna pe cîinele de alături şi simţi vibraţiile prin 
blana bietului animal. Cîinii nu aveau nimic împotriva 
avioanelor de transport: urau însă elicopterele. 
Coboriîrea continua. Rainer ajustă droselul cu acţiune 
dublă pe manetă. Mai erau zece secunde. Poate doar 
zece secunde mai aveau de trăit. 

Erau destul de jos ca să vadă gheaţa de sub carlingă. 
Era o masă agitată, ca o mare înceţoşată care îngheţase 
brusc - înceţoşată, pentru că plexiglasul se aburise în 
interiorul cabinei. Pustietatea funebră a gheții răscolite 
tremura neplăcut,  legănîndu-se  năucitor datorită 
vibraţiilor cabinei. Cînd vor deschide uşa, temperatura 
va scădea cu optzeci - nouăzeci de grade în citeva 
secunde, tăindu-le respiraţia. Măcar de-ar ateriza drept, 
fără să se răstoarne. Sub acest Sikorsky se aflau schiuri 
- şi asta ar putea ajuta la stabilitate. Numai să nu 
derapeze unul din schiuri, iar celălalt să se scufunde. 
Rainer îl privi pe Beaumont care îi făcu cu ochiul. Pilotul 
nu-i răspunse la fel, iar Beaumont văzu ochii pierduţi din 
spatele ochelarilor. Rainer era ţeapăn de frică. Apoi 
saboţii atinseră gheaţa. 

Aparatul se clătină. Beaumont simţi că se înclină în 
partea lui. Gheaţă moale la stînga, tare la dreapta. Mina 
lui Rainer era lipită de manetă. La naiba cu excursia 
asta - s-ar fi putut îmbolnăvi. Cîinii simţiră dezastrul şi 


începură să scheaune jalnic. Paletele se învirteau încă, 
în timp ce senzaţia de scufundare persista. Tensiunea 
din interiorul cabinei era ca o prezenţă fizică, pe cînd cei 
trei oameni transpirau, terorizaţi. Apoi aparatul se 
stabiliză şi scufundarea încetă. Rainer opri motorul şi îşi 
ridică ochelarii de protecţie: faţa îi era brăzdată de 
transpiraţie. 

— Frumoasă aterizare, spuse Beaumont, ridicîndu-şi 
casca şi îndreptindu-se spre uşă. 

— Aşteaptă...! 

— Aştept să se oprească elicele. 

Nu era nevoie - dacă îţi ţineai capul aplecat cînd 
coborai - dar Rainer nu ştia că Beaumont pilotase 
elicoptere peste tot în Arctica. Beaumont deschise uşa şi 
gerul arctic pătrunse înăuntru ca un cuţit. Sări pe gheaţă 
şi se îndepărtă de aparat, păşind apăsat, uitindu-se în 
jur după Sikorsky-ul lui Langer, apoi se încruntă cînd 
văzu că acesta cobora spre un teren cutat. Urma să se 
prăbuşească. 

În spatele lui, Grayson scotea cîinii care ieşeau veseli, 
lătrînd şi sărind în jurul aparatului, deplin încîntaţi că 
erau din nou liberi. La un sfert de milă distanţă spre est, 
pătura de ceaţă plana în lumina lunii, o cortină cenușie 
ca un nor murdar ancorat de gheaţă. Apoi aparatul lui 
Langer dispăru din vedere în spatele unei creste, un 
perete strimb de gheaţă înalt de zece picioare. Lovi 
gheaţa şi umbra discului rotor se aşternu peste creastă. 

— E O.K., se auzi vocea răguşită a lui Grayson din 
spatele englezului. Pentru o clipă m-am întrebat... 

— Nu... se răstoarnă! 

Beaumont începu să alerge peste gheaţă, ghetele 
sale scîrţiiau în crusta moale care se fărimita sub el. 
Întreaga zonă îngheţase de puţin timp şi era periculos 
de instabilă. Beaumont alerga cît putea de repede fără 
să alunece, cu sufletul la gură - discul rotor de deasupra 
crestei nu mai era orizontal, se înclina. Alergă printr-o 
deschidere în peretele de gheaţă şi văzu că reflexele 


rapide ale lui Langer reacţionaseră deja la situaţia 
urgentă - uşa era deschisă, cîinii săreau pe gheaţa 
moale şi alergau spre trecătoare, cu picioarele îmbibate 
de umezeala murdară în care plonjaseră. 

Sikorsky-ul oferea o imagine extraordinară - cu 
sabotul din stînga scufundîndu-se deja sub gheaţă, cu 
lonjeronul alunecînd în jos, aparatul se răsturna, în 
vreme ce elicele se învirteau încă în viteză. Situaţia nu 
putea fi mai periculoasă şi cînd alergă mai aproape, 
Beaumont se întrebă ce dracu făcea pilotul, de ce naiba 
nu oprea. Langer apăru, ţinînd un capăt al săniei lîngă 
uşă, pregătindu-se s-o împingă afară. 

— Las-o! strigă Beaumont şi avertismentul său se 
pierdu în vuietul cumplit. 

Făcu un salt şi intră în cabină unde pilotul, Jacowski, 
şedea în spatele bordului, se întinse şi întrerupse 
motorul. 

— Decolez, zbieră pilotul. 

— Porneşte din nou motorul şi o să-ţi zbor creierii, 
scriîşni Beaumont. Vieţile noastre depind de sania aia - 
ajută-ne să o scoatem. Aparatul poate fi înlocuit - noi 
nu. Se întoarse să-l ajute pe Langer. Uşurel, Horst - 
terenul e ca un burete aici... îl văzu pe Grayson sosind 
sub deschizătură. Sam, urmăreşte-o cînd coboară - se 
poate scufunda... 

— Grăbeşte-te - eu mă scufund, strigă americanul. 

Se luptară cu sania încărcată din abundentă, o ţinură 
în echilibru pe margine, apoi Beaumont sări afară, ca să- 
| ajute pe Grayson s-o susţină. Sikorsky păru stabil un 
timp, dar era înclinat sub un unghi ascuţit cînd coboriră 
sania cu grijă şi o lăsară pe gheaţă. Incepu să se 
scufunde imediat, apoi Grayson şi Langer înşfăcară 
hamurile şi începură s-o tragă spre terenul mai solid de 
lîngă deschiderea din peretele de gheaţă. Beaumont 
privi spre Jacowski care se mai afla încă în spatele 
bordului. 

— Dacă rămii acolo, o să ai un sicriu drăguţ - se 


scufundă tot mai mult. 

— Voi încerca să-l scot. 

— Mai bine aruncă o privire - dacă nu vrei ca 
altcineva să-ţi încaseze asigurarea. 

Jacowski se lăsă cu atenţie pe pămînt şi simţi ghetele 
scufundîndu-se, apoi se mişcă repede spre Beaumont, 
unde gheaţa era mai solidă. Elicopterul aproape se 
îndreptase, era din nou aproape orizontal - pentru că 
sabotul din dreapta se scufundase acum la adîncimea 
celui din stînga. Se afla pînă la înălţimea unui genunchi 
în băltoaca întunecată. 

— Următoarea problemă e cum să scăpăm de el, 
spuse Beaumont cu asprime. Trebuie s-o ia ori în sus ori 
în jos - nu poate rămîne aici, ca un semn care să arate 
elicopterelor ruseşti pe unde am intrat în ceaţă. Dacă 
pornim motorul, cred că vibraţiile îl vor scufunda. 

— E proprietate guvernamentală, spuse pilotul cu 
răutate. Aparține Laboratorului de Cercetări Arctice de 
la Point Barrow. Putem aduce o echipă să-l scoată... 

— O s-o ia în sus ori în jos, îl informă Beaumont, aşa 
ca să-ţi fie clar înainte să-l pornesc. 

— Keith, e al naibii de periculos, protestă Grayson, 
cînd se întoarse să vadă ce se întîmplă. Dacă o ia în jos 
prea repede cînd eşti înăuntru... 

Beaumont urca deja cu grijă în cabină, testînd efectul 
obţinut prin plusul de greutate. Nu se întîmplă nimic, 
aşa că se aşeză pe scaunul pilotului şi privi afară să 
vadă dacă ceilalţi erau departe. Jacowski se retrăsese 
spre deschiderea din peretele de gheaţă, dar Grayson 
aştepta dincolo de palele elicei. Pornirea motorului în 
aceste condiţii era o acţiune pe care Beaumont n-ar fi 
recomandat-o nimănui, dar elicopterul trebuia să 
dispară - fie în cer, fie sub Arctica. 

Era posibil ca atunci cînd pornea motorul, să-l smulgă 
din loc, să-l înalte şi apoi să aterizeze lingă celălalt 
Sikorsky; totul depindea de forţa de frinare a mocirlei 
care încleştase saboţii. Un rezultat mai probabil era ca 


vibrația să scuture saboţii, care vor desface mocirla, 
forţind scufundarea. Cînd asta avea să se întimple, 
trebuia să acţioneze rapid, pentru a evita să se scufunde 
o dată cu aparatul. Beaumont porni motorul. 

Pentru un moment, crezu că reuşise, că urma să 
ridice elicopterul deasupra. Aparatul se poticni şi simţi 
puterea care încerca să-l smulgă din loc, apoi începu să 
se scufunde şi să se lase în stînga, dintr-o dată şi rapid. 
Beaumont se aruncă spre uşă, sări afară, alunecă pe 
gheaţă şi se întinse sub aparatul ce se înclina şi se 
prăvălea. Era prins într-un fel de presă - între gheaţa de 
sub el şi palele care se roteau din ce în ce mai încet, 
lăsîndu-se deasupra lui. Se ridică în genunchi, simţi 
nămolul care-i îmbiba ghetele, încleştindu-le. Zgomotul 
rotorului îl asurzea, mocirla îi încleia bocancii, mîinile se 
agăţară de terenul mai solid, ca să se elibereze. 

Alte miini le apucară pe ale lui, cînd Grayson îl trase 
cu disperare, pînă îl desprinse. Îşi strînse degetele de la 
picioare, ca să nu-i mai alunece ghetele, apoi amindoi se 
aplecară cît mai jos şi porniră într-o goană anevoioasă. 
La mai puţin de un iard deasupra lor, Beaumont simţi 
forţa curentului pe care-l produceau palele elicei 
lovindu-l în git, în vreme ce alergau încă încovoiaţi, 
lăsînd la cîţiva metri în spate biciuirea metalică. În 
deschiderea din peretele de gheaţă, se întoarseră să 
privească; motorul tuşi, se poticni apoi se stinse. 
Fuzelajul stătea pe nămol şi motorul înghiţise în 
interiorul său o grămadă de mizerie înspumată, în timp 
ce rotorul se înviîrtea în virtutea propriei inerţii. 

— Pregăteşte-te să ajungem în spatele crestei, îl 
preveni Beaumont. 

Prevedea momentul cînd elicea se va desface şi va 
începe să plutească deasupra gheţei, dar avertismentul 
era inutil. Cum fuzelajul se scufunda mai încet, rotorul 
încetini şi abia se mai învirtea cînd atinseră solul. Pete 
de noroi, mari, întunecate, zburară, apoi totul se linişti. 
Mocirla se deschise, Sikorsky-ul se scufundă cu un 


zgomot teribil de absorbţie, apoi noroiul se închise 
deasupra. 

— Era proprietate guvernamentală, repeta Jacowski, 
arţăgos. 

— Spune-le să mai scoată un lingou de aur de la Fort 
Knox, sugeră Beaumont. 


Era o reacţie după criză, o tendinţă de a se mişca 
încet, dar Beaumont o înlătură cerîndu-le tuturor să se 
mişte mai repede, să scoată cealaltă sanie din Sikorsky- 
ul care le rămăsese, să înhame ciinii şi să pornească, 
înainte ca vreun avion rusesc să sosească. 

— Vreau să fim în interiorul păturii de ceaţă în 
cincisprezece minute - acolo sîntem invizibili... 

Înainte să plece mai avu loc o discuţie cu piloţii. 

— Va trebui să raportăm ce s-a întîmplat cu celălalt 
elicopter, strigă Rainer din aparatul său. 

— În trei exemplare, îi strigă Grayson. Nu uita că le 
place să fie în trei exemplare! 

Jacowski îi trînti uşa în nas, în timp ce Rainer pornea 
motorul. După cinci minute cele două echipaje pe sănii 
erau pregătite, cînii erau înhămaţi, gata să pornească. 
Sikorsky-ul dispăruse şi liniştea cumplită a sălbăticiei 
arctice îi copleşi. 

Erau singuri pe gheaţă, la o sută de mile de 
Groenlanda, o gămălie de ac pe marea îngheţată - trei 
oameni, optsprezece cîini şi două sănii. Gheaţa de sub 
picioarele lor avea în jur de treizeci de centimetri 
grosime, exceptind locurile unde nu avea de loc 
adincime, unde greutatea unui singur cîine o putea 
rupe, lăsînd să cadă greutatea vie în apa neagră, 
îngheţată, pe care pluteau. Cu toate că gheaţa părea a 
fi neclintită, ea se mişca în permanenţă; prinsă în 
puternicul curent al Groenlandei, plutea spre sud către 
Iceberg Alley cu o viteză medie de peste zece mile pe zi 
şi, sub mizeria de gheaţă care învelea oceanul, apa 
cobora pînă la zece mii de picioare adincime. Beaumont 


preluă de la Grayson conducerea echipei. 

— Să nu ne oprim, spuse el. Nu voi fi satisfăcut pînă 
nu intrăm în ceaţă. 

— Pare extrem de îmbietoare, spuse Langer, cu un 
zimbet sec. 

Germanul de douăzeci şi opt de ani petrecuse doi ani 
la Londra, iar Beaumont remarcase că engleza acestuia 
era chiar mai expresivă decit a sa. 

— De fapt, seamănă foarte mult cu una dintre 
faimoasele voastre picle groase. 

— N-o să fie aşa de rău o dată ajunşi înăuntru, 
răspunse Beaumont şi porniră. 

Intotdeauna, prima pornire era cea care cerea un 
efort - să ţii în mişcare atelajele de cîini, să faci ca 
propriile tale picioare îndărătnice să continue să meargă 
prin aspra noapte arctică. 

Horst avea dreptate, gîndi el, ţinînd biciul într-o mînă, 
iar cu cealaltă ţinînd cîrma săniei; ceața arăta a naibii de 
neatrăgătoare. 

Pătura de ceaţă atîma deasupra gheții ca o 
ameninţare; o ameninţare de vapori cenuşii care se 
înălţau peste gheaţă şi se mulau pe teren. Era extrem 
de rece, dar nu bătea vintul, aşa că ceața era aproape 
nemişcată, ca un nor ce plana deasupra unui platou de 
gheaţă, un nor ce putea ascunde orice fel de pericole. 
Pericolul de care se temea cel mai mult Beaumont era 
deplasarea - în timp ce se aflau în interiorul ceţii, gheaţa 
se putea urni din nou, deschizind spaţii de apă, 
aduniîndu-le din nou laolaltă, provocînd apariţia crestelor 
sub presiune, care puteau zdrobi un om, puteau chiar 
îngropa un întreg atelaj de cîini în cîteva secunde. Pocni 
din bici, îşi îndemnă atelajul şi cîinii se mişcară mai iute, 
trăgînd săniile cu picioare încordate, cu corpurile strînse 
în hamuri. 

Tăcerea mortală a gheții era acum spartă de sunetele 
făcute de om - de scîrţiitul harnaşamentului, de 
şuieratul alergătorilor ce goneau peste gheaţă, de 


pîrîitul crustei de zăpadă ce acoperea pirtia, de pocnetul 
bicelor şi de bocănitul ghetelor care căutau gheaţă mai 
tare; se îndreptau spre pătura de ceaţă, spre Obiectivul 
5, pierdut undeva în vălul dens. Beaumont conducea 
echipajul din faţă, iar Langer controla a doua echipă, în 
urmă, în timp ce la cîțiva paşi, Grayson mergea peste 
gheaţă privind în jos spre busolă! 

— E deja nervoasă, strigă el. 

Ceea ce însemna o altă problemă - se ştia că în 
această parte a lumii nu te poţi bizui pe busole. 

Langer rezista cu uşurinţă la ritmul alert impus de 
Beaumont - cîinele său conducător, Bismarck, era un 
animal mare, rezistent, care-i ţinea în mişcare pe ceilalţi 
cîini, un Beaumont al atelajelor de cîini. Horst Langer, 
înalt de cinci picioare şi zece inci, brunet şi proaspăt 
bărbierit, era un renan prietenos, un tip simpatic şi cu 
simţ al umorului, care ascundea o mare energie. Expert 
în explozive - calitate esenţială pentru forajul la 
adincime - era, de asemenea, un strălucit conducător de 
cîini. După cum spunea Beaumont: „Vor zbura peste 
gheaţa subţire cu Horst cînd ceilalţi cîini vor ceda“. 
Născut la Dusseldorf, încă necăsătorit: „Cu atitea femei 
frumoase în jur, cum ai putea alege numai una?“ îşi 
petrecuse patru ani în Arctica, lucrind la bazele 
americane şi, ca şi ceilalţi doi bărbaţi, avea autorizaţie 
de acces la informaţii strict secrete de la Washington. 

— Ceva nu e în regulă, Keith? strigă el. 

— Am crezut că aud ceva. Staţi în linişte un minut... 

Aşteptară. Cîinii se întoarseră în hamurile lor, să vadă 
ce se petrecea. Părea să nu fie nimic, dar tăcerea 
arctică îi apăsa cu o greutate uriaşă. Beaumont, în parka 
şi gluga îmblănită, stătea imens şi neclintit în lumina 
lunii, în timp ce-şi rotea capul spre est, ca o aripă de 
radar. Perdeaua de ceaţă era aproape acum, la numai 
cîteva sute de yarzi, un nor murdar ca fumul, nemişcat. 
Apoi Beaumont auzi din nou bătaia slabă a unui 
elicopter, care creştea în intensitate, apropiindu-se cu 


fiecare secundă. 

— Să fugim! în interiorul ceţii înainte să ne vadă... 

Alarma din strigătul său se transmise şi cîinilor: cînd 
biciul plesni, atelajele săniilor zvicniră înainte în timp ce 
motoarele elicopterului se grăbeau spre ei. De fapt, ei 
goneau spre el, aşteptindu-se să-l vadă în orice moment 
venind de deasupra păturii de ceaţă. Bismarck făcea uz 
de toată forţa sa, labele sale zburau peste gheaţă la 
îndemnul lui Beaumont, săniile se hurducăiau pe terenul 
accidentat şi oamenii din spatele lor se luptau să le 
menţină drepte. O răsturnare acum ar fi fost un 
dezastru, i-ar fi ţinut în spaţiu deschis pînă ar fi fost prea 
tîrziu. Grayson alerga pe lingă Beaumont gata să înşface 
ghidonul. Bătaia elicopterului se auzea foarte aproape. 
Ra-ta-ta... Beaumont pocni din bici, îndemnîndu-şi cîinii 
să se mişte mai repede în vreme ce el se lupta cu sania 
nărăvaşă, care părea să aibă viaţă. 

— Gheată subţire! 

Beaumont întoarse sania cînd strigă Grayson, evitind 
o adîncitură, unde ceva întunecat se întrezărea sub 
gheaţa moale, înşelătoare. Zgomotul elicopterului 
devenise ca o bătaie de tobă, ceea ce însemna că venea 
foarte jos, la vreo sută de yarzi. Sania prinse o nervură 
de gheaţă şi alunecă spre stinga, dar Grayson o îndreptă 
şi, în urma lor, Langer devie larg ca să evite obstacolul. 
Ca să menţină ciîinii în mişcare, Beaumont pocni din bici 
de trei ori deasupra capetelor, iar ei zvicniră înainte. 
Crezu că vede ceva deasupra sa, în timp ce se afundau 
în ceaţă, apoi echipa fu înghițită, urmată de sania lui 
Langer. Era ca şi cum ar fi plonjat într-o noapte fără 
lună, cînd ceața se închise în jurul lor. Îi înfăşură, 
risipindu-se umedă peste feţele lor, estompînd formele 
cîinilor ce se aflau doar la cîţiva paşi în faţa 
conducătorilor lor. Beaumont trase de cîrmă şi strigă 
cîinilor să se oprească, apoi întoarse capul într-o parte şi 
privi atent în beznă. Bătaia motorului era înfundată şi 
suna ca şi cum ar fi fost chiar deasupra capetelor lor. 


— Cred că e rusesc, spuse Grayson, cu răsuflarea 
tăiată. 

— Ar putea fi o patrulă de rutină, sugeră Langer. Polul 
Nord 17 nu e departe pentru un elicopter. Intotdeauna 
controlează ce facem noi. 

Zgomotul motorului era încă deasupra lor şi le dădea 
sinistra senzaţie că puteau fi văzuţi, ceea ce era 
imposibil. 

— Se roteşte, rosti răstit Beaumont. 

— De aceea ar putea fi rutină, insistă Langer. Sau 
poate-l caută pe Gorov. 

— Ori poate ne caută pe noi, replică Beaumont, dacă 
mesajul lui Tillotson a ajuns la Leningrad. 


— Cincisprezece elicoptere de vinătoare... 

Papanin stătea în picioare în faţa cabanei statului 
major în timp ce ultimul elicopter ateriză pe pista 
luminată de lună, cu cele două elice gemene rotindu-se 
ameţitor, iar puterea motorului scădea. Erau aliniate 
unul lîngă altul - siluete bombate, turtite, ca nişte ciori 
mari, pîntecoase; ucigaşii de submarine tocmai soseau 
de pe  portavionul sovietic Gorki. Sistemele de 
radiolocaţie de sub cabine arătau ca nişte pungi de 
puroi şi fiecare avea susţinere cvadruplă, pe şasiuri cu 
două roţi. Carcasa motorului arăta ca o bombă şi era 
suspendată în părţile laterale ale fiecărui aparat. 

— Vreau să fie în aer în treizeci de minute, îi spuse 
Papanin lui Kramer. Şi să rămînă acolo pînă-l găsesc pe 
Gorov. Pot cobori să se alimenteze, adăugă el. 

— E doar un singur pilot pe fiecare aparat, sublinie 
altul 

— Foarte economicos, fu singurul comentariu al 
siberianului. 

După treizeci de minute, flota distrugătoarelor de 
submarine începea să decoleze de pe pistă, iar Papanin 
le urmărea. Unul dintre aceste cincisprezece elicoptere 
fusese auzit venind de către Beaumont cînd se 


năpustise cu echipa de sănii în interiorul păturii de 
ceaţă. Şi unul dintre aceste aparate îi fotografiase chiar 
înainte să dispară, îi fotografiase cu o lentilă telefoto de 
bătaie şi putere mare. 


Primele cîteva ore în interiorul păturii de ceaţă fură un 
iad paşnic pentru cei trei bărbaţi şi atelajele de cîini - 
dacă paşnic este o descriere potrivită a unei perioade 
cînd se aşteptau în fiecare clipă să-şi piardă viaţa. 
Pentru motivul că nu puteau vedea încotro merg; în 
orice alte condiţii, Beaumont ar fi cerut un popas, ar fi 
instalat tabăra şi ar fi aşteptat ca ceața să se împrăştie. 
Acum însă, continuará drumul, împleticindu-se prin 
umezeala înghețată, adesea abia zărind cîinele 
conducător de dincolo de sanie şi, cînd acesta dispărea, 
Grayson se ducea în faţă să testeze terenul, păşind 
încet, cu cîinii venind imediat pe urmele lui. 

Dacă era corect locul lor, dacă poziţia stelelor pe care 
o luase Grayson cu sextantul, la puţin timp după ce 
părăsiră  Sikorsky-ul era exactă, insula de gheaţă 
Obiectivul 5 era la doar citeva mile spre est de la locul 
aterizării. Dar o călătorie în Arctica pe timp de iarnă nu 
este întotdeauna o ştiinţă exactă, iar Beaumont avea 
propriile sale dubii. 

Tensiunea crescu cînd auziră alt elicopter venind în 
momentul în care ceața se rărea. Deodată se lumină, 
ceața de deasupra lor se risipi, strălucirea estompată a 
lunii începu să se infiltreze prin obscuritate. Aparatul se 
apropia. 

— Opriţi! 

Beaumont trase de sanie. 

— Incercaţi să ţineţi cîinii nemişcaţi. Sam, vino aici un 
minut. 

Beaumont îşi scoase binoclul de noapte din geanta 
legată de ghidon şi se îndepărtă la cîțiva yarzi de sănii. 
Deasupra sa se deschidea o gaură în ceaţă; nu putea 
vedea luna, dar lumina acesteia îl înconjura cînd ridică 


binoclul. Elicopterul se apropia, apăru, o formă uriaşă, 
umbrită, care zbura într-adevăr foarte jos. 

Trecu în viteză pe deasupra atit de repede, că nici nu 
putu să-l prindă cu binocilul, dar era sigur că era rusesc. 
Apoi auzi venind un altul. De data asta, era pregătit să-l 
urmărească, în timp ce venea pe acelaşi traseu ca şi 
predecesorul său. În lentile prinse o imagine fugară a 
tecii motorului, umbra unei căşti de pilot, apoi dispăru 
din vedere. 

— Distrugător de submarine, îi spuse lui Grayson, cînd 
se întoarse la sănii. Şi mai e unul acolo sus, la distanţă. 
Cred că acoperă marginea păturii de ceaţă, pentru a 
vedea ce intră în ea. 

— Sau ce iese. 

— Într-un fel e promiţător, sublinie Beaumont, cînd îşi 
preluă sania. Cred că Dawes avea dreptate - Gorov a 
fugit de la ei. Nu te aştepţi ca numărul ăsta de aparate 
sovietice să mişune pe aici în mod normal. 

— E promiţător şi pentru noi dacă ne caută. 

Porniră la drum, cu zgomotul elicopterului undeva 
deasupra capului, dar ceața se închise din nou, aşa că 
erau ascunşi. Înaintarea le-ar fi fost dificilă pe vreme 
senină - pe ceaţă, era periculoasă. Gheaţa era spartă, 
înţesată de şanţuri, astfel că săniile se clătinau mereu 
dintr-o parte în alta, întotdeauna la limita răsturnării şi 
în curînd pe Beaumont îl duru braţul de încordarea cu 
care ţinea ghidonul ce se smucea mereu. Şi Horst 
Langer, şi Sam Grayson sufereau, dar în alt fel! 
Încordarea de a merge înaintea cîinilor, cînd ceața 
devenea de-a dreptul densă, era înspăimiîntătoare. 
Fiecare pas pe care-l făceau putea fi ultimul, apoi să 
aterizeze în apa îngheţată, acolo unde se deschidea o 
vînă făcînd să se vadă oceanul negru arctic. 

Ar fi fost incomod în timpul verii, cînd temperatura 
oscila în jurul punctului de îngheţ sau un grad-două 
deasupra. În februarie, la o temperatură de minus 
patruzeci de grade, era diabolic. In ciuda îmbrăcămintei 


lor. Purtau izmene lungi de lină, două perechi de şosete 
în ghetele căptuşite cu blană, cîte două pulovere de lină, 
o jachetă îmblănită şi, peste toate astea, o parka din 
piele de lup, din cele lucrate de un fabricant din 
Fairbanks-Alaska pe care-l cunoştea Beaumont. Cu toate 
astea, erau aproape îngheţaţi, mîinile şi picioarele le 
erau înţepenite, mici porţiuni de pe faţa expusă de sub 
glugile de blană erau dureroase şi umede - mereu 
umede - de la ceața persistentă, care îi apăsa şi cu care 
se luptau. 

Deoarece părăsiseră Curtis Field atît de repede, se 
opriră după cinci ore pentru hrană. Cîinii mîncau doar o 
dată la patruzeci şi opt de ore. Cu ceața furişindu-se în 
preajma lor, şedeau pe sănii pentru a-şi mînca 
pemicanul, un preparat hrănitor de carne uscată care 
avea acelaşi gust ca pielea veche. Zgomotul sicîitor al 
unui elicopter din împrejurimi îi însoţi pe tot parcursul 
mesei şi le puse nervii la încercare. 

— De ce nu se prăbuşeşte obiectul ăla nenorocit, de 
ce nu rămîne fără combustibil sau de ce nu se pierde? 
întrebă Langer. 

— Pentru că s-a alimentat la Polul Nord 17, se răsti 
Beaumont. 

— Şi eu mă gindisem la asta. 

— Atunci de ce-ai mai întrebat? 

Lucrul îngrozitor se petrecu în timp ce mîncau şi ei nu 
ştiură ce se întîmplă, datorită vuietului pe care-l făcea 
aparatul sovietic. La sfîrşitul mesei, Beaumont luă 
busola de la Grayson şi încercă să stabilizeze acul. 
Elicopterul încetă deodată să se rotească şi se 
îndepărtă, zburînd spre est. Se afla în picioare, cu busola 
în mînă, cînd ridică ochii şi privi la distanţă. Era un 
zgomot foarte slab, chiar şi în tăcerea bruscă de după 
plecarea elicopterului, iar Beaumont era singurul care-l 
auzi, un sunet care n-ar fi trebuit să se audă. Clipocitul 
apei. Un zgomot abia susurat. 

— Mă-ntorc într-un minut, rosti el calm. Rămiîneţi 


exact unde vă aflaţi şi nu vă mişcaţi prin jur. 

Reveni după cinci minute şi ceilalţi doi n-avură nici 
cea mai vagă bănuială că ceva nu e-n regulă. Langer 
interpretase instrucţiunea ca pe un avertisment să nu se 
rătăcească în ceaţă; el stătea acum în picioare, în 
spatele săniei sale, gata să pornească. Beaumont îi 
înapoie busola lui Grayson. 

— N-o să mai ai nevoie de ea un timp, spuse el încet. 
N-avem unde să ne ducem. Plutim pe o mică banchiză, 
departe de cîmpul de gheaţă... 

— E imposibil! izbucni Langer. Am fi auzit gheaţa 
rupîndu-se, făcînd un zgomot infernal. 

— Ai uitat de elicopterul ăla care făcea tărăboi - şi, de 
data asta, cînd s-a rupt, n-a făcut prea mult zgomot, nu 
suficient ca să-l auzim peste bubuiturile motorului 
rusesc. 

Beaumont îşi agita braţele în ceaţă. 

— Mergeţi în orice direcţie şi-o să cădeţi înainte de a 
fi făcut treizeci de yarzi. Sîntem izolaţi pe o bucată de 
gheaţă care pluteşte pe o masă de apă enormă. Mai 
bine ne-am obişnui cu ideea - nu mai sîntem pe calota 
polară - sîntem pe mare. 

Ce era mai rău se întîmplase. Cîmpul de gheaţă îşi 
deschisese una dintre vastele sale fisuri, o suprafaţă de 
apă liberă între ghețarii compacţi, suprafaţă care putea 
să se întindă pe multe mile. Uneori vintul, alteori 
curentul care circulă mereu pe sub gheaţă e cel care 
desface gheaţa, rupînd-o în bucăţi - în acest caz, puteau 
să fi fost aproape de marginea fisurii cînd se opriseră să 
mănînce, şi un fragment, bucata pe care se aflau izolaţi, 
se desprinsese. Mai devreme sau mai tîrziu, fisura se 
reuneşte cu calota - dacă curentul de apă nu se află 
aproape de mare, în care caz ei ar fi plutit pe ocean pînă 
ar fi murit îngheţaţi. 

Această reunire a gheții îl îngrijora pe Beaumont şi îl 
determină să le dea avertismentul de a rămîne în alertă 
constantă. Nu este un proces blind această alipire. 


Gheaţa se închide ca o menghină, ca impactul prin 
coliziune a două vase placate cu oţel, mergind unul 
către celălalt. Cînd două margini de gheaţă se întîlnesc, 
sunetul este ca bubuitura a o mie de salve de artilerie, o 
izbitură terifiantă ce poate fi auzită de la multe mile 
distanţă, şi, ca şi plăcile de oţel ale unei nave, gheaţa se 
încovoaie în urma coliziunii. Se curbează, iar presiunea 
face să se înalțe imense creste pentru a înlocui gheaţa 
spartă, creste mişcătoare ce se pot ridica pînă la vreo 
nouă yarzi deasupra gheții, în timp ce alte virfuri ale lor 
dizlocă masivi bolovani de gheaţă care se rostogolesc, 
nivelînd totul în calea lor. Cînd marginile de gheaţă 
întîlnesc masa plutitoare, aceasta va fi prinsă între ele şi 
zdrobită ca o nucă. Din această cauză, trebuiau să stea 
în alertă. 

Încercînd să vadă la timp pericolul, Beaumont îi postă 
pe Grayson şi Langer la capetele opuse ale micuţei 
insule. O frînghie era ataşată de una din sănii şi întinsă 
spre ambele puncte de supraveghere - astfel încît, dacă 
vedeau apropierea cîmpului de gheaţă, să poată să-şi 
găsească cu repeziciune drumul înapoi prin ceaţă. In 
timp ce cei doi bărbaţi îşi ocupară poziţiile, ca nişte 
marinari de veghe la bordul unei nave, Beaumont hrăni 
cîinii. Tăie carne de morsă, departe de animale, apoi le 
aruncă bucăţile; aceştia devorară carnea cu obişnuita 
lor lipsă de maniere. Nu era timpul să-i hrănească, dar 
voia să-i ţină tăcuţi. 


Banchiza îşi continua sinistra plutire spre neant. Nu 
aveau senzaţia de mişcare - banchiza era largă, era o 
noapte fără vînt - dar curentul o deplasa drept spre sud, 
departe de Obiectivul 5. La marginea gheții, Langer, 
aşezat pe vine, se forţa să vadă ceva prin ceaţă. Era o 
încercare fără speranţă: abia putu vedea la doi yarzi 
înainte ca vălul cenuşiu să-i blocheze vederea. Dar nu 
era atît de fără speranţă cum părea. Înaintarea marginii 
gheții, care avea să vină prin ceaţă, ca o platformă 


mobilă, o platformă de gheaţă tare, solidă, putea fi 
precedată de un zgomot, un mic val împins înaintea sa. 
Primul semn de avertisment putea fi atunci cînd apa 
avea să clipocească peste gheaţă sub ghetele sale. 

Dincolo de ceaţă, apa neagră era ca uleiul, ulei 
acoperit ici şi colo de o pojghiţă subţire de gheaţă, cu o 
sclipire murdară, ce se forma la suprafaţă. Temperatura 
era de aproape minus cincizeci de grade şi apa încerca 
mereu să îngheţe, să formeze un nou strat de gheaţă. 
Doar mişcarea curentului o împiedica. Nu putea să vadă 
săniile şi cîinii; cînd privi peste umăr tot ce putu vedea 
erau vaporii întunecaţi. O senzaţie cumplită de izolare îl 
cuprinse - nu se putea debarasa de senzaţia că era 
singur, că plutea pe un fragment care se desprinsese de 
banchiza principală, un fragment doar cu puţin mai 
mare decit suprafaţa unei mese. 

Teama îi furnica terminaţiile nervoase. Asculta 
încordat. Dacă gheaţa pe care se afla ghemuit se 
desprindea de banchiză, putea auzi un pirîit care să-l 
prevină. Putea fi un sunet foarte uşor - n-avea cum să 
afle care era grosimea banchizei pe care pluteau - dar 
trebuia să fie un zgomot ascuţit, cînd gheaţa se rupea. 
Cu gluga trasă mult în jos, ghemuit la marginea ghetii, 
Langer arăta ca un animal îmblănit în ceaţă şi, în ciuda 
straturilor de îmbrăcăminte şi a celor două mitene de 
sub mănuşile grele, îşi simţea corpul ca pe un bloc de 
gheaţă, asemenea celui pe care plutea. Miinile îi erau 
amorţite, picioarele îl dureau, faţa îi era teribil de 
îngheţată — dar frica îl ţinea în stare de alertă. Apoi 
auzi sunetul unei rupturi. 

Tremurînd, se forţă să se ridice, cu muşchii picioarelor 
încordaţi. Era singur. Bucata sa de gheaţă se rupsese de 
banchiză. Dacă făcea doi paşi în orice direcţie, putea să 
cadă în apa îngheţată care l-ar fi ucis în trei minute. 
Cuprins de panică, se învirti în jur. Vălul de ceaţă îi 
acoperi faţa. Era absolut singur, îşi pierduse cei doi 
tovarăşi. Nu va mai vedea pe nimeni niciodată. O panică 


oarbă, oribilă, îl cotropi. Tremura clănţănind din dinţi. 
„Nu te descuraja, pentru numele lui Dumnezeu!“ Stătea 
în picioare, aproape neclintit, tremurînd, forţindu-se să 
se elibereze de panică. Apoi simţi funia, de care uitase. 
Era încă ataşat de banchiză: îşi imaginase groaza. 
Epuizat, se lăsă în jos pe vine şi ghetele sale acoperite 
cu gheaţă scîrţiiră din nou, făcînd acelaşi zgomot de 
ruptură pe care-l auzise mai înainte. Se simţi, cu 
uşurare, slab şi foarte prost. Încordarea îşi făcea deja 
efectul şi se aflau în voia valurilor de mai puţin de o oră. 
După douăzeci şi patru de ore, vina de apă se închise. 

Ceasul lui Beaumont arăta ora zece şi jumătate seara. 
Banchiza se clătina, întorcîndu-se încet, prinsă într-un 
contracurent. Spre est, ceața se subţia. 

— Se înseninează într-acolo, spuse Langer, ridicîndu- 
se şi arătînd cu mîna. Dumnezeule mare, se luminează. 
Poate vedem ceva... 

— Văd ceva acum, spuse Beaumont, încruntat. Pare a 
fi pămînt. 

Folosi în mod automat cuvintul pămînt, deşi linia 
neclară la care se uita nu putea fi decit gheaţă - dacă 
vedea cumva ceva. Cînd te uiţi fix prin ceaţă mult timp, 
ochii încep să-ţi joace feste, arătîndu-ţi copaci şi munţi, 
şi alte lucruri imposibile acolo unde ştiai că nu e decit 
ceaţă. Închise ochii şi-i deschise din nou. Ceaţa se 
risipea rapid în timp ce lumina lunii se răspîndea peste 
tot, reflectîndu-se în picăturile de apă. Da, putea să 
vadă încă linia neclară, dar era staţionară? Erau - şi 
speră pentru numele lui Dumnezeu că erau - 
transportaţi, printr-o schimbare a curentului, chiar spre 
cîmpul de gheaţă? 

— Cred că vine pe-aici, spuse Horst scurt. 

La mai puţin de un sfert de milă peste apă se afla o 
platformă albă, ca marginea unui continent. In faţa sa, 
marea făcea cute întunecate, pentru că apa era împinsă 
înapoi cu putere de imensul cîmp de gheaţă ce se mişca 
spre vest, spre vest, către fragmentul de gheaţă ce 


plutea în calea sa. _ 

— Horst, stai aici şi n-o pierde din vedere. Il avertizez 
pe Sam. 

Beaumont porni în cealaltă parte a banchizei, 
încolăcind funia de care nu mai avea nevoie - ceața se 
ridicase îndeajuns ca să-l vadă pe Grayson care privea 
în direcţia opusă. Şi continua să se subţieze, astfel că 
putea vedea la cîteva sute de yarzi peste apa calmă, 
dincolo de capătul vestic al plutei de gheaţă. Mai 
departe însă, ceața era la fel de groasă ca peste tot. 

— Cîmpul de gheaţă se apropie din spatele tău, Sam, 
vine repede dinspre est. 

— Asta înseamnă probleme. 

— Înseamnă. Cîinii sînt gata şi se pare că va trebui să 
sărim. Mai bine stai aici... în cazul că se întîmplă altceva. 
Cînd te strig, să vii mîncînd pămîntul. 

Doar în cazul că... Nu era nevoie să mai dezvolte. Cea 
mai mare teamă a lui Beaumont era acum că întreaga 
vină de apă avea să fie prinsă - cu fălci de gheaţă 
închizîndu-se peste ei dinspre est şi vest. Noua mişcare 
a banchizei îl neliniştea - se învirtea încă, ceea ce indica 
faptul că nu numai un singur curent trecea pe acolo. 
Petrecu o clipă lîngă cîini, apoi se întoarse la locul unde 
Langer privea fix spre est. 

— Priveşte valul, spuse germanul. 

O undă de apă întunecată se transformase în val, 
doar un val mic, dar prevestea forţa înspăimiîntătoare a 
cîmpu- lui de gheaţă care venea din urmă spre ei, cu 
puterea cîtorva milioane de tone de gheaţă polară în 
spate. Ceaţa se risipi şi mai mult, deşi pe calotă era la 
fel de densă, iar platforma era ca o întreagă coastă ce 
înainta, o coastă mică de gheaţă îngrămădită şi de 
creste de presiune îngheţate. 

— Keith...! 

Beaumont se întoarse la strigătul lui Grayson şi, 
cîteva secunde, mintea îi îngheţă ca şi corpul. Un val era 
aproape deasupra banchizei, un val din altă direcţie. In 


spatele său, a doua falcă de gheaţă aluneca spre ei, 
trimiţind înaintea sa valul. Strigă spre Grayson şi 
americanul alergă spre el în timp ce Beaumont se răsuci 
din nou, ca să verifice poziţia dinspre est. Urma să fie un 
dezastru. Coasta vestică avea să-i prindă înainte de cea 
estică şi ei trebuia să meargă spre est. 

— Adu ciinii, Horst! 

Auzi un zgomot în spatele său şi privi în urmă. Valul 
se spărgea deasupra banchizei, revărsînd apa neagră pe 
gheaţă. Apa îl atinse pe Grayson, îi spălă ghetele. Cîinii, 
cu apa curgindu-le printre picioare, erau furioşi cînd 
ajunseră la ei şi înşfăcară hăţurile. 

— S-ar putea să ne împingă - gheaţa din spate... 
strigă Beaumont. 

În timp ce Horst se chinuia cu echipajul său, 
Beaumont se lupta să-şi controleze cîinii, cu o mină pe 
ghidonul săniei, cu cealaltă strîngînd biciul. Apa se rotea 
în jurul lor, cîteva secunde banchiza dispăru şi li se păru 
că stau pe mare. Ciîinii erau îngroziţi, simțind că sînt pe 
cale să se înece. Se puteau îneca toţi în cîteva secunde 
- depindea de puterea şi adîncimea gheții invizibile pe 
care se aflau. Dacă lovitura masivă a stratului de gheaţă 
ce se năpustea asupra lor prindea un punct slab, o fisură 
în banchiză, aveau să se pomenească în mare, fără 
nimic sub picioare, zbătindu-se în apa îngheţată, pînă 
cînd cele două fălci se întilneau şi-i pulverizau în fişii 
subţiri de carne. 

Falca estică era încă la o sută de yarzi distanţă, valul 
său nu-i atinsese cînd se produse impactul, o izbitură 
cutremurătoare care zgudui gheaţa sub ei. Cîinii se 
domoliră şi rămaseră nemişcaţi. Marea se retrăsese de 
pe plută, lăsînd numeroase bălți în scobituri, dar pluta 
era încă intactă, iar acum o puteau simţi mişcîndu-se, 
lăsîndu-se purtată spre fişia lată ce se îndrepta spre ea 
pentru a o ciocni. Beaumont privi în urmă, văzu stratul 
de gheaţă din spate, cu un picior mai înalt decit 
banchiza, ca o scară gigantică. 


— Spre celălalt capăt! strigă el. 

Işi folosiră bicele, conducînd cîinii demoralizaţi peste 

scurta distanţă, pînă ajunseră aproape de margine. 
Situaţia era de-a dreptul infernală. Beaumont regretă că 
nu se întorsese să fi dus atelajele înapoi spre coasta din 
spatele lor, dar era prea tîrziu. Valul dinspre est se 
răspîndi peste banchiză, trimiţind apa peste picioarele 
lor, iar cîinii se înfuriară din nou. Beaumont îşi întări 
strinsoarea, ţinind biciul pregătit pentru o pocnitură 
aspră. Apa le era încă în jurul picioarelor cînd prăpastia 
se închise. Săniile erau alături una de alta cînd biciurile 
pocniră, oamenii strigară şi cîinii ţişniră, cu cîteva 
secunde înainte de momentul impactului. Sub ei, marea 
inundă pluta, mai întîi pînă la genunchi, apoi o scufundă 
cu totul. 
Cîinii ţişniră înainte, luînd săniile cu ei peste prăpastie, 
înainte ca cele două maluri să se unească într-o 
asurzitoare coliziune. Ceva se înălţă sub piciorul drept al 
lui Beaumont, dar inerția săniei îl trase înainte, cu 
bubuitul gheții în urechi. Cîmpul de gheaţă era neted la 
margine, aşa că săniile alunecară înainte, iar forţa de 
frecare zdrobi gheaţa recent formată pe tălpile lor, unde 
îngheţase apa mării. Erau asurziţi de bubuitură şi de- 
abia auziră cînd cele două coaste ale blocurilor de 
gheaţă se ciocniră, lăsînd să se înalțe o creastă de 
presiune de vreo şase yarzi înălţime, un perete de 
gheaţă îngrămădită, cu blocuri mari clătinîndu-se în vîrf. 
Apoi Grayson, conducînd ciinii alături de Beaumont, 
alunecă şi căzu. In spatele său, creasta de presiune 
înainta ca un perete de lavă, îngrămădind în vîrf blocuri 
de gheaţă. 

Beaumont îl văzu căzînd, luă biciul în mîna cu care 
conducea sania şi cu cealaltă îl înşfăcă. Grayson era în 
genunchi cînd Beaumont îi înhăţă braţul, smucindu-l cu 
sălbăticie. Mina înmănuşată a americanului se încleştă 
pe ghidon şi fu tîrît înainte pe genunchi o distanţă bună, 
înainte să se ridice. In urma lor, un masiv bloc de 


gheaţă, cîntărind multe tone, se opri cu o izbitură 
puternică în locul unde căzuse Grayson. Încă tremurînd 
şi strîngînd ghidonul, se poticni în timp ce sania îşi 
continuă drumul, puţin în urma atelajului lui Langer. În 
spatele lor, calota, prinsă în gigantica coliziune, era într- 
o mişcare haotică. Fisuri străbătură punctele slabe. O 
tăietură neagră, ca un cuţit, se ivi pe lîngă sania lui 
Beaumont şi înaintea sa. Făcu o mişcare laterală ca s-o 
evite, apoi din nou în partea cealaltă ca să scape de a 
doua deschidere. Zgomotul ca de bombardament făcut 
de cîmpul de gheaţă, care vuia şi troznea, era înfiorător. 
Continuară să se mişte, conducînd cîinii, alergînd să-şi 
salveze viaţa, să se îndepărteze de iadul de crestături 
din spatele lor şi, după ce parcurseseră o jumătate de 
milă, cînd erau aproape de marginea ceţii, Beaumont le 
strigă să se oprească. Incercînd să-şi recapete suflul, ca 
şi cîinii, cu hainele de sub parka îmbibate de 
transpiraţie, priviră în urmă. În depărtare, cîmpul de 
gheaţă încă se zvircolea şi se înălța. Puteau să treacă 
ore pînă să se domolească harababura, înainte ca masa 
de gheaţă să se îmbine din nou, astupînd marea, pînă ce 
tăcerea arctică, pe care deja o puteau auzi, să se lase. 

— Cine dracu erau ăia? 

Imaginea tremurată, văzută din aer, a trei siluete 
îmbrăcate în blănuri, se acoperi de fum, apoi dispăru, 
lăsînd în urmă ceaţă şi mult fum. Ecranul de proiecţie 
din cabana în care se afla statul major rămase alb. 
Papanin îşi roti scaunul spre Kramer, în vreme ce 
operatorul scoase rolfilmul şi cineva aprinse lumina. 
Fumul provenea de la o mică pipă arcuită din care 
pufăia mereu, fum care umplea cabana supraîncălzită şi 
acoperea plăcuţa cu „Fumatul interzis“, ce atîrna pe un 
perete. Atmosfera era toridă, aproape incandescentă. 

— A fost interesant, îndrăzni Kramer. 

— Filmul acela nu-mi spune nimic, replică siberianul. 
Doar trei oameni şi două atelaje de cîini la capătul ceţii. 
Unde este forţa lui Beaumont? Căutăm un grup mare de 


oameni - pentru o expediţie. Piloții ăia cu capete pătrate 
nu caută unde trebuie. 

Rotindu-se în scaun, cu mica pipă încleştată între 
dinţi, Papanin privi harta părţii de jos a Arcticii, întinsă 
pe masă. Ultimele poziţii ale tuturor vaselor din zonă 
erau însemnate - şase vase din flota de traulere K 49, 
portavionul Gorki, uriaşa navă de cercetare Revoluţia şi 
spărgătorul american de gheaţă Elroy care se îndrepta 
direct spre cîmpul de gheaţă. 

Intr-o parte a hărţii, se afla o fotografie luată din aer 
şi mărită a Obiectivului 5. Poza fusese făcută în urmă cu 
patru săptămîni, un act de rutină pentru a se ţine la 
curent dosarul despre toate bazele americane din 
Arctica. 

— Rampa Obiectivului 5, spuse Papanin, e locul unde 
îşi aduc tanchetele pe calotă. Echipa de sabotaj ar trebui 
să fie acolo acum. 

Kramer îşi consultă ceasul: ora 10.30 d.a. Nu ştia 
asta, dar fisura se apropia de Beaumont în acel 
moment, la douăzeci şi cinci de mile spre vest. 

— Oamenii noştri au sosit aici acum o oră, răspunse 
lituanianul. Cu radarul pe care-l au, vor găsi baza 
americană chiar şi pe ceaţă. 

— Şi pista de aterizare - trebuie şi ea sabotată. 

— Aceeaşi echipă se ocupă de amîndouă - rampa şi 
pista de aterizare. O vor face în felul în care ai sugerat... 

— Fără incidente internaţionale, reţine, îl preveni 
Papanin. 

— Dacă se-ntimplă ceva, o să pară ca un accident... 
sau un lanţ de accidente. În treizeci de minute, 
Obiectivul 5 va fi rupt de lumea din afară... 

— Nu şi dacă le rămîne cabana de transmisiuni în 
funcţiune! 

— N-o să rămînă. Aceeaşi echipă de sabotaj se ocupă 
si de ea. 

Dar Papanin abia dacă-l asculta, lăsîndu-se să cadă 
pe spate, cu braţele încrucişate, în scaunul său. 


— Beaumont, murmură el. Numele ăsta îmi aminteşte 
de ceva. Kramer, dă-mi o foaie pentru mesaje. Vreau să 
trimit un semnal urgent lui Petrov de la înregistrări, la 
Leningrad. 


— Cred că greşeşti foarte tare... 

— O luăm spre est, îi spuse Beaumont lui Grayson 
pentru a treia oară, şi, mai devreme sau mai tirziu, o să 
ajungem la Obiectivul 5. 

Işi aprinse o ţigară care avea un gust infect datorită 
ceţii care pătrunsese pretutindeni - inclusiv în plăminii 
lor. Disputa se dezlănţuise de zece minute - care era 
drumul pe care trebuia să-l urmeze? 

— Am plutit mult spre sud pe banchiza aia, insistă 
Grayson. De vreme ce eu sînt navigatorul, ar trebui să 
spun... 

— Ai spus ce aveai de spus - şi nu sînt de acord cu 
tine. Totul pluteşte spre sud, şi încă prea repede, după 
părerea mea. Cîmpul de gheaţă, Obiectivul 5, baza 
rusească, banchiza pe care era cît pe-aci să murim - 
totul pluteşte spre sud cu aceeaşi viteză, aşa că nu ţii 
seama de deriva banchizei. 

— Pînă-ntr-un punct, ai dreptate... 

—Am perfectă dreptate. Şi asta nu-i Camera 
Comunelor - unde se vorbeşte ca să nu se facă nimic - 
aşa că pornim. 

— Spre est? 

— Unde altundeva? 

Porniră prin ceața  sufocantă. Peste gheaţa 
accidentată. Din nou trebui să ţină cu putere ghidonul 
fiecărei sănii, într-o nesfirşită luptă, încercînd să evite 
răsturnarea. Şi, curînd după ce porniră, ajunseră la o 
creastă de presiune nemişcată, pe care n-o putură ocoli. 
Fu necesar să folosească topoare de gheaţă pentru a 
săpa o gaură în perete, ceea ce însemna o muncă 
istovitoare, care-i întîrzia şi pentru care consumau prea 
multă energie. Singurul lucru care-i încuraja şi-i susţinea 


era că nu auziseră de mult nici un elicopter. 

— Se pare că ruşii au renunţat, spuse Langer plin de 
speranţă, cînd trecură prin breşa din peretele de gheaţă. 
Sau poate au rămas fără combustibil. 

