Robin Cook — Socul

OOK 


www.virtual-project.eu 


Robin Cook 


ȘOCUL 


www.virtual-projiect.eu 


Traducere din limba engleză şi note OANA CRISTEA 
ROBIN COOK Shock 2001 


RAO 2005 


Prolog 
6 APRILIE 1999 

— Staţi comod? o întrebă doctorul Paul Saunders pe pacienta 
sa, Kristin Overmeyer, care stătea întinsă pe vechea masă de 
operaţii, purtând doar o cămaşă de spital fără spate. 

— Cred că da, răspunse Kristin, deşi nu se simţea deloc în 
largul ei. 

Spitalele îi stârneau întotdeauna o stare de nelinişte care, 
deşi suportabilă, era neplăcută, iar sala în care se afla acum era 
deosebit de dezagreabilă. Era un fost amfiteatru de operaţii, al 
cărui decor era exact opusul utilitarismului steril al unui spital 
modem. Pereţii erau acoperiţi cu faianţă de un verde ca fierea, 
fisurată, cu pete întunecate, probabil de sânge vechi, care 
murdăreau tencuiala subţire. Arăta mai degrabă ca o scenă 
dintr-un film de groază gotic plasat în secolul al 
nouăsprezecelea, decât ca o încăpere întrebuințată în prezent. 
Erau, de asemenea, rânduri de scaune care dispăreau în 
întuneric dincolo de cercul de lumină aruncat de lămpile 
chirurgicale. Noroc că scaunele erau goale. 

— „Cred că da” nu sună prea convingător, spuse doctorul 
Sheila Donaldson, care se afla de cealaltă parte a mesei de 
operaţii faţă de doctorul Saunders. 

Zâmbi în jos către pacientă, cu toate că singurul semn vizibil 
fu o încreţitură în colţul ochilor. În rest faţa îi era ascunsă de 
masca şi de boneta chirurgicală. 

— Vreau să se termine odată, rosti cu glas pierit Kristin. 

In acel moment, îşi dorea să nu se fi oferit pentru donația de 
ovule. Banii aveau să-i ofere un grad de independenţă materială 
de care puţini dintre colegii ei studenţi la Harvard se bucurau, 
dar asta părea mai puţin important acum. Singura ei consolare 
era că în curând va fi adormită; operaţia minoră prin care urma 
să treacă era nedureroasă. Atunci când i se oferise posibilitatea 
să aleagă între anestezie generală sau locală, o alesese pe 
prima fără să ezite nici o clipă. Lucrul pe care şi-l dorea cel mai 
puţin era să fie trează atunci când îi vor introduce în abdomen o 
sondă lungă de treizeci de centimetri. 

— Sper că vom putea rezolva chestia asta azi, îi spuse Paul 
sarcastic doctorului Carl Smith, anestezistul. 

Paul avea multe de făcut în ziua aceea şi alocase numai 
patruzeci de minute pentru operaţia care urma să înceapă. 


Ţinând seama de experienţa sa în cazul procedurii respective şi 
de uşurinţa cu care manevra instrumentele, considera că 
dăduse dovadă de generozitate când alocase patruzeci de 
minute. Singurul motiv de întârziere era Carl; Paul nu putea 
începe până când pacienta nu era complet anesteziată, iar 
minutele se scurgeau inexorabil. 

Carl nu răspunse - Paul se grăbea întotdeauna. Carl se 
concentra asupra a ceea ce făcea: atinse cu stetoscopul 
precordial pieptul lui Kristin. Deja îi pusese perfuzia, poziţionase 
manşonul tensiometrului, ataşase firele pentru EKG şi instalase 
oximetrul. Mulţumit de rezultatul auscultării, se întinse şi trase 
aparatul de anestezie mai aproape de capul lui Kristin. Totul era 
pregătit. 

— În regulă, Kristin, zise Carl pe un ton liniştitor. După cum ti- 
am explicat mai devreme, am să-ţi dau un pic de „lapte pentru 
amnezie”. Eşti gata? 

— Da, răspunse Kristin. În ceea ce o privea, cu cât mai 
repede, cu atât mai bine. 

— Somn uşor, îi ură Carl. Data viitoare o să stăm de vorbă la 
reanimare. 

Asta spunea de obicei Carl pacientului său înainte de a începe 
anestezia şi într-adevăr astfel decurgeau lucrurile în mod 
obişnuit. Dar de data asta nu a fost aşa. Fără să bănuiască 
măcar că urma să se producă un dezastru, Carl apucă perfuzia 
care ieşea din punga cu anestezic şi, cu îndemânarea dată de 
experienţa, îi administră pacientei o cantitate prestabilita în 
funcţie de greutatea ei, dar spre limita inferioară a dozei 
recomandate. Politica Clinicii de Fertilizare Wingate privind 
anestezierea pacientelor ambulatorii era să se folosească cea 
mai redusă cantitate adecvată din orice medicament. Scopul era 
să se asigure externarea pacientului în aceeaşi zi, deoarece 
facilităţile de spitalizare ale clinicii erau limitate. 

În timp ce doza de propofol folosită pentru inducerea 
anesteziei intra în corpul lui Kristin, Carl privea şi asculta 
conştiincios dispozitivele de monitorizare. Totul părea în regulă. 

Sheila chicoti pe sub mască. „Laptele pentru amnezie” era 
porecla haioasă pe care Carl i-o dăduse propofolului - un 
anestezic preparat sub forma unui lichid alb - iar termenul 
reuşea întotdeauna să o amuze. 

— Putem începe? ceru Paul. 


Îşi mută greutatea de pe un picior pe altul. Ştia că nu putea 
începe încă, dar dorea să le transmită celorlalţi nerăbdarea şi 
nemulţumirea sa. N-ar fi trebuit să-l cheme până nu era totul 
gata. Timpul său era prea preţios ca să-l aştepte pe Carl să se 
joace cu instrumentele lui. 

Ignorând în continuare supărarea lui Paul, Carl se concentra 
asupra testării nivelului de inconştienţa al lui Kristin. Mulţumit că 
aceasta ajunsese în starea corespunzătoare, injectă 
mivacurium, un calmant muscular, pe care îl prefera altor 
medicamente pentru intervalul scurt de absorbţie. După ce 
mivacuriumul îşi făcu efectul, introduse cu dibăcie un tub 
endotraheal pentru a controla căile respiratorii ale lui Kristin. 
Apoi se aşeză, ataşă aparatul de anestezie şi-i făcu semn lui 
Paul că totul era gata. 

— Era şi timpul, mormăi Paul. 

El şi Sheila puseră repede peste pacientă cearşafurile pentru 
laparoscopie!. Ţinta era ovarul drept. 

Carl se instala confortabil după ce scrise datele 
corespunzătoare în registrul de anestezie. Rolul său în acel 
moment era să privească monitoarele în timp ce menținea cu 
grijă starea de inconştienţă a pacientei cu ajutorul unei perfuzii 
de propofol. 

Paul se mişca repede, Sheila anticipându-i fiecare mişcare, 
împreună cu Constance Bartolo, sora care-l asista pe chirurg şi 
Marjorie Hickam, cealaltă asistentă, echipa lucra cu eficienţa 
unui metronom. În acest moment nimeni nu mai vorbea. 

Primul obiectiv al lui Paul era să introducă trocarul aparatului 
de insuflaţie pentru a umple cavitatea abdominală a pacientei 
cu gaz. Crearea unui spaţiu cu gaz făcea posibilă intervenţia 
laparoscopică. Sheila îl ajuta apucând din două părţi de pielea 
de lângă buric cu pense cu tifon şi trăgând în sus peretele 
abdominal relaxat. Între timp, Paul făcu o mică incizie la ombilic 
şi apoi începu să introducă acul de insuflaţie Veress, lung de 
aproape 30 de centimetri. Mâinile sale experimentate percepură 
două  pocnituri distincte la intrarea acului în cavitatea 
abdominală. In timp ce ţinea ferm acul de manşonul zimţat, Paul 
activă aparatul de insuflaţie. Imediat, dioxidul de carbon începu 

1 Examen vizual al cavităţii abdominale (destinsă în prealabil prin 
injectarea de aer sau gaz steril), cu ajutorul unui endoscop introdus prin 
peretele abdominal sau pe cale vaginală, (n.tr.). 


să se răspândească în cavitatea abdominală a lui Kristin cu un 
debit de un litru pe minut. 

În timp ce aşteptau să se acumuleze înăuntru cantitatea 
adecvată de gaz, se produse dezastrul. Carl era preocupat să 
urmărească monitoarele de supraveghere a activităţii 
cardiovasculare şi respiratorii, ca să vadă semnele care indică o 
creştere a presiunii intraabdominale şi nu observă două lucruri 
aparent inofensive: o zbatere a pleoapelor lui Kristin şi o uşoară 
îndoire a piciorului ei stâng. În cazul în care Carl sau oricine 
altcineva ar fi văzut aceste mişcări şi-ar fi dat seama că nivelul 
de anesteziere al lui Kristin devenea insuficient. Aceasta era 
încă inconştienta, dar aproape de a-şi recăpăta cunoştinţa, iar 
disconfortul presiunii crescânde din abdomen nu făcea decât să- 
i grăbească trezirea. 

Deodată, Kristin gemu şi dădu să se ridice. Nu reuşi să se 
ridice complet în şezut; Carl reacţionă din reflex, apucând-o de 
umeri şi trăgând-o în jos. Dar era prea târziu. Când se ridicase 
de pe masa de operaţii, acul Veress din mâna lui Paul 
pătrunsese mai adânc în abdomen, unde străpunsese o 
importantă venă intraabdominală. Înainte ca Paul să reuşească 
să oprească aparatul de insuflaţie, o bulă mare de gaz pătrunse 
în sistemul vascular al lui Kristin. 

— O, Doamne! strigă Carl auzind începutul unui murmur de 
rău augur, ca de roată de moară, când gazul ajunse la inimă - 
un sunet asemănător zgomotului făcut de o maşină de spălat. E 
embolie gazoasă, striga el. Întoarceţi-o pe partea stângă! 

Paul trase afară acul însângerat şi îl zvârli într-o parte, iar 
acesta scoase un zgomot metalic când se lovi de dalele podelei. 
Îl ajută pe Carl să o întoarcă pe Kristin, într-o încercare 
zadarnică de a izola gazul în partea dreaptă a inimii. Paul se 
sprijini apoi de ea pentru a o menţine în poziţie. Deşi era încă 
inconştientă, Kristin se zbătu. 

Între timp, Carl se grăbi să introducă, cât mai aseptic cu 
putinţă, un cateter în vena jugulară a lui Kristin. Aceasta opuse 
rezistenţă şi se zbătu sub greutatea de deasupra ei. 
Introducerea cateterului era ca încercarea de a nimeri o ţintă în 
mişcare. Lui Carl îi trecu prin minte să crească volumul de 
propofol sau să-i administreze mai mult mivacurium, dar nu vru 
totuşi să piardă timpul cu asta. În cele din urmă reuşi să fixeze 
cateterul, dar, când trase de pistonul seringii, nu scoase decât o 


spumă sângerie. Repetă operaţiunea, dar cu acelaşi rezultat. Îşi 
scutură capul cu disperare, dar, înainte să apuce să spună ceva, 
Kristin înţepeni un moment, apoi începu să aibă o serie de 
convulsii. Corpul îi era zguduit de un atac devastator de 
epilepsie. 

Disperat, Carl încerca să facă faţa acestei noi probleme în 
timp ce se lupta cu senzaţia de angoasă din măruntaie. Ştia 
prea bine că anesteziologia era o profesie aflată sub semnul 
unei rutine amorţitoare, zdruncinate din când în când de 
episoade de veritabilă teroare, iar de data asta era cât se poate 
de rău: o complicaţie majoră în cazul unei persoane tinere, 
sănătoase, care era supusă unei proceduri pur opţionale. 

Atât Paul, cât şi Sheila se dăduseră înapoi, cu mâinile în 
mănuşi sterile strânse la piept. Impreună cu cele două asistente, 
aceştia îl priveau pe Carl care se zbătea să pună capăt atacului 
lui Kristin. Când totul se termină, iar Kristin era din nou aşezată 
pe spate, nemişcată, nimeni nu scoase o vorbă. Singurul sunet 
în afară de zgomotul vag al unui aparat de radio care se auzea 
prin uşa închisă a camerei de sterilizare era cel al aparatului de 
anestezie care asigura respiraţia pacientei. 

— Care este verdictul? întrebă în cele din urmă Paul. Vocea sa 
era lipsită de orice emoție şi stârni ecou între pereţii acoperiţi cu 
faianţă. 

Carl expiră ca un balon care se dezumfla. Fără nici o tragere 
de inimă, ridică pleoapele lui Kristin cu cele două degete 
arătătoare. Ambele pupile erau puternic dilatate şi nu 
reacționară la strălucirea luminii din plafon. Carl îşi scoase din 
buzunar lanterna tip stilou şi aţinti raza acesteia în ochii lui 
Kristin. Aceasta nu reacţiona în nici un fel. 

— Nu arată bine, murmură Carl. 

Se uscase gâtul. Nu se mai confruntase niciodată cu o 
asemenea complicaţie. 

— Ce vrei sa zici? ceru să afle Paul. 

Carl înghiţi cu greutate. 

— Ceea ce vreau să zic este că, în opinia mea, am pierdut-o. 
Adică în urmă cu un minut era în regulă, iar acum e în comă. 
Nici măcar nu mai respiră singură. 

Paul clătină din cap în timp ce cântărea informaţiile primite. 
Apoi îşi scoase furios mănuşile, le azvârli pe podea şi îşi desfăcu 
masca, pe care o lăsă să-i cadă pe piept. Se uită la Sheila. 


— Continuă tu procedura, da? Măcar ai ocazia să mai capeţi 
experienţă. Şi execută intervenţia pe ambele părţi! 

— Serios? întrebă Sheila. 

— Nu are nici un rost să irosim ocazia, răspunse Paul. 

— Ce-ai să faci? continuă Sheila. 

— Mă duc să-l găsesc pe Kurt Hermann şi să stau de vorbă cu 
el, îi replică Paul în timp ce-şi dezlega şi-şi scotea halatul. Cu 
toate că este vorba de un incident nefericit, am prevăzut 
posibilitatea ca un astfel de dezastru să se producă şi măcar ne- 
am făcut planuri pentru o asemenea eventualitate. 

— ÎI vei informa pe Spencer Wingate? întreba Sheila. 

Doctorul Wingate era fondatorul şi şeful clinicii, dar numai cu 
numele. 

— Nu ştiu. Depinde; prefer să mai aştept şi să văd cum 
decurg lucrurile. Ce ştii despre venirea lui Kristin Overmeyer de 
azi? 

— A venit cu maşina personală, spuse Sheila. Este în parcare. 

— A venit singură? 

— Nu. După cum am sfătuit-o, a venit însoţită de o prietenă. 
Aceasta se numeşte Rebecca Corey. Este afară, în sala de 
aşteptare principală. 

Paul se îndreptă către uşă, dar mai înainte îşi aţinti privirea în 
ochii lui Carl. 

— Îmi pare rău, spuse Carl. 

Paul ezită un moment. Îi veni să-i spună anestezistului ce 
credea despre el, dar se răzgândi. Paul dorea să rămână cu 
mintea limpede şi, dacă începea să discute cu Carl în acel 
moment, s-ar fi enervat rău. Era destul că acesta îl făcuse să 
aştepte atâta timp. 

Fără a se mai obosi să-şi scoată echipamentul chirurgical 
sterilizat, Paul apucă un halat lung, alb, de medic din încăperea 
care servea drept salon chirurgical. Îmbrăcă halatul în timp ce 
cobora pe scara cu trepte de metal. Trecând de primul etaj, ieşi 
pe peluza pe care începeau să se arate primele semne ale 
primăverii. Cu haina strânsă pe lângă corp ca să-l apere de 
rafalele de vânt specifice începutului de aprilie în regiunea New 
England, grăbi pasul către construcţia de piatră de la intrarea în 
clinică. Îl găsi pe şeful pazei în spatele biroului său zgâriat şi 
uzat, aplecat peste programul departamentului său pe luna mai. 

Dacă Kurt Hermann fu surprins de sosirea bruscă a celui care 


conducea Clinica Wingate, nu o arătă. Singurul semn că 
observase prezenţa lui Paul în afară de faptul că îşi îndreptă 
privirile în sus fu o uşoară înălţare întrebătoare din sprinceana 
dreaptă. 

Paul apucă unul dintre numeroasele scaune cu spătar drept 
din biroul aproape gol şi se aşeză în faţa şefului pazei. 

— Avem o problemă, spuse Paul. 

— Vă ascult, îi răspunse Kurt. 

Acesta se lăsă pe spate, iar scaunul lui scârţâi. 

— Am avut o complicaţie anestezică serioasă. Catastrofică, de 
fapt. 

— Unde este pacienta? 

— Incă în sala de operaţii, dar va fi scoasă de acolo în scurt 
timp. 

— Numele? 

— Kristin Overmeyer. 

— A venit singură? 

Kurt puse întrebarea în timp ce-şi nota numele lui Kristin. 

— Nu. A venit cu maşina împreună cu o prietenă pe nume 
Rebecca Corey. Doctorul Donaldson a spus că aceasta se află în 
sala de aşteptare principală. 

— Marca maşinii? 

— N-am idee, recunoscu Paul. 

— Aflăm noi, zise Kurt. 

Îşi ridică ochii albaştri pentru a întâlni privirea lui Paul. 

— Pentru asta v-am angajat pe voi, spuse Paul laconic. Vreau 
să vă ocupați de asta şi nu vreau să ştiu nimic. 

— Nici o problemă, încuviinţă Kurt. 

Puse stiloul pe birou cu grijă, ca şi cum ar fi fost fragil. 

Preţ de o clipă cei doi bărbaţi se uitară fix unul la celălalt. 
Apoi Paul se ridică, se întoarse şi ieşi afară în dimineaţa 
vântoasă de aprilie. 


Unu 
8 OCTOMBRIE 1999 
ORA 23.1 5 


— Fă-mă să înţeleg, îi spuse Joanna Meissner lui Carlton 
Williams. 

Cei doi prieteni stăteau pe întuneric în jeepul Cherokee al lui 
Carlton, într-o zonă de pe Craigie Street unde parcarea era 
interzisă, peste drum de blocul Craigie Arms din Cambridge, 
Massachusetts. 

— Ai hotărât că ar fi cel mai bine pentru noi să aşteptăm cu 
nunta până după ce termini tu rezidenţiatul în chirurgie, adică 
peste trei sau patru ani. 

— N-am hotărât nimic, se apără Carlton. Tocmai discutam 
despre asta. 

Joanna şi Carlton luaseră cina în Harvard Square în acea seară 
de vineri şi se simţiseră foarte bine până când Joanna adusese 
vorba despre subiectul delicat al planurilor lor pe termen lung. 
Ca de obicei, din acel moment conversaţia degenerase. 
Dezbătuseră de multe ori până atunci acest subiect spinos, după 
logodna lor. Relaţia lor fusese una deosebit de lungă: se 
cunoşteau de la grădiniţă şi începuseră să se întâlnească încă 
din clasa a noua, fără a mai ieşi cu altcineva. g 

— Ascultă, spuse Carlton pe un ton împăciuitor. Incerc să mă 
gândesc la ce e mai bine pentru amândoi. 

— Pe naiba! îi scăpă Joannei. 

În ciuda faptului că îşi jurase că îşi va păstra calmul, simţea 
furia care i se acumula în stomac, ca şi cum ar fi fost un reactor 
nuclear pe punctul de a exploda. 

— Vorbesc serios, spuse Carlton. Joanna, muncesc până nu 
mai pot. Ştii cât de des sunt de gardă. Ştii şi la ce ore. Să fii 
rezident la MGH? e mult mai solicitant decât aş fi crezut 
vreodată. 

— Şi cu ce schimbă asta lucrurile? izbucni Joanna, incapabilă 
să-şi mai ţină sub control iritarea pe care o resimțea şi care 
deveni dureros de evidentă. 

Nu putea să nu se simtă trădată şi respinsă. 

— Le schimbă foarte mult, insistă Carlton. Sunt epuizat. Nu 


? Massachusetts General Hospital, (n.red.). 


sunt o companie plăcută. Nu pot purta o conversaţie normală 
despre altceva în afară de ceea ce se întâmplă la spital. E jalnic. 
Nici măcar nu mai ştiu ce se petrece la Boston, darămite în 
restul lumii. 

— Genul ăsta de comentariu ar putea însemna ceva dacă ar fi 
vorba pur şi simplu de nişte oameni care doar ies împreună. Dar 
problema e că ne întâlnim de unsprezece ani. Şi până când am 
abordat eu astă-seară subiectul ăsta delicat despre stabilirea 
datei nunţii, te simţeai bine şi erai o companie foarte plăcută. 

— Sigur că este o plăcere pentru mine să te văd... spuse 
Carlton. 

— Asta e liniştitor, strecură Joanna pe un ton sarcastic. Ce mi 
se pare deosebit de ironic în situaţia asta este că tu ai fost cel 
care mi-a cerut să mă mărit cu tine, nu invers. Problema e că 
asta a fost acum şapte ani. După mine asta arată că ardoarea ta 
a scăzut semnificativ. 

— Nu e aşa, protestă Carlton. Îmi doresc să mă căsătoresc cu 
tine. . 

— Imi pare rău, dar nu eşti convingător. Nu după atâta timp. 
Mai întâi ai vrut să terminăm colegiul. Asta a fost în regulă. Nici 
o problemă. M-am gândit că aşa se cădea. Apoi te-ai gândit că 
ar trebui să treci de primii doi ani din Facultatea de Medicină. 
Chiar şi cu asta am fost de acord, pentru că puteam să îmi fac 
aproape toată stagiatura pentru doctorat între timp. Dar apoi te- 
ai gândit că ar fi cel mai bine să amânăm lucrurile până când 
terminai tu facultatea. Nu descoperi un tipar aici sau mi se pare 
mie? Apoi a apărut ideea de a aştepta ca tu să treci de primul 
an de rezidenţiat. Proasta de mine! Chiar am fost de acord cu 
asta, dar acum este vorba de întreaga treabă cu rezidenţiatul. 
Ce zici de aranjamentul pentru bursă de care vorbeai luna 
trecută? Şi după asta te-ai putea gândi chiar că e mai bine să 
aşteptăm până când îţi deschizi cabinet. 

— Incerc să fiu raţional în legătură cu asta, spuse Carlton. 
Este o decizie dificilă şi este în avantajul nostru să cântărim 
argumentele pro şi contra... 

Joanna nu-l mai asculta. În schimb, ochii ei verzi ca smaraldul 
se îndepărtară de chipul logodnicului său, care, îşi dădu seama, 
nici măcar nu o privea în timp ce vorbea. De fapt, evitase să se 
uite la ea pe parcursul întregii discuţii; din câte văzuse ea, îi 
întâlnise privirea numai din când în când în timpul monologului 


ei. Joanna rămase privind în gol. Dintr-odată, se simţi ca şi cum 
ar fi primit o palmă peste faţă. Sugestia lui Carlton cu privire la 
încă o amânare în fixarea datei căsătoriei o adusese cu 
picioarele pe pământ şi se trezi râzând nu de veselie, ci de 
uimire. 

Carlton se opri în mijlocul frazei în timp ce enumera 
argumentele pro şi contra privind ideea de a se căsători mai 
repede în loc să mai aştepte. 

— De ce râzi? o întrebă el. 

Îşi înălţă privirea, aţintită până atunci asupra propriilor mâini 
care se jucau cu cheile de la maşină şi se uită lung la Joanna în 
interiorul slab luminat al jeepului. Chipul ei se proiecta pe 
fereastra laterală întunecată, fiind luminat din spate de un 
felinar aflat la distanţă, a cărui strălucire trecea prin parbriz. 
Profilul ei delicat şi armonios era încadrat de părul strălucitor, 
blond-deschis, care părea să licărească în penumbră. Dinţii ei 
foarte albi aveau scânteieri ca de diamant printre buzele pline, 
uşor întredeschise. Pentru Carlton, era cea mai frumoasă femeie 
din lume, chiar şi atunci când îl bătea la cap. 

Ignorând întrebarea lui Carlton, Joanna continuă să râdă încet, 
fără voioşie, ca şi cum revelaţia ei devenea din ce în ce mai 
clară. Brusc, ajunsese să-şi dea seama cât adevăr se ascundea 
în spatele spuselor colegei sale de cameră, Deborah Cochrane şi 
ale celorlalte prietene ale ei, care îi tot „cântaseră” că nu ar 
trebui să-şi facă din căsătorie unicul şi principalul scop în viaţă. 
Aveau dreptate până la urmă: crescută în suburbiile 
Houstonului, îi fuseseră impuse clar anumite concepţii. Joannei 
nu-i venea să creadă că fusese aşa proastă şi că se opusese atât 
de puternic ideii de a contesta un sistem de valori pe care îl 
acceptase orbeşte. Din fericire, cât bătuse pasul pe loc 
aşteptându-l pe Carlton, fusese destul de deşteaptă să pună 
bazele unei cariere pline de satisfacţii. Îi mai rămăsese să 
susţină teza de doctorat în economie la Harvard şi ştia foarte 
bine să lucreze pe calculator. 

— De ce râzi? insistă Carlton. Haide, vorbeşte cu mine! 

— Râd de mine, spuse Joanna în cele din urmă. 

Se întoarse să-şi privească logodnicul. Acesta era perplex, 
încruntând din sprâncene. 

— Nu înţeleg, zise Carlton. 

— Ciudat, replică Joanna. Eu una văd lucrurile destul de clar. 


Se uită în jos la inelul de logodnă de la mâna stângă. 
Diamantul solitar absorbea lumina slabă şi o trimitea din nou 
către Joanna cu o intensitate surprinzătoare. Piatra fusese a 
bunicii lui Carlton şi Joanna fusese încântată de ea, mai ales 
datorită valorii sentimentale. Dar acum îi părea ca o reclamă de 
neon lipsită de valoare care îi amintea de propria credulitate. 

Joanna fu dintr-odată cuprinsă de o senzaţie de claustrofobie. 
Fără nici o avertizare, deschise portiera, se strecură afară din 
maşină şi rămase în picioare pe bordura trotuarului. 

— Joanna! o strigă Carlton. 

Se aplecă peste bordul maşinii şi privi în sus la faţa Joannei. 
Aceasta avea o expresie de hotărâre nestrămutată. Buzele moi 
de obicei erau acum strânse, dovedind o hotărâre sumbră. 

Carlton începu să o întrebe pe Joanna ce se întâmplase, deşi 
ştia prea bine. Chiar înainte de a rosti propoziţia, ea îi trânti 
portiera în faţă. Îndreptându-se, Carlton bâjbâi după butonul 
geamului din dreapta. Când se deschise fereastra, Joanna se 
aplecă înăuntru. Expresia ei nu se schimbase. 

— Nu mă insulta întrebându-mă ce s-a întâmplat, îl avertiză 
ea. 

— Nu te porţi ca un adult în această privinţă, afirmă Carlton 
hotărât. 

— Mulţumesc pentru evaluarea ta nepărtinitoare, îi aruncă 
Joanna. Vreau să-ţi mai mulţumesc şi pentru că m-ai ajutat să 
văd lucrurile atât de clar. Cu siguranţă îmi va fi mai uşor să mă 
hotărăsc. 

— Să te hotărăşti în legătură cu ce? întrebă Carlton. 7 

Fermitatea pe care tocmai o căpătase vocea lui dispăru. In 
locul acesteia rămase un tremur evident. Presimţea ce va urma 
şi această presimţire era însoţită de o senzaţie de leşin. 

— În legătură cu viitorul meu, spuse Joanna. Uite! 

Întinse pumnul încleştat cu intenţia clară de a-i da ceva lui 
Carlton. 

Carlton întinse ezitant palma şi simţi cum ceva rece îi cade în 
mână. Privind în jos, se trezi holbându-se la diamantul bunicii 
sale. 

— Ce e asta? se bâlbâi Carlton. 

— Cred că e destul de limpede, spuse Joanna. Consideră-te 
liber să termini rezidenţiatul şi orice altceva îţi mai doreşte 
inimioara. Cu siguranţă nu vreau să mă simt ca o povară. 


— Nu vorbeşti serios, nu? întrebă Carlton. 

Luat complet prin surprindere de această întorsătură bruscă a 
evenimentelor, se simţea ameţit. 

— Ba da, cum să nu, îi replică Joanna. Consideră că am pus 
capăt în mod oficial logodnei noastre. Noapte bună, Carlton. 

Joanna se întoarse şi o porni înapoi pe Craigie Street, către 
Concord Avenue şi spre intrarea clădirii Craigie Arms. 
Apartamentul ei se afla la etajul trei. 

După o scurtă luptă cu mecanismul de deschidere a uşii, 
Carlton sări din maşină şi o luă la fugă după Joanna, care 
ajunsese deja la colţ. In drum, stârni câteva frunze roşii de artar, 
căzute din copac în aceeaşi zi. O ajunse din urmă pe fosta sa 
logodnică în momentul în care ea se pregătea să intre în clădire. 
Nu mai avea suflu. Strângea în pumn inelul de logodnă. 

— In regulă, reuşi să spună Carlton. Am înţeles ce vrei să 
spui. Poftim, ia inelul înapoi. 

Întinse mâna. 

Joanna scutură din cap. Hotărârea sumbră dispăruse, iar în 
locul ei apăruse un zâmbet reţinut. 

— Nu ţi-am dat inelul înapoi ca un simplu gest sau ca o 
metodă de manipulare. De fapt, nici nu sunt supărată. E clar că 
tu nu vrei să ne căsătorim acum şi brusc nici eu nu mai vreau. 
Haide să luăm o pauză. Rămânem prieteni. 

— Dar te iubesc, lăsă Carlton să-i scape. 

— Sunt flatată, spuse Joanna. Şi presupun că încă te mai 
iubesc şi eu, dar lucrurile au fost tărăgănate prea mult timp. 
Haide să mergem fiecare pe drumul lui, cel puţin deocamdată! 

— Dar... 

— Noapte bună, Carlton, zise Joanna. 

Se înălţă pe vârfuri şi atinse obrazul lui Carlton cu buzele. O 
clipă mai târziu, era în lift. Nu se uitase înapoi. 

În timp ce introducea cheia în uşa apartamentului, îşi dădu 
seama că tremura. In ciuda modului plin de dezinvoltură în care- 
| respinsese pe Carlton, simţea că va cădea cât de curând pradă 
emoţiilor. 

— Hei! exclamă colega ei de cameră, Deborah Cochrane. Se 
uită la ecranul calculatorului ca să vadă ce oră era. Cam 
devreme pentru o seară de vineri. Ce s-a întâmplat? 

Deborah purta un trening larg cu blazonul universităţii 
Harvard. Prin comparaţie cu feminitatea dulce, de porțelan a 


colegei ei de cameră, ea era un pic băieţoasă, avea părul 
brunet, tuns scurt, tenul măsliniu, mediteranean şi o constituţie 
atletică. Trăsăturile feţei erau şi ele mai puternice şi mai 
rotunde decât cele ale Joannei, dar nu mai puţin feminine. Luate 
în ansamblu, cele două colege de cameră se completau una pe 
alta şi îşi puneau reciproc în valoare farmecul natural. 

Joanna nu răspunse şi îşi atârnă haina în dulapul din hol. 
Deborah o privi cu atenţie cum intră în camera de zi cu puţină 
mobilă şi se prăbuşeşte pe canapea. Joanna îşi strânse 
picioarele sub ea şi numai atunci se uită în ochii întrebători ai lui 
Deborah. 

— Nu-mi spune că v-aţi certat, zise Deborah. 

— Nu a fost o ceartă propriu-zisă, îi răspunse Joanna. Atâta 
doar că drumurile noastre s-au despărţit. 

Deborah râmase cu gura căscată. O cunoştea pe Joanna de 
şase ani, de la cursurile de orientare a studenţilor din anul întâi 
şi în tot acest timp Carlton fusese o prezenţă nelipsită în viaţa 
Joannei. Din punctul ei de vedere, nu existase nici cea mai mică 
urmă de neînțelegere în relaţia lor. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă uluită. 

— Brusc am văzut lumina, spuse Joanna. 

Deborah simţi imediat un uşor tremur în vocea ei. 

— Am pus capăt logodnei şi, ceea ce e mai important, nu voi 
mai conta pe căsătorie şi cu asta basta. Dacă are loc, e bine, 
dacă nu, iarăşi e bine. 

— Nu se poate! exclamă Deborah, incapabilă să-şi reţină 
bucuria din voce. Asta nu sună deloc a fata aia care visa la 
„domnişoare de onoare în rochii de mătase foşnitoare de 
culoarea untului” pe care am ajuns să o iubesc. De unde 
schimbarea asta? 

Deborah privea marşul Joannei spre căsătorie ca pe ceva 
aproape religios în intensitatea sa de nezdruncinat. 

— Carlton a vrut să amânăm nunta până după rezidenţiatul 
lui, spuse Joanna. 

Povesti pe scurt ultimul sfert de oră al întâlnirii ei cu Carlton. 
Deborah ascultă absorbită. 

— Eşti bine? întrebă aceasta când Joanna râmase tăcută. 

Se aplecă spre ea pentru a se uita mai bine în ochii Joannei. 

— Mai bine decât aş fi crezut, recunoscu Joanna. Mă simt un 
pic zdruncinată, presupun, dar, având în vedere cele întâmplate, 


sunt bine. 

— Atunci trebuie să sărbătorim, exclamă Deborah. Se ridică şi 
fugi la bucătărie. Păstrez de luni de zile sticla aia de şampanie 
care încurca locul în frigider, zise ea peste umăr. E timpul să o 
deschidem. 

— Presupun că da, reuşi să spună Joanna. 

Nu prea avea chef de sărbătorit, dar ar fi trebuit să facă prea 
mari eforturi ca să opună rezistenţă entuziasmului lui Deborah. 

— Perfect! exclamă Deborah în timp ce se întorcea cu 
şampania într-o mână şi cu două pahare înalte în cealaltă. 

Îngenunche în faţa măsuţei de cafea şi destupă sticla. Dopul 
zbură cu un pocnet răsunător şi se lovi de tavan. Deborah râse, 
dar observă că Joanna nu făcu la fel. 

— Eşti sigură că eşti bine? întrebă Deborah. 

— Trebuie să recunosc că este o mare schimbare. 

— Puțin spus, afirmă Deborah. Cunoscându-te aşa bine, eo 
diferenţă ca de la cer la pământ. Ai fost programată pentru 
căsătorie de scena socială din Houston încă dinainte de a fi în 
pântecele mamei tale. 

Joanna râse fără să vrea. 

Deborah turnă şampania prea repede. Ambele pahare se 
umplură, mai mult cu spumă şi se revărsară pe masă. Fără să se 
lase descurajată, Deborah înhăţă paharele şi-i dădu unul 
Joannei. Apoi ciocni cu ea. 

— Bun venit pe scena socială a secolului douăzeci şi unu, rosti 
Deborah. 

Amândouă îşi ridicară paharele cu picior şi încercară să bea. 
Se înecară cu spumă şi râseră. Ca să nu strice momentul, 
Deborah duse repede ambele pahare la bucătărie, le clăti şi se 
întoarse. De data asta turnă cu mai multă grijă, lăsând să se 
prelingă şampania pe peretele paharului. Când băură, nu mai 
avea multă spumă. 

— Nu e cea mai grozavă şampanie, admise Deborah. Dar nu 
mă miră. Mi-a dat-o David cu destulă vreme în urmă. Din păcate 
a fost un zgârie-brânză de la bun început. 

Cu o săptămână în urmă, Deborah pusese capăt unei relaţii 
de vreo patru luni cu cel mai recent prieten al ei, David Curtis. 
Cea mai lungă relaţie a ei durase mai puţin de doi ani şi asta 
fusese în liceu. În multe privinţe, cele două tinere nu puteau fi 
mai diferite. Pe când Joanna înflorise pe scena socială plină de 


influenţă din sud, presărată de baluri pentru debutante finanţate 
cu banii obţinuţi din petrol, Deborah fusese crescută în 
Manhattan de o mamă singură, boemă, care trăia cufundată în 
lumea universitară. Deborah nu-şi cunoscuse tatăl, deoarece 
naşterea ei iminenta pusese capăt relaţiei părinţilor săi. Mama 
ei nu se căsătorise decât destul de târziu, după ce Deborah 
plecase la facultate. 

— Oricum nu prea mă dau în vânt după şampanie, spuse 
Joanna. De fapt, nici nu mi-aş da seama dacă ar fi o şampanie 
bună. 

Răsuci paharul între degete, hipnotizată câteva clipe de 
efervescenţa lichidului. 

— Ce s-a întâmplat cu inelul tău? întrebă Deborah, observând 
pentru prima dată că bijuteria dispăruse. 

— | l-am dat înapoi, răspunse Joanna pe un ton detaşat. 

Deborah scutură din cap. Era uimită. Joanna iubea acel inel şi 
tot ceea ce reprezenta el. Nu-l scotea decât rareori de pe deget. 

— Sunt cât se poate de serioasă în legătură cu asta, spuse 
Joanna. 

— Aşa mi se pare şi mie, zise Deborah şi de uimire nu mai ştiu 
ce să mai adauge. 

Telefonul rupse scurta tăcere. Deborah se ridică să răspundă. 

— Trebuie să fie Carlton, dar nu vreau să vorbesc cu el, spuse 
Joanna. 

La birou, Deborah se uită la aparat să vadă identitatea 
apelantului. 

— Ai dreptate, este Carlton. 

— Lasă robotul să răspundă, spuse Joanna. 

Deborah reveni la măsuţa de cafea şi se lăsă uşor să cadă 
lângă ea. Cele două tinere se uitară una la alta în timp ce 
telefonul continua să sune insistent. După ce sună a patra oară, 
răspunse robotul telefonic. Mesajul acestuia se auzi în tăcerea 
din jur. Apoi vocea îngrijorată a lui Carlton împreună cu un uşor 
bruiaj umplu camera decorată ascetic: 

— Ai dreptate, Joanna! E o idee prostească să aşteptăm până 
când termin eu rezidenţiatul. 

— N-am spus niciodată că e o idee prostească, interveni 
Joanna în şoaptă, ca şi cum cel care sunase o putea auzi. 

— Şi ştii ce? continuă Carlton. Hai să facem şi pasul următor 
şi să planificăm nunta pentru iunie. Din câte îmi amintesc, 


întotdeauna ai spus că îţi doreşti să facem nunta în iunie. Ei 
bine, din partea mea e perfect în iunie. Oricum, sună-mă 
imediat ce asculţi mesajul ăsta şi putem sta de vorbă. În regulă? 

Robotul telefonic mai scoase câteva sunete mecanice înainte 
ca beculeţul roşu să înceapă să pâlpâie. 

— Asta arată cât de puţin se pricepe, zise Joanna. Mama n-ar 
avea cum să organizeze o nuntă aşa cum se cuvine la Houston 
în opt luni. 

— Pare un pic disperat, spuse Deborah. Dacă vrei să-l suni şi 
doreşti să ai intimitate, pot să dispar. 

— Nu vreau să vorbesc cu el, zise repede Joanna. Nu acum. 

Deborah îşi înclină capul într-o parte şi studie faţa prietenei 
sale. Voia să o susţină, dar pentru moment nu prea ştia cum să 
o facă cel mai bine. 

— Asta nu e o simplă ceartă, explică Joanna. Şi nu e nici vreun 
joc de îndrăgostiţi. Nu încerc să-l manipulez şi, la drept vorbind, 
m-aş simţi nelalocul meu dacă ne-am căsători acum. 

— Dar asta e o schimbare totală de direcţie. 

— Exact. Acum el încearcă să programeze data nunţii mai 
curând, iar eu aş fi în favoarea unei amânări. Am nevoie de timp 
şi de spaţiu. 

— Te înţeleg perfect. Şi ştii ce? Cred că ai făcut o mişcare 
inteligentă nelăsând situaţia asta să se transforme într-o 
dezbatere irascibilă. 

— Problema e că îl iubesc, spuse Joanna cu un zâmbet ironic. 
Dacă ar avea loc vreo dezbatere, aş putea pierde. 

Deborah râse. 

— Sunt de acord. Te-ai convertit atât de recent la o atitudine 
mai modernă şi mai rezonabilă faţa de căsătorie, încât eşti 
vulnerabilă. Chiar ai nevoie de timp şi de spaţiu. Şi ştii ce? Cred 
că am soluţia. 

— Soluţia pentru ce? întrebă Joanna. 

— Lasă-mă să-ţi arăt ceva, spuse Deborah. 

Se ridică şi luă ultimul număr din ziarul Harvard Crimson care 
se afla pe biroul ei. Era împăturit pe lung la rubrica de mică 
publicitate. Îi întinse ziarul Joannei. 

Joanna se uită peste pagina respectivă şi citi anunţul 
încercuit, îşi ridică privirea întrebătoare spre Deborah. 

— Voiai să văd anunţul ăsta dat de Clinica Wingate? 

— Intr-adevăr, ăsta era, spuse Deborah cu entuziasm. 


— E un anunţ pentru donatoare de ovule, spuse Joanna. 

— Întocmai, zise Deborah. 

— Şi cum poate fi asta soluţia? întrebă Joanna. 

Deborah înconjură măsuţa de cafea şi se aşeză lângă Joanna. 
Cu degetul arătător indică spre plata oferită. 

— Banii sunt soluţia, răspunse ea. Patruzeci şi cinci de mii de 
dolari dintr-un foc! 

— Anunţul ăsta a apărut într-un număr din Crimson în 
primăvara trecută şi a stârnit multe zvonuri, afirmă Joanna. Apoi 
nu a mai reapărut. Crezi că e ceva serios sau e un fel de farsă 
de facultate? 

— Cred că e serios, fu de părere Deborah. Wingate este o 
clinică de fertilizare din Bookford, Massachusetts, dincolo de 
Concord. Asta e ceea ce am aflat de pe site-ul lor. 

— De ce sunt dispuşi să plătească atâţia bani? întrebă Joanna. 

— Pe site scrie că au nişte clienţi bogaţi care sunt gata să 
plătească pentru a obţine ceea ce ei consideră lucruri de cea 
mai bună calitate. Aparent clienţii ăştia vor studente la Harvard. 
Trebuie să fie ceva de genul băncii ăleia de spermă din 
California unde donatorii sunt toţi laureați ai Premiului Nobel. 
Este o nebunie din punct de vedere genetic, dar cine suntem noi 
să contestăm ideea asta? 

— Sigur nu suntem laureate ale Premiului Nobel, spuse 
Joanna. Teoretic, nu suntem nici măcar studente la Harvard. Ce 
te face să crezi că ar fi interesaţi de noi două? 

— Şi de ce n-ar fi? întrebă Deborah. Cred că, pentru că 
urmăm studiile postuniversitare, ne putem numi studente la 
Harvard. Nu pot să cred că nu vor decât studenţi din anii mai 
mici. De fapt, pe site se menţionează că sunt interesaţi de femei 
cu vârsta de până la douăzeci şi cinci de ani. Noi îndeplinim 
cerința asta la limită. 

— Dar spun, de asemenea, că trebuie să fim stabile 
emoţional, atrăgătoare, nu supraponderale şi atletice. Nu 
exagerăm aici un pic? 

— Hei, cred că suntem perfecte. 

— Atletice? întrebă Joanna cu un zâmbet. Poate tu, eu nu. Şi 
stabile emoţional. Aici chiar că nu am nimerit-o, în special în 
starea mea de acum. 

— Totuşi putem încerca, spuse Deborah. Poate că nu eşti 
femeia cea mai atletică din campus, dar le vom spune că nu 


dorim să facem donația decât împreună. Trebuie să ne accepte 
pe amândouă. Totul sau nimic. Şi scorurile noastre SAT? sunt 
adecvate. 

— Chiar te gândeşti serios la chestia asta? întrebă Joanna. 

Se uită la colega ei de cameră, care o tachina uneori. 

— La început nu m-am gândit serios, recunoscu Deborah. Dar 
apoi am ajuns să mă gândesc la asta mai devreme astă-seară. 
Banii sunt tentanţi. Îţi imaginezi? Patruzeci şi cinci de mii de 
fiecare! Banii ăştia ne-ar putea oferi libertate pentru prima oară 
în viaţă, chiar acum, în perioada în care ne scriem tezele de 
doctorat. Şi dacă tocmai ai renunţat la siguranţa materială 
adusă de măritiş, ideea asta ar trebui să ţi se pară şi mai 
atrăgătoare. Pe lângă educaţie îţi mai trebuie şi nişte fonduri ca 
să rămâi la fel de hotărâtă şi, la drept vorbind, ca să începi să-ţi 
planifici viaţa de persoană singură. Banii ăştia ar putea fi un 
început. 

Joanna azvârili ziarul şcolii pe măsuţa de cafea. 

— Uneori nu-mi dau seama când râzi de mine. 

— Hei, nu glumesc. Ai spus că ai nevoie de timp şi de spaţiu. 
Cu banii ăştia ai putea avea aşa ceva şi chiar mai mult. Uite la 
ce mă gândeam: să mergem amândouă la Clinica Wingate, să le 
dăm câteva ovule şi să le luăm cele nouăzeci de miare. Din banii 
ăştia, luăm cam cinzeci de mii şi cumpărăm un apartament cu 
două camere la Boston sau la Cambridge, pe care îl închiriem ca 
să plătim ipoteca. 

— De ce să cumpărăm un apartament ca să-l închiriem? 
întrebă Joanna. 

— Lasă-mă să termin, zise Deborah. 

— Dar n-ar fi mai bine pur şi simplu să investim cu chibzuinţă 
cele cinzeci de miare? Aminteşte-ţi că eu sunt economistul, iar 
tu eşti biologul. 

— Oi fi tu pe cale să iţi iei doctoratul în economie, dar eşti un 
copil mic când vine vorba despre viaţa unei femei singure în 
secolul douăzeci şi unu. Aşa că taci şi ascultă! Cumpărăm 
apartamentul ca să începem să prindem şi noi rădăcini cu 
adevărat. Femeile din generaţia de dinainte aşteptau ca 
mariajul să le aducă asta, dar acum trebuie să ne descurcăm 
singure. Un apartament ar fi un punct de plecare potrivit şi o 


3 Testele pe baza cărora elevii de liceu sunt admişi în universităţile 
americane, (n.tr.). 


investiţie bună. 

— Pe cuvântul meu! exclamă Joanna. Mi-ai luat-o cu mult 
înainte. 

— Îţi dai seama, zise Deborah. Şi asta nu e tot. Uite care e 
partea cea mai frumoasă: luăm celelalte patruzeci de mii şi 
plecăm la Veneţia să ne scriem tezele de doctorat. 

— Veneţia! strigă Joanna. Eşti nebună, fato! 

— Da? făcu Joanna. Gândeşte-te. Dacă zici că ai vrea să ai 
parte de ceva timp şi spaţiu, ce-ar putea fi mai bine? Am fi la 
Veneţia într-un apartament drăguţ şi confortabil, în timp ce 
Carlton urmează rezidenţiatul aici. Ne scriem tezele şi ne şi 
distrăm un pic în acelaşi timp, fără ca bunul doctor să-ţi sufle în 
ceafă. 

Joanna râmase cu privirea aţintită înainte fără să vadă nimic, 
în timp ce în minte îi reveneau imagini din Veneţia. Vizitase o 
singură dată oraşul magic, dar numai pentru câteva zile, 
împreună cu părinţii şi cu fraţii ei, pe când era la liceu. Revedea 
scânteierea apelor din Canale Grande, în care se reflectau 
fațadele gotice. Cu aceeaşi claritate surprinzătoare îşi amintea 
efervescenţa din piaţa San Marco, cu cvartetele rivale din cele 
două faimoase cafenele aflate vizavi. Atunci îşi spusese că avea 
să revină într-o zi în cel mai romantic oraş din lume. Sigur că 
fantezia asta îl includea şi pe Carlton, care nu o însoţise atunci, 
dar cu care se întâlnea pe vremea aia. 

— Şi mai e ceva, spuse Deborah, întrerupându-i Joannei 
scurta reverie. Donând câteva ovule, din care, că tot veni vorba, 
avem câteva sute de mii, aşa că nu o să le simţim lipsa, nevoile 
noastre de procreare vor fi întrucâtva satisfăcute. 

— Acum ştiu că mă tachinezi, zise Joanna. 

— Nu! insistă Deborah. Donând câteva ovule, vom ajuta 
câteva cupluri care nu pot avea copii să îşi vadă visul împlinit, 
iar copiii lor vor avea pe jumătate genele noastre. Vor fi câteva 
„jumătăţi de Joanna” şi câteva „jumătăţi de Deborah” pe lume. 

— Asta cam aşa e, spuse Joanna. 

Cu ochii minţii văzu o fetiţă care semăna oarecum cu ea. Era 
o imagine plăcută - asta până îşi dădu seama că micuța 
aparţinea unor persoane complet străine. 

— Sigur că aşa e! insistă Deborah. Şi partea frumoasă e că nu 
vom fi nevoite să schimbăm scutece sau să ne privăm de somn. 
Ce părere ai, încercăm? 


— la-o mai uşor! Ridică mâinile de parcă ar fi vrut să se 
apere. Presupunând că vom fi acceptate, ceea ce nu mi se pare 
deloc sigur având în vedere toate condiţiile din anunţ, am 
câteva întrebări importante. 

— Ca de exemplu? 

— Ca de exemplu cum anume o să donăm ovulele? Vreau să 
spun, care e procedura? Ştii că nu-mi plac doctorii şi spitalele. 

— Frumos din partea ta să spui asta, după ce te-ai întâlnit în 
ultima jumătate de secol cu un doctor în devenire. 

— Problemele apar atunci când sunt pacient, zise Joanna. 

— In anunţ se zice că stimularea va fi minimă, spuse Deborah. 

— Şi asta e bine? 

— Absolut, zise Deborah. De obicei trebuie să hiperstimuleze 
ovarele pentru a le determina să elibereze mai multe ovule, iar 
hiperstimularea le poate provoca probleme unora, cum ar fi un 
sindrom premenstrual de toată grozăvia. Hiperstimularea se 
face cu hormoni puternici. Vrei să crezi sau nu, unii dintre 
hormoni provin de la călugărițele italiene la menopauză. 

— Haide, măi! se plânse Joanna. Nu sunt chiar aşa credulă. 

— Jur pe ce am mai sfânt, spuse Deborah. Glandele pituitare 
ale călugăriţelor ăstora la menopauză produc hormoni care 
stimulează gonadele ceva de speriat! Sunt extraşi din urina lor. 
Crede-mă! 

— Bine, te cred pe cuvânt, replică Joanna, strâmbându-se 
scârbită. Dar să revenim la problema pe care o discutam! De ce 
crezi că cei de la Wingate nu practică hiperstimularea? 

— Presupun că vor calitate, nu cantitate, zise Deborah. Dar nu 
e decât o presupunere. Este o întrebare rezonabilă pe care 
putem să le-o punem chiar lor. 

— Cum obţin, de fapt, ovulele? 

