Andrew Gross — Sabotorul

ANDREW GROSS 


SABOTORUL 


Original: The Saboteur (2017) 


Traducere din limba engleză și note de: 


CRISTINA BARBU 


virtual-project.eu 


S 


PREDA PUBLISHING 


2019 


VP - 


2 


PROLOG 


Înainte de 1943, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 
serviciile de informaţii britanice și americane s-au concentrat 
asupra capacităţii naziștilor de a crea arme sofisticate cu 
potenţial de distrugere în masă, care ar fi putut schimba cursul 
războiului. Temerile lor erau legate în special de posibilitatea ca 
nemţii să dezvolte bomba atomică înaintea Aliaților. In acest 
context, serviciile secrete britanice au demarat o campanie 
amplă pentru a identifica progresul naziștilor în acest domeniu. 

S-a aflat astfel că, încă din 1939, nemţii demaraseră o serie 
de cercetări în domeniul atomic, ce gravitau în jurul 
întrebuinţărilor oxidului de deuteriu (D20), sau „apa grea”, care 
acționează ca moderator în procesul crucial al separării 
izotopilor, esenţial pentru crearea unei bombe atomice. 
Producerea de D20 necesită cantităţi enorme de energie 
electrică, energie care nu era disponibilă în Germania. Insă în 
Norvegia, la termocentrala Norsk Hydro din Vemork, D20 era 
produs și sintetizat în cantităţi mici, în scopul obţinerii azotatului 
de amoniu. Această centrală îndepărtată era ascunsă într-un 
defileu îngust de la poalele platoului Hardanger - vidda 
Hardanger - una dintre cele mai sălbatice regiuni montane din 
Europa. 

În octombrie 1941, îngrijorările Aliaților au crescut 
exponențial. Serviciile secrete britanice au primit un raport din 
partea rezistenţei daneze, care detalia o întâlnire între Niels 
Bohr, fizician laureat al Premiului Nobel, și Werner Heisenberg, 
cercetător german în domeniul atomic și director al Institutului 
Kaiser Wilhelm din Berlin. Conversaţia l-a alarmat atât de mult 
pe Bohr, încât acesta a trimis imediat un avertisment la Londra, 
exprimându-și convingerea că naziștii sunt pe punctul de a 
obține o armă devastatoare bazată pe experimentele cu apă 
grea de la Vemork. 

De o parte și de alta a Atlanticului, Churchill și Roosevelt au 
intrat în alertă. În Anglia a fost constituit imediat un comitet 
secret pentru a se ocupa de problemă, comitet aflat în 


VP-3 


subordinea unei organizații numite Special Operations 
Executive! (SOE), despre a cărei existență știa doar o mână de 
oameni. 

Ceea ce urmează este povestea câtorva oameni curajoși care 
au pus capăt acestei amenințări. 


1 Special Operations Executive (SOE), numită și „Baker Street Irregulars” sau 
„Ministry of Ungentlemanly Warfare”, a fost o organizație britanică din timpul celui 
de-al Doilea Război Mondial. A fost înființată în iulie 1940, la inițiativa lui Winston 
Churchill și Hugh Dalton. Obiectivele SOE erau declanșarea de operaţiuni de spionaj, 
sabotaj și recunoaștere, precum și sprijinirea, prin orice mijloace, a mișcărilor de 
rezistență din Europa ocupată. Se estimează că până în ianuarie 1946, la data 
dizolvării sale, SOE a fost implicată în aproximativ un milion de operațiuni speciale în 
întreaga lume. (n. t.). 


VP -4 


PARTEA ÎNTÂI 


1. 


Martie 1942 


Vechiul feribot, scârțâind din toate încheieturile, înainta pe 
suprafata însorită a lacului de munte. Telemark Sun era o navă 
alimentată cu cărbuni, construită în 1915 dar încă funcțională și 
utilă. La cele aproximativ 490 de tone ale sale, încă mai putea 
parcurge distanța de 30 de km de la Tinnoset la Mael, 
traversând lacul Tinnsjo în mai puțin de o oră și jumătate. In 
acea zi, la bord se aflau în jur de 60 de pasageri, dar și două 
vagoane feroviare goale la prova, care urmau să fie duse înapoi 
la centrala Norsk Hydro de la Vemork, după ce își transferaseră 
încărcătura în trenul către Oslo, la gara aflată pe malul lacului. 

Kurt Nordstrum traversase lacul cu feribotul de sute de ori, 
dar nu și în ultimii doi ani, de când nemţii ocupaseră țara. 
Crescuse aici, în regiunea cunoscută drept Telemark, din sud- 
estul Norvegiei, un loc cu văi înverzite și luxuriante pe timpul 
verii și cu întinderi nesfârșite de zăpadă și gheață pe timpul 
iernii, între localitatea Rjukan și micul cătun Vigne de pe ţărmul 
vestic al lacului Mosvatn. Ca toţi norvegienii, învățase să schieze 
pe versanţi înainte de a învăța să meargă pe bicicletă. Crescuse 
vânând și pescuind, așa cum, în alte colțuri ale lumii, băieţii bat 
mingea de fotbal pe maidan. Chiar și acum, cunoștea ca în 
palmă rețeaua întortocheată de cabane și colibe presărate de-a 
lungul vidda Hardanger. Tatăl lui încă locuia în Rjukan, dar 
Nordstrum nu mai îndrăznea să îl viziteze - cel puţin nu pe față. 
Kurt era cunoscut drept unul dintre partizani, oameni care se 
retrăseseră în munți pentru a continua lupta împotriva naziștilor. 
Nu era niciun secret faptul că partidul fascist Nasjonal Samling 
(NS) stătea cu ochii pe membrii familiilor partizanilor în speranţa 
de a le lua urma. Soldaţii Hirden, organizaţia paramilitară a 
partidului NS, erau pretutindeni și la fel de temuţi ca Gestapoul. 
Adepţi ai dictatorului-marionetă Vidkun Quisling, aceștia își 

VP -5 


abandonaseră țara și regele pentru a se pune la dispoziţia 
naziștilor. Trecuseră doi ani de când Nordstrum își văzuse ultima 
dată tatăl și era puţin probabil să îl vadă curând. 

Pe puntea de la pupa, purtând haine muncitorești și având cu 
el o geantă cu unelte de tâmplărie, dar și un pistol Browning .45 
la brâu, Nordstrum se lăsă pe spate în scaun când zări la orizont 
munţii adolescenţei lui împrejmuind Tinnsjo. Era plăcut să fie din 
nou în valea copilăriei. Işi lăsă chipul să absoarbă razele soarelui 
- nu văzuse prea des soarele în ultima vreme. Din aprilie 1940, 
când renunţase la universitate în anul al doilea al facultăţii de 
inginerie pentru a merge în Narvik și a se alătura rezistenţei 
britanice care încerca să blocheze invazia nazistă, seninul cer al 
Norvegiei păruse a fi sub un asediu permanent al norilor 
plumburii. La început, britanicii reușiseră să le ţină piept 
naziștilor. Nemţii își concentraseră blitzkrieg-ul asupra orașelor - 
mai întâi Trondheim, apoi Bergen și Oslo, care capitulaseră într- 
o săptămână. Dar apoi regele dăduse bir cu fugiţi, mai întâi la 
Nybergsund, apoi la Elverum, în apropiere de graniţa cu Suedia, 
iar oamenii îngenuncheaseră în stradă, plângând. Nordstrum 
participase la luptele de la Honefoss, Klekko și din valea 
Gudbrandsdalen. in urmă cu un an, în Tonneson, se alăturase 
unui mic grup de bărbați în uniforme zdrenţuite - tot ce mai 
rămăsese dintr-o unitate a Rezistenței -, care nu voia să se dea 
bătut. „Poftim”, îi spuseseră ei punându-i în braţe o pușcă Krag 
cu doar 30 de gloanțe. „Mă tem că asta este tot ce primești”, îi 
spusese căpitanul cu părere de rău. „Valorifică-le la maximum”. 
Nişte băiețandri, asta erau toţi, dar cu puști și cocktailuri 
Molotov, care să îi transforme în bărbaţi, și un tun de pe vremea 
Primului Război Mondial, scos de la naftalină. Niciunul nu avea 
cunoștințe militare. Cu toate acestea, își lăsaseră amprenta 
asupra ticăloșilor ălora. Aruncaseră în aer poduri, distruseseră 
linii de aprovizionare și surprinseseră în ambuscadă câţiva 
ofițeri SS? de rang înalt. Reușiseră să elimine chiar și câțiva 
dintre trădătorii lui Quisling. La Haugsbygda, lupta se încinsese. 


2 Abreviere pentru cuvântul german Schutzstaffel („Eșalonul de protecţie”), 
organizaţie paramilitară fascistă care reprezenta baza partidului nazist. SS-ul a 
evoluat de la o organizaţie paramilitară minoră la o importantă forță nazistă care a 
servit ca o Gardă Pretoriană pentru fuhrer sau ca o „Escadrilă de apărare” pentru 
partidul nazist. Construit pe ideologia nazistă și condus de Heinrich Himmler, SS-ul a 
fost responsabilul principal pentru crimele de război naziste săvârșite în timpul celui 
de-al Doilea Război Mondial. (n. t.). 


VP-6 


Când rămăseseră fără gloanțe, apelaseră la cuțite și baionete - 
până ajunseră să nu mai lupte împotriva soldaţilor și 
mitralierelor, ci împotriva tancurilor și artileriei grele, care le 
spulberaseră tranșeele. 

— Acum ești sergent, îi spuseseră ei la un moment dat. 

In principal pentru că Nordstrum, care crescuse cu pușca de 
vânătoare în mâini, era cel mai bun ţintaș din grup. Şi pentru că 
fusese martor la multe vărsări de sânge. Era înalt și bine făcut; 
avea fruntea înaltă, părul blond și scurt și ochi cenușii fermi, pe 
care oamenii se arătaseră dispuși să îi urmeze încă de când era 
copil. Înfăţișarea i se mai înăsprise acum. Doi ani în care văzuse 
membre umane zburând în aer îl făcuseră să pară cu 10 ani mai 
în vârstă. 

Dar, cumva, Nordstrum reușise să supraviețuiască. Rândurile 
li se împuţinaseră; cei mai mulţi dintre prietenii săi erau morți. 
Acum totul se reducea la a face ce îi mai stătea în putință să 
facă. Regele reușise să ajungă la Londra. Nordstrum auzise 
zvonul că se forma acolo un fel de Armată Norvegiană Liberă. 
Anglia... Poate că în anii '40 ar fi fost posibil să îţi croiești drum 
până acolo - 250 km de traversat vidda prin furtuni năprasnice 
până în Suedia, apoi hopa-sus pe un vapor neutru. Dar astăzi, 
Anglia părea la fel de îndepărtată ca și China. Nordstrum făcuse 
odată călătoria până în Suedia, după ce fugise din Narvik, dar 
negăsind sprijin acolo, se întorsese să reia lupta. Ce altceva să 
facă? Chiar dacă ar fi reușit să ajungă în Anglia fără să fie 
scufundat pe fundul Mării Nordului sau predat persoanelor 
nepotrivite de către poliţia suedeză, chiar dacă s-ar fi înrolat... 
Apoi ce...? Să stea deoparte în vreme de război și să se 
antreneze? Armata Norvegiană Liberă... Suna bine. Nordstrum 
știa că într-o bună zi avea să apară un nou front, unul serios. Că, 
în cele din urmă, Aliaţii vor invada. Cu nesfârșita ei coastă 
crestată, cea mai greu de apărat din întreaga Europă, Norvegia 
chiar era o opţiune bună din punct de vedere militar. Singura 
speranţă a lui Nordstrum rămăsese ca el să fie încă prin 
preajmă, pentru a putea participa la acţiune - pentru a-și 
recupera ţara. În depărtare, prin reflexia soarelui în oglinda 
lacului, Kurt zări portul Mael. In urmă cu 6 ani, când plecase din 
Rjukan la universitate, era încă un băieţandru. Acum, la 
întoarcere, nu știa ce anume era. 

— Priveşte, spuse Nordstrum înghiontindu-l cu cotul pe 


VP -7 


prietenul și camaradul său Jens, și el tot din regiune. Parcă ar fi 
un vechi prieten, nu? zise el arătând spre munţii familiari. 

— Ar fi ca un vechi prieten dacă ne-am întoarce să trăim aici, 
răspunse Jens. Acum este mai mult ca o femeie frumoasă pe 
care nu o poți avea, care ne tachinează. 

Kurt îl cunoștea pe Jens de când erau la școală. Era din 
Rauland, dinspre nord. Taţii lor fuseseră prieteni. La școală 
jucaseră fotbal unul împotriva altuia, dar vânaseră și jupuiseră 
căprioare împreună și schiaseră pe aceiași munți. 

— Vorbești ca un bătrân, spuse Nordstrum dojenitor. Ai 25 de 
ani, bucură-te de priveliște. 

— Ei bine, doi ani de război au efectul ăsta asupra omului. 

Cu toate acestea, Jens reușise cumva să își păstreze 
înfățișarea copilărească. 

— Abia aștept ca într-o bună zi să mă întorc aici, continuă el, 
fără să mă urmărească sau să tragă cineva în mine și... 

— Jens, îl întrerupse Nordstrum. Privește acolo! 

De data aceasta, îi arătă un ofițer în uniformă Hirden, complet 
gri, care ieșise pe punte asemenea unui cocoș narcisist umflat în 
pene, de parcă medaliile de pe pieptul lui ar fi provenit în urma 
unei bătălii curajoase și nu ca rezultat al unei numiri politice. 
Adepții Quisling deţineau controlul acum - naţional-socialiști 
care preluaseră comanda după fuga regelui și care deveniseră 
bucuroși marionetele naziștilor. Trădători, colaboratori, stăteau 
acasă, spionându-și compatrioţii, efectuând arestări în secret, 
debitând propagandă la posturile locale de radio, în timp toţi cei 
curajoși luptau în munţi și mureau. Mulţi dintre prietenii lui 
Nordstrum fuseseră aliniaţi la zid și împușcați pe baza 
informaţiilor primite de poliţia Quisling de la informatori, astfel 
că stomacul lui Kurt se încordă la vederea trădătorului. 

Ofiţerul venea alene spre ei. Avea o mutră de bufniţă și ochi 
rotunzi aroganţi, adăpostiţi de cascheta de ofițer. Rangul îl 
făcuse să își scoată pieptul la înaintare. Partidul Unităţii 
Naţionale (Nasjonal Samling), așa se numea formațiunea aflată 
la putere. Unitate în infern. Nordstrum l-ar fi întâmpinat bucuros 
cu un scuipat, dacă întoarcerea sa aici nu ar fi avut o importanţă 
vitală. 

— İl văd, spuse Jens. Doar dă-mi semnalul. 

Ofițerul avea un pistol la brâu, dar ei aveau o mitralieră Bren 
la fundul genţii cu unelte și dorinţa de a o folosi. Se ocupaseră 


VP-8 


de mulţi astfel de trădători în ultimul an. 

— De ce ai nevoie de semnalul meu? mormăi Nordstrum în 
barbă, dând amabil din cap spre ofițerul care se apropiase. Ziua 
bună, domnule. 

— Ziua bună și dumitale. Heil Hitler, spuse ofiţerul Quisling 
ridicând braţul și încuviințând din cap. 

Jens, care arăta ca un puști care nu se bărbierise niciodată, 
dar omorâse la fel de mulţi nemți ca Nordstrum, ridică din umeri 
când ofițerul trecu pe lângă ei. 

— Pentru că tu ești sergentul. 

Sergentul... Nordstrum râse în sinea lui. Rangul său nu avea 
nicio valoare, deși Jens nu scăpa nicio ocazie de a-l aduce în 
discuţie. 

— l-am promis lui Einar că ne întâlnim cu el, spuse Kurt, 
punând mâna pe braţul prietenului său. Există un motiv pentru 
care nu putem risca acum. 

— Ai dreptate, există un motiv, aprobă Jens oftând dezamăgit. 
Dar nu unul foarte bun, spuse el în timp ce îl urmăreau pe 
ofițerul Quisling înaintând pe punte. Dar vor mai exista ocazii. 

Einar Skinnarland îi trimisese vorbă lui Nordstrum, în munții 
din apropiere de Lillehammer, că vrea să îl vadă pentru o 
chestiune urgentă. Nu spusese despre ce e vorba, dar cu Einar 
nu era de glumit când spunea că ceva e urgent. Kurt îl cunoștea 
din adolescenţă - fuseseră colegi la facultatea de inginerie din 
Oslo, deși Einar, cu doi ani mai mare, absolvise înainte de 
izbucnirea războiului și acum avea o slujbă bună la barajul 
Mosvatn, o soţie și un fiu. „Te rog să vii” spunea mesajul lui, așa 
că Nordstrum se supuse - fără întrebări dar cu riscuri 
considerabile. Urmau să se întâlnească la o cafenea de lângă 
debarcaderul din capătul estic al lacului Tinnsjo, aproape de 
locul unde urma să ancoreze feribotul. 

De acolo, el și Jens habar nu aveau încotro se vor îndrepta. 
Cel mai probabil vor porni în căutarea unei unități prin munţi, 
căreia să i se alăture. Nordstrum avea câteva nume pe care le- 
ar putea contacta. Dar trebuia să ai mare grijă la fiecare 
mișcare. Naziștii adoptaseră o politică de 40 la 1 pentru toate 
actele de sabotaj, împușcând 40 de localnici nevinovaţi pentru 
fiecare neamt ucis de partizani. Pentru Nordstrum, protecţia 
localnicilor era vitală - ca pentru toţi norvegienii adevăraţi, de 
altfel. Pentru ce altceva luptau? Dar ce conta dacă erau 40 de 


VP-9 


soldaţi uciși în efortul de a-și recupera ţara sau 40 de oameni 
nevinovați aliniaţi la un perete și ciuruiţi de gloanţe? 40 de morți 
erau 40 de morţi. Însă Nordstrum văzuse cu ochii lui această 
politică pusă în aplicare, iar inima sa nu avea să uite niciodată 
acea durere. Nu voia să pricinuiască moartea unor oameni 
nevinovaţi. Această politică nu îi scotea din joc pe partizani - 
doar schimba puţin regulile. Și îl făcea pe Nordstrum să îi urască 
și mai tare pe ticăloși. El și Jens trebuiau să fie precauți. 

In fața lor, pe punte, ofițerul Hirden se opri lângă o tânără 
femeie cu un copil lângă ea. Avea părul brunet, tenul măsliniu și 
își plecă ochii la apropierea ofițerului - dar pentru turnătorii 
ăştia, gestul era ca laptele pentru o pisică. 

— Imi puteţi prezenta actele dumneavoastră, doamnă? spuse 
ofițerul, întinzând mâna. 

— Poftim, domnule? 

— Actele, repetă ofițerul, gesticulând nerăbdător din degete. 

Speriată, femeia ţinu copilul cu o mână în timp ce scotoci prin 
geantă cu cealaltă, scoțând într-un final actul de identitate. 

— Kominic... Ce fel de nume e ăsta? Țigănesc? Evreiesc? 
întrebă el după ce analiză fotografia de pe document și apoi o 
privi pe femeie. 

— Este slav, răspunse ea în norvegiană. Dar după cum puteţi 
vedea, sunt din Oslo. Doar îmi duc fiul la tatăl lui, care lucrează 
în Rauland. 

— Norvegiana dumneavoastră este destul de bună, spuse 
ofițerul. Dar este evident că nu sunteţi de origine norvegiană. 
Deci, de unde proveniţi? 

— Ar trebui să fie totul în regulă, domnule, locuiesc în 
Norvegia de când mă știu, răspunse ea ușor agitată. Sunt la fel 
de norvegiană ca dumneavoastră, jur. 

— Da, mă rog, va trebui să verificăm acest lucru de îndată ce 
ajungem la Mael, răspunse ofițerul, privind din nou actul. Să nu 
coborâţi înainte să vorbiţi cu mine, doamnă. Altfel, nu voi avea 
de ales și va trebui să vă predau, împreună cu copilul, 
autorităţilor de acolo. 

Frica se aprinse în ochii femeii. Simţindu-i agitația, fiul ei 
începu să scâncească. 

— Vă rog, domnule, nu facem nimănui niciun rău. Vă implor 
să... 

— Copilul dumneavoastră pare bolnav, doamnă. Poate ar 


VP - 10 


trebui să îl ţineţi separat de ceilalți pasageri. 

— Este bine, doar că îl speriaţi, atâta tot. 

— Dacă nu aveţi nimic de ascuns, atunci nu aveţi motive să 
fiți speriaţi, vă asigur, spuse ofițerul Hirden, înapoindu-i actele. 
Pe noi ne interesează doar ca legea să fie respectată și toți 
evreii și cei care nu sunt pur-sânge să fie înregistraţi. Acum, 
insist să vă luaţi fiul și să mă așteptați înăuntru. Vom clarifica 
chestiunea în Mael. 

Evident tulburată, femeia se strădui să își adune toate 
bunurile și, luându-și fiul de mână, îl îndrumă spre zona alocată 
clasei a treia. Un bărbat din apropiere se ridică și o ajută să își 
adune lucrurile, dar era greu să ignori neliniștea care îi brăzda 
acum chipul. Cel mai probabil, documentele femeii erau în 
regulă. Dar ar fi putut fi evreică sau ţigancă. Nordstrum auzise 
că Hirden începuse să îi adune pe acești oameni și să îi trimită 
în locuri precum Grini, un lagăr bine păzit de lângă Oslo. Pe unii 
dintre ei îi trimiteau chiar mai departe, în Europa, Dumnezeu 
știe unde. Poate că femeia mergea să își ascundă fiul în munţi. 
Sau poate că avea pe cineva aici, care îi putea adăposti. Oricum 
ar fi fost, nu deranjau pe nimeni. Nordstrum privi spre țărm. 
Traversaseră aproape trei sferturi din distanță - mai aveau o 
jumătate de oră. Micul port din Mael, înghesuit la poalele 
munţilor, era acum vizibil la orizont. 

— Ticălosul, scrâșni Jens scârbit. Își folosește puterea ca să 
terorizeze o femeie nevinovată. 

Îi aruncă o privire conspirativă lui Nordstrum, mesajul tacit 
fiind recepționat instantaneu. O facem? 

Înfuriat de atitudinea ofițerului, Nordstrum îl privi resemnat, 
incapabil să spună nu la ceea ce știa că va urma. 

— De ce nu? Să mergem. 

— Acum mai vii de-acasă, spuse Jens, rânjind. 

Nordstrum se ridică și îi atrase atenţia ofițerului făcându-i un 
semn cu mâna, chemându-l spre el. Apoi se retrase împreună cu 
Jens spre pupa, unde nu mai erau alţi pasageri. 

Ofițerul veni lângă el. 

— Da? 

— Vă interesează femeia aceea? spuse Nordstrum. O cunosc, 
vă pot spune totul despre ea dacă doriţi. 

— Există recompense pentru cetățenii de bună-credinţă ca 
voi, spuse ofițerul Hirden luminându-se, probabil la gândul 


VP -11 


laudelor pe care le va primi pentru predarea unei ţigănci sau 
evreice fugare. 

— Veniţi aici, atunci. Nu toată lumea împărtășește această 
părere, așa că nu vreau să ne audă nimeni, spuse Nordstrum, 
chemându-l spre balustradă. 

Briza bătea rece și înțepătoare dinspre lac. Majoritatea 
pasagerilor erau înăuntru, încălzindu-se la o cafea, sau erau pe 
puntea superioară, la soare. Un cuplu fuma pe puntea inferioară, 
lângă coșul de fum, vântul învolburându-le părul. 

— Suntem muncitori. Am văzut-o în Oslo, așa cum a spus și 
ea, zise Nordstrum, aplecându-se ușor spre ofițer. 

Bărbatul se aplecă și el, apropiindu-se de Kurt. 

— Continuă... 

Cei doi de pe puntea inferioară erau acum cu spatele, 
admirând munţii. Nordstrum îi aruncă o privire fugară lui Jens, 
apoi se aplecă și mai aproape de ofițer. 

— Păi, vedeți, treaba stă cam așa... 

Din spate, Jens îl ridică pe ofiţer în aer - bărbatul nici nu 
apucă să își dea seama ce se petrece. 

— Ce mama naibii... 

— Uite-ţi recompensa, spuse Nordstrum, apucându-l de 
picioare. Baie plăcută. 

ÎI duseră la balustradă - ofiţerul se zbătea acum, dar ţipetele 
îi erau înăbușite de vântul șuierător - și îl aruncară peste bord. 
Bărbatul dădu disperat din mâini, iar chipul i se schimonosi de 
șoc și groază în timp ce plonjă în lacul îngheţat. 

Țipetele îi fură imediat înecate de motoarele greoaie, în timp 
ce Telemark Sun se îndepărtă cu viteza lui de zece noduri pe 
oră. 

— Heil Hitler și ţie! strigă Jens, întinzând braţul. 

Nu se auzise nimic atunci când trupul ofițerului lovise apa, dar 
probabil că cineva de pe punte îl văzuse pentru că, brusc, în 
jurul lor izbucniră ţipete. 

— Om la apă! Cineva este în apă! 

Pe puntea principală, oamenii alergară lângă balustradă, 
arătând spre apă. Alarma începu să răsune asurzitor. Pasagerii 
ieșiră grăbiţi să vadă ce se petrece. 

Apa rece de martie nu putea avea mai mult de 1-2 grade 
Celsius, se gândi Nordstrum, și, combinată cu greutatea 
paltonului acum îmbibat cu apă al ofițerului, nu ar da șanse prea 


VP - 12 


multe nici celui mai puternic înotător, care s-ar scufunda în cel 
mult două minute. 

— Să-l salveze cineva! strigau oamenii. 

Doi dintre membrii echipajului alergară la pupa, unul dintre ei 
ducând un colac de salvare și dezlegând un mănunchi de 
frânghie. 

— Rezistă! îi strigă el omului care se îneca. 

Dar era inutil să îi mai arunce colacul acum, erau prea 
departe de el. 

Motoarele încetiniră, iar feribotul se opri treptat. Oamenii se 
îmbulziră pe puntea inferioară, pasageri și membri ai echipajului 
deopotrivă, arătând spre apă în timp ce ofițerul se zbătea, 
greutatea paltonului și a medaliilor trăgându-l la fund. 

— Să facă cineva ceva! strigă o femeie. Ajutaţi-l! 

— Este ofițerul Quisling, zise altcineva. 

— A, atunci lăsaţi-l pe nenorocit să înoate. 

Un membru al echipajului își scoase curajos haina, pregătit să 
se arunce în apă, dar Nordstrum îl opri. 

— Lasă-l în pace. 

— Să-l las în pace, domnule? spuse îngrozit omul. Se îneacă! 

— Nu se îneacă, răspunse Nordstrum, ridicând din umeri, 
înoată. 

lar când marinarul continuă să îl privească nedumerit, 
Nordstrum repetă: 

— Lasă-l în pace. 

In minutele de care avu nevoie feribotul pentru a se întoarce 
din drum, ofiţerul dispăru. Tot ce mai rămăsese din el era 
cascheta cenușie, plutind pe suprafaţa lacului. 

— S-a dus, șopti o femeie făcându-și cruce. 

Căpitanul, un bărbat cu barbă căruntă și pulover gros, reuși 
să coboare, într-un final, pe punte. 

— Ce naiba s-a întâmplat aici? 

Nordstrum ridică din umeri și îl fixă cu privirea. 

— Voia să înoate. Cine suntem noi să îl împiedicăm? 

— Să înoate...? zise căpitanul, privindu-l încruntat și acuzator. 
O să ne ia dracu’ pe toţi când vom ajunge la țărm. 

— Era un nenorocit de Quisling, răspunse Nordstrum. Ai vreo 
problemă cu asta? 

Oamenii se îngrămădeau pe ambele punti. 

Ochii căpitanului se întoarseră spre locul unde se scufundase 


VP - 13 


trupul ofițerului, apoi îl privi din nou spre Nordstrum și scuipă în 
lac. 

— Nicio problemă. 

Nimeni nu scoase un sunet. 

— Cu toată viteza înainte, strigă el spre puntea de comandă. 
Avem un program de respectat. 


2. 


O oră mai târziu, Nordstrum, Jens și Einar Skinnarland stăteau 
la o masă cu câteva beri în faţă, la cafeneaua Gunwale din Mael. 
Micul orășel nu se întindea mai departe de cele câteva docuri și 
un depou feroviar, unde marfa de la uzina chimică Norsk Hydro 
era coborâtă din munti și încărcată pe feriboturi. 

Sorbind tacticos din Carlsberg-ul său, Nordstrum observă 
numărul surprinzător de mare de nemți din jur, lucru care îl 
neliniști. Până acum ucisese aproape toţi nemţii pe care îi 
întâlnise atât de aproape. 

— Trebuie să te obișnuiești cu asta, spuse Einar. Lucrurile s- 
au schimbat de când ai fost aici ultima oară. 

— Sper să nu mă obișnuiesc niciodată, zise Nordstrum, ochii 
plimbându-i-se pe cei care se plimbau agale prin jur. 

— Înainte să începem, aș vrea să-ţi spun că mie și lui Marte 
ne pare foarte rău pentru Anna-Lisette, spuse Einar dând din 
cap. 

— E război, spuse Nordstrum ridicând din umeri. Se mai 
întâmplă și lucruri din astea. Dar mulțumesc. Spune-i lui Marte 
că apreciez. 

— Poate că e război, dar tot este păcat. Tatăl tău ce mai face? 
întrebă Einar. 

— Nu prea bine, din câte aud. Tot cărbunele în preajma căruia 
a lucrat o viaţă întreagă îi vine treptat de hac. 

Tatăl lui Kurt fusese mecanic de tren vreme de 20 de ani, iar 
acum avea o mică fermă la marginea satului în care crescuse 
Nordstrum, Rjukan. 

— Îmi pare rău să aud asta. 

— Poate reușești să îi transmiţi din partea mea că sunt bine. 

— Cât timp a trecut de când l-ai văzut ultima oară? 


VP - 14 


Nordstrum luă o gură de bere. 

— De la începutul războiului, de doi ani. 

— Doi ani... Multe s-au schimbat în doi ani. O să văd ce pot să 
fac. 

— Îţi rămân dator, spuse Kurt. Dar, și mai important, spune-mi 
ce face fiul tău. 

Karl era doar un bebeluș când Nordstrum îl văzuse ultima 
oară. 

— Crește, răspunse Einar, chipul luminându-i-se de mândrie. 
Merge pe trei ani. Deja are vocabularul mai bogat decât mine. 

— Asta nu mă miră prea mult, zise Nordstrum zâmbind, apoi 
mai luă o gură de bere. 

Einar râse. 

— Și deja merge pe schiuri. 

— Normal, ca orice norvegian. Înainte să-ţi dai seama, o să 
ajungă înaintea ta până la baza pârtiei. Și apoi o să... 

Nordstrum se opri brusc, cu privirea aţintită asupra a doi 
ofițeri SS, care se așezară la o masă în capătul opus al cafenelei. 
Proprietarul localului se grăbi să le ducă șerveţele și tacâmuri. 

— Privește acolo. 

— Relaxează-te, spuse Einar, ridicând din umeri. Nu trebuie să 
îți faci griji în privinţa lor. Sunt mult prea ocupați ca să le pese 
de noi. Pentru împuţiţii ăia de Quisling trebuie să te îngrijorezi. 
Ei își bagă nasul peste tot acum. 

— Măcar știm că, cel puţin în privinţa unuia dintre ei, nu mai 
trebuie să ne facem griji, spuse Jens, trecându-și mâna prin 
părul blond de pe frunte. 

— Ce vrei să spui? 

— Era unul pe feribot care băga frica într-o femeie și copilul 
ei, probabil o biată evreică fugară, explică Nordstrum. Dar i s-a 
făcut brusc poftă de o baie. 

— O baie? Lacul e sloi pe vremea asta. 

— Știi cum sunt alde Quisling ăștia... e greu să-i oprești dacă 
li se pune pata pe ceva, spuse Kurt fără să schiţeze cea mai 
mică urmă de remușcare. 

— Dumnezeule, zise Einar căscând ochii mari, apoi continuă 
în șoaptă. L-aţi aruncat peste bord? Ce naiba încercaţi să faceţi, 
să fiți prinși? Mai bine vă puneţi un semn de gât, „veniţi și 
capturaţi-mă, sunt chiar aici”. 

— Nu am avut încotro, spuse Nordstrum, aruncând o privire 


VP -15 


nemților. 

— Ticăloșii ăștia..., spuse Einar, luând o gură de bere în timp 
ce aruncă și el o privire ofițerilor. Sunt peste tot, ca greierii ăia 
afurisiţi în iunie. În Rjukan parcă e invazie. 

— Rjukan? De ce? 

În ceea ce-l privea pe Nordstrum, Rjukan era cel mai 
neinteresant loc posibil, din punct de vedere strategic. 

— Din cauza centralei Norsk Hydro din munţi, în Vemork. Pun 
la cale ceva important acolo sus. 

— Norsk Hydro? Credeam că acolo se produce doar 
îngrășământ, interveni Jens. 

— Azotat de amoniu, da, spuse Einar încuviinţând din cap. Dar 
asta este nimica toată acum. Nemţii au pus stăpânire pe 
centrală și ce fac acolo este ultrasecret. De aceea v-am chemat. 

Cuvintele lui îl surprinseră pe Nordstrum. Einar scoase ceva 
din buzunar, având grijă să ascundă obiectul de nemţii din 
capătul opus al cafenelei, care tocmai comandaseră sardine și 
bere. Era un tub de pastă de dinţi, pe jumătate rulat. 

— Incerci să îmi transmiţi ceva, Einar? glumi Nordstrum. E 
adevărat că a trecut ceva vreme de când n-am mai coborât din 
munți... 

— Acesta e probabil cel mai important tub de pastă de dinți 
din întreaga Europă. Mi-a fost adus cu mari riscuri de Jomar 
Brun, inginerul șef de la Norsk Hydro. Conţine ceva important. 

Einar aruncă o privire precaută spre nemți, care acum 
încercau să atragă atenţia chelnerului pentru a comanda încă un 
rând. 

— Microfilm, adăugă el. 

— Microfilm? întrebă Nordstrum. 

Știa că funcţia de inginer-șef e una importantă, iar Norsk 
Hydro e una dintre cele mai mari uzine din Norvegia. Era 
construită într-o trecătoare îngustă, la aproximativ un kilometru 
și jumătate în susul văii, iar râurile și cascadele care coborau din 
vidda constituiau o sursă excelentă de energie hidroelectrică. 
Adevărul era că centrala Norsk Hydro reprezenta singurul motiv 
pentru care Rjukan exista ca localitate pe hartă. 

— Brun spune că trebuie să ajungă în mâinile lui Leif 
Tronstad, Kurt. Este o chestiune de maximă importanţă. 

— Tronstad? spuse uimit Nordstrum, numele atrăgându-i 
atenția. Tronstad e în Anglia, nu-i așa? 


VP - 16 


Leif Tronstad era un om de știință renumit în întreaga lume, al 
cărui nume era cunoscut majorității norvegienilor. De fapt, el 
condusese centrala Norsk Hydro cu câţiva ani în urmă, înainte 
să fugă la Londra. Circula zvonul că acum era liderul Armatei 
Norvegiene Libere. Nordstrum inspectă tubul, apoi i-l înapoie lui 
Einar. Dacă trebuia să ajungă la Tronstad, putea fi sigur că era o 
chestiune de maximă importanţă. 

— Microfilm, zici... Ce conţine? 

— Brun mi-a spus doar că este vital să ajungă în siguranţă și 
cât mai repede posibil la Tronstad. Știa că eu am conexiunile 
potrivite, zise Einar, ascunzând tubul înapoi în buzunar. 

— Să ajungi în Anglia nu e un lucru tocmai simplu, Einar, 
spuse Nordstrum, apoi luă un creion și schiţă o hartă pe un 
șerveţel. Cea mai bună rută ar fi Suedia. Dar nu este o călătorie 
ușoară până acolo. Poate că aici soarele strălucește, dar în 
munți e încă iarnă. Și chiar de-ai ajunge acolo, trecând prin 
furtuni și patrule germane, tot nu ai avea garanţia că vei ajunge 
în Anglia. 

— Tocmai de aceea te-am contactat pe tine, Kurt. Tu cunoști 
drumul și ești în largul tău acolo sus, în vidda. Sper că vei veni 
cu mine. 

— Cu tine? Tu ești inginer, Einar, nu agent. Locul tău e pe 
teren, unde trebuie să verifici crăpăturile din baraje, nu să te 
joci cu arme. În plus, ai o familie de care trebuie să ai grijă. Sunt 
250 de km până la Charlottenberg, cel mai apropiat oraș de 
graniţa suedeză. Chiar ești dispus să te înhami la așa ceva? 

— Pot să îmi port de grijă în munţi, Kurt. Brun a spus că este 
vital. În plus... 

— În plus, ce? întrebă Nordstrum, luând încă o gură de bere. 

— În plus, răspunse zâmbind Einar, deja mi-am luat toate 
zilele de concediu pentru asta - 12 în total. Dacă mă întorc la 
timp, nici măcar nu vor ști că am lipsit din ţară. 

— 12 zile... Nordstrum dădu din cap. Chiar dacă reușești, nu 
va fi tocmai o vacanţă. Marte știe? 

Nordstrum o cunoștea pe soţia prietenului său din școală. Era 
drăguță și destul de ușor de convins. Einar alesese bine în 
această privinţă. 

— Țara are nevoie de asta, Kurt. Poate chiar întreaga lume. 
Așa că da, sunt pregătit. Dar aș fi mult mai fericit dacă te-aș 
avea cu mine. Și pe tine, Jens, dacă ești de acord. 


VP - 17 


Jens ridică din umeri. 

— Eu sunt de acord cu orice spune sergentul aici de faţă..,, 
zise el luând o gură de bere și căpătând o mustață de spumă. 

— Sergentul? întrebă Einar, căscând ochii. Nu-mi spune. 

— Înseamnă doar că am o ţintă bună cu pușca și pot să apăs 
pe trăgaci, zise Nordstrum nevrând să facă mare tam-tam. 

— Totuși, sunt convins că ai văzut o grămadă de lucruri, 
spuse Einar, a cărui privire devenise serioasă, iar Nordstrum știu 
la ce se referă. 

— Cu toţii am văzut lucruri, Einar, răspunse el, încuviințând 
sobru. Dar nu este simplu să traversezi vidda. Cunoști 
dificultăţile. Furtuni, patrule nemţești... În mod sigur nu va dura 
12 zile, oricât de bine am schia. ` 

Vremea în vidda se putea schimba într-o clipită. In unele zile, 
călătoria va fi aproape imposibilă. Trebuiau să își împacheteze 
mâncare și haine adecvate. 

— Și chiar de-am ajunge în Suedia, spuse Nordstrum, ce 
facem acolo? Întindem mâna și chemăm un taxi până în Anglia? 

— Brun este convins că ne poate aranja transportul prin 
intermediul ambasadei britanice din Stockholm, răspunse Einar. 

— Convins, zici? Einar, știi că dacă ești prins acolo, suedezii te 
fac pachet și te trimit imediat înapoi. Unde nemţii te vor aștepta 
zâmbind, gata să te salte. Eu aproape am păţit-o. 

— Știu toate astea, spuse Einar. Dar tot merg, cu sau fără 
tine. 

Nordstrum dădu din cap și pufni la adresa nesăbuinței 
prietenului său. Știa că propriul său nume e pe lista luptătorilor 
rezistenţei. Lucrurile deveneau din ce în ce mai periculoase. Era 
doar o chestiune de timp până când el și Jens aveau să 
sfârșească împușcați sau predaţi persoanelor greșite. Și 
Tronstad... Era un adevărat erou, un om pe care întreaga ţară îl 
admira. Ar fi frumos să se alăture Armatei Norvegiene Libere și, 
într-o zi, să se întoarcă pentru a-și lua ţara înapoi, ca parte dintr- 
o forță de luptă reală. Acela era frontul care conta în acest 
război, modalitatea de a face o diferenţă substanţială. 

— Cea mai rapidă cale, spui..., zise Nordstrum gânditor. 

Einar zâmbi, speranţele crescându-i. 

— Da. 

Kurt bătu cu degetul arătător în masă. 

— Și ești sută la sută dispus să îţi riști viaţa pentru asta? Cine 


VP-18 


știe când o să te întorci... 

— Din punctul meu de vedere, importanța chestiunii 
depășește riscul, răspunse inginerul. Deci, da. 

— Și presupun că și tu te bagi, spuse Nordstrum întorcându- 
se spre Jens. Știu că pe tine nu e nevoie să te întreb. 

— Eu nu am concediu ca să-l dedic chestiunii ăsteia, spuse 
Jens, dar agenda mea e surprinzător de liberă. 

— Bine, atunci... în cazul ăsta, cea mai rapidă cale spre Anglia 
ar fi cu vaporul, spuse Nordstrum întorcându-se spre Einar. 

— Cu vaporul? Pe Marea Nordului? E o idee chiar mai 
nebunească decât vidda, spuse Einar. 

Dar după ce întoarse gândul pe toate părțile, ochii i se 
luminară. 

— Ar trebui să fie un vapor mare, adăugă el, ideea începând 
să îi surâdă. 

— Și ce le-ai spus șefilor tăi că o să faci în concediu? întrebă 
Nordstrum, terminându-și berea. 

— Câteva zile la schi... Mai dau o mână de ajutor și pe acasă, 
cu copilul... 

— Poate ar fi trebuit să le spui că te gândești să pleci într-o 
croazieră. Încă trei! strigă Nordstrum spre proprietar, apoi 
gesticulă prietenos cu berea spre masa nemților, care ridicară 
halbele drept răspuns. Suntem vikingi, nu? spuse el, privind spre 
debarcader. Pentru vikingi se găsesc întotdeauna corăbii. 


3, 


Drumul dinspre Rjukan spre Vigne era de obicei liniștit după 
lăsarea întunericului. Nordstrum se ghemui în umbra zidului de 
piatră care se întindea între biserică și ferma tatălui său. Vechiul 
stabbur - casa din lemn - în care crescuse Nordstrum, situat pe 
patru hectare de teren, era construit în stilul norvegian 
tradiţional: un prim etaj îngust, unde erau depozitate cerealele 
și agățată carnea, și un al doilea etaj mai mare, de locuit, 
deasupra. 

In seara aceasta, casa era cufundată în întuneric. Camera 
care fusese a lui era situată deasupra intrării în casă și dădea 
spre stradă. Tatăl lui încă mai avea câteva vaci rasa telemark și 


VP -19 


câteva găini, pe care le îngrijise mama lui când trăia. După 
moartea ei, când Nordstrum avea doar 12 ani, tatăl lui se 
pensionase de la compania feroviară și se retrăsese la fermă. 

În materie de gusturi, Alois Nordstrum era un om simplu, dar 
la statură era cel mai solid bărbat pe care îl cunoștea Kurt. Un 
bărbat care se putea descurca de unul singur iarna în vidda, 
vreme de săptămâni întregi, ajutându-se doar de propriile mâini 
și de inteligenţă. El îl învățase pe Nordstrum să tragă cu arma, 
să construiască un adăpost, să aprindă un foc din vegetaţie 
uscată în toată zăpada aceea și să topească apă. Pe când 
Nordstrum avea 11 ani, tatăl lui îl dusese în munți în toiul iernii, 
la o cabană deasupra lacului Mosvatn, la aproximativ 15 km de 
sat. 

— Ca să devii bărbat, trebuie să găsești drumul înapoi, îi 
spusese Alois. Altfel, vei rămâne doar un băiat. 

Apoi, lăsându-i doar o pușcă și câţiva litri de apă, tatăl lui 
plecase cu schiurile. 

Îi luase lui Nordstrum șase ore să coboare de pe munte. Pe 
drum fusese prins de o furtună, astfel că fusese nevoit să 
schieze printr-o ninsoare atât de deasă și orbitoare, că abia își 
putea vedea mâna în faţa ochilor. Dacă furtuna nu ar fi trecut 
repede, ar fi fost nevoit să vâneze ca să se hrănească și să își 
construiască un adăpost pentru a supraviețui. Câteva ore mai 
târziu, în întuneric, Nordstrum reușise să își târască picioarele 
până acasă - atât de epuizat și de înghețat, că schiurile îi 
căzuseră din mâini, iar el se prăbușise în pragul ușii. Furioasă, 
mama lui îl certase pe soţul ei pentru ceea ce făcuse, dar 
bărbatul îi spusese să tacă și îl chemase pe Kurt la el. Ud, 
flămând și puţin furios, Nordstrum se dusese. Tatăl lui îl ridicase 
în braţe și, ţinându-i chipul vineţiu la piept, îi spusese: 

— Aici în nord, un bărbat adevărat continuă până nu mai 
poate - și apoi de două ori pe atât. Să nu uiţi asta, băiete. intr-o 
zi, e posibil să ţi se ceară să dai mai mult decât crezi tu că poţi 
să dai. Acum știi de ce ești capabil. Până atunci... 

ÎI pusese pe Kurt jos și îi ciufulise ușor părul. 

— În seara asta, stai aici, continuă el, așezându-l pe scaunul 
din capul mesei. Ai câștigat locul acesta. 

În timp ce vântul îi biciuise chipul în drum spre casă, 
Nordstrum își blestemase neîncetat tatăl, dar în acel moment se 
simţise mândru și știuse că Alois avea dreptate. lar după acel 


VP - 20 


moment, în vreme ce ceilalţi băieți se îndoiau de ei înșiși pe 
parcursul spre maturitate, Nordstrum știuse întotdeauna că se 
poate baza pe forțele sale. Acum știa de ce e capabil, iar cei din 
jur simțeau acest lucru. 

Pe drum trecu o camionetă cu bere care livra Ringnes 
tavernelor din Rjukan. La scurt timp după aceea, doi nemți 
trecură în goană pe motociclete. Era martie, vântul era încă rece 
și tăios, iar Nordstrum supraveghea casa ghemuit în haina sa de 
lână. Ştia că nu e un lucru înțelept să intre înăuntru - era un 
conspirator cunoscut și era posibil ca NS să stea la pândă - dar 
pe măsură ce se întuneca, gândul începu să-i surâdă. Se 
strecură prin gardul din spate, care dădea spre proprietatea 
vecină, trecu pe lângă grajdul vacilor și șopronul tractorului, și 
intră în casă pe ușa magaziei, pe care o ţinuseră întotdeauna 
descuiată. Știa că tatăl lui fusese bolnav, dar nu putea face prea 
multe pentru a-l ajuta. Ar putea fi ultima dată când îl mai vede, 
pentru o bună bucată de vreme - poate chiar pentru totdeauna. 
Focul ardea mocnit în sobă. Văzu ochelarii de citit ai tatălui său 
pe masă, lângă o carte. „Constructorul Solness”, a lui Henrik 
Ibsen. Nordstrum zâmbi; era una dintre piesele lui preferate de 
teatru. Nordstrum auzise de o sută de ori în copilărie despre 
orgoliul lui Halvard Solness și despre peregrinările lui Peer Gynt. 

— Tată! strigă el în casa pustie. 

Nu răspunse nimeni. 

Nordstrum știa că uneori, după muncă, tatăl lui mai mergea la 
barul din localitate pentru câteva beri și un joc de dame. Luă o 
fotografie de pe masă, înfăţișându-i pe părinţii lui în faţa 
Palatului Regal din Oslo, înainte ca el să se nască. Și mai era 
una cu el și sora lui, Kristin, cu care Kurt împărţise camera până 
la 12 ani. Ea se căsătorise cu un profesor și acum locuia în 
Trondheim. În aer se simţea mirosul obișnuit de tutun, pipa 
tatălui său fiind lăsată în scrumieră. Mirosul îl purtă înapoi în 
copilărie, făcându-l să și-l închipuie pe bătrân pe scaunul său, cu 
o carte pe genunchi sau lustruind un lemn pentru sanie cu 
șmirghelul, cu pipa între dinţii încleștaţi. Nordstrum deschise 
cartea și așeză scrumiera pe cotor, pentru a sta larg deschisă. 
Apoi puse ceva în carte pentru ca tatăl său să își dea seama că 
fusese acolo. 

Apoi, conștient că pericolul devine din ce în ce mai mare cu 
cât trece mai mult timp, Kurt porni înapoi spre ușa magaziei și 


VP -21 


plecă. 

De peste drum, urmări casa până se făcu târziu și frig. Tatăl 
lui nu își dorise niciodată ca el să plece și să lupte. Ar fi vrut ca 
fiul lui să se întoarcă în Rjukan, la fermă, și să aștepte aici ca 
„furtuna” să treacă. Bătrânul lui nu era un om politic sub nicio 
formă - credea că totul se va stinge rapid. 

— Mult zgomot pentru nimic, insistase el la început. Ce avem 
noi aici în afară de zăpadă și gheață? La iarnă, ticăloșilor ăstora 
le vor amorți degetele de frig și vor pleca. 

Pe atunci, Nordstrum era în anul doi la facultatea de inginerie 
din Oslo. Cu ochii aţintiţi asupra casei, gândurile îi rătăciră spre 
Anna-Lisette, logodnica lui, care atunci era în ultimul an la 
economie. Avea chipul delicat, ca un tablou cu fiordul 
Songnefjord în luna mai, dar o voinţă de oțel. in Oslo, mulţi 
dintre studenţi purtau albastru și galben, culorile regelui. 
Patriotismul se împrăștia ca incendiul de pădure. Mulţi se bazau 
pe Nordstrum, care era puternic și se putea apăra într-o luptă, 
astfel că era privit ca un fel de lider. 

— Dar tu, Kurt? îl întrebau colegii lui. Și tu te vei înrola, nu-i 
așa? 

— Nu știu, le răspundea el. Aţi tras vreodată cu arma? Nu vă 
mai aruncați așa grăbiţi în uniformă. 

Apoi nava amiral Blucher a nemților fusese scufundată în 
fiordul Oslo și ceea ce fusese doar o ameninţare se 
transformase într-un război total. 

Anna-Lisette se întorsese acasă în nord, la Lillehammer. 
Naziștii încă nu veniseră atunci. Nordstrum o însoţise până la un 
punct în drumul său cu trenul spre Narvik, la luptă. 

— Te rog să ai grijă, Kurt, îi spunea ea, strângându-l în braţe. 
Și să fii raţional. Întotdeauna îi pui pe ceilalţi mai presus de tine. 
Într-un război, gândirea asta nu va reuși decât să te ucidă. _ 

— Îți promit, îi răspunsese Nordstrum, glumind cu ea. Îi voi 
lăsa pe ceilalţi să lupte în locul meu. 

— Vorbesc serios, Kurt, spuse ea mustrându-l, purtând 
puloverul acela cu reni, roșu și verde, și având părul blond 
împletit. 

Naziștii trecuseră cu ușurință prin Polonia, Franţa și Olanda. 
Nimeni nu știa ce îi așteaptă, astfel că grija se citea în ochii 
albaștri ai Annei-Lisette. 

— Anna-Lisette, nu te teme, spuse el, mângâindu-i obrazul și 


VP - 22 


devenind mai serios. Nu trebuie să îţi faci griji pentru mine. 

— Nu doar eu îmi fac griji, spuse ea. 

Se ridică, îl sărută și îi puse în mână cruciuliţa pe care o purta 
la gât. Apoi cobori din tren la Lillehammer, iar Nordstrum își 
continuă drumul, aplecându-se între vagoane și făcându-i cu 
mâna în timp ce se îndepărta, ca un băiat rumen în obraji care 
se duce la un meci de fotbal, nu la război. 

— Mă voi întoarce după tine! îi strigă el, ţinând darul ei în 
mână. 

Corespondaseră prin scrisori de câteva ori. Prin iunie, ea îi 
spusese că luptele se apropiau de zona ei - deja erau nemti în 
valea Gudbrandsdalen. În august, Nordstrum primise vorbă că 
mașina unui gruppenfuhrer fusese aruncată în aer pe drumul 
care ducea spre oraș. Anna-Lisette era la piaţă atunci când 
camionul cu soldați naziști descinsese acolo. Trupele săriseră 
afară, alegând localnici la întâmplare. 

— Tu de colo! Și tu. Da, domniţă, tu. 

Până număraseră 40 de persoane. O proclamaţie fusese citită 
public, apoi Anna-Lisette fusese pusă la perete și împușcată, 
împreună cu alţi 39 dintre concetăţenii ei. Acţiunea reprezenta 
noua reacție la actele de sabotaj împotriva Reichului - iar de 
data aceea fusese un act pus la cale chiar de unitatea lui 
Nordstrum. El aflase mult mai târziu cele întâmplate. 

Nordstrum văzu acum două faruri venind spre el, șerpuind pe 
o parte și pe cealaltă a drumului. Camioneta tatălui său - 
bătrânul şi dărăpănatul Opel, care cumva continua să 
funcţioneze. Chiar și în vreme de război, aceasta sfida orice 
imaginaţie, făcându-i pe toţi să se întrebe cum de ceva atât de 
rablagit se mai putea mișca. Inima lui Nordstrum o luă la goană. 
Camioneta încetini, iar Kurt fu pe punctul de a porni pe urmele 
ei. Opelul intră pe poarta fermei și se îndreptă spre casă, 
hurducăind pe drumul neasfaltat, brăzdat de făgașe. 

De la distanţă, Nordstrum își privi tatăl coborând din mașină. 
Părea mai bătrân, ușor adus de spate, poate puţin ameţit din 
pricina berii. In doi ani, arăta de parcă îmbătrânise zece. Un 
bărbat care cândva putea schia 30 km fără o pauză de hidratare 
și care putea dobori un ren de la 100 m cu un singur glonț. 
Nordstrum îl urmări luând câteva lemne pentru foc, încărcându- 
le în bocceluța pentru surcele și apoi împingând ușa masivă din 
lemn cu umărul și intrând în casă. 


VP - 23 


Drumul părea liber. Nordstrum ieși din umbra ascunzătorii, 
pregătindu-se să traverseze strada. Dar înainte să iasă complet 
la lumină, un fior brusc îi spuse să fie precaut, iar el se ghemui 
din nou lângă zid. 

Motorul unei mașini se trezi la viață pe drumul de lângă 
biserică și înaintă alene spre el. Avea emblema partidului NS 
Quisling pe portieră. Incetini pe măsură ce se apropia de fermă, 
apoi se opri. Tatăl lui era acum la etaj; o lumină era aprinsă în 
casă. Draperiile erau deschise și îl puteai vedea făcându-și de 
lucru prin cameră, lăsând lemnele lângă sobă, îngenunchind și 
întreţinând focul. Doi bărbaţi coborâră din mașină. La lumina 
felinarului stradal se vedea că purtau costume negre - uniforma 
poliţiei Quisling. 

Nordstrum își încleștă pumnii. 

Cei doi așteptară pentru o vreme, privind spre casă. Unul îi 
șopti ceva celuilalt, iar cel mai masiv dintre ei porni de-a lungul 
drumului, pașii răsunându-i pe pietre. Celălalt rămase lângă 
mașină. Nordstrum duse mâna la Browningul pe care îl avea la 
curea. l-ar putea dobori pe amândoi, nu avea nici cel mai mic 
dubiu - dar tatăl lui ar fi prima victimă. lar după întâlnirea de 
mai devreme cu Einar și cu tot ceea ce îi aștepta, acest lucru nu 
ar fi fost înțelept. 

Așa că rămase ghemuit lângă zidul bisericii. Ofiţerul care 
plecase să inspecteze casa se întoarse și vorbi puţin cu colegul 
său. Probabil deciseră că nu era nimic de raportat, deoarece 
urcară înapoi în mașină și porniră motorul. Trecură de casă și, 
mulţumiţi că nimic nu le deranjase programul, își văzură de 
drum. 

Abia atunci luă Nordstrum mâna de pe pistol. Apoi văzu o 
siluetă la fereastra casei. Tatăl lui fie urmărea cu privirea 
mașina NS - vulpoiul bătrân știa, probabil, că naziștii stau la 
pândă - fie căuta altceva dincolo de ei, pe stradă. 

In cartea pe care o lăsase deschisă pe masa tatălui său, 
Nordstrum își lăsase inelul de absolvire. 

Bătrânul stătea și privea pe fereastră, știind exact ce însemna 
acel lucru - de parcă ar fi știut că Nordstrum era încă undeva 
afară. Gesticulă scurt din mână, nu în semn de salut sau cu 
afecţiune, ci doar pentru a-i transmite să plece: Vezi-ti de drum, 
Kurt. Nu e un loc sigur pentru tine acum. 

Nu acum. 


VP - 24 


Apoi, încuviinţând din cap aproape imperceptibil, bătrânul 
trase draperiile. 

Cine știe ce le rezerva viitorul? Nordstrum urma să plece în 
dimineaţa următoare. Nu știa dacă își va mai vedea vreodată 
tatăl - războiul aducea cu sine acest risc. Adevărul era că nu știa 
nici măcar dacă va supravieţui următoarelor zile. 

Își ridică gulerul și se îndepărtă de zid, pornind înapoi pe 
lungul drum către sat, ocolind casa parohială, prin câmpurile 
înzăpezite. Vântul tăios îi străpungea haina. În mintea lui, 
Nordstrum avu strania senzaţie că e ridicat în brațe, ca un copil, 
de către tatăl său. Simţi afecțiunea îmbrăţișării, sentimentul de 
siguranţă pe care doar pieptul unui părinte ţi-o poate da, apoi se 
simţi așezat pe scaunul masiv din capul mesei. 

Un bărbat adevărat continuă până nu mai poate, Kurt, îl auzi 
pe tatăl său spunând cu mândrie. Și apoi incă de două ori pe 
atât. Să nu uiti asta, băiete. 

lar el nu uitase. 


4. 


Două zile mai târziu, în localitatea Flekkefjord din sudul 
Norvegiei, vaporul cu aburi D/S Galtesund se desprinse de țărm, 
sirena navei sunând asurzitor de trei ori. 

Pe ponton, în acest liniștit sat pescăresc prin care războiul 
părea să nu fi trecut încă, oamenii făceau cu mâna în timp ce 
vaporul se îndrepta spre fiord. Vreme de 35 de ani, Galtesund, 
cu cele 620 de tone ale sale, brăzdase apele cu viteza maximă 
de 13 noduri, cu un singur coș de fum și un echipaj de 20 de 
persoane. Asemenea unui câine bătrân care cunoaște drumul 
spre casă, vaporul își croia pufăind drum spre coasta vestică a 
Norvegiei, către Kristiansand, Bergen, Trondheim și Tromso, 
până la Hammerfest în nord, dacă apele nu erau îngheţate, apoi 
întorcea și pornea pe lunga și anevoioasa rută spre Oslo. Era un 
fel de autobuz maritim, transportând provizii vitale, negustori și 
familii - o punte de legătură de-a lungul coastei. La bord existau 
două clase de călătorie și 12 cabine nu foarte spaţioase, pentru 
cine era dispus parcurgă o călătorie lungă în ele. Nu era tocmai 
pachebotul britanic RMS Queen Mary, chiar și căpitanul știa 


VP -25 


acest lucru, dar te ducea la destinație. 

Câteva pescadoare se dădură din calea lui în timp ce vaporul 
se apropia de fiordul îngust. 

Următoarea oprire, Stavanger - 4 ore. 

Pe puntea de la pupa, Nordstrum, Einar și Jens, împreună cu 
alți doi bărbaţi pe care Einar îi cunoștea, Odd și Lars, fumau în 
burniţa rece, așteptând ca ţărmul să dispară din raza vizuală. 

Purtau haine muncitorești, de parcă ar fi mers la muncă pe 
șantierul naval din Bergen sau la minele de beton torcretat din 
Tromso. Aveau cu ei genţi grele, care, pentru oricine, treceau 
drept genţi cu unelte, întrucât în Norvegia era o practică destul 
de comună ca uneltele să fie transmise din tată în fiu. In 
realitate, genţile conţineau două puști-mitralieră Bren și cartușe 
cu muniţie, câteva pistoale și un aparat portabil de 
radiorecepţie. În ciuda ocupaţiei naziste, încă existau părţi vaste 
din Norvegia în care viața continua de parcă războiul nu le-ar fi 
atins - iar aceasta era una dintre ele. Vaporul era plin cu familii 
fericite și oameni de rând care călătoreau în susul coastei. Nici 
urmă de soldați sau miliţie la bord, doar echipajul. 

— Totul e bine până acum, spuse Einar, încuviinţând din cap 
spre Nordstrum, speranța licărindu-i în ochi. 

Nordstrum aruncă mucul ţigării în apă. 

— Să sperăm că lucrurile vor continua așa. 

O oră mai târziu, ieșiseră din gura fiordului și înaintau în susul 
coastei cu 13 noduri, iar ţărmul aproape că nu se mai vedea 
deloc. Nordstrum analizase echipajul și pasagerii cu privirea - 
câţiva tineri negustori care își vedeau de treaba lor, nimic 
îngrijorător. Erau și câţiva veterani cărunţi printre ei, familiști. Și 
căpitanul. Nordstrum îl urmări în timp ce se pregătea să înfrunte 
marea de dincolo de fiord. Bărbatul în uniformă albastră, cu 
barbă cenușie și ochi albaștri purtând însemnele bătrâneţii, își 
fuma pipa. Nordstrum îl etichetă drept genul de om care nu se 
predă prea ușor. Din fericire, nu văzuseră nicio persoană cu 
rang militar la bord. Altfel, ar fi fost nevoiţi să scape de ei. Dar 
nu poţi ști niciodată cât de departe ar merge cineva pentru a-i 
proteja pe pasageri. Sau de partea cui ar fi, a naziștilor sau a 
regelui? 

Când mai rămase o oră până la Stavanger și vaporul înainta 
prin Marea Nordului, bărbaţii îl priviră pe Nordstrum, care își 
aruncă mucul de ţigară în apă. Venise momentul. 


VP - 26 


— Să mergem, băieţi. 

Jens își deschise geanta pentru unelte și ascunse o pușcă 
Bren sub palton. l-o dădu pe cealaltă lui Lars, unul dintre 
oamenii lui Einar. Nordstrum își luă Browningul, apoi toţi își 
ascunseră genţile sub o bancă. Lars merse la cantina de la clasa 
a treia, unde se adunau majoritatea pasagerilor. Nordstrum și 
Einar urcară spre puntea de comandă. Jens și Odd se strecurară 
printr-o ușă rabatabilă și porniră spre sala motoarelor. 

Pe puntea de comandă, Nordstrum și Einar făcură un ultim 
schimb rapid de priviri, apoi deschiseră ușa laterală și intrară în 
cabina căpitanului. Bărbatul își bea cafeaua și ridică surprins 
privirea. Ofiţerul secund trasa cursul vasului, iar cel de-al treilea 
ofițer, care manevra aparatul radio, încerca să descifreze un fel 
de joc de cuvinte. 

— Avem o solicitare, căpitane, spuse Nordstrum. 

— Pasagerii nu au voie pe puntea de comandă, răspunse 
căpitanul, făcându-le semn cu mâna să plece, în timp ce 
operatorul radio se grăbi să le blocheze calea. Suntem în 
întârziere. Avem un program de respectat. 

— Inţelegem că aveţi un program, dar mă tem că întârzierea 
va crește și mai mult, zise Nordstrum scoțându-și pistolul din 
palton. 

Einar făcu un pas înapoi și îndreptă arma spre echipaj, în timp 
ce Nordstrum anunţă: 

— In numele regelui, preluăm controlul asupra vasului tău. 

— Vasul meu...? zise căpitanul, punând jos cafeaua și 
ridicându-se sfidător. Cum adică preluaţi controlul? 

— Mă tem că nu vom mai opri la Stavanger. Vom devia de la 
traseu. Ofiţer secund, te rog să setezi o nouă destinație. 

— O nouă destinaţie? spuse căpitanul încruntându-se. Despre 
ce naiba vorbești? Ce nouă destinație? 

— Puțin mai departe de traseul obișnuit, spuse Nordstrum. 
Spre vest. Aberdeen. 

— Aberdeen? întrebă uluit căpitanul, căscând ochii. Aberdeen 
e în Scoţia! Ești nebun? E o călătorie de două zile. Abia avem 
combustibil ca să ajungem la Trondheim. În plus, când nemţii ne 
vor dibui traseul, ne vor trimite direct pe fundul mării. Chiar 
dacă ne-am putea dubla viteza, tot nu am reuși să ajungem nici 
măcar la jumătatea drumului. 

— Atunci, îmi permiţi să folosesc radioul? îl întrebă Einar pe 


VP - 27 


ofițerul însărcinat cu radiorecepţia, care îi aruncă o privire 
căpitanului. 

— Radioul? spuse căpitanul. Frecvenţele sunt monitorizate de 
nemți zi și noapte. Nu-i așa, Svorson? 

— Da, domnule, răspunse matelotul cu câștile pe urechi. 

— Atunci, lasă-mă să încerc. Cine știe, poate frecvențele mele 
ne vor aduce noroc. Vom avea o escortă de îndată ce vom ieși 
din apele norvegiene. 

— O escortă? În numele regelui, spuneţi...? 

— Eşti patriot, nu-i așa? întrebă Nordstrum. Nu ești un 
Quisling? 

— Quisling? spuse căpitanul ridicând din sprâncene. Am luptat 
în ultimul război alături de danezi împotriva hunilor. Nu sunt 
vreun colaborator. Dar la naiba cu regele, treaba asta tot 
piraterie se cheamă. Dacă suntem prinși, veţi fi spânzurați. Dacă 
nu suntem aruncați în aer mai întâi. 

Nordstrum îşi  îndreptă pistolul spre  radiooperator, 
semnalizându-i să se ridice de pe scaun. 

— Nu avem timp să ne contrazicem, căpitane. Knudson, 
corect? 

Căpitanul încuviinţă din cap fără tragere de inimă. 

— Da, Knudson. 

— Ei bine, căpitane Knudson, fie treci la cârmă, fie îţi petreci 
restul călătoriei în cabina dumitale. Cu echipajul încuiat în 
cantină. 

— La bord sunt 140 de pasageri pe care trebuie să îi ţin în 
siguranţă, răspunse bărbatul, refuzând să se clintească. 

— Și nu _ intenţionăm să le facem niciun rău, îl asigură 
Nordstrum. Nici echipajului, adăugă el, luând staţia de recepţie 
și mergând să i-o dea bărbatului. Schimbă cursul, căpitane. 
Spune-i echipajului din sala motoarelor să înainteze cu toată 
viteza spre vest. 

— Nu vor accepta, sunt convins, răspunse căpitanul fără să se 
miște. 

— Eu cred că vor accepta, domnule. De fapt, doi dintre 
oamenii mei sunt acolo chiar în acest moment, convingându-i să 
o facă. 

Privindu-l sfidător, Knudson luă staţia de la Nordstrum și 
bombăni în barbă: 

— Vă daţi seama că vom fi cu toţii morţi până la lăsarea 


VP - 28 


nopții... 

Apăsă butonul aparatului și contactă sala motoarelor. 

— Sven, aici căpitanul. Aveţi un musafir acolo jos? 

— Aye, căpitane. Doi. Și înarmaţi. Ce se petrece? 

— Spun că trebuie să înaintăm cu viteză maximă și să 
schimbăm cursul. 

Knudson le citi noile instrucțiuni, în timp ce îl fixa cu o privire 
aspră pe Nordstrum, care spunea: Treaba asta se va sfârși 
dezastruos, vei vedea. Inginerul din sala motoarelor păru sceptic 
la început, dar în cele din urmă spuse: 

— Aţi spus spre vest, căpitane? 

— Aye, vest. Cu toată viteza, răspunse Knudson, apoi puse 
stația înapoi în furcă. 

— Mă tem, domnule, că echipajul va trebui încuiat într-o 
cameră, zise Nordstrum. În afară de cei care se vor îngriji de 
sala motoarelor și de cei responsabili cu mâncarea, desigur. 
Pentru confortul pasagerilor. Sunt sigur că înțelegeți. Acum, la 
cârmă, vă rog, spuse Nordstrum. 

Căpitanul nu se clinti. 

— Luaţi cârma, domnule, zise Kurt, trăgând piedica pistolului. 
Altfel puteţi fi sigur că o s-o preiau eu. 

Cu o expresie îmbufnată dar neputincioasă, de parcă spunea 
„Sper că știi ce naiba faci”, Knudson puse mâna pe cârmă și o 
întoarse spre stânga. Cu un șuierat puternic de la motoare, 
Galtesund viră brusc și începu să se îndepărteze de uscat. 

Oamenii de pe punte abia dacă observară schimbarea. 

— Încă un lucru, îi spuse Nordstrum căpitanului. Va face restul 
călătoriei mult mai relaxant pentru toată lumea... 

— Și care este acela? 

— Cred că armele din dotarea vasului sunt în cabina dumitale, 
ținute sub cheie. Sunt convins că îi veţi da cheile colegului meu, 
aici de faţă. 

Apoi, dându-i din nou staţia, adăugă: 

— Acum, vă rog să faceţi un anunţ pentru pasageri, să le 
spuneţi ce se petrece. 

Knudson luă receptorul și îl privi încruntat și sfidător pe Kurt. 

— Nu ne vor lăsa niciodată să ieșim din apele norvegiene. Poţi 
să fii sigur de asta. 


VP - 29 


5, 


Ziua următoare. 
Comandamentul de Coastă German, Bergen, Norvegia 


Maiorul de artilerie antiaeriană Klaus Freyn se ușura în baia 
privată de la Forţele Aeriene Norvegiene când auzi o bătaie în 
ușa biroului. 

— Un minut, vă rog, strigă el, scuturând și ultimul strop din 
vezica ce îl durea îngrozitor. 

Oricare ar fi fost afecțiunea de care suferea de aproximativ 6 
săptămâni, nu se ameliorase deloc cu antibioticele inutile care îi 
fuseseră prescrise. Era a cincea oară pe ziua de azi când avea 
nevoie la toaletă, și era abia ora 14:00. Tresări când un junghi 
dureros îi străpunse vintrea. 

— Aveţi răbdare, vin imediat. 

Ca ofițer responsabil de Comandamentul de Coastă, sarcina 
lui Freyn era să supravegheze radarul și rețeaua de 
recunoaștere aeriană pe sectorul Mării Nordului, în 
eventualitatea unor aeronave inamice aflate în misiuni de 
bombardament sau a primelor semne de asalt de coastă. Era o 
sarcină imposibilă - ştia bine acest lucru - din moment ce coasta 
Norvegiei era la fel de neregulată și necruțătoare precum rinichii 
lui. Treaba maiorului era să identifice orice intrus și să trimită un 
avion de luptă Luftwaffe sau un distrugător să neutralizeze 
amenințarea. Sau, dacă urgenţa era mai gravă, să alerteze 
Comandamentul Militar German din Oslo. Până în prezent, cu 
excepția a doua ocazii când avusese loc un exercițiu planificat, 
Freyn nu fusese nevoit să dea nici măcar un apel în anul de 
când ocupa funcția. 

Trase apa, își încheie șlițul, se spălă pe mâini și ieși din baie. 
Locotenentul Holm, care supraveghea camera radarului, stătea 
lângă biroul lui Freyn. 

— mi pare rău, Herr Maior, dar este urgent, spuse 
locotenentul. 

— Scuzele mele, chemarea naturii, domnule locotenent, 
mormăi Freyn, deși era perfect conștient că subordonații lui 
râdeau pe ascuns din pricina timpului îndelungat pe care îl 


VP - 30 


petrecea la toaletă. Ce ai acolo? întrebă el, întinzând mâna după 
raport. 

— Unul dintre avioanele noastre a reperat un vas, aparent un 
vapor cu aburi norvegian, anunţă locotenentul. Galtesund. 
Trebuia să ajungă ieri după-amiază la Stavanger, dar nu a ajuns. 

— Galtesund, repetă Freyn, luând loc la birou. Unde spui că a 
fost zărit? 

Studie raportul nepăsător. Un vapor cu aburi, asta e urgenta? 
Cărui om întreg la minte i-ar păsa de asta? 

— 56,5 longitudine nordică, 3,5 latitudine estică, citi 
locotenentul coordonatele. 

— Asta înseamnă că este...? spuse Freyn aruncând o privire 
spre hartă, încordându-și vezica și înfiorându-se. 

— Exact aici, spuse locotenentul, punând degetul pe hartă. 
Chiar în mijlocul Mării Nordului, domnule. 

— Marea Nordului? zise Freyn și se ridică brusc. 

— Corect, domnule maior. Și se îndreaptă spre vest, conform 
avionului nostru. Cu 13 noduri. Până în prezent au ignorat toate 
avertismentele radio prin care li s-a cerut să întoarcă. Din câte 
se pare, vor să fugă. 

— Să fugă? Unde? întrebă Freyn întorcându-se spre harta 
agăţată pe perete. 

— Singurul răspuns valid cred că ar fi Anglia, domnule maior. 

Freyn simţi un nod în stomac, iritația vezicii părând acum o 
nimica toată. Puse mâna pe telefon și lătră la omul de la celălalt 
capăt: 

— Fă-mi legătura cu Comandamentul Militar German. Cu 
biroul Generalului Graebner, la Oslo. 

— Generalul Graebner, domnule? întrebă surprins caporalul. 

— Graebner, da, și repede, caporal! spuse Freyn, întorcându- 
se spre Holm. Cum este vremea pe Marea Nordului la acele 
coordonate? 

Holm răsfoi raportul. 

— Nori la 2.000 m de acolo, se pare. Dar se apropie rapid. 

— Și avem vreun vas în zonă care să îi poată intercepta? 

— Mi s-a spus că nu, Herr Maior. Cel mai apropiat distrugător 
este Z32. Și se află la mai bine de 162 de mile marine spre sud. 

Freyn privi din nou harta. Trasă poziţia aproximativă a 
vaporului, apoi pe a distrugătorului. De la Bergen în Scoţia erau 
aproximativ 300 de mile marine. Cu o viteză de 15 noduri, 


VP - 31 


Anglia era la doar o zi și jumătate distanţă. Nu mai aveau cum 
să îl prindă din urmă, realiză el ignorând durerea din vezică. Ce 
naiba caută un vapor de pasageri în mijlocul Mării Nordului? 

Din foaierul biroului său, caporalul strigă: 

— Generalul Graebner pe fir, domnule. 

Freyn ridică receptorul. Graebner era responsabil cu apărarea 
aeriană norvegiană. 

— Herr General, bună ziua. Se pare că avem o situaţie aici. Un 
vapor cu aburi civil încearcă să fugă. Se pare că în Anglia... 

Îi explică situaţia, la fel și posibilitatea de a nu reuși să prindă 
vasul din urmă. 

— Nu știu, domnule. Nu am nici cea mai vagă idee de ce un 
vapor civil ar da bir cu fugiţii în Anglia. 

Generalul urlă rapid ordinul în urechea lui Freyn, care fu 
sceptic la auzul lui. 

— Sunteţi sigur, domnule? întrebă el, iar ordinul îi fu confirmat 
la fel de rapid. Atunci, va fi executat, Herr General. Vă voi 
informa de îndată ce voi avea vești. 

Palid, puse receptorul în furcă, privind absent spre hartă. 

— Scufundă-l, îi spuse locotenentului. 

— Să-l scufund, domnule? întrebă acesta, părând uluit. 

— M-ai auzit, locotenente. La ordinele mele, contactează 
comandamentul Luftwaffe în Bergen și poruncește scufundarea 
vaporului. 

— Herr Maior, permiteţi-mi să vă amintesc, Galtesund este un 
vas civil, plin cu pasageri non-militari, cel mai probabil. Oricine 
ar fi preluat controlul și deturnat vaporul, permiteţi-mi să 
sugerez să le dăm măcar un avertisment adecvat și apoi... 

— Nu mi-ai înţeles ordinele, locotenente? ripostă Freyn. 

Personal, lui Freyn nu-i păsa nici cât negru sub unghie dacă 
vaporul ajungea chiar și în afurisita de America. Singura lui 
preocupare reală era ca vezica să i se vindece cât mai repede. 
Dar ordinele erau ordine, iar el se acoperise suficient. 

— Transmite bombardierelor noastre să scufunde vaporul, 
spuse Freyn, înapoindu-i raportul. 

— Da, Herr Maior, spuse locotenentul, încuviințând ezitant din 
cap, și porni spre ușă. 

— Și, Holm... 

Ofițerul junior se întoarse în prag. 

— Fără încercări de salvare a pasagerilor de la bord. 


VP - 32 


6. 


Undeva în Marea Nordului. A doua zi pe mare. 


Prima noapte pe vapor fu lipsită de evenimente, la fel și 
dimineața următoare. Nordstrum și complicii săi sechestrară o 
mare parte din echipaj sub punte, permițându-le să rămână 
afară doar celor ale căror roluri căpitanul insistase că sunt 
esenţiale pentru buna funcţionare a vasului. Pasagerii erau 
neliniștiți, temători și furioși deopotrivă. Unii dintre ei rataseră 
întâlniri stabilite, alţii aveau familii care îi așteptau la Stavanger 
și Bergen și care nu știau nimic despre ei, ca să nu mai spunem 
de pericolul extrem care îi pândea. Șoaptele care circulau 
printre pasageri erau că nemţii nu le vor permite să plece fără 
luptă. Că luptătorii rezistenţei, oricât de justificată le-ar fi fost 
cauza, puneau pe toată lumea în pericol - copii, familii întregi - 
pentru a-și duce la bun sfârșit propria evadare. 

Dar ce altă opțiune există? se întrebă Nordstrum. Să le 
explice tuturor celor de la bord că scopul pentru care el și 
oamenii lui făceau acest lucru era mult mai critic pentru război 
decât toate chestiunile lor private? 

Nu, nu exista altă cale, știa acest lucru - nu exista nici măcar 
o alternativă rezonabilă. Făcuseră ceea ce era nevoie. Era 
război. lar microfilmul acela trebuia să ajungă în Anglia. In plus, 
avea certitudinea că nemţii vor permite vaporului să se întoarcă 
odată ce Kurt și oamenii lui vor fi plecat. 

Făcu presiuni asupra căpitanului să mărească viteza la 20 de 
noduri. 

— 20 de noduri? Vom rămâne fără cărbuni înainte să ajungem 
la jumătatea drumului. 

În dimineaţa aceea, două avioane fuseseră zărite spre est, 
având cruci de război negre și inconfundabile pe aripi. Oamenii 
arătară panicaţi spre ele. 

— Ne-au găsit! Ne veţi ucide pe toţi, spuneau ei. 

Unul sau doi îl opriră pe Nordstrum pe punte. 

— Ştii ce se va întâmpla. Nemţii nu ne vor lăsa niciodată să 
plecăm. 

— Sunt familii la bord, protestau alții îngrijoraţi, nu soldaţi. Ce 
se va alege de ele? 

VP - 33 


Einar continua să comunice prin radio cu Anglia, implorând 
sprijin aerian, transmițând constant poziţia vaporului. Dar 
mobilizarea unei escadrile de avioane pentru a escorta o navă 
civilă necesita aprobarea superiorilor, iar acest lucru lua ceva 
timp - chiar și cu o încărcătură atât de importantă ca a lor, care 
nu putea fi explicată prin radio. 

— Unde este escorta voastră acum? întrebă acuzator 
căpitanul, aruncând o privire agitată spre bombardierele 
nemțești. 

În înaltul cerului, deasupra lor, avioanele de luptă încercuiră 
vasul nu o dată, ci de două ori. Apoi, ca prin cine știe ce miracol, 
dispărură. Oamenii aclamară entuziasmați. Poate că naziștii îi 
lăsaseră să plece, la urma urmei. Dar Aberdeen tot era la 
aproximativ 300 de km periculoși distanţă. 

Orele trecură; cerul rămase liber. 

— Cum stăm cu combustibilul? îl întrebă Nordstrum pe 
căpitan pe puntea de comandă. 

— Vezi marea asta..., răspunse căpitanul - într-adevăr, apa 
devenise mai întunecată și valurile se izbeau acum de vapor. Și 
vântul bate dinspre nord-vest. Ne suflă chiar din faţă, cu 20 de 
noduri. Nu suntem echipați corespunzător pentru situaţia asta. 
Mai avem mai puţin de jumătate din combustibilul necesar. 

Mai puţin de jumătate... Nordstrum își făcu propriile calcule și 
își dădu seama că, la viteza actuală, ar face bine să intre în 
apele britanice în curând, altfel vor deveni ţinte sigure. Și dacă 
s-ar ajunge la o cursă pe mare, vasul lor nu ar putea depăși pe 
nimeni. 

— Continuă să comunici cu ei, îi spuse lui Einar. Spune-le că 
este imperativ să ne trimită o escortă. 

— Voi toţi vă credeți eroi, nu-i așa? spuse cu dispreţ căpitanul, 
încruntându-se. Dar, dacă mă întrebaţi pe mine, nu este nimic 
prea eroic în riscarea vieților unor civili nevinovaţi pentru ca voi 
să faceţi ce? Să fugiţi de naziști, să evitaţi să fiţi capturați? 

— Nu este vorba despre asta, spuse Nordstrum, încercând din 
răsputeri să își apere acţiunile, dar neputând să îi spună 
adevărul căpitanului. lar în război toți civilii sunt în pericol. 

— Atunci, ce mai este, dacă nu te superi? Nu mă înţelege 
greșit, cu toții îi respectăm pe cei care s-au revoltat împotriva 
naziștilor. Dar, după părerea mea, adevărații norvegieni se dau 
peste cap să apere vieţile compatrioţilor lor, nu să le pună în 


VP - 34 


pericol. Asta ne diferenţiază pe noi de acești..., - cuvântul care îi 
stătea pe vârful limbii, dar nu îl rosti, era „sălbatici”, Nordstrum 
era convins. Asta ne face norvegieni. 

— Transportăm ceva ce trebuie să ajungă în mâinile potrivite, 
spuse Nordstrum în cele din urmă, dar nefiind dispus să divulge 
mai multe detalii. Ceva foarte important pentru război. lar acele 
mâini sunt în Anglia, din păcate. 

— Ei bine, dacă acest ceva ajunge pe fundul Mării Nordului 
prin bunăvoința unui bombardier german, nu văd cum îţi vei fi 
îndeplinit misiunea. 

Căpitanul turnă cafea în două cești și îi dădu una lui 
Nordstrum, apoi continuă. 

— Vezi prea bine că sunt femei și copii pe vasul acesta. Mulţi 
dintre membrii echipajului meu au familii acasă... Dumneata ești 
căsătorit? întrebă căpitanul pe un ton mai blând. Suntem captivi 
aici împreună și nici măcar nu îţi cunosc numele. 

— E mai bine așa, spuse Nordstrum. Și nu, nu sunt căsătorit. 
Dar odată... 

Era pe punctul de a-i povesti despre Anna-Lisette, dar se opri 
brusc. De ce să îi povestească? Pentru a părea mai uman? 
Pentru a-i arăta la ce renunţase el însuși? Ce rost avea să intre 
în discuţia asta? 

Dar privirea căpitanului rămase fixată asupra lui. 

— Atunci, nu poţi să înţelegi cu adevărat, nu-i așa? 

Nordstrum luă o gură de cafea și se gândi la Anna-Lisette, 
apoi își feri privirea. 

— Înţeleg. 

Brusc, auzi un ţiuit ascuţit în înaltul cerului. Ridică privirea, 
protejându-și ochii de soare cu mâna. La naiba. 

— Avioane de vânătoare Messerschmitt! spuse el. Două la ora 
i E 

— Trei! strigă Jens de pe puntea exterioară. 

Cele trei bombardiere nemțești zburau în cerc deasupra 
vasului. Apoi coborâră treptat, unul câte unul, părând să se 
pregătească de atac. 

— Vedeţi? spuse panicat căpitanul, încruntându-se. V-am spus 
că vor veni după noi. Unde este preţioasa voastră escortă 
acum? Suntem o ţintă fără apărare aici. Sunaţi alarma! 

Luă interfonul și rosti răspicat în difuzor: 

— Urgenţă! Vă vorbește căpitanul. Toată lumea să părăsească 


VP - 35 


puntea. Intraţi înăuntru sau rămânetți în cușete, departe de 
ferestre, și culcaţi-vă la podea imediat! 

Toţi cei care erau pe punte îi luară speriați pe cei dragi și se 
grăbiră să se adăpostească. Pretutindeni se auzeau ţipete 
speriate și plânsete. Bombardierele plonjară până ajunseră la 
aproximativ 15 în deasupra vasului. Brusc, începură să 
mitralieze punţile, gloanțele distrugând bordajul din lemn al 
bătrânului vapor, ferestrele făcându-se ţăndări, în timp ce 
motoarele lor scoteau un ţiuit infernal și asurzitor. 

— Stăm ca o rață pe lac, suntem pradă ușoară! strigă 
căpitanul pe fundalul rafalelor de gloanţe care îi ciuruiau 
vaporul. Nava nu este construită pentru luptă, nu vom rezista 
mult. Ce plănuiţi să faceţi, să-i doborâţi cu pistoalele și cu 
puștile voastre? Trebuie să ne întoarcem. 

Avioanele trecură șuierând pe lângă vas, apoi urcară din nou 
în înaltul cerului, părând să se pregătească pentru încă o rundă. 
Nordstrum îi urmări cu binocilul, neștiind ce să facă. 

— Dacă întoarcem vaporul, poate ne vor lăsa să ne întoarcem 
din drum, îl rugă căpitanul pe Nordstrum. Altfel, runda 
următoare vor lansa bombe și ne vor scufunda, cu siguranţă. 

— Dacă ne întoarcem suntem ca și morți, oricum, zise Kurt, 
ameninţându-l pe căpitan cu pistolul, deși acum niciunul dintre 
ei nu mai credea că îl va folosi. Menţine cursul. 

— Dumneata poate ești ca și mort, dar sunt 140 de pasageri 
la bord. Eşti pregătit să îi iei pe toți în mormânt cu tine? 

Urmăriră bombardierele întorcându-se, fuzelajele argintii 
licărind în razele soarelui. 

— Ești? repetă căpitanul, fixându-l cu ochi duri pe Nordstrum. 

— Menţine cursul. 

Nordstrum îl căută din privi pe Einar. Ştia că ceea ce trebuiau 
să îi ducă lui Tronstad era de maximă importanţă și ar putea 
salva mii de vieți într-un final. Dar în acest moment aveau în 
mâini soarta a 140 de persoane - vieți norvegiene. Nu conta ce 
pățeau el și prietenii lui - probabil că ar sfârși într-o temniţă a 
Gestapoului sau ar fi împușcați de îndată ce ar pune piciorul pe 
țărm. Dar microfilmul... El conta - de aceea făceau acest lucru. 

— Se întorc! strigă Jens de pe punte. 

— Gata, suntem ca și scufundaţi, spuse căpitanul, dând din 
cap cu o certitudine fatalistă, privind avioanele. 

— Putem să tragem în ei când vor plonja din nou, spuse Jens, 


VP - 36 


trăgând piedica puștii-mitralieră. 

Nu era tocmai o armă capabilă să doboare un avion. Părea o 
idee inutilă, dar poate că le-ar întrerupe atacul. În Songvaln 
luptaseră cu mai puţin de atât. g 

— Bine, spuse Nordstrum, încuviințând spre căpitan. Intoarce 
vasul. 

— Kurt, nu, spuse Einar. Nu putem. Ă 

— Ce speranţe avem, Einar? Sunt familii la bord. Intoarce 
vasul, repetă el. 

Nordstrum nu era pregătit să trimită 140 de suflete pe fundul 
mării - toate nevinovate, copii printre ele. Se întoarse spre 
căpitan și își puse pistolul pe masă. 

— Întoarce vaporul, căpitane. Cât de repede poţi. 

— În sfârșit vorbești raţional. 

Căruntul căpitan trase brusc de cârmă, făcându-i pe toţi cei 
care stăteau în picioare în acel moment să se clatine puternic 
spre dreapta. 

La viteză maximă, vasul răspunse rapid. Chiar și cei de pe 
puntea de comandă fură nevoiţi să se agate de ceva pentru a 
rămâne în picioare. Din aer, bombardierele nemţești ar fi trebuit 
să observe schimbarea. Câștigaseră; poate acum aveau să 
oprească atacul. 

Dar pe măsură ce coborau din înaltul cerului, cu motoarele 
șuierând, nu încetiniră absolut deloc. Continuau să plonjeze 
direct spre vas cu o viteză înspăimântătoare. Fiecare avion era 
înarmat cu bombe de aproximativ 45 de kg, care puteau trimite 
pe fundul mării o vechitură ca aceasta. 

— Ticăloșii, or să ne scufunde oricum, spuse căpitanul, privind 
bombardierele apropiindu-se. Ei bine, nu și dacă am eu un 
cuvânt de spus! 

Trase puternic de cârmă înapoi spre stânga, iar vasul viră la 
tribord. Cu un șuierat de-ţi îngheţa sângele în vene, avioanele se 
năpustiră asupra vaporului. Unul lansă două bombe în timp ce 
zbură pe deasupra. Proiectilele explodară în apă, ratând la 
mustață pupa. 

— Următoarea ne va nimeri, cu siguranţă, spuse căpitanul. 

Cel de-al doilea avion se așeză în poziţie pentru lansare. 

Einar îl privi pe Nordstrum cu un zâmbet vag, vrând parcă să 
îi spună: Îmi pare rău, Kurt. S-a terminat. Aș fi vrut să nu te fi 
târât în treaba asta. 


VP - 37 


Brusc, Jens arătă spre cer. 

— lisuse, Kurt, uite! 

Spre vest, câteva siluete sclipitoare se vedeau ieșind din nori. 
La început nu erau altceva decât puncte în lumina soarelui, dar 
pe măsură ce coborau în formaţie strânsă, deveni limpede ce și 
cine erau. 

Avioane de vânătoare Spitfire - britanice, șase la număr. Mai 
rapide și mai ușoare decât omoloagele lor nemțești, care, 
zărindu-le pe urmele lor și dându-și seama că acum sunt în 
dezavantaj clar, încetară atacul și începură să urce brusc. 
Britanicii se năpustiră asupra lor, câte doi la fiecare bombardier 
nemtesc. Depășite numeric și încercuite, Messerschmitt-urile se 
retraseră în nori și continuară să se îndepărteze de vapor, 
pornind spre orizont. 

— Vedeţi? Ce părere aveți acum de escorta mea? îi strigă 
extaziat Einar căpitanului, apucându-l de umeri și scuturându-l. 

Cum nemţii dispăruseră, britanicii trecură în zbor peste prova 
și salutară înclinându-și aripile. Pasagerii se grăbiră să iasă din 
nou pe punte, fluturând triumfători braţele și aplaudând. 

Căpitanul îl privi pe Nordstrum cu un zâmbet ușurat și uluit 
deopotrivă, culoarea întorcându-i-se în obraji, luând locul 
lividităţii care demonstrase cât de aproape fuseseră de moarte. 

— Ai fost al naibii de norocos, fiule, oricare ţi-ar fi numele. 

— Nordstrum, spuse Kurt, gândindu-se că nu mai conta acum 
dacă i-l dezvăluie sau nu. Spune-mi, căpitane, există șampanie 
la bord? 

— Șampanie? Probabil glumești. Suntem un vapor cu aburi 
amărât, nu Queen Mary. Aquavit, poate. 

— Atunci scoate sticlele, spuse Nordstrum, și lui revenindu-i 
culoarea în obraji. Cred că merităm un toast. 

— Pentru britanici, spuse Einar, ochii licărindu-i. 

Nordstrum își luă Colt-ul de pe bord. 

— Da, pentru britanici. Schimbă cursul, căpitane. Spre vest 
din nou, în caz că ai uitat, spuse el, bătându-l pe spate pe 
bătrânul matelot. Aceleași reguli ca și înainte. 

Acum drumul era liber până în Scoţia. 


VP - 38 


7. 


La sediul Nasjonal Samling din Rjukan, Căpitanul Dieter Lund 
răsfoia raportul poliţiei. 

Cu două zile în urmă, un coleg ofiţer NS pe nume Oleg Rand 
dispăruse între terminalele de feribot Tinnoset și Mael, în drum 
spre Rauland. Nu era un ofițer oarecare, observă rapid Lund. Era 
un tovarăș Hirden, ca el însuși, una dintre brigăzile de încredere 
ale guvernului Quisling. Fiind prefect NS pentru regiunea 
Telemark, sub conducerea Gestapoului local, era treaba lui Lund 
să investigheze dispariţia, din moment ce persoana dispărută 
era de origine norvegiană. Rand fusese văzut ultima oară de 
către controlorul de bilete din Tinnoset, când se îmbarcase pe 
feribot, apoi dispăruse ca prin magie. Ofiţerul dispărut era un 
locotenent decorat într-o gardă de elită, aflat într-o misiune 
personală care îi fusese încredinţată de către Generalul 
Amundson din Oslo - nu era tocmai genul de persoană care și-ar 
abandona brusc datoria dintr-un moft sau ar dezerta. Era 
evident că ceva se întâmplase. Dar trecuseră două zile și nimeni 
nu scotea un cuvânt despre asta - nici pasagerii de pe feribot pe 
care Lund reușise să îi interogheze imediat după sosirea vasului, 
nici echipajul. De fapt, spre surprinderea (și suspiciunea) lui, 
nimeni nu părea să își amintească să-l fi văzut măcar pe bărbat 
- o figură stridentă, într-o uniformă Hirden cenușie, un ofiţer 
devotat și decorat. Desigur, Lund știa că nimănui nu îi plăcea să 
ajute NS, ai cărui membri erau priviţi drept trădători care 
executau bucuroși ordinele naziștilor, trădători ai regelui. Dar 
Lund avea metodele sale. Dubla raţia cartelei vreunui suflet 
nevoiaș sau facilita achiziţionarea unor medicamente necesare; 
ajuta un cetăţean a cărui soţie avea un văr ce intrase în 
probleme cu legea. Și în ciuda dispreţului tacit pe care Lund îl 
simţea în fiecare zi, citindu-l în privirile celor alături de care 
crescuse în această regiune și pe care îi știa de aproape 30 de 
ani, un bun investigator cunoștea întotdeauna modalităţi de a 
străpunge tăcerea publică. 

lar Lund le avea pe ale sale. 

Unul dintre membrii echipajului, al cărui văr era în închisoare 
sub acuzaţia de acte de vandalism minore, recunoscu în cele din 
urmă, la interogatoriu, că ofițerul NS se aflase la bordul 


VP - 39 


feribotului și că se înecase în timpul traversării lacului. 

— S-a înecat? întrebă Lund, simțind că în sfârșit are o pistă. 
Cum? 

— Au spus că omul a vrut să înoate. Dar a fost clar, l-au 
aruncat peste bord. 

— Ce spui acolo? întrebă Lund, simțind cum sângele începe să 
îi gonească prin vene, întrucât aceasta era crimă - crimă 
împotriva statului. Cine? vru el să știe. 

— Doi dintre pasageri, răspunse  matelotul, ridicând 
neputincios din umeri. Îmbrăcaţi în muncitori. Dar nu se purtau 
ca atare. 

— Muncitori...? 

Nu existau prea mulţi muncitori în regiune cu tupeul de a face 
un lucru atât de sfidător și rebel. 

— Aș vrea să te uiţi la câteva fotografii, spuse Lund, 
deschizând sertarul biroului său și scoțând un dosar. 

Matelotul bâigui că doar atât știe și că trebuie să plece. Se 
ridică și dădu să iasă din birou. 

— Desigur, îţi înţeleg perfect ezitarea, spuse Lund, mimând 
compasiunea pentru postura în care se găsea omul și punând 
albumul cu fotografii pe masă. Doar dacă nu cumva, desigur, 
vrei ca vărul tău să fie scos din închisoare, pus la zid și împușcat 
pentru simplul motiv că a spart vitrina unui magazin la beție. Ar 
fi mare păcat. Mi-ar fi peste puteri să fac ceva. 

Bărbatul păli și toată forța păru să i se scurgă din picioare în 
timp ce se așeză din nou. 

— Bun, spuse Lund deschizând albumul. Nu te grăbi. 

Alb ca varul, omul răsfoi alene paginile cu chipuri. Era evident 
că o face împotriva voinţei și principiului de a nu-și trăda 
compatrioţii. Dar pentru Lund nu conta, acum era aici. Un chip 
asupra căruia păru să zăbovească un moment în plus îi 
aparţinea unui camarad cu aspect de puștan din Vigne, un sat 
din apropiere, despre care se știa că se numără printre membrii 
Armatei Libere. Strollman era numele rebelului. Jens. Lund îl 
opri, punându-și mâna pe braţul lui când îi observă ezitarea, 
ochii licărindu-i sălbatic: 

— El a fost? 

În cele din urmă, matelotul ridică încet privirea. 

— E unul dintre ei. 

Sângele începu să gonească prin venele lui Lund. Al lui era. 


VP - 40 


— Și celălalt...? 

Puse din nou albumul cu fotografii în faţa omului. Celălalt 
putea fi oricine, Lund știa acest lucru. Oricine dintre cei 1.000 
care luptau alături de Strollman în rezistenţă. Nici măcar nu era 
obligatoriu să fie de-al locului. Dar în timp ce membrul 
echipajului continuă să răsfoiască albumul, Lund deja își făcuse 
o vagă idee. 

Dacă unul dintre cei doi era acest Strollman, celălalt era 
probabil un prieten de-al lui. Lund cunoștea și el un tip care se 
număra acum printre partizani. Crescuseră împreună. Începu să 
cotrobăie prin dosarele din sertar, de unde scoase o fotografie 
mai veche. Era luată din albumul școlar și era singura pe care o 
avea cu acest bărbat. 

— Uită-te aici, îi spuse omului, apoi așteptă. 

Incet, bărbatul oftă și ridică din umeri aproape imperceptibil. 

— Da. Și el. 

— Doar ei doi? 

Omul oftă din nou. 

— Da, doarei. 

— Mulţumesc, spuse Lund, apoi închise albumul și zâmbi. 
Cred că dovezile împotriva vărului tău au fost rătăcite pe 
undeva. 

Kurt Nordstrum. 

Lund îl cunoștea bine. Era cu un an mai mare decât 
Nordstrum, dar la școală, cum clasele erau mici și copiii puţini, 
toată lumea cunoștea pe toată lumea. Îi știai chiar și pe cei pe 
care îi priveai din spatele clasei și îi urai în secret. Nordstrum și 
prietenii săi erau cunoscuți drept luptători în armata regelui, sau 
ce mai rămăsese din ea - o rezistenţă zdrenţuită. La început le 
dăduseră multă bătaie de cap nemților în munţi, la Lillehammer 
și Voss. Lund privi îndelung chipul aspru, dar chipeș. Nordstrum 
fusese mereu liderul, genul de puști admirat de toţi. Dacă ar 
prinde acest ţipar alunecos, ar putea cu ușurință să mai 
primească o distincţie pe rever. 

La școală, Lund stătuse întotdeauna în spatele clasei, privind 
cum toate fetele și toată atenţia se îndreaptă spre oameni 
precum Nordstrum, descurcăreți care nu păreau să depună mari 
eforturi și care erau întotdeauna prompti în răspunsuri. Totul 
părea să le vină ușor și firesc. Nu știau ce înseamnă să fii nevoit 
să câștigi respectul celorlalţi, să tânjești după asta. Așa cum 


VP - 41 


fusese cazul cu Lund, pentru care nimic nu venise fără efort și 
comploturi plănuite cu grijă. 