— Poate, răspunse Beaumont evaziv. 

Se întreba dacă ar trebui să-ntindă tabăra pentru 
noapte. Era unsprezece şi jumătate şi toţi se mişcau 
anevoie - chiar şi cîinii. Tensiunea ultimelor cîteva ore şi 
gerul aspru îi doborau. Aruncă o privire omului care 
mergea alături de el. Un timp merseseră cu ochelarii de 
protecţie pentru zăpadă la ochi, dar în curînd ceata îi 
umezise şi nu mai vedeau pe unde merg. Acum, fiecare 
îşi ţinea ochelarii ridicaţi deasupra glugii. Ochelarii de pe 
gluga lui Grayson căpătaseră lentile de gheaţă solidă. 
Respirația îi îngheţase pe sticlă. 

— Ne oprim de-ndată ce găsim un loc de popas, spuse 
Beaumont. 

— Slavă Domnului! Americanul socoti că fusese un pic 
prea nerăbdător cînd acceptase propunerea. Aş mai 
putea încerca să fac legătura prin radio, sugeră el. 

In echipamentul pe care-l transportau cu săniile, se 
afla un  redifon GR 345, emiţător-receptor şi 
radiogoniometru, un aparat portabil de înaltă frecvenţă 
cu o putere maximă de numai cincisprezece waţi. Dar cu 
acest aparat puteau comunica cu Thule, fără a ajunge la 
Curtis Field. Se opriseră şi ascultaseră aparatul de trei 
ori, de cînd Si- korsky-urile aterizaseră pe gheaţă, 
sperînd să prindă vreo transmisiune de la Obiectivul 5. 
Nu auziseră nimic - insula părea să fi dispărut. 

Dacă ar fi auzit măcar o transmisie, ar fi putut folosi 
goniometrul pentru a localiza cabana de transmisiuni de 
la Obiectivul 5, ca să se orienteze, ar fi putut înainta. 
Absența transmisiunilor îl îngrijora pe Beaumont, dar îşi 
păstra gîndul pentru sine. 

— Probabil că e electricitate statică, iar ei ştiu că nu 
pot fi auziţi, deci nici nu încearcă, îi spuse el degajat lui 
Langer, cînd îl întrebase despre tăcerea undelor radio. 


În faţa lor, ceața începea să se subţieze la nivelul 
solului, dar nu mai sus! Se apropiau de o zonă mai 
netedă, cea mai bună suprafaţă pentru instalarea unei 
tabere pe care o întilniseră pînă atunci, şi Beaumont 
decise că era mai bine să se oprească. 

Cîinii alunecau mai repede pe gheaţă acum, un semn 
sigur că se simțeau epuizați. Ceva mai devreme, Langer 
îl avertizase: 

— Bismarck a încetinit. Toţi o să dea ortul popii în 
curînd, dacă o ţinem tot aşa. 

— Nu cred c-o să găsim un motel la ora asta, strigă 
Beaumont, aşa că ne facem chiar aici culcuş... 

Opri, fără a lăsa din mînă ghidonul, şi privi drept 
înaintea sa. In ceața care se risipea, străluci ceva 
roşiatic, dispăru, apoi străluci cu mai multă putere. Nu-i 
venea să creadă. Clipi, sigur că avea halucinaţii, apoi se 
holbă din nou. Ceaţa plutea, rostogolind o perdea peste 
privirile sale, o perdea transparentă. Flacăra roşie 
izbucni din nou, penetrînd prin perdea, ridicîndu-se mai 
sus, agitindu-se şi tremurînd. Simti în nări un miros slab, 
un miros de fum, iar acum ciinii adulmecară şi ei 
neliniştiţi, simțind focul. 

— Ce naiba e asta? bombăni Grayson. 

Beaumont nu răspunse. Luă busola de la american şi 
se aplecă, privind cadranul luminos cu grijă, pentru a se 
orienta. Cînd ridică privirile, flacăra devenise o lumină 
estompată, cu aspect ameninţător, tipul de strălucire pe 
care o văzuse o dată de la patru mile distanţă pe 
gheaţă, cînd luase foc o bază americană de cercetare 
din Alaska. 

— Ce este? repetă Grayson. Arată îngrozitor. 

— Lăsăm popasul, spuse Beaumont sumbru. Pornim 
din nou - cît de repede putem conduce ciinii. Obiectivul 
5 e în flăcări. 


Marţi, 22 februarie, 12.15 î.a. - 8î.a. 


— Vreun maniac a făcut nebunia asta în mod 
deliberat - este sabotaj... 

Matthew Conway, şeful staţiei, în vîrstă de cincizeci 
de ani, fierbea, fierbea aproape cu aceeaşi furie ca şi 
cabana radio, care devenise un far călăuzitor în noapte. 
Lîngă el, în ceața plutitoare, Beaumont cerceta ruinele 
în timp ce doctorul Conway ţinea o lampă puternică 
deasupra a ceea ce fusese nu de mult o cabană mare. 
Cioturi carbonizate arătau locul unde fuseseră pereţii, 
un bloc răsucit de metal zăcea pe jumătate îngropat sub 
un morman de cenuşă, iar un miros înţepător de ars era 
încă prezent în noaptea fără vînt. Cabana arsese pînă în 
temelii şi funinginea se rotea şi plutea prin ceaţă. 

— De ce sabotaj? întrebă Beaumont, săltîndu-şi arma 
de pe umăr. 

— Cînd am ajuns aici, locul era deja aprins, dar nu 
era aşa, spuse Conway furios. Rickard, operatorul radio 
pe care l-ai întîlnit la sosire, a descoperit focul. Cînd am 
ajuns aici, era un infern - dar uşa nu dispăruse. Am 
observat aşchii proaspete de lemn în jurul încuietorii - 
arăta ca şi cînd ar fi fost deschisă cu forţa. 


— Poate de la foc, spuse la întîmplare Beaumont. 

încerca să-i calmeze pe ceilalţi; de cînd sosise, cu 
zece minute mai devreme, simţise în aer tensiunea 
dintre cei trei bărbaţi ce aşteptau să fie evacuaţi de la 
baza sortită pieirii, tensiune ce fusese prezentă acolo 
înainte ca acea cabană să izbucnească în flăcări. 

— Nu părea să fie aşa, protestă Conway. Apoi mai era 
caloriferul cu termostat Coleman - bucata aceea 
torsionată de metal. L-am putut vedea prin uşa deschisă 
şi era trîntit pe o parte. Mai devreme, cînd Rickard a 
părăsit cabana, era drept. 

— Poate focul a provocat răsturnarea... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, crezi că mi-am 


pierdut minţile? Am petrecut eu trei ani pe insula asta, 
dar sînt încă sănătos la cap! Caloriferele acelea cu 
termostat sînt grele - ar trebui să loveşti cu putere unul 
ca să-l poţi dărîma. 

— E-n regulă, Matt, ia-o uşor. Beaumont se învirtea în 
jurul ruinelor ce mocneau. 

ÎI întîlnea pe Conway de trei ani, din cînd în cînd, şi de 
două ori vizitase Obiectivul 5 cînd acesta plutea multe 
mile mai la nord de periculoasa sa poziţie actuală. Dar în 
ceaţă, totul părea diferit. Cînd văzuseră focul, se 
repeziseră peste gheaţă, îndreptindu-se direct spre 
insulă, fără să-ncerce să găsească rampa cu tanchetele. 
Tiriseră săniile într-un şanţ, pe stîncile de şase yarzi 
înălţime care se întindeau deasupra calotei, şi se 
îndreptaseră spre strălucirea portocalie din ceaţă. 

— Grămada aia de metal, care abia se zăreşte în colţ, 
este emițătorul nostru, strigă Conway. A fost emițătorul 
nostru, rectifică el; acum n-avem nici o posibilitate de a 
lua legătura cu uscatul - sîntem izolaţi pînă ne vin 
avioanele. 

— Adică peste zece zile, spune Beaumont care stătea 
lîngă american. De ce-au lăsat-o atit de tirziu? 

— A fost ideea mea idioată. 

Conway părea dezgustat. 

— N-am mai avut pînă acum ocazia să facem teste de 
măsurarea adîncimii şi salinităţii atît de departe în sud şi 
am crezut că e o ocazie trimisă de ceruri. Dar n-am luat 
în considerare lăsarea ceţii. Şi acum asta... 

— Oricum, cine ar fi putut sabota cabanele? întrebă 
Beaumont. 

— Sîntem numai noi trei aici - deci, nimeni. Nu ştiu, 
epuizarea începe să-şi spună cuvântul şi la mine. 
Schimbă subiectul. Ce ştii despre rusul care ar urma să 
vină aici? 

— Se numeşte Gorov, Mihail Gorov. Tonul lui 
Beaumont era degajat şi vag. Conway nu primise 
aprobarea de acces la informaţii strict secrete pentru 


munca lui. Nu ştiu prea multe despre el, dar presupun 
că Washington-ul crede că le poate spune ceva despre 
organizarea politică din Rusia. Trebuia să fie pe drum, să 
vină aici de la North Pole 17. 

— Şi de aceea te afli aici? 

— Trebuie să-l iau şi să-l duc înapoi la Curtis Field. 
Simplu ca bună ziua. 

— Simplu... să traversezi calota înapoi? Conway îl 
privi fix pe englez. N-aş face treaba asta nici pentru 
şaizeci de mii de dolari, zimbi el, îndepărtînd particule 
de gheaţă de pe sprîncene. Şi mi-ar prinde bine şaizeci 
de mii de dolari. Ne întoarcem la ceilalţi acum? 

— E vreun loc unde să putem discuta singuri? 

— Cabana pentru cercetări e chiar aici, spuse 
Conway, privind de-a lungul unei cărări de zăpadă 
bătătorită, între cabanele de locuit. 

Beaumont era destul de sigur că ceața se îngroşa din 
nou. Era, de asemenea, sigur că Conway avea dreptate: 
cabana radioului fusese sabotată. Dar nu avea sens să 
accentueze tensiunea de pe insulă şi avea un motiv 
solid pentru a păstra tăcerea. Dacă Gorov reuşea să 
treacă şi îl vor lua cu ei, îi vor lăsa pe cei trei oameni la 
Obiectivul 5. Despre Conway n-avea dubii, dar pe 
Rickard nu-l ştia, iar despre Sondeborg nici nu trebuia să 
ştie: o singură privire spre specialistul în probleme de 
gravitație îi spusese că era la marginea unei prăbuşiri. 
Dacă ruşii vor sosi după ce ei vor pleca cu Gorov şi vor 
începe să-i preseze pe oamenii care aveau să rămînă, 
aceştia nu le vor putea spune nimic - dacă nu vor şti 
nimic. 

— O să te dezgheţi aici, spuse Conway, în timp ce 
descuia uşa unei cabane de la capătul şirului. Am lăsat 
caloriferul deschis. 

Cabana avea cam aceeaşi mărime ca şi clădirea 
statului major în care intraseră cînd sosise Beaumont, o 
cameră spațioasă măsurînd cam patru yarzi şi jumătate 
pe şase. Lăzi de împachetat, gata pentru evacuare, erau 


îngrămădite pe lingă pereţi, iar la un capăt se înălța un 
imens trepied de fier care susţinea un troliu mare. 
Conway arătă spre trepied. 

— De ăsta agăţăm camera subacvatică pe care o 
trimitem jos, ca să ia imagini de pe fundul mării. Am 
trimis un perforator de adincime acolo prin aceeaşi 
gaură. Vrei să arunci un ochi? 

Conway se aplecă şi ridică o parte din scîndurile 
podelei de sub trepied. Se căscă o trapă largă şi 
Beaumont privi în jos spre gaura pătrată, cu latura de 
peste un metru. La vreo doi metri dedesubt, erau mai 
multe scînduri pe podea. 

— Acolo îl putem ascunde pe Gorov în caz de urgenţă, 
sugeră Conway. E al naibii de frig, dar e tot ce pot face. 

Beaumont îl privi pe Conway, de cealaltă parte a 
găurii adînci. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Uite ce e Keith, ţi-am spus că sînt încă în toate 
minţile. Şi că pot să-mi văd singur de grijă. Aduci doi 
oameni aici peste cerc de la capătul ceţii - şi aţi zburat 
cu toţii cu un elicopter, după cum ai spus. Aşa că 
personajul ăsta, Gorov, care trebuie să fie destul de 
important, a plecat de la baza rusească şi vine aici - 
ceea ce înseamnă că oamenii din securitatea rusă or să 
vină acum după el. Corect? 

— Doar eu ţi-am spus asta. 

— Da, dar nu mi-ai spus de ce a fost sabotată staţia 
radio. Au făcut astfel încît să ne izoleze - ca să nu putem 
emite semnale către Curtis Field, cînd soseşte rusul tău. 
Am înţeles asta în timp ce veneam aici dinspre 
harababura aia din capătul aleii. Corect? 

— Ce e sub următoarea grămadă de scînduri? întrebă 
Beaumont. Şi ai dreptate - dar să nu sufli nimic nici lui 
Rickard, nici lui Sondeborg. 

— Discreţia întruchipată! 

Conway se aplecă din nou, apucă o frîinghie agăţată 
de un cîrlig şi trase. Scîndurile de jos se deschiseră, 


formînd o trapă batantă care lăsa să se întrevadă 
dedesubt  întunecimea. Conway aprinse lampa şi 
îndreptă în josul găurii raza puternică ce se pierdu în 
bezna fără sfîrşit. Un miros pătrunzător de acid şi sare 
se ridică spre nările lui Beaumont. La marginea razei 
străluceau pereţii de gheaţă. 

— Aici jos e Arctica, spuse Conway. Şaizeci de metri 
prin gheaţă. E un loc bun să ascunzi un corp. 

— Să sperăm că n-o să fie cazul, replică Beaumont. 

— Era o glumă - ajută să mai slăbească tensiunea. 
Conway cobori trapa peste hăul sinistru. Ai observat 
probabil că sînt un pic nervos - şi poate vei înţelege de 
ce, cînd îţi voi spune că Mihail Gorov se află în cabana 
de alături. 

Fugarul rus, oceanograful şef al URSS, arhitectul 
sistemului Catherine, zăcea inconştient, pe unicul pat de 
lîngă un perete al cabanei. Păturile trase pînă la bărbie 
lăsau să se vadă chipul schimonosit de frică, buzele 
groase, pe jumătate deschise, prin care Gorov respira 
zgomotos, şi grămada de păr negru şi drept, căzut pe 
frunte. Ca şi Leonid Brejnev, avea sprincene groase, dar 
obrajii îi erau scofilciţi şi livizi. 

— A venit cu o jumătate de oră înainte să vii tu, 
explică Conway. Eram singur la cabana în flăcări a 
radioului cînd şi-a făcut apariţia, clătinîndu-se prin 
ceaţă. L-am adus aici înăuntru, pentru că era, în primul 
rînd, cel mai apropiat loc. 

„E culmea ironiei“, gîndi Beaumont, cineva făcuse o 
greşeală foarte mare cînd dăduse foc cabanei. Pentru că 
strălucirea focului îl călăuzise să localizeze insula de 
gheaţă - şi Gorov se orientase, fără îndoială, după 
flacără, pentru a găsi Obiectivul 5. Rusul se mişca 
întruna în somn, murmurind ceva care ar fi putut fi 
numele unei fete - Rachel - apoi se potolea din nou. 

— E foarte rău? întrebă Beaumont. Ai practicat 
medicina cîndva, aşa că artrebui să ştii. 

— Degerătura nu este atit de rea pe cît pare. Unele 


din ele sînt cicatrice vechi, iar rănile proaspete i le-am 
tratat Nu se putea opri să vorbească şi era un pic isteric, 
aşa că i-am dat un sedativ uşor, care să-l ajute să se 
odihnească. Vorbea ca şi cum eu aş fi ştiut că urma să 
vină, aşa că l-am lăsat - credeam că e din cauza isteriei. 

— Cum a ajuns aici? 

— Se pare că a trecut peste calota polară, cu sania... 

— Nu ştii sigur, Matt? întrebă Beaumont. 

— Nu e nevoie să iroseşti... 

— E important! Dacă sania aceea zace pe undeva şi 
ruşii o vor găsi, vor şti că e aici. 

— Îmi pare rău, înţeleg ce vrei să spui. Mi-a spus că 
şi-a pierdut cîinii pe aici, pe undeva... dormita şi nici nu-i 
mai ţinea în frîu, de fapt. A trebuit să tragă el însuşi 
sania restul drumului şi asta aproape l-a ucis. Apoi a 
văzut cabana în flăcări, de la distanţă, a făcut o 
aproximare rapidă, a abandonat sania şi a venit aici pe 
jos. 

Conway luă o ţigară pe care i-o oferi Beaumont, iar 
rusul începu din nou să se mişte, cînd se aprinse 
chibritul. 

— Presupun că trebuie să fi lăsat sania la vreo 
jumătate de milă în spatele stîncilor. E rău? 

— Nu prea rău. De unde ştii că e Mihail Gorov? 

— El a spus asta... 

— Asta e jacheta lui? Beaumont luă jacheta de pe o 
masă şi începu să caute prin buzunare. Nu îmi amintesc 
că aveai un pat aici cînd am fost pe insulă ultima oară. 

— Nu era, zîmbi Conway încruntat. Motivul oficial este 
că am făcut o mulţime de calcule aici şi, cînd terminam, 
mă rostogoleam în pat. Adevăratul motiv este că-mi 
permite să rămîn singur cîteva ore. 

— Fără Sondeborg, mai ales - cedează repede. Şi asta 
o să-l influenţeze pe Rickard în curînd - panica este cea 
mai molipsitoare dintre toate suferinţele umane. E 
necesar să cotrobăi prin lucrurile lui personale? întrebă 
Conway cu asprime. 


— Da! Cartea asta de vizită spune că este Mihail 
Gorov, răspunse Beaumont sceptic. Necazul e că nu 
avem nici o fotografie de-a lui. A spus că oamenii 
securităţii îl urmăresc? 

— Nu, a amuţit cu puţin înainte de a-l băga în pat. 
Cred că era suspicios, pentru că nu ştiam nimic despre 
el. Asta-i un alt motiv pentru care l-am adus în această 
cabană... şi l-am tinut aici, asta e. 

Beaumont îl privi fără o vorbă în timp ce ridică parka 
umedă a rusului. Lîngă caloriferul mare, pe care Conway 
îl deschisese, zăpada de pe blană se topise. 

— Ceilalţi nu ştiu că e aici, continuă Conway. Mi-a 
spus destule ca să înţeleg că era fugar şi am ghicit că 
securitatea rusă ar putea fi pe urmele lui - nu am nevoie 
de mai multă panică decit cea de pînă acum. Conway se 
opri. Şi dacă trebuia să-l ascund, n-aveam încredere în 
Sondeborg că o să-şi ţină gura. 

Beaumont îl privi cu respect pe american. 

— Asta a fost o chestie deşteaptă din partea ta, Matt, 
foarte deşteaptă. Şi ar putea fi util... dacă ruşii chiar vin. 
S-ar putea să trebuiască să-l ascundem pe Gorov jos, în 
gaura aceea oribilă, deşi... 

— N-am vrut să spun un corp viu, protestă Conway. 
Ţi-am spus că a fost o glumă. Dumnezeule, dacă-l laşi 
acolo jos o să moară îngheţat. 

— Nu şi dacă-l legăm bine - îl înfăşurăm - şi punem 
un calorifer mic acolo jos cu el. Ar fi doar pentru scurt 
timp - în timp ce ruşii ar cerceta baza. 

— Să cerceteze baza! Conway era ca turbat. Nu pot 
face o percheziţie aici - peste locul ăsta flutură steagul 
american... 

Beaumont scoase un tub lung dintr-unul din 
buzunarele adinci ale parkăi, un tub ce măsura vreo 
treizeci de centimetri lungime şi era greu. 

— Matt, n-ai avut cum să ştii - şi asta e altceva ce nu 
trebuie să afle ceilalţi doi. Sîntem izolaţi pe această 
bază. Nimeni nu poate zbura pînă aici datorită ceţii, 


emițătorul radio a fost eliminat. Dacă cineva ar dispărea 
de pe insulă în acest moment, nimeni n-ar putea dovedi 
ce s-a întîmplat. 

Conway se lăsă încet pe un scaun masiv de lemn şi se 
holbă la Beaumont. 

— Cine face panică acum? întrebă el, cu un zîmbet 
forţat. Nu se poate să crezi că n-ar îndrăzni... 

— Hai să te lămuresc, spuse Beaumont cu răceală. Nu 
e nevoie de multă îndrăzneală, doar un pic de cruzime. 
Să presupunem că una dintre tanchetele tale a fost 
găsită abandonată la cîteva mile de aici - fără benzină. 
Cînd ceața se ridică şi cineva zboară pînă aici de la 
Curtis, găseşte baza pustie, cabana radio incendiată, 
tancheta afară pe gheaţă. Ce concluzii trage? Că aţi 
intrat cu toţii în panică, atunci cînd ceața a cuprins zona, 
cînd aţi pierdut unicele mijloace de comunicaţie cu 
uscatul şi că aţi încercat să scăpaţi singuri. Aţi rămas 
fără combustibil şi aţi pornit îndărăt spre insulă - pe 
drum vi s-a întîmplat ceva. Se deschide o copcă, iar un 
bloc de gheaţă în mişcare vă îngroapă pe toţi... 

— Asta e oribil, protestă Conway. Vorbeşti despre 
planul unui asasinat în masă... 

— Vreau să ştii cum stau treburile, Matt, spuse încet 
Beaumont. Vorbesc despre Serviciul Special de 
Securitate Rusă. 

— Cînd plecăm? 

Langer puse această întrebare după ce băgă ciinii în 
cabana din faţa clădirii statului major. Pregătirile de 
evacuare a bazei erau avansate, iar jumătate din 
cabanele de pe insula de gheaţă erau acum neocupate. 
Pereţii cabanei alese pentru cîini erau căptuşiţi cu lăzi 
de împachetat umplute cu echipament şi aşteptau 
avionul care urma să le ridice peste zece zile. 

— De îndată ce Gorov e pregătit de plecare - mai 
devreme, în caz de urgenţă, ceea ce s-ar putea întîmpla, 
răspunse Beaumont. 

Langer potrivi caloriferul pe care îl cărase în cabană şi 


privi în sus, cu o grimasă. 

— Aşteptăm companie? Una proastă? 

— Au mai fost pe aici - cînd au dat foc cabanei de 
transmisiuni. Cred că sînt încă foarte aproape. Horst, 
cînd ai să strîngi lucrurile de aici, am să te rog să laşi 
emițătorul afară şi să transmiţi un mesaj necifrat către 
Curtis Field. lată mesajul: „Cabana radio Obiectivul 5 
scoasă din funcţiune. Sabotaj“. Repetă cuvîntul 
„sabotaj“ de cîteva ori apoi semnezi şi împachetezi 
aparatul la loc. 

Langer îl mîngiie pe adormitul Bismarck care deschise 
un ochi împăienjenit şi-l închise la loc. 

— Vrei să spui să nu aştept confirmarea de primire a 
mesajului? 

— Mesajul nu e pentru Curtis Field - e pentru aparatul 
de supraveghere rus de la Polul Nord 17. 

— Şi n-ai de gind să explici misterul, nu? întrebă cu 
umor Langer. Doar aşa, ca să ştiu ce fac, ce se petrece? 

— Mai tirziu. După ce faci asta, păzeşti cu Sam 
cabana în care se află Gorov. Dacă dai de necaz şi n-ai 
timp să pleci de acolo, tragi cu arma un foc în aer. Cît nu 
păzeşti cabana, încearcă să dormi puţin. 

— i-ar prinde bine şi ţie, observă Langer. Am avut 
partea leului cînd pluteam pe banchiza aia. Şi dacă 
putem să ne mişcăm mai repede de aici, renunţ la 
somn. Locul ăsta îmi dă fiori - ştii că personajele astea 
trei, care aşteaptă evacuarea, sînt pe cale să cedeze 
nervos? 

— De aceea ne mişcăm cu grijă, îl avertiză Beaumont. 

leşi afară, în noaptea îngheţată, şi faţa i se contractă 
cînd închise uşa. Abia putea vedea cabana statului 
major, care se afla la doar doi yarzi dincolo de cărarea 
de zăpadă bătătorită ce trecea printre două şiruri de 
clădiri. Ceaţa se îndesise din nou şi părea să se 
intensifice în continuare. Se opri şi ascultă. Se auzea, 
din apropiere, pufăitul înfundat al generatorului ce 
asigura iluminarea pe Obiectivul 5 şi, mult mai departe, 


auzi altceva - geamătul estompat şi piriitul blocului 
polar ce înconjura insula. 

Cînd Obiectivul 5 avea să se crape sub acea greutate 
teribilă, catastrofa urma să se producă imediat. Ar fi 
apărut fisuri de nicăieri, care s-ar fi lărgit în crevase, 
des- chizînd hăuri fără fund cînd insula avea să cedeze, 
în cele din urmă, după treizeci de ani de rezistenţă faţă 
de permanenta presiune a cercului polar. 

Dar nu insula îl îngrijora în acest moment pe 
Beaumont, ci altceva ce s-ar putea mişca pe ea, undeva 
la distanţă, înăuntrul ceţii groase care se rostogolea 
plutind în jurul lui. Privi dealul pe care nu-l putea vedea, 
acea protuberanţă stranie, de doisprezece yarzi înălţime 
cu bolovanii săi încastraţi, plutind pe mare la o sută de 
mile de cea mai apropiată coastă. Ochii îi lăcrimau de 
frig; Horst avea dreptate, era al naibii de obosit. 
Traversă poteca, deschise uşa de la statul major şi-l 
strigă pe Grayson. Apoi aşteptă afară pînă ce 
americanul îşi puse parka. 

Ca de obicei, americanul nu puse nici o întrebare, cînd 
Beaumont îi explică despre Gorov. Făcu un singur 
comentariu, în vreme ce-şi săltă arma pe umăr, înainte 
de a porni pe potecă. 

— Sînt unele necazuri acolo, înăuntru. Mi-ar plăcea 
să-l azvîrl pe Sondeborg în cea mai apropiată copcă 
deschisă. 

Beaumont se îmbărbătă, intră şi închise uşa. Auzise 
vocile ridicate de afară, dar acum Sondeborg tipa, 
certîndu-se cu Conway. 

— Nu putem trece spre uscat cu emițătorul distrus, 
urla Sondeborg. Dacă insula începe să se rupă, înainte 
ca avioanele alea să ajungă aici? Sîntem prinşi în 
cursă... 

Specialistul în probleme de gravitație, cu chipul slăbit, 
încetă să strige, cînd Beaumont închise uşa. De-a lungul 
peretelui acoperit cu cărămidă, se aflau două paturi 
suprapuse, iar Jeff Rickard, operatorul radio, şedea pe 


unul din paturile de jos, mestecînd un băț de chibrit şi 
privindu-l pe Sondeborg. Conway stătea sprijinit de o 
masă în mijlocul camerei, cu braţele încrucişate, iar 
roşeaţa feţei sale palide n-avea nimic de-a face cu 
căldura camerei. 

— Culcă-te, Harv, pentru numele lui Dumnezeu, se 
răsti Rickard. Nu sîntem singuri, aşa că încetează să te 
mai agiţi atit. 

Operatorul radio, un tip vesel, de treizeci şi doi de ani, 
cu părul negru şi creţ, întinse o mină ca să-l apuce pe 
celălalt de braţ. Sondeborg se smuci şi-l privi pe 
Beaumont. 

— De ce-ai venit aici? întrebă el. 

— Ţi-am mai spus, explică Beaumont răbdător. 
Elicopterul nostru s-a prăbuşit pe gheaţă şi am avut 
noroc, de asta... 

— Nu cred o iotă! 

— Îmi pare rău să aud asta. 

Era o oarecare asprime în tonul lui Beaumont, în timp 
ce-şi proptea arma într-un colţ. Işi scoase parka şi o 
puse pe masă. 

— Ai băut, nu? 

Nu era o deducție strălucită: simţi mirosul băuturii din 
respiraţia specialistului în gravitație de la doi yarzi. 

— Are o sticlă ascunsă pe undeva, îl informă Conway. 
N-am găsit-o încă. Asta e ultima sa excursie arctică. 

— Frate, mie-mi spui! rînji Sondeborg. Cînd voi urca în 
avionul ăla, singura gheaţă pe care voi dori s-o mai văd, 
va fi într-un bar. 

— Care e probabil locul în care ai să-ţi petreci restul 
zilelor, fără îndoială, observă Beaumont, dezgustat. 

Ceva neaşteptat se petrecu cu Sondeborg. Se aplecă 
şi apucă un tirnăcop pentru gheaţă de sub masă, un 
tirnăcop cu miner mic, apoi se ridică încet, fixîndu-l pe 
Beaumont cu o privire inexpresivă. 

— Pune ăla jos! spuse Conway tăios. 

— Soldăţoiul ăsta englez ocupă prea mult spaţiu, 


spuse Sondeborg încet, făcînd un pas înainte. 

— Stai pe loc, Rickard, îl avertiză Beaumont. Se pare 
că nu sînt prea popular pe aici, continuă el, luîndu-şi 
parka de pe masă. Nu vreau să vă fac neplăceri, 
Conway, adăugă. Am să mă mut într-una din celelalte 
cabane... 

Ţinea parka de parcă s-ar fi pregătit s-o îmbrace, în 
timp ce Sondeborg îl urmărea cu nesiguranţă, apoi, 
dintr-o singură mişcare rapidă, o aruncă, asemeni unui 
matador ce mînuieşte o capă, peste braţul drept al lui 
Sondeborg. Acesta îşi smuci braţul ca să elibereze 
tîrnăcopul, şi atunci Beaumont îl lovi. Îi trimise o lovitură 
scurtă, năprasnică, cu braţul îndoit, lovitură care îl 
dărimă pe Sondeborg peste paturi. Specialistul în 
gravitație se lăsă moale, jumătate pe pat, apoi căzu 
inconştient pe podea. 

— Examinează-l, se răsti Beaumont De cît timp se 
comportă aşa? 

Conway se aplecă deasupra bărbatului şi-l examină 
rapid, apoi vorbi peste umăr. 

— E rece ca gheaţa. Cu băutura din el ar putea s-o 
ducă astfel citeva ore. 

— İl putem duce de aici în altă cabană? 

— Cea de alături are două paturi... 

— Aş vrea să-l mutăm acolo, spuse Beaumont nervos. 
Aş vrea, de asemenea, să fie bine legat. 

— Legat? 

Conway păru surprins şi stingherit. 

— Legat. Beaumont ridică tirnăcopul de gheaţă de pe 
podea. Orice om care tratează pe altcineva cu acest 
obiect trebuie să fie imobilizat. Imobilizează-l şi pune un 
lacăt la uşă. 

Conway deschise gura să spună ceva în timp ce 
Rickard îl ridică pe Sondeborg pe umăr. 

— Am un motiv, spuse Beaumont cu fermitate, aşa că 
încuie uşa cu lacătul. 

Se îndreptă spre un dulap înalt de la perete, se întinse 


deasupra lui şi luă ceva. Conway se holbă la obiectul pe 
care Beaumont îl puse pe masă. 

— Deci, acolo o ţinea. 

— Sînt mai înalt ca tine, sublinie Beaumont, aşa că 
am văzut de cum am intrat. Şi mai sînt altele două, 
acolo, sus. 

— De unde naiba le are? 

Conway luă sticla de pe masă şi o privi, ca şi cum nu-i 
venea să-şi creadă ochilor. Ţinea în mînă o sticlă mare 
de votcă rusească. 

— Nu putea s-o aibă de la Minski, care e inofensiv - 
ăsta e omul care lucrează la Polul Nord 17. Dar a venit 
pe aici din cînd în cînd, ca să vadă cum merg treburile. 

— Ca să obţină informaţii, răspunse Beaumont. Ruşii 
au cîte un dosar detaliat despre fiecare bază americană 
din Arctica - asta se ştie. Minski lua informaţii de la 
Sondeborg în schimbul băuturii, pe care voi nu l-aţi lăsat 
s-o aibă. Acum poate că o să fii de acord să-l încui. 


— Semnalul acela mă îngrijorează, spuse Dawes. Cred 
că se pregăteşte un moment crucial - aşa că o să trimit 
un avion la Obiectivul 5. 

— Dar e încă ceaţă, protestă Adams. Cum ar putea 
cineva să aterizeze? 

— Semnalul spune că staţia radio a fost incendiată - 
„sabotaj“ era cuvîntul. Trimit transportul pe care-l avem 
pregătit în caz că se ridică ceața... îl trimit pe Ridgeway. 

— Dar cum aterizează? 

— Nu ştiu, recunoscu Dawes. Dar, dacă cineva poate 
s-o facă, acela e Ridgeway. A făcut cinci aterizări pe 
Obiectivul 5 în părţi diferite ale Arcticii şi e cel mai bun 
pilot civil pe o rază de cîteva mii de mile. Transmite-i 
ordinul lui Fuller. 

— Nu-mi place, spuse Adams, cînd ridică receptorul 
să vorbească cu turnul de control. 

— Nici lui Ridgeway n-o să-i placă, replică Dawes. 


— Am trimis semnalul, îl informă Langer pe 
Beaumont, închizînd uşa şi privind în jur prin cabană. 
Unde-s ceilalţi? 

— İl duc pe Sondeborg la culcare - după ce eu l-am 
adormit. 

Îi spuse lui Langer ce se întîmplase. 

— Nu cred că a observat cineva, dar l-am ispitit pe 
Sondeborg la o luptă. Curăţ puntea. 

— Te temi că vor veni ruşii? spuse Langer, aşezindu-şi 
parka pe masă, peste a lui Beaumont. Doamne, e tare 
frig afară - mai bine m-aş duce să-l schimb pe Sam 
cîteva minute. 

— Nu mă îngrijorează că vin ruşii - sînt sigur că vin, 
răspunse Beaumont. Marea întrebare este dacă vin 
înainte sau după plecarea noastră. Dacă e înainte, nu 
vreau ca surioara cea slabă, Sondeborg, să le fie la 
îndemiînă pentru întrebări. 

Arătă spre sticla de votcă. 

— Mai ales că le-a dat deja informaţii pentru băutură. 
Le-a spus despre cabana radio. 

— Mai era nevoie să le spună - cu catargul ăla de 
deasupra? 

Beaumont se aplecă peste masă şi turnă cafea dintr-o 
sticlă, pe care o pregătise Conway pentru ei. 

— Bea nişte cafea. Da, era nevoie să le spună - că nu 
doarme nimeni acolo. În multe cabane din Arctica, 
operatorul are un pat de campanie unde doarme, stînd 
mereu lîngă aparate. Aici nu e nevoie. Rickard vizita 
cabana numai cînd folosea emițătorul. 

Beaumont făcu un semn spre cele două tuburi lungi 
de metal de pe masă. 

— Le recunoşti? 


— Douăzeci şi cinci de mii de ani de istorie în astea 
două. Langer luă un tub si-l examină indiferent. Uimitor 
e modul cum trimit unul din astea jos, la capătul unui 
burghiu, îl dirijează spre fundul mării la trei mii de yarzi 


adincime şi îl trag înapoi cu un miez. Tubul gol se 
întoarce de acolo cu o mostră din pămîntul de sub mare. 
Mai multe mii de ani de straturi geologice din adîncul 
oceanului sînt comprimate sub greutatea enormă a 
mării ca să rezulte asta. Douăzeci şi cinci de mii de ani 
pe care poţi să-i aduci în buzunarul hainei. 

— Gorov a făcut-o. Vezi vreo diferenţă între ele? 

Langer examină cele două tuburi. Amîndouă erau 
corodate şi uzate de numeroasele drumuri făcute prin 
apa mării, de mişcarea de fricţiune a burghiului, 
forţîndu-le să intre în pămîntul de sub apă şi amîndouă 
erau umplute cu materie. 

— Sînt doar mostre, răspunse Langer, ca cele de 
acolo. 

Făcu un semn cu capul spre o colecţie de tuburi pe 
care Conway le aranjase pe o ladă de împachetat. 

— Asta e a lui Gorov. Beaumont luă mostra şi îi scrijeli 
extremitatea cu ascuţişul briceagului. O substanţă 
solidă, de trei inci lungime, îi căzu în palmă cînd întoarse 
tubul. Bucata de materie de la celălalt capăt rămăsese 
la locul său cînd scutură tubul, apoi ceva strălucitor şi 
strîns înfăşurat i se rostogoli în palmă. Clipi din ochi spre 
Langer, desfăşurind în lumină o secţiune de film de 
treizeci şi cinci de milimetri. Şi ăsta, dacă nu greşesc 
prea mult, este un microfilm al hărților Catherine. 

— Dumnezeule... 

— Exact. Ţin în mînă o reproducere a întregului sistem 
subacvatic rus din Arctica. Beaumont înfăşură filmul şi-l 
strecură la loc în interiorul tubului, apoi introduse 
substanţa. Aşa că, dacă îl pierdem pe Gorov, avem 
măcar asta. 

— Cînd se va trezi, va observa că a dispărut, îl 
avertiză Langer. În locul lui, ar fi primul lucru pe care l- 
aş verifica în momentul trezirii. 

— De aceea n-o să-l supărăm - şi-i punem asta la loc 
în parka sa. Beaumont luă al doilea tub, apoi verifică 
ora. Era unu noaptea, după ora locală. Fă tu asta pentru 


mine cînd îl întîlneşti pe Sam. Şi acum să-mi fac un 
culcuş înainte de a adormi în scaunul ăsta. 

De-abia îşi scosese ghetele şi se urcase într-unul din 
paturile de jos, cînd uşa se izbi de perete şi Langer se 
întoarse. 

— Cred că ruşii vin aici. Sam le-a auzit motoarele... 


Siberianul traversa gheaţa de la North Pole 17 cu 
elicopterul care ateriză la marginea estică a păturii de 
ceaţă. Aici, se urcă într-o tanchetă - curiosul vehicul de 
tracţiune folosit în Arctica pentru deplasări scurte. Avea 
patru şenile - două în faţă, care susțineau cabina 
şoferului, şi alte două în spate, care trăgeau remorca 
vehiculului. 

— Ar trebui să ajungem la baza americană în jur de 
ora unu, spuse Kramer în timp ce se instala lîngă 
Papanin care se hotărise să conducă el tancheta. 

— Adică la ora la care am estimat că ar putea sosi 
Gorov... dacă a fost norocos. 

In ciuda ceţii, n-avură nici o problemă cu localizarea 
insulei de gheaţă. Detaşamentul de securitate, care îşi 
făcuse drum pînă la Obiectivul 5 mai devreme, plantase 
un dispozitiv electronic în virful dealului din spatele 
taberei lui Conway, a cărui cutie era orientată de Kramer 
spre a-i ghida drept către obiectivul lor. Dar era o 
călătorie pe un ger cumplit şi Kramer tremura cînd 
sosiră - ca şi cei zece oameni înarmaţi, înghesuiți 
laolaltă în compartimentul din spatele cabinei. 

Evitară rampa de zăpadă, care le-ar fi permis să 
ajungă direct pe insulă; în schimb, părăsiră tancheta pe 
gheaţă şi continuară drumul pe jos. Ca într-un joc de şah 
jucat de un mare maestru, totul fusese prevăzut. Cînd 
ajunseră la stînci, folosiră echipamentul de escaladare 
ca să treacă peste obstacolul de şase yarzi înălţime. 
Sus, Kramer îşi folosi cutia ca să se ghideze prin ceaţă 
spre piscul dealului acoperit cu stînci. Din virf, un 
compas portabil, de o formă ciudată, le arătă unde era 


nordul, locul unde se afla grupul de cabane. 

— Ceva nu e în regulă, şopti Papanin, cînd coboriră 
panta fără a găsi nimic. 

Ceva nu era în regulă; de cînd atacul asupra ultimei 
antene de la Obiectivul 5 reuşise şi de cînd ceața se 
lăsase, insula se întorsese cu cîteva grade, aşa că era 
un mare noroc că siberianul nimeri într-una din 
cabanele goale înainte de a şti că ajunsese. După citeva 
minute, poticnin- du-se ca un orb, găsi cabana statului 
major care avea acum o lampă aprinsă afară. Ciocăni la 
uşă cu pumnul înmănuşat, strigă în engleză, apoi 
deschise uşa şi păşi înăuntru. 

Siberianul vorbea o engleză fluentă; fusese antrenat 
într-un laborator pentru limbi străine din Harkov, în 
Ucraina; se perfecţionase în timpul lungilor conversații 
cu Guy Burgess la Moscova - cînd dezertorul englez era 
suficient de treaz ca să vorbească limpede. Siberianul 
petrecuse cea mai mare parte a anului 1967 ca ataşat la 
unul dintre consulatele sovietice din sud-vestul Statelor 
Unite ale Americii, consulate care aveau un singur scop, 
prin care îşi justificau cheltuielile: spionajul. 

Venit din ceaţă, lumina îl orbi pe Papanin. Ridică mîna 
ca să se ferească de strălucire şi văzu trei oameni - 
numărul pe care Minski îl raportase ca fiind cel al 
oamenilor aflaţi încă la Obiectivul 5, aşteptind să fie 
evacuaţi. Un bărbat foarte solid, de vreo treizeci de ani, 
stătea pe un pat şi curăța o puşcă - iar ţeava era 
îndreptată spre uşă. Un alt bărbat, mai scund, cu părul 
blond şi tot de vreo treizeci de ani, stătea în picioare 
lîngă uşă cu o armă sprijinită pe braţ, în timp ce în 
cealaltă mînă ţinea o cîrpă îmbibată în ulei. Cel mai în 
vîrstă dintre ei, de vreo cincizeci de ani, se sprijinea de 
masă cu braţele încrucişate şi privirea încordată. 

— Intră şi închide uşa aia blestemată, zise bărbatul 
masiv. 

Arma se ridică. 

— Nu! Numai tu... ceilalţi pot să stea afară. 


În spatele lui Papanin, mai multe siluete îmbrăcate în 
blănuri, toate cu cel puţin un cap mai scunde decit 
uriaşul siberian, se agitau prin ceaţă. Rusul păşi 
înăuntrul cabanei, uitîndu-se la bărbatul de pe pat. 

— Sînt de la Polul Nord 17... 

— Am spus închide uşa, zise încet omul solid. 

— Doctorul Kramer ar trebui să fie de faţă, insistă 
Papanin, are să vă avertizeze de ceva foarte important. 
— În regulă, intră şi Kramer - restul să stea afară... 

— Este foarte frig... 

— Nu v-a invitat nimeni aici. 

Expresia lui Papanin era întunecată şi simţi că se 
enervează cînd Kramer îl împinse din spate. Blondul cu 
arma trînti uşa în nasul oamenilor de afară, zăvorînd-o 
cu un zgomot strident de grilaj. Papanin privi repede în 
jur, căutînd vreo urmă a prezenţei lui Gorov la bază. 
Văzu perforatoarele de adincime pe o ladă, un tîrnăcop 
de gheaţă în spatele lor, nişte căni pe masa de care 
omul mai vîrstnic se sprijinea încă. Papanin era suficient 
de înalt ca să vadă cele două sticle de votcă rămase pe 
dulap - dacă nu cumva fuseseră uitate acolo. Siberianul 
îşi scoase parka îmbibată şi o agăţă pe spătarul unui 
scaun. 

— Mă numesc Vasili, explică el, cu ochii scotocind 
însă prin cabană. Sînt ofiţerul administrativ pentru 
diferite baze sovietice de cercetare, inclusiv pentru 
vecinii voştri, Polul Nord 17. Doctorul Kramer este 
ofiţerul medic acolo. Totul e-n regulă aici? întrebă el. 

— N-ar trebui să fie? întrebă Beaumont, la rîndul său. 

— Am mirosit ceva venind prin ceaţă, ceva ars... 

— Cabana noastră de transmisiuni a ars, izbucni 
Conway. A fost incendiată în mod deliberat. La genul 
ăsta de problemă te refereai? 

Beaumont îl felicită în gînd pe Conway; americanul 
reacţionase exact cum îi sugerase el, fapt ce-i dădea 
posibilitatea să-l descumpănească pe siberian. 

— E o treabă destul de serioasă, Vasili - am transmis 


un mesaj în Groenlanda raportînd sabotajul şi cineva va 
avea de răspuns la o grămadă de întrebări incomode. 

— Aţi transmis un mesaj despre foc? Era o urmă de 
falsă neîncredere în vocea lui Papanin. Oamenii ăştia 
trebuie să fie din lemn de la git în sus. Poţi să-mi spui 
cum e posibil să foloseşti un emiţător dacă a fost distrus 
de foc? 

— Emiţătorul de rezervă, îl informă Beaumont, 
laconic. Întotdeauna păstrăm unul disponibil - vouă vă 
permit să folosiţi numai unul la bazele ruseşti? Presupun 
că trebuie s-o punem pe seama extravaganţelor 
sistemului capitalist. Din întîmplare, continuă el, 
monitoarele voastre de la Polul Nord 17 vă vor spune 
despre mesaj cînd vă veţi înapoia. 

Beaumont aşteptă, întrebîndu-se dacă poliţa sa de 
asigurare urma să- i plătească un dividend. Cu siguranţă 
că siberianului nu i se spusese încă nimic despre mesaj 
dar era vital; de vreme ce aflase faptul că fusese trimis 
un semnal, că fusese deja raportat în Groenlanda că 
ceva foarte ciudat se petrecea la Obiectivul 5, el o să 
ezite să treacă la acţiuni extreme. Şi asta era tot ceea 
ce spera Beaumont - ezitarea, întîrzierea care să le dea 
timp - să-l îndepărteze pe Gorov de insula de gheaţă. 

— Monitoarele noastre? întrebă Papanin, fără 
expresie. 

— Oh, las-o baltă! Beaumont se ridică şi cei doi 
bărbaţi păreau să umple cabana, stind unul în faţa 
celuilalt. Sistem de monitorizare! Ştie toată lumea că 
aveţi sistem de monitorizare peste tot în Arctica pentru 
a verifica mesajele noastre. E o procedură normală, 
Vasili, aşa că de ce să faci un mare secret din asta? 

Conway îşi băgă încet mîinile în buzunarele 
pantalonilor, ca să ascundă faptul că transpira 
abundent. Beaumont mergea pe o sirmă suspendată la 
înălţime şi putea să cadă cu uşurinţă; afară erau oameni 
înarmaţi, o mulţime, chiar în faţa cabanei, şi nimeni n- 
ar fi ştiut vreodată ce se întîmplase de fapt pe Obiectivul 


5, în interiorul ceţii. Se îndoia că englezul l-ar putea 
contracara pe rus, încă îngrozitor de conştient de faptul 
că Gorov era ascuns la numai cîţiva metri de acolo. 

— N-am venit ca să vorbim despre asta, se răsti 
Papanin. Mă tem că unul dintre oamenii noştri poate fi 
responsabil de incendierea cabanei voastre, continuă el, 
pe un ton care era uşor conciliant. 

— Atunci va fi un mare semn de întrebare, spuse 
Beaumont aspru. De-acum a auzit şi Washington-ul 
despre asta - vă imaginaţi cum or să reacționeze la 
cuvîntul „sabotaj“! 

— Dacă ai să mă laşi să continuu... 

— O să apară miine în toate ziarele din lume, pe 
prima pagină: „Ruşii atacă o bază a SUA..“ 

— Asta-i ridicol... 

— Cumpără ziarul de miine şi-ai să vezi. 

Pentru prima oară în mulţi ani, Papanin era năucit. În 
cazul în care mesajul fusese trimis, trebuia să calce cu 
atenţie pe aici. 

„Fără incidente internaționale...“ Putea auzi 
instrucţiunile tovarăşului Brejnev repetîndu-se în creierul 
său în timp ce încerca să recîştige controlul situaţiei. 

— Vorbesc despre Nikolai Marov, un tînăr oceanograf, 
explică el. A înnebunit şi a ucis un alt om, numit Gorov. 
Apoi a scăpat în direcţia asta cu un atelaj şi o sanie. 
Marov a luat documentele victimei şi s-ar putea să 
încerce să se dea drept Mihail Gorov. 

— De ce-ar face asta? întrebă Beaumont. 

— Pentru că şi-a lăsat actele în cabana lui, spuse calm 
Papanin. Ştie că s-ar putea să-i cereţi să vedeţi o dovadă 
a identităţii lui... 


— Ce te face să crezi că e nebun? interveni 
Beaumont. 

Papanin îi aruncă o privire, pierzindu-şi răbdarea cu 
aceste întreruperi constante. Încercă o nouă tactică 
ridicînd vocea. 


— Pentru numele lui Dumnezeu, a incendiat cabana 
voastră! A comis o crimă brutală! N-a fost o crimă 
oarecare... L-a ucis pe bietul Gorov cu un tirnăcop de 
gheaţă si apoi i-a zdrobit faţa. Nu înţelegeţi? A petrecut 
trei ani in Arctica şi şi-a pierdut minţile... e ca un animal 
sălbatic, bîntuind pe undeva prin preajmă, pe gheaţă... 

— Atunci nu-ţi mai pierde vremea şi pleacă să-l 
găseşti. 

Papanin se calmă brusc, făcînd un gest spre Kramer. 

— Chestia asta ne îngrijorează mult. Cînd veţi auzi 
despre ce e vorba, veţi dori să mai stăm. Cred că 
doctorul Kramer ar putea explica mai bine... atunci veţi 
înţelege cît de serios este. Pot să iau loc? 

Trase un scaun şi se aşeză înainte ca cineva să 
aprobe, zimbind amabil. 

— Dă-i drumul, Kramer. 

— Marov este un psihopat... începu Kramer într-o 
engleză prudentă. 

— Nu vrem să cunoaştem fişa lui medicală, spuse 
Beaumont dezgustat, făcîndu-l pe siberian să se ridice 
din nou în picioare. Avem destule pe cap şi fără voi în 
noaptea asta. 

Papanin se ridică încet, îşi răsuci degetele ca să mai 
elibereze din tensiunea ce se strîngea în el. Trebuia să 
fie foarte atent; într-un fel, întreaga afacere se 
schimbase - în loc să-i înfricoşeze pe americani, Papanin 
însuşi se simţea periculos de nesigur. 

— Am venit să vă avertizăm, începu el în timp ce-şi 
lua parka de pe masă, să vă cerem să cooperaţi... 

— Am fost avertizaţi, am cooperat, am ascultat. 
Mulţumim. Şi acum avem o groază de treabă, izbucni 
scurt Beaumont. 

— Voiam să vă sugerez să cercetăm cabanele voastre 
- unul dintre voi ne-ar putea însoţi - în cazul în care 
Marov se ascunde aici. 

— Nu e nevoie - le-am verificat chiar noi cînd am 
văzut că cineva a incendiat cabana... 


Conway interveni cu o voce cutremurată de o furie 
îndreptăţită şi reuşi un efect magnific. 

— Ăsta este ultraj! Veniţi aici şi sugeraţi să verificaţi 
locul? Ăsta e teritoriul Statelor Unite ale Americii, 
domnule Vasili. Se îndepărtă de masă apropiindu-se de 
Papanin. Sper că nu trebuie să-ţi amintesc că steagul 
american flutură peste această insulă de gheaţă! 

Papanin se opri, se aplecă, jumătate îmbrăcat în 
parka, privindu-l pe Conway. Avea de gînd să-i scuture 
pe oamenii ăştia înainte de a pleca. 

— Am văzut steagul cînd am ajuns - atîrnînd moale ca 
o bucată de peşte îngheţat. Se îndreptă şi se îmbrăcă. 
Ar putea fi mai sigur dacă nici unul dintre voi n-ar părăsi 
insula asta pînă nu vine avionul vostru. 

— Mai sigur de ce? întrebă Beaumont. 

— Dacă vedem ceva mişcîndu-se pe calotă, oamenii 
mei ar putea presupune că e Marov şi ar trage, spuse 
Papanin încruntat. Le-am spus să-l aducă nevătămat - 
dacă e posibil. Dar Gorov are mulţi prieteni şi unii dintre 
ei sînt afară acum, şi toţi sînt înarmaţi. Işi trase gluga de 
blană peste capul său complet ras. Kramer, am solicitat 
colaborarea acestor oameni. De vreme ce nu mai sîntem 
bineveniţi, vom pleca. Aruncă o privire prin cabană. 
Călătorie plăcută înapoi în Statele Unite ale Americii, 
domnilor. Aici, irosiţi timpul de pomană. 

După ce plecară, Beaumont îl trimise pe Grayson 
afară, ca să se asigure că au plecat cu adevărat, apoi 
privi spre Conway care îşi ştergea palmele umede cu o 
batistă. 

