Ken Follett — Zbor periculos

HEI 
COLLETT 


KEN 
FOLLETT 
ZBOR PERICULOS 


Traducere din limba engleză 
PETRU IAMANDI 


Editura RAO 


PROLOG 


Un bărbat cu un picior de lemn mergea pe coridorul unui 
spital. 

Era scund și vânjos, cu alură de atlet. Avea în jur de 30 de ani 
și purta un costum negru, simplu și pantofi cu bombeu. Mergea 
sprinten, dar îţi dădeai seama că e șchiop după felul ușor 
neregulat în care pășea: toc-toc, toc-toc. Privea îndârjit, dând 
senzaţia că își reprimă o emoție foarte puternică. 

Ajunse la capătul coridorului și se opri în faţa asistentei de 
serviciu. 

— La căpitanul Hoare, vă rog, spuse el. 

Asistenta ridică ochii din registru. Era o tânără drăguță, cu 
părul negru și i se adresă zâmbind prietenos, cu accentul 
specific comitatului Cork: 

— Bănuiesc că sunteţi rudă cu dumnealui. 

Farmecul ei nu avu niciun efect asupra bărbatului. 

— Sunt fratele lui. În care pat e? 

— Ultimul pe stânga. 

Bărbatul se răsuci pe călcâie și porni cu pași mari spre capătul 
salonului, pe culoarul strâmt dintre paturi. Pe un scaun de lângă 
patul indicat ședea un bărbat îmbrăcat într-un halat cafeniu, 
întors cu spatele, privind pe fereastră și fumând. 

Vizitatorul șovăi. 

— Bart? 

Bărbatul de pe scaun se ridică în picioare și se întoarse. Era 
bandajat la cap, iar braţul stâng îi era prins într-o eșarfa, fapt 
care nu îl împiedică să zâmbească. Era mai tânăr și mai înalt 
decât vizitatorul. 

— Salut, Digby! 

Digby își strânse fratele la piept. 

— Credeam c-ai murit, zise el și izbucni în plâns. 


— Pilotam un Whitley, spuse Bart. 

Armstrong Whitworth Whitley era un bombardier cu coada 
lungă, greoi, care zbura într-o poziţie ciudată, cu botul în jos. În 
primăvara anului 1941 aviația britanică avea o sută de Whitley 
dintr-un total de aproximativ șapte sute de avioane. 

— Un Messerschmitt a deschis focul asupra noastră și ne-a 
atins în mai multe locuri, continuă Bart. Dar probabil că i se 


termina combustibilul, fiindcă a întins-o fără să ne dea lovitura 
de graţie. Am crezut că e ziua mea norocoasă. Pe urmă am 
început să pierdem din înălțime. Messerschmitt-ul probabil că ne 
atinsese ambele motoare. Am aruncat tot ce se putea ca să 
reducem din greutate, dar fără folos și, într-un târziu, mi-am dat 
seama că ne vom prăbuși în Marea Nordului. 

Digby se așeză pe marginea patului, cu lacrimile secate 
acum, privind chipul fratelui său, ochii lui pierduţi, în timp ce 
Bart rememora acele momente dramatice. 

— Am ordonat echipajului să arunce trapa din spate, să se 
pregătească de impact și să se agaţe de peretele etanș. 

Echipajul unui Whitley era alcătuit din cinci oameni, își aminti 
Digby. 

— Când am atins altitudinea zero, am tras de manșă și am 
deschis supapele, dar avionul a refuzat să revină în plan 
orizontal. Ne-am afundat în apă cu un zgomot asurzitor. 
Impactul m-a făcut să-mi pierd cunoștința. 

Erau fraţi vitregi, îi despărțeau opt ani. Mama lui Digby murise 
când acesta avea 13 ani, iar tatăl lui se recăsătorise cu o 
văduvă care avea și ea un băiat. Incă de la început Digby 
avusese grijă de frăţiorul lui, apărându-l de bătăuși și ajutându-l 
la teme. Amândoi fuseseră înnebuniţi după avioane și visaseră 
să ajungă piloţi. Digby își pierduse piciorul drept în urma unui 
accident de motocicletă, studiase ingineria și devenise 
proiectant de aeronave; Bart însă își împlinise visul. 

— Când mi-am revenit, am simţit miros de fum. Avionul 
plutea, iar aripa din dreapta era în flăcări. Era întuneric beznă, 
dar mă puteam orienta după lumina flăcărilor. M-am târât pe 
fuzelaj și am găsit sacul cu barca pneumatică. l-am dat drumul 
prin trapa de jos și am sărit. Dumnezeule, apa aia îţi îngheţa 
sângele în tine. 

Vorbea încet și calm, dar trăgea adânc din ţigară, umplându-și 
plămânii cu fum pe care îl scotea apoi în fuioare lungi printre 
buzele țuguiate. 

— Purtam vesta de salvare, așa că am ţâșnit la suprafaţă ca 
un dop de plută. Marea era agitată, nu glumă, și o vreme m-a 
hâțâit sus-jos, sus-jos, ca pe chiloţii unei târfe. Din fericire, sacul 
cu barca era chiar sub nasul meu. L-am deschis și barca s-a 
umflat singură, dar n-am putut să urc în ea. N-aveam puterea să 
mă ridic din apă. Și nu înţelegeam de ce - nu mi-am dat seama 


că aveam un umăr dislocat, că îmi rupsesem încheietura mâinii, 
că aveam trei coaste fisurate și tot așa. Așa că am rămas acolo, 
ţinându-mă de barcă, îngheţat bocnă. 

Cândva, își aminti Digby, crezuse că, din ei doi, Bart era cel 
norocos. 

— In cele din urmă au apărut Jones și Croft. Se ţinuseră de 
coadă până când aceasta se dusese la fund. Niciunul nu știa să 
înoate, dar îi salvaseră vestele. Au reușit să urce în barcă și să 
mă tragă și pe mine. Bart își aprinse altă ţigară. Pe Pickering nu 
l-am mai văzut. Nu știu ce i s-a întâmplat, dar cred că acum e pe 
fundul mării. 

Rămase tăcut. Mai rămânea un membru al echipajului despre 
care Bart nu spusese nimic, se gândi Digby. 

— Ce s-a întâmplat cu al cincilea? întrebă el într-un târziu. 

— John Rowley, cel care lansa bombele, trăia. L-am auzit 
strigând. Eu eram puţin ametit, dar Jones și Croft au încercat să 
ajungă la el. Clătină din cap a deznădejde. Nici nu-ţi poţi închipui 
ce greu-a fost. Valurile aveau mai bine de un metru, flăcările se 
stingeau, vizibilitatea era din ce în ce mai redusă, iar vântul urla 
ca ieșit din minţi. Jones striga întruna, are o voce puternică. 
Rowley răspundea; barca se înălța pe un val și cobora pe altul, 
învârtindu-se în același timp și, când se auzea din nou, vocea lui 
Rowley părea că vine de fiecare dată din direcţia opusă. Nu știu 
cât a durat asta. Rowley a continuat să strige, dar din ce în ce 
mai încet, semn că îngheţa. Bart se înnegură la faţă. A început 
să se roage, să-L invoce pe Dumnezeu, apoi pe mama lui... In 
cele din urmă a tăcut. 

Fără să vrea, Digby își ţinu răsuflarea, ca și cum respiraţia în 
sine ar fi tulburat o amintire atât de îngrozitoare. 

— La scurt timp după ivirea zorilor ne-a găsit un distrugător 
care patrula în zonă pentru a ţine la distanţă submarinele 
germane. Căpitanul a lăsat un cuter la apă și așa am fost 
recuperaţi. Bart privi pe fereastră, orb la peisajul verde al 
Hertfordshire-ului, contemplând o altă scenă, departe. Mare 
noroc am avut, adăugă el. 

x x * 

O vreme rămaseră tăcuți. 

— Raidul a avut succes? întrebă Bart. Nimeni nu vrea să-mi 
spună câți s-au întors acasă. 

— A fost un dezastru. 


— Dar escadrila mea? 

— Sergentul Jenkins și echipajul lui s-au întors teferi și 
nevătămaţi, răspunse Digby scoțând o foaie de hârtie din 
buzunar. Ca și pilotul Arasaratnam. De unde e ăsta? 

— Din Ceylon. 

— Și avionul sergentului Riley a fost lovit, dar a reușit să se 
întoarcă. 

— Norocul irlandezului. Ceilalţi? 

Digby clătină din cap. 

— Dar la raidul ăsta au participat șase avioane din escadrila 
mea! protestă Bart. 

— Ştiu. Pe lângă avionul tău, au fost doborâte încă două. Nu 
avem informaţii despre niciun supravieţuitor. 

— Deci  Creighton-Smith e mort. Și Billy Shaw. Şi... 
Dumnezeule! exclamă Bart și se întoarse. 

— Îmi pare rău. 

Bart trecu de la disperare la furie. 

— Nu e de-ajuns să-ţi pară rău. Suntem trimiși la moarte 
sigură! 

— Știu. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Digby, faci parte din 
blestematul ăsta de guvern! 

— Lucrez pentru prim-ministru, da. 

Churchill prefera să aducă în guvern oameni din industria 
privată, iar Digby, un proiectant de succes înainte de război, era 
unul dintre cei care îl ajutau să rezolve problemele cele mai 
spinoase. 

— Atunci e și vina ta. N-ar trebui să-ţi pierzi vremea vizitând 
bolnavi. Pleacă naibii de aici și găsește o soluţie! 

— Chiar încerc să găsesc o soluţie, spuse Digby calm. Am 
primit sarcina să descopăr de ce se întâmplă așa ceva. Am 
pierdut jumătate din avioane în raidul ăsta. 

— Nu m-ar mira să fie vorba de trădare la cel mai înalt nivel. 
Sau de un tâmpit de mareșal care s-a lăudat la club cu raidul de 
a doua zi, în timp ce barmanul nazist lua notițe în dosul 
pompelor de bere. 

— E o posibilitate. 

Bart oftă. 

— Scuză-mă, Diggers!, zise el folosind o poreclă din copilărie. 


1 Tacâmuri (n. tr.) 


Nu-i vina ta. Încerc și eu să-mi vărs năduful. 

— La modul cel mai serios, ai idee de ce sunt doborâte atâtea 
avioane? Ai participat la peste zece misiuni. Tu ce bănuiești c-ar 
fi? 

Bart îl privi gânditor. 

— N-am pomenit de spioni doar ca să mă aflu în treabă. Ori 
de câte ori ajungem în Germania, cei de-acolo sunt pregătiţi. 
Stiu că venim. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Avioanele lor de vânătoare sunt deja în aer, ne așteaptă. 
Ştii cât e de greu ca forțele defensive să deturneze un 
asemenea atac. Avioanele de vânătoare trebuie să decoleze la 
momentul oportun; trebuie să acopere distanţa de la aerodrom 
până la zona în care se presupune că ne aflăm noi. Apoi trebuie 
să urce deasupra noastră și să ne găsească la lumina lunii. 
Toate manevrele astea iau atât de mult timp, încât noi ar trebui 
să lansăm bombele și să plecăm înainte să ne prindă ei. Dar nu 
se întâmplă deloc așa. 

Digby încuviinţă din cap. Ceea ce spunea Bart se potrivea cu 
cele aflate de la alţi piloţi. Tocmai voia să-i confirme acest lucru, 
dar Bart ridică privirea și zâmbi peste umărul lui Digby. Digby se 
întoarse și văzu un negru în uniformă de comandant de 
escadrilă. Ca și Bart, negrul era mult prea tânăr pentru un 
asemenea grad. Digby bănuia că pilotul fusese promovat 
automat, în urma experienţei de luptă - căpitan după 
douăsprezece misiuni, comandant de escadrilă după 
cincisprezece. 

— Salut, Charles! spuse Bart. 

— Ne-ai pus pe jar, Bartlett. Cum te simţi? 

Nou-venitul vorbea tărăgănat, ca orice absolvent de 

Oxford sau Cambridge, dar cu accent caraibian. 

— Se pare că voi supravieţui. 

Charles atinse cu vârful degetului mâna lui Bart, în locul în 
care aceasta ieșea din eșarfa. „Un gest de afecțiune”, se gândi 
Digby ușor derutat. 

— Mă bucur, zise Charles. 

— Charles, ţi-l prezint pe fratele meu, Digby. Digby, el e 
Charles Ford. Am fost colegi la Trinity până să intrăm în aviaţie. 

— Numai așa puteam scăpa de examene, spuse Charles dând 
mâna cu Digby. 


— Cum te tratează africanii? întrebă Bart. 

Charles zâmbi și îi explică lui Digby: 

— La aerodromul nostru e o escadrilă de rhodesieni. Piloţi de 
primă clasă, dar care nu prea se acomodează cu ofiţerii de 
culoare. Noi le spunem africani, ceea ce pare să-i irite. Nu 
înțeleg de ce. 

— Mă bucur că nu te lași afectat de chestia asta, spuse Digby. 

— Cu răbdare și educaţie cred că până la urmă am putea 
civiliza asemenea oameni, oricât de primitivi ar părea ei acum, 
replică Charles ferindu-și privirea și Digby sesiză o notă de furie 
reţinută în umorul lui sănătos. 

— Tocmai îl întrebam pe Bart de ce pierdem atâtea 
bombardiere, zise Digby. Tu ce părere ai? 

— N-am participat la raidul ăsta, răspunse Charles. Spre 
marele meu noroc. Dar alte operațiuni recente s-au terminat și 
ele destul de prost. Am senzaţia că Luftwaffe1? ne poate urmări 
și prin nori. Poate că avioanele lor sunt prevăzute cu un 
dispozitiv capabil să ne localizeze și în condiţii de vizibilitate 
zero, cine știe? 

Digby clătină din cap. 

— Fiecare avion inamic prăbușit este examinat cu cea mai 
mare atenţie, dar n-am găsit niciun dispozitiv care să aducă 
măcar de departe cu ce spui tu. Ne străduim să inventăm așa 
ceva, ca și inamicul, de altfel, dar mai avem cale lungă până 
vom reuși, iar nemţii, mai mult ca sigur, sunt în urma noastră la 
acest capitol. Nu cred că despre asta e vorba. 

— Asta e senzaţia pe care ne-o dau. 

— Eu tot cred că e mâna spionilor aici, zise Bart. 

— Interesant, făcu Digby și se ridică în picioare. Trebuie să 
mă întorc la Whitehall. Mulţumesc pentru opiniile voastre, îmi 
sunt de ajutor atunci când discut cu cei de sus. 

Digby dădu mâna cu Charles și strânse umărul teafăr al lui 
Bart. 

— Stai liniștit și fă-te bine. 

— Doctorii spun că peste câteva săptămâni o să pot iar să 
zbor. 

— N-aș spune că mă bucur. 

— Pot să te întreb ceva? întrebă Charles în timp ce Digby 
dădea să plece. 


? Aviația Militară Germană (n. tr.) 


— Firește. 

— Bănuiesc că după un raid ca ăsta ne costă mai mult să 
înlocuim avioanele pierdute decât îi costă pe nemți să repare 
ce-au distrus bombele noastre. 

— Fără îndoială. 

— Atunci de ce-o mai facem? continuă Charles dându-și 
braţele în lături, semn că nu înţelege. Ce rost are să-i mai 
bombardăm? 

— Chiar așa, și eu aș vrea să știu de ce, spuse Bart. 

— Ce altceva putem face? Naziștii controlează Europa: 
Austria, Cehoslovacia, Olanda, Belgia, Franţa, Danemarca, 
Norvegia. Italia le e aliată, Spania îi privește cu simpatie, Suedia 
e neutră, iar cu Uniunea Sovietică au încheiat un pact. Nu avem 
cum riposta altfel. 

Deci noi suntem singura voastră speranţă, conchise Charles. 

— Întocmai, răspunse Digby. Dacă încetăm 
bombardamentele, războiul se va sfârși... iar învingătorul va fi 
Hitler. 


Prim-ministrul urmărea filmul Soimul maltez. De curând 
bucătăriile vechi din sediul Amiralității fuseseră transformate în 
cinematograf. Acesta avea 50-60 de scaune plușate și o cortină 
din catifea roșie, dar era folosit îndeobște pentru proiectarea 
filmelor despre raidurile aeriene și a celor de propagandă 
înainte de a fi prezentate publicului. 

Târziu în noapte, după ce dicta toate ordinele, după ce 
trimitea toate telegramele, după ce adnota toate rapoartele și 
semna toate procesele-verbale, când era prea îngrijorat, prea 
furios și prea încordat ca să mai poată dormi, Churchill ședea 
într-unul din fotoliile VIP încăpătoare din primul rând, cu un 
pahar de brandy în mână, și se abandona celor mai recente 
producţii hollywoodiene. 

La intrarea lui Digby, Humphrey Bogart tocmai îi explica lui 
Mary Astor că, atunci când ţi-e ucis partenerul, trebuie să faci 
ceva ca să-l răzbuni. Aerul era îmbâcsit de fumul de trabuc. 
Churchill îi arătă un scaun. Digby se așeză și urmări ultimele 
minute ale filmului. Când apăru genericul pe fondul statuetei 
unui șoim negru, Digby îi spuse șefului său că Luftwaffe pare să 
știe când se apropie bombardierele britanice. 

După ce termină, Churchill fixă câteva clipe ecranul, de parcă 


ar fi așteptat să vadă cine jucase în rolul lui Bryan. Erau 
momente când Churchill putea fi fermecător, cu un zâmbet cald 
și un licăr jucăuș în ochii albaștri, însă în noaptea asta părea 
mohorât de-a binelea. 

— Cei din RAF? ce cred? întrebă el în cele din urmă. 

— Dau vina pe abaterile de la tehnica de luptă. Teoretic 
vorbind, dacă zboară în formaţie strânsă, bombardierele 
acoperă tot cerul și astfel orice avion de vânătoare inamic e 
doborât imediat. 

— Și tu ce părere ai? 

— Cred că e o prostie. Zborul în formaţie n-a fost niciodată 
eficient. Alt factor trebuie să fi intervenit în ecuaţie. 

— De acord. Dar ce anume? 

— Fratele meu crede că e vorba de spioni. 

— Toţi spionii pe care i-am prins s-au dovedit a fi niște 
amatori - tocmai de asta au și fost prinși. S-ar putea totuși ca 
toţi cei competenţi să fi scăpat prin ochiurile plasei. 

— Sau poate că nemţii au inventat ceva deosebit. 

— Serviciul Secret de Informaţii susține că inamicul e cu mult 
în urma noastră în ceea ce privește dezvoltarea radarului. 

— Și dumneavoastră chiar credeţi asta? 

— Nu. 

Luminile din tavan se aprinseră. Churchill era îmbrăcat în 
smoching. Întotdeauna era pus la patru ace, însă chipul îi era 
marcat de oboseală. Scoase din buzunarul vestei o foiţă de 
hârtie împăturită. 

— Uite-aici un indiciu, zise el și îi întinse hârtia lui Digby. 

Digby o studie. Părea a fi descifrarea unui mesaj radio 
transmis de Luftwaffe, în germană și engleză. Spunea că noua 
strategie de luptă pe timp de noapte - Dunkle Nachtjaga - a 
înregistrat un mare triumf, graţie excelentelor informaţii primite 
de la Freya. Digby citi mesajul în engleză, apoi în germană. 
Cuvântul „Freya” nu exista în niciuna din cele două limbi. 

— Ce înseamnă asta? întrebă el. 

— Asta vreau să afli, răspunse Churchill, după care se ridică și 
își puse haina. Vino cu mine! 

În timp ce ieșea din încăpere, prim-ministrul strigă: 

— Mulţumesc! 

O voce din cabina operatorului îi răspunse: 


3 Royal Air Force - Aviația Militară Britanică (n. tr.) 


— Cu plăcere, domnule prim-ministru. 

În timp ce treceau prin clădire, în spatele lor apărură doi inși: 
inspectorul Thompson de la Scotland Yard și garda de corp a lui 
Churchill. leșiră pe platou, trecură pe lângă o echipă care se 
îngrijea de un aerostat de baraj și ieșiră în stradă pe o poartă 
din gardul de sârmă ghimpată. Toate luminile din Londra erau 
stinse, dar secera lunii era îndeajuns ca să se orienteze. 

Merseră împreună câţiva metri pe Horse Guards Parade până 
la Storey's Gate nr. 1.0 bombă distrusese partea din spate a 
clădirii de pe Downing Street nr. 10, reședința tradiţională a 
prim-ministrului, motiv pentru care Churchill locuia acum în 
anexa din apropiere, deasupra sediului Cabinetului de Miniștri 
pe timp de război. Intrarea era protejată de un zid întărit. Teava 
unei mitraliere se ițea printr-o gaură din zid. 

— Noapte bună, domnule prim-ministru, zise Digby. 

— Nu poate continua așa. În ritmul ăsta toate bombardierele 
noastre vor fi distruse până la Crăciun. Trebuie să știu cine sau 
ce este Freya. 

— Am să aflu. 

— Află cât mai repede cu putinţă. 

— Am înţeles, domnule prim-ministru. 

— Noapte bună, spuse Churchill și dispăru în clădire. 


PARTEA | 
1 


În ultima zi a lunii mai, 1941, un vehicul ciudat se deplasa pe 
străzile din Morlunde, un oraș de pe coasta de vest a 
Danemarcei. 

Era o motocicletă daneză marca Nimbus, cu ataș. Motocicleta 
în sine era o prezență neobișnuită, fiindcă benzina era 
disponibilă numai medicilor și poliţiei și, desigur, trupelor 
germane care ocupau ţara. Dar această motocicletă fusese 
modificată. Motorul în patru cilindri, pe benzină, fusese înlocuit 
cu un motor cu abur luat de la o șalupă veche. In ataş își 
făcuseră loc un boiler, o cameră de ardere și un coș. Motorul cu 
abur avea o capacitate mică, iar viteza maximă a motocicletei 
era de aproximativ 36 km pe oră. În locul duduitului obișnuit al 
eșapamentului se auzea doar sâsâitul aburului. Silenţiozitatea 
stranie și deplasarea lentă îi confereau vehiculului un aer 
maiestuos. 

În șa se afla Harald Olufsen, un tânăr înalt, de 18 ani, cu 
pielea albă și părul blond pieptănat pe spate, care îi scotea în 
evidenţă fruntea lată. Arăta ca un viking în uniformă școlară. 
Făcuse economii timp de un an ca să cumpere motocicleta, care 
îl costase 600 de coroane, apoi, la o zi după ce o cumpărase, 
nemţii restricționaseră consumul de benzină. 

Harald se înfuriase rău. Cu ce drept făcuseră asta? Dar fusese 
educat ca mai curând să acţioneze decât să se lamenteze. 

Îi mai luase un an ca să modifice motocicleta, meșşterind la ea 
în vacanțe, când nu învăţa pentru examenul de admitere la 
universitate. Astăzi, venit acasă de la internat pentru Rusalii, își 
petrecuse dimineaţa memorând ecuaţii la fizică și după-amiaza 
atașând un pinion de la o mașină ruginită de tuns iarba la roata 
din spate. Acum, cu o motocicletă perfect funcţională, se 
îndrepta spre un bar unde spera să asculte puţin jazz și, poate, 
să întâlnească niște fete. 

Îi plăcea mult jazzul. După fizică, era lucrul care îl interesa cel 
mai mult. Muzicanţii americani erau cei mai buni, desigur, dar 
nici imitatorii lor danezi nu erau de lepădat. Uneori avea ocazia 
să asculte jazz de calitate chiar în Morlunde, poate fiindcă era 


port internaţional, vizitat de marinari din lumea întreagă. 

Dar când opri în faţa Clubului Hot, în inima cartierului dinspre 
docuri, găsi ușa închisă și obloanele trase. 

Nu știa ce să creadă. Era ora opt, sâmbătă seara, iar acesta 
era unul dintre cele mai frecventate locuri din oraș. Ar fi trebuit 
să fie înțesat de lume. 

In timp ce se uita lung la clădirea tăcută, un trecător se opri 
să analizeze motocicleta. 

— Ce-i drăcovenia asta? 

— Un Nimbus. Are motor cu abur. Știţi ceva despre clubul 
ăsta? 

— Eu sunt proprietarul. Cu ce merge motocicleta? 

— Cu orice lucru care arde. Eu folosesc turbă, răspunse 
Harald și arătă spre mormanul din ataş. 

— Turbă? făcu omul și izbucni în râs. 

— De ce e închis? 

— Din ordinul naziștilor. 

— De ce? repetă Harald revoltat. 

— Fiindcă am muzicanți negri. 

Harald nu văzuse niciodată un muzicant negru în carne și 
oase, dar știa după discuri că erau cei mai buni. 

— Naziștii sunt niște porci și niște ignoranţi! zise el furios. 

Şi îi stricaseră seara. 

Proprietarul clubului privi în susul și-n josul străzii, ca să se 
asigure că nu îl auzise nimeni. Deși trupele de ocupaţie se 
purtau cu mănuși, puţini oameni îndrăzneau să îi insulte pe 
naziști în gura mare. Dar nu era nimeni prin preajmă. 

— Funcţionează? întrebă proprietarul uitându-se din nou la 
motocicletă. 

— Bineînţeles. 

— Cine ţi-a modlificat-o? 

— Eu. 

Amuzamentul insului se transformă în admiraţie. 

— Te pricepi, nu glumă. 

— Mulţumesc, replică Harald și deschise ventilul care 
permitea accesul aburului la motor. Imi pare rău că v-au închis 
clubul. 

— Sper să mă lase să-l redeschid peste câteva săptămâni. Cu 
promisiunea de a angaja numai muzicanți albi. 

— Jazz fără negri? spuse Harald clătinând din cap dezgustat. E 


ca și cum i-ai alunga pe bucătarii francezi din restaurante. 

Ridică piciorul de pe frână și motocicleta se îndepărtă încet. 

Se gândi să meargă în centru, poate întâlnea vreun cunoscut 
în cafenelele și barurile din jurul pieţei, dar era atât de 
dezamăgit de închiderea clubului încât hotărî că ar fi prea 
deprimant, drept pentru care viră spre port. 

Tatăl lui era pastorul bisericii de pe Sande, o insulă mică 
aflată la câţiva kilometri de țărm. Feribotul care făcea naveta 
între insulă și continent era tras la debarcader și Harald urcă 
direct în el. Era plin de oameni, majoritatea cunoscuţi. Un grup 
vesel de pescari care fuseseră la un meci de fotbal și apoi 
băuseră câteva pahare; două femei înstărite, cu pălărie și 
mănuși, într-o șaretă trasă de un ponei și cu o grămadă de 
cumpărături; o familie alcătuită din cinci persoane, care își 
vizitase rudele din oraș; un cuplu bine îmbrăcat pe care nu îl 
recunoscu și care mergea probabil să cineze la hotelul de pe 
insulă, unde era un restaurant de primă mână. lIntrucât 
motocicleta lui atrăgea privirile tuturor, Harald se văzu nevoit să 
explice din nou cum funcţionează. 

În ultimul minut urcă și o berlină fabricată în Germania, marca 
Ford. Harald știa a cui este: a lui Axel Flemming, proprietarul 
hotelului de pe insulă. Familia Flemming dușmănea familia lui 
Harald. Axel Flemming era convins că el e liderul firesc al 
comunităţii de pe insulă, un rol pe care și-l asuma și pastorul 
Olufsen, iar fricţiunile dintre patriarhii rivali îi afectau pe toţi 
membrii celor două familii. Harald se întrebă cum reușise 
Flemming să facă rost de benzină pentru mașina lui, dar se 
vedea treaba că nimic nu era imposibil pentru cei bogaţi. 

Marea era agitată, iar spre apus se adunau nori negri. Se 
apropia furtuna, dar pescarii spuneau că vor ajunge acasă 
înainte să se dezlănţuie. Harald scoase ziarul pe care îl găsise în 
oraș. Intitulat Realitatea, era o publicaţie ilegală, tipărită ca o 
sfidare a trupelor de ocupaţie și distribuită gratis. Poliţia daneză 
nu încercase să suprime ziarul, iar nemţii păreau că nu-l bagă în 
seamă. În Copenhaga oamenii îl citeau fără să se ferească, în 
tren și în tramvai. Aici lumea era mai discretă, motiv pentru care 
Harald îl împături ca să îi ascundă titlul în timp ce citea un 
articol despre criza untului. Danemarca producea milioane de 
kilograme de unt în fiecare an, dar acum aproape întreaga 
cantitate era trimisă în Germania și danezii găseau foarte greu 


câte un pacheţel. Era genul de articol care nu apărea deloc în 
presa oficială, cenzurată. 

Insula plată, atât de familiară, se apropia din ce în ce mai 
mult. Era lungă de 20 km și lată de aproximativ 1,5 km, cu câte 
un sat la fiecare capăt. Căsuţele pescarilor, împreună cu 
biserica și casa parohială, alcătuiau satul vechi, în capătul de 
sud. Tot în capătul de sud, școala de navigaţie, nefolosită 
demult, fusese preluată de nemți și transformată în bază 
militară. Hotelul și casele mai mari se aflau în colţul de nord. 
Între cele două sate terenul era neted ca-n palmă, fără urmă de 
dealuri, cu cel mult câteva dune de nisip, tufișuri și niște copaci 
piperniciţi, însă de-a lungul țărmului se întindea o plajă 
magnifică, lungă de 16 km. 

Harald simţi primele picături de ploaie în timp ce feribotul 
acosta în capătul de nord al insulei. Trăsura-taxi a hotelului 
aștepta cuplul bine îmbrăcat. Pescarii fură întâmpinați de soţia 
unuia dintre ei cu o căruţă trasă de un cal. Harald hotărî să 
traverseze insula și să se îndrepte spre casă pe plajă, unde 
nisipul era tare - ba chiar fusese folosit cândva la probele de 
viteză pentru mașinile de curse. 

La jumătatea distanţei dintre debarcader și hotel rămase fără 
abur. Folosea rezervorul de benzină al motocicletei ca rezervă 
de apă, însă acum își dădu seama că nu era îndeajuns de mare. 
Își propuse să facă rost de o canistră și să îi găsească loc în 
ataș. Între timp avea nevoie de apă ca să ajungă acasă. 

Nu vedea decât o singură casă și, din păcate, era a lui Axel 
Flemming. În ciuda rivalităţii dintre ele, cele două familii își 
vorbeau: toți membrii familiei Flemming veneau la biserică 
duminica și se așezau în primul rând. Mai mult decât atât, Axel 
era diacon. Cu toate acestea, lui Harald nu-i surâdea deloc ideea 
de a cere ajutorul dușmanilor săi tradiţionali. Se gândi dacă să 
meargă pe jos jumătatea de kilometru care îl despărțea de casa 
următoare, apoi hotări că așa ceva ar fi fost o prostie. Oftând, o 
luă pe aleea lungă. 

Renunţă să bată la ușă și dădu ocol casei, îndreptându-se 
spre grajduri. Văzu cu plăcere cum un angajat vâra Fordul în 
garaj. ` 

— Salut, Gunnar, zise Harald. Imi dai și mie puțină apă? 

Omul era prietenos. 

— la-ți câtă vrei. E o cișmea în curte. 


Harald găsi o căldare lângă cișmea și o umplu. Se întoarse la 
motocicletă și turnă apa în rezervor. Cu puţin noroc, poate că n- 
avea să dea ochii cu niciunul dintre membrii familiei. Dar, când 
duse căldarea înapoi, îl văzu pe Peter Flemming. 

Un bărbat înalt, trufaș, de 30 de ani, într-un costum bine croit 
din tweed bej, Peter era fiul lui Axel. Înainte să se certe cele 
două familii, fusese prieten la toartă cu fratele lui Harald, Arne. 
În adolescenţă treceau drept mari frângători de inimi: Arne 
seducea fetele cu șarmul lui irezistibil, iar Peter cu atitudinea lui 
distantă, sofisticată. Acum Peter locuia la Copenhaga, dar, 
presupuse Harald, venise ca să petreacă weekendul acasă. 

Peter citea Realitatea. Ridică privirea și îl văzu pe Harald. 

— Ce cauţi aici? 

— Salut, Peter, am venit după niște apă. 

— Fiţuica asta e a ta? 

Harald își pipăi buzunarul și își dădu seama consternat că 
ziarul îi căzuse când se aplecase să ia căldarea. 

Peter îi văzu gestul și îi înțelese semnificaţia. 

— Bineînţeles că e, zise el. Ştii că ai putea face pușcărie doar 
fiindcă ai așa ceva? 

Chestia cu pușcăria nu era deloc o vorbă goală: Peter lucra ca 
detectiv în cadrul poliţiei. 

— Toată lumea citește ziarul ăsta în oraș, răspunse Harald. 

Voia să pară sfidător, dar tot era puţin speriat: Peter era 
îndeajuns de meschin ca să-l aresteze. 

— Aici nu e Copenhaga, declară Peter solemn. 

Harald știa că Peter de-abia așteaptă să facă de rușine un 
Olufsen. Și totuși, ezita. Harald bănuia de ce. 

— Te faci de râs dacă arestezi un elev pentru un lucru pe care 
jumătate din populaţie îl face pe față. Mai ales dacă se află că ai 
un dinte împotriva tatălui meu. 

Se vedea că Peter șovăie între dorinţa de a-l umili pe Harald și 
teama de a nu se face de râs. 

Nimeni nu are dreptul să încalce legea, spuse el. 

— Care lege - a noastră sau a nemților? 

— Legea e lege. 

Harald deveni mai sigur pe el. Peter nu ar fi bătut în retragere 
dacă ar fi vrut să-l aresteze. 

— Spui asta doar fiindcă tatăl tău face o grămadă de bani 
distrându-i atât de bine pe naziști în hotelul lui. 


Săgeata își atinse ţinta. Hotelul avea mare succes la ofiţerii 
germani care cheltuiau mult mai mulţi bani decât danezii. Peter 
se înroși de furie. 

— In timp ce tatăl tău ţine predici prin care agită masele! 
replică el. 

Era adevărat: pastorul predicase împotriva naziștilor, tema lui 
predilectă fiind „lisus a fost evreu”. 

— Nu-și dă seama cât rău face dacă agită spiritele? continuă 
Peter. 

— Cu siguranţă. Întemeietorul religiei creștine era el însuși un 
fel de agitator. 

— Nu-mi vorbi mie despre religie! Eu trebuie să menţin 
ordinea aici, pe pământ. 

— La naiba cu ordinea, am fost invadaţi! exclamă Harald, 
frustrarea pe care o simţea după seara ratată dând pe dinafară. 
Ce drept au naziștii să ne spună ce trebuie să facem? Ar trebui 
să scoatem în șuturi din ţară toată haita asta împuţită! 

— Nu trebuie să-i urăști pe germani, sunt prietenii noștri, zise 
Peter cu un aer făţarnic care îl scoase din pepeni pe Harald. 

— Nu pe germani îi urăsc, nătărăule! Am veri în Germania. 

Sora pastorului se căsătorise cu un dentist de succes din 

Hamburg, care obișnuia să vină în concediu pe insulă, în anii 
'20. Fiica lor, Monika, fusese prima fată pe care o sărutase 
Harald. 

— Au suferit mai mult decât noi de pe urma naziștilor, adăugă 
Harald. 

Unchiul Joachim era evreu și, cu toată că trecuse la creștinism 
și fusese botezat, devenind un membru de vază al bisericii, 
naziștii îi impuseseră să trateze numai evrei, aducându-l astfel 
la sapă de lemn. Cu un an în urmă fusese arestat pe motiv că ar 
fi tezaurizat obiecte de aur și trimis la o închisoare cu regim 
special, numită Konzentrazionslager, în micul oraș bavarez 
Dachau. 

— Oamenii își fac rău cu mâna lor, spuse Peter luându-și un 
aer plin de înţelepciune. Tatăl tău n-ar fi trebuit să-și lase sora 
să se mărite cu un evreu. 

Apoi aruncă ziarul și se îndepărtă. 

La început Harald rămase prea surprins ca să mai poată 
replica. Se aplecă și luă ziarul de jos. Apoi strigă după Peter: 

— Ai început și tu să vorbești ca un nazist! 


Ignorându-l, Peter intră în bucătărie și trânti ușa. 

Harald simţi că ieșise învins din acest schimb de replici, fapt 
care îl înfurie peste măsură, fiindcă știa că ceea ce spusese 
Peter era strigător la cer. 

Când se întoarse la motocicletă, ploua deja torențial; focul de 
sub boiler se stinsese. 

Incercă să îl aprindă din nou. Mototoli ziarul ca să-i dea foc - 
avea o cutie de chibrituri bune în buzunar, dar nu adusese cu el 
și foalele pe care le folosise mai devreme ca să aprindă focul. 
După douăzeci de minute în care se chinui în zadar aplecat 
asupra focarului, cu apa șiroind pe el, se dădu bătut. Nu avea 
încotro, trebuia să meargă pe jos până acasă. 

Își ridică gulerul hainei. 

Împinse motocicleta cale de o jumătate de kilometru până la 
hotel și o lăsă în mica parcare de acolo, apoi o porni pe plajă. In 
perioada aceea, la trei săptămâni de la solstițiul de vară, serile 
scandinave ţineau până la ora unsprezece; acum însă nori negri 
se îngrămădeau pe cer, iar ploaia torențială îngreuna și mai 
mult vizibilitatea. Harald își continuă drumul pe lângă dune, 
orientându-se după tăria nisipului de sub picioare și zgomotul 
mării din dreapta lui. Curând, hainele îi erau atât de îmbibate de 
apă, încât și dacă ar fi înotat până acasă n-ar fi putut să se ude 
mai rău. 

Era un tânăr viguros, în plină formă, dar, două ore mai târziu, 
obosit, tremurând de frig și deprimat, văzu gardul de sârmă din 
jurul bazei germane și își dădu seama că va trebui să îi dea ocol 
cale de trei kilometri ca să ajungă la casa lui, aflată la doar 
câteva sute de metri mai sus. 

Dacă ar fi ajuns în timpul refluxului, și-ar fi continuat drumul 
pe plajă, fiindcă, deși accesul pe întinderea de nisip era interzis, 
santinelele nu ar fi avut cum să-l vadă pe o asemenea vreme. 
Dar, cum nimerise în plin flux, apa ajungea până la gard. Se 
gândi să înoate pe ultima porţiune, dar renunţă la idee imediat. 
Ca toţi locuitorii acelei așezări de pescari, Harald privea marea 
cu prudenţă și respect, știind cât de periculos ar fi fost să înoate 
noaptea, pe o astfel de vreme, când era deja epuizat. 

Dar gardul putea să-l sară. 

Ploaia încetase și un colţ de lună se arăta din când în când 
printre norii care alunecau pe cer, luminând nesigur peisajul 
mustind de apă. Harald vedea bine gardul înalt de trei metri, cu 


două șiruri de sârmă ghimpată în partea de sus, un obstacol 
formidabil, dar nu și imposibil pentru un om hotărât, aflat într-o 
formă fizică excelentă. La vreo cincizeci de metri de mare, 
gardul se pierdea într-un crâng alcătuit din copaci piperniciţi și 
tufișuri care îl ascundeau privirilor. Pe-acolo trebuia să sară. 

Ştia ce se afla dincolo de gard. Vara trecută lucrase pe 
șantier. La vremea aceea nu se știa că va fi o bază militară. 
Constructorii, o firmă din Copenhaga, anunţaseră că au în plan 
un nou post al gărzii de coastă. Dacă ar fi spus adevărul, cu 
greu ar fi găsit mână de lucru - Harald, cel puţin, nu ar fi lucrat 
pentru naziști. Apoi, după terminarea construcţiei și ridicarea 
gardului, toți danezii fuseseră trimiși acasă, în locul lor fiind 
aduși germani ca să amplaseze instalaţiile. Harald cunoștea însă 
modul lor de dispunere. Vechea școală de navigaţie fusese 
renovată, iar de o parte și de alta apăruseră două clădiri noi, 
departe de plajă, astfel încât tânărul putea traversa baza 
militară fără să se apropie de ele. În plus, mare parte din terenul 
de aici era acoperit de tufișuri pe după care se putea furișa în 
voie. Trebuia doar să aibă grijă să nu dea nas în nas cu vreo 
patrulă. 

Ajunse în crâng, escaladă gardul, având grijă să nu se prindă 
în sârma ghimpată, și sări în partea cealaltă, aterizând ușor pe 
dunele umede de ploaie. Privi în jur, mijindu-și ochii, zărind 
numai siluetele vagi ale copacilor. Nu vedea clădirile, dar auzea 
undeva în depărtare muzică și câte un hohot de râs. Era 
sâmbătă noaptea: poate că soldaţii stăteau la o bere, în timp ce 
ofiţerii cinau la hotelul lui Axel Flemming. 

Traversă baza, mergând cât de repede putea la lumina 
schimbătoare a lunii, ţinându-se aproape de tufe, orientându-se 
după valurile din dreapta și frânturile de muzică din stânga. 
Trecu pe lângă o construcţie înaltă și, în semiîntunericul din jur, 
o recunoscu: era turnul de pază, cu proiectorul de rigoare. La 
nevoie, întreaga zonă putea fi luminată ca-n palmă; în rest, baza 
era cufundată în întuneric. 

Un zgomot brusc venit din stânga îl făcu să tresară și să se 
ghemuiască la pământ, cu inima bătându-i să-i sară din piept. 
Privi spre clădiri. O ușă deschisă, prin care se revărsa lumina. Un 
soldat ieși și traversă complexul în fugă; apoi altă ușă se 
deschise, în altă clădire, și soldatul intră pe acolo. 

Inima lui Harald se mai potoli. 


Trecu printr-un pâlc de conifere și cobori o mică pantă. Ajuns 
în vale, văzu o construcţie ciudată care se profila ameninţător 
pe cerul întunecat. Nu o distingea foarte clar, dar nici nu-și 
amintea de ea. Apropiindu-se, văzu un zid curbat din beton, cam 
cât el de înalt. Ceva se mișca deasupra zidului cu un huruit 
înfundat, ca de motor electric. 

Fără îndoială, structura fusese ridicată de nemți după ce 
muncitorii din partea locului fuseseră trimiși acasă. Harald se 
întrebă cum de n-o văzuse de dincolo de zid, apoi își dădu 
seama că movila și copacii o ascundeau din toate părţile, mai 
puţin poate dinspre plajă - care se întindea însă departe de 
bază. 

Când ridică privirea și încercă să deslușească mai bine, ploaia 
îl lovi drept în faţă, intrându-i în ochi. Dar era prea curios ca să 
treacă mai departe. Luna se ivi de după nori. Mijindu-și ochii, 
privi din nou. Deasupra zidului circular zări o reţea din metal sau 
sârmă, ca o saltea supradimensionată, cu latura de patru metri. 
Mașinăria se învârtea ca un carusel, executând o rotaţie 
completă la fiecare câteva secunde. 

Harald era fascinat. Așa o mașinărie nu mai văzuse până 
acum, iar inginerul din el era pur și simplu vrăjit. Ce scop avea? 
De ce se rotea? Zgomotul nu îi spunea prea multe - se auzea 
doar motorul care o punea în mișcare. Sigur nu era vorba de un 
tun, cel puţin nu de unul clasic, fiindcă nu vedea niciun fel de 
țeavă. Cel mai probabil era ceva legat de radio. 

Cineva tuși în apropiere. 

Harald reacţionă instinctiv. Sări, se prinse de marginea zidului 
și se ridică. Rămase o clipă pe marginea îngustă, simțindu-se 
mai mult decât vulnerabil, apoi se lăsă ușor pe partea cealaltă. 
Se temea să nu dea de vreo piesă mobilă, deși era aproape 
sigur de existenţa unui spaţiu în jurul mașinăriei care să le 
permită mecanicilor să se miște în voie și, după câteva clipe 
tensionate, atinse betonul de dedesubt. Acum auzea mai tare 
huruitul și simțea mirosul uleiului de motor. Pe limbă avea 
gustul specific al electricităţii statice. 

Cine tușise? Bănui că o santinelă care trecuse prin apropiere. 
Pașii omului trebuie să fi fost acoperiți de vânt și de ploaie. Din 
fericire, aceleași zgomote înăbușiseră escaladarea zidului de 
către Harald. Dar oare îl văzuse santinela? 

Se lipi de zidul curbat, respirând sacadat, așteptând ca lumina 


unei lanterne puternice să-l dea de gol. Se întrebă ce s-ar 
întâmpla dacă ar fi prins. Nemţii erau amabili aici, la ţară: cei 
mai mulţi nu umblau ţanţoși ca niște învingători, ci păreau mai 
degrabă stingheri că ei trebuie să facă legea. Probabil că l-ar 
preda poliţiei daneze. Nu era sigur ce atitudine ar adopta 
polițiștii. Dacă Peter Flemming ar face parte din poliţia locală, 
sigur s-ar îngriji ca Harald să sufere cât mai mult cu putinţă; dar, 
din fericire, lucra în Copenhaga. Harald însă se temea cel mai 
mult nu de pedeapsa oficială, ci de furia tatălui său. Parcă auzea 
întrebările sarcastice ale pastorului: „Ai sărit gardul? Și ai 
pătruns în complexul militar secret? Noaptea? Ca să ajungi mai 
repede acasă? Doar fiindcă ploua?” 

Dar nicio lanternă nu se opri asupra lui. Harald rămase privind 
îndelung mașinăria masivă, întunecată. | se păru că vede cabluri 
groase care porneau de sub reţea și dispăreau în întunericul de 
pe partea opusă a șanțului. Sigur era un mecanism prin care se 
transmiteau sau se primeau unde radio, se gândi el. 

După câteva minute care trecură cu viteza melcului, simţi că 
santinela se îndepărtase. Se cățără pe zid și încercă să vadă 
printre picăturile dese de ploaie. De o parte și de alta a 
construcţiei zări două siluete mai mici, întunecate, statice, care 
făceau probabil parte din mașinărie. Nu se vedea nicio 
santinelă. Se lăsă să alunece ușor de cealaltă parte a zidului și 
porni din nou să traverseze dunele. 

Într-un moment în care luna se afla în dosul unui nor gros, se 
lovi de un perete de lemn. Șocat și speriat, scăpă o înjurătură 
printre dinţi. O clipă mai târziu își dădu seama că intrase într-un 
hangar de ambarcaţiuni, folosit cândva de școala de navigaţie. 
Era abandonat, iar nemţii nu îl reparaseră, probabil neavând 
nevoie de el. Harald rămase nemișcat câteva clipe, ascultând, 
dar nu își auzi decât inima bătând cu putere. Apoi își continuă 
drumul. ` 

Ajunse la gard fără alte probleme. Il escaladă și se îndreptă 
spre casă. 

Trecu mai întâi pe lângă biserică. Lumina răzbătea prin lungul 
șir de ferestruici pătrate din zidul dinspre mare. Surprins că se 
afla cineva acolo chiar și la această oră din noapte, privi 
înăuntru. 

Biserica era lungă, cu acoperișul jos. Cu anumite ocazii 
încăpea în ea toată populaţia permanentă a insulei, patru sute 


de suflete, niciunul mai mult. În faţa șirurilor de bănci se afla o 
strană de lemn. Nu exista altar. Pereţii erau goi, cu excepţia 
unor texte înrămate. 

Danezii nu erau dogmatici în privinţa religiei, cei mai mulţi 
fiind adepţii luteranismului evanghelic. Pescarii de pe insula 
Sande fuseseră însă convertiți cu o sută de ani în urmă la un 
crez mai dur. În ultimii treizeci de ani tatăl lui Harald le ţinuse 
trează credința, dând un exemplu de puritanism fără 
compromisuri prin propriul mod de viaţă,  întărindu-și 
congregația prin predici săptămânale fulminante și fulgerându-i 
cu privirea necruțătoare a ochilor săi albaștri pe cei care 
păcătuiau. În ciuda convingerilor de nezdruncinat ale părintelui 
său, Harald nu era credincios. Mergea la slujbă ori de câte ori 
era acasă, nedorind să-i rănească sentimentele, dar în rest se 
îndoia. Încă nu se lămurise în privinţa religiei, dar știa sigur că 
nu crede într-un Dumnezeu al regulilor meschine și al 
pedepselor vindicative. 

În timp ce se uita pe fereastră, auzi muzică. La pian era Arne 
care cânta o piesă de jazz, de-abia atingând clapele. Harald 
zâmbi cu satisfacţie. Arne venise și el acasă de sărbători. Era un 
tip amuzant și sofisticat: sigur avea să însufleţească weekendul 
petrecut la casa parohială. 

Harald merse până la ușa bisericii și păși înăuntru. Fără să 
privească în jur, Arne trecu imediat la un imn religios. Harald 
rânji cu gura până la urechi. Arne auzise ușa și crezuse că e 
tatăl lor. Pastorului nu îi plăcea jazzul și, bineînţeles, nu era de 
acord să fie cântat în biserică. 

— Eu sunt. 

Arne se întoarse. Purta uniforma militară de culoare cafenie. 
Cu zece ani mai mare decât Harald, era instructor de zbor 
pentru Trupele de Aviaţie Militară în cadrul școlii de piloţi de 
lângă Copenhaga. Nemţii opriseră toate activităţile militare ale 
danezilor, motiv pentru care aparatele de zbor stăteau mai 
mereu la sol, dar instructorii aveau voie să dea lecţii pe 
planoare. 

— Te-am văzut cu coada ochiului, dar am crezut că e 
bătrânul, spuse Arne și îl măsură afectuos cu privirea pe Harald. 
Semeni din ce în ce mai multcu el. 

— Asta înseamnă că am să chelesc și eu? 

— Probabil. 


— Şi tu? 

— Nu cred. Eu semăn cu mama. 

Era adevărat. Arne avea părul negru și des al mamei lor, ca și 
ochii ei căprui. Harald era blond, ca tatăl lor, de la care 
moștenise și ochii albaștri, pătrunzători, cu care își intimida 
enoriașii. Atât Harald, cât și bătrânul Olufsen erau foarte înalţi, 
făcându-l pe Arne să pară scund la cei 1,80 m ai săi. 

— Vreau să-ţi cânt ceva, zise Harald. 

Arne se ridică de pe scăunel și îi cedă locul lui Harald. 

— L-am învăţat după un disc pe care l-a adus cineva la școală. 
ÎI știi pe Mads Kirke? 

— Vărul colegului meu, Poul. 

— Exact. A descoperit un pianist american pe nume Clarence 
Pine Top Smith, spuse Harald și șovăi. Ce face bătrânul? 

— Îşi scrie predica pentru mâine. 

— Excelent. 

Pianul nu se auzea din casa parohială, aflată la vreo cincizeci 
de metri distanţă, și era puţin probabil ca pastorul să își 
întrerupă lucrul ca să facă o plimbare până la biserică, mai ales 
pe o vreme ca asta. Harald începu să cânte Pine Top's Boogie- 
Woogie și biserica se umplu de armoniile erotice ale Sudului 
american. Era un pianist entuziast, deși mama lui spunea că are 
mâna grea. Nu putea sta locului când cânta, așa că se ridică în 
picioare, împingând cât colo scăunelul care se răsturnă, și 
continuă să cânte din picioare, aplecându-se cât era de lung 
peste claviatură. Făcu mai multe greșeli astfel, dar ce mai conta 
câtă vreme reușea să păstreze ritmul trepidant. Lovi cu toată 
forța ultima clapă și exclamă în engleză: „That's what I'm talkin’ 
about!”* ca și Pine Top pe disc. 

— N-a fost rău deloc! spuse Arne râzând. 

— E musai s-asculţi originalul! 

— Hai pe verandă. Vreau să fumez. 

— Ştii că bătrânului nu-i place chestia asta. 

— Am 28 de ani. Sunt prea mare ca să-mi spună tata ce să 
fac. 

— Eu sunt de acord... dar mai rămâne să fie și el. 

— Te temi de el? 

— Bineînţeles. Ca și mama, ca mai toţi oamenii de pe insula 
asta... ca și tine. 


+ Despre asta e vorba. (n. tr.) 


Arne zâmbi larg. 

— Bine, fie, un pic poate. 

Rămaseră în faţa ușii, micuța verandă ferindu-i de ploaie. De 
partea cealaltă a curţii acoperite cu nisip se vedea silueta 
întunecată a casei parohiale. La ferestruica în formă de diamant 
a ușii de la bucătărie era lumină. Arne își scoase ţigările. 

— Ai vești de la Hermia? îl întrebă Harald. 

Arne era logodit cu o englezoaică pe care nu o mai văzuse de 
mai bine de un an, de când nemţii ocupaseră Danemarca. 

Arne clătină din cap. 

— Am încercat să-i scriu. Am găsit o adresă a Consulatului 
Britanic din Gothenburg. 

Danezii aveau voie să trimită scrisori în Suedia, care era 
neutră. 

— Am scris adresa pe plic fără să menţionez consulatul. Am 
crezut că-i trag în piept, dar cenzorii nu sunt chiar atât de naivi. 
Comandantul meu mi-a adus scrisoarea returnată și mi-a spus 
că, dacă mai încerc așa ceva, voi fi trimis în fața Curţii Marţiale. 

Lui Harald îi plăcea Hermia. Multe dintre prietenele lui Arne 
fuseseră niște blonde prostuţe, însă Hermia era și deşteaptă, și 
curajoasă. Îl intimidase puţin la început cu figura ei misterioasă, 
dramatică, și maniera directă de a vorbi; dar o îndrăgise repede, 
fiindcă îl tratase ca pe un bărbat, nu ca pe fratele mai mic al 
cuiva. Și arăta extraordinar de bine în costum de baie. 

— Tot mai vrei să te însori cu ea? 

— Dumnezeule, bineînţeles... dacă mai trăiește. Dacă n-a 
omorât-o vreo bombă în Londra. 

— Cred că îţi vine tare greu să nu știi nimic despre ea. 

Arne încuviinţă din cap. 

— Dar tu cum stai? Vreo cucerire, ceva? 

Harald ridică din umeri. 

— Pe fetele de vârsta mea nu le interesează liceenii. 

O spuse în glumă, ascunzându-și obida. Deja fusese respins 
de câteva ori și încă mai suferea. 

— Bănuiesc că vor ţipi care să cheltuiască bani cu ele. 

— Exact. lar fetele mai mici... Am cunoscut una de Paști, 
Birgit Claussen. 

— Claussen? Constructorii de nave din Morlunde? 

— Da. E drăguță, dar n-are decât 16 ani, nu prea am ce să 
discut cu ea. 


— Nicio pagubă. Sunt catolici. Bătrânul oricum n-ar fi de 
acord. 

— Știu, zise Harald și se încruntă. E ciudat, totuși. De Paști a 
predicat despre toleranţă. 

— E la fel de tolerant ca Vlad Țepeș, spuse Arne și azvârli 
chiștocul de ţigară. Hai să vorbim cu tiranul. 

— Înainte să intrăm... 

— Ce e? 

— Care mai e situaţia în armată? 

— Deloc roză. Nu ne putem apăra ţara și, în cea mai mare 
parte a timpului, n-am voie să zbor. 

— Cât mai poate continua așa? 

— Cine știe? Poate la nesfârșit. Naziștii au câștigat totul. 
Singurii care li se opun sunt britanicii, dar și soarta lor atârnă de 
un fir de păr. 

Harald cobori vocea, deși nu era nimeni care să-i asculte: 

— Nu se poate ca în Copenhaga să nu pornească o mișcare de 
rezistenţă... 

Arne ridică din umeri. 

— Chiar dacă aș avea cunoștință despre asta, sigur nu ţi-aș 
spune, nu? 

Apoi, înainte ca Harald să mai adauge ceva, Arne se repezi 
prin ploaie spre lumina care venea dinspre bucătărie. 


2 


Hermia Mount privi în silă la prânzul ei - doi cârnăciori arși, un 
piure de cartofi străveziu și un morman de varză prea fiartă - și 
se gândi cu jind la un bar de pe cheiurile Copenhagăi care 
servea trei feluri de hering cu salată, murături, pâine caldă și 
bere slabă. 

Crescuse în Danemarca. Tatăl ei fusese un diplomat britanic 
care făcuse carieră în ţările scandinave. Hermia lucrase la 
Ambasada Britanică din Copenhaga, mai întâi ca secretară, apoi 
ca asistentă a atașatului naval care era de fapt un agent MI6, 
Serviciul Secret de Informaţii. După moartea tatălui și revenirea 
mamei la Londra, Hermia rămăsese pe loc, în parte datorită 
postului, dar în primul rând fiindcă era logodită cu un pilot 
danez, Arne Olufsen. 

Apoi, pe 9 aprilie 1940, Hitler invadase Danemarca. După 
patru zile tensionate, Hermia și un grup de demnitari britanici 
plecaseră cu un tren diplomatic special, care îi dusese prin 
Germania până la graniţa olandeză, de unde trecuseră prin 
Olanda neutră pentru a ajunge la Londra. 

Acum, ajunsă la vârsta de 30 de ani, Hermia era analist de 
informaţii și conducea biroul MI6 din Danemarca. Împreună cu 
mai toți angajaţii serviciului, fusese evacuată din sediul 
londonez de pe Broadway nr. 54, lângă Palatul Buckingham, în 
Bletchley Park, un conac mare aflat la marginea unui sat, la 80 
km nord de capitală. 

O baracă ridicată în grabă servea drept cantină. Hermia era 
bucuroasă că scăpa de Blitz, dar își dorea ca, printr-un miracol, 
să fie evacuat și unul dintre acele mici și încântătoare 
restaurante italiene sau franceze, ca să mănânce și ea ca 
lumea. Luă puţin din piure și se sili să înghită. 

Ca să nu se mai gândească la gustul mâncării, așeză lângă 
farfurie ediţia de azi a ziarului Daily Express. Britanicii tocmai 
pierduseră Creta, insula din Marea Mediterană. Ziarul încerca să 
mai îndulcească lucrurile, susţinând că în bătălie căzuseră 18 
000 de militari germani, dar adevărul deprimant era că acesta 
era încă unul dintre numeroasele triumfuri ale naziștilor. 

Ridicând privirea, văzu un bărbat scund, cam de vârsta ei, 
venind spre ea cu o ceașcă de ceai în mână. Mergea vioi, dar 
șchiopăta vizibil. 


— Se poate? întrebă el vesel și se așeză în faţa ei fără să mai 
aștepte răspunsul. Sunt Digby Hoare. Știu cine ești. 

Hermia înălţă o sprânceană și spuse: 

— Simte-te ca acasă. 

Ironia din vocea ei nu păru să-și atingă ţinta. 

— Mulţumesc, se mărgini el să răspundă. 

Hermia îl mai văzuse pe-acolo de câteva ori. Părea un tip 
energic, în ciuda faptului că șchiopăta. Nu era foarte chipeș cu 
părul acela negru, ciufulit, dar avea ochi frumoși, albaștri, iar 
trăsăturile aspre, dar plăcute îl făceau să semene puţin cu 
Humphrey Bogart. 

— La ce departament lucrezi? întrebă ea. 

— De fapt, lucrez la Londra. 

Ceea ce nu era un răspuns la întrebarea ei, observă Hermia. 
Împinse farfuria deoparte. 

— Nu-ţi place mâncarea? 

— Tie-ți place? 

— Să-ţi spun ceva. Am vorbit cu mai mulţi piloţi care au fost 
doborâţi în Franţa, dar au reușit să se întoarcă. Noi, cei de-aici, 
credem că trăim auster, dar habar n-avem ce înseamnă asta. 
Francezii mor de foame. După ce-am aflat ce mănâncă ei, totul 
mi se pare extrem de gustos. 

— Austeritatea nu e o scuză pentru mâncarea gătită prost, 
replică Hermia sec. 

Bărbatul zâmbi larg. 

— Mi s-a spus că ai limba ascuţită. 

— Şi ce altceva ţi s-a spus? 

— Că ești bilingvă, engleză și daneză, motiv pentru care, 
probabil, și conduci biroul din Danemarca. 

— Nu. Motivul e războiul. Înainte nicio femeie nu ajungea 
până în funcţia de asistent-secretar în MI6. Adică se credea că 
femeile nu au o minte analitică. Eram mai potrivite pentru 
treburile casei și crescutul copiilor. Dar, de când a izbucnit 
războiul, creierul femeilor s-a dezvoltat extraordinar - am ajuns 
să facem niște lucruri care până de curând erau numai de 
competenţa unor minţi masculine. 

Bărbatul răspunse sarcasmului ei cu un umor binevoitor: 

— Am remarcat și eu asta. Miracolele nu încetează niciodată. 

— De ce m-ai verificat? 

— Din două motive. Primul: ești cea mai frumoasă femeie pe 


care am văzut-o în viața mea, zise el, de data aceasta fără să 
zâmbească. 

Reușise să o surprindă. Bărbaţii nu îi spuneau prea des că e 
frumoasă. Atrăgătoare, poate; ieșită din comun, uneori; 
impozantă, adesea. Avea faţa ovală, prelungă, perfect simetrică, 
dar părul ei negru era tuns prea sobru, ochii îi erau pe jumătate 
ascunși sub pleoape și nasul, prea mare pentru a fi considerată 
o femeie cu adevărat frumoasă. Hermia nu găsi o replică 
spirituală, așa că întrebă: 

— Şi care e celălalt motiv? 

Bărbatul privi într-o parte. Două femei mai în vârstă stăteau la 
aceeași masă cu ei și, cu toate că vorbeau între ele, ascultau 
probabil cu jumătate de ureche și la schimbul lor de replici. 

— Îţi spun imediat. N-ai vrea să ne bucurăm și noi puţin de 
viață? 

Reușise să o surprindă din nou. 

— Poftim? 

— N-ai vrea să ieși cu mine? 

— Nici nu se pune problema! 

Preţ de o clipă bărbatul păru descumpănit. Apoi zâmbetul îi 
reveni și zise: 

— Nu mă lua pe departe - spune-mi în faţă ce gândești. 
Hermia nu se putu abţine să nu zâmbească. 

— Am putea merge la cinema, insistă el. Sau la pubul Pulpa 
de Berbec din Vechiul Bletchley. Sau la amândouă. 

Hermia clătină din cap. 

— Nu, mulţumesc, răspunse ea ferm. 

— Aha, făcu el mâhnit. 

Oare credea că îl refuză din cauza handicapului său? Hermia 
se grăbi să clarifice lucrurile. 

— Sunt logodită, spuse ea și îi arătă inelul de pe mâna stângă. 

— N-am observat. 

— Bărbaţii nu observă niciodată. 

— Cine-i norocosul? 

— Un pilot din armata daneză. 

— Bănuiesc că e în Danemarca. 

— Din câte știu eu. De un an n-am mai primit vești de la el. 
Cele două doamne se ridicară de la masă și atitudinea lui 

Digby se schimbă. Deveni brusc serios, cobori vocea și spuse 
repede: 


— Uită-te la asta, te rog. 

Scoase din buzunar o foaie subţire de hârtie și i-o dădu. 

Hermia mai văzuse astfel de foi aici, la Bletchley Park. Așa 
cum se aștepta, era descifrarea unui mesaj radio al inamicului. 

— Îmi închipui că nu trebuie să-ţi spun cât de secret e mesajul 
ăsta, făcu Digby. 

— Nu trebuie. 

— Bănuiesc că pe lângă daneză vorbești și germana. Hermia 
încuviinţă din cap. 

— În Danemarca toţi școlarii învaţă germana, ca și engleza și 
latina. Citi mesajul. Informaţii de la Freya? 

— Asta ne și nedumerește. Nu e un cuvânt german. Mă 
gândeam că înseamnă ceva într-una dintre limbile scandinave. 

— Înseamnă, într-un fel. Freya e o zeiţă nordică - de fapt, e 
Venus a vikingilor, zeița dragostei. 

— Aha! făcu Digby gânditor. E și asta ceva, dar nu ne duce 
prea departe. 

— Despre ce e vorba? 

— Pierdem prea multe bombardiere. 

Hermia se încruntă. 

— Am citit despre ultimul raid masiv - ziarele spun că a fost 
un mare succes. 

Digby se mulţumi s-o privească. 

— A, înţeleg, zise ea. Ziarelor nu le spuneţi adevărul. 

Bărbatul rămase tăcut. 

— De fapt, după părerea mea, campania asta de bombardare 
a nemților e doar propagandă, continuă ea. Adevărul e că avem 
de-a face cu un dezastru total. 

Spre dezamăgirea ei, Digby nu o contrazise. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, câte avioane am pierdut? 

— Jumătate. 

— Vai de mine! exclamă Hermia și-și feri privirea. „Unii dintre 
piloţii aceia aveau logodnice”, se gândi ea. Dar dacă o ţinem tot 
așa... 

— Exact. 

Hermia privi din nou mesajul. 

— Oare Freya e o spioană? întrebă ea. 

— Sarcina mea e să aflu dacă e spioană sau altceva. 

— Eu cu ce te pot ajuta? 

— Îmi poţi spune mai multe despre zeița asta. 


Hermia căută adânc în memorie. Învăţase miturile nordice la 
școală, dar trecuse mult timp de atunci. 

— Freya are un colier de aur foarte preţios. L-a primit de la 
patru pitici. Colierul e păzit de cel care-i păzește și pe zei... 
Heimdal parcă-l cheamă. 

— Un paznic. Lucrurile par să se lege. 

— Freya ar putea fi o spioană care are acces la informaţii 
clasificate despre raidurile aeriene. 

— Ar putea fi și o mașinărie care detectează apropierea 
avioanelor, înainte ca acestea să intre în raza vizuală a 
inamicului. 

— Am auzit că și noi avem asemenea mașinării, dar habar n- 
am cum funcţionează. 

— Mașinăriile astea sunt de trei feluri: detectorul în infraroșu, 
lidarul și radarul. Detectorul în infraroșu captează razele emise 
de motorul fierbinte al unui avion sau de ţeava de evacuare. 
Lidarul este un sistem de pulsaţii optice trimise de detector, 
care sunt reflectate de avion. Radarul e același lucru, numai că 
funcţionează pe bază de pulsaţii radio. 

— Mi-am mai amintit ceva. Heimdal poate vedea și ziua, și 
noaptea pe o distanţă de 160 km. 

— Asta aduce mai mult a mașinărie. 

— Așa cred și eu. 

Digby își termină ceaiul și se ridică în picioare. 

— Mă anunţi dacă îţi mai aduci aminte de ceva? 

— Desigur. Unde te găsesc? 

— Pe Downing Street nr. 10. 

— O! exclamă Hermia impresionată. 

— La revedere. 

— La revedere, răspunse ea și îl privi cum se îndepărtează. 

Rămase acolo câteva momente. Fusese o conversaţie 
interesantă din mai multe puncte de vedere. Digby Hoare avea 
acces la cele mai înalte eșaloane ale puterii: însuși prim- 
ministrul era îngrijorat de pierderea bombardierelor. Oare 
utilizarea numelui de cod Freya era o simplă coincidenţă sau 
avea o legătură cu ţările scandinave? 

Îi făcuse plăcere invitaţia lui Digby de a ieși împreună. Deși nu 
intenţiona să se apropie de niciun alt bărbat, invitaţia o 
măgulea. 

După o vreme mâncarea de care de-abia se atinsese începu 


să o deprime. Duse tava într-un colț al cantinei și o goli într-un 
coş. Apoi intră la toaletă. 

In timp ce se afla într-una din cabine, auzi un grup de tinere 
vorbind cu însufleţire. Tocmai voia să iasă când una dintre ele 
spuse: 

— Da' știu că Digby Hoare nu pierde timpul. Asta da tip 
expeditiv. 

Hermia înțepeni cu mâna pe clanţa ușii. 

— L-am văzut cum se dădea la domnișoara Mount, zise o voce 
mai matură. Cred că-i plac ţâţele mari. 

Celelalte chicotiră. Aluzia la sânii ei generoși o făcu pe Hermia 
să se încrunte. 

— Eu cred totuși că i-a dat cu șutul, spuse prima tânără. 

— Tu n-ai face-o? Eu nu m-aș încurca cu unul care are un 
picior de lemn. 

O a treia fată vorbi cu un accent scoţian: 

— Mă întreb dacă și-l scoate când i-o trage cuiva. 

Celelalte tinere izbucniră în râs. 

Hermia auzise destul. Deschise ușa, ieși și zise: 

— Vă anunţ dacă face asta. 

Cele trei tinere amuţiră pe loc, iar Hermia ieși înainte ca ele 
să-și fi revenit din uimire. 

Părăsi baraca. Peluza lată, cu cedrii și heleșteul pe care 
pluteau câteva lebede, fusese urâţită de barăcile ridicate în 
grabă pentru sutele de angajaţi ai serviciului din Londra. 
Traversă parcul spre casă, un conac victorian din cărămidă 
roșie, bogat ornamentat. 

Trecu pe sub portalul impunător și se îndreptă spre biroul ei 
amenajat în vechea odaie a servitorilor - un spaţiu mic, în forma 
literei L, în care multă vreme se păstrase probabil încălţămintea. 
Avea o singură fereastră, prea mică și prea înaltă ca să poată 
privi afară, motiv pentru care lucra cu lumina aprinsă toată ziua. 
Pe birou se afla un telefon, iar pe o măsuţă alăturată, o mașină 
de scris. Predecesorul ei avusese o secretară, însă femeile 
trebuiau să bată singure la mașină. Pe birou găsi un pachet din 
Copenhaga. 

După ce Hitler invadase Polonia, Hermia pusese bazele unei 
mici rețele de spionaj în Danemarca. O conducea Poul Kirke, 
prietenul logodnicului ei. Acesta adunase câţiva tineri care 
credeau că micuța lor ţară avea să fie călcată în picioare de 


vecinul ei mai puternic și că singura cale de a lupta pentru 
libertate era cooperarea cu britanicii. Poul se angajase ca 
oamenii lui, care se autointitulau Paznici-de-noapte, să nu fie 
sabotori sau asasini, ci să transmită britanicilor informaţii cu 
caracter militar. Această realizare a Hermiei - unică pentru o 
femeie - îi adusese funcţia de șef al biroului pe Danemarca. 

Pachetul conţinea câteva dintre rezultatele activităţii rețelei. 
Un teanc de rapoarte, decodate deja de specialiștii londonezi, 
despre dispunerea trupelor germane în Danemarca: baze 
militare pe insula centrală Fyn, traficul naval de pe Kattegat, 
marea care separa Danemarca de Suedia, numele ofiţerilor 
superiori germani din Copenhaga. 

În pachet se afla și un exemplar dintr-un ziar subversiv, 
Realitatea. Până acum, presa ilegală era singurul semn de 
rezistență a danezilor față de naziști. II răsfoi și se opri asupra 
unui articol al cărui autor se indigna că untul lipsește de pe 
piaţă fiindcă e trimis în Germania. 

Pachetul fusese scos din Danemarca și dat unui curier din 
Suedia care îl înmânase unui agent MI6 de la Legația Britanică 
din Stockholm. Era însoţit de o notiţă prin care curierul informa 
că trimisese un exemplar din Realitatea și biroului agenţiei 
Reuters din Stockholm. Hermia se încruntă. La prima vedere 
transmiterea unor știri privind condiţiile de viață sub ocupaţie 
nu era o idee rea, însă ea nu era de acord ca agenţii să 
amestece spionajul cu alte activităţi. Lupta de rezistenţă putea 
atrage atenţia autorităţilor asupra unui spion care altfel ar fi 
putut acţiona nestingherit ani în șir. 

Gândul la Paznicii-de-noapte îi aminti dureros de logodnicul ei. 
Arne nu făcea parte din acest grup. Nu avea firea potrivită. 
Desigur, ea îl iubea tocmai pentru extraordinara joie de vivre 
care îl caracteriza, pentru faptul că nu punea totul la inimă. Se 
simţea bine alături de el, mai ales în pat. Dar un om cu capul în 
nori, care lua lucrurile atât de ușor, nu era deloc potrivit pentru 
activităţi secrete. În momentele ei de sinceritate chiar se întreba 
dacă ar fi avut destul curaj. Era neînfricat pe pârtia de schi - se 
întâlniseră pe un munte din Norvegia, unde Arne se dovedise a 
fi singurul schior mai priceput decât Hermia -, dar nu era sigură 
că ar face faţă pericolelor mai subtile pe care le presupuneau 
operaţiunile sub acoperire. 

Se gândise să-i trimită un mesaj prin Paznicii-de-noapte. Poul 


Kirke lucra la școala de piloţi și, dacă Arne se mai afla încă 
acolo, probabil că se vedeau în fiecare zi. Ar fi fost 
neprofesionist, scandalos chiar să folosească reţeaua de spioni 
în scopuri personale, dar nu asta o împiedica să-și pună planul 
în aplicare. Ar fi fost descoperită, bineînţeles, fiindcă mesajele ei 
trebuiau mai întâi codificate, dar nici măcar acest lucru nu era 
de natură s-o oprească. Doar riscurile la care îl expunea pe Arne 
o făceau să ezite. Mesajele secrete puteau cădea în mâinile 
dușmanilor. Cifrurile folosite de MI6 erau simple, bazate pe 
poezii cunoscute, rămase din vremurile de pace, și puteau fi 
sparte ușor. Dacă numele lui apărea într-un mesaj trimis de 
serviciile secrete britanice spionilor danezi, Arne avea să-și 
piardă mai mult ca sigur viaţa. Curiozitatea Hermiei se putea 
transforma într-o condamnare la moarte. De aceea rămase în 
cămăruţa ei, măcinată de griji. 

Compuse un mesaj către curierul suedez în care îi spunea să 
se ţină departe de propaganda de război și să se limiteze la 
misiunea lui. Apoi bătu la mașină un raport către şeful ei, 
cuprinzând toate informaţiile de natură militară din pachet, 
însoțit de copii pentru alte departamente. 

La ora patru părăsi biroul. Nu-și terminase treaba și intenţiona 
să se întoarcă pe seară pentru alte câteva ore de lucru, dar 
acum avea întâlnire la un ceai cu mama ei. 

Margaret Mount locuia într-o căsuţă din Chelsea. După ce 
tatăl Hermiei murise de cancer la nici 50 de ani, mama ei luase 
hotărârea să se mute cu Elizabeth, o prietenă din timpul școlii, 
nemăritată. Își spuneau Mags și Bets, ca în adolescenţă. Astăzi 
cele două veniseră cu trenul la Bletchley ca să vadă cum se 
aranjase Hermia. 

Hermia traversă repede satul, îndreptându-se spre străduţa 
pe care închiriase o cameră. Le găsi pe Mags și pe Bets în salon, 
vorbind cu proprietăreasa, doamna Bevan. Mama Hermiei purta 
uniforma şoferilor de pe ambulante, cu pantaloni și chipiu. Bets 
era o femeie drăguță, de 50 de ani, îmbrăcată într-o rochie 
înflorată, cu mâneci scurte. Hermia își îmbrăţișă mama și o 
sărută pe Bets. Nu fusese niciodată prea apropiată de Bets, 
bănuind uneori că aceasta e geloasă pe dragostea pe care 
mama și fiica și-o purtau una alteia. 

Hermia le pofti sus. Bets se uită chiorâș la cămăruţa 
mohorâtă, cu un pat de o persoană, însă mama Hermiei spuse 


veselă: 

— Nu-i rău deloc în vreme de război. 

— Nu stau prea mult aici, minţi Hermia. 

De fapt, aici petrecea seri lungi, în singurătate, citind și 
ascultând radioul. 

Aprinse plita pe gaz ca să prepare ceaiul și tăie o mică 
prăjitură pe care o cumpărase pentru această ocazie. 

— Bănuiesc că nu mai ai nicio veste de la Arne, zise mama ei. 

— Nu. l-am scris prin Legația Britanică din Stockholm. Cei de- 
acolo au trimis scrisoarea mai departe, dar n-am primit niciun 
răspuns, deci nu știu dacă a ajuns la Arne. 

— Dumnezeule! 

— Imi pare rău că nu l-am cunoscut, spuse Bets. Cum e? 

„A te îndrăgosti de Arne e ca și cum ai schia pe o pantă 
abruptă, se gândi Hermia: un mic brânci ca s-o iei la vale, viteza 
care crește pe neașteptate, apoi, fără să-ţi dai seama ce se 
întâmplă cu tine, senzaţia extraordinară pe care o ai atunci când 
zbori pe pârtie, fără să te mai poţi opri. Dar cum să explici așa 
ceva?” 

— Arată ca o stea de cinema, e un sportiv desăvârșit, are 
șarmul unui irlandez și asta nu e tot. Compania lui e atât de 
plăcută! Până și lucrurile cele mai grave le alungă cu un surâs. 
Eu mă mai înfurii câteodată - deși nu pe el -, dar Arne nu face 
decât să râdă și să spună: „Mare figură mai ești, Hermia, pe 
cuvântul meu”. Dumnezeule, cât de mult îmi lipsește! 

Hermia încercă să-și stăpânească lacrimile. 

— O mulţime de bărbaţi s-au îndrăgostit de tine, dar puţini 
sunt cei care te-ar suporta, remarcă mama ei cu asprime, felul 
ci de a vorbi fiind la fel de direct ca și al Hermiei. Ar fi trebuit să 
pui mâna pe el când încă se putea. 

Hermia schimbă subiectul, întrebându-le despre Blitz. În 
timpul raidurilor aeriene Bets se ascundea sub masa din 
bucătărie, iar Mags își conducea ambulanţa printre bombe. 
Mama Hermiei fusese întotdeauna o femeie formidabilă, poate 
prea directă și lipsită de tact pentru o soţie de diplomat, însă 
războiul îi scosese la iveală forţa și curajul, la fel cum serviciul 
secret, rămas în pană de bărbaţi, îi oferise Hermiei șansa de a 
înflori. 

— Luftwaffe nu poate continua așa la infinit, zise Mags. Doar 
n-are o rezervă inepuizabilă de avioane și piloți. Dacă 


bombardierele noastre continuă să distrugă industria germană, 
până la urmă tot va trebui să cedeze. 

— Între timp, femeile și copiii Germaniei suferă la fel ca noi, 
completă Bets. 

— Știu, dar ăsta e războiul, replică Mags. 

Hermia își aminti de conversaţia cu Digby Hoare. Oameni ca 
Mags și Bets își închipuiau că bombardierele britanice îi tocau 
încet-încet pe naziști. Într-un fel, era bine că nici măcar nu 
bănuiau că jumătate din bombardiere erau doborâte. Dacă ar fi 
știut, probabil că le-ar fi dispărut și ultima speranţă. 

Mags începu o poveste lungă despre cum salvase ea un câine 
dintr-o clădire în flăcări, dar Hermia o asculta doar pe jumătate, 
cu gândul la Digby. Dacă Freya era o mașinărie, iar nemţii o 
foloseau ca să-și apere graniţele, era posibil să fie amplasată în 
Danemarca. Oare îi stătea în putință să afle ceva? Digby 
spusese că mașinăria ar putea emite un fel de raze, pulsaţii 
optice sau unde radio. Astfel de emisii ar trebui să poată fi 
detectate. Paznicii-de-noapte ar putea face ceva. 

Ideea începu să-i surâdă. Ce-ar fi să le trimită un mesaj 
Paznicilor-de-noapte? Dar mai întâi avea nevoie de mai multe 
informaţii. Va începe să lucreze la asta diseară, hotărî ea, 
imediat după ce le va conduce la gară pe Mags și pe Bets. 

Acum de-abia aștepta ca femeile să plece. 

— Mai vrei o felie de prăjitură, mamă? 


3 


Jansborg Skole avea o vechime de trei sute de ani și se 
mândrea cu asta. 

Iniţial, școala fusese alcătuită dintr-o biserică și un internat 
unde băieţii mâncau, dormeau și învățau. Acum era un complex 
de clădiri vechi și noi, din cărămidă roșie. Biblioteca, odinioară 
cea mai bine dotată din Danemarca, era o clădire separată, cât 
biserica de mare. Un fost hambar adăpostea laboratoare de 
știință, dormitoare moderne, o infirmerie și o sală de sport. 

Harald Olufsen ieșise din sala de mese și se îndrepta acum 
spre sala de sport. Era ora douăsprezece și băieţii tocmai își 
terminaseră prânzul - un sandvici cu carne de porc și murături, 
același sandvici care se servea în fiecare zi de miercuri, de 
șapte ani de când era elevul acestei școli. 

Se gândi ce prostie era să te mândrești cu vechimea unei 
instituţii. Ori de câte ori profesorii vorbeau cu respect despre 
istoria școlii, își amintea de nevestele pescarilor de pe Sande 
care spuneau: „Am trecut de 70”, cu un zâmbet chipurile sfios, 
de parcă ar fi fost nu știu ce mare scofală. 

În timp ce trecea pe lângă casa directorului, soţia acestuia 
scoase capul pe fereastră și îi zâmbi. 

— Bună dimineaţa, Mia, zise el politicos. 

Directorului i se spunea Heis, numărul unu în greaca veche. 
Prin urmare, soţia lui era Mia, femininul aceluiași cuvânt 
grecesc. Greaca nu se mai preda de cinci ani, dar tradiţiile mor 
greu. 

— Ceva noutăţi, Harald? întrebă ea. 

Harald avea un radio meșterit de el, cu care prindea BBC-ul. 

— Rebelii irakieni au fost înfrânți. Britanicii au intrat în 
Bagdad. 

— Deci o victorie britanică. E o schimbare. 

Mia era o femeie anostă, cu o figură ștearsă, păr castaniu și 
pleoștit, și care se îmbrăca mereu în haine lălâi, dar, dat fiind că 
în școală existau numai două femei, băieţii își închipuiau mereu 
cum ar arăta în pielea goală. Harald se întrebă dacă va înceta 
vreodată să mai fie obsedat de sex. Teoretic vorbind, după ce 
dormeai cu nevasta ta în fiecare noapte, ani la rând, probabil că 
ajungeai să te plictisești, dar el pur și simplu nu își putea 
imagina așa ceva. 


Urmau două ore de matematică, însă astăzi aveau un 
vizitator: Svend Agger, un vechi absolvent al școlii, care acum își 
reprezenta orașul de baștină în Rigsdag, parlamentul ţării, 
întreaga școală urma să îl asculte în sala de sport, singurul loc în 
care puteau să încapă toţi cei 120 de băieţi. Harald ar fi preferat 
orele de matematică. 

Nu își amintea momentul exact în care școala începuse să-l 
intereseze. Când era mic, fiecare oră de curs îl călca pe nervi,i 
se părea că-l distrage de la o activitate mult mai importantă, 
cum ar fi îndiguirea unui pârâu sau construirea unei căsuțe într- 
un copac. Pe la 14 ani, aproape fără să-și dea seama, fizica și 
chimia începuseră să i se pară mai atrăgătoare decât joaca în 
pădure. Descoperise cu mare plăcere că inventatorul fizicii 
cuantice era un savant danez, Niels Bohr. Felul în care acesta 
interpretase tabelul periodic al elementelor, explicând reacţiile 
chimice prin structura atomică a elementelor implicate, echivala 
pentru Harald cu o revelaţie divină, o prezentare fundamentală 
și pe deplin satisfăcătoare a componentelor universului. Il 
venera pe Bohr așa cum alţi băieţi îl adorau pe Kaj Hansen - 
„Micul Kaj” - vedeta fotbalului danez care juca pe post de inter 
la echipa cunoscută sub numele de B93 Kobenhavn. Harald 
făcuse cerere de înscriere la Facultatea de Fizică de pe lângă 
Universitatea din Copenhaga, unde Bohr era directorul 
Institutului de Fizică Teoretică. 

Școala costa bani. Din fericire, bunicul lui Harald, văzând că 
fiul său îmbrățișează o profesiune din care nu avea cum să se 
îmbogăţească, avusese grijă de nepoți. Cu banii lăsaţi de el, 
Arne și Harald se înscriseseră la Jansborg Skole. Tot din banii lui, 
Harald urma să studieze la universitate. 

Intră în sala de sport. Băieţii mai mici aliniaseră băncile cu 
multă conștiinciozitate. Harald se așeză în spate, lângă Josef 
Duchwitz. Josef era foarte mic, iar numele lui de familie aducea 
cu un cuvânt din engleză, „duck”5, motiv pentru care băiatul 
fusese poreclit Anaticula, „răţușcă” în latină. De-a lungul anilor 
porecla se redusese la Tik. Deși cei doi băieţi aveau situații 
materiale diferite - Tik provenea dintr-o familie de evrei bogați 
-, se împrieteniseră încă de la începutul școlii. 

Câteva clipe mai târziu, Mads Kirke se așeză lângă Harald. 
Mads era în același an cu el. Făcea parte dintr-o distinsă familie 


> Raţă (n. tr.) 


de militari: bunicul lui era general, tatăl lui, mort acum, fusese 
ministrul apărării în anii '30. Vărul lui, Poul, era pilot, ca și Arne, 
la școala de piloţi. 

Cei trei elevi urmau secţia reală. Stăteau mai tot timpul 
împreună și alcătuiau un trio comic - Harald era înalt și blond, 
Tik era mic și brunet, Mads avea părul roșu și era plin de pistrui 
-, astfel încât, atunci când un profesor englez îi numise The 
Three Stooges$, porecla prinsese imediat. 

Heis, directorul școlii, intră împreună cu vizitatorul, iar băieţii 
se ridicară respectuos în picioare. Heis era înalt și slab, cu 
ochelarii cocoţaţi pe rădăcina nasului coroiat. Petrecuse zece ani 
în armată, dar se vedea de la o poștă de ce preferase 
învățământul: era un individ manierat, care părea să se scuze 
tot timpul că el reprezintă autoritatea în școală. Inspira mai mult 
simpatie decât teamă. Băieţii îl ascultau fiindcă nu voiau să-l 
supere. 

După ce toată lumea se așeză, Heis îl prezentă pe deputat, un 
ins mărunt, atât de banal încât cineva din afară ar fi crezut că el 
era directorul școlii, iar Heis - distinsul oaspete. Agger începu să 
vorbească despre ocupaţia germană. 

Harald își aminti ziua în care începuse totul, în urmă cu 14 
luni. Fusese trezit în miez de noapte de vuietul avioanelor. The 
Three Stooges se urcaseră pe acoperișul dormitorului, dar, după 
ce trecuseră vreo zece avioane, nu se mai întâmplase nimic, așa 
că se culcaseră la loc. 

De-abia dimineaţa aflase mai multe. Tocmai se spăla pe dinţi 
la baie, când un profesor dăduse buzna și spusese: „Au intrat 
nemţii în ţară!” După micul dejun, la ora opt, când băieţii se 
adunaseră în sala de sport pentru cântecul de dimineaţă și 
anunţurile obișnuite, directorul le spusese: „Duceţi-vă în 
camerele voastre și distrugeţi tot ce are legătură cu opoziţia 
față de naziști sau simpatia faţă de Marea Britanie”. Harald 
dezlipise de pe perete afișul preferat, un biplan Tiger Moth cu 
rondelele RAF pe aripi. 

Mai târziu, în aceeași zi - marți -, băieţii mai mari fuseseră 
puși să umple saci cu nisip și să-i ducă în biserică pentru a 
acoperi nepreţuitele sculpturi și sarcofage. In spatele altarului 


ê Traducere aproximativă „Cei trei cai de bătaie“, o echipă de comici 
americani, specializată în vodevil, cu mare succes la public în prima 
jumătate a secolului trecut (n. tr.) 


se afla cripta fondatorului școlii: trupul lui cioplit în piatră era 
îmbrăcat într-o armură medievală, cu un prohab mare care 
atrăgea imediat privirea. Harald provocase hohote de râs când 
așezase un sac de nisip chiar pe protuberanţă. Heis nu 
apreciase gluma, Harald fiind pedepsit să-și petreacă toată 
după-amiaza cărând o mulţime de tablouri în criptă, la adăpost. 

Dar toate aceste măsuri de precauţie se dovediseră inutile. 
Școala se afla într-un sat din afara capitalei și trecuse un an 
până să vadă picior de neamt. Nu fuseseră nici bombardamente, 
nici focuri de armă. 

Danemarca capitulase în mai puţin de 24 de ore. 

— Evenimente ulterioare au dovedit cât de înţeleaptă a fost 
această decizie, spuse parlamentarul cu o suficienţă enervantă. 

Băieţii își exprimară imediat dezacordul foindu-se, șoptind 
între ei sau făcând comentarii cu jumătate de gură. 

— Regele nostru continuă să ne conducă, adăugă Agger. 

Lângă Harald, Mads mormăi ceva dezgustat. Harald era la fel 
de iritat. Regele Christian al X-lea ieșea călare în mai toate 
zilele, se arăta oamenilor pe străzile capitalei, dar gestul lui 
părea gratuit. 

— În general, prezenţa germanilor aici s-a dovedit benefică, 
continuă vorbitorul. Danemarca a demonstrat că o pierdere 
parţială a independenţei, cauzată de exigenţele războiului, nu 
atrage după sine neînţelegeri și greutăţi. Lecţia pentru tinerii ca 
voi e că există, poate, mai multă onoare în supunere și ascultare 
decât în revolta inoportună. 

Parlamentarul se așeză. 

Heis aplaudă politicos, iar băieţii îi urmară exemplul fără 
entuziasm. Dacă directorul ar fi fost mai ager și ar fi observat 
starea de spirit a auditoriului, ar fi pus capăt întâlnirii imediat; 
dar Heis nu făcu decât să zâmbească și să spună: 

— Ei, băieţi, aveţi vreo întrebare pentru oaspetele nostru? 

Mads țâșni în picioare. 

— Domnule deputat, Norvegia a fost invadată în aceeași zi cu 
Danemarca, dar norvegienii au luptat timp de două luni. Asta nu 
înseamnă că noi suntem lași? 

Tonul lui era foarte politicos, însă întrebarea era provocatoare 
și fu aprobată zgomotos de ceilalţi băieți. 

— O concluzie naivă, spuse Agger. 

Tonul lui superior îl înfurie pe Harald. 


— Norvegia e o ţară de munţi și fiorduri greu de cucerit, 
interveni Heis apelând la experienţa lui de militar. Danemarca e 
o ţară de șes, cu drumuri bune - e imposibil să faci față unei 
armate motorizate. 

— Lupta ar fi dus la vărsare de sânge, rezultatul final fiind 
același, adăugă Agger. 

— Numai că atunci am fi putut merge cu capul sus, nu plecat 
de rușine, rosti Mads fără menajamente. 

Harald își aduse aminte că auzise ceva asemănător acasă, de 
la rudele lui din armată. 

Agger se înroși la faţă. 

— „Cea mai bună latură a vitejiei este prudenţa””, după cum 
scria Shakespeare. 

— De fapt, domnule deputat, asta a spus-o Falstaff, lașul cel 
mai faimos din literatura universală, replică Maas. 

Băieţii izbucniră în râs și bătură din palme. 

— Ușurel, Kirke, spuse Heis cu blândeţe. Știu că ai 
resentimente în privinţa asta, dar nu trebuie să fii nepoliticos. 

Directorul privi în jur și arătă spre unul dintre băieţii mai mici. 

— Poftim, Borr. 

— Domnule deputat, nu credeţi că filosofia lui Herr Hitler 
privind mândria naţională și puritatea rasială ar putea fi 
benefică dacă ar fi adoptată în Danemarca? 

Woldermar Borr era fiul unui nazist danez de vază. 

— Unele elemente, poate, răspunse Agger. Dar Germania și 
Danemarca sunt două ţări diferite. 

„Asta înseamnă să te ascunzi după deget, se gândi Harald 
furios. Omul ăsta chiar nu găsește în el destul curaj ca să spună 
că persecuția rasială e o mare greșeală?” 

— Poate că vreunul dintre voi ar vrea să-l întrebe pe domnul 
Agger despre activitatea de zi cu zi pe care o desfășoară ca 
membru al Rigsdagului, zise Heis pe un ton plângăcios. 

Tik se ridică în picioare. Suficienţa lui Agger îl enervase și pe 
el. 

— Nu aveţi sentimentul că sunteţi o marionetă? întrebă el. La 
urma urmei, nemţii sunt cei care ne conduc cu adevărat. 
Dumneavoastră doar vă prefaceţi. 


7 Shakespeare, Opere, vol. IV, Henric al IV-lea, Editura de Stat 
pentru Literatură și Artă, București, 1957, p. 310. Traducere de Dan 
Duţescu. (n. tr.) 


— Națiunea noastră continuă să fie condusă de parlamentul 
danez, replică Agger. 

— Da, toate bune câtă vreme vă păstraţi slujba, mormăi Tik. 

Băieţii din preajmă îl auziră și izbucniră în râs. 

— Partidele politice au rămas neschimbate - chiar și 
comuniștii, continuă Agger. Avem poliția noastră, forţele noastre 
armate. 

— Dar în clipa în care Rigsdagul va face ceva cu care nemţii 
nu sunt de acord, va fi dizolvat, iar poliția și armata vor fi 
dezarmate, replică Tik. Deci avem de-a face cu o farsă. 

Heis începea să se enerveze. 

— Te rog să nu uiţi de bunele maniere, Duchwitz, zise el 
arțăgos. _ 

— Nu face nimic, Heis, spuse Agger. Imi plac discuţiile 
aprinse. Dacă Duchwitz crede că parlamentul nostru e inutil, ar 
trebui să compare situația noastră cu cea din Franţa. Datorită 
politicii noastre de cooperare cu germanii, condiţiile de viaţă 
sunt mult mai bune aici, pentru danezii de rând, decât acolo. 

Lui Harald îi era de ajuns cât auzise. Se ridică în picioare fără 
să mai aștepte permisiunea lui Heis. 

— Dar dacă naziștii vin după Duchwitz? întrebă el. 
Recomandaţi aceeași politică de cooperare? 

— Dar de ce să vină după Duchwitz? 

— Din același motiv pentru care au venit după unchiul meu 
din Hamburg - pentru că e evreu. 

Unii dintre băieţi priviră în jur cu interes. Probabil nu știau că 
Tik era evreu. Familia Duchwitz nu își manifesta religia în niciun 
fel, iar Tik participa la slujbele religioase din vechea biserică de 
cărămidă roșie ca toţi ceilalţi. 

Agger dădea primele semne de iritare. 

— Trupele de ocupaţie au demonstrat o toleranţă totală față 
de evreii danezi. 

— Până acum, spuse Harald. Dar dacă se răzgândesc? Dacă 
ajung la concluzia că Tik e la fel de evreu ca unchiul meu 
Joachim? Ce ne recomandati? Să stăm deoparte și să ne uităm 
cum vin și-l ridică? Sau să organizăm o mișcare de rezistență 
pentru ca ziua aceea să ne găsească pregătiţi? 

— Cel mai bun lucru pe care putem să-l facem e să ne 
asigurăm că nu vom fi puși niciodată în situaţia de a lua o 
asemenea decizie, sprijinind politica de cooperare cu trupele de 


ocupație. 

Răspunsul evaziv, insinuant, îl scoase din sărite pe Harald. 

— Dar dacă această politică nu are sorți de izbândă? insistă 
el. De ce nu vreţi să răspundeţi la întrebare? Ce trebuie să 
facem dacă naziștii vin să ne ia prietenii? 

— Olufsen, tu pui ceea ce se numește o întrebare ipotetică, 
interveni Heis. Oamenii implicaţi în viaţa publică preferă să nu 
pună răul în faţă. 

— Întrebarea e cât de departe poate merge această politică 
de cooperare, zise Harald înfierbântat. Nu va mai fi loc de 
discuţii când ne vor bate în ușă, la miezul nopţii, Heis. 

Preţ de o clipă Heis fu cât pe-aci să-l mustre pe Harald pentru 
impoliteţe, dar până la urmă răspunse cu aceeași blândeţe: 

— Ai abordat o chestiune interesantă și domnul Agger a dat 
un răspuns cuprinzător. Părerea mea e că am avut parte deo 
discuţie fructuoasă, acum însă e momentul să ne întoarcem la 
lecţii. Mai întâi să-i mulţumim oaspetelui nostru că și-a sacrificat 
câteva ore din timpul său atât de preţios ca să ne viziteze. 

Directorul ridică mâinile ca să dea tonul aplauzelor. Harald îl 
opri. 

— Să răspundă la întrebare! strigă el. Să organizăm o mișcare 
de rezistență sau să-i lăsăm pe naziști să facă ce vor? Pentru 
numele lui Dumnezeu, ce lecţii pot fi mai importante decât 
aceasta? 

Se făcu liniște. Discuţiile în contradictoriu cu cadrele didactice 
erau permise până la un punct, însă Harald îl depășise, 
sfidându-i pe cei doi. 

— Cred că ar fi mai bine să părăsești sala, spuse Heis. Ne 
vedem mai târziu. 

Cuvintele directorului îl înfuriară și mai tare pe Harald. 
Fierbând de frustrare, se ridică în picioare și porni spre ușă, 
urmărit în tăcere de privirile celorlalţi băieţi. Ştia că trebuie să 
plece în liniște, dar nu se putu abţine. Când ajunse la ușă se 
întoarse și îndreptă un deget acuzator spre Heis. 

— Gestapoului nu-i veţi putea spune să părăsească sala! 

Apoi ieși și trânti ușa. 


4 


Ceasul deșteptător al lui Peter Flemming sună la cinci și 
jumătate. Il opri, aprinse lumina și se sculă în capul oaselor. Inge 
era întinsă pe spate, cu ochii deschişi, îndreptaţi spre tavan, la 
fel de lipsiţi de expresie ca ai unui cadavru. Peter o privi o clipă, 
apoi se dădu jos din pat. 

Merse în mica bucătărie din apartamentul lor din Copenhaga 
și deschise radioul. Un reporter danez citea o declaraţie 
sentimentală emisă de germani în legătură cu moartea 
amiralului Lutjens, care se scufundase cu nava Bismarck în 
urmă cu zece zile. Peter puse o crăticioară cu terci de ovăz pe 
aragaz, apoi luă o tavă. Unse cu unt o felie de pâine de secară și 
făcu un surogat de cafea. 

Era vesel și, după o clipă, își aminti și motivul. leri intervenise 
ceva nou în cazul la care lucra. 

Era detectiv-inspector în cadrul unităţii de contrainformaţii, o 
secţie a departamentului de investigaţii din Copenhaga, cu 
misiunea de a-i ţine sub observaţie pe conducătorii de sindicate, 
pe comuniști, pe străini și alte persoane potenţial turbulente. 
Şeful lui și al departamentului era inspectorul-șef Frederik Juel, 
un tip deștept, dar leneș. Absolvent al celebrei Jansborg Skole, 
Juel era adeptul proverbului latin Quieta non movere: „Nu 
tulbura apele liniștite”. Se trăgea dintr-un erou al istoriei navale 
daneze, dar agresiunea dispăruse demult din genele neamului 
său. 

In ultimele paisprezece luni preocupările departamentului se 
extinseseră, incluzându-i pe lista celor aflați sub observaţie și pe 
oponenții ocupaţiei germane. 

Până acum singurul semn palpabil al unei mișcări de 
rezistenţă fusese apariţia unor ziare ilegale precum Realitatea, 
cel care îi căzuse din buzunar băiatului mai mic al lui Olufsen. 
Juel considera că ziarele ilegale erau inofensive, dacă nu chiar 
bine-venite, ca o supapă de siguranţă, drept pentru care refuza 
să dea de urma celor care le tipăreau. Această atitudine îi 
înfuria pe Peter. A-i lăsa pe infractori să-și facă de cap, să 
împroaște regimul cu noroi i se părea o nebunie. 

Germanii nu agreau această atitudine de /a'ssez-faire a lui 
Juel, dar până acum nu puseseră piciorul în prag. Pentru Juel, 
omul de legătură cu trupele de ocupaţie era generalul Walter 


Braun, militar de carieră, care își pierduse un plămân în luptele 
cu francezii. Scopul lui Braun era menţinerea cu orice preț a 
liniștii în Danemarca. Nu trecea peste hotărârile luate de Juel 
decât atunci când se vedea silit să o facă. 

Recent, Peter aflase că mai multe exemplare din Realitatea 
ajunseseră în Suedia. Până în prezent fusese obligat să se 
supună regulii de non-intervenţie impuse de șeful lui, dar spera 
că automulţumirea lui Juel va fi zdruncinată de vestea că ziarele 
erau scoase din ţară. Noaptea trecută un detectiv suedez, 
prieten apropiat al lui Peter, îl sunase ca să-i spună că, după 
părerea lui, ziarul era scos cu un avion Lufthansa care făcea 
cursa Berlin-Stockholm cu escală la Copenhaga. Aceasta era 
descoperirea din cauza căreia se trezise atât de optimist. Cine 
știe, poate se afla în pragul unui triumf. 

Când terciul fu gata, adăugă lapte și zahăr, apoi duse tava în 
dormitor. 

O ajută pe Inge să se ridice în capul oaselor. Gustă din terci ca 
să se asigure că nu e prea fierbinte, apoi, cu ajutorul unei 
linguriţe, începu să o hrănească. 

Cu un an în urmă, chiar înainte ca benzina să fie 
restricţionată, Peter și Inge mergeau cu mașina la plajă, când un 
tânăr într-un automobil sport nou-nouţ intrase direct în ei. Peter 
se alesese cu fracturi la ambele picioare, dar se făcuse bine. 
Inge se lovise la cap și de atunci nu își mai revenise. 

Tânărul, Finn Jonk, fiul unui cunoscut profesor universitar, 
fusese aruncat într-un tufiș, dar nu păţise nimic. Nu avea permis 
de conducere - îi fusese luat prin hotărâre judecătorească după 
ce făcuse un alt accident - și mai era și beat. Familia Jonk 
angajase un avocat renumit care reușise să amâne procesul cu 
un an, astfel încât Finn nu fusese încă pedepsit pentru că îi 
distrusese mintea lui Inge. Tragedia personală a lui Inge și Peter 
demonstra și modul condamnabil în care unii infractori scăpau 
nepedepsiţi în societatea modernă. In pofida a tot ce se spunea 
despre naziști, aceștia erau, slavă Domnului, neiertători cu 
infractorii. 

După ce Inge termină de mâncat, Peter o duse la toaletă, apoi 
îi făcu baie. Femeia ţinuse întotdeauna să fie curată și ordonată. 
Era unul dintre lucrurile care îi plăcuseră atât de mult la ea. 
După ce făceau sex se spăla cu multă grijă - din nou un fapt pe 
care Peter îl aprecia. Nu toate femeile erau așa. Una cu care se 


culcase, o cântăreaţă într-un club de noapte pe care o întâlnise 
în timpul unui raid și cu care avusese o scurtă legătură, îi 
spusese să nu se spele după ce făceau sex fiindcă nu era deloc 
romantic. 

Inge nu reacţionă în niciun fel în timp ce-i făcea baie. Peter se 
învățase să-și controleze pornirile chiar și atunci când îi atingea 
cele mai intime părţi ale corpului. li șterse pielea fină cu un 
prosop mare, apoi o îmbrăcă. Cel mai greu era să-i pună 
ciorapii. Mai întâi rula ciorapul până la vârf. Apoi i-l trăgea ușor 
pe laba piciorului, pe gambă, peste genunchi, până când reușea 
să-l prindă de port-jartier. La început mai fugeau firele, dar Peter 
era un tip încăpățânat și avea foarte multă răbdare atunci când 
își punea în gând să realizeze ceva; acum devenise un adevărat 
expert. 

O îmbrăcă într-o rochie galbenă și veselă de bumbac, după 
care îi puse ceasul și o brățară de aur. Inge nu mai avea 
noţiunea timpului, dar uneori lui Peter i se părea că schiţează un 
zâmbet când vede cum îi sclipesc bijuteriile la încheietură. 

După ce o pieptănă, priviră amândoi în oglindă. Inge era (i 
femeie drăguță, cu păr blond-deschis, care înainte de accident 
avusese un zâmbet cochet și un fel timid, dar ademenitor de a- 
și flutura genele. Acum faţa îi era total inexpresivă. 

În Duminica Rusaliilor pe care o petrecuseră pe insula Sande, 
tatăl lui Peter încercase să îl convingă să o interneze pe Inge 
într-un sanatoriu particular. Peter nu își putea permite o 
asemenea cheltuială, însă Axel era dispus să facă orice 
sacrificiu. Spunea că vrea ca Peter să fie liber, dar adevărul era 
că își dorea cu ardoare un nepot care să îi ducă numele mai 
departe. Cu toate acestea, Peter simţea că e de datoria lui să se 
îngrijească de soție. Pentru el datoria era cea mai importantă 
dintre obligaţiile unui om. Dacă nu și-o îndeplinea, își pierdea 
respectul faţă de sine. 

O duse pe Inge în camera de zi și o așeză lângă fereastră. 
Fixă radioul pe o frecvenţă pe care se transmitea muzică și se 
întoarse în baie. 

Fața din oglindă era regulată și bine proporţionată. Inge îi 
spunea mereu că arată ca o stea de cinema. După accident 
observase câţiva peri albi în barba roșiatică și cearcăne sub 
ochii de un căprui-auriu. Dar privirea îi rămăsese la fel de 
mândră, iar buzele strânse exprimau aceeași dârzenie. 


După ce se bărbieri, își înnodă cravata și își prinse sub braţ 
tocul de pistol cu Walther-ul de 7,65 mm - versiunea redusă, cu 
șapte gloanţe, a modelului „PPK”, special concepută ca armă 
ascunsă pentru detectivi. Apoi se duse în bucătărie și mâncă din 
picioare trei felii de pâine de secară, păstrând untul pentru Inge. 

infirmiera trebuia să vină la ora opt. 

Între opt și opt și cinci starea de spirit a lui Peter se schimbă, 
începu să măsoare cu pași mari holul apartamentului. Își aprinse 
o ţigară, apoi o strivi impacientat. Își privea ceasul din cinci în 
cinci secunde. 

Între opt și cinci și opt și zece deveni furios. Nu avea și așa 
destule pe cap? Grija faţă de soţia lui neajutorată și marile 
responsabilităţi pe care le presupunea funcţia de detectiv de 
poliţie. Infirmiera nu avea niciun drept să îl lase baltă. 

Gând auzi soneria la opt și un sfert, deschise ușa cu toată 
forţa și urlă: 

— Cum de îndrăznești să întârzii? 

infirmiera era o tânără grăsuţă de 19 ani, îmbrăcată într-o 
uniformă călcată cu grijă, cu părul frumos aranjat sub bonetă și 
cu faţa rotundă fardată discret. Rămase șocată de furia lui. 

— Vă rog să mă scuzaţi, îngăimă ea. 

Peter făcu un pas lateral ca să o lase să intre. Era tentat să o 
lovească și tânăra simţi asta, așa că trecu repede pe lângă el, 
speriată. 

Peter o urmă în camera de zi. 

— Văd că ai avut timp să-ţi aranjezi părul și să te dai cu 
smacuri, remarcă el nervos. 

— Dar mi-am cerut scuze. 

— Nu-ţi dai seama că am un serviciu foarte greu? Tu nu te 
gândești decât la plimbările cu băieţii prin Grădina Tivoli - și nu 
ești în stare să vii la timp! 

Tânăra privi neliniștită la pistolul de sub braţul lui, de parcă s- 
ar fi temut că Peter o va împușca pe loc. 

— A întârziat autobuzul, zise ea cu un glas tremurat. 

— Scoală-te mai devreme, vacă ce ești! 

— Domnule Flemming! exclamă tânăra gata să izbucnească în 
plâns. 

Peter îi întoarse spatele, încercând să se abţină să nu îi tragă 
o palmă peste fața bucălată. Dacă fata pleca, necazul era și mai 
mare. Își puse haina și se apropie de ușă. 


— Ai grijă să nu mai întârzii! strigă el și ieși din casă. 

Ajuns afară, sări în primul tramvai care ducea spre centrul 
orașului. Îşi aprinse o ţigară și trase din ea cu nesaţ, încercând 
să se calmeze. Furia încă nu îi trecuse când cobori în față la 
Politigaarden, sediul ultramodern al poliţiei, dar la vederea lui se 
mai potoli: forma lui compactă emana calm și forță, piatra 
orbitor de albă te ducea cu gândul la puritate, iar șirurile de 
ferestre identice simbolizau ordine și predictibilitatea dreptăţii. 
Trecu prin vestibulul întunecat. Ascunsă în mijlocul clădirii se 
afla o curte deschisă, mare, circulară, străjuită de stâlpi dubli 
care marcau un culoar acoperit, precum galeriile dintr-o 
mănăstire. Peter traversă curtea și intră în departamentul lui. 

Fu întâmpinat de detectiv Tilde Jespersen, una dintre puţinele 
femei din poliţia capitalei. Aceasta era tânăra văduvă a unui 
poliţist, la fel de dură și de deșteaptă ca orice angajat al 
departamentului. Peter o folosea des în misiunile de filaj, un rol 
în care o femeie provoca mult mai puţine suspiciuni. Era (lestul 
de atrăgătoare, cu ochii albaștri, părul blond, cârlionţat, și forme 
rotunde - grasă după standardele feminine, dar numai bună 
după cele masculine. 

A întârziat autobuzul? întrebă ea compătimitoare. 

— Nu. Infirmiera lui Inge a întârziat cu un sfert de oră. O 
panaramă de fată. 

— Aoleul! 

— Ceva nou? 

— Mă tem că da. Generalul Braun e la Juel. Au zis că vor să 
stea de vorbă cu tine de îndată ce ajungi aici. 

Ghinion: o vizită a lui Braun tocmai în ziua în care Peter 
întârzia. 

— Naiba s-o ia de infirmieră! mormăi el și se îndreptă spre 
biroul lui Juel. 

Tinuta dreaptă și ochii albaștri, sfredelitori ai lui Juel i-ar fi 
plăcut strămoșului său. | se adresă în germană, în semn de 
respect faţă de Braun. Toţi danezii cu școală se descurcau în 
germană, ca și în engleză. 

— Pe unde umbli, Flemming? Te-așteptăm de nu știu când. 
Îmi cer scuze, replică Peter în aceeași limbă. 

Nu le spuse motivul întârzierii: explicaţiile de acest fel erau 
lipsite de demnitate. 

Generalul Braun era trecut de 40 de ani. Probabil fusese 


chipeș cândva, dar explozia care îi sfârtecase plămânul îi 
afectase și o parte din maxilar, astfel încât obrazul drept îi 
rămăsese diform. Poate din cauza înfățișării purta mereu o 
uniformă de campanie imaculată, cizme cu carâmbul înalt și 
pistol. 

Era curtenitor și moderat în conversaţie. Vorbea ușor, 
aproape șoptit. 

— Vă rog să vă uitaţi la asta, domnule inspector, zise el. 

Întinsese câteva ziare pe biroul lui Juel, toate deschise la un 
articol anume - pe același subiect, după câte își dădu seama 
Peter: lipsa untului de pe piaţa daneză, din cauza nemților care 
îl luau pe tot. Ziarele erau Toronto Globe and Mail, Washington 
Post și Los Angeles Times. Pe birou era și Realitatea, ziarul 
danez subversiv, prost tipărit și părând făcut de amatori în 
comparaţie cu publicaţiile legale, dar conţinând articolul pe care 
îl preluaseră celelalte. Era un mic triumf propagandistic. 

— Îi ştim pe aproape toţi cei care scot aceste ziare ilegale, 
zise Juel pe un ton indiferent, sigur de el, care îl irită pe Peter. 
După cum vorbea, îţi lăsa impresia că el, și nu celebrul lui 
strămoș învinsese flota suedeză în bătălia din Golful Koge. 
Desigur, i-am putea aresta. Dar eu, unul, aș prefera să-i ţinem 
sub supraveghere. Pe urmă, dacă trec la ceva mai serios, dacă 
aruncă în aer un pod, de exemplu, vom ști pe cine să arestăm. 

Lui Peter ideea i se părea stupidă. Trebuiau arestaţi acum, ca 
să nu poată arunca nimic în aer. Dar mai discutase despre asta 
cu Juel, motiv pentru care scrâșni din dinţi și nu spuse nimic. 

— Ideea ar fi fost acceptabilă dacă activităţile lor s-ar fi limitat 
la Danemarca, spuse Braun. Dar articolul ăsta a ajuns în toată 
lumea! Berlinul e furios. Și ultimul lucru pe care ni-l dorim e o 
intervenţie în forță. Blestematul de Gestapo de-abia așteaptă să 
întoarcă orașul pe dos, să ațâţe spiritele și să arunce oamenii în 
închisoare... Dumnezeu știe la ce se poate ajunge. 

Peter era încântat. Informaţia avea efectul pe care și-l dorea. 

— Am aflat deja câte ceva. Toate aceste ziare americane au 
primit articolul de la agenţia Reuters care, la rândul ei, l-a primit 
din Stockholm. Cred că ziarul Realitatea este dus pe ascuns în 
Suedia. 

— Bravo! exclamă Braun. 

Peter îi aruncă pe furiș o privire lui Juel, care părea furios. Așa 
și trebuia. Peter era un detectiv mai priceput decât șeful lui, 


întâmplări ca aceasta demonstrând-o din plin. În urmă cu doi 
ani, când postul de șef al departamentului de contrainformaţii 
rămăsese vacant, îl solicitaseră amândoi, dar Juel îi luase faţa. 
Peter era mai mic cu câţiva ani, dar rezolvase mai multe cazuri. 
Juel însă făcea parte dintr-o elită metropolitană arogantă, ai 
cărei membri urmaseră aceleași școli și Peter era sigur că 
aceștia își împărțeau cele mai bune posturi între ei și pactizau 
să-i ţină departe pe ceilalţi, oricât de talentaţi ar fi fost ei. 

— Dar cum e posibil acest lucru? întrebă Juel. Toate pachetele 
trec pe la cenzură. 

Peter șovăi. Dorise să obţină o confirmare înainte de a-și face 
cunoscute bănuielile. Informaţiile primite din Suedia puteau fi 
greșite. Dar Braun era aici, în faţa lui, bătând nerăbdător din 
copită, mușcându-și zăbala, deci nu era momentul să vorbească 
evaziv. 