— Incă o dată, nu fac decât să presupun, dar cred că o fac 
prin aspirare cu acul. Îmi imaginez că întrebuinţează 
ultrasunetele ca mijloc de ghidare. 

— A, nu! exclamă Joanna cu un frison. Acele nu-mi plac chiar 
deloc şi cred că ar fi vorba de un ac destul de lung. Pe unde îl 
bagă? 

— Imi închipui că prin vagin, spuse Deborah. 

Joanna fu din nou scuturată de un fior. 

— Hai, las-o baltă! zise Deborah. Presupun că nu va fi la fel de 
plăcut ca o plimbare prin parc, dar nu se poate să fie prea rău. O 


mulţime de femei fac asta pentru fertilizarea in vitro şi 
aminteşte-ţi că e vorba aici de patruzeci şi cinci de mii de dolari. 
Banii ăştia merită să suporţi un pic de disconfort. 

— Oare o să ne adoarmă? 

— Habar n-am, spuse Deborah. Am putea pune şi întrebarea 
asta. 

— Nu-mi vine să cred ca te gândeşti serios la asta. 

— Dar e o situaţie profitabilă pentru ambele părţi. Noi am 
câştiga bani frumoşi şi câteva cupluri ar avea copii. E ca şi cum 
am fi plătite pentru un gest altruist. 

— Mi-aş dori să putem vorbi cu cineva care a trecut prin asta, 
spuse Joanna. 

— Hei, am putea face lucrul ăsta, zise Deborah. Semestrul 
trecut, a venit vorba despre donația de ovule în timpul unei 
discuţii de grup la laboratorul de biologie 101 la care predam eu 
ca asistent universitar. Asta se întâmplă pe când Clinica 
Wingate tocmai publicase primul anunţ în Crimson. O studentă 
din anul întâi a spus că ea fusese la o întrevedere cu ei, fusese 
acceptată şi urma să o facă. 

— Cum o chema? 

— Nu-mi aduc aminte, dar ştiu cum să dau de ea. Ea şi colega 
ei de cameră erau în aceeaşi secţiune a laboratorului şi 
amândouă erau nişte studente strălucite. Am s-o găsesc în 
caietul meu cu notele de la curs. Stai să-l aduc. 

Cât timp Deborah dispăru în dormitor, Joanna încercă să 
digere noutăţile care intraseră în viaţa ei în ultima jumătate de 
oră. Era în stare de şoc şi se simţea un pic ameţită. Toate astea 
păreau să se petreacă cu viteza luminii. 

— Gata! strigă Deborah din dormitor. 

O clipă mai târziu, apăru în uşă cu un caiet de note cu coperte 
moi pe care-l ţinea deschis în mână şi se duse ţintă la birou. 

— Unde este cartea de telefon a campusului? 

— İn al doilea sertar din dreapta, răspunse Joanna. Cum o 
cheamă? 

— Kristin Overmeyer, zise Deborah. lar pe colega ei de 
cameră o cheamă Jessica Detrick. Erau colege de laborator şi le- 
am dat notele cele mai mari din clasă. 

Scoase din sertar cartea de telefon şi o răsfoi până când 
ajunse la pagina pe care o căuta. 

— Ce ciudat! Nu e aici. Cum e posibil? 


— Poate a renunţat la şcoală, sugeră Joanna. 

— Nu pot să cred una ca asta, zise Deborah. Cum spuneam, 
era o studentă nemaipomenită. 

— Poate că toată încercarea asta cu donația de ovule prin 
care a trecut a fost prea grea. 

— Glumeşti. 

— Sigur că glumesc. Dar e ciudat. 

— Acum trebuie să lămuresc chestia asta sau ai să te foloseşti 
de ea ca scuză, spuse Deborah. 

Răsfoi din nou cartea de telefon, găsi un număr şi-l formă. 

— Pe cine suni? 

— Pe Jessica Detrick, zise Deborah. Poate că ne va spune cum 
să dăm de Kristin, asta în cazul în care fosta ei colegă stă în 
cameră şi învaţă într-o vineri seara. 

Joanna ascultă după ce Deborah îi făcu un semn că Jessica 
răspunsese. Interesul Joannei crescu atunci când o văzu pe 
Deborah întunecându-se la faţă şi începând să spună lucruri de 
genul: „O, ce groaznic!” şi „Imi pare rău să aud asta” şi „Ce 
tragedie!” 

La sfârşitul unei conversații destul de lungi, Deborah puse 
încet receptorul în furcă, apoi se întoarse şi se uită la Joanna. 
Rămase adâncită în gânduri. 

— Ei bine? întrebă Joanna. Nu ai de gând să mă pui şi pe mine 
la curent? Ce tragedie s-a petrecut? 

— Kristin Overmeyer a dispărut, spuse Deborah. Ea şi cu încă 
o studentă în primul an, pe nume Rebecca Corey, au fost văzute 
ultima oară de un angajat de la Clinica Wingate cum luau în 
maşină un autostopist atunci când au părăsit clinica. 

— Am auzit de două studente care au dispărut primăvara 
trecută, spuse Joanna. N-am aflat niciodată cum le chema. 

— Oare ce le-a făcut să ia un autostopist? 

— Poate îl cunoşteau? 

— E posibil, spuse Deborah. Acum fu rândul ei să se 
cutremure. Poveştile de genul ăsta îmi dau fiori. 

— Şi fetele n-au fost găsite deloc? Nici măcar cadavrele lor? 

— Numai maşina, care era a Rebeccăi Corey. A fost găsită la 
un popas pentru camioane pe autostrada cu taxă spre New 
Jersey. Fetele n-au mai fost văzute vreodată. Şi nici nu s-au 
găsit lucruri de-ale lor precum poşetele sau hainele. 

— Kristin a donat ovule? 


— O jumătate de duzină şi familia ei a intentat proces ca să le 
obţină, dar pe care cei de la clinică le-au predat de bunăvoie. Se 
pare că familia voia să decidă cine urma să le primească. Ce 
poveste tristă! 

— lar acum nu mai avem pe cine întreba despre procedura de 
donare, zise Joanna. 

— Putem suna oricând la clinică şi putem cere numele unui alt 
donator, spuse Deborah. 

— Dacă sunăm la clinică, le putem pune chiar lor întrebări, 
zise Joanna. Dacă asta merge bine, după aceea poate am putea 
cere referinţe. 

— Atunci eşti dispusă să încerci? 

— Presupun că nu ne strică să obţinem mai multe informaţii. 
Dar fii sigură că nu mă angajez la nimic, decât cel mult la o 
vizită la clinică. 

— În regulă! exclamă Deborah. Se apropie de Joanna şi bătu 
palma cu ea. Veneţia, venim! 


Doi 
5 OCTOMBRIE 1999 
ORA 7.05 


Era o zi frumoasă de toamnă cu o explozie de frunziş 
strălucitor care se întindea de-a lungul Route 2, iar Deborah şi 
Joanna se îndreptau cu viteză în direcţia nord-vest dinspre 
Cambridge către Bookford, Massachusetts. În mod convenabil, 
soarele bătea din spate, deşi uneori se mai produceau 
străfulgerări de lumină orbitoare reflectată în parbrizele 
numeroaselor maşini de navetişti, care se îndreptau în direcţia 
opusă, spre Boston. Amândouă fetele purtau ochelari de soare şi 
şepci de baseball. 

Nu schimbaseră nici o vorbă de când înconjuraseră Fresh 
Pond. Fiecare era cufundată în propriile gânduri. Deborah se 
minuna mai ales cât de repede se aranjase totul, de parcă toată 
povestea cu Clinica Wingate fusese sortită să fie. Gândurile 
Joannei erau mai interiorizate. Nu-i venea să creadă cât de mult 
i se schimbase viaţa într-o săptămână şi cu toate astea cât de 
împăcată se simţea. Duminică, când se considerase în sfârşit în 
stare să stea de vorbă cu Carlton şi să facă faţă insistențelor lui 
de a se căsători în iunie, el era într-o asemenea stare de iritare 
încât refuzase să discute cu ea. Il sunase şi-i lăsase mesaje timp 
de câteva zile, fără rezultat. Aşa că nu vorbiseră toată 
săptămână, ceea ce o convinsese şi mai mult pe Joanna că 
brusca revelaţie privind atitudinea ei faţă de căsătorie în 
general şi faţă de Carlton în particular fusese cea justă. După 
toate întâmplările prin care trecuse şi pe care le interpretase ca 
pe o respingere, părea nepotrivit ca tocmai Carlton să o facă pe 
supăratul în această situaţie. În ceea ce o privea, nu era un 
semn bun. Comunicarea era o prioritate în sistemul de valori al 
Joannei. 

— Ţi-ai amintit să iei cu tine lista de întrebări pe care ai scris- 
o? o întrebă Deborah. 

— Sigur că da, îi răspunse Joanna. 

Era vorba în cea mai mare parte de întrebări despre urmările 
procedurii de extragere a ovulelor şi dacă după aceea se 
impuneau restricţii privind exerciţiile fizice etc. 

Deborah fusese impresionată de  receptivitatea Clinicii 
Wingate. Ea şi Joanna sunaseră la numărul trecut în anunţul din 


ziarul Harvard Crimson luni dimineaţă şi când se descriseseră şi 
menţionaseră eventualul lor interes de a dona ovule, li se făcuse 
legătura cu dr. Sheila Donaldson, care se oferise să le viziteze 
imediat. În mai puţin de o oră, doctoriţa sosise la apartamentul 
lor din Craigie Arms şi le impresionase cu profesionalismul ei. Le 
prezentase imediat întregul program şi răspunsese eficient la 
toate întrebările pe care le avuseseră până atunci Deborah şi 
Joanna. 

— Nu considerăm că trebuie să hiperstimulăm, spusese dr. 
Donaldson la un moment dat în cursul discuţiei. De fapt, nu 
folosim deloc stimularea. Numim asta abordarea noastră 
„organică”. Ultimul lucru pe care ni-l dorim este să avem vreo 
problemă cu donatorii noştri, din cauza hormonilor sintetici sau 
acumulaţi în organism. 

— Dar cum puteţi fi siguri că veţi obţine ovule? o întrebase 
Deborah. 

— Uneori nu obţinem nimic, recunoscuse dr. Donaldson. 

— Dar chiar şi în cazul ăsta tot plătiţi, nu? 

— Absolut, zisese dr. Donaldson. 

— Ce tip de anestezie folosiţi? întrebase Joanna. 

Asta era principala ei grijă. 

— Asta e la alegerea dumneavoastră. Dar dr. Paul Saunders, 
cel care face operaţia de prelevare, preferă o uşoară anestezie 
generală. 

În acel moment, Joanna îi făcuse semn lui Deborah că totul e 
in regulă. 

În ziua următoare, dr. Donaldson sunase la prima oră să le 
spună că fuseseră amândouă acceptate şi că medicii de la 
clinică ar dori să efectueze procedurile cât mai repede posibil, 
de preferinţă în acea săptămână şi că ar dori să afle răspunsul 
celor două fete în aceeaşi zi. |n următoarele ore, ele 
dezbătuseră toate argumentele pro şi contra. Deborah era 
puternic în favoarea ideii de a merge până la capăt. In cele din 
urmă, Joanna fusese convinsă de entuziasmul ei. Sunaseră 
înapoi la clinică şi îşi făcuseră o programare pentru acea 
dimineaţă de vineri. 

— Ai vreo îndoială în legătură cu asta? întrebă Joanna 
deodată, rupând tăcerea din ultimul sfert de oră. 

— N-am nici cea mai mică îndoială. Mai ales când mă gândesc 
la apartamentul acela din Louisburg Square pe care l-am văzut. 


Sper că nu ni-l suflă nimeni înainte să avem banii în mână. 

— Mai depinde şi dacă este dispus cel care-l vinde să ne 
acorde o a doua ipotecă, spuse Joanna. Altfel, ne depăşeşte cu 
mult posibilităţile. 

Fetele contactaseră agenţi imobiliari atât în Cambridge, cât şi 
în Boston şi vizitaseră mai multe apartamente de vânzare. Cel 
din Louisburg Square, în cartierul Beacon Hill, le impresionase 
cel mai tare. Era una dintre cele mai bune adrese din Boston, 
amplasată în centru şi aproape de metroul Red Line, care le-ar fi 
dus imediat în Harvard Square. 

— Să-ţi spun drept, mă mir că preţul este atât de rezonabil. 

— Probabil pentru că este la etajul patru al unei clădiri fără 
lift, zise Joanna. Şi pentru că este atât de mic, mai ales al doilea 
dormitor. 

— Da, dar dormitorul ăla are cea mai frumoasă privelişte din 
tot apartamentul, plus garderobul. 

— Nu ţi se pare că e o problemă faptul că trebuie să trecem 
prin bucătărie ca să ajungem la baie? 

— AŞ trece şi prin apartamentul altcuiva ca să merg la baie, 
de dragul şansei de a locui în Louisburg Square. 

— Cum decidem ce dormitor ia fiecare? întrebă Joanna. 

— Hei, aş fi bucuroasă să stau eu în dormitorul mic, dacă de 
asta îţi faci griji, spuse Deborah. 

— Serios? 

— Absolut, întări Deborah. 

— Poate am putea să stăm prin rotaţie, sugeră Joanna. 

— Nu e nevoie, spuse Deborah. Aş fi foarte fericită să stau în 
dormitorul mai mic, crede-mă! 

Joanna îşi întoarse capul să privească pe geamul lateral. Cu 
cât mergeau mai spre nord, cu atât deveneau mai intense 
culorile toamnei. Roşul arţarilor era atât de puternic încât 
aproape că părea ireal, mai ales când avea ca fundal verdele 
întunecat al pinilor sau al brazilor de canada. 

— Nu te-ai răzgândit, nu? întrebă Deborah. 

— Nu chiar, spuse Joanna. Dar toate se întâmplă ameţitor de 
repede. Vreau să zic, dacă totul merge conform planului, 
săptămână viitoare pe vremea asta nu numai că o să fim 
proprietare, dar vom fi la Veneţia. E ca într-un vis. 

Deborah intrase pe internet şi găsise bilete de avion 
surprinzător de ieftine către Milano prin Bruxelles. De la Milano 


urmau să ia trenul spre Veneţia, unde aveau să sosească după- 
amiaza. Deborah găsise, de asemenea, o mică pensiune în 
sestiere* San Polo aproape de podul Rialto, unde urmau să stea 
până când reuşeau să-şi găsească un apartament. 

— De-abia aştept! exclamă Deborah. Sunt înnebunită! 
Benvenuto a Italia, signorina” 

Se întinse şi-i ciufuli un pic coafura Joannei. 

Joanna se dădu într-o parte, îi împinse mâna lui Deborah şi 
râse. 

— Miile grazie, caraf, spuse ea pe un ton prefăcut sarcastic. 

Apoi îşi dădu capul pe spate şi îşi trecu degetele prin părul 
lung până la umeri, în speranţa că va reuşi să-l aranjeze măcar 
puţin. 

— Cred că sunt un pic derutată de ritmul rapid în care Clinica 
Wingate face posibile toate astea, spuse în timp ce folosea 
oglinda retrovizoare ca să vadă rezultatele eforturilor de a-şi 
aranja părul. 

Joanna era destul de obsedată de părul şi de înfăţişarea ei în 
general, mai mult decât Deborah, care o tachina adesea pe 
tema asta. 

— Probabil că îi presează cei doi clienţi, spuse Deborah şi 
rearanjă oglinda. 

— A pomenit dr. Donaldson ceva despre asta? întrebă Joanna. 

— Nu, răspunse Deborah. Am presupus doar. Dar a spus că 
sunt interesaţi doar de două donatoare, aşa că suntem 
norocoase că am sunat atunci. 

— Uite acolo un indicator care arată că Bookford este la 
următoarea ieşire de pe autostradă, spuse Joanna, arătând în 
faţă. 

Indicatorul era mic şi plasat în faţa unui pâlc de stejari care 
arătau ca nişte flăcări portocalii scânteietoare. 

— L-am văzut, spuse Deborah şi semnaliză schimbarea 
direcţiei. 

După încă douăzeci de minute de mers de-a lungul unui drum 
îngust cu două benzi, mărginit de meri şi garduri din piatră care 
desenau serpentine printr-o regiune de ţară cu dealuri domoale 
şi lanuri de porumb ruginii, tinerele intrară într-un oraş tipic 


4 Cartier, (n.red.). 
5 Bine aţi venit în Italia, domnişoară! (n.tr.). 
6 Mii de mulţumiri, dragă, (n.tr.). 


pentru New England. La marginea acestuia era o placă mare pe 
care scria: „BUN VENIT LA BOOKFORD, MASSACHUSETTS, 
ORAŞUL ECHIPEI DE LICEU WILDCATS, CAMPIOANA LA DIVIZIA A 
II-A DE FOTBAL PE STAT ÎN 1993”. Drumul de ţară care ieşea din 
autostradă devenea strada principală şi împărțea oraşul în două 
direcţii: nord şi sud. De-a lungul lui se găseau obişnuitele 
magazine cu faţadă din cărămidă de la sfârşitul secolului al 
nouăsprezecelea. Pe la jumătate se zărea o biserică înaltă cu 
turlă albă, după un spaţiu verde, vizavi de clădirea municipală 
din granit. O mulţime zgomotoasă de şcolari cu ghiozdane se 
îmbulzea înspre nord pe trotuare ca nişte păsări migratoare fără 
aripi. 

— E un oraş drăguţ, comentă Deborah şi se aplecă în faţă ca 
să vadă mai bine prin parbriz. Încetini la mai puţin de treizeci de 
kilometri la oră. Arată aproape prea drăguţ ca să fie real, ca şi 
cum ar fi un parc tematic. 

— N-am văzut nici un indicator pentru Clinica Wingate, 
comentă Joanna. 

— Hei, ştii de ce e nevoie de o sută de milioane de 
spermatozoizi ca să fertilizeze un ovul? 

— Nu ştiu, recunoscu Joanna. 

— Pentru că nici unul nu e dispus să se oprească şi să întrebe 
care e drumul. 

Joanna chicoti. 

— Presupun că asta înseamnă că ne vom opri. 

— Ai înţeles bine, spuse Deborah şi opri maşina într-o parcare 
din faţa farmaciei Ritesmart. 

Era o parcare în care se intra atât din susul, cât şi din josul 
străzii principale. 

— Vrei să intri sau aştepţi aici? 

— Nu o să te las să te distrezi de una singură, zise Joanna şi 
cobori din maşină. 

Tinerele trebuiră să evite copiii care se fugăreau pe trotuar. 
Strigătele şi ţipetele lor ascuţite aproape te asurzeau şi 
amândouă răsuflară uşurate când uşa farmaciei se închise în 
urma lor. Prin contrast, în magazin era relativ linişte. Tăcerea 
era accentuată şi de lipsa oricărui client. Nici măcar personalul 
farmaciei nu era la vedere. 

Ridicând din umeri când văzură că nu apare nimeni, cele două 
tinere se îndreptară spre zona unde se preparau reţetele, în 


spatele magazinului, mergând pe culoarul central. Pe tejghea 
era un clopoțel, pe care Deborah îl lovi cu putere. Zgomotul 
răsună puternic în tăcerea profundă. Peste câteva clipe apăru 
un omuleţ aproape chel, obez, cu o bluză de farmacist 
descheiată la gât, care trecu de două uşi batante precum acelea 
de la intrarea în tavernele din westernurile de la Hollywood. Deşi 
în magazin era relativ răcoare, pe frunte avea broboane de 
transpiraţie. 

— Pot să vă ajut, doamnelor? întrebă vesel proprietarul. 

— Căutăm Clinica Wingate, zise Deborah. 

— Nici o problemă, spuse proprietarul. Este la Spitalul de Stat 
pentru Boli Mintale Cabot. 

— Poftim? făcu Deborah, surprinsă. Este un spital de boli 
mintale? 

— Da, zise proprietarul. Bătrânul doctor Wingate a cumpărat 
sau a închiriat tot locul ăla afurisit. Nu ştiu sigur care din două. 
Nimeni nu ştie de fapt, nu că ar conta prea mult. 

— A, înţeleg, spuse Deborah. Pe vremuri, acolo a fost un spital 
de boli mintale. 

— Da, repetă proprietarul. Timp de vreo sută de ani. Era, de 
asemenea şi un sanatoriu de tuberculoşi. Se pare că locuitorii 
din Boston erau nerăbdători să îi izgonească pe cei suferind de 
tuberculoză şi pe cei cu boli mintale. Intr-un fel, îi închideau ca 
într-o fortăreață. Ca şi cum, odată ce nu-i mai vedeau şi-i 
scoteau din minte. Acum o sută de ani Bookford era considerat 
ca fiind departe de lumea civilizată. Vremurile s-au schimbat, 
asta-i sigur. Acum suntem o comunitate la marginea Bostonului. 

— Nu făceau decât să-i închidă pe oamenii ăia acolo? întrebă 
Joanna. Nu încercau să-i trateze? 

— Presupun, spuse proprietarul. Dar pe vremea aia nu prea 
erau tratamente. Ei, de fapt, nu e chiar adevărat. Făceau o 
mulţime de operații chirurgicale acolo. Ştiţi, chestii 
experimentale de genul colapsului pulmonar’ la pacienții cu 
tuberculoză şi lobotomii€ la nebuni. 

— Sună groaznic, spuse Joanna şi se cutremură. 


7 Alipire a pereţilor alveolari provocată de turtirea plămânului prin 
pneumotorax, (n.tr.). 

3 Secţionare chirurgicală a fibrelor nervoase ce pleacă de la cortexul 
lobului frontal, folosit ca tratament al unor tulburări psihice (de exemplu, 
agresivitate patologică), (n.tr.). 


— Îmi imaginez că aşa era, fu de acord proprietarul. 

— Ei bine, acum nu mai sunt pacienţi cu tuberculoză sau boli 
mintale, adăugă Deborah. 

— Sigur că nu, spuse proprietarul. Spitalul Cabot, cum îi zicem 
noi pe aici, este închis de douăzeci sau treizeci de ani. Cred că 
ultimii pacienţi au fost mutaţi prin anii şaptezeci. Ţineţi minte: 
asta a fost atunci când politicienii au început să se amestece în 
chestiunile de sănătate. A fost un fel de tragedie. Cred că i-au 
trimis pur şi simplu pe pacienţii care mai rămăseseră la Boston 
şi le-au dat drumul în grădina publică. 

— Cred că asta a fost un pic înainte de a ne fi născut noi, 
spuse Deborah. 

— Presupun că aveţi dreptate aici, fu de acord proprietarul. 

— Ne puteţi spune cum ajungem la Cabot? întrebă Deborah. 

— Cum să nu, spuse proprietarul. In ce parte vă îndreptaţi? 

— Spre nord, zise Deborah. 

— Perfect, spuse proprietarul. Îndreptaţi-vă spre următorul 
semafor şi faceţi la dreapta. Aia e Pierce Street cu biblioteca 
publică pe colţ. De la intersecţie puteţi vedea turnul de 
cărămidă al spitalului Cabot. Se află la aproape patru kilometri 
la est de oraş, cum ieşiţi de pe Pierce Street. Nu se poate să nu-l 
găsiţi. 

Fetele îi mulţumiră farmacistului şi se întoarseră în maşină. 

— Pare să fie un loc fermecător pentru o clinică de fertilizare, 
spuse Joanna în timp ce îşi punea centura de siguranţă. 

— Măcar nu mai e un sanatoriu pentru tuberculoşi plus o 
instituţie de boli mintale, zise Deborah în timp ce dădea înapoi 
ca să iasă în stradă. Când eram înăuntru, pentru o clipă am fost 
gata să mă întorc la Cambridge. 

— Poate asta ar trebui să facem, spuse Joanna. 

— Nu vorbeşti serios, nu? 

— Nu, nu chiar, zise Joanna. Dar un loc cu o asemenea istorie 
îmi dă fiori. Poţi să-ţi imaginezi la ce orori a fost martor? 

— Nu pot, spuse simplu Deborah. 


Paul Saunders lăsă pe birou raportul pe care Sheila Donaldson 
îl pregătise pentru el şi se frecă tare la ochi cu degetele de la 
amândouă mâinile, ţinându-şi coatele pe birou. Se retrăsese în 
biroul său de la etajul patru al turnului după ce petrecuse câteva 
ore în laborator verificând culturile de embrioni. Majoritatea 


acestora erau în stare bună, deşi nu perfectă. Se temea că asta 
se datora vârstei şi calităţii ovulelor, problemă pe care spera să 
o remedieze în scurt timp. 

Paul era genul de persoană care se trezeşte devreme. 
Programul său obişnuit era să se dea jos din pat înainte de cinci 
dimineaţa şi să fie în laborator înainte de ora şase. Aşa putea să 
facă o bună parte din treabă înainte de sosirea pacientelor, care 
avea loc în general la nouă. În acea dimineaţă îşi începea ziua la 
clinică devreme, deoarece erau programate două prelevări de 
ovule. li plăcea să efectueze prelevările cât mai devreme 
posibil, pentru a se asigura că donatoarele aveau suficient timp 
să-şi revină din anestezie ca să poată fi externate în aceeaşi zi. 
Facilităţile de spitalizare erau numai pentru urgenţe şi chiar şi 
atunci Paul prefera să trimită pacientele respective la cel mai 
apropiat spital de urgenţă. 

Luând din nou raportul şi îndepărtându-se de birou, Paul se 
îndreptă încet către ferestre. Acestea erau uriaşe, mult mai 
înalte decât Paul, care avea un metru şaizeci şi cinci. De la 
fereastră se vedea peluza mare din faţa clinicii, care se întindea 
până la gardul din fier forjat cu sârmă ghimpată ce încercuia 
întregul teren. Puțin mai la stânga lui Paul se afla casa de piatră 
de la intrare, de unde venea drumul cu macadam. Acesta se 
îndrepta către Paul, iar apoi descria o curbă îndepărtându-se, 
înainte de a dispărea din vedere către stânga, unde era o 
parcare pe latura sudică a clădirii. În planul mai îndepărtat, Paul 
putea vedea turla bisericii prezbiteriene din Bookford, precum şi 
coşurile câtorva clădiri mai înalte din oraş, ivindu-se printre 
culorile toamnei. In planul cel mai îndepărtat, înălțimile 
subalpine ale munţilor Berkshire erau dispuse de-a lungul 
orizontului sub forma unor vârfuri violet. 

Paul reciti raportul, medită la el o clipă, apoi îşi întoarse din 
nou privirea către fereastră. Avea toate motivele să fie 
mulţumit. Lucrurile n-ar fi putut să meargă mai bine, iar acest 
gând îi aduse un zâmbet pe faţa rotundă. Părea incredibil că 
numai cu şase ani în urmă fusese aproape izgonit din Illinois, 
pierzându-şi dreptul de a practica în spital şi păstrându-şi cu 
greu autorizaţia de medic. Avocatul său din acea vreme îi 
spusese că situaţia nu arăta prea bine, aşa că plecase şi 
migrase spre est, totul din cauza unei altercaţii prosteşti privind 


facturarea sa pentru Medicare? şi Medicaid!. Desigur, cam 
întinsese coarda, dar aşa făcuseră şi colegii lui de la obstetrică- 
ginecologie. De fapt, el nu făcuse decât să copieze şi apoi să 
perfecţioneze o practică întrebuințată de un alt grup care ocupa 
aceeaşi clădire medicală. Rămăsese un mister motivul pentru 
care autorităţile îl urmăriseră tocmai pe el - un mister care-l 
înfuria dacă se gândea la asta. Dar nu mai trebuia să o facă, 
acum că situaţia era atât de promițătoare pentru el. 

Când sosise în Massachusetts şi era preocupat de faptul că ar 
putea întâmpina dificultăţi în obţinerea autorizaţiei în cazul în 
care Consiliul Medical din Massachusetts afla de problemele lui 
din Illinois, Paul hotărâse să-şi continue studiile cu o bursă în 
domeniul fertilizării. Aceasta fusese cea mai bună decizie din 
viaţa lui. Nu numai că evitase problemele legate de acordarea 
dreptului de practică, dar îşi şi croise drum într-un domeniu în 
care nu putea fi vorba de neglijenţă profesională sau de afaceri. 
Pe lângă toate acestea, era uimitor de lucrativ. 

Infertilitatea i se potrivea ca o mănuşă, mai ales de vreme ce, 
datorită norocului de a fi fost la locul potrivit în momentul 
potrivit, venise în contact cu Spencer Wingate, un specialist 
reputat în domeniul fertilizării, care era nerăbdător să se retragă 
parţial, să se bucure de viaţă, să se odihnească pe lauri, să 
participe la acţiuni de strângere de fonduri şi să ţină conferinţe. 
În prezent, Paul ajunsese deja să conducă operaţiunile atât în 
domeniul cercetării, cât şi în cel clinic. 

Ori de câte ori se gândea la ironia faptului de a fi cercetător, 
asta îi aducea lui Paul zâmbetul pe buze, deoarece nu se 
închipuise niciodată într-un asemenea rol. Fusese ultimul din 
clasă la Facultatea de Medicină şi nu făcuse niciodată studii de 
cercetare. Reuşise chiar să nu urmeze nici măcar un curs de 
statistică. Dar nu conta, în domeniul fertilizării, pacienţii erau 
suficient de disperaţi ca să încerce orice. De fapt, aceştia doreau 
să încerce lucruri noi. Paul considera că imaginaţia compensa 
ceea ce îi lipsea din punctul de vedere al experienţei în 


? Program în cadrul Administraţiei Asigurărilor Sociale din S.U.A din care 
sunt plătite spitalele şi medicii pentru îngrijirile asigurate persoanelor 
eligibile cu vârsta de peste 65 de ani, (n.tr.). 

10 Program în Statele Unite finanţat de state şi de guvernul federal, din 
care sunt plătite spitalele şi medicii pentru îngrijirile asigurate persoanelor 
eligibile care nu îşi pot finanța propriile cheltuieli medicale, (n.tr.). 


cercetare. Ştia că înregistra progrese reale pe multe fronturi, 
ceea ce urma să îl facă faimos şi bogat la un moment dat. 

Întorcându-şi gândurile de la domeniul pe care acum îl 
considera ca fiind al său, Paul îşi surprinse pentru un moment 
imaginea într-o oglindă cu rama bogat ornamentată aşezată 
între două ferestre gigantice. Răsucindu-se ca să se uite direct 
la propria reflecţie, Paul îşi trecu mâna peste obraji. Fu surprins 
şi îngrijorat de nuanţa pământie a pielii, accentuată de părul 
aproape negru, până când îşi dădu seama că aceasta se datora 
mai ales luminii fluorescente crude care venea de la neoanele 
montate pe tavanul înalt. Râse de propria preocupare de 
moment. Ştia că era palid; din cauza programului său, pielea lui 
vedea arareori lumina zilei, cu atât mai puţin soarele, dar ştia că 
nu arăta atât de rău pe cât sugera oglinda. În reflecţia sa, tenul 
se potrivea cu şuviţa albă distinctivă. 

Revenind la birou, Paul îşi promise să se ducă în Florida la 
iarnă sau poate să găsească vreo conferinţă de obstetrică- 
ginecologie într-un loc însorit, unde să îşi prezinte o parte din 
lucrări. Se gândea, de asemenea, că poate ar trebui să-şi 
găsească timp ca să facă exerciţii fizice, deoarece se mai 
îngrăşase - în special în jurul gâtului, dacă aşa ceva era posibil. 
Nu mai făcuse sport de ani buni. Paul nu era un atlet, iar asta îi 
provocase neplăceri serioase în liceul său din South Side 
Chicago, unde atleţii aveau un rol social important. Incercase să 
joace pentru câteva dintre echipe, dar nu mersese deloc, iar 
eforturile sale îl făcuseră de râsul tuturor. 

— Acum să mă vadă, spuse Paul cu glas tare, gândindu-se la 
cei care îl supăraseră. Probabil că acum ambalează produse, în 
loc să mai joace. 

Ştia că întâlnirea de douăzeci de ani urma să aibă loc în iunie 
şi se întreba dacă n-ar trebui să se ducă să-şi afişeze succesul în 
faţa acelor ticăloşi care îi făcuseră viaţa atât de grea. 

Paul ridică receptorul şi formă numărul de la laborator. Când i 
se răspunse, ceru să vorbească cu dr. Donaldson. In timp ce o 
aştepta să vină la telefon, reciti raportul pe care-l ţinea în mână. 

— Ce e, Paul? întrebă Sheila fără nici o introducere. 

— Am raportul tău, spuse Paul. Crezi că aceste două femei 
care vin azi sunt bune candidate? 

— Perfecte, zise Sheila. Amândouă sunt sănătoase, au 
obiceiuri normale, nu au nici un fel de probleme ginecologice, nu 


sunt însărcinate, nici una nu ia droguri sau medicamente de 
vreun fel şi amândouă sunt cam la mijlocul ciclului. 

— Chiar sunt absolvente? 

— Aşa e. 

— Asta înseamnă că sunt inteligente. 

— Fără îndoială. 

— Ce e cu cea care doreşte anestezie locală? întrebă Paul. 

— İşi dă doctoratul în biologie, spuse Sheila. Ştie câte ceva 
despre anestezie. Am făcut câteva sugestii, dar nu au ţinut. 
Presupun că poate încerca şi Carl. 

— Dar ai încercat? insistă Paul. 

— Sigur că am încercat, spuse Sheila pe un ton iritat. 

— Bine, pune-l pe Carl să vorbească cu ea, zise Paul. 

Inchise fără să-şi ia rămas-bun. Sheila îl enerva uneori cu 
gelozia ei evidentă. 


— Ăsta trebuie să fie turnul despre care vorbea farmacistul, 
spuse Deborah, arătând prin parbriz. 

Tocmai viraseră de pe strada principală pe Pierce Street şi de- 
abia puteau distinge la distanţă o structură îngustă din cărămidă 
care se ivea deasupra peisajului înconjurător. 

— Dacă se află la câţiva kilometri distanţă, înseamnă că este 
un turn înalt. 

— De aici are un pic aspectul turnului Galeriei Uffizi din 
Florenţa, zise Deborah. Uite cum se potrivesc lucrurile! 

Odată ce lăsară în urmă oraşul, copacii care mărgineau 
şoseaua blocară orice altă posibilitate de a vedea turnul sau 
însuşi complexul Cabot, până când trecură de un şopron roşu 
dărăpănat aflat pe dreapta. La următorul viraj dădură de un 
indicator pentru Clinica Wingate pe stânga, cu o săgeată ce 
arăta spre un drum cu pietriş. 

Imediat ce apucară pe drumul nepavat, zăriră amplasată în 
apropierea porţii o casă cu două etaje, din granit cenuşiu, 
amplasată puţin mai în spate, printre copaci. Era o structură 
greoaie, pătrată, cu ferestre mici oblonite şi cu acoperişul de 
ardezie de un cenuşiu-întunecat, cu ornamente complicate. 
Marginea era vopsită în negru. Din colţuri ieşeau gargui de 
piatră. 

Pe măsură ce se apropiau, puteau vedea că drumul ducea pe 
sub casă printr-un tunel blocat de o poartă grea, de sârmă. 


Dincolo de poartă se vedea o pajişte recent tunsă, singura 
dovadă că locul respectiv era folosit în prezent. Un gard 
impunător din fier forjat cu sârmă ghimpată pornea de la 
ambele capete ale casei şi dispărea printre copacii de pe 
ambele părţi. 

Deborah încetini, apoi opri maşina. 

— Pe cuvântul meu, spuse, farmacistul ăla nu glumea când 
zicea că pacienţii de la Cabot erau închişi într-o fortăreață. Arată 
aproape ca o închisoare. 

— Cu siguranţă nu are deloc un aer primitor, adăugă Joanna. 
Cum crezi că o să intrăm? Vezi vreo sonerie sau crezi că trebuie 
să sunăm pe un telefon mobil? 

— Trebuie să fie o cameră video sau ceva de genul ăsta, 
sugeră Deborah. Am să opresc maşina la poartă. 

Deborah manevră uşor maşina înainte şi o făcu să intre în 
tunel. În clipa în care se opri din nou, o uşă grea, lambrisată, 
fără geam se deschise şi ieşi un bărbat care ţinea strâns un 
blocnotes. 

— Cu ce vă pot ajuta? întrebă paznicul pe un ton amabil, dar 
care descuraja orice glume. 

Purta un chipiu lucitor, cu cozoroc negru, asemănător celui de 
poliţist. 

— Am venit să o vedem pe dr. Donaldson, spuse Deborah. 

— Numele dumneavoastră, vă rog? ceru bărbatul. 

— Deborah Cochrane şi Joanna Meissner, zise Deborah. 

Bărbatul îşi consultă blocnotesul, bifă cele două nume, apoi 
arătă cu pixul prin poartă. 

— Urmaţi aleea la dreapta. O să vedeţi parcarea. Vă va 
întâmpina cineva acolo. 

— Mulţumim, spuse Deborah. 

Bărbatul nu răspunse, în schimb atinse marginea cozorocului. 
Cu un zgomot scrâşnit, poarta grea de sârmă începu să se 
deschidă. 

— Ai văzut arma pe care o poartă paznicul? întrebă Deborah 
în şoaptă după ce ridicase geamul portierei. 

Paznicul încă mai rămăsese în picioare în stânga. 

— Ar fi fost greu să nu o văd, spuse Joanna. 

— Am mai văzut poliţişti înarmaţi în spitalele din oraşe, zise 
Deborah. Dar niciodată la o clinică medicală rurală. De ce or 
avea oare nevoie de atâta securitate aici, mai ales la o clinică 


de fertilizare? 

— Te face să te întrebi ce-i interesează mai mult: să nu lase 
oamenii să intre sau să nu-i lase să iasă. 

— Nu mai face asemenea glume! protestă Deborah. 

Inaintă prin poarta deschisă. 

— Crezi că fac şi avorturi? Am văzut paznici la clinicile de 
avorturi din statul ăsta. 

— Nimic nu mi s-ar părea mai nepotrivit într-o clinică de 
fertilizare. 

— Presupun că ai dreptate, fu de acord Deborah. 

leşind din tunel şi înconjurând un pâlc de copaci cu frunzişul 
veşnic verde, tinerele putură să privească pentru prima oară 
nestingherite complexul Cabot. Acesta era o structură imensă 
de cărămidă roşie, cu patru etaje şi un acoperiş ascuţit din 
ardezie în spatele unei cornişe crenelate, cu ferestre mici 
zăbrelite şi un turn central înalt. Turnul avea ferestre mai mari, 
cu mai multe ochiuri de geam, fără zăbrele. 

Deborah încetini. 

— Ce şoc să vezi o clădire imensă ca asta aici, în pădure. Şi 
ce construcţie ciudată! Văzând turnul de aproape, aş putea 
paria că este o copie intenţionată după turnul Galeriei Uffizi. 
Este atât de asemănător, că nu se poate să fie doar o 
întâmplare. Dacă mă ajută memoria, are chiar şi acelaşi model 
de ceas, atâta doar că acela de la Uffizi funcţionează. 

— Am mai văzut alte clădiri victoriene precum asta prin 
Massachusetts, spuse Joanna. Este una în Worcester care e 
făcută din piatră, nu din cărămidă şi e aproape la fel de mare. 
Diferenţa e că e părăsită. Măcar asta este folosită. 

— Clinica Wingate trebuie să aibă o activitate amplă şi 
intensă ca să folosească atâţia metri pătraţi. 

Joanna dădu din cap. 

Mergând pe alee de-a lungul laturii din dreapta a clădirii, 
Deborah intră într-o parcare cu surprinzător de multe maşini. 
Amândouă observară repede că majoritatea maşinilor nu erau 
obişnuitele Honda Civic sau Chevrolet Caprice. Printre 
Mercedes-uri, Porche-uri şi Lexus-uri se remarca în mod 
deosebit o Bentley decapotabilă, de culoare roşu de Burgundia. 

— Doamne! comentă Joanna. Vezi Bentley-ul ăla? 

— Cam greu să nu-l vezi. La fel ca arma paznicului. 

Vopseaua metalizată scânteia în lumina dimineţii. 


— Ai idee cât costă maşina aia? întrebă Joanna. 

— Câtuşi de puţin. 

— Peste trei sute de mii de dolari. 

— Dumnezeule! E de-a dreptul obscen, mai ales pentru o 
instituţie medicală. 

Deborah parcă într-un spaţiu pentru vizitatori marcat vizibil. 
În timp ce coborau din maşină, se deschise o uşă cu portic care 
dădea spre parcare. O femeie înaltă, cu pârul castaniu, 
îmbrăcată într-un halat alb ieşi şi le făcu semn cu mâna. 

— Primirea asta este exact opusul celei de care am avut parte 
la poartă, spuse Deborah. 

Făcu şi ea semn cu mâna în timp ce se îndrepta împreună cu 
Joanna spre uşa care se afla la o distanţă de aproximativ 
cincizeci de metri. 

— Pare să fie dr. Donaldson. 

— Cred că ai dreptate, spuse Deborah. 

— Sper că nu vom regreta asta, zise dintr-odată Joanna. 

Mergea cu capul în jos ca să vadă pe unde calcă. 

— Nu-mi dă pace sentimentul că facem o mare greşeală. 

Deborah îşi apucă prietena de braţ şi o făcu să se oprească. 

— Ce spui? Nu vrei să mergem până la capăt? Dacă e aşa, ar 
trebui să facem stânga-mprejur şi să ne întoarcem la Boston. Nu 
vreau să crezi că fac presiuni asupra ta, pentru că nu e aşa. 

Joanna strânse din ochi în lumina dimineţii, ca să o poată 
vedea pe doctoriţa zveltă care stătea în uşa clinicii. Acum erau 
suficient de aproape ca să fie sigure că era dr. Donaldson şi 
puteau să-şi dea seama că aceasta se bucura să le vadă. Faţa ei 
slabă afişa un zâmbet larg, de bun venit. 

— Vorbeşte cu mine! ceru Deborah, strângând şi mai tare 
braţul Joannei. 

Joanna redeveni atentă la Deborah. 

— Poţi să mă priveşti în ochi şi să-mi spui că ai încredere că 
totul va fi bine? 

— Absolut, spuse Deborah. După cum ţi-am mai spus de zece 
ori, pentru noi este o situaţie profitabilă. 

— Mă refer la procedurile astea, zise Joanna. 

— Ah, te rog! Prelevările astea sunt o nimica toată. Femeile 
care fac tratamente de fertilizare trec prin aşa ceva de mai 
multe ori, pe lângă faptul că suportă tone de hormoni. In cazul 
nostru nu e mare lucru. 


Joanna ezită. Ochii ei verzi trecură de la Deborah la dr. 
Donaldson de mai multe ori în timp ce întorcea pe toate părţile 
sensibilitatea sa jenantă faţă de tot ce ţinea de medicină. Nu-i 
plăcea nici măcar să i se facă un vaccin antigripal. Cu un suspin, 
îşi drese glasul şi reuşi să zâmbească. 

— In regulă, haide s-o facem! 

— Eşti sigură? Vreau să zic, nu te simţi ca şi cum ai fi forţată 
să o faci, nu? 

Joanna scutură din cap. 

— Sunt bine. Hai să terminăm cu asta. 

Fetele reîncepură să meargă. 

— M-ai speriat pentru un minut, spuse Deborah. 

— Uneori mă sperii şi pe mine, comentă Joanna. 


Trei 
15 OCTOMBRIE 1999 
ORA 7.45 


— Sper că aţi călătorit fără incidente de la Boston până aici, 
începu dr. Donaldson, închizând uşa clinicii după cele două 
tinere. 

— A fost bine, zise Deborah, care tocmai văzuse o sală de 
aşteptare mare, goală. 

Mobila părea să fie una scandinavă, modernă şi scumpă, 
contrastând puternic cu detaliile arhitectonice din perioada 
victoriană, în centrul camerei se afla un birou mare de recepţie, 
în formă de U. Pe lângă pereţi erau aliniate scaune şi canapele 
cu tapiţerie de piele. Diverse reviste de actualitate erau 
răspândite pe măsuţa de cafea şi pe măsuţele laterale. 

— Mi-am dat seama azi-dimineaţă că am uitat să vă dau 
indicaţii privind drumul, spuse dr. Donaldson. Vă cer scuze. 

— Nu e cazul să ne cereţi scuze, zise Deborah. Eu ar fi trebuit 
să întreb. Dar n-am avut nici o problemă. Ne-am oprit la 
farmacia locală şi am întrebat. 

— Foarte inteligent, spuse dr. Donaldson. 

Îşi împreună mâinile. 

— Să începem cu începutul. Sper că nici una din voi nu a 
mâncat nimic de la miezul nopţii. 

Deborah şi Joanna confirmară acest lucru. 

— Excelent! făcu dr. Donaldson. Îi voi da un telefon doctorului 
Smith, anestezistul nostru. Ar vrea să stea de vorbă cu voi. Între 
timp, vă rog să vă scoateţi jachetele şi să vă faceţi comode, ca 
să putem începe. 

În timp ce dr. Donaldson vorbea la telefonul de la recepţie, 
Deborah şi Joanna îşi scoaseră hainele şi le atârnară într-un 
garderob. 

— Eşti bine? o întrebă Deborah pe Joanna în şoaptă. 

În spate o puteau auzi pe dr. Donaldson vorbind la telefon. 

— Da, sunt bine, răspunse Joanna. De ce mă întrebi? 

— Eşti cam tăcută. N-ai să te răzgândeşti din nou, nu? 

— Nu! Locul ăsta îmi dă fiori, asta-i tot, zise Joanna. Este plin 
de surprize de genul paznicului înarmat. Până şi mobila din sala 
de aşteptare mă deranjează. 

— Ştiu ce vrei să zici, fu de acord Deborah. Arată ca şi cum a 


costat o avere, dar nu se potriveşte deloc cu restul. 

— E ciudat. Lucrurile de genul ăsta nu mă deranjează de 
obicei, îmi pare rău. Sunt un pachet de nervi. 

— Încearcă să te relaxezi şi să îţi imaginezi că ne bem 
cafeaua în piaţa San Marco. 

Reveniră în încăperea principală, iar dr. Donaldson le conduse 
spre o canapea. Luară loc, apoi ea le informă că dr. Carl Smith 
urma să coboare. Le întrebă apoi dacă mai doreau să ştie ceva. 

— Cât de mult credeţi că o să dureze? întrebă Joanna. 

— O prelevare de ovule durează cam patruzeci de minute, 
răspunse dr. Donaldson. Apoi vă veţi odihni vreo două ore ca să 
ne asigurăm că au trecut complet efectele anestezicului. Nici n- 
o să vă daţi seama când o să vină momentul plecării. 

— Ni se va face operaţia în acelaşi timp? întrebă Joanna. 

— Nu, răspunse dr. Donaldson. Domnişoară Meissner, veţi fi 
prima, deoarece vi se va face anestezia generală uşoară. 
Desigur, dacă domnişoara Cochrane doreşte să facă şi dânsa 
anestezie generală, atunci puteţi hotărî chiar dumneavoastră 
cine preferaţi să fie prima. 

— Doresc să mi se dacă anestezie locală, spuse Deborah. 

— E alegerea dumneavoastră, zise dr. Donaldson. 

Se uită de la una la alta. 

— Deocamdată mai aveţi întrebări? 

— Clinica ocupă toată clădirea? întrebă Deborah. 

— Dumnezeule, sigur că nu. Clădirea asta e uriaşă. Pe 
vremuri adăpostea un mare spital de boli mintale şi un sanatoriu 
pentru bolnavii de tuberculoză. 

— Aşa am auzit şi noi, spuse Deborah. 

— Clinica de fertilizare ocupă numai două etaje în această 
aripă, le explică dr. Donaldson. Mai avem, de asemenea, câteva 
birouri în turn. Restul clădirii este ocupat doar de vechile paturi 
şi de o mulţime dintre echipamentele vechi. E aproape ca un 
muzeu. 

— Câte persoane lucrează aici? întrebă Joanna. 

— În prezent avem cam patruzeci de angajaţi, dar numărul lor 
a tot crescut. Pentru o cifră exactă, ar trebui să vorbesc cu 
Helen Masterson, şefa de personal. 

— Patruzeci de angajaţi înseamnă mult, spuse Joanna. Trebuie 
să fie un dar de la Dumnezeu pentru o comunitate rurală mică 
aşa ca asta. 


— Aşa s-ar putea crede, spuse dr. Donaldson, dar, de fapt, 
avem o problemă cronică în ceea ce priveşte recrutarea de 
ajutoare. Tot timpul dăm anunţuri în ziarele din Boston, mai ales 
pentru tehnicieni de laborator şi personal administrativ cu 
experienţă. Doriţi nişte slujbe, doamnelor? zâmbi dr. Donaldson, 
tachinându-le. 

— Nu cred, replică Deborah, râzând. 

— Singurul departament care nu duce lipsă de mână de lucru 
este ferma, adăugă dr. Donaldson. In direcţia asta n-am avut 
nici o problemă încă din prima zi. 

— Ferma? întrebă Joanna. Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Clinica Wingate are o mare fermă de animale, explică dr. 
Donaldson. Este parte integrantă din eforturile noastre de 
cercetare. Suntem interesaţi de cercetarea reproductivă 
elementară şi la alte specii în afară de oameni. 

— Serios? întrebă Joanna. Ce alte specii vă mai interesează? 

— Orice specii importante din punct de vedere economic, 
răspunse dr. Donaldson. Vite, porci, păsări de curte, cai. Şi, 
desigur, suntem implicaţi serios în reproducerea animalelor de 
casă precum pisicile şi câinii. 

— Unde este ferma asta? întrebă Joanna. 

— Pe proprietate, imediat în spatele clădirii acesteia 
principale, căreia îi zicem cu afecţiune „monstruozitatea” şi 
dincolo de un pâlc des de pini albi. Peisajul este idilic. Avem un 
iaz, un stăvilar şi chiar şi o veche moară, pe lângă hambare, 
lanuri de porumb, fineţe şi padocuri. Instituţia Cabot ocupa 
peste optzeci de hectare, cu locuinţe pentru personal şi propria 
fermă care asigura aprovizionarea cu alimente. Ferma aceasta a 
fost unul dintre principalele motive pentru care am închiriat 
proprietatea. Faptul că ferma se învecinează cu laboratorul ne 
face cercetările mult mai eficiente, fără să mai vorbesc de 
locuinţe. 

— Aveţi un laborator aici? întrebă Deborah. 

— Absolut, spuse dr. Donaldson. Un laborator mare. Sunt 
extrem de mândră de el, probabil pentru că eu am fost 
principala persoană responsabilă cu înfiinţarea lui. 

— Am putea să facem o vizită? întrebă Deborah. 

— Îmi închipui că se poate aranja, zise dr. Donaldson. Uitaţi-l 
şi pe dr. Smith. 

Întorcându-se, tinerele văzură un bărbat corpolent, voinic, 


purtând echipament chirurgical steril, care intra în cameră cu un 
blocnotes în mână. Chiar atunci, uşa din faţă se deschise şi 
înăuntru năvăliră o mulţime de angajaţi, prinşi într-o conversaţie 
zgomotoasă. O femeie se îndreptă către biroul de recepţie, iar 
restul se îngrămădiră în sala din care Smith tocmai ieşise. 