— O să fie extrem de complicat de-acum încolo, îl 
preveni el. Omul care zicea că se numeşte Vasili e 
colonelul Igor Papanin, şeful Securităţii Speciale de la 
Leningrad - mi s-a arătat fotografia lui înainte de a pleca 
de la Washington. Beaumont îşi consultă ceasul. Ora 
1.45 î. a. Urmează să-l scot pe Gorov pe sanie la opt 
dimineaţa - peste şase ore. Asta ne va oferi cea mai 
bună ocazie de a-i evita pe ruşi. 


— De ce la ora opt? 

— Pentru că pînă atunci vor sta cu toţii undeva pe 
gheaţa polară, toată noaptea - aşteptînd să vadă ce se 
petrece. Vor avea parte de şase ore de ascultare atentă, 
de tresăriri, încordare, ca să vadă orice semn sau 
mişcare. Pînă la ora opt, vor fi cu toţii nervoși, obosiţi şi 
nu foarte atenţi. Dar mi-ar ajuta dacă aş crea o 
diversiune în momentul plecării. 

— Voi conduce tancheta prin împrejurimi, sugeră 
repede Conway. Pot să fac un tur al insulei în jurul 
poviîrnişului şi să mă mişc puţin pe calotă. 

— Este ceea ce urma să-ţi sugerez - cel puţin, pînă la 
un punct. 

Beaumont se ridică, cu ochii obosiţi şi membrele 
inerte. Începu să se mişte, ca să se menţină treaz. 

— Au venit pînă aici cu tanchetele - Dumnezeu ştie 
cum - Şi s-ar putea să transporte şi vreun radar mobil. 
Dacă ieşi cu o tanchetă, se vor concentra asupra ei - în 
timp ce noi ne vom strecura prin capătul vestic al 
insulei. 

— l-ar putea înşela... 

— Ascultă, Matt! Beaumont vorbi cu chibzuinţă, 
pentru a sublinia riscul la care se expunea Conway: Cam 
la o milă de cabana asta, se află un grup de ruşi 
înarmaţi, aşa că nu trebuie să riscăm inutil. Cred că l-am 
dărimat pe Papanin cînd i-am spus că a fost trimis un 
mesaj. 

— Va afla cînd va verifica la unitatea de transmisiuni. 

Un moment, Beaumont se întrebă dacă să-i spună lui 
Conway despre propriul său emiţător, apoi se hotărî să 
nu o facă. Exista posibilitatea ca Papanin să vină înapoi 
şi atunci s-ar fi putut să pună întrebările cu mai multă 
duritate. 

— Asta n-o să se întîmple pînă ce nu se întoarce la 
Polul Nord 17, spuse el. Poţi conduce tancheta în 
siguranţă prin partea estică a insulei pe ceața asta? 

— Am trăit trei ani pe insula asta - în toate 


anotimpurile, îl asigură Conway. Pot pune luminile de pe 
pista de aterizare să mă ghideze, apoi am un far la ea 
care-mi arată drumul în josul povîrnişului... 

— Nu în josul poviîrnişului! spuse Beaumont tăios. 
Insula are steagul nostru care flutură deasupra - o dată 
ce cobori pe colină, eşti pe terenul nimănui. Dacă ai de 
gînd să ne ajuţi, te-nvirţi încet pe insulă preţ de vreo 
oră. Pe insulă, repetă el. 

În următoarea jumătate de oră, avură de făcut o 
mulţime de lucruri. Îl chemară pe Langer, din cabana 
unde stătuse cu ciinii, pentru a-i ţine tăcuţi în timpul 
vizitei lui Papanin. Îi dădură drumul lui Rickard din 
cabana de alături, unde fusese închis împreună cu 
Sondeborg inconştient - în aparenţă pentru a-l 
supraveghea pe instabilul specialist în gravitație, dar şi 
ca să evite ca Rickard să audă despre prezenţa lui Gorov 
pe insulă. Beaumont era hotărît ca Conway să fie 
singurul om de pe Obiectivul 5 care să ştie de Mihail 
Gorov. 

Îi lăsară pe Conway şi pe Rickard în cabana statului 
major, apoi Beaumont îi luă pe ceilalţi cu el „să-l scoată 
pe Gorov din frigider“, după cum spunea. Din fericire, 
oceanograful rus era încă adormit, sub influenţa 
sedativu- lui, cînd ridicară trapa în cabana de cercetare 
şi traseră în sus corpul înfăşurat. Dacă s-ar fi trezit în 
mormîntul adînc, singur, reacţia sa ar fi fost una la care 
prefera să nu se gindească - pînă să descopere bileţelul 
mizgălit, lăsat de Beaumont lingă lampa pe care o 
coboriseră cu caloriferul. 

Înfofolit în multe pături, lui Gorov îi era surprinzător 
de cald cînd îl ridicară pe micul pat pe care Conway îl 
ins- talase în cabană. Se trezi cînd Conway se strecură 
înăuntru şi închise uşa. 

— Voiam să văd dacă se simte bine, explică 
americanul. Mi-era groază să mi-l imaginez zăcînd acolo 
jos. 

— Locul ăsta e diferit, spuse Gorov ridicîndu-se într-un 


cot. M-ati mutat într-o altă cabană. De ce? 

„Surprinzător de vioi“, observă Beaumont, dar un om 
care îşi făcuse singur drum peste cercul polar, de la 
Polul Nord 17, trebuia să fie neobişnuit de dur. li ceru lui 
Conway să-l examineze din nou şi-şi aprinse o ţigară în 
timp ce aştepta neliniştit verdictul. Era convins că aveau 
doar cîteva ore pentru a se îndepărta de insula de 
gheaţă. Papanin îşi va reveni în curînd din şocul întîlnirii 
iniţiale şi apoi se va întoarce - iar a doua vizită avea să 
fie mult mai periculoasă decît prima. 

— Pare a fi în condiţii bune, spuse Conway, ridicîndu- 
se de lîngă pacientul său. Nu pot înţelege - după o 
asemenea încercare. 

Beaumont îşi începu îndată interogatoriul, bom- 
bardîndu-l cu întrebări pe rusul care vorbea o engleză 
bună. Ca şi Papanin, Gorov învățase engleza la 
laboratorul de lingvistică din Harkov, o cunoaştere 
esenţială pentru munca sa. Cîndva, franceza fusese 
limba internaţională pentru comunitatea ştiinţifică 
internaţională, dar de un sfert de secol fusese înlocuită 
de engleză - şi lui Gorov îi plăcea să citească lucrări 
ştiinţifice în limba originală. Era, evident, luat pe 
neaşteptate de atacul verbal al lui Beaumont. 

— Cînd ai fost ultima dată la Kiev? 

— Săptămîna trecută. 

— Te-ai întîlnit cu vreo rudă acolo? 

— Cu fratele meu, Peter... 

— Lucrează la marină? 

— Nu, e pe un trauler... 

— Care era numele iubitei tale care a murit? 

Buzele groase ale lui Gorov se strinseră. Il fixă 
posomorit pe Beaumont. 

— Era logodnica mea. Urma să ne căsătorim... 

— Te-am întrebat cum se numea. 

— Rachel Levitzer. Toate astea sînt atît de necesare? 

— Chiar aşa! Sînt necesare? izbucni Conway, îngrozit 
de brutalitatea lui Beaumont. 


— Da, sînt, replică Beaumont scurt. 

ÎI privi cu mare atenţie pe Gorov. 

— Colonelul Papanin s-a aflat acum o jumătate de oră 
chiar în această cameră. 

Teama străluci în ochii rusului. Privi în jurul său prin 
cabană, ca un om prins în capcană, încercă să spună 
ceva, înghiţi în sec. Era reacţia instantanee pe care o 
sperase Beaumont; dacă acest om ar fi fost un farseur - 
trimis pe insulă de Papanin ca spion - n-ar fi putut juca 
adevărata teamă cu atita spontaneitate. 

Beaumont îi explică ce făcuse şi din ce motive. Nici o 
fotografie a lui Mihail Gorov nu fusese disponibilă la 
Washington, iar ăsta era singurul mod de a-i verifica 
identitatea. Cel puţin, acum, cînd porneau să traverseze 
gheaţa în teribila lor călătorie, ştiau toţi că luau pe omul 
potrivit. 

Conway îi oferi lui Gorov o gură de băutură, dintr-o 
sticlă de brandy pe care o adusese cu el, sticlă pe care o 
ţinea închisă în siguranţă, undeva într-un bufet, astfel ca 
Sondeborg să nu-l bea pe tot o dată, cu lăcomie; la 
sugestia lui Beaumont, pregăti rusului ceva de mîncare, 
pe un primus aflat în cabană - şi, tot timpul, fugarul 
rămase la marginea patului,  încleştindu-şi și 
descleştindu-şi degetele puternice, trecîndu-le nervos 
prin părul său moale şi negru. 

Curînd după ce se terminase interogatoriul, Gorov se 
ridicase să-şi întindă picioarele şi se clătinase pînă la 
scaunul pe care se afla aşezată parka sa. Ca din 
întîmplare, ridică parka să se aşeze un moment; cu şi 
mai multă degajare îşi petrecu mîna peste buzunarul 
parkăi care conţinea tubul de probe şi-i simţi forma 
cilindrică sub blană. Langer, stînd în picioare lîngă uşă, 
zimbi în sinea lui cînd Gorov se aşeză, vizibil relaxat că 
preţioasa sa avere era în siguranţă. 

În noaptea aceea, Beaumont nu avu norocul să se 
odihnească. Tocmai spusese că se ducea înapoi la 
cabana statului major, ca să se întindă puţin, cînd auziră 


cu toţii zumzetul îndepărtat al unui avion ce se apropia. 
Era un Hercules C 130 pe care Dawes, teribil de 
îngrijorat de semnalul „sabotaj“, îl trimisese, şi care se 
învîrtea pe sus, aşteptind să aterizeze. 

Colonelul Igor Papanin asculta şi el biziitul avionului 
american de transport. La cîteva sute de yarzi distanţă 
de rampa de zăpadă ce cobora de la Obiectivul 5, şedea 
în cabina tanchetei sale alături de Kramer, pufăind calm 
din mica sa pipă curbată. Atmosfera din interiorul 
cabinei închise era încărcată de fum gros, aşa de gros, 
încît Kramer se gîndea că în curînd va sucomba. Dar nu 
îndrăzni să deschidă geamul, pentru că asta ar fi permis 
gerului arctic să năvălească înăuntru. 

— Au aprins luminile de pe terenul de aterizare, spuse 
el nervos. 

Strălucirea estompată a unei singure lumini de 
aterizare sclipi sub vîrful stîncilor, apoi ceața o acoperi. 

— Normal, spuse Papanin, trebuie să arate avionului 
lor unde să aterizeze. 

— Si tot mai crezi că Gorov nu e acolo? 

— Am spus că nu eram convins că sosise deja - e un 
lucru diferit, Kramer. Cînd am sosit, mă aşteptam să văd 
teamă şi nelinişte, dar tot ce am surprins a fost 
indignarea. Omul acela mare era indignat într-un mod 
agresiv, spuse el gînditor. 

— Dar dacă a sosit - şi avionul aterizează? 

— Îţi faci prea multe griji. O să fie bine - ai să vezi. 

La vreo două sute de yarzi deasupra Obiectivului 5, 
pilotul avionului, Alfred Ridgeway, şedea în faţa panoului 
de comandă în timp ce se învirteau deasupra a ceea ce 
celălalt pilot, Arnold Schumacher, denumise făină de 
ovăz - pătura groasă de ceaţă cenuşie de sub ei. In cala 
din spatele său, două şiruri de locuri capitonate se 
înşirau pe lîngă fuzelaj, iar locurile din spate erau 
ocupate de doisprezece oameni în îmbrăcăminte arctică, 
înarmaţi. 

Cei doisprezece oameni aparţineau Serviciului Pazei 


de Coastă a SUA şi fuseseră în mod special aleşi pentru 
această treabă. De la Leningrad, ruşii trimiseseră un 
detaşament de Securitate Specială în Arctica, pentru că 
asta dădea expediției un caracter non-militar, fapt ce 
neutraliza pericolul unui incident internaţional, care să 
izbucnească chiar cu cîteva luni înainte de întîlnirea la 
vîrf de la Moscova. Washington-ul îşi lua aceleaşi 
precauţii din acelaşi motiv: trebuia să nu existe pericolul 
unui incident internaţional. 

Cele două locuri din apropierea cabinei pilotului erau 
ocupate de alt fel de pasageri: un doctor şi o asistentă. 
Doctorul Maxwell Hergsheimer, de patruzeci şi opt de 
ani, cu părul cărunt, echipat cu o trusă medicală şi 
tuburi de oxigen pentru pacientul rus, privea afară pe 
geam, la ceața care se rostogolea dedesubt în valuri 
mari. Lîngă el stătea asistenta Anne Clyde, din Brooklyn, 
o fată de treizeci de ani, care se oferise voluntar să vină 
cu el. Hergsheimer era îngrijorat din pricina ei; nu orice 
fată ar fi privit cu atita calm o călătorie spre pustiul 
calotei polare. Şi, ca să sublinieze caracterul civil al 
misiunii ei, purta uniforma de spital. Se înclină înainte 
peste umărul lut. 

— Oare căpitanul Ridgeway ne va duce jos? întrebă 
ea. 

— Aşa cred. E din acelaşi stat cu mine, Illinois, şi-l 
cunosc de ani de zile. O să se învirtă în cerc, pînă o să 
vadă bine drumul de coborire. 

In cabina pilotului, sentimentele lui Ridgeway erau 
mult mai puţin optimiste. De fapt, era într-adevăr foarte 
îngrijorat. Nu era nicăieri nici un semn de fisură în ceaţă; 
şi situaţia se înrăutăţea, în timp ce pătura plutea ca un 
nor negru de gaz otrăvitor sub lumina palidă a lunii. Se 
uită la indicatorul pentru combustibil. Mai avea destul - 
putea al naibii de bine să continue să se învirtă, pînă îi 
mai rămînea suficientă benzină să se întoarcă la Curtis 
Field. 

— Încep să mă-ntreb dacă am văzut aievea luminile 


alea de aterizare, comentă van Beeck, copilotul. 

— Vrei acasă, Jim? Tu ai spus că le-ai văzut, nu? 

— Le-am văzut, căpitane. 

— O.K. Atunci ne-nvirtim mai departe. 

Beaumont transpira neliniştit, stînd lîngă una dintre 
luminile de aterizare pe care Conway le aprinsese. În 
ceaţă, strălucea ca un mic foc verzui. Se afla împreună 
cu Conway la marginea terenului de aterizare, la un 
sfert de milă distanţă de grupul de cabane, unde alţi 
cinci oameni aşteptau cu aceeaşi nelinişte. Apoi auzi 
zumzăitul slab al avionului întorcîndu-se, un zumzăit 
care se auzea din ce în ce maitare. 

— Slavă Domnului, murmură Conway. Credeam c-a 
renunţat. 

„Slavă Domnului“, se gîndi şi Beaumont. Ceaţa se 
subţie puţin. Avionul trebuia să aterizeze ca să le 
asigure salvarea; la Curtis Field, Dawes îi spusese 
despre detaşamentul pazei de coastă care era pregătit, 
iar Beaumont era sigur că acesta era la bord. Cu un 
detaşament de o duzină de oameni pe insulă, Papanin 
va fi făcut şah-mat. 

— Crezi că poate ateriza pe ceața asta? şopti Conway. 

Pe ceaţă, era natural să şopteşti. Plutea pretutindeni 
în jurul lor, luînd forme ciudate, amenințătoare, iar frigul 
era intens. Işi mişcau picioarele, încordau degetele în 
bocanci, făceau orice să-şi menţină circulaţia, în timp ce 
aşteptau si motoarele avionului invizibil scoteau un vuiet 
înăbuşit. În curînd, fuse chiar deasupra capetelor lor şi 
ceața se mai subţie puţin. „Dar nu suficient“, gîndi 
Beaumont. 

— Nu cred că se gîndeşte să aterizeze, murmură el. 
Mă întreb ce vizibilitate are acolo sus... 

Vizibilitatea, de la o sută cincizeci de yarzi în sus, se 
modificase: în loc să fie imposibilă, era proastă spre 
teribilă. Ridgeway viră avionul mai abrupt pentru a avea 
o imagine mai bună şi mormăi. Era un obicei de care era 
inconştient - dar zgomotul era semnificativ pentru van 


Beeck. Asta îi spunea copilotului că tocmai fusese luată 
o decizie delicată de către căpitanul său. Aşteptă, în 
timp ce Ridgeway se uita atent la ceaţă. 

Pilotul văzuse luminile de aterizare, ghicise că 
această îmbunătăţire a situatiei va fi de scurtă durată si 
că, în curînd, ceața se va închide din nou. Ar fi fost o 
mare exagerare să spui că liniile paralele ale luminilor 
erau vizibile - îi apăreau lui Ridgeway, în avionul 
înclinat, ca două şiruri vagi, lucind palid: nu mai mult, 
dar îi arătau unde era pista de aterizare. Acele două linii 
estompate erau suficiente pentru el. 

— Coborim, zise el. Spune-le. 

Copilotul părăsi scaunul şi se duse în spate, în cala 
avionului şi le strigă celor paisprezece pasageri: 

— E timpul să vă puneţi centurile - coborîm... 

— Vezi, îi spuse doctorul Hergsheimer asistentei 
Clyde. Am avut dreptate - e din Illinois. 

În cabina de control, Ridgeway viră aparatul departe 
de insulă, descriind o curbă largă, ca să aibă loc să intre 
pe pistă. Luminile dispăruseră acum şi se ruga să le 
vadă din nou cînd îşi va termina virajul. Curba continua, 
rotindu-i deasupra dezolantei calote polare, care era 
invizibilă, apoi intră pe curs şi îşi miji ochii privind 
înainte. 

Blestematele de lumini păreau şi mai slabe acum, 
abia o fosforescenţă ştearsă sub ceaţă. Aparatul plană 
puţin, ceața urcă să-l întîmpine. Frînă şi pluti. Cele patru 
elice se învirteau prin fuioarele de ceaţă, motoarele 
băteau regulat, insula de gheaţă venea să-i întimpine. 
Era un exerciţiu pe care Ridgeway îl repetase de multe 
ori. Aterizase de cinci ori la Obiectivul 5, în diferite părţi 
ale Arcticii - toate astea la sute de mile mai la nord faţă 
de această latitudine. 

Să nu ratezi! Avertismentul îi fulgeră prin creier. Pista 
era destul de lungă ca să poată ateriza - în cazul că 
făcea coborirea la timp. Luminile se contopiră în şiruri 
palide, saboţii de frîină presară, aparatul se clătină de 


parcă ar fi derapat, şi astfel plutiră peste gheaţă 
nevăzînd nimic, în afara becurilor care se grăbeau spre 
ei de ambele părţi. Atita timp cît nu era nici o oprelişte 
în drum... Elicele ce se învirteau stîrniră o furtună de 
zăpadă, astupînd luminile din părţile laterale, apoi 
Ridgeway sfirşi aterizarea, schimbînd înclinația elicelor 
şi frînînd pentru a opri aparatul. 


Beaumont şi Conway se aflau la marginea pistei de 
aterizare, cînd auziră intensificarea sunetului motorului 
şi înţeleseră că transportorul ateriza. 

— Dă-te înapoi! strigă Beaumont. 

Se îndepărtară de pistă, mergînd în spate o distanţă 
scurtă şi, cînd se întoarseră, luminile avionului deveniră 
vizibile coborînd spre ei parcă cu încetinitorul. 

— Doamne! O să rateze... Conway rămase nemişcat, 
îngheţat de frică şi de frig. 

— O să reuşească! strigă Beaumont, ca să acopere 
urletul motoarelor. 

Ceaţa făcea distanța imposibil de apreciat, 
vizibilitatea de deasupra trebuia să fie mai bună decit 
părea la nivelul solului - altfel, pilotul n-ar fi încercat 
aterizarea. Beaumont văzu aripile cu beculeţe, o siluetă 
întunecată plonjind prin vîrtejurile de ceaţă şi năvălind 
de-a lungul pistei. În noaptea arctică, motoarele erau 
asurzitoare, un vuiet bubuitor, apoi aparatul atinse solul, 
stirnind rafale de zăpadă cînd schiurile alunecară pe 
gheaţă, iar elicele iscară vîrtejuri de omăt. Avionul părea 
enorm cînd se ivi prin ceaţă. Apoi trecu pe lingă ei şi 
Beaumont crezu că aude şuieratul schiurilor, acoperind 
vuietul. Taxiul aerian sosise. 

Avionul îşi continua drumul prin ceaţă. Auziră sunetul 
schimbat al motorului cînd pilotul reduse viteza elicelor. 
În cîteva clipe, aparatul va sta pe loc, cu elicele mergînd 
în gol, pilotul va opri motoarele. Îl mai puteau vedea ca 
o pată, o formă ce se estompa, modificîndu-şi silueta. 
Un moment rămase orizontal, în următorul moment se 


răsuci vertical, cu coada în aer, apoi coada se izbi de 
pămînt şi nu se mai văzu. Vibraţia impactului trecu prin 
gheaţă şi-i simţiră ecoul în picioare. Rezervoarele de 
petrol explodară, asurzindu-l pe Beaumont. Flacăra 
focului, strălucirea care ardea prin ceaţă îl orbi o clipă. 
Apoi urmă un foc trosnitor şi fum negru. 


Cînd ecoul detonaţiei se stinse, Papanin deschise 
geamul şi-şi scutură pipa. 
— Vezi, Kramer, am spus că va fi bine. 


Nu era nici un supravieţuitor. Căldura era atit de 
intensă, încît pentru un scurt timp făcu o gaură în 
ceaţă, făcînd vizibil cerul luminat de lună, înainte ca 
fumul să-l acopere din nou. Avionul ardea pe covorul de 
gheaţă şi infernul se stinse brusc, lăsînd doar fumul ce 
se furişa şi un miros greţos, care-i întoarse pe dos 
stomacul lui Beau- mont, un miros compus din benzină, 
avion... şi oameni arşi. 

Făcuse un tur complet la locul dezastrului cînd 
Conway, respirînd anevoios, îl ajunse. 

— Trebuie să fie cineva viu... 

— E inutil, Conway. Nimeni n-ar supravieţui... sau cu 
tot atitea şanse ca într-un crematoriu. 

— Beaumont - uite... 

Vocea americanului tremură - ţinea ceva în mînă, 
ceva mototolit şi mînjit de petrol. O desfăcu şi o aranjă. 
Era o caricatură a formei sale originale. 

— Beaumont, este boneta unei asistente. 

— Trebuie s-o fi adus ca să-l îngrijească pe Gorov... 

— De ce naiba a trebuit să explodeze avionul ăsta? 
Era jos - era în siguranţă şi oprea cînd... 

— Vino aici. 

Beaumont făcu cîțiva paşi pe pistă, se aplecă şi ridică 
un obiect mare de lîngă roata care răvăşise zăpada. 

— lată de ce, Conway. Avionul a lovit bolovanul ăsta 
şi s-a dat peste cap. Una din roţile aparatului e acolo - 


trebuie să se fi smuls cînd a izbit bolovanul. 

— Am curăţat pista cu plugul - am curăţat-o acum 
două zile. Conway părea zăpăcit, în stare de şoc. Nu 
puteam să nu văd un obiect de o asemenea mărime... 

— Şi nu l-ai văzut nici pe ăsta. Beaumont mai făcu 
cîţiva paşi pe pistă şi lovi cu bocancul într-un al doilea 
bolovan acoperit cu zăpadă. Şi nici pe ăla... 

Tocmai zărise un al treilea obstacol şi se aplecă să-l 
examineze, cerînd americanului să lumineze într-acolo. 
Conway se holbă în tăcere la piatră în timp ce Beaumont 
o ridică şi ricîi dedesubt cu degetele înmănuşate. 

— Ţi-au scăpat toate trei, continuă Beaumont, pentru 
simplul motiv că nu erau aici cînd ai curăţat pista. Sub 
piatra asta e foarte puţină zăpadă şi nici deasupra nu e 
prea multă - doar ce a venit de la elicele ce se învirteau. 

— Vrei să spui... 

— Da! Bolovanii ăştia sînt de pe dealul din spatele 
taberei - şi pietrele nu merg un sfert de milă de capul 
lor. Au fost cărate pînă aici, în cazul că un avion ar fi 
încercat să aterizeze. Şi ăsta e sabotaj, Conway - un 
sabotaj dintre cele mai brutale. Dumnezeu ştie cîţi tipi 
mai erau în avionul ăla pe lîngă asistentă. 

— Ticăloşii! 

— Uşurel! Trebuie să ne întoarcem la tabără. 

— O să am grijă să ajungă asta în toate ziarele din 
America... 

— N-ai s-o faci, ştii bine. Beaumont îl apucă pe 
Conway de braţ, împingîndu-l să meargă. N-ai nici o 
dovadă ca să faci declaraţii... 

— Pietrele, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Ruşii vor spune că pietrele trebuie să fi fost acolo 
dintotdeauna, că vintul a îndepărtat zăpada şi le-a 
expus - poate vor spune că a fost chiar vina ta că n-ai 
curăţat cum trebuie pista. Cineva a organizat un 
accident mirşav şi foarte eficient. Sper să nu devină 
obişnuinţă de-acum încolo pentru ei. 


Tancheta îşi deschidea drum prin ceaţă, iar cele două 
perechi de şenile greoaie făceau un zgomot teribil, 
rosto- golindu-se pe gheaţă. Raza unui far străpungea 
ceața deasupra cabinei, a doua lumină, agăţată în afara 
ferestrei cabinei era înclinată în jos. În interiorul cabinei, 
Conway se aplecă să verifice lumina înclinată; în curînd, 
avea să depindă de acea lampă, avea să depindă de ea 
pentru a opri o cădere în gol de la şase metri drept pe 
calota polară. 

Încotoşmănat în parka de blană cu glugă, îşi consultă 
ceasul: opt dimineaţa fix. Apreciase corect timpul; în 
cîteva minute, avea să vadă una dintre luminile pistei de 
aterizare, pe care o aprinsese. Mişcă maneta 
schimbătorului de viteză, apoi maneta mare, care 
întoarse  şenilele, verifică kilometrajul în timp ce 
schimbă direcţia. Conway, un om paşnic, avea o armă 
încărcată pe scaunul de alături, în timp ce conducea fără 
ţintă, cu imaginea bonetei asistentei încă vie în mintea 
sa. Forţindu-şi ochii, se încruntă: parbrizul era murdar şi 
ştergătoarele împrăştiau mizeria pe sticlă. Opri 
tancheta, lăsă motorul aprins şi sări jos cu o cîrpă de 
şters. 

Ceaţa se rostogolea peste tanchetă, ascunzind 
spatele vehiculului. Conway privi nervos în jur, în timp 
ce ştergea geamul. Ceaţă pretutindeni, ceaţă ce putea 
ascunde o armată de ruşi. Şterse repede geamul şi urcă 
înapoi în cabină, simțindu-se uşurat cînd închise uşa; 
faptul că era sus şi închis îl făcea să se simtă ceva mai 
în siguranţă. 

Controlă kilometrajul, mişcă maneta cea mare, iar 
maşina greoaie porni încet înainte. Partea periculoasă 
abia urma. 

Ghemuit peste manete, americanul se aplecă spre 
parbriz, unde ştergătoarele curăţaseră un segment în 
formă de evantai. Trebuia să fie aproape de stîncă - 
dacă avea idee încotro mergea - şi acum fixa pămîntul 
de sub conul de lumină. Complet singur, Conway punea 


în aplicare planul diversiunii gîndite de Beaumont - 
urma să conducă tancheta spre taluz, apoi să o ducă jos 
pe calotă cu ajutorul farului unghiular, putea menţine în 
imagine stinca şi să evite riscul de a se rătăci pe 
banchiză. 

Apoi urma să abandoneze tancheta, să meargă pe jos 
pînă la povirniş şi să se întoarcă în tabără. Va lăsa 
tancheta orientată spre Nord, cu mecanismul de pilotaj 
blocat. Cînd ruşii o vor găsi, vor presupune că cineva 
evadase de pe insulă - panicat de accidentul avionului - 
şi se vor îndrepta spre nord, iar nu spre vest. 

Cu o mină aprinse o ţigară şi asta-l făcu să se simtă 
ceva mai bine. Apoi schimbă deodată cursul. Lumina 
ascuţită îşi proiectase raza într-un gol, în nimic. Se 
deplasa de-a lungul marginii unui vîrf de stîncă. Pentru 
siguranţă, dădu vehiculul înapoi doisprezece yarzi, apoi 
căută din priviri lampa din vîrful stilpului de lemn, care i- 
ar fi spus că reuşise. În cîteva minute, urma să coboare 
pe pantă. 


— Est... est... est. Rampa. 

Kramer închise telefonul care-l lega de oamenii de pe 
calota din jurul insulei, oameni echipați cu versiunea 
sovietică a transmiţătoarelor americane walkie-talkie. 
Trebuia să se întilnească cu toţii, grăbindu-se acum spre 
tanchetă şi spre rampă. 

Lituanianul stătea lîngă Papanin, în tancheta care 
staţiona în ceaţă. In compartimentul din spatele lor, 
operatorul radar privea fix ecranul, urmărind apropierea 
înceată a vehiculului lui Conway de-a latul insulei. 
Deasupra sa, pe acoperiş, aripa radarului se rotea prin 
ceaţă. Era linişte pe calotă. Papanin îşi strînse pipa în 
mînă şi privi către Obiectivul 5. 

— Crezi că Gorov va merge cu ei? întrebă Kramer. 

— De unde naiba să ştiu? Sînt două posibilităţi - este 
cu ei sau nu este. Dacă este, problema va fi rezolvată. 
Dacă nu este, putem merge să ne instalăm în tabăra 


goală şi să-l aşteptăm. Nu poţi să-ţi dai seama şi singur? 

Siberianul privi pe geam în stînga. Cînd ceața se 
ridică, putu vedea doar conturul celei de-a doua 
tanchete de asemenea staţionind, cu motorul stins. In 
ea se aflau alţi opt oameni, dintre care patru înarmaţi cu 
arme automate, îşi privi ceasul. 8.05 î.a. Pînă la 8.15, o 
altă piesă avea să fie mutată pe tablă. 


Conway era în virful pantei. Manevră tancheta cu 
mare grijă cînd simţi drumul din faţă cedînd. In urmă cu 
trei ani, construiseră rampa cu bolovani de susţinere 
luaţi din deal, o curbaseră să urmeze peretele de stîncă, 
cu o înclinare spre dreapta, aşa că trebui să întoarcă 
vehiculul uşor spre stînga, ţinîndu-se foarte aproape de 
peretele stîncii. 

Frînă, iar cînd motorul porni, privi afară. Lumina nu 
cădea pe nici o suprafaţă solidă: se proiecta în ceaţă, 
ceea ce-ţi dădea senzaţia că priveşti în josul unei 
prăpăstii. 

Miîinile lui Conway erau lipicioase în mănuşi, se uită în 
jos. În mod normal, n-ar fi încercat niciodată să coboare 
în astfel de condiţii - se întreba dacă să se întoarcă şi să 
meargă înapoi pe insulă. 

„La naiba cu asta!“ 

Pronunţă tare cuvintele, un obicei pe care-l căpătase 
pe calotă. Ceaţa acoperea totul în partea periculoasă; 
pe cealaltă parte, lumina arăta o pată în peretele stîncii. 
Trebuia să se concentreze, să se menţină aproape de 
pată, rezistînd tentaţiei de a privi spre povirniş. 

Eliberă frîna şi porni motorul, coborînd după curbă, o 
operaţiune riscantă, pentru că şenilele uriaşe din spate 
trebuia să se rotească după şenilele din faţă. Fixă 
peretele estompat de la numai o jumătate de yard 
distanţă, iar scaunul său se aplecă în faţă cînd tancheta 
se înclină în jos, cu şenilele din dreaptala mai puţin de 
jumătate de metru de marginea unde ceața ascundea 
calota de dedesubt. Şenilele se tirîră în josul rampei, 


mîna lui Conway apucă strîns maneta, broboane de 
transpiraţie îi acoperiră fruntea. Slavă Domnului! 
Tancheta răspundea şi mergea frumos la vale. Fără nici 
un avertisment, vehiculul se răsturnă brusc şi Conway îl 
simţi întorcîndu-se şi prăbuşindu-se. 

Partea exterioară, unde erau pietrele de susţinere, se 
desprinsese de gheaţă, rupindu-se. Greutatea uriaşă a 
vehiculului completă dezastrul. În vreme ce Conway încă 
se lupta cu comanda, tancheta se înclină pe o parte, 
apoi se prăbuşi pe gheaţa dură de la şase yarzi. Conway 
oprise motorul, un reflex instinctiv în timp ce cădea, 
apoi rămase cu picioarele-n sus. Acoperişul izbi gheaţa, 
iar greutatea teribilă a şenilelor presă podeaua 
răsturnată a cabinei, strivind-o şi zdrobind pe omul 
dinăuntru, într-o grămadă de nerecunoscut de oase 
sfărimate, ţesut, metal şi sticlă. 

La o milă distanţă, pe cealaltă parte a insulei, fără a 
şti de tragedie, Beaumont îşi îndreptă micul său grup pe 
calota pe care gărzile securităţii ruse tocmai o 
părăsiseră, îndreptîndu-se spre vest. 


Marţi, 22 februarie, 10 î.a. - amiază 


Cam aşa ar putea să arate întreaga planetă - Europa, 
Americile, Asia, Australia, Africa - într-o bună zi: un 
deşert îngheţat, steril, lipsit de viaţă, cînd pămîntul s-ar 
îndepărta de soare şi ar deveni un satelit în extincţie. 
Era ca o prevestire a morţii rasei umane. 

Purtat de o slabă adiere, un curent de aer îngheţat, 
venind de la Polul Nord, risipise ceața spre sud, 
descoperind deşertul geros, luminat de lună, pe care îl 
traversau Beaumont şi cele două atelaje de sănii. Aveau 
o perspectivă nesfirşită spre vest şi nord, aceeaşi 
afurisită întindere de gheaţă, gheaţă şi iar gheaţă. Pînă 
şi în deserturile de nisip din lume creştea cîte ceva, ici- 
colo; există oaze izolate, pilcuri de copaci verzi şi apă 
limpede. Aici nu era nimic altceva decît gheaţa oribilă - 


şi aşa va fi pentru totdeauna. 

Crestele încreţite se desluşeau în lumina selenară, 
înaintea lor, un haos de creste, înalte de trei pînă la şase 
yarzi. Ghidaţi de compasul eratic al lui Grayson, se 
îndreptau spre vest, parcurgind cu sania distanţa spre 
Groenlanda, aflată la peste o sută de mile distanţă. 
Beaumont încă se întreba dacă să-şi scoată poliţa de 
asigurare - să se îndrepte spre sud, în loc de vest, la 
sud, spre cel mai periculos loc de pe pămînt, Iceberg 
Alley. 

Deşi ceața îşi ridicase cortina tăinuitoare de o oră, nu 
vedeau nici urmă de ruşi. Era posibil ca oamenii lui 
Papanin să patruleze încă la graniţele Obiectivului 5, 
aşteptind să apară Gorov. Beaumont privi peste umăr în 
timp ce conducea sania, iar Grayson se grăbi spre el. 

— Cum îi merge pasagerului nostru de la clasa întii, 
Sam? 

— Gorov e o bubă-n fund, spuse Grayson, lipsit de 
eleganţă. E încă îmbufnat de interogatoriul încrucişat la 
care l-ai supus şi stă în sania lui Horst, de parcă ar fi 
vreun împărat. L-aş face pe ticălos s-o ia pe jos. 

— Mai tirziu. Tocmai ne-a adus înapoi la momentul... 
Beaumont se întrerupse şi privi repede spre cer. O pată 
mică întunecată se apropia dinspre nord-est, venind 
direct spre ei. Ca o pasăre amenințătoare, gonea peste 
cerul nopţii, prea departe însă ca imaginea discului rotor 
să fie văzută şi zgomotul motorului să fie auzit. 
Elicopter! La adăpost... 

Beaumont pocni din bici, în timp ce strigă, conducînd 
mai iute cîinii spre stratul încreţit al coamei, iar în 
spatele lui, Langer îi strigă lui Gorov să coboare din 
blestemata de sanie şi să fugă. Rusul se rostogoli din 
sania în mişcare, căzu pe gheaţă şi înjură pe limba lui, 
apoi se năpusti după ei, într-o goană disperată. 
Zgomotul motorului de la aparatul ce se apropia putea fi 
auzit acum, un sunet slab, dar care se amplifica mereu. 
Echipajul lui Beaumont se strecură într-o spărtură, în 


primul perete de gheaţă, şi intră într-un coridor, oprindu- 
se. Langer îl urmă, în timp ce Gorov încerca să-i prindă, 
încă în teren deschis, în timp ce aparatul sovietic se 
apropia. Cu o înjurătură, Grayson îl înşfăcă pe rus şi-l 
aruncă sub adăpostul peretelui de gheaţă. Aşteptară 
privind în sus, în vreme ce cîinii îngrămădliţi laolaltă se 
uitau, de asemenea, spre cer. 

Aparatul, pe care nu-l mai puteau vedea, zbura jos, la 
nu mai mult de şaizeci de yarzi deasupra gheții şi, dacă 
ar fi trecut deasupra lor, ar fi putut să-i repereze. 
Îngrămădiţi lîngă peretele încreţit, care urca la cinci 
yarzi de la pămînt, cu creasta curbîndu-se deasupra lor 
ca un val ce se sparge, ascultau şi aşteptau ca 
elicopterul să-şi facă apariţia peste capetele lor. Ecoul 
trepidant se auzea mai tare, vibrînd în văgăuna în care 
se lipiseră de gheaţă. Şi apoi, Langer avu necazuri cu 
cîinii - doi dintre ei începură să sară, neputind suporta 
zgomotul elicopterului, asociindul cu maşina care-i 
adusese la marginea bancului de ceaţă. II lovi tare pe 
unul, iar animalul se-ntoarse spre el, arătîndu-şi colții şi 
scoţind un miriit ameninţător. Dacă ar fi sărit cîinii din 
văgăună, era sigur că ar fi fost văzuţi. In văzduh, nimic 
nu părea să se mişte. 

Beaumont privi neliniştit peste umăr, fără să-şi poată 
lăsa echipajul care se contaminase de agitaţie. Rămase 
încremenit cînd îl văzu pe Gorov tîrîndu-se în genunchi, 
întinzînd o mînă şi bătîndu-l pe git pe animalul rebel în 
timp ce-i vorbea în ruseşte. Animalul se relaxă, lăsîndu- 
se atins, iar al doilea cîine începu să se agite, uitindu-se 
de parcă ar fi fost jignit de tratamentul special de care 
se bucura colegul său. Apoi ceva trecu o clipă peste 
văgăună, umbra unui aparat. 

Înainte fusese tensiune, anticipare, acum îngheţară 
de frică, ţinîndu-şi, fără să-şi dea seama, respiraţia. 
Cîinii îngheţară, de asemenea, rămînind absolut 
nemişcaţi. Nu vedeau elicopterul - doar umbra acestuia 
- care o luă spre vest, departe de ei. 


— Staţi aici pînă mă-ntorc, ordonă Beaumont. 

Apărat de perete, se ridică în picioare şi merse de-a 
lungul lui, pînă descoperi un punct înalt pe creastă. Se 
căţără cu atenţie pe perete, înfigindu-şi ghetele în 
crevase, pînă putu să arunce o privire peste creastă. 

Era un punct de observaţie bun. Sub el se întindeau 
mai multe creste zimţate, creste mai joase peste care 
putea vedea şi care ţineau pînă la vreo jumătate de 
milă, acolo de unde gheaţa se netezea. Centura de 
gheaţă plată ţinea pînă departe, ca o bucată netedă de 
sticlă, un teren ideal pentru ei ca să treacă, cu excepţia 
unui singur lucru - acolo erau rusii. 

Grupuri mici - el numără o duzină - erau răspîndite 
peste tot, la distanţe mari între ele. Şi aveau sănii cu 
atelaje, mişcîndu-se încet departe de el, îndreptîndu-se 
spre vest, către îndepărtata Groenlandă. Pe o rază de 
citeva mile peste gheaţă, zburau două elicoptere, 
patrulînd. Aparatul care trecuse pe lîngă ei ateriză lîngă 
unul dintre atelaje. Elicele se opriră şi, cînd uşa se 
deschise, o mulţime de cîini săriră pe gheaţă. Animalele 
erau urmate de oameni, săniile erau descărcate şi, în 
cîteva minute, oamenii înhămară ciinii. Viteza operaţiei 
îl impresionă pe Beaumont. Zece minute mai tirziu, 
elicopterul decolă, se ridică la o sută cincizeci de yarzi şi 
zbură spre nord-est. Beaumont alunecă înapoi în 
văgăună, grăbindu-se spre locul unde-l aşteptau ceilalţi. 
Cearta izbucni aproape imediat. 

— Ei bine, ne-au pierdut urma, mulţumesc lui lisus, 
spuse Grayson. 

— Nu ne căutau prea atent... de fapt, transportau mai 
multe atelaje. 

— Mai multe? 

— Sam, la nu mai mult de o jumătate de milă de aici 
spre vest, gheaţa e înţesată de echipaje ruseşti de 
căutare. Unii dintre ei merg spre vest... şi au 
elicopterele deasupra lor. 

— Vin spre noi? 


— Pentru moment se îndepărtează... 

— Bine. Aşa că o să ne strecurăm în spatele lor. 

— N-o să meargă. Îţi aminteşti centura aia largă de 
gheaţă moale, pe care am văzut-o cînd am zburat peste 
calotă? S-au răspîndit pe ea. Dacă încercăm s-o 
traversăm, ne vor repera. Papanin tocmai ne-a trîntit 
uşa în faţă. 

Cu amintirea oribilului accident încă proaspătă în 
minte, Grayson se întoarse spre Beaumont, pierzindu-şi 
răbdarea. 

— Greşeşti al naibii, Keith, spuse el încet. Singurul 
drum sigur de scăpare e spre vest. Trebuie să atingem 
coasta Groenlandei. O dată ajunşi acolo, sîntem în 
siguranţă.... Ruşii nu pot invada Groenlanda. 

— Un plan perfect, spuse Beaumont sardonic, mai 
puţin chestia cu atingerea coastei Groenlandei. lţi mai 
spun o dată că ruşii într-acolo merg... 

— Ne putem strecura printre acele echipaje de 
căutare. Gheaţa e mare - prea mare ca s-o poată 
acoperi în întregime. 

— N-ai înţeles. Nu sînt numai oameni pe gheaţă - 
patrulează şi elicoptere în aer... 

— Atunci pe unde mergem? izbucni Grayson. Spre 
nord, spre blestematul de Pol? Înapoi în est, la 
Obiectivul 5, unde ne aşteaptă Papanin? In sud... 

— Sud, îl întrerupse Beaumont. Acolo mergem. 

Gorov, care ascultase cu atenţie, îşi aduse contribuţia 
la tensiunea care creştea. 

— Sud? Asta e o nebunie... 

— Nu te-am poftit la discuţie, îi spuse Grayson aspru. 
Se întoarse spre Beaumont. O luăm drept spre marginea 
cîmpului de gheaţă, spre Iceberg Alley. Presupun că 
atunci cînd ajungem acolo, facem săniile să plutească şi 
să ne ducă pînă la Cape Farewell? 

— Încetează să te mai prosteşti, îl repezi Beaumont. O 
să ajungem acolo la bordul spărgătorului de gheaţă 
Elroy. Străbate deja iadul, croindu-şi drum prin Iceberg 


Alley - am stabilit asta cu Dawes la Washington, în cazul 
că se întîmplă aşa ceva. 

Grayson era uluit. 

— Şi chiar crezi că avem un strop de şansă să ne 
întîlnim cu nava? 

— O să ne întîlnim. Ea urcă pe meridianul zece, iar noi 
vom cobori s-o întîlnim. Va trebui să iei frecvent poziţia 
stelelor, ca să vedem unde ne aflăm. 

O dată luată decizia, Beaumont începu să-şi formeze 
propriul atelaj de cîini, dar Grayson încă nu terminase. 

— Vorbeşti de parcă am merge la New Jersey 
Turnpike. Ştii doar că poziţia stelelor poate să ne înşele. 
O să căutăm acul în carul cu fîn. 

— Cu puţin ajutor din partea ştiinţei. Beaumont arătă 
spre sania sa. Nu uita că avem rachetele luminoase de 
ghidaj, Elliott. Cînd ajungem aproape de locul unde ar 
trebui să se afle Elroy, o să le trimitem un semnal. Ei or 
să trimită elicopterul pe care-l au la bord şi îl vor dirija 
după racheta noastră. 

— Nu-mi place asta. Grayson privi spre Langer care 
ascultase disputa în tăcere. Tu ce zici? 

— Uite, Sam... Vocea lui Beaumont era aspră. Aşa or 
să se petreacă lucrurile. Am făcut asta o dată, cînd ne- 
am întîlnit cu Edisto lîngă Spitsbergen. 

Grayson explodă. 

— Ne îndreptam spre pămînt atunci! De data asta, ne 
aşteaptă marginea cîmpului de gheaţă - după care nu e 
nimic altceva decit Iceberg Alley, oceanul... 

— Sam, interveni Langer, înainte ca Keith să 
vorbească, spune-mi care era ultimul lucru pe care te 
aşteptai să-l facă? 

— S-o ia spre sud. 

— Deci, ăsta e ultimul lucru la care se aşteaptă şi 
Papanin. 

Gorov, care-şi încleşta şi desfăcea mîinile înmănuşate, 
izbucni deodată. 

— Nu cred că ar trebui să facem lucrul ăsta nebunesc. 


Grayson se întoarse şi-i spuse rusului, foarte liniştit: 

— Dacă nu erai tu, n-am fi fost în rahatul ăsta. Dacă 
nu-ţi place, mai bine cară-te înapoi la Leningrad - pentru 
că noi o luăm spre sud! 

Îşi grupă cîinii şi porniră, cu Beaumont în frunte. După 
cinci minute se întorceau, după un unghi de nouăzeci 
de grade, spre sud, departe de fişia mare de gheaţă, pe 
unde ar fi fost mult mai uşor să treacă. Mai bine de două 
ore traversară gheaţa acoperită de ravene şi pereţi 
încreţiţi, printre care trebuia să-şi croiască drum, apoi 
Beaumont propuse o scurtă pauză. Grayson transmise 
semnalul pe lungimea de undă prestabilită, semnal pe 
care Dawes îl aştepta la Curtis Field. 

— Oxigen... Strongbow... Oxigen... Strongbow... 

Repetă semnalul timp de cinci minute, astfel încît 
Curtis Field să-l recepţioneze, ceea ce era prea mult, 
pentru că ar fi putut fi localizat de monitoarele sovietice 
de la Polul Nord 17. Dar semnalul trebuia transmis. 
„Strongbow“ îl informa pe Dawes că Mihail Gorov fusese 
găsit; „Oxigen“ îi spunea că Beaumont se îndrepta spre 
sud. Grayson strînse antena emiţătorului şi privi cerul. 

— Nici un avion rusesc timp de două ore, spuse el. Şi 
nici unul american, adăugă. Piloții de la Curtis trebuie să 
fi plecat acasă pentru iernat. Sper din tot sufletul ca 
spărgătorul E/roy să nu fi plecat şi el acasă... 


„... Străbateţi urgent cimpul de gheață pentru o 
posibilă întilnire. Trebuie acceptat riscul maxim. Repet. 
Trebuie acceptat. “ 

Totuşi, comandantului Alfred Schmidt, căpitanul 
spărgătorului de gheaţă £/roy de 515 tone, nu-i plăcea 
mesajul pe care-l primise de la Washington cu trei zile 
mai devreme şi, cu cît se gindea mai mult la el, cu atît 
mai puţin îi plăcea ultima parte a lui. „Risc maxim..“. Ce 
naiba însemna risc maxim în apele astea? Poate că 
atunci cînd nava se scufundă fiind acoperită de gheaţă, 
pentru că tocmai izbise un aisberg? Schmidt, de 


patruzeci şi trei de ani, înalt de cinci picioare şi opt inci, 
cu umeri foarte largi, avea un păr negru, bogat, şi 
sprincene negre, stufoase. Expresia sa era invariabil 
întunecată, dacă nu sumbră. Zimbea numai în momente 
de pericol extrem, fapt care se afla la originea toastului 
rostit de marinari cînd băuseră ultima lor bere într-un 
bar din Milwaukee, portul unde ancora Elroy. 

„Să sperăm că nu va mai zimbi căpitanul pînă n-o să 
ajungem din nou în port.“ 

— Doriţi să vedeţi, domnule? Vance Carlson, 
secundul, stătea în picioare în spatele radarului şi-şi 
ridicase gulerul de la haină. Puntea superioară a lui 
Elroy era încălzită, dar ceva părea să nu meargă. Poate 
că acel ceva erau condiţiile Arcticii care puneau în 
permanenţă o echipă de oameni la muncă, pentru a 
îndepărta gheaţa de pe margini, gheaţă ce părea să se 
formeze la loc imediat după ce o aruncau în marea 
acoperită de sloiuri. 

Comandantul Schmidt nu avea chef să se uite; totuşi, 
o făcu. Trei ore mai devreme, cînd se uitase pe ecranul 
radarului, văzuse puncte izolate arătîndu-se la orizont, 
care nu erau vase, puncte spre nord-est şi nord-vest. 
Fixă cu atenţie linia rotindu-se neîncetat în jurul luminii 
verzi de pe ecran. Nu mai erau puncte izolate; în 
schimb, o reţea compactă de semnale ocupă imaginea, 
grupindu-se într-o bandă, de la un capăt la altul al 
ecranului. 

— Bariera, comentă Carlson, fără a fi nevoie. Chiar în 
faţă. 

Schmidt îşi aminti din nou sfîrşitul semnalului, în timp 
ce continua să fixeze ecranul: Bariera. Un perete solid 
de gheaţă se întindea de-a latul ecranului, iar E/roy, cu 
motoarele trăgind din greu, cu prova întărită înlăturînd 
sloiurile mari de gheaţă ca pe nişte bețe de chibrit, se 
îndrepta drept spre peretele înspăimiîntător, care se 
întindea de la coasta Spitsbergen pînă în Groenlanda. 
Problema era că Schmidt trebuia să găsească un drum 


prin el, un loc unde masa de gheaţă era doar la nivelul 
mării, un punct unde putea folosi provele masive ale 
vasului, pentru a-şi face drum în interiorul gheții. Cel 
puţin, aveau radarul care le arăta ce se afla în faţă. Se 
rugă lui Dumnezeu să nu fie ceaţă. 


Două ore mai tîrziu, pericolul plutea deasupra gheții. 
Dire de ceaţă, ca nişte fuioare de aburi, pluteau pe 
gheaţă, în drumul lui E/roy. Schmidt stătea lîngă panoul 
radar din faţa punţii, privind cînd spre punte, cînd 
înainte. Nimic din ce vedea nu-l încînta. Gheaţa de pe 
puntea din faţă se acumula rapid, noua echipă ducea o 
bătălie pierdută, aruncînd-o peste pasarelele căptuşite 
de gheaţă, unde se depunea peste altă gheaţă ce plutea 
pe apă. Temperatura era de minus cincizeci de grade. 

— Urşi polari... 

La tribord, Carlson privea virful peretelui de gheaţă, 
care era de înălţimea punţii şi nu mai departe de vreo 
două sute de yarzi. Pe puntea din faţă, oamenii priveau 
înspre peretele de deasupra lor; era ca şi cum ar fi privit 
în sus la o clădire. În lumina lunii, trei feţe gălbui se 
uitau în jos la ei, trei urşi polari la marginea cîmpului de 
gheaţă, atraşi de mirosul de gunoi pe care bucătarul 
tocmai îi azvîrli se peste bord. 

Motoarele mergeau încet, o  pulsaţie regulată, 
puternică, _liniştindu-l pe Schmidt: mai devreme, 
întîrziaseră teribil în goana lor, înapoi spre nord, datorită 
problemelor cu motorul. Imaginea din faţă însă nu-l 
liniştea de loc. 

— Vance, cred că ar fi mai bine să arunci un ochi de 
pe catarg. Nu vreau să ne rătăcim în... 