— Am primit un pont. Aseară am vorbit cu un detectiv din 
Stockholm care s-a interesat discret la agenţie. După părerea 
lui, ziarul ajunge la Stockholm cu o cursă Lufthansa care pleacă 
din Berlin și face escală aici. 

Braun încuviinţă din cap cu însufleţire. 

— Deci dacă percheziționăm fiecare pasager care se urcă în 
avion aici, în Copenhaga, găsim ultima ediţie a ziarului. 

— Întocmai. 

— Azi vine avionul? 

Peter se posomori. El nu lucra așa. Prefera să verifice 
informaţia înainte să treacă la acţiune. Dar era mulţumit de 
atitudinea agresivă a lui Braun - în contrast cu lenea și 
precauţia lui Juel. Oricum, nu putea pune stavilă nerăbdării 
generalului. 

— Da, peste câteva ore, răspunse el ascunzându-și rezervele. 

— Atunci să trecem la treabă! 

Graba putea strica totul. Peter nu voia să-l lase pe Braun să 
conducă operaţiunea. 

— Domnule general, pot face o sugestie? 

— Desigur. 

— Trebuie să acţionăm cu discreţie, ca să nu-l punem în 
gardă pe vinovat. Să formăm o echipă de detectivi și de ofiţeri 
germani pe care să o ţinem aici, la sediu, până în ultima clipă. 
Să-i lăsăm pe pasageri să se adune și apoi să intervenim. Eu o 
să mă duc singur la aerodromul Kastrup ca să aranjez totul, fără 


zarvă. După ce pasagerilor li se verifică bagajele, după ce 
aterizează avionul și se face realimentarea, iar pasagerii sunt 
gata să urce la bord, va fi prea târziu să mai plece cineva de- 
acolo fără să fie observat - și atunci atacăm. 

Braun zâmbi cu subînţeles. 

— Vă temeţi că militarii germani prezenţi acolo ar periclita 
operaţiunea. 

— Nici pe departe, domnule general, replică Peter fără să lase 
nimic să i se citească pe faţă. 

Când trupele de ocupaţie făceau glume pe propria socoteală, 
nu era deloc înţelept să le cânte în strună. 

— Va fi important ca dumneavoastră și oamenii 
dumneavoastră să ne însoţiţi, în caz că e nevoie să chestionăm 
vreun cetăţean german. 

Braun se încruntă văzând că remarca lui spirituală nu avusese 
efectul scontat. 

— Mda, făcu el și se îndreptă spre ușă. Sunaţi-mă la birou 
când echipa dumneavoastră e gata de pornire. 

Peter răsuflă ușurat după ce îl văzu ieșind. Gel puțin 
recâștigase controlul. Singura lui grijă era ca nu cumva 
entuziasmul lui Braun să îl fi forțat să acţioneze prea curând. 

— Felicitări că ai descoperit traseul ziarului, zise Juel 
condescendent. Ai făcut o treabă bună. Deși ar fi fost mai 
indicat să mă informezi pe mine înainte de a-l informa pe Braun. 

— Imi cer scuze. 

De fapt, așa ceva nici nu ar fi fost posibil: Juel plecase deja 
acasă când detectivul suedez sunase cu o seară în urmă. Dar 
Peter nu îi dezvălui motivul. 

— În fine. Alcătuiește echipa și trimite-o la mine pentru 
instruire. Pe urmă du-te la aerodrom și sună-mă când pasagerii 
sunt gata să urce în avion. 

Peter părăsi biroul lui Juel și reveni în cel al lui Tilde. Femeia 
purta sacou, bluză și fustă în nuanţe diferite de albastru deschis, 
ca o tânără dintr-un tablou francez. 

— Cum a mers? întrebă ea. 

— Am întârziat, dar am ieșit basma curată. 

— Excelent. 

— În dimineaţa asta va fi o descindere la aerodrom, îi zise el 
știind deja ce detectivi voia să-l însoţească. Am să-i iau pe Bent 
Conrad, Peder Dresler și Knut Ellegard. 


Detectiv-sergent Conrad era un filogerman învederat. 
Detectivii Dresler și  Ellegard, deși moderați în privinţa 
sentimentelor patriotice și convingerilor politice, erau polițiști 
conștiincioși care își însușeau ordinele și își îndeplineau 
misiunea cum se cuvine. 

— Şi aș vrea să vii și tu, dacă n-ai nimic împotrivă, în caz că e 
nevoie să percheziționăm și femei. 

— Desigur. 

— Juel vă va spune ce și cum. Eu plec la Kastrup, zise Peter 
îndreptându-se spre ușă, după care se întoarse. Ce mai face 
micul Stig? 

Tilde avea un fiu de 6 ani de care se îngrijea bunica lui în 
timpul zilei. 

Femeia zâmbi. 

— Bine. Face mari progrese cu cititul. 

— Parcă-l văd șeful poliției peste câţiva ani! 

Tilde se întunecă la faţă. 

— Nu vreau să se facă poliţist. 

Peter dădu din cap aprobator. Soţul lui Tilde fusese ucis într- 
un schimb de focuri cu un grup de contrabandiști. 

— Inţeleg. 

— Tu ai vrea ca fiul tău să se apuce de așa ceva? întrebă ea 
cu precauţie. 

Peter ridică din umeri. 

— Eu n-am copii și nici nu văd vreo perspectivă. 

Tilde îi aruncă o privire enigmatică. 

— Nu știi ce-ţi rezervă viitorul. 

— Adevărat, zise el și se întoarse, nevrând să continue o 
asemenea discuţie într-o zi care se anunţa atât de plină. Te sun 
mai târziu. 

— În regulă. 

Peter luă unul dintre Buickurile negre, fără însemne, ale 
poliţiei, recent echipate cu staţii de emisie-recepţie. leşi din oraș 
și traversă un pod spre insula Amager, unde se afla aerodromul 
Kastrup. Era o zi însorită și de pe șosea vedea oamenii 
relaxându-se pe plajă. 

Arăta ca un om de afaceri sau un avocat în costumul clasic cu 
dunguţe albe și cravata cu imprimeu discret. Nu avea servietă, 
dar, ca să pară mai credibil, luase o mapă pe care o umpluse cu 
hârtii culese dintr-un coș. 


Îngrijorarea îi sporea pe măsură ce se apropia de aerodrom. 
Dacă ar mai fi avut la dispoziţie încă o zi sau două, ar fi putut 
afla dacă fiecare avion transporta pachete ilegale sau doar 
unele dintre ele. Exista posibilitatea, care pur și simplu îl scotea 
din minţi, ca astăzi să nu găsească nimic, iar intervenţia lui să 
pună în gardă grupul subversiv, făcându-l să caute altă rută 
pentru ziarul ilegal. Și el va trebui să o ia de la capăt. 

Aerodromul era alcătuit din câteva clădiri joase înșirate pe o 
latură a unicei piste. Deși era bine păzit de germani, avioanele 
civile continuau să fie operate de linia aeriană daneză DDL, de 
cea suedeză, ABA, ca și de Lufhansa. ` 

Peter parcă în fața biroului directorului. li spuse secretarei că 
vine din partea Departamentului Siguranţei Aviației și fu primit 
fără întârziere. Directorul, Christian Varde, era un ins mărunt, cu 
zâmbetul profesional al unui comis-voiajor. Peter îi arătă 
legitimaţia de poliţist. 

— Astăzi vom controla avionul care face cursa Berlin 
Stockholm, zise el. Cu aprobarea generalului Braun, care va sosi 
în scurt timp. Trebuie să punem la punct toate detaliile. 

Directorul îl privi speriat. Întinse mâna spre telefonul de pe 
birou, dar Peter îl opri. 

— Nu. Vă rog să nu preveniţi pe nimeni. Aveţi o listă cu 
pasagerii care se vor îmbarca aici? 

— E la secretara mea. 

— Spuneţi-i să o aducă. 

Varde își chemă secretara și aceasta aduse o foaie de hârtie 
pe care i-o înmână lui Peter. 

— Avionul sosește la timp? întrebă Peter. 

— Da, răspunse Varde uitându-se la ceas. Ar trebui să 
aterizeze în 45 de minute. 

La limită, se gândi Peter. Era mai simplu dacă îi percheziţiona 
numai pe pasagerii care se îmbarcau aici. 

— Vreau să luaţi legătura cu pilotul și să-i spuneţi că astăzi 
nimeni nu are voie să coboare din avion la Kastrup. Nici 
pasagerii, nici echipajul. 

— Am înţeles. 

Peter se uită peste lista pe care i-o adusese secretara. Erau 
patru nume: doi danezi, o daneză și un german. 

— Unde sunt pasagerii acum? 

— Probabil că îndeplinesc formalităţile de îmbarcare. 


— Luaţi-le bagajele, dar nu le duceţi la avion până nu sunt 
verificate de oamenii mei. 

— Am înţeles. 

— Pasagerii vor fi percheziţionaţi înainte de a urca în avion. 
Altceva mai duceţi acolo? 

— Cafea, sandviciuri și o geantă cu scrisori. Și realimentăm, 
desigur. 

— Mâncarea și băutura trebuie controlate, ca și geanta cu 
corespondenţa. Unul dintre oamenii mei va supraveghea 
realimentarea. 

— În regulă. 

— Mergeţi acum și transmiteţi mesajul pilotului. După ce 
pasagerii termină cu formalităţile de îmbarcare, mă găsiţi în sala 
de așteptare. Vă rog să încercaţi să nu daţi impresia că se 
întâmplă ceva deosebit. 

Varde părăsi încăperea. 

Peter se îndreptă spre sala de așteptare, frământându-și 
creierii ca să vadă dacă nu cumva a omis ceva. Se așeză și îi 
studie discret pe pasageri, întrebându-se care dintre ei se va 
afla în arestul poliţiei azi, și nu în avion. În dimineaţa aceasta 
erau programate curse spre Berlin, Hamburg, Oslo, capitala 
Norvegiei, Malmo, oraș din sudul Suediei, și insula daneză 
Bornholm, preferata vilegiaturiștilor, prin urmare, nu era sigur 
care dintre pasageri mergeau la Stockholm. 

Erau numai două femei în sala de așteptare: o mamă tânără 
cu doi copii și o femeie mai în vârstă, cu părul alb, îmbrăcată 
elegant. Femeia mai în vârstă putea fi cea care ducea ziarul, se 
gândi Peter; înfățișarea ei putea înlătura orice suspiciune. 

Trei dintre pasageri purtau uniforma germană. Peter verifică 
lista: colonelul von Schwarzkopf. Numai unul dintre militari era 
colonel. Dar era absurd ca un ofiţer german să scoată pe furiș 
ziare ilegale tipărite în Danemarca. 

Toţi ceilalți arătau ca Peter, la costum și cravată, cu pălăria 
pe genunchi. 

Incercând să-și ia un aer plictisit, dar răbdător, ca și cum ar fi 
așteptat avionul, se uită cu atenţie la fiecare, gata să surprindă 
încordarea pe chipul celui care simte apropierea controlului. Unii 
pasageri păreau agitaţi, dar poate că era doar teama de zbor. 
Peter se asigură că nimeni nu încearcă să arunce vreun pachet 
sau să ascundă ceva în sala de așteptare. 


Varde reapăru. Zâmbind larg, de parcă ar fi fost o încântare 
să îl revadă pe Peter, spuse: 

— Toţi cei patru pasageri au încheiat formalităţile de 
îmbarcare. 

— Foarte bine. Anunţaţi-i că Lufhansa ar dori să-și 
demonstreze ospitalitatea și invitaţi-i în biroul dumneavoastră. 
Vin și eu imediat. 

Varde înclină din cap și se apropie de ghișeul companiei 
Lufthansa. În timp ce directorul îi chema pe pasagerii pentru 
Stockholm, Peter se duse la un telefon public, o sună pe Tilde și 
îi spuse că totul e pregătit pentru intervenţie. Varde se îndreptă 
spre biroul lui însoţit de cei patru pasageri, iar Peter se alătură 
micului alai. 

Când ajunseră în birou, Peter își declină identitatea. Îi arătă 
legitimaţia colonelului german. 

— Acţionez la ordinele domnului general Braun, spuse el ca să 
împiedice orice încercare de protest. E în drum spre noi și vă va 
explica totul. 

Colonelul se arătă iritat, dar luă loc fără comentarii, iar ceilalţi 
trei pasageri - doamna cu părul alb și cei doi oameni de afaceri 
danezi - îi urmară exemplul. Peter se sprijini de perete fără să-i 
scape din ochi, gata să repereze cel mai mic semn de vinovăţie. 
Fiecare avea o geantă de un fel sau altul: doamna în vârstă, o 
geantă de voiaj; ofiţerul, o servietă subţire; oamenii de afaceri, 
serviete mai groase. Oricare dintre ei ar fi putut deţine 
exemplare dintr-un ziar ilegal. 

— Aţi dori un ceai sau o cafea cât așteptați? întrebă Varde pe 
un ton vesel. 

Peter se uită la ceas. Avionul de Berlin trebuia să sosească 
dintr-o clipă într-alta. Privi pe fereastră și îl văzu cum se 
pregătește de aterizare. Avionul era un Junkers Ju-52 cu trei 
motoare - o mașinărie urâtă, se gândi el: era ruginit ca 
acoperișul unui șopron, iar al treilea motor, plasat în botul 
proeminent, semăna cu un rât de porc. Dar se apropia cu o 
viteză foarte mică pentru un avion atât de greu, iar efectul era 
cât se poate de impresionant. Atinse pista și rulă până la 
terminal. Ușa se deschise, iar echipajul lăsă saboţii de frână 
care blocau roţile avionului. 

Braun și Juel sosiră însoţiţi de cei patru detectivi aleși de 
Peter, în timp ce pasagerii beau surogatul de cafea oferit de 


conducerea aeroportului. 

Peter privi atent cum detectivii golesc servietele bărbaților și 
geanta de voiaj a doamnei cu părul alb. Era foarte posibil ca 
spionul să aibă ziarul ilegal în bagajul de mână, se gândi el, caz 
în care trădătorul putea susține că l-a luat ca să-l citească în 
avion. Nu că scuza i-ar fi servit la ceva. 

Dar bagajul de mână al pasagerilor nu conţinea nimic 
deosebit. 

Tilde o duse pe doamnă în altă încăpere ca să o 
percheziţioneze, în timp ce bărbaţii rămaseră în cămașă și 
pantaloni. Braun îl controlă pe colonel, iar sergentul Conrad îi 
controlă pe danezi. Nu găsiră nimic. 

Peter era dezamăgit, dar își spuse că ziarele trebuie să fie în 
bagajele mari. 

Pasagerii fură lăsaţi să se întoarcă în sala de așteptare, dar nu 
să și urce în avion. Bagajele lor erau aliniate pe banda din faţa 
terminalului: două geamantane noi, din piele de crocodil, care 
mai mult ca sigur aparţineau doamnei în vârstă, un sac de voiaj 
care era probabil al colonelului, un geamantan din piele tăbăcită 
și unul ieftin, din carton. 

Peter era sigur că va găsi un exemplar din Realitatea într-unul 
din ele. 

Bent Conrad luă cheile de la pasageri. 

— Pun pariu că e bătrâna, îi șopti el lui Peter. Arată a evreică. 

— Deschide geamantanele și taci, zise Peter. 

Conrad deschise toate geamantanele și Peter începu să caute 
prin ele, în timp ce Juel și Braun priveau peste umerii lui, iar mai 
multe capete se ițeau prin fereastra sălii de așteptare. Peter își 
imagină momentul în care va scoate triumfător ziarul și îl va 
flutura în faţa tuturor. 

Geamantanele din piele de crocodil erau burdușite cu haine 
scumpe, de modă veche, pe care le aruncă pe podea. Sacul de 
voiaj conţinea ustensile de bărbierit, lenjerie intimă și o cămașă 
de uniformă călcată perfect. În geamantanul din piele tăbăcită 
al omului de afaceri se aflau documente și haine pe care Peter 
le cercetă cu grijă, fără să găsească vreun ziar sau altceva care 
să-i dea de bănuit. 

Lăsase la urmă geamantanul ieftin din carton, considerând că 
omul de afaceri mai puţin înstărit era cel mai probabil spionul pe 
care-l căuta. 


Geamantanul era pe jumătate gol. Conţinea o cămașă albă și 
o cravată neagră, ceea ce întărea spusele omului cum că 
mergea la o înmormântare. Lângă ele, o Biblie uzată, cu coperte 
negre, dar nici urmă de ziar. 

Peter începu să se întrebe cu disperare dacă nu cumva 
temerile lui fuseseră întemeiate și alesese greșit ziua 
intervenției. Era furios că se lăsase convins să acţioneze 
prematur. Dar își controlă furia. Încă nu terminase. 

Scoase un briceag din buzunar. Vâri vârful în căptușeala unuia 
dintre geamantanele scumpe ale doamnei în vârstă și apăsă cu 
toată puterea, găurind mătasea albă. Auzi cum Juel mormăie 
ceva, surprins de violenţa gestului. Peter își strecură mâna sub 
căptușeala ruptă. Spre disperarea lui, nu era nimic ascuns acolo. 

Repetă operaţiunea cu geamantanul din piele al omului de 
afaceri, cu același rezultat. Geamantanul din carton al celui de- 
al doilea om de afaceri nu avea căptușeală și Peter nu observă 
nimic care ar fi putut servi drept ascunzătoare. 

Simţind cum obrajii i se aprind de frustrare și rușine, tăie 
marginea din piele a sacului de voiaj al colonelului și scotoci 
după hârtii ascunse. Nimic. 

Ridică ochii și îi văzu pe Braun, Juel și pe detectivi privindu-l 
lung. Pe chipurile lor sesiză un amestec de fascinaţie și de 
teamă. Comportamentul lui începea să semene cu cel al unei 
persoane dezechilibrate, își dădu el seama. 

Şi ce dacă. 

— Poate că informaţiile pe care le-ai primit au fost greșite, 
Flemming, spuse Juel moale. 

„Ce ţi-ar mai conveni să fie așa”, se gândi Peter cu antipatie. 
Dar încă nu terminase. 

Îl văzu pe Varde privind dinspre sala de așteptare și îi făcu 
semn să se apropie. Directorul zâmbi strepezit când își dădu 
seama de halul în care ajunseseră bagajele clienţilor lui. 

— Unde e geanta cu corespondenţa? întrebă Peter. 

— La bagaje. 

— Ce mai aștepți? Adu-o aici, idiotule! 

Varde plecă imediat. Peter arătă dezgustat spre bagaje și se 
adresă detectivilor: 

— Luaţi astea de-aici! 

Dresler și Ellegard umplură în grabă geamantanele. Un hamal 
veni ca să le ducă la avion. 


— Așteaptă, îi zise Peter când omul dădu să ia geamantanele. 
Percheziționează-l, sergent! 

Conrad îl percheziţionă, dar nu găsi nimic. 

Varde aduse geanta cu corespondenţa și Peter o goli pe jos. 
Toate scrisorile purtau ștampila cenzorului. Erau două plicuri 
îndeajuns de mari pentru un ziar, unul alb și altul maro. Peter îl 
deschise pe cel alb. Conţinea un document juridic în șase 
exemplare, un fel de contract. Plicul maro conţinea un catalog al 
unei fabrici de articole de sticlărie din Copenhaga. Peter înjură 
cu voce tare. 

Un cărucior cu o tavă plină de sandviciuri și câteva cafetiere 
fu adus pentru a fi inspectat de Peter. Era ultima lui speranţă. 
Deschise fiecare cafetieră și vărsă cafeaua pe jos. Juel mormăi 
ceva despre gesturi inutile, dar Peter era prea disperat ca să-i 
mai pese. Ridică șerveţelele de in care acopereau tava și 
împunse  sandviciurile cu briceagul. Spre groaza lui, nu 
descoperi nimic. Într-un acces de furie luă tava și aruncă 
sandviciurile cât colo, sperând să găsească un ziar dedesubt, 
dar nu găsi decât un alt șerveţel de in. 

Își dădu seama că va suferi o umilinţă totală, ceea ce-l făcu să 
vadă roșu în faţa ochilor. 

— Începe realimentarea, zise el. Mă duc să mă uit. 

De Junkers se apropie o cisternă. Detectivii își stinseră ţigările 
și priviră cum combustibilul e pompat în aripile avionului. Peter 
știa că așteaptă degeaba, dar perseveră în încăpăţânarea lui, 
inexpresiv, fiindcă nu găsea altă soluţie. Pasagerii priveau 
curioși pe ferestrele dreptunghiulare ale Junkersului, întrebându- 
se fără doar și poate de ce era nevoie ca un general german și 
șase civili să supravegheze realimentarea. 

Rezervoarele fură umplute și sigilate. 

Peter nu mai avea nicio altă scuză ca să întârzie decolarea. Se 
înșelase și acum arăta ca un mare neghiob. 

— Lăsaţi pasagerii să urce la bord, spuse el de-abia 
stăpânindu-se. 

Se întoarse în sala de așteptare, victima unei umilinţe totale. 
Îi venea să sugrume pe cineva. Se făcuse de râs în faţa 
generalului Braun și a inspectorului-șef Juel. Acum cei de la 
inspectoratul general aveau să fie convinși că aleseseră pe cine 
trebuia în fruntea departamentului. Juel se putea folosi de acest 
eșec ca să îl treacă pe linie moartă, într-un departament de doi 


bani, la Circulaţie, de exemplu. 

Se opri ca să urmărească decolarea. Juel, Braun și detectivii îl 
așteptau. Varde stătea în apropiere, chinuindu-se să nu se arate 
afectat de cele întâmplate. Priviră cum urcă cei patru pasageri 
furioși. Saboţii de frână fură îndepărtați din faţa roţilor de 
personalul terestru și aruncaţi în avion, apoi ușa se închise. 

În timp ce avionul se mișca ușor, Peter avu un moment de 
inspiraţie. 

— Oprește avionul! îi spuse el lui Varde. 

— Pentru numele lui Dumnezeu... începu Juel. 

Varde mai avea puţin și izbucnea în plâns. Se întoarse spre 
generalul Braun și spuse: 

— Domnule general, pasagerii mei... 

— Oprește avionul! repetă Peter. 

Varde continua să privească rugător spre Braun. După o clipă 
Braun înclină din cap: 

— Faceţi cum vi se spune. 

Varde ridică receptorul. 

— Dumnezeule, Flemming, sper că-ţi dai seama ce faci! zise 
Juel. 

Avionul rulă pe pistă, se întoarse și reveni la locul iniţial. Ușa 
se deschise și saboţii de frână fură aruncaţi personalului 
terestru. 

Peter se îndreptă spre avion. Elicele își încetiniră mișcarea de 
rotaţie și se opriră. Doi bărbaţi în salopete fixau saboţii de frână 
în faţa roţilor. Peter se adresă unuia din ei. 

— Dă-mi sabotul ăla. 

Omul se arătă speriat, dar execută ordinul. 

Peter luă sabotul. Era un bloc de lemn simplu, triunghiular, 
gros cam de 35 cm, murdar, greu și solid. 

— Dă-mi-l și pe celălalt. 

Lăsându-se sub fuzelaj, mecanicul luă celălalt sabot și i-l dădu 
lui Peter. 

Arăta la fel, dar era mai uşor. Întorcându-l pe partea cealaltă, 
Peter descoperi că pe una din feţe avea un capac. Îl deschise. 
Înăuntru era un pachet învelit cu grijă în mușama. 

Peter scoase un oftat profund de satisfacţie. 

Mecanicul se întoarse și o rupse la fugă. 

— Opriţi-l! strigă Peter, dar nu mai era nevoie. 

Omul încercă să-i evite pe bărbaţi și se îndreptă spre Tilde, 


închipuindu-și probabil că femeia reprezenta un obstacol mai 
ușor. Aceasta făcu însă o piruetă, lăsându-l să treacă, dar întinse 
piciorul și îi puse piedică. Mecanicul se prăbuși ca un sac de 
cartofi. 

Dresler sări asupra lui, îl ridică în picioare și îi răsuci braţul la 
spate. 

Peter îi făcu semn lui Ellegard. 

— Arestează-l pe celălalt mecanic. Cred că și el e implicat. 

Peter își îndreptă atenţia asupra pachetului. Desfăcu 
mușamaua. Înăuntru erau două exemplare din Realitatea. | le 
dădu lui Juel. 

Juel se uită la ele, apoi ridică ochii spre Peter. 

Peter îl privi lung, fără să spună nimic, așteptând. 

— Bravo, Flemming, rosti Juel fără tragere de inimă. 

— Îmi fac datoria, domnule inspector-șef, replică Peter 
zâmbind. 

Juel îi întoarse spatele. 

Peter li se adresă detectivilor: 

— Puneţi-le cătușele și duceţi-i la sediu pentru interogatoriu. 

Mai era ceva în pachet. Peter scoase un teanc de hârtii prinse 
cu o clamă. Erau acoperite cu litere bătute la mașină, în grupuri 
de câte cinci, care nu aveau niciun înţeles. Preţ de o clipă le 
privi derutat. Apoi se dumiri, înțelegând că acesta era un triumf 
mai mare decât visase vreodată. 

Hârtiile pe care le ţinea în mână erau un mesaj codificat. 

Peter i le înmână lui Braun. 

— Cred că am descoperit o reţea de spioni, domnule general. 

Braun se uită pe ele și păli. 

— Dumnezeule, să știi că ai dreptate. 

— Poate că armata germană are un departament specializat 
în spargerea codurilor inamice. 

— Bineînţeles că are. 

— Excelent. 


5 


O trăsură de modă veche, cu doi cai, îi luă pe Harald Olufsen 
și Tik Duchwitz din gara satului Kirstenslot, locul de baștină al lui 
Tik. Acesta îi spuse lui Harald că trăsura putrezise într-un șopron 
ani de zile, dar fusese recondiționată după ce nemţii impuseseră 
restricţiile la benzină. Vopseaua era proaspătă, strălucea, dar 
era mai mult decât evident că cei doi cai obișnuiți, de povară, 
fuseseră împrumutaţi de la o fermă. Vizitiul lăsa impresia că s-ar 
fi simţit mult mai bine ţinând de coarnele unui plug. 

Harald nu era sigur de motivul pentru care Tik îl invitase să-și 
petreacă weekendul cu el. The Three Stooges nu se vizitaseră 
niciodată, chiar dacă la școală erau nedespărţiţi de șapte ani. 
Poate că invitaţia era consecinţa reacției anti naziste a lui 
Harald, de faţă cu toată lumea. Poate că părinţii lui Tik erau 
curioși să îl cunoască pe fiul pastorului care era atât de 
preocupat de felul în care erau persecutați evreii. 

Trecură printr-un sătuc cu o biserică și o cârciumă, apoi 
părăsiră șoseaua și pătrunseră pe o alee străjuită de doi lei 
masivi din piatră. După aproape un kilometru, Harald văzu un 
castel ca din basme, cu turnuri și parapete. 

Existau sute de castele în Danemarca. Pentru Harald faptul în 
sine reprezenta un soi de compensație. Deși o ţară mică, 
Danemarca nu capitulase întotdeauna atât de abject în faţa 
vecinilor belicoși. Poate că mai rămăsese ceva din spiritul 
vikingilor. 

Unele castele erau monumente istorice, transformate în 
muzee și vizitate de turiști. Multe aduceau cu niște conace de 
(ară, fiind ocupate de fermieri prosperi. In sfârșit, existau și 
câteva clădiri superbe, deţinute de cei mai bogaţi oameni ai 
Danemarcei. Kirstenslot - castelul avea același nume ca și satul 
- era una dintre ele. 

Harald era intimidat. Ştia că familia Duchwitz e bogată - tatăl 
și unchiul lui Tik erau bancheri -, dar nu fusese pregătit pentru 
așa ceva. Se întrebă neliniștit dacă va ști cum să se poarte. 
Nimic din viaţa petrecută la casa parohială nu îl pregătise 
pentru un loc ca acesta. 

Era sâmbătă spre seară când trăsura îi lăsă la intrarea cu 
aspect de catedrală. Harald pătrunse în clădire cu valijoara într- 
o mână. Holul din marmură era ticsit cu mobilier vechi, vaze 


împodobite cu tot felul de desene, statui mici și tablouri mari în 
ulei. Familia lui Harald era înclinată să ia ad litteram cea de-a 
doua poruncă: să nu-ți faci chip cioplit și niciun fel de 
asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer și pe pământ, 
prin urmare, în casa parohială nu găseai așa ceva (deși Harald 
știa că el și Arne fuseseră fotografiaţi pe furiș, la doar câteva 
săptămâni de la naștere; găsise fotografiile ascunse în sertarul 
în care mama lor își ţinea ciorapii). Mulțimea obiectelor de artă 
din reședința familiei Duchwitz îl făcea să se simtă puţin 
stingher. 

Tik îl conduse pe un șir de trepte maiestuoase spre un 
dormitor. 

— Asta e camera mea, zise el. 

Aici nu se aflau vechi maeștri ai picturii și nici vaze chinezești, 
ci numai obiectele pe care le strânge un băiat de 18 ani: o 
minge de fotbal, o fotografie cu Marlene Dietrich privind 
drăgăstos, un clarinet și un afiș înrămat cu o mașină sport 
Lancia Aprilla proiectată de Pininfarina. 

Harald luă o fotografie înrămată. Tik, cu vreo patru ani în 
urmă, alături de o fată cam de-o seamă cu el. 

— Cine e amica? 

— Sora mea geamănă, Karen. 

— Aha. 

Parcă auzise că Tik avea o soră geamănă. Era mai înaltă 
decât Tik. Deși era o fotografie alb-negru, fata părea mai 
deschisă la culoare decât el. 

— E clar că nu-i identică, arată prea bine. 

— Gemenii identici au același sex, fraierule. 

— La ce școală merge? 

— La Baletul Regal Danez. 

— Nu știam că au și școală. 

— Cine vrea să ajungă în corpul de balet trebuie să urmeze 
școala asta. Unele fete încep de la vârsta de 5 ani. Fac toate 
materiile obișnuite, plus dans. 

— Îi place? 

Tik ridică din umeri. 

— Cred că e multă muncă. 

Deschise o ușă și o luă pe un coridor strâmt spre o baie și un 
alt dormitor, mai mic. Harald îl urmă. 

— Tu ai să stai aici, dacă-ţi convine, zise Tik. Baia o împărțim. 


— Excelent, spuse Harald lăsând valijoara pe pat. 

— Sigur, poţi sta într-o cameră mai mare, dar e foarte 
departe. 

— Aici e mai bine. 

— Hai să te prezint mamei mele. 

Harald îl urmă pe Tik pe coridorul principal de la primul etaj. 
Tik bătu la ușă, o întredeschise și întrebă: 

— Mamă, primești vizita unor domni? 

— Intră, Josef. 

Harald intră după Tik în budoarul doamnei Duchwitz, o 
cameră frumoasă, cu fotografii înrămate pe fiecare suprafaţă 
plană. Mama lui Tik semăna cu băiatul. Era foarte scundă, deși 
îndesată, spre deosebire de Tik, care era zvelt, și avea aceiași 
ochi negri. Avea în jur de 40 de ani, dar în părul negru își 
făcuseră deja loc fire albe. 

Tik îl prezentă pe Harald, care dădu mâna cu ea și se înclină 
ușor. Doamna Duchwitz îi pofti să ia loc și îi întrebă despre 
școală. Era binevoitoare, comunicai ușor cu ea, iar Harald 
deveni mai relaxat în privinţa weekendului pe care avea să-l 
petreacă acolo. 

— Hai, pregătiţi-vă de cină, le zise ea într-un târziu. 

Băieţii reveniră în camera lui Tik. 

— Sper că nu purtaţi ceva deosebit la cină, spuse Harald 
îngrijorat. 

— Sacoul și cravata sunt de ajuns. 

Altceva nici nu avea Harald. Uniforma, pardesiul și o șapcă, la 
care se adăuga echipamentul sportiv, reprezentau o cheltuială 
majoră pentru familia Olufsen, repetată constant, fiindcă în 
fiecare an Harald se mai înălța cu câţiva centimetri. Alte haine 
nu mai avea, în afară de puloverele de iarnă și pantalonii scurți 
de vară. 

— Tu cu ce te îmbraci? 

— Haină neagră și pantaloni din flanel gri. 

Harald era bucuros că își adusese o cămașă albă. 

— Vrei să faci o baie mai întâi? 

— De ce nu. 

Ideea unei băi înainte de cină i se părea ciudată lui Harald, 
dar își spuse că așa învăţa cum trăiesc cei bogaţi. 

Se spălă pe cap în timp ce Tik se bărbierea. 

— La școală nu te bărbierești de două ori pe zi, remarcă 


Harald. 

— Mama e foarte pretențioasă. Și am barba deasă. Spune că 
arăt ca un miner dacă nu mă bărbieresc seara. 

Harald își puse cămașa curată și pantalonii, apoi se duse în 
dormitor ca să se pieptene la oglinda măsuţei de toaletă. O clipă 
mai târziu își făcu apariţia o fată, fără să bată la ușă. 

— Salut. Bănuiesc că tu ești Harald. 

Era fata din fotografie, dar imaginea monocromă nu arăta nici 
pe departe ca originalul. Fata avea pielea albă și ochii verzi, iar 
părul cârlionţat era de un arămiu aprins. Înaltă, îmbrăcată într-o 
rochie lungă, verde-închis, aluneca prin cameră ca o nălucă. Cu 
ușurința unui sportiv bine antrenat, ridică de spătar un scaun 
greu și îl întoarse. Se așeză picior peste picior - avea picioare 
lungi - și întrebă: 

— Ei, ești sau nu ești Harald? 

— Da, sunt, reuși el să îngaime, dându-și seama că e descult. 
Tu ești sora lui Tik. 

— Tik? 

— Așa-i spunem lui Josef la școală. 

— Mda, eu sunt Karen și n-am nicio poreclă. Am auzit de 
reacția ta violentă de la școală. Cred că ai dreptate. Şi eu îi 
urăsc pe nazişti - cine se cred? 

Tik ieși din baie înfășurat într-un prosop. 

— Tu nu ţii cont deloc de intimitatea unui domn? îi reproșă el. 

— Nu, replică ea. Vreau un cocktail și nu-l pot avea până când 
nu e și un bărbat în cameră. Am o bănuială că servitorii fac 
singuri regulile astea. 

— Atunci te rog să te uiţi puţin în altă parte, zise Tik și, spre 
surprinderea lui Harald, lăsă să-i cadă prosopul. 

Karen nu se arătă deranjată de goliciunea fratelui ei și nici nu 
se obosi să-și mute privirea. 

— Ce mai faci, piticul meu cu ochii negri? întrebă ea zâmbind, 
în timp ce Tik își trăgea pe el o pereche de chiloţi albi. 

— Bine fac, dar am să fac și mai bine după ce trec examenele. 

— Şi dacă le pici? 

— O să m-angajez la bancă. Tata probabil că mă va trimite la 
munca de jos, să umplu călimările micilor funcţionari. 

— N-o să pice examenele, interveni Harald. 

— Bănuiesc că și tu ești deștept, ca Josef, replică fata. 

— Mult mai deștept, zise Tik. 


Harald nu-l putea contrazice. 

— Cum e la școala de balet? întrebă el înroșindu-se. 

— Ceva între armată și închisoare. 

Harald o privi cu fascinațţie. Nu știa dacă s-o trateze ca pe-un 
băiat sau ca pe-o zeiţă. Se tachina cu fratele ei ca un copil. In 
același timp era extrem de graţioasă. Cum stătea așa pe scaun, 
gesticulând sau  sprijinindu-și bărbia în palmă, părea că 
dansează. Toate mișcările ei erau armonioase. Nimic nu era 
artificial în ţinuta ei, iar Harald observă hipnotizat cum chipul ei 
își schimba mereu expresia. Avea buzele pline și un zâmbet 
larg, ușor strâmb. De fapt, întregul ei chip era puţin asimetric - 
nasul nu foarte drept, bărbia neregulată -, dar, una peste alta, 
Karen era pur și simplu frumoasă. De fapt, conchise el, cea mai 
frumoasă fată pe care o întâlnise vreodată. 

— Ar fi mai bine să te încalţi, îi spuse Tik. 

Harald se retrase în camera lui, unde termină de îmbrăcat. 
Când reveni, văzu cât de elegant arăta Tik în haina lui neagră, 
cămașa albă și cravata neagră, uni. In sacoul lui vechi Harald se 
simţea ca un biet școlar. 

Karen o luă înainte. Coborâră la parter și pătrunseră într-o 
încăpere lungă, aflată oarecum în neorânduială, cu câteva 
canapele masive, un pian cu coadă și un câine bătrân tolănit pe 
o carpetă în faţa șemineului. Aerul relaxat contrasta cu 
rigiditatea salonului, cu toate că și aici pereţii erau plini de 
tablouri în ulei. 

O tânără în rochie neagră și șorț alb îl întrebă pe Harald ce ar 
dori să bea. 

— Ce bea și Josef, răspunse el. 

La casa parohială nu se bea alcool. La școală, în ultimul an, 
băieţii aveau voie să bea un pahar cu bere la cina de vineri. 
Harald nu băuse niciodată un cocktail, nefiind sigur ce gust 
avea. 

Ca să nu stea degeaba, se aplecă și mângâie câinele. Era un 
prepelicar roșu, slab și lung, cu blana punctată ici-colo de lire de 
păr alb. Câinele deschise un ochi și dădu din coadă o dată, 
răspunzând politicos atenţiei acordate de Harald. 

— Il cheamă Thor, spuse Karen. 

— Zeul tunetului, replică Harald cu un zâmbet. 

— Ridicol, de acord, dar a fost ideea lui Josef. 

— Tu ai vrut să-i spui Piciorul-cocoșului! protestă Tik. 


— Aveam doar 8 ani la vremea aia. 

— Şi eu. Numele ăsta nu-i chiar atât de ridicol. Zici că tună 
când trage un pârț. 

In clipa aceea își făcu apariţia tatăl lui Tik, semănând atât de 
mult cu prepelicarul, încât pe Harald aproape că îl pufni râsul: 
un bărbat înalt și slab, îmbrăcat elegant, într-o haină de catifea, 
cu papion negru. Părul lui roșu și cârlionţat era cărunt pe la 
tâmple. Harald se ridică în picioare și dădu mâna cu el. 

Domnul Duchwitz i se adresă cu aceeași curtoazie apatică pe 
care o demonstrase și câinele. 

— Incântat să te cunosc, zise el rostind cuvintele rar. Josef 
vorbește mereu despre tine. 

— Acum mi-ai cunoscut toată familia, spuse Tik. 

— Cum mai stau lucrurile la școală, după reacţia ta? întrebă 
domnul Duchwitz. 

— Ciudat, dar n-am fost pedepsit. Altădată am fost pus să tai 
iarba cu foarfecă de unghii doar fiindcă am spus: „Aiurea” când 
un profesor a făcut o afirmaţie stupidă. Cu domnul Agger am 
fost mult mai dur. Dar Heis - directorul școlii - n-a făcut decât 
să-mi spună calm că aș fi fost mult mai convingător dacă mi-aș 
fi ţinut cumpătul. 

— Dând el însuși un exemplu prin faptul că nu s-a înfuriat pe 
tine, remarcă domnul Duchwitz cu un zâmbet și Harald înţelese 
că exact asta făcuse Heis. 

— Eu cred că Heis n-a avut dreptate. Uneori trebuie să faci 
valuri ca să te asculte cineva, zise Karen. 

Observaţia ei i se păru foarte pertinentă lui Harald, care 
regretă că nu se gândise să îi spună asta lui Heis. Karen era la 
fel de isteaţă pe cât era de frumoasă. Acum însă Harald voia să-i 
pună o întrebare domnului Duchwitz. Așteptase cu înfrigurare 
această ocazie. 

— Domnule Duchwitz, nu vă e teamă de ceea ce v-ar putea 
face naziștii? Ştim cât de rău sunt trataţi evreii în Germania și 
Polonia. 

— Ba da. Dar Danemarca nu e Germania, iar germanii par să 
ne considere în primul rând danezi și de-abia apoi evrei. 

— Până acum, interveni Tik. 

— Adevărat. Dar se mai pune și problema opţiunilor pe care le 
avem. Cred că aș putea face o călătorie de afaceri în Suedia, iar 
de acolo să solicit o viză pentru Statele Unite. Scoaterea din ţară 


a întregii familii ar fi mai dificilă. Și gândește-te la ce am lăsa în 
urmă: o afacere începută de străbunicul meu, rasa asta unde s- 
au născut copiii mei, tablourile pe care le-am colecţionat toată 
viaţa... Când priveşti lucrurile așa, cel mai simplu e să rămâi pe 
loc și să speri că va fi bine. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu _ suntem niște simpli 
negustori! spuse Karen cu un aer firesc. li urăsc pe naziști, dar 
ce rău pot ei să facă familiei care deţine cea mai mare bancă 
din ţară? 

Lui Harald întrebarea i se păru prostească. 

— Naziștii pot să facă tot ce vor, ar trebui să știi asta, remarcă 
el disprețuitor. 

— Nu, zău! replică ea pe un ton glacial și Harald își dădu 
seama că o jignise. 

Tocmai voia să le spună cum era persecutat unchiul Joachim, 
când li se alătură doamna Duchwitz. Incepură cu toții să discute 
despre Les Sylphides, ultimul spectacol al Baletului Regal 
Danez. 

— Muzica este excepţională, spuse Harald care ascultase 
muzica la radio și putea cânta frânturi din ea la pian. 

— Ai văzut baletul? îl întrebă doamna Duchwitz. 

— Nu. 

Harald fu tentat să adauge că văzuse multe spectacole de 
balet la viaţa lui, dar, din întâmplare, pe acesta îl ratase. Apoi 
înţelese cât de riscant era să se dea mare în fața acestei familii 
atât de cultivate. 

— Ca să fiu sincer, n-am fost niciodată la teatru, mărturisi el. 

— Ingrozitor, spuse Karen cu un aer superior. 

Doamna Duchwitz îi aruncă o privire scurtă, dezaprobatoare. 

— Atunci n-ar fi rău să te duci cu Karen, zise ea. 

— Mamă, știi cât sunt de ocupată, protestă Karen. Studiez ca 
dublură pentru rolul principal! 

Harald se simţi jignit, dar probabil că fata îl pedepsea pentru 
duritatea cu care îi vorbise despre naziști. 

Işi goli paharul. li plăcuse gustul dulce-amărui al cocktailului 
care îl făcuse să se simtă bine, dar din cauza căruia poate îl și 
luase gura pe dinainte. li părea rău că o sfidase pe Karen. Acum 
că fata îl privea cu răceală, înţelegea cât de mult îi plăcea de ea. 

Servitoarea care le adusese băuturile anunţă că cina e gata și 
deschise ușile care dădeau în sufragerie. Toţi se ridicară și 


trecură în camera alăturată, unde se așezară în capătul unei 
mese lungi. Servitoarea le oferi vin, însă Harald refuză. 

Fură serviţi cu supă de legume, cod în sos alb și cotlete de 
miel în suc de carne. Masa era plină, în ciuda raţionalizării, și 
doamna Duchwitz îi explică lui Harald că majoritatea alimentelor 
proveneau de pe domeniul lor. 

In timpul cinei Karen nu i se adresă deloc lui Harald, ci numai 
familiei ei. Chiar și atunci când băiatul îi puse o întrebare, fata 
privi spre ceilalţi în timp ce îi răspundea. Harald era disperat: 
cea mai încântătoare fată pe care o întâlnise în viaţa lui, iar el 
reușise să o învrăjbească în doar câteva ore. 

După masă reveniră în salon și băură cafea adevărată. Harald 
se întrebă de unde o cumpărase doamna Duchwitz. Cafeaua era 
la mare căutare și cu siguranţă nu o cultivase într-o grădină 
daneză. 

Karen ieși pe terasă la o ţigară, iar Tik îi spuse lui Harald că 
părinţii lor de modă veche nu erau de acord ca fetele să fumeze. 
Harald era uimit de cât de sofisticată era fata aceea, care bea 
cocktailuri sı fuma. 

După ce Karen se întoarse, domnul Duchwitz se așeză la pian 
și începu să dea paginile de pe pupitru. Doamna Duchwitz veni 
în spatele lui. 

— Beethoven? întrebă el, iar ea încuviinţă din cap. 

Domnul Duchwitz atinse câteva clape și soţia lui începu să 
cânte ceva în germană. Harald era impresionat și la sfârșit 
aplaudă. 

— Mai cântă ceva, mamă, zise Tik. 

— Fie, acceptă ea. Dar pe urmă cânțţi și tu ceva. 

Părinţii mai cântară un lied; apoi Tik își aduse clarinetul și 
interpretă un cântec de leagăn simplu, de Mozart. Domnul 
Duchwitz reveni ia pian și cântă un vals de Chopin din Les 
Sylphides, iar Karen își scoase pantofii și le arătă unul dintre 
dansurile pe care le repeta pentru spectacol. 

Apoi toţi se uitară spre Harald, în așteptare. 

Harald își dădu seama că trebuia să cânte și el ceva. Din gură 
nu putea decât să lălăie niște cântece populare daneze, deci 
mai rămânea pianul. 

— Nu mă prea pricep la muzica clasică, se scuză el. 

— Aiurea, făcu Tik. Mi-ai spus că din când în când mai cânţi la 
pianul din biserica tatălui tău. 


Harald se așeză la pian. Nu avea rost să chinuiască o familie 
atât de cultivată de evrei cu imnuri luterane pline de evlavie. 
Șovăi, apoi începu să cânte Pine Top's Boogie-Woogie. Începu 
cu un tremolo de mâna dreaptă. Apoi mâna stângă trecu la 
basul ritmic, în timp ce mâna dreaptă producea disonanţele de 
blues atât de seducătoare. După câteva momente uită de sfială 
și începu să simtă muzica. Cântă din ce în ce mai tare și mai 
apăsat, strigând din când în când în engleză: „Everybody, 
boogie-woogie!”8, exact ca Pine Top. Când atinse punctul 
culminant, strigă: „That's what I'm talkin’ about!” 

Când termină, nimeni nu spuse nimic. Domnul Duchwitz avea 
expresia celui care a înghiţit din greșeală ceva putred. Până și 
Tik privea stânjenit. 

— Mda, trebuie să recunosc că așa ceva nu s-a mai auzit în 
încăperea asta, remarcă doamna Duchwitz. 

Harald înţelese că făcuse o greșeală. Pretenţioasa familie 
Duchwitz agrea jazzul la fel de puţin ca părinţii lui. Faptul că era 
cultivată nu o lipsea de prejudecăți. 

— Aoleu, făcu el. Înţeleg că a fost ca nuca în perete. 

— Cam așa ceva, zise domnul Duchwitz. 

De după canapea Karen îi atrase atenţia lui Harald. Băiatul se 
aștepta să vadă un zâmbet superior pe fața ei, dar, spre 
surprinderea și încântarea lui, Karen îi făcu cu ochiul. 

La urma urmei, meritase efortul. 

* 

Sâmbătă dimineață se trezi cu gândul la Karen. 

Spera să vină în camera băieților ca să schimbe o vorbă cu ei, 
cum făcuse în ajun, dar fata nu se arătă. Nu apăru nici la micul 
dejun. Străduindu-se să pară cât mai firesc, Harald îl întrebă pe 
Tik unde e Karen. La fel de firesc, Tik îi răspunse că sora lui își 
făcea probabil exerciţiile. 

După micul dejun Harald și Tik recapitulară timp de două ore 
pentru examene. Amândoi se așteptau să le ia ușor, dar nu își 
permiteau să riște, rezultatele hotărând admiterea la 
universitate. La ora unsprezece ieșiră la o plimbare pe domeniu. 

Aproape de capătul aleii lungi, parţial ascunsă vederii de un 
pâlc de copaci, se afla o mănăstire în ruine. 

— A fost preluată de rege după Reformă și oamenii au locuit 
în ea timp de o sută de ani, explică Tik. Apoi s-a construit 


8 Toată lumea, boogie-woogie! (n. tr.) 


Kirstenslot și clădirea a căzut în paragină. 

Trecură pe sub arcadele pe unde se plimbau odinioară 
călugării. Chiliile fuseseră transformate în magazii în care se 
țineau uneltele de grădinărit. 

— La o parte din lucrurile astea nu s-a mai uitat nimeni de 
zeci de ani, zise Tik atingând cu vârful pantofului o roată 
ruginită de fier. 

Deschise o ușă care dădea într-o încăpere spațioasă, bine 
luminată. Ferestrele înguste nu aveau geamuri, însă locul era 
curat și uscat. 

— Aici era dormitorul. Încă mai e folosit vara de muncitorii 
sezonieri de la fermă. 

Intrară în biserica pustie, redusă acum la un depozit de 
vechituri. Mirosea a mucegai. Un motan tărcat îi privi lung, de 
parcă ar fi vrut să-i întrebe cu ce treburi veniseră acolo, apoi 
fugi afară printr-una din ferestrele fără geam. 

Harald ridică o prelată dând la iveală un sedan RollsRoyce 
strălucitor, urcat pe butuci. 

— E al tatălui tău? 

— Da... pus la păstrare până când benzina se va putea 
cumpăra din nou la liber. 

Mai era și un banc de lucru din lemn, plin de zgârieturi, cu o 
menghină și o cutie de scule folosite probabil pentru întreţinerea 
mașinii pe vremea când se putea circula. In colţ se afla o 
chiuvetă cu un singur robinet. Lângă perete se înălţau stive de 
cutii din lemn în care fuseseră cândva săpunuri sau portocale. 
Harald se uită într-una și găsi mai multe mașinuţe din tablă 
vopsită. Luă una. Văzu figura unui șofer, din profil, privind spre 
parbriz. Îşi aminti de timpurile când își dorea cu ardoare 
asemenea jucării. Puse cu grijă mașinuţa la loc. 

În colţul îndepărtat era un avion cu un singur motor, dar lară 
aripi. Harald îl privi cu interes. 

— Ce-i ăsta? 

— Un Hornet Moth fabricat de Havilland, compania engleză. 
Tata l-a cumpărat acum cinci ani, dar n-a învăţat să-l piloteze. 

— Te-ai plimbat cu el? 

— Sigur, de mai multe ori, când era nou. A fost 
nemaipomenit. ă 

Harald atinse elicea mare, lungă de cel puţin doi metri. In 
ochii lui, curbele calculate la milimetru făceau din avion o operă 


de artă. Întrucât aparatul stătea înclinat ușor pe-o parte, băiatul 
observă că trenul de aterizare era defect, iar unul dintre 
cauciucuri era spart. 

Pipăi fuzelajul și constată cu surprindere că era fabricat dintr- 
un fel de pânză, întinsă bine peste un cadru, ruptă sau încreţită 
pe alocuri. Era vopsită în albastru-deschis, cu o bandă neagră 
tivită cu alb, dar vopseaua, poate veselă cândva, își pierduse 
strălucirea, era plină de praf și mânjită de ulei. Avionul avea 
totuși aripi - era biplan, cu aripi argintii -, dar acestea erau 
prinse cu balamale și răsucite spre spate. 

Privi în carlingă prin geamul lateral. Semăna cu partea din 
față a unui automobil: două locuri alăturate și un panou de 
comandă din lemn lăcuit cu tot felul de cadrane. Tapiţeria unui 
scaun plesnise și umplutura dădea pe-afară. Părea că șoarecii își 
făcuseră cuib acolo. 

Găsi mânerul ușii și se căţără înăuntru, ignorând chiţăitul 
înfundat. Se așeză pe scaunul rămas intact. Avionul părea ușor 
de pilotat. In mijloc era o manșă în formă de Y care putea fi 
manevrată de pe ambele scaune. Puse mâna pe manșă și 
picioarele pe paloniere. Pilotarea unui avion era probabil mult 
mai captivantă decât condusul unei motociclete. Își imagină că 
plutește pe deasupra castelului ca o pasăre uriașă, ascultând 
zgomotul asurzitor al motorului. 

— L-ai pilotat vreodată? îl întrebă el pe Tik. 

— Nu. Dar Karen a luat lecţii de zbor. 

— Serios? 

— Nu împlinise încă vârsta legală pentru a obţine licenţa de 
zbor, dar avea talent, nu glumă. 

Harald încercă să vadă dacă funcţionează comenzile. Văzu 
două comutatoare ON/OFF și le probă pe amândouă, dar nu se 
întâmplă nimic. Manșa și palonierele mergeau în gol, de parcă 
nu ar fi fost legate de nimic. 

— Anul trecut au fost scoase mai multe cabluri, îl lămuri Tik. 
Trebuiau reparate niște mașini la fermă. Să mergem. 

Harald s-ar mai fi jucat vreun ceas cu avionul, dar Tik dădea 
semne de nerăbdare, așa că se supuse și cobori din carlingă. 

leșiră prin spatele mănăstirii și o luară pe un drum de ţară 
care trecea printr-o pădure. Lângă Kirstenslot se afla o fermă 
care se întindea pe mai multe hectare. 

— A fost dată în arendă familiei Nielsen înainte de a mă naște 


eu, zise Tik. Aici cresc porci și vaci de lapte care câștigă o 
grămadă de premii, iar pe câteva sute de pogoane se cultivă 
cereale. 

Intrară într-un lan mare de grâu, traversară o pășune plină de 
vaci bălțate și simţiră mirosul porcilor de la depărtare. Pe 
drumul care ducea spre casa fermierului dădură de un tractor și 
o remorcă. Un tânăr în salopetă se uita la motor. Tik dădu mâna 
cu el și spuse: 

— Salut, Frederik, ce s-a întâmplat? 

— M-a lăsat motorul în mijlocul drumului. Tocmai îi duceam pe 
Nielseni la biserică. 

Harald se uită la remorcă și văzu că e prevăzută cu două 
Bănci. 

— Cei mari au pornit pe jos spre biserică, iar cei mici s-au 
întors acasă. 

— Prietenul meu Harald e un adevărat vrăjitor când vine 
vorba de motoare. 

— N-ar fi rău să arunce și el o privire. 

Tractorul era ultimul model, cu motor diesel și cauciucuri în 
loc de roţi de oţel. Harald se aplecă și cercetă mecanismul. 

— Ce se întâmplă dacă-l pornești? întrebă el. 

— Stai să-ţi arăt, răspunse Frederik și trase de o manetă. 

Motorul dădu câteva rateuri și se opri. 

— Cred că trebuie să-i schimb pompa de ulei, zise Frederik 
clătinând din cap disperat. Dar unde să găsesc piese de schimb? 

Harald se încruntă sceptic. Simţea miros de combustibil, ceea 
ce îi spunea că pompa funcţionează, dar motorina nu ajungea la 
cilindri. 

— Mai încearcă starterul o dată, spuse el. 

Frederik trase de manetă. Lui Harald i se păru că vede cum se 
mișcă filtrul de combustibil. Privind mai de-aproape, văzu că 
motorina se scurge prin supapa de evacuare. Vâri mâna și 
umblă la mufa. Supapa se desprinse de filtru. 

— Aici e buba, spuse el. Filetul din mufa asta s-a ros și scapă 
combustibil. Ai o bucată de sârmă? 

Frederik se căută prin buzunarele pantalonilor de tweed. 

— Am o sfoară pe aici. 

— E de-ajuns pe moment. 

Harald puse supapa la loc și o legă de filtru cu bucata de 
sfoară ca să nu mai joace. 


— Încearcă starterul din nou. 

Frederik trase de manetă și motorul porni. 

— Ei, drăcie! exclamă el. L-ai reparat. 

— Cu prima ocazie înlocuiește sfoara cu sârmă și n-o să mai ai 
nevoie de altceva. 

— Mai stai pe-aici o săptămână, două? La ferma asta sunt 
mașini stricate peste tot. 

— Nu, îmi pare rău. Trebuie să mă întorc la școală. 

— Atunci mult noroc, spuse Frederik și urcă pe tractor. Sper 
ca, datorită ţie, să ajung la timp la biserică ca să-i aduc pe 
Nielseni acasă. 

Frederik se îndepărtă, iar Harald și Tik porniră agale spre 
castel. 

— Impresionant, remarcă Tik. 

Harald ridică din umeri. Repara mașini de când se știa. 

— Bătrânului Nielsen îi place tot ce e nou în materie de 
mașini. Semănători, secerători, chiar și mașini de muls. 

— Poate obţine combustibil pentru ele? 

— Da. Se poate, dacă e pentru producţia de alimente. Dar 
piesele de rezervă sunt de negăsit. 

Harald se uită la ceas: de-abia aștepta s-o vadă pe Karen la 
prânz. O va întreba despre lecţiile de zbor. 

În sat se opriră la cârciumă. Tik comandă două halbe de bere 
și se așezară afară, ca să se bucure de soare. Peste drum, 
lumea tocmai ieșea din mica biserică de cărămidă roșie. 
Frederik trecu pe lângă ei cu tractorul și le făcu semn cu mâna. 
În remorcă ședeau cinci persoane. Bărbatul vânjos, cu părul alb 
și rumen în obraji era probabil Nielsen, fermierul, se gândi 
Harald. 

Un bărbat în uniforma neagră a poliţiei ieși însoţit de o femeie 
sfioasă și doi copii mici. Când se apropie, îi aruncă o privire 
dușmănoasă lui Tik. 

Unul din copii, o fetiță de vreo 7 ani, întrebă cu voce tare: 

— Ei de ce nu merg la biserică, tăticule? 

— Fiindcă sunt evrei. Nu cred în Dumnezeul nostru. 

Harald se uită la Tik. 

— Polițistul satului, Per Hasen, zise Tik calm. Şi reprezentantul 
local al Partidului Naţional Socialist Muncitoresc din Danemarca. 

Harald încuviinţă din cap. Naziștii danezi aveau un partid slab. 
La ultimele alegeri generale câștigase doar trei locuri în 


Rigsdag. Dar ocupaţia germană îi făcuse să spere la mai mult, 
germanii făcând presiuni asupra guvernului danez să îi ofere un 
minister liderului nazist, Fritz Clausen. Regele Christian se 
împotrivise și blocase numirea, iar germanii dăduseră înapoi. 
Membrii de partid precum Hansen erau dezamăgiţi, dar păreau 
să aștepte la cotitură, încrezători că va sosi și vremea lor. 
Harald se temea că nu va trebui să aștepte prea mult. 

Tik își goli halba. 

— Să mergem, ne așteaptă cu masa. 

Se întoarseră la castel. În curtea din faţă Harald fu surprins să 
îl vadă pe Poul Kirke, vărul colegului lor Mads și prieten cu Arne, 
fratele lui Harald. Poul era în pantaloni scurţi, iar de porticul 
impozant din cărămidă roșie stătea rezemată o bicicletă. Harald 
îl mai întâlnise de câteva ori și acum se opri ca să schimbe 
câteva cuvinte cu el în timp ce Tik intra în casă. 

— Lucrezi aici? îl întrebă Poul. 

— Nu, sunt în vizită. Școala încă nu s-a terminat. 

— Din câte știu, cei de la fermă angajează elevi pentru 
strânsul recoltei. Ce vrei să faci în vara asta? 

— Nu sunt sigur. Anul trecut am muncit pe un șantier de 
construcţii de pe Sande, răspunse Harald și se strâmbă. Care s-a 
dovedit a fi o bază nemţească. De-abia mai târziu am aflat. 

Poul păru interesat. 

— Da? Ce fel de bază? 

— Un fel de staţie radio. Înainte de instalare i-au concediat pe 
toți danezii. Vara asta probabil că am să muncesc pe un 
pescador și am să mă pregătesc pentru admiterea la 
universitate. Sper să studiez fizica, neapărat cu Niels Bohr. 

— Bravo. Mads spune mereu că ești un geniu. 

Harald tocmai voia să-l întrebe cu ce treburi la Kirstenslot, 
când răspunsul deveni evident. Karen ieși din casă ţinând o 
bicicletă de ghidon. 

Fata era încântătoare în pantalonii scurţi, kaki, care îi scoteau 
în evidenţă picioarele lungi. 

— 'Neaţa, Harald, spuse ea. 

Karen se apropie de Poul și îl sărută. Harald observă gelos că 
îl sărutase pe buze, chiar dacă numai în fugă. 

— Bună! îi zise ea lui Poul. 

Harald era disperat. Sperase că va petrece o oră în compania 
lui Karen, la prânz. Dar fata ieșea la plimbare cu bicicleta alături 


de Poul, care mai mult ca sigur era prietenul ei, chiar dacă era 
cu zece ani mai mare. Harald observă acum, pentru prima dată, 
că Poul era foarte arătos, cu trăsături regulate și un zâmbet de 
vedetă de cinema care îi punea în valoare dinţii perfecţi. 

Poul o luă de mâini și o măsură din cap până-n picioare. 

— Arăţi nemaipomenit, spuse el. Aș vrea să am o fotografie cu 
tine așa cum ești acum. 

Karen zâmbi grațios. 

— Mulţumesc. 

— Eşti gata? 

— Bineînţeles. 

Cei doi se urcară pe biciclete. 

Harald simţi că-l ia cu rău de la stomac. Îi privi cum se 
îndepărtează unul lângă altul pe alee, în lumina soarelui. 

— Plimbare plăcută! le strigă el. 

Karen flutură din mână fără să se întoarcă. 


6 


Hermia Mount era pe punctul de a fi pusă pe liber. 

Așa ceva nu i se mai întâmplase. Era deșteaptă și 
conștiincioasă, iar șefii ei o apreciaseră întotdeauna la 
superlativ, în ciuda limbii ei ascuţite. Dar, de îndată ce actualul 
ei șef, Herbert Woodie, își făcea curaj, avea să o anunţe că e 
concediată. 

Doi danezi care lucrau pentru MI6 fuseseră arestaţi pe 
aerodromul Kastrup. Acum erau la poliţie și, fără îndoială, supuși 
celor mai draconice interogatorii. O lovitură grea pentru reţeaua 
Paznicilor-de-noapte. Woodie lucra de mult timp pentru MI6 - un 
birocrat cu vechi state de serviciu. Avea nevoie de un ţap 
ispășitor și Hermia părea foarte potrivită pentru acest rol. 

Hermia înţelegea situaţia. Lucra de zece ani în administraţia 
civilă și știa cum stau lucrurile. Dacă era silit să accepte că vina 
îi aparținea departamentului condus de el, Woodie avea mai 
mult ca sigur să-și scoată la înaintare cel mai tânăr subaltern. 
Oricum nu-i convenea să lucreze cu o femeie și ar fi fost foarte 
mulţumit să pună un bărbat în locul ei. 

La început Hermia intenţionase să se sacrifice fără luptă. Nu îi 
cunoscuse pe cei doi mecanici - fuseseră recrutați de Poul Kirke 
dar reţeaua era creaţia ei și tot ea era răspunzătoare de soarta 
lor. Nici dacă mecanicii ar fi murit nu ar fi fost atât de supărată 
și oricum nu mai voia să continue. 

La urma urmei, se gândea ea, cu cât am contribuit eu la 
efortul de război? Nu făcea decât să strângă informaţii care nu 
erau folosite niciodată. Oamenii ăia își riscau viaţa ca să trimită 
fotografii ale portului capitalei, dar nu se întâmpla nimic. Totul i 
se părea de un absurd cumplit. 

Dar, în realitate, era conștientă de importanţa acelei activităţi 
atât de laborioase. Nu peste mult timp un avion de recunoaștere 
urma să fotografieze portul plin de nave, iar strategii militari 
trebuiau să stabilească dacă fotografiile prezentau traficul 
normal sau era vorba despre pregătirea unei invazii masive - în 
momentul acela fotografiile Hermiei aveau să se dovedească 
esenţiale. 

Mai mult, vizita lui Digby Hoare îi deschisese ochii asupra unei 
noi ameninţări. Sistemul german de detectare a avioanelor 
putea să încline decisiv balanţa războiului. Cu cât se gândea mai 


mult la el, cu atât i se părea că în Danemarca se afla cheia 
problemei. Coasta de vest a Danemarcei era locul ideal pentru o 
stație de avertizare proiectată să detecteze bombardierele care 
se apropiau de Germania. 

lar în MI6 nu mai era nimeni care să cunoască Danemarca 
atât de bine. Il știa pe Poul Kirke și avea încredere în el. Ar fi fost 
un dezastru dacă altcineva prelua operaţiunea. Trebuia să-și 
păstreze postul. Ceea ce însemna că trebuia să fie mai 
deșteaptă decât șeful ei. 

— Asta e o veste cât se poate de proastă, zise Woodie 
sentenţios când Hermia se opri în faţa lui. 

Biroul lui Woodie era, de fapt, un dormitor din casa veche 
situată în Bletchley Park. Tapetul înflorat și lămpile cu abajur de 
mătase fixate în pereţi sugerau că încăperea fusese locuită 
înainte de război de o doamnă. Acum, locul șifonierelor gemând 
de rochii și al măsuţei de toaletă cu picioare subţiri și oglindă 
triplă fusese luat de fișete și de o masă din oţel pe care era 
întinsă o hartă, iar în locul unei femei încântătoare, într-un 
nepreţuit neglijeu de mătase, se afla un bărbat mărunţel care iși 
dădea importanţă, cu ochelarii pe nas și îmbrăcat într-un 
costum gri. 

Hermia se strădui să-și păstreze calmul. 

— Desigur, întotdeauna există riscuri atunci când un agent 
este supus unui interogatoriu, spuse ea. Dar... Se opri, cu 
gândul la cei doi bărbaţi curajoși care acum erau interogați și 
torturați, și simţi cum i se pune un nod în gât. Apoi își reveni... 
Dar în cazul acesta eu cred că riscul e minim. 

— lar eu cred că ar trebui să facem o anchetă, mormăi 
Woodie sceptic. 

Hermiei i se înmuiară picioarele. O anchetă presupunea un 
investigator din afara departamentului, care trebuia să găsească 
un ţap ispăşitor, ea fiind prima opţiune. Se hotărî să recurgă la 
tactica pe care și-o pregătise din timp. 

— Cei doi bărbaţi arestaţi nu au ce să trădeze. Făceau parte 
din personalul de la sol al aerodromului. Unul dintre Paznicii de 
noapte le dădea ziarul și ei îl ascundeau într-un sabot de frână. 

Dar chiar și așa cei doi puteau da amănunte aparent 
inofensive despre cum fuseseră recrutaţi și cum erau conduși, 
amănunte pe care un anchetator priceput le putea folosi ca să ia 
urma altor agenţi. 


— Cine le dădea ziarul? 

— Matthies Hertz, locotenent în armata daneză, care s-a 
ascuns bine. Mecanicii nu cunosc alți membri ai rețelei. 

— Așadar, prin măsurile de securitate pe care le-am luat am 
atenuat lovitura primită de organizația noastră. 

Hermia bănui că Woodie repeta argumentele pe care avea să 
le invoce în faţa superiorilor săi și se sili să-l flateze. 

— Intocmai, domnule Woodie, mi se pare o formulare foarte 
inspirată. 

— Dar cum de-a ajuns poliţia daneză la oamenii tăi? 

Hermia anticipase această întrebare și-și pregătise răspunsul 
cu grijă. 

— Cred că problema e la suedezi. 

— Aha, făcu Woodie și se însenină la faţă. 

Suedia, fiind ţară neutră, nu se afla sub controlul lui. Şansa de 
a arunca vina pe alt departament era bine-venită. 

— la loc, domnişoară Mount. 

— Vă mulţumesc. Hermia prinsese curaj: Woodie reacționa 
așa cum sperase ea. Işi încrucișă picioarele și continuă: După 
părerea mea, curierul suedez a trimis exemplare din ziarele 
ilegale agenţiei Reuters din Stockholm, lucru care trebuie să-i fi 
alertat pe germani. Dumneavoastră ați impus întotdeauna 
regula strictă potrivit căreia agenţii noștri trebuie să se limiteze 
la culegerea de informaţii și să evite activităţi adiacente, cum ar 
fi propaganda. 

Aici îl flata din nou: nu îl auzise niciodată pe Woodie vorbind 
despre așa ceva, deși era una dintre regulile generale ale 
spionajului. Woodie însă încuviinţă din cap plin de înţelepciune. 

— Desigur. 

— Le-am amintit suedezilor de această regulă de îndată ce 
am aflat ce s-a întâmplat, dar mă tem că a fost prea târziu. 

Woodie reflectă câteva clipe. Nu era rău să susţină că sfatul 
lui fusese ignorat. În general îi displăcea ca oamenii să facă ce 
le spunea el, fiindcă, dacă lucrurile mergeau bine, aceștia își 
asumau toate meritele. Prefera ca oamenii să-i ignore 
recomandările și lucrurile să iasă prost. Așa putea spune: „Eu, 
unul, v-am pus în gardă!” 

— Să scriu un raport în care să menţionez regula 
dumneavoastră și atenţionarea pe care am înaintat-o Legaţiei 
Suedeze? întrebă ea. 


— O idee excelentă. 

Varianta aceasta îi surâdea și mai mult lui Woodie. Nu se 
făcea vinovat de nimic dacă pur și simplu îi permitea unui 
subaltern să-i evidenţieze meritul de a fi fost cel care a dat 
alarma. 

— Atunci va trebui să găsim o altă modalitate de a obţine 
informaţii din Danemarca. Nu putem folosi radioul pentru 
asemenea materiale - transmisia ar lua prea mult timp. 

Woodie habar nu avea cum să găsească o rută alternativă 
pentru scoaterea informaţiilor. 

— Mda, e o problemă, zise el ușor panicat. 

— Din fericire avem o variantă de rezervă, trenul care face 
cursa dintre Elsinore în Danemarca și Helsingborg în Suedia. 

Woodie răsuflă ușurat. 

— Splendid. 

— Să specific în raport că mi-aţi ordonat să acţionez în acest 
sens? 

— Sigur. 

Hermia șovăi. 

— Şi... ancheta? 

— Mda. Nu cred că va fi necesară. Raportul dumitale va servi 
drept răspuns la toate întrebările. 

Hermia își ascunse ușurarea. Până la urmă n-avea să fie 
concediată. 

Ştia că trebuie să plece cât e în avantaj. Dar mai era o 
problemă pe care ţinea neapărat să o abordeze. Aceasta părea 
a fi ocazia ideală. 

— Ar mai fi un lucru pe care l-am putea face ca să ne întărim 
măsurile de securitate. 

— Da? 

Chipul lui Woodie arăta că, dacă exista așa ceva, sigur l-ar fi 
anticipat. 

— Am putea folosi coduri mai complicate. 

— Nu văd de ce n-ar fi bune în continuare codurile actuale. 
Agenţii MI6 le folosesc de ani de zile. 

— Mă tem că germanii au descoperit cum să le spargă. 

Woodie zâmbi atotștiutor. 

— Așa ceva nu cred, draga mea. 

Hermia se hotărî să-și asume riscul de a-l contrazice. 

— Pot să vă arăt? Fără să mai aștepte răspunsul, continuă: 


Uitaţi-vă la mesajul acesta codificat. Scrise repede în carnetul 
ei: gsjf cffs jo uif dbouffo. Litera care apare de cele mai multe ori 
este f. 

— Evident. 

— În limba engleză, litera cea mai frecventă este e, deci 
primul lucru pe care îl face inamicul e să presupună că + este e, 
ceea ce ne dă: gSEE cEEs jo uiE dbouEEo. 

— Ceea ce ar putea însemna orice, zise Woodie. 

— Nu chiar. Câte cuvinte din patru litere se termină în dublu 
e? 

— Habar n-am. 

— Doar câteva pe care le folosim în mod obișnuit: flee, free, 
glee, thee și tree?. Acum uitaţi-vă la cel de-al doilea grup. 

— Domnișoară Mount, n-am timp de... 

— Doar câteva secunde, domnule Woodie. Există multe 
cuvinte din patru litere cu un dublu e în mijloc. Care ar putea fi 
prima literă? În niciun caz a, dar ar putea fi b. Deci gândiţi-vă la 
cuvinte care încep cu bee care ar putea urma în mod logic. Flee 
been nu are sens, free bees! sună ciudat, deși tree bees!! ar 
putea însemna ceva... 

— Bere!? gratis! o întrerupse Woodie triumfător. 

— Să presupunem că ar fi asta. Următorul grup este din două 
litere și știm că nu există prea multe cuvinte din două litere: an, 
at, în, if, it, on, of, or și up'* sunt cele mai frecvente. Cel de-al 
patrulea grup este un cuvânt din trei litere care se termină în e; 
avem multe din astea, dar cel mai obișnuit este the'*. 

Fără să vrea, Woodie se arăta din ce în ce mai interesat. 

— Bere gratis în ceva. 

— Sau la ceva. Și acel ceva e un cuvânt din șapte litere care 
conţine un dublu e și se termină în eed, eef eek, eel, eem, een, 
eep... 

— Bere gratis la cantină!”! exclamă Woodie triumfător. 
— Întocmai. 


” A fugi, gratis, veselie, ţie, copac (n. tr.) 

19 Albine libere (n.tr.) 

11 Albine de copaci (n. tr.) 

12 Beer (în lb. engleză, în original) (n. tr.) 

15 Un, la, în, dacă, el/ea, pe, al, sau, sus (n. tr.) 
14 Articolul hotărât în lb. engleză (n. tr.) 

1> Canteen (în lb. engleză, în original) (n. tr.) 


Hermia tăcu, privindu-l pe Woodie, lăsându-l să înţeleagă 
toate implicaţiile demonstraţiei făcute de ea. 

— Vedeţi cât de ușor pot fi sparte codurile noastre? spuse ea 
într-un târziu și se uită la ceas. V-au trebuit doar trei minute. 

— Un truc care ar merge la o petrecere, domnișoară Mount, 
dar crede-mă, specialiștii de la MI6 se pricep la treaba asta mult 
mai bine decât dumneata. 

Nu avea niciun rost, se gândi ea disperată. Woodie rămânea 
neînduplecat, cel puţin azi. Va trebui să încerce din nou. Se sili 
să renunţe cu graţie. 

— Cum spuneţi dumneavoastră. 

— Concentrează-te pe propriile responsabilități. Ceilalţi 
Paznici-de-noapte cu ce se ocupă? 

— Vreau să-i fac atenţi la orice indiciu că germanii au pus la 
punct un sistem de detectare de la distanţă a aparatelor de 
zbor. 

— Dumnezeule mare, să nu faci așa ceva! 

— De ce? 

— Dacă inamicul află că ne interesăm de asta, va ghici că noi 
avem sistemul! 

— Dar, domnule Woodie, dacă îl are și inamicul? 

— Nu-l are. Stai liniștită. 

— Domnul care a fost trimis aici de prim-ministru, săptămâna 
trecută, părea să fie de altă părere. 

— Rămâne între noi ce-ţi spun eu acum, domnișoară Mount: o 
comisie MI6 tocmai a analizat întreaga chestiune legată de 
radar și a conchis că inamicului îi mai trebuie încă optsprezece 
luni ca să pună la punct un astfel de sistem. 

Deci se numea radar. Hermia luă notă și zâmbi. 

— Atunci e foarte bine, minţi ea. Bănuiesc că aţi făcut și 
dumneavoastră parte din comisie. 

Woodie încuviinţă din cap. 

— De fapt, chiar eu am condus-o. 

— Vă mulţumesc că m-aţi liniștit. Nu-mi rămâne decât să 
întocmesc raportul. 

— Da, la treabă. 

Hermia ieși. O durea faţa de atâta zâmbit și era epuizată de 
cât îi cântase în strună lui Woodie. Își salvase slujba, așa că își 
permise un moment de satisfacţie în timp ce se întorcea în 
biroul ei. Dar în privinţa codurilor nu reușise să îl convingă. 


Aflase numele sistemului de detectare de la distanţă a 
aparatelor de zbor - radar -, însă era clar că Woodie nu-i va 
permite să se intereseze dacă germanii au un asemenea sistem 
în Danemarca. 

Ardea de nerăbdare să contribuie cu ceva decisiv la efortul de 
război. Toată munca asta de rutină îi dădea o senzaţie de 
frustrare și neîmplinire. Ar fi fost extrem de fericită să vadă niște 
rezultate palpabile care să justifice poate și ceea ce li se 
întâmplase celor doi mecanici ghinioniști de la Kastrup. 

Se putea interesa de radarul inamicului și fără permisiunea lui 
Woodie, desigur. Chiar dacă șeful ei afla, era dispusă să-și 
asume riscul. Pe de altă parte, nu știa exact ce să le spună 
Paznicilor-de-noapte. Ce să caute și unde anume? Avea nevoie 
de mai multe informaţii înainte de a-i transmite instrucţiunile lui 
Poul Kirke. lar Woodie nu avea de gând să i le dea. 

Dar Woodie nu era singura ei speranţă. 

Se așeză la masa de scris, ridică receptorul și spuse: 

— Vă rog să-mi faceţi legătura cu Downing Street nr. 10. 


ÎI întâlni pe Digby Hoare în Piaţa Trafalgar. Îl aștepta în 
dreptul Coloanei lui Nelson și îl văzu cum trece strada dinspre 
Whitehall. Mersul lui energic, strâmb, care pentru ea devenise 
deja semnul lui distinctiv, o făcu să zâmbească. Dădură mâna, 
apoi se îndreptară spre Soho. 

Era o seară caldă de vară și West End gemea de lumea care 
se ducea la teatru sau la cinema, intra în baruri și restaurante. 
Atmosfera însufleţită era tulburată doar de urmele lăsate de 
bombardamente - câte o ruină înnegrită de fum într-un șir de 
clădiri, asemenea unui dinte stricat dezvăluit de un zâmbet. 

Crezuse că vor intra într-un pub, dar Digby o conduse la un 
mic restaurant franțuzesc. Mesele din stânga și din dreapta lor 
erau goale, deci puteau vorbi fără să îi audă cineva. 

Digby purta același costum gri-închis, dar în seara asta își 
pusese o cămașă bleu care se asorta cu ochii lui albaștri. Hermia 
se bucura că se hotărâse să poarte bijuteria ei preferată, o 
broșă în formă de panteră cu ochi de smarald. 

De-abia aștepta să treacă la subiect. Refuzase să iasă cu 
Digby și nu voia ca acesta să creadă că între timp se 
răzgândise. De îndată ce făcură comanda, zise: 

— Vreau să aflu dacă germanii au radar, cu ajutorul agenţilor 


mei din Danemarca. 

Bărbatul o privi cu ochii mijiţi. 

— Problema e mai complicată de-atât. Acum e sigur că au 
radar, cum avem și noi. Al lor însă e mai eficient decât al nostru 
- mult mai eficient. 

— Aoleu, făcu ea surprinsă. Woodie mi-a spus... Nu contează. 

— Vrem neapărat să aflăm de ce sistemul lor e atât de bun. 
Ori au inventat ceva mai performant, ori au găsit o modalitate 
de a-l folosi mai eficient... ori și una, și alta. 

— Am înţeles, zise Hermia încercând să-și adapteze ideile la 
această nouă informaţie. Oricum, e foarte probabil ca o parte 
din mașinărie să fie în Danemarca. 

— Ar fi destul de logic... numele de cod „Freya” sugerează 
Scandinavia. 

— Deci ce trebuie să caute oamenii mei? 

— E greu de spus, răspunse Digby și se încruntă. Nu știm cum 
arată radarul lor... aici cred că e buba, nu? 

— Bănuiesc că funcţionează pe bază de unde radio. 

— Desigur. 

— Și mai bănuiesc că semnalele acoperă o distanţă mare - 
altfel avertismentul nu ar sosi la timp. 

— Da. Ar fi inutil dacă semnalele nu ar acoperi cel puţin 80 
km. Probabil mai mult. 

— Le-am putea detecta? 

Digby înălţă din sprâncene, surprins. 

— Da, cu un radio-receptor. Bună idee - mă mir că nu s-a 
gândit nimeni la asta. 

— Semnalele pot fi distinse de cele ale altor transmisiuni, cum 
ar fi emisiunile obișnuite, știrile etc.? 

Digby încuviinţă din cap. 

— E vorba de un șir de pulsaţii, probabil foarte rapide, să 
zicem o mie pe secundă. Se percep ca o notă muzicală continuă. 
Deci îţi dai seama că nu e vorba de BBC. Și sunt diferite de 
punctele și liniuţele traficului militar. 

— Ești inginer. Crezi că ai putea construi un radio-receptor 
care să capteze asemenea semnale? 

Digby o privi gânditor și spuse: 

— Şi să fie și portabil. 

— Destul de mic cât să încapă într-un geamantan. 

— Şi să meargă cu baterie, ca să-l poţi folosi oriunde. 


— Exact. 

— S-ar putea. În Welwyn există o echipă de experţi care 
numai asta fac toată ziua. 

Welwyn era un orășel între Bletchley și Londra. 

— „„Napi care explodează, radio-receptoare ascunse în 
cărămizi, chestii de genul ăsta. Cred că ar putea încropi și așa 
ceva. 

Sosi și mâncarea. Hermia comandase o salată de roșii. Salata 
conţinea și ceapă tocată și câteva frunzuliţe de mentă, iar 
tânăra se întrebă cum de bucătarii britanici nu erau în stare să 
prepare niște reţete atât de simple și de gustoase, preferând 
conservele de sardele și varza fiartă. 

— Ce te-a făcut să înfiinţezi reţeaua Paznicii-de-noapte? 
întrebă Digby. 

Hermia nu era sigură la ce se referea. 

— Mi s-a părut o idee bună. 

— Da, dar nu o idee care să-i vină unei tinere obișnuite, dacă 
pot să spun așa. 

Hermia se gândi retrospectiv, amintindu-și de lupta pe care o 
dusese cu un alt șef refractar, și se întrebă de ce se 
încăpăţțânase în acest demers. 

— Am vrut să le dau și eu o lovitură naziștilor, în felul meu. Mi 
se întoarce stomacul pe dos când mă gândesc la ei. 

— Fascismul explică problemele pornind de la o premisă falsă 
- oamenii de alte rase. 

— Știu, dar nu despre asta e vorba. Uniformele lor, mersul 
ţanţoș, aroganţa și felul în care își urlă discursurile înveninate. 
Pur și simplu mă îngreţoșează. 

— Când ai văzut toate astea? Nu sunt mulţi naziști în 
Danemarca. 

— Am stat un an la Berlin, în anii '30.l-am văzut cum 
mărșăluiesc, cum salută, cum scuipă oamenii, cum sparg 
geamurile magazinelor evreiești. Mi-aduc aminte ce gândeam 
atunci: „Bestiile astea trebuie oprite înainte să spurce întreaga 
lume”, încă mai gândesc așa. E o convingere pe care nimeni nu 
poate să mi-o zdruncine. 

— Nici mie, zise el zâmbind. 

Hermia luă și o tocană de fructe de mare și din nou rămase 
impresionată de ce putea face un bucătar francez cu niște 
ingrediente obișnuite, în ciuda raţionalizării. Tocana conţinea 


bucăţi de tipar, melci de mare, după care londonezii se dădeau 
în vânt, și fulgi de batog, totul proaspăt și bine asezonat. O 
savura din plin. 

Din când în când surprindea privirea lui Digby, mereu aceeași, 
un amestec de adoraţie și dorinţă care o punea pe gânduri. 
Dacă se îndrăgostea de ea, se alegea doar cu suferința. Dar era 
plăcut și în același timp stânjenitor ca un bărbat să o dorească 
atât de fățiș. La un moment dat simţi cum roșește și își duse 
mâna la gât ca să-și ascundă reacţia. 

Încercă să se gândească la Arne. Prima oară când îi vorbise, 
în barul unui hotel de schiori din Norvegia, își dăduse seama că 
găsise în sfârșit ceea ce îi lipsea în viață. „Acum înţeleg de ce 
atâta timp n-am avut nicio relaţie adevărată, îi scrisese mamei 
ei. Fiindcă nu-l întâlnisem pe Arne.” Când Arne o ceruse în 
căsătorie, îi răspunsese: „Dacă aș fi știut că există bărbaţi ca 
tine, demult m-aș fi măritat cu unul”. 

Era de acord cu tot ce propunea el. De obicei ţinea atât de 
mult să își impună punctul de vedere, încât nu fusese niciodată 
în stare să împartă același apartament cu o prietenă; dar cu 
Arne își pierduse voinţa. De fiecare dată când voia să iasă cu ea 
în oraș, Hermia accepta imediat; de fiecare dată când o săruta, 
îl săruta și ea; de fiecare dată când îi mângâia sânii pe sub 
puloverul de schi, Hermia nu făcea decât să ofteze de plăcere; 
și, de fiecare dată când bătea la ușa camerei ei de hotel, la 
miezul nopţii, îi spunea doar atât: „Ce mult mă bucur c-ai venit”. 

Gândul la Arne o ajută să-și recapete stăpânirea de sine, 
motiv pentru care, după ce ea și Digby terminară de mâncat, 
aduse din nou vorba despre război. O armată alcătuită din 
britanici, francezi și militari din Commonwealth!" invadase Siria. 
Era mai mult o hărțuială aproape de graniță, amândoi fiind de 
părere că se făcea prea mult caz pe seama ei. Conflictul din 
Europa era cel care conta cu adevărat. lar aici se desfășura un 
război al bombardierelor. 

Se întunecase când plecară de la restaurant, dar era lună 
plină. Se îndreptară spre sud, spre casa mamei ei din Pimlico, 
unde Hermia avea să-și petreacă noaptea. Digby o trase spre el 
cu putere și sânii ei se lipiră de pieptul lui. Hermia știa c-ar fi 


16 The Commonwealth of Nations, federaţie de state suverane 
condusă de regina Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de 
Nord (n. tr.) 


trebuit să reacționeze cu indignare, dar, spre surprinderea ei, nu 
opuse nicio rezistență. Dimpotrivă. Brusc își aduse aminte cum 
e să simţi trupul viguros al unui bărbat, pielea lui fierbinte și, 
lăsându-se furată de dorinţă, își apropie buzele de buzele lui. 

Se sărutară lacom, timp de un minut; apoi mâna lui îi atinse 
sânii și vraja se destrămă. Hermia era prea matură și prea 
respectabilă ca să se lase pipăită pe întuneric. Se desprinse din 
strânsoare. 

Se gândi să-l ia cu ea acasă. Îşi imagină reacţia 
dezaprobatoare a lui Mags și Bets, iar scena o făcu să 
izbucnească în râs. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

Hermia văzu că Digby se schimbase la faţă. Își închipuise 
probabil că râsul ei avea legătură cu handicapul lui. „Nu trebuie 
să uit cât e de vulnerabil”, își spuse ea și se grăbi să-i explice: 

— Mama e văduvă și stă cu o celibatară de vârstă mijlocie. Mă 
gândeam cum ar reacţiona la vestea că vreau să aduc un bărbat 
în casă. 

Amărăciunea dispăru de pe chipul lui Digby. 

— Imi place cum gândești, spuse el și încercă să o sărute din 
nou. 

Hermia se simţi tentată, dar, gândindu-se la Arne, îl împinse 
uşor. 

— Destul, zise ea cu fermitate în glas. Condu-mă până acasă. 

Părăsiră parcul. Euforia de moment dispăru și Hermia începu 
să aibă mustrări de conștiință. Cum de-i plăcuse sărutul lui 
Digby când îl iubea pe Arne? în timp ce treceau pe lângă Big 
Ben și Westminster Abbey, sirena care anunţa un iminent raid 
aerian îi alungă aceste gânduri. 

— Vrei să intrăm într-un adăpost? întrebă Digby. 

Mulţi londonezi nu se mai ascundeau în timpul raidurilor 
aeriene. Sătui de nopţile nedormite, unii hotărâseră că merita să 
riște. Alţii deveniseră fataliști, declarând că ce ţi-e scris în frunte 
ţi-e pus, nu puteai să eviți destinul. Hermia nu era chiar atât de 
blazată, dar nici nu avea de gând să-și petreacă noaptea într-un 
adăpost alături de înamoratul Digby. Îşi răsuci inelul de logodnă 
pe deget, agitată. 

— Mai avem doar câteva minute. Te deranjează dacă ne 
continuăm drumul? 

— Parcă văd că, până la urmă, s-ar putea să-mi petrec 


noaptea la mama ta. 

— Cel puţin voi avea dame de companie. 

Grăbiră pasul prin Westminster și intrară în Pimlico. 
Proiectoarele cercetau norii împrăștiați; apoi auziră huruitul 
sinistru al avioanelor grele, ca o fiară imensă care urlă de 
foame, din adâncul gâtlejului. Un tun antiaerian bubui undeva și 
mai multe proiectile explodară pe cer ca niște jocuri de artificii. 
Hermia se întrebă dacă în noaptea aceea mama ei era pe 
ambulanţă. 

Spre groaza Hermiei, bombele începură să cadă în apropiere, 
deși East End, cartierul industrial, era ţinta vizată de obicei. 
Dinspre strada alăturată se auzi o explozie puternică. Un minut 
mai târziu, pe lângă ei trecu în viteză o mașină a pompierilor. 
Hermia grăbi pasul. 

— Eşti atât de calmă... chiar nu ţi-e frică? 

— Bineînţeles că mi-e frică, răspunse ea neliniștită. Doar că 
încerc să nu intru în panică. 

Dădură colţul și văzură o clădire în flăcări. Mașina pompierilor 
era în faţa ei, iar oamenii își pregăteau furtunurile. 

— Mai avem mult? 

— Strada următoare, zise Hermia gâfâind. 

Când ajunseră acolo, văzură o altă mașină a pompierilor, la 
celălalt capăt al străzii, lângă casa lui Mags. 

— Dumnezeule! exclamă Hermia și o luă la fugă. 

Simţea cum inima dă să-i sară din piept de teamă, în timp ce 
alerga cât putea. Văzu o ambulanţă și își dădu seama că cel 
puţin o casă din zona în care locuia mama ei fusese lovită. 

— Dumnezeule, nu! strigă ea. 

Apropiindu-se, privi dezorientată - nu mai știa unde se află 
casa mamei ei, deși vedea clar că cea de alături era cuprinsă de 
flăcări. Se opri și privi lung, încercând să înţeleagă la ce se uită. 
Apoi, într-un târziu, își dădu seama că dispăruse - casa mamei 
ei nu mai era acolo. Nu rămăsese nimic din ea, cu excepţia unei 
găuri pe locul terasei și a unei grămezi de moloz. Gemu 
disperată. 

— Asta e casa? 

Hermia înclină din cap, incapabilă să rostească vreun cuvânt. 

Digby strigă la un pompier pe un ton autoritar: 

— Hei! Ştii ceva despre cei care au locuit aici? 

— Da, domnule. Am găsit o persoană care a fost aruncată de 


suflul exploziei. 

Pompierul arătă spre curtea mică din faţa clădirii rămase în 
picioare, de la capătul străzii. Pe o targă se afla un cadavru cu 
faţa acoperită. 

Hermia simţi cum Digby o apucă de braţ. Intrară împreună în 
curte. 

Hermia îngenunche, iar Digby descoperi faţa cadavrului. 

— E Bets, zise Hermia cu o senzaţie vinovată de ușurare care 
o dezgustă. 

Digby privi în jur. 

— Cine e femeia care stă pe zid? 

Hermia ridică ochii și inima îi zvâcni cu putere când recunoscu 
silueta mamei ei, îmbrăcată în uniformă și cu casca pe cap, 
prăbușită pe zidul scund, sleită de puteri. 

— Mamă? 

Mama ei întoarse privirea și Hermia văzu cum îi curg lacrimile 
pe obraz. Se apropie de ea și o îmbrăţișă. 

— Bets e moartă. 

— Îmi pare rău. 

— 'Ţinea atât de mult la mine! 

— Ştiu. ` 

— ştii? Ştii? Toată viaţa m-a aşteptat. lți dai seama? Toată 
viaţa. 

Hermia își strânse mama la piept. 

— Îmi pare atât de rău! 


În dimineaţa zilei de 9 aprilie 1940, când Hitler a invadat 
Danemarca, în jur de 200 de nave daneze se aflau în largul 
mării. BBC făcuse imediat apel către marinari, în limba daneză, 
să se îndrepte spre porturile aliaților și să nu revină acasă, într-o 
ţară ocupată. În total, aproximativ 5 000 de oameni acceptaseră 
oferta de a se refugia. Majoritatea se îndreptaseră spre coasta 
de est a Angliei, arboraseră drapelul britanic și continuaseră să 
navigheze cu el. Drept urmare, până la mijlocul anului următor, 
în câteva porturi engleze se stabiliseră mai multe comunităţi de 
danezi. 

Hermia se hotărî să meargă la Stokeby, un orășel de pescari. 
Mai fusese acolo de două ori, ca să stea de vorbă cu danezii. De 
data aceasta îi spuse șefului său, Herbert Woodie, că misiunea 
ei era să actualizeze planurile principalelor porturi daneze. 


Şeful o crezu. 

Pentru Digby Hoare avea o altă versiune. 

Digby sosi la Bletchley la două zile după ce bomba distrusese 
casa mamei ei, cu un radio-receptor și un căutător de direcție 
într-un geamantan de piele tăbăcită. În timp ce bărbatul îi arăta 
cum să utilizeze cele două aparate, Hermia se gândi cu 
vinovăţie la sărutul din parc, la cât de mult îi plăcuse, și se 
întrebă neliniștită cum îl va mai putea privi în ochi pe Arne. 

Iniţial se gândise să le trimită pe ascuns radio-receptorul 
Paznicilor-de-noapte, dar între timp îi venise o idee mai simplă. 
Semnalele emise de radar puteau fi recepționate la fel de ușor 
în largul mării ca și pe uscat. li spuse lui Digby că vrea să-i dea 
geamantanul căpitanului unei nave de pescuit și să îl înveţe 
cum să folosească aparatele. Digby se declară de acord. 

Poate că și primul plan ar fi avut sorți de izbândă, însă 
adevărul era că nu voia să lase o misiune atât de importantă pe 
seama altcuiva. Voia să o execute ea însăși. 

În Marea Nordului, între Anglia şi Danemarca, exista un banc 
de nisip unde, în anumite locuri, marea avea doar cincisprezece 
metri adâncime și unde se pescuia foarte bine. Atât navele 
britanice, cât și cele daneze își aruncau năvoadele acolo. 
Teoretic, vasele daneze nu aveau voie să se aventureze atât de 
departe de coastă, însă germanii aveau nevoie de heringi, motiv 
pentru care interdicția era respectată doar când și când și 
încălcată mai tot timpul. O vreme Hermia se gândise că cel mai 
bine ar fi fost ca mesajele - sau chiar oamenii - să călătorească 
între cele două ţări la bordul navelor de pescuit, făcând 
transferul la jumătatea drumului. Acum însă avea o idee mai 
bună. Capătul îndepărtat al Dogger Bank se afla la doar 150 km 
de coasta daneză. Dacă intuiţia ei nu dădea greș, semnalele 
emise de Freya puteau fi detectate în zona de pescuit. 

Vineri după-amiază se urcă în tren. Era îmbrăcată ca pentru 
mare, în pantaloni, cizme și un pulover larg, cu părul strâns sub 
o șapcă bărbătească, în carouri. In timp ce trenul traversa 
câmpiile mlăștinoase din estul Angliei, se întrebă dacă planul ei 
va reuși. Va găsi o navă care să o ducă acolo? Va recepționa 
semnalele pe care le aștepta? Sau totul avea să fie o mare 
pierdere de vreme? 

După o vreme gândurile i se întoarseră la mama ei. Mags își 
ţinuse cumpătul ieri, la înmormântarea lui Bets, părând mai 


curând mâhnită decât copleșită de durere, iar azi plecase spre 
Cornwall, la sora ei, Bella, mătușa Hermiei. Dar în noaptea 
bombardamentului ceva se rupsese în ea. 

Cele două femei trecuseră întotdeauna drept prietene 
devotate, însă Hermia își dădea acum seama că între ele fusese 
ceva mai mult de-atât. Nu voia să știe ce anume, dar era teribil 
de intrigată. Lăsând la o parte gândul stânjenitor al unei 
eventuale relaţii fizice între Mags și Bets, era șocată că mama ei 
putuse avea o legătură atât de lungă și de pasională, pe care să 
o ascundă cu atâta grijă în toţi anii aceștia, de Hermia și 
probabil și de soţul ei, tatăl Hermiei. 

Sosi în Stokeby la ora opt, într-o seară de vară blândă, și 
plecă din gară direct spre Braţele marangozului, cârciuma din 
docuri. Avu nevoie de numai câteva minute ca să afle că Sten 
Munch, un căpitan danez pe care îl întâlnise în ultima ei vizită 
aici, urma să ridice ancora dis-de-dimineață, cu Morganmană, 
care însemna „cel ce se scoală devreme”. Il găsi pe Sten în faţa 
casei lui de pe povârniș, unde tundea gardul viu din grădină ca 
un adevărat englez. Sten o invită înăuntru. 

Era văduv și locuia cu fiul său, Lars, care fusese cu el pe vas 
pe 9 aprilie 1940. Intre timp Lars se căsătorise cu Carol, o 
tânără din partea locului. Când Hermia intră, Carol alăpta un 
nou-născut. Lars pregăti ceaiul. Vorbiră cu toţii în engleză ca să 
înţeleagă și Carol. 

Hermia le spuse că vrea să ajungă cât mai aproape de coasta 
daneză ca să recepţioneze un mesaj radio transmis de germani 
- nu le spuse ce fel de mesaj. Sten nu puse la îndoială motivul 
venirii ei acolo. 

— Sigur! exclamă el. Facem orice ca să ajutăm la înfrângerea 
naziștilor! Dar vasul meu nu e cel mai potrivit. 

— De ce? 

— E foarte mic - are doar 12 metri lungime - și vom fi plecaţi 
cam trei zile. g 

Hermia se aşteptase la aşa ceva. li spusese lui Woodie că 
trebuie să-i găsească mamei ei un loc în care să stea și că se va 
întoarce săptămâna următoare. 

— Nu face nimic. Am timp. 

— Pe vasul meu sunt doar trei paturi. Dormim cu rândul. N-a 
fost proiectat pentru femei. Ar trebui să mergi cu unul mai 
mare. 


— Pleacă vreunul mâine-dimineaţă? 

Sten se uită la Lars, care răspunse: 

— Nu. Trei au plecat ieri și se vor întoarce abia săptămâna 
viitoare. Peter Gorning ar trebui să se întoarcă mâine. Pleacă din 
nou miercuri, probabil. 

Hermia clătină din cap. 

— Prea târziu. 

Carol își ridică privirea de la bebeluș. 

— Să știi că dorm îmbrăcaţi. De-asta put când ajung acasă. E 
mai rău ca mirosul de pește. 

Hermiei îi deveni imediat simpatică pentru modul direct în 
care vorbea. 

— Mă descurc eu. Pot să dorm îmbrăcată, într-un pat încălzit 
de cel care a dormit înaintea mea. N-o să mor. 

— Ştii că vreau să te ajut, spuse Sten. Dar marea nu e pentru 
femei. Tu ai fost făcută pentru tot ce-i mai rafinat în viaţă. 

Carol pufni cu dispreţ. 

— Adică pentru a naște? 

Hermia zâmbi, recunoscătoare că are o aliată în Carol. 

— Intocmai. Știm să facem faţă la greu. 

Carol aprobă energic din cap. 

— Gândiţi-vă la ce suportă Charlie în deșert, zise ea, apoi îi 
explică Hermiei: Fratele meu, Charlie, e în armată, undeva în 
nordul Africii. 

Sten părea în continuare nehotărât. Nu voia s-o ia pe Hermia, 
dar nici nu voia să recunoască, de teamă să nu pară laș și lipsit 
de patriotism. 

— Plecăm la trei dimineaţa. 

— Voi fi punctuală. 

— Poţi să rămâi aici, spuse Carol. Avem o cameră liberă. Apoi 
se uită la socrul ei și adăugă: Dacă ești de acord. 

Sten nu mai știa ce scuze să invoce. 

— Desigur! zise el. 

— Mulţumesc pentru înţelegere, spuse Hermia. 

Se duseră la culcare devreme. Hermia nu se dezbrăcă și 
rămase trează, cu lumina aprinsă. Se temea că, dacă adoarme 
și nu se trezește la timp, Sten va pleca fără ea. Familia Munch 
nu se omora cu cititul și singura carte pe care o găsi era o Biblie 
în daneză, care însă reuși s-o ţină trează. La ora două intră în 
baie și se spălă repede, apoi cobori în vârful degetelor la parter 


și puse ceainicul pe foc. Sten își făcu apariţia la două și 
jumătate. Când o văzu în bucătărie, se arătă surprins și 
dezamăgit. Hermia îi turnă ceai într-o cană mare pe care Sten o 
acceptă îndeajuns de recunoscător. 

Hermia, Sten și Lars coborâră dealul spre chei cu câteva 
minute înainte de ora trei. Alţi doi danezi așteptau acolo. 
Morganmand era, într-adevăr, o ambarcaţiune foarte mică. 
Doisprezece metri însemna lungimea unui autobuz londonez. 
Vasul era din lemn, cu un singur catarg și un motor diesel. Pe 
punte erau o mică timonerie și câteva tambuchiuri. De la 
timonerie pornea o scară care ducea la cabina de jos. La pupa 
se aflau vergele masive și vinciurile pentru plase. 

Ziua se îngâna cu noaptea în timp ce micul vas se strecura 
prin câmpul de mine de la intrarea în port. Vremea era 
frumoasă, dar, de îndată ce ieșiră în larg, dădură de valuri înalte 
de până la doi metri. Din fericire, Hermia nu avea rău de mare. 

De-a lungul întregii zile tânăra încercă să se facă utilă. Dat 
fiind că nu se pricepea deloc la marinărie, se limită la a trebălui 
prin bucătărie. Bărbaţii erau obișnuiți să își gătească singuri, așa 
că Hermia le spălă farfuriile și tigaia în care își pregăteau 
aproape tot ce mâncau. Avu grijă să comunice în daneză cu cei 
doi membri ai echipajului, pe un ton amical, dar respectuos. In 
pauze rămase pe punte și se bucură de soare. 

Spre amiază ajunseră la Outer Silver Pit, în colţul de sud-est al 
Dogger Bank, și aruncară plasele. Vasul își reduse viteza și se 
îndreptă spre nord-est. La început nu găsiră pește și scoaseră 
năvoadele aproape goale. Apoi, pe la sfârșitul după-amiezii, 
peștele începu să umple plasele. 

La căderea nopţii Hermia cobori în cabină și se întinse pe un 
pat. Credea că nu va reuși să adoarmă, dar era trează de 36 de 
ore și oboseala birui tensiunea. În câteva minute nu mai știu de 
ea. 

În timpul nopţii o trezi, pentru câteva clipe, huruitul asurzitor 
al unei escadrile de bombardiere. Se întrebă ameţită de somn 
dacă e RAF, care se îndreaptă spre Germania, sau Luftwaffe, 
care se îndreaptă în direcția opusă, apoi adormi la loc. 

Simţi apoi cum o zgâlţâie cineva și auzi vocea lui Lars: 

— Suntem la cel mai apropiat punct de Danemarca. La 
aproximativ 200 km de Morlunde. 

Hermia își duse radio-receptorul pe punte. Se făcuse deja 


ziuă. Marinarii scoteau un năvod plin ochi de pește, mai ales 
heringi și macrou, și îl goleau în cală. Spectacolul îi dădu fiori, 
făcând-o să-și ferească privirea. 

Conectă bateria la radio și răsuflă ușurată când văzu că scala 
se luminează. Prinse antena de catarg cu o sârmă pe care Digby 
avusese grijă să o vâre în geamantan. Lăsă aparatul să se 
încălzească și își puse căștile. 

În timp ce vasul se îndrepta spre nord-est, Hermia trecu de la 
o frecvenţă la alta. Pe lângă transmisiunile BBC, prinse emisiuni 
în franceză, olandeză, germană și daneză, plus o mulţime de 
mesaje Morse, probabil de natură militară, din ambele tabere. 
Parcurse astfel toată scala, fără să dea de nimic care să semene 
a radar. 

Repetă exercițiul mai încet, asigurându-se că nu pierde nimic. 
Avea timp berechet. Dar din nou nu prinse nimic din ceea ce 
dorea. 

Continuă să încerce. 

După două ore observă că oamenii se opriseră din pescuit și 
se uitau la ea. Surprinse privirea lui Lars, care o întrebă: 

— Ai prins ceva? 

Hermia își scoase căștile. 

— Nu prind semnalul pe care îl aștept, răspunse ea în daneză. 

Sten replică în aceeași limbă: 

— Peștii au tras toată noaptea. Am avut noroc - cala e plină. 
Suntem gata să mergem acasă. 

— Nu s-ar putea să mai înaintăm spre nord puţin? Trebuie să 
găsesc semnalul, e foarte important. 

Sten privi în jur nehotărât, dar fiul lui spuse: 

— Ne putem permite - am avut o noapte mănoasă. 

Sten se arătă sceptic: 

— Dacă ne vede vreun avion de recunoaștere german? 

— Poţi să lași năvoadele în apă și să te prefaci că pescuiești, 
zise Hermia. 

— Acolo unde vrei tu să mergi nu ai ce pescui. 

— Piloții germani nu știu asta. 

Unul din cei doi marinari interveni: 

— Dacă ajută la eliberarea Danemarcei... 

Celălalt aprobă energic din cap. 

Din nou Hermia fu salvată de teama lui Sten de a părea laș în 
ochii celorlalți. 


— Fie, spuse el. Mergem spre nord. 

— Ţine-te la 160 km de coastă, spuse Hermia și își puse 
căștile la loc. 

Continuă să treacă de la o frecvenţă la alta. Pe măsură ce 
minutele se scurgeau își pierdea însă speranţa. Cea mai 
plauzibilă locaţie pentru o staţie radar era capătul de sud al 
coastei daneze, aproape de graniţa cu Germania. Crezuse că va 
prinde semnalul încă de la început. Dar cu fiecare oră irosită 
simţea că încercările ei sunt zadarnice. 

Nu voia să se îndepărteze de aparat mai mult de câteva 
minute, de aceea pescarii îi aduceau din când în când câte o 
cană de ceai și, la cină, o farfurie cu tocană la conservă. In timp 
ce asculta, privea spre est. Nu vedea Danemarca, dar știa că 
Arne se află undeva acolo și se bucura că e mai aproape de el. 

La căderea nopţii Sten îngenunche lângă ea ca să-i vorbească 
și Hermia își scoase căștile. 

— Am ajuns în capătul de nord al peninsulei lutlanda. Trebuie 
să ne întoarcem. 

— N-am putea să ne apropiem mai mult? întrebă ea 
disperată. Cred că 150 km e o distanţă prea mare ca să prind 
semnalul. 

— Trebuie să mergem acasă. 

— N-am putea s-o luăm de-a lungul coastei spre sud, pe 
același drum, dar cu 80 km mai aproape de uscat? 

— E prea periculos. 

— E aproape întuneric. Noaptea nu zboară avioanele de 
recunoaștere. 

— Nu cred că e bine. 

— Te rog! E foarte important. 

Hermia îi aruncă o privire imploratoare lui Lars, care stătea în 
apropiere și asculta. Era mai curajos decât tatăl lui, poate 
fiindcă își vedea viitorul în Marea Britanie, alături de soţia lui 
englezoaică. 

Așa cum spera, Lars îi sări în ajutor. 

— Dar dacă ne apropiem la 120 km de coastă? 

— Ar fi nemaipomenit. 

Lars se uită la tatăl lui. 

— Oricum trebuie să mergem spre sud. Ar însemna să ne 
prelungim călătoria cu doar câteva ore. 

— Punem echipajul în pericol! spuse Sten furios. 


— Gândește-te la fratele lui Carol, în Africa, replică Lars cu 
blândeţe. El e în pericol. Asta e șansa noastră să facem ceva 
pentru ţară. 

— Bine, bine, treci la cârmă, replică Sten îmbufnat. Eu mă duc 
la culcare. 

Sten intră în timonerie și cobori repede scara. 

Hermia îi zâmbi lui Lars. 

— Mulţumesc. 

Noi ar trebui să-ţi mulţumim. 

Lars întoarse vasul și Hermia continuă să caute pe scală. Se 
lăsă noaptea. Navigau fără lumini, dar cerul era senin, iar luna 
se vedea aproape în întregime, ceea ce o făcu pe Hermia să se 
teamă că vasul va putea fi detectat ușor. Dar nu apăru niciun 
avion și niciun alt vas la orizont. Din când în când Lars verifica 
poziţia cu un sextant. 

Hermia se întoarse cu gândul la raidul aerian la care fuseseră 
martoră cu câteva zile în urmă, împreună cu Digby: prima oară 
când fusese surprinsă pe stradă în timpul unui bombardament. 
Reușise să-și păstreze calmul, deși fusese o scenă terifiantă: 
huruitul avioanelor, proiectoarele și proiectilele care explodau în 
aer, șuieratul bombelor care cădeau și clădirile în flăcări care 
luminau totul în jur, diabolic. Și iat-o acum aici, făcând tot ce-i 
stătea în putință pentru ca RAF să supună familiile germane 
acelorași orori. Părea o nebunie, dar alternativa era să-i lase pe 
naziști să pună stăpânire pe întreaga lume. 

Era o noapte scurtă, de mijloc de vară, și zorii apărură curând. 
Marea era de un calm neobișnuit. Ceaţa se ridica din valuri, 
reducând vizibilitatea și făcând-o pe Hermia să se simtă mai în 
siguranţă. Pe măsură ce vasul își continua drumul spre sud, 
devenea tot mai nerăbdătoare. Trebuia să recepţioneze 
semnalul cât de curând - altfel și ea, și Digby judecaseră greșit, 
iar Herbert Woodie avusese dreptate. 

Sten urcă pe punte cu o cană de ceai într-o mână și un 
sandvici cu bacon în cealaltă. 

— Ei? Ai obţinut ce-ai vrut? 

— Aproape sigur va veni din sudul Danemarcei. 

— Sau de nicăieri. 

Hermia clătină din cap deprimată. 

— Încep să cred că ai dreptate. Apoi auzi ceva. Așteaptă! 
Urcase pe scală și i se păruse că aude o notă muzicală. Răsuci 


butonul și cobori puţin câte puţin, căutând locul cu pricina. Dădu 
de paraziți, apoi auzi nota din nou - un sunet mecanic, pur, cam 
cu o octavă peste nota de. Asta s-ar putea să fie! exclamă ea 
veselă. 

Lungimea de undă era 2,4 m. Își notă în carneţelul pe care 
Digby i-l vârâse în geamantan. 

Acum trebuia să stabilească direcţia. Radio-receptorul era 
prevăzut cu un cadran gradat de la 1 la 360, cu un indicator 
îndreptat spre sursa semnalului. Digby insistase să pună 
cadranul pe axa vasului. Direcţia semnalului putea fi calculată 
apoi după direcţia de înaintare a vasului și indicatorul de pe 
cadran. 

— Lars! strigă ea. Care e direcția? 

— Est-sud-est. 

— Nu, spune-mi exact. 

— Păi... 

Deși vremea era frumoasă și marea calmă, vasul era în 
continuă mișcare, așa că busola nu stătea pe loc. 

— Gât mai exact. 

— 120 de grade. 

Indicatorul de pe cadranul ei arăta 340. Dacă adăuga 120 la 
340, direcţia era de aproximativ 100. Hermia își notă și asta. 

— Și care e poziţia noastră? 

— O clipă. Când am stabilit latitudinea, traversam paralela 56. 

Lars se uită în jurnalul de bord, se uită la ceas și îi spuse care 
erau latitudinea și longitudinea. Hermia își notă datele, fiind 
conștientă că erau doar aproximative. 

— Ești mulţumită acum? întrebă Sten. Putem merge acasă? 

— Mai am nevoie de o măsurătoare ca să pot face triangulaţia 
sursei semnalului. 

Sten mormăi ceva dezgustat și se îndepărtă. 

Lars îi făcu semn cu ochiul. 

Hermia rămase pe aceeași frecvenţă, în timp ce nava își 
continua drumul spre sud. Indicatorul de pe căutătorul de 
direcție se mișca imperceptibil. După o jumătate de oră îl 
întrebă din nou pe Lars care era direcţia de deplasare. 

— Tot 120. 

Indicatorul de pe cadranul ei arăta acum 335. Prin urmare, 
direcția semnalului era 095. Hermia îl rugă pe Lars să 
aproximeze din nou poziţia și își notă datele. 


— Mergem acasă? întrebă el. 

— Da. Mulţumesc tare mult. 

Lars întoarse cârma. 

Hermia era în al nouălea cer, dar de-abia aștepta să vadă de 
unde venea semnalul. Intră în timonerie și găsi o hartă la scară 
mare. Cu ajutorul lui Lars marcă cele două poziţii pe care și le 
notase și trase linii din fiecare poziţie spre nordul adevărat. 
Liniile se intersectau în largul coastei, aproape de insula Sande. 

— Dumnezeule! spuse Hermia. De-aici e logodnicul meu. 

— Sande? O știu, am mers acolo acum câţiva ani ca să văd 
probele de viteză pentru mașinile de curse. 

Hermia jubila. Bănuielile ei se adeveriseră, metoda ei dăduse 
roade. Semnalul pe care îl așteptase venea din locul cel mai 
logic cu putinţă. 

Acum trebuia să îl trimită acolo pe Poul Kirke sau pe unul 
dintre membrii echipei lui, ca să vadă ce și cum. De îndată ce va 
reveni la Bletchley, va trimite un mesaj codificat. 

Câteva minute mai târziu făcu o altă măsurătoare. Semnalul 
era slab acum, dar cea de-a treia linie de pe hartă alcătuia un 
triunghi cu celelalte două, insula Sande aflându-se chiar în 
mijloc. Toate calculele erau aproximative, însă concluzia părea 
clară. Semnalul radio venea dinspre insulă. 

De-abia aștepta să-i spună lui Digby. 