În urmă cu mulţi ani, Lund fusese convins că drumul pe care îl 
alesese era o cale de a elibera Norvegia din capcana 
liberalismului și datoriilor. Știa că servește un guvern-marionetă 
care ţine isonul naziștilor. Ştia că e disprețuit de majoritatea 
compatrioților săi; chiar și cei care îi ofereau informaţii erau de 
obicei plătiţi pentru ele sau așteptau favoruri, la fel cum tocmai 
se întâmplase cu marinarul de mai devreme. Trudi, soţia lui 
durdulie și ambițioasă, îl împinsese întotdeauna în această 
direcție. 

— Nu te vei alege cu nimic din războiul ăsta. Nemţii vor 
învinge, vei vedea. 

Femeia pledase pentru acest deznodământ încă de la început. 

— Ei au voința de a lupta. Și îi vor căuta în jur pe cei 
asemenea lor, pe cei care i-au ajutat, Dieter. Și ce vei face tu 
când se va întâmpla acest lucru? întreba ea privindu-l cu 
dispreţ. Vei ștampila acte de identitate și vei procesa vize. O 
dată în viaţa ta, Dieter, trebuie să fii de partea triumfătoare. 
Înţelegi? 

Apoi își domolea tonul și îl mângâia iubitoare pe păr, 
așezându-i blând capul pe sânul ei, în timp ce el nu își putea 
stăpâni erecţia. 

— Altfel, care este rostul pentru toate astea? continua ea. 
Pentru toată vărsarea asta de sânge groaznică. Nu se va 
termina bine. 

Dar acum, toate ideile grandioase care îl motivaseră la 
început se stinseseră, iar Lund fusese atras într-o vâltoare 
sumbră: băieţi tineri, copii practic, luaţi din casele lor în toiul 
nopţii; interogatorii în care procedurile obișnuite nu erau 
eficiente; încarcerări care sfârșeau la lagărul de concentrare de 
la Grini, de unde nu se mai auzea niciodată de nimeni. Lund nu 
putea să nu observe privirile ferite sau dușmănoase pe care le 
primea când mergea pe străzile din satul natal. Dar măcar acum 
cineva îl observa. Înainte nimeni nu îl băgase vreodată în 
seamă, nu până să îmbrace uniforma Hirden. 

— Cineva trebuie să menţină ordinea, le spunea el celor care 
îl întrebau de ce îi servește pe naziști. La urma urmelor nu 
contează pentru cine o mentii, câtă vreme e ordine. 

Dar acum, după doi ani de război, lucrurile începeau să o ia la 


VP - 42 


vale. Trudi se înșelase - nemţii nu câștigau. Dimpotrivă, părea 
că pierd controlul. Incepuse să le fie din ce în ce mai greu să 
păstreze teritoriul pe care îl ocupaseră. Se zvonea că lucrurile 
nu merg deloc bine, nici aici, nici în est. Cu toate acestea, se 
dovedise că Rjukan avea și o parte bună. Satul era „cloșca cu 
ouăle de aur”, după cum îl poreclise supraveghetorul 
Gestapoului, Muggenthaler. 

— Cloșca ce ne va ajuta să câștigăm războiul, în ciuda 
direcției în care progresează lucrurile pe teren. 

Orice ar fi fost produs acolo sus, la centrala Norsk Hydro, Lund 
știa că trebuie protejat cu orice preţ. Era un drum încă deschis 
pentru el, care avea să îl ajute să întoarcă toată această situaţie 
urâtă în favoarea lui și a lui Trudi. 

Și îi căzuse direct în braţe, în punctul acesta îndepărtat de pe 
hartă, unde el fusese nevoit să crească în umbra altora. Acum 
deţinea o funcţie de mare responsabilitate. Adevărul era că nu 
știa exact ce se petrecea sus în munte, la centrală, doar că se 
zvonea că are o valoare militară extrem de mare. lar Lund știa 
că așa cum îţi așterni, așa dormi, astfel că acum cariera lui 
depindea de protejarea producţiei elixirului magic. Altfel, ar fi 
târât la zid și împușcat și el într-o bună zi - dacă nu de către 
nemți, cu siguranță de compatrioţii săi, dacă Aliaților li s-ar 
permite să câștige. Chiar oamenii pe care acești Kurt Nordstrum 
și Jens Strollman îi ajutau să învingă. 

Lund puse cele două fotografii pe birou, una lângă alta. Nu 
era vorba doar despre uciderea unui coleg ofițer, o crimă 
împotriva statului. Pentru Lund era o chestiune de 
autoconservare, care periclita cel mai clar și preţios angajament 
pe care și-l luase în toată viața sa. 

Dar ce căutau acești doi indivizi înapoi aici, după doi ani de 
război? 

Poate că Nordstrum venise să își vadă tatăl? Bătrânul încă 
locuia aici, singur - oamenii lui îl ţineau sub supraveghere și se 
știa că starea de sănătate a bărbatului nu e tocmai bună. 
Probabil că atacul asupra ofițerului Hirden pe feribot nu fusese 
un lucru plănuit, ci doar o tentaţie care se ivise la orizont și 
căreia cei doi nu îi putuseră rezista. Aceasta era slăbiciunea 
acestor partizani - erau nesăbuiţi. Acţiunile lor nu erau 
temperate de autocontrol, iar acest detaliu avea să le aducă 
pieirea într-o bună zi. 


VP - 43 


Nu, Lund începu să fie din ce în ce mai convins că întoarcerea 
lor aici, în acest loc de o importanţă secretă, avea legătură cu 
ceea ce se petrece la Norsk Hydro. 

În urmă cu o zi, pe biroul lui sosise un raport cu privire la 
deturnarea unui vapor civil de la ruta sa spre Stavanger. Intre 
timp, Lund auzise că vasul e acum în largul mării. Se 
presupunea că se îndrepta glonţ spre Anglia. La început, Lund își 
spusese că era un act de piraterie, dar nu lipsit de curaj și 
voinţă. Fu nevoit să recunoască - doar anumiţi oameni au acest 
tip de curaj. lar acum era convins că îi cunoaște pe cei din 
spatele actului. 

Îi va prezenta aceste descoperiri lui Muggenthaler, împreună 
cu cele două fotografii. Toate piesele puzzle-ului se potriveau. 
Dar de ce...? Un vapor cu aburi. De ce nevoia de a-ţi asuma un 
risc atât de cutezător? 

Pentru a fugi în Anglia. Sigur acesta era motivul. 

Poate că îl pierduse pe Nordstrum pentru moment, dar cu 
siguranţă bărbatul avea să se întoarcă. Oamenii ca el se întorc 
întotdeauna - nu doar pentru că aveau o luptă de dus și voința 
de a o face, ci pentru că un bărbat ca Nordstrum credea în 
dreptate, nu prudenţă. lar ceea ce îi motiva pe oamenii că el nu 
era nevoia de autoconservare sau de atenţie. Lund chicoti; asta 
făceau oamenii ca el însuși. 

Ce îi motiva pe cei ca Nordstrum era datoria, credința în ceva 
ce își închipuiau a fi mai important decât ei înșiși. Și exact acest 
lucru avea să le aducă sfârșitul, Lund era sigur de asta. 

Niște romantici. Niște proști. 

Lund puse fotografiile într-un dosar, îl ștampilă ca fiind 
OFICIAL. CHESTIUNE DE SECURITATE NS și îl lăsă pe marginea 
biroului. 

Nordstrum, nenorocitul era întotdeauna liderul. Exact ca pe 
vremuri. 

Dar data viitoare, Lund va fi pe urmele lor, ca albina la miere. 

Data viitoare, el avea să fie cel care îi aruncă pe ei peste 
bord. 


VP - 44 


8. 


Două zile mai târziu, Nordstrum, Einar, Jens și tovarășii lor 
pășiră pe ţărmul scoţian - iar Galtesund, fără combustibil, însoțit 
de un distrugător britanic și o flotă de bărci de pescuit curioase, 
ancoră în Portul Aberdeen. Pasagerii ieșiră agitaţi pe punţile 
vasului, neștiind la ce să se aștepte. Intenţionaseră să ajungă pe 
coasta norvegiană, nu pe cea britanică. 

Leif Tronstad, purtând o beretă roșie și uniformă cu trei stele 
pe revere, înaintă pe ponton pentru a-i întâmpina. Era însoţit de 
un civil cu palton și melon negre și de un ofițer britanic rumen în 
obraji, care purta uniforma de gală. Nordstrum și Einar își luară 
rămas-bun de la căpitan. 

Tronstad era o persoană foarte respectată în Norvegia, un om 
de știință renumit care studiase la Berlin împreună cu Bothe și 
Strassmann, în prima linie a programului nuclear german 
intitulat  uranverein, apoi devenise profesor de chimie 
anorganică la universitatea din Trondheim. Fusese nevoit să 
fugă de nemți după ce dezvăluise secrete despre armamentul 
V3 și își croise drum spre Anglia prin Suedia. Acum deţinea 
rangul de maior în Armata Norvegiană Liberă. Avea părul blond 
și sârmos, ochi albaștri ageri și un zâmbet permanent, care 
astăzi părea deosebit de larg. Și o pipă pe care o purta 
întotdeauna cu el. 

— Mulţumim pentru escortă, spuse Einar, îmbrăţișându-l 
călduros. Nici nu ai idee cât de oportună a fost. Fără escortă am 
fi ajuns pe fundul mării. 

Apoi îi prezentă pe ceilalți membri ai echipei. Nordstrum se 
simţea onorat să cunoască un erou naţional atât de stimat. Își 
strânseră cu toţii mâinile. 

— Imi pare rău că a durat atât de mult, răspunse în engleză 
savantul transformat în agent de informaţii. Și că a trebuit să fie 
atât de dramatic. Dar nu e ușor să strângi o escadrilă de Spitfire 
pentru un vapor civil norvegian. 

— Mai bine mai târziu decât niciodată, după cum spunem noi, 
zise britanicul cu palton, al cărui nume era Gubbins și care le 
fusese prezentat ca făcând parte dintr-o organizaţie numită 
SOE. In orice caz, ne bucurăm că aţi ajuns cu bine. A fost o 
ispravă foarte inteligentă. 


VP - 45 


— Care sper să merite, pentru Dumnezeu, răspunse Einar, 
cotrobăind prin buzunarele pantalonilor și scoțând un tub de 
pastă de dinţi rulat - scopul acestei întregi aventuri. Poftim. 
Aproape că a ajuns pe fundul mării. 

Tronstad rânji. 

— V-aţi deranjat atât de mult pentru o chestiune de igienă 
personală. Foarte amabil din partea ta, prietene, dar, îmi pare 
rău să spun, au pastă de dinţi și aici în Scoţia. Chiar și în vreme 
de război. 

— Este de la Jomar Brun, de la centrala Norsk Hydro din 
Vemork. Cred că îl cunoști. 

— Așa ar trebui, spuse Tronstad trăgând din pipă. Eu l-am 
angajat. 

— Ei bine, cred că vei găsi ceva foarte valoros înăuntru. Brun 
a spus că este vital ca tubul ăsta să ajungă în mâinile tale. 

— Ei bine, v-aţi îndeplinit misiunea, băieţi, spuse Tronstad 
încuviinţând din cap spre cei cinci bărbaţi care stăteau înaintea 
lui în haine murdare de muncitori. Și dacă Brun a fost cel care v- 
a împins să faceţi acest lucru, nu am nici cea mai mică îndoială 
că ceea ce mi-aţi adus a meritat efortul. 

— Ce se întâmplă sus acolo la Vemork, dacă nu vă deranjează 
că întreb? zise Nordstrum. Zilele astea pare că sunt mai mulţi 
nemți în Rjukan decât în Berlin. 

— Afaceri, unele foarte murdare, fu răspunsul savantului. Dar 
care merită efortul pe care l-aţi depus pentru a aduce tubul ăsta 
aici, zise Tronstad, punând tubul de pastă de dinţi în buzunarul 
hainei. Pentru moment, sunt convins că v-ar plăcea să vă spălațţi 
și să vă schimbaţi în haine curate. Poate în unele militare, dacă 
sunteți de acord? 

Vreme de doi ani luptaseră îmbrăcaţi în piei de animale și 
pulovere zdrenţuite - orice gioarsă care să-i ţină uscați și 
protejaţi de frig. Gândul unor uniforme adevărate îi entuziasmă 
pe cei cinci bărbaţi. 

— Da, ne-ar plăcea, răspunseră la unison. 

— Și cine a pus la cale această mică escapadă a voastră, dacă 
îmi permiteţi? întrebă ofițerul britanic, un colonel pe nume 
Wilson, care le fusese prezentat drept comandantul unităţii de 
Operaţiuni Speciale din Armata Norvegiană Liberă. 

— Presupun că eu sunt acela, domnule, răspunse Nordstrum 
ridicând din umeri, neștiind dacă va fi felicitat sau mustrat 


VP - 46 


pentru riscarea vieților atâtor compatrioți. Kurt Nordstrum, 
adăugă el, neștiind dacă să salute sau să îi strângă mâna 
omului. 

— Ai văzut ceva acţiune, soldat? întrebă colonelul. 

— Da, domnule, răspunse Kurt încuviințând din cap, încântat 
să fie numit astfel după atât de multe luni petrecute fără un lanţ 
ierarhic clar. La Narvik, Tonneson și în valea Gudbrandsdalen. Și 
prin alte părţi. 

— Tonneson? întrebă Tronstad sobru. Am auzit că a fost urât 
acolo. 

— Da, a fost, spuse Nordstrum. Dar am rezistat cât de mult 
am putut. 

— Și vreţi să continuaţi să luptaţi, nu-i așa? 

— Să continuăm? Până când nemţii vor pleca din Norvegia, 
nicio zi în minus. Cred că toţi suntem de aceeași părere, 
domnule, dacă îmi permiteţi să vorbesc în numele tuturor. De 
aceea ne aflăm aici. 

— Bun. Și care era rangul tău, fiule, în regimentul de acasă? 
întrebă colonelul britanic. 

— Rang? zise Nordstrum ridicând din umeri. Nu am avut 
ranguri. Noi doar îl serveam pe rege. 

— Era sergent, interveni Jens. Cel mai bun pe care l-am avut. 

— Sergent, spui? zise colonelul, venind în faţa lui. 

— Doar pentru că am o ţintă bună cu arma, domnule, 
răspunse Nordstrum, mustrându-l pe Jens cu o privire tăioasă. 

— Ei bine, acum îl servești pe rege în calitate de locotenent, 
dacă ești de acord. Bine ai venit în Compania Linge, ofițer. Și 
felicitări! 

— Locotenent! spuse Einar, căscând ochii mari. 

Işi frecă încheieturile degetelor pe piept, de parcă ar fi lustruit 
o medalie, și salută. 

— Nu te deranja, soldat. Și tu ești locotenent de-acum. 

— Doi locotenenţi! exclamă Jens. Cred că armata duce lipsă 
de ofițeri aici. Dacă se împart grade, să știți că și eu am făcut 
parte din echipa lor. 

— Ei bine, va trebui să ne gândim la ceva și pentru voi, spuse 
colonelul. Ar putea exista câteva distincţii și pe uniformele 
voastre în viitor. 

— Distincţiile sunt bune, domnule, spuse Jens, rânjind larg. 

— Și ce este, mai exact, Compania Linge, domnule? îl întrebă 


VP - 47 


Nordstrum pe colonel. Dacă îmi permiteți? 

— Facem una alta, răspunse colonelul, zâmbind evaziv. Vei 
afla destul de curând. Judecând după ceea ce am văzut deja, 
cred că te vei potrivi de minune. 

— Toţi vă veţi potrivi de minune! spuse entuziasmat Tronstad. 
Dar acum cred că ar trebui să îi lăsăm pe acești oameni să pună 
piciorul pe Insulele Britanice, îi spuse el bărbatului cu melon. lar 
noi vom arunca o privire la ceea ce ne-aţi adus, adăugă el, 
strângând tubul de pastă de dinţi în mână. 


9. 


12 iulie 1942 
La 4 luni după sosirea vasului Galtesund la Aberdeen 


Colonelul Jack Wilson mergea pe o alee îngustă din Londra, 
îndreptându-se spre adresa din Strada Baker nr. 82, aflată la 
doar câţiva kilometri de Whitehall”. Era unul dintre cei șase 
bărbaţi chemaţi la întâlnire, care intrară pe rând în clădirea 
mohorâtă, deținută cândva de Marks & Spencer. Toţi purtau 
costume închise la culoare și serviete sobre. Ajuns la adresă, 
Wilson sună de trei ori, apoi de încă două, acesta fiind codul 
care descuia poarta laterală cu grilaj din fier. Aleea din spatele 
ei conducea spre sediul SOE, cea mai secretă componentă a 
serviciului britanic de informaţii. 

SOE era o organizaţie foarte independentă, aflată în 
subordinea Ministerul de Război. Scopul ei declarat era să 
promoveze „nemulțumirea și, pe cât posibil, revolta în toate 
teritoriile inamice și ocupate; să îngreuneze eforturile de război 
ale inamicului prin sabotaj și conflicte cu partizanii”. Misiunea 
organizaţiei era să antreneze agenţi de teren care să producă, 
pe teritoriile lor natale, cât mai mult haos și, în cele din urmă, să 
întrerupă activitatea inamicului în toate modurile posibile. 

SOE era atât de eficientă, încât nemţii chiar scorniseră o 
poreclă pentru ea: „școala internaţională de gangsteri”. 

Dintre ceilalţi cinci bărbaţi care urcară la etajul al treilea și își 


3 Stradă londoneză recunoscută drept centrul puterii în Marea Britanie. Aici își au 
sediul numeroase instituţii ale Guvernului Britanic, inclusiv Ministerul Apărării. (n.r.). 


VP - 48 


ocupară locurile în jurul mesei de conferinţă - folosite odată 
pentru a lua deciziile cruciale de achiziţionare a costumelor și 
cravatelor bărbătești - doi reprezentau Whitehall: Lord Arthur 
Brooks, de la Combined Operations, și Dr. Brant Kelch, profesor 
de științe aplicate la Cambridge și consilier personal al lui 
Churchill pe probleme științifice. Ceilalţi erau militari, deși în 
ziua respectivă nu purtau uniformă: Maiorul General Colin 
Gubbins, ofițer superior al SOE; Leif Tronstad, cândva om de 
știință și acum maior în Armata Norvegiană Liberă; și 
Locotenent-comandorul Henneker, fost membru al regimentului 
scoţian Royal Highlander și strateg al operaţiunilor SOE. Wilson 
se afla pentru prima dată în compania unor asemenea nume 
sus-puse de la Whitehall. În urmă cu doi ani, atunci când Wilson 
aplicase pentru această slujbă, Gubbins, care îl cunoștea de pe 
vremea facultăţii, îi spusese: 

— Cred că este un loc pentru tine, Jack. Șeful departamentului 
norvegian. 

— Norvegia? spusese vizibil dezamăgit Wilson. 

Avea 45 de ani pe atunci și o judecată limpede, dar era pripit 
în acţiuni. Era cu 10 ani mai mare decât ofiţerii care aveau 
posturi bune, iar aceea era ultima lui șansă de a face ceva 
important. lar Scandinavia era la fel de aproape de front ca 
Londra de Edinburgh. 

— Ai răbdare, Jack, îi spusese Gubbins. Vei vedea, mingea va 
ajunge și în careul tău. 

lar acum se întâmplase. 

— Aţi avut ocazia să analizaţi filmul? îl întrebă Lord Brooks pe 
Gubbins. 

Brooks era un om greu, care beneficia de încrederea 
amiralului Mountbatten și a primului-ministru. 

— Da, domnule, răspunse Gubbins. Maior Tronstad, cred că ar 
fi mai bine să detaliezi dumneata răspunsul. 

— Mulţumesc, domnule. 

Savantul norvegian se ridică. Luă un indicator și încuviinţă din 
cap spre un asistent, apoi merse lângă un ecran de proiecţie pe 
care apărură câteva fotografii ale centralei Norsk Hydro de la 
Vemork. 

— Ceea ce vedeţi acum pe ecran, domnilor, este uzina unde 
este produs oxidul de deuteriu. 

Simpla imagine a clădirii provocă un mormăit printre cei care 


VP - 49 


nu o mai văzuseră înainte. 

— Seamănă cu Castelul Edinburgh, interveni Lord Brooks, 
vorbind despre masiva construcţie cu șapte etaje, din beton, 
cocoţată deasupra văii râului, pe o stâncă periculoasă. 

— Da, după cum puteţi vedea e înghesuită în ceea ce este, 
practic, un defileu impenetrabil, spuse Tronstad. Este una dintre 
cele mai periculoase și inaccesibile locaţii din Europa. Stâncile 
de deasupra ei sunt efectiv imposibil de escaladat. Un singur 
pod suspendat - chimistul norvegian arătă o fotografie cu 
indicatorul - permite accesul cu mașina sau camionul și, 
desigur, este supravegheat zi și noapte. Defileul în sine este 
atât de adânc și abrupt, încât nici măcar în mijlocul verii soarele 
nu ajunge pe fundul văii. De fapt, muncitorii de la fabrică sunt 
trimiși cu vagonetul spre vârful muntelui pentru a-și lua doza 
zilnică necesară de soare. 

— Incântător, pufni consilierul științific Brant Kelch. 

— Subscriu, spuse Tronstad. Deși chiar am fost încântat să 
lucrez acolo vreme de patru ani. Compresoarele de electroliză a 
apei grele sunt localizate la subsolul clădirii principale, după 
cum veţi vedea în următoarea fotografie... 

Incuviinţă din cap spre asistent, iar pe ecran apăru o nouă 
imagine: două rânduri a câte nouă compresoare din oţel 
inoxidabil, cu rețele de fire, tuburi, furtunuri și manometre 
ieșind din ele, fiecare compresor având sub el o canistră, pentru 
a capta preţioasele picături de apă grea. 

— Cea mai bună cale de acces către ele ar fi prin subsol. 
Există o ușă pe un perete lateral al clădirii. Inginerul-șef Brun, cu 
care păstrăm în secret legătura, spune că locul este apărat în 
permanenţă de 20-30 de gardieni. Există turnuri de pază aici - 
arătă din nou cu indicatorul, de data aceasta câtre o fotografie 
aeriană a terenului înconjurător - și aici, lângă pod. Gardienii fac 
inspecția perimetrului din oră în oră. După cum puteţi vedea, 
întreaga construcţie este înconjurată de garduri din sârmă 
ghimpată. De asemenea, au început să mineze terenul din 
spatele uzinei, în jurul uriașelor turbine de apă, unde accesul de 
pe fundul văii este cel mai ușor și de unde nemţii își închipuie că 
ar porni orice atac. Să cobori în rapel pe stâncile astea - 
Tronstad plimbă indicatorul pe stâncile abrupte de deasupra 
centralei, dinspre vidda - ar fi practic imposibil pe timpul nopţii, 
chiar și pentru cei mai experimentați alpiniști, lăsând la o parte 


VP - 50 


armele și cantităţile de explozibil care ar trebui să nu lipsească 
din bagajul niciunui sabotor. Deși sistemul de apărare al fabricii 
nu este imbatabil, nemţii consideră - rezonabil, de altfel - că 
izolarea locației și natura însăși reprezintă cea mai bună 
apărare. 

— Nu putem să bombardăm, pur și simplu, centrala? sugeră 
Lord Brooks, căutând sprijin din priviri, printre cei de la masă. 
Avem bombardierele Halifax și Sterling care pot face drumul 
dus-întors. Americanii au acum noile B-17. Mi s-a spus că le 
pregătesc și pentru bombardamentele pe timp de zi. 

— Mă tem că aceasta nu este o opţiune, deși ar putea părea 
la prima vedere, spuse Maiorul General Gubbins. Din punct de 
vedere geografic, defileul este prea îngust pentru ca avioanele 
noastre să poată pătrunde atât de aproape. lar de la o înălţime 
mai mare, precizia unei asemenea lovituri ar fi îndoielnică - 
centrala este construită din beton armat și este mult prea bine 
protejată de stânci. Ca să nu mai vorbim despre vreme, care 
reprezintă o provocare constantă și pare să se schimbe la 
fiecare oră. Și oricum, Maiorul Tronstad aici de faţă are alte 
obiecţii la adresa unui raid. 

— Orice tentativă de bombardament ar fi haotică, iar 
pagubele în satul Rjukan din apropiere ar fi complet 
inacceptabile. În asemenea condiţii, bombele rătăcite ar putea 
lovi rezervoarele cu amoniac lichid, punând în pericol întreaga 
comunitate. Vă asigur că niciun norvegian nu v-ar ajuta cu bună 
știință în acest demers. 

— Chiar și după ce am stabilit ce se va întâmpla dacă nu 
oprim ceea ce se întâmplă acolo? întrebă Lord Brooks. 

— Trebuie să înțelegeţi că, pentru norvegieni, munții și marea 
sunt trupul naţiunii. Dar compatrioţii noștri sunt sângele ei, 
spuse Tronstad, punând indicatorul pe suportul său. Nici măcar 
unul singur nu v-ar sprijini, vă asigur. 

— În regulă, încuviinţă Lordul Brooks, întorcându-se apoi spre 
Gubbins. Deci presupun că alternativa este să introduceţi pe 
cineva înăuntru? 

— Domnule comandant..., Gubbins se întoarse spre Henneker, 
strategul său, despre care Wilson știa că acţionează ca la carte. 

— Nu pe cineva, spuse Henneker. O echipă. Deși va trebui să 
fie suficient de mare cât să îi poată învinge pe gardieni și destul 
de agilă cât să iasă de acolo de îndată ce și-au făcut treaba. 


VP -51 


Permiteți-ne să mai studiem puţin chestiunea și ne va veni o 
idee. 

— Deci, ca să fie clar, spuse Lordul Brooks scanând chipurile 
din jurul mesei, am înţeles cu toţii despre ce este vorba? 

Se întoarse spre Kelch, profesorul, și continuă: 

— Apa asta grea... Nici eu nu aș ști să o diferenţiez de 
limonadă, dar suntem de acord că producţia ei nu trebuie lăsată 
să continue. 

— Ne-am consultat cu Generalul Groves și Comitetul 
Metalurgic din Statele Unite, spuse Kelch, iar dumnealui este 
complet de acord. O asemenea armă, dacă i s-ar permite să 
progreseze, ar avea consecinţe inimaginabile. Să distrugem 
rezervele de apă grea ale nemților și capacitatea lor de a 
produce altele este singura cale de a-i opri dezvoltarea. 

— Cât despre Comandamentul de Război, pot spune că 
premierul a dat același verdict, spuse Brooks privind spre cei din 
jurul mesei, apoi arătă spre ecran. Acest inginer-șef Brun, care 
este înăuntru, el a făcut aceste fotografii? 

— Cele din interior, da, răspunse Tronstad, scuturându-și 
pipa. 

— Atunci, se pare că ne-a făcut un serviciu destul de mare. 

— Într-adevăr, zise Tronstad, aprobând din cap. Dar cea mai 
îngrijorătoare parte este ceea ce mi-a transmis în notițele lui. 

Scoase o foaie de hârtie și o plimbă de la unul la altul. Pe 
partea de sus a hârtiei scria în germană: Strict secret. Biroul 
Ministerului de Război. Proiectul Uranverein. Fragmentele-cheie 
erau subliniate: Din ordinele Comandamentului Suprem 
German, primite pe data de 25 iunie, se ordonă sporirea 
capacității D2O de la 1,5 la 4,5 tone pe an. 

— 4,5 tone...? spuse Brooks ridicând din sprâncenele albe. 
Credeam că o tonă este suficient. 

— Tocmai de aceea este îngrijorător, spuse Tronstad. Cu o 
asemenea cantitate, nu este greu de imaginat ce vor să facă 
nemţii: să testeze această armă în maxim un an. 

Brooks luă hârtia și o citi cu atenţie. 

— Atunci, mai bine am trece la treabă, domnilor. Vorbesc în 
numele primului-ministru și al întregului Comandament de 
Război când spun că ameninţarea apei grele este prea mare 
pentru a fi ignorată. Trebuie făcut ceva în această privință. 
Suntem cu toţii de acord? 


VP - 52 


— Da, spuse Brant Kelch încuviințând din cap, ștergându-și 
ochelarii. 

— Și eu, spuse Tronstad. 

Henneker și Wilson încuviinţară și ei. 

— Deci, asta este, îi spuse Brooks lui Gubbins. Puneţi-vă 
mintea la contribuţie, și rapid. 

Apoi lordul de la Whitehall se ridică, își băgă dosarele înapoi 
în servietă și închise clema. 

— Desigur, domnule, spuse Gubbins, ridicându-se la rândul lui 
și aruncând o privire fugară spre Henneker și Wilson. Ne 
apucăm imediat de treabă. 

— Și încă ceva, domnule maior general, spuse Brooks, bătând 
ușor cu melonul în marginea mesei. Ca să fie clar pentru toată 
lumea... solicităm discreţie totală în privința acestei chestiuni. 
Nicio vorbă despre ceea ce urmărim. Nici măcar bieţilor oameni 
care ne vor duce misiunea la îndeplinire într-un final, Dumnezeu 
să îi aibă în pază. 

— Desigur, domnule, spuse Gubbins, privindu-l pe Wilson. Așa 
facem lucrurile aici. 

Jack Wilson înţelese că, în sfârșit, războiul venise și la el. 


10. 


În următoarele câteva luni, Nordstrum și Jens se antrenară ca 
parte din Compania Linge, numită după Căpitanul Martin Linge, 
membru al Armatei Norvegiene Libere care fusese ucis, în 1941, 
de un lunetist german, în timpul aterizării unei trupe de 
comando. Rămaseră departe de acţiune. 

Scopul real al organizaţiei deveni în curând limpede. 

SOE înființase 60 de școli speciale de pregătire (STS), fiecare 
cu o specializare diferită, împrăștiate în locaţii sigure prin 
Insulele Britanice. Antrenamentul Companiei Linge nici că putea 
fi mai diferit de a învăța pași de marș sau cum să îţi cureti arma. 
Membrii companiei erau învăţaţi arta de a lupta corp la corp și 
de a elimina în mod silențios un inamic; cum să operezi o staţie 
radio; dedesubturile  sabotajului și  explozibililor; cum să 
recrutezi un agent și să îl menţii pe teren; cum să îţi dai seama 
dacă ești urmărit sau sub supraveghere; cum să supraviețuiești 


VP - 53 


în cele mai ostile condiţii, vreme de luni întregi, dacă este 
nevoie. Regimul lor era meticulos și intens, parcă fără sfârșit. 
Compania lui Nordstrum se antrena iar și iar, apoi se mai 
antrena puţin, până când ajunseră în cea mai bună condiţie 
fizică pe care o avuseseră vreodată. 

Mulţi dintre recruți erau partizani cu care Nordstrum luptase 
cot la cot în Norvegia. Soldaţii care ajunseseră în Anglia în ciuda 
șanselor potrivnice erau, fără îndoială, bărbaţi curajoși și firi 
determinate. Dar după ce fuseseră supuși riguroaselor 
programe de pregătire ale SOE, deveniră soldați de cel mai înalt 
calibru. Tot ce așteptau acum era motivul și oportunitatea de a 
fi trimiși înapoi pe teren. 

Departamentul norvegian al SOE era cunoscut drept STS 26. 
Avea sediul la Druminoul și Glenmore, pavilioane de vânătoare 
în munţii Cairngorms din nordul Scoției - cel mai asemănător 
teren din Regatul Unit cu relieful norvegian. Unitatea se afla sub 
comanda Colonelului Jack Wilson. Aceste pavilioane erau atât de 
izolate, încât locuitorii din zonă habar nu aveau ce se întâmplă 
în ele. La Druminoul, în apropierea unui lac plin cu păstrăv și 
somon și a pădurilor locuite de fazani și căprioare, soldaţii se 
simțeau ca acasă, suplimentându-și rațiile cu pește proaspăt și 
carne de vânat. 

Jens era încă acolo, împreună cu unii dintre cei mai capabili 
bărbaţi pe care îi cunoscuse Nordstrum vreodată, dar Einar 
fusese înlăturat din grup la scurtă vreme după formarea lui. 
Circula zvonul că ar primi o altfel de pregătire într-o altă locaţie, 
o versiune mai scurtă a acelorași abilităţi. Dar după vreo două 
săptămâni, când Nordstrum întrebă de prietenul său, colonelul îi 
spuse doar că Einar plecase. 

— A plecat...? 

— S-a întors în Norvegia. Mă tem că „vacanţa” lui s-a încheiat, 
răspunse Wilson cu un zâmbet crispat. 

Îi spuse lui Nordstrum că prietenul lui fusese parașutat în 
secret în vidda Hardanger cu o săptămână înainte și acum era 
înapoi în Vigne, cu soţia și copiii săi și o staţie radio secretă. 

— Parașutat? spuse surprins Nordstrum. Einar abia poate sări 
un gard fără să închidă ochii. 

— Ei bine, a căpătat puţină experiență acum. Este un atu 
valoros acolo pentru noi. Compania pentru care lucrează nu are 
nici cea mai vagă idee că a fost plecat. 


VP - 54 


Nordstrum se înfioră, invidios. Einar își asumase un risc enorm 
venind aici, la fel ca ei toți, de altfel. Dar e adevărat că avea 
familie și o slujbă bine plasată, care le putea fi de folos undeva 
în viitor. Dar totuși, să se întoarcă acasă, în mijlocul acțiunii... în 
Norvegia! Ce n-ar da să fie el acela care să dea lovitura de 
graţie inamicului... Acesta era visul tuturor celor de aici. 

— Nu-ţi face griji, fiule, îi spuse Wilson, bătându-l prietenește 
pe spate. Va veni și șansa ta în curând. 

Dar „în curând” nu veni atât de curând pe cât spera 
Nordstrum. Pe parcursul verii, recruţii continuară să își cizeleze 
aptitudinile, în vreme ce acasă zilele lungi și vizibilitatea sporită 
făceau ca zborul jos și parașutarea unei echipe în vidda să fie 
mult prea periculoase. Se zvonea că superiorii pun la cale ceva 
măreț. Dar cu toţii se întrebau când avea să se întâmple asta, 
nerăbdători să își testeze abilităţile. 

Prin urmare, continuară să se antreneze, exersând salturile cu 
parașuta pe timp de noapte în munţi, tehnicile de supravieţuire 
în sălbăticie, cum să arunci în aer un pod sau o fabrică și cum să 
detonezi explozibili în doar câteva secunde. Erau cronometraţi 
iar și iar, până când reușeau să cupleze fire la un fitil și să 
declanșeze un mecanism exploziv în secundele necesare unui 
om să aprindă un băț de chibrit. Apoi repetau exerciţiul pentru a 
învăţa să câștige alte secunde preţioase. 

La un castel din New Forest învăţară arta codificării, a 
transmisiunii radio și a microfotografiei. In apropiere de 
Manchester, învățară cum să pregătească zonele de parașutare, 
să evite capturarea și să reziste unui interogatoriu. Recruţii știau 
că toate tehnicile pe care le învățau aveau un scop, dar pe 
măsură ce toamna luă locul verii, acel scop deveni și mai neclar. 
Despărţit de patrie de întinderea Mării Nordului, un gând anume 
nu îi dădea pace lui Nordstrum în fiecare noapte: acela că 
naziștii strânseseră jugul asupra ţării lui și că cei care 
rămăseseră acolo probabil se întrebau în agonie: Unde sunt 
băieții noștri care au plecat să continue lupta? Cine a mai rămas 
să le țină piept naziștilor? 

La un moment dat, ajunse la ei vestea că unii dintre camarazii 
lor fuseseră capturați sau uciși în luptă. Nordstrum nu își putea 
lua gândul de la tatăl său. Fără îndoială că erau cu ochii pe el - 
cu siguranţă, nenorociţii ăia de Hirden își dăduseră seama până 
acum cine deturnase vaporul. Kurt văzuse deja în acest război 


VP-55 


ce le făceau Gestapoul și slugile sale celor din familiile 
partizanilor. 
Acest lucru îi întări și mai mult dorinţa de a merge acasă. 


11. 


La sfârșit de septembrie, scopul acelor antrenamente intense 
deveni clar. Nordstrum, care era în Glenmore, fu chemat în 
camera trofeelor. Jens, împreună cu alți câţiva luptători din 
companie, erau și ei prezenţi, dar nimeni nu știa motivul 
întâlnirii. 

Colonelul Wilson intră în cameră însoţit de un comandant 
scoţian solid, cu mustață, pe nume Henneker, și îi anunţă că 
fuseseră aleși drept avangardă pentru o misiune foarte 
importantă. 

Avangardă... Entuziasmat, Nordstrum îi aruncă o privire lui 
Jens. 

— Fiecare dintre voi a fost ales datorită abilităţilor fizice și 
tăriei de caracter, a aptitudinilor tehnice și rezistenței la condiții 
dure, spuse Wilson. Ceea ce propunem este o misiune dificilă, 
dar trebuie să știți că are o importanţă critică în acest război. 

Venise momentul! In sfârșit, aveau șansa de a-și demonstra 
valoarea. 

— Aţi spus „avangardă”? întrebă Poulsson, un luptător înalt și 
zvelt. Avangardă pentru ce, dacă îmi permiteţi? 

Colonelul își împreună mâinile la spate. 

— Veţi fi informaţi ulterior. În acest moment, treaba noastră 
este să vă pregătim pentru întoarcerea acasă. 

— Să ne pregătiţi?... spuse sfidător Jens. Pentru ce ne-am tot 
antrenat în lunile astea dacă nici acum nu suntem pregătiţi? 

— Da, recunosc, sunteți antrenați, zise Wilson. Dar, din acest 
moment, pregătirea voastră va deveni puţin mai... tehnică. 

Întoarcerea acasă. Cuvintele îl înfiorară pe Nordstrum ca și 
cum ar fi dat pe gât un shot de whisky. Se priviră cu toții 
nerăbdători. Erau exact cuvintele pe care își doreau de atâta 
vreme să le audă. 

Pe lângă Nordstrum și Jens, în grup mai erau Claus Helberg, 
Knut Haugland, Joachim Ronneberg, Arne Kjelstrup, Joaquim 


VP - 56 


Poulsson, care era tot din Rjukan, și un american în privința 
căruia toți erau curioși. 

Poulsson era un tip care impunea respectul tuturor. Cu alură 
de alergător montan, ochi albaștri și ageri, tipul era cel mai 
experimentat om pe teren din câţi cunoscuse vreodată 
Nordstrum. Tipul se simţea ca acasă în sălbăticie. Insăși 
călătoria lui din Norvegia în Anglia îi demonstra determinarea și 
caracterul: o luase spre nord, prin Finlanda, până în Uniunea 
Sovietică, apoi de-a lungul râului Nipru până în Turcia, după care 
trecuse prin Siria, Liban, Palestina și Egipt, unde se îmbarcase 
pe un cargobot spre India, traversând Atlanticul până în insula 
Trinidad. De acolo luase avionul până în Canada, de unde 
traversase din nou Atlanticul cu un convoi de aprovizionare 
până în Anglia - și totul pentru șansa de a continua lupta 
împotriva naziștilor. 

Claus Helberg era membru al unui club norvegian de alpinism 
și fusese capturat de nemti la nord de Oslo și trimis într-un lagăr 
pentru prizonierii de război. Evadase și fugise la Stockholm. Într- 
o vreme când nu existau transmisii radio fără fir, Helberg fusese 
curier secret, însărcinat să ducă mesaje la graniţa cu Suedia, 
pentru a fi transmise apoi la Londra. 

Knut Haugland fusese operator radio pe un vas comercial 
înainte de război și era cel mai priceput din grup la transmisiile 
internaţionale. Să codezi mesajele și să le transmiţi rapid în 
condiţii de stres era o abilitate vitală pe teren. Comunicatele 
trebuiau să fie scurte și concise; unităţile de monitorizare 
germane erau o ameninţare constantă. Cu cât era mesajul mai 
lung, cu atât mai mare era șansa de a fi localizat și capturat. 
Chiar și înlocuirea bateriilor în sălbăticia îngheţată era o sarcină 
dificilă: mâinile și bateriile îngheţau rapid, ca să nu mai vorbim 
de faptul că trebuia să cari întotdeauna cu tine un echipament 
de 15 kg. Era nevoie de nervi de oțel, dexteritate și gândire 
rapidă - calităţi pe care Haugland le avea din abundență. 

Joachim Ronneberg era uscăţiv și imperturbabil sub presiune. 
Se antrena alături de Compania Linge încă din 1941, după ce 
deturnase un mic pescador și traversase Marea Nordului. 

Americanul Eric Gutterson completa grupul - le fusese 
repartizat de la Divizia a 10-a de Vânători de munte a armatei 
SUA. Era blond, zvelt și venea din Vail, Colorado. Era timid ca un 
băiețandru și avea un zâmbet permanent întipărit pe chip. 


VP - 57 


Surâsul acela te-ar fi putut induce în eroare cu privire la forța sa, 
dar Gutterson era maestrul coborărilor în rapel. Era de departe 
cel mai bun alpinist din grup. În plus, vorbea și puţină 
norvegiană, întrucât tatăl său, operator de lift la un resort din 
Vail, era de origine norvegiană. Folosea cuvinte simple, în 
general: Kaldt I dag? - „Frig azi, nu?”, sau For meg lutefisk - 
Dă-mi farfuria cu lutefisk. Accentul era atroce, mai degrabă 
finlandez decât norvegian, drept urmare nimeni nu se aștepta 
să se bazeze pe abilităţile lui lingvistice pentru a ieși dintr-o 
încurcătură. 

Toţi băieții îl tachinau, spunându-i că ar trebui să se rezume la 
lucrurile familiare, precum jocul acela în care lovești o minge cu 
o bâtă sau cel în care arunci o minge într-un coș - sporturi 
ciudate practicate în Statele Unite - nu la genul acesta de 
misiune. Doar un norvegian adevărat, crescut în cele mai dure 
condiţii, ar putea înfrunta vidda, în cazul în care ar fi trimiși 
acolo. Dar la fiecare antrenament, yankeul se dovedise la fel de 
capabil ca oricare dintre ei. Cu părul lui blond și sârmos și felul 
modest de a fi, se integra imediat. 

Dar tot nu e norvegian, se grăbeau ceilalţi să sublinieze. 

Da, dar când venea vorba de abilități... 

— Vom parașuta o echipă în vidda, le explică Wilson, pășind 
alene în fața lor. Nu s-a mai încercat niciodată acest lucru. Dar 
dacă un inginer nepregătit precum Einar Skinnarland a reușit, 
pentru niște recruți experimentați ca voi ar trebui să fie floare la 
ureche. Echipa va merge în recunoaștere pentru o operaţiune 
mai amplă, stabilită pentru o dată ulterioară. Pentru moment, nu 
voi spune care este ţinta noastră sau unde se află. Operaţiunea 
este numită Grouse. E numele unei păsări care trăiește în zona 
arctică, aș îndrăzni să spun că e un nume potrivit, continuă el 
zâmbind. 

Îi scană pe recruți cu privirea. Unii fumau, alţii stăteau cu 
picioarele încrucișate, încercând să nu-și afișeze entuziasmul, 
dar pe chipurile tuturor se citea nerăbdarea de a trece la treabă 
fără ezitare. 

— Când plecăm, domnule colonel? întrebă Claus Helberg. 

— În aproximativ două săptămâni. De îndată ce ziua va fi mai 
scurtă și vom avea întunericul de partea noastră. De acum 
înainte, veți fi separați de restul companiei. Pregătirea voastră 
va deveni foarte specializată. A, și încă ceva. Veţi avea nevoie 


VP -58 


de un lider de echipă, vom alege unul în scurt timp. Momentan, 
asta-i tot, spuse colonelul bătând din palme. Doar dacă nu aveţi 
voi ceva de spus. 

— Am eu o întrebare, domnule colonel, zise Nordstrum din 
spatele camerei. Spuneţi că va fi o echipă. De câţi membri, dacă 
îmi permiteti? 

— Presupun că te referi la misiune, clarifică Wilson. Întrebi 
câţi dintre voi vor participa? 

— Da. Dacă puteţi spune. 

— Veţi fi patru, zise colonelul fixându-l pe fiecare cu privirea. 

Patru. In cameră erau opt recruți, fiecare soldat de elită. Și 
fiecare gata să facă orice pentru a lua parte la acţiune. 

— Și echipa asta principală..., insistă Nordstrum. Cea care va 
veni după avangardă... presupun că și ea va fi selectată din 
rândurile noastre? 

Wilson aruncă o privire fugară spre Henneker, care stătea 
deoparte. 

— Vrei să știi dacă vor fi norvegieni? spuse el, făcând un pas 
și trăgând aer în piept. Mă tem că încă nu am stabilit acest 
lucru, locotenente. Altceva...? 


12. 


La scurt timp după aceea, aflară obiectivul final: 

Vemork. 

Cătunul din munți, amplasat ceva mai sus de Rjukan, unde 
era localizată uzina chimică Norsk Hydro. Cu Einar plecat, 
Nordstrum și Jens erau singurii care aveau o bănuială despre ce 
se petrece acolo. 

Nimeni nu fusese informat, nici măcar în termeni generali, 
despre scopul real al misiunii. Li se spusese doar că cei patru 
membri ai echipei vor fi parașutați în vidda în timpul nopţii, își 
vor ridica tabăra în zonă în cel mai mare secret, vor confirma 
recunoașterea asupra fabricii și sistemelor ei de apărare, apoi 
vor escorta echipa care va veni ulterior pentru a efectua raidul. 
Era sfârșit de septembrie, nopţile nu mai erau atât de scurte. În 
lungile zile de vară, vizibilitatea sporită pe timp de noapte era 
întotdeauna o ameninţare - bombardierele Halifax, de altitudine 


VP -59 


joasă, care urmau să fie folosite pentru a lansa echipa, ar fi fost 
ținte ușoare pentru bateria antiaeriană germană. Dar odată cu 
toamna venea și acoperirea întunericului, însă și vremea 
imprevizibilă. 

Și furtunile. 

Antrenamentul lor deveni și mai riguros. Cei opt fură trimiși în 
nordul Scoției, la cea mai înaltă altitudine, unde se așternuse 
zăpada, pentru a simula cât mai bine condiţiile de acasă. In 
acest climat exersară salturile nocturne cu parașuta, ridicarea 
taberei în condiţii ostile, schiatul cu un echipament de 35 kg în 
spate, codarea și decodarea rapidă a mesajelor, precum și 
pregătirea unei piste de aterizare pentru echipa principală. De 
asemenea, învăţară să folosească un dispozitiv de localizare 
nou-nouț, numit Eureka, care trimitea un impuls electronic 
echipajului din bombardierele Halifax, ajutându-le astfel să 
identifice locaţia pentru parașutare. Exersară iar și iar ce anume 
ar trebui să facă în eventualitatea capturării. Fură supuși unor 
interogatorii crunte și istovitoare, unele de câteva ore. Unul 
dintre marile semne de întrebare era ce vor face în 
eventualitatea în care s-ar întâlni cu civili în munţi. Decizia 
liderilor fu unanimă: eliminarea. Compatrioţi sau nu, misiunea 
era pur și simplu mult prea importantă iar miza prea mare 
pentru a fi pusă în pericol. Colonelul Wilson le repetă la nesfârșit 
că loialitatea unui străin este imposibil de determinat, indiferent 
de aparenţe. Recruţii nu fură încântați de idee. 

— Oricine se consideră incapabil să facă asta, le spuse 
colonelul, ar trebui să se oprească aici. 

Nimeni nu se ridică în picioare. 

— Bun, atunci, concluzionă mulțumit Wilson. 

Relieful muntos din Norvegia nu era tocmai potrivit pentru 
acest gen de operaţiuni aeriene. Puncte de aterizare în vidda 
erau puţine, iar vremea imprevizibilă. Furtunile puteau începe 
din senin și asta însemna alterarea terenului de aterizare. Munţii 
norvegieni erau abrupți și înghesuiți unii în alţii. Văile însemnau 
goluri de aer și curenţi atmosferici schimbători. Pe măsură ce 
septembrie se transforma în octombrie, prognozele meteo 
deveneau din ce în ce mai ostile; furtunile puternice și păturile 
joase de nori erau la ordinea zilei. Tot ce puteau face era să 
aștepte, iar această așteptare îi făcea irascibili. Recruţii aveau 
deja senzaţia că stau degeaba pe timp de război, în vreme ce 


VP - 60 


naziștii pun stăpânire pe ţara lor, dar acum era și mai rău. Tot 
ce puteau face era să amâne plecarea și să continue să se 
antreneze, în încercarea de a demonstra că merită să fie aleși în 
primii patru. 

Intr-o zi, în munţi, dădură peste un grup de parașutiști 
britanici din batalionul aerian Royal Engineers - băieţi viguroși 
care schiau bine și erau antrenați în lupta corp la corp, dar care 
nu păreau tocmai în elementul lor pe zăpadă. 

— Englezi pe schiuri, îi tachină Jens. Mai lipsește să vezi 
norvegieni jucând crichet. 

li ajutară pe britanici să își ajusteze clăparii pentru a schia cu 
mai multă ușurință și le spuseră cum să caute zăpada mai 
tasată, care nu solicită atât de mult corpul. 

— Nu uita, zăpada scoțiană nu seamănă deloc cu cea 
adevărată, îi arătă Nordstrum unuia dintre ei, frământând 
zăpada umedă și densă în mănușă. lar vremea asta este ca vara 
pentru noi. 

— Uitaţi-vă la prietenul nostru Gutterson, aici de faţă, spuse 
Claus Helberg, împingându-l la înaintare pe american. El e de 
fapt yankeu, dar noi l-am făcut pe jumătate norvegian. Am 
putea face același lucru și pentru voi dacă rămâneţi prin 
preajmă. 

— Mda, pe jumătate norvegian... Se referă la jumătatea de 
sus a corpului, râse Jens, făcându-i cu ochiul yankeului. Ne pare 
rău, dar pentru jumătatea de jos nu există prea multă speranță. 

Toată lumea râse, englezii păreau niște tipi de treabă. 

Trecu încă o săptămână. Apoi două. Echipa finală începea să 
se contureze. Poulsson, Haugland și Helberg fură anunţaţi că vor 
face parte din echipă, fiecare pentru abilităţile sale. Lui Poulsson 
i se oferi rolul de lider de echipă. Dar Nordstrum schiase și 
vânase împreună cu el încă din adolescenţă. |n plus, Kurt 
cunoștea zona Rjukan ca-n palmă, inclusiv cabanele și 
adăposturile din vidda. Și era într-o formă la fel de bună ca 
ceilalţi. Toţi păreau să creadă că ultimul loc că îi va fi oferit lui. 

Incepură să circule zvonuri că mai sunt doar câteva zile până 
la plecare când, la un exercițiu de antrenament în munți, unde 
stratul de zăpadă era extrem de subţire, Nordstrum trase cu 
arma și schie peste o piatră, dar când ateriză arma se descărcă 
din nou, iar el simţi o durere acută în piciorul drept. Se opri 
șchiopătând, știind exact ce se întâmplase: în gheată avea o 


VP-61 


gaură din care curgea sânge. 

— Rahat, înjură el, privindu-l întunecat pe Poulsson. 

— Aduceţi sania, spuse liderul echipei. Te ajutăm noi să 
cobori. 

— N-am nevoie de sania aia nenorocită, ripostă furios 
Nordstrum și cobori panta până la cabană într-un singur schi. 

— Ce s-a întâmplat? j 

Văzând agitația, Wilson veni grăbit spre el. In cabană, Jens și 
Gutterson îl ajutară pe Nordstrum să se așeze pe un scaun. 

— Kurt e atât de dornic să împuște pe cineva, încât s-a 
descărcat pe el însuși, spuse Jens. 

— E o nimica toată, insistă Nordstrum. Gheata a încasat 
lovitura. 

— Hmm... hai să aruncăm o privire, ce zici? spuse colonelul, 
dând limba ghetei la o parte. 

Îi scoaseră gheata din picior, iar șoseta îi era îmbibată de 
sânge. Gerrie, una dintre infirmierele FANY?, le veni în ajutor și 
tăiară cu grijă șoseta. Nu era nimic grav, slavă Domnului. 
Glonţul doar zgâriase ușor degetul mare, cauzând o hemoragie 
serioasă. 

— Este doar o zgârietură, spuse Nordstrum ridicându-se. 
Mâine voi fi înapoi pe schiuri. 

— Se prea poate, zise colonelul, punându-i o mână pe umăr. 
Dar deocamdată ești exclus, locotenent. Cel puţin pentru 
moment. 

— Exclus? protestă dezamăgit Nordstrum. Daţi-mi o zi sau 
două, domnule colonel, și voi fi... _ 

— Fără comentarii, spuse Wilson. Vor mai fi și alte misiuni. Imi 
pare rău, știu ce simţi, locotenente, dar de data asta vei sta 
deoparte. 


13. 


19 octombrie, 1942 


4 First Aid Nursing Yeomanry este o organizaţie caritabilă de infirmiere, întemeiată în 
1907, care s-a pus în slujba serviciilor secrete britanice în timpul celor două războaie 
mondiale. Cu toate că membrii organizației poartă uniformă militară, ea nu face parte 
din armată, fiind o societate independentă. (n. t.). 


VP - 62 


Trei zile mai târziu, în timp ce Nordstrum se recupera abătut 
la Avainaire, Poulsson, Knut Haugland, Claus Helberg și Arne 
Kjelstrup decolară de pe aerodromul din apropiere de Wick, într- 
un Halifax special echipat pentru misiune. Cei patru fură 
parașutați înainte de miezul nopţii în sălbăticia înghețată a 
platoului Hardanger. 

In seara aceea, BBC își deschise buletinul de știri cu 
formularea „Acestea sunt ultimele știri din Londra”, diferind vag 
de exprimarea standard „Acestea sunt știrile din Londra”, 
informându-l astfel pe Einar Skinnarland, agent-șef al SOE în 
Rjukan, de sosirea iminentă a compatrioţilor săi. 

Bombardierului îi luă mai bine de patru ore a ajungă la zona 
desemnată pentru parașutare, evitând bateriile antiaeriene 
instalate de-a lungul coastei vestice a Norvegiei - rezultat al 
temerilor lui Hitler că invazia, despre care toată lumea știa că va 
veni, ar putea fi direcţionată spre coasta scandinavă, cu 
nesfârșitul și neregulatul ei țărm. 

De data aceasta, vremea fu de partea lor. 

La întoarcere, Comandantul Hockey și Căpitanul Sutton, cei 
doi piloţi, raportară că luna plină le permisese să distingă 
fiordurile zimţate, văile lungi și înguste, crestele acoperite de 
zăpadă, chiar și luminile caselor de dedesubt. Platoul Hardanger 
era o masă de rocă, gheaţă, râuri îngheţate și lacuri, prea ostilă 
pentru ca cineva să poată locui permanent acolo. Insă tocmai 
din acest motiv, platoul era pe punctul de a deveni primul pas în 
ceea ce avea să fie cea mai importantă misiune secretă a 
războiului. 

In raportul său, dispecerul RAF” Hill raportă că „soldaţii au 
sărit bine și fără ezitare”, după ce el le urase un simplu „Noroc, 
băieţi!” Imediat după parașutare, Hill lansase două containere 
greoaie, pline cu proviziile lor. 

Ceea ce nu știa Hill era cât de dificil e relieful care îi aștepta 
pe cei patru la aterizare. Zona de lansare nu era altceva decât o 
creastă stearpă, plină de pietre și zăpadă. La aterizare, Claus 
Helberg își scrânti grav glezna. Ceilalţi se grăbiră să își strângă 
parașutele, știind că vântul puternic și rafalele bruște, atât de 
frecvente aici, ar putea târî cu ușurință un om sute de metri, 
rânindu-l grav, despărţindu-l de tovarășii săi sau chiar 
aruncându-l în cine știe ce prăpastie. 


5 Acronim pentru Royal Air Force - Forțele Aeriene Britanice. (n. t.). 
VP - 63 


Nereușind să își localizeze proviziile, care se împrăștiaseră pe 
versantul muntelui în întuneric, membrii detașamentului Grouse 
petrecură acea primă noapte ghemuiţi în saci de dormit, 
protejându-se cât mai bine de rafalele îngheţate. Pentru prima 
dată, Poulsson - singurul care fusese pus la curent în această 
privinţă - își informă colegii despre adevăratul obiectiv al 
misiunii: avangardă pentru o trupă de comando care urma să 
arunce în aer rezervele de apă grea de la centrala Norsk Hydro 
din Vemork. 

— Apă grea? întrebă Knut Haugland, ghemuindu-se în sacul 
de dormit. Ce dracu' mai e și asta? 

Niciunul nu auzise vreodată de așa ceva. 

e 

Le luă două zile să își recupereze echipamentul, împrăștiat pe 
o rază de sute de metri de versant crestat. 

In acele prime zile, vremea ţinu cu ei. Cerul era senin și 
temperatura suportabilă, iar ei erau încântați să fie înapoi în 
țara natală. Dar odată ce reuși să se orienteze în spaţiu, echipa 
fu surprinsă să descopere că nu aterizaseră în zona mlăștinoasă 
din estul localităţii Uglflott, la mică distanţă de Vemork, ci pe un 
versant de lângă Songadalen, la 15 kilometri de obiectivul lor. 

In mod normal, niște schiori experimentați ca ei ar fi parcurs 
distanța aceea într-o jumătate de zi. Dar acum aveau peste 300 
kg de echipament: rațiile pentru o lună, aragazul Primus, 
aparatura radio, dispozitivul de localizare Eureka și armele. 
Situaţia era agravată de faptul că aragazul fusese serios avariat 
în cădere. În munţi, un aragaz nu era folosit doar la gătit, ci și 
pentru uscatul hainelor îmbibate de zăpadă și sudoare. Toate 
acestea însemnau că acum nu mai puteau alege ruta directă, 
peste creastă, ci trebuiau să facă un ocol prin valea Songadalen, 
aflată la o altitudine mult mai joasă, pentru a găsi lemne de foc. 
Ocolul însemna o întârziere de încă trei zile. 

În cea de-a treia zi după aterizare, o furtună de zăpadă se 
abătu asupra văii, semnalând sfârșitul toamnei și a vremii cât de 
cât acceptabile. 

În munţi, furtunile violente pot ucide un om lipsit de 
experiență în câteva ore. Pentru că este un platou vast, brăzdat 
de câteva creste înalte, e ușor să uiţi că vidda Hardanger se 
înalţă la aproximativ 900 m deasupra nivelului mării, iar relieful 
său expus permite vânturilor dinspre Marea Nordului să o 


VP - 64 


biciuiască fară milă. Pentru cei familiarizați cu vidda, era evident 
de ce Scott și Amundsen aleseseră acest loc pentru a-și obișnui 
oamenii cu mediul brutal pe care urmau să-l înfrunte în 
Antarctica. 

Temperatura scăzu brusc sub 0; rafalele înghețate vânturau 
zăpadă, orbindu-i pe cei din echipa Grouse. Târându-și cu greu 
încărcăturile, cei patru abia vedeau la câţiva centimetri în faţă. 
Înaintau prin rafalele tăioase motivaţi doar de convingerea 
fermă că nimeni altcineva în afară de un norvegian călit nu ar 
putea rezista unei asemenea călătorii. 

După câteva ore, deveni evident că furtuna nu are de gând să 
se domolească și că trebuie să găsească adăpost. 

Poulsson spuse că știe un refugiu în valea Haugedalen, unde 
vânase în tinereţe. În sălbăticia slab populată, asemenea refugii 
nu sunt doar adăposturi în calea furtunii, ci și sursă de lemne de 
foc și provizii pentru vânătorii și montaniarzii care se 
aventurează până acolo. Chiar și cu glezna scrântită, Helberg se 
oferi să meargă cu el să găsească adăpostul. 

După două ore, pe o vizibilitate aproape de zero și cu vântul 
șuierând și vuind ca un cor de fantome furioase, Helberg se 
întoarse spre Poulsson. 

— Când a fost ultima dată când ai văzut cabana asta? întrebă 
el, ferindu-și ochii de gheaţa tăioasă. 

— Nu știu. Când aveam 15 ani, cred. 

— Adică acum 13 ani. 

— Da. Văd că știi să numeri. 

Își târâră cu greu picioarele prin furtuna violentă, doar pentru 
a ajunge la concluzia că refugiul fie fusese distrus de intemperii, 
fie mutat. Acum erau nevoiţi să parcurgă încă două ore înapoi, 
prin furtună și beznă. 

În timp ce Poulsson și Helberg erau plecaţi, Knut Haugland 
încercase în repetate rânduri să stabilească un contact radio cu 
SOE în Anglia. Fără succes. În văile înguste, cu vânt puternic și 
versanţi de ambele părţi, era aproape imposibil să găsești 


€ La începutul anilor 1900, exploratorii Roald Amundsen și Robert Falcon Scott au 
lansat două expediţii aproape simultane către Antarctica, în încercarea de a deveni 
primul om care să ajungă la Polul Sud. Deși ambii au reușit să ajungă la Pol, doar unul 
a reușit să se mai întoarcă pentru a spune povestea: Amundsen, care și-a îndeplinit 
obiectivul pe 14 decembrie 1911. Scott, care a reușit să atingă Polul pe 17 ianuarie 
1912, și-a pierdut viața la întoarcere, împreună cu ceilalți patru membri ai expediției 
sale. (n. t.). 


VP - 65 


semnal. Practic, erau blocaţi aici; tot ce puteau face era să 
spere că cei doi vor găsi drumul înapoi. 
e 

La Avainaire, Jack Wilson habar nu avea ce soartă se abătuse 
asupra oamenilor lui. Se împliniseră trei zile, aproape patru, de 
când plecaseră și încă nu stabiliseră contactul radio. Se temea 
că unul sau mai mulți dintre ei pieriseră în urma saltului cu 
parașuta. Dacă le fuseseră zărite parașutele și acum erau 
capturați, într-o cameră de interogatoriu a Gestapoului local? 
Dacă fuseseră puși la zid și executaţi drept spioni? Lipsa veștilor 
îi îngrijora teribil pe strategii SOE. Avangarda era esenţială 
pentru îndrumarea echipei principale prin vidda până la Vemork. 
lar Nordstrum și ceilalți compatrioți ai săi cereau insistent vești 
superiorilor britanici despre Grouse. 

Cu fiecare zi care trecea fără niciun cuvânt, panica se 
transforma în disperare. 

— Ce ar trebui să le spunem? îl întrebă Wilson pe Henneker. 

Antrenamentele finale pentru raidul principal, programat în 
scurt timp, erau în plină desfășurare. In fiecare zi, producţia de 
apă grea a nemților creștea. La Londra, Whitehall făcea presiuni 
asupra SOE, solicitând răspunsuri. Norvegienii la fel. 

— Trebuie să existe ceva, ce aţi auzit? 

— Nimic, răspunse Caporalul Finch, operatorul radio. 

In răspunsul său se simţea îngrijorarea - deși reţinută, toată 
lumea avea aceeași expresie sumbră. Cei patru recruți puteau fi 
morți. Oamenii se apropiaseră în timpul petrecut aici, iar acum 
misiunea de a distruge producţia de apă grea a Germaniei 
stagna, iar nervii tuturor erau întinși la maximum. 

e 

Dură șase zile, dar, în cele din urmă, veștile pe care le 
aşteptau cu toții veniră prin intermediul stației radio. 

— Domnule... Operatorul radio îl sună pe Wilson, care 
dormea. Aici Caporal Finch. Știu că este târziu, dar cred că ar 
trebui să vedeți ceva. 

Pe jumătate îmbrăcat, Wilson se grăbi să ajungă în camera 
radio. Mesajul de la echipajul Grouse spunea: Aterizare fericită 
în ciuda prezentei stâncilor pretutindeni. Scuze de întârziere. O 
furtună de zăpadă ne-a fortat să o luăm prin văi. Imposibil să 
traversezi crestele muntilor cu echipament greu prin zăpada de 
un metru. 


VP - 66 


Wilson și Tronstad aplaudară - misiunea era încă în picioare! 
Dar, la fel de repede, precauţia puse stăpânire pe ei. Șase zile 
era o perioadă lungă fără contact. Dacă nemţii îi capturaseră și 
le interceptaseră codul? Dacă fuseseră torturați și își 
dezvăluiseră misiunea? Haugland și Helberg ar putea ceda 
interogatoriului, se gândi Wilson. Dar Poulsson... niciodată. 
Omul acela era croit din alt aluat. Ar fi preferat să moară decât 
să mărturisească ceva. 

Wilson și Tronstad stabiliseră din vreme o întrebare secretă 
de verificare pentru o asemenea eventualitate, pe care doar ei 
le știau. Wilson scrise întrebarea pe o hârtie și i-o întinse 
operatorului radio. 

— Trimite asta. 

Operatorul o privi curios și ridică privirea. 

— Trimite-o, caporal. 

Finch trimise întrebarea codată: Ce ati văzut la Strand în 
dimineața zilei de 10 octombrie? 

Apoi așteptară cu toţii. Totul depindea de răspuns - misiunea, 
producţia de apă grea de la Vemork, soarta prietenilor lor. După 
câteva secunde, sosi răspunsul. Operatorul traduse codul și îi 
dădu mesajul lui Wilson. 

— Citește-l, spuse colonelul. 

— Trei elefanți roz, spuse după o scurtă pauză caporalul, apoi 
ridică privirea confuz. 

— Ei sunt! strigă exuberant Wilson, bătând cu pumnul în 
masă. 

Acela era răspunsul pe care îl stabiliseră. Poulsson nu l-ar fi 
dezvăluit niciodată. 

Actul de deschidere fusese pus în scenă. Avangarda era în 
vidda. Venise momentul pentru spectacolul principal. 


14. 


12 noiembrie, Baker Street, Londra 


La sediul SOE, Jack Wilson și Leif Tronstad stăteau la masa de 
conferinţă. In faţa lor, Maiorul General Gubbins, Lord Brooks și 
Kelch de la Whitehall, în timp ce Comandantul Henneker 


VP - 67 


prezenta planul misiunii. 

Departamentul de Operaţiuni hotărâse ca 34 de voluntari, 
parașutiști britanici din rândul diviziei aeriene Royal Engineers, 
care fuseseră supuși unui antrenament intensiv în munţi, să fie 
transportaţi cu două planoare tractate de bombardiere Halifax și 
lansați pe ţărmul mlăștinos al lacului Mosvatn, la aproximativ 16 
km de uzină. Operaţiunea se va numi Freshman. Planoarele vor 
fi îndrumate de avangarda Grouse, care era deja la sol și care va 
lumina locul de aterizare. Decizia nu mai stătea în mâinile lui 
Wilson și Tronstad. 

— Planoare, spui...? întrebă Lord Brooks, reprezentantul lui 
Churchill, ridicând din sprâncene. Deasupra unui lac îngheţat de 
munte? 

Tractarea planoarelor era întotdeauna o sarcină riscantă, cu 
atât mai mult în această situaţie, când durata de tractare urma 
să fie de patru ore, iar vremea imprevizibilă și vizibilitatea 
proastă. 

— Am analizat diverse opțiuni, interveni Henneker. Dar să 
parașutăm atât de mulţi oameni... ar fi împrăștiați în toată 
vidda. Le-ar lua cel puţin o zi sau două să se regrupeze, fără să 
luăm în calcul posibilele schimbări de vreme. lar să îi 
transportăm pe mare, adăugă el negând din cap, este pur și 
simplu prea departe și prea adânc în teritoriu ostil pentru a ne 
asigura că echipa va ajunge acolo intactă. Operaţiunea trebuie 
să fie rapidă - intri și ieși. Viteza și elementul surpriză sunt 
esenţiale. Trebuie să îi ducem cât mai aproape de obiectiv. 

Wilson întâlni privirea lui Tronstad cu un licăr de îndoială în 
ochi. 

La început, stabiliseră ca echipa să fie transportată la 
destinaţie cu un camion, care să traverseze îngustul pod 
suspendat din fața centralei, să lase două santinele acolo și apoi 
să se ocupe de garnizoană, estimată la 20-30 de bărbaţi. 
Fuseseră informaţi că, după o vizită a Generalului Falkenhorst, 
comandantul trupelor naziste din Norvegia, apărarea fabricii 
fusese consolidată, adăugându-se reflectoare suspendate de 
acoperișul centralei, un cuib de mitralieră și rânduri întregi de 
mine și declanșatoare, predominant în jurul conductelor de apă 
din spatele clădirii. Partea vestică a fabricii, care dădea spre 
trecătoarea Rjukan, era considerată a fi invulnerabilă în fața 
unei potenţiale operaţiuni de sabotaj. 


VP - 68 


În cele din urmă, deciseră să traverseze vidda pe jos, conduși 
de avangarda Grouse, și să coboare în rapel pe stânci. 

— Oamenii aceștia... sunt în stare să facă asta? întrebă Lord 
Brooks. 

— Sunt cei mai buni pe care îi avem, îl asigură Henneker. S-au 
antrenat pentru această operaţiune în munţii Scoției. Datorită lui 
Jomar Brun și Maiorului Tronstad, aici de faţă, băieții cunosc 
configuraţia uzinei atât la interior, cât și la exterior. De îndată ce 
vom neutraliza gardienii, estimăm că întreaga operaţiune de 
distrugere nu va dura mai mult de 15-20 de minute. 

— Nu îmi fac griji pentru ce se va întâmpla în interiorul 
fabricii, interveni Tronstad. Vidda este cea care mă preocupă. 
Munţii din Scoţia sunt una, dar relieful norvegian e cu totul 
altceva. Niciunul dintre acești parașutiști nu a înfruntat vreodată 
violenţa unei furtuni norvegiene pe munte, care se poate porni 
fără niciun avertisment. 

— Profesorul Tronstad a lansat ipoteza că acest raid ar trebui 
efectuat de o echipă formată în întregime din compatrioţii săi, 
preciză Henneker, care, ca și Wilson, era fost membru al Royal 
Highlanders și, în consecinţă, convins că armata britanică are 
cei mai capabili luptători din lume. L-am asigurat că aceste 
trupe britanice sunt de cel mai înalt calibru. 

— Reușita va fi dacă vor reuși să aterizeze cu bine în vidda pe 
timp de noapte, interveni Tronstad. Restul... 

— Restul se va desfășura conform planului, îl întrerupse tăios 
Henneker. Elementul surpriză și pregătirea temeinică vor 
triumfa. Nu există loc pentru eșec în pregătirea noastră. 

Într-adevăr, echipa trecuse prin cel mai intensiv antrenament 
montan posibil, asemănător cu al norvegienilor. Fuseseră 
parașutați pe platouri montane îndepărtate, în grupuri de câte 
doi, doar cu hărți și busole la dispoziţie, purtând asupra lor 
aceeași greutate ca cea pe care o vor căra în timpul misiunii și 
beneficiind de aceleași rații alimentare ca cele din vidda. 

— În plus, patru dintre oamenii dumitale vor fi deja acolo 
pentru a-i ajuta, adăugă Henneker, încuviinţând respectuos din 
cap spre Tronstad. Dacă va fi nevoie. 

— Și după raid? întrebă Kelch. Presupunând că misiunea va fi 
o reușită. 

— S-a decis că echipa se va împărţi în grupuri de câte doi, 
fiecare purtând haine civile, răspunse Henneker, trecând fișa cu 


VP - 69 


planul misiunii de la unul la altul. După care vor porni spre 
Suedia. Fiecărui membru i se va pune la dispoziţie un kit de 
extracţie, conţinând haine, bani locali și lucruri personale. 

— Le-am tuns chiar și barba, interveni Gubbins. Vor arăta ca 
niște norvegieni obișnuiți. Și toți știu câteva cuvinte în limba 
locului, pentru cazul în care ar fi opriţi pe drum. Să sperăm că se 
vor integra în peisaj. 

— Suedia? zise Brooks, ridicându-se și consultând harta. Nu 
sunt specialist în logistică, dar pare cam departe. 

— La 240 km distanţă, spuse Tronstad. Cu 300 000 de nemți 
în cale. lar dacă oamenii noștri își vor îndeplini misiunea, toți 
acești nemti vor fi pe urmele lor. Și dacă, printr-un noroc, nemții 
nu vor reuși să le vină de hac, puteţi fi siguri că, pe o asemenea 
distanță, vremea din vidda o va face. 

— Fără îndoială că unii dintre ei vor fi capturați, spuse 
Henneker, dregându-și glasul. Sau nu vor fi capabili să ducă la 
bun sfârșit călătoria. Dar credem că rata de succes va fi una 
destul de mare. Și este important să nu pierdem din vedere 
obiectivul. Dacă misiunea va fi o reușită, acest lucru va da 
înapoi cu trei ani experimentele cu apă grea ale nemților. 

— Și dacă vor fi capturați, vor fi împușcați drept spioni, spuse 
Brooks cu mâna la bărbie, gândindu-se că el va trebui să 
gestioneze apoi implicaţiile politice. Acești tineri strașnici, cei 
mai buni soldaţi din lume, cum spui dumneata. 

— Fiecare dintre ei cunoaște importanța misiunii, răspunse 
Gubbins. La fel și riscurile. Toţi s-au oferit voluntari. 

— Totuși... 

Expresia Lordului Brooks oglindea exact ceea ce îi trecea prin 
gând - faptul că aceasta era o misiune cu sens unic. Că, pur și 
simplu, nu există o cale realistă prin care băieţii să se întoarcă 
acasă. Cu toate acestea, arogantul Henneker avea dreptate într- 
o privinţă... Misiunea trebuia neapărat îndeplinită. Odată atins 
obiectivul, orice pierdere devenea acceptabilă. 

Și, da, poate câţiva vor reuși să se întoarcă... 

— În regulă, atunci, spuse Brooks, așezându-se din nou și 
strângându-și documentele. Voi informa Comandamentul 
Suprem. 

În ochi i se citea gândul că, în acest război, mulţi oameni 
fuseseră trimiși la moarte. Dar câţi alţii ar mai pieri dacă 
nemților li s-ar permite să își continue nestingheriţi cercetările 


VP - 70 


atomice? Dacă ei ar sta cu mâinile în sân? lar după cum spusese 
Henneker, aceștia erau bărbați puternici și neînfricaţi. Cei mai 
buni. Unii dintre ei cu siguranţă vor ajunge înapoi acasă. 
Restul... Își luă servieta în timp ce își spuse în sinea lui: Ei bine, 
pentru asta există medalii. 

— Deci, s-a decis, spuse Gubbins, urmărind chipurile celor de 
la masă. Avem undă verde! 

Kelch, consilierul științific de la Whitehall, oftă. 

— Nemţii au deja o rezervă de aproximativ 1,5 tone de „suc” 
La 5 tone, vor putea începe producţia unei noi forme de 
explozibil, de o mie de ori mai periculos decât orice există 
momentan. Deci, da, sunt de acord, trebuie făcut acest lucru. Cu 
orice preț. 

Se consultă cu Tronstad, care încuviință din cap, deși cu 
reticenţă. 

— Și eu sunt de acord. Obiectivul este mai important decât 
riscurile. Atât timp cât înţelegem care sunt acestea. 

ÎI privi pe Wilson, care încuviinţă și el aprobator. 

— Și eu sunt de acord. 

Nu era timp pentru obiecții. Lord Brooks mai privi odată în jur 
și oftă. 

— Îl voi pune la curent pe Mountbatten, zise el, întorcându-se 
spre Gubbins. Când vor pleca? 

— În curând, răspunse șeful SOE. La următoarea lună plină. 
Lumina este esenţială pentru succesul misiunii. Între 18 și 26 
noiembrie. 

— Adică într-o săptămână, spuse Brooks ridicând privirea, 
surprins de timpul scurt până la plecare. 

— Echipa Grouse, care este în vidda de o lună deja, a fost 
anunțată, spuse Wilson. 

— Atunci, în cinstea băieţilor noștri, spuse Brooks. 

— Da, în cinstea băieţilor noștri! Și a regelui. 

Leif Tronstad îi aruncă o privire sobră lui Wilson, apoi întoarse 
ochii spre fereastră. Cerul se schimbase. Soarele nu mai 
strălucea. Profesorul sperase la un cer senin - măcar azi. 

Dar adevărul era că îi amintea de o zi tipică în Norvegia. 


VP -71 


15. 


Opt zile mai târziu, Wilson, Tronstad și Henneker, aflaţi la STS 
41, în Wick, așteptau vești. Două planoare Horsa, tractate de 
câte un bombardier Halifax, traversau Marea Nordului. Nicio 
cantitate de trabucuri sau cafea nu se dovedise suficientă 
pentru a le masca nervozitatea. 

Cu toţii știau că soarta războiului depindea de rezultatul 
misiunii. 

Era un zbor de patru ore, fără contact radio, deasupra apelor 
întunecate și înghețate. Wilson știa că, în planoare, oamenii 
stăteau umăr la umăr, cu stomacul încordat de emoție. Or fi fost 
ei cei mai antrenați luptători din lume, dar să fie zdruncinaţi de 
colo-colo într-un spaţiu înghesuit, la mila unui cablu metalic de 
tracțiune de 20 m, cu aparatul tremurând din pricina golurilor de 
aer, cu imaginea bateriilor antiaeriene germane aflate la pândă, 
fără să știe ce îi așteaptă la aterizare... toate acestea ar pune la 
grea încercare chiar și curajul celor mai duri bărbaţi. 

— Probabil traversează coasta acum, spuse Henneker la ora 
22:00. În cinstea lor! 

— Și pentru Grouse, adăugă Tronstad. 

— Și pentru afurisitul ăla de aparat Eureka, adăugă Wilson, 
știind cât de important era ca soldaţii să aterizeze în punctul 
stabilit și nu la 15 km de ţintă. 

Avangarda Grouse își croise deja drum spre malul îngheţat al 
lacului Mosvatn, pentru a aștepta sosirea echipei. Stabiliseră 
contact radio ceva mai devreme, transmițând că instalaseră 
luminile de aterizare pe lac și că semnalul radio era puternic. 

Pentru a suta oară, Wilson își verifică ceasul. 22:30. 

Nu ar trebui să mai dureze mult. 

Trecu încă o oră îngrozitoare fără vești. Chiar și la aterizare, 
era recomandată tăcere deplină, pentru a nu alerta operatorii 
radio germani de la sol în privinţa locației lor. Lacul se afla la 
două ore de ţintă. 

După încă o oră, Tronstad bâigui: 

— Acum fie atacă inamicul, fie... 

— Ce? întrebă Wilson. 

Tronstad își scutură pipa. 

— Fie toți nemţii din Norvegia știu de prezența lor acolo. 


VP- 72 


Se făcu miezul nopţii. Cei trei puteau doar să presupună că 
oamenii lor erau în acţiune. 

Wilson știa că, în aceste situaţii, așteptarea era cea mai grea 
parte. Dacă ar fi fost mai tânăr, el însuși s-ar fi urcat bucuros la 
bordul unuia dintre planoare. Gubbins îl sunase deja de două ori 
din Londra. 

— Nimic de raportat, fu răspunsul lui Wilson pentru șeful său. 

— Atât de rău? 

— Nu este deloc rău. Nu vrem să îi alertăm pe nemți cu 
privire la prezenţa lor acolo. Haideţi să așteptăm. 

Dar la ora 1:00 Wilson nu mai era atât de sigur că lucrurile 
sunt în regulă. Stomacul i se învolbura. Timpul era măsurat prin 
mucurile de ţigară din scrumieră. Tensiunea mizei era limpede 
pe chipurile lui Tronstad și Henneker, amândoi soldaţi 
experimentați. 

— Nu va mai dura mult. 

Apoi sosi prima veste, de la unul dintre piloţii unui Halifax, 
acum în drum spre Anglia. Henneker, care interceptă 
transmisiunea, citi cu voce tare mesajul. 

— Este de la Taxi 2 - bombardierul desemnat să tracteze cea 
de-a doua echipă Freshman. 

Henneker deveni alb ca varul. 

— Spune că nu au reușit să localizeze punctul de aterizare, 
așa că au decis să se întoarcă acasă. Dar se pare că a îngheţat 
cablul de tractare, zise el, ridicând privirea. Și apoi s-a decuplat. 

— Decuplat? 

Wilson îl privi îngrozit. 

— Se pare că a cedat cablul, zise Henneker, punând mesajul 
deoparte. Scrie așa: „Planor lansat în mare”. 

— În mare? Dumnezeule! 

Wilson trase adânc aer în piept și se întoarse spre Tronstad. 
Nu exista nicio speranţă de salvare acolo. 

17 oameni, cei mai buni. Și totuși... Freshman 1 rămânea în 
joc. O asemenea pierdere era inconsolabilă, o lovitură groaznică, 
dar misiunea putea fi încă dusă la bun sfârșit. 

— Transmitem la Londra? întrebă Henneker. 

— Nu încă, spuse Wilson. Nu până nu aflăm ceva de Freshman 
1. Încă mai există speranţă. 

La ora 3:30, pe când cei trei erau pe punctul de a-și pierde 
minţile, Caporalul Finch veni grăbit în camera de consiliu, 


VP-73 


aducând un mesaj. 

— Este de la Grouse, domnule. 

Wilson își dădu seama de conţinut după paloarea chipului 
operatorului. Se ridică și îi făcu semn caporalului să se apropie. 

— Din partea lui Haugland, spuse Finch. 

Wilson luă mesajul și îl citi. 

— Spune că au auzit zgomote în aer, dar fără contact. Nu a 
aterizat nimic, spuse el, un junghi străpungându-i stomacul. 
Apoi a avut loc o explozie spre malul opus al lacului. O minge de 
foc, continuă el, înghițind în sec, apoi așezându-se. Au văzut 
activitate inamică în zonă. 

De la cealaltă echipă Freshman nu exista nicio veste. 

La ora 4:00, Wilson îl sună pe Gubbins la Departamentul de 
Operaţiuni. 

— Nu arată bine, domnule, spuse Wilson. Băieţii nu au reușit 
să aterizeze. 

La capătul liniei urmă o pauză îndelungată. 

— Presupun că se întorc acasă, atunci...? 

— Nu, domnule, spuse Wilson, dregându-și glasul. Se pare că 
s-au prăbușit. 

— Prăbușit? Freshman 1 sau 2? întrebă șeful SOE. 

— Mă tem că ambele, domnule. Ambele echipe sunt pierdute. 


16. 


În dimineaţa zilei de 22 noiembrie, radioul german difuză 
următoarea știre, care fu preluată, fără alte comentarii, de toate 
ziarele din Insulele Britanice: 


În noaptea de 19 spre 20 noiembrie, două 
bombardiere britanice, fiecare tractând un planor, au 
intrat în spaţiul aerian al Norvegiei. Un bombardier și 
ambele planoare au fost forțate să aterizeze. Trupele 
de sabotaj de la bordul lor au fost angajate în luptă și 
eliminate până la ultimul om. 


VP - 74 


17. 


Două zile mai târziu, sediul SOE, Londra 


În dimineaţa aceea, în sala de consiliu de la sediul SOE din 
Strada Baker, atmosfera era apăsătoare. 

34 de soldaţi de elită și șase piloţi curajoși erau morți. Luni 
întregi de planificare și pregătire se duseseră pe apa sâmbetei. 
Forţele și credibilitatea SOE-ului erau acum la pământ. Echipa 
lui Wilson ajutase la antrenarea soldaţilor, iar pierderea lor 
apăsa greu pe umerii tuturor. 

Pe frontul strategic, daunele erau și mai mari. Nemţii fuseseră 
alertaţi cu privire la obiectivul final al raidului - producţia de apă 
grea de la Norsk Hydro. Fără îndoială că apărarea clădirii avea 
să fie întărită și mai mult. Știau cu toții că vor trece luni bune 
până să se gândească măcar la un alt raid. lar fiecare zi de 
producţie a apei grele era una în care germanii se apropiau și 
mai mult de o armă devastatoare, care ar putea câștiga 
războiul. 

O altă consecinţă de care Wilson și Tronstad erau conștienți 
era că nemţii făceau acum raiduri în zona Rjukan, săltând pe 
oricine era suspect de a fi ajutat la organizarea raidului. Fapt 
care punea echipa Grouse într-un pericol și mai mare. Pentru a 
rămâne ascunși, băieții vor fi acum nevoiţi să se îndrepte spre 
regiunile cele mai îndepărtate și mai sălbatice. Raţiile pe care le 
aduseseră cu ei erau menite să le ajungă câteva săptămâni, nu 
luni. În dimineaţa ulterioară raidului, primul mesaj al lui Wilson 
către ei fusese „este vital să rămâneţi în siguranţă, cu orice 
pret”. În cel de-al doilea, le cerea informaţii actualizate despre 
noile măsuri de apărare ale nemților în jurul fabricii. Wu vă 
pierdeti speranța, îi îndemnase el. Vom duce misiunea la bun 
sfârșit. 

Dar, de fapt, trebuiau să o ia de la zero. Ministerul de Interne 
avea sumbra sarcină de a explica ţării pierderea a 40 de oameni 
de elită. Din motive de confidenţialitate, orice menţiune a 
raidului era complet eliminată din registrele oficiale, ca nu 
cumva oamenii de pe frontul intern, în special presa, să pună 
întrebări cu privire la obiectivul pentru care acești soldați își 
dăduseră viața. Toţi știau că nu va fi o sarcină ușoară în acest 

VP - 75 


moment să propună un nou plan de atac. Cine ar îndrăzni să 
autorizeze o asemenea misiune? Plus că vremea în Norvegia 
devenea din ce în ce mai nefavorabilă. La SOE, sentimentul 
general era că, dacă această misiune dezastruoasă îi învățase 
un lucru, acela era că e imposibil să lansezi o echipă numeroasă 
în vidda. Darămite să-i ceri să și traverseze platoul. Prin urmare, 
care putea fi noul plan de atac? Și cine să-l pună în aplicare? 

— Încercăm din nou? întrebă Henneker, a cărui reputaţie 
scăzuse considerabil. 

— Va fi imposibil să obţinem aprobarea Guvernului 
momentan, răspunse Lord Brooks. 

Acum devenise clar, dacă mai avea cineva vreun dubiu, că 
probabilitatea ca vreunul dintre oamenii lor să se întoarcă în 
siguranţă acasă era aproape nulă. 

— Oricum, fereastra meteo nu ne permite nici măcar să ne 
gândim la acţiune, spuse Henneker. lar să lansezi o echipă de 
asemenea amploare în zonă, cu suficient armament și provizii 
pentru a îndeplini sarcina... 

Însemna să irosești alte vieţi prețioase după cele pierdute 
deja, încerca el să spună. Ar fi cea mai grea decizie din viaţa lor, 
din punct de vedere moral și profesional. 

— Sunt deschis la orice sugestie, spuse Gubbins, privind în 
jur. 

Nimeni nu ridică mâna. În cele din urmă, Tronstad vorbi. 

— Din punctul meu de vedere, miza nu s-a schimbat, nu? 

— Aș spune chiar că este mai mare, confirmă Brant Kelch. 
Aud că nemţii se apropie de un punct critic și, din câte mi s-a 
spus, echipele americane și britanice sunt cu cel puţin un an în 
urmă. 

— Așadar, singura noastră opţiune este să bombardăm 
blestemăţia aia, spuse Henneker ceea ce probabil gândeau toți. 
Noile noastre bombardiere Sterling pot face drumul dus-întors. 
Americanii au B-17 ale lor. Odată ce trecem de coastă, mi s-a 
spus că defensiva aeriană a germanilor nu e chiar 
impenetrabilă. Cu o zi de bombardament intens, vom rade 
construcția de pe fața pământului. 

— Ba nu, n-o vei face, interveni Tronstad, de data aceasta 
privindu-l fix în ochi. Defileul este prea îngust, iar centrala prea 
protejată de stânci. Bombardierele ar fi nevoite să zboare foarte 
jos, cine știe câţi oameni ai mai pierde. In plus, Rjukan este la 


VP - 76 


scurtă distanţă de acolo. Nu se va întâmpla nimic altceva în 
afară de faptul că bombardamentele tale se vor încheia fără 
succes și sute de vieţi nevinovate vor fi pierdute. 

— Erai dispus să riști când erau vieți britanice în joc, spuse 
Henneker ușor provocator. 

— Ți-am spus de la început că raidul nu va funcţiona. Și nu 
vom măcelări cetăţeni nevinovați. 

Savantul norvegian își puse pipa pe masă și continuă: 

— Mai ales când șansele de succes sunt atât de reduse. Și 
când există o altă cale. 

— Și care este aceea? întrebă Gubbins, părând surprins. 

— Un ultim raid. 

— Incă un raid? spuse Gubbins, dându-și jos ochelarii. Tocmai 
v-am informat care este climatul pentru acest gen de acţiune. 
De ce ar fi diferit acest raid de cel precedent? 

— Pentru că de data aceasta o vom face cu bărbaţi care chiar 
au o șansă reală de a îndeplini misiunea. Băieţii mei, declară 
Tronstad. 

— Băieţii tăi? întrebă Lord Brooks. 

— Norvegieni? spuse Gubbins. Exclusiv? 

— De ce nu? Avem deja patru oameni pe teren. Mai trimitem 
o echipă de cinci, șase, să spunem, la fel de bine pregătiţi. La fel 
de curajoși ca orice britanic și la fel de dispuși să își riște vieţile. 
Care vorbesc limba și cunosc regiunea ca în palmă. Cine ar fi 
mai potrivit decât ei? 

— Membrii Companiei Linge nu au fost niciodată trimiși la 
luptă, spuse Gubbins. Dar aceasta ar putea fi ultima noastră 
șansă de a ajunge la ţintă. 

— Au fost la luptă înainte de a veni aici. lar dacă membrii 
Grouse v-au demonstrat ceva, acel lucru este că sunt la fel de 
rezistenți și devotați precum oricare dintre oamenii voștri. 

— Zece oameni...? spuse Henneker, pufăind sceptic. Chiar 
dacă ar reuși să ajungă acolo, acum ar trebui să treacă de 30-40 
de gardieni înainte de a atinge ţinta. Lăsând la o parte relieful. 

— Aye, zise Tronstad, dar relieful este prietenul lor. Cunosc 
regiunea și știu cum să supraviețuiască acolo. Și sunt luptători 
extrem de buni și de pregătiți. Mă înșel, Jack? întrebă el 
întorcându-se spre Wilson. Ar fi trebuit să facem asta de prima 
dată. Nu-i așa? 

Șeful departamentului norvegian privi în jurul mesei. Gubbins 


VP - 77 


îi oferise acest post și îl cunoștea de mulţi ani, dar acum era 
momentul să facă ceea ce era de făcut și să o facă în mod 
corect. 

— Are dreptate, domnule, spuse el, încuviințând din cap spre 
șeful SOE. Sunt la fel de capabili ca oamenii noștri. Și sunt 
dornici să plece la luptă. Așa că sunt de acord să-i trimitem pe 
teren. Îmi pun postul la bătaie pentru ei. Vă vor oferi rezultate. 

— O echipă de 10 norvegieni să salveze războiul pentru 
Anglia și întreaga Europă? râse Henneker, căutând susţinere în 
jurul mesei. 

— Ai dreptate, spuse Tronstad, gândindu-se o secundă. E 
posibil să fie nevoie de 11. 

Urmară câteva chicote înăbușite, dar, după ce acestea se 
stinseră, nimeni nu păru să conteste propunerea. Raidurile de 
bombardament erau întotdeauna riscante. lar după dezastrul 
Freshman, mai bine câţiva norvegieni morți, decât câteva 
bombardiere Sterling pierdute și niciun rezultat. Probabil așa 
gândeau câţiva dintre ei. 

O echipă oarecare de norvegieni nici măcar nu ar fi 
menţionată la știrile de seară. 

— În regulă, spuse Gubbins, primind o încuviinţare tacită și 
din partea lui Brooks. la-ţi băieţii, cum le spui tu, domnule 
colonel, și fă-ţi treaba. S-ar putea să fie ultima noastră șansă. 
Păstrează-ţi postul, dar îndeplinește misiunea asta blestemată. 


18. 


Nordstrum se antrena la Avainaire când mașina oficială trase 
lângă cabană. Din ea ieșiră Wilson și Leif Tronstad. 

— Domnule colonel. 

Nordstrum îi salută, bucurându-se să îi vadă înapoi. Toată 
lumea știa că cei doi participaseră la o întrunire importantă la 
Londra. După expresiile lor, ceva măreț fusese decis. 

Wilson veni lângă el. 

— Ce-ţi face piciorul, locotenente? Eşti bun de muncă? 

— E complet vindecat, domnule, răspunse Kurt, sărind pe 
vârful picioarelor pentru a-i demonstra că este pregătit. Ce vești 
aveţi? 


VP -78 


— Ştii totul despre Freshman, presupun? 

Chiar și izolaţi în munţii din nordul Scoției, recruţii aflaseră 
vestea catastrofei din Norvegia. Compania Linge se antrenase 
cu acei soldați, astfel că pierderea lor fusese o lovitură dură. 
Nimeni nu știa exact ce se întâmplase, doar că misiunea, oricare 
ar fi fost ea - suficient de importantă încât 40 de britanici să își 
riște vieţile - nu fusese îndeplinită. Și mai era și soarta echipei 
Grouse, prietenii lor apropiaţi, despre care nu mai auziseră 
nimic de ceva vreme și care acum erau nevoiţi să pătrundă mai 
adânc în vidda, exact când vremea începea să se înăsprească. 

— Ne pare rău pentru oamenii voştri. Dar ai noștri sunt blocați 
acolo. Am face orice să îi ajutăm. 

— Atunci adună-ţi oamenii, locotenente, spuse colonelul. 
Avem o treabă pentru ei. Și mă refer și la flăcăul acela 
american, cum îl cheamă? 

— Gutterson, domnule colonel. 

— Gutterson, da. Și el e la fel de bun la nevoie. 

Nordstrum îi privi întrebător. 

— Veștile, Kurt, spuse Tronstad, punându-i mâna pe umăr, 
sunt că vă trimitem pe teren. O mică echipă care să se 
întâlnească acolo cu avangarda Grouse și să ducă la bun sfârșit 
ceea ce trebuiau să facă echipele Freshman. 

Adică, după cum știa acum toată lumea, să distrugă rezervele 
și producţia de apă grea de la Norsk Hydro. 

— Spuneţi că vreţi să trimiteţi norvegieni? întrebă Nordstrum, 
aproape înecându-se de entuziasm. In Norvegia? 

— Aye. Plus yankeul. Veţi avea nevoie de cel mai bun alpinist, 
iar el și-a câștigat locul. 

— Nu vă faceţi griji, vom fi cu ochii pe el, zise Nordstrum 
rânjind. Știu că băieţii vor fi încântați, domnule. Cât de curând, 
dacă îmi permiteţi să întreb? î 

— În jumătate de oră, în sala mare. Înainte de prânz, spuse 
Wilson, verificându-și ceasul. 

— Mă refeream la plecarea în misiune, spuse Nordstrum 
zâmbind. 

— Ah, desigur, spuse colonelul. Vom mai avea nevoie de o 
rundă de pregătire. Sabotaj industrial, specific țintei noastre. 
Dar în curând, locotenente. De îndată ce ne permite vremea. 
Nici băieţii Grouse nu mai rezistă mult acolo. 


VP - 79 


19. 


În Rjukan, Dieter Lund își adună și el oamenii. 

Vestea misiunii eșuate a planoarelor ajunsese la ei la o zi 
după ce se întâmplase. Două avioane doborâte, zeci de aviatori 
britanici morţi, la nici 30 de km depărtare. Ținta fusese fabrica 
Norsk Hydro din Vemork. În urmă cu mai puţin de o lună, 
Gestapoul local emisese un nou ordin cu privire la sabotori, 
ordin care venise direct de la Fuhrer: 


De acum înainte, toți inamicii trupelor germane prinși 
în planificarea sau executarea  așa-numitelor 
operațiuni de comando în Europa sau Africa, indiferent 
dacă este vorba de soldaţi în uniformă sau civili, cu 
sau fără arme, vor fi exterminați până la unul în luptă 
sau în timp ce încearcă să evadeze... Chiar dacă, 
odată descoperiţi, acești indivizi vor încerca să se 
predea... 

In eventualitatea în care se va dovedi oportună 
cruțarea unuia sau a doi dintre ei în scopul interogării, 
aceștia vor fi împușcați imediat după interogatoriu. 


Fusese o misiune zadarnică, Lund știa acest lucru. Chiar dacă 
ar fi reușit să ajungă cumva la obiectiv, acești soldaţi nu ar fi 
avut nicio șansă să scape cu viaţă. 

Acum activitatea în zonă se intensificase, nemţii erau în alertă 
maximă. Noi trupe fuseseră aduse și staționate în jurul fabricii. 
Noi rânduri de mine erau instalate în fiecare zi și noi garduri din 
sârmă ghimpată adăugate. Noaptea, fasciculele luminoase ale 
proiectoarelor montate pe podul suspendat care traversa 
defileul, se vedeau chiar și din Rjukan... 

Muggenthaler, șeful Gestapoului local, emisese ordine stricte 
de detectare a tuturor activităţilor radio ilegale din regiune. 

— Aceste trupe de comando trebuie să fi avut ajutor la sol, îi 
spuse el lui Lund. Dă-le de urmă. Aceștia sunt compatrioți de-ai 
tăi, căpitane. ţi ordon să îi găsești. 

— Da, Herr Obersfuhrer, salută Lund ciocnindu-și călcâiele. 

In munţi, toate refugiile și cabanele erau verificate de către 
vehicule dotate cu radare pentru semnalul radio. Acesta era în 


VP - 80 


general greu de detectat, deoarece doar o transmisie activă 
putea fi interceptată. lar în munţi, pe distanţe lungi, era dificil să 
ajungi la timp în locul unde fusese depistat semnalul. Când erau 
prinși, infractorii erau împușcați, în cele mai multe cazuri. In sat, 
oamenii lui Lund verificau fiecare stradă. Orice echipament 
electronic suspect era confiscat fără vreo explicaţie. Cei bănuiți 
de legături cu rezistența erau arestaţi imediat. Doar în ultimele 
24 de ore fuseseră reţinuţi 20 de oameni - Lund nu știa exact se 
va întâmpla cu ei. Probabil aveau să fie snopiţi în bătaie în 
subsolul sediului Gestapoului și trimiși în toiul nopţii în lagărul 
de concentrare de la Grini, unde erau duși toţi evreii și suspecții. 
Soţiile și mamele lor aproape că dărâmau ușa sediului miliției. 

— Ce s-a întâmplat cu fiul meu? Știu că a fost reţinut. Unde l- 
aţi dus? 

— Nu vă pot spune, doamnă, răspundea Lund, ridicând din 
umeri sau aruncându-și mâinile în aer pentru a sugera că acea 
chestiune era mai presus de el. E peste puterile mele, spunea, 
deși bănuia care fusese soarta lor. Nu ar fi trebuit să se 
amestece în activități ilegale. 

— Activităţi ilegale? Era doar un pescar, protestau rudele 
omului. Le servești pe brutele astea, Lund, îi spuneau, iar 
reproșul li se citea și în privire. De ce? Ţi-ai pătat mâinile cu 
sângele lui. 