Nu era nici un pic de tragere de inimă în vocea care 
dăduse ordinul, senzaţie pe care o împărtăşi, desigur, şi 
secundul cîteva minute mai tirziu, cînd urcă scara 
îmbrăcată pînă sus în gheaţă, pe catargul de treizeci de 
yarzi ce ducea spre cabina de observaţie. Nu era cel mai 
confortabil post de pe Elroy - nu pe o temperatură de 


minus cincizeci de grade şi nu era mai larg decit două 
cabine de telefon. Carlson trăi senzaţia sa obişnuită de 
claustrofobie cînd se aşeză pe taburetul tapiţat cu piele. 
Avînd treizeci şi doi de ani, aceeaşi vîrstă cu Beaumont, 
Vance Carlson se căsătorise numai cu o zi înainte ca 
vasul său să părăsească Milwaukee. Număra zilele 
drumului de întoarcere spre casă, atunci cînd vasul se 
întorsese, îndreptindu-se înapoi spre cîmpul de gheaţă. 
Ca şi căpitanul, secundul nu-l agrea pe Beaumont. 

După o privire rapidă pe ecranul radar, Carlson îşi 
prinse căştile pe cap, potrivind microfonul sub falcă, şi 
verifică puntea. 

— Pe poziţie, domnule. E un aisberg mare, chiar în 
faţă. 

— L-am văzut... se auzi vocea lui Schmidt. Vreun 
punct de intrare? 

— Nici unul, domnule. E solid ca muntele. 

— Continuă. 

Carlson trăi în cabină senzaţia de claustrofobie; trăi, 
de asemenea, în mod pervers, şi senzaţia de a fi teribil 
de expus. Pereţii care-l înconjurau, pe care îi putea 
atinge dacă-şi întindea coatele, erau pereţi de sticlă 
armată, iar transparenta lor îl făcea să simtă, dacă asta 
era posibil, că-i e şi mai frig. Pe puntea de dedesubt, 
căldura nu era cu adevărat eficientă; în cabina de 
observaţie, părea total ineficientă, ca şi cum s-ar fi 
pierdut urcînd pe catarg. 

La treizeci de yarzi deasupra punţii, Carlson avea o 
imagine de perspectivă spre tribord, spre prova, 
dedesubt. Vasul părea că abia se mişcă, prova izbind cu 
putere sloiuri uriaşe, mari ca nişte case, sloiuri de formă 
cubică; văzute din cabină, semănau cu nişte bucăţi de 
zahăr. Grămada de cuburi se împărţi, alunecînd lateral, 
pe lîngă navă şi, în spatele lor, micul monstru se contură 
ameninţător cu virful deasupra capului lui Carlson, 
aparent nemişcat, de parcă era ancorat în adîncul mării. 
Dar ghețarul nu era ancorat, plutea spre sud de Elroy, în 


timp ce nava se îndrepta spre nord. 

Carlson îşi strînse miinile înmănuşate şi se aplecă într- 
o parte şi-n alta a taburetului, uitîndu-se în lături. 
Deasupra sa, aripa mare a radarului se învirtea 
neîncetat trans- miţind ecourile sale de avertisment 
către ecranul de pe punte. La tribord, peretele de 
gheaţă alunecă într-o parte, iar urşii polari nu se mai 
văzură. Dedesubt, puntea în formă de romb era atit de 
încărcată de gheaţă, încît din cabină părea a fi un 
fragment smuls din cîmpul de gheaţă. Carlson apăsă pe 
butonul de emisie. 

— Se formează ceaţă groasă, domnule. Cam la un 
sfert de milă de aici... în faţă... 

Treizeci de minute mai tirziu, Carlson era izolat. Nu 
putea vedea nimic. Era şi foarte frig. Amorţeala, care 
începuse de la picioare şi miini, se întindea în tot corpul. 
Ca să rămînă atent, se ridică în picioare. Cei patru pereţi 
de sticlă, îngheţaţi, se acopereau cu o crustă albă care 
se îngroşa văzînd cu ochii. Putea vedea numai prin 
geam, prin care însă zărea doar ceața ce se furişa, o 
ceaţă încărcată de gheaţă, acoperind totul în jur. Pînă şi 
puntea era invizibilă, de parcă s-ar fi aflat într-o cabină 
de avion, în plină noapte. 

— Mai bine coboară, Carlson, ordonă Schmidt. 

— Mai stau puţin. Poate se limpezeşte. 

— Cincisprezece minute. Apoi cobori... 

Carlson îşi lipi faţa de geamlicul de aerisire. Sticla îl 
înfioră, ca şi cum şi-ar fi scufundat faţa în gheaţă. Nu 
vedea nimic. O masă compactă de piclă. Nimic altceva. 
Vasul aproape staţiona, mişcîndu-se cu viteză extrem de 
redusă, cu ajutorul radarului de deasupra capului lui 
Carlson, ochiul de metal care ar fi putut trimite un ecou 
de avertisment, dacă un aisberg s-ar fi ivit în faţă. Dar 
mecanismul nu era garantat în aceste condiţii şi, pe 
puntea de dedesubt, Dasilva, comandantul adjunct, cu 
un operator radar experimentat, se uitau neliniştiţi în jos 
pe ecran, aşteptind să se dezlănţuie, să emită ping-ping- 


ul - avertizîndu-i că ceva mare era aproape de pupa. 
Zgomotul motoarelor se auzea monoton în vreme ce 
Carlson, cel mai singur om de la bord, continua să 
privească hipnotizat ceața ce se rostogolea la cîţiva inci 
de faţa sa. 

— A apărut ceva, Vance? 

— Încă nimic. 

În cabină, Carlson se uitase pe fiecare fereastră, cînd 
observă o schimbare în ceața din faţa sa. Nu putea 
vedea nimic anume, dar era ceva, o vagă mişcare, de 
parcă vaporii ar fi fost tulburaţi de cel mai slab curent 
de aer. Încetă să-şi mai izbească mănuşile una de alta şi 
rămase nemişcat, cu faţa lipită de geam. Da, era ceva, 
ceva care putea perturba ceața, ca o gigantică lingură 
care o amesteca încet. 

Sunetul de avertisment al radarului veni prea tirziu, 
prea brusc şi după aceea Schmidt trebui să vorbească 
energic ca să-l convingă pe Dasilva că n-ar fi putut face 
nimic. Nimic. Fusese prea repede. Pe ecran, linia de 
căutare se răsuci în jur şi brusc apăru o nouă imagine. 
Dasilva înălţă capul şi începu să strige... 

Carlson probabil n-o văzuse venind. Şi dacă o văzuse, 
fusese doar pentru o fracțiune de secundă. Gheara de 
gheaţă, uriaşul taluz ce se proiecta peste traiectoria lui 
Elroy, era de douăzeci şi patru de yarzi deasupra punţii. 
Se întindea ca un braţ gigantic de-a curmezişul drumului 
lui E/roy, ca şi cînd ar fi încercat să întoarcă vasul din 
drum. Nava înainta încet. Gheara reveni deasupra pupei, 
peste punte, şi izbi catargul. O zguduitură puternică. 
Auziră trosnitura pe punte cînd Dasilva deschise gura 
pentru a striga avertismentul, o trosnitură care le băgă 
groaza în suflet. Catargul fu retezat la douăzeci şi patru 
de yarzi deasupra punţii. Cabina, aflată la douăzeci şi 
şase de yarzi, se rostogoli cu catargul doborit. Blocat în 
cabină, Carlson căzu o dată cu aceasta. Lovi balustrada 
punţii, în partea tribordului, o parte se zdrobi şi căzu în 
mare, cu Carlson înăuntru. Virful retezat cîntărea cinci 


tone şi se duse la fund, ducînd cu sine pe Carlson şi 
aripa radarului în Arctica, unde adîncimea mării variază 
între două mii şase sute şi trei mii de yarzi. Se putea 
spera doar că secundul era deja mort înainte ca apa să 
pătrundă în cabină 

Lista morţilor începea să crească. Vance Carlson era 
al douăzecilea caz pînă acum... incluzindu-i pe Nikolai 
Marov, paznicul lui Gorov, Tillotson, cei şaisprezece care 
muriseră la bordul avionului, la Obiectivul 5 şi Mathew 
Conway. 

Şi radarul era distrus. E/roy era orb, înghiţit de ceaţă, 
înconjurat de gheaţă, la limita calotei, un cîmp de 
gheaţă pe care nu-l putea vedea nimeni. Asta era mai 
presus de riscul maxim, mult mai presus; dacă vreo 
situaţie ar fi justificat decizia ca Alfred Schmidt să 
întoarcă şi s-o ia încet spre casă, asta era. 


La Curtis Field semnalul de cod, „Oxigen-Strongbow“, 
fusese recepționat şi înţeles. „Il avem pe Gorov, ne 
mişcăm spre sud să ne întîlnim cu Elroy“. 

Nu era singura informaţie pe care o primise Dawes, în 
timp ce păşea prin biroul mic care-i fusese oferit, un 
birou care dogorea de căldura celor trei calorifere de 
sub geamuri. Erau aproape treizeci de grade şi căldura 
răsfăţa faţa lui roşie, cînd Adams se aşeză pe un scaun 
sprijinit de un perete şi-l privi. 

— La vest de Obiectivul 5 gheaţa colcăie de ruşi, 
mormăi el în timp ce mesteca ţigara neaprinsă. Au 
elicoptere şi echipaje de sănii pe gheaţă şi încep să 
apară tanchetele. 

— E cam încurcată, spuse Adams. 

— La Washington spuneai că o să fie simplu, îi aminti 
Dawes. Îşi ridică privirea cînd Fuller, controlorul spaţiului 
aerian, năvăli în cameră. Era şi timpul să vii. Vreau o 
supraveghere aeriană intensivă pe întreaga zonă dintre 
coastă şi Obiectivul 5. Vreau ca o treime din aparate să 
le concentrezi la nord de Obiectivul 5... Se apropie de 


harta pe care o adusese cu el şi care era prinsă de 
perete. Aici... şi aici. 

— Nimic în sud? întrebă Fuller. 

— Nimic. Şi vreau o supraveghere non-stop. Pleacă, 
vin, se încarcă şi pornesc din nou... 

— Există totuşi o limită pînă la care pot merge piloţii, 
sublinie Fuller. 

— Găseşte care-i limita şi împinge-i dincolo de ea. 

— Nu înțeleg, spuse Adams cînd Fuller plecă. 
Beaumont se îndreaptă spre sud, şi-atunci de ce trimiţi 
aparatele în vest si nord? 

— Dacă tu nu te-ai prins, poate că nici Papanin n-o s-o 
facă. Şansele noastre de a-l repera pe Beaumont din aer 
pe întinderea polară sînt nule - dacă nu sîntem norocoşi. 
Nu mă bazez pe asta. Aşa că lansez o operaţiune de 
diversiune. Dawes se opri cînd suflul elicei unui elicopter 
trecu pe sub fereastră. Papanin are o întreagă flotă de 
elicoptere ce cutreieră gheaţa. În cîteva ore, va auzi de 
supravegherea mea aeriană, aşa că ce-o să presupună? 
Că-l caut pe Gorov - că ştiu unde să caut. O să-şi 
retragă aparatele din sud, şi asta-i poate da lui 
Beaumont şansa să iasă din zonă. 

— Ar putea să meargă, presupun... 

— Va merge! Dawes zîmbi strîmb. Îi trimit ticălosului 
ăluia de siberian un semnal - Beaumont iese prin nord 
sau vest. 


— Nord sau vest? 

Papanin îşi murmura cuvintele în timp ce privea pe 
tabla de şah în cabana statului major de la Polul Nord 
17. Pe masă, lingă tablă, era o carte deschisă la pagina 
ce reda mutările jocului Fischer-Spasski de la Santa 
Monica, în 1966. Siberianul se mîndrea că poate face 
trei lucruri deodată: să-şi joace propriul joc, să studieze 
jocul altui om şi să ia decizii în operaţiunea curentă. 

— Toate aparatele sînt în aer, raportă Kramer din 
spatele scaunului său. Sînt concentrate în vecinătăţile 


nordică şi vestică ale Obiectivului 5 - toate, cu excepţia 
celor şase elicoptere pe care mi-ai spus să le trimit 
înapoi. 

După ce tancheta americană se prăbuşise în 
prăpastie, făcuseră o vizită de o secundă la Obiectivul 5 
şi găsiseră insula pustie. Nu era nimeni acolo - deşi 
Papanin nu îşi dădu seama că doi oameni, Rickard şi 
Sondeborg, ar fi trebuit să fie încă în tabără. Siberianul 
lăsase acolo un detaşament mic să aştepte, în caz că 
sosea Gorov, apoi plecase direct înapoi spre propria 
bază. Pînă ce primise semnalul de la Petrov, de la biroul 
înregistrări din Leningrad, fusese în încurcătură. 

— Forţa Beaumont, despre care noi am tot vorbit, nu 
există, comentă el, jucîndu-se cu un pion. 

Noi? Lituanianul nu spuse nimic. Cînd lucrurile 
mergeau bine, Papanin se referea invariabil la 
evenimente la persoana întîi singular. Cînd se iveau 
încurcături, făcea referiri la „noi“, siberianul incluzîndu- 
se în încurcătură. 

Papanin împinse în spate scaunul şi puse cu grijă un 
picior încălţat pe masă, lîngă micuță tablă de şah, şi 
explică. Semnalul venise de la Leningrad ca răspuns la 
întrebarea sa. Silitorul Petrov se îngropase adînc în 
arhivele masive şi misterul fusese rezolvat. 

In 1971, americanii trimiseseră o echipă de trei 
oameni departe pe calotă, între Groenlanda şi 
Spitsbergen. Realizarea nu fusese raportată în presă, 
dar un agent sovietic de la Spitsbergen trimisese un 
raport vag. Expediția avea evident scopuri militare: în 
caz de conflict real, forţele sovietice ar fi încercat să 
ocupe Spitsbergen-ul norvegian - aşa cum americanii 
ocupaseră Islanda în ultimul război. Americanii 
prevăzuseră asta: dacă puteau trimite oameni pe calotă, 
aveau o şansă să ocupe primii Spitsbergen-ul. Aşa că 
trimiseseră discret o echipă mică, să vadă dacă asta se 
putea face. 

— Nu pare relevant, protestă Kramer. 


— Nu? Papanin zîmbi în timp ce-şi umplea pipa. 
Beaumont este numele unui expert britanic în Arctica, 
cel care a condus echipa de la Spitsbergen. Avea doi 
oameni cu el - un american, Samuel Grayson şi un 
german, Horst Langer. Cred că porcul ăla mare, care 
avea atit de multe de spus la Obiectivul 5, era 
Beaumont. 

— N-ar fi trimis o echipă de numai trei oameni să-l ia 
pe Gorov. 

— Nu? Ar fi inteligent, ar fi suficient. Cît e de uşor să 
reperezi patru oameni din aer pe întinderile polare, 
Kramer? 

— Deci nu e o expediţie mare, spuse Kramer nesigur. 

— Doar Beaumont şi amicii lui. Îţi aminteşti de cei trei 
oameni pe care i-am fotografiat strecurindu-se în ceaţă 
cu două zile în urmă? Tonul lui Papanin se schimbă. 
Trimite un semnal codificat către toate avioanele din aer 
să caute un grup mic. Probabil, două atelaje cu sănii şi 
numai patru oameni. 

— Şi cele şase aparate care aşteaptă? 

— Ele urmează să zboare în sud - la sud de Obiectivul 
5. 

— Dar americanii caută în nord si vest... 

— Îndeplineşte-mi ordinele imediat, spuse Papanin 
liniştit. 

Singur în cabană, siberianul cobori piciorul pe podea 
şi se încruntă, studiind tabla de sah. Unele dintre cele 
mai bizare hotăriri ale sale nu le explica niciodată: făcea 
parte din tehnica lui să-şi ţină subordonații în 
permanentă venerație faţă de marele lor şef. Ca şi De 
Gaulle, Papanin simţea nevoia de a se înconjura cu o 
aură de-a dreptul mistică - asta-l ajuta, de asemenea, 
cînd unele din deciziile sale se dovedeau a fi greşite. 
Nimeni nu ştia ce trebuia să facă mai întîi. 

Dar avea o bănuială clară în minte, o bănuială care 
creştea. În timpul zborului cu bombardierul Bison de la 
Murmansk, studiase un dosar despre Lemuel Quincey 


Dawes, a cărui specialitate erau operaţiunile de 
diversiune. Nu putea ignora evidenţa - concentrarea 
aparatelor americane la nord şi vest de Obiectivul 5 
reprezenta într-a- devăr căutarea grupului lui Beaumont; 
dacă totul eşua, ar fi fost sever criticat că nu a 
supravegheat acele zone. Dar sectorul sudic începea să- 
| intereseze. 

Cîteva minute mai tirziu, Kramer reveni în cabană. 

— În cinci minute vor fi în aer, îl informă pe siberian. 

— Excelent. Acum trimite un mesaj pe portavionul 
Gorki că am nevoie de o verificare imediată a 
spărgătorului de gheaţă american Elroy. 

Din nou nedumerit, Kramer se grăbi înapoi spre 
cabana transmisiunilor şi din nou Papanin avu grijă să 
nu se facă înţeles. Cînd echipa Beaumont se apropiase 
de Spitsber- gen în 1971, avusese o întîlnire prestabilită 
cu spărgătorul de gheaţă Edisto; acum, era implicat un 
alt spărgător, Elroy. Papanin avea impresia că se 
apropia de Beaumont cînd luă decizia şi mută un pion. 


Marţi, 22 februarie, amiază - 7 d.a. 


Beaumont n-ar fi ascultat raţiunea; poate că ar fi mai 
aproape de adevăr afirmaţia că Beaumont n-ar fi 
ascultat de nimeni, cît timp punea în mişcare oameni şi 
cîini, neîndurător, refuzind să se oprească pentru 
mîncare şi băutură, refuzînd să se oprească pentru orice 
sau oricine, depărtîndu-se din ce în ce mai spre sud, în 
josul meridianului zece, şi din ce în ce mai aproape de 
marginea calotei de gheaţă, de Iceberg Alley. 

Împresuraţi de crestele încreţite, pereţi enormi de 
gheaţă zimţată, care răsăreau de peste tot, îndreptară 
săniile spre sud, în josul ravenelor, la lumina lunii. 
Beaumont preluase acum atelajul lui Langer, avîndu-l pe 
puternicul Bismarck drept cîine conducător. Apucă 
ghidonul săniei şi pocni din bici, deasupra capetelor 
cîinilor. Ceea ce era negreşit un semn că aveau să fie 


conduşi pînă la capătul puterilor lor sau, cum îi spusese 
Langer lui Grayson, pînă la capătul puterilor şi dincolo 
de ele. 

Aşa se întîmplase şi în timpul ultimei etape a drumului 
peste calotă, spre Spitsbergen, la întîlnirea cu celălalt 
spărgător de gheaţă, Edisto. Beaumont preluase şi 
atunci echipa  cîinelui Bismarck şi nu se oprise 
douăsprezece ore - pînă zăriseră spărgătorul Edisto. 
Aparatul de emisie Elliott fusese deschis, semnalul radio 
fusese trimis şi elicopterul de pe navă venise zburînd 
spre ei. De data asta, Langer, care credea că Beaumont 
întrecuse măsura, începu disputa. Lăsă echipajul în 
seama lui Grayson şi alergă în josul ravenei spre 
Beaumont. 

— Nu cred că mai putem rezista mult... gifii el. 


— Mişcă-te! 
Beaumont, cu faţa abia zărindu-i-se din gluga de 
blană, plezni din bici, făcîndu-l pe Bismarck să 


mărească viteza, urmat de celelalte animale. Se 
apropiau de o curbă a ravenei, dar Beaumont nu încetini 
pasul. Conduse sania pe un sabot, gonind pe gheaţa 
dură. , 

— Asta e nebun! izbucni Langer. Avem nevoie de 
odihnă. Elroy e la multe mile distanţă. Nu e posibil să 
ajungem în noaptea asta... 

— Trebuie să ne continuăm drumul, pentru numele lui 
Dumnezeu! Fiecare jumătate de milă este jumătate de 
milă mai aproape de Elroy. E mai bine decit atit - 
blestematul ăla de vas se mişcă spre noi! 

— Gorov se simte epuizat. 

Beaumont privi repede peste umăr. În urma sa, 
Grayson conducea al doilea atelaj, încercînd să se ţină 
de Bismarck şi Beaumont. În spatele lui, venea pe jos 
rusul, cu dinţii încleştaţi, luptîndu-se să se menţină. Era 
un act strategic, deliberat brutal din partea lui 
Beaumont, să-l lase la coadă; călătorind cu o sanie, ar fi 
încetinit totul, dar, urmărindu-i pe jos, Gorov era 


constant terorizat că va fi lăsat în urmă, să se piardă în 
întinderea polară, iar frica de a fi părăsit îl obliga să 
folosească rezervele de energie pe care nu ştia că le 
avea. „O să se mişte, dacă e speriat, spusese Beaumont 
cu trei ore mai devreme, aşa că o să-i întreţinem frica“. 

— Stia că nu se duce la un picnic cînd a plecat de la 
Polul Nord 17, zise Beaumont. Nu-i vorbi - vreau să 
alerge de frică. Şi nu mai vorbi nici cu mine - trebuie să 
urmăresc sania ăsta. 

Langer rămase în urmă: Beaumont era într-una dintre 
cele mai rele dispoziţii, nu se putea înţelege în nici un 
fel cu el. Trebuia doar să continue să meargă. Dar 
starea lui Beaumont era perfect controlată: alesese doar 
cea mai simplă metodă de a-i închide gura lui Langer. Şi 
această goană sinistră peste gheaţă era bazată pe un 
calcul rece. De trei ore nu văzuseră nici un semn de 
elicoptere ruseşti. De ce, n-avea idee şi nici nu-i păsa, 
dar acum cerul luminat de lună de deasupra calotei nu 
era ocupat de duşman, iar el era hotărit să facă o mare 
parte din drum, să ajungă cît mai la sud posibil, ca să nu 
mai aibă de ce să-şi facă griji din cauza iscoadelor lui 
Papanin. 

Nici nu crezuse că era înţelept să le destăinuie 
celorlalţi că, dacă era omeneşte posibil, aveau să-şi 
menţină ritmul pînă vor ajunge la Elroy. Pentru un motiv 
necunoscut, li se dăduse o ocazie nesperată să scape cu 
bine pînă acum, ocazie care ar fi putut să nu se mai 
ivească. În sinea sa, se îndoia că aveau să ajungă la 
Elroy în acea noapte, dar nu era o speranţă deşartă, iar 
el urma să-i conducă pînă ce cădeau. O oră mai tirziu, 
avionul american apăru la sud- est. 

— Opriţi! 

Beaumont îşi agită braţul, pentru a-i avertiza pe cei 
din urma sa, şi-l simţi ca şi cum ar fi ridicat o mare 
greutate. Trase de sanie ca să oprească cîinii, îi întinse 
biciul lui Grayson, apoi începu urcuşul peretelui încreţit 
din stînga sa. Oboseala era atît de mare, încît i se părea 


că urcă un munte şi, pe cînd îşi croia drum în sus, pe 
peretele de gheaţă, zgomotul îndepărtat al motorului îl 
făcu să se grăbească. Era un sunet diferit, nu bătaia 
monotonă a  elicopterelor sovietice. Alunecă, dar 
mănuşile sale cu gheare îl salvară, înşfăcă marginea 
crestei şi se ridică deasupra. Binoclul atîrnat în jurul 
gitului îl lovi peste falcă, dar abia simţi durerea, cum 
stătea călare pe creastă şi privea prin lentile. 

Erau aproape afară din îngrămădeala de creste 
ondulate: înaintea lor, marea îngheţată se pierdea în 
depărtare, ca o cîmpie netedă cu ondulaţii congelate la 
suprafaţă. Avionul, la şase sute de yarzi înălţime, zbura 
spre sud-vest şi în curînd avea să treacă de ei la o 
distanţă de vreo jumătate de milă. Scrută cerul, reglînd 
lentilele binoclului. Rus sau american? Silueta se apropia 
ca o pată, aşa că i se păru că avea focalizarea 
dereglată, apoi înţelese că de vină erau ochii lui obosiţi. 
Ochii i se limpeziră şi aparatul apăru clar în lentile, cu o 
stea albă pictată pe fuzelaj. American! 

— Sam! Dă-mi o făclie din sania mea. E american... 
Oamenii epuizați din josul ravenei erau entuziasmați. 
Grayson rupse legăturile, Langer înşfăcă o faclă, în timp 
ce Gorov supraveghea cîinii, şi urcă pe peretele de 
gheaţă pînă la jumătate, cu facla pe care Beaumont o 
luă din mîna întinsă. Degetele îi erau atît de îngheţate, 
încît nu reuşea să se descurce cu făclia. Încercă s-o 

aprindă, încercă din nou. Nu se întîmplă nimic. 

— Dă-mi alta, strigă Beaumont. Asta e o porcărie... 

Urmă un urcuş frenetic, în timp ce Grayson şi Langer 
se luptau să găsească o a doua făclie şi, în timp ce 
căutau, avionul cu lumini verzi şi roşii în virful aripilor 
începu să întoarcă, descriind un arc ce avea să-l ducă pe 
o nouă rută spre sud. 

— Grăbiţi-vă, pentru Dumnezeu! răcni Beaumont. 

II văzu pe Grayson că găsise o făclie şi că urma să i-o 
aducă sus. 

— Aprinde-o acolo, jos! 


Flacăra se aprinse, răspîndind un fum negru, se înălţă 
în aerul nemişcat ca un semnal indian, ridicîndu-se din 
ce în ce mai sus, dar avionul se îndepărta spre sud, 
devenind din ce în ce mai mic cu fiecare secundă. 
Grayson şi Langer se căţărau pe creastă lingă el. 

— N-a dispărut... 

Era durere în vocea lui Grayson, o durere zdrobitoare, 
iar umerii i se încovoiară. 

— Vită-te în spate, idiot blestemat, spuse Beaumont 
încet. 

Urmăriră avionul care dispărea. O gămălie de ac, 
argintie în lumina lunii, ce dispăru brusc, lăsînd în urmă 
doar zgomotul estompat al motorului. 

— A fost un zbor de rutină pentru starea vremii, 
observă Beaumont, nu ne căutau pe noi. 

— Mi-ar plăcea să-l împuşc pe blestematul ăla de aşa- 
zis observator din avion, spuse Langer cu înveninare. 
Poate ar fi trebuit să folosim emițătorul. 

— Nu! tonul lui Beaumont era tăios. Nu-l folosim pînă 
nu ajungem în raza lui E/roy. Chiar în acest moment, un 
operator sovietic stă grămadă pe aparatul său, 
aşteptiînd să facem exact acest lucru - ca să poată face 
o localizare radio. Ne continuăm drumul. 

Fumul făcliei se înălța deasupra lor, pe cînd coborau 
în tăcere. Pînă şi cîinii păreau supuşi, trăgeau săniile cu 
mai puţină vigoare, cînd ieşiră dintre crestele încreţite şi 
continuară drumul pe gheaţa plană. Mai tirziu, 
Beaumont se învinui singur că nu se giîndise la pericolul 
de a-i scoate pe întinderea de gheaţă prea curînd, însă 
dezamăgirea şi oboseala îi întunecaseră creierul. Braţele 
şi încheieturile îl dureau de încordare, le simţea ca şi 
cum ar fi fost în flăcări, pe jumătate scoase din manşon, 
după ore de luptă încordată cu sania. Frigul crîncen Îi 
slăbea strîinsoarea miinii pe ghidon, trebuia să facă un 
efort enorm ca să-şi continue marşul cu o aparentă 
vigoare, pentru a-i face pe ceilalţi să se mişte. 

— Atentie! 


Era Langer cel care strigase. 

— Staţi pe loc! 

Beaumont strigă la rîndul său, făcîndu-i pe cîini să se 
oprească brusc. In urma lor, liniştea nopţii era spartă de 
un zgomot sacadat. Rat-tat-tat, trepida ecoul deasupra 
gheții. Capătul umbrei avea un al doilea bulb, mai mic, 
dedesubt. Elicele loveau aerul, una deasupra alteia. O 
coadă cu două elice. Ca o pasăre rea de metal, zbura 
deasupra capetelor lor, la cincisprezece yarzi, umbra 
groasă _risipindu-se pe gheaţă. Un distrugător de 
submarine bimotor cu reacţie. Ultimul tip de elicopter 
sovietic. 

— Nu vă mişcaţi! întări Beaumont avertismentul cînd 
aparatul se îndepărtă de ei, urcînd apoi şi începînd să 
întoarcă. Exista şansa ca oamenii din aparatul rusesc să 
nu-i fi văzut. Deplasîndu-se cu cincizeci de mile pe oră - 
estimă Beaumont viteza elicopterului - trecînd în viteză 
peste gheaţă, unde apăruse dintr-o dată deasupra lor, 
din spatele crestelor încreţite, un observator sovietic ar 
fi trebuit să aibă ochi ageri pentru a-i repera. Citeva 
secunde mai tirziu, ştiu că ochii ageri îi văzuseră de sus 
din aparat. Se întorcea. Fumul făcliei cauzase dezastrul: 
flacăra pe care avionul american n-o văzuse, ghidase 
aparatul rusesc din apropiere spre ei. 

— Ce naiba au de gînd? întrebă Langer. 

— Depinde cîţi oameni au la bord, răspunse scurt 
Beaumont. 

Mergea mai încet - şi mai sus - pînă la cel puţin 
şaizeci de yarzi deasupra lor. Deci, nu numai că 
reperaseră atelajele săniilor, dar văzuseră şi armele de 
pe umerii oamenilor. Beaumont îi încredința echipa sa 
obosită lui Grayson şi rămase la cîţiva yarzi distanţă, cu 
arma în miini. Distrugătorul de submarine ce se apropia 
era o formă amenințătoare, toată numai elice şi 
proeminențe, iar cînd fu aproape deasupra lor, începu 
să planeze în timp ce bubuitul ca de tobă se ciocnea de 
gheaţă. Beaumont înălţă arma. 


Elicopterul încetă să coboare, făcu un viraj şi începu 
să se legene într-un cerc larg, lăsînd în urmă un val de 
vapori în atmosfera îngheţată. Trebui să se întoarcă pe 
călciie pentru a urmări elicopterul ce se deplasa în jurul 
lor cu motoarele răpăind. Apoi Langer murmură şi ridică 
arma. 

— Ne urmăresc cu telescopul... 

Săltîndu-şi puşca pe umăr, Beaumont îşi ridică 
binoclul. 

— Aruncă arma aia! Beaumont vorbi repede, în timp 
ce continua să privească prin lentile aparatul rotindu-se. 
O fereastră fusese lăsată în carlingă, iar lumina lunii se 
reflecta pe ceva cu o ţeavă cilindrică. 

— E obiectivul unui aparat de filmat, anunţă 
Beaumont. Ne filmează - o ocupaţie paşnică şi drăguță. 
Cu lentile telefoto, adăugă el. 

În timp ce vorbea, elicopterul se întoarse cu coada 
spre ei şi zbură spre nord-est. Zgomotul elicelor dispăru 
repede, iar Beaumont alergă înapoi la sania sa pe care i- 
o lăsase lui Grayson. Nu-mi dau seama de ce n-a 
aterizat, spuse americanul. 

— Presupun că n-avea destui oameni la bord. 

Beaumont privi peste întinderea joasă de gheaţă, la 
distanţă, unde mai multe creste se înălţau ca nişte 
dealuri. 

— Şi acum chiar că trebuie să ne mişcăm înainte să 
ne prindă iar pe teren deschis. Pentru că atunci cînd se 
vor întoarce, vor avea cu siguranţă oameni suficienţi. 


— Ţine cadrul ăla! 

Vocea siberianului bubui în tăcerea cabanei plină de 
fum, o tăcere întreruptă doar de uruitul proiectorului de 
film. Operatorul opri aparatul, imaginea de pe ecran 
îngheţă, imaginea a patru oameni uitîndu-se în sus spre 
cameră, unul dintre ei cu o armă, altul cu un binoclu. O 
umbră umflată traversă ecranul cînd Papanin se ridică şi 
indică, cu vîrful degetului, un om ţinînd ghidonul unei 


sănii. 

— Ăsta e, tună Papanin. Ăsta e Gorov. Pun pariu pe 
leafă. 

— Nu-i poţi vedea faţa, obiectă Kramer din întuneric. 
Nu poţi vedea nici un chip... 

— Dă-le-n mă-sa de feţe. Am urmărit mișcările 
omului, felul cum îşi lasă capul într-o parte. Asta e 
Gorov. Asta e ţinta noastră. 

Umbra enormă a virfului degetului se mişcă pînă 
atinse silueta îmbrăcată în blană, cu binocilul în mînă. 

— Şi cred că ăsta-i Beaumont. Ceilalţi doi trebuie să 
fie Samuel Grayson şi Horst Langer. 

— Chemăm din nou toate avioanele din nord şi vest? 
întrebă lituanianul, nerăbdător să anticipeze următorul 
ordin. 

— Mai întîi, aprinde blestematele alea de lumini, 
spuse încet Papanin. Privi în jur, spre unul dintre bărbaţii 
care şedeau în spatele său. Vronski, poţi să-i găseşti din 
nou? 

Rusul, de douăzeci şi opt de ani, care adusese de la 
Murmansk detaşamentul de securitate, se ridică şi se 
apropie de o hartă de pe perete. Mic, subţire şi cu faţa 
întunecată, Andrei Vronski îşi pierduse ambii părinţi cu o 
lună înainte, cînd încercaseră să treacă peste Volga 
îngheţată, lîngă Stalingrad; gheaţa se spărsese şi apa îi 
înghiţise. 

— Aici, tovarăşe colonel! arătă el spre crucea pe care 
o desenase. Am luat poziţia stelelor... 

— Deci, eşti sigur? 

— l-am găsit... Vronski se opri cînd observă expresia 
siberianului. 

— Aţi descoperit pirlitul ăla de fum de la făclie, răcni 
Papanin. L-aţi văzut de la cinci mile şi aţi schimbat 
cursul - aşa ai spus cînd te-am întrebat. Dumnezeu ştie 
de ce au aprins făclia aia - poate a fost un accident. 

— Presupun că am fost norocoşi... 

— Aşa că îţi voi arăta cum să fiţi din nou norocoşi! 


Papanin luă creionul lui Vronski şi se uită pe hartă. Se 
îndreaptă spre locul de întîlnire cu un spărgător de 
gheaţă american, Elroy, care este aici. Trage în jos o 
linie de ia Obiectivul 5 şi ai să vezi că se deplasează pe 
al zecelea meridian. 

— Deci zburăm pe acea... 

— Taci şi ascultă! Or să schimbe direcţia un timp, ca 
să le pierdem urma - or să meargă fie spre sud-sud-est, 
fie spre sud-sud-vest. Papanin trase două linii oblice din 
sud, spre punctul unde fusese văzui Beaumont. Mai 
tîrziu, vor relua traseul spre sud. Admiţind eroarea de 
calcul a poziţiei stelelor, a banchizelor în derivă, o să-i 
găseşti în interiorul acestui triunghi. Ai înţeles? 

— E logic, tovarăşe colonel... 

— Tot ce spun eu e logic. Privi peste umăr către 
Kramer. De data asta, fiecare aparat trebuie să aibă un 
grup de oameni înarmaţi. 

— N-avem destui pentru toate aparatele. 

— Cine naiba a spus că le vom retrage pe toate - să-l 
avertizăm imediat pe Dawes că operaţia sa de 
diversiune a eşuat? Las jumătate din piese pe tablă, la 
nord şi vest de Obiectivul 5. Cealaltă jumătate se 
întoarce aici alimentează şi apoi scotoceşte prin 
triunghiul meu. 

Părăsiră repede cabana înainte ca siberianul să le 
comenteze încetineala, în timp ce acesta rămase cu 
ochii pe harta de pe perete, sugindu-şi pipa mică. Cred 
că te-am prins de data asta, domnule Beaumont, îşi 
spuse. 


Marţi, 22 februarie, 7 d.a. —11.30 d.a. 


Începuse să devină un coşmar: aparatele ruseşti se 
auzeau întruna. Uneori, răpăitul fatal era îndepărtat, 
ceva mai puternic decît un murmur în noaptea teribil de 
rece, în care se tîrau epuizați prin ravene la adăpostul 
pereţilor încreţiţi. Dar chiar şi cînd era doar un murmur, 


trebuia să asculţi atent, să te concentrezi - astfel încît 
să detectezi momentul cînd începea să devină mai tare, 
cînd venea înspre tine. 

Alteori era aproape, mult prea aproape ca să te simţi 
în siguranţă, zgomotul insuportabil amplificîndu-se pînă 
la o cacofonie puternică, ce stirnea ecouri în ravenă, 
reverberind peste crestele de gheaţă. Era, recunoscu 
Beaumont în sinea sa, doar o chestiune de timp pînă să 
fie văzuţi - numai dacă nu erau incredibil de norocoşi. In 
ciuda frecventelor solicitări ale lui Grayson şi Langer, 
refuza cu încăpăţinare să se oprească - şi mişcarea 
putea fi văzută din aer. 

Nevoia permanentă de a asculta, de a fi în alertă îi 
obosea, ca şi cum ar fi tras săniile şi propriile picioare ca 
să se mişte. Pe la zece seara, cei patru oameni epuizați 
se mişcau ca nişte automate, cu membrele amorţite, cu 
ochii pe jumătate închişi de oboseală şi frig. Gorov 
spusese de două ori că nu mai poate merge mai 
departe, că trebuie să urce într-o sanie. Reacţia lui 
Beaumont fusese rapidă şi la subiect. 

— Ori mergi mai departe, ori mori pe gheaţă. 

— Dar de asta eşti aici! protestase Gorov, împie- 
dicîndu-se de o parte a săniei lui Beaumont. Ai venit ca 
să mă iei! 

— Asta a rămas în urmă acum, îi spusese Beaumont, 
înfuriat. E vorba de salvarea noastră, aşa că mergi mai 
departe sau cazi, nu-mi mai pasă. 

Cînd Gorov rămăsese în urmă, Beaumont aruncase o 
privire peste umăr şi văzuse că rusul se tira pe lingă 
sania lui Langer în timp ce, în spate, Grayson cerceta 
noua poziţie a stelelor. Beaumont n-avea intenţia să-l 
lase în urmă pe rus; dacă ar fi căzut, l-ar fi luat într-o 
sanie. Destul de ciudat, înfruntat cu perspectiva de a 
muri părăsit pe gheaţă, Gorov era capabil să-şi continue 
marşul. 

Dar adevărata epuizare era cea a nervilor şi a răbdării 
lor. Acum devenea periculos ca vreunul să vorbească cu 


celălalt, pentru că, orice ar fi spus, era sigur o prostie. 
Trecuse de ora zece, cînd Grayson decise că nu mai 
putea, că n-aveau noroc şi că de data asta trebuia să se 
oprească, înainte ca nebunia lui Beaumont să-i distrugă 
pe toţi. Termină de împachetat sextantul în sania lui 
Langer, care îşi continua drumul, şi se grăbi să-l prindă 
pe Beaumont. 

— Vine alt avion - dinspre est. Mă urc pe o creastă ca 
să verific... 

— Păstrează-ţi energia, îl repezi Beaumont. E la mare 
distantă... 

— Vine încoace! Se aude deja. Chiar trebuie să 
aşteptăm pînă ce blestematul ăla vine deasupra 
noastră? 

— Da! 

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu? 

Beaumont strînse cu putere ghidonul şi răspunse, cu 
o furie abia stăpiînită: 

— Pentru că nu le facem jocul - jocul lui Papanin. N-ai 
înţeles ce se întîmplă? Astea sînt zboruri la nimereală, 
de-a lungul şi de-a latul calotei. 

— Unul dintre ele o să ne depisteze... 

— Dacă are noroc, da. Dar va trebui să fie al naibii de 
norocos ca să ne repereze aici, într-una dintre aceste 
ravene. Ca s-o facă, va trebui să zboare direct deasupra 
capului nostru. Şi cînd se va petrece asta, ne lipim de 
zid. V-am băgat deja asta în cap. 

— S-ar putea să fie prea tirziu atunci. 

Beaumont respiră adînc, îl privi pe Grayson, apoi se 
apucă de sanie cu amîndouă mîinile, cînd aceasta 
aproape se răsturnă într-o parte. Vorbi cu o voce rece, 
deliberat monotonă: 

— Trebuie să ajungem mai la sud decît crede Papanin 
că e posibil înainte de a ne dibui. Aceste avioane ne 
caută pe noi, da. Dar totodată încearcă să ne termine, 
să ne facă să ne oprim de fiecare dată cînd auzim unul, 
încît să n-avem nici o şansă să ajungem la Elroy... Se 


opri cînd rat-tat-tat- ul, pe care-l ascultase în timp ce 
vorbea, deveni un vuiet. La adăpost! 

Opriră cîinii şi se întinseră lîngă ei, să-i calmeze, şi, 
cîteva secunde mai tîrziu, elicopterul bubui deasupra lor. 
Zăngănitul infernal al motoarelor îi asurzea. Trecu pe 
deasupra, dinspre est spre vest în viteză, la şaizeci de 
yarzi peste ravenă, apoi dispăru. Rămaseră nemişcaţi, 
pentru că nu ştiau încă dacă fuseseră văzuţi. Dacă da, s- 
ar fi întors. Trintirea pe gheaţă, deşi amortizată de 
mormanul de haine, îi scutură rău pe fiecare, dar, o dată 
întinşi, nu doreau să se mai ridice. Zăceau în ravenă 
lîngă animalele crispate, calmîndu-le. Aveau corpurile 
îngheţate, iar rezistenţa le era într-adevăr mult scăzută. 
Cînd văzură că aparatul nu revine, se ridicară din nou 
încet, iar Grayson încercă să vorbească, bălmăjind 
cuvintele. 

— Keith, ar trebui să ne oprim... să mîncăm... 

Beaumont scutură încet din cap, ascultă, şi nu auzi 
nici un zgomot de elicopter. Cu mare greutate, începu 
să urce cel mai apropiat perete de gheaţă, alunecînd de 
cîteva ori, înainte de a ajunge undeva lingă creastă. Era 
timpul să verifice imaginea din faţă încă o dată. Cînd 
ajunse în virf, aproape căzu înapoi, dar îşi reciştigă 
echilibrul. Frecă lentilele binoclului pentru ale curăța, îşi 
ridică braţele pe creastă şi-l puse la ochii obosiţi. Putea 
vedea pînă departe, chiar pînă foarte departe. Scrută 
orizontul estompat, scăpă binoclul o fracțiune de 
secundă, apoi privi atent prin el. După aceea se uită în 
jos, spre ravenă. 

— Cred că ar fi mai bine să veniţi aici, spuse el încet. 


— Ceva nou? întrebă Papanin. 

— Încă nimic. 

Vronski închise uşa cabanei. 

— Tocmai m-am întors - pare de-a dreptul fără 
speranţă. 

— Fără speranţă, ai spus? 


Papanin se ridică încet din scaun şi Kramer, care îl 
cunoştea, se depărtă involuntar cu un pas de siberian. 

— Eşti o zdreanţă, Vronski, nu eşti bun să conduci un 
detaşament! In jocul ăsta, cîştigă cel care rezistă cel mai 
mult. Va trebui să-ţi reconsider poziţia cînd se va 
termina treaba asta. Vrei să măniînci? Lasă masa, 
Vronski - te urci în următorul elicopter care decolează. 

Aşteptă pînă ce rusul ieşi. 

— O să fie dificil dacă ajung la Elroy, Kramer, remarcă 
el. 

Lituanianul era uimit. Era prima oară cînd Papanin 
sugera că Beaumont ar putea ajunge la vapor. 

— Dificil? întrebă el. Imposibil, de îndată ce Gorov e la 
bordul unui vas american... 

— Nu imposibil, dar dificil, da. Vocea siberianului era 
amăgitor de calmă. Chestia va începe să capete 
proporţii uriaşe. Oamenii noştri de acasă vor începe să 
se neliniştească, datorită vizitei preşedintelui american 
la Moscova, în mai. 

— Poate avem noroc... 

— Eu îmi fac singur norocul! Pumnul lui Papanin izbi 
masa care era acum goală: micul joc de şah era în 
buzunarul lui. Schimbăm tactica, bubui el. De-acum 
încolo, parcurgem zona din nordul lui Elroy - o să-i 
întîimpinăm cînd vin de pe gheaţă. Cînd un aparat 
găseşte ţinta noastră, aterizează cît mai aproape de ei 
cu putinţă. Nu mă interesează cit de subţire e gheaţa de 
sub ei. 

— Şi dacă oamenii care sînt cu Gorov opun 
rezistenţă? 

— Asta e al doilea ordin pe care-l vei da imediat. 
Transmite-l personal fiecărui comandant de grup 
înarmat - pilotul nu trebuie să audă. Nu vrem oamenii 
care sînt cu Gorov - ne încurcă, aşa că scăpaţi-vă de ei. 
Ingropaţi corpurile sub gheaţă - dacă e vreo copcă pe 
acolo, aruncaţi-i în ea. Ciîinii trebuie, de asemenea, 
ucişi... cu carne otrăvită, ar fi cel mai bine. Scăpaţi-vă 


de sănii. Pînă la miezul nopţii, Kramer! Chiar mai 
devreme, dacă e posibil... 


Trebuia să fie un miraj, crezu Beaumont cînd o văzu 
prima oară prin binoclu. Imaginea se acoperi, dispăru, 
apoi reveni cînd reajustă lentilele la poziţia lor iniţială. 
Strigă spre oamenii din ravenă. Langer ajunse primul; 
atras de ceva din vocea lui Beaumont, urcă rapid 
peretele de gheaţă, apoi se trînti lîngă englez, pe 
creastă. Faţa îi era împietrită cînd îşi trase gluga pentru 
a folosi binoclul, împietrită şi nemişcată, miînjită de 
dungile lăsate de ceața care se adunase de ore. 

— Acolo. Obiectul înalt. 

Beaumont îi arătă şi Langer, cu degetele tremurînd de 
nerăbdare, încercă să fixeze imaginea. La încă trei mile 
înainte, învălmăşeala cumplită de creste încreţite 
continua, ca o mare furtunoasă cu valuri masive venind 
spre ei, o mare furtunoasă îngheţată brusc în plină furie. 
Dincolo de asta, se afla gheaţă netedă, foarte netedă 
într-adevăr, o membrană vastă sclipind în lumina lunii. 
În mijlocul ei era mirajul, ceva care, dacă era fotografiat, 
ar fi părut total nereal. 

— Dumnezeule Mare! exclamă Langer şi rămase 
tăcut. 

Mirajul era un vas cu catarg înalt, cu o punte înaltă, 
un vas făcut din gheaţă şi zăpadă, aproape ca un tort de 
nuntă nereuşit. În lentile, Langer văzu că provele se 
îndreptau spre el, că erau acoperite, îmbrăcate, 
astupate de gheaţă, astfel încît în lumina lunii strălucea 
ca un vapor făcut din gheaţă. Sloiuri spînzurau de 
crucetă, de virful ştirb al catargului. Peste balustradele 
sale atirna o perdea de gheaţă, ca o cuvertură atîrnată 
de puntea de la prova. Provele erau foarte înalte, ca şi 
cum vasul ar fi urcat pe un val enorm, dar era absolut 
nemişcat, iar singurul indiciu că nu era abandonat, erau 
luminile din virful crucetei. Nu era un miraj. Era 
spărgătorul de gheaţă £E/roy, la zece mile de cel mai 


apropiat ocean, împresurat de calotă. 

— Dumnezeule Mare! murmură din nou Langer. 

— Ai mai spus asta, îi aminti Beaumont. Se pare că 
îmbătrîneşti - te repeţi. 

— Mă simt bătrîn. M-am simţit bătriîn! se corectă 
Langer. Hei, Sam, e Elroy! 

Lăsîndu-l pe Gorov să aibă grijă de cîini, Grayson se 
căţără pe creastă. 

— Nu-ţi bate joc de mine, bombăni el. 

Langer îi întinse binoclul. 

— Uită-te şi singur. 

Americanul îşi desfăcu gluga, arătindu-şi faţa slabă şi 
pămiîntie şi potrivi lentilele. 

— Cum naiba a pătruns atit de adînc? întrebă Langer. 

— Curaj, spuse Beaumont. Nu l-am cunoscut pe 
Schmidt, căpitanul, dar a spart drumul prin masa 
compactă inci cu inci ca să se apropie de noi. Chestia 
ciudată e că nu-i văd radarul. 

— Eu îl cunosc, spuse Grayson încet. E un ticălos de 
clasa întîi - de aceea se şi află aici. Cît de aproape 
presupui că e? 

— Cam şapte mile, răspunse Beaumont. Mai sînt 
obiecţii să înaintăm? 

Parcurseră două mile cu o viteză pe care n-o mai 
atinseseră de multe ore, croindu-şi drum prin încîlceala 
de ravene pînă ce ajunseră la o milă pe gheaţa 
deschisă. Şi, pentru că tot nu erau elicoptere rusesti pe 
cer, Beaumont decise că putea trimite acum semnaiul, 
activind aparatul de emisie care avea să aducă 
elicopterul lui E/roy pînă la ei. 

Era foarte frig, chiar mai frig decît părea că este, dar 
asta putea fi de la oboseala lor copleşitoare. Era încă 
senin, cu excepţia unui norişor ca de vapori care atîma 
deasupra atelajelor, vapori de la respiraţia cîinilor şi a 
oamenilor condensîndu-se în aerul tare. Spre deosebire 
de credinţa comună despre Arctica, viscolele şuierătoare 
erau rare la acea latitudine; era însă unul dintre cele 


mai reci locuri de pe pămînt. 

Se opriră într-o ravenă. Grayson subliniase că nici un 
elicopter n-ar putea ateriza în harababura asta, dar 
Beaumont Îi spusese lui Langer să descarce 
transmiţătorul. 

— Ne pot trage sus unul cîte unul, explică el, apoi las 
cîinii liberi pe gheaţă. 

Langer despacheta învelişul de pînză ce acoperea 
transmiţătorul cînd Gorov cobori în ravenă mişcîndu-se 
atit de repede, încît Beaumont îl privi surprins. Rusul 
respira greu cînd se opri şi vorbi aproape isteric: 

— Acum, că sîntem în siguranţă, îţi cer să-mi înapoiezi 
obiectele mele, imediat. 

— Despre ce naiba vorbeşti? Beaumont privea în jur 
în vreme ce vorbea, îngropindu-şi încet gheata dreaptă 
în gheaţă. N-o simţea prea tare şi se temea că crestele 
de presiune se formaseră doar recent prin închiderea 
unui filon de apă. 

— Tubul meu! Mi-ai furat tubul! Unul dintre voi l-a 
furat! 

Gorov se enerva în timp ce trăgea tubul greu din 
parka sa şi-l agită în faţa lui Beaumont. 

— ÎI ţii în mînă, spuse Beaumont. 

Se încruntă din nou cînd călcîiul ghetei se scufundă 
brusc cu cîţiva inci. Cînd trase, îl scoase cu picături de 
apă. Gheaţă moale. Gorov era prea absorbit ca să 
observe vreo neregulă. 

— Nu este acelaşi tub. 

— Vrei să zici că celălalt avea hărţile Catherine 
înăuntru? Beaumont îl fixă pe Gorov. După cum ziceai, 
s-ar putea să fim aproape salvaţi. Nu e un moment bun 
să-ncepem să strigăm ce noroc avem, nu? 

— Noroc? 

— Du-te înapoi şi dă-i o mînă de ajutor lui Horst cu 
aparatul ăla. 

Langer săltase pe umăr aparatul de emisie-recepţie şi 
se întorsese mult în urmă, în josul ravenei, cărîndu-l pe 


o porţiune mai plană înainte de a-l monta. Era deja un 
efort prea mare pentru starea lui de oboseală, dar 
merse din greu pînă găsi o breşă netedă în perete. Il 
puse jos cu grijă, în timp ce Gorov vorbea aiurea la 
distanţă. 

— Trebuie să-mi daţi tubul. El îmi conferă valoare la 
Washington... 

Gorov agita încă tubul de metal, ca pe un instrument 
neascuţit, cînd Grayson îl luă. 

— Valoare? spuse americanul. Pînă nu ajungem la 
navă, nici unul dintre noi nu valorează nici cît o monedă 
de cinci cenți îndoită. E adevărat că n-am auzit nici unul 
dintre elicopterele voastre de mai bine de o oră, dar nu 
sîntem la bordul acelui vapor, încă. Acum, ajută-l pe 
Horst la transmiţătorul ăla după ce termină. 

— Terenul e cleios sub picior, Sam, murmură 
Beaumont cînd Gorov se întoarse în ravenă. Va trebui să 
avem grijă. 

— Mi-am imaginat, răspunse Grayson în timp ce-l 
mîngiia pe Bismarck ca să-l facă să tacă, ne apropiem 
de mare... 

Auziră strigătul rusului, priviră spre ravenă şi-l văzură 
căzînd. Se prăbuşi cît era de lung pe jos, încercă să se 
ridice, apoi căzu din nou. 