7 


Lui Harald, Tiger Moth-ul i se părea cea mai frumoasă 
mașinărie din câte văzuse. Arăta ca un fluture gata de zbor, cu 
aripile superioare și cele inferioare întinse, roţile ca de jucărie 
odihnindu-se pe iarbă, coada lungă terminându-se într-un unghi 
ascuţit. Vremea era frumoasă, vântul adia ușor, iar micul avion 
tremura de parcă de-abia aștepta să se avânte spre cer. Avea 
un singur motor, în bot, care rotea elicea masivă, vopsită crem. 
În spatele motorului erau două carlingi deschise, una în faţa 
celeilalte. 

Era văr cu Hornet Moth-ul rablagit pe care îl văzuse în 
mănăstirea ruinată din Kirstenslot, cele două avioane fiind 
similare din punct de vedere tehnic, doar că Hornet Moth-ul 
avea o singură carlingă acoperită, cu două locuri unul lângă 
altul. Hornet Moth-ul arăta ca vai de lume, lăsat pe-o parte, pe 
trenul de aterizare defect, cu pânza ruptă și pătată de ulei, cu 
tapiţeria dând pe dinafară. Prin contrast, Tiger Moth-ul părea 
sprinten, cu fuzelajul proaspăt vopsit și geamurile scânteind în 
lumina soarelui. Coada lui se odihnea pe pământ, iar botul 
stătea ridicat, de parcă ar fi amușinat totul în jur. 

— După cum vezi, aripile sunt plate dedesubt și curbate 
deasupra, zise Arne Olufsen, fratele lui Harald. Când avionul 
zboară, aerul care trece pe deasupra aripii e forţat să se miște 
mai repede decât cel care trece pe dedesubt. Zâmbetul 
molipsitor al lui Arne te făcea să îi ierţi orice. Din motive pe care 
nu le-am înţeles niciodată, tocmai asta ridică avionul de la sol, 
continuă el. 

— Creează o diferenţă de presiune, spuse Harald. 

— Cam așa ceva, replică Arne sec. 

Elevii din ultima clasă de la Jansborg Skole veniseră în vizită 
la Şcoala de Aviaţie a Armatei din Vodal. Cei care le serveau 
drept ghizi erau Arne și prietenul lui, Poul Kirke. Era un exerciţiu 
de recrutare al armatei, care cu greu găsea tineri inteligenţi 
dispuși să se alăture unei forţe militare ce nu avea nimic de 
făcut. Heis, cu trecutul lui militar, ţinea foarte mult ca în fiecare 
an doi, trei dintre elevii lui să intre în armată. Pentru băieţi vizita 
era o pauză bine-venită de la pregătirile pentru examenele 
finale. 

— Suprafeţele prinse în balamale de pe aripile inferioare se 


numesc eleroane, le spuse Arne. Sunt legate cu cabluri de 
manșă, cunoscută și drept joystick!” din motive pe care sunteţi 
prea mici ca să le înţelegeţi. Arne zâmbi din nou și continuă: 
Când miști manșa spre stânga, eleronul din stânga se ridică, iar 
cel din dreapta coboară. Asta face ca avionul să se încline și să 
se întoarcă spre stânga în ceea ce se cheamă zbor plutit. 

Harald era fascinat, dar ardea de nerăbdare să urce în avion 
și să zboare. 

— Observaţi că jumătatea din spate a stabilizatorului e și ea 
prinsă în balamale, zise Arne. Se numește profundor și îndreaptă 
avionul în sus sau în jos. Dacă tragi de manșă, profundorul se 
ridică, debreind coada, și avionul urcă. 

Harald observă că partea de sus a cozii avea și ea un 
profundor. 

— Asta pentru ce e? întrebă el. 

— Asta e direcţia, controlată de două paloniere din carlingă. 
Funcţionează precum cârma unei nave. 

— De ce e nevoie de o direcţie? interveni Mads. Eleroanele 
sunt folosite pentru schimbarea cursului de zbor. 

— Bravo! făcu Arne. Văd că ai fost atent. Dar nu înţelegi de 
ce? De ce avem nevoie și de direcţie, și de eleroane pentru 
pilotarea avionului? 

— Nu poţi folosi eleroanele când ești pe pistă, ghici Harald. 

— Fiindcă...? 

— Aripile s-ar lovi de sol. 

— Corect. Folosim direcţia în timp ce rulăm la sol, când nu 
putem înclina aripile, fiindcă altfel ar lovi solul. Folosim direcţia 
și în aer, ca să controlăm mișcarea laterală, nedorită, a 
avionului, care se cheamă viraj unghiular. 

Cei cincisprezece băieţi făcuseră turul bazei aeriene, li se 
ţinuse o prelegere - despre șansele oferite de armată, salariu și 
pregătire - și luaseră prânzul cu un grup de cădeţi. Acum de- 
abia așteptau să participe la lecţia de zbor promisă fiecăruia 
dintre ei ca punct culminant al vizitei. Cinci Tiger Moth-uri 
stăteau aliniate pe iarbă. Avioanele militare daneze primiseră 
ordin să rămână la sol încă de la începutul ocupaţiei, dar existau 
și excepții. Şcoala de piloți avea voie să folosească planoare, 
dar astăzi comandantul fusese autorizat să folosească, în mod 
excepţional, cele cinci Tiger Moth-uri. În caz că îi venea vreunuia 


 Scula bucuriei (conotaţie obscenă) (n. tr.) 


ideea de a zbura cu un Tiger Moth până în Suedia, două avioane 
de vânătoare Messerschmitt ME-109 se aflau pe pistă, gata să 
pornească în urmărirea fugarului și să-l doboare. 

Arne îl lăsă pe Poul Kirke să explice mai departe: 

— Vreau să vă uitaţi în carlingă, pe rând. Urcaţi pe banda 
neagră de pe aripa inferioară. Aveţi grijă, dacă pășiţi pe-alături, 
vă scapă piciorul prin pânză și n-o să mai puteţi zbura. 

Tik Duchwitz încercă primul. 

— În stânga e o manetă argintie care controlează viteza 
motorului, iar mai jos, o manetă verde care controlează 
profundorul. Dacă maneta verde este poziționată corect în 
timpul zborului, avionul trebuie să meargă drept când iei mâna 
de pe manșă. 

Harald fu ultimul. Nu își putea ascunde interesul, în ciuda 
resentimentului pe care îl nutrea faţă de Poul pentru aroganţa 
cu care i-o suflase pe Karen Duchwitz când cu plimbarea e 
bicicletă. 

În timp ce cobora, Poul îl întrebă: 

— Ei, ce zici, Harald? 

Harald ridică din umeri. 

— Mi se pare simplu. 

— Atunci tu zbori primul, replică Poul zâmbind larg. 

Ceilalţi izbucniră în râs, însă Harald se arătă mulțumit. 

— Haideţi să ne echipăm de zbor, zise Poul. 

Reveniră în hangar și își puseră costumele de pilot - salopeta 
care se încheia în față, casca și ochelarii. Spre iritarea lui Harald, 
Poul ţinu cu tot dinadinsul să-l ajute. 

— Ultima oară ne-am întâlnit la Kirstenslot, zise Poul fixându-i 
ochelarii. 

Harald dădu scurt din cap, nedorind să i se amintească. Dar 
tot se întreba care era, de fapt, natura relaţiei dintre Poul și 
Karen. Se întâlneau doar așa, tranzitoriu, sau era vorba despre 
ceva mai serios? Oare Karen îl lăsa să o sărute pasional și să o 
pipăie? Vorbeau despre căsătorie? Se culcau împreună? Nu voia 
să se gândească la toate astea, dar nu se putea abţine. 

După ce se îmbrăcară, primii cinci elevi se întoarseră pe 
aerodrom, fiecare cu câte un pilot. Lui Harald i-ar fi plăcut să 
zboare cu fratele lui, dar din nou Poul îl alese pe el, de parcă ar 
fi vrut să vadă ce-i poate pielea. 

Un mecanic cu salopeta mânjită de ulei realimenta avionul, 


sprijinindu-se cu un picior pe fuzelaj. Rezervorul era plasat în 
mijlocul aripii superioare, exact în dreptul locului din faţă - o 
poziţie nu tocmai liniștitoare. Oare cum o să reușească să uite 
de zecile de litri de lichid inflamabil de deasupra capului? 

— Mai întâi inspecția de dinainte de zbor, zise Poul aplecându- 
se în carlingă. Verificăm dacă magnetoul și supapa de admisie 
sunt închise. Apoi Poul se uită la roţi. Saboţii de frână sunt la 
locul lor, constată el, apoi lovi cu piciorul pneurile și zgâlţâi 
eleroanele. Spuneai că ai lucrat la noua bază germană de pe 
Sande, adăugă el ca din întâmplare. 

— Da. 

— Ce-ai lucrat acolo? 

— Ce se lucrează de obicei - am săpat, am făcut beton, am 
cărat cărămizi. 

Poul se duse în spatele avionului și verifică profundoarele. 

— Ai aflat la ce servește baza? 

— Atunci nu. De îndată ce lucrările de construcţie s-au 
încheiat, muncitorii danezi au fost trimiși acasă. In locul lor au 
venit nemţii. Dar sunt aproape sigur că e un fel de staţie radio. 

— Cred că mi-ai spus asta și data trecută. Dar cum ţi-ai dat 
seama? 

— Am văzut instalaţiile. 

Poul îl privi atent, moment în care Harald își dădu seama că 
întrebările lui nu erau întâmplătoare. 

— Sunt vizibile de-afară? 

— Nu. Locul e îngrădit și păzit, iar instalaţiile sunt ecranate de 
copaci, mai puţin partea dinspre mare, pe unde nu e voie să 
mergi. 

— Atunci cum de le-ai văzut? 

— Mă grăbeam să ajung acasă și am luat-o pe scurtătură, prin 
bază. 

Poul se ghemui în spatele direcţiei și verifică bechia. 

— Şİ ce anume ai văzut? 

— O antenă mare, cea mai mare pe care am văzut-o 
vreodată, de vreo trei metri pătraţi, pe un suport turnant. 

Mecanicul care alimenta avionul le întrerupse conversaţia: 

— Avionul e gata de zbor. 

— Tu ești gata? îl întrebă Poul pe Harald. 

— Pe locul din faţă sau pe cel din spate? 

— Învăţăcelul stă întotdeauna în spate. 


Harald urcă în avion. Rămase mai întâi în picioare pe locul 
care aducea cu o căldare, apoi se așeză cu grijă. Carlinga era 
strâmtă și se întrebă cum de încăpeau în ea piloţii grași; apoi își 
dădu seama că nu existau piloţi grași. 

Din cauza botului înclinat în sus, Harald nu vedea decât cerul 
albastru, senin. Se aplecă în lateral ca să privească solul. 

Puse picioarele pe palonierele de direcţie și mâna dreaptă pe 
manșă. Mișcă manșa în stânga și-n dreapta și văzu că, la 
comanda lui, eleroanele se ridică și coboară. Cu mâna stângă 
atinse maneta dispozitivului de compensare și a supapei de 
reglare. 

Pe fuzelaj, chiar lângă carlingă, erau două butoane, probabil 
comutatoarele magnetoului. 

Poul se aplecă și ajustă echipamentul de protecţie. 

— Aceste avioane au fost proiectate pentru antrenamente, de 
asta au comenzi duble, zise el. În timp ce eu pilotez, tu ţine 
mâinile și picioarele ușor pe comenzi, ca să vezi cum le mișc. Îţi 
spun eu când să preiei controlul. 

— Cum comunicăm? 

Poul arătă spre tubul din cauciuc în formă de Y, asemănător 
cu un stetoscop. 

— Asta joacă rolul tubului acustic de pe un vapor. 

Îi arătă lui Harald cum să-i conecteze capetele la căști. Partea 
inferioară a tubului era introdusă într-o ţeava de aluminiu care 
ducea la carlinga din faţă. Un alt tub prevăzut cu un muștiuc era 
folosit pentru a transmite mesajul. 

Poul se urcă pe locul din faţă. O clipă mai târziu, Harald îi auzi 
vocea prin tub. 

— Mă auzi? 

— Perfect. 

Mecanicul care stătea lângă partea din față a avionului se 
angajă într-un dialog cu Poul, unul întrebând, iar celălalt 
răspunzând pe un ton ridicat. 

— Sunteţi gata? 

— Gata. 

— Alimentarea deschisă, comutatoarele închise, supapa 
închisă? 

— Alimentarea deschisă, comutatoarele închise, supapa 
închisă. 

Harald se aștepta ca mecanicul să rotească elicea, dar acesta 


se deplasă în partea dreaptă a avionului, deschise tromba de 
aerisire din fuzelaj și umblă la motor - amorsându-l probabil. 
Apoi închise tromba și reveni lângă botul avionului. 

— Aspiră, domnule pilot, anunţă el și trase în jos de elice. 

Repetă mișcarea de trei ori, Harald bănuind că astfel 
combustibilul era pompat în cilindri. 

Mecanicul se întinse peste aripa inferioară și deschise cele 
două comutatoare de lângă carlinga lui Harald. 

— Supapa e gata? 

Harald simţi cum maneta supapei se deplasează înainte cu un 
centimetru și auzi răspunsul lui Poul: 

— Supapa gata. 

— Contact. 

Poul se întinse și deschise comutatoarele din carlinga lui. 

Din nou mecanicul trase în jos de elice, de data aceasta 
făcând imediat un pas înapoi. Motorul prinse și elicea începu să 
se învârtească. Se auzi un huruit și micul avion începu să 
tremure. Harald își dădu brusc seama cât e de ușor și de fragil și 
își aminti șocat că nu era făcut din metal, ci din pânză și lemn. 
Vibraţia nu semăna cu cea a unui automobil sau a unei 
motociclete care, prin comparaţie, părea solidă și bine 
echilibrată. Aceasta aducea mai mult cu cățăratul într-un copac 
tânăr, ale cărui ramuri delicate sunt scuturate bine de vânt. 

Harald auzi vocea lui Poul prin tubul acustic. 

— Trebuie să lăsăm motorul să se încălzească. Câteva 
minute. 

Harald se gândi la întrebările lui Poul despre baza de pe 
Sande. Cu siguranţă nu era vorba despre o simplă curiozitate. 
Poul îl întrebase cu un scop anume. Voia să știe care era 
importanţa strategică a bazei. De ce? Oare Poul făcea parte 
dintr-o mișcare de rezistenţă secretă? Ce altceva putea fi? 

Motorul începu să duduie, iar Poul se întinse și închise și 
deschise  comutatoarele magnetoului - o altă verificare, 
probabil, se gândi Harald. Apoi viteza motorului se reduse și, în 
sfârșit, Poul îi făcu semn mecanicului să scoată saboţii de frână. 
Harald simţi cum avionul o ia brusc din loc. 

Palonierele de la picioarele lui se mișcară în timp ce Poul 
folosea direcția ca să conducă avionul pe iarbă. Se îndreptară 
spre pista marcată de stegulețe și puseră avionul în bătaia 
vântului. Apoi se opriră și Poul spuse: 


— Mai facem câteva verificări înainte de decolare. 

Pentru prima oară lui Harald îi trecu prin minte că ceea ce 
urma să facă era foarte periculos. Fratele lui zbura de ani de zile 
fără să fi avut vreun accident, dar alţi piloţi se prăbușiseră, iar 
unii chiar își pierduseră viaţa. Își spuse că oamenii mor în 
accidente de automobil, de motocicletă sau pe mare - dar ceea 
ce simţea el acum era altceva. Se strădui să nu se mai 
gândească la pericole. Nu voia să intre în panică și astfel să se 
facă de râs în faţa colegilor. 

Brusc maneta supapei de sub mâna lui se mișcă lin înainte, 
motorul prinse putere și Tiger Moth-ul își iuți deplasarea pe 
pistă. După doar câteva secunde manșa se îndepărtă ușor de 
genunchii lui Harald și băiatul simţi cum se apleacă în faţă, în 
timp ce coada avionului se înălța în spatele lui. Micul avion 
prinse viteză, scuturându-se din toate încheieturile pe iarba 
denivelată. Sângele lui Harald fierbea de emoție. Apoi manșa se 
mișcă spre el, avionul păru că face un salt și se înălță în aer. 

Era o senzaţie extraordinară. Urcau mereu. Pe o parte, Harald 
văzu un sătuc. În atât de aglomerata Danemarcă, nu existau 
multe locuri în care să nu vezi un sat. Poul înclină avionul spre 
dreapta. Simţind că alunecă, Harald încercă să-și înfrângă 
teama că va cădea din carlingă. 

Ga să se calmeze, se uită la instrumentele de bord. 
Tahometrul indica 2 000 de rotații pe minut, la o viteză de 96 
km pe oră. Se aflau deja la o altitudine de 300 m și urcau în 
continuare. Indicatorul de glisadă și zbor derapat stătea drept. 

În cele din urmă avionul trecu în poziţie liniară. Maneta 
supapei se mișcă înapoi, motorul își încetini turaţia, iar numărul 
de rotații scăzu la 1 900. 

— Ţii manșa? întrebă Poul. 

— Da. 

— Verifică linia orizontului. Probabil că trece prin capul meu. 

— Îţi intră pe o ureche și îţi iese pe cealaltă. 

— Când dau drumul la comenzi, vreau să menţii aripile drepte 
și linia orizontului la același nivel cu urechile mele. 

Agitat, Harald spuse doar: 

— Am înţeles. 

— Ai controlul avionului. 

Harald simţi cum avionul prinde viaţă în mâinile lui și fiecare 
mișcare, oricât de mică, afectează zborul. Linia orizontului căzu 


pe umerii lui Poul, semn că botul avionului se ridicase, și Harald 
își dădu seama că teama aproape inconștientă de a nu plonja 
spre sol îl făcea să tragă de manetă. O împinse ușor în faţă și 
văzu cu satisfacţie cum linia orizontului se ridică încet până la 
urechile lui Poul. 

Avionul se smuci în lateral și se înclină. Harald simţi că a 
pierdut controlul și că peste câteva clipe se vor prăbuși în gol. 

— Ce-a fost asta? strigă el. 

— Doar o rafală de vânt. Mișcă un pic manșa. 

Silindu-se să nu intre în panică, Harald împinse manșa în 
direcţia în care se înclinase. Avionul se smuci în direcția opusă, 
dar cel puţin acum simţea că îl controlează, așa că îi corectă din 
nou cursul, atingând ușor manșa. Apoi văzu că avionul urcă și îl 
aduse cu botul în jos. Descoperi că trebuie să se concentreze la 
maximum ca să reacționeze la cea mai mică mișcare a 
avionului, dacă voia să păstreze direcția de mers. Și înţelese că 
o singură greșeală îl putea costa viața. 

Nu îi plăcu deloc când Poul îi întrerupse șirul gândurilor. 

— E foarte bine. Incepi să-l stăpânești. 

Harald simţea însă că ar avea nevoie de cel puţin un an de 
antrenamente. 

— Acum apasă ușor pe palonierele de direcţie cu ambele 
picioare. 

Harald uitase de paloniere. 

— Am înţeles, răspunse el îmbufnat. 

— Uită-te la altimetru. 

Lui Harald îi venea să strige: „Pentru numele lui Dumnezeu, 
cum să fac asta și să pilotez avionul în același timp?” Se forță să 
își dezlipească o clipă ochii de pe linia orizontului și să se uite la 
instrumente. Indicatorul era îndreptat în sus. Privi din nou la 
linia orizontului și văzu că botul avionului se înălţase. Aduse 
avionul în poziţie liniară. 

— Când ridic picioarele de pe paloniere, ai să vezi că botul 
alunecă spre stânga și spre dreapta în funcţie de turbulenţe. 
Dacă nu ești sigur, verifică indicatorul. Când avionul alunecă 
spre stânga, acul se mișcă spre dreapta, semn că trebuie să 
apeși pe pedala din dreapta. 

— Am înţeles. 

Harald nu simţi nicio mișcare laterală, dar, câteva secunde 
mai târziu, când reuși să arunce o privire spre cadran, văzu că 


alunecă spre stânga. Apăsă pe pedala de direcţie cu piciorul 
drept. Acul nu se mișcă. Apăsă mai tare. Incet, acul reveni în 
poziţie centrală. Harald ridică ochii și văzu că plonjează ușor. 
Trase de manșă. Verifică din nou indicatorul de glisadă și zbor 
derapat. Nu se mișca. 

Totul ar fi părut simplu și ușor, dacă nu s-ar fi aflat la 500 m în 
aer. 

— Acum să încercăm o întoarcere, zise Poul. 

— La naiba. 

— Mai întâi uită-te în stânga să nu fie ceva în drum. 

Harald se uită în stânga. În depărtare văzu un alt Tiger 

Moth, probabil cu unul dintre colegii lui la bord, făcând același 
lucru ca el. Constatarea aceasta fu de natură să-l încurajeze. 

— Nimic în apropiere, spuse el. 

— Mișcă ușor manșa spre stânga. 

Harald se conformă. Avionul se înclină spre stânga și din nou 
băiatul avu senzaţia insuportabilă că se va prăbuși în gol. Dar 
avionul începu să se redreseze și lui Harald îi veni să sară în sus 
de bucurie când își dădu seama că reușise să îmblânzească 
Tiger Moth-ul. 

— În viraj, botul avionului are tendinţa de a se înclina, zise 
Poul. 

Harald observă că, într-adevăr, avionul se îndrepta în jos, așa 
că trase de manșă. 

— Urmărește indicatorul de glisadă. Ce faci tu acum se 
numește zbor derapat. 

Harald privi cadranul și văzu că acum s-a mișcat spre dreapta. 
Apăsă pe pedala de direcţie cu piciorul drept. Din nou avionul 
reacţionă prea lent. 

Tiger Moth făcu o întoarcere de 90 de grade și Harald răsuflă 
ușurat că a revenit la poziţia liniară, simțindu-se în siguranţă. 
Poul însă păru că-i citește gândurile - sau poate că toţi elevii se 
simțeau la fel în acest moment - și spuse: 

— Intoarce, întoarce, e bine ce faci. 

Unghiul părea periculos de ascuţit, dar Harald continuă, 
menţinând botul avionului sus, verificând mereu altimetrul. Cu 
coada ochiului zări un autobuz rulând pe șoseaua de dedesubt, 
de parcă nimic dramatic nu s-ar fi întâmplat pe cer și nu ar fi 
existat pericolul ca un elev de la Jansborg să se prăbușească pe 
acoperișul lui. 


Întorsese trei sferturi de cerc când Poul comandă în sfârșit: 

— Redresează-l. 

Înseninându-se la față, Harald mișcă manșa spre dreapta și 
avionul reveni la poziția liniară. 

— Urmărește indicatorul de glisadă. 

Acul se muta spre stânga. Harald apăsă pedala de direcţie cu 
piciorul stâng. 

— Vezi aerodromul? 

La început Harald nu îl văzu. Peisajul de dedesubt era o 
înșiruire fără noimă de câmpuri presărate cu clădiri. Habar nu 
avea cum arată de sus baza aeriană. 

Poul îl ajută. 

— Un șir de clădiri lungi, albe, lângă un câmp verde-deschis. 
Privește în stânga elicei. 

— Îl văd. 

— Îndreaptă-te într-acolo și ţine aerodromul în stânga botului. 

Până în acest moment Harald nu se gândise la ruta pe care o 
urmau. Toate eforturile lui se concentraseră pe strunirea 
avionului. Acum trebuia să facă tot ceea ce învățase și, în 
același timp, să se îndrepte spre aerodrom. Întotdeauna trebuia 
să se gândească la mai multe lucruri odată. 

— Vezi că urci, îl avertiză Poul. Umblă la supapă și coboară la 
300 m când ne apropiem de clădiri. 

Harald verifică altimetrul și văzu că avionul se afla, într- 
adevăr, la o înălțime de 600 m. Ultima oară fusese la 500 m. 
Împinse ușor manșa înainte. 

— Înclină botul un pic mai mult. 

Harald simţi că avionul e gata să plonjeze vertical, dar se 
forţă să împingă manșa și mai tare. 

— Foarte bine. 

Când ajunseră la 300 m, văzură baza sub ei. 

— Întoarce la stânga în capătul lacului și vino paralel cu pista 
de aterizare. 

Harald execută ordinul și verifică indicatorul de glisadă. 

În timp ce venea paralel cu lacul, mișcă manșa spre stânga. 
De data aceasta senzația de cădere în gol nu i se mai păru atât 
de puternică. 

— Uită-te la indicatorul de glisadă. 

Uitase. Corectând poziţia piciorului, readuse avionul la poziţia 
liniară. 


— Trage de supapă doi centimetri. 

Harald trase de manetă și turaţia motorului se rări brusc. 

— Prea mult. 

Harald împinse maneta ușor înainte. 

— Înclină avionul în faţă. 

Harald împinse manșa înainte. 

— Așa. Încearcă să te menţii pe direcţia pistei. 

Harald văzu că se îndepărtase, îndreptându-se spre hangare. 
Întoarse ușor avionul, corectând direcţia, apoi îl alinie din nou cu 
pista. Acum însă observă că era prea sus. 

— Preiau eu comenzile, zise Poul. 

Harald crezuse că Poul îl va lăsa pe el să facă aterizarea, dar 
acum era clar că încă nu era pregătit pentru așa ceva. Se simţea 
dezamăgit. 

Poul închise supapa. Motorul de-abia se mai auzea, ceea ce îl 
făcu pe Harald să se întrebe îngrijorat dacă pilotul mai poate 
împiedica avionul să se prăbușească în gol, însă acesta plană 
ușor spre pista de aterizare. Cu câteva secunde înainte de a 
face contact cu solul, Poul trase ușor de manșă. Avionul păru că 
plutește câţiva centimetri deasupra solului. Harald simţi că 
palonierele se mișcă fără oprire și își dădu seama că Poul 
folosea direcția acum că erau prea aproape de sol ca să încline 
o aripă. Avionul se zdruncină în momentul în care roţile și coada 
atinseră pământul. 

Poul întoarse avionul și îl îndreptă spre spaţiul de garare. 
Harald era extrem de emoţionat. Fusese chiar mai captivant 
decât își închipuise. Pe de altă parte, concentrarea îl epuizase. 
Nu trecuse prea mult timp, se gândi el; apoi se uită la ceas și 
văzu cu uimire că zburase 45 de minute. Lui i se părea că 
trecuseră doar cinci. 

Poul opri motorul și coborî. Harald își scoase ochelarii și casca, 
se chinui să scape de centura de siguranţă și, într-un târziu, 
reuși să iasă din carlingă. Sări pe aripă și apoi pe pământ. 

— Te-ai descurcat foarte bine, spuse Poul. Chiar ai 
demonstrat că ai talent pentru așa ceva. Semeni cu fratele tău. 

— Îmi pare rău că n-am putut să fac și aterizarea. 

— Mă îndoiesc că vreunul din voi va fi lăsat să încerce așa 
ceva. Hai să ne schimbăm. 

După ce Harald își scoase costumul de zbor, Poul îi zise: 

— Hai în birou la mine. 


Harald îl urmă până în faţa unei uși pe care scria 
INSTRUCTORUL-ȘEF DE ZBOR și intră într-o încăpere mică, 
mobilată cu un fișet, o masă și câteva scaune. 

— Eşti bun să desenezi stația radio pe care mi-ai descris-o 
mai înainte? întrebă Poul pe un ton firesc, dar care nu izbutea 
să-i ascundă încordarea. 

Harald chiar se întrebase dacă Poul va aborda din nou 
subiectul. 

— Cu plăcere, răspunse el. 

— E foarte important. Dar n-am să-ţi explic de ce. 

— Nu face nimic. 

— Așază-te la masă. Ai acolo o cutie cu creioane, iar în sertar 
găsești mai multe coli de hârtie. Nu te grăbi. Incearcă până când 
ești mulțumit de rezultat. 

— Am înţeles. 

— De cât timp ai nevoie? 

— Poate un sfert de oră. Era întuneric, deci nu pot desena în 
detaliu. Dar conturul îl am clar în minte. 

— Te las singur ca să nu te simţi presat. Mă întorc peste 15 
minute. 

Poul plecă și Harald începu să deseneze. Se concentră pe 
noaptea aceea de sâmbătă în care turna cu găleata. Işi aminti 
zidul de beton, circular, înalt de vreo doi metri. Antena era o 
reţea de sârme, ca niște arcuri de pat. Suportul turnant se afla 
în zidul circular, iar cablurile ieșeau din spatele antenei și intrau 
într-un fel de tub. g 

Mai întâi desenă zidul cu antena de deasupra. Işi aminti vag 
că în apropiere era una sau două clădiri, așa că le schiță și pe 
ele. Apoi desenă mașinăria fără zid, insistând pe suport și 
cabluri. Deși nu desena grozav, reuși să redea mașinăria cu 
acuratețe, probabil fiindcă îi și plăcea. 

După ce termină, întoarse foaia pe dos și desenă un plan al 
insulei Sande, indicând poziţia bazei și porţiunea interzisă de pe 
plajă. 

Poul reveni după 15 minute. Studie desenele și spuse: 

— Excelent. Mulţumesc. 

— Cu plăcere. 

Poul arătă spre clădirile schițate de Harald. 

— Astea ce sunt? 

— Nu știu. Nu m-am uitat de aproape. Dar m-am gândit că e 


bine să le adaug. 

— Ai făcut foarte bine. Încă o întrebare. Reţeaua asta de 
sârme - care pare a fi o antenă - este plată sau parabolică? 

Harald se chinui să-și amintească, dar nu izbuti. 

— Nu sunt sigur. Îmi pare rău. 

— Nu face nimic. 

Poul deschise fișetul. Toate dosarele aveau nume pe ele, 
probabil ale foștilor și actualilor elevi ai școlii. Alese unul pe care 
scria ANDERSEN, H.C. Nu era un nume neobișnuit, dar Hans 
Christian Andersen era cel mai cunoscut scriitor danez și Harald 
bănui că dosarul respectiv e un soi de acoperire. Poul vârî 
desenul între filele acestuia, după care îl puse la locul lui. 

— Să ne întoarcem la ceilalți, spuse el. Se apropie de ușă și se 
opri cu mâna pe clanţă. Teoretic, desenarea instalaţiilor militare 
germane e o infracțiune. Cel mai bine ar fi să nu vorbești cu 
nimeni despre asta, nici măcar cu Arne. 

Harald se simţi dezamăgit. Fratele lui nu era implicat. Nici 
măcar cel mai bun prieten al său nu-l credea pe Arne îndeajuns 
de curajos. 

Harald încuviinţă din cap. 

— De acord... cu o singură condiţie. 

Poul se arătă surprins. 

— Condiţie? Ce anume? 

— Să-mi răspunzi cinstit la o întrebare. 

Poul ridică din umeri. 

— Bine, am să încerc. 

— Nu-i așa că există o mișcare de rezistență? 

— Da, răspunse Poul cu un aer foarte serios și după o clipă 
adăugă: lar de-acum încolo faci și tu parte din ea. 


8 


Tilde Jespersen se dăduse cu un parfum ușor, floral, care 
plutea peste masa de pe trotuar și ațâţa simţul olfactiv al lui 
Peter Flemming. Nu era îndeajuns de puternic ca să-l poată 
identifica, ci aducea mai degrabă cu o amintire vagă. Bărbatul 
își imagină pielea ei fierbinte emanând acel parfum în timp ce i- 
ar scoate bluza, fusta și lenjeria intimă. 

— La ce te gândești? întrebă ea. 

Peter se simţi tentat să-i spună. Tilde se va preface șocată, 
dar, în sinea ei, va fi măgulită. Ştia prea bine când o femeie e 
pregătită pentru o asemenea discuţie, știa și cum să o înceapă: 
într-o doară, cu un zâmbet ironic, dar cu o sinceritate 
dezarmantă. 

Apoi se gândi la soţia lui şi se opri. Îşi lua jurămintele maritale 
în serios. După unii, poate că ar fi avut motive serioase să le 
încalce, însă el își impunea standarde mai înalte. Motiv pentru 
care spuse: 

— Mă gândeam cum i-ai pus piedică mecanicului de la 
aerodrom. Ai avut multă prezenţă de spirit. 

— Nici măcar nu m-am gândit, pur și simplu am întins piciorul. 

— Ai reflexe foarte bune. Ca să-ţi spun drept, niciodată n-am 
fost de acord ca femeile să lucreze în poliție - și acum mă 
îndoiesc că avem nevoie de așa ceva -, dar nimeni nu poate 
nega că ești o polițistă de primă mână. 

Femeia ridică din umeri. 

— Şi eu mă îndoiesc. Poate că femeile ar trebui să stea acasă 
și să aibă grijă de copii. Dar după ce-a murit Oskar... 

Oskar fusese soţul ei, un detectiv din Copenhaga și prieten cu 
Peter. 

— A trebuit să-mi iau o slujbă și viaţa de poliţist era singura 
despre care știam câte ceva. Tatăl meu a fost vameș, fratele 
meu mai mare face parte din Poliţia Militară, iar cel mic e poliţist 
în Aarhus. 

— Am să-ţi spun care e marea ta calitate, Tilde... niciodată n- 
o faci pe neajutorata, punând în cârca bărbaţilor treburile care 
îţi revin. 

Peter dorise să-i facă un compliment, dar Tilde nu păru atât 
de mulțumită pe cât sperase el. 

— N-am cerut niciodată ajutorul nimănui, zise ea înţepată. 


— Ceea ce, probabil, e o politică foarte bună. 

Tilde îi aruncă o privire pe care Peter nu putu să o descifreze. 
Nedumerit de răcirea bruscă a atmosferei, se întrebă dacă nu 
cumva femeia se temea să ceară ajutor doar ca să nu fie taxată 
imediat drept neajutorată. Înţelegea cât de mult i-ar fi displăcut 
acest lucru. La urma urmei, bărbaţii se ajutau unii pe alţii mai 
tot timpul. 

— Dar tu de ce te-ai făcut poliţist? Tatălui tău îi merg bine 
afacerile - nu vrei să le preiei la un moment dat? 

Peter clătină din cap cu mâhnire. 

— Am lucrat la hotel în vacanţele școlare. Nu puteam suferi 
clienţii, cu pretenţiile și reclamaţiile lor: friptura asta e arsă, 
salteaua e numai cocoloașe, de 20 de minute aștept o amărâtă 
de cafea. Pur și simplu nu suportam. 

Sosi chelnerul. Peter rezistă tentaţiei de a comanda heringi cu 
ceapă pe smorrebroa!*, gândindu-se vag că ar putea deveni 
intim cu Tilde și că aceasta ar fi deranjată de miros, drept care 
comandă brânză moale și castraveți. Îi dădură amândoi 
cartelele chelnerului. 

— Ceva noutăţi în cazul spionilor? 

— Nu chiar. Cei doi indivizi pe care i-am arestat la aerodrom 
nu ne-au spus nimic. Au fost trimiși la Hamburg pentru ceea ce 
Gestapoul numește „interogatoriu exhaustiv” și acolo au dat 
numele omului lor de legătură - Matthies Hertz, ofiţer în armata 
daneză. Dar Hertz a dispărut. 

— Deci suntem într-o fundătură. 

— Exact. 

Termenul îl făcu pe Peter să se gândească la o altă fundătură 
în care nimerise. 

— Cunoști vreun evreu? întrebă el. 

Tilde se arătă surprinsă. 

— Cunosc vreo câţiva. Dar niciunul care să facă parte din 
poliţie. De ce? 

— Fac o listă. 

— O listă cu evrei? 

— Da. 

— Din Copenhaga? 

— Din Danemarca. 

— De ce? 


18 Pâine de secară cu unt (în lb. Daneză, în original) (n. tr.) 


— Din motivul obișnuit. Îmi place să-i ţin sub observaţie pe cei 
care agită apele. 

— Adică evreii agită apele? 

— Așa cred germanii. 

— E limpede că germanii au un dinte împotriva evreilor... dar 
noi ce-avem cu ei? 

Peter rămase surprins. Se așteptase ca femeia să-i 
împărtășească punctul de vedere. 

— E bine să fii pregătit pentru orice eventualitate. Avem liste 
cu șefii de sindicate, cu comuniștii, cu străinii care locuiesc aici 
și cu membrii Partidului Nazist Danez. 

— Şi crezi că e același lucru? 

— Totul e informaţie. Imigranții evrei care au venit aici în 
ultimii 50 de ani sunt ușor de identificat. Se îmbracă ciudat, 
vorbesc cu un accent deosebit, majoritatea locuiesc pe aceleași 
străzi din Copenhaga. Dar există și evrei ale căror familii trăiesc 
în Danemarca de secole. Ăștia arată și vorbesc la fel ca orice 
danez. Cei mai mulţi mănâncă friptură de porc și lucrează și 
sâmbăta dimineaţa. De asta fac o listă cu ei. 

— Cum? Doar n-o să mergi din ușă-n ușă ca să întrebi oamenii 
dacă nu cumva știu vreun evreu. 

— Într-adevăr, e o problemă. Am doi detectivi mai tineri care 
caută în cartea de telefoane și alţi doi care își notează numele 
cu rezonanţă evreiască. 

— Nu mi se pare o metodă sigură. Sunt mulţi pe care-i 
cheamă Isaksen și nu sunt evrei. 

— Și mulţi evrei cu nume ca Jan Christiansen. Dorinţa mea, de 
fapt, e să fac o descindere la sinagogă. Acolo trebuie să fie o 
listă cu toți evreii. 

Spre uimirea lui, Tilde îl privi dezaprobator, dar se mărgini 
doar să-l întrebe: 

— Şi de ce n-o faci? 

— Nu-i de acord Juel. 

— Cred că are dreptate. 

— Zău? De ce? 

— Peter, ce-i așa greu de înţeles? La ce ar folosi lista ta în 
viitor? 

— Nu e clar? făcu Peter iritat. Dacă grupurile de evrei încep să 
organizeze rezistenţa împotriva germanilor, vom ști unde să-i 
căutăm pe suspecți. 


— Dar dacă naziștii se hotărăsc să-i adune pe toţi evreii și să-i 
trimită în lagărele de concentrare din Germania? Vor folosi lista 
ta! 

— Dar de ce să-i trimită pe evrei în lagăre? 

— Fiindcă naziștii îi urăsc pe evrei. Dar noi nu suntem naziști, 
suntem polițiști. Îi arestăm pe cei care încalcă legea, nu pe cei 
pe care îi urâm. 

— Știu asta, răspunse Peter furios. Atacul din această 
perspectivă îl lua pe nepregătite. Tilde ar fi trebuit să știe că 
scopul lui era să apere legea, nu să o submineze. Există 
întotdeauna riscul ca informaţiile să fie folosite în mod greșit, 
recunoscu el. 

— Deci n-ar fi mai bine să nu faci afurisita aia de listă? 

Cum de putea fi atât de proastă? îl enerva la culme să fie 
contrazis de o persoană pe care o considera un camarad în 
războiul dus împotriva infractorilor. 

— Nu! strigă el și apoi se strădui să-și coboare vocea. Dacă 
am gândi așa, n-am mai avea departamentul de securitate! 

Tilde clătină din cap. 

— Uite ce e, Peter, naziștii au făcut o grămadă de lucruri bune 
- știm amândoi asta. În general sunt de partea poliţiei. Nu fac 
mult caz de activităţile subversive, menţin legea și ordinea, au 
redus șomajul etc. Dar în ceea ce-i privește pe evrei, sunt de-a 
dreptul nebuni. 

— Poate, dar ei fac regulile acum. 

— Uită-te la evreii danezi - respectă legile, sunt muncitori, Își 
trimit copiii la școală... E absurd să faci o listă cu numele și 
adresele lor ca și cum ar participa la nu știu ce conspirație 
comunistă. 

Peter se lăsă pe spătarul scaunului și spuse acuzator: 

— Cu alte cuvinte, ai refuza să lucrezi cu mine la lista asta? 

Fu rândul ei să se simtă ofensată: 

— Cum poţi să spui așa ceva? Sunt poliţist de profesie, iar tu 
ești șeful meu. Mă voi supune ordinelor tale. Ar fi trebuit să știi 
asta. 

— Vorbești serios? 

— Uite ce-i, dacă ai vrea să faci o listă completă cu 
vrăjitoarele din Danemarca, ţi-aș spune că, după părerea mea, 
vrăjitoarele nu sunt infractoare sau elemente subversive - dar 
te-aș ajuta să faci lista. 


Sosi și comanda. Se așternu o tăcere stânjenitoare în timp ce 
mâncau. 

— Ce mai e pe-acasă? întrebă Tilde după câteva minute. 

Peter își aduse brusc aminte de el și Inge, cu câteva zile 
înainte de accident, în drum spre biserică, duminica dimineaţa: 
doi tineri sănătoși și fericiți, îmbrăcaţi în hainele lor cele mai 
bune. Lumea era plină de scursuri și lepădături, de ce tocmai 
mintea soţiei lui trebuise să fie distrusă de băiatul ăla beat, în 
mașina lui sport? 

— Inge e la fel, răspunse el. 

— Nicio ameliorare? 

— Când creierul e afectat atât de profund, nu se mai poate 
reface. Nu se va ameliora niciodată. 

— Cred că ţi-e foarte greu. 

— Am noroc că tata e un om foarte generos. Cu salariul meu 
de poliţist nu mi-aș putea permite o infirmieră - Inge ar trebui 
internată într-un sanatoriu. 

Din nou Tilde îi aruncă o privire greu de deslușit. De parcă 
ideea sanatoriului nu ar fi fost chiar atât de rea. 

— Despre cel care conducea mașina ce mai știi? 

— Finn Jonk. Procesul a început ieri. Într-o zi, două se termină. 

— În sfârșit! Care crezi că va fi verdictul? 

— Şi-a recunoscut vinovăția. Cred că va sta la închisoare între 
cinci și zece ani. 

— Nu îndeajuns, având în vedere ce-a făcut. 

— Ce pedeapsă ar fi îndeajuns după ce distrugi creierul cuiva? 

După prânz, în timp ce se întorceau la Politigaarden, Tilde îl 
luă de braţ. Era un gest de afecţiune, semn că femeia îl 
simpatiza în ciuda discuţiei în contradictoriu. Aproape de sediul 
ultramodern al poliţiei, Peter spuse: 

— Îmi pare rău că nu ești de acord cu lista evreilor. 

Tilde se opri și se întoarse spre el. 

— Tu nu ești un om rău, Peter. 

Spre surprinderea lui, Tilde părea să-și reţină cu greu 
lacrimile. 

— Simţul datoriei este punctul tău forte. Dar datoria nu este 
singura lege. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Ştiu, răspunse ea și îi întoarse spatele, intrând în clădire 
singură. 


Îndreptându-se spre birou, Peter încercă să analizeze 
problema din perspectiva ei. Dacă îi băgau la închisoare pe 
evreii pașnici, naziștii comiteau o crimă, iar lista lui îi ajuta pe 
criminali. Dar același lucru se putea spune și despre o armă sau 
o mașină: faptul că puteau fi folosite de criminali nu însemna că 
trebuia să renunţi cu totul la ele. 

În timp ce traversa curtea centrală, fu abordat de șeful lui, 
Frederik Juel. 

— Vino cu mine, zise Juel pe un ton autoritar. Suntem chemaţi 
la generalul Braun. 

Juel o luă înainte. Tinuta lui militară dădea impresia de 
hotărâre și eficienţă, despre care Peter știa însă că e cât se 
poate de falsă. 

Distanţa era mică de la Politigaarden la piaţa orașului, unde 
germanii preluaseră o clădire numită Dagmarhus. Clădirea era 
împrejmuită cu un gard de sârmă, iar pe acoperișul plat erau 
instalate mitraliere și artilerie antiaeriană. Cei doi fură conduși 
în biroul lui Walter Braun, o cameră pe colţ cu vedere spre piaţă, 
mobilată confortabil cu o masă de lucru veche și o canapea de 
piele. Pe perete atârna un mic tablou al Fuhrerului, iar pe masă 
era o fotografie înrămată, înfățișând doi băieţi în uniformă 
școlară. Braun purta pistol chiar și aici, observă Peter, de parcă 
ar fi vrut să transmită că, deși avea un birou cochet, cine intra 
acolo nu o făcea doar pentru un schimb de amabilităţi. 

Braun arăta foarte mulţumit de sine. 

— Oamenii noștri au descifrat mesajul pe care l-aţi găsit în 
sabotul de frână, zise el aproape în șoaptă, ca de obicei. 

Peter era în al nouălea cer. 

— Impresionant, murmură Juel. 

— Se pare că n-a fost prea greu, continuă Braun. Britanicii 
folosesc coduri simple, adesea bazate pe o poezie sau pe un 
pasaj dintr-un roman celebru. După ce criptanaliștii noștri 
găsesc câteva cuvinte, un profesor de engleză poate completa 
ușor restul. Până acum n-am crezut că studiul literaturii engleze 
poate servi la ceva. 

Braun râse singur la gluma făcută. 

— Despre ce era mesajul? întrebă Peter nerăbdător. 

Braun deschise un dosar de pe birou. 

— Vine de la un grup care își spune Paznicii-de-noapte. 

Deși vorbeau în germană, Braun folosi cuvântul danez, 


Natvaegterne. 

— Vă spune ceva numele ăsta? întrebă el. 

Peter se arătă surprins. 

— Am să verific dosarele, bineînţeles, dar sunt aproape sigur 
că nu l-am mai întâlnit. Se încruntă gânditor: Paznicii de noapte 
sunt de obicei polițiști sau militari, nu? 

— Nu cred că polițiștii danezi... începu Juel ofensat. 

— N-am zis că sunt danezi, îl întrerupse Peter. Spionii ar putea 
fi trădători germani. Sau ar putea aspira la statutul de militari... 
Care e conţinutul mesajului, domnule general? 

— Detalii despre dispunerea unităților germane în 
Danemarca. Uitaţi-vă, zise Braun și le împinse în față un teanc 
de hârtii. 

Locaţii ale bateriilor antiaeriene din Copenhaga și din jurul 
orașului. Vase germane sosite în ultima lună. Regimente 
staționate în Aarhus, Odense și Morlunde. 

— Informaţiile sunt corecte? 

Braun ezită: 

— Nu chiar. Aproape de adevăr, dar nu exacte. 

Peter încuviinţă din cap. 

— Atunci probabil că spionii nu sunt germani cu acces la 
informaţii confidenţiale, altfel ar putea obţine detaliile corecte 
din dosare. Mai degrabă sunt danezi care observă tot și trag 
concluzii. 

Braun dădu aprobator din cap. 

— O deducție inteligentă. Dar îi puteţi găsi pe acești oameni? 

— Sper din toată inima. 

Atenţia lui Braun se mutase cu totul asupra lui Peter, de parcă 
Juel nici n-ar fi fost acolo, tratându-l mai curând ca pe un 
subaltern umil decât ca pe un ofiţer de grad înalt. 

— Credeţi că aceiași oameni împart ziarele ilegale? 

Peter era mulţumit că Braun îi recunoștea meritele, dar se 
simţea totodată frustrat că Juel era cel care lua deciziile. În 
același timp spera ca Braun să sesizeze această ironie. Clătină 
din cap. 

— li cunoaștem pe editori și le ţinem sub observaţie 
activităţile. Dacă i-ar fi interesat în mod deosebit dispunerea 
unităţilor germane, ne-am fi dat seama numaidecât. Nu, eu cred 
că aceasta este o organizaţie nouă, cu care nu ne-am mai 
întâlnit până acum. 


— Atunci cum îi veţi prinde? 

— Există un grup de persoane potenţial subversive pe care 
încă nu l-am abordat cum se cuvine - evreii. 

Peter auzi cum Juel inspiră adânc. 

— Cred că a sosit timpul să-i abordaţi cum se cuvine, zise 
Braun. 

— In ţara asta nu e întotdeauna foarte ușor să-i descoperi. 

— Atunci duceţi-vă la sinagogă! 

— Bună idee, spuse Peter. Acolo ar putea fi o listă cu toţi 
membrii. Ceva de care să ne putem agăța. 

Juel îi aruncă o privire cruntă, dar nu spuse nimic. 

— Superiorii mei din Berlin sunt impresionați de loialitatea și 
eficiența poliției daneze, dovedite prin interceptarea acestui 
mesaj adresat serviciului secret britanic, zise Braun. Cu toate 
acestea, au vrut neapărat să trimită o echipă de investigatori ai 
Gestapo. Eu i-am convins să renunţe, promițându-le că veţi 
descoperi rețeaua de spioni și îi veţi aduce pe trădători în faţa 
justiţiei. Era un discurs lung pentru un om cu un singur plămân, 
efortul făcându-l să-și piardă suflul. Se opri, plimbându-și 
privirea de la Peter la Juel și înapoi. Când își recăpătă suflul, 
încheie astfel: Spre binele dumneavoastră și al celorlalți danezi, 
sper că n-o să daţi greș. 

Juel și Peter se ridicară, iar Juel spuse grăbit: 

— Ne vom da toată silinţa. 

Apoi plecară. De îndată ce ajunseră afară, Juel îl fixă pe Peter 
cu ochii lui albaștri, scăpărând de furie. 

— Ştii prea bine că asta nu are nimic de-a face cu sinagoga, 
naiba să te ia! 

— Ba nu știu deloc. 

— Nu faci decât să-i lingi în fund pe naziști, nemernicule! 

— De ce să nu-i ajutăm? Ei reprezintă legea acum. 

— Speri să te ajute în carieră. 

— De ce nu? replică Peter simțind nevoia să răspundă cu 
aceeași monedă. Elitele din Copenhaga îi privesc de sus pe cei 
din provincie - germanii însă mi se par mai corecţi. 

Lui Juel nu îi venea să creadă. 

— Asta crezi tu? 

— Cel puţin nu sunt opaci la potenţialul intelectual al celor 
care nu au învăţat la Jansborg Skole. 

— Deci tu crezi că n-ai fost promovat din cauza școlii pe care 


ai urmat-o? Mare idiot ești - n-ai primit postul fiindcă ești omul 
extremelor! Nu ai simţul proporțţiei. Ai fi în stare să împiedici un 
delict prin arestarea tuturor persoanelor care ţi se par suspecte! 
Dacă stă în puterea mea, n-ai să fii niciodată promovat. Acum 
piei din ochii mei! 

Juel se îndepărtă plescăind dezgustat din buze. 

Peter tremura de furie. Cine se credea Juel? Faptul că avea un 
strămoș celebru nu îl făcea mai bun decât ceilalți. Era poliţist ca 
și Peter și nu avea dreptul să vorbească de parcă ar fi fosto 
formă superioară de viață. 

Dar lui Peter îi reuşise figura. ÎI învinsese pe Juel. Obţinuse 
permisiunea de a face o descindere la sinagogă. 

Pentru asta Juel îl va uri până la moarte. Dar ce mai conta? 
Braun, și nu Juel, reprezenta puterea acum. Mai bine să fii 
preferatul lui Braun și dușmanul lui Juel decât invers. 

Revenit la sediu, Peter alcătui repede o echipă, alegând 
aceiași detectivi pe care îi folosise la Kastrup: Conrad, Dresler și 
Ellegard. 

— Aș vrea să mergi și tu, dacă n-ai nimic împotrivă, i se 
adresă el lui Tilde Jespersen. 

— De ce aș avea ceva împotrivă? replică ea ţâfnoasă. 

— După discuţia noastră de la prânz... 

— Te rog! Sunt profesionistă. Ti-am spus doar. 

— Foarte bine atunci. 

Ajunseră pe o stradă numită Krystalgade. Sinagoga din 
cărămidă galbenă nu avea faţada la stradă, arătând ca un umăr 
îndreptat spre o lume ostilă. Peter îl lăsă pe Ellegard la poartă 
ca să fie sigur că nu se furișează nimeni afară. 

Un ins în vârstă, cu o iarmulka pe cap, apăru din azilul 
evreiesc de bătrâni de alături. 

— Ce doriţi? întrebă el politicos. 

— Suntem de la poliţie, răspunse Peter. Dumneata cine ești? 

Omul se arătă atât de înfricoșat, încât lui Peter aproape căi 
se făcu milă de el. 

— Gorm Rasmussen. Sunt administratorul azilului, răspunse el 
cu voce tremurată. 

— Ai cheile de la sinagogă? 

— Da. 

— Vrem să intrăm. 

Omul scoase un rând de chei din buzunar și deschise ușa. 


Cea mai mare parte a clădirii era ocupată de sala principală, o 
încăpere bogat ornamentată, cu coloane egiptene aurite care 
susțineau galeriile de deasupra culoarelor laterale. 

— Evreii ăștia sunt plini de bani, mormăi Conrad. 

— Arată-mi lista de membri, îi zise Peter lui Rasmussen. 

— De membri? Cum adică? 

— Trebuie să aveţi numele și adresele celor din congregaţie. 

— Nu... toţi evreii sunt bine-veniţi aici. 

Instinctul îi spuse lui Peter că omul spunea adevărul, dar o 
percheziție tot trebuia să facă. 

— E vreun birou pe aici? 

— Nu. Doar niște încăperi mici unde se îmbracă rabinul și alţi 
oficiali și o garderobă în care își lasă paltoanele cei veniţi să se 


roage. 
Peter le făcu semn din cap lui Dresler și Conrad. 
— Verificaţi-le. 


Traversă încăperea până la amvon și urcă mai multe trepte 
până la un podium. În dosul unei draperii găsi o nișă mascată. 

— Aici ce avem? 

— Torele, răspunse Rasmussen. 

Erau șase suluri mari și grele, învelite cu grijă în catifea, locul 
ideal pentru a ascunde documente secrete. 

— Desfă-le pe toate. Întinde-le pe podea ca să văd dacă e 
ceva înăuntru. 

— Da, numaidecăt. 

În timp ce Rasmussen se supunea ordinului, Peter se 
îndepărtă puţin, alături de Tilde, căreia i se adresă fără să-l 
slăbească din ochi pe administrator: 

— Ai vreo problemă? 

— Ti-am spus doar că nu. 

— Dacă găsim ceva, ai să recunoști că am avut dreptate? 

— Dacă nu găsim, ai să recunoști că n-ai avut dreptate? 
replică ea zâmbind. 

Peter încuviinţă din cap, mulţumit că Tilde nu era supărată pe 
el. 

Rasmussen întinse pe jos sulurile acoperite cu un scris 
mărunt, în ebraică. Peter nu observă nimic ieșit din comun. Era 
foarte posibil să nu existe un registru cu membrii congregaţiei. 
Cel mai probabil avuseseră unul, dar îl distruseseră ca măsură 
de precauţie în ziua în care Danemarca fusese invadată de 


germani. Se simţea frustrat. Se dăduse peste cap ca să obţină 
aprobarea pentru această descindere, făcându-l pe Juel să îl 
antipatizeze și mai mult. Nici nu voia să se gândească la ce se 
putea întâmpla dacă nu găsea nimic. 

Dresler și Conrad reveniră din încăperile adiacente. Dresler 
era cu mâinile goale, însă Conrad aducea un exemplar din ziarul 
Realitatea. 

Peter luă ziarul și i-l arătă lui Rasmussen. 

— Ziarul ăsta e ilegal. 

— Imi pare rău, spuse omul cât pe-aci să izbucnească în 
plâns. L-a pus cineva în cutia poștală. 

Cei care tipăreau ziarul nu erau căutaţi de poliţie, prin 
urmare, cei care doar îl citeau nu aveau de ce să se teamă - dar 
Rasmussen nu știa asta, așa că Peter făcu presiuni asupra lui. 

— Bănuiesc că uneori le scrieți oamenilor voștri. 

— Da, desigur, membrilor de frunte ai comunităţii evreiești. 


Dar n-avem o listă. li cunoaștem prea bine, răspunse 
Rasmussen chinuindu-se să zâmbească. Ca și dumneavoastră, 
probabil. 


Era adevărat. Peter știa numele a peste zece evrei importanţi: 
doi bancheri, un judecător, câţiva profesori universitari, câţiva 
politicieni, un pictor. Dar nu pe ei îi avea în vedere: erau mult 
prea cunoscuţi ca să fie spioni. Astfel de oameni nu puteau sta 
pe chei ca să numere navele fără să atragă atenţia. 

— Nu le trimiteţi scrisori oamenilor obișnuiți ca să le solicitaţi 
donaţii ori să-i informaţi despre anumite evenimente, sărbători, 
picnicuri, concerte pe care le organizaţi? 

— Nu. Doar punem un anunţ la centrul comunitar. 

— Aha, făcu Peter cu un zâmbet satisfăcut. Centrul comunitar. 
Şi ăsta unde e? 

— Lângă Christiansborg, pe Ny Kongensgade. 

Adică la vreun kilometru și jumătate distanţă. 

— Dresler, spuse Peter. Stai cu omul ăsta 15 minute și ai grijă 
să nu avertizeze pe nimeni. 

Ajunseră pe strada numită Ny Kongensgade. Centrul 
comunităţii evreiești era o clădire masivă din secolul al XVIII-lea, 
cu o curte interioară și o scară elegantă căreia însă i-ar fi prins 
bine un strat de vopsea. Bufetul era închis, iar la subsol nu juca 
nimeni tenis de masă. Administratorul era un tânăr bine 
îmbrăcat, cu un aer dispreţuitor. Deși le spuse detectivilor că nu 


are niciun fel de listă cu nume și adrese, aceștia făcură 
percheziţie în toată clădirea. 

Numele tânărului era Ingemar Gammel și ceva din 
comportamentul lui stârni bănuielile lui Peter. Ce anume? Spre 
deosebire de Rasmussen, Gammel nu se arăta înfricoșat; dar, în 
timp ce Peter simţise că lui Rasmussen îi era teamă fără să fie 
vinovat de ceva, Gammel îi lăsa impresia opusă. 

Gammel, purtând o vestă din buzunarul căreia ieșea lanţul 
unui ceas, ședea la o masă și privea calm în timp ce biroul lui 
era întors pe dos. Hainele lui păreau scumpe. Oare de ce un om 
înstărit făcea pe administratorul aici? De obicei, munca asta era 
lăsată, pe câțiva gologani, în sarcina tinerelor sau a casnicelor 
între două vârste ai căror copii se așezaseră deja la casele lor. 

— Cred că am găsit ce căutam, șefu', zise Conrad dându-i lui 
Peter un dosar cu coperte negre. O listă cu vizuinile șobolanilor. 

Peter se uită în dosar și văzu un teanc de pagini cu nume și 
adrese, câteva sute cu totul. 

— Bang! făcu el. Bravo! instinctul însă îi spuse că mai aveau 
de căutat. Daţi-i înainte, trebuie să mai găsim ceva. 

Dădu repede paginile, căutând ceva neobișnuit sau cunoscut, 
sau... ceva. Încă nu era mulţumit pe deplin. Dar nimic nu îi 
atrase atenţia. 

Haina lui Gammel atârna într-un cârlig prins de ușă. Peter citi 
eticheta cu numele croitorului. Costumul fusese făcut de 
Anderson & Sheppard de pe Savile Row, Londra, în 1938. Peter 
era invidios. El își cumpăra hainele de la cele mai bune 
magazine din Copenhaga, dar nu își putea permite un costum 
englezesc. În buzunarul de sus era o batistă de mătase. În 
buzunarul interior din stânga găsi un portofel burdușit cu bani. 
În buzunarul din dreapta era un bilet de tren dus-întors spre 
Aarhus, găurit de controlor. 

— De ce te-ai dus la Aarhus? 

— Ca să-mi vizitez niște prieteni. 

În mesajul decodificat era trecut și numele regimentului 
german staționat în Aarhus, își aminti Peter. Aarhus era cel mai 
mare oraș al Danemarcei după Copenhaga și sute de oameni 
călătoreau zilnic între cele două orașe. 

În buzunarul interior al hainei era o agendă subţire. Peter o 
deschise. 

— Vă place munca pe care o faceţi? întrebă Gammel 


dispreţuitor. 

Peter ridică privirea și zâmbi. Ce-i mai plăcea să-i înfurie pe 
bogătanii ăștia îngâmfaţi care se credeau superiori celorlalţi! 
Dar nu spuse decât: 

— Asemenea unui instalator, văd o grămadă de rahat. 

Işi întoarse privirea ostentativ spre agenda lui Gammel. 

Scrisul lui Gammel era elegant, ca și costumul, cu litere atent 
caligrafiate și bucle savante. Însemnările din agendă nu păreau 
ieșite din comun: prânzuri, spectacole, ziua de naștere a mamei, 
telefonează-i lui Jorgen despre Wilder. 

— Cine e Jorgen? 

— Vărul meu, Jorgen Lumpe. Facem schimb de cărți. 

— Şi Wilder? 

— Thornton Wilder. 

— Adică? 

— Scriitorul american. Podul din San Luis Rey. Bănuiesc că aţi 
citit romanul. 

Era mult sarcasm în cuvintele lui Gammel - chipurile, polițiștii 
nu erau îndeajuns de cultivați ca să citească romane străine -, 
dar Peter trecu acest lucru cu vederea și se concentră asupra 
ultimelor pagini ale agendei. Așa cum se aștepta, găsi o listă de 
nume și adrese, unele însoţite de numere de telefon. Ridică 
ochii spre Gammel și i se păru că obrajii proaspăt rași ai 
individului se înroșesc ușor. Promiţător. Privi cu atenţie lista de 
adrese. 

Alese un nume la întâmplare. 

— Hilde Bjergager - cine e? 

— O prietenă, răspunse Gammel stăpân pe el. 

Peter încercă alt nume. 

— Bertil Bruun? 

Gammel rămase imperturbabil. 

— Jucăm tenis împreună. 

— Fred Eskildsen. 

— Director de bancă. 

Ceilalţi detectivi se opriseră din căutat și urmăreau dialogul în 
tăcere, simțind tensiunea momentului. 

— Poul Kirke? 

— Un vechi prieten. 

— Preben Klausen. 

— Negustor de tablouri. 


Pentru prima oară Gammel trădă o urmă de emoție, dar 
aceasta aducea mai degrabă a ușurare decât a vinovăţie. De 
ce? își închipuia oare că trecuse peste ce era mai greu? Ce rol 
juca negustorului de tablouri Klausen? Sau poate numele de 
dinaintea lui era important? Gammel se relaxase fiindcă Peter 
trecuse la Klausen? 

— Poul Kirke e un vechi prieten? 

Am fost colegi de facultate. 

Vocea lui Gammel era fermă, 
pic de teamă. 

Peter aruncă o privire spre Tilde și aceasta își înclină ușor 
capul. Și ea sesizase ceva în reacţia lui Gammel. 

Peter se uită din nou în agendă. Pentru Kirke nu era nicio 
adresă, dar lângă numărul de telefon era trecut un JV neobișnuit 
de mic. 

— Ce înseamnă asta - litera N? întrebă Peter. 

— Naestved. Este numărul lui din Naestved. 

— Care e celălalt număr? 

— Nu are alt număr. 

— Atunci de ce e nevoie de adnotare? 

— Ca să vă spun drept, nu-mi aduc aminte, răspunse Gammel 
iritat. 

Poate că era adevărat. Pe de altă parte, N putea însemna 
Paznic-de-noapte!?. 

— Cu ce se ocupă? 

— E pilot. 

— Unde? 

— În armată. 

— Aha. 

Peter se gândise că Paznicii-de-noapte ar putea fi militari, din 
cauza numelui și a faptului că reţineau cu precizie detalii de 
ordin militar. 

— La care bază? 

— Vodal. 

— Parcă spuneai că stă în Naestved. 

— E în apropiere de Naestved. 

— E la 30 km de Naestved. 

— Așa mi s-a întipărit mie în memorie. 

Peter dădu din cap gânditor, apoi îi spuse lui Conrad: 


A 


nsă în ochi i se citea parcă un 


19 De la cuvântul danez natvaegterne (n. tr.) 


— Arestează-l pe mincinosul ăsta. 


Percheziţionarea apartamentului lui Ingemar Gammel fu o 
mare dezamăgire. Peter nu găsi nimic interesant: nicio carte de 
coduri, niciun fel de literatură subversivă, nicio armă. Conchise 
că Gammel era o figură minoră în reţeaua de spioni, iar rolul său 
era doar de a sta cu ochii-n patru și a raporta observaţiile unei 
persoane de contact. Capul reţelei compila mesajele și le 
trimitea în Anglia. Dar cine era această figură centrală? Peter 
spera să fie vorba despre Poul Kirke. 

Inainte să parcurgă cei 80 km până la școala de piloţi de la 
Vodal, unde se afla Poul Kirke, Peter petrecu o oră acasă cu 
soţia lui, Inge. In timp ce o hrănea cu bucățele de pâine unse cu 
miere și cu felii de măr deasupra, se surprinse visând la o viaţă 
de familie alături de Tilde Jespersen. Şi-o imagină pe Tilde 
pregătindu-se să iasă seara în oraș - cum se spală pe cap și își 
șterge bine părul cu un prosop, cum se așază la măsuţa de 
toaletă, în chiloţi, și își face unghiile, cum se uită în oglindă în 
timp ce își pune eșarfa de mătase la gât. Işi dădu seama că 
tânjea după o femeie care să se poată îngriji singură. 

Trebuia să pună capăt unor astfel de gânduri. Era om însurat. 
Faptul că soţia unui bărbat era bolnavă nu scuza adulterul. Tilde 
îi era colegă și prietenă, atât și nimic mai mult. 

Agitat și nemulțumit, deschise radioul și ascultă știrile în timp 
ce aștepta să sosească infirmiera. Britanicii lansaseră un nou 
atac în nordul Africii, traversând graniţa egipteană și intrând în 
Libia cu o divizie de tancuri în încercarea de a scoate de sub 
asediu orașul Tobruk. Părea a fi o operaţiune majoră, deși postul 
de radio danez, cenzurat, anticipa că artileria antitanc a 
germanilor va decima forţele britanice. 

Telefonul sună și Peter traversă încăperea ca să răspundă. 

— Allan Forslund la telefon, de la Circulaţie. 

Forslund era polițistul care se ocupa de Finn Jonk, șoferul beat 
care intrase în mașina lui Peter. 

— Procesul tocmai s-a încheiat. 

— Cum? 

— Jonk a primit șase luni. 

— Şase /uni? 

— Îmi pare rău... 

Peter simţi cum i se împăienjenesc ochii. Se clătină și se 


sprijini cu mâna de perete. 

— Pentru că i-a distrus soţiei mele creierul și mie mi-a distrus 
viaţa? Doar șase luni? 

— Judecătorul a spus că Jonk a suferit deja foarte mult și că va 
trebui să trăiască tot restul vieții cu conștiința încărcată. 

— Asta e o prostie! 

— Știu. 

— Credeam că acuzarea va cere o sentinţă aspră. 

— Așa am și făcut. Dar avocatul lui Jonk a fost foarte 
convingător. A spus că tânărul nu mai bea, merge doar cu 
bicicleta, vrea să ajungă arhitect... 

— Oricine poate spune asta. 

— Știu. 

— Nu pot să accept așa ceva! Refuz să accept așa ceva! 

— Nu putem face nimic... 

— Nu putem pe dracu'! 

— Peter, nu te pripi! 

Peter încercă să se calmeze. 

— Bineînţeles că nu mă pripesc. 

— Eşti singur? 

— Mă întorc la treabă peste câteva minute. 

— Mai bine, ca să ai cu cine vorbi. 

— Da. Mulţumesc pentru telefon, Allan. 

— Îmi pare foarte rău că n-am putut face mai mult. 

— Nu-i vina ta. Un avocat șmecher și un judecător prost. Nu-i 
prima dată, spuse Peter și închise. 

Se silise să pară calm, dar simţea cum fierbe în el. Dacă Jonk 
ar fi fost în libertate acum, l-ar fi căutat și l-ar fi ucis. Băiatul 
însă era la loc sigur, în închisoare, dar numai pentru câteva luni. 
Se gândi să-l caute pe avocat, să-l aresteze - găsea el un 
pretext - și să-l zvânte în bătaie; dar știa că nu poate să facă 
așa ceva. Avocatul nu încălcase nicio lege. 

Se uită la Inge. $edea acolo unde o lăsase, privindu-l cu o 
figură inexpresivă, așteptându-l să o hrănească în continuare. 
Peter observă că o parte din mărul mestecat i se scursese din 
gură pe rochie. De obicei Inge mânca îngrijit, în ciuda stării în 
care se afla. Înainte de accident fusese pretențioasă cu felul în 
care arăta. Văzând-o cu urme de mâncare pe bărbie și pete pe 
rochie, îi veni să plângă. 

Fu salvat de sonerie. Se adună repede și deschise ușa. 


Infirmiera sosise în același timp cu Bent Conrad care îl însoțea la 
Vodal. Își puse haina și o lăsă pe infirmieră să o curețe pe Inge. 

Se deplasau cu două mașini, ambele marca Buick, negre, ca 
toate mașinile poliției. Peter se temea că armata i-ar putea pune 
piedici, de aceea îl rugase pe generalul Braun să îi detașeze un 
ofițer german care, la nevoie, să își impună autoritatea; așa se 
face că în mașina din faţă se afla un anume maior Schwarz din 
stafful lui Braun. 

Călătoria dură o oră și jumătate. Schwarz trăgea dintr-un 
trabuc mare, umplând mașina de fum. Peter încercă să nu se 
gândească la pedeapsa revoltător de ușoară pe care o primise 
Finn Jonk. Trebuia să aibă mintea limpede la baza aeriană; nu 
voia ca supărarea să-i afecteze judecata. Incercă să își înăbușe 
furia, dar aceasta continua să mocnească sub o pătură de calm 
înșelător, înțepându-i ochii cu fumul ei, asemenea trabucului lui 
Schwarz. 

Vodal era un aerodrom acoperit de iarbă, cu câteva clădiri 
înșirate pe o latură. Paza era relaxată - la urma urmei, era doar 
o școală, nu avea caracter secret -, singura santinelă de la 
poartă făcându-le semn să treacă fără să îi întrebe cu ce treabă 
pe acolo. Şase avioane Tiger Moth erau parcate în linie, ca niște 
păsări cocoţate pe gard. Erau și câteva planoare, plus două 
Messerschmitturi ME-109. 

În timp ce cobora din mașină, Peter îl văzu pe Arne Olufsen, 
rivalul său din adolescenţă, traversând agale parcarea în 
eleganta lui uniformă cafenie. Peter simți gustul amar al 
resentimentului. 

Peter și Arne fuseseră prieteni de-a lungul copilăriei, până la 
cearta care izbucnise între familiile lor în urmă cu doisprezece 
ani. Conflictul începuse când Axel Flemming, tatăl lui Peter, 
fusese acuzat de evaziune fiscală. Axel considera că acuzaţia 
era complet deplasată: nu făcuse decât ceea ce făcea toată 
lumea, declarase venituri mai mici și costuri mai mari. Fusese 
condamnat, fiind obligat să plătească o amendă uriașă pe lângă 
achitarea sumelor nedeclarate. 

Axel își convinsese prietenii și vecinii să vadă cazul ca pe o 
chestiune de contabilitate, nu ca pe o dovadă de rea-credinţă. 
Apoi intervenise pastorul Olufsen. 

Exista o regulă a bisericii conform căreia cel care comitea o 
fărădelege era „proscris” sau exclus din congregaţie. Vinovatul 


putea veni la biserică în următoarea duminică, dacă dorea, dar 
timp de o săptămână era considerat un paria. Regula nu era 
invocată pentru încălcări banale ale legii, precum depășirea 
vitezei admise, iar Axel susţinuse că păcatul lui se încadra în 
această categorie. Pastorul Olufsen fusese de altă părere. 

Această umilinţă îl afectase infinit mai mult pe Axel decât 
amenda cu care îl pedepsise tribunalul. Numele lui fusese 
împroșcat cu noroi în biserică, se văzuse obligat să își 
părăsească locul și să stea în ultima bancă până la sfârșitul 
slujbei și, pentru ca umilinţa să fie completă, pastorul ţinuse o 
predică pornind de la dictonul: „Să-i dăm Cezarului ce-i al 
Cezarului”. 

Peter se cutremura de fiecare dată când își aducea aminte. 
Axel se mândrea cu statutul lui de om de afaceri prosper și lider 
al comunităţii de pe insulă; pentru el nu exista pedeapsă mai 
mare decât cea a pierderii respectului vecinilor. Pentru Peter 
fusese un adevărat chin să își vadă tatăl supus oprobriului 
public de un ins atât de îngâmfat, atât de plin de sine ca 
Olufsen. Într-adevăr, tatăl lui meritase amenda, dar nu și 
umilinţa la care fusese supus în biserică. Jurase atunci că, dacă 
vreunul dintre membrii familiei Olufsen va încălca legea, îl va 
trata fără milă. 

Nici nu îndrăznea să spere că Arne făcea parte din reţeaua de 
spionaj. Răzbunarea ar fi fost prea dulce. 

În sfârșit, îl văzu și Arne. 

— Peter! 

Părea surprins, dar nu și înfricoșat. 

— Aici lucrezi? întrebă Peter. 

— Când e ceva de făcut. 

Arne era la fel de vesel și de relaxat ca întotdeauna. Dacă 
avea ceva de ascuns, se prefăcea destul de bine. 

— Trebuie să fie ceva de făcut, doar ești pilot. 

— Asta e o școală de piloţi, dar n-are prea mulţi elevi. Cu ce 
treburi pe aici? întrebă Arne aruncând o privire spre maiorul în 
uniformă germană care stătea în spatele lui Peter. Căţelele au 
început să fete în neștire sau cineva a circulat noaptea cu 
bicicleta fără dispozitiv reflectorizant? 

Peter nu gustă gluma lui Arne. 

— O anchetă de rutină, replică el scurt. Unde îl pot găsi pe 
comandant? 


Arne arătă spre una dintre clădirile joase. 

— Sediul bazei. Întreabă de comandantul de escadrilă Renthe. 

Peter îl lăsă și intră în clădire. Renthe era un ins deșirat, cu o 
mustață zbârlită și o figură acră. Peter se prezentă și adăugă: 

— Aș dori să vorbesc cu unul dintre angajaţii dumneavoastră, 
căpitanul Poul Kirke. 

Comandantul escadrilei se uită lung la maiorul Schwarz și 
întrebă: 

— În ce problemă? 

Peter fu cât pe-aci să răspundă: „Nu-i treaba dumitale”, dar în 
ultima clipă hotărî să rămână calm și să facă apel la o minciună: 

— Trafic de obiecte furate. 

— Când personalul militar este bănuit de încălcarea legii, 
preferăm să anchetăm singuri cazurile. 

— Bineînţeles, dar (aici Peter arătă spre Schwarz) prietenii 
noștri germani vor ca poliţia să se ocupe de asta, deci 
preferințele dumneavoastră sunt jrelevante. Kirke se află în 
incinta bazei? 

— În acest moment își pilotează avionul. 

Peter ridică din sprâncene. 

— Credeam că avioanele dumneavoastră trebuie să stea la 
sol. 

— De regulă, da, dar sunt și excepţii. Mâine așteptăm vizita 
unor oficiali Luftwaffe care vor să participe la un zbor al 
avioanelor noastre de antrenament, deci avem permisiunea de 
a le testa azi ca să fim siguri că sunt în stare de funcţionare. 
Oricum, Kirke trebuie să aterizeze peste câteva minute. 

— Între timp am să-i percheziţionez camera. Unde doarme? 

Renthe șovăi, apoi răspunse fără tragere de inimă: 

— Dormitorul A, la celălalt capăt al pistei. 

— Are un birou sau un dulap, un loc unde-și ţine lucrurile? 

— Are un mic birou, a treia ușă de pe coridor. 

— Am să încep de acolo. Tilde, vino cu mine. Conrad, du-te pe 
pistă ca să-l întâmpini pe Kirke când aterizează - nu vreau să 
scape. Dresler și Ellegard, percheziţionaţi dormitorul A. Domnule 
comandant, vă mulţumesc pentru ajutor... Peter văzu cum ochii 
comandantului se îndreaptă spre telefonul de pe masă și 
adăugă: Vă rog să nu daţi niciun telefon în următoarele minute. 
Dacă anunţaţi pe cineva că suntem aici înseamnă că vă opuneţi 
aplicării legii, caz în care voi fi nevoit să vă arestez. Ar fi o notă 


proastă pentru armată, nu? 

Renthe nu răspunse. 

Peter, Tilde și Schwarz porniră pe coridor, spre ușa pe care 
era scris INSTRUCTORUL-ȘEF DE ZBOR. O masă și un fișet 
fuseseră înghesuite într-o cămăruţă fără ferestre. Peter și Tilde 
începură să caute, iar Schwarz își aprinse un alt trabuc. Fișetul 
conţinea dosarele elevilor. Peter și Tilde cercetară cu răbdare 
fiecare foaie. Cămăruţa nu avea aerisire, motiv pentru care 
parfumul îmbătător al lui Tilde se pierdea în fumul scos de 
trabucul lui Schwarz. 

După cincisprezece minute, Tilde scoase o exclamaţie de 
surpriză și spuse: 

— Ei, drăcie! 

Peter ridică ochii de pe rezultatele la examene ale unui elev 
numit Keld Hansen care picase testul la navigaţie. 

Tilde îi dădu o foaie de hârtie. Peter o studie încruntându-se. 
Era schița unei mașinării pe care Peter nu o recunoștea: o 
antenă mare, pătrată, pe un suport, împrejmuită de un zid. Un al 
doilea desen al aceleiași mașinării, fără zid, conţinea mai multe 
detalii despre suport, care părea că se rotește. 

Tilde se uită peste umărul lui. 

— Ce crezi că e? 

Peter era extrem de conștient de apropierea ei. 

— N-am mai văzut așa ceva, dar pun pariu că e vorba de ceva 
secret. Altceva? 

— Nu, răspunse ea arătându-i un dosar pe care scria 
ANDERSEN, H.C. 

Peter scoase un mormăit. 

— Hans Christian Andersen - ce poate fi mai suspect? 

Întoarse hârtia. Pe spate era harta unei insule a cărei formă 
lungă și subţire îi era la fel de cunoscută ca harta Danemarcei. 

— Asta e Sande, unde locuiește tatăl meu! 

Privind mai îndeaproape, văzu că harta prezenta noua bază 
germană și partea de plajă unde accesul era interzis. 

— Bang! făcu el în șoaptă. 

Ochii albaștri ai lui Tilde străluceau de emoție. 

— Nu-i așa că am prins un spion? 

— Încă nu. Dar suntem pe-aproape. 

leșiră din clădire, urmaţi de tăcutul Schwarz. Soarele apusese, 
dar vizibilitatea era încă bună în amurgul dulce al lungii seri de 


vară scandinavă. 

Se îndreptară spre aerodrom și se opriră lângă Conrad, 
aproape de avioanele care erau duse în hangare. Doi mecanici 
împingeau de aripile unuia dintre ele, iar un al treilea îi ţinea 
coada ridicată. 

Conrad arătă spre un avion care se apropia de aerodrom și 
spuse: 

— Cred că el e omul nostru. 

Era un alt Tiger Moth. În timp ce cobora executând o mișcare 
circulară ca la carte și ateriza în bătaia vântului, Peter se gândi 
că Poul Kirke era, fără doar și poate, unul dintre spionii pe care îi 
căuta. Probele descoperite în fișet erau de ajuns ca să fie 
condamnat la moarte. Dar, înainte de asta, Peter avea multe 
întrebări pentru el. Era un simplu raportor, ca Ingemar Gammel? 
Mersese chiar el pe insula Sande ca să vadă baza aeriană și să 
schiţeze misterioasa mașinărie? Sau juca rolul, mult mai 
important, de coordonator, adunând informaţii și transmiţându- 
le în Anglia prin mesaje codificate? Dacă Poul Kirke era persoana 
centrală de contact, cine mersese pe insulă și făcuse schița? 
Poate Arne Olufsen? Posibil, dar Arne nu trădase nici cea mai 
mică vinovăţie în urmă cu o oră, când Peter sosise pe 
neașteptate la bază. Și totuși, poate că nu strica să-l pună pe 
Arne sub supraveghere. 

Când avionul atinse solul și își continuă drumul pe iarba 
denivelată, una dintre mașinile poliţiei apăru în viteză din 
capătul pistei. Se opri brusc, derapând, și Dresler sări din ea cu 
ceva de un galben strălucitor în mână. 

Peter îi aruncă o privire nervoasă. Nu voia niciun fel de 
vânzoleală care să îl pună în gardă pe Poul Kirke. Uitându-se în 
jur, își dădu seama că, preţ de câteva clipe, lăsase garda jos: 
grupul de la marginea pistei părea oricum nelalocul lui - el în 
costum negru, Schwarz în uniformă germană, fumând trabuc, o 
femeie, iar acum un bărbat care sărea dintr-o mașină, evident 
foarte grăbit. Arătau ca un comitet de recepţie care sigur îl va 
alerta pe Kirke. 

Dresler se apropie de el înfierbântat, fluturând obiectul galben 
- o carte cu o supracopertă viu colorată. 

— Asta e cartea lui de coduri! zise el. 

Ceea ce însemna că Poul Kirke era personajul-cheie. Peter 
privi spre micul avion care părăsise pista înainte de a ajunge în 


dreptul grupului aflat în așteptare și acum se îndrepta spre locul 
de parcare. 

— Ascunde cartea, idiotule! Dacă te vede cu ea, își dă seama 
că l-am descoperit! 

Peter privi din nou spre Tiger Moth. Îl văzu pe Kirke în carlinga 
deschisă, dar nu și expresia lui din dosul ochelarilor, al eșarfei și 
al căștii. 

Însă ceea ce se întâmplă în următoarele momente nu mai lăsa 
loc de îndoială. 

Brusc, motorul începu să urle când supapa fu deschisă la 
maximum. Avionul făcu un ocol, cu botul în vânt și îndreptându- 
se direct spre micul grup din jurul lui Peter. 

— La naiba, vrea să scape! strigă Peter. 

Avionul prinse viteză și se apropie de ei. 

Peter scoase pistolul. 

Voia să-l prindă viu pe Kirke și să-l interogheze - dar prefera 
să-l omoare decât să-l lase să scape. Ţinând pistolul cu ambele 
mâini, ţinti avionul care se apropia ameninţător. Era practic 
imposibil să dobori un avion cu o armă ușoară, dar poate că 
avea norocul să îl nimerească pe pilot. 

Coada avionului se ridică de la sol odată cu fuzelajul și expuse 
vederii capul și umerii lui Kirke. Peter ţinti cu grijă casca și 
apăsă pe trăgaci. Avionul se ridică și mai mult și Peter înălță 
pistolul, trăgând toate cele șapte gloanţe din încărcătorul 
Waltherului PPK. Observă cu mare dezamăgire că trăsese prea 
sus, căci o serie de găuri minuscule, precum petele de cerneală, 
apărură în rezervor, deasupra capului pilotului, și acum benzina 
ţâșnea în carlingă în jeturi scurte. Avionul își continuă zborul. 

Ceilalţi se trântiră cu faţa la pământ. 

O furie vecină cu nebunia îl cuprinse pe Peter în timp ce 
elicea se apropia de el cu 95 km la oră. La comenzi, alături de 
Poul Kirke, se aflau toţi criminalii care scăpaseră de justiţie, 
inclusiv Finn Jonk, șoferul care o rănise pe Inge. Peter avea să-l 
oprească pe Kirke, chiar dacă asta însemna să moară odată cu 
el. 

Cu coada ochiului văzu cum trabucul maiorului Schwarz 
fumegă în iarbă și atunci îi veni o idee. 

În timp ce biplanul se îndrepta implacabil spre el, Peter se 
aplecă, luă trabucul aprins și îl aruncă spre pilot. 

Apoi se aruncă și el, lateral. 


Simţi pala de curent stârnită de aripa inferioară care trecu la 
câţiva centimetri de capul său. 

Căzu, se rostogoli, după care își ridică privirea. 

Tiger Moth-ul prindea înălţime. Gloanţele și trabucul păreau 
să nu fi avut niciun efect. Peter dăduse greș. 

Va scăpa Kirke? Luftwaffe va trimite cele două 
Messerschmitturi după el, dar până atunci vor mai trece câteva 
minute bune, răstimp în care Tiger Moth-ul va dispărea. 
Rezervorul lui Kirke era atins, dar poate că găurile nu erau în 
partea de jos, caz în care benzina îi ajungea până în Suedia, 
care se afla la doar 30 km. Unde mai pui că se și întuneca. 

Kirke avea o șansă, conchise Peter cu amărăciune. 

Însă chiar atunci se auzi șuieratul focului aprins brusc și din 
carlingă se ridică o flacără mare. 

Pălălaia se întinse cu o viteză înspăimântătoare peste capul și 
umerii pilotului, unde îmbrăcămintea era probabil îmbibată de 
benzină, apoi în spate, de-a lungul fuzelajului, mistuind pânza 
de in. 

Preţ de câteva clipe avionul continuă să urce, deși capul 
pilotului era acum doar un ciot carbonizat. Apoi trupul lui Kirke 
se prăbuși în faţă, împingând manșa, și avionul se întoarse cu 
botul în jos și plonjă, înfigându-se ca o săgeată în pământ. 
Fuzelajul se strânse ca o concertină. 

Urmă o tăcere îngrozitoare. Flăcările continuară să muște din 
aripi și din coadă, înghițind pânza, lonjeroanele de lemn și dând 
la iveală tuburile de oţel ale fuzelajului, precum scheletul unui 
martir ars pe rug. 

— Dumnezeule, ce groaznic, sărmanul de el, spuse Tilde 
tremurând. 

Peter o îmbrățișă. 

— Da, zise el. Dar mai rău e că acum nu mai poate răspunde 
la întrebări. 


PARTEA A II-A 
9 


Pe firmă scria INSTITUTUL DANEZ DE CÂNTECE ȘI DANSURI 
POPULARE, dar asta doar pentru a induce autorităţile în eroare. 
La baza scării, dincolo de draperia dublă care împiedica lumina 
să intre și în subsolul fără ferestre era de fapt un club de jazz. 

Incăperea era mică și întunecată. Podeaua umedă de beton 
era acoperită de mucuri de ţigară și lipicioasă din pricina berii 
vărsate pe jos. lIci-colo se vedeau câteva mese șubrede și 
scaune de lemn, dar cei mai mulţi clienţi stăteau în picioare: 
marinari și docheri, umăr la umăr cu tineri bine îmbrăcaţi și 
câţiva militari germani. 

Pe scena minusculă, o tânără ședea la pian și cânta melodii 
lente la microfon. Un soi de jazz, dar nu muzica după care se 
dădea în vânt Harald. Băiatul îl aștepta pe Memphis Johnny 
Madison, care era negru, chiar dacă își petrecuse cea mai mare 
parte din viaţă în Copenhaga și probabil că nici nu călcase prin 
Memphis. 

Era ora două noaptea. Mai devreme, după ce se dăduse 
stingerea la școală, The Three Stooges - Harald, Mads și Tik - se 
îmbrăcaseră la loc, ieșiseră pe furiș din dormitor și prinseseră 
ultimul tren spre oraș. Era riscant - aveau să dea de belea dacă 
se afla de escapada lor -, dar merita să facă orice sacrificiu ca 
să îl vadă pe Memphis Johnny. 

Lichiorul pe care Harald îl bea cu înghiţituri mici, urmate de 
câte un gât de bere, îl făcea și mai euforic. 

În minte îi stăruia amintirea conversaţiei incitante avute cu 
Poul Kirke și faptul - înspăimântător - că acum făcea parte din 
mișcarea de rezistență. Aproape că nici nu îndrăznea să se 
gândească la asta, fiindcă nu putea să discute asemenea lucruri 
nici măcar cu Mads și Tik. Transmisese informaţii militare 
secrete unui spion. 

După ce Poul recunoscuse că există o organizaţie secretă, 
Harald spusese că va face orice îi stă în putinţă ca să le fie și el 
de ajutor. Poul promisese să îl folosească pe Harald ca 
observator. Sarcina lui era strângerea de informaţii despre 
trupele de ocupaţie și predarea lor lui Poul, care avea să le 


transmită mai departe, în Marea Britanie. Se simţea mândru și 
era nerăbdător să îndeplinească prima misiune. Se și temea în 
același timp, dar încerca să nu se gândească la ce s-ar putea 
întâmpla dacă era prins. 

Încă îl mai ura pe Poul pentru că se întâlnea cu Karen 
Duchwitz. Simţea gustul amar al geloziei de fiecare dată când se 
gândea la asta. Dar își reprima sentimentul de dragul mișcării 
de rezistenţă. 

Ar fi vrut ca fata să fie și ea aici. Sigur ar fi apreciat muzica. 

Tocmai când se gândea ce bine ar fi să aibă o companie 
feminină, văzu o figură nouă: o femeie cu părul negru, 
cârlionţat, într-o rochie roșie, așezată pe un scaun înalt de la 
bar. Nu o vedea prea clar - aerul era plin de fum sau poate că 
avea el ochii împăienjeniţi -, dar părea singură. 

— Hei, priviţi! le spuse el celorlalți. 

Harald își miji ochii spre ea, încercând să o vadă mai bine. 

— Câţi ani credeţi că are? 

— Pe puţin 30. 

Harald ridică din umeri. 

— Asta nu înseamnă că-i bătrână. Ce ziceţi, are nevoie de 
companie? 

Tik, care nu era la fel de beat precum ceilalţi doi, zise: 

— De a ta, sigur. 

Harald nu înţelegea de ce Tik rânjea ca prostul. Ignorându-l, 
se ridică în picioare și se îndreptă spre bar. Când ajunse mai 
aproape, observă că femeia era destul de durdulie, iar faţa îi era 
fardată strident. 

— Salut, școlarule! spuse ea cu un zâmbet prietenos. 

— Am observat că ești singură. 

— Pe moment. 

— M-am gândit că ai vrea să schimbi o vorbă cu cineva. 

— Nu pentru asta sunt aici. 

— A... preferi să asculţi muzică. Eu sunt de mulţi ani un 
împătimit al jazzului. Ce părere ai de cântăreaţa asta? Sigur, nu- 
i americancă, dar... 

— Nu-mi place deloc. 

Harald o privi nedumerit. 

— Atunci de ce... 

— Sunt la muncă. 

Femeia avea impresia că explicaţia e suficientă, însă Harald 


rămase la fel de nedumerit. Deși continuă să îi zâmbească 
prietenos, băiatul simţea că e vorba despre o confuzie. 

— La muncă, repetă el. 

— Da. Ce credeai că fac? 

Vrând să fie amabil cu ea, Harald răspunse: 

— Mie-mi pari o prinţesă. 

Femeia izbucni în râs. 

— Cum te cheamă? 

— Betsy. 

Era un nume neobișnuit pentru o daneză din clasele 
inferioare, iar Harald bănuia că e de împrumut. 

Lângă Harald își făcu apariţia un bărbat în toată firea, 
înfățișarea lui îl surprinse: nebărbierit, cu dinţii stricaţi și cu un 
ochi umflat. Purta o haină plină de pete și o cămașă fără guler. 
Chiar dacă era scund și uscăţiv, arăta destul de fioros. 

— Hai, băiatu', hotărăște-te odată! zise el. 

— El e Luther, spuse Betsy. Lasă băiatul în pace, Lou, nu face 
nimic rău. 

— Ți-alungă clienţii. 

Harald își dădu seama că habar nu avea despre ce e vorba și 
că probabil era mai beat decât credea. 

— Ei, vrei să i-o tragi sau nu? întrebă Luther. 

Harald îl privi uluit. 

— Dar nici măcar nu o cunosc! 

Betsy izbucni în râs. 

— Te costă zece coroane, mi le dai mie, zise Luther. 

În sfârșit, Harald se dumiri. Se întoarse spre femeie și întrebă 
tare, uimit: 

— Ești prostituată? 

— Hei, mai încet! spuse ea iritată. 

Luther îl înșfacă de cămașă și îl trase spre el cu toată puterea. 
Harald se clătină pe picioare. 

— Vă știu eu, băieţii cu școală! șuieră Luther. Crezi că asta-i 
de râs. 

Harald îi simţi răsuflarea urât mirositoare. 

— Nu te enerva. N-am vrut decât să schimb o vorbă cu ea. Un 
barman legat la cap cu un batic se aplecă peste tejghea și 
spuse: 

— Lou, fără scandal, te rog. Băiatul e cuminte. 

— Zău? Eu cred că-și râde de mine. 


Harald se întrebă îngrijorat dacă nu cumva Luther are vreun 
cuţit la el, dar în clipa următoare proprietarul clubului luă 
microfonul și îl anunţă pe Memphis Johnny Madison. Urmă un 
ropot de aplauze. 

Luther îi făcu vânt lui Harald. 

— Dispari din ochii mei dacă nu vrei să-ţi tai beregata. 

Harald se întoarse la ceilalți. Ştia că fusese umilit, dar era 
prea beat ca să pună la inimă. 

— Am încălcat bunele maniere, remarcă el. 

Memphis Johnny urcă pe scenă și Harald uită imediat de 
Luther. 

Johnny se așeză la pian și se aplecă spre microfon. Vorbind 
într-o daneză impecabilă, fără urmă de accent, zise: 

— Mulţumesc. Aș vrea să încep cu o piesă a celui mai mare 
interpret de boogie-woogie, Clarence Pine Top Smith. 

Se auziră alte aplauze și Harald strigă în engleză: 

— Play it, Johnny’? 

Lângă ușă se produse o mare vânzoleală, dar Harald nu îi 
dădu atenţie. Johnny cântă primele patru măsuri, apoi se opri 
brusc și spuse la microfon: 

— Heil Hitler, baby. 

Un ofiţer german urcă pe scenă. 

Harald privi în jur, descumpănit. O unitate a poliţiei militare 
pătrunsese în club. Îi aresta pe militarii germani, dar nu se 
atingea de civilii danezi. 

Ofițerul smulse microfonul din faţa lui Johnny și spuse în 
daneză: 

— Artiştii care aparțin rasei inferioare nu au voie pe scenă. 
Clubul se închide. 

— Nu! strigă Harald revoltat. Nu poţi face așa ceva, mârlan 
nazist! 

Din fericire, vocea lui fu acoperită de vacarmul protestelor. 

— Hai să ieşim până nu încâlci din nou bunele maniere, zise 
Tik și îl apucă de braţ. 

Harald se opuse. 

— Hei! urlă el. Lasă-l pe Johnny să cânte! 

Ofițerul îi puse cătușele lui Johnny și îl scoase din club. 

Harald era dărâmat: prima lui șansă de a asculta un interpret 
autentic de boogie și iată că naziștii opreau spectacolul după 


2 Cântă, Johnny! (n. tr.) 


primele acorduri. 

— N-au niciun drept! strigă el. 

— Bineînţeles că n-au! îi tinu Tik isonul împingându-l spre ușă. 

Cei trei urcară treptele și ieșiră în stradă. Era mijlocul verii, iar 
scurta noapte scandinavă se apropia de sfârșit. Zorii stăteau să 
mijească. Clubul se afla pe chei și canalul lat lucea în primele 
licăriri de lumină. Vasele adormite se legănau în dană. O briză 
rece, sărată, bătea dinspre mare. Harald inspiră adânc, puţin 
ameţit. 

— Propun să mergem la gară și să așteptăm primul tren spre 
casă, spuse Tik. 

Ideea era să ajungă în dormitor și să se întindă în pat înainte 
ca toţi ceilalţi să se trezească. 

Se îndreptară spre centrul orașului. La intersecțiile principale 
germanii ridicaseră posturi de pază din beton, ortogonale, înalte 
de peste un metru, pentru un singur soldat, vizibil de la piept în 
sus. Noaptea însă posturile erau pustii. Lui Harald nu îi trecuse 
furia provocată de închiderea clubului, așa că aceste simboluri 
dezgustătoare ale ocupaţiei naziste nu făcură decât să-l 
înverșuneze. Trecând pe lângă unul, scoase o înjurătură și îl lovi 
cu piciorul. 

— Se spune că santinelele din posturile astea stau în chiloți, 
fiindcă nimeni nu le vede picioarele, zise Mads, iar ceilalţi doi 
izbucniră în râs. 

O clipă mai târziu trecură pe lângă o grămadă de moloz din 
faţa unui magazin renovat de curând și Harald văzu mai multe 
cutii de vopsea deasupra - și îi veni o idee. Se aplecă și luă una. 

— Ce naiba vrei să faci? întrebă Tik. 

Pe fund rămăsese un pic de vopsea neagră, încă în stare 
lichidă. Din bucăţelele de lemn din grămada de moloz Harald 
alese o șipcă lată de vreo doi centimetri ca s-o folosească pe 
post de pensulă. 

Fără să bage în seamă întrebările lui Tik și Mads, se întoarse 
la postul de pază. Se lăsă pe vine, cu șipca și cutia lângă el. Auzi 
cum Tik îi spune să fie cu băgare de seamă, dar nu îi dădu 
atenţie. Scrise încet, cu vopsea neagră, pe peretele de beton: 


ACEST NAZIST NU ARE 
PANTALONII PE EL 


După ce termină, făcu un pas înapoi ca să-și admire opera. 
Literele erau mari și cuvintele puteau fi citite de la distanţă. 
Peste doar câteva ore mii de locuitori ai capitalei, aflați în drum 
spre locurile de muncă, aveau să vadă acea inscripţie și să 
zâmbească. 

— Ce părere aveţi? întrebă el privind în jur. 

Insă, în loc de Tik și Mads, văzu doi polițiști danezi în spatele 
lui. 

— Foarte amuzant, spuse unul din ei. Ești arestat. 


Harald își petrecu următoarele ore în Politigaarden, în celula 
beţivilor, împreună cu un bătrân care se scăpase pe el și un 
băiat care vomitase pe podea. Era prea dezgustat de ei și de 
propria persoană ca să poată dormi. Simţea cum îi plesnește 
capul de durere și îi era o sete cumplită. 

Dar mahmureala și murdăria din jur nu erau singurele motive 
de îngrijorare. Cel mai mult se temea că va fi interogat în 
legătură cu mișcarea de rezistenţă. Dacă era dat pe mâna 
Gestapoului și supus torturilor? Nu știa câtă durere putea 
suporta. Până la urmă avea să-l trădeze pe Poul Kirke. Și numai 
din cauza unei glume stupide! Nu îi venea să creadă cât de 
pueril se purtase. li venea să intre în pământ de rușine. 

La ora opt un poliţist aduse o tavă cu trei câni de ceai surogat 
și o farfurie cu trei felii de pâine neagră unse cu margarină. 
Harald ignoră pâinea - nu putea mânca într-un loc care semăna 
cu o hazna -, dar bătu ceaiul pe nerăsuflate. 

La scurt timp fu dus într-o sală de interogatoriu. Așteptă 
câteva minte; apoi în sală intră un sergent cu un dosar și o foaie 
de hârtie bătută la mașină. 

— In picioare! urlă sergentul și Harald sări ca un arc. 

Sergentul se așeză la masă și citi raportul. 

— Vasăzică, ești elev la Jansborg. 

— Da, domnule sergent. 

— Ar trebui să știi cum să te comporţi, tinere. 

— Da, domnule sergent. 

— Unde ai băut? 

— La clubul de jazz. 

Sergentul ridică ochii de pe foaia de hârtie. 

— Adică la Institutul Danez? 

— Da. 


— Atunci ai fost acolo când nemţii l-au închis. 

— Da, răspunse Harald puţin derutat că, în loc de „germani”, 
sergentul folosise cuvântul „nemţi”, care era ușor peiorativ și 
contravenea cu tonul lui oficial. 

— Te îmbeţi des? 

— Nu, domnule sergent. E prima oară. 

— Pe urmă ai văzut postul de pază și ai dat de o cutie cu 
vopsea... 

— Îmi pare foarte rău. 

Polițistul rânji brusc. 

— Nu te consuma prea mult. Mie mi s-a părut destul de hazliu. 
Fără pantaloni! 

Harald îl privi dezorientat. Omul păruse ostil, însă acum 
aprecia gluma. 

— Ce se va întâmpla cu mine? întrebă el. 

— Nimic. Noi suntem poliţia, nu patrula care se ocupă de 
glume, răspunse sergentul, apoi rupse raportul și îl aruncă în 
coșul de hârtii. 

Lui Harald nu îi venea să creadă. Chiar îi dădeau drumul să 
plece? 

— Ce... ce trebuie să fac? 

— Să te întorci la Jansborg. 

— Vă mulţumesc! 

Harald se întrebă dacă se putea strecura în școală fără să fie 
observat, chiar și la ora aceasta atât de târzie. Va avea destul 
timp în tren să găsească o scuză. Poate că până la urmă nimeni 
nu va afla ce i se întâmplase. 

Sergentul se ridică în picioare. 

— Dar ascultă-mi sfatul: ferește-te de băutură. 

— Așa voi face, promise Harald cu râvnă. 

Dacă ieșea din beleaua asta, n-avea să se mai atingă de 
alcool în viaţa lui. i 

Sergentul deschise uşa şi Harald avu un şoc cumplit. In fața 
lui se afla Peter Flemming. Cei doi se priviră lung. 

— Cu ce vă pot fi de folos, domnule inspector? întrebă 
sergentul. 

Peter îl ignoră și i se adresă lui Harald: 

— Măi să fie! zise el cu satisfacția celui care vede în sfârșit că 
a avut dreptate. Mă întrebam eu, când am văzut numele pe lista 
celor arestați azi-noapte. Oare Harald Olufsen, cel care a 


mâzgălit zidurile beat fiind, e Harald Olufsen, fiul pastorului de 
pe insula Sande? Şi iată, surpriză: sunt una și aceeași persoană! 

Harald era disperat. Tocmai când începuse să creadă că acea 
întâmplare groaznică putea fi ţinută secretă, adevărul era 
descoperit de cel care avea un dinte împotriva întregii lui familii. 

Peter se întoarse spre sergent și îi spuse pe un ton poruncitor: 

— Mă ocup eu de asta. 

Dar sergentul nu se dădu dus cu una, cu două. 

— Domnul comandant a hotărât să-i dăm drumul, domnule 
inspector. 

— Mai vedem noi. 

Lui Harald îi venea să plângă de ciudă. Fusese cât pe-aci să 
scape. Era nedrept. 

Sergentul șovăi, nepărând dispus să cedeze, dar Peter spuse 
hotărât: 

— Asta e tot. 

— Am înţeles, domnule inspector, răspunse sergentul și plecă. 

Peter îl privi fix pe Harald până când băiatul întrebă: 

— Ce vrei să faci? 

Peter zâmbi și apoi răspunse: 

— Cred că am să te duc înapoi la școală. 


Intrară în curtea școlii Jansborg într-un Buick negru condus de 
un polițist în uniformă, cu Harald pe bancheta din spate, ca un 
deţinut. 

Soarele lumina clădirile vechi din cărămidă roșie și peluza. 
Harald regreta deja viaţa simplă și lipsită de griji pe care o 
dusese aici în ultimii șapte ani. Indiferent ce se întâmpla acum, 
acest loc sigur, familiar, nu-i va mai servi drept casă pentru mult 
timp. 

Priveliștea îi deșteptă însă alt gen de sentimente lui Peter 
Flemming, care mormăi acru spre șofer: 

— Aici sunt educați viitorii noștri conducători. 

— Am înţeles, domnule inspector, zise șoferul pe un ton 
neutru. 

Era momentul gustării de dimineaţă și băieţii își mâncau 
sandviciul afară. În felul acesta, aproape toată școala văzu cum 
mașina oprește în faţa biroului directorului și Harald coboară din 
ea. 

Peter îi arătă legitimaţia secretarului școlii și, împreună cu 


Harald, intră în biroul lui Heis. 

Harald nu știa ce să creadă. După toate aparențele, Peter nu 
intenţiona să-l predea Gestapoului, teama lui cea mai mare. Nu 
îndrăznea să spere prea mult, dar toate semnele arătau că Peter 
îl considera un școlar pus pe rele, nu un membru al mișcării 
daneze de rezistență. Pentru prima dată în viaţă era mulţumit 
că nu e tratat ca un om mare, ci ca un copil. 

Dar, în cazul acesta, ce urmărea Peter? 

Când intrară, Heis se ridică de la birou, cât era de înalt, și îi 
privi oarecum îngrijorat din spatele ochelarilor cocoțați pe nasul 
coroiat. Întrebă cu o voce amabilă, dar tremurată, care îi trăda 
agitația interioară: 

— Olufsen? Ce s-a întâmplat? 

Peter nu îi dădu timp lui Harald să răspundă la întrebare. 
Arătând cu degetul în direcţia lui, îl întrebă pe Heis pe un ton 
răstit: 

— E unul dintre elevii dumneavoastră? 

Blândul Heis tresări de parcă ar fi primit o lovitură în plex. 

— Olufsen e elevul nostru, da. 

— A fost arestat azi-noapte, fiindcă a scris prostii pe o 
construcţie militară germană. 

Harald își dădu seama că Peter profita cât putea de această 
ocazie ca să-l umilească pe Heis. 

Directorul părea de-a dreptul jignit: 

— Imi pare rău să aud asta. 

— În plus, era și beat. 

— O, Doamne! 

— Poliţia trebuie să ia o hotărâre în privinţa lui. 

— Nu cred că... 

— Desigur, nu e cazul să dăm pe mâna legii un elev pentru o 
glumă puerilă. 

— Mă bucur să aud asta... 

— Dar nici nu vrem să scape nepedepsit. 

— Într-adevăr. 

— Prietenii noștri germani vor dori să afle în primul rând dacă 
făptașul a fost pedepsit cum se cuvine. 

— Desigur, desigur. 

Lui Harald i se făcu milă de Heis, dar, în același timp, regretă 
că e atât de nevolnic. Până acum nu făcuse decât să se arate de 
acord cu măgarul de Peter. 


— În concluzie, pedeapsa depinde de dumneavoastră, 
continuă Peter. 

— Da? în cel fel? 

— Dacă-l lăsăm liber, îl exmatriculaţi? 

Harald înţelese imediat ce urmărea Peter. Voia să se asigure 
că infracţiunea comisă de el va fi cunoscută de toată lumea. Nu 
îl interesa decât să pună familia Olufsen într-o lumină proastă. 

Arestarea unui elev de la Jansborg va ajunge pe prima pagină 
a ziarelor. Rușinea pe care o va simţi Heis va fi depășită doar de 
rușinea părinţilor lui Harald. Tatăl lui va fi furios la culme, iar 
mama lui se va da de ceasul morții. 

Dar, își dădu seama Harald, dușmănia pe care Peter o purta 
familiei Olufsen îi tocise instinctele de poliţist. Era atât de 
bucuros că prinsese un Olufsen beat, încât îi scăpase o 
infracţiune mai gravă. Nu-și pusese nici măcar o clipă problema 
că ura lui Harald față de naziști ar fi putut depăși simpla 
mâzgălire a zidurilor, ajungând la spionaj. Răutatea lui Peter îi 
salvase pielea lui Harald. 

Heis dădu primul semn de rezistenţă: 

— Exmatricularea pare un pic prea aspră... 

— Nu la fel de aspră ca trimiterea în judecată și, posibil, o 
condamnare la închisoare. 

— Nu, într-adevăr. 

Harald nu se băgă în vorbă, fiindcă nu vedea nicio soluţie prin 
care să ţină incidentul secret. Se consolă cu gândul că scăpase 
de Gestapo. Orice altă pedeapsă i se părea minoră. 

— Suntem aproape de sfârșitul anului școlar, zise Heis. Nu ar 
pierde prea multe ore dacă ar fi exmatriculat acum. 

— Prin urmare, va trebui să pună osul la muncă. 

— Oricum o s-o facă, având în vedere că mai are doar două 
săptămâni până să termine școala. 

— Dar îi va mulţumi pe germani. 

— Da? E important, desigur. 

— Dacă mă asiguraţi că va fi exmatriculat, îi dau drumul. 
Altfel, îl duc înapoi la Politigaarden. 

Heis îi aruncă o privire vinovată lui Harald. 

— Se pare că școala nu are de ales în această chestiune, nu? 

— Așa e, domnule director. 

Heis se uită la Peter. 

— Bine, atunci îl voi exmatricula. 


Peter îi adresă un zâmbet satisfăcut. 

— Mă bucur că am rezolvat problema cu înţelepciune, zise el 
și se ridică. Pe viitor încearcă să nu mai dai de belele, tinere 
Harald, adăugă cu un aer sentențţios. 

Harald își feri privirea. Peter dădu mâna cu Heis. 

— Vă mulţumesc, domnule inspector, spuse Heis. 

— Mă bucur că v-am putut fi de ajutor, replică Peter și ieși din 
birou. 

Harald simţi cum i se relaxează toţi mușchii. Scăpase. Sigur, 
acasă va fi iadul pe pământ, dar cel mai important era că prostia 
lui nu îl compromisese pe Poul Kirke. Cum nu compromisese nici 
mișcarea de rezistenţă. 

— Îngrozitor ce s-a întâmplat, Olufsen. 

— Știu că am greșit... 

— Nu la asta mă refer. Bănuiesc că îl cunoști pe vărul lui Mads 
Kirke. 

— Pe Poul, da. 

Harald se încordă din nou. Ce mai urma? Oare Heis 
descoperise implicarea lui în mișcarea de rezistenţă? 

— Ce i s-a întâmplat? 

— S-a prăbușit cu avionul. 

— Dumnezeule! Am zburat cu el acum câteva zile! 

— S-a întâmplat aseară, la școala de piloţi... 

— Ce?! 

— Îmi pare rău, dar Poul Kirke e mort. 


10 


— Mort? repetă Herbert Woodie cu vocea sugrumată. Cum 
așa? 

— Se zice că s-a prăbușit intenţionat cu avionul, replică 
Hermia tristă și furioasă în același timp. 

— Prostul! făcu Woodie fără menajamente. Din cauza lui totul 
se poate duce de râpă. 

Hermia îl privi cu dezgust. În clipa aceea ar fi vrut să-i tragă o 
palmă peste ochi. 

Erau în biroul lui Woodie, la Bletchley Park, împreună cu Digby 
Hoare. Hermia îi trimisese un mesaj lui Poul Kirke, în care îl ruga 
să obţină o descriere amănunţită a radarului de pe insula Sande. 

— Informaţia a venit de la Jens Toksvig, unul dintre ajutoarele 
lui Poul, zise ea străduindu-se să rămână calmă și la obiect. A 
fost transmisă prin intermediul Legaţiei Britanice din Stockholm, 
ca de obicei, dar fără să fie codificată - e clar că Jens nu 
cunoaște codul. Autorităţile au pus prăbușirea pe seama unui 
accident, dar Jens susţine că Poul încerca să scape de niște 
polițiști care au tras în avion. 

— Sărmanul, spuse Digby. 

— Mesajul a sosit în dimineaţa aceasta, continuă Hermia. 
Tocmai voiam să vi-l aduc la cunoștință, domnule Woodie, când 
aţi trimis după mine. 

De fapt, plânsese până atunci. Nu plângea des, dar moartea 
lui Poul o impresionase până la lacrimi - atât de tânăr și de 
chipeș, atât de energic! Ştia că fusese ucis din cauza ei. Ea îi 
ceruse să spioneze pentru Marea Britanie, iar faptul că Poul 
acceptase cu atâta curaj nu făcuse decât să îl împingă la 
moarte. Hermia se gândise la părinţii lui, la vărul lui, Mads, și 
plânsese și pentru ei. Dar cel mai mult își dorea să termine 
treaba începută de Poul, pentru ca ucigașii lui să nu aibă câștig 
de cauză. 

— Imi pare atât de rău, zise Digby și își trecu braţul pe după 
umerii ei, strângând-o ușor. O mulţime de oameni mor, dar cel 
mai mult te doare când e vorba de unul pe care îl cunoști. 

Hermia încuviinţă din cap. Pentru niște cuvintele atât de clare 
și de simple nu putea decât să îi fie recunoscătoare. Ce 
cumsecade era! Simţi o mare afecţiune pentru el, dar imediat își 
aduse aminte de logodnicul ei și fu încercată de un sentiment de 


vinovăție. Tare ar fi vrut să îl revadă pe Arne! Să stea de vorbă 
cu el și să îl atingă - asta i-ar întări dragostea și ar face-o imună 
la atracţia faţă de Digby. 

— Şi acum ce facem? întrebă Woodie. 

Hermia își adună repede gândurile: 

— Jens spune că Paznicii-de-noapte s-au hotărât să se dea la 
fund, cel puţin pentru o vreme, și să vadă până unde ajunge 
poliţia cu ancheta. În consecinţă, ca să vă răspund la întrebare, 
rămânem fără nicio sursă de informaţii în Danemarca. 

— Ceea ce ne face să părem al naibii de incompetenţi, 
remarcă Woodie. 

— Lăsaţi asta, replică Digby tăios. Naziștii au inventat o armă 
cu care pot să câștige războiul. Credeam că suntem cu ani 
înaintea lor în ceea ce privește radarul, dar acum am aflat că îl 
au și ei și că al lor e mult mai bun decât al nostru! Nu mă 
interesează cum părem în ochii celorlalţi. Intrebarea e cum 
putem afla mai multe amănunte. 

Woodie îl privi ofensat, dar nu spuse nimic. 

— Nu se poate apela la alte surse de informaţii? întrebă 
Hermia. 

— Bineînţeles că le încercăm pe toate. Între timp am mai 
găsit un indiciu: cuvântul himmelbett a apărut în mesajele 
trimise de Luftwaffe. 

— Himmelbett? repetă Woodie. E un cuvânt compus: „pat cu 
cer”. La ce se referă? 

— Înseamnă „pat cu baldachin”, interveni Hermia. 

— Dar n-are niciun sens, spuse Woodie țâfnos, de parcă ea ar 
fi fost de vină. 

— Ai și contextul? îl întrebă Hermia pe Digby. 

— Nu chiar. Se pare că radarul lor funcţionează într-un 
himmelbett. Încă n-am înţeles despre ce e vorba. 

Hermia luă imediat o hotărâre. 

— Va trebui să merg chiar eu în Danemarca. 

— Dar e absurd, zise Woodie. 