De ce...? Nu avea de gând să răspundă vreodată la acea 
întrebare. Pentru că era singura lui cale de a ieși din acest 
război fără probleme și, spera el, și cu câteva coroane drept 
răsplată. Și poate pentru că îi făcea plăcere să îi vadă pe acești 
oameni umili și disperaţi, aceiași oameni care cândva îl 
crezuseră nătângul din spatele clasei, care nu va reuși să facă 
nimic în viață. Acum nu mai râdeau de el. Acum Lund avea 
putere de viaţă și de moarte asupra lor. Și ce mama naibii, 
gândi el privindu-și palmele, al cui sânge credeau ei că îi 
pătează mâinile? 

Aflat în curtea secției de poliţie, Lund suflă în fluier, iar trupele 
sale se grupară în formaţie - 22 de recruți. Nu erau tocmai darul 
lui Dumnezeu pentru omenire, adevărat, ci erau oameni 
asemenea lui, care făcuseră alegerea înțeleaptă - deși 
nepopulară - de a trece de partea învingătorilor. Da, unii dintre 
ei puteau fi numiţi escroci și hoţi, care ar fi înfundat pușcăria 
dacă nu ar fi trecut de partea naziștilor. Câţiva erau puţin mai 


VP - 81 


grei de cap, iar alţii fuseseră pur și simplu prea lași pentru a se 
alătura Rezistenței. Și mai erau și câţiva oportuniști ca el, care 
puseseră același pariu. 

Dar Muggenthaler avea dreptate într-o privinţă: nu era nicio 
îndoială că acești soldați britanici primiseră ajutor de la cineva 
din partea locului. Altfel era imposibil să fi sperat că vor ajunge 
la ţintă, într-o ţară atât de necruțătoare. Cu siguranţă, cineva 
de-al locului le oferise informaţii despre obiectiv. 

Ceea ce însemna că acești informatori erau încă în libertate 
pe undeva. In sat sau sus, în vidda. Eliminarea lor urma să fie o 
sarcină grea. Vidda le furniza o reţea aproape inepuizabilă de 
refugii și cabane - adăposturi sigure. Era nevoie de o întreagă 
armată pentru a acoperi toată zona. 

Dar Lund știa că, într-un fel sau altul, îi va găsi. În profesia lui, 
se găseau întotdeauna modalităţi. 

— la-ţi oamenii și împărţiţi-vă în două grupuri, îl instrui Lund 
pe Locotenentul Voss, un fermier tânăr și bucuros să facă 
treaba, dar cam încetișor la minte. Primul grup va însoți 
vehiculul care caută semnale radio. Arestați pe oricine găsiţi. 

— Da, domnule, spuse Voss, salutând cu mâna la frunte și 
ciocnindu-și călcâiele. 

— Grupul doi, Sergent Karlson, verificaţi străzile satului. 
Săltaţi toate chipurile noi pe care le vedeţi și aduceţi-le la secţie. 
Vom vedea mai târziu cine sunt. 

— Da, domnule, spuse și Karlson, salutând la rândul lui. 

— Și, sergent... când plecaţi în turele de recunoaștere, ia doi 
dintre oamenii tăi și mergeţi în Vigne. La numărul 77. 

— 77, domnule? repetă ofițerul, privindu-l fără să înțeleagă. 

— Vreau să nu-l scăpaţi din ochi pe bărbatul care trăiește 
acolo. Să știm fiecare mișcare, cine vine și cine pleacă. Este 
bătrân, așa că nu ar trebui să aveţi probleme, dar este viclean. 
Și ai grijă să nu te surprindă cu pușca lui. 

— Mă voi ocupa eu însumi, căpitane. Care este numele 
scandalagiului? 

— Nordstrum, îl informă Lund. 

— Nordstrum? Tatăl lui Kurt Nordstrum? întrebă sergentul, 
căscând ochii. 

— Asigură-te că bătrânul este supravegheat constant. Îmi 
raportezi mie direct toate sosirile și plecările. 

Dacă fiul lui era în preajmă, era posibil ca cineva să îi ofere 


VP - 82 


informaţii bătrânului. Un ţipar poate fi prins, indiferent cât de 
adâncă sau rece este apa. 

lar bătrânul Nordstrum reprezenta o modalitate de a pescui 
acest țipar alunecos. 


20. 


— Aceasta va fi ţinta voastră, băieţi, spuse Colonelul Wilson, 
indicând un loc pe ecranul de proiecţie din sala mare de la 
Avainaire, transformată în cameră de consiliu. 

Cei șapte recruți, inclusiv yankeul Gutterson, stăteau în fața 
ecranului pe care era proiectată o fotografie aeriană a centralei 
Norsk Hydro, pusă la dispoziţie de RAF. 

— Unii dintre voi poate o cunosc deja. Centrala hidroelectrică 
Norsk Hydro de la Vemork. Se poate să știți, de asemenea, că a 
fost cândva folosită în principal pentru producerea nitratului de 
amoniu, pentru îngrășământ. Dar de când au pus naziștii 
stăpânire pe ea, nu îngrășământul ne îngrijorează. Echipamentul 
pe care urmărim să îl eliminăm este localizat la subsolul 


centralei. După cum puteţi vedea - lovi ușor ecranul cu 
indicatorul - nu va fi ușor să ajungem acolo fără să fim 
detectaţi. 


Câţiva dintre recruți murmurară că știu locul, într-adevăr, și 
că Wilson are dreptate. 

— Centrala este construită pe marginea unei stânci, pe un 
versant montan aproape vertical, continuă Wilson. Este atât de 
abrupt, încât o piatră aruncată din acest punct nu va lovi nimic 
în cădere, 183 m pană pe fundul văii, unde apele reci ca gheaţa 
ale râului Mann șerpuiesc prin defileu. Deasupra ei, Wilson 
îndreptă indicatorul în sus, versantul se înalță aproape la fel de 
abrupt, la peste 900 m, unde lacuri, baraje și râuri de munte 
aprovizionează cu apă cele 12 conducte uriașe pe care le vedeţi 
aici și care o transportă apoi în turbinele centralei. Există doar 
trei modalități de ajunge pe platforma stâncoasă pe care stă 
centrala: prima - podul suspendat pe care îl vedeţi aici, ducând 
pe malul opus al defileului, spre satul Rjukan, aflat la 2 km mai 
jos; a doua - o serie de trepte care coboară de la conducte, dar 
despre care am fost informaţi că sunt minate; a treia - o cale 


VP - 83 


ferată simplă folosită pentru transportarea echipamentului greu, 
care coboară până în vale. Cred că nu greșesc când spun că, 
dacă însuși Thor și-ar fi ales un loc pentru a construi o 
ascunzătoare la care să nu poată ajungă nimeni, nici că ar fi 
putut să facă o treabă mai bună decât ceea ce vedeți. 

— Cunosc locul, spuse Nordstrum, încuviințând din cap. 

— Și eu, spuse Jens. Din câte îmi amintesc, este un drum de 
pământ pe cealaltă parte a defileului, coborând din înaltul 
viddei, lângă o telecabină. Se numește Ryes Road. 

— Da, era un teleferic care ducea până în vârf, adăugă 
Nordstrum. A fost construit pentru ca locuitorii din Rjukan să 
poată urca iarna pe munte pentru a beneficia de lumina 
soarelui. 

— L-au închis naziștii, spuse Tronstad. De asemenea, este 
posibil ca drumul să fie minat. 

— Din moment ce conductele și centrala sunt pe partea 
sudică a defileului, continuă Wilson, nemţii presupun că orice 
atac va veni de aici, așa că au întărit apărarea corespunzător. 
Zona aceasta - arătă spre baza stâncilor - este împânzită de 
mine. De asemenea, au plasat baterii de mitraliere la casa 
vanelor, aici, și la limita superioară a conductelor. Plus tot felul 
de capcane de-a lungul treptelor care coboară versantul. În 
orice altă parte, după cum este evident, nu există altceva decât 
cădere liberă în defileul de dedesubt. 

— După părerea noastră, acest lucru exclude orice abordare a 
centralei dinspre sud, spuse Tronstad pufăind din pipă și 
preluând cuvântul. Credem că ar trebui să porniţi de aici, din 
partea nordică, ceea ce înseamnă că va trebui să traversaţi 
defileul și râul pe timp de noapte și să urcați din nou la nivelul 
centralei - 180 m, și nu este o escaladă ușoară, mai ales pe 
întuneric, cu arme și explozibili prinși de spatele vostru. 
Presupunând că se poate face... 

Se opri și zâmbi. 

— Ar trebui să spun când se va face. Centrala e păzită de 20- 
30 de gardieni germani, majoritatea situaţi într-un post de 
gardă, continuă Tronstad, arătând o clădire mică lângă una 
dintre casele vanelor. lar podul de deasupra defileului este păzit 
de doi gardieni care se schimbă prin rotaţie la fiecare oră. 

— De ce nu luăm podul cu asalt, pur și simplu, și intrăm pe 
acolo? propuse Joachim Ronneberg. Nu ar trebui să fie atât de 


VP - 84 


problematic să reducem la tăcere doi gardieni. 

— Adevărat, fu de acord Wilson. Dar există posibilitatea ca 
postul de gardă să fie alertat după aceea, iar apoi s-ar declanșa 
o luptă totală. 

— Și? Nici 20 sau 30 de inși nu ar trebui să fie o problemă 
prea mare, râse Jens, stârnind șoapte aprobatoare în jur. 

— Sunt convins că ai dreptate, sergent, spuse Wilson 
încuviințând din cap. Dar am omis să-i menţionez pe cei 
aproximativ 300 de gardieni staționaţi în Rjukan sau Mosvatn, la 
doar 1,5 km distanţă. 

— Păi atunci care e propunerea dumneavoastră, domnule 
colonel... Jens își drese glasul. 

— Haideţi să aruncăm o privire mai atentă țintei, bine? 

Wilson îi făcu semn asistentului care opera proiectorul. 
Următoarea fotografie, făcută de Einar Skinnarland, era un prim- 
plan al clădirii principale. Structura avea 7 etaje, construite din 
cărămidă albă și beton. 

— După cum am spus, continuă Wilson, ţinta noastră este 
localizată la subsol. Datorită profesorului Tronstad, ne-am 
familiarizat cu configuraţia camerei și a clădirii. Există doar trei 
căi de a pătrunde acolo. Prima este ușa exterioară din oţel care 
duce la subsol, aici, arătă Wilson, care poate să fie încuiată sau 
nu, întrucât gardienii intră din oră în oră înăuntru. O altă cale ar 
fi o ușă pe partea sudică a clădirii, care duce la primul etaj. 
Ceea ce înseamnă că, odată intraţi, vă veţi deplasa până la 
subsol și cine știe cu ce veţi da nas în nas. A treia opţiune - 
Wilson puse indicatorul pe un punct în partea nordică a clădirii - 
și nu foarte plăcută, este o conductă îngustă despre care știu 
doar câţiva oameni care lucrează în fabrică. Aceasta duce direct 
în subsol, dar, din păcate, nu este suficient de lată cât să încapă 
mai mult de o singură persoană odată - iar timpul este esenţial. 
Dacă toate celelalte opţiuni pică, putem oricând să aruncăm în 
aer ușa exterioară a subsolului, dar zgomotul îi va alerta cu 
siguranţă pe cei staţionaţi în postul de gardă. 

— In subsol, spuse Tronstad mergând lângă ecran, sunt 18 
procesoare electrolitice de concentraţie ridicată. Care arată 
astfel... 

Pe ecran apăru o fotografie cu rânduri de rezervoare cilindrice 
de aproximativ 1,5 m, cu o rețea de tuburi, furtunuri și cadrane 
ieșind din ele. 


VP - 85 


— Câtă vreme nu vom fi nevoiţi să explicăm ce sunt astea, 
sunt sigur că nu va fi greu să le distrugem, zâmbi Olf Pedersen. 

— În cazul acesta, vă rog să le spuneţi pur și simplu celule de 
mare concentraţie, zise Tronstad râzând. În următoarele câteva 
săptămâni, îndrăznesc să spun că veţi cunoaște lucrurile astea 
pe de rost. Și cum să le neutralizaţi. În plus, recipientele de 
stocare a produsului finit sunt și ele ţinute aici. Aceste canistre 
trebuie distruse cu orice preţ, la fel și echipamentul. Oricât de 
critică ar fi misiunea asta, să spunem doar că pălește în 
comparaţie cu daunele care s-ar produce dacă aceste canistre 
ar ajunge vreodată în Germania. 

Sabotorii încuviinţară sobri din cap. _ 

— Asta este tot pentru moment, spuse Wilson. In următoarele 
săptămâni vă vom ajusta antrenamentul astfel încât să se plieze 
perfect pe ceea ce vă cerem să faceți. Întrebări? 

Nimeni nu spuse nimic la început, dar după câteva clipe 
Nordstrum ridică mâna. 

— Doar una. Ce conţin aceste canistre sau acele „celule de 
mare concentraţie” De ce sunt atât de periculoase? De ce și-au 
pierdut viața pentru ele atât de mulţi oameni? 

Wilson îl privi pe Tronstad. Savantul încuviinţă din cap și trase 
aer în piept. 

— Ceva de care probabil nu aţi auzit niciodată. Se numește 
oxid de deuteriu. 

— Aveţi dreptate! spuse Jens, provocând râsul tuturor. 

— |I se mai spune și „apă grea”, spuse Tronstad. 

— Apă grea? râse Pedersen. Presupun că vă referiţi la bere? 

Acum întreg grupul izbucni în râs. Chiar și Tronstad, care 
trase din pipă cu un zâmbet amuzat. 

— Nu, mă tem că nu seamănă deloc cu berea, spuse el, 
zâmbetul stingându-i-se. 

În ochii lui se vedea că e o chestiune de maximă seriozitate. 

— Bine, apă grea, profesore, insistă Pedersen. Dacă nu este 
ca berea și e atât de periculoasă, ce face, mai exact? 

Tronstad îi aruncă o privire lui Wilson și trase din pipă. 
Tăcerea era greoaie. Apoi colonelul își frecă mâinile și spuse: 

— Mă tem că doar atât suntem pregătiţi să discutăm 
momentan. Veţi pleca spre sud în aproximativ o săptămână, 
apoi va începe adevăratul antrenament. Dacă asta este tot, vă 
spunem baftă. 


VP - 86 


21. 


Numiră operaţiunea Gunnerside, după sătucul din Țara Galilor 
unde Maiorul Gubbins mersese în toamnă să vâneze potârnichi 
[„grouse” - numele avangardei din vidda]. Echipa era compusă 
din Nordstrum și Jens, Joachim Ronneberg, care fu desemnat 
lider, Olf Pedersen, Hans Strohaug, Birger Stromsheim, care știa 
mai multe despre explozibili decât oricare dintre ei, și Eric 
Gutterson, americanul de la Vânătorii de Munte. 

Se antrenară intens vreme de încă o lună. Două săptămâni în 
Scoţia la STS 17, concentrându-se pe sabotajul industrial, 
asamblarea și aprinderea rapidă a explozibilului, până când 
toate acestea deveniră o rutină pentru ei. Apoi se mutară mai la 
sud, la STS 16, în apropiere de Cambridge, la o bază 
intermediară pentru agenţii care erau trimiși în Europa. Acolo 
studiară cea mai recentă schiţă a uzinei și împrejurimile ei, după 
fotografiile aeriene realizate de misiunile de recunoaștere și 
Jomar Brun, fostul inginer-șef de la Norsk Hydro, care dezertase 
recent. 

Li se prezentară riscurile cu care urmau să se confrunte, iar 
Tronstad și Wilson fură sinceri cu ei în privinţa sorții echipei 
Freshman, spunându-le că, dacă vor fi prinși, vor avea probabil 
un sfârșit asemănător. Exersară demolarea procesoarelor de la 
Vemork pe o serie de modele identice, special construite. In 
curând, știau fiecare milimetru din interiorul uzinei - nu doar 
configuraţia și apărările, ci și fiecare scară, fiecare debara. 

Tot ce îi mai reţinea acum era vremea. Furtunile erau 
neobosite în Norvegia și foarte greu de prezis. Dar cu cât trecea 
timpul mai mult, cu atât mai temeinic își continuau naziștii 
producţia de apă grea, și cu atât mai greu îi era echipei Grouse 
să reziste în vidda, nevoită să fie mereu cu un pas înaintea 
germanilor, să se mute dintr-un refugiu în altul în sălbăticia 
înghețată și să supraviețuiască cu Dumnezeu știe ce drept 
hrană. 

Simulările deveniră din ce în ce mai intense: parașutări pe 
timp de noapte în munţi, traversarea distanţei cu echipament de 
35 kg în spate, cățărarea și coborârea în rapel pe stânci în 
întuneric. Infiltrarea în obiectiv, plasarea materialului explozibil - 
pentru toate, viteza era esenţială. Treaba trebuia făcută rapid, 


VP - 87 


astfel încât să intre și să iasă în 15 minute. Ruta lor fu trasată în 
cel mai mic detaliu: urmau să aterizeze în munţi, să se 
întâlnească cu echipa Grouse la lacul Maure, să pornească spre 
obiectiv, să coboare în rapel stânca dinspre cătunul Vaer, apoi 
să traverseze râul Mann, scăzut acum și blocat pe alocuri de 
gheață, și să urmeze calea ferată în sus, până la Norsk Hydro. 
Odată ce misiunea era îndeplinită, planul era să plece pe 
aceeași rută, dacă era posibil, întorcându-se în vidda și schiind 
până în Suedia. 

Nordstrum fu numit liderul echipei de demolare, responsabilă 
cu explozibilul. Echipa era formată din patru oameni, care 
urmau să intre în clădire. Ceilalţi, sub conducerea lui Poulsson, 
aveau să le ofere acoperire la exterior și să lupte cu inamicul, în 
caz că va fi nevoie. Ce conta cel mai mult - iar acest lucru li se 
repetase la nesfârșit - era ca rezervele de lichid misterios stocat 
în canistre din metal, „suc”, cum îl numeau ei, să fie distruse. 

e 

Spre sfârșitul pregătirii, Nordstrum îl găsi pe Tronstad în biroul 
improvizat de la STS 17. Era 13 ianuarie - mai erau doar două 
zile până la plecare. 

— Apa asta grea..., spuse el după ce intră și se așeză vizavi 
de masa de scris a savantului. Ne-a costat deja multe vieţi. Ce 
este, mai exact, profesore? 

Tronstad își împinse scaunul în spate și își frecă mustata, 
gândindu-se cum să răspundă. Simțea că poate să aibă 
încredere în compatriotul său. 

— Ai auzit vreodată de divizarea atomului, Kurt? 

— Cândva... Despre asta este vorba? Despre atom? 

— Este multă știință la mijloc. 

Dintr-o servietă de sub birou, Tronstad scoase un dosar 
negru, pe care scria cu litere mari: STRICT SECRET. DOAR ÎN 
ATENȚIA COMANDAMENTULUI MILITAR ALIAT. 

l-I întinse lui Nordstrum. 

— Îți promit că nu vei înţelege prea multe din el, chiar și 
inginer fiind. E doar o serie nesfârșită de ecuaţii complexe. Să 
spunem doar că, dacă nemţii ajung primii la rezultat, acest lucru 
va duce la cel mai grav deznodământ posibil. Ca să nu mai 
spunem că vor câștiga războiul. 

— Și noi încercăm același lucru? întrebă Nordstrum, răsfoind 
raportul. 


VP - 88 


Pagini întregi cu formule și teorii. U-235. U-238. Ridică 
privirea. 

— Și noi încercăm să divizăm atomul? 

Tronstad își scutură pipa. Probabil era o întrebare la care nu 
ar trebui să răspundă, Nordstrum își dădea seama de acest 
lucru, dar savantul încuviinţă încet din cap. 

— Desigur. 

— Și dacă reușim noi primii...? 

— Atunci noi vom câștiga războiul, răspunse Tronstad, 
zâmbind și ridicând din umeri. 

— Înţeleg, spuse Nordstrum ridicându-se în picioare. Pare un 
efort foarte mare din partea tuturor pentru ceva atât de mărunt, 
zâmbi el. 

— Aye, așa este. 

Tronstad puse dosarul negru înapoi în servietă și o încuie. 
Acum nu mai trebuia decât să aștepte ca vremea să se 
însenineze. 

e 

Cerul asupra Mării Nordului rămase plumburiu în iarna aceea. 
Data de 15 ianuarie veni și trecu, apoi veni și februarie. In tot 
acest timp, producţia de apă grea continua la Vemork, iar 
avangarda Grouse, atât de esenţială îndeplinirii operaţiunii 
Gunnerside, stătea ghemuită în sălbăticia îngheţată, fără 
provizii. 

Într-o zi, fură chemaţi cu toţii într-o sală de consiliu. 

— Am ajuns la ultima parte a antrenamentului vostru, spuse 
Colonelul Wilson, sprijinindu-se de marginea mesei. În acest 
moment, știți cu toţii ce aveți de făcut, dar ar fi mai bine să fim 
sinceri. Nemţii au o politică strictă când vine vorba de sabotori, 
în uniformă sau nu. Și nu este una drăguță, așa că fiecare dintre 
voi vă primi asta. 

Unul dintre locotenenţii săi împărţi în jur niște recipiente mici, 
transparente, conținând două pastile albastre. Toată lumea le 
privi lung, știind exact ce sunt, fără să primească o confirmare 
orală. Pentru Nordstrum, capsulele păreau inofensive, ca cele pe 
care le-ai lua pentru a scăpa de durerea de cap după o beţie. 
Văzându-le, își aminti încă o dată cât de importantă era 
misiunea lor. 

— Trebuie să presupuneţi că, odată ce veți fi capturați, veţi fi 
executați, spuse Tronstad, privindu-l pe fiecare în parte. Dar nu 


VP - 89 


înainte ca ei să încerce să extragă informaţii de la voi. Ceea ce, 
vă promit, nu va fi deloc distractiv. Mi s-a spus că aceste 
capsule nu provoacă durere. Dar nu vă bazaţi prea mult pe ce 
spun eu, n-am avut plăcerea să le încerc. 

Câţiva chicotiră, privind lung pastilele. 

— Și că sunt rapide. Ca și cum s-ar stinge brusc lumina, spuse 
Wilson, pocnind din degete. 

— Rapide ca un neamţ pișându-se într-o furtună norvegiană, 
strigă Jens, iar un hohot de râs izbucni în încăpere. 

— Da, spuse Wilson stăpânindu-și zâmbetul, atât de rapide. 
Oricum, ultimul lucru pe care vreţi să îl faceţi - și știu că sunteţi 
de acord - este să vă trădațţi colegii la interogatoriu. 

— Nu trebuie să vă faceți griji în această privinţă, spuse 
Ronneberg. Poate în afară de Jens. Nu poţi să-l faci să-i tacă 
fleanca nici măcar când doarme. 

— Da, va fi o ușurare să-i pună cineva un căuș la gură, zise 
Nordstrum. Umblu cu el de doi ani. 

— Bine, bine, poate că vorbesc cam mult, spuse Jens. Dar să 
îmi trădez prietenii... mai bine mor. 

Privi în jur și toți ceilalţi îl susținură cu un „Aye!” 

— Acum daţi-le înapoi, dacă nu vă supăraţi, spuse colonelul. 
Nu vrem să le confunde cineva cu o aspirină înainte să plecați, 
dacă aţi băut prea mult. 

Urmară alte câteva râsete voioase, apoi toţi își reluară locurile 
după ce înapoiară capsulele. 

— În curând vom începe pregătirile de plecare, zise colonelul. 
Mi s-a spus că vremea stă să se schimbe. Știu că aveți o 
greutate imensă pe umeri, băieţi, dar știu că sunteți capabili să 
îndepliniţi misiunea. Acum avem nevoie doar ca norii să se 
risipească puţin. 


22. 


15 februarie 


Comunicat al Departamentului de Operaţiuni, Institutul de 
Meteorologie din Sussex. Către SOE. STS 61: 


VP - 90 


Ultimele previziuni meteorologice pentru estul Mării 
Nordului și sudul Norvegiei pentru nopţile de 16 și 17 
februarie: 

Se previzionează o deschidere în pătura de nori. Luna 
va fi în ultimul pătrar, în creștere. Vizibilitate ridicată 
anticipată doar pentru această scurtă fereastră. 
Vânturi joase. Zilele următoare au un nivel mai ridicat 
de imprevizibilitate. Se formează front atmosferic în 
Atlanticul de Nord. 


— Poftim, îi spuse Wilson adjunctului său, Comandantul 
Welsh. Avem data. 16 februarie. _ 

— Mâine-noapte, atunci, spuse Welsh, încuviințând din cap. li 
voi spune lui Ronneberg să îi pregătească. 

— Nu, lasă-i să se relaxeze în seara asta. Le vom spune 
mâine-dimineaţă. Dar informează-l pe Colonelul Maxwell - 
comandorul RAF de la bază. Spune-i să își pregătească 
echipajul. 

— Da, domnule, spuse Welsh, dând să plece. 

— Și, comandante... 

Welsh se întoarse spre Wilson. 

— Anunţă avangarda Grouse de la sol să încălzească aparatul 
Eureka. Vor avea musafiri. 


23. 


În dimineaţa plecării, Nordstrum se trezi într-o agitaţie 
generală la bază. Merse la fereastră și privi afară. Pe pistă era 
un Halifax care își tura elicele. Echipajul de întreţinere îl punea 
la punct. Într-unul dintre hangare erau asamblate și sigilate 
containere din metal. 

— Se petrece ceva, spuse Nordstrum. 

Birger Stromsheim veni și el nerăbdător lângă fereastră. 

— Dumnezeule, Kurt, cred că plecăm. 

Înainte de micul dejun, Ronneberg îi adună pe ceilalţi membri 
ai echipei și îi puse la curent. 

— Băieți, colonelul tocmai m-a informat. Plecăm la noapte. 

— La noapte dormim în Norvegia, spuse Hans Strohaug, 


VP - 91 


sărind din pat. 

— La noapte! Ce zici de asta, yankeule? spuse Nordstrum 
bătându-l pe spate pe Gutterson. O să poţi în sfârșit să folosești 
norvegiana aia pe care ai tot exersat-o. 

— Jeg ur Klar, spuse rânjind americanul. Sunt pregătit. 

— Jeg er klar, îl corectă Nordstrum. Dar cine stă să-ţi ţină 
socoteala? 

Aveau suficientă treabă de făcut în ziua aceea cât să le țină 
emoțiile sub control și gândurile ocupate. 

Își pregătiră echipamentul de schi și își distribuiră greutatea 
în mod egal în rucsacuri: mâncare, șosete de rezervă și mănuși, 
arzătoare, material explozibil, mitraliere Thompson și grenade 
de mână. Și două capsule sinucigașe. Fiecare rucsac cântărea 
peste 30 kg. Plecarea era stabilită pentru ora 21:00, din câte 
auziseră, ceea ce însemna că urmau să ajungă pe continent 
dimineaţa devreme. Aterizarea era programată la Bjornesfjord, 
în apropiere de lacul Maure, unde urmau să se întâlnească cu 
echipa Grouse, care era în apropiere și care fusese informată de 
sosirea lor. În sfârșit, urmau să își revadă compatrioţii. 

După prânz, Ronneberg le spuse că Wilson și Tronstad vor să 
îi vadă pe toți. 

În sala de conferinţe în care piloţii bombardierelor RAF 
primiseră instrucţiunile finale înaintea zborului, Tronstad, 
purtând un pulover greoi din lână, cu nelipsita pipă în mână, 
puse piciorul pe un taburet și le spuse: 

— Băieți, știți deja că nemţii nu vă vor lua prizonieri. Pentru 
cei care au încercat înaintea voastră și acum sunt morţi, vă 
sfătuiesc să faceţi din această operaţiune un succes. Habar nu 
aveți cât de importantă este această misiune, doar că ceea ce 
veţi face va dăinui în istoria Norvegiei pentru totdeauna. 

Trecu pe la fiecare și le strânse mâinile, iar recruţii avură 
sentimentul că fac patriei lor cel mai mare serviciu. In timp ce 
ieșeau din încăpere, totul fiind pregătit de plecare, Tronstad 
merse la Nordstrum și îl prinse de braţ. 

— Kurt, poţi să mai rămâi un minut? 

Nordstrum simţi un fior de neliniște străpungându-l, dar 
încuviinţă din cap. 

— Desigur. 

După plecarea celorlalţi, Tronstad și Wilson rămaseră 
amândoi în sală. La birou era un scaun liber, iar Tronstad îi făcu 


VP - 92 


semn lui Nordstrum să ia loc. 

— Dacă nu vă deranjează..., spuse Kurt, rămânând în 
picioare. 

— Sigur, locotenente, spuse colonelul frecându-și mâinile. 
Voiam doar să ne asigurăm că, în calitate de lider al echipei 
pirotehnice, înţelegi pe deplin că ţinta misiunii o reprezintă 
rezervele de lichid stocate la subsolul uzinei. Trebuie distruse cu 
orice preţ. Chiar dacă sunteţi înconjurați; chiar și cu preţul unor 
pierderi uriașe de vieţi omenești. 

— Cu toţii înţelegem acest lucru, domnule, spuse Nordstrum 
privindu-l în ochii. Și asta vom face. 

— Bun, spuse Tronstad zâmbind ușor trist, parcă prins în 
flagrant. Presupun că pare puţin cam târziu acum... 

În mod evident, era și altceva care nu le dădea pace. 

— Ar mai fi ceva..., spuse Tronstad așezându-se vizavi de 
Nordstrum, sprijinit de marginea biroului. Știm cu toți cât de 
mult îți dorești să te întorci acolo, Kurt. 

— Da, domnule maior, spuse Nordstrum încuviințând din cap. 
Este valabil pentru toţi cei din echipă. 

— Probabil că tu te simţi ca acasă în munţii din jurul 
Rjukanului, la fel ca ceilalți. Știi cum să rămâi ascuns și să 
supraviețuiești pe muchie de cuţit, în caz că ar interveni ceva. 

— Ceva, domnule...? 

— Da, locotenente, spuse colonelul, ridicându-se în picioare. 
Am vrea să îţi cerem ceva - desigur, este la latitudinea ta dacă 
accepţi sau nu. Putem oricând să apelăm la altcineva. 

— Și ce anume? 

— Avem câteva chestiuni care ar trebui rezolvate acolo, dacă 
totul decurge conform planului. După operaţiune. Singurul 
dezavantaj... 

Colonelul își drese glasul și îl privi în ochi pe Nordstrum, apoi 
continuă fără ocolișuri: 

— ... este că rezolvarea lor te poate pune într-un oarecare 
pericol. 

Nordstrum aruncă o privire scaunului gol, iar colonelul 
așteptă. De data aceasta, Kurt se așeză. 

— Spuneţi-mi de ce anume aveți nevoie. 


VP - 93 


24. 


În noaptea în care Halifax-ul lor decolă, în Scoţia ploua cu 
găleata. Nu foarte încurajator pentru o misiune care necesita o 
lună limpede și luminoasă, care să le asigure o aterizare reușită 
în Norvegia. 

Cei șapte membri ai misiunii Gunnerside se lipiră de fuzelaj, 
echipați cu costumele albe de camuflaj și parașutele prinse 
strâns de spate. Aveau cu ei și 12 containere sigilate cu provizii. 

Bombardierul decolă. Nimeni nu părea agitat sau îngrijorat. 
Recapitulaseră de atâtea ori ce aveau de făcut, că întreg planul 
le curgea prin vene. Cunoșteau toate aspectele care depindeau 
de ei. In plus, mergeau acasă. 

De pe pistă, Wilson și adjunctul său, Welsh, priviră 
bombardierul ridicându-se și dispărând în pătura joasă de nori. 
Cei doi schimbară priviri pline de speranţă. 

— E cam multă umezeală, domnule, spuse comandantul. 

— A naibii de multă, spuse Wilson, încuviințând din cap. Să 
sperăm că acolo nu este la fel. 

Leif Tronstad tocmai le scria o scrisoare soției și copiilor să-i 
din Trondheim. Când auzi bombardierul decolând, puse jos 
stiloul. 

— În numele regelui, șopti el, închizând ochii pentru o clipă. Și 
al omenirii. 

Luă din nou stiloul, dar îi fu greu să continue scrisoarea. 

Pentru bărbaţii din echipa Gunnerside, drumul fu lung și cu 
turbulențe deasupra Mării Nordului. Timp de patru ore, cei șapte 
rămaseră înghesuiți într-un spaţiu mic, pe scaune improvizate. 
La fiecare turbulență sau gol de aer, schimbau priviri 
nerăbdătoare. Cât o mai fi? Din fericire, vântul se domoli când 
ajunseră pe coasta Norvegiei; și ceea ce era cel mai încurajator, 
apărarea antiaeriană germană era tăcută. 

— Băieți, priviţi! 

Cu un zâmbet optimist, Jens arătă prin ferestruica ovală - 
luna. Era luminoasă și plină, exact cum speraseră să fie. De lao 
noapte încărcată de nori și ploaie în nordul Angliei, ajunseseră 
acasă la un cer senin, luminat de lună. 

Copilotul se întoarse spre ei, spunând: 

— Suntem deasupra Norvegiei, băieţi. Bine aţi venit acasă. 


VP - 94 


Toată lumea la posturi. 

Zece minute până la parașutare. 

Asistentul se ridică de pe locul său, desprinzându-și centura. 

— E timpul să ne pregătim, domnilor. 

Se aplecă și deschise trapa special concepută pentru salturi, 
dezvăluind, în lumina lunii, piscurile îngheţate ale munţilor și 
văile nesfârșite acoperite de zăpadă. Priveliștea îi făcu pe toți să 
zâmbească. Unul câte unul, se ridicară de pe locurile lor și își 
atașară corzile necesare saltului. 

— Coborâm la 240 m, anunţă pilotul. 

Ronneberg fu primul și merse pe marginea trapei. Tot ce 
trebuia să facă era să sară prin spaţiul deschis. O coardă de 5-6 
m și forța vântului urmau să facă restul de îndată ce sărea din 
avion. Dura doar 2-3 secunde ca parașuta să se deschidă - la 
240 m, parașutistul nu voia să fie ţinut prea mult timp în 
suspans. 

— Ne vedem la sol, spuse Ronneberg, privindu-și colegii 
pentru o ultimă oară și făcându-le cu ochiul. 

Apoi, trăgând o dată de coardă, se postă la marginea trapei. 
Becul verde se aprinse, iar instructorul îl bătu pe umăr. 

— Acum! 

Strigând „Pentru Norvegia!”, Ronneberg se aplecă, sări și 
dispăru în întuneric. 

— Următorul, repede! spuse instructorul, chemându-l pe 
Stromsheim. 

La 60 de metri pe secundă, chiar și o ezitare de o clipă putea 
însemna o deviere bună la sol. Ca să nu mai vorbim de pericolul 
reliefului imprevizibil al viddei. 

Cu un chiuit, Stromsheim îl urmă pe Ronneberg. Apoi 
Strohaug, urmat de Olf Pedersen. Amândoi le făcură cu mâna 
celorlalţi și săriră rapid din avion. Următorul era yankeul. 

— Nici măcar nu știu cum m-am îmbrăcat în costumul ăsta 
afurisit, spuse el rânjind, apoi își trase masca din lână peste faţă 
și dispăru. 

Următorul era Jens. Nordstrum știa că, dintre toate 
antrenamentele, saltul cu parașuta nu era deloc partea lui 
preferată. Stând pe marginea trapei pentru câteva secunde, 
Jens avu impresia că i se întoarce stomacul pe dos. 

— Cred că am uitat lumina aprinsă în baraca de la bază, 
spuse el, întorcându-se spre Nordstrum. 


VP - 95 


— Te vor ierta. Ne vedem la sol. 

— Repede, afară cu tine! spuse instructorul împingându-l, iar 
Jens dispăru ţipând. Tu ești ultimul, îi spuse apoi lui Nordstrum. 
Dumnezeu să fie cu voi, orice aţi face. 

— Mulţumim, spuse Kurt. Să nu uitaţi pachetele cu provizii. 

— Vor urma și ele, zise bărbatul și îl împinse ușor spre 
marginea trapei. 

Nordstrum își trase masca și sări. 

Brusc, aerul deveni rece, iar el fu aruncat în lateral după ce 
sări din avion. Coarda se întinse la maximum, smucindu-l. 
Deasupra lui, parașuta se deschise cu un șuierat puternic, iar 
Kurt trase de curele. Sub el, văzu alte 6 parașute albe luminate 
de lună, toate părând să coboare cu încetinitorul. Deasupra lui, 
unul câte unul, containerele conţinând proviziile începură să fie 
lansate, până când toate 12 porniră spre sol, parașutele lor 
deschizându-se automat. Era o priveliște minunată, Kurt nu se 
putu abţine să nu observe. 19 parașute albe luminate de luna 
plină, reflectându-se în luciul zăpezii. 

Zăpadă norvegiană! 

Treptat, ajunseră cu toţii la sol. Nordstrum ateriză ultimul, iar 
vântul îl izbi violent de stratul de zăpadă. Unul câte unul, 
containerele cu provizii se împrăștiară în jur, aterizând cu 
bufnituri puternice, rafalele de vânt smucindu-le parașutele. 
Dacă oricare dintre containere ar fi lovit un om în cădere, l-ar fi 
putut lăsa inconștient. Pentru o clipă, Nordstrum rămase întins 
în zăpada moale și rece, trecându-și mâinile prin ea - era atât 
de bine să fii din nou acasă. Dar era important ca toţi să se 
extragă din curelele parașutelor cât mai rapid. O pală puternică 
de vânt te putea smuci și târî fără să poţi face nimic, aruncându- 
te în cine știe ce prăpastie. Kurt se ridică și își desprinse 
curelele. 

Vestea bună era că vremea ţinuse cu ei. 

Apoi auzi un scâncet - era Jens, care aterizase chiar înaintea 
sa. Prietenul lui se lupta să scape de parașută, fiind luat pe sus 
de vânt și târât ca o marionetă prin zăpadă. Dacă o rafală 
puternică îl ducea în direcţia greșită, nu aveai de unde să știi 
unde va sfârși. Poate prin jur erau stânci sau, cine știe, crevase; 
Jens s-ar putea alege cu multe oase rupte... sau mai rău. 

— Jens! strigă Nordstrum, alergând grăbit prin zăpadă, venind 
în ajutorul prietenului său. Dă-mi mâna! 


VP - 96 


jens încerca să se elibereze cu disperare din curelele 
parașutei, înfigându-și picioarele în zăpadă în tentativa de a nu 
fi luat de vânt. 

— Nu pot. 

— Dă-mi mâna! spuse Nordstrum, întinzând braţul din nou 
spre el. Te ţin eu. 

Dar costumele erau alunecoase, iar Jens se tot rostogolea. 

— Jens, prinde-te de mine! A 

În cele din urmă, Jens se agăţă de braţul lui. Își înfipse ghetele 
în gheaţă și se opri din alunecat. Reuși să se elibereze de 
parașută, care fu luată de o altă rafală de vânt și purtată prin 
aer asemenea unui fulg. 

— Dumnezeule..., spuse Jens oftând. Mersi... 

Urmări parașuta cu privirea, pentru a vedea unde sfârșește - 
dincolo de marginea unei creste, într-o prăpastie de 15 m 
adâncime, presărată cu stânci și bolovani acoperiţi de zăpadă. 

— N-a fost tocmai ca la carte, nu-i așa? spuse el, uitându-se la 
Nordstrum și dând din cap. 

— Nu ca la cartea mea, răspunse Kurt zâmbind, atât cât se 
putea citi în privirea lui deasupra măștii de lână. 

Treptat, echipa se reuni pe creasta pe care aterizaseră. 

— Vreo problemă? întrebă Ronneberg în timp ce Jens și 
Nordstrum li se alăturară celorlalţi. 

— Niciuna la mine, spuse Nordstrum. 

— Nici la mine, spuse Jens, scuturându-și zăpada de pe ghete. 

— Aveţi idee unde suntem? întrebă Ronneberg. 

Nordstrum privi în jur. Nu cunoștea locul. Era toiul nopţii, iar 
depunerile masive de zăpadă puteau schimba peisajul de la o 
furtună la alta. 

— Sper că undeva aproape de Bjornesfjord. Dar nu îmi pare 
familiar locul. _ 

— Ar fi bine să fie Bjornesfjord. In regulă, trupă, spuse 
Ronneberg, bătând din palmele protejate de mănuși. Să ne 
adunăm tot echipamentul și să ne găsim tovarășii. 

Se răspândiră pe creastă, localizând cât de multe containere 
putură. Majoritatea erau împrăștiate prin zăpadă. Le adunară 
laolaltă - destul de greu fără schiuri, întrucât unele dintre ele 
aterizaseră destul de departe de ei. 

Ronneberg le numără. 

— Rahat, sunt doar 11. 


VP - 97 


Spre disperarea lor, descoperiră că unul fusese târât mult mai 
departe de rafalele puternice și se rostogolise într-o crevasă 
adâncă, rămânând blocat la aproximativ 5 în înăuntrul ei. 

— Asta o să fie o problemă, oftă Ronneberg, privind peste 
marginea crevasei. 

Containerele cântăreau mai bine de 35 kg, o greutate enormă 
de ridicat fără un loc sigur pe care să îţi sprijini picioarele. 

— Ce conţine? întrebă el. 

Însemnele de pe container nu erau vizibile; era imposibil să îţi 
dai seama ce este înăuntru, astfel că nu își puteau asuma riscul 
de a-l lăsa în urmă. 

— Unul dintre noi trebuie să coboare acolo, spuse Ronneberg, 
îngenunchind pe marginea crevasei, evaluând pericolul. 

Orice om familiar cu munţii știa că aceste crevase se pot 
prăbuși dacă faci un pas greșit. 

— Cobor eu, se oferi Nordstrum, gândindu-se că este, 
probabil, cel mai puternic din grup. Să găsim o frânghie, apoi 
cobor și-l scoatem de acolo. 

— Nu, eu ar trebui să cobor, spuse americanul Gutterson, 
ridicând mâna. Eu sunt cel mai puternic cățărător. Pot să îl 
deblochez de acolo. Cu puţin noroc, îl putem trage de corzi în 
sus. 

La urma urmei, corzile parașutei rezistaseră la căderea din 
avion. 

Nordstrum încuviinţă din cap spre Ronneberg, ridicând din 
umeri. 

— Merită încercat. 

— Bine, yankeule, treci la treabă, spuse Ronneberg, 
ridicându-se în picioare. Olf și Jens, începeţi să despachetaţi și 
localizaţi schiurile. Hans..., spuse apoi, arătându-i lui Strohaug 
un dâmb din apropiere. Incearcă să urci pe creasta aia și vezi 
dacă îţi poţi da seama unde suntem. 

— Aye, spuseră la unison, punându-se în mișcare. 

Nordstrum, Ronneberg și americanul îngenuncheară, uitându- 
se înăuntrul crevasei. Din fericire, pereţii crăpăturii păreau 
stabili, cu o deschizătură de aproximativ 1,5 m, care se îngusta 
apoi pe măsură ce se adâncea. Containerul era înclinat într-o 
parte. Pe pereți se zăreau mici lespezi din stâncă sau gheață, 
care îi puteau susține picioarele lui Gutterson. 

Americanul se aplecă și începu să se strecoare în crevasă, 


VP - 98 


susținându-și greutatea cu câte o mână pe fiecare perete, 
coborând cu dexteritate, ghetele lui căutând și testând 
fermitatea punctelor de susţinere pe care le găsea. Era un 
alpinist experimentat, așa că într-un minut ajunse lângă 
container. 

— Am ajuns, strigă el, ridicând privirea. 

— Bine lucrat, strigă Ronneberg. 

Apoi, sustinându-și greutatea pe gheaţă și împingându-și 
spatele în peretele încremenit, cu un geamăt, Gutterson smuci 
containerul din locul unde se blocase. 

— Cred că s-a deblocat! 

Pentru a face acest lucru, era nevoie de foarte multă putere. 
Yankeul își sprijini umărul de container și, gemând din nou, 
începu să și-l ridice în spate, în tot acest timp asigurându-se că 
suportul picioarelor va rezista. Nordstrum se strecură și el câţiva 
metri înăuntrul crevasei și prinse corzile parașutei, care încă 
erau atașate de recipient. Apoi, el și Ronneberg îl traseră restul 
distanţei sperând că acele corzi vor rezista, în timp ce Gutterson 
rămase sub el. Dacă afurisitul acela de container scăpa din 
Corzi, avea să se prăbușească direct peste american. 

Când recipientul cu provizii se apropie de suprafaţă, 
Ronneberg îngenunche, apoi, împreună cu Nordstrum, îl împinse 
peste margine în zăpadă. 

— Bună treabă, băieţi! spuse Ronneberg și îi întinse mâna lui 
Nordstrum, ajutându-l să urce înapoi. 

— Cum e acolo jos, yankeule? îi strigă Nordstrum lui 
Gutterson. Putem să te lăsăm aici și să ne întoarcem după tine 
la sfârșitul misiunii. 

— Mersi, dar cred că o să vin cu voi, dacă nu vă deranjează, 
spuse el, apoi își croi drum afară din crevasă cu aceeași ușurință 
cu care coborâse. 

Nordstrum îl trase pe ultima porţiune, apoi rămaseră pe loc, 
gâfâind, încercând să își recapete răsuflarea. 

— Explozibil, spuse  Ronneberg, citind ştampila de pe 
container. Nu ne-ar fi ajutat prea mult dacă l-am fi lăsat aici. 

— Acum tot ce trebuie să facem este să îl cărăm înapoi lângă 
celelalte, spuse Nordstrum, ridicându-se în picioare și luând în 
mâini una dintre corzi. 

Ronneberg o luă pe cealaltă. Aveau de parcurs vreo 200 m și 
le-ar fi fost mult mai simplu pe schiuri. 


VP - 99 


— Deci, aveţi zăpadă ca asta acasă în Colorado? îl întrebă 
Nordstrum pe Gutterson în timp ce târau containerul prin 
troienele adânci, totul în jurul lor fiind o pătură albă. 

— Nu, răspunse americanul, luând și el o coardă agăţată de 
capătul containerului. Mai adâncă. 

— Mai adâncă...? 

Nordstrum și Ronneberg se priviră zâmbind sincer, apoi 
râseră. 

— Mai așteaptă puţin, spuse Kurt, privindu-l pe Gutterson cu 
un rânjet viclean. 


25. 


Despachetară containerele și își scoaseră schiurile, apoi 
îngropară în zăpadă lucrurile de care nu aveau imediată nevoie, 
marcând locurile cu țăruși pentru a le găsi mai târziu. Făcură 
totul într-o cursă contra cronometru, îngrijoraţi de apropierea 
răsăritului și de avioanele de recunoaștere germane care i-ar fi 


putut zări. 
Apoi, dându-și cu presupusul cu privire la localizare - aproape 
de  Bjornesfjord, cum spusese Nordstrum - hotărâră să 


pornească spre vest, spre lacul Maure, aflat la o distanţă de 10 
km. Ultima transmisie radio a avangardei Grouse dăduse lacul 
drept locaţie a cabanei lor. 

Zăpada era tasată și îngheţată, iar ei scoaseră un timp 
excelent pe schiuri, bucurându-se să fie din nou pe zăpadă 
norvegiană, nu în munții Scoției. Deasupra lor se înălță soarele, 
iar zorile aduseră cu ele un semn bun: cerul era senin. 

— Și unde este vremea aia temută a voastră, despre care am 
auzit atât de multe lucruri? întrebă arogant yankeul. 

— Numără până la 10, îl avertiză Jens. Se va schimba. 

— Unu, doi, trei..., începu Gutterson, schiind înaintea lor. 

— Nu provoca zeii, yankeule, îl avertiză Strohaug. Ai să 
regreți. 

Schiară aproximativ două ore - sarcină dificilă cu o greutate 
de 30 kg în spate. Dar în curând, în minte le încolți bănuiala că 
își estimaseră greșit locaţia. Nordstrum își dădu seama că nu 
erau nici măcar aproape de Bjornesfjord - lacul ar fi trebuit să se 


VP - 100 


zărească până acum. Se opriră, mestecând păstramă uscată și 
încercând să își determine locaţia. 

— Dacă nu suntem în Bjornesfjord, atunci unde? întrebă 
Ronneberg. Skrykken? 

— Skrykken? Să sperăm că nu. Ar fi o distanţă de aproximativ 
30 km, spuse descurajat Nordstrum. Și priviţi acolo, adăugă apoi 
arătând spre est. 

Munţii care în urmă cu doar câteva momente erau luminaţi de 
razele soarelui erau acum acoperiţi de nori. Cu repeziciunea 
unei furtuni pe mare, pornind din neant, cerul se întunecă, iar 
vântul se înteți. 

— Ei bine, se pare că ţi se va îndeplini dorința, yankeule, 
bombăni Ronneberg. Încheiaţi-vă până în gât. 

Vântul păru să aducă norii și mai aproape, iar ei simţiră 
temperatura scăzând într-o secundă. Nu încăpea niciun dubiu, 
se apropia furtuna. Se aflau la kilometri întregi de orice adăpost 
cunoscut de ei, iar aceste furtuni puteau dura o oră sau câteva 
zile. Nu știai niciodată cât vor ţine sau cât de puternice vor fi. 

— Încotro? îl întrebă Ronneberg pe Nordstrum, punându-și 
încrederea în el. 

De un lucru erau convinși, și anume că nu puteau rămâne 
aici, unde ar fi la mila naturii. Kurt verifică direcția vântului. 

— Nu știu mai multe decât tine, spuse el. Zic să continuăm 
spre est. 

— În mijlocul furtunii? întrebă Pedersen. 

Vântul începuse acum să șuiere, dându-i gluga de pe cap lui 
Gutterson, iar zăpada începu să se învolbureze. 

— N-o să reuşim să o depășim, spuse Nordstrum, legându-și 
mai strâns gluga. Încheie-te bine, yankeule, zise apoi 
întorcându-se spre Gutterson. Vom vedea pe viu dacă te-ai 
născut să fii un om al muntelui. 

În câteva minute, li se spulberă orice speranţă că ar fi doar o 
furtună trecătoare. Vântul se înteţi, transformându-se în rafale 
îngheţate, vuind precum sirenele; zăpada îngheţată, învolburată 
asemenea nisipului în deșert, le înțepa ochii și li se aduna în 
jurul schiurilor, îngreunând fiecare pas, la fel și rucsacurile pe 
care le cărau în spate. 

Vizibilitatea deveni 0. 

— Trage-ţi masca pe față, îi strigă Nordstrum lui Gutterson 
prin vuietul vântului. 


VP - 101 


Măştile lor aveau doar o fantă îngustă în dreptul ochilor, dar 
oricum tot ce puteau vedea acum era o mare nesfârșită de alb. 
Pe măsură ce temperatura scădea, vântul le arunca săgeți de 
zăpadă în faţă, făcându-i să închidă ochii, orbindu-i. 

Singurul avantaj al unei asemenea furtuni, deși unul foarte 
mic, era că pătura de zăpadă spulberată avea să le acopere 
pașii și să împiedice persoanele nepotrivite să le ia urma, în caz 
că prezenţa lor aici ar fi fost descoperită. 

Înaintau cu greu, aplecându-se pentru a înfrunta rafalele de 
vânt. În câteva minute, toţi fură acoperiţi de zăpadă. 

Trecu o oră în acest ritm lent și nimic familiar nu apăru la 
orizont. Apoi două ore. Reușiseră să parcurgă doar un kilometru. 
Înaintarea deveni aproape imposibilă, iar Nordstrum își dădu 
seama că se rătăciseră complet. Și mai rău, știa că vor fi nevoiţi 
să sape un adăpost undeva în versant, cu toată furia naturii 
vuind în jurul lor. Deveni evident că aceasta era o furtună 
strașnică, genul de furtună în care nici măcar oamenii 
experimentați nu pot rezista foarte mult. Dar chiar și găsirea 
unui loc mai adăpostit din calea vijeliei era aproape imposibilă 
cu vântul tăios care îi biciuia și cu zăpada atât de deasă, încât 
abia îţi puteai vedea mâna înaintea feţei. 

— Haideţi, trebuie să continuăm, îi îndemnă Ronneberg, dar 
ochii lui îi întâlniră pe ai lui Nordstrum, trădându-și îngrijorarea. 

Kurt înţelese imediat mesajul: We așteaptă o luptă grea. 

Înaintară cu greu încă un kilometru și erau pe punctul de a 
renunţa, când Pedersen, care preluase conducerea înaintea 
grupului, arătă bucuros în faţă. 

— Priviţi! spuse el, deși abia îi puteai auzi strigătul în vuietul 
vântului. 

Era o cabană de vânătoare, aproape complet acoperită de un 
strat nou de zăpadă. Vântul sufla atât de puternic, iar 
vizibilitatea era atât de redusă, încât mai degrabă se ciocniră de 
ea decât o zăriră. 

— Slavă trolilor! strigă Jens, ridicând beţele schiurilor în aer, 
triumfător. 

— Dă-i dracu’ de troli, slavă nenorocitului care este 
proprietarul acestui loc, spuse Hans Strohaug, deblocând ușa 
îngheţată cu ajutorul unui topor, apoi împingând-o cu umărul. 

Toţi șapte se îngrămădiră să intre în cabană. La început se 
prăbușiră pe podea cu rucsacurile încă în spate - fericiţi, 


VP - 102 


epuizați, gâfâind. Le-ar fi fost imposibil să supravieţuiască mai 
mult de alte două ore într-o furtună atât de violentă. 

— Priviţi, acolo lângă sobă, spuse Jens, ridicându-se alene de 
pe podea. Este un miraj sau visez? 

Spre norocul lor, era un mănunchi de lemne de mesteacăn 
pentru foc. 

— Nu visezi, exclamă Pedersen, eliberându-se de rucsac, 
mergând și verificând lemnele. 

Cel mai important lucru acum, în afară de a aprinde focul și a- 
și usca hainele, era să își dea seama unde se află și să traseze o 
rută spre lacul Maure, locul de întâlnire cu avangarda Grouse. 

Dar după ce aprinseră focul, nu mai avură energie decât să 
deschidă câteva conserve cu mâncare și să se pregătească de 
culcare. Erau treji de aproape 24 de ore. 

— Yankeule, spuse Ronneberg. 

— Da, locotenente. 

— la patul proprietarului, l-ai câștigat astă-seară. 

— Eu? întrebă Gutterson. 

— Și nu uita, dăm patul proprietarului doar adevăraţilor 
oameni ai munţilor, îi explică Pedersen. 

— Aye, aprobară ceilalţi la unison. 

— Mulţumesc, spuse americanul privind în jur, confuz, dar 
încântat. 

— Doar să nu te faci prea comod. Te trezești într-o oră, flăcău, 
apoi patul e-al meu. Stau eu primul de veghe, spuse Ronneberg, 
așezându-se pe un scaun și abținându-și zâmbetul. 

— Da, bucură-te de somnul de frumuseţe, yankeule, chicoti 
Stromsheim. 

Se ghemuiră în sacii de dormit și se culcară. 

— E bine să fim acasă, nu, băieţi? spuse Ronneberg. 

— Aye, bâiguiră unu sau doi dintre ei. Este. 

Apoi se lăsă liniștea. 

Afară, vântul șuiera sinistru, iar zăpada cădea în valuri. Pereţii 
din lemn ai cabanei tremurau atât de tare, încât părea că 
refugiul stă să fie smuls din temelie și purtat de vânt. In sacul de 
dormit, închizând ochii pentru câteva ore, înainte de a-i veni 
rândul să stea de veghe, Nordstrum se rugă ca acest coșmar 
infernal să se termine până se vor trezi. 


VP - 103 


26. 


Dar furtuna nu se opri. Dimpotrivă, se înteţi. 

Se treziră la amiază, dar vântul sufla mai violent și mai 
zgomotos decât în noaptea trecută. Se așternuse cel puţin încă 
un metru de zăpadă. Troienele din jurul cabanei măsurau acum 
doi metri, crescând din ce în ce mai mult cu fiecare oră. Aveau o 
misiune de îndeplinit și trebuiau să îi salveze pe tovarășii din 
avangardă, care nu o duceau nici ei prea bine. Ronneberg și 
Nordstrum încercară să se aventureze afară pentru a vedea 
dacă e posibil să își continue drumul, dar abia reușiră să 
înainteze câțiva metri în rafalele puternice. 

— Ce părere ai, Kurt? strigă Ronneberg, apropiindu-și faţa de 
a lui Nordstrum. 

— Cred că furtuna asta o să ne vină de hac înainte ca nemţii 
să aibă vreo șansă să o facă. 

— N-am văzut niciodată una atât de violentă, spuse 
Ronneberg, luptându-se să stea în picioare. 

Nu aveau de ales decât să se întoarcă în cabană. Singura lor 
opţiune era să aștepte ca furtuna să se domolească, sperând că 
acest lucru se va întâmpla cât mai curând. 

Oriunde s-ar fi aflat, echipa Grouse îndura exact aceleași 
condiţii. 

Primul lucru pe ordinea de zi era să își stabilească locaţia cu 
exactitate. Analizară cabana, căutând indicii. Într-un sertar, 
Gutterson găsi o hartă, iar pe ea erau câteva cercuri trasate de 
mână și o amprentă unsuroasă - din păcate, nu în zona 
Bjornesfjord, unde presupuseseră ei că fuseseră lansați, ci 
aproape de Skrykken, la 30 km depărtare. 

30 km înapoi pe drumul pe care veniseră cu o zi în urmă. 

— E de rău, spuse Nordstrum aplecat asupra hărții. Puteţi 
vedea că nu este o rută ușoară spre lacul Maure din Skrykken, 
dacă aici ne aflăm cu adevărat. Și nici nu știu să existe vreun 
adăpost până acolo. Și, dacă nu vrem ca două zile pierdute să 
se transforme în patru, munţii pe care va trebui să îi traversăm 
au cele mai mari înălțimi din vidda. Peste 1 000 m. Drumul o să 
ne consume toate proviziile. 

— Atunci, mai bine ne-am asigura că știm exact unde suntem, 
spuse Ronneberg. Trebuie să fie ceva pe aici. Întoarceţi locul cu 


VP - 104 


fundul în sus dacă e nevoie. 

Pedersen și Strohaug cotrobăiră în bucătărie - doar oale și 
tacâmuri vechi și câteva unelte. Stromsheim și Gutterson 
căutară în camera de zi - singurele cărți găsite erau cu povești 
din folclor sau cataloage de vânătoare. Nordstrum și Jens 
răscoliră dormitorul proprietarului. Nu găsiră nimic, nici măcar în 
sertarele noptierelor, doar o biblie și o carte despre animalele 
sălbatice locale. 

Întotdeauna exista respect pentru intimitatea proprietarului 
când îi foloseai cabana drept adăpost, mai ales că locul le 
salvase viaţa, dar Jens spuse „La dracu' cu asta” și deschise cu 
forța dulapul încuiat. Din nou, la început nu găsiră nimic, dar în 
buzunarul uneia dintre jachetele impermeabile ale cabanierului 
dădu peste ceva. Era o agendă denumită „Jurnal de pescuit 
pentru Skrykkenvann”. 

Ronneberg oftă descurajat în timp ce Nordstrum o puse pe 
masa din bucătărie pentru ca toţi să o vadă. 

Așadar, se aflau în Skrykken. 

Işi dădură seama cât de dezastruoasă era această 
descoperire. Când furtuna avea să se domolească, nu doar că 
trebuiau să reconstituie drumul parcurs cu o zi în urmă, dar 
aveau de mers încă 30 km pentru a ajunge la cabana unde 
sperau că îi așteaptă avangarda Grouse. 

Acesta părea un moment în care le-ar fi fost de folos un 
echipament radio. Dar strategii SOE aleseseră să nu trimită 
nimic cu ei, gândindu-se că ar fi fost prea greu și i-ar fi încetinit 
- plus că, oricum, planul era să se întâlnească cu echipa Grouse 
imediat după aterizare. Pe de altă parte, în infernul acesta le-ar 
fi fost probabil imposibil să găsească semnal. 

Afară, acoperișul gemea de parcă stătea să fie smuls de vânt. 

— Mâine vom încerca din nou, spuse abătut Ronneberg. 
Haideţi să aprindem focul. Chestia asta trebuie să se 
domolească odată și-odată. 

Dar în ziua următoare furtuna continuă cu aceeași furie 
dezlănţuită. La fel și în următoarea. Până în ziua a patra, 
proviziile lor se reduseseră considerabil. Luaseră cu ei suficientă 
mâncare cât să le ajungă până la punctul de întâlnire cu Grouse 
și să își îndeplinească misiunea - nu crezuseră că va dura mai 
mult de câteva zile. Restul proviziilor, pentru călătoria spre 
Suedia, erau îngropate acolo unde aterizaseră. 


VP - 105 


Fără alte opţiuni, hotărâră că un grup trebuie să se întoarcă 
pentru a reface stocul. Nordstrum și Jens se oferiră voluntari, 
întrucât pe Kurt îl înnebunea statul degeaba. Plecară la drum la 
ora 9:00 dimineaţa. Ningea atât de puternic, încât abia îţi puteai 
vedea propria mână în faţa ochilor. În jurul orei 13:00, epuizați 
și flămânzi, ajunseră în locul în care credeau că aterizaseră. Cel 
puţin așa arătau busolele lor. Dar 1,5 m de zăpadă facea ca 
totul să pară diferit. 

— Ce părere ai, Kurt? întrebă Jens, strigând prin vuietul 
vântului. 

Nordstrum își feri chipul din bătaia vântului și verifică busola. 

— Aici trebuie să fie. 

Căutară peste tot în jur, dar după trei ore chinuitoare, nu 
avură de ales decât să renunţe. Țărușii cu care marcaseră 
containerele erau complet îngropaţi de zăpadă. Săpară în zadar, 
nu găsiră nimic. Singura opţiune era să se întoarcă la cabană 
prin aceeași furtună pe care o înfruntaseră până aici. 

Epuizaţi și cu mâinile goale, cei doi ajunseră la cabana din 
Skrykken după lăsarea întunericului. 

Gândul le trecu tuturor prin cap: dacă Grouse, știind că echipa 
Gunnerside aterizase, trimisese un grup în căutarea lor? Pe 
vremea aceasta, fără îndoială că ar fi morţi până acum. Sau 
dacă își pierduseră speranța și reușiseră să ia legătura cu SOE, 
spunându-le că, cel mai probabil, Gunnerside pierise? Nu aveau 
de ales decât să aștepte, misiunea atârnând de un fir de păr. Ca 
și vieţile prietenilor lor. Toţi aveau impresia că natura alesese să 
nu fie de partea lor în acest conflict. 

— La ce te gândești acum, yankeule? îl întrebă Strohaug pe 
Gutterson, care privea pe fereastra acoperită până la jumătate 
de nămeţi. 

— Mă gândeam că voi aţi câștigat, aveţi zăpadă mai mare, 
spuse americanul. 

Fu singurul moment din întreaga zi în care râseră. Soarta 
războiului era decisă de o furtună violentă care părea că nu se 
va sfârși niciodată. 


VP - 106 


27. 


În micul refugiu de la lacul Maure, situaţia devenea la fel de 
sumbră și pentru echipa Grouse. 

Primiseră veste din Anglia că Gunnerside aterizase cu succes 
și că, probabil, era în drum spre ei. Dar ambele echipe se 
confruntau cu aceeași furtună. Poulsson și oamenii lui se 
temeau ca nu cumva Gunnerside să fi pierit în condiţii atât de 
ostile. Pe de altă parte, cine știe, poate erau foarte norocoși. 

Dar cel mai probabil, muriseră. 

Echipa Grouse era captivă în vidda de patru luni. Rezervele lor 
de mâncare se terminaseră de mult. Supravieţuiau cu orice erau 
norocoși să vâneze și prin trucuri de supravieţuire învăţate de la 
Poulsson, ca de pildă cum să mănânce licheni de stâncă, bogaţi 
în proteine, pe care îi încălzeau la foc până deveneau o pastă cu 
un gust oribil - Poulsson le spusese că renii se hrăneau cu ei 
când nu aveau altceva la dispoziţie. Fiecare dintre membrii 
echipei pierduse 15% din greutatea corporală. Aveau părul și 
bărbile lungi și încâlcite. Era imposibil să vânezi ceva în furtuna 
aceasta, nici nu puteau primi vreo vizită de la Einar Skinnarland, 
care schia adesea la Vigne și le aducea mâncare. Și mai grav 
era că în curând aveau să rămână fără lemne de foc. 

Când venea vorba de echipa Gunnerside, cei patru nu 
reușeau să se pună de acord în privinţa a ce ar trebui să facă. 
Claus Helberg voia să trimită pe cineva în căutarea lor, la 
Bjornesfjord. Poulsson respingea ideea - era prea periculos. Și 
oricum, dacă pilotul bombardierului nu reușise să localizeze 
punctul de lansare, băieţii din Gunnerside puteau fi oriunde, la 
kilometri întregi depărtare, în cea mai violentă furtună pe care o 
văzuseră cei mai mulți dintre ei. 

Incepură să creadă că prietenii lor - și misiunea, totodată - 
avuseseră un sfârșit tragic. 

Cu toate acestea, Poulsson susținea că, dacă există cineva 
care să poată supraviețui unui asemenea infern, care să poată 
înfrunta toate provocările naturii și să-și îndrume echipa spre 
reușită, aceia ar fi Kurt Nordstrum și Joachim Ronneberg. 

Dacă în locul lor ar fi fost oricine altcineva, atunci ar fi putut 
spune cu siguranță că producţia de apă grea a naziștilor mai 
furase șapte vieți. 


VP - 107 


28. 


În cea de-a cincea dimineaţă, membrii echipei Gunnerside se 
treziră și observară un semn mult-așteptat. 

Vântul care îi biciuise vreme de patru zile se calmase. Razele 
soarelui se strecurau acum în cabană, unde nămeții formaţi în 
timpul furtunii le dăduseră impresia că era o noapte continuă. 

Nordstrum se trezi înaintea celorlalţi, ieși din sacul de dormit 
și se duse la fereastră. Birger Stromsheim, care stătuse ultimul 
de veghe în timpul nopţii, privea și el afară. 

— În sfârșit s-a oprit, spuse el. 

Cerul era de un albastru sclipitor. 

Se treziră unul câte unul, animați de schimbarea norocului. Se 
îmbrăcară, pregătiră ceva de mâncare, apoi strânseră ce mai 
rămăsese din provizii. Primul lucru pe ordinea de zi era să refacă 
traseul până la punctul de lansare, unde îngropaseră restul 
proviziilor. Ronneberg le spuse să își reducă greutatea 
rucsacurilor la 25 kg, iar Strohaug și Pedersen încropiră din 
lemnele pe care reușiseră să le găsească o sanie improvizată 
pentru restul greutăţii. În cele din urmă, își luară rămas-bun de 
la cabana din Skrykken - construcţia rezistase în fața celei mai 
violente furtuni pe care o trăiseră ei vreodată, salvându-le 
viețile. 

Afară, unde cu cinci zile în urmă puteai vedea stâncile, văile și 
lacurile, totul era acum o întindere nesfârșită de alb. Căţărarea 
se dovedi a fi mai dificilă decât estimaseră; erau îngreunați de 
rucsacuri, în ciuda greutăţii pe care o reduseseră, și de sania 
greoaie. Chiar și alunecarea pe schiuri, care în mod normal îţi 
permitea să-ţi tragi sufletul pe coborâre și să-ţi relaxezi puţin 
mușchii, era chinuitoare și solicitantă din pricina stratului de 
zăpadă. Cu toate acestea, era antrenant să își vadă urmele 
împletindu-se în zăpadă, în timp ce urcau pe creste. Chiuiau 
veseli, asemenea unor copii plecaţi în excursie, încrezători că 
mai au doar câteva ore până la întâlnirea cu compatrioţii lor 
izolaţi aici de atâta vreme. 

Fu un drum epuizant, de patru ore, până la creasta pe care se 
parașutaseră în urmă cu cinci zile. Dar când ajunseră acolo - cel 
puțin așa îi asigura busola, că erau la locul potrivit - totul era 
schimbat. Nu mai erau într-o vale stâncoasă, ci într-o depresiune 


VP - 108 


vastă acoperită cu o pătură albă. Înfometaţi și epuizați, cei 
șapte căutară în jur ţărușii pe care îi înfipseseră drept repere, 
dar acum erau complet îngropaţi de zăpadă. 

În cele din urmă, Nordstrum găsi unul care străpungea 
nămeţii. 

— Aici! strigă el, așezându-se în genunchi și scobind zăpada 
densă până dădu de containerul îngropat la aproximativ 1,5 m 
dedesubt. 

Începură cu toţii să sape în aceeași zonă, până când, unul 
câte unul, o oră mai târziu, toate cele 12 containere cu provizii 
fură recuperate. Le scuturară de zăpadă, își umplură rucsacurile 
cu mâncarea atât de necesară, apoi se odihniră puţin, mâncând 
biscuiţi și carne de căprioară la conservă până își recăpătară 
forţele pentru a continua. 

Încă mai aveau de parcurs o distanţă de 30 km până la lacul 
Maure, o călătorie pe care chiar și cei mai antrenați oameni ai 
munţilor ar considera-o dificilă. 

— Kurt, știi drumul? întrebă Ronneberg când toată lumea fu 
pregătită de plecare. 

— Acum da, răspunse Nordstrum, încuviințând din cap. 

Porni spre est, împingându-se în picioare pentru a escalada 
prima creastă. 

Revigoraţi, îl urmară cu toţii entuziasmați. Pedersen și 
Gutterson trăgeau sania în spatele grupului, schiurile lor lăsând 
un frumos mozaic în zăpada mângâiată de razele soarelui. 

Dar era o sarcină epuizantă. Fiecare creastă escaladată îi lăsa 
fără suflare, efortul încingându-le mușchii. Într-un strat de 
zăpadă obișnuit, o asemenea drumeţie ar necesita jumătate de 
zi, dar acum erau îngreunaţi de rucsacuri și erau nevoiţi să 
înainteze prin nămeţi mai mari decât văzuseră vreodată. 
Stăteau cu ochii în patru după străini, dar în primele ore nu 
văzură nici măcar o căprioară sau o vulpe, cu atât mai puţin 
oameni. De asemenea, scanau și cerul cu privirea, căutând 
avioane nemțești - deși, în costumele de camuflaj și cu 
rucsacurile și armele vopsite în alb, ar fi fost greu de distins din 
înaltul cerului. 

— Deci, spune-ne, cum e în Colorado? îl întrebă Pedersen pe 
Gutterson. 

— Munţii sunt mai stâncoși și mai înalţi, răspunse yankeul, iar 
văile vaste. Dar totul este înverzit în timpul verii. Mai verde 


VP - 109 


decât orice ai văzut vreodată. 

— Nu ţi-am cerut o vedere, spuse norvegianul. Cum sunt 
fetele? Sunt drăguţe? 

— Da, răspunse americanul. 

— La fel de drăguţe ca aici? 

— Până acum, singurii norvegieni pe care i-am văzut sunteți 
voi. Așa că da, mult mai drăguțe după părerea mea. Dar când o 
să vad vreo fată sau două, o să-ţi spun. 

— Nu-ţi face griji, dacă vei întâlni vreuna, nu te va înţelege 
oricum cu accentul ăla, spuse Nordstrum din spatele lui, apoi o 
luă înainte. 

După aproximativ două ore, Jens, care trecuse în fruntea 
grupului, se opri brusc și arătă în față. 

— Atenţie! Priviţi! 

În depărtare, ceva se mișca prin marea albă. Un punct negru, 
mai jos de ei, în vale, care încă nu intrase în raza binocilului. 
Oricine ar fi fost, se îndrepta direct spre ei. În costumele lor 
albe, era imposibil ca acea persoană să îi fi observat de la o 
asemenea distanţă. 

Hotărâră să se adăpostească pe versant, sperând că drumeţul 
se va abate de la traseul său și îi va evita, dar nu se întâmplă 
astfel. Nordstrum coborî puţin mai jos cu schiurile și își reglă 
binoclul. 

— E un bărbat. Mă tem că vine direct spre noi. 

Se opriră pe panta unui deal cuibărit între două creste. În jur 
erau bolovani uriași îngheţaţi, dar nicio ascunzătoare cu 
adevărat bună. În orice caz, când avea să ajungă aproape de ei, 
cu siguranţă că le va descoperi urmele. Părea să tragă o sanie în 
urma sa. 

Ronneberg luă binoclul. 

— Crezi că e vreun membru Grouse? 

Nordstrum ridică din umeri. 

— Mai degrabă e un vânător. Dar suntem prea departe. Și 
este singur. 

Il priviră pe necunoscut apropiindu-se din ce în ce mai mult, 
până deveni clar că le va fi imposibil să îl evite. 

— Bine. Jens, Olf, coborâţi și aduceţi-l aici, hotărî Ronneberg 
în cele din urmă. 

Colonelul Wilson și Tronstad le spuseseră clar: aveau ordine 
stricte să lichideze pe oricine le-ar fi ieșit în cale, prieten sau 


VP - 110 


dușman. Miza era pur și simplu prea mare. În Anglia, toţi cei 
șapte recruți juraseră că sunt capabili să respecte acest ordin. 
Dar pe măsură ce drumețul se apropia, purtând o piele de 
căprioară și având o pușcă pe umăr - evident, era un om al 
muntelui, ca ei - se întrebară dacă o vor putea face cu adevărat. 

Bărbatul se opri când Olf și Jens îi coborâră în cale, cu armele 
scoase. 

— Nu am prea mulţi bani în haină, spuse omul, ridicând 
mâinile parcă pentru a se preda. Puteţi să îi luaţi. După cum 
vedeți, nu am vânat nimic, zise arătând spre sanie. 

— Cum te cheamă? întrebă Ronneberg, ieșind din 
ascunzătoare. Și ce cauţi aici sus? 

— Mă numesc Kristian Kristiansen, răspunse omul scoțându-și 
căciula. Și am ieșit puţin la vânătoare. 

Era un individ masiv, cu chelie și umeri lați, o barbă deasă și 
roșcată, iar ochii îi trecură curioși de la un bărbat la altul, 
încercând să își dea seama peste cine dăduse în sălbăticie, 
observându-le precaut puștile-mitralieră. 

— Oricum, tocmai ce am plecat din Uvdal. Este un sat de la 
marginea viddei. La vreo 30 km de aici. Am petrecut noaptea în 
cabana cumnatului meu, la câţiva kilometri mai jos... 

— Știm unde este Uvdal, spuse Nordstrum. 

— Da? Atunci știți și că mâncarea este cam puţină zilele 
astea. Ceea ce ar trebui să vă răspundă la întrebarea ce caut 
aici. 

— Armele sunt strict interzise de autorităţile germane, nu-i 
așa? 

Chiar și staţiile radio erau interzise - dacă erai prins cu ele, te 
aștepta pedeapsa cu moartea. Ronneberg îi spuse să arunce 
pușca. 

— Da, sunt, spuse vânătorul încuviințând din cap, încă nesigur 
dacă vorbește cu prieteni sau dușmani. Vă implor, este doar 
pentru vânătoare de căprioare, nu mă interesează politica. 

Bărbatul presupuse că doar nemţii sau ofiţerii Quisling ar 
putea umbla prin vidda cu arme proprii. 

— Piaţa neagră? întrebă Nordstrum. 

Comerțul cu carne de vânat, peste rațiile permise, ar fi făcut 
ca o asemenea călătorie să merite, cu două sau trei trofee. 

— Război sau nu, oamenii tot trebuie să mănânce, spuse 
vânătorul. Voi cine sunteți? întrebă precaut. 


VP - 111 


— Nu contează asta. Eşti din NS...? îl întrebă cu asprime 
Ronneberg. 

Vânătorul îi privi prudent, studiindu-le armele camuflate și 
uniformele militare care se zăreau de sub costumele albe de 
schi. Nu îi trecu nicio clipă prin cap ideea că ar putea fi 
norvegieni liberi în uniforme militare, cu armament greu. 

— Sigur. NS. Sunt renumit că le ţin partea, spuse bărbatul, 
încuviințând cu un rânjet lingușitor. 

— Și dacă i-am întreba pe oamenii din Uvdal, spuse 
Ronneberg, ne-ar confirma acest lucru? 

— În Uvdal...? Am atât de mulţi dușmani în sat, încât probabil 
v-ar spune că îi urăsc pe naziști doar pentru a-mi pricinui 
probleme, răspunse omul râzând și privind pe fiecare în parte. 
Dar nu îi urăsc. 

— Și de ce ai atât de mulți dușmani? insistă Nordstrum. 

— Pentru că în vremuri ca astea faci ceea ce trebuie să faci. 
Sunt sigur că niște bărbaţi ca voi înţeleg. Vânatul nu vine singur 
și te trage de mânecă. Doar nu vă așteptați să îi dau de gol? 

— Atunci, ești un speculant? zise Nordstrum, gândindu-se că 
probabil omul vindea ceea ce vâna de cinci ori mai scump decât 
preţul obișnuit. 

— Și cum rămâne cu regele? continuă să îl interogheze 
Ronneberg, deschizându-și costumul de schi și dezvăluindu-și 
uniforma britanică, nu germană sau NS. Nu ești simpatizant, 
deci? 

— Regele Haakon! exclamă bărbatul  căscând ochii. 
Dumnezeule mare, deci sunteți toți norvegieni adevărați? spuse 
el râzând. De unde naiba era să știu? Norvegieni cu arme în 
vidda, binecuvântat fie Dumnezeu! Da, sunt un susținător 
devotat al regelui. Întrebaţi pe oricine vreți, vă vor spune de 
partea cui sunt. Habar nu aveam cine sunteţi. 

— Tu pari să susţii pe toată lumea. Atunci, arată-ne ce ai în 
buzunare, spuse Ronneberg. 

ÎI percheziţionară și găsiră un act de identitate, confirmându-i 
numele, în jur de 3 000 de coroane și o agendă neagră cuo 
mulțime de nume mâzgălite. 

— Ții liste cu oameni? 

— Sunt clienţii mei, spuse vânătorul. Îi puteţi verifica, toți mă 
cunosc. Kristian Kristiansen. Întrebaţi pe oricine, vă vor spune că 
sunt un om de cuvânt. 


VP - 112 


— Pe oricine în afară de dușmanii tăi, spuse pufăind Hans 
Strohaug. 

— Păi, poate am exagerat puţin cu asta..., spuse bărbatul 
rânjind vinovat. 

NS sau patriot, era un profitor și nu prea știa cum să 
răspundă. Nici nu reușea să își dea seama dacă este în pericol, 
încercând să descifreze reacția grupului și să glumească, dar 
era încă îngrijorat, cu ochi precauţi. 

— Stai cu ochii pe el, Eric, îi spuse Ronneberg lui Gutterson. 
Dacă face o mișcare greșită, știi ce ai de făcut. 

— Aye, locotenente, spuse yankeul gesticulând cu arma. Treci 
aici, scoate niște apă. 

Ceilalţi se retraseră la câţiva metri de el, ieșind din raza lui 
auditivă. Cu toţii știau ce ordine au de îndeplinit. Ronneberg 
privi în jur, așteptând părerea grupului. 

— Deci...? 

— Nu-mi place treaba asta, spuse Strohaug. Sunt nemți în 
Uvdal. Dacă îl lăsăm să plece, iar el dă din gură acolo, ne vom 
trezi imediat cu două divizii pe urmele noastre. 

— Se prea poate, dar norvegienii nu ucid alţi norvegieni, 
spuse Nordstrum. Doar dacă nu cumva și-au trădat ţara. Și nu 
există nicio dovadă că el a făcut-o. 

— A spus că face parte din NS, zise Jens. 

— Da, corect, aprobă Olf Pedersen, încuviinţând din cap. 

— Ar fi spus orice ca să își salveze pielea, ripostă Nordstrum. 
Habar nu avea cine suntem. Tu ce ai fi spus? îl întrebă pe 
Strohaug. Probabil a crezut că suntem Quisling. 

— Nu este vorba doar de politică, spuse Strohaug, luând o 
gură de apă și scuipând-o. Dacă îl lăsăm să plece și își dă 
drumul la gură stând la o bere în barul local, cine știe la cine ar 
putea ajunge informaţia? Sau dacă nemţii îi oferă un teanc de 
bani pentru ceva ce el pretinde că știe? Deja a recunoscut că 
este un speculant. Crezi că ar refuza o recompensă din simpatie 
faţă de rege? 

— Ce-ai zice dacă stau eu cu ochii pe el? îi propuse Nordstrum 
lui Ronneberg. Putem să îl luăm cu noi la Grouse și apoi să îl 
legăm la ei în cabană. Putem să îl eliberăm la întoarcere. 

— Nu există nicio garanţie că ne vom întoarce, insistă 
Strohaug. Tot ce vei face pentru el este să îl târăști după tine tot 
drumul ăsta, făcându-l poate să moară de frig sau de foame. 


VP-113 


Nordstrum încuviinţă din cap, deși instinctul îi spunea că omul 
era cine pretindea că este. Dar și argumentele în favoarea 
lichidării lui erau valide. Și fără îndoială că Wilson și Tronstad 
nici nu ar fi stat pe gânduri. Îl privi pe Jens. 

— Mă tem că sunt de acord cu Hans de data asta, Kurt, spuse 
prietenul său, ridicând din umeri cu părere de rău. Pur și simplu, 
este un risc prea mare. 

— Și eu sunt de acord cu ei, spuse Olf Pedersen. Se poate să 
ai dreptate, Kurt. Poate este un tip obișnuit, care încearcă să 
profite de pe urma războiului. Dar dacă te înșeli, iar el face ceea 
ce spune Hans...? Dacă mâine ne trezim cu autoșenile germane 
aici? Ce părere ai avea atunci despre eliberarea lui? 

Stromsheim îl privi pe Nordstrum și încuviinţă din cap. 

— Mă tem că și eu sunt de partea lor. 

Nordstrum înțelese că era o cauză pierdută - și poate că 
aveau dreptate. Își îndreptară privirile spre vânător, care stătea 
la taclale cu Gutterson, pufăind o ţigară, dar, în același timp, 
aruncând priviri fugare și neliniștite spre ei. 

— Deci, s-a decis, spuse Ronneberg, închizând plosca cu apă. 

— O să-ţi ușurez treaba, spuse Strohaug oftând. Din moment 
ce eu am fost primul în favoarea ideii. Își scoase pușca de la 
spate. 

— Măcar fă-o rapid, spuse Ronneberg dând din cap. 

Încuviinţând scurt din cap, Strohaug porni spre cei doi. 

— Văd că v-aţi împrietenit repede..., spuse el amiabil. 

— Familiile noastre sunt din aceeași regiune, spuse Gutterson. 
Sognefjord. 

— Da? Vino, vrem să verificăm ce ai în sanie, spuse Strohaug, 
punând o mână pe spatele bărbatului. Deci spui că ești un 
susținător al regelui...? 

— Absolut, spuse vânătorul, mergând cu Strohaug și privind 
înapoi spre ceilalţi, neștiind dacă să fie îngrijorat sau ușurat. 

— Atunci, păcat, spuse Strohaug, oprindu-se și trăgând 
piedica puștii automate Thompson. Imi pare rău, prietene. 

— Ascultă - vânătorul ridică mâinile. Doar ascultă-mă... 

Strohaug trase un foc, aruncându-l pe bărbat într-un troian, cu 
braţele larg deschise. Apoi merse lângă el. Ochii vânătorului 
erau căscaţi de uimire, iar pielea de căprioară îi era presărată cu 
puncte negre, umede. Îi mai trase un glonţ în piept, doar pentru 
a fi sigur. 


VP - 114 


Gutterson se holba la ei, ochii licărindu-i de furie. 

— Era doar un vânător. Nu era o ameninţare mai mare decât 
mine. R 

— Trebuia să o facem, spuse Strohaug. Imi pare rău, flăcău. 
lar tu, Kurt, uneori eşti prea onorabil pentru binele tău. Treaba 
asta o să ți se întoarcă împotrivă într-un final. 

— Ar trebui să-l îngropăm, spuse Ronneberg. 

— Desigur, spuse Nordstrum. Cine mă ajută? 

— Eu, se oferi Gutterson. 

— Presupun că și eu ar trebui, spuse Strohaug, ridicând din 
umeri. Având în vedere circumstanţele. 

— Și dacă vreunul dintre voi se pricepe, ar fi bine să spună 
câteva cuvinte, strigă Ronneberg în urma lor. Eu nu le am cu 
treburile astea. 

— Știu eu câteva cuvinte, spuse Gutterson. Sunt luteran. 

Târâră trupul vânătorului peste un troian înalt și aruncară 
zăpadă proaspătă peste el. La primăvară avea să îl găsească 
cineva. De preferat înainte de a deveni pradă pentru lupi. Dar, 
pentru moment, erau în criză de timp, astfel că asta era tot ce 
puteau face. După câteva minute, masivul bărbat dispăru 
complet. Hotărâră să îngroape și pușca omului împreună cu el, 
nu să o înfigă în zăpadă drept reper. 

Cei trei se aplecară asupra lui și își dădură glugile jos. 

— Tată ceresc, începu Gutterson în engleză, primește acest 
suflet și iartă-i toate păcatele... 

— Atât? spuse Jens. 

— Se pare că n-am dat atât de des pe la biserică, răspunse 
Gutterson ridicând din umeri. 

În război, își spuse Nordstrum în sinea lui, lucruri pe care nu 
le-ai face în mod obișnuit sunt inevitabile. Lucruri pe care într-o 
zi poate le vei regreta. Într-un final, cel mai bine este ca aceste 
lucruri să rămână nespuse. Ce mai conta pentru Kristian 
Kristiansen? NS sau patriot, fusese doar un om ghinionist care 
ieșise în calea persoanelor nepotrivite. Era treaba lui Dumnezeu 
să judece. 

— Măcar există un lucru bun în treaba asta, spuse Nordstrum. 
Ne putem folosi de sanie. 

Încărcară câteva dintre pachetele lor cu provizii pe sania 
vânătorului, apoi se întoarseră la ceilalți. 

— Trebuie să plecăm acum, spuse Ronneberg, arătând spre 


VP - 115 


soare. Am pierdut mult timp. 

Își puseră din nou rucsacurile în spate și porniră la drum pe 
schiuri, Gutterson și Strohaug trăgând sania bărbatului. Nu era 
nici urmă de sânge. Parcă Kristian Kristiansen nici nu ar fi fost 
vreodată acolo - cu excepţia urmelor lui singuratice prin zăpadă, 
dar pe care sabotorii le șterseră rapid, schiind peste ele. 


29. 


Încă mai aveau câteva ore până la lacul Maure, dincolo de 
Songvaln. Soarele începuse să apună. Epuizaţi și aproape fără 
suflare, dădură peste cabana cu acoperiș plat la care spusese 
Kristiansen că stătuse cu o noapte în urmă. 

În dimineaţa următoare porniră la drum de îndată ce se 
lumină de ziuă. Nordstrum era de părere că lacul era la o 
distanţă de alte două ore, dar o mare porțiune din drum era la 
vale. Și cerul dimineţii era senin. 

Schiau în linie, fiecare alunecând pe urmele celuilalt la o 
distanţă de aproximativ 4,5 m între ei, când auziră un băzâit 
deasupra. 

— Toată lumea jos! strigă Ronneberg. Săniile. 

Pedersen și Jens se grăbiră să arunce o prelată albă peste 
încărcătura săniilor, apoi se aruncară cu capul înainte în zăpadă. 

La orizont, apărând deasupra unei creste, zbura un Storch 
Fokker, un avion de recunoaștere german. Dădu ocol văii, 
elicele bâzâindu-i asurzitor. Era la doar 100-120 în deasupra lor, 
astfel că îi puteau vedea clar crucea neagră de pe fuzelaj și 
mitralierele de pe aripi. Se cufundară și mai mult în zăpadă. 
Dacă ar fi zăriţi, nemţii i-ar face bucăţi cu armele acelea sau, cel 
puţin, ar alerta inamicul de prezenţa lor. După un ocol rapid, 
negăsind nimic care să prezinte interes, avionul păru să își vadă 
de drum, iar ei se ridicară din zăpadă și îl urmăriră dispărând în 
zare. 

— Există șansa să ne fi văzut urmele, spuse Nordstrum. 

Vestea bună era că avuseseră grijă să schieze pe urmele 
liderului - chiar dacă ar fi fost zăriţi, ar fi părut urmele unui 
singur schior, nu ale unui grup. 

Traseră pe rând săniile, care acum, cu proviziile suplimentare, 


VP - 116 


cântăreau în jur de 90 kg. Nordstrum nu cunoștea locaţia exactă 
a cabanei în care se ascunsese echipa Grouse, ci regiunea în 
ansamblu. Nu știau precis nici măcar dacă prietenii lor mai erau 
acolo sau dacă supraviețuiseră furtunii. Doar că acea cabană 
era punctul din care Grouse avusese ultimul contact radio cu 
SOE. Lucrurile se puteau schimba rapid aici. Ziua rămase senină 
și rece, iar progresul echipei Gunnerside era încurajator. Pe 
parcurs zăriră urme de animale și excremente, semne că zona 
era populată de reni. 

Kristian Kristiansen își urmase nasul în direcţia greșită, iar 
acest lucru îl costase viața. 

Nordstrum se orientă mai bine în spațiu și preluă conducerea. 
Cine știe în ce condiţii aveau să îi găsească pe prietenii lor? Sau 
dacă reușiseră să găsească mâncare în tot acest timp. Reni în 
apropiere erau un semn bun, dar patru luni... Patru luni era o 
perioadă lungă, chiar și pentru cei mai căliți bărbaţi. Nu știi 
niciodată ce... 

Deodată, zări ceva în depărtare, în zăpadă. Ronneberg veni 
lângă el. 

— Ce s-a întâmplat, Kurt? 

Nordstrum arătă spre vale. 

— Avem din nou companie. 

La câteva sute de metri în faţă, o siluetă pe schiuri traversa 
un lac îngheţat. La aproximativ 20 m în urma ei venea un alt 
schior. De la această distanţă, chiar și cu binocilul, cei doi nu 
erau altceva decât două puncte în mișcare. 

— Crezi că e vreo șansă să fie o patrulă germană? întrebă 
Ronneberg. 

— Mereu există șansa asta. Dacă avionul ăla ne-a văzut 
urmele? 

— Mai bine să nu riscăm. Toată lumea, adăpostiţi-vă! le făcu 
Ronneberg semn oamenilor săi. 

Toţi se ghemuiră în spatele unor bolovani și scanară valea cu 
privirea de acolo. 

— Dar e posibil să fie băieţii noștri, spuse Nordstrum. Nu cred 
că suntem atât de departe de ei. 

— Tu îi cunoști mai bine, Kurt. Nu vreau să ne vadă și pe noi. 
Ce-ar fi să mergi tu înainte și să verifici? Și ia o armă. Eric, tu și 
Strohaug staţi pe poziţii lângă stâncile alea de acolo. Dacă ai 
probleme, Kurt, dă-ţi gluga jos drept semnal. Nu va trebui să îţi 


VP - 117 


faci griji apoi, ne ocupăm noi. 

Nordstrum se eliberă de rucsacul din spate, apoi ascunse un 
pistol Colt în costumul de schi. 

— Nu uita, dai gluga jos și deschidem focul asupra lor, spuse 
Ronneberg. Și nu-ți asuma niciun risc. 

— Nu vă faceți griji, spuse Nordstrum. 

Porni la vale pe schiuri, fixând binoclul pe cei doi bărbaţi din 
depărtare. Incă erau la o distanță de aproximativ 250 m - fără 
să știe că cineva îi zărise. Nici măcar nu schiau spre Kurt - de 
fapt, se îndreptau în direcția opusă. 

Pe măsură ce intrară în raza vizuală a binoclului, Nordstrum 
focaliză pe silueta din faţă. Avea o barbă lungă și purta o beretă 
pe cap. Dar Kurt nu observă vreo uniformă la vedere. Cel mai 
probabil, erau vânători, precum Kristiansen. Evident, prezența 
vânatului în zonă ar atrage mai mulţi vânători, ceea ce nu era 
bine pentru ei, riscând astfel să fie expuși. Sau... Nordstrum 
reglă imaginea și privi mai îndeaproape. Să fie oare Arne 
Kjelstrup? Sau Claus Helberg? Nu păreau ei, dar nu avea cum să 
afle exact. 

Nordstrum se gândi să nu-și asume niciun risc și să îi 
abordeze din spate. Cine știe cum ar putea reacţiona dacă ar fi 
confruntaţi? Înaintă astfel încât soarele să rămână în spatele lui 
în timp ce ei traversau lacul. Acum, cel de-al doilea bărbat își 
ajunse partenerul din urmă. Dar păreau foarte trași la faţă și 
neîngrijiți, părul ciufulit ieșindu-le sârmos de sub berete și din 
bărbi - păreau mai degrabă cerșetori. 

Cu toate acestea, Nordstrum observă că cei doi aveau puști. 
În cele din urmă, găsi poziţia potrivită. Dacă indivizii voiau să 
tragă în el, trebuiau mai întâi să îl nimerească în lumina 
orbitoare a soarelui. Aruncă o ultimă privire în susul pantei de 
pe care coborâse, spre Gutterson și Strohaug, apoi porni în 
tăcere spre cei doi, care încă nu știau că el este în preajmă. 
Ajunse la aproximativ 30 m de ei și își duse mâna la Coltul din 
costumul de schi. Știa că Strohaug și yankeul aveau puștile 
ațintite asupra lor, în eventualitatea celui mai mic semn de 
pericol, așteptând semnalul lui. 

— Arne? Claus...? strigă Nordstrum. 

Cei doi se întoarseră brusc, mâinile fugindu-le instinctiv la 
arme. 

Nordstrum era pe punctul de a se arunca în genunchi și a 


VP - 118 


scoate pistolul, dar apoi nu îi veni să-și creadă ochilor. Sub 
barba aceea ciufulită și obrajii supţi era un chip pe care îl 
cunoștea de 10 ani. 

— Dumnezeule, Claus? Sunt eu, Kurt. 

Işi aruncă mâinile în aer și le făcu semn oamenilor lui de pe 
deal. 

— Nu trageţi! Nu trageţi! Sunt Kurt! le strigă apoi din nou 
celor doi compatrioți. 

— Nordstrum? spuse Helberg, coborând într-un final pușca, 
nevenindu-i să creadă. Dumnezeule, Kurt, trăieşti! 

Incepură să schieze bucuroși unul spre celălalt și se 
îmbrățișară când se întâlniră. 

— Dumnezeule, spuse Arne Kjelstrup privindu-l, unde naiba 
ați fost? Eram convinși că n-aţi supraviețuit furtunii. 

— Furtună...? Ce furtună? întrebă nonșalant Nordstrum, apoi 
un rânjet larg îi apăru pe chip. A fost mama tuturor furtunilor, 
nu-i așa? Am avut noroc că am găsit o cabana. Dar uitaţi-vă la 
voi! Doamne, cât mă bucur să vă văd. 

Ceilalți membri Gunnerside își lăsară rucsacurile în zăpadă și 
porniră cu schiurile spre lac, strigând de bucurie. 

— Nu cumva aţi adus și niște mâncare cu voi? întrebă 
Kjelstrup, arătând de parcă nu ar fi mâncat ceva serios de 
săptămâni întregi. 

— Mâncare? zise Nordstrum, ridicând din umeri. Hm, nu, nu a 
spus nimeni nimic despre asta. De ce, duceţi lipsă? întrebă, apoi 
râse. Normal că avem mâncare. O sanie plină! Dumnezeule, cu 
ce naiba aţi supravieţuit? 

— O să vă spunem, dar n-o să vă vină să credeţi, spuse Claus 
Helberg. Pentru moment, ne bucurăm că sunteţi aici. 

In curând sosi și restul echipei. Toţi se îmbrățișară bucuroși, 
bătându-se pe spate. li găsiseră. In toiul celei mai violente 
furtuni pe care o văzuseră vreodată, într-un ţinut împânzit de 
nemți, își găsiseră prietenii - și îi găsiseră în viaţă. 

Acum era momentul să treacă la treabă și să îndeplinească 
obiectivul pentru care se aflau cu toţii aici. 


VP - 119 


30. 


Dieter Lund îi făcu semn bătrânului să se așeze pe scaun 
vizavi de el, în biroul partidului Nasjonal Samling din Rjukan. 

— Pere Nordstrum... Te rog, ia loc. Tu poţi să aștepți afară, îi 
spuse sergentului Hirden care îl adusese pe bătrân. 

Biroul lui Lund era la etajul al doilea al vechii clădiri 
comerciale de pe Strada King Gustav, subsolul fiind locul în care 
fuseseră cândva depozitate cerealele și ţinute vitele - acum se 
transformase în celule de închisoare, pline până la refuz. Lund 
își îmbrăcase cea mai bună uniformă a sa, apretată și călcată, 
cu nasturi din metal lustruiţi și închiși până în gât. 

— Imi pare rău pentru modul în care te-am adus aici, spuse el, 
ridicându-se de la birou. 

Tatăl lui Nordstrum era un bărbat uscăţiv și îmbătrânit - avea 
aproape 60 de ani, dar o viaţă întreagă de muncă grea și ierni 
aspre îi cocârjaseră spatele și îl făcuseră să pară mult mai în 
vârstă. In creștetul capul avea chelie, iar în lateral avea păr 
cenușiu și stufos; avea buze aspre și subțiri, degetele acoperite 
de bătături și ochi mijiţi, bănuitori. Cu toate acestea, Lund 
observă că omul avea înfățișarea unui bărbat care încă s-ar 
putea apăra într-o încăierare sau în natură, la nevoie. 

— Haide, ia loc, te asigur că este în regulă, îl îndemnă Lund, 
gesticulând spre scaun. Voiam doar să purtăm o mică discuţie. 
Imi permiţi să îţi ofer o ceașcă de cafea? 

— Pentru dumneata, poate, eu nu vreau nimic, spuse bătrânul 
Nordstrum, urmărindu-l pe Lund cu privirea când merse lângă o 
tavă de pe colţul drept al biroului său și își turnă cafea într-o 
ceașcă. 

— Te rog, lasă deoparte politica. Cafeaua adevărată este atât 
de rară zilele astea. Foarte multă este diluată. Aș fi onorat să 
împart o ceașcă cu dumneata. 

— Am spus că nu vreau nimic, repetă tatăl lui Nordstrum, 
dând din mână. Doar spune-mi de ce sunt aici. 

— De ce ești aici...? Desigur, vom vorbi despre asta. Dar, mai 
întâi - Lund luă o gură de cafea, savurându-i mirosul. Pentru 
noua Norvegie... 

— Nu am timp pentru noua Norvegie. Am o fermă de îngrijit. 
Mă văd nevoit să insist, căpitane. Pe ce motiv m-ai adus aici? 


VP - 120 


Lund își reluă locul pe scaunul de la birou. 

— Te afli aici, desigur - și este trist să spun asta - dintr-o vină 
sau acțiune care nu îţi aparţin, ca mulţi alţii. Dar doar pentru că 
menţinerea ordinii necesită măsuri diferite acum, întrucât 
agitatori externi s-au infiltrat în ţara asta și și-au pus în cap să 
facă rău noii lor patrii. 

— Să fac rău? Eu sunt fermier, spuse bătrânul încruntându-se. 
Întotdeauna am evitat politica, fie ea în vreme de pace, fie de 
război. Ce legătură au agitatorii externi cu mine? 