— Hristoase! se repezi Beaumont. Şi-a scrîntit glezna. 

Langer era gata să transmită, înălţase antena 
telescopică şi tocmai muta aparatul pe un petec de 
gheaţă mai neted cînd auzi strigătul. Injurînd, lăsă 
aparatul şi cobori în ravenă să-l ajute pe rus. 

Gorov îşi sucise glezna. Încercă să se ridice a doua 
oară şi căzu, dar Langer îl prinse. Neamţul îl apucă de 
subsuori, îl cobori în şezut, cu spatele proptit de 
peretele de gheaţă, apoi observă gheata din piciorul 
drept care-l făcuse să cadă. O umezeală neagră picura 
de pe gheată, umezeală care îngheţa deja. 

— Keith! Aici e gheaţă moale - şi Gorov nu poate 
merge... 


Cu ajutorul lui Grayson, îl duseră pe Gorov înapoi la 
sanie, unde se aşeză, privind oriunde, numai în direcţia 
lui Beaumont, nu. 

— Mai bine  grăbeşte-te cu semnalul, spuse 
Beaumont. 

Langer şi Grayson se întoarseră sus în ravenă, încet, 
atenţi unde pun piciorul şi, cînd Langer ajunse la breşa 
din peretele de gheaţă, se holbă, întrebîndu-se dacă nu 
cumva înnebunise. Apoi scoase un strigăt, care-l făcu pe 
Grayson să alerge. Aparatul Redifon se scufundase. 
Partea principală a transmiţătorului dispăruse şi numai 
antena scufundată se mai vedea la suprafaţă cu o 
spumă de umezeală adunată deasupra sa. Langer căzu 
în genunchi şi scormoni disperat în masa gheții, dar 
cutia dispăruse sub nivelul la care puteau ajunge 
degetele lui. In disperare, înşfăcă antena. Se rupse o 
bucată, cu care el rămase în mînă în timp ce restul se 
scufunda. Era dus. Pierduseră unicul lor mijloc de a 
comunica cu Elroy. 


— Te-ai descurcat cu caviarul? întrebă Papanin. 

Siberianul avea un nou cartier general temporar, un 
cartier general mobil la trei sute de yarzi deasupra 
calotei în timp ce distrugătorul de submarine zbura 
drept spre sud. Vorbea cu Vronski, aflat într-un alt 
aparat, mult mai la sud, folosind cuvîntul de cod 
„caviar“ pentru Elroy, deoarece vorbea direct prin 
radiotelefon. 

— Caviarul este făcut sandviş, răspunse Vronski. 

Papanin se încruntă cînd închise şi privi în jos la 
cîmpul de gheaţă. Se apropia un fel de apogeu al jocului 
şi dorea să fie acolo, pentru a ordona el însuşi mişcările. 

— Pînă la miezul nopţii îi avem, spuse el. 

— N-au fost găsiţi încă, sublinie Kramer, mereu 
pesimist. 

Încruntătura feroce a lui Papanin îi închise gura, în 
vreme ce paraziţii emiţătorului îi pocniră în ureche. 


Ascultă cu o faţă fără expresie, primi noul mesaj, apoi 
aruncă o privire spre pilot. 

— Fă să meargă chestia asta, spuse el cu răceală, sau 
eşti ancorat în gheaţă? Se întoarse şi-l privi pe Kramer 
care era cocoţat pe un loc plat din spatele cabinei. Pînă 
la miezul nopţii am spus. Tocmai au localizat ţinta. 


— Keith, apar ticăloşii! 

— Mă aşteptam. 

Beaumont privi în sus din vîrful peretelui de gheaţă şi 
urmări distrugătorul de submarine care cobora cu 
ambele elice mişcîndu-se mai încet, lăsîndu-se vertical 
spre un punct de gheaţă netedă, la un sfert de milă de 
locul unde stătea el ghemuit. 

Fuseseră reperaţi. Elicopterul zburase de două ori 
deasupra lor şi ateriza acum între ei şi vaporul 
înconjurat de gheaţă. Işi cobori binoclul. Papanin nu rata 
nici o ocazie. Un al doilea elicopter plutea peste silueta 
încrustată în gheaţă a navei, se balansa deasupra 
rampei de lansare, încît Schmidt nu putea să-şi trimită 
propriul aparat. 

— Eram aproape de ţintă, spuse Grayson cu 
amărăciune, ghemuindu-se lîngă Beaumont. Încă cîteva 
ore si am fi reuşit... 

— Ar fi putut fi la fel de bine cîteva sute, spuse 
Langer din partea cealaltă a lui Beaumont. 

Se lăsă să alunece înapoi în ravenă cu repeziciune, 
deoarece cîinii începură să se agite. Vuietul trepidant al 
aparatului care cobora se perpetua de-a lungul 
marginilor încreţite care străbăteau gheaţa în toate 
direcţiile. Atinse gheaţa, cu elicele încă învirtindu-se. O 
uşă se deschise şi începură să coboare oameni pe 
gheaţă, oameni înarmaţi, îmbrăcaţi în blănuri cu glugi, 
se răspindiră la lumina lunii într-un semicerc larg şi 
începură să avanseze spre crestele încreţite. Din nou, 
viteza operaţiei îl impresionă pe Beaumont! 

— Nu ştiam că aparatul ăla poate duce atit de mulţi, 


spuse Grayson, întunecat. 

— Ştii ce ai de făcut, îi reaminti Beaumont. Suprave- 
ghează-l pe Gorov - nu vreau să intre în panică la 
momentul critic. 

— Asta-i sinucidere... A 

— O să murim, dacă stăm şi-i aşteptăm. II vor pe 
Gorov, iar noi sîntem martorii care pot fi eliminaţi. 

Beaumont alunecă pe o parte a peretelui de gheaţă, 
îşi luă arma şi începu să alerge în josul ravenei. În urma 
sa, ceilalţi îl priviră îndepărtîndu-se, pînă ce Grayson le 
dădu tăios un ordin. In ciuda faptului că pereţii de 
gheaţă se înălţau de ambele părţi deasupra sa, 
Beaumont alerga aplecat, ignorînd faptul că în faţa sa ar 
putea fi gheaţă moale, rugîndu-se ca terenul să rămînă 
solid. Din cauza primejdiei, oboseala îl părăsi temporar; 
avea capul limpede şi-şi stăpinea perfect membrele. Nu 
era surprinzător că Grayson numise, ceea ce încerca el 
să facă, sinucidere. Beaumont alerga drept spre ruşi. 

Nu era o acţiune atit de nesăbuită pe cît părea. 
Aşteptase să vadă ce iese din aparat, şi acum oamenii 
înaintau spre zona de presiune, iar el alerga aproximativ 
spre centrul semicercului de oameni pe care nu-i putea 
vedea. Voiau să intre în ravene, încercînd să menţină 
formaţia lor în formă de semicerc, astfel încit, la 
momentul potrivit, detaşamentul de securitate să poată 
închide cercul, înconjurîndu-şi ţinta. Beaumont conta pe 
elementul surpriză: ultimul lucru la care conducătorul 
grupului se aştepta era ca unul dintre oamenii vinaţi să 
alerge spre el. 

Alerga sprinten, făcînd cît mai puţin zgomot cu 
putinţă, urmînd şanţul superior care se răsucea şi se 
întorcea; din punctul său înalt de pe creastă, Beaumont 
observase traseul ravenei şi urmărise, cît de departe 
putea, o eventuală ieşire spre gheaţa liberă la un anumit 
punct. În unele locuri, coridorul de gheaţă era în umbră, 
în altele, în timp ce urmărea cite o cotitură ajungea în 
lumina lunii. Curînd, trebui să încetinească, pentru că se 


afla în apropierea ruşilor care înaintau. În timp ce 
alerga, auzi la distanţă biziitul slab al unui elicopter, 
biziit estompat de pereţii de gheaţă. Pilotul nu voia să 
rişte; ţinea motorul în mers de teamă că nu va mai 
porni din nou pe o asemenea temperatură. Se opri din 
alergat şi continuă să meargă foarte atent. Urma să-i 
întîlnească pe ruşi în curînd. 

Ghemuit la adăpostul peretelui din dreapta, se furişă 
înainte, observind firidele în care se putea arunca, dacă 
îi auzea venind - dacă îi auzea la timp cînd veneau. 
Beaumont nu-şi făcea iluzii că avea de-a face cu 
amatori: detaşamentele sovietice de Securitate Specială 
care operau în Arctica aveau oameni antrenați, obişnuiţi 
cu operaţiuni la temperaturi sub zero grade. Dar nu erau 
foarte obişnuiţi cu deplasarea pe jos pe calotă. Işi ţinea 
puşca cu ambele miini cînd rusul îmbrăcat în blănuri 
apăru în mare linişte de după colţ. 

Amîndoi tresăriră, dar rusul nu se aşteptase să 
întilnească pe cineva atit de aproape de elicopter. 
Ducea o armă automată pe umăr şi făcu o greşeală: 
încercă s-o dea jos. Beaumont acţionă fără să se mai 
gîndească, răsuci puşca în miini, astfel că metalul greu 
al patului să şe îndrepte spre rus. O azvirli înainte, la 
nivelul capului. În ultimul moment, rusul se feri într-o 
parte şi patul metalic al armei îi atinse doar în treacăt 
falca, dar suficient ca să-l dezechilibreze, ca ghetele să-i 
alunece pe gheaţă şi să cadă pe spate în timp ce 
Beaumont ţişni înainte. 

Rusul se lovi de gheaţă cu ceafa. Izbitura fu atenuată 
de gluga de blană pe care o purta. Încă întins pe spate - 
arma îi căzuse şi nu putea ajunge la ea - înşfăcă gheata 
dreaptă a englezului cu o mînă destul de mare ca să i-o 
cuprindă. Degetele se încleştară, pregătindu-se să 
zvicnească lateral. Beaumont ignoră pericolul, 
concentrîndu-se asupra a ceea ce trebuia să facă. Arma 
veni de sus izbind fruntea rusului, iar forța izbiturii fu 
atit de mare, încît patul ricoşă. Mîna ce strîngea glezna 


se relaxă, capul se lăsă într-o parte şi omul rămase 
nemişcat: Beaumont îl întoarse cu faţa în jos şi-l ridică, 
apucîndu-l pe sub burtă. Punctele de lovitură - falca şi 
fruntea - erau acum în contact cu gheaţa, astfel îneit, 
cînd aveau să-l găsească - dacă asta avea să se 
întîmple vreodată - putea să pară un accident provocat 
de împiedicare şi izbirea feţei de solul tare ca fierul. 

Işi asumă un risc şi mai mare; o luă din nou la fugă. 
Numărase vreo douăzeci de oameni ieşind din aparat, 
care trebuia să fie răspiîndiţi ca o turmă de iepuri peste 
ravene, iar aranjamentul era probabil ca, atunci cînd 
unul din ei îi localiza pe fugari, să deschidă focul care 
să-i aducă în grabă şi pe ceilalţi. Alerga încă, iar după un 
colţ îi răsări deodată înainte un fulger de lumină. 
Ajunsese la ieşire - gheaţa se deschidea în faţa sa. 

Urletul rotoarelor elicopterului care aştepta îi spărgea 
timpanele, pătrunzind în ravenă. Văzu că se afla la doar 
o sută de yarzi distanţă, cu dublul stabilizator spre el, cu 
cabina pilotului în direcţie opusă. Era un lucru pe care-l 
observase de pe creasta de presiune şi se rugase ca 
pilotul să nu schimbe poziţia elicopterului. N-o făcuse. Şi 
nu era nimeni de pază la capătul gheții. Asta nu-l 
surprinse pe Beaumont; cînd ai douăzeci de oameni la 
dispoziţie şi cînd porneşti să prinzi un grup de patru 
oameni, cu greu te poţi gîndi că unul dintre ei ar fi atit 
de nebun, încît să pornească drept spre elicopter. 
Beaumont se îndreptă direct spre elicopter. 

Işi săltă arma pe umăr şi începu să meargă cu un pas 
moderat spre spatele elicopterului. Părea un lucru 
nebunesc să mergi încet, dar Beaumont miza pe 
psihologia elementară, în caz că pilotul din cabină ar fi 
privit în spate. Reflexele funcţionează repede cînd sînt 
implicate în acţiune - vederea unui om înarmat, care 
aleargă pe gheaţă spre aparat, ar fi provocat o anumită 
reacţie pilotului. Putea să tragă manşa şi să ridice 
aparatul drept în sus de pe gheaţă. O treabă de cinci 
secunde. Beaumont continuă să meargă încet, 


apropiindu-se de distrugătorul de submarine. 

Era cit se poate de sigur acum că o să reuşească; deşi 
gluga şi parka sa de blană nu se prea potriveau cu 
costumele oamenilor din securitate, exista o asemănare 
- destul de mare, privind la lumina lunii, prin cupola cu 
margini de gheaţă a unui elicopter. Pe cînd se apropia 
de aparat, cînd răpăitul asurzitor crescu în decibeli, 
fiecare nerv al corpului său îi urla să fugă, să parcurgă 
ultimii cincizeci de metri înainte ca pilotul să întoarcă 
privirea. Beaumont continuă cu acelaşi mers uniform, 
îndreptindu-se spre partea din spate a cozii cu aspect 
demodat, tipul de coadă pe care-l aveau cîndva 
biplanele. Işi croi drum şi trecu de coadă, urcă şi bătu cu 
pumnul înmănuşat în carliga înceţoşată. 

Vibraţia îl cutremură, dar nu se întîmplă nimic. Bătu 
pentru a doua oară cu pumnul şi apoi geamul se 
deschise. Arma intră înăuntru în timp ce aerul cald îi 
mîngiie faţa, ţeava ţinti spre silueta care sărise înapoi pe 
scaunul său din spatele panoului de bord. 

— leşi afară! Haide! leşi repede! 

Beaumont strigă în rusă şi dădu din cap, pentru a-i 
arăta pilotului ce vroia - cu răpăitul ca de tobă în toi, era 
posibil ca acesta să nu poată auzi un cuvint. Beaumont 
se aplecă peste geam înăuntru şi înfipse ţeava armei în 
pieptul pilotului. Rusul avea ochelarii pe ochi, dar 
Beaumont avu impresia că era tînăr, poate pînă în 
treizeci de ani. Destul de tînăr pentru a fi erou. Mina 
dreaptă a pilotului se mişcă spre o manşă. 

Manşa, Beaumont ghici dintr-o dată, va ridica 
elicopterul. Brusc, aparatul va urca, iar el se va afla 
suspendat în mijlocul aerului, probabil împins să se 
zdrobească de gheaţa de dedesubt. 

— Să nu încerci...! 

Ca să se convingă că mesajul fusese înţeles, îi înfipse 
mai tare arma în piept. Rusul privi pieziş şi Beaumont îi 
ghici gîndul! Avea curaj: cerceta arma,  întrebiîndu-se 
dacă putea supravieţui glonţului. Calibrul trebuie să-l fi 


speriat; mîna i se îndepărtă de manetă. 

— Ridică-te! Sus! Sus! 

Beaumont scutură din cap şi pilotul deconectă casca 
şi alunecă cu grijă din scaun. 

Ceva din poziţia pilotului îl avertiză pe Beaumont. 
Rusul se opri, pe jumătate ridicat din scaun, ghemuit ca 
o pisică. Lentilele ochelarilor săi priveau lumina de la 
tabloul de bord, astfel că ochii îi erau invizibili. 

— Hai, se răsti Beaumont, mai repede. 

Rusul veni mai aproape, în timp ce Beaumont retrase 
arma strîngînd-o sub braţ, cu degetul încă pe trăgaci, iar 
cu cealaltă mînă apăsă mînerul uşii pentru a o deschide. 
Pilotul îşi ridică mîinile într-un gest lent de predare. 

Dar eroismul nu i se terminase încă. Pilotul se apropie 
uşor de uşă şi ajunse foarte aproape de Beaumont. Se 
întoarse, ca şi cum s-ar fi supus gestului lui Beaumont 
de a sări pe gheaţă; apoi, încă ghemuit între rotoarele 
ce mergeau, apucă arma, cu o reacţie pe care englezul 
o anticipase. Beaumont izbi violent cu patul armei, 
lovindu-l pe rus în fluierul piciorului. Pilotul se agăţă de 
rama uşii, ca să-şi recapete echilibrul. Ţinîndu-se de 
ramă, se ridică într-un picior. Ajunse la nivelul palelor de 
oţel ale elicei joase care îl decapitară. 

Încă ghemuit şi atîrnat de rama geamului, Beaumont 
era uluit de groază. Îşi înghiţea fierea. Cadavrul era sub 
el, pe gheaţă. Pete negre stropeau zăpada în jurul 
grămezii ciopiîrţite. Capul fusese azvirlit de palele ce se 
roteau. Era incredibil - un pilot de elicopter decapitat de 
propria sa elice - dar majoritatea accidentelor se petrec 
„acasă“, iar pentru pilot, aparatul fusese casă. 
Tremurînd - şi nu doar din cauza vibraţiilor - Beaumont 
intră în cabină şi închise uşa, ca să nu mai vadă ce 
zăcea dedesubt. Apoi se instală pe scaunul pilotului şi 
privi panoul de comandă. 

Nu era foarte diferit de tabloul de pe Sikorsky. Şi apoi, 
în urmă cu un an, Beaumont vizitase baza sovietică 
Polul Nord 15, care se rotea acum în jurul Polului, pe 


undeva prin dreptul coastei siberiene, unde un pilot 
îmbibat de votcă îi arătase distrugătorul de submarine 
înainte ca omul securităţii să sosească pentru a-i smulge 
pe amindoi afară din aparat. Beaumont trimisese un 
raport la Washington şi Londra despre acel aparat, iar 
acum încerca cu disperare să-şi amintească detaliile. 

Gradele de altitudine erau măsurate în metri, desigur, 
înţelegea multe din manete şi cadrane, dar mai erau un 
cadran şi două butoane de contact pe care nu le 
pricepea. Atinse cu grijă maneta spre care se întinsese 
pilotul. Nu se întîmplă nimic. O împinse ceva mai tare şi 
aparatul părăsi gheaţa. O trase spre el şi simţi 
zguduitura cînd saboţii atinseră solul din nou. Casca 
disponibilă, pe care o luase dintr-un ciîrlig şi şi-o pusese 
pe cap de îndată ce se aşeză, era largă. O strînse mai 
tare, fixînd-o bine pe urechi pentru a nu mai auzi vuietul 
infernal. Tabloul de bord se zgilţii zdravăn, dar crezu că 
asta era din cauza oboselii lui. După ce se obişnui cu 
alte cîteva comenzi, îşi scoase calm casca, ştiind că în 
orice moment ruşii de pe gheaţă puteau ajunge la sănii. 
Dar trebuia să cunoască mecanismul acestui aparat. 
Acţionă droselul şi motoarele bubuiră. Respiră adînc, 
apoi acţionă maneta de ascensiune. 


Marţi, 22 februarie, 11.30 d.a. - miezul nopţii 


Aparatul urcă mai repede decit se aşteptase, zvicnind 
vertical în sus, cu un zgomot asurzitor! Cînd altimetrul 
înregistră o sută de metri, plană şi porni înainte. 
Schimbă direcţia şi parcurse un arc de cerc. Dincolo de 
un petic limpede, zărit din carlinga de plexiglas, Elroy 
apăru ca o jucărie părăsită, apoi dispăru. Mica manşă 
care-l dezorientase înclină elicopterul. Răspundea acum 
atingerii sale. Anevoie. Avu senzaţia unei puteri enorme 
zăvorite în spatele panoului, putere ce trepida de 
nerăbdare să se descătuşeze, iar în zbor, cabina vibra 
mai mult decit cea a unui Sikorsky, vibra ca o veche 


maşină de spălat. 

De sus, crestele aveau aspect fantomatic în lumina 
lunii, coborite la nivelul nervurilor de gheaţă, păreau un 
cimitir de monştri preistorici cu oase lungi, decolorate. 
Văzu doi oameni deplasîndu-se de-a lungul unui coridor 
de gheaţă, îi ignoră, căutînd punctul de întîlnire, zona de 
configuraţie ciudată pe care o străbătuseră cu puţin 
înainte de a auzi aparatul rusesc venind. Trimisese 
atelajele acolo în urmă, să aştepte, pentru că era 
singurul loc în interiorul crestelor unde putea ateriza un 
elicopter - un micuţ amfiteatru de gheaţă, un castron 
înconjurat de pereţi glaciari. Mai zbură peste cîțiva ruşi, 
care se opriră şi priviră în sus, mai parcurse o distanţă 
oarecare, apoi îşi dădu seama că depăşise amfiteatrul şi 
întoarse. 

Beaumont începea să se îngrijoreze. Dacă nu putea 
găsi primul amfiteatrul, ruşii aveau să ajungă la atelajele 
săniilor, era posibil chiar să fi ajuns deja. Văzu alte 
siluete îmbrăcate în blănuri, mişcîndu-se de-a lungul 
ravenelor, unele dintre ele alergind, şi toate se opriră şi 
priviră în sus spre el, întrebindu-se de ce naiba se 
ridicase de pe gheaţă aparatul lor. Şi, pe deasupra, 
condiţiile din interiorul cabinei mari ar fi putut fi mai 
bune: căldura bine- cuvîntată era contracarată de un 
miros care-i intra pînă-n stomac, un miros greţos de 
vapori de benzină. Fie ceva nu era în regulă cu aparatul, 
fie tehnologia motoarelor ruseşti rămăsese mult în urma 
celor britanice şi americane . Apoi îl văzu - un cerc alb 
printre umbre. 

Actionă manşa şi începu să coboare. Trei oameni, 
două sănii şi cîinii erau în mijlocul castronului, iar unul 
dintre oameni agita frenetic mîinile. Apoi, cinci ruşi 
apărură pe o creastă din apropiere şi priviră în jos în 
adincitura, ţinînd arme în miini. Sub cască, faţa lui 
Beaumont se întunecă: sosise prea tirziu. 

Proptindu-se cu putere în speteaza scaunului, viră 
aparatul, pierdu altitudine, mări turaţiile şi zbură drept 


spre ruşi. Din dosul carlingii de plexiglas, îi văzu stînd în 
picioare pe creastă, îngheţaţi de uimire. Casca şi 
mănuşile pe care şi le pusese sporiră iluzia şi crescură 
tensiunea - pentru că, de pe coastă, cei cinci oameni 
văzură propriul lor aparat, pilotat de propriul lor tovarăş, 
care se îndrepta şuierind spre ei. 

Zgomotul în interiorul cabinei era asurzitor. Rama 
vibra de parcă în curînd avea să-i sară toate niturile din 
fuzelaj. Beaumont mări din nou turaţiile şi, sub carlingă, 
cei cinci veniră spre el. Mişcă manşa şi aparatul se 
năpusti asupra crestei, cu motoarele în plin, saboţii abia 
evitară creasta - oamenii dispărură, rostogolindu-se în 
partea îndepărtată a crestei în timp ce încercau cu 
disperare să scape. Beaumont urcă din nou, întoarse şi-i 
văzu pe ruşi pe picioarele lor într-un larg coridor de 
gheaţă. Plonjă îndreptindu-şi aparatul orizontal de-a 
lungul coridorului, iar oamenii din securitate, văzînd ce 
venea, o luară la fugă. Beaumont îşi continuă plonjonul 
în forţă, cobori periculos de jos, chiar pînă deasupra 
crestei, şi continuă drumul de-a lungul coridorului. 

Saboţii trecură pe lingă capetele oamenilor la cîteva 
picioare - jos, în coridor, părură, probabil, cîţiva inci în 
timp ce oamenii se aruncară la pămînt, iar reverberaţiile 
motoarelor le sparseră timpanele. Cînd Beaumont privi 
în urmă, începuseră din nou să alerge - îndepărtîndu-se 
de amfiteatru, demoralizaţi. Campania sa de teroare 
începea să funcţioneze. Şi probabil părea îngrozitoare 
detaşamentului de securitate, care era încredinţat că 
pilotul lor se afla în spatele panoului de control, un pilot 
care îşi ieşise din minţi. Ironia era că nimeni nu putea 
trage nici un foc asupra sa - aparatul cu care zbura era 
singurul mijloc de transport care putea să-i scoată din 
teribilul pustiu polar. Mai făcu trei cercuri în jurul 
amfiteatrului şi apoi cobori. 

Ochii îi lăcrimau, din cauza vaporilor de benzină care 
pătrunseseră pe sub ochelarii prea largi. Cobori în 
scobitură. În nerăbdarea sa de a ajunge jos mai rapid, 


ateriză direct pe gheaţă: era doar o chestiune de timp 
pînă ce ruşii se vor stringe laolaltă şi vor năvăli spre 
locul unde văzuseră elicopterul aterizind. Lăsînd 
motoarele în funcţiune, îşi desfăcu centura, se îndreptă 
spre uşă şi o deschise. Fu foarte atent la elicele ce se 
învîrteau deasupra capului său cînd sări jos pe gheaţă. 

— Aveţi grijă la blestematele alea de rotoare, fură 
primele lui cuvinte. Urcaţi mai întii cîinii... dacă se ivesc 
probleme abandonăm săniile. 

Cîinii fuseseră deja deshămaţi şi îi urcară în elicopter, 
ridicîndu-l pe fiecare şi azvirlindu-i înăuntru, fără nici un 
fel de ceremonie. Beaumont aştepta la o mică distanţă 
de aparat, lăsîndu-i pe Grayson şi Langer să îmbarce 
ciinii şi pe Gorov, în timp ce el privea în jur cercul 
crestelor, cu arma pregătită. Săniile rămăseseră la urmă 
şi, cînd Beau- mont urcă şi el, nu rămase nici un semn 
pe gheaţă că grupul lui Beaumont ar fi existat vreodată. 

Beaumont urcă direct la trei sute de yarzi, scoţindu-i 
din raza de acţiune a armelor de foc, înainte de a lua 
drumul către E/roy. Langer rămase lingă carlinga 
transparentă în timp ce urcau, înconjurat de cîinii care 
scheunau. Arătă în jos. 

— A fost la ţanc. 

Beaumont dădu din cap. Un grup de şase ruşi se 
apropia de amfiteatru în timp ce ei urcau. 

De la înălţimea de trei sute de yarzi, Elroy părea un 
vas fantomă, una dintre navele legendare care plutesc 
în jurul oceanelor lumii, fără echipaj, un vas fantomă 
prins în gheaţa solidă. În timp ce se apropiau, Beaumont 
văzu un canal dincolo de prova, o fişie întunecată de 
mare, pe unde spărgătorul de gheaţă îşi făcuse drum 
prin calota polară, dar, in spatele fişiei, era gheaţă 
compactă. În timp ce nava îşi croia calea spre nord, 
cîmpul de gheaţă se închisese în urma sa, blocînd-o. 

— Celălalt distrugător de submarine zboară încă 
deasupra navei, spuse deodată Langer. 

— Ştiu, răspunse Beaumont. Va trebui să-l evităm. 


Mişcă manşa şi începură să piardă din înălţime, destul 
de aproape de vapor, ca să vadă oamenii alergind spre 
pa- rapeţi şi privind în sus, cînd un al doilea aparat 
rusesc se apropie de ei. Unii dintre marinari purtau 
arme. Indărătul punţii de sus, aproape de prova, puteau 
vedea acum sub ei un alt elicopter, un Sikorsky, 
odihnindu-se pe rampa de lansare, în timp ce elicopterul 
sovietic plutea în aer deasupra sa. Atita timp cît aparatul 
din aer îşi menținea 
poziţia, era imposibil ca elicopterul american să 
decoleze - ar fi urcat drept în celălalt aparat. 

— Cred că celălalt distrugător de submarine îşi 
închipuie că sîntem amicii săi, remarcă Grayson, 
mîngîind un cîine. 

— O să aibă un şoc, spuse Beaumont, scurt. 

— S-ar putea să încerce să ne zdrobească... 

Gorov, care stătuse tăcut pe un scaun pliant în 
spatele cabinei, era acum destul de alarmat ca să 
vorbească. Se ridică să vadă mai bine, apucîndu-se de o 
bară ca să uşureze de greutate glezna rănită. 

— Stai jos, Gorov! strigă Beaumont. N-ai auzit ce-a 
spus Grayson? Pilotul va crede că sîntem ruşi, ceea ce 
ne va ajuta. 

— Două perechi de elice ce se învirtesc aproape una 
de alta, Keith, îl avertiză Grayson. Am putea sfirşi şi noi 
şi ei luînd lecţii de plonjare... 

— Vreau să elimin din drum aparatul ăla, insistă 
Beaumont. Vreau să-l elimin înainte de a ateriza... 

Era aproape deasupra navei acum, zburînd încet la o 
altitudine de o sută cincizeci de yarzi, în timp ce la o 
sută douăzeci de yarzi mai jos, celălalt distrugător de 
submarine continua să stea suspendat, atîrnînd 
deasupra Sikors- ky-ului, ca o ameninţare. Balustradele 
acoperite de gheaţă ale navei erau acum acoperite de 
marinari care priveau în sus la aparatul nou-sosit, 
întrebîndu-se ce urma să se întîmple. În picioare, în 
carlingă, Langer se uită în jos la aparatul de dedesubt, 


văzu rotirea ameţitoare a elicelor sub care se întindea 
noaptea, ceața vaporilor urcînd spre ei în spirală. 

— Keith! strigă el peste vacarmul de vibrații. Poţi 
cobori încet lîngă ticălosul ăla? 

— Da. De ce? 

Langer luă o geantă de scule împăturită, atirnată într- 
o parte a carlingii, o deschise şi scoase o cheie franceză 
mare, din oţel. 

— Cu geamul deschis, i-aş putea atinge carlinga. 
După care va... 

— M-am prins - vom încerca, strigă Beaumont. Ştii că 
nu mă pot apropia prea mult de elicele lui? 

— Sînt gata. 

Langer împinse în spate doi cîini, strînse cu fermitate 
cheia şi deschise geamul. O pală de aer îngheţat năvăli 
în cabina încălzită cînd Beaumont începu să coboare. 
Părul negru al lui Langer îi flutură pe spate cînd îşi 
împinse gluga pentru a vedea mai bine şi se aplecă pe 
geam. Nu mai vorbea nimeni în cabină. Gorov se 
ghemuise nervos pe scaunul batant; Beaumont era 
teribil de conştient că manipula un aparat ciudat, că 
încerca o manevră periculoasă care se putea termina 
foarte uşor într-un total dezastru. 

Planarea continuă în timp ce Beaumont cobora încet 
elicopterul. De la geam, Langer urmărea puntea vasului 
Elroy apropiindu-se, şirul capetelor privind în sus spre el, 
o şapcă cu cozoroc care se ivise la unul dintre geamurile 
punţii pentru a privi în sus, dar, deasupra tuturor, 
urmărea rotirea ameţitoare a elicelor fatale de sub el 
tăind aerul şi ridicîndu-se să-i întîlnească. Atît pe cît se 
putea, Beaumont îşi calculă coborirea cu o precizie 
criminală - precisă, pentru că, atunci cînd ajunse lîngă al 
doilea aparat, propriile sale elice trebuia să evite elicele 
de dedesubt, criminală, pentru că marja de siguranţă 
era atit de mică. 

Expusă în aerul nopţii aspre, după căldura din cabină, 
faţa lui Langer era deja îngheţată şi împietrită, 


pleoapele ca de plumb voiau cu disperare să se închidă, 
dar se forţa să le ţină deschise, să rămînă agăţat de 
geam. Apoi văzu forma vagă a virfului unei căciuli sub 
carlingă; cînd se uită, căciula se înclină şi ceva palid 
apăru în imagine, o pată estompată zărită sub un petic 
limpede din geamul acoperit de gheaţă al carlingii - faţa 
pilotului, privindu-l pe Beaumont care cobora aproape 
deasupra sa. Nu primise nici un ordin să-şi părăsească 
postul. Acum era prea tirziu. 

Pentru rus, situaţia se schimbase. Imobilizase cu 
succes elicopterul american, ţinîndu-l jos pe rampă, dar 
acum era prins la mijloc, fără să poată să urce sau să 
coboare, prins într-o presă, între două aparate, iar presa 
se închidea coborind asupra sa. Beaumont sperase că 
nervii pilotului vor ceda, că lenta coborire îl va face să 
fugă şi că, în timp ce ei erau la o sută cincizeci de metri, 
rusul ar fi putut scăpa. Acum era prea tirziu. Prins într-o 
situaţie fără ieşire, nervii pilotului rus nu cedară, ci 
îngheţară. Nesigur pe ce trebuia să facă, nu făcu nimic. 
Coboriîrea lui Beaumont continua, spaţiul se micşora, 
saboţii aparatului său atirnau aproape de carlinga 
transparentă a rusului. 

Erau atît de aproape acum, încît curentul de aer era 
foarte puternic, absorbant, iar Langer avea senzaţia că 
era pe cale să fie smuls de la geam şi azvirlit în maşina 
de tocat a rotorului ce se învirtea. Trase capul înapoi şi 
trînti geamul, continuînd să privească dinăuntru. 
Perturbarea aerului crea acum o altă reacţie periculoasă 
- aparatul se clătina dintr-o parte în alta. Nu era 
imposibil să se işte un virtej - trăgînd ambele elicoptere 
unul spre celălalt pînă ce extremităţile elicelor aveau să 
se întiîlnească într-o izbitură scurtă şi zdrobitoare. Apoi 
ajunseră unul lîngă altul, iar Langer deschise din nou 
geamul. 

In afară de pilot, în aparatul sovietic se mai afla şi un 
observator. Beaumont îl putu vedea acţionind aparatul 
de transmisiune, vorbind non-stop, în timp ce continua 


să privească spre ei. Fusese trimis un semnal către 
cineva. Apoi Gorov făcu un lucru stupid. Neliniştit şi 
nerăbdător, se ridică şi privi spre carlinga celuilalt 
elicopter. 

— Stai jos! răcni Beaumont. 

Nu credea că pilotul sovietic era destul de nebun ca 
să folosească tactici de sinucidere, dar nu ştia ce 
instrucţiuni primise referitoare la Gorov. Beaumont 
plană elicopterul, gata să zboare înainte, cu cea mai 
mare parte a atenţiei sale concentrate asupra siluetei 
groase a catargului care trebuia evitat, orice s-ar fi 
întîmplat. 

— Gata, Horst, strigă el. Dă-i drumul! 

Sub ei, puntea lui E/roy se limpezise brusc; fie din 
ordinul comandantului navei, fie din instinctul de 
autoconservare, marinarii americani dispăruseră, intrînd 
la adăpost. Beaumont privi spre Horst, cu mîna pe 
manşa care îi putea duce înainte, departe de aparat, 
navă şi catarg, dintr-o singură mişcare. Zgomotul din 
interiorul cabinei era acum teribil, cutremurător, 
motoarele celuilalt aparat amplificau vacarmul. Şi 
elicopterul sovietic se clătina, cutremurîndu-se, de parcă 
era gata să se sfărime. 

Langer îşi încordă ochii pentru a vedea mai clar şi zări 
curba cabinei ruseşti la doar cîţiva metri distanţă. Citeva 
secunde se clătinară unul spre celălalt. Langer se aplecă 
mult peste geam, asurzit şi paralizat de frig. Ridică 
braţul drept, se opri şi azvirli cheia franceză descriind cu 
grijă un arc, după care trînti geamul, închizîndu-l. 

Proiectilul lovi carlinga incasabilă care tremura din 
cauza vibraţiilor, apoi se pierdu în noapte. Langer privi 
în jos, prin parbrizul carlingii. Mersese. Incasabilă, 
carlinga rusului nu se spărsese - se umpluse de 
crăpături fine. Nu mai era transparentă, suprafaţa sa 
curbată era lăptoasă, iar pilotul dinăuntru era orb, nu 
putea vedea absolut nimic. Beaumont se îndepărtă de 
rusul orbit, de catargul navei, care se contura ca o 


gigantică prăjină de steag, şi zbură departe peste 
gheaţă. 

Fiecare elicopter are o elice mai mică la coadă. Fără o 
elice la coadă, înclinată la unghiul corect faţă de rotorul 
principal, nici un elicopter n-ar putea zbura. Enorma 
putere a elicei de deasupra are o reacţie firească de 
torsiune - învirtindu-se in aer, antrenează fuzelajul pe 
care îl susţine, într-o mişcare circulară de viteză 
crescătoare - contracarată de forţa opusă de elicea de 
la coadă. Asta era ceva ce pilotul sovietic şi observatorul 
aveau să cunoască preţ de cîteva secunde ucigătoare. 

Cum anticipase Beaumont, pilotul sovietic făcu ceea 
ce nu trebuia. Era de înţeles; era însă şi fatal. In acel 
moment, aşezat în spatele panoului de comandă, pilotul 
avea încă imaginea clară a împrejurimilor. Apoi cheia lui 
Horst izbi şi se trezi înconjurat de opacitatea geamurilor 
crăpate, prin care nu putea vedea deloc. Lumea deveni 
opacă. Era întemnițat. Intră în panică. 

Trebuia să se îndepărteze de catarg, să se 
îndepărteze de navă şi să iasă deasupra gheții deschise, 
unde dispăruse Beaumont. Mişcă o manşă, aprecie 
greşit şi intră într-o curbă mică, virînd pentru a scăpa de 
ameninţarea  imensului catarg. Reuşi numai pe 
jumătate: principalele sale elice se rotiră libere, dar uită 
de coadă şi făcu curba prea brusc. Elicea cozii atinse 
catargul şi întregul mecanism se desprinse de maşină. 
Forţa de echilibru care contracara tendinţa de torsiune 
dispăruse. Principiul aerodinamicii intră în acţiune. 

Odată, la Sidney, în Australia, Beaumont văzuse un 
film, făcut cu un aparat de filmat automat, montat într- 
un elicopter care zbura prea aproape de o clădire din 
Sidney Harbour. Elicea de la coadă atinsese clădirea, 
căzuse în apă şi aparatul înregistrase ce se întimplase. 
Mai tirziu, fusese recuperat dintre rămăşiţele ce 
conţineau două cadavre si filmul fusese reluat. Era 
îngrozitor. Îşi aminti filmul, văzînd ce se întîmplase cu 
elicopterul sovietic şi ştiu, cu o oribilă claritate, ce se 


petrecea în carlinga elicopterului. 

Cabina începu să se rotească, să se învirtă ca un 
titirez, iar cei doi oameni dinăuntru se învirteau o dată 
cu ea... Din ce în ce mai repede, se învirteau în jurul 
propriei axe, cu aparatul încă în aer, rotindu-se cu viteză 
din ce în ce mai mare, în rotații fără sfîrşit. În cîteva 
secunde, cei doi fură  dezorientaţi, fără putere, 
învîrtindu-se, înviîrtindu-se, învîrtindu-se. Prinşi în centuri 
de locurile lor, trăiau deplina putere a teroarei, 
răsucindu-se ca un carusel care o luase razna, însă cu o 
viteză pe care nici un carusel scăpat de sub control n-o 
putea atinge. 

Dacă ar mai fi durat un timp, ar fi înnebunit, dar nu 
mai dură. Aparatul se dezechilibra, se lăsă într-o parte şi 
căzu spre gheaţă. Elicele ce se învirteau mai roteau încă 
fuzelajul în momentul impactului. Fuzelajul plesni în 
două bucăţi care zburară peste gheaţă la trei sute de 
yarzi distanţă de £E/roy cînd elicele se dezintegrară. 
Rezervoarele de combustibil explodară, aruncînd un 
mănunchi de flăcări care topi gheaţa de pe balustradele 
de la prova. Un fum negru se ridică şi pluti o dată cu 
vîntul ce bătea dinspre nord. 


Mai  asistase cineva la distrugerea elicopterului 
sovietic. La două mile distanţă, zburînd la nouă sute de 
yarzi înălţime, colonelul Igor Papanin cobori binoclul său 
de noapte şi rămase tăcut în timp ce pilotul de lîngă el 
aştepta instrucţiuni. 

— Ce s-a întîmplat? întrebă Kramer din spate. Ce a 
fost flacăra aceea? 

— Taci! Lasă-mă să mă gindesc. 

Papanin era într-o stare de şoc. Cu doar o oră mai 
devreme, zburaseră spre locul unde £E/roy era 
împresurat de gheaţă pentru a vedea ce se întîmplă. Pe 
drum, primise semnalul de la unul dintre elicopterele 
sale; grupul lui Beaumont fusese găsit, oamenii 
coboriseră pe gheaţă ca să le taie drumul spre vaporul 


american. Părea un triumf. 

Sosise la timp pentru a vedea elicopterul sovietic 
rotindu-se încă deasupra lui £/roy. Trimisese el însuşi un 
semnal prin radiotelefon, ordonîndu-i să-şi menţină 
poziţia. Apoi apăruse al doilea aparat. Citeva minute, 
Papanin n-avu idee de ceea ce se întîmplă, apoi 
elicopterul de deasupra vaporului începuse să raporteze. 
Pentru prima oară, siberianul ascultase fără nici o 
întrerupere, fără să scoată un singur cuvint, în vreme ce 
comunicările deveneau din ce în ce mai tensionate, 
culminînd printr-un raport care îi îngheţă sîngele în vine 
cînd auzi cuvintele încordate care veneau în căşti. 

— Aparatul coboară deasupra noastră... cîţiva oameni 
înăuntru... geam deschis... Gorov! Gorov! În aparat! 
Mulţi cîini... alţi trei oameni... 

Apoi mesajul se întrerupse. Papanin înţelese motivul 
cînd duse la ochi binoclul şi-l îndreptă cu dificultate 
asupra lor, tocmai la timp pentru a vedea obscenul 
spectacol al propriului său elicopter,  rotindu-se 
nebuneşte în aer, înainte de a se prăbuşi. 

Aşezat alături, Kramer văzu umerii  aplecaţi 
înţepenind. Papanin se răsuci pe locul său şi expresia lui 
îl înspăimîntă pe lituanian. 

— Trimite un semnal spre Revoluția! Spune-le că sînt 
pe drum. Spune-le să înceapă imediat bruiajul radio la 
putere maximă! Pe toate vasele! Ne vom stabili cartierul 
general la bordul Revolutiei şi vom aştepta ca Elroy să 
ajungă la noi. 


— Hydrogen... Strongbow... Hydrogen... Strongbow... 

Semnalul din două cuvinte, pe care Beaumont ceruse 
comandantului navei E/roy să-l trimită imediat la Curtis 
Field, în momentul în care sosise la bord, ajunse la 
Dawes la miezul nopţii. 

— Hydrogen - Strongbow... 

Semnalul îi spuse totul lui Dawes... sau aproape totul. 

— İl avem pe Gorov, sîntem la bordul lui E/roy. 


Ceru imediat legătura pe fir direct cu Washington-ul. 
Firul direct trecea prin Curtis Field, în drum spre Islanda 
si Europa; celălalt drum, prin care se întorcea, era prin 
Dye Two, o staţie de avertizare îndepărtată, undeva pe 
gheaţa polară, înainte de a-şi continua lunga sa 
călătorie spre Washington. Cînd primi legătura, Dawes 
vorbi cu un bărbat de la Departamentul Apărării. Adams 
ascultă, auzind doar o parte a conversaţiei. 

— Sigur că-l avem pe Gorov pe un vas american, 
spuse Dawes ceva mai tirziu în timpul convorbirii, dar 
pentru a treia oară m-aş simţi mult mai fericit dacă am 
putea trimite un vas de escortă să-l aducă acasă pe 
Elroy... Nu, nu vreau să sugerez că vor urca la bordul 
unui vas american... mormăi el mai tîrziu. 

După două minute, trînti telefonul şi aprinse absent o 
ţigară, primul fum de care se bucura după 
şaptesprezece zile. 

— Nu-i vor da escortă, spuse el. Spun că totul e 
rezolvat. Începu să se plimbe prin biroul supraîncălzit şi 
privi spre peretele cu harta care reda poziţia tuturor 
navelor din zona sudică de la Obiectivul 5. Tot ceea ce 
pot gîndi ei acum este că preşedintele este în acest 
moment la Pekin, ciocnind pahare cu chinezii. 

— Ţi-ai aprins ţigara, sublinie Adams. Sărbătoreşti? 

— Nu încă. 

Cînd Adams se duse la culcare, Dawes se plimba încă 
încet, fixînd harta de pe perete atît de neliniştit, încît 
ştia că n-ar fi dormit, chiar dacă s-ar fi culcat în pat. Şi în 
presimţirea sa, Dawes vădea mai multă prevedere decit 
omul de la Washington care spusese că totul se 
terminase. Era, de fapt, doar începutul. 


Şah mat 
TERENUL UCIGAŞ 


Miercuri, 23 februarie, 1 î.a. - 5 î.a. 


— la-o în jos! Trebuie să aterizezi o dată pe chestia 
aia blestemată! 

Papanin îşi striga comanda pentru a se face auzit 
peste bubuitul motoarelor, în timp ce elicopterul plana 
nesigur deasupra navei de cercetare de şaisprezece mii 
de tone, Revoluția. Aparatul se clătină dintr-o parte în 
alta, prins de o rafală de vint, iar Papanin, care stătea în 
picioare, se prinse de scaunul său ca să nu cadă. 
Amatori nenorociţi! Aşa-zişii piloţi, pe care îi scoteau 


şcolile de zbor în ultima vreme, erau o dezonoare. În 
spatele pilotului, Kramer se agăţă de scaunul pliant pe 
care şedea; nu-i plăcea să zboare, iar asta fusese o 
cursă foarte dură. Pilotul recîştigă controlul aparatului 
şi vorbi către siberian fără să-l privească. 

— Ar fi mai sigur dacă aţi lua loc, tovarăşe colonel! 

— Ar fi mai sigur dacă ne-am afla deja la bordul acelei 
nave! Coboară, am spus! 

— Condiţiile de aterizare sînt foarte periculoase. Am 
destul combustibil să rămîn sus... 

Papanin se aşeză lingă pilot, pe locul observatorului, 
şi-şi apropie faţa de cea a pilotului, pronunţind rar 
cuvintele: 

— Îţi ordon să aterizezi pe acea navă. N-am timp să 
mă învirt în aer, pentru că tu pretinzi ca marea să fie 
netedă ca fundul unui bebeluş! Coboară! 

Se întoarse de lîngă pilot şi privi în jos spre ocean. 
Imaginea nu era deloc încurajatoare. Enorma navă de 
cercetare, piesa de rezistenţă a marinei comerciale, cu 
imensa cabină a radarului de pe punte, strălucea în 
lumina lunii, ca o stranie moschee născută din mare, 
legănîndu-se încet pe o hulă considerabilă. La nouăzeci 
de yarzi sub ei, nava plutea peste mari creste de apă ce 
se  rostogoleau înspre sud, întreaga ei structură 
ridicîndu-se şi apoi căzînd, virful de metal al cabinei 
radarului aplecîndu-se lateral, oprindu-se, pentru ca mai 
apoi să se ridice din nou cînd apele ridicau nava. 
Aproape de cîmpul de gheaţă, sloiurile pluteau pe 
valurile care se ridicau, formau o creastă, apoi se 
prăbuşeau peste prova. Elicopterul începu să coboare. 

Pilotul, cu muşchii feţei încordaţi, se aplecă mult în 
faţă pentru a vedea cabina radarului. In aceste condiţii 
periculoase, rampa era singurul său ghid spre locul unde 
se afla rampa de aterizare de lîngă pupa. Trebuia să 
atingă rampa la momentul oportun - cînd aceasta era 
plană - altfel se puteau răsturna pe o parte. Spuma, 
adusă de vint, se înălţă şi se răspîndi peste parbrizul 


aparatului acoperind vederea.  Simţind privirea 
siberianului, continuă coborirea. Ceva ca un pendul uriaş 
oscila dincolo de parbriz. Catargul, cu aripa radarului în 
vîrf, era prevăzut cu un aparat electronic. Revolutia 
trecea oficial drept cel mai mare vas de cercetare al 
lumii, însă era, de fapt, cel mai mare vas-spion al Uniunii 
Sovietice. 

Elicopterul se lăsă mai jos. Cabina radarului apăru în 
imagine în întregime, spălată de valuri masive, dar 
pilotul abia o văzu: urmărea catargul din spate, 
apropiindu-se de poziţia verticală. Cînd ajunse în poziţie 
verticală şi se opri cîteva secunde, invizibila rampă de 
aterizare fu plană. Sa- boţii de sub trenul de aterizare 
loviră rampa, izbindu-se de ea. Tehnicienii, care 
aşteptau, se repeziră spre ei, prinzind strîns inelele 
ancorei. Siberianul deschise uşa, în timp ce elicele încă 
se învirteau, şi privi în urmă spre pilot. 

— Vezi? Nu ştii niciodată ce poţi să faci pînă nu 
încerci! 

Sări pe punte, în timp ce pilotul îl privea sever şi fix, 
ghemuit ca să evite elicele, proptindu-şi picioarele mari 
ca să-şi menţină echilibrul, apoi porni de-a lungul 
balustradei cînd marea trimise o avalanşă la bord. Se 
agăţă de bară, ţinîndu-şi respiraţia pînă se retrase apa 
şi, cînd se apucă de scara ce urca spre puntea 
principală, văzu ace de gheaţă pe minecile sale. 
Căpitanul Anatoli  Tucevski, comandantul navei, îi 
deschise uşa ca să intre. 

— Sînt colonelul Papanin! Siberianul, şiroind de apă, 
îşi scoase parka îmbibată şi o aruncă pe podea. Tu eşti 
Tucevski? Bine. Un schimb de haine, te rog! Ceva ce 
aparţine celui mai solid matroz de la bord! De ce te 
îndrepţi spre nord cu pasul ăsta de broască ţestoasă? 

Tucevski, un bărbat uscăţiv, ursuz, cu o faţă bărboasă 
şi întunecată, foarte alarmat de ceea ce se întîmpla cu 
vasul său, dădu ordin să se aducă haine uscate si apoi îl 
conduse pe Papanin în camera hărților din spateie 


punţii. Trimise afară un ofiţer care lucra la o hartă cu un 
compas distanţier, închise uşa şi se întoarse cu faţa spre 
siberian. 

— Trebuie să protestez în cel mai puternic mod... 

— A fost înregistrat! 

— Nu v-am spus încă pentru ce protestez... 

— Nu mă interesează! 

— Sînt ape periculoase pentru un vas de această 
mărime... 

— Acum, spune-mi ceva nou! Papanin îşi scoase 
mănuşile, îşi trase mitenele de dedesubt, apoi aruncă 
articolele îmbibate de apă pe o măsuţă, scoase o 
pereche de ochelari cu rame din oţel, privi harta de pe 
masă, luă un creion şi făcu o cruce. Spărgătorul de 
gheaţă Elroy era cam pe-aici cînd l-am văzut ultima 
oară. Îşi va face drum înapoi să iasă din gheaţă. Va 
naviga spre sud... Trase cu brutalitate o linie în josul 
hărţii. Continuăm să mergem spre nord. Creionul reveni 
deasupra liniei. Aşa că urmează acest curs. Şi fă-ţi 
hodoroaga asta să se mişte! 

Tucevski îşi scoase şapca, o aruncă pe hartă, încît 
siberianul nu mai putu face alte marcaje, îşi încrucişă 
braţele şi se uită fix la Papanin. 

— Eu comand acest vas. Am ordin să vă primesc şi să 
vă duc la îndeplinire instrucţiunile. Dar tot eu sînt la 
comandă... 

— Desigur! 

Papanin se înălţă mult deasupra celor cinci picioare şi 
şase inci înălţime ai lui Tucevski si îi zimbi. 

— Eu potrivesc gloanţele, iar tu tragi! 

Aşezat jos, pe podea, îşi scoase mai întîi o gheată, 
apoi pe cealaltă, rînjind către căpitan. 

— Doresc să protestez formal împotriva acestui ordin 
de a merge spre nord, continuă Tucevski, cu iritare în 
glas. Revoluția este ultimul şi cel mai modem dintre 
vasele noastre de cercetare. Costă milioane de ruble si, 
cu toate 


astea, primesc ordin să duc acest vas pe o mare 
înţesată de aisberguri. 

— Elroy a reuşit... şi fără radar o parte din drum. Am 
văzut că şi-a pierdut echipamentul de la virful 
catargului. Tu ai blestemata aia de ureche mare 
învîrtindu-se pe catarg - foloseşte-o! Papanin se ridică şi 
începu să se plimbe în şosete prin camera hărților, 
privind obiectele. Vreau să vorbesc cu operatorul radio, 
continuă el. Va fi o scurtă pauză pentru a trimite un 
mesaj pe Gorki - toate elicopterele urmează să 
cerceteze poziţia actuală a lui Elroy. Primul care îl 
găseşte zboară imediat aici să raporteze... 