Joanna simţi că înlemneşte. Văzând ţinuta de operaţie a 
anestezistului, realitatea viitoarei proceduri era mai greu de 
reprimat. 

După ce se prezentă şi strânse mâinile tinerelor, dr. Smith luă 
loc, picior peste picior şi îşi puse blocnotesul în poală. 

— Să vedem. Domnişoară Cochrane, înţeleg că preferaţi 
anestezia locală, zise el scoțând unul dintre pixurile din 
buzunarul de la piept. 

— Corect, spuse Deborah. 

— Pot să vă întreb de ce? 

— Mă simt mai în largul meu, asta-i tot, răspunse Deborah. 

— Presupun că aţi fost informată că noi preferăm anestezia 
generală uşoară pentru prelevările de ovule. 

— Aşa mi-a spus dr. Donaldson. Dânsa a spus, de asemenea, 
că decizia îmi aparţine. 

— Asta aşa e, fu de acord dr. Smith. Totodată, aş dori să vă 
spun de ce preferăm să fiţi adormită. Sub anestezia generală 
uşoară, efectuăm prelevarea sub observaţie laparoscopică 
directă. În cazul anesteziei locale, paracervicale, efectuăm 
prelevarea cu ajutorul unui ac ghidat cu ultrasunete. Dacă îmi 
permiteţi o analogie, e ca şi cum am lucra pe întuneric. 

Dr. Smith făcu o pauză şi zâmbi. 

— Aveţi vreo întrebare despre ce v-am spus până acum? 

— Nu, spuse simplu Deborah. 

— Mai este ceva, zise dr. Smith. Sub anestezie locală nu 
putem controla durerea provocată de manevrele 
intraabdominale. Cu alte cuvinte, dacă întâmpinăm probleme 
când încercăm să ajungem la unul din ovare şi dacă trebuie să 
facem anumite manevre pentru asta, s-ar putea să simţiţi un 
anumit disconfort. 

— Am să-mi încerc norocul, spuse Deborah. 

— Chiar având în vedere posibilele dureri? 

— Cred că pot face faţă, spuse Deborah. Prefer să fiu trează. 

Dr. Smith aruncă o privire către dr. Donaldson, care ridică din 
umeri. Apoi discută pe scurt cu cele două tinere despre istoricul 


lor medical. Când termină, se ridică. 

— Deocamdată, asta e tot ce îmi trebuie. Am să vă rogsăvă 
schimbaţi şi ne vedem sus. 

— Mi se va administra un sedativ? întrebă Joanna. 

— Sigur că da, spuse dr. Smith. Vă va fi administrat imediat 
ce vi se va pune perfuzia. Pentru moment mai aveţi alte 
întrebări? 

Cum nici una din tinere nu răspunse, dr. Smith zâmbi şi plecă, 
apoi dr. Donaldson le escortă prin sala principală către o cameră 
de aşteptare separata, mai mică. Pe o latură a acesteia se aflau 
câteva compartimente cu uşi glisante şi pe cealaltă un şir de 
dulapuri. Lângă acestea se afla un raft plin cu cămăşi de spital 
fără spate, papuci cu talpă de carton şi halate de baie. O 
asistentă micuță de statură, cu o figură plăcută, punea pe rafturi 
haine pentru paciente. Câteva tărgi aşteptau lângă uşile batante 
duble de la intrare. In mijlocul camerei se aflau mai multe 
scaune, o canapea şi o măsuţă de cafea acoperită de reviste. 

Dr. Donaldson le prezentă pe fete asistentei, care se numea 
Cynthia Carson. Aceasta le dădu câte un set de haine de spital, 
câte o cheie de la un dulap şi sfatul de a-şi prinde cheia de 
cămaşă şi deschise uşile a două compartimente învecinate. În 
acel moment dr. Donaldson plecă. Câteva clipe mai târziu 
Cynthia le părăsi şi ea, să aducă perfuziile. Le spuse că va 
reveni imediat. 

— S-a insistat cam mult în favoarea anesteziei generale, 
spuse tare Joanna din cabina ei. 

— Poţi s-o mai spui o dată, fu de acord Deborah. 

Tinerele ieşiră din cabine, strângând fiecare halatul subţire cu 
o mână şi ţinând cu cealaltă hainele de stradă. Izbucniră în râs 
când se văzură. 

— Sper că nu arăt la fel de jalnic ca tine, reuşi să spună 
Joanna. 

— Nu-mi place să ţi-o spun, dar arăţi la fel, zise Deborah. 

Se duseră la dulapuri să îşi lase lucrurile. 

— De ce nu ai cedat şi nu ai acceptat anestezia generală? 

— N-ai să mă iei şi tu cu asta, nu? întrebă Deborah. 

— Argumentele anestezistului mi s-au părut foarte rezonabile, 
zise Joanna. Mai ales când a explicat cum e cu durerile 
provocate de manevrele intraabdominale. A fost destul ca să mă 
ia cu amețeli. Nu crezi că ar trebui să te mai gândeşti? 


— Ascultă! zise Deborah, trântind uşa dulapului ei şi trăgând 
brusc cheia din încuietoare. Se întoarse spre prietena ei. Obraijii i 
se înroşiseră. Noi două am avut deja discuţia asta. Am o 
problemă să fiu adormită. Poţi să-i zici fobie dacă vrei. Ţie nu-ți 
plac acele, mie nu-mi place anestezia, bine? 

— Bine, spuse Joanna. Doamne, linişteşte-te! Eu sunt cea care 
ar trebui să fie agitată de toate astea, nu tu. 

Deborah suspină. Închise ochii o clipă şi scutură din cap. 

— Îmi pare rău. N-am vrut să mă răstesc la tine. Cred că şi eu 
sunt cu nervii întinşi la maximum. 

— Nu-i nevoie să te scuzi, spuse Joanna. 

În acel moment Cynthia reapăru cu un braţ de accesorii, 
cărora le dădu drumul pe o targă. In cealaltă mână ducea o 
pungă de perfuzie, pe care o atârnă de stâlpul pentru perfuzie al 
tărgii. 

— Care din voi este domnişoara Meissner? întrebă ea cu voce 
tare. 

Joanna ridică mâna. 

Cynthia bătu cu palma pe suprafaţa căptuşită a tărgii, 
acoperită cu un cearşaf curat. 

— Ce-ar fi să te cocoţi pe şmecheria asta ca să pot să-ţi pun 
perfuzia? apoi am să-ţi dau un cocteil care o să te facă să te 
simţi ca de Anul Nou. 

Deborah o strânse de braţ pe prietena ei în timp ce schimbau 
nişte priviri compătimitoare. Apoi Joanna făcu aşa cum i se 
spusese. Deborah înconjură masa ca să stea de cealaltă parte a 
ei. 

Cynthia pregăti perfuzia din două mişcări, dovedindu-şi astfel 
experienţa. În acelaşi timp întreținea o conversaţie sâcâitoare 
despre vreme şi, mai înainte ca Joanna să aibă timp să se 
enerveze, îi puse un garou în jurul braţului stâng, un pic mai jos 
de umăr. 

Joanna îşi întoarse faţa şi se strâmbă când acul îi intră în 
piele. În clipa următoare garoul dispăruse, iar Cynthia punea un 
leucoplast. 

— Gata, măcar cu asta am terminat, spuse ea. 

Joanna se întoarse. Pe faţă i se citea surprinderea. 

— Deja a intrat perfuzia? 

— Da, spuse vesel Cynthia, în timp ce trăgea medicamentele 
în două seringi. 


— Acum urmează distracţia. Dar hai să fim sută la sută 
sigure: Nu ai alergie la nici un fel de medicamente, nu? 

— Aşa e, spuse Joanna. 

Cynthia se aplecă peste orificiul perfuziei şi scoase capacul de 
la acul primei seringi. 

— Ce îmi daţi? întrebă Joanna. 

— Chiar vrei să ştii? întrebă Cynthia. 

Termină cu prima seringă şi trecu la cea de-a doua. 

— Da! 

— Diazepam şi fentanil. 

— Astea ce sunt? 

— Valium şi un analgezic opiaceu. 

— De Valium am auzit. Ce e cealaltă chestie? 

— Face parte din familia morfinelor, zise Cynthia. 

Asistenta strânse repede ambalajele şi celelalte resturi şi le 
zvârli pe toate într-un recipient special. În timp ce nota ceva în 
blocnotesul pe care îl scosese de sub perna tărgii, uşa se 
deschise şi intră o altă pacientă. Le zâmbi fetelor, se îndreptă 
către raftul cu haine şi luă un set de îmbrăcăminte de spital, 
apoi dispăru într-una dintre cabine. 

— Crezi că e o altă donatoare? întrebă Joanna. 

— N-am idee, spuse Deborah. 

— Ea e Dorothy Stevens, spuse Cynthia în şoaptă, înconjurând 
capul mesei şi deblocând rotiţele. Este o clientă a Clinicii 
Wingate care a venit pentru încă un transfer de embrioni. 
Săraca, a trecut prin multe dezamăgiri. 

— Plecăm deja? întrebă Joanna, văzând că masa începe să se 
mişte. 

— Da, plecăm, spuse Cynthia. Când am fost să iau materialele 
pentru perfuzie, mi s-a spus că vă aşteptau sosirea cu 
nerăbdare. 

— Pot să o însoțesc? întrebă Deborah. 

O apucase pe Joanna de mână. 

— Mă tem că nu, zise Cynthia. Rămâi aici şi relaxează-te. Ai 
să mergi şi tu sus mai repede decât crezi. 

— N-am să păţesc nimic, îi spuse Joanna lui Deborah cu un 
zâmbet. Deja simt chestia aia cu opiu. Nu e rău deloc. 

Deborah îi strânse încă o dată mâna Joannei. Înainte ca uşile 
să se închidă, o mai zări o dată pe Joanna care îi făcea veselă cu 
mâna. Deborah se întoarse în încăpere. Se îndreptă către 


canapea şi se prăbuşi pe ea. Îi era foame, pentru că nu mâncase 
nimic dinainte de a se duce la culcare noaptea trecută. Luă 
câteva reviste, dar îşi dădu seama că nu se putea concentra 
când stomacul ei făcea gălăgie. Incercă atunci să îşi închipuie 
unde o duceau pe Joanna în clădirea veche şi uriaşă ca un 
elefant alb. Zvârlind revistele deoparte, îşi aruncă privirea prin 
cameră. Şi acolo era aceeaşi nepotrivire discordantă între 
mobilă şi mulurile bolților arcuite ca în sala de aşteptare 
principala. Joanna avusese dreptate: Wingate era un loc plin de 
contraste care îţi dădeau o stare de vagă nelinişte. Deborah îşi 
dorea la fel de mult ca Joanna să termine odată cu procedura de 
prelevare a ovulelor. 

Una dintre uşile cabinelor se deschise şi Dorothy Stevens ieşi 
ţinându-şi strâns hainele. Îi zâmbi lui Deborah înainte de a se 
îndrepta spre dulapuri ca să le lase acolo. Deborah o privea şi se 
întreba cum era să aibă de luptat cu tratamentul de fertilizare 
prelungit şi cu dezamăgirea continuă. 

Dorothy îşi încuie dulapul, apoi veni spre zona cu scaune, pe 
drum prinzându-şi cheia de la dulap de cămaşa de spital. Luă o 
revista, se aşeză şi începu să o răsfoiască. Simţind probabil 
privirea lui Deborah, îşi ridică ochii uimitor de azurii. De data 
asta fu rândul lui Deborah să zâmbească. Apoi se prezentă, iar 
Dorothy făcu la fel. Timp de câteva minute, cele două femei 
făcură conversaţie despre tot felul de nimicuri. După o pauză, 
Deborah o întrebă pe Dorothy dacă era pacienta Clinicii Wingate 
de mai mult timp. 

— Din păcate, da, spuse Dorothy. 

— Şi a fost o experienţă plăcută? 

— Nu cred că plăcută este cuvântul potrivit, zise Dorothy. Nu 
a fost cu nici un chip uşor. Dar, spre meritul celor de la Wingate, 
m-au avertizat. Oricum, eu şi soţul meu nu vrem să ne dăm 
bătuţi, cel puţin nu încă sau măcar nu până când nu ne-am 
cheltuit toţi banii. 

— i se face un transfer de embrion azi? întrebă Deborah. 

Nu era dispusă să admită că ştia deja. 

— A noua oară, spuse Dorothy. 

Oftă şi apoi îşi strânse pumnii. 

— Noroc, îi ură Deborah sinceră. 

— Mi-ar prinde bine un strop de noroc. 

Deborah o imită, ţinându-i şi ea pumnii. 


— E prima oară când vii la Wingate? întrebă Dorothy. 

— Da, recunoscu Deborah. Atât pentru mine, cât şi pentru 
colega mea de apartament. 

— Sunt sigură că veţi fi mulţumite de alegerea făcută, zise 
Dorothy. Vi se face amândurora procedura in vitro? 

— Nu, spuse Deborah. Suntem donatoare de ovule. Am 
răspuns la un anunţ din ziarul Harvard Crimson. 

— E minunat! exclamă Dorothy cu o admiraţie fără rezerve. 
Ce gest extraordinar! Veţi da speranţă unor cupluri disperate. 
Vă admir generozitatea. 

Deborah se simţi dintr-odată ciudat de josnică. Se rugă să 
poată schimba subiectul înainte ca adevăratul ei motiv de a 
dona ovule să iasă la suprafaţă. Din fericire, fu salvată de 
întoarcerea bruscă a Cynthiei. Asistenta dădu buzna înăuntru 
prin uşile batante fără nici un avertisment. 

— OK, Dorothy! strigă Cynthia cu mult entuziasm. Tu urmezi! 
Du-te în sala de transplantare. Toţi te aşteaptă. 

Dorothy se ridică, inspiră adânc, iar apoi se îndreptă spre uşă. 

— E o luptătoare, remarcă Cynthia în timp ce uşa se închidea. 
Sper din toată inima că de data asta va fi un ciclu cu succes. 
Dacă o merită cineva, cu siguranţă ea e. 

— Cât costă un ciclu? întrebă Deborah. 

Preocuparea pentru venalitatea ei îi atrăsese atenţia asupra 
chestiunii materiale presupuse de acest proces. 

— Variază un pic în funcţie de procedurile implicate, zise 
Cynthia. Dar în medie ajunge la opt-zece mii de dolari. 

— O, Doamne! comentă Deborah. Asta înseamnă că Dorothy 
şi soţul ei au cheltuit aproape nouăzeci de mii de dolari! 

— Probabil mai mult, spuse Cynthia. Asta nu include 
pregătirile iniţiale de fertilizare sau orice tratamente auxiliare 
care e posibil să fi fost indicate. Fertilizarea e o treabă 
costisitoare pentru cupluri, mai ales că asigurările nu o acoperă 
de obicei. Majoritatea cuplurilor trebuie să facă rost de bani într- 
un fel sau altul. 

Alte două paciente intrară şi întreaga atenţie a Cynthiei se 
concentră imediat asupra lor. Luă hărtiile celor două femei, îşi 
aruncă o privire peste ele, le dădu haine şi le îndrumă către 
cabine. Deborah fu surprinsă de vârsta aparentă a uneia din ele. 
Nu putea fi sigură, dar se gândi că femeia părea bătrână, între 
cinzeci şi cinci şi şaizeci de ani. 


Negăsindu-şi locul, Deborah se ridică în picioare. 

— Scuză-mă, Cynthia, spuse ea. Asistenta citea mai atent 
hârtiile pacientelor. Dr. Donaldson a menţionat că aş putea face 
un tur al laboratorului. Cu cine ar trebui să vorbesc pentru asta? 

— Până acum n-am mai avut o asemenea cerere, zise 
Cynthia. Se gândi un moment. Cred că ai putea încerca să 
vorbeşti cu Claire Harlow de la Relaţii cu publicul. Ea se ocupă 
de vizitele pe care le fac potenţialele paciente, deşi nu ştiu dacă 
asta include sau nu şi o vizită a laboratorului. Dacă nu te 
deranjează să te plimbi pe aici în halat, poţi să mergi la 
recepţionera din camera principală de aşteptare şi să o rogi să o 
apeleze pe domnişoara Harlow pe pager. Nu ai la dispoziţie prea 
mult timp, aşa că în locul tău nu m-aş duce prea departe. Imi 
închipui că o să te cheme cam peste un sfert de oră. 

În ciuda avertizării privind timpul, Deborah trebuia să facă 
ceva. Urmând sugestia Cynthiei, se înapoie în sala principală de 
aşteptare şi obţinu ca persoana de la Relaţii cu publicul să fie 
apelată pe pager. In timp ce aştepta ca aceasta să răspundă, 
observă că sosiseră câteva paciente de când ea şi Joanna 
trecuseră pe acolo. Nu prea se făcea conversaţie. Majoritatea 
femeilor citeau reviste. Câteva priveau în gol. 

Claire Harlow era o femeie cu voce blândă, drăguță, 
primitoare, care păru bucuroasă să o ducă pe Deborah la un etaj 
mai sus şi să-i arate laboratorul principal. După cum sugerase 
dr. Donaldson, acesta era uriaş, întinzându-se în partea din 
spate în aproape toată aripa ocupată de Wingate. 

Deborah fu impresionată, aşa cum se cuvenea. Deoarece îşi 
petrecuse multe ore în laboratoare de biologie, ştia în bună 
măsură la ce se uita. Echipamentul era de ultima oră şi de cea 
mai bună calitate şi includea lucruri surprinzătoare precum 
secvenatoare!! de ADN. Cealaltă surpriză era numărul mic de 
persoane care se aflau în încăperea mamut. 

— Unde e toată lumea? întrebă Deborah. 

— Doctorii efectuează toţi diverse proceduri clinice acum, 
răspunse Claire. 

Deborah se plimbă pe lângă un raft lung care susţinea mai 
multe microscoape de disecţie decât văzuse ea în orice alt loc. 
Acestea erau, de asemenea, mai performante decât 


11 Instrument pentru determinarea succesiunii radicalilor aminoacizi în 
proteine, (n.tr.). 


microscoapele pe care Deborah avusese plăcerea să le 
folosească. 

— Aici ar putea lucra o armată, afirmă Deborah. 

— Căutăm tot timpul personal calificat, îi răspunse Claire. 

Deborah ajunse la capătul mesei de laborator şi se uită pe 
fereastră, care dădea în spatele clădirii şi oferea o privelişte 
impresionantă, deosebit de vastă, deoarece clădirea se afla pe 
coama unui deal, iar atât în faţă, cât şi în spate se întindea 
peluza. Spre nord, dincolo de un pâlc de stejari portocalii şi 
arţari roşii, Deborah observă clădiri de piatră asemănătoare 
casei de la intrare, dar cu muluri albe. 

— Clădirile alea fac parte din fermă? întrebă Deborah. 

— Nu, acelea sunt unele dintre clădirile de locuit, explică 
Claire. 

Arătând spre dreapta, în direcţia sud-est, către locul în care 
proprietatea cobora într-o pantă şi mai abruptă decât în rest, ea 
îi atrase atenţia lui Deborah către o licărire de lumină de-abia 
vizibilă printre pinii bătrâni. 

— Scăpărarea aceea este soarele care se reflectă pe 
suprafaţa iazului morii. Clădirile fermei sunt grupate în jurul lui. 

— Ce este cu coşul acela de cărămidă care scoate fum? 
întrebă Deborah, gesticulând către un coş de fum care se înălța 
din spatele copacilor şi mai departe spre dreapta. Şi asta face 
parte din complexul Wingate? 

Fumul era alb când ieşea din coş, dar devenea de un cenușiu- 
violaceu întunecat pe măsură ce dispărea în zare spre răsărit. 

— Cu siguranţă, zise Claire. Aceea este vechea centrală 
electrică pentru încălzire şi apă caldă. Este o structură destul de 
interesantă. A fost şi crematoriu pentru Instituţia Cabot. 

— Crematoriu? se bâlbâi Deborah. De ce, pentru numele lui 
Dumnezeu aveau un crematoriu aici! 

— Din necesitate, presupun, spuse Claire. Odinioară cred că 
mulţi dintre pacienţi erau, de fapt, abandonaţi de familiile lor. 

Deborah se făcu mică la gândul unui spital de boli mintale 
izolat care avea propriul crematoriu, dar, înainte de a putea 
pune o altă întrebare, pagerul lui Claire sună. Femeia se uită la 
ecranul cu cristale lichide. 

— Asta e pentru dumneavoastră, domnişoară Cochrane. Sunt 
gata pentru procedura dumneavoastră. 

Deborah se bucură. Era nerăbdătoare să termine odată, ca să 


poată pleca împreună cu Joanna. 


Patru 
15 OCTOMBRIE 1999 
ORA 9.05 


Nu urmă nici o perioadă de tranziţie. Acum Joanna era 
profund adormită, iar în clipa următoare era pe deplin trează. Se 
trezi privind în sus la un tavan înalt, nefamiliar, cu modele în 
relief. 

— la te uită, s-a trezit Frumoasa-din-Pădurea-Adormită, rosti o 
voce. 

Joanna se întoarse în direcţia din care se auzea vocea şi se 
trezi uitându-se la o faţă la fel de nefamiliară. Exact în clipa în 
care voia să întrebe unde se află, confuziei de moment îi luă 
locul deplina înţelegere a situaţiei ei. 

— Hai să-ţi luăm tensiunea, spuse asistentul, luându-şi 
stetoscopul din jurul gâtului şi pregătindu-se pentru ascultare. 

Era un tip impecabil, cu vârsta apropiată de a Joannei, 
îmbrăcat în halat chirurgical. Pe plăcuţa cu numele scria: 
„MYRON HANNA”. Începu să umfle manşonul de tensiometru 
care se afla deja în jurul braţului Joannei. 

Joanna privi faţa bărbatului. Ochii lui erau aţintiţi asupra 
indicatorului de presiune în timp ce ţinea apăsat stetoscopul de 
scobitura cotului ei. În timp ce manşonul se dezumfla, îşi simţi 
pulsul inundându-i braţul. Bărbatul zâmbi şi îndepărtă aparatul. 

— Tensiunea e bună, spuse el. 

Apoi îi apucă încheietura mâinii ca să-i ia pulsul. 

Joanna aşteptă până când termină. 

— Cum rămâne cu procedura mea? îl întrebă. 

— Procedura ta s-a terminat, spuse Myron în timp ce trecea 
cifrele pe un blocnotes. 

— Glumeşti, spuse Joanna. 

Nu putea să aprecieze corect trecerea timpului. 

— Nu, ai terminat, repetă Myron. Şi procedura a avut succes, 
presupun. Dr. Saunders cred că e mulţumit. 

— Nu pot să cred, zise Joanna. Colega mea de apartament mi- 
a zis că, atunci când te trezeşti din anestezie, îţi e rău de la 
stomac. 

— În zilele noastre asta se întâmplă rar, spuse Myron. Nu cu 
propofol. Nu e ceva extraordinar? 

— Asta mi s-a dat? 


— Da! 

— Cât e ceasul? 

— Nouă şi un pic. 

— Ştii cumva dacă şi colegei mele de apartament, Deborah 
Cochrane, i s-a făcut procedura? 

— | se face chiar acum, în timp ce noi stăm de vorbă, spuse 
Myron. Ce-ar fi să stai în şezut la marginea patului? 

Joanna făcu aşa cum i se spusese. Mobilitatea ei era limitată 
de perfuzia care încă îi era ataşată de braţul drept. 

— Cum te simţi? întrebă Myron. Ameţeşti? Simţi vreun 
disconfort? 

— Mă simt bine, spuse Joanna. Perfect normal. 

Era surprinsă, mai ales de absenţa oricărei dureri. 

— Stai aici câteva minute, îi sugeră Myron. Apoi, dacă te simţi 
bine, o să-ţi scoatem perfuzia şi o să te trimitem jos să te 
schimbi din nou în hainele de stradă. 

— N-am nimic împotrivă, fu de acord Joanna. 

În timp ce Myron îi scria tensiunea şi pulsul, se uită în jur la 
ceea ce o înconjura. Mai erau încă trei paturi în afară de alei. 
Nici unul nu era ocupat. Camera era vetustă; era clar că nu i se 
făcuseră modernizările de care avuseseră parte alte zone ale 
vechii instituţii. 

Pe pereţi şi pe podea erau plăci vechi de faianţă, ferestrele 
păreau şi ele vechi, iar chiuvetele erau făcute din steatit. 

Aşa-zisa cameră de recuperare îi amintea de amfiteatrul 
arhaic de operaţii unde i se făcuse procedura, iar gândul îi dădu 
fiori. Era genul de cameră de urgenţe în care îşi imagina că se 
făceau lobotomii împotriva dorinţei pacienţilor vulnerabili. Când 
fusese dusă acolo la început, decorul îi amintise de un tablou 
înspăimântător, vechi de câteva sute de ani, pe care-l văzuse 
odată şi care reprezenta o lecţie de anatomie. In pictură, 
rândurile de scaune care dispăreau în întuneric erau ocupate de 
bărbaţi cu căutături răutăcioase care se holbau în jos la un 
cadavru jupuit, înfiorător de palid. 

Uşa de la camera de recuperare se deschise. Joanna se 
întoarse şi văzu un bărbat scund cu o claie de păr negru. Tenul 
său palid o făcu să se gândească din nou la tabloul vechi cu 
lecţia de anatomie, îl văzu oprindu-se brusc, iar expresia de 
surprindere i se schimbă repede într-una de iritare. Purta un 
halat alb de doctor, lung, peste hainele chirurgicale verzi. 


— Bună ziua, dr. Saunders, spuse Myron, înălţându-şi privirea 
de la biroul la care stătea. 

— Domnule Hanna, credeam că mi-ai spus că pacienta este 
încă adormită, replică arţăgos dr. Paul Saunders. 

Ochii săi rămaseră aţintiţi în ochii Joannei. 

— Aşa era, domnule, atunci când am vorbit, zise Myron. 
Tocmai s-a trezit şi totul este în regulă. 

Joanna se simţi extrem de stânjenită sub privirea neclintită a 
bărbatului. Asta era o reacţie viscerală, din reflex, în faţa 
oamenilor autoritari, în parte din cauza tatălui ei, director 
general al unei companii petroliere, un bărbat distant, cu un 
puternic spirit de disciplină. 

— Tensiunea şi pulsul sunt normale, spuse Myron. 

Se ridică şi începu să înainteze, dar se opri când dr. Saunders 
ridică o mână. 

Doctorul se îndreptă spre Joanna cu gura încleştată. Nasul său 
era lat la bază, lăsând impresia falsă că avea ochii prea 
apropiaţi. Dar de departe cea mai distinctivă trăsătură a lui erau 
irisurile de culori uşor diferite şi o creastă mică de păr alb care 
se pierdea repede în restul coamei uşor rebele. 

— Cum vă simţiţi, domnişoară Meissner? întrebă Paul. 

Joanna observă că tonul lui era lipsit de emoție, asemănător 
cu tonul pe care tatăl ei obişnuia să o întrebe cum fusese la 
şcoală, pe când era la gimnaziu. 

— Bine, răspunse ea, nefiind sigură dacă îl interesa în mod 
deosebit sau dacă dorea ca ea să răspundă. Adunându-şi 
curajul, îl întrebă: Sunteţi medicul care mi-a făcut prelevarea de 
ovule? 

Fusese adormită înainte de sosirea lui Paul în sala de operaţii. 

— Da, replică Paul pe un ton care descuraja alte întrebări. Vă 
deranjează dacă mă uit la abdomenul dumneavoastră? 

— Presupun că nu, spuse Joanna. 

Se uită la Myron, care trecu imediat de cealaltă parte a 
patului. 

O încurajă să se întindă pe spate şi apoi îi trase cearşaful 
până în talie ca să-i acopere picioarele. 

Paul trase uşor de cămaşă în sus, având grijă ca cearşaful să 
acopere în continuare partea de jos a Joannei şi se uită la 
abdomenul ei expus. Joanna ridică capul ca să se uite şi ea. 
Avea trei pansamente adezive. Unul era imediat sub buric, iar 


celelalte două în regiuni inferioare, formând un triunghi 
echilateral. 

— Nu se vede nici un semn de hemoragie, spuse Myron, iar 
gazul a fost absorbit. 

Paul dădu din cap. Trase cămaşa la loc, acoperind abdomenul 
Joannei şi se întoarse să plece. 

— Domnul doctor, îl strigă Joanna impulsiv. 

Paul se opri şi se întoarse înapoi. 

— Câte ovule aţi extras? 

— Nu-mi amintesc exact, spuse Paul. Cinci sau şase. 

— E bine? 

— Este perfect, spuse Paul. 

Un uşor zâmbet îi îndulci expresia până atunci posomorită. 
Apoi plecă. 

— Nu prea e genul care să facă conversaţie, comentă Joanna. 

— E un om ocupat, spuse Myron. 

Trase cearşaful înapoi, dezvelindu-i picioarele. 

— De ce nu te ridici în picioare ca să vezi cum te simţi? Cred 
că eşti gata să ţi se scoată perfuzia aia. 

— Dr. Saunders face toate prelevările de ovule? întrebă 
Joanna în timp ce se ridica şi îşi lăsa picioarele să atârne peste 
marginea patului. 

Apoi se lăsă să alunece ca să stea în picioare, ţinându-şi 
totodată cămaşa strânsă la spate cu mâna stânga. 

— El şi cu dr. Donaldson le fac împreună. 

— Crezi că faptul că a trecut pe aici înseamnă că procedura 
colegei mele de apartament a luat sfârşit? 

— Aşa aş spune, zise Myron. Cum te simţi? Ameţeşti vreun 
pic? 

Joanna clătină din cap. 

— Atunci hai să-ţi scoatem perfuzia aia şi să te pregătim de 
plecare. 

Peste un sfert de oră, Joanna îşi scotea hainele, pantofii şi 
geanta din dulap. Mai erau alte patru paciente în îmbrăcăminte 
de spital aşezate pe canapele şi scaune, răsfoind revistele. Nici 
una dintre ele nu-i dădu atenţie. Dulapul lui Deborah era încă 
încuiat. 

În timp ce Joanna intra în aceeaşi cabină pe care o folosise 
mai devreme, Cynthia sosi urmată de Deborah. Faţa acesteia fu 
luminată de un zâmbet larg când o zări pe Joanna şi se grăbi să 


se înghesuie în cabină. Închise uşa după ea. 

— Cum a mers la tine? întrebă Deborah în şoaptă. 

— N-a fost rău deloc, răspunse Joanna, neştiind de ce 
şopteau. Anestezistul a zis că s-ar putea să simt o uşoară 
senzaţie de arsură în braţ în timp ce-mi administrează „laptele 
pentru amnezie”, dar n-am simţit nimic. Nici măcar nu-mi 
amintesc când am adormit. 

— Laptele pentru amnezie? întrebă Deborah. Ce naiba e asta? 

— Aşa i-a zis anestezistul medicamentului pe care mi l-a 
administrat, spuse Joanna. Şi-a făcut efectul tare rapid, ca şi 
cum cineva ar fi stins brusc lumina. N-am simţit nimic pe 
parcursul întregii proceduri. Şi, pe lângă asta, sunt fericită să-ţi 
raportez că nu mi-a fost greață când m-am trezit. 

— Nici măcar o uşoară senzaţie de greață? 

— Nimic. Şi m-am trezit la fel cum adormisem: dintr-odată. 

Joanna pocni din degete ca să-i arate ce voia să zică. 

— Întreaga experienţă a fost inofensivă. A ta cum a fost? 

— Doar un fleac, spuse Deborah. Nu mai rău decât un frotiu 
vaginal de rutină. 

— Fără dureri? 

— Un pic, presupun, când a intrat anestezicul local, dar asta a 
fost tot. Partea cea mai rea a fost umilirea pe care am simţit-o 
când s-au uitat înăuntrul meu. 

— Câte ovule au prelevat? 

— N-am nici cea mai vagă idee, recunoscu Deborah. Presupun 
că numai unul. Cam atât producem noi, femeile, în fiecare lună, 
fără hiperstimularea hormonală. 

— De la mine au luat cinci sau şase. 

— Ei, ce impresionant, replică Deborah pe un ton maliţios şi 
un pic sarcastic. Cum de ştii? 

— Am întrebat, spuse Joanna. Doctorul a trecut pe la mine 
când eram în sala de recuperare. Numele lui este dr. Saunders. 
Cred că l-ai întâlnit, pentru că el e cel care face prelevările de 
ovule împreună cu dr. Donaldson. 

— Dr. Saunders ăsta e un tip destul de scund cu ochi ciudaţi? 

— El e. Cred că e şi un pic cam ciudat, pe lângă faptul că e 
aşa tăcut. Ce mi s-a părut nefiresc a fost faptul că s-a purtat ca 
şi cum şi-ar fi ieşit din minţi când a aflat că eram deja trează. 

— Fugi de-aici! lăsă să-i scape Deborah. 

— Vorbesc serios. 


— Sunt surprinsă pentru că şi cu mine s-a purtat la fel. 

— Nu mai spune! zise Joanna. Atunci cu siguranţă are o 
problemă şi asta mă linişteşte, pentru că mă întrebam dacă mi 
se pare mie. Mă ştii cum reacţionez când e vorba de oameni 
autoritari. 

— Prea bine chiar, zise Deborah. Şi crezi că era iritat pentru 
că erai trează? 

— Da, spuse Joanna. S-a răstit la asistent pentru că îi zisese 
cu câteva minute mai înainte la telefon că încă dormeam. 
Presupun că avea de gând să intre şi să iasă fără să fie reţinut 
de cineva. In loc de asta, a trebuit să comunice cu mine, vrând- 
nevrând. 

— E absurd, spuse Deborah. 

— Asistentul i-a scuzat comportamentul spunând că e un om 
foarte ocupat. 

— Şi cu mine s-a purtat la fel de aiurea. Ca toţi ceilalţi, 
începuse să spună că vrea să se folosească anestezia generală 
şi că aşa ar fi mult mai bine. Dar am zis că nici vorbă de aşa 
ceva. Asta l-a scos din minţi. Şi ştii ceva? Mi-am dat seama de 
ce m-au pus să nu mănânc sau să beau de la miezul nopţii. 
Credeau că o să mă convingă. 

— Nu i-ai lăsat, nu? 

— Ei, pe naiba! zise Deborah. Le-am spus că sunt gata să mă 
ridic şi să plec şi am fost cât pe-aci. Dacă nu era dr. Donaldson, 
care a aranjat lucrurile, cred că asta aş fi făcut. Dar până la 
urmă totul a ieşit bine. 

— Hai să plecăm de-aici, spuse Joanna. 

— Sunt de acord cu tine, răspunse Deborah. 

Deschise uşa glisantă a cabinei, îi făcu Joannei cu ochiul şi 
dispăru. 

Joanna o auzi pe Deborah în sala de aşteptare cum deschidea 
dulapul, în timp ce ea se dezbrăca de hainele de spital şi le 
îndesa într-un coş de rufe aflat la îndemână. Pentru o clipă, se 
uită la imaginea ei reflectata în oglinda mare a cabinei. Gândul 
la micile incizii de sub pansamentele adezive îi dădu fiori. 
Acestea erau la locul lor, amintindu-i că cineva se uitase de 
curând în măruntaiele ei. 

Trosnetul uşii glisante învecinate care se închidea o readuse 
brusc la realitate pe Joanna. Nevrând să o facă pe Deborah, care 
se îmbrăca incredibil de repede, s-o aştepte, Joanna se apucă să 


îşi tragă hainele pe ea. Când fu gata, începu să-şi perie părul, pe 
care-l strânsese într-o coadă la spate când se pregătise pentru 
prelevare, dar care era acum grozav de încâlcit. Inainte de a fi 
terminat, o auzi pe Deborah ieşind în sala de aşteptare. 

— Te descurci acolo? întrebă aceasta prin uşă. 

— Sunt aproape gata, răspunse Joanna. 

Părul îi dădea de furcă mai mult ca de obicei şi avea şuviţe 
care-i atârnau libere pe faţă. În liceu fusese tunsă cu breton, pe 
care-l lăsase să crească în facultate. După o ultimă privire 
aruncată în oglindă, deschise în sfârşit uşa cabinei. Deborah o 
răsplăti cu o expresie exasperată. 

— M-am grăbit, spuse Joanna. 

— Sigur că da, zise Deborah, ridicându-se de pe canapea. Ar 
trebui să încerci să vezi cum e cu părul scurt ca al meu. Te 
scuteşte de multă bătaie de cap, e de zece ori mai simplu. 

— Niciodată, glumi Joanna, dar vorbea serios. 

În ciuda faptului că îi era mai greu aşa, ţinea mult la părul ei 
lung. 

Fetele îi strigară „mulţumesc” Cynthiei, care le răspunse 
făcându-le cu mâna. Femeile care stăteau pe canapea şi pe 
scaune îşi ridicară privirile, câteva zâmbiră, dar toate se 
întoarseră la citit înainte ca Joanna şi Deborah să treacă de uşile 
batante. 

— Tocmai mi-am dat seama că am uitat să întrebăm ceva, 
spuse Deborah în timp ce se îndreptau spre intrarea principală. 

— Trebuie să te întreb sau ai să-mi spui şi singură? spuse 
Joanna oftând, văzând că Deborah nu îşi ducea gândul până la 
capăt. 

Se părea uşor agasantă tendinţa lui Deborah de a nu-şi 
urmări gândul până la capăt decât dacă era îndemnată. 

— Am uitat să întrebăm cum sau când vom fi plătite. 

— Sigur nu o să fie în numerar, spuse Joanna. 

— Ştiu asta! bodogăni Deborah. 

— Prin cec sau prin transfer telegrafic, zise Joanna. 

— Bine, dar când? 

— Contractele pe care le-am semnat prevedeau că vom fi 
plătite după ce îndeplinim partea noastră, ceea ce am făcut 
deja. Asta înseamnă că ne vor plăti acum. 

— Pari mai încrezătoare decât mine, spuse Deborah. Cred că 
ar trebui să întrebăm înainte să plecăm. 


— E de la sine înţeles, zise Joanna. Cred că ar trebui să o 
apelăm pe dr. Donaldson pe pager, dacă nu cumva este în sala 
de aşteptare principală. 

Fetele reveniră în pragul sălii de aşteptare şi aruncară o 
privire de jur împrejurul spaţiului vast. Aproape toate scaunele 
erau ocupate. Din loc în loc se desfăşura câte o conversaţie 
şoptită, dar în general camera era surprinzător de tăcută pentru 
un loc atât de aglomerat. 

— Ei bine, nici urmă de dr. Donaldson, spuse Deborah. 

Mai străbătu încă o dată camera cu privirea, ca să fie sigură. 

— Aşa că hai să o chemăm pe pager, propuse Joanna. 

Se apropiară împreună de biroul central. Recepţionera era o 
roşcată atrăgătoare, tânără, bine dotată. Avea buze pline, ca 
multe dintre femeile care pozau pe copertele revistelor expuse 
în dreptul caselor magazinelor alimentare. Pe plăcuţa cu numele 
ei scria: „ROCHELLE MILLARD”. 

— Mă scuzaţi, spuse Joanna ca să-i atragă atenţia. 

Citea pe furiş o carte de buzunar pe care şi-o pusese în poală. 

Cartea dispăru ca prin farmec. 

— Pot să vă ajut? întrebă Rochelle. 

Joanna o rugă să o apeleze pe pager pe dr. Donaldson. 

— Sunteţi Joanna Meissner? o întrebă Rochelle. 

Joanna încuviinţă dând din cap. 

Ochii lui Rochelle trecură la Deborah. 

— Sunteţi domnişoara Cochrane? 

— Da, spuse Deborah. 

— Am câte ceva pentru amândouă din partea contabilei 
noastre, Margaret Lambert. 

Rochelle deschise un sertar în dreapta şi scoase de acolo 
două plicuri. Nici unul nu era sigilat. Le înmână celor două fete 
surprinse. 

După ce schimbară un zâmbet tainic, conspirativ, cele două 
fete aruncară o privire înăuntrul plicurilor. Peste o clipă, privirile 
li se întâlniră şi-şi zâmbiră din nou. 

— Bingo! exclamă Deborah către Joanna. Râse, apoi se 
întoarse către recepţioneră şi-i spuse: Miile grazie, signorina. 
Partiamo a Italia”. 

— Prima parte înseamnă mii de mulţumiri în italiană, zise 
Joanna. Cât despre restul, nu sunt sigură. Şi nu o mai chemați 


12 Plecăm în Italia, (n.tr.). 


pe dr. Donaldson. Nu mai e cazul. 

Lăsând-o nedumerită pe recepţioneră, Joanna şi Deborah se 
îndreptară spre uşă. 

— Mă simt ca un mic hoţ fiindcă plec de-aici cu atâţia bani, 
spuse Deborah cu voce scăzută în timp ce îşi croiau drum prin 
camera aglomerată. 

La fel ca Joanna, ţinea strâns plicul. Evita să se uite la femeile 
din jur, temându-se că ar putea fi nevoită să privească pe 
cineva care îşi ipotecase locuinţa ca să plătească tratamentul de 
fertilizare. 

— Cu atâtea paciente aici, cred că Wingate îşi permite să 
plătească banii ăştia, răspunse Joanna. Incep să am convingerea 
că afacerea asta e o maşină de făcut bani. In plus, nu ne 
plăteşte clinica, ci viitorii ei clienţi. 

— Tocmai despre asta e vorba, spuse Deborah. Deşi presupun 
că oamenii ăştia suficient de pretenţioşi ca să solicite ovule de 
la studente la Harvard nu duc lipsă de bani. 

— Exact, zise Joanna. Concentrează-te asupra ideii că ajutăm 
oamenii, iar ei, din recunoştinţă, ne ajută la rândul lor. 

— E greu să te simţi altruist când primeşti un cec în valoare 
de patruzeci şi cinci de mii de dolari, spuse Deborah. Poate că 
mă simt mai mult ca o prostituată decât ca un hoţ, dar, să nu 
mă înţelegi greşit, nu mă plâng. 

— Când cuplurile astea o să aibă copii, se vor gândi că au 
avut mult de câştigat la afacerea asta. 

— Ştii ceva, cred că ai dreptate, spuse Deborah. N-am să mă 
mai simt vinovată. 

leşiră în dimineaţa proaspătă de New England. Deborah era 
pe punctul de a cobori scările, când observă că Joanna ezita. 
Uitându-se la faţa prietenei ei, văzu că aceasta se strâmba. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Deborah îngrijorată. 

— Tocmai am simţit un junghi în abdomen, spuse Joanna. 

Indică zona respectivă cu mâna stângă. 

— Am simţit chiar o tresărire în umăr, dacă-ţi vine să crezi. 

— Acum simţi tot aşa? 

— Da, dar e mai bine. 

— Vrei să ne întoarcem să o consultăm pe dr. Donaldson? 

Joanna îşi apăsă cu prudenţă abdomenul, chiar lângă şoldul 
stâng. Simţi un uşor disconfort înainte de a lua mâna. Apoi avu 
un alt junghi şi lăsă să-i scape un scâncet. 


— Te simţi bine, Joanna? 

Joanna dădu din cap că da. La fel ca la primul spasm, durerea 
dispăruse, în afara unui uşor disconfort. 

— Hai să o chemăm pe dr. Donaldson pe pager, zise Deborah. 

O apucă de braţ pe Joanna, cu intenţia de a o conduce înapoi 
în clinică, dar Joanna opuse rezistenţă. 

— Nu mă simt aşa de rău, zise ea. Hai la maşină! 

— Eşti sigură? 

Joanna încuviinţă dând din cap din nou, îşi desprinse uşurel 
braţul din strânsoarea lui Deborah şi începu să coboare scările. 
La început se simţi mai bine mergând uşor încovoiată, dar după 
câţiva paşi putu să se îndrepte de spate şi să meargă relativ 
normal. 

— Cum te mai simţi acum? întrebă Deborah. 

— Destul de bine, susţinu Joanna. 

— Nu crezi că ar fi o idee bună să ne întoarcem şi să o vedem 
pe dr. Donaldson, numai ca să fim sigure? _ 

— Vreau să ajung acasă, spuse Joanna. In plus, dr. Smith m-a 
avertizat că s-ar putea să am genul ăsta de dureri, aşa că nu e 
ca şi cum nu m-aş fi aşteptat. 

— Te-a avertizat în privinţa durerii? întrebă Deborah cu 
surprindere. 

Joanna dădu din cap, încuviinţând. 

— Nu era sigur în ce parte am s-o simt, dar mi-a spus că o să 
fie o durere puternică însoţită de junghiuri chiar în locul ăla. 
Ceea ce mă surprinde e că n-am simţit nimic până acum. 

— Ţi-a sugerat ce să faci ca să-ţi treacă? 

— El credea că ibuprofenul va fi de ajuns, dar mi-a zis că dacă 
nu e aşa, să rog farmacistul să-l sune la numărul de telefon de 
la clinică. Mi-a spus că e disponibil douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. 

— E ciudat că te-a avertizat în privinţa durerii, zise Deborah. 
Pe mine nu m-a prevenit nimeni şi nici nu m-a durut nimic. 
Poate ar fi fost bine să fi insistat şi tu să-ţi facă anestezie locală, 
aşa cum am făcut eu. 

— Foarte amuzant, spuse Joanna. Mi-a plăcut să fiu adormită 
în timpul încercării ăsteia. A meritat să îndur o uşoară durere şi 
mica neplăcere de a trebui să mi se scoată trei copci. 

— Unde ai copcile? 

— În locurile unde au fost orificiile de observaţie. 


— Va trebui să revii aici ca să ţi le scoţi? întrebă Deborah. 

— Mi-au spus că orice cadru medical poate să o facă, spuse 
Joanna. Dacă până atunci Carlton o să vorbească cu mine, poate 
să o facă el. Altfel, o să trec pe la infirmerie. 

Ajunseră la maşină, iar Deborah o ocoli ca să poată deschide 
portiera spre locul din dreapta pentru colega ei de apartament. 
O sprijini de braţ când aceasta se urcă înăuntru. 

— Tot mai cred că ar fi trebuit să faci anestezia locală, spuse 
ea. 

— N-ai să mă convingi niciodată, zise Joanna cu hotărâre. 

Era sigură de asta. 


Cinci 
7 MAI 2001 
ORA 13.50 


Un tremur străbătu avionul, semnalând intrarea într-o zonă de 
uşoare turbulente aeriene. Joanna îşi ridică privirea de pe cartea 
de buzunar pe care o citea, ca să arunce o privire prin cabină, 
să se asigure că nimeni altcineva nu-şi mai făcea griji. Nu-i 
plăceau turbulenţele. li reaminteau că era suspendată mult 
deasupra pământului şi, pentru că nu era o minte cu înclinații 
ştiinţifice, nu credea că e rezonabil ca un obiect atât de greu ca 
un avion să poată zbura. 

Nimeni nu băgase de seamă cele câteva zgâlţâituri şi 
bufnituri, cu atât mai puţin Deborah, care stătea lângă ea şi 
dormea dusă. Colega ei de apartament nu arăta deloc grozav. 
Acum avea o coamă de păr aproape negru, lung până la umăr, 
care era ciufulită, iar gura îi era uşor căscată. Cunoscând-o atât 
de bine pe Deborah, Joanna ştia că ar fi jenată dacă s-ar putea 
vedea. Deşi gândul de a o scula îi trecuse prin minte Joannei, nu 
o făcu. In schimb, se trezi minunându-se cum îşi schimbaseră 
coafurile între ele. Părul lui Deborah era acum lung, în timp ce 
Joanna îl avusese în ultimele şase luni scurt, chiar mai scurt 
decât fusese părul lui Deborah când locuiau în Cambridge. 

Indreptându-şi atenţia către fereastră, Joanna îşi apăsă nasul 
de sticlă. Putea vedea solul la mii de metri dedesubt şi, la fel ca 
în urmă cu cincisprezece sau douăzeci de minute, era tot 
câmpia monotonă, presărată cu lacuri. Cum consultase harta din 
revista liniei aeriene, ştia că zburau peste Labrador în drum spre 
aeroportul Logan din Boston. Călătoria părea să nu se mai 
termine, iar Joanna era nervoasă şi de-abia aştepta să ajungă. 
Trecuse aproape un an şi jumătate de când plecaseră şi era 
nerăbdătoare să calce din nou pe pământul Statelor Unite. 
Rezistase tentaţiei de a reveni în State în tot acest timp, în ciuda 
pledoariei repetate a mamei ei, care devenea extrem de 
insistentă în timpul sărbătorilor de Crăciun. Sărbătorile erau 
foarte importante în familia Meissner, iar Joannei îi lipseau, mai 
ales când Deborah se ducea la New York ca să fie cu mama şi cu 
tatăl ei vitreg. Dar Joanna nu avusese chef să fie cicălită 
permanent de mama ei în legătură cu dezastrul social total 
provocat de faptul că ea rupsese logodna cu Carlton Williams. 


După cum plănuiseră iniţial, ea şi Deborah plecaseră în Italia, 
la Veneţia, ca să scape de viaţa monotonă de doctorand şi să se 
asigure că Joanna nu va reveni la convingerea că măritişul era 
un scop în viaţă. La început au stat aproape o săptămână în 
cartierul San Polo, aproape de podul Rialto, la pensiunea pe care 
o găsise Deborah pe internet. După aceea se mutaseră la 
Dorsoduro Sestiere, la recomandarea unor studenţi pe care îi 
întâlniseră a doua zi, în timp ce îşi beau cafeaua în piaţa San 
Marco. Cu un strop de noroc şi după multă alergătură, reuşiseră 
să găsească un apartament mic, cu două dormitoare, pe care şi- 
| putuseră permite, la ultimul etaj al unei clădiri modeste din 
secolul al paisprezecelea, într-o piaţă numită Campo Santa 
Margherita. 

Ca nişte studente serioase, tinerele se adaptaseră repede la 
un program strict care să le uşureze munca. In fiecare dimineaţă 
se dădeau jos din pat la şapte, indiferent de ora la care se 
culcaseră în seara dinainte. După ce făceau un duş, coborau în 
campo şi făceau o scurtă plimbare până la un bar tradiţional 
italian pentru un cappuccino proaspăt, ceea ce era deosebit de 
plăcut în lunile de vară când stăteau la umbra platanilor din 
piaţă. Apoi mergeau mai departe pe Rio di San Barnaba pentru 
a-şi completa colazione” cu fructe proaspete cumpărate de la 
aşa-numiţii verduriere, negustorii de legume şi fructe care îşi 
vindeau marfa în bărci. O jumătate de oră mai târziu, se 
întorceau în apartament ca să continue lucrul la calculator. 

De fiecare dată fără excepţie scriau la lucrare până la ora unu 
după-amiaza. Numai atunci îşi închideau laptopurile. După ce 
făceau un duş şi se schimbau, mergeau la restaurantul pe care îl 
aleseseră pentru prânzul din acea zi, care includea adesea un 
pahar sau două de vin alb de Friuli. Apoi era timpul să treacă de 
la viaţa de doctorand la cea de turist. Inarmate cu o colecţie de 
ghiduri aproape completă, plecau să viziteze obiectivele. Câte 
trei după-amiezi pe săptămână se duceau la universitate, unde 
făcuseră aranjamentele necesare ca să ia lecţii de limba 
italiană, precum şi ca să frecventeze cursuri de artă venețiană. 