— Nu cu dumneata în mod direct. Înţeleg perfect confuzia, 
spuse Lund, împingându-și scaunul în spate și încrucișându-și 
picioarele. Dar poate cu fiul dumitale. 

— Cu fiul meu? întrebă bătrânul, iar ochii lui cenușii și 
mohorâţi se treziră brusc la viață. Mi s-a spus că fiul meu este 
mort. 

— Mort? spuse Lund, râzând disprețuitor. Atunci am vești 
minunate pentru dumneata, Pere Nordstrum. Fiul dumitale și-a 
revenit miraculos. Aproape ca Hristos, aș putea spune. De fapt, 
sunt convins că fiul dumitale este în viaţă. Și este posibil să fie 
în Anglia, antrenându-se cu cei care vor să distrugă unitatea 
partidului naţional. Dar, și mai probabil - și iartă-mă dacă 
îndrăznesc să cred că aceasta nu este o noutate pentru 
dumneata - se află acasă, în Norvegia, chiar în timp ce noi 
vorbim. Deși, indiferent ce treabă ar avea, sunt convins că nu se 
va arăta prea mult la faţă, din moment ce este căutat de poliție. 

— Căutat? Fiul meu a luptat pentru rege, ca mulţi alți băieți. A 
fost un soldat, nu un infractor. Aceasta nu este o infracțiune. Ce 
spui dumneata că a făcut? 

— Este căutat pentru infracţiuni comise împotriva partidului 
Nasjonal Samling. Pentru crimă, de fapt. 

— Crimă? Cred că ești nebun. 

— Mă tem că nu sunt. Este căutat pentru crimă împotriva unui 
ofițer Hirden, ca să fiu mai explicit. Și pentru însușirea ilegală a 
proprietăţii statului, mai exact a unui vas civil cu aburi, pe care 
l-a folosit pentru a fugi în Anglia. 

— Fiul meu a fost soldat, repetă disprețuitor bătrânul. Unul 
dintre membrii regimentului său a venit la mine în urmă cu un 
an și mi-a spus că a fost ucis în valea Gunbraval. Eu i-am spus 
de la bun început să nu se implice. Că oricine va câștiga, el va 
sfârși mort, iar toţi ceilalţi vor lupta până la ultima suflare. Și așa 


VP - 121 


este. Nu mai știu nimic de fiul meu de doi ani. Cu toate astea, 
dumneata spui că este căutat pentru infracțiuni împotriva 
statului? Va trebui să îmi explici, căpitane... cu toate crimele și 
corupţia, cu familiile care se toarnă reciproc și dispariţiile care 
au loc aici în toiul nopţii în numele menţinerii ordinii, cum poți 
numi infracţiune lupta împotriva acestor lucruri? 

Lund lăsă ceașca deoparte și se sprijini de birou amuzat. 

— Dumneata spui că ești fermier, Pere Nordstrum? Ar trebui 
să pledezi într-un tribunal, ești aproape convingător. Te-am adus 
aici pentru a-ţi da șansa să îţi ușurezi singur situaţia, nu să 
începem o dispută despre una și alta. Sau despre cine deține 
atuurile în această chestiune și cine nu... 

— Atuuri...? Ce atuuri deții dumneata? 

— Gata cu joaca. Fiul dumitale, Herr Nordstrum. Vreau să știu 
dacă a ţinut legătura cu dumneata. 

— Mă târăști aici ca să ce...? 

Bătrânul Nordstrum se forță să zâmbească în fața bărbatului 
cu păr blond pieptănat într-o parte, cu chip bărbierit, perciuni 
abia crescuţi și ochi de culoarea ploii. 

— Să îţi dau informaţii despre fiul meu? Să îl trădez? Ţi-ai pus 
gorilele să mă aducă de acasă fără un motiv întemeiat și te 
aștepți, dacă aș ști, să îţi divulg locaţia lui? Mai degrabă mi-ai 
scoate ochii, Herr Lund. Sau inima. Kurt este un băiat ingenios. 
Eu spun că este mort, dumneata spui că nu este, vom vedea... 
Dar dacă nu este... Dacă, cumva, este pe aici pe undeva, așa 
cum sugerezi, probabil că nu va conta, pentru că îţi promit că nu 
îl vei găsi până nu va fi îndeplinit ceea ce a venit să facă. 

— Ascultă, moșule, spuse Lund, mijind ochii și aplecându-se în 
față. O să fiu clar. Când vorbeam de atuuri, nu era o metaforă. 
Cred că fiica ta, Kristin, și soţul ei locuiesc în Trondheim cu cei 
doi copii ai lor. Trondheim este departe, dar nu suficient când 
vine vorba de brațul legii. Aș putea să-i am în faţă în câteva zile. 
l-aș putea pune, și este doar o posibilitate, chiar în celula asupra 
căreia stăm în acest moment. Ar fi o ironie crudă și aproape 
nedreaptă, nu-i așa? Poate ea ar reuși să te convingă că ar fi 
înţelept să cooperezi în această chestiune. Sunt convins că ai 
auzit și de lagărul de detenţie de la Grini, lângă Oslo. Mi s-a spus 
că întotdeauna există loc pentru rezidenţi noi. Și femei, și copii. 
Te asigur că acolo nu se pun prea multe întrebări. Dacă aleg să 
o las pe ea în pace, atunci te voi ţine pe tine sub observaţie și 


VP - 122 


ne așteptăm să aflăm dacă el este în regiune în clipa în care va 
lua contact cu tine. Și dacă nu..., spuse Lund împingând pe 
marginea biroului farfuriuţa și ceașca... eu m-am oferit să ajut. 

Bătrânul Nordstrum își încleștă pumnii și îl privi cu o furie 
arzătoare. Da, poate că acum era un bărbat slăbit, dar încă ar 
mai fi capabil să sară peste biroul lui Lund, să își înfigă mâinile 
la gâtul subţire al tânărului și să facă ceea ce întreg satul ar 
considera o binecuvântare. 

— Herr Lund..., spuse bătrânul, accentuând numele de familie 
al ofițerului. Tatăl dumitale a fost perceptor în Vigne mulţi ani, 
dacă nu mă înșel? 

— Sunt onorat că îți amintești de el. Din păcate, a murit în 
urmă cu trei ani. 

— Din pricina alcoolului, așa știe lumea. Sau a lăcomiei. Dacă 
îmi permiţi să spun, reputaţia sa era „două monede pentru sat, 
una pentru buzunar”. Dacă știi ce vreau să spun. Nu era doar un 
betiv care își bătea nevasta, ci și un cartofor, pariind chiar și 
banii altor oameni. Îl vedeam ţinând cărţile de joc în mână cu 
atâta patimă, încât curgeau apele de pe el la Oar and Bow. 
Vorbim despre același om, Herr Lund...? 

— Căpitane Lund, spuse ofițerul, maxilarul încleștându-i-se și 
zâmbetul pierindu-i. Un grad căruia ar trebui să îi arăţi mai mult 
respect. 

— Căpitane Lund..., spuse bătrânul Nordstrum parcă scârbit. 
Chiar și cu toate defectele lui, s-ar părea că tatăl dumitale tot 
avea mai mult caracter decât dumneata. Pentru că nici măcar 
un hoţ ca el nu și-ar fi vândut vreodată ţara pentru o uniformă 
apretată și medalii false pe piept. Așadar, te întreb din nou, în 
temeiul cărei legi mă reţii aici? Îţi cer să îmi arăţi ce dovezi ai 
împotriva mea sau să mă lași să plec. 

— Nu ești reținut, moșule. la-ţi măgarul ăla împuţit de afară și 
pleacă. Dar, ca să știi, nu am nevoie de nicio lege pentru a face 
ceea ce am spus în privinţa fetei tale. Eu sunt legea aici acum. 
Așa că fă-i familiei tale o favoare și ţine cont de ce am spus... 

Apoi Lund se ridică și, fluturând din mână, îi transmise 
bătrânului că răbdarea lui ajunsese la final. 

Tatăl lui Nordstrum se ridică și el în picioare și își netezi 
pantalonii. 

— Eu sunt un mecanic bătrân devenit fermier, Căpitane Lund. 
Nu am cine știe ce pregătire când vine vorba să mă exprim. Așa 


VP - 123 


că sper să îţi pot spune prin cuvintele potrivite ceea ce am în 
inimă. Și anume, că infractorii ca dumneata nu vor fi niciodată, 
nici măcar pentru o secundă, asociaţi cu noua Norvegie. 
Adevărata Norvegie mai degrabă rămâne îngropată vreme de o 
mie de ani înainte ca oamenii să se transforme în lași și 
trădători ca tine. lar dacă fiica mea sau copiii ei păţesc ceva, 
într-o zi, fie că voi mai fi prin preajmă să îţi pun ștreangul de gât 
sau nu, vei fi spânzurat pentru faptele dumitale. Asta dacă nu 
cumva fantoma de fiu-meu nu se întoarce să se ocupe el însuși 
de tine. Așa că arestează-mă, împușcă-mă, dacă trebuie. Așa 
cum ai făcut cu mulți alţii. Dar nu... am bănuiala că dacă este 
adevărat ceea ce spui despre Kurt, sunt mult prea valoros 
pentru tine viu. Dar pentru moment, sunt doar un om care a 
trăit și a văzut prea mult din această nouă Norvegie. 

— Să te împușc? râse Lund. De unde ţi-a venit ideea asta? 
Nicio șansă. Dar ai dreptate, continuă el fixându-l cu privirea, 
îmi va face plăcere să te am în preajmă. Vreau să fii tu cel care 
îi recunoaște cadavrul când îl voi găsi și ţi-l voi arunca în prag ca 
pe un pește mort. Acum întoarce-te la ferma ta, bătrâne. Mi-ai 
irosit destul timp. Sergent, escortează-l pe acest fermier bătrân 
înapoi la măgarul lui. 


31. 


Dură câteva zile până când echipa Grouse se puse din nou pe 
picioare cu proviziile aduse de Gunnerside din Anglia și cu renul 
pe care reușiră să îl răpună pe drumul de întoarcere spre 
cabană. 

Petrecură timpul  povestindu-și cum reușiseră să 
supravieţuiască furtunii și revizuind cea mai bună rută prin 
vidda spre ţintă. Claus Helberg știa o cabană abandonată la 
doar câţiva kilometri de marginea platoului, deasupra Vemork, 
potrivită scopului lor. 

Conform ultimelor relatări, păreau să fie în jur de 15 nemți în 
turnul de pază în orice moment al nopţii, plus încă doi pe podul 
suspendat deasupra defileului. Un altul patrula imensa casă a 
vanelor care alimenta cu apă masivele turbine ale uzinei Norsk 
Hydro. Turele gardienilor se schimbau o dată la două ore, din 


VP - 124 


pricina frigului extrem. 

În plus, mai exista posibilitatea ca alţi doi gardieni să fie în 
perimetru, în interiorul uzinei. La fel și unul sau doi paznici 
norvegieni staționați în camera de electroliză - care ar fi trebuit 
imobilizaţi. Era limpede că, dacă era alertat detașamentul 
principal staționat în turn sau pe pod, alarma ar aduce rapid 
întăriri din Rjukan sau Mosvatn, aflate la doar câţiva kilometri 
distanţă, unde erau staționate sute de trupe. Apoi, chiar dacă 
sabotorii ar reuși să își elimine ţintele aflate la subsolul uzinei, 
misiunea ar deveni sinucigașă, fără cale de întoarcere. 

Prin urmare, discreţia, și nu un asalt direct asupra podului, fu 
considerată cel mai bun plan. Dar asta însemna să înfrunte cel 
mai solicitant relief din întreaga Norvegie pentru a se apropia de 
țintă. 

Stâncile de deasupra, care se înălţau la aproximativ 900 m, 
erau considerate mult prea abrupte pentru a fi coborâte în rapel 
pe timpul nopţii, chiar și de către alpiniști experimentați. Zona 
din jurul conductelor uriașe, care transportau apă din râuri, 
lacuri și izvoare montane pentru a asigura funcţionarea 
turbinelor, fusese minată. 

Pe celălalt mal al râului, panta era mai domoală, dar aducea 
cu sine și riscul de a traversa râul noaptea, în timp ce luminile 
reflectoarelor scanau valea. Apoi ar fi trebuit să urce din nou 
spre înălțimile stâncoase din spatele uzinei - un urcuș dificil 
chiar și pe timp de zi, darămite pe întuneric, cu pachete grele de 
explozibil și arme în spate. Claus Helberg spuse că, acolo sus, 
șina de cale ferată care ducea la uzină nu e minată, dar nu e nici 
simplu de ajuns la ea. Cu toate acestea, apărătorii uzinei nu 
credeau că e posibilă vreo ameninţare din acea direcţie. Nemţii 
considerau că unica ameninţare reală ar fi un asalt direct asupra 
podului suspendat. 

Odată ajunși pe marginea platoului, sabotorii aveau la 
dispoziţie trei modalităţi de a intra în uzină, cele trei prezentate 
de Tronstad în Anglia: era posibil ca ușa laterală din oțel să fi 
fost lăsată descuiată, din moment ce gardienii patrulau constant 
înăuntru. Dacă era încuiată, mai exista opţiunea ușii laterale de 
pe partea nordică a clădirii, de la primul etaj, dar cine știa ce se 
află dincolo de ea? Ultima opţiune era conducta îngustă despre 
care le spusese Jomar Brun și care ducea direct în subsol, unde 
erau stocate rezervele de apă grea, o cale de acces despre 


VP - 125 


existența căreia nu știau nici măcar cei care lucrau acolo. Cu 
toate acestea, după cum le explicase Tronstad, această soluţie 
permitea accesul unei singure persoane odată, care ar fi fost 
nevoită să se târască pe mâini și genunchi. lar odată ce 
ajungeau înăuntru, timpul era crucial. 

— Dacă totul este încuiat, iar conducta inaccesibilă, aruncăm 
în aer ușa subsolului, spuse Ronneberg. Acest lucru îi va alerta 
pe naziști, sigur, adăugă apoi privindu-i pe Poulsson, Gutterson 
și Kjelstrup. Echipa de acoperire, voi vă trebui să vă ocupați de 
ei. 

— Nu va fi o problemă, spuse Poulsson, ridicând din umeri. 

Exteriorul fragil al turnului de pază nu oferea cine știe ce 
protecţie împotriva rafalelor de gloanţe, și cu trei puşti- 
mitralieră aţintite asupra lor, oricine ar reuși să iasă de acolo nu 
ar ajunge prea departe. 

Odată ajunși înăuntru, conform calculelor lui Nordstrum. și 
Stromsheim, le-ar lua în jur de 15 minute să ajungă la ţintă și să 
monteze explozibilul. Totul ar trebui să se întâmple într-o 
dimineaţă de duminică, foarte devreme, când Tronstad și Brun 
estimaseră că echipajul din interior nu ar fi deloc numeros - 
poate un singur gardian. Astfel, ar avea la dispoziţie doar două 
minute să iasă din clădire, din moment ce fitilurile erau făcute 
să nu ardă mai mult de atât. Ultimul lucru pe care îl doreau era 
să găsească vreun neamț explozibilul și să aibă timp să 
decupleze firele. Probabil că explozia va fi foarte zgomotoasă; 
Stromsheim, care se pricepea cel mai bine la explozibile dintre 
toți, susținea că e posibil ca întreaga clădire să sară în aer. Cine 
știa ce chimicale erau stocate înăuntru? Oricum, nu încăpea 
nicio îndoială că gardienii din detașamentul principal ar fi 
alertaţi imediat. În cel mai bun caz, ar fi nevoiţi să lupte pentru 
a ieși din clădire și a cobori muntele. In cel mai rău caz, toţi 
nemţii din vale ar fi pe urmele lor în câteva minute. 

Prin urmare, alegerea rutei de ieșire era cu atât mai crucială. 
Altfel, ar fi doar o misiune cu sens unic. Poulsson și Ronneberg, 
cei mai în vârstă dintre toţi, pledau pentru traversarea podului 
la plecare și lupta pe viaţă și pe moarte cu oricine le-ar sta în 
cale. 

— Nu ar fi o problemă să trecem de gardieni, spuse Poulsson, 
dar coborârea înapoi spre râu ar fi lentă. Și am fi ţinte sigure în 
luminile reflectoarelor care scanează râul și valea. Nu am reuși 


VP - 126 


să găsim drumul înapoi aici. Așadar, are sens să urcăm înapoi în 
vidda pe stânci. 

— Atunci nu ne mai întoarcem aici, spuse Nordstrum. Dar să 
escaladezi 900 m în întuneric, cu greutate în spate, nu va fi o 
sarcină ușoară. In plus, am fi despărțiți și mai ușor de doborât. 
Cred că ar fi mult mai bine să avem avantajul întunericului și al 
terenului dur din vale și să ne întoarcem în vidda pe unde am 
venit. Știi cumva dacă Ryes Road este minat? îl întrebă pe 
Helberg. 

— Mi s-a spus că nu, răspunse el. Deci da, putem traversa 
râul înapoi și apoi escalada stâncile pe acolo, pe sub teleferic. 
Drumul este abrupt, dar am avea avantajul că ei nu ar crede 
niciodată că e posibil ca noi să o fi luat pe acolo. Apoi, după ce 
ajungem pe platou, pornim înapoi spre cabană. Ce părere aveţi? 

Așadar, escaladarea directă a stâncilor de deasupra uzinei 
sau traversarea râului prin vale și urcarea în vidda pe Ryes 
Road? 

Votară - majoritatea optară pentru Ryes Road. 

Unul dintre ei nu era nici pro, nici contra - Olf Pedersen. Era 
cel mai slab căţărător din grup și niciodată nu fusese prea sigur 
pe propriile puteri când venea vorba de urcat sau coborât 
muntele. 

— Să fiu sincer, nu m-am așteptat niciodată să văd Suedia, 
spuse el. Știam asta când m-am oferit voluntar. Așa că eu sunt 
de acord cu orice aţi decide voi. 

— Dacă ieşim din uzina aia, mă voi asigura că ajungi înapoi la 
schiurile tale, îi spuse Nordstrum. Îţi promit. 

— La fel și eu, spuse Gutterson. Suntem împreună în treaba 
asta până la capăt. 

— Mulţumesc, băieţi. 

— Bun, atunci s-a decis. La ieșire coborâm pe unde am venit, 
se adresă Ronneberg grupului. Și ne rugăm ca nemţii să nu-și 
pună reflectoarele pe noi. 

Mai exista și riscul represaliilor, în cazul în care unul dintre ei 
ar fi fost capturat și s-ar fi aflat că e norvegian. Acesta era 
motivul pentru care purtau uniforme britanice și aveau cu ei 
capsulele cu otravă. Helberg, Poulsson, Jens și Nordstrum 
proveneau cu toţii din zonă și încă aveau familii acolo - fără 
îndoială că rudele lor ar fi primele aliniate la zid, dacă celor 
patru le-ar fi descoperite identitățile. 


VP - 127 


În această privinţă, fiecare dintre ei ştia că nu toţi aveau să 
scape cu viaţă. Era posibil ca unii să rămână blocaţi în interiorul 
uzinei sau să fie împușcați în drum spre ieșire, sau înconjurați în 
vale. Purtară o discuţie sinceră și îndelungată pe acest subiect, 
ajungând chiar să parieze câţi dintre ei vor scăpa. 

Niciunul nu părea foarte optimist. 

Poate că nu era o misiune sinucigașă, dar cu siguranţă era pe- 
aproape, și fiecare dintre ei era conștient de acest lucru. 


32. 


În dimineaţa raidului, Ronneberg îl rugă pe Claus Helberg, 
care încă avea contacte în sat, să meargă în Vemork pentru o 
ultimă misiune de recunoaștere a celei mai bune rute de 
coborâre în defileu și de urcare pe celălalt mal al râului. 

Îmbrăcat în civil, Helberg le făcu cu mâna și porni pe schiuri în 
josul muntelui, lăsând o dâră de pulbere albă în urma sa. 

Îi luă doar o oră să ajungă acolo. Să dea în sfârșit ochii cu 
uriașa uzină Norsk Hydro, despre care vorbiseră atât de mult, fu 
palpitant și înfiorător deopotrivă. Ca să nu mai vorbim de 
imaginea nemților care îi împânzeau satul natal. Asta era o 
noutate pentru el, iar pieptul i se încleștă de furie și ură. 

Dându-se drept muncitor la uzină, Claus porni fără să se 
ascundă pe drumul principal, care cobora șerpuitor de la podul 
suspendat spre Rjukan, și trecu pe lângă camioane militare, cu 
trupe germane. De pe un drum de serviciu lăturalnic, pe partea 
mai puţin abruptă a defileului, Helberg găsi ceea ce consideră a 
fi o rută accesibilă spre vale. 

Dorind să studieze mai departe terenul, își ascunse schiurile 
în zăpadă și urmă relieful abrupt până pe malul râului, 
alunecând pe porțiunile cu gheaţă și agățându-se de tufișuri 
pentru a-și menţine echilibrul. Uneori se scufunda până la brâu 
în zăpada moale, încălzită de soare. Pe podeaua văii, descoperi 
că râul Mann era doar puţin mai mare decât un pârâu șerpuitor 
și îngheţat - acest detaliu răspunse la una dintre principalele lor 
preocupări, și anume dacă vor putea să îl traverseze. Helberg 
continuă până ajunse pe malul opus, apoi la stânca masivă din 
spatele uzinei, care se înălța ameninţător deasupra lui, 


VP - 128 


asemenea unei fortărețe invincibile. Căută cu privirea o 
modalitate de a escalada versantul și, în ciuda înclinării abrupte, 
zări un punct care îi făcu inima să tresalte de bucurie. 

Pentru a marca locul, culese o mână de fructe de pădure. 
Șase ore mai târziu, se întoarse la cabană cu un rânjet larg pe 
chip. 

— Vestea bună e că există o rută spre vale, spuse el. Pe lângă 
drumul care coboară spre Rjukan. Va fi beznă și destul de 
alunecos, dar cu siguranţă nu este imposibil de coborât, nici 
măcar noaptea. Am testat eu drumul. lar fasciculele de lumină 
ale reflectoarelor de pe pod nu ajung în vale, dar ar trebui să ne 
lumineze calea. 

— Și râul? întrebă Ronneberg. Poate fi traversat cu ușurință în 
apropiere de Vaier? 

— Chiar mai bine, spuse Helberg. Aproape de sat, râul este 
complet îngheţat, nu va fi deloc o problemă. Doar dacă nu 
cumva vremea se încălzește, fluxul lui este acum doar un firicel 
de apă. Pe malul opus, recunosc, urcarea este destul de 
abruptă, chiar sub uzină. Dar am descoperit o rută care duce 
chiar la calea ferată. 

— Eşti sigur că se poate urca? insistă Nordstrum, care 
crescuse în zonă, dar niciodată nu coborâse atât de adânc în 
defileu - niciunul dintre ei nu o făcuse. Chiar și cu bagaj greu în 
spate și cu arme? 

— Priviţi, spuse Helberg, cotrobăind prin buzunare, apoi 
întinse mâna. Ce vedeți? 

— Boabe de ienupăr, spuse Nordstrum, privind curios. 

— Acolo unde pot pătrunde tufele de ienupăr, poate pătrunde 
și omul, spuse Helberg cu un rânjet înţelept. Am urcat chiar și o 
treime din drum ca să mă asigur că ruta este accesibilă. 

În timp ce Helberg era plecat, vechiul prieten al lui 
Nordstrum, Einar Skinnarland, schiase de la Vigne până la 
cabana unde erau ei ascunși. 

EI, Nordstrum și Jens se îmbrăţișară și se bătură prietenește 
pe spate - nu se mai văzuseră de când deturnaseră vaporul spre 
Marea Britanie. 

După ce le povesti cum decurseseră pentru el ultimele luni de 
când se întorsese acasă și făcuse pe cont propriu muncă de 
cercetare despre interiorul uzinei, Einar îi spuse lui Nordstrum: 

— Kurt, am ceva de vorbit cu tine. Putem să ieşim afară? 


VP - 129 


— Sigur. 

leșiră amândoi pe malul înzăpezit al lacului îngheţat. 

— Uite, spuse el, arătând spre un rozător încăpățânat care își 
săpa drum afară din zăpadă. Chiar și în sălbăticia asta 
încremenită există viață. 

— E norocos că n-a ieșit la suprafaţă decât după ce am apărut 
noi cu mâncarea, râse Nordstrum. Altfel sunt convins că echipa 
Grouse l-ar fi servit la cină. 

— Cu puţină sare și margarină, da, n-ar fi fost rău, spuse 
Einar, ridicând din umeri. Ascultă, Kurt, trebuie să-ţi spun ceva. 
Despre tatăl tău... 

Un junghi de teamă îl străpunse pe Nordstrum. 

— A murit? 

— Nu. Nu e nici prea bine, desigur, dar încă e prin preajmă. 
Dar a fost săltat de poliţie. Din fericire, nu a fost arestat. Mă tem 
că mulţi în sat au fost arestaţi deja. 

— De poliţie? De ce? Niciodată în viaţa lui nu a fost preocupat 
de politică, spuse Nordstrum, apoi pufni scârbit. 

În același timp, simţi o greutate apăsându-i pieptul - în inima 
lui, știa răspunsul. 

— Din cauza mea, normal, adăugă el. 

— Ascultă, nimeni aici nu mai are nevoie de un motiv anume. 
NS-ul și Gestapoul au pus stăpânire pe întreaga zonă. Pentru că 
ești fiul lui, nu mai au nevoie de alte motive. Șeful miliției locale, 
Lund... poate ţi-l amintești din școală? 

— Dieter Lund...? Șarpele ăla alunecos. Tatăl lui a fost 
colector de taxe în Vigne, dacă îmi amintesc bine? 

— E un șarpe viclean, dar acum e șarpele șefului Gestapoului 
local, Muggenthaler. Mai știi cum stătea întotdeauna în spatele 
clasei, fără să scoată un cuvânt? Un lingău care s-a crezut 
mereu mai deștept decât toţi ceilalţi. Ei bine, acum este la fel, 
doar că uniforma l-a făcut mult mai periculos. Și din câte am 
auzit, se pare că i s-a pus pata pe tine rău de tot. 

— Pe mine? 

— Din pricina incidentului de anul trecut, de pe feribot, când 
te-ai întors în Rjukan. Probabil că cineva și-a dat drumul la gură. 

— Ofițerul Hirden..., își aminti Nordstrum. 

Știuse încă de atunci că e un act impulsiv, care într-o bună zi 
l-ar putea bântui. lar acum exact asta se întâmpla. Tatăl lui nu 
ar supravieţui nici măcar o săptămână întemnițat. 


VP - 130 


— Ascultă, chiar și șobolanii vin în apărarea semenilor lor, 
spuse Einar, iar Lund este cel mai rău dintre ei. Oricum, vestea 
bună este că tatăl tău s-a întors la fermă, nu este în subsolul 
secţiei de poliţie din sat. Sau expediat la Grini, unde nu ar avea 
nicio șansă. Dar cine știe cât timp mai are până să se întâmple 
asta? Noi am mai avut grijă de el din când în când, i-am mai dus 
mâncare. Dar era sub supraveghere constantă. După o vreme, a 
devenit prea periculos să îl mai vizităm. 

— Apreciez ce ați făcut, Einar, zise Nordstrum, punându-și 
mâna pe umărul lui. Ești un prieten bun și nu ai pentru ce să îţi 
ceri scuze. 

— Soţia mea, spuse Einar, dându-și părul negru și ondulat 
după ureche. Ea scoate tot ce e mai bun din mine. Ar trebui să 
îți găsești și tu una într-o zi. Când se va termina totul. Adică - se 
opri brusc și îl privi pe Nordstrum cu părere de rău. Îmi cer 
scuze, Kurt, nu am vrut să îţi amintesc de asta. 

— Nu e nevoie să te scuzi. Și să fii sigur că o să-mi caut și eu 
o soţie, spuse Nordstrum zâmbind vag. Dacă voi mai fi prin 
preajmă când se va termina totul. 

— Dacă va mai fi vreunul dintre noi prin preajmă, spuse Einar, 
încuviințând din cap. Transmisiunile noastre sunt din ce în ce 
mai greu de mascat. Nemţii au detectoare peste tot. Mai ales în 
sat. lar raidul ăsta nu va fi o plimbare cu barca pe lac, știi asta, 
nu? Oricum, îmi pare rău că sunt nevoit să îţi dau veștile astea. 

— Mulţumesc, spuse Nordstrum, bătându-l pe umăr. Mă întreb 
dacă există vreo cale să îl scot de acolo. 

— Este sub supraveghere constantă, iar starea de sănătate îi 
este cam șubredă. Și unde să-l duci? Plus că ai destule pe cap 
aici. 

— Desigur, spuse  Nordstrum, scuturându-și ghetele de 
zăpadă. Mă refeream după aceea. 

— După...? întrebă surprins Einar, încercând să înțeleagă. 

„După” Kurt ar fi un fugar în drum spre Suedia, încercând să 
scape cu viaţă. 

— Ce vrei să spui? continuă el. 

— Ei bine, și eu am ceva să îţi spun. Ceva ce m-a rugat 
Tronstad să fac, când totul se va termina. Dar uite că se 
întoarce Claus din sat. 

Făcându-le cu mâna, Helberg urca ultima culme spre cabană. 

— Hai să vedem dacă a găsit o cale de a ne duce mai aproape 


VP - 131 


de uzină sau dacă mâine vom muri cu toţii pe podul ăla, zise 
Nordstrum. 


33. 


În noaptea aceea, înainte de plecare, revizuiră pentru ultima 
dată planul. 

— Odată ce intrăm în camera de mare concentraţie cu 
explozibilul, Kurt, preiei controlul, îi spuse Ronneberg lui 
Nordstrum. Cât am estimat că ar trebui să ne ia treaba asta...? 

— Șapte minute, confirmă Nordstrum. Depinzând, desigur, de 
ce anume mai găsim înăuntru. 

Făcuseră acel exercițiu de cel puţin o sută de ori în Anglia, pe 
replici exacte ale uzinei și compresoarelor. 

— Normal. Singurul semn că explozibilul a fost detonat va fi 
sunetul deflagraţiei. Până atunci, dacă totul merge bine, ar 
trebui să fim cu toţii deja ieşiţi din clădire. Parola pentru 
retragere, după cum știți cu toţii, este... 

— Piccadilly, spuse Hans Strohaug. 

— Și semnalul de confirmare? 

— Semnalul este Leicester Square. 

— Bun. Dacă mi se întâmpla ceva care ar putea periclita 
planul, toată lumea să acţioneze pe cont propriu, cu unicul scop 
în minte de a duce misiunea la îndeplinire. Dacă suntem 
descoperiţi sau dacă alarma este declanșată în vreun fel, echipa 
de acoperire va ataca imediat santinelele germane. 

Poulsson, Gutterson și Strohaug încuviinţară din cap. 

— Echipa de demolare se va concentra pe a pătrunde în uzină 
indiferent ce întâlnește în cale. Dar dacă vor fi uciși sau 
imobilizaţi înainte de a ajunge la uzină, echipa de acoperire va 
prelua sarcina plasării explozibilelor. Tot ce contează este ca 
cineva să ajungă la ţintă pentru a îndeplini misiunea. 

Era practic o mărturisire și o acceptare a faptului că urmau să 
moară în încercarea de a duce operaţiunea la sfârșit. 

Poulsson încuviinţă din nou. 

— Vom fi acolo. 

— Și, în ultimul rând, doar ca să recapitulăm ceea ce ni s-a 
spus în Anglia, Hitler a poruncit ca orice inamic, soldat sau 


VP - 132 


sabotor, în uniformă sau nu, să fie interogat și împușcat. Așadar, 
dacă vreunul dintre voi este rănit sau pe cale să fie luat 
prizonier, aveţi capsulele. Știu că este un gând amar, dar la 
urma urmelor, rezultatul e același. 

Una era să discute despre sinucidere în munţii de la 
Avainaire, când era doar o noţiune abstractă fără o finalitate 
palpabilă, și alta era când știai că e posibil să nu supraviețuiești 
nopții. Dar crudul adevărul rămânea același: dacă erai rănit, nu 
aveai practic nicio șansă să urci înapoi în vidda, cu atât mai 
puţin să parcurgi drumul până în Suedia. 

— Contaţi pe mine, spuse Poulsson trăgând din pipă. 

Apoi se ridică în picioare și se întoarse spre fereastră. 

— Și pe mine, spuse Nordstrum, gândindu-se că, dacă ar fi 
prins, ar fi mai bine să se scutească pe el însuși de durere. 

— Și pe mine, spuse Jens. 

Unul câte unul, fură cu toţii de acord în privința capsulelor. 
Tot ce mai rămase de adăugat fu rostit de Ronneberg: 

— Plecăm la ora 20:00 pentru a avea suficient timp la 
dispoziție. Claus, tu vei deschide drumul de aici până la stâlpii 
de înaltă tensiune. După ce ne ascundem schiurile, tot tu ne vei 
arăta drumul spre vale și apoi vom urca spre șina de cale ferată. 
Pe podul suspendat, garda se schimbă o dată la două ore. La 
jumătate de oră după miezul nopţii, pornim atacul. 


34. 


Înainte de război, când Nordstrum era la facultatea de 
inginerie din Oslo, nimeni nu știa - în ciuda evenimentelor care 
aveau loc pe continentul european - dacă Norvegia avea să fie 
târâtă în conflictul care se extindea sau nu. 

Țara reușise să rămână neutră în timpul ultimului război, iar 
regele încercase să rămână ferm pe aceeași poziție - ca și 
Suedia, de altfel - în ciuda tensiunilor amplificate de ciocnirile 
violente dintre englezi și naziști, care aveau loc în apele 
teritoriale ale scandinavilor. 

În acele ultime ore dinaintea plecării, stând în cabană, 
Nordstrum își aminti acele zile. 

Liberalii norvegieni se grupaseră în jurul Franței și Marii 


VP - 133 


Britanii. Alţii îi criticau pe britanici pentru că ameninţaseră să 
mineze porturile Bergen și Narvik, privindu-i pe germani drept 
salvatorii Europei. Ambele facțiuni își îndreptaseră atenţia spre 
nordul țării, cu porturile neblocate de gheaţă și rutele de 
transport pe uscat pentru valorosul minereu de fier din Suedia. 

Noaptea de 8 aprilie 1940 îi obligase pe toţi să aleagă o parte. 
Germania orchestrase un atac-surpriză maritim și aerian. În doar 
câteva zile, Bergen, Trondheim și Narvik fuseseră cucerite de 
avangarde de distrugătoare germane. Un detașament inamic 
pornise prin Oslofjord spre capitală. 

Intr-o singură zi, orașul fusese cuprins de haos. Toţi știau că 
armata Norvegiei nu are nicio șansă în faţa blitzkrieg-ului nazist. 
Dar pentru un norvegian adevărat, patria era precum mama sa. 
Peste noapte, disputele amicale din puburile din Oslo 
degeneraseră în adunări de recrutare pasionale. Cu toții 
aclamaseră veseli când artileria și torpilele scufundaseră, în 
Oslofjord, nava-amiral germană Blucher, permițând regelui și 
familiei regale să fugă din oraș și să înfiinţeze un guvern la 
Elverum. 

Pretutindeni domnea haosul. Unii studenţi se înrolau în 
armata regelui; alţii fugeau spre nord, căutând așa-zisa 
siguranţă, sau spre est și în Suedia. Nordstrum, ai cărui colegi îl 
priveau ca pe un model, simţise presiunea împingându-l în 
ambele părţi. Tatăl lui îl implorase să nu facă nimic pripit. 
Armata regelui nu era un adversar redutabil pentru germani, 
spunea el. Într-un final, toţi vor fi uciși sau încarceraţi. Dar în 
inima lui, Nordstrum știa ce are de făcut - ce făceau toți patrioții 
adevărați. 

Insă trebuia să se gândească și la Anna-Lisette. 

Se cunoșteau de doi ani - ea era în ultimul an la economie - și 
căzuseră de acord să se căsătorească după absolvirea ei. 

— Trebuie să știu că ești în siguranță, spusese el în 
apartamentul pe care îl împărțea cu alţi doi studenți, în 
apropierea universității. 

— Am un unchi în Malmo, răspunsese Anna-Lisette. Trenurile 
încă circulă. Dacă plecăm acum, vom fi în siguranţă. Nu vor 
îndrăzni să invadeze Suedia. 

Işi aruncaseră rapid bunurile în valize. Orașul devenea rapid 
unul fantomă. Naziștii ar fi putut ajunge în orice clipă. 

— Am un prieten, spusese Nordstrum. Evreu. Familia lui 


VP - 134 


pleacă mâine spre Stockholm. Ai putea merge cu ei. 

— Și tu la fel, Kurt. Când am vorbit de Suedia, m-am referit la 
amândoi, nu doar la mine. 

Dar fusese suficient să îl privească o singură dată pentru a 
înțelege că Nordstrum luase deja hotărârea. 

— Nu vei veni și tu, nu-i așa? 

El oftase neputincios. 

— Anna-Lisette... 

Ea se așezase lângă el și pusese deoparte puloverul pe care îl 
împăturea. Ochii ei păreau să oglindească aceeași îngrijorare 
care se învolbura în inima lui. 

— O să fii ucis, să știi. Cu toţii veţi fi uciși. Dar dacă tu nu 
mergi, nu merg nici eu. Vorbesc puţină germană. Armata va 
avea nevoie de cineva care să ajute la obţinerea de informații 
din liniile inamice. 

— Lupta nu se va da aici, spusese Nordstrum, ci în nord. Am 
vorbit cu Gries și Karlsson. Trimit oameni la Narvik pentru a ţine 
piept inamicului. 

— Deci într-acolo vei pleca? 

— Da, încuviinţase el încet. Mâine. 

— Ai știut asta, Kurt, și nu ai spus nimic? 

Nordstrum își pusese mâna pe obrazul ei. 

— Pot să te însoțesc o parte din drum cu trenul, până la 
Lillehammer. Familia ta este acolo. Ar trebui să fii în siguranţă. 
Nu pot să-mi închipui ce-ar vrea nemţii de la o cireadă de vaci și 
de la niște pârtii de schi. Dacă nu reușim să îi oprim la Narvik, 
mă voi întoarce la tine și vom traversa munţii împreună, până în 
Suedia. Îţi promit. 

Ea îl privise și zâmbise descumpănită, dar curajoasă, cu 
afecțiune și resemnare deopotrivă. 

— Te cunosc, Kurt. Nu te vei întoarce niciodată la mine. Vei 
continua să lupţi până când cineva va învinge. 

El o îmbrăţișase strâns. 

— Te înșeli, mă voi întoarce. 

Anna-Lisette își îngropase chipul în puloverul lui, iar 
Nordstrum îi simţise lacrimile curgând. Avu impresia că fata îi 
ascunde ceva. Că știe mai bine ce se va întâmpla. 

— Ba n-o vei face. 

În ziua următoare, luaseră trenul împreună, dar el își 
continuase drumul spre nord, la luptă. lar ea avusese dreptate. 


VP-135 


După Narvik urmase Honefoss. lar după Honefoss, Tonneson, 
Haugsbygda și Valea Gudbrandsdalen. 

Nordstrum nu aflase niciodată ce anume îi ascunsese ea în 
Oslo. 

Cine știe, poate nici Anna-Lisette nu știuse în acel moment. 
Nu sunt doar eu, Kurt. Dar ar fi contat? Războiul avea nevoie de 
el - avea nevoie de oricine putea să tragă cu arma și avea 
curajul de a se opune liniei inamice. 

După aproape un an de la uciderea ei, o scrisoare ajunsese în 
sfârșit la Kurt, dată din mână în mână de prieteni înrolați în alte 
regimente. 

Era o scrisoare de la mama Annei-Lisette, Regina, pe care 
Nordstrum o plăcuse dintotdeauna. li scrisese pentru a-i spune 
că fiica ei fusese însărcinată cu copilul lui. 

e 

Așteptau cu toţii ora 20:00. Își verificară armele și își ceruiră 
schiurile pentru ultima dată, își umplură rucsacurile cu 
conserve, busole, lanterne, pansamente, batoane de ciocolată, 
hărţi impermeabile create din mătase chinezească, șireturi de 
rezervă și mănuși. Nordstrum și ceilalți membri ai echipei de 
demolare își împachetară explozibilul, fitilurile, detonatoarele, 
mosoarele cu cabluri, brichetele și cleștii. Cei din echipa de 
acoperire, avangarda, luară muniţie de rezervă, grenade de 
mână, chiar și cuțite. Strohaug avea un patent greoi pe care îl 
adusese cu el din Anglia. 

— Uitaţi-vă bine la el, îmi veţi mulțumi că am cărat 
blestemăţia asta după mine. 

Fu distrus orice lucru de origine străină care ar fi putut da de 
gol locul de unde veneau. Cutii goale de conserve, cotoare de 
fructe, ambalaje de ciocolată, pachete de ţigări. Pentru a-și 
umple timpul, unii dintre ei își curățau armele. Alţii fumau și 
vorbeau despre familie și despre întoarcerea acasă într-o bună 
zi - era dureros să se afle atât de aproape de cei dragi și să nu îi 
poată vizita, măcar pentru o oră, sau să le transmită vorbă că 
sunt aici. 

Strohaug închise ochii și trase un pui de somn. 

Lui Nordstrum, gândurile îi fugiră la tatăl său. In copilărie, 
după moartea mamei lui, fusese nevoit de nenumărate ori să își 
aducă tatăl acasă de la bar, când bătrânul băuse prea mult. 
Conducea la cei 15 ani ai lui - toată lumea știa și întorcea 


VP - 136 


privirea - apoi îl târa pe scări până în camera sa, ducându-l la 
culcare, împotriva mormăielilor sale încăpățânate. Fusese forțat 
să devină bărbat înainte să se poată bărbieri măcar. 

La ultima vizită, fusese atât de aproape de el, bătrânul lui tată 
venind la fereastră, știind că fiul său e acolo și făcându-i semn 
să plece. Era posibil să nu îl mai vadă niciodată. ȘI-I închipui 
tușind în subsolul rece al închisorii. 

Apoi gândurile îi reveniră asupra misiunii, spunându-și că 
trebuie să reușească, în ciuda șanselor potrivnice. Trebuie. Nu 
doar pentru că toţi cei din Anglia contau pe ei sau din pricina 
mizei. 

Ci pentru că ceva trebuia să conteze în acest război. Alegerea 
lui trebuia să însemne ceva. Alegerea de a nu se întoarce după 
ea. Alegerea de a continua să lupte, exact așa cum spusese 
Anna Lisette. Nu o dusese în Suedia, iar ea rămăsese în urmă și 
murise, purtând în pântec copilul lui. 

Și pentru că acum, când știa acest lucru, era prea târziu să 
mai schimbe lucrurile. Băgă mâna în buzunar și scoase cruciulița 
pe care ea i-o dăduse în tren. O strânse la piept, în dreptul 
inimii. De aceea trebuia să reușească în această seară. Trebuia 
să iasă ceva bun din toate sacrificiile acestea - din alegerea lui 
de a continua să lupte. 

Pentru că, în inima lui, în timp ce aștepta semnalul de 
plecare, nimic altceva nu conta. 


35. 


La ora 20:00, cu schiurile în picioare, rucsacul în spate și arma 
peste umăr, Ronneberg îi privi pe cei nouă bărbaţi care luaseră 
soarta Aliaților în mâinile lor. 

— Bine, băieţi, să mergem. 

Porniră în josul muntelui în șir indian, fără chiote festive de 
data aceasta. În liniște. Claus Helberg era în fruntea grupului, 
din moment ce el mai făcuse o dată călătoria în acea dimineaţă 
și cunoștea drumul. 

La început, panta fu abruptă și în linie dreaptă, iar ei 
menţinură un ritm constant. Se stârni un vânt rece, iar luna era 
luminoasă - prea luminoasă pentru Nordstrum. In timp ce 


VP - 137 


coborau muntele, apropiindu-se de Vemork, zumzetul uriașelor 
turbine ale uzinei se auzea în depărtare - un șuierat adânc și 
constant. Pe podeaua văii, la aproximativ 300 în sub ei, începură 
să se zărească luminile satului Rjukan. 

Coborâră din vidda pe partea vestică a defileului. Pădurea 
deveni atât de densă, încât fură nevoiţi să își scoată schiurile. 
Zăpada alterna - era fie adâncă și moale, fie îngheţată și tare, în 
funcţie de expunerea la soare. La un moment dat, se scufundară 
cu toţii până la brâu în zăpada afânată. Abia reușeau să 
înainteze cu toată greutatea aceea în spate. La un moment dat, 
alunecară și căzură pe spate, agăţându-se de tufișuri și de 
ramurile copacilor pentru a-și opri căderea. Folosind drept reper 
stâlpii de înaltă tensiune aliniaţi din vale până în vârful muntelui, 
înaintau de la un stâlp la altul, agățându-se de orice puteau în 
timp ce cablurile de deasupra lor se plecau spre pământ, 
îngreunate de zăpadă. Nu era frig. De fapt, în vale vântul era 
cald, iar Nordstrum se temea în sinea lui de foehn, vânt care ar 
topi gheaţa de pe râu și le-ar putea îngreuna și mai mult urcarea 
înapoi pe munte. 

În cele din urmă, ieșiră în capătul superior al drumului 
principal, pe care Helberg îl parcursese ceva mai devreme, și își 
puseră din nou schiurile în picioare. Apoi continuară pe 
marginea drumului întunecat. Era alunecos ca un patinoar din 
cauza ghetii, iar schiurile erau zgomotoase pe suprafaţa dură. 
Poate că viscolul și condițiile dificile sunt un lucru bun, își spuse 
Nordstrum în sinea lui, deoarece nu era nici urmă de om prin 
zonă. Un vehicul venind din oricare direcţie ar fi fost ușor de 
zărit. Farurile, împreună cu zgomotul motorului, le-ar fi dat timp 
să se pregătească pentru orice situaţie. 

Apoi, după ce ieșiră dintr-o curbă, se opriră toţi brusc. 

De partea cealaltă a defileului, luminată de lună, își văzură 
pentru prima dată ţinta. Era cocoţțată pe postamentul ei 
invincibil din stâncă. Imensa centrală hidroelectrică, înălțându- 
se pe șapte etaje, trona impunătoare asupra văii și râului Mann 
care curgea pe fundul ei. Deasupra clădirii, conducte uriașe cu 
diametrul de un 1,5 m transportau rezerve nesfârșite de apă din 
vidda, în jur de 50 de metri cubi pe secundă, alimentându-i 
masivele turbine. Doar șina îngustă de tren, care cobora în 
defileu de la poarta din spate a centralei, și podul suspendat 
care traversa valea conectau centrala cu lumea de dedesubt. 


VP - 138 


Cu toate că ei cunoșteau fiecare milimetru al uzinei și 
văzuseră fotografii cu ea de o sută de ori, toţi își simţiră inimile 
oprindu-se pentru o secundă, paralizaţi de imposibilitatea a 
ceea ce trebuiau să facă. 

Ajunseră la cotitura în formă de U din apropierea cătunului 
Vaer, unde Tronstad considerase iniţial că râul poate fi traversat 
cel mai ușor. Nu era nimeni în preajmă. Din acest punct aveau 
să coboare spre drumul de pământ care ocolea sătucul. Panta 
era abruptă, dar brăzdată de tufișuri și copaci căzuţi de care se 
puteau agăța sau sprijini. 

La un moment dat, Helberg se opri lângă o stâncă, părând să 
recunoască o poiană. 

— Acum coborâm pe aici. 

Işi scoaseră schiurile și se lăsară purtaţi de gravitație în josul 
pantei, agăţându-se de tufișuri și ramuri cu o mână și ţinând 
schiurile în cealaltă, în timp ce razele lunii răzbăteau printre nori 
și copaci. După o coborâre de 15 minute, dădură din nou de 
drumul principal, proptindu-și călcâiele în zăpadă pentru a frâna. 
Nordstrum, ajuns aproape de fruntea grupului, deveni brusc 
conștient de un huruit care se auzea din ce în ce mai tare în fața 
lor. Apoi zări licăritul unor lumini, înaintând cu viteză spre ei. 

Faruri. 

— Staţi pe loc! strigă el, prinzându-se de un arbust pentru a-și 
opri înaintarea și ridicând mâna pentru a se asigura că restul 
grupului înţelege. 

Incă erau ascunși de tufișuri, dar panta era suficient de 
abruptă cât să îi facă să alunece necontrolat și să cadă pe 
drumul principal, în văzul tuturor. 

Huruitul se auzea mai aproape acum, iar farurile ieșiră din 
curbă. 

Un autobuz. Nu unul, două - urcând dinspre Rjukan și probabil 
transportând tura de noapte la uzină. Sabotorii rămaseră 
nemișcaţi, ţinându-și răsuflarea în timp ce cele două vehicule 
trecură de ei, rugându-se să fie camuflaţi perfect de costumele 
albe de schi și să nu fie expuși de farurile care își aruncaseră 
lumina asupra lor. 

Ronneberg și Helberg se ţineau cu toată puterea de o ramură 
de copac pentru a nu cădea chiar pe plafonul autobuzelor în 
timp ce trecură pe sub ei. Apoi se lăsă din nou liniștea. 
Vehiculele luară curba sub formă de U și își continuară drumul în 


VP - 139 


susul muntelui. 

Avuseseră noroc. Un singur minut în plus și ar fi fost nevoiți să 
iasă în grabă de pe drum, din calea lor. 

Helberg preluă din nou conducerea, iar cei zece bărbaţi 
înaintară grăbiţi pe drumul principal, până ajunseră la liniile de 
înaltă tensiune pe care Claus le găsise în acea după-amiază. 
Acolo renunţară la costume, la echipamentul de schi și la 
rucsacuri - aveau să se întoarcă după ele la final. Din acel punct 
urmau să poarte uniformele Armatei Britanice, pentru a evita 
represalii împotriva populaţiei locale, în eventualitatea capturării 
sau uciderii lor. 

Băzâitul apăsător al uzinei se auzea și mai tare în partea mai 
joasă a văii: șuieratul și huruitul turbinelor uriașe, vuietul 
tumultuos al apei învolburate trecând prin conductele masive. 

După ce se dezbrăcară de costumele de schi, luară cu ei 
puștile automate Thompson, pistoalele Colț .45 și cât de multă 
muniţie și grenade puteau duce. Nordstrum și Ronneberg își 
transferară explozibilul și încărcăturile în săculeţe mai mici, 
special concepute pentru escaladă. Arne Kjelstrup apăru cu un 
foarfece solid și un colac de frânghie pe umăr. Își prinse 
foarfecele la brâu, iar Ronneberg îl avertiză: 

— Ar face bine să nu zăngănească de stânci, altfel suntem 
morți. 

— Nu-ţi face griji, n-o să-l auzi. Te vei bucura că l-am luat cu 
mine. 

Apoi își ascunseră restul lucrurilor sub grămezi de ace de brad 
și molid, urmând să se întoarcă mai târziu după ele. Era ora 
22:00. Incă mai trebuiau să traverseze râul și să se cațere 180 
m pană la stânca pe care era cocoţată uzina. 

— In regulă, să mergem, spuse Ronneberg, făcându-le semn 
să înainteze. Claus, tot tu deschizi drumul, îi șopti apoi lui 
Helberg. 

Nimeni nu mai scoase un cuvânt, continuând în tăcere, 
lăsându-se să alunece printre stânci până pe fundul defileului. 

Ajunseră jos. Niciunul nu știa câţi dintre ei se vor întoarce în 
acest punct. 


VP - 140 


36. 


Așa cum îi asigurase Claus Helberg, râul Mann, care 
primăvara traversa defileul cu un curent alimentat de scurgerile 
de pe versanţi, nu era acum decât un firicel de apă brăzdat de 
gheață de-o parte și de alta. Helberg își făcuse bine treaba și 
găsise o porţiune îngustă pe unde să îl traverseze, gheaţa 
pârâind sub ghetele lor. 

Apoi alergară aproximativ 45 m și se ghemuiră în umbra 
peretelui de stâncă abrupt de sub centrală. 

Deasupra lor, reflectoarele uriașe scanau valea de pe îngustul 
pod suspendat. Dacă un singur fascicul luminos ar cădea pe ei, 
totul s-ar sfârși. Dar niciunul nu ajungea pe fundul văii sau 
aproape de peretele stâncos pe care se pregăteau să îl 
escaladeze, astfel că erau în siguranţă în această privinţă. 

Ridicară privirile. 180 m, din care baza era foarte abruptă. 
Deși Helberg avea dreptate - faţada era presărată cu tufișuri 
sau mici proeminențe în stâncă de care să te poţi ajuta în 
întuneric, dar, cu armele atârnându-le pe umeri și îngreunaţi de 
echipament, această căţărare ar fi fost considerată o provocare 
până și de cel mai experimentat alpinist. Orice cădere ar fi 
însemnat moarte instantanee - sau mai rău, rămânerea pe 
fundul văii, cu oasele zdrobite. 

— Merg eu primul, spuse Helberg, doar pentru că el schițase o 
rută în susul stâncii în acea după-amiază. 

— Apoi eu, se oferi Gutterson, confirmat drept cel mai agil 
cățărător al grupului. 

Observând ezitarea lui Old Pedersen, care privea lung 
peretele stâncos, adăugă: 

— Mergi în spatele meu, Olf. Trebuie doar să mergi exact pe 
urmele mele și va fi floare la ureche. 

— lar eu o să fiu chiar în spatele tău, Olf, spuse Nordstrum. 
Vei fi pe mâini bune între noi. Gândește-te la urcarea asta ca la 
un vals, spuse rânjind. 

— Mersi, spuse oftând Pedersen. Aș vrea eu să fie atât de 
uşor. 

— Ei bine, orice ai face, dacă e să cazi, spuse Arne Kjelstrup, 
înghiontindu-l cu cotul și făcându-i cu ochiul, nu țipa. O să ne dai 
de gol. 


VP - 141 


— Da, normal, spuse Olf cu un zâmbet curajos. 

— Dă-mi mie și arma ta, îi spuse Nordstrum. Le duc eu pe 
amândouă. 

— Nu, pot s-o fac, insistă Olf. 

— Dă-mi-o, spuse Nordstrum, luându-i pistolul din mâini. E 
posibil să ai nevoie de ea acolo sus, nu vrei s-o pierzi. 

— Deci... Ronneberg privi în jur și dădu aprobator din cap. 
Sunteţi gata? Să mergem. 

Helberg porni primul, încercând să reconstituie ruta pe care o 
descoperise în timpul zilei. Următorul fu Gutterson, conform 
înţelegerii. Apoi Olf, ezitant, urmând întocmai pașii yankeului, 
testând fiecare piatră sau arbust înainte de a se agăța de ele. 
Helberg urcă în jur de 10 m, apoi le făcu semn celorlalţi să îl 
urmeze. 

— E ușor până aici. 

— Asta este puţin slăbită, îi spuse Gutterson lui Olf, arătându-i 
ce piatră să evite. 

— Mersi. 

Agăţându-se de ramuri și testând rezistența pietrelor, 
Gutterson îl prinse din urmă pe Helberg și preluă conducerea. 
Era un căţărător abil, iar tehnica lui era să se asigure că priza 
pentru picior este rezistentă, să întindă mâna și apoi să se 
odihnească un moment, punând presiune pe punctul de sprijin 
înainte de a continua. 

— Cum merge? strigă el la Olf. 

— Bine până aici, strigă Pedersen de la doi metri și jumătate 
sub el, încercând cu precauţie să își fixeze gheata într-o crevasă 
îngustă. 

Nordstrum era la un metru sub el, urmat de restul grupului, 
ultimul fiind Poulsson. Urcarea era abruptă, dar nu imposibilă, 
mai ales dacă ţineai privirea înainte, nu în jos - cu toate că, 
uneori, unul dintre ei mai desprindea câte o piatră slabă din zid, 
ratându-i la mustață pe cei de sub el. La un moment dat, 
Gutterson fu nevoit să se descurce cu o singură priză pentru 
mână, stabilizându-și ambele picioare înainte de a se întinde 
spre următorul punct de sprijin. 

— Aici, spuse el, arătându-le celorlalți o priză rezistentă 
pentru picior. 

Uneori, piciorul cuiva amorțea din pricina oboselii, iar 
Gutterson era nevoit să se oprească, atârnând periculos de o 


VP - 142 


piatră din zid, în timp ce respectivul se odihnea și își recăpăta 
forțele. 

La aproximativ 45 m, Pedersen păru să se trezească blocat 
într-un loc în care nu avea încredere și oftă îngrijorat. Un picior i 
se desprinsese de zid, iar el rămăsese atârnând într-o singură 
mână și celălalt picior. Ceilalţi încremeniră cu respiraţia tăiată. 

— Olf, spuse calm Nordstrum, observând dilema prietenului 
său. 

Pedersen era palid la faţă și leoarcă de transpiraţie. 

— Sunt bine, spuse el, dar de fiecare dată când încerca să își 
înfigă piciorul într-o crevasă, gheata îi aluneca, iar situaţia se 
înrăutăţea. 

Nimeni nu știa cât mai putea să reziste prietenul lor. 

— Rămâi acolo unde ești, Olf, îl sfătui Nordstrum. Vin la tine, 
rezistă. 

Testând rezistența ramurilor, prinzându-se de arbuști crescuți 
în crăpăturile înguste din stâncă, Nordstrum se mută mai la 
dreapta și începu să urce până ajunse în paralel cu Pedersen, la 
doar câţiva centimetri de el. 

— Vezi piatra asta? spuse Nordstrum, întinzându-se și 
atingând un punct de sprijin care îi era la îndemână prietenului 
său. 

Olf era încremenit, asemenea unui schior pe o pantă prea 
complicată pentru nivelul său, paralizat de frică. Încuviinţă din 
cap. 

— Întoarce-te spre dreapta, îl ghidă Nordstrum. Pune piciorul 
drept pe piatra aceea - da, aia... Apoi, tot ce trebuie să faci este 
să întinzi mâna și să te prinzi de aici, de sus. 

Cu degetele încordate, Pedersen trase aer în piept și 
încuviinţă din cap. 

— Bine. 

Nu era vorba că se temea de înălțimi - sărise de nenumărate 
ori din avion și putea schia neobosit pe cele mai abrupte pante. 
De asemenea, era un tip de un curaj extraordinar. Să ajungă 
până aici, înfruntând toate condiţiile potrivnice, să fie la un pas 
de obiectivul lor și apoi să ezite, să își dezamăgească tovarășii - 
toate aceste lucruri părură să îi reînnoiască hotărârea. 

— Vin, spuse el. 

Pipăi peretele cu mâna, încercând cu disperare să găsească o 
rădăcină sau o ramură de care să se agațe. Işi puse piciorul în 


VP - 143 


locul indicat de Nordstrum. 

— E bine, Olf, aproape ai ajuns. 

La început, piciorul îi alunecă, iar toți ceilalţi se așteptară la 
ce era mai rău. O mișcare greșită și cădea în gol. 

— Olf, haide, spuse Nordstrum, întâlnindu-i privirea. 

Pedersen trase aer în piept, privindu-l fix pe Kurt. 

— Bine. 

În cele din urmă, găsi curajul de a-și deplasa întreaga 
greutate, broboane de sudoare prelingându-i-se pe faţă. Se 
întinse spre mănunchiul de ramuri de pin indicat de Nordstrum, 
se împinse în picioare și se prinse de el. 

Mănunchiul ţinu. 

— Ha, spuse Pedersen, izbucnind într-un râset oarecum 
fatalist, răsuflând ușurat. Gata. Mersi, Kurt. 

— Ai noroc, versantul se nivelează aici sus, le strigă Gutterson 
de la câţiva metri deasupra lor. Este mult mai simplu. 

— Și tocmai când începeai să prinzi gustul, nu-i așa, Olf? 
spuse Nordstrum zâmbind. 

Unul câte unul, se cățărară până în locul unde se odihnea 
Gutterson, Nordstrum rămânând ultimul în caz că cineva avea 
nevoie de ajutor. Amintindu-și sesiunile de antrenament, își 
ținură privirile aţintite în sus, spre unicul scop - platforma 
stâncoasă de deasupra lor, la care duceau șinele de tren - nu în 
jos, spre defileu, unde râul se vedea acum doar ca o panglică 
albă și subțire. Când începură să urce din nou, vântul se înteţi 
brusc. Tuturor le trecu prin minte cât de norocoși fuseseră. Dacă 
asemenea rafale ar fi suflat cu câteva minute mai devreme, 
când ei erau pe porţiunea abruptă a peretelui, i-ar fi aruncat 
spre moarte. 

Urcarea le luă o oră epuizantă și dureroasă. Pe ultimii 30 m, 
degetele lui Nordstrum sângerau și își simțea braţele grele ca 
piatra. Fu nevoit să își impună să continue și să privească 
înainte - atât de mare era tentaţia de a se opri și de a privi în 
jos. 
În cele din urmă, ajunseră pe rând în vârf, ajutându-se unul pe 
altul. Chiar și Olf, care se rostogoli epuizat peste marginea 
stâncii, găfâind, râzând, de-a dreptul uimit că trăiește. Vreme de 
câteva minute, rămaseră întinși în zăpadă, epuizați, aproape 
amorțiți, lăsându-și plămânii să-și revină și contemplând pentru 
prima dată, privind acum în vale, ceea ce reușiseră să facă. 


VP - 144 


— Poftim, spuse Nordstrum, înapoindu-i arma lui Pedersen. O 
să ai nevoie de asta. 

— Mersi, Kurt, spuse Olf, încuviințând din cap recunoscător. 

Pentru o vreme își traseră sufletul, mâncând ciocolată și 
fructe uscate pentru a-și recăpata forţele. Era puţin trecut de 
ora 23:00. Huruitul constant al turbinelor se auzea mai tare și 
parcă zguduia stânca pe care se aflau ei. 

Pentru prima dată de când se întorseseră în Norvegia, 
pericolul nu mai era reprezentat acum de cățărare sau de 
natură, ci de nemți. 


37. 


Temperatura scăzu brusc, iar vântul sufla cu putere. În jurul 
lor, în zăpadă, erau vizibile urmele pe unde patrulele germane 
trecuseră recent. Cu toate că nici cel mai meticulos gardian nu 
și-ar fi închipuit că o ameninţare ar fi posibilă dinspre defileu. 

— Haideţi să ne strângem, spuse Ronneberg adunându-i pe 
toţi laolaltă de îndată ce își recăpătară puterile. Avangardă, voi 
preluaţi conducerea. Dacă întâlnim mine în cale, oricine rămâne 
în picioare trebuie să se infiltreze în uzină și să ducă misiunea la 
bun sfârșit. Ne-am înţeles? 

De data aceasta, nu se auzi doar un „da” colectiv, ci fiecare 
dintre ei se ridică, își prinse arma și rucsacul în spate și dădu 
aprobator din cap. 

— În regulă, să mergem atunci. 

Joaquim Poulsson, care era liderul avangardei, porni de-a 
lungul șinelor de tren urmat îndeaproape de Helberg, Gutterson, 
Strohaug, Pedersen și Arne Kjelstrup. 

Ronneberg îi făcu semn lui Nordstrum să treacă în fruntea 
celeilalte echipe. 

— Echipa de demolare... 

Aruncându-și explozibilul pe umăr, Nordstrum și restul echipei 
se aliniară. 

Porniră și ei în fugă de-a lungul șinelor, spre zgomot. Șuieratul 
și tremurul constant al dinamurilor uzinei le tot dădea impresia 
că se cutremură stânca sub ei, acoperindu-le fiecare zgomot. 
Erau la aproximativ 200 m de ţintă, cu un detașament de soldați 


VP - 145 


inamici așteptând să fie activat de o mină sau o capcană, dar cu 
toate acestea, Nordstrum nu detectă nicio urmă de teamă sau 
ezitare la membrii grupului. 

Singurele gărzi germane vizibile erau două santinele care 
patrulau pe podul suspendat de dedesubt. 

De fapt, erau primii nemți pe care îi vedeau în această 
misiune. Nordstrum nu-și putu înfrâna gândul că, la mică 
distanţă de acolo, oamenii din Rjukan - familiile unora dintre ei - 
dormeau în paturile lor fără să știe că, la aproximativ 1,5 km, fiii 
și fraţii lor se întorseseră acasă, având cu ei suficientă muniţie 
cât să arunce în aer jumătate de munte. Și că erau pe punctul 
de a-și risca vieţile pentru o ameninţare de existența căreia nu 
știa nimeni de acolo. 

Gândul îl făcu să râdă - scutură din cap pentru a-l alunga. 

— Ce este? întrebă Ronneberg din spatele lui. 

— Nimic, răspunse Nordstrum zâmbind. 

Noaptea devenise întunecoasă, fără lună. Un vânt puternic le 
biciuia fețele dinspre sud-est, dar acoperea orice zgomot făcut 
de ei. Ghemuiţi, continuară să urmeze șinele în susul pantei. 
Poulsson, aflat la aproximativ 2 m fruntea tuturor, dădu peste o 
potecă - presupuseră că era pentru personalul autorizat și că 
tocmai din acest motiv nu ar trebui să fie minată. În faţa lor, 
cele două clădiri ale masivei centrale se vedeau din ce în ce mai 
aproape. Cu o jumătate de oră înainte de miezul nopţii, dădură 
peste o baracă. O staţie electrică de transformare, la 
aproximativ 450 m de ușa din spate. Era pustie. 

Ronneberg ridică o mână. 

— Haideţi să așteptăm aici schimbarea gărzilor. 

Helberg și Stromsheim rămaseră de veghe, iar ceilalţi se 
adăpostiră în baracă, dându-și jos greutăţile din spate și 
mâncând câte o bucăţică de ciocolată. Știau că, nu foarte 
departe de ei, între 15 și 20 de soldați germani jucau cărți sau 
se îngrămădeau lângă o sobă, pregătiţi de ripostă la orice 
mișcare greșită sau la cel mai mic sunet de alarmă. 

Cu toate acestea, atmosfera în cadrul grupului rămase 
surprinzător de relaxată. Helberg îi atrase atenţia lui Gutterson 
la câteva lumini ce licăreau dincolo de vale. 

— Casa vărului meu e chiar acolo. In Vaer, spuse el, arătând 
cu degetul. Vezi cele două lumini? 

— Sub culmea aia? întrebă americanul folosind cuvântul 


VP - 146 


norvegian, mone. 

— Se pronunţă menn, Eric. Dar, da, acolo unde se 
intersectează cele două drumuri. S-a mutat din Oslo când eu 
eram la școală aici. Era dresor de cai. 

— Şi familia mamei mele se ocupa cu dresajul cailor! spuse 
surprins Gutterson. Cai rasa quarter horse. In Colorado. 

— Quarter horse? 

— Sunt cai de viteză. Sunt crescuţi să fie foarte rapizi. 

— Ca pentru cursa Kentucky Derby? 

— Caii de curse aleargă o milă și un sfert. Aceștia sunt 
crescuți pentru un sfert de milă. Ca proba de sprint la Jocurile 
Olimpice, spuse Gutterson, pocnind din degete. Ca fulgerul. 

Joaquim Poulsson îngenunche lângă Nordstrum și arătă spre 
vale. 

— Vezi telecabina? 

Sub ea era Ryes Road, drumul care urca în zigzag muntele, 
ruta pe unde ei plănuiau să fugă. 

— Normal, răspunse Nordstrum, care urcase de nenumărate 
ori cu ea până în vârf. 

— Când eram copii, eu și prietenul meu Kjell ne-am furișat pe 
lângă paznic și am dormit într-o cabină. 

— Serios? 

— A fost o provocare. Agnes Hovland ne-a dat-o. O mai știi? 

— O știu pe Agnes. Sau cel puţin îl cunoșteam pe fratele ei 
mai mic, Karl, spuse Nordstrum. Obișnuiam să facem pe 
detectivii împreună. Ea era o frumusețe. Probabil că și eu aș fi 
acceptat orice provocare a ei. 

— Kjell mi-a spus că l-a lăsat s-o pipăie. Dar tot ce-am primit 
eu a fost un dans la Târgul Telemark. 

— Un dans cu Agnes Hovland nu e cel mai rău lucru, spuse 
Nordstrum ridicând din umeri. Oricum, așa poţi să spui că ai 
petrecut noaptea într-o telecabină. 

Poulsson scuipă. 

— De fapt, am fost prinși de paznicul de noapte și nu am mai 
avut voie să ies afară noaptea o lună întreagă. Destul de stupid, 
nu...? 

La exact trei minute după miezul nopţii, doi gardieni ieșiră din 
postul de gardă și porniră spre santinelele de pe podul 
suspendat. 

Nordstrum îi atrase atenţia lui Ronneberg spre ei. 


VP - 147 


— Privește! 

Erau prea departe pentru a-i putea auzi, dar își închipui că 
dialogul lor decurgea astfel: „Ce dracu' v-a luat atât de mult? 
Ne-a-ngheţat curu’ aici!” 

Cele două santinele eliberate din funcţie își frecară mâinile 
pentru a-și pune sângele în mișcare și grăbiră pasul spre postul 
de gardă. Poate că unul dintre ei avea nevoie urgentă la toaletă. 
Cei doi rămași pe pod se uitară în vale; unul scuipă în hău, parcă 
blestemându-și norocul de a fi acolo, apoi începură să patruleze 
într-un ritm lent, cu puștile pe umeri. 

— Mai așteptăm o jumătate de oră, spuse Ronneberg. Ca să le 
dăm puţin timp să se relaxeze. 

Pe măsură ce trecură aceste minute finale, emoţiile tuturor 
ieșiră la suprafaţă, dar toţi erau tăcuți. Tot ce puteau face era să 
aștepte. Gândurile le rătăceau care încotro. În mod straniu, pe 
Nordstrum îl purtară către mama lui. Când leucemia ei se 
înrăutăţise, femeia fusese mutată din Rjukan la o clinică privată 
din Oslo. Odată, când fusese să o viziteze, aproape de sfârșit, 
ea, slăbită și cu chipul palid, îi luase mâna într-a ei. 

— Tu va trebui să fii bărbatul acum, Kurt, îi spusese aproape 
în șoaptă, dar foarte fermă. Vei vedea, tatăl tău nu este un 
înger, va avea nevoie de tine. 

— Nu vorbi prostii, mamă, spusese Nordstrum. Asta încă este 
treaba ta. Nu îţi va lua nimeni sarcina aceasta, vei veni acasă în 
curând. 

Femeia îi strânsese și mai tare mâna. 

— Promite-mi, Kurt. El este încăpățânat și face pe durul. Dar 
încăpăţânarea asta îl va ucide, poţi să fii sigur. 

— Îți promit, mamă, acceptă el forțat. 

O săptămână mai târziu, femeia murise. 

Acum, în timp ce stătea aici, nu era tocmai convins că se 
achitase onorabil de sarcina lui. 

Auziră un huruit. De dincolo de defileu, un camion se îndrepta 
spre pod. Se părea că și mai mulţi muncitori erau aduși din 
Rjukan. Vehiculul se opri la poartă, iar gardienii îi ieșiră în 
întâmpinare. Era imposibil să auzi dialogul, dar unul dintre ei 
deschise poarta în timp ce celălalt făcu semn camionului să 
înainteze, trăgând lângă clădirea numărul 2. 

Ceasul era 00:20. Jens privi spre pod. 

— Mai zi-mi o dată de ce sunt pe cale să-mi pun curu’ la 


VP - 148 


bătaie pentru câţiva litri de apă nenorocită, care costă mai mult 
decât șampania? 

Nordstrum ridică din umeri. 

— Poate pentru că-ţi place să faci pe eroul? spuse el fără să 
își ia ochii de la cei doi gardieni de pe pod. 

— Dacă aș fi vrut asta, m-aș fi limitat la fotbal. 

În școală, Jens fusese un jucător promiţător. La un moment 
dat, chiar fusese urmărit de un antrenor care ar fi vrut să îl 
recruteze la echipa naţională. 

— Nu erai chiar atât de bun nici la fotbal, spuse Nordstrum cu 
o expresie serioasă. Cine știe, poate o faci pentru că ești 
norvegian. Și pentru că nimeni altcineva nu ar face-o. 

— Norvegian...? spuse Jens, pufnind. Presupun că asta explică 
tot. 

— Ştii, m-am tot gândit..., începu Nordstrum, sprijinindu-și 
pușca de peretele barăcii. Dacă aș muri aici, nu ar exista nici 
măcar o singură persoană pe lume care să-mi ducă dorul cu 
adevărat. Mama e moartă. Starea de sănătate a tatii e cam 
șubredă și ar putea chiar să sfârșească în închisoare - n-ar 
rezista prea mult. Anna-Lisette... Adevărul e că nu mai sunt 
legat de nimeni pe lumea asta. 

— Ai fost, Kurt. Razboiul ţi-a răpit asta. 

— Nu sunt atât de sigur că războiul este o scuză. 

— Ei bine, mie mi-ar fi dor de tine, Kurt, spuse Jens. Privește 
în jur, suntem cu toţii în aceeași barcă. 

— Ți-ar fi, nu? 

— Sigur, răspunse Jens rânjind. Și îmi pare rău să-ţi spun asta, 
dar nu am de gând să mor. 

Americanul veni lângă ei și privi și el spre pod. 

— Eu, sincer, sunt puţin speriat. Voi toţi aţi avut parte de ceva 
acțiune. La mine este prima dată. 

— O să fii bine, spuse Nordstrum. Doar fă ceea ce ai fost 
antrenat să faci, iar mintea te va urma. Uită-te în jur, cu toţii 
suntem puţin speriați. 

Ronneberg își puse arma pe umăr și anunţă: 

— Este 00:27. A venit momentul. Nu uitaţi, dacă echipa de 
demolare cade, avangarda îi ia locul. Cu orice preţ. 

Toţi își strânseră echipamentele în tăcere. Poulsson își stinse 
ţigara sub gheată. Nordstrum își prinse în spate rucsacul cu 
explozibil. Ronneberg se postă în faţa lor. 


VP - 149 


— Tot ce pot să spun este că, dacă mi s-ar fi cerut să aleg o 
echipă cu care să plec în această misiune, voi aţi fi fost în ea. 
Toţi. Chiar și tu, îi spuse rânjind lui Gutterson. În ciuda 
accentului. 

Incepuse să ningă. Nordstrum întinse mâna - fulgi mari și 
pufoși îi cădeau în palmă. Zăpada era întotdeauna un semn bun. 

— Vedeţi, trolii ne zâămbesc, spuse el, înghiontindu-l cu cotul 
pe Jens. 

— Nu prea cred în troli, spuse Jens. 

— Nu? 

— La semnalul meu..., șopti Ronneberg. Avangardă, preia 
conducerea! 

Când gardienii de pe pod poriră înapoi spre poartă, 
Ronneberg își cobori mâna. 

Unul câte unul, ieșiră din baracă cu Poulsson în frunte, urmat 
de Helberg, Strohaug, Kjelstrup, Gutterson și Pedersen. Privindu- 
i cum pleacă, Jens se întoarse spre Nordstrum. 

— Și te cunosc de multă vreme, Kurt. Nici tu nu ai de gând să 
mori. 


38. 


La STS 61, în apropiere de Cambridge, Colonelul Jack Wilson 
se pregătea să își încheie ziua. 

Echipa Gunnerside era în Norvegia de nouă zile. În primele 
șase, până când echipa se întâlnise cu Grouse, nu primiseră 
nicio veste de la ei. Nu știau dacă oamenii lor erau morţi sau vii. 
In cele din urmă, Knut Haugland, operatorul radio al echipei 
Grouse, îi anunţase discret: „Toate echipele reunite. E bine să 
ne revedem camarazii și să ne regrupăm. Vom raporta 
pregătirile ulterioare”. 

De atunci, se lăsase din nou tăcerea dinspre Norvegia. 

Ultimul lucru pe care voia să îl facă Wilson era să îi 
bombardeze cu întrebări. Antenele de radio-recepţie ale 
nemților încercau cu disperare să detecteze orice transmisiune 
din zonă. Cel mai bine era să nu atragă prea mult atenţia. Cu 
toate acestea, ardeau de nerăbdare să primească vești. Maiorul 
General Gubbins cerea în fiecare zi informaţii, la rugăminţile 


VP - 150 


Lordului Mountabatten. „Winnie vrea să fie informat”. Lucru care 
arăta cât de importantă era misiunea. Wilson ar fi mers el însuși 
în vidda dacă ar fi fost cu 20 de ani mai tânăr și ar fi știut să 
schieze. 

Tăcerea de pe teren era ca un ghimpe în coastă, care îl ţinea 
treaz în majoritatea nopţilor. În această noapte, din pură 
frustrare, în drum spre ieșire se opri în biroul lui Tronstad, care 
redacta o scrisoare familiei sale, cu nelipsita pipă într-o 
scrumieră pe masa de scris și un pahar cu whisky. 

— Domnule colonel, spuse savantul ridicând privirea. Un 
pahar...? 

— Nu aș refuza, spuse Wilson, trăgându-și un scaun lângă 
birou. 

Tronstad deschise un sertar și scoase o sticlă pe jumătate 
plină cu whisky Aberlour de 18 ani. 

— L-am luat din Scoţia, spuse el în timp ce îi turnă un pahar 
lui Wilson. Face mai suportabilă așteptarea asta blestemată. 

— Cum îţi păstrezi calmul? întrebă Wilson, înclinând paharul 
drept toast. 

— Sunt norvegian. Dă-ne puţină ploaie și puţin vânt și nu ne 
facem griji pentru altceva. 

— Nu? spuse Wilson, luând o gură de whisky și încuviințând 
din cap. Pentru succesul nostru. 

Tronstad zâmbi. 

— Cel puţin la exterior suntem calmi. Dar pe dinăuntru 
suntem la fel de agitaţi precum... 

Ușa biroului se deschise brusc, după un ciocănit rapid. Era 
Caporalul Finch, care alergase pe coridor după Wilson și acum 
gâfâia. Sarcina lui era să preia mesajele din Norvegia. 

— Mă bucur că v-am prins, domnule. 

Wilson puse paharul pe birou și se ridică. 

— Ce s-a întâmplat, caporal? 

— Tocmai a sosit asta de la echipa Grouse, zise el și îi întinse 
mesajul lui Wilson. 

Tronstad se ridică și el. 

Mesajul era de la Haugland. El și Einar Skinnarland se 
despărţiseră de grupul principal, întrucât era vital ca informaţiile 
să fie transmise în Anglia și ferească Dumnezeu ca singura 
persoană capabilă să le transmită să fie ucisă în raid. 

— Ce zice, Jack? întrebă Tronstad. 


VP - 151 


— „Totul e pregătit. Festivităţile sunt programate pentru 
noaptea aceasta. Vom raporta după finalizare”. 

Wilson ridică privirea. 

— Așadar, se întâmplă în noaptea asta, spuse el, chipul 
luminându-i-se de nerăbdare. Caporal, anulează-mi mașina. Se 
pare că voi petrece noaptea aici. 

Urma o noapte lungă, iar Wilson știa acest lucru. Zece bărbaţi 
curajoși erau pe punctul de a-și risca vieţile. Amuzant lucru 
curajul ăsta... Pentru că, uneori, nu e decât teama unor oameni 
de a da înapoi de la ceea ce trebuie să facă. Când se va scrie 
povestea acestui război, se gândi el, poate că rezultatul va fi 
pus pe seama unui grup de norvegieni, niște oameni de rând 
care au reușit să facă ceea ce nu au fost în stare cele mai 
experimentate trupe britanice. 

— Atunci, pentru băieţii mei, spuse Tronstad, înclinând 
paharul spre Wilson. 

— Da, pentru băieţii tăi, spuse Wilson, ciocnind paharul de cel 
al savantului, dându-le amândoi pe gât. Și sunt sigur că și 
Winnie ar vrea să afle vestea asta. 

e 

La un ocean depărtare, un consilier se strecură în Camera 
Albastră de lângă Biroul Oval - pe care Franklin Delano 
Roosevelt o folosea drept cameră de recepţie - și întrerupse o 
întâlnire a președintelui cu un grup de femei voluntare din 
Indiana, care  câștigaseră un concurs pentru rezultate 
remarcabile în cadrul programului War Bonds. 

— Vă rog să mă scuzaţi pentru o clipă, o informă FDR pe 
directoarea grupului, o anume doamnă Lois Ingram. Voi reveni 
cât de repede voi putea. 

In biroul alăturat îl aștepta Henry Stimson, secretarul său de 
război. 

— Tocmai am primit o telegramă de la Whitehall, domnule 
președinte. Premierul britanic s-a gândit că am vrea să știm 
asta... Vă amintiţi acel efort de a deturna rezervele de apă grea 
ale naziștilor din Norvegia, despre care am vorbit în iunie, anul 
trecut... 

— Da, eram în New Hyde Park, spuse președintele, 
încuviințând din cap. Îmi amintesc. 

— Corect. Ei bine, ne transmit că operaţiunea este 
programată pentru noaptea aceasta, spuse Stimson. 


VP - 152 


— Noaptea asta? spuse președintele, ghidându-și scaunul cu 
rotile spre birou. După ultimul fiasco, au îndrăznit să arunce și 
mai mulţi britanici în joc?... Să fiu al naibii... 

— Nu britanici, spuse Stimson, dându-i telegrama. Se pare că 
au trimis un grup de norvegieni. 

— Norvegieni...? zise Roosevelt, citind mesajul. Să fiu al 
naibii! 

Încă de când Albert Einstein îl avertizase, pentru prima dată, 
în privința posibilităţii ca o reacţie nucleară în lanț să fie folosită 
pentru a crea bombe cu un potenţial de distrugere inimaginabil, 
chestiunea devenise prioritară, o cursă care urma să decidă 
soarta razboiului. Cursa supremă, FDR știa acest lucru. 
Rezultatul cursei avea să fie decis de un lichid limpede și 
inofensiv, stocat acum în zece canistre mici, aflate în cea mai 
bine păzită unitate științifică din lume. 

— Informează-l pe Generalul Groves - comandantul militar al 
Proiectului Manhattan - spuse președintele. Și lasă-mă singur 
câteva minute, dacă binevoiești, Henry. 

— Desigur, domnule președinte, răspunse Stimson și dădu să 
plece. Ă 

Roosevelt se lăsă pe spate în scaun și închise ochii. Işi aminti 
îngrijorarea lui Churchill cu privire la această chestiune - orice îl 
poate face pe acel om să se îngrijoreze trebuia să fie de o 
gravitate serioasă. La naiba, își amintea îngrijorarea lui Einstein, 
iar acest lucru îl neliniști de-a binelea. 

Râse. 

— Domnule? spuse Stimson, întorcându-se spre el din dreptul 
ușii. Ce vi s-a părut amuzant? 

— Nimic, Henry, spuse FDR, dând din cap. 

Nimic, în afară de faptul că soarta lumii era acum în mâinile a 
zece norvegieni afurisiţi. 

De fapt, era cel mai serios și grav lucru cu care se confrunta 
Roosevelt ca președinte, de la atacul asupra bazei navale 
americane de la Pearl Harbor, care îi aruncase ţara în război. 


39. 


Cei zece bărbaţi se strecurară în tăcere pe lângă șinele de 


VP - 153 


tren și dădură peste o altă baracă, de data aceasta o magazie 
de scule, la 100 m de poarta din sârmă. Era singurul lucru care 
bloca drumul spre unul dintre cele mai importante situri militare 
din Europa. Era întuneric și, în afară de șuieratul turbinelor 
imense, în jur era o tăcere mormântală. 

Nordstrum verifică perimetrul împrejmuit cu sârmă. Nu se 
vedea nimeni prin preajmă. 

— Arne, spuse Ronneberg, făcându-i semn lui Kjelstrup să 
treacă în faţă. Cred că este momentul tău. 

— Aye, locotenente, spuse Kjelstrup rânjind, apoi scoase din 
rucsac cleștele-foarfece pe care îl adusese cu el din Anglia. V- 
am spus că o să ne fie de folos. 

Ronneberg îi făcu semn să meargă lângă poartă. 

— Ai grijă, vezi să nu vină vreun gardian. Baftă! 

Lăsându-se pe vine, Arne urmă șinele de tren până la poarta 
din spate, ascuns de întunericul nopţii lipsite de lună. Cu 
precizia unui instalator expert, ceea ce și fusese înainte de 
război, examină plasa de sârmă, căutând un punct slab. 
Găsindu-l, execută o singură tăietură, bine plasată. Intinse 
plasa, trăgând-o spre el, și făcu o gaură largă. Apoi se întoarse 
și le făcu semn celorlalţi să înainteze. 

Unul câte unul, membrii avangardei porniră spre el în 
întuneric, pașii fiindu-le înăbușiți de zgomotele constante ale 
dinamurilor și de vuietul vântului. Nordstrum și echipa de 
demolare îi urmară îndeaproape. La poartă nu ezitară nici măcar 
o clipă. Ronneberg ţinu plasa până trecură cu toţii, unul câte 
unul. Poulsson și Gutterson continuară direct spre partea din 
față a clădirii, unde erau localizate rezervoarele de mare 
concentrație, ascunzându-se în spatele unor butoaie din lemn, la 
mai puţin de 20 m de postul de gardă. Ascunzătoarea nu le-ar fi 
oferit o protecţie prea bună în eventualitatea unei ploi de 
gloanțe la foc automat. Kjelstrup înaintă spre niște tufișuri din 
apropiere, pentru a-i supraveghea pe cei doi gardieni de pe pod. 
Strohaug și Pedersen se furișară spre partea nordică a clădirii 
pentru a supraveghea santinelele care patrulau în zona 
conductelor. Helberg rămase la poartă, acoperind ruta de 
evadare, în eventualitatea unei retrageri grăbite. 

Aparent, nici măcar un gardian, neamţ sau norvegian, nu 
patrula nivelul superior. 

Centrala Norsk Hydro, care arăâtase ca o fortăreață 


VP - 154 


impenetrabilă și puternic luminată în timp ce se apropiau de ea, 
se înălța acum și mai impunătoare înaintea lor. Turbinele ei 
masive, bâzâind constant și înghițind un flux nesfârșit de apă 
din vidda, îi umplură de admiraţie și de teamă, deopotrivă, 
pentru misiunea pe care trebuiau să o îndeplinească. 

— Jens, Kurt, spuse Ronneberg, gesticulând spre colegii săi de 
echipă. Pe aici. 

Echipa de demolare formată din patru oameni se împărţi în 
două grupuri - Nordstrum cu Stromsheim, Ronneberg cu Jens - 
fiecare pereche având suficient explozibil pentru a duce 
misiunea la bun sfârșit, în caz că una dintre ele nu reușea să 
pătrundă în interior. 

Toți patru traversară perimetrul în tăcere, până la ușa din oţel 
care ducea la subsol, cel mai rapid și mai direct punct de acces. 

Momentan, totul mergea ca uns. 

Ajunși la ușă, Ronneberg testă mânerul, apoi se împinse cu 
umărul în ea. Ușa nu se clinti. 

— Rahat, șopti el, apoi încercă din nou. 

Era încuiată. 

Le mai rămânea ușa din partea nordică a clădirii, care ducea 
la primul etaj. Un punct de acces mult mai rapid decât conducta 
îngustă de care le vorbise Tronstad. 

— Jens și cu mine vom ocoli clădirea și vom verifica cealaltă 
ușă, șopti Ronneberg, arătând spre partea opusă a centralei. 
Kurt, tu și Birger căutați conducta aia. 

Trecuseră deja trei minute. Acum timpul era cel mai 
important. 

Lipindu-se de perete, Ronneberg și Jens dispărură în întuneric, 
după clădire. 

— Să mergem, spuse  Nordstrum, făcându-i semn lui 
Stromsheim. 

Porniră în fugă în direcţia opusă, imensa uzină șuierând și 
huruind atât de puternic, încât întregul munte părea că 
vibrează. 

Lângă o ușă de serviciu închisă, din tablă cutată, Nordstrum 
zări o mică scară din lemn, cu doar trei trepte. Era cocoţată pe 
un morman de zăpadă, sub un fel de deschidere acoperită de o 
ușă din lemn, încuiată cu un zăvor ieftin. 

— Asta trebuie să fie, zise Nordstrum, spărgând încuietoarea 
fragilă și deschizând ușa, zgomotul fiind mascat de sunetele 


VP - 155 


clădirii. 

Ușa ducea spre un coridor lung și întunecat, îngust precum o 
peșteră. 

— Asta este! 

Pasajul era cufundat în beznă, dar accesul părea să fie blocat 
de diverse lucruri: furtunuri, cabluri, ţevi. 

— Să-i așteptăm pe Jens și Joachim? întrebă Stromsheim, 
dându-și jos rucsacul. 

— L-ai auzit pe Ronneberg, răspunse Nordstrum, negând din 
cap. Fiecare pe cont propriu. Nu avem timp să îi căutăm acum, 
intrăm direct. 

Îi dădu arma lui Stromsheim, apoi se ridică la nivelul 
deschiderii înguste și se strecură înăuntru. Abia încăpea în 
spaţiul restrâns. Lui Ronneberg, care era mai înalt decât el, i-ar 
fi fost și mai greu dacă ar fi fost nevoit să pătrundă în clădire 
prin această conductă. 

— Haide, să mergem. 

Nordstrum începu să înainteze de-a bușilea. Pasajul îngust îl 
obligă să își dea jos rucsacul cu explozibil, astfel că îl așeză 
înaintea sa și începu să-l împingă cu genunchii. Stromsheim 
urcă și el în urma lui Kurt. 

În întunericul din conductă fură nevoiţi să împingă din calea 
lor furtunurile și cablurile. Singura lumină provenea de la mica 
lanternă cu care Nordstrum lumina drumul, împingând în același 
timp și echipamentul și armele lor. În spaţiul îngust se simţea un 
miros metalic și de mucegai. Cei doi continuară să se târască, 
încercând din răsputeri să nu facă niciun zgomot. 

Conform spuselor lui Tronstad, conducta reprezenta o rută 
directă spre sala de procesare a apei grele, exact locul în care 
încercau să ajungă. Profesorul le spusese că avea o lungime de 
aproximativ 45 m, dar în întuneric și în ritmul lent în care 
avansau, distanţa era greu de estimat. 

Cei doi habar nu aveau unde erau Ronneberg și Jens - nu era 
nici urmă de ei în spatele lor. Nordstrum ciuli urechile - știa că 
dacă ar auzi focuri de armă, cel mai probabil nu va părăsi 
clădirea în viață. 

— Priveşte, spuse el, arătând în faţă, unde văzu o lumină. 

Înaintea lor era o deschidere îngustă, cu o lăţime nu mai mare 
de 15 cm, prin care câteva ţevi coborau în subsol. Se opri când 
ajunse la ea, inima luându-i-o la galop pentru prima dată, și privi 


VP - 156 


prin mica deschidere. ` 

Se aflau deasupra unui coridor. In față, Nordstrum zări o ușă 
încuiată, pe care scria ACCESUL INTERZIS, CU EXCEPȚIA 
PERSOANELOR AUTORIZATE. Asta trebuia să fie - camera de 
concentrație ridicată. 

— Avem noroc, e chiar în față. Câţiva metri și gata. Ai grijă la 
toate ţevile astea, spuse Kurt. 

Apoi porni din loc, fiind nevoit să se aplece și să se 
contorsioneze pentru a trece de ele. ` 

Brusc, auzi un zăngănit metalic și strident pe podea. In urma 
lui, Stromsheim își plecă privirea și gemu. 

— Rahat. 

În încercarea de a evita ţevile, Stromsheim lovise Colt-ul cu 
genunchiul, trimițându-l direct prin deschiderea din conductă. 
Acum pistolul zăcea pe podea, în văzul tuturor. Zgomotul 
aterizării Colt-ului păru să răsune de-a lungul întregului etaj. 
Nordstrum și Stromsheim nu avură de ales decât să rămână pe 
loc, neîndrăznind să miște vreun mușchi, temându-se că ușa de 
sub ei s-ar putea deschide în orice clipă și un gardian va intra în 
cameră, va vedea pistolul pe podea și va ridica privirea spre 
tavan. 

Perfect nemișcat, Nordstrum se întinse spre pușcă și trase 
piedica în tăcere. 

Dar nu intră nimeni în încăpere, nici măcar după un minut. 
Slavă Domnului! Clădirea părea să fie un ansamblu de sunete 
stridente - compresoare, ţevi de apă, curenţi care se învolburau 
în turbine. Sunetul pistolului lovind podeaua nu fusese decât un 
zgomot în plus printre atâtea altele. Totuși, un gardian de 
noapte putea oricând să apară pentru a verifica perimetrul. 

Rămaseră nemișcaţi încă două minute, pentru a se asigura că 
este în regulă să continue, apoi o luară din loc. După 
aproximativ 6 m, Nordstrum dădu peste o deschidere mai largă 
în conductă. Fără îndoială, aceasta dădea în camera de 
concentraţie ridicată. Își duse un deget la buze pentru a-i face 
semn prietenului său să rămână tăcut, apoi băgă capul prin 
deschidere și privi înăuntru. 

Văzu o cameră spațioasă. În dreapta lui, un bărbat stătea la o 
masă, luându-și notițe într-un fel de agendă. Era în vârstă, părul 
alb ieșindu-i de sub bereta din lână, și era îmbrăcat în civil. Nu 
era gardian - cel mai probabil, norvegian. Poate era paznicul 


VP - 157 


încăperii și acum făcea măsurătorile. 

În spatele bărbatului, spre bucuria lui Nordstrum, erau cele 18 
procesoare electrolitice de concentraţie ridicată - identice cu 
modelele pe care exersaseră în Marea Britanie. Din ele ieșeau 
aburi șuierători, iar apa grea picura încet și constant în 
canistrele cilindrice din oţel pe care veniseră să le distrugă. 
Întoarse privirea spre Stromsheim și încuviinţă din cap 
triumfător. 

Ajunseseră la locul potrivit. 


40. 


Lăsându-se  învăluiți de umbre, Ronneberg și Jens se 
îndreptară grăbiţi spre partea nordică a clădirii, unde găsiră ușa 
din oţel care ducea la primul etaj. 

Nu era nimeni prin preajmă. Ronneberg răsuci mânerul și se 
împinse cu umărul în ușă. Era încuiată. 

Conducta rămăsese astfel ultima lor opţiune. lar Nordstrum și 
Stromsheim erau undeva în partea opusă a clădirii. 

— Repede, să ne întoarcem acolo și să-i căutăm, spuse Jens, 
uitându-se la ceas. 

Trecuseră șapte minute de când intraseră pe poartă - o 
eternitate pentru cei care rămăseseră să îi supravegheze pe 
nemți, fără să fie la curent cu situaţia colegilor lor. lar aceștia nu 
reușiseră să progreseze deloc. 

— Bine, spuse Ronneberg încuviințând din cap și pornind 
înapoi. 

Dar după o clipă, îl apucă brusc de braţ pe Jens. 

— Stai! 

La picioarele lor erau niște ferestre, toate colorate cu o 
vopsea neagră. Compresoarele de electroliză erau la subsol. 
Ferestrele acestea trebuiau să ducă undeva. 

— O să arunc o privire, spuse Ronneberg. 

Se lăsă într-un genunchi, încercând să găsească o secţiune în 
fereastră prin care să poată vedea înăuntru. In cele din urmă, 
găsi un colț prin care răzbătea o rază de lumină firavă. Scoase 
din buzunar un briceag și începu să răzuiască vopseaua, apoi se 
aplecă și își lipi ochii de mica porțiune curățată. 


VP - 158 


Ca printr-un vis, cele 18 procesoare electrolitice erau vizibile 
în capătul opus al spaţioasei camere. Mai aproape de el, văzu un 
bărbat întors cu spatele, care scria într-un carneţel la o masă. 
Bărbatul era mai în vârstă, părul alb ieșindu-i de sub bereta din 
lână. Nu se zărea niciun neamţ prin preajmă. 

— E ceva acolo? întrebă în șoaptă Jens, aplecându-se spre 
Ronneberg. 

— Da, răspunse el rânjind. Ținta noastră. 


41. 


Luându-și arma, Nordstrum se strecură silențios prin orificiul 
din conductă, coborând în camera spațioasă. Compresoarele 
șuierau, sintetizând prețiosul derivat strop cu strop. Stromsheim 
îl urmă îndeaproape cu rucsacul plin cu explozibil. 

Paznicul încă scria în agenda sa, aparent fredonând o melodie 
în acest timp, fără să fie conștient de prezenţa lor. 

Nordstrum trase piedica pistolului. 

Tresărind, bărbatul ridică privirea, clipind de două ori la 
vederea unui om într-o uniformă militară non-germană și 
îndreptând o armă spre el - și încă unul în spatele primului. 

Paznicul își scoase ochelarii și își frecă ochii. 

— Te asigur că suntem foarte reali, spuse Nordstrum, 
înaintând spre el. Și dacă vrei să trăiești în următoarele câteva 
minute, vei face exact ce spunem noi. Mâinile sus. 

— Nu trageţi, spuse bărbatul, respectând instrucțiunile lui 
Nordstrum. Cine naiba sunteţi? Și cum aţi intrat aici? Ușa e 
încuiată. 

— Nu contează asta, spuse Nordstrum. Nu ai mai văzut 
niciodată un soldat britanic? Acum ridică-te și îndepărtează-te 
de masă. Rămâi cu mâinile sus. 

— Britanici? Asta e uimitor, spuse bărbatul, supunându-se din 
nou ordinelor. Ce căutați aici? 

— În primul rând, unde e cheia de la ușa dinspre curtea 
exterioară? 

Singura cale de a fugi rapid de la locul faptei era ușa aceea. 

Cu palmele încă deschise, paznicul duse încet o mână la 
buzunarul vestei și scoase un set de chei. 


VP - 159 


— Îmi permiteţi? 

— Pune-le pe masă, spuse Nordstrum, făcându-i semn cu 
pistolul. 

Bărbatul căută neîndemânatic printre cheile de pe inel, până 
o găsi pe cea potrivită. Puse întreg mănunchiul pe masă, lângă 
agenda sa, dar cu o cheie scoasă în exterior. 

— Ştiţi că dacă vă găsesc nemţii aici ne vor împușca pe toți. 

— Atunci ai face bine să nu permiţi să se întâmple asta, zise 
Nordstrum, apoi se întoarse spre Stromsheim și continuă în 
engleză. Mergi și verifică ușa, apoi recuperează-ţi pistolul. 

Stromsheim porni spre ușa subsolului, o deschise încet și 
aruncă o privire afară. 

— Cum te cheamă? îl întrebă Nordstrum pe paznic. 

— Gustav. Fredrickson. 

— Așadar, Gustav Fredrickson, fă ce spunem noi și nu ai de ce 
să te temi. Dacă nu, înțelegerea cade. Cât de des trec pe aici 
gardienii? 

Paznicul privi ceasul de pe perete. 

— O dată pe oră, de obicei la zece minute după fix. Sunt 
foarte punctuali. 

Acum era ora 00:48, ceea ce însemna că aveau la dispoziţie 
20 de minute. 

— Verifică nivelurile apei și iau multe notițe. Ticăloșii nu-și 
permit să piardă nici măcar un strop. Dar mai sunt și alţii în 
clădire... Supraveghetorul meu. Și el mai vine în vizită. Nu sunt 
convins că puteţi conta pe el. 

— Dar pe tine putem conta? întrebă Nordstrum. 