— De ce? izbucni Tucevski. De ce facem treaba asta 
nebunească? Voi transmite imediat la Moscova un 
protest radio. 

— N-o vei face! Papanin îl privi peste umăr. Pauza de 
bruiaj va fi foarte scurtă - suficientă doar pentru a 
transmite semnalul meu pe Gorki. E/roy navighează în 
sud, pe o mare ticsită de aisberguri. Va naviga orbeşte - 
radarul ei s-a dus. Va fi deci pierdută pentru lumea din 
afară - bruiajul radio a izolat-o. Adu-mi nişte ceai, te rog, 
Tucevski, şi am să-ţi spun ce-i cu toate astea. Siberianul 
se opri. Ştii, urmează să interceptăm vasul E/roy. 


Ciocnirile mortale, cutremurătoare ale oţelului ce 
izbea gheaţa solidă îl treziră pe Beaumont după un 
somn de trei ore, la patru dimineaţa. Dacă ar fi izbucnit 
afară un cutremur, efectul ar fi fost blînd în comparaţie 
cu senzaţia zguduitoare şi scrişnitoare cu care se trezise 
pe cînd provele izbeau, pătrunziînd în calota de gheaţă. 
Dintre toţi oamenii de la bord, Beaumont resimțea din 
plin înaintarea navei, deoarece cabina sa se afla sub 
prova, celelalte cabine disponibile fiind oferite lui 
Grayson şi Langer. 

Ameţit de somn, clipi, întrebîndu-se de ce pereţii 
cabinei păreau să oscileze, de parcă o forţă 
înfricoşătoare, de dincolo de ele, stătea gata să 


pătrundă prin plăci şi să se năpustească asupra sa. Îşi 
privi ceasul: 4 î.a. Dormise trei ore de cînd se afla la 
bord. Clătinarea pereţilor cabinei se potolea, dar 
reverberaţiile zgomotului îi rămăseseră în ureche cînd 
uşa se deschise şi Pat Dasilva, secundul, privi cu atenţie 
înăuntru, ţinînd o cană de cafea fierbinte în mînă. 

— Mă întrebam dacă eşti treaz, spuse el cu 
seninătate. Ar fi mai bine să înghiţi repede asta înainte 
de următoarea izbitură. 

— Mulţumesc. 

Beaumont luă cana şi sorbi cu grijă în timp ce-l studia 
pe Dasilva. Secundul era mic de statură, îndesat, de 
vreo patruzeci de ani, şi avea un păr negru, ondulat, pe 
un cap aproape pătrat. La prima vedere, părea a fi dur şi 
intransigent, dar era un licăr de umor în ochii săi fermi, 
cenuşii, dacă-l studiai cu mai multă atentie. 

Beaumont înghiți mult lichid fierbinte. Cafea 
americană. Foarte tare. 

— Incepe din nou, îl avertiză Dasilva, apucîndu-se de 
tocul uşii. 

Nava se mişca înainte, cu motoarele vibrind de 
putere. Chiar în spatele peretelui cabinei, se afla prova. 
Undeva, dincolo de aceasta, era gheaţa prin care prova 
de oţel trecea, făcîndu-şi drum prin apa neagră. 
Beaumont întinse o mînă şi aşteptă, cu cana de cafea 
goală pe trei sferturi, cu mîna sprijinită de capătul 
patului. Nava izbi. 

Cabina vibră datorită puternicei coliziuni. Dasilva era 
aproape să alunece şi să se rostogolească pe jos în 
cabină, dar se salvă în ultima clipă. Beaumont avea 
sentimentul că prova era ruptă, plăcile îndoite şi că, în 
cîteva secunde, peretele cabinei o să se facă praf în 
timp ce o avalanşă de gheaţă zdrobită o să năvălească 
înăuntru asupra lor. Dar, în subconştient, ştia că asta nu 
se va întîmpla: ăsta era un spărgător de gheaţă. Nava se 
opri, cu motoarele încă pal- pitînd. Beaumont privi 
cafeaua risipită pe peretele etanş. 


— Ajungem undeva? întrebă el. 

— Nu prea repede. Durează de mai bine de o oră - 
Dumnezeu ştie cum ai putut dormi cu asta - şi sîntem 
zdravăn înfipţi. Necazul e că n-am pierdut numai radarul 
- şi cabina de observaţie s-a prăbuşit. Cu secundul în ea, 
adăugă Dasilva, sobru. Fapt care m-a promovat pe mine 
adjunct interimar. Puteam trăi şi fără asta - Carlson era 
un tip de treabă. Avem nevoie de cineva sus, în virf, 
explică el, ca să vadă din ce unghi să lovim gheaţa. 
Problema e însă că n-avem nici un virf în care să 
trimitem pe cineva. 

Beaumont se îmbrăcă, trăgîndu-şi ghetele şi punîndu- 
şi parka în vreme ce vasul se retrăgea din gheaţă. 
Cabina se cutremură din nou; sunetul scrişnit, strident, 
al oţelului smulgindu-se din menghina de gheaţă a 
calotei era înfiorător. 

— Mă duc sus pe punte să văd ce se întîmplă, spuse 
Beaumont în timp ce-şi încheia parka. Îl privi direct pe 
secund. Se poate să-mi fi imaginat, întrebă el, sau chiar 
era o anume lipsă de entuziasm cînd am venit la bord? 

Dasilva părea stingherit. 

— Doar nu vrei să iei în seamă asta, ezită el. Treaba e 
că Schmidt n-a fost prea încîntat să aducă nava atit de 
mult spre nord în februarie. Se zvoneşte că a primit un 
ordin îndrăzneţ de la Washington - să se ducă la naiba 
spre nord şi să dea naibii consecinţele. Într-un fel, îi e 
ciudă că sînteţi în viaţă şi că l-aţi adus pînă aici. 

— Şi unii din echipaj cred la fel? 

— Poate un tip, doi. Cînd ne-a parvenit ordinul, ne 
îndreptam spre casă, în Milwakee. Vor trece peste 
asta... 

Dar nu trecuseră încă. Beaumont simţi ostilitate în 
jurul său cînd se îndrepta spre punte. Ar fi trebuit să fie 
orb ca să nu-şi dea seama. Marinarii care treceau pe 
lîngă el păreau că nici nu-l văd. Un ins mătăhălos, aflat 
în patru labe pe scara dintre două punți, spălind 
podeaua, împinse găleata în faţa lui Beaumont. 


— la repede găleata aia, Borzoli, se răsti secundul. 

Matahala privi în sus. 

— Nu te-am văzut, Pat... 

Mişcă repede găleta. Nu era numai faptul că fuseseră 
trimişi spre Iceberg Alley, reflectă Beaumont, în timp ce 
urca o scară; Dasilva nu-i spusese toată povestea. Era 
învinuit de moartea secundului, Carlson. Ca şi cum 
voiajul ar fi fost tulburat de ciudatul incident; oamenii 
din echipajul unui spărgător de gheaţă nu erau cei mai 
blînzi indivizi care mergeau pe mare. Remarca de 
întîmpinare a comandantului Schmidt nu fusese nici ea 
prea încurajatoare. 

— Dacă aş fi în locul tău, Beaumont, aş rămîne în 
cabină. Ai nevoie de odihnă. 

Puntea de sus îi oferea o bună imagine peste gheaţă, 
înainte, iar nava se îndrepta pe canal, pentru o altă tam- 
ponare. Cel puţin, ce mai rămăsese din canal era destul 
de larg, ca Schmidt să întoarcă nava înainte de a ataca 
cercul polar în căutarea unui drum spre sud. La capătul 
canalului, gheaţa era bătătorită, dar încă intactă şi, cînd 
prova o izbi, nu apăru nici o crăpătură. Beaumont îşi 
desprinse mîinile înmănuşate de pe balustrada de care 
se apucase şi privi spre Schmidt. 

— Avem necazuri. În această perioadă a anului, 
îngheţul continuă - dacă nu ieşim mai repede de-aici, 
vom rămîne blocaţi pînă la primăvară... 

— Crezi că-mi spui ceva nou? Comandantul cu 
sprincene negre îl privi sumbru pe Beaumont pe sub 
cozorocul şepcii. Împotriva voinţei mele am venit pînă 
aici, ca să-ţi salvez oamenii. N-am nevoie de 
comentariile tale. 

— Ai nevoie de un om acolo, sus, insistă Beaumont, 
care, de la douăzeci şi patru de yarzi, să-ţi dirijeze 
unghiul de lovire şi să poată depista cea mai uşoară 
urmă de fisură, care-i va spune unde să lovească data 
viitoare... 

— Vino cu mine! 


Cînd ordonă oprirea navei, expresia feţei lui Schmidt 
era şi mai întunecată, apoi părăsi repede puntea. 
Coboriră înapoi pe o scară alunecoasă care fusese 
recent curățată de gheaţă şi, pe puntea de jos, echipe 
de oameni aruncau gheaţa peste bord, bucăţi mari de 
gheaţă pe care alţi oameni le ridicau de pe punte cu 
drugi de fier. Sikorsky-ul de pe E/roy tocmai ateriza, 
planînd deasupra rampei la pupa, apoi coborînd. 

— li verificăm pe ruşii ăia de pe gheaţă, se răsti 
Schmidt. După cum ai sugerat, adăugă el în silă. l-a 
ridicat un elicopter sovietic acum o jumătate de oră. 
Ajunseră la baza catargului uriaş. Uită-te bine, mormăi 
Schmidt. 

Structura imensă se întindea în sus, în lumina lunii. La 
douăzeci şi patru de yarzi deasupra lor, vîrful stilpului 
era rupt şi zimţat, arătînd de parcă intrase în zidul unei 
clădiri. Traversa de gabie de dedesubt era intactă şi, 
chiar de jos, de la mare distanţă, Beaumont văzu că eră 
acoperită de gheaţă. Un marinar smulse o bucată 
imensă de gheaţă şi o azvirli jos. Se zdrobi la cîţiva inci 
de piciorul drept al lui Beaumont - pentru că Beaumont 
îşi retrase piciorul chiar la timp. 

— Mai fă o dată asta, răcni Schmidt, şi te bag la arest. 
Du-te la babord. Aşteptă pînă ce plecă marinarul înainte 
de a vorbi din nou. Toţi îl simpatizam pe Carlson, spuse 
el. 

— Şi mă găsesc pe mine responsabil pentru moartea 
lui? 

—N-aş spune asta. Acum, pentru numele lui 
Dumnezeu, uită-te! Şi spui că ar trebui să trimit un om 
acolo, sus! 

O scară de metal urca într-o parte a catargului 
căptuşit cu gheaţă, cu treptele încastrate în gheaţa 
strălucitoare; velatura era festonată cu gheaţă; ţurţuri 
de trei yarzi lungime atîrnau de extremităţile traversei. 
Văzut dinspre punte, cum Beaumont privea în sus, 
catargul semăna cu un pilon straniu de sticlă. Părea 


total inaccesibil. 

— N-am spus că ar trebui să trimiteţi un om acolo, 
sus, replică Beaumont. Pot să mă urc eu. Aş avea nevoie 
de o centură de piele ca să mă susţină, căptuşirea cu 
pînză a catargului şi un telefon ca să comunic cu 
puntea... 

— Şi un sicriu în care să te îngropăm, adăugă o voce 
din spatele său. 

— Acesta este Quinn, pilotul elicopterului, spuse 
Schmidt aspru cînd Beaumont strînse mîna pe care i-o 
întinse Quinn, primul om care făcuse acest gest de 
curtoazie de cînd venise la bord. Înalt şi slab, la vreo 
treizeci de ani, Quinn îşi întări avertismentul. 

— Ar fi trebuit să mori pe gheaţă. N-ai făcut-o - aşa 
că rămii în cabina ta pînă ajungem la Quebec. O să 
ajungem acolo, cîndva. 

Schmidt privea în sus, spre catarg, cu resemnare. 

— De asta avem nevoie - de cineva acolo, sus. Dar cu 
ce naiba ne-ai putea ajuta de sus, de-acolo? 

— Am făcut acelaşi lucru pentru sora navei voastre, 
Exodus, răspunse încet Beaumont. Acum trei ani, la nord 
de Baffin Bay. Încerca să se îndrepte spre Smith Sound 
şi aveam cam acelaşi tip de problemă - gheaţă solidă 
înainte. Ştiam zona, aşa că m-am dus sus şi i-am ghidat. 

—E nava lui Macdonald. Schmidt îl privi pe 
Beaumont, apoi se uită din nou în sus la catarg. Avem 
deja acolo sus o cutie telefonică, iar catargul e 
căptuşit... Dasilva s-a dus sus ca să localizeze o cărare 
prin cîmpul de gheaţă, dar l-am dat jos înainte de a 
începe să ciocnim calota. 

— Mac era căpitan cînd am fost pe Exodus. Beaumont 
zimbi sec. După aceea a scris un soi de certificat care 
arăta că puteam funcţiona ca pilot în Smith Sound. Şi 
cred că ar trebui să ieşim de aici... bruiajul acela radio 
mă îngrijorează. 

— Procedură standard cînd Ivan e prost dispus. Ştii 
ce-o să se întîmple cînd voi izbi calota, dacă eşti acolo 


sus? E curată sinucidere. 

Beaumont privi în jos pe punte, unde marinarii 
continuau să azvirle gheaţa peste bord. Capetele se 
întoarseră şi le surprinse privirile atente. Un om scuipă 
pe punte, apoi se grăbi să-şi vadă de lucru cînd Schmidt 
îi aruncă o privire. 

— Sinucidere? repetă Beaumont. Atunci toată lumea 
de aici va fi fericită. 

Trei ore de somn îl învioraseră pe Beaumont, dar nu 
era tocmai în starea sa optimă de energie în timp ce 
urca scara îmbrăcată cu gheaţă, înfofolit, cu centura din 
piele petrecută în jurul corpului şi o a doua centură, cu 
scoabă, strîinsă în jurul catargului care se bălăbănea, cu 
casca telefonică fixată pe sub gluga de blană. Sub el, pe 
punte, o uşoară schimbare surveni în rîndul marinarilor 
care fuseseră atit de ostili cu zece minute mai devreme. 
Işi încetară lucrul, uitîndu-se în sus, cu un fel de teamă 
respectuoasă, la masivul englez care escalada scara 
fatală. Beaumont observă schimbarea cînd privi a doua 
oară spre punte, dar o ignoră. La naiba cu ei. 

Se opri, la şase yarzi deasupra punţii, şi izbi puternic 
cu bocancul, pentru a sparge gheaţa. Bocancul alunecă, 
mîna îmbrăcată în mănuşi se strînse pe o treaptă; 
gheaţa în care lovise rămase intactă. Urca o scară de 
gheaţă. In timp ce urca tot mai sus, simţi temperatura 
sub zero grade pătrunzînd prin mănuşi, strecurîndu-se 
prin mitene, iritîndu-i pielea zdrelită a degetelor. Simţi 
aerul rece al nopţii îngheţindu-i faţa, înţepenindu-i 
pleoapele, cuprinzindu-i gitul. Ochii îi lăcrimau şi 
vederea i se înceţoşă. Urcă mai sus, iar senzaţia gerului 
nemilos începu să acopere totul - vibrația maşinilor care 
aşteptau, proiectorul pe care Schmidt îl fixase asupra 
provei, cimpul nesfirşit de gheaţă ce se întindea departe 
spre sud. 

Se afla la doisprezece yarzi, cînd centura cu scoabă, 
ce atiîrna de cureaua de la piept, se agăţă de una din 
trepte; continuă să urce, fără să priceapă ce se 


întîmplase. Avea un picior pe o treaptă mai joasă şi 
celălalt se îndrepta spre cea de mai sus cînd corpul i se 
smuci şi se încordă în aer. Se dezechilibra. Piciorul 
rămas în aer se răsuci şi bocancul cobori mai jos, 
sprijinindu-se de o treaptă de gheaţă; toată greutatea şi 
şocul opririi bruşte rămaseră pe acest picior. Apoi 
bocancul alunecă de pe treaptă. Căzu. 

Suspendat la doisprezece yarzi deasupra punţii 
îngheţate, ţinîndu-se numai în miini, cu mănuşile 
încleştate de gheaţa alunecoasă, se lupta să-şi recapete 
controlul, cu bocancii agitîndu-se în aer, încercînd să 
găsească treptele pe care nu le putea vedea. Simţi că 
slăbeşte strinsoarea miinilor care alunecau în jurul 
treptelor îngheţate, apoi un picior găsi o treaptă şi 
preluă o parte din greutate, iar după citeva secunde 
puse şi celălalt picior pe scară. Cînd se opri să răsufle, 
aruncă o privire în jos, spre punte, la feţele minuscule 
care priveau spre el. Aşteptă să se domolească bătăile 
inimii pînă aproape de normal, apoi îşi reluă 
ascensiunea. 

Cruceta era de-a dreptul o aberaţie. Scara de oţel se 
termina chiar sub ea, aşa că presupuse că trebuia să fi 
dus drept în sus, printr-o trapă, în cabina de observaţie 
unde murise Carlson. Trebuia să se caţere acum dincolo 
de ea, peste crucetă, înainte de a o încăleca şi de a fixa 
centura cu scoabă de catarg, deasupra ei. Se afla acum 
la douăzeci şi patru de yarzi deasupra punţii. Inainte de 
a încerca înşelătoarea sa manevră, întinse o mînă 
pentru a testa velatura ce înfăşură traversa. Văzu că se 
roteşte si că nu oferea nici un punct de sprijin. 

Îi trebuiră zece minute chinuitoare să treacă peste 
crucetă, să se aşeze pe instabilul manşon de pînză, cu 
catargul între picioare, să petreacă şi să stringă a doua 
centură în jurul catargului, să ataşeze terminalele 
telefonului în cutia deja fixată pe catarg. Numai după ce 
termină, descoperi că corpul îi era acoperit de 
transpiraţie sub îmbrăcăminte şi că transpiraţia îi curgea 


pe faţă. Scotoci după batistă în buzunarul hainei şi o 
folosi ca să-şi tamponeze faţa. Boabe de gheaţă îi 
căzură de pe frunte. Înainte de a comunica cu puntea, 
privi în jurul său imaginea spectaculoasă. 

Trase în spate o parte a glugii şi ascultă. Nu, nu îşi 
imaginase: sunete fantomatice, nearticulate şi ecouri 
scîncite veneau de peste gheaţă, apoi un huruit gros, ca 
al unei erupții vulcanice. La jumătate de milă distanţă 
înaintea lui E/roy, văzu zarva ce începea. Pereţi ce nu 
păreau a fi mai înalţi de la acea înălţime şi distanţă decit 
nişte bucle începură să se înalțe, să se desprindă din 
cîmpul de gheaţă, îndepărtîndu-se de Elroy spre sud. În 
timp ce privea, apăru o fişie întunecată de apă, ce 
pornea chiar de la spărgătorul de gheaţă. Noaptea era 
plină de zgomotele făcute de ruperea gheții în bucăţi ce 
se izbeau între ele. Cărarea continua să se extindă, 
furişîndu-se spre o centură îndepărtată de întuneric, 
care era oceanul. E/roy trebuia să-şi facă drum pe acea 
cărare. 

Se răsuci, prins de catarg cu centura cu scoabă, şi 
privi dincolo de pupa. Un canal, cu deschiderea de o 
jumătate de milă, se întindea în spatele vasului şi, la 
capătul acelui canal, mult mai jos, se aflau ruinele 
elicopterului sovietic cu care Beaumont zburase spre 
navă. Aterizase dinadins sub prova lui E/roy şi, mai 
tirziu, Schmidt terminase treaba, dînd nava înapoi pe o 
scurtă distanţă, apoi izbind în gheaţă, în aparatul 
cocoţat pe margine. Cînd retrăsese troliul de oţel, 
scosese rămăşiţele, apoi le aruncase în apă. Dar nu 
sfârşitul canalului era cel la care se uita acum 
Beaumont; îngrozit, urmărea ceva mai în adînc. 

Impins înainte de un vint dinspre nord, un văl negru 
se furişa spre navă, un văl diferit de ceața ce învăluise 
Obiectivul 5, o perdea neagră de zeci de yarzi înălţime, 
o perdea ce lucea ameninţător în lumina lunii. Un banc 
negru de gheaţă plutea spre navă. Cel mai cumplit 
fenomen în Arctica. Ceea ce privea Beaumont era un 


banc de ceaţă îngheţată, un fenomen atit de periculos, 
încît putea cauza degerături ce necesitau amputări 
imediate. Dacă îl prindea pe catarg, putea fi mort în 
citeva secunde. Şi invada deja zona crestelor de 
presiune. Vorbi repede în microfonul care-i atirna sub 
bărbie. 

— Schmidt! Întoarce! 

Se agăţă de catargul acoperit de velatură în timp ce 
motorul tremura, mărindu-şi puterea, apoi vasul se 
mişcă în spate, despicind apa neagră în faţa pupei. 
Efectul imediat asupra catargului se dovedi a fi mai 
blînd decit se temuse Beaumont; nu mai mult decit un 
uşor balans cînd gheţurile rămaseră în spate, plutind pe 
dedesubt, iar apa neagră apăru din ambele părţi, o pată 
întunecată în contrast cu paloarea gheții. Apoi vasul 
încetini şi opri. Ştiind ce avea să urmeze, Beaumont îşi 
simţi muşchii stomacului încordaţi. Făcu un efort 
conştient de voinţă să înceapă acţiunea şi să dea 
ordinul în microfon. 

— Jumătate de viteză! înainte! 

— Bine, Beaumont, pornim! Ţine-te bine! 

Beaumont strînse în braţe cu putere catargul, cu 
capul într-o parte, pregătit să primească impactul. 
Puterea spori, cutremură catargul, iar vasul se mişcă în 
faţă. Gheaţa alunecă în spate, în direcţie opusă, pata de 
apă se îngustă şi Beaumont privi într-acolo - pentru că, 
atunci cînd pata dispărea, spărgătorul avea să lovească, 
nava împotriva gheții, oţel împotriva barierei, o forţă 
mobilă împotriva unei forţe imobile. Pata se îngustă pînă 
la dimensiunea unei rigle, apoi dispăru. Vaporul 
continua, mişcîndu-se mai repede... Grkkk! Prova de oţel 
izbi. Impactul cutremură întreaga navă, zgudui catargul 
care tremură şi vibră pînă sus în vîrf. Îl izbi pe Beaumont 
ca o lovitură de ciocan în timp ce se agăța cu disperare 
de catarg, cu corpul lipit de velatură. Apoi vibrația se 
domoli şi încetă. Spărgătorul de gheaţă era oprit, blocat 
în gheaţă. 


Beaumont slăbi strinsoarea şi privi înainte. O 
crăpătură întunecată se întindea sub provă, dar nu pe o 
distanţă mai mare de cîțiva yarzi. Se uită în cele două 
părţi ale crăpăturii după vreo altă fisură promițătoare, 
dar nu găsi nimic. Gheaţa era intactă. Era atit de 
concentrat, îneît îi trebui cîteva momente pînă să 
înţeleagă că Schmidt vorbea cu el. Strinse mai tare 
catargul şi văzu la o jumătate de milă distanţă că 
drumul încă se lărgea, apoi îl auzi din nou pe Schmidt, 
cu o urmă de nelinişte în vocea fermă. 

— Beaumont, mă auzi? Beaumont... 

— Mă simt bine. N-am făcut mare lucru de data asta. 
Repetăm figura şi loveşte gheaţa exact în acelaşi loc, 
dacă poţi. 

— Întorc? 

— Dă-l înapoi, Schmidt. 

Puterea motorului crescu, elicea răscoli apa neagră 
de la pupa şi, de la înălţimea sa, Beaumont simţi 
spărgătorul luptindu-se să se elibereze. Năvălind cu 
întreg corpul său asupra gheții, Elroy fusese prins în 
capcană; gheaţa se desfăcuse, lăsînd prova să pătrundă 
în ea apoi se închisese în jurul navei, ca o menghină 
masivă. Vibraţiile reîncepură cu mai mare putere şi, cînd 
Beaumont era sigur că Schmidt ratase din nou, nava se 
smulse deodată, eliberată. Sunetul gheții despicate urcă 
pînă la el, peste pulsaţiile motorului, apoi Elroy alunecă 
în spate, lăsînd o pată întunecată în partea stingă, unde 
resturi de vopsea pătau gheaţa spartă. Cînd nava o luă 
în spate, Beaumont privi înapoi. Perdeaua neagră, 
îngheţată, avansa peste fişia de gheaţă netedă, 
apropiindu-se de navă. Aşteptă pînă vasul opri din nou. 

— Jumătate viteză! înainte! 

Schmidt dusese vasul mai departe pe canal de data 
asta, astfel încît, cînd prova avea să întilnească gheaţa, 
să aibă viteză mai mare. Beaumont se încordă. Cu ochii 
închişi pe jumătate, privind în jos, urmări pata de apă ce 
se îngusta, fără să ştie că Grayson şi Langer erau pe 


punte, ţinîndu-se de balustradă şi privind în sus cu 
groază. Spărtura se închise, gheaţa se formă sub provă, 
iar izbitura fu mult mai mare. Tremurul zgudui catargul 
şi Beaumont se trezi în dificultate, tremurînd ca o frunză 
din cauza vibraţiei catargului. Ţinea încă ochii pe 
jumătate deschişi şi văzu întinsa suprafaţă de gheaţă 
zguduită teribil, ca de un cutremur. Apoi vasul rămase 
nemişcat. 

Treizeci de minute continuă cu viteza la jumătate, 
treizeci de minute  cutremurătoare, zdrobitoare. 
Beaumont schimbă unghiul de atac şi folosi E/roy ca pe 
propriul său berbece de atac, ciocnind cîmpul de gheață 
pînă cînd, încet, ceva începu să se petreacă. Gheaţa 
începu să crape, prezentind o suită de zig-zag-uri 
întunecate. Şi se mai întîmplă ceva, însă nu la fel de 
încet. Beaumont fusese adus metodic la o stare din care 
abia mai pricepea ceea ce făcea. Faţa îl ustura îngrozitor 
din cauza gerului şi era umflată din cauza apăsării pe 
velatură în momentul impactului. Şi acum, ceața neagră 
aproape îl ajunse - trebuia să învingă repede înainte de 
a-l ucide. 

— Înapoi, Schmidt, bolborosi el. Du-l înapoi, pînă la 
capătul canalului de data asta. 

Merseră în spate. Prea în spate. O fişie de lăţimea 
unui deget de ceaţă îngheţată se formă deasupra 
punctului unde se prăbugşise distrugătorul de submarine. 
Fişia se încolăci în jurul vîrfului catargului şi Grayson, 
văzînd ce se întîmplă, strigă în sus spre punte, într-un fel 
în care pasagerii nu se adresează de obicei căpitanilor 
de nave: 

— Idiot cretin - mişcă nava! Beaumont este în ceaţă. 

Beaumont simţi îngheţul turbat în timp ce întunericul 
acoperi totul. Cîmpul de gheaţă se duse, apa de 
dedesubt dispăru, blestemata de punte la fel. Privea 
înainte, cal- culind următoarea lovitură cînd ceața 
neagră îl învălui. Gifiind de epuizare, respiră adînc şi o 
senzaţie îngrozitoare îl străbătu. Îşi simţea plăminii 


congelaţi, umpluţi parcă cu gheaţă lichidă. Respira 
anevoie şi simţea o mare greutate lăsîndu-se asupra sa, 
încercînd să-l smulgă de pe crucetă. Vasul începu să se 
mişte înainte  scoţindu-l din ameninţătorul îngheţ. 
Deschise ochii, pe care-i închisese instinctiv, şi văzu 
îngrozit că parka sa era acoperită cu cristale de gheaţă 
stratificate. Ingheţase zdravăn. 

— Te simţi bine, Beaumont? Beaumont, Beaumont... 
Vocea lui Schmidt îşi pierduse obişnuitul calm detaşat şi 
era încărcată de nelinişte şi teamă. 

— Da. De data asta, am reuşit. Beaumont se opri ca 
să respire. Lovim babordul gheții la cincizeci de yarzi 
înainte de crăpătură. Ai înţeles? 

— Cincizeci de yarzi înainte de crăpătură? Schmidt 
părea neîncrezător. 

— Da. La babord! Cincizeci de yarzi! O voi străbate... 
printr-o crăpătură la tribord. Putere maximă! 

— Putere maximă! O să te omoare... 

— Mişcă dracului vaporul ăsta, Schmidt! Beaumont 
striga în microfon. Cînd spun putere maximă, înseamnă 
putere maximă! 

— Bine. E decizia ta. 

Schmidt se opri la timp: fusese gata să spună „e 
înmormintarea ta“. 

Elroy se urni în faţă, vibrind altfel decit înainte, 
împingînd în părţi apa întunecată şi trimiţind valuri 
rotunde în ambele spaţii de gheaţă, luîndu-şi puterea 
maximă pentru următoarea năvălire asupra barierei. 
Tactica lui Beaumont era neobişnuită: îi ceruse lui 
Schmidt să năpustească greutatea masivă a vasului într- 
un punct de unde ricoşeul urma să izbească un segment 
de gheaţă pe care altfel nu l-ar fi putut ajunge, un 
segment unde un zig-zag se întindea pînă departe spre 
cărarea ce se lărgea mereu la distanţă. Era o tactică pe 
care o experimentase cu succes cînd condusese Exodus 
în Smith Sound cu trei ani înainte. Dar nu cu putere 
maximă. 


Între timp vorbea cu Schmidt, dirijind atacul navei, 
ducînd-o spre un punct precis al gheții dinspre babord. 
Sub el, avea loc o mişcare semnificativă: Schmidt 
ordonase oamenilor să părăsească puntea înaintea 
următorului impact. Grayson urcase pe punte şi stătea 
aplecat în afară, privind în sus spre silueta micuță pe 
care abia o putea zări, în echilibru pe crucetă. Putere 
maximă... Dacă ar fi fost posibil, ar fi contramandat 
ordinul lui Schmidt. 

Pe catarg, Beaumont privea cu atenţie la babord, 
împovărat de îmbrăcămintea lui care era ca o armură de 
oţel acoperită de cristale. Transmise o ultimă 
instrucţiune: 

— Dacă simţi că trece, Schmidt, nu te opri... 

Vasul porni înainte, vibraţiile motorului stîrneau 
ecouri în creierul lui Beaumont. Îşi încleştă strîns braţele 
în jurul catargului învelit cu pînză, respiră adînc şi vasul 
lovi. Prova lui £E/roy izbi gheaţa la babord, lovind bariera 
dintr-o parte, o izbitură piezişă. Ricoşară, apoi rotiră în 
alt unghi, năvălind înainte cu o teribilă inerție în gheaţa 
de la tribord. Beaumont folosise spărgătorul de gheaţă 
ca pe o gigantică minge de biliard, prova sări într-o 
parte datorită izbiturii, astfel încît să poată lovi partea 
opusă aproape de fisura în zig-zag. Peste pulsaţia 
motoarelor, se auzi un sunet diferit, o lovitură scrişnită 
care trecu prin vas, cu echipajul uluit sub punți. Dar 
efectul la nivelul mării era nimic în comparaţie cu ce se 
întîmplă la catarg. 

Catargul începu să vibreze ca un diapazon, legănîndu- 
se înainte şi înapoi, de parcă ar fi vrut să se smulgă de 
vas, ca o trestie flexibilă, nu ca un catarg de douăzeci şi 
patru de yarzi înălţime. Chinul era îngrozitor, aproape de 
neîndurat şi, în timp ce rotirea continua, Beaumont îşi 
pierdu simţul orientării, clătinîndu-se înainte şi înapoi cu 
o viteză incredibilă. Simţi eă-l părăsesc forţa şi raţiunea. 
Se simţea de parcă dinţii îi erau smulşi din maxilar, 
capul se desprindea de corp, întreaga structură a 


corpului se destrăma. 

Isi deschise ochii, cu mîinile încă strînse în jurul 
catargului, şi totul dispăru. Nu putea afla dacă opriseră 
sau dacă se deplasau înainte. Privi în jos şi văzu o 
crăpătură enormă, crăpătură care era aproape o potecă, 
apoi se lăsă greu pe catarg şi simţi microfonul rece de 
sub bărbie. Vorbi fără să-şi dea seama, vorbi ca un om 
ce repeta un tic verbal: 

— Ţine-o în mişcare, Schmidt... 

Schmidt o ţinea în mişcare. Din momentul în care 
izbiră gheaţa dela tribord, din secunda în care simţi 
penetrarea, Schmidt nu opri o secundă. Înfricoşătoarea 
provă izbi, ricoşă, forţîndu-şi drumul înainte, îndepărtind 
bucăţi uriaşe de gheaţă, zdrobindu-le, fărimiţindu-le, 
continuînd să pătrundă din ce în ce mai adînc, tot mai 
adînc, făcîndu- şi loc prin bariera care, în cele din urmă, 
se deschidea. Sub punți, inginerul şef îşi privea 
aparatele de măsură, incapabil să-şi smulgă privirea de 
pe acele ce tremurau mult deasupra punctului de 
alarmă. Dacă Schmidt n-avea grijă, cazanele aveau să 
explodeze. 

Schmidt n-avea grijă, menținea puterea maximă. 
Vasul răspundea fără a se opri şi urca prova deasupra 
gheții, trecînd peste ea, sfărimînd-o cu toată puterea şi 
greutatea sa. De la catarg, aproape inconştient, 
Beaumont începu să înţeleagă ce se întîmplă, văzu 
gheaţa  despicîndu-se, crăpătura  lărgindu-se într-o 
potecă, poteca extinzindu-se mult în spate şi ştiu că 
aveau cale liberă. Apoi îşi pierdu cunoştinţa, îşi relaxă 
mîinile încleştate, alunecă de pe crucetă şi, ca un 
spînzurat, atirnă de acolo, agăţat de centura de piept, 
cu corpul balansîndu-se ca un pendul. 


Borzoli, marinarul mătăhălos care împinsese o găleată 
în calea lui Beaumont, fu cel care urcă după el. Grayson 
pusese un picior pe scara de gheaţă cînd Borzoli îl 
împinse într-o parte, cu o înjurătură: 


— Eşti prea mic pentru treaba asta, amice... 

Şi probabil că marinarul era singurul om de la bord 
care putea încerca asta; cu cîţiva inci mai scund decit 
Beaumont, era clădit ca un butoi de vin. Se agăţă de 
catargul care se balansa şi începu să urce din ce în ce 
mai sus în timp ce spărgătorul îşi continua drumul 
printre gheţuri. 

— Hristoase, probabil e mort... 

Langer stătea în picioare lîngă Grayson, ţinînd strîns 
scara pentru a se ţine drept, în timp ce privea îngrozit în 
sus la corpul ce se răsucea la douăzeci şi patru de yarzi 
deasupra lor, în noapte. Ca un om spiînzurat de un nod 
la vergă în urmă cu două sute de ani, Beaumont se 
legăna înainte şi înapoi în spaţiu, la distanţă de catargul 
de pe care căzuse. 

— Centura aceea n-o să-l mai susţină mult, murmură 
Grayson. 

Borzoli era mai mic acum, urca într-un ritm incredibil, 
iar Grayson îşi simțea sufletul la gură pentru amîndoi 
oamenii - pentru Beaumont, pe care se aştepta să-l 
vadă din clipă în clipă desprinzîndu-se de catarg, pentru 
Borzoli, căruia îi era suficientă o singură greşeală ca să 
se prăbuşească de la optsprezece yarzi - sau erau 
douăzeci şi unu? — era aproape de crucetă acum. 

Abia îndrăznind să creadă ce vedea cu proprii săi 
ochi, zări minuscula siluetă care urca, oprindu-se. 
Grayson îşi mută privirile, incapabil să mai suporte, apoi 
vasul se poticni cu o violenţă teribilă, iar el nu se mai 
putu ţine de scară şi plonjă pe puntea îngheţată, 
lovindu-se de un perete despărțitor. Rămase întins acolo 
un timp, cu vintul care îl izbea, încercînd să-i taie 
respiraţia, pînă ce Langer se aplecă deasupra sa, ca să 
se asigure că era teafăr. Impactul acela teribil îi 
azvirlise, desigur, pe cei doi bărbaţi dincolo de navă; 
acum zăceau morţi, pe undeva pe calotă. 

— Ajută-mă să mă ridic, Horst... 

Langer îl sprijini să revină pe picioare şi rămase acolo, 


ţinîndu-se de bară, fără a îndrăzni să privească în sus. 
Amîndoi priviră în sus în acelaşi moment si nu-şi mai 
dezlipiră privirile de acolo, abia respirind, incapabili să 
gîndească. Borzoli cobora cu Beaumont agăţat în 
spatele său cu centura de piept pe care o desprinsese 
de pe catarg. „Cum naiba putea rezista marinarul?“ se 
întrebă Grayson. Cobora o scară de gheaţă, o scară 
zguduită de coliziunile continue ale provei cu calota, 
cobora cu greutatea unui alt om în spate, greutate care 
încerca să-l doboare pe spate la fiecare pas pe care-l 
făcea. 

Borzoli devenea din ce în ce mai mare, Beaumont 
creştea si el în timp ce bărbatul care cobora se apropia 
de punte şi, acum, simțind că-l părăsesc puterile, 
marinarul venea în jos cît de repede putea, cu bocancii 
săi mari ciocănind treptele îmbrăcate cu gheaţă, 
zdrobind gheaţa, pentru că greutatea combinată a doi 
oameni neobişnuit de mari lovea treptele. Gheaţa spartă 
căzu peste Grayson şi Langer. Işi feriră capetele, 
pentru a-şi proteja ochii şi, cînd priviră din nou în sus, 
corpul ce se balansa, al lui Beaumont, era chiar 
deasupra lor. Îl apucară, eliberîndu-l de greutate pe 
epuizatul Borzoli, apoi amîndoi ajunseră pe punte în 
timp ce Elroy zvicnea înainte prin poteca deschisă către 
oceanul de dincolo. 


Joi, 24 februarie, 6 î.a. - miezul nopţii 


— Ce s-ar întîmpla dacă ar fi o coliziune? 

Papanin stătea în picioare pe puntea Revolutiei, 
alături de Tucevski care urmărea radarul. Puntea era 
foarte mare, avea un spaţiu circular de sticlă armată 
dincolo de timonă, era potrivită oricărui sistem ştiinţific 
disponibil care putea ajuta navigării. Comparat cu vasul 
rusesc, Elroy, de şase mii cinci sute de tone, lipsit de 
radar, părea o relicvă din secolul al nouăsprezecelea. 

Vibraţia puternicelor motoare diesel era blîndă, ceva 


mai mult decit un biziit persistent, iar o baterie de faruri, 
fixate sub diferite unghiuri în spatele punţii, lumina prin 
ceața densă. Timonierul era la cîţiva metri distanţă cînd 
Papanin vorbi pe o voce joasă, prea joasă pentru ca 
ofiţerul de cart care stătea în faţa unui panou 
supradimensionat să audă. 

— Ce s-ar întîmplă, continuă Papanin, dacă am ieşi 
din ceaţă şi l-am izbi pe Elroy în mijloc cu prova noastră? 

Elroy era pe mare, o apariţie fantomatică şi teribilă ce 
se scufunda. Era întuneric, o întunecime totală, deşi, 
undeva, deasupra ecranului de ceaţă neagră, luna încă 
mai lumina. Luminile sale, farurile proiectate asupra 
oceanului agitat arătau scene de groaza. 

Puntea, catargul, parapeţii, puntea inferioară erau 
acoperite de cristale mortale. Chiar şi atmosfera 
îngheţase deasupra navei învăluind-o, poluînd-o, 
încărcînd-o cu diabolica sclipire neagră cînd lumina 
ajungea la ea. Temperatura era de minus şaptezeci şi 
unu de grade. Aerul era mai rece decît marea îngheţată 
era ca o gheaţă lichidă care atirna deasupra navei, că 
un nor negru, un nor al morţii. Şi erau peste cinci sute 
de tone de gheaţă pe puntea care se înclina periculos 
spre babord. Era doar o chestiune de timp pînă cc Elroy, 
înclinată, avea să se scufunde. 

Pe puntea inferioară era groaznic - groaznic şi 
periculos. Grupuri de oameni, tot echipajul ce putea fi 
folosit, se luptau să azvirle gheaţa peste bord la timp, în 
vreme ce ceața neagră se aduna în jurul lor în mai multe 
straturi pentru a-i acoperi. Nu puteau vedea - cu 
excepţia frîntu- rilor de lumină de la lămpile de pe 
pereţii despărțitori, lămpi murdare şi pe jumătate 
acoperite de melasa neagră a ceţii care se lipea de 
sticlă. Nu puteau sta în picioare, pentru că puntea era 
mereu înclinată spre babord de marea greutate a gheții 
pe care încercau cu disperare s-o arunce. Abia puteau 
să respire - pentru că, atunci cînd inspirau, înghiţeau 
aer cu gheaţă lichidă cristalizată, aer despre care nu era 


greşit să spui că era greu ca plumbul. 

Ingheţaţi de gerul teribil, cu hainele îngreunate de 
cristalele de gheaţă, foloseau tirnăcoape, topoare, 
ciocane şi lopeţi pentru a desprinde, sparge, sfărima şi 
arunca peste bord tonele care îi ucideau. Zgomotul 
încetinit al motoarelor era aproape acoperit de sunetul 
sacadat de fărimiţare şi zdrobire. lar marea neliniştită 
ridica vasul, făcînd misiunea lor imposibilă infinit mai 
periculoasă, si- lindu-i să se agaţe de ancorele de 
salvare căptuşite cu gheaţă cînd îşi pierdeau echilibrul. 
Şi asta dura de douăzeci şi patru de ore. 

Dincolo de prova care se ridica şi cobora, marea 
şuiera şi se zbătea, iar în luminile farurilor, privind în jos 
de pe puntea principală, Schmidt văzu gheaţă coborînd 
din aer, gheaţă neagră. 

— Ne-nvinge, Dasilva, spuse el posomorit. Se 
formează mai multă gheaţă decît putem noi arunca. 

La geamul de la babord, Dasilva privi în jos şi nu putu 
să-i dea un răspuns căpitanului: gheaţa de pe punte era 
aproape de înălţimea parapetului. Işi apăsă faţa pe sticla 
armată, dar şi-o retrase repede cînd nasul simţi 
temperatura. Un marinar crezu că e Borzoli, îşi trase 
repede mina în sus, şi mănuşa pe care, probabil, o 
purtase dispăru, prinsă sub o bucată de gheaţă. Chiar 
dacă purta mitene pe dedesubt, avea să degere în 
citeva secunde; Borzoli alergă cu mîna ascunsă la 
subsuoară spre cea mai apropiată scară, iar Dasilva se 
ruga ca asta să nu însemne că va fi nevoie de amputare. 
Apoi nu mai văzu nimic cînd spuma unui val năvăli din 
cer şi lovi cu o plesnitură geamul, îngheţind în timpul 
căderii. 

— Inţeleg că Beaumont e bine, spuse Schmidt. 

— Beaumont se reface, confirmă Dasilva. Trebuie să 
fie ca sticla asta - armat. 

În interiorul cabinei lui Langer, Beaumont stătea 
singur, ascultînd loviturile sloiurilor de gheaţă, purtate 
de hulă, în peretele cabinei. Putea spune că ceva nu e în 


regulă, după înclinarea cabinei: era aproape tot timpul 
aplecată spre babord. Dar se gindea la Papanin şi la 
ceea ce-i spusese Schmidt trei ore mai devreme, îndată 
după ce se trezise. 

— Sînt la circa patruzeci de mile sud de noi... cele 
şase traulere sovietice, spusese Schmidt, indicînd pe 
hartă. Răspîndiţi de-a curmezişul drumului nostru, ca o 
pavăză. l-a descoperit Quinn... înainte ca ceața neagră 
să ne prindă. S-a dus spre sud cu aparatul său cît a avut 
combustibil... şi a avut impresia că a zărit şi o navă mult 
mai mare, tot cam pe aici. 

— La mai puţin de treizeci de mile distanţă. 
Revoluția? 

— S-ar putea. Ceaţa s-a regrupat acolo jos, tocmai 
cînd o reperase. | s-a părut că vede carcasa mare a unui 
radar - echipament pe care-l folosesc ca să intercepteze 
sateliții noştri. Trebuie să ne asigurăm că n-o să fie nici 
o coliziune cînd trecem pe lîngă ei. 

Beaumont se aşeză într-o poziţie mai confortabilă pe 
patul de campanie. Mcneill, doctorul navei, îi spusese, 
cu o voce încărcată de uimire, că era încă întreg. 

— Hainele şi pinza aia te-au protejat. Şi faptul că te-ai 
desprins de catarg, fără să te izbeşti, a fost de folos... 
dar vei rămîne aici pînă ajungem la Quebec... 

Beaumont nu gindea la fel: se va scula în curînd. 
Torsul îi era umflat rău, îl simţea dublu în volum, ceea 
ce însemna că se simţea foarte mare, într-adevăr, dar 
curînd... Cînd se mişcă, tresări de durere. Ei bine, poate 
în cîteva ore. În timp ce fixa peretele opus, fără să-l 
vadă, se gîndi la timpul scurt pe care-l petrecuse cu 
Papanin în cabana de la Obiectivul 5. Işi amintea capul 
mare şi ras al siberianului, gura foarte mare, structura 
oaselor aproape mongoloidă. Un om necioplit. 

Şi acum, în faţa lui E/roy, care îl ducea pe Gorov şi 
hărţile Catherine, se aflau cel puţin şapte vase sovietice. 
Se întoarse în spate şi scotoci buzunarul parkăi de unde 
scoase tubul. ÎI cîntări în palmă - întregul sistem 


subacvatic soviectic, iar Papanin ştia unde se află. 
„Trebuie să fim siguri că n-o să fie vreo coliziune...“ 
spusese Schmidt care se gîndise la un accident. 

Beaumont se gindea la ceva diferit cînd puse la loc 
tubul în parkă şi-si trase pătura pînă sub bărbie, 
rămînînd cu privirea fixată în depărtare, încercînd să 
vadă viitorul. Apoi, fără să-şi dea seama, adormi. 


Elroy, care mărise periculos de mult viteza, se 
năpustea înainte, cu prova plonjind adînc în canal, cînd 
un val se prăvăli peste parapetul de la babord şi-l 
scufundă. Cînd prova urcă din nou deasupra, jumătate 
din creasta valului era lipită de ea, îngheţată pe 
parapetul care era acum mai gros cu şase inci de 
gheaţă. 

— Trebuie să încercăm, hotărise Schmidt în urmă cu 
zece minute. Va trebui să mărim viteza, în speranţa că 
vom ieşi din ceața neagră. 

— Va trece peste... Dasilva tăcu cînd Schmiat îl privi, 
iar el înţelese privirea: oricum, vor reuşi, aşa că ce mai 
conta? Şi fiecare factor al vremii se înrăutăţea. 

Vîntul se intensificase la treizeci şi cinci de noduri, 
urlînd ca o vrăjitoare prevestind moartea, tinguindu-se 
printre velatura încărcată de gheată, aruncînd la bord 
spuma care îngheţa încă din aer şi cădea pe spatele 
oamenilor aplecaţi pe punte, ca nişte alice de plumb. 
Pierdeau bătălia pentru supravieţuire pe toate fronturile 
- şi ştiau asta. Gheaţa se formă mai repede decît puteau 
s-o îndepărteze, iar acum se ridicase pînă la înălţimea 
parapetului, la babord. Vîntul în creştere transforma 
marea prin care trebuia să înainteze într-o căldare în 
clocot, cu valuri de doisprezece yarzi înălţime, talazuri 
uriaşe ce se rostogoleau peste ei de la jumătate din 
înălţimea catargului rămas şi care se aplecase spre 
babord. 

Talazuri gigantice inundau puntea, învirtindu-se în 
jurul oamenilor de pe punte lipiţi de bandulele de 


salvare îngheţate, spărgind gheaţa pe care se luptau să 
o arunce peste bord. Adesea aduceau cu ele bucăţi de 
gheaţă plutitoare, care se spărgeau de pereţii navei cu o 
forță mortală, sfărimîndu-se înainte ca apa să se 
retragă. Pierdură în acest fel un om - agăţat de o 
bandulă de salvare, fuse țintuit de un perete etanş, cu 
tot mijlocul zdrobit de o bucată grea de gheaţă care veni 
asupra sa ca o torpilă. Oamenii nu reuşiseră să salveze 
trupul mortului, şi asta îl îngrijoră, dar, în sinea sa, 
Dasilva găsi că e o binecuvintare - cadravul mutilat ar fi 
trebuit mai tirziu să fie îngropat cu ceremonial. După 
cum spusese Schmidt, trebuia să încerce. Aşa că îşi 
continuară drumul cu viteza la jumătate. 

— Cred că ar trebui să eliberăm punţile, spuse 
Dasilva, cincisprezece minute mai tîrziu. 

— De ce? 

Schmidt i se alătură la geamul de la babord si văzu de 
ce. Balustrada din stînga era din nou scufundată şi, 
privit de sus, de pe puntea principală, spectacolul era 
terifiant. Oamenii de pe punte erau pe jumătate în apă. 
Parapetul dispăruse, ca şi muntele de gheaţă; era ca şi 
cum puntea ar fi plutit de una singură. Spuma îngheţată 
bombardă geamul şi Schmidt trebui să-şi schimbe locul, 
pentru a găsi un petic de geam încă neacoperit, prin 
care să privească jos. Schmidt se întoarse pentru a 
urmări prova. 

— Ţine-i în acţiune, ordonă el. 

— Nu mai pot munci, pentru numele lui Dumnezeu! 
Cum să poată cînd sînt în apă pînă la talie? 

— Sînt şi acum în apă pînă la jumătate? 

— Nu, nu în acest moment, dar vor fi cînd va veni 
următorul val. 

— Ţine-i la lucru. 

În sinea sa, Dasilva ştia că Schmidt avea dreptate. 
Fiecare livră de gheaţă pe care o puteau sălta peste 
bord între inundaţii dădea prilejul navei să mai 
plutească puţin, să trăiască, să se mişte înainte spre 


ceea ce putea fi siguranţă sau un fel de siguranţă. 
Trebuia să se îndepărteze de ceața neagră sau să 
moară. 

Astfel, timp de şaisprezece ore schimbară echipele de 
lucru la intervale chiar mai mici, dîndu-le timp oamenilor 
să se ducă jos, să se usuce şi să se încălzească înainte 
să moară îngheţaţi şi apoi, după o scurtă pauză, să 
revină cu greu sus, ca s-o ia de la capăt, să scape deo 
cantitate, din păcate prea mică, de gheaţă, să înfrunte 
frigul şi vîntul, marea, şi pericolul proiectilelor de gheaţă 
care-i trinteau în pereţii etanşi. Numai un om ca Schmidt 
ar fi putut să-i supună la un astfel de chin; numai pentru 
un om ca Schmidt s-ar fi supus chinului. Grayson si 
Langer intrară în tură cu restul echipajului, în timp ce 
Gorov, omul care le adusese toate necazurile astea, 
zăcea în patul său din pricina răului de mare. 

Ruptura surveni brusc, iar Dasilva fu primul care 
înţelese ce se întîmpla. Pentru a patra oară, jos, pe 
punte, rezemat de o bucată de gheaţă, privi în sus la 
ceilalţi. Încă lucrau, spărgînd gheaţa, fără să surprindă 
vreo schimbare. Aruncă drugul de fier în josul unei scări 
şi alergă sus, pe puntea principală. 

— E mai multă lumină! strigă el cînd năvăli înăuntru. 
Am trecut! 

— Cred şi eu că da. 

Nu era nici uşurare, nici satisfacţie în vocea lui 
Schmidt cînd privi pe geamul din spate. Era o simplă 
stare de lucruri. Vasul era încă înclinat spre babord, mai 
era încă un mic munte de gheaţă în acea zonă, dar 
atmosfera se însenina şi ceva asemănător cu strălucirea 
lunii scălda puntea într-o lumină palidă. Cortina de ceaţă 
neagră era ca o draperie distinctă, ducînd cu ea în 
depărtare teroarea pe care o semănase. 

Era unsprezece seara cînd Beaumont urcă încet şi cu 
trudă scările ce duceau spre puntea principală, 
întrebîndu-se ce naiba se întîmpla. Văzu doar un marinar 
alergînd pe scări în sus, înaintea sa, şi ieşind pe punte, 


iar deasupra auzi tropăitul agitat al altor paşi care 
alergau. Nimeni nu alerga pe o navă îmbrăcată în 
gheaţă dacă nu avea o problemă cu adevărat serioasă. 