Şederea în Italia nu însemnase numai muncă şi turism. Se 
distraseră întâlnindu-se aproape exclusiv cu bărbaţi italieni care 
într-un fel sau altul aveau de-a face cu universitatea. Primul cu 
care se întâlnise Deborah studia istoria artei şi era gondolier în 


13 Gustare, (n.tr.). 


timpul sezonului. Joanna începu să se întâlnească cu un profesor 
de la aceeaşi facultate. Dar nici una din ele nu-şi permise să se 
implice prea tare, păstrând, aşa cum spunea Deborah, o 
atitudine tipic masculină faţă de întâlniri, adică tratându-le ca pe 
un sport. 

Joanna oftă gândindu-se la toate priveliştile minunate pe care 
le văzuseră şi la toate experienţele pe care le trăiseră. Fusese o 
perioadă de un an şi jumătate extraordinară din toate punctele 
de vedere, inclusiv din cel profesional. In genţile lor de voiaj 
aşezate în compartimentul de deasupra capetelor erau 
strecurate două teze de doctorat terminate. Datorită e-mailului, 
care le ajutase să trimită capitolele şi corecturile acestora, 
tezele fuseseră deja acceptate. Tot ce le rămăsese de făcut era 
să îşi pregătească susţinerea, dar erau sigure că asta nu va fi o 
problemă. La o săptămână după sosire, amândouă aveau 
programate interviurile: Joanna la Şcoala de Afaceri Harvard, iar 
Deborah la Corporaţia Genzyme. 

Chiar şi Carlton o vizitase de câteva ori. Prima dată apăruse 
din senin, ceea ce o înfuriase pe Joanna. Inainte de a pleca în 
Europa încercase de câteva ori să-l sune, dar el se dăduse la 
fund ca să o evite şi refuzase cu hotărâre să-i răspundă la 
mesaje. După ce găsiseră apartamentul, Joanna îi scrisese o 
scrisoare în care-i dăduse adresa, ca el să-i poată scrie când ar 
fi simţit nevoia să o facă. În loc de asta, Carlton apăruse la uşa 
lor într-o zi de iarnă ceţoasă, cu ploaie. 

Dacă nu s-ar fi simţit vinovată pentru faptul că din cauza ei el 
străbătuse o asemenea distanţă, Joanna nu ar fi acceptat să-l 
vadă. Dar aşa, îl lăsă să fiarbă câteva zile în camera sa de la 
Gritti Palace înainte de a-l suna. Se întâlniseră şi luaseră prânzul 
la Harry's Bar, alegerea lui Carlton şi, cu toate că la început 
conversaţia fusese dureroasa, reuşiseră să ajungă la un fel de 
înţelegere, care măcar îi ajutase să înceapă să poarte o 
corespondenţă. Corespondenţa dusese la alte două vizite ale lui 
Carlton în La Serenissima, numele dat de venețienii de altădată 
frumosului lor oraş. Fiecare vizită era mai plăcută pentru Joanna 
decât cea dinainte, deşi nu pe deplin agreabilă. Perspectiva 
anului pe care urma să-l petreacă în străinătate o făcu să-l vadă 
pe Carlton ca având din ce în ce mai puţin timp liber din cauza 
dăruirii pe care i-o cerea medicina. Cu toate acestea, rezultatul 
final al întâlnirilor lor fu un armistițiu prin care recunoşteau că 


ţin unul la altul, dar că simt că e mai bine să nu fie mai logodiţi 
deocamdată, ceea ce îi permitea fiecăruia să-şi vadă de propriile 
interese. 

O nouă serie de zgâlţâituri şi bufnituri o făcu pe Joanna să 
privească încă o dată în jur în avion. Era uimită că nimeni 
altcineva nu părea să fie deranjat. Apoi turbulenţa se termină la 
fel de brusc cum se declanşase. Joanna privi din nou pe 
fereastră, dar nimic nu se schimbase. Se întrebă cum de aerul 
putea face avionul să se comporte ca şi cum ar fi fost un vehicul 
de teren condus pe un teren accidentat. 

Deşi zborul deveni mai liniştit, Joanna nu putea să scape de 
senzaţia sâcâitoare că viaţa ei nu era completă, în ciuda bunei 
dispoziţii, a călătoriilor şi a stimulării intelectuale. 

Deborah era convinsă că neliniştea Joannei avea ceva de-a 
face cu respingerea țintelor feminine tradiţionale: un cămin, un 
soţ, copii. Dar Joanna găsise o altă sursă. Văzând legătura de 
dragoste permanentă a italienilor cu copiii lor, ajunse să se 
întrebe ce se alesese de ovulele care îi fuseseră prelevate. 

Era din ce în ce mai tentată să afle ce se întâmplase cu ele. 
Timp îndelungat, Deborah nu făcuse mare caz de curiozitatea ei, 
dar, în ajunul întoarcerii lor acasă, prietena sa o surprinsese 
printr-o schimbare de atitudine uimitoare. 

— N-ar fi interesant să aflăm ce copii au ieşit din ovulele 
noastre? întrebase ea în timpul ultimei lor cine la Veneţia. 

Joanna lăsase jos paharul cu vin şi se uitase în ochii întunecaţi 
ai colegei ei de apartament, căutând o explicaţie. Era perplexă. 
Cu o lună înainte ea pusese aceeaşi întrebare şi stârnise o 
reacţie furioasă din partea lui Deborah, care o acuzase că este 
obsedată. 

— Crezi că avem şanse să aflăm ceva? întrebă Deborah, 
aparent fără să-şi dea seama de reacţia Joannei. 

— Ar putea fi greu, având în vedere contractele pe care le-am 
semnat, spuse Joanna. 

— Da, dar alea erau mai mult ca să ne asigure nouă 
anonimatul, contracara Deborah. Nu doream să vină cineva la 
noi să ne ceară pensie alimentară pentru copil sau altceva de 
genul ăsta. 

— Eu cred că sunt valabile în ambele sensuri, spuse Joanna. 
Clinica Wingate cu siguranţă nu dorea ca noi să venim după 
copii şi să ne cerem drepturile materne. 


— Presupun că ai dreptate, spuse Deborah. Păcat, totuşi. Ar fi 
interesant şi numai să fim sigure că putem avea copii. Ştii, nu 
există garanţii privind fertilitatea în zilele noastre. Sunt sigură că 
toţi oamenii ăia pe care i-am văzut la Clinica Wingate pot să 
confirme asta. 

— Îmi imaginez, zise Joanna, încă uimită de schimbarea de 
atitudine a lui Deborah. Mi-ar plăcea şi mie să aflu. Aşa că, ce-ar 
fi să sunăm la clinică când ne întoarcem şi să vedem ce zic? N- 
avem ce pierde dacă întrebăm. 

— Bună idee, fu de acord Deborah. 

Asta se întâmplase cu o zi în urmă, dincolo de ocean. Acum 
interfonul avionului pârâi şi o smulse pe Joanna din gânduri. 
Vocea căpitanului anunţă că urmau să înceapă în curând 
coborârea spre Boston. Adăugă că va aprinde becul pentru 
centurile de siguranţă şi dorea să se asigure că toată lumea şi 
le-a pus. 

Joanna verifică dacă îşi strânsese bine centura de siguranţă. 
De obicei nu şi-o desfăcea niciodată în timpul zborurilor, 
indiferent dacă becul era sau nu aprins. Aruncând o privire spre 
Deborah, văzu că şi a ei era bine prinsă. Îndreptându-şi din nou 
atenţia către ceea ce se vedea pe fereastră, constată că se 
produsese o schimbare. Câmpia fusese înlocuită de o pădure 
deasă, presărată de ferme aflate la mare distanţă una de alta. 
Îşi dădu seama că zburau peste Maine, ceea ce era un semn bun 
din punctul ei de vedere. Însemna că Massachusetts nu era atât 
de departe. 


— Uite şi ultimul meu bagaj, strigă Deborah. 

Ţâşni înapoi către banda rulantă pentru bagaje, unde ea şi 
Joanna căutaseră într-un morman de valize. Smulse geanta 
umflată şi o târî până în locul în care ea şi Joanna le strânseseră 
pe celelalte. După ce le încărcară în două cărucioare, se aşezară 
la rând pentru vamă. 

— Ei bine, suntem înapoi la Boston, comentă Deborah, 
trecându-şi mâna prin pârul lung şi des. Ce zbor minunat! Mi s-a 
părut mult mai scurt decât era de aşteptat. 

— Mie nu, zise Joanna. Aş vrea să fi dormit şi eu măcar 
jumătate din timpul cât ai dormit tu. 

— Avioanele mă adorm, spuse Deborah. 

— Ca şi cum nu mi-aş fi dat seama! zise Joanna cu invidie. 


O oră mai târziu, cele două prietene erau în apartamentul lor 
din Beacon Hill, recent eliberat de chiriaşul care îl ocupase în 
timpul şederii lor în Italia. 

— Ce-ar fi să dăm cu banul să vedem cine ce dormitor ia? 
sugeră Joanna. 

— Nici vorbă, răspunse Deborah. Am zis că eu voi lua 
dormitorul mai mic şi e în regulă. 

— Eşti sigură? 

— Absolut. Pentru mine un dulap mare în perete şi priveliştea 
contează mai mult decât spaţiul. 

— Baia e problema, zise Joanna. 

Baia avea două intrări: una din hol şi cealaltă din al doilea 
dormitor. In mintea Joannei, asta făcea ca al doilea dormitor să 
fie mult mai bun. 

— Dormitorul mai mic e perfect pentru mine. Crede-mă! 

— OK, spuse Joanna. N-am să mă cert cu tine. 

După o oră, tinerele repartizaseră mobila şi decalajul orar. 

— Cum vrei să facem cu cina? întrebă Deborah cu o voce 
monotonă. 

— Mai vreau să fac ceva înainte de a mă gândi la mâncare, 
spuse Joanna. 

Se sculă şi se întinse. 

— Să tragi un pui de somn? 

— Nu, zise Joanna. Să dau un telefon. 

Se îndreptă spre telefon, pe care-l ridică de pe podea. Nu 
aveau nici o măsuţă de telefon acolo unde era mufa telefonului. 
Ar fi putut pune biroul acolo, dar hotărâseră să-l aşeze în 
cealaltă parte a încăperii, ca să nu bată lumina de la fereastră în 
ecranul calculatorului. 

— Dacă ai de gând să-l suni pe Carlton, am să vomit. 

Joanna se uită la colega ei de apartament de parcă Deborah 
ar fi luat-o razna. 

— Nu am de gând să-l sun pe Carlton. Ce te face să crezi una 
ca asta? 

Aduse telefonul, care avea un fir lung de aproape opt metri, 
până la canapea. 

— Mi-am făcut griji că o să ai o recidivă, spuse Deborah. Am 
văzut câte scrisori ai primit în ultima vreme de la doctoraşul ăla 
plictisitor şi asta mă îngrijorează, mai ales acum că suntem 
înapoi la Boston, la o azvârlitură de băț de spitalul lui. 


Joanna râse. 

— Chiar crezi că nu am coloană vertebrală, nu? 

— Cred că nu eşti suficient de pregătită împotriva a douăzeci 
şi cinci de ani de îndoctrinare maternă. 

Joanna chicoti. 

— Ei, vreau să te informez că nici nu mi-a trecut prin minte 
să-l sun pe Carlton. Ce vreau să fac e să sun la Clinica Wingate. 
Ai numărul? 

— Deja ai de gând să suni? Abia am ajuns acasă. 

— De ce nu? spuse Joanna. De luni întregi mi-a stat gândul la 
asta şi ţie la fel, sau cel puţin aşa ai zis. 

— Azvârle-mi agenda de telefoane, spuse Deborah fără să se 
mişte. E pe birou. 

Joanna făcu aşa cum i se spusese şi, în timp ce Deborah căuta 
numărul, se aşeză la loc lângă ea. Deborah găsi numărul, puse 
degetul pe el şi ridică agenda ca Joanna să-l poată vedea. 
Joanna tastă cifrele, punând telefonul pe speaker. 

Se răspunse repede la apel. Joanna se prezentă ca fiind o 
fostă donatoare de ovule şi zise că dorea să discute cu cineva 
care avea informaţii despre acel program. Nu primi nici un 
răspuns. 

— M-aţi auzit? întrebă Joanna. 

— V-am auzit, spuse telefonista. Dar credeam că veţi spune 
altceva. Nu sunt sigur ce-mi cereţi. Doriţi să donați din nou? 

— Posibil, spuse Joanna. 

Se uită la Deborah şi ridică din umeri. 

— Dar deocamdată aş dori să vorbesc cu cineva în legătură 
cu donația mea precedentă. Este cineva disponibil? 

— Sunteţi în regula? întrebă telefonista. Aveţi o problemă? 

— Nu, nu tocmai, zise Joanna. Am doar câteva întrebări la 
care doresc nişte răspunsuri. 

— Poate ar trebui să o apelez pe pager pe dr. Sheila 
Donaldson. 

Joanna o rugă să aştepte şi apăsă pe butonul mute al 
telefonului. Se uită încruntată la Deborah. 

— Ce zici? speram să dau de o secretară, nu de un doctor. 

— Cred că secretarele i-ar raporta oricum  doctoriţei 
Donaldson, aşa că am putea la fel de bine să vorbim direct cu 
ea. Imi închipui că aşa vom sări peste o etapă. 

— Presupun că ai dreptate, zise Joanna. 


Făcu o mişcare spre telefon. 

— Aşteaptă! spuse Deborah. Te gândeşti să donezi din nou? 

— Nici vorbă, spuse Joanna. Dar m-am gândit că ar fi mai bine 
să-i avem de partea noastră. Cine ştie, ne-ar putea ajuta. 

Deborah încuviinţă. Joanna apăsă din nou pe mute şi-o rugă 
pe telefonistă să o apeleze pe dr. Donaldson. 

— Doriţi să aşteptaţi sau să vă sune doamna doctor? 

— Am să aştept, spuse Joanna. 

O clipă mai târziu, din telefon se auzea o muzică ambientală. 

— Poate ar trebui să ne mai gândim la ideea de a dona din 
nou, spuse Deborah. Nu m-ar deranja să pot trăi în continuare în 
stilul cu care m-am obişnuit. 

Zâmbi, tachinând-o pe Joanna. 

— Glumeşti! sări Joanna. 

— Nu neapărat. 

— N-aş mai face-o din nou. Am apreciat lucrurile de care am 
avut parte datorită banilor, dar am plătit şi un preţ emoţional 
pentru asta. Poate că m-aş gândi la asta după ce aş avea 
propriii copii, dacă se va întâmpla asta vreodată. Dar, desigur, 
atunci probabil că aş fi considerată prea bătrână. 

Înainte ca Deborah să poată răspunde, vocea doctoriţei 
Donaldson întrerupse muzica. Se prezentă pe un ton uşor grăbit 
şi întrebă cu ce putea fi de ajutor. 

— Sunt o fostă donatoare de ovule pentru instituţia 
dumneavoastră, spuse Joanna. Prelevarea a avut loc cu ceva 
timp în urmă, dar aş dori să vă întreb ceva... 

— Care este problema? întrebă nerăbdătoare dr. Donaldson. 
Centralista mi-a dat de înţeles că aveţi o problemă. 

— Am subliniat că nu e nici o problemă. 

— Cu cât timp în urmă a avut loc donația? 

— Acum aproximativ un an şi jumătate. 

— Cum vă numiţi? întrebă dr. Donaldson, pe un ton evident 
mai calm. 

— Joanna Meissner. Am venit împreună prietena mea. 

— Îmi amintesc de dumneavoastră, spuse dr. Donaldson. V- 
am făcut o vizită în apartamentul dumneavoastră din 
Cambridge. Din câte îmi amintesc, aveaţi părul lung şi blond, iar 
colega dumneavoastră de apartament avea părul scurt şi 
brunet, aproape negru. Amândouă eraţi doctorande. 

— M-aţi impresionat, zise Joanna. Sunt sigură că vedeţi multă 


lume. 

— Ce aţi dori să mă întrebaţi? 

Joanna îşi drese vocea şi apoi continuă: 

— Am dori să aflăm ce s-a întâmplat cu ovulele noastre. Ştiţi, 
câţi copii au rezultat şi poate şi sexul lor. 

— Imi pare rău, dar aceste informaţii sunt confidenţiale. 

— Nu vrem să aflăm nume sau altceva de genul ăsta. 

— Imi pare rău, toate informaţiile - adică orice informaţie de 
genul ăsta - sunt strict confidenţiale. 

— Puteţi măcar să ne spuneţi dacă s-au născut copii? întrebă 
Joanna. Ar fi liniştitor pentru noi să ştim fie şi numai dacă 
ovulele noastre sunt sănătoase. 

— Imi pare rău, dar avem reguli stricte care exclud 
dezvăluirea oricărui gen de informaţii. Nu ştiu cum să o spun 
mai clar de atât. 

Joanna făcu o figură exasperată. 

— Bună ziua, dr. Donaldson! strigă Deborah. Se aplecă în faţă 
ca să vorbească direct în difuzorul telefonului. Sunt Deborah 
Cochrane şi sunt aici cu Joanna. Dacă au nevoie copiii dintr-un 
motiv sau altul de informaţii genetice despre mama biologică 
sau dacă necesită un transplant - de măduvă sau de rinichi? 

Joanna se cutremură la gândul ăsta. f 

— Tinem o evidenţă computerizată, spuse dr. Donaldson. In 
cazul improbabil în care s-ar petrece lucruri de genul celor 
despre care vorbiţi dumneavoastră, v-am putea contacta. Dar ar 
fi singura excepţie şi este extrem de improbabilă. Şi, chiar dacă 
s-ar întâmplă asta, părţile implicate ar avea totuşi opţiunea de a 
rămâne anonime. Nu am divulga nici o informaţie. 

Deborah îşi ridică braţele exasperată. 

— Singurul caz în care situaţia este diferită este acela în care 
unul dintre clienţii noştri îşi găseşte singur propriul donator, 
continuă dr. Donaldson. Dar asta e o situaţie complet diferită. 
Se numeşte donație deschisă. 

— Vă mulţumim, dr. Donaldson, spuse Joanna. 

— Îmi pare rău. 

Joanna puse receptorul jos şi încheie astfel convorbirea. 

— Ei bine, asta a fost tot, spuse Deborah cu un suspin. 

— Nu renunţ eu aşa uşor, zise Joanna. Posibilitatea de a avea 
progenituri pe undeva mi-a consumat prea multă energie 
afectivă ca să renunţ pur şi simplu. 


Scoase cablul telefonic din telefon, puse aparatul pe podea şi 
se îndreptă spre calculatorul de pe birou. 

— La ce te gândeşti? 

Joanna se aplecă în spatele unităţii centrale a calculatorului şi 
conectă linia telefonică la modem. 

— Mai de mult mi-ai spus că Clinica Wingate avea un site de 
internet şi că obţinuseşi unele informaţii de acolo. Hai să vedem 
ce fel de sistem de securitate au. Ai păstrat adresa de internet? 

— Da, am salvat-o la Favorite, spuse Deborah. 

Se dădu jos de pe canapea şi se apropie ca să se uite la ce 
făcea Joanna. Aceasta se pricepea mai bine decât ea la tot ce 
ţinea de calculatoare. 

— Ce este un sistem de securitate? 

— Este un software care blochează accesul neautorizat, spuse 
Joanna. 

Se conectă repede la internet şi găsi adresa. O clipă mai 
târziu, era pe pagina de internet a Clinicii Wingate. Trăgându-şi 
un scaun, încercă să acceseze fişierele clinicii. 

— N-ai avut noroc, nu? spuse Deborah peste umărul Joannei 
după o jumătate de oră. 

— Din păcate, nu. Bineînţeles, nu pot nici măcar să fiu sigură 
că au pagina de internet pe propriul server. 

— Nici n-am să te întreb ce înseamnă asta. 

Deborah căscă şi se întoarse apoi pe canapea, pe care se 
întinse cât era de lungă. 

Brusc, Joanna se deconectă de la internet, smulse firul de 
telefon şi se duse înapoi la telefon, care zăcea pe podea, în faţa 
canapelei. După ce reconectă telefonul, sună la informaţii ca să 
obţină numărul lui David Washburn. 

— Ăsta cine naiba mai e? întrebă Deborah. 

— Un coleg de grupă, spuse Joanna. Am făcut nişte ore de 
informatica împreună. Un tip foarte drăguţ, aş putea adăuga, 
care m-a şi invitat de câteva ori să ies cu el. 

— Şi de ce îl suni acum? 

— Se pricepe foarte bine la calculatoare, zise Joanna. lar 
pirateria informatică era una dintre pasiunile lui ca student. 

— Apelăm la profesionişti, comentă Deborah cu un zâmbet 
ironic. 

— Cam aşa ceva, fu de acord Joanna. 

Se întoarse la birou după creion şi hârtie, ca să poată scrie 


numărul, pe care îl formă imediat după aceea. 

Deborah îşi încrucişă mâinile sub cap şi urmări expresia 
absorbită a Joannei în timp ce aştepta să i se răspundă. 

— De unde ai atâta energie? o întrebă. Te-ai însufleţit toată, 
iar eu mă simt ca un cadavru ambulant. 

— Toată chestia asta mă roade de prea mult timp, zise 


Joanna. Vreau să găsesc o rezolvare. 


Sase 
7 MAI 2001 
ORA 20.55 


— Cât e ceasul? întrebă Deborah adormită. 

— Aproape nouă seara, răspunse Joanna, uitându-se la ceas. 
Unde naiba e? 

Convorbirea cu David Washburn mersese bine. După ce 
Joanna îi explicase ce încercau să afle, fusese bucuros să le 
ajute, dar insistase să treacă pe la ele ca să folosească 
calculatorul lor pentru asta. 

— Nu-mi permit să las urme electronice care să ducă la 
calculatorul meu, explicase el. Neoficial, sunt sub supraveghere 
după ce am plasat nişte poze porno pe pagina de internet a 
Departamentului Apărării, cu legenda „Faceţi dragoste, nu 
război”. Din păcate, cei de la FBI nu prea au fost amuzaţi. 

Deborah căscă zgomotos. 

— Eşti sigură că a zis în seara asta? 

— Sunt sigură, spuse Joanna. l-am zis că o să ieşim să 
mâncăm ceva şi că apoi vom fi acasă. A zis că e în regulă; că 
aşa are şi el timp să termine ce avea de făcut. i 

— Mă tem că n-am să pot sta trează, spuse Deborah. Iți dai 
seama că în Italia, acolo unde cred corpurile noastre că sunt 
încă, e ora trei noaptea? 

— De ce nu mergi la culcare? sugeră Joanna. Am să-l aştept 
eu. 

— Nu eşti obosită? 

— Sunt epuizată, recunoscu Joanna. 

Deborah atinse podeaua cu picioarele, se ridică în şezut, dar, 
înainte de a apuca să se ridice în picioare, răsună zgomotul 
hârâit al soneriei. Ambele tinere tresăriră. Era prima dată când 
auzeau soneria apartamentului şi sunetul era mult mai tare 
decât se aşteptaseră. 

— Nu trebuie să ne temem că n-o să auzim vreodată soneria, 
spuse Deborah, prăbuşindu-se la loc pe canapea. 

Joanna se ridică şi merse repede la panoul de interfon de 
lângă uşă. 

— Ce să fac? întrebă uşor panicată. 

Erau mai multe butoane, precum şi o zonă circulară cu 
perforaţii în metal. 


— Eşti pe cont propriu. 

Joanna apăsă primul buton. Se auzi o trosnitură. 

— Hei, hei! spuse cu gura aproape de perforaţii. 

— Sunt eu, David! răspunse o voce de la distanţă. 

— OK, îi răspunse Joanna. 

Apoi apăsă cel de-al doilea buton, în timp ce îl ţinea încă 
apăsat pe primul. Auzi un bâzâit îndepărtat, urmat de sunetul 
slab al uşii de la intrare care se deschise şi apoi se închise. 

— Ei, n-a fost chiar aşa greu, zise Joanna. 

Se duse la uşa apartamentului, o deschise şi ieşi pe scară. 
Aplecându-se peste balustradă, se uită în jos. Holul era ca o 
cochilie compartimentată, cu scara descriind o spirală până jos, 
la nivelul străzii. 

David sărea treptele cu un zâmbet larg zugrăvit pe chip. Era 
un afro-american înalt, atletic. După o ezitare de o clipă, o 
strânse tare în braţe. 

— Ce mai faci, fetiţo? întrebă el. 

— Bine, răspunse Joanna, îmbrăţişându-l şi ea. 

Chiar dacă nu-l mai văzuse de mai bine de doi ani, arăta 
exact la fel; avea acelaşi barbă scurtă, dezordonată, aceeaşi 
atitudine nepăsătoare şi aceleaşi haine sport. 

— Măi, ce surpriză să aud de tine. Arăţi bine, foarte bine! 

— Şi tu, spuse Joanna. Nu te-ai schimbat câtuşi de puţin. 

— Sunt doar un pic mai bătrân şi un pic mai înţelept, spuse 
David râzând. Şi sunt bucuros să-ţi spun că joc baschet la fel de 
bine. Dar tu arăţi altfel. De fapt, arăţi mai tânără. Cum e posibil? 

— Vrei să mă flatezi, zise Joanna. 

— Nu, serios! insistă David. 

Se mişcă în jurul ei ca s-o vadă din unghiuri uşor diferite. 

— Haide! protestă Joanna. Mă faci să mă simt prost. 

— N-ai de ce să te simţi aşa, spuse David. Arăţi extraordinar. 
Şi ştiu şi de ce. Părul tău - e scurt acum. Nu ştiu dacă te-aş fi 
recunoscut în cazul în care ne întâlneam pe stradă. Arăţi de 
parcă ai avea şaisprezece ani. 

— Da, sigur! spuse Joanna. Hai, intră şi vino să-mi cunoşti 
colega de apartament. g 

Joanna îl luă pe David de braţ. Il conduse înăuntru şi-l 
prezentă lui Deborah, care reuşise să se ridice. Apoi, Joanna se 
scuză că nu au ce să-i ofere de băut. 

— Nici o problemă, spuse David. O să vă revanşaţi cu altă 


ocazie. Acum ştiu că trebuie să fiţi obosite fiindcă de-abia v-aţi 
întors din Italia, aşa că hai să trecem direct la treabă! 

Îşi dădu jos jacheta neagră de fâş. Din buzunar scoase un 
teanc de dischete şi le ridică. 

— Am adus cu mine nişte instrumente, inclusiv puternicul 
meu program de detectare a parolelor. Unde e calculatorul 
vostru? 

Câteva minute mai târziu, David pornise calculatorul şi se 
conectase la pagina de internet a Clinicii Wingate. Cu o 
rapiditate care o făcea pe Deborah să clipească ameţită, David 
naviga pe site. Degetele i se mişcau pe tastatură precum cele 
ale unui pianist în timpul unui concert. 

— Până acum e bine, raportă el. 

— Poţi să-mi spui ce faci? întrebă Deborah. 

— Deocamdată nimic, spuse David, continuând să navigheze. 
Doar inspectez lucrurile şi caut găuri vizibile în sistemul lor de 
securitate. 

— Vezi vreuna? 

— Încă nu, dar sunt acolo. 

— Cum poţi fi sigur? 

— Unul dintre rolurile unui site este cel de a furniza lumii 
întregi acces la reţeaua organizaţiei. Aici poţi vedea că cei de la 
Clinica Wingate au aranjat ca oamenii să poată trimite date 
legate de sănătate şi să primească informaţii înapoi. De fiecare 
dată când are loc un asemenea schimb, există posibilitatea 
accesului neautorizat. De fapt, în general, cu cât un site este 
mai interactiv, cu atât este mai uşor de spart. Cu alte cuvinte, 
cu cât traficul este mai intens, cu atât apar mai multe găuri. 

Deborah dădu din cap, dar nu era sigură că a înţeles. Nu 
folosea calculatorul decât pentru munca ei de cercetare 
biologică, folosind internetul ca resursă şi trimițând e-mailuri. 

— Dar cum e cu parolele? întrebă ea. Ori de câte ori folosea 
calculatorul din laborator, trebuia să introducă parola ei, pe care 
nimeni altcineva nu o ştia. Nu-i împiedică pe oameni să intre? 

— Da şi nu, spuse David. Asta ar fi ideea, dar nu merge 
întotdeauna aşa cum ar trebui. Mulţi administratori de reţele 
sunt leneşi şi nu schimbă niciodată parolele standard ale 
producătorilor, iar asta restrânge numărul de încercări. De 
asemenea, în cazul unui server de internet, nu este nici o limită 
privind numărul de încercări pe care le poţi face, aşa că putem 


folosi un program puternic de detectare a parolelor, precum cel 
pe care l-am adus cu mine. 

Deborah îşi dădu ochii peste cap către Joanna. 

— De fapt este foarte amuzant, spuse David, simțind îndoiala 
lui Deborah. E ca un joc al minţii. 

— Nu cred că e prea amuzant pentru cei care sunt pirataţi, 
zise Joanna. 

— De obicei este ceva destul de inofensiv, spuse David. 
Majoritatea hackerilor pe care-i cunosc nu au intenţii rele. Ecao 
competiţie permanentă între ei şi cei care concep sistemele de 
securitate. Sau fac o favoare cuiva, aşa cum vă fac acum eu 
vouă. Nu sunteţi interesate să faceţi nimic altceva decât să 
obţineţi informaţii la care mie mi se pare că aveţi dreptul. 

— Ar fi fost mult mai uşor dacă cei de la clinică ar fi văzut 
lucrurile aşa, spuse Joanna. 

Imediat David se opri din tastat. Îşi mângâie barba gânditor. 

— Ei bine, trebuie să recunosc meritele altora atunci când 
este cazul. Se pare că este un site destul de bine protejat. Cu 
siguranţă nu are găuri evidente. De fapt, mi se pare că au un 
sistem destul de sofisticat. Au un server de autentificare. 
Organizaţia asta are atâţia bani de aruncat? 

— Eu aşa zic, spuse Joanna. 

— Încep să cred că avem de-a face cu un sistem de securitate 
destul de serios, zise David, ceea ce înseamnă că va trebui să 
fim şi noi mai sofisticati. 

— Ce ai dori să poţi face, mai exact? întrebă Deborah. 

— AŞ vrea ca serverul de internet să ne recunoască şi să ne 
autentifice. Apoi am avea toate fişierele lor. Ce am să încerc 
acum să fac este să umplu memoria-tampon de pe formularul 
lor pentru paciente noi şi să văd dacă pot strecura câteva 
comenzi la nivel de asamblare în spaţiul creat după memoria- 
tampon, pentru a trece de autentificare. E ca şi cum aş profita 
de formularele pentru paciente pentru a intra prin CGI!. 

— Poţi să vorbeşti mai clar? spuse Deborah. 

David se uită în sus la chipul lui Deborah. Ea privea peste 
umărul lui stâng. 

— De fapt, simplificam procesul când l-am descris acum. 

— Bine! zise Deborah, prefăcându-se supărată. Dacă-i aşa, 
atunci am să mă duc să zac pe canapea şi am să vă las pe voi, 


14 Common Gateway Interface - interfaţa comună de acces, (n.red.). 


experţii în calculatoare, să vă vedeţi de treabă. 

David se uită la Joanna peste celălalt umăr. 

— Vreau să mă asigur că ai înţeles că, dacă fac asta şi dacă 
merge, va exista o urmă electronică prin furnizorul tău de 
servicii internet până la acest calculator. Dacă îşi dau seama ce 
am făcut, ar putea veni după tine. Eşti dispusă să-ţi asumi riscul 
ăsta? 

Joanna cântări o clipă întrebarea. Ştia că făceau ceva ilegal şi 
cu toate astea informaţiile erau importante pentru ea, chiar 
necesare pentru liniştea ei, date fiind schimbările din viaţa ei. Şi 
care erau şansele ca o asemenea intruziune să fie observată 
dacă nu făceau decât să depisteze propriile ovule? Consideră că, 
într-adevăr, şansele erau mici. 

— Ce crezi, Deborah? întrebă Joanna. 

— Sunt dispusă să las totul în seama ta, zise Deborah. 
Evident, sunt curioasă, dar nu la fel de curioasă ca tine. 

— Atunci s-o facem, spuse Joanna. 

— Imediat, dragă! zise David bucuros, frecându-şi mâinile 
pentru că anticipa provocarea. 

Işi trosni câteva articulaţii ale degetelor înainte de a trece la 
treabă. Din nou degetele îi zburară peste tastatură. Sunetul 
semăna mai mult cu un zdrăngănit continuu decât cu nişte bătăi 
individuale. Imaginile apăreau şi dispăreau pe ecran într-o 
succesiune rapidă. 

După mai mult de o jumătate de oră de concentrare intensă, 
David se opri. Inspiră adânc, exasperat, în timp ce îşi întindea 
degetele în aer. 

— Nu merge, nu? zise Joanna. 

— Mă tem că nu, spuse David. Asta nu e o configurare făcută 
de nişte novici, pot să te asigur. 

— Ce propui? 

David se uită la ceas. 

— Ar putea lua mult timp. E un site mai bine protejat decât 
mi-aş fi imaginat şi nu mă lasă să strecor nici un fel de 
comandă. Credeam că avem de-a face cu un mediu Windows 
NT, dar acum cred că e vorba de Windows 2000 cu Kerberos. 

— Kerberos este metoda de autentificare dezvoltată la 
M.I.T.15? 


15 Massachusetts Institute of Technology - reputat institut de tehnologie 
din Massachusetts, (n.tr.). 


— Aşa e, zise David. 

— Şi care e sugestia ta finală privind cel mai uşor mod de a 
obţine informaţiile pe care le vrem? 

David râse. 

— Lasă-mă să stau aici timp de o săptămână şi am să încerc 
să intru cu lucruri de genul Lophtcrack. In afara de asta, ţi-aş 
sugera să găseşti pe cineva care lucrează la Clinica Wingate, 
care are acces şi care ar putea susţine cauza voastră. 

— Astea două sunt singurele opţiuni? 

— Nu, mai e una. Să intri tu sau să mă ajuţi pe mine să intru 
în încăperea în care se află serverul. David râse din nou. De 
fapt, asta e metoda cea mai eficientă şi sigură. La naiba, ar lua 
probabil mai puţin de zece minute să îţi creezi propria cale. Apoi 
ar fi floare la ureche, fie de la o staţie de lucru din reţea, fie 
chiar din afara acesteia, dacă o faci cum trebuie. 

Joanna dădu din cap în timp ce cântărea în minte opţiunile. Se 
simţea din ce în ce mai prinsă în toată povestea, ca şi cum, cu 
cât se lovea de mai multe obstacole, cu atât îşi dorea mai mult 
să reuşească, mai ales pentru că îşi putea închipui pe undeva 
prin apropiere o fetiţă care arăta ca ea în pozele pe care le avea 
de când era mică. 

David aruncă o privire la ceas, apoi se uită din nou la Joanna. 

— E trecut de zece. Vrei să continui aici sau ce? Dacă vrei 
asta, pe mine nu mă deranjează, dar, cum am spus, nu pot să 
promit nimic altceva decât că sunt sigur că la un moment dat 
voi reuşi să sparg site-ul ăsta. Numai că nu ştiu cât îmi va lua. 

— Ai făcut destul, spuse Joanna. lţi mulţumesc. 

Rămase cu privirea în gol, adâncită în gânduri. 

David remarcă privirea pierdută din ochii ei verzi, care nu 
clipeau. Aşteptă ca pleoapele ei să se mişte de câteva ori, apoi 
îşi trecu mâna prin faţa ochilor ei, fluturând-o. 

— Eşti aici, fetiţo? 

Joanna îşi scutură capul ca şi cum s-ar fi trezit din transă şi 
zâmbi. 

— Îmi pare rău, spuse. Mă gândeam doar la ce mi-ai spus 
referitor la intrarea în încăperea în care se află serverul. Cât de 
greu ar putea fi odată intrat în clădire? 

— Depinde. Evident, dacă îi interesează securitatea, nu ai să 
poţi intra oricând doreşti. 

— Dar este practic o cameră, spuse Joanna. Nu este doar un 


termen din jargonul informatic despre ceva care există în 
ciberspaţiu. 

— Este o cameră reală, aşa e, zise David. Şi are înăuntru 
hardware real, care include o tastatură şi un monitor pentru 
accesarea procesorului central. 

— Cum crezi că ar fi securizată încăperea? 

— Cu o uşă încuiată, spuse David. Toate pe care le-am văzut 
aveau accesul pe bază de card. Ştii, ca o carte de credit. 

— Interesant, făcu Joanna. Dacă ar fi să intru acolo, ce ar 
trebui să fac? 

— Asta e partea uşoară, spuse David. Ai nişte hârtie la 
îndemână? 

Joanna deschise unul dintre sertarele biroului şi scoase un 
carneţel neînceput cu foi galbene. l-I întinse lui David, care 
începu să-i noteze etapele de urmat. Joanna îl urmărea cu toată 
atenţia. La câteva puncte ceru lămuriri, pe care David i le dădu 
bucuros. 

— Şi asta e tot, zise David. 

Rupse foaia din carnet şi i-o dădu Joannei. Ea se mai uită o 
dată peste schemă. Mulțumită că nu mai avea alte întrebări, o 
împături şi o strecură în buzunar. 

— Îţi mulţumesc din suflet că ai venit, spuse Joanna. 

— Hei, plăcerea a fost de partea mea, zise David. Trase 
scaunul înapoi şi se ridică. Oricând pentru o fostă colegă de 
grupă. 

— Apropo, cum stai cu teza de doctorat? întrebă Joanna. 

— Acum vorbeşti ca mama, râse David. Işi strânse dischetele 
într-un teanc ordonat. Din păcate m-am blocat un pic pe la 
capitolul al doilea. Cum merge treaba cu a ta? 

— Foarte bine, spuse Joanna. Este gata. 

— Gata! ţipă David înainte de a expira puternic printre buzele 
strânse. Îşi pierdu vizibil curajul. Ce mod bun de a descuraja 
total un prieten. 

— Îmi pare rău. 

— Hei, nu e vina ta. 

— Poate n-ar strica să te gândeşti să schimbi puţin atmosfera, 
sugeră Joanna. Asta am făcut eu şi Deborah. Şi ea a terminat. 

— Poate e pentru că nu mă mai dau în vânt după „Procesele 
stohastice pe pieţele de mărfuri din ţările lumii a treia”. Dar 
daca stăm să ne gândim, cine s-ar da în vânt? Pe de altă parte, 


dacă nu sunt prea indiscret, cum mai merg lucrurile cu 
logodnicul tău? 

— Nu mai sunt logodită, spuse Joanna. 

Dispoziţia lui David se îmbunătăţi. 

— Serios? Când s-a întâmplat? 

— Acum un an şi jumătate. 

— Şi eşti în regulă? 

— A fost ideea mea. 

— Bun. Ce-ar fi să luăm cina într-o seară? 

— Mi-ar face plăcere, spuse Joanna. 

— Tinem legătura, zise David. 

işi îmbrăcă jacheta şi puse dischetele în buzunar. În drum 
spre uşă aruncă o privire spre silueta culcată a lui Deborah. 

— Spune-i la revedere colegei tale din partea mea. 

— Nu dorm, comentă Deborah. 

Se ridică în şezut şi clipi de mai multe ori în lumină. 

După încă o porţie de taifas, David îşi luă rămas-bun şi plecă. 
Deborah, care încă mai stătea pe canapea, se uită la Joanna 
care închidea calculatorul. 

— N-aţi reuşit să intraţi în fişierele Clinicii Wingate? întrebă 
Deborah şi căscă. 

— Incă nu, spuse Joanna. 

Monitorul calculatorului se stinse şi ventilatorul unităţii 
centrale amuţi. 

— O să mai încerce David? 

— Nu, eu am s-o fac. 

Joanna trecu de Deborah şi dispăru în baie. 

— Nu înţeleg, strigă Deborah. Motivul pentru care l-ai chemat 
pe David a fost că tu nu ai putut să o faci. [i-a dat el nişte 
sugestii sau sfaturi care te fac să crezi că o poţi face acum? 

— Trecem la planul B, strigă Joanna ca să acopere zgomotul 
apei care curgea. 

Deborah se ridică de pe canapea. Aşteptă un moment ca să îi 
treacă valul de greață care o cuprinsese. Ameţită de oboseală, 
găsi drumul până la uşa deschisă a băii şi se sprijini de toc. 
Joanna se spăla pe dinţi. 

— Mi-e teamă să întreb, dar care e planul B? 

— Am să mă angajez pe termen scurt la Clinica Wingate, 
răspunse Joanna cu gura plină de pastă de dinţi. 

— Cred că glumeşti, sări Deborah. 


Joanna scuipă cu putere în chiuveta, apoi se uită la Deborah 
în oglindă. 

— Vorbesc serios. Singurul mod sigur şi rapid de a intra în 
fişierele Clinicii Wingate este să intru în încăperea în care se află 
serverul lor - cel puţin după părerea lui David. 

— Asta e o nebunie, zise Deborah. Somnolenţa din voce îi 
dispăruse. Mai întâi, David nu pare să fie o sursă de informaţii 
infailibile. Când a ajuns aici era sigur că va putea sparge codul 
de la Wingate, dar nu a putut. 

— Ar putea să o facă, dar i-ar lua mult timp. Ştie despre ce 
vorbeşte. Mi-a dat sugestii foarte precise despre ce trebuie să 
fac odată ce intru în încăperea cu serverul Clinicii Wingate. 

Joanna continuă să se spele pe dinţi. 

Deborah făcu un gest de exasperare cu mâinile, apoi şi le 
puse în şolduri. Se uită la colega ei timp de câteva minute 
înainte de a reacţiona. 

— Şi încăperea asta cu serverul nu o să fie încuiată? 

— Probabil, spuse Joanna. 

Işi clăti gura şi puse periuţa în pahar. 

— Va trebui să fiu descurcăreaţă. David crede că accesul se 
face cu card. Va trebui doar să pun mâna pe unul dintre 
cardurile alea. 

Joanna începu să se spele pe faţă. 

— Iţi dai seama cât de nebuneşte sună? o întreba Deborah. 

— Nu cred că sună câtuşi de puţin nebuneşte, zise Joanna. 
Vreau să ştiu dacă din ovulele mele s-au născut copii şi credeam 
că vrei şi tu să ştii despre ale tale. 

— Sigur că vreau, dar nu despre asta e vorba. 

— Eu cred că despre asta e vorba. 

— Hai să fim realiste, spuse Deborah, încercând să-şi 
controleze vocea. Cum ai să obţii o slujbă la Clinica Wingate? 

— Ar trebui să fie uşor, zise Joanna. Îţi aminteşti că, atunci 
când am fost acolo, spuneau că întotdeauna caută noi angajaţi. 
Spuneau că singurul dezavantaj în a fi într-o zonă rurală este că 
le e greu să găsească ajutoare. Ei bine, mă pricep la 
tehnoredactare. Sunt sigura că pot găsi ceva de făcut. 

— Dar o să te recunoască, spuse Deborah cu o vehemenţă 
vecină cu furia. 

— Calmează-te! o sfătui Joanna. Se uită fix la colega ei de 
apartament care se făcuse roşie la faţă. 


— Nu înţelegi? O să te recunoască, repetă Deborah. Probabil 
majoritatea celor cu care am avut de-a face atunci sunt încă 
acolo, de la recepţioneră la doctori. 

— Nu cred că o să mă recunoască, spuse Joanna. Am petrecut 
acolo doar o dimineaţă, acum un an şi jumătate. Aseară David 
mi-a zis că nu m-ar fi recunoscut cu părul scurt dacă ar fi dat 
peste mine pe stradă şi m-a văzut de cel puţin trei ori pe 
săptămână timp de mai mulţi ani. Şi n-am să-mi folosesc 
numele adevărat. 

— N-ai să poţi obţine o slujbă fără să le dai un număr de la 
asigurările sociale, spuse Deborah. lar numărul şi numele 
trebuie să se potrivească. N-o să meargă. 

Joanna se şterse pe faţă şi se uită la propria imagine din 
oglindă. Deborah spunea un lucru la care ea nu se gândise. O să 
aibă nevoie de un nume şi un număr de asigurări sociale care să 
se potrivească. Se gândi că ar putea să-i ceară unei prietene să- 
i folosească identitatea, dar respinse imediat ideea. Nu putea 
să-şi implice cu bună ştiinţă una dintre prietene într-un plan prin 
care urma, de fapt, să încalce legea. 

— Ei bine? întrebă Deborah. 

— Am să iau numele şi numărul de asigurări sociale ale cuiva 
care a murit de curând, zise Joanna. 

Îşi amintea vag că citise ceva de genul ăsta într-un roman. Cu 
cât se gândea mai mult, cu atât era mai convinsă că o să 
meargă. 

Deborah rămăsese cu gura căscată auzind ultima sugestie a 
Joannei. Se adună şi spuse: 

— Nu pot să cred. Chiar eşti obsedată! 

— Prefer să spun că mă dedic scopului meu, replică Joanna. 

O împinse pe Deborah şi intră în dormitorul ei. Deborah o 
urmă. 

— Cred că ai să fii dusă la închisoarea Walpole, zise 
Deborah. Ori acolo, ori într-un spital de nebuni. Asta e genul de 
implicare care duce la aşa ceva. i 

— Nu jefuiesc o bancă, spuse Joanna. lşi desfăcu rapid 
cureaua şi îşi dădu jos blugii. Nu fac decât să obţin informaţii 
despre progeniturile mele. 

— Nu ştiu ce fel de infracţiune este aceea de a fura 
identitatea unei persoane decedate, spuse Deborah. Dar ştiu că 


16 Importanta închisoare din statul Massachusetts, (n.tr.). 


accesul neautorizat la fişiere de calculator se pedepseşte cu 
închisoarea. 

— Ştiu asta, zise Joanna. Cu toate astea, am s-o fac. 

Joanna continuă să se dezbrace. Când termină, trase pe ea o 
cămaşă de noapte. O aranjă ca să cadă uniform, apoi îşi puse 
hainele pe umeraş. În cele din urmă, se uită la Deborah, care 
încă mai stătea în prag. Deborah nu reacţionase la ultima ei 
afirmaţie altfel decât privind-o cu o exasperare amestecată cu 
neîncredere. 

— Ei bine...? spuse Joanna, rupând tăcerea. Ai să stai acolo 
sau mai ai ceva de spus? Dacă da, să te aud. Altfel, mă duc la 
culcare. Mâine o să fie o zi plină. 

— Bine, spuse Deborah cu o hotărâre furioasă. Ridică mâna şi 
îşi îndreptă arătătorul spre Joanna. Dacă insişti cu planul ăsta 
nebunesc şi idiot, atunci sunt alături de tine. 

— Poftim? lăsă Joanna să-i scape. 

— N-am să te las să te duci acolo şi să te bagi în tot soiul de 
belele fără mine. La urma urmelor, a fost ideea mea să facem 
donația de ovule. Nu eşti singura care se simte vinovată şi n-am 
să mă pot suporta dacă ai să păţeşti ceva ce-aş fi putut 
împiedica. 

— Nu trebuie să vii cu mine numai ca să fii protectoarea mea, 
zise Joanna, îmbujorându-se de mânie. 

Deborah închise ochii şi întinse mâinile cu palmele în jos. 

— Nu ne certăm. Zarurile au fost aruncate. E clar că eşti 
serioasă în privinţa cruciadei ăsteia şi acum sunt şi eu. 

Pleoapele ei se zbătură ca şi cum i-ar fi fost greu să deschidă 
ochii. 

Joanna veni lângă ea şi se uită lung în ochii prietenei ei. 

— Acum eu trebuie să te întreb dacă vorbeşti serios. 

— Vorbesc serios, zise Deborah dând din cap. Am să mă 
angajez şi eu. Cu un asemenea laborator imens, sunt sigură că 
au tot atâta nevoie de laboranţi câtă au de ajutor în treburi de 
secretariat. 

— Atunci s-o facem! exclamă Joanna. 

Ridică mâna cu degetele răsfirate şi bătu palma cu Deborah. 


Şapte 
8 MAI 2001 


ORA 6.10 


Încă obişnuite cu ora din Italia, fetele se treziră devreme, în 
ciuda epuizării. Deborah se dădu prima jos din pat. Crezând că 
Joanna încă mai dormea, încercă să nu facă zgomot când trecu 
prin bucătărie în baie. Când trase apa la toaletă, uşa care dădea 
din baie în dormitorul Joannei se deschise. 

— Arăţi jalnic, spuse Deborah când dădu cu ochii de colega ei 
de apartament. 

— Nici tu nu arăţi mai bine, zise Joanna. Cât e ceasul? 

— Şase şi un sfert, dar hipofiza mea crede că e prânz. 

— Scuteşte-mă de detalii, zise Joanna. Tot ce ştiu e că voiam 
să dorm până târziu şi cu toate astea sunt trează de cel puţin o 
oră. 

— Şi eu la fel, spuse Deborah. Ce-ar fi să mergem pe Charles 
Street să luăm micul dejun? Am mare nevoie de o cafea. 

— Cum dulapul nostru din bucătărie este gol, nu prea avem 
de ales. 

După trei sferturi de oră, fetele coborâră în scuar şi o luară pe 
Mt. Vemon Street pentru a ajunge în Charles Street. Era o 
dimineaţă frumoasă de primăvară cu multe flori frumoase în 
jardinierele de la ferestre. Deşi întâlniră puţini trecători până 
când ajunseră pe Charles Street, păsările deja ciripeau vesele. 
La capătul străzii, vizavi de grădina publică din Boston, găsiră o 
cafenea Starbucks deschisă. Intrară şi comandară cappuccino şi 
nişte produse de patiserie. Se duseră cu mâncarea la o masă 
mică de marmură de lângă fereastră. La început mâncară şi 
băură în tăcere. 

— Cafeaua e bună, spuse Joanna în cele din urmă. Dar trebuie 
să recunosc că avea un gust mai bun în Campo Santa 
Margherita. 

— Asta aşa e, aprobă Deborah. Dar mă revigorează. 

— Încă mai vrei să mergem la Clinica Wingate şi să obţinem 
slujbe? întrebă Joanna. 

— Absolut, spuse Deborah. Sunt pregătită. Dar ar fi mai bine 
să discutăm detaliile. Cum o să obţinem numele şi numerele de 
asigurări sociale ale unor oameni morţi? 

— Asta-i o întrebare bună, zise Joanna. Cât am stat în pat de 


dimineaţă m-am tot gândit la asta. Acum câţiva ani am citit într- 
un roman despre cineva care a făcut asta. 

— Cum a făcut-o? 

— Avea pe cineva înăuntru. Lucra într-un spital şi a obţinut 
informaţiile din documentele spitalului. 

— Ce a făcut cu ele? 

— Era vorba de o fraudă legată de Medicare. 

— Doamne! comentă Deborah. Este interesant, dar, din 
păcate, n-o să ne ajute. In afară de cazul în care te gândeai să 
apelezi la ajutorul lui Carlton. 