— Nu avem niciun fel de agenţi acolo, deci trebuie să infiltrăm 
pe cineva, continuă ea. Cunosc ţara mai bine decât orice agent 
MI6. De asta și sunt șefa biroului pentru Danemarca. Și vorbesc 
limba ca un băștinaș. Trebuie să merg acolo. 

— Noi nu trimitem femei în astfel de misiuni, spuse Woodie pe 
un ton care nu admitea replică. 


— Ba da, îl contrazise Digby și se întoarse spre Hermia. Pleci 
la Stockholm chiar în seara asta. Merg și eu cu tine. 


— De ce ai spus asta? îl întrebă Hermia pe Digby a doua zi, în 
timp ce treceau prin Sala Aurită din Stadhuset, celebra primărie 
din Stockholm. 

Digby se opri ca să studieze mozaicul de pe pereţi. 

— Ştiam că prim-ministrul va dori ca eu să supervizez o 
misiune atât de importantă. 

— Aha. 

— Pe de altă parte, am vrut să rămân singur cu tine. lar în 
lipsa unei călătorii cu vaporul spre China, ocazia asta mi se pare 
cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat de când te-am cunoscut. 

— Dar știi că va trebui să iau legătura cu logodnicul meu. E 
singura persoană care ne poate ajuta. 

— Știu. 

— Şi probabil că îl voi revedea cât de curând. 

— Mie-mi convine. Nu mă pot lua la întrecere cu un bărbat 
prins în capcană într-o ţară aflată la sute de kilometri depărtare, 
nevăzut, neauzit și idealizat, de care ești legată prin fire 
invizibile de loialitate și vinovăţie. Prefer un rival în carne și 
oase, cu defecte lumești, care se mai și supără pe tine, are 
mătreaţă pe guler și se scarpină în fund. _ 

— Dar asta nu-i o întrecere, replică ea exasperată. Il iubesc pe 
Arne. Și vreau să mă mărit cu el. 

— Dar încă nu te-ai măritat. 

Hermia clătină din cap de parcă ar fi vrut să se detașeze de 
acest gen de discuţie. Agrease atenţia, atât de romantică, pe 
care i-o arătase Digby - chiar dacă se simţea vinovată -, însă 
acum i se părea că o distrage de la ceea ce își propusese să 
facă. Nu veniseră aici de plăcere, ci fiindcă trebuia să 
întâlnească pe cineva. Se prefăceau doar că sunt turiști, dornici 
să vadă cât mai multe. 

Părăsiră Sala Aurită și coborâră treptele late, de marmură, 
ieșind în curtea pietruită. Trecură pe sub o arcadă susţinută de 
coloane de granit roz și ajunseră într-o grădină care dădea spre 
oglinda cenușie a Lacului Malaren. Întorcându-se ca să privească 
turnul de o sută de metri care se înălța deasupra clădirii din 
cărămidă roșie, Hermia verifică dacă cel care îi fila era prin 
apropiere. 


Acesta era un individ plictisit, într-un costum gri și pantofi 
uzaţi, care nu făcea mari eforturi ca să-și ascundă prezenţa. 
După ce Digby și Hermia părăsiseră Legația Britanică într-o 
limuzină Volvo cu șofer, adaptată să meargă pe mangal, 
fuseseră urmăriţi de doi inși într-un Mercedes 230 negru. După 
ce opriseră în faţa primăriei, individul în costum gri intrase după 
ei. 

Potrivit atașatului aerian al Marii Britanii, un grup de agenţi 
germani îi ţinea sub supraveghere pe toţi cetăţenii britanici din 
Suedia. Puteai scăpa de ei, dar așa ceva nu era indicat. Dacă 
încercai vreo manevră însemna că ești vinovat. Cei care 
riscaseră fuseseră arestaţi și acuzaţi de spionaj, iar autorităţile 
suedeze fuseseră convinse să-i expulzeze. 

Prin urmare, Hermia trebuia să scape de filaj fără ca 
urmăritorul să-și dea seama. 

Urmând un plan prestabilit, Hermia și Digby se preumblării. 
Prin grădină și, într-un târziu, merseră în spatele clădirii ca să 
vadă cenotaful ridicat în cinstea întemeietorului orașului, Birger 
Jarl. Sarcofagul aurit se afla într-o criptă acoperită cu un 
baldachin și susținută de patru coloane din piatră. 

— Ca un himmelbett, remarcă Hermia. 

Ascunsă vederii, de cealaltă parte a cenotafului, era o 
suedeză de aceeași statură cu Hermia, tot cu părul negru. 

Hermia privi întrebător spre femeie, care înclină hotărât din 
cap. 

Hermia simţi un junghi în inimă. Până acum nu făcuse nimic 
ilegal. Vizita ei în Suedia fusese cât se poate de nevinovată. Dar, 
din clipa aceasta, avea să încalce legea pentru prima oară în 
viaţa ei. 

— Repede! zise femeia în engleză. 

Hermia își scoase impermeabilul ușor, de vară, și basca roșie 
și i le dădu celeilalte femei care și le puse imediat. Apoi scoase 
din buzunar un batic maro-închis pe care și-l înfășură în jurul 
capului, acoperindu-și părul și o parte din chip. 

Suedeza îl luă de braţ pe Digby și cei doi se îndepărtară de 
cenotaf, îndreptându-se agale spre grădină, în văzul tuturor. 

Hermia așteptă câteva clipe, prefăcându-se că examinează 
grilajul complicat din fier forjat care împrejmuia monumentul și 
temându-se că urmăritorul va deveni bănuitor și se va apropia 
să verifice dacă e ea sau nu. Dar nu se întâmplă nimic. 


leși din dosul cenotafului, aproape așteptându-se să dea nas 
în nas cu el, dar nu găsi pe nimeni. Trăgându-și baticul și mai 
mult pe faţă, se îndreptă spre grădină. 

Îi văzu pe Digby și momeala cum se apropiau de poartă. 
Urmăritorul ţinea aproape. Planul funcţiona. 

Hermia o luă în aceeași direcție, pe urma urmăritorului. Așa 
cum aranjaseră, Digby și femeia merseră direct la mașină, care 
aștepta în piaţă. Hermia îi văzu cum urcă în Volvo și pleacă. 
Individul în costum gri îi urmă în Mercedesul lui. Avea să meargă 
așa până la Legaţie și apoi să raporteze că cei doi vizitatori din 
Marea Britanie și-au petrecut după-amiaza ca niște turiști 
inocenți. 

Acum Hermia era liberă să facă ce își propusese. 

Traversă podul Stadhusbron și se îndreptă spre Piaţa Gustav 
Adolf, centrul orașului, mergând repede, nerăbdătoare să își 
continue misiunea. 

Totul se întâmplase cu o viteză uluitoare în ultimele 24 de 
ore. Hermia avusese la dispoziție doar câteva minute ca să își 
vâre lucrurile în geamantan; apoi o mașină îi dusese pe ea și pe 
Digby la Dundee, în Scoţia, unde trăseseră la un hotel puțin 
după miezul nopţii. Dimineaţa, la ivirea zorilor, porniseră spre 
aerodromul Leuchars, pe coasta Fife, și un echipaj RAF în 
uniforma civilă a British Overseas Airways Corporation îi dusese 
la Stockholm, după un zbor de trei ore. Luaseră prânzul la 
Legația Britanică, apoi puseseră în aplicare planul conceput în 
mașină, pe drumul de la Bletchley la Dundee. 

Întrucât Suedia era neutră, de aici puteai telefona sau scrie 
unei persoane din Danemarca. Hermia voia să îl sune pe Arne, 
logodnicul ei. Convorbirile telefonice erau monitorizate, iar 
scrisorile deschise în Danemarca, așa că trebuia să aibă mare 
grijă ce spunea. Trebuia să inventeze ceva care să pară 
inofensiv pentru cel care trăgea cu urechea, dar să îl facă pe 
Arne să adere la mișcarea de rezistenţă. 

În 1939, când înființase organizaţia Paznicii-de-noapte, 
intenţionat nu îl indusese și pe Arne. Nu fiindcă bărbatul ar fi 
avut alte convingeri: era la fel de anti nazist ca și ea, chiar dacă 
mai puţin înverșunat - îi considera pe nemți niște clovni 
îmbrăcaţi în uniforme caraghioase, care ţineau morţiș să strice 
cheful tuturor. Nu, problema era firea lui nepăsătoare, 
degajarea lui. Era prea deschis și prietenos pentru o activitate 


clandestină. Totodată, Hermia nu vrusese să-i pună viaţa în 
primejdie, deși Poul fusese de acord că nu era potrivit pentru 
așa ceva. Acum însă era disperată. Arne rămăsese probabil la 
fel de vesel și de optimist, dar altă soluţie nu avea. 

In plus, multe lucruri se schimbaseră de la începutul 
războiului. Lumea simţea altfel pericolul acum. Mii de tineri 
excepţionali își sacrificaseră deja viața. Arne era ofiţer în armata 
daneză: trebuia să își asume riscuri pentru ţara lui. 

Pe de altă parte, Hermia simţea un gol în stomac la gândul 
misiunii pe care avea să i-o încredinţeze. 

Intră pe Vasagatan, o stradă aglomerată pe care se aflau mai 
multe hoteluri, gara și poșta centrală. Aici, în Suedia, serviciile 
telefonice fuseseră întotdeauna separate de oficiile poștale și 
erau asigurate de ghișee speciale. Hermia fu îndrumată spre un 
astfel de ghișeu, amplasat în gara centrală. 

Ar fi putut telefona de la Legația Britanică, dar asta ar fi 
stârnit aproape sigur bănuieli. Aici însă nu era nimic ieșit din 
comun ca o femeie să vorbească într-o suedeză ezitantă, cu 
accent danez, dorind să ia legătura cu cineva de acasă. 

Discutase cu Digby despre posibilitatea ca autorităţile să-i 
asculte convorbirea. |n fiecare centrală telefonică din 
Danemarca exista cel puţin o tânără germană în uniformă care 
asculta. Desigur, nu putea trage cu urechea la toate 
convorbirile, dar germanii acordau o atenţie sporită convorbirilor 
internaţionale și apelurilor către bazele militare, motiv pentru 
care exista o mare probabilitate ca discuţia dintre Hermia și 
Arne să fie monitorizată. Va trebui să comunice prin aluzii și 
vorbe cu două înţelesuri. Ceea ce nu era foarte greu. Doar 
fuseseră iubiți, deci îl putea face să înțeleagă fără să fie prea 
explicită. 

Gara era construită ca un castel francez. Holul impunător 
avea tavanul casetat și era împodobit cu candelabre. Găsi 
ghișeul și se așeză la rând. 

Când ajunse în faţa funcţionarei, îi spuse că vrea să îl sune pe 
Arne Olufsen și îi dădu numărul de la școala de piloţi. Așteptă 
nerăbdătoare și temătoare în timp ce telefonista încerca să 
obţină legătura. Hermia nici măcar nu știa dacă Arne e la Vodal. 
Poate că zbura, poate că se învoise în ziua aceea de la bază sau 
era în permisie. Poate că fusese transferat la altă bază sau își 
dăduse demisia din armată. 


Dar tot avea să dea de urma lui, indiferent unde s-ar fi aflat. ÎI 
putea întreba pe comandantul lui unde plecase, putea vorbi cu 
părinţii lui de pe insula Sande, avea și numerele de telefon ale 
câtorva dintre prietenii lui din Copenhaga. Avea toată după- 
amiaza la dispoziţie și destui bani ca să telefoneze în mai multe 
părți. 

Va fi ciudat să-l audă după mai bine de-un an. De-abia 
aștepta, dar era și îngrijorată. Deși nu înceta să-și spună că 
misiunea era cea care conta cu adevărat, își făcea tot felul de 
gânduri în privinţa sentimentelor lui Arne faţă de ea. Poate că 
nu o mai iubea ca înainte. Dacă îi va răspunde cu răceală? Sigur 
i-ar frânge inima. Poate că între timp a întâlnit pe altcineva. La 
urma urmei, și ea flirtase cu Digby. Oare pentru un bărbat nu 
era mai ușor să calce pe-alături? 

Își aminti vacanţa în care schiaseră împreună, pe o pârtie 
scăldată de soare, lăsându-se când pe o parte, când pe cealaltă, 
într-un sincron perfect, transpirând în aerul rece, râzând cu 
bucuria pură a faptului că trăiesc. Oare zilele acelea se vor 
întoarce vreodată? 

Se auzi chemată la cabină. 

Ridică receptorul și spuse: 

— Alo? 

— Cine e la telefon? întrebă Arne. 

Hermia îi uitase vocea. Era joasă, caldă și suna de parcă Arne 
ar fi fost gata să râdă dintr-o clipă într-alta. Vorbea o daneză 
îngrijită, cu dicţia precisă pe care o deprinsese în armată și o 
urmă de accent iutlandez, moștenit din copilărie. 

Își pregătise din timp prima propoziţie. Voia să folosească 
numele lor de alint, sperând că așa îl va preveni pe Arne să fie 
discret. 

Dar pe moment nu izbuti să scoată niciun sunet. 

— Alo? Cine e acolo? 

Hermia înghiţi în sec și își regăsi vocea: 

— Alo, Periuţă, aici pisica ta neagră. 

Îi spunea Periuţă, fiindcă așa se simţea mustaţa lui ori de câte 
ori o săruta. Porecla ei venea de la culoarea părului. 

Fu rândul lui să rămână fără grai. Urmă o tăcere prelungă. 

— Ce mai faci? întrebă Hermia. 

— Bine, răspunse el în cele din urmă. Dumnezeule, tu ești? 

— Da. 


— Tu ce mai faci? 

— Bine și eu, spuse ea și brusc își dădu seama că nu mai 
suportă formulele acelea convenţionale. Mă mai iubești? 

Arne nu răspunse numaidecât, ceea ce o făcu să creadă că 
sentimentele lui se schimbaseră. Nu vrea s-o spună direct, se 
gândi ea; va vorbi evaziv, va spune că trebuie să-și reevalueze 
relaţia după atâta vreme, dar ea va ști că... 

— Te iubesc, răspunse el. 

— Chiar? 

— Mai mult ca oricând. Și mi-e tare dor de tine. 

Hermia închise ochii. Simţind că i se înmoaie picioarele, se 
rezemă de perete. 

— Nici nu-ţi închipui cât mă bucur că ești în viață. Nici nu-ţi 
închipui cât de fericit sunt că vorbesc cu tine. 

— Și eu te iubesc. 

— Ce se întâmplă? Ce mai faci? De unde telefonezi? Hermia 
încercă să se adune: 

— Nu de foarte departe. 

Arne sesiză precauţia ei și răspunse la fel: 

— Bine, am înţeles. 

Hermia pregătise din timp partea următoare. 

— Ţi-aduci aminte de castel? 

Existau multe castele în Danemarca, dar unul singur avea o 
semnificaţie anume pentru ei. 

— Te referi la ruine? Cum să-l uit? 

— Ne-am putea întâlni acolo? 

— Dar cum o s-ajungi aici... în sfârșit. Vorbești serios? 

— Da. 

— E drum lung. 

— E foarte important. 

— Aș merge cu mult mai departe doar ca să te văd. Acum mă 
gândesc cum să o fac. Am să cer o permisie, dar, dacă n-o obţin, 
am să fug... 

— Să nu faci asta, spuse ea nevrând ca armata să pornească 
în căutarea lui. Când mai ai o zi liberă? 

— Duminică. 

Telefonista interveni ca să le spună că mai au zece secunde. 

— Mă găsești acolo duminică, zise Hermia în grabă. Sper... 
Dacă nu reușești, voi reveni în fiecare zi cât timp voi putea. 

— Și eu la fel. 


— Ai grijă. Te iubesc. 

— Te iubesc... 

Convorbirea se întrerupse. 

Hermia rămase cu receptorul lipit de ureche, ca și cum ar fi 
vrut să mai stea câteva clipe alături de el. Apoi telefonista o 
întrebă dacă dorește să mai sune pe cineva. Hermia spuse că nu 
și puse receptorul în furcă. 

Achită convorbirea și ieși ameţită de fericire. Rămase în sala 
mare a gării, sub acoperișul curbat, în timp ce oamenii treceau 
pe lângă ea în toate direcţiile. Încă o mai iubea. Peste două zile 
avea să-l vadă. Cineva se lovi de ea. Hermia se refugie într-o 
cafenea, unde se lăsă să cadă pe un scaun. Două zile. 

Castelul în ruine la care se referiseră amândoi atât de 
enigmatic era Hammershus, o atracţie turistică de pe insula 
Bornholm, în Marea Baltică. Petrecuseră o săptămână pe insula 
aceea, în 1939, dându-se drept soț și soţie, și făcuseră dragoste 
printre ruine într-o seară caldă de vară. Arne va lua feribotul din 
Copenhaga, o călătorie de șapte, opt ore, sau va veni cu avionul 
din Kastrup, un zbor de aproape o oră. Insula era la 160 km de 
Danemarca și la doar 32 km de coasta de sud a Suediei. Hermia 
trebuia să găsească un pescador care să o ducă acolo ilegal. 

Dar Hermia se gândea la pericolul la care se expunea Arne, 
nu la ea. Bărbatul urma să se întâlnească pe furiș cu un agent al 
serviciilor secrete britanice. lar ea îi va cere să devină spion. 

Dacă va fi prins, va plăti cu viaţa. 


11 


La două zile după arestarea lui, Harald se întoarse acasă. 

Heis îl lăsase să stea la școală încă două zile ca să-și dea 
ultimele examene. Avea voie să termine școala, dar nu și să 
participe la ceremonia de absolvire care urma să aibă loc peste 
o săptămână. Cel mai important era că locul la universitate îi 
era asigurat. Va studia fizica sub îndrumarea lui Niels Bohr - 
asta dacă supravieţuia. 

În cele două zile aflase de la Mads Kirke că moartea lui Poul 
nu survenise în urma unui accident de avion. Armata refuzase 
să furnizeze detalii, declarând că ancheta era în curs, însă alți 
piloţi spuseseră familiei că la momentul respectiv poliția se afla 
în baza aeriană și că se trăseseră focuri de armă. Harald era 
sigur, deși nu îi putea spune nimic lui Mads, că Poul fusese ucis 
din cauza activităţii desfășurate în cadrul mișcării de rezistenţă. 

Dar, în drum spre casă, simţea că se teme mai mult de tatăl 
lui decât de poliție. Călătoria de-a curmezișul Danemarcei, de la 
Jansborg, în est, la Sande, în largul coastei de vest, se dovedi la 
fel de anostă ca întotdeauna. Cunoștea prea bine fiecare gară, 
fiecare debarcader care mirosea a pește, ca și peisajul mereu 
același - o câmpie verde, nesfârșită. Din cauza întârzierilor 
trenurilor merse toată ziua, dar tare și-ar fi dorit să nu se mai 
oprească. 

În tot timpul acesta își imagină furia tatălui său. Compuse în 
minte tot felul de justificări indignate, care nici măcar lui nu i se 
păreau convingătoare. Încercă să găsească scuze mai mult sau 
mai puţin umile, incapabil să se oprească la o formulare care să 
fie sinceră, nu patetică. Se întrebă dacă nu ar fi bine să le spună 
părinţilor să fie mulţumiţi că încă mai e în viaţă, fiindcă ar fi 
putut avea soarta lui Poul Kirke; dar asta însemna să se 
folosească la modul meschin de o moarte eroică. 

Când ajunse pe insulă, își amână sosirea mergând de-a lungul 
plajei. Nimerise în plin reflux. Marea de-abia se vedea, la 
distanță de peste un kilometru - o fâșie îngustă de un albastru- 
închis, punctată ici și colo de brizanţi albi, captivă între albastrul 
strălucitor al cerului și nisipul gălbui. Era seară, soarele se 
îndrepta spre asfinţit. Câţiva vilegiaturiști se plimbau printre 
dune, iar un grup de băieţi de 12-13 ani juca fotbal. O priveliște 
încântătoare, dacă, de-a lungul liniei care marca fluxul, la 


intervale de un kilometru și jumătate, nu ar fi fost buncărele noi, 
cenușii, din beton, înţesate de artilerie și soldaţi cu căști de oţel. 

Se apropie de noua bază militară și, părăsind plaja, o luă pe 
poteca lungă care îi dădea ocol, amânând și mai mult întâlnirea 
cu familia lui. Se întrebă dacă Poul reușise să le trimită 
britanicilor schiţa făcută de el. Dacă nu reușise, acum schiţa se 
afla mai mult ca sigur în mâna poliţiei. Oare poliţia avea să se 
întrebe cine a desenat-o? Din fericire, nu exista niciun indiciu 
care să o lege de Harald. Cu toate acestea, gândul îl 
înspăimânta. Poliţia încă nu știa că încălcase legea, dar știa 
despre infracţiunea comisă de el. 

În sfârșit își văzu casa. Asemenea bisericii, era construită în 
stilul local, din cărămidă roșie și cu acoperiș de stuf care 
ajungea până la jumătatea ferestrelor, ca o pălărie trasă pe ochi 
ca să te apere de ploaie. Pragul de sus era vopsit în dungi 
oblice, negre, albe și verzi, conform tradiţiei. 

Harald merse în spate și privi prin ochiul de geam în formă de 
diamant din ușa bucătăriei. Mama lui era singură. Se uită la ea 
câteva clipe, întrebându-se cum o fi arătând la vârsta lui. Părea 
obosită de când o știa; dar trebuie să fi fost frumoasă cândva. 

Potrivit poveștilor care circulau în familie, toată lumea credea 
că, la vârsta de 37 de ani, Bruno, tatăl lui Harald, era un 
celibatar convins, devotat trup și suflet micii secte pe care o 
păstorea. Apoi o întâlnise pe Lisbeth, cu zece ani mai tânără 
decât el, și își pierduse capul. Atât de mult se îndrăgostise de 
ea, încât purtase la biserică o cravată roșie, în încercarea de a 
părea romantic, iar diaconii se văzuseră obligaţi să-l mustre 
pentru ţinuta necuviincioasă. 

Văzându-și mama aplecată deasupra chiuvetei, curățând o 
oală, Harald încercă să și-o imagineze cu părul - care acum era 
tern și cărunt - negru ca abanosul, ochii căprui și scânteind de 
umor, pielea netedă și trupul odihnit, plin de energie. Trebuie să 
fi fost irezistibilă, se gândi Harald, dacă reușise să abată 
gândurile cuvioase ale tatălui său spre dorinţele cărnii. Greu de 
crezut cum de se întâmplase așa ceva. 

Intră, își lăsă geamantanul și își sărută mama. 

— Tatăl tău e plecat. 

— Unde s-a dus? 

— Ove Borking e bolnav. 

Ove era un pescar în vârstă și un vajnic membru al 


congregaţiei. 

Harald răsuflă ușurat. Orice amânare a confruntării era o 
binefacere. 

Mama lui avea un aer grav, se cunoștea că plânsese. | se 
strânse inima când o văzu în starea aceea. 

— Îmi pare rău că v-am făcut atâta necaz, mamă. 

— Tatăl tău e negru de supărare. Axel Flemming a convocat o 
întrunire de urgenţă a consiliului diaconilor ca să discute cazul. 

Harald dădu din cap. Se așteptase ca familia Flemming să 
exploateze din plin întâmplarea. 

— Dar de ce-ai făcut asta? întrebă mama lui tânguitor. 

Băiatul nu răspunse. 

Mama îi făcu un sandvici cu șuncă. 

— Aţi primit vreo veste de la unchiul Joachim? 

— Nimic. Îi tot scriem, dar nu primim niciun răspuns. 

Necazurile lui Harald nu erau nimic în comparaţie cu cele ale 
verișoarei lui, Monika, rămasă fără un ban și persecutată, 
neștiind dacă tatăl ei mai trăiește. În copilărie, vizita anuală a 
verilor Goldstein era evenimentul anului. Timp de două 
săptămâni atmosfera monastică din casa parohială dispărea, 
fiind înlocuită de larmă și bună-dispoziţie. Pentru sora lui și 
familia ei pastorul avea o slăbiciune deosebită, străină celorlalți 
și mai ales copiilor lui, zâmbind cu înţelegere ori de câte ori 
comiteau mici păcate, cum ar fi să cumpere îngheţată duminica, 
lucru pentru care i-ar fi pedepsit pe Harald și pe Arne. Pentru 
Harald, sunetul limbii germane însemna râsete și farse - pe 
scurt, multă voie bună. Acum se întreba dacă familia Goldstein 
va mai râde vreodată. 

Deschise radioul ca să asculte știrile despre război. Erau 
proaste. Atacul britanicilor din nordul Africii fusese un eșec 
catastrofal: jumătate din tancuri pierdute, rămase în pană ori 
distruse de experimentaţii tunari germani. Controlul Axei asupra 
Africii era de nezdruncinat. Radioul danez și BBC-ul spuneau, în 
esenţă, același lucru. 

La miezul nopţii o escadrilă de bombardiere trecu pe 
deasupra insulei. Harald ieși în curte și văzu că se îndreaptă 
spre est, ceea ce însemna că avioanele sunt britanice. Doar 
bombardierele le mai rămăseseră englezilor. 

Când reveni în casă, mama îi spuse: 

— Tatăl tău s-ar putea să lipsească toată noaptea. Mai bine 


du-te la culcare. 

Harald rămase treaz multă vreme. Se întrebă de ce îi era 
teamă. Era prea mare ca să mai ia bătaie. Furia tatălui său era 
cumplită, dar cât de mult îl puteau afecta cuvintele lui? Harald 
nu se lăsa intimidat ușor. Mai curând contrariul: era înclinat să 
respingă autoritatea și să o sfideze din pură nesupunere. 

Noaptea scurtă se sfârși și perdeaua de la fereastra lui fu 
încadrată de lumina cenușie a zorilor asemenea ramei unei 
fotografii. În cele din urmă adormi, gândindu-se că se temea 
mai mult de suferinţa tatălui său decât de a lui. 

Fu trezit brusc o oră mai târziu. 

Ușa se trânti de perete, lumina se aprinse și pastorul se opri 
lângă patul lui, cu mâinile în șolduri și capul lăsat pe spate. 

— Cum de-ai putut face așa ceva? strigă el. 

Harald se ridică în capul oaselor, clipind spre tatăl lui, înalt, 
chel, îmbrăcat în negru, care-l fixa cu ochii aceia albaștri cu 
care-i înfiora și pe enoriași. 

— Ce-a fost în capul tău? Ce te-a apucat? 

Harald încercă să nu se chircească în așternuturi ca un copil. 
Dădu cearșaful la o parte și cobori din pat. Vremea fiind caldă, 
se culcase doar în chiloţi. 

— Acoperă-te, băiete. Ești aproape gol. 

Absurditatea cuvintelor lui îl făcu pe Harald să-i răspundă pe 
același ton: 

— Dacă te deranjează chiloţii mei, nu mai intra în dormitor 
fără să baţi la ușă. 

— Să bat la ușă? Nu-mi spune tu să bat la ușă în propria casă! 

Harald își dădu seama cu o strângere de inimă că tatăl lui 
avea răspuns la toate. 

— Prea bine, spuse el morocănos. 

— Ce naiba te-a apucat? Cum ai putut să te umpli de ocară, 
cum ai putut să umpli de ocară familia, școala și biserica? 

Harald își trase pantalonii pe el și se întoarse spre tatăl lui. 

— Ei? îmi răspunzi sau nu? 

— Îmi pare rău. Credeam că întrebările tale sunt retorice. 

Harald rămase surprins de tonul lui calm, sarcastic. 

Bătrânul se înfurie și mai tare. 

— Nu încerca să te folosești de ce-ai învăţat la școală ca să 
mă-nfrunţi - nu uita că și eu am fost la Jansborg. 

— Nu te-nfrunt. Întreb doar dacă ești dispus să mă asculţi. 


Pastorul ridică mâna de parcă ar fi vrut să-l lovească. Gestul 
ar fi venit ca o izbăvire, se gândi Harald în timp ce tatăl lui 
șovăia. Fie că primea lovitura fără să reacționeze, fie că lovea și 
el, violenţa ar fi încheiat discuţia. 

Dar tatăl lui nu voia să se lase cu una, cu două. Lăsă mâna să- 
i cadă pe lângă trup și spuse: 

— Bine, te ascult. Ce ai de zis în apărarea ta? 

Harald își adună gândurile. În tren își încropise mai multe 
pledoarii, unele dintre ele foarte elocvente, însă acum uitase 
toate floricelele oratorice. 

— Îmi pare rău că am mâzgălit zidul postului de pază, a fost 
un gest gratuit, o sfidare puerilă. 

— Cel puţin! 

Preţ de o clipă Harald se gândi dacă să-i spună tatălui său 
despre legătura lui cu mișcarea de rezistenţă, dar hotărî să nu-și 
pericliteze și mai mult poziţia. În plus, Poul era mort, iar 
mișcarea de rezistență poate că nici nu mai exista. 

Prin urmare, se concentră pe aspectul personal al problemei. 

— Îmi pare rău că am făcut de ocară școala, fiindcă Heis e un 
om cumsecade. Îmi pare rău că m-am îmbătat, fiindcă asta m-a 
făcut să mă simt groaznic a doua zi dimineaţa. Dar în primul 
rând îmi pare rău că i-am pricinuit atâta supărare mamei. 

— Dar tatălui tău? 

Harald clătină din cap. 

— Tu ești supărat fiindcă Axel Flemming a aflat totul și o să te 
facă de râs. Ţi-am rănit orgoliul, dar nu sunt sigur că îţi pasă 
câtuși de puţin de mine. 

— Orgoliul? urlă tatăl lui. Ce are orgoliul de-a face cu ce s-a 
întâmplat? Am încercat să-mi educ fiii să fie niște oameni la 
locul lor, cumpătaţi, cu frica lui Dumnezeu - și uite cum m-ai 
dezamăgit! 

Harald era exasperat. 

— Nu știu ce mare păcat am comis. Majoritatea bărbaţilor se 
îmbată... 

— Nu și fiii mei! 

„„Măcar o dată în viaţă. 

— Dar tu ai fost arestat. 

— Am avut ghinion. 

— Ba nu, ai avut un comportament iresponsabil... 

— Şi nici măcar nu mi s-a făcut dosar - sergentului chiar i s-a 


părut amuzantă întâmplarea. „Noi nu suntem patrula care se 
ocupă de glume”, mi-a spus el. Și n-aş fi fost exmatriculat dacă 
Peter Flemming nu l-ar fi ameninţat pe Heis. 

— Nu încerca să minimalizezi situaţia. Niciun membru al 
familiei noastre nu a călcat într-o închisoare. Ne-ai făcut de râsul 
lumii, asta e. Expresia pastorului se schimbă brusc. Pentru 
prima oară furia făcu loc tristeţii. Și ar fi la fel de șocant și de 
tragic dacă aș ști numai eu. 

Harald își dădu seama că tatăl lui vorbea cât se poate de 
sincer, fapt care îl descumpăni. Era adevărat că orgoliul 
bătrânului fusese rănit, dar asta nu era tot. Chiar îi păsa de fiul 
său. Lui Harald îi părea rău că fusese sarcastic. 

Dar tatăl lui nu îi dădu ocazia să se arate conciliant. 

— Mai rămâne de văzut ce facem cu tine. 

Harald nu înţelese ce voia să spună. 

— Am lipsit doar câteva zile de la școală. Mă pot pregăti 
pentru universitate și acasă. 

— Nu. Nu scapi așa ușor. 

Harald avu o presimţire groaznică. 

— Ce vrei să spui? Ce ai de gând să faci? 

— Nu mai mergi la universitate. 

— Ce vorbeşti? Ba merg, replică Harald simțind că i se face 
frică. 

— Nu te mai trimit la Copenhaga ca să-ţi poluezi sufletul cu 
băutură și jazz. Ai dovedit că nu ești îndeajuns de matur pentru 
viaţa la oraș. Vei rămâne aici, unde-o să pot să-ţi supraveghez 
dezvoltarea spirituală. 

— Dar nu poţi telefona la universitate ca să le spui: „Nu-l 
primiţi pe băiatul ăsta”. Mi-au rezervat deja un loc. 

— Da, dar nu ţi-au dat și bani. 

Harald era șocat. 

— Bunicul mi-a lăsat bani pentru facultate. 

— Dar m-a lăsat pe mine să-i chibzuiesc. Și n-am de gând să 
ti-i dau ca să-i cheltuiești prin cluburile de noapte. 

— Nu sunt banii tăi - n-ai dreptul să-i păstrezi! 

— Ba da. Sunt tatăl tău. 

Harald rămase împietrit. Nu se gândise la asta. Era singura 
pedeapsă care îl putea face să sufere cu adevărat. Uluit, spuse: 

— Dar întotdeauna mi-ai spus că educaţia e foarte 
importantă. 


— Educaţia nu e același lucru cu frica de Dumnezeu. 

— Totuși... 

Tatăl lui văzu cât e de șocat și mai îndulci tonul: 

— Ove Borking a murit acum o oră. Nu avea cine știe ce 
școală - de-abia știa să-și scrie numele. Şi-a petrecut toată viaţa 
muncind pe navele altora și n-a câștigat niciodată destui bani ca 
să cumpere un covor pe care soţia lui să-l pună în camera de zi. 
Dar a crescut trei copii cu frica lui Dumnezeu și în fiecare 
săptămână a dăruit bisericii o zecime din câștigul lui modest. 
Asta înseamnă pentru Dumnezeu o viaţă trăită în vrednicie. 

Harald îl cunoscuse și îl simpatizase pe Ove, iar acum îi părea 
rău că murise. 

— A fost un om simplu. 

— Nu e nimic rău în simplitate. 

— Da, dar dacă toţi oamenii ar fi ca Ove, am pescui și acum 
din bărci scobite. 

— Poate. Dar mai întâi de toate va trebui să înveţi să fii ca el. 

— Adică? 

— Imbracă-te. Pune-ți uniforma și o cămașă curată. Mergi la 
treabă. 

Tatăl lui părăsi încăperea. 

Harald se uită lung la ușa închisă. Ce urma? 

Se spălă și se bărbieri năuc. Nu îi venea să creadă ce se 
întâmplă. 

Desigur, putea merge la universitate și fără ajutorul tatălui 
său. Va trebui să își găsească de lucru ca să se întreţină, dar nu 
își va permite lecţiile particulare pe care cei mai mulţi le 
considerau esenţiale pentru completarea prelegerilor gratuite. 
Dar, în aceste împrejurări, putea el oare să facă tot ce își 
propusese? Nu voia doar să treacă examenele. Voia să devină 
un mare fizician, succesorul lui Niels Bohr. Cum să aspire la așa 
ceva dacă nu avea bani de cărţi? 

Avea nevoie de timp ca să se gândească. Și, în timp ce se 
gândea, trebuia să îi facă pe plac tatălui său. 

Cobori la parter și mâncă ceva, fără să se atingă de terciul de 
ovăz pregătit de mama lui. 

Tatăl lui puse șaua pe Major, un cal irlandez cu spatele lat, 
îndeajuns de puternic ca să-i ducă pe amândoi. Pastorul 
încălecă, iar Harald se sui în spatele lui. 

Traversară insula. Drumul îi luă lui Major mai bine de o oră. 


Când ajunseră la chei, adăpară calul și așteptară feribotul. 
Pastorul nu îi dezvăluise încă lui Harald unde mergeau. 

Când nava acostă, barcagiul îl salută pe pastor ducând mâna 
la șapcă. 

— Ove Borking a trecut în lumea drepţilor azi-dimineaţă, zise 
pastorul. 

— Era de așteptat, răspunse barcagiul. 

— A fost un om cumsecade. 

— Dumnezeu să-l odihnească. 

— Amin. 

Ajunseră la țărm și urcară dealul spre piaţa orașului. 
Magazinele nu se deschiseseră încă, dar pastorul ciocăni la ușa 
merceriei. În ușă apăru proprietarul, Otto Sejr, unul dintre 
diaconii bisericii de pe insula Sande. Acesta părea că îi așteaptă. 

Intrară și Harald privi în jur. Vitrine cu suluri de lână colorată. 
Rafturi cu cupoane de material, pânză de lână, ţesături 
imprimate din bumbac, câteva sortimente de mătase. Sub 
rafturi erau sertare, fiecare cu eticheta lui: PANGLICA - ALBA, 
PANGLICĂ MULTICOLORĂ, ELASTIC, NASTURI CĂMAȘĂ, NASTURI 
- DE CORN, BOLDURI, ANDRELE. 

Mirosea a naftalină și a lavandă, precum șifonierul unei 
doamne în vârstă. Mirosul greu îi aduse brusc în minte o scenă 
din copilărie: cum stătea aici, în timp ce mama cumpăra satin 
negru pentru cămâășile tatălui său. 

Magazinul avea un aer vetust acum, probabil din cauza 
austerităţii impuse de război. Rafturile de sus erau goale și nu 
mai exista uimitoarea varietate de culori de odinioară. 

Dar ce căuta el aici? 

Tatăl lui îi răspunse curând la întrebare. 

— Fratele Sejr a fost de acord să-ţi dea o slujbă. Ai să-l ajuţi 
aici, servind clienţii și încercând să te faci cât mai util cu putinţă. 

Rămas fără replică, Harald își privi lung tatăl. 

— Doamna Sejr o duce greu cu sănătatea, nu mai poate 
munci, iar fiica lor s-a măritat de curând și s-a mutat în Odense, 
deci e nevoie de-un ajutor în prăvălie, continuă pastorul de 
parcă asta ar fi explicat totul. 

Sejr era un ins mărunţel, chel și cu o mustață subţire. Harald 
îl știa de-o viaţă. Era îngâmfat, meschin și viclean. Omuleţul 
îndreptă spre el un deget gras și spuse: 

— Dă-ţi silinţa, fii atent, fii supus și s-ar putea să înveţi o 


meserie foarte onorabilă, tinere Harald! 

Harald era pur și simplu uluit. De două zile se gândea la felul 
în care tatăl lui va reacţiona la păcatul comis de el, dar nu-și 
închipuise nicio clipă că va ajunge aici. Era ca o condamnare pe 
viaţă. 

Tatăl lui dădu mâna cu Sejr și îi mulţumi, apoi îi spuse lui 
Harald la plecare: 

— Ai să iei prânzul aici, cu familia, și ai să vii direct acasă 
când termini lucrul. Ne vedem diseară. 

Zăbovi o clipă, de parcă ar fi așteptat un răspuns, dar, când 
văzu că Harald nu scoate o vorbă, părăsi magazinul. 

— În regulă, zise Sejr. Mai ai timp să dai cu mătura până 
deschidem. O găsești în dulap. Incepi din spate spre faţă și 
împingi praful pe ușă afară. 

Harald se apucă de treabă. Văzându-l că mătură cu o singură 
mână, Sejr se răsti la el: 

— Cu amândouă mâinile, băiete! 

Harald se supuse. 

La ora nouă, Sejr puse semnul DESCHIS pe ușă. 

— Când vreau să te ocupi de un client, îţi spun: „înainte” și tu 
vii în faţă. Spui: „Bună dimineaţa, cu ce vă pot servi?” Dar mai 
întâi fii atent cum procedez eu cu primii clienți. 

Harald urmări cum Sejr vinde șase ace unei femei în vârstă 
care își numără monedele cu atâta grijă de parcă ar fi fost din 
aur. Urmă o femeie elegantă, la vreo 40 de ani, care cumpără 
doi metri de șnur negru. Veni rândul lui Harald să servească. A 
treia clientă era o femeie cu buzele subţiri care i se păru vag 
cunoscută. Femeia ceru un mosor de bumbac alb. 

Sejr spuse răstit: 

— În stânga ta, sertarul de sus. 

Harald găsi bumbacul. Preţul era scris cu creionul pe capătul 
de lemn al mosorului. Luă banii și dădu restul. 

Apoi femeia i se adresă: 

— Vasăzică, Harald Olufsen, te-ai dedat plăcerilor lumești din 
câte am auzit. 

Harald se înroși. Nu se pregătise pentru asta. Oare tot orașul 
știa ce făcuse? Nu avea de gând să se apere în faţa 
mahalagioaicelor, așa că nu răspunse. 

— Tânărul Harald va fi influenţat în bine aici, doamnă Jensen. 

— Sunt sigură că-i va prii. 


Harald își dădu seama că cei doi îi savurau din plin umilinţa. 

— Mai doriţi ceva? întrebă el. 

— A, nu, mulţumesc, răspunse doamna Jensen, dar nu se 
mișcă din loc. Vasăzică, nu mai mergi la universitate? 

Harald se întoarse și întrebă: 

— Unde e toaleta, domnule Sejr? 

— In spate, pe trepte în sus. 

În timp ce se îndepărta, Harald îl auzi pe Sejr scuzându-se: 

— Nu prea e în apele lui, desigur. 

— Nu-i de mirare, replică femeia. 

Harald urcă treptele spre apartamentul de la etaj. Doamna 
Sejr era în bucătărie, îmbrăcată într-un capot roz, matlasat. 
Spăla niște căni în chiuvetă. 

— Am doar câţiva heringi pentru prânz, spuse ea. Sper că nu 
mănânci prea mult. 

Rămase mai mult timp în baie și, când reveni în magazin, 
constată ușurat că doamna Jensen plecase. 

— Oamenii sunt curioși de la natură. Tu trebuie să fii politicos, 
orice-ar spune. 

— Viaţa mea nu-i treaba doamnei Jensen, răspunse Harald 
furios. 

— Dar e clientul nostru și clientul are întotdeauna dreptate. 

Dimineaţa se scurse dureros de încet. Sejr verifică stocul, făcu 
mai multe comenzi, se îngriji de contabilitate, răspunse la 
telefon și în tot acest timp Harald fu nevoit să aștepte, gata să 
servească următoarea persoană care trecea pragul magazinului. 
Partea bună era că se putea gândi în voie. Avea să-și petreacă 
viața vânzând mosoare de bumbac gospodinelor? Așa ceva era 
de neconceput. 

După două ore, când doamna Sejr le aduse câte o cană de 
ceai, hotărâse deja că n-o să lucreze aici nici măcar pe durata 
verii. 

Până la prânz știa că nu va rezista nici măcar până la sfârșitul 
zilei. 

Când Sejr puse semnul ÎNCHIS pe ușă, Harald îl anunţă: 

— les la o mică plimbare. 

Sejr rămase surprins. 

— Dar doamna Sejr a pregătit masa. 

— Mi-a spus că n-are destulă mâncare, replică Harald și 
deschise ușa. 


— Ai doar o oră liberă! strigă Sejr după el. Să nu întârzii! 

Harald cobori dealul și urcă în feribot. 

Ajunse pe insulă și o luă de-a lungul plajei spre casa 
parohială. Simţi cum i se strânge inima când văzu dunele, 
întinderea de nisip umed și marea nesfârșită. Priveliștea îi era la 
fel de cunoscută precum propriul chip, în oglindă, însă acum 
avea senzaţia dureroasă a unei pierderi ireparabile. Aproape că 
îi venea să plângă și după o vreme înţelese și motivul. 

Azi va părăsi acest loc. 

Explicaţia veni în același timp: nu era nevoie să facă ceea cei 
se spusese să facă, dar nici nu putea rămâne acasă după ce își 
sfida tatăl. Va trebui să plece. 

Gândul de a nesocoti ordinul tatălui său încetase să-l mai 
înspăimânte, își dădu el seama în timp ce pășea hotărât pe 
nisip. Decizia lui nu i se mai părea atât de dramatică. Oare când 
se petrecuse această schimbare? Probabil atunci când pastorul îl 
anunţase că nu-i va da banii rămași de la bunicul. O trădare 
revoltătoare care le afectase serios relaţia. In clipa aceea Harald 
înţelesese că nu se mai putea încrede că tatăl lui îi voia doar 
binele. Acum trebuia să-și poarte singur de grijă. 

Concluzia era mai mult decât prozaică. Bineînţeles că trebuia 
să-și ia viaţa în propriile mâini. Ca și cum și-ar fi dat seama că 
Biblia nu este infailibilă: nu reușea să înțeleagă cum de fusese 
atât de încrezător. 

Când ajunse la casa parohială, calul nu era în padoc. Harald 
bănui că tatăl lui se întorsese la familia Borking ca să 
pregătească înmormântarea lui Ove. Intră pe ușa de la 
bucătărie. Mama lui curăța cartofi la masă. Il privi speriată. 
Harald o sărută, dar nu îi dădu niciun fel de explicaţie. 

Merse în camera lui și își făcu geamantanul de parcă s-ar fi 
pregătit de școală. Mama lui veni după el și se opri în pragul 
ușii, ștergându-și mâinile cu un șervet. Harald îi văzu chipul ridat 
și trist și întoarse repede privirea. După o vreme, mama îl 
întrebă: 

— Unde te duci? 

— Nu știu. 

Harald se gândi la fratele lui. Se duse în biroul tatălui său, 
ridică receptorul și ceru o convorbire cu școala de piloţi. Arne îi 
răspunse după câteva minute. Harald îi spuse ce se întâmplase. 

— Bătrânul a mers prea departe, comentă Arne. Dacă ţi-ar fi 


găsit o slujbă dură, de exemplu să cureţi pește la fabrica de 
conserve, ai fi rămas doar ca să-i dovedești că ești un bărbat 
adevărat. 

— Poate că da. 

— Dar într-un amărât de magazin oricum nu aveai să rămâi 
prea mult. Tata mai face și prostii. Unde vrei să te duci? 

Harald nu se hotărâse încă, dar acum îi veni o idee. 

— La Kirstenslot. Acasă la Tik Duchwitz. Dar nu-i spune lui 
tata. Nu vreau să vină după mine. 

— S-ar putea să-i spună bătrânul Duchwitz. 

Avea dreptate, reflectă Harald. Tatăl atât de respectabil al lui 
Tik n-avea s-arate prea multă înţelegere pentru un fugar ca el, 
amator de boogie și de scris prostii pe ziduri. Dar mănăstirea 
aflată în ruine era folosită ca dormitor de muncitorii sezonieri de 
la fermă. 

— Am să dorm în vechea mănăstire. Tatăl lui Tik nici măcar 
nu va afla că sunt acolo. 

— Şi cum ai să te descurci cu mâncarea? 

— Poate găsesc ceva de lucru la fermă. Vara angajează elevi 
acolo. 

— Bănuiesc că Tik e încă la școală. 

— Dar m-ar putea ajuta soră-sa. 

— O știu. A ieșit cu Poul de câteva ori. Karen. 

— Doar de câteva ori? 

— Da. De ce, îţi place? 

— Nu-i de nasul meu. 

— Cam așa ceva. 

— Ce s-a întâmplat cu Poul... până la urmă? 

— Totul s-a întâmplat din cauza lui Peter Flemming. 

— Peter! 

Maas Kirke nu știuse asta. 

— A venit cu o mașină plină de polițiști ca să pună mâna pe 
Poul. Poul a încercat să scape cu avionul, dar Peter a tras în el. 
Avionul s-a prăbușit și a luat foc. 

— Dumnezeule! Erai acolo? 

— Nu, mi-a povestit unul dintre mecanicii mei. 

— Mads mi-a spus ceva, dar nu știa toată povestea. Deci 
Peter Flemming l-a ucis pe Poul. Îngrozitor. 

— Nu vorbi prea mult despre asta, să nu dai de necaz. 
Versiunea oficială e că a fost un accident. 


— Am înţeles, zise Harald sesizând că Arne nu-i spusese și de 
ce voia poliția să pună mâna pe Poul. 

Arne trebuie să fi observat că nici Harald nu întrebase de ce. 

— Ţine-mă la curent cum te descurci la Kirstenslot. Sună-mă 
dacă ai nevoie de ceva. 

— Mulţumesc. 

— Mult noroc, puștiule. 

În timp ce Harald punea receptorul în furcă, intră tatăl lui. 

— Ce cauţi aici? 

Harald se ridică în picioare. 

— Dacă vrei bani pentru convorbirea telefonică, cere-i lui Sejr 
plata pentru cât am muncit azi-dimineaţă. 

— Nu vreau bani. Vreau să știu de ce nu ești la magazin. 

— Destinul meu nu e să fiu negustor de mărunțţișuri. 

— Habar n-ai care îţi este destinul. 

— S-ar putea, zise Harald și părăsi încăperea. A 

Se duse în atelier și aprinse boilerul de la motocicletă. In timp 
ce aștepta să se înteţească aburul, umplu atașul cu turbă. Nu 
știa de câtă turbă va avea nevoie ca să ajungă la Kirstenslot, de 
aceea o luă pe toată. Se întoarse în casă și își luă geamantanul. 

Tatăl lui îl întrebă în bucătărie: 

— Unde te duci? 

— Prefer să nu spun. 

— Îţi interzic să pleci. 

— Nu-mi mai poți interzice nimic, tată, spuse Harald calm. Nu 
mai vrei să mă întreţii. Faci tot posibilul să-mi sabotezi șansele 
la educaţie. Mă tem că nu mai ai dreptul să-mi spui ce trebuie 
să fac. 

Pastorul îl privea înmărmurit. 

— Trebuie să-mi spui unde te duci. 

— Nu. 

— De ce? 

— Dacă nu știi unde sunt, nu-mi poţi strica planurile. 

Pastorul părea rănit de moarte. Harald simţi un junghi în 
inimă. Nu voia să se răzbune și nu simţea niciun fel de 
satisfacție să își vadă tatăl îndurerat; dar se temea că, dacă va 
arăta că îi pare rău, va șovăi și în cele din urmă va ceda 
insistențelor lui de a rămâne. Drept urmare îi întoarse spatele și 
ieși din casă. 

Fixă geamantanul în spatele motocicletei și părăsi atelierul. 


Mama lui veni în fugă și îi vâri o boccea în mâini. 

— Mâncare, spuse ea plângând. 

Harald puse mâncarea în ataș, lângă turbă. 

Se urcă pe motocicletă și mama lui îl îmbrăţișă. 

— Tatăl tău te iubește, Harald. Inţelegi ce-ţi spun eu? 

— Da, mamă, cred că da. 

— Să-mi dai de veste că totul e bine. Telefonează sau trimite 
o carte poștală, îi zise ea și-l sărută. 

— Da, mamă. 

— Promite. 

— Promit. 

Mama îi dădu drumul, iar el se îndepărtă. 


12 


Peter Flemming își dezbrăca soţia. 

Femeia stătea pasivă în faţa oglinzii - o statuie caldă, palidă și 
frumoasă. Peter îi scoase ceasul de la mână și colierul, apoi, cu 
răbdare, îi desfăcu copcile de la rochie; degetele lui boante 
deveniseră experte după atâtea ore de practică. Se încruntă 
dezaprobator când văzu o pată, de parcă Inge ar fi pus mâna pe 
ceva lipicios și s-ar fi șters de șold. De obicei era foarte curată. li 
trase rochia peste cap, atent să nu-i ciufulească părul. 

Inge era la fel de drăgălașă ca atunci când o văzuse pentru 
prima oară în lenjerie intimă. Atunci fusese numai zâmbet și 
vorbe de alint, iar pe chip i se citise nerăbdarea și un pic de 
teamă. Astăzi însă chipul ei era inexpresiv. 

Îi atârnă rochia în șifonier, apoi îi scoase sutienul. Avea sânii 
plini și rotunzi, cu sfârcurile atât de deschise la culoare încât 
păreau aproape invizibile. Peter înghiţi în sec și se sili să nu-i 
privească. O așeză pe scaunul din faţa măsuţei de toaletă, o 
descălță, îi desfăcu  jartierele, îi scoase ciorapii, apoi 
portjartierul. O ridică din nou în picioare ca să-i dea jos chiloţii. 
Simţi cum crește dorinţa în el în timp ce-i descoperea cârlionţii 
blonzi dintre picioare. Întoarse privirea dezgustat de el însuși. 

Ştia că poate avea contact sexual cu ea, dacă voia. Inge ar fi 
stat nemișcată, acceptând impasibilă, la fel cum accepta orice i 
se întâmpla. Dar Peter nu se simţea în stare să facă așa ceva. 
Încercase o dată, la scurt timp după ce Inge ieșise din spital, 
spunându-și că poate asta va reaprinde în ea scânteia 
conștiinței de sine; gestul îl revoltase însă și se oprise după 
câteva secunde. Acum dorința renăștea și trebuia să și-o 
înăbușe, chiar dacă știa că, cedându-i, nu ar obţine nicio 
satisfacție. 

Îi aruncă furios chiloţii în coșul de rufe. Inge rămase 
nemișcată în timp ce Peter trase un sertar și scoase o cămașă 
de noapte din bumbac alb, brodat cu flori minuscule, un dar de 
la mama lui. Era întruchiparea inocenţei așa cum stătea acolo, 
goală, și a o dori i se părea un păcat la fel de mare cu a dori un 
copil. Îi trase cămașa de noapte peste cap, îi vârî braţele în ea și 
o netezi cu palmele. Se uită în oglindă peste umărul ei. Modelul 
înflorat i se potrivea, Inge era atât de frumoasă. | se păru că 
vede o urmă de zâmbet fluturându-i pe buze, dar poate că 


imaginaţia îi juca feste. _ 

O duse la baie, apoi o întinse pe pat. In timp ce se dezbrăca, 
își privi corpul în oglindă. De-a curmezișul stomacului avea o 
cicatrice - amintirea unei încăierări de stradă dintr-o noapte de 
sâmbătă, pe care o înăbușise pe când era tânăr polițist. Nu mai 
avea fizicul atletic din tinereţe, dar era încă în formă. Se întrebă 
cât va mai trece până când o altă femeie îi va atinge pielea cu 
mâini lacome. 

Își puse pijamaua, dar nu îi era somn. Se hotărî să se întoarcă 
în camera de zi ca să mai fumeze o ţigară. Se uită la Inge. 
Stătea întinsă, nemișcată, cu ochii deschiși. O va auzi dacă se va 
mișca. În general știa când soţia lui avea nevoie de ceva. Se 
ridica în capul oaselor și aștepta, de parcă nu știa ce să facă, iar 
el trebuia să ghicească ce vrea: să bea apă, să meargă la 
toaletă, un șal ca să se încălzească sau ceva mai complicat. Din 
când în când se plimba de colo-colo prin apartament, la 
întâmplare, dar se oprea brusc, fie la o fereastră, fie privind 
neajutorată la o ușă închisă, fie în mijlocul camerei. 

Părăsi dormitorul și traversă micul hol spre camera de zi, 
lăsând ambele uși deschise. Își găsi ţigările, apoi, din instinct, 
scoase dintr-un dulap o sticlă plină pe jumătate cu lichior și își 
umplu un pahar. Sorbind lichiorul și trăgând din ţigară începu să 
se gândească la săptămâna care trecuse. 

Începuse bine şi se terminase prost. Începuse prin a prinde 
doi spioni, Ingemar Gammel și Poul Kirke. Interesant era că 
aceștia nu făceau parte din ţintele lui obișnuite, șefi de sindicat 
care îi intimidau pe spărgătorii de grevă sau comuniști care 
trimiteau scrisori codificate la Moscova, în care anunțau că 
lutlanda e gata de revoluţie. Nu, Gammel și Kirke erau spioni 
adevăraţi, iar schiţele pe care Tilde Jespersen le găsise în biroul 
lui Kirke constituiau informaţii militare foarte importante. 

Steaua lui Peter părea să fie în plină ascensiune. Unii dintre 
colegii lui începuseră să îl trateze cu răceală, dezaprobând 
entuziasmul cu care coopera cu ocupanţii germani, dar lui nici 
că-i păsa. Generalul Braun îl chemase să-i spună că, după 
părerea lui, Peter ar trebui să conducă Departamentul de 
Securitate. Nu spusese însă ce se va întâmpla cu Frederik Juel. 
Doar îi dăduse de înţeles că postul va fi al lui Peter, dacă va 
reuși să rezolve acest caz. 

Era păcat că Poul Kirke murise. Dacă ar fi rămas în viaţă, 


poate că ar fi dezvăluit numele colaboratorilor săi, de unde îi 
veneau ordinele și cum reușea să le trimită informaţii 
britanicilor. Gammel însă trăia, fusese dat pe mâna Gestapoului 
pentru un „interogatoriu exhaustiv”, dar până acum nu 
mărturisise nimic, probabil fiindcă nu știa prea multe. 

Peter anchetase cazul cu energia și hotărârea obișnuite. ÎI 
luase la întrebări pe superiorul lui Poul, îngâmfatul comandant 
de escadrilă Renthe. Vorbise și cu părinţii lui Poul, cu prietenii 
lui, chiar și cu vărul lui, Mads, dar nu scosese nimic de la ei. 
Pusese detectivi pe urmele prietenei lui Poul, Karen Duchwitz, 
dar până acum aceasta nu părea a fi decât o elevă 
sârguincioasă de la școala de balet. Peter îl pusese sub 
observaţie şi pe Arne Olufsen, cel mai bun prieten al lui Poul. În 
Arne își punea cele mai mari speranţe, fiindcă acesta ar fi putut 
desena cel mai ușor baza militară de pe Sande. Dar Arne își 
văzuse conștiincios de treabă toată săptămâna. În seara aceea, 
vineri, plecase cu trenul la Copenhaga, ceea ce nu era deloc 
neobișnuit. 

După un început în forță, cazul părea să fi ajuns într-un punct 
mort. 

Triumful minor al săptămânii fusese umilirea lui Harald, 
fratele lui Arne. Peter era însă sigur că Harald nu era implicat în 
acte de spionaj. Cel care își risca viața ca spion nu scria prostii 
pe pereţi. 

Tocmai se întreba care era pasul următor, când auzi un 
ciocănit în ușă. 

Se uită la ceasul de pe cămin. Era zece și jumătate, nu foarte 
târziu, dar, oricum, un moment nu tocmai potrivit pentru o vizită 
neanunţată. Musafirul nu avea cum să fie surprins dacă îl găsea 
în pijama. Se duse în hol și deschise ușa. Era Tilde Jespersen, cu 
o bască albastră precum cerul pe părul blond, cârlionţat. 

— A intervenit ceva. M-am gândit că e bine să discutăm. 

— Sigur. Intră. Scuză-mi ţinuta. 

Tilde se uită la modelul de pe pijamaua lui și zâmbi larg. 

— Elefanţi, zise ea și intră în camera de zi. Nu mi-aş fi 
închipuit niciodată. 

Peter se simţi stingher, regretând că nu își pusese un halat pe 
el, deși era prea cald. 

Tilde se așeză și întrebă: 

— Unde e Inge? 


— În pat. Vrei puţin lichior? 

— Mulţumesc. 

Peter aduse două pahare și le umplu. 

Tilde își puse picior peste picior. Avea genunchii rotunzi și 
gambele împlinite, opusul picioarelor suple ale lui Inge. 

— Arne Olufsen și-a cumpărat bilet pentru feribotul de 
Bornholm care pleacă mâine. 

Peter încremeni cu paharul la buze. 

— Bornholm, murmură el. 

Insula daneză atât de apropiată de coasta Suediei. Asta să fie 
ocazia pe care o aștepta? 

Tilde își scoase o ţigară, iar Peter i-o aprinse. Scoţând fumul 
pe nări, femeia spuse: 

— Sigur, poate că are o permisie și s-a hotărât să și-o 
petreacă acolo... 

— Da. Dar pe de altă parte, poate că vrea să fugă în Suedia. 

— La asta m-am gândit și eu. 

Peter dădu paharul pe gât plin de satisfacţie. 

— Cine îl urmărește? 

— Dresler. M-a înlocuit acum cincisprezece minute. Am venit 
direct aici. 

Peter se sili să fie sceptic. Era foarte ușor, în cursul unei 
anchete, să te lași indus în eroare de propriile dorinţe. 

— Dar de ce să vrea Olufsen să părăsească ţara? 

— Poate că l-a speriat ce s-a întâmplat cu Poul Kirke. 

— Nu se poartă ca un om speriat. Până azi și-a făcut datoria 
aparent fără nicio problemă. 

— Poate c-a observat că e urmărit. 

Peter încuviinţă din cap. 

— Mai devreme sau mai târziu toţi observă. 

— La fel de bine poate că se duce la Bornholm ca să spioneze. 
Poate că britanicii i-au ordonat să meargă acolo. 

Peter o privi cu îndoială. 

— Ce mare lucru e pe insula Bornholm? 

Tilde ridică din umeri. 

— Poate că asta e și întrebarea la care vor un răspuns. Sau 
poate că e un loc de întâlnire. Ţine cont că, dacă de la Bornholm 
se poate ajunge în Suedia, călătoria în sens invers e probabil la 
fel de ușoară. 

— Ai dreptate. 


Tilde avea o gândire precisă, își zise Peter. Lua în calcul toate 
posibilităţile. Se uită la faţa ei inteligentă și la ochii albaștri, atât 
de limpezi. Apoi se uită la buzele ei în timp ce vorbea. 

Tilde nu părea conștientă de privirea lui scrutătoare. 

— Moartea lui Kirke a dus probabil la întreruperea procedurii 
obișnuite de comunicare. Acesta ar putea fi un plan de rezervă, 
în caz de urgenţă. 

— Nu sunt convins - dar există o singură cale de a afla. 

— Să continuăm supravegherea lui Olufsen? 

— Exact. Spune-i lui Dresler să meargă pe feribot cu el. 

— Olufsen și-a luat o bicicletă. Să-i spun lui Dresler să-și ia și 
el una? 

— Da. Pe urmă rezervă două bilete de avion pentru Bornholm, 
la cursa de mâine. Mergem împreună acolo. Vreau să ajungem 
înaintea lui Olufsen. 

Tilde își stinse ţigara în scrumieră și se ridică. 

— Am înţeles. 

Peter nu dorea ca Tilde să plece. Lichiorul îi încălzise 
stomacul, se simţea relaxat și îi plăcea compania acelei femei 
atrăgătoare. Dar nu știa ce motiv să invoce ca să o reţină. 

O urmă în hol. 

— Atunci ne vedem mâine, la aeroport. 

— Da, răspunse el și puse mâna pe clanţă, dar nu o apăsă. 
Tilde... 

Femeia îl privi cu o expresie neutră. 

— Da? 

— Mulţumesc. Ai făcut treabă bună. 

Tilde îi atinse ușor obrazul. 

— Somn ușor, spuse ea, dar rămase pe loc. 

Peter o privi lung. O urmă de zâmbet îi înflori în colţurile gurii, 
însă bărbatul nu își dădea seama dacă era o invitaţie. Se aplecă 
și în clipa următoare o sărută. _ 

Tilde îl sărută cu pasiune, surprinzându-l. li trase capul spre 
ea și îi vâri limba în gură. După un moment de descumpănire, 
Peter reacţionă, apucând-o de sânul moale și strângându-l cu 
putere. Femeia scoase un sunet răgușit și își lipi șoldurile de 
trupul lui. 

Peter văzu o mișcare cu coada ochiului. Își dezlipi buzele de 
gura lui Tilde și întoarse capul. 

Inge stătea în pragul ușii, ca o stafie în cămașa alburie de 


noapte. Avea aceeași privire inexpresivă, dar se uita direct la ei. 
Peter lăsă să-i scape un suspin. 

Tilde se desprinse din îmbrăţișarea lui. Bărbatul se întoarse ca 
să-i spună ceva, dar nu izbuti să rostească niciun cuvânt. 
Femeia deschise ușa și ieși. Dispăru într-o clipă. 

Ușa se închise cu zgomot. 


Cursa zilnică de la Copenhaga la Bornholm era efectuată de 
liniile aeriene daneze DDL. Pleca la nouă dimineaţa și dura o 
oră. Avionul ateriza pe un aerodrom aflat la mai bine de un 
kilometru de orașul principal al insulei, Ronne. Peter și Tilde fură 
întâmpinați de șeful poliţiei locale care le împrumută o mașină 
cu atâta pompă, de parcă le-ar fi încredinţat bijuteriile coroanei. 

Intrară în oraș. Era un loc liniștit, cu mai mulţi cai decât 
mașini. Casele construite pe jumătate din lemn erau vopsite în 
culori vii, contrastante:  galben-închis, roz-teracotă, verde 
pădure și roșu-ruginiu. În piaţa centrală, doi soldaţi germani 
fumau și din când în când schimbau câte-o vorbă cu trecătorii. 
Din piaţă, o stradă pietruită cobora spre port. La mal era tras un 
torpilor al marinei germane, la care se zgâiau mai mulţi copii. 
Peter localiză debarcaderul, vizavi de clădirea vămii, cea mai 
mare din oraș. 

Peter și Tilde cutreierară orașul ca să se familiarizeze cu 
străzile, iar după-amiaza reveniră în port, ca să ia feribotul. 
Niciunul nu aduse vorba despre sărutul din noaptea trecută, însă 
Peter era extrem de conștient de prezenţa feminină de alături: 
parfumul floral, derutant, ochii albaștri, mereu în alertă, gura 
care îl sărutase cu atâta pasiune. In același timp și-o amintea și 
pe Inge, cum stătea în pragul dormitorului, cu faţa albă și 
inexpresivă - un reproș mult mai chinuitor decât orice acuzaţie 
explicită. 

În timp ce feribotul se apropia de debarcader, Tilde zise: 

— Sper că am avut dreptate și că Arne e spion. 

— Nu ţi-ai pierdut entuziasmul? 

— De ce spui asta? replică Tilde tăios. 

— Mă refer la discuţia noastră despre evrei. 

— A, da, făcu Tilde și ridică din umeri. Ai avut dreptate, nu? Ai 
dovedit-o. Am făcut descinderea la sinagogă și l-am prins pe 
Gammel. 

— Mă întrebam dacă nu cumva moartea lui Kirke a fost prea 


mult pentru tine... 

— Nu uita că și soțul meu a murit, răspunse ea cu duritate în 
glas. Nu mă deranjează să văd cum mor criminalii. 

Tilde era mult mai dură decât crezuse el. Peter își ascunse 
zâmbetul de satisfacţie. 

— Deci rămâi în poliţie. 

— Alt viitor nu văd. În plus, s-ar putea să fiu prima femeie cu 
grad de sergent. 

Peter se îndoia de asta. Ar fi însemnat ca bărbaţii să 
primească ordine de la o femeie, ceea ce era de neconceput. 
Dar nu o contrazise. 

— Braun mi-a promis promovarea dacă reușesc să capturez 
rețeaua asta de spioni. 

— Pe ce post? 

— Șef al departamentului. Postul lui Juel. 

Cel care devenea șef al Departamentului de Securitate la 
vârsta de 30 de ani putea la fel de bine să fie numit șeful întregii 
poliţii din Copenhaga, se gândi el. Inima începu să-i bată cu 
putere când își imagină disciplina pe care o va impune cu 
sprijinul naziștilor. 

Tilde îi zâmbi călduros. Atingându-i braţul, spuse: 

— Atunci să ne asigurăm că-i prindem pe toţi. 

Feribotul acostă și pasagerii începură să coboare. 

— ÎI ştii pe Arne din copilărie. E genul de om care s-ar apuca 
de spionaj? 

— Aș spune că nu, răspunse Peter gânditor. E o fire prea 
nepăsătoare. 

— Aha, făcu Tilde încruntată. 

— De fapt, dacă n-ar fi avut o logodnică englezoaică, nu l-aș fi 
considerat suspect. 

Tilde se însenină la faţă. 

— Atunci corespunde. 

— Nu știu dacă mai sunt logodiţi. Tipa a șters-o în Anglia când 
au venit germanii. Dar posibilitatea rămâne. 

Coborâră mai bine de o sută de pasageri, unii pe jos, câţiva în 
mașini, mulţi cu biciclete. Insula era lată de numai 30 km, așa 
că bicicleta rămânea cel mai simplu mijloc de locomotie. 

— Uite-l, zise Tilde arătând cu degetul. 

Peter îl văzu pe Arne Olufsen îmbrăcat în uniformă, împingând 
o bicicletă. 


— Dar unde e Dresler? 

— La patru oameni mai în spate. 

— Îl văd. 

Peter își puse ochelarii de soare și își trase pălăria pe ochi, 
apoi porni motorul. Arne se urcă pe bicicletă și începu să 
pedaleze pe strada pietruită spre centrul orașului, urmat de 
Dresler. Peter și Tilde veneau încet cu mașina. 

Arne ieși din oraș și se îndreptă spre nord. Peter începu să-și 
facă griji. Erau puţine mașini pe drum, iar el nu trebuia să 
depășească bicicletele. Curând se văzu obligat să rămână mult 
în spate de teamă să nu fie reperat. După câteva minute mări 
viteza până când îl zări pe Dresler, apoi încetini din nou. Doi 
soldaţi germani într-o motocicletă cu ataș trecură pe lângă ei, 
făcându-l să regrete că nu împrumutase o motocicletă în locul 
mașinii. 

După câţiva kilometri mașina lor era singură pe șosea. 

— Extraordinar! exclamă Tilde cu o voce subţire, enervată. 
Sigur o să ne vadă. 

Peter încuviinţă din cap. Tilde avea dreptate, dar un gând 
neașteptat îl făcu să zâmbească. 

— Şi când o să ne vadă, reacţia îl va da de gol. 

Femeia îl privi întrebătoare, dar Peter nu o lămuri. 

Mări viteza. Luând un viraj, îl văzu pe Dresler ghemuit după 
un copac de la marginea drumului; vreo sută de metri mai încolo 
Arne stătea pe un zid și fuma o ţigară. Peter nu avu altă soluţie 
decât să treacă mai departe. Merse așa vreun kilometru, după 
care opri și dădu mașina înapoi, pe un drum de ţară. 

— Voia să vadă dacă e urmărit sau doar se odihnea? întrebă 
Tilde. 

Peter ridică din umeri. 

Câteva minute mai târziu Arne trecu pe lângă ei, urmat de 
Dresler. Peter intră din nou pe șosea. 

Se însera. După 6 km ajunseră la o răscruce. Dresler oprise și 
acum privea nedumerit. 

Nici urmă de Arne. 

Dresler se apropie de mașină, disperat. 

— Îmi pare rău, şefu'. A accelerat brusc și mi-a luat-o înainte. 
L-am pierdut din ochi și acum nu știu încotro a luat-o. 

— Ei, drăcie! spuse Tilde. Sigur și-a gândit mișcarea. E clar că 
știe drumurile pe aici. 


— Îmi pare rău, repetă Dresler. 

— S-a dus promovarea ta - și a mea, zise Tilde calm. 

— Nu fi așa de prăpăstioasă, replică Peter. Asta-i o veste 
bună. 

— Cum așa? întrebă Tilde uluită. 

— Dacă un om nevinovat crede că e urmărit, ce face? Se 
oprește, se întoarce și întreabă: „Ce dracu' te ţii de coada 
mea?” Numai un om vinovat încearcă să scape de echipa care îl 
ţine sub supraveghere. Ințelegi? Asta înseamnă că am avut 
dreptate: Arne Olufsen e spion. 

— Dar l-am pierdut. 

— A, nicio pagubă! Îl găsim noi. 


Petrecură noaptea la un hotel de pe malul mării, cu o baie la 
capătul fiecărui coridor. La miezul nopţii Peter își puse halatul 
peste pijama și bătu la ușa camerei în care stătea Tilde. 

— Intră! strigă ea. 

Peter intră. Femeia stătea în capul oaselor pe patul îngust, 
într-o cămașă de noapte din mătase albastră, ușoară, și citea un 
roman american, Pe aripile vântului. 

— N-ai întrebat cine e la ușă. 

— Ştiam cine e. 

Ca orice detectiv cu vechi state de serviciu, observă că Tilde 
se rujase, se pieptănase cu grijă și că în aer plutea acel parfum 
floral, ca și cum s-ar fi pregătit de o întâlnire amoroasă. O sărută 
pe buze, iar ea îi mângâie ceafa. După o clipă Peter privi înapoi, 
spre ușă, ca să se asigure că o închisese. 

— Nu e aici, zise Tilde. 

— Cine? 

— Inge. 

Peter o sărută din nou, dar câteva momente mai târziu își 
dădu seama că nu se excită. Se desprinse de Tilde și se așeză 
pe marginea patului. 

— Și eu fac la fel, spuse Tilde. 

— Ce anume? 

— Mă tot gândesc la Oskar. 

— E mort. 

— Poate că și Inge e moartă. 

Peter tresări. 

— lartă-mă. Dar e adevărat. Eu mă gândesc la soţul meu, tu 


te gândești la soţia ta, dar nici unuia din ei nu-i pasă. 

— N-a fost la fel aseară, în apartamentul meu. 

— Fiindcă n-am avut timp să ne gândim. 

Era absurd, cugetă Peter. În tinereţe fusese un seducător 
sigur de el, capabil să convingă multe femei să-i cedeze și să le 
satisfacă aproape pe toate. Oare să-și fi ieșit din mână? 

Își scoase halatul și se strecură în pat, lângă ea. Era caldă și 
dornică, iar trupul ei plin de rotunjimi era moale la pipăit, pe sub 
cămașa de noapte. Tilde stinse lumina. Peter o sărută, dar fără 
să reînvie pasiunea din noaptea trecută. 

Rămaseră unul lângă celălalt în întuneric. 

— Nu-i nimic, zise ea. Trebuie să lași în urmă trecutul. Știu că 
ţi-e greu. 

O sărută din nou, scurt; apoi se ridică din pat și se întoarse în 
camera lui. 


13 


Viaţa lui Harald era distrusă. Toate planurile lui se duseseră 
pe apa sâmbetei și acum nu mai avea niciun viitor. Dar, în loc 
să-și plângă de milă, aștepta cu nerăbdare revederea cu Karen 
Duchwitz. Își amintea pielea ei albă și părul roșu aprins, felul în 
care mergea, de parcă ar fi dansat, și nimic nu părea mai 
important decât reîntâlnirea cu ea. 

Danemarca era o ţară mică și frumoasă, dar la 35 km pe oră 
lăsa impresia unui deșert necuprins. Motocicleta lui Harald avu 
nevoie de o zi și jumătate ca să parcurgă drumul de la insula 
Sande până la Kirstenslot, de-a curmezișul ţării. 

Înaintarea motocicletei prin peisajul vălurit, monoton, fu 
întreruptă de mai multe pene. Una de cauciuc, cam la 45 km de 
casă. Următoarea, pe podul lung care lega Peninsula lutlanda de 
insula centrală Fyn, când i se rupse lanţul. Iniţial motocicleta 
Nimbus avusese arbore de transmisie, dar așa ceva era greu de 
conectat la un motor cu aburi, motiv pentru care Harald luase 
lanţul și pinioanele de la o mașină veche de tuns iarba. Fu 
nevoit să împingă motocicleta până la un atelier, unde 
mecanicul îi înlocui lanţul. Când, în sfârșit, traversă insula Fyn, 
descoperi că pierduse ultimul feribot spre Zealand, insula 
principală. Își parcă motocicleta, mâncă ce îi dăduse mama lui - 
trei felii groase de șuncă și o prăjitură - și petrecu o noapte rece 
pe chei. Când reaprinse boilerul a doua zi dimineaţa, văzu că 
valva de siguranţă se fisurase, dar reuși să o astupe cu gumă de 
mestecat și un bandaj. 

Sosi la Kirstenslot târziu, sâmbătă după-amiază. Deși de-abia 
aștepta să o vadă pe Karen, nu se duse imediat la castel. Trecu 
pe lângă ruinele mănăstirii și intrarea în curtea castelului, apoi 
prin sat, unde revăzu biserica, cârciuma și gara, și se opri la 
ferma pe care o vizitase împreună cu Tik. Era sigur că va găsi de 
lucru acolo. Era chiar perioada în care aveau mai mare nevoie 
de mână de lucru, iar el era tânăr și puternic. _ 

În curtea îngrijită se înălța o casă spațioasă. În timp ce își 
parca motocicleta, observă că două fetiţe stăteau cu ochii pe el 
- probabil nepoatele fermierului Nielsen, bărbatul cu păr alb pe 
care îl văzuse plecând de la biserică. 

ÎI găsi în spatele casei, îmbrăcat într-o salopetă murdară de 
noroi și o cămașă fără guler, sprijinit de un gard și trăgând din 


pipă. 

— Bună seara, domnule Nielsen. 

— Salut, tinere! răspunse Nielsen precaut. Cu ce treburi pe- 
aici? 

— Mă numesc Harald Olufsen. Am nevoie de o slujbă. Josef 
Duchwitz mi-a spus că faceţi angajări pe timpul verii. 

— Nu și anul ăsta, fiule. 

Harald era dezamăgit. Nici nu se gândise la posibilitatea unui 
refuz. 

— Să știți că-mi dau toată silinţa... 

— Nu mă îndoiesc. Pari destul de zdravăn, dar nu angajez pe 
nimeni. 

— De ce? 

Nielsen ridică o sprânceană. 

— Aș zice că nu e treaba ta, dar, ţinând cont că am fost și eu 
tânăr și nesăbuit, îţi spun doar că trăim timpuri grele, nemţii 
cumpără cam tot ce produc, la preţul hotărât de ei, și n-am cu 
ce-i plăti pe sezonieri. 

— Mă mulţumesc numai cu mâncare, zise Harald disperat, 
gândindu-se că nu avea cum să se mai întoarcă acasă. 

Nielsen îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Pari să fii la ananghie. Dar nu te pot angaja în condiţiile 
astea. Aș avea probleme cu sindicatul. 

Harald nu părea să aibă vreo șansă. Incercă să găsească o 
alternativă. Putea găsi de lucru în Copenhaga, dar unde să 
locuiască? Nici măcar la fratele lui nu putea apela - Arne locuia 
la baza militară, unde vizitatorii nu aveau voie să înnopteze. 

— Îmi pare rău, fiule, zise Nielsen văzând cât e de supărat și 
își lovi pipa de un ţăruș. Hai, te conduc până la poartă. 

„Fermierul crede probabil că, în disperarea mea, am să fur 
ceva”, se gândi Harald. Cei doi se îndreptară spre curtea din 
faţă. 

— Ce mai e și drăcia asta? întrebă Nielsen când văzu 
motocicleta cu boilerul care scotea aburi. 

— E doar o motocicletă obișnuită pe care am modificat-o ca 
să meargă cu turbă. 

— De unde vii cu ea? 

— Din Morlunde. 

— Dumnezeule! Pare că stă să explodeze dintr-o clipă într- 
alta. 


Harald se simţi jignit. 

— Nu e absolut niciun pericol, spuse el indignat. Mă pricep la 
motoare. De fapt, acum câteva săptămâni v-am reparat unul 
dintre tractoare. Preţ de o clipă, Harald se întrebă dacă Nielsen 
l-ar putea angaja în semn de recunoștință, apoi își spuse să nu- 
și facă iluzii. Recunoștința nu plătea salarii. Avea o scurgere, 
adăugă el. 

Nielsen se încruntă. 

— Cum adică? 

Harald mai aruncă o bucată de turbă în cutia de foc. 

— Am petrecut un sfârșit de săptămână la Kirstenslot. Eram 
cu Josef când am dat de unul dintre angajaţii dumneavoastră, 
Frederik, care se chinuia să pornească un tractor. 

— Mi-aduc aminte. Deci tu ești cel care l-a reparat? 

— Da, răspunse Harald și urcă în șa. 

— Un moment. Până la urmă s-ar putea să te angajez. 

Harald îl privi lung, neîndrăznind să spere. 

— Nu-mi pot permite sezonieri, dar un mecanic e altceva. Te 
pricepi la toate tipurile de mașini? 

Nu era cazul să fie modest, drept pentru care Harald spuse 
hotărât: 

— În general repar tot ce are motor. 

— Am vreo șase utilaje care stau degeaba, fiindcă n-am piese 
de schimb. Crezi că ai putea să le pui în funcţiune? 

— Bineînţeles. 

Nielsen se uită la motocicletă. 

— Dacă poţi să faci drăcia asta să meargă, poate îmi repari și 
mie semănătoarea. 

— De ce nu? 

— În regulă, zise fermierul hotărât. Să vedem cum te descurci 
și mai vorbim. 

— Mulţumesc, domnule Nielsen! 

— Mâine e duminică. Să fii aici luni dimineaţa, la șase. Noi 
începem munca devreme. 

— N-aveţi nicio grijă. Voi fi prezent. 

— Să nu întârzii. 

Harald deschise regulatorul ca să lase aburul în cilindru și 
plecă înainte ca Nielsen să se răzgândească. 

De îndată ce se îndepărtă, scoase un strigăt de triumf. Avea o 
slujbă - una mult mai interesantă decât servitul clienţilor la 


mercerie - și o obținuse singur. Se simţea plin de încredere în 
forțele lui. Era singur, dar era tânăr, puternic și deștept. Cu 
siguranţă avea să se descurce. 

Lumina se împuţina în timp ce făcea cale întoarsă prin sat. Fu 
cât pe-aci să nu-l vadă pe polițistul care răsărise în mijlocul 
drumului și-i făcea semn să oprească. Apăsă tare frâna în ultima 
clipă și boilerul trimise un nor de abur prin valva de siguranţă. ÎI 
recunoscu pe poliţist: era Per Hansen, nazistul din partea 
locului. 

— Ce naiba e asta? întrebă Hansen arătând spre motocicletă. 

— Este o motocicletă Nimbus care merge pe bază de abur. 

— Pare periculoasă. 

Harald nu suporta oamenii băgăreţi, care își dădeau aere, dar 
se sili să răspundă politicos: 

— Vă asigur, domnule poliţist, că nu reprezintă niciun fel de 
pericol. Vă interesaţi în mod oficial sau doar din simplă 
curiozitate? 

— Ușurel, tinere. Parcă te-am mai văzut pe-aici, nu? 

Harald își spuse să nu întindă coarda prea tare. Petrecuse 
deja o noapte în arestul poliţiei săptămâna aceasta. 

— Mă numesc Harald Olufsen. 

— Eşti prieten cu evreii de la castel. 

Harald se enervă. 

— Nu-i treaba dumneavoastră cu cine sunt eu prieten. 

— Oho! Nu, zău! făcu Hansen mulţumit, de parcă ar fi obţinut 
rezultatul așteptat. Te-am trecut la catastif, tinere. Am să stau 
cu ochii pe tine. Acum șterge-o! 

Harald se îndepărtă, blestemându-și lipsa de tact. Tocmai își 
făcuse un dușman din polițistul satului, doar fiindcă acesta 
făcuse o remarcă răutăcioasă la adresa evreilor. Când va învăţa 
să se ferească de belele? 

La jumătate de kilometru de porţile castelului o luă pe drumul 
de ţară care șerpuia prin pădure până în spatele mănăstirii. Din 
casă nu îl putea vedea nimeni și punea pariu că grădina era 
pustie într-o seară de sâmbătă. 

Opri motocicleta în partea de vest a bisericii abandonate, apoi 
trecu pe sub arcade și intră pe o ușă lăturalnică. La început văzu 
doar forme spectrale în lumina difuză a serii care pătrundea prin 
ferestrele înalte. După câteva clipe desluși Rolls-Royce-ul lung 
de sub prelată, cutiile cu jucării vechi și biplanul Hornet Moth cu 


aripile pliate. Avu senzaţia că, de când fusese aici, nu mai 
călcase nimeni în biserică. 

Deschise ușa principală și vâri motocicleta înăuntru, închise 
ușa și își permise un moment de satisfacție când opri motorul cu 
aburi. Traversase ţara pe motocicleta lui improvizată, își găsise 
o slujbă și un loc în care să stea. Doar printr-un noroc chior tatăl 
lui ar fi putut să afle unde era; dar, dacă se întâmpla ceva 
important, fratele lui știa cum să dea de el. In plus, avea toate 
șansele să o vadă pe Karen Duchwitz. Işi aminti că fetei îi plăcea 
să tragă o ţigară pe terasă, după cină. Se hotări să iasă și să 
pornească în căutarea ei. Era riscant - putea fi văzut de domnul 
Duchwitz -, dar azi simţea că are noroc. 

Intr-un colţ al bisericii, lângă bancul de lucru și suportul 
pentru scule, era o chiuvetă cu un robinet pentru apă rece. 
Harald nu se mai spălase de două zile. Işi scoase cămașa și se 
spălă cât putu de bine, fără săpun. Clăti cămașa, o atârnă într- 
un cui să se usuce și își puse cealaltă cămașă, din geamantan. 

O alee dreaptă, de aproape un kilometru, ducea de la poartă 
la castel, dar era prea expusă privirilor, așa că Harald preferă să 
facă un ocol și să se apropie de castel prin pădure. Trecu pe 
lângă grajduri, traversă grădina de zarzavaturi și privi atent 
spatele casei de la adăpostul unui cedru. Recunoscu salonul 
după fereastra franţuzească deschisă spre terasă. Lângă el era 
sufrageria, își aminti el. Draperiile nu erau trase, fiindcă becurile 
încă nu fuseseră aprinse. Văzu totuși licărul unei lumânări. 

Probabil că familia lua cina. Tik era la școală - băieţii de la 
Jansborg aveau voie să meargă acasă o dată la două săptămâni, 
iar acesta era weekendul în care trebuia să stea la școală -, deci 
la masă erau Karen și părinţii ei, dacă nu cumva aveau musafiri. 
Se hotări să se uite mai de-aproape. 

Traversă peluza și se furișă spre casă. Auzi cum crainicul de la 
BBC anunţă că trupele franceze ale guvernului de la Vichy 
abandonaseră Damascul în faţa unei armate alcătuite din 
britanici, militari din Commonwealth și francezi liberi. În sfârșit o 
veste bună, o victorie a britanicilor, dar nu vedea cum o astfel 
de veste venită din Siria îi putea fi de ajutor Monikăi, verișoara 
lui din Hamburg. Trăgând cu ochiul pe fereastra sufrageriei văzu 
că cina se sfârșise, iar o servitoare tocmai strângea masa. 

O clipă mai târziu auzi o voce în spatele lui: 

— Ce naiba faci aici? 


Se răsuci pe călcâie. 

Karen se îndrepta spre el pe terasă. Pielea ei albă strălucea în 
lumina serii. Purta o rochie lungă, de mătase, într-o nuanţă 
apoasă de verde-albastru. Alura ei de dansatoare îţi dădea 
impresia că plutește. Arăta ca o nălucă. 

— Sst! făcu el. 

Fata nu îl recunoscu în lumina difuză. 

— Sst? repetă ea indignată. Tonul ei furios nu avea nimic din 
năluca de adineauri. Un nechemat care se uită pe furiș în casa 
mea să-mi spună mie sst? 

Dinăuntru se auzi un lătrat. 

Harald nu își dădea seama dacă fata era într-adevăr furioasă 
sau doar se amuza pe seama lui. 

— Nu vreau ca tatăl tău să știe că sunt aici! șopti el repede. 

— Ar trebui să te temi de poliţie, nu de tata. 

Thor, prepelicarul cel roșu și bătrân, veni în goană, gata să 
sfâșie un hoţ, dar îl recunoscu pe Harald și începu să-i lingă 
mâna. 

— Sunt Harald Olufsen. Am fost aici acum două săptămâni. 

— A, băiatul cu boogie-woogie! Ce cauţi aici, pe terasă? Ai 
venit să ne jefuiești? 

Spre disperarea lui Harald, domnul Duchwitz se apropie de 
fereastra franţuzească și privi afară. 

— Karen? întrebă el. E cineva acolo? 

Harald își ţinu răsuflarea. 

— Totul e-n regulă, tată, e doar un prieten. 

Domnul Duchwitz se uită la Harald, dar în semiîntunericul de 
afară nu păru să-l recunoască. O clipă mai târziu mormăi ceva și 
se retrase. 

— Mulţumesc, zise Harald răsuflând ușurat. 

Karen se așeză pe zid și își aprinse o ţigară. 

— Cu plăcere, dar trebuie să-mi spui ce cauţi aici. 

Rochia se asorta cu ochii ei verzi, care îi străluceau ca și cum 
ar fi fost luminaţi din interior. 

Harald se așeză și el, cu fața spre ea. 

— M-am certat cu tatăl meu și am plecat de acasă. 

— Şi de ce-ai venit aici? 

Karen era jumătate din motiv, dar Harald se hotărî să nu-i 
spună. 

— M-am angajat la fermierul Nielsen, îi repar tractoarele și 


celelalte mașini. 

— Eşti un tip descurcăreț. Unde stai? 

— Aăă... la mănăstirea veche. 

— Şi îndrăzneţ. 

— Știu. 

— Bănuiesc că ţi-ai adus pături și-așa mai departe. 

— Nu chiar. 

— Noaptea e răcoare. 

— Supravieţuiesc eu. 

— Hmm. 

Karen fumă ţigara în tăcere, privind cum se lasă întunericul 
peste grădină, ca un val de ceaţă. Harald o studie, fascinat de 
chipul ei, de gura lată, nasul ușor acvilin și părul des, sârmos - o 
combinaţie neobișnuită, care o făcea atât de atrăgătoare. Privi 
cum buzele ei cărnoase dau drumul rotocoalelor de fum. În cele 
din urmă Karen aruncă ţigara într-un răzor, se ridică și spuse: 

— Atunci, mult noroc. 

Apoi se întoarse în casă și închise fereastra franțuzească după 
ea. 

„Cam brusc”, se gândi Harald. Era dezamăgit. Rămase pe loc 
un minut. Ar fi fost fericit să stea de vorbă cu ea toată noaptea, 
dar fata se plictisise de el în doar câteva minute. Își aminti acum 
că îl făcuse să se simtă când bine-venit, când respins în timpul 
vizitei lui. Poate era un joc al ei. Sau poate că lucrul acesta 
demonstra cât e de nestatornică. Lui Harald însă îi plăcea să 
creadă că fata simţea ceva pentru el, chiar dacă n-o arăta. 

Se întoarse la mănăstire. Aerul nopţii se răcea deja. Karen 
avea dreptate - va fi răcoare. Biserica era pardosită cu plăci reci 
de ceramică. Regretă că nu se gândise să ia și o pătură cu el. 

Se uită în jur după un pat. Lumina stelelor care pătrundea prin 
ferestre îl ajuta să distingă interiorul bisericii. În capătul dinspre 
est era un perete curbat care trebuia să fi cuprins odată altarul. 
O grindă lată, orizontală, mergea paralel cu peretele. Deasupra 
se contura un baldachin din ţiglă, care încadrase cândva un 
obiect de cult, se gândi Harald - o relicvă sfântă, un potir 
împodobit cu pietre preţioase, un tablou care o înfățișa pe 
Fecioara Maria. Acum însă era singurul loc care aducea cu un 
pat, motiv pentru care se întinse acolo. 

Printr-o fereastră fără geam văzu vârfurile copacilor și o 
puzderie de stele pe cerul albastru întunecat al nopţii. Se gândi 


la Karen. Își imagină cum i-ar mângâia ea părul cu tandreţe, 
cum i-ar atinge buzele, cum l-ar cuprinde în braţe și l-ar strânge. 
Aceste imagini erau altfel decât scenele pe care și le închipuise 
cu Birgit Claussen, fata din Morlunde cu care ieșise de Paști. 
Când Birgit îi apărea în fantezie, întotdeauna își scotea sutienul 
sau se rostogolea pe un pat, sau îi rupea cămașa ca să se 
lipească de el. Karen juca un rol mai subtil, mai aproape de 
dragostea spirituală decât de cea carnală, deși în ochii ei 
deslușea mereu promisiunea sexului. 

Îi era frig. Se ridică. Ce-ar fi să doarmă în avion? Bâjbâind pe 
întuneric, găsi mânerul ușii. Dar, când o deschise, auzi tot felul 
de foșnete și își aminti că șoarecii își făcuseră culcuș în tapiţerie. 
Nu că i-ar fi fost frică de asemenea jivine, dar nu credea că ar 
suporta să doarmă alături de ele. 

Se gândi la Rolls-Royce. Se putea ghemui pe bancheta din 
spate. Ar fi avut mai mult loc decât în avion. Scoaterea prelatei 
pe întuneric i-ar fi luat ceva timp, dar poate că merita să 
încerce. Se întrebă dacă nu cumva portierele erau încuiate. 

Tocmai se chinuia cu prelata, încercând să o desprindă, când 
auzi niște pași ușori. Încremeni. O clipă mai târziu raza unei 
lanterne trecu pe lângă fereastră. Oare familia Duchwitz avea 
un paznic de noapte? 

Se uită pe ușa care ducea spre galerii. Lanterna se apropia 
din ce în ce mai mult. Se lipi de perete, încercând să-și ţină 
respiraţia. Apoi auzi o voce: 

— Harald? 

Simţi că-i sare inima din piept de încântare. 

— Karen! 

— Unde ești? 

— În biserică. 

Raza lanternei se fixă asupra lui; apoi fata o îndreptă în sus, 
astfel încât lumina să cadă asupra amândurora. Harald văzu că 
are cu ea o boccea. 

— Ti-am adus niște pături. 

Harald zâmbi. Era recunoscător pentru pături, dar era și mai 
fericit că fata se gândise la el. 

— Tocmai mă gândeam să dorm în mașină. 

— Eşti prea înalt. 

Când desfăcu păturile, găsi ceva între ele. 

— M-am gândit că ţi-e foame. 


La lumina lanternei Harald văzu o jumătate de pâine, un coș 
mic cu căpşuni și un cârnat. Era și un termos. Îi scoase capacul 
și mirosi: cafea proaspătă. 

Își dădu seama că e mort de foame. Se repezi la mâncare, 
încercând să nu dea impresia unui lup pus la regim. Auzi un 
mieunat și în cercul de lumină apăru un motan. Era motanul slab 
și tărcat pe care îl văzuse când intrase prima oară în biserică. li 
aruncă o bucăţică de cârnat. Motanul o mirosi, o întoarse cu 
lăbuţa și începu să o mănânce cu graţie. 

— Cum îl cheamă? 

— Nu cred că are un nume. E de pripas. 

La ceafă avea un smoc de păr ca o piramidă. 

— Cred că am să-i spun Pinetop?!. După pianistul meu 
preferat. 

— Un nume foarte potrivit. 

Harald mâncă tot. 

— A fost nemaipomenit. Mulţumesc. 

— Ar fi trebuit să aduc mai mult. Când ai mâncat ultima oară? 

— leri. 

— Cum ai ajuns aici? 

— Cu motocicleta, răspunse el și arătă spre locul în care o 
lăsase. Dar merge încet, fiindcă folosesc turbă în loc de benzină, 
și mi-au trebuit două zile ca să ajung aici. 

— Ești un tip foarte hotărât, Harald Olufsen. 

— Zău? făcu el nefiind sigur dacă e vorba despre un 
compliment. 

— Da. De fapt, n-am mai întâlnit pe cineva ca tine până acum. 

Una peste alta, părerea ei nu era deloc rea. 

— Păi, ca să-ţi spun drept, și eu cred același lucru despre tine. 

— Fugi de-aici. Lumea e plină de fete bogate și răsfăţate care 
vor să ajungă balerine, dar câţ oameni au traversat Danemarca 
pe o motocicletă care merge cu turbă? 

Harald izbucni în râs, măgulit. Rămaseră tăcuţi o vreme. 

— Îmi pare tare rău de Poul, spuse el în cele din urmă. Cred 
că a fost un șoc teribil pentru tine. 

— M-a dat peste cap, pur și simplu. Am plâns o zi întreagă. 

— Aţi fost apropiaţi? 

— Am ieșit de trei ori, dar nu eram îndrăgostită de el. Oricum, 
a fost groaznic. 


21 Vârf-de-pin (n.tr.) 


Ochii lui Karen se umplură de lacrimi. Fata încercă să se 
abţină, înghițind de câteva ori în sec. 

Spre rușinea lui, Harald era mulţumit că fata nu-l iubise pe 
Poul. 

— E trist, zise el și se simţi ca ultimul ipocrit. 

— Am fost distrusă când a murit bunica, dar acum parcă e 
mai rău. Bunica era bătrână și bolnavă, Poul însă era atât de 
vesel și plin de energie, atât de chipeș și de voinic! 

— Ştii cum s-a întâmplat? întrebă Harald într-o doară. 

— Nu. Armata a fost ridicol de discretă în privinţa asta, 
răspunse ea înfuriindu-se. Oficial, Poul s-a prăbușit cu avionul, 
celelalte detalii sunt strict secrete. 

— Poate că autorităţile ascund ceva. 

— Ce să ascundă? replică ea tăios. 

Harald își dădu seama că nu putea să-i spună la ce se 
gândește fără să-i dezvăluie legătura lui cu mișcarea de 
rezistenţă. 

— Incompetenţa? improviză el. Poate că avionul nu fusese 
pregătit de zbor cum se cuvine. 

— Nu poţi ascunde așa ceva invocând secretul militar. 

— Ba bine că nu. Cine să știe? 

— Eu una nu cred că ofiţerii noștri ar putea fi atât de lipsiți de 
onoare, zise ea băţoasă. 

lar o insultase, întocmai ca atunci când se cunoscuseră - 
dispreţuindu-i credulitatea. 

— S-ar putea să ai dreptate, spuse el repede. 

O minciună: Harald era sigur că fata n-avea dreptate. Dar nu 
voia să se certe cu ea. 

Karen se ridică în picioare. 

— Trebuie să mă întorc înainte să încuie ușile, spuse ea pe un 
ton glacial. 

— Mulţumesc pentru mâncare și pături, ești un înger al 
milostiveniei. 

— Nu prea-mi stă-n fire, răspunse ea înmuindu-se. 

— Ne mai vedem și mâine? 

— Poate. Noapte bună. 

— Noapte bună. 

Apoi fata dispăru. 


14 


Hermia dormi prost. Visă că vorbea cu un poliţist danez. 
Discuţia era amicală, deși Hermia avea tot timpul grijă să nu se 
dea de gol; dar, după o vreme, își dădu seama că vorbeau în 
engleză. Omul continua să turuie ca și cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat, în timp ce ea tremura și aștepta să fie arestată. 

Se trezi brusc, în patul îngust dintr-o pensiune de pe insula 
Bornholm. Răsuflă ușurată că discuţia cu polițistul fusese doar 
un vis - dar pericolul cu care se confrunta, acum că se trezise, 
nu era deloc imaginar. Se afla pe un teritoriu ocupat, cu acte 
false, dându-se drept o secretară în concediu și, dacă era 
demascată, sigur avea să sfârșească în ștreang, pedeapsa 
pentru orice spion. 

În Stockholm, ea și Digby reușiseră să scape de urmăritorii 
germani cu ajutorul unor sosii, după care luaseră trenul spre 
coasta de sud. În micul sat de pescari Kalvsby găsiseră un 
barcagiu care să o ducă la Bornholm, cale de 30 km. Işi luase 
rămas-bun de la Digby - care nu se putea da drept danez - și 
urcase în ambarcaţiune. Digby urma să se întoarcă pentru o zi la 
Londra, ca să îi raporteze lui Churchill, apoi să revină cu avionul 
și să o aștepte la debarcaderul din Kalvsby - dacă se mai 
întorcea. 

Pescarul o lăsase pe o plajă pustie, cu tot cu bicicletă, în zorii 
zilei anterioare. Omul promisese să revină în același loc și la 
aceeași oră, peste patru zile. Ga să se asigure că nu uită, 
Hermia îi promisese dublarea sumei pentru călătoria de 
întoarcere. 

Mersese cu bicicleta până la Hammershus, castelul în ruine, 
locul de întâlnire cu Arne, și așteptase acolo toată ziua. Arne nu 
venise. 

Își spusese să aibă răbdare. Arne lucrase cu o zi înainte și 
poate nu mai avusese timp să prindă feribotul de seară. Cel mai 
probabil luase feribotul de sâmbătă dimineaţa și sosise în 
Bornholm prea târziu ca să mai ajungă la Hammershus înainte 
de căderea nopţii. În aceste condiţii, avea să petreacă noaptea 
undeva și să vină la castel la prima oră a dimineţii. 

Asta credea ea în cele mai optimiste momente. Dar, totodată, 
o rodea gândul că Arne ar fi putut să fie arestat. Era inutil să se 
întrebe care ar fi fost motivul arestării lui sau să pretindă că 


Arne încă nu încălcase legea, fiindcă astfel nu făcea decât să-și 
imagineze tot felul de scenarii fanteziste în care logodnicul ei se 
încredea într-un prieten trădător, își nota ceva într-o agendă sau 
se confesa unui preot. 

Spre sfârșitul zilei renunţase să mai aștepte și se dusese în 
satul cel mai apropiat. Mulţi dintre localnici ofereau vara 
găzduire turiștilor, așa că Hermia găsise fără probleme unde să 
stea. Adormise imediat, îngrijorată și fără să fi mâncat ceva, și 
avusese numai coşmaruri. 

În timp ce se îmbrăca, își aminti de vacanţa pe care o 
petrecuse pe această insulă alături de Arne, înregistrându-se la 
hotel sub numele de domnul și doamna Olufsen. Atunci se 
simţise cel mai apropiată de el. Lui Arne îi plăcea să facă tot 
felul de pariuri, mai ales dacă era vorba de favoruri de natură 
sexuală: „Dacă barca roșie intră prima în port, nu porţi chiloţi 
toată ziua de mâine, iar dacă barca albastră intră prima, diseară 
stai tu deasupra”. „Îţi îndeplinesc orice dorinţă, dragostea mea, 
numai să apari mâine”, se rugă ea. 

Se hotărî să ia micul dejun înainte de a se întoarce la 
Hammershus. Era foarte posibil să aștepte din nou toată ziua și 
nu voia să leșine de foame. Își puse hainele noi, ieftine, pe care 
le cumpărase din Stockholm - hainele englezești o puteau da de 
gol - și cobori. 

Intră agitată în sufrageria familiei. Trecuse mai bine de un an 
de când nu mai vorbise daneza în fiecare zi. leri, după aterizare, 
schimbase doar câteva cuvinte. Acum va trebui să vorbească 
mai mult. 

În încăpere mai era o persoană, un bărbat de vârstă mijlocie 
cu un zâmbet prietenos, care spuse: 

— Bună dimineaţa. Mă numesc Sven Fromer. 

Hermia încercă să se relaxeze. 

— Agnes Ricks, răspunse ea folosind numele din actele false. 
Frumoasă zi! 

Nu avea de ce să se teamă, își zise ea. Vorbea daneza cu 
accentul burgheziei metropolitane, iar danezii nu ghiceau 
niciodată că e englezoaică dacă nu le spunea ea. Işi luă o porţie 
de terci de ovăz, turnă lapte rece deasupra și începu să 
mănânce. Tensiunea o făcea să înghită cu greutate. 

Sven îi zâmbi și remarcă: 

— În stil englezesc. 


Hermia îl privi îngrozită. Cum de își dăduse seama atât de 
repede? 

— Cum adică? 

— Felul în care mâncaţi terciul de ovăz. 

Sven își umpluse un pahar cu lapte și sorbea din el în timp ce- 
și mânca porţia de terci. Așa mâncau danezii, doar știa asta 
foarte bine. Hermia își blestemă neglijenţa și încercă să o 
dreagă. 

— Așa îmi place mie, zise ea cât se poate de firesc. Laptele 
răcește terciul și așa îl poţi mânca mai repede. 

— O tânără care se grăbește. De unde sunteţi? 

— Din Copenhaga. 

— Ca și mine. 

Hermia nu voia să intre în amănunte privind cartierele în care 
locuiau. Ar fi riscat să facă și alte greșeli. Cel mai sigur era să 
pună ea întrebările. Încă nu întâlnise un bărbat căruia să nu-i 
placă să vorbească despre el. 

— Sunteţi în concediu? 

— Nu, din nefericire. Sunt topograf, angajat la stat. Dar mi-am 
terminat treaba și, fiindcă de-abia mâine trebuie să fiu acasă, 
mi-am propus să dau o tură prin zonă și să iau feribotul de 
noapte. 

— Aveţi mașină? 

— În activitatea mea am nevoie de mașină. 

Proprietăreasa aduse bacon și pâine neagră. După ce aceasta 
părăsi sufrageria, Sven spuse: 

— Dacă nu aveţi ce face, vă pot invita la o plimbare cu 
mașina. 

— Îmi pare rău, sunt logodită, replică Hermia pe un ton 
hotărât. 

Bărbatul zâmbi trist. 

— Logodnicul dumneavoastră e un mare norocos. Dar tot mi- 
ar face plăcere compania dumneavoastră. 

— Vă rog să nu vă simţiţi jignit, dar vreau să fiu singură. 

— Vă înţeleg. Sper că nu v-am inoportunat prea mult. 

Hermia îi zâmbi cât putu ea de fermecător. 

— Dimpotrivă, sunt flatată. 

Sven își umplu din nou cana cu surogat de cafea și păru că 
vrea să mai rămână. Hermia se mai liniști. Până acum nu 
stârnise nicio bănuială. 


Intră un alt client al pensiunii, un bărbat cam de vârsta 
Hermiei, îmbrăcat într-un costum îngrijit. Se înclină scurt spre ei 
și li se adresă într-o daneză cu accent german: 

— Bună dimineaţa. Mă numesc Helmut Mueller. 

Hermia simţi cum inima începe să-i bată cu putere. 

— Bună dimineaţa, răspunse ea. Agnes Ricks. 

Mueller se întoarse spre Sven, așteptând, dar acesta se ridică 
în picioare, ignorându-l ostentativ pe nou-venit, și părăsi 
sufrageria cu pași mari. 

Mueller se așeză evident afectat. 

— Mulţumesc pentru curtoazie, îi zise el Hermiei. 

Hermia încercă să se poarte firesc. Işi lipi palmele ca să le 
oprească din tremurat. 

— De unde sunteţi, domnule Mueller? 

— M-am născut în Lübeck. 

Hermia se întrebă ce i-ar spune un danez prietenos unui 
german doar așa, de dragul conversaţiei. 

— Vorbiţi limba noastră foarte bine. 

— În copilărie familia mea își petrecea des concediul aici, la 
Bornholm. 

Neamţul nu era suspicios, observă Hermia, motiv pentru care 
prinse curaj și puse o întrebare mai puțin superficială: 

— Spuneţi-mi, sunt mulţi cei care refuză să stea de vorbă cu 
dumneavoastră? _ 

— Mojicia arătată de domnul de adineauri este neobișnuită. In 
împrejurările de față, germanii și danezii trebuie să coabiteze, în 
consecință majoritatea danezilor sunt politicoși, răspunse 
Mueller și îi aruncă o privire curioasă. Dar dumneavoastră 
trebuie să fi sesizat acest lucru - doar dacă nu aţi sosit recent 
dintr-o altă țară. 

Hermia își dădu seama că făcuse o nouă greșeală. 

— Nu, nu, zise ea în grabă. Eu sunt din Copenhaga, unde, 
după cum spuneţi și dumneavoastră, coabităm cât putem de 
bine. Mă întrebam dacă nu cumva situaţia e diferită aici, pe 
insulă. 

— Nu, e cam la fel. 

Orice conversaţie era periculoasă, se gândi ea. Se ridică în 
picioare. 

— Vă urez poftă bună. 

— Mulţumesc. 


— Şi petrecere frumoasă aici, în ţara noastră. 

— Mulţumesc la fel. 

Hermia părăsi încăperea, întrebându-se dacă nu cumva 
fusese prea amabilă. Excesul de amabilitate putea trezi 
suspiciuni la fel de ușor ca ostilitatea. Dar neamţul nu se 
arătase bănuitor. 

In timp ce urca pe bicicletă, îl văzu pe Sven punându-și 
bagajul în mașină. Era o berlină marca Volvo, o mașină suedeză 
foarte populară, care putea fi văzută des și în Danemarca. 
Observă că bancheta din spate fusese scoasă ca să facă loc mai 
multor aparate: trepiede, un teodolit, alte mașinării, unele în 
huse de piele, altele înfășurate în pături ca să nu se deterioreze. 

— |lmi cer scuze pentru scena de mai devreme, zise el. N-am 
vrut să vă jignesc. 

— Nu face nimic, răspunse ea văzând că e încă furios, clar că 
aveţi resentimente puternice. 

— Fac parte dintr-o familie de militari. Îmi vine greu să accept 
că ne-am predat atât de repede. Cred că ar fi trebuit să luptăm. 
Cred că ar trebui să luptăm! Sven făcu un gest plin de frustrare, 
de parcă ar fi vrut să arunce ceva. N-ar trebui să vorbesc așa. 
Vă pun într-o situaţie neplăcută. 

Hermia îi atinse braţul. 

— N-aveţi pentru ce să vă scuzați. 

— Vă mulţumesc. 

Hermia se îndepărtă. 


Churchill călca apăsat pe terenul de crochet de la Chequers, 
reședința oficială de la ţară a prim-ministrului britanic. Îşi 
compunea un discurs în minte: Digby cunoștea semnele. Invitaţii 
lui de weekend erau ambasadorul american, John Winant, 
ministrul de externe, Anthony Eden, și soțiile acestora; dar 
niciunul dintre aceștia nu se vedea prin preajmă. Digby intuia o 
situaţie de criză, dar nimeni nu îi spusese despre ce anume era 
vorba. Secretarul particular al lui Churchill, domnul Colville, 
arătă înspre premierul îngândurat. Digby se apropie de Churchill 
pe iarba moale. 

Prim-ministrul își ridică privirea. 

— A, Hoare, spuse el și se opri. Hitler a invadat Uniunea 
Sovietică. 

— Dumnezeule! făcu Digby Hoare dând să se așeze, dar nu 


văzu niciun scaun prin preajmă. Dumnezeule! 

Până ieri Hitler și Stalin fuseseră aliaţi, prietenia lor fiind 
întărită de pactul nazisto-sovietic din 1939. Azi erau în război. 

— Când s-a întâmplat? 

— Azi-dimineaţă, răspunse Churchill sumbru. Generalul Dill 
tocmai a fost aici ca să-mi dea detaliile. 

Sir John Dill era comandantul statului-major imperial, adică 
militarul cu cel mai înalt grad din armata britanică. 

— Potrivit primelor estimări, ar fi vorba despre o armată de 
trei milioane de oameni, continuă Churchill. 

— Trei milioane? 

— Nemţii au atacat pe un front de peste 3 000 km. Un 
batalion de soldaţi se îndreaptă spre Leningrad, în nord, altul 
spre Moscova, în est, și încă unul e în drum spre Ucraina, în sud. 

Digby era înmărmurit. 

— Dumnezeule! E oare sfârșitul, domnule prim-ministru? 

Churchill trase din trabuc. 

— S-ar putea. Părerea generală e că rușii nu pot învinge. Se 
vor mobiliza încet. Cu sprijin masiv din partea Luftwaffe, 
tancurile lui Hitler ar putea spulbera Armata Roșie în doar 
câteva săptămâni. 

Digby nu își văzuse niciodată șeful atât de abătut. De obicei 
veștile proaste îl făceau și mai bătăios, mai dornic să răspundă 
înfrângerii cu un atac neașteptat. Astăzi însă arăta dărâmat de 
tot. 

— Mai e vreo speranţă? 

— Da. Dacă rușii supraviețuiesc până la sfârșitul verii, s-ar 
putea ca povestea să se schimbe. larna rusească l-a înfrânt pe 
Napoleon și ar putea să-l înmoaie și pe Hitler. Următoarele trei- 
patru luni vor fi decisive. 

— Cum veţi reacționa? 

— Diseară la nouă vorbesc la BBC. 

— Şi ce-o să spuneţi? 

— Că trebuie să ajutăm Rusia cum putem. 

Digby ridică din sprâncene. 

— Grea propunere pentru un anticomunist convins. 

— Dragul meu Hoare, dacă Hitler ar invada iadul, cred că i-aș 
aduce un elogiu diavolului în Camera Comunelor. 

Digby zâmbi, întrebându-se dacă acele cuvinte aveau să facă 
parte din discurs. 


— Dar putem ajuta cu ceva Rusia? 

— Stalin m-a rugat să intensific campania de bombardare a 
Germaniei. Speranţa lui e că astfel Hitler va fi nevoit să-și aducă 
o parte din avioane acasă, ca să-și apere ţara. Asta ar slăbi 
armata invadatoare și le-ar da rușilor șansa să-și revină. 

— Și o veţi face? 

— Altă soluţie nu am. Am ordonat un raid aerian la 
următoarea lună plină. Va fi cea mai mare operaţiune aeriană 
de până acum, adică cea mai mare din istoria umanităţii. Vor 
participa mai bine de 500 de bombardiere, peste jumătate din 
totalul pe care-l avem. 

Digby se întrebă dacă și fratele lui va participa la raid. 

— Dar dacă suferă pierderi în același ritm ca până acum... 

— Vom fi paralizaţi. De asta te-am și chemat. Ai vreun 
răspuns pentru mine? 

— leri am infiltrat un agent în Danemarca. Ordinele sunt să 
fotografieze instalaţia de radar de pe insula Sande. Acela va fi 
răspunsul. 

— Sper să fie. Raidul aerian e programat peste șaisprezece 
zile. Când crezi că vei primi fotografiile? 

— Într-o săptămână. 

— Excelent, zise Churchill dând de înţeles că discuţia luase 
sfârșit. 

— Vă mulţumesc, domnule prim-ministru, spuse Digby și dădu 
să plece. 

— Să nu mă dezamăgești! 


Hammershus se afla în capătul de nord al insulei Bornholm. 
Castelul se înălța pe o colină cu vedere spre mare și cândva 
apărase insula împotriva invaziilor vecinei sale, Suedia. Hermia 
își împingea bicicleta pe poteca șerpuitoare, pe panta abruptă și 
stâncoasă, întrebându-se dacă ziua de astăzi va fi la fel de 
searbădă ca aceea de ieri. Soarele strălucea, iar ea se încălzise 
de la atâta pedalat. 

Castelul fusese construit din cărămidă și piatră. Câteva ziduri 
rămăseseră în picioare, descoperind interioarele lăsate în 
părăsire, care încă mai aminteau de viaţa de familie din trecut: 
cămine mari, pline de funingine, căscate spre cer, pivnițe reci 
de piatră în care se păstrau merele și berea, trepte sparte care 
nu mai duceau nicăieri, ferestre înguste prin care copiii trebuie 


să fi privit marea, gânditori. 