— Pe mine da. Sunteţi comandouri britanice? Cu câteva 
cunoștințe de norvegiană, presupun. Ascultați, știu de ce aţi 
venit aici. 

— Ştii? zise Nordstrum, deschizând rucsacul cu explozibil și 
punându-l pe masă. Atunci, mai bine am trece la treabă, nu 
crezi? 

e 

Poulsson și Gutterson stăteau ascunși în spatele butoaielor, la 
doar 10 m de postul de gardă german. Trecuseră aproape 20 de 
minute de când Ronneberg și echipa de demolare pătrunseseră 
înăuntru. În mod uimitor, nici măcar un singur gardian sau 
paznic nu trecuse prin zonă. 

li făcură cu mâna lui Arne Kjelstrup, care stătea ghemuit în 


VP - 160 


spatele unor tufișuri, nepierzându-i din ochi pe gardienii de pe 
pod. Din postul de gardă se auzeau voci, chiar râsete din când în 
când. Cine știe cum își petreceau timpul înăuntru cei care 
tocmai ieșiseră din tură? Poate beau cafea, jucau cărți, se uitau 
la fotografii cu vreo vedetă de film nazistă. Gutterson și 
Poulsson avură nevoie de toată stăpânirea de sine pentru a nu 
abate o ploaie de gloanţe asupra postului și a-i termina pe toți. 

00:46. 

Individual, minţile lor erau asaltate de îngrijorare. Ce-ar putea 
să dureze atât de mult? Oare ajunsese vreuna dintre echipe la 
țintă? Oare întâmpinaseră rezistenţă? Oare ei doi stăteau 
ghemuiţi aici în timp ce minutele treceau chinuitor de lent și 
compatrioţii lor erau captivi înăuntru? 

Nu, alarma nu sunase. Și nici focuri de armă nu auziseră. 
Dacă prietenii lor ar fi fost prinși, ar fi știut până acum. Trebuiau 
doar să aibă răbdare și să rămână cu ochii în patru. Dar parcă 
fiecare minut care trecea era o oră întreagă. Poulsson, care 
vorbea puţină germană, se strădui să asculte ceea ce se spunea 
în postul de gardă. 

Apoi auziră un sunet dinăuntru și ușa se deschise brusc. Inima 
lui Gutterson încremeni. 

Un neamt ieși afară, întinzându-și brațele. Nu purta jachetă 
sau cască, iar cămașa uniformei îi era descheiată. Gradele de pe 
brațul cămășii indicau faptul că era caporal. 

— Miroase ca-ntr-un grajd aici în noaptea asta. Mă duc să mă 
piș, strigă el peste umăr. 

Apoi gardianul privi în jur, fix în direcţia lui Gutterson și 
Poulsson, de parcă ar fi știut că cei doi erau în spatele 
butoaielor. 

Gutterson puse degetul pe trăgaci. 

Apoi, frecându-și mâinile pentru a se încălzi, gardianul ocoli 
postul de gardă și se opri în spatele lui. La scurt timp după 
aceea, cei doi auziră susurul urinei în timp ce neamţul se ușură 
în zăpadă, încheind cu un oftat. 

— De fiecare dată când se pișă, Helmut scoate niște sunete 
de parcă ar face sex, spuse cineva dinăuntru, suficient de tare 
cât să audă toți și să izbucnească în râs. 

— Da, bine, măcar eu știu care e diferenţa, ripostă gardianul 
în cauză din spatele postului. Ceea ce nu pot spune despre 
niciunul dintre voi. 


VP - 161 


Când termină, omul porni spre intrare cu un „Brrr” energic, 
deschise ușa și dispăru înăuntru. > 

Poulsson și Gutterson luară degetele de pe trăgaci. Incă o 
situaţie ca aceasta și le-ar fi greu să se abţină să nu îi ciuruiască 
pe toți - amândoi știau acest lucru. 

Unde erau Nordstrum și Ronneberg? Ar trebui să iasă în 
curând. 

Acum era 00:51. 


42. 


Stromsheim se întoarse repede în camera de electroliză cu 
Colt-ul în mână. Nordstrum îi aruncă rucsacul cu explozibil. 
Imediat, genistul expert începu să scoată materialul. 

Paznicul căscă ochii. 

18 încărcături cu adeziv, de forma unui cârnat, fiecare de 
aproximativ 30 cm lungime, confecţionate din nitroceluloză, cu 
un fitil detonator de 120 cm lungime. Din moment ce un 
centimetru ardea într-o secundă, ei aveau la dispoziţie doar 2 
minute pentru a ieși din clădire în siguranţă. 

Văzând ceea ce se petrece, paznicul se ridică. 

— Ce aveţi acolo e suficient să pună la pământ întreaga 
clădire. N-o să ieșiți niciodată de aici. 

— Atunci, măcar vom muri știind că ne-am făcut treaba, nu 
ești de acord? spuse Nordstrum. Stai jos! 

Unde naiba erau Ronneberg și Jens? Intr-un fel sau altul, ar fi 
trebuit să fie aici până acum. Timpul se scurgea. Dacă cei doi nu 
apăreau, Kurt era nevoit să pună arma deoparte și să îl ajute pe 
Stromsheim cu explozibilul, altfel nu ar termina la timp. 

00:53. 

— Nu mișca, Gustav, spuse Nordstrum, mergând să își ajute 
prietenul. Altfel, voi fi obligat să... 

Brusc se auzi un zgomot strident - sunetul sticlei spărgându- 
se. Nordstrum se răsuci și aţinti pușca spre ferestrele înnegrite 
din spatele biroului. Pe podeau căzură cioburi de sticlă, iar prin 
gaura rămasă în urmă pătrunse patul unei puști. 

— Tu continuă! îi strigă el lui Stromsheim. Dacă sunt nemţii, 
aprinde fitilurile. 


VP - 162 


Dacă, într-adevăr, era cineva nepoftit, Nordstrum avea de 
gând să îi câștige cât mai mult timp și acoperire prietenului său. 
Aţinti pușca asupra persoanei care tocmai intra pe fereastră, 
pregătit să apese pe trăgaci de îndată ce avea să îi vadă chipul. 
Spre încântarea lui, era Ronneberg. 

— Dumnezeule, încă o secundă și aș fi apăsat pe trăgaci, 
spuse Nordstrum, grăbindu-se să îi ajute. Unde dracu’ aţi fost? 

— Doar nu te așteptai să ciocănim la ușă? Asta e singura cale 
pe care am găsit-o pentru a intra, spuse Ronneberg, 
introducând un braţ prin spărtură, îndepărtând ultimele cioburi 
din rama ferestrei și intrând în cameră. Mă bucur să vă văd aici, 
adăugă în timp ce sări pe podea. 

Apoi urmă Jens, care îi aruncă locotenentului rucsacul cu 
explozibil. 

— Locotenente, spuse el, încântat să îl vadă pe Nordstrum. 

— Salutaţi-l pe Gustav, spuse Kurt în engleză. 

— Dumnezeule mare, câţi naiba sunteţi? spuse paznicul uimit. 

— Gustav spune că nemţii vin o dată pe oră să verifice 
nivelurile apei. Cam pe la și zece, spuse Nordstrum. 

— Nu cam, /a fix și zece, îl corectă paznicul. De obicei vin doi. 
Pleacă din postul de gardă la fix, dar le ia zece minute să ajungă 
aici, poate trag și-un fum pe drum. 

— Asta înseamnă că mai avem în jur de cinci minute până să 
plece de la post și am face bine să nu mai fim aici, zise 
Ronneberg uitându-se la ceas. Kurt, cât ai zis că ne va lua să 
montăm tot explozibilul? 

— Șapte minute, în funcţie de ce am fi găsit aici. 

— Șapte minute... Ronneberg își verifică din nou ceasul, 
îngrijorat. Mai bine ne-am grăbi. 

Punându-și mănuși de cauciuc, îngenuncheară toţi patru și își 
executară sarcinile cu precizia unui meseriaș care își poate face 
treaba chiar și în somn, lipind încărcăturile pe pântecele fiecărui 
compresor din oţel și conectând firele. 

Fiecare compresor avea în jur de 1,2 m înălţime și era învelit 
în oțel inoxidabil, acoperit de ţevi de plumb, condensatoare 
electrolitice, supape hidraulice, furtunuri de cauciuc, anozi, 
catozi, cămăși de răcire, manșoane de cablu și cadrane. Lucruri 
despre care Nordstrum nu știa nimic - doar că extractul 
microscopic din soluţia concentrată care cădea strop cu strop în 
canistrele cilindrice din metal era mai important decât cea mai 


VP - 163 


mare rachetă din mașinăria de război a naziștilor. 

Trecuseră patru minute de la sosirea lui Jens și Ronneberg. 

— Aveţi grijă, îi avertiză paznicul. Se prelinge și sodă caustică 
din ele. E foarte corozivă, așa că evitaţi contactul cu pielea sau 
hainele. 

— Mulţumim, răspunse Noradstrum. 

Ultimul lucru pe care și-l dorea era să fie nevoit să ucidă un 
compatriot și, din câte se părea, Gustav își dădea toată silinţa 
pentru a coopera. 

Cuplaseră 12 dintre cele 18 compresoare și mai aveau la 
dispoziţie cinci minute. 

În total, aveau de asamblat 18 fitiluri, dar Ronneberg trecu de 
la un compresor la altul, cuplându-le pe cele terminate, pentru 
ca, la final, să aibă de aprins doar 9. Apoi atașă unui compresor 
un al doilea fitil de 30 de secunde, care ar trebui să le aprindă 
pe toate celelalte, cele mai lungi acţionând drept plasă de 
siguranţă în caz că fitilul mai scurt ar da greș. Nu își puteau 
asuma riscul ca, odată plecaţi de acolo, cineva să se împiedice 
de fitiluri și să le dezamorseze înainte ca încărcăturile să 
explodeze. 

Când Stromsheim și Nordstrum reușiră să fixeze, în sfârșit, 
ultimele batoane explozibile pe compresoare, Ronneberg mai 
fixă unul în jurul canistrelor din colţ, lângă o gură de scurgere. 

Întregul inventar de apă grea din lume. 

Când Ronneberg își termină treaba, toți rămaseră tăcuți 
pentru o secundă. Tot ce auzeau era oxidul de deuteriu picurând 
constant în canistre. 

— Bine, spuse Ronneberg oftând nerăbdător. 

Totul era pregătit. Trecuseră șapte minute, conform planului. 
Asta însemna că mai aveau la dispoziţie zece minute să plece 
de acolo, înainte ca gardienii să sosească, și să ajungă înapoi la 
poartă înainte ca întreaga clădire să devină o minge uriașă de 
foc. 

Nordstrum și Stromsheim mai verificară o dată încărcăturile și 
detonatoarele fiecărui compresor. 

— Toate sunt în regulă. 

Birger își dădu aprobarea ridicând degetul mare în sus către 
Ronneberg, apoi își scoase mănușile. Tot ce mai aveau de făcut 
era să aprindă fitilurile și să plece. Nordstrum se întoarse spre 
paznic. 


VP - 164 


— În regulă, noi doi o să descuiem ușa aia exterioară acum, 
Gustav. 

ÎI luă de braţ și îl conduse spre coridor. Până la ușa din oţel 
care dădea afară din clădire mai erau aproximativ zece pași. 
Agitat, Gustav nu reușea să dea de cheia potrivită. 

— Haide, bătrâne. Fără mișcări stupide. Ultimul lucru pe care 
vreau să-l fac e să rănesc un norvegian. 

— Nu trebuie să îţi faci griji pentru mine. Îţi promit, sunt de 
partea voastră. 

Într-un final, bărbatul băgă cheia în yală și o descuie. 
Nordstrum deschise doar puţin ușa, iar aerul rece pătrunse în 
încăpere. Totul părea liniștit afară, nici urmă de agitaţie în curte. 

— Ușa se va încuia dacă o închidem? întrebă Nordstrum. 

— Ar trebui, așa este configurată, răspunse paznicul. 

— Atunci o vom lăsa întredeschisă. Bine, înapoi la 
compresoare. 

În camera de electroliză, totul era pregătit. Ronneberg 
împrăștiase prin cameră sigilii ale parașutiștilor britanici și 
lăsase la vedere un manual despre explozibile. Işi luă pușca 
automată și o împinse cu piciorul lângă una dintre canistrele cu 
apă grea. Pentru oricine ar fi analizat ceea ce făcuseră ei, ar fi 
părut că soldaţii britanici erau cei responsabili. Mai privi o dată 
în jur. 

— Sunteţi gata? 

Jens îi aruncă o privire paznicului. 

— Și cu el ce facem? 

— Vă rog, n-o să vă dau de gol. Nu sunt nazist, jur. Am luptat 
în ultimul război. 

— Trebuie să-l împușcăm, insistă Jens. Va suna alarma. 

— Explozia va suna alarma, spuse Nordstrum, privindu-l pe 
Ronneberg, care îi răspunse dând aprobator din cap. Urcă la 
ultimul etaj, îi spuse apoi lui Gustav. Spune-le că te-ai dus să te 
ușurezi. 

— Desigur, desigur. Deja încep să simt nevoia, răspunse 
paznicul pornind spre ușă. 

Stromsheim împachetă în rucsac explozibilul nefolosit. 

— Sunt gata. 

— Bine atunci, spuse Ronneberg, încuviinţțând din cap și 
aprinzând un băț de chibrit. Să facem una cu pământul chestiile 
astea. 


VP - 165 


— Staţi! strigă brusc paznicul. Ochelarii mei. Am nevoie de ei, 
trebuie să fie pe masă. 

— Cred că glumești, bătrâne! Nu avem timp pentru ochelarii 
tăi, spuse Jens, privindu-l uluit, apoi se întoarse spre Ronneberg. 
Aprinde odată fitilurile alea nenorocite și hai să plecăm de aici. 

— Vă rog, sunt orb fără ei. Și sunt aproape imposibil de 
înlocuit, îi imploră bărbatul. Naziștii au pus stăpânire pe tot aici. 

Nordstrum auzise că până și lucruri strict necesare, precum 
optica, ajunseseră într-un punct mort sub ocupaţia nazistă. Cu 
un râset exasperat, Ronneberg stinse băţul de chibrit și îl aruncă 
pe podea. 

— Vezi dacă îi găsești, repede, îi spuse el lui Jens. 

Frustrat, Jens alergă la masă, cotrobăi agitat printre toate 
lucrurile împrăștiate pe ea, găsi ochelarii și îi duse grăbit 
paznicului recunoscător. 

— Poftim! Să mergem. 

— Mii de mulţumiri, răspunse bărbatul ușurat, chipul 
luminându-i-se. 

— Acum. 

Ronneberg aprinse al doilea băț de chibrit. Erau înăuntru deja 
de aproximativ 15 minute. Era trecut de ora unu cu un minut - o 
patrulă tocmai părăsea postul de gardă. Ronneberg se întoarse 
spre Nordstrum și Jens. 

— Luaţi-l pe bătrân. Ne întâlnim la ușă. 

Dar când se aplecă să aprindă primul fitil, auzi brusc pași 
apropiindu-se pe coridor. 

— Rahat. 

Ronneberg și Nordstrum schimbară priviri îngrijorate. Oricine 
ar fi, nu mai aveau timp să amâne lucrurile acum. În doar patru 
minute, cineva ar putea veni din postul de gardă să verifice. 
Nordstrum se ascunse în spatele ușii și trase piedica armei, 
pregătindu-se să ucidă pe oricine ar fi fost. 

— Să nu scoţi un cuvânt, îi șopti Ronneberg paznicului, 
ducându-și degetul la buze. 

— Gustav...? 

Ușa se deschise și un bărbat intră în încăpere. Nordstrum îi 
puse țeava pistolului în ceafa și spuse în norvegiană: 

— Nu mișca, altfel ești mort. 

Bărbatul încremenii, căscând ochii. 

— Gunnar! exclamă bătrânul paznic de noapte. 


VP - 166 


Era supraveghetorul-șef, norvegian și el. Era mai tânăr decât 
paznicul, purta un pulover șifonat, iar ghetele îi erau înnămolite. 
Îi privi înmărmurit pe cei patru soldaţi britanici fluturând arme 
automate și pe colegul său norvegian ţinând mâinile sus. 

— Ce se petrece aici? întrebă sceptic. 

— Mă tem că e prea târziu pentru explicaţii, spuse Ronneberg, 
apucându-l de guler, dar dacă vrei să trăieşti, treci lângă ușă cu 
prietenul tău Gustav și nu scoţi un cuvânt. 

— Bine, bine, se supuse bărbatul, acum palid la faţă. 

Ronneberg aprinse un băț de chibrit pentru a treia oară și 
trecu în grabă de la un fitil la altul, funiile interconectate 
aprinzându-se cu un sâsâit strident de îndată ce luară contact 
cu flacăra. Totul spre groaza crescândă a supraveghetorului, 
care văzu acum explozibilele atașate de cele 18 compresoare. 

— Aveţi idee ce sunteţi pe cale să faceţi? întrebă el cu ochii 
bulbucatți. 

— Scoate-i afară, îi spuse Ronneberg lui Jens. Acum! 

— Nu poţi. Toată clădirea se va prăbuși. 

Jens îi împinse pe cei doi bărbaţi pe coridor, spre treptele din 
ciment. 

— La semnalul meu, fugiţi pe scări, în sus. Ar trebui să fiţi în 
siguranţă la etaj. Și să spuneți că vă ușuraţi când s-a întâmplat 
totul. 

— Da, poţi fi sigur că asta voi spune, zise bătrânul paznic, 
încuviinţând din cap agitat. Gunnar, dacă ești deștept, și tu vei 
spune la fel. 

În timp ce Nordstrum și Stromsheim se pregăteau de plecare, 
Jens îi puse pe cei doi paznici să numere până la zece, în timp ce 
primele fitiluri ardeau, iar Ronneberg se pregătea să îl aprindă 
pe ultimul. Mai aveau la dispoziţie doar treizeci de secunde 
pentru a ieși afară. 

— Bine, fugiţi! Acum! strigă Jens, împingându-i pe cei doi 
paznici spre trepte. Și să le spuneţi că soldaţii britanici nu vor să 
ia vieți norvegiene. Daţi-i drumul! 

Cei doi norvegieni o rupseră la fugă cât putură de repede pe 
scări. 

— E timpul, băieţi..., spuse Ronneberg, aruncând o ultimă 
privire în jur și încuviințând din cap. 

Se aplecă și aprinse ultimul fitil, cel de 30 de secunde. Nimic 
nu mai putea opri explozia acum. Nordstrum îi întâlni privirea, 


VP - 167 


gândindu-se că planul care fusese pregătit pe hârtie în urmă cu 
o lună, în ciuda șanselor potrivnice, fusese îndeplinit. Și nu de 
britanici, cei mai bine pregătiţi soldaţi de comando din lume, ci 
de norvegieni. Tronstad va zâmbi puţin în noaptea aceasta. 
Fitilul începu să se scurteze. 
— Acum, Kurt, spuse Ronneberg, aruncând chibritul spre 
canistre, ce zici să plecăm naibii din locul ăsta? 


43. 


— De ce naiba durează atât de mult? îi șopti yankeul lui 
Poulsson, aruncând o privire după butoaiele din lemn. Sunt 
înăuntru de mai bine de douăzeci de minute. 

După atâta vreme în care supravegheaseră postul de gardă 
german, nervii lor erau întinși la maximum. Încă îl vedeau pe 
Kjelstrup în tufișuri, fiind cu ochii pe gardienii de pe pod, care nu 
își părăsiseră nicio clipă postul. Gutterson îi atrase atenţia lui 
Arne și își bătu ușor ceasul cu degetul, parcă pentru a-i spune: 
„A trecut mult timp. Sper că sunt bine acolo înăuntru”. 

Arne răspunse cu o încuviinţare din cap, indicând că și el se 
gândea la același lucru. 

— Stai calm, Eric, spuse Poulsson, punându-și mâna pe 
umărul lui Gutterson. Dacă ar fi fost prinși, ar fi fost sunată 
alarma. Am ști. 

Gutterson oftă și dădu aprobator din cap, dar nu îi venea să 
creadă că operaţiunea durează atât de mult. Era cel mai dificil 
lucru pe care îl făcuse vreodată - să își păstreze calmul cu o 
baracă plină de nemti la doar zece metri distanţă. 

Brusc, ușa din oţel care ducea la subsol se deschise. 

— Uite! spuse Poulsson, arătând într-acolo. 

Ronneberg, Nordstrum, Jens și Stromsheim ieșiră în fugă din 
clădire, luând-o în direcția porţii din spate. Ronneberg se opri și 
privi înapoi spre ei, făcând semn restului echipei să se retragă. 

— Dumnezeule, chiar au făcut-o! spuse Poulsson, neputând să 
își abţină rânjetul larg. 

După o secundă sau două, o bubuitură puternică se auzi din 
interiorul centralei. Nu fusese explozia asurzitoare la care se 
așteptau, din moment ce vorbiseră despre posibilitatea ca forța 


VP - 168 


deflagraţiei să distrugă întreaga clădire. O străfulgerare gălbuie 
licări înăuntru. Geamul unei ferestre de la subsol fu spulberat. 
Cu toate acestea, sunetul fu mai degrabă o bufnitură decât o 
explozie reală, evident înăbușit de murmurul necontenit al 
turbinelor, dar și de pereţii groși din beton ai uzinei. 

— Asta a fost tot? întrebă Gutterson, rămânând pe loc, 
așteptând să se întâmple ceva mai zgomotos. 

Cu toţii se așteptaseră ca nemţii să iasă grăbiţi din postul de 
gardă la sunetul exploziei, iar ei să fie nevoiţi să deschidă focul 
asupra lor. Din baracă nu ieși nimeni. 

— Nu știu, răspunse Poulsson, ridicând din umeri. 

Dar Ronneberg gesticula frenetic, chemându-i spre el în timp 
ce echipa de demolare alerga spre poartă. 

— Cred că da, continuă el, apoi se întoarse spre Kjelstrup și îi 
făcu și lui semn să se retragă. E timpul să plecăm naibii de aici! 

Chiar când erau pe punctul de a pleca, ușa postului de gardă 
se deschise. Gutterson și Poulsson încremeniră. 

Kjelstrup se culcă pe burtă în zăpadă, dar își pregăti pistolul. 
Așteptându-se ca nemţii să iasă grăbiţi din baracă, Poulsson și 
Gutterson rămaseră în spatele butoaielor și traseră piedicile 
puștilor, aţintindu-le asupra postului. 

Dar un singur gardian apăru, pe jumătate îmbrăcat, cu o 
pușcă pe umăr și luminând curtea cu o lanternă. 

— Ist jemand da? strigă el. E cineva acolo? 

La zece metri distanță, Poulsson și Gutterson rămaseră cu 
degetele pe trăgaci în ascunzătoare. 

Gardienii de pe podul suspendat păreau să privească spre 
uzină, de parcă ar fi auzit un zgomot, dar nu își părăsiră 
posturile. 

— E cineva acolo? repetă gardianul, așteptându-se parcă să 
primească un răspuns. 

Dar nu era nimeni. Doar unul dintre zgomotele obișnuite 
produse de mașinărie, nimic alarmant. Își plimbă raza lanternei 
asupra curţii, aparent fără prea multă îngrijorare, nu mai 
departe de parterul centralei, la doar câţiva pași de locul unde 
stătea ghemuită echipa de demolare, și trase de mânerul ușii 
din oțel. 

Era încuiată. 

— Cine-i acolo? strigă din nou. 

Lumina lanternei căzu direct asupra locului unde Poulsson 


VP - 169 


stătea ghemuit în spatele unui butoi. 

Gutterson își încordă degetul pe trăgaci. 

— Să trag? îi șopti el lui Poulsson, huruitul constant al 
turbinelor acoperindu-i cuvintele. 

— Nu pare să știe că suntem aici, răspunse Poulsson. Nu până 
nu știm sigur că ne-a văzut. 

Dacă l-ar împușca, nu ar reuși decât să declanșeze o 
confruntare directă. Și chiar dacă ar reuși să elimine gardienii și 
să fugă, ar fi sunată alarma. Prin urmare, Poulsson puse o mână 
fermă pe cotul americanului. 

— Jemand...? strigă din nou gardianul. Cineva? 

Bărbatul înaintă, ajungând la doar trei metri de locul unde 
stăteau ghemuiţi Poulsson și Gutterson, și aţinti lanterna chiar 
asupra capetelor lor. 

Gutterson își ţinu respiraţia. Dacă ticălosul ăsta mai coboară 
puţin lanterna, va fi ultimul lucru pe care îl face. 

— Schiesse..., bâigui gardianul în sinea lui, apoi porni înapoi 
spre postul de gardă. 

— Vezi ceva? îl întrebă un coleg, deschizând ușa. 

— Cine știe...? Poate ninsoarea a declanșat o mină de teren 
sau ceva de genul, bombăni gardianul. Haide, lasă-mă să intru. 
Nu sunt îmbrăcat pentru vremea asta. 

Ușa se închise rapid în urma sa. 

Nevenindu-le să-și creadă ochilor, Poulsson și Gutterson 
răsuflară ușuraţi și își dădură ochii peste cap. Îi făcură semn lui 
Arne, care veni în fugă lângă ei. 

— Haideţi să plecăm de aici. 

Toţi trei ieșiră din ascunzătoare și alergară în tăcere în 
direcţia șinei de tren. 

Cei din echipa de demolare, care se adăpostiseră în zăpadă, 
pregătiţi să vină în ajutorul compatrioţilor lor, văzură acum trei 
siluete întunecate alergând spre ei. 

— Parola? strigă cineva, părând a fi Jens. 

— Dă-o dracu’ de parolă, spuse Kjelstrup, apărând din 
întuneric. Să mergem. 

— Care mai e rostul unei parole dacă nu o folosești? insistă 
Jens. 

— La dracu' cu Leicester Square. Poftim parola! Te simţi mai 
bine? Putem să plecăm acum? 

— Suntem siguri că a explodat? întrebă Poulsson, privindu-l 


VP - 170 


sceptic pe Nordstrum. 

— Aţi văzut străfulgerarea, răspunse el, ridicând din umeri. 

— Da, dar parcă s-au ciocnit două mașini în Piccadilly Circus. 
Nu a fost tocmai ce mi-am închipuit. 

— Și eu mă așteptam la mai mult, să fiu sincer, recunoscu 
Stromsheim. Credeam că o să explodeze toată clădirea. 

— A explodat, spuse Ronneberg, punând capăt disputei. 
Compresoarele sunt duse, sunt convins. Singurele resurse de 
apă grea din lume s-au dus pe apa sâmbetei. 

— Nu-mi vine să cred, spuse Gutterson, dând din cap, 
recunoscându-și în sfârșit uimirea. Chiar am făcut-o. Credeam 
că vom muri cu toții. 

— Ei bine, o să murim, îi spuse Ronneberg, dacă nu ne grăbim 
să coborâm versantul. Încă mai avem mult de muncă înainte să 
putem sărbători. 

Într-un minut ajunseră înapoi la poarta din sârmă prin care 
intraseră în urmă cu doar jumătate de oră. Auziră cuvântul 
„Piccadilly” șoptit undeva înaintea lor. Helberg. lar de data 
aceasta, ei răspunseră „Leicester Square”. 

Helberg se ridică din ascunzătoare. 

— S-a făcut? 

— Da, răspunse Ronneberg, încuviințând din cap. 

— N-am auzit nimic. Și sunteți toți aici? întrebă Helberg uimit, 
numărându-i în sinea lui. Nemţii nici măcar nu știu? 

— Se pare că nu încă, spuse Ronneberg. Dar hai să nu stăm 
prea mult prin preajmă ca să aflăm dacă știu sau nu. 

Se strecurară rapid prin aceeași gaură din poartă prin care 
intraseră, iar Ronneberg se strădui să prindă plasa de sârmă 
înapoi cât de bine putu, pentru a nu fi evident că pe acolo 
pătrunseseră. Apoi porniră grăbiţi de-a lungul șinei de tren. 
Nordstrum știa că sentimentul de mândrie pe care îl simte ar fi 
în zadar dacă nu ar reuși să traverseze râul înapoi și să urce în 
vidda în siguranţă. În interiorul centralei, probabil că cei doi 
paznici își dăduseră deja drumul la gură. Britanici. Sabotaj. 
Fiecare secundă era vitală. În orice moment ar putea răsuna 
sirenele. Nordstrum își aminti comentariul oarecum bizar al lui 
Tronstad: „Aveţi 100% șanse să reușiţi să aruncați în aer 
compresoarele. Insă doar 50% șanse să ieșiţi de acolo în viață”. 

Poate că balanţa șanselor se înclinase măcar puţin în 
favoarea lor - 60-40 acum. Dar trebuiau să se îndepărteze cât 


VP - 171 


mai mult de centrală înainte de a fi sunată alarma. 

Coborârea în rapel a peretelui de stâncă se dovedi a fi mult 
mai ușoară decât escaladarea. Helberg porni primul și găsi o 
rută mai îngăduitoare, fără vegetaţia de care se ajutaseră la 
urcare. Foehnul cald care suflase în ultima oră înmuiase gheața 
și zăpada. Reușiră să coboare cu toţii fără niciun incident, 
lăsându-se să alunece în voie pe alocuri. 

Dar traversarea râului era o cu totul altă chestiune. Ceea ce în 
urmă cu doar două ore fusese un firicel îngheţat de apă 
devenise acum un șuvoi învolburat. Briza caldă pe care o 
simţiseră cu toţii topise o mare parte din gheaţă, care se 
spărsese în bucăţi mari, plutitoare. Reușiră să ajungă pe malul 
opus sărind de pe o bucată pe alta, ajutându-se reciproc. Dacă 
ar mai fi întârziat o oră, probabil că traversarea râului ar fi fost 
imposibilă. 

Acum era urgent să ajungă înapoi la schiurile și la rucsacurile 
lor și să urce în vidda cât mai rapid posibil. Fără îndoială că 
naziștii descoperiseră deja ceea ce se întâmplase și alarma avea 
să sune în orice clipă. Dacă luminile reflectoarelor de pe 
acoperișul centralei și de pe pod ar cădea asupra lor în defileu, 
ar fi captivi fără nicio speranţă de scăpare. Chiar dacă ar reuși 
cumva să ajungă la Ryes Road, ar avea pe urmele lor sute de 
trupe inamice. Urmară cursul râului până găsiră drumul cu 
făgașe pe care coborâseră în urmă cu două ore, apoi începură 
să urce. 

Zăpada, care la coborâre fusese fermă și compactă, era acum 
moale și adâncă, întocmai lucrul de care nu aveau nevoie. Se 
scufundau în nămeţi până la genunchii, fiecare pas 
reprezentând un efort epuizant. Știau că fiecare secundă de 
întârziere ar putea însemna moartea. Agăţându-se de ramuri de 
copaci și de tufișuri, se luptau să iasă din zăpadă și să înainteze, 
dându-și silința să nu declanșeze o avalanșă care să îi tragă 
înapoi. 

Încă 180 m. 

Unde sunt luminile reflectoarelor? se întrebă Nordstrum. De 
ce nu au ripostat nemții? 

Gâfâind, zăriră în sfârșit drumul principal șerpuind la câteva 
zeci de metri deasupra lor, unde își ascunseseră schiurile și 
rucsacurile. 

Nordstrum rânji la Jens. Aproape ajunseseră acasă. 


VP - 172 


Acela fu momentul în care auziră urletul pătrunzător al 
sirenelor în urma lor. 


44. 


În Rjukan, Dieter Lund sări ca ars din pat. 

— Trudi, ce se aude? 

Afară, sirenele vuiau zgomotos. Ceasul arăta ora 1:20. 
Înţelese instantaneu că ceva nu este în regulă. 

— Pare a fi un raid aerian, spuse soţia lui. Dieter, ar trebui să 
mergem la subsol! 

— Nu, stai! spuse el, alergând la fereastră. 

Nu era un raid aerian. Pe străzi era agitaţie, nemţii se 
organizau. Auzea motoarele camionetelor turându-se, ordine 
strigate în stânga și-n dreapta, tropăitul ghetelor în timp ce 
trupele se adunau. O coloană de camionete cu soldați, alături de 
vehicule blindate, înainta cu viteză pe drumul către Vemork. Din 
direcția respectivă se zăreau lumini intermitente pe cer. 
Reflectoarele, își dădu seama Lund. Și vuietul sirenelor - toate 
acestea nu puteau însemna decât un singur lucru. 

— Dumnezeule, s-a întâmplat ceva la uzină, spuse el. 

Trupele erau trimise la centrală, iar luminile de căutare ale 
reflectoarelor scanau întreaga vale. 

Sabotaj. 

Alergă la dulap și își îmbrăcă în grabă uniforma, fără să își 
facă griji - pentru prima dată - dacă este călcată sau nu. 

Trudi sări din pat și merse la dulap. 

— Dieter, stai! Bereta ta. 

— Bereta? Trudi, nu e timp. Uzina a fost atacată, trebuie să 
plec. 


45. 


Cu adrenalina gonindu-le prin vene și sirenele vuind în urma 
lor, sabotorii grăbiră pasul, agățându-se de orice întâlneau în 
cale - stânci, vegetaţie - pentru a urca mai rapid. 

Trebuiau să ajungă la drumul principal înainte ca luminile 

VP - 173 


reflectoarelor să poposească asupra lor. 

De pe pod și de pe acoperișul uzinei, fasciculele reflectoarelor 
traversau valea, o dată sau de două ori ratându-i la mustață. 

Gâfâind, leoarcă de transpiraţie, ajunseră în cele din urmă la 
drumul principal. Epuizaţi, reușiră totuși să se cațere peste 
margine, apoi își traseră sufletul. Pentru un moment, totul păru 
limpede. Schiurile și rucsacurile lor se aflau de-a lungul liniilor 
de înaltă tensiune, la doar câţiva metri distanță. 

Dar când se pregătiră să traverseze drumul, huruitul 
motoarelor turate la maximum și luminile de căutare care se 
apropiau rapid de ei îi făcură să se culce degrabă la pământ. 

Două camionete dădură curba la aproximativ 45 m faţa lor, 
urcând panta. 

Prima împingea un plug masiv pentru a deszăpezi drumul, al 
căror cotituri sinuoase făcea din urcarea muntelui o provocare 
periculoasă. Când trecu pe lângă ei, la doar doi metri distanţă, 
bărbaţii își îngropară fețele în troianul de zăpadă creat de plug 
în calea sa. La aproximativ douăzeci de metri în urma primei 
camionete, venea cea de-a doua, plină cu trupe germane din 
Rjukan. 

Sabotorii se străduiră să se scufunde și mai mult în zăpadă. 

Schimbând vitezele, camioneta cu trupe trecu huruind pe 
lângă ei, inimile tuturor stând să sară din piept. 

Rămaseră încremeniţi în zăpadă, cu degetele pe trăgaci, până 
când cele două vehicule dispărură după următoarea curbă. 

Unul câte unul, se ridicară în picioare și o luară la fugă de-a 
lungul drumului, căţărându-se pe terasa de deasupra lor și 
pornind spre locul unde își ascunseseră echipamentul. Își puseră 
rapid schiurile și costumele. Fiecare dintre ei își luase în rucsac 
haine civile, acte de identitate false, bani locali, mâncare și apă. 

De cealaltă parte a văii, puteau vedea cum luminile 
reflectoarelor se plimbă de-a lungul șinei de tren din spatele 
centralei, în timp ce alarma continua să răsune. Nemţii le 
descoperiseră ruta într-un final. Câteva secunde mai târziu, 
reflectoarele uriașe de pe acoperișul centralei începură să 
scaneze în apropiere de locul pe unde tocmai traversaseră râul. 
Treptat, luminile urcară pe panta pe unde ei tocmai trecuseră. 
Când razele se apropiară, echipa se lăsă în jos, fasciculul 
luminos trecând chiar pe deasupra lor. 

În josul drumului se auzea un huruit constant, o coloană 


VP - 174 


nesfârșită de camionete și vehicule oficiale urcând spre Vemork, 
ticsite, fără îndoială, cu trupe, ofițeri și Gestapo. Fusese o 
decizie bună să iasă de pe drum. Deasupra lor, telecabina urca 
în vidda - mai aveau de parcurs aproximativ 600 m. Pentru a 
ajunge pe platou, trebuiau să se mobilizeze pentru o urcare 
epuizantă. Și apoi Ryes Road, cu toate acele curbe șerpuitoare 
și periculoase, avea să se dovedească și mai solicitant. 

Nordstrum, care cunoștea drumul mai bine decât oricine, 
ridică privirea spre vidda pentru a alege cel mai bun punct de 
pornire printre copaci. Apoi, cu un zâmbet dezinvolt care sugera 
că avuseseră parte de o porţie zdravănă de pericol, dar că cea 
mai grea parte venea acum, Kurt trase adânc aer în piept și 
porni la drum, spunând: 

— Merg eu înainte. 

Următorul fu Jens, apoi Poulsson, Gutterson și ceilalţi. 

Urcarea la care se înhămau acum ar fi pus la încercare voinţa 
și condiţia fizică a celor mai experimentați montaniarzi, fără a 
lua în calcul ceea ce făcuseră deja în noaptea aceea. În 
următoarele trei ore, își croiră drum în susul pantei abrupte, 
adesea pe marginea prăpastiei, ignorând durerea tăioasă din 
plămâni și din coapse. Continuară să urce fără oprire, știind că 
singura lor șansă era să ajungă în vârf, care se afla la o 
altitudine de patru ori mai mare decât cea la care era situată 
centrala. 

In tot acest timp, trei sute de trupe germane răscoleau valea 
în încercarea disperată de a-i găsi. 

După o oră de urcare riguroasă, ajunseră la punctul de 
plecare de pe Ryes Road. Vidda încă se afla la impunătoarea 
distanţă de 450 în deasupra lor și abia acum începea adevărata 
urcare. Cărarea șerpuia în susul pantei abrupte, printre 
postamentele întunecate ale stâlpilor telecabinei. Pe alocuri, 
zăpada se topise atât de mult, că pietrele începuseră să 
străpungă stratul alb, făcând imposibilă folosirea schiurilor. Așa 
că își puseră schiurile pe un umăr, pe celălalt armele, iar în 
spate rucsacurile. Dar toate acestea le îngreunau înaintarea. 
Când nu mai putură să continue, se opriră și își traseră sufletul, 
însă doar pentru un minut, luând o gură de apă și mâncând 
fructe sau păstramă uscată. Nordstrum, care mergea în fruntea 
grupului, își aminti cuvintele tatălui său, care îi răsunau acum în 
minte mai mult ca niciodată: Un bărbat adevărat continuă până 


VP - 175 


nu mai poate - și apoi încă de două ori pe atât. Așteptă până 
când îl ajunseră toţi din urmă, apoi porni din nou la drum. 

În tot acest timp, auzeau în urma lor huruitul necontenit al 
vehiculelor militare gonind spre Vemork. Din când în când, 
terenul nu le mai oferea sabotorilor adăpostul tufișurilor sau al 
copacilor, lăsându-i în câmp deschis. Unde erau temutele lumini 
care îi puteau da de gol? Scanau alte părţi ale văii, probabil 
pentru că nemţii încă nu credeau că este posibil ca valea să fie 
traversată de pe fundul defileului. 

Un alt motiv de îngrijorare era că nemţii ar putea pune 
telecabina în funcţiune și trimite un detașament de trupe în 
vidda. În doar câteva minute, asta ar pune capăt evadării lor. 
Totuși, pe măsură ce treceau de la un postament la altul și 
platoul începea să se întrezărească, inima începea să le vină la 
loc. 

Într-o scurtă pauză, Joaquim Poulsson arătă spre o creastă. 

— Familia mea locuiește la aproximativ 1,5 km de acolo. Le- 
am putea bate la ușă să cerem o cană cu cafea. 

— Da, sună bine, spuse Nordstrum. 

— Păcat, spuse Poulsson oftând, știind că nu ar face decât să 
îi pună în pericol pe cei dragi. Dar ce surpriză frumoasă ar fi, 
adăugă în timp ce își puse din nou rucsacul în spate. Haideţi să 
continuăm! 

La ora 5 dimineaţa, după trei ore epuizante de urcare, în timp 
ce soarele se înălța maiestuos deasupra orizontului - soare pe 
care niciunul dintre ei nu crezuse că avea să îl mai vadă 
vreodată - se căţărară gâfâind și sleiţi de puteri pe ultima terasă 
de pământ și ajunseră în vidda. Vântul era atât de puternic 
acolo sus, încât aproape că îi aruncă de pe marginea platoului. 

Încă puteau auzi în vale eforturile nemților de a-i găsi. Acum, 
echipa ar putea fi zărită din aer; în câteva ore, probabil că 
nemţii vor trimite patrule în vidda - munţii aveau să fie 
împânziţi de soldaţi. Dar sabotorii ajunseră în sfârșit pe platou și 
știau că balanţa se înclinase în favoarea lor. 

Prea epuizați să se miște, zăceau în zăpadă, respirând aer 
preţios. Apoi, brusc, parcă avură cu toţii aceeași revelaţie. 

Reușiseră. Făcuseră ceea ce toată lumea - strategii misiunii, 
Tronstad și ei înșiși - crezuse că va fi aproape imposibil. Și, în 
mod uimitor, toți zece ajunseseră înapoi în vidda. 

Pentru prima dată, Ronneberg își privi oamenii și spuse în 


VP - 176 


stilul său modest: 

— Păi, a mers al naibii de bine, nu-i așa, băieţi? 

— Da, a mers destul de bine, spuse Jens râzând. 

Treptat, începură cu toţii să râdă. Era râsetul unei bucurii 
reținute pe tot parcursul drumului, după ce își îndepliniseră 
sarcinile, din moment ce pericolele îi pândiseră la fiecare pas - 
un râset dezlănțuit, răsunător, asemenea aplauzelor zeilor (sau 
poate ale trolilor), care îi priveau cu admiraţie și slavă infinită. 

Da, misiunea decursese al naibii de bine, iar ei râseră până 
când nu mai simţiră durerile. 

— Care dintre voi a pariat pe zece? întrebă Joaquim Poulsson. 

Se referea la câţi crezuse fiecare că vor supravieţui la final. 
Discutaseră pe acest subiect în ultima zi petrecută la cabană, 
dar nu își dezvăluiseră pariurile. 

— Eu m-am gândit la doi, răspunse Arne Kjelstrup, dând din 
cap. Recunosc, nu sunt cel mai optimist om de pe pământ. 

— Și eu tot la doi, spuse Old Pedersen. Și credeţi-mă că nu m- 
am gândit nicio clipă că aș fi unul dintre cei doi. 

— Eu m-am gândit la trei, spuse Jens. Eu fiind unul dintre ei. 

— Patru, spuse Claus Helberg. 

— Și eu tot patru, spuse Stromsheim. Eram convins că 
explozia o să doboare unul sau doi. 

— Cinci, spuse rânjind Gutterson. Dar eu eram convins că 
norvegiana mea o să ne dea de gol. 

— Cred că este momentul să recunoaștem că norvegiana ta 
nu este atât de rea pe cât am făcut noi să pară, zise Strohaug. 
Totuși, nici eu nu am crezut că vom scăpa mai mult de șase, în 
cel mai bun caz. 

— Eu nu m-am gândit la un număr, spuse liderul Ronneberg, 
ridicând din umeri. Dar niciodată nu am fost mai fericit să vă 
văd. 

— Kurt...? spuse Helberg, dându-și seama că Nordstrum nu 
răspunsese. 

Jens se sprijini pe coate în zăpadă. 

— Da, haide, Kurt, de ce ești atât de tăcut? 

— Eu m-am gândit tot timpul că vom scăpa toţi zece, 
răspunse Nordstrum. Știam că șansele sunt mici, dar, în inima 
mea, mereu am crezut că vom supravieţui toţi. Cel puţin până 
aici. 

— Zece? spuse Jens, dând sceptic din cap. Haide, fii serios. 


VP - 177 


— E adevărat. Deși trebuie să recunosc, când l-am văzut pe 
Olf atârnând pe peretele de stâncă, îmi revizuiam calculele. 

— Măcar suntem doi care le revizuiam! râse pe înfundate Olf 
Pedersen. 

— Ei bine, atunci ai câștigat, Kurt. Poftim, spuse Ronneberg, 
aruncându-i rucsacul său. Vei căra echipamentul. 

e 

După un scurt răgaz, era vital să se pună în mișcare. 
Destinația lor era cabana Langsja, la 10 km distanță, unde Knut 
Haugland aştepta să transmită veștile prin radio către Londra. 

Odată ajunşi acolo, aveau să se despartă în grupuri. 
Ronneberg şi restul echipei Gunnerside, inclusiv Nordstrum, 
urmau să se înhame la traversarea viddei spre Suedia - 250 km. 
Poulsson și echipa Grouse urmau să pornească spre Oslo. Cu 
toții erau pregătiţi cu hainele, documentele de identitate și 
manierele cetățenilor obișnuiți. 

Chiar și aici sus, nemții ar putea prelua cu ușurință avantajul. 
De îndată ce și-ar da seama încotro o luaseră, cu siguranţă că ar 
pune la bătaie toate resursele disponibile pentru a le da de 
urmă. Dar, pentru moment, aveau un alt adversar de înfruntat, 
unul pe care sabotorii îl cunoșteau bine - vremea. Vântul deja 
șuiera. Soarele se înălțase peste piscurile munţilor, de parcă 
natura însăși îi felicita pentru îndeplinirea misiunii. Dar la orizont 
văzuseră norii. 

De îndată ce porniră din nou la drum, se dezlănţui furtuna, 
vântul tăios înțepându-le chipurile și fulgi îngheţaţi de zăpadă 
intrându-le în ochi. Le luă șase ore lungi prin furtună să ajungă 
înapoi la cabană. Desigur, singura veste bună era că nemţii nu 
le-ar fi putut lua urmele dacă ar fi urcat în vidda. 

Într-un final, ajunseră epuizați la cabană. Knut Haugland îi 
aștepta cu răsuflarea tăiată, fericit să își vadă prietenii și dornic 
să audă cum decursese totul. li îmbrăţișă pe fiecare cu gura 
căscată, nevenindu-i să creadă când toţi zece intrară clătinându- 
se în cabană. 

— Povestiţi-mi, spuse el oricui avea puterea să vorbească. 

Ronneberg gemu epuizat și se prăbuși pe podea, gâfâind. 

— Sarcina a fost îndeplinită, fu tot ce reuși să spună liderul 
printre guri de aer agonizante. 

— Le-aţi distrus? Toate compresoarele? Și apa grea? 

— Tot, spuse Ronneberg, încuviinţând din cap. Le poţi spune 


VP - 178 


tuturor. 

— Tot? repetă Knut uluit. 

— Tot. 

Trecuseră 36 de ore de când dormiseră ultima dată. 
Luptându-se să rămână treaz și să nu se supună dorinței 
propriului corp de a ceda, Ronneberg începu să îi povestească 
desfășurarea evenimentelor, iar Haugland le nota cu aceeași 
ardoare a unui reporter luând notițe pentru un articol. Nu fusese 
tras nici măcar un singur foc de armă. 

Apoi, cei zece închiseră ochii, pur și simplu. Scopul lor era să 
continue spre Skrykken, mai adânc în vidda, dar furtuna 
dezlănţuită afară îi ţinu captivi înăuntru. 

Insă acum știau cu toţii că sunt în siguranţă. Nemţii erau și ei 
la mila naturii și nu se puteau aventura pe platou pentru a-i 
căuta, până nu se potolea furtuna. 

In câteva minute, se lăsară pradă unui somn binemeritat. 
Printre sforăieli, Haugland se așeză lângă radio-transmiţător și, 
spre dimineaţă, când furtuna se domoli pentru scurtă vreme, 
suficient cât să îi permită să transmită, tastă câteva cuvinte. 


46. 


Înapoi la STS 61, Jack Wilson dădu buzna în camera lui 
Tronstad cu o telegramă, surprinzându-l în șort în timp ce își 
tundea mustaţa. 

— Citește asta! 

Niciunul nu dormise în noaptea aceea. 

Punând foarfecă deoparte și scanând textul cu privirea, 
Tronstad își permise treptat să zâmbească - un zâmbet subtil la 
început, mai degrabă o senzaţie caldă de mândrie și uimire, apoi 
cei doi ofițeri de spionaj se priviră și, nemaiputându-se abtine, 
se îmbrăţișară fericiţi. 

La scurt timp după aceea, veștile ajunseră la Winston 
Churchill, care citi telegrama de două ori, apoi se lăsă pe spate 
și închise ochii. Pentru prima dată, reușea să întrezărească o 
cale spre victorie în acest calvar îndelungat și sângeros. Apoi 
bătrânul ofițer de artilerie bătu cu pumnul în noptieră cu o 
asemenea forţă, încât raportul pe care îl citea înainte de 


VP - 179 


primirea telegramei zbură pe podea. Un consilier veni grăbit 
pentru a verifica dacă totul este în regulă, dar premierul 
răspunse: 

— Totul este bine, Thomas. Avem niște sherry la îndemână? 

— Sherry? Desigur, domnule. Dar este 6 dimineața. 

— Ai dreptate, la naiba. În cazul ăsta, adu-mi un coniac. Și să 
fie de calitate, Thomas. Gândește-te că l-am ciocni cu Monty sau 
FDR dacă ar fi aici. 

La aproximativ 6 500 km depărtare, la Casa Albă în 
Washington, D.C., Franklin Delano Roosevelt, încă la muncă la 
acea oră târzie din noapte, primi telegrama, își lăsă capul pe 
spate și șopti providenţei care îi ghidase pe acești bărbaţi. 
„Slavă Domnului”. Poate că aceasta fusese modalitatea Lui de a 
alege tabăra în acest război. 

Telegrama pe care o citiseră toţi spunea simplu: 


Operaţiune îndeplinită cu rată de succes 100%. 
Instalaţia de concentraţie ridicată complet distrusă. 
Fără schimb de focuri întrucât germanii nu au detectat 
nimic. Aceștia nu par să știe de unde a venit și încotro 
a dispărut echipa. 


47. 


În ziua următoare, după ce furtuna începu să se domolească, 
cei unsprezece bărbaţi își împărţiră proviziile și se pregătiră să o 
ia pe căi diferite. 

Planul era ca Nordstrum, împreună cu Ronneberg, Strohaug, 
Stromsheim, Pedersen, Jens și Gutterson să traverseze vidda 
spre Suedia - 250 km, distanţă pe care, cu puţin noroc, ar putea 
să o parcurgă în zece zile. Echipa Grouse trebuia să plece spre 
Oslo pentru a prelua altă misiune. 

Știau că nemţii își vor pune la bătaie toate resursele pentru a- 
i opri. 

Furtuna care se stârnise le fusese de ajutor, întrucât le 
acoperise urmele lăsate pe Ryes Road, iar din moment ce 
continuase și a doua zi, probabil că și ruta lor de evadare fusese 
acoperită. Grupul care urma să plece spre Suedia rămase cu 


VP - 180 


uniformele britanice, bazându-se pe ideea că, dacă ar fi prinși, 
ar evita represaliile asupra populaţiei locale. Ceilalţi și le 
îngropară adânc în zăpadă. 

Starea de spirit a întregului grup era destul de pozitivă. Cu 
toţii aveau sentimentul că făcuseră ceva la care puţini ar fi avut 
curajul să se gândească, darămite să și acționeze. Dar acum 
trebuiau să plece de aici. Vântul începea să se stingă, ninsoarea 
se domolise, iar cabana în care dormiseră, deși era un loc sigur, 
se afla la doar 10 km de centrală. De îndată ce furtuna avea să 
se oprească, nemţii aveau să pornească pe urmele lor. 

Cele două grupuri se pregătiră să își ia rămas-bun. 

jens îl văzu pe Nordstrum dezbrăcându-se de uniforma 
britanică și îmbrăcându-se în civil. Îl privi confuz. 

— Kurt, ce se petrece? 

— Nu merg cu voi, îi spuse Nordstrum prietenului său. 

Ronneberg, liderul lor, fu și el luat prin surprindere. 

— Ce spui acolo, Kurt? 

— Rămân. Am ceva de făcut aici. Tronstad și Wilson m-au 
rugat să fac asta înainte să plecăm, iar eu am acceptat. 

— Ce să faci? întrebă Jens. 

— Recrutare de agenţi și operatori radio. Vor să construiască 
o reţea aici. 

— ţi dai seama că, până la prânz, locul ăsta o să colcăie de 
nemți, spuse Jens, privindu-l îngrozit. Unde o să mergi? Vom fi 
vânaţi non-stop. 

— Imi dau seama, da. Dar cunosc munţii ăștia mai bine decât 
toți nemţii la un loc. De aceea m-au ales pe mine. Acum plecaţi, 
toţi. Uite, ninge din nou. Ti-am spus, Jens, că trolii sunt de 
partea noastră. 

Jens își lăsă schiurile deoparte și își dădu sfidător rucsacul din 
spate. 

— Atunci rămân cu tine. Suntem împreună de multă vreme. 

— l-am spus Colonelului Wilson că e posibil să spui asta. Mă 
tem că nu e o rugăminte, Jens. Este un ordin. Nu uita că încă 
sunt mai mare în grad ca tine. Ce am de făcut aici va atrage 
atenția dacă am fi mai mulți. 

Jens îl privi uluit și dezamăgit. 

— Luptăm împreună de trei ani. 

— Și o vom face din nou. Dar când ne vom revedea data 
viitoare, sper să fim cu toții în aceeași slujbă, dirijând traficul pe 


VP - 181 


munte. 

Ronneberg veni lângă el și întinse mâna. 

— Când ne vom revedea, sper să fie la o bere și la o farfurie 
de heringi. Vom avea multe de povestit, spuse el, și îl îmbrăţișă. 
Ai grijă de tine, Kurt. Nu am fi reușit să ducem misiunea la 
sfârșit fără tine. 

— Și voi să aveţi grijă de voi, spuse Nordstrum în timp ce 
prietenii lui veniră lângă el și îl îmbrăţișară pe rând. 

— M-ai ajutat să trec peste toate greutăţile, spuse Gutterson, 
scoțându-și bereta. Urăsc că trebuie să te las în urmă. 

— Ţi-ai câștigat pe merit locul în echipă, răspunse Kurt 
strângându-i mâna. La fel ca toţi cei de faţă. Acum poţi să te 
consideri norvegian, pentru că noi deja te considerăm unul. 

Tânărul american rânji cu mândrie și își puse rucsacul în 
spate. 

— Sper să te revăd cândva. 

— Am făcut ceva bun împreună, spuse Nordstrum. 

— Da, spuse Olf Pedersen. Am făcut. lar eu îţi datorez viața 
pentru cât m-ai ajutat pe stânca aia. 

De Jens îi era cel mai greu să se despartă. Trăsăturile 
copilărești ale prietenului său și ochii lui albaștri cu aer inocent 
lăsaseră loc acum trăsăturilor înăsprite ale unui soldat. 

— Când se va termina totul, ne vom întâlni la Gunwale, pe 
lacul Tinnsjo, spuse Nordstrum. Acolo unde ne-am întâlnit cu 
Einar, înainte să luăm vaporul spre Anglia. 

— S-a făcut. Dar fără nemți, dacă poţi să rezolvi chestia asta. 
Sau Hirdeni. 

— Da, promit solemn să nu mai arunc niciodată pe nimeni 
peste bord, râse Nordstrum. Asta ne-a băgat în belea. Și o 
chestiune minoră legată de deturnarea unui vapor civil. Da, am 
trecut prin multe, zise Kurt, întinzând mâna. 

Jens i-o strânse într-a lui și îl privi cu lacrimi în ochi. 

— Am vorbit serios aseară, înainte de raid. Dacă ţi se 
întâmplă ceva, ai persoane cărora le-ar păsa. Pentru mine ar fi o 
pierdere reală, ești ca și familia mea. 

— La fel și din partea mea, Jens. Ai grijă de tine, spuse 
Nordstrum, trăgându-și prietenul într-o îmbrăţișare strânsă. 
Acum hai să trecem la treabă până nu ajungem să ne smiorcăim 
în măștile de schi. 

Ceilalţi își puseseră schiurile în picioare. Ca un semn divin, 


VP - 182 


ninsoarea se înteţise din nou, după cum observase Nordstrum. 

Urmele lor aveau să fie acoperite. Intinzând palma, Jens râse. 

— Și nu mă lua cu trolii. Deși, recunosc, încep să mă 
răzgândesc puţin... 

Apoi Jens își puse schiurile și se alătură echipei. 

— Aveţi grijă de voi, le strigă Nordstrum, făcându-le cu mâna 
în timp ce ei schiau în coloană de-a lungul țărmului lacului 
înghețat. 

Spre est - spre Suedia. 

— Da, am făcut ceva bun, își spuse apoi în sinea lui, când 
ceilalți erau prea departe pentru a-l mai auzi. 

După aproximativ o sută de metri, Jens se opri pentru ultima 
oară și îi făcu cu mâna. 

În câteva minute, prietenii lui deveniră simple puncte într-o 
mare întindere de alb. Nordstrum știa că nu există sentiment de 
singurătate mai intens decât acela de a-ţi privi camarazii 
plecând, bărbaţii alături de care luptase umăr la umăr, care își 
făcuseră treabă când fuseseră solicitaţi și care își păstraseră 
cumpătul. 

Bărbaţi care continuaseră până nu mai putuseră - și apoi încă 
de două ori pe-atât. 

Nordstrum își puse rucsacul în spate și schiurile în picioare. 
Acum erau doar el și muntele - așa cum îi plăcea lui. Da, 
făcuseră ceva bun. Mai privi o dată în urmă și apoi porni la 
drum, îndepărtându-se de lac, spre vest, mai adânc în marea de 
alb și în văile viddei. 

Vântul se înteţi, iar zăpada îi biciuia fața, în curând 
acoperindu-i barba. 

Jens avea dreptate - în câteva ore, locul avea să fie împânzit 
de nemți, căutând echipa care le aplicase o lovitură sub centură. 
Ar face bine să se îndepărteze cât mai mult de ei. Avea multă 
treabă de făcut. 

Privi din nou înapoi, spre cabană. Prietenii lui dispăruseră. lar 
zăpada proaspăt căzută deja îi acoperise urmele. 


VP - 183 


PARTEA A DOUA 


URME PE ZĂPADĂ 
48. 


Generalul Wilhelm Rediess, Obergruppenfuhrer peste toate 
batalioanele SS și ale Gestapoului din Norvegia, se uita furios la 
compresoarele distruse de la subsolul centralei Norsk Hydro. 

Era unul dintre puţinii oameni din Norvegia care cunoșteau 
adevărata importanță a preţiosului lichid produs acolo. De 
îndată ce primise vorbă despre raid, în acea dimineaţă de 
duminică, se grăbise să ajungă la Vemork din Oslo. La început, 
vestea i se păruse de necrezut. Cum să se întâmple așa ceva 
când, în urmă cu doar trei luni, după atacul eșuat al planoarelor, 
el și Generalul Falkenhorst, comandantul suprem al forţelor de 
ocupaţie din Norvegia, sporiseră măsurile de securitate ale 
uzinei? 

Dar toate erau acum distruse - în jur nu se mai vedeau decât 
fragmente contorsionate de metal, ţevi și valve. Canistrele care 
cândva conţinuseră cel mai valoros secret militar al Reich-ului 
fuseseră spulberate ca niște popice, din conţinutul lor nepreţuit 
nu mai rămăsese decât o dără spre canalul de scurgere. 

In fața lui stăteau  încremeniţi cei responsabili cu 
supravegherea uzinei, așteptându-i reacţia. 

— Eşti absolut convins, îl interogă Rediess pe paznicul de 
noapte, un bătrân nebun pe nume Gustav, care își frământa 
bereta în mâini, că acești patru sabotori erau britanici? 

Alături de paznic erau supraveghetorul său din noaptea 
precedentă, inginerul-șef al uzinei, pe nume Larsen, și directorul 
general al centralei Norsk Hydro, Nilson, un om de afaceri 
corpolent și agitat, care privea situaţia doar prin prisma pierderii 
financiare, nu și a valorii strategice pentru Reich. Era prezent și 
ofițerul militar de serviciu în noaptea aceea, un anume 
Locotenent Frisch, pe care îl tăiaseră toate apele în timp ce 
stătea încremenit în poziţie de drepţi. În câteva zile, omul avea 

VP - 184 


să îngheţe în zăpadă la 1 600 km la est de centrală. Șeful local 
al Gestapoului, Gruppenfuhrer Muggenthaler, stătea tăcut, la fel 
și Colonelul Rausch, responsabil de garnizoana locală din 
Rjukan, și șeful poliţiei NS din regiune, un anume Căpitan Dieter 
Lund. 

— În mod sigur păreau britanici, răspunse paznicul și 
încuviinţă din cap agitat, de parcă și-ar fi exersat discursul. 
Purtau uniforme de un verde-cenușiu și vorbeau engleză, în 
principal. Chiar au spus că sunt britanici. l-ai auzit și tu, nu-i așa, 
Gunnar? îi spuse supraveghetorului său. Au zis: „Spuneţi-le că 
ofiţerii britanici nu ar lua niciodată vieți norvegiene”. 

— l-am auzit, răspunse Gunnar, evident nu foarte bucuros să 
fie inclus în discuţie în faţa ofițerului senior al Gestapoului din 
Oslo. 

— Dar te-am auzit spunând că vorbeau și norvegiană, nu-i 
așa? insistă Rediess. 

— Da, puţin, recunoscu paznicul. Dar când ești ameninţat cu 
un pistol, nu auzi prea bine. 

— Puteţi vedea cu ochii dumneavoastră arma lăsată acolo, 
Herr General..., spuse inginerul-șef Larsen, arătând spre pușca 
automată Thompson de pe podea, dându-și silința de a-i 
distrage atenţia lui Rediess de la omul său. 

Pușca fusese carbonizată de explozie, dar încă mai era vizibilă 
emblema britanică, cu însemne în limba engleză. 

— O văd, spuse Rediess, privindu-l pe inginer. Și am văzut și 
poarta de lângă șina de tren și urmele din zăpadă care duceau 
spre defileu. 

— Cu tot respectul, Herr General..., interveni Căpitanul Lund, 
pășind în faţă. Eu nu cred că cei care au comis acest act sunt 
britanici. Sau, dacă sunt, nu ar fi reușit fără sprijin local 
substanțial. 

— Te ascult, căpitane, spuse Rediess, surprins să audă un 
norvegian gândind singur, din moment ce tot ce făceau în ţara 
asta era să se susţină reciproc până în pânzele albe. 

— În primul rând, domnule, ca să aibă acces în clădire prin 
conductă, cu siguranţă că ar fi avut nevoie de informaţii din 
interior. Cel mai probabil, sursa lor este fostul inginer-șef Brun. 
Se crede că acum este în Anglia, după cum știți, împreună cu 
fostul director al centralei, trădătorul de Leif Tronstad. In al 
doilea rând, perimetrul uzinei este minat. Pentru a ajunge aici, 


VP-185 


nu de pe pod sau coborând în rapel pe stânci, ci din defileu, 
doar cineva cu ample cunoștințe despre relieful local ar îndrăzni 
să încerce o asemenea ispravă. 

— Sunt complet de acord cu dumneata, Căpitane Lund, spuse 
șeful Gestapoului, venind lângă el. Continuă. 

Lund știa că aceasta era singura lui șansă de a transforma 
dezastrul în oportunitate, dacă își juca bine cărțile. 

— Mulţumesc, domnule. În al treilea rând, există posibilitatea 
ca sabotorii să fi venit de sus, din vidda. În ultima săptămână, 
platoul a fost măturat de furtuni foarte puternice. În asemenea 
condiții, familiaritatea cu relieful nu ar fi doar un atu, Herr 
General, ci un factor esenţial. Din punctul meu de vedere, mă 
întristează să spun, însă doar niște norvegieni ar fi avut șanse 
de reușită. Și doar cei familiarizați cu regiunea, până în cele mai 
mici detalii. 

Rediess trădă un zâmbet cunoscător, bănuielile fiindu-i 
confirmate. 

— Altceva? 

— In ultimul rând, în ciuda a ceea ce pretinde paznicul de 
noapte, Herr General, cred că ar trebui să căutăm mai mult de 
patru sabotori. Poate au fost patru care au avut sarcina de a 
intra în uzină și a monta explozibilul... Dar cu siguranţă au 
existat alţii care au supravegheat postul de gardă, pentru cazul 
în care gardienii ar fi intrat în alertă. 

— Da, cred că ai dreptate în această privinţă, spuse Rediess 
încuviinţând din cap, apoi îngenunche și ridică de pe podea 
manualul ars despre explozibile. Și pornind de la presupunerea 
că ai dreptate, dacă ai fi în locul acestor oameni, încotro te-ai 
îndrepta acum? 

— Spre siguranţa cabanelor și refugiilor răspândite în vidda. Și 
apoi spre Suedia, cred. Dar este posibil ca unii dintre cei care i- 
au ajutat să fi rămas în urmă. Sau, mai rău, să facă parte din 
comunitatea locală, să fie chiar sub nasul nostru și să continue 
să reprezinte o ameninţare. 

— Din nou, sunt de acord cu dumneata, căpitane. Este așa 
cum spuneam. Bun, drept urmare, vei ordona de îndată 
verificarea întregii zone, spuse Rediess. Colonel Rausch... 

Ofițerul responsabil de garnizoana din Rjukan sări în poziţie 
de drepți. 

— Da, Herr General. 


VP - 186 


— Avem trei mii de oameni în zonă. Avioane. Vehicule armate 
și dispozitive de localizare radio. De ce nu sunt încă mobilizate? 
Granița cu Suedia este la 350 km depărtare. Criminalii ăştia nu 
pot rămâne nedetectaţi la nesfârșit. Ce durează atât? 

— Din nou, dacă îmi permiteţi, domnule, spuse Lund. Mă tem 
că nu îi vom prinde dacă sunt pe schiuri. De fapt, dacă una 
dintre persoanele implicate este omul la care mă gândesc, e 
posibil să nu le dăm niciodată de urmă. lar dacă poartă costume 
de camuflaj, niciun avion de recunoaștere nu i-ar putea observa 
din aer pe zăpadă. 

— Spui că știi cine a făcut asta? 

— E doar o bănuială, domnule. Dar cred că este una solidă. 

Lund era convins că cineva ca Nordstrum nu avea cum să nu 
fie implicat. Bărbatul cunoștea zona mai bine decât oricine. Din 
câte știau, Nordstrum ajunsese în Anglia - deturnând Galtesund 
- unde erau Tronstad și Brun. În consecinţă, era foarte posibil ca 
raidul să fi fost plănuit acolo. Așa cum îl știa Lund pe Kurt, 
acesta nu ar fugi niciodată ca o căprioară speriată prin vidda, 
căutând adăpost în Suedia. Nordstrum ar rămâne aici. Ceea ce 
se întâmplase fusese o singură misiune. Una importantă, 
desigur, dar, cu siguranţă, mai erau și alte daune de provocat. 

— De asemenea, este posibil să fi cunoscut oameni în 
interiorul uzinei, care să îl fi ajutat. 

Lund văzu că Larsen, compatriotul său, îl fixa cu o privire 
disprețuitoare. Cuvântul „trădare” i se citea în ochi. Nu conta, 
Lund trebuia să o facă. 

— Aceasta este și bănuiala mea, spuse Rediess, apoi se 
întoarse spre Nilsson, directorul uzinei. Drept urmare, vreau ca 
toţi șefii de departament care au fost de serviciu noaptea 
trecută să fie duși la închisoarea din Rjukan. 

— Herr General! spuse uluit și furios Nilsson. Oamenii aceștia 
nu au făcut nimic... 

— Și din moment ce oamenii aceștia sunt civili, spuse Rediess 
către Lund, plasez chestiunea sub jurisdicția dumitale, căpitane. 
Sunt convins că te poţi ocupa de ea, nu? 

Lund încuviinţă din cap. 

— Este de datoria mea, domnule general. 

— Și dacă nu descoperim numele celui sau celor care au oferit 
sprijin acestor provocatori, spuse  Obergruppenfuhrerul 
scoțându-și ochelarii cu rame subţiri și suflând în lentile pentru a 


VP - 187 


le curăța, atunci va fi împușcat câte unul în fiecare zi, până când 
identitatea trădătorului sau trădătorilor va fi confirmată. Eu 
însuși voi supraveghea interogatoriile. 

— General Rediess, mă văd nevoit să obiectez vehement! 
spuse directorul Nilsson, pășind îngrozit înainte. Este evident că 
acest raid este o chestiune militară, nu una civilă. Oamenii 
aceștia sunt angajaţi loiali. Mulţi lucrează la centrală de ani 
întregi. Acest lucru ar stagna munca. 

— Munca..., începu Rediess, privindu-l cu asprime. Nu mai 
există altă muncă aici, Herr Director, în afară de ceea ce vă 
spunem noi să faceţi. Singura muncă - arătă spre 
compresoarele dezafectate - pe care o aveţi de făcut este să 
reparaţi echipamentul acesta și să reluați producția cât mai 
rapid posibil. Restul... Orice chimicale produceţi voi aici, 
îngrășăminte... exact asta sunt, rahat. Sunt complet irelevante. 
Înţelegi? 

Directorul îi aruncă o privire neputincioasă inginerului-șef 
Larsen. 

— Drept urmare, îţi vei instrui cei mai buni ingineri să repare 
compresoarele și să le pună în funcţiune cât mai repede. Asta e 
toată munca pentru care este responsabilă uzina momentan. In 
fiecare zi în care eforturile sunt slăbite, chiar și pentru o oră, un 
alt muncitor va fi împușcat. S-a înțeles, Herr Director? Sau ai 
prefera să fii dumneata cel împușcat? 

Nilsson oftă furios printre dinţii încleștaţi și se retrase în linie. 

— S-a înţeles perfect, Herr General. 

— În plus, începând de astăzi, în Rjukan va fi instituită stare 
de urgenţă. Stingerea se va da la ora 18:00 în fiecare seară. 
Oricine este prins pe străzi după această oră, se va presupune 
că nu are intenţii bune și va fi împușcat. Vor fi efectuate 
percheziţii în toate casele. Oricine are în posesie material 
exploziv sau un simplu fitil, va fi încarcerat imediat. Căpitane 
Lund, îmi imaginez că ești capabil să supraveghezi respectarea 
acestor măsuri. Crezi că ceva din ce am spus prezintă vreo 
problemă în vreun fel? 

— Absolut niciuna, Herr General, spuse Lund stând în poziţie 
de drepţi, umflându-și pieptul. 

De fapt, un anumit fermier îi trecu prin minte imediat, pe care 
i-ar plăcea să îl arunce într-o celulă. lar pentru un fermier, 
dinamita și fitilurile ar fi posesiuni obișnuite, folosite frecvent 


VP - 188 


pentru a arunca în aer bolovani și a curăța și nivela terenul. 

— Colonel Rausch, nu știu de ce ești încă aici, spuse Rediess. 
Până la sfârșitul zilei, vreau 500 de oameni în munţi, pe urmele 
acestor infractori. Este imposibil să fi ajuns prea departe. Sunt 
sigur că diviziile montane germane se pot ridica la nivelul 
câtorva britanici și localnici puși pe rele. 

— Bineînţeles, domnule, spuse colonelul. Dar mi s-a spus că 
avansul ne va fi îngreunat de furtunile puternice care s-au 
dezlănţuit azi acolo sus. Vizibilitatea va fi zero până se vor 
domoli. În plus, pe vremea aceasta, urmele lor vor fi acoperite. 

— Atunci, eu m-aș îmbrăca gros, colonele, spuse Rediess, 
mergând lângă Rausch, aducându-și chipul la doar câţiva 
centimetri de al său. M-am făcut înţeles? Și veţi răscoli toate 
cabanele și refugiile din regiune, astfel că nu veţi avea nevoie 
de urme. Ardeţi-le din temelii pe cele neocupate. În felul acesta, 
nimeni nu le va mai putea folosi. Căpitane Lund, am încredere 
că ai oameni care cunosc drumul acolo sus la fel de bine ca 
localnicii, nu? 

— Da, am câţiva, spuse Lund, încuviințând din cap. 

— Echipează-i și trimite-i după intrușii ăștia. Și dacă aflu că 
responsabilii sunt, de fapt, norvegieni, nu britanici, spuse 
Rediess, privindu-i aspru pe Larsen și Nilsson, satul va plăti 
scump. S-a înţeles? Și aș putea să încep cu voi doi, ca să dau un 
exemplu. Vă spun asta doar ca să mă asigur că e totul cât se 
poate de clar. 

Larsen și Nilsson îl priviră palizi pe șeful Gestapoului. 

— Deci, treceţi la treabă. Vreau ca procesoarele alea să fie 
reparate cât mai rapid posibil, Herr Inginer-șef. Asta este munca 
ta acum. Sunt convins că există pe aici un inginer-asistent care 
ar fi fericit să se conformeze dacă șeful lui ar fi pus la zid. Asta e 
tot, sunteți liberi, spuse Rediess încuviințând din cap și 
adăugând un „Heil Hitler” formal. 

Grupul de oameni porni spre ieșire. Rediess scoase un 
carnețel din haină și notă ceva în el. Toţi se grăbeau să plece de 
lângă el. 

— A, paznic Fredrickson..., bâigui generalul cu nasul încă în 
agendă. 

Gustav se opri cu mâna pe ușă. 

— Da, domnule? 

— Pe tura dumitale a avut loc acest sabotaj, nu-i așa? Doar nu 


VP - 189 


credeai că am uitat de dumneata? spuse Rediess, ridicând 
privirea și dezvăluind un zâmbet rece. 


49. 


În următoarele două săptămâni, Nordstrum călători de la o 
cabană la alta, rămânând cu un pas în fața nemților, care urcau 
în vidda într-o prezență mai numeroasă decât oricând înainte. 

În primele câteva zile, furtunile din munţi continuaseră să 
vuiască dezlănţuite. În ciuda vântului și a ninsorii care îi înţepau 
obrajii și ochii, Nordstrum știa că natura lucra în avantajul lui. 
Urmele îi erau șterse, avioanele de recunoaștere nu puteau 
zbura. După o săptămână, Kurt terminase mâncarea pe care o 
luase cu el, așa că fusese nevoit să se descurce cu ce găsea sau 
vâna în sălbăticie. In Songvaln împușcase o căprioară, ceea ce îl 
ajutase să supraviețuiască zile întregi. Spera să se întoarcă în 
Rjukan pentru a verifica starea tatălui său, dar acum era mult 
prea periculos acolo. Din ce în ce mai mulţi soldaţi germani erau 
aduși zilnic în Telemark. În plus, exista riscul ca cineva din sat 
să îl recunoască. 

După o lună, când simţi că e ceva mai sigur să își arate din 
nou chipul, reluă sarcina care îi fusese încredințată. 

Misiunea primită de la Wilson și Tronstad presupunea 
recrutarea a trei agenţi care să preia rolul de transmiţători 
radio. Lucrurile deveniseră puţin cam încinse pentru Einar, care 
avea o familie de protejat, o slujbă importantă și, drept urmare, 
nu putea dispărea cu zilele fără să atragă atenţia. In plus, fratele 
lui Einar, Torstein, fusese ridicat de NS pentru interogatoriu, 
ceea ce arunca un văl de suspiciune asupra familiei. Și cum SOE 
intenţiona să trimită mai mulți agenţi pe teren și să planifice mai 
multe operaţiuni, acest lucru necesita o reţea mai amplă la sol. 

Primul recrut pe care îl găsi era un prieten al vărului său, pe 
nume George Hansen. Era un bărbat robust, cu strungăreaţă și 
o barbă roșcată deasă, un fermier căruia naziștii îi arseseră casa 
și îi împușcaseră soţia. Acum jupuia piei într-un abator din 
Uvdal, același cătun de unde era Kristiansen, vânătorul 
ghinionist pe care fuseseră nevoiţi să îl împuște. Avea o fiică 
acolo pe undeva. 


VP - 190 


Măcelarul nu fu greu de convins. Radioul și manualul de 
coduri ale lui Haugland fuseseră ascunse înainte ca grupul să se 
despartă, iar Nordstrum avea cunoștințele generale despre 
operarea aparatului. George era dornic să se implice, dar era 
puțin cam lent în învățarea procedurilor de codare și decodare. 

— Aş prefera să îi împușc pe ticăloși, spuse el. Dacă aș avea 
de ales. 

— Vei avea șansa să faci asta, îţi promit, îl asigură Nordstrum. 
Între timp, trebuie să fii precaut. 

Un radio funcţional era un lucru valoros în Norvegia ocupată. 
George încă mai avea vechiul hambar din piatră al fermei și o 
cabană în adâncul sălbăticiei, pe care le putea folosi drept 
puncte de transmitere. 

— Trebuie să te muţi dintr-un loc în altul, îl instrui Nordstrum 
în timp ce montau transmiţătorul în cabana izolată. Ne vom 
întâlni în fiecare marţi. În caz că am o misiune pentru tine, vei 
găsi o piatră în cutia poștală. lar tu lași una pe cutie dacă ai 
ceva pentru mine și ne întâlnim în după-amiaza următoare la 
hambar. 

— Bine, fu de acord George, scărpinându-și barba. 

— Vei avea nevoie de un nume de cod. 

— Ce spui de Okse? Așa îmi ziceau în școală. 

— Ox e mai bine. Bine ai venit în Armata Norvegiană Liberă, 
Ox, spuse Nordstrum, întinzând mâna. 

Bărbatul masiv rânji și i-o strânse puternic într-a lui. 

— Mă bucur că fac în sfârșit ceva în războiul ăsta. 

Cea de-a doua oportunitate de recrutare se ivi printr-un noroc 
chior în satul Rauland. De pe o culme în vidda, în apropiere de 
locul în care se ascundea, Nordstrum zărise patrule germane și 
se gândise că ar avea o acoperire mai bună în sat, din moment 
ce nimeni de acolo nu îl cunoștea. Din informaţiile care îi 
fuseseră transmise, aflase că nemţii nu căutau doar niște 
britanici, ci și câţiva localnici despre care se presupunea că i-ar 
fi ajutat. Porni cu schiurile spre sat, unde găsi un hotel și îi 
prezentă actele false proprietarul de la recepţie. Îi spuse că este 
un vânător din nord, în drum spre Oslo pentru o înmormântare 
în familie. 

— Ai grijă, pe aici sunt săltaţi oameni la ordinea zilei, îl 
avertiză bărbatul. A avut loc un raid de sabotaj în Rjukan în 
urmă cu câteva săptămâni și toată lumea a luat-o razna din 


VP-191 


cauza asta. Dacă aș fi în locul tău, nu aș ieși afară după lăsarea 
întunericului. 

— Mulţumesc pentru sfat, spuse recunoscător Nordstrum. 

Işi duse bagajul în cameră. Habar nu avea în cine ar putea 
avea încredere, poate că și personalul hotelului se dăduse cu 
nemții. Principalul lucru de care trebuia să se asigure era că nu 
îi găsește nimeni Colt-ul - un semn evident că Nordstrum nu era 
cine pretindea a fi. 

Pentru prima dată în multe săptămâni, făcu o baie strașnică. 
Apa fierbinte spălă toată murdăria care se depusese pe el de 
când plecase din Anglia și îi alungă frigul care i se instalase în 
oase încă de când aterizase în vidda, în urmă cu șase 
săptămâni. Ceru la recepție o foarfecă, își tunse barba și 
îmbrăcă cele mai curate haine pe care le avea în bagaj. In caz 
că cineva i-ar fi percheziționat camera în timp ce era plecat, își 
folosi cureaua pentru a prinde arma sub cadrul patului. Apoi 
cobori la restaurantul hotelului pentru cină. 

De îndată ce intră, știu că făcuse o greșeală. Locul era 
împânzit de nemti. Era pregătită o masă mare pentru opt dintre 
ei, cu ranguri militare - văzu un maior, un căpitan și alți câţiva 
ofițeri în haine civile. Gestapo, presupuse Nordstrum. Discutau 
zgomotos, cântau și comandau multă băutură. 

Mai erau câteva mese ocupate, dar restul clienţilor erau 
reținuți din pricina prezenţei nemților. Nordstrum se retrase 
singur într-un colț. 

Primul lui instinct fu să plece de acolo, dar gestul ar fi atras 
atenția asupra sa. Ox îl avertizase că oamenii erau 
percheziționaţi la întâmplare, oriunde s-ar fi aflat, iar 
proprietarul hotelului îi confirmase acest lucru. De fapt, la 
momentul respectiv, Nordstrum habar nu avea cum decurseseră 
lucrurile pentru restul echipei. Dacă ajunseseră în siguranţă la 
destinaţie sau dacă fuseseră capturați sau uciși. Sau dacă 
fuseseră nevoiţi să înghită capsulele. Nordstrum o ţinea pe a lui 
în permanenţă în buzunar. În cele din urmă, se gândi că e mai 
bine să rămână la masă și să ia cina decât să atragă o atenţie 
nedorită plecând. 

O chelneriţă veni lângă el, durdulie și roșie în obraji - probabil 
soția proprietarului. Nordstrum comandă pește cu unt și mărar 
și ciuguli puţină pâine. Nemţii de la masa cea mare deveniră din 
ce în ce mai zgomotoși - o plimbau pe chelneriţa obosită încolo 


VP - 192 


și încoace, cerând mai multă bere și vin și râzând în hohote. Pe 
măsură ce alcoolul le înceţoșa minţile, acțiunile lor se revărsau 
asupra meselor vecine. 

La una dintre acele mese, o localnică atrăgătoare stătea 
împreună cu patru prietene. Era îmbrăcată elegant, avea părul 
negru și lung prins într-un coc îngrijit și pomeți înalţi. Nordstrum 
îi dădu în jur de 35 de ani. Era evident că femeia atrăsese 
interesul unuia dintre ofițerii germani. Era un căpitan SS care se 
tot apleca spre ea, încercând să îi atragă atenţia. Femeia își 
dădea silinţa să îi ignore avansurile, adâncindu-se în conversaţie 
cu prietenele ei. 

— Madame, aţi fost vreodată în Germania? spuse ofițerul, 
întorcând într-un final scaunul spre masa femeii și vorbind atât 
de tare, încât îl auzea și Nordstrum, așezat în capătul opus al 
salonului. 

— Vă rog, am putea să ne continuăm cina? spuse politicos 
femeia, întorcându-se apoi la propria conversație. 

— Poate v-ar plăcea să mergeţi cu mine într-o bună zi, 
continuă ofițerul, întorcându-se către colegii săi și făcându-le cu 
ochiul, stârnind râsete în grup. 

— Mi-ar plăcea foarte mult să nu fac acest lucru, răspunse 
într-un final femeia, incapabilă să mai ignore impolitețea 
ofițerului. 

Restul nemților râseră de colegul lor respins, ceea ce nu reuși 
decât să îl facă pe acesta să insiste. 

O femeie mai în vârstă din grupul ei, purtând o rochie neagră, 
o apucă de braț și o mustră. 

— Hella, te rog. 

Dar ofiţerul grosolan continuă. 

— Văd că purtaţi un inel, madame. Unde este soțul 
dumneavoastră? Să permită unei femei atât de frumoase să iasă 
noaptea neînsoţită... 

— Acest lucru nu vă privește, răspunse femeia în mod 
sfidător. Și oricum, sunt însoţită, după cum vedeţi. 

Privirea femeii începu să scaneze încăperea, iar ochii ei îi 
întâlniră pe ai lui  Nordstrum, care încuviință aproape 
imperceptibil din cap, arătându-și susţinerea pentru curajul ei. 
Cu toate acestea, Nordstrum știa că femeia ar face bine să nu își 
forțeze prea mult norocul. Se putea întâmpla orice cu ticăloșii 
ăștia. 


VP - 193 


— De ce sunteţi atât de nepoliticoasă, madame? 

Ofiţerul respins se ridică acum cu băutura în mână și merse la 
masa femeilor, împleticindu-se ușor. 

— Nu știți că este o perioadă delicată pentru regiune? o 
întrebă el. Nu e nevoie de prea mult pentru a ajunge la 
închisoare pentru interogatoriu. Nici măcar pentru un lucru 
drăguţ ca dumneavoastră. Și nu este o experiență amuzantă, vă 
asigur. Bineînţeles, am putea întoarce privirea, nu-i așa, 
domnilor, spuse el întorcându-se spre grupul de nemti, care 
râdea de eforturile lui, dacă aţi fi de acord să ne însoţiţi la un 
pahar mai târziu. Noi, germanii, suntem firi foarte îngăduitoare. 
Și știm cum să arătăm acest lucru, credeţi-mă. 

La început, femeia nu răspunse. Ştia că cea mai bună tactică 
era să îl ignore. Dar când el vărsă puţin alcool pe masa lor, 
clătinându-se în amețeala lui și chiar părând să aștepte un 
răspuns, ea îl privi în cele din urmă. 

— Atunci aș prefera să mă duceţi la închisoare. Și dacă 
trebuie să știți unde este soțul meu, vă spun. Era căpitan în 
Armata Norvegiană Liberă. Din păcate, habar nu am unde este 
astăzi. Capturat sau ucis, cel mai probabil. Luptând împotriva 
celor ca dumneavoastră. Așadar, dacă nu vă supăraţi, lăsaţi în 
pace o femeie care încearcă să sărbătorească o aniversare 
împreună cu prietenele ei și mergeţi înapoi la masa 
dumneavoastră. Nu am comis nicio ofensă la adresa 
dumneavoastră, doar am încercat să îmi iau cina liniștită. 

Ofițerul pedepsit se  încordă. Nordstrum observă cum 
maxilarul i se încleștă. 

— Nu ar trebui să fiți atât de îndrăzneață, doamnă, spuse 
bărbatul, luând încă o gură de vin. Alţi oameni au fost reținuți 
pentru ofense mult mai mărunte. Și, la urma urmei, nu știe 
nimeni ce se va afla. Întotdeauna există câte un secret de 
descoperit. 

Toate privirile din restaurant se întoarseră spre el. 

— Haide, Hans..., spuse un coleg din grupul său, chemându-l 
înapoi la masa lor. Las-o în pace. Nu merită. Mai sunt și altele, 
poți fi sigur. Haide, mai ia ceva de băut. 

Ofiţerul o fixă cu o privire aspră pe femeie. Nimeni nu știa ce 
s-ar putea întâmpla. Apoi, bărbatul făcu o  plecăciune 
politicoasă,  scrâșnind din dinți, iar după ce spuse 
„Condoleanţele mele, madame”, își reluă locul la masă. 


VP - 194 


În ciuda victoriei sale, femeia nu reacţionă în niciun fel, ci 
doar își reluă cina și conversaţia cu prietenele sale. Când se 
întâmplă ca privirile să li se întâlnească din nou, Nordstrum îi 
zâmbi din nou vag, pentru a-și arăta admiraţia. 

Peștele comandat de el sosi. Prima mâncare adevărată de 
care avea parte după săptămâni întregi, care nu fusese vânată 
și gătită de el însuși deasupra focului. O mâncă de parcă ar fi 
fost pregătită de cel mai iscusit bucătar. In tot acest timp, nu 
scăpă din ochi masa nemților, sperând ca atenţia să nu li se 
abată asupra lui. Și întrebându-se ce ar face dacă ofițerul amețit 
ar decide să își reia insistenţele la adresa femeii. 

Când sosi cafeaua la masa doamnelor, femeia se ridică pentru 
a merge la toaletă din foaierul micului hotel. 

Ofițerul dărâmă un pahar pe masă, apoi se ridică și ieși 
împleticindu-se din salon. 

Cum femeia nu reveni rapid în salon, Nordstrum ceru nota de 
plată și se ridică pentru a investiga. Nu ar fi un lucru înțelept 
pentru el să provoace probleme, dar după curajul arătat de 
femeie, Kurt nu avea de gând să stea cu mâinile în buzunar 
dacă situaţia s-ar fi agravat. 

Spre ușurarea lui, o zări pe femeie afară, fumând o ţigară. Nici 
urmă de neamţ în jur, așa că ieși și el afară. 

— Și pentru tine e aerul cam închis înăuntru? spuse ea, 
confirmând că îl recunoscuse. 

— Ai fost foarte curajoasă, spuse Nordstrum. Nu tocmai 
înţeleaptă, dar meriţi cu prisosință complimentele. 

— Înţelepciunea nu ne-a dus prea departe, nu-i așa? ripostă 
ea. 

Nordstrum înțelegea acum de ce neamţul era atât de intrigat. 
Femeia ar fi întors capul oricui, cu părul ei prins în coc, ochii 
migdalaţi mari și căprui și buzele pline, de un rozaliu perfect. 

— Norvegienii sunt întotdeauna înţelepţi când vine vorba de 
istorie. Și uite unde am ajuns, continuă ea, suflând un nor de 
fum și privindu-l pe Nordstrum de parcă ar fi așteptat un 
răspuns. 

Femeia era frumoasă, după standardele oricui. 

— Călătorești...? întrebă Nordstrum. 

Ea îl privi și un zâmbet amuzat îi apăru treptat pe buze. 

— Neamţului beţiv nu i-a mers. Acum îţi încerci și tu norocul? 

— Deloc. Mă întrebam doar dacă are cine să te însoțească 


VP-195 


acasă. În caz că lui Romeo îi vine ideea să își reia tentativele de 
cucerire. 

Femeia îi zâmbi din nou, de data aceasta parcă cerându-și 
scuze, și chicoti la remarca lui. 

— Am venit cu prietenele mele. Este ziua de naștere a 
proprietăresei mele. De fapt, nu locuiesc departe de aici. Mă vor 
duce ele acasă. Lucrez în sat, toată lumea mă cunoaște aici. 

— Toată lumea cu excepția mea. Eu sunt Knut, spuse el, 
folosind numele din actele de identitate false. 

— Hella, spuse femeia. Amundson. 

— Hella cea imprudentă. Dar cu siguranță curajoasă. 

— Hella cea proastă, presupun, spuse ea râzând, apoi mai 
suflă un nor de fum. Dar cineva trebuie să îi înfrunte. 

— Este adevărat? întrebă Nordstrum, aprinzându-și și el o 
țigară. Ceea ce ai spus despre soţul tău... 

— Da, e plecat de aproape doi ani. Ultima dată când am 
primit vești era în Tonneson, răspunse ea, ridicând din umeri. 
Presupun că nu există prea multe speranţe să mai aud vreodată 
de el. ă 

— Am cunoscut un Amundson, spuse Nordstrum. Inalt, cu 
gropiţă în bărbie. Poartă ochelari. A luptat în valea 
Gudbrandsdalen. 

Femeia îl privi surprinsă și cu un licăr de speranţă în ochi. 

— Ai fost acolo? 

— Da. Dar mă tem că nu știu ce s-a întâmplat cu el. Eram cu 
toţii pe cont propriu pe atunci. 

— Și acum? 

— Acum...? Acum lupta este mult mai diferită, bineînţeles. 

Unul dintre nemți ieși afară. Un bărbat corpolent și îndesat, cu 
o mustață subţire. Purta o jachetă din piele - costumaţia 
Gestapoului. Încuviinţă din cap spre femeie, chicotind vag, 
observându-l și pe Nordstrum când trecu pe lângă ei. 

— Se poate să știu o modalitate prin care să faci cu adevărat 
ceva, dacă asta îţi dorești, spuse el în șoaptă. 

— De unde știi ce îmi doresc? spuse ea ușor tăios. 

— Dacă asta îţi dorești, desigur. Îmi cer scuze pentru aspectul 
meu neîngrijit, dar am fost în vidda multă vreme. Poate am 
putea vorbi. 

Ea îl privi, suflă un firicel de fum și își aruncă mucul de ţigară 
în zăpadă. 


VP - 196 


— Cred că mai bine m-aș întoarce înăuntru. Presupun că, dacă 
nu m-au arestat până acum, mă vor lăsa să îmi termin desertul, 
spuse ea, refuzând oferta. 

— Asta ar fi înțelept, spuse Nordstrum, stingându-și și el 
tigara sub talpă. 

— Poate mâine, spuse femeia surprinzându-l, având o 
expresie curioasă, dar nu pe deplin încrezătoare. Doar o 
discuţie. Administrez o mică parfumerie în sat, pe Strada 
Princess Juliana. Nu mai cumpără nimeni zilele astea, în afară de 
nemți și târfele lor. Lângă magazin este o cafenea. Mereu îmi 
beau cafeaua acolo, în jur de ora 10. 

— Pe mâine, atunci. În jur de 10, spuse Nordstrum, 
încuviințând din cap. 

— Dacă mai sunt pe-aici, spuse ea zâmbind, apoi intră 
înăuntru. 

— Și asigură-te că prietenele tale te conduc până acasă, 
strigă Nordstrum în urma ei. 


50. 


În dimineaţa următoare, Nordstrum o găsi pe Hella exact 
unde spusese că va fi. Cafeneaua era mai degrabă un mic stand 
interior, cu o tejghea. Înăuntru erau câţiva muncitori locali care 
stăteau în picioare, un platou cu câteva brioșe și biscuiţi, un 
teanc de ziare de vânzare și trei mese din lemn care păreau 
cam șubrede. 

Nordstrum o văzu pe Hella din stradă. Intră în cafenea, 
comandă o cafea la tejghea și se prefăcu apoi că împrumută 
zahărul de la masa ei. 

— Nu aici, îi șopti Kurt. 

— Ar mai fi lacul, e îngheţat complet. Ne-am putea plimba pe 
malul lui, răspunse ea încet. 

— Logodnica mea are nevoie de un parfum nou, continuă Kurt 
cu voce tare. Poate ai putea alege tu unul pentru mine. 

Hella se ridică și își luă cafeaua cu ea. 

— Te ajut cu plăcere. 


În magazinul ei, unde se vindeau și săpunuri și bijuterii ieftine, 


VP - 197 


dar de bun-gust, Hella scoase câteva parfumuri pentru ca 
Nordstrum să le testeze - din Franţa, ltalia, chiar și din 
Danemarca - și le puse pe tejghea. Astăzi, femeia își împletise 
părul într-o coadă lungă, care îi cădea pe umăr. Purta un pulover 
tipic norvegian și o fustă lungă din lână, pe care o făcuse să 
arate elegant cu o curea în talie. Silueta ei ar fi atras orice 
bărbat. 

Nordstrum se gândi că, probabil, era cu vreo zece ani mai în 
vârstă decât el. 

— Nu îi cunosc gusturile logodnicei tale, spuse ea. Sau cât de 
mult vrei să cheltuiești. 

Nordstrum luă parfumul franțuzesc, Eau de Elyse, studie cutia 
pentru o clipă, apoi o puse înapoi pe tejghea și o privi pe Hella. 

— Am nevoie de o persoană. 

— Ai vrea să miroși parfumul? Aș putea să îmi dau puţin pe 
mână. 

— Sigur. De ce nu? 

Hella merse lângă raftul din spatele ei și luă o sticluţă de pe 
el. 

— Poţi continua. Te ascult. 

— O persoană care să opereze un radio. Este o sarcină 
periculoasă. După cum știi, transmiţătoarele sunt interzise în 
acest moment. Dacă ești prinsă, nu există nicio garanţie că te 
pot proteja. 

— Nu mai aștept de la nimeni să mă protejeze zilele astea, 
spuse Hella, pulverizându-și un strop de parfum pe încheietura 
mâinii. Ai văzut deja asta. 

— Da. Ar fi bine, totuși, dacă ai avea libertatea de a veni și 
pleca fără ca oamenii să fie cu ochii pe tine. Și un loc din care să 
transmiţi mesajele. Nu în sat, este mult prea periculos. Nemţii 
patrulează peste tot cu detectoarele lor. Dacă ești interesată, 
desigur. 

Ea așteptă un moment, apoi întinse mâna pentru ca 
Nordstrum să îi miroasă încheietura. 

— Îți place? îl întrebă în timp ce el trase în piept aroma 
parfumului. Transmisiuni către cine? 

— Este un parfum minunat. Anglia, răspunse Noradstrum. 

— Anglia..., spuse Hella cu un aer melancolic și apreciativ în 
privire. Tatăl meu are o fermă în Songvaln. Este la doar 12 km 
spre est. Dar 12 km aici ar putea însemna la fel de bine și Polul 


VP - 198 


Nord. 

— Nu aș vrea să îl pun în pericol pe tatăl tău. 

— Nu l-ai pune. Acum locuiește în Bergen, la mătușa mea. Nu 
se simte prea bine, iar ea îl poate îngriji mai atent decât mine. 
În fiecare săptămână merg cu schiurile la fermă, ca să verific 
locul. Altfel, este complet pustiu. 

Nordstrum încuviinţă din cap. 

— Va trebui să înveți și codare. 

— Nu ar trebui să fie o problemă, spuse ea zâmbind vag. 
Matematica a fost întotdeauna punctul meu forte. 

— Și am avea nevoie de un fel de sistem de comunicare. Ca 
să te pot contacta. Și tu pe mine, când apare ceva. 

Hella îl privi lung pentru un moment, parcă studiindu-l. 

— Și de unde știu că pot avea încredere în tine? Knut, dacă 
acesta este numele tău adevărat. Până acum, tot ce ai făcut a 
fost să îmi zâmbești din colţul opus al unei încăperi. Deja am 
vorbit prea mult despre mine. Ai putea la fel de bine să fii un 
informator NS, sunt peste tot acum. Nemţii plătesc bine. 

— Și tu ai putea fi unul, spuse Nordstrum, ridicând din umeri 
Și privind-o. 

— Corect. Dar dacă aș fi, sigur am arătat-o într-un mod foarte 
neobișnuit aseară. Ca să nu mai spunem... 

— Ca să nu mai spunem ce? 

Hella puse capacul sticluței de parfum. 

— Că tu ai fost cel care a ieșit din restaurant după mine. Pe 
de altă parte, e ceva la tine. Ai un chip aspru, dar ochii tăi îmi 
inspiră încredere. 

Nordstrum aşteptă până când ea puse sticluța înapoi în cutie, 
lăsând-o pe tejghea, apoi o întrebă: 

— Ai auzit de un anumit incident care a avut loc în urmă cu 
câteva săptămâni și de care nemţii par foarte interesaţi? 

— Te referi la cel din Rjukan? spuse Hella ușor surprinsă. Acel 
incident este motivul pentru care ne-au invadat nemții aici sus. 
Oamenii spun că făceau arme într-o uzină. 

— Uzina Norsk Hydro, spuse Nordstrum. 

Ochii ei migdalaţi se măriră surprinși. 

— Tu ai fost? 

— Acum eu sunt cel compromis, zise el zâmbind, apoi luă din 
nou cutia de parfum și bătu ușor cu ea în tejghea, întâlnind 
privirea Hellei. Flori de curmal japonez...? 


VP - 199 


— De ce mi-ai spune un asemenea lucru? Cineva ar putea 
vinde informaţia asta pe foarte mulţi bani. 

— Probabil pentru că și tu ai ceva care îmi inspiră încredere. 

Hella îi luă cutia din mână și o puse din nou în faţa ei. 

— Da, curmal japonez. Ai un nas bun. Dar am bănuiala că nu 
te interesează atât de mult cadoul, la urma urmei...? 

— Altă dată. Promit. 

— Spune-mi..., începu Hella, punând parfumurile de pe 
tejghea înapoi pe raft. Ai măcar o logodnică? 

Nordstrum ridică din umeri. 