— Cred că ar fi mai bine să nu-l amestecăm pe Carlton în 
treaba asta, spuse Joanna. Dacă ar avea o idee despre ceea ce 
punem la cale, probabil ne-ar da pe mâna celor de la FBI. 

Deborah sorbi din cafea. 

— Cred că ar trebui să împărţim problema în două. Prima - 
obţinem numele. După ce le avem, ne facem griji în legătură cu 
obţinerea numerelor de asigurări sociale şi a orice altceva ne 
mai trebuie, cum ar fi data de naştere şi poate chiar numele de 
fată al mamei. 

— Obţinerea numelor nu va fi o problemă, spuse Joanna. 
Măcar atâta lucru am rezolvat şi eu pe când stăteam în pat. Tot 
ce avem de făcut e să mergem la bibliotecă şi să căutăm în 
paginile cu necrologuri din ziarul G/obe. 

— Bună idee! zise Deborah. Se aplecă în faţă nerăbdătoare. 
Cum de nu m-am gândit la asta? E perfect. Necrologurile 
menţionează de obicei măcar vârsta, dacă nu şi data naşterii. 
Asta o să ne ajute să alegem nume corespunzătoare, pentru că 
ar trebui să încercăm să căutăm femei de vârsta noastră, oricât 
de bizar sună asta. 

— Ştiu, spuse Joanna. E înfiorător. Şi trebuie să fie femei care 
au murit relativ recent. 

— O să fie mult mai greu să obţinem numerele de asigurări 
sociale, spuse Deborah. 

— Poate va trebui să cedez şi să-i cer ajutorul lui Carlton, zise 
Joanna. Sunt şanse ca orice femeie de vârsta noastră care a 
murit să fi fost pacientă într-un spital local. Dacă a fost la MGH 
şi dacă am putea găsi un motiv pentru care să avem nevoie de 
numărul asigurării sociale care să nu-i trezească bănuieli lui 
Carlton, poate că ne-ar ajuta. 

— Cam mulţi de „dacă” şi „poate”, comentă Deborah. 


— Cam aşa e, recunoscu Joanna. 

— Ştiu ce facem, zise Deborah. Lovi tăblia mesei cu palma. 
Acum doi ani, când a murit bunicul meu, bunica a trebuit să 
obţină un certificat de deces ca să-i poată radia numele de pe 
actul de proprietate al casei. 

— Şi cu ce ne ajută asta? 

— Certificatul de deces este un act public, zise Deborah şi 
râse. Nu pot să cred că nu m-am gândit la asta imediat. Pe 
certificatul de deces este trecut numărul asigurării sociale. 

— Doamne, e perfect. 

— Sigur că da, spuse Deborah. Întâi mergem la bibliotecă, 
apoi la primărie. 

— Stai un pic, zise Joanna. Se aplecă înainte cu un aer 
conspirativ. Trebuie să ne asigurăm că numărul asigurării 
sociale nu a fost retras. Ştiind birocraţia din administraţie, sunt 
sigură că ia un timp, dar trebuie să fim sigure. 

— Ai perfectă dreptate, zise Deborah. Sigur ne-ar da de gol să 
mergem la Clinica Wingate şi la o verificare de rutină să reiasă 
că una din noi sau amândouă suntem moarte. 

Râse sinistru. 

— Ştiu ce putem face, spuse Joanna. După ce mergem la 
primărie, trecem pe la Fleet Bank. O să deschidem conturi de 
economii pe ambele nume. Ca cetăţeni americani, va trebui să 
le dăm numerele de asigurări sociale, iar ei le vor verifica 
imediat, aşa că o să ştim. 

— Sună bine, zise Deborah. La cât crezi că se deschide 
biblioteca? 

— Cred că la nouă sau zece, spuse Joanna. Dar ar mai trebui 
să discutăm încă un lucru. Ce-ar fi să ne schimbăm un pic mai 
mult înfăţişarea? Cred că, într-adevăr, coafurile noastre diferite 
sunt destul de eficiente şi probabil asta va fi suficient dată fiind 
situaţia, dar de ce să nu facem încă un pas, ca să fim sigure. 

— Te referi la culoarea părului? 

— Culoarea părului e una, dar mă refer şi la stilul nostru în 
general, la modul în care arătăm. Amândouă avem un aer de 
studente. Cred că fiecare ar trebui să îşi aleagă un alt tip. 

— Ei bine, îmi place ideea să-mi schimb culoarea părului, zise 
Deborah. Mi-am dorit întotdeauna să fiu blondă. Am auzit că voi 
vă distraţi mult mai bine. 

— Eu vorbesc serios, spuse Joanna. 


— Bine, bine, zise Deborah. La ce altceva te-ai mai gândit: 
piercing facial în puncte strategice şi vreo două tatuaje 
sălbatice? 

Joanna nu se putu abţine să nu râdă. 

— Hai să încercăm să vorbim serios o clipă! Mă gândesc la 
haine şi machiaj. Am putea face multe. 

— Ai dreptate, spuse Deborah. Uneori am avut fantezia să mă 
îmbrac ca o prostituată. Cred că am o latură exhibiţionistă în 
mine şi niciodată n-am ţinut cont de ea. Asta ar putea fi marea 
mea şansă. 

— ţi baţi joc de mine din nou sau vorbeşti serios? 

— Vorbesc serios, spuse Deborah. De ce să nu ne amuzăm cu 
ocazia asta? 

— Mă gândeam să mă îndrept spre direcţia opusă, zise 
Joanna. Către stereotipul de bibliotecară pudică. 

— Asta va fi uşor, glumi Deborah. Practic ai ajuns deja în 
stadiul ăla. 

— Ce nostim, comentă Joanna. 

Deborah se şterse la gură cu şerveţelul şi-l aruncă în farfuria 
pe care se aflaseră pateurile. 

— Ai terminat? 

— Da, răspunse Joanna. 

— Atunci hai să trecem la treabă, spuse Deborah. Pe drum am 
trecut pe lângă un magazin alimentar. Ce-ar fi să mergem şi să 
ne facem nişte provizii ca să nu fie nevoie să ieşim pentru 
fiecare masă? Până atunci biblioteca ar trebui să se deschidă. 

— E un plan perfect, zise Joanna. 


Tinerele se aflau pe treptele din faţa vechii clădiri a Bibliotecii 
din Boston, uitându-se la Trinity Church'”, care se afla vizavi, 
dincolo de aglomerata Copley Square, când custodele bibliotecii 
deschise uşa din faţă. Era ora nouă. Cum nici una din fete nu 
mai fusese în această bibliotecă, fură - după spusele lui 
Deborah - date pe spate de arhitectura maiestuoasă şi de 
frescele vii ale lui John Singer Sargent!t. 

— Nu-mi vine să cred că am trăit în regiunea Bostonului timp 
de şase ani şi n-am venit niciodată aici, spuse Deborah în timp 


17 Biserica Sf. Treime, (n.tr.). 
18 Sargent, John Singer, 1856-1925, pictor american cunoscut în special 
pentru portretele şi peisajele sale elegante în acuarele, (n.tr.). 


ce străbăteau sălile din marmură, cu ecou. 

Capul ei era parcă pe un ax şi pivota dintr-o parte în alta ca 
să observe toate detaliile. 

— Nici mie nu-mi vine să cred, zise Joanna. 

După ce întrebară unde trebuie să meargă ca să consulte 
numere mai vechi din ziarul Boston Globe, fetele fură îndrumate 
către sala microfilmelor. Dar, odată ajunse acolo, aflară că se 
întâmpla să treacă uneori până la un an înainte ca ziarele să fie 
microfilmate. Aşa că fură trimise la sala ziarelor. 

— Cât de mult în urmă să ne uităm? întrebă Deborah. 

— Aş sugera o lună şi apoi să mergem şi mai mult înapoi, 
spuse Joanna. 

Luară un teanc de ziare pe câteva săptămâni şi le duseră la o 
masă liberă. Împărţiră teancul în două şi se apucară de treabă. 

— Nu e aşa uşor cum credeam, zise Deborah. M-am înşelat în 
legătură cu vârsta şi data naşterii. Puţine anunţuri de deces le 
menţionează. 

— Va trebui să ne uităm la necrologuri, spuse Joanna. S-ar 
părea că toate menţionează vârsta. 

Trecură prin primul teanc de ziare fără succes şi mai luară 
încă unul. 

— Cu siguranţă nu sunt multe femei tinere, comenta Joanna. 

— Nici bărbaţi tineri, adăugă Deborah. Cei de vârsta noastră 
se presupune că nu mor în număr atât de mare. Şi, chiar dacă 
asta se întâmplă, de obicei nu sunt suficient de renumiţi pentru 
a se scrie un necrolog despre ei. Pe de altă parte, sigur că nu 
vrem nici numele cuiva faimos, aşa că s-ar putea să avem o 
problemă. Dar să nu renunţăm încă. 

După încă trei drumuri ca să se aprovizioneze din nou cu 
teancuri de ziare, avură succes. 

— A, uite una! zise Deborah. Georgina Marks. 

Joanna se uită peste umărul lui Deborah. 

— Ce vârstă avea? 

— Douăzeci şi şapte, spuse Deborah. S-a născut pe 28 
ianuarie 1973. 

— Perioada e bună, zise Joanna. Se spune de ce a murit? 

— Da, spuse Deborah. Citi în tăcere restul articolului. A fost 
împuşcată accidental în parcarea unui mail. Evident, se afla la 
locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Se pare că nişte bande 
rivale se încăieraseră, iar ea a încasat un glonţ rătăcit. Poţi să-ţi 


imaginezi cum e să fii sunat şi să ţi se spună că soţia ta a fost 
ucisă în timp ce-şi făcea cumpărăturile la supermarketul din 
cartier? Deborah se cutremură. Ca lucrurile să fie şi mai rele, se 
spune aici că era mama a patru copii. Cel mai mic avea doar 
şase luni. 

— Cred că e mai bine dacă nu ne lăsăm obsedate de detaliile 
triste, zise Joanna. Pentru noi, ar trebui să fie nişte simple nume, 
nu nişte persoane. 

— Ai dreptate, recunoscu Deborah. Măcar n-a fost faimoasă 
prin nimic în afară de felul în care a murit, aşa că artrebui să fie 
un nume bun pentru scopurile noastre. Presupun că eu am să fiu 
Georgina Marks. 

Işi notă numele şi data de naştere pe un carneţel. 

— Acum hai să găsim un nume pentru tine, spuse ea. 

Amândouă se întoarseră la parcurgerea necrologurilor. Numai 
după ce trecură în revistă alte şase săptămâni, Deborah dădu 
peste alt posibil nume. 

— Prudence Heatherly, de douăzeci şi patru de ani! citi 
Deborah cu glas tare. Numele ăsta chiar are o rezonanţă 
interesantă. Chiar sună a bibliotecară, aşa că va merge cu 
deghizarea ta. 

— Nu mi se pare deloc nostim, zise Joanna. Lasă-mă să citesc 
necrologul. Se întinse după ziar, dar Deborah îl trase de lângă 
ea. Credeam că nu o să lăsăm detaliile să ne obsedeze, o 
tachină ea. 

— Nu mă obsedează nimic, spuse Joanna. Vreau să mă asigur 
că nu e o celebritate locală în Bookford. In plus, simt că trebuie 
să ştiu ceva despre femeia asta dacă am să-i împrumut numele. 

— Credeam că astea nu sunt decât nişte simple nume, nu 
persoane. 

— Te rog! pronunţă Joanna încet, ca şi cum îşi pierdea 
răbdarea. 

Deborah îi dădu ziarul şi se uită la faţa colegei ei de 
apartament în timp ce citea necrologul. Joanna avea o expresie 
din ce în ce mai tristă. 

— E grav? întrebă Deborah când Joanna îşi ridică privirea. 

— Aş spune că e la fel de grav ca povestea Georginei, spuse 
Joanna. Era absolventă a Universităţii Northeastern. 

— E cam aproape de casă, zise Deborah. Cum a murit, sau n- 
ar trebui să întreb? 


— A fost împinsă în faţa metroului Red Line în staţia 
Washington Street. De data asta fu rândul Joannei să se 
cutremure. A făcut-o un vagabond, aparent fără nici un motiv. 
Doamne! Ce tragedie pentru un părinte să primească un telefon 
prin care să fie anunţat că fata lui a fost împinsă în faţa 
metroului de un vagabond. 

— Măcar avem cele două nume, spuse Deborah. 

Smulse ziarul de la Joanna şi îl împături la loc. Scrise 
„Prudence Heatherly” pe carneţel sub Georgina, apoi îşi făcu de 
lucru cu rearanjarea ziarelor în teanc. Joanna rămase nemişcată 
un moment, dar apoi se puse pe treabă ca să o ajute. Impreună, 
duseră ziarele la loc. 

După încă un sfert de oră, Deborah ieşi din bibliotecă, urmată 
de Joanna, prin aceeaşi intrare prin care ajunseseră înăuntru. 
Deşi erau cufundate în gânduri, erau mulţumite de progresele 
făcute. Le luase numai o oră şi trei sferturi ca să găsească cele 
două nume. 

— Mergem pe jos sau luăm metroul? întrebă Deborah. 

— Hai să luăm metroul, propuse Joanna. 

Din faţa bibliotecii era puţin de mers până la stopul de pe 
Boylston Street, iar metroul Green Line le duse direct la Centrul 
Administrativ. Când ieşiră la nivelul străzii, erau suficient de 
aproape de clădirea nepotrivit de modernă a Primăriei din 
Boston, care se înălța pe strada pavată cu cărămidă ca un 
enorm anacronism. 

— Puteţi să-mi spuneţi unde găsesc certificatele de deces? o 
întrebă Joanna pe recepţionera de la biroul de informaţii din 
holul cu mai multe etaje al clădirii. 

Joanna aşteptase câteva minute înainte de a vorbi. Femeia 
era prinsă într-o discuţie animată, dar pe şoptite, cu o colegă 
care stătea lângă ea. 

— Jos la Departamentul registre, răspunse femeia fără să-şi 
ridice privirile şi abia întrerupându-se din conversaţie. 

Joanna îşi dădu ochii peste cap către Deborah. Fetele se 
îndreptară spre scările largi care duceau către parter. La etajul 
inferior găsiră fără dificultate ghişeul de la Departamentul 
registre. Singura problemă era că nu se vedea nimeni pe acolo. 

Capul unei femei apăru din spatele unui şir de dulapuri pentru 
dosare. 

— Cu ce pot să vă ajut? strigă ea. 


— Am dori să vedem câteva certificate de deces, îi răspunse 
Deborah. 

Femeia se deplasă pe lângă şirul de dulapuri pentru dosare, 
legănându-se dintr-o parte în alta. Purta o rochie neagră care-i 
strângea formele generoase într-o serie de rotunjimi orizontale, 
descrescătoare. 

Ochelarii de citit îi atârnau de gât prinşi de un lanţ şi se 
sprijineau pe pieptul opulent. Veni la ghişeu şi se sprijini de el. 

— Spuneţi-mi numele şi anul, spuse cu voce plictisită. 

— Georgina Marks şi Prudence Heatherly, zise Joanna. 
Amândouă au decedat anul ăsta, în 2001. 

— Durează între o săptămână şi zece zile până când 
certificatele ajung aici, spuse femeia. 

— Aşa mult trebuie să aşteptăm ca să le obţinem? întrebă 
Joanna exasperată. 

— Nu, atâta ia până să ajungă aici certificatul de deces de la 
registru după ce persoana respectivă moare. V-am pomenit de 
asta pentru că, în cazul în care persoanele care vă interesează 
tocmai au murit, certificatele nu sunt aici. 

— Amândouă sunt moarte de peste o lună, zise Joanna. 

— Atunci ar trebui să fie aici, spuse femeia. Vă costă şase 
dolari de fiecare. 

— Nu vrem decât să vedem certificatele, zise Joanna. Nu 
avem nevoie să le luăm de aici. 

— Şase dolari de fiecare - nici o problemă, interveni Deborah. 

Îi dădu Joannei un ghiont în coaste ca s-o facă să tacă. 

După ce scrise numele în timp ce îi arunca Joannei o privire 
sceptică, femeia dispăru fără grabă în spatele dulapurilor pentru 
dosare. 

— De ce m-ai înghiontit? se plânse Joanna. 

— Nu voiam să strici lucrurile ca să economiseşti doisprezece 
dolari, şopti Deborah. Dacă femeia asta îşi dă seama că suntem 
aici numai ca să facem rost de numerele asigurărilor sociale, 
poate deveni suspicioasă. Eu una cred că aşa aş deveni. Aşa că 
o să dăm banii, o să luăm certificatele şi o să plecăm naibii de 
aici. 

— Da, cred că ai dreptate, zise Joanna fără tragere de inimă. 

— Sigur că am dreptate, spuse Deborah. 

Funcţionara se întoarse cu formularele peste un sfert de oră. 
Deborah şi Joanna aveau banii pregătiţi şi făcură schimbul. Cinci 


minute mai târziu, fetele erau din nou afară, unde fiecare copie 
cu atenţie numărul respectiv al asigurării sociale. Puseră în 
buzunar certificatele de deces. 

— Eu zic să încercăm să memorăm numerele în drum spre 
bancă, zise Joanna. Altfel am putea atrage atenţia. 

— Mai ales dacă din greşeală am scoate certificatele de deces 
la bancă, spuse Deborah. 

Joanna chicoti. 

— Şi mai cred c-ar trebui să începem să ne adresăm una 
alteia cu numele de împrumut. Altfel o să uităm de faţă cu alţii 
şi asta chiar ar fi o problemă. 

— Bine gândit, Prudence, zise Deborah chicotind la rândul ei. 

De la primăria oraşului până la Charles River Piaza, unde se 
afla sucursala locală a băncii Fleet, făcură zece minute. Cea mai 
mare parte a drumului fetele rămaseră tăcute în timp ce 
memorau fiecare numărul respectiv al asigurării sociale. Când 
ajunseră la Charles River Plaza, Joanna o opri pe Deborah. 

— Hai să discutăm un moment înainte de a intra, spuse. Ar 
trebui să deschidem conturile numai cu o depunere simbolică, 
pentru că n-o să putem scoate banii ăştia. 

— Ce sugerezi? 

— Nu cred că ar conta de fapt, zise Joanna. Ce zici de 
douăzeci de dolari? 

— E în regulă, spuse Deborah. Dar aş zice să trecem pe la 
bancomat înainte de a intra. 

— Nici asta nu e o idee rea, fu de părere Joanna. 

Fiecare scoase câteva sute de dolari înainte de a intra în 
bancă. Apoi se îndreptară direct spre biroul de servicii. Fiind la 
mijlocul pauzei de masă, banca era plină de cadre medicale de 
la MGH, iar fetele trebuiră să aştepte aproape douăzeci de 
minute înainte de a le veni rândul. Deschiderea conturilor fu 
realizată însă repede, funcţionara care se ocupă de ele fiind 
deosebit de eficientă. Se numea Mary. Singura mică problemă fu 
lipsa oricărui act de identitate, dar Mary o rezolvă zicându-le că 
le pot aduce a doua zi. Până la ora unu Mary se dusese să 
activeze conturile şi să le aducă înapoi chitanţele. Joanna şi 
Deborah stăteau pe scaunele de vinii din faţa biroului lui Mary. 

— Dacă se întoarce şi zice că suntem moarte? şopti Deborah. 

— Atunci suntem terminate, răspunse Joanna. Dar pentru asta 
suntem aici. 


— Dar ce-o să zicem? Va trebui să zicem ceva. 

— O să zicem că ne-am înşelat în privinţa numerelor. O să le 
spunem că o să le verificăm şi o să revenim. 

— Acum o jumătate de oră mi se părea amuzant, se plânse 
Deborah. Acum am emoţii. Nu le putem spune o asemenea 
poveste dubioasă. 

— Uite că vine! zise Joanna în şoaptă. 

Mary se întoarse cu chitanţele de depunere. 

— V-am deschis conturile, raportă ea. Totul e în regulă. 

Dădu fiecărei tinere o chitanţă împreună cu câte un pachet de 
materiale informative aflat pe biroul ei, pregătit dinainte. 

— Totul e gata. Aveţi un tichet de parcare? 

— Nu, am venit pe jos, spuse Joanna. 

Dăduseră ca adresă Seven Hawthorne Place, care făcea parte 
din complexul de apartamente Charles River Park din spatele 
spitalului. 

După alte câteva minute, erau din nou afară, în soarele de 
mai. Deborah era euforică. 

— Am reuşit! declară ea în timp ce se îndepărtau repede de 
bancă. Pentru o clipă am avut îndoieli, dar se pare că avem 
nume şi numere de asigurări sociale bune. 

— Sunt bune deocamdată, spuse Joanna. Dar în viitorul 
apropiat nu vor mai fi. Hai înapoi acasă, să sunăm la Clinica 
Wingate şi să mai eliminăm o etapă. 

— Ce-ar fi să mâncăm ceva? zise Deborah. Sunt lihnită. Din 
cafeaua şi pateurile de la ora şapte azi-dimineaţă n-a mai rămas 
nimic. 

— Şi mie mi-ar prinde bine ceva de mâncare, acceptă Joanna. 
Dar să nu pierdem mult timp cu asta. 

— Clinica Wingate, spuse vesel o voce plăcută. 

Aceasta răsună din telefonul dat pe speaker din apartamentul 
Joannei şi al lui Deborah. Era ora 14.35, iar soarele tocmai 
începea să se reverse prin ferestrele din faţă pe podeaua din 
lemn de esenţă tare. 

— Sunt interesată să mă angajez la instituţia dumneavoastră, 
spuse Joanna. Cu cine trebuie să vorbesc? 

Tinerele dăduseră cu banul ca să vadă cine o să dea telefon. 
Câştigase Joanna. 

— Cu Helen Masterson, directoarea de personal, zise 
centralista. Să vă fac legătura? 


— Vă rog, spuse Joanna. 

Din telefon se auzi aceeaşi muzică ambientală pe care o 
auziseră cu o zi înainte, dar nu dură mult. Muzica fu întreruptă 
de vocea puternică, profundă a unei femei. Amândouă fetele 
tresăriră. i 

— Aici Helen Masterson. Ințeleg că dumneavoastră căutaţi de 
lucru. 

— Da, atât eu, cât şi colega mea de apartament, zise Joanna 
când se dezmetici. 

— Ce experiență aveți dumneavoastră şi colega 
dumneavoastră? întrebă Helen. 

— Eu am o bogată experiență de tehnoredactare, zise Joanna. 

— Ca studentă sau ca angajată? 

— Ambele, spuse Joanna. 

Lucrase vara în timpul primilor ani de facultate la o firmă de 
avocatură din Houston cu care tatăl ei făcea multe afaceri. 

— Sunteţi absolvente de facultate? 

— Da, zise Joanna. Eu am o diplomă în economie. Colega mea 
de apartament, Georgina Marks, are o diplomă în biologie. 

Joanna se uită la Deborah, care îi făcu semn că se descurca 
bine. 

— Are experienţă de laborator? 

Deborah dădu din cap cu emfază. 

— Da, are, zise Joanna. 

— Trebuie să recunosc că păreţi amândouă perfecte pentru 
Clinica Wingate, spuse Helen. Cum aţi aflat de noi? 

— Poftim? zise Joanna făcând o grimasă de consternare către 
Deborah. 

Era o întrebare pe care nu o anticipase. Deborah se întinse 
după carneţelul şi creionul de pe podea. In timp ce Helen repeta 
întrebarea, ea scrise repede: „Un prieten a aflat dintr-un anunţ”. 

— Verbal, zise Joanna. Un prieten de-al nostru a aflat dintr-un 
anunţ. 

— Era un anunţ la ziar sau unul la radio? 

Joanna ezită. Deborah ridică din umeri. 

— Nu sunt sigură, spuse Joanna. 

— De fapt nu contează decât ca să vedem care metodă e mai 
eficientă, zise Helen. Locuiţi aici, în Bookford? 

— In prezent stăm la Boston, spuse Joanna. 

— Şi sunteţi dispuse să faceţi naveta. 


— Ăsta e planul, cel puţin deocamdată. O să venim împreună, 
cu maşina. 

— De ce doriţi să lucraţi aici în Bookford? întrebă Helen. 

— Avem nevoie să găsim de lucru repede, zise Joanna. Am 
auzit că organizaţia dumneavoastră are nevoie de ajutor. 
Tocmai am revenit dintr-o şedere destul de lungă în Europa şi, 
sincere să fim, avem nevoie de bani. 

— Se pare că ne-am putea ajuta reciproc, spuse Helen. Pot să 
vă trimit chestionarele de angajare fie prin fax, fie prim e-mail şi 
le puteţi completa şi trimite înapoi în acelaşi mod în care le-aţi 
primit. Cum aţi prefera? 

— Prin e-mail ar fi bine, zise Joanna. 

Îi dădu lui Helen adresa ei de e-mail, care, din fericire, nu 
avea nici o legătură cu numele său. 

— Vă voi trimite imediat un e-mail, zise Helen. Între timp, 
cred că ar trebui să facem următorul pas şi să programăm 
interviurile. Ce dată v-ar conveni, dumneavoastră şi colegei 
dumneavoastră de apartament? Suntem disponibili în aproape 
orice zi din săptămână asta şi din cea viitoare. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, spuse Joanna. 
Deborah dădu din cap. De fapt, mâine ar fi bine pentru noi, dacă 
puteţi şi dumneavoastră. 

— Cum să nu, zise Helen. Nerăbdarea voastră mă bucură. La 
ora zece e bine? 

— E perfect, spuse Joanna. 

— Aveţi nevoie de îndrumări? întrebă Helen. 

— Nu cred că e necesar, spuse Joanna. Suntem destul de 
descurcăreţe. 

— Vă aşteptăm mâine, zise Helen înainte de a încheia 
convorbirea. 

Joanna închise telefonul. 

— Foarte abil! comentă Deborah. Cred că am reuşit. 

— Şi eu, zise Joanna. Decuplă telefonul şi se duse la 
calculator. Haide să ne conectăm ca să putem primi e-mailul 
imediat ce soseşte. 

Ţinându-se de cuvânt, Helen trimisese e-mailul la câteva 
minute după ce închisese şi acesta apăru pe ecranul 
calculatorului fetelor la câteva clipe după ce se conectară la 
internet. Într-un sfert de oră, Joanna şi Deborah completară 
formularele de angajare direct pe calculator şi le trimiseră 


înapoi prin e-mail la Clinica Wingate. 

— Pare aproape prea uşor, comentă Deborah în timp ce 
închidea calculatorul. 

— Nu cobi, spuse Joanna. Poţi să zici că sunt superstiţioasă, 
dar n-am să spun nimic de genul ăsta până nu intru în încăperea 
serverului de la Wingate. Încă sunt prea multe lucruri care pot 
să nu meargă bine. 

— Ca de exemplu să nu mai putem folosi dintr-odată unul sau 
ambele numere de asigurări sociale. 

— Ori asta, ori cum ar fi ca vreun angajat de la clinică, aşa ca 
dr. Donaldson, să ne recunoască mâine-dimineaţă. 

— Lasă-mă să ghicesc, zise Deborah. Ai revenit la ideea de a 
ne deghiza. 

— N-am încetat deloc să mă gândesc la asta, spuse Joanna. Și 
avem restul după-amiezii la dispoziţie, aşa că hai s-o facem. 
Putem să mergem la Galleria Mall din Cambridge şi, fără să 
cheltuim mult, să ne luăm nişte haine noi. 

— De acord, zise Deborah. Stricata în ton cu moda... asta o să 
fiu eu. Poate o să găsesc haine cu buricul gol pe care să le 
combin cu un sutien-minune. Apoi la întoarcere ne putem opri la 
salonul CVS să ne vopsim părul şi să ne luăm machiaje. Ţi-o mai 
aminteşti pe recepţionera de acum un an şi jumătate când am 
fost noi la Wingate să donăm ovule? 

— Ar fi greu s-o uit, zise Joanna. 

— Am s-o fac să crape de invidie, declară Deborah. 

— Nu cred c-ar trebui să exagerăm cu chestia asta, zise 
Joanna pe un ton sceptic. Nu vrem să atragem atenţia inutil 
asupra noastră. 

— Vorbeşte pentru tine, spuse Deborah. Tu nu vrei să ne 
recunoască, iar eu am să mă asigur că asta n-o să se întâmple, 
mai ales în ceea ce mă priveşte. 

— Dar vrem să ne angajeze, zise Joanna. 

— N-ai de ce să-ţi faci griji, spuse Deborah. N-am să merg 
atât de departe. 


Opt 
9 MAI 2001 
ORA 8.45 


Spencer Wingate azvârli deoparte revista pe care o citea şi 
privi peisajul de ţară care se întindea dedesubt. Primăvara 
venise în cele din urmă cu încetineala ei tipică pentru New 
England. Câmpurile întretăiate de pajişti căpătaseră o culoare 
verde proaspătă, vie, deşi încă mai erau vizibile petice izolate 
de gheaţă şi zăpadă în făgaşele şi viroagele mai adânci. Mulţi 
dintre arborii cu lemn de esenţă tare încă nu înfrunziseră, dar 
erau acoperiţi de muguri galben-verzui delicaţi, gata să 
plesnească, care dădeau dealurilor unduitoare o moliciune de 
parcă ar fi fost tapisate cu o lână verde, diafană. 

— Cât mai avem până când aterizăm la Hanscom Field? strigă 
Spencer, suficient de tare ca pilotul să audă peste vuietul 
motoarelor cu reacţie. 

Spencer se afla într-un avion Lear 45; deţinea un sfert din 
acţiuni, deşi nu pentru avionul cu care zbura acum. Cu doi ani 
mai înainte, se înscrisese în cadrul uneia dintre societăţile în 
proprietate cu cotă fracţionară, iar acest serviciu îi slujise 
nevoile în mod admirabil. 

— Mai puţin de douăzeci de minute, domnule, îi strigă pilotul 
peste umăr. Nu este trafic deloc, aşa că o să zburăm direct 
acolo. 

Spencer dădu din cap şi se întinse. De-abia aştepta să se 
întoarcă în Massachusetts, iar priveliştea fermelor pitoreşti din 
sudul regiunii New England îi sporea această dorinţă. Işi 
petrecuse iarna pentru al doilea an la rând la Napoli, în Florida şi 
în ultima vreme se plictisise, mai ales în ultimele luni. Acum de- 
abia aştepta să se întoarcă şi nu numai pentru că profiturile 
Clinicii Wingate scăzuseră serios. 

Cu trei ani mai înainte, când clinica funcţiona bine, iar banii îi 
intrau în buzunare mai repede decât considerase vreodată că va 
fi posibil, avusese fantezii despre cum ar fi să se retragă să 
joace golf, să scrie un roman pe baza căruia să se facă un film, 
să se întâlnească cu femei frumoase, adică, în linii mari, să se 
relaxeze. Cu scopul ăsta în minte, începuse să caute un bărbat 
mai tânăr care să preia frâiele afacerii sale înfloritoare. Din 
fericire, găsise un tip entuziast, care tocmai terminase o bursă 


în infertilitate la o instituţie în care Spencer conferenţiase; 
acesta păruse trimis de Dumnezeu. 

După ce avusese grijă de soarta afacerii, Spencer îşi 
îndreptase atenţia asupra locului în care să meargă. La sfatul 
unui pacient care avea o bogată experienţă cu proprietăţile 
imobiliare din Florida, găsise un apartament în coproprietate pe 
coasta de vest a Floridei. Odată ce tranzacţia fusese încheiată, 
se îndreptase către ţinuturile însorite. 

Din păcate, realitatea nu se ridicase la înălţimea aşteptărilor 
sale. Avu ocazia să joace mult golf, dar mintea sa competitivă 
găsi acest sport mai puţin plin de satisfacţii decât şi-ar fi dorit 
pe termen lung, mai ales pentru că el nu reuşi niciodată să 
depăşească un nivel iritant de mediocritate. Spencer se 
considera un învingător şi găsea că a pierde era ceva intolerabil. 
In final, hotărî că sportul ăsta nu era bine gândit. 

lar ideea de a scrie se dovedi chiar şi mai proastă. Descoperi 
că implica o muncă mai grea decât se aşteptase şi că necesita 
un grad de disciplină pe care el nu-l avea. Dar ceea ce era şi 
mai rău, nu obţinu imediat nici un fel de feedback pozitiv aşa 
cum se întâmplase pe vremea când consulta pacienţi. Prin 
urmare, renunţă destul de repede la ideea romanului-film, ca 
fiind nepotrivită pentru personalitatea lui activă. 

Situaţia socială reprezenta cea mai mare dezamăgire. 
Aproape toată viaţa, Spencer simţise că trebuie să sacrifice 
ideea de a încerca stilul de viaţă pe care i l-ar fi asigurat 
înfăţişarea şi talentele sale. Se căsătorise din timpul facultăţii, 
mai ales pentru că se simţea singur, cu o femeie despre care 
ajunsese să descopere că îi era inferioară atât ca inteligenţă, cât 
şi din punct de vedere social. Imediat ce copiii, care se 
născuseră repede, plecaseră la facultate, Spencer divorțase. Din 
fericire, asta se întâmplase înainte de înfiinţarea Clinicii 
Wingate. Soţia sa luase casa, care nu valora mare lucru şi o 
sumă de bani într-o singură tranşă. 

— Domnule doctor Wingate? strigă pilotul peste umăr. Să le 
cer prin radio să vă asigure transportul la sol? 

— Maşina mea va fi acolo, îi strigă Spencer. Zi-le să o aducă la 
pista de aterizare. 

— Am înţeles, domnule! răspunse pilotul. 

Spencer se întoarse la gândurile sale. Deşi oraşul Napoli nu 
ducea lipsă de femei frumoase, lui nu-i fusese deloc uşor să 


obţină întâlniri, iar cele cu care se întâlnise erau greu de 
impresionat. Deşi Spencer se considera bogat, în Napoli se 
găsea întotdeauna cineva care să i-o ia cu mult înainte atât ca 
avere, cât şi în ceea ce priveşte celelalte semne exterioare ale 
succesului. 

Aşa că singurul aspect din visul iniţial al lui Spencer de a se 
retrage, care ajunsese să se realizeze, era ocazia de a se relaxa. 
Dar chiar şi asta îşi pierduse farmecul după primul an şi nu-i mai 
dădea mari satisfacţii. Apoi, începând din ianuarie, auzi zvonuri 
cum că profiturile clinicii scădeau vertiginos. Intâi, Spencer 
crezuse că era vorba despre o anomalie sau un truc prin care 
contabilitatea încerca să acopere o datorie într-o lună, dar, din 
nefericire, situaţia se agravă. Spencer analiză lucrurile cât de 
bine putea de la distanţă. Nu era vorba că scăzuseră veniturile, 
ba dimpotrivă. Costurile de cercetare însă crescuseră vertiginos, 
indicând faptul că era imperios necesar ca Spencer să conducă 
lucrurile de la faţa locului. Atunci când Paul Saunders se 
angajase în această întreprindere, Spencer îi spusese că 
încuraja cercetarea, dar evident lucrurile scăpaseră de sub 
control. 

— Mi-au spus că maşina dumneavoastră este deja în faţa 
clădirii Jetsmart Aviation, îi strigă pilotul lui Spencer. Şi puneţi-vă 
centura, începem aterizarea. 

Spencer îi făcu semn pilotului că a înţeles. Deja îşi pusese 
centura de siguranţă. Uitându-se pe fereastră în timp ce 
aterizau, îşi văzu maşina, un Bentley decapotabil de culoare 
roşu de Burgundia, cum scânteia în soarele dimineţii. Işi iubea 
maşina. Se întrebă într-o doară dacă n-ar fi trebuit să o ia la 
Napoli. Poate că ar fi avut mai mult succes la femei. 


Primăvara era un anotimp pe care Joanna îl iubise 
dintotdeauna, pentru florile sale şi pentru promisiunea serilor de 
vară călduroase şi blânde ce urmau să vină. Primăvara sosise 
întotdeauna devreme la Houston, cu o avalanşă de culori, care 
transformau peste noapte peisajul monoton, plan, într-un regat 
al zânelor, plin de azalee, lalele şi sângeri. In timp ce conducea 
spre Bookford, încerca să se concentreze asupra unor asemenea 
amintiri fericite şi asupra euforiei pe care o declanşau, dar nu 
era uşor. 

În primul rând, se zăreau puţine flori şi prin urmare nu erau 


prea multe culori, în afară de iarba verde şi de verdele-crud al 
copacilor înmuguriţi. În al doilea rând, era agasată de Deborah, 
care stătea alături şi cânta fericită împreună cu formaţiile care 
se auzeau la radioul fixat pe un post de soft rock. Deşi prietena 
ei îi promisese că „nu va merge prea departe” cu deghizarea, 
după părerea Joannei ceea ce făcuse era inadmisibil. Părul ei era 
acum de culoare blond-veneţian, buzele şi unghiile lungi de un 
roşu-aprins, iar ea purta o rochie mini cu decolteu, în combinaţie 
cu un sutien-minune cu burete şi pantofi cu toc înalt. Ultimele 
retuşuri fuseseră cerceii lungi şi un mic pandantiv în formă de 
inimă cu strasuri. Contrastând puternic, Joanna purta o fustă 
albastru-închis lungă până la jumătatea gambei, o bluză albă pe 
gât cu nasturi, un pulover roz-pal tricotat încheiat şi el până sus 
şi ochelari cu ramă de plastic transparent. Îşi vopsise părul într- 
un şaten-tem. 

— Am îndoieli serioase că vei obţine slujba, zise Joanna brusc, 
rupând o tăcere lungă. Şi poate n-am s-o obţin nici eu din cauza 
ta. 

Deborah îşi abătu atenţia de la priveliştea pe care o admira 
prin parbriz la profilul prietenei ei. Deşi nu spuse nimic pe 
moment, se aplecă în faţă şi opri radioul. 

Ochii Joannei se întoarseră o clipă spre cei ai lui Deborah, apoi 
reveniră asupra şoselei. 

— De-asta eşti aşa tăcută? întrebă Deborah. N-ai scos o vorbă 
de când am plecat de acasă. 

— Mi-ai promis că nu ai să iei asta ca pe o glumă, spuse 
Joanna. 

Deborah se uită o clipă în jos la genunchii săi acoperiţi de un 
dres fin. 

— Nu e o glumă, zise ea. Asta înseamnă să profiţi de o ocazie 
şi să te distrezi un pic. 

— Tu-i zici distracţie, iar eu îi zic un model de prost gust. 

— Asta-i părerea ta, spuse Deborah. Şi, ironic, e şi a mea. Dar 
nu toată lumea ar fi de acord, în special nu populaţia masculină. 
— Tu chiar crezi că bărbaţii o să fie incitaţi de înfăţişarea ta? 

— De fapt, cred că vor fi, zise Deborah. Nu toţi bărbaţii, 
trebuie să recunosc, dar mulţi. Am urmărit reacţia bărbaţilor la 
vederea unor femei îmbrăcate aşa. Întotdeauna reacţionează, 
poate nu din motive care să-mi placă, dar oricum au o reacţie şi 
o dată în viaţă am să văd ce înseamnă asta. 


— Eu cred că e un mit, zise Joanna. Cred că e o deformare în 
mintea femeilor, asemănătoare ideii pe care o au bărbaţii că 
femeile ar fi incitate de tipii musculoşi. 

— Nu! Nu cred că e acelaşi lucru, spuse Deborah fluturând din 
mână. În plus, vorbeşti din perspectiva educaţiei tale 
tradiţionale, de femeie care consideră întâlnirile un preludiu 
pentru căsătorie. Dă-mi voie să-ţi reamintesc că bărbaţii pot 
considera femeile şi întâlnirile ca fiind un joc sau chiar un sport. 
Ei văd asta ca pe un amuzament, după cum o pot face şi femeile 
moderne din secolul douăzeci şi unu. 

— Nu vreau să ne certăm pe tema asta, spuse Joanna. 
Problema e că avem o întâlnire cu o femeie, iar eu mă îndoiesc 
că va fi amuzată de înfăţişarea ta. Pur şi simplu nu cred că vei 
obţine slujba. 

— Nici în privinţa asta nu sunt de acord, spuse Deborah. 
Directoarea de personal este femeie, asta aşa e. Dar trebuie să 
fie realistă în privinţa recrutărilor. Solicit o slujbă în laborator, nu 
în faţă, să întâmpin pacientele. În plus, li s-a părut nimerit să o 
angajeze pe recepţionera aia roşcată, care era îmbrăcată 
aproape la fel de provocator ca mine. 

— Dar de ce să ne asumăm riscul ăsta? se plânse Joanna. 

— Grija noastră era, după cum ai zis şi tu, să nu fim 
recunoscute, zise Deborah. Crede-mă! N-o să fim recunoscute. 
Pe lângă asta, o să ne şi distrăm. N-am să renunţ la ideea de a 
te face să te mai relaxezi şi să te împiedic să ai o recădere 
socială. 

— Da, sigur! spuse Joanna. Acum ai să încerci să mă convingi 
că, dacă te îmbraci ca o stricată, o faci spre binele meu. Mai 
scuteşte-mă! 

— Ai dreptate, o fac mai ales pentru mine, dar un pic şi pentru 
tine. 

Până când ajunseră la Bookford şi trecură prin oraş, Joanna se 
împăcase cu înfăţişarea lui Deborah. Işi dădu seama că în cel 
mai rău caz Deborah nu ar primi slujba, dar nu prea erau motive 
ca greutăţile întâmpinate de aceasta să-i afecteze ei şansele. La 
urma urmei, Joanna plănuise iniţial să meargă singură la Clinica 
Wingate. Deborah fusese cea care insistase să vină şi ea. 

— Îţi mai aminteşti unde era drumul acela secundar? întrebă 
Joanna. 

La vizita precedentă nu condusese ea şi, ori de câte ori era ea 


pasagerul, îi era greu să-şi amintească reperele. 

— E la stânga, imediat după curba care se apropie, zise 
Deborah, îmi amintesc că era imediat dincolo de şopronul ăsta 
de pe dreapta. 

— Ai dreptate, văd semnul, spuse Joanna în timp ce maşina 
intra în linie dreaptă, după un ultim viraj. 

Încetini şi opri pe drumul cu pietriş. În faţă puteau vedea casa 
de la poartă. În faţa lor, blocându-le drumul, era un şir de 
camioane intrate în tunelul de sub casa de piatră. Il puteau 
vedea pe paznicul în uniformă, cu blocnotesul în mână, părând 
că stă de vorbă cu şoferul din cabina primului camion. 

— S-ar părea că e ora de livrare pentru fermă, zise Deborah. 
Pe spatele ultimului camion scria: „WEBSTER - HRANA PENTRU 
ANIMALE”. 

— Cât e ceasul? întrebă Joanna. 

Îşi făcea griji în privinţa orei, pentru că până la urmă 
plecaseră din apartament cu douăzeci de minute mai târziu 
decât intenţionaseră, din cauză că trebuiseră să aştepte să se 
usuce oja lui Deborah. 

— E zece fără cinci, spuse Deborah. 

— Extraordinar! comentă Joanna disperată. Urăsc să întârzii la 
întâlniri, mai ales dacă e vorba de o slujbă. 

— Nu putem face decât ceea ce ne stă în puteri, zise 
Deborah. 

Joanna clătină din cap. Ura comentariile condescendente de 
genul ăsta şi ştia că Deborah era conştientă de asta, dar nu 
spuse nimic. Nu voia să-i dea satisfacţie lui Deborah. In schimb, 
începu să bată darabana pe volan. 

Minutele se scurgeau. Darabana Joannei îşi înteţi ritmul. 
Tânără oftă şi aruncă o privire în oglinda retrovizoare cu intenţia 
de a verifica cum suportase părul ei călătoria. Inainte de a putea 
regla oglinda, zări o maşină ieşind din Pierce Street şi intrând pe 
drumul cu pietriş. În timp ce privea, maşina avansă către ele, 
încetini şi se opri exact în spate. 

— Îţi aminteşti de Bentley-ul ăla decapotabil de culoare roşu 
de Burgundia pe care l-am văzut în parcarea clinicii data trecută 
când am fost aici? întrebă Joanna. 

— Vag, răspunse Deborah. 

Niciodată nu o interesaseră maşinile, decât ca mijloc de 
deplasare dintr-un loc în altul şi nu putea face diferenţa între un 


Chevrolet şi un Ford sau între un BMW şi un Mercedes. 

— Tocmai a oprit în spatele nostru, raportă Joanna. 

— O, comentă Deborah. Se întoarse şi privi în spate. A, da, 
mi-o amintesc. 

— Mă întreb dacă e a vreunuia dintre doctori, zise Joanna, 
continuând să privească vehiculul de culoare roşu de Burgundia 
în oglinda retrovizoare. 

Din cauza soarelui care bătea în parbriz, nu putea să vadă 
înăuntru. 

Deborah se mai uită o dată la ceas. 

— Doamne, e trecut de zece. Ce se întâmplă? Paznicul ăla 
prostănac încă mai stă de vorbă cu şoferul de camion. Oare 
despre ce naiba or fi vorbind? 

— Cred că au grijă să nu lase pe oricine înăuntru. 

— Poate, dar avem stabilită o întrevedere, zise Deborah. 

Deblocă portiera şi se strecură afară. 

— Unde te duci? întrebă Joanna. 

— Am să aflu ce se petrece, spuse Deborah. E ridicol. 

Trânti uşa, apoi ocoli maşina. Clătinându-se pe vârfuri ca să 
nu-i intre în pietriş tocurile subţiri, se îndreptă către casa porţii. 

In ciuda iritării de mai înainte, Joanna nu se putu abtine să nu 
râdă de mersul prietenei ei, până când observă că rochia scurtă 
a lui Deborah era ridicată la spate din cauza electrizării cu 
ciorapii. Lăsând geamul în jos, se aplecă afară. 

— Hei, Marilyn Monroe! Ţi se vede posteriorul! 


Cu încheieturile arătătoarelor, Spencer îşi frecă scurt ochii ca 
să vadă mai bine. Oprise în spatele unui Chevrolet Malibu 
oarecare, simțindu-se iritat că, acum că se afla în cele din urmă 
aici, calea îi era blocată de un miniambuteiaj. Văzuse cele două 
capete din maşina din faţă, dar nu le băgase în seamă până 
când una dintre persoane nu se dăduse jos. 

Pentru Spencer fu ca şi cum ar fi văzut un miraj. Femeia arăta 
ca persoana pe care o căutase şi nu o găsise în întreaga 
perioadă cât stătuse în Napoli. Nu numai că era atrăgătoare, cu 
un corp subţire, atletic, dar era îmbrăcată într-un stil atrăgător 
cum nu mai văzuse decât în rarele vizite la South Beach, în 
Miami. Pentru ca situaţia neaşteptată să fie şi mai provocatoare, 
rochia femeii era ridicată la spate, expunând privirilor un 
posterior aproape dezgolit, în ciorapi. 


Îmbărbătat de sentimentul că era pe terenul lui, Spencer nu 
ezită aşa cum ar fi făcut dacă ar mai fi fost încă la Napoli. 
Deschise portiera şi ieşi. Auzise strigătul persoanei care o 
însoțea pe femeie, iar acum rochia revenise acolo unde trebuia 
să fie şi cu toate astea încă mai plana deasupra jumătăţi 
coapsei, iar pentru că era făcută dintr-un material sintetic, 
electrizant, se unduia senzual în timp ce femeia mergea nesigur 
pe aleea cu pietriş. 

Începând să alerge uşor, Spencer se îndreptă spre casa de la 
intrare într-o urmărire înfocată. Când trecu pe lângă maşina 
celor două femei, o zări în treacăt pe cealaltă şi asta îi fu de 
ajuns ca să-şi dea seama că aceasta era dintr-un cu totul alt 
aluat. Încetinind, trecu de primul camion şi se apropie de 
femeie, care era cu spatele la el. Aceasta se certa cu paznicul, 
ţinându-şi mâinile în şolduri. 

— Ei bine, puneţi-i să dea înapoi blestematele astea de 
camioane şi lăsaţi-ne să trecem, spunea Deborah. Avem o 
întâlnire cu doamna Masterson, şefa de personal şi deja am 
întârziat. 

Paznicul cu blocnotesul era neintimidat. Avea sprâncenele 
ridicate şi un zâmbet satisfăcut pe faţă, în timp ce se zgâia în 
jos la Deborah prin ochelarii de soare ca de aviator. Incepu să 
răspundă la sugestia ei, dar Spencer îl întrerupse: 

— Care e problema aici? întrebă Spencer cu cel mai autoritar 
ton pe care-l putu găsi. 

Imitând inconştient atitudinea lui Deborah, îşi puse mâinile în 
şolduri. 

Paznicul se uită la Spencer şi îi spuse în termeni foarte clari că 
nu era treaba lui şi că ar trebui să se întoarcă la maşină. Folosi 
cuvintele „vă rog” şi „domnule”, dar evident doar ca o simplă 
formalitate. 

— Aceste camioane cu nutreţ nu sunt pe lista lui, explică 
Deborah cu dispreţ. Nu e posibil, se poartă de parcă aici ar fi 
Fort Knox! 

— Poate că un telefon la fermă va lămuri lucrurile, sugeră 
Spencer. 

— Ascultaţi, domnule! zise paznicul, pronunţând cuvântul 
„domnule” de parcă ar fi fost un epitet. Arătă cu blocnotesul 
spre Bentley-ul lui Spencer, în timp ce ţinea cealaltă mână pe 
tocul revolverului automat. Vreau să vă întoarceţi IMEDIAT în 


maşină. 

— Nu îndrăzni să mă ameninţi, mârâi Spencer. Te informez că 
sunt doctorul Spencer Wingate. 

Expresia amenințătoare a paznicului îşi pierdu din fermitate 
când îl privi pe Spencer în ochi. Părea că înăuntrul lui se ducea o 
luptă referitor la modul în care să procedeze. Atenţia lui 
Deborah se abătu de la paznic la Spencer odată cu anunţul 
surprinzător al acestuia. Se trezi uitându-se la faţa unui doctor 
tipic din serialele de la televizor: înalt, zvelt, cu faţa colţuroasă, 
cu pielea bronzată şi părul argintiu. 

Inainte să poată cineva să reacționeze, uşa grea şi neagră 
fără ferestre se deschise. Pe ea ieşi un bărbat musculos, 
purtând o cămaşă negară de tricot, pantaloni negri şi pantofi 
sport negri. Părul de un blond-cenuşiu era tuns scurt. Se mişcă 
parcă cu încetinitorul, închizând uşa în spatele lui. 

— Doctor Wingate, zise calm, ar fi trebuit să ne preveniţi că 
veţi veni. 

— Ce e cu camioanele astea care aşteaptă aici, Kurt? ceru să 
ştie Spencer. 

— Aşteptăm aprobarea doctorului Saunders, răspunse Kurt. 
Nu erau pe foaia de evidenţă, iar dr. Saunders doreşte să fie 
informat despre toate neregulile. 

— Sunt camioane cu nutreţ, ce naiba! zise Spencer. Ai 
aprobarea mea. Trimite-le la fermă ca să putem intra. 