Hermia ajunsese devreme, așa că nu găsi ţipenie de om. Dacă 
judeca după ziua de ieri, castelul îi aparţinea cel puţin o oră. 
„Cum ar fi dacă Arne ar apărea azi?” se întrebă ea în timp ce-și 
împingea bicicleta pe sub arcadele pe jumătate năruite și pe 
podelele năpădite de buruieni. 

În Copenhaga, înainte de venirea nemților, Hermia și Arne 
alcătuiseră un cuplu fermecător, sufletul unui cerc de ofițeri 
tineri și de fete drăguţe care lucrau în aparatul de stat și în 
timpul liber se întreceau în petreceri și picnicuri, mergeau la 
dans, practicau sporturi, navigau, făceau echitație sau stăteau 
ore întregi pe plajă. Acum că acele zile se duseseră pentru 
totdeauna, nu cumva devenise la rândul ei parte din trecutul lui 
Arne? La telefon îi spusese că o iubește, dar nu o mai văzuse de 
mai bine de-un an. O va găsi la fel sau schimbată? O să-i mai 
placă mirosul părului ei și gustul buzelor? Simţea că nu mai are 
stare. 

Petrecuse toată ziua de ieri uitându-se la ruine și acum nu o 
mai interesau. Se apropie de partea care dădea spre mare, își 
rezemă bicicleta de un zid de piatră și privi în jos, la plaja de 
dedesubt. 

Auzi o voce cunoscută: 

— Salut, Hermia! 

Se răsuci pe călcâie și îl văzu pe Arne venind spre ea, 
zâmbind, cu braţele larg deschise. Așteptase în spatele unui 
turn. Agitaţia îi dispăru. Alergă spre el și îl strânse în braţe cu 
toată puterea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. De ce plângi? 

Abia atunci Hermia își dădu seama că suspina de mama 
focului, cu lacrimile brăzdându-i obrajii. 

— Sunt atât de fericită! 

Arne îi sărută obrajii umezi. Ea îi cuprinse fața cu mâinile, 
pipăind-o cu vârfurile degetelor ca să se convingă că e aievea, 
nu una dintre acele scene imaginare ale revederii pe care le visa 
atât de des. Își lipi nasul de gâtul lui, inspirându-i mirosul de 
săpun de armată, briantină și benzină de avion. Din visele ei 
lipseau mirosurile. 

Era copleșită de emoție, dar încet-încet sentimentul de 
fericire se transforma în altceva. Săruturile lor tandre deveniră 
febrile, nesăţțioase; mângâierile ușoare își schimbau mereu 


locul. Când simţi că i se înmoaie genunchii, Hermia se lăsă să 


cadă în iarbă, trăgându-l pe Arne după ea. ÎI linse pe gât, îi 
supse buza de jos și-i mușcă lobul urechii. Sexul lui în erecţie îi 
împungea coapsa. li descheie nasturii de la pantalonii de 


uniformă și-i trase fermoarul ca să-l simtă mai bine. Arne îi 
ridică fusta și-și strecură degetele pe sub elasticul chiloţilor ei. O 
clipă Hermia se simţi stânjenită de cât de umedă era acolo; apoi 
valul de plăcere o făcu să uite de tot și de toate. Nerăbdătoare, 
se desprinse din îmbrățișare ca să-și scoată chiloţii și să-i arunce 
cât colo, apoi îl trase peste ea. li trecu prin minte că puteau fi 
văzuţi de orice turist venit să admire ruinele, dar nu-i mai păsa. 
Ştia că mai târziu, după ce trecea nebunia, avea să se 
cutremure de groază gândindu-se la riscurile pe care și le 
asumase, dar acum nu se putea abţine. Icni când Arne o 
penetră, apoi se agăţă de el cu braţele și picioarele, lipindu-și 
abdomenul de al lui, sânii de pieptul lui, gâtul de faţa lui, 
înnebunită să îi simtă trupul. Trecu însă și asta în timp ce se 
concentra pe acumularea de plăcere, mică și fierbinte la 
început, ca o stea îndepărtată, apoi din ce în ce mai intensă, 
luându-i în stăpânire tot corpul, până ce explodă. 

Rămaseră nemișcaţi o vreme. li plăcea greutatea trupului său, 
faptul că nu o lăsa să respire în voie, sexul care își pierdea 
treptat erecţia. Apoi asupra lor căzu o umbră. Era doar un nor 
care acoperise soarele, dar asta îi aminti că ruinele erau obiectiv 
turistic și că oricine putea să apară acolo. 

— Tot singuri suntem? murmură ea. 

Arne își înălță ochii și privi în jur. 

— Da. 

— Hai să ne ridicăm înainte să vină cineva. 

— Bine. 

Hermia îl trase spre ea când Arne dădu să se ridice. 

— Încă un sărut. 

Arne o sărută ușor și se ridică în picioare. 

Hermia își găsi chiloţii și și-i trase repede, apoi se ridică și ea, 
scuturându-și rochia de firele de iarbă. Acum că nu se mai afla 
într-o postură compromiţătoare, era relaxată, simțind o 
moleșeală plăcută în toţi mușchii, ca atunci când rămânea în pat 
în dimineţile de duminică, moţăind și ascultând clopotele 
bisericii. 

Se rezemă de zid privind spre mare, iar Arne își trecu braţul 


pe după umerii ei. Era greu să se gândească din nou la război, 
spionaj și secrete. 

— Lucrez pentru Serviciul Secret de Informaţii al Marii Britanii, 
zise ea pe neașteptate. 

Arne dădu din cap. 

— Mă temeam eu că asta faci. 

— Te temeai? De ce? 

— Înseamnă că te afli într-un pericol și mai mare decât dacă 
ai fi venit aici doar să mă vezi. 

Hermia se bucură că Arne se gândea în primul rând la 
pericolul la care era expusă. Chiar o iubea. Dar acum pericolul îl 
pândea și pe el. 

— Acum și viaţa ta e în joc, fiindcă ești cu mine. 

— Ar fi mai bine să-mi explici. 

Hermia se așeză pe zid și își adună gândurile. Nu reușise să 
pună cap la cap o versiune cenzurată a poveștii care să includă 
numai ceea ce trebuia să știe el. Oricât de mult o cosmetiza, 
jumătate de adevăr nu avea niciun sens, deci trebuia să-i spună 
totul. Dacă îi cerea să-și riște viața, Arne trebuia să știe și de ce. 

Îi spuse, așadar, despre Paznicii-de-noapte, arestările de la 
aerodromul Kastrup, numărul extrem de mare de bombardiere 
pierdute, instalaţia radar de pe insula Sande, locul lui de 
baștină, despre himmelbett și implicarea lui Poul Kirke. În timp 
ce vorbea, îl văzu cum se schimbă la faţă. Veselia îi dispăru din 
ochi, iar îngrijorarea luă locul zâmbetului. Hermia se întrebă 
dacă va accepta misiunea. 

Dacă ar fi fost un laș, nu s-ar fi hotărât să piloteze aparatele 
fragile din pânză și lemn ale aviaţiei. Însuși faptul că era pilot îi 
demonstra curajul. Cu toate acestea, de multe ori punea 
plăcerea înaintea datoriei, unul dintre motivele pentru care îl 
iubea atât de mult: ea era prea serioasă, iar el o făcea să se 
simtă bine. Care era adevăratul Arne - hedonistul sau pilotul? 
Până acum logodnicul ei nu fusese pus la încercare. 

— Am venit să te rog să faci ceea ce ar fi făcut Poul, dacă ar 
mai fi trăit: să te duci la Sande, să pătrunzi în baza militară de 
acolo și să vezi de aproape instalaţia militară. 

Arne înclină din cap cu solemnitate. 

— Avem nevoie de fotografii clare. Hermia se aplecă spre 
bicicletă, deschise geanta și scoase un aparat mic de 
fotografiat, de 35 mm, un Leica lila fabricat în Germania. La 


început se gândise să ia un Minox Riga minuscul, mai ușor de 
ascuns, dar în cele din urmă preferase precizia lentilei Leica. 
Acesta este probabil cel mai important lucru pe care va trebui 
să-l faci vreodată. După ce vom înţelege cum funcţionează 
radarul lor, vom găsi mijloacele de a-l contracara, ceea ce va 
duce la salvarea a mii de piloți. 

— Inţeleg. 

— Dar, dacă ești prins, vei fi executat - împușcat sau 
spânzurat - pentru spionaj, adăugă ea și îi întinse aparatul. 

Într-un fel, Hermia ar fi vrut ca Arne să refuze misiunea, 
fiindcă nu suporta să se gândească la pericolul la care îl 
expunea. Dar, dacă refuza, îl va mai respecta oare? 

Arne nu luă aparatul. 

— Poul era șeful Paznicilor-de-noapte, zise el. 

Hermia încuviinţă în tăcere. 

— Bănuiesc că majoritatea prietenilor noștri fac parte din 
organizație. 

— E mai bine să nu știi... 

— Aproape toţi, mai puţin eu. 

Hermia dădu din cap cu teamă. Intuia ce avea să urmeze. 

— Mă crezi laș. 

— Nu părea a fi genul de acţiune potrivită pentru tine... 

— Fiindcă îmi plac petrecerile, glumesc și flirtez cu fetele ai 
crezut că nu voi avea curaj să mă implic într-o activitate ilegală. 

Hermia rămase tăcută. 

— Răspunde-mi. 

Hermia dădu abătută din cap. 

— In cazul acesta va trebui să-ţi dovedesc că n-ai avut 
dreptate, spuse el și luă aparatul. 

Hermia nu știa dacă să fie fericită sau tristă. 

— Mulţumesc, zise ea străduindu-se să nu plângă. Ai să fii cu 
băgare de seamă, da? 

— Da. Dar e o problemă. Am fost urmărit până la Bornholm. 

— Ei, drăcie! făcu Hermia dându-și seama că nu anticipase 
asta. Ești sigur? 

— Da. Am văzut două persoane care au fost și la baza 
aeriană, un bărbat și o femeie. Femeia a călătorit cu mine în 
trenul de Copenhaga; apoi bărbatul a urcat pe feribot. Când am 
ajuns aici, bărbatul s-a luat după mine pe bicicletă, urmat de o 
mașină. Am scăpat de ei cu câţiva kilometri înainte de intrarea 


în Ronne. 

— Bănuiesc probabil că lucrai cu Poul. 

— Ironia face să nu fi lucrat. 

— Cine crezi că sunt? 

— Poliţia daneză, care se supune ordinelor primite de la 
nemți. 

— Dacă ai reuşit să scapi de ei, sigur te cred vinovat. Probabil 
că te caută în continuare. 

— Dar nu pot căuta prin fiecare casă din Bornholm. 

— Nu, dar probabil că și-au pus oamenii să supravegheze 
debarcaderul și aerodromul. 

— La asta nu m-am gândit. Atunci cum mă mai întorc în 
Copenhaga? 

Incă nu gândea ca un spion, remarcă Hermia. 

— Va trebui să urci pe feribot fără să te vadă. 

— Şİ apoi unde să mă duc? La școala de piloţi nu mă pot 
întoarce - e primul loc unde mă vor căuta. 

— Va trebui să stai la Jens Toksvig. 

Arne se întunecă la faţă. 

— Deci și el face parte din Paznicii-de-noapte. 

— Da. Adresa lui... 

— Știu unde locuiește, răspunse Arne răstit. Suntem prieteni 
demult, dinainte să intre în organizaţie. 

— S-ar putea să fie puţin reticent, după tot ce s-a întâmplat 
cu Poul... 

— Nu-mi întoarce el spatele. 

Hermia încercă să nu ia în seamă furia lui Arne. 

— Să presupunem că iei feribotul în seara asta. În cât timp 
crezi că vei ajunge pe insula Sande? 

— Mai întâi va trebui să vorbesc cu fratele meu, Harald. El a 
muncit pe șantier când se construia baza militară, deci poate să- 
mi spună care e amplasarea. Pe urmă mai am nevoie de o zi ca 
să ajung în lutlanda, fiindcă trenurile întârzie mereu. Aș putea 
ajunge acolo marţi seara, aș pătrunde în bază miercuri, iar joi 
m-aș întoarce la Copenhaga. De acolo cum iau legătura cu tine? 

— Vino aici vinerea viitoare. Dacă poliția va continua să 
supravegheze feribotul, va trebui să te deghizezi cumva. Ne 
întâlnim exact aici. Vom pleca în Suedia cu pescarul care m-a 
adus încoace. Pe urmă îţi vom face rost de acte false la Legația 
Britanică și te vom trimite cu avionul în Anglia. 


Arne încuviinţă din cap mohorât. 

— Dacă lucrurile merg bine, peste o săptămână vom fi din 
nou împreună, liberi. 

Arne zâmbi. 

— Nici nu îndrăznesc să sper atât de mult. 

O iubea sigur, hotărî ea, chiar dacă încă se mai simţea jignit 
că fusese lăsat pe dinafară. Dar în adâncul sufletului ei se îndoia 
că Arne era potrivit pentru așa ceva. Va afla oricum foarte 
curând. 

Între timp sosiseră și primii turişti care se plimbau acum 
printre ruine, uitându-se în pivnițe și atingând pietrele vechi. 

— Hai să plecăm, zise Hermia. Ai venit cu bicicleta? 

— E după turn. 

Arne își aduse bicicleta și părăsiră împreună castelul. Bărbatul 
purta ochelari de soare și șapcă spre a nu fi recunoscut. 
Deghizamentul nu avea sorţi de izbândă la o verificare atentă a 
pasagerilor de pe feribot, dar îi putea induce în eroare pe 
urmăritori, în caz că îi întâlneau pe drum. 

În timp ce coborau dealul în viteză, Hermia se gândea cum ar 
fi mai bine să procedeze cu Arne. Să îi găsească un 
deghizament mai bun? Nu avea nici peruci, nici costume, nici 
cosmetice, doar rujul de buze și pudra pe care le folosea pentru 
ea. Trebuia să-i schimbe înfățișarea, dar pentru asta ar fi avut 
nevoie de ajutor profesionist. In Copenhaga sigur ar fi găsit pe 
cineva, aici însă nu. 

La poalele dealului îl recunoscu pe Sven Fromer, tipul de la 
pensiune, care tocmai cobora din mașină. Hermia nu voia ca 
acesta să-l vadă pe Arne, sperând să treacă pe lângă el fără să-i 
atragă atenţia, dar nu reuși. Sven îi surprinse privirea, îi făcu 
semn cu mâna și rămase lângă potecă. Ar fi fost prea nepoliticos 
să-l ignore, așa că se simţi obligată să oprească. 

— lată că ne întâlnim din nou, rosti el. Dumnealui trebuie să 
fie logodnicul. 

Nu avea de ce să se teamă de Sven, își zise ea. Nu făcea 
nimic care să-i trezească bănuielile și, oricum, Sven era 
antigerman. 

— Ti-l prezint pe Oluf Arnesen, spuse ea inversând numele lui 
Arne. Oluf, dumnealui e Sven Fromer. Am stat ieri în aceeași 
pensiune. 

Cei doi dădură mâna. Arne întrebă doar pentru a face 


conversaţie: 

— Sunteţi demult aici? 

— De o săptămână. Plec diseară. 

Hermiei îi veni o idee. 

— Sven, azi-dimineaţă mi-ai spus că trebuie să luptăm cu 
nemţii. 

— Vorbesc prea mult. Ar trebui să fiu mai precaut. 

— Dacă ţi-aș da ocazia să-i ajuţi pe britanici, ţi-ai asuma 
riscul? 

Sven o privi lung. 

— Dumneata? Dar cum... Vrei să spui că ești... 

— Ai vrea? insistă ea. 

— Sper că nu-i o farsă. 

— Trebuie să ai încredere în mine. Da sau nu? 

— Da. Ce vrei să fac? 

— S-ar putea ascunde cineva în portbagajul mașinii tale? 

— Desigur. L-aș putea ascunde în spatele aparatelor. N-ar sta 
prea confortabil, dar ar avea destul loc. 

— Ai putea să iei pe cineva diseară? Pe feribot? 

Sven se uită la mașină, apoi la Arne. 

— Pe dumneata? 

Arne încuviinţă din cap. 

Sven zâmbi. 

— La naiba, de ce nu? 


15 


Prima zi de lucru a lui Harald la ferma Nielsen fu mai rodnică 
decât îndrăznise el să spere. Bătrânul Nielsen avea un mic 
atelier cu scule în care Harald putea repara cam orice. Petici 
pompa de apă a unui plug cu aburi, sudă o joantă de pe șenila 
unui tractor și descoperi scurtcircuitul care făcea luminile fermei 
să se stingă în fiecare noapte. Luă un prânz zdravăn, compus 
din heringi și cartofi, împreună cu angajaţii de la fermă. 

Seara petrecu vreo două ore la cârciuma din sat alături de 
Karl, fiul cel mic al fermierului, deși nu bău decât doi ţapi de 
bere, amintindu-și cum se prostise din cauza tăriei cu o 
săptămână în urmă. Toată lumea vorbea despre invadarea 
Uniunii Sovietice de către Hitler. Veștile erau proaste. Luftwaffe 
susţinea că distrusese 1 800 de avioane sovietice aflate la sol în 
urma unor raiduri-fulger. Toată lumea era de părere că Moscova 
va cădea înainte de venirea iernii, în afară de singurul comunist 
din sat, care se arăta și el destul de îngrijorat. 

Harald plecă devreme - Karen spusese că s-ar putea să-i facă 
o vizită după cină. Se simţea obosit, dar mulţumit de sine în 
timp ce se întorcea spre vechea mănăstire. Când intră în 
clădirea ruinată, fu uimit să-și găsească fratele, care se uita la 
avionul abandonat. 

— Un Hornet Moth, spuse Arne. Avionul gentlemenilor. 

— Nu-i bun de nimic. 

— N-aș zice. Trenul de aterizare e un pic îndoit. 

— Cum crezi că s-a îndoit? 

— La aterizare. Capătul din spate al unui Hornet tinde să se 
balanseze foarte mult, fiindcă roţile principale sunt prea în faţă. 
Dar jambele nu sunt proiectate să reziste presiunii laterale, de- 
aia când virezi brusc se pot îndoi. g 

Arne arăta rău de tot, constată Harald. In locul uniformei 
purta ceea ce păreau a fi veșminte de împrumut: o haină de 
tweed uzată și pantaloni de catifea cord, decolorați. Işi răsese 
mustaţa și o șapcă unsuroasă îi acoperea părul cârlionţat. In 
mână ţinea un aparat de fotografiat mic, modern, de 35 mm. 
Avea o expresie încordată în locul zâmbetului nepăsător. 

— Ce ţi s-a întâmplat? întrebă Harald îngrijorat. 

— Am dat de dracu’. Ai ceva de mâncare? 

— Nimic. Putem merge la cârciumă... 


— Nu pot să mă arăt la faţă. Sunt căutat de poliţie, spuse 
Arne schițând un zâmbet strepezit care însă se sfârși într-o 
grimasă. Fiecare poliţist din Danemarca are descrierea mea, iar 
în Copenhaga poza mea e peste tot. Am fost urmărit de un 
poliţist prin tot cartierul Stroget și de-abia am scăpat. 

— Ești în mișcarea de rezistenţă? 

Arne șovăi, ridică din umeri și spuse: 

— Da. 

Harald simţi cum îl trec fiorii. Se așeză pe grinda pe care o 
folosea ca pat, iar Arne îi urmă exemplul. Pinetop, motanul, 
apăru de nicăieri și începu să se frece de piciorul lui Harald. 

— Deci erai în organizaţie când te-am întrebat acasă, acum 
trei săptămâni? 

— Nu, atunci nu eram. La început am fost lăsat pe dinafară. 
Se pare că cei din mișcare nu mă credeau potrivit pentru 
activităţi ilegale. Și, pe cinstea mea, aveau dreptate. Dar acum 
sunt disperaţi și m-au luat și pe mine. Trebuie să fotografiez o 
mașinărie de la baza militară de pe Sande. 

Harald încuviinţă din cap. 

— Am făcut o schiţă pentru Poul. 

— Până și tu ai intrat în mișcare înaintea mea, constată Arne 
cu amărăciune. Măi să fie! 

— Poul m-a avertizat să nu-ţi spun nimic. 

— Se pare că toată lumea mă considera un laș. 

— Aș putea face schițele din nou... deși erau din memorie. 

Arne clătină din cap. 

— Mișcarea are nevoie de fotografii clare. Am venit aici ca să 
te întreb dacă există vreo posibilitate să mă strecor înăuntru. 

Pentru Harald discuţia aceasta despre spionaj era mai mult 
decât incitantă, dar, în același timp, îl călca pe nervi că Arne nu 
părea să aibă un plan bine pus la punct. 

— Există un loc în care gardul e ascuns de copaci... Dar cum 
ai să ajungi pe Sande, dacă te caută poliția? 

— Mi-am schimbat înfățișarea. 

— Nu prea mult. Ce acte ai la tine? 

— Doar pe ale mele - cum să fac rost de altele? 

— Dacă te oprește poliţia pentru un motiv sau altul, n-o să le 
ia mai mult de zece secunde să-și dea seama că tu ești cel pe 
care-l caută. 

— Asta cam așa e. 


Harald clătină din cap. 

— E o nebunie. 

— Trebuie s-o fac. Instalaţia asta le permite nemților să 
detecteze bombardierele de la mare depărtare - așa au timp să- 
și trimită în aer avioanele de vânătoare. 

— Probabil că e pe bază de unde radio, zise Harald emoţionat. 

— Britanicii au un sistem similar, dar nemţii se pare că l-au 
perfecţionat, doboară cam jumătate dintre avioanele care 
participă la un raid. Aviația britanică e disperată, vrea să știe 
neapărat cum funcţionează. Merită să-mi risc viața. 

— Dar nu ca fraierul. Dacă ești prins, n-ai să poţi transmite 
informaţiile britanicilor. 

— Trebuie să încerc. 

Harald trase adânc aer în piept. 

— Ce-ar fi să merg eu? 

— Ştiam că ai să spui asta. 

— Pe mine nu mă caută nimeni. Știu locul. Am sărit deja 
gardul - am luat-o pe scurtătură într-o noapte. Și știu mai multe 
despre radio decât tine, deci și ce trebuie fotografiat, zise 
Harald considerând că logica argumentaţiei lui este irezistibilă. 

— Dacă ești prins, vei fi împușcat ca spion. 

— Același lucru e valabil și pentru tine - numai că tu ai să fii 
aproape sigur prins, în timp ce eu probabil voi scăpa. 

— Se prea poate ca poliţia să fi găsit schiţele tale când a venit 
după Poul. In cazul ăsta nemţii știu că cineva e interesat de 
baza de pe Sande și probabil că au întărit deja paza acolo. Va fi 
mult mai greu să sari gardul acum. 

— Dar tot am mai multe șanse decât tine. 

— Nu te pot trimite în gura lupului. Ce-o să-i spun mamei, 
dacă ești prins? 

— Ai să-i spui că am murit luptând pentru libertate. Am 
același drept ca și tine să-mi asum riscul. Dă-mi aparatul ăla și 
să încheiem discuţia. 

Până să răspundă Arne, apăru Karen. Mergea încet și nu-și 
anunţase venirea în niciun fel, motiv pentru care Arne nu mai 
avu timp să se ascundă, deși din reflex dădu să se ridice în 
picioare, apoi se opri. 

— Tu cine mai ești? întrebă Karen în stilul ei direct. A! Salut, 
Arne. Ti-ai ras mustaţa - cred că din cauza afișelor pe care le- 
am văzut peste tot azi, în Copenhaga. De ce te caută poliţia? 


Se așeză pe capota Rolls-Royce-ului acoperit, punând picior 
peste picior ca un top model. 

Arne șovăi, apoi zise: 

— Nu pot să-ţi spun. 

Mintea ageră a lui Karen se puse în funcţiune, făcând deducţii 
cu o viteză impresionantă. 

— Dumnezeule, faci parte din mișcarea de rezistenţă! Ca și 
Poul, nu? De-asta a murit? 

Arne dădu din cap afirmativ. _ 

— Nu s-a prăbușit cu avionul. Incerca să scape de politie și s-a 
tras în el. 

— Sărmanul Poul, spuse Karen și întoarse privirea. Deci tu 
continui ceea ce a început Poul. Dar acum poliţia e pe urmele 
tale. Cineva trebuie să-ţi ofere adăpost - probabil Jens Toksvig. 
După tine, era cel mai bun prieten al lui Poul. 

Arne ridică din umeri și încuviinţă din cap. 

— Dar nu te poţi deplasa de colo-colo fără să fii arestat, deci... 
Karen se opri și, uitându-se la Harald, șopti: Acum ești și tu 
implicat, Harald. 

Spre surprinderea lui Harald, Karen părea îngrijorată, ca și 
cum s-ar fi temut pentru el. Îi făcea plăcere că fetei îi păsa de el. 

Privi spre Arne. 

— Ce zici? Sunt și eu implicat? 

Arne oftă și îi dădu aparatul de fotografiat. 


Harald sosi în Morlunde a doua zi, târziu. Lăsă motocicleta în 
parcarea de lângă debarcader, gândindu-se că va bate la ochi 
pe Sande. Nu avea cu ce să o acopere și nici cum să o încuie, 
dar era sigur că niciun hoţ nu s-ar fi priceput s-o facă să 
meargă. _ 

Ajunsese tocmai la timp ca să prindă ultimul feribot al zilei. In 
timp ce aștepta pe chei, lumina devenea din ce în ce mai difuză, 
iar stelele apăreau precum luminile unor nave îndepărtate pe 
marea întunecată. Un localnic beat se apropie clătinându-se, își 
miji ochii la Harald, mormăi: „A, tânărul Olufsen” și se așeză pe 
un cabestan la câţiva metri de el, încercând să-și aprindă pipa. 

Feribotul acostă și câțiva oameni coborâră pe țărm. Spre 
surprinderea lui Harald, în capătul pasarelei stăteau un poliţist 
danez și un soldat german. Când insul beat urcă pe pasarelă, cei 
doi îi verificară actele. Harald simţi că-i stă inima în loc. Şovăi, 


speriat, neștiind dacă să urce sau nu. Oare autorităţile sporiseră 
măsurile de securitate după ce îi găsiseră schițele, așa cum 
anticipase Arne? Sau îl căutau pe Arne? Oare știau că Harald e 
fratele celui pe care îl căutau? Olufsen era un nume obișnuit - 
dar poate că se interesaseră de familia lui. În geantă avea un 
aparat de fotografiat foarte scump. Era o marcă germană 
comună, dar tot putea stârni bănuieli. 

Încercă să-și pună ordine în gânduri și să vadă care îi sunt 
opţiunile. Pe Sande se putea ajunge și altfel. Nu era sigur că 
putea străbate înot trei kilometri, dar putea împrumuta sau 
chiar fura o barcă. Pe de altă parte, dacă era văzut când trăgea 
barca pe plajă, paznicii îl puteau lua la întrebări. Mai bine s-o 
facă pe nevinovatul. 

Urcă pe pasarelă. 

— Cu ce treburi pe Sande? îl întrebă polițistul. 

Harald se prefăcu indignat că cineva îi putea pune o 
asemenea întrebare. 

— Locuiesc acolo. Cu părinţii mei. 

Polițistul îl privi atent. 

— Nu cred că te-am mai văzut și sunt aici de patru zile. 

— Am fost la școală. 

— Marţea nu prea e o zi potrivită ca să vii acasă. 

— E sfârșit de an școlar. 

Polițistul scoase un mormăit, pare-se mulţumit. Verifică 
adresa din actele lui Harald și i-o arătă soldatului, care înclină 
din cap și îl lăsă pe Harald la bord. 

Se duse în celălalt capăt al feribotului și rămase acolo, privind 
marea, așteptând să i se încetinească bătăile inimii. Răsuflase 
ușurat că trecuse de punctul de control, dar era furios că trebuia 
să justifice în faţa unui poliţist orice mișcare făcea în propria 
ţară. Dacă se gândea logic, i se părea o reacţie prostească, dar 
nu își putea înfrâna revolta. 

La miezul nopţii feribotul își începu cursa. 

Luna era acoperită de nori. La lumina stelelor, insula plată 
semăna cu un val negru care se înălța la orizont. Harald nu se 
așteptase să revină atât de curând. Vinerea trecută, când 
plecase, se întrebase chiar dacă va mai revedea locurile acestea 
vreodată. Acum se întorcea în calitate de spion, cu un aparat de 
fotografiat în geantă și cu misiunea de a fotografia arma secretă 
a naziștilor. Își aminti vag cât de palpitant i se părea cândva 


statutul de membru al mișcării de rezistenţă. Realitatea însă era 
mai mult decât prozaică. Acum pur și simplu era bolnav de frică. 

Se simţi și mai rău când cobori pe cheiul familiar și privi peste 
drum la oficiul poștal și la băcănia care erau la fel de când se 
știa. Viaţa lui fusese stabilă și fără griji în primii optsprezece ani. 
De acum încolo nu se va mai simţi în siguranţă. 

Ajunse pe plajă și o luă spre sud. Nisipul umed părea de argint 
la lumina stelelor. Auzi chicotitul unei fete undeva, între dune, și 
simţi cum îl cuprinde gelozia. Oare o va auzi și el pe Karen 
chicotind așa vreodată? 

Văzu baza militară aproape de ivirea zorilor. Desluși stâlpii 
gardului. Copacii și tufele din interior arătau ca niște petice 
negre cusute pe dune. Dacă el putea vedea până acolo 
înseamnă că același lucru era valabil și pentru paznici, își spuse 
el. Se lăsă în genunchi și începu să se târască spre bază. 

Un minut mai târziu se felicită că fusese precaut. Zări două 
santinele care patrulau pe lângă gard, una lângă alta, cu un 
câine. 

Asta era ceva nou. Până acum nu patrulau câte doi și nici cu 
câini. 

Se lipi de nisip. Santinelele nu păreau excesiv de atente. 
Mergeau agale, nu în pas de marș. Cel care ţinea câinele vorbea 
cu însufleţire, iar celălalt trăgea dintr-o ţigară. Când se 
apropiară, Harald auzi vocea estompată de valurile care se 
spărgeau de plajă. Învăţase germana la școală, ca toţi copiii 
danezi. Santinela se lăuda cu ce îi făcuse unei femei numite 
Margareta. 

Harald era la vreo cincizeci de metri de gard. Când santinelele 
ajunseră în punctul cel mai apropiat de el, câinele începu să 
amușine. Probabil că îl simţea pe Harald, dar nu știa unde se 
află. Câinele lătră nesigur. Santinela care îl ţinea în lesă nu era 
la fel de bine antrenată precum câinele, drept care îi spuse să 
tacă, apoi continuă să explice cum o convinsese pe Margareta 
să vină în șopron. Harald rămase nemișcat. Câinele lătră din nou 
și una din santinele aprinse o lanternă puternică. Harald își 
ascunse faţa în nisip. Raza lanternei trecu peste dune, dar și 
peste el, fără să se oprească. 

— Pe urmă Margareta a spus bine, dar ai grijă s-o scoţi în 
ultima clipă, zise santinela. 

Cei doi își continuară drumul și câinele se liniști. 


Harald rămase pe loc până când santinelele dispărură. Apoi se 
apropie de partea de gard ascunsă de vegetaţie. Se temuse că 
soldaţii tăiaseră copacii, dar erau tot acolo. Se târî printre tufe, 
ajunse la gard și se ridică în picioare. 

Ezită. Încă mai putea da înapoi, încă nu încălcase legea. Se 
putea întoarce la Kirstenslot ca să se concentreze pe noua lui 
slujbă, petrecându-și serile la cârciumă și nopţile visând la 
Karen. Putea pretinde că nu îl interesează războiul și politica, ca 
mulţi alți danezi. Dar numai gândul la așa ceva îl făcu să se 
revolte. Se imagină explicându-și decizia lui Arne și Karen sau 
unchiului Joachim și verișoarei Monika, și i se făcu rușine. 

Gardul era neschimbat, doi metri de sârmă obișnuită care se 
terminau cu două șiruri de sârmă ghimpată. Harald își prinse 
geanta de spate, ca să nu îl incomodeze, și se cățără pe gard, 
păși cu grijă peste sârma ghimpată și sări dincolo. 

Acum nu mai avea încotro. Se afla în interiorul unei baze 
militare, cu un aparat de fotografiat. Dacă era prins, urma 
pedeapsa cu moartea. 

Începu să meargă repede, călcând ușor, ţinându-se aproape 
de tufe și copaci, privind tot timpul în jur. Trecu pe lângă turn și 
se gândi cu teamă cât de expus ar fi dacă cineva ar aprinde 
brusc proiectorul. Se opri crezând că aude pașii santinelelor, dar 
nu era decât zgomotul înăbușit al valurilor. După câteva minute 
cobori o pantă lină și dădu de un pâlc de conifere, care îi oferea 
un adăpost sigur. Se întrebă de ce soldaţii nu doborâseră copacii 
din raţiuni de securitate; apoi își dădu seama că rolul lor era să 
ferească instalaţia radio secretă de ochii iscoditori. 

O clipă mai târziu ajunse la obiectiv. Acum că știa ce caută, 
vedea cât se poate de bine zidul circular și reţeaua 
dreptunghiulară, masivă, fixată pe suport, antena rotindu-se 
încet, ca un ochi mecanic ce scrutează orizontul întunecat. Auzi 
din nou zumzetul motorului electric. De cealaltă parte a 
instalaţiei desluși cele două forme mai mici; la lumina stelelor 
văzu că sunt două versiuni miniaturale ale antenei mari, care se 
rotea în continuare. 

Așadar, erau trei mașinării. Oare de ce? Așa se explica 
superioritatea netă a radarului german? Privind de aproape 
antenele mai mici, își dădu seama că sunt construite altfel. Va 
trebui să se uite la ele din nou, la lumina zilei; i se părea că, în 
timp ce se roteau, se și înclinau un pic. Ce însemna asta? Mai 


mult ca sigur trebuia să fotografieze toate cele trei piese 
componente. 

Prima dată când fusese aici, sărise înspăimântat zidul circular 
după ce auzise tușea unui paznic în apropiere. Acum că avea 
timp să se gândească, era convins că exista o cale de acces mai 
ușoară. De ziduri era nevoie pentru a proteja instalaţia, însă 
specialiștii trebuiau să intre acolo ca să-i asigure funcţionarea și 
întreţinerea. Merse de-a lungul zidului de cărămidă, cercetându-l 
cu atenţie în lumina difuză, până dădu de o ușă din lemn. Nu era 
încuiată. Intră și o închise ușor după el. 

Se simţea un pic mai în siguranţă. De afară nu putea fi văzut. 
Specialiștii nu aveau treabă la ora asta, doar dacă era vreo 
urgenţă. Dacă intra cineva, Harald avea timp să sară peste zid 
înainte de a fi reperat. 

Privi în sus la reţeaua masivă care se rotea. Probabil că 
recepționează undele radio reflectate de avioane, își spuse el. 
Antena acţionează ca o lentilă, concentrând semnalele primite. 
Cablul care ieșea din suport transmitea datele în clădirile noi, la 
ridicarea cărora ajutase și Harald vara trecută. Acolo rezultatele 
apăreau probabil pe monitoare, iar operatorii erau pregătiţi să 
alerteze Luftwaffe. 

În semiîntuneric, cu mașinăria înaltă care huruia încontinuu și 
mirosul de ozon al electricităţii, avea senzaţia că se află în chiar 
inima mașinii de război. Lupta dintre oamenii de știință și 
inginerii din ambele tabere putea fi la fel de importantă ca 
înfruntarea tancurilor și a mitralierelor pe câmpul de luptă. lar el 
participa efectiv la această luptă. 

Auzi un avion. Luna nu se vedea, deci nu putea fi un 
bombardier. Probabil un avion german de vânătoare sau unul 
civil care se rătăcise. Se întrebă dacă antena masivă îi 
detectase apropierea în urmă cu o oră. Se întrebă și dacă 
antenele mai mici erau îndreptate spre el. Se hotări să iasă ca 
să arunce o privire. 

Una dintre antenele mai mici era îndreptată spre mare, în 
direcția din care venea avionul. Cealaltă era îndreptată spre 
partea continentală a Danemarcei. Amândouă păreau înclinate 
altfel decât înainte. În timp ce avionul se apropia, Harald 
observă că prima antenă se înclină și mai mult, ca și cum ar fi 
urmărit avionul. Cealaltă se mișcă și ea, dar Harald nu își dădu 
seama de ce. 


Avionul traversă insula și se îndreptă spre Danemarca, antena 
continuând să îl urmărească până când zgomotul motorului nu 
se mai auzi. Harald reveni în ascunzătoare, la adăpostul zidului 
circular, cugetând la cele văzute. 

Negrul cerului devenea cenușiu. În acest moment al anului, 
zorii apăreau înainte de ora trei. Peste o oră avea să răsară și 
soarele. 

Scoase aparatul de fotografiat. Arne îi arătase cum să îl 
folosească. În timp ce lumina se intensifica, Harald se mișcă 
încet de colo-colo, încercând să găsească cele mai bune 
unghiuri pentru ca fotografiile lui să surprindă fiecare detaliu al 
mașinăriei. 

Căzuse de acord cu Arne să facă fotografiile pe la cinci fără un 
sfert. Atunci soarele avea să fie sus, fără să lumineze însă direct 
instalaţia. Lumina soarelui nu era necesară - rolfilmul era 
îndeajuns de sensibil ca să înregistreze detaliile și fără ea. 

Pe măsură ce timpul trecea, Harald se gândea îngrijorat la 
cum va fugi de acolo. Sosise noaptea, pătrunsese în baza 
militară pe întuneric, dar nu mai putea aștepta încă o noapte ca 
să plece. Era aproape sigur că un specialist făcea o verificare de 
rutină a instalaţiei cel puţin o dată în cursul zilei, chiar dacă 
totul era în regulă. Deci Harald trebuia să plece cât mai curând 
posibil, de îndată ce făcea fotografiile - adică în plină zi. 
Plecarea avea să fie mult mai periculoasă decât sosirea. 

Se gândi în ce parte s-o apuce. Spre sud, în direcţia casei 
părinţilor lui, gardul era doar la câteva sute de metri, dar drumul 
ducea peste dune, fără copaci, fără tufișuri. Spre nord, pe unde 
venise, protejat de vegetaţie, i-ar fi luat mai mult timp, dar ar fi 
fost mai sigur. 

Se întrebă cum s-ar comporta în fața unui pluton de execuţie. 
Ar fi calm și mândru, ţinându-și teama sub control, sau nervii i- 
ar ceda, ar cădea în genunchi și ar începe să ceară îndurare, 
scăpându-se pe el? 

Se sili să aștepte calm. Lumina deveni mai puternică, 
minutarul de-abia târându-se pe cadranul ceasului de mână. De 
afară nu veneau zgomote noi. Ziua unui soldat începea 
devreme, însă el spera că nu va fi prea multă activitate înainte 
de ora șase - răstimp în care va fi plecat. 

În sfârșit, sosi și momentul prielnic fotografiilor. Cerul era 
senin, lumina dimineţii era limpede. Acum putea vedea fiecare 


nit și terminal al mașinăriei complexe din fața lui. Reglând 
lentila cu atenţie, fotografie suportul turnant, cablurile și 
reţeaua antenei. Desfăcu o ruletă pe care o găsise în mănăstire 
și o prinse în câteva fotografii ca să arate scala - ideea lui 
genială. 

Acum trebuia să treacă dincolo de zid. 

Șovăi. Înăuntru se simţea în siguranţă. Dar trebuia să 
fotografieze și cele două antene mai mici. 

Crăpă ușa. Era liniște. După clipocitul valurilor își dădu seama 
că se apropia fluxul. Baza militară era scăldată în lumina apoasă 
a unei dimineţii la malul mării. Nu auzea nicio mișcare. Era ora la 
care oamenii dorm greu și până și câinii visează. 

Fotografie cu grijă cele două antene mai mici, protejate doar 
de zidurile joase. Gândindu-se la rolul lor, își dădu seama că una 
urmărise avionul care se afla în raza sa vizuală. Deci scopul ei 
era să detecteze bombardierele înainte de a fi văzute. Cea de-a 
doua probabil că urmărea un alt avion. 

În timp ce fotografia, încercă să găsească răspunsul la 
întrebarea care nu-i dădea pace. Cum funcționau cele trei 
antene astfel încât să sporească numărul de bombardiere 
doborâte de avioanele de vânătoare ale Luftwaffe? Poate că 
antena mare anunţa din timp apropierea unui bombardier, iar 
una dintre cele mici detecta bombardierul în spaţiul aerian al 
Germaniei? Dar care era rolul celei de-a doua antene mici? 

Se gândi că poate mai era un avion pe cer - avionul de 
vânătoare care fusese trimis în aer ca să atace bombardierul. 
Oare cea de-a doua antenă era folosită de Luftwaffe ca să 
detecteze propriul avion? Părea absurd, dar, dându-se înapoi ca 
să prindă toate antenele în fotografie, își dădu seama că e logic. 
Dacă turnul de control al Luftwaffe cunoștea poziţia 
bombardierului și a avionului de vânătoare, putea ghida avionul 
de vânătoare prin radio până când acesta stabilea contactul 
vizual cu bombardierul. 

Harald începea să înţeleagă felul în care acţiona Luftwaffe. 
Antena mare anunţa din timp apropierea raidului aerian pentru 
ca avioanele de vânătoare să decoleze la fix. Una dintre 
antenele mai mici detecta bombardierul. Cealaltă detecta 
avionul de vânătoare, permițând turnului de control să ghideze 
pilotul exact spre locul în care se afla bombardierul. Apoi 
bombardierul devenea o ţintă sigură. 


Gândul acesta îl făcu să-și dea seama cât de expus era: în 
picioare, în plină zi, în mijlocul unei baze militare, fotografiind o 
instalaţie strict secretă. Panica începu să i se împrăștie prin 
vene precum otrava. Încercă să se liniștească și să facă ultimele 
fotografii așa cum își propusese, cu cele trei antene luate din 
unghiuri diferite, dar groaza pusese stăpânire pe el. Făcuse cel 
puţin 20 de fotografii. „Destul”, își spuse el. 

Vâri aparatul în geantă și se îndepărtă în grabă. Uitând de 
hotărârea de a o lua pe drumul dinspre nord, mai lung, dar mai 
sigur, se îndreptă spre sud, peste dunele lipsite de vegetaţie. In 
direcția aceea se vedea gardul, dincolo de vechiul hangar peste 
care dăduse ultima oară. Azi va trece pe lângă el pe partea 
dinspre mare, așa că nimeni nu-l va putea vedea, cel puţin 
pentru o vreme. 

În timp ce se apropia, auzi un lătrat. 

Privi speriat în jur, dar nu văzu niciun soldat și niciun câine. 
Apoi înţelese că lătratul venea din hangar. Soldaţii probabil că 
foloseau construcţia abandonată pe post de coteţ. Un al doilea 
câine începu să latre. 

Harald o rupse la fugă. 

Câinii se luară unul după altul, tot mai mulţi se alăturată 
primilor doi și astfel zgomotul deveni insuportabil. Harald ajunse 
în dreptul hangarului și o luă spre mare, încercând să menţină 
hangarul între el și clădirile principale în timp ce sprinta spre 
gard. Frica îi dădea aripi. Dintr-o clipă într-alta aștepta să audă o 
împușcătură. ` 

Ajunse la gard, neștiind dacă fusese văzut. Il escaladă ca o 
maimuță și sări peste sârma ghimpată din vârf. Căzu cât era de 
lung pe partea cealaltă, în nisipul care acum era acoperit de 
apă. Se ridică repede în picioare și aruncă o privire înapoi. 
Dincolo de hangar, parţial ascunse de copaci și tufe, văzu 
clădirile principale, dar nici urmă de soldat. Se întoarse și o luă 
la fugă. Rămase în apa puţin adâncă vreo sută de metri, ca să 
își piardă mirosul, în caz că soldaţii asmuţeau câinii pe urmele 
lui; apoi o luă spre interiorul insulei. Lăsă urme de pași pe 
nisipul tare, dar știa că fluxul rapid i le va acoperi cât de curând. 
Ajunse la dune fără să lase vreo urmă vizibilă. 

Câteva minute mai târziu era pe drumul de ţară. Privi înapoi și 
constată că nu se luase nimeni după el. De-abia răsuflând, se 
îndreptă spre casa parohială. Trecu în fugă pe lângă biserică și 


se opri în faţa bucătăriei. 

Era deschisă. Părinţii lui erau mereu matinali. 

Intră. Mama lui stătea în faţa sobei, în capot, pregătind ceaiul. 
Când îl văzu, scoase un țipăt și scăpă ceainicul din lut. Ceainicul 
se lovi de podeaua de gresie și gâtul îi sări cât colo. Harald se 
aplecă și culese cele două bucăţi. 

— lartă-mă, n-am vrut să te sperii. 

— Harald! 

O sărută pe obraz și o îmbrăţișă. 

— Tata e acasă? 

— E în biserică. Aseară n-a mai avut timp să facă ordine, 
acum s-a dus să aranjeze scaunele. 

— Ce s-a întâmplat aseară? 

Luni seara nu se ţinea slujbă. 

— Comitetul de diaconi s-a întrunit ca să discute cazul tău. Te 
vor exclude sâmbăta viitoare. 

— Răzbunarea familiei Flemming. 

Lui Harald i se părea ciudat că acest lucru i se păruse cândva 
foarte important. 

Între timp santinelele se duseseră probabil să vadă ce anume 
stârnise câinii. Dacă își făceau treaba serios, sigur aveau să 
verifice casele din apropiere, să caute un fugar prin șoproane și 
hambare. 

— Mamă, dacă vin soldaţi pe aici, ești bună să le spui că am 
dormit toată noaptea? 

— Ce s-a mai întâmplat? întrebă ea înfricoșată. 

— Îți explic mai târziu. Era mai firesc dacă îl găseau în pat, se 
gândi el. Spune-le că încă mai dorm, te rog. 

— Bine. _ 

Harald ieși din bucătărie și urcă în dormitor. Işi atârnă geanta 
de spătarul scaunului. Scoase aparatul de fotografiat și îl vârî 
într-un sertar. Se gândi să îl ascundă undeva, dar nu mai era 
timp și un aparat de fotografiat ascuns dovedea că ești vinovat. 
Se dezbrăcă repede, își puse pijamaua și se vâri în pat. 

Auzi vocea tatălui său în bucătărie. Se dădu jos din pat și se 
apropie de capul scării ca să asculte. 

— Ce caută aici? întrebă pastorul. 

— Se ascunde de soldați. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, în ce s-a mai băgat acum? 

— Nu știu, dar... 


Mama lui fu întreruptă de un ciocănit puternic în ușă. O voce 
tânără spuse în germană: 

— Bună dimineaţa. Căutăm pe cineva. Aţi văzut vreun străin 
în ultimele ore? 

— Nu, n-am văzut pe nimeni. 

Agitaţia din vocea mamei lui era atât de evidentă, încât 
soldatul sigur o sesiză - dar poate că era obișnuit ca oamenii să 
se teamă de el. 

— Dar dumneavoastră, domnule? 

— Nu, răspunse tatăl lui ferm. 

— Mai e cineva în casă? 

— Fiul meu, spuse mama lui Harald. Doarme. 

— Trebuie să mă uit prin casă. 

Vocea soldatului era politicoasă, dar autoritară, departe de a 
cere voie. 

— Vă conduc eu, zise pastorul. 

Harald urcă la loc în pat, simțind că inima stă să-i sară din 
piept. Auzi cizmele grele pe dalele de pardoseală de la parter, 
ușile care se închideau și se deschideau. Apoi cizmele urcară 
treptele de lemn. Intrară în dormitorul părinţilor, în camera lui 
Arne și în cele din urmă se apropiară de camera lui Harald. Auzi 
cum se lasă clanţa de la ușă. 

Închise ochii, prefăcându-se că doarme, și încercă să respire 
încet și sacadat. 

— Fiul dumneavoastră, spuse vocea încet. 

— Da. 

Urmă o pauză. 

— A fost aici toată noaptea? 

Harald își tinu răsuflarea. Tatăl lui nu spusese niciodată o 
minciună, oricât de nevinovată. 

— Da. Toată noaptea. 

Harald era uluit. Tatăl lui minţise ca să-l apere. Vechiul tiran 
cu inima de piatră, scorţos, mereu sigur pe el, își încălcase 
propriile reguli. Până la urmă era și el om. Harald simţi cum îl 
podidesc lacrimile în dosul pleoapelor închise. 

Tropotul cizmelor se pierdu pe hol și apoi pe trepte în jos. 
Harald mai auzi cum soldatul le dă bună ziua părinţilor lui, după 
care se dădu jos din pat și se apropie de capul scării. 

— Poţi să cobori, zise tatăl lui. A plecat. 

Cobori. Pastorul îl privi solemn. 


— Mulţumesc, tată. 

— Am comis un păcat. 

Preţ de o clipă Harald crezu că tatăl lui se va înfuria. Apoi 
chipul bătrânului se lumină. 

— Dar cred în puterea de a ierta a lui Dumnezeu. 

Harald realiză chinul prin care trecuse tatăl lui în ultimele 
minute, dar nu știu cum să-i spună că înţelege. Singurul gest 
care îi veni în minte fu să-i strângă mâna, drept care întinse 
braţul spre el. 

Tatăl lui îi privi mâna, apoi i-o strânse. Îl trase spre el și își 
trecu braţul stâng pe după umerii lui. Închise ochii, străduindu- 
se să-și controleze o emoție profundă. Când vorbi, vocea 
tunătoare a predicatorului făcu loc unui murmur plin de durere: 

— Am crezut că te vor ucide. Fiul meu drag, am crezut că te 
vor ucide. 


16 


Arne Olufsen scăpase printre degete lui Peter Flemming. 

Peter medita la eșecul lui în timp ce fierbea un ou pentru 
micul dejun al lui Inge. După ce Arne scăpase de urmăritori pe 
insula Bornholm, Peter se arătase optimist că îl vor ridica foarte 
curând. Increderea lui Peter fusese absolut nefondată. Crezuse 
că Arne nu era îndeajuns de viclean ca să părăsească insula fără 
să fie observat - și se înșelase. Nici până acum nu știa cum 
procedase Arne, dar, neîndoielnic, se întorsese în Copenhaga, 
fiindcă un poliţist îl zărise în centrul orașului. Arne îl dusese de 
nas și dispăruse din nou. 

Era clar că se desfășurau anumite activități de spionaj, cum 
sublimase cu un dispreţ glacial șeful lui Peter, Frederik Juel: 

— Olufsen se pare că e pus pe fapte mari. 

Generalul Braun fusese mai direct: 

— Uciderea lui Poul Kirke n-a contribuit deloc la neutralizarea 
reţelei de spioni. Dimpotrivă. Despre promovarea lui Peter în 
funcţia de șef al departamentului nici nu mai adusese vorba. Am 
să solicit ajutorul Gestapoului, adăugase generalul. 

Nu era drept deloc, se gândi Peter furios. El descoperise 
reţeaua de spioni, el găsise mesajul secret în sabotul de frână, 
el îi arestase pe mecanici, el organizase descinderea în 
sinagogă, el îl arestase pe Ingemar Gammel, el organizase 
descinderea în școala de piloţi, el îl ucisese pe Poul Kirke și tot el 
îl deconspirase pe Arne Olufsen. Și totuși, oameni precum Juel, 
care nu făcuseră nimic, îi denigrau realizările și îl împiedicau să 
obțină recunoașterea care i se cuvenea. 

Dar încă nu era terminat. 

— Îl pot găsi pe Arne Olufsen, îl asigurase pe generalul Braun 
cu o seară în urmă. 

Juel dăduse să spună ceva, dar Peter i-o luase înainte: 

— Daţi-mi 24 de ore. Dacă mâine-seară nu e în arestul poliţiei, 
chemaţi Gestapoul. 

Braun fusese de acord. 

Arne nu se întorsese la cazarmă, nu era nici la părinţii lui, pe 
insula Sande, prin urmare, se ascundea în casa unui alt spion. 
Dar probabil că acum toţi stăteau la cutie. Exista totuși o 
persoană care probabil că îi cunoștea pe cei mai mulţi dintre 
spioni - Karen Duchwitz. Fusese prietena lui Poul, iar fratele ei 


era coleg de școală cu vărul lui Poul. Karen nu era spioană, de 
asta era sigur, deci nu avea niciun motiv să stea la cutie. Ea îl 
putea duce la Arne. 

O șansă mică, dar singura pe care o avea. 

Amestecă oul moale cu sare și puţin unt, apoi duse tava în 
dormitor. O sculă pe Inge în capul oaselor și îi dădu o linguriţă 
de ou. Simţi că nu-i place. Gustă și el, era bun, și îi mai dădu o 
linguriţă. Inge o împinse imediat, ca un bebeluș. Oul îi alunecă 
pe bărbie și pe cămașa de noapte. 

Peter privi disperat. Se murdărise de câteva ori în ultimele 
două săptămâni. Ceva nou pentru ea. 

— Inge n-ar fi făcut niciodată asta, zise el. 

Puse tava jos, ieși din cameră și se îndreptă spre telefon. 
Formă numărul hotelului de pe Sande și îl ceru pe tatăl lui, care 
era întotdeauna matinal. Când îi auzi vocea, îi spuse doar atât: 

— Ai avut dreptate. A sosit vremea să o internez pe Inge într- 
un sanatoriu. 

* 

Peter privi atent Teatrul Regal, o clădire din piatră galbenă cu 
cupolă, construită în secolul al XVIII-lea. Fațada era împodobită 
cu coloane, pilaștri, capiteluri, console, coroane, scuturi, lire, 
măști, heruvimi, sirene și îngeri. Pe acoperiș erau urne, 
lampadare și creaturi patrupede cu aripi și sâni de femeie. 

— E puţin exagerat, remarcă el. Chiar și pentru un teatru. 

Tilde Jespersen izbucni în râs. 

Ședeau pe veranda hotelului d'Angleterre. De acolo vedeau 
bine Kongens Nytorv, cea mai mare piaţă din Copenhaga. In 
clădire elevii școlii de balet urmăreau o repetiţie generală a 
spectacolului Les Sy/phides. Peter și Tilde o așteptau să iasă pe 
Karen Duchwitz. 

Tilde se prefăcea că citește ziarul de azi. Titlul de pe prima 
pagină era elocvent: „LENINGRADUL ÎN FLĂCĂRI”. Până şi 
naziștii erau surprinși de cât de bine mergea campania din 
Rusia, declarând că succesul lor „întrecea orice exerciţiu de 
imaginaţie”. 

Peter vorbea ca să mai scape de tensiune. Până acum planul 
lui se dovedise un eșec total. Karen fusese urmărită toată ziua, 
dar nu făcuse decât să meargă la școală. Frustrarea era 
epuizantă și ducea la greșeli, de aceea încerca să se relaxeze. 

— Ce zici, arhitecţii proiectează înadins teatrele și operele 


atât de înfiorătoare, ca să-i facă pe oamenii obișnuiți să nu mai 
intre? spuse el. 

— Te consideri un om obișnuit? 

— Desigur. 

Intrarea era flancată de două statui verzi, doi bărbaţi șezând, 
mai mari decât în viaţa reală. 

— Cine sunt ăia doi? întrebă el. 

— Holberg și Oehlenschlăger. 

Peter recunoscu numele. Erau doi mari dramaturgi danezi. 

— Nu prea-mi place teatrul - prea multe discursuri. Prefer un 
film, ceva la care să râd, Buster Keaton sau Stan și Bran. L-ai 
văzut pe ăla în care Stan și Bran văruiesc o cameră și intră unul 
c-o scândură pe umăr? întrebă Peter și scoase un chicotit. Era să 
cad de pe scaun de-atâta râs. 

Tilde îi aruncă una dintre privirile ei enigmatice. 

— Acum chiar că mă lași paf. Nu te-aș fi crezut un mare 
iubitor de comedie burlescă. 

— Dar ce-ţi închipuiai că-mi place? 

— Westernuri, unde schimbul de focuri face ca dreptatea să 
triumfe. ` 

— Ai dreptate, îmi plac și westernurile. Dar ție? Iți place 
teatrul? Locuitorii Copenhagăi fac mare paradă de cultură, dar 
cei mai mulți n-au pus piciorul în clădirea asta. 

— Îmi place opera, ție nu? 

— Mda... cântecele mai merg, dar poveștile sunt niște prostii. 

Tilde zâmbi. 

— Până acum nu mi-am pus problema aşa, dar cred că ai 
dreptate. De balet ce zici? 

— Nu-i văd rostul. lar costumele sunt caraghioase. Ca să-ți 
spun drept, bărbații în pantaloni strânşi pe picior mi se par 
jenantți. 

Tilde râse din nou. 

— Vai, Peter, ce nostim ești, îmi pari tot mai simpatic. 

Peter nu intenţionase să fie nostim, dar acceptă bucuros 
complimentul. Privi fotografia pe care o ţinea în mână. O luase 
din dormitorul lui Poul Kirke. În ea Poul stătea pe bicicletă, iar 
Karen era cocoţată pe ghidon. Amândoi purtau pantaloni scurți. 
Karen avea niște picioare splendide. Cei doi arătau atât de 
fericiţi, atât de plini de energie și de voie bună, încât preţ de o 
clipă lui Peter îi păru rău că Poul murise. Dar nu trebuia să uite 


că Poul fusese spion și încălcase legea. 

Fotografia trebuia să îl ajute la identificarea lui Karen. Era 
atrăgătoare, cu un zâmbet larg și o claie de păr cârlionţat. Părea 
opusul lui Tilde, care avea faţa simetrică, rotundă, cu gura și 
nasul mici. Unii bărbaţi spuneau că Tilde e frigidă, fiindcă le 
respinsese avansurile - „dar eu știu cum stau lucrurile”, se 
gândi Peter. 

Nu vorbiseră despre ce se întâmplase în hotelul de pe insula 
Bornholm. Peter se jena să abordeze subiectul. Nu voia să se 
scuze - asta ar fi sporit umilinţa. Dar în minte i se înfiripa un 
plan, ceva atât de dramatic, încât prefera să se gândească la el 
doar printre picături. 

— Uite-o că vine, zise Tilde. 

Peter privi și văzu un grup de tineri care ieșeau din teatru. O 
recunoscu pe Karen imediat. Purta o pălărie de paie lăsată pe- 
un ochi și o rochie de vară galben-muștar, largă, care îi juca 
ispititor în jurul genunchilor. Fotografia alb-negru nu arăta nici 
cât de albă îi era pielea și cât de roșu părul, nici veselia atât de 
molipsitoare chiar și de la distanţă. Părea că își face intrarea pe 
scena teatrului, nu că doar coboară treptele clădirii. 

Fata traversă piaţa și o luă pe strada principală, Stroget. 

Peter și Tilde se ridicară în picioare. 

— O clipă, spuse Peter. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vii diseară la mine? 

— Vreun motiv deosebit? 

— Da, dar aș prefera să nu ţi-l spun acum. 

— De acord. 

— Mulţumesc, zise Peter și se luă după Karen. 

Tilde îl urmă la o oarecare distanță, după cum se înţeleseseră. 

Stroget era o stradă îngustă, ticsită de oameni și de autobuze, 
blocată mai tot timpul de automobile parcate ilegal. „Dublaţi 
amenzile, amendaţi toți șoferii și aţi rezolvat problema”, se 
gândi Peter. Nu pierdea din ochi pălăria de paie a lui Karen. Se 
ruga ca fata să nu meargă direct acasă. 

La capătul străzii se afla piaţa primăriei. Aici grupul de elevi 
se împrăștie. Karen își continuă drumul doar cu una dintre fete, 
discutând cu însufleţire. Peter se apropie. Cele două trecură de 
Grădina Tivoli și se opriră, ca și cum acolo urmau să se 
despartă, dar continuară să vorbească. Erau frumoase și lipsite 


de griji în soarele după-amiezii. Peter se întrebă impacientat cât 
mai aveau fetele să-și spună după ce petrecuseră toată ziua 
împreună. 

În sfârșit prietena lui Karen o porni spre gara principală, iar 
Karen o luă în direcţia opusă. Speranţele lui Peter crescură. 
Oare avea întâlnire cu vreun membru al reţelei de spioni? O 
urmări, dar, spre dezamăgirea lui, fata se apropie de Vesterport, 
o gară din suburbii de unde putea lua trenul spre satul ei, 
Kirstenslot. 

Ceea ce nu era bine deloc. Peter mai avea doar câteva ore la 
dispoziţie. Evident, fata nu avea să-l conducă la unul dintre 
membrii reţelei. În consecinţă, trebuia să forţeze lucrurile. 

O ajunse din urmă la intrarea în gară. 

— O clipă. Trebuie să-ţi vorbesc. 

Karen îl privi calm și își continuă drumul. 

— În ce privinţă? întrebă ea cu o politeţe rece. 

— Putem sta de vorbă un minut? 

Karen intră și începu să coboare treptele spre peron. 

— Stăm. 

Peter se prefăcu agitat. 

— Îmi asum un risc extraordinar vorbind cu tine. Stratagema 
lui își făcu efectul. Fata se opri pe peron și privi în jur agitată. 

— Despre ce vreţi să vorbim? 

Avea niște ochi minunaţi, observă el, de un verde 
nemaipomenit de limpede. 

— Despre Arne Olufsen. 

Peter văzu teama din ochii ei și răsuflă ușurat. Instinctul nu îl 
înșelase. Fata știa ceva. 

— Ce-i cu el? întrebă Karen reușind să-și păstreze vocea 
calmă, joasă. 

— Nu ești prietenă cu el? 

— Nu. L-am cunoscut - ieșeam cu un prieten al lui. Dar nu pot 
spune că suntem prieteni. De ce mă întrebaţi? 

— Ştii unde e? 

— Nu. 

Fata răspunse hotărât și Peter își dădu seama, dezamăgit, că 
probabil spunea adevărul. 

Dar încă nu era gata să se dea bătut. 

— Ai putea să-i transmiţi un mesaj? 

Karen ezită, iar Peter simţi cum îi tresaltă inima de speranţă. 


Bănui că fata se întreba dacă să mintă sau nu. 

— Poate, răspunse ea o clipă mai târziu. Nu sunt sigură. Ce fel 
de mesaj? 

— Sunt de la poliţie. 

Fata făcu un pas înapoi, înspăimântată. 

— Liniștește-te. Sunt de partea ta, zise Peter, conștient că 
fata nu știa dacă să-l creadă. N-am de-a face cu Departamentul 
de Securitate. Mă ocup de accidentele rutiere. Dar biroul nostru 
e alături și uneori aud ce se discută. 

— Ce-aţi auzit? 

— Arne se află în mare pericol. Departamentul de Securitate 
știe unde se ascunde. 

— Dumnezeule! 

Peter sesiză că fata nu întrebase ce este Departamentul de 
Securitate sau ce rău făcuse Arne și nici nu se arătase surprinsă 
că acesta se ascunde. Prin urmare, știa cu ce se ocupă Arne, 
conchise el triumfător. 

Pe baza acestei reacţii, o putea aresta și interoga. Dar avea 
un plan mai bun. Încercă să adopte un ton cât mai dramatic: 

— In seara asta va fi arestat! 

— Vai, nu! 

— Dacă știi cum să dai de Arne, te rog, pentru numele lui 
Dumnezeu, încearcă să-l avertizezi cât mai curând. 

— Dar nu cred că... 

— Nu vreau să fiu văzut în compania ta. Trebuie să plec. Îmi 
pare rău. Fă tot posibilul. 

Peter se întoarse și se îndepărtă în grabă. 

In capul scării trecu pe lângă Tilde, care se prefăcea că se uită 
la mersul trenurilor. Femeia nu îl privi, dar Peter știa că îl văzuse 
și că o va urmări pe Karen. 

Peste drum un ins cu un șorţ de piele descărca lăzi cu sticle 
de bere dintr-o căruţă trasă de doi cai mari. Peter se ascunse 
după căruţă. Işi scoase pălăria de fetru și o îndesă în buzunarul 
hainei, înlocuind-o cu o șapcă ascuţită. Știa din experienţă că 
această simplă schimbare îl făcea să arate altfel. Bineînţeles, nu 
la o privire mai atentă. 

Pe jumătate ascuns de căruţă, Peter rămase cu ochii pe 
intrarea în gară. Karen apăru după câteva momente. 

Tilde venea în urma ei. 

Peter se luă după Tilde. Dădură colţul și merseră de-a lungul 


unei străzi dintre Tivoli și gara principală. Apoi Karen intră în 
clădirea poștei, o construcţie impresionantă, în stil clasic, din 
cărămidă roșie și piatră cenușie. Tilde intră și ea. 

Fata voia să dea un telefon, se gândi Peter jubilând. Alergă 
până la intrarea angajaţilor. Arătă legitimaţia de poliţist primei 
persoane întâlnite în cale, o tânără, și spuse: 

— Adu-l pe diriginte, imediat. 

Câteva clipe mai târziu apăru un bărbat adus de spate, într-un 
costum negru, uzat. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

— O tânără îmbrăcată într-o rochie galbenă tocmai a intrat în 
holul cel mare. Nu vreau să mă vadă, însă eu trebuie să știu tot 
ce face. 

Dirigintele se arătă încântat. Acesta era probabil cel mai 
palpitant lucru care se întâmplase vreodată în incinta poștei, se 
gândi Peter. 

— Dumnezeule! făcu dirigintele. Veniţi cu mine. 

O luă la picior pe un coridor și deschise o ușă. Peter văzu un 
șir de scaune în faţa unor ferestre mici. Dirigintele păși înăuntru. 

— Cred că o văd. Cu părul roșu, cârlionţat, și o pălărie de 
paie? 

— Ea este. 

— N-aș fi crezut că e o infractoare. 

— Ce face? 

— Caută într-o carte de telefon. Extraordinar! O fată așa de 
drăguță să... 

— Dacă dă telefon, vreau să ascult ce spune. 

Dirigintele șovăi. 

Peter nu avea niciun drept să asculte convorbiri telefonice 
private fără mandat - dar spera ca dirigintele să nu știe asta. 

— E foarte important. 

— Nu sunt sigur dacă pot să... 

— Nu vă faceţi probleme, îmi asum responsabilitatea. 

— Pune cartea la loc. 

Peter nu avea de gând să o lase pe Karen să-i telefoneze lui 
Arne fără să le asculte convorbirea. La nevoie scotea pistolul și îl 
ameninţa pe adormitul ăsta de diriginte, se hotărî el. 

— Insist. 

— Dar avem un regulament aici. 

— Totuşi... 


— Aha! făcu dirigintele. A pus cartea jos, dar nu vine la 
ghișeu. Dirigintele se însenină la faţă. Pleacă! adăugă el. 

Peter înjură înciudat și o luă la fugă spre ieșire. 

Întredeschise ușa și privi pe furiș. Văzu cum Karen 
traversează strada. Așteptă până apăru Tilde, care se luă după 
fată. Apoi le urmă și el. 

Era dezamăgit, dar nu înfrânt. Karen știa numele cuiva care 
putea lua legătura cu Arne. Căutase acel nume în cartea de 
telefon. De ce naiba nu îi telefonase? Poate se temea - pe drept 
cuvânt - că poliția sau securitatea germană, care ţineau totul 
sub observaţie, i-ar putea asculta convorbirea. 

Dar poate că nu căutase numărul de telefon, ci doar adresa. 
Acum, dacă Peter avea noroc, fata se îndrepta spre acea adresă. 

O lăsă pe Karen să dispară din raza lui vizuală, dar nu și pe 
Tilde. Întotdeauna era o plăcere să o vadă pe Tilde din spate. Ce 
scuză mai bună ca să-i admire fundul rotund? Oare ea știa că o 
mânca din ochi? Oare intenţionat își legăna șoldurile atât de 
lasciv? Peter nu își dădea seama. Cine putea ghici ce e-n mintea 
unei femei? 

Ajunseră pe mica insulă Christiansborg și merseră de-a lungul 
cheiului, cu portul pe dreapta și vechile clădiri ale administraţiei 
pe stânga. Aerul călduț al orașului era împrospătat aici de briza 
sărată care bătea dinspre Marea Baltică. Canalul lat era plin de 
cargoboturi, pescadoare, feriboturi și nave ale marinei daneze și 
germane. Doi marinari tineri se luară după Tilde și încercară să 
o agaţe, veseli, dar femeia se răsti la ei și îi făcu să se lase 
păgubași. 

Karen ajunse în dreptul palatului Amalienborg, apoi o luă spre 
inima insulei. Urmând-o pe Tilde, Peter traversă piața mare 
străjuită de cele patru clădiri în stil rococo, reședința familiei 
regale. De acolo porniră spre Nyboder, un cartier alcătuit din 
case mici, ieftine, construite inițial pentru marinari. 

Intrară pe o stradă numită Știuca Sfântului Pavel. Peter o văzu 
pe Karen în depărtare - se uita atentă la un șir de case galbene, 
cu acoperișul roșu, de parcă ar fi căutat un număr anume. Simţi 
emoţionat că se apropie de pradă. 

Karen se opri, privi în susul și-n josul străzii, verificând 
probabil dacă o urmărește cineva. Desigur, era prea târziu 
pentru așa ceva, dar la ce te puteai aștepta de la un amator? 
Oricum, păru că nu o bagă în seamă pe Tilde, iar Peter era prea 


departe ca să poată fi recunoscut. 

Ciocăni la o ușă. 

Când Peter o ajunse din urmă pe Tilde, ușa se deschise. Nu 
văzu cine era acolo. Karen spuse ceva și păși înăuntru, iar ușa 
se închise. Era nr. 53, observă Peter. 

— Crezi că Arne e înăuntru? 

— Ori el, ori cineva care știe unde se află. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Să aștept. 

Peter privi în stânga și-n dreapta. Pe colț era un magazin mic. 

— Acolo. 

Traversară strada și se opriră în faţa vitrinei. Peter își aprinse 
o ţigară. 

— Magazinul trebuie să aibă un telefon. Sunăm la sediu? S-ar 
putea să avem nevoie de întăriri. Nu știm câţi spioni sunt acolo. 

Peter se gândi dacă să solicite întăriri. 

— Încă nu. Nu suntem siguri ce se întâmplă. Să mai așteptăm 
puţin. ` 

Tilde încuviință din cap. Işi scoase basca albastră și își puse 
un batic cu un model greu de definit. Peter privi cum își ascunde 
buclele blonde sub el. Va arăta ușor diferit când Karen va ieși 
din casă, fiind mai puțin probabil ca fata s-o recunoască. 

Tilde luă ţigara dintre degetele lui Peter, trase din ea și i-o 
dădu înapoi. Era un gest intim, iar Peter se simţi de parcă 
femeia l-ar fi sărutat. Își dădu seama că se înroșește și întoarse 
privirea spre nr. 53. 

Ușa se deschise și Karen apăru în prag. 

— Atenţie! șuieră el și Tilde îi urmări privirea. 

Ușa se închise în urma lui Karen și fata se îndepărtă singură. 

— La naiba! icni Peter. 

— Acum ce facem? 

Peter se concentră. Dacă Arne era în căsuţa aceea galbenă, 
trebuia să cheme întăriri, să intre cu forţa și să-i aresteze pe toți 
cei aflați înăuntru. Dacă Arne era în altă parte și Karen se 
îndrepta într-acolo, trebuia s-o urmărească în continuare. 

Pe de altă parte, era foarte posibil ca fata să nu-l fi găsit și 
acum să se întoarcă acasă. 

Peter se hotări. 

— Aici ne despărțim. Tu o urmărești pe Karen. Eu sun la sediu 
și intrăm în casa asta. 


— Am înţeles, zise Tilde și grăbi pasul după Karen. 

Peter intră în magazin. Aici se vindeau de toate, de la pâine și 
legume până la obiecte de uz curent precum săpun și chibrituri. 
Rafturile erau pline de conserve, iar pe podea tronau legături de 
vreascuri și saci de cartofi. Magazinul părea murdar, dar 
prosper, își arătă legitimaţia unei femei cărunte, într-un şort 
pătat. 

— Aveţi telefon? 

— Contra cost. 

Peter se căută de mărunțiș. 

— Unde e? întrebă el nerăbdător. 

Femeia arătă spre o draperie din spate. 

— Pe acolo. 

Peter aruncă o mână de monede pe galantar și intră într-un 
salonaș care mirosea a pisici. Inșfacă receptorul, ceru 
Politigaarden și vorbi cu Conrad: 

— Cred că am găsit ascunzătoarea lui Arne. Strada Știuca 
Sfântului Pavel, nr. 53. la-i pe Dresler și Ellegard și veniţi aici cât 
puteţi de repede. 

— Am înţeles. 

Peter puse receptorul în furcă și ieși în grabă. Stătuse mai 
puţin de un minut. Dacă cineva părăsise casa între timp, acum 
trebuia să fie pe stradă. Privi în toate părţile. Văzu un bătrân 
într-o cămașă fără guler, care plimba un câine schilod, amândoi 
de-abia mișcându-și picioarele. Un ponei plin de nerv trăgea o 
căruţă în care se afla o canapea cu tapiţeria plină de găuri. Mai 
mulţi băieţi jucau fotbal cu o minge de tenis veche. Nici urmă de 
Arne. Peter traversă strada. 

Relaxându-se un pic, se gândi ce satisfacţie va avea când îl va 
aresta pe fiul mai mare al pastorului Olufsen. Ce răzbunare 
pentru umilinţa suferită de Axel Flemming cu ani în urmă! 
Venind imediat după exmatricularea fiului mai mic, demascarea 
lui Arne ca spion va însemna mai mult ca sigur sfârșitul 
hegemoniei pastorului Olufsen. Cum să se mai înfoaie și să mai 
predice de la amvon când ambii fii călcaseră greșit? Va trebui să 
se retragă. 

Tatăl lui Peter va fi atât de fericit! 

Ușa de la nr. 53 se deschise. Peter își vâri mâna dreaptă sub 
haină și atinse pistolul din tocul fixat la subraţ, în timp ce Arne 
ieșea din casă. 


Peter jubila. Arne își răsese mustaţa și purta o șapcă de 
muncitor peste părul negru, însă Peter îl știa și îl recunoscu pe 
loc. 

O clipă mai târziu triumful lăsă locul precauţiei. Interveneau 
tot felul de probleme atunci când un poliţist aresta pe cineva de 
unul singur. Suspectului i se părea că are șanse mai multe de 
scăpare în faţa unui singur poliţist. Pe de altă parte, faptul că 
era detectiv, deci îmbrăcat în haine civile, fără autoritatea 
uniformei, îi îngreuna și mai mult misiunea lui Peter. In cazul 
unei încăierări, trecătorii nu aveau cum să știe că unul era 
poliţist și puteau interveni de partea celuilalt. 

Peter și Arne se mai bătuseră o dată, cu doisprezece ani în 
urmă, când familiile lor tocmai se certaseră. Peter era mai solid, 
dar Arne era în formă, întărit de sporturile pe care le practica. 
Bătaia se terminase fără un rezultat concludent. Işi dăduseră 
câţiva pumni, apoi fuseseră despărțiți. Azi Peter avea pistol. Dar 
poate că și Arne avea așa ceva. 

Arne închise ușa cu putere și ieși în stradă, îndreptându-se 
spre Peter. 

În timp ce se apropia, Arne îi evită privirea, păşind pe lângă 
ziduri, ca un fugar. Peter mergea pe jumătatea opusă a 
trotuarului, urmărind pe ascuns chipul lui Arne. 

Când ajunseră la zece metri unul de altul, Arne îi aruncă o 
privire lui Peter. Peter îi susţinu privirea și îi urmări reacţia. Văzu 
confuzia, recunoașterea, șocul, frica și panica. 

Arne se opri împietrit. 

— Eşti arestat. 

Arne își recăpătă oarecum cumpătul și, preţ de o clipă, pe 
buze îi flutură surâsul nepăsător, atât de cunoscut. 

— Pete Turtă-dulce, zise el folosind porecla din copilărie. 

Peter își dădu seama că Arne o va lua la fugă - motiv pentru 
care scoase pistolul. 

— Întinde-te pe trotuar cu faţa în jos și mâinile la spate. 

Arne arăta mai degrabă îngrijorat decât speriat. In clipa 
următoare Peter înțelese că nu de pistol se temea Arne, ci de 
altceva. 

— Altfel mă împuști? întrebă Arne provocator. 

— Dacă e nevoie. 

Peter îndreptă pistolul spre el, ameninţător, deși voia cu tot 
dinadinsul să-l prindă viu. Moartea lui Poul Kirke adusese 


ancheta într-un punct mort. Voia să îl interogheze pe Arne, nu 
să-l omoare. 

Arne zâmbi enigmatic, se întoarse și o rupse la fugă. 

Peter întinse braţul și ochi. Tinti picioarele lui Arne, dar cu 
pistolul era imposibil să îl împuște unde voia el; știa că putea să- 
| atingă oriunde sau că putea să nu-l atingă deloc. Dar Arne se 
îndepărta și șansele lui Peter de a-l opri scădeau cu fiecare 
fracțiune de secundă. 

Peter apăsă pe trăgaci. 

Arne continuă să alerge. 

Peter trase de mai multe ori. După cel de-al patrulea glonţ, 
Arne păru că se clatină. Peter mai trase o dată și Arne se 
prăbuși la pământ cu un zgomot surd, apoi se întoarse cu faţa în 
sus. 

— Dumnezeule, nu! exclamă Peter apropiindu-se în fugă de 
el, cu pistolul pregătit pentru orice eventualitate. 

Arne stătea nemișcat. 

Peter îngenunche lângă el. 

Arne deschise ochii. Era alb la faţă de durere. 

— Idiotule, mai bine mă omorai, spuse el. 


Tilde veni acasă la Peter în seara aceea. Purta o bluză nouă, 
roz, cu flori brodate pe manşete. „ii stă bine în roz”, se gândi 
Peter. Îi scoate în evidenţă feminitatea. Vremea era caldă și 
Tilde părea că nu poartă nimic pe sub bluză. 

O invită în camera de zi. Soarele la amurg pătrundea în 
încăpere, luminând-o ciudat, estompând mobilierul și tablourile 
de pe pereţi. Inge ședea într-un fotoliu, lângă șemineu, privind 
inexpresiv, ca întotdeauna. 

Peter o trase pe Tilde spre el și o sărută. Femeia înţepeni o 
clipă, surprinsă; apoi îl sărută și ea. Peter îi mângâie umerii și 
șoldurile. 

Tilde se desprinse din îmbrăţișare și îl privi în ochi. Peter îi 
văzu dorinţa, dar și îngrijorarea. Femeia se uită la Inge. 

— Crezi că e bine ce facem? întrebă ea. 

Peter îi atinse părul. 

— Sst. 

O sărută din nou, flămând. Tilde îi răspunse la fel. Fără să 
întrerupă sărutul, Peter îi descheie bluza, dându-i la iveală sânii 
moi. Îi mângâie pielea caldă. 


Tilde se desprinse din nou, gâfâind. Sânii i se ridicau și se 
lăsau ritmic. 

— Cum rămâne cu ea? Cu Inge? 

Peter se uită la soţia lui. Inge îi privea pe cei doi absent, fără 
nicio emoție, ca întotdeauna. 

— Nu-i nimeni aici, zise el. Absolut nimeni. 

Tilde îl privi în ochi cu un amestec de compasiune, înţelegere, 
curiozitate și dorinţă. 

— Bine, spuse ea. Bine. 

Peter se aplecă spre sânii ei goi. 


PARTEA A III-A 
17 


Satul Jansborg, altminteri pașnic, îţi dădea fiori în amurg. 
Sătenii se culcau devreme, străzile erau pustii, iar casele - 
întunecate și cufundate în tăcere. Harald avea senzaţia că trece 
printr-un loc în care se petrecuse ceva îngrozitor și că era 
singura persoană care nu știa nimic despre asta. 

Parcă motocicleta în faţa gării. Nu ieșea chiar atât de mult în 
evidenţă cum se temuse el, fiindcă alături se afla o cabrioletă 
Opel Olympia pe gaz, cu un schelet de lemn ca un șopron în 
partea din spate a acoperișului, care adăpostea rezervorul uriaș. 

Lăsă motocicleta și porni spre școală la umbra înserării. 

După ce scăpase de paznicii de pe Sande, dormise neîntors în 
vechiul lui pat până la amiază. Mama lui îl trezise, îl ospătase cu 
friptură de porc rece și cartofi, îi vârâse bani în buzunar și-l 
implorase să-i spună unde stă. Impresionat de afecțiunea ei și 
de îmblânzirea neașteptată a tatălui său, îi spusese că stă la 
Kirstenslot. Dar nu amintise de biserica lăsată în paragină, ca să 
nu știe cum doarme, și îi dăduse de înţeles că e musafirul 
familiei Duchwitz. 

Apoi pornise să traverseze din nou Danemarca de la vest la 
est. Acum, în seara celei de-a doua zile, se apropia de vechea lui 
școală. 

Se hotărâse să developeze filmul înainte de a merge la 
Copenhaga ca să i-l dea lui Arne, care se ascundea în casa lui 
Jens Toksvig, în cartierul Nyboder. Trebuia să se asigure că îi 
reușiseră fotografiile, că erau clare. Aparatele de fotografiat o 
mai luau razna, fotografii mai făceau și greșeli. Nu voia ca Arne 
să își riște viaţa mergând în Anglia cu un rolfilm pe care nu 
ieșise nimic. Școala avea o cameră obscură cu toate substanţele 
chimice necesare developării. Tik Duchwitz era secretarul 
Clubului Fotografilor și avea cheia. 

Harald evită intrarea principală și traversă ferma învecinată, 
ca să pătrundă în școală pe la grajduri. Era ora zece. Băieţii mai 
mici se culcaseră deja, iar cei de la gimnaziu se pregăteau la 
rândul lor de somn. Numai cei din anul terminal se mai foiau de 
colo-colo, majoritatea în dormitoare. A doua zi era festivitatea 


de absolvire și acum își făceau bagajele să plece acasă. 

Trecând printre clădirile atât de familiare, Harald rezistă 
tentaţiei de a se furișa pe lângă ziduri și de a traversa în fugă 
spaţiile deschise. Dacă mergea firesc și încrezător, putea da 
impresia că e unul dintre proaspeţii absolvenţi care se îndreaptă 
spre dormitorul lui. Era surprins cât de greu îi venea să-și asume 
o identitate care îi aparținuse de drept cu doar zece zile în 
urmă. 

Nu văzu pe nimeni pe drumul spre Casa Roșie, clădirea unde 
stăteau Tik și Mads. Nu avea cum să se ascundă în timp ce urca 
treptele spre ultimul etaj: oricine l-ar fi întâlnit l-ar fi recunoscut 
imediat. Dar avu noroc. Coridorul de sus era pustiu. Trecu în 
grabă pe lângă apartamentul administratorului, domnul Moller. 
Deschise încet ușa camerei lui Tik și păși înăuntru. 

Tik ședea pe capacul geamantanului, încercând să-l închidă. 

— Tu, aici? Dumnezeule! exclamă el. 

Harald se așeză lângă el și-l ajută să închidă cataramele. 

— De-abia aștepți s-ajungi acasă, nu? 

— De unde norocul ăsta? Am fost exilat la Aarhus. Trebuie să- 
mi petrec vara muncind la o sucursală a băncii noastre. E 
pedeapsa pentru că am mers cu tine la clubul de jazz. 

— Aoleul! 

Harald așteptase cu nerăbdare să fie împreună cu Tik la 
Kirstenslot, însă acum hotărî să nu-i mai spună că stă acolo. 

— Ce cauţi aici? întrebă Tik după ce își puse bagajele în 
ordine. 

— Am nevoie de ajutorul tău. 

Tik zâmbi cu gura până la urechi. 

— Acum ce mai e? 

Harald scoase micul rolfilm de 35 mm din buzunarul de la 
pantaloni. 

— Vreau să developez filmul ăsta. 

— De ce nu-l duci la un atelier? 

— Fiindcă aș fi arestat. 

Zâmbetul dispăru de pe chipul lui Tik, care își luă o mină 
solemnă. 

— Eşti implicat într-o conspirație împotriva naziștilor. 

— Cam așa ceva. 

— Eşti în pericol. 

— Da. 


În clipa aceea auziră un ciocănit în ușă. 

Harald se lăsă la podea și se strecură sub pat. 

— Da? zise Tik. 

Harald auzi cum se deschide ușa și apoi vocea lui Moller: 

— Te rog să stingi lumina, Duchwitz! 

— Am înţeles, domnule Moller. 

— Noapte bună. 

— Noapte bună, domnule Moller. 

Ușa se închise și Harald ieși de sub pat. 

Ascultară în timp ce Moller mergea pe coridor și ura noapte 
bună fiecărui elev. Îl auziră cum revine în apartament și închide 
ușa. Știau că n-o să mai apară până a doua zi dimineaţa - dacă, 
bineînţeles, nu intervenea ceva. 

Vorbind în șoaptă, Harald îi spuse lui Tik: 

— Mai ai cheia de la camera obscură? 

— Da, dar mai întâi ar trebui să intrăm în laboratoare. 

Clădirea cu laboratoarele era încuiată pe timpul nopţii. 

— Putem sparge un geam din spate. 

— Dacă văd cioburile, vor ști că a intrat cineva. 

— Şi ce-ţi pasă? Doar pleci mâine! 

— Ai dreptate. 

Işi scoaseră pantofii și se furișară pe coridor. Coborâră 
treptele în tăcere și se încălțară când ajunseră la ușă. Apoi ieșiră 
în curte. 

Era trecut de ora unsprezece și întuneric beznă. Nimeni nu 
circula prin curte, motiv pentru care umblară cu multă grijă, ca 
să nu fie văzuţi de la vreo fereastră. Din fericire, cerul era 
acoperit de nori. Se îndepărtară în fugă de Casa Roșie, zgomotul 
pașilor fiind înăbușit de iarba înaltă. Când ajunseră la biserică, 
Harald aruncă o privire înapoi și văzu lumină într-una din 
camerele celor din ultimul an. O siluetă trecu pe lângă fereastră 
și se opri. In clipa următoare, Harald și Tik dădură colţul bisericii. 

— Cred că ne-a văzut cineva, șopti Harald. In Casa Roșie eo 
lumină aprinsă. 

— Dormitoarele personalului dau în spate, răspunse Tik. Dacă 
ne-a văzut cineva, trebuie să fie unul din băieţi. N-ai de ce să-ţi 
faci griji. 

Harald speră că Tik avea dreptate. 

Dădură ocol bibliotecii și se apropiară din spate de clădirea cu 
laboratoare. Deși era nouă, fusese astfel proiectată încât să fie 


în ton cu construcţiile mai vechi dimprejur, motiv pentru care 
avea pereţii din cărămidă roșie și oberlihturi complicate, fiecare 
cu șase ochiuri de geam. 

Harald își scoase un pantof și lovi în geam cu călcâiul. Părea 
destul de gros. 

— Când joci fotbal, geamurile par atât de fragile, murmură el. 

Vâri mâna în pantof și lovi geamul cu putere. Geamul se 
Sparse cu un zgomot care rivaliza cu cel scos de trâmbiţa 
Judecăţii de Apoi. Cei doi băieţi încremeniră, îngroziţi de cât de 
tare se auzise; dar liniștea se așternu din nou, de parcă nimic nu 
s-ar fi întâmplat. Nu era nimeni în clădirile învecinate - biserica, 
biblioteca și sala de sport - și, când inima i se mai domoli, 
Harald își dădu seama că zgomotul trecuse neobservat. 

Se folosi de pantof ca să înlăture resturile de sticlă din ramă, 
care căzură pe o masă de laborator. Vâri braţul înăuntru și 
deschise fereastra. Folosindu-se în continuare de pantof ca să 
nu se taie, îndepărtă cioburile. Apoi pătrunse în laborator. 

Tik îl urmă, apoi închiseră fereastra. 

Se aflau în laboratorul de chimie. Mirosurile astringente de 
acid și amoniac îi înțepau nările lui Harald. Nu vedea aproape 
nimic, dar încăperea îi era cunoscută, așa că ajunse la ușă fără 
să răstoarne nimic. leși pe coridor și găsi ușa camerei obscure. 

Odată intraţi, Tik încuie ușa și aprinse lumina. Harald își dădu 
seama că, așa cum nicio rază de lumină nu putea răzbate în 
camera obscură, nici opusul nu era posibil. 

Tik își suflecă mânecile și se puse pe treabă. Umplu cu apă 
caldă o chiuvetă și luă câteva substanţe chimice dintr-un șir de 
borcane. Măsură temperatura apei din chiuvetă și mai adăugă 
apă fierbinte până se declară satisfăcut. Harald înţelegea 
principiile, dar nu încercase niciodată să facă asta singur, deci 
trebuia să aibă încredere în prietenul lui. 

Dacă ceva nu mersese cum trebuie - obturatorul funcţionase 
greșit, filmul se  voalase sau imaginea era înceţoșată? 
Fotografiile nu mai aveau nicio valoare. Oare ar fi găsit curajul 
să mai încerce o dată? Ar fi trebuit să se întoarcă pe insulă, să 
sară gardul pe întuneric, să se furișeze aproape de instalaţie, să 
aștepte răsăritul soarelui, să facă alte fotografii și apoi să fugă 
de acolo la lumina zilei, din nou. Nu era sigur că avea puterea să 
repete isprava. 

După ce pregăti totul, Tik porni cronometrul și stinse lumina. 


Harald se așeză calm pe un scaun, în timp ce Tik derulă filmul 
expus și începu să-l developeze - dacă avea ce developa. Spuse 
că mai întâi vâră filmul în pirogalol, care intră în reacţie cu 
sărurile de argint, ca să obţină imaginea. Apoi cei doi așteptară 
până când cronometrul îi anunţă că procesul s-a încheiat; Tik 
spălă filmul în acid acetic ca să stopeze reacţia. In cele din urmă 
îl vări în hiposulfit ca să fixeze imaginea. 

— Cam asta e, zise el într-un târziu. 

Harald își tinu răsuflarea. 

Tik aprinse lumina. Preţ de câteva clipe Harald nu văzu nimic, 
orbit de becul puternic. Când privirea i se limpezi, se uită la 
rolfilmul cenușiu din mâinile lui Tik. Îşi riscase viaţa pentru asta. 
Tik îl ridică în lumină. La început Harald nu desluși imaginile, 
crezând că va trebui să o ia de la capăt. Apoi își aminti că se 
uită la negativ, unde negrul e alb și viceversa; începu să 
distingă contururile. Văzu imaginea inversată a antenei mari, 
dreptunghiulare, care îl intrigase atât de mult când o văzuse 
prima oară, în urmă cu patru săptămâni. 

Reușise. 

Privi tot șirul de imagini și le recunoscu pe toate: suportul 
turnant, mănunchiurile de cabluri, reţeaua fotografiată din mai 
multe unghiuri, cele două mașinării mai mici, cu antenele 
înclinate și, în sfârșit, o vedere de ansamblu a instalaţiei, înainte 
de a fi cuprins de panică. 

— Au ieșit! strigă el triumfător. Sunt extraordinare! 

Tik îl privea palid la faţă. 

— Ce e pe ele? întrebă el înfricoșat. 

— O mașinărie nouă pe care nemţii au inventat-o ca să 
detecteze avioanele care se apropie. 

— Mai bine nu întrebam. Îţi dai seama care e pedeapsa pentru 
ce-am făcut noi aici? 

— Eu am făcut fotografiile. 

— lar eu am developat filmul. Dumnezeule mare, aș putea fi 
spânzurat pentru asta. 

— Ti-am spus că e periculos. 

— Știu, dar nu te-am crezut. 

— Îmi pare rău. 

Tik strânse rolfilmul și îl vări la loc în tub. 

— Poftim, ia-l. Eu mă duc să mă culc și să încerc să uit tot ce 
s-a întâmplat. 


Harald vâri tubul în buzunarul de la pantaloni. 

Apoi auziră mai multe voci. 

Tik scoase un geamăt. 

Harald înţepeni, ascultând. La început nu desluși cuvintele, 
dar era sigur că veneau din clădire, nu de-afară. Apoi auzi vocea 
inconfundabilă a lui Heis: 

— Nu pare să fie nimeni aici. 

Vocea care-i răspunse aparţinea unui băiat: 

— Sigur au venit pe aici, domnule director. 

Harald privi încruntat spre Tik. 

— Cine...? 

— Pare a fi Woldemar Borr, șopti Tik. 

— Desigur, mormăi Harald. 

Borr era nazistul școlii. El trebuie să fi fost cel care-i văzuse 
de la fereastră. Ce ghinion - orice alt băiat și-ar fi ținut gura. 

Apoi se auzi o a treia voce: 

— Uitaţi un geam spart. Era domnul Moller. Cred că pe-aici au 
intrat - mă întreb cine-or fi, adăugă el. 

— Domnule director, sunt sigur că unul din ei era Harald 
Olufsen, zise Borr părând mulţumit de sine. 

— Să ieșim de-aici, spuse Harald. Poate așa nu află că am 
developat ceva. 

Aprinse lumina, întoarse cheia în broască și deschise ușa. 

Toate luminile erau aprinse, iar Heis stătea chiar în faţa uşii. 

— La naiba! făcu Harald. 

Heis purta o cămașă fără guler: era clar că se pregătea de 
culcare când fusese chemat aici. Îl privi din spatele ochelarilor 
cocoțați pe nasul său lung și spuse: 

— Deci tu erai, Olufsen. 

— Da, domnule director. 

Borr și domnul Moller apărură din spatele lui Heis. 

— Doar știi că nu mai ești elevul acestei școli. E de datoria 
mea să chem poliţia ca să te aresteze pentru intrare prin 
efracţie. 

Harald fu străbătut de un val de panică. Dacă poliţia îi găsea 
rolfilmul în buzunar era terminat. 

— Și Duchwitz e cu tine; trebuia să m-aștept, spuse Heis 
văzându-l pe Tik în spatele lui Harald. Ce naiba faceţi aici? 

Harald trebuia să-l convingă pe Heis să nu cheme poliţia - dar 
nu putea spune nimic de faţă cu Borr. 


— Domnule director, am putea vorbi între patru ochi? întrebă 
el. 

Heis șovăi. 

Harald hotărî că, dacă Heis refuză și cheamă poliţia, nu se va 
preda cu una, cu două. Va încerca să fugă. Dar cât de departe 
putea ajunge? 

— Vă rog, domnule director. Daţi-mi o șansă să vă explic. 

— De acord, zise Heis fără tragere de inimă. Borr, du-te la 
culcare. Și tu, Duchwitz. Domnule Moller, conduceţi-i în 
camerele lor. 

Cei trei plecară. 

Heis intră în laboratorul de chimie, se așeză pe un scaun și își 
scoase pipa. 

— Să auzim, Olufsen. De data asta ce mai e? 

Harald se întrebă ce să-i spună. Nu găsea o minciună 
plauzibilă, dar se temea totodată că adevărul era mai greu de 
crezut decât orice ar fi putut născoci pe moment. În cele din 
urmă scoase pur și simplu tubul din buzunar și i-l dădu lui Heis. 

Heis scoase rolfilmul și-l ridică în lumină. 

— Pare un fel de instalaţie radio ultramodernă, zise el. E 
militară? 

— Da, domnule director. 

— Ştii la ce servește? 

— Cred că detectează avioanele cu ajutorul undelor radio. 

— Deci așa procedează. Luftwaffe se laudă că doboară 
bombardierele RAF ca pe niște muște. Asta explică totul. 

— Eu cred că instalaţia asta detectează și bombardierul, și 
avionul de vânătoare trimis să-l intercepteze, pentru ca turnul 
de control să poată ghida avionul de vânătoare cu precizie. 

Heis îi aruncă o privire pe deasupra ochelarilor. 

— Dumnezeule! Iți dai seama cât de importantă e instalația 
asta? 

— Cred că da. 

— Britanicii îi pot ajuta pe ruși doar dacă-l forțează pe Hitler 
să retragă avioane de pe frontul rusesc ca să apere Germania 
de raidurile aeriene. 

Heis fusese militar, logica militară era ceva firesc la el. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— Ideea nu are sorți de izbândă dacă nemţii pot dobori 
bombardierele atât de ușor. Dar, dacă britanicii află cum 


procedează nemţii, pot inventa un antidot. Heis privi în jur. 
Trebuie să fie un calendar pe undeva, adăugă el. 

Harald nu înţelegea de ce avea nevoie de un calendar, dar 
știa unde e. 

— În laboratorul de fizică. 

— Adu-l aici. 

Heis puse rolfilmul pe masa de laborator și își aprinse pipa în 
timp ce Harald intră în laboratorul alăturat, găsi calendarul pe 
un raft și se înapoie cu el. Heis dădu repede paginile. 

— Următoarea lună plină este pe 8 iulie. Pun pariu că în 
noaptea aceea britanicii vor bombarda masiv. Mai sunt 
douăsprezece zile. Poţi să duci filmul în Anglia până atunci? 

— E treaba altcuiva. 

— Îi urez noroc. Olufsen, îţi dai seama cât de mare e pericolul 
în care te afli? 

— Da. 

— Spionajul se pedepsește cu moartea. 

— Știu. 

— Întotdeauna ai avut curaj, recunosc, zise Heis și îi dădu 
rolfilmul înapoi. Ai nevoie de ceva? Mâncare, bani, benzină? 

— Nu, mulţumesc. 

Heis se ridică în picioare. 

— Te conduc până afară. 

leșiră pe ușa principală. Aerul nopţii uscă transpiraţia de pe 
fruntea lui Harald. Merseră umăr la umăr până la poartă. 

— Nu știu ce să-i spun lui Moller, rosti Heis. 

— Pot să vă sugerez ceva? 

— Neapărat. 

— l-aţi putea spune că developam fotografii indecente. 

— Bună idee. Așa ceva vor crede toți. 

La poartă Heis dădu mâna cu Harald. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ai grijă, băiatule! 

— Voi avea. 

— Mult noroc. 

— La revedere. 

Harald se îndreptă spre sat. 

Înainte ca drumul să cotească, privi înapoi. Heis era tot la 
poartă, se uita după el. Harald îi făcu semn cu mâna și Heis îi 
răspunse la fel. Apoi Harald își continuă drumul. 


Se vâri sub o tufă și dormi până la răsăritul soarelui, apoi își 
recuperă motocicleta și se îndreptă spre Copenhaga. 

Se simţea bine în timp ce străbătea periferia orașului în 
soarele dimineţii. Trecuse prin câteva situaţii-limită, dar până la 
urmă se ţinuse de promisiune. Ce mult va savura momentul în 
care îi va da filmul lui Arne! Fratele lui va rămâne impresionat. 
Misiunea lui Harald se va încheia și Arne se va îngriji ca 
fotografiile să ajungă în Marea Britanie. 

După ce se va întâlni cu Arne, va merge la Kirstenslot. Va 
trebui să se roage de fermierul Nielsen să-l reangajeze. Muncise 
doar o zi, apoi dispăruse tot restul săptămânii. Nielsen probabil 
că era supărat - dar poate că avea mare nevoie de serviciile lui 
Harald și îl va reprimi. 

La Kirstenslot o putea vedea pe Karen. De-abia aștepta. Era 
clar că fata nu se simţea atrasă de el - și nici nu se va simţi -, 
dar părea că-l simpatizează. Cât despre el, era mai mult decât 
mulţumit doar să stea de vorbă cu ea. Perspectiva unui sărut 
era prea îndepărtată ca să poată spera la așa ceva. 

Se îndreptă spre Nyboder. Arne îi dăduse adresa lui Jens 
Toksvig. Strada Știuca Sfântului Pavel era îngustă, cu case- 
vagon, fără grădini în faţă; ușile dădeau direct spre trotuar. 
Harald parcă motocicleta în faţa casei cu nr. 53 și bătu la ușă. 

li deschise un poliţist. 

Preţ de o clipă, Harald rămase fără glas. Unde era Arne? 
Probabil că fusese arestat... 

— Ce-i, flăcăule? întrebă polițistul impacientat. 

Era un ins între două vârste, cu o mustață căruntă și trese de 
sergent pe mânecă. 

Harald avu un moment de inspiraţie. Arătându-se cuprins de 
panică, de altfel cât se poate de reală, întrebă: 

— Unde e domnul doctor? Trebuie să vină imediat... naște 
nevastă-mea! 

Polițistul zâmbi. Viitorul tată, comic ca întotdeauna. 

— Aici nu stă niciun doctor, flăcăule. 

— Ba aici stă! 

— Ușurel, fiule. Copiii se nasc dinainte să apară doctorii. Ce 
adresă ţi-a dat? 

— Dr. Thorsen, Strada Știuca lui Fischer, nr. 53. Aici trebuie să 
fie! 

— Numărul corect, strada greșită. Aici e Știuca Sfântului 


Pavel. Știuca lui Fischer e o stradă mai jos. 
— Dumnezeule, am greșit strada! strigă Harald, se întoarse și 
sări pe motocicletă. Mulţumesc! 
Deschise regulatorul de abur și se îndepărtă cu toată viteza. 
— Asta mi-e meseria, răspunse polițistul. 
Harald ajunse în capătul străzii și dădu colţul. 
„Foarte ingenios, dar acum ce naiba fac?” 


18 


Hermia petrecu toată dimineața de vineri printre ruinele 
frumosului castel Hammershus, așteptând întoarcerea lui Arne 
cu rolfilmul atât de important. 

Mai important chiar decât în urmă cu cinci zile, când își 
trimisese logodnicul în misiune. Între timp, lumea se schimbase. 
Naziștii aveau toate șansele să cucerească Uniunea Sovietică. 
Ocupaseră deja fortăreaţa Brest. Superioritatea copleșitoare a 
aviaţiei lor decima Armata Roșie. 

Digby îi relatase mâhnit, în câteva cuvinte, conversaţia pe 
care o avusese cu Churchill. RAF urma să trimită absolut toate 
bombardierele în cel mai mare raid aerian al războiului, în 
încercarea disperată de a forța Luftwaffe să-și retragă o parte 
dintre avioane de pe frontul rusesc, dându-le astfel sovieticilor 
șansa de a riposta pe măsură. Raidul urma să aibă loc peste 
unsprezece zile. 

Digby vorbise și cu fratele lui, Bartlett, care era din nou apt de 
luptă, se reîntorsese la escadrilă și mai mult ca sigur avea să 
piloteze unul dintre bombardiere. 

Raidul era o misiune sinucigașă. RAF avea să sufere pierderi 
ireparabile dacă în următoarele zile specialiștii britanici nu 
puneau la punct un sistem prin care să evite radarul german. 
Totul depindea de Arne. 

Hermia îl convinsese pe pescarul suedez să o aducă din nou 
aici - deși omul o avertizase că era ultima dată, bătea la ochi 
dacă repeta cursa de prea multe ori. In zori sărise în apa puţin 
adâncă, ducându-și bicicleta în braţe până pe plaja de la poalele 
castelului. Urcase dealul abrupt, se oprise pe metereze ca o 
regină medievală și privise cum răsare soarele deasupra unei 
lumi din ce în ce mai amenințate de naziștii îngâmfaţi, isterici și 
plini de ură, de care îi era atât de scârbă. 

În timpul zilei se mută la fiecare oră dintr-o parte într-alta a 
castelului, se plimbă prin pădure sau cobori pe plajă, pentru ca 
turiștii să nu-și dea seama că așteaptă pe cineva. Simţea în 
același timp o tensiune teribilă și o plictiseală soră cu moartea, 
care o oboseau peste măsură. 

Încercă să-și abată gândurile rememorând ultima lor întâlnire. 
Cât de mult îi plăcuse! Nu îi venea să creadă că făcuse dragoste 
chiar acolo, pe iarbă, în plină zi. Dar nu regreta. Işi va aduce 


aminte de asta tot restul vieţii. 

Spera ca Arne să vină cu feribotul de noapte. Distanţa de la 
Ronne până la castelul Hammershus era de numai 25 km. Cu 
bicicleta Arne putea ajunge aici într-o oră, pe jos în trei ore. Dar 
dimineaţa trecu fără ca Arne să apară. 

Hermia se îngrijoră, dar își spuse să nu se piardă cu firea. 
Același lucru se întâmplase și ultima oară: Arne pierduse 
feribotul de noapte și îl luase pe cel de dimineaţă. Probabil avea 
să sosească pe seară. 

Ultima oară îl așteptase cuminte, deși Arne își făcuse apariţia 
de-abia a doua zi dimineaţa. Acum își pierduse răbdarea. Când 
fu sigură că Arne nu luase feribotul de noapte, se hotărî să 
coboare în port. 

Deveni din ce în ce mai agitată în timp ce părăsea drumurile 
de ţară pustii și pătrundea pe străzile populate ale orășelului. Își 
spuse că așa era mai sigur - pe drumurile de ţară prea ieșea în 
evidenţă, în oraș își putea pierde urma mai ușor -, dar simţea că 
lucrurile stau exact pe dos. Ghicea priviri bănuitoare peste tot, 
nu numai dinspre polițiști și soldaţi, ci și dinspre proprietarii 
magazinelor, căruţași, bătrânii care fumau pe bănci și docherii 
care își luau ceaiul pe chei. Se plimbă prin oraș o vreme, 
încercând să evite orice privire, apoi intră într-un hotel din port 
și mâncă un sandvici. Când feribotul acostă, se alătură unui mic 
grup care aștepta să își întâmpine rudele și cunoscuţii. În timp 
ce călătorii coborau, cercetă fiecare față, așteptându-se ca Arne 
să fie deghizat cumva. 

In câteva minute toţi ajunseră pe țărm. Apoi alte persoane 
începură să urce în feribot pentru călătoria de întoarcere. 
Hermia își dădu seama că Arne nu se aflase la bord. 

Se întrebă ce să facă. Găsi o sută de explicaţii pentru 
întârzierea lui Arne, de la banal la tragic. Oare își pierduse 
curajul și abandonase misiunea? | se făcu rușine că îl putea 
bănui de așa ceva, dar întotdeauna se întrebase dacă Arne are 
stofa de erou. Poate că fusese ucis. Cel mai probabil fusese 
reţinut dintr-un motiv stupid, cum ar fi un tren întârziat. Din 
păcate, nu avea cum să o anunţe. 

Dar putea ea să intre în legătură cu el. Îi spusese să se 
ascundă acasă la Jens Toksvig, în cartierul Nyboder din 
Copenhaga. Jens avea telefon și Hermia știa numărul. 

Ezită. Dacă poliţia pusese telefonul lui Jens sub ascultare, 


dintr-un motiv sau altul, putea afla de unde sună și își dădea 
seama că... ce? Că ceva se întâmplă pe insula Bornholm. Ceea 
ce ar fi rău, dar nu fatal. Alternativa era să rămână aici peste 
noapte și să vadă dacă Arne va sosi cu feribotul următor. 
Ajunsese însă la capătul răbdării. 

Reveni la hotel și comandă convorbirea telefonică. 

In timp ce telefonista îi făcea legătura, regretă că nu 
pregătise din timp ce să spună. Să întrebe de Arne? Dacă 
asculta cineva, întrebarea ei putea dezvălui locul în care se afla 
acesta. Nu, va trebui să vorbească pe ocolite, la fel cum făcuse 
atunci când sunase din Stockholm. Probabil că Jens va răspunde 
la telefon. li va recunoaște vocea, se gândi ea. Dacă nu, va 
spune: „La telefon prietena ta de pe Bredgade, dacă-ţi mai 
aduci aminte”. Bredgade era strada pe care se afla Ambasada 
Britanică atunci când lucra ea acolo. Indiciul trebuia să fie de 
ajuns pentru el - deși un detectiv mai ager la minte sigur ar ciuli 
urechile. 

Până să se hotărască, cineva ridică receptorul și o voce de 
bărbat spuse: 

— Alo? 

Sigur nu era Arne. Poate era Jens; nu îi mai auzise vocea de 
mai bine de-un an. 

— Bună ziua, zise ea. 

— Cine e la telefon? 

Era o voce de om mai în vârstă. Jens avea 29 de ani. 

— Aș dori să vorbesc cu Jens Toksvig. 

— Cine sunteţi? 

Cu cine naiba vorbea? Jens locuia singur. Poate acum stătea 
cu tatăl lui. Oricum, nu avea de gând să-și spună numele 
adevărat. 

— Hilde. 

— Hilde şi mai cum? 

— Ştie el. 

— Vă rog să-mi spuneți numele de familie. 

Nu era a bună. Hermia hotărî să îl ia din scurt: 

— Ascultă, nu știu cine dracu’ ești, dar n-am sunat ca să mă 
joc de-a telefonul. Dă-mi-l imediat pe Jens! 

Cuvintele ei nu avură niciun efect. 

— Numele de familie, vă rog. 

Era clar că persoana de la celălalt capăt al firului nu avea chef 


de glume. 

— Cine ești? 

Urmă o pauză lungă; apoi bărbatul răspunse: 

— Sergentul Egill de la poliția din Copenhaga. 

— S-a întâmplat ceva cu Jens? 

— Care e numele dumneavoastră de familie, vă rog? 

Hermia închise. 

Era șocată și înspăimântată. Mai rău de atât nu se putea. Ar 
ne se refugiase în casa lui Jens, iar acum casa era păzită de 
poliţie. Ceea ce însemna că poliţia aflase că Arne se ascundea 
acolo. Probabil că îl arestase pe Jens, poate și pe Arne. Hermia 
se sili să nu izbucnească în plâns. Oare își va mai revedea iubitul 
vreodată? 

leși din hotel și privi spre Copenhaga, la depărtare de 160 km 
spre soarele care apunea. Arne probabil că era închis acolo. 

Hermia nici nu concepea să se întoarcă în Suedia cu mâna 
goală. Nu voia să-i dezamăgească pe Digby Hoare și pe Winston 
Churchill, ca și pe miile de militari din aviația britanică. 

Sirena feribotului îi chemă tânguitor pe ultimii călători, ca un 
uriaș îndurerat. Hermia sări pe bicicletă și pedală furioasă spre 
debarcader. Avea acte false, inclusiv o carte de identitate și o 
cartelă de alimente, deci putea trece de orice post de control. Işi 
cumpără un bilet și se grăbi să urce la bord. Trebuia să ajungă 
în Copenhaga. Trebuia să afle ce i s-a întâmplat lui Arne. 
Trebuia să ia rolfilmul de la el, dacă reușise să facă fotografiile. 
De-abia după aceea se va gândi cum să fugă din Danemarca și 
să ducă rolfilmul în Anglia. 

Feribotul sună din nou cu jale și se îndepărtă încet de 
debarcader. 


19 


Apusul soarelui îl găsi pe Harald mergând cu motocicleta pe 
cheiul orașului Copenhaga. Apa murdară a portului era de un 
cenușiu uleios în timpul zilei, însă acum părea că arde în lumina 
soarelui - un cer galben-roșiatic, pe care valurile mici îl făceau 
să semene cu tușele de culoare lăsate de pensula unui pictor. 

Opri motocicleta lângă un șir de camioane Daimler-Benz în 
care era încărcată cheresteaua adusă de un cargobot norvegian. 
Apoi văzu doi soldaţi germani care păzeau încărcătura. Brusc, 
rolfilmul din buzunar începu să-i ardă piciorul. Vâri mâna în 
buzunar și își spuse să nu intre în panică. Nimeni nu îl bănuia de 
nimic, iar motocicleta era în siguranţă lângă soldaţi. Drept care 
o parcă aproape de camioane. 

Ultima oară când fusese aici se îmbătase și acum încerca să-și 
amintească unde era clubul de jazz. Merse de-a lungul șirului de 
depozite și cârciumi. Clădirile înnegrite de fum arătau altfel, ca 
și apa murdară a portului, datorită strălucirii romantice a 
soarelui la apus. In cele din urmă zări firma pe care stătea scris 
INSTITUTUL DANEZ DE CÂNTECE ȘI DANSURI POPULARE. Cobori 
treptele care duceau la subsol și împinse ușa. Era deschisă. 

Se făcuse zece, devreme pentru cluburile de noapte, iar locul 
era pe jumătate gol. Nimeni nu cânta la pianul pătat de bere de 
pe scena minusculă. Harald traversă încăperea și se îndreptă 
spre bar, scrutând chipurile din jur. Spre dezamăgirea lui, nu 
recunoscu pe nimeni. 

Barmanul purta un batic în jurul frunţii, ca ţiganii. Înclină 
precaut din cap spre Harald; tânărul nu arăta deloc ca un client 
obișnuit. 

— Aţi văzut-o pe Betsy azi? întrebă Harald. 

Barmanul se relaxă, liniștit, se pare, că Harald nu era decât în 
căutarea unei prostituate. 

— E pe-aici. 

— Am să aștept, zise Harald așezându-se pe un scaun. 

— Trude e acolo, spuse barmanul îndatoritor. 

Harald aruncă o privire în direcţia indicată de barman și văzu 
o femeie blondă care sorbea dintr-un pahar pătat de ruj de 
buze. Clătină din cap. 

— O vreau pe Betsy. 

— Chestiile astea sunt de ordin personal, remarcă barmanul 


cu înțelepciune. 

Harald își înăbuși un zâmbet la această remarcă inutilă. Ce 
putea fi mai personal decât raportul sexual? 

— E foarte adevărat, spuse el. 

Oare conversațiile din cârciumi erau întotdeauna atât de 
stupide? 

— Ceva de băut în timp ce-o aștepți? 

— O bere, vă rog. 

— Şi o tărie? 

— Nu, mulţumesc. 

Gândul la lichiorul băut aici îi întorcea și acum stomacul pe 
dos. _ 

Sorbi din halba cu bere, gânditor. Işi petrecuse ziua meditând 
la situaţia în care se găsea. Prezenţa poliţiei la ascunzătoarea lui 
Arne însemna aproape sigur că fratele lui fusese descoperit. 
Dacă printr-un miracol Arne reușise să scape de poliţie, singurul 
loc în care se putea ascunde era mănăstirea în ruine din 
Kirstenslot; Harald fusese acolo, dar locul era gol. 