— Din păcate, nu. Nu mai am. 

Ea încuviinţă din cap și afișă un zâmbet cunoscător, apoi se 
sprijini de rafturi și puse mâinile pe tejghea, privindu-l. 

— Să spunem că accept. Nimeni nu trebuie să știe cine sunt. 

— Nu va ști nimeni. Nici măcar în Anglia, îți promit. Dar 
trebuie să repet, este o sarcină periculoasă. Trebuie să fii foarte 
precaută. Mult mai precaută decât ai fost noaptea trecută. 
Nemţii au automobile dotate cu detectoare de unde radio. Dacă 
ești descoperită, nu va mai conta nimic. Vei fi împușcată direct. 

Hella oftă gânditoare. 

— Și ce să fac, să stau în magazinul ăsta și să aştept ca 
războiul să se încheie? Soţul meu nu a ezitat. Pentru mine a fost 
a doua căsnicie. A durat doar trei ani. Primul soț... 

Râse și dădu din cap, parcă pentru a spune „era un porc”. 

— Acum..., continuă ea, dacă nemernicii câștigă războiul, 
pierderea lui va fi în zadar. 

— Nu vor câștiga, spuse Nordstrum. 

— Pari foarte sigur. 

— Mai sigur ca oricând. 

— Se poate să fie cum spui tu. Dar încă ne așteaptă o luptă 
lungă. 

— Atunci, bine ai venit printre noi, Hella Amundson, spuse 
Nordstrum zâmbind. 


51. 


În următoarele câteva săptămâni, Nordstrum își puse echipa 
la punct. Își instrui oamenii atât în tainele transmiterii mesajelor, 


VP - 200 


cât și al codării lor. Călători de la o cabană la alta, dar găsi 
câteva dintre ele arse din temelii - uneori fusese nevoit să 
petreacă noaptea în sacul de dormit, în frigul aprig, sub orice 
adăpost improvizat reușea să găsească. De mai multe ori, se 
apropiase chiar și la o sută de metri de patrulele germane, care 
încă cercetau platoul, sau evitase la mustață avioanele de 
recunoaștere Fokker care survolau zona la altitudine joasă, 
verificând chiar și cele mai îndepărtate văi. Nordstrum se simţea 
vânat, asemenea unui cerb singuratic, despre care localnicii 
știau că se despărţise de cârd. Singurul beneficiu al prezenţei 
constante a nemților era că acum se întrepătrundeau atât de 
multe urme prin întinderea albă, patrulă după patrulă, 
autoșenilă după autoșenilă, încât ale lui deveniseră imposibil de 
urmărit. 

Nordstrum se ruga ca restul tovarășilor săi să fi ajuns în 
siguranţă în Suedia până acum. 

Începu să trimită mesaje de probă către SOE - despre 
prezența în continuă creștere a germanilor în vidda, despre 
legea marţială care continua în Rjukan. Primi un răspuns prin 
intermediul lui Ox - vechiul lui prieten, Einar Skinnarland, voia 
să îl vadă și îl ruga pe Kurt să vină să se întâlnească cu el la 
cabana Swansu, în apropiere de locul unde familia lui avea o 
fermă în munți. 

Familia fratelui lui Einar era acolo. Torstein era încă reținut, 
dar soţia lui, Lise, pregătise o mică masă pentru ei. Nordstrum și 
Einar se îmbrăţișară bucuroși, din moment ce nu se mai 
văzuseră de mult, dinaintea raidului. 

— Ai vreo veste despre tata? întrebă Kurt. 

— Da, răspunse Einar, ridicând din umeri și ferindu-și privirea. 
Dar mă tem că este o veste proastă. Mi s-a spus că a fost 
arestat. 

— Arestat? 

— E mâna lui Lund, cel despre care ţi-am vorbit data trecută. 
Tatăl tău a fost reţinut după raid. A fost greu să îţi trimit vorbă. 
E la închisoare. 

— Lui tata nu îi pasă deloc de politică. E acolo din cauza mea. 

— Din cauza noastră a tuturor, Kurt. 

— Poate. Mă întreb... există vreo cale să îl scoatem de acolo? 

— Să îl scoatem din închisoare? Este întemnițat la subsolul 
sediului NS, Kurt. Și starea lui de sănătate e cam șubredă. Lund 


VP - 201 


nu este un om pe care să-l poţi mitui. 

— Nu vorbeam de mituirea cuiva, Einar. 

— Și unde l-ai duce, dacă am putea să îl luăm de acolo? 

— l-am făcut un jurământ mamei pe patul de moarte că voi 
avea grijă de el. 

— Cred că jurământul acela a expirat de mult, Kurt. Tatăl tău 
se descurcă singur. lar satul colcăie de NS și de Gestapo. Lund 
te cunoaște. Nu face nimic stupid, Kurt. Cei din Anglia contează 
pe tine. 

— Nu voi face, spuse Nordstrum, încuviinţând din cap. Dar și 
tata contează pe mine, Einar. 


52. 


Pe Strada King Gustav în Rjukan, clădirea construită din lemn 
de mesteacăn, care, vreme de 50 de ani găzduise Breasla 
Marinarilor, devenise acum sediul NS și al Gestapoului. 

Svastica germană și emblema partidului Nasjonal Samling 
atârnau deasupra intrării sculptate în lemn. 

Nordstrum își trase bereta din lână mai jos pe frunte și își 
ridică gulerul. Purta ochelari cu rame subțiri, iar barba îi 
crescuse într-o săptămână. Merse la un tânăr gardian SS postat 
pe treptele de la intrare. 

— Căpitanul Lund, bitte? 

— Fragen innen, spuse soldatul, arătând spre recepţie. 
Întreabă înăuntru. 

— Danke. 

Foaierul era aglomerat, atât cu soldați în uniforme germane, 
cât și cu civili, unii așteptând să le fie aprobate diverse permise 
de către autoritățile germane, alții depunând petiții pentru 
membrii familiilor lor care erau reținuți acolo. Pe un avizier, 
Nordstrum văzu fotografiile fugarilor. Fotografia lui și a lui Jens - 
ambele erau din tinereţe, când erau bărbieriţi și îngrijiţi. Sub ele 
scria cu litere mari: CĂUTAȚI PENTRU CRIME ÎMPOTRIVA 
STATULUI. RECOMPENSA 5 000 DE COROANE. Dar era evident 
că toată lumea e mult prea preocupată de propriile probleme 
pentru a se gândi să caute un chip familiar în jur. 

La recepţie, un funcţionar german își dădea silinţa, într-o 


VP - 202 


norvegiană stâlcită, să calmeze o femeie care nu găsea un 
membru al familiei. Un ofițer Hirden îi traducea tirada cât putea 
de repede. 

Niște trepte late, acoperite cu mochetă, duceau la etajele 
superioare - clădirea avea doar trei nivele, dar încă era una 
dintre cele mai proeminente din Rjukan. Un drapel cu svastică 
roșie era agăţat în mod impertinent de grinzi. Nordstrum știa că 
la etaj erau adevărații arhitecţi ai tuturor represaliilor și crimelor 
împotriva statului: acest Dieter Lund, despre care îi vorbise 
Einar și pe care Kurt și-l amintea din copilărie. Și Muggenthaler, 
șeful Gestapoului local. 

Sub scară, Nordstrum observă o ușă - cu siguranță, ducea la 
subsol. In timp ce o privea, un sergent robust ieși pe ea 
suflecându-și mânecile, de parcă ar fi făcut cine știe ce treabă 
murdară, și începu să urce scările. 

Kurt își dădu seama că bărbatul tocmai ieșise din celulele în 
care era întemnițat și tatăl lui. 

Cercetă camera și calculă rapid de ce ar avea nevoie pentru 
a-și duce planul la capat. Cele mai multe acţiuni, chiar și cele 
mai îndrăzneţe, nu necesită decât voinţa și curajul necesare 
pentru a le încerca. Pe timpul nopţii, probabil că locul e păzit de 
câţiva gardieni, nu prea mulţi. Ar avea nevoie doar de un 
partener care să îl ajute să elimine în tăcere pe oricine ar găsi în 
foaier, apoi să coboare la subsol. Câte gărzi or fi acolo? Ar mai 
avea nevoie de un om care să aștepte afară, în mașină. Observă 
o ușă în capătul holului, care dădea spre Strada Kveg și era 
păzită de un singur gardian. 

Dar Nordstrum își construia reţeaua de agenţi pentru binele 
cauzei Aliaților, nu pentru vendete personale. 

Și, după cum spusese Einar, tatăl lui era infirm. Chiar dacă ar 
reuși să îl scoată din celulă și din sediu, unde să-l ducă? In 
vidda? Bătrânul nu ar putea să urce până acolo. Afară din 
regiune? După un asemenea act sfidător, cele două drumuri de 
intrare și ieșire din sat ar fi închise în cinci minute. Să-l ascundă 
într-un subsol mai prietenos pe undeva? Dar unde? Și pe toată 
durata războiului? Ar fi la fel ca închisoarea. În plus, nici măcar 
nu ar ajunge la jumătatea distanţei până la Vigne. 

Și, desigur, ar mai fi represaliile. Chiar dacă ei ar reuși să 
scape, mulţi oameni nevinovaţi ar plăti, cu siguranță. Câte alte 
Anna-Lisette ar mai avea Nordstrum pe conștiință? Din pricina 


VP - 203 


dorinței lui de a-și salva tatăl și din ura pentru cei care îl 
arestaseră. A 

Nu face nimic stupid, Kurt, îi spusese Einar. Incă mai avea 
treabă de făcut. Și avem nevoie de tine. Tatăl lui se descurcase 
întotdeauna singur. Probabil că nici nu ar accepta să meargă cu 
el, știind că ar fi o povară. Nordstrum și-l închipuia refuzând să 
iasă din celulă - un catâr încăpățânat până în ultima clipă. 

Era mai bine să plece de acolo. Ar fi nebun să riște. 

Pe când se întoarse să plece, atenția lui Nordstrum fu atrasă 
de sunetul unor pași greoi coborând scările. 

e 

Dieter Lund ieși din biroul lui și porni spre foaier, pregătit să 
inspecteze noile proceduri de securitate pentru barajul de la 
Mosvatn, pe care le schiţase personal împreună cu 
Muggenthaler, după raidul de la Norsk Hydro. Era însoţit de 
consilierul său, Locotenentul Norberg de la NS, iar în urma lor 
venea inginerul-șef de securitate Oren Karsten - un lingușitor 
astmatic pe care i-l băgase pe gât Muggenthaler și care se 
învârtea mereu cu hârtiile și tabelele după el. Mașina de serviciu 
îi aștepta afară. 

Deși în ultimele săptămâni nu reușiseră să prindă nici măcar 
unul dintre sabotorii implicaţi direct în atacul de la Norsk Hydro, 
poliția reținuse zeci de potenţiali provocatori din sat. Inchisoarea 
devenea neîncăpătoare. De asemenea, Gestapoul anunţase că 
observase activitate recentă în vidda - semnale noi ale unor 
transmiţătoare radio. Fuseseră zărite urme singulare între 
anumite cabane. Dacă era cineva acolo sus, pe platou, mai 
devreme sau mai târziu avea să comită o greșeală, iar ei îl vor 
prinde. Aveau trupe instalate pretutindeni. 

Era doar o chestiune de timp până aveau să dea nas în nas cu 
responsabilul. Chiar de-ar fi fost Kurt Nordstrum, despre care 
toată lumea pretindea că este foarte priceput și îndemânatic. De 
altfel, Lund era convins că Nordstrum este omul din vidda. 

— Căpitane, această diagramă arată noua configuraţie a 
minelor de la baraj..., spuse inginerul Karsten, coborând treptele 
în urma lui Lund. Poate am putea să o revizuim în mașină? 

— Da, da, spuse Lund, ignorându-l cu o fluturare din mână în 
timp ce cobori ultima treaptă. 

Respirația lui Karsten mirosea de parcă omul mâncase o 
conservă cu mâncare pentru pisici la prânz. 


VP - 204 


Foaierul era neobișnuit de aglomerat în această dimineaţă. 
Plimbarea la baraj avea să îi prindă bine, chiar și doar din 
motivul că avea să scape pentru câteva ore din cuibul acesta de 
vânători de influență. 

— Vă rog, faceţi loc, spuse Locotenentul Norberg, croindu-și 
drum prin mulţime pentru a-i face loc lui Lund. 

Privirea căpitanului căzu pe cei care așteptau la cozi lungi 
pentru a-și spune ofurile sau care fuseseră chemaţi aici drept 
martori sau pentru a da declaraţii. Sau care sporovăiau inutil 
despre dispariţia unei persoane dragi. 

— Căpitane, vă rog, vă implor..., spuse cineva când îl zări. 

— Scuze, nu am timp. Te rog să depui cerere. 

Lund trecu printre ei de parcă ar fi fost vite și atât. Înaintă 
spre ieșire, unde îl aștepta mașina și... 

Se opri. 

Aproape că ajunsese la ușă când chipul pe lângă care tocmai 
trecuse îi deveni limpede în minte. O imagine veche, din urmă 
cu mulți ani - la început înceţoșată, dar apoi clară ca lumina 
zilei. 

Lund se răsuci brusc. Bărbatul dispăruse. 

— Norberg, bărbatul acela cu beretă, spuse el. L-ai văzut? 

— Care bărbat, căpitane? 

Lund privi spre capătul foaierului. 

— Cel cu jachetă bleumarin de marinar și beretă gri, din lână, 
spuse el, pornind înapoi prin mulţime. Era chiar acolo acum 
câteva secunde. 

Trecuseră mulți ani, desigur. Șase, șapte? Dar văzuse ceva în 
ochii lui, ceva care îl transportă pe Lund în timp prin toţi acei 
ani. Să fie oare aici? Imposibil, îşi spuse în sinea lui. Ar fi un act 
de o cutezanţă incredibilă - doar un prost ar îndrăzni să facă așa 
ceva. Un prost sau cineva care pune ceva la cale. Probabil aflase 
că tatăl său e închis în celulele de la subsol. 

— Locotenente, un bărbat cu jachetă bleumarin și beretă gri 
stătea aici acum o secundă. Probabil că a ieșit prin spate. 
Găsește-l! 

— Da, căpitane, spuse Norberg, scoțându-și pistolul și suflând 
în fluier de trei ori. 

Mulțimea din foaier se dădu rapid la o parte. Lund și Norberg 
își croiră drum printre oameni, înghiontind o femeie în pardesiu 
lung, care le stătea în cale. 


VP - 205 


— Lăsaţi-ne să trecem! 

În capătul unui coridor îngust erau câteva trepte care duceau 
la intrarea din spate. 

Cei doi ieșiră în fugă în stradă și scanară ambele direcţii cu 
privirea. Norberg avea pistolul în mână și fluierul în gură, 
pregătit să sune alarma. 

Strada era pustie. Un gardian german stătea la ușă. 

— Hauptman, un bărbat îmbrăcat într-o haină bleumarin 
tocmai a ieșit pe aici acum o clipă. L-ai văzut? 

— Îmi pare rău, domnule, răspunse gardianul. Nu am văzut pe 
nimeni cu această descriere. 

— Pe nimeni...? spuse Lund, privind în ambele direcții. 
Imposibil, tocmai a ieșit cu o secundă în... 

Înainte să rostească „urmă”, Lund se întoarse grăbit în 
clădire. Pe coridorul îngust pe care tocmai veniseră, era o ușă 
chiar lângă foaier. O debara de serviciu. Lund se opri lângă ea, 
își scoase pistolul și puse mâna pe mânerul ușii. 

Se dădu într-o parte, ţinând pistolul pregătit la piept, și 
deschise brusc ușa. 

De coada unui mop dintr-o găleată erau agăţate o jachetă 
bleumarin și o beretă gri. Ochii lui Lund se luminară, iar 
căpitanul zâmbi aproape triumfător. 

— Nordstrum. E aici! spuse el, alergând apoi spre capătul 
coridorului, căutând un bărbat înalt cu păr scurt și blond, exact 
cum și-l amintea. 

Nimic. 

— Locotenente, vino cu mine! spuse Lund, croindu-și drum 
spre intrarea principală și ieșind grăbind afară, printre gardieni. 

Ridică pistolul și se întoarse în toate direcţiile, ţinând degetul 
încordat pe trăgaci. 

Nimeni. 

În ciuda acestui lucru, sângele îi gonea prin vene ca un râu 
învolburat - de câteva luni avea aceeași senzaţie, același 
instinct, că Nordstrum îl ucisese pe ofițerul Hirden de pe feribot. 
lar acum îi spunea că tot el e în spatele sabotajului de la Norsk 
Hydro. Și era posibil să fie aici, la sediul Gestapoului, unde era 
întemnițat tatăl lui, probabil din niciun alt motiv în afară de a 
încerca să îl elibereze. 

— Căpitane, cine era? îl întrebă Norberg, care îl ajunse în 
sfârșit din urmă pe stradă. 


VP - 206 


— Un vechi prieten. 

— Vechi prieten...? spuse Norberg, privindu-l confuz. 

— Kurt Nordstrum, locotenente. Sună alarma! Și circulă prin 
sat fotografiile pe care le avem cu el. Nu poate fi prea departe. 


53. 


Trecând în grabă pe lângă gardieni, prefăcându-se că 
recunoaște o femeie pe stradă și alergând pentru a o prinde din 
urmă, Nordstrum dădu colţul și se strecură printre tarabele din 
piață, printre negustorii de pește și de carne, până ajunse la 
depozitul de biciclete al unui văr de-al său, pe Strada King Olaf. 
Vărul fusese închis de la începutul războiului, așa că depozitul 
era pustiu. Kurt se ascunse în spatele rampei de încărcare, în 
timp ce pași greoi tropăiau pe trotuar și fluierele răsunau pe 
străzile din jur. Soldaţii treceau grăbiţi pe lângă depozit. 

— Căutaţi acolo! porunci un bărbat în norvegiană. Voi trei, 
verificaţi clădirile astea. 

Cu răsuflarea tăiată, Nordstrum își ţinu pistolul la îndemână, 
așteptând să vadă dacă va fi nevoit să îl folosească. 

Pașii trecură. 

După aproximativ o oră, sunetele urmăririi se stinseră. 
Nordstrum găsi pelerina de ploaie galbenă a unui pescar, o 
îmbrăcă și se strecură spre străzile lăturalnice, trecu pe lângă 
cimitir și ieși afară din sat. 

Până la ferma tatălui său erau 3 km. Din când în când, mai 
vedea câte o mașină de poliţie NS trecând în goană, cu sirenele 
răsunând asurzitor. Așteptă lăsarea întunericului și se ascunse 
în umbra bisericii din apropierea casei tatăl său. Avea nevoie de 
o haină călduroasă și de schiuri. Observă o mașină parcată pe o 
stradă nu prea îndepărtată și două siluete întunecate înăuntru. 

Era prea riscant, hotărî el. Oricine ar fi fost, NS sau Gestapo, 
era clar că supravegheau ferma. 

Acum știau cine e și că e prin preajmă. 

Întrebându-se încotro să o apuce, Kurt porni de-a curmezișul 
printr-un câmp acoperit cu zăpadă, apoi ieși din nou la drumul 
principal la aproximativ 1,5 km în vestul satului. Făcu semn 
autobuzului care ducea la Vigne și Mosvatn, aflate la 


VP - 207 


aproximativ 20 km distanţă. Bătrânul șofer, pe care Nordstrum îl 
recunoscu, doar încuviinţă din cap drept salut, de parcă l-ar fi 
văzut zilnic în ultimii trei ani. Kurt merse spre locurile din spate 
și se așeză pe un scaun apropiat de ieșire, lângă o femeie în 
vârstă înfofolită, care croșeta, și o fată de aproximativ 16 ani, 
care probabil mergea acasă de la muncă. La fiecare oprire, 
Nordstrum era pregătit să coboare ca din pușcă, în caz că urcau 
oameni nepotriviți în autobuz. Dar nu se întâmplă acest lucru. 

Kurt cobori în Vigne, își ridică gulerul jachetei și merse 
aproximativ 1,5 km pe Strada Nils. Incepu să ningă. In capătul 
unui câmp vast, găsi frumoasa casă din piatră cu un Opel parcat 
în faţă. Așteptă după un copac până când fu absolut convins că 
nu îl urmărise nimeni, apoi urcă pe verandă și ciocăni la ușă. 

Einar Skinnarland deschise și căscă ochii uimit. 

— Kurt? spuse el, privind în spatele prietenului său pentru a 
se asigura că nu îi urmărește nimeni. Ce dracu’ cauţi aici? 

— Scuze de deranj, prietene. Dar am nevoie de o haină și de 
niște schiuri, apoi plec de pe capul tău. 

— Sigur, intră. 

Einar știa că dacă Nordstrum apăruse la ușa lui, situaţia nu 
era una banală. 

— Ce naiba se petrece? îl întrebă el. Nu ar trebui să fii aici, 
Kurt. Dumnezeule, pari îngheţat. 

— Îmi pare rău, dar nu am avut de ales. Am fost nevoit să îmi 
abandonez echipamentul în Rjukan. 

O salută pe soţia lui Einar, pe care nu o mai văzuse de când 
începuse războiul. 

— Marte, spuse el, descălțându-se de ghete pentru a nu uda 
covorul. Imi pare rău că vă deranjez. 

— Kurt. 

Nordstrum nu își putea da seama dacă femeia era furioasă pe 
el că apăruse pe nepusă masă sau doar îngrijorată de starea lui. 
Marte îl privea în timp ce zăpada se scurgea din hainele lui. 

— Mergi lângă foc, îi spuse ea. Iți aduc o pătură și ceai. 

— Ar fi minunat, dacă nu te superi. 

Când Marte ieși din încăpere, Einar îi spuse: 

— E mult prea periculos pentru noi toți să te afli aici, Kurt. 
Copilul meu cel mic e sus. Ce te-a adus în Rjukan? 

— Nu stau mult, promit, spuse, apoi îl privi vinovat. Nu 
puteam să îl las să putrezească acolo, Einar, fără să văd cu ochii 


VP - 208 


mei. 

— Tatăl tău? șopti Einar. Să vezi ce, Kurt, dacă poţi să îl scoţi 
de acolo? Ti-am spus să nu faci nimic stupid. Și ce ai aflat? 

— Că nu este imposibil, răspunse Nordstrum, încălzindu-și 
mâinile la foc. Ar fi nevoie cam de trei oameni. Noaptea. În 
funcție de ce am găsi la parter. Ar putea fi trasă o mașină în 
spate. 

— Și apoi? Chiar dacă ai mai reuși încă un miracol, tatăl tău 
nu este tocmai în formă ca să devină fugar. Aţi fi uciși amândoi. 
Trebuie să înveţi un lucru, Kurt. E nevoie doar de un act stupid 
ca să anulezi tot binele pe care l-ai făcut în acest război. 

— Am înţeles. Dar l-am văzut, totuși, Einar. 

— Pe tatăl tău? Cum? 

— Nu pe el, pe fostul nostru coleg de clasă. A trecut chiar pe 
lângă mine cu uniforma lui de Hirden. 

— Pe Lund? 

— Da. Și el m-a vazut pe mine. 

— Deci ăsta era motivul agitaţiei de mai devreme. Acum 
încep să înțeleg. Totuși, a fost al naibii de stupid, Kurt. Oamenii 
contează pe tine. Ești mult prea valoros pentru a fi prins într-un 
joc de răzbunare personală. Data viitoare... 

— Data viitoare îl voi împușca, este o promisiune, spuse 
Nordstrum în timp ce Marte reveni cu o tavă cu biscuiţi și o 
ceașcă cu ceai fierbinte. Marte, ești prea amabilă. Nu am vrut să 
vă deranjez. 

— Nu este niciun deranj, Kurt. Dar fiul nostru este la etaj, 
spuse ea ezitând. Nu poţi sta mult. 

— Nu stau, doar să îmi beau ceaiul. A trecut ceva vreme de 
când o femeie mi-a făcut ceai. 

e 

ÎI echipară cu bocanci, schiuri și o haină îmblănită de 
vânătoare pe care Einar o găsise printre niște lucruri vechi. De 
îndată ce se încălzi, Nordstrum traversă câmpul din spatele 
casei și se îndreptă spre dealuri. În următoarele câteva zile, își 
croi drum prin ferma familiei Skinnarland, care avea în pădure 
un șopron de afumare a cărnii pe care nu-l foloseau, de a cărui 
existență știa doar familia. Emma, cumnata lui Einar, îi aduse 
mâncare și o pătură. Zilele îi erau singuratice și reci, având doar 
o sobă pe lemne la dispoziţie, dar se încălzea cu convingerea că 
ceea ce făcea era corect și necesar. Dormea cu pistolul pe 


VP - 209 


pernă și nu scăpa câmpurile din ochi, în caz că nemţii îi luaseră 
urma până la fermă. După patru zile, când fu convins că drumul 
e liber, urcă înapoi în vidda. 

In Uvdal găsi o piatră în cutia poștală a lui Ox. 

Ox și Sassy’ (numele de cod al Hellei, cuvânt pe care 
Nordstrum îl învățase în Anglia și care o descria bine pe femeie) 
schimbau deja mesaje cu SOE. Un pachet cu provizii le fusese 
livrat în vidda, iar el și Ox merseră să îl recupereze. Pachetul 
conţinea și un radio nou. Raportară intensificarea prezenţei 
trupelor în vidda și primiră vorbă că, în curând, ar putea fi 
lansați în zonă mai mulți agenți. Schimbul de informații 
funcţiona perfect acum - atât Ox, cât și Hella, erau potriviţi 
pentru sarcină. Deși Nordstrum fu nevoit să recunoască faptul 
că gândurile îi zburau mai mult la ea, decât la măcelarul cu 
umeri laţi. 

Cei de la SOE păreau să fie încântați. 

Cea mai bună veste pe care o primi fu că echipa Gunnerside 
reușise să ajungă în Suedia. Toţi, cu excepţia unui membru, 
spunea mesajul. Se despărțiseră de yankeu și se temeau că îl 
pierduseră. 

Gutterson. Era un flăcău bun, care își meritase locul în echipă 
alături de ei, iar lui Nordstrum îi păru rău să audă acest lucru. 

— Ce este Gunnerside? întrebă Hella în cabana tatălui ei, 
după ce îi înmână mesajul decodat. 

— Doar niște prieteni de-ai mei, răspunse Nordstrum, ridicând 
din umeri. 

— Păi, probabil că îţi sunt prieteni foarte buni. Nu te-am văzut 
niciodată zâmbind atât de larg. Sau atât de trist. 

— Ştii că există lucruri pe care nu ţi le pot dezvălui. Și mai 
zâmbesc din când în când. Doar că nu prea am avut motive în 
ultimii ani. E ceva de băut în cabană? Ar trebui să ciocnim. 

— Tata ţinea ceva pe aici pe undeva. 

Hella găsi niște whisky și o sticlă veche de aqguavit într-un 
bufet, umplu două pahare și ciocniră în cinstea întoarcerii în 
siguranţă a prietenilor lui și a yankeului, a cărui soartă nu era 
cunoscută. 

— Ce bine ar fi să merg în Suedia, spuse Hella, așezându-se la 
masă. Ar fi bine, măcar pentru o săptămână, să pretind că 
războiul ăsta nu există. Am fost în Stockholm de câteva ori. Cu 


7 În limba engleză, „sassy” = impertinent, obraznic (n. t.). 
VP - 210 


Anders. 

— Poate o să te duc într-o zi, spuse Nordstrum. 

— Noi doi? spuse ea, închinând paharul spre el. Deci ai totuși 
o inimă. Oricum, cred că sunt mai mare decât tine cu vreo zece 
ani. Sunt sigură că poţi găsi o tânără drăguță, cu cazier curat. 

— Am învăţat un lucru: în război, vârsta nu contează, nici 
trecutul cuiva. Suntem toţi la fel. Oricum, dacă soțul tău nu se 
întoarce, consideră că e o întâlnire. 

— O să-mi notez în calendar, spuse ea râzând. Dar nu-mi 
cumpăr o ţinută nouă deocamdată. 

— Eu sunt un om de cuvânt, zise Nordstrum, punând paharul 
pe masă. Nu fi atât de sigură că nu vom merge în Suedia. 

e 

Einar cunoștea pe cineva în Miland care ar putea fi interesat 
să muncească, astfel că Nordstrum călători până acolo cu 
feribotul și autobuzul, având cu el o geantă cu unelte, dându-se 
drept tâmplar. Omul era vânzător de bere, ceea ce era perfect, 
întrucât era întotdeauna pe drum, astfel că putea transmite de 
oriunde. Numele lui era Reinar. 

În general, dacă omul era inteligent și precaut, la început 
refuza oferta lui Nordstrum. Niciodată nu știai cu cine vorbești 
zilele acestea, Gestapoul se infiltrase peste tot în rândul 
populaţiei locale și atât voia, să găsească simpatizanți ai 
Aliaților. 

Drept urmare, Reinar refuză politicos dar ferm, în ciuda 
recomandării lui Einar. De unde știa el că Nordstrum ăsta e cine 
zicea el că e? 

Dar Kurt îi puse în mâini un mic aparat de radio, la care 
prindea BBC-ul. 

— Aparatul ăsta e ilegal, nu? întrebă Reinar și mai suspicios. 

— Spune-mi numele mamei tale, zise Nordstrum, apoi ascultă 
știrile de vineri de la BBC. Te vei convinge. 

— Numele ei? spuse precaut Reinar. O cheamă Regina. 

— Nu uita, vineri, spuse Nordstrum și se ridică. 

Trei zile mai târziu, crainicul BBC spuse „Salutări speciale 
pentru Regina” chiar înainte de știrile nopţii, convingându-l pe 
Reinar că legătura lui Nordstrum cu Anglia este reală. 

— Care este berea ta preferată? îl întrebă Reinar la 
următoarea lor întâlnire, arătându-i cu degetul catalogul de 
produse de pe masă, care, în acele zile, includea berile nemţțești 


VP - 211 


Lowenbrau și Hofbrau. 

— Guinness zilele astea, răspunse Nordstrum. 

— Și a mea, spuse Reinar, închizând catalogul. 

Înțelegerea fu pecetluită. 

— Dacă îţi perchezițţionează mașina, vei fi împușcat, îl 
avertiză Nordstrum. 

— Eh, în cazul ăsta mulţi oameni vor rămâne cu gura uscată, 
răspunse zâmbind vânzătorul de bere. 

Aveau nevoie de încă un aparat de radio. Nordstrum lăsă o 
piatră în cutia poștală a Hellei, apoi puse mesajul codat într-o 
sticlă pe care o lăsă într-un canal de scurgere din apropierea 
casei ei. Femeia o luă în drum spre muncă. 

Două zile mai târziu, Hella mută semnul DESCHIS de pe ușa 
din faţă, pe fereastra din stânga a parfumeriei. Nordstrum 
cumpără un pachet de ţigări de la tutungeria de peste drum, iar 
în acea după-amiază schie până la cabana ei. 

— Au spus că va dura o săptămână, zise ea, dându-i mesajul, 
în timp ce Kurt își sprijini schiurile de perete și își scutură 
zăpada de pe bocanci. Vor livra radioul aproape de Mosvatn, 
sâmbătă. Dacă ai nevoie de ajutor, vin cu tine. 

— Tu? întrebă Nordstrum zâmbind. Sună bine, dar mă tem că 
nu se poate. 

— De ce nu? Știu să schiez. Anders și cu mine ne-am petrecut 
de multe ori vacanţele în munţi. Pot și să mânuiesc un pistol. 
Uite... 

Hella avea un pistol cehesc în sertarul unde își ţinea și radioul. 

Nordstrum zâmbi din nou. 

— Pun pariu că poţi. Dar nu știi niciodată peste ce poţi să dai 
pe drum. Și oricum, ai devenit mult prea valoroasă aici. 

— Ei bine, nu o să renunţ. Pot să fac mai mult de atât. Stai să 
îți fac un ceai. 

— Rapid, spuse Nordstrum, aruncând o privire pe fereastră. 
Nu îmi place cum arată vremea și am un drum lung de făcut. Ar 
trebui să plec. 

Mai citi mesajul o dată și îl aruncă în foc. O privi pe Hella 
mergând la plită și punând apă la fiert. Era frumoasă astăzi - ca 
întotdeauna. Dar azi purta un pulover lung, alb, și pantaloni 
strâmţi negri, din lână, care îi accentuau silueta. Părul castaniu 
și lung îi cădea pe umăr într-o pleată lejeră. 

— Lapte? îl întrebă ea, întorcându-se și observându-i privirea. 


VP - 212 


— Nu, simplu, te rog, spuse Nordstrum. 

Discutară puţin despre zvonurile unei invazii Aliate iminente, 
care se presupunea că va avea loc în Norvegia, și despre soţul 
ei, care fusese director de școală înainte de război. Și, pentru 
prima dată, Hella îi spuse că are un fiu. Nordstrum o lăsă să Îi 
mai umple o dată ceașca, apoi merse la fereastră. 

— Incepe să ningă. 

Hella veni lângă el, privind și ea afară. Kurt era convins că 
simţise parfumul pe care el îl testase în magazinul ei - curmal 
japonez. 

— Ai mult de mers? 

— Destul, răspunse el. 

Nordstrum nu îi spusese niciodată unde locuiește, în cazul de 
față, o cabană lângă lacul Maure, dacă nemţii nu o arseseră și 
pe aceasta din temelii. La 15 km depărtare. Avusese grijă să 
pună distanță între ei, în eventualitatea în care ea ar fi 
descoperită, și să nu o implice mai mult decât era deja 
implicată. 

— Poate se va opri în curând, spuse el. 

— Vine dinspre nord, zise ea. Nu e cel mai bun semn. 

Ochii li se întâlniră, iar pentru o clipă îndelungată se lăsă 
tăcerea între ei, suficient cât să le poarte gândurile într-un loc 
pe care niciunul nu l-ar fi crezut posibil. 

— Dacă vrei, mai este o pătură în dulap... 

Nordstrum o privi. De ce nu? auzi o voce în mintea lui. Se 
putea întâmpla orice. Nici măcar nu aveau garanţia că vor mai fi 
în viaţă săptămâna următoare. Sau chiar mâine. 

— Hella, spuse el încet. 

— Nu mă înţelege greșit, îmi iubesc soțul. Dar cine știe când 
se va întoarce. Sau dacă...? 

Ar fi atât de ușor, își spuse Nordstrum. Deja simţea că 
respiraţia femeii devenise sacadată. Și nu era ca și cum el nu se 
gândise la asta. Dar dacă ar ceda, ar deveni neglijenţi, era 
convins de acest lucru. Și ar fi expuși amândoi. Și sentimentele - 
în războiul acesta nu era loc de sentimente. După... Era o cu 
totul altă chestiune. 

— Când vom merge în Suedia, spuse el zâmbind, în ochi 
citindu-i-se regretul, apoi puse mâna pe umărul Hellei. Poţi 
aștepta? 

— Nu te flata, răspunse ea, retrăgându-se și netezindu-și 


VP - 213 


puloverul. Pot. 

— Bun. Ar trebui să plec acum. Și tu. Urmele alea de afară ar 
putea alerta musafiri nepoftiţi. Te ajut să ascunzi radioul. 

Construiseră un compartiment fals în dulapul din dormitor, 
care ar fi greu de găsit. 

— Desigur, spuse Hella, iar Kurt detectă o urmă de 
dezamăgire în glasul ei - aceeași dezamăgire pe care o simţea 
și el. 

Ea se ridică și îl privi lung cu ochi indiferenți. 

— Trebuie să fiu la magazin devreme mâine-dimineaţă, spuse 
ea zâmbind. În Suedia, atunci. 


54. 


Naziștii reluară producţia de apă grea la Vemork nu după doi 
ani - cum estimaseră Aliaţii - ci după două luni. 

Doar două luni. 

Până în mai, Nordstrum recrutase și instruise cu succes cinci 
agenți. Dar Einar transmise în Anglia vestea că celulele de 
concentraţie ridicată pe care Kurt și echipa lui le eliminaseră 
fuseseră reparate suficient cât să poată relua producţia de oxid 
de deuteriu. Din moment ce distilarea noii ape grele necesita o 
rezervă existentă de produs finit, canistre de D20 care fuseseră 
transportate anterior în Germania fuseseră aduse înapoi la 
Vemork pentru a accelera procesul. 

Și mai îngrijorător, conform sursei lui Einar din interiorul 
uzinei, era că mandatul de la Berlin nu mai cerea 450 litri de 
apă grea pe lună, cantitatea asigurată anterior de Norsk Hydro, 
ci 1 400 litri. Circula zvonul că recentul colaps al Armatei 
Germane la Stalingrad îl făcuse pe Hitler să grăbească 
dezvoltarea unei arme care să poată înclina balanţa războiului în 
favoarea lui. 

Vestea aruncă Londra într-o stare de alertă maximă, cei din 
Comandamentul Aliat fiind mai convinși ca niciodată că naziștii 
se apropiau de ceva. In Washington, la fel de convins era și 
Generalul Leslie Groves, liderul militar al Proiectului Manhattan. 
Acesta le solicită comandanților de la Londra ca producţia de 
apă grea de la Vemork să fie oprită cu orice preț - și definitiv, de 


VP - 214 


data aceasta. 

Dar raidul asupra centralei Norsk Hydro îi făcuse pe naziști să 
sporească măsurile de securitate, triplând numărul de gardieni 
și înlocuindu-i pe cei vechi cu trupe noi, împrejmuind uzina cu 
zeci de garduri din sârmă ghimpată și straturi adiţionale de 
mine, postând gardieni pe acoperiș, care operau în permanenţă 
reflectoarele de căutare, zidind cu cărămidă toate ușile care 
ofereau acces în uzină, cu excepţia uneia, și baricadând 
ferestrele cu zăbrele din oţel, făcând efectiv imposibil accesul. 

La Londra, strategii SOE ajunseră la concluzia că un alt raid 
precum Gunnerside era imposibil. Contingentul necesar pentru a 
duce la bun sfârșit misiunea ar fi trebuit să fie de o asemenea 
amploare, încât doar lansarea în Norvegia fără detecție ar fi fost 
o performanţă în sine. Raidul ar trebui, de fapt, să fie un asalt 
total. Apărările centralei erau mult prea avansate acum. Ca să 
nu mai vorbim de evadarea ulterioară prin traversarea viddei, 
spre Suedia, care era o cu totul altă chestiune. După pierderile 
de vieţi omenești din operaţiunea Freshman, nimeni de la 
Whitehall nu mai era pregătit să aprobe un asemenea risc: să 
trimită pe teren soldaţi și agenţi extrem de bine instruiți, și 
implicit valoroși pentru Aliați, cu o șansă atât de mică de a mai 
reveni vreodată acasă. 

Mai exista o ultimă opţiune, care plana greoi asupra tuturor 
discuţiilor, opţiune în favoarea căreia nu era nimeni din SOE. 

În ultimele luni, Forţele Aeriene ale Statelor Unite 
demonstraseră în alte operaţiuni că bombardamentele de mare 
precizie erau posibile acum. Facţiuni din Washington și chiar de 
la Comandamentul Aliat din Londra încurajau o asemenea 
acţiune în Norvegia. 

Generalul Ira Eaker, comandantul Detașamentului al 8-lea al 
aviaţiei americane în Marea Britanie, fu însărcinat cu evaluarea 
misiunii. Dar generalul nu putu să ofere o altă garanţie în afară 
de aceea că raidul ar putea fi executat cu un succes „relativ”. 
Defileul era mult prea îngust, iar ţinta mult prea protejată de 
pereţii stâncoși. Compresoarele se aflau în subsolul unei 
structuri masive din beton, cu șapte etaje. Și tot fumul și praful 
care ar rezulta din primul val de bombardamente ar reduce 
vizibilitatea la zero pentru bombardierele din valul al doilea. 

În plus, riscul era major pentru zecile de civili care locuiau pe 
o rază de câteva sute de metri în jurul centralei, după cum 


VP - 215 


subliniase Tronstad, și în satul Rjukan, cu peste 5 000 de 
locuitori, aflat la doar un kilometru distanță. 

Cu toate acestea, la Londra și Washington, Churchill și Leslie 
Groves știau că prețul statului cu mâinile în sân ar fi mult mai 
mare. 

Vara trecu - nu se întâmplă nimic. Nordstrum se mai liniști 
puţin, poate că oficialilor le venise mintea la cap. 

În octombrie primi o telegramă prin intermediul lui Ox: 


Cel mai important este să obţinem informaţii exacte 
despre condiţiile și volumul prezentei producţii la 
Vemork. Când se așteaptă începerea producţiei finale? 
Cum va fi transportat produsul? STOP. 


Nordstrum primi sarcina de a găsi o persoană cu autoritate în 
interiorul uzinei, care să poată răspunde la aceste întrebări. 

Acum că Jomar Brun era la Londra, mai rămânea o singură 
persoană. 


55. 


De două ori pe săptămână, inginerul-șef Alf Larsen se oprea la 
brutăria din Rjukan și lua acasă o cutie cu bomboane de 
ciocolată, unicul său viciu. 

Larsen nu bea și nici nu era un împătimit al jocurilor de noroc 
- prefera o seară de bridge în defavoarea poker-ului sau 
barbutului. Adevărul era că nu se simţise niciodată prea 
confortabil cu femeile și, în ciuda seriozităţii sale și a slujbei bine 
plătite, nu reușise să atragă o soţie. Muncise întreaga lui carieră 
pentru slujba pe care o deţinea acum, deși fusese numit în 
funcţia respectivă doar după plecarea  precipitată a 
predecesorului său și a familiei sale în toiul nopţii. Oricât de 
mult îi ura și se temea de naziști - nemţii îi terorizaseră 
muncitorii și reduseseră activitatea centralei la unica lor 
preocupare militară - să te opui lor însemna moarte sigură. 
Fuseseră foarte clari în această privinţă. Larsen se supusese, 
angajându-se să își facă pur și simplu treaba și să treacă prin 
război fără probleme. Să treacă neobservat, să nu își asume 


VP - 216 


riscuri mari - să lase lupta în seama altora. O noapte de bridge 
sâmbăta, câte o bomboană de ciocolată din când în când - într-o 
zi, totul avea să fie bine. 

— Poftim, inginer Larsen, spuse femeia din spatele tejghelei, 
legându-i cutia cu bomboane. 

— Mulţumesc, Astrid, răspunse el, numărându-și mărunţișul 
din buzunar și plătindu-i exact suma datorată. 

— Ne vedem vineri, sunt convinsă, spuse vânzătoarea 
zâmbind. Ciocolată cu migdale, ca de obicei. 

— Cu voia lui Dumnezeu, dacă voi mai fi prin preajmă. 

Se întoarse la Opelul său, pe care îl lăsase pe aleea paralelă 
cu magazinul. Puse cutia cu bomboane pe locul pasagerului, 
lângă servietă, și băgă cheia în contact. 

— Nu te întoarce, domnule inginer. 

Larsen simţi ceva metalic și rece pe ceafă, iar inima i se opri. 
Ochii îi ţâșniră spre oglinda retrovizoare și îl văzu pe bancheta 
din spate pe bărbatul cu beretă de lână și barbă blondă ţinând 
în mână un pistol. 

— Nu te panica, pornește mașina. Vreau doar să îţi vorbesc. 
Sunt convins că arma nu va fi necesară, spuse bărbatul, 
coborând pistolul cu amortizor. 

— Oricine ai fi, nu asta este soluţia, spuse inginerul, ochii lui 
scanând oglinda. Poate știi că sunt supravegheat. Gestapoul ne 
poate vedea chiar acum; există urechi pretutindeni în Rjukan. 

— Tocmai de aceea, aceasta este singura soluţie, spuse 
Nordstrum. Bagă mașina în viteză și dă-i drumul. Ai putea opri la 
taverna Rolf's pentru o bere. 

— Rolf's? E în drum spre Vigne, nu? 

— Exact. 

— Să știi că eu nu beau. 

— Nu? Ce păcat, pe vreme de război. Nu îţi face griji, mergi 
într-acolo, chiar și așa. 

Incuviințând din cap sfios, Larsen răsuci cheia în contact și 
făcu întocmai cum i se spusese. 

— Imi pare rău că te-am speriat. Te asigur că nu l-aș fi folosit 
nicio clipă, spuse Nordstrum, ascunzând pistolul în haină. Dar 
avem nevoie de ajutor din interiorul uzinei. După cum știi, 
situaţia acolo s-a schimbat recent. 

— S-a schimbat? spuse Larsen, conducând mașina spre 
ieșirea din sat, intrând pe drumul principal spre est. Ce s-a 


VP - 217 


schimbat? 

— Producţia de apă grea s-a schimbat, spuse Nordstrum și, 
pentru prima dată, se așeză chiar în spatele lui. 

Larsen nu spuse nimic pentru o vreme, apoi doar încuviinţă 
din cap. 

— Cu cine ești? 

— Ce contează? Sunt cu regele, asta e tot ce trebuie să știi. 
Sunt cu oricine înţelege că Aliaţii trebuie să învingă și că naziștii 
trebuie opriţi. Dumneata cu cine ești? 

— Eu vreau doar să rămân în viață, răspunse Larsen, 
aruncând o privire în spate. Ascultă, încerc să ajut, normal. 
După cum i-am spus prietenului tău, Skinnarland - presupun că 
e prietenul dumitale - nu poţi pune prea multe întrebări. Sunt 
prea mulţi ochi, e mult prea periculos. 

— Știu că încerci, inginer Larsen. Doar continuă să conduci. 
Einar mi-a spus că ești un om bun, știm că nu ești cu naziștii. 
Doar că va veni o vreme când vom avea nevoie să o dovedești 
într-un mod mai clar. 

— Mai clar...? 

Nordstrum observă că inginerul începuse să transpire. 
Continuă să conducă pe drumul șerpuitor, trecând pe lângă casa 
familiei lui Nordstrum și apoi cotind spre Vigne. Traficul nu mai 
era aglomerat în afara satului. 

— Ascultă, spuse Larsen, eu nu sunt Tronstad. Nici măcar 
Brun. Nu sunt vreun erou, fac ce pot. 

— Mă tem că nu mai este suficient, domnule inginer-șef. 
înţelegi acest lucru, nu? Eşti om de știință, nu te poţi preface. 
Știi ce vor naziștii. Și mai știi și de ce. 

— Da, răspunse Larsen, întâlnindu-i ochii în oglindă, în timp ce 
o broboană de sudoare i se prelinse pe gât. Știu de ce. 

— La un moment dat, spuse Nordstrum, punându-și mâna pe 
umărul bărbatului, până și cei care au cel mai mult de pierdut 
trebuie să acţioneze. 

Inginerul hărțuit înghiţi în sec și conduse mai departe. 

— Ascultă, voi încerca să vă ajut cu ce pot. Ce spui de asta? 
Vă voi da informaţii, dar nu pot promite mai mult. Sigur știi și 
dumneata că este important să ai pe cineva ca mine în interior. 
Nu pot periclita această poziţie. 

— Nimeni nu caută să îţi pericliteze poziția. Eu sunt aici doar 
pentru a-ţi spune că într-o zi, în curând, vom avea nevoie de mai 


VP - 218 


mult. Va trebui să alegi. Poţi să mă lași acolo, după curba aia. 

Larsen încetini. După curbă era o staţie de autobuz; o 
bicicletă era sprijinită de o stâncă. Inginerul trase pe dreapta. 
Așteptă o secundă, apoi spuse, ţinând privirea îndreptată 
înainte: 

— Chiar nu cred că eu sunt omul vostru. 

— O, ba ești, Larsen. Sunt convins. Vei mai primi vești de la 
mine, spuse Nordstrum, ieșind din mașină. Uită-te în oglindă, 
inginer Larsen, cred că vei găsi răspunsul. Poate data viitoare 
facem un joc de bridge. Între timp..., spuse Kurt închizând 
portiera și aplecându-se pe fereastră, bucură-te de bomboane. 


56. 


Odată cu octombrie veniră și ninsorile. Nordstrum petrecu 
mare parte din lună mutându-se dintr-un loc în altul, crescându- 
și echipa de agenţi. 

În ultimele luni, raziile germane în vidda se mai reduseseră și 
deveniseră mai puţin organizate. Presupunerea nemților, 
conform spuselor lui Einar, care auzise de la sursele sale de la 
uzină, era că echipa de agenţi responsabilă pentru sabotaj 
părăsise de mult ţara. Și chiar dacă unul dintre ei fusese zărit și 
era încă în regiune, producţia la Norsk Hydro fusese reluată, iar 
ei nu mai puteau justifica o asemenea mobilizare de trupe 
pentru a da de urma unui singur om. Acum, efortul nemților se 
concentra pe fortificarea măsurilor de apărare a centralei. 
Automobilele dotate cu radare pentru semnal radio încă 
patrulau pe teren. Raționamentul lor era că, oricine ar fi în 
vidda, mai devreme sau mai târziu va face o greșeală și le va 
cădea în plasă. 

e 

În vara aceea, Nordstrum aflase prin intermediul reţelei sale 
de agenţi că tatăl lui fusese transferat la lagărul de concentrare 
de la Grini. Era ca o sentinţă la moarte pentru un om în starea 
bătrânului, Kurt știa acest lucru. La scurt timp după aceea, 
printr-un mesaj transmis pe furiș din lagăr, află că tatăl lui 
murise. 

Ce aș fi putut să fac? se întrebă în sinea lui. Să îl ia din casa 


VP - 219 


lui? Și unde să îl ducă? În Anglia, poate? Cum? În alt sat? 
Bătrânul nu ar fi fost niciodată de acord. Să organizeze un raid 
pentru a-l scoate din închisoare? Einar avea dreptate, asemenea 
fapte ar fi fost stupide și ar fi pus în pericol cauza lor. Nordstrum 
învățase că asta face războiul, îţi ia lucruri. Le zdrobește în 
fălcile lui indiferente, asemenea unui tanc trecând în drumul său 
peste prieteni și dușmani deopotrivă, lăsând în urmă doar 
amintirea lor. Acum nu mai era vreme pentru regrete; tatăl lui ar 
fi înţeles. Ce poti să faci, își spunea Nordstrum, în afară de a 
încerca să eviti ca acele fălci să te prindă și pe tine într-o bună 
zi? 

Pe la jumătatea lui noiembrie, Nordstrum își făcu rondul prin 
Uvdal și observă semnul INCHIS din magazinul Hellei pus la 
fereastră, nu pe ușă. 

Era abia ora 4 după-amiaza. Lumina era stinsă în magazin. 
Hella știa să fie precaută și să nu atragă atenţia asupra ei. Era 
evident că sosise ceva pentru Nordstrum. 

Kurt se gândise de nenumărate ori la momentul acela din 
cabana ei, când aproape că cedase, și regreta adesea că nu o 
făcuse. De atunci, oportunitatea și momentul potrivit nu mai 
apăruseră. În plus, el avea o regulă strictă în această privinţă. 
Dacă ar fi cedat, chiar și o singură dată, sau s-ar fi implicat într- 
o relaţie, ar fi fost expuși amândoi în faţa pericolului. Pentru 
moment, totul se învârtea în jurul războiului. Dar după... Totusi, 
ce îi împiedica acum? își permitea uneori să gândească. Puteau 
muri oricând. Câteva ore de plăcere i-ar mai lua gândul de la 
toată moartea pe care o văzuse. 

Dar Nordstrum nu își încălcă regula. 

Stratul de zăpadă era potrivit, astfel că străbătu pe schiuri 
drumul de o oră din sat până la cabana ei. Avea întotdeauna 
grijă să evite alţi călători pe drum, mai ales vara și toamna, 
când mai mulţi oameni se aventurau în munți. Astăzi trecu doar 
pe lângă doi și îi salută, dar nu înainte de a-și pune masca de 
schi pentru a-și ascunde chipul. În apropiere de valea în care se 
afla cabana Hellei, Kurt observă un Storch zburând la altitudine 
joasă. Ce caută aici? Nordstrum se adăposti până când avionul 
de recunoaștere german se îndepărtă. 

După aproximativ 1,5 km, labirintul urmelor de schiuri se 
sfârși. Rămăsese una singură, iar Nordstrum presupuse că era 
urma Hellei care se îndrepta spre cabana sa. Iniţial, Kurt se simţi 


VP - 220 


ușurat la gândul că avea să o găsească acolo, dar treptat, 
studiind urma, îl cuprinse o senzaţie de neliniște când își dădu 
seama că nu era proaspătă și că era posibil să fie din ziua 
anterioară. 

Când mai avea de parcurs aproximativ 1 km, neliniștea i se 
transformă într-o teamă categorică. 

O a doua urmă părea să o fi interceptat pe a Hellei - un 
vehicul. Părea a fi urma unei autoșenile germane, singurul 
mijloc de transport care putea străbate munţii în voie. Venea 
dinspre vest, poate din Haukeli, un sat despre care se știa că 
era plin de nemți. 

Nordstrum simţi un nod în piept. 

Patrulele mobile ale nemților reprezentaseră de la început o 
amenințare continuă. Acesta era și motivul pentru care 
Nordstrum și reţeaua sa de agenţi erau nevoiţi să se limiteze la 
transmisiuni scurte și rare. Și acesta era motivul pentru care 
doar operatorii deștepţi și precauţi supravieţuiau. 

Dar Hella era suficient de inteligentă și atentă cât să se 
încadreze în această categorie. 

După ce mai parcurse încă puţin din drum, Nordstrum își 
scoase binoclul și scană cu atenţie dealurile înconjurătoare. 
Temerea lui era că nu cumva nemţii să ţină cabana sub 
supraveghere. Nu văzu pe nimeni. Cu toate acestea, ceea ce 
vedea în zăpadă nu era un semn de bun augur. Mări pasul și, în 
sfârșit, ajunse pe malul lacului și văzu cabana. Un firicel de fum 
se înălța din coșul de pe acoperiș - semn încurajator. Spera că 
Hella este acolo și totul e în regulă; că radioul e bine ascuns în 
spatele peretelui fals din dormitor. Se ruga ca Hella să nu fi fost 
în mijlocul unei transmisiuni când apăruseră nemţii. Dar dacă ar 
exista cineva care ar putea să se controleze în timpul unei 
asemenea vizite, ea ar fi acea persoană. 

Și mai îngrijorător, urmele autoșenilei duceau direct la ușa ei. 
Nordstrum înaintă în liniște și își scoase schiurile. Oare sunt încă 
aici? Își scoase Colt-ul. Înainte de a intra în cabană, cercetă 
perimetrul - nici urmă de cineva. Dar în zăpadă văzu un al 
doilea set de urme, tot de autoșenilă, îndepărtându-se spre 
vest. Și niciun semn că Hella ar fi plecat de acolo - doar dacă nu 
cumva fusese luată în custodie de nemți. 

Nordstrum observă că schiurile ei erau afară, lângă cabană. 
Merse la ușă cu Colt-ul pregătit în dreptul pieptului și strigă: 


VP - 221 


— Hella...? 

Niciun răspuns. 

— Hella! strigă din nou, apoi așteptă. 

Nimic. Împinse ușa, deschizând-o ușor. 

Hella era acolo, pe un scaun, la masa de unde își făcea 
transmisiunile. Kurt tocmai voia să se relaxeze și să spună „A, 
ce bine, ești aici...” când observă că gura îi era întredeschisă, 
capul aplecat spre umăr, iar ochii ei priveau în gol. 

În puloverul alb erau găuri sângerii. 

— Dumnezeule, Hella! 

Pistolul ei - pe care se lăudase că îl poate mânui - era pe 
podea. Era evident că mersese să îl ia din sertar, care era 
deschis. Radioul era pe podea, zdrobit de gloanţe în zeci de 
bucăţi inutile. Ușa dormitorului era întredeschisă, iar falsul 
perete pe care îl construiseră ei în dulap era smuls. 

Nordstrum căzu pe un scaun lângă Hella și dădu din cap trist. 

— Hella, nu... 

Stând acolo, fără viaţă, femeia arăta la fel de frumoasă și de 
sfidătoare ca atunci când Kurt o văzuse pentru prima oară în 
restaurantul hotelului. Își puse mâna pe obrazul ei. Era rece ca o 
stâncă acoperită de licheni în ianuarie, dar încă fin - un lucru 
prea fin pentru războiul acesta. Simţi o mireasmă ușoară de 
curma! japonez venind dinspre ea, făcându-l să zâmbească. 

Nordstrum găsi o pătură pe un scaun și o întinse peste ea. Era 
mai bine să o lase în aceeași poziție, gândi el, oricât de dureros 
ar fi. | se va simţi lipsa. Cu siguranţă că oamenii din sat știau 
despre fermă. Cineva avea să vină în curând în căutarea ei. 
Cineva trebuia să îi dea vestea fiului ei. Hella merita o 
înmormântare demnă de un erou, nu să zacă aici, expusă și 
singură. Dar așa era mai bine. 

Pentru o secundă, Nordstrum luă în calcul posibilitatea că 
fuseseră trădaţi. Ox? Reinar? Dar el nu vorbise nimănui despre 
ea. La fel cum nici Hellei nu îi vorbise despre ei. Nimeni nu ar ști 
să facă o conexiune între agenţi. Mai există și alții, presupun...? 
îl întrebase ea odată, cu zâmbetul acela inteligent și cu ochii ei 
luminoși și migdalaţi. 

Da, dar nu ca tine. 

Nimeni ca tine. 

Poate că Hella fusese ghinionistă, pur și simplu. Poate că 
nemții patrulau pe dealurile din apropiere când detectaseră 


VP - 222 


semnalul ei. Toată lumea știa că norocul învinge tot curajul și 
toate pregătirile din lume. Fără îndoială că ar fi reţinut-o și ar fi 
dus-o la secție, poate ar fi forţat-o să îl dea în vileag pe 
Nordstrum - poate chiar i-ar fi ameninţat fiul - dacă ea nu ar fi 
mers să ia arma și... 

Un junghi de teamă îl străpunse. 

Se uită în sertarul deschis și cotrobăi înăuntru - nu era acolo. 
Apoi își aminti că Hella îl ţinea împreună cu echipamentul de 
transmisie. Alergă la dulapul din dormitor, se lăsă în genunchi și 
cotrobăi cu disperare prin toate colțurile falsului compartiment. 

Nimic. 

Inima i-o luă la goană. Dacă nu îl găsea, era o pierdere mai 
mare decât radioul - mai mare decât vieţile oricăruia dintre ei. 
Simţi cum sudoarea i se prelinge pe gât. SOE-ul trebuia anunţat. 

Privirea îi căzu apoi asupra șemineului, în care un foc încă 
ardea mocnit, iar Nordstrum văzu bucăţi arse din coperta 
neagră printre cărbuni - manualul de coduri. 

Răsuflă ușurat. 

Când veniseră nemţii, știind că nu are timp să ascundă 
radioul, că probabil este terminată, Hella avusese totuși 
inspiraţia de a-l arunca în foc înainte de a merge să ia pistolul. 
L-ar fi putut da la schimb pentru ceva, Kurt știa acest lucru. 
Poate chiar pentru viaţa ei... Sau pentru a fiului ei. Dar ea 
făcuse ceea ce ar fi făcut și Kurt. Se aplecă și luă din foc paginile 
arse, care încă erau calde, dar se dezintegrau în mâinile lui. 

Hella nu îl trădase. 

Cineva trebuie să facă ceva, îi spusese ea cândva. Și făcuse - 
își făcuse treaba. 

Nordstrum răscoli cărbunii și înteţi focul, punând încă un 
buștean peste ei, și aruncă înapoi în flăcări restul manualului, 
așteptând până când se transformă complet în cenușă. Apoi 
merse lângă Hella și îi acoperi faţa cu pătura. 

— Acum te poţi întâlni cu Anders al tău, spuse el încet, 
amintindu-și de ofiterul pe care îl văzuse odată în 
Gudbrandsdalen și se gândi că acele vorbe erau la fel de 
potrivite ca orice rugăciune. 

Apoi ieși din cabană și își puse schiurile în picioare. Porni spre 
est, spre Rauland. Îi trecu prin cap gândul că fusese stupid din 
partea lui să permită formarea unor legături în acest război. 
Legăturile puteau doar să pricinuiască moarte și regrete, iar el 


VP - 223 


era deja sătul de ele. 
O zi mai târziu, acest sentiment avea să devină mult, mult 
mai puternic. 


57. 


Dieter Lund stătea la biroul său din Rjukan când auzi primele 
bubuituri. 

Era amiază, iar el se gândea să plece acasă pentru a lua 
prânzul cu Trudi, când clădirea, apoi întreaga vale, începu să se 
zguduie. La început, sunetul păru a fi un tunet în depărtare. Dar 
apoi pământul începu brusc să se cutremure. Lund alergă la 
fereastră. Cerul era de un albastru senin - era imposibil să fi fost 
tunete. Și, în mod sigur, nu era cutremur. Poate o alunecare de 
teren undeva, deasupra defileului - se mai întâmplase acest 
lucru cu câţiva ani înainte. Dar Lund își dădu seama că era abia 
noiembrie și nu era suficientă zăpadă pentru a se declanșa o... 

Apoi auzi primele explozii asurzitoare, iar sirenele începură să 
răsune. Simţi pământul zguduindu-se sub el și știu exact ce se 
petrece. 

Bombe. Aliaţii bombardau Norsk Hydro. 

Într-o secundă, cerul fu acoperit de o puzderie de avioane. 
Erau cu zecile - cu sutele poate. Avioane americane. Prin valul 
de ceaţă și fum, stelele și dungile steagului SUA puteau fi 
deslușite clar pe fuzelaje. Brusc, pământul din jur fu spulberat. 
Ar fi trebuit să se culce la podea, știa acest lucru, sau să se 
ascundă sub birou - era o piesă de mobilier greoaie și l-ar 
proteja în eventualitatea în care clădirea s-ar prăbuși. Dar Lund 
rămase la fereastră, holbându-se îndelung afară, nevenindu-i să 
creadă. Străzile Rjukanului erau în flăcări. Oamenii de pe străzi 
țipau, alergau să se adăpostească, ţinându-și mâinile asupra 
capetelor. 

Bombardau uzina aia nenorocită, proștii, iar unele bombe 
rătăcite aterizau aici. 

Undele de șoc ale exploziilor îndepărtate zguduiau satul. Din 
când în când, câte o bombă exploda în apropiere. La o stradă 
distanță, o clădire se prăbuși învăluită într-o minge de foc, 
transformându-se într-un morman de moloz. Bucăţi de lemn 


VP - 224 


zburau în jur, acoperișuri se prăbușeau. Peste tot izbucneau 
flăcări. 

Erau nebuni? Nicio forţă aeriană din lume nu putea fi suficient 
de precisă, nici bombele atât de puternice cât să doboare 
centrala Norsk Hydro. Construcţia era, pur și simplu, protejată 
mult prea bine de defileul îngust în care se afla. Lund știa ce 
voiau Aliaţii să distrugă - compresoarele de la subsolul clădirii 
din beton solid, mai rezistentă decât orice altă construcţie din 
Rjukan. Poate chiar din întreaga Norvegie. 

Valea se cutremura în timp ce val după val de avioane își 
lansa încărcăturile. Cerul era cenușiu de praf. 

Caporalul Holquvist intră în fugă în biroul lui Lund. 

— Căpitane, vă rog, trebuie să vă culcaţi la pământ! Nu puteţi 
sta acolo! 

Lund îl ignoră și rămase lângă fereastră, cu ochii aţintiţi pe 
ploaia de bombe care devasta satul. 

— Blestemaţilor! strigă el spre cer, nu din milă pentru ceea ce 
vedea sau pentru distrugerea satului său natal. 

Cu toate acestea, se simţea de parcă inima îi era smulsă din 
piept. Viitorul lui era în joc. Ceea ce se afla la subsolul uzinei era 
la fel de important pentru el ca pentru orice fizician sau lider de 
partid din Berlin. 

— Caporal, adu-mi mașina! 

— Mașina...? 

Din acoperiș începu să cadă praf. Caporalul îl privi pe Lund de 
parcă ar fi fost nebun. 

— Căpitane, îmi pare rău, dar trebuie să așteptăm să se 
termine atacul. Nimeni nu poate conduce în nebunia asta. 

— Cheamă-mi mașina! strigă Lund, întorcându-se spre el. 
Altfel, te leg cu mâinile mele de uzina aia și găsesc pe cineva 
care să îmi respecte ordinele. 


58. 


Nordstrum auzi despre raid în timp ce era în Rauland cu 
Reinar și se întoarse degrabă în Rjukan pentru a asista la 
bombardamentele din următoarele două zile, cu speranţă și 
tristețe deopotrivă în suflet. 


VP - 225 


Speranţa - rapid spulberată - că raidul va avea succes, pe 
măsură ce fiecare bombardier își lansa încărcătura asupra 
centralei aparent impenetrabile. Nordstrum era una dintre 
puţinele persoane care cunoșteau adevăratul motiv din spatele 
atacului. 

Și tristeţe, privindu-și satul natal devastat - clădiri năruite, 
străzi cuprinse de flăcări, groaza sătenilor nevinovaţi, care 
habar nu aveau de ce erau atacați. Dacă Aliaţii pretindeau că 
știu să execute bombardamente precise, ceea ce vedea furios 
Nordstrum demonstra că mai aveau de învățat. 

Pe parcursul celor trei zile, 300 de bombardiere B-17 Flying 
Fortress şi Liberator ale Forțelor Aeriene americane, 
bombardară centrala Norsk Hydro cu peste 700 de bombe 
cântărind mai mult de 220 de kg fiecare. De asemenea, luară în 
vizor și centrala electrochimică Saaheim din Rjiukan, unde se 
credea că sunt stocate rezervele de apă grea. Conform 
cotidianului din Rjukan, care continuă să își publice gazeta, 21 
de civili fuseseră uciși în sat și în casele care împrejmuiau 
centrala și 16 într-un buncăr, unde se strânseseră femei și copii 
și care fusese lovit în plin. 

Când fumul se risipi în cele din urmă, centrala Norsk Hydro 
încă stătea în picioare, neatinsă. 

In următoarea săptămână, Nordstrum fu contactat prin radio 
neîncetat: 


Rugăm să trimiţi cât mai curând informaţii despre 
succesul atacului aerian american. 


Urgent. Avem nevoie de informații despre actualul 
stadiu IMI. 


IMI era numele de cod pe care SOE îl folosea pentru apa grea. 

Treptat, informaţiile începură să se scurgă în afara uzinei. Una 
dintre sursele lui Einar se întâlni în secret cu el în piaţa din 
Vigne. Îi spuse că rezervele de apă grea din camera de 
electroliză nu fuseseră deloc afectate. Procesoarele și canistrele 
de produs finit erau neatinse. Cu toate acestea, îi spuse că 
stația de alimentare electrică fusese lovită, fiind astfel 
incapacitate masivele turbine care produceau energia electrică 
pentru procesul de electroliză al D20. Având în vedere 


VP - 226 


cantitatea imensă de energie electrică necesară pentru a pune 
procesoarele în funcţiune și efortul necontenit al Aliaților de a le 
distruge, inginerii deciseră, într-un final, că ar fi inutil să repare 
dauna pentru a continua procesul. 

Conform tuturor surselor, producția de apă grea este pusă în 
așteptare, transmise Nordstrum înapoi în Anglia. Cu toate 
acestea, existau rezervele de produs finit deja depozitate, care 
continuau să reprezinte o problemă reală. lar prin drenarea 
lichidului din celulele de concentraţie ridicată, conform sursei lui 
Einar, nemţii reușiseră aproape să dubleze cantitatea de „suc” 
pe care o aveau în posesie, chiar dacă nu era pe deplin 
concentrat, obținând astfel aproximativ 5 tone de produs. 

e 

Nordstrum călători până la Porgrum la sfârșitul lunii ianuarie, 
unde se întâlni cu un reprezentant Milborg, rezistența 
norvegiană, din care făcea acum parte și restrânsa lui reţea de 
agenţi. 

— E posibil să încerce să mute rezervele pe care le au, îi 
spuse Kurt partizanului, al cărui nume era Rolf și era din Oslo. 
De îndată ce vor părăsi zona, vor trebui încărcate în trenuri și pe 
vapoare. Ai cumva contacte la docuri? 

— Contacte, da, dar agenţi pregătiţi... e cu totul altceva. În 
plus, docurile și gara sunt atent supravegheate de nemți. Cât de 
mare e încărcătura de care vorbim? 

— Intre 20 și 30 de canistre, poate mai mult. Câteva 
camioane. Probabil că vor fi păzite de întreg dispozitivul pe care 
îl au la dispoziţie. Și nu e ca și cum vor telegrafia momentul și 
locul când le vor muta. Sau cum. 

— Nu ar putea să le bombardeze britanicii din aer? sugeră 
Rolf. Sau să atace vaporul? 

— Am văzut deja cât de eficiente sunt bombardamentele. E 
posibil să te putem ţine noi la curent cu momentul când vor 
pleca, spuse Nordstrum ridicându-se. Cât despre restul... 

Ridică din umeri neputincios. 

— Ar fi înţelept să îţi alertezi oamenii de la docuri, adăugă el. 

— Și ce naiba e chestia asta? întrebă Rolf în timp ce își stinse 
ţigara. Apa asta grea? 

— Tot ce știu e că am pierdut 36 de vieţi încercând să o 
distrugem. Întreabă la Londra dacă vrei să știi, dar nu îţi vor da 
mai multe detalii. 


VP - 227 


59. 


În drum înapoi spre Rjukan, Nordstrum luă feribotul spre 
Nottogen. Era îmbrăcat cu o haină din piele de vițel și un 
pulover din lână gros. Părul îi crescuse destul de mult, la fel și 
barba, și purta ochelari cu ramă subţire, dar doar de formă. 

Ziua era senină, iar călătoria cu feribotul destul de calmă, 
munții reflectându-se în oglinda de un albastru glaciar al apei. 
Nordstrum se sprijini de balustrada punţii de la pupa, fumând o 
țigară. Văzuse câţiva Hirden la bord, dar hotărî că priveliștea 
merita riscul, astfel că se bucură de ea pentru câteva momente. 
Trecuse un an de la misiunea de sabotaj de la Norsk Hydro, iar 
chipul lui dispăruse din minţile multor oameni. 

O femeie veni lângă el, ademenită de aceeași priveliște. Era 
drăguță, avea în jur 20 de ani și purta un elegant şal din lână 
violet. O femeie cu oarecare posibilităţi materiale și gusturi fine, 
își spuse Kurt. Briza îi învolbura părul castaniu, iar femeia își 
ținea alene cu mâna pălăria cu boruri largi, pentru a nu-i îi 
aruncată în lac. Poate că avea gusturi, dar nu și înţelepciune, 
chicoti Nordstrum în sinea lui. O norvegiancă ar fi fost mai 
atentă de atât. 

Femeia ţipă fără vreun avertisment când pălăria îi căzu pe 
punte și fu suflată de vânt spre balustradă. Nordstrum făcu un 
pas rapid la stânga și o opri cu piciorul. 

— Madame, spuse el în norvegiană în timp ce ridică pălăria, o 
scutură și i-o întinse. 

— Tussen tak, spuse ea cu un zâmbet recunoscător și cu un 
accent pe care Nordstrum îl percepu a fi germanic. 

Femeia vru să-și pună din nou pălăria, iar Kurt negă ușor din 
cap, parcă sugerându-i că nu e cea mai inteligentă idee în acele 
condiţii. 

— Bist du Deutscher? întrebă el. 

— Nein. Oustereichsch, răspunse ea. Austriacă. Sprechen sie 
Deutsch? 

— Nein, mă tem că nu, spuse Kurt, dând din nou din cap. 

— Français? 

— Juste un peu. Engleză, poate? 

— Da, puţină engleză, zise ea, încuviințând din cap. Cred că a 
fost evident că nu sunt norvegiancă, recunoscu femeia, 


VP - 228 


stânjeneala licărindu-i în ochii căprui și drăguți. 

— Păi, da, o femeie norvegiană nu ar fi ieșit niciodată pe 
punte fără să își ţină bine pălăria, în mod sigur. Asta v-a trădat, 
spuse Nordstrum. 

— Ah..., zâmbi ea. Data viitoare voi ști. 

— lar dacă încercaţi să treceţi drept norvegiancă, zise Kurt, 
analizând-o din cap până-n picioare și zâmbind, îmi pare rău, 
dar asemenea pantofi, deși eleganţi, nu vă vor fi de prea mult 
folos în zăpadă, care s-ar putea așterne cât ai bate din palme. 

— Da, spuse ea, plecându-și privirea pe propria încălțăminte. 

Poate că ghetele ei scurte din piele neagră erau confortabile 
pentru o călătorie lungă, dar... 

— Chiar și de-aș fi în Austria, adăugă femeia, aveţi dreptate în 
această privinţa. Dar mi-am asumat riscul. 

— Vă aflaţi la mare distanță de casă, spuse Nordstrum, 
ridicând din umeri, așa că este scuzabil. incotro mergeţi? 

— La Nottoghen, răspunse ea, pronunţând numele cu un g 
greoi, în maniera germană. 

— Nottogen, o corectă el blând. 

— Nottogen..., repetă ea. 

— Aţi pronunţat ca un norvegian veritabil. Și cu ce scop, dacă 
îmi permiteţi întrebarea? În afară de Muzeul Vânătorii de Balene 
și mult lutefisk, nu sunt prea multe de făcut acolo. 

— Îl însoțesc pe bunicul meu, care este înăuntru. Este 
violoncelist. Numele lui este August Ritter. Poate aţi auzit de el? 
Ne aflăm aici pentru o serie de concerte în Norvegia. Vă 
pricepeţi la muzică? 

— Am cântat la clarinet când eram mic. Destul de prost, aș 
putea spune. Într-un final mi-au interzis să continui. 

— Evident, v-aţi reprofilat și v-aţi făcut portar de fotbal, din 
câte văd. V-aţi demonstrat talentul când mi-aţi salvat biata 
pălărie. 

— Doar am întins piciorul, spuse Nordstrum ridicând din 
umeri. Am avut noroc. 

— Ei bine, pe mine m-aţi impresionat. Bunicul meu este destul 
de renumit. A cântat alături de Orchestra Filarmonică din Viena. 
Nottogen, spuse ea, pronunţând corect de data aceasta, este a 
treia destinaţie a turneului. Am fost deja la Oslo și Sognefjord. 

— Și cât timp veţi sta în Nottogen? întrebă Nordstrum. Nu mă 
gândesc la oraș ca fiind un centru muzical în Norvegia. 


VP - 229 


— De fapt, armata germană sponsorizează turneul. Vom sta 
doar trei zile acolo, apoi vom porni spre Rjukan. 

— Rjukan? spuse curios Nordstrum. 

— Cunoașteţi zona? Am auzit că este foarte frig acolo. 

— E frig oriunde în Norvegia. Dar Rjukan are un climat 
propriu, așa este. Mă tem că va trebui să renunţaţi la pantofii 
aceștia drăguţi, dacă veţi sta mai multă vreme. 

— Am și ghete călduroase în bagaj. Și vom sta o săptămână. 
Bunicul va susține două concerte acolo. Unul pentru armată și 
unul pentru localnici. El a cerut insistent să facă asta. 

— La King Edvard Hall? 

— Deci cunoașteți locul? întrebă ea, privindu-l curioasă. 

— Da, puţin. Și eu merg tot acolo, fu el pe punctul de a-i 
dezvălui, dar apoi se răzgândi, scoțând o ţigară. Fumaţi? 

— Nu, mulțumesc. Bunicul meu spune că fumatul 
dezacordează violoncelul. 

Femeia își sprijini brațele de balustradă și scană priveliștea cu 
privirea. Nordstrum se trezi că nu își poate lua ochii de la ea. 

— Este foarte frumos aici. 

— Când se pornesc furtuni, se schimbă complet peisajul, zise 
el. Și se întâmplă destul de frecvent. 

— Ei bine, se pare că astăzi avem noroc. De fapt, până acum 
am fost binecuvântaţi doar cu zile însorite în Norvegia. 

— Atunci trebuie să staţi mai mult și veţi vedea. Priviţi, vedeți 
muntele acela? spuse Nordstrum, arătând dincolo de lac, spre 
cel mai înalt pisc acoperit de zăpadă. Se numește Odinskjegg. 
Legenda spune că însuși Odin merge acolo pentru a-și tunde 
barba, deoarece se poate vedea în oglinda lacului. 

— Odinskjegg, repetă ea. 

— Da, cu „g” accentuat de data asta. 

— Odinskjegg. Și oamenii mai spun că germana este o limbă 
dificilă. 

— Noi, vikingii, știm să construim corăbii și vapoare, dar nu 
vorbim atât de mult, așa că rămânem doar cu navele. 

Ea râse. 

— Și chiar credeţi acest lucru? 

— Despre vikingi? Mă tem că este adevărat. 

— Mă refeream la legenda despre care vorbeați. 

— Despre Odinskjegg? spuse el, ridicând din umeri. În vremuri 
ca acestea, nu e chiar atât de rău să crezi în ceva. Chiar și într-o 


VP - 230 


legendă populară. 

— Sau într-un concert al lui Beethoven. 

— Sau într-un concert al lui Beethoven, de ce nu? Deși pe aici 
îi preferăm pe nordicii Sibelius și Grieg. 

— Bunicul meu cântă și Sibelius, spuse ea. Și „Holberg Suite” 
a lui Grieg. 

— Da? spuse  Nordstrum,  privind-o admirând piscurile 
înzăpezite și ridicându-se pe vârful picioarelor. 

Rămaseră tăcuți pentru o vreme. Feribotul brazda suprafaţa 
argintie a apei, iar femeia își protejă ochii de soarele strălucitor. 
Nordstrum știa că e stupid să simtă altceva în afară de o 
diversiune de moment. In Nottogen, drumurile lor aveau să se 
despartă, probabil fără a se mai întâlni vreodată. 

— Nu, spuse el dintr-odată. Referitor la întrebarea 
dumneavoastră, nu am crezut niciodată prea mult în treburile 
astea. Cu troli și tot tacâmul... Dar cel puţin sunt povești 
drăgute. 

Nordstrum își termină ţigara și aruncă mucul în lac. 

— Cred că bunicul meu se întreabă unde sunt, spuse femeia, 
privindu-l. Probabil crede că am căzut peste bord. M-a avertizat 
să nu vorbesc prea mult cu oamenii aici. A spus că vorbitorii de 
germană nu sunt prea plăcuţi prin părţile acestea. 

— Nici vikingii nu ar fi prea plăcuţi dacă s-ar plimba pe străzile 
Vienei cu tancuri și camionete. Cu toate acestea, în cazul 
dumneavoastră vom face o excepţie. Engleza v-a salvat. 

— Vă mulţumesc pentru pălărie, Herr...? 

— Holgersen, răspunse Kurt după o ezitare de moment, 
oferindu-i numele de pe actele de identitate false. Mă bucur că 
v-am putut ajuta, Fräulein Ritter. Poate ne vom revedea la 
debarcare. 

— Voi purta această pălărie, spuse ea, pornind înapoi spre 
compartimentul de la prima clasă, dar apoi întorcându-se spre 
el. Astfel mă veţi putea distinge printre norvegieni. 

e 

Nordstrum nu se gândi la altceva în afară de conversaţia lor 
pentru restul călătoriei. Işi spunea în sinea lui că ar fi putut fi 
mai spiritual, nu atât de neînduplecat cu privire la ocupația 
germană sau la vreme. Oamenii nu râdeau, nu zâmbeau, nu 
beau, nu se îndrăgosteau în vreme de război? gândi el. Chiar și 
de o austriacă drăguță, care urma să plece din Norvegia într-o 


VP - 231 


săptămână și pe care nu avea să o mai vadă vreodată? 

Totuși... Soarta Hellei și a Annei-Lisette nu piereau nicio clipă 
din mintea lui. Când /ași garda jos, își reaminti Kurt, uite ce se 
poate întâmpla. 

Aruncă încă un muc de ţigară în lacul Heddasvat. Piscul 
Odinskjegg se ascunse acum printre nori. 

Cu toate acestea, când feribotul ancoră în Nottogen, 
Nordstrum o căută cu privirea prin mulţime. Bunicul ei purta un 
palton negru, probabil avea în jur de 70 de ani, iar părul alb și 
rar i se zărea de sub o căciulă tricotată. Inaintau alene în timp 
ce mulţimea se îmbulzea în jurul lor spre rampa de debarcare, 
muzicianul ţinând strâns în mână cutia instrumentului său. 
Ajunși la rampă, un membru al echipajului le aduse bagajele. 

— Îmi permiteți să vă ajut? spuse Nordstrum, croindu-și drum 
prin mulţime până la ei. V-am văzut pălăria. Nu m-am putut 
abţine și m-am lăsat atras spre ea. 

— Mulţumesc, spuse femeia veselă, iar Kurt își dădu seama că 
era bucuroasă de reîntâlnire. Bunicule, dumnealui este Herr 
Holgersen, spuse femeia în germană. Mi-a salvat pălăria de la 
înec. Dar cred că ne așteaptă gazdele noastre, spuse apoi. 

Pe chei, lângă un Daimler cu fanioane roșii și cruci naziste pe 
ele, doi ofițeri germani fluturau din mâini pentru a le atrage 
atenţia celor doi. Unul, un maior, strigă în toată agitația aceea: 

— Herr Ritter! Aici! 

— Ah, Natalie, schau! spuse Ritter, arătând spre cei doi ofițeri, 
făcându-le cu mâna la rândul său. 

— Vă rog, chiar și așa, permiteţi-mi să vă ajut, spuse 
Nordstrum, luând cele două valize grele și ducându-le pe chei. 

Ofițerii germani se grăbiră să îi întâmpine, strângându-le 
mâinile. Nordstrum nu voia să se apropie prea tare, cu toate că 
ofiţerii erau mult prea entuziasmați de sosirea faimosului lor 
oaspete pentru a arăta chiar și cel mai mic interes față de Kurt. 

— Dacă totul este bine, atunci vă voi lăsa în compania 
gazdelor dumneavoastră, spuse Nordstrum, ridicând din umeri. 

— Vă mulţumesc din nou, spuse Natalie Ritter. 

Kurt detectă o urmă de dezamăgire în glasul ei, întrucât 
acesta era momentul în care drumurile lor urmau să se 
despartă. Dacă viaţa ar fi fost diferită, fără îndoială că 
Nordstrum ar fi găsit o modalitate de a o invita la un pahar sau 
la cină. 


VP - 232 


— Poate ne vom revedea în Rjukan? La amfiteatrul King 
Edvard Hall? spuse ea. 

— Nu se știe niciodată. Viaţa te duce unde te aștepți mai 
puţin, răspunse el, ridicând din umeri. 

Dar amfiteatrul ar fi plin de nemți și cine știe unde aveau să îl 
mai poarte pe el misiunile. 

— Vă doresc toate cele bune, spuse Kurt. Pentru pălăria și 
pentru concertele dumneavoastră, Fräulein Ritter. 

— Natalie, îi întrerupse bunicul ei. 

Ofițerii le puseseră deja bagajele în mașină. 

— La revedere, spuse Nordstrum, făcând un pas în spate. 

Ea încuviinţă din cap, trădându-și dezamăgirea. 

— La revedere. 

Aruncând o privire celor doi ofiţeri, Nordstrum se întoarse în 
mulțime pentru a fi în siguranță. Când se întoarse din nou spre 
ei, îi văzu pe Natalie și pe bunicul său urcând în mașină și, cu un 
claxon pentru a-și elibera calea, automobilul plecă. 

E stupid, își spuse în sinea lui, chiar și să te gândești la asta. 
Totuși, îi șopti numele: Natalie. 


60. 


Nordstrum petrecu întreaga săptămână în munţi, încercând să 
afle intenţiile nemților cu privire la uzină, aventurându-se în sat 
doar când Einar îl contactă, spunându-i că este urgent și că 
trebuie să îi vorbească în dimineaţa următoare. Natalie îi 
trecuse prin minte în ultimele câteva zile, dar Kurt alungase 
rapid acele gânduri. Poate că, dacă nu ar fi fost în toiul unui 
război, ar fi existat o speranţă, dar în momentul de față nu 
exista nicio perspectivă pentru ei. În plus, ea era cetăţean 
austriac, avea să plece într-o săptămână - în tot acest timp, era 
înconjurată de o companie întreagă de nemti. 

Cu toate acestea, cobori în sat de la cabana Swansu în 
noaptea concertului, așteptând în umbra clădirii Mercantile 
League, vizavi de King Edvard Hall. Nu îndrăzni să intre, desigur. 
Încă era căutat, deși trecuse un an de la raid, iar chipul lui nu 
mai era lipit pe toate ușile. Dar auzi de peste drum minunatul 
sunet al violoncelului în amfiteatru, recompensat cu aplauze 


VP - 233 


entuziaste. 

Nordstrum nu avea nicio intenţie să o întâlnească - erau mult 
prea mulţi nemți în preajmă. Totuși, se afla aici, chiar dacă nu își 
putea explica pe deplin motivul. 

După ceea ce fu convins că erau aplauzele finale, ușile 
amfiteatrului se deschiseră, iar spectatorii începură să iasă afară 
- majoritatea erau nemți de toate rangurile și câţiva Hirden, unii 
însoțiți de femei. Nordstrum simţi cum i se întoarce stomacul pe 
dos. 

Așteptă vizavi de intrarea laterală, destinată interpreţilor și 
artiștilor. Câţiva ofițeri germani și câțiva demnitari locali se 
adunaseră acolo. O voce dinăuntrul lui îi spuse să plece. Pleacă. 
Nu avea nicio treabă aici. Dar după câteva minute, ușile laterale 
se deschiseră, iar Ritter și Natalie ieșiră din sală în atenţia celor 
strânși afară. La braţul bunicului ei, femeia era frumoasă - purta 
o elegantă rochie roșie, cu o broșă pe piept, avea părul prins 
într-un coc, iar un pardesiu negru o proteja de frig. De data 
aceasta, spre amuzamentul lui Nordstrum, purta ghete 
adecvate. Zâmbetul îi era la fel de radiant ca rochia în timp ce îi 
saluta și le strângea mâinile celor care îi felicitau, nemți și 
norvegieni deopotrivă. 

Într-un moment de respiro, privirea ei rătăci spre stradă, 
oarecum dezamăgită, de parcă Natalie ar fi așteptat pe cineva 
care nu venise. 

Nordstrum ieși din umbră. Ea îl văzu, iar chipul i se lumină. 
Natalie așteptă ca el să meargă la ea, dar Kurt îi făcu semn să 
se apropie. După ce mai strânse mâinile câtorva oameni, Natalie 
îi șopti ceva la ureche bunicului său, apoi își încheie nasturii 
paltonului și traversă stradă. 

— Mă bucur să vă văd, spuse ea veselă. 

— Și eu. V-ar deranja să veniţi puţin mai aproape? spuse el, 
chemând-o din strada luminată pe alee. 

Felicitările continuau să curgă lângă intrarea laterală, astfel 
că nimeni nu păru să observe plecarea ei. 

— Aţi fost la concert? întrebă Natalie. 

— Îmi pare rău, minţi Nordstrum, nu mă pasionează muzica. 
Dar văd că acum sunteți în ton cu moda norvegiană, spuse el, 
apreciindu-i ghetele cu șireturi. 

— Da, după lecţia pe care mi-aţi predat-o, încerc din răsputeri 
să mă integrez. Vom lua cina la hotel cu gazdele noastre. 


VP - 234 


Credeţi că aţi putea să ne însoțiți? 

— Mă tem că nu, refuză Nordstrum, iar privirea îi căzu asupra 
grupului de ofițeri nemți și Hirden. Nu sunt îmbrăcat adecvat 
pentru ocazie. 

— Inţeleg, spuse ea. l-am spus lui Papa că mă doare capul și 
că ne vom întâlni la hotel. Cel puţin m-aţi putea conduce până 
acolo. 

Nu era cea mai inteligentă idee, dar Nordstrum nu voia să îi 
trezească bănuieli - sau să o dezamăgească. Mulțimea se 
dispersase acum. 

— Ar fi plăcerea mea. 

Hotelul era la aproximativ 200 m distanţă. Rjukan era un sat 
mic, astfel că Nordstrum o ghidă spre marginea drumului. Doi 
nemți trecură pe lângă ei și își ridicară beretele, salutând-o pe 
Natalie. 

— Fräulein. 

Poate fuseseră la concert. Nordstrum își feri privirea. 

— Nu păreţi în largul dumneavoastră în compania germanilor, 
observă Natalie. 

— După cum am spus, mi-au invadat ţara, zise Nordstrum. Mă 
simt așa cum se simt mulţi dintre compatrioţii mei. 

— Să știți că, pentru unii, și Austria este o țară ocupată. 
Anexarea Austriei la Germania prin Anschluss nu este pe placul 
tuturor. 

— Cu toate acestea, bunicul dumneavoastră cântă Beethoven 
și Bach pentru naziști. 

— Da, germanii vin să asculte, spuse Natalie. Un muzician 
cântă pentru publicul său. Care este publicul dumitale, domnule 
Holgersen? Cu ce vă ocupați, în afară de salvarea pălăriilor 
doamnelor? 

— Am studiat să devin inginer, înainte de război. 

— Inginer. De construcţii? Clădiri? Vapoare? 

— Mai degrabă poduri și baraje. 

— Și pentru cine aţi construi poduri sau baraje în prezent, 
dacă aţi avea ocazia? Pentru Norvegia sau pentru Reich? spuse 
ea, oprindu-se. In vreme de război, cu toţii facem lucruri fără să 
avem de ales. Sunt convinsă că înțelegeți. 

— Bineînţeles că înţeleg, spuse Kurt. Răspunsul este că, dacă 
ar fi să aleg, nu aș construi poduri sau baraje acum, spuse el 
privind-o. 


VP - 235 


Ochii ei licăreau în lumina felinarului. Oricât de cutezător ar fi 
fost gestul, dacă Nordstrum nu s-ar fi aflat în public, cu o sută 
de germani la câţiva pași distanţă, ar fi sărutat-o. 

— Cât timp veţi sta aici? întrebă în schimb, luând-o de braț și 
continuând spre hotel. 

— Mai avem un concert programat pe data de 16, duminica 
viitoare. Luni plecăm spre Oslo și Copenhaga cu feribotul de 
dimineaţă și înapoi spre casă. Sunteţi în Rjukan în perioada 
aceasta? 

Nordstrum nu răspunse imediat. Avea o misiune de îndeplinit. 
Chiar și faptul că se afla aici acum reprezenta un risc. Hotelul ei 
era chiar în faţă, iar pe măsură ce se apropiau, Kurt observă că 
erau prea mulți nemți și ofiţeri Hirden în preajmă pentru a mai 
continua să o însoțească. O îndrumă pe Natalie la adăpostul 
copertinei unui magazin. 

— Cred că ar fi mai bine să ne despărţim aici. 

— Dacă i-aș spune bunicului că durerea de cap mă împiedică 
să iau cina cu el, aţi putea cina cu mine? 

— Nu pot, răspunse el, deși nimic nu i-ar fi făcut o plăcere mai 
mare. Îmi pare rău. 

Natalie își puse mâna pe braţul lui. 

— Ei bine, sunt foarte încântată că aţi venit. Chiar mă 
întrebam dacă o veţi face. Poate ne vom revedea înainte să 
plecăm. 

— Mi-ar plăcea. 

— Și mie, spuse Natalie, ridicându-se pe vârfuri și sărutându-l 
pe obraz. Înţeleg de ce spuneţi că nu aţi putea construi poduri 
sau alte conexiuni acum, domnule Holgersen, având în vedere 
cât de secretos sunteți, adăugă ea și zâmbi forțat. 

El îi strânse mâna, apoi femeia intră în foaierul hotelului. Se 
mai întoarse o dată spre Nordstrum, zâmbindu-i, apoi fu 
întâmpinată de un grup de ofițeri germani lingușitori. 

— Ah, Fräulein Ritter... 

Ferindu-și privirea, Nordstrum porni înapoi pe unde veniseră. 
Își dorea ca acest război să se termine odată. Era sătul să își 
trăiască viaţa în umbră, ascunzându-se. 


VP - 236 


61. 


Dieter Lund asistase la concertul lui August Ritter din rândul 
al treilea al amfiteatrului, așezat lângă Trudi, care ieșea în 
evidență într-o stridentă rochie roșie comandată de la 
Copenhaga. Alături de el era și Maiorul Ficht, proaspăt numit în 
funcția de șef al echipei de securitate de la Vemork. 

Bătrânul violoncelist îi fascinase pe toţi cei din sală, cântând 
Brahms, Mozart și Beethoven și încheind cu un concert al lui 
Grieg. 

La final, publicul se ridică în picioare și izbucni în aplauze. 

Era adevărat că Lund nu știa prea multe lucruri despre muzica 
clasică. Subiectul nu îl interesase mai deloc în adolescenţă și 
nici nu avusese timp sau înclinaţie către el de atunci. lar acum 
că îi servea pe nemți, încerca să evite conversațiile în care 
aceștia discutau despre cultură sau artă. 

Dar dacă știa un lucru, acela era că nu văzuse niciodată o 
femeie mai frumoasă decât nepoata violoncelistului. În timpul 
concertului nu fusese capabil să își ia ochii de la ea, femeia 
stând la balconul de deasupra lor. O întâlnise, din moment ce 
Lund făcea parte din delegaţia de întâmpinare a celor doi 
oaspeți în Rjukan, și se oferise să le facă șederea acolo cât mai 
plăcută. Le propusese chiar un tur privat al minunatei regiuni. 

În timp ce o privea, având grijă să îi zâmbească de 
complezenţă și soţiei lui din când în când, lui Lund nu îi venea a 
crede gândurile nebunești care îi zburdau prin minte. 

Mai târziu află că se numără printre cei invitaţi să cineze cu 
August Ritter și nepoata sa la Prinzregent Hotel. Era o onoare 
chiar și simplul fapt că fusese luat în considerare, Lund știa 
acest lucru. Printre demnitarii invitaţi se aflau Muggenthaler, 
șeful Gestapoului, Josef Terboven, atașatul civil german în 
Norvegia, și liderii delegaţiei culturale germane. Trudi nu fusese 
invitată, întrucât niciunul dintre ceilalţi ofiţeri nu își adusese 
soţia, iar pe Lund nu îl deranja acest lucru. lar când o văzu pe 
Natalie Ritter coborând dealul dinspre amfiteatru spre hotel, 
simţi cum i se face pielea de găină pe brațe. Se gândi ce să îi 
spună, mai ales că femeia avea să stea câteva zile aici. Se 
mustră în sinea lui că permisese unor fantezii să interfereze cu 
gândurile despre munca reală pe care o avea de făcut. 


VP - 237 


Când femeia intră în foaier, Lund observă un bărbat la 
aproximativ 20 m în susul străzii, urcând dealul. Pentru o clipă, 
căpitanul avu senzaţia că îl cunoaște, dar apoi bărbatul dispăru. 
lar ea era aici, radiantă ca întotdeauna, distrăgându-i atenţia. 

— Fräulein Ritter..., spuse Lund, strângându-i mâna. 

Apoi ceilalți demnitari o luară cu asalt și o conduseră în salon. 

După cină, Lund o luă deoparte, întrucât gândul acela nu îi 
dădea pace. 

— Dacă îmi permiteţi să întreb, Fräulein, cine era bărbatul cu 
care v-am văzut când aţi venit la hotel? 

— Doar un prieten, răspunse Natalie Ritter. L-am cunoscut în 
drum spre Rjukan. 

— lar acest prieten are un nume? o presă Lund, depășind 
delicata graniţă între politeţe și insistență. L-am putea invita să 
ni se alăture la o plimbare. 

— Poliţia de pe aici pune mereu asemenea întrebări 
îndrăznețe cu privire la lucrurile personale, căpitane...? ripostă 
ea. 

— Lund, spuse el, plecându-și din nou capul. 

— Da. Căpitane Lund. Să lăsăm lucrurile așa, este un simplu 
prieten. L-am cunoscut în călătoriile mele. Dacă poliţia are 
nevoie de mai multe informații, sunt convinsă că bunicului meu 
i-ar face plăcere să mă însoțească la secţie. 

Lund zâmbi. Fata nu era doar frumoasă, avea și personalitate. 

— Nu va fi necesar, spuse el, făcând un pas înapoi. Doar că 
am avut impresia că îl cunosc de undeva. Scuzele mele, 
Frăulein, dacă, într-un fel, v-am... 

Un maior SS interveni, farmecul lui captivant distrăgându-i 
atenția lui Natalie. Lund rămase de unul singur, simțindu-se 
ignorat - senzaţie familiară, care începu să îi apese pieptul. 
Apoi, dintr-odată, un chip îi apăru în minte, asemenea unui nor 
cenușiu abătându-se asupra munţilor, prevestind ploaie chiar și 
în cele mai însorite zile. L-am cunoscut în călătoriile mele. Un 
chip pe care Lund și-l alungă din minte, distras de toastul care 
era ţinut în acel moment. O privi pe femeie înconjurată de 
ofițerii aceia lingușitori, convingându-se în sinea lui că era 
imposibil să fie el. 


VP - 238 


62. 


Nordstrum agrease să se întâlnească cu Einar în ziua 
următoare, astfel că petrecu noaptea într-un depozit din Rjukan, 
în odaia administratorului. Dimineaţă luă autobuzul spre Vigne. 
Mașina era plină cu oameni care mergeau la muncă. Se întâlni 
cu Einar în mașina lui, în drum spre serviciu, în Mosvatn. 

Nu se mai văzuseră de luni întregi, din ziua în care Nordstrum 
încercase să își elibereze tatăl. 

— Ce ai mai făcut, Kurt? îl întrebă prietenul lui. Probabil că îţi 
place treaba pe care o ai de făcut, pentru că arăţi puţin diferit 
față de ultima dată când te-am văzut. 

— Diferit? 

Nordstrum era îngrijit; își tunsese puțin și barba. 

— Nu știu..., spuse Einar, privindu-l lung. Fericit, cumva. 

— Cine știe? Probabil vremea bună din ultimul timp e de vină. 

— Ei bine, mă tem că ceea ce îţi voi spune nu te va bucura 
prea tare. Am auzit din interiorul uzinei că nemții plănuiesc să 
mute rezervele de apă grea în Germania. 

— În Germania? Când? 

Acest lucru însemna că obţinuseră suficient produs pentru 
scopul lor. 

— În curând, poate într-o săptămână. Omul meu nu știa 
exact. 

— O săptămână? Ești sigur? 

Intr-un timp atât de scurt, era practic imposibil ca Anglia să 
organizeze o tentativă de a-i împiedica. 

— Sursa mea a spus că au închis compresoarele și că sunt în 
proces de drenare al celulelor. Se pare că până acum au obţinut 
un inventar de aproximativ 5 tone. 

— Cei de la SOE nu se vor bucura prea tare când vor afla, zise 
Nordstrum. 

— Ar fi trebuit să se gândească la posibilitatea asta când au 
bombardat uzina într-un mod atât de nesăbuit. Ce altă opţiune 
mai aveau nemții? Noi le-am forțat mâna. 

Nordstrum încuviinţă din cap și oftă. 

— Locul colcăie de SS acum. Noile măsuri de securitate fac 
aproape imposibil accesul unei alte echipe înăuntru. Chiar dacă 
am reuși să strângem una... 


VP - 239 


— Da, i-am informat despre asta, spuse Einar. 

— Și ce au răspuns? 