— Cum doriţi, spuse Kurt. 

Scoase un card de plastic dintr-un buzunar şi-l trecu printr-o 
fantă de pe un stâlp din apropierea primului camion. Imediat, 
poarta grea de sârmă începu să se deschidă cu un scârţâit. 

Reacţionând la mişcarea porţii, şoferul din primul camion 
porni motorul diesel. În spaţiul strâmt din tunel, zgomotul şi 
gazele erau considerabile. Deborah ieşi repede şi la fel făcu şi 
Spencer. 

— Vă mulţumesc că aţi rezolvat problema, zise Deborah. 

Observă că ochii doctorului, care se uitau de sus în jos la 
corpul ei, erau aproape la fel de albaştri ca ai tipului de la pază 
îmbrăcat în negru. 

— Cu plăcere, spuse Spencer. 

Spre disperarea lui, vocea îi sună spart în încercarea de a 
ascunde nervozitatea care îl cuprinsese pentru că vorbea direct 
cu Deborah. De aproape şi cu un asemenea decolteu la vedere, 


îşi dădu seama că pielea ei nu era măslinie din cauza bronzului, 
cum presupusese iniţial. Asta era culoarea ei naturală. Observă, 
de asemenea, că sprâncenele ei erau închise la culoare, la fel ca 
ochii. Toate acestea, combinate cu părul blond, îi lăsară 
impresia că era un spirit liber, sălbatic şi senzual. 

— Ei bine, pe curând, domnule doctor, zise Deborah. 

Zâmbi şi porni înapoi către maşină. 

— O clipă, strigă Spencer. 

Deborah se opri şi se întoarse. 

— Pot să vă întreb cum vă numiţi? 

— Georgina Marks, răspunse Deborah. 

Simţi cum pulsul i se accelerează. Era prima dată când îşi 
folosea numele de împrumut. 

— E adevărat că aveţi o întrevedere cu Helen Masterson? 

— La ora zece, răspunse Deborah. Din păcate am întârziat, 
mulţumită tipului ăluia de la pază. 

— Am să-i dau un telefon să-i spun că n-a fost vina 
dumneavoastră. 

— Vă mulţumesc, sunteţi foarte amabil. 

— Aşadar căutaţi de lucru aici, la clinică? 

— Da, spuse Deborah. Eu şi colega mea de apartament 
suntem amândouă interesate. Intenţionăm să facem naveta 
împreună. 

— Interesant, spuse Spencer. Ce doriţi să lucraţi? 

— Eu am o diplomă de biologie moleculară, zise Deborah, 
fiind intenţionat evazivă în legătură cu tipul de diplomă. Aş dori 
să lucrez în laborator. 

— Biologie moleculară! Sunt impresionat, spuse Spencer 
sincer. De la ce facultate? 

— Harvard, zise Deborah. 

Ea şi Joanna discutaseră aspectul ăsta când completaseră 
cererile de angajare trimise prin e-mail. Pentru că îşi făceau griji 
să nu fie recunoscute prin asociere cu Harvard, se gândiseră să 
treacă o altă facultate. Dar hotărâseră să spună adevărul pentru 
a putea răspunde la orice întrebare specifică despre pregătirea 
lor de la facultate. 

— Harvard! reacţionă Spencer. 

Pe moment rămase perplex. Biologia moleculară fusese o 
surpriză destul de mare. Harvard înrăutăţise lucrurile, sugerând 
că Deborah ar fi putut să nu fie un spirit chiar atât de liber cum 


crezuse el la început şi poate nu atât de uşor de impresionat. 

— Şi colega? întrebă el ca să schimbe subiectul. Şi ea doreşte 
să lucreze în laborator? 

— Nu, Prudence - Prudence Heatherly - ar dori să lucreze la 
birouri, zise Deborah. Se pricepe la prelucrarea de texte şi la 
calculatoare în general. 

— Ei bine, sunt sigur că avem nevoie de amândouă, spuse 
Spencer. Şi  permiteţi-mi o sugestie: treceţi cu colega 
dumneavoastră şi pe la biroul meu după ce o vedeţi pe Helen. 

Deborah îşi înclină capul într-o parte şi strânse din ochi ca şi 
cum ar fi evaluat motivele lui Spencer. 

— Am putea bea o cafea, sugeră Spencer. 

— Cum vă pot găsi? întrebă Deborah. 

— Întrebaţi-o pe Helen, zise Spencer. După cum am spus, o 
voi suna în legătură cu dumneavoastră şi am să-i spun că 
urmează să ne vedem. 

— Aşa am să fac, spuse Deborah. 

Zâmbi, apoi se întoarse şi se îndreptă spre maşină. 

Spencer o privi îndepărtându-se. Nu putu să nu remarce felul 
voluptuos în care i se mişcau fesele sub țesătura sintetică, 
mătăsoasă a rochiei. Deşi îşi dădea seama că nu era o rochie 
scumpă, se gândi că îi venea foarte bine. 

„Harvard” se minună în sinea lui. 

Ar fi crezut că era mai curând de la vechiul său liceu, 
Sommerville High şi la urma urmelor ar fi fost mai promiţător 
aşa. 

— Cum poate cineva să meargă toată ziua în asemenea 
pantofi? întrebă Deborah în timp ce urca în maşină. 

— Ar fi trebuit să te vezi, râse Joanna. E aşa caraghios! 

— Ai grijă! o avertiză Deborah. Ai să-mi subminezi buna 
părere despre mine însămi. 

Joanna porni maşina în timp ce camionul din faţă începu să se 
mişte. 

— Am văzut că vorbeai cu domnul din Bentley. 

— N-ai să ghiceşti cine e, zise Deborah cu falsă modestie. 

Joanna băgă maşina în viteza întâi şi începură să înainteze 
încet. 

Spre necazul ei, Deborah, ca de obicei, o făcea să pună ea 
întrebările. Joanna rezistă câteva clipe, dar curiozitatea fu mai 
puternică. 


— Bine, cine e? întrebă ea. 

— Chiar doctorul Wingate! Şi, în ciuda grijilor tale, a fost 
stârnit de hainele mele. 

— Stârnit sau dispreţuitor? E o mare diferenţă, deşi poate nu 
e foarte evidentă. 

— Fără îndoială, stârnit, zise Deborah. Am dovada: suntem 
invitate la o cafea după ce ne întâlnim cu directoarea de 
personal. 

— Glumeşti? 

— Sigur că nu, spuse Deborah triumfătoare. 

Joanna intră cu maşina în tunel. Spencer era încă acolo, între 
omul în negru şi paznicul în uniformă. Deşi poarta era deschisă, 
începu să se închidă pe măsură ce Joanna străbătea distanţa 
lăsată între maşina lor şi camion. Spencer îi făcu Joannei semn 
să oprească. Aceasta se conforma şi deschise geamul. 

— Vă aştept mai târziu pe la mine, doamnelor, spuse. Vă urez 
să aveţi un interviu plăcut. 

Din portofel scoase un card din plastic albastru asemănător 
celui pe care-l folosise mai devreme bărbatul în negru şi-l trecu 
prin dispozitiv. Poarta se opri, se clătină, iar apoi începu din nou 
să se deschidă. Spencer le făcu semn să treacă, cu un gest 
aristocratic de bun venit. 

— Arată destul de distins, zise Joanna în timp ce ieşea din 
tunel. 

— Aşa aş zice şi eu, fu de acord Deborah. 

— Ciudat, seamănă mult cu tatăl meu. 

— Acum tu eşti cea care glumeşte, spuse Deborah. Se uită la 
Joanna. Nu cred că arată câtuşi de puţin ca tatăl tău. Pentru 
mine arată ca un doctor din serialele de la televizor. 

— Vorbesc serios, zise Joanna. Are aceeaşi conformaţie şi 
acelaşi ten. Până şi aceeaşi semeţie rece. 

— Cred că interpretezi tu răceala asta, zise Deborah. Cu mine 
a fost oricum, dar numai distant nu. Ar fi trebuit să vezi cum îi 
jucau ochii în cap datorită decolteului creat de sutienul-minune. 

— Nu crezi că seamănă un pic cu tata? 

— Nu! 

Joanna ridică din umeri. 

— E ciudat, pentru că mie aşa mi se pare. Poate e ceva 
subliminal. 

Maşina trecu de pâlcul de copaci cu frunzişul veşnic verde 


care se afla lângă casa de la intrare, iar tinerele văzură pentru 
prima dată vechea clădire Cabot în întregime. 

— Locul ăsta e chiar mai sumbru decât mi-l aminteam, zise 
Deborah. Se aplecă înainte ca să vadă mai bine prin parbriz. Nici 
măcar nu-mi amintesc de garguii ăştia de piatră de la burlanele 
de scurgere. 

— Sunt atâtea decoraţiuni victoriene încât e greu să le vezi pe 
toate odată, spuse Joanna. E uşor să-ţi dai seama de ce angajaţii 
îi spun „monstruozitatea”. 

Aleea curbată le duse în zona de parcare de pe latura sudică. 
Pe când ajunseră în vârful dealului, văzură coşul crematoriului la 
distanţă, spre răsărit. La fel ca data trecută, când Deborah îl 
văzuse, scotea fum. 

— Ştii, zise Deborah, coşul ăla îmi aminteşte că am uitat să-ţi 
spun ceva despre locul ăsta. 

Joanna găsi un loc de parcare şi opri maşina. Scoase cheia din 
contact, apoi numără în tăcere până la zece, sperând ca măcar 
o dată Deborah să-şi ducă la capăt unul dintre gândurile 
întârziate, fără ca ea să fie nevoită s-o întrebe. 

— Mă dau bătută, zise ea în cele din urmă. Ce-ai uitat să-mi 
spui? 

— Cabot are propriul crematoriu, care face parte din centrala 
electrică. Mi-a dat fiori să aflu despre el şi m-am întrebat dacă 
pe vremuri n-au folosit rămăşiţele unora dintre pacienţi ca să 
încălzească locul ăsta. 

— Ce gând cumplit, spuse Joanna. Cum ţi-a trecut prin minte 
aşa ceva? 

— Nu m-am putut abţine, zise Deborah. Crematoriul, gardul 
cu sârmă ghimpată, muncitorii de la fermă - toate m-au făcut să 
mă gândesc la lagărele de concentrare naziste. 

— Hai să intrăm, propuse Joanna. 

Nu avea de gând să onoreze un asemenea gând cu un 
răspuns. Deschise portiera şi cobori din maşină. Deborah făcu la 
fel pe partea cealaltă. 

— Un crematoriu ar fi, de asemenea, un mod la îndemână ca 
să acopere orice greşeli sau belele de orice fel, adăugă 
Deborah. 

— Am întârziat, zise Joanna. Hai să intrăm şi să obţinem 
slujbele alea! 


Nouă 
9 MAI 2001 
ORA 10.25 


Mirosul era cald, umed, fetid şi supărător de sălbatic. Paul 
Saunders purta o mască chirurgicală, dar nu în scopuri 
antiseptice, ci pur şi simplu pentru că găsea intolerabil mirosul 
din boxa unde făta scroafa. Stătea în picioare lângă Sheila 
Donaldson şi Greg Lynch, veterinarul cu o constituţie solidă pe 
care reuşise să-l ademenească de la programul veterinar al 
Universităţii Tufts!* cu ajutorul unui salariu mare şi al promisiunii 
că va avea opţiunea de a cumpăra acţiuni la clinică. El şi Sheila 
purtau echipament chirurgical peste hainele de stradă şi cizme 
masive de cauciuc. 

— Credeam că ai spus că naşterea asta era iminentă, se 
plânse Paul. 

Işi ţinea braţele încrucişate, iar mâinile îi erau protejate de 
mănuşi chirurgicale. 

— Toate semnele arată asta, zise Greg. În plus, asta e ziua 
două sute optzeci şi nouă din sarcina asta. A trecut de mult de 
termen. 

Bătu uşor cu palma pe capul scroafei, iar animalul lăsă să-i 
scape un guiţat tare şi prelungit. 

— Nu putem să-i inducem naşterea? întrebă Paul, tresărind la 
auzul sunetului strident, înalt. 

Se uită peste îngrăditura boxei la Carl Smith, ca pentru a-l 
întreba dacă adusese oxitocină? sau orice alt tip de stimulator 
uterin. Carl stătea lângă aparatul de anestezie pe care-l 
cumpăraseră pentru fermă. Se afla acolo pentru cazurile de 
urgenţă. 

— Cel mai bine ar fi să lăsăm natura să-şi urmeze cursul, zise 
Greg. Se apropie, crede-mă. 

De-abia rosti asta, că un jet de lichid amniotic ţâşni pe 
podeaua acoperită cu paie, fiind însoţit de un alt guiţat care-ţi 
spărgea timpanele. Atât Paul, cât şi Sheila trebuiră să sară într-o 
parte ca să nu fie udaţi de lichidul cald. 

Paul îşi dădu ochii peste cap după ce-şi regăsi echilibrul. 


19 Universitate particulară din Massachusetts, (n.tr.). 
20 Hormon care accelerează naşterea, (n.tr.). 


— Câte grozăvii trebuie să îndur în numele ştiinţei! se plânse. 
Nu e posibil! 

— Lucrurile se vor precipita acum, zise Greg. 

Se poziţionă în spatele animalului, încercând în zadar să nu 
calce în fecale. Scroafa era culcată pe o parte. 

— Nu e suficient de repede pentru mine, spuse Paul. Se uită 
la Sheila. Când a fost făcută ultima ecografie cu ultrasunete? 

— leri, răspunse Sheila. Şi nu mi-a plăcut dimensiunea vaselor 
ombilicale pe care le-am putut vedea. lţi aminteşti că ţi-am 
spus, nu? 

— Da, îmi amintesc, zise Paul, clătinând din cap descurajat. 
Uneori eşecurile pe care trebuie să le îndurăm în afacerea asta 
mă afectează, mai ales când vine vorba de partea asta din 
cercetare. Dacă şi lotul ăsta de pui e format numai din nou- 
născuţi morţi, am să fiu pierdut. Nu ştiu ce altceva să mai 
încerc. 

— Putem măcar încerca să fim optimişti, sugeră Sheila. 

Un telefon sună în fundal. Unul dintre îngrijitorii animalelor 
care priveau de pe margine fugi să răspundă. 

Scroafa guiţă din nou. 

— Acum e acum, zise Greg. Îşi vâr mâna înmănuşată 
înăuntrul animalului. Acum e dilatată. Faceţi-mi loc. 

Paul şi Sheila fură bucuroşi să se dea la o parte pe cât de mult 
permitea boxa. 

— Domnule doctor Saunders, trebuie să vă transmit un mesaj, 
zise îngrijitorul. Se întorsese de la telefon şi venise în dreapta lui 
Paul. 

Paul îi făcu omului semn să-l lase în pace. Primul dintre pui 
ieşea din scroafă printre guiţăturile mamei. În următoarea clipă, 
primul născut fu afară. Dar nu arăta bine, iar creatura vânătă 
făcea numai nişte slabe încercări de a respira. Vasele ombilicale 
erau uriaşe, de cel puţin două ori mai mari decât dimensiunea 
normală. Greg le tăie şi apoi se pregăti pentru următorul. 

După ce naşterea începu, totul se petrecu într-o succesiune 
rapidă. În câteva minute, toţi puii erau aliniaţi pe podeaua 
acoperită cu paie a boxei, însângeraţi şi nemişcaţi. Carl schiţase 
gestul de a-l lua pe primul pui ca să încerce să-l resusciteze, dar 
Paul îi spuse să nu se obosească, deoarece avea clar prea multe 
malformații congenitale. Timp de câteva minute, întregul grup 
se uită în tăcere la nou-născuţii jalnici. Scroafa îi ignoră 


instinctiv. 

— E limpede că ideea de a folosi mitocondrii umane nu a 
funcţionat, rupse Paul tăcerea. E descurajant. Am crezut că 
ideea mea era genială. Avea atâta sens şi cu toate astea îţi dai 
seama numai uitându-te la creaturile astea că au toate aceeaşi 
patologie cardiopulmonară ca acelea din ultimul grup. 

— Măcar le facem să se nască la termen în mod sistematic, 
zise Greg. Când am început, aveam de-a face de fiecare dată cu 
avorturi spontane în primul trimestru. 

Paul suspină. 

— Vreau să văd un pui normal, nu unul născut mort. Am 
trecut de mult de faza în care consideram faptul că sarcina e 
dusă la termen un semn de succes. 

— Să le facem autopsia? întrebă Sheila. 

— Aşa ar trebui, ca să fie totul complet, spuse Paul fără 
entuziasm. Ştim care e patologia, deoarece este evident aceeaşi 
de data trecută, dar trebuie dovezi pentru posteritate. Ce 
trebuie să aflăm este cum să o eliminăm, aşa că va trebui s-o 
luăm de la capăt. 

— Cum rămâne cu ovarele? întrebă Sheila. 

— E de la sine înţeles, zise Paul. Asta trebuie făcut acum, cât 
încă mai sunt vii. Autopsiile mai pot aştepta. Dacă e nevoie, 
după ce sunt scoase ovarele, puteţi pune creaturile astea în 
frigider şi le puteţi autopsia când vă convine. Dar după ce se fac 
autopsiile, incineraţi cadavrele. 

— Cu placenta cum rămâne? întrebă Sheila. 

— Ar trebui fotografiată împreună cu scroafa, zise Paul. 
Împinse masa însângerată cu cizma de cauciuc. Ar trebui şi ea 
examinată. E clar că şi asta e anormală. ` 

— Dr. Saunders, spuse îngrijitorul animalelor. In legătură cu 
telefonul... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă mai sâcâi cu telefonul 
ăla! ţipă Paul. Pentru că, dacă e vorba de nenorocitele alea de 
camioane cu nutreţ, nu-mi pasă dacă stau acolo douăzeci şi 
patru de ore. Trebuia să fi venit ieri, nu azi. 

— Nu era vorba de camioane, spuse îngrijitorul. De fapt, 
camioanele sunt deja aici, la fermă. 

— Ce? strigă Paul. Am spus clar că nu li se va da drumul 
înăuntru până când nu dau eu aprobarea şi n-am dat nici o 
aprobare. 


— Au primit aprobarea de la domnul doctor Wingate, zise 
îngrijitorul. Despre asta era mesajul telefonic. Doctorul Wingate 
e aici, la clinică şi doreşte să vă vadă la monstruozitate. 

O clipă, singurele sunete din grajdul spaţios fură mugetele 
vacilor, guiţăturile celorlalţi porci şi lătrăturile câinilor, toate 
auzindu-se de la distanţă. Paul şi Sheila se uitară unul la altul cu 
surprindere. 

— Ştiai că urma să vină? o întrebă în cele din urmă Paul pe 
Sheila. 

— N-aveam nici cea mai vagă idee, zise Sheila. 

Paul se uită la Carl. 

— Nu te uita la mine, spuse Carl. Nici eu n-am ştiut nimic. 

Paul ridică din umeri. 

— Presupun că e încă o provocare căreia trebuie să-i fac faţă. 


— Ei bine, asta e tot, domnişoară Heatherly şi domnişoară 
Marks, zise Helen Masterson, încheindu-şi monologul standard 
dinainte de orice angajare. 

Se lăsă pe spate în scaunul de la birou, cu palmele şi degetele 
unite, ca pentru rugăciune. Era o femeie zdravănă, cu o faţă 
roşie, cărnoasă, cu gropiţe în bărbie şi cu un păr scurt, care-i 
dădea un aer franc. Când zâmbea, ochii deveneau nişte simple 
fante. Joanna şi Deborah stăteau pe scaune în faţa ei, de 
cealaltă parte a biroului plin de lucruri în dezordine. 

— In cazul în care condiţiile, regulile şi salariul pe care vi le- 
am prezentat sunt acceptabile, Clinica Wingate se bucură să vă 
ofere locuri de muncă. 

Joanna şi Deborah îşi aruncară o privire una alteia şi dădură 
din cap. 

— Mie mi se par în regulă, spuse Deborah. 

— Şi eu zic la fel, fu de acord Joanna. 

— Minunat, zise Helen cu un zâmbet care făcu să-i dispară 
ochii aproape de tot. Voi aveţi să-mi puneţi întrebări? 

— Da, spuse Joanna. Am dori să începem cât mai curând 
posibil. De fapt, speram că mâine ar putea fi prima noastră zi. 
Este posibil? 

— E cam greu, zise Helen. Nu avem suficient timp să vă 
procesăm cererile. Ezită un moment înainte de a continua: Dar 
presupun că asta n-ar trebui să ne reţină din treabă şi, la drept 
vorbind, ne extindem atât de repede încât ne-ar fi de folos orice 


ajutor. Aşa că, dacă putem aranja să vă întâlniți azi cu domnul 
doctor Paul Saunders, care insistă să-i întâlnească pe toţi noii 
angajaţi şi dacă cei de la pază vă pot procesa azi, de ce nu? 

— Ce înseamnă să fim procesate de cei de la pază? întrebă 
Joanna. 

Intre ea şi Deborah avu loc un scurt schimb de priviri. 

— Nu e vorba decât să vă dea câte un card de acces, spuse 
Helen. Cu acesta puteţi intra pe poarta principală şi vă permite 
să vă conectaţi la calculator de la staţia voastră de lucru. Poate 
face mai mult de atât, desigur, în funcţie de cum este 
programat. 

Sprâncenele Joannei se ridicară când Helen pomeni de 
calculator. Gestul ei nu fu observat decât de Deborah, nu şi de 
directoarea de personal. 

— Sunt curioasă în ceea ce priveşte configurarea 
calculatorului de aici, zise Joanna. Deoarece presupun că voi 
lucra la prelucrarea multor texte, aş dori să aflu mai multe 
despre el. De exemplu, presupun că sistemul dumneavoastră 
are mai multe niveluri de autorizare. 

— Nu sunt expertă în domeniul calculatoarelor, zise Helen cu 
un râs nervos. Va trebui să vă trimit la administratorul nostru de 
reţea, Randy Porter, pentru răspunsuri clare. Dar, dacă ţi-am 
înţeles bine întrebarea, răspunsul e cu siguranţă da. Reţeaua 
noastră locală este configurată pentru a recunoaşte diverse 
tipuri de utilizatori, fiecare cu privilegii de acces diferite. Dar nu 
vă faceţi probleme, amândouă veţi avea cu siguranţă privilegiile 
corespunzătoare activităţii voastre, dacă asta vă preocupă. 

Joanna dădu din cap. 

— Mă preocupă, mai ales că sistemul pare sofisticat. Ar fi 
posibil să văd şi partea de hardware? Presupun că asta m-ar 
ajuta să-mi fac o idee la ce să mă aştept. 

— Nu văd de ce nu, spuse Helen. Alte întrebări? 

— Am şi eu o întrebare, zise Deborah. L-am întâlnit pe 
doctorul Wingate la poarta principală. Zicea că o să ia legătura 
cu dumneavoastră în ceea ce ne priveşte. A făcut-o? 

— Da, a făcut-o, spuse Helen. Asta a fost o uşoară surpriză. ŞI 
trebuie să vă conduc în biroul său după ce terminaţi cu mine. 
Alte întrebări? 

Joanna şi Deborah se uitară una la alta înainte de a da din cap 
că nu. 


— Atunci am eu câteva întrebări, spuse Helen. Ştiu că planul 
vostru era să faceţi naveta de la şi spre Boston, dar mi-ar plăcea 
să vă gândiţi la posibilităţile de cazare foarte bune pe care le 
avem aici, în incintă. Îi încurajăm pe angajaţii noştri să le 
utilizeze, deoarece preferăm să locuiască aici. Aţi dori să vedeţi 
camerele? Va dura doar câteva minute. Avem un mic 
autovehicul pentru golf în spatele clădirii, care ne poate duce 
până acolo. 

Joanna dădu să refuze, dar Deborah i-o luă înainte, spunând 
că ar putea fi interesant să viziteze apartamentele dacă aveau 
timp. 

— Ei bine, asta mă face să ajung la întrebarea finală, zise 
Helen. 

Se uită la Deborah. 

— Nu ştiu cum să spun asta, domnişoară Marks, dar vă 
îmbrăcaţi mereu aşa de... aşa de exuberant? 

Joanna îşi reţinu un chicotit, în timp ce Deborah se bâlbâia 
încercând să dea o explicaţie pentru stilul ei de a se îmbrăca. 

— Ei bine, n-ar strica să fiţi un pic mai moderată, zise Helen, 
încercând să fie diplomată. La urma urmelor, suntem 
profesionişti în domeniul sănătăţii. 

Fără să mai aştepte un răspuns din partea lui Deborah, Helen 
ridică receptorul şi formă un interior. Conversaţia care urmă fu 
scurtă. Intrebă doar dacă „Napoleon” era în birou, ascultă o 
clipă dând din cap şi apoi spuse că va veni imediat cu cele două 
persoane nou recrutate. 

Helen se ridică şi tinerele o urmară. Priviră peste pereţii 
despărțitori care separau fostul salon vast cu tavan înalt în 
spaţii de lucru individuale. Se aflau în zona administrativă 
amplasată la etajul al doilea, unde Joanna urma să-şi aibă biroul. 
Ferestrele cubiculumurilor care aveau aşa ceva dădeau spre 
partea din faţa clădirii, permiţând o privelişte de ansamblu 
asupra zonei de vest. In labirintul de spaţii de lucru se vedeau 
doar câteva capete. Era ca şi cum majoritatea persoanelor erau 
în pauza de cafea. 

— Veniţi cu mine, spuse Helen, ieşind din cubiculumul ei. 

O luă pe culoarul central, vorbind în acelaşi timp peste umărul 
solid: 

— Vă voi duce să-l întâlniți pe dr. Saunders. Este o 
formalitate, dar trebuie să avem aprobarea lui înainte de a 


merge mai departe. 

— Îţi aminteşti cine e, nu? îi şopti Joanna lui Deborah, în timp 
ce mergeau la câţiva paşi în urma directoarei de personal. 

Helen intră pe coridorul care separa zona administrativă de 
laboratorul amplasat în partea de răsărit a aripii respective. 

— Sigur că-mi amintesc, zise Deborah. Va fi primul test de 
trecut dacă e să o scoatem la capăt cu asta. 

— Nu-mi fac griji în privinţa lui, spuse Joanna. Dr. Donaldson e 
cea care mă îngrijorează. Dr. Saunders nu s-a uitat la faţa mea 
suficient cât să-şi amintească de mine, cel puţin nu atâta timp 
cât eram trează. 

— La mine s-a uitat destul, zise Deborah şi nu era prea 
mulţumit, după cum ţi-am spus. 

Helen se opri brusc lângă o uşă pe care era lipit un afiş cu 
avertizarea: „ACCESUL INTERZIS”. 

— De ce nu? zise ea după o clipă şi fără nici o explicaţie. 

Deschise uşa, care nu era încuiată şi intră. Tinerele o urmară. 

Coridorul lung de aproape şapte metri din spatele acesteia se 
oprea în faţa unei a doua uşi fără nici o inscripţie. Helen încercă 
uşa, dar era încuiată. Scoase portofelul şi din el luă un card de 
acces albastru asemănător celui pe care-l folosise Spencer ca să 
deschidă poarta de afară. Având grijă să ţină banda magnetică 
orientată corect, trecu cardul repede printr-un dispozitiv prins 
de peretele de lângă uşă. Se auzi un clic. Când încercă din nou 
clanţa, uşa se deschise. 

Helen deschise larg uşa şi păşi înăuntru. Se întoarse ca să o 
privească pe Joanna. 

— Asta e încăperea în care se află serverul nostru. Uite 
echipamentul nostru. Mai mult de atât nu prea mai pot să-ţi 
spun. 

Privirile Joannei cercetară încăperea fără ferestre, a cărei 
podea fusese înălţată cu douăzeci de centimetri pentru a 
ascunde cablajul. In cameră se aflau patru unităţi electronice 
mari amplasate pe verticală şi o bibliotecă mică plină cu 
manuale. Mai important, se afla acolo şi o consolă de server cu 
o tastatură, un mouse şi un monitor care afişa un screen saver 
activ. Calcani aurii şi rechini albaştri-cenuşii înotau neîncetat 
înainte şi înapoi. În faţa consolei se afla un singur scaun 
ergonomie neocupat. 

— Foarte impresionant, spuse Joanna. 


— Eu una nu mi-aş da seama, recunoscu Helen. Aţi văzut 
destul? 

Joanna dădu din cap. 

— Voi avea acces la încăperea asta cu cardul meu? 

Helen o privi ca şi cum spusese ceva extraordinar de 
prostesc. 

— Sigur că nu! Accesul în spaţii ca acesta este rezervat numai 
directorilor de departamente. Şi, oricum, de ce ai putea dori să 
vii aici? 

Joanna ridică din umeri. 

— Numai dacă aş avea o problemă pe care să n-o pot rezolva 
de la tastatura staţiei mele de lucru. 

— Pentru genul ăsta de probleme, va trebui să discuţi cu 
Randy Porter, dacă poţi să-l găseşti. Trebuie să recunosc, este 
destul de dificil să dai de el dacă nu e în biroul său. 

Helen închise uşa, care se blocă, scoțând un clic răsunător. 

— Haideţi să-l vedem pe conducătorul nostru neînfricat, zise 
Helen. 

Reveni la coridorul principal şi îşi reluă drumul. Purtându-se 
ca şi cum micul ocol pentru a vedea încăperea serverului le 
făcuse să întârzie, grăbi pasul. Joanna şi Deborah trebuiră să se 
grăbească ca să nu rămână în urmă. Tocurile lui Deborah loveau 
mozaicul podelei, scoțând zgomote puternice, aidoma focului 
unei mitraliere. Tavanul boltit amplifica sunetele, producând 
ecou. 

— Ce crezi? şopti Deborah între două respiraţii. 

— Dacă nu ne părăseşte norocul şi obţinem acces la dosarele 
noastre, atunci va trebui să intru în camera aia timp de zece sau 
cincisprezece minute. 

— Ceea ce înseamnă că o să avem nevoie de un card albastru 
care să deschidă uşa. Se pare că ale noastre n-o să poată face 
asta. Cum o să ne descurcâăm? 

— Va trebui să dăm dovadă de creativitate, zise Joanna. 

— Îmi pare rău că vă alerg aşa, le strigă Helen peste umăr din 
locul în care se afla, ţinând deschisă o uşă grea antifoc care 
dădea din aripa de sud a clădirii în turnul central. 

— Doctorul Saunders poate fi greu de prins. Dacă pleacă din 
birou înainte ca noi să ajungem, ar putea fi greu de găsit şi, 
dacă nu reuşiţi să-l vedeţi, nu veţi începe lucrul de mâine. 

Joanna şi Deborah trecură prin uşa antifoc pe care Helen o 


lăsă să se închidă în urma lor. Locul în care intrară era extrem 
de diferit. În loc de mozaic, podeaua era din stejar, iar în loc de 
plăci ceramice, ghips sau cărămidă netencuită, pereţii erau 
căptuşiţi cu lambriuri de mahon. Coridorul lung avea chiar o 
carpetă orientală tocită până la urzeală. 

— Haideţi! le grăbi Helen. 

Le conduse de-a lungul coridorului şi trecură printr-o uşă 
ajungând la recepţie. La un birou stătea o secretară, în spatele 
căreia se aflau două uşi: una închisă, cealaltă întredeschisă. In 
încăpere se aflau mai multe canapele şi o măsuţă de cafea. 

— Nu-mi spune că dr. Saunders a plecat? se adresă Helen 
secretarei. 

— Este încă aici, zise femeia arătând peste umăr spre uşa 
închisă. Dar pe moment este ocupat. 

Pe faţa lui Helen se citi că înţelesese. Ştia perfect al cui birou 
se afla în spatele uşii închise. Coborând vocea, spuse: 

— M-a şocat să aflu că dr. Wingate a sosit. 

— Nu numai pe tine, ci pe toată lumea, şopti secretara dând 
din cap. Nimeni nu se aştepta la asta. A sosit azi-dimineaţă 
neanunţat. A ieşit un pic de scandal, după cum îţi închipui. 

Fu rândul lui Helen să dea din cap. Apoi ridică din umeri. 

— Va fi interesant să vedem ce se mai întâmplă. 

— Asta aşa e, zise secretara. Oricum, sunt sigură că dr. 
Saunders va ieşi repede. Poate doriţi să vă faceţi comode, tu şi 
fetele tale. 

Zâmbi grațios către Joanna şi Deborah. 

Aproape în acelaşi moment în care grupul se aşeză, uşa 
închisă a biroului se deschise şi se izbi de opritor. Silueta scundă 
a lui Paul Saunders apăru în prag, dar atenţia lui era îndreptată 
spre biroul lui Spencer. Era roşu la faţă şi avea pumnii strânşi. 

— Nu pot sta aici toată ziua să mă cert în legătură cu asta, 
izbucni Paul. Am paciente de consultat şi treabă de făcut, chiar 
dacă tu nu ai. 

Silueta lui Spencer apăru în spatele lui Paul şi îl izgoni pe 
acesta din prag, forțându-l să facă un pas înapoi în anticameră. 
Spencer era cu aproape treizeci de centimetri mai înalt, iar 
pielea lui bronzată îl făcea pe Paul să arate şi mai palid ca de 
obicei. Ochii săi aruncau flăcări cu aceeaşi intensitate ca ai lui 
Paul. 

— Am să trec cu vederea impertinenţa asta considerând-o o 


consecinţă a discuţiei aprinse, mârâi el arţăgos. 

— Asta e extrem de generos din partea ta, având în vedere că 
tot ce am spus e adevărat. 

— Am o responsabilitate faţă de clinica asta şi de acţionarii ei, 
şuieră Spencer. Şi vreau să înţelegi că intenţionez să-mi 
îndeplinesc îndatorirea asta. Wingate e în primul rând o 
instituţie clinică şi asta a fost din prima zi. Cercetarea noastră 
are ca scop să sprijine eforturile noastre clinice, nu invers. 

— Asta e o atitudine reacționară, cum n-am mai întâlnit până 
acum, atacă Paul din nou. Cercetarea este o investiţie în viitor: 
sacrificii pe termen scurt pentru beneficii pe termen lung. Ne 
plasăm în fruntea cercetării celulelor stem, care au potenţialul 
de a deveni baza medicinei secolului douăzeci şi unu, dar 
trebuie să fim dispuşi să sacrificăm o parte din profituri şi să ne 
asumăm unele riscuri pe termen scurt. 

— O să reluăm discuţia asta când o să ai mai mult timp, spuse 
Spencer fără a lăsa loc de comentarii. Caută-mă după ce termini 
cu ultima pacientă! 

Intră brusc în birou, trase de uşă şi o trânti în urma lui cu un 
zgomot răsunător. 

Paul se dădu înapoi cu încă un pas, ca şi cum ar fi fost 
spulberat de curentul iscat de uşa trântită. Furios că fusese dat 
afară când, de fapt, intenţia lui fusese să plece singur, se 
întoarse. Nu făcu decât un pas spre biroul lui, când dădu cu 
ochii de publicul neaşteptat. Ca turela unei nave de luptă, capul 
său se roti sacadat în timp ce ochii ameninţători ca nişte guri de 
tun se opreau asupra fiecărei persoane în parte. Privirea i se 
opri asupra lui Deborah. Expresia i se îmblânzi. 

— Doamna Masterson are nişte persoane nou recrutate pe 
care să le intervievaţi, anunţă secretara. 

— Văd şi eu, spuse Paul. Işi descleştă pumnii şi făcu un gest 
către uşa sa deschisă, în timp ce cântărea din ochi pantofii cu 
toc înalt, rochia scurtă şi decolteul adânc al lui Deborah. Poftiţi, 
poftiţi! spuse. Gladys, le-ai oferit oaspeţilor noştri ceva de băut? 

— Nu mi-a trecut prin minte, recunoscu Gladys, iar fruntea i 
se încreţi. 

— Va trebui să îndreptăm acest lucru, zise Paul. Ce ziceţi de 
nişte cafea sau de o băutură nealcoolizată? 

— Eu nu vreau, mulţumesc, zise Deborah, luptându-se să se 
ridice în picioare. 


Era un efort pe tocurile înalte, deoarece canapeaua era 
neobişnuit de adâncă. Paul reacţionă, repezindu-se să ocolească 
biroul lui Gladys ca să-i ofere mâna, dar Deborah reuşi să se 
descurce fără ajutor. Trase de rochie în jos, ceea ce nu făcu 
decât să-i adâncească şi mai mult decolteul şi aşa destul de 
adânc. 

Paul îi aruncă o privire Joannei. 

— Nici eu nu vreau, zise Joanna. 

Se simţi ca o rudă săracă atunci când atenţia lui Paul se 
îndreptă imediat din nou asupra lui Deborah şi apoi insistă să o 
conducă cu amabilitate în biroul său. Joanna şi Helen îi urmară. 

Paul mai trase un scaun lângă cele două din faţa biroului şi le 
făcu tuturor semn să ia loc. Ocoli biroul şi se aşeză şi el. Helen 
începu să le prezinte pe cele două fete sub numele lor de 
împrumut şi menţionă diplomele lor de la Harvard împreună cu 
departamentele în care sperau să lucreze. 

— Excelent, spuse Paul cu un zâmbet larg, care-i dezvălui 
dinţii din faţă, mici, pătraţi, cu o strungăreaţă mare, care se 
potriveau cu nasul lat, turtit. Al naibii de bine, cum spuneau în 
Vechea Anglie de odinioară. Râse. Fără să-şi ia ochii de la 
Deborah, adăugă: Doamnă Masterson, se pare că ne-ai găsit 
nişte viitori angajaţi grozavi. Meriţi felicitări. 

— Deci să continuăm procesul de angajare? întrebă Helen. 

— Sigur că da. Cum să nu?! 

— Domnişoarele şi-au exprimat interesul de a începe lucrul 
chiar de mâine, spuse Helen. 

— Asta e şi mai bine, zise Paul. Zelul lor ar trebui răsplătit, 
pentru că avem mare nevoie de ajutor, în special în laborator. 
Veţi fi bine-venită, domnişoară Marks! 

— Vă mulţumesc, zise Deborah, vag conştientă de atenţia de 
care se bucura în detrimentul Joannei. De-abia aştept să 
folosesc echipamentele extraordinare pe care le aveţi. 

Imediat ce făcu această afirmaţie, Deborah simţi că pulsul i se 
accelerează şi că roşeşte. li trecuse târziu prin minte că de data 
asta încă nu văzuse laboratorul. Din fericire, singura persoană 
care păru să sesizeze gafa fu Joanna. Paul continuă discuţia fără 
să clipească: 

— Permiteţi-mi să vă întreb ceva în legătură cu experienţa 
dumneavoastră de laborator, domnişoară Marks, spuse Paul. Aţi 
efectuat vreodată un transfer la nivelul nucleului? 


— Niciodată, se bâlbâi Deborah. Dar sunt dornică să învăţ. 

— Facem multe transferuri la nivel nuclear, zise Paul. 
Reprezintă o parte integrantă din eforturile noastre de 
cercetare. Cum îmi petrec mult timp în laborator, voi fi bucuros 
să vă arăt personal tehnica. 

— Veţi vedea că sunt un elev silitor şi, să sperăm, capabil, 
zise Deborah, recăpătându-şi stăpânirea de sine. 

Cu coada ochiului văzu că Joanna îşi dădea ochii peste cap. 

— Bine atunci, zise Helen după o scurtă tăcere. Se ridică. 
Cred c-ar trebui să trecem la treabă dacă vrem ca domnişoara 
Heatherly şi domnişoara Marks să înceapă lucrul de mâine. 

Tinerele se ridicară şi la fel făcu şi Paul. 

— Îmi pare rău că aţi fost martore fără voie la schimbul de 
cuvinte de mai înainte, zise Paul. Eu şi fondatorul clinicii avem 
de-a face cu o neînțelegere minoră, dar e mai mult o chestiune 
de stil decât de fond. Sper că micul episod la care aţi asistat nu 
o să vă afecteze părerea despre instituţia noastră. 

Cinci minute mai târziu, Helen le conducea înapoi prin uşa 
antifoc în aripa de sud a clădirii. 

— Din câte am înţeles, doctorul Wingate nu vine prea des la 
clinică, îi spuse Joanna lui Helen. 

— De un an şi jumătate nu a mai trecut pe aici, zise Helen. Cu 
toţii am crezut că s-a retras definitiv ca să trăiască în Florida. 

— Sunt probleme între el şi dr. Saunders? întrebă Deborah. 

— Nu ştiu nimic în legătură cu asta, zise Helen vag. 

După cum făcuse şi mai devreme, odată aflate în coridorul din 
aripa de sud de lungimea unui teren de fotbal, se repezi înainte. 
În primul rând din cauza pantofilor cu toc înalt ai lui Deborah, 
tinerele rămaseră în urmă. 

— A fost un interviu neobişnuit, spuse Joanna pe şoptite. 
Omul ăla e ciudat, dar asta o ştiam deja. 

— Măcar nu ne-a recunoscut, zise Deborah. 

— Aşa e, dar nu datorită ţie. 

— Asta ce-ar trebui să însemne? vru să ştie Deborah, vorbind 
în şoaptă între două gâfâieli. 

— Nu cred că ar trebui să te dai la tipii ăştia aşa cum o faci. 

— Du-te de-aici! Nu mă dau la nimeni. Ei se dau la mine! 

— Dar nici tu nu faci lucrurile mai uşoare. Se presupune că 
asta e o operaţiune clandestină, rapidă, nu o parodie prelungită. 

— Eşti geloasă şi atâta tot. 


— Asta ar fi culmea. Nu-mi doresc ca bărbaţii să se holbeze 
aşa la mine. 

— Am să-ţi spun ce cred eu că dovedeşte asta, zise Deborah, 
dar se opri fără a-şi duce gândul la bun sfârşit. 

— Spune-mi, pledă Joanna în bătaie de joc după o scurtă 
tăcere. 

— E clar că noi, blondele, ne distrăm mai bine! 

Joanna încercă s-o lovească în glumă pe Deborah, care însă 
evită lovitura. Amândouă izbucniră în râs. In faţă o puteau 
vedea pe Helen stând lângă o uşă şi privindu-le nerăbdătoare. 

— Ce părere ai de mica dispută dintre cei doi şefi? întrebă 
Deborah cât încă se mai aflau în afara razei auditive a lui Helen. 

— Aici sunt clar nişte probleme interesante de management, 
zise Joanna. N-am putut să nu remarc cum l-a numit Helen pe 
dr. Saunders „Napoleon” la telefon şi cum i-a zis „neînfricatul 
nostru conducător” când vorbea cu noi. Asta nu denotă prea 
mult respect. 

— Sunt de acord, spuse Deborah. Şi nici n-am crezut afirmaţia 
ei cum că nu ştie nimic despre vreo problemă între cei doi. 

— Ei bine, asta nu e problema noastră. 

— Aşa e, fu de acord Deborah. 

Următorul pas în procesul de angajare a fetelor fu vizita la 
Departamentul de pază. In pofida grijilor pe care Joanna şi le 
făcuse mai devreme, era o procedură simplă. Ajunseră într-unul 
dintre birourile din zona administrativă, unde se afla un paznic 
îmbrăcat cu aceeaşi uniformă ca tipul cu blocnotesul de la 
poartă. Le făcu tinerelor poze cu aparatul polaroid şi le dădu 
carduri de identitate din plastic laminat pentru Clinica Wingate, 
pe care fetele fură sfătuite să le aibă asupra lor tot timpul cât se 
aflau în incintă. 

Cea de-a doua parte a procesului de acordare a avizului de 
securitate privea cardurile albastre de acces. Paznicul le realiză 
introducând nivelul prestabilit de acces al tinerelor, obţinut din 
materialele predate de Helen într-un formular afişat pe 
monitorul staţiei sale de lucru. Dură un pic, deoarece nu scria la 
calculator decât cu două degete. După ce termină de scris, 
cardurile fură extrudate automat. Le dădu fetelor şi le spuse să 
le păstreze cu grijă. 

Următorul pas era accesul la calculator. Asta însemna să 
meargă într-un alt birou, unde tinerele fură prezentate lui Randy 


Porter. Potrivit spuselor lui Helen, erau norocoase că-l găsiseră 
la staţia sa de lucru. Randy era un tip subţire, cu păr nisipiu, 
care arăta ca un adolescent. Le explică fetelor că atunci când se 
vor aşeza prima dată la staţiile lor de lucru şi vor trece cardurile 
albastre prin fanta din partea superioară a tastaturii, va apăra o 
fereastră care le va cere o parolă. Le spuse că va trebui să 
aleagă butonul PAROLĂ NOUĂ şi să scrie apoi un cuvânt secret 
pe care să nu-l ştie decât ele şi pe care să şi-l poată reaminti 
fără probleme. 

— Parola trebuie să aibă un anumit număr de litere sau de 
cifre? întrebă Joanna. 

— Asta e la latitudinea voastră, spuse Randy. Dar cel mai bine 
ar fi să fie formată din şase sau mai multe cifre alfanumerice. 
Atâta doar, să vă asiguraţi că e ceva ce puteţi ţine minte, 
deoarece, dacă uitaţi parola, trebuie să veniţi la mine şi asta 
poate lua ceva timp. 

Helen scoase un hohot de râs, ca pentru a-i întări spusele. 

— Alte întrebări? zise Randy. 

— Ce fel de sistem este? întrebă Joanna. 

— Sistemul de operare este Windows 2000 Data Center 
Server. 

— Şi partea de hardware? 

— Este un Server IBM xseries 430 cu firewall Shiva, zise 
Randy. Asta voiai să ştii? 

— Mulţumesc, spuse Joanna simplu. 

— Pentru mine totul e în limbi străine, zise Helen. Asta e tot? 

— Din punctul meu de vedere, e tot. Asta dacă nu mai aveţi 
întrebări. 

În timp ce părăseau biroul administratorului de reţea, Helen 
se uită la ceas. Era aproape ora unu. Ezită pe culoar. 

— Aş dori să vă prezint şefilor departamentelor unde veţi 
lucra, zise Helen. Dar e ora prânzului. Poate îmi permiteţi să vă 
invit să luaţi masa în sala noastră de mese. Judecind după 
reacţia doctorului Saunders, sunt sigură că n-ar dori să vă fie 
foame. 

Joanna vru să refuze invitaţia, dar Deborah o întrerupse 
zicând: 

— Prânzul e o idee bună. 

— Minunat, spuse Helen. Eu una ştiu că sunt moartă de 
foame. 


Sala de mese era amplasată la etajul doi al unui pavilion 
arcuit cu două etaje, lipit de partea din spate a secţiunii centrale 
a clădirii. Helen le conduse pe tinere pe acelaşi drum pe care-l 
folosiseră ca să ajungă la biroul directorilor, dar după uşa 
antifoc o luară la dreapta în loc s-o ia la stânga. 

— La naiba! De ce-ai fost de acord să luăm masa aici? şopti 
Joanna către Deborah când fu sigură că Helen o luase înainte 
suficient ca să nu le poată auzi. 

— Pentru că mi-e foame, îi răspunse Deborah cu dezinvoltură. 

— Cu cât facem mai multe pe ziua de azi şi cu cât stăm mai 
mult, cu atât sunt şanse mai mari să fim recunoscute. 

— O, nu sunt sigură că e aşa, zise Deborah. In plus, cu cât 
ştim mai multe despre locul ăsta, cu atât sunt mai multe şanse 
să reuşim mâine când totul o să înceapă cu adevărat. 

— AŞ dori să iei mai în serios ceea ce facem. 

— O iau în serios! protesta Deborah. 

Joanna îi făcu semn să tacă pentru că se apropiau de Helen, 
care le aştepta. 

Sala de mese avea formă semicirculară, cu ferestre ce 
dădeau spre partea din spate a clădirii. Cum terenul era în 
pantă, priveliştea spre răsărit era amplă. Deborah îşi reaminti că 
laboratorul are o privelişte asemănătoare, deşi ferestrele erau 
mai mici şi prin urmare panorama nu era aşa impresionantă. 
Vârfurile acoperişurilor şi hornurile unora dintre clădirile de 
locuinţe se vedeau înălțându-se deasupra copacilor înmuguriţi, 
la fel cum putea fi văzut şi coşul mult mai mare al centralei 
electrice. De asemenea, acoperişul roşu al unui siloz se zărea 
între centrala electrică şi clădirile de locuinţe. 

Helen le reţinu pe fete în prag, în timp ce se uita la 
persoanele care luau masa, evident căutând pe cineva anume. 
Încăperea era mare şi, la fel ca restul clădirii, avea numeroase 
detalii victoriene, printre care şi un candelabru de epocă, de 
cristal, în centru. Având în vedere dimensiunile sale, camera nu 
era deloc aglomerată. Numai treizeci-patruzeci de persoane 
stăteau la mesele despărțite de spaţii largi. Vocile se auzeau 
doar ca un murmur slab. 

Joanna înţepeni când o văzu pe dr. Donaldson stând cu alte 
cinci persoane care păreau a fi colegi de breaslă. Întorcându-se 
cu spatele în direcţia doctoriţei, Joanna o apucă pe Deborah de 
braţ şi-i făcu semn cu capul. Deborah înţelese imediat. 


— Calmează-te, pentru numele lui Dumnezeu! zise Deborah. 

Comportamentul paranoic al jJoannei o călca pe nervi. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Helen. 

— Nu, nimic, spuse Joanna pe un ton nevinovat. 

li aruncă lui Deborah o privire duşmănoasă. 

— Uitaţi-le, zise Helen, arătând spre dreapta. Acolo sunt 
Megan Finnegan, şefa de laborator şi Christine Parham, şefa de 
birou. Ce bine că stau amândouă la aceeaşi masă! Haideţi, 
permiteţi-mi să vă prezint! 

Joanna încercă să se facă mică şi să rămână cu spatele către 
dr. Donaldson în timp ce o urma pe Deborah, care mergea în 
urma lui Helen. Aceasta le conducea către una dintre mesele de 
lângă fereastră. Spre consternarea Joannei, sunetul tocurilor lui 
Deborah pe parchetul vechi, combinat cu înfăţişarea ei 
provocatoare, atrăsese tuturor atenţia, inclusiv doctoriţei 
Donaldson. 

Deborah nu-şi făcea griji în privinţa agitaţiei pe care o 
stârnea. Atenţia ei fusese absorbită de o masă la care se aflau 
vorbitori de limba spaniolă, pe lângă care trecuse la intrarea în 
sala de mese. Toate persoanele de la acea masă erau femei 
tinere, bine făcute, cu tenul întunecat, despre care Deborah 
presupuse că erau din America de Sud sau din America 
Centrală. Ceea ce-i atrase atenţia fu faptul că toate păreau să 
fie însărcinate - şi toate păreau să fie în aceeaşi lună de sarcină. 

După ce le prezentă celor două şefe de departament care 
terminaseră prânzul şi erau pe punctul de a pleca, Helen le duse 
pe Joanna şi Deborah la o masă separată. Acolo fură servite de o 
altă femeie care, la fel ca tinerele femei pe care le văzuseră la 
intrare, părea, după părerea lui Deborah, să provină din America 
de Sud sau Centrală. Şi ea era însărcinată în aceeaşi lună ca 
toate celelalte. 