Stătuse pe podeaua bisericii câteva ore, deplângând soarta lui 
Arne și încercând să găsească o soluţie. 

Dacă era să termine treaba începută de el, în următoarele 
unsprezece zile trebuia să ducă rolfilmul la Londra. Arne sigur 
avusese un plan, Harald însă nu îl știa și nici nu avea cum să-l 
afle. De aceea trebuia să conceapă el unul. 

Se gândi să vâre negativele într-un plic și să expedieze plicul 
pe adresa Legaţiei Britanice din Stockholm. Dar era sigur că 
toată corespondenţa pe adresa respectivă era deschisă de 
cenzori. 

Nu avea norocul să cunoască niciuna dintre puţinele persoane 
care călătoreau legal între Danemarca și Suedia. Putea foarte 
bine să meargă la debarcaderul din Copenhaga sau la gara din 
Elsinore și să roage un călător să ia plicul; dar asta părea la fel 
de riscant ca și trimiterea plicului prin poștă. 

După o zi în care își storsese creierii, ajunsese la concluzia că 
trebuia să o facă el însuși. 

Dar pe faţă nu putea s-o facă. Nu avea cum să primească un 
permis de călătorie, acum că fratele lui era cunoscut ca spion. 
Trebuia să găsească o rută clandestină. Nave daneze veneau și 
plecau din Suedia în fiecare zi. Trebuia să existe o cale de a urca 
la bordul uneia și a se furișa afară când ajungea în partea 


cealaltă. Pe o navă nu avea cum să se angajeze - marinarii 
aveau acte speciale. Mai rămânea activitatea ilegală din docuri: 
contrabanda, furturile, prostituţia, drogurile. Deci trebuia să 
intre în legătură cu lumea infractorilor și să găsească pe cineva 
care să accepte să-l ducă pe ascuns în Suedia. 

Când după-amiaza începuse să se răcorească și nu se mai 
putuse odihni pe podeaua mănăstirii, se întorsese cu 
motocicleta la clubul de jazz, sperând să îl întâlnească pe 
singurul infractor pe care îl cunoscuse vreodată. 

Nu trebui să o aștepte mult pe Betsy. Băuse doar jumătate din 
halbă când femeia își făcu apariția. Cobori pe treptele din spate 
cu un bărbat pe care, bănui Harald, tocmai îl mulţumise în 
dormitorul de la etaj. Clientul avea o paloare nesănătoasă și 
părul tuns prea scurt, iar pe nara stângă trona o rană închisă. 
Avea în jur de 17 ani. Şi marinar, după toate aparențele. Tânărul 
traversă repede încăperea și ieși pe ușă privind în toate părțile. 

Betsy veni la bar, îl văzu pe Harald și după o clipă de ezitare îl 
recunoscu. 

— Salut, școlarule, zise ea amabil. 

— Salut, prinţeso. 

Femeia își dădu capul pe spate, cochetă, scuturându-și 
cârlionţă negri. 

— Te-ai răzgândit? Vrei să încerci? 

Gândul că ar putea face sex cu ea la doar câteva minute după 
marinar i se păru abject, dar răspunse cu o glumă: 

— Doar după ce ne căsătorim. 

Betsy izbucni în râs. 

— Ce-ar spune mama ta? 

Harald se uită la silueta ei dolofană. 

— Că trebuie să mănânci mai mult. 

Femeia zâmbi. 

— Lingușitorule. Dar tot vrei ceva de la mine, nu? Doar nu te- 
ai întors pentru berea asta apoasă. 

— De fapt, vreau să vorbesc ceva cu Luther. 

— Cu Lou? făcu ea privindu-l dezaprobator. Ce treabă ai cu el? 

— O mică problemă în care m-ar putea ajuta. 

— Ce problemă? 

— Poate că n-ar trebui să-ţi spun... 

— Nu fi prost. Ai dat de vreun necaz? 

— Nu chiar. 


Betsy privi spre ușă și exclamă: 

— La naiba! 

Urmărindu-i privirea, Harald îl văzu pe Luther. În seara 
aceasta purta o haină sport din mătase, foarte murdară, pe 
deasupra unui maiou. Era însoţit de un ins de vreo 30 de ani, 
atât de beat încât de-abia se ţinea pe picioare. Trăgându-l de 
braţ, Luther veni întins spre Betsy. Insul se opri în faţa ei cu ochi 
pofticioși. 

— Cât i-ai luat? 

— 10. 

— Mincinos împuţit! 

Luther îi dădu o bancnotă de 5 coroane. 

— Jumătatea ta. 

Betsy ridică din umeri, vâri banii în buzunar și porni cu insul la 
etaj. 

— Bei ceva, Lou? întrebă Harald. 

— Akvavit??, răspunse Luther răstit, la fel de bădăran ca și 
înainte. Ce vrei? 

— Eşti un om cu multe cunoștințe în portul ăsta. 

— Nu te obosi să mă iei cu binișorul, fiule. Ce vrei? Un băieţel 
cu curul mişto? Ţigări ieftine? Droguri? 

Barmanul umplu un pahar mic cu akvavit. Luther îl goli dintr-o 
singură înghiţitură. Harald plăti și aşteptă ca barmanul să se 
îndepărteze. 

— Vreau să merg în Suedia, șopti el. 

Luther își miji ochii. 

— De ce? 

— Contează? 

— S-ar putea. 

— Am o prietenă în Stockholm. Vrem să ne căsătorim, începu 
Harald să improvizeze. Pot să mă angajez la fabrica tatălui ei. 
Face articole de pielărie, portofele, genţi... 

— Atunci fă cerere pentru un permis ca să pleci afară. 

— Am făcut. Mi-au respins-o. 

— De ce? 

— N-au vrut să-mi spună. 

Luther îl privi gânditor. 

— Mda, făcu el după un minut. 

— Poţi să mă urci pe o navă? 


2 Băutură distilată tipică pentru ţările nordice (n. tr.) 


— Orice-i posibil. Câţi bani ai? 

Harald își aminti de neîncrederea pe care Betsy i-o arătase lui 
Luther cu puţin timp în urmă. 

— N-am. Dar pot face rost. Deci îmi poţi aranja ceva? 

— Pot să întreb pe cineva. 

— Excelent! În seara asta? 

— Dă-mi 10 coroane. 

— Pentru ce? 

— Pentru că vorbesc cu omul ăsta. Ce crezi că sunt, serviciu 
public gratuit, bibliotecă publică? 

— Dar ţi-am spus că nu am niciun sfant. 

Luther rânji, arătându-și dinţii stricaţi. 

— Pentru akvavitul meu ai dat una de 20 și ai primit rest una 
de 10. Dă-o-ncoace. 

Oricât ar fi vrut să nu cedeze în faţa unei brute ca Luther, 
Harald își dădu seama că nu are de ales. li întinse bancnota. 

— Așteaptă aici, zise Luther și ieși. 

Harald așteptă sorbind încet din halbă ca să nu fie nevoit să 
mai comande una. Se întrebă unde era Arne acum. Probabil într- 
o celulă din Politigaarden, unde era interogat. Poate chiar Peter 
Flemming îl interoga - spionajul ţinea de departamentul lui. Va 
vorbi Arne? La început nu, Harald era sigur. Arne nu va claca 
imediat. Dar va avea el puterea să reziste? Harald simţise 
întotdeauna că Arne avea o latură care scăpa înţelegerii sale. 
Dacă era torturat? Cât timp va trece până îl va trăda pe Harald? 

Auzi zgomot dinspre treptele din spate și se întoarse. Ultimul 
client al lui Betsy, insul beat, căzuse cât era de lung. Betsy se 
repezi să-l ridice și îl duse afară, până în stradă. 

Se întoarse cu un alt client, de data aceasta un bărbat 
respectabil între două vârste, într-un costum gri, vechi, dar bine 
călcat. Arăta de parcă ar fi lucrat toată viaţa lui într-o bancă, dar 
fără să se bucure de vreo promovare. În timp ce traversau 
încăperea, Betsy îl întrebă: 

— Unde e Lou? 

— S-a dus să vorbească pentru mine. 

Femeia se opri și veni la bar, lăsându-l pe funcţionarul de la 
bancă stingher, în mijlocul încăperii. 

— Nu te lua cu unul ca Lou - e un mare ticălos. 

— N-am de ales. 

— Atunci ascultă-mi sfatul, zise ea coborând glasul. Să nu te 


încrezi în el! Deloc! Betsy clătină din deget spre el, ca o 
profesoară. Ai mare grijă, pentru numele lui Dumnezeu! 

Apoi dispăru la etaj cu bărbatul în costumul ponosit. 

La început pe Harald îl deranjă faptul că femeia era atât de 
sigură că nu își poate purta singur de grijă. Apoi își spuse să nu 
fie prost. Betsy avea dreptate - trebuia să se păzească. 
Niciodată nu mai avusese de-a face cu oameni ca Luther și 
habar nu avea cum să le facă faţă. 

„Să nu te încrezi în el”, spusese Betsy. Mda, nu îi dăduse 
decât 10 coroane. Nu vedea cum Luther l-ar trage în piept 
pentru o sumă atât de mică, deși mai târziu ar fi putut să ceară 
mai mulţi bani și să se facă nevăzut. 

„Ai mare grijă.” Fii pregătit de trădare. Harald nu înţelegea 
cum l-ar putea trăda Luther și mai ales ce măsuri de precauţie 
putea să ia. Se gândi că în barul acesta era prins ca într-o 
capcană, nu exista nicio ieșire prin spate. Poate că ar trebui să 
plece și să urmărească intrarea de la distanţă. Comportamentul 
imprevizibil îl putea proteja într-un fel sau altul. 

Dădu pe gât restul de bere și ieși fără să-l salute pe barman. 

Merse pe chei, în lumina amurgului, spre o navă mare, 
încărcată cu grâne, legată de țărm cu odgoane groase cât braţul 
lui. Se așeză pe vârful rotund al unui cabestan de oţel și întoarse 
privirea spre club. Vedea bine intrarea și l-ar fi recunoscut 
aproape sigur pe Luther de acolo. Dar oare Luther îl va vedea 
stând aici? Probabil că nu, fiindcă avea în spate nava aceea 
uriașă, vopsită în negru. Asta era bine. Așa putea controla 
situaţia. La întoarcerea lui Luther, dacă totul părea în ordine, va 
reveni la bar. Dacă mirosea că ceva era în neregulă, va dispărea 
imediat. Harald se puse pe așteptat. 

După zece minute apăru o mașină a poliţiei. 

Venea cu toată viteza, dar fără sirenă. Harald se ridică în 
picioare. Dădu să fugă, dar reacţia lui sigur ar fi atras atenţia, 
așa că se sili să se așeze la loc și să rămână nemișcat. 

Mașina frână brusc în faţa clubului de jazz. 

Din ea coborâră doi inși. Unul, șoferul, era în uniformă. 
Celălalt purta un costum de culoare deschisă. Incercând să-i 
deslușească trăsăturile în lumina difuză, Harald îl recunoscu și 
simţi cum i se taie respiraţia. Era Peter Flemming. 

Cei doi intrară în club. 

Harald se pregătea să plece când apăru un alt ins, mergând 


cocârjat pe cheiul pietruit, o altă figură cunoscută: Luther. Se 
opri la câţiva metri de mașina poliţiei și se rezemă de un zid, ca 
un simplu trecător care așteaptă să vadă ce se va întâmpla. 

Mai mult ca sigur el informase poliţia despre intenţia lui 
Harald de a fugi în Suedia. Și acum aștepta să-și primească 
răsplata. Ce înțeleaptă fusese Betsy - și ce bine că îi ascultase 
sfatul! 

Poliţiștii ieșiră din club după câteva minute. Peter Flemming 
vorbi cu Luther. Harald le auzea vocile, fiindcă amândoi erau 
furioși, dar era prea departe ca să înţeleagă cuvintele. Peter 
părea că-l ceartă pe Luther, care își flutura mâinile plin de 
frustrare. 

După o vreme cei doi polițiști urcară în mașină și plecară, iar 
Luther intră în club. Harald se îndepărtă repede, tremurând tot 
la gândul că scăpase ca prin urechile acului, își găsi motocicleta 
și se făcu nevăzut în întunericul care începea să se îngroașe. Va 
petrece noaptea în vechea mănăstire de la Kirstenslot. 

Dar ce va face după aceea? 


În seara următoare Harald îi spuse lui Karen întreaga poveste. 

Ședeau pe podeaua bisericii părăsite, în timp ce noaptea se 
adâncea, iar mașinăriile și cutiile acoperite din jurul lor căpătau 
o aparenţă fantomatică. Fata stătea turcește, ca o școlăriță, și 
își trăsese rochia de seară, de mătase, deasupra genunchilor. 
Din când în când Harald îi aprindea câte o ţigară, simțind că 
legătura dintre ei devenea mai intimă. 

li povesti cum intrase în baza militară de pe Sande și cum se 
prefăcuse că doarme când soldatul cotrobăise prin casa 
părinţilor lui. 

— Da' știu că ai curaj, nu glumă! exclamă ea. 

Harald era încântat de admiraţia pe care i-o arăta și bucuros 
că fata nu îi vedea ochii umezi în timp ce îi spunea cum tatăl lui 
recursese la o minciună ca să-l salveze. 

li spuse și că, potrivit lui Heis, la următoarea lună plină va 
avea loc un mare raid aerian și că rolfilmul trebuia să ajungă la 
Londra înainte de acea dată. 

Când îi zise și că un sergent de poliţie îi deschisese ușa casei 
lui Jens Toksvig, Karen îl întrerupse: 

— Cineva m-a avertizat că așa se va întâmpla. 

— Cum adică? 


— Un necunoscut a venit la mine când eram la gară și mi-a 
spus că poliția știe unde se află Arne. Omul ăsta era și el poliţist, 
dar la circulaţie, și din întâmplare auzise ceva, iar acum voia să 
ne spună și nouă, fiindcă nu-i are la inimă pe naziști. 

— Și nu l-ai prevenit pe Arne? 

— Ba da! Ştiam că e la Jens. L-am căutat pe Jens în cartea de 
telefon și m-am dus acasă la el. L-am văzut pe Arne și i-am spus 
ce se întâmplase. 

Lui Harald povestea nu i se păru tocmai în regulă. 

— Şi Arne ce-a spus? 

— Mi-a zis să plec prima și că va ieși imediat după mine - dar 
e clar că a plecat prea târziu. 

— Sau avertizarea a fost doar un vicleșug, spuse Harald 
gânditor. 

— Cum adică? reacţionă Karen tăios. 

— Poate că polițistul tău minţea. Dacă a fost doar un pretext 
și te-a urmărit până la casa lui Jens și l-a arestat pe Arne imediat 
după plecarea ta? 

— Dar e absurd - polițiștii nu fac așa ceva! 

Harald își dădu seama că din nou se izbea de încrederea pe 
care Karen o avea în integritatea și bunăvoința celor din jurul ei. 
Ori era prea credulă, ori era prea cinică - nu era sigur. Asta îi 
amintea de tatăl lui, care credea că naziștii nu le vor face niciun 
rău evreilor danezi. Ar fi vrut și el să creadă că cei doi au 
dreptate. 

— Cum arăta polițistul? 

— Înalt, chipeș, solid, cu părul roșu, îmbrăcat într-un costum 
drăguţ. 

— Din tweed gălbui? 

— Da. 

Era clar. 

— E Peter Flemming. 

Harald nu îi căuta vină lui Karen: fata crezuse că îl salvează 
pe Arne. Fusese victima unui vicleșug ingenios. 

— Peter e mai mult spion decât poliţist. Îi cunosc familia, stau 
pe Sande. 

— Nu te cred! zise ea înfierbântată. Ai prea multă imaginaţie. 

Harald nu voia să se certe cu ea. | se rupea inima la gândul că 
fratele lui se afla în arestul poliţiei. Arne n-ar fi trebuit să se 
implice niciodată în activităţi ilegale. Șiretenia îi era străină. 


Harald se întrebă mâhnit dacă își va mai vedea fratele vreodată. 

Dar erau mai multe vieţi în joc. 

— Arne nu va putea duce rolfilmul în Anglia. 

— Și-atunci ce vrei să faci cu el? 

— Nu știu. Aș vrea să-l duc chiar eu, dar nu îmi dau seama 
cum. 

Îi povesti despre clubul de jazz, despre Betsy şi Luther. 

— Poate că e mai bine că n-am cum să ajung în Suedia. 
Probabil că m-ar aresta, fiindcă n-am actele în ordine. 

Acordul de neutralitate dintre guvernul suedez și Hitler 
prevedea ca danezii care intrau ilegal în Suedia să fie arestați. 

— Mi-aș asuma riscul, dar am nevoie de ceva cu mai multe 
șanse de reușită. 

— Trebuie să existe o cale - Arne cum voia să procedeze? 

— Nu știu, nu mi-a spus. 

— Ce prostie! 

— Poate, privind retrospectiv, dar s-a gândit probabil că e mai 
sigur să știe cât mai puţini oameni despre asta. 

— Cineva trebuie să știe. 

— Mda, Poul trebuie să fi comunicat într-un fel cu britanicii - 
dar e normal ca lucrurile astea să fie secrete. 

Rămaseră tăcuţi o vreme. Harald era deprimat. Oare își 
riscase viaţa de pomană? 

— Mai ai vreo veste? întrebă el. 

Ducea dorul aparatului de radio. 

— Finlanda a declarat război Uniunii Sovietice. Ca și Ungaria. 

— Vulturii care simt mirosul morţii, zise Harald cu 
amărăciune. 

— E înnebunitor să stai aici, legat de mâini și de picioare, în 
timp ce nemernicii de naziști cuceresc lumea. Aș vrea să facem 
și noi ceva folositor. 

Harald atinse tubul cu rolfilmul din buzunar. 

— Ar fi mare lucru dacă aș putea duce rolfilmul la Londra în 
următoarele zece zile. Mare lucru. 

Karen privi spre Hornet Moth. 

— Ce păcat că nu poate zbura! 

Harald se uită la trenul de aterizare stricat și la pânza ruptă. 

— Aș putea să-l repar. Dar n-am participat decât la o singură 
lecţie de zbor. N-aș putea să-l pilotez. 

Karen privi gânditoare. 


— Nu, zise ea încet. Dar aș putea să-l pilotez eu. 


20 


Arne Olufsen se dovedi surprinzător de rezistent la 
interogatoriu. 

Peter Flemming îl luă la întrebări din prima zi de arest, apoi 
din nou, în ziua următoare, dar Arne susţinu că e nevinovat și nu 
dezvălui niciun secret. Peter era dezamăgit. Se așteptase ca 
Arne, flăcăul atât de ușuratic, să cedeze la fel de ușor ca un 
pahar subţire de șampanie, care se sparge dacă îl strângi prea 
tare. 

Nu avu mai mult noroc nici cu Jens Toksvig. 

Se gândi dacă să o aresteze pe Karen Duchwitz, dar simţea că 
fata nu juca niciun rol în cazul acesta. In plus, îi era mai de folos 
în stare de libertate. Deja îl condusese la doi spioni. 

Arne era suspectul principal. Avea toate legăturile: îl 
cunoscuse pe Poul Kirke, era familiarizat cu insula Sande, avea o 
logodnică englezoaică, se dusese la Bornholm, care era aproape 
de Suedia, și scăpase de filajul poliţiei. 

Arestarea lui Arne și Jens îl readusese pe Peter în grațiile 
generalului Braun. Acum însă Braun voia să știe mai multe: cum 
lucra reţeaua de spioni, cine mai făcea parte din ea, cum 
comunicau cu Anglia. Peter arestase șase spioni în total, dar 
niciunul dintre ei nu vorbise. Cazul nu putea fi rezolvat decât 
atunci când unul dintre ei ceda și dezvăluia absolut tot. Peter 
trebuia să îl facă pe Arne să cedeze. 

De aceea își concepu al treilea interogatoriu cu cea mai mare 
grijă. 

Duminică dimineaţă, la ora patru, dădu buzna în celula lui 
Arne însoţit de doi polițiști. Poliţiştii îl treziră pe Arne vârându-i o 
lanternă în ochi și urlând la el, apoi îl traseră din pat și îl târâră 
pe un coridor spre sala de interogatorii. 

Peter se așeză pe singurul scaun disponibil, în dosul unei 
mese obișnuite, și își aprinse o ţigară. Arne arăta palid și 
înspăimântat în hainele de deţinut. Piciorul stâng îi era bandajat 
și imobilizat de la mijlocul coapsei până la fluierul piciorului, dar 
putea sta drept - cele două gloanţe ale lui Peter îi străpunseseră 
mușchii, dar nu ajunseseră la os. 

— Amicul tău, Poul Kirke, era spion, zise Peter. 

— Nu știam. 

— De ce te-ai dus la Bornholm? 


— Pentru o mică vacanţă. 

— Dar cum se face că un om nevinovat a scăpat de filajul 
poliţiei? 

— Poate că nu-i place să se-nconjoare de nătărăi. 

Arne avea mai mult curaj decât se așteptase Peter, în ciuda 
orei matinale și a brutalităţii cu care fusese trezit. 

— Dar întâmplarea face ca pur și simplu să nu-i fi observat. 
Dacă, așa cum spui tu, am scăpat de filaj, am făcut-o 
neintenţionat. Poate că oamenii tăi nu sunt foarte pricepuţi. 

— Prostii. Intenţionat ai scăpat de ei. Știu sigur, fiindcă am 
fost și eu acolo. 

Arne ridică din umeri. 

— Nu sunt surprins deloc, Peter. Când erai mic nu dădeai 
dovadă de prea multă deșteptăciune. Doar am fost colegi de 
școală, nu? De fapt am fost prieteni foarte buni. 

— Până când ai tăi te-au trimis la Jansborg, unde ai învăţat să 
desconsideri legea. 

— Nu. Am fost prieteni până când s-au certat familiile noastre. 

— Din cauza răutății tatălui tău. 

— Credeam că motivul a fost evaziunea fiscală de care s-a 
făcut vinovat tatăl tău. 

Interogatoriul nu mergea în direcţia pe care și-o propusese 
Peter, așa că schimbă subiectul: 

— Cu cine te-ai întâlnit pe insula Bornholm? 

— Cu nimeni. 

— Te-ai plimbat de colo-colo zile întregi și n-ai vorbit cu 
nimeni? 

— Am agăţat o fată. 

Arne nu pomenise despre asta în cursul interogatoriilor 
anterioare. Peter era sigur că nu spunea adevărul. Poate acum îl 
putea prinde pe picior greșit. 

— Cum o chema? 

— Annika. 

— Numele de familie? 

— N-am întrebat-o. 

— Te-ai ascuns imediat ce te-ai întors la Copenhaga. 

— M-am ascuns? Am stat la un prieten. 

Jens Toksvig, alt spion. 

— Mie nu mi-a spus. Spionii ăștia sunt cam secretași, adăugă 
Arne sarcastic. 


Peter era disperat că Arne nu se înmuiase după atâtea zile de 
arest. O ţinea pe-a lui, ceea ce era puţin probabil, dar nu și 
imposibil. Peter începu să se teamă că Arne nu va spune 
adevărul niciodată. Dar se consolă la gândul că aceasta era doar 
hărţuiala de început. 

— Așadar, habar nu aveai că te caută poliţia? insistă el. 

— Da. 

— Nici măcar atunci când un poliţist te-a fugărit prin Grădina 
Tivoli? 

— Cred că mă confunzi. Eu n-am fost niciodată fugărit de un 
poliţist. 

Peter continuă cu un sarcasm evident: 

— N-ai văzut, din întâmplare, niciunul dintre cele o mie de 
afișe cu faţa ta, lipite prin tot orașul? 

— Cred că mi-au scăpat. 

— Atunci de ce ţi-ai schimbat înfățișarea? 

— Mi-am schimbat înfățișarea? 

— Ti-ai ras mustata. 

— Cineva mi-a spus că semăn cu Hitler. 

— Cine? 

— Fata pe care am întâlnit-o pe insula Bornholm, Anne. 

— Ai spus că o cheamă Annika. 

— Îi spuneam Anne, mai scurt. 

Tilde Jespersen intră cu o tavă. Mirosul de pâine prăjită îl făcu 
pe Peter să înghită în sec, sperând că are același efect și asupra 
lui Arne. Tilde umplu două căni cu ceai. Îi zâmbi lui Arne și 
întrebă: 

— Vrei și tu? 

Arne încuviinţă din cap. 

— Nu, spuse Peter. 

Tilde ridică din umeri. 

Acest mic schimb de replici era un truc al lor. Tilde se 
prefăcea că e amabilă în speranţa că Arne va lăsa garda jos în 
faţa ei. 

Tilde aduse un scaun, se așeză și sorbi din ceai. Peter mâncă 
o felie de pâine cu unt, tacticos. Arne rămase în picioare, 
privindu-i. 

După ce termină de mâncat, Peter reluă interogatoriul: 

— În biroul lui Poul Kirke am găsit schița unei instalaţii 
militare de pe insula Sande. 


— Sunt pur și simplu șocat, zise Arne. 

— Dacă nu ar fi fost ucis, ar fi trimis schiţa britanicilor. 

— Poate că ar fi avut o explicaţie cât se poate de nevinovată 
dacă n-ar fi fost împușcat de un imbecil. 

— Tu ai făcut desenele alea? 

— Bineînţeles că nu. 

— Sande e casa ta. Tatăl tău e pastorul bisericii de acolo. 

— E și casa ta. Tatăl tău e proprietarul unui hotel în care 
naziștii se îmbată cu lichior danez. 

Peter îi ignoră cuvintele. 

— Când ne-am întâlnit pe strada Știuca Sfântului Pavel ai luat- 
o la fugă. De ce? 

— Aveai pistol. Dacă n-ai fi avut, ţi-aș fi umplut de pumni 
moaca aia, la fel cum am făcut în spatele oficiului poștal acum 
doisprezece ani. 

— Eu te-am pus la pământ în spatele oficiului poștal. 

— Dar m-am ridicat, replică Arne și se întoarse spre Tilde 
zâmbind. Familiile noastre se dușmănesc de ani de zile. Asta-i 
motivul adevărat pentru care m-a arestat. 

Peter îi ignoră din nou cuvintele. 

— Acum patru nopţi, la baza militară de pe Sande s-a dat 
alarma. Cineva a stârnit câinii de pază. Santinelele au văzut pe 
cineva traversând dunele în direcţia bisericii tatălui tău. În timp 
ce vorbea, Peter urmărea reacţiile lui Arne. Până acum Arne nu 
se arătase surprins. Tu ai fost cel care a traversat dunele? 

— Nu. 

Arne spunea adevărul, simţi Peter. 

— Soldaţii au intrat în casa părinţilor tăi, continuă el și văzu 
un licăr de spaimă în ochii lui Arne; nu știuse deci acest lucru. 
Santinelele căutau un necunoscut. Au găsit un tânăr care 
dormea, dar pastorul a spus că e fiul lui. Tu erai? 

— Nu. N-am mai fost acasă de la Rusalii. 

Din nou Peter simţi că Arne spune adevărul. 

— Acum două nopţi fratele tău, Harald, s-a întors la Jansborg 
Skole. 

— De unde a fost exmatriculat din cauza răutății tale. 

— A fost exmatriculat fiindcă a făcut școala de rușine! 

— Fiindcă a mâzgălit ceva pe un zid? întrebă Arne și se 
întoarse din nou spre Tilde. Șeful poliției hotărâse să-l lase să 
plece pe fratele meu fără să-l acuze de nimic, dar Peter s-a dus 


la școală și a insistat să fie exmatriculat. Înţelegeţi cât de mult 
îmi urăște familia? 

— A intrat cu forța în laboratorul de chimie și a folosit camera 
obscură ca să developeze un rolfilm, zise Peter. 

Arne făcu ochii mari. Evident că era ceva nou pentru el. În 
sfârșit se arăta tulburat. 

— Din fericire a fost descoperit de un alt băiat. Am aflat 
despre asta de la tatăl băiatului, care e un cetăţean loial, 
dedicat legii și ordinii. 

— Adică un nazist? 

— Era rolfilmul tău, Arne? 

— Nu. 

— Directorul școlii spune că rolfilmul era cu femei goale, că l-a 
confiscat și l-a ars. Nu-i așa că minte? 

— Habar n-am. 

— Eu cred că rolfilmul era cu instalaţia militară de pe Sande. 

— Zău? 

— Fotografiile făcute de tine, nu? 

— Nu. 

Peter simţi că în sfârșit începea să-l intimideze pe Arne, drept 
care îl presă și mai mult: 

— A doua zi dimineaţa un tânăr a bătut la ușa casei lui Jens 
Toksvig. Unul dintre polițiștii noștri a deschis ușa - un sergent 
între două vârste, nu foarte deștept. Băiatul i-a spus că a greșit 
adresa, chipurile căuta un doctor, și omul nostru, în naivitatea 
lui, l-a crezut. Evident, o minciună. Tânărul era fratele tău, nu? 

— Sunt foarte sigur că nu, răspunse Arne cu o privire speriată. 

— Harald îți aducea filmul developat. 

— Nu. 

— In seara aceea, o femeie de pe insula Bornholm, care 
spunea că o cheamă Hilde, a telefonat acasă la Jens Toksvig. 
Parcă spuneai că ai agăţat o ţipă pe nume Hilde? 

— Nu, Anne. 

— Cine e Hilde? 

— N-am auzit de ea. 

— Poate era un nume fals. Să fi fost logodnica ta, Hermia 
Mount? 

— E în Anglia. 

— Greșești. Tocmai am vorbit cu biroul de imigraţii din 
Suedia. Peter îi convinsese cu greu pe cei de-acolo să 


coopereze, dar până la urmă obținuse informaţia pe care și-o 
dorea. Hermia Mount a venit cu avionul la Stockholm acum zece 
zile și e tot acolo. 

Arne se prefăcu surprins, dar într-un mod neconvingător. 

— Nu știu nimic, spuse el ușor nesigur. N-am mai primit vești 
de la ea de mai bine de-un an. 

Dacă ar fi fost adevărat, Arne ar fi fost uimit și șocat să afle că 
Hermia fusese în Suedia și poate și în Danemarca. Era clar că 
minte. 

— În aceeași seară - adică alaltăieri - un tânăr poreclit 
Școlarul s-a dus la clubul de jazz de pe chei, s-a întâlnit cu un 
infractor mărunt pe nume Luther Gregor și i-a cerut ajutor ca să 
fugă în Suedia. 

Arne părea îngrozit. 

— Era Harald, nu? 

Arne nu spuse nimic. 

Peter se rezemă de spătarul scaunului. Arne era zdruncinat 
rău acum, dar în general se apărase cu ingeniozitate. Găsise 
explicaţii pentru toate acuzaţiile pe care i le adusese Peter. Mai 
mult, întorsese cu pricepere ostilitatea dintre ei în propriul 
avantaj, susţinând că arestarea era motivată de răutatea 
familiei Flemming. Frederik Juel ar fi putut să fie îndeajuns de 
naiv să creadă așa ceva. Peter își făcea probleme. 

Tilde umplu o cană cu ceai și i-o dădu lui Arne fără să îi ceară 
voie lui Peter. Peter nu obiectă: gestul ei făcea parte dintr-un 
scenariu prestabilit. Arne luă cana cu o mână tremurândă și bău 
cu nesat. 

Tilde spuse cu o voce plină de bunătate: 

— Arne, ești implicat în cazul ăsta până peste cap. Și nu 
numai tu. l-ai implicat și pe părinţii tăi, pe logodnica ta și pe 
fratele tău mai mic. Harald e în mare pericol. Dacă mai continuă 
așa, va sfârși în ștreang, ca spion - și numai din cauza ta. 

Arne ţinea cana cu ambele mâini, fără să spună ceva, uluit și 
speriat. Peter simţi că mai are puţin și clachează. 

— Putem ajunge la o înţelegere, continuă Tilde. Ne spui tot și 
scapi de pedeapsa cu moartea. Şi tu, și Harald. Nu trebuie să 
mă crezi pe cuvânt - generalul Braun va sosi peste câteva 
minute și îți va garanta că vei trăi. Dar mai întâi trebuie să ne 
spui unde e Harald. Dacă nu ne spui vei muri, împreună cu 
fratele tău. 


Îndoiala și frica se amestecau pe chipul lui Arne. Urmă o 
tăcere lungă. În sfârșit, Arne păru că ia o hotărâre. Întinse mâna 
și puse cana pe tavă. Se uită la Tilde, apoi întoarse privirea spre 
Peter. 

— Du-te dracu'! zise el încet. 

Peter sări în picioare furios și lovi scaunul, răsturnându-l. 

— Tu ai să te duci la dracu’! Chiar nu înţelegi în ce situaţie 
ești? 

Tilde se ridică și ieși fără un cuvânt. 

— Dacă nu ne spui tot ce știi, vei fi preluat de Gestapo, 
continuă Peter. Acolo nu vei fi tratat cu ceai și nici nu ţi se vor 
pune întrebări politicoase. Ti se vor smulge unghiile și ţi se vor 
pune chibrituri aprinse sub tălpi. Ti se vor fixa electrozi de buze 
și vei fi stropit cu apă rece pentru ca șocurile să fie și mai 
dureroase. Vei fi dezbrăcat în pielea goală și bătut cu ciocanul, 
îţi vor fi zdrobite gleznele și rotulele ca să nu mai poţi merge și 
vei fi bătut în continuare, dar în așa fel încât să rămâi în viaţă, 
conștient, și să-ţi urli durerea. Te vei ruga, vei implora să fii 
lăsat să mori, dar nu se va întâmpla așa ceva - până când nu vei 
vorbi. Şi vei vorbi. Să-ţi intre bine în cap. Până la urmă toți 
vorbesc. 

Alb la faţă, Arne spuse încet: 

— Știu. 

Peter fu surprins de echilibrul și resemnarea din spatele fricii. 
Ce însemna asta? 

Ușa se deschise și apăru generalul Braun. Era ora șase, așa 
cum stabiliseră: apariţia lui făcea parte din scenariu. Braun era 
întruchiparea eficienţei maxime în uniforma lui impecabilă, cu 
pistolul la șold. Ca întotdeauna, plămânii lui afectaţi îi 
transformau vocea într-o șoaptă blândă. 

— Acesta e omul care trebuie trimis în Germania? 

Arne se mișcă rapid, în ciuda rănii. 

Peter se uita în partea opusă, spre Braun, și văzu doar ceva 
nedeslușit în timp ce Arne întinse mâna după tavă. Ceainicul 
greu, din lut, zbură prin aer și îl izbi pe Peter în tâmplă, 
stropindu-i faţa cu ceai. Când își șterse ochii, văzu cum Arne se 
repede asupra lui Braun. Deși de-abia își mișca piciorul rănit, îl 
trânti pe general la podea. Peter sări în picioare, dar prea târziu. 
În secunda în care Braun rămase întins la podea, Arne îi scoase 
pistolul din toc. 


ÎI întoarse spre Peter, ţinându-l cu ambele mâini. 

Peter înțepeni. Pistolul era un Luger de 9 mm. Avea opt 
gloanţe în încărcător - dar oare era încărcat? Sau Braun îl ţinea 
doar de paradă? 

Arne rămase jos, dar se târî cu spatele până dădu de perete. 

Ușa rămăsese deschisă. Tilde intră și întrebă: 

— Ce...? 

— Stai pe loc! strigă Arne. 

Peter se întrebă cât se pricepea Arne la arme. Era el ofiţer, 
dar de aviaţie, deci poate nu umblase prea mult cu ele. 

Ca și cum i-ar fi răspuns la întrebare, Arne trase siguranţa din 
partea stângă a pistolului cu o mișcare dezinvoltă pe care o 
remarcară toți. 

În spatele lui Tilde, Peter îi văzu pe cei doi polițiști care îl 
aduseseră pe Arne din celulă. 

Niciunul din ei nu avea armă. În celulă nu se intra cu arme. 
Era interzis de regulament tocmai pentru a-i împiedica pe 
deţinuţi să facă ce făcuse Arne. Dar Braun nu se supunea 
acestor reguli și nimeni nu avusese curajul să-i spună să predea 
pistolul. 

Acum erau toţi la mila lui Arne. 

— Ştii că nu poţi scăpa, zise Peter. Asta e cea mai mare secţie 
de poliţie din Danemarca. Ai tu pistolul, dar afară sunt zeci de 
polițiști înarmaţi. Nu poţi trece de toți. 

— Știu. 

În vocea lui se deslușea din nou acea undă de resemnare 
prevestitoare de rău. 

— Vrei să ucizi atâţia polițiști danezi nevinovaţi? întrebă Tilde. 

— Nu, nu vreau. 

Peter începu să înţeleagă. Își aminti cuvintele lui Arne când îl 
împușcase: „Idiotule, mai bine mă omorai”. Se potriveau cu 
atitudinea fatalistă pe care o manifestase Arne tot timpul. Se 
temea că își va trăda prietenii - că își va trăda chiar fratele. 

Brusc, Peter își dădu seama ce se va întâmpla. Arne 
înţelesese că singura cale de a fi sigur că nu va spune nimic era 
să moară. Peter însă voia ca Arne să fie torturat de Gestapo și 
să își dezvăluie secretele. Nu îl putea lăsa să moară. 

In ciuda pistolului îndreptat spre el, se repezi la Arne. 

Arne nu îl împușcă. Întoarse pistolul spre sine și îl lipi de 
pielea moale a bărbiei. 


Peter se aruncă asupra lui Arne. 

Arma pocni o dată. 

Peter îl lovi peste mână, dar mult prea târziu. Din capul lui 
Arne ţâșni un amestec de creier și sânge, pătând peretele alb 
din spatele lui. Peter căzu peste Arne, o parte din amestec 
împroșcându-i faţa. Se îndepărtă de el și se ridică în picioare. 

Ciudat, faţa lui Arne rămăsese la fel. Doar jumătatea din 
spate a capului dispăruse - Arne încă mai avea zâmbetul acela 
ironic cu care își dusese pistolul la gât. O clipă mai târziu căzu 
într-o parte, capul sfărâmat lăsând o dungă roșie pe perete. Lovi 
podeaua cu un zgomot înăbușit, fără viață. Rămase nemișcat. 

Peter se șterse pe față cu mâneca. 

Generalul Braun se ridică în picioare, încercând să-și recapete 
suflul. 

Tilde se aplecă și luă pistolul. 

Priviră cadavrul cu toții. 

— Curajos om, zise generalul Braun. 


21 


Când se trezi, Harald își dădu seama că se întâmplase ceva 
minunat, dar, preţ de o clipă, nu se dumiri ce anume. Rămase 
pe grinda din absida bisericii, învelit cu pătura de la Karen și cu 
Pinetop, motanul, ghemuit lângă pieptul lui, și așteptă ca 
memoria să i se limpezească. Avea senzaţia că evenimentul 
acela minunat avea și o componentă îngrijorătoare, dar era atât 
de entuziasmat încât nu-i mai păsa de pericole. 

Brusc, își aminti: Karen fusese de acord să zboare cu el în 
Anglia, pe Hornet Moth. 

Se ridică în capul oaselor, speriindu-l pe Pinetop, care sări pe 
podea cu un mieunat plin de indignare. 

Pericolul era că puteau fi prinși amândoi, arestaţi și uciși. Dar 
ceea ce îl făcea fericit era că va petrece ore în șir doar cu Karen. 
Nu că se aștepta la ceva romantic. Ştia că fata nu e de nasul lui. 
Dar nu își putea înfrâna sentimentele pe care le încerca faţă de 
ea. Chiar dacă nu o va săruta niciodată, era înnebunit la gândul 
că vor petrece atât de mult timp împreună. Nu era doar o 
călătorie, deși acesta era punctul culminant, înainte de a decola 
vor petrece zile întregi reparând avionul. 

Pe de altă parte, întregul lor plan depindea de priceperea lui 
de a-l repara. Aseară, doar la lumina unei lanterne, nu izbutise 
să-l cerceteze pe de-a-ntregul. Acum, în timp ce soarele se 
înălța pe cer pătrunzând prin ferestrele înalte de deasupra 
absidei, putea să constate cât de mult avea de lucru. 

Se spălă la robinetul cu apă rece din colţul bisericii, se 
îmbrăcă și începu să examineze avionul. 

Primul lucru pe care îl observă fu o frânghie lungă și groasă 
legată de trenul de aterizare. La ce servea? Se gândi un minut, 
apoi își dădu seama că era folosită la deplasarea avionului 
atunci când motorul era oprit. Cu aripile pliate era greu să 
împingi aparatul, însă frânghia îţi permitea să-l manevrezi ca pe- 
o căruţă. 

In clipa aceea sosi Karen. 

Era într-o ţinută sport, pantaloni scurţi și sandale, care îi 
scoteau în evidenţă picioarele lungi, bine făcute. Părul cârlionţat 
era proaspăt spălat și îi stătea ca un nor ruginiu înjurai capului. 
Harald se gândi că așa trebuie să arate îngerii. Ce tragedie ar fi 
fost ca fata aceasta să moară în aventura care îi aștepta! 


Dar era prea devreme să discute despre moarte, își zise el. 
Nici măcar nu începuse să repare avionul. Și, în lumina clară a 
dimineţii, misiunea i se părea și mai temerară. 

Karen era la fel de pesimistă în dimineaţa aceasta. leri o 
încântase perspectiva aventurii. Astăzi însă se arătă mai 
precaută. 

— Ştii, m-am gândit la avionul ăsta, spuse ea. Nu sunt sigură 
că poate fi reparat, mai ales în zece zile. Nouă, de fapt. 

Harald simţi înverșunarea care punea stăpânire pe el ori de 
câte ori cineva îi spunea că nu poate face ceva. 

— Vom vedea. 

— Ai expresia aia. 

— Ce expresie? 

— Care arată că nu vrei să auzi ce ţi se spune. 

— N-am nicio expresie, zise el țâfnos. 

Karen izbucni în râs. 

— Ai dinţii încleștaţi, colțurile gurii lăsate și ești încruntat. 

Cuvintele fetei îi readuseră zâmbetul pe buze; de fapt, îi făcea 
plăcere că îi remarcase expresia. 

— Așa e mai bine, spuse ea. 

Harald începu să studieze avionul cu ochi de inginer. Când îl 
văzuse prima oară, crezuse că nu are aripi, apoi își dăduse 
seama că erau pliate ca să încapă în mănăstire. Se uită la 
balamalele prin care aripile erau atașate de fuzelaj. 

— Cred că aș putea regla aripile. 

— E ușor. Instructorul nostru, Thomas, făcea asta ori de câte 
ori vâra avionul în hangar. la doar câteva minute, zise Karen 
atingând aripa dinspre ea. Pânza nu arată deloc bine. 

Aripile și fuzelajul erau din lemn acoperit cu o pânză tratată 
cu un fel de vopsea. Deasupra Harald văzu aţa groasă a 
cusăturilor în locurile în care pânza era prinsă de cadrul de 
lemn. Vopseaua era crăpată, iar pânza era ruptă ici și colo. 

— Nu prea avem ce repara aici, observă Harald. Ce zici? 

— Ba ai. Găurile din pânză ar putea influenţa curentul de aer 
care circulă pe deasupra aripilor. 

— Deci trebuie să le peticim. Mai mult mă îngrijorează 
fuzelajul. 

Avionul suferise un accident, probabil o aterizare nereușită, 
cum știa de la Arne. Harald îngenunche ca să se uite mai de- 
aproape la trenul de aterizare. Fuzeta din oţel masiv părea să 


aibă două ştifturi prinse într-un lonjeron în formă de V 
Lonjeronul era un tub oval, din oţel, ambele braţe ale V-ului fiind 
îndoite în punctul lor cel mai sensibil, probabil chiar dincolo de 
capetele fuzetei. Mai aveau puţin și se rupeau. Un al treilea 
lonjeron, care semăna cu un amortizor de șocuri, părea 
funcţional. Oricum, trenul de aterizare era evident slăbit. 

— Din cauza mea, zise Karen. 

— Te-ai prăbușit cu avionul? 

— Am aterizat în vânt de travers și am alunecat în lateral. 
Vârful aripii s-a lovit de sol. 

Harald simţi cum îl trec fiorii. 

— Te-ai speriat tare? 

— Nu, dar m-am simţit atât de prost! Tom mi-a spus că pentru 
un Hornet Moth așa ceva nu este ieșit din comun. Mai mult, mi-a 
mărturisit că i s-a întâmplat și lui o dată. 

Harald încuviință din cap. Asta se potrivea cu ce îi spusese 
Arne. Dar felul în care fata vorbise despre Thomas, instructorul, 
îl făcu gelos. 

— De ce n-a mai fost reparat? 

— Aici nu avem unde să-l reparăm, răspunse Karen arătând 
spre bancul de lucru și suportul pentru scule. Tom putea face 
reparaţii mai mici, se pricepea la motoare, dar ăsta nu-i atelier 
și nici aparat de sudură nu avem. În plus, tata a făcut un mic 
atac de cord. Acum se simte bine, dar nu mai poate obţine 
licenţă de zbor, așa că și-a pierdut interesul pentru pilotaj. De- 
aia am rămas cu avionul așa. 

„O veste deloc îmbucurătoare”, se gândi Harald. Cum să 
sudeze ce avea de sudat? Se apropie de coada avionului și 
examină aripa care se lovise de sol. 

— Nu pare a fi ruptă, constată el. Vârful îl pot repara ușor. 

— Nu se știe, zise ea posomorâtă. Unul dintre lonjeroanele de 
lemn din interior a fost suprasolicitat. Din afară nu ai cum să-ţi 
dai seama. Avionul se prăbușește dacă o aripă e slăbită. 

Harald studie ampenajul orizontal. Jumătatea din spate era 
rabatabilă, se mișca în sus și-n jos: acesta era profundorul. 
Direcţia verticală se mișca în stânga și-n dreapta. Privind mai 
îndeaproape, văzu că amândouă erau controlate de cablurile de 
comandă care ieșeau din fuzelaj. Dar cablurile fuseseră tăiate și 
scoase. 

— Ce-aţi făcut cu cablurile? 


— Cred că au fost folosite la repararea altor mașini. 

— Aici vom avea o problemă. 

— Lipsesc numai ultimii trei metri din fiecare cablu - până la 
piulița de strângere din capacul de sub fuzelaj. Restul a fost 
greu de scos. 

— Oricum, asta înseamnă mai bine de zece metri și cabluri n- 
ai de unde să cumperi - nu-ţi dă nimeni piese de rezervă. De 
asta au și fost scoase, spuse Harald, copleșit de presimţiri rele, 
dar continuă pe un ton de o veselie silită: Mda, să vedem ce 
altceva nu e în regulă. 

Se apropie de botul avionului. Găsi doi tacheţi pe partea 
dreaptă a fuzelajului, îi întoarse și deschise capota metalică, 
fabricată dintr-un metal subţire care părea a fi tablă 
galvanizată, dar care era probabil aluminiu. Studie motorul. 

— Are patru cilindri în linie, spuse Karen. 

— Da, dar par a fi întorși. 

— În comparaţie cu un motor de automobil. Arborele cotit 
este sus, ca să ridice nivelul elicei la o distanţă sigură faţă de 
sol. 

Harald rămase surprins de cunoștințele ei. Până acum nu 
cunoscuse o fată care să știe ce este un arbore cotit. 

— Cum era Tom ăsta? întrebă el încercând din răsputeri să-și 
ascundă suspiciunea din voce. 

— Explica foarte bine, cu răbdare, și ne încuraja mereu. 

— Ai avut o legătură cu el? 

— Te rog! Aveam 14 ani! 

— Pun pariu că erai îndrăgostită de el. 

Karen se bosumflă. 

— Crezi poate că ăsta e singurul motiv pentru care o fată 
învaţă despre motoare. 

Harald chiar credea, dar spuse: 

— Nu, nu, doar am observat că vorbești cu înflăcărare despre 
el. Nu că ar fi treaba mea. Văd că e motor termic. 

Nu exista radiator, dar cilindrii aveau aripioare de răcire. 

— Cred că toate avioanele au așa ceva, ca să cântărească 
mai puţin. 

Harald se duse în partea cealaltă a avionului și deschise 
capota metalică din dreapta. Toate furtunurile de combustibil și 
ulei păreau bine fixate, iar pe dinafară păreau a fi în ordine. 
Deșurubă capacul de la rezervorul de ulei și verifică tija de nivel. 


Mai era puţin ulei. 

— Aici e în regulă. Să vedem dacă pornește. 

— E mai ușor cu două persoane. Tu stai înăuntru, iar eu învârt 
elicea. 

— Nu crezi că după atâţia ani bateria e terminată? 

— Nu are baterie. Electricitatea vine de la două magnetouri 
puse în funcţiune chiar de motor. Hai să urcăm în cabină ca să-ţi 
arăt ce să faci. 

Karen deschise ușa, scoase un țipăt și căzu pe spate - în 
braţele lui Harald. Era prima oară când o atingea și simţi cum îl 
trece un fior. Fata nu părea să observe că o ţinea în braţe și 
Harald se simţi vinovat că se bucură de o îmbrăţișare 
întâmplătoare. O împinse ușor și se desprinse de ea. 

— Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat? 

— Șoareci. 

Harald deschise ușa. Doi șoareci săriră pe el și îi coborâră pe 
pantaloni. Karen ţipă din nou plină de dezgust. 

Tapiţeria unuia din scaune era plină de găuri și Harald își 
dădu seama că acolo își făcuseră culcușul. 

— Problema asta se rezolvă repede, zise el. 

Tâtțâi din buze și Pinetop apăru imediat, sperând să se aleagă 
cu ceva de mâncare. Harald luă motanul în braţe și îi dădu 
drumul în cabină. 

Pinetop se încordă ca un arc. Se repezi dintr-un colţ al 
carlingii în celălalt și lui Harald i se păru că vede coada unui 
șoarece dispărând într-o gaură de sub scaunul din stânga, prin 
care trecea o ţeavă de cupru. Pinetop sări pe scaun, apoi pe 
raftul de bagaje din spate, dar nu prinse șoarecele. Apoi cercetă 
cu luare-aminte găurile din tapiţerie. Într-un târziu găsi un 
șoricel și începu să-l mănânce cu mare delicateţe. 

Pe raftul de bagaje Harald văzu două cărți mici. Se întinse și 
le luă. Erau manuale de instrucţiuni, unul pentru Hornet Moth și 
altul pentru motorul lui, Gipsy Major. Harald se lumină la faţă și i 
le arătă lui Karen. 

— Dar cum rămâne cu șoarecii? întrebă fata. Nu-i suport. 

— l-a gonit Pinetop. De-acum încolo am să las ușile deschise 
pentru ca motanul să poată intra și ieși în voie. Așa n-o să mai 
calce niciun șoarece pe aici. 

Harald deschise manualul pentru Hornet Moth. 

— Ce face acum? 


— Pinetop? A, mănâncă șoriceii. la uită-te la schemele astea, 
extraordinar! 

— Harald! ţipă ea. Nu mai suport! Gonește-l! 

Harald privi surprins. 

— Ce s-a întâmplat? 

— E revoltător! 

— E firesc. 

— Nu-mi pasă dacă e firesc. 

— Care-i alternativa? întrebă Harald impacientat. Trebuie să 
scăpăm de șoareci. l-aș putea scoate eu, cu mâinile mele, i-aș 
arunca în tufele de-afară, dar Pinetop tot i-ar mânca, asta dacă 
nu i-ar lua-o păsările înainte. 

— Dar e barbar. 

— Sunt șoareci, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Cum de nu înţelegi? Nu vezi că nu suport chestia asta? 

— Ba înţeleg, doar că mi se pare o prostie să... 

— Ah, ai o minte îngustă, de inginer care se gândește numai 
la cum funcţionează o mașinărie și niciodată la ce simt cei din 
jur. 

Harald se simţi ofensat. 

— Nu-i adevărat. 

— Ba da, zise ea și ieși cu pași apăsaţi. 

Harald era uluit. 

— Asta ce-a mai fost? strigă el. 

Chiar credea că are o minte îngustă, de inginer care nu se 
gândește niciodată la ce simt cei din jur? Cât de nedreaptă era! 

Se sui pe o cutie ca să se uite pe una dintre ferestrele înalte. 
O văzu cum merge întins spre castel. La un moment dat păru că 
se răzgândește și coti spre pădure. Harald se gândi să se ia 
după ea, dar în cele din urmă hotărî că e mai bine să stea pe 
loc. 

Se certaseră în chiar prima zi a măreţei lor colaborări. Ce 
șanse aveau să zboare în Anglia? 

Reveni la avion. Măcar să încerce să pornească avionul. Dacă 
fata asta dădea înapoi, va găsi un alt pilot, își spuse el. 

Găsi instrucţiunile în manual. 

„Blochează roţile și trage frâna de mână.” 

Nu găsi saboţii de frână, dar trase două cutii pline cu vechituri 
și le propti de roţi. Găsi frâna de mână lângă ușa din stânga și 
verifică dacă e trasă. Pinetop stătea pe scaun, lingându-și 


lăbuţele, cu o privire sătulă. 

— Domnișoara crede că ești dezgustător, îi spuse Harald. 

Motanul se uită dispreţuitor și sări din cabină. 

„Deschide rezervorul de benzină (maneta în cabină).” 

Harald deschise ușa și se aplecă în cabină. Era îndeajuns de 
mică pentru a ajunge la comenzi fără să urce în ea. Indicatorul 
nivelului de benzină era parţial ascuns între spătarele celor două 
scaune. Lângă el era o clapetă plasată într-o fantă. O mută de la 
ÎNCHIS la DESCHIS. 

„injectează benzină în carburator acţionând una dintre 
manetele de lângă pompele motorului. Pompa carburatorului 
face ca benzina să treacă prin ejector.” 

Capota metalică din stânga era deschisă și Harald văzu 
imediat două pompe de combustibil, fiecare cu maneta ei. 
Pompa carburatorului era mai greu de identificat, dar până la 
urmă bănui că e un inel cu arc. Trase de inel și imediat una 
dintre manete se mișcă în sus și-n jos. Nu putea ști dacă ceea ce 
făcea el acum avea vreun efect. Poate că rezervorul era gol. 

Plecarea lui Karen îl făcuse să-și piardă tot entuziasmul. Oare 
de ce se purta cu atâta stângăcie când era în compania ei? Voia 
cu tot dinadinsul să se arate prietenos și fermecător, să-i intre în 
graţii, dar pur și simplu nu își dădea seama ce era-n mintea ei. 
Oare de ce fetele nu semănau mai mult cu motoarele? 

„Pune supapa în poziția INCHIS sau undeva pe aproape.” 

Nu suporta manualele inexacte. Supapa trebuia să fie închisă 
sau ușor deschisă? Găsi maneta în cabină, chiar în faţa ușii din 
stânga. Gândindu-se la zborul în Tiger Moth din urmă cu două 
săptămâni, își aminti că Poul Kirke pusese supapa la mai bine de 
un centimetru de poziţia ÎNCHIS. Hornet Moth-ul trebuia să fie 
aproximativ la fel. Avea o scală de la unu la zece faţă de Tiger 
Moth, care nu avea așa ceva. Harald se hotărî să pună supapa la 
unu. 

„Pune comutatoarele în poziţia DESCHIS.” 

Pe tabloul de bord erau două comutatoare marcate simplu 
DESCHIS și ÎNCHIS. Harald bănui că pun în funcţiune 
magnetourile. Execută comanda. 

„Învârte elicea.” 

Harald se duse în faţa avionului și apucă elicea. O trase în jos. 
Era înţepenită și fu nevoit să-și folosească toată forţa ca să o 
miște. Când în sfârșit se roti, scoase un clic ascuţit și apoi se 


opri. 

O roti din nou. De data aceasta elicea se mișcă mai ușor. Făcu 
din nou clic. 

A treia oară trase tare de ea, sperând că motorul va porni. 

Nu se întâmplă nimic. 

Încercă iar. Elicea se mișcă uşor și făcu de fiecare dată clic, 
dar motorul rămase tăcut. 

Karen reapăru. 

— Nu vrea să pornească? întrebă ea. 

Harald o privi surprins. Nu se așteptase să o revadă atât de 
curând. Deși în sinea lui jubila, îi răspunse pe un ton indiferent: 

— Încă nu sunt sigur. De-abia am încercat de câteva ori. 

Karen avea o mină pocăită. 

— Îmi cer scuze că am plecat așa. 

Asta era o altă față a ei. Harald o crezuse prea mândră ca să- 
și ceară scuze. 

— Nu face nimic, zise el. 

— M-a deranjat ideea că motanul mânca șoriceii ăia. N-am 
suportat. Știu că e o copilărie să te gândești la soarta unor 
șoareci când oameni ca Poul își pierd viaţa. 

Așa vedea lucrurile și Harald, dar nu i-o spuse. 

— Oricum, Pinetop a șters-o de-aici. 

— Nu mă miră că motorul nu pornește, spuse ea revenind la 
chestiuni mai practice. 

La fel cum făcea și el când se simţea stingher, se gândi 
Harald. E 

— S-ar putea să fie din cauza combustibilului. In timpul iernii 
probabil că apa s-a condensat în rezervor. Dar uleiul plutește, 
deci combustibilul stă deasupra. Poate scoatem apa, spuse 
Harald și consultă manualul. 

— Ar trebui să închidem comutatoarele, pentru siguranţă. Le 
închid eu. 

Harald află din manual că sub fuzelaj era un capac care 
astupa bușonul pentru drenarea combustibilului. Luă o 
șurubelniţă de pe suportul pentru scule, se întinse pe jos și se 
vâri sub avion, încercând să desprindă capacul. Karen se întinse 
lângă el și Harald îi dădu șuruburile. Fata mirosea frumos, un 
amestec de piele caldă și șampon. 

După ce Harald scoase capacul, Karen îi dădu o cheie 
franceză. Bușonul era plasat într-o poziţie incomodă, ușor 


lateral. Acesta era genul de defect care îl făcea pe Harald să își 
dorească atât de mult să fie el cel care ia deciziile, ca să-i 
forțeze pe proiectanţii leneși să lucreze cum trebuie. Când vâri 
mâna în orificiu după bușon, nu mai văzu nimic, fiind nevoit să 
lucreze pe dibuite. 

Întoarse bușonul încet și, când îl deschise, fu surprins de jetul 
neașteptat de lichid rece ca gheaţa care îi stropi mâna. Işi 
retrase mâna repede, lovindu-și degetele amorţite de marginile 
orificiului și, spre iritarea lui, scăpă bușonul. 

Disperat, îl auzi cum se rostogolește prin fuzelaj. 
Combustibilul continuă să ţâșnească. Harald și Karen ieșiră 
repede de sub avion. Apoi nu le mai rămase decât să privească 
până când rezervorul se goli și biserica începu să miroasă a 
benzină. 

Harald îi înjură pe căpitanul de Havilland și pe inginerii 
neglijenţi care proiectaseră avionul. 

— Acum am rămas fără combustibil, constată el cu 
amărăciune. 

— Am putea scoate benzina din Rolls-Royce, sugeră Karen. 

— Dar nu e combustibil pentru avioane. 

— Hornet Moth merge cu benzină de automobil. 

— Da? Nu știam, zise Harald recăpătându-și buna dispoziţie. 
Atunci e în regulă. Să vedem dacă putem găsi bușonul ăla. 

După părerea lui, bușonul se rostogolise până dăduse de o 
bară transversală. Vâri mâna în orificiu, dar nu ajunse la el. 
Karen luă o perie de sârmă de pe bancul de lucru și reuși să-l 
recupereze. Harald puse bușonul la loc. 

Apoi se apucară să scoată combustibil din automobil. Harald 
găsi o pâlnie și o găleată curată, iar Karen se folosi de un clește 
masiv ca să taie o parte dintr-un furtun de grădină. Traseră 
amândoi prelata de pe Rolls-Royce. Karen deșurubă capacul și 
vâri furtunul în rezervor. 

— Vrei să scot eu? întrebă Harald. 

— Nu. E rândul meu. 

Harald bănui că, după episodul cu șoarecii, fata voia să 
demonstreze că poate și ea să facă lucruri mai grele, motiv 
pentru care se dădu înapoi și se mulțumi să privească. 

Karen duse furtunul la gură și aspiră. Când benzina îi ajunse 
în gură, întoarse repede furtunul spre găleată, în același timp 
strâmbându-se şi scuipând. Harald se minună cât de 


caraghioasă putea fi. Dar, în mod miraculos, nu părea mai puţin 
frumoasă când închidea ochii și își ţuguia buzele. Karen îi 
surprinse privirea și întrebă: 

— La ce te uiţi așa? 

Harald izbucni în râs și răspunse: 

— La tine, desigur - ești așa de drăguță când scuipi! 

Numaidecât își dădu seama că-și dezvăluise sentimentele mai 
mult decât ar fi vrut și așteptă o replică tăioasă, dar Karen nu 
făcu decât să râdă. 

Spusese doar că e drăguță, ceea ce nu era o noutate pentru 
ea. Dar o spusese cu afecțiune, iar fetele sesizau întotdeauna 
nuanțele vocii, mai ales când nu voiai așa ceva. Dacă s-ar fi 
supărat, l-ar fi privit dezaprobator sau ar fi scuturat din cap, 
impacientată. Dar, dimpotrivă, remarca lui părea să-i fi făcut 
plăcere - ca și cum s-ar fi bucurat că ţine la ea, se gândi el. 

Harald simţi că trecuse o cumpănă. 

Găleata se umplu și benzina încetă să mai curgă prin furtun. 
Goliseră rezervorul maşinii. În găleată erau vreo patru litri de 
benzină, aprecie Harald, îndeajuns ca să testeze avionul. Habar 
nu avea unde puteau găsi suficient combustibil ca să traverseze 
Marea Nordului. 

Harald duse găleata la avion. Deschise capacul rezervorului. 
Acesta era prevăzut cu un cârlig care se fixa de gâtul de 
umplere. Karen ţinu pâlnia și Harald turnă combustibilul în 
rezervor. 

— Nu știu de unde vom mai putea face rost de benzină, zise 
Karen. De cumpărat sigur nu avem cum. 

— De câtă benzină avem nevoie? 

— Rezervorul are o capacitate de 140 1. Dar mai e o 
problemă. Autonomia de zbor a unui Hornet Moth este de 
aproximativ 1 000 km - în condiţii atmosferice ideale. 

— Cam asta e distanţa până în Marea Britanie. 

— Dar dacă nu avem parte de condiţii atmosferice ideale - de 
exemplu, dacă avem vânt din faţă, ceea ce nu-i exclus... 

— Ne prăbușim în mare. 

— Exact. 

— Eu zic să ne ocupăm de fiecare problemă pe rând. Încă n- 
am pornit motorul. 

Karen știa ce trebuie făcut. 

— Injectez eu benzina în carburator. 


Harald deschise rezervorul de benzină. 

Karen activă mecanismul de înecare a carburatorului până 
când combustibilul începu să picure pe podea, apoi strigă: 

— Deschide magnetourile. 

Harald deschise magnetourile și verifică dacă supapa era tot 
în poziţia aproape deschis. 

Karen apucă de elice și trase de ea în jos. Se auzi din nou un 
clic ascuţit. 

— Ai auzit? întrebă ea. 

— Da. 

— Este starterul iniţial. Așa afli dacă funcţionează, după clic. 

Karen trase de elice încă o dată și încă o dată. In cele din 
urmă trase cu toată puterea și se dădu imediat înapoi. 

Motorul tuși tare, făcând să răsună biserica, apoi tăcu. 

Harald chiui de bucurie. 

— Ce te bucuri așa? 

— A prins! Nu cred că defecţiunea e foarte mare. 

— Dar n-a pornit. 

— Va porni, va porni. Încearcă din nou. 

Fata trase iar de elice, dar cu același rezultat. Singura 
schimbare era că obrajii lui Karen se îmbujoraseră de atâta 
efort. Acum erau și mai atrăgători. 

După a treia încercare, Harald închise comutatoarele. 

— Combustibilul circulă liber acum, constată el. Problema 
pare a fi aprinderea. Avem nevoie de câteva scule. 

— E o trusă pe aici, spuse Karen. 

Întinse mâna în cabină și ridică o pernă care ascundea un 
compartiment masiv. 

Scoase din el o geantă de pânză cu curele de piele. 

Harald deschise geanta și scoase o cheie cu capul cilindric 
rabatabil, pentru colțuri. 

— O cheie universală pentru bujii, zise el. Căpitanul de 
Havilland a făcut și el ceva bun. 

În dreapta motorului erau patru bujii. Harald scoase una și o 
examină. Avea pete de ulei. Karen scoase o batistă tivită cu 
dantelă din buzunarul pantalonilor și șterse bujia. Găsi un 
manometru în trusă și verifică orificiul. Apoi Harald prinse bujia 
la loc. Făcură același lucru și cu celelalte trei bujii. 

— Mai sunt patru pe partea cealaltă, spuse Karen. 

Deși motorul avea doar patru cilindri, erau două magnetouri, 


fiecare acționând propriul set de bujii - o măsură de siguranţă, 
bănui Harald. La bujiile din stânga se ajungea mai greu, erau în 
spatele a două table pentru ghidarea aerului de răcire. Acestea 
trebuiau scoase mai întâi. 

După ce verificară toate bujiile, Harald scoase capacele de 
bachelită de pe întrerupătoare și verifică vârfurile. In cele din 
urmă scoase pe rând capacul distribuitorului din fiecare 
magnetou și îl șterse cu batista lui Karen, care acum se 
transformase într-o cârpă murdară. 

— Am făcut tot ceea ce se putea face, spuse el. Dacă nici 
acum nu pornește, treaba e mult mai complicată. 

Karen activă din nou mecanismul de înecare a carburatorului, 
apoi trase de elice de trei ori, încet. Harald deschise ușa cabinei 
și apăsă pe comutatoarele magnetourilor. Karen trase de elice 
cu toată forţa și se dădu înapoi. 

Motorul tuși o dată și șovăi. Harald, lângă ușă, cu capul în 
cabină, împinse supapa. Motorul începu să duduie. 

Harald chiui de bucurie în timp ce elicea se învârtea din ce în 
ce mai repede, dar de-abia își auzi vocea din cauza zgomotului. 
Duduitul motorului ricoșa de pereţii bisericii și producea un vuiet 
infernal. Văzu cum coada lui Pinetop dispare pe o fereastră. 

Karen se apropie de el, cu părul învolburat de elice. 
Entuziasmat, Harald o luă în braţe. 

— Am reușit! strigă el. 

Fata îl îmbrăţișă și ea, spre marea lui plăcere, și spuse ceva. 
Harald clătină din cap, semn că nu o auzise. Karen se lipi de el și 
îi vorbi la ureche. Harald simţi cum buzele ei îi ating obrazul. 
Acum nu se gândea decât la cât de ușor ar fi să o sărute. 

— Trebuie să-l oprim până nu ne aude cineva! strigă ea. 

Harald își aduse aminte că nu se jucau acolo și că aveau 
nevoie de avion pentru a îndeplini o misiune secretă și foarte 
periculoasă. Vâri capul în cabină, închizând supapa și 
magnetourile. Motorul se opri. 

Când motorul tăcu, în biserică ar fi trebuit să se lase liniștea, 
dar nu se întâmplă așa. De afară venea un zgomot ciudat. La 
început Harald crezu că urechile încă îi mai ţiuie din cauza 
zgomotului produs de motor, dar, treptat, își dădu seama că era 
vorba despre altceva. Îi era însă cu neputinţă să înţeleagă ce 
anume, fiindcă aducea cu o trupă în marș. 

Karen îl fixă cu privirea, teama și uluirea amestecându-i-se pe 


chip. 

Se întoarseră și alergară spre ferestre. Harald sări pe cutia pe 
care o folosea ca să privească peste pervazurile înalte, întinse 
mâna spre Karen și o ajută să urce lângă el. Priviră afară. 

Un grup de vreo 30 de soldaţi în uniformă germană venea în 
marș spre biserică. 

La început Harald crezu că soldaţii vin după el, dar văzu 
repede că nu erau pregătiți pentru a urmări pe cineva. Cei mai 
mulţi nu păreau să fie înarmaţi. Aveau o căruţă masivă, trasă de 
patru cai obosiţi și încărcată cu echipament de campanie. 
Trecură în marș pe lângă mănăstire și își continuară drumul pe 
alee. 

— Ce naiba mai e și asta? întrebă el. 

— Nu trebuie să intre aici! 

Priviră de jur-împrejur. Intrarea principală, la capătul dinspre 
apus, consta din două uși de lemn, enorme. Pe acolo trebuie să 
fi fost vârât avionul, cu aripile pliate. Harald își adusese 
motocicleta tot pe acolo. Avea un lacăt uriaș, cu o cheie pe 
măsură, plus o bârnă de lemn fixată cu scoabe. 

Mai era o intrare: ușa mică, laterală, care dădea înspre galerii. 
Pe aceasta o folosea Harald de obicei. Avea lacăt, dar Harald nu 
văzuse nicio cheie. Și nicio bârnă. 

— Am putea bate ușa mică în cuie. Să intrăm și să ieșim pe 
fereastră, ca Pinetop, spuse Karen. 

— Avem ciocan și cuie... ne mai trebuie o bucată de lemn. 

Într-o încăpere plină de vechituri ar fi trebuit să fie ușor să 
găsească o scândură solidă, dar, spre dezamăgirea lui, Harald 
nu văzu nimic de genul ăsta. Până la urmă desprinse unul dintre 
rafturile de pe peretele de deasupra bancului de lucru. Îl așeză 
în diagonală și îl prinse în cuie de cadrul ușii. 

— Doi oameni ar putea s-o dea jos fără prea mare efort, zise 
el. Dar cel puţin nimeni nu poate intra aici din întâmplare ca să 
ne descopere secretul. 

— Da, dar s-ar putea uita pe fereastră. l-ar trebui doar ceva 
pe care să se caţăre. 

— Hai să ascundem elicea. 

Harald apucă prelata pe care o luaseră de pe Rolls-Royce și 
acoperiră cu ea botul avionului. Prelata se dovedi destul de 
mare ca să astupe și cabina. 

Făcură un pas înapoi. 


— Tot arată ca un avion cu botul acoperit și aripile pliate, 
remarcă fata. 

— Ţi se pare ţie, fiindcă știi ce este. Cel care se uită pe 
fereastră nu vede decât o încăpere plină de vechituri. 

— Dacă nu e aviator. 

— Cei de afară nu erau din Luftwaffe, nu? 

— Nu știu. Mai bine mă duc să văd. 


22 


Deși trăise mai mulţi ani în Danemarca decât în Anglia, 
Hermia avea senzaţia că se află într-o ţară străină. Străzile 
familiare ale capitalei aveau un aer ostil, care o făcea să iasă în 
evidenţă. Grăbi pasul, ca o fugară, pe străzile unde în copilărie 
se plimbase de mână cu tatăl ei, inocentă și lipsită de griji. 
Senzaţia nu era provocată doar de punctele de control, de 
uniformele germane și de Mercedesurile gri-verzui. Chiar și 
poliția daneză o făcea să tresară. 

Avea prieteni aici, dar nu luă legătura cu ei. Se temea să nu 
pună în pericol și vieţile altor oameni. Poul murise, Jens fusese 
probabil arestat, iar despre Arne nu știa nimic. Se simţea 
blestemată. 

Era epuizată și ţeapănă după călătoria cu feribotul de noapte 
și îngrijorată la culme de soarta lui Arne. Dureros de conștientă 
de orele care treceau implacabil până la noaptea cu lună plină, 
se sili să meargă cu cea mai mare precauție. 

Casa lui Jens Toksvig de pe strada Știuca Sfântului Pavel era 
străjuită de clădiri cu un singur nivel, ușile de la intrare dând 
direct pe trotuar. Casa cu nr. 53 părea pustie. Nimeni nu bătu la 
ușă, cu excepţia poștașului. Cu o zi în urmă, când Hermia 
telefonase de pe insula Bornholm, acolo fusese cel puțin un 
poliţist, acum însă acesta probabil că fusese retras. 

Hermia îi observă și pe vecini. Pe o parte era o casă 
părăginită, ocupată de un cuplu tânăr, cu un copil - genul de 
oameni poate prea absorbiți de propria viaţă ca să se mai 
intereseze și de vecini. Dar în casa proaspăt vopsită și cu 
perdele îngrijite de peste drum locuia o femeie mai în vârstă, 
care privea deseori pe fereastră. 

După ce supraveghe casa timp de trei ore, Hermia se apropie 
de ea și bătu la ușă. 

O femeie durdulie, de vreo 60 de ani, purtând un șorţ de 
bucătărie, deschise ușa. Uitându-se la micul geamantan al 
Hermiei, spuse: 

— Nu cumpăr nimic de la comis-voiajori. 

Zâmbi cu superioritate, ca și cum refuzul ei ar fi fost un semn 
de distincţie socială. 

Hermia îi întoarse zâmbetul. 

— Mi s-a spus că nr. 53 ar fi de închiriat. 


Atitudinea vecinei se schimbă. 

— Da? făcu ea cu interes. Vreţi să închiriaţi o casă? 

— Da. 

Femeia era curioasă, așa cum sperase Hermia. 

— Ştiţi, mă mărit. 

Privirea femeii se îndreptă automat spre mâna stângă a 
Hermiei. Hermia îi arătă inelul de logodnă. 

— Foarte frumos. Mda, ar fi o mare ușurare să avem și o 
familie respectabilă pe aici, după toată vânzoleala din ultima 
vreme. 

— Vânzoleală? 

Femeia cobori vocea: 

— La nr. 53 a fost un cuib de spioni comuniști. 

— Nu, zău? 

Femeia își încrucișă braţele peste sânii bogaţi, strânși în 
corset. 

— Au fost arestaţi miercurea trecută, absolut toți. 

Hermia simţi un fior de teamă, dar se strădui să dea în 
continuare impresia că se complace într-o mică bârfa. 

— Dumnezeule! Câţi au fost? 

— N-aș putea spune exact. Era unul care locuia acolo, tânărul 
Toksvig, despre care n-aș fi crezut că e răufăcător, deși nu arăta 
întotdeauna respectul cuvenit celor mai în vârstă decât el. Apoi 
un aviator, care părea că se mutase acolo de puţin timp, un 
băiat chipeș, dar cam tăcut. În plus, se perindau tot felul de inși, 
cei mai mulţi din armată. 

— Și au fost arestaţi miercuri? 

— Chiar pe trotuar, unde-l vedeţi acum pe prepelicarul 
domnului Schmidt, lângă stâlpul de iluminat, acolo s-a tras. 

Hermia scoase un icnet și își duse repede mâna la gură. 

— Vai, nu! 

Femeia în vârstă încuviință din cap, încântată de reacţia 
tinerei la povestea ei, fără să știe că vorbea despre bărbatul pe 
care îl iubea Hermia. 

— Un poliţist în haine civile l-a împușcat pe unul dintre 
comuniști. Cu un pistol, adăugă ea inutil. 

Hermia se temea atât de mult de ceea ce ar putea afla că de- 
abia reuși să îngaime patru cuvinte: 

— Cine a fost împușcat? 

— N-am văzut cu ochii mei, zise femeia cu un regret infinit. 


Eram acasă la sora mea, pe strada Știuca lui Fischer, după un 
model de tricotaj pentru un cardigan. Nu l-a împușcat pe domnul 
Toksvig - de asta sunt sigură, fiindcă doamna Eriksen de la 
magazin a văzut toată scena. Mi-a spus că era un bărbat pe care 
nu-l cunoștea. 

— A fost... ucis? 

— A, nu. Doamna Eriksen crede că a fost rănit la picior. 
Oricum, bărbatul a ţipat când cei de la ambulanţă l-au întins pe 
targă. A 

Hermia era sigură că Arne fusese cel împușcat. In clipa aceea 
avu senzaţia că o pătrunde glonţul care îi rănise logodnicul. 
Simţi că nu mai are aer, era ameţită. Trebuia să plece de lângă 
bătrâna asta sâcâitoare care descria cu atâta plăcere o 
întâmplare tragică. 

— Trebuie să plec. Ce îngrozitor, zise ea și îi întoarse spatele. 

— Oricum, cred că nu peste mult timp casa va fi dată cu 
chirie, strigă femeia din urmă. 

Hermia se îndepărtă fără să-i acorde atenţie. 

Merse la întâmplare până ajunse la o cafenea, unde se așeză 
ca să-și adune gândurile. O ceașcă de spălătură de ceai fierbinte 
o ajută să își revină din șoc. Trebuia să afle ce s-a întâmplat cu 
Arne și unde era acum. Dar mai întâi trebuia să găsească un loc 
în care să stea peste noapte. 

Găsi o cameră la un hotel ieftin de lângă chei. Era un loc 
sordid, dar ușa avea o încuietoare solidă. Pe la miezul nopţii auzi 
o voce de beţivan care o întrebă dacă nu vrea să tragă o dușcă 
împreună. Se ridică din pat și blocă ușa cu un scaun. 

Rămase trează aproape toată noaptea, întrebându-se dacă 
Arne fusese cel împușcat pe strada Știuca Sfântului Pavel. Dacă 
da, cât de gravă era rana? Dacă nu, fusese arestat împreună cu 
ceilalţi sau era încă liber? Pe cine să întrebe? Putea lua legătura 
cu familia lui Arne, dar aceasta probabil că nu știa nimic și s-ar 
speria de moarte la întrebarea Hermiei dacă Arne a fost 
împușcat. Îi cunoștea pe mulţi dintre prietenii lui, dar cei care ar 
fi putut ști ce s-a întâmplat erau morţi, arestaţi sau se 
ascundeau. 

În primele ore ale dimineţii se gândi că există o persoană care 
știe aproape sigur dacă Arne a fost arestat: comandantul lui. 

Cum se crăpă de ziuă, se duse la gară și luă un tren spre 
Vodal. 


În timp ce trenul se ţâra spre sud, oprind în fiecare sat 
adormit, se gândi la Digby. Acum probabil că era în Suedia, 
așteptând-o nerăbdător pe cheiul din Kalvsby să vină cu Arne și 
rolfilmul. Pescarul se va întoarce singur și îi va spune lui Digby 
că Hermia nu se prezentase la punctul de întâlnire. Digby nu va 
ști dacă a fost prinsă sau doar mai întârzie. Va fi la fel de 
îndurerat din cauza ei cum era ea din cauza lui Arne. 

Școala de piloţi părea lăsată în părăsire. Nici urmă de avioane 
pe aerodrom sau în aer. Câteva aparate de zbor erau în 
reparaţii, iar într-unul din hangare unui grup de cădeţi li se 
descriau părțile componente ale motorului. Santinela îi arătă 
clădirea principală. 

Hermia fu nevoită să-și decline adevărata identitate, fiindcă 
aici erau oameni care o cunoșteau. Ceru să fie primită de 
comandantul bazei, adăugând: 

— Spuneţi-i că sunt o prietenă a lui Arne Olufsen. 

Ştia că riscă. ÎI mai întâlnise pe comandantul de escadrilă 
Renthe, își amintea că e un bărbat înalt și slab, cu mustață. 
Habar nu avea care e orientarea lui politică. Dacă era pronazist, 
sigur dădea de bucluc. Renthe putea telefona la poliţie ca să 
anunţe prezenţa unei englezoaice care pune tot felul de 
întrebări. Dar, dacă ţinea la Arne, ca atâţia alţii, spera ca, de 
dragul acestuia, să nu o trădeze. Oricum, voia să-și asume 
riscul. Trebuia să afle ce s-a întâmplat. 

Fu primită imediat. Renthe o recunoscu. 

— Dumnezeule - ești logodnica lui Arne! Credeam că te-ai 
întors în Anglia! 

Renthe se grăbi să închidă ușa - semn bun, se gândi ea, 
fiindcă, dacă nu voia să-i deranjeze nimeni, însemna că nu va 
alerta poliţia, cel puţin nu pe moment. 

Hermia se hotărî să nu îi ofere nicio explicaţie privind 
prezenţa ei în Danemarca. Să tragă singur concluziile. 

— Încerc să aflu unde e Arne. Mă tem să nu aibă vreun necaz. 

— E mai rău de-atât, zise Renthe. Mai bine ia loc. 

Hermia rămase în picioare. 

— De ce? De ce să iau loc? Ce s-a întâmplat? 

— A fost arestat miercurea trecută. 

— Asta e tot? 

— A fost rănit în timp ce încerca să scape de poliţie. 

— Deci el era. 


— Poftim? 

— O vecină mi-a spus că unul dintre ei a fost împușcat. Cum 
se simte? 

— Te rog, ia loc, draga mea. 

Hermia se așeză. 

— E rău, nu-i așa? 

— Da, răspunse Renthe. Șovăi, apoi, cu o voce joasă, îi spuse 
rar: îmi pare nespus de rău, dar mă tem că Arne e mort. 

Hermia scoase un țipăt de durere. In sinea ei știuse, dar ideea 
de a-l pierde i se păruse insuportabilă. Acum că aflase, avea 
senzaţia că tocmai a fost lovită de un tren. 

— Nu! Nu e adevărat! 

— A murit în arestul poliţiei. 

— Poftim? 

Hermia se strădui să se concentreze. 

— A murit în sediul poliției. 

Se gândi la altă grozăvie. 

— L-au torturat? 

— Nu cred. Se pare că s-a sinucis, ca să nu dezvăluie 
informaţii sub tortură. 

— Dumnezeule! 

— Cred că s-a sacrificat ca să-și protejeze prietenii. 

Renthe își pierdu brusc conturul și, o clipă mai târziu, Hermia 
își dădu seama că îl vede printre lacrimile care îi brăzdau chipul. 
Se scotoci prin buzunare după o batistă și Renthe i-o oferi pe a 
lui. Își șterse faţa, dar lacrimile continuară să curgă. 

— Tocmai am aflat și eu. Trebuie să le telefonez părinţilor lui 
Arne. 

Hermia îi cunoștea destul de bine. Pastorul atât de inflexibil i 
se părea o fire foarte dificilă: avea mereu tendinţa să îi domine 
pe ceilalţi, supunerea nefiind pe placul Hermiei. Işi iubea fiii, dar 
își exprima dragostea prin impunerea unor reguli stricte. În ceea 
ce o privea pe mama lui Arne, cel mai bine își amintea mâinile 
ei, crăpate de prea mult stat în apă: rufe spălate, legume 
pregătite, podele frecate. Gândul la părinţii lui Arne o făcu să 
uite de pierderea pe care o suferise ea însăși, fiind cuprinsă de 
un val de compasiune. Vestea îi va înnebuni de durere. 

— E groaznic să fiţi purtătorul unei astfel de vești. 

— Într-adevăr. E primul lor născut. 

Cuvintele lui Renthe o făcură să se gândească la Harald, 


celălalt fiu al lor. Blond, față de Arne, care era brunet, se 
deosebeau și în alte privințe: Harald era mai serios, genul 
intelectual, cu prea puţin din farmecul și veselia lui Arne, dar 
simpatic în felul lui. Arne spusese că va vorbi cu Harald despre 
cum s-ar putea strecura în baza militară de pe Sande. Cât de 
multe știa Harald? Se implicase și el? 

Deși acum se gândea la lucruri practice, se simţea pustie pe 
dinăuntru. În ciuda șocului, va continua să-și ducă viaţa, dar fără 
să mai fie aceeași vreodată. 

— Ce altceva v-au spus cei de la poliție? 

— Oficial, doar că Arne a murit în timp ce dădea informaţii și 
că „nicio altă persoană nu pare a fi fost implicată” - eufemismul 
lor pentru sinucidere. Dar un prieten din Politigaarden mi-a spus 
că Arne a făcut-o ca să nu fie predat Gestapoului. 

— Au găsit ceva asupra lui? 

— Cum adică? 

— Fotografii, de exemplu. 

Renthe se schimbă la faţă. 

— Prietenul meu nu mi-a spus nimic în sensul ăsta și e 
periculos pentru amândoi chiar și să discutăm o asemenea 
posibilitate. Domnișoară Mount, am ţinut mult la Arne și, de 
dragul lui, aș vrea să fac tot ce pot ca să te ajut, dar te rog să ai 
în vedere că, în calitate de ofiţer, am jurat credinţă regelui, ale 
cărui ordine sunt să cooperăm cu trupele de ocupaţie. Indiferent 
de opiniile mele personale, nu pot accepta spionajul - și, dacă aș 
afla că cineva este implicat într-o astfel de activitate, ar fi de 
datoria mea să raportez mai departe. 

Hermia încuviinţă din cap. Era un avertisment foarte clar. 

— Apreciez francheţea dumneavoastră, domnule comandant. 
Se ridică și se șterse pe faţă. Işi aduse aminte că batista era a 
lui și adăugă: O spăl și v-o trimit înapoi. 

— Nici să nu te gândești la așa ceva, replică Renthe. leși din 
spatele biroului și își puse mâinile pe umerii ei. Imi pare foarte 
rău. Condoleanţele mele. 

— Mulţumesc, spuse ea și plecă. 

De îndată ce ieși din clădire, lacrimile o podidiră din nou. 
Batista lui Renthe era îmbibată. Niciodată nu-și imaginase că 
are atâtea lacrimi în ea. Deși vedea totul ca prin ceaţă, reuși să 
ajungă la gară. 

Se mai liniști când își puse problema încotro s-o apuce. 


Misiunea căreia îi căzuseră victime Poul și Arne nu fusese 
îndeplinită. Trebuia să fotografieze instalaţia de radar de pe 
Sande înainte de următoarea lună plină. Acum însă mai avea un 
motiv: răzbunarea. Încheierea misiunii va fi cea mai dureroasă 
pedeapsă la care îi putea supune pe cei care provocaseră 
moartea lui Arne. De propria siguranţă nu îi mai păsa. Era gata 
să își asume orice risc. Va merge pe străzile din Copenhaga cu 
capul sus și vai de cei care vor încerca s-o oprească. 

Dar ce anume va face? 

Fratele lui Arne putea fi soluţia. Harald știa probabil dacă Arne 
se întorsese pe insula Sande înainte ca poliția să-l prindă. Poate 
știa și dacă Arne avea fotografii asupra lui când fusese arestat. 
Mai mult de atât, Hermia bănuia unde l-ar putea găsi pe Harald. 

Luă trenul înapoi spre Copenhaga. Trenul merse atât de încet 
încât, până să ajungă în oraș, era deja prea târziu pentru o nouă 
călătorie. Trase la același hotel de doi bani, blocând ușa de 
teama beţivilor dornici de amor, și plânse până adormi. A doua 
zi dimineaţa luă primul tren spre Jansborg. 

Ziarul pe care îl cumpără din gară titra pe prima pagină: „LA 
JUMĂTATEA DRUMULUI SPRE MOSCOVA”. Naziștii făcuseră 
salturi uluitoare. În numai o săptămână cuceriseră Minskul, iar 
acum erau aproape de Smolensk, la peste 300 km în interiorul 
Uniunii Sovietice. 

Până la luna plină mai erau opt zile. 

Îi spuse secretarei că este logodnica lui Arne Olufsen și fu 
condusă imediat în biroul lui Heis. Omul care era responsabil de 
educaţia lui Arne și Harald o făcu să se gândească la o girafă cu 
ochelari, cum privea de-a lungul nasului coroiat la lumea de 
dedesubt. 

— Așadar, sunteţi viitoarea soţie a lui Arne, zise el amabil, 
încântat de cunoștință. 

Heis părea să nu știe de tragedie. Fără nicio introducere, 
Hermia spuse: 

— N-aţi aflat vestea? 

— Vestea? Nu cred că... 

— Arne e mort. 

— Vai de mine! făcu Heis și se lăsă să cadă pe scaun. 

— Credeam că ați auzit. 

— Nu. Când s-a întâmplat? 

— leri-dimineaţă, la sediul poliţiei din Copenhaga. S-a sinucis 


ca să nu fie interogat de Gestapo. 

— Îngrozitor. 

— Asta înseamnă că fratele lui încă nu știe nimic? 

— N-am idee. Harald nu mai e aici. 

Hermia rămase surprinsă. 

— De ce? 

— Din păcate, a fost exmatriculat. 

— Credeam că e un elev strălucit! 

— Da, dar a fost indisciplinat. 

Hermia nu avea timp să discute despre regulile încălcate de 
Harald. 

— Și acum unde este? 

— Bănuiesc că acasă, la părinţii lui, răspunse Heis și se 
încruntă. De ce întrebaţi? 

— Aș dori să vorbesc cu el. 

Heis privi gânditor. 

— Despre ce anume? 

Hermia șovăi. Precauţia îi dicta să nu îi spună nimic lui Heis 
despre misiunea ei, dar ultimele lui întrebări sugerau că 
directorul știe ceva. 

— E posibil ca, atunci când a fost arestat, Arne să fie avut la 
el ceva care îmi aparţine. 

Heis se prefăcea că întrebările lui sunt de complezenţă, dar 
acum strângea marginea biroului atât de tare, încât încheieturile 
degetelor i se albiră. 

— Pot să întreb ce anume? 

Hermia șovăi din nou, apoi riscă. 

— Niște fotografii. 

— Aha. 

— Vă spune ceva lucrul acesta? 

— Da. 

Hermia se întrebă dacă Heis va avea încredere în ea. 
Directorul putea la fel de bine să creadă că e o polițistă care se 
dă drept logodnica lui Arne. _ 

— Arne a murit pentru acele fotografii, spuse ea. Incerca să 
mi le aducă mie. 

Heis încuviinţă din cap, părând să ia o hotărâre. 

— După ce a fost exmatriculat, Harald s-a întors la școală 
noaptea și a intrat în camera obscură din laboratorul de chimie. 

Hermia scoase un oftat de ușurare. Harald developase 


rolfilmul. 

— Aţi văzut imaginile? 

— Da. Celorlalți le-am spus că sunt fotografii cu tinere în 
poziții îndrăzneţe, dar numai ca să le înlătur suspiciunile. În 
imagini era o instalaţie militară. 

Hermia era emoţionată la culme. Fotografiile fuseseră făcute. 
Misiunea fusese îndeplinită, până la un punct. Dar unde era 
rolfilmul acum? Oare Harald avusese timp să i-l dea lui Arne? 
Dacă i-l dăduse, acum era la poliţie și sacrificiul lui Arne fusese 
în zadar. 

— Când a fost asta? 

— Joia trecută. 

— Arne a fost arestat miercuri. 

— Deci Harald încă mai are fotografiile. 

— Da. 

Hermia simţi cum îi crește moralul. Moartea lui Arne nu fusese 
inutilă. Rolfilmul atât de important nu fusese capturat. Se ridică 
în picioare. 

— Vă mulţumesc pentru ajutor. 

— Vă duceţi pe insula Sande? 

— Da. Ca să-l găsesc pe Harald. 

— Mult noroc. 


23 


Armata germană avea un milion de cai. Majoritatea diviziilor 
includeau o companie veterinară care se ocupa de tratarea 
cailor bolnavi, de hrana lor și de prinderea fugarilor. O 
asemenea companie tocmai fusese încartiruită pe domeniul 
Kirstenslot. 

Era cel mai mare ghinion pe care îl putea avea Harald. Ofițerii 
locuiau în castel, iar în jur de o sută de oameni dormeau în 
mănăstirea ruinată. Vechile galerii, vecine cu biserica în care se 
ascundea Harald, fuseseră transformate într-un spital veterinar. 

Armata fusese convinsă să nu folosească biserica. Karen ÎI 
implorase pe tatăl ei să insiste asupra acestui lucru, susținând 
că nu vrea ca soldaţii să îi umble prin comorile copilăriei, 
depozitate acolo. Domnul Duchwitz îi spusese comandantului, 
căpitanul Kleiss, că vechiturile din biserică ocupau oricum cam 
tot spaţiul. După o privire aruncată pe fereastră - Harald 
plecase, fiind avertizat de Karen - Kleiss fu de acord ca biserică 
să rămână încuiată. Solicitase în schimb trei camere în castel 
pentru ofițeri și domnul Duchwitz nu avusese nimic împotrivă. 

Germanii era politicoși, prietenoși - și curioși. Pe lângă 
greutățile cu care se confrunta în repararea avionului, acum 
Harald trebuia să facă totul chiar sub nasul soldaţilor. 

Desfăcu piuliţele care susțineau arborele îndoit. Intenţia lui 
era să scoată partea stricată, să se furișeze pe lângă soldaţi și 
să intre în atelierul fermierului Nielsen. Cu permisiunea lui 
Nielsen, o va repara acolo. Între timp, cea de-a treia jambă, 
intactă, cu amortizorul de șocuri, va susţine greutatea avionului 
în poziţie de repaus. 

Frâna de roată era probabil și ea stricată, dar Harald nu-și 
făcea probleme în privinţa frânelor. Acestea erau folosite mai 
ales în timpul rulării pe pistă, iar Karen îi spusese că se descurcă 
și fără ele. 

In timp ce lucra, Harald ridica mereu ochii spre ferestre, 
așteptând să vadă în orice moment faţa căpitanului Kleiss. 
Căpitanul avea nasul mare și bărbia proeminentă, care îi dădea 
un aer fioros. Dar nimeni nu se arătă și, după câteva minute, 
Harald ţinea în mână lonjeronul în formă de V 

Se sui pe o cutie ca să privească afară. Capătul dinspre est al 
bisericii era parţial ascuns de un castan înfrunzit. În imediata 


vecinătate nu părea a fi nimeni. Harald împinse lonjeronul pe 
fereastră și îl lăsă să cadă pe pământ, apoi sări după el. 

Dincolo de castan văzu peluza lată din faţa castelului. Soldaţii 
înălţaseră patru corturi mari și își parcaseră vehiculele acolo, 
mașini mici, furgoane pentru transportul cailor și o autocisternă. 
Acum, fiind după-amiază, erau doar câţiva. Trebăluiau pe lângă 
corturi, majoritatea fiind plecaţi fie să ducă sau să aducă 
animalele de la gară, fie să cumpere fân de la fermieri sau să 
trateze caii bolnavi în Copenhaga și în alte orașe. 

Luă lonjeronul și se îndreptă repede spre pădure. 

Când dădu colţul bisericii, îl văzu pe căpitanul Kleiss. 

Acesta era un bărbat masiv, agresiv, și stătea cu braţele 
încrucișate și picioarele depărtate, vorbind cu un sergent. Se 
întoarseră amândoi și priviră direct spre Harald. 

De frică, Harald simţi cum îl ia cu rău de la stomac. Să fie 
prins atât de repede? Se opri, vrând să se întoarcă, dar își dădu 
seama că avea numai de pierdut dacă o lua la fugă. Ezită, apoi 
merse înainte, conștient că trezea suspiciuni, mai ales că ducea 
cu el o parte din trenul de aterizare al unui avion. Fusese prins 
asupra faptului și acum nu avea altă soluție decât să meargă la 
cacealma. Încercă să ţină lonjeronul cât mai firesc, ca pe o 
rachetă de tenis sau o carte. 

Kleiss i se adresă în germană: 

— Cine ești? 

Harald înghiţi în sec, străduindu-se să rămână calm. 

— Harald Olufsen. 

— Şi ce-i aia din mâna ta? 

— Asta? 

Harald își auzea bătăile inimii. Încercă disperat să găsească o 
minciună plauzibilă: 

— E o... Simţi că se înroșește și în clipa următoare îi veni o 
idee salvatoare: E o piesă componentă a unei secerători. 

Un băiat de la ţară nu artrebui să vorbească o germană atât 
de exactă, își spuse el și se întrebă îngrijorat dacă ofițerul era 
îndeajuns de subtil ca să sesizeze anomalia. 

— Ce s-a întâmplat cu secerătoarea? întrebă Kleiss. 

— A trecut peste un bolovan și s-a îndoit cadrul. 

Kleiss îi luă lonjeronul din mână. Harald speră din toată inima 
ca neamţul să nu știe la ce se uită. Omul se pricepea la cai, nu 
avea cum să recunoască o parte din trenul de aterizare al unui 


avion. Harald nu mai suflă, așteptând verdictul lui Kleiss. În cele 
din urmă neamţul îi înapoie lonjeronul. 

— Bine, poţi pleca. 

Harald intră în pădure. 

Când ieși din raza vizuală a căpitanului, se opri și se rezemă 
de un copac. Trecuse printr-un șoc teribil. Îi veni să vomite, dar 
reuși să se abţină. 

Se linişti. Asemenea momente puteau surveni oricând. Va 
trebui să se obișnuiască. 

Își continuă drumul. Era cald, dar cerul se înnorase, o 
combinaţie deprimant de familiară în Danemarca, unde niciun 
loc nu e prea departe de mare. În timp ce se apropia de fermă, 
se întrebă cât de furios era bătrânul Nielsen că plecase fără să îl 
anunţe, după numai o zi de lucru. 

Îl găsi pe Nielsen în curte, privind crunt la un tractor din care 
ieșeau aburi cu nemiluita. 

Nielsen se uită urât la el. 

— Ce dorești, fugarule? 

Prost început. 

— Îmi cer scuze că am plecat fără nicio explicaţie. Părinţii m- 
au chemat de urgenţă acasă și n-am mai avut timp să vă anunţ. 

Nielsen nu întrebă care fusese urgenţa. 

— Nu-mi pot permite să plătesc lucrători neserioși. 

Replica îi dădu oarecare speranţă lui Harald. Dacă era vorba 
numai de bani, putea să și-i păstreze. 

— Nu vă cer bani. 

Nielsen scoase un mormăit, dar parcă se mai îmblânzi puţin. 

— Atunci ce vrei? 

Harald șovăi. Asta era partea cea mai grea. Nu voia să-i spună 
prea mult lui Nielsen. 

— O favoare. 

— Ce fel de favoare? 

Harald îi arătă lonjeronul. 

— Aș vrea să repar o piesă de la motocicletă în atelierul 
dumneavoastră. 

Nielsen îl privi lung. 

— Da’ știu că ai tupeu, tinere! 

„Stiu și eu”, se gândi Harald. 

— E foarte important. Poate că mă lăsaţi în contul zilei pe care 
am lucrat-o pentru dumneavoastră. 


— Poate. Nielsen șovăi, evident fără prea mult chef să-l ajute, 
dar zgârcenia învinse până la urmă. De acord. 

Harald își ascunse satisfacția. 

— Dacă mai întâi îmi repari blestematul ăsta de tractor. 

Harald înjură în sinea lui. Nu voia să-și piardă nici măcar o oră 
cu tractorul lui Nielsen, când avea atât de puţin timp ca să 
repare avionul. Dar, din câte își dădea el seama, era doar o 
problemă cu radiatorul. 

— Bine. 

Nielsen se îndepărtă cu pași mari, căutând altceva pe care să- 
și verse năduful. 

Tractorul încetă să mai scoată aburi și astfel Harald reuși să 
se uite la motor. Văzu imediat că furtunul care era legat de o 
ţeavă se desprinsese, motiv pentru care apa se scurgea din 
sistemul de răcire. Nu avea de unde să ia un furtun nou, 
bineînţeles, dar din fericire cel de acolo era mai lung decât 
trebuia. Tăie capătul putrezit și îl prinse din nou de ţeavă. Aduse 
o găleată cu apă fierbinte din bucătărie și umplu radiatorul - apa 
rece ar fi stricat radiatorul supraîncălzit. În final porni tractorul, 
ca să vadă dacă ţine furtunul. Tinea. 

În sfârșit intră în atelier. 

Avea nevoie de tablă subţire de oţel ca să întărească 
porţiunea ruptă din lonjeron. Ştia de unde s-o ia. Pe perete erau 
patru rafturi metalice. Goli raftul de sus și puse toate obiectele 
pe celelalte trei. Apoi îl scoase. Folosind un foarfece, îi netezi 
marginile și îl tăie în patru fâșii. 

Le va folosi ca șplinturi. 

Vări o fâșie într-o menghină și o îndoi cu ciocanul până când 
se mulă pe ţeava ovală a lonjeronului. Făcu la fel cu celelalte 
trei fâșii. Apoi le sudă pe dinţii lonjeronului. 

Făcu un pas înapoi ca să-și privească opera. 

— Nu foarte estetic, dar practic, constată el cu voce tare. 

Întorcându-se prin pădure, spre castel, auzi zgomotele taberei 
militare: soldaţi care se chemau unii pe alţii, motoare care se 
ambalau, cai care nechezau. Se însera, probabil că soldaţii își 
îndepliniseră ordinele. Se întrebă dacă va putea ajunge la 
biserică fără să fie văzut. _ 

Se apropie de mănăstire prin spate. In partea de nord a 
bisericii un soldat tânăr stătea rezemat de un copac și trăgea 
dintr-o ţigară. Harald înclină din cap spre el, iar soldatul spuse în 


daneză: 

— Bună ziua, eu sunt Leo. 

Harald încercă să zâmbească. 

— Eu sunt Harald, încântat de cunoștință. 

— Vrei o ţigară? 

— Mulţumesc, poate altădată, acum mă grăbesc. 

Harald dădu colţul bisericii. Cu câtva timp în urmă găsise un 
buștean și îl rostogolise sub una dintre ferestre. Se sui pe el și 
privi în biserică. Vâri lonjeronul pe fereastră și îl lăsă să cadă pe 
cutia de dedesubt. Lonjeronul ateriză pe cutie și apoi alunecă pe 
podea. Harald se strecură înăuntru. 

— Salut! zise o voce. 

Harald simţi că i se oprește inima în loc; apoi o văzu pe Karen. 
Era în spatele avionului și repara aripa cu vârful stricat. Harald 
ridică lonjeronul și se apropie de ea ca să i-l arate. 

Apoi auzi o voce în germană: 

— Credeam că locul ăsta e pustiu! 

Harald se răsuci pe călcâie. Soldatul tânăr, Leo, se uita pe 
fereastră. Harald îl privi îngrozit, blestemându-și ghinionul. 

— E o magazie, răspunse el. 

Leo se cățără pe pervazul ferestrei și sări înăuntru. Harald 
aruncă o privire spre coada avionului. Karen dispăruse. Leo își 
făcu ochii roată, părând mai degrabă curios decât bănuitor. 

Avionul era acoperit de la elice până la cabină, roţile erau 
pliate, dar fuzelajul stătea la vedere, iar deriva din spate se 
contura în fundul bisericii. Cât de ascuţit era simţul de 
observaţie al lui Leo? 

Din fericire, soldatul se arătă mai interesat de Rolls-Royce. 

— Faină mașină! E a ta? 

— Nu, din păcate. Motocicleta e a mea, zise Harald și ridică 
lonjeronul. Asta-i pentru ataș. Incerc să-l repar. 

— Aha! făcu Leo fără să se arate sceptic. Mi-ar face plăcere să 
te ajut, dar nu mă pricep deloc la mașinării. Caii sunt 
specialitatea mea. 

— Desigur. 

Cei doi erau cam de aceeași vârstă și Harald îl privi cu 
înţelegere pe tânărul acesta singuratic, aflat atât de departe de 
casă. Dar, în același timp, de-abia aștepta să-l vadă plecat 
înainte să-și dea seama de prea multe. 

Se auzi un fluier ascuțit. 


— Cina, spuse Leo. 

„Slavă Domnului”, se gândi Harald. 

— Mi-a făcut plăcere să discut cu tine, Harald. Sper să ne mai 
vedem. 

— Şi eu. 

Leo se sui pe cutie și ieși pe fereastră. 

— Dumnezeule! făcu Harald. 

Karen apăru de după coada avionului, cu chipul răvășit. 

— Cât pe-aci să ne prindă. 

— N-a bănuit nimic, a vrut doar să stea de vorbă. 

— Să ne ferească Dumnezeu de nemţii prietenoși, replică ea 
cu un zâmbet. 

— Amin. 

Harald era înnebunit după zâmbetul ei. De parcă ar fi răsărit 
soarele. O privi lung, cât îl ţinu curajul. 

Apoi se apropie de aripa de care se ocupase fata. Peticea 
găurile, din câte își dădu el seama. Karen purta o pereche de 
pantaloni vechi, din catifea, și o cămașă bărbătească, suflecată. 

— Lipesc bucăţi de pânză peste găuri, explică ea. După ce se 
întărește cleiul, dau cu un strat de vopsea ca să nu pătrundă 
aerul. 

— De unde ai făcut rost de materiale? De clei și vopsea? 

— De la teatru. Am fluturat din pleoape la un decorator. 

— Bravo! 

Evident că putea convinge ușor bărbaţii să-i facă pe voie. Era 
gelos pe decorator. 

— Ce faci la teatru toată ziua? 

— Pregătesc rolul principal din Les Sylphides. Sunt dublura 
primei balerine. 

— Şi apari în spectacol? 

— Nu. Sunt două distribuții, iar eu apar numai dacă 
deţinătoarele rolului principal se îmbolnăvesc. 

— Păcat. Aș da orice să te văd în spectacol. 

— Dacă se întâmplă imposibilul, îţi fac rost de bilet, zise fata 
și schimbă subiectul: Trebuie să ne asigurăm că aripa nu e 
fisurată în interior. 

— Asta înseamnă că trebuie să examinăm lonjeroanele de 
lemn de sub pânză. 

— Da. 

— Mda, acum că ai cu ce să umpli găurile, cred că ne putem 


uita sub învelișul de pânză. 

Karen îl privi nehotărâtă. 

— Dacă spui tu... 

Considerând că un cuţit nu ar tăia ușor pânza tratată, Harald 
luă o daltă ascuţită de pe raftul cu scule. 

— Unde să tai? 

— Lângă lonjeroane. 

Harald apăsă dalta. Pânza opuse oarecare rezistenţă, dar în 
cele din urmă dalta pătrunse adânc în aripă. Harald făcu o 
incizie în formă de L și decupă o bucată, obţinând o 
deschizătură destul de mare. 

Karen îndreptă o lanternă spre ea, apoi se aplecă și privi 
înăuntru. Cercetă cu atenţie, apoi se îndreptă de spate și vâri o 
mână. Prinse ceva și trase tare. 

— Cred că avem noroc, spuse ea. Nu se mișcă nimic. 

Se dădu înapoi și îl lăsă pe Harald. Acesta vâri și el mâna, 
prinse un lonjeron, îl împinse și trase de el. Simţi cum se mișcă 
aripa, dar nu sesiză nicio slăbiciune. 

Karen era încântată. 

— Facem progrese, exclamă ea. Dacă mâine termin de peticit, 
iar tu pui la loc lonjeronul reparat, cadrul avionului va fi gata, 
mai puţin cablurile care lipsesc. Şi tot ne mai rămân opt zile. 

— Nu chiar. Trebuie să ajungem în Anglia cu cel puţin 24 de 
ore înainte de raidul aerian pentru ca informaţiile noastre să fie 
folosite. Asta înseamnă că mai avem șapte zile. Ca să ajungem 
acolo într-a șaptea zi, trebuie să plecăm cu o seară înainte și să 
zburăm noaptea. Deci mai avem cel mult șase zile la dispoziţie. 

— Atunci va trebui să termin de peticit în noaptea asta, zise 
Karen și se uită la ceas. Mă duc să mă vadă ai mei la cină și mă 
întorc când pot. 

Puse cutia cu clei deoparte și se spălă pe mâini la chiuvetă, 
folosind săpunul pe care îl adusese de acasă pentru Harald. 
Băiatul o urmări cu privirea. Îi părea rău ori de câte ori pleca. Se 
gândi că i-ar plăcea să stea cu ea toată ziua, în fiecare zi. Poate 
că acesta era sentimentul care îi făcea pe oameni să se 
căsătorească. Oare voia și el să se însoare cu Karen? Ce 
întrebare absurdă! Bineînţeles că voia. Nu se îndoia deloc. 
Uneori încerca să-și imagineze cum ar arăta amândoi după zece 
ani, sătui unul de celălalt și plictisiţi, dar așa ceva i se părea 
imposibil. De Karen nu se va plictisi niciodată. 


Fata se șterse pe mâini cu un rest dintr-un prosop. 

— La ce cugeţi atât de adânc? 

Harald simţi că se înroșește. 

— Mă întreb ce ne rezervă viitorul. 

Karen îi aruncă o privire directă care îl descumpăni și, preţ de 
o clipă, Harald simţi că fata i-a citit gândurile; apoi Karen se uită 
în altă parte. 

— Un zbor lung peste Marea Nordului, zise ea. Aproape 1 000 
km fără oprire. Mai bine ne asigurăm că zmeul ăsta vechi va fi în 
stare să-l facă. 

Karen se apropie de fereastră și se sui pe cutie. 

— Nu te uita - e o mișcare nedemnă pentru o domnișoară. 

— Jur că nu mă uit, spuse el râzând. A 

Fata se ridică pe  pervazul ferestrei.  Incălcându-și 
promisiunea, vesel, Harald îi privi posteriorul în timp ce se 
strecura afară. Apoi Karen dispăru. 

Harald se concentră asupra avionului. Instalarea lonjeronului 
reparat nu avea cum să îi ia prea mult timp. Găsi piuliţele și 
șuruburile unde le lăsase, pe bancul de lucru. Ingenunche lângă 
roată, fixă lonjeronul și începu să pună șuruburile la loc. 

Când era aproape pe sfârșite, Karen reveni, mult mai 
devreme decât se așteptase. 

Harald zâmbi încântat, apoi văzu cât de tristă e. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A telefonat mama ta. 

Harald se înfurie. 

— Ei, drăcie! Nu trebuia să-i spun unde merg. Cu cine a 
vorbit? 

— Cu tata. Dar tata i-a spus că sigur nu ești aici. Se pare că 
mama ta l-a crezut. 

— Slavă Domnului! făcu Harald, bucuros că nu îi spusese că 
locuiește în biserica nefolosită. Ce voia? 

— Să te anunţe ceva. 

— Ce anume? 

— Despre Arne. 

Harald își dădu seama cu o tresărire vinovată că în ultimele 
zile se gândise rareori la fratele lui care zăcea la închisoare. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Arne e... E mort. 

La început Harald nu păru să priceapă. 


— Mort? repetă el de parcă nu ar fi înţeles sensul cuvântului. 
Cum așa? 

— Poliţia a declarat că s-a sinucis. 

— S-a sinucis? 

Harald simţi că lumea se prăbușește în jurul lui, zidurile 
bisericii se năruiesc, copacii din parc cad unii peste alţii, iar 
castelul din Kirstenslot e luat pe sus de vântul puternic. 

— De ce să facă așa ceva? 

— Ca să nu fie interogat de Gestapo, așa i-a spus 
comandantul lui Arne. 

— Ca să nu fie interogat... murmură Harald înțelegând 
imediat ce însemna asta. Se temea că nu va rezista la tortură. 

Karen încuviinţă din cap. 

— Asta se subințelegea. 

— Dacă vorbea, mă trăda pe mine. 

Fata rămase tăcută, fără să-l aprobe, fără să-l contrazică. 

— S-a sinucis ca să mă protejeze. Brusc, Harald simţi nevoia 
ca fata să-i confirme deducţia. O apucă de umeri. Nu-i așa? Asta 
trebuie să fie motivul! S-a sacrificat pentru mine! Spune ceva, 
pentru numele lui Dumnezeu! 

În cele din urmă Karen șopti: 

— Cred că așae. 

Într-o clipă furia lui Harald se transformă în durere. 
Copleșitoare. Işi pierdu controlul. Ochii i se umplură de lacrimi și 
începu să tremure. 

— Dumnezeule! exclamă el și își acoperi fața brăzdată de 
lacrimi. Dumnezeule, nu se poate! 

Simţi cum fata îl ia în braţe. Ușor, îi trase capul pe umărul ei. 
Lacrimile lui îi udară părul și i se prelinseră pe gât. Karen îl 
mângâie pe ceafa și îi sărută faţa umedă. 

— Sărmanul Arne, zise Harald cu vocea gâtuită de emoție. 
Sărmanul Arne! 

— Îmi pare rău, murmură Karen. Dragul meu Harald, îmi pare 
atât de rău! 


24 


În mijlocul sediului poliţiei din Copenhaga, Politigaarden, era o 
curte spațioasă, circulară, luminată în voie de soare. Curtea era 
înconjurată de o arcadă cu stâlpi dubli, în stil clasic, plasați la 
intervale regulate. Pentru Peter Flemming, aranjamentul 
demonstra felul în care ordinea și regularitatea făceau ca lumina 
adevărului să dezvăluie răutatea din om. Adeseori se întreba 
dacă aceasta fusese de fapt intenţia arhitectului sau pur și 
simplu își dorise ca interiorul să arate frumos. 

Stătea împreună cu Tilde Jespersen sub arcadă, rezemaţi de 
stâlpi, fumând. Tilde purta o bluză fără mâneci care îi punea în 
evidenţă pielea fină a braţelor. Avea fire de păr blond, fine, pe 
antebraţe. 

— Gestapoul a terminat cu Jens Toksvig, îi spuse el. 

— Şi? 

— Nimic. Peter era exasperat. Scutură din umeri de parcă ar fi 
vrut să scape de senzaţia de frustrare. A spus tot ce știe, 
desigur. E unul dintre Paznicii-de-noapte, i-a transmis informaţii 
lui Poul Kirke și l-a găzduit pe Arne Olufsen când acesta era 
urmărit de poliţie. A spus și că reţeaua a fost organizată de 
logodnica lui Arne, Hermia Mount, care lucrează pentru MI6, în 
Anglia. 

— Interesant, dar nu ne ajută cu nimic. 

— Exact. Din nefericire pentru noi, Jens nu știe cine a intrat pe 
furiș în baza militară de pe Sande și n-are cunoștință nici de 
rolfilmul developat de Harald. 

Tilde trase din ţigară. Peter îi privi gura. Părea că sărută 
ţigara. Inhală, apoi scoase fumul pe nări. 

— Arne s-a sinucis ca să protejeze pe cineva, zise ea. 
Bănuiesc că pe cel care are rolfilmul. 

— Fratele lui, Harald, ori îl are, ori l-a dat altcuiva. Oricum ar 
fi, trebuie să vorbim cu el. 