Cînd ajunse pe punte, Schmidt - pe o astfel de vreme 
- deschisese geamul şi se uita prin lentilele binoclului. 
Beaumont privi spre timonier, apoi spre Dasilva şi hotărî 
să nu pună nici o întrebare în acel moment. Amîndoi 
bărbaţii stăteau în picioare într-o atitudine ce sugera 
mai mult decît o uşoară nelinişte. Răspunsul veni 
înaintea întrebării, cînd se apropie de geamul deschis şi 
auzi vocea stridentă a observatorului de undeva de pe 
punte: 

— Aisberguri la babord!  Aisberguri la tribord! 
Aisberguri înainte! 


— Nu! explodă Tucevski. Voi cere să fiu eliberat din 
comandă înainte măcar să mă gîndesc să dau un astfel 
de ordin. De fapt, voi acţiona imediat. Voi ordona să 
înceteze imediat bruiajul radar - pînă ce trimit un 
semnal la Moscova şi primesc un răspuns... 

— Nu poţi! Vocea lui Papanin era indiferentă. Ştii că 
avem un detaşament de securitate specială la bordul 
acestei nave... a preluat deja controlul secţiunii bruiaj. 

Era foarte cald în interiorul spaţioasei camere a 
hărților din spatele punţii principale a navei Revolutia şi 
cearta dura de zece minute. Papanin îl şicana, de fapt, 
pe acest căpitan pedant, tactică despre care ştiuse că 
va fi necesară din momentul în care-l văzuse. Tucevski 
protestă din nou. 

— Cînd am luat comanda Revolutiei urma să 
efectueze cercetări, cercetări acvatice... 

— Ipocritule! Aţi urmărit sateliții americani. Asta este 
cercetare, desigur... cercetare militară! 

— Facem şi cercetare oceanică, se răsti Tucevski. 
Temperaturile apei, salinitate... 

— Tot ceea ce afectează vital operațiunile 
submarinelor! Mă scîrbeşti, Tucevski! Ştii doar că toate 


datele pe care le culegi merg la oamenii noştri, de la 
cercetări militare - care decid ce fărimituri le vor servi 
profesorilor... 

— N-am s-o fac! strigă Tucevski. Nu voi scufunda 
spărgătorul de gheaţă american. Trebuie să fii nebun - 
nu vom scăpa niciodată de asta... 

— Greşeşti din nou, observă Papanin cu cinism. Elroy 
goneşte spre sud fără radar - ştiu asta de la elicopterul 
care a descoperit nava acum două ore. Şi nu poate 
comunica cu nimeni - barajul de bruiaj a completat 
izolarea sa. 

— Au un elicopter, spuse Tucevski cu răutate. 
Presupun că l-ai trecut cu vederea? 

— Nu. Papanin se îndreptă spre harta de pe masă ca 
să-şi ascundă iritarea. Tucevski atinsese o coardă 
sensibilă; de citeva ore, siberianul încercase să 
găsească o cale de a imobiliza Sikorsky-ul de pe Elroy. 
Gorov şi hărţile Catherine sînt la bordul acelei nave, 
explică el răbdător. Dacă nu le putem recupera, trebuie 
să le distrugem... 

— Nu o voi face. 

— Nu-mi amintesc să-ţi fi cerut să faci ceva. Dar apele 
astea sînt acoperite de aisberguri şi se pot întîmplă 
accidente. Şi ar trebui să te gindeşti la familia ta, 
adăugă ca din întîmplare Papanin. 

— Familia mea? Ce legătură are asta cu familia mea? 

— Mai ales la soţia ta, spuse siberianul rigid. Este 
evreică... 

— Asta e o minciună! 

Papanin oftă. 

— Este pe jumătate evreică. După mamă. Se pare că 
ai uitat că una dintre atribuţiile mele este să verific 
acţiunile evreilor de la Leningrad... 

— Ea n-are nimic de-a face cu asta... 

— Tucevski! Taci din gură, te rog! Ai uitat de mesajul 
care-ţi ordona să-mi îndeplineşti instrucţiunile? continuă 
Papanin, explicînd cu răbdare. Dacă se descoperă că 


soţia ta e amestecată în anumite acţiuni antisovietice, 
aş putea foarte uşor să aranjez să fie trimisă în Israel. N- 
ai mai vedea-o niciodată, nu? 

— N-ai să îndrăzneşti... 

— Şi după aceea ce se va întîmplă? Ciţiva ani va 
spera că vei veni. Femeile sînt foarte perseverente în 
speranţă. Apoi va înţelege că totul s-a sfirşit şi că 
trebuie să-şi trăiască viaţa. Am putea chiar aranja un 
divorţ, dacă ea 1-ar cere... 

— Ticălosule... 

— Trebuie să fiu, acceptă cu calm Papanin. Este una 
dintre primele calificări în munca mea. 

— Trebuie să mai existe o modalitate... 

— Dacă o găseşti, să mi-o spui şi mie. 


— Sikorsky-ul tău se întoarce, Beaumont, spuse 
Schmidt, fără nici o urmă de zimbet. Beaumont nu 
răspunse în timp ce stătea în picioare pe puntea vasului 
Elroy împreună cu Grayson şi Langer. Elicopterul tău... 

Beaumont îi ceruse lui Schmidt să-l trimită din nou pe 
Quinn ca să controleze ce se află înaintea lor - dacă 
Quinn era de acord să facă asta. De fapt, Quinn ardea 
de nerăbdare să pornească cu aparatul încă de cînd 
ieşiseră din ceața neagră. Nu era nefiresc că Schmidt 
era pentru moment mai preocupat de probleme de 
navigaţie. 

Aisberguri îi înconjurau din toate părţile, aisberguri 
abia vizibile din aburul greu al mării ce plutea pe 
oceanul dintr-o dată calm. In urmă cu două ore, vaporul, 
lovit şi izbit, se luptase pentru supravieţuire cu valuri de 
doisprezece yarzi, iar acum plutea încetişor pe o apă ca 
laptele rece. Dar era încă înclinat mult la babord, pentru 
că ducea încă enorma povară a încărcăturii de gheaţă 
ce apăsa pe parapetul din stînga şi era teribil de frig. 

Un ghețar masiv, de peste treizeci de yarzi înălţime, o 
stincă crestată de gheaţă plutitoare, aluneca pe apă la 
mai puţin de un sfert de milă în stînga provei. Ceaţa îl 


învăluia la bază şi o altă centură alburie era încolăcită la 
mijloc, dar enormul său cap, ca un pisc, se înălța clar în 
lumina lunii. Un ghețar mai mic, cu virful tocit şi 
crenelat, ca al unui castel din Spania, plutea la aceeaşi 
distanţă de navă, la tribord. De pe punte semănau cu 
nişte insule muntoase, apăreau, dispăreau, apoi 
reapăreau. 

Langer se apropie de Beaumont şi-i spuse: 

— Mi-ai cerut să verific cu Dasilva dacă este explozibil 
la bord. Este... 

— Mai tîrziu, murmură Beaumont. 

Era îngrijorat pentru Quinn - se simţea responsabil 
pentru acest ultim zbor şi nu s-ar fi simţit mulţumit pînă 
ce elicopterul nu s-ar fi întors cu bine pe rampă. La 
sugestia sa, unul din puternicele faruri de lîngă prova 
fusese aprins şi înălţat aproape vertical în noapte. Acest 
far care străpungea aburii îl ghida pe Quinn să se 
întoarcă din sud, deşi lumina era doar o pilpiire 
minusculă la distanţă, estompată de lumina lunii. Aburii 
plutiră, pilpiitul dispăru. Beaumont îşi mişca neobosit 
picioarele. 

— Mă întreb dacă a găsit vapoarele acelea, reflectă 
Grayson cu voce tare. 

— Dacă se îndreaptă încă spre nord, le-a găsit, 
probabil, presupuse Beaumont. Trebuia să caute şapte 
nave - trebuie să fi reperat măcar una dintre ele... 

— Nu-mi pasă unde se află, bombăni Schmidt, privind 
spre tribord. Sîntem în largul mării - vom merge exact 
pe lîngă ele. 

În spatele căpitanului, Beaumont surprinse privirea lui 
Dasilva, o privire sceptică. Secundul nu împărtăşea 
încrederea totala a lui Schmidt în libertatea mării largi, o 
îndoială pe care Beaumont o detectase mai devreme, 
fapt care îl încurajase să-i ceară lui Langer să discute cu 
Dasilva despre explozibil. „Află dacă au ceva la bord, 
sugerase Beaumont. E posibil să transporte ceva care să 
arunce în aer gheaţa, pentru a-şi face loc să treacă. Eşti 


expert în explozibil, asa că întrebarea nu i se va părea 
ciudată.“ 

Vasul îşi urma cursul înainte, încet, peste marea ca 
uleiul, o mare neagră şi strălucitoare în lumina lunii care 
o făcea să semene cu un lac de petrol. Ceaţa era 
dispersată, atîrnînd în zona aisbergului de fiecare parte 
şi, în această perioadă a anului, apa era adesea calmă în 
zonă. Probabil că greutatea mare a mormanelor 
plutitoare de gheaţă îi dădea stabilitate. Auziră 
estompat bătaia ritmică a elicopterului lui Quinn care se 
întorcea, dar tot nu-l puteau vedea. 

Beaumont privi spre tribord unde un far lumina cel 
mai apropiat ghețar. Iluminat, părea gigantic, semănînd 
mai mult ca oricind cu un castel spaniol, pentru că 
lumina trecea prin ferestrele înalte din turnuri, prin găuri 
ce penetrau gheaţa pînă în partea cealaltă. Era 
înfricoşător prin apropierea şi imensitatea sa. 

— Presupun că n-ar putea fi un ghețar fantomă? 
murmură Grayson. 

— Sper că nu, sînt capabili să se prăbuşească dacă le 
strigi mai tare un cuvînt. 

Ceea ce chiar era adevărat, gîndi Beaumont, deşi ar 
părea incredibil oamenilor care nu cunosc Arctica - 
faptul că o voce umană, imprudentă ar putea dobori un 
colos cîntărind milioane de tone. Eschimoşii ştiau asta; 
în caiacele lor, alunecau pe lîngă ghețarii fantomă fără a 
îndrăzni măcar să şoptească, atit de fragili erau aceşti 
giganţi plutitori, aflaţi la limita prăbuşirii. Beaumont 
urmări lumina, jucîndu-se deasupra ghețarului ca un 
castel, ridicîndu-se pe piscul său, apoi piscul explodă. 

Preţ de o clipă, fusese acolo, apoi dispăruse fără urmă 
într-o cascadă de gheaţă ce se răspindea în toate 
direcţiile, în timp ce ecoul detonaţiei se întinse peste 
ocean, trans- miţindu-se din ghețar în ghețar. 
Fragmente de gheaţă loviră tija farului, dispărînd apoi în 
marea acoperită de banchize. Cel puţin douăzeci de 
picioare din creastă se dezintegraseră. Schmidt dădu un 


ordin rapid, deviind cursul cu citeva grade spre stînga, 
depărtîndu-se de monolit. 

— N-a fost un ghețar fantomă, ci unul exploziv, 
comentă Grayson. Nu vreau să mai întîlnim unul la fel. 

Sikorsky-ul lui Quinn îşi făcu apariţia. Era destul de 
aproape acum pentru a se vedea elicea aureolată de 
lumina lunii. Se afla la mai puţin de un sfert de milă cînd 
cobori pînă la o altitudine de şaizeci de yarzi, 
îndreptindu-se spre Elroy pe un curs care-l ducea 
deasupra crestei ghețarului uriaş de la babord. Schmidt 
dădu un nou ordin, ca să încetinească motoarele, în 
timp ce Quinn ateriza. Ceaţa ce înconjura mijlocul 
ghețarului se îndepărtase, lăsînd să se vadă imensitatea 
stîncii de gheaţă, ridicîndu-se drept din aburul de la 
bază. 

— Sper că a găsit nava Revolutia, spuse Langer. 

Ghețarul uriaş explodă cînd Quinn zbură deasupra lui, 
explodă ca o bombă gigantică, nemaiputind reţine 
presiunea dinăuntrul său. Dar, de data asta, nu dispăru 
numai creasta - întregul ghețar explodă, cu un bubuit 
care tună peste ocean, asurzindu-i pe oamenii de pe 
puntea inferioară. Chiar şi puntea principală se 
cutremură sub unda de şoc. Cadranul busolei de 
deasupra se sparse,  răspindind sticla asupra 
timonierului. Schmidt prinse cîrma ca să menţină cursul. 

Vuietul se răspîndi printre ghetari şi veni înapoi spre 
navă sub forma unui ecou zdrobitor. Spuma şi vaporii 
fuseseră împroşcaţi în noapte la o sută cincizeci de yarzi 
înălţime, pe locul ghețarului, într-un gheizer masiv ce 
rivaliza cu Old Smoky. Cînd coloana de vapori căzu 
înapoi la nivelul apei, se văzu că nu rămăsese nimic 
decît apă în clocot. Ghețarul dispăruse, Sikorsky-ul 
dispăruse... Quinn dispăruse. 

Beaumont se apropie de Schmidt care lăsase cîrma 
pe mîna timonierului şi stătea în picioare lîngă fereastră, 
privind fix apa înspumată a mării. 

— Era exact deasupra crestei cînd a explodat... 


— Ştiu, răspunse Schmidt încet. Dumnezeule mare... 
Quinn. Îşi îndreptă umerii şi vorbi, fără să-l privească pe 
omul de lîngă el. Dacă mai ai şi alte idei sclipitoare, 
Beaumont, ştii ce poţi face cu ele. 

Nu atît cuvintele, cît liniştea cu care le spusese 
exprimau amărăciunea. Beaumont se îndepărtă, făcînd 
un semn cu capul spre Grayson şi Langer care-l urmară 
pe punte. Era îngrozit de moartea lui Quinn, dar, dacă 
era posibil, era chiar mai îngrozit de pierderea 
elicopterului. Radarul se dusese, bruiajul radio făcea 
imposibilă orice transmisie, iar acum ultima lor legătură 
cu lumea din afară le fusese luată. Cu Papanin undeva la 
sud de ei, erau izolaţi. O oră mai tirziu, Elroy izbi 
ghețarul. 


Vineri, 25 februarie 


— O sută de livre de gelignit, mecanisme de 
cronometrare şi cîteva zeci de yarzi de cablu... 

— Unde le tin, Horst? 

— N-ai să ghiceşti niciodată - într-o cabină de pe 
puntea principală. Langer zîmbi spre Beaumont. 

— Strict Împotriva regulamentelor, spune Dasilva, dar 
tot el spune că, atunci cînd trebuie să azvîrle peste bord 
materiale degradate, nu vrea să le care atîta drum pînă 
sus din depozitul de explozive. 

— Dasilva e mai cu capul pe umeri, spuse Grayson. 
Oamenii ăia de la Washington, care fac regulamentele, 
nu călătoresc cu echipajul. 

Cei trei bărbaţi şedeau în cabina lui Beaumont, 
mîncînd prînzul compus din budincă de moluşte şi 
plăcintă cu scorţişoară. Faptul că hrana le fusese trimisă 
în cabină sugera o dată în plus că le scăzuse 
popularitatea. 

— Sîntem în dizgrație, observă Grayson, puniînd jos 
ceaşca de cafea. Oricine va crede că l-ai trimis pe Quinn 
ca să sară în aer cu ghețarul... 


— Schmidt e mai îngrijorat decit lasă să se vadă, 
replică Beaumont. Pretinde că se concentrează asupra 
navigaţiei, dar cred că e la fel de îngrijorat ca şi noi în 
legătură cu vasele alea ruseşti. Revoluția mă 
îngrijorează cu toate cele şaisprezece mii de tone ale ei. 
Elroy poate da la o parte din drum traulerele. Ce e asta, 
Horst? 

Neamţul ţinea în palmă o cheie, iar pe faţă avea o 
expresie de mulţumire. 

— Cheia de la cabina cu explozibilul. Dasilva nu prea 
e de acord cu Schmidt în afacerea asta cu „ne aflăm în 
largul mării, deci nimeni nu ne poate atinge“. Şi nu ştiu 
cum, suta aceea de livre de gelignit s-a împachetat 
singură în citeva genţi de umăr, pentru orice 
eventualitate... 

Cabina se zgudui sub explozia masivă, se cutremură 
de parcă pereţii etanşi erau cît pe ce să se curbeze. 
Pereţii cabinei se aplecară spre stinga, apoi spre 
dreapta, după care redeveniră verticali. De sub vapor se 
auzi un scrişnet teribil, ca si cum chila ar fi fost zdrobită, 
şi scriîşnetul conti- nuă. 

— Hristoase... Grayson se repezi să deschidă uşa 
cabinei şi auziră strigăte, tropăitul picioarelor care 
alergau, o izbitură teribilă dincolo de peretele etanş de 
la babord, apoi nava rămase nemişcată, cu motoarele 
mergind în gol. Luminile scăzură şi aproape se stinseră, 
revenind anevoie la puterea maximă. 

— Ne-am ciocnit, urlă Horst. 

— Numai dacă nu cumva tocmai ne-a lovit Revolutia... 
începu Grayson. 

— Mai degrabă un aisberg! Beaumont îşi îmbrăcă par- 
ka. Mă duc pe punte. 

Beaumont urcă în fugă scara goală de lîngă cabina 
căpitanului, se opri în capul scărilor ca să-şi încheie 
parka şi să-şi tragă mitenele şi mănuşile şi, de pe 
puntea de deasupra, auzi vocile oamenilor, voci 
cuprinse de panică. Continuă să urce scările, deschise 


uşa şi ceata îl întîmpină, o ceaţă rece şi umedă prin care 
se mişcau siluete. Era imposibil să vezi ce se întîmplase, 
ce era sub parapetul de la babord. O siluetă masivă se 
ivi din ceaţă ciocnindu-se de el. Borzoli. 

— Ne-am ciocnit! gifii el răguşit. 

— Ne scufundăm? întrebă Beaumont, simțind tubul 
din buzunarul parkăi. 

— Dumnezeu ştie... 

Beaumont porni în sus pe scări, spre punte, şi 
aproape ajunse sus cînd ceața de dincolo de prova se 
risipi. Ceva ca un munte apăru şi dispăru, un munte la 
doar cîţiva metri. Continuă drumul spre puntea 
principală în timp ce Langer şi Grayson îl urmau din 
spate. Schmidt stătea în cabină, cu un geam deschis, iar 
aerul îngheţat dispersa rapid căldura. Timonierul ţinea 
încă de cîrmă, deşi nu mai mergeau nicăieri, iar 
podeaua era înclinată spre pupa. Dasilva atîrna pe 
jumătate afară la o altă fereastră deschisă, privind atent 
la babord. Motoarele se opriseră. Privind peste umăr, 
Schmidt îl văzu pe Beaumont. 

— Vino aici un moment, Beaumont, îl strigă el. 

Vocea îi era neutră, supărarea dispăruse. 

— E cel mai blestemat lucru - am încălecat pe un 
aisberg. 

Le luă o oră ca să stabilească poziţia, extraordinara 
poziţie în care se aflau. Inaintînd foarte încet prin ceața 
groasă, Elroy intrase într-un mic golf de pe coasta unui 
aisberg gigantic; în mai puţin de un minut, traversase 
golful, iar prova pătrunsese într-o scobitură largă de 
gheaţă erodată pe o parte a ghețarului, o imensă rampă 
naturală ce ieşea din mare. La primul scrişnet, Schmidt 
acţionase, dar prova şi toată partea de dinainte a navei 
erau deja ridicate din apă, ca un vapor pe un doc uscat, 
în timp ce la pupa elicea era încă în apa adîncă. 

Schmidt oprise motoarele, dar vasul de şase mii cinci 
sute de tone era izolat, prova şi o treime din corpul lui 
se aflau pe povirnişul de gheaţă, iar celelalte două 


treimi şi pupa erau încă în golf. La capătul scobiturii, 
peretele ghețarului se înălța drept în ceaţă, verzui şi 
masiv ca o stincă, în raza de lumină a farului. Lui 
Schmidt i se părea incredibil, dar pentru Beaumont era 
doar ciudat: cu un an în urmă, un trauler britanic trecuse 
printr-o experienţă similară la Spitsbergen; pe o ceaţă 
groasă, intrase cu prova adînc în interiorul unui povîrniş, 
la marginea cîmpului de gheaţă. Căpitanul îşi folosise 
înţelepciunea şi făcuse faţă acestei unice experienţe - 
pur şi simplu, dăduse înapoi motoarele, iar elicea 
trăsese traulerul înapoi în mare. 

— lisuse! strigă Dasilva, din spatele punţii Cum naiba 
am ajuns aici? 

Merseră la geamul din spate şi Schmidt clipi. Ceaţa se 
risipise pentru un scurt moment şi, dincolo de pupa, 
văzură un golfuleţ cu marginile curbate flancînd o 
intrare îngustă. Fusese mai degrabă un miracol că Elroy, 
înaintîind orb prin ceaţă, evitase ambele braţe ale 
golfului cînd intrase direct înăuntru. Ceaţa plutea pe 
deasupra, acoperind braţele ghețarului. 

— Cu puţină judecată şi mult noroc, vom reuşi, spuse 
Schmidt gînditor. Cea mai mare parte a navei e încă în 
apă, deci, dacă schimb sensul mişcării elicei, aceasta ar 
trebui să ne tragă de pe panta de gheaţă. Oftă adînc. Nu 
e cel mai blestemat lucru? 

— Ştii că am scăpat de gheaţă? îl întrebă Dasilva pe 
Beaumont. S-a dus cînd am lovit rampa - poţi vedea 
acum. 

Beaumont privi în jos pe fereastra din stînga, unde 
ceata se ridicase de pe povirniş. Nu era de mirare că nu 
putuse vedea parapetul de la babord. Cînd urcase pe 
punte, parapetul acela nu era acolo ca să poată fi văzut. 
Cînd chila urcase pe rampă, muntele de gheaţă pe care 
încercaseră să-l îndepărteze, în multe ore irosite în van, 
îi părăsise luînd cu el parapetul. In partea din spate a 
navei, o masă imensă de gheaţă îngrămădită zăcea pe 
podeaua înclinată, iar ici şi colo se zărea cite un 


fragment din balustradă ieşind dintre bucăţile de 
gheaţă. Siluete îmbrăcate în blănuri, marinari pe care 
Schmidt îi trimisese jos cu scări de funie, pentru a 
explora ghețarul, se mişcau ca fantomele în ceaţă. Un 
cap apăru deasupra părţii unde parapetul, aproape de 
prova, era încă intact. Al lui Langer. Se căţără pe scară 
şi li se alătură pe punte. 

— Nu e un ghețar fantomă, Keith, sînt sigur... 

— Eşti sigur? 

— Foarte. Sam si cu mine ne-am cătărat cît de 
departe am putut şi e solid - o stîncă de gheaţă... 

— Poţi să-l vezi acum, îl strigă Schmidt din faţa punţii 
de comandă. 

Ceaţa se rotea într-o mişcare constantă, se risipise 
din faţa provei şi, citeva minute, măreţia ghețarului pe 
care erau izolaţi le apăru în întregime înainte. La o sută 
de yarzi dincolo de prova, gheaţa se ridica vertical, ca 
stîncile din Dover. Ceaţa pluti mai departe şi văzură 
stînca dezlipin- du-se din ambele părţi pînă dispăru în 
vălătucii alburii. Erau izolaţi pe o insulă plutitoare de 
gheaţă, pe un ghețar uriaş care putea să se întindă pînă 
la o jumătate de milă distanţă, poate mai mult. 

— Cheamă înapoi oamenii, îi spuse Schmidt lui 
Dasilva pe un ton hotărît. Foloseşte difuzoarele. leşim de 
aici. 

— Presupun că trebuie să părăsim de îndată ghețarul? 
întrebă încet Beaumont. 

— De îndată ce putem s-o facem... Schmidt tăcu şi-l 
privi pe Beaumont. O secundă am crezut că ai venit aici 
cu una dintre strălucitele tale idei. 

— S-ar putea să fie mai sigur să stăm pe loc pentru 
moment. 

— Înţepeniţi aici? Fără să plecăm nicăieri? Dar vrei să 
ajungi acasă cîndva, nu? 

— Ne ducem undeva, sublinie Beaumont. Ştiu că nu 
se simte că ne mişcăm, dar amindoi ştim că o facem. 
Acest ghețar uriaş este împins spre sud tot timpul de 


curentul Groenlandei şi, după o apreciere superficială, 
pot spune că ghețarul se deplasează cu o medie de 
douăzeci de mile pe zi... 

— Nu prea doboară recordurile nautice, nu? observă 
Schmidt sec. 

— Chiar trebuie? insistă Beaumont. Acum citeva ore, 
Quinn a raportat că acele traulere sovietice se aflau la 
patruzeci de mile sud de noi şi că Revolutia era la numai 
treizeci de mile distanţă - iar acum trebuie să fie mult 
mai aproape. Acest ghețar este un transportor gigantic 
pentru E/roy. Dacă rămînem pe el, ghețarul ne va duce 
pe lîngă vasele astea în timpul nopţii. 

— Vom sta înfipţi aici - incapabili să manevrăm... 

— Şi asta contează? scrişni Beaumont nerăbdător. 
Dacă nu ne văd? Revolutia are la bordul său ultimul tip 
de radar, dar ce va semnala radarul cînd vom fi aproape 
de ei? Doar un alt aisberg! 

— Ghețarul ca un transportor gigant! Dasilva era 
încîntat. Îmi place ideea... 

— Mie nu! Schmidt se duse la portavoce, pentru a 
vorbi cu sala maşinilor. Cînd închise tubul, îl privi pe 
Dasilva. Şeful raportează că nu sînt stricăciuni de 
structură la sala maşinilor. S-au spart cadranele 
indicatoarelor, iar un om s-a opărit cu aburi, dar crede 
că motoarele sînt bune. Şi cred, domnule Dasilva, că ți- 
am cerut să chemi înapoi oamenii de pe gheaţă. Pornesc 
motoarele ca să le verific... 

— Asta e nerecomandabil, spuse Beaumont aspru. 
Hidrofoanele de pe Revolutia vor capta vibraţiile... 

— Şi după aceea, continuă Schmidt, ignorîndu-l pe 
Beaumont, pornim cu viteză îndărăt, pe drumul pe care 
am venit. Se întoarse spre Beaumont. Incepi să fii cam 
palavragiu pentru gustul meu. Chiar dacă-ţi place sau 
nu, acest vas va cobori de pe ghețar în două ore! 


— Elroy e foarte aproape de noi - am captat bătaia 
motoarelor sale în hidrofoane! 


Kramer alergase cu vestea spre cabina de comandă a 
Revoluţiei şi abia îşi recăpătase suflul înainte de a 
pronunţa cuvintele. Siberianul, care stătea în picioare 
lîngă tăcutul Tucevski, scoase pipa din gură şi-i făcu cu 
ea un semn lituanianului. 

— Linişteşte-te, Kramer - şi raportează-mi de-acum 
înainte la fiecare cinci minute. 

Tucevski îşi îndreptă umerii cînd Kramer părăsi 
puntea de comandă, se întoarse spre Papanin şi vorbi cu 
emfază: 

— Deci, acum pot să-mi pornesc din nou motoarele - 
te-am avertizat de mai multe ori că este teribil de 
periculos să pluteşti în aceste ape, fără putere... 

— Nu vei face nimic de acest gen! Ai cel mai avansat 
radar din lume - foloseşte-l! Trebuie să continuăm să 
plutim pentru a da operatorilor de la hidrofon cea mai 
bună şansă - vreau să localizez poziţia exactă a 
spărgătorului de gheaţă american. 

Papanin băgă înapoi în gură pipa sa mică şi merse 
spre fereastră, lăsîndu-l pe Tucevski singur. Dincolo de 
panoul radar, văzu o lume de ceaţă şi marea. Şi undeva, 
nevăzute, se aflau aisbergurile. Operatorii radar reperau 
în acele momente cursul monştrilor care pluteau drept 
spre sud o dată cu curentul Groenlandei, ochii lor erau 
concentrați permanent pe sclipirea verzuie din interiorul 
carcaselor de cauciuc, unde indicatoarele se învârteau 
de jur-împrejur, iar ecourile nu conteneau, ecouri ce 
reveneau de la peste o duzină de aisberguri uriaşe. 


Toată lumea era la bord, motoarele mergeau în gol, 
puntea era plină de oameni, fuseseră postați 
observatori, Elroy era gata să coboare de pe ghețar, să 
reintre în mare. 

Schmidt, cu mîinile strînse la spate, stătea privind 
pentru prima dată în direcţia inversă - spre pupa, prin 
geamul din spate - aşteptind să facă cele două manevre 
periculoase, să coboare vasul de pe rampă şi să se 


strecoare cu spatele printre braţele golfului. Beaumont 
stătea în picioare alături de el, ignorind expresia 
îngheţată de pe faţa căpitanului în timp ce privea la 
distanţă dincolo de golf. 

Ceaţa revenise într-un moment nepotrivit, se 
rostogolea ca un fum în spatele celor două peninsule 
albe de gheaţă care aproape închideau golful. 
Depăşindu-i în înălţime, Beaumont stătea între Schmidt 
şi Dasilva care avea o expresie aproape la fel de 
întunecată ca a lui Schmidt. Nu era deloc de acord cu 
decizia pe care o luase Schmidt, dar nu putea spune 
nimic; era încă secund interimar şi nu putea spune la fel 
de multe cum ar fi spus Carlson, dacă s-ar fi aflat în 
locul lui. Motoarele mergeau cu mai multă putere şi, în 
curînd, aveau să tragă mai întîi pupa în apă - dacă 
elicea reuşea să-i scoată de pe loc. 

Grayson, care stătuse lingă observatori la pupa, 
năvăli la comandă fără nici o ceremonie şi se adresă cu 
şi mai puţină ceremonie omului al cărui cuvint însemna 
viaţa şi moartea la bordul navei sale. 

— Mai bine aşteaptă! E ceva acolo, afară - în ceaţă! 

— Ce? 

Întrebarea dintr-un singur cuvînt a lui Schmidt veni ca 
o explozie, trădînd o parte din tensiunea interioară sub 
care lucra, şi-l fixă pe Grayson cu o privire pe care 
echipajul o cunoştea şi de care se ferea. 

— Nu ştiu... dar e ceva... 

— Văd şi eu, spuse Beaumont, posomorit. Ar fi mai 
bine să nu mişti încă nava, Schmidt. 

— Doamne, e Revoluția... murmură Dasilva. 

Dar nu era Revoluţia, era prea mare, mult prea mare 
pentru o navă de şaisprezece mii de tone; acel lucru 
care venea încet prin ceaţă, spre ieşirea din golf, se 
înălța ca o clădire de zece etaje, o clădire mişcătoare de 
zece etaje, iar capătul de sus, invizibil, se înălța peste 
catargul lui £E/roy pierdut în ceaţă. Observatorii de la 
pupa strigau acum ceva din toate puterile. Schmidt 


deschise fereastra şi se aplecă afară în noapte. Aerul 
rece ca gheaţa pătrunse înăuntru, dar abia îl simţiră pe 
cînd se holbau hipnotizaţi la ameninţarea ce venea spre 
ei. Semăna acum cu un promontoriu înalt, un 
promontoriu de gheaţă care mătură ceața şi apăru 
plutind drept spre golf. Chiar şi dincolo de lărgimea 
golfului, părea să atîrne deasupra lor, peste ei, un 
aisberg colosal îndreptîndu-se direct spre monstrul de 
gheaţă pe care stăteau. 

Schmidt reacţionă imediat, dînd alarma. Se deplasă 
cu repeziciune, apoi vorbi în difuzorul care putea fi auzit 
din fiecare colt al navei. 

— Tineti-vă bine. Tineti-vă bine. Coliziune mare! 

Dasilva însfăcă braţul lui Beaumont. 

— Priveşte! În interiorul golfului! 

— Barieră de gheaţă sub apă. 

Un pinten de gheaţă, proiectat dinspre ghețarul 
gigant, un pinten care putea avea mai bine de 
cincisprezece yarzi în diametru se întindea de-a latul 
golfului înainte de a se strecura prin intrare, tulburînd 
apa luminată de lună, o lumină foarte slabă ce 
pătrundea în ceaţă printr-un tunel, în spatele piciorului, 
urma corpul. Oamenii de pe punte se apucară strîns de 
balustrade, îmbărbătindu-se pentru următorul impact, 
iar sub ei observatorii se agăţară de parapetele încă 
intacte. Capul lui Beaumont se mişcă încet cînd ceva 
căzu din cer, ceva uriaş, mai mare decit un palat, ceva 
din vîrful ghețarului care încă nu atinsese măcar gheaţa 
care i se opunea. Palatul, grămada enormă de gheaţă, 
lovi apa chiar dincolo de golf şi stîrni o trombă de apă. 

— Hristoase! gifii Langer. E un ghețar fantomă... 

Ceea ce însemna că întregul edificiu de milioane de 
tone de gheaţă se putea prăbuşi în momentul 
impactului, provocînd o avalanşă peste golf şi peste 
navă, îngropiînd-o. Ca nişte figurine de ceară, aşteptau 
impactul. În ultimul moment, Schmidt dădu ordinul de 
oprire a motoarelor. Colosul ieşi din ceaţă şi se arătă în 


întreaga sa imensitate, apoi pintenul atinse ţărmul 
golfului şi ghețarii se întîlniră. 

Zgomotul impactului fu asurzitor, un zgomot ca de 
sfîrşit de lume. Cutremurătoarea coliziune trimise un 
tremur prin aisbergul care fusese izbit, tremur care 
zgudui nava, clătinînd chila, zăngănind plăcile, azvîrlind 
niturile pe gheaţă. Izbitura îl aruncă pe Dasilva departe, 
în alt capăt pe puntea de comandă şi dezechilibră un om 
de pe scara de pisică de deasupra sălii maşinilor, 
trimiţindu-l să moară douăzeci de paşi mai jos. Sparse 
faianţa, ceasurile de mînă, crăpă sticla încă intactă de la 
aparatele de măsură din sala maşinilor, făcu să se 
învîrtă acele busolelor. Apoi se lăsă brusc tăcerea, o 
tăcere înfricoşătoare. 

Motoarele fuseseră oprite înaintea impactului. Nimeni 
nu vorbea. Un timp, nimeni nu se mişcă. Se uitau cu toţii 
ţintă la ieşirea din golf, ieşire care nu mai era acolo. 
Bolovanii de gheaţă o umpluseră, blocînd deschizătura 
ca un dop într-o sticlă. Golful devenise o lagună, un loc 
fără ieşire. Erau închişi în interiorul transportorului 
gigantic, un aisberg ce plutea o dată cu curentul 
Groenlandei cu douăzeci de mile pe zi. Dar aisbergul 
fantomă, în ciuda coliziunii, nu se sfărimase încă. 
Beaumont sparse primul liniştea şi toţi cei de pe punte 
se holbară la el, de parcă era ciudat să audă o voce 
umană. 

— Acum va trebui să plutim cu ghețarul, Schmidt. N- 
avem de ales. 

— N-avem de ales, acceptă Schmidt, sumbru. Şi tot 
timpul, ne vom aştepta să se prăvâălească peste noi 
chestia aia. 


— Au oprit motoarele! 

Kramer părea alarmat, nedumerit, şi Papanin părăsi 
puntea de comandă împreună cu lituanianul, pentru a 
merge jos să vadă el însuşi sectorul hidrofonic. 
Marinarul în flanelă de corp şi pantaloni scurţi, care 


asculta la aparat, îşi ridică privirile cînd intră Papanin. 

— Kramer spune că nu-i mai poţi auzi. E defect 
aparatul tău? 

— Nu. Au oprit motoarele. Nu mai primim ecouri. 

— La ce distanţă? 

— O milă, poate chiar mai puţin... 

— Erau la distanţa asta acum zece minute! Papanin îl 
privi pe Kramer. Ascultă-mă! Se aflau la o milă acum 
zece minute. Motoarele au continuat să funcţioneze pînă 
acum cîteva secunde. Şi sînt tot la o milă. Nu e posibil! 
Noi plutim - ei se mişcă spre sud cu putere. Trebuie să 
se fi apropiat mai mult! 

— Dar asta este, spuse marinarul. 

— Nu poate fi adevărat - tehnic e imposibil! izbucni 
siberianul. 

— M-a derutat... începu marinarul. 

— Şi asta ne foloseşte al naibii! Papanin îşi încrucişă 
braţele şi-l fixă pe marinar. Dacă pluteau duşi de curent, 
ca noi, atunci ar fi fost adevărat— am fi rămas la 
aceeaşi distanţă. Dar ei nu plutesc! Doar ai auzit sunetul 
blestematelor lor de motoare! 

— Foarte distinct - pînă acum un minut. 

— Cum poţi explica asta? gesticulă Papanin spre 
echipamentul  hidrofonic. E meseria ta să explici 
lucrurile! 

— Nu pot... 

Siberianul nu spuse nimic şi rămase în picioare cu 
mîinile la piept, stăpînindu-şi iritarea. Cînd vorbi din nou, 
o făcu pe un ton atît de rezonabil, încît marinarul se 
sperie. 

— Nu te-ngrijora - continuă doar să asculţi în căştile 
alea ale tale. Se întoarse spre Kramer. Mai e o 
modalitate de a verifica - de vreme ce sîntem atit de 
aproape - trimite elicopterul. Pilotul nu are voie să se 
întoarcă pînă nu găseşte nava Elroy. 


Cocoţată pe transportorul său uriaş, prinsă între două 


aisberguri cuplate, E/roy continua să plutească spre sud 
o dată cu curentul. Plutea de multe ore, ore nesfirşite, 
pentru că oamenii făcuţi prizonieri în interiorul gheții nu 
mai aveau cum să fie siguri de timp. 

La început păruse incredibil, atît de incredibil, încît 
Schmidt ordonase o verificare a fiecărui ceas de la 
bordul navei, iar cînd verificarea luă sfîrşit, incredibilul 
deveni adevăr: fiecare ceas de mînă sau de perete se 
oprise, probabil din cauza tremurului brusc care 
străbătuse nava în timpul impactului cînd izbise ghețarul 
fantomă. Căutară cu disperare măcar un singur ceas 
care să funcţioneze, dar nu găsiră nici unul. 

Aşa că trebuia să ghicească timpul şi, de atunci 
încolo, jurnalul de bord al navei avea însemnări ciudat 
de imprecise. „Aproximativ o mie nouă sute de ore...“, 
„Cam două mii două sute de ore...“ Necunoaşterea 
timpului irita treptat nervii oamenilor, ca şi apropierea 
ghețarului fantomă şi cunoaşterea faptului că, în orice 
secundă, milioane de tone de gheaţă se puteau, pur şi 
simplu, rostogoli, năvălind asupra lor, zdrobind nava şi 
pe toţi cei din interiorul ei. 

Şi nu era nimic de făcut, nu îndrăzneau să facă nimic. 
Toate muncile obişnuite încetară: nu puteau nici măcar 
să spargă şi să arunce peste bord gheaţa rămasă pe 
punte - pentru că se temeau ca nu cumva vreun ecou 
neaşteptat, ivit din ciocnirea unei unelte, să fie suficient 
să prăvălească colosul deasupra lor. Atmosfera se 
înrăutăţi şi mai mult după ce Beaumont şi Langer se 
întoarseră dintr-un tur de recunoaştere al împrejurimilor 
ce atiîrnau amenințătoare deasupra lor. 

— După toate aparențele, este un ghețar fantomă, 
spuse Beaumont cînd îi propuse turul lui Schmidt; 
bucata aceea uriaşă de gheaţă care s-a prăbuşit de pe 
creastă a fost destul de semnificativă, dar cred c-ar fi 
mai bine să verificăm înainte de a înnebuni cu toţii... 

Era un ghețar fantomă, cel mai mare pe care-l văzuse 
Beaumont vreodată. Partea îndepărtată a stincii, de 


şaizeci de yarzi înălţime, partea opusă mării, era ceva 
luat parcă din O mie şi una de nopți Ca să ajungă acolo, 
traversară o punte mare de gheaţă, care ieşea din golf, 
şi-şi făcură drum de-a lungul unei poteci înguste de la 
baza stîncii şi, după un colţ, priviră în sus, îngroziţi. 
Alcovuri enorme şi peşteri erau scobite în ceea ce 
păruse din exterior a fi un ghețar solid; acoperişuri mari 
de gheaţă erau susţinute într-un echilibru precar de 
coloane îngheţate de cincisprezece pînă la treizeci de 
yarzi deasupra lor; şi, sub locul unde se opriseră, mult 
deasupra nivelului mării, se afla o gaură gigantică de cel 
puţin trei sute de yarzi diametru, gaură care ar fi putut fi 
făcută de un meteorit. Gaura era un loc întunecat şi, 
cînd ascultară cu atenţie, auziră plescăitul slab al apei, 
curentul Groenlandei curgînd pe sub gheaţă. Gheţarul 
fantomă, de cel puţin jumătate de milă lungime, era 
găurit, un făţarnic periculos, ca o enormă culme de 
stincă erodată de termite. Era la fel de stabil ca şi 
gelignitul umed. 

— Nu înţeleg cum de nu s-a prăbuşit cînd ne-a izbit, 
şopti Langer. 

— Aceştia pot suporta o greutate foarte mare, apoi îşi 
dau drumul brusc, răspunse Beaumont. Am văzut 
destul. Hai să ne întoarcem. 

— Dumnezeule din ceruri, uită-te acolo sus, Keith... 

Ceaţa se risipise de pe o coloană uriaşă de gheaţă, 
expunînd un turn de gheaţă de vreo şaizeci de yarzi, un 
turn a cărui culme era ascunsă. Turnul era masiv, de cel 
puţin treizeci de yarzi lărgime, dar în el erau săpate 
ferestre imense, ferestre care erau găuri în gheaţă, atit 
de multe, încît Beaumont nu putea înţelege cum se mai 
menținea încă vertical. Ceaţa se risipi şi mai sus, iar 
chipul lui Beaumont se încordă cînd văzu că turnul 
susţinea un acoperiş mare din spatele stîncii, probabil că 
susţinea întreaga stîncă blestemată. 

— N-o să mai dureze mult, spuse el. Mai bine să ne 
întoarcem. 


Numai cîtorva oameni de la bordul navei le spuseră 
cele descoperite, dar într-o oră raportul sumbru se 
răspîndi prin zvonurile iscate pe Elroy. De atunci încolo, 
tensiunea deveni înfricoşătoare. Dacă un om îşi ciocnea 
cotul de un perete despărțitor, tovarăşul său îl privea cu 
severitate; descoperiră că nu mai aveau poftă de 
mîncare, că nu mai puteau dormi şi că nu mai puteau 
face nimic altceva decît să rămînă tăcuţi şi nemişcaţi, 
dar inactivitatea le tortura nervii. Pentru marinarii 
obişnuiţi cu clătinarea navei, lipsa mişcării era o altă 
sursă de tensiune. Gheţarii se mişcau tot timpul, 
rotindu-se încet o dată cu curentul, dar mişcarea era 
imperceptibilă. După un timp, după scurt timp - timp pe 
care nu-l puteau măsura - ar fi devenit un grup de 
nevrotici urlători. 

— De ce te interesează atit de mult explozivele? 
întrebă Grayson la un moment dat, în timp ce stăteau în 
cabina lui Beaumont. 

— Dacă vom ieşi vreodată de aici, s-ar putea să avem 
nevoie de nişte arme ca să ne apărăm. Nu ştiu cum sau 
unde, sau cînd - dar nu împărtăşesc optimismul lui 
Schmidt. Mă gindesc la un fel de mină plutitoare - de 
fapt, am şi discutat cu Dasilva despre asta. 

— Nu şi-a făcut probleme în legătură cu Schmidt? 
întrebă Langer. 

— Dasilva e într-o dispoziţie rebelă, le spuse 
Beaumont. În mod normal n-ar fi - tăcerea şi nemişcarea 
îl termină, ca şi pe noi toţi, adăugă el cu un zîmbet 
întunecat. Elroy nici măcar nu mai sciîrțiie. 

— Simţi că s-ar putea să ieşim cîndva de aici? întrebă 
Grayson. 

— Dacă o vom face, va fi atunci cînd ghețarul 
fantomă va fi la sud de noi - tîrît de curent. Există o 
şansă de a se desprinde din nou şi de a pluti mai 
departe. 

— Şi tot mai crezi că ai auzit un elicopter cînd eraţi pe 
ghețarul fantomă? întrebă Grayson. Schmidt nu părea să 


te creadă. 

— Asta pentru că Horst nu l-a auzit. Nu numai că l-am 
auzit - cred că l-am şi văzut cînd ceața s-a risipit pentru 
cîteva secunde. 

— Ceea ce înseamnă că Papanin ştie acum unde ne 
aflăm? 

— Mă tem că da. Timpul - oricît ar fi - ne va spune 
dacă ghețarul ăla se va desprinde. 


Ghețarul fantomă se desprinse într-o vineri, pe 25 
februarie. „Aproximativ două mii două sute de ore...“ 
înregistra jurnalul de bord. Îndepărtarea sa nu avu nimic 
spectaculos, nu se iviră nici rupturi mari de gheaţă, nici 
inundaţii cu apa mării; se auzi doar un simplu piriit 
terifiant care opri pulsul tuturor oamenilor de la bord. De 
la postul său, din spatele comenzii, Dasilva văzu ce se 
întîmplase. Pintenul enorm care se înfipsese în interiorul 
golfului se retrase; ghețarul fantomă, fără să se 
prăbuşească, se mişcă din dreptul intrării în golf în timp 
ce Dasilva îl urmărea îndepărtindu-se. Şi, ca un monstru 
pe jumătate scufundat, enormul pinten retezat urma 
gheţarul-mamă, dus de curent. 

Cînd Schmidt ajunse pe punte împreună cu 
Beaumont, imaginea cu care începuseră să se 
obişnuiască - golful blocat în lagună cu stîncile înalte în 
partea îndepărtată - era modificată. leşirea era din nou 
deschisă. Dincolo de ea, colosul abia se mai vedea din 
ceața care se aduna, pînă cînd dispăru în timp ce o 
urmăreau. Schmidt îşi permise una dintre rarele 
descărcări emoţionale: răsuflă adînc. 

— Asta e. leşim de aici de îndată ce voi putea pune e- 
licea în mişcare - orice ar fi să ne aştepte dincolo. 


Evoluţia situaţiei în Iceberg Alley - atit cît era 
cunoscută - fusese urmărită cu nelinişte zile întregi de 
Leonid Brejnev, la Moscova, încă îngrijorat că ceva se 
putea întîmpla, ceva care să anuleze vizita preşedintelui 


a- merican în capitala Rusiei în luna mai. Apoi toate 
comunicațiile cu colonelul Papanin încetară: bruiajul 
radio, care era atit de eficient, izolînd vasul E/roy, tăie şi 
legătura Revoluției cu lumea din afară. 

Vineri, 25 februarie 1972 - pe cînd spărgătorul de 
gheaţă american încă plutea dus de uriaşul transportor - 
Brejnev îl consultă fără nici o ezitare pe mareşalul 
Andrei Greciko, iar ministrul sovietic al apărării decise că 
era necesară o diversiune, ceva care să distragă atenţia 
anumitor ziarişti care verificau deja zvonurile că ceva se 
petrecea în Arctica. Orice s-ar întîmpla, nu trebuia să se 
facă referiri în presa internaţională la starea de criză, 
aşa că se întimplă altceva - ceva destul de aproape de 
Iceberg Alley ca să justifice zvonurile, dar destul de 
departe pentru a distrage atenţia de la evenimentele ce 
aveau loc la sute de mile mai la nord. 

The Times, apărut miercuri, 1 martie, conţinea primul 
raport datat: Washington, 29 februarie. 

„Un submarin sovietic avariat, aflat în derivă într-o 
furtună din Atlanticul de Nord de vreo patru zile, a fost 
azi remorcat de un trauler rusesc, conform unui purtător 
de cuvînt de la United States Navy. 

Marea  vijelioasă... acum  domolită, a permis 
remorcherului să ducă vasul în larg, la şase sute de mile 
nord-est de Newfoundland. 

Submarinul, de trei mii şapte sute de tone H2, clasa 
„hotel“ are un echipaj de nouăzeci de oameni. A fost 
reperat mai întîi vineri de către avionul de recunoaştere 
de la baza americană Keflavik, Islanda... 

Navele sovietice, petrolierul Liepaya şi pescadorul 
Ivan Chigrin, au intrat, de asemenea, în zona apropiată. 

Cauza problemelor navei ruseşti nu este cunoscută“. 

În ciuda faptului că ziarele lumii erau pline de ştiri 
despre întoarcerea preşedintelui american din vizita sa 
recentă la Pekin, raportul despre aşa-zisul „dezastru“ al 
submarinului sovietic apăru în multe ziare, alături de 
fotografii cu vasul despre care se presupunea că fusese 


izbit, plutind pe valurile de cincisprezece yarzi în bătaia 
unui vînt de cincizeci şi cinci de noduri. Diversiunea 
prinse - nici un rînd nu se scrise despre rătăcitorul £/roy 
care ar fi trebuit să fie departe, pe drumul său de 
întoarcere spre portul de domiciliu din Milwaukee, via St 
Lawrence Seaway. 

Trebuie să fi fost chiar în perioada cînd avionul 
american de la Keflavik depistase mai întîi submarinul 
sovietic şi cînd Elroy părăsise aisbergul şi pornise în 
viteză prin canalul învăluit de ceaţă. 


Vineri, 25 februarie, ultimele ore 


Imensa elice de la pupa lui E/roy se înviîrtea, agitînd 
apa, izbind sloiuri mici de gheaţă şi stîrnind o spumă 
albă. Schmidt dădu ordinul şi spărgătorul începu să se 
mişte înapoi încet, apoi se opri, iar Schmidt mări 
puterea. Elicea se zvircoli, motoarele se cutremurară, ca 
şi cum ar fi ieşit în sus prin punte, şi E/roy se mişcă din 
nou. Venea în josul pantei, foarte încet, ca o navă care 
apucase pe un drum greşit, iar zgomotul era teribil în 
timp ce chila se freca de gheaţa de dedesubt, stîrnind 
scîntei, săpînd drum mai adînc în gheaţa tare ca fierul. 

Elicea se cutremură, puterea sa de tracţiune fiind mai 
mare acum decît avusese vaporul în apă, lansînd nava 
Elroy înapoi în mare. Prova cobori, împroşcind o 
cantitate enormă de apă, dar echipajul de pe punte, din 
spatele lui Beaumont, aflat la pupa, nu scoase un sunet 
în timp ce vasul îşi croi drum de-a curmezişul golfului şi 
apoi prin ieşirea îngustă. Beaumont plecă de la pupa, 
mergînd pe puntea ce vibra, spre prova. 

Aleseseră cu grijă momentul plecării. Deasupra lor, 
ceața se ridicase repede şi luna lumina, reflectîndu-se 
pe sloiurile plutitoare de dincolo de balustrada de la 
tribord îmbrăcată în gheaţă. Dar înaintea lor, pe cînd 
Schmidt întorcea încet nava, se afla un nor dens de 
ceaţă, la doar o jumătate de milă. 


— Nu-mi place, spuse Grayson, oprindu-se lîngă 
Beaumont, aproape de prova. Cred că ar fi trebuit să 
stăm pe aisberg. Şi Dasilva crede la fel. De ce naiba 
trebuie să ieşim în larg, ca un strălucitor pachebot de 
croazieră? 

Comparaţia era oportună. La ordinul lui Schmidt, 
luminile de pe Elroy se aprinseră. Fiecare lumină care 
putea fi aprinsă ardea, iar farurile îşi trimiteau razele 
spre babord, tribord şi peste prova. 

— Vom fi în largul mării, repetase Schmidt pentru a 
suta oară. Dacă merg prin Iceberg Alley cu luminile 
aprinse şi cu sirena ţiuind, nu există nici o scuză posibilă 
pentru o coliziune. 

— Crezi că vor avea nevoie de o scuză, cu Gorov şi 
hărţile Catherine la bord? întrebase Beaumont. Cînd 
sîntem total lipsiţi de contact şi nici măcar nu putem 
transmite un semnal despre ce s-ar putea întîmpla? 

Pierduse disputa - după cum ştia că se va întîmpla. ŞI, 
pînă la un punct, Schmidt avea dreptate: dacă încercau 
să se strecoare spre sud în linişte şi fără lumini, Papanin 
putea pînă la urmă să spună că ciocnirea se petrecuse 
din vina americanilor - cum putea să-i vadă sau să-i 
audă în ceaţă? În timp ce se îndreptau spre sud, 
Beaumont ridică binocilul şi scrută apa. 

— Vezi ceva? îl întrebă neliniştit Langer, la ureche. 