După ce li se servi prânzul, curiozitatea o copleşi pe Deborah, 
care o întrebă pe Helen despre femeile respective. 

— Sunt din America Centrală, zise Helen, confirmând impresia 
lui Deborah. Sunt din Nicaragua. Fac parte dintr-un aranjament 
pe care doctorul Saunders l-a făcut cu un coleg din acea ţară. 
Vin pe o perioadă de câteva luni cu o viză de lucru, iar apoi se 
întorc acasă. Trebuie să vă spun că aşa s-a rezolvat o mare 
problemă de-a noastră, pentru că ele fac treburile care ţin de 
bucătărie, curăţenie şi servire, pentru care nu reuşeam să găsim 


ajutoare în zonă. 

— Vin cu familiile lor? 

— Nu, vin singure. E o şansă pentru ele să câştige o sumă 
mare de bani, pe care o trimit acasă. 

— Dar par toate însărcinate, remarcă Deborah. Asta e un fel 
de coincidenţă? 

— Nu e nici o coincidenţă, spuse Helen. Pentru ele e un mod 
de a câştiga mai mulţi bani. Dar, vă rog, mâncaţi! Mi-ar plăcea 
să vă arăt clădirile de locuinţe şi sper că vă vom putea convinge 
să profitaţi de posibilitatea de cazare pe care v-o oferim. Ştiu că 
veţi fi satisfăcute în legătură cu chiriile. Sunt şocant de 
rezonabile, mai ales prin comparaţie cu cele din Boston. 

Deborah se uită la Joanna ca să vadă dacă ascultase. Aproape 
tot timpul mesei, Joanna fusese preocupată de prezenţa 
doctoriţei Donaldson şi de presupusa necesitate de a sta cu 
spatele la masa la care se aflase aceasta, dar acum dr. 
Donaldson plecase şi lui Deborah i se păru că Joanna auzise 
spusele lui Helen despre muncitoare. Joanna se uită la rândul ei 
la Deborah, cu o privire ce exprima un amestec de consternare 
şi neîncredere. 


Zece 
9 MAI 2001 
ORA 14.10 


După prânz, Helen reuşi să le suie pe tinere în autovehiculul 
pentru golf, în ciuda rezervelor Joannei. Odată ce turul începu, i 
se păru interesant chiar şi Joannei. Dimensiunile proprietăţii 
erau impresionante şi cea mai mare parte a terenului era 
acoperit de păduri dese, bătrâne. Personalul cu funcţii de 
conducere, precum Wingate, Saunders, Donaldson şi alţi câţiva, 
locuia în case separate, asemănătoare ca stil casei de la poartă, 
deşi aveau finisaje albe şi nu negre, ceea ce le făcea mult mai 
atrăgătoare. 

Chiar şi locuinţele lucrătorilor obişnuiţi erau încântătoare. Se 
găseau în case identice cu două etaje grupate laolaltă într-un fel 
care amintea de un sat din Anglia rurală. Apartamentul cu două 
dormitoare pe care Helen îl arătă fetelor era foarte primitor. 
Ferestrele din faţă dădeau spre un scuar central mic, pietruit, în 
vreme ce ferestrele mai mari din spate erau orientate spre sud, 
având vedere spre iaz. Şi chiria era la fel de atrăgătoare: opt 
sute de dolari pe lună. 

La insistenţele lui Deborah, după ce părăsiră apartamentul, 
Helen le duse într-un scurt tur în jurul fermei şi chiar la centrala 
electrică, înainte de a le aduce înapoi la clădirea principală. 
Singurul neajuns al întregii excursii fu că Joanna şi Deborah se 
aflară tot timpul în raza auditivă a lui Helen, aşa că nu avură nici 
o ocazie să vorbească între patru ochi. Numai atunci când Helen 
le lăsă în anticamera birourilor lui Wingate şi Saunders să-l 
aştepte pe dr. Wingate reuşiră să stea de vorbă. 

— Ce părere ai de muncitoarele alea însărcinate din sala de 
mese? întrebă Deborah în şoaptă ca să nu le audă Gladys, 
secretara. 

— Am rămas cu gura căscată, zise Joanna. Nu-mi vine să cred 
că au un întreg grup de femei imigrante care sunt plătite ca să 
rămână însărcinate! 

— Crezi că e vreun soi de experiment? 

— Dumnezeu ştie, spuse Joanna, cutremurându-se. 

— Intrebarea este ce fac cu copiii! 

— Eu una sper că se întorc cu mamele în Nicaragua, spuse 
Joanna. Nici n-aş vrea să mă gândesc la vreo altă posibilitate. 


— Primul lucru care îmi vine în minte e că-i vând, zise 
Deborah. Practica mamelor purtătoare nu pare probabilă, 
deoarece sunt toate în acelaşi stadiu al sarcinii. Vânzarea 
copiilor ar putea fi o afacere profitabilă la negru. Fiind o clinică 
de fertilizare, cu siguranţă au clienţii potriviţi, iar când am fost 
aici acum un an şi jumătate am fost impresionate de banii pe 
care locul ăsta părea să-i producă. 

— Eu am fost impresionată de banii pe care probabil că-i obţin 
din afacerea cu fertilizarea, zise Joanna. Cu cifrele pe care clar le 
câştigă aici, n-au nevoie să se amestece în afaceri cu copii 
vânduți ca să scoată profituri serioase. N-are sens! Vânzarea de 
copii este pur şi simplu ilegală, iar Helen Masterson a fost foarte 
directă în legătură cu subiectul ăsta. Dacă făceau ceva ilegal, cu 
siguranţă n-ar fi fost aşa deschisă. 

— Presupun că ai dreptate, spuse Deborah. Trebuie să existe 
o explicaţie rezonabilă. Poate şi femeile alea suferă de 
infertilitate. Poate faptul de a le ajuta să rămână însărcinate 
face parte din înţelegerea de a le aduce aici la lucru. 

Joanna îi aruncă lui Deborah o privire neîncrezătoare. 

— Asta e şi mai puţin probabil decât ideea mamelor 
purtătoare şi din acelaşi motiv. 

— Mda, bine, nu mă pot gândi la o altă explicaţie. 

— Nici eu, fu de acord Joanna. Am să mă mulţumesc să aflu 
despre ovulele mele, apoi voi întoarce bucuroasă spatele 
acestei organizaţii. M-am simţit nelalocul meu aici încă din 
prima zi în care am venit ca să donăm ovule, iar ziua de azi mi-a 
accentuat această senzaţie. 

Uşa biroului doctorului Wingate se deschise şi doctorul ieşi, 
având pe vârful nasului nişte ochelari de citit cu ramă subţire. În 
mână ţinea nişte bilanţuri contabile, pe care continuă să le 
examineze cu atenţie până în clipa în care le puse pe biroul 
secretarei. Nu părea mulţumit. 

— Sună-i pe contabili, mormăi către Gladys, Spune-le că 
doresc să văd toate cele patru trimestre ale anului trecut. 

— Da, domnule, zise Gladys. 

Spencer mai împunse o dată bilanţurile cu degetul ca şi cum 
ar mai fi meditat încă asupra conţinutului lor, înainte de a privi 
în direcţia fetelor. Trase aer adânc în piept şi se îndreptă apoi 
înspre locul în care stăteau. In timp ce se apropia, expresia i se 
îmblânzi şi pe buze îi apăru un zâmbet timid. 


— Bună ziua, domnişoară Marks, spuse, strângându-i mâna lui 
Deborah, pe care o reţinu într-a sa o clipă în plus în timp ce nu- 
şi mai putea dezlipi privirile de ale ei. Apoi se întoarse spre 
Joanna şi zise: îmi pare rău, nu v-am reţinut numele. Georgina |- 
a menţionat, dar mi-a ieşit din minte. 

— Prudence Heatherly, spuse Joanna. 

Îi scutură mâna lui Spencer şi-l privi drept în faţă. Deborah 
avusese dreptate: bărbatul nu semăna cu tatăl ei, dar avea 
totuşi ceva care era la fel de plăcut în aparenţă. 

— Îmi pare rău că v-am lăsat să aşteptaţi, zise el, întorcându- 
şi privirea către Deborah. 

— Am avut ocazia să stăm şi să ne relaxăm, spuse Deborah. 
Îşi dădea seama că bunul doctor nu-şi putea dezlipi privirea de 
picioarele ei încrucişate. Doamna Masterson ne-a ţinut ocupate. 

— Sper că vizita voastră a avut succes. 

— Chiar aşa a fost, zise Deborah. De mâine începem lucrul. 

— Excelent, spuse Spencer. Într-adevăr, excelent. 

Îşi frecă mâinile agitat şi se uită de câteva ori de la una la 
cealaltă, ca şi cum încerca să se hotărască în legătură cu ceva. 
Îşi trase un scaun şi se aşeză în faţa lor. 

— Ei bine, cu ce vă putem servi? Cafea, ceai sau o băutură 
răcoritoare? 

— Nişte apă minerala, zise Deborah. 

— La fel şi pentru mine, răspunse Joanna în silă. 

Se simţea ca un intrus. Nu prea voise să vină în biroul 
doctorului Wingate, iar acum, că o făcuse, era dureros de 
evident că bărbatul era interesat fără reţinere de Deborah. In 
ceea ce o privea, felul în care el se uita la Deborah era aproape 
dezgustător. i 

Spencer Îi spuse secretarei să aducă băuturile răcoritoare. In 
timp ce aceasta era plecată, făcu conversație în legătură cu 
clinica. Când secretara se întoarse, adusese doar doua sticle 
mici de apă San Pellegrino. 

— Dumneavoastră nu beţi nimic? întrebă Deborah. 

— Nu, mi-e bine aşa, spuse Spencer. 

Dar nu părea să fie. Îşi încrucişă şi descrucişă picioarele de 
câteva ori în timp ce tinerele turnau apa în pahare. Era clar că 
avea emoţii dintr-un anumit motiv. 

— Nu vă răpim prea mult timp? întrebă Joanna. Poate ar 
trebui să plecăm şi să vă lăsăm să vă întoarceţi la treabă. 


— Nu, nu plecaţi, zise Spencer. La capitolul timp stau bine. 
Domnişoară Marks, aş dori să stau de vorbă cu dumneavoastră 
între patru ochi. 

Deborah îşi luă paharul de la buze şi se holbă la Spencer. 
Cererea era atât de neaşteptată, încât nu era sigură că auzise 
bine. 

Spencer arătă spre biroul său. 

— Aş aprecia dacă am merge un moment în cealaltă încăpere. 

Deborah se uită la Joanna, care ridică din umeri, arătând că 
pentru ea nu conta, deşi Deborah îşi dădu seama că întreaga 
situaţie nu o amuza. 

— Bine, zise Deborah, îndreptându-şi din nou atenţia spre 
Spencer. 

Îşi puse paharul pe măsuţa de cafea şi cu un mârâit înăbuşit 
se ridică în picioare. Urmând invitaţia lui Spencer, intră în birou. 
Acesta o urmă şi închise uşa. 

— Am să trec direct la subiect, domnişoară Marks, zise 
Spencer. Pentru prima dată evita să o privească, îndreptându-şi 
atenţia către fereastra uriaşă. Aici la clinică am promovat o 
politică nescrisă care descurajează legăturile sociale între 
conducere şi angajaţi. Şi, având în vedere faptul că practic 
dumneavoastră nu sunteţi o angajată până mâine, mă întrebam 
dacă n-aţi dori să luaţi cina cu mine diseară. 

În clipa în care rosti ultimul cuvânt, se întoarse de la fereastră 
şi o privi, aşteptându-i răspunsul. 

Pe moment, Deborah râmase fără grai. Se simţise bine jucând 
rolul respectiv, dar nu anticipase că va atrage orice altceva 
decât o a doua privire. Nu se aşteptase să fie invitată la întâlnire 
de şeful clinicii - un bărbat despre care presupusese că e 
căsătorit şi care avea de două ori vârsta ei. 

— La distanţă mică de oraş este un restaurant pitoresc, zise 
Spencer în timp ce Deborah ezita. Nu ştiu dacă aţi mai fost 
acolo. Se numeşte Şopronul. 

— Sunt sigură că e încântător, reuşi să articuleze Deborah, 
regăsindu-şi vocea. Şi este foarte drăguţ din partea 
dumneavoastră să vă gândiţi la mine, dar sunt câteva probleme. 
Vedeţi, eu şi colega mea de apartament nu locuim aici, ci în 
Boston. 

— Înţeleg, spuse Spencer. Ei bine, atunci poate vă pot 
convinge să acceptaţi o cină mai devreme. Cred că localul se 


deschide la cinci şi jumătate, aşa că n-ar mai fi mult până 
atunci. În felul ăsta aţi putea pleca spre Boston la ora şapte sau 
opt seara. 

Instinctiv, Deborah se uită la ceas. Era aproape patru după- 
amiaza. 

— Mi-a făcut mare plăcere discuţia noastră de azi-dimineaţă, 
adăugă Spencer încurajator. Mi-aş dori să o continuăm şi să aflu 
mai multe despre chestiunile de biologie moleculară care vă 
interesează. E limpede că avem interese comune. 

„Interese comune”, îşi spuse Deborah cu dispreţ în timp ce se 
uita în ochii albaştri ai bărbatului. Simţi un pic de disperare la 
medicul plin de succes şi destul de atrăgător. Se hotări să 
încerce marea cu degetul. 

— Ce-ar zice doamna Wingate de ideea asta? 

— Nu există nici o doamnă Wingate, răspunse Spencer. Din 
păcate, soţia a divorţat de mine cu câţiva ani în urmă. A fost 
ceva neaşteptat. Privind în urmă, presupun că eram prea 
devotat muncii mele şi că mi-am neglijat mariajul. 

— Îmi pare rău, spuse Deborah. 

— Nu-i nimic, zise Spencer, plecându-şi ochii. Asta e crucea 
pe care a trebuit să o port. Partea bună este că în sfârşit m-am 
împăcat cu situaţia şi sunt gata să ies în lume şi să socializez 
într-o anumită măsură. 

— Vă daţi seama că mă simt flatată de faptul că v-aţi gândit 
la mine. Dar sunt aici în Bookford cu colega mea de apartament 
şi nu avem decât o singură maşină. 

— Nu credeţi că şi-ar putea găsi ceva de făcut vreo două ore? 

Lui Deborah nu-i venea să creadă cum se purta tipul ăsta. 
Chiar credea că ea ar fi dispusă să-i ceară celei mai bune 
prietene să taie frunză la câini timp de două ore ca ei să poată 
lua cina? Era egoist într-un mod atât de absurd, încât nu-i venea 
în minte nici o replică pe loc. 

— Ar putea face multe lucruri în oraş, zise Spencer. E un bar 
drăguţ şi o pizzerie surprinzător de bună, iar librăria locală este 
un loc predilect de petrecere a timpului liber, cu o cafenea în 
spate. 

Deborah era pe punctul de a-i spune bunului doctor să se 
ducă să se arunce în iaz, când se opri. Ca un trăsnet, îi veni o 
idee de a profita de situaţia neaşteptată în interesul său şi al 
Joannei. În loc să-l trimită pe Spencer la plimbare, zise: 


— Ştiţi, cina la Şopron începe să sune foarte tentant! 

Spencer se lumină la faţă. 

— Mă bucur şi sunt sigur că Penelope sau cum o cheamă se 
va simţi bine la plimbare prin oraş. Cât despre dumneavoastră, 
sunt sigur că veţi vedea că Şopronul e un restaurant 
surprinzător de bun. Mâncarea e în stil country, dar gustoasă, iar 
lista de vinuri nu e nici ea rea deloc. 

— O cheamă Prudence, spuse Deborah. lar înţelegerea este 
să vină şi Prudence cu noi la restaurant. 

Chipul lui Spencer se înnegura. Era pe punctul de a protesta, 
dar Deborah i-o tăie scurt: 

— E o fată tare bună, spuse Deborah. Nu vă grăbiţi să o 
judecaţi din cauza stilului ei. Poate că pare conservatoare, dar 
daţi-mi voie să vă spun că poate fi sălbatică după ce ia la bord 
câteva pahare. 

— Sunt sigur că e încântătoare, zise Spencer. Dar speram să 
avem timp să stăm doar noi doi. 

— Poate nu o să credeţi, spuse Deborah, dar adesea mergem 
împreună la întâlniri cu acelaşi tip, cu condiţia ca tipul să aibă o 
minte deschisă. 

Improvizând cu speranţa că va fi cochetă într-un mod 
seducător, îi făcu cu ochiul în timp ce-şi atingea buza de sus cu 
vârful limbii. 

— Chiar aşa? comenta Spencer, în timp ce imaginaţia i se 
înflăcăra. 

Nu mai fusese niciodată cu două femei în acelaşi timp, deşi 
văzuse asemenea lucruri în filme deocheate. 

— Chiar aşa! spuse Deborah, încercând să-şi facă vocea mai 
răguşită decât era în realitate. 

Spencer făcu un gest cu palmele în sus şi cu degetele 
depărtate. 

— Hei, cu siguranţă am o minte deschisă! S-o facem! 

— Minunat, spuse Deborah. Ne întâlnim la Şopron la ora cinci 
şi jumătate. Şi faceţi-mi o favoare. 

— Cum să nu, zise Spencer. Ce anume? 

— Nu lucraţi prea mult restul după-amiezii. Ar fi mai bine să 
nu fiţi prea obosit. 

— Ai cuvântul meu, spuse Spencer, ridicând mâinile în semn 
de capitulare. 


Joanna trânti portiera şi băgă cheia în contact, dar nu porni 
maşina. În schimb, îşi sprijini fruntea de volan în timp ce 
Deborah se urca în maşină pe partea cealaltă. 

— Acum mai spune-mi o dată, scuipă Joanna vorbele. Mi-ai zis 
că ai fost de acord ca noi două să luăm cina cu fustangiul ăsta 
dezgustător, despre care recunoşti că are în minte anumite 
fantezii sexuale în legătură cu asta? Spune-mi că am visat! 

— Nu, ai înţeles, fu de acord Deborah. Dar sunt surprinsă de 
descrierea pe care i-o faci bunului doctor. De dimineaţă ai zis că 
e distins. 

— Asta a fost o reacţie la înfăţişarea, nu la comportamentul 
lui şi a fost de dimineaţă, nu azi după-amiază. 

— Ei bine, spuse Deborah, ar fi trebuit să mă informezi că ai 
resentimente atât de puternice înainte de a fi luată pe sus şi 
dusă în biroul lui. 

Deborah ştia că o tachinează pe Joanna, dar aceasta nu-i 
dăduse nici o şansă de a-i explica situaţia. Când părăsiseră 
biroul lui Wingate, Deborah pomenise de planurile pentru seara 
aceea, iar Joanna se lansase imediat într-o critică furioasă. Apoi, 
fără s-o lase pe Deborah să mai zică un singur cuvânt, ieşise ca 
o furtună din Clinica Wingate. 

— Maşina asta se întoarce la Boston imediat, anunţă Joanna. 
Dacă vrei să rămâi aici şi să-ţi faci de cap cu dezmăţatul ăla, e 
treaba ta, dar eu una cred că eşti nebună. 

— Calmează-te! zise Deborah. 

— Sunt suficient de calmă, spuse Joanna. Acum, te dai jos din 
maşină sau nu? 

— Taci şi ascultă! îi ordonă Deborah. Am avut aceeaşi reacţie 
ca tine la început când mi-a propus să luăm cina. Dar apoi mi-a 
trecut prin cap că el are ceva ce ne trebuie nouă: ceva esenţial! 

Joanna inspiră adânc încercând să se abţină să nu mai sară 
din nou la Deborah. Ca de obicei, aceasta o forţa să întrebe. 

— İn regulă, spuse Joanna după un timp. Ce are el şi ne 
trebuie nouă? 

— Cardul de acces albastru! zise triumfătoare Deborah. E mai 
mult decât un director de departament, e fondatorul clinicii! 
Cardul lui albastru va deschide cu siguranţă încăperea 
serverului şi probabil orice altă uşă din acest loc. 

Joanna îşi înălța capul de pe volan. Ce spunea Deborah era 
fără îndoială adevărat, dar conta oare? Se uită la prietena ei. 


— Nu o să ne dea cardul de acces numai pentru că luăm cina 
cu el. 

— Sigur că nu, zise Deborah. O să i-l luăm! Nu trebuie decât 
să-l îmbătăm şi, în timp ce una din noi îi distrage atenţia, 
cealaltă îi şterpeleşte cardul albastru. 

La început Joanna crezu că Deborah glumea ca de obicei şi că 
va râde şi-i va zice că a fost o păcăleală. Dar nu făcu aşa. li 
aruncă Joannei o privire plină de mulţumire de sine. 

— Nu ştiu, spuse Joanna. Teoretic pare uşor, dar greu de pus 
în practică. 

— Ai spus chiar tu că va trebui să fim inventive ca să intrăm 
în încăperea serverului, zise Deborah. Asta e o dovadă de 
inventivitate. 

— Faci multe presupuneri, spuse Joanna. De unde ştii că bea? 
Poate e o persoană care nu bea deloc alcool. 

— Nu cred că trebuie să ne facem griji în privinţa asta, zise 
Deborah. A pomenit că restaurantul unde trebuie să-l întâlnim 
are o listă bună de vinuri. E clar că-i stă mintea numai la vinuri 
şi femei. 

— Nu ştiu ce să zic, spuse Joanna fără tragere de inimă. 

— Haide, zise Deborah. Recunoaşte că e o idee bună! Ai un 
alt plan cum să intrăm în încăperea aia? 

— Nu, dar... 

— Dar nimic, o întrerupse Deborah. Ce avem de pierdut? 

— Demnitatea noastră. 

— Nu se poate! Las-o mai moale! 

Chiar atunci dr. Donaldson şi Cynthia Carson ieşiră pe uşa 
clinicii. Joanna se lăsă repede în jos şi-i ordonă şi lui Deborah să 
facă la fel. 

— Acum ce mai e? întrebă Deborah, imitând-o pe Joanna şi 
lăsându-se în jos sub nivelul geamului portierei. 

— Dr. Donaldson şi Cynthia Carson tocmai au ieşit din clinică, 
şopti Joanna. 

Trecură câteva minute. Fetele auziră zgomot de portiere 
deschise şi trântite la loc, apoi cauciucurile pe pavajul cu pietriş. 
Numai după aceea se ridicară. 

— Eu plec de aici, zise Joanna după ce se asigură că drumul 
era liber. 

Porni maşina, o băgă în viteză şi ieşi din parcare. 

— În concluzie, eşti alături de mine sau nu? întrebă Deborah. 


Joanna suspină. 

— Bine, răspunse ea. Hai să încercăm! Dar ca să punem mâna 
pe cardul ăla albastru o să fie probabil nevoie de mai mult decât 
o simplă cină. Va trebui să-l facem să ne ducă la el acasă. 

— Probabil, admise Deborah. Dar am putea avea noroc. 

— Cât despre diviziunea muncii, vreau să fie clar că tu ai să te 
ocupi de partea cu distragerea atenţiei, iar eu cu sustragerea. 

— Cred că va trebui să improvizăm. Cum am spus mai 
devreme, se aşteaptă la un fel de menage a trois. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă Joanna îndreptând maşina 
către poartă ca s-o facă să se deschidă. Nici una dintre vechile 
mele prietene din Houston n-ar putea crede aşa ceva! 

Fetele conduseră până în oraş şi trecură din nou pe la 
farmacia Ritesmart, ca să ceară îndrumări privind drumul până 
la restaurantul Şopronul. Farmacistul se mai îngrăşase un pic, 
dar era la fel de vesel cum fusese cu un an şi jumătate în urmă. 

— Şopronul e la aproape patru kilometri de oraş, spre nord, 
zise el, arătând spre Main Street în direcţia din care veniseră. E 
un restaurant bun. Vă recomand friptura de vită înăbuşită, 
cartofii copţi şi prăjitura cu brânză cu sos de ciocolată. 

— Pare o masă uşoară, sănătoasă, îl luă în râs Joanna când 
ieşiră în stradă. 

Fetele îşi pierdură o jumătate de oră prin magazine înainte de 
a se întoarce la maşină şi de a se îndrepta spre restaurant. Era 
un local pitoresc, care odinioară chiar fusese un şopron. 
Împrejurimile era decorate cu multe unelte agricole de modă 
veche, dintre care unele fuseseră prinse de pereţii clădirii. 
Înăuntru, boxele pentru animale fuseseră transformate în spaţii 
de mese cu banchete. Singurele ferestre erau în faţă, creând în 
interior o atmosferă plăcută, în penumbră. 

— Domnişoara Marks şi domnişoara Heatherly? le întrebă o 
chelneriţă înainte ca tinerele să apuce să spună vreun cuvânt. 

Când confirmară, le făcu semn să o urmeze. Ducând într-o 
mână mai multe meniuri, le conduse către separeul cel mai 
îndepărtat. Acolo, în colţişorul obscur, luminat doar de lumânări, 
se afla doctorul Spencer Wingate, îmbrăcat cu un blazer, cu o 
eşarfă şi o batistă asortată la buzunarul hainei. Când le văzu pe 
Joanna şi pe Deborah, se ridică repede de la masă, le sărută 
mâinile cu galanterie şi apoi le invită amabil să ia loc. Patroana 
puse câte un meniu în faţa fiecărei fete, le zâmbi şi se retrase. 


— Sper că nu vă supăraţi, zise el. Mi-am luat libertatea de a 
comanda nişte vin înainte de sosirea voastră. 

Se întinse în faţă şi întoarse către fete cele două sticle 
aşezate pe masă, astfel încât acestea să poată vedea etichetele. 

— Un vin alb răcoros şi unul roşu, tare! Îmi place ca vinurile 
roşii să fie tari. 

Râse scurt. 

Deborah îi făcu Joannei cu ochiul. Se gândi că seara începea 
bine. 

— Doreşte cineva un cocktail înainte de vin? întrebă Spencer. 

— Nu suntem amatoare de băuturi tari, spuse Deborah. Dar 
nu lăsa asta să te reţină. 

— Un martini ar fi numai bun, zise el. Sunteţi sigure că nici 
una din voi nu vrea să mi se alăture? 

Ambele fete refuzară. 

Seara se scurse repede. Conversaţia nu cerea mari eforturi, 
pentru că Spencer era uşor de pornit când era vorba să 
povestească despre el însuşi. Până la desert, fetele ascultaseră 
deja o poveste lungă şi detaliată despre Clinica Wingate şi 
despre succesul acesteia. Spencer, cu cât vorbea mai mult, cu 
atât bea mai mult. Singura mică problemă era că nu arăta nici 
un semn că alcoolul pe care-l băuse avea un efect asupra lui. 

— Am o întrebare despre clinică, spuse Deborah când 
Spencer făcu o pauză în monolog ca să atace prăjitura cu 
brânză înecată în sos de ciocolată. Care e povestea femeilor 
însărcinate din Nicaragua? 

— Sunt însărcinate unele dintre femeile din Nicaragua? 
întrebă Spencer. 

— Nouă ni s-a părut că toate sunt însărcinate, zise Deborah. 
Şi toate cam în acelaşi stadiu, ca şi cum ar fi rămas însărcinate 
din cauza unui virus transmis pe calea aerului. 

Spencer râse. 

— Sarcina ca proces infecțios! Asta-i o glumă bună! Dar nu e 
aşa departe de adevăr. La urma urmelor, este cauzată de 
invazia a câteva milioane de microorganisme. 

Râse din nou de propria glumă. 

— Vrei să spui că nu ştii de aceste sarcini? întrebă Deborah. 

— Nu ştiu nimic de ele, o asigură Spencer. Ce fac doamnele 
respective în timpul lor liber e treaba lor. 

— Te întreb pentru că ni s-a spus că pentru ele sarcina este 


un mod de a câştiga mai mulţi bani. 

— Serios? întrebă Spencer. Cine v-a zis asta? 

— Doamna Masterson, spuse Deborah. Am întrebat-o despre 
ele la prânz. 

— Va trebui să o întreb şi eu, zise Spencer. 

Pe faţă îi apăru un zâmbet ezitant. 

— În ultimii doi ani, nu m-am mai implicat activ în treburile de 
la clinică, aşa cum ar fi trebuit s-o fac, aşa că sunt anumite 
detalii care-mi scapă. Ştiam desigur despre femeile din 
Nicaragua care lucrează la noi. Este un aranjament pe care l-a 
făcut dr. Saunders cu un prieten medic din Nicaragua, ca să ne 
rezolve problema cronică de lipsă a mâinii de lucru. 

— În ce fel de cercetări este implicat dr. Saunders? întrebă 
Deborah. 

— Câte puţin din toate, zise vag Spencer. E un cercetător 
foarte creativ. Infertilitatea este o specializare care face 
progrese rapide şi ale cărei descoperiri vor avea în curând un 
impact puternic asupra medicinii în general. Dar discuţia asta 
devine prea serioasă. Râse şi pentru prima dată se clătină un 
pic, după care îşi reveni. Haideţi să o facem mai veselă. Propun 
să mergem la mine acasă şi să dăm o raită prin pivniţa mea de 
vinuri. Ce ziceţi, doamnelor? 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, zic eu, răspunse 
Deborah, dându-i pe ascuns un cot Joannei, care era prea tăcută 
şi cuminte. 

— Cred că e o idee minunată să mai bem nişte vin, zise 
Joanna. 

Când sosi nota de plată, fetele se uitară cu interes să vadă 
unde-şi ţinea Spencer portofelul. Amândouă sperau că în 
buzunarul de la haină. Dar nu. Spre necazul lor, era în buzunarul 
de la spate al pantalonilor, unde se întoarse după ce cartea de 
credit fu pusă la loc. 

Când ajunseră în partea din faţă a restaurantului şi erau pe 
punctul de a pleca, Spencer se scuză şi se duse la toaletă. 

— Va trebui să fii inventivă ca să-i dai jos pantalonii, şopti 
Joanna. 

Erau aproape de estrada unde stătea chelneriţa care 
întâmpina oaspeţii. Deşi când sosiseră ele nu erau clienţi, acum 
restaurantul era aproape plin. 

— Nu o să fie nevoie de inventivitate ca să-şi dea jos nădragii, 


îi răspunse Deborah tot în şoaptă. Inventivitatea o să fie 
necesară când va trebui să-i satisfacem aşteptările. Sunt uimită 
de cât de mult a băut şi de cât de bine rezistă. A dat pe gât 
două martini şi două sticle de vin, minus cantitatea infimă pe 
care am băut-o noi două. 

— In timpul desertului avea o mică problemă să articuleze 
cuvintele, zise Joanna. 

— Şi s-a clătinat un pic, adăugă Deborah. Dar asta nu mi se 
pare mare lucru la atâta alcool. Ca să reziste aşa bine la 
băutură, trebuie să fie un beţiv mai mare decât pare. Dacă 
înghiţeam eu atâta alcool, aş fi fost în comă trei zile. 

Spencer apăru în pragul toaletei bărbaţilor, zâmbi când le 
văzu pe fete şi începu să meargă clătinat într-o direcţie piezişă, 
lovindu-se de estradă. Se agăţă de aceasta ca să se sprijine. 
Uimită, chelneriţa se apropie ca să-i dea o mână de ajutor. 

— Bun! exclamă Deborah într-o şoaptă triumfătoare către 
Joanna. E încurajator. Trebuie să fie un fel de reacţie întârziată. 

— Se simte bine? întrebă chelneriţă, în timp ce tinerele 
treceau de-o parte şi de alta a lui Spencer ca să-l ajute. 

— O să fie bine, zise Deborah. S-a relaxat un pic, asta e tot. 

— Frumoase doamne, ştiţi unde e casa mea? întrebă Spencer, 
articulând din nou cuvintele cu greutate. 

— Sigur că da, spuse Deborah. Doamna Masterson ne-a 
arătat-o azi. 

— Atunci o să facem o întrecere, anunţă Spencer. 

Inainte ca Deborah să respingă ideea, Spencer se scutură şi 
ieşi în fugă din restaurant. 

Deborah şi Joanna schimbară priviri uimite înainte de a o lua 
după el. Când ieşiră în amurg, Spencer se urca deja în Bentley-ul 
său. Il auziră râzând. 

— Aşteaptă! strigă Deborah. 

Fugiră spre maşină, dar, până ajunseră la ea, Spencer ambala 
deja motorul uriaş. Deborah puse mâna pe mânerul portierei din 
dreptul şoferului, dar aceasta era blocată. Ciocăni în geam. 
Incepu să sugereze ca ea să conducă, dar Spencer nu făcu 
decât să râdă şi mai tare, făcu semn spre ureche că nu aude şi 
apoi demară în trombă din parcare. 

— Ce porcărie! zise Deborah, uitându-se împreună cu Joanna 
cum stopurile roşii ale maşinii dispăreau în întunericul care se 
lăsa peste oraş. 


— N-ar trebui să conducă, spuse Joanna. 

— Mda, păi nu ne-a lăsat să avem un cuvânt de spus, 
răspunse Deborah. Sper să ajungă cu bine. Dacă nu, hai să 
ajungem primele la locul accidentului - nu că aşa aş fi plănuit să 
punem mâna pe blestematul ăla de card! 

Amândouă se îndreptară în fugă spre Chevrolet-ul Malibu. 
Joanna îl scoase în drum cât de repede putu. După fiecare curbă 
aproape că se aşteptau să vadă Bentley-ul răsturnat pe una 
dintre miriştile de la marginea drumului. Când ajunseră la 
semaforul de la intersecţia străzilor Pierce şi Main, începură să 
se relaxeze, dându-şi seama că, dacă Spencer ajunsese teafăr 
până acolo, urma să ajungă cu bine acasă. 

— Ce crezi în legătură cu reacţia lui Spencer privindu-le pe 
femeile din Nicaragua? întrebă Deborah în timp ce intrau pe 
Pierce Street şi se îndreptau spre răsărit. 

— Părea într-adevăr surprins în legătură cu faptul că sunt 
însărcinate, zise Joanna. 

— Aşa mi s-a părut şi mie, spuse Deborah. Am impresia că la 
Clinica Wingate se petrec lucruri despre care fondatorul acesteia 
nu ştie prea multe. 

— Sunt de acord, zise Joanna. Doar a recunoscut că în ultimii 
doi ani nu prea a fost implicat în activitatea clinicii aşa cum ar fi 
trebuit să fie. 

leşiră de pe drumul principal pe cel cu pietriş şi se apropiară 
de casa porţii de la Clinica Wingate. Era întuneric, cu excepţia 
unei lumini aproape imperceptibile de la una dintre ferestrele 
mici, cu obloane. Când intrară în tunelul de sub structură, 
farurile maşinii luminară poarta grea şi stâlpul cu dispozitivul de 
citire a cardurilor. 

— Crezi că paznicul va ieşi afară? întrebă Joanna în timp ce 
încetini până când maşina aproape se opri. 

Deborah ridică din umeri. 

— Nu cred, doar programul i s-a terminat. Aşa că hai să 
tragem maşina lângă dispozitivul de cifre şi să încercăm unul 
din cardurile noastre noi. 

Deborah scoase cardul din geantă şi i-l dădu Joannei. Joanna 
cobori geamul, se aplecă în afară şi trecu cardul prin dispozitiv. 
Poarta reacţionă imediat şi începu să se deschidă. 

— Poftim, zise Deborah. 

Luă cardul înapoi şi-l puse la loc. 


Joanna o luă pe aleea care ocolea pâlcul de copaci cu 
frunzişul veşnic verde. Clădirea principală apăru în raza lor 
vizuală. Se vedeau doar câteva lumini la primele două etaje ale 
aripii de sud. 

Restul clădirii era o matahală neagră, crenelată, proiectată pe 
fundalul cerului violaceu, a cărui culoare se întuneca treptat. 

— Locul ăsta arată şi mai sinistru noaptea, comentă Joanna. 

— Sunt perfect de acord, zise Deborah. Arată ca un loc unde 
s-ar simţi bine contele Dracula. 

Joanna trecu de zona de parcare şi intră în pădurea din spate. 
Câteva clipe mai târziu începură să vadă în întunericul din ce în 
ce mai profund lumini printre copaci, venind dinspre casele 
aparţinând conducerii Clinicii Wingate. Zăriră o casă despre care 
considerară că e cea a lui Spencer şi o luară pe aleea care 
ducea spre ea. Işi dădură seama că nu se înşelaseră când 
văzură spatele Bentley-ului ieşind pieziş din garaj. Joanna opri 
motorul Chevroletului Malibu. 

— Ai vreo idee cum să procedăm în continuare? întrebă 
Joanna. 

— Nu chiar, recunoscu Deborah. Decât să-i dăm înainte cu 
băutura. Poate că între timp ar trebui să încercăm să-i găsim 
cheile de la maşină şi să le ascundem. 

— Bună idee! zise Joanna, coborând din maşină. 

În timp ce urcau pe aleea din faţa cufundată în întuneric, 
auziră muzică rock. Pe măsură ce tinerele se apropiau, muzica 
se auzea tot mai tare, dar, în ciuda zgomotului, Spencer auzi 
soneria şi deschise larg uşa. Avea obrajii îmbujoraţi şi ochii roşii. 
Renunţase la blazer şi purta o haină de casă din catifea verde- 
închis, cu o broderie elaborată. Cu un gest teatral, exagerat, 
care îl făcu să se ţină de tocul uşii ca să-şi păstreze echilibrul, le 
invită înăuntru. 

— Am putea da muzica un pic mai încet? strigă Deborah. 

Cu un mers nesigur, Spencer se duse spre consola audio. 
Tinerele se folosiră de această ocazie pentru a inspecta 
interiorul. Locuinţa era decorată ca un conac englezesc, cu 
mobilă masivă îmbrăcată în piele maroniu-închis, cu covoare 
orientale roşii şi zugrăveală verde-închis. Pe pereţi se aflau 
picturi în ulei reprezentând cai şi vânători de vulpi, fiecare fiind 
iluminată separat. Decoraţiunile erau aproape toate articole de 
călărie. 


— Ei bine, zise Spencer, întorcându-se după ce dăduse 
aparatul mai încet, ce pot să vă aduc, doamnelor, înainte de a 
trece la treabă? 

Joanna îşi dădu ochii peste cap spre Deborah. 

— Hai să explorăm pivniţa aia de vinuri de care ne-ai 
pomenit, spuse Deborah. 

— Bună idee, zise Spencer, de-abia pronunţânau-l pe d. 

Pivniţa arăta de parcă nimeni nu mai umblase pe acolo de la 
mijlocul secolului nouăsprezece, excepţie făcând montarea 
câtorva becuri electrice de mică putere. Blocurile de granit care 
alcătuiau fundaţia erau înnegrite de mucegai. Rafturile erau 
făcute din scânduri de stejar nefinisate, înjghebate laolaltă cu 
ajutorul unor piroane de fier, primitive. Pe jos era pământ. Aerul 
era rece şi umed din cauza mai multor băltoace noroioase. 

— Cred c-am să aştept aici pe trepte, zise Joanna în timp ce 
se uita prin grota slab luminată, dar Deborah porni înainte în 
ciuda tocurilor înalte. 

Deborah se temea că Spencer nu va reuşi să mai iasă având 
în vedere starea de ebrietate în care era. In câteva rânduri, 
trebui să-l sprijine ca să nu cadă. 

Pivniţa de vinuri se dovedi a fi doar una dintre numeroasele 
boxe închise ale căror uşi grosolane erau închise cu lacăte 
uriaşe şi vechi. Spencer scoase din buzunarul hainei o cheie cât 
degetul său mare şi deschise încuietoarea. In compartiment 
erau şase lăzi de vin aşezate la întâmplare pe rafturi 
improvizate. Spencer nu ezită. Deschise prima ladă şi scoase 
trei sticle. 

— Astea sunt numai bune, zise. 

Fără să se mai obosească să pună lacătul la loc, urcă din nou 
scările clătinându-se şi ţinând sticlele strâns sub braţ. 

— Pantofii mei Farya sunt distruşi, gemu Deborah în bătaie de 
joc spre Joanna în timp ce urcau scările pivniţei. 

În bucătărie, Spencer scoase un tirbuşon şi desfăcu cele trei 
sticle, toate Cabernet de California. Luă din dulap trei pahare de 
vin, iar Deborah se oferi să le ducă. Spencer o luă înapoi spre 
camera de zi. Se aşeză la mijlocul canapelei şi le făcu fetelor 
semn să se aşeze de o parte şi de alta. Apoi turnă vinul şi le 
întinse paharele. 

— Nu-i rău, nu-i rău deloc, zise el după ce luă o sorbitură. ŞI 
acum, cu ce începem? râse. N-am mai încercat chestii din astea 


în trei. 

— Mai bine am bea nişte vin mai întâi, spuse Deborah. 
Noaptea e lungă. 

— Beau pentru asta, zise Joanna. 

Ridică paharul cu vin şi ceilalţi făcură la fel. 

Incă o dată fetele reuşiră să-l facă pe Spencer să vorbească, 
numai întrebându-l despre copilăria sa. Intrebarea asta simplă 
dezlănţui un lung monolog cu influenţe din Horatio Alger?!. În 
timp ce vorbea, Spencer îşi făcea de lucru serios cu vinul. La fel 
ca la restaurant, păru să nu observe că fetele de-abia se 
atinseră de băutură. 

După ce goliră o sticlă şi jumătate, iar povestea primei părţi a 
vieţii lui Spencer ajunse la facultate, Deborah îl întrerupse ca să- 
i spună Joannei că vrea să vorbească cu ea un moment. Joanna 
fu de acord şi fetele se traseră la o parte. Ochii albaştri ai lui 
Spencer le urmăriră cu mare interes, în anticiparea plăcerii ce 
avea să urmeze. 

— Ai vreo sugestie? întreba Deborah pe un ton scăzut. 

Cu muzica rock pe fundal, era sigură că nu era nici o şansă ca 
Spencer să le audă. 

— Omul ăla e ca un burete. Vinul ăsta s-ar părea că n-a prea 
avut efect decât asupra ochilor şi a obrajilor lui. 

— N-am nici o sugestie, decât... 

— Decât ce? întrebă Deborah. 

Devenea disperată. Era aproape nouă seara şi voia să ajungă 
acasă să doarmă. Era epuizată, iar a doua zi urma să fie o zi 
mare. 

— Spune-i să se schimbe în ceva mai confortabil, cum ar fi 
nişte pijamale de mătase sau orice de genul ăsta. E un clişeu 
banal care s-ar putea să meargă, iar dacă muşcă momeala, asta 
înseamnă că pantalonii şi portofelul lui vor rămâne în dormitor, 
unde pot ajunge la ele. 

— Ceea ce înseamnă că eu va trebui să mă descurc cu el fără 
pantaloni, mârâi Deborah. 

— Trebuie să-ţi reamintesc că a fost ideea ta? se răsti Joanna. 

— Bine, bine, zise Deborah. Vorbeşte mai încet! Dar, dacă ţip, 
ar fi bine să apari imediat. 


21 Scriitor american (1832-1899), autor de cărţi de aventuri, precum Dick 
Zdrențărosul (1867), ale căror personaje principale erau băieţi săraci care, 
prin muncă grea şi virtuţi, reuşeau să câştige avere şi respect, (n.tr.). 


Tinerele se întoarseră, iar Spencer se uită în sus la ele, în 
aşteptare. Deborah încercă ceea ce-i sugerase Joanna. Spencer 
reacţionă printr-un zâmbet strâmb. Dădu din cap şi se strădui să 
se ridice în picioare. Fetele săriră imediat să-l susţină. 

— Mă descurc, protestă el. 

Se ridică singur şi se clătină un moment. Apoi trase aer adânc 
în piept, îşi aţinti privirea asupra scărilor şi porni. Fetele îl priviră 
legănându-se şi împleticindu-se în drumul său prin camera de zi, 
ca şi cum nu prea înţelegea unde îi erau diferitele părţi ale 
corpului. 

— Îmi retrag vorbele de adineauri, anunţă Deborah. La urma 
urmelor, vinul îşi face efectul. 

Fetele făcură o grimasă când Spencer se izbi de o masă şi 
trânti pe podea un grup de soldăţei de cavalerie pictaţi, de 
jucărie. În ciuda izbiturii, îşi păstră echilibrul şi ajunse la scări. 
Ţinându-se cu mâinile de ambele balustrade, se descurcă mai 
bine pe scări decât o făcuse pe podea şi dispăru la etaj. 

— Hai să vedem ce-o să facem când coboară, zise Deborah cu 
nelinişte. În funcţie de ce va purta sau ce nu va purta, ar putea 
fi prea preocupat ca să mai vorbească despre subiectul său 
preferat. 

— Imediat ce coboară am să spun că mă duc la baie, spuse 
Joanna. Tu ţine-l ocupat. 

— În bucătărie e o scară de serviciu, zise Deborah. Dacă urci 
pe ea, probabil că o să ajungi în dormitor. 

— Am văzut-o, spuse Joanna. Am să mă grăbesc cât am să 
pot de tare. 

— Ai face bine să te grăbeşti, o avertiză Deborah. 

Instinctiv, încerca să tragă în jos de rochia mini ca să acopere 
o porţiune mai mare din coapse, dar nu reuşi decât să expună 
mai mult din decolteu. 

— După cum poţi să-ţi imaginezi, mă simt cam vulnerabilă 
îmbrăcată aşa. 

— N-o să mă faci să te compătimesc pentru asta. 

— Mersi, zise Deborah. Hai să stăm jos, mă omoară picioarele. 

Fetele se aşezară şi discutară despre povestea vieţii lui 
Spencer. 

Când epuizară subiectul, vorbiră despre ce vor face a doua zi 
dacă reuşeau să pună mâna pe cardul albastru de acces al lui 
Spencer. 


— Scopul nostru va fi să intru în încăperea serverului cât mai 
repede posibil, ca să obţin accesul la fişierele lor confidenţiale, 
zise Joanna. David spunea că mi-ar lua numai un sfert de oră. 
Odată ce reuşesc să fac asta, putem obţine informaţii despre 
ovulele noastre de la o staţie de lucru sau chiar de la 
calculatorul de acasă. 

— Să ne luăm telefoanele mobile, zise Deborah. Aşa pot sta 
de pază cât timp eşti în încăperea serverului şi te pot anunţa 
dacă vine cineva. 

— Asta nu e o idee rea, fu de acord Joanna. 

Deborah se uită la ceas. 

— De cât timp a urcat Casanova să se schimbe în nişte haine 
mai comode? 

Joanna ridică din umeri. 

— Nu ştiu. De cinci sau zece minute. 

— AŞ vrea să se grăbească, spuse Deborah. Sunt aşa obosită 
că aş putea să mă întind pe canapeaua asta şi să adorm în două 
secunde. 

— Şi eu mă simt la fel, zise Joanna. E din cauza diferenţei de 
fus orar. Organismul nostru încă mai funcţionează după ora 
Italiei. 

— Plus că suntem în picioare de la ora şase dimineaţa. 

— Aşa e, zise Joanna. Spune-mi, ce-ai de gând să faci mâine 
în laboratorul clinicii în timp ce mă aştepţi pe mine să intru în 
încăperea serverului? 

— Vreau să aflu exact ce fac cu toate echipamentele alea 
ultramoderne, spuse Deborah. O să încerc să aflu detalii despre 
munca lor de cercetare, iar asta înseamnă printre altele să aflu 
care e adevărata poveste cu femeile din Nicaragua. 

— Să ai grijă, da? o avertiză Joanna. Indiferent ce faci, nu ne 
pune în pericol acoperirea până când nu obţinem informaţiile 
care ne interesează cu adevărat. 

— O să am grijă, zise Deborah. 

Se uită din nou la ceas. 

— Doamne! Cu ce se îmbracă omul ăla acolo, cu costumul lui 
Superman? 

— li ia cam mult, fu de acord Joanna. 

— Ce să facem? 

Joanna ridică din nou din umeri. 

— Să îndrăznim să urcăm şi să aruncăm o privire? Dacă e gol 


puşcă şi ne aşteaptă în pat? 

— O, Doamne! Ce imaginaţie! spuse Deborah. Chiar îţi faci 
atâtea griji? Ce-o să facă, o să sară şi o să facă bau? Când a ieşit 
din cameră, avea picioarele moi, ca de gelatină. 

— Ştii, sugeră brusc Joanna, s-ar putea să-şi fi pierdut 
cunoştinţa. 

— Asta e un gând fericit şi presupun că e şi foarte posibil. 
Până acum a băut două martini şi trei sticle şi jumătate de vin în 
trei ore. 

— Hai să mergem sus să vedem, dar tu o iei înainte! 

— Mulţumesc, drăguţ din partea ta. 

Merseră împreună până la capul scărilor. Cu muzica bubuind 
chiar şi dată mai încet, nu puteau auzi nici un zgomot de sus. 
Stând aproape una de alta, urcară scările şi, ajunse sus, ezitară. 
Se vedeau mai multe uşi închise, dar la capătul coridorului una 
era întredeschisă. O geană de lumină slabă se revărsa afară pe 
covorul din hol. Cu excepţia muzicii de la parter, nu se auzea 
nici un sunet. 

Deborah îi făcu Joannei semn să o urmeze şi, simțindu-se ca 
nişte intruse, se îndreptară spre uşa deschisă. Când ajunseră în 
prag, văzură dintr-o privire un pat mare, neatins. Singura lumină 
venea prin uşa deschisă a băii care comunica cu dormitorul. 
Spencer nu se vedea pe nicăieri. 

— Unde naiba e? şopti Deborah furioasă. Oare se joacă cu 
noi? 

Îi veni în minte sugestia de mai devreme a Joannei. 

— Ar trebui să ne uităm în celelalte camere? întrebă Joanna. 

— Hai să vedem în baie, propuse Deborah. 

Nu făcuseră mai mult de trei paşi în cameră când Joanna o 
strânse dintr-odată pe Deborah de braţ. 

— Nu mă speria în halul ăsta! protestă Deborah. 

Joanna arătă spre pat. În partea opusă, de-abia vizibile, 
picioarele lui Spencer ieşeau afară din pantaloni. Cu teamă, 
fetele dădură ocol patului şi se uitară în jos. Spencer zăcea pe 
burtă, cu cămaşa scoasă pe jumătate şi cu pantalonii în vine. 
Dormea dus şi respira zgomotos. 

— Pare că a căzut, zise Joanna. 

Deborah dădu din cap. 

— Cred că în grabă s-a împiedicat de pantaloni. Când a ajuns 
la orizontală, deja îşi pierduse cunoştinţa. 


— Crezi că s-a lovit? 

— Mă îndoiesc, zise Deborah. Nu era destul de aproape de 
ceva ca să se lovească la cap, iar covorul ăsta e gros de cinci 
centimetri. 

— Să îndrăznim? 

— Glumeşti? spuse Deborah. Normal că o să îndrăznim. N-o 
să se trezească. 

Se aplecă şi, după ce căută şi trase un pic, scoase portofelul 
lui Spencer. Spencer nu se mişcă. 

Portofelul era neobişnuit de gros. Deborah îl deschise şi 
începu să cotrobăiască în el. Cardul albastru de acces nu era 
vizibil, dar îl găsi într-unul dintre compartimentele din spatele 
cărţilor de credit. 