— Unde e? 

— Cred că la casa parohială de pe Sande. E singura casă unde 
se poate duce, replică Peter și se uită la ceas. Peste o oră am 
tren într-acolo. 

— De ce nu telefonezi? 

— Nu vreau să-i dau șansa să scape. 

Tilde se arătă îngrijorată. 


— Ce le spui părinţilor? Nu crezi că ar putea da vina pe tine 
pentru ce i s-a întâmplat lui Arne? 

— Părinţii lui nu știu că am fost de față când s-a împușcat 
Arne. Nu știu nici măcar că eu l-am arestat. 

— Mada... 

— Oricum, puţin îmi pasă ce gândesc ei, zise Peter 
nerăbdător. Generalul Braun a sărit în sus când i-am spus că e 
foarte posibil ca spionii să fi fotografiat baza de pe Sande. 
Dumnezeu știe ce au germanii acolo, e strict secret. Și dă vina 
pe mine. Dacă rolfilmul părăsește Danemarca, nici nu vreau să- 
mi închipui ce-o să-mi facă. 

— Dar tu ești cel care a descoperit reţeaua de spioni! 

— Mai bine n-o făceam, spuse Peter. Lăsă ţigara să cadă și o 
strivi cu vârful pantofului. Aș vrea să vii cu mine pe insulă. 

Ochii ei albaștri și limpezi îl priviră admirativ. 

— Bineînţeles, dacă ai nevoie de ajutorul meu. 

— Și aș vrea să-mi cunoşti părinţii. 

— Unde am să stau? 

— Ştiu un hotel mic din Morlunde, curat și liniștit, care cred că 
o să-ţi placă. 

Desigur, tatăl lui avea un hotel, dar era prea aproape de casă. 
Dacă Tilde stătea acolo, toată populaţia de pe Sande urma să 
știe ce făcea în fiecare secundă. 

Peter și Tilde nu vorbiseră despre ce se întâmplase în 
apartamentul lui, chiar dacă de atunci trecuseră șase zile. Nu 
era sigur ce să-i spună. Avusese acea pornire stranie, să facă 
sex cu Tilde în faţa lui Inge, iar Tilde acceptase, împărtășindu-i 
pasiunea și părând că îi înţelege nevoia. Pe urmă femeia păruse 
tulburată; o dusese acasă cu mașina și o lăsase acolo fără săo 
sărute la plecare. 

Nu o mai făcuseră din nou. O dată fusese de ajuns ca să 
dovedească ceea ce avea de dovedit. În seara următoare se 
dusese la apartamentul lui Tilde, dar fiul ei era treaz, cerea tot 
timpul apă și se plângea că are coşmaruri, așa că Peter plecase 
devreme. Acum vedea călătoria spre Sande ca pe o șansă de a fi 
singur cu ea. 

Dar Tilde părea să ezite. Mai puse o întrebare practică: 

— Cum rămâne cu Inge? 

— Am să aranjez cu agenţia să aibă grijă de ea 24 de ore din 
24, cum am făcut și când am mers la Bornholm. 


— Inţeleg. 

Tilde privi spre curte, gânditoare, și Peter îi studie profilul: 
nasul mic, gura cu colțurile lăsate, bărbia hotărâtă. Işi aminti 
plăcerea copleșitoare pe care o simţise în timp ce o poseda. Era 
imposibil ca femeia să fi uitat asta. 

— Nu vrei să petrecem o noapte împreună? 

Tilde se întoarse spre el și zâmbi: 

— Bineînţeles că vreau. Mă duc să-mi fac bagajul. 


În dimineaţa următoare, Peter se trezi în Hotelul Oesterport 
din Morlunde. Oesterport era un stabiliment respectabil, dar 
proprietarul lui, Erland Berten, nu era însurat cu femeia care își 
spunea doamna Berten. Erland avea soția în Copenhaga, care 
însă nu voia să divorțeze. Nimeni din Morlunde nu știa acest 
amănunt, în afară de Peter Flemming, care îl descoperise din 
întâmplare, în timp ce ancheta uciderea unui anume Jacob 
Berten, care nu era niciun fel de rudă. Peter îl anunţase pe 
Erland că aflase despre adevărata doamnă Berten, dar ţinuse 
vestea pentru el, știind că, prin păstrarea secretului, îl putea 
manipula pe Erland. Acum se putea baza pe discreţia lui Erland. 
Orice se întâmpla între Peter și Tilde în Hotelul Oesterport, 
buzele lui Erland erau pecetluite. 

Până la urmă Peter și Tilde nu dormiseră împreună. Trenul 
întârziase și sosise la miezul nopţii, cu mult după plecare 
ultimului feribot spre Sande. Frânţi de oboseală și nervoși după 
o călătorie atât de lungă, luaseră fiecare câte o cameră unde 
apucaseră să doarmă câteva ore. Acum se grăbeau să prindă 
primul feribot al dimineţii. 

Peter se îmbrăcă rapid, apoi se duse să bată la ușa lui Tilde. 
Femeia tocmai își punea o pălărie de paie, privindu-se în oglinda 
de pe șemineu. O sărută pe obraz, nedorind să-i strice 
machiajul. 

Coborâră în port. Un polițist și un soldat german le cerură 
actele înainte de a se urca pe feribot. Punctul de control era 
ceva nou. Peter bănui că era o altă măsură de siguranţă luată 
de germani din cauza interesului manifestat de spioni față de 
Sande. De care se putea folosi și el. iși arătă legitimaţia și le 
spuse celor doi să noteze numele tuturor celor care aveau să 
viziteze insula în următoarele zile. Era interesant de văzut cine 
va veni la înmormântarea lui Arne. 


Pe partea cealaltă a canalului îi aștepta șareta hotelului. Peter 
îi spuse vizitiului să îi ducă la casa parohială. 

Soarele se itea deasupra orizontului, făcând să strălucească 
ferestrele mici ale caselor joase. Plouase în cursul nopţii și iarba 
înaltă de pe dunele de nisip lucea de stropi. O briză ușoară 
încrețea suprafața mării. Insula părea să-și fi pus hainele cele 
mai bune pentru vizita lui Tilde. 

— Ce loc frumos! exclamă ea. ` 

Peter se bucură că îi place. li arătă locurile cele mai 
importante: hotelul, casa tatălui său - cea mai mare de pe 
insulă - și baza militară, ținta rețelei de spioni. 

În timp ce se apropiau de casa parohială, Peter observă că 
ușa micuței biserici era deschisă și auzi pianul. 

— Harald trebuie să fie, zise el sesizându-și emoția din glas. 
Să fie atât de ușor? Tuși și se strădui să vorbească mai calm și 
mai profund: Hai să vedem. 

Coborâră din șaretă. 

— La ce oră să mă întorc, domnule Flemming? întrebă vizitiul. 

— Așteaptă aici, te rog. 

— Dar mai am clienţi... 

— Așteaptă, am spus! 

Vizitiul mormăi ceva nedeslușit. 

— Dacă nu ești aici când ies, îţi pierzi slujba. 

Vizitiul îl privi ursuz, dar rămase pe loc. 

Peter și Tilde intrară în biserică. În celălalt capăt, la pian, 
stătea un ins înalt. Deși era cu spatele la ușă, Peter recunoscu 
umerii lați și capul rotund. Era Bruno Olufsen, tatăl lui Harald. 

Peter făcu o grimasă, dezamăgit. De-abia aștepta să-l 
aresteze pe Harald. Dar trebuia să aibă grijă să nu își piardă 
cumpătul. 

Pastorul cânta un imn lent, în cheie minoră. Peter îi aruncă o 
privire lui Tilde și văzu că e tristă. 

— Nu te lăsa păcălită, murmură el. Bătrânul tiran e tare ca 
stânca. 

Imnul se termină și Olufsen începu altul. Peter nu era dispus 
să aștepte. 

— Domnule pastor! spuse el tare. 

Pastorul nu se opri imediat, termină măsura și lăsă ca ultimele 
acorduri să se stingă de la sine. Într-un târziu se întoarse. 

— Tânărul Peter, zise el cu o voce impersonală. 


Peter rămase șocat când văzu ce mult îmbătrânise pastorul. 
Avea fața obosită, plină de cute, iar ochii lui albaștri își 
pierduseră strălucirea de gheaţă. După o clipă de surpriză, Peter 
spuse: 

— Îl caut pe Harald. 

— Nici nu-mi imaginam că ai venit să-ți  prezinţi 
condoleanţele, replică pastorul cu răceală în glas. 

— Este aici? 

— E o anchetă oficială? 

— De ce întrebaţi? Cumva Harald e implicat în ceva necurat? 

— Bineînţeles că nu e. 

— Mă bucur. Este în casă? 

— Nu. Nu e pe insulă. Nu știu unde a plecat. 

Peter se uită la Tilde. lar dăduseră greș - dar, pe de altă 
parte, absenţa lui Harald sugera că băiatul e vinovat. Altfel de 
ce ar fi dispărut? 

— Unde credeţi că ar putea fi? 

— Pleacă de-aici. 

Arogant ca întotdeauna - dar de data aceasta pastorul nu 
avea să scape așa ușor, se gândi Peter cu satisfacţie. 

— Fiul dumneavoastră cel mare s-a sinucis fiindcă a fost prins 
spionând, zile el fără menajamente. 

Pastorul tresări de parcă Peter ar fi dat în el. 

Peter auzi cum Tilde scoate un icnet și își dădu seama că o 
șocase cu cruzimea lui, dar continuă: 

— Fiul dumneavoastră cel mic s-ar putea face vinovat de 
același lucru. Nu sunteţi în situaţia de a vă da mare în faţa 
poliției. 

Chipul de obicei mândru al pastorului arăta îndurerat și 
vulnerabil. 

— Ti-am spus că nu știu unde e Harald, zise el posomorât. Mai 
ai întrebări? 

— Ce ascundeţi? 

Pastorul oftă. 

— Faci parte dintre enoriașii mei și, dacă ai venit după ajutor 
spiritual, n-am să te refuz. Dar pentru orice alt motiv nu am de 
ce să vorbesc cu tine. Ești arogant și nemilos, mai ticălos ca tine 
nu există pe faţa pământului. Piei din ochii mei! 

— Nu puteţi alunga oamenii din biserică - e împotriva 
credinţei pe care o propovăduiţi. 


— Dacă vrei să te rogi, ești bine-venit. Altfel, pe-aici ţi-e 
drumul. 

Peter șovăi. Nu voia să se supună, dar știa că fusese înfrânt. O 
clipă mai târziu o luă pe Tilde de braţ și o scoase din biserică. 

— Ti-am spus că e dur. 

Tilde părea zdruncinată. 

— Eu cred că omul ăsta suferă. 

— Fără îndoială. Dar spunea adevărul? 

— E clar că Harald s-a ascuns - ceea ce înseamnă că aproape 
sigur are rolfilmul. 

— Deci trebuie să-l găsim, replică Peter, reflectând la discuţia 
de adineauri. Mă întreb dacă tatăl lui chiar nu știe unde e. 

— Pastorul ăsta a minţit vreodată? 

— Nu, dar ar putea face o excepţie ca să-și apere fiul. 

Tilde făcu un gest a lehamite. 

— Oricum, nu cred că scoatem ceva de la el. 

— Cam așa ceva. Dar suntem pe drumul cel bun - ăsta-i lucrul 
cel mai important. Hai să încercăm cu mama lui. Ea cel puţin e 
făcută din carne și oase. 

Intrară în casă. Peter o conduse pe Tilde în spate. Bătu la ușa 
din bucătărie și intră fără să mai aștepte răspuns, așa cum era 
obiceiul pe insulă. 

Lisbeth Olufsen ședea la masa din bucătărie, nemișcată. Peter 
nu o văzuse niciodată stând degeaba: dacă nu gătea, făcea 
curăţenie. Până și în biserică își găsea de lucru, alinia șirurile de 
scaune, așeza cărţile cu imnuri la locul lor sau le aduna, umplea 
cu turbă boilerul care încălzea biserica pe timpul iernii. Acum 
ședea, privindu-și mâinile. Avea pielea crăpată și jupuită din loc 
în loc, ca pescarii. 

— Doamnă Olufsen! 

Femeia își întoarse fața spre el. Avea ochii roșii și obrajii 
scofâlciţi. O clipă mai târziu îl recunoscu. 

— Bună ziua, Peter, spuse ea inexpresiv. 

Peter se hotărî s-o ia cu binișorul. 

— Îmi pare rău de Arne. 

Femeia înclină ușor din cap. 

— Ea e o prietenă, Tilde. Lucrăm împreună. 

— Mă bucur să vă cunosc. 

Peter se așeză la masă și îi făcu semn lui Tilde să facă la fel. 
Poate că o întrebare simplă, practică, o va scoate pe doamna 


Olufsen din starea aceasta. 

— Când este înmormântarea? 

Femeia se gândi un moment, apoi răspunse: 

— Mâine. 

Începutul era promiţător. 

— Am vorbit cu domnul pastor, zise Peter. L-am văzut în 
biserică. 

— E distrus. Deși ţine totul în el. 

— Înţeleg. Harald probabil că suferă la fel demult. 

Femeia îi aruncă o privire, apoi se uită din nou în jos, la mâini. 
O privire foarte scurtă, însă Peter descifră în ea teamă și 
înșelătorie. 

— N-am vorbit cu Harald. 

— De ce? 

— Nu știm unde e. 

Peter nu își dădea seama dacă femeia minţea, dar era sigur 
că intenţia ei era să-l inducă în eroare. Era furios că pastorul și 
soţia lui, care pretindeau că, din punct de vedere moral, le sunt 
superiori, ascundeau în mod voit adevărul de poliție. Ridică 
vocea: 

— Aţi face mai bine să cooperaţi cu noi! 

Tilde îi puse repede mâna pe braţ și îl privi întrebătoare. Peter 
încuviinţă din cap. 

— Doamnă Olufsen, îmi pare rău, dar e foarte posibil ca 
Harald să fie implicat în activităţi ilegale, la fel ca Arne. 

Doamna Olufsen îl privi înfricoșată. 

— Cu cât persistă în a face așa ceva, cu atât mai rău va fi 
pentru el când îl vom prinde. 

Femeia clătină din cap, privind îndurerată, dar nu spuse 
nimic. 

— l-aţi face un mare serviciu dacă ne-aţi ajuta să-l găsim. 

— Nu știu unde este, repetă ea, dar cu mai puţină convingere. 

Peter îi sesiză slăbiciunea. Se ridică în picioare și se aplecă 
peste masă, apropiindu-și faţa de ea. 

— L-am văzut pe Arne cum moare, rosti el fără menajamente. 
Doamna Olufsen făcu ochii mari de groază. 

— Am văzut cum fiul dumneavoastră și-a vârât pistolul în gură 
a apăsat pe trăgaci. 

— Peter, nu... interveni Tilde. 

Peter o ignoră. 


Ș 


— Am văzut cum sângele și creierul lui împroașcă peretele din 
spatele lui. 

Doamna Olufsen scoase un țipăt de indignare și durere. 

„Mai are puţin și clachează”, își zise Peter cu satisfacţie. 
Continuă să pună presiune pe ea: 

— Fiul dumneavoastră mai mare a fost spion și criminal și a 
avut parte de o moarte violentă. Toţi cei care scot sabia, de 
sabie vor pieri, spune Biblia. Vreţi ca și celălalt fiu să pățească la 
fel? 

— Nu, șopti ea. Nu. 

— Atunci spuneţi-mi unde este! 

Ușa bucătăriei se trânti de perete și pastorul intră cu pași 
mari. 

— Secătură! zise el. 

Peter se îndreptă de spate, surprins, dar sfidător. 

— Sunt îndreptăţit să întreb... 

— Afară din casa mea! 

— Să mergem, Peter, spuse Tilde. 

— Dar tot vreau să știu... 

— Imediat! tună pastorul. leşi imediat! 

Pastorul înaintă spre masă. Peter se dădu înapoi. Ştia că nu 
trebuie să îl lase să strige la el. Se afla în misiune și avea tot 
dreptul să pună întrebări. Dar prezenţa impozantă a pastorului îl 
speria, în ciuda pistolului de sub haină, și se trezi că se apropie 
cu pași mici de ușă. 

Tilde o deschise și ieși. 

— Încă n-am terminat cu voi, îngăimă Peter în timp ce ieșea 
cu spatele. 

Pastorul îi trânti ușa în nas. 

Peter se întoarse. 

— Ipocriţii dracului. Amândoi! spuse el cu năduf. 

Șareta aștepta. : 

— Acasă la tatăl meu, zise Peter și urcară amândoi. In timp ce 
se îndepărtau, încercă să-și alunge din minte scena atât de 
umilitoare și să se concentreze pe pașii următori. Harald trebuie 
să fie pe aici, pe undeva. 

— Evident, răspunse Tilde scurt și Peter bănui că femeia era 
pur și simplu șocată de ceea ce văzuse. 

— La școală nu e, acasă nu e, rude nu are, în afară de niște 
veri în Hamburg. 


— l-am putea trimite fotografia la secţiile de poliţie din ţară. 

— E greu să găsim una. Pastorul nu crede în fotografii - le 
consideră un semn de vanitate. Ce, ai văzut vreo fotografie în 
bucătărie? 

— Dar o fotografie de la școală? 

— Nu e în tradiţia școlii Jansborg. Singura fotografie a lui Arne 
pe care am putut-o găsi a fost cea din dosarul lui din armată. Mă 
îndoiesc că ar exista vreo fotografie de-a lui Harald pe undeva. 

— Atunci, care e următoarea noastră mișcare? 

— Cred că stă la prieteni - ce zici? 

— E logic. 

Tilde nu voia să-l privească. Peter oftă. Era supărată pe el. 
Asta e. 

— Uite ce trebuie să faci, spuse el pe un ton poruncitor. Suni 
la Politigaarden. Îl trimiţi pe Conrad la Jansborg Skole. Faci o 
listă cu adresele tuturor băieţilor din clasa lui Harald. Pe urmă 
pui pe cineva să treacă pe la fiecare, să-i ia la întrebări, poate 
află ceva. 

— Dar probabil că sunt din toată ţara. Ne-ar trebui o lună ca 
să trecem pe la toţi. Cât timp avem la dispoziţie? 

— Foarte puţin. Nu știu cât timp îi va trebui lui Harald să 
găsească un mod de a duce rolfilmul la Londra, dar știu că e al 
naibii de isteţ. Folosește-te și de poliţia locală dacă e nevoie. 

— Am înţeles. 

— Dacă nu stă la prieteni, se ascunde cu un alt membru al 
reţelei de spioni. Rămânem la înmormântare ca să vedem cine 
vine. Vom verifica fiecare participant în parte. Unul dintre ei 
trebuie să știe unde e Harald. 

Șareta își încetini mersul când se apropie de intrarea în casa 
lui Axel Flemming. 

— Te deranjează dacă mă întorc la hotel? întrebă Tilde. 

Părinţii lui îi așteptau la prânz, dar Peter își dădu seama că 
Tilde nu are chef de așa ceva. 

— Cum vrei, răspunse el și-l bătu pe umăr pe vizitiu. 

— La debarcader. 

O vreme merseră în tăcere. Când se apropiară de chei, Peter 
întrebă: 

— Ce vrei să faci la hotel? 

— De fapt, cred că am să mă întorc la Copenhaga. 

Hotărârea ei îl înfurie. Când calul se opri, întrebă scurt: 


— Ce naiba-i cu tine? 

— Nu mi-a plăcut ce s-a întâmplat. 

— Trebuia s-o facem! 

— Nu sunt chiar atât de sigură. 

— Era de datoria noastră să-i facem pe oamenii ăia să spună 
ce știu. 

— Datoria nu e totul. 

Tilde spusese același lucru în timpul discuţiei lor despre evrei, 
își aminti el. 

— Hai să nu ne jucăm de-a cuvintele. Datoria e ceea ce 
trebuie să faci. Excepţiile nu-și au locul. De asta lumea e așa 
cum e. 

Feribotul era tras la țărm. Tilde cobori din șaretă. 

— Așa e viaţa, Peter, asta e tot. 

— De asta avem atâtea infracţiuni! N-ai prefera să trăieşti 
într-o lume în care toată lumea își face datoria? încearcă să-ți 
imaginezi! Oameni manieraţi, în uniforme elegante, care își 
îndeplinesc sarcinile conștiincios, fără întârziere, fără jumătăţi 
de măsură. Dacă toate infracțiunile ar fi pedepsite și nu s-ar 
accepta niciun fel de scuză, poliţia ar avea mult mai puţine de 
făcut! 

— Asta vrei tu? 

— Da. Și, dacă ajung vreodată șef al poliţiei, iar naziștii încă 
mai sunt la putere, așa va fi! Ce e rău în asta? 

Tilde înclină din cap, dar nu răspunse la întrebare. 

— La revedere, Peter. 

În timp ce se îndepărta, Peter strigă după ea: 

— Hei? Ce e rău în asta? 

Dar femeia urcă la bord fără să se întoarcă spre el. 


PARTEA A IV-A 
25 


Harald știa că e căutat de poliţie. 

Mama lui telefonase din nou la Kirstenslot, în aparenţă ca să-i 
comunice lui Karen data și ora înmormântării lui Arne. În timpul 
discuţiei îi spusese fetei că fusese întrebată de poliţie despre 
locul în care se afla Harald. 

— Dar nu știu unde e, deci n-am avut ce să zic. 

Era clar un avertisment și Harald își admira mama pentru 
curajul de a-l transmite și pentru că își dăduse seama că fata, 


foarte probabil, i-l va face cunoscut. 
In ciuda avertismentului, era nevoit să meargă la școala de 
piloţi. 


Karen fură câteva dintre hainele mai vechi ale tatălui ei 
pentru ca Harald să nu poarte sacoul de școală. Drept care 
băiatul își puse o haină sport foarte ușoară, din America, și o 
șapcă de in, plus ochelari de soare. Arăta mai mult ca un pierde- 
vară milionar decât ca un spion urmărit când se urcă în tren, la 
Kirstenslot. Cu toate acestea, nu își putea ascunde nervozitatea. 
În vagon se simţi ca într-o cușcă. Dacă îl aborda un poliţist, nu 
avea pe unde să fugă. 

În Copenhaga merse pe jos cele câteva sute de metri de la 
gara Vesterport la gara centrală, fără să vadă vreun poliţist. 
Câteva minute mai târziu se urcă în alt tren, spre Vodal. 

Pe drum se gândi la fratele lui. Toţi crezuseră că Arne era 
nepotrivit pentru mișcarea de rezistenţă: prea glumeţ, prea 
nepăsător, nu îndeajuns de curajos. Pentru ca, până la urmă, să 
ajungă cel mai mare erou. Gândul îl făcu să lăcrimeze în dosul 
ochelarilor de soare. 

Comandantul de escadrilă Renthe îi amintea de bătrânul lui 
director, Heis. Amândoi erau înalţi, slabi și cu nasul lung. Din 
cauza asemănării, îi veni greu să-l mintă pe Renthe. 

— Am venit ca să... ca să iau efectele fratelui meu. Obiectele 
personale. Dacă sunteţi de acord. 

Renthe nu păru că observă stinghereala lui. 

— Sigur că da. Unul dintre colegii lui Arne, Hendrik Janz, a 
împachetat tot. E vorba despre un geamantan și o geantă de 


voiaj. 

— Vă mulţumesc. 

Harald nu voia efectele lui Arne, ci avusese nevoie de un 
pretext ca să vină aici. Ceea ce îl interesa cu adevărat erau vreo 
15 metri de cablu de oţel pentru avion. Și acesta era singurul 
loc de unde îi putea procura. 

Acum că era aici, ideea i se părea și mai nebunească. Simţi 
cum îl cuprinde panica. Fără cablu, avionul nu putea zbura. Apoi 
se gândi din nou la sacrificiul făcut de fratele lui și își spuse să 
fie calm. Dacă își păstra cumpătul, putea găsi o soluţie. 

— Voiam să trimit bagajul părinţilor tăi, adăugă Renthe. 

— Îl duc eu, răspunse Harald, întrebându-se dacă să aibă 
încredere în Renthe. 

— Am ezitat fiindcă m-am gândit că poate ar trebui să i-l 
trimit logodnicei lui. 

— Hermiei? întrebă Harald surprins. În Anglia? 

— Este în Anglia? A trecut pe aici acum trei zile. 

Harald era uluit. 

— Ce-a căutat aici? 

— Am crezut că a primit cetăţenia daneză și că acum 
locuiește aici. Altfel prezenţa ei în Danemarca ar fi fost ilegală și 
aș fi fost obligat să înștiinţez poliţia despre vizita ei. Dar evident 
că n-ar fi venit aici dacă așa ar fi stat lucrurile. Probabil că știe, 
nu-i așa, că în calitate de ofiţer de armată sunt obligat să 
raportez poliţiei orice activitate ilegală... înţelegi ce vreau să 
spun? făcu Renthe privindu-l încruntat pe Harald. 

— Cred că da. 

Harald își dădu seama că tocmai i-a fost transmis un mesaj. 
Renthe bănuia că el și Hermia erau implicaţi în acţiuni de 
spionaj împreună cu Arne, motiv pentru care îl avertiza să nu îi 
spună nimic despre asta. Era clar că simpatiza cu ei, dar nu voia 
să încalce regulile. 

— Aţi fost cât se poate de clar. Vă mulţumesc. 

— Am să chem pe cineva să te conducă în camera lui Arne. 

— Nu e nevoie, mă descurc și singur. 

Fusese în camera lui Arne în urmă cu două săptămâni, când 
venise aici ca să zboare cu un Tiger Moth. 

Renthe dădu mâna cu el. 

— Condoleante. 

— Vă mulţumesc. 


Harald părăsi clădirea principală și o luă pe singurul drum 
care lega toate clădirile joase ce alcătuiau baza aeriană. Se 
mișca încet, privind cu atenţie în fiecare hangar. Văzu doar câte 
un mecanic, ici și colo. Ce să faci într-o bază aeriană unde 
avioanele nu au voie să zboare? 

Se simţea frustrat. Cablul de care avea nevoie era sigur aici, 
dar unde? Trebuia să afle unde și să pună mâna pe el. Dar chiar 
atât de simplu nu era. 

Intr-un hangar văzu un Tiger Moth demontat complet. Aripile 
erau scoase, fuzelajul stătea pe un banc de lucru, iar motorul se 
odihnea pe un suport. Simţi cum îi crește inima. Intră. Un 
mecanic în salopetă ședea pe un bidon de ulei și bea ceai dintr- 
o cană mare. 

— Nemaipomenit, făcu Harald. N-am mai văzut până acum un 
avion demontat piesă cu piesă. 

— Trebuie făcută și asta, replică omul. Piesele se uzează, nu-ţi 
permiţi să cadă când ești în aer. Pe un avion totul trebuie să fie 
perfect. Altfel te prăbușești. 

Lui Harald cuvintele lui i se părură demne de reţinut. El însuși 
intenţiona să traverseze Marea Nordului într-un avion la care de 
ani de zile nu se uitase niciun mecanic. 

— Vasăzică, înlocuiţi totul? 

— Tot ce mișcă, da. 

Harald se gândi cu optimism că omul acesta i-ar putea da 
cablul de care avea nevoie. 

— Probabil că primiţi o mulţime de piese de rezervă. 

— Așa e. 

— Gât cablu intră într-un avion, 30 m? 

— Un Tiger Moth are nevoie de 50 m de cablu. 

„Exact cât am eu nevoie”, se gândi Harald din ce în ce mai 
nerăbdător. Dar din nou ezită să întrebe, de teamă să nu se dea 
de gol în fața unui om care poate avea simpatii naziste. Privi în 
jur. Crezuse, într-un fel, că piesele de avion stau împrăștiate în 
jur, numai bune de adunat. 

— Şi unde le ţineţi? 

— In magazii, bineînţeles. Doar suntem în armată. Totul e la 
locul lui. 

Harald mormăi exasperat. Măcar dacă ar fi văzut o bucată de 
cablu ca s-o ia ca din întâmplare... dar nu avea niciun rost să 
viseze la soluţii ușoare. 


— Unde e magazia? 

— İn următoarea clădire, răspunse mecanicul și se încruntă. 
Dar de ce întrebi? 

— Pură curiozitate. 

Harald ajunse la concluzia că forţase lucrurile destul. Mai bine 
pleca înainte de a-l face să intre la bănuieli. Flutură din mână și 
spuse, întorcându-i spatele: 

— Mulţumesc pentru conversaţie. Ă 

Ajunse la clădirea următoare și intră. In spatele unui galantar 
stătea un sergent; fuma și citea un ziar. Harald văzu o fotografie 
cu mai mulți soldaţi ruși care se predau și titlul: „STALIN A 
PRELUAT CONTROLUL MINISTERULUI APARARII”. 

Harald privi cu luare-aminte șirurile de rafturi din oţel care se 
întindeau de o parte și de alta a galantarului. Se simţea ca un 
copil într-un magazin de dulciuri. lată tot ce voia el, de la șaibe 
la motoare întregi. Putea construi un avion cu piesele acestea. 

Un sector era alcătuit numai din kilometri de cablu de diverse 
tipuri, toate înfășurate frumos pe cilindri de lemn, ca niște 
bobine de bumbac. 

Harald era încântat. Văzuse exact unde se află cablul. Acum 
trebuia să găsească o cale prin care să pună mâna pe el. 

O clipă mai târziu sergentul ridică ochii de pe ziar. 

— Ce dorești? 

Oare omul ăsta putea fi mituit? Harald ezită din nou. Avea 
buzunarul plin cu bani, primiţi de la Karen tocmai pentru asta. 
Dar nu știa cum să formuleze oferta. Până și un magaziner 
corupt se putea simţi ofensat de o propunere directă. Regretă 
că nu se gândise mai bine cum să îl abordeze. Dar trebuia să o 
facă. 

— Pot să vă rog ceva? Toate piesele astea de rezervă - se 
poate ca cineva, un civil, să cumpere sau să...? 

— Nu, răspunse sergentul scurt. 

— Chiar dacă preţul nu ar conta... 

— Absolut. 

Harald nu știa ce să mai spună. 

— Dacă v-am ofensat... 

— Las-o baltă. 

Cel puţin omul nu chemase poliţia. Harald îi întoarse spatele. 

Ușa era din lemn masiv, cu trei încuietori, observă el în timp 
ce pleca. Nu va fi ușor să intre aici. Poate că nu era singurul civil 


care își dădea seama că unele piese puteau fi găsite doar în 
depozitele militare. 

înfrânt, se îndreptă spre clădirea în care se afla camera lui 
Arne. Așa cum promisese Renthe, bagajul îl aștepta la piciorul 
patului. În rest camera era goală. 

Lui Harald i se părea vrednic de milă că viaţa fratelui său 
putea încăpea într-un geamantan și o geantă de voiaj și că, în 
rest, camera lui nu amintea de trecerea lui pe aici. Gândul îl 
făcu din nou să lăcrimeze. „Dar important e ce lasă omul în 
mintea altora”, își spuse el. Arne va trăi mereu în memoria lui 
Harald - așa cum îl învățase să fluiere, cum o făcea pe mama lor 
să râdă ca o școlăriţă, cum își pieptăna părul lucios în oglindă. 
Se gândi la ultima oară când își văzuse fratele, pe dalele de 
piatră ale bisericii nefolosite din Kirstenslot, frânt de oboseală și 
speriat, dar hotărât să își îndeplinească misiunea. Și, din nou, 
înțelese că singura cale de a onora amintirea lui Arne era să 
termine ceea ce începuse el. 

Un caporal vâri capul pe ușă și întrebă: 

— Eşti rudă cu Arne Olufsen? 

— Sunt fratele lui. Mă cheamă Harald. 

— Benedikt Vessell. Poţi să-mi spui Ben. 

Era trecut de 30 de ani, cu un zâmbet larg, prietenos, care îi 
dezvelea dinţii pătaţi de tutun. 

— Chiar speram să cunosc pe cineva din familia lui, zise 
caporalul vârând mâna în buzunar și scoțând niște bani. li 
datoram lui Arne 40 de coroane. 

— Pentru ce? 

Caporalul privi șiret. 

— Să nu spui la nimeni. Mă ocup de pariuri la cursele de cai și 
Arne a ghicit un câștigător. 

Harald luă banii, neștiind ce altceva să facă. 

— Mulţumesc. 

— Atunci e în regulă? 

Harald nu înţelese întrebarea. 

— Sigur. 

— Foarte bine, spuse Ben privind puţin încurcat. 

Harald se gândi că poate suma datorată era mai mare de 40 
de coroane. Dar nu voia să se târguiască. 

— Am să-i dau banii mamei mele. 

— Condoleanţele mele, băiete. A fost un tip cumsecade 


fratele tău. 

Caporalul se vedea clar că nu e tocmai ușă de biserică. 
Formula „să nu spui la nimeni” părea că face parte din 
vocabularul lui de zi cu zi. Vârsta lui arăta că e militar de 
carieră, deși cu grad de subofițer. Poate că se dedica în 
exclusivitate activităţilor ilegale. Vindea probabil cărți porno și 
ţigări de furat. Oare nu putea rezolva și problema lui? 

— Ben. Pot să te întreb ceva? 

— Orice, răspunse Ben scoțând o pungă de tutun din buzunar 
și începând să-și ruleze o ţigară. 

— Dacă cineva ar vrea 15 m de cablu pentru un Tiger Moth, în 
scop personal, știi care ar fi soluţia? 

Ben îl privi cu ochii mijiţi. 

— Nu. 

— Să spunem că acel cineva ar da 200 de coroane pentru 
asta. 

Ben își aprinse ţigara. 

— Asta are legătură cu motivul pentru care a fost arestat 
Arne, nu? 

— Da. 

Ben clătină din cap. ` 

— Nu, flăcăule, nu se poate. Imi pare rău. 

— Nu face nimic, spuse Harald vesel, deși în sinea lui era 
extrem de dezamăgit. Unde-l pot găsi pe Hendrikjanz? 

— Două uși mai încolo. Dacă nu e în cameră, încearcă la 
cantină. 

Harald îl găsi pe Hendrik la un mic birou, citind o carte despre 
meteorologie. Piloții trebuiau să înțeleagă mecanismele vremii, 
să știe când se poate zbura și dacă se apropie o furtună. 

— Sunt Harald Olufsen. 

Hendrik dădu mâna cu el. 

— Mare păcat cu Arne! 

— Mulţumesc că i-ai împachetat lucrurile. 

— Mă bucur că am putut fi de folos cu ceva. 

Oare Hendrik era de acord cu ceea ce făcuse Arne? Harald 
avea nevoie de o confirmare înainte de a risca. 

— Arne a făcut ce a crezut că e drept pentru ţara lui. 

Imediat Hendrik îl privi precaut. 

— Eu nu știu nimic. Pentru mine a fost un coleg de nădejde și 
un prieten foarte bun. 


Harald era disperat. Hendrik sigur nu voia să-l ajute să fure 
cablul. Ce era de făcut? 

— Mulţumesc din nou. La revedere, spuse el. 

Reveni în camera lui Arne și luă bagajul. Nu știa ce să mai 
facă. Nu putea pleca fără cablul de care avea nevoie - dar cum 
să-l ia? încercase absolut totul. 

Poate găsea în altă parte. Dar nu își dădea seama unde. Și 
timpul se scurgea cu repeziciune. Peste șase zile avea să fie 
lună nouă. Ceea ce însemna că îi mai rămâneau doar patru ca 
să repare avionul. 

Părăsi clădirea și se îndreptă spre poartă, cu bagajul în mâini. 
Se întorcea la Kirstenslot - dar pentru ce? Fără cablu, avionul nu 
putea zbura. Se întrebă cum îi va spune fetei de eșecul lui. 

În timp ce trecea pe lângă depozite, îşi auzi numele: 

— Harald! 

Lângă depozite se afla parcat un camion. Pe jumătate ascuns 
de vehicul îl văzu pe Ben, care îi făcea semn să vină la el. Harald 
se apropie în fugă. 

— Uite aici, zise Ben și îi întinse o rolă groasă de cablu de 
oțel. 15 m și un bonus. 

Harald era înnebunit de bucurie. 

— Mulţumesc mult! 

— Hai, ia-l, ai grijă, e greu tare. 

Harald luă cablul și dădu să plece. 

— Nu, nu! spuse Ben. Pentru numele lui Dumnezeu, n-ai cum 
să ieși pe poartă cu cablul în mână. Vâră-l în bagaj. 

Harald deschise geamantanul lui Arne. Era plin. 

— Dă-mi uniforma aia, repede. 

Harald scoase uniforma lui Arne și o înlocui cu rola. 

Ben luă uniforma. 

— Scap eu de asta, nu-ţi face griji. Hai, șterge-o! 

Harald închise geamantanul și vâri mâna în buzunar. 

— Ti-am promis 200 de coroane... 

— Păstrează banii. Și mult noroc, băiete! 

— Mulţumesc! 

— Și-acum valea! Nu vreau să te mai văd. 

— Am înţeles, zise Harald și se îndepărtă în grabă. 


A doua zi dimineaţă Harald se afla în faţa castelului, în lumina 
cenușie a zorilor. Era ora trei și jumătate. In mână ţinea un 


bidon de ulei de 14 1, gol și curat. Rezervorul avionului avea o 
capacitate de 120 1, deci era nevoie de nouă bidoane. Legal nu 
avea de unde face rost de combustibil, deci singura soluția era 
să fure de la nemți. 

De altceva nu mai avea nevoie. Doar câteva ore de reparaţii 
și avionul era gata de zbor. Dar rezervorul era gol. 

Ușa bucătăriei se deschise încet și de după ea apăru Karen. 
Era însoţită de Thor, bătrânul prepelicar roșu care îl făcea pe 
Harald să zâmbească, fiindcă semăna atât de mult cu domnul 
Duchwitz. Karen se opri în prag, privind în jur cu multă băgare 
de seamă, ca o pisică atunci când sunt străini în casă. Purta un 
pulover verde, drept, care îi ascundea silueta, și pantalonii 
cafenii, vechi, din catifea, cărora Harald le spunea pantaloni de 
grădinărit. Şi totuși, arăta minunat. Mi-a spus „dragul meu”, își 
aminti el încântat. Mi-a spus „dragul meu”. 

Fata zâmbi cuceritor, ameţindu-l. 

— Bună dimineaţa! 

Vocea ei sună periculos de tare. Harald își duse un deget la 
buze. Era mai sigur dacă nu spuneau nimic. Nu aveau ce să mai 
discute: își făcuseră planul de cu seară, pe podeaua bisericii 
abandonate, gustând din tortul de ciocolată luat din cămara din 
Kirstenslot. 

Harald porni primul spre pădure. La adăpostul copacilor 
traversară o jumătate din parc. Când ajunseră în dreptul 
corturilor, se uitară cu prudenţă de după niște tufe. Așa cum se 
așteptaseră, văzură o singură santinelă în faţa popotei, căscând. 
La ora aceasta toţi ceilalți dormeau. Harald răsuflă ușurat: 
așteptările îi erau confirmate. 

Compania veterinară se aproviziona de la o mică cisternă de 
benzină parcată la o sută de metri de corturi - fără îndoială ca o 
măsură de precauţie. Distanţa îi convenea lui Harald, deși ar fi 
preferat să fie mai mare. Cisterna avea o pompă de mână, după 
cum văzuse deja, și nu avea niciun dispozitiv de blocare. 

Cisterna era parcată lângă aleea care ducea la intrarea în 
castel pentru ca vehiculele să aibă acces la ea pe o suprafaţă 
dură. Furtunul era pe partea aleii, mai convenabil pentru șoferi. 
În consecinţă, cisterna îl ascundea pe cel care o folosea de 
privirile celor din tabără. 

Deși nu vedea nimic ieșit din comun, Harald șovăia. Era o 
nebunie să furi benzină chiar de sub nasul soldaţilor. Dar era 


periculos și dacă stătea prea mult pe gânduri. Frica putea 
paraliza. Acţiunea era antidotul. Se hotări să iasă la lumină, 
lăsând-o pe Karen în tufișuri, și păși repede pe iarba umedă spre 
cisternă. 

Apucă duza și o vâri în bidon, apoi apăsă braţul pompei. Auzi 
imediat un gâlgâit în cisternă și cum benzina se revarsă în 
bidon. Zgomotul părea puternic, dar nu îndeajuns ca să fie auzit 
de santinela care stătea o sută de metri mai încolo. 

Harald privi înapoi, îngrijorat, spre Karen. După cum se 
înţeleseseră, fata trebuia să stea cu ochii în patru, la adăpostul 
vegetației, gata să îl prevină la apropierea cuiva. 

Bidonul se umplu repede. li puse capacul și îl ridică. Era greu. 
Puse furtunul la loc și se întoarse grăbit printre copaci. Când se 
simţi în siguranţă, se opri și surâse triumfător spre Karen. 
Furase 14 1 de benzină, scăpând teafăr și nevătămat. Planul 
funcţiona! 

Lăsând-o pe fată acolo, se întoarse prin pădure și o luă spre 
mănăstire. Ușa masivă rămăsese deschisă ca să poată intra și 
ieși în voie. Ar fi fost prea complicat și i-ar fi luat prea mult timp 
să vâre bidonul greu pe fereastra înaltă. Păși înăuntru. Lăsă 
bidonul jos, răsuflând ușurat. Deșurubă capacul rezervorului de 
la avion. Mai mult bâjbăi, fiindcă îi amorţiseră degetele de la 
atâta cărat, dar până la urmă reuși să scoată capacul. Goli 
bidonul în rezervor, puse capacul la loc pentru ca mirosul de 
benzină să nu se răspândească peste tot, și ieși. 

În timp ce umplea bidonul a doua oară, santinela se hotărî să 
facă un rond. 

Harald nu îl văzu pe soldat, dar își dădu seama că ceva e în 
neregulă după fluieratul lui Karen. Ridică ochii și o văzu ieșind 
din pădure, urmată de Thor. Dădu drumul la pompă și se lăsă în 
genunchi ca să se uite pe sub cisternă. Văzu cum se apropie 
cizmele soldatului. 

Prevăzuseră această problemă și se pregătiseră pentru ea. 
Tot în genunchi, Harald se uită cum Karen merge agale pe iarbă. 
Fata se apropie de soldat când acesta mai avea 50 m până la 
cisternă. Câinele mirosi prietenos vintrele omului. Karen scoase 
ţigările. Oare soldatul va fi amabil și va fuma cu o fată 
frumoasă? Sau se va ţine de litera legii, spunându-i să-și plimbe 
câine în altă parte în timpul serviciului său? Harald își ţinu 
răsuflarea. Santinela luă o ţigară și amândoi începură să 


fumeze. 

Soldatul era un ins mic de statură, cu faţa ciupită de vărsat. 
Harald nu auzea ce se vorbește, dar știa textul pregătit de 
Karen: nu putea dormi, se simţea singură, voia să discute. „Nu 
crezi că ar putea intra la bănuieli?” întrebase Karen în timp ce 
puneau planul la punct. Harald o asigurase că victima se va 
bucura prea mult că flirtează cu ea ca să o mai întrebe ce caută 
acolo. Deși nu fusese chiar atât de sigur pe cât păruse, spre 
ușurarea lui santinela se purta așa cum anticipaseră. 

Văzu cum Karen arată spre o buturugă, puţin mai departe, și 
cum îl conduce pe soldat într-acolo. Fata se așeză în așa fel 
încât soldatul să fie cu spatele la cisternă dacă voia să stea 
lângă ea. Acum probabil că îi spunea soldatului cât de plicticoși 
sunt băieţii din partea locului, că îi place să stea de vorbă cu 
oameni care au călătorit la viaţa lor și au văzut lumea, fiindcă 
păreau mai maturi. Karen bătu cu palma locul de lângă ea ca să 
îl încurajeze să stea și el. Cum era de așteptat, soldatul se 
așeză. 

Harald trecu din nou la pompă. 

Umplu bidonul și dispăru în pădure. 28 1! _ 

Când reveni, Karen și soldatul erau în același loc. In timp ce 
umplea bidonul, Harald calculă de câtă benzină mai avea 
nevoie. Umplerea unui bidon lua în jur de un minut, drumul până 
la biserică vreo două, deșertarea bidonului încă un minut, 
drumul înapoi încă două. Şase minute în total, adică 54 de 
minute pentru nouă bidoane. Presupunând că va mai obosi spre 
sfârșit, o oră. 

Oare santinela putea să stea la palavre atât de mult? Omul nu 
avea altceva de făcut. Soldaţii se sculau la cinci și jumătate, 
peste mai bine de-o oră, și începeau treaba la șase. 
Presupunând că britanicii nu invadau Danemarca în ora 
următoare, santinela nu avea niciun motiv să nu vorbească în 
continuare cu o fată frumoasă. Dar era soldat, supus disciplinei 
militare, și știa că datoria lui e să patruleze. 

Lui Harald nu îi rămânea decât să spere că totul va merge 
bine și să se grăbească. 

Duse al treilea bidon la biserică. Deja 42 1, se gândi el cu 
optimism, mai bine de 300 km - o treime din distanţa până în 
Anglia. 

Își continuă cursa. Potrivit manualului de instrucţiuni pe care îl 


găsise în carlingă, un rezervor plin îi asigura unui DH87B Hornet 
Moth acoperirea unei distanţe de aproximativ 1 000 km. Fără 
vânt din față. Distanţa până la coasta Angliei, din câte își putea 
da seama din atlas, era de vreo 970 km. Marja de siguranţă nu 
era deloc suficientă. Un vânt din faţă le reducea viteza și îi 
putea trimite direct în mare. Se hotărî să mai ia un bidon cu el, 
în cabină. Ceea ce însemna că avionul mai putea zbura încă 115 
km, asta dacă reușea să toarne bidonul în rezervor în timpul 
zborului. 

Pompa cu mâna dreaptă și căra cu mâna stângă, simțind 
durerea în braţe când goli cel de-al patrulea bidon în rezervorul 
avionului. Întorcându-se pentru al cincilea, văzu că santinela era 
în picioare, pregătindu-se de plecare, deși Karen îl ţinea în 
continuare de vorbă. Râse la o remarcă a soldatului și îl bătu pe 
umăr în joacă. Era o cochetărie care nu îi stătea deloc în fire, 
drept care Harald simţi cum îl cuprinde gelozia. Pe el niciodată 
nu îl bătuse pe umăr. 

Dar îi spusese „dragul meu”. 

Cără al cincilea și al șaselea bidon, simțind că acum era la o 
treime de coasta Angliei. _ 

Ori de câte ori i se făcea frică, se gândea la fratele lui. li 
venea greu să accepte ideea că Arne e mort. Se tot gândea 
dacă fratele lui ar fi de acord cu ceea ce făcea el, ce ar spune 
când Harald i-ar descrie planurile lui, cum ar reacţiona: s-ar 
amuza, ar fi sceptic sau impresionat? Astfel, Arne făcea în 
continuare parte din viaţa lui. 

Harald nu credea în fundamentalismul irațional, încăpățânat, 
al tatălui său. Toate vorbele acelea despre rai și iad i se păreau 
niște simple superstiții. Acum însă își dădea seama că, într-un 
fel, morţii trăiesc în mintea celor care i-au iubit și că aceasta e 
un fel de viaţă de apoi. Ori de câte ori simţea că îi slăbește 
hotărârea, își aducea aminte că Arne sacrificase totul pentru 
această misiune și simţea că trebuie să fie loial cauzei, o pornire 
care îi dădea putere - chiar dacă fratele căruia îi datora această 
loialitate nu mai era cu el. 

În timp ce se întorcea cu cel de-al șaptelea bidon, îl văzu 
cineva. 

Când se apropie de ușa bisericii, un soldat în chiloți apăru 
dinspre galerii. Harald încremeni, bidonul cu benzină din mâna 
lui la fel de incriminator ca un pistol. Soldatul, pe jumătate 


adormit, se apropie de o tufă și începu să urineze, căscând de 
mama focului. Harald îl recunoscu pe Leo, tânărul cu care se 
împrietenise fără să vrea în urmă cu trei zile. 

Leo îi surprinse privirea și se jenă că e văzut într-o asemenea 
postură. 

— Scuze, bolborosi el. 

Harald bănui că regulamentul nu le îngăduia să urineze în 
tufișuri. Soldaţii săpaseră o latrină în spatele mănăstirii, dar 
până acolo era drum lung și Leo era prea leneș. Harald încercă 
să zâmbească încurajator. 

— Fii fără grijă, zise el în germană, dar cu vocea tremurând de 
spaimă. 

Leo păru să nu observe. Trăgându-și chiloţii, se încruntă. 

— Ce-ai în bidonul ăla? 

— Apă, pentru motocicleta mea. 

— Aha, făcu Leo și căscă din nou. Apoi arătă cu degetul spre 
tufișuri. N-avem voie să... 

— Fii pe pace. 

Leo înclină din cap și plecă poticnindu-se aproape la fiecare 
pas. 

Harald intră în biserică. Se opri o clipă, închizând ochii, 
încercând să se relaxeze. Apoi turnă benzina în rezervor. 

Când se apropie de cisternă pentru a opta oară, văzu că 
planul lui se duce de râpă. Karen se ridicase de pe buturugă și 
se îndrepta spre pădure. li făcea cu mâna soldatului, semn că se 
despărţiseră în termeni amicali, dar probabil că omul trebuia să 
se întoarcă la datorie. Dar soldatul se îndreptă în direcţia opusă, 
spre popotă, așa că Harald continuă să dea la pompă până 
umplu bidonul. 

În timp ce îl căra prin pădure, Karen îl ajunse din urmă și 
murmură: 

— Trebuie să aprindă focul la bucătărie. 

Harald dădu din cap și grăbi pasul. Turnă cel de-al optulea 
bidon în rezervor și se întoarse pentru cel de-a nouălea. Nu era 
picior de santinelă. Karen îi făcu semn că totul e în ordine, poate 
să treacă la treabă. Umplu bidonul pentru a noua oară și se 
întoarse la biserică. Așa cum calculase, benzina ajungea acum 
la buza rezervorului, rămânând puţin și pe fundul bidonului. Dar 
mai avea nevoie de unul ca să îl pună în cabină. Se întoarse 
pentru ultima oară. 


Karen îl opri la marginea pădurii și arătă cu degetul. Soldatul 
stătea lângă cisternă. Harald văzu cu disperare că, în grabă, 
uitase să pună furtunul la loc și acum acesta atârna în voie. 
Soldatul privi în susul și-n josul parcului încruntat și nedumerit, 
apoi așeză furtunul la locul lui. Rămase acolo o vreme. Își scoase 
pachetul de ţigări, scoase una și deschise o cutie de chibrituri; 
apoi se îndepărtă de cisternă ca să și-o aprindă. 

— N-ai destulă benzină? îi șopti Karen lui Harald. 

— Mai am nevoie de un bidon. 

Santinela întoarse spatele cisternei și se îndepărtă agale, 
fumând. Harald se hotărî să-și încerce norocul. Traversă repede 
peluza. Spre dezamăgirea lui, descoperi că cisterna nu îl scotea 
pe de-a-ntregul din raza vizuală a soldatului. Vâri totuși furtunul 
în bidon și începu să pompeze, știind că va fi văzut dacă omul se 
întorcea spre el. Umplu bidonul, puse furtunul la loc și se 
îndepărtă. 

Era aproape de pădure când auzi un strigăt. 

Merse înainte, ca și cum nu ar fi auzit nimic, iuțind pasul. 

Santinela strigă din nou și Harald auzi zgomot de cizme în 
alergare. 

Intră în pădure. Karen apăru și șopti: 

— Ascunde-te! Am să-l țin de vorbă! 

Harald se repezi într-un tufăriș. Întins pe burtă, se târî sub o 
tufa deasă, trăgând bidonul după el. Thor încercă să-l urmeze, 
crezând că e un joc. Harald îl pocni peste bot și câinele se 
retrase, rănit în orgoliu. 

— Unde e omul ăla? întrebă santinela. 

— Cine? Christian? întrebă Karen. 

— Cine e Christian? 

— Unul dintre grădinari. Să știi că-ţi stă foarte bine când ești 
supărat, Ludie. 

— Lasă asta, ce căuta aici? 

— Tratează copacii bolnavi cu o soluţie, ceva care omoară 
ciupercile alea urâte pe care le vezi pe trunchiuri. 

„ingenioasă fată”, se gândi Harald, chiar dacă uitase cum se 
spune la fungicid în germană. 

— Așa devreme? întrebă Ludie sceptic. 

— Mi-a spus că tratamentul are efect pe răcoare. 

— L-am văzut plecând de lângă cisterna de benzină. 

— Benzină? Ce să facă el cu benzina? N-are mașină. Cred că a 


luat-o pe scurtătură. 

— Hm, făcu Ludie, în continuare neliniștit. N-am observat 
niciun copac bolnav. 

— Da? Uită-te la ăsta! 

Harald îi auzi cum se îndepărtează puţin. 

— Vezi umflătura asta ca un neg mare? Sigur ar omori 
copacul dacă n-ar interveni Christian. 

— Mda, tot ce-i posibil. Atunci te rog să le spui angajaţilor să 
se ţină departe de tabără. 

— Am să le spun și îmi cer scuze. Sunt sigură că grădinarul n- 
a vrut să facă niciun rău. 

— Foarte bine. 

— La revedere, Ludie. Poate ne vedem mâine-dimineaţă. 

— Mă găsești aici. 

— Pa. 

Harald aşteptă câteva minute; apoi o auzi pe Karen spunând: 

— Poţi ieși. 

Harald se ridică de sub tuia. 

— Ai fost magnifică! 

— Am început să mint atât de bine! Chiar mă îngrijorează. 

Se îndreptară spre mănăstire - și avură un alt șoc. 

Când dădeau să iasă din pădure, Harald îl văzu pe Per 
Hansen, polițistul satului și nazistul din partea locului, în fața 
bisericii. 

Scoase o înjurătură. Ce căuta Hansen aici? Și la ora asta atât 
de matinală? 

Hansen stătea nemișcat, cu picioarele depărtate și mâinile 
încrucișate, privind spre tabăra militară. Harald puse mâna pe 
braţul lui Karen ca să o oprească, dar nu îl putu opri și pe Thor, 
care simţi imediat ostilitatea lui Karen. Câinele ţâșni din pădure, 
se îndreptă spre Hansen, se opri la o distanţă sigură și lătră din 
nou. Hansen privi speriat și furios, ducând mâna la pistolul prins 
la cingătoare. 

— Mă ocup eu de el, șopti Karen. Fără să mai aștepte 
răspunsul lui Harald, se apropie de Hansen, își fluieră câinele și 
spuse: Vino aici, Thor! 

Harald puse jos bidonul, se ghemui la pământ și privi printre 
frunze. 

— Ar trebui să ţii aproape câinele ăsta! 

— De ce? E în mediul lui. 


— E agresiv. 

— Latră la necunoscuţi. E datoria lui. 

— Dacă atacă un membru al forţelor de poliţie, ar putea fi 
împușcat. 

— Glumiti. 

Harald nu putu să nu observe că fata afișa întreaga aroganță 
pe care o presupuneau bogăția și poziția ei socială. 

— Ce căutaţi aici, în grădina mea, când de-abia s-a crăpat de 
ziuă? 

— Sunt venit oficial, domnişoară, așa că ai grijă cum te porţi. 

— Oficial? repetă ea sceptic. 

Harald bănui că fata manifesta îndoială doar ca să afle mai 
mult de la el. 

— În ce problemă? 

— Il caut pe un anume Harald Olufsen. 

— Ei, drăcie! murmură Harald neașteptându-se la așa ceva. 

Karen rămase surprinsă, dar reuși să-și mascheze reacţia. 

— N-am auzit de el. 

— E coleg de școală cu fratele tău și e căutat de poliţie. 

— Doar nu vă așteptați să-i cunosc pe toţi colegii fratelui meu. 

— A fost în vizită la castel. 

— Zău? Cum arată? 

— Un băiat de 18 ani, 1,90 m înălţime, părul blond, ochii 
albaștri, poartă probabil un sacou de școală cu o dungă pe 
mânecă, răspunse Hansen de parcă ar fi recitat un raport al 
poliției. 

— Pare un tip foarte atrăgător, mai puţin chestia cu sacoul, 
dar nu mi-l amintesc. 

Karen își păstra aerul superior, dispreţuitor, însă Harald îi 
vedea chipul tensionat și îngrijorat. 

— A fost aici de cel puţin două ori, spuse Hansen. L-am văzut 
cu ochii mei. 

— Poate nu eram acasă. Ce crimă a comis, nu a returnat o 
carte la bibliotecă? 

— Nu știu... adică nu pot spune. Mai precis, e vorba despre o 
anchetă de rutină. 

Era clar că Hansen nu știa despre ce infracţiune e vorba, se 
gândi Harald. Probabil că se interesează de el în numele altui 
poliţist - poate Peter Flemming. 

— Mda, fratele meu e plecat la Aarhus, iar aici nu mai stă 


nimeni - în afară de o sută de soldaţi, desigur. 

— Ultima oară când l-am văzut pe Olufsen avea o motocicletă 
foarte periculoasă. 

— A, de băiatul ăla e vorba, zise Karen prefăcându-se că-și 
aduce aminte. A fost exmatriculat. Tata nu-l mai lasă să vină pe- 
aici. 

— Nu? Oricum, vreau să vorbesc cu tatăl tău. 

— Doarme. 

— Atunci aștept. 

— Cum doriţi. Hai, Thor! 

Karen se îndepărtă, iar Hansen își văzu de drum pe alee. 

Harald așteptă. Karen se apropie de biserică, se întoarse ca să 
vadă dacă nu cumva Hansen e cu ochii pe ea și se strecură pe 
ușă. Hansen se îndrepta spre castel. Harald speră că nu se va 
opri ca să discute cu Ludie și să afle că santinela văzuse un 
tânăr blond, înalt, chiar lângă cisterna de benzină. Din fericire, 
Hansen trecu pe lângă tabără și în cele din urmă dispăru în 
spatele castelului, dorind probabil să intre pe ușa de la 
bucătărie. 

Harald grăbi pasul spre biserică și se strecură înăuntru. Așeză 
ultimul bidon cu benzină pe podeaua de gresie. 

Karen închise ușa masivă, întoarse cheia în broască și puse 
bârna la loc. Apoi se întoarse spre Harald. 

— Cred că ești terminat. 

Într-adevăr, Harald era terminat. Braţele îl dureau, picioarele 
la fel, după atâta fugă prin pădure cu greutate în mână. De 
îndată ce se relaxă, simţi cum i se întoarce stomacul pe dos de 
la mirosul de benzină. Dar era în culmea fericirii. 

— Ai fost nemaipomenită! exclamă el. Ai cochetat cu Ludie de 
parcă ar fi fost cel mai râvnit burlac din Danemarca. 

— E cu 5 cm mai scund decât mine! 

— lar pe Hansen l-ai aburit de tot. 

— N-a fost din cale-afară de greu. 

Harald ridică bidonul și îl puse în cabina avionului, pe raftul 
pentru bagaje din spatele scaunelor. Închise ușa și, când se 
întoarse, o văzu pe Karen chiar în faţa lui, zâmbind cu toţi dinţii. 

— Am reușit, spuse ea. 

— Dumnezeule, am reușit. 

Fata îl luă în braţe și îl privi, așteptând. Oare voia să-l sărute? 
Harald se gândi să întrebe, apoi se hotări să treacă el la acţiune. 


Închise ochii şi se aplecă spre ea. Buzele ei erau calde și moi. 
Harald ar fi rămas multă vreme așa, nemișcat, bucurându-se de 
atingerea buzelor ei, însă ea avea alte idei. Se desprinse de el și 
îl sărută din nou. li sărută buza de sus, apoi pe cea de jos, apoi 
bărbia, apoi din nou buzele. Părea că se joacă, explorând mereu. 
Harald nu se mai sărutase niciodată așa. Deschise ochii și 
constată cu surprindere că fata îl privește amuzată. 

— La ce te gândești? 

— Chiar îţi place de mine? 

— Bineînţeles, prostuţule. 

— Şi mie îmi place de tine. 

— Foarte bine. 

Harald șovăi, apoi spuse: 

— De fapt, eu te iubesc. 

— Ştiu, replică ea și îl sărută din nou. 


26 


Trecând prin centrul orașului Morlunde, în lumina puternică a 
dimineţii de vară, Hermia Mount se afla într-o primejdie mai 
mare chiar decât în Copenhaga. Oamenii din această mică 
localitate o cunoșteau. 

Cu doi ani în urmă, după ce se logodise cu Arne, acesta o 
adusese acasă la părinţii lui, pe Sande. Hermia fusese la 
biserică, văzuse un meci de fotbal, intrase în barul preferat al lui 
Arne și mersese la cumpărături cu mama lui. Acum simţea cum i 
se frânge inima când își aducea aminte de acele vremuri 
fericite. 

Consecința era că mulţi localnici aveau să-și amintească de 
logodnica din Anglia a băiatului cel mare al pastorului, de aceea 
o pândea pericolul de a fi recunoscută. Dacă se întâmpla așa 
ceva, oamenii aveau să vorbească și, în scurt timp, vestea va 
ajunge la urechile poliţiei. 

In dimineaţa aceasta purta pălărie și ochelari de soare, dar tot 
simţea că iese în evidenţă. Oricum, trebuia să își asume riscul. 

Petrecuse seara anterioară în centrul orașului, sperând să îl 
întâlnească pe Harald din întâmplare. Știind cât de mult îi 
plăcea jazzul, se dusese mai întâi la Clubul Hot, dar îl găsise 
închis. Nu dăduse de el nici în barurile sau cafenelele unde se 
adunau tinerii, fusese o seară irosită. 

In dimineaţa aceasta se ducea la el acasă. 

Se gândise să telefoneze, dar era prea riscant. Dacă își dădea 
numele adevărat putea fi auzită de cineva și apoi trădată. Dacă 
își dădea un nume fals sau nu se prezenta deloc, îl putea speria 
pe Harald, făcându-l să fugă de acasă. Trebuia, deci, să meargă 
acolo. 

Ceea ce era și mai riscant. Chiar dacă Morlunde era oraș, pe 
mica insulă Sande toţi localnicii se cunoșteau între ei. Spera 
doar că aceștia o vor lua drept turistă și că nu se vor uita la ea 
cu prea mare atenţie. Altă soluţie nu avea. Incă cinci zile și era 
lună plină. 

Se îndreptă spre port cu micul ei geamantan și urcă pe 
feribot. La capătul pasarelei erau un soldat german și un poliţist 
danez. Le arătă actele, pe numele Agnes Ricks. Deși le mai 
prezentase de trei ori înainte, simţi un fior pe șira spinării când 
le arătă celor doi documentele false. 


Polițistul îi privi atent cartea de identitate. 

— Sunteţi departe de casă, domnișoară Ricks. 

Hermia își pregătise scuza: 

— Vreau să asist la înmormântarea unei rude. 

Un pretext credibil pentru o călătorie lungă. Nu știa când va 
avea loc înmormântarea lui Arne, dar sosirea unui membru al 
familiei cu una sau două zile mai devreme nu avea nimic 
suspect în ea, mai ales pe timp de război. 

— La înmormântarea lui Olufsen. 

— Da, spuse ea, cu ochii plini de lacrimi. Sunt vară de-a doua, 
dar mama a fost foarte apropiată de Lisbeth Olufsen. 

Polițistul îi simţi durerea, în ciuda ochelarilor de soare, și 
spuse cu blândeţe: 

— Condoleanţe. Apoi îi înmână actele și adăugă: Mai aveţi 
timp. 

— Da? făcu ea, cuvintele  poliţistului sugerând că 
înmormântarea avea loc astăzi. Nu eram sigură, n-am putut 
telefona ca să verific. 

— Cred că slujba e la ora trei. 

— Mulţumesc. E 

Hermia urcă pe feribot și se sprijini de balustradă. In timp ce 
vasul părăsea portul cu motorul duduind, privi spre insula plată, 
fără forme distincte de relief, și își aminti prima ei vizită acolo. 
Fusese surprinsă de camerele reci, austere, în care crescuse 
Arne și de părinţii lui atât de severi. Era un adevărat mister cum 
din niște oameni atât de gravi ieșise un băiat atât de vesel ca 
Arne. 

Și ea era într-un fel o persoană severă, sau cel puţin așa o 
considerau colegii. Astfel, jucase în viaţa lui Arne cam același rol 
cu mama lui. Ea îl făcuse să fie punctual și îl îndepărtase de 
băutură, iar el o învățase cum să se relaxeze și să se distreze. 
Odată chiar îi spusese: „Spontaneitatea își are timpul și locul 
ei”, iar el râsese de asta tot restul zilei. 

Revenise pe Sande o singură dată, de Crăciun. Dar parcă 
nimerise în postul Paștelui. Pentru familia Olufsen, Crăciunul era 
un eveniment religios, nu o bacanală. Cu toate acestea, îi 
plăcuse felul liniștit în care îl sărbătoreau gazdele ei, rezolvând 
cuvinte încrucișate cu Arne, stând de vorbă cu Harald, gustând 
din mâncarea simplă gătită de doamna Olufsen și plimbându-se 
de-a lungul plajei reci într-o haină de blană, de mână cu iubitul 


ei. 

Niciodată nu își închipuise că se va întoarce aici pentru 
înmormântarea lui. 

Işi dorea din tot sufletul să asiste la slujbă, dar știa că așa 
ceva e imposibil. Prea mulţi oameni o puteau vedea, prea mulţi 
o puteau recunoaște. Poate că avea să vină și vreun poliţist, 
care să se uite atent la toate feţele. La urma urmei, dacă 
Hermia intuise că misiunea lui Arne era dusă la îndeplinire de 
altcineva, poliţia putea face același lucru. 

De fapt, își dădu ea seama acum, înmormântarea o va 
întârzia cu câteva ore. Va trebui să aștepte terminarea slujbei ca 
să meargă acasă la Arne. Acum în bucătărie sigur erau vecine 
care ajutau la pregătirea mâncării, iar în biserică enoriași care 
aranjau coroanele de flori și un antreprenor de pompe funebre 
care ţinea cu tot dinadinsul ca înmormântarea să iasă fără 
cusur. Ar fi un moment aproape la fel de prost ales ca și slujba 
în sine. Dar, mai târziu, după ce va bea câte o cană cu ceai și va 
gusta din smorrebrod, lumea va pleca acasă și va lăsa familia să 
sufere singură. 

Asta însemna că va trebui să mai piardă timpul pe insulă, dar 
fără să uite de prudenţă. Dacă lua rolfilmul de la Harald în seara 
aceasta, avea toate șansele să prindă primul tren spre 
Copenhaga dis-de-dimineaţă, să ajungă pe insula Bornholm 
mâine-seară, să treacă în Suedia poimâine și să fie în Londra 
douăsprezece ore mai târziu, cu două zile înainte de luna plină. 
Merita totuși să piardă câteva ore. 

Feribotul acostă, Hermia cobori pe chei și se îndreptă spre 
hotel. Nu putea intra în clădire de teamă să nu dea nas în nas cu 
cineva care să o recunoască, motiv pentru care porni de-a 
lungul plajei. Nu era o vreme prea însorită - norii pluteau răzleţi 
pe cer, iar dinspre mare bătea o briză rece -, dar cabinele pe 
roţi, dungate și demodate, fuseseră aduse pe plajă, iar câţiva 
inși se bălăceau în valuri sau stăteau la picnic pe nisip. Hermia 
găsi o adâncitură izolată între dune și se pierdu în peisajul acela 
de vacanţă. 

Așteptă acolo până la flux, când un angajat al hotelului își 
făcu apariţia și trase cabinele din calea apei cu ajutorul unui cal. 
Petrecuse atât de mult timp în ultimele două săptămâni doar 
stând și așteptând! 

li întâlnise pe părinţii lui Arne a treia oară în cursul vizitei lor 


la Copenhaga, pe care o făceau o dată la zece ani. Arne Îi 
dusese în Grădina Tivoli și fusese cât se poate de vesel și de 
amuzant, vrăjind chelneriţele, făcându-și mama să râdă, iar pe 
tatăl lui atât de aspru să evoce zilele petrecute la Jansborg. 
Câteva săptămâni mai târziu veniseră naziștii și Hermia fusese 
nevoită să părăsească ţara în cel mai umilitor mod, într-un tren 
închis, plin de diplomaţi din ţări ostile Germaniei. 

lar acum se întorsese în căutarea unui secret vital, riscându-și 
viaţa, riscând vieţile altora. 

Plecă de pe plajă la patru și jumătate. Casa parohială era la 
15 km de hotel, un drum de două ore și jumătate dacă mergeai 
în ritm alert, deci avea să ajungă la ora șapte. Era sigură că 
între timp lumea va fi plecat și astfel îi va găsi pe Harald și pe 
părinţii lui stând tăcuţi în jurul mesei din bucătărie. 

Plaja nu era pustie. De câteva ori întâlni pâlcuri de oameni pe 
drum. Se ţinu departe de ei, lăsându-i să creadă că e o turistă 
distantă, și nimeni nu o recunoscu. 

Într-un târziu zări contururile bisericii joase și ale casei 
parohiale. Gândul că acesta fusese căminul lui Arne o întristă și 
mai mult. Nu se vedea nimeni. Când se apropie, văzu 
mormântul proaspăt din micul cimitir. 

Cu inima grea intră în cimitir și se opri lângă mormântul 
logodnicului ei. Își scoase ochelarii de soare. Erau multe flori: 
moartea unui tânăr impresiona întotdeauna. Durerea puse 
stăpânire pe ea și Hermia începu să plângă cu sughiţuri. Căzu în 
genunchi și luă o mână de pământ, gândindu-se la cel care 
zăcea dedesubt. „M-am îndoit de tine, zise în sinea ei, dar ai fost 
cel mai curajos dintre noi toţi.” _ 

În cele din urmă se mai linişti și se ridică în picioare. Își șterse 
obrajii cu mâneca. Trebuia să-și ducă misiunea la îndeplinire. 

Când se întoarse, văzu silueta înaltă și capul rotund al tatălui 
lui Arne, la câţiva metri de ea, privind-o. Probabil că se 
apropiase în tăcere și o așteptase să se ridice. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, Hermia, spuse el. 

— Mulţumesc, domnule pastor. 

Simţi nevoia să îl îmbrăţișeze, dar știa cât de distant e, așa că 
se mulţumi să-i strângă mâna. 

— N -ai apucat înmormântarea. 

— Am făcut-o intenţionat. Mă feresc să fiu văzută. 

— Hai în casă. 


Hermia îl urmă prin iarba înaltă. Doamna Olufsen era în 
bucătărie, dar de data aceasta nu la chiuvetă. Hermia bănui că 
vecinele strânseseră totul și spălaseră vasele. Doamna Olufsen 
ședea pe un scaun, îmbrăcată într-o rochie neagră și cu o 
pălărie de aceeași culoare. Izbucni în plâns când o văzu pe 
Hermia. 

Hermia o îmbrăţișă și privi încurcată. Persoana de care avea 
nevoie nu era în acea încăpere. După câteva clipe de tăcere 
spuse: 

Speram să-l văd și pe Harald. 

— Nu e aici, răspunse doamna Olufsen. 

Hermia avu senzaţia îngrozitoare că această călătorie lungă și 
periculoasă se va dovedi inutilă. 

— N-a venit la înmormântare? 

Doamna Olufsen clătină din cap, înlăcrimată. 

Incercând să-și controleze disperarea, Hermia întrebă: 

— Dar unde e? 

— la loc, o invită pastorul. 

Hermia se sili să nu-și dea pe faţă nerăbdarea. Pastorul era 
obișnuit ca lumea să i se supună. Nu ajungea nicăieri dacă îi 
sfida autoritatea. 

— Vrei un ceai? întrebă doamna Olufsen. Desigur, nu e 
natural. 

— Cu plăcere. 

— Şi un sandvici? Au rămas o mulțime. 

— Nu, mulţumesc, răspunse Hermia care, deși nu mâncase 
nimic toată ziua, era prea încordată să guste ceva. Unde e 
Harald? 

— Nu știm, spuse pastorul. 

— Cum așa? 

Pastorul părea rușinat, o expresie rară pe chipul lui. 

— Am avut un schimb dur de cuvinte cu el. Am fost amândoi 
la fel de încăpățânaţi. De atunci Dumnezeu îmi amintește mereu 
cât de preţios e timpul pe care tatăl îl petrece cu fiii lui, zise 
pastorul și pe faţa lui ridată se rostogoli o lacrimă. Harald a 
plecat furios, refuzând să spună unde se duce. Cinci zile mai 
târziu s-a întors pentru câteva ore și, într-un fel, cred că ne-am 
împăcat. Atunci i-a spus mamei lui că va sta la un coleg de 
școală, dar, când am telefonat, am aflat că nu e acolo. 

— Credeţi că încă mai e furios pe dumneavoastră? 


— Nu. Sau poate că este, dar nu de asta a dispărut. 

— Cum adică? 

— Vecinul meu, Axel Flemming, are un fiu în poliţia din 
Copenhaga. 

— Mi-aduc aminte. Peter Flemming. 

— A avut neobrăzarea să vină la înmormântare, interveni 
doamna Olufsen cu o voce plină de amărăciune. 

— Peter susţine că Arne a spionat pentru britanici și că Harald 
face la fel, continuă pastorul. 

— Aha. 

— Nu pari surprinsă. 

— Nu vreau să vă mint, spuse Hermia. Peter are dreptate. Eu 
l-am rugat pe Arne să fotografieze baza militară de aici. 
Rolfilmul e la Harald. 

— Cum ai putut face așa ceva? strigă doamna Olufsen. Din 
cauza asta a murit Arne. Noi ne-am pierdut fiul, iar tu ţi-ai 
pierdut logodnicul! Cum ai putut face așa ceva? 

— Îmi pare rău, șopti Hermia. 

— Suntem în război, Lisbeth, zise pastorul. Mulţi tineri au 
murit luptând împotriva naziștilor. Nu e vina Hermiei. 

— Trebuie să iau rolfilmul de la Harald, spuse Hermia. Trebuie 
să-l găsesc. Mă ajutați? 

— Nu vreau să-mi pierd și celălalt fiu! zise doamna Olufsen. N- 
aș suporta așa ceva! 

Pastorul o luă de mână. 

— Arne acţiona împotriva naziștilor. Dacă Hermia și Harald 
pot duce la îndeplinire misiunea începută de el, moartea lui va 
însemna ceva. Trebuie s-o ajutăm. 

Doamna Olufsen încuviinţă din cap. 

— Ştiu. Știu. Dar sunt atât de speriată! 

— Unde a spus Harald că se duce? întrebă Hermia. 

— La Kirstenslot, răspunse doamna Olufsen. E un castel nu 
departe de Copenhaga, reședința familiei Duchwitz. Fiul, Josef, e 
în aceeași clasă cu Harald. 

— Şi părinţii lui spun că nu e acolo? 

Doamna Olufsen dădu aprobator din cap. 

— Dar nu e departe. Am vorbit cu Karen, sora geamănă a lui 
Josef. E îndrăgostită de Harald. 

— De unde mai știi și asta? întrebă pastorul nevenindu-i să 
creadă. 


— După cum îi suna vocea când a vorbit despre el. 

— Asta nu mi-ai spus. 

— Ai fi comentat că n-aveam cum să-mi dau seama. 

— Așa e, recunoscu pastorul cu un zâmbet mâhnit. 

— Deci credeţi că Harald e undeva aproape de Kirstenslot și 
că fata știe unde se ascunde? întrebă Hermia. 

— Da. 

— Atunci va trebui să merg acolo. 

Pastorul scoase un ceas din buzunarul de la vestă. 

— Ai scăpat ultimul tren. Mai bine rămâi aici peste noapte. Te 
duc eu la feribot mâine-dimineaţă. 

Vocea Hermiei se prefăcu în șoaptă: 

— Cum de puteţi fi atât de amabil cu mine? Din cauza mea a 
murit Arne. 

— Domnul a dat, Domnul a luat, zise pastorul. Binecuvântat 
fie numele Domnului. 


27 


Avionul era gata de zbor. 

Harald instalase cablurile noi de la Vodal. Ultimul lucru pe 
care îl reparase fusese pneul spart. Folosise cricul de la Rolls- 
Royce ca să ridice avionul, apoi dusese roata la cel mai apropiat 
atelier și plătise un mecanic ca să repare pneul. Intre timp se 
gândise la o modalitate de a realimenta avionul în timpul 
zborului, scoțând un geam din cabină, trecând un furtun prin el 
și conectându-l la rezervor. În sfârșit, desfăcuse aripile și le 
fixase în poziţie de zbor cu bolţurile de oţel. Acum avionul 
umplea toată biserica. 

Harald privi afară. Era o zi liniștită, cu un vânt ușor și câţiva 
nori joși, răzleţi, care aveau să ascundă avionul de Luftwaffe. 
Plecarea era programată pentru la noapte. 

Simţi cum i se strânge stomacul de teamă. Simplul ocol dat 
școlii de piloţi din Vodal într-un Tiger Moth îl băgase în sperieţi. 
Oare ce îl aștepta peste câteva ore, când va zbura sute de 
kilometri deasupra mării? 

Un avion ca acesta trebuia să se ţină aproape de coastă, ca 
să poată ateriza dacă intervenea ceva. Teoretic, în cursul 
călătoriei spre Anglia era posibil să zboare de-a lungul coastelor 
Danemarcei, Germaniei, Olandei, Belgiei și Franţei. Dar Harald și 
Karen urmau să zboare în largul mării, departe de teritoriile 
ocupate de germani. Dacă se defecta ceva, nu aveau cum să se 
salveze. 

Harald încă își mai făcea griji când Karen se strecură pe 
fereastră, purtând un coș precum Scufiţa Roșie. Simţi cum îi 
tresare inima de bucurie când o văzu. Toată ziua, cât meșterise 
la avion, se gândise la cum se sărutaseră mai devreme, după ce 
furase benzina. Își atingea mereu buzele cu vârfurile degetelor 
ca să-și reamintească. 

Acum fata se uită la avion și exclamă: 

— Extraordinar! 

Harald era mulţumit că reușise s-o impresioneze. 

— Nu-i așa că arată frumos? 

— Dar nu-l poţi scoate așa pe ușă. 

— Știu. Va trebui să-i pliez aripile din nou și apoi să le desfac 
afară. 

— Atunci de ce le-ai desfăcut acum? 


— Ca să exersez. Data viitoare am s-o fac mai repede. 

— Cât de repede? 

— Nu sunt sigur. 

— Cum rămâne cu soldaţii? Dacă ne văd... 

— Vor dormi. 

Karen îl privi grav. 

— Deci suntem gata. 

— Suntem gata. 

— Când plecăm? 

— La noapte, desigur. 

— Dumnezeule! 

— Dacă așteptăm prea mult, riscăm să fim descoperiţi înainte 
de a decola. 

— Știu, dar... 

— Dar ce? 

— Pur și simplu nu credeam că vom pleca atât de curând, 
răspunse Karen. Scoase un pachet din coș și i-l dădu cu un aer 
absent. Ti-am adus niște carne de vită. 

li aducea mâncare în fiecare seară. 

— Mulţumesc, zise el și o privi cu atenţie. Sper că nu te-ai 
răzgândit. 

Karen clătină din cap hotărât. 

— Nu. Dar mi-am adus aminte că se împlinesc trei ani de când 
n-am mai stat pe scaunul pilotului. 

Harald se apropie de bancul de lucru, luă o secure mică și un 
ghem de frânghie groasă și le vâri sub tabloul de bord. 

— Astea pentru ce sunt? 

— Dacă ne prăbușim în mare, mai mult ca sigur avionul se va 
scufunda din cauza greutăţii motorului. Dar aripile vor pluti. Asta 
dacă le desprindem și le legăm între ele ca să facem o plută. 

— Pe Marea Nordului? Nu cred că am rezista prea mult din 
cauza frigului. 

— E mai bine decât să ne înecăm. 

Karen se cutremură. 

— Dacă spui tu. 

— Ar trebui să luăm niște biscuiţi și câteva sticle cu apă. 

— Am să aduc de la bucătărie. Apropo de apă... vom zbura 
mai bine de șase ore. 

— Şi? 

— Cum vom face pipi? 


— Deschidem ușa și-i dăm drumul. 

— Ție-ţi convine. 

— Scuze, spuse Harald zâmbind larg. 

Fata privi în jur și luă o mână de ziare vechi. 

— Bagă-le și pe astea înăuntru. 

— Pentru ce? 

— In caz că trebuie să fac pipi. 

Harald se încruntă. 

— Nu înţeleg cum... 

— Roagă-te să nu afli. 

Băiatul puse ziarele pe scaun. 

— Avem vreo hartă? întrebă ea. 

— Nu. M-am gândit că vom zbura spre vest până vom vedea 
uscatul și acolo va fi Anglia. 

Karen clătină din cap. 

— E destul de greu să-ţi dai seama unde te afli atunci când 
zbori. Eu mă rătăceam chiar și când zburam pe aici. Dacă 
suntem duși de vânt? Am putea ateriza în Franţa. 

— Dumnezeule, la asta nu m-am gândit. 

— Singura cale de a-ţi verifica poziţia este să compari detaliile 
de teren cu ceea ce vezi pe hartă. Am să caut prin casă, poate 
găsesc una. 

— De acord. 

— Mai bine plec să adun tot ce ne trebuie, zise ea și se 
strecură afară, ducând coșul gol. 

Harald era prea încordat ca să mănânce carnea pe care i-o 
adusese fata. Incepu să plieze aripile. Procesul nu era complicat: 
avionul fusese conceput astfel încât proprietarul să poată face 
acest lucru în fiecare seară, când îl gara lângă mașina familiei. 

Pentru ca aripa superioară să nu atingă din greșeală tavanul 
cabinei când plia aripile, partea interioară a bordului de 
scurgere era prinsă în balamale. Prin urmare, Harald începu prin 
a desface porțiunile mobile și a le împinge în sus. 

Sub fiecare aripă superioară se afla o clamă pe care Harald o 
desprinse și apoi o fixă între capetele interioare ale aripilor 
superioare și inferioare ca să prevină prăbușirea lor. 

Aripile erau menținute în poziţie de zbor de ştifturi glisante în 
formă de L, plasate în lonjeroanele din faţă ale celor patru aripi. 
Pe aripile superioare știftul era fixat de clamă, pe care Harald o 
scosese, urmând să rotească știftul cu 90 de grade și să îl 


împingă înainte cu vreo 10 cm. 

Știfturile de pe aripile inferioare erau fixate în curele de piele. 
Harald scoase cureaua de pe aripa din stânga, întoarse știftul și 
apoi îl împinse. 

De îndată ce se eliberă, aripa începu să se miște. 

Harald își dădu seama că ar fi trebuit să se aștepte la așa 
ceva. În poziţie de repaus, cu coada pe pământ, avionul era 
înclinat, cu botul în sus; acum aripa dublă, grea, se balansa 
înapoi datorită forţei gravitaționale. O apucă bine, speriat că ar 
putea lovi fuzelajul. Încercă să prindă bordul de atac al aripii 
inferioare, dar era prea gros pentru el. 

— La naiba! 

Făcu un pas înainte, luându-se după aripă, și apucă apoi 
cablurile de oţel dintre aripile superioare și cele inferioare. Luă 
un palane și încetini balansul; în clipa aceea cablul îi intră în 
palmă. Scoase un țipăt și îi dădu drumul fără să vrea. Aripa se 
trase înapoi și se opri în fuzelaj cu un pocnet surd. 

Blestemându-și neglijența, Harald se apropie de coada 
avionului, apucă de vârful aripii inferioare cu amândouă mâinile 
și trase de el ca să vadă care erau stricăciunile. Spre ușurarea 
lui, acesta părea intact. Bordurile de scurgere ale aripilor 
superioare și inferioare erau la fel, iar pe fuzelaj nu văzu niciun 
fel de urme. Nimic nu se rupsese, doar pielea mâinii lui drepte 
avusese de suferit. 

Lingându-și sângele din palmă, merse în partea dreaptă a 
avionului. De data aceasta fixă aripa inferioară cu o cutie mare 
de ceai, plină cu reviste vechi, ca să nu se miște. Impinse 
știfturile, apoi dădu ocol aripii, scoase cutia de ceai și apucă 
strâns aripa, lăsând-o să se balanseze încet în poziţie rabatabilă. 

Karen reveni. 

— Ai luat tot ce trebuie? întrebă Harald nerăbdător. 

Fata lăsă coșul să cadă pe podea. 

— Nu putem pleca în noaptea asta. 

— Poftim? 

Harald se simţea tras pe sfoară. Se temuse degeaba. 

— De ce? întrebă el furios. 

— Fiindcă mâine dansez. 

— Dansezi? repetă el revoltat. Cum poţi pune așa ceva 
înaintea misiunii? 

— E o ocazie unică. Ti-am spus că m-am pregătit pentru rolul 


principal. Jumătate din trupă are toxiinfecţie alimentară. Sunt 
două distribuții, dar ambele balerine din rolul principal sunt 
bolnave, așa că m-au chemat să le ţin locul. E un noroc 
extraordinar! 

— Mai curând ghinion. 

— Voi apărea pe scena mare de la Teatrul Regal! Şi încă ceva: 
regele va fi prezent la spectacol! 

Harald își trecu degetele prin păr, derutat. 

— Nu-mi vine să cred că spui așa ceva. 

— Ţi-am rezervat un bilet. ÎI poţi lua de la casă. 

— Nu vin. 

— Nu fi atât de urâcios! Putem pleca mâine-noapte, după ce 
dansez. Spectacolul nu se va mai juca cel puțin o săptămână și 
până atunci una din cele două balerine sigur se va face bine. 

— Nu-mi pasă de niciun spectacol - cum rămâne cu războiul? 
După Heis, RAF pune la cale un raid aerian masiv. Au nevoie de 
fotografiile noastre! Gândește-te câte vieţi sunt în joc! 

Fata oftă și își îndulci vocea: 

— Ştiam că asta ai să spui și am vrut să renunţ, dar pur și 
simplu nu pot. Oricum, dacă plecăm mâine, vom fi în Anglia cu 
trei zile înainte de luna plină. 

— Dar vom fi într-un pericol de moarte încă 24 de ore! 

— Nu știe nimeni de avion - de ce-ar afla tocmai mâine? 

— E foarte posibil. 

— Hai, nu fi copil, orice este posibil. 

— Copil? Doar știi că mă caută poliţia. Eu sunt fugar și vreau 
să scap din ţara asta cât mai curând posibil. 

Acum veni rândul lui Karen să se înfurie. 

— Ar trebui totuși să înţelegi cât de mult înseamnă pentru 
mine acest spectacol. 

— Ei bine, nu înţeleg. 

— Uite ce-i, s-ar putea să mor în afurisitul ăsta de avion. 

— Şi eu. 

— În timp ce am să mă înec în Marea Nordului sau am să 
îngheţ de frig pe pluta ta improvizată, aș vrea să mă gândesc 
că, înainte de-a muri, mi-am împlinit visul - am dansat minunat 
pe scena Teatrului Regal Danez în faţa regelui. Nu poţi înţelege 
așa ceva? 

— Nu pot. 

— Atunci du-te la dracu', zise ea și ieși pe fereastră. 


Harald privi lung după ea. Rămăsese înmărmurit. Trecu un 
minut până să facă vreo mișcare. Apoi se uită în coșul pe care îl 
adusese fata. Două sticle cu apă minerală, un pachet de biscuiţi, 
o lanternă, o baterie de rezervă și două becuri. Nicio hartă, doar 
un atlas școlar vechi. Îl luă şi îl deschise. Pe forzaţ, o mână de 
fată caligrafiase: KAREN DUCHWITZ, CLASA A III-A. 

— Ei, comedie! făcu el. 


28 


Peter Flemming stătea pe cheiul din Morlunde și privea cum 
se apropie ultimul feribot al zilei dinspre insula Sande, ducând la 
bord - spera - o femeie misterioasă. 

Fusese dezamăgit, deși nu foarte surprins, că Harald nu 
apăruse ieri la înmormântarea fratelui său. Peter îi privise cu 
atenţie pe toţi participanţii. Cei mai mulţi erau oameni din 
partea locului, pe care Peter îi știa din copilărie. Ceilalţi îl 
interesau pe el. După slujbă, în timp ce-și bea cana cu ceai în 
casa parohială, vorbise cu toţi străinii. Câţiva foști colegi de 
școală, prieteni din Copenhaga și directorul de la Jansborg Skole. 
Le bifase numele pe lista primită de la polițistul de pe feribot. Și 
observase un nume rămas nebifat: domnișoara Agnes Ricks. 

Revenind la debarcader, îl întrebase pe poliţist dacă Agnes 
Ricks se întorsese de pe insulă. 

— Încă nu. Mi-aș aminti. N-arată rău deloc, răspunsese omul, 
rânjind și făcându-și mâinile căuș pe piept, semn că femeia avea 
sânii mari. 

Peter se dusese la hotelul tatălui său și aflase că Agnes Ricks 
nu trăsese acolo. 

Era nedumerit. Cine să fie domnișoara Ricks și ce caută pe 
insulă? Instinctul îi spuse că era în legătură cu Arne Olufsen. 
Poate că doar își dorea acest lucru. Femeia aceasta însă era 
singurul fir de care se putea agăța. 

Fiindcă bătea la ochi dacă se foia prea mult pe cheiul de pe 
Sande, luase feribotul și, ajuns în Morlunde, se amestecase 
printre cei care aglomerau portul comercial. Dar domnișoara 
Ricks tot nu apăruse. Acum, după ce feribotul acostă pentru 
ultima oară în această zi, Peter se retrase la Hotelul Oesterport. 

În cabina mică din holul hotelului era un telefon de la care o 
sună pe Tilde Jespersen acasă la ea, în Copenhaga. 

— Harald a fost la înmormântare? întrebă ea imediat. 

— Nu. 

— La naiba! 

— l-am verificat pe participanţi. Nimic. Mai am însă un 
suspect, o anume domnişoară Agnes Ricks. Tu ce-ai făcut? 

— Am petrecut toată ziua la telefon. Am luat legătura cu 
secţiile de poliție din toată ţara. Am pus oamenii să-i verifice pe 
toţi colegii lui Harald. Mâine ar trebui să primesc rapoartele lor. 


— Ai abandonat misiunea, zise el schimbând brusc subiectul. 

— Dar n-a fost o misiune obișnuită, răspunse ea, evident 
pregătită pentru acest reproș. 

— Cum așa? 

— M-ai luat pe insulă doar fiindcă voiai să te culci cu mine. 

Peter scrâșni din dinţi. Își compromisese funcţia făcând sex cu 
Tilde și acum nu mai putea s-o admonesteze. 

— Asta e scuza ta? întrebă el furios. 

— Nu e o scuză. 

— Ai spus că nu-ţi place cum am interogat familia Olufsen. 
Asta nu-i un motiv pentru ca un poliţist să-și abandoneze 
misiunea. 

— Nu mi-am abandonat misiunea. Pur și simplu n-am vrut să 
mă culc cu un bărbat care a putut face așa ceva. 

— Mi-am făcut doar datoria! 

— Nu chiar, replică ea cu vocea schimbată. 

— Cum adică? 

— N-ar fi nimic dacă ai fi fost dur doar ca să afli ce trebuie. Aș 
respecta asta. Dar ţie ţi-a plăcut ce făceai. L-ai chinuit pe 
pastor, ai bruscat-o pe soţia lui și ţi-a plăcut. Suferinţa lor ţi-a 
produs satisfacţie. Cu un asemenea om eu nu mă pot culca. 

Peter închise telefonul. 

Petrecu cea mai mare parte din noapte fără să închidă un 
ochi, gândindu-se la Tilde. Întins în pat, furios pe ea, își închipui 
cum ar fi s-o ia la palme. l-ar fi plăcut să năvălească în 
apartamentul ei, să o dea jos din pat, în cămașă de noapte, și să 
o pedepsească. În fantezia lui, Tilde îi cerea să aibă milă, iar el îi 
ignora ţipetele. îi rupea cămașa de noapte, se excita și o viola. 
Ea ţipa și se lupta cu el, iar Peter o imobiliza pe podea. Apoi 
femeia îi cerea iertare cu lacrimi în ochi, iar el pleca fără un 
cuvânt. 

În cele din urmă adormi. 

Dimineaţa se duse la debarcader ca să aștepte primul feribot 
dinspre Sande. Privi plin de speranţă la vasul plin de sare care 
acosta, umplând docul cu aburi. Agnes Ricks era singura lui 
speranţă. Dacă se dovedea nevinovată, nu știa care va fi pasul 
următor. 

Coborâră doar câţiva călători. Peter avusese intenţia să îl 
întrebe pe poliţist dacă vreunul dintre ei era domnișoara Ricks, 
dar văzu că nu mai e nevoie. Observă imediat, printre bărbaţii în 


salopete care se grăbeau spre fabrica de conserve, o femeie 
înaltă, cu ochelari de soare și batic. Când femeia se apropie, 
Peter își dădu seama că o cunoaște. li văzu părul negru care îi 
ieșea de sub batic, dar ceea ce o dădu de gol fu nasul mare, 
acvilin. Călca hotărât, ca un bărbat, observă el, aducându-și 
aminte că îi remarcase mersul încă de când o întâlnise prima 
oară, cu doi ani în urmă. 

Era Hermia Mount. 

Părea mai slabă și mai în vârstă decât femeia care îi fusese 
prezentată drept logodnica lui Arne Olufsen, în 1939. Peter însă 
nu avea nicio îndoială. 

— Te-am prins, căţeaua dracului! zise el încet, plin de 
satisfacție. 

Nevrând să fie recunoscut, își puse ochelarii cu rame groase și 
își trase pălăria pe ochi ca să-și ascundă părul roșu, care îi putea 
atrage atenţia. Apoi se luă după ea, spre gară, unde femeia își 
cumpără un bilet pentru Copenhaga. 

După o lungă așteptare se urcară în personalul vechi, pe 
cărbuni, care șerpui de-a curmezișul Danemarcei, de la vest la 
est, oprind în gările cu barăci de lemn din staţiuni mirosind a 
iarbă de mare și din târguri somnoroase. Peter stătea într-un 
vagon de clasa |l, foindu-se nerăbdător. Hermia era în 
compartimentul de alături, la clasa a Ill-a. Cât erau în tren, 
femeia nu îi putea scăpa, dar, pe de altă parte, Peter putea 
trece la acţiune numai după ce coborau. 

Pe la patru trenul opri în Nyborg, pe insula centrală Fyn. De 
aici pasagerii trebuiau să traverseze cu feribotul Marea Centură 
spre Zealand, insula cea mai întinsă, unde urmau să ia un alt 
tren spre Copenhaga. 

Peter auzise de un plan ambițios care prevedea înlocuirea 
feribotului cu un pod uriaș, lung de 18 km. Tradiţionaliștii 
preferau numeroasele  feriboturi daneze, considerând că 
progresul lent făcea parte din atitudinea relaxată a ţării față de 
viaţă, însă lui Peter i-ar fi plăcut să le dea pe toate la fier vechi. 
Avea prea multe treburi pe cap; prefera podurile. 

În timp ce aștepta feribotul, găsi un telefon și o sună pe Tilde 
la Politigaarden. 

Femeia răspunse pe un ton rece, profesional. 

— Nu l-am găsit pe Harald, dar am dat de un fir. 

— Excelent! 


— În ultima lună Harald a fost de două ori la Kirstenslot, 
reședința familiei Duchwitz. 

— Evrei? 

— Da. Polițistul din localitate își amintește că l-a și întâlnit. 
Spune că Harald are o motocicletă care merge pe bază de abur. 
Dar se jură că Harald nu e acolo. 

— Verifică. Du-te acolo. 

— Asta și intenționam să fac. 

Peter și-ar fi dorit să clarifice discuţia de ieri. Chiar nu mai 
voia să se culce cu el? Dar nu știu cum să abordeze subiectul, 
drept care continuă să vorbească despre caz: 

— Am găsit-o pe domnișoara Ricks. E Hermia Mount. 
Logodnica lui Arne Olufsen. 

— Englezoaica? 

— Da. 

— O veste nemaipomenită! 

— Așa e. Peter se bucură că Tilde nu-și pierduse entuziasmul 
faţă de caz. E în drum spre Copenhaga, iar eu o urmăresc. 

— Te poate recunoaște? 

— Da. 

— Ce-ar fi să te aștept la gară, ca s-o împiedicăm să scape? 

— Mai bine te duci la Kirstenslot. 

— Poate le împac pe amândouă. Unde ești? 

— În Nyborg. 

— Mai ai cel puţin două ore de drum. 

— Poate și mai mult. Trenul ăsta de-abia se mișcă. 

— Pot să mă reped până la Kirstenslot ca să văd ce și cum. Pe 
urmă pot să te aștept la gară. 

— De acord. La treabă. 


29 


Când se mai calmă, Harald își dădu seama că hotărârea lui 
Karen de a amâna zborul cu o zi nu era chiar atât de nesăbuită. 
Se puse în locul ei și își imagină că i s-ar oferi șansa de a realiza 
un experiment important alături de fizicianul Niels Bohr. Poate 
că și el ar fi amânat fuga în Anglia pentru un motiv atât de 
serios. Poate că el și Bohr ar fi reușit să schimbe felul în care 
lumea înţelegea mecanismele universului. Dacă ar fi să moară, 
i-ar plăcea să știe că a făcut așa ceva. 

Cu toate acestea, ziua trecu în mare tensiune. Verifică de 
două ori avionul. Studie tabloul de bord, familiarizându-se cu 
instrumentele ca să o poată ajuta pe Karen. Tabloul nu era 
luminat, fiindcă avionul nu fusese proiectat pentru zboruri de 
noapte; în consecinţă, trebuia să folosească lanterna ca să vadă 
instrumentele. Exersă desfacerea și plierea aripilor, din ce în ce 
mai rapid. Verifică și sistemul de realimentare pe timpul 
zborului, turnând puţină benzină prin furtunul care ieșea din 
cabină, prin fereastra fără geam, și intra în rezervor. Privi 
mulţumit cerul, cu doar câţiva nori răzleţi și o briză ușoară. Spre 
seară văzu trei sferturi de lună. Își puse haine curate. 

Stătea întins pe grindă și îl mângâia pe Pinetop când auzi cum 
cineva încearcă să deschidă ușa mare a bisericii. 

Se ridică în capul oaselor, îi dădu drumul lui Pinetop pe podea 
și ascultă. 

Auzi vocea lui Per Hansen. 

— V-am spus eu că e închisă. 

— Cu atât mai mult trebuie să vedem ce e înăuntru, replică o 
femeie. ` 

Vocea femeii suna autoritar, constată Harald cu teamă. Işi 
imagină o femeie trecută de 30 de ani, atrăgătoare, dar foarte 
serioasă. Era clar că lucra la poliție. Poate chiar ea îl trimisese 
ieri pe Hansen ca să-l caute la castel. Probabil că nu fusese 
mulțumită de cercetările făcute de Hansen și acum venise să se 
asigure personal. 

Harald scoase o înjurătură. Femeia sigur era mult mai 
meticuloasă decât Hansen. Nu îi va lua mult să găsească o cale 
de a intra în biserică. Harald nu se putea ascunde decât în 
portbagajul Rolls-Royce-ului și orice om care știa să caute sigur 
ajungea și acolo. 


Se temea că era prea târziu să iasă pe fereastra obișnuită, 
plasată chiar după colţ, lângă ușa principală. Dar mai erau 
ferestre în jurul altarului, așa că se strecură repede afară pe una 
dintre ele. 

Când ateriză pe pământ, privi în jur precaut. Capătul acesta al 
bisericii era numai în parte ascuns de copaci și l-ar fi putut 
vedea vreun soldat. Avu însă noroc: nu era nimeni prin preajmă. 

Şovăi. Voia să fugă, dar trebuia să știe ce avea să se 
întâmple. Se lipi de zidul bisericii și ascultă. Auzi vocea lui 
Hansen: 

— Doamnă Jespersen? Dacă ne suim pe bușteanul ăla, putem 
intra pe fereastră. 

— Probabil că de asta și e acolo, replică femeia tăios. 

Era fără îndoială cu mult mai isteață decât Hansen. Harald 
avu senzaţia îngrozitoare că femeia va afla totul. 

Auzi cum bocancii zgârie zidul, mormăitul lui Hansen, scos 
probabil în timp ce se strecura pe fereastră, apoi un bufnet când 
ateriza pe dalele de piatră ale bisericii. După câteva clipe auzi 
un bufnet mai ușor. 

Harald se târî pe lângă zid, se sui pe buștean și aruncă o 
privire înăuntru. 

Doamna Jespersen era o femeie drăguță, la vreo 30 de ani, nu 
grasă, ci plinuţă, îmbrăcată elegant în haine practice, bluză și 
fustă, pantofi fără toc și o bască de un albastru-deschis peste 
buclele blonde. Întrucât nu e în uniformă, trebuie să fie detectiv, 
deduse Harald. Avea o geantă atârnată de umăr în care mai 
mult ca sigur ţinea un pistol. 

Hansen era roșu la față de atâta efort și arăta cătrănit. Harald 
bănui că pentru polițistul satului era un adevărat calvar să aibă 
de-a face cu o femeie atât de iute la minte. 

Prima dată femeia se uită la motocicletă. 

— Uite motocicleta de care mi-ai spus. Motor cu abur. 
Ingenios. 

— A lăsat-o aici, spuse Hansen încercând să se justifice. 

Cu siguranţă îi spusese femeii că Harald plecase de acolo. 

Dar femeia nu se arătă convinsă. 

— Poate, spuse ea și se apropie de mașină. Foarte frumoasă. 

— E mașina evreului. 

Femeia își trecu mâna peste una din aripi și se uită la praf. 

— A trecut ceva timp de când n-a mai ieșit cu ea la plimbare. 


— Cum s-o scoată? Nu vedeţi că e pe butuci? zise Hansen, 
crezând că a prins-o de data aceasta și arătând foarte mulțumit 
de sine. 

— Asta nu înseamnă nimic - roţile pot fi puse la loc foarte 
repede. Dar stratul de praf e greu de simulat. 

Femeia traversă încăperea și culese de pe jos cămașa 
murdară a lui Harald. Băiatul gemu în sinea lui. De ce n-o 
ascunsese undeva? Femeia o mirosi. 

Pinetop apăru de undeva și se frecă de piciorul doamnei 
Jespersen. Femeia se aplecă și începu să-l mângâie. 

— Ce vrei? întrebă ea. Ţi-a dat cineva de mâncare? 

Nimic nu îi scăpa acestei femei, constată Harald cuprins de 
panică. Era prea meticuloasă. Se apropie de grinda pe care 
dormise Harald. Ridică pătura frumos împăturită, apoi o puse la 
loc. 

— Cineva locuiește aici. 

— Poate un vagabond. 

— Sau poate blestematul de Harald Olufsen. 

Hansen o privi șocat. 

Femeia se întoarse spre avion. 

— Ce-avem aici? 

Harald privi disperat cum femeia trăgea de prelată. 

— Cred că e un avion. 

„Asta-i sfârșitul, se gândi Harald. S-a terminat totul.” 

— Duchwitz avea un avion, mi-aduc aminte acum. Dar n-a 
mai zburat cu el de ani de zile. 

— Nu-i într-o stare prea proastă. 

— Dar n-are aripi! 

— Aripile sunt pliate - așa a încăput avionul pe ușă. Femeia 
deschise ușa de la cabină. Se aplecă, trase de manșă și în 
același timp privi coada avionului, văzând cum se mișcă 
elevatorul. Comenzile par să funcţioneze. Se uită la indicatorul 
de benzină. Rezervorul e plin. Privind în jur, femeia adăugă: lar 
în spatele scaunului e un bidon de 141. Mai văd două sticle cu 
apă și un pachet de biscuiţi. Plus o secure, un ghem de frânghie 
groasă, o lanternă și un atlas - fără un fir de praf pe ele. Se 
întoarse spre Hansen și spuse: Harald vrea să zboare cu avionul 
asta. 

— Ei, drăcie! făcu Hansen. 

În clipa aceea lui Harald îi trecu prin minte să-i omoare pe 


amândoi. Nu era deloc sigur că poate omori un om; mai mult, își 
dădu imediat seama că nu putea dovedi, cu mâinile goale, doi 
polițiști înarmaţi și renunţă la acest gând nebunesc. 

Doamna Jespersen spuse pe un ton energic: 

— Trebuie să iau legătura cu Copenhaga. Inspectorul 
Flemming, care se ocupă de acest caz, vine aici cu trenul. 
Ţinând cont de starea căilor ferate, va sosi în cel mult 
douăsprezece ore. Când sosește, ne întoarcem aici. Îl arestăm 
pe Harald, dacă e aici, sau îi întindem o cursă, dacă nu e. 

— Eu ce trebuie să fac? 

— Să rămâi aici. Găsește-ţi un loc în pădure de unde să poţi 
supraveghea biserica. Dacă apare Harald, nu vorbi cu el, ci 
telefonează la Politigaarden. 

— Nu trimiteţi pe nimeni ca să mă ajute? 

— Nu. Nu trebuie să-l speriem pe Harald. Dacă te vede, nu va 
intra în panică - ești doar polițistul satului. Dar câţiva 
necunoscuţi s-ar putea să-l sperie bine. Nu vreau să fugă și să 
se ascundă undeva. Acum că i-am dat de urmă, nu trebuie să-l 
pierdem din nou. Clar? 

— Clar. 

— Pe de altă parte, dacă încearcă să zboare cu avionul ăsta, 
(a tot posibilul să-l oprești. 

— Să-l arestez? 

— Împușcă-l, dacă trebuie - dar pentru nimic în lume să nu-l 
lași să decoleze. 

Tonul firesc cu care vorbea femeia asta îl îngrozea pur și 
simplu pe Harald. Dacă ar fi sunat prea dramatic, nu ar fi fost 
atât de speriat. Dar avea de-a face cu o femeie atrăgătoare care 
se exprima calm, practic - tocmai îi spusese lui Hansen să Îl 
împuște dacă era necesar. Până în acest moment Harald nu se 
confruntase cu posibilitatea ca poliţia să-l ucidă. Cruzimea și 
calmul doamnei Jespersen îl făcură să se cutremure. 

— Deschide ușa asta ca să nu mă mai caţăr pe fereastră. Apoi 
încui-o, nu vreau ca Harald să intre la bănuieli. 

Hansen întoarse cheia în broască și scoase bârna, apoi ieșiră 
amândoi. 

Harald sări de pe buștean și se retrase spre capătul bisericii. 
După ce se îndepărtă de clădire, se ascunse după un copac și 
privi cum doamna Jespersen se îndreaptă spre mașina ei, un 
Buick negru. Femeia se aplecă spre parbriz și își aranjă basca 


albastră cu un gest foarte feminin. Apoi redeveni aceeași 
polițistă eficientă, dădu scurt mâna cu Hansen, urcă în mașină și 
plecă în trombă. 

Hansen se întoarse și dispăru din raza vizuală a lui Harald, 
ecranată de biserică. 

Harald se rezemă de copac, gânditor. Karen promisese să 
vină la biserică de îndată ce se întorcea de la spectacol. Dacă 
făcea asta, putea să dea nas în nas cu poliţia. Cum avea să 
explice ea ce se întâmpla în biserică? Vina ei era mai mult decât 
evidentă. 

Trebuia să o prevină într-un fel sau altul. Încercând să 
găsească cea mai bună cale de a lua legătura cu ea, hotări să 
meargă la teatru. Așa era sigur că va da de fată. 

Preţ de o clipă se înfurie pe ea. Dacă ar fi plecat noaptea 
trecută, acum ar fi fost în Anglia. O avertizase că decizia ei îi 
punea pe amândoi în pericol și iată că avusese dreptate. Dar 
reproșurile nu își mai aveau rostul. Răul fusese făcut și acum 
trebuia să iasă din impas. 

Hansen apăru brusc de după biserică. Îl văzu pe Harald și 
încremeni. 

Amândoi erau uluiți. Harald crezuse că Hansen se dusese să 
încuie biserica. Pe de altă parte, Hansen nu își închipuise că 
omul pe care îl căuta era atât de aproape. Se priviră lung, ca 
paralizați. 

Apoi Hansen întinse mâna după pistol. 

Imediat Harald își aduse aminte de cuvintele doamnei 
Jespersen: „împușcă-l, dacă trebuie”. Hansen, un simplu poliţist, 
nu Îîmpușcase probabil pe nimeni în toată viaţa lui. Dar niciodată 
nu era prea târziu. 

Harald reacţiona instinctiv. Fără să se gândească la urmări, se 
repezi la Hansen. In timp ce polițistul scotea pistolul din toc, 
Harald intră cu toată forţa în el. Hansen căzu pe spate și se lovi 
de zidul bisericii, dar nu dădu drumul pistolului. 

Ridică arma spre Harald. Băiatul își dădu seama că avea doar 
o fracțiune de secundă ca să se salveze. Îl lovi pe Hansen direct 
în bărbie, cu toată disperarea pe care o simţea. Capul lui 
Hansen se izbi de zid scoțând un pocnet ca de pușcă. Polițistul 
își dădu ochii peste cap și se prăbuși la pământ. 

Harald se temu că era mort. Îngenunche lângă corpul inert şi 
imediat observă că Hansen încă mai respira. Slavă Domnului! Ar 


fi fost groaznic să omoare un om - chiar și unul prost și rău ca 
Hansen. 

Lupta durase doar câteva secunde, dar oare îi văzuse cineva? 
Privi spre tabăra soldaţilor. Câţiva militari se foiau de colo-colo, 
însă nimeni nu se uita în direcţia lui Harald. 

Vări în buzunar pistolul lui Hansen și ridică trupul fără vlagă. 
Așezându-l pe umăr, ca un pompier, se grăbi să ajungă la ușa 
principală a bisericii, care încă mai era deschisă. Avu noroc, nu îl 
văzu nimeni. 

ÎI lăsă jos, închise repede ușa și o încuie. Luă frânghia din 
cabina avionului și legă picioarele lui Hansen. Îl întoarse cu faţa 
în jos și îi legă mâinile la spate. Apoi își recuperă cămașa, îndesă 
jumătate din ea în gura lui Hansen, pentru ca polițistul să nu 
poată striga, și o fixă cu altă bucată de frânghie legată în jurul 
capului. 

În cele din urmă îl vâri pe Hansen în portbagajul RollsRoyce- 
ului și închise capacul. 

Se uită la ceas. Mai avea timp să ajungă în oraș și să o 
prevină pe Karen. 

Aprinse boilerul de pe motocicletă. Putea fi văzut când ieșea 
din biserică, dar nu mai avea cum să fie prudent. 

Totuși, putea da de belea cu pistolul poliţistului în buzunar. 
Neștiind unde să-l ascundă, deschise ușa din dreapta a avionului 
și îl lăsă pe podea, unde îl puteai găsi numai dacă urcai în avion 
și călcâi pe el. 

Când motorul se încălzi bine, deschise ușile, scoase 
motocicleta, încuie biserica pe dinăuntru și ieși pe fereastră. Avu 
iar noroc, nu îl văzu nimeni. 

Intră în oraș ferindu-se de polițiști și parcă în faţa Teatrului 
Regal. La intrare era un covor roșu care îi aminti că însuși regele 
asista la spectacol. Un afiș anunţa că Les Sy/phides era ultimul 
dintre cele trei balete din program. Treptele erau pline de 
oameni îmbrăcaţi elegant, cu pahare în mâini. Harald bănui că e 
pauză. 

Merse direct la intrarea dansatorilor, unde dădu de un 
obstacol. Intrarea era păzită de un angajat al teatrului îmbrăcat 
în uniformă. 

— Trebuie să vorbesc cu Karen Duchwitz. 

— Nici nu se pune problema. Trebuie să intre pe scenă. 

— Dar e foarte important. 


— Va trebui să aștepți până termină. 

Harald își dădu seama că omul era de neclintit. 

— Cât durează baletul? 

— Cam jumătate de oră, depinde cât de repede cântă 
orchestra. 

Harald își aminti că fata îi lăsase un bilet la casă. Se hotărî să 
o vadă cum dansează. 

Intră în foaierul de marmură, își luă biletul și intră în sală. 
Până acum nu mai călcase într-un teatru, drept care privi uimit 
decoraţiunile somptuoase, poleite cu aur, loja și balcoanele, 
șirurile de scaune din pluș roşu. Își găsi locul pe rândul patru și 
se așeză. Chiar în faţa lui erau doi ofiţeri germani. Se uită la 
ceas. De ce nu mai începea odată? Fiecare minut îl aducea pe 
Peter Flemming tot mai aproape de ei. 

Luă programul lăsat de cineva pe locul de lângă el și îl răsfoi, 
căutând numele lui Karen. Nu era trecută în distribuţie, dar o 
bucăţică de hârtie care căzu din program anunţa că prima 
ballerina era bolnavă și că locul ei era luat de Karen Duchwitz. 
Tot de acolo Harald află și că singurul rol masculin va fi 
interpretat de o dublură, Jan Anders, probabil fiindcă și titularul 
căzuse victimă  toxiinfecţiei alimentare care  decimase 
distribuţia. Un moment foarte delicat pentru compania de balet, 
se gândi Harald, când rolurile principale erau interpretate de 
elevi în prezenţa regelui! 

Câteva clipe mai târziu tresări când îi văzu pe domnul și 
doamna Duchwitz ocupându-și locurile cu două rânduri mai în 
față. Ar fi trebuit să-și dea seama că nu puteau rata acest 
moment apoteotic din viaţa fiicei lor. La început își făcu griji că l- 
ar putea vedea. Apoi își spuse că nu mai conta. Acum că poliţia 
îi descoperise ascunzătoarea, nu mai avea de ce să o ţină 
secretă. 