— Doar oceanul. Si ceata. 

— Vezi ceva? 

Nu era Langer cel care întrebă de astă dată. Dasilva 
coborise încet pe puntea principală şi rămase în picioare 
lîngă umărul stîng al lui Beaumont. 

— Cu ochii tăi, adăugă el, ar trebui să fii acolo, sus, 
unde ai mai fost înainte. 

Beaumont privi în spate, măsurînd catargul de 
douăzeci şi patru de yarzi, unde un marinar era agăţat 
de crucetă, cu o cască fixată sub gluga de blană. Era 
observatorul care încerca să-l avertizeze pe Schmidt de 
orice obstacol din calea lui E/roy. 


— Nu, mulţumesc, spuse el. Nu din nou. Şi apoi, nu se 
vede nimic deocamdată. 

— Pluta Carley este lîngă pupa în partea dreaptă, 
murmură Dasilva. Lîngă cabina cu explozibil - şi Langer 
are o cheie. Dacă e nevoie, Borzoli ne va ajuta s-o 
lansăm - e pe post de observator, lîngă plută. Poţi să-mi 
spui şi mie ce ai de gînd - dacă se întîmplă ceva? 

— Va trebui să încerc să-i sperii, răspunse vag 
Beaumont. 

— Bine. Deci, du-te mai aproape de cabină. Dasilva se 
opri şi privi în spate, spre comandă. Poate e mai bine 
aşa - considerind că Schmidt nu ştie absolut nimic 
despre asta încă. Aş putea sfirşi ca funcţionar într-un 
birou al marinei pentru treaba asta. 

— Mai bine aşa decit un schelet plutind pe fundul lui 
Iceberg Alley, replică brutal Beaumont. 


— Apare, spuse Papanin. Celălalt ghețar, din 
fotografia luată din aer, trebuie să se fi desprins. 

Pe puntea navei Revolutia, siberianul se aplecă 
deasupra carcasei radarului, cu capul aproape înăuntru. 
Sclipirea verzuie de pe ecran îi scăldă faţa cu pielea 
netedă, capul complet ras şi mîinile, făcîndu-l un om 
verde. 

— În cît timp? întrebă Kramer nervos. 

Papanin îşi ridică pentru scurtă vreme privirile de pe 
ecran şi se uită în cealaltă parte a punţii, unde Tucevski 
stătea în picioare, cu spatele la el şi mîinile strînse la 
spate. 

— Poţi porni acum motoarele, strigă el. De acum 
încolo îl putem urmări pe radar. 

Îşi apropie din nou ochii de carcasă, răspunzînd 
întrebării lui Kramer. 

— Pînă la miezul nopţii, aş spune - pînă la miezul 
nopţii, totul se va sfîrşi. 


Elroy gonea spre sud, prin Iceberg Alley, cu motoarele 


la jumătate din putere, prova plutea prin apa ca laptele, 
iar luminile străluceau. Dar mai era un factor care 
sporea posibilitatea de depistare a poziţiei navei: 
puternicul corn de ceaţă care mugea non-stop, un sunet 
baritonal şi melancolic ce revenea la ei sub forma 
ecoului de peste ocean - iar reverberaţiile erau 
semnificative. Undeva, în interiorul ceţii, trebuia să se 
afle pereţii de care se izbea e- coul întorcîndu-se, pereţii 
de gheaţă. 

Patru oameni se aflau în picioare la prova, îngheţaţi şi 
înţepeniţi de frigul aspru, schimbînd frecvent locurile cu 
oamenii pe care îi postase Schmidt să supravegheze. 
Beaumont se mişca cel mai puţin dintre toţi, privea 
neîncetat prin binoclu, scrutînd cu privirea marea ce se 
deschidea înainte. Picioarele îi scîrţiiau, îngheţate. 

— Cafea pentru voi, băieţi... 

Dasilva şi Borzoli le turnară cafea fierbinte în căni, 
dintr-un termos, dar era deja jumătate rece cînd o 
înghiţiră. Secundul îl trimise înapoi pe Borzoli, la postul 
său de lîngă pluta Carley, şi trimise observatorul să 
verifice ceva imaginar în partea stingă înainte de a 
vorbi: 

— Schmidt crede că a luat o decizie corectă. 

— Mă bucur că măcar cineva e fericit, comentă 
Beaumont. 

— Pînă acum arată bine. 

Beaumont nu spuse nimic în timp ce-şi termină 
cafeaua şi-şi ridică din nou binocilul. Braţele îi obosiseră 
ţinînd instrumentul, ochii îl usturau de frig şi de 
încordarea cu care privea prin lentile. Înaintea lor, se 
întindea un canal îngust de mare calmă, luminat de lună 
pe o distanţă de aproape o milă, dincolo de care se 
pierdea în ceaţă. Dinspre babord, se apropia un monstru 
ameninţător, cu virful turtit. La tribord, se întindea un 
banc mare de ceaţă, un văl dens ce se înălța pînă la cel 
puţin şaizeci de yarzi deasupra oceanului, cu o lungime 
cît porţiunea vizibilă a canalului. 


— Nimic în partea aceea, remarcă Dasilva cînd 
Beaumont roti binoclul spre banc. Doar multă ceaţă. 

— Bruiajul radio e la fel de puternic? întrebă 
Beaumont. 

— Mai puternic. Cît se poate de tare. 

— Ceea ce înseamnă că ne apropiem foarte mult de 
sursa de bruiaj. 

Elroy se apropia de locul îngust, format de ghețarul 
monstruos la babord şi bancul de ceaţă de la tribord, 
deviind cursul cu citeva grade pentru a trece chiar prin 
mijloc. Gheaţa scrişni sub tălpi cînd Grayson îşi mişcă 
picioarele înţepenite. Langer îşi mişcă braţele în jurul 
corpului, încercînd să-şi pună sîngele în mişcare. În 
spatele lor, o uşă se trînti cu putere cînd Dasilva se 
întoarse pe punte, şi rămaseră singuri cu marinarul de 
cart. 

Langer îl urmări pe Beaumont în vreme ce englezul îşi 
proptea coatele de balustradă şi privea prin lentile, 
rotindu-le încet spre tribord. Uriaşul banc de ceaţă 
impenetrabilă părea să-l intrige pe Beaumont, bancul 
câre plutise la mai puţin de un sfert de milă distanţă 
avea să-i învăluie o dată intraţi în spaţiul îngust dintre ei 
şi aisberg. 

— Ce e acolo? Chestia aceea din ceaţă spre sud, la 
tribord? strigă Grayson. 

Beaumont privea deja corpul uriaş care ieşise din 
ceaţă, ca o stincă mişcătoare. Era ghețarul fantomă 
arătîndu-şi faţa înşelătoare, ca de stîncă. Erau în spaţiul 
îngust acum, cu monstrul cu cap turtit venind spre prova 
din stînga. Beaumont privi bancul de ceaţă şi înţepeni. 
Prova navei Revolutia sparse ceața, făcîndu-şi drum spre 
ei, ca o navă de război. 

— Vasul american se îndreaptă spre sud - pe un curs 
în unghi drept faţă de noi. 

— Ar fi bine să te pregăteşti, îi ordonă Papanin lui 
Tucevski. 

Ceaţa învăluia nava Revolutia, plutind dincolo de 


fereastra punţii de comandă, cînd Tucevski se aplecă 
mai jos deasupra ecranului radar, urmărind ecourile care 
înregistrau apropierea lui £E/roy. Urma să fie necesară o 
apreciere foarte atentă a timpului - trebuia să scoată 
uriaşa să navă din ceaţă la momentul potrivit, altfel 
putea rata. 

— Menţine cursul actual, ordonă el timonierului. 

Revoluţia se furişa înainte, cu cea mai mică viteză, cu 
zgomotul motorului înăbuşit de ceaţă, avansînd pe ruta 
de interceptare. Tucevski privea cu atenţie semnele, cu 
faţa strălucind de  transpiraţie, cu barba umedă. 
Calculele sale ţineau seama de viteza lui E/roy, de 
propria sa viteză, de distanţa care-i separa cînd urma să 
se vadă prima oară unii pe alţii. Simţi în spatele său 
prezenţa siberianului. 

— Vreau să loveşti la mijlocul navei.... 

Indicatorul din carcasă biziia non-stop, arătînd orice 
nouă poziţie a vasului E/roy care se apropia de culoarul 
îngust dintre bancul de ceaţă şi aisberg. Tucevski auzea 
ghetele lui Papanin mişcîndu-se neobosite. 

— Nu ne mişcăm prea încet? 

— Vrei să ieşim prea devreme? 

Nu ardea nici o lumină la bordul Revolutiei, nava era 
în întuneric total, dar ochii lui Papanin erau obişnuiţi cu 
bezna prin care nava se strecura înainte. Putea distinge 
ramele de la ferestrele punţii de comandă şi pata 
întunecată de dincolo de geamuri altfel s-ar fi pomenit 
într-un spaţiu de ceaţă, atit de netedă era marea, atit de 
încet era biziitul motoarelor navei. 

— Menţin viteza, rosti încet Tucevski. 

— Cit timp? întrebă siberianul. 

— Atit cît e nevoie. 

Papanin spumega, rămase tăcut, cu nervii urlînd de 
încordare. Trebuia să fi distrus nava americană de la 
început. O răbufnire anihilantă de ceaţă, oţelul izbind 
oţelul, prova Revolutiei zdrobea partea dreaptă a lui 
Elroy, trecînd prin ea. Îşi imagina cum ar fi - nava 


rusească încălecînd vasul american, scufundîndu-l, cu 
pupa ruptă în stînga şi prova zdrobită în dreapta. Care 
secţiune, se întreba, se va scufunda prima? 

— Papanin! Du-te în spatele punţii! Ţine-te de 
balustradă! 

Siberianul făcu ce i se spuse, merse în spate şi se 
apucă de bară cu ambele miini în timp ce timonierul, 
unul dintre oamenii săi, strînse cîrma cu putere. Papanin 
privea ceața de dincolo de punte. Cînd avea să se 
lumineze, puteau ieşi să vadă pe Elroy sub prova lor. De 
ce nu mărea Tucevski viteza? Căpitanul plecă de lîngă 
radar, apucă hotărît maneta telegrafului şi o apăsă în jos 
la „Jumătate de viteză“, apoi alergă înapoi la ecran. 

— Menţineţi cursul! 


O pilpiire palidă de lumină trecu prin faţa gemului 
punţii. Ceaţa tremură în vreme ce bătaia motorului 
crescu enorm. Era foarte cald pe puntea de comandă şi 
Papanin îşi trecu repede o mînă peste frunte, pentru a 
opri picăturile de sudoare care-i cădeau în ochi. 

Nota înfundată a cornului de ceaţă de pe Elroy, pe 
care o auziseră mai înainte, răsună foarte tare, drept 
înainte. Tucevski se uită pe ecran, rugîndu-se, apoi 
porniră. 

Lumina lunii inundă puntea. Luminile de pe E/roy erau 
aprinse. Drept înaintea lor. Valul stîrnit de prova vasului 
Revoluţia se împrăştie de la babord şi tribord o dată cu 
mărirea vitezei. Chila spărgătorului de gheaţă se grăbea 
spre ei. Tucevski se prinse cu ambele miini de carcasa 
radarului şi privi pe geam. Niciodată nu se mai 
concentrase asupra unui ecran cu o asemenea 
intensitate - şi calculase exact. Oare? Viteză mărită! Se 
rugă ca Schmidt, căpitanul de pe Elroy, să reacționeze la 
timp; încerca să transmită ordinul în creierul 
americanului. Viteză mărită! Dă-te la o parte din drum! 
Ţi-am dat o şansă, un avertisment - te rog, te rog, te 
rog! 


Elroy se mişca deja mai repede. Ordinul fusese dat 
instantaneu o dată cu apariţia Revoluției din ceaţă. 
Obosit cum era, Schmidt reacţionase cu toată hotărîrea, 
aşa cum se rugase Tucevski. Rusul îşi continuă ruta, 
îndreptindu-se glonţ spre ţinta sa; aşa i se păru lui 
Papanin din spatele punţii, de unde nu putea vedea prea 
clar. Revoluția înainta; chila navei americane aluneca 
de-a curmezişul, în unghi drept cu Revolutia, cu catargul 
înălţindu-se deasupra punţii navei ruseşti. Tucevski 
alergă spre tribord, privi în jos, dincolo de parapetul 
navei sale. Văzu elicea de pe Elroy învirtind apa şi prova 
sa prin tumultul creat. 

— Ai ratat-o! Papanin îşi pierdu controlul. Data 
viitoare, preiau eu comanda! 

În furia sa oarbă, străbătu puntea în curmeziş şi 
începu să-l înjure pe Tucevski, năpustindu-se asupra sa. 
Micul căpitan îl dădu la o parte din drum, 
dezechilibrîndu-l, şi îl împinse în cealaltă parte a punţii. 

— Animal idiot... o să lovim ghețarul! 

Papanin se holbă îngrozit în faţă. Ghețarul monstruos, 
cu virful turtit, umpluse fereastra. 


Beaumont era aproape de pupa lui E/roy cînd prova 
Revoluţiei se năpusti spre ei. Ciocnirea părea inevitabilă, 
Elroy era cu partea din mijloc în faţa navei ruseşti de 
şaisprezece mii de tone în timp ce valul stîrnit de prova 
înainta, cu botul imens deasupra parapetului vasului. În 
ultimul moment, Beaumont fu sigur că prova o să 
izbească  elicea lui  £E/roy, distrugîndu-i puterea 
motoarelor. Apoi vasul rusesc trecu dincolo de pupa lor, 
ratîndu-şi ţinta cu cîţiva yarzi, grăbindu-se spre ghețarul 
uriaş. 

— Va lovi ghețarul, spuse Grayson. 

— Sper din tot sufletul s-o facă... 

Beaumont stătea lîngă pupa şi văzu efortul înnebunit 
de a întoarce nava Revolutia la timp, văzu virajul mare 
din spatele său care arăta cursul extrem pe care-l urma 


ca să se salveze, apoi văzu că reuşise să scape. Le dădu 
cîteva instrucţiuni foarte scurte lui Grayson, Langer şi 
Borzoli şi se duse la comanda vasului, cu faţa 
întunecată, cu bocancii lovind surd puntea. Cînd ajunse 
la comandă, Schmidt se întoarse de la geamul din spate 
prin care privise cu atenţie. 

— Ai avut dreptate, Beaumont, spuse el scurt. A 
încercat să ne scufunde. 

— O să mai încerce. N-o poţi depăşi. 

— S-o depăşesc? Cu viteza maximă de şaisprezece 
noduri? 

— Aşa că, dacă e posibil, trebuie oprită. De dragul 
echipajului tău, pentru toţi oamenii de la bord... 

— Dasilva cooperează cu voi în privinţa explozibilului? 

Beaumont îl privi fix pe Schmidt care clătină din cap 
cu cinism. 

— Crezi că nu ştiu ce se petrece la bordul vasului 
meu, domnule Beaumont? 

— Trebuie să fie oprită, repetă Beaumont. 

— Asta e ceva ce s-ar putea să uit să notez în jurnalul 
de bord. Căpitanul privi spre Beaumont peste punte şi îi 
spuse doar atit: Opreşte-o. 


Pluta Carley, o plută care se aruncă peste bord în 
cazul în care nava trebuie abandonată, era încărcată cu 
o sută de livre de gelignit şi pregătită pentru detonare. 
Mecanismele de cronometrare erau plasate la locul lor, 
ceasurile fuseseră fixate să declanşeze detonaţia în zece 
minute, dar nu fuseseră încă acţionate. Pluta era acum o 
mină potenţială. 

Schmidt trebui să reducă viteza considerabil cînd co- 
borîră şalupa cu motor, cu vinciul, peste porţiunea de 
lîngă pupa, iar asta era o decizie iritantă, pentru că 
Revoluţia era acum pe urmele lor, încă la distanţă, dar îi 
ajungea din urmă. Imaginea din faţa punţii de comandă 
era cu puţin mai încurajatoare decît imaginea de dincolo 
de pupa. Ceaţa grea încă plutea la tribord, ascunzînd pe 


jumătate ghețarul fantomă care se afla la o jumătate de 
milă înainte. La babord apăruse o întreagă coloană de 
aisberguri, îngustînd canalul liber şi, la distanţă, chiar în 
faţa lor, doi ghețari masivi se ridicau de ambele părţi ale 
canalului, ca nişte santinele de pază la o poartă. Era 
într-adevăr o alee de aisberguri prin care Schmidt 
trebuia să-şi treacă nava. 

— De cît timp ne-a ajuns? îl întrebă Beaumont pe 
Dasilva. 

— Cred că de vreo zece minute - nu sînt sigur. 

— Mie mi se pare că de vreo cinci, spuse Grayson 
sumbru. 

Se încruntă şi privi spre tribord. 

— Schmidt modifică cursul - se apropie mai mult de 
şirul de aisberguri. 

— Eu i-am cerut s-o facă, spuse Beaumont. Va lăsa un 
canal mai larg între Elroy şi ghețarul fantomă. 

— Ca să poată Revolutia să alunece pe acolo? Trebuie 
să fie nebun... 

— Atunci şi eu sînt nebun. Mai bine să coborim în 
şalupă. 

Dasilva îl urmă, traversînd puntea spre locul unde 
Borzoli şi un alt marinar aşteptau lîngă şalupa 
suspendată de gruie. 

— Beaumont, încă nu te-am întrebat ce-ai de gînd să 
faci - cred că speri ca explozia să aibă loc sub prova 
Revoluției. 

— N-ar merge — se mişcă prea repede. Acum 
coboriţi-ne — şi, pentru numele lui Dumnezeu, aveţi 
grijă de pluta aia cînd o trimiteţi jos. 

Întreaga operaţiune era diabolic de vicleană. Şalupa, 
cu Beaumont, Langer şi Grayson în ea, trebuia să fie 
coborită peste extremitatea unui vas aflat în mişcare, 
apoi ţinută acolo pînă ce pluta li se alătura. Singurul 
lucru în favoarea lor era calmul mării. Atinseră apa cu o 
plescăitură grea şi se ţinură de cabluri, privind în jos. 
Pluta cobora deja spre ei. 


Încă de pe punte, Langer îi dăduse lui Dasilva un mic 
avertisment. 

— Tehnic vorbind, dacă pluta loveşte coca în timp ce 
coboară, nu se întîmplă nimic. Se oprise şi zimbise fără 
umor. Şi raiul e plin de experţi în explozibili cîntînd la 
harpă care spuneau acelaşi lucru. 

Mina coborită prin aer ajunse la ei cu o încetineală 
teribilă, suspendată de odgoane, ţinute strîns deasupra 
lor de marinari. Langer urmări coborîrea cu mîna strinsă 
cu putere în jurul cablului de la vinci. Trebuia doar să nu 
o balanseze, s-o lase în jos într-o parte, fiindcă, aşa cum 
era legat gelignitul, putea să se întimple ceva 
devastator. Apoi, cineva lăsă o funie să alunece. 
Proiectilul mare, suspendat deasupra capetelor lor, se 
înclină şi respiraţia lui Langer se reduse la un şuierat de 
furie şi frică. 

— Or să facă ei treaba lui Papanin, murmură el. 

Pluta înclinată se balansă, lovi cu o bufnitură grea 
coca navei, o bufnitură destul de grea ca să desfacă 
încărcătura. Beaumont privi spre pupa, stăpînindu-şi 
nerăbdarea; acum Revolutia îsi schimbase ruta si se 
îndrepta în viteză spre canalul deschis care o ducea la 
tribordul lui £E/roy. Pentru numele lui Dumnezeu, grăbiţi- 
vă! Ruga sa căpătă un răspuns cu o viteză care-i îngheţă 
sîngele în vine. Pluta căzu şi continua să se prăbuşească 
drept deasupra capetelor lor. 

Se smuci, oprindu-se la un iard deasupra lor, încă 
înclinată în unghiul acela instabil şi periculos, apoi 
începu să coboare mult mai încet. Langer activă 
ceasurile, singurele ceasuri de la bord care nu fuseseră 
scoase din uz, pentru că nu funcționau cînd îi izbise 
ghețarul fantomă. Pluta era acum lăsată peste pupa şi 
legată cu odgoane de şalupă. Beaumont porni motorul, 
preluă cîrma, strigă spre Dasilva, iar cablurile troliului se 
eliberară, iar ei porniră în viteză, îndepărtindu-se de 
Elroy şi trăgind pluta în spatele lor. 

— Cred că e prea tîrziu, strigă Langer, privind în urmă 


la nava rusă. 

Beaumont deschise droselul larg şi şalupa ţişni peste 
marea calmă, îndreptîindu-se drept spre ghețarul 
fantomă, urmînd drumul în unghi drept faţă de Elroy 
care se îndepărta, spre Revolutia care se apropia. Ceaţa 
se desfăcea acum, retrăgîndu-se ca să expună peretele 
înalt de gheaţă spre care se grăbeau. Ghețarul se înălța 
ca hotarul unui mare continent, părea chiar mai mare 
cînd se deplasară de-a curmezişul suprafeţei sale 
înşelătoare, în spatele peretelui de stîncă. 

Se apropiară de porţiunea stîncii pe care ceilalţi n-o 
văzuseră mai devreme, dar pe care Beaumont o 
descoperise scobită acolo, la bază, arcuită în peşteri ce 
dispăreau în interiorul ghețarului. 

Pentru prima oară, înţelese cum ajungea oceanul la 
locul pe care îl descoperiseră în partea cealaltă a stincii; 
erau nişte canale subterane care duceau spre lac, 
canale ce treceau pe sub peşterile boltite. Se hotărî 
aproape fără să se gindească. 

— Pătrundem mai mult - lăsăm pluta să se ducă pînă 
la capătul stratului de gheaţă, strigă el. 

— N-o să ne mai întoarcem niciodată la £E/roy. Vocea 
lui Grayson era alarmată. N-o s-o mai prindem din urmă. 

— Va trebui să încercăm. Voi duce pluta în interiorul 
unuia dintre aceste canale - pe urmă poate fi detonată 
de pe partea îndepărtată a ghețarului. 

Planul lui Beaumont era simplu, o lovitură cu bătaie 
lungă, într-adevăr. Ghețarul fantomă era la limita 
prăbuşirii, s-ar fi putut zdrobi cînd lovise prima oară 
golful unde se afla Elroy captiv; chiar mai mult, ar fi 
putut să se prăbuşească atunci cînd se desprinsese de 
celălalt ghețar. Dar era încă intact şi fiecare oră de 
plutire îl ducea mai aproape de distrugerea finală. Cea 
care va stirni catastrofa putea fi detonarea unei mari 
cantităţi de gelignit în apropierea gheții. Sau se putea 
zgîlţii puţin ghețarul, aruncînd în aer cîteva livre de 
gheaţă. 


Se cunoşteau cazuri cînd un strigăt nechibzuit al unui 
eschimos în caiacul său cutremurase unul dintre aceşti 
monştri şi-l prăbuşise în ocean, ca un munte. Planul lui 
Beaumont - slaba sa speranţă - era să dărime ghețarul 
fantomă în faţa Revolutiei, umplînd canalul cu ghetari 
mai mici care vor opri nava rusească. Era o lovitură cu 
bătaie lungă, într-adevăr. 


— Ne apropiem de ei! La momentul potrivit, voi 
prelua eu cîrma, mirii Papanin. 

Privea cu atenţie pe ecranul radarului, urmărind 
silueta îndepărtată a lui E/roy ce lăsa în urmă o dîră de 
ceaţă. 

— Tu te ocupi de telegraf şi controlezi viteza, îi spuse 
el lui Kramer. 

— N-o să fie loc de manevră, protestă Tucevski. 

Spre deosebire de siberian, căpitanul îşi întorcea 
necontenit privirile de la babord la tribord şi înapoi. Era 
impresionat de imensitatea ghețarului care se apropia 
de tribord, dar nu bănuia fragilitatea acestuia în timp ce 
se uita la peretele înalt. 

— A fost lansată o şalupă de pe vasul american, 
spuse el deodată. Traversează canalul înaintea 
noastră... 

— Nu-ţi face griji! Măreşte viteza... 

— E periculos - ne apropiem prea mult de ghețarul 
acela... 

— Putere maximă! îi strigă Papanin lui Kramer. Putere 
maximă... 

Stincă se-nălţa vertical deasupra capetelor lor în 
vreme ce şalupa îşi căuta drum printre banchize, 
aproape de zona unde oceanul lovea la baza ghețarului 
fantomă. Şalupa încetini, plutind printre banchize doar 
o pată la adăpostul ghețarului. Douăzeci de yarzi spre 
sud, o peşteră mare pătrundea în ghețar, curentul 
trecea pe dedesubt. Beaumont văzu cotitura apei 
luminată de lună, apoi strigă ordinul: 


— Eliberaţi pluta! 

Grayson era pregătit cu cuțitul. Se repezi asupra 
funiei, ţinînd-o cu o mînă înmănuşată, în timp ce cu 
cealaltă tăie, dar îi luă mai mult decît anticipase să taie 
fibrele rezistente. În spatele lui, Beaumont şi Langer îşi 
stăpîneau nerăbdarea cu dificultate. Beaumont aprecie 
că mai aveau cam cinci minute pînă la detonare - dar, 
fără un ceas care să funcţioneze, nu era sigur. 

Grayson tăia cu sălbăticie frînghia care se destrăma - 
ultimele fire încă îi mai ţineau legaţi de plută. Langer 
înjură, luptîndu-se să-şi scoată din teaca de sub parkă 
cuțitul său. Beaumont privea neajutorat, incapabil să 
părăsească cîrma. Deschizătura boltită se apropia. 
Langer găsi cuțitul, îl deschise şi tăie funia pe care i-o 
ţinea Grayson. Fibrele se rupseră. Pluta îi părăsi. 
Beaumont deschise droselul şi barca ţişni, îndepărtîndu- 
se de ghețarul fantomă cu puterea sa nimicitoare. 
Bătăile motorului navei Revoluția se auzeau mult mai 
tare în timp ce străbăteau în diagonală canalul, 
grăbindu-se după E/roy pe care abia îl puteau vedea. 

La pupa, Grayson, agăţat de copastie, se răsuci, 
urmărind pluta Carley care pătrundea în curent şi trecea 
de intrarea arcuită de sub ghețar. In ultimul moment, 
pluta atinse gheaţa, se roti, apoi curentul o absorbi 
înăuntru, trimiţind-o înainte prin tunelul de gheaţă ce 
ducea spre lacul din partea cealaltă. 

— A intrat! strigă Grayson. 

Droselul era deschis larg, şalupa se avinta pe canalul 
periculos, presărat cu gheaţă, cînd Beaumont răsuci 
volanul şi evită cu cîţiva inci o banchiză mare, apoi se 
redresă. Apărea din ce în ce în ce mai multă gheaţă, 
banchize mici plutind în lumina lunii, bucăţi mari ce 
pluteau cu coloana de aisberguri spre stinga. Să mergi 
cu viteză în astfel de ape era teribil de periculos - dar 
viteza era vitală. Ghețarul fantomă se înălța încă în 
dreapta lor, îndepărtindu-se de ei spre sud, pentru 
totdeauna, în timp ce Beaumont ţinea droselul deschis şi 


se lupta cu cîrma. 

O singură lumină sclipea la pupa îndepărtată a lui 
Elroy, era singura lumină de la bordul spărgătorului de 
gheaţă de cînd Schmidt ordonase stingerea becurilor, 
lumină care ghida şalupa să se întoarcă la navă. Spuma 
verzuie a direi vasului apăru în stînga lor, aerul rece le 
biciuia feţele. Şalupa mergea în zig-zag-uri sălbatice, 
pentru a evita banchizele. Din spatele lor, venea 
Revoluția care înainta acum de-a lungul ghețarului 
fantomă - pentru că îi subestimaseră cu toţii viteza. 


— Poarta se închide, spuse Langer la urechea lui 
Beaumont. 

La distanţă, dincolo de silueta lui E/roy, peisajul se 
schimba. Se părea că Schmidt urma să ajungă prea 
tirziu. Cei doi ghețari care flancau ieşirea din canal se 
apropiau unul de altul prinşi într-un curent transversal. 
Cînd Schmidt avea să ajungă acolo, nu mai avea pe 
unde să treacă. Cum spusese Langer, poarta se 
închidea. 

Beaumont făcu o mişcare bruscă pentru a evita un 
bloc de gheaţă, destul de mare ca să zdrobească 
copastia, dacă ar fi izbit-o, apoi se clătină în cealaltă 
parte pentru a evita un al doilea banc de gheaţă, 
manevrîind şalupa ca pe o barcă cu motor. Era numai o 
chestiune de timp pînă să lovească un astfel de bloc 
plutitor, dar lumina de la pupa lui E/roy creştea şi se 
apropia. Cînd privi spre tribord din nou, rămase surprins: 
depăşiseră capătul ghețarului fantomă şi se îndepărtau 
mult de el. 


— Mai multă putere! spumegă Papanin. Depăşeşte-o! 

Tucevski nu spuse nimic. Nu mai era la comanda 
navei sale. Dincolo de fereastra de la tribord, uriaşul 
aisberg se înălța mai sus decit ei şi, pentru prima oară, 
Tucevski observă deschiderile boltite de la nivelul apei. 

Dincolo de stincă de gheaţă, pluta Carley părăsise 


tunelul şi ieşea într-un lac întunecat, plutind spre 
margine şi lovindu-se de gheaţă, acoperită cu poleiul 
care se aşternuse în tunel. Prinse un pinten de gheaţă şi 
se răsuci. Deasupra ei, turnul erodat de gheaţă se înălța 
drept, susţinînd acoperişul. 


Aproape epuizat, Beaumont evită banchiza, dar 
banchiza nu scăpă şalupa. Prova izbi bucata de gheaţă 
ce plutea pe sub apă, o ridică în sus şi şalupa se ridică 
deasupra ei. Între timp, inima lui Beaumont se opri - 
elicea o să lovească gheaţa, o să se îndoaie, poate chiar 
o să se desprindă de ambarcaţiune. Şalupa îşi continuă 
saltul, bucata de gheaţă plesni sub presiune şi se 
scufundă în timp ce elicea zbură pe deasupra ei, intactă, 
şi reveni în apă. Dincolo de stîncă de gheaţă, mina 
plutitoare explodă. 

Turnul de gheaţă ce susţinea platforma începu să se 
prăbuşească. Pilonul găurit se  prăvăli încet, 
dezmembrîndu-se bucată cu bucată, aruncînd corpuri 
mari de gheaţă în lacul de dedesubt, apoi se prăbuşi 
definitiv, zdrobit. Cînd se sfărimă, enorma cantitate de 
gheaţă de deasupra sa se prăvăli de la nouăzeci de 
yarzi, rupîndu-se în mii de bucăţi la malurile lacului, 
trimiţind dincolo de margine o avalanşă de gheaţă. 
Turnul dispăruse, platforma imensă de deasupra 
dispăruse, tot suportul care susţinuse stincă de gheaţă 
dispăruse. Stincă începu să se prăbuşească şi ea, şi unul 
din cele mai înspăimîntătoare spectacole ale naturii 
începu. 

Ghețarul se prăbuşi în adîncuri - departe de Revolutia 
- şi imaginea văzută de pe puntea navei ruseşti ului pe 
oamenii de la bord. Aisbergul, care un moment mai 
devreme se ridica drept deasupra lor, căzu pe spate. Un 
moment, lui Papanin nu-i veni să-şi creadă ochilor, apoi 
zări expresia împietrită a feţei căpitanului. 

— E un ghețar fantomă... 

Vuietul continuu al prăbuşirii încă mai răsuna cînd 


Tucevski îşi reveni şi se întoarse spre difuzor, ca să 
transmită mesajul său pe întreaga navă. 

— Nu e motiv de alarmă... nu e motiv de alarmă... 

Greşea, iar Beaumont, care cunoştea Iceberg Alley la 
fel de bine ca orice marinar, ar fi putut să-i spună cît de 
mult greşea. Cutremurătorul spectacol la care fusese 
martor rusul era doar un preludiu la ce avea să urmeze. 

— Blestematul ăla a căzut în cealaltă parte! strigă 
Grayson. A căzut pe spate... 

— Ţine-te! urlă Beaumont. 

Apa era acum agitată, ondulată de valuri pricinuite de 
vibrația aisbergului la nivelul apei. Asta nu-l îngrijora pe 
Beaumont: valul fluxului era cel care-l făcea să încerce 
cu disperare să smulgă viteză mai multă motorului, flux 
care va veni măturînd totul din spatele lor atunci cînd va 
izbucni catastrofa. Dacă nu ajungeau la timp la vapor, 
aveau să fie nimiciţi. 


Revoluția era încă pe curs, depăşind ghețarul zdrobit, 
cînd gigantul îşi pierdu echilibrul. Stînca ce se înălţase la 
un capăt al ghețarului dispăruse, răspîndită pe o arie 
vastă, aşa că imensa platformă care rămăsese — de o 
jumătate de milă lungime — începu să se răstoarne. 
Stinca ce stătuse pe suprafaţa ei părea vastă, dar asta 
nu era nimic în comparaţie cu grămada ascunsă de ea, 
iar această stincă de dedesubt ieşea acum la suprafaţa 
mării, ca o primitivă ridicare de teren de pe vremea 
transformării întregii scoarţe a pămîntului, stîrnind 
cascade uriaşe de apă care ţişneau din ea ca o Niagara. 

Marea însăşi începu să fiarbă, să clocotească, de 
parcă ar fi simţit ce venea din adiîncurile sale. Bucăţi 
mari de stîncă începură să se înalțe mult deasupra 
punţii de comandă de pe Revolutia, de unde Papanin şi 
Tucevski se holbau îngroziţi. O Niagara de apă se 
revărsă asupra vasului. Bucăţi de gheaţă, mai mari decit 
casele, năvăliră asupra carenei, smulgind parapeţii, 
lăsînd balustradele ca pe nişte şiruri ştirbe de dinţi. 


Ghețarul continua încă să se rotească, punînd în mişcare 
milioane de tone de gheaţă, aruncîndu-le în sus, în timp 
ce se răsucea la o sută optzeci de grade. 

— Doamne! E ca şi cînd pămîntul ar ieşi de pe fundul 
mării! 

Grayson era cutremurat de imagine în timp ce şalupa 
se apropia cu viteză de Elroy. Beaumont privi în spate, 
privi o singură dată şi apoi se concentră în întregime să 
ajungă la navă. Valul fluxului putea veni de-acum în 
orice moment. Trebuia să ajungă la vapor la timp. In 
spatele lor, ghețarul fantomă se răsturnă. 

Se răsuci plonjind deasupra Revolutiei, apoi milioane 
de tone de gheaţă năvăliră ca o avalanşă de pe o culme. 
Pe puntea navei ruseşti se văzu ca o umbră enormă, o 
umbră ce se învirtea. Papanin era încă pe punte cînd 
umbra îi izbi, prăvălind un perete de gheaţă solidă peste 
turnul radarului. Turnul căzu, dispăru, comanda coborise 
la nivelul punţii inferioare, iar aceasta era scufundată. 
Prova cobori drept în adînc, iar pupa se înălţă, ca şi cum 
s-ar fi învîrtit în jurul unui centru de rotaţie invizibil. 

Pupa continuă să se ridice în unghi ascuţit pînă ajunse 
în poziţie verticală, cu elicele încă rotindu-se, ca 
rotoarele unui elicopter. Două treimi din navă 
dispăruseră, îngropate sub stîncă prăvălită, dar pupa se 
opri, cu elicele învîrtindu-se din ce în ce mai încet, apoi 
înţepeniră. Grayson o văzu ridicîndu-se, ca un vas ce 
urmează să plonjeze în adincime, deşi restul navei 
dispăruse deja. Apoi un alt braţ al ghețarului se prăbuşi 
deasupra, împingînd-o în jos cu o izbitură uriaşă care o 
duse la două mii şapte sute de yarzi în fundul oceanului. 
Apoi veni valul. 

— Sări! strigă Beaumont. 

Şalupa trecuse pe lîngă pupa lui £E/roy, întoarse pînă 
la mijlocul vasului şi ciocni coca în timp ce Beaumont 
încerca să ţină pasul cu nava care se mişca încet. 
Schmidt îi văzuse venind de departe, redusese viteza 
chiar înainte de distrugerea Revolutiei. Oamenii priveau 


cu atenţie peste parapet deasupra lor, arătînd spre 
scările de funie atîrnate pe o parte a navei. 

— Sări! strigă din nou Beaumont. 

Langer apucă scara ce se bălăbănea şi începu să urce 
în timp ce Grayson înşfăcă altă funie care se clătina. 
Beaumont aşteptă la cîrmă, ţinînd şalupa de-a lungul 
carenei în mişcare. În spatele pupei lui Elroy, oceanul 
era turbat, transformat în cîteva secunde dintr-o mare 
calmă ca laptele într-un tumult sălbatic. O altă scară 
aruncată cu pricepere de Dasilva se lovi de pieptul lui 
Beaumont. Lăsă volanul, apucă scara, simțind şalupa 
mişcîndu-se sub el şi-şi trase bocancii pe treptele 
instabile. Deasupra sa, de la parapet, Dasilva striga spre 
el să se grăbească. 

Valul fluxului care venea, aproape gata să treacă de 
pupa, era deja de şase metri şi urca cu fiecare secundă. 
Şi nu era compus numai din apă - în drumul său pe 
canal, strinsese o întreagă colecţie de banchize de 
gheaţă care acum se aflau chiar pe creastă, berbeci 
uriaşi de gheaţă care puteau zdrobi un om într-o clipă. 
Langer era peste balustradă, urmat de Grayson, cînd 
Dasilva îi strigă ultimul avertisment, ştiind că era prea 
tirziu să mai facă ceva pentru omul epuizat ce atîrna în 
afară. 

La jumătatea scării, Beaumont privi spre pupa şi văzu 
un perete verde, înspumat, înălţindu-se deasupra 
capului său, văzu virful unei banchize uriaşe proiectîndu- 
se prin spumă. Urma să fie zdrobit într-o mare amorfă, 
măturat de pe carenă. Valul de flux se ridică la pupa, 
înălţindu-se cu o îngrozitoare violenţă, iar prova se 
scufundă. Beaumont îşi încleştă degetele înmănuşate de 
funie, îşi înfipse tare coatele în părţi, îşi strînse capul 
între antebraţe cînd simţi pupa înălţindu-se ca un lift. 

O ploaie de apă îngheţată năvăli asupra sa, o mare 
greutate apăsîndu-i umerii, încercînd să-l smulgă de pe 
funie. Vuietul îi cuprinse urechile, apoi ceva se prăbuşi 
cu violenţă, cu o imensă forţă asupra carenei de lîngă el. 


Se cutremură sub forţa impactului şi simţi acele de 
gheaţă revărsîndu-se peste faţa lui, ca o mie de cuțite 
minuscule. Forţa apei trase scara într-o parte, 
împingîndu-l spre prova, unde şalupa tocmai fusese 
săltată şi desprinsă. 

Beaumont era îngheţat, aerul pe care îl oprise în 
plămîni izbucnea, era şocat de banchiza care se izbise 
atit de aproape de parapet, de balansul scării de funie. 
Vuietul din urechi spori, simţi că-l părăsesc puterile, 
încleştarea de scară slăbi în timp ce marea îl smucea şi 
îl sfişia. Apoi prova urcă şi scara se răsuci înapoi, în 
cealaltă direcţie, izbindu-i corpul cu brutalitate de 
carenă. Numai frica extremă şi o  scînteie de 
supravieţuire îl ţinură conştient - conştient de faptul că 
mîinile lui îngheţate erau încă încleştate în jurul scării. 
Apoi marea scăzu şi simţi cum cade, răsucindu-se. £ 
imaginaţia ta, eşti încă pe scara asta nenorocită... 

De la mare distanţă, se auzea vocea unui american 
care strigă de mai multe ori: 

— Ţine-te! Te ridicăm! Ţine-te! 

Apoi lovi ceva foarte tare şi nişte miini îl pipăiră, îi 
căutară miinile, încercînd să-i dezlipească degetele încă 
încleştate de funie. Deschise ochii si văzu conturul unui 
catarg rupt, profilîndu-se pe cerul luminat de lună, un 
catarg ce se clătina înainte şi înapoi. Ceva căzu asupra 
sa, se năpusti peste faţa lui şi izbi puntea cu o lovitură 
surdă, oribilă, la numai doi yarzi distanţă. Căzuse 
punctul de observaţie. Beaumont crezu că-şi imaginează 
toate astea, dar pe punte, la doi yarzi depărtare, se afla 
un marinar american mort, cu ţeasta zdrobită. 

Era încă incapabil să se mişte cînd alte miini îi ridicară 
corpul, umflat de contuzii şi mînjit de sînge, şi începură 
să-l care spre o scară. Mormăia ceva în timp ce-l duceau 
şi Dasilva trebui să-i ceară să repete ce spune înainte de 
a înţelege. 

— Grayson şi Langer sînt în siguranţă, îi spuse 
secundul. Sîntem teferi. Ne-ndreptăm spre casă. 


Comandantul Alfred Schmidt însă nu împărtăşea 
acelaşi sentiment în momentul în care cerea mai multă 
putere cu orice preţ. Spărgătorul de gheaţă se îndrepta 
spre o distrugere aproape sigură. 

De pretutindeni, se adunau aisberguri prinse de 
curenţi transversali, apropiindu-se de E/roy ale cărui 
motoare accelerau. Dar erau cei doi ghețari din faţă pe 
care Schmidt îi privea cu mare nelinişte. Siluetele lor se 
înălţau la babord şi la tribord, ca nişte castele de gheaţă 
în lumina lunii, castele îndreptîndu-se unul spre altul, 
de-a curmezişul canalului periculos de îngust pe care 
Elroy naviga în forţă. Încă cinci minute şi aveau să ştie 
dacă au reuşit. Alte cinci minute şi erau trecuţi printre 
porţi sau zdrobiţi între ghețarii ce se uneau. 

— Putere maximă. 

Dasilva urcă pe punte cînd comandantul repetă 
ordinul, lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată înainte, 
fapt ce îi sugera inginerului şef de dedesubt că asta era 
o urgenţă teribilă. În faţa lui Dasilva, capul lui Schmidt 
se rotea în mod constant, de parcă gitul i s-ar fi sprijinit 
pe nişte rulmenţi cu bile. Babord, înainte, tribord. 
Imaginea era mereu aceeaşi - aisberguri, aisberguri 
mişcătoare şi, de fiecare dată cînd Schmiat le privea, 
păreau să se fi apropiat. Prova înainta, înlăturînd 
banchizele imense, îndreptîndu-se spre partea care se 
îngusta mereu. 

Repetarea ordinului ajunsese la sala maşinilor şi, fără 
să li se spună nimic oamenilor de dedesubt, aceştia 
ghiciră ce se întîmpla. Inginerul şef privea fix tabloul cu 
aparatele de măsură, dar mintea îi era în afara navei, 
imaginîndu-şi nemiloasele fălci de gheaţă venind spre 
el. Simţi cutremurătorul impact cînd gheaţa întîlni oţelul, 
văzu coca năpustindu-se asupra sa, mai întîi o bucată de 
gheaţă, urmată instantaneu de o inundație de apă. 
Echipajul din sala motoarelor îl privea, iar el încerca să- 
şi păstreze un aer plictisit. Bineînţeles că n-or să iasă la 
timp. Sala motoarelor era cimitirul navei. După cum mai 


făcuse şi-n alte ocazii, îşi jură că, dacă va scăpa din 
treaba asta, nu va mai merge niciodată pe mare. 

Aisbergurile se aflau de ambele părţi ale provei, atit 
de aproape, încît parcă intrau printr-o despicătură 
adincă, parcă intrau în canalul Corint, mărginit de pereţi 
de stîncă ce se înălţau deasupra - dar aceştia erau 
pereţi de gheaţă, pereţi mişcători. Schmidt privi înainte, 
refuzind să mai privească lateral, ştiind că Dasilva, 
timonierul şi ofiţerul de cart îl urmăreau terorizaţi. Apoi 
îşi scoase batista, îşi tamponă fruntea şi spuse pe un ton 
neutru: 

— E cald aici. 

De la fereastra punţii de comandă, puteai arunca o 
sticlă care să lovească aisbergul de la babord. Şi nu se 
mai vedea nici lumina lunii pe puntea din faţă care era 
întunecată de umbrele aisbergurilor. Dasilva, cu miinile 
strinse la spate, ar fi urlat de încordare, dar silueta 
dreaptă a lui Schmidt, remarca sa recentă, refuzul său 
de a se uita fie la tribord, fie la babord, îl ţineau sub 
control. Ca şi căpitanul, ceilalţi oameni de pe punte se 
uitau necilintiţi, drept înainte. 

— Uită-te prin geamul din spate, domnule Dasilva, 
sugeră Schmidt. 

— Am trecut! Am trecut prin poartă! 

— Menţineţi cursul actual. 

În faţă, se zărea o lumină rece şi palidă pe cerul 
îndepărtat, soarele care se întorcea în Arctica, soarele 
ale cărui raze palide fuseseră acoperite de stratul gros 
de nori zile întregi. Dasilva privi înapoi prin lunetă. 
Drumul prin poarta dintre ghețari era atît de îngustă, 
încît nici măcar o şalupă nu mai putea trece. Siluetele se 
ciocniră şi de peste ocean se auzi zgomotul înfricoşător 
al coliziunii, huruitul teribil al izbiturii, urmat de un vuiet 
făcut de ghețarii care se uneau. Apoi un bubuit purtat 
de ecou luă drumul oceanului. Dasilva tresări cînd îl auzi 
pe Schmidt vorbind: 

— Cale liberă în faţă, domnule Dasilva. Mergem 


acasă. 


Miercuri, 7 martie, Beaumont cobori pe mal la 
Quebec, şchiopătind, în timp ce străbătea pasarela cu 
ajutorul unui băț şi cu faţa atit de acoperită de bandaje, 
încît doar ochii i se mai vedeau, ochi care erau 
întunecaţi şi rătăciţi. Schmidt, Grayson şi Langer se 
aplecară peste geamul de la puntea de comandă, 
urmărindu-l cum pleacă, dar el nu privi în urmă în timp 
ce şonticăia spre doc. Marinarii se înşiraseră în tăcere pe 
lîngă balustrade, pregătiţi să-i facă semne cu mîna, dar 
el nici măcar nu privi în direcţia lor. 

Era frig în acel martie îndepărtat, gheaţa plutea pe St 
Lawrence în timp ce zăpada strălucea pe acoperişurile 
de la Château Frontenac cînd soarele răsări. Lemuel 
Dawes şi Adams îl aşteptau, se grăbiră să-l întîmpine, 
apoi ezitară cînd englezul înalt, masiv îi fixă prin masca 
sa de bandaje. Beaumont le strînse formal şi grăbit 
mîinile. 

— Trebuie să plec, mormăi el. Grayson vă poate da 
orice detalii doriți - iar eu v-am făcut un raport scris. 

Scoase tubul din parka şi i-l dădu lui Dawes. 

— Ceea ce doreşti este în interiorul acestui tub... 
scoate bucata de piatră din vîrf cu un cuţit şi vei găsi. Se 
opri în timp ce Dawes luă tubul. Sper că a meritat - au 
murit mulţi oameni. 


Porni şchiopătind înainte ca Dawes să-i răspundă, 
trecu pe lingă maşina oficială şi luă un taxi. 

— La aeroport... îi spuse şoferului. Rămase tăcut cea 
mai mare parte a drumului, privind afară pe geam, fără 
să vadă însă nimic... Cînd se apropiară de aeroport, 
puse o întrebare: Aveţi idee cînd e următorul zbor spre 
Miami? 


Urmări. Mai-iulie 1972 


Insula de gheaţă, Obiectivul 5, îşi continuă plutirea 
spre sud, spre Iceberg Alley - spre distrugere. Pe şapte 
martie, ziua cînd Beaumont debarcă la Quebec, un avion 
C 130 ateriză în siguranţă pe pistă, oprindu-se la cîțiva 
metri de rămăşiţele incendiate ale predecesorului său. 
Nu mai exista pericolul de a se repeta acţiunea 
sinucigaşă a celuilalt avion, pentru că  stîncile 
dispăruseră de pe pista de aterizare. 

Oamenii care coboriră din avion se grăbiră să îmbarce 
echipamentul împachetat în lăzi - nervoşi din cauza 
apropierii de mare a insulei şi îngrijoraţi din pricina ceţii 
care se forma din nou. Cînd descoperiră corpul lui Mat- 
thew Conway sub tancheta distrusă, presupuseră că 
alunecase în prăpastie pe timp de ceaţă; se grăbiră să 
urce cadavrul în avion şi, mai tirziu, avea să fie 
transportat la Cincinnatti pentru înmormiîntare. Ceea ce- 
i derută pe aceşti oameni neliniştiţi era că nu puteau da 
de urma lui Rickard, operatorul radio, sau de Sondeborg, 
specialistul în gravitație. Dispariţia lor devenea un 
mister. 

În mai, preşedintele american vizită Moscova şi, 
printre alte înţelegeri, se afla şi una care prevedea că nu 
vor mai exista alte urmăriri îndeaproape - care ar fi 
putut degenera în coliziuni - ale navelor americane de 
către vapoarele sovietice şi invers. Nimeni din afara 
cercurilor guvernamentale nu se întrebă de ce fusese 
ales acest moment anume pentru a încheia acest pact 
cînd coliziuni între vase americane şi sovietice care se 
spionau reciproc - deşi rareori acestea erau raportate în 
presă - nu mai avuseseră loc de ani de zile. 

Tot în mai, Obiectivul 5, care se rupsese mai devreme 
în patru bucăţi, se împărţi în opt fragmente de gheaţă, 
răspîndite între Groenlanda şi Islanda, iar avioanele 
americane de la Keflavik supravegheară îndeosebi 
fragmentul pe care se aflau cabanele. Apoi, în timp ce 


erau ascunse de o ceaţă densă, le pierdură pentru două 
luni. 

În iulie, un pachebot danez ce pleca de la 
Frederikshaab, de pe coasta vestică a Groenlandei, 
raportă depistarea unei banchize de gheaţă care 
transporta clădiri. Bărci ale poliţiei fuseră trimise din 
port, iar pasagerii de la bordul pachebotului urmăriră de 
la parapete cum poliţia intră în cabanele încă intacte. Un 
anume inspector Gustaffson intră în cabana de 
cercetare şi o examină cu atenţie. Cînd ridică podelele 
ce acopereau gaura în care fusese coborit cîndva tubul 
preţios, misterul de patru luni vechime se rezolvă. 

Jeff Rickard şi Harvey Sondeborg zăceau îngheţaţi pe 
platforma de jos care acoperea gaura ce cobora spre 
Arctic. Se făcu autopsia şi se conchise că Rickard fusese, 
probabil, asasinat de Sondeborg, care ţinea încă în miini 
un tîrnăcop pentru gheaţă, cînd găsiseră cadavrele. 
Gustaffson sugerase - n-avea nici o dovadă - că 
Sondeborg îşi ucisese colegul american şi încercase apoi 
să ascundă corpul în interiorul găurii. 

După părerea lui Gustaffson, Sondeborg intenţionase 
să arunce cadavrul dedesubt, în Arctic, de pe a doua 
platformă, dar alunecase şi căzuse şi el, murind alături 
de victima sa din pricina rănilor pricinuite de cădere. La 
Washington, raportul lui Gustaffson fu respins şi clasat. 
Probabil că nimeni nu va şti niciodată cu adevărat cum 
au murit aceşti doi oameni. 

În luna iulie, un corespondent naval la Londra făcu o 
cercetare de rutină la Ambasada Sovietică de la 
Kensington Palace Gardens. Fiind în căutarea unor 
modele pentru un articol despre navele modeme, ceru o 
informaţie despre poziţia actuală a Revolutiei, nutrind o 
slabă speranţă că într-o zi va fi condus pe acest vas de 
paradă. Oficialul sovietic pe care îl întîlni consultă o altă 
oficialitate, mai importantă, apoi îi spuse că Revolutia se 
întorsese într-un port din Marea Neagră pentru reparaţii 
de lungă durată. După cite se părea, se ciocnise cu un 


aisberg în timp ce realiza cercetări în apele Oceanului 
Arctic. 

În iulie 1972, concursul mondial de şah Fischer- 
Spasski începu la Rejkjavik, în Islanda, dispută la care un 
anume Igor Papanin trebuia să fie prezent, oficial, ca 
unul dintre consilierii în probleme de şah al lui Spasski, 
neoficial ca şef al securităţii pe durata competiţiei. Un 
alt om, mai puţin calificat în ambele domenii, îi luă 
discret locul.