— Poftim... 

Einar scoase din buzunar un mesaj scris de mână, de la însuși 
Tronstad, și i-l întinse. 


Transportul nu poate părăsi ţara sub nicio formă. 
Organizaţi o echipă locală și acţionați. 
Mult noroc tuturor. 


— Mult noroc tuturor..., spuse Nordstrum, râzând ironic și 
înapoindu-i mesajul lui Einar. 

— Eşti singurul agent antrenat din zonă, Kurt. Cine altcineva 
mai există? Eu nu am tras niciodată în viaţa mea cu un pistol. 

O săptămână? Poate că o echipă de 30 sau 40 de soldați 
comando ar putea reuși să intre în camera de electroliză, dar 
două sau trei persoane ar fi nimicite înainte să intre în uzină. 
Desigur, mai exista și drumul spre Germania - ruta ar putea 
avea numeroase puncte vulnerabile. 

— Ai idee cum vor să transporte marfa? 

— Nu, este secret, la fel și data exactă. Dar știm amândoi că 
există o persoană în interior care ar trebui să știe lucrurile astea. 

Einar opri mașina în faţa staţiei de autobuz care ducea înapoi 
în Rjukan. Nordstrum știa exact la cine se referea prietenul său. 
Era marți. Miercuri era ziua cu bomboane de ciocolată. 

— Cred că a venit momentul să vedem cât de departe poate 
merge loialitatea bunului nostru inginer. 


63. 


Târziu în după-amiaza aceea, telefonul sună în biroul lui Alf 
Larsen de la uzină. Cu toate pregătirile în desfășurare pentru 
transferul rezervei de apă grea, inginerul abia dacă părăsise 
încăperea în ultimele două zile. 

— Inginerul-șef Larsen...? 

— Cine este? 

— Mă întrebam dacă ești pregătit pentru o seară de bridge? 
Ti-am spus că voi suna de îndată ce se va organiza un joc. Este 


VP - 240 


unul plănuit pentru seara aceasta. 

— Seara aceasta? Voi lucra, răspunse inginerul, inima 
tresărindu.-i. 

Bărbatul știa exact cine este la telefon. Supraveghetorul său 
de la Gestapo, Căpitanul Stauber, ridică privirea de la biroul din 
colțul opus al camerei. 

— Te sfătuiesc să ajungi la partida aceasta, spuse apelantul. 
Cei mai buni jucători din zonă vor fi prezenți. 

_ Larsen trase de timp cât de mult putu, neștiind ce să spună. 
In cele din urmă, trase scurt aer în piept și întrebă în șoaptă: 

— Unde? 

— La locul obișnuit. Ce spui de ora opt? 

— Opt e bine, bâigui Larsen, pretinzând că notează pe hârtie. 

— Deci putem conta pe dumneata, inginer Larsen? Locurile se 
ocupă rapid. 

Larsen aruncă o privire spre căpitan și dădu pagina raportului 
pe care îl avea în față. 

— Voi face tot posibilul să ajung. 

— Tot posibilul, inginer Larsen...? 

— Da, voi îi acolo, spuse el, apoi închise. 

— Ce-a fost asta, Herr Larsen? îl întrebă Stauber, un polițist 
din Dresda, scund, palid și atât de dolofan, încât părea complet 
nelalocul său în uniforma neagră a Gestapoului. Eşti puţin cam 
tras la faţă. 

— Doar bridge, Herr Maior, spuse inginerul, dregându-și glasul 
și ștergându-și sudoarea de pe frunte. 

— Bridge...? 

— Da, Herr Căpitan, bridge. Dumneavoastră jucaţi? 

— Nu, inginer Larsen, mă tem că nu. 

— E o distracţie binevenită pentru toată lumea. Ar trebui să 
învăţaţi și dumneavoastră cândva. 

e 

În seara aceea, Larsen rămase la birou până la ora opt fără un 
sfert. Cu câteva minute înainte, câinele de pază al Gestapoului, 
Stauber, se plictisise sau i se făcuse foame și se retrăsese 
pentru restul nopții. 

Larsen era indecis. Se uitase la ceas de cel puţin zece ori, 
timpul trecea cu viteza melcului. În cele din urmă veni 
momentul, așa că își făcu ordine pe birou și își strânse lucrurile 
în servietă. 


VP - 241 


Ar fi putut, pur și simplu, să nu participe. Nu îl aveau cu nimic 
la mână, nu îl puteau forţa să-i ajute. Ar fi fost alegerea cea mai 
înțeleaptă. 

Dar în cele din urmă, își completă rapoartele și le puse 
deoparte, apoi scoase o foaie dintr-un dosar pe care scria 
CHESTIUNI PERSONALE și o ascunse în buzunarul hainei. Își luă 
la revedere de la administratorul de noapte, ca întotdeauna, și 
conduse până acasă un inginer chimist din stafful său, care 
locuia la mică distanţă de centrală și găzduia partide de bridge 
în fiecare sâmbătă-seară. 

Trase Opelul lângă casa din piatră, asigurându-se că nu îl 
urmărise nimeni, și opri motorul. Simţea palpitaţii violente în 
piept, care îi spuneau parcă să nu depășească limita. Inima i se 
zbătea în piept ca și cum ar fi vrut să iasă, dar corpul îi era 
paralizat, incapabil să se miște. 

În acel moment, portiera pasagerului se deschise, iar pe 
scaunul din dreapta urcă bărbatul cu care se întâlnise în urmă 
cu două săptămâni. 

— Îmi pare rău să te dezamăgesc, inginer Larsen, dar mă tem 
că jocul din seara asta a fost anulat. 

— Vă jucaţi cu focul, contactându-mă în felul acesta. Știţi că 
sunt supravegheat? 

— Cu toţii suntem zilele astea, inginer Larsen, spuse 
Nordstrum. Și totuși ești aici. 

— Am venit doar ca să vă spun să nu mă mai contactaţi la 
birou. Securitatea este mult prea strictă. 

— Da? Eu cred că ai venit pentru că știi exact de ce informaţii 
avem nevoie de la dumneata. Stocurile de oxid de deuteriu sunt 
transferate înapoi în Germania. Și cred că dumneata știi cum. Și 
când. 

Larsen trase adânc aer în piept și își rezemă capul de tetieră. 

— Timpul e scurt, inginer Larsen, și nu are rost să fii loial unor 
oameni care, la fel de simplu, te-ar putea împușca după ce se va 
termina totul. 

— Da, răspunse omul, oftând greoi în cele din urmă. 
Transportul pleacă sâmbătă, cred. 

— Nu poţi să crezi, inginer Larsen. Trebuie să fim siguri. 

— Sâmbătă, repetă bărbatul, mai ferm de data aceasta. 

Patru zile. 

— Au suficient material ca să facă treaba? insistă Nordstrum. 


VP - 242 


— Adică să construiască o armă? spuse Larsen, ridicând din 
umeri. Sunt inginer chimist, nu savant în domeniul nuclear. Va 
trebui să îi adresați această întrebare prietenului vostru 
Tronstad, în Anglia. Dar nemţii au 157 de canistre de suc. Unele 
cu un nivel mai ridicat de concentraţie, altele mai diluate. 
Acestea din urmă vor avea nevoie de rafinare ulterioară. Vor 
muta marfa din uzină cu trenul, în cilindri chimici mari, cu 
inscripția LEȘIE POTASIU, pentru a nu atrage atenţia. Apoi îi vor 
încărca pe feribotul spre Tinnoset. 

Cu trenul... Sub pază strictă, fără îndoială. Ar fi dificil pentru o 
echipă mică să distrugă încărcătura. 

— Am putea ajunge la cilindri înainte? 

— Adică la uzină? spuse Larsen, negând din cap. Nicio șansă. 
Au trecut vremurile acelea, acum securitatea este mult prea 
strictă. Au adus trupe SS de elită pentru a supraveghea totul, nu 
ca incompetenţii aceia dinainte. Fiecare angajat are un 
supraveghetor, chiar și eu. Nici măcar nu te poţi apropia de 
camera de electroliză fără permis. Ar fi nevoie de o armată 
întreagă pentru a introduce explozibilul în clădire. 

— Atunci trebuie să cunoaștem ruta. Ai spus că sucul va fi 
transportat cu trenul. Trenul către...? 

— Ți-am spus și data trecută... Nu sunt eroul pe care îl 
căutați. 

Inginerul-șef își dădu părul de pe frunte, în timp ce sudoarea i 
se prelingea pe gât. 

— Nu caută nimeni un erou, inginer Larsen. Doar pe cineva 
care nu se teme să se împotrivească naziștilor și să facă ceea ce 
trebuie făcut. Trenul către unde, am întrebat. 

Larsen își dădu jos ochelarii de la ochi și oftă îndelung, 
aproape nostalgic. 

— Ştii, tot ce mi-am dorit întotdeauna să fac a fost să stau în 
spatele unui birou cu cifrele mele. Îmi plac cifrele. Toată viaţa, 
ele mi-au fost singurii prieteni adevăraţi. Nici măcar nu mi-am 
dorit vreodată slujba asta. 

— Îmi pare rău pentru cum ne pune soarta în locuri în care nu 
vrem să fim, spuse Nordstrum, așteptând nerăbdător. 

Larsen rămase tăcut pentru o vreme, cu privirea pierdută 
înainte. Apoi, într-un final, băgă mâna în buzunar, afișând un 
zâmbet oarecum filosofic. 

— Probabil voi fi împușcat pentru asta..., spuse el, întinzându- 


VP - 243 


i o hârtie lui Nordstrum. 

Kurt o scană rapid cu privirea. Avea o svastică în susul paginii 
inscripționate cu următoarele cuvinte: DOAR PENTRU 
PERSONALUL AUTORIZAT. STRICT CONFIDENȚIAL. Citi doar 
primele câteva rânduri, apoi împături hârtia și i-o înapoie lui 
Larsen. 

— Păstreaz-o, e o copie, spuse acesta. 

— Poate că nu ești un erou, zâmbi Nordstrum punând mâna 
pe umărul inginerului-șef, dar ești incredibil de aproape de a 
deveni unul. 

— Acum lasă-mă să plec. Păcat că s-a anulat jocul, mi-ar fi 
prins bine o seară de bridge. Dar nu putem sta aici toată 
noaptea. 

— Inainte de a pleca, trebuie să știi că este posibil să avem 
nevoie de mai mult. 

— V-am dat ce vă trebuie. Nu există mai mult, spuse Larsen, 
privindu-l iritat. Acum depinde de voi să faceţi ceea ce aveţi de 
făcut. 

— Dumneata cunoști importanţa acestei situaţii mai bine 
decât oricine altcineva, în caz că încărcătura ajunge în 
Germania. 

Sângele îi urcă în obraji lui Larsen, iar inginerul încuviinţă din 
cap. 

— Sincer, nu știu dacă sunt capabil să fac mai mult. 

— E posibil să te surprinzi pe tine însuţi într-un final, inginer 
Larsen. Mergem cât de departe credem că suntem capabili să o 
facem, dar când situaţia o cere, mergem și mai departe. Așa 
stau lucrurile cu noi toți. 

— Sună foarte simplu, spuse inginerul oftând. Dar să o pui în 
practică e cu totul altă chestiune. Acum te rog să ieși din 
mașină. Nu voi mai fi nimănui de niciun folos dacă naziștii te 
găsesc aici. 

Nordstrum deschise portiera. 

— Vom lua din nou legătura cu dumneata. Știi asta, da? 

Cravata inginerului era strâmbă, părul îi era ușor umed de 
sudoare, iar gâtul, subţire ca un creion. Nu era tocmai genul de 
om pe care Nordstrum ar fi ales vreodată să se bazeze. 

— Cred că ai fost foarte clar în această privință. 

Kurt băgă hârtia împăturită în jachetă și cobori din mașină. 

— Imi pare rău, dar nu arăţi prea bine, inginer Larsen. 


VP - 244 


— Știu. Toată lumea mi-a spus asta astăzi. 
64. 


La trei ore după ce Nordstrum și Einar transmiseră în Anglia 
conţinutul documentului strict secret furnizat de Larsen, primiră 
răspunsul din partea SOE: 


Chestiunea a fost discutată la cel mai înalt nivel. Au 
fost luate în calcul cu cea mai mare atenţie toate 
posibilele represalii, dar considerăm că este vital ca 
substanţa să fie distrusă în tranzit. Sperăm că se va 
putea face fără rezultate prea dezastruoase. 
Transmitem cele mai bune gânduri și urări de succes. 


Einar îi dădu mesajul lui Nordstrum, care râse cinic. Nu era 
timp pentru organizarea unei noi echipe sau a unui raid din 
exterior. Nu existau opțiuni militare, nici sprijin. Doar o bătaie 
încurajatoare pe spate: Cele mai bune gânduri și urări de 
succes. Soarta singurului lucru care îi ţinea treji noaptea pe 
Churchill și Roosevelt căzuse pe umerii celor doi prieteni. 

Nordstrum își scoase bricheta și privi cum marginile hărtiei 
fură învăluite de flacără. 

— Patru zile, spuse el. Nu avem prea mult timp. 

Dar nu-i trecu nicio clipă prin cap să dea înapoi sau să refuze. 

lar orice gând fugar către Natalie se pierdu în zare, odată cu 
cenușa mesajului ars. 

(J 

Miercuri și joi se întâlniră după muncă. Larsen fusese de acord 
să se implice total. SOE decise ca Einar să stea pe tușă de data 
aceasta, din moment ce el rămăsese singura legătură radio din 
zona Rjukan și din pricina slujbei pe care o avea la barajul 
Mosvatn - poate că într-o zi vor avea nevoie să îl arunce în aer. 
Dar Einar era implicat în planificare. 

În tranzit. Acum știau ruta: încărcătura urma să plece cu 
trenul de la Vemork la Mael, apoi să traverseze lacul cu feribotul 
spre Tinnoset, după care cu un alt tren spre Nottogen (două 
trenuri, de fapt, pentru a-l masca pe cel real, cu încărcătura), iar 


VP - 245 


într-un final, spre Skien. Urma apoi să traverseze Marea Nordului 
spre Hamburg cu un cargobot, probabil însoţit de un convoi 
naval. Acum trebuiau să găsească un punct slab undeva pe 
parcursul traseului. 

O opţiune era să arunce în aer trenul între Vemork și Rjukan. 
Larsen menţionă că trenul urma să treacă pe lângă depozitul de 
explozibil al centralei Norsk Hydro, unde erau stocate 2000 de 
kg de dinamită. De obicei, depozitul nu beneficia de o 
supraveghere prea strictă, dar nemţii își luau toate măsurile de 
precauţie posibile pentru ziua de sâmbătă, după cum observă 
Larsen - cine știe câţi gardieni aveau să fie desemnaţi să 
păzească depozitul în ziua respectivă? Pentru a se asigura de 
distrugerea canistrelor, Nordstrum spuse că explozia va trebui 
să aibă loc în același moment în care încărcătura trecea pe 
lângă depozit. Ceea ce putea fi simplu de realizat, explică el, cu 
ajutorul unui detonator montat pe șine. Dar exista riscul ca 
nemții să trimită o locomotivă pe post de momeală înaintea 
trenului și explozibilul să detoneze prematur. 

Opţiunea mai viabilă era să atace trenul undeva între 
Tinnoset și Nottogen. Dar Nordstrum știa că un atac direct ca 
acesta ar trebui lansat de o echipă numeroasă și foarte 
organizată. lar Larsen spuse că trenul de transport avea să 
conţină și produsele pe bază de amoniac ale uzinei. Dacă 
acestea ar exploda în apropiere de Nottogen, ar reprezenta un 
pericol serios pentru populaţia de acolo. 

Atacul asupra cargobotului din Marea Nordului, pe cale 
aeriană sau cu ajutorul unui submarin, era ultima soluţie, în 
eventualitatea eșuaării celorlalte. Dar cu siguranţă că vasul avea 
să fie protejat de un convoi naval, iar ei nu puteau controla 
acest lucru. 

— Mai există o opţiune despre care nu am vorbit, zise 
Nordstrum când atmosfera atinse apogeul disperării. 

— Și aceasta este...? întrebă Larsen. 

— Să aruncăm în aer feribotul de îndată ce apa grea este 
încărcată la bord, să îl trimitem pe fundul lacului Tinnsjo. 

— Feribotul..., spuse Einar, curios și indignat deopotrivă. Ca 
să facem asta, ar trebui să ne strecurăm la bord cu o noapte 
înainte și să montăm explozibilul. În dimineaţa aceea ar fi prea 
multă agitaţie și lume în jur. Ca să nu mai spunem de gardieni, 
fără îndoială. 


VP - 246 


— Gardienii pot fi distrași, spuse Nordstrum, ridicând din 
umeri. Sau reduși la tăcere. Complicat ar fi faptul că am avea 
nevoie de un fitil cu detonare întârziată, pentru a ne asigura că 
explozia se va petrece la locul potrivit. In mijlocul lacului, pentru 
ca încărcătura feribotului să nu poată fi salvată. Și da, ar trebui 
să montăm explozibilul cu o noapte înainte. 

— Explozibil? Fitiluri? De unde aţi putea face rost de 
asemenea materiale aici? îi privi Larsen sceptic. 

— Asta nu e o problemă, spuse Nordstrum. 

De fapt, aveau tot explozibilul de care aveau nevoie, plus 
adezivul care le rămăsese de la primul raid și care acum zăcea 
îngropat undeva în vidda. 

— Mai este o problemă. Ai spus că transportul este programat 
pentru sâmbătă? îl întrebă Einar pe Larsen. În zilele de sâmbătă 
sunt programate mereu două călătorii cu feribotul. Cu două vase 
diferite. Va trebui să știm exact pe care feribot va fi încărcată 
apa. Și dacă feribotul respectiv petrece noaptea la docuri în 
Tinosset și traversează lacul sâmbătă dimineață? Nu am putea 
să ajungem la el. 

— Corect, spuse Nordstrum gânditor. Dar sunt destul de sigur 
că în zilele de duminică se face doar o călătorie. Ca să nu mai 
spunem că ar fi mai puţini civili la bord, zise el, privindu-l pe 
Larsen. Crezi că ai putea să amâni transportul cu o zi? 

— Ce-ar fi să-l rog direct pe șeful Gestapoului, Muggenthaler? 
Supraveghează el însuși transportul. Sunt sigur că i-ar face 
plăcere să-și adapteze planul pentru tine, spuse Larsen 
sarcastic. 

— Alf. 

Nordstrum încercă să îl calmeze pe bărbat. 

— Imi pare rău, dar nu sunt făcut pentru treaba asta, zise 
inginerul, scoțându-și batista și ștergându-și fruntea de sudoare. 

— Dar crezi că ai putea să o faci, Alf? repetă Nordstrum. 

După ce se gândi câteva momente, Larsen oftă exasperat, 
ridicând din umeri. 

— Incă drenăm celulele. Produsul finit trebuie testat pentru 
nivelul de concentraţie și apoi stocat în canistrele speciale. Este 
posibil să putem încetini ritmul. Ar fi greu să afle cineva că o 
facem intenţionat. Duminică, spui? 

— Ne-ar fi de un ajutor imens, spuse Nordstrum, bătându-l pe 
umăr. 


VP - 247 


— Îţi dai seama măcar ce sugerăm aici...? spuse Einar, 
împingându-și scaunul în spate și ridicându-se. Duminică sau 
sâmbătă, tot vor fi zeci de civili la bord. Vrem să scufundăm 
feribotul. Este evident că mulţi dintre acei oameni nu vor 
supravieţui. Vorbim de femei și copii, Kurt. 

— Și dacă nu îi oprim pe nemți, spuse Nordstrum, știi mai bine 
ca oricine că ar putea muri zeci de mii de oameni nevinovaţi. 

— Da, dar nu norvegieni. 

— Dar la fel de nevinovați. Einar, ascultă, știi că nimeni nu 
vrea mai mult ca mine să cruţe vieţi inocente. Poate am putea 
seta explozia în așa fel încât feribotul să se scufunde într-un 
ritm lent. Am putea monta explozibilul la prova, unde vor fi 
amplasați cilindrii cu apă grea. De îndată ce carena ar lua apă, 
feribotul s-ar înclina în faţă, iar cilindrii ar plonja în lac. Astfel, ar 
dura mai mult până când vasul s-ar scufunda complet. Dacă 
sincronizăm corect explozia, până pe fundul lacului sunt 400 m. 
Nimeni nu va reuși să recupereze cilindrii. 

— Da, oxidul de deuteriu este mai greu decât apa obișnuită, 
în teorie, confirmă Larsen. Ar trebui să se scufunde, fără 
îndoială. 

— Ar minimiza numărul victimelor. Partea dificilă ar fi să 
setăm explozibilul astfel încât să se declanșeze exact la 
momentul potrivit. Avem doar fitiluri scurte. Vom avea nevoie 
de un cronometru adevărat. Poate un ceas deșteptător, spuse 
Nordstrum. Sau două. 

— Bine, spuse Einar, încuviințând din cap. Dar tot trebuie să 
ne furișăm pe feribot cu o noapte înainte. 

— Adică să mă furișez, îl corectă Nordstrum. Conform 
ordinelor, tu nu ai ce căuta prin preajmă. Dar da, e posibil să 
avem nevoie de cineva care să le distragă atenţia gardienilor. 
Dacă va fi nevoie, știu ce să fac. 

— Știţi că dacă atacul ăsta chiar va avea loc, spuse Larsen, 
acum de-a dreptul palid, vor ști într-o secundă că am fost 
implicat. Fără îndoială, voi fi pus la zid în ziua următoare și 
împușcat. 

— Da, este o posibilitate, spuse Nordstrum. 

— Sunt de acord, spuse Einar. 

Inginerul-șef căscă ochii. 

— Vă mulțumesc pentru grijă. 

— Dar ai dreptate, Rjukan nu va mai fi un loc sigur, zise 


VP - 248 


Nordstrum. Eu voi porni spre Suedia după aceea. Știi să schiezi? 

— Nu sunt tocmai un campion, dar da, răspunse inginerul. Am 
petrecut ceva timp în munți. 

— Atunci, să îţi faci un bagaj în noaptea aceea, și să fie mic. 
Vei veni cu mine. 

— În Suedia? spuse Larsen, privind în gol. Toată viaţa am trăit 
aici, nu cunosc niciun alt loc. 

— Și e posibil să te întorci aici, spuse Nordstrum, ca erou, 
dacă planul nostru va avea succes. Dacă nu, ce mai contează? 
Totul va fi pierdut. 

— Deci ne-am înțeles? întrebă Einar, privindu-i pe amândoi. 
Rămâne feribotul. Duminică... Alf, te ocupi de amânarea 
transferului cu o zi? 

— Duminică, spuse Larsen, încuviinţând din cap. Mă ocup. 
Auziţi la mine, vorbesc de parcă aș fi cine știe ce agent secret. 

— Facem noi unul din tine, spuse Einar. În regulă, voi informa 
Anglia de planul nostru. 

— Încă un lucru, spuse Nordstrum. Mi-ar prinde bine încă un 
om. De preferat, cineva cu niște cunoștințe despre explozibile. 
Și care cunoaște zona. 

— Știi că mi-ar plăcea să fiu eu acela, zise Einar. Dar m-au 
legat la mâini. Și, sincer să fiu, Kurt, nici măcar n-am apăsat 
vreodată un trăgaci. 

— Nici eu, spuse Larsen, iar Einar și Nordstrum îl priviră lung. 
Doar în caz că vă întrebaţi, adăugă inginerul. 

— Sunt surprins să aud asta, agent Larsen. Ai recomandări 
atât de bune. 

Larsen ridică umil din umeri. 

— M-am gândit doar să vă spun. 

— Întreabă în Anglia, îi spuse Nordstrum lui Einar. Ei trebuie 
să aibă oameni. Trebuie să fie cineva disponibil. 

— Voi întreba. 

O zi mai târziu, planul lor primi aviz favorabil din partea SOE. 
Și îl informară pe Einar că da, exista cineva în zonă care se 
potrivea descrierii persoanei de care au nevoie. 

Se dovedi a fi cineva pe care Nordstrum îl cunoștea deja 
foarte bine. 


VP - 249 


PARTEA A TREIA 


FERIBOTUL 
65. 


Nordstrum și Ox se întâlniră la cabana Swansu, unde echipa 
Gunnerside petrecuse prima noapte după raidul de la Norsk 
Hydro. 

— Ai spus că vrei să faci mai mult decât să trimiţi mesaje, îi 
zise Nordstrum. 

— La ce te gândești? 

— Știi să folosești un pistol? 

Barba deasă a lui Ox tremură când bărbatul rânji. 

— Se topește gheaţa în iulie? 

Dezgropară împreună ghiozdanul lui Stromsheim, care 
conţinea explozibilul și fitilurile rămase, pe care le îngropaseră 
în apropierea cabanei după raid, în urmă cu un an. 

Nordstrum știa că vor fi nevoiţi să încropească dispozitive mai 
complexe, întrucât fitilurile rămase aveau doar două minute. 

Duseră explozibilul în oraș și îl depozitară acasă la Alf Larsen, 
care era acum un membru cu normă întreagă al echipei. 

— Ai putea să îmi faci rost de un ceas deșteptător? întrebă 
Nordstrum. 

— S-ar putea să am unul pe undeva, spuse inginerul. 

— Voi avea nevoie de două. lar tocul ăla de vioară de acolo... 

Era proptit de un perete al debaralei unde ascunseseră 
explozibilul. 

Larsen ridică umil din umeri. 

— Cântam când eram mic. 

— M-aș putea folosi și de el, dacă mi-l împrumuţi. 

— Și tu ai cântat la vioară? întrebă Larsen. 

— Nu, spuse Nordstrum, zărind pușca Sten a inginerului. Poţi 
să păstrezi vioara. 

e 
În ziua următoare, joi, purtând haine de lucru vechi și cu tocul 
VP - 250 


pentru vioară al lui Larsen în mână, Nordstrum luă autobuzul 
spre Mael până la debarcaderul pentru feriboturi. 

Trei feriboturi circulau de obicei pe lac. Nordstrum verifică 
orarul afișat lângă ghișeul pentru bilete și văzu că vasul care 
circula în dimineața de duminică, la ora 10, era Hydro, o veche 
navă cu elice, cu două coșuri de fum gemene, datând din 1920. 
Kurt călătorise de multe ori cu acest feribot. 

Hydro era programat să traverseze lacul și în ziua respectivă, 
la ora 15:00. 

Vagonul-platformă care urma să transporte cilindrii cu apă 
grea de la Vemork avea să fie descărcat din tren la terminalul 
adiacent debarcaderului. Apoi urma să fie mutat de o 
locomotivă de manevră la prova feribotului și debarcat din nou 
în Tinnoset. Nordstrum nu știa, în acest moment, dacă 
încărcătura va fi adusă de la Vemork duminică-dimineaţța sau cu 
o seară înainte. Oricum ar fi fost, fără îndoială că avea să fie sub 
pază strictă. 

— Un bilet către Tinnoset, îi spuse Nordstrum bărbatului de la 
ghișeu, care avea o barbă neîngrijită și o beretă bleumarin pe 
cap, dându-ţi impresia că lucrează acolo de zeci de ani. 

— Doar dus? 

— Nu, dus-întors. 

— Patru coroane. 

Nordstrum împinse prin orificiul din geam patru monede de 
câte o coroană. 

— Nyt turen, spuse agentul, ștampilându-i biletul. Călătorie 
plăcută. 

Mai erau douăzeci de minute până la plecare, astfel că 
Nordstrum își luă tocul pentru vioară și așteptă pe ponton, în 
timp ce câţiva pasageri începură să se îmbarce. Îi era foame, 
așa că își cumpără o specialitate locală de patiserie, de la un 
vânzător ambulant. Era o zi senină, iar mulţimea adunată acolo 
era destul de numeroasă - familii, muncitori. Chiar și patru 
ofițeri germani - un maior, un căpitan și doi locotenenţi - care 
urcară la bord trecând pe lângă controlorul de bilete și fluturând 
arogant din mână. 

Cu trei minute înainte de plecare, comandantul feribotului 
sună din horn de trei ori și strigă: 

— Toată lumea la bord! 

Nordstrum mototoli ambalajul cornului și îl aruncă în cel mai 


VP - 251 


apropiat coș de gunoi. Pe rampă, îi arătă biletul controlorului și 
se îmbarcă. 

Apoi mai dură opt sau nouă minute, până când fu încărcată 
niște marfă de ultim moment și se îmbarcară și câţiva întârziaţi. 
Nordstrum se așeză în compartimentul de sus, cât mai departe 
de grupul de ofițeri germani. Auzise cum, în ultima vreme, 
oamenii erau opriţi pentru verificări ale actelor de identitate și 
pentru inspecția pachetelor mari. Tot ce trebuiau să facă era să 
îl întrebe și pe el ce are în tocul de vioară. Nordstrum nu ar fi 
avut de ales decât să dezlănţuie o rafală de gloanţe în jur. 

Odată ce se îndepărtă de debarcader, feribotului îi luă 
aproximativ 35 de minute să ajungă în mijlocul lacului. În acest 
punct, și pe parcursul următoarelor 10 minute, adâncimea apei 
depășea 400 m. Nordstrum se gândi că, dacă ar putea plasa 
explozibilul la prova, odată ce ar exploda și s-ar umple cu lichid, 
pupa s-ar ridica din apă, făcând astfel vagonul-platformă să se 
răstoarne direct în lac, împreună cu cilindrii de apă grea. 
Încărcătura era imposibil să mai fie recuperată de la această 
adâncime. 

Nordstrum calculă că ar trebui să seteze cronometrul la 
aproximativ 45 de minute după plecarea de la debarcader, 
compensând astfel o posibilă întârziere de 5-10 minute. Asta ar 
însemna ora 10:45 dimineața. Cu cinci minute în plus sau în 
minus, oricum adâncimea apei tot ar fi suficientă pentru scopul 
lui. Kurt mai observă și că Tinnsjo era un lac alungit și îngust, de 
forma unui deget. Chiar și în mijlocul său, nu erau mai mult de 
aproximativ 200 m pană la ambele țărmuri. Se gândea că astfel, 
dacă feribotul s-ar scufunda într-un ritm lent, localnicilor nu ar 
trebui să le fie greu să îi salveze pe majoritatea celor de la bord. 
Dar nu prea lent, își spuse în sinea lui, pentru ca nemții să nu își 
poată salva preţioasa încărcătură. 

Aruncă o privire pasagerilor de la bord - oameni care se 
întorceau de la muncă sau care își vizitau familiile de pe ţărmul 
opus. Unii stăteau retrași, fumând sau citind, alţii vorbeau și 
râdeau în grupuri. Membrii echipajului doar își făceau treaba - 
nu aveau nicio legătură cu situaţia, dar din păcate duminică 
dimineaţa se vor afla în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. 
Panica avea să preia controlul. Evident, unii dintre ei vor muri. 
Nordstrum văzuse deja mulți oameni nevinovaţi pierind în acest 
razboi - Anna-Lisette, tatăl lui. Totuși, miza făcea necesar acest 


VP - 252 


atac. Chiar și Einar înţelesese că nu aveau de ales. Erau fie 10- 
20 de victime, fie 10-20 de mi; - o sută de mii, poate. 

Oare într-o bună zi, în loc să fie privit ca un patriot, ca o 
persoană care își făcuse datoria, avea să fie privit ca un 
criminal? Ca un ucigaș al unor civili nevinovați, cu nimic mai bun 
decât naziștii? Dacă ar exista un Dumnezeu, zece mii de vieţi 
nevinovate, chiar o sută de mii, ar valora cu adevărat mai mult 
decât doar 10 sau 20? se întrebă el. Sau o viață este același 
lucru cu o mie? Sau cu zece mii? 

Era dificil să calculezi asemenea lucruri. El era doar un soldat 
și avea ordin să distrugă încărcătura. Cine știe, poate nemţii 
aveau să îi facă o favoare și să închidă feribotul de duminică 
pentru civili. Nordstrum putea doar să spere. 

Feribotul brăzda lacul, apropiindu-se de Tinnoset. Kurt se uită 
la cei patru ofițeri nemți, care vorbeau și râdeau între ei, apoi se 
ridică. Cobori scările sub puntea principală, apoi își croi drum 
spre prova. Auzi huruitul din camera motoarelor și privi în jur. În 
cală dădu peste un compartiment etanș. Dacă acesta s-ar umple 
cu apă, calculă Nordstrum, prova s-ar scufunda. Ar putea dura o 
oră ca vasul să se scufunde complet, dar, la un moment dat, 
înclinarea feribotului va trimite vagonul cu cilindri în lac. 

Da, era posibil ca mulţi oameni să piară, dar va exista timp 
suficient pentru salvarea majorităţii pasagerilor, spera el. 

— Scuzaţi-mă, vă pot ajuta? spuse cineva din spate lui, 
luându-l prin surprindere. 

Nordstrum încremeni. Se aștepta să se trezească faţă în față 
cu unul dintre nemți, așa că își încleștă mâna pe toc. Dar nu era 
decât un muncitor din camera motoarelor. 

— Probabil că am greșit locul, spuse Nordstrum, cerându-și 
scuze. Căutam toaleta. Cineva mi-a spus că este aici jos. 

— Sunt toalete pe puntea principală, aproape de rampa de 
îmbarcare. Aici jos nu e altceva în afară de camera motoarelor. 

— Imi pare rău, spuse el, prefăcându-se stânjenit. Ar fi trebuit 
să le văd. 

— Lângă cafenea, spuse membrul echipajului, arătând în sus. 

— Da, le voi găsi. 

Urcă înapoi scările și, doar pentru a-și ascunde urmele, intră 
la toaletă pentru un minut, în caz că fusese urmărit de muncitor. 
Când ieși, feribotul aproape ajunsese la Tinnoset. Munţii lăsară 
locul unui relief mai plat. Aici, încărcătura naziștilor urma să fie 


VP - 253 


debarcată și cuplată la unul dintre cele două trenuri de marfa cu 
destinaţia Skien - unul fals, celălalt adevărat - în drumul ei spre 
Marea Nordului. 

Nordstrum ieși pe punte. Pasagerii formaseră o coadă pentru 
debarcare - călători cu valize, mame și copii ţinându-se de 
mâini. Feribotul încetini pe măsură ce se apropia de debarcader. 
Oamenii de pe țărm le făceau cu mâna celor de pe punte. Pe 
chei erau și câteva vehicule germane. Tinnoset era o localitate 
mult mai mare decât Mael, cu o gară comercială care făcea 
legătura cu capitala. Planul lui Nordstrum era să stea departe de 
văzul lumii pentru o oră și să se întoarcă la Mael cu feribotul de 
ora 17:00. 

Observă că ofițerii germani ieșiseră pe punte și, în timp ce 
feribotul să pregătea să oprească, cei patru își croiră drum în 
față, nevrând să piardă timpul așteptând în rând. 

Zâmbind, Nordstrum se așeză în spatele unei femei și a 
băiatului ei de opt sau nouă ani, parcă pentru a da impresia că 
sunt împreună. Un membru al echipajului aruncă o frânghie 
altuia de pe debarcader, care o legă de un stâlp. 

Apoi, unul dintre nemți, maiorul, păru să observe tocul lui 
Nordstrum. 

— Die geige? 

ÎI privi curios pe Kurt, care încercă din răsputeri să pretindă că 
nu îl auzise. 

— Poftim? 

— De geige. Die violine. 

Ofițerul arătă spre toc și gesticulă cu mâinile, de parcă ar fi 
cântat la vioară. 

— Ah, ja, spuse Nordstrum încuviinţând din cap. 

Stomacul i se încordase dureros. 

Echipajul pregătea acum feribotul pentru andocare. Dacă 
ofiţerul voia să vadă vioara, Kurt știa că va fi nevoit să scoată 
arma, să îl împuște și să fugă. 

— Și eu am cântat, indică ofiţerul, bătându-se în piept cu 
degetul arătător. Zehn jahre. Zece ani. 

Începu să fredoneze „Oda bucuriei” a lui Beethoven, râzând 
către colegii săi. 

— Bach, Beethoven. Handel. Drei stunden, trei ore în fiecare 
zi, continuă ofiţerul, parcă spunând „ce corvoadă”. 

Apoi se întoarse spre Nordstrum și zâmbi curios. 


VP - 254 


— Pot să văd? 

Nordstrum încremeni, inima bătându-i să-i spargă pieptul. 
Odată ce ar deschide tocul, nu ar mai avea altă opţiune. În afară 
de nemți, mai erau mulţi oameni care așteptau să debarce - 
femei, copii. Zâmbind la rândul lui, Kurt privi spre debarcader, 
pe care putea sări acum, dacă ar fi nevoit, și se gândi ce să 
facă. Nu se mai putea preface pentru prea mult timp că nu 
înțelege. Ofiţerul gesticulă din nou cu degetele. 

— Pot să văd, vă rog? 

Aruncând o privire celorlalţi ofițeri, Nordstrum puse tocul pe 
punte. Toţi aveau câte un Luger la brâu. Chiar și așa, ar fi morți 
înainte să apuce să scoată pistoalele. Îngenunche și trase aer în 
piept, apoi puse mâinile pe clemele tocului. 

— Desigur, Herr Maior. Aș fi onorat să... 

În acel moment, feribotul se izbi ușor de debarcader, câteva 
persoane din rând pierzându-și echilibrul. Băiatul de lângă 
Nordstrum se împiedică de el, iar Kurt, pretinzând că vrea să îl 
susțină pe flăcău, puse piciorul în spate, iar băiatul căzu chiar la 
picioarele ofițerului german. 

— Jan! strigă mama lui. 

— Este în regulă, doamnă, spuse maiorul, aplecându-se și 
ajutându-l pe băiat să se ridice. Doar o mică vânătaie pe fund. 

— Mă tem că eu sunt de vină, spuse Nordstrum, care îl ajută 
pe băiat să revină în rând. Scuze, tinere. 

— Sunt bine, spuse băiatul, ușor stânjenit. Doar m-am 
împiedicat. 

Unul dintre membrii echipajului aruncă rampa pe ponton, iar 
oamenii începură să înainteze. 

— Spune danke, își înghionti mama fiul, iar băiatul se supuse. 

— Danke, domnule. 

— Cu plăcere. 

Unul dintre ofițeri îi făcu semn unui soldat de pe chei. 

— Debarcăm, Herr Maior. Ne așteaptă șoferul. 

— Ja, ja, spuse maiorul, aruncând o ultimă privire tocului lui 
Nordstrum și zâmbind. Să cântaţi cu plăcere. 

— Danke, răspunse Nordstrum, inima liniștindu-i-se în piept. 
Așa voi face. 

Ofițerii o luară înainte, iar Nordstrum rămase la locul său, 
punând cât mai multă distanţă posibil între el și ei. 

Ajuns pe ponton, se îndreptă imediat în direcţia opusă, 


VP - 255 


pierzându-se în mulţime. Abia atunci își permise să ofteze 
ușurat. Ofițerii fuseseră patru la număr. Chiar dacă Nordstrum 
ar fi putut să îi ia prin surprindere, ar fi fost vânat în sat și, cel 
mai probabil, ucis. Ar fi existat și represalii asupra populaţiei, iar 
transportul apei grele ar fi continuat conform planului. 
Totul pentru o nenorocită de vioară, își spuse în sinea lui. 
Drumul de întoarcere fu lipsit de evenimente. 


66. 


Ox avea un prieten în Rjukan, pe John Diseth, un inspector 
pensionar de la Norsk Hydro, al cărui hobby acum era să repare 
ceasuri și orologii. Avea un magazin la periferia satului. Îi spuse 
lui Ox, la o bere, că va face tot ce îi stă în putinţă pentru a-l 
ajuta. Până miercuri, Ox îl convinsese să îi furnizeze cel de-al 
doilea ceas deșteptător și să se ocupe de cablajul complicat. 

Folosind magazinul lui Diseth, târziu în noaptea următoare, 
Nordstrum și Ox pregătiră explozibilul, în timp ce ceasornicarul 
în vârstă de 60 de ani configură cele două ceasuri 
deșteptătoare. Calculară cât de mare ar trebui să fie gaura în 
carena feribotului. Nu foarte mare, altfel vasul s-ar scufunda 
imediat și ar muri mai mulţi oameni. Dar nici prea mică, pentru 
că exista riscul ca vagonul-platformă cu oxidul de deuteriu să nu 
alunece în lac până la sosirea ajutoarelor. Einar, inginerul, folosi 
tonajul feribotului Hydro și îi estimă deplasamentul volumetric. 
Lucrând împreună, Nordstrum și Ox frământară cele 9 kg de 
explozibil într-un baton maleabil de aproximativ 3 m lungime și 
îl înfășurară în pânză de sac, pentru o mai ușoară manevrare. 
Fitilurile urmau să fie montate pe vas în ultima clipă, odată ce 
ceasul deșteptător și detonatoarele erau conectate. 

Intre timp, Diseth scoase clopotele, dar nu și ciocănelul, de la 
fiecare ceas. Determinând punctul de contact exact al fiecărui 
ciocănel, atașă un izolator electric de la un vechi receptor de 
telefon, o bandă mică de bachelită, și trecu un cablu prin ele. 
Când vor fi toate corect conectate și ceasurile configurate, 
ciocănelul va lovi contactul metalic în momentul în care 
„alarma” va suna, va completa circuitul electric și va activa 
capsele de percuție din detonatoare. Acestea vor declanșa 


VP - 256 


bomba. Ceasornicarul folosi patru baterii de lanternă pentru a 
alimenta întregul mecanism, sudând bornele astfel încât firele 
să nu se desprindă. Singura teamă era că distanța dintre 
ciocănel și punctul de contact era foarte scurtă - doar 7 mm - și 
o mână nesigură sau o mișcare bruscă a feribotului ar putea 
declanșa prematur explozia. 

— Ai foarte mare grijă când îl conectezi la explozibil, îl instrui 
Diseth pe Nordstrum. Dacă îţi tremură mâinile, iar punctele de 
contact se ating, bum! spuse el, pocnind din degete. Nu va mai 
trebui să îţi faci griji dacă va funcţiona sau nu. Se poate să vrei 
să iei o gură de whisky înainte să pleci. 

— Nu îţi face griji, răspunse Nordstrum, întinzând mâinile. De 
ce ar avea cineva emoţii când fixează 9 kg de explozibil cu o 
sută de nemți prin preajmă? Dar e un sfat bun, zise el zâmbind. 
E posibil să vreau gura aia de whisky. 

J 

Nordstrum și Ox împachetară echipamentul și, în toiul nopții, 
urcară înapoi în munţi, la cabana Swansu. Era o drumeţie de trei 
ore pe întuneric, pe o cărare șerpuitoare și alunecoasă, iar ei 
ajunseră la cabană extenuaţi. Pentru a fi absolut siguri că 
ceasurile vor funcţiona conform planului, le fixară pentru ora 
10:00, a doua zi dimineaţă. Apoi se culcară. 

Șase ore mai târziu, două pocnete stridente îi făcură să 
tresară din pat. Ox își luă pușca și merse la fereastră, iar 
Nordstrum își luă Sten-ul și îl îndreptă spre ușă, convins că 
nemţii le găsiseră ascunzătoarea. 

Dar afară nu era nimeni. 

Brusc, cei doi bărbaţi se priviră stânjeniţi și izbucniră în 
hohote. Erau detonatoarele. Se declanșaseră la ora fixată de ei, 
iar capsele sunaseră exact ca niște împușcături de armă. 

Diseth își făcuse bine treaba. Când vor fi toate corect 
conectate și ceasurile configurate, ciocănelul va percuta așa 
cum trebuie. 


67. 


În ziua următoare coborâră înapoi în sat pentru a mai verifica 
alte câteva detalii și pentru a transmite că ceasurile 


VP - 257 


funcționaseră aproape prea perfect. 

Larsen era de serviciu la uzină. Einar își luă după-amiaza 
liberă de la slujbă. Se întâlniră la magazinul lui Diseth, iar Einar 
veni însoţit de persoana pe care SOE o trimisese să se alăture 
echipei. 

— Cred că voi doi vă cunoașteţi deja, îi spuse Einar lui 
Nordstrum. 

Când Kurt privi dincolo de barba ţepoasă și de ochii care 
acum nu mai erau deloc ai unui tânăr, chipul i se lumină de 
surprindere. Era ultima persoană din lume pe care s-ar fi 
așteptat să o vadă. De fapt, credea că persoana respectivă 
murise. 

— Yankeule! strigă el, rânjind larg. 

Era Eric Gutterson. 

— Mi s-a spus că nu ai supravieţuit, zise Nordstrum, mergând 
spre el și îmbrățișându-l. 

— Aproape că nu am supraviețuit, recunoscu yankeul. M-am 
despărțit de echipă. E o poveste lungă. 

— Păi, s-o auzim, zise Kurt. la o bere. Nu există un moment 
mai bun ca acum. 

kd 

— La două zile după ce te-am lăsat în vidda și am pornit spre 
Suedia, începu Gutterson, ne-am oprit în apropiere de cabana 
Skrykken, unde ne-am adăpostit de viscolul groaznic care ne-a 
prins după parașutare. Ronneberg a insistat să mergem mai 
departe spre est. Se știa că nemţii vor porni în căutarea noastră, 
așa că voia să ne depărtăm cât mai mult de ei și de regiunea 
Telemark. Dar îţi amintești că îngropasem restul armelor, sacii 
de dormit și corturile lângă cabană. Olf Pedersen și cu mine 
neam oferit să schiem până acolo și să le dezgropăm. Ceilalţi au 
continuat să înainteze spre est câţiva kilometri pentru a ridica 
tabăra. Era mult prea riscant să dormim în cabane noaptea. 

— După ce am dezgropat echipamentul și ne pregăteam să 
ne întoarcem la ceilalți, am zărit patru schiori în costume albe 
coborând panta spre noi, zise Gutterson. L-am întrebat pe Olf ce 
părere are. Recunosc, eram destul de îngrijorat. Olf a încuviințat 
sumbru din cap și a zis „nemţi”. Și-a luat pușca din spate, a 
îngenuncheat și a aţintit-o spre primul din grup. Apoi a tras, iar 
neamţul s-a prăbușit. Ceilalţi trei continuau să vină spre noi. Olf 
își pusese schiurile în picioare, eu căram o parte din 


VP - 258 


echipament, iar el a început să urce panta strigând: „Eric, lasă 
totul. Haide!” Cât de repede am putut, mi-am fixat schiurile și 
mi-am scos Colt-ul, singura armă pe care o aveam asupra mea. 
Am tras un foc spre urmăritorii noștri, care erau deja la vreo 100 
m de noi și se apropiau rapid. Am văzut că nu am timp să îl 
ajung din urmă pe Olf, care era deja la jumătatea pantei și se 
întorsese cu arma spre nemți ca să mă acopere. „Haide, repede, 
te acopăr eu”, îmi striga el. Trebuia să iau o decizie, așa că am 
hotărât că am șanse mai multe dacă mă îndepărtez de cei care 
ne urmăreau. l-am făcut cu mâna lui Olf și am pornit-o în josul 
pantei în direcţia opusă. 

— În spatele meu, nemţii strigau Halt. Halt! apoi am auzit trei 
focuri de armă și m-am încordat. Gloanţele au străpuns zăpada 
de la picioarele mele. Am coborât panta cât de repede m-au 
ținut schiurile. lar nemţii au hotărât să îl lase pe Olf să plece și 
să pornească după subsemnatul. Spre surprinderea mea, schiau 
cu toţii al naibii de bine. Mă gândeam că o să scap rapid de ei și 
că o să mă pot întoarce la băieţi, dar au ţinut pasul cu mine, nu 
se dădeau bătuţi deloc. Am avut noroc cu cele șase luni de 
antrenament intens, Kurt, altfel cred că m-ar fi prins. După o oră 
în care nu am încetinit deloc, am reușit într-un final să mă 
distanțez puţin de ei. Doi dintre nemți erau epuizați, păreau să 
renunțe, și au rămas în urmă. Dar cel de-al treilea a continuat. 
Era înalt și atletic și era evident că se ţinea pe schiuri la fel de 
bine ca oricare dintre noi. Eu atunci eram deja pe fugă de două 
zile și nu îmi mai ceruisem schiurile. În plus, aveam rucsacul în 
spate, mă încetinea și el. 

— Of, of, spuse Nordstrum, dând din cap. Și eu care credeam 
că te-am învăţat să schiezi. 

— Știu să schiez, Kurt. Dar tipul ăsta... Ce să mai zic, neamţul 
câștiga teren... Am urcat în grabă o pantă, îmi înfigeam betțele 
în zăpadă cu toate puterile, plămânii erau pe cale să-mi cedeze. 
Dar apoi a devenit evident că, deși el schia destul de bine, eu 
eram într-o condiţie fizică mai bună decât el și am reușit să mă 
distanţez. Am ţinut-o tot așa încă vreo oră - ba câștigam teren, 
ba pierdeam, și el la fel. Ar fi fost aproape ca un joc dacă nu aș 
fi știut că miza este pe viaţă și pe moarte. Incepuseră să îmi 
obosească picioarele. Dar neamţul ăla afurisit nu părea dispus 
să renunţe. Avea un Luger, iar o dată sau de două ori, când s-a 
apropiat mai mult, a tras spre mine. De fiecare dată am auzit 


VP - 259 


gloanţele șuierându-mi pe la urechi. Într-un final, la capătul unei 
pante lungi și foarte brutale, aproape că mi-au cedat coapsele. 
Abia mai puteam trage aer în plămâni. Știam că sunt terminat, 
că neamţul se va apropia de mine suficient cât să poată trage 
cu arma și, foarte probabil, să mă nimerească. Așa că mi-am 
spus „la dracu’ cu tot” și m-am oprit. În spatele meu, neamţul s- 
a oprit și el. Pentru o clipă, doar ne-am uitat unul la altul, prea 
epuizați ca să ne clintim. Nu mai puteam nici să clipesc. 
Începuse să se lase întunericul, iar distanţa dintre noi era greu 
de estimat - poate 50 m. Niciunul nu părea să vrea să mai facă 
un pas în plus. M-am gândit că poate ar fi mai bine să se 
termine totul aici. Așa că mi-am scos pistolul. Ca în „Răfuiala de 
la O.K. Corral”. 

— Ce e asta? întrebă Nordstrum. 

— Un film western. Mă rog, nu contează. Neamţul a strigat 
Hande hoch! Mâinile sus! Şi a îndreptat Luger-ul spre mine. Eu 
nu m-am supus, știind că tipul trăsese deja de patru ori și că 
oricine și-ar goli primul pistolul ar pierde. De la distanța aceea și 
în semiîntuneric, trebuia să fii lunetist ca să nimerești perfect. 
Neamţul a tras, dar mâna îi tremura de epuizare. Am auzit alte 
patru focuri și m-am aplecat, așteptând ca unul dintre gloanțe 
să mă lovească. Și m-am rugat. Dar au trecut toate șuierând pe 
lângă mine. După ce și-a golit încărcătorul, apăsând în gol pe 
trăgaci, neamțul s-a întors să o ia la fugă. Dar venise rândul 
meu. Mie nu îmi tremurau mâinile. Am ţintit și am apăsat pe 
trăgaci, exact așa cum am fost învățați. Neamţul și-a arcuit 
spatele și s-a oprit brusc, apoi s-a prăbușit peste beţele de schi. 
Pentru o clipă, nu s-a mișcat absolut deloc. Nu eram sigur dacă 
l-am omorât sau nu. O parte din mine ar fi vrut să meargă să 
verifice, din respect pentru determinarea cu care mă urmărise. 
Dar am decis să plec naibii de acolo. 

— O alegere bună. Bravo, Eric, spuse Nordstrum, bătându-l pe 
braţ. 

— N-am terminat. Acum eram deja mult prea departe pentru 
a o lua înapoi pe unde venisem și a mă alătura din nou grupului. 
Și habar nu aveam unde sunt. Și, normal, nu aveam nicio 
garanţie că n-o să dau nas în nas cu un grup mai mare, format 
din colegii tipului. Așa că am continuat să cobor prin vidda, spre 
sud. Planul nostru fusese să mergem spre est, spre Vegli, așa că 
m-am gândit că băieţii m-ar putea aștepta acolo. Treptat, s-a 


VP - 260 


lăsat noaptea. La un moment dat, nu mai puteam să văd nici 
măcar la un metru în faţă. Am crezut că schiez peste un dâmb, 
dar s-a dovedit a fi marginea unei prăpăstii. M-am rostogolit la 
vale vreo 15-20 m și am aterizat pe umăr într-un troian tare de 
zăpadă. Am încercat să ridic braţul; abia mă puteam mișca. 
Niciodată nu am mai simţit o asemenea durere. Aveam umărul 
stâng rupt. Din fericire, schiurile erau intacte, așa că am 
continuat în starea în care eram și m-am adăpostit la o fermă 
care mi-a ieșit în cale după ceva timp. 

— Și folosindu-mă de vastele mele cunoștințe de limbă 
norvegiană, continuă Gutterson, făcându-i cu ochiul lui Kurt, am 
aflat de la înţelegătorul proprietar că o patrulă Hirden se afla 
chiar la ferma vecină, la doar câteva sute de metri distanţă. 
Eram atât de șocat și epuizat, că n-am mai putut face nici măcar 
un pas. M-am gândit că cel mai bun plan ar fi să mă îndrept spre 
Oslo, aș fi putut lua legătura cu rezistenţa de acolo. Dar mai 
întâi trebuia să îmi îngrijesc umărul. Proprietarii fermei m-au 
lăsat să stau acolo vreo două zile, eram prea extenuat ca să 
schiez. Apoi m-am schimbat în civil și am continuat drumul. Am 
ajuns în Rauland, unde fermierul mi-a spus că aș putea găsi 
ajutor. 

— Am fost în Rauland de multe ori, spuse Nordstrum. Ce 
păcat. 

— Da, dar asta s-a întâmplat în zilele imediat următoare 
raidului, iar satul colcăia de nemți. O patrulă m-a oprit pe stradă 
și mi-a cerut actele de identitate. Folosindu-mă de actele care 
ne-au fost date în Anglia și de norvegiana mea - ai fi fost 
mândru de mine - le-am spus că sunt vânător și că am fost 
martorul unei urmăriri în munţi. Soldaţii l-au adus pe căpitanul 
lor, iar eu le-am arătat direcția dealurilor, în timp ce umărul îmi 
zvâcnea de durere. Soldaţii au organizat o patrulă pentru a face 
o razie. 

— La un moment dat, totuși, mi s-a terminat norocul. Tocmai 
verificam un spital local - eram conștient că trebuie neapărat să 
îmi rezolv umărul - și le-am dat câteva pătrăţele din ciocolata 
mea unor copii care se adunaseră în jur. A fost o prostie din 
partea mea. Câteva minute mai târziu, un sergent neamt i-a 
întrebat de unde o au. Era evident că proviziile de ciocolată nu 
erau prea bogate pe acolo. „Ne-a dat-o bărbatul de acolo”, i-au 
spus ei și au arătat spre mine. Așa că am fost luat din nou la 


VP - 261 


întrebări, dar de data asta mi s-a cerut să îi însoțesc la secţie. 
Umărul îmi atârna amorţit în jachetă, la brâu aveam ascuns un 
Colt, pe care, dacă îl descopereau, m-ar fi dat de gol. Aveam și 
capsula cu cianură la mine, încă o am. Un sergent m-a întrebat 
despre ciocolată. l-am spus că am întâlnit pe cineva în munţi 
care mi-a dat-o - „cineva în costum de schi alb”. Am făcut pe 
prostul. Mi-au percheziționat rucsacul și au găsit doar mâncare 
și haine de schimb. lar în tot acel timp, pistolul meu era aici... 

Yankeul își bătu mândru cureaua, apoi continuă. 

— M-au închis într-o celulă pentru o zi - nu știam sigur ce se 
va întâmpla - apoi m-am trezit într-un șir de localnici și am fost 
împreună urcați într-un autobuz plin cu alţi civili. M-am gândit că 
nemţii trebuiau să arate niște rezultate în urma raziilor lor. Ni s- 
a spus că suntem trimiși la interogatoriu la lagărul de 
concentrare de la Grini. 

— Grini! spuse uimit Nordstrum, aruncându-i o privire lui 
Einar. Acolo a fost și tatăl meu. 

— Ei bine, știam că pentru mine ar fi moarte sigură doar să 
mă apropii de locul ăla. Autobuzul era unul clasic, de școală, cu 
o singură ușă, pe care șoferul o opera cu ajutorul unei manivele. 
Cum avem în State Unite. În autobuz era un sergent SS 
corpolent și încă trei pe motociclete care veneau în urma 
mașinii. Ni s-a spus că oricine va încerca să fugă, va fi împușcat. 
Mi-am dat seama că nu aș rezista nici măcar un minut la un 
interogatoriu adevărat, așa că singura opţiune era să evadez. 
Sau să iau pastila. Din moment ce era același lucru, am ales 
evadarea. Pe măsură ce autobuzul gonea pe drumul îngust și 
șerpuit, am strâns din dinţi din pricina durerii din umăr și am 
așteptat momentul potrivit - ca drumul să fie limitat pe partea 
dreaptă de o pantă abruptă acoperită de pădure, unde să pot 
evita să fiu ţintă ușoară pentru armele gardienilor de pe 
motociclete, care erau la doar câţiva metri în spate. Chiar mi-am 
spus în sinea mea, ce ar face Kurt Nordstrum? Gardianul din 
autobuz era un obstacol. M-am gândit că voi fi nevoit să îl 
împușc și să fug. M-am așezat lângă o fătucă. Era mai mult 
decât drăguță, Kurt, și am început să vorbesc cu ea. La un 
moment dat, i-am împărtășit că trebuie să evit să ajung la Grini, 
că trebuie neapărat să cobor din autobuz. Ea mi-a făcut jocul și 
l-a chemat pe gardian în spate - un tip jovial, care a început 
imediat să flirteze cu ea. După câteva minute, l-am întrebat 


VP - 262 


dacă pot să mă duc eu în locul din care plecase el. A acceptat 
bucuros, dar m-a ameninţat să nu fac vreo prostie, că altfel... 
Așa că i-am luat locul în partea din față a autobuzului. Am stat 
cu ochii în patru, așteptând momentul propice. Apoi, pe partea 
dreaptă - cu o pădure deasă - urma un viraj strâns. Era acum 
sau niciodată. Şoferul a redus viteza, iar eu am așteptat până 
când autobuzul a intrat pe jumătate în curbă și am zărit o breșă 
printre copaci. Am aruncat o privire în spate, spre sergentul SS, 
care părea distras și vesel, apoi am sărit spre manivelă, am 
deschis ușa și m-am aruncat din autobuz. 

— Am aterizat greoi, continuă yankeul, iar durerea din umăr 
m-a străfulgerat în tot corpul. M-am rostogolit de pe drum 
printre copaci. Autobuzul și motocicletele s-au oprit brusc. Stop. 
Acum! Halt! strigau gardienii în spatele meu. Am simţit o durere 
acută în coaste, dar am continuat să mă rostogolesc prin zăpada 
înaltă. Intr-un final m-am oprit. Nici măcar nu respiram. Nemţii 
m-au urmărit vreo 20 m prin pădure, apoi au aruncat cu 
grenade după mine. Una a aterizat la vreo 5 m distanţă. M-am 
ghemuit în spatele unui copac când a explodat, dar piciorul mi-a 
fost străpuns de șrapnel. Uite... 

Gutterson își ridică ușor cracul pantalonilor, dezvăluind un șir 
de cicatrici roșii și urâte. 

— Sunt norocos că încă mai am piciorul, continuă el. Au mai 
aruncat două grenade, dar exploziile lor nu m-au atins, deși nu 
au aterizat departe de mine. M-am târât mai adânc în pădure. 
Nemţii au mai înaintat puţin și au declanșat o ploaie de gloanțe 
în direcţia mea, dar copacii m-au protejat. La un moment dat, 
erau la doar vreo 10 m în urma mea. Am rămas complet 
nemișcat în spatele unui copac, gâfâind și sângerând. Mi-am 
spus că gata, s-a terminat. Chiar am băgat mâna în jachetă 
după capsulă. Ei au mai tras o rafală de gloanţe, apoi l-am auzit 
pe unul spunând că probabil sunt mort. Sau că sigur voi muri de 
frig peste noapte. „Maiorul o să ne ia gâtul”, l-am auzit pe altul, 
„li spunem că l-am împușcat”, s-a auzit răspunsul. „Cine o să 
știe?” Așa că au renunţat să mă mai urmărească, s-au întors la 
motociclete și la autobuz și am auzit convoiul îndepărtându-se. 
Mi-ar plăcea să îl găsesc pe maiorul ăla într-o zi și să-i arăt că 
trăiesc! In fine, plin de sânge și cu piciorul spintecat, am rătăcit 
prin pădure o zi, până am ajuns pe terenul unui spital din 
comuna Lier. S-a dovedit a fi un spital psihiatric. Un doctor m-a 


VP - 263 


examinat și a spus că, cel mai probabil, nu voi supraviețui peste 
noapte. În ziua următoare, abia respirând, am fost dus la un 
spital în Drammen, unde am fost ascuns de către un doctor 
înțelegător și am petrecut următoarele optsprezece zile 
recuperându-mă. Doctorul avea câţiva prieteni partizani și i-a 
contactat. Am fost dus până la Oslo într-o camionetă frigorifică, 
pentru carne. Când m-am recuperat complet, în loc să merg să 
mă alătur băieţilor, m-am înrolat în unitatea Milorg de acolo. 
Aveam șanse să ajung în Suedia, dar SOE a spus că le-ar fi de 
folos mai mulţi oameni în Oslo, acum că vânătoarea sabotorilor 
de la Norsk Hydro se încheiase, așa că m-au pus la treabă. Dar 
asta e o altă poveste. Nouă luni mai târziu, un bărbat înalt și 
chel, într-un palton gri, de la Milorg, mi-a dat întâlnire într-o 
cafenea din Piaţa St. Olaf, din Oslo, și mi-a spus că e nevoie de 
mine în Rjukan. „Vei găsi un bărbat pe nume Nordstrum acolo”, 
mi-a spus el. A fost tot ce a trebuit să aud. 
e 

— E o poveste pe cinste, spuse uimit Nordstrum. Deși m-aș fi 
gândit mai degrabă că ești în Anglia deja. Cu o medalie. 

— Cine are nevoie de o medalie? spuse yankeul. In plus, de ce 
să irosim toată pregătirea aia când încă mai e treabă de făcut? 

— Ai vorbit ca un adevărat norvegian. Că tot veni vorba, văd 
că norvegiana ta s-a îmbunătăţit considerabil. Einar, când l-am 
cunoscut pe băiatul ăsta, nu știa să distingă urde er. 

— Când ești interogat de SS, înveţi repede diferența, spuse el. 
Și tu, Kurt, ce-ai mai făcut? 

— Eu? Nimic nou. Mă știi doar. 

— „Nimic nou” înseamnă că ar fi trebuit să fie prins de naziști 
de vreo zece ori până acum, zise Einar, dar iată-l aici. 

— Așa e, am avut și eu partea mea de altercaţii. Dar acum 
suntem aici. Ai spus că mai este treabă de făcut. Ti-au spus de 
ce te afli aici? 

— Mi s-a spus doar să vin aici. Când ţi-au menţionat numele, 
am ştiut că va merita. 

— Mă tem că e din nou apa grea, Eric, spuse Nordstrum, 
începând să vorbească în engleză acum. S-au pus iar pe treabă, 
mai porniţi ca niciodată. 

Yankeul dădu din cap dezamăgit. 

— Da, am auzit că au bombardat centrala înainte de Crăciun, 
așa că bănuiam că noi nu terminaserăm pe deplin treaba. Doar 


VP - 264 


nu plănuiești să te strecori din nou înăuntru? spuse Gutterson, 
aruncându-i o privire lui Diseth, cu părul lui alb, ușor suspect. Și 
lui Ox, cu statura lui impunătoare, cântărind mai mult de 115 
kg. 

— Nu, măsurile de securitate sunt prea stricte. Oricum, 
începând de duminică, „sucul” va fi în mișcare. Este transportat 
în Germania. În cilindri de metal, marcați LEȘIE POTASIU. Spune- 
mi, cum ai ajuns aici de la Oslo? 

— Am luat trenul de la Nottogen la Tinnoset. Apoi feribotul 
până la Mael, răspunse yankeul rânjind. A fost puţin mai ușor 
decât ultima dată când am sosit aici. 

— Corect. Oricum, cam pe aceeași rută plănuiesc și ei să 
scoată apa de aici. 

— O să atacăm trenul? întrebă Gutterson, luminându-se la 
față, părând pregătit pentru provocare. 

— Nu trenul. Feribotul cu care tocmai ai venit. Vom scufunda 
vasul și vom trimite preţioasa lor încărcătură pe fundul lacului 
Tinnsjo. 


68. 


Mai aveau câteva detalii de pus la punct în ziua următoare, în 
special ce va face fiecare după încheierea operaţiunii. Nimeni nu 
voia să rămână prin preajmă pentru a fi supus unui potențial 
interogatoriu de către Gestapo. 

Ox plănuia să se întoarcă în Uvdal și să se alăture în mod 
oficial rezistenței. Einar, căruia îi era interzis să ia parte la 
operaţiune, veni cu ideea de a se interna într-un spital din Oslo 
în ziua de sâmbătă, pentru o operaţie de apendicită luni- 
dimineața. 

— Doctorul îmi tot spune de luni întregi că trebuie să scoatem 
apendicele, zise el, ducându-și mâna la locul cu pricina. 

— Doar ai grijă ce naiba spui sub anestezie, spuse Nordstrum, 
glumind doar parţial. 

Nordstrum, Gutterson și Larsen aveau să traverseze vidda 
spre Suedia. 

Trebuiau să se asigure, de asemenea, și că transportul avea 
să fie încărcat pe feribot conform planului, și nu cu o întârziere 


VP - 265 


mai mare. Aveau nevoie și de confirmarea că cilindrii erau în 
tren înainte de a monta explozibilul, altfel toate pierderile 
umane datorate exploziei ar fi fost în zadar. 

În noaptea respectivă, Larsen îl sună pe Einar și spuse, în mod 
codat: 

— Pește prăjit la cină diseară, te rog, confirmându-i astfel că 
supraveghetorul nazist era în apropiere, dar și că încărcarea 
cilindrilor în vagoane începuse. 

Trenul urma să plece spre Rjukan în dimineaţa următoare. 

Aveau nevoie de o mașină pentru a ajunge din Rjukan în Mael 
în noaptea de sâmbătă. Ox cunoștea pe cineva care se afla 
ilegal în ţară și care avea una. Aranjă să o împrumute la ora 
22:00, sâmbătă-seara. 

— Câţiva petrecăreţi merg la un chef, îi explică el omului, 
spunându-i că aveau să o înapoieze în dimineaţa următoare. 

— Întreagă, sper, spuse bărbatul. . 

— Teafără și nevătămată, îl asigură Ox. |ţi dau cuvântul meu. 

Dacă totul mergea bine, desigur. 

Apoi recapitulară pe îndelete planul, de data aceasta 
explicându-i detaliile și yankeului. Gutterson, Ox și Nordstrum 
urmau să urce la bordul navei. Dacă existau gardieni, Ox era 
însărcinat cu distragerea lor. Era pregătit să joace rolul unui 
bărbat care băuse puţin cam prea mult aquavit. Odată ajunși la 
bord, se vor furișa sub punte și vor monta explozibilul - 20 de 
minute ar trebui să fie suficiente. Dacă vor fi nevoiţi să elimine 
pe cineva, tot ce puteau spera era să ascundă bine trupurile și 
să spere că totul va fi bine. 

Primiseră vorbă de la Larsen că nemţii erau în alertă maximă, 
de teamă că le fuseseră aflate planurile. Se părea că acum erau 
mai mulţi germani decât norvegieni în zonă și circulau zvonuri 
că se pune ceva la cale. Sabotorii nu mai îndrăzneau să se 
încreadă în nimeni acum. 

Petrecură noaptea aceea în atelierul lui Diseth de deasupra 
magazinului de ceasuri. Pentru prima dată în săptămâna 
respectivă, mintea lui Nordstrum rătăci spre un loc în care o 
împiedicase să hoinărească în ultima vreme - la Natalie. Ea și 
bunicul ei aveau un concert în duminica aceea, apoi urmau să 
plece înapoi acasă în ziua următoare. Desigur, până atunci, 
Hydro va fi deja pe fundul lacului Tinnsjo, iar Nordstrum în drum 
spre Suedia. O parte din el simţea nevoia de a-i explica situaţia 


VP - 266 


lui Natalie - cine era el, ce făcea - deși o cunoștea de doar 
câteva zile. Ar fi vrut să îi spună că, într-o altă viață, în alte 
vremuri, poate lucrurile ar fi fost diferite. Îngropată adânc 
înăuntrul lui zăcea dorinţa arzătoare de a se simţi atașat de 
cineva, de a iubi din nou într-o bună zi. Acea parte din el nu 
fusese ucisă de golul lăsat în inima lui de moartea Annei-Lisette 
și ieșise din nou la suprafaţă, asemenea unei balene care sparge 
gheaţa primăvara și iese la suprafaţă printr-un salt maiestuos. 

În timp ce stătea întins, cu Ox sforăind alături de el și 
Gutterson foindu-se neîncetat, Nordstrum se înfurie la gândul că 
o cunoscuse în vreme de război. Că nu trecuseră întâmplător 
unul pe lângă celălalt pe stradă la un an după aceea sau poate 
doi - poate pe Strada Karl Johans din Oslo, când în aer nu s-ar 
mai fi simţit mirosul de fum, iar pe trotuare nu ar mai fi răsunat 
pașii grei ai soldaţilor. Ochii li s-ar fi întâlnit și s-ar fi oprit 
amândoi brusc. Poate că ei i-ar fi zburat pălăria, așa cum se 
întâmplase pe feribot, iar Nordstrum ar fi alergat să o prindă și 
soarta i-ar fi unit. Dar se întâlniseră exact în momentul în care 
nu exista speranţa unui viitor, când totul era doar un vis. După 
ziua de mâine, vieţile lor aveau să se despartă pentru 
totdeauna, fără a se mai intersecta vreodată. Ea avea să plece, 
iar el... mort... sau în drum spre Suedia. lar câteva săptămâni 
mai târziu, probabil înapoi în război. 

Nordstrum ar fi vrut să îi spună toate aceste lucruri - lucruri 
pe care nu avusese șansa să i le spună Annei-Lisette sau Hellei - 
dar știa că e stupid și mult prea riscant. Și în ciuda senzatiei că 
și Natalie simțea la fel, mai știa și că femeia și bunicul ei erau 
oaspeții SS-ului. 

Și totuși... O urmă de îndoială nu îi dădea pace. Kurt își dădu 
seama că își dorea să îi spună lui Natalie ceea ce simte la fel de 
mult pe cât își dorea ca misiunea să fie un succes. 

— Eric, șopti el, auzindu-l pe yankeu foindu-se. Ești treaz? 

— Podeaua asta din lemn nu e tocmai făcută pentru dormit. 
Mi-e rușine să recunosc, dar mă obișnuisem cu saltelele în 
ultimele luni. 

— Mâine trebuie să merg în sat, înainte de treaba noastră. 
Trebuie să văd pe cineva. 

— Pe cine? întrebă Gutterson, ridicându-se în cot în timp ce 
Ox continuă să sforăie. 

— Un prieten. 


VP - 267 


— Un prieten...? 

— Da. 

După tonul lui, yankeul știu instinctiv la ce fel de prieten se 
referă Kurt. 

— Crezi că e un lucru înțelept? 

— Mă cunoști. O să am grijă. 

— Dacă trebuie... Dar nu uita ce este în joc. 

— Da, fu de acord Nordstrum, oarecum absent. 

— E atât de important...? întrebă americanul după o scurtă 
pauză. 

Nordstrum puse din nou capul jos și se ghemui în pătură. 

— Da, trebuie să o fac. 


69. 


În noaptea de vineri, în lumina orbitoare a reflectoarelor, 
Dieter Lund se plimba de la un capăt la altul al trenului care 
urma să transporte apa grea spre Rjukan în dimineaţa 
următoare. 

39 de cilindri metalici, însemnați cu LEȘIE POTASIU, încărcațţi 
în două vagoane trase de o locomotivă, aveau să petreacă ziua 
cantonaţi în Rjukan sub pază strictă. În dimineaţa următoare, la 
ora opt, aveau să plece spre debarcaderul din Mael, urmând a fi 
încărcate la bordul feribotului Hydro pentru a traversa lacul spre 
călătoria finală. 

Amprenta lui Lund era pe fiecare aspect al securităţii, care 
era foarte strictă. Cu toate acestea, circulau zvonuri că se 
pregătește ceva - un bombardament al Aliaților în Rjukan, o 
operaţiune de sabotaj a trenului. Lund și Muggenthaler 
verificaseră fiecare pas în cel mai mic detaliu, consolidând toate 
punctele vulnerabile. De îndată ce încărcătura avea să 
părăsească zona, Lund știa că importanţa lui avea să fie redusă. 
„Cloșca cu ouăle de aur”, așa cum îi plăcea colegului său de la 
Gestapo să numească apa grea, urma să plece. Rjukan urma să 
își reia statutul obișnuit de sat adormit și îndepărtat, fără 
comoara lui vitală. Supraveghetorul lui nazist îi promisese că, 
dacă totul decurge bine, ar putea fi promovat. Poate ca maior - 
poate peste întreaga regiune Telemark. Cu un asemenea statut, 


VP - 268 


ar avea influenţă indiferent cine ar câștiga războiul. De aceea 
era vital să nu facă nicio greșeală acum, pe ultima sută de 
metri. Era ultimul punct în care „cloșca cu ouăle de aur” îi putea 
modela destinul, iar Lund avea de gând să se asigure că va 
ajunge la destinaţie fără să se piardă vreun strop. 

O sută de trupe SS aveau să acompanieze vagoanele cu 
preţioasa încărcătură. Lund subliniase faptul că șinele trec chiar 
pe lângă depozitul de explozibil al centralei Norsk Hydro, iar 
zece soldați fuseseră staţionaţi lângă depozit pentru următoarea 
zi și noapte. 

De asemenea, deciseră să folosească și un tren-momeală, o 
singură locomotivă care să coboare pe șine cu o oră înaintea 
vagoanelor cu apă grea, doar pentru a se asigura că nu fusese 
fixat explozibil pe undeva. Avioane de recunoaștere Fiesler 
Storch aveau să survoleze cerul, căutând orice activitate 
suspectă la sol, iar vapoarele pazei de coastă din Marea 
Nordului erau în alertă maximă pentru eventualele bombardiere 
ale Aliaților, în Rjukan, unde încărcătura va fi cantonată în 
noaptea de sâmbătă, fără ca locaţia exactă să fie dezvăluită - 
doar Lund și Muggenthaler o știau - aceasta urma să fie păzită 
de un detașament SS de alţi o sută de oameni. Ar fi sinucidere 
curată ca cineva să încerce ceva acolo, întrucât nu doar că ar fi 
nevoie de o forţă considerabilă pentru a se apropia măcar de 
țintă, ci și pentru că ar trebui montate detonatoare individuale 
pentru a distruge fiecare cilindru metalic. În dimineaţa 
următoare, marfa urma să fie transportată la Mael, unde va fi 
încărcată rapid la bordul feribotului. În noaptea aceea vor fi 
gardieni staţionaţi chiar și pe debarcader. 

Lund mai hotărâse și că el însuși, împreună cu cinci dintre cei 
mai de încredere oameni ai săi, vor însoţi marfa în traversarea 
lacului. Era important să demonstreze că deţine controlul deplin 
asupra situaţiei. Nu putea garanta ceea ce se va întâmpla după 
ce încărcătura va părăsi regiunea, dar nimic nu va perturba 
transportul câtă vreme securitatea lui era în mâinile sale. 

Cu toate acestea, existau zvonuri că ceva s-ar putea 
întâmpla. Câţiva muncitori, speriaţi de represalii, spuneau că se 
pune la cale o tentativă de sabotare a transportului. Lund nu 
putea dovedi acest lucru, desigur. Munca încetinise puţin la 
uzină, iar întregul proces de transfer fusese amânat cu o zi, 
până duminică. Lui Lund nu îi plăcea asta și nu avea deloc 


VP - 269 


încredere în inginerul-șef. Îl pusese sub supraveghere continuă. 

Dar dacă s-ar întâmpla ceva, Lund știa foarte bine cine era 
omul din spatele sabotajului. Deși trecuseră luni întregi de când 
îl văzuse în carne și oase, Lund simţea că omul era încă pe aici, 
pe undeva. 

Nordstrum. 

Chipul bărbatului îi era întipărit în minte asemenea unei 
fotografii. Dacă Nordstrum era prin preajmă, avea să fie 
localizat. Lund nu accepta niciun risc, nu tolera nicio marjă de 
eroare până când transportul nu traversa lacul la Tinnoset. 
Toate bazele erau acoperite. 

Nici până în ziua de azi, Lund nu cunoștea importanţa exactă 
a acestei „gâște de aur”. Ştia doar că are o valoare militară 
maximă pentru nemți, și că propriul lui viitor devenise acum, în 
mod complicat, legat de ea. Maior. Își închipui cum ar fi să 
devină maior. Rangul i s-ar potrivi; Trudi ar fi încântată. Le-ar 
arăta colegilor săi de școală - casnice bârfitoare și funcţionărași 
publici - cine făcuse alegerea corectă și cine deține puterea 
adevărată. 

Duminică, avea să fie el însuși în tren și apoi la bordul 
feribotului. 

Dacă Nordstrum avea de gând să își arate fața, Lund va fi 
prezent. 


70. 


Sâmbătă după-amiază, Nordstrum rugă un băiat din sat să 
ducă un bilet la recepţia hotelului King Olaf din Rjukan, al cărui 
destinatar era Fräulein N. Ritter. Natalie, dacă ești liberă, te rog 
să vii la Mintzner Café pe Strada Prinzregent, la ora 15:00. Este 
important să te văd. Semnă biletul Cineva care poartă un 
interes deosebit pălăriilor tale. 

Mintzner era o cafenea mică, în stil austriac, pe o stradă 
îngustă în apropiere de stânele din sat, unde se știa că nemţii 
nu merg. Nordstrum se rugă ca biletul să fi ajuns în mâinile ei și 
ca ora întâlnirii să fie potrivită pentru ea. Chiar înainte de ora 
trei, Kurt așteptă peste drum de locul stabilit, la intrarea într-un 
magazin cu obiecte de anticariat, deschis până la amiază în 


VP - 270 


zilele de sâmbătă. În eventualitatea oricărei probleme, avea 
Colt-ul ascuns la brâu. Incepuse să ningă. Până la trei, Natalie 
nu sosise, iar fiecare minut care trecea îl convingea pe 
Nordstrum și mai mult că femeia nu avea de gând să vină. De 
ce ar face-o? De ce s-ar gândi la el, măcar? Nordstrum nu o 
contactase toată săptămâna. 

Totuși, la ora 15:09, chiar când începuse să își piardă 
speranţa, o văzu venind și inima îi tresări în piept. Natalie purta 
un șal din lână cu glugă, o fustă lungă și ghete. Stătu o clipă în 
faţa cafenelei, pentru a se asigura că este locul potrivit, apoi 
deschise ușa și intră. Nordstrum așteptă două sau trei minute, 
pentru a se asigura că nu fusese urmărită. Când fu convins că 
totul este în regulă, traversă strada, aruncă încă o privire 
stânga-dreapta, și intră și el. _ 

O văzu stând la o masă din colţ. Işi dăduse gluga și șalul jos - 
purta un frumos pulover roșu și avea părul strâns în coc. Dacă 
era furioasă pe el pentru că nu o contactase până atunci, 
Natalie nu o arăta. Din contră, plăcerea i se citi pe chip când îl 
văzu intrând - era evident că avea aceleași sentimente ca el. 
Alte câteva mese erau ocupate, majoritatea de cupluri care 
vorbeau. Cafeaua era un lux în Norvegia zilele acestea, așa că 
serveau cafea diluată, fiartă de mai multe ori. 

— Ceaiul ar fi de preferat, spuse el în timp ce se așeză în faţa 
ei. Cafeaua este groaznică. Cel puţin pentru tine. 

— M-am bucurat să primesc vești de la tine, spuse Natalie, 
ignorând aluzia că, probabil, cafeaua cu care erau serviţi nemţii 
și oaspeţii lor era mai bună. Am sperat să se întâmple puţin mai 
devreme. Nu știam ce să cred. 

— Imi pare rău. Am fost nevoit să plec din sat pentru câteva 
zile cu afaceri, minţi Nordstrum. lar motivul pentru care era 
important să te văd astăzi este că trebuie să plec din nou, în 
seara asta. Imi pare rău că voi rata din nou concertul. 

— Diseară? Din nou? spuse ea, părând dezamăgită. Atât de 
brusc? 

— Mă tem că da, a intervenit ceva. 

— Unde pleci? 

— În nord, minţi el din nou. Trondheim. 

— Trondheim? Ai un proiect de construcţii acolo? întrebă ea, 
dar ceva în ochii ei îi spunea că știa că e o minciună. 

— Oarecum. 


VP - 271 


— Mereu te grăbești undeva, Knut. Și ești tot timpul foarte 
secretos. Și iată-ne aici... nevoiţi să ne întâlnim într-un loc atât 
de retras, când cafeneaua de la hotel ar fi fost în regulă. Nu că 
m-ar deranja, mă bucur să te văd în orice circumstanţe. Dar ești 
foarte precaut, dacă nu te deranjează că îţi spun. 

— Precaut? 

Natalie cobori vocea. 

— Faţă de nemți, s-ar părea. După modul în care te-ai grăbit 
să pleci ultima dată de la hotel și ai refuzat să luăm cina 
împreună. După cum te-ai eschivat la docuri, când am coborât 
de pe feribot. După cum ne-am întâlnit acum. O parte din mine 
se îndoiește că ești inginer, dacă nu te superi. 

— Atunci, de ce ai venit să te întâlneşti cu mine, întrebă el, 
dacă nu crezi că sunt sincer cu tine? 

Natalie îl privi pentru o clipă. Nordstrum era convins că 
sentimentele lui erau transparente, că ea îl citește ca pe o carte 
deschisă. 

— lar tu de ce tot aștepți în umbre să mă vezi? răspunse 
Natalie cu o altă întrebare. Crezi că nu observ? 

El nu răspunse, iar ea zâmbi. 

— Poate am venit pentru că, în ciuda acțiunilor tale, ai ochi 
care îmi spun că pot avea încredere în tine. 

— Am, nu-i așa? spuse el râzând. Mi-a mai spus cineva asta o 
dată. 

— Presupun că toate încercările tale de a evita să atragi 
atenția m-au făcut curioasă în privinţa ta. Ai reușit să stârnești 
foarte mult interes de la o pălărie rebelă. 

Pe dinăuntru, Nordstrum ardea de dorinţă pentru ea. Era doar 
o scânteie, dar una care ar putea crește cu ușurință în ceva cu 
totul diferit, dacă situația ar fi de altă natură. El își dorea acest 
lucru, dar acum era sortit doar tristeţii și dorului. 

Natalie se întinse peste masă și îi luă mâna într-a sa. Degetele 
lui erau aspre. 

— Nu ai mâinile cuiva care își petrece ziua lucrând cu 
creioane și rigle. 

— Sunt inginer structural, spuse el. Sunt pe teren, în general. 

— Pe teren..., spuse ea, privindu-l sceptică. A, asta explică 
tot. Dar, din păcate, și eu am vești neplăcute pentru tine. Și noi 
trebuie să plecăm la fel de subit. Mătușa mea s-a îmbolnăvit - 
sora bunicului meu. Am aflat abia în dimineaţa aceasta. Am fost 


VP - 272 


nevoiți să anulăm concertul de mâine-noapte. A fost deja 
aranjat un avion pentru noi, de la Oslo. Pentru mâine după- 
amiază. 

— Mâine...? spuse Nordstrum, căscând ochii, ruta către Oslo 
fiind evidentă. 

— Da, spuse ea, eliberându-i mâna. Luăm primul feribot 
înapoi mâine-dimineaţă. 

Cuvintele ei îl izbiră ca un ciocan în inimă, zdrobindu-i-o. 

— Hydro...? 

— Da, cred că acela este. Delegaţia culturală a Germaniei s-a 
ocupat de toate detaliile. Ești bine? Ai devenit palid. 

— Sunt bine, minţi el, deși pe dinăuntru, teama și indecizia 
puseră stăpânire pe el. Sper că mătușa ta se va face bine, spuse 
Kurt, dându-și silința să își recapete cumpătul. Dar există 
modalităţi mai rapide de a ajunge la Oslo, dacă vă grăbiţi. 
Feribotul nu este un mijloc de transport direct și este nesigur 
uneori. Mă tem că tu l-ai experimentat doar în cele mai bune 
condiții. Poate v-aș putea aranja ceva privat, un alt mijloc de 
transport? 

— Mulţumesc, Knut, dar a fost deja aranjat totul. Am fi plecat 
chiar azi dacă ne-ar fi putut găsi un avion în această după- 
amiază. Mă tem că ar fi imposibil să mai schimbăm ceva acum. 

— Da, desigur, spuse el, inima gonindu-i în piept asemenea 
unui cronometru. Ești sigură că este vorba de feribotul Hydro...? 
întrebă apoi, știind, desigur, că este Hydro. 

Nordstrum știa mai bine ca oricine că era singurul feribot care 
circula în ziua următoare. La ora 10 dimineaţa. Ştia că dacă 
reușește să facă ceea ce trebuia să facă, ceea ce se angajase să 
facă, vasul nu va ajunge pe celălalt țărm, se va scufunda. Vor 
exista multe victime. Bunicul ei era un om în vârstă, s-ar putea 
număra printre ele cu ușurință - cel mai probabil. Apoi, doar 
privind-o, văzându-i bunătatea și devotamentul, își dădu seama 
că Natalie nu și-ar abandona niciodată bunicul, nici măcar cu 
riscul propriei vieţi. 

Brusc, lui Nordstrum îi deveni clar faptul că pusese în pericol 
unicul lucru din acest război care îi oferea șansa de a iubi. 

— Nu trebuie să pleci, spuse el, luându-i mâna într-a lui și 
strângându-i-o dinadins. 

— Trebuie, Knut, spuse ea, permițându-i să îi ţină în 
continuare mâna. Bunicul meu și sora lui sunt foarte apropiați. 


VP - 273 


În plus, dacă tu pleci astă-seară, așa cum spui, ce contează? 
Până mâine, vom fi amândoi plecați. 

— Da. Desigur, ai dreptate. 

Sub guler, sudoarea începu să i se prelingă pe gât, iar frica îl 
măcina. O frică pe care nu o simţise nici măcar în momentele 
când propria lui viaţă fusese în pericol. Ştia că nu îi poate 
divulga planurile lui. Chiar dacă avea încredere deplină în 
Natalie, bunicul ei era austriac și oaspete al Armatei Germane. 
Cine putea ști de partea cui era bătrânul? Nu îi putea spune lui 
Natalie ce urma să se întâmple nici într-un milion de ani. Sau, 
mai rău, să abandoneze planul. Ordinele lui veneau direct de la 
Londra - să distrugă acea încărcătură era una dintre cele mai 
cruciale misiuni ale războiului. Nu exista cale de întors, nu 
acum. Era prea riscant să mai schimbe ceva. lar Einar, 
yankeul... colegii lui nu ar permite niciodată acest lucru. 

— Îmi pare rău, spuse ea, punându-și mâna peste a lui. Pari 
trist. 

— Mă gândeam doar că, probabil, nu te voi mai vedea 
niciodată. 

— Știu. Și eu simt la fel. Dar acest război nu va dura la 
nesfârșit. 

— Cine știe cât va dura... Sau cine va câștiga. 

— Și ceea ce simţi tu - văd în ochii tăi, Knut - simt și eu. 
Poftim, vreau să ai asta... 

Căută prin poșetă și îi întinse cartea de vizită. Fräulein N. 
Ritter. Konigstrasse 17. Viena. Literele erau elegante, în relief. 
Nordstrum luă cartonașul și se uită la numele ei, neștiind ce să 
facă. 

— Când se va termina totul, vor exista căi prin care mă vei 
putea contacta. Nu știi niciodată, Knut. Într-o lume cu susul în 
jos, cum este a noastră, orice este posibil. 

— Ai dreptate, spuse el, privind cartea de vizită și forțându-se 
să zâmbească. Orice este posibil. 

Își dorea cu disperare să îi spună, pur și simplu „Nu poţi pleca. 
Călătoria asta nu este sigură”. Dar nu putea să o facă. In 
schimb, îi strânse tare mâna. Erau mii de vieţi în joc, nu doar ale 
lor. Lacrimile îi înțepau ochii. 

— Promite-mi un lucru, atunci. 

— Ce anume? 

— Că vei sta la pupa. 


VP - 274 


— La pupa...? 

— Priveliștea este mai bună de acolo. Am călătorit de multe 
ori cu feribotul ăsta. Vei fi încântată, Natalie. 

— Bine, spuse ea, încuviinţând din cap. La pupa. 

— Și tu, și bunicul tău. 

— Amândoi, îţi promit, spuse Natalie, apoi îl privi 
îndeaproape, parcă simțind neliniștea dinăuntrul lui. Este totul în 
regulă? 

— Da, răspunse Kurt, încuviinţând din cap, apoi își verifică 
ceasul. 

Se apropia de ora 16:00. Einar urma să se întâlnească cu ei la 
magazinul lui Diseth. Încă mai aveau de luat mașina. 

— Mă tem că trebuie să plec acum, spuse el. 

— Din nou atât de repede? întrebă Natalie, dezamăgirea 
citindu-i-se pe chip. Întotdeauna trebuie să fugi undeva. 

Un torent de îndoieli i se blocă în stomac, un val de 
sentimente pe care Nordstrum era incapabil să îl controleze. 
Ştia că este stupid, dar era pregătit să își asume riscul. Trebuia 
să o facă. 

— Natalie, trebuie să îţi spun ceva. 

— Ce anume? 

O privi, apoi spuse: 

— Numele meu adevărat nu este Knut. Mă cheamă Kurt. lar 
numele meu de familie nu este Holgersen, ci Nordstrum. 

— Kurt...? spuse ea, mijind ochii confuză. De ce m-ai lăsat să 
cred că era...? 

— Ascultă-mă, este important pentru mine ca tu să știi acest 
lucru. Și ai dreptate, nu sunt inginer. Deși am studiat să devin 
inginer înainte de război. Nu îţi pot spune mai mult de atât, așa 
că te rog să nu mă întrebi. Doar... vreau doar să știi că, dacă 
vom avea vreodată norocul să ne întâlnim la Viena, după... într- 
o lume diferită, să știi că, din punctul meu de vedere, totul a 
meritat. 

— Ce a meritat, Kurt...? 

Natalie văzu cât de tulburată îi era privirea, astfel că se 
întinse după mâna lui. 

— Nu sunt sigură că înțeleg despre ce vorbești. 

— Știu că nu înţelegi. lartă-mă că te-am amăgit, nu a fost 
intenţia mea. Dar acum trebuie să plec. 

Îi sorbi cu lăcomie chipul, întipărindu-și-l în minte - licărul 


VP - 275 


lichid al ochilor ei și obrajii îmbujorați. Apoi se aplecă ușor spre 
ea și o sărută blând pe buze. Puse în acel sărut tot ce simţea în 
inima lui. Zăbovi o secundă sau două pe buzele ei, strângându-i 
mâna într-a lui. 

Când se retrase din sărut, nu văzu plăcere în expresia ei, ci 
îngrijorare. 

— Kurt, mă sperii puţin cu vorbele acestea... 

Nordstrum puse câteva bancnote pe masă. 

— Nu uita, Natalie - la pupa. Este foarte important pentru 
mine, zise el, apoi zâmbi. Într-o zi, când ne vom revedea la 
Viena, îmi vei povesti despre priveliște. Amintește-ţi cum ne-am 
cunoscut, cum ţi-am salvat pălăria. Și vom fi chit. 

— Chit...? îl întrebă, privindu-l cu ochi întrebători. 

— Mă rog, nu tocmai chit. Vei vedea. 

Nordstrum se ridică înainte ca inima să i se frângă în două și 
să se răzgândească. Ajuns la ușă, o privi pentru ultima dată și 
ieși din cafenea. 


71. 


O oră mai târziu, Einar opri mașina și îl privi îngrijorat pe 
Nordstrum. 

— Nu îi poţi spune, Kurt. 

În timpul scurtului drum înapoi la magazinul lui Diseth, cu 
mașina de care reușiseră să facă rost, un vechi Volvo sedan cu 
motor încăpățânat, Nordstrum îi împărtăși prietenului său ce 
avea pe inimă. Fusese abătut încă de când se despărţise atât de 
abrupt de Natalie în urmă cu o oră, știind că o pune în pericol. 
Einar observase că ceva îl macină. 

— Ştii asta, nu-i așa? Bunicul ei este invitatul naziștilor, nu ai 
de unde să știi de partea cui este. Nici măcar în privinţa ei nu 
poţi fi sigur, că tot veni vorba. Eşti convins că poţi avea 
încredere în ea? Și ai încredere deplină în el? 

— Am încredere că ea nu m-ar trăda, Einar. 

— Poate că nu. Dar ar înțelege, fără să îi dai toate detaliile din 
spatele misiunii? Nu știi nimic despre ea, ar putea la fel de bine 
să fie membră cu acte în regulă a partidului nazist. Și Diseth are 
un prieten care are programată călătoria cu același feribot. M-a 


VP - 276 


întrebat dacă îl poate avertiza și i-am spus că nu. Și el a băgat 
mâna în foc pentru prietenul lui, dar problema nu este acel 
prieten, ci cine știe căror prieteni le-ar putea spune și el. Și apoi 
oamenii aceia... Dacă se află, ce facem? 

— Înţeleg toate lucrurile astea, Einar. Câtă vreme și tu înţelegi 
că e posibil să o trimit la moarte. 

— Nu o trimiţi tu, Kurt. Viaţa o trimite. Și chiar dacă ar fi 
așa...? 

Motorul era încă pornit. Un bărbat care împingea un cărucior 
cu pește trecu pe lângă mașină. 

— Ascultă, continuă Einar, văd că ai sentimente pentru ea. Și 
știu că inima ţi-a fost frântă acum multă vreme. Dar ea 
reprezintă doar o viaţă. Una singură în balanţă cu mii de alte 
vieţi - posibil sute de mii. Știu ce simţi. Și eu am persoane pe 
care le iubesc și nu știu ce aș face dacă ar fi vorba de Marte sau 
de sora ei. Dar știu ce mi-ai spune tu mie - exact ce îţi spun eu 
acum. Pur și simplu, nu poţi pune misiunea în pericol pentru o 
persoană pe care poate că nu o vei mai vedea niciodată. Pe care 
o cunoști de cât timp, de două zile...? 

Nordstrum oftă îndelung. Nu părea că ar mai fi ceva de spus; 
știa că Einar are dreptate. Nu putea ști cum ar reacționa Natalie 
sau bunicul ei. Și chiar dacă ea i-ar păstra secretul, nu exista 
nicio garanţie că ar face-o și bunicul ei. Sau cum ar reacţiona 
Natalie dacă s-ar trezi nevoită să ia parte la un secret care, 
probabil, ar avea drept rezultat pierderea a zeci de vieţi 
omenești. 

Cu toate acestea, Kurt simţea că o iubește. Da, fusese nevoit 
de multe ori să își calce pe inimă. Acest lucru îl costase viaţa 
Annei-Lisette - și a tatălui său, care fusese arestat de individul 
ăsta, Lund, doar din pricina căii alese de Nordstrum. Și chiar 
viaţa Hellei. Kurt se obișnuise cu acest lucru. 

Ezitant, încuviinţă din cap spre prietenul său. 

Afară se întunecase. Își continuară drumul cu mașina, apoi 
opriră în fața magazinului lui Diseth. Kurt era soldat; acelea erau 
alegerile pe care trebuia să le facă. Era război, iar el permisese 
unei persoane oarecare să își croiască drum spre sufletul lui. 
Știa că fusese un lucru stupid. După război va avea timp 
berechet pentru viață, dar momentan... Momentan trebuia să 
uite că se întâlniseră vreodată. Rămaseră tăcuţi în mașină 
pentru un moment, apoi Einar spuse: 


VP - 277 


— Există bărci de salvare, Kurt. Și le vor veni oameni în ajutor 
de la țărm. Tu însuţi ai calculat lucrurile astea când ai pregătit 
explozibilul. Ce vreau să spun e că există speranţă. Nu o pui la 
zid, așa cum au făcut naziștii cu Anna-Lisette. In plus, spuse 
Einar, deschizând portiera și aruncându-i un zâmbet prietenului 
său, probabil că oricum nu vei supraviețui fixării explozibilului. 

Nordstrum râse. 

— Ai dreptate. l-am spus să stea la pupa pentru că priveliștea 
este mai frumoasă de acolo. 

— Atunci, ai făcut tot ce ai putut. Restul este doar război. Este 
în mâinile lui Dumnezeu, Kurt, nu în ale noastre. 

— Mâinile lui Dumnezeu nu au fost mereu blânde cu mine, 
spuse Nordstrum, gândindu-se la Anna-Lisette și la tatăl lui. 

— Dar te-au ţinut în viaţă, nu-i așa? răspunse Einar uitându-se 
la ceas. Acum hai să ne relaxăm. E 17:15. Ai doar câteva ore la 
dispoziţie să te pregătești. lar eu trebuie să prind trenul de 
18:30 spre Oslo, pentru operaţia de apendicită. Crede-mă, aș 
vrea să pot sta cu tine. 

Nordstrum încuviinţă din cap. 

— Mă simt mai bine știindu-te departe. Și pe Marte la fel. 

— Mulţumesc, spuse Einar, strângându-i umărul. Îţi urez 
noroc, prietene, adăugă el, întinzându-i mâna. Deja am spus 
urarea asta de multe ori până acum. 

— Da, așa este. Noroc și ţie, spuse Nordstrum. Și orice ai face, 
nu uita, ai grijă ce naiba spui sub anestezie. 

e 

Larsen sosi în jurul orei 21:00 cu rucsacul și schiurile. Părea o 
epavă. 

— A trebuit să mă strecor prin pădurea din spatele casei, 
spuse el. Au postat o mașină în față. 

— Ești sigur că nu ai fost urmarit? insistă Nordstrum. 

— Din câte știu ei, dorm buștean după ce am fost treaz toată 
noaptea, încărcând marfa în vagoane. Dar am un regret - că 
ratez seara de bridge. Nu am ratat jocul de bridge de sâmbătă 
seara nici măcar o dată în mai bine de trei ani. 

— Mă tem că vor fi nevoiţi să îţi găsească un înlocuitor, spuse 
Nordstrum. 

— Da. Dar jucătorii de bridge nu sunt atât de ușor de găsit în 
Rjukan. 

Înveliră explozibilul într-o pătură din pânză de sac și îndesară 


VP - 278 


detonatoarele și ceasurile într-un mic săculeţ. Luară cu ei o 
pușcă Sten, două pistoale Colt și câteva grenade. La vederea 
armelor, lui Larsen aproape că i se făcu rău, miza misiunii 
izbindu-l în plin. Apoi ieșiră afară la mașină. Fiind un Volvo vechi 
de zece ani, motorul tuși de câteva ori înainte să pornească, 
făcându-i să se îngrijoreze pentru o clipă că nu vor pleca 
nicăieri. 