Își aminti cuprins de vinovăţie că poartă haina sport, 
americană, a domnului Duchwitz. Chiar dacă era veche de 
cincisprezece ani, potrivit etichetei de pe buzunarul interior, 
Karen nu ceruse permisiunea tatălui ei ca s-o ia. Oare tăticul 
Duchwitz o va recunoaște? Harald își spuse că era o prostie să 
se gândească la așa ceva. Acuzaţia că ar fi furat o haină era 
ultimul lucru de care trebuia să-i pese acum. 

Atinse rolfilmul din buzunar și se întrebă dacă mai exista vreo 
șansă ca el și Karen să fugă cu avionul. Multe depindeau de 


trenul cu care venea Peter Flemming. Dacă sosea devreme, 
Flemming și doamna Jespersen ajungeau la Kirstenslot înaintea 
lui Harald și Karen. Chiar presupunând că evitau să fie prinși, 
era greu de crezut c-ar mai fi avut acces la avion cu poliţia în 
jur. Pe de altă parte, nimeni nu mai păzea avionul acum, Hansen 
fiind scos din circulaţie. Dacă trenul lui Flemming ajungea de- 
abia la primele ore ale dimineţii, poate mai aveau șansa să 
decoleze. 

Doamna Jespersen nu știa că Harald o văzuse. De aceea 
credea că are destul timp la dispoziţie. Acesta era singurul atu 
al lui Harald. 

Oare când va începe afurisitul ăsta de spectacol? 

După ce se așeză toată lumea, apăru și regele în loja regală. 
Spectatorii se ridicară în picioare. Era prima oară când Harald îl 
vedea pe Christian al X-lea în carne și oase; îl știa numai din 
fotografii, mustaţa pe oală dându-i un aer deprimat, care se 
potrivea foarte bine monarhului unei ţări aflate sub ocupaţie. 
Regele era în ţinută de gală și stătea foarte drept. În fotografii 
purta un fel de pălărie și acum Harald observă pentru prima 
oară că monarhul avea un început de chelie. 

Regele se așeză, spectatorii îl imitară și luminile își pierdură 
din intensitate. „În sfârşit”, se gândi Harald. 

Cortina se ridică, dând la iveală vreo douăzeci de femei 
nemișcate, în cerc, și un bărbat în mijlocul lor. Dansatorii, toți 
îmbrăcaţi în alb, erau învăluiţi de o lumină albăstruie, precum 
lumina lunii; scena goală dispăru, rămânând doar umbrele de la 
marginile ei. Era un început dramatic, care îl fascină pe Harald, 
în ciuda grijilor care îl rodeau. 

Orchestra execută o frază lentă, gravă, și dansatorii începură 
să se miște. Cercul se lărgi, lăsând patru persoane în 
avanscenă, nemișcate, bărbatul și trei femei. Una dintre femei 
stătea întinsă pe jos, de parcă ar fi dormit. Începu un vals lent. 

Unde era Karen? Toate fetele erau îmbrăcate la fel, în corsaj, 
cu umerii goi, și fuste pline care se învolburau în timpul 
dansului. Era o vestimentaţie seducătoare, dar luminile le 
făceau să arate la fel, motiv pentru care Harald nu își putea da 
seama care era Karen. 

Apoi se mișcă și balerina care dormea și Harald recunoscu 
părul roșu. Karen pluti spre centrul scenei. Harald stătea 
încordat, temându-se ca fata să nu greșească ceva și să strice 


această zi mare pentru ea; Karen însă părea sigură pe sine. 
Incepu să danseze în vârful picioarelor. Părea un lucru foarte 
dureros, care îl înfioră pe Harald, dar fata parcă plutea. Celelalte 
balerine alcătuiau tot felul de formaţii în jurul ei, linii și cercuri. 
Spectatorii tăceau, nemișcaţi, fermecaţi, și Harald simţi cum îi 
crește inima de mândrie. Acum se bucura că venise aici, 
indiferent de consecinţe. 

Muzica se schimbă și atenţia spectatorilor se concentră 
asupra balerinului. In timp ce acesta sărea dintr-o parte a scenei 
în cealaltă, lui Harald i se păru nesigur, amintindu-și că și el era 
o dublură, Anders. Până acum Karen dansase cu stăpânire de 
sine, fiecare mișcare a ei părând firească, însă băiatul era 
încordat și fiecare figură pe care o executa era la limita riscului. 

Dansul se încheie cu fraza lentă care îl începuse și Harald își 
dădu seama că nu era vorba de niciun fel de poveste, dansurile 
erau la fel de abstracte ca și muzica. Se uită din nou la ceas. 
Trecuseră doar cinci minute. 

Ansamblul se dispersă și se reuni în noi configurații care 
încadrau o serie de dansuri solo. Toată muzica părea a fi în trei 
pătrimi și foarte melodică. Lui Harald, căruia îi plăceau 
disonanţele jazzului, i se păru dulceagă. 

Deși baletul îl fascina, gândurile i se întorceau la Hornet Moth, 
la Hansen, legat în portbagajul Rolls-Royce-ului, și la doamna 
Jespersen. Să fi luat Peter Flemming singurul tren fără întârziere 
din Danemarca? Și, dacă îl luase, plecase deja spre Kirstenslot 
împreună cu doamna Jespersen? Îl găsiseră pe Hansen? ÎI 
așteptau deja? Cum putea ști? Poate dacă se apropia de 
mănăstire prin pădure, în speranţa că va vedea ambuscada la 
timp. 

Karen începu un dans solo și Harald se trezi că e mai îngrijorat 
de ea decât de poliție. Poate că nu ar fi trebuit să fie: fata era 
relaxată, sigură de ea, învârtindu-se, mergând pe vârfuri și 
sărind fericită, de parcă atunci ar fi inventat toate mișcările. 
Harald era uimit că putea alerga de colo-colo cu atâta vigoare, 
sărind sau aplecându-se, pentru ca, în clipa următoare, să se 
oprească brusc, graţioasă, într-un echilibru perfect, de parcă nu 
s-ar fi supus inerţiei. Karen părea că sfidează legile fizicii. 

Harald deveni și mai agitat când fata începu să danseze cu 
Jan Anders. Era un pas de deux, din câte își amintea el, deși nu 
mai știa unde citise despre asta. Anders o tot ridica în aer, 


periculos. Fusta i se  înfoia,  dezvăluindu-i picioarele 
nemaipomenite. Anders o prindea, uneori cu o mână, oprindu-se 
sau traversând scena. Harald se temea ca fata să nu cadă, dar 
Karen ateriza cu graţie și ușurință. Cu toate acestea, Harald 
răsuflă ușurat când dansul se termină și ansamblul luă locul 
celor doi. Se uită din nou la ceas. Acesta trebuie să fie ultimul 
dans, slavă Domnului! 

Anders execută mai multe sărituri spectaculoase în cursul 
ultimului dans și o mai ridică de câteva ori pe Karen. Apoi, în 
timp ce muzica atingea punctul culminant, se produse dezastrul. 

Anders o ridică pe Karen și o ţinu așa, cu o singură mână, în 
scobitura spatelui. Fata se întinse paralel cu scena. Picioarele i 
se curbară în faţă, cu degetele drepte, iar braţele se întinseră 
înapoi, pe deasupra capului, ca într-un arc. Cei doi rămaseră așa 
câteva clipe. Apoi Anders alunecă. 

Piciorul stâng îi scăpă, dansatorul se clătină și căzu lat, pe 
spate. Karen se prăbuși pe scenă, lângă el, aterizând pe mâna și 
piciorul drept. 

Spectatorii scoaseră un icnet de groază. Celelalte balerine se 
repeziră la Karen și Anders. Orchestra mai intonă câteva măsuri 
și se opri. Un bărbat în haine negre apăru din culise. 

Anders se ridică în picioare, ţinându-se de cot, și Harald văzu 
că plânge. Karen încercă să se ridice, dar căzu la loc. Bărbatul în 
negru făcu un semn și cortina se lăsă repede. Spectatorii 
începură să discute emoţionaţi. 

Harald se trezi stând în picioare. 

Văzu cum domnul și doamna Duchwitz, la două rânduri în faţa 
lui, se ridică și încearcă să ajungă pe interval, scuzându-se față 
de cei pe care îi deranjau. Era clar că vor să meargă în culise. 
Harald se hotări să facă la fel. 

| se păru o veșnicie până ajunse pe interval. În nerăbdarea lui 
fu nevoit să se abţină să nu calce pe genunchii celorlalţi. Dar 
ajunse acolo în același timp cu familia Duchwitz. 

— Vin cu dumneavoastră, zise el. 

— Cine ești dumneata? întrebă tatăl lui Karen. 

— E Harald, prietenul lui Josef, răspunse mama lui Karen. L-ai 
mai întâlnit. Karen îl simpatizează. Lasă-l să vină. 

Domnul Duchwitz mormăi un da. Harald habar nu avea de 
unde știe doamna Duchwitz că fata ei îl „simpatizează”, dar 
răsuflă ușurat că e acceptat de familie. 


Când ajunseră la ușă, spectatorii făcură liniște. Familia 
Duchwitz și Harald se întoarseră. Cortina se ridicase. Pe scenă 
era doar insul în negru. 

— Maiestate, doamnelor și domnilor, începu el. Din fericire, 
medicul companiei s-a aflat în sală. 

Harald bănui că toţi cei care erau legaţi de compania de balet 
într-un fel sau altul doriseră să fie prezenţi la acest spectacol de 
gală. 

— Medicul e deja în culise și îi examinează pe cei doi 
dansatori din rolurile principale. Mi-a spus că niciunul din ei nu 
pare a avea ceva grav. 

Cuvintele lui fură urmate de ropote de aplauze. 

Harald răsuflă adânc. Chiar dacă știa că fata nu are nimic 
grav, pentru prima oară se întrebă cum le-ar afecta fuga acest 
accident. In eventualitatea că ajungeau la avion înaintea poliţiei, 
va mai fi Karen în stare să-l piloteze? 

Bărbatul îmbrăcat în negru continuă: 

— După cum aţi aflat din program, ambele roluri principale au 
fost interpretate de dubluri, ca și multe alte roluri. Dar sper că 
veţi fi de acord cu mine că toată lumea a dansat minunat, 
oferind un spectacol superb, până aproape de sfârșit. Vă 
mulțumesc. 

Cortina se lăsă în aplauzele spectatorilor. Se ridică din nou 
pentru întreg ansamblul, care făcu o reverență. Lipseau, 
bineînțeles, Karen și Anders. 

Familia Duchwitz ieși, urmată de Harald. 

Se grăbiră să ajungă la intrarea dansatorilor. Un plasator îi 
duse la cabina lui Karen. 

Fata ședea cu braţul drept prins într-o eșarfa. Era extraordinar 
de frumoasă în costumul acela alb cremos, cu umerii goi și sânii 
strânși de corset. Harald simţi că i se taie respiraţia, neștiind 
dacă de grijă sau de dorinţă. 

Medicul îngenunchease în faţa ei și îi aplica un bandaj în jurul 
gleznei. 

Doamna Duchwitz se repezi la Karen și spuse: 

— Fetiţa mea! 

O luă în braţe și o strânse la piept. Exact ce ar fi vrut să facă 
și Harald. 

— Liniștește-te, n-am nimic, zise Karen, deși era palidă la faţă. 

Domnul Duchwitz îl întrebă pe medic: 


— Cum se simte? 

— Bine. Și-a luxat încheietura mâinii și glezna. Va avea dureri 
câteva zile, cel puţin două săptămâni va trebui să se menajeze, 
dar n-aveţi grijă, se va face bine. 

Harald era fericit că accidentul nu fusese serios, dar imediat 
se întrebă: „Va putea pilota avionul?” 

Medicul prinse bandajul cu un ac de siguranţă și se ridică în 
picioare. Apoi o bătu ușor pe umăr. 

— Mă duc să văd cum se simte Jan Anders. N-a căzut la fel de 
tare, dar mă cam îngrijorează cotul lui. 

— Vă mulţumesc, domnule doctor. 

Spre iritarea lui Harald, mâna medicului rămase mai mult 
decât trebuie pe umărul ei. 

— Nu-ţi face probleme, vei dansa la fel de frumos, spuse 
medicul și plecă. 

— Sărmanul Jan, plânge întruna, zise Karen. 

Harald se gândi că Anders ar trebui împușcat. 

— A fost vina lui - te-a scăpat din braţe! strigă el indignat. 

— Ştiu, de asta se și consumă atât. 

Domnul Duchwitz se uită enervat la Harald. 

— Ce cauţi aici? 

Din nou îi răspunse soţia lui. 

— Harald stă de câtva timp la Kirstenslot. 

Karen rămase șocată. 

— Mamă, de unde știi? 

— Tu crezi că nimeni n-a observat cum dispărea mâncarea 
din bucătărie în fiecare seară? Noi, mamele, nu suntem chiar 
atât de proaste. 

— Dar unde doarme? întrebă domnul Duchwitz. 

— Cred că în biserica nefolosită, replică soţia lui. Probabil că 
de asta a vrut Karen să o ţinem încuiată. 

Harald era îngrozit că secretul lui fusese dezvăluit atât de 
ușor. Domnul Duchwitz privea furios, dar, înainte de a izbucni, în 
cabină își făcu apariţia regele. 

Toată lumea tăcu. 

Karen încercă să se ridice, dar regele o opri. 

— Draga mea, rămâi, te rog, unde ești. Cum te simţi? 

— Mă doare, Maiestate. 

— Bineînţeles. Dar nu e nimic grav, din câte am înţeles. 

— Așa a spus medicul. 


— Să știi că ai dansat divin. 

— Vă mulţumesc, Maiestate. 

Regele se uită întrebător la Harald. 

— Bună seara, tinere. 

— Sunt Harald Olufsen, Maiestate, coleg de școală cu fratele 
lui Karen. 

— La ce școală? 

— Jansborg Skole. 

— Tot Heis îi spun elevii directorului de acolo? 

— Da... iar soţiei lui, Mia. 

— Mda, ai mare grijă de Karen, zise regele și se întoarse spre 
cei doi părinţi. Bună seara, Duchwitz, mă bucur să te revăd. 
Fiica dumitale are un talent extraordinar. 

— Vă mulțumesc, Maiestate. V-o amintiți pe soția mea, 
Hanna. 

— Desigur, spuse regele și dădu mâna cu ea. Doamnă 
Duchwitz, știu că un astfel de accident e greu de suportat 
pentru o mamă, dar sunt sigur că fiica dumneavoastră se va 
face bine. 

— Da, Maiestate. Tinerii se vindecă repede. 

— Într-adevăr! Acum să vedem ce face și sărmanul băiat care 
a scăpat-o din mâini, spuse regele și se îndreptă spre ușă. 

De-abia acum Harald îl observă pe însoţitorul regelui, un tânăr 
care îi era asistent sau gardă de corp, sau poate și una, și alta. 

— Pe aici, Maiestate, zise tânărul și ţinu ușa deschisă. 

Regele ieși. 

— Măi să fie! exclamă doamna Duchwitz emoţionată. Ce 
frumos din partea lui! 

— Cred că ar trebui s-o ducem acasă pe Karen, spuse domnul 
Duchwitz. 

Harald se întrebă dacă va avea ocazia să îi vorbească fetei 
între patru ochi. 

— Mama trebuie să mă ajute să mă schimb, zise Karen. 

Domnul Duchwitz se îndreptă spre ușă, urmat de Harald, care 
nu știa ce altceva să facă. 

— Înainte să mă schimb, pot să vorbesc ceva cu Harald între 
patru ochi? 

Domnul Duchwitz privi iritat, dar mama ei spuse: 

— Bine, dar grăbește-te. 

Cei doi părăsiră cabina și doamna Duchwitz închise ușa. 


— Chiar te simţi bine? întrebă Harald. 

— Am să mă simt bine după ce-ai să mă săruţi. 

Harald îngenunche lângă scaunul ei și o sărută. Apoi, 
neputând rezista tentaţiei, îi sărută umerii goi și gâtul. Buzele lui 
se lăsară mai jos și îi sărutară sânii. 

— Dumnezeule, oprește-te, e așa de bine! 

Harald se dădu înapoi, fără tragere de inimă. Văzu cum 
culoarea îi revenise în obraji și cum gâfâia. Era uimit că 
săruturile lui izbutiseră să facă așa ceva. 

— Trebuie să vorbim, zise Karen. 

— Știu. Poţi să pilotezi avionul? 

— Nu. 

Exact de ce se temuse el. 

— Eşti sigură? 

— Mă doare prea mult. Nici măcar nu pot să deschid o ușă. Și 
de-abia pot să merg, deci n-aș putea controla direcţia cu 
picioarele. 

Harald își acoperi fața cu mâinile. 

— Atunci totul e pierdut. 

— Medicul a spus c-o să mă doară așa doar câteva zile. Am 
putea pleca de îndată ce m-aș simţi mai bine. 

— Intre timp s-a mai întâmplat ceva. Azi Hansen a venit din 
nou la biserică. 

— N-are rost să ne facem griji din pricina lui. 

— De data asta era împreună cu o femeie-detectiv, doamna 
Jespersen, care e mult mai deşteaptă decât el. l-am auzit 
vorbind. Femeia a intrat în biserică și a înţeles tot. Și-a dat 
seama că stau acolo și că vreau să fug cu avionul. 

— Aoleu! Și ce-a făcut? 

— S-a dus după șeful ei, care din întâmplare e Peter 
Flemming. L-a lăsat pe Hansen de gardă și i-a spus să mă 
împuște dacă încerc să decolez. 

— Să te împuște? Şi acum ce vrei să faci? 

— L-am scos din funcţiune pe Hansen și l-am legat bine, 
răspunse Harald, nu fără un strop de mândrie. 

— Dumnezeule! Unde e acum? 

— In portbagajul Rolls-Royce-ului. 

Karen izbucni în râs. 

— Drac împielițat! 

— M-am gândit că mai aveam o șansă. Peter este în tren, iar 


femeia nu știa când va sosi. Dacă am fi putut să ne întoarcem la 
Kirstenslot în seara asta, înaintea lui Peter și a doamnei 
Jespersen, am fi reușit să decolăm. Acum însă, dacă nu mai poţi 
pilota... 

— Dar încă mai putem zbura. 

— Cum? 

— Poţi fi tu pilotul. 

— Dar nu pot... n-am luat decât o lecţie! 

— Am să te învăţ eu totul. Poul spunea că ai un talent 
înnăscut pentru așa ceva. lar eu aș putea manevra manșa cu 
mâna stângă, din când în când. 

— Chiar crezi că se poate? 

— Da! 

— Atunci e-n regulă, zise Harald dând grav din cap. Așa vom 
face. Numai roagă-te ca trenul lui Peter să întârzie. 


30 


Hermia îl zărise pe Peter Flemming pe feribot. 

ÎI văzuse sprijinit de balustradă, privind marea, și își amintise 
de insul cu mustaţa roșcată și costum elegant, din tweed, de pe 
peronul din Morlunde. Fără îndoială, câţiva oameni din Morlunde 
mergeau până la Copenhaga, ca și ea, dar insul i se păruse 
cunoscut. Pălăria și ochelarii o derutaseră o vreme, dar, până la 
urmă, memoria o ajutase: Peter Flemming. 

Era cu Arne când îl întâlnise prima oară, în zilele lor fericite. 
Dacă își aducea bine aminte, cei doi erau prieteni din copilărie, 
apoi se bătuseră după ce familiile lor ajunseseră la cuțite. 

Acum Peter era poliţist. 

De îndată ce își amintise toate acestea, își dăduse seama că 
tipul o urmărea. Se înfiorase de spaimă, ca de rafalele unui vânt 
rece. 

Era în criză de timp. Peste trei nopţi avea să fie lună plină și 
ea tot nu dăduse de Harald Olufsen. Dacă lua rolfilmul de la el în 
seara aceasta, nu era sigură cum îl va duce acasă în timp util. 
Dar nu voia să abandoneze misiunea - pentru Arne, pentru 
Digby și pentru toţi piloţii care își riscau viaţa ca să-i oprească 
pe naziști. 

Dar oare de ce Peter n-o arestase încă? Era spion britanic. Ce 
urmărea? Poate că și el îl căuta pe Harald. 

După ce feribotul acostă, Peter luă și el trenul de Copenhaga. 
De îndată ce trenul se puse în mișcare, Hermia ieși pe coridor și 
îl văzu în compartimentul de clasa |. 

Avea suficient timp să se gândească la ce va face. Trenul fu 
nevoit să oprească de mai multe ori și ajunse la Copenhaga la 
ora zece. Până să intre în gară, Hermia își făcuse un plan. Va 
intra în Grădina Tivoli și va scăpa de Peter în mulţimea de acolo. 

Când cobori, aruncă o privire și îl văzu venind după ea. 

Urcă fără grabă treptele, trecu pe la punctul de control și ieși 
din gară. Se lăsa întunericul. Grădina Tivoli era la doar câţiva 
pași. Se apropie de intrarea principală și cumpără un bilet. 

— Se închide la miezul nopţii, o avertiză casiera. 

Venise aici cu Arne în vara anului 1939. Fusese un fel de 
sărbătoare și 50 000 de persoane se îmbulziseră în parc pentru 
focurile de artificii. Acum locul era o versiune tristă a ceea ce 
fusese iniţial, ca o fotografie alb-negru a unei fructiere. Aleile 


încă mai șerpuiau printre răzoare, dar becurile feerice din copaci 
fuseseră stinse. Doar lămpi de mică intensitate le mai luminau 
acum, conform regulilor de camuflaj. Adăpostul antiaerian din 
faţa Teatrului de Pantomimă accentua atmosfera deprimantă. 
Până și micile orchestre păreau că amuţiseră. Spre marea 
dezamăgire a Hermiei, vizitatorii nu erau atât de numeroși pe 
cât se așteptase, înlesnind sarcina urmăritorului. 

Se opri, prefăcându-se că se uită la un jongler, și privi scurt 
înapoi. II văzu pe Peter aproape, tocmai cumpăra un pahar cu 
bere de la o tarabă. Oare cum să scape de el? 

Se alătură unui grup de oameni din jurul unei scene în aer 
liber pe care se juca o operetă. Işi făcu loc până în faţă, apoi ieși 
din mulţime pe partea cealaltă, dar văzu că Peter e tot în 
spatele ei. Dacă mai continua așa, polițistul sigur își va da 
seama că încearcă să se facă nevăzută. Atunci, ca să nu riște, ar 
putea să o aresteze. 

| se făcu frică. Dădu ocol lacului și ajunse la un ring de dans în 
aer liber, unde o orchestră numeroasă cânta un foxtrot. Erau cel 
puţin o sută de perechi care dansau cu entuziasm și mult mai 
multe care se uitau de pe margine. Hermia simţi, în sfârșit, ceva 
din atmosfera vechiului Tivoli. Văzu un tânăr chipeș care stătea 
singur și îi veni o idee. Se apropie de el cu zâmbetul ei cel mai 
cuceritor. 

— Dansezi? întrebă ea. 

— Bineînţeles! 

Tânărul o luă în braţe și începură să danseze. Hermia nu era o 
dansatoare prea bună, dar cu un partener priceput reușea să se 
descurce. Arne fusese un dansator superb, elegant, un adevărat 
maestru. Tânărul acesta era doar sigur pe sine și hotărât. 

— Cum te cheamă? întrebă el. 

Fu cât pe-aci să-i spună numele adevărat, dar se opri la timp. 

— Agnes. 

— Eu sunt Johan. 

— Incântată de cunoștință, Johan. Dansezi minunat, zise 
Hermia și aruncă o privire spre alee. 

Peter se uita cu atenţie la dansatori. 

Din nefericire, muzica se opri brusc. Dansatorii aplaudară 
orchestra. Câteva perechi părăsiră ringul, altele le luară locul. 

— Încă unul? întrebă Hermia. 

— Cu mare plăcere. 


Hermia se hotări să fie sinceră cu el. 

— Ascultă, sunt urmărită de un ins îngrozitor și vreau să scap 
de el. Vrei să mă conduci până în celălalt capăt al ringului? 

— Ce palpitant! exclamă tânărul și privi la spectatori. Care e? 
Grasul ăla cu faţa roșie? 

— Nu. Cel în costum maro-deschis. 

— Îl văd. Arată destul de bine. 

Orchestra începu o polcă. 

— Aoleu! făcu Hermia. 

Polca era greu de dansat, dar nu avea încotro. 

Johan era îndeajuns de priceput ca s-o ajute să se descurce, în 
același timp putea să și vorbească. 

— Tipul ăsta care nu-ţi dă pace - e un necunoscut? 

— L-am mai întâlnit. Du-mă la celălalt capăt, lângă 
orchestră... așa. 

— Este prietenul tău? 

— Nu. Mai dansăm un minut și te las, Johan. Dacă se ia după 
mine, încerci să-l oprești? 

— Dacă vrei tu. 

— Mulţumesc. 

— Cred că e soţul tău. 

— Nici vorbă. 

Acum erau aproape de orchestră. 

Johan o conduse spre capătul ringului de dans. 

— Poate că tu ești spioană, iar el e polițistul care speră să te 
prindă cum furi secrete militare de la naziști. 

— Eşti pe-aproape, zise ea veselă și se desprinse din braţele 
lui. 

Părăsi ringul de dans în grabă, o luă pe lângă scenă și intră 
într-un pâlc de copaci. Alergă până dădu de o altă alee; apoi se 
îndreptă spre o ieșire. Privi înapoi: Peter nu era în spatele ei. 

Părăsi parcul și se grăbi să ajungă la gara secundară de 
vizavi. Cumpără un bilet pentru Kirstenslot. Nu mai putea de 
bucurie. Reușise să scape de Peter. 

Pe peron nu era decât o femeie atrăgătoare, cu o bască de un 
albastru-deschis. 


31 


Harald se apropie prudent de biserică. 

Plouase torențial și iarba era udă. Un vânt ușor alunga acum 
norii prin spărturile cărora luna își cernea razele fantomatice. 
Umbra clopotniţei apărea și dispărea odată cu lumina lunii. 

Harald nu văzu niciun fel de mașină parcată în apropiere, dar 
acest lucru nu îl liniști prea mult. Dacă poliţia intenţiona să-i 
întindă o capcană, sigur își ascunsese vehiculele. 

În mănăstirea ruinată nu se vedea nicio lumină. Era miezul 
noptii, soldaţii dormeau, mai puţin doi dintre ei: santinela din 
fața popotei și asistentul medical care era de gardă la spitalul 
veterinar. 

Harald ciuli urechile. Auzi fornăit de cai dinspre galerii, încet 
de tot se sui pe buștean și se uită pe fereastră. 

Văzu contururile vagi ale automobilului și ale avionului în 
lumina difuză a lunii. Cineva putea să fie ascuns acolo, în 
așteptare. 

Auzi un mormăit înăbușit și o bufnitură. Zgomotul se repetă 
după un minut - probabil Hansen, care încerca să se dezlege. 
Harald simţi cum îi renaște speranţa. Dacă Hansen era tot acolo 
însemna că doamna Jespersen încă nu se întorsese cu Peter. 
Încă mai exista șansa să fugă cu avionul. 

Se strecură pe fereastră și se duse tiptil spre avion. Luă 
lanterna din cabină și o îndreptă spre fiecare colţ al bisericii. Nu 
era nimeni. 

Deschise portbagajul. Verifică legăturile. Erau la fel de 
strânse. Închise portbagajul la loc. 

Auzi pe cineva șoptind: 

— Harald! Tu ești? 

Îndreptă lanterna spre ferestre și o văzu pe Karen. 

Fusese adusă acasă într-o ambulanţă, împreună cu părinţii, 
înainte să se despartă, la teatru, fata îi promisese să iasă pe 
furiș din casă cât mai curând și, dacă nu era nimeni prin 
preajmă, să vină la biserică. 

Harald stinse lanterna și deschise ușa masivă a bisericii. 
Karen intră șchiopătând, cu o haină de blană pe umeri și o 
pătură în braţe. Băiatul o strânse la piept cu grijă, atent să nu-i 
atingă braţul drept prins în eșarfă. Preţ de o clipă se îmbătă de 
căldura trupului și de aroma părului ei. 


Apoi trecu la cele practice. 

— Cum te simţi? 

— Mă doare al naibii, dar voi supravieţui. 

Harald se uită la haina ei. 

— Ti-e frig? 

— Încă nu, dar îmi va fi la peste 1 500 m deasupra Mării 
Nordului. Pătura e pentru tine. 

Harald luă pătura și o apucă de mâna teafără. 

— Eşti pregătită? 


— Da. 
Băiatul o sărută uşor. 
— Te iubesc. 


— Și eu te iubesc. 

— Da? E prima dată când spui asta. 

— Știu. Îți spun acum, în caz că nu supraviețuiesc acestei 
călătorii, zise ea pe un ton firesc. Ești cel mai destoinic bărbat 
pe care l-am întâlnit în viaţa mea. Ești deștept și niciodată nu-i 
dezamăgești pe cei din jurul tău. Eşti blând, înţelegător și 
curajos cât o armată întreagă. Karen îi atinse părul. Ești chiar 
drăguţ, la modul amuzant, adăugă ea. Ce altceva mi-aș mai 
putea dori? 

— Sunt fete cărora le plac bărbaţii bine îmbrăcaţi. 

— Ai dreptate. Asta se poate aranja. 

— Aș vrea să-ţi spun de ce te iubesc, dar poliţia poate ajunge 
aici dintr-o clipă într-alta. 

— Lasă, știu de ce - fiindcă sunt minunată. 

Harald deschise ușa cabinei și aruncă pătura înăuntru. 

— Hai, urcă, zise el. Cu cât avem mai puţine de făcut când 
ieșim din biserică, cu atât cresc șansele să scăpăm. 

— Am înţeles. 

Harald văzu că fetei îi va fi greu să urce în cabină. Trase o 
cutie aproape și Karen se sui pe ea, dar nu putu să-și vâre 
piciorul luxat înăuntru. Urcatul era oricum dificil - cabina era mai 
strâmtă decât locul din faţă al unui automobil -, iar cu o mână și 
un picior luxate părea imposibil. Băiatul își dădu seama că 
trebuia să o ia în braţe și să o așeze în cabină. 

Își trecu braţul stâng pe după umerii ei și braţul drept sub 
genunchi; apoi se sui pe cutie și o așeză pe scaunul din dreapta. 
De acolo putea manevra manșa în formă de Y cu mâna stângă, 
teafără, iar Harald, de pe scaunul pilotului, își putea folosi mâna 


dreaptă. 

— Ce-i asta, jos? întrebă ea aplecându-se. 

— Pistolul lui Hansen. N-am găsit alt loc să-l ascund, răspunse 
Harald și închise ușa. Stai bine? 

Karen lăsă geamul jos. 

— Da. Cel mai bine ar fi să decolăm de pe alee. Vântul e bun, 
dar bate spre castel, deci va trebui să împingi avionul până la 
intrarea în castel și apoi să-l întorci ca să poți decola. 

— Am înţeles. 

Harald deschise larg ușa bisericii. Acum trebuia să scoată 
avionul. Din fericire, acesta fusese parcat inteligent, cu faţa 
direct spre ușă. De trenul de aterizare era legată o frânghie 
care, după cum bănuise Harald când dăduse de ea, era folosită 
pentru a trage avionul afară. Prinse bine frânghia și se opinti. 

Avionul era mai greu decât crezuse. Pe lângă motor, avea și 
peste 130 1 de benzină, plus Karen. O greutate considerabilă. 

Ca să învingă inerția, Harald reuși să balanseze avionul pe roţi 
și astfel să îi imprime un ritm. Din clipa în care începu să tragă, 
rezistenţa scăzu, dar greutatea rămase la fel. Cu un efort 
considerabil trase avionul în parc, ajungând până la alee. 

Luna apăru de după un nor. Parcul se lumină aproape ca în 
timpul zilei. Acum avionul putea fi văzut de oricine privea în 
direcţia lui. Harald trebuia să acţioneze repede. 

Desfăcu clapa care fixa aripa stângă de fuzelaj și aduse aripa 
în poziție de zbor. Apoi răsuci flapsul din capătul interior al aripii 
superioare, blocând aripa, în timp ce el se deplasa spre 
marginea din faţă. Acolo întoarse știftul aripii inferioare și îl 
introduse în fantă. Știftul nu păru să percuteze - Harald se lovise 
de această problemă când exersase mișcările. Clătină aripa ușor 


și astfel reuși să monteze știftul. Îl fixă cu cureaua de piele. 
Procedă la fel și cu știftul aripii superioare, fixându-l cu ajutorul 
lonjeronului. 


Totul durase trei-patru minute. Privi spre tabără. Santinela îl 
văzuse și venea spre el. 

Făcu același lucru și cu aripa dreaptă. Când termină, santinela 
era în spatele lui. Leo, prietenosul Leo. 

— Ce faci? întrebă el curios. 

Harald își pregătise textul: 

— Vrem să facem o fotografie. Domnul Duchwitz vrea să 
vândă avionul, fiindcă nu poate face rost de combustibil. 


— O fotografie? Noaptea? 

— E una specială, la lumina lunii, cu castelul în fundal. 

— Căpitanul știe? 

— A, sigur, domnul Duchwitz a vorbit cu el. Căpitanul Kleiss a 
spus că nu e nicio problemă. 

— A, bun, spuse Leo, dar se încruntă din nou. E totuși ciudat 
că nu mi-a spus nimic despre asta. 

— Probabil nu i s-a părut important. 

Harald își dădu seama că făcuse o gafă. Dacă militarii 
germani ar fi fost neglijenţi, nu ar fi cucerit Europa. 

Leo clătină din cap. 

— Santinela trebuie informată asupra oricăror evenimente 
neobișnuite care vor avea loc în timpul serviciului, zise el de 
parcă ar fi recitat dintr-un regulament. 

— Sunt sigur că domnul Duchwitz nu ne-ar fi spus să facem 
asta fără să discute cu căpitanul Kleiss, replică Harald și începu 
să împingă ampenajul. 

Văzându-l cum se luptă cu coada avionului, Leo îi dădu o 
mână de ajutor. Impreună întoarseră avionul un sfert de cerc, 
plasându-l pe alee. 

— Cred că n-ar fi rău să vorbesc cu căpitanul, spuse Leo. 

— Dacă ești sigur că nu-l deranjează să-l trezești din somn. 

Leo privi nehotărât și îngrijorat. 

— Poate că nu s-a culcat. 

Harald știa că ofiţerii dormeau în castel. Se gândi cum să-l 
întârzie pe Leo și să urgenteze pregătirea avionului de zbor. 

— Inainte de a merge la castel, poate mă ajuţi să mișc din loc 
hardughia asta. 

— De acord. 

— Eu apuc de aripa stângă, tu de cea dreaptă. 

Leo își agăță arma de umăr și se lăsă pe lonjeronul dintre 
aripa superioară și cea inferioară. Cu ajutorul celor doi, avionul 
se mișcă mult mai ușor. 


Hermia prinse ultimul tren de seară din gara Vesterport. 
Cobori la Kirstenslot după miezul nopţii. 

Nu știa ce să facă în momentul în care va ajunge la castel. Nu 
voia să atragă atenţia asupra ei bătând în ușă și trezindu-i pe 
locatari. Poate era mai bine să aștepte până dimineaţă, înainte 
să întrebe de Harald. Ceea ce însemna să petreacă noaptea în 


aer liber. Nu murea ea dintr-atât. Pe de altă parte, dacă vedea o 
lumină aprinsă la castel, poate găsea pe cineva cu care să 
schimbe discret o vorbă - un servitor. Era agitată, fiindcă 
pierdea timp preţios. 

Din tren mai cobori o persoană. Femeia cu basca de un 
albastru-deschis. 

Hermia simţi un fior de teamă. Oare făcuse o greșeală? Oare 
femeia aceasta o urmărea în locul lui Peter Flemming? 

Va trebui să verifice. 

După ce ieși din gara învăluită în întuneric, se opri și deschise 
geamantanul, prefăcându-se că vrea să scoată ceva de acolo. 
Dacă femeia aceea o urmărea, trebuia să găsească și ea un 
pretext să aștepte. 

Femeia ieși din gară și trecu pe lângă ea fără să ezite. 

Hermia continuă să scotocească prin geamantan în timp ce 
trăgea cu coada ochiului. 

Femeia se îndreptă cu pas vioi spre un Buick negru, parcat în 
apropiere. La volan fuma un bărbat. Hermia nu îi văzu faţa, doar 
licărul ţigării. Femeia urcă în mașină. Şoferul porni motorul și 
călcă pe accelerator. 

Hermia răsuflă ușurată. Femeia își petrecuse seara în oraș, iar 
soţul ei o așteptase la gară ca s-o ducă acasă. „Alarmă falsă”, se 
gândi Hermia relaxată și porni mai departe. 


Harald și Leo împinseră avionul pe alee, dincolo de cisterna 
de benzină din care furase Harald, până în curtea din fața 
castelului, apoi îl întoarseră cu botul în vânt. Leo alergă înăuntru 
ca să-l trezească pe căpitanul Kleiss. 

Harald nu avea la dispoziţie mai mult de două minute. 

Scoase lanterna din buzunar, o aprinse și vâri mânerul între 
dinţi. Răsuci clamele de pe partea stângă a fuzelajului și 
deschise capota. 

— Combustibilul gata? întrebă el. 

— Combustibilul gata, răspunse Karen. 

Harald umblă la pompa de carburator și acţionă maneta uneia 
din cele două pompe de combustibil ca să înece carburatorul. 
Închise capota și asigură clamele. Își scoase lanterna dintre dinţi 
și întrebă: 

— Supapa și magnetourile gata? 

— Supapa și magnetourile gata. 


Se duse în fața avionului și trase în jos de elice. Făcând exact 
ce făcuse Karen, mai trase o dată și încă o dată. În cele din 
urmă trase cât putu de tare și se dădu înapoi. 

Nu se întâmplă nimic. 

Înjură. Nu mai era timp de defecţiuni. 

Repetă procedura. Ceva nu e în regulă, se gândi el în timp ce 
încerca. Înainte, când trăgea de elice, ceva se întâmpla, dar nu 
și acum. Încercă disperat să-și amintească ce anume. 

Din nou motorul nu reuși să pornească. 

Brusc, își aminti ce lipsea. Nu auzea clicul atunci când trăgea 
de elice. Karen îi spusese că acel clic era starterul iniţial. Fără el 
nu se producea nicio scânteie. 

Dădu fuga la cabină. 

— Nu se aude niciun clic! zise el. 

— S-au blocat magnetourile, spuse fata calm. Se întâmplă 
des. Deschide capota din dreapta. Ai să vezi starterul iniţial între 
magnetou și motor. Lovește-l scurt cu o piatră sau cu altceva. 
De obicei pornește așa. 

Harald deschise capota din dreapta și îndreptă lanterna spre 
motor. Starterul inițial era un cilindru plat, din metal. Căută la 
picioarele lui. Nu văzu nicio piatră. 

— Dă-mi ceva din trusa de scule. 

Karen găsi trusa și îi dădu o cheie franceză. Harald lovi de 
câteva ori starterul. 

— Încetaţi imediat! se auzi o voce în spatele lui. 

Se întoarse și îl văzu pe căpitanul Kleiss, în pantalonii de 
uniformă și bluza de pijama, apropiindu-se cu pași mari, urmat 
îndeaproape de Leo. Kleiss nu era înarmat, însă Leo avea pușca 
la el. 

Harald vâri cheia franceză în buzunar, închise capota și se 
apropie de botul avionului. 

— Îndepărtează-te de avion! strigă Kleiss. E un ordin! 

— Rămâi unde ești sau te împușc! strigă Karen. 

Harald o văzu cum scoate braţul pe fereastră, îndreptând 
pistolul direct spre Kleiss. 

Kleiss se opri. Leo se opri și el. 

Harald habar nu avea dacă fata știa cum să tragă - ca și 
Kleiss, de altfel. 

— Pune arma pe pământ, Leo, spuse Karen. 

Leo lăsă pușca să cadă. 


Harald întinse mâna și trase de elice. 
Elicea se roti cu un clic profund, convingător. 


Peter Flemming o luă înaintea Hermiei, îndreptându-se spre 
castel cu Tilde Jespersen pe locul de lângă el. 

— Parcăm într-un loc ferit și vedem ce face când ajunge aici, 
zise el. 

— În regulă. 

— Cât despre ce s-a întâmplat pe Sande... 

— Te rog să nu vorbești despre asta. 

Peter își înăbuși furia. 

— Cum așa, niciodată? 

— Niciodată. 

Lui Peter îi venea să o strângă de gât. 

Farurile mașinii luminară un sat mic cu o biserică și o 
cârciumă. Dincolo de sat văzură o poartă impresionantă. 

— Îmi pare rău, Peter. Știu că am făcut o greșeală, dar acum 
s-a terminat. Hai să rămânem prieteni și colegi. 

Peter simţea că nu îi mai pasă de nimic. 

— La naiba cu toate! spuse el și intră pe domeniul castelului. 

În dreapta aleii era o mănăstire în ruine. 

— Ciudat, remarcă Tilde. Ușile bisericii sunt deschise. 

Peter spera să aibă parte de puţină acţiune ca să-și mai ia 
gândul de la decizia lui Tilde. Opri Buick-ul. 

— Să aruncăm o privire, spuse el scoțând o lanternă din 
torpedo. 

Coborâră din mașină și intrară în biserică. Peter auzi un 
mormăit înăbușit urmat de un bufnet. Părea să vină dinspre 
Rolls-Royce-ul pe butuci, din mijlocul încăperii. Deschise 
portbagajul și, la lumina lanternei, văzu un poliţist legat și cu un 
căluș în gură. 

— Asta e omul tău, Hansen? 

— Avionul nu mai e aici! A dispărut! 

În clipa aceea auziră cum porneşte motorul avionului. 


Avionul se trezi la viață și păru că se apleacă înainte, de parcă 
de-abia aștepta să decoleze. 

Harald se apropie repede de Kleiss și Leo. Luă pușca și o 
flutură ameninţător, cu o stăpânire de sine pe care nu o simţea 
defel. Se dădu înapoi, încet, trecu pe lângă elicea care se 


învârtea și se opri lângă ușa din stânga. Apucă mânerul, 
deschise ușa și aruncă arma în compartimentul pentru bagaje 
din spatele scaunelor. 

În timp ce urca în cabină, o mișcare bruscă îl făcu să-și mute 
privirea de la Karen la fereastra de lângă ea. Văzu cum 
căpitanul Kleiss pornește în fugă spre avion și se aruncă la 
pământ. Imediat auzi un bubuit, care reuși să acopere chiar și 
zgomotul scos de motor, când Karen trase cu pistolul lui 
Hansen. Dar cadrul ferestrei o împiedică să ochească bine și 
glonţul trecu pe lângă căpitan. 

Kleiss se rostogoli sub fuzelaj, ieși pe partea cealaltă și sări pe 
aripă. 

Harald încercă să închidă ușa, dar Kleiss se opuse. Căpitanul îl 
înșfacă de reverele hainei și încercă să-l tragă de pe scaun. 
Harald se luptă cu el, încercând să scape din strânsoare. Karen 
ţinea pistolul în mâna stângă și, din cauza cabinei 
supraîncărcate, nu se putea întoarce ca să tragă în Kleiss. Leo 
veni și el în fugă, dar ușa și aripile îl împiedicară să-și ajute 
căpitanul. 

Harald scoase cheia franceză din buzunar și lovi cu toată 
puterea. Capătul ascuţit al uneltei îl izbi pe Kleiss sub ochi, 
dându-i sângele, dar căpitanul nu cedă. 

Karen se întinse pe lângă Harald și împinse manșa înainte, 
până la refuz. Motorul dudui și mai tare și se urni din loc. Kleiss 
își pierdu echilibrul. Luă o mână de pe Harald, dar continuă să îl 
ţină cu cealaltă. 

Avionul prinse viteză, hurducăindu-se din cauza ierbii 
denivelate. Harald îl lovi din nou pe Kleiss și de data aceasta 
căpitanul scoase un țipăt de durere, îi dădu drumul și căzu la 
pământ. Harald închise ușa cu putere, întinse mâna spre manșă, 
dar Karen îi spuse: 

— Lasă-mă pe mine - pot s-o mișc cu mâna stângă. 

Avionul se deplasa de-a lungul aleii, dar, de îndată ce viteza 
crescu, viră la dreapta. 

— Folosește palonierele de direcţie! strigă Karen. Ţine-l drept! 

Harald împinse pedala din stânga ca să readucă avionul pe 
alee. Nu se întâmplă nimic, drept care o apăsă cu toată forța. O 
clipă mai târziu, avionul viră la stânga. leși de pe alee și o luă pe 
peluza de alături. 

— E un decalaj, trebuie să anticipezi! strigă Karen. 


Harald înţelese ce voia să spună fata. Era ca și cum ar fi 
condus o ambarcaţiune, doar că era mai rău. Impinse cu piciorul 
drept ca să readucă avionul pe alee; apoi, de îndată ce acesta 
începu să se întoarcă, corectă direcţia cu piciorul stâng. De data 
aceasta avionul nu se mai balansă atât de tare. In timp ce 
revenea pe alee, reuși să-l stăpânească. 

— Acum ţine-l așa! strigă Karen. 

Avionul acceleră. 

La celălalt capăt al aleii se aprinseră farurile unei mașini. 

* 


Peter Flemming băgă mașina în viteza întâi și apăsă pe 
accelerator până la refuz. In timp ce Tilde deschidea portiera ca 
să urce, mașina o luă din loc. Femeia dădu drumul la portieră 
ţipând și căzu pe spate. Peter speră să-și fi rupt gâtul. 

O luă pe alee, lăsând portiera să se bălăngăne. Când motorul 
începu să huruie, îl băgă în viteza a doua. Mașina mergea din ce 
în ce mai repede. î 

Văzu un mic biplan venind din direcţia opusă, drept spre el. In 
avion era Harald Olufsen, mai mult ca sigur. Il va opri pe Harald, 
chiar dacă va trebui să moară amândoi. 

Băgă mașina în viteza a treia. 


Harald simţi cum avionul se înclină când Karen împinse 
manșa înainte, ridicând coada. 

— Vezi mașina aia? strigă el. 

— Da - crezi că încearcă să intre în noi? 

— Da, răspunse Harald privind aleea și concentrându-se să 
ţină avionul în linie dreaptă cu palonierele de direcţie. Putem 
decola la timp, ca să trecem pe deasupra lui? 

— Nu sunt sigură... 

— Trebuie să te hotărâști! 

— Cotește când îţi spun! 

— Spune! 

Mașina era periculos de aproape. Harald își dădu seama că nu 
vor putea trece pe deasupra ei. 

— Acum! strigă Karen. 

Harald apăsă pe pedala din stânga. Avionul, reacționând cu 
mai puţină întârziere la o viteză crescută, viră scurt și ieși de pe 
alee - prea scurt: băiatul se temu că trenul de aterizare de-abia 
reparat nu va rezista. Corectă cursul repede. 


Văzu cu coada ochiului că mașina cotește și ea, cu aceeași 
intenţie de a se izbi de avion. Era un Buick, precum cel în care 
Peter Flemming îl dusese la Jansborg Skole. Viră brusc, 
încercând să intre în avion. 

Dar avionul avea o direcţie, pe când mașina era ghidată cu 
ajutorul roţilor, și acest amănunt făcu diferenţa pe iarba udă. 
Buick-ul derapă de îndată ce intră pe peluză. In timp ce aluneca, 
lumina lunii surprinse preţ de o clipă figura celui de la volan, 
care se chinuia să ţină mașina sub control, și Harald îl recunoscu 
pe Peter Flemming. 

Avionul se clătină, apoi își reveni. Harald își dădu seama că 
sunt cât pe-aci să intre în cisterna de benzină. Apăsă tare pe 
pedala din stânga și vârful aripii din dreapta trecu razant cu 
cisterna. 

Peter Flemming nu avu același noroc. 

Aruncând o privire înapoi, Harald văzu cum Buick-ul, scăpat 
de sub control, derapează inevitabil spre cisternă. Intră în 
cisternă cu toată viteza. Urmă o explozie asurzitoare și, o 
secundă mai târziu, întregul parc fu inundat de o lumină 
galbenă. Harald încercă să vadă dacă nu cumva coada avionului 
era cuprinsă de flăcări, dar nu izbuti, drept care speră că totul e 
în regulă. 

Buick-ul se transformase într-un adevărat rug. 

— Îndreaptă avionul! strigă Karen. Mai avem puţin și decolăm. 

Harald se concentră asupra direcţiei. Văzu că avionul o luase 
spre popotă. Apăsă pe pedala din dreapta și evită coliziunea. 

Când reveni în linie dreaptă, avionul își mări viteza. 


Hermia începu să alerge când auzi motorul avionului. În 
apropierea castelului văzu o mașină neagră, asemănătoare cu 
cea de la gară, ţâșnind pe alee. Derapă și intră într-o cisternă 
parcată lângă alee. Urmă o explozie îngrozitoare și cisterna se 
acoperi de flăcări. 

Apoi auzi un țipăt de femeie: 

— Peter! 

La lumina focului o văzu pe femeia cu basca albastră. Acum 
lucrurile se legau. Femeia fusese pe urmele ei. Bărbatul care 
așteptase în Buick fusese Peter Flemming. Nu se luaseră după 
ea, fiindcă știau unde merge. Ajunseseră la castel înaintea ei. Ce 
se întâmplase apoi? 


Văzu micul biplan traversând peluza, părând că e pe punctul 
de a decola. Apoi văzu cum femeia cu basca albastră se lăsa în 
genunchi. Scoase un pistol din geantă și îl îndreptă spre avion. 

Ce se întâmpla aici? Dacă femeia cu bască era colega lui 
Peter Flemming, atunci pilotul era de partea celor buni, deduse 
Hermia. Poate era Harald, care fugea cu rolfilmul în buzunar. 

Trebuia să facă tot posibilul ca s-o împiedice pe femeie să 
doboare avionul. 


Parcul era luminat de flăcările care ieșeau din cisterna de 
benzină și astfel Harald văzu cum doamna Jespersen își 
îndreaptă pistolul spre avion. 

Dar nu putea face nimic. Avionul mergea direct spre ea și, 
dacă vira într-o parte sau alta, îi oferea o ţintă și mai bună. 
Scrâșni din dinţi. Gloanţele puteau trece prin aripi sau fuzelaj 
fără să afecteze prea mult avionul. Dar puteau scoate din 
funcţiune motorul sau instrumentele de bord, puteau găuri 
rezervorul de benzină, îl puteau ucide pe el sau pe Karen. 

Apoi văzu o altă femeie alergând pe iarbă, cu un geamantan 
în mână. 

— Hermia! strigă el uluit când o recunoscu. 

Hermia o lovi în cap pe doamna Jespersen cu geamantanul. 
Poliţista căzu la pământ și scăpă pistolul din mână. Hermia o 
lovi din nou și luă arma. 

Apoi avionul trecu pe deasupra lor, Harald dându-și seama că, 
în sfârșit, decolaseră. 

Privind în sus, văzu că mai au puţin și se izbesc de clopotniţa 
bisericii. 


32 


Karen împinse brusc manșa în formă de Y spre stânga, lovind- 
o de genunchiul lui Harald. Avionul se înclină în timp ce urca, 
dar Harald observă că înclinația nu era suficientă și că avionul 
avea să se lovească de clopotniţă. 

— Pedala din stânga! ţipă Karen. 

Harald își aminti că și el putea ghida avionul. Apăsă cu toată 
puterea pe palonieră și imediat simţi că avionul se înclină mai 
tare. Dar tot era sigur că aripa din dreapta se va izbi de 
clopotniţă. Avionul se înclină cu o încetineală exasperantă. 
Harald închise ochii, așteptând inevitabilul. Vârful aripii trecu la 
câţiva centimetri de clopotniţă. 

— Doamne Dumnezeule! făcu el. 

Rafalele de vânt făceau ca avionul să se cabreze ca un ponei. 
Harald avea senzaţia că se pot prăbuși în orice secundă. Karen 
însă continua să încline avionul în urcare. Harald scrâșni din 
dinți. Avionul execută un semicerc. În sfârșit, când ajunse 
deasupra castelului, Karen îl aduse în linie dreaptă. In timp ce 
urca, avionul se echilibră și Harald își aminti ce îi spusese Poul 
Kirke: aproape de sol sunt mai multe turbulenţe. 

Privi în jos. Flăcările încă mai împresurau cisterna de benzină 
și la lumina lor văzu cum soldaţii ies în fugă din mănăstire 
numai în chiloți. Căpitanul Kleiss flutura din braţe și dădea 
ordine. Doamna Jespersen zăcea nemișcată, moartă probabil. 
Nici urmă de Hermia Mount. La intrarea în castel câţiva servitori 
se uitau în sus, la avion. 

Karen arătă spre un cadran de pe panoul de comandă: 

— Fii cu ochii pe el! Este indicatorul de altitudine. Folosește 
direcţia ca să ţii acul drept. 

Lumina lunii pătrundea prin tavanul transparent al cabinei, 
dar nu îndeajuns pentru ca Harald să poată vedea clar 
instrumentele. Băiatul aprinse lanterna și o îndreptă spre 
cadran. 

Continuară să urce în timp ce castelul se micșora în spatele 
lor. Karen privea când la stânga, când la dreapta, când în faţă, 
deși nu prea erau multe de văzut, doar peisajul danez luminat 
de razele lunii. 

— Pune-ţi centura, zise ea, Harald văzând că fata și-o pusese 
deja. Ca să nu te lovești cu capul de sus, dacă dăm de goluri de 


aer. 

Harald își fixă centura. Începu să creadă că scăpaseră de tot 
ce era mai greu. Işi permise o clipă de triumf. 

— Credeam că am să mor, spuse el. 

— Şi eu - de mai multe ori! 

— Părinţii tăi vor înnebuni de grija ta. 

— Le-am lăsat un bilet. 

— Eu n-am făcut nici măcar atât. 

Harald nu se gândise la așa ceva. 

— Dacă supravieţuim, vor fi mai mult decât fericiţi. 

Băiatul îi atinse faţa. 

— Cum te simţi? 

— Nu prea bine. 

— Ai febră. Bea putină apă. 

— Nu, mulţumesc. Ne așteaptă șase ore de zbor și aici n- 
avem baie. Nu vreau să fac pipi pe ziar, în faţa ta. Ar putea fi 
sfârșitul unei frumoase prietenii. 

— Am să închid ochii. 

— Şi să pilotezi avionul cu ochii închiși? Fii serios! Mă descurc 
eu. 

Fata glumea, dar Harald își făcea probleme. Dacă el era 
zdruncinat de încercarea prin care trecuse, ce să mai zică de 
Karen, care avea și glezna, și încheietura mâinii luxate! Spera 
din toată inima că nu-și va pierde cunoștința. 

— Uită-te la busolă. Care e cursul de zbor? 

Harald studiase busola în timp ce avionul era în biserică și 
acum știa cum să o citească. 

— 230. 

Karen înclină avionul spre dreapta. 

— Cursul spre Anglia trebuie să fie 250. Spune-mi când îl 
atingem. 

Harald rămase cu lanterna pe busolă până când aceasta arătă 
cursul corect, apoi spuse: 

— Acum. 

— Cât e ceasul? 

— Unu fără douăzeci. 

— Ar trebui să notăm totul, dar n-am luat niciun creion cu noi. 

— Nu cred că am să uit ceva. 

— Aș vrea să urc deasupra norului de colo, zise ea. Care e 
altitudinea? 


Harald îndreptă lanterna spre altimetru. 

— 1400 m. 

— Deci norul e la 1 450 m. 

Câteva clipe mai târziu avionul fu înconjurat de ceea ce părea 
a fi un văl de fum și Harald își dădu seamă că intraseră în nor. 

— Stai cu lanterna pe vitezometru și spune-mi dacă se 
schimbă viteza. 

— De ce? 

— Când te bazezi numai pe instrumente, e greu să menţii 
avionul la altitudinea corectă. Aș putea îndrepta avionul în sus 
sau în jos fără să-mi dau seama. Dar dacă se întâmplă așa ceva, 
sigur vom ști, fiindcă viteza va crește sau va scădea. 

Orientarea numai cu ajutorul instrumentelor îl timoră pe 
Harald. Probabil că așa aveau loc accidentele, se gândi el. Un 
avion se putea lovi ușor de versantul unui munte. Din fericire, în 
Danemarca nu sunt munţi. Dar dacă un alt avion trecea din 
întâmplare prin același nor, piloţii nu și-ar fi dat seama de asta 
decât mult prea târziu. 

După câteva minute Harald observă că lumina lunii reușea să 
treacă prin nor, permițându-i să vadă vălătucii albi. Apoi, spre 
ușurarea lui, avionul ieși din nor și îi văzu umbra pe norul de 
dedesubt. 

Karen împinse manșa în faţă ca să aducă avionul în poziţie 
liniară. 

— Vezi turometrul? 

Harald îl lumină cu lanterna. 

— Arată 2 200. 

— Trage ușor de supapă până scade la 1 900. 

Harald se conformă. 

— Folosim energie ca să schimbăm altitudinea, explică ea. 
Dacă împingi supapa înainte, urcăm, dacă o împingi înapoi, 
coborâm. 

— Dar cum controlăm viteza? 

— După altitudinea avionului. Lăsăm botul în jos ca să zburăm 
mai repede, ridicăm botul ca să zburăm mai încet. 

— Am priceput. 

— Dar, dacă ridici botul brusc, pierzi din viteză. Adică pierzi 
din portanță și avionul cade din cer. 

Lui Harald perspectiva i se păru îngrozitoare. 

— Și atunci ce faci? 


— Lași botul jos și mărești numărul de turaţii. E ușor - doar că 
instinctul îţi spune să ridici botul, ceea ce înrăutățește situația. 

— Am să ţin minte. 

— Preia tu manșa. Ai grijă să mergi drept... Gata, ai controlul 
avionului. 

Harald apucă manșa cu mâna dreaptă. 

— Trebuie să spui: „Am controlul avionului”. Pentru ca pilotul 
și copilotul să nu creadă că celălalt conduce avionul. 

— Am controlul avionului, zise Harald fără convingere. 

Avionul zbura singur, virând și trecând prin tot felul de 
turbulenţe. Băiatul constată că avea nevoie de toată puterea de 
concentrare ca să ţină aripile drepte și botul în aceeași poziție. 

— Simţi că trebuie să tragi mereu de manșă? întrebă Karen. 

— Da. 

— Asta înseamnă că am consumat o parte din combustibil și 
astfel am schimbat centrul de greutate al avionului. Vezi maneta 
din colţul de sus al ușii? 

Harald aruncă o privire scurtă. 

— Da. 

— Este maneta elevatorului. Am împins-o în faţă pentru 
decolare, când rezervorul era plin și coada grea. Acum avionul 
trebuie reechilibrat. 

— Și cum facem asta? 

— Simplu. Lasă manșa în voia ei. Simţi că vrea s-o ia înainte? 

— Da. 

— Trage de maneta elevatorului. Ai să vezi că trebuie să tragi 
mai puţin de manșă. 

Fata avea dreptate. 

— Ajustează maneta până simţi că nu mai trebuie să tragi de 
manșă. 

Harald trase încet de manetă. Imediat simţi că manșa vine 
înapoi. 

— Prea mult, spuse el și împinse maneta puţin. Acum e bine. 

— Poţi echilibra și direcţia. Învârte butonul din fanta aia 
dinţată de la baza panoului de comandă. Când avionul e 
echilibrat, zboară drept și liniar, fără să exercite presiune asupra 
comenzilor. 

Harald luă mâna de pe manșă ca să vadă ce se întâmplă. 
Avionul continuă să zboare la fel. 

Puse din nou mâna pe manșă. 


Norul de dedesubt nu era omogen, așa că din când în când 
puteau vedea pământul luminat de razele lunii. Curând lăsară 
Zealandul în urmă și ajunseră deasupra mării. 

— Verifică altimetrul. 

Lui Harald îi venea greu să privească panoul de comandă, 
simțind instinctiv nevoia să se concentreze pe pilotarea 
avionului. Când își desprinse privirea de pe geam, văzu că 
ajunseseră la 2 300 m. 

— Cum s-a întâmplat? întrebă el. 

— Ții botul prea sus. Ceea ce-i firesc. Fără să vrei, ţi-e teamă 
să nu te prăbușești și încerci să urci mereu. Lasă botul în jos. 

Harald împinse manșa. În timp ce botul se lăsa în jos, văzu un 
alt avion, cu cruci mari pe aripi. Simţi cum i se întoarce 
stomacul pe dos de frică. 

Karen îl văzu și ea. 

— La naiba! făcu ea. Luftwaffe. 

Părea la fel de speriată ca și Harald. 

— Îl văd, zise Harald. 

Era în stânga lor, mai jos, la vreo 500 m, și urca spre ei. 

Karen apucă manșa și lăsă brusc botul în jos. 

— Am controlul avionului. 

— Ai controlul avionului. 

Avionul lor cobori în picaj. 

Harald văzu că era un Messerschmitt Bf 110, un avion de 
vânătoare de noapte, cu două motoare, un ampenaj cu comenzi 
duble și cabina ca o cupolă. Își aminti că Arne îi povestise, cu 
teamă și invidie, despre armamentul aflat la bordul unui Bf 110: 
tunuri și mitraliere în botul avionului, mitraliere în spatele 
cabinei. Acesta era avionul folosit de nemți ca să doboare 
bombardierele Aliaților după ce staţia radio de pe Sande le 
repera. 

Avionul lor era complet lipsit de apărare. 

— Ce facem? întrebă Harald. 

— Încearcă să intri în norul ăla înainte să ajungă aproape de 
noi. La naiba, n-ar fi trebuit să te las să urci atât de sus. 

Hornet Moth-ul își continuă coborârea în picaj. Harald se uită 
la vitezometru și văzu că atinseseră 130 de noduri. Era ca și 
cum ar fi coborât într-un montagne russe. Simţi că se ţine strâns 
de marginea scaunului. 

— E sigur? întrebă el. 


— Mai sigur decât să ne doboare. 

Celălalt avion se apropia repede. Era mult mai rapid decât un 
Hornet Moth. Văzură o flacără și auziră un răpăit. Deși se 
așteptase ca Messerschmitt-ul să tragă în ei, Harald scoase un 
țipăt de teamă și uluire. 

Karen viră la dreapta, încercând să dejoace intenţiile 
mitraliorului. Messerschmitt-ul fulgeră pe sub ei. Răpăitul încetă, 
iar motorul Hornet Moth-ului continuă să duduie. Nu fusese 
atins. 

Harald își aminti că Arne îi spusese cât de greu e pentru un 
avion rapid să tragă într-unul lent. Poate că asta îi și salvase. 

În timp ce se înclinau, Harald văzu că avionul de vânătoare se 
pierde în zare. 

— Cred că nu mai suntem în bătaia lui, spuse el. 

— Nu pentru mult timp. 

Într-adevăr, Messerschmitt-ul se întorcea. Secundele păreau 
să se târască în timp ce Hornet Moth-ul cobora cu toată viteza, 
încercând să se ascundă în nor, iar avionul de vânătoare se 
apropia de el ameninţător. Harald văzu că vitezometrul arăta 
160. Norul era foarte aproape - dar nu îndeajuns de aproape. 

Zări flăcările și auzi din nou răpăitul. De data aceasta distanţa 
dintre cele două avioane era mai mică, iar pilotul german avea 
un unghi de atac mai bun. Harald văzu cu groază cum pânza de 
pe aripa inferioară din stânga se face franjuri. Karen împinse 
manșa până la refuz și avionul se înclină brusc. 

Apoi, brusc, plonjară în nor. 

Răpăitul încetă. 

— Slavă Domnului! zise Harald transpirând, deși era foarte 
frig. 

Karen trase de manșă și scoase avionul din picaj. Harald 
lumină altimetrul și văzu cum indicatorul își încetinește 
mișcarea contrar acelor de ceasornic și se stabilizează la puţin 
peste 1 600 m. Vitezometrul reveni treptat la 80 de noduri, 
viteza normală de zbor. 

Karen înclină din nou avionul, schimbând direcţia, pentru ca 
Messerschmitt-ul să nu îi poată ajunge din urmă doar urmând 
cursul lor anterior. 

— Adu turometrul la 1 600, spuse ea. Coborâm sub nor. 

— De ce nu rămânem în el? _ 

— E greu să zbori într-un nor atât de mult. lţi pierzi 


orientarea. Nu mai știi dacă ești sus sau jos. Instrumentele îţi 
spun ce se întâmplă, dar nu le crezi. De asta au loc atâtea 
coliziuni. 

Harald găsi maneta pe întuneric și trase de ea. 

— Oare avionul de vânătoare a dat de noi din întâmplare? 
întrebă Karen. Poate ne detectează prin radio. 

Harald se încruntă, meditativ. Se bucura că trebuie să se 
concentreze pe o problemă și să nu se mai gândească la 
pericolul în care se aflau. 

— Mă îndoiesc, răspunse el. Metalul interferează cu undele 
radio, dar nu și lemnul sau pânza. Un bombardier masiv, din 
aluminiu, retrimite undele spre antenele lor, dar, în cazul nostru, 
numai motorul ar putea face asta și probabil că e prea mic ca să 
apară pe detectoarele lor. 

— Sper să ai dreptate. Dacă nu, suntem morţi. 

Se lăsară sub nor. Harald mări turaţia la 1 900, iar Karen trase 
de manșă. 

— Stai cu ochii în patru, zise Karen. Dacă apare din nou, 
trebuie să urcăm repede. 

Harald se conformă, dar nu prea avea ce să vadă. La mai bine 
de un kilometru în faţa lor luna pătrundea printr-un nor, 
dezvăluindu-le geometria neregulată a câmpurilor și pădurilor. 
Se aflau probabil deasupra insulei centrale Fyn, se gândi el. Mai 
aproape, o lumină puternică traversa peisajul întunecat și 
Harald bănui că era un tren sau o mașină a poliţiei. 

Karen înclină avionul spre dreapta. 

— Uită-te sus, în stânga, zise ea. 

Harald nu văzu nimic. Fata înclină avionul în partea cealaltă și 
privi pe geam. 

— Trebuie să ne uităm peste tot, explică ea. 

Harald observă că fata răgușise de cât strigase ca să acopere 
zgomotul motorului. 

Messerschmitt-ul apăru din faţă. 

leși din nor la o jumătate de kilometru, luminat difuz de razele 
lunii reflectate de pământ, și se îndreptă în direcţia opusă. 

— Viteză maximă! strigă Karen, dar Harald o făcuse deja. 

Fata trase de manșă ca să ridice botul avionului. 

— Poate că nu ne vede, spuse Harald optimist, dar speranţele 
lui se năruiră imediat când văzu că avionul de vânătoare se 
înclină brusc pe o parte. 


Hornet Moth-ului îi luă câteva secunde ca să răspundă la 
comenzi. În sfârșit, începură să urce spre nor. Messerschmitt-ul 
făcu un ocol mare și se pregăti să îi urmărească. De îndată ce 
ajunse în linie cu ei, deschise focul. 

În clipa următoare Hornet Moth-ul dispăru în nor. 

Karen schimbă direcția numaidecât. Harald scoase un chiot 
de bucurie. 

— L-am fentat din nou! strigă el triumfător, dar teama care nu 
îl părăsea îi făcu vocea să tremure. 

Urcară prin nor. Când razele lunii începură să lumineze ceața 
învolburată din jur, Harald își dădu seama că se aflau aproape 
de capătul de sus al norului. 

— Trage de supapă. Stăm în nor cât se poate demult. 

Avionul trecu la poziţia liniară. 

— Fii cu ochii pe vitezometru. Ai grijă să nu urcăm sau să 
intrăm în picaj. 

— Am înţeles, zise Harald, verificând și altimetrul. 

Se aflau la 1 900 m. 

În clipa aceea Messerschmitt-ul apăru la câţiva metri de ei. 

Zbura puţin mai jos și în dreapta, îndreptându-se direct spre 
Hornet Moth. Pentru o fracțiune de secundă Harald văzu faţa 
schimonosită a pilotului german, urlând de groază. Erau la un 
centimetru de moarte. Aripa avionului de vânătoare trecu pe 
sub Hornet Moth, razant cu trenul de aterizaj. 

Harald apăsă pe pedala din stânga și Karen trase tare de 
manșă, dar avionul de vânătoare dispăruse deja din raza lor 
vizuală. 

— Dumnezeule! exclamă Karen. Am scăpat ca prin urechile 
acului. 

Harald privi lung  vălătucii de nor, așteptând ca 
Messerschmitt-ul să apară din nou. Trecu un minut, apoi altul. 

— S-a speriat la fel de tare ca noi, spuse Karen. 

— Ce crezi că va face? 

— Va zbura o vreme deasupra și dedesubtul norului în 
speranţa că vom răsări de undeva. Cu puţin noroc o vom lua în 
direcţii diferite și așa vom scăpa de el. 

Harald verifică busola. 

— Ne îndreptăm spre nord, zise el. 

— Cu toate manevrele astea ne-am abătut de la cursul iniţial. 

Karen înclină avionul, iar Harald o ajută cu direcţia. 


— Suficient, spuse el când busola arătă 250. 

Fata readuse avionul la poziţia liniară. 

leșiră din nor. Priviră cu atenţie în toate direcţiile, dar nici 
urmă de avion. 

— Sunt atât de obosită! 

— E normal. Lasă-mă pe mine la manșă. Odihnește-te puţin. 

Harald se concentră ca avionul să zboare drept și liniar. Micile 
ajustări începură să devină instinctive. 

— Stai cu ochii pe cadrane. Urmărește vitezometrul, 
altimetrul, busola, presiunea uleiului și nivelul de combustibil. În 
timpul zborului trebuie să verifici asta tot timpul. 

— Am înţeles, zise Harald și se strădui să se uite la tabloul de 
bord din două în două minute, constatând, contrar senzaţiei pe 
care o avea, că avionul nu se prăbușea de îndată ce făcea acest 
lucru. 

— Cred că suntem deasupra lutlandei, spuse Karen. Mă întreb 
cât de mult am luat-o spre nord. 

— Cum ne putem da seama? 

— Va trebui să zburăm la altitudine joasă când traversăm 
coasta. Așa vom vedea detaliile de teren și vom stabili poziţia 
pe hartă. 

Luna se apropia de linia orizontului. Harald se uită la ceas și 
văzu cu uimire că zburau de aproape două ore. Lui i se părea că 
trecuseră doar câteva minute. 

— Hai să aruncăm o privire, spuse Karen după o vreme. Trage 
de turometru până la 1 400 și lasă botul în jos. Luă atlasul și îl 
studie la lumina lanternei. Trebuie să coborâm mai mult. Nu văd 
pământul prea bine. 

Harald cobori avionul la 1 000 m, apoi la 700. Pământul era 
vizibil la lumina lunii, dar nu se vedea niciun punct de reper, 
doar câmpuri. Apoi Karen spuse: 

— Privește - ăla nu e un oraș, în faţa noastră? 

Harald privi în jos. Greu de spus. Nu era nicio lumină din 
cauza regulilor de camuflaj, impuse pentru ca orașele să fie greu 
de detectat din aer. Dar zona din faţa lor cu siguranţă arăta 
altfel la lumina lunii. 

Brusc, în jurul lor apărură tot felul de luminiţe. 

— Ce naiba mai sunt și astea? strigă Karen. 

Focuri de artificii trase spre Hornet Moth? Focurile de artificii 
erau interzise de când intraseră germanii în ţară. 


— Nu știu cum arată trasoarele, dar... spuse fata. 

— Ei, drăcie, asta crezi că sunt? 

Fără să mai aștepte instrucţiuni, Harald împinse manșa până 
la refuz și ridică botul avionului ca să prindă înălțime. 

În clipa următoare se aprinseră proiectoarele. 

Auziră o explozie puternică în apropiere. 

— Ce-a fost asta? ţipă Karen. 

— Cred că un proiectil. 

— Se trage în noi? 

Brusc, Harald își dădu seama unde se află. 

— Cred că suntem deasupra orașului Morlunde! Chiar 
deasupra artileriei antiaeriene care apără portul! 

— Înclină avionul! 

Harald se conformă. 

— Nu urca prea scurt. Pierzi din viteză. 

Un alt proiectil explodă deasupra lor. Proiectoarele secerau 
întunericul din jur. Harald avu senzaţia că ridică avionul doar 
prin puterea voinţei. 

Avionul execută o jumătate de cerc. Harald îl stabiliză și 
continuă să urce. Un alt proiectil explodă, dar în spatele lor. 
Băiatul începu să creadă că vor supravieţui. 

Focul încetă. Harald înclină din nou avionul, revenind la cursul 
iniţial, mereu în urcare. 

Un minut mai târziu trecură pe deasupra coastei. 

— Lăsăm pământul în urmă, anunţă el. 

Fata nu răspunse. Harald se întoarse și văzu că are ochii 
închiși. 

Privi înapoi spre coasta care dispărea în lumina lunii. 

— Oare vom mai vedea vreodată Danemarca? se întrebă el. 


33 


Luna apuse, dar o vreme cerul rămase senin și Harald văzu 
stelele. Le era recunoscător, fiindcă numai cu ajutorul lor se 
putea orienta. Motorul duduia constant, dându-i un sentiment de 
siguranţă. Zbura la 1 600 m, cu 80 de noduri. Erau mai puţine 
turbulenţe decât la primul lui zbor și se întrebă de ce: fiindcă se 
aflau deasupra mării sau fiindcă era noapte - sau din ambele 
motive? Se uita mereu la busolă ca să verifice direcţia de zbor, 
dar nu își dădea seama cât de mult fusese influenţat de vânt 
cursul iniţial. 

Luă mâna de pe manșă și atinse faţa lui Karen. Ardea. Corectă 
poziția avionului și scoase o sticlă de apă de sub panoul de 
comandă. Își turnă un pic pe mână și îi atinse fruntea ca să o 
răcorească. Fata respira normal, deși răsuflarea îi era fierbinte. 
Karen părea să aibă un somn agitat. 

Când își concentră atenţia asupra lumii dinafară, văzu că se 
crapă de ziuă. Se uită la ceas: trecuse cu puţin de ora trei. Erau 
probabil la jumătatea drumului spre Anglia. 

La lumina difuză văzu un nor în faţă. Era prea mare, drept 
care intră în el. Începu să plouă și apa rămânea pe geam. Spre 
deosebire de automobile, Hornet Moth-ul nu avea ștergătoare 
de parbriz. 

Își aminti ce spusese Karen despre dezorientare şi se hotărî să 
nu facă mișcări bruște. Pe de altă parte, dacă îi privea prea 
mult, vălătucii aceia care se învolburau în jurul lui păreau să-l 
hipnotizeze. Ar fi vrut să schimbe o vorbă cu Karen, dar fata 
trebuia să doarmă după toate încercările prin care trecuse. 
Pierdu noţiunea timpului. Începu să vadă tot felul de forme în 
norul din jur. Văzu un cap de cal, capota unui Lincoln 
Continental și figura mustăcioasă a lui Neptun. In faţa lui, puţin 
spre stânga și la câţiva metri dedesubt, văzu un pescador, 
marinarii de pe punte privind uluiţi în sus, spre el. 

Nu era o iluzie, constată el revenind brusc la realitate. Ceaţa 
se risipise și ambarcaţiunea pe care o vedea era adevărată. Se 
uită la altimetru. Ambele indicatoare erau îndreptate în sus. 
Pierduse din înălţime fără să-și dea seama. 

instinctiv, trase de manșă și ridică botul avionului, dar imediat 
auzi în minte vocea lui Karen: „Dacă ridici botul brusc, pierzi din 
viteză. Adică pierzi din portanță și avionul cade din cer”. 


Înţelese că făcuse o greșeală, își aminti cum să o corecteze, dar 
nu era sigur dacă mai avea timp. Deja avionul pierdea din 
înălțime. Cobori botul avionului și împinse manșa înainte până la 
refuz. Trecu razant pe deasupra ambarcaţiunii. Riscă și ridică 
puţin botul. Așteptă ca roţile să izbească valurile. Avionul își 
continuă zborul. Mai ridică puţin botul și aruncă o privire spre 
altimetru. Avionul urca. Scoase un oftat de ușurare. 

— Fii atent, prostule! se apostrofă el cu glas tare. Nu dormi! 

Continuă să urce. Norul se risipi și avionul ieși din el fiind 
întâmpinat de o dimineaţa senină. Se uită la ceas. Se făcuse 
patru. Soarele stătea să răsară. Privind în sus, prin tavanul 
transparent al cabinei, văzu Steaua Nordului în dreapta lui. 
Insemna că busola mergea bine, iar el se îndrepta spre vest. 

De teamă să nu se apropie prea mult de mare, urcă timp de o 
jumătate de oră. Temperatura scăzu și aerul rece pătrunse prin 
fereastra al cărei geam îl spărsese pentru alimentarea 
suplimentară a avionului. Se înfășură cu o pătură. La peste 3 
000 m, tocmai când se pregătea să aducă avionul la poziţia 
liniară, auzi cum motorul dă un rateu. 

La început nu își dădu seama de unde venea zgomotul. 
Motorul mersese constant atâta vreme, încât încetase să-l mai 
audă. 

Zgomotul se repetă și acum înţelese că era vorba despre 
motor. 

Simţi că îi stă inima în loc. Mai avea 300 km în orice direcţie 
până să poată ateriza undeva. Dacă motorul claca acum, 
avionul se prăbușea în mare. 

Motorul dădu un nou rateu. 

— Karen! strigă Harald. Trezește-te! 

Fata continuă să doarmă. Părea că se simte mai bine, era mai 
liniștită și mai puţin îmbujorată, dar se sperie când auzi cum 
face motorul. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Nu știu! 

— Unde suntem? 

— În mijlocul mării. 

Motorul continuă să tușească și să pârâie. 

— S-ar putea să aterizăm pe mare, zise Karen. La ce înălțime 
suntem? 

— Peste 3 000 m. 


— Supapa e deschisă? 

— Da, eram în urcare. 

— Asta-i problema. Trage-o spre tine până la jumătate. 

Harald făcu întocmai. 

— Când supapa e deschisă, motorul folosește mai mult aer de 


afară decât din compartimentul lui, deci e mai rece - la 
altitudinea asta, îndeajuns de rece ca să umple carburatorul de 
gheaţă. 


— Ce putem face? 

— Să coborâm, răspunse Karen apucând manșa și împingând- 
o înainte. În timp ce coborâm, temperatura aerului crește și 
gheaţa se topește - într-un târziu. 

— Și dacă nu... 

— Uită-te după o navă. Dacă ne prăbușim în apropierea unei 
nave, putem fi salvaţi. 

Harald cercetă marea de la un capăt la celălalt, dar nu văzu 
nicio navă. 

Dat fiind că motorul dădea rateuri în continuare, avionul 
pierdea din forţă și cobora din ce în ce mai repede. Harald luă 
securea, gata să pună în aplicare planul de a reteza o aripă șia 
o transforma în plută. Vâri sticlele cu apă în buzunare. Nu știa 
dacă vor supravieţui îndeajuns ca să moară de sete. 

Se uită la altimetru. Ajunseră la 330 m, apoi la 175. Marea 
părea neagră și rece. Nici urmă de navă. 

O liniște ciudată puse stăpânire pe Harald. 

— Cred că vom muri. Îmi pare rău că te-am vârât și pe tine în 
chestia asta. 

— Încă nu suntem terminaţi. Umblă puţin la turometru ca să 
nu cădem prea tare. 

Harald împinse supapa înainte. Zgomotul scos de motor se 
intensifică. Se opri, dădu un rateu, apoi se opri din nou. 

— Nu cred că... spuse el. 

În clipa aceea motorul păru că pornește. 

Dudui câteva secunde și Harald își ţinu răsuflarea; apoi dădu 
un nou rateu. În cele din urmă începu să duduie. Constant. 
Avionul o luă în sus. 

Harald își dădu seama că amândoi chiuiau de bucurie. 

Turometrul ajunse la 1 900 fără niciun rateu. 

— S-a topit gheaţa! zise Karen. 

Harald o sărută. Cu mare greutate. Deși stăteau lipiţi în 


cabina supraîncărcată, le era peste mână să se întoarcă, mai 
ales cu centura pusă. Dar Harald se descurcă. 

— Ce bine a fost, spuse fata. 

— Dacă supravieţuim, am să te sărut în fiecare zi, tot restul 
vieţii, zise el fericit. 

— Chiar așa? Tot restul vieţii ar putea ţine mult și bine. 

— Sper. 

Fata părea mulțumită. Apoi spuse: 

— Hai să vedem cum stăm cu combustibilul. 

Harald se întoarse ca să se uite la indicatorul dintre scaune. 
Era greu de citit, fiindcă avea două scale, una pentru zbor și alta 
pentru deplasarea la sol. 

Dar amândouă arătau că rezervorul era aproape gol. 

— Ei, drăcie, am cam terminat benzina! spuse Harald. 

— Şi nu se vede nicio palmă de pământ, replică fata privind la 
ceas. Zburăm de cinci ore și jumătate, deci mai avem o 
jumătate de oră până dăm de uscat. 

— Atunci să umblu la bidonul de rezervă. 

Harald își desfăcu centura și încercă să îngenuncheze pe 
scaun. Bidonul se afla pe raftul de bagaje din spatele scaunelor. 
Lângă el erau o pâlnie și capătul unui furtun de grădinărit. 
Inainte de decolare, Harald spărsese geamul și trecuse furtunul 
prin gaură, legând celălalt capăt de ștuţul de intrare din fuzelaj. 

Acum însă văzu că furtunul flutura în suflul elicei. Scoase o 
înjurătură. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Furtunul s-a desprins în timpul zborului. Nu l-am legat cum 
trebuie. 

— Şi ce ai de gând să faci? Trebuie să realimentăm! 

Harald se uită la bidon, la pâlnie, la furtun și la fereastră. 

— Trebuie să vâr furtunul în ștuţul de umplere. Dar nu pot 
face asta aici. 

— Nu poţi ieși din avion! 

— Ce se întâmplă dacă deschid ușa? 

_ — Dumnezeule, aerul acţionează ca o frână enormă. 
Incetinește zborul și înclină avionul spre stânga. 

— Poţi ţine avionul sub control? 

— Pot menţine viteza coborând botul. Sper să pot apăsa pe 
pedala din dreapta cu piciorul stâng. 

— Să încercăm. 


Karen lăsă avionul într-un picaj ușor, apoi puse piciorul stâng 
pe pedala din dreapta. 

— Acum, anunţă ea. 

Harald deschise ușa. Imediat avionul viră scurt spre stânga. 
Karen apăsă pe pedala din dreapta, dar avionul continuă să 
vireze. Impinse manșa ușor spre dreapta și înclină avionul, dar 
acesta nu își schimbă direcţia. 

— N-are rost, nu pot să-l ţin! strigă ea. 

Harald închise ușa. 

— Dacă sparg toate ferestrele astea, rezistenţa la vânt 
aproape că se va înjumătăţi, spuse el. 

Scoase cheia franceză din buzunar. Geamurile erau făcute 
dintr-un fel de celuloid mai dur decât sticla, dar Harald știa că e 
casabil, fiindcă spărsese fereastra din spate cu două zile în 
urmă. Lovi geamul cu toată puterea și celuloidul se făcu fărâme. 
Apoi scoase cioburile rămase în ramă. 

— Ești gata de o nouă încercare? întrebă el. 

— O clipă - avem nevoie de o viteză mai mare, răspunse fata, 
se aplecă și deschise supapa, apoi împinse turometrul înainte cu 
doi centimetri. Acum! 

Harald deschise ușa. 

Din nou avionul viră spre stânga, dar de data aceasta mai 
puţin, Karen părând a fi în stare să îi corecteze cursul cu pedala 
direcţiei. 

Ingenunchind pe scaun, Harald scoase capul pe ușă. Văzu 
capătul furtunului care flutura în jurul capacului de la rezervor. 
Ţinând ușa deschisă cu umărul drept, întinse braţul drept și 
prinse furtunul. Acum trebuia să-l vâre în rezervor. Vedea 
capacul, dar nu și ștuţul de umplere. Trase furtunul până la 
capac, dar, din cauza mișcărilor avionului, nu reuși să-l bage în 
ștuţ. Era ca și cum ar fi vrut să văre aţă într-un ac în plin uragan. 
Incercă timp de câteva minute, dar fără succes, simțind cum îi 
îngheaţă mâna. 

Karen îl bătu pe umăr. 

Harald reveni în cabină și închise ușa. 

— Pierdem din înălţime. Trebuie să urcăm, spuse ea și trase 
de manșă. 

Harald suflă în mână ca s-o încălzească. 

— Nu pot să fac nimic așa. Nu pot să vâr furtunul în rezervor. 
Trebuie să ţin de celălalt capăt al furtunului. 


— Cum? 

Harald se gândi câteva clipe. 

— Poate dacă scot un picior pe ușă. 

— Dumnezeule! 

— Anunţă-mă când am ajuns destul de sus. 

După câteva minute fata spuse: 

— Acum, dar să închizi ușa de îndată ce te bat pe umăr. 

Cu genunchiul stâng pe scaun, Harald scoase piciorul drept pe 
ușă și atinse banda armată de pe aripă. Ţinându-se strâns de 
centură cu mâna stângă, se aplecă afară și prinse furtunul. Işi 
trecu mâna peste el până ajunse la capăt. Apoi se aplecă și mai 
mult și îl vâri în rezervor. 

Avionul lovi un gol de aer și se poticni. Harald își pierdu 
echilibrul și crezu că alunecă de pe aripă. Se agăţă de furtun și 
de centură, încercând să se menţină în capul oaselor. Celălalt 
capăt al furtunului, din cabină, se desprinse, iar Harald îi dădu 
drumul fără să vrea. Suflul elicei îl făcu nevăzut. 

Tremurând de frică, Harald se strecură înapoi în cabină și 
închise ușa. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă fata. N-am văzut nimic! 

Preţ de o clipă Harald nu fu în stare să scoată niciun cuvânt. 
După ce își reveni, spuse: 

— Am scăpat furtunul. 

— Nu se poate! 

Băiatul verifică indicatorul de combustibil. 

— Rezervorul e gol. 

— Nu știu ce mai putem face! 

— Trebuie să urc pe aripă și să torn benzina direct din bidon. 
Cu ambele mâini - nu pot ţine un bidon de 14 I cu o singură 
mână, e prea greu. 

— Dar n-ai să reziști. 

— Va trebui să mă ţii de curea cu mâna stângă. 

Deși era puternică, fata se îndoia că l-ar fi putut ţine dacă 
aluneca. Dar altă soluţie nu aveau. 

— Așa n-am să pot controla manșa. 

— Se sperăm că nu va fi nevoie. 

— Bine, atunci să mai urcăm puţin. 

Harald privi în jur. Nici urmă de pământ. 

— Încălzește-ţi mâinile, zise Karen. Bagă-le sub haina mea. 

Băiatul se întoarse pe scaun, tot în genunchi, și își lipi mâinile 


de talia ei. Sub haina de blană fata purta un pulover subţire, de 
vară. 

— Bagă-le sub pulover. Hai, poţi să mă și pipăi, nu mă 
deranjează. 

Pielea lui Karen era fierbinte. 

Rămase cu mâinile lipite de ea în timp ce avionul continua să 
urce. Apoi motorul se opri. 

— Ni s-a terminat combustibilul, anunţă Karen. 

Motorul porni din nou, dar Harald își dădu seama că fata are 
dreptate. 

— Să trecem la treabă, spuse el. 

Karen aduse avionul la poziţia liniară. Harald deșurubă 
capacul bidonului și cabina se umplu de mirosul neplăcut de 
benzină, în ciuda vântului care intra prin geamurile sparte. 

Motorul dădu un rateu. 

Harald ridică bidonul. Karen îl prinse de curea. 

— Te-am prins bine. Fii fără grijă. 

Harald deschise ușa și scoase piciorul drept afară. Așeză 
bidonul pe scaun. Scoase piciorul stâng afară; acum stătea pe 
aripă, cu jumătatea de sus a corpului aplecată în cabină. 
Tremura de frică. 

Luă bidonul și se ridică în picioare pe aripă. Făcu greșeala să 
se uite în jos, spre mare, de-a lungul bordului de scurgere a 
aripii. Simţi cum i se întoarce stomacul pe dos. Fu cât pe-aci să 
scape bidonul. Închise ochii, înghiţi în sec și se calmă. 

Deschise ochii, hotărând să nu mai privească în jos. Se aplecă 
peste ștuţul de umplere. Simţi cum îl strânge cureaua în timp ce 
Karen încerca să-l ţină în echilibru. Aplecă bidonul. 

Nu putea să toarne direct din cauza mișcării constante a 
avionului, dar, după câteva momente, înţelese cum trebuie să 
procedeze. Se legănă înainte și-napoi, sperând că fata va reuși 
să nu-l scape. 

Motorul continuă să tușească, dar, după câteva secunde, 
reveni la normal. 

Harald de-abia aștepta să se întoarcă în cabină, dar știa că au 
nevoie de combustibil ca să ajungă pe uscat. Benzina părea să 
curgă la fel de încet precum mierea de albine. O parte se risipea 
în curentul de aer, o parte se vărsa pe alături, dar grosul părea 
că intră în rezervor. 

În sfârșit, bidonul se goli. Îi dădu drumul și, răsuflând ușurat, 


se apucă de canatul ușii cu mâna stângă. 

— Privește, spuse Karen, arătând înainte. 

Departe, chiar pe linia orizontului, se vedea o formă 
întunecată. Pământ. 

— Slavă Domnului, spuse el încet. 

— Roagă-te să fie Anglia. Nu știu cât am deviat din cauza 
vântului. 

Li se păru că trece o veșnicie, dar, într-un târziu, forma 
întunecată se înverzi și se transformă într-o pajiște. Apoi apăru o 
plajă, un port, un câmp întins și un șir de dealuri. 

— Hai să vedem mai de-aproape, spuse Karen. 

Coborâră la 700 m ca să vadă orașul mai bine. 

— Nu-mi dau seama dacă e Franţa sau Anglia, zise Harald. N- 
am fost niciodată pe-acolo. 

— Eu am fost la Paris și Londra, dar niciunul nu arată așa. 

Harald verifică indicatorul de combustibil. 

— Oricum, va trebui să aterizăm cât de curând. 

— Dar trebuie să știm dacă nu cumva e un teritoriu inamic. 

Harald privi în sus și văzu două avioane. 

— Aflăm imediat, spuse el. Uită-te în sus. 

Priviră amândoi la cele două avioane mici care se apropiau 
rapid dinspre sud. Harald se uită la aripile lor, așteptând ca 
însemnele să devină mai clare. Erau crucile germane? Se 
chinuiseră degeaba? 

Avioanele veniră mai aproape și Harald își dădu seama că 
erau avioane Spitfire cu rondelele RAF. Se aflau în Anglia. 

Scoase un chiot de triumf: 

— Am reușit! 

Avioanele se apropiară și mai mult, flancând Hornet Moth-ul. 
Harald văzu cum piloţii îi fixează cu privirea. 

— Sper să nu ne ia drept spioni și să ne doboare. 

Ceea ce era foarte posibil. Harald încercă să găsească o cale 
de a le spune celor doi piloţi că vin cu gânduri bune. 

— Semnul păcii, zise el. 

Se dezbrăcă de cămașă și o scoase pe fereastră. Cămașa albă 
flutură în vânt. 

Ideea lui se dovedi inspirată. Unul din avioane trecu în fața 
Hornet Moth-ului și își legănă aripile. 

— Cred că asta înseamnă „Urmează-mă”. Dar nu avem destul 
combustibil, spuse Karen și privi în jos. Briza mării bate dinspre 


est, judecând după fumul care iese din coșul casei de colo. 
Aterizăm pe câmpul ăla. 

Aplecă botul avionului și înclină avionul. 

Harald privi îngrijorat spre cele două avioane. După câteva 
clipe acestea se înclinară și ele și începură să le dea ocol, dar 
rămaseră la aceeași altitudine, de parcă ar fi vrut să vadă ce se 
va întâmpla. Poate ajunseseră la concluzia că un Hornet Moth nu 
putea fi o ameninţare prea mare pentru Imperiul Britanic. 

Karen cobori la 300 m și zbură deasupra câmpului pe care îl 
alesese pentru aterizare. Nu văzu niciun fel de obstacol. Se 
pregăti să aterizeze. Harald manevră direcţia, ajutând-o să ţină 
avionul drept. 

Când ajunseră la șapte metri de sol, Karen spuse: 

— Trage de manșă până la refuz. 

Harald se conformă. Fata ridică ușor botul avionului. Când lui 
Harald i se păru că ating pământul, avionul continuă să zboare 
încă 50 m. Apoi simţi cum roţile fac contact cu solul. 

Avionul încetini în câteva secunde. Când se opri, Harald privi 
afară și văzu la doar câţiva metri un tânăr pe bicicletă, uitându- 
se la ei cu gura căscată. 

— Oare unde suntem? întrebă Karen. 

Harald strigă la biciclist în engleză: 

— Hei! Cum se numește locul ăsta? 

Tânărul îl privi de parcă ar fi picat din spaţiul cosmic. 

— În niciun caz aeroport, răspunse el în cele din urmă. 


EPILOG 


La 24 de ore după ce Harald și Karen aterizaseră în Anglia, 
fotografiile făcute de Harald la staţia radar de pe insula Sande 
fuseseră deja copiate, mărite și prinse pe peretele unei săli mari 
dintr-o clădire impozantă din Westminster. Unele fuseseră 
marcate cu săgeți și adnotări. In sală se aflau trei bărbaţi în 
uniformă RAF, care examinau fotografiile și discutau îngrijoraţi, 
în șoaptă. 

Digby Hoare îi conduse pe Harald și Karen în sală și închise 
ușa. Ofițerii se întoarseră spre ei. Unul dintre ofiţeri, înalt și cu o 
mustață căruntă, spuse: 

— Salut, Digby. 

— Bună dimineaţă, Andrew, răspunse Digby. Dumnealui este 
vicemareșalul de aviaţie sir Andrew Hogg. Sir Andrew, ti-i 
prezint pe domnișoara Duchwitz și pe domnul Olufsen. 

Hogg dădu mâna cu Karen, care nu își putea folosi decât 
mâna stângă, cea dreaptă fiind prinsă într-o eșarfă. 

— Sunteţi o tânără de un curaj excepţional, spuse el. 

Hogg vorbea sacadat, dând impresia că are prune în gură, 
motiv pentru care Harald fu nevoit să ciulească bine urechile ca 
să-l înţeleagă. 

— Un pilot experimentat ar ezita să traverseze Marea 
Nordului într-un Hornet Moth, adăugă Hogg. 

— Ca să fiu sinceră, când am plecat, habar nu aveam cât de 
periculos poate fi, replică fata. 

Hogg se întoarse spre Harald. 

— Sunt prieten cu Digby de multă vreme. Mi-a prezentat un 
raport complet asupra discuţiei avute cu dumneavoastră și vă 
pot spune cu mâna pe inimă că informaţiile pe care ni le-aţi 
furnizat sunt extrem de importante. Acum aș vrea să formulați 
din nou teoria dumneavoastră despre cum funcţionează 
componentele instalaţiei de pe Sande. 

Harald se  concentră, încercând să găsească cuvintele 
englezești de care avea nevoie. Apoi arătă spre fotografia de 
ansamblu în care apăreau cele trei structuri. 

— Antena mare se rotește încontinuu, probabil ca să 
cerceteze spaţiul aerian. Antenele mai mici se mișcă în sus, în 
jos și-n lateral, probabil ca să detecteze aparatele de zbor. 

Hogg îl întrerupse pentru a le spune celorlalţi doi ofiţeri: 


— În zorii zilei de azi am trimis un expert radio într-un zbor de 
recunoaștere deasupra insulei. Expertul a recepționat semnale 
pe lungimea de undă de 2,4 m, emise probabil de marea Freya, 
și semnale pe lungimea de undă de 0,50 m, emise probabil de 
structurile mai mici, care trebuie să fie din seria Wurtzburg. Apoi 
Hogg i se adresă lui Harald: Continuaţi, vă rog. 

— Prin urmare, am dedus că mașinăria mare anunţă din timp 
apropierea bombardierelor. Cât despre mașinăriile mai mici, una 
detectează un singur bombardier, iar cealaltă detectează 
avionul de vânătoare trimis să-l atace. Astfel turnul de control 
poate indica avionului de vânătoare poziția bombardierului cu 
mare precizie. 

Hogg se întoarse din nou spre colegii lui: 

— Cred că are dreptate. Voi ce credeţi? 

— Aș dori să știu ce înseamnă himmelbett, spuse unul din ei. 

— Himmelbett? repetă Harald. În germană înseamnă un fel de 
pat... 

Un pat cu baldachin, îl ajută Hogg. Am auzit că instalaţia 
radar funcţionează într-un himmelbett, dar nu știm ce înseamnă. 

— Aha! făcu Harald. Chiar mă întrebam pe ce principiu 
funcţionează. Acum înţeleg. 

In sală se făcu tăcere. 

— Ce anume? întrebă Hogg. 

— Păi, dacă aţi răspunde de apărarea antiaeriană germană, 
bănuiesc că aţi împărţi spaţiul aerian în zone, să zicem de 10 
km pe 40, și aţi fixa câte trei mașinării pentru fiecare zonă... sau 
himmelbett. 

— S-ar putea să aveţi dreptate, zise Hogg gânditor. Asta ar 
crea un sistem defensiv aproape impenetrabil. 

— Asta dacă bombardierele zboară unul lângă altul, spuse 
Harald. Dar dacă le-aţi spune piloților RAF să zboare în linie și i- 
aţi trimite pe toţi printr-un singur himmelbett, Luftwaffe ar 
detecta doar un singur bombardier, iar celelalte ar avea mai 
multe șanse să scape nevătămate. 

Hogg îl privi lung. Apoi se uită la Digby și la cei doi colegi, și 
din nou la Harald. 

— Ca un șir indian, spuse Harald, nu foarte sigur că și ceilalţi 
înţeleseseră. Tăcerea se prelungi. Harald se întrebă dacă se 
exprimase incorect în limba engleză. Înţelegeţi ce vreau să 
spun? întrebă el. 


— Desigur, zise Hogg în cele din urmă. Înţelegem exact ce 
vreţi să spuneţi. 


În dimineaţa următoare Digby îi scoase pe Harald și Karen din 
Londra, în direcţia nord-est. După trei ore de mers cu mașina, 
sosiră la o casă de ţară rechiziţionată de aviaţie pentru ofiţeri. 
Primiră fiecare câte o cămăruţă cu un pat; apoi Digby îi prezentă 
pe cei doi fratelui său, Bartlett. 

După-amiaza merseră împreună cu Bart la baza RAF din 
apropiere, unde se afla escadrila lui. Digby aranjase ca Harald și 
Karen să asiste la instructaj, spunându-i comandantului că 
aceasta făcea parte dintr-un exerciţiu secret; comandantul nu 
puse alte întrebări. Ascultară cum comandantul explică noua 
formaţiune pe care piloţii urmau să o folosească în raidul 
programat pentru noaptea aceea - zborul în șir indian. 

Tinta era Hamburgul. 

Aceeași scenă se repetă, cu alte ţinte, pe aerodromuri din tot 
restul Angliei. Digby îi spuse lui Harald că mai bine de 600 de 
bombardiere aveau să ia parte la această încercare disperată de 
a atrage o parte dintre avioanele Luftwaffe de pe frontul rusesc. 

Luna se ridică la câteva minute după ora șase, iar motoarele 
duble ale bombardierelor Wellington începură să duduie la ora 
opt. Pe tabla mare din sala de operaţiuni se trecea momentul 
decolării lângă litera de cod pentru fiecare avion. Bart pilota G, 
de la George. 

Pe măsură ce se înnopta și radiotelegrafiștii transmiteau 
rapoartele primite de la bombardiere, poziţiile acestora erau 
marcate pe o hartă mare, întinsă pe o masă. Marcajele se 
apropiau din ce în ce mai mult de Hamburg. Digby fuma agitat 
țigară după ţigară. 

Avionul din frunte, C de la Charlie, raportă că este atacat de 
un avion de vânătoare; apoi transmisiunea se întrerupse. A de la 
Able se apropie de oraș, raportă un tir intens al artileriei 
antiaeriene și lansă bombe incendiare ca să lumineze ţinta 
pentru celelalte bombardiere. 

Când avioanele începură să își lanseze bombele, Harald se 
gândi la verii lui din Hamburg, sperând din toată inima că vor 
scăpa. Cu un an în urmă avusese drept lectură obligatorie un 
roman în limba engleză și el alesese Războiul în văzduh de H.G. 
Wells - viziunea de coșmar a unui oraș atacat din aer. Ştia că 


aceasta era singura cale de a-i înfrânge pe naziști, dar, în 
același timp, gândul la soarta Monikăi îl făcea să se cutremure. 

Un ofiţer se apropie de Digby și îi spuse în șoaptă că tocmai 
pierduse contactul radio cu avionul lui Bart. 

— Ar putea fi doar o problemă de ordin tehnic, adăugă el. 

Unul câte unul, bombardierele raportară că se întorc la bază - 
toate, mai puţin C de la Charlie și G de la George. 

Același ofiţer reveni și spuse: 

— Mitraliorul de pe F de la Freddie a văzut cum se prăbușește 
un avion de-al nostru. Nu știe care anume, dar mă tem că e 
vorba de G de la George. 

Digby își îngropă faţa în mâini. 

Marcajele care reprezentau avioanele se întorceau pe harta 
Europei întinsă pe masă. Doar C și G rămaseră deasupra 
Hamburgului. 

Digby telefonă la Londra, apoi îi spuse lui Harald: 

— Se estimează că pierderile sunt mai mici decât tot ce-am 
pierdut de-a lungul anului. 

— Sper că Bart n-a păţit nimic, zise Karen. 

În primele ore ale dimineţii, bombardierele începură să 
sosească. Digby ieși din casă, urmat de Karen și Harald, și toţi 
trei priviră cum avioanele masive aterizează pe pistă, iar 
echipajele coboară obosite, dar jubilând. 

Când luna dispăru, se întorseseră toate bombardiere în afară 
de Charlie și George. 

Bart Hoare nu mai reveni acasă. 


Deprimat, Harald se  dezbrăcă și își puse pijamaua 
împrumutată de la Digby. Ar fi trebuit să se bucure și el. 
Supravieţuise unui zbor extrem de periculos, furnizase 
britanicilor informaţii vitale și văzuse cum aceste informaţii 
salvaseră vieţile a sute de aviatori. Dar pierderea lui Bart și 
durerea de pe chipul lui Digby îi aminteau de Arne, care își 
dăduse viața pentru asta, și de Poul Kirke, ca și de ceilalți danezi 
care fuseseră arestaţi și urmau aproape sigur să fie executaţi 
pentru rolul jucat în acest triumf; de aceea tot ce simţea acum 
era tristeţe. 

Privi pe fereastră. Apăreau zorii. Trase draperiile galbene, 
subţiri, și se întinse în pat. Rămase așa, neputând să doarmă, 
abătut. 


Puțin mai târziu intră Karen. Purta și ea o pijama de 
împrumut, cu mânecile și pantalonii suflecaţi. Avea o expresie 
gravă. Fără să spună ceva, se vâri în pat, lângă el. Harald o luă 
în braţe. Karen își lipi faţa de umărul lui și începu să plângă. 
Băiatul nu întrebă de ce. Era sigur că fata se gândea la același 
lucru ca el. Karen plânse până adormi în braţele lui. 

După o vreme aţipi și el. Când deschise din nou ochii, soarele 
lumina încăperea prin draperiile subţiri. Se uită uimit la fata din 
braţele lui. Visase de multe ori că doarme cu ea, dar niciodată 
nu își închipuise că se va întâmpla așa. 

Îi simţea genunchii și șoldul care îi intra în coapsă și ceva 
moale lipit de pieptul lui, un sân probabil. Se uită la ea cum 
doarme - studiindu-i buzele, bărbia, pleoapele cu gene roșcate, 
sprâncenele - și simţi că-i plesnește inima de dragoste. 

În cele din urmă Karen deschise ochii. Îi zâmbi și spuse: 

— Bună dimineaţa, dragul meu. 

Apoi îl sărută. 

Puțin mai târziu făcură dragoste. 


Peste trei zile apăru Hermia Mount. 

Harald și Karen intraseră într-un pub de lângă Palatul 
Westminster, așteptându-se să-l întâlnească doar pe Digby, și o 
văzură pe Hermia la aceeași masă, cu un gin și tonic în faţă. 

— Cum de-ai ajuns aici? o întrebă Harald. Ultima oară când te- 
am văzut, îi dădeai în cap doamnei Jespersen cu geamantanul. 

— Învălmăşeala a fost atât de mare la Kirstenslot, încât am 
reușit să fug înainte să mă vadă cineva. In aceeași noapte am 
plecat spre Copenhaga și am ajuns în oraș la răsăritul soarelui. 
Pe urmă am venit aici pe același drum pe care am plecat: de la 
Copenhaga la Bornholm cu feribotul, apoi cu un pescador până 
în Suedia și cu avionul de la Stockholm. 

— Sunt sigură că n-a fost chiar așa de ușor pe cât spui, zise 
Karen. 

Hermia ridică din umeri. 

— N-a fost nimic în comparaţie cu calvarul prin care aţi trecut 
voi. Ce călătorie! 

— Sunt foarte mândru de voi toţi, spuse Digby. 

După privirea lui galeșă, se gândi Harald, era mândru mai ales 
de Hermia. 

Digby se uită la ceas. 


— Acum avem o întâlnire cu Winston Churchill. 

În timp ce traversau Whitehall-ul, auziră alarma aeriană, 
motiv pentru care se întâlniră cu prim-ministrul în complexul 
subteran cunoscut sub numele de Cabinetul de Război. Churchill 
ședea la o masă mică, într-un birou supraaglomerat. Pe peretele 
din spatele lui se afla o hartă a Europei la scară mare. Un pat 
îngust, acoperit cu o cuvertură verde, era lipit de perete. Prim- 
ministrul era îmbrăcat într-un costum cenușiu cu dungi albe și, 
deși își scosese haina, arăta impecabil. 

— Vasăzică, dumneata ești tânăra care a zburat peste Marea 
Nordului într-un Tiger Moth, îi zise el lui Karen, dând mâna cu 
ea. 

— Într-un Hornet Moth, îl corectă ea. Într-un Tiger Moth cred 
că am fi murit de frig. 

— A, da, desigur, spuse Churchill și se întoarse spre Harald. 
lar dumneata ești tânărul care a inventat formațiunea în șir 
indian. 

— Doar o idee care îţi vine în cursul unei discuţii, răspunse 
Harald puţin stânjenit. 

— Nu e chiar cum am auzit eu, dar modestia îţi face cinste, 
zise Churchill și reveni la Karen. lar dumneata ai organizat totul. 
Domnișoară, faci cât doi bărbați. 

— Mulţumesc, domnule prim-ministru, răspunse Karen. 

După zâmbetul ei strâmb, Harald își dădu seama că fata nu 
lua cuvintele prim-ministrului drept un mare compliment. 

— Cu ajutorul vostru l-am silit pe Hitler să retragă sute de 
avioane de vânătoare de pe frontul rusesc și să le aducă înapoi 
ca să-și apere ţara. Și, în parte datorită acestui succes, poate 
vreţi să știți că astăzi am semnat un pact de cobeligeranţă cu 
URSS. Marea Britanie nu mai e singură. Avem ca aliat una dintre 
cele mai mari puteri ale lumii. Chiar dacă Rusia pare 
îngenuncheată acum, nu e deloc înfrântă. 

— Dumnezeule! făcu Hermia. 

— Va apărea mâine în ziare, murmură Digby. 

— Şi voi ce aveţi de gând să faceţi? îi întrebă Churchill pe 
Harald și Karen. 

— Eu aș vrea să intru în RAF, răspunse Harald fără să stea pe 
gânduri. Să învăţ să zbor ca la carte. Și să ajut la eliberarea ţării 
mele. 

— Dar tu? o întrebă Churchill pe Karen. 


— Ceva asemănător. Sunt sigură că nu mă vor lăsa să devin 
pilot, chiar dacă știu să pilotez mult mai bine decât Harald. Dar 
aș vrea să intru în corpul auxiliar feminin al forţelor aeriene, 
dacă aveţi așa ceva. 

— Mda, noi am vrea să vă propunem altceva, zise prim- 
ministrul. 

Harald îl privi surprins. 

Churchill înclină din cap înspre Hermia, care spuse: 

— Noi am vrea să vă întoarceţi amândoi în Danemarca. 

Era singurul lucru la care Harald nu se aștepta. 

— Să ne întoarcem? 

— Mai întâi vă trimitem la un instructaj - un curs destul de 
lung, de șase luni, continuă Hermia. Veţi învăţa radiotelegrafie, 
cum să folosiţi diverse coduri, arme și explozibili, și multe altele. 

— În ce scop? întrebă Karen. 

— Veţi fi parașutați în Danemarca. Veţi avea la voi staţii de 
radio-emisie, arme și acte false. Misiunea voastră va fi să puneţi 
bazele unei noi mișcări de rezistență care să-i înlocuiască pe 
Paznicii-de-noapte. 

Harald simţi cum inima începe să-i bată cu putere. Era o 
misiune extrem de importantă. 

— Intenţia mea era să învăţ să pilotez, spuse el. 

Dar noua idee era și mai incitantă - deși atât de periculoasă. 

— Am mii de tineri care vor să zboare, interveni Churchill 
brusc. Dar până acum n-am găsit pe nimeni care să poată face 
ceea ce vă cerem vouă să faceţi. Sunteţi unici. Sunteţi danezi, 
cunoașteţi ţara, îi vorbiţi limba, sunteţi din partea locului. Și aţi 
dovedit un curaj și o ingeniozitate fără egal. Altfel spus: dacă nu 
îndepliniţi voi această misiune, nimeni nu o va putea îndeplini. 

Era greu să reziste voinţei lui Churchill - și Harald nu voia așa 
ceva. | se oferea șansa de a face ceea ce își dorise atât de mult, 
iar perspectiva pur și simplu îl încânta. Se uită la Karen. 

— Tu ce crezi? 

— Vom fi împreună, răspunse fata, semn că acesta era lucrul 
cel mai important pentru ea. 

— Atunci acceptaţi misiunea? întrebă Hermia. 

— Da, răspunse Harald. 

— Da, răspunse Karen. 

— Foarte bine, zise prim-ministrul. Atunci așa rămâne. 


ADAGIO 


Rezistența daneză a devenit până la urmă una dintre cele mai 
eficiente mișcări clandestine din Europa. A furnizat în mod 
constant informaţii cu caracter militar Aliaților, a întreprins mii 
de acte de sabotaj împotriva forţelor de ocupaţie și a asigurat 
rute secrete prin care aproape toţi evreii din Danemarca au 
scăpat de prigoana naziștilor. 


ÎN SEMN DE RECUNOȘTINȚĂ 


Ca întotdeauna, în munca de documentare am fost ajutat de 
Dan Starer de la Research for Writers (Institutul de Cercetări 
pentru Scriitori), New York City (dstarer@research- 
forwriters.com). El m-a pus în legătură cu majoritatea 
persoanelor menţionate mai jos. 

Mark Miller de la Havilland Support Ltd. A fost consultantul 
meu în privinţa avioanelor Hornet Moth, motivele pentru care se 
defectează și cum se repară. Rachel Lloyd de la Școala de Piloţi 
Northampton și-a dat toată silința să mă înveţe să pilotez un 
Tiger Moth. Peter Gould și Walt Kessler m-au ajutat în același 
domeniu, ca și piloţii Ken Burrows și David Gilmour, vechi 
prieteni. 

Ghidul meu în tot ceea ce a ţinut de Danemarca a fost Erik 
Langkjaer. Pentru detaliile privind viaţa în Danemarca celui de-al 
Doilea Război Mondial le sunt recunoscător și următorilor: Claus 
Jessen, Bent Jorgensen, Kurt Hartogsen, Dorph Petersen și Soren 
Storgaard. 

Pentru informațiile legate de viața într-un internat danez le 
multumesc lui Klaus Eusebius Jakobsen de la Helufsholme 

Skole og Gods, Erik Jorgensen de la Birkerod Gymnasium și 
Helle Thune de la Bagsvaerd Kostkole og Gymnasium. Toți m-au 
primit cu plăcere în școlile lor și au răspuns cu răbdare la toate 
întrebările mele. 

Sunt recunoscător pentru informațiile primite de la Hanne 
Harboe, care lucrează la Grădina Tivoli, Louise Lind de la 
Stockholm Postmuseum, Anita Kempe, Jan Garnert și K.V 
Tahvanainen de la Stockholm Telemuseum, Hans Schröder de la 
Flyvevabnets Bibliotek, Anders Lunde de la Dansk Boldspil-Union 
și Henrik Lundbak de la Muzeul Rezistenței Daneze din 
Copenhaga. 

Jack Cunnigham mi-a spus multe lucruri despre Admiralty 
Cinema, iar Neil Cook de la HOK Internațional mi-a arătat mai 
multe fotografii. Candice Delong și Mike Condon m-au ajutat cu 
informații despre arme. Josephine Russell mi-a povestit ce 
înseamnă să fii elev la școala de balet. Titch Allen și Pete Gagan 
m-au ajutat cu detalii despre motocicletele vechi. 

Le sunt recunoscător redactorilor și agenţilor mei literari: Amy 
Berower, Leslie Gelgman, Phyllis Grann, Neil Nyren, Imogen Tăte 


și Al Zuckerman. 
In sfârșit, le mulțumesc membrilor familiei mele pentru că au 
citit schiţele și versiunile romanului: Barbara Follett, Emanuele 


Follett, Marie-Claire Follett, Richard Overy, Kim Turner și Jann 
Turner.