— Dumnezeule, uitasem cât de frig e aici sus, spuse 
Gutterson de pe bancheta din spate. Termometrul arată minus 
30 de grade Celsius. 

— Mă bucur că te simţi ca acasă, spuse Nordstrum, privindu-i 
pe Ox, Gutterson și Larsen. Suntem pregătiţi? 

— Mai pregătiţi de atât nu se poate, mormăi Ox. 

— Ca pe vremuri, nu, yankeule? spuse Kurt, înghiontindu-și 
prietenul cu cotul. 

— Aye, spuse Gutterson, ascunzându-și Sten-ul sub pufoaică. 
Ca pe vremuri. 

Înainte să urce în mașină, Nordstrum se scuză și merse la 
toaleta de deasupra magazinului lui Diseth. Inchise ușa în urma 
lui și scoase dintre documentele sale de identitate cartea de 
vizită a lui Natalie. Fräulein N. Ritter. Konigstrasse 17. Viena. 
Încă purta parfumul ei. Dacă am avea noroc să ne întâlnim la 
Viena... Chiar dacă femeia va supravieţui a doua zi, va ști că el 
fusese cel care scufundase feribotul - cel care îi ascunsese acest 
plan și aproape o trimisese la moarte. Și pe bunicul ei, totodată. 
Oare el va supravieţui? 

Promite-mi că vei sta la pupa... 

Ea nu ar înţelege niciodată. 

Tristeţea îl străpunse, iar Kurt încercă să se îmbărbăteze. 
Rupse cartea de vizită în bucăţi și le lăsă să-i cadă printre 
degete în vasul de toaletă, asemenea unor petale uscate dintre 
paginile unei cărți. Apoi trase apa. 

În alte vremuri... 

Și, după cum spusese Einar, era puţin probabil ca Nordstrum 
să supravieţuiască nopţii, își aminti el rapid. 


VP - 279 


72. 


Plecară înainte de miezul nopţii și reușiră să treacă fără 
incidente de gara din centrul Mael-ului, unde se învârteau 20-30 
de soldaţi, conducând mașina până într-un punct al drumului 
situat deasupra debarcaderului, la aproximativ un kilometru de 
el. Străzile erau complet pustii la acea oră din noapte; nu erau 
lumini nicăieri, cu excepţia farurilor lor, dar, în mod uluitor, nu 
fură opriţi. Lăsară mașina pe un mic dâmb deasupra docului, 
ascunsă în spatele unui troian de zăpadă. li spuseră lui Larsen 
să îi aștepte acolo. 

— Două ore, îl instrui Nordstrum. Dacă nu ne întoarcem după 
cele două ore, pleacă. Condu până la Kongsberg și ia primul tren 
spre Oslo. Pune asta în buzunar. E numele unui contact de 
acolo. Dacă auzi focuri de armă, se aplică aceleași reguli. Nu ne 
aștepta în niciuna dintre situaţii, înţelegi? 

Larsen își șterse ochelarii agitat și încuviinţă din cap. 

— Da, două ore. 

— Poftim, spuse Nordstrum, întinzându-i un pistol. 

Inginerul îl luă de parcă nu ar mai fi văzut niciodată unul. 

— Ce fac cu el? 

— Îl îndrepţi spre cineva în uniformă gri, dacă îţi face 
probleme, și apeși pe trăgaci. 

Larsen îl ţinu în palmă de parcă ar fi fost o mănușă cu două 
mărimi mai mare decât mâna lui. 

— Nu știu dacă pot. 

— Pentru binele tău, ar trebui să poţi. Suntem gata? întrebă 
Nordstrum, întorcându-se spre Ox și Gutterson. 

Americanul ţinea  săculeţul cu arme și detonatoarele. 
Nordstrum luă explozibilul înfășurat în pânză de sac și îl ascunse 
în pufoaică. 

— Totul e pregătit. 

— Dacă sunt gardieni pe doc, îi spuse Kurt lui Ox, oprește-te 
puţin mai la vale și trage un foc de pușcă. Le va atrage atenţia. 
Apoi pleacă naibii de acolo, ne descurcăm noi. 

— Bine, dar nu mi-ar plăcea să vă las în urmă, spuse bărbatul, 
încuviinţând din cap supus. 

— E cel mai bun lucru pe care îl poţi face pentru noi, spuse 
Nordstrum, apoi se întoarse spre Larsen. Nu uita, două ore, Alf. 


VP - 280 


Niciun minut în plus. Dacă nu ne-am întors, ai plecat. 

— Întoarceţi-vă, spuse Larsen oftând, apoi își verifică ceasul și 
încuviinţă din cap. 

Era ora unu fără un sfert. 

e 

Merseră spre capătul drumului - o plimbare de cincisprezece 
minute prin noaptea lipsită de lună - apoi coborâră prin zăpadă 
până la un mic dig, de unde puteau vedea feribotul. 

Nordstrum simţi cum inima i-o ia la galop. 

Hydro se odihnea liniștită la capătul lungului debarcader. 
Câteva lumini palide se zăreau înăuntru. La piciorul 
debarcaderului, la aproximativ 100 m distanță, era parcată o 
mașină blindată și instalată o barieră din lemn. Cinci sau șase 
gardieni erau postați în preajmă, dar nu păreau prea îngrijoraţi. 
Încă doi, purtând paltoane lungi de lână, cu puștile pe umeri, 
puteau fi văzuţi patrulând înainte și înapoi pe doc. 

Era un frig tăios în timp ce Nordstrum, Ox și Gutterson 
coborâră pe furiș digul, gheaţa crăpându-se și scârțâind sub 
picioarele lor, atât de tare încât ai fi spus că se apropia un întreg 
detașament de soldați. Nordstrum își ţinu respiraţia. Un gard din 
sârmă îi despărțea de doc. Se ascunseră în spatele unui tufiș 
voluminos. 

La bordul feribotului nu se zărea nimeni, nici gardieni, nici 
paznici. Doar luminile de sub punte. 

— Merg eu primul, spuse Nordstrum, îndesându-și Colt-ul la 
curea. Dacă drumul e liber, vă fac semn să veniți. Aşteptaţi 
semnalul meu. Dacă mă vor vedea, așteptați să vină la mine, 
apoi ieșiți din ascunzătoare și ocupaţi-vă de ei, îi spuse lui 
Gutterson, care încuviință din cap. Silenţios, dacă se poate, 
yankeule, adăugă Kurt, apoi îi făcu cu ochiul. 

Americanul își mângâie cuțitul de la curea. 

— Mă ocup eu. 

La câțiva metri distanță se auzea tropăitul bocancilor celui 
mai apropiat gardian, care patrula pe docul din lemn. După un 
minut, acesta se întoarse și porni înapoi, în direcţia opusă. 

— Dacă nu pleacă de acolo, mergi puţin mai sus pe deal, cum 
am vorbit, și trage odată cu pușca. Asta ar trebui să le distragă 
atenţia. Apoi pleacă naibii de acolo. 

— Și voi? 

— Nu-ţi face griji. Yankeul și cu mine vom continua singuri. 


VP - 281 


— Dacă trebuie, o fac, răspunse Ox. Dar mă privați de toată 
distracţia. 

Se ghemuiră toți trei pe vine până când gardianul ajunse în 
capătul docului și se opri să discute cu camarazii săi lângă 
barieră. Rămase acolo destul de mult, făcându-l și pe cel de-al 
doilea gardian să pornească spre grup. Nordstrum și partenerii 
săi așteptară până când gardianul se îndepărtă aproximativ 40 
m. 

— Ne vedem la bord, zise Nordstrum, ridicând degetul mare 
drept confirmare pentru Gutterson și Ox. Cu tubul de explozibil 
prins de gât, ieși din spatele tufișului și sări gardul. Aruncând o 
privire rapidă spre capătul docului, se aplecă și alergă până la 
pasarela de îmbarcare. 

Se furișă silențios la bordul feribotului, fără să fie văzut. Nu 
văzu paznici sau gardieni în jur, dar se auzeau voci din 
compartimentele din faţă. Cei dinăuntru păreau absorbiți de un 
joc de cărți. 

Așteptă, deoarece gardianul care pornise spre capătul docului 
se întorsese și acum mergea din nou în direcţia lor. Gutterson și 
Ox îngenuncheară în spatele tufișului. Un vehicul militar trase în 
acel moment la piciorul docului, lângă barieră. Poate era un 
ofițer trimis să verifice pregătirile finale. Gardianul care patrula 
fu chemat într-acolo, și de îndată ce ajunse lângă vehicul, 
Nordstrum le făcu semn lui Ox și Gutterson să i se alăture. După 
un efort ceva mai mare din partea lui Ox, reușiră amândoi să 
ajungă dincolo de gard, apoi alergară spre pasarelă cât putură 
de repede. In haina lui de blană, Ox arăta ca un urs uriaș. Se 
furișară și ei pe feribot. 

— Sunt oameni la bord, zise Nordstrum, arătând sub punte, 
apoi ducându-și degetul arătător la buze. 

Auziră strigăte și înjurături din compartimentele indicate. 
Trecuseră 20 de minute de când îl lăsaseră pe Larsen în mașină. 
Nordstrum făcu semn spre prova. 

— Să mergem. 

Pe cât de silențios putură, se furișară pe lângă ușa deschisă 
care dădea în bucătăria navei, unde patru sau cinci bărbați 
stăteau la o masă, cufundaţi în jocul de cărţi. Apoi coborâră 
scările spre cabinele de la clasa a treia. Nordstrum cercetase 
vasul cu doar trei zile în urmă. La ultimul nivel, găsi tambuchiul 
care ducea în santină, pe care Kurt o considera a fi locul perfect 


VP - 282 


pentru a fixa explozibilul. 

— Repede, aici. 

Dădură să deschidă trapa, dar exact în acel moment auziră 
pașii cuiva care cobora pe scări. Ox și Gutterson se lipiră de 
perete și, instinctiv, duseră mâinile la armele din interiorul 
pufoaicelor. Un bărbat ajunse la baza scărilor - corpolent, cu păr 
negru și sârmos, cu mustață deasă, purtând o beretă de 
marinar. Îi privi cu suspiciune. 

— Ce căutaţi voi aici? întrebă bărbatul, ochii căzându-i pe 
mâinile lor ascunse sub haine, bănuind parcă ce aveau acolo. 

— Relaxează-te, prietene, spuse Ox. Nu-ţi vrem răul. Doar că 
nenorociţii de Hirden sunt pe urmele prietenilor mei. Ceva legat 
de falsificarea unor cartele pentru raţii, dacă înţelegi ce vreau să 
spun. Au nevoie de o ascunzătoare pentru câteva minute, până 
trece totul. Ştii cum sunt ticăloșii ăştia, nu renunţă niciodată. 
Ne-am gândit că o să găsim un loc numa bun aici jos. 

— Ascunzătoare, spuneţi? 

Marinarul îi privi sceptic. 

— Până se calmează apele. Ca să nu ai probleme, poţi să 
mergi înapoi sus și, în caz de ceva, să spui că nu ai știut nicio 
clipă că suntem aici. În numele regelui, te implorăm. 

— Regelui? Sunteţi Jossing, atunci? Norvegieni buni. 

Rămaseră toți trei tăcuţi pentru o clipă, neștiind ce se va 
întâmpla în continuare: fie bărbatul va fi de acord cu rugămintea 
lui Ox, fie va sufla din fluier și îi va preda naziștilor. 

— Da, Jossing, spuse Ox, iar Nordstrum duse mâna în 
interiorul hainei și își încleștă degetele pe cuțitul ascuns acolo. 

— Păi, există câteva locuri bune, spuse bărbatul, relaxându-se 
în cele din urmă. Nu sunteți primii care au nevoie să scape de 
ticaloșii ăia. Sau care vin cu marfă de contrabandă pentru a fi 
transportată pe ţărmul celălalt. 

Cu un sentiment palpabil de ușurare, Nordstrum și Gutterson 
își scoaseră mâinile din pufoaice. 

— Mergeţi direct înainte, spuse bărbatul, deschizând trapa 
către pompele de santină, așa cum speraseră ei. Acolo ar trebui 
să fie în regulă. Dar nu staţi toată noaptea. Mă voi întoarce în 20 
de minute, aţi face bine să fiţi duși deja. 

— Vom fi, îl asigură Ox. Mulţumim. 

— Da, mulţumim, amice, spuseră la unison Nordstrum și 
Gutterson. 


VP - 283 


— Dar e apă până la genunchi acolo, așa că aveţi grijă, 
adăugă omul. Nu știi niciodată peste ce poţi să dai. Dar vestea 
bună e că nimeni nu va dori să coboare aici și să afle, chiar dacă 
ar urca la bord. 

— Grozav. 20 de minute, apoi vom dispărea. 

— Eu o să fiu cu ochii în patru pe punte pentru ei, dacă nu te 
deranjează, spuse Ox, aruncându-i o privire lui Nordstrum, care 
încuviinţă din cap. 

— Da, așa ar fi cel mai bine. 

Bărbatul urcă înapoi pe punte, iar Nordstrum și Gutterson 
coborâră în santină și traseră trapa în urma lor. Ox rămase afară 
și urcă și el scările, pentru a sta de pază și a-l ţine pe marinar 
ocupat. 

În santină, apa uleioasă le venea, într-adevăr, până la 
genunchi lui Nordstrum și Gutterson. Era întuneric beznă și, 
asigurându-se că fitilurile și explozibilul rămân uscate, înaintară 
prin apa stătută. Cine știe ce naiba intrase aici? Camera era atât 
de joasă, încât rămăsese doar un metru între suprafaţa apei și 
tavanul compartimentului, iar ei erau obligaţi să ţină încărcătura 
deasupra apei. 

— Repede, Eric, acolo. 

Își croiră drum spre partea din faţă a provei. O explozie 
declanșată aici ar trebui să distrugă exteriorul feribotului. Era 
trecut de ora 2:00. Își deschiseră genţile și se apucară de 
treabă. 

Timpul era esenţial acum. 

(J 

În Volvo, pe Larsen începură să îl taie apele. Trecuse o oră. El 
era inginer, om de știință, nu era antrenat pentru acest gen de 
situaţii. Se uită la pistolul de pe scaunul pasagerului. Îl luă în 
mână cu multă prudenţă. Dacă va fi nevoit să îl folosească? 
Dacă Nordstrum, Gutterson și Ox nu se vor mai întoarce? Ar fi 
nevoit să își calmeze nervii, să-și ia inima în dinţi și să facă ceea 
ce îl instruise Nordstrum. Se rugă să fi luat decizia cea bună. 
Dacă nu ar fi lăsat garda jos, dacă nu s-ar fi lăsat atât de ușor 
recrutat de ei, acum ar fi putut să joace bridge acasă la Kjellson. 

Se uită din nou la ceas - trecuse o oră și cinci minute. 

Într-un fel sau altul, știa că nu va mai juca niciodată bridge cu 
partenerii lui de joc. 

Apoi auzi voci în josul străzii, iar inima îi încremeni în piept. 


VP - 284 


Cine ar putea să umble acum pe aici, în afară de...? 
Confirmându-i teama, doi soldați intrară în aria lui vizuală - 
venind spre el. Dacă l-ar găsi acolo cu un pistol, în mod sigur ar 
fi interogat. Fii curajos, Alf, te rog! Trase Colt-ul lângă el. Mașina 
era ascunsă în spatele unui troian înalt de zăpadă îngheţată, cu 
farurile stinse. Dar cei doi nemți aveau lanterne - verificau 
strada. 

Lui Larsen îi îngheţă sângele în vene - auzea vocile 
apropiindu-se. Luă pistolul în mână, neștiind ce să facă. Oare ar 
fi în stare să tragă? Și apoi ce? Ar trebui să bage mașina în 
viteză și să se care urgent de acolo, așa cum îl instruise 
Nordstrum. Dar încotro? Și dacă ei se vor întoarce curând, 
așteptându-se să îl găsească aici? Nu, Larsen știa că nu va 
putea folosi arma, nu îi stătea în fire și nu apăsase în viaţa lui un 
trăgaci. Avea să stea acolo în întuneric și să se roage ca nemții 
să nu îl vadă. Vocile soldaţilor se auzeau din ce în ce mai tare, 
pe măsură ce se apropiau. Larsen avea de gând să aștepte ca ei 
să îl găsească și apoi să încerce să găsească o explicaţie. Ce 
făcea inginerul-șef într-o mașină pe un dâmb puţin mai sus de 
feribotul cu care urma să fie transportată apa grea? Va spune că 
venise aici pentru a se sinucide - da, ar avea sens. Dar cu un 
pistol american? De unde ar fi putut face rost de el? Larsen se 
gândi să coboare geamul portierei și să îl arunce în zăpadă, dar 
îi era prea teamă că arma ar cădea pe pământ, iar ei ar auzi 
zgomotul. 

Sudoarea începu să i se prelingă pe tâmplă. Era captiv acolo. 

Se lăsă cât de jos putu în scaun, astfel încât ochii să îi ajungă 
la nivelul bordului. Cei doi soldaţi ajunseseră acum la jumătatea 
străzii. Larsen crăpă geamul - se sufoca. Flanela de corp îi era 
leoarcă de sudoare. Nemţii își legănau lanternele, încercând să 
vadă în josul drumului. Slavă Domnului că mașina pe care o 
împrumutaseră era neagră. 

— Vezi ceva acolo? îl auzi pe unul întrebându-l pe celălalt. 

În ultimii doi ani, Larsen devenise fluent în germană. Gâtul i 
se uscă și nu îndrăzni să miște nici măcar un deget. Nemţii 
stăteau pe loc acum, urmărind raza luminoasă a lanternei cu 
privirile. 

— Nimic, din câte pot să văd, răspunse cel de-al doilea. 

— Dă-o dracu' atunci, spuse primul. Mai avem încă vreo zece 
străzi de verificat și e frig ca naiba. Hai să mergem mai departe. 


VP - 285 


— Tu decizi, spuse partenerul său, părând să fie de acord. 

Inima lui Larsen tresări plină de speranță. Le auzi pașii pe 
zăpadă și apoi pe trotuar, retrăgându-se, îndepărtându-se de el. 
Inginerul oftă încet. Se uită la pistol și îl puse înapoi pe scaunul 
din dreapta. 

Trecuse o oră și zece minute. Ştia că nu mai poate suporta 
prea mult situaţia, nu era făcut pentru acest gen de muncă. 
Cobori mai mult geamul, lăsând mult doritul aer rece să 
pătrundă în mașină, apoi își lăsă capul pe spate și trase o gură 
de aer lacomă în plămâni. Treptat, inima îi reveni la ritmul 
normal. Își verifică din nou ceasul. Cât naiba mai dura? 

e 

În santină, Nordstrum și Gutterson lipiră ceasurile 
deşteptătoare şi bateriile de carenă. Găsiseră un loc uscat chiar 
deasupra nivelului apei, pentru ca banda adezivă să țină, și le 
strecurară în interiorul uneia dintre grinzile din lemn. 

Apoi Nordstrum despături batonul de explozibil și îl modelă pe 
carena feribotului sub forma unui cerc, chiar deasupra apei. 
Lucrând rapid, dar prudent, Gutterson îi înmână unul câte unul 
cele patru detonatoare - tuburi umplute cu praf de pușcă - iar 
Nordstrum legă câte două la capetele cercului din explozibil. 
Lăsă capetele libere ale fitilurilor să se odihnească pentru o clipă 
pe ceasurile deșteptătoare, apoi setă fiecare ceas pe ora 
stabilită, atunci când feribotul se va afla deasupra celui mai 
adânc sector al lacului: ora 10:45 dimineața. 

Trecuseră douăzeci de minute de când urcaseră la bord. 
Nordstrum se întrebă oare le ce se gândea marinarul de pe 
punte. Auzeau în continuare voci de deasupra, din ceea ce Kurt 
își amintea a fi barul feribotului. Sperau că Ox îl ţine ocupat, fie 
cu whisky, fie cu povești. 

Acum începea partea mai periculoasă. 

Diseth îl avertizase că acesta era cel mai delicat lucru: 
cablurile, fitilurile și bateriile s-ar rupe dacă ar fi aplicată prea 
multă presiune. Și iată-i aici, într-o santină plină cu apă până la 
jumătate, conștienți că echipajul i-ar preda dacă ar avea chiar și 
cea mai mică idee cu privire la ce se petrece. Lui Nordstrum 
inima îi bătea să îi spargă pieptul; simţi broboanele de sudoare 
prelingându-i-se pe faţă. 

ÎI rugă pe Gutterson să ţină detonatoarele departe de fitiluri, 
care erau atașate de bombă, în timp ce el conecta bornele 


VP - 286 


bateriei la unul dintre ceasurile deșteptătoare, străduindu-se să 
își menţină respiraţia stabilă și să ignore bătăile din ce în ce mai 
rapide ale propriei inimi. Recapitulă în minte avertismentul lui 
Diseth cu privire la ce s-ar întâmpla dacă micul ciocănel al 
ceasului ar intra în contact cu circuitul detonator odată ce 
acesta ar fi conectat - totul s-ar termina. Fu nevoit să se 
distanţeze ușor și să tragă adânc aer în piept. 

— Ai grijă, Kurt, îl rugă Gutterson. Aș vrea să am mormântul 
într-un singur loc, nu într-o sută, spuse el cu un zâmbet crispat. 

Nordstrum încuviinţă din cap, zâmbind și el vag. 

— Da, la fel și eu. 

Apoi încercă a doua oară. Cu mâini ferme de data aceasta, 
expirând adânc, reuși să conecteze bateriile. Incărcătura nu 
explodă. Se priviră reciproc, zâmbind ușurați, sperând că 
singura dată când va exploda va fi la 10:45, cu puţin peste 
șapte ore de acum înainte. 

Urma ultimul, dar cel mai periculos pas al procesului - 
conectarea detonatoarelor la fitiluri. 

Nordstrum se calmă și trase de câteva ori aer în piept. Cu 
toate că mâinile îi erau ferme, Kurt nu putea nega o nervozitate 
lăuntrică. Cine n-ar fi agitat? O mișcare bruscă sau greșită, și ar 
ajunge toţi pe lumea cealaltă. Conectă cu grijă fitilul la borna pe 
care Diseth o încropise pe ceas. 

— Eric, deasupra ochiului meu drept, te rog... 

Gutterson luă bucata de pânză de sac și îi șterse fruntea de 
sudoare. 

— Mersi. 

Controlându-și emoţiile, Nordstrum realiză delicata conexiune 
finală, apoi îşi retrase mâinile. Îl privi pe Eric și zâmbi. Totul era 
în regulă - ceasul ticăia, toate cablurile erau la locul lor. Când va 
suna alarma ceasului, iar ciocănelul va lua contact cu fitilul, 
încărcătura va exploda. Până atunci, ei vor fi deja în vidda, la 
zeci de kilometri depărtare. 

— Cred că asta e, spuse Nordstrum, oftând ușurat. 

Gutterson încuviinţă ferm din cap. 

— Hai să nu facem mișcări bruște în drum spre ieșire. 

— De acord. 

Precauţi, se târâră spre pupa și ieșiră din santină. 
Încălțămintea și pantalonii le erau îmbibate cu apă uleioasă, iar 
flanelele de corp le erau leoarcă de sudoare. După ce ieșiră din 


VP - 287 


compartiment, urcară în grabă scările spre punte, unde 
marinarul și Ox se cufundaseră într-o dezbatere aprinsă despre 
politică. 

— Mulţumim că ne-ai lăsat sa stăm puţin acolo, zise 
Nordstrum. S-ar părea că s-au liniștit apele acum. 

— Aveţi grijă când coborâţi, spuse bărbatul. Nemţii sunt peste 
tot pe ponton astă-noapte. 

— Mulţumim pentru avertisment, zise Kurt. 

— Deci tu ești de gardă în noaptea asta? îl întrebă Ox pe 
membrul echipajului. 

Omul își asumase un risc pentru ei și nu voiau ca marinarul să 
fie aruncat în aer sau să se scufunde odată cu feribotul. Cu toate 
acestea, nu îndrăzneau să-i spună adevărul, știind că pentru el 
ar fi mai importanţi colegii săi. 

— Da, dar cobor când ajunge trenul, la ora opt dimineaţa. 


— Trenul...? 

— Coboară ceva important de la Norsk Hydro, așa ni s-a spus. 
— Da? 

Sabotorii se priviră reciproc. Îi liniștea gândul că paznicul nu 


va fi nicăieri în apropierea feribotului atunci când se va declanșa 
explozia. Ox rânji. 

— Norocosule. 

— Presupun că sunt norocos, spuse bărbatul, făcându-le cu 
ochiul conspirativ, că am scăpat cu indivizi ca voi prin preajmă. 

Își strânseră mâinile, apoi cei trei sabotori se îndreptară spre 
pasarela de debarcare. Ceasul era 02:15. Trecuse o oră și 
jumătate de când îl lăsaseră pe Larsen în mașină. Noaptea era 
rece și lipsită de lună, ceea ce le oferi o acoperire bună. Cel mai 
apropiat gardian era la jumătatea docului, continuând să 
patruleze perimetrul. Lângă ponton, o locomotivă de manevră 
tocmai era întoarsă în poziţie - probabil era cea care urma să 
încarce vagoanele cu apa grea pe feribot. Așteptară ghemuiţi 
lângă pasarelă, până când gardianul se întoarse și porni în 
direcția opusă. Locomotiva era destul de zgomotoasă, cu 
mecanismul ei greoi, șuierând abur. 

— Du-te! spuse Nordstrum, bătându-l pe Eric pe spate, iar 
americanul alergă ghemuit de-a lungul debarcaderului, apoi sări 
cu îndemânare gardul. Bine, Ox, tu urmezi. 

Zgomotul de lângă ponton acoperea orice alt sunet, astfel că 
Ox traversă greoi docul, în timp ce gardianul care patrula privea 


VP - 288 


cum locomotiva este așezată pe poziţie. Așteptă lângă gard, iar 
Nordstrum, dându-și seama de distragerea pe care o oferea 
locomotiva, alergă după el. 

Mai aveau la dispoziție douăzeci de minute să ajungă înapoi la 
inginerul Larsen. 

— Ajută-mă să sar gardul, spuse Ox. Mă tem că n-a fost 
niciodată sportul meu preferat. 

Solidul bărbat puse bocancul la jumătatea gardului din sârmă, 
de aproximativ 2 m înălțime, și încercă să ridice și celălalt picior. 

Deodată, din buzunarul hainei de blană îi căzu o sticlă de 
bere, care se rostogoli pe ponton, producând un zdrăngănit 
strident. Exact în momentul în care locomotiva opri motoarele și 
deveni tăcută. 

— Rahat, înjură Ox în barbă, cu un picior peste gard. 

Sticla zdrăngăni câteva clipe, apoi se opri în văzul tuturor. 
Gardianul se întoarse. 

— Haide! spuse Nordstrum în șoaptă. Să mergem! 

Sări gardul și așteptă să îl ajute pe Ox. Urcarea digului, prin 
tufișuri, era abruptă, iar dacă ar fi alergat, ar fi fost auziţi, fără 
îndoială. Și oricum, prietenul lui avea probleme. 

— Mi s-a agăţat haina, spuse Ox. 

— Rupe-o, dă-o dracului, spuse Nordstrum. Repede! Trebuie 
să ne ascundem. Lasă-mă să te ajut. 

Gardianul venea spre ei, așa că cei doi rămaseră nemișcați. 
Bărbatul se opri lângă sticla de bere, îngenunche și o ridică, apoi 
privirea îi țâșni rapid spre pădure. 

— Wer ist da? strigă el, scoțându-și pistolul. Cine e acolo? 

Ox, momentan ascuns de tufișuri, rămase încremenit ca un 
șoarece în preajma unei pisici. Dar vegetaţia nu îl putea ajuta 
prea mult timp. Nu voia să sară - nu putea, ar fi fost auzit. Așa 
că rămase nemișcat, ţinându-și respiraţia, rugându-se ca 
gardianul să își piardă interesul și să plece. 

— Wer ist da, sage ich? Raus, raus! strigă neamţul, ridicând 
arma. leși afară, altfel trag! 

Captiv pe gard, Ox îl privi pe Nordstrum. Pe chip i se citea o 
resemnare profundă. Mă tem că pentru mine se termină totul 
aici. Dacă gardianul se mai apropia mult, vor fi prinși cu toții. 
Haide, plecați..., îi făcu semn lui Nordstrum cu bărbia și îi aruncă 
un zâmbet neputincios. Plecați de aici. 

— La dracu’, abia aşteptam să beau berea aia..., spuse el cu 


VP - 289 


voce tare. 

— Oricine ai fi, ieși afară acum! strigă gardianul. 

L-am putea dobori, își spuse Nordstrum în sinea lui, luând în 
calcul toate variantele. Ar putea să aștepte ca neamţul să apară 
și apoi să îl ucidă silențios, cu un cuţit. Dar orice strigăte sau 
focuri de armă i-ar alerta pe ceilalţi, iar acest lucru ar indica 
imediat că se petrece ceva. Echipajul ar fi luat la întrebări și 
feribotul perchiziționat. Expresia lui Ox, în timp ce stătea 
cocoţat pe gard, părea să transmită că se gândise și el la toate 
aceste detalii. Nordstrum întâlni ochii prietenului său. 

— Vin! Vin! strigă Ox resemnat. Nu trage. 

Își eliberă haina din gard și sări înapoi pe ponton, cu mâinile 
sus, ieșind din tufișuri. 

— De ce dracu’ o luaţi cu toţii raza din cauza unei afurisite de 
sticle de bere, îi spuse el gardianului în norvegiană, ţinând 
mâinile sus. 

— Unten! Unten! îi strigă gardianul în germană, forțându-l să 
îngenuncheze. 

— Kurt, trebuie să plecăm de-aici, șopti Gutterson, trăgându-l 
de gulerul hainei pe Nordstrum. 

Kurt se gândi la posibilele modalităţi prin care și-ar putea 
salva prietenul. Din moment ce Ox era singur, nemţii ar putea 
crede că se strecurase la bord pentru a fura bere. Pentru a-și 
salva propria piele, paznicul din echipaj ar putea chiar să 
garanteze pentru el, ca prieten. Dacă ar fi fost mai mulţi în afară 
de Ox, nemţii ar fi intrat imediat la bănuieli. Dar dacă Nordstrum 
și-ar folosi arma, nu ar face decât să atragă și mai mulţi gardieni 
pe urmele lor. 

Dacă Ox putea face un singur lucru bine, acela era să scape 
dintr-un bucluc cu vorba, poate chiar și din acesta. 

— Kurt, acum! șopti tăios Gutterson. Mai avem doar 
cincisprezece minute, altfel rămânem cu toţii aici. Ox e un tip 
capabil, va găsi o cale de scăpare. Cu toţii am trecut prin asta. 
Trebuie să plecăm! 

Reticent, Nordstrum îl lăsă pe Gutterson să îl tragă de haină în 
susul digului. Avu nevoie de toată voinţa pentru a-l lăsa pe Ox în 
urmă. Dar salvarea lui ar fi însemnat periclitarea întregii misiuni. 
Fără îndoială că Ox va fi interogat, dar se putea descurca cu 
brio. Putea să facă pe nevinovatul mai ceva ca un băiat de altar 
la nevoie - un băiat de altar care nu făcuse altceva decât să se 


VP - 290 


strecoare la bordului feribotului pentru a șterpeli câteva beri. 
Kurt și Eric urcară în tăcere digul, pășind precauţi pe gheaţă. Il 
auzeau pe Ox încercând să scape basma curată și pe gardian 
poruncindu-i să miște, împingându-l cu pușca. Mai erau doar 
cincisprezece minute până la ora la care îi spuseseră lui Larsen 
să plece. Porniră grăbiţi pe drumul pe care veniseră, 
distanţându-se cât mai mult de feribot. Pe ultimele sute de metri 
începură să alerge. 

Într-un final, trecură prin tufișurile familiare și văzură mașina. 
Larsen îi privi cu o expresie de ușurare pură când deschiseră 
portierele. 

— E trei fără un sfert, spuse el. Eram convins că s-a întâmplat 
ceva. Tocmai mă pregăteam să plec. Cum a mers? 

— A mers bine. Perfect, conform planului, spuse Nordstrum, 
urcând pe locul din faţă. 

— Și Ox unde este? întrebă inginerul privind în jur, așteptând 
ca bărbatul masiv să urce pe bancheta din spate. 

— Ox nu vine. 

— Nu vine...? întrebă Larsen privindu-l lung, neînțelegând. 

— Nu. Pornește motorul. Suntem doar noi acum. 


73. 


Își petrecură restul nopţii uitându-se la ceas, înapoi acasă la 
Diseth. Gutterson și Larsen aţipiră. Nordstrum zăcea întins, cu 
ochii pe pereți, gândindu-se la cine era el însuși. 

Un soldat. Un sabotor. 

Un ucigaș - oricât încercase să limiteze numărul celor pe care 
îi rănise, mulţi oameni nevinovaţi muriseră din pricina acţiunilor 
lui. Dar totul se întâmplase în slujba regelui, nimic nu se 
schimbase în această privinţă. După ce explozibilul avea să 
arunce în aer feribotul, Nordstrum se va îndrepta spre Suedia. 
Poate că războiul se va termina pentru el, măcar pentru o 
vreme. Sau poate că se va întoarce. Noaptea trecea încet. Kurt 
își trecu prin ochii minţii chipurile persoanelor pentru a căror 
moarte se simţea vinovat - Anna-Lisette; Hella; tatăl lui. Poate 
chiar și Ox acum. Poate Natalie și bunicul ei, a doua zi. Știa că și 
ceilalți au asemenea liste - toate fiind rezultatul scopului de a 


VP - 291 


face ceea ce trebuie. Totuși, ei erau morți, iar el mergea mai 
departe, deși avusese șansa să îi salveze pe fiecare în parte, 
într-un fel. Te cunosc, Kurt, nu te vei întoarce. Vei rămâne să 
lupti, îi spusese Anna-Lisette. Și avusese dreptate. 

Câte alte persoane vor mai fi adăugate pe lista aceea mâine? 

Intr-o bună zi, își spuse în sinea lui, lumea își va aminti doar 
faptele celor care au luptat - nu și prețul. 

Era un sabotor. 

Alunecând ușor în somn, mintea îi rătăci spre ultima 
conversaţie pe care o avusese cu Natalie. Se bucura că reușise 
să îi spună acele lucruri. A doua zi, ea va ști exact la ce se 
referise el. În război, cu toții facem lucruri fără să avem de ales, 
spusese femeia. 

Cu toate acestea, cum ar putea ea să înțeleagă? 

In adâncul inimii, Nordstrum știuse dintotdeauna că relaţia lor 
avea șanse minime. Ce să facă - să meargă la Viena după 
razboi? Asta dacă va avea noroc să supraviețuiască. Și ea, ce 
credea, că-l va aștepta acolo? Nu făceau parte din aceeași clasă 
socială. Probabil că Natalie nici nu-și va mai aminti numele lui. 
Până a doua zi, viaţa îi va fi despărțit oricum, pentru totdeauna. 
Fie că el detona explozibilul de pe Hydro sau nu. Kurt închise 
ochii și încercă să-i alunge chipul din minte. 

Se rugă ca Ox să fie bine. 

Când se lumină, în cele din urmă, își puseră cu toţii schiurile și 
începură să urce muntele. După o urcare de două ore, ajunseră 
pe o platformă care oferea o vedere panoramică asupra Mael- 
ului și lacului. Cerul era de un albastru intens, reflectându-se în 
apă, iar soarele strălucea luminos. 

La ora 8:00 dimineaţa, sunetul unui fluier răsună până la ei și 
văzură trenul cu apă grea coborând prin valea îngustă, spre sat. 
Prin binoclu, Nordstrum vedea steagurile roșii naziste fluturând 
la grilajul locomotivei și soldaţii supraveghind vagoanele. Trenul 
trecea suflând aburi prin micul sat, direct spre malul lacului, 
unde ceea ce părea a fi un detașament de soldați era instalat 
de-a lungul debarcaderului și în piaţă. Feribotul Hydro se 
pregătea de plecare, pasarela de îmbarcare fiind coborâtă, iar 
oamenii urcând la bord. O dâră de fum se înălța în aer din coșul 
vasului, în timp ce motorul era alimentat cu cărbuni. 

Nordstrum, yankeul și Larsen priviră cum trenul oprește în 
fața debarcaderului. Două platforme deschise conţineau cei 39 


VP - 292 


de cilindri metalici cu apă grea. Soldaţii săriră de pe platforme, 
iar locomotiva fu decuplată. O altă locomotivă, cea de manevră, 
fu adusă și cuplată la cele două platforme, care apoi fură 
transportate în faţa rampei de îmbarcare. Nordstrum nu putea 
auzi nimic de la înălţimea la care se afla, dar era evident că 
acolo jos e gălăgie și agitaţie. Puntea feribotului fu golită, iar 
locomotiva de manevră fu poziționată în spatele celor două 
platforme. Treptat, într-un ritual pe care probabil că echipajul de 
la docuri îl executase de o mie de ori cu alte mărfuri de la Norsk 
Hydro, încărcară platformele pe rampă, în timp ce la bord erau 
cel puțin 20 de soldaţi. Cine ar fi ghicit ce transporta vechiul 
vas? Pasagerii se îmbarcară și ei - oameni bătrâni, luându-și la 
revedere de la familiile lor; mame ţinându-și copiii de mână. 

Până la ora 09:00, totul era gata. 

— Ar trebui să mergem, spuse Gutterson, curăţându-și 
schiurile de zăpadă cu beţele. Putem să urcăm și să privim de 
sus. O să avem nevoie de tot avansul pe care ni-l putem lua, 
odată ce va exploda încărcătura. 

Ruta lor fusese deja stabilită. Larsen avea să îi încetinească 
puţin, dar Nordstrum știa că, împreună cu yankeul, îl pot ajuta 
să o scoată la capăt - chiar dacă va trebui să îl ducă în spate 
jumătate din drum. Era februarie - iarna era în toi. Călătoria 
avea să fie dură. Cu toate acestea, vidda era prietena lui - 
întotdeauna fusese. Kurt era convins că vor reuși. 

— Da, spuse Nordstrum, punând în sfârșit deoparte binoclul. 
Să mergem. g 

Își luă bețele și îşi puse rucsacul în spate. În timp ce Gutterson 
și Larsen își pregătiră propriul echipament, Kurt își îngădui o 
ultimă privire înapoi, poruncindu-i inimii să se detașeze, 
amintindu-și din nou că războiul este de vină și că asemenea 
lucruri sunt firești în aceste circumstanțe. Sunt lucruri pe care 
nu le poţi controla, pe care trebuie să ţi le scoţi din inimă, așa 
cum spusese Einar, să nu iei vina asupra ta. În acel moment, 
Kurt observă un sedan negru urcând pe debarcader, cu steaguri 
roșii naziste fluturând la portiere. Simţi cum sângele îi îngheață. 
De pe locurile din față coborâră doi nemți în uniforme negre, 
trosnind din degete către hamali, poruncindu-le să ajute cu 
bagajele. De pe bancheta din spate apăru August Ritter și, o 
clipă mai târziu, Natalie - prea departe pentru a-i vedea chipul, 
dar... 


VP - 293 


Nordstrum simţi cum inima începe să i-o ia la galop. 

— Kurt, trebuie să plecăm, strigă Gutterson. In două ore 
putem să ajungem în munţi. 

— Da, vin, răspunse Nordstrum, dar continuă să privească 
spre doc. 

Natalie și bunicul ei își croiră drum prin mulţime spre feribot și 
își luară la revedere de la lingușitoarele lor gazde germane, cel 
mai probabil ofițeri seniori din delegaţia culturală. Bătrânul ţinea 
în mână tocul instrumentului său. Fură conduși la pasarelă și 
urcară la bord. 

Gutterson și Larsen își traseră căciulile peste urechi și schiară 
câţiva pași. Când yankeul își dădu seama că Nordstrum nu este 
în urma lor, se întoarse spre el. 

— Kurt...? 

Ceva în interiorul lui Nordstrum îl ţinea pe loc. O forță care, 
deși insista că mai are încă multe bătălii de purtat și că alta este 
datoria lui reală, îl pironise locului. Chiar dacă le poruncea 
picioarelor să se miște, să înceapă călătoria. 

Acum, să mergem. 

Te cunosc, Kurt, nu te vei întoarce. Vei rămâne să lupti. 

Picioarele nu îl ascultau. Își scoase Colt-ul și și-l îndesă la 
curea. 

— Kurt, în vreo două ore, toţi naziștii din Norvegia ne vor 
căuta, strigă Gutterson. Nu poţi face nimic pentru ea. E timpul 
să plecăm. 

— Da, Nordstrum, nu vreau să fiu prin preajmă când va 
exploda încărcătura, spuse Larsen, susținându-l pe american. 

Nordstrum puse deoparte binoclul și îi privi pe cei doi bărbaţi. 

— Luaţi-o înainte, spuse el. 

— Să o luăm înainte? spuse yankeul derutat. Ce vrei să spui? 
Plecăm cu toții. 

— Ştii cabana Skrykken, nu, Eric? 

— Normal. De unde am plecat ultima dată. Dar... 

— Luaţi ceva de mâncare de acolo, Ox și cu mine am 
aprovizionat-o bine. Nu rămâneţi peste noapte, e mult prea 
riscant. Doar dacă nu cumva vă prinde vreo furtună, normal. Voi 
încerca să vă prind din urmă până diseară. Dacă nu acolo, mai 
sus, unde ne-am întâlnit cu vânătorul. Îţi amintești? 

— Normal că-mi amintesc, Kurt. Dar n-ai nicio șansă, plecăm 
împreună. 


VP - 294 


— Nu, yankeule, nu și de data asta. Nu pot. 

Uimit, Gutterson schie înapoi la el. 

— Haide, Kurt, plecăm acum. Cum adică nu poţi? 

Chiar și Larsen, care era ușor agitat și nu înțelegea ezitarea 
lui Kurt, spuse: 

— Da, ce se întâmplă, Nordstrum? Să mergem! 

— Dacă nu sunt acolo, mergeţi la Miland. Sunt sigur că știi 
locul Alf, nu? E o drumeţie de o zi. Dar este un bărbat acolo, îl 
cheamă Reinar. Are o afacere cu bere. El știe ce să facă cu voi, 
l-am contactat deja. Ne este prieten, puteţi avea încredere în el 
cu propriile vieți. 

— Kurt, ce faci? Nu te poţi întoarce acolo acum, spuse 
Gutterson, citindu-i planurile pe chip. Nu vei avea nicio șansă, 
locul ăla colcăie de nemți. Vasul se va scufunda, Kurt. Nu poți 
face nimic pentru ea acum, oricât de mult ai vrea. Trebuie să 
plecăm, altfel vom rămâne cu toții captivi aici. 

— Ești un soldat bun, Eric, spuse Nordstrum, aruncându-i un 
zâmbet înțelept, același zâmbet oarecum profetic pe care îl 
văzuse pe chipul lui Ox cu doar câteva ore în urmă. 

Zâmbetul acela însemna că amândoi știau ce îi așteaptă, dar 
erau incapabili să schimbe rezultatul. 

— Scoate-l pe Larsen de aici, spuse Nordstrum. Cu puţin 
noroc, ne vedem în vidda. 

— Nu te vei întoarce după noi, știi asta, zise Gutterson 
aproape furios. Vei fi împușcat. Sau și mai rău, capturat și apoi 
interogat. Acesta a fost un ordin de la Tronstad, Kurt. Te implor 
să te gândești bine la ce faci. Războiul nu s-a încheiat. Ești 
soldat și ei încă au nevoie de tine. 

Nu te vei întoarce. Erau cuvinte pe care le mai auzise înainte - 
de la Anna-Lisette. Dar de data aceasta o va face. 

— Ordinul a fost să aruncăm în aer transportul, Eric, spuse 
Nordstrum, și nu s-a schimbat nimic în privința asta. Totul va 
decurge conform planului. Și ar trebui să ai puţină încredere, 
adăugă el, înfigându-și bețele în zăpadă și îndepărtându-se vreo 
doi metri. S-ar putea să te surprind, yankeule. Și dacă nu..,, 
mângâie ușor buzunarul hainei. Încă mai am capsula. Tu o ai pe 
a ta? 

Apoi se uită la inginerul-șef și dădu din cap cu părere de rău. 

— Scuze, Alf. Dar ești pe mâini capabile, îţi promit. E un tip 
ok. Cel puţin pentru unul care nu e din Norvegia, nu-i așa? 


VP - 295 


Le făcu cu mâna și plecă, împingându-și picioarele prin 
zăpada care trosnea sub el. Inima i-o luă la galop, gonind parcă 
înaintea lui la vale. 

Nu spre Skrykken. 

Nu spre Suedia, unde ar fi în siguranţă, ci spre Mael. 

Spre unica datorie pe care nu îl lăsa inima să o abandoneze. 


74. 


Pe puntea feribotului Hydro, Dieter Lund privea cum 
platformele cu apă grea sunt îmbarcate. Era o zi cu un aer 
sobru, observă el - cerul albastru, steagurile naziste fluturând, 
zeci de trupe SS încremenite în poziţie de drepți. 

El însuși fusese în trenul dinspre Rjukan, fiind cu ochii în patru 
la fiecare cotitură, dar nu se întâmplase nimic ieșit din comun. 
Ruta fusese verificată și eliberată înainte; avioanele de 
recunoaștere survolau cerul. Pe debarcader se adunase o 
mulţime de oameni, dar Lund avea proprii soldaţi infiltraţi 
printre localnici, atenţi la orice lucru suspect - grupuri de bărbaţi 
care călătoreau împreună, bărbatul singuratic de pe marginea 
pontonului care îi făcu semn altuia. Se zvonea că se pune la cale 
un soi de sabotaj - dar nu avea să se întâmple aici, nu sub 
supravegherea lui. Ar fi nevoie de o armată întreagă pentru a 
străpunge reţeaua de securitate. Preţioasa încărcătură era acum 
la bord, iar feribotul era programat să plece în câteva minute. 
Muggenthaler și Terboven aveau să fie încântați, totul decursese 
conform planului său. 

Un ofițer Gestapo verifica actele de identitate pe pasarela de 
îmbarcare. Nimănui nu îi era permis să urce la bord fără bilet și 
fără un document de identitate valid. Pentru orice eventualitate, 
Lund și oamenii săi urmau să însoţească marfa până la Tinnoset 
și să supravegheze încărcarea ei în trenul spre Skien. Nu își 
asuma niciun risc. Poate că nemții știau cum să poarte un 
război, se gândi Lund, dar în Norvegia el cunoștea fiecare chip, 
fiecare semn că ceva nu este în regulă. Își pariase viitorul pe 
lucrul acesta. 

In urmă cu câteva minute, August Ritter și nepoata sa se 
îmbarcaseră și ei pe feribot pentru a-și începe călătoria spre 


VP - 296 


casă. Ce păcat că vizita lor fusese întreruptă brusc - Lund abia 
așteptase să o revadă - dar adevărul era că Fräulein Ritter nu 
fusese foarte amabilă cu el când o interogase după concert, nici 
nu îi acceptase invitaţia de a-i arăta împrejurimile. De fapt, dacă 
ar fi să fie sincer, femeia era o mică târfuliță răzgâiată, care 
umbla cu nasul pe sus. Nu merita atenţia pe care i-o arătase. 

— Guten morgen, Herr und Fräulein Ritter, îi întâmpină Lund 
după ce urcară la bord. 

Bagajele celor doi oaspeți fuseseră duse în compartimentul 
destinat clasei întâi, dar bătrânul muzician ducea în mână tocul 
violoncelului. 

— Guten morgen și dumitale, căpitane, răspunse politicos 
nepoata sa. Înţeleg că și dumneata vei face această călătorie? 

— Da, avem o încărcătură distinsă la bord, după cum puteți 
vedea, zise Lund arătând spre platformele bine ancorate și 
păzite de 30 de soldaţi germani. Pe lângă dumneavoastră, 
bineînţeles. Ar fi un privilegiu să îmi permiteţi să vă conduc la 
cabina dumneavoastră. 

— De fapt, căpitane, este o zi foarte plăcută, cred că vom sta 
la pupa, spuse cu răceală Fräulein Ritter. 

— La pupa... dar Fräulein, cred că biletul dumneavoastră este 
pentru clasa întâi. 

— Da, este totul aranjat, dar mi s-a spus că este locul cel mai 
potrivit pentru admirarea priveliștii, dacă nu vă deranjează. 

— Nu mă deranjează deloc, Frăulein Ritter. Mă gândeam doar 
la confortul dumneavoastră. 

Lund încuviinţă din cap formal și îi lăsă să treacă. Nu, nu mai 
era atât de atras de fata asta impertinentă. Il făcuse să se simtă 
așa cum se simţise întotdeauna în preajma propriilor 
concetăţeni - mărunt, nesemnificativ. Cu toate acestea, se 
bucura că fata îl vedea în forță, deţinând controlul situaţiei. 

— Îmi permiteţi să vă ajut cu tocul, domnule? îl întrebă pe 
bătrân. 4 

— Nu, nu, mulțumesc, răspunse August Ritter. Il am de 40 de 
ani, nu pleacă niciodată de lângă mine. 

— Atunci, vă doresc o călătorie plăcută, spuse Lund, făcând o 
plecăciune. 

Chestiunea aceasta nu îl mai privea. 

Mai erau cinci minute până la ora zece. Rampa pentru marfă 
fu ridicată, iar încărcătura era acum securizată. Câţiva pasageri 


VP - 297 


întârziaţi alergau spre pasarelă. Sirena sună de trei ori. Oamenii 
ieșiră pe punte pentru a-și lua la revedere de la cei de pe țărm. 
Frânghiile care legau feribotul de doc fură dezlegate. Da, totul 
părea în perfectă ordine - traversarea lacului urma să fie o 
simplă rutină. 

— Fii cu ochii pe cei întârziaţi, își instrui Lund locotenentul, a 
cărui privire supraveghea mulţimea. 

În Tinnoset, munca lui avea să se încheie, în sfârșit. Munca, 
poate, dar nu și viitorul. 

Da, Trudi va fi încântată. 


75. 


Nordstrum schie până la periferia satului Mael, unde își 
abandonă schiurile în zăpadă și alergă restul drumului. Când 
ajunse în micul sat de lângă lac, porni spre piaţa principală 
adiacentă debarcaderului, apoi urcă pe ponton. 

Ceasul era 09:55 - cinci minute până la plecare. Auzi sirena 
sunând. Trebuia să se grăbească - dar nu prea tare, pentru a nu 
atrage atenţia, întrucât mai mult ca sigur erau agenţi de 
securitate pretutindeni. Radarul lui pentru asemenea lucruri era 
în alertă maximă, activându-se prin simplul fapt că se afla în 
preajma nemților. 

Locomotiva de manevră care încărcase vagoanele era încă în 
faţa feribotului, dar rampa pentru marfă a vasului fusese 
ridicată. Apa grea era în siguranţă la bord, supravegheată de 
soldați germani. Un ofițer al Gestapoului verifica actele de 
identitate ale pasagerilor pe pasarela de îmbarcare, împreună 
cu un controlor de tichete. 

Nordstrum merse grăbit la cabina de bilete. Auzi sirena 
sunând o dată - mai avea la dispoziţie trei minute. 

— Tinnoset, doar dus, îi spuse el vânzătorului, împingând 
câteva monede pe tejghea. Repede, vă rog, știu că sunt în 
întârziere. 

— Da, desigur, toată lumea se grăbeşte mereu, bombăni 
bătrânul vânzător. Data viitoare plecaţi mai din timp. Dus, aţi 
spus? 

— Da. Vă rog, grăbiţi-vă. 


VP - 298 


— Poftim. Două coroane. Sper să îl mai prindeţi. 

Nordstrum luă biletul și plecă grăbit. 

— Staţi, strigă vânzătorul după ce luă monedele, e prea mult. 
Luaţi-vă restul! 

Dar Nordstrum alerga deja pe ponton. Frânghiile feribotului 
erau dezlegate. Până la vas mai erau aproximativ 40 m, mai 
mult decât păruse cu o seară în urmă. Spionă locul de lângă 
gardul unde fusese prins Ox. Unei mame și fetiţei ei tocmai li se 
permisese să urce la bord, iar pasarela era pe punctul de a fi 
ridicată. Ajunse chiar în timp ce ofițerul german făcu semn că 
îmbarcarea se încheiase. 

— Încă unul, vă rog. Îmi pare rău. 

— E trecut de zece, spuse ofițerul privindu-și ceasul. Feribotul 
se pregătește de plecare. 

— Este zece fix. Și străzile sunt blocate de toate vehiculele 
astea militare, protestă Nordstrum. Vă rog, este singurul feribot 
pe ziua de azi. Trebuie să ajung la Oslo... 

Neamţul îl privi iritat și întinse mâna. 

— Actul de identitate. 

Nordstrum își scoase documentele pe care le purtase cu el în 
ultimul an, conform cărora numele lui era Knut Holgersen și era 
un muncitor în construcţii din Tromso. 

— Tromso, e departe de aici, spre nord, spuse ofiterul, 
ridicând privirea și studiindu-i chipul. 

— Da. Mă întorc la muncă, în Oslo. Am fost în vizită la niște 
rude aici. 

Inima începu să îi bată mai tare. Era nevoie doar ca bărbatul 
să îi observe pistolul ieșind ușor în afară sub pulover și totul s-ar 
termina pentru el. 

— Călătoriţi fără bagaje, văd? comentă ofițerul, observându-i 
rucsacul. Tocmai din Tromso. 

— Am fost plecat doar pentru un weekend, răspunse Kurt. 

Ceasul trecuse cu cinci minute de ora zece. 

— Verificaţi, adăugă el, întinzându-i rucsacul ofițerului. 

— Bine, poţi să treci atunci. Repede! spuse neamțul, 
înapoindu-i documentele. Dar ești ultimul! Ridicaţi pasarela, 
porunci el echipajului. 

— Danke, domnule maior, spuse Nordstrum și sări la bord. 

Pe puntea principală se adunase o mulţime numeroasă de 
oameni. Era singura cursă de feribot în acea duminică și tocmai 


VP - 299 


se pregătea de plecare. Nordstrum se amestecă rapid printre 
pasageri, evitând contactul vizual direct cu soldaţii care stăteau 
de gardă și care păreau să fie pretutindeni. Printre ei se 
numărau și câţiva ofițeri Hirden, în uniforme gri. Pentru oricine, 
Nordstrum arăta ca orice alt muncitor întorcându-se la muncă 
după un weekend cu familia. Ochii îi căzură asupra celor două 
platforme deschise de la prora, supravegheate de aproximativ 
30 de soldaţi SS, cu picioarele depărtate și cu puștile în repaus, 
având expresii implacabile, provocând parcă pe oricine să 
cauzeze probleme. Cei 39 de cilindri metalici pe care îi păzeau 
erau situați exact unde sperase Nordstrum că vor fi. 

Sirena sună asurzitor de trei ori, iar feribotul se desprinse 
încet de debarcader. Oamenii de pe punte le făceau cu mâna 
celor de pe țărm. Vasul alunecă ușor pe apă, motoarele 
trezindu-se la viaţă. Pe cer, soarele strălucea. Lacul era limpede 
și calm. 

O binecuvântare, își spuse Nordstrum în sinea lui, gândindu- 
se la spaţiul îngust dintre ciocănelul ceasului și circuitul de 
contact. Mai puţin de un centimetru. O furtună, chiar și o apă 
mai agitată le-ar fi putut conecta. 

Toţi cei aflaţi la bord se așteptau la o călătorie liniștită preţ de 
o oră și jumătate. Nordstrum privi chipurile din jur: al bunicului 
în haina din pânză și pălărie cu boruri largi, care își lua la 
revedere de la familia de pe ponton; al băieţelului care trăgea 
de haina mamei lui, cerând ciocolată caldă; ale celor doi tineri 
îndrăgostiţi care arătau entuziasmați spre piscurile acoperite de 
zăpadă, părând să fie la început de drum în viaţă. Kurt știa că 
vieţile lor vor fi distruse în aproximativ patruzeci de minute. 
Oricare dintre aceștia ar putea muri. Cei mai norocoși dintre ei 
vor fi traumatizaţi de groază. 

Poate că, dacă ar fi putut da timpul înapoi, Nordstrum ar fi 
regândit situaţia și ar fi căutat o altă soluţie. Fiecare chip liniștit 
și inocent îi amintea de alegerea pe care o făcuse - alegere care 
era pe punctul de a-i înghiţi pe toţi. 

Dar apoi Kurt se uită din nou la containerele metalice de la 
prora și își aminti motivul. Conţinutul lor avea puterea de a 
înclina balanţa războiului în favoarea Germaniei. Cine va 
înţelege, într-o bună zi, semnificaţia a ceea ce fusese el nevoit 
să facă aici? În adâncul sufletului, Nordstrum fu din nou convins 
că făcuse lucrul corect. 


VP - 300 


Era ora 10:12. Explozibilul era programat să se declanșeze în 
doar treizeci de minute. 

Ochii îi ţâșniră spre puntea superioară, căutându-i pe Natalie 
și pe bunicul ei. Deodată, Nordstrum se simţi de parcă tocmai 
fusese lovit în stomac. Ochii îi căzură pe ofiţerul Hirden, cel pe 
care îl văzuse la secția de poliţie. Cel care îl întemniţase pe tatăl 
lui. 

| se uscă gâtul. Cumva, în toată mulțimea aceea, ochii lor 
părură să se găsească reciproc. 

Era Dieter Lund. 


76. 


Lund respira regulat și liniștit, mândru să se afle la comanda 
unei asemenea misiuni. 

Dar în următoarea secundă respiraţia păru să i se blocheze în 
gât și un pumn i se încleștă în jurul inimii. 

Nordstrum. 

Șocat, Lund îl fixă cu privirea. 

Era convins că el e. Bărbatul tocmai se îmbarcase. Nu îi putea 
vedea clar chipul, deoarece avea o beretă de muncitor trasă pe 
frunte - dar statura, mersul... Dacă îi dădeai jos barba ţepoasă 
și ochelarii... El era! Chipul său era limpede în mintea lui Lund, 
de parcă ar fi fost propriul său chip. Dar cum era posibil? Ce 
căuta aici? Era imposibil să fie o simplă coincidenţă. Tocmai 
astăzi, dintre toate zilele, când pe punte se afla cea mai 
prețioasă încărcătură din Reich, Nordstrum traversa lacul cu 
feribotul. 

ÎI străbătu un fior de neliniște și nerăbdare deopotrivă. Orice 
ar pune Nordstrum la cale, Lund avea de gând să îl prindă. Işi 
feri privirea pentru un moment, degetele încleștându-i-se pe 
balustradă. Palmele îi asudau. L-ar putea opri chiar în clipa 
aceea, desigur, doar avea o mulțime de soldaţi la îndemână. 
Trebuia doar să pocnească o singură dată din degete, să dea 
ordinul, iar acest joc de-a șoarecele și pisica s-ar termina odată 
pentru totdeauna. 

Dar dacă Nordstrum era aici, începu Lund să gândească, 
însemna că urma să se întâmple ceva - că mai erau și alţii 


VP - 301 


implicaţi. Nordstrum deja deturnase un vapor o dată și ajunsese 
în Anglia. De ce nu ar face-o din nou? Poate că acesta era planul 
lui acum. Dar să deturneze feribotul încotro...? Dacă era 
adevărat, atunci avea nevoie de oameni și de arme. Părea să fie 
singur și nu avea nimic în mâini. Ar fi sinucidere curată să atace 
direct platformele - indiferent câţi alţi luptători s-ar fi strecurat 
la bord. Lund scană împrejurimile cu privirea. Oare era posibil ca 
ceilalţi să atace de pe țărm? Acesta era planul lui? Să deturneze 
cumva feribotul și să îl dirijeze către cei care așteptau la țărm? 
Lund continuă să îl supravegheze pe Nordstrum cu coada 
ochiului. Dacă îl aresta prea curând, era posibil ca planul lui să 
se poată desfășură chiar și fără el. Pentru un partizan - fie el 
unul atât de căutat precum Nordstrum - Lund ar primi doar o 
medalie amărâtă și o bătaie pe spate. Dar dacă era cu ochii în 
patru și își ţinea oamenii în alertă, dacă ar reuși să împiedice un 
raid și, în proces, să se asigure și că feribotul ajunge în 
siguranţă la destinaţie... Dacă ar vedea cu cine ia contact 
Nordstrum, poate cu întreg grupul de rebeli care încerca să 
saboteze cel mai valoros transport din Reich, ei bine, acest lucru 
i-ar aduce mult mai mult decât simple laude. Lund îl putea 
aresta oricând, din moment ce Nordstrum nu avea unde să 
dispară. Avea întreaga călătorie la dispoziţie. 

— Locotenent, sergent..., spuse trosnind din degete către doi 
dintre oamenii săi, care veniră imediat lângă el. 

— Da, căpitane? 

— ÎI vedeţi pe bărbatul acela? Cel cu barbă, care tocmai a 
urcat la bord? 

— Cel cu căciulă de schi, căpitane...? 

— Da, el. Locotenent, ia trei oameni și mergeţi la timonerie. 
Așteptaţi acolo cu armele pregătite. Dacă îl vedeţi pe acel 
bărbat, sau pe oricine vine acolo sus și pare ameninţător, sunaţi 
alarma. Și nu vă fie teamă să folosiţi armele. 

— Da, domnule, spuse locotenentul salutând. i 

— Sergent, tu mergi la prora, eu mă ocup de pupa. Impreună 
vom sta cu ochii pe el. Tine seama de orice persoană cu care 
vorbește. Dar nu îl aresta încă, așteaptă semnalul meu. 

— Da, căpitane, spuse ofițerul, bătând din călcâie. 

Lund se îndepărtă de balustradă. Sângele îi gonea prin vene. 
În sfârșit, avea să îl prindă pe bărbatul pe care îl urmărea de 
mai bine de un an. 


VP - 302 


Și toate simţurile îi spuneau că urma să se întâmple ceva 
măreț. 


77. 


Era Lund. 

Nordstrum era convins de acest lucru. Gâtul i se uscă și 
sângele i se opri, deși inima continua să îi bată violent. Era la fel 
de convins că și Lund îl zărise pe el. 

Își lăsă privirea să alunece peste ofițerul Hirden cât de 
nonșalant putu, dar înăuntrul lui, totul se accelerase. Oare Lund 
îl recunoscuse? Nordstrum nu era sigur. Fără îndoială, căpitanul 
Hirden se afla aici datorită încărcăturii pe care o transporta 
feribotul. Dar era omul care îl aruncase pe tatăl lui într-o celulă 
și apoi îl trimisese în lagărul de concentrare Grini, știind că era 
imposibil ca bătrânul să supraviețuiască acolo. 

Nordstrum se întoarse cu spatele la puntea principală. Dacă 
fusese recunoscut, era deja prea târziu. La bord erau zeci de 
germani și de soldați Hirden. Dacă Lund sunase deja alarma, era 
imposibil să-i evite pe toţi. Kurt se aștepta să audă în orice 
secundă fluierele răsunând și soldaţii îmbulzindu-se prin 
mulţime cu armele pregătite, strigând „In genunchi!” Ce-ar 
putea să facă atunci? Să-i împuște? Nu ar reuși decât să atragă 
atenţia tuturor că se întâmplă ceva. Să se arunce în lac? Poate 
că ei și-ar continua călătoria. Nordstrum băgă mâna în buzunar. 
Oare venise momentul să ia, în sfârșit, capsula? 

Dar nu se întâmplă nimic. Rămase locului, așteptându-se la ce 
era mai rău. Dar chiar dacă l-ar prinde, era prea târziu să mai 
împiedice explozia. Feribotul înainta pe lac, motoarele ajungând 
treptat la viteza de croazieră. Nordstrum hotărî că va trebui să îl 
evite pe Lund cu orice preț. Se uită la ceas - încă douăzeci de 
minute. Își trase căciula și mai jos pe frunte, întrebându-se ce să 
facă. Își jură în sinea lui să nu se lase capturat - nu înainte de a 
o avertiza pe Natalie. De aceea se afla aici, dar trebuia să 
rămână ascuns. Lund avea mai mult de zece soldaţi Hirden la 
bord - și nu mai puţin de patruzeci de germani. Dacă prezenţa 
lui le trezea bănuieli și hotărau să întoarcă Hydro din drum, 
înapoi la debarcader? Explozibilul tot ar fi detonat, dar feribotul 


VP - 303 


s-ar scufunda în apa aceea de mică adâncime. Apa grea nu ar fi 
distrusă, iar Natalie și bunicul ei tot ar fi la bord. 

Nu, singurul răspuns era să continue călătoria. Trebuia să stea 
ascuns cât mai mult posibil. 

Dar, pe de altă parte, dacă Lund nu îl zărise, cea mai bună 
soluție era să rămână ascuns în mulţime cât mai mult timp, 
retrăgându-se cu doar câteva minute înaintea exploziei. Dacă i 
s-ar arăta lui Natalie prea devreme, ar reuși doar să atragă 
atenția, întrucât ar fi nevoit să explice de ce se află acolo și ce 
se petrece, lucru care ar stârni panică, fără îndoială. 

Își scoase o ţigară și o aprinse în vânt. 

Așadar, dacă fusese zărit, de ce nu îl arestaseră? După ce se 
gândi la toate posibilităţile, ajunse la concluzia că Lund voia, 
probabil, să vadă dacă Nordstrum face parte dintr-un complot 
mai amplu - dacă are prieteni la bord și un plan pus la punct. 
Cel mai logic moment de atac ar fi la sosirea lor în Tinnoset. Nici 
măcar Lund nu s-ar gândi că partizanii se strecuraseră la bord în 
timpul nopţii și că fixaseră material explozibil sub punte. Dacă 
ar fi fost așa, de ce s-ar mai fi întors Nordstrum pe feribot? Prin 
urmare, Kurt era nevoit să presupună că fiecare mișcare a sa de 
acum înainte va fi supravegheată. Singura soluţie era să încerce 
să evadeze în confuzia creată de explozie. 

Calm, trase din ţigară și aruncă o privire fugară spre puntea 
superioară. 

Lund dispăruse. 


78. 


Nordstrum simţi un nod în piept. Era un semn bun sau rău? 
Poate că în acest moment veneau să-l aresteze. 

Aruncă o privire la ceas. 18 minute. 

Își descheie jacheta de schi și își așeză pistolul înăuntru astfel 
încât să îl aibă la îndemână. Dacă Lund era cel care venea după 
el, Nordstrum voia să se asigure că își va regla conturile cu 
bărbatul. Privi spre munţi. Albastrul lacului revărsa o sclipire 
vagă asupra lor, oferind o priveliște minunată. Dacă totul s-ar 
sfârși acum, își spuse zâmbind în sinea lui, nu era cel mai rău 
sfârșit. Dar încă mai avea treabă de făcut. Riscase totul cu un 


VP - 304 


singur scop, așa că aruncă ţigara în Tinnsjo și își croi drum 
printre oamenii rămași pe punte. Mulţi dintre ei începură să se 
îndrepte spre cabinele lor. Nu îl interceptă nimeni. Poate 
avusese noroc și nu fusese zărit, la urma urmei. Porni spre 
compartimentul de la clasa întâi. 

— Biletul, vă rog, spuse un însoțitor de bord purtând uniforma 
echipajului, privind cu suspiciune costumaţia lui Nordstrum. 

Kurt îi arătă biletul. 

— Îmi pare rău, domnule, biletul dumneavoastră este la clasa 
a treia. Cabinele respective sunt sub punte. Nu aveți voie aici. 

— Doar caut pe cineva, îl asigură Nordstrum, privind prin ușile 
din sticlă. Herr și Fräulein Ritter? Un bătrân și nepoata lui. 

— Ritter...? Ei bine, mă tem că va trebui să căutaţi la clasa 
dumneavoastră, spuse însoţitorul. Așa este regula. Sau pe 
punte. 

— Bine, mulțumesc. 

Nordstrum nu îi zări în salonul clasei întâi. Sta; la pupa. Spera 
că Natalie îl ascultase. 

Mai erau 15 minute. Era prea curând. 

Hydro se deplasa acum cu zece noduri. 

Nordstrum intră în toaleta bărbaţilor și încuie ușa. Hotări să 
aștepte înăuntru până la 10:35, apoi o va căuta pe Natalie pe 
punte. Știa că ea și bunicul ei sunt la bord. Işi ridică puloverul și 
își verifică pistolul. Își spuse în sinea lui că este pregătit să 
moară, dacă asta îi rezerva soarta - până acum fusese norocos, 
fără îndoială. Dar să moartă la bord fără să o vadă pe Natalie...? 
Fără să o avertizeze? Acest lucru i-ar frânge inima. Gândește cu 
capul, îl avertizase Einar, nu cu inima aia naivă a ta. Ce-ar mai 
râde acum prietenul lui. S-ar interna în spital ţinându-se cu 
mâinile de burtă. Rânjind, Nordstrum se gândi că ar fi amuzant 
dacă doctorul l-ar opera a doua zi și ar spune: „Nu știu care este 
problema, domnule. Nici măcar nu aveţi apendice!” 

Brusc, cineva bătu la ușă. 

— Da, imediat, spuse Nordstrum, dând drumul la apă. 

Ar putea fi Lund de partea cealaltă a ușii, cu un pistol. Dacă 
da, atunci Kurt era pregătit să îl înfrunte. Avusese vreo speranţă 
mai mare de reușită când se târâse prin conductă pentru a 
ajunge în camera de înaltă concentraţie la Vemork? Nordstrum 
opri apa, duse mâna sub pulover și trase piedica Colt-ului. ă 

Rosti o rugăciune către părinţii lui în timp ce deschise ușa. In 


VP - 305 


fața lui stăteau un bărbat și fiul său. 

— Îmi pare rău, este o urgenţă, spuse bărbatul. g 

— Desigur, spuse Nordstrum, zâmbindu-i copilului. Înţeleg. 

Mai erau 11 minute până la ora stabilită a exploziei. Apoi 
haosul avea să pună stăpânire pe vas. Nordstrum își croi drum 
înapoi pe punte și privi în jur. Nu îl văzu nicăieri pe Lund, nici pe 
ofiţerii Hirden, deși avea senzaţia clară că este supravegheat. 
Feribotul atinsese acum viteza maximă, în jur de treisprezece 
noduri, și se apropia de mijlocul lacului. De fiecare parte, ţărmul 
era la mai puţin de 1,5 km distanţă. Nordstrum spera că e 
suficient de aproape cât să sosească rapid ajutoare. Merse spre 
capătul punţii principale. Câteva persoane mai viguroase 
înfruntau briza de pe punte. La soare, protejaţi de vânt de 
puntea superioară și de timonerie, îi văzu pe Natalie și bunicul ei 
stând pe o bancă, exact așa cum îi spusese el să facă. Fata era 
înfofolită în șalul violet din lână și avea o eșarfă pe cap. Fără 
pălărie de data aceasta, lucru care îl făcu să zâmbească. 

Era 10:38 - șapte minute. Nordstrum aruncă o ultimă privire 
în jur. Un post cu bărci de salvare era situat chiar vizavi de ei. 

Acum era momentul. Merse și se așeză pe locul liber de lângă 
ea. 

— Natalie, nu te speria. 

— Knut? spuse ea uimită, făcând ochii mari. Adică, Kurt. Ce 
cauţi aici? Ai spus că trebuie să fii în... 

— Natalie, te rog, tu și bunicul tău trebuie să mă ascultați cu 
atenţie, spuse el, apropiindu-se de ea și vorbind în șoaptă 
pentru a nu fi auzit și stârni panică. Trebuie să rămâneţi lângă 
bărcile de salvare. Într-un minut sau două va avea loc o 
explozie. Am venit la bord ca să vă ajut. 

— O explozie? spuse ea privindu-l, scepticismul citindu-i-se pe 
chip. Despre ce vorbești, Kurt? g 

— Nu contează. Tot ce contează este să rămâi aici. In câteva 
minute, vasul se va înclina drastic înainte. 

— Se va înclina înainte? 

Natalie îl privea lung, un amestec de consternare și groază 
citindu-i-se în ochi. 

— De unde știi asta? întrebă ea. Tu...? Tu ești responsabil 
pentru asta? Ai pus o bombă la bord? De ce...? Privește în jur, 
oamenii vor... 

— Știu exact ce se va întâmpla, Natalie, zise el, punându-și 


VP - 306 


mâna pe braţul ei și aruncând o privire rapidă la ceas. Tot ce 
contează este ca atunci când îţi voi da semnalul, tu și bunicul 
tău să vă ţineţi cât de bine puteți de banca din faţa voastră. Vă 
voi ajuta eu să urcați în barca de salvare. Cu puţin noroc... 

— Cu puţin noroc, ce? îl întrerupse ea cu asprime, iar privirea 
ei îi străpunse inima. Trebuie să avertizăm pe toată lumea. Cine 
ești, Kurt...? 

— Natalie... 

Deodată, își auzi numele strigat din spate. 

— Nordstrum! 

Era Lund. 

Kurt o privi pe Natalie cu regret, apoi își descheie jacheta și 
puse mâna pe pistol. 

— Imi pare rău, îi spuse el. Ti-am vrut doar binele. 

— Dumnezeule! spuse ea, căscând ochii la vederea Colt-ului. 

Nordstrum își luă cealaltă mână de pe ea și se ridică. Lund își 
ațintise pistolul spre el din capătul punţii. Câţiva oameni se 
speriară. 

— Kurt Nordstrum. Mă bucur să te revăd în sfârșit. Probabil 
știi că aștept momentul acesta de foarte multă vreme. Din 
prima clipă când mi-am dat seama că te-ai întors. Cred că îţi 
sunt dator pentru moartea Locotenentului Oleg Rand, un 
adevărat patriot, îndepărtează-te de Fräulein Ritter, dacă 
binevoiești. Sunt sigur că nu-i dorești răul. Și nu face nimic 
stupid. Pune mâinile sus. 

Nordstrum făcu un pas în lateral, spre parapet, ieșind dintre 
rândurile de bănci, dar rămase cu mâinile pe lângă corp. 

— Ce cauţi pe feribotul acesta? întrebă Lund făcând un pas în 
faţă, fără să coboare pistolul. Ai plănuit ceva, știu. Spune-mi ce 
se petrece. Spune-mi acum, altfel i te vei alătura tatălui tău mai 
repede decât crezi. 

— Spune că e un fel de bombă la bord, zise August Ritter, 
ridicându-se. Spune că va exploda. In orice clipă. 

— Papa, nu! Taci din gură! spuse Natalie, ridicându-se la 
rândul ei. 

— O bombă! spuse Lund, devenind palid. 

— E prea târziu, îi spuse Nordstrum, aruncând o ultimă privire 
la ceas și zâmbind. Preţioasa ta încărcătură... va fi pe fundul 
lacului într-un minut. Nu poţi face nimic în privința asta. 

Lund își scoase fluierul și suflă de patru ori, sunând astfel 


VP - 307 


alarma. Pasagerii din preajmă icniră speriaţi. Doi dintre colegii 
săi Hirden alergau acum spre el. 

— Natalie, ţine-te bine de bunicul tău, îi spuse el când ceasul 
arăta 10:45. Acum. 

Sări spre ea pentru a o prinde. Lund, crezând că prada lui 
încearcă să scape, trase două gloanţe - chiar în timp ce explozia 
zgudui feribotul. 

Fu un zgomot înăbușit, mai degrabă asemenea unui tunet 
venind de sub punte, dinspre prora. Dar, asemenea unui 
cutremur, trimise o undă de șoc de la un capăt la celălalt al 
vasului. Feribotul se smuci violent înainte. Oamenii fură aruncați 
de colo-colo - unul căzu ţipând de pe puntea superioară în apa 
rece ca gheaţa, alţii fură izbiţi de pereţii feribotului sau trântiţi la 
pământ. Vasul se opri brusc. Țipetele panicate răsunau 
pretutindeni, la fel și vaietele de durere. Oamenii încercau cu 
disperare să se agaţe de cei dragi. Un ofițer Hirden fu aruncat în 
apă. De celălalt, Nordstrum se ocupă cu o lovitură în lateral și cu 
una în moalele capului. 

Lund se izbi de parapet. O cutie greoaie căzu de pe puntea 
superioară și îl ţintui la podea, cel mai probabil rupându-i 
piciorul, iar pistolul îi alunecă din mână. 

Nordstrum o prinse pe Natalie, care strigă după bunicul ei. 
Bătrânul căzuse, lovindu-se la cap de banca din faţă. Era ametit, 
dar părea să fie bine. 

Pretutindeni era haos. Alarme, sirene, pasageri strigând 
numele altora. Claus, unde ești? Inge, Inge, ești bine? 

Câțiva dintre soldaţii care păzeau apa grea fuseseră fie 
aruncaţi în apa rece, fie zdrobiţi de greutatea platformelor. 

— Așteptaţi aici, spuse Nordstrum, luând-o de mână pe 
Natalie și ajutând-o pe ea și pe bunicul ei să ajungă la bărcile de 
salvare, unde le puse mâinile pe balustradă. Țineţi-vă bine. 
Promit că mă voi întoarce. 

Apoi, cu un răget metalic, cele două platforme transportând 
apa grea se desprinseră din cârligele și lanţurile lor și se 
prăbușită prin ușa de încărcare a mărfurilor, alunecând spre 
partea din față a feribotului. Unul câte unul, cilindrii care 
conţineau cea mai valoroasă încărcătură a mașinăriei de război 
germane se rostogoliră în lac. Soldaţii care erau încă pe 
platformă încercară în zadar să îi salveze. Mulţi dintre ei erau 
târâţi ţipând în apă odată cu ele. O clipă mai târziu, cu un 


VP - 308 


geamăt asurzitor, pupa începu să se ridice, acum că platformele 
dispăruseră,  târându-i în apă pe soldații care le 
supravegheaseră atât de ceremonios sau zdrobindu-i sub 
greutatea lor. 

O senzație de satisfacţie îl străbătu pe Nordstrum. 

Misiune îndeplinită. 

Încărcătura fusese distrusă. 

Alergă pe punte lângă Lund, care își mișca piciorul cu mâna - 
era încă șocat, dar se eliberase de sub cutia care căzuse peste 
el. Încerca să ajungă la pistolul care îi tot scăpa printre degete, 
îndepărtându-se tot mai mult de el. 

În timp ce căpitanul se întinse după armă, Nordstrum își puse 
piciorul pe mâna lui. Lund se întoarse pe spate și ridică privirea 
spre el. Kurt observă sânge picurând pe punte și, pentru prima 
dată, simţi o pulsaţie în coaste. Ochii lui Lund coborâră pe 
puloverul lui Nordstrum, iar căpitanul Hirden zâmbi. 

— Eşti rănit, spuse el, ochii licărindu-i. 

Pe sub jachetă, o pată crescândă de sânge îi păta puloverul 
lui Nordstrum. 

Lund îi întâlni privirea cu un râset amuzat. 

— Se pare că nici tu nu vei ajunge mai departe decât mine. Îţi 
eram dator, pentru moartea Locotenentului Oleg Rand. Care s-a 
petrecut chiar pe această rută, dacă nu mă înșel. 

— Da, îmi erai dator. 

Nordstrum îngenunche și își scoase pistolul de la brâu. 

— lar eu îţi eram dator ţie pentru moartea lui Alois Nordstrum, 
tatăl meu. 

Trase piedica și lipi gura ţevii de pieptul lui Lund. 

— Și pentru o sută de alţi norvegieni care nu vor avea 
niciodată șansa să se răzbune. 

În haosul scufundării vasului, nimeni nu auzi cele două 
gloanţe fulgerătoare care puseră capăt vieţii lui Dieter Lund. 

Feribotul se scufunda într-un ritm rapid acum, iar bărcile de 
salvare erau coborâte în apă. Cei mai în putere săreau în lac și 
înotau până la ele, fiind apoi trași în barcă de cei care erau deja 
în ea. 

Nordstrum alergă înapoi la Natalie și la bunicul ei. Un membru 
al echipajului încărca o barcă de salvare. 

— Ajută-i și pe ei să urce, spuse Kurt. 

— Veniţi aici, doamnă, spuse bărbatul, întinzându-se spre 


VP - 309 


Natalie și ajutând-o. 

Apoi încercară amândoi să îl ajute pe bunicul ei. 

— Staţi, strigă brusc bătrânul, violoncelul meu. Este pe bancă, 
trebuie să mă întorc după el. 

— Papa, nu! strigă Natalie și se întinse spre el. Trebuie să urci 
în barcă. 

— Nu-l las aici! 

Ritter se smuci din mâna ei și, ca un om posedat, porni spre 
locul unde stătuse înainte de explozie. Dar pupa se înălță brusc, 
înclinând și mai mult vasul, și îl trânti pe punte, azvârlindu-l 
înapoi spre ei după aceea. Natalie ţipă din barcă. Nordstrum îl 
ajută pe bătrân să se ridice și îl duse înapoi la barca de salvare, 
pe care membrul echipajului era pregătit să o coboare. Natalie 
și un alt pasager îl ajutară pe bunicul ei să urce. 

— Violoncelul meu..., bâigui trist Ritter. 

— Urcaţi în barcă, spuse Nordstrum, îl găsesc eu. 

După ce Natalie îl preluă pe bunicul ei de la Kurt, văzu 
sângele pe puloverul lui pentru prima dată. 

— Kurt, spuse ea cu ochi mari. Sângerezi. 

Pupa era acum complet ridicată din apă. Orice nu era legat 
sau ancorat - bagaje, bănci, echipament - alunecă spre prora. 
Ceva îl izbi pe Nordstrum de balustradă. Pentru prima dată, se 
simţi slăbit - picioarele îi erau nesigure, fără putere. Băgă mâna 
sub pulover, apoi o scoase - era plină de sânge. 

Gloanţele lui Lund își atinseseră ţinta. 

— Kurt, vino acum! îl imploră Natalie din barcă. 

Hydro lua apă și se scufunda rapid. Nordstrum era nevoit să 
sară. 

În barcă erau înghesuiți aproximativ douăzeci de oameni, 
printre care și doi Hirden din brigada lui Lund. Și Ritter. Cum 
putea Kurt să aibă încredere că bătrânul austriac nu-l va da de 
gol? El e bărbatul responsabil pentru explozie! O spusese deja o 
dată. Nordstrum ar fi la mila celor doi Hirden din barcă. Chiar și 
așa, distanța era prea mare acum pentru a mai sări. Işi cobori 
din nou privirea pe pulover și văzu că sângele continuă să 
curgă. Puse mâna pe rană pentru a opri hemoragia. Avea ceva 
cunoștințe despre răni, iar aceasta era gravă. O privi pe Natalie 
de pe punte. 

— Nu pot, spuse el, negând din cap. 

— Domnule, puteţi sări. Vă prindem noi, spuse marinarul 


VP - 310 


responsabil de barca de salvare. Dar trebuie să plecăm acum, 
vasul se scufundă. 

— Kurt, te rog! îl imploră Natalie, în timp ce el putea doar să o 
privească în timp ce barca era coborâtă. Sari. Te rog! 

Nordstrum nu se clinti, dar simţea nevoia de a se așeza. 
Picioarele îi erau complet vlăguite. Nu voia ca ea să și-l 
amintească astfel - slăbit, incapabil să se miște. Voia să și-l 
amintească puternic. Zâmbi în sinea lui și negă din nou din cap. 

— Îmi pare rău. Nu pot. 

— Ba poţi, la naiba, spuse ea. Poţi, Kurt, sari! 

Feribotul scârțâi asurzitor și se înclină și mai mult. Apropiindu- 
se de apă, barca se legănă. 

Natalie își croi drum spre marginea bărcii. Tot ce putea face 
acum era să îl privească în ochi. 

— Știu, Kurt. Te-ai întors doar pentru mine, nu-i așa? Să mă 
salvezi. 

El o privi de pe punte și încuviinţă ușor din cap. 

— Da. 

De pe țărm, martore la ceea ce se întâmplase, bărci de 
pescuit și bărci cu vele - orice putea pluti - porniră spre ei. 

Nordstrum se sprijini de balustradă. Doar pentru o secundă, 
își spuse în sinea lui, să își adune puterile. Dar picioarele îi 
cedară și se trezi pe punte. Trebuia să găsească ceva care să îl 
ajute să plutească. Nu mai avea pic de putere, iar rana îl durea 
prea tare pentru a mai înota. Avea de gând să plutească până la 
țărm, nu era atât de departe. Apoi își va lua schiurile din Mael și 
va urca în vidda. Diseară se va întâlni cu yankeul și cu Larsen la 
Skrykken. Putea să o facă. Putea. Un bărbat adevărat continuă 
până nu mai poate - și apoi... 

Știu că pot, își zise Nordstrum, luptându-se să se ridice. 

Nu. 

Tuși și scuipă sânge în palmă. 

Nu mai avea nimic de oferit - nu și de data aceasta. 

Prora feribotului era complet scufundată. Lacul urca spre el, 
înghițind puntea. Cilindrii metalici cu apă grea erau pe fundul 
apei. Se gândi că pe cei din Londra îi va bucura vestea - în 
special pe Tronstad, pentru că un norvegian îndeplinise 
misiunea. 

Vă cerem insistent să distrugeti apa grea. 

lar el o făcuse. 


VP - 311 


Mult noroc tuturor, le scriseseră cei din Londra. 

Nordstrum zâmbi și tuși și mai mult sânge. Wu și de data 
aceasta. 

Un fel de cutie greoaie trecu pe lângă el, iar Kurt se agăţă de 
obiect în timp ce pupa se ridică și mai sus. Se gândi că va pluti, 
așa că nu îi dădu drumul. 

E timpul să mergem, se îndemnă în sinea lui. Wu, încă un 
minut... 

Ochii i se fixară asupra unei priveliști minunate, soarele 
dimineții licărind pe piscurile înzăpezite ale munţilor. Nordstrum 
își lăsă capul pe spate. Vidda fusese întotdeauna cel mai 
prietenos loc pentru el. Undeva acolo sus, yankeul și Larsen se 
întrebau probabil unde este și ce face. 

Își puse ambele braţe în jurul cutiei; picioarele lui nu mai 
voiau să se miște. 

Dar era frumos. 

Ar trebui să plec, se gândi el. 

Apa îi ajunsese la picioare. 

Camarazii lui îl vor aștepta. Sigur îl vor aștepta. Vor sta acolo 
așteptându-l pe el. 

— Anna-Lisette, șopti Nordstrum în timp ce apa îl înghiţi. 


79. 


Sus, în vidda, Gutterson și Larsen se opriră pe o creastă 
pentru a-și trage sufletul. Yankeul se uită la ceas. 10:49. 

— A explodat, îi spuse lui Larsen. Apa grea ar trebui să fie pe 
fundul lacului acum. 

Își zâmbiră scurt, parcă pentru a se felicita. 

— Crezi că a reușit să scape, nu? întrebă Larsen. 

Gutterson ridică din umeri. 

— Dacă e cineva capabil să reușească, acela e Kurt. Știi asta. 

Dar în inima lui, yankeul știa că nu îl va mai vedea niciodată 
pe norvegian. Se întorsese acolo jos dintr-un capriciu. Norocul 
nu durează la nesfârșit. 

— Mergem la cabană și așteptăm? întrebă inginerul, 
agăţându-se de speranţă. 

— Da, normal, vom aștepta. 


VP - 312 


Începură din nou să urce. Gutterson văzu norii formându-se în 
depărtare - probabil venea o furtună. Era un semn bun, le va 
acoperi urmele. Îi aștepta o călătorie lungă până în Suedia. 

Da, aveau să aștepte. 

Dar în inima lui, Gutterson știa ce ar spune însuși Nordstrum. 

Da, vom aștepta - dar nu prea mult. 


VP - 313 


EPILOG 


Pe 20 februarie 1944, 39 de cilindri cu apă grea aflaţi în drum 
spre Germania - peste 700 de litri, suficient cât să susţină toate 
experimentele atomice  fisionabile ale germanilor - s-au 
scufundat pe fundul lacului Tinnsjo, la aproximativ 300 m 
adâncime. 26 de pasageri și echipajul de la bordul feribotului au 
murit în acțiunea de sabotaj, împreună cu nenumărați soldați 
germani. 

Doar o cantitate mică din apa grea de la Norsk Hydro a fost 
recuperată. Patru cilindri s-au ridicat la suprafaţă, conţinând 87 
de kg. Insă erau cei care conţineau substanța de cea mai joasă 
concentraţie, acesta fiind de altfel și motivul pentru care nu s-au 
scufundat complet. Astfel au luat sfârșit eforturile germanilor de 
a crea o armă nucleară. După război, vorbind despre soarta 
proiectului de cercetare german uranverein și despre 
scufundarea feribotului Hydro, Kurt Diebner, expert în fizică 
atomică și liderul Oficiului de Artilerie German, a declarat într-un 
interviu: 


Dacă ne gândim că până la sfârșitul războiul, în 1945, 
nu a existat practic nicio creștere a stocurilor noastre 
de apă grea în Germania... deducem că eliminarea 
producţiei de apă grea din Norvegia a fost factorul 
principal al eșecului nostru de a construi un reactor 
nuclear autonom înainte de terminarea războiului. 


Nouă luni mai târziu, uzina de la Vemork a fost dezasamblată 
în secret și transportată în Germania. A fost descoperită în satul 
Hechtingen din Bavaria, de către ofițeri de informaţii britanici și 
americani. In apropierea orașului Haigerlock a fost găsit un 
reactor nuclear cu uraniu și apă grea, în stare aproape finală. Îi 
lipseau doar aproximativ 700 de litri de apă grea. 

Curajoșii membri ai echipelor Freshman și Gunnerside sunt 
motivul pentru care acele experimente au fost întrerupte. S-a 
scris astfel: 


VP - 314 


Bărbaţi puternici și duri s-au forţat până la limitele 
rezistenței umane și curajului pentru eliberarea ţării 
lor. În cele mai grele timpuri, scopul lor a fost 
distrugerea uzinei de apă grea. Dar au avut încă un 
obiectiv, chiar mai important: își voiau ţara înapoi. 


Pe lacul Tinnsjo, în timp ce barca plină cu supraviețuitori 
aștepta ca marinarii și pescarii să le vină în ajutor, printre 
rămășițele feribotului scufundat, Natalie Ritter plângea pe 
umărul bunicului ei. Vărsa lacrimi amare pentru toate morțile 
groaznice la care tocmai fusese martoră. Și pentru bărbatul 
despre care nu știa nimic, care îi salvase. Pe care nu îl va mai 
vedea niciodată, dar pentru care încă simţea ceva - ceva atât 
de profund și dureros, încât știa că sentimentul o va însoţi 
pentru tot restul vieții. 

Dacă există așa ceva, să poţi iubi cu adevărat pe cineva, își 
spunea ea, fără să știi nimic despre cine este persoana 
respectivă - doar ce este în sufletul lui și doar pentru un 
moment scurt - atunci Natalie era sigură că iubea acel bărbat cu 
fiecare părticică din fiinţa ei. 

Bărci de toate felurile veneau în întâmpinarea lor. Marinarul 
din barca lor de salvare vâslea spre ele. Toată lumea stătea 
tăcută, așteptând. 

Deodată, cineva arătă spre un obiect și strigă: 

— Priviţi! 

Plutind la suprafaţă, la mică distanţă de ei, era o cutie neagră 
- tocul unui instrument muzical. 

— Dumnezeule, Papa! spuse Natalie, inima tresărindu-i brusc 
de bucurie. Este violoncelul tău. 

Parcă era un dar al vieţii și speranței în tot carnagiul acela, 
din care mai salvau pe cine puteau în drum spre țărm. Acum 
lacul era cufundat în tăcere. 

— Violoncelul meu! Trebuie să îl luăm, vă rog, îl imploră 
August Ritter pe marinar. Îl am de 40 de ani. 

— Lasă-l, bătrâne, pufni unul dintre ofițerii Hirden. E doar o 
bucată nenorocită de lemn. 

— Nu, poate că va ieși ceva bun din asta, spuse marinarul 
contrazicându-l. 

Vâsliră spre cutie, care era la aproximativ 30 m de ei. Era 
doar o formă neagră care plutea pe suprafața uleioasă de 


VP - 315 


petrol, nu departe de locul unde se scufundase feribotul. Se 
apropiau din ce în ce mai mult. Marinarul se aplecă înainte și 
încercă să o pescuiască, dar, spre groaza lui, văzu ceea ce iniţial 
crezu că este doar o bucată de lemn atașată de ea. Vâslind mai 
aproape, își dădu seama că este un braţ - un braţ care se lupta 
să se țină de cutie. Bărbatul se întoarse bucuros spre Natalie și 
strigă: 

— Dumnezeule, domnișoară, este un bărbat prins de cutie. 

— Un bărbat? spuse ea ridicându-se în picioare, inima 
începând să îi bată mai repede. 

Ezită un moment, înainte de a permite celor mai profunde 
speranţe să iasă la suprafață. 

— Da, răspunse omul. Și pare să fie în viață! 


VP - 316 


NOTA AUTORULUI 


Acesta este un roman, desigur, dar este bazat pe fapte reale, 
iar din respect pentru eroii implicaţi, mi-am dat silinţa să păstrez 
cele două evenimente militare principale ale poveștii - raidul 
asupra uzinei de apă grea de la centrala Norsk Hydro și 
sabotajul feribotului Hydro - cât mai apropiate de ceea ce s-a 
întâmplat cu adevărat. 

Kurt Nordstrum, după cum probabil știu cei familiarizați cu 
acest subiect, este conturat după o persoană reală, Kurt 
Haukelid, un bărbat modest, dar foarte curajos, a cărui voinţă de 
neîngenunchiat și simţ al datoriei au ajutat la executarea celui 
mai important și improbabil act de sabotaj din cel de-al Doilea 
Război Mondial. Și alte personaje care apar în carte se bazează 
pe persoane reale: Einar Skinnarland, care a reușit într-adevăr 
să ajungă în Marea Britanie deturnând vasul Galtesund ajutat de 
alți câţiva bărbaţi; Joachim Ronneberg și Joaquim (Jens-Anton) 
Poulsson, liderii echipelor lor de sabotaj; Claus Helberg, Birger 
Stromsheim, Hans Strohaug și Knut Haugland, toţi au făcut 
parte din echipele Grouse și Gunnerside. Acești bărbați au fost 
luptători curajoși și inventivi, care nu i-au înfruntat doar pe 
naziști, ci și natura, și merită ca numele lor să fie amintite. 

Prietenul lui Nordstrum, Jens, și americanul Eric Gutterson 
sunt personaje inventate de mine - cu toate că scăparea 
remarcabilă a lui Gutterson, după raidul la uzină, a avut loc în 
realitate, aproape așa cum a fost descrisă în capitolul 67. Dar 
Claus Helberg a fost cel care a supraviețuit acestei groaznice 
încercări și care a reușit, în cele din urmă, să ajungă înapoi în 
Marea Britanie după trei luni în care s-a ascuns pe germani. 
Personajele Hella, Ox și Reinar sunt și ele fictive, deși au ca 
surse numeroase persoane care au contribuit la rezistența 
Norvegiei în război. Natalie Ritter este, de asemenea, un 
personaj fictiv, cu toate că un bine-cunoscut violonist german 
venit în vizită în zonă la acea vreme și aflat la bordul Hydro a 
reușit să supravieţuiască, iar tocul instrumentului său s-a ridicat 
la suprafaţă ulterior. lar Kristian Kristiansen, vânătorul întâlnit în 
vidda de echipa Gunnerside, s-a dovedit a fi puţin mai norocos 
în viaţa reală, întrucât, în ciuda instructajului primit de la SOE, 


VP - 317 


bărbatul nu a fost executat, ci ţinut captiv de Gunnerside într-o 
cabană și eliberat ulterior. Cât despre Maiorul Leif Tronstad, 
acesta i-a convins într-un final pe cei de la conducerea SOE să îi 
permită să se întoarcă în Norvegia, în luna martie a anului 1945, 
dar, din păcate, a fost ucis într-un interogatoriu cu un 
colaborator local în Rauland. 

Evenimentele reale, așa cum s-au desfășurat, au și părţile lor 
lipsite de dramatism (acest lucru nu este întotdeauna perfect 
pentru un thriller), iar pe măsură ce secundele se scurgeau 
înainte de aprinderea fitilurilor în camera de electroliză a 
centralei, paznicul Gustav Fredrickson a întrerupt, de fapt, 
numărătoarea pentru a-și căuta ochelarii rătăciţi nu o dată, ci de 
două ori. (Prima dată, tocul de ochelari s-a dovedit a fi gol.) Și 
este greu de crezut că, fiind în joc o asemenea încărcătură 
vitală, pentru protejarea căreia naziștii au făcut eforturi 
neobosite, nu ar fi postat gardieni pe feribotul Hydro ancorat în 
portul Mael, în noaptea dinaintea fatidicei călătorii. Dar nu au 
făcut-o. 

Am descoperit această poveste în timp ce mă documentam 
pentru romanul anterior, SINGURUL OM, și imediat mi-am spus 
că este o poveste de o valoare extraordinară, care nu a fost 
niciodată spusă așa cum merită. Două sau trei cărți și 
numeroase referinţe istorice au fost indispensabile scrierii 
acestui roman. Prima este relatarea din proprie experienţă a lui 
Kurt Haukelid, Skis against the atom (North American Heritage 
Press, 1989), dar și cartea The Real Heroes of Telemark, a lui 
Ray Mears (Hodder and Stoughton, 2003). Vasta și emblematica 
muncă a lui Richard Rhodes, The Making of the Atomic Bomb 
(Simon & Schuster, 1986), a fost primul loc unde am citit despre 
întâmplare. De când am început cartea, subiectul sabotării 
producţiei de apă grea a primit mult mai multă atenţie: pe 26 
noiembrie 2016, New York Times a scris un articol despre 
Joachim Ronneberg, ultimul supravieţuitor al raidului; în iunie 
2016, a apărut un articol în National Geographic; și o serie de 
documentare BBC în 2016, pe care nu am văzut-o până în 
prezent. După o nouă vizionare, filmul de acţiune din 1965, The 
Heroes of Telemark, avându-l în distribuţie pe Kirk Douglas, 
rămâne interesant, dar demodat, așa cum numai o dramă de 
studio, veche de 40 de ani, poate fi. Ceea ce nu se va schimba 
niciodată este faptul că povestea raidului de la Norsk Hydro și 


VP - 318 


sabotarea feribotului Hydro au fost două dintre cele mai 
altruiste și tulburătoare acte ale războiului, în care simțul 
rațiunii ar fi insistat că șansele de reușită sunt nule, dar în care 
miza era atât de mare și hotărârea participanţilor de a izbuti 
atât de puternică, încât raţiunea s-a dat la o parte, lăsând loc 
îndrăznelii și curajului. Faptul că nu a fost pierdut nici măcar un 
singur membru al echipelor Grouse și Gunnerside și că toți au 
supraviețuit războiului, în ciuda șanselor potrivnice, este, 
probabil, ironia supremă a acţiunilor lor. Dar și cea mai 
satisfăcătoare. 


VP - 319 


virtual-project.eu 


VP - 320