— Imi place că era ascuns, spuse. 

l-I dădu Joannei, se aplecă din nou şi strecură portofelul la loc 
în buzunarul în care-l găsise. 

— De ce-ţi pasă unde.-l ţinea în portofel? întreba Joanna. 

— Pentru că asta înseamnă că nu-l foloseşte des, spuse 
Deborah. Nu vrem să-i simtă lipsa înainte să avem ocazia de a-l 
folosi. Haide! Să găsim cheile de la maşină, să le ascundem şi să 
plecăm naibii de aici. 

— Să plecăm de aici e cea mai bună sugestie pe care ai făcut- 
o toată ziua, zise Joanna. Cât despre cheile de la maşină, de ce 
să ne mai obosim? N-o să se trezească timp de cel puţin 
douăsprezece ore şi, când se va trezi, n-o să prea aibă chef de 
condus. 


Kurt Hermann se uita lung la fotografia polaroid a noii 
angajate, Georgina Marks. O ţinea în mâna care nu-i tremura 
niciodată, sub lampa de birou cu abajur de sticlă verde. În timp 
ce-i studia faţa, îşi aminti cum arăta corpul ei, cu sânii gata să i 
se reverse din rochie şi cu fusta atât de scurtă încât de-abia îi 
acoperea şezutul. Pentru el ea era o mârşăvie, un afront direct 
adus mentalităţii sale fundamentaliste. 

In stilul său lent, măsurat, Kurt lăsă poza pe birou, lângă cea 
a celeilalte noi angajate, Prudence Heatherly. Ea era diferită - 
evident o femeie cu frica lui Dumnezeu. 

Kurt stătea la biroul lui din casa pustie de la poartă, unde-şi 
petrecea nopţile în mod frecvent. Lipită de birou era o sală de 
sport, unde îşi putea antrena trupul musculos, bine făcut. Ca un 


singuratic convins ce era, evita contactul cu lumea. Şi faptul că 
trăia în incinta Clinicii Wingate făcea ca asta să fie mai uşor, mai 
ales că instituţia era amplasată lângă un orăşel care, din punctul 
lui de vedere, nu avea nimic de oferit. 

Kurt lucra pentru Clinica Wingate de trei ani. Slujba era 
perfectă pentru el, cu suficiente intrigi şi provocări ca s-o facă 
interesantă şi cu toate astea fără a fi atât de aglomerată încât 
să muncească din greu. Experienţa militară îl făcea să fie 
calificat pentru pază ca nimeni altul. Se înrolase în armată 
imediat după liceu şi ajunsese în Forţele Speciale, unde fusese 
antrenat pentru operaţiuni secrete, învățase să ucidă cu mâinile 
goale, precum şi cu nenumărate arme şi asta nu-l deranjase 
niciodată. 

Înrolarea în armată nu reprezentase începutul asocierii lui cu 
armata. Ca fiu de militar de carieră, Kurt nu cunoscuse niciodată 
alt stil de viaţă. Tatăl său făcuse parte din Forţele Speciale şi 
fusese un om al disciplinei stricte, care ceruse perfecţiune şi 
ascultare deplină de la soţia şi copilul lui. In primii ani ai 
adolescenţei lui Kurt, acesta trăise câteva scene urâte, dar apoi 
ajunsese destul de repede să-i dea dreptate tatălui său. Acesta 
fusese omorât în zilele de declin ale Războiului din Vietnam, în 
cadrul unei operaţiuni în Cambodgia care şi în prezent era 
secretă. Spre groaza lui, după moartea tatălui, mama sa se 
aruncase într-o serie de aventuri amoroase şi sfârşise prin a se 
mărita cu un agent de asigurări afectat. 

Armata îi purtase de grijă lui Kurt. Apreciindu-i talentele şi 
atitudinea, atenuase întotdeauna ciocnirile minore cu legea pe 
care le provoca uneori comportamentul agresiv al lui Kurt. 
Acesta nu putea suferi mai multe lucruri, dar prostituţia şi 
homosexualitatea sub toate formele erau în fruntea listei, iar 
Kurt nu era dintre aceia care se abţineau să acţioneze conform 
principiilor. 

Lucrurile merseseră bine în viaţa lui Kurt până când fusese 
trimis în Okinawa. Pe insula aia sălbatică recunoştea şi el că 
situaţia scăpase de sub control. 

Încet, Kurt se aplecă şi se uită din nou lung în ochii Georginei. 
Pe Okinawa întâlnise multe femei exact ca ea. Atât de multe, de 
fapt, încât simţise o chemare religioasă să le reducă numărul. 
Era ca şi cum Dumnezeu i-ar fi vorbit direct. Era uşor să scape 
de ele. Făcea sex cu ele într-un loc izolat, iar apoi, când aveau 


depravarea să-i ceară bani, le omora. 

Nu fu niciodată prins sau acuzat, dar în cele din urmă fu 
implicat prin dovezi indirecte. Armata rezolvase problema 
dându-l afară în timpul preşedinţiei lui Clinton, în cadrul planului 
de reducere a numărului de angajaţi, care se dovedi că îi vizase 
mai degrabă pe militari decât pe birocraţi. Câteva luni mai 
târziu, Kurt răspunsese la un anunţ dat de Clinica Wingate şi 
fusese angajat pe loc. 

Kurt auzi poarta deschizându-se cu un scârţâit, apoi sunetul 
unei maşini care accelera în tunel. Ridicându-se de la birou, 
merse la fereastră şi trase jaluzelele. Văzu farurile din spate ale 
unui model destul de nou de Chevrolet care dispărea pe aleea 
cu pietriş. Se uită la ceas. 

După ce lăsă jaluzelele la loc, Kurt se întoarse la birou. Se uită 
iarăşi la faţa de acum familiară a femeii. Văzuse că maşina 
aceea sosise la scurt timp după cea a lui Wingate şi o urmărise 
cu privirea până la casa acestuia. Nu trebuia să fii om de ştiinţă 
ca să-ţi dai seama ce se petrecea în spatele uşilor închise. 
Imediat îi veniră în minte pasajele biblice adecvate şi, în timp ce 
le recită, strânse tare din pumni. Auzea din nou vocea lui 
Dumnezeu. 


Unsprezece 
10 MAI 2001 


ORA 7.10 


Era încă o dimineaţă minunată, însorită, de primăvară, iar 
fetele goneau către nord-vest, îndreptându-se din nou către 
Bookford, pe care îl părăsiseră în urmă cu doar nouă ore. 
Amândouă erau moarte de oboseală. Spre deosebire de 
dimineaţa trecută, nu se mai treziseră din proprie iniţiativă, ci le 
smulsese din paturi sunetul ceasurilor deşteptătoare. 

Când ajunseseră acasă noaptea trecută, nici una nu se 
dusese la culcare, deşi îşi doreau asta cu disperare. Deborah se 
simţise obligată să-şi curețe pantofii, care se umpluseră de noroi 
în pivniţa lui Spencer. li mai luase ceva timp şi să îşi 
pregătească accesoriile pentru ţinuta de a doua zi; îşi dăduse 
seama cu întârziere că trebuia să poarte aceeaşi rochie, pentru 
că toate celelalte haine ale ei aveau un stil complet diferit, iar 
ea simţea că asta ar sugera că nu era ceea ce pretindea să fie. 

Joanna îl sunase pe David Washburn ca să recapituleze exact 
ce urma să facă odată ce intra în încăperea serverului de la 
Wingate. La insistenţele lui, se dusese chiar până la el acasă ca 
să ia un program de-al lui de spart parole. li spusese chiar că, cu 
cât se gândea mai mult, cu atât i se părea mai probabil ca până 
şi consola din încăperea serverului să îi ceară o parolă ca să 
poată folosi tastatura, îi arătase cum să folosească programul şi 
o pusese să-l încerce de mai multe ori până când văzu că se 
familiarizase cu el. Când Joanna ajunsese acasă, era trecut de 
miezul nopţii, iar Deborah era deja cufundată într-un somn 
adânc. 

Fiind aşa de obosite, merseră cu maşina în tăcere, în timp ce 
ascultau cu mintea aiurea vorbăria de dimineaţă de la radio. 
Când ajunseră la intrarea pe domeniul Wingate, Deborah, căreia 
îi venise rândul să conducă, îşi folosi cardul de acces. Poarta se 
deschise fără smucituri, iar ele intrară. Cum erau printre primii 
angajaţi care sosiseră în acea dimineaţă, puteau parca aproape 
oriunde. Deborah alese un loc de parcare aproape de uşa din 
faţă. 

— ţi faci griji că o să dăm de Spencer? întrebă Joanna. 

— Nu prea. La mahmureala pe care sigur o s-o aibă, nu cred 
că o să-l vadă prea mult lumea pe ziua de azi. 


— Cred că ai dreptate. În plus, probabil că n-o să-şi mai 
amintească prea multe din seara trecută. 

— Atunci îţi urez noroc, partenere, zise Deborah. 

— Şi eu ţie, spuse Joanna. 

— Am uitat să te întreb dacă ţi-ai luat celularul. 

— Sigur că da. Şi tu? 

— Da! Şi mi-am adus aminte chiar şi să încarc bateria. Aşa că 
hai s-o facem! 

Cu sentimentul că au o misiune de îndeplinit, dar şi cu destulă 
teamă, se dădură jos din maşină şi intrară în clădire. Conform 
instrucţiunilor pe care le primiseră cu o zi înainte, merseră întâi 
în biroul lui Helen Masterson, unde mai completară nişte hârtii. 
Fură uşurate să vadă că peste noapte nu apăruseră nici un fel 
de probleme cu numerele lor false de asigurări sociale. 

In biroul lui Helen se despărţiră, Joanna îndreptându-se către 
cubiculumul lui Christine Parham, iar Deborah traversând sala 
principală ca să ajungă la biroul lui Megan Finnegan. 

Joanna nu era sigură cum să facă să-i atragă atenţia lui 
Christine. Femeia stătea la birou, cu spatele la intrarea fără uşă 
a cubiculumului. Întâi, Joanna bătu în peretele despărțitor, dar, 
fiindcă acesta era alcătuit dintr-un metal care absorbea 
sunetele, zgomotul slab nu fu suficient pentru a se face 
observată. Joanna se hotărî s-o strige pe nume. 

Christine îşi aminti că Joanna îi fusese prezentată cu o zi în 
urmă în sala de mese. De asemenea, avea şi o copie după 
chestionarul de angajare al Joannei pe un colţ al biroului. 

— Intră, te rog şi ia loc, Prudence! o invită Christine. 

Luă câteva dosare de pe scaunul înghesuit într-o parte a 
biroului ei. 

— Bun venit la Wingate! 

Joanna se aşeză, după cum i se ceruse şi se uită la şefa de 
birou. Era o femeie făcută din acelaşi aluat ca Helen Masterson, 
cu aceeaşi constituţie solidă şi cu mâni mari, ca nişte lopeţi, 
sugerând că strămoşii ei direcţi erau probabil fermieri. Avea o 
faţă amabilă, cu pomeţi mari, cu pete roşii care păreau făcute 
cu ruj. 

Fără să piardă timpul, Christine o informă pe Joanna ce se 
aştepta de la ea şi care urmau să-i fie îndatoririle iniţiale. După 
cum anticipase Joanna, urma să introducă date pentru facturi 
pentru latura clinică a operaţiunilor de la Wingate. | se spuse că 


îndatoririle şi responsabilităţile ei vor creşte în viitorul apropiat 
dacă lucrul la Wingate continua să fie reciproc satisfăcător. 

— Ai vreo întrebare? făcu Christine. 

— Care e politica biroului privind pauzele de cafea? întrebă 
Joanna şi zâmbi. Presupun că asta sună ca şi cum aş întreba de 
concediu din prima zi, dar cred că trebuie să ştiu. 

— E o întrebare foarte rezonabilă, zise Christine. Nu suntem 
stricţi în legătură cu pauzele de cafea şi încurajăm oamenii să 
facă ceea ce e mai bine pentru ei. Cel mai important e să-ţi faci 
treaba, în general vorbind, majoritatea angajaţilor îşi iau o 
jumătate de oră de dimineaţă şi o altă jumătate de oră după- 
amiaza, fie odată, fie împărţite în câteva perioade mai scurte. 
Prânzul durează, de asemenea, jumătate de oră, dar, din nou, 
nu suntem rigizi în privinţa asta. 

Joanna dădu din cap. Îi surâdea ideea de a putea lua o pauză 
de jumătate de oră, în special dacă putea să o coordoneze cu 
Deborah. 

Atunci urma să încerce să intre în încăperea serverului. Dacă 
asta nu mergea, avea să folosească pauza de prânz. 

— Trebuie să-ţi reamintesc că aici nu se fumează, zise 
Christine. Dacă fumezi, trebuie să mergi la maşină. 

— Nu fumez. Nu e nici o problemă la capitolul ăsta. 

— În cererea de angajare scrie că ai multă experienţă cu 
calculatoarele, spuse Christine. Aşa că presupun că nu va trebui 
să recapitulăm nimic în legătură cu sistemul nostru. E destul de 
simplu şi ştiu că ai vorbit cu Randy Porter. 

— Cred c-am să mă descurc în privinţa asta, murmură Joanna. 

— Ei, hai să începem, zise Christine. Am un birou liber pentru 
tine şi un coş plin cu lucrări. 

Christine o conduse pe Joanna la un cubiculum lipit de 
peretele comun cu sala principală, aflat cel mai departe de 
ferestre. Avea un birou standard de metal, un fişet, un scaun de 
birou, un alt scaun suplimentar şi un coş de gunoi. Pe birou se 
afla un coş care dădea pe-afară de lucrări, un coş pentru 
lucrările terminate, o tastatură, un monitor, un mouse şi un 
telefon. Pereţii despărțitori erau complet goi. 

—Mă tem că nu e prea primitor, Prudence, recunoscu 
Christine. Dar poţi să-ţi aduci orice obiecte decorative cu care 
doreşti să personalizezi spaţiul. i 

— Nu mă deranjează, zise Joanna. Işi puse geanta pe birou şi-i 


zâmbi şi ea şefei de birou. 

Apoi Christine o prezentă pe Joanna celorlalţi oameni care 
ocupau cubiculumurile imediat învecinate. Păreau a fi un grup 
plăcut şi primitor şi se aplecară imediat peste pereţii despărțitori 
care ajungeau până la înălţimea pieptului, ca să dea mâna cu 
Joanna. 

— Ei bine, spuse Christine, cred că asta e tot deocamdată. 
Ţine minte! Sunt aici ca să fiu de ajutor, aşa că, dacă ai nevoie, 
strigă-mă. 

Joanna zise că aşa va face şi-i făcu un semn cu mâna când 
Christine plecă. Întorcându-se spre birou, îşi scoase telefonul 
mobil din geantă şi formă imediat numărul lui Deborah. li 
răspunse căsuţa vocală a lui Deborah şi presupuse că aceasta 
nu terminase încă cu prezentarea. Îi lăsă un mesaj lui Deborah 
s-o sune imediat ce va avea o clipă liberă. 

Apoi, Joanna se aşeză la tastatură. După ce-şi trecu cardul 
albastru prin fantă, pe monitor apăru o fereastră care îi cerea să 
creeze o nouă parolă. Joanna scrise cuvântul „Anago”; era 
numele restaurantului ei preferat din Boston. Odată conectată la 
reţea, Joanna îşi petrecu un sfert de oră să verifice ce fel de 
acces avea. Cum se aşteptase, acesta era foarte limitat, iar 
fişierele donatorilor care o interesau pe ea erau indisponibile. 

Atunci Joanna îşi îndreptă atenţia către ceea ce era în coşul cu 
lucrările care o aşteptau. Intenţiona să rezolve cât mai mult din 
munca pe care trebuia s-o facă, pentru ca atunci când va avea 
ocazia de a intra în încăperea serverului nimeni să nu o caute 
din motive practice, legate de muncă. 

Joanna nu trebui să lucreze mult ca să-şi dea seama exact cât 
de mulţi bani putea produce clinica şi avea în faţa ochilor numai 
o mică parte din facturile unei singure dimineţi. Chiar fără să 
ştie care erau costurile, deduse că afacerea cu fertilizarea era o 
investiţie extrem de atrăgătoare. 


Deborah dădea din cap din când în când ca să pară că 
asculta. Stătea în biroul mic cât un timbru poştal al lui Megan 
Finnegan, lipit de încăperea principală a laboratorului. Toţi patru 
pereţii erau căptuşiţi cu rafturi pline cu manuale, cărţi de 
referinţe de laborator şi teancuri de ziare puse vraişte. Şefa de 
laborator era o femeie ca o prăjină, cu părul de un şaten-tern cu 
şuviţe cărunte, care-i cădea tot timpul în ochi. Cu precizia unui 


metronom, o dată la un minut şi jumătate, făcea o mişcare 
bruscă din cap, ca să-şi îndepărteze şuviţele rebele de pe faţă. 
Ticul ei făcea ca lui Deborah să-i fie greu să o privească fără să-i 
vină s-o apuce de umeri şi să-i spună să înceteze. 

Lui Deborah îi zbura mintea la alte lucruri în timp ce femeia îi 
ţinea o prelegere tipică despre tehnicile de laborator. Deborah 
se întreba cum se descurca Joanna. 

— Ai întrebări? întrebă brusc Megan. 

Ca şi când ar fi fost prinsa moţăind, Deborah îşi îndreptă 
spatele. 

— Nu cred, spuse repede. 

— Bun, zise Megan. Dacă îţi trece vreuna prin minte, ştii unde 
să mă găseşti. Acum am să te las în seama uneia dintre 
tehnicienele noastre mai experimentate. Se numeşte Maureen 
Jefferson. Îţi va arăta cum se fac transferurile nucleare. 

— Sună bine, spuse Deborah. 

— Şi, ca o ultimă observaţie, zise Megan, ţi-aş sugera să porţi 
nişte pantofi mai comozi. 

— Da? întrebă Deborah, făcând-o pe nevinovata. Se uită în jos 
la tocurile ei înalte, care arătau bine în ciuda peripeţiilor prin 
care trecuseră cu o zi înainte. E vreo problemă cu ăştia? 

— Hai să spunem că sunt nepotriviţi, zise Megan. Nu vreau să 
aluneci pe pardoseală şi să-ţi rupi un picior. 

— Nici eu nu-mi doresc asta, spuse Deborah. 

— E bine că ne înţelegem, zise Megan. 

Aruncă o scurtă privire spre rochia lui Deborah, care lăsa să 
se vadă mare parte din picioare, dar nu spuse nimic. In schimb 
se ridică, iar Deborah făcu la fel. 

Maureen Jefferson era o tânără afro-americană de douăzeci şi 
doi de ani, a cărei piele avea culoarea cafelei cu multă frişcă. 
Avea câţiva pistrui la rădăcina nasului, părul era tuns scurt, 
punând în valoare la maximum o colecţie impresionantă de 
cercei. Sprâncenele îi erau destul de arcuite, dându-i o expresie 
de uimire continuă. 

După ce făcu prezentările, Megan plecă. La început Maureen, 
nu zise nimic, ci îşi scutură capul în timp ce Megan se îndepărta 
pe culoarul central. Numai după ce aceasta dispăru în birou ei, 
Maureen se întoarse către Deborah. 

— E o figură, nu? 

— E ca o maşină, zise Deborah. 


— Cred că ţi-a ţinut prelegerea ei clasică despre curăţenia din 
laborator. 

— Nu sunt sigură, spuse Deborah. N-am prea ascultat ce 
zicea. 

Maureen râse. 

— Cred c-o să ne înţelegem de minune, fata mea. Cum îţi 
zice, Georgina sau cum? 

— Georgina, spuse Deborah. 

Întotdeauna când folosea numele de împrumut inima îi bătea 
mai repede. 

— Prietenii îmi zic Mare”, ca la iepe, spuse Maureen. 

— Atunci şi eu o să-ţi zic Mare, spuse Deborah. lţi mulţumesc. 

— Hai să trecem la treabă. Am un microscop de disecţie cu 
două capete montat aici, ca să ne putem uita la acelaşi câmp. 
Să iau nişte ovule din incubator. 

În timp ce Mare se duse la incubator, Deborah îşi scoase 
telefonul mobil şi-l porni. Văzu că avea un mesaj, dar în loc să-l 
asculte, o sună pe Joanna. Aceasta răspunse imediat. 

— M-ai sunat? întrebă Deborah. 

— Da, dar mesajul nu era decât ca să mă suni tu. 

— Cum merge? 

— Plictisitor, dar suportabil, spuse Joanna. Primul lucru pe 
care l-am făcut a fost să încerc să accesez fişierele donatorilor, 
dar n-a mers. 

— Nu mă surprinde. 

— Planul e să iau o pauză de jumătate de oră la unsprezece. 
Putem să ne întâlnim? 

— Unde? 

— Hai să zicem la ţâşnitoarea din sala principală, lângă uşa 
spre încăperea serverului. 

— Am să fiu acolo, zise Deborah. 

Închise şi strecură telefonul la loc în geanta de umăr. În timp 
ce vorbea, aruncase o privire prin laborator. Intr-un spaţiu de 
lucru în care ar fi încăput cincizeci de oameni nu se vedeau 
decât alţi cinci. Era evident că la Clinica Wingate miza pe o 
dezvoltare exponențială. 

Mare reveni ducând o capsulă petri? care conţinea o cantitate 


22 joc de cuvinte: mare = iapă, (nitr.). 
23 Vas circular puţin adine cu un capac mare, folosit la cultivarea de 
bacterii sau alte microorganisme, (n.tr.). 


mică de fluid. Privit cu ochiul liber, fluidul era limpede şi 
uniform, dar, de fapt, era stratificat. Deasupra se afla o peliculă 
de ulei mineral, iar dedesubt era un strop de fluid de cultură ce 
conţinea vreo şaizeci de ovule. 

Mare se aşeză de o parte a microscopului cu două capete şi-i 
făcu semn lui Deborah să ia loc pe taburetul aflat de cealaltă 
parte.  Aprinse lumina-sursă şi lumina ultravioletă. Apoi 
amândouă se aplecară să privească prin oculare. 

În următoarea oră Deborah avu parte de o demonstraţie de 
transfer nuclear cu ajutorul unor micropipete. Prima parte 
presupunea scoaterea nucleelor din ovule. A doua parte 
presupunea plasarea de celule adulte, mult mai mici, sub 
învelişul exterior al ovulelor. Procesul cerea destulă fineţe, dar 
Deborah învăţa repede şi, înainte ca ora respectivă să se 
termine, făcea totul aproape la fel de bine ca Mare. 

— Cu asta am terminat lotul ăsta, zise Mare. 

Se îndepărtă de microscop şi-şi relaxă muşchii încordaţi ai 
umerilor. 

— Trebuie să recunosc că ai înţeles totul mai repede decât 
mă aşteptam. 

— Datorită unui instructor excelent, zise Deborah. 

Se întinse şi ea. Întrebuinţarea cu delicateţe a micropipetelor 
necesita un control atât de strict încât toţi muşchii stăteau 
încordaţi. 

— Am să-ţi aduc o altă capsulă petri pregătită când am să duc 
grupul ăsta pe care l-am făcut celor care se ocupă cu fuziunea, 
zise Mare. Nu văd de ce să nu faci deja lucrurile de una singură. 
De obicei durează o zi sau două, dar tu deja te descurci ca un 
profesionist. 

— Cred că eşti prea generoasă, spuse Deborah. Dar spune-mi: 
cu ce fel de ovule lucrăm aici? Sunt de bovine sau de porcine? 

Deborah văzuse câţiva gârneţi feminini din specii diferite fie 
în microfotografii, fie pe viu în laboratorul de la Harvard. Ştia că 
arătau uimitor de asemănător cu excepţia dimensiunilor, care 
puteau varia considerabil. După dimensiunea ovulelor cu care 
lucrase, dedusese că erau de porcine, pentru că i se părea că 
ovulele de bovine erau mai mari, dar asta era o simplă 
presupunere. 

— Nici una, nici alta, zise Mare. Astea sunt toate ovule 
umane. 


Deşi Mare răspunsese foarte detaşat la întrebarea lui 
Deborah, informaţia fu ca o lovitură pentru aceasta din urmă. În 
ultima oră cât lucrase cu celulele, nici măcar nu-i trecuse prin 
cap că lucra cu ovule umane. Gândul acesta o făcea să tremure, 
mai ales că ei i se plătiseră patruzeci şi cinci de mii de dolari 
pentru un singur ovul! 

— Eşti sigură că sunt ovule umane? reuşi Deborah să 
articuleze. 

— Sunt destul de sigură, răspunse Mare. Cel puţin aşa am 
înţeles. 

— Dar, ce facem aici? se bâlbâi Deborah. Ale cui sunt ovulele 
astea? 

— Nu e treaba noastră să aflăm asta, spuse Mare. Asta-i o 
clinică de fertilizare foarte solicitată. Noi le ajutăm pe cliente să 
rămână însărcinate. Ridică din umeri. Sunt ovulele clientelor şi 
celulele clientelor. 

— Dar, efectuând transferul nuclear, noi clonăm de fapt, zise 
Deborah. Dacă astea sunt celule umane, clonăm fiinţe umane! 

— Teoretic, poate, spuse Mare. Dar asta face parte din 
protocolul pentru celulele stem embrionare. În clinici particulare 
precum Wingate, ni se permite să facem cercetări cu celule 
stem pe materialele suplimentare care nu sunt folosite la 
tratamentul de fertilizare şi care altfel ar fi distruse. Nu primim 
finanţări de la guvern, aşa că oricine este împotriva genului 
astuia de activitate nu are motive să simtă că plăteşte pentru 
asta atunci când îşi achită impozitele. Şi ţine minte: ăştia sunt 
gameti în plus, iar clientele de la care s-au obţinut gârneţii ăştia 
au fost de acord să fie folosiţi. Şi, cel mai important, celulele 
fuzionate nu sunt lăsate să devină embrioni adevăraţi. Celulele 
stem sunt recoltate în stadiul de blastocist, înainte de a se 
produce diferenţierea celulară. 

— Inţeleg, zise Deborah dând din cap, dar nu era sigură că 
înţelegea. 

Se găsea într-o situaţie pentru care nu era pregătită şi se 
simţea tulburată. 

— Hei, calmează-te! o îndemnă Mare. Nu e mare lucru. Facem 
asta de câţiva ani. E-n regulă, crede-mă! 

Deborah dădu din cap iar, deşi nu era sigură ce simţea 
referitor la toate astea. 

— Nu eşti una dintre trăsnitele alea religioase, nu? întrebă 


Mare. 

Se aplecă în faţă ca s-o privească pe Deborah în ochi. 

Deborah scutură din cap. Măcar de asta era sigură. 

— Slavă Domnului, făcu Mare. Pentru că cercetarea asta pe 
celule stern este viitorul medicinii. Dar cred că nu trebuie să-ţi 
spun eu asta. 

Se lăsă să alunece de pe taburet. 

— Mă duc să mai aduc nişte ovule, zise ea. Dacă vrei, putem 
să mai vorbim despre asta când mă întorc. 

— Bine, spuse Deborah, recunoscătoare că avea la dispoziţie 
ceva timp de gândire. 

Cu coatele pe masa de lucru din laborator, Deborah îşi legănă 
capul. Stând cu ochii închişi, încercă să-şi imagineze cum putea 
obţine Clinica Wingate atâtea ovule în plus. Estimă că ea şi Mare 
deja lucraseră cu patru sau cinci duzini, iar ziua de-abia 
începuse. Ştiind ceea ce ştia despre hiperstimularea ovariană, 
era ceva extraordinar să le rămână atâtea ovule pentru 
cercetare. De obicei nu rezultau decât vreo zece ovule dintr-un 
ciclu stimulat şi majoritatea acestora erau folosite pentru 
fertilizarea in vitro. 

— A, domnişoara Marks, zise o voce. 

In acelaşi timp, cineva o bătu pe umăr. Se uită în sus şi, deşi 
stătea pe scaun, se trezi ochi în ochi cu doctorul Paul Saunders. 

— Mă bucur să te văd, arăţi la fel de încântătoare ca ieri. 

Deborah reuşi să zâmbească. 

— Cum ţi se pare munca de laborator? 

— Interesantă, zise Deborah. 

— Inţeleg că domnişoara Jefferson ţi-a arătat cum merge 
treaba, spuse Paul. Este cu siguranţă unul dintre cei mai buni 
tehnicieni ai noştri, aşa că eşti pe mâini aproape la fel de bune 
ca în cazul în care aş fi avut ocazia de a ajunge aici de 
dimineaţă la prima oră, aşa cum intenţionasem iniţial. 

Deborah dădu din cap. Atâta afectare îi aminti de Spencer şi 
se trezi întrebându-se dacă asta era o trăsătură de caracter 
universală la specialiştii în fertilizare. 

— Presupun, continuă Paul, că nu trebuie să-ţi explic cât de 
importantă este munca asta pentru clienţii noştri şi pentru 
viitorul medicinii în general. 

— Domnişoara Jefferson mi-a spus că ovulele pe care am 
realizat transferul nuclear erau ovule umane, zise Deborah. Nu 


mai e cazul să vă spun că am fost şocată, ştiind cât de rare sunt 
ovulele umane. 

— A spus că e sigură? întrebă Paul. 

Faţa palidă i se întunecă. 

— Cred că a zis că e „destul de sigură”, spuse Deborah. 

— Sunt ovule de porc! spuse Paul. 

Cu un aer absent, îşi trecu mâna prin păr. 

— Am lucrat mult cu porci în ultima perioadă. Ştii care este 
principalul obiectiv al cercetării noastre în prezent? 

— Domnişoara Jefferson spunea că e vorba de celulele stem, 
zise Deborah. 

— Asta e o parte, fu de acord Paul. Categoric este o parte 
importantă, dar nu neapărat cea mai importantă. Chiar acum 
principala mea preocupare se referă la modul în care citoplasma 
ovocitului reprogramează nucleul unei celule adulte. Asta e baza 
pentru tehnicile actuale de clonare animală. Ştii, felul în care a 
fost clonată oaia Dolly. 

— Ştiu despre Dolly, spuse Deborah. 

Se lăsă pe spate. In timp ce vorbea, ardoarea lui Paul creştea, 
lucru subliniat de culoarea care i se răspândea în obrajii de 
obicei palizi. Treptat, îşi apropie faţa de cea a lui Deborah, aşa 
că ea putea simţi aerul expirat când el pronunţa consoanele 
dure. 

— Ne găsim la o răscruce fantastică în biologie, zise Paul, 
coborând vocea de parcă dezvăluia un secret comercial. Ai 
noroc, domnişoară Marks! Ni te-ai alăturat în momentul cel mai 
emoţionant şi revoluţionar. Suntem în pragul unor descoperiri 
uriaşe. Spune-mi, ţi-a explicat Helen Masterson planul de opţiuni 
privind acţiunile, destinat angajaţilor noştri? 

— Nu cred, spuse Deborah. 

Acum se înclina pe spate cât de mult îndrăznea să o facă fără 
a-şi periclita echilibrul pe scaunul de laborator pe care şedea. 

— Noi, cei din conducere, vrem ca toată lumea să beneficieze 
de pe urma viitoarei mine de aur care urmează a fi domeniul 
ăsta de cercetare, zise Paul. Aşa că oferim opţiuni privind 
acţiunile tuturor angajaţilor noştri valoroşi, în special celor care 
iau parte la operaţiunile de laborator. Imediat ce va avea loc şi 
va fi anunţată prima descoperire, probabil în revista Nature, 
vom fi cotaţi la bursă. Clinica Wingate se va transforma dintr-o 
societate privată deţinută de o mână de oameni într-o companie 


cotată la bursă. Cred că poţi să-ţi dai seama cum va influenţa 
asta valoarea opţiunilor privind acţiunile. 

— Cred că va creşte, se pronunţă Deborah. 

Paul era acum atât de aproape încât putea privi direct în 
adâncimile negre ale pupilelor lui. Îşi dădu seama de ce arătau 
atât de ciudat ochii lui. Nu numai că irisurile aveau culori uşor 
diferite, dar unghiul interior al pleoapelor acoperea destul din 
albul scleroticii ca să-l facă să pară că se uită un pic strâmb. 

— Va exploda! zise Paul, pronunţând separat fiecare cuvânt. 
Ceea ce va însemna că toţi vor fi milionari, adică toţi cei care au 
opţiuni privind acţiunile. Prin urmare, este important ca totul să 
rămână secret. Paul duse un deget la buze ca să-şi sublinieze 
spusele. Secretul este de o importanţă crucială. De-asta 
încurajăm angajaţii şi mai ales personalul din laborator, să 
locuiască în incinta şi de-asta descurajăm vorbăria de pomană 
cu oricine din afara organizaţiei. Asemuim acest efort Proiectului 
Manhattan, în cadrul căruia a fost creată bomba atomică. Am 
fost limpede? 

Deborah dădu din cap. Paul se retrăsese uşor, deşi încă o 
ţintuia cu privirea, fără să clipească. Deborah reuşi să se 
îndrepte în scaun. 

— Avem încredere că nu vei vorbi cu nimeni despre ceea ce 
facem aici, continuă Paul. Este în interesul tău. 

Ezita. 

— Sunt o persoană în care se poate avea încredere, spuse 
Deborah când îşi dădu seama că el aştepta o reacţie din partea 
ei. 

— Nu vreau ca o altă organizaţie să ne-o ia înainte, continuă 
Paul. Nu după atâta muncă. Şi sunt mai multe instituţii care 
lucrează la aceleaşi chestiuni chiar aici, în zona Bostonului. 

Deborah dădu din cap. Ştia destule despre industria locală de 
biotehnologie, mai ales că avea programat un interviu la 
Genzyme cât de curând. 

— Pot să vă pun o întrebare? întrebă Deborah. 

— Cum să nu, spuse Paul. 

Acesta îşi puse mâinile în şolduri şi se legănă pe călcâie. Poza 
adoptată, precum şi claia de păr brunet îi reamintiră lui Deborah 
de porecla pe care i-o dăduse Helena Masterson: Napoleon. 

— Sunt curioasă în legătură cu muncitoarele din Nicaragua. 
Toate par a fi în acelaşi stadiu al sarcinii. Care e treaba cu ele? 


— Hai să zicem pentru moment că ne ajută, zise Paul. Nu este 
mare lucru şi aş fi bucuros să-ţi explic mai amănunţit altădată. 

Paul încetă s-o mai fixeze pe Deborah şi aruncă o privire prin 
laborator. Liniştit că nimeni nu le dădea atenţie, îşi îndreptă din 
nou privirea către ea. De data asta ochii lui măsurară rapid 
picioarele lungi, în ciorapi şi decolteul adânc, înainte de a reveni 
asupra feţei. Inspecţia asta sumară nu-i scăpă lui Deborah. 

— Mă bucur c-am avut ocazia să stăm un pic de vorbă, zise 
Paul, coborând vocea. Imi place să discut cu cineva despre care 
simt că are aceeaşi inteligenţă şi cu care am interese comune. 

Deborah îşi reprimă un râs sardonic. Îşi aminti clar acelaşi 
comentariu idiot despre „interesele comune” făcut de Spencer 
şi avu intuiţia că avea să ducă la acelaşi lucru. Nu fu 
dezamăgită. În următoarea clipă, Paul spuse: 

— Mi-aş dori să am ocazia să-ţi descriu toate cercetările 
pasionante pe care le fac, inclusiv să-ţi vorbesc despre 
contribuţia femeilor din Nicaragua, dar cel mai bine ar fi între 
patru ochi. Poate ai vrea să luăm cina diseară. Deşi Wingate 
este din păcate departe de lume, există un restaurant destul de 
bun, unde s-ar putea să-ţi placă. 

— E vorba cumva de Şopronul? întrebă Deborah sec. 

Dacă Paul fu surprins că Deborah ştia numele restaurantului, 
nu o arătă. În schimb, se lansă într-o descriere elogioasă a 
mâncării şi a decorului romantic şi a faptului că i-ar plăcea să 
împartă toate astea cu Deborah. Apoi continuă, sugerând că 
după cină ar putea să meargă la el acasă, unde i-ar arăta 
protocoalele pentru unele dintre experimentele epocale majore 
care datorită lui erau în prezent în plină desfăşurare la Wingate. 

Deborah îşi reţinu încă un hohot de râs. Faptul că fusese 
invitată acasă la Paul ca să vadă protocoale de cercetare suna 
ca o variaţie a stratagemei „vino să-mi vezi stampele japoneze”. 
Deborah nu avea nici un interes să iasă cu cretinul ăla, în ciuda 
curiozităţii ei puternice privind cercetările de la Clinica Wingate. 
Îi refuză invitaţia folosind-o pe Joanna ca scuză, aşa cum făcuse 
şi cu Spencer cu o zi înainte. Spre surprinderea sa, reacţia lui 
Paul fu aproape identică cu a lui Spencer, sugerând acelaşi lucru 
- cum se putea simţi bine Joanna în timp ce ei luau cina. 
Deborah se întreba acum dacă nu cumva megalomania era o 
cerinţă ca să fii specialist în fertilizare sau dacă slujba în sine o 
suscita. Refuză din nou, energic. 


— Atunci poate mai târziu, în cursul săptămânii? insistă Paul. 
Sau chiar în weekend. Aş putea veni la Boston. 

Întoarcerea lui Mare o salvă pe Deborah de disperarea tot mai 
accentuată a lui Paul. Aduse o capsulă petri la masa de 
laborator şi o puse pe platina microscopului înainte de a observa 
cu deferenţă prezenţa doctorului Saunders. 

— Cum se descurcă noua noastră angajată? întrebă Paul, 
revenind cu o agilitate surprinzătoare la modul lui obişnuit, 
condescendent, de a se purta. 

— Se descurcă minunat, zise Mare. Are talent. Din punctul 
meu de vedere, e gata să lucreze singură. 

— Astea sunt veşti bune, spuse Paul. 

O întrebă apoi pe Mare dacă puteau schimba două vorbe în 
particular. Mare fu de acord şi se retraseră amândoi la o 
distanţă de câteva mese ca să nu-i poată auzi Deborah. 

Deborah se prefăcu interesată de noua capsulă petri, dar 
trăgea cu coada ochiului la Paul şi Mare. Se vedea că el era 
agitat după felul în care gesticula energic. 

Monologul dură mai puţin de un minut, după care se 
întoarseră la Deborah. 

— Vorbim mai târziu, domnişoară Marks, spuse Paul înţepat 
înainte de a pleca. Ţine-o tot aşa! 

— Să te ajut la început cu grupul ăsta nou, zise Mare, 
aşezându-se în faţa lui Deborah. 

Deborah privi prin microscop, iar pentru următoarele câteva 
minute tinerele lucrară împreună grupând ovocitele pentru ca 
Deborah să înceapă să extragă ADN-ul. La primul grup 
începuseră prin a da toate ovulele de o parte. Mai devreme, 
Mare îi explicase că făcea asta ca să nu-i scape nici un ovul. 
Când termină, Mare se îndreptă de spate. 

— Poftim, spuse ea, rostind primele cuvinte de când plecase 
Paul. Noroc! Dacă ai întrebări, strigă-mă. Am să fiu la masa 
alăturată şi am să lucrez la un alt lot. 

Deborah nu putu să nu observe răceala care se strecurase în 
modul în care se purta Mare cu ea. În timp ce tehniciana se 
ridica să plece, Deborah îşi drese vocea: 

— Scuză-mă, nu ştiu cum să spun asta... 

— Atunci poate e mai bine să nu spui nimic, zise Mare. 
Trebuie să mă apuc de treabă. 

Porni spre masa de laborator alăturată. 


— Am făcut ceva care te-a pus într-o situaţie neplăcută? 
strigă Deborah după ea. Dacă am făcut-o, îmi pare rău. 

Mare se întoarse. Faţa i se mai îmblânzi puţin. 

— Nu e vina ta. Pur şi simplu m-am înşelat. 

— În legătură cu ce? 

— Cu ovulele astea, spuse Mare. Sunt ovocite de porcine. 

— A, da, spuse Deborah. Doctorul Saunders mi-a zis deja. 

— Bun! Trebuie să trec şi eu la lucru. 

Mare arătă spre celălalt microscop pe care-l pregătise mai 
devreme. Zâmbi slab, apoi se îndepărtă. 

Deborah o privi câteva clipe în timp ce se instala, pregătindu- 
se de lucru. Apoi îşi aplecă faţa către ocularele propriului 
microscop. Privi câmpul, care în stânga era arhiplin cu cercuri 
mici, granulare, conţinând fiecare câte o masă fluorescentă de 
ADN, dar pe moment mintea nu-i stătea la sarcina pe care o 
avea. Se gândea în schimb la specia căreia îi aparţineau ovulele. 
În ciuda declaraţiilor lui Paul şi Mare care afirmau contrariul, 
Deborah credea că are sub ochi un grup de ovocite umane. 

Într-o jumătate de oră, Deborah enuclease mai mult de 
jumătate din ovulele de sub obiectivul microscopului. Având 
nevoie de câteva clipe de repaus din cauza concentrării 
necesare în timp ce lucra, se înclină pe spate şi se frecă tare la 
ochi. Când îi deschise, tresări. Fiind atât de concentrată, nu 
auzise pe nimeni apropiindu-se şi fu surprinsă să se trezească 
uitându-se la faţa pocăită a lui Spencer Wingate. In spate, o 
putea vedea pe Mare, care şi ea îşi ridicase privirea, iar pe faţa 
ei se citea aceeaşi surprindere. 

— Bună dimineaţa, domnişoară Marks, zise Spencer. 

Vocea sa era mai aspră decât cu o zi înainte. Purta un halat 
alb, lung, impozant, de medic, o cămaşă albă curată şi o cravată 
discretă de mătase. Singurul semn exterior lăsat de ebrietatea 
din noaptea trecută erau ochii roşii. 

— Pot să vorbesc cu tine o clipă? întrebă Spencer. 

— Sigur, spuse Deborah cu o uşoară nelinişte. 

Prima ei grijă fu că venise să o întrebe de cardul lui albastru, 
dar respinse imediat ideea ca fiind improbabilă. Se dădu jos de 
pe scaun, presupunând că Spencer voia să stea de vorbă mai 
deoparte. O privire scurtă în direcţia lui Mare îi arătă că fata îi 
privea cu multă atenţie. 

Spencer arătă spre una dintre ferestre, iar Deborah se 


îndreptă către ea. Spencer o urmă. 

— Vreau să-mi cer scuze pentru noaptea trecută, zise el. Sper 
că n-am fost prea plictisitor. Mă tem că nu-mi amintesc prea 
multe după ce am ajuns acasă. 

— Cu siguranţă n-ai fost plictisitor, spuse Deborah cu un râs 
forţat, încercând să ia lucrurile cât mai uşor. Ai fost foarte 
amuzant. 

— Nu sunt sigur că ăsta e un compliment, spuse Spencer. 
Desigur, din punctul meu de vedere, cel mai rău e că am pierdut 
ocazia. 

— Nu sunt sigură că înţeleg. 

— Ştii, spuse Spencer coborând şi mai mult vocea, cu tine şi 
cu colega ta de apartament, Penelope. 

Îi făcu sugestiv cu ochiul. 

— A, da! zise Deborah, dându-şi seama că se referea la 
fantezia ridicolă despre aşteptatul menage a trois. 

Imediat se simţi la fel de dezgustată de Spencer cum fusese 
mai devreme de Paul, dar îşi ţinu gura. In schimb, spuse: 

— O cheamă Prudence. 

— Sigur, zise Spencer, dându-şi cu palma peste frunte. Nu ştiu 
de ce îmi e atât de greu să-i rețin numele. 

— Nici eu nu ştiu, spuse Deborah. Dar îţi mulţumesc pentru 
scuzele pentru noaptea trecută, chiar dacă nu erau necesare. 
Acum ar fi mai bine să mă întorc la lucru. 

Deborah făcu un pas înapoi către locul ei, dar Spencer trecu 
în faţa ei, blocându-i drumul. 

— Mă gândeam c-am putea încerca din nou mâine, spuse. 
Promit s-o iau mai uşor cu vinul. Ce zici? 

Deborah se uită în ochii lui albaştri. Căută un răspuns 
adecvat, care era greu de găsit din cauza lipsei de respect pe 
care ajunsese s-o aibă faţă de el. Gândindu-se la neînțelegerile 
dintre Spencer şi Paul la care fusese martoră cu o zi în urmă, îi 
veni brusc să-i spună că tocmai fusese invitată la o întâlnire de 
către rivalul său aparent, ca să toarne gaz pe foc. In situaţia în 
care se aflau, se gândi c-ar fi cel mai umilitor lucru pe care 
putea să i-l spună. Dar se abţinu. Având în vedere ceea ce ea şi 
Joanna încercau să facă, nu era prea înţelept să-şi facă un 
duşman din fondatorul clinicii. 

— N-are rost să mergem cu două maşini, adăugă Spencer 
când Deborah ezită să răspundă. Ne-am putea întâlni toţi trei în 


parcare pe la cinci şi un sfert. 

— Nu diseară, Spencer, zise Deborah cu o voce pe care şi-o 
făcu intenţionat cât putu de dulce. 

— Atunci mâine? sugeră Spencer. 

— Lasă-mă să te caut eu, spuse Deborah. Eu şi Joanna... adică 
Prudence trebuie să ne odihnim, ca să ne recăpătăm puterile. 

Deborah simţi cum o ia cu călduri şi ştiu că roşise. Nu 
încurcase numele decât o singură dată, dar era cu atât mai rău 
că o făcuse în faţa fondatorului clinicii. 

— Poate la sfârşitul săptămânii, sugeră Spencer, aparent fără 
să-şi dea seama de gafa lui Deborah. Ce crezi? 

— E foarte posibil, adăugă repede Deborah, încercând să pară 
entuziasmată. Ne convine mult mai mult să ne facem de cap 
într-o noapte dacă a doua zi nu trebuie să ne trezim dis-de- 
dimineaţă. 

— Sunt perfect de acord, spuse Spencer. Aşa am putea dormi 
cu toţii până târziu. 

— E o idee minunată, căzu de acord Deborah. 

— Numărul meu direct este opt-opt-opt, spuse Spencer, 
făcându-i din nou lasciv cu ochiul. Aştept telefonul tău. 

— Jinem legătura, răspunse Deborah, deşi nu avea nici o 
intenţie să o facă. 

Spencer ieşi din laborator. Deborah îl urmări cu privirea până 
când dispăru, apoi îşi îndreptă atenţia către Mare, observând că 
tehniciană încă se mai holba la ea. Deborah ridică din umeri ca 
şi cum ar fi vrut să spună că nu poate răspunde pentru 
comportamentul celor din conducere. Aşezându-se din nou pe 
scaun, se uită la ceas. Slavă Domnului că nu mai era mult până 
când trebuia să se întâlnească cu Joanna şi apoi puteau să 
treacă la treaba pentru care se aflau aici. 


Doisprezece 
10 MAI 2001 


ORA 10.55 


Ora unsprezece se apropia, iar Joanna căpătase deja mult mai 
mult respect pentru persoanele care fac o muncă de birou. Deşi 
era adevărat că muncise din greu ca să facă cât mai multă 
treabă, introducerea de date era mai obositoare decât îşi 
închipuise. Trebuia să fii extrem de concentrat ca să nu faci nici 
o greşeală şi era greu de imaginat că putea cineva să facă asta 
zi de zi, tot anul. 

Cu exact cinci minute înainte de unsprezece, Joanna se ridică 
şi se întinse. Îi zâmbi colegei din cubiculumul de la biroul 
învecinat pe latura sudică, care se ridicase când auzise că 
scaunul Joannei fusese împins înapoi. Femeia se dovedise a fi 
destul de băgăcioasă şi ţinuse cu tot dinadinsul să treacă pe la 
Joanna din când în când pe tot parcursul dimineţii. Numele ei - 
Gale Overlook” - i se păru Joannei nimerit. 

Joanna se gândise mult la planul ei; ştia ce va face mai întâi. 
Apropiindu-se momentul întâlnirii stabilite cu Deborah, Joanna 
îşi luă geanta, în care se afla programul de spargere a parolelor, 
celularul şi cardul albastru de acces al lui Wingate. O luă pe 
culoarul dintre cubiculumuri. Se îndreptă către spaţiul de lucru 
al administratorului de reţea. Spera să-l găsească la birou, dintr- 
un motiv simplu: dacă era acolo, n-avea cum să fie în încăperea 
serverului. 

Mai devreme, în timpul unui uşor atac de panică stârnit de 
gândul că putea fi prinsă în încăperea serverului, Joannei îi 
trecuse prin minte că probabil singura persoană care se ducea 
vreodată acolo era Randy Porter. Prin urmare, dacă el era la 
cubiculumul său, nu prea avea de ce se teme. 

Simţi un val de uşurare când trecu prin dreptul biroului lui. 
Randy se afla în faţa calculatorului. Luând-o la stânga, Joanna se 
îndreptă spre coridorul principal. Deborah era acolo, în locul 
stabilit pentru întâlnire. La vreo şapte metri în spatele ei se 
găsea uşa de la holul care ducea la încăperea serverului, cu 
plăcuţa pe care scria: „ACCESUL INTERZIS”. 


24 Joc de cuvinte în Ib. engleză, în original: overlook înseamnă şi „a privi de 
sus, a examina, a supraveghea”, (n.tr.). 


— Sper că ai avut o dimineaţă la fel de interesantă ca mine, 
zise Deborah când Joanna ajunse lângă ea şi bău o gură de apă 
de la ţâşnitoare. 

— Pentru mine a fost la fel de interesantă ca şi cum m-aş fi 
uitat cum creşte iarba, spuse Joanna. Se uită pe hol ca să se 
asigure că nimeni nu le dădea atenţie. Nu s-a întâmplat nimic, 
dar nici n-aş fi vrut să se întâmple ceva. 

— Am fost invitate la cină la Şopronul încă o dată, zise 
Deborah mândră. 

— Cine te-a invitat de data asta? 

— Spencer Wingate şi ne-a invitat pe amândouă, nu numai pe 
mine. 

— L-ai văzut în persoană? 

— Sigur că da. A trecut pe la laborator ca să ne ceară scuze 
că a adormit noaptea trecută şi apoi a pledat în favoarea unei 
„reluări”. l-am zis că sunt ocupată, dar că tu eşti disponibilă. 

— Ce amuzant! spuse Joanna. Cum arăta? 

— Nu prea rău, având în vedere situaţia, zise Deborah. Nu 
cred că-şi aminteşte prea multe. 

— E de înţeles, spuse Joanna. Sper că n-a venit vorba deloc de 
cardul albastru în conversaţia voastră. 

— Nici un cuvânt. 

— Cine altcineva s-a mai dat la tine? 

— A doua invitaţie am primit-o de la Paul Saunders! Poţi să-ţi 
imaginezi cum ar fi o întâlnire cu el? 

— Numai într-un acces de scârbă la adresa propriei persoane, 
spuse Joanna. Dar nu cred că am fost inclusă şi în invitaţia asta 
- nu după cum se uita la tine ieri în biroul lui. 

Deborah nu negă. Aruncă o privire rapidă pe coridor ca să se 
asigure că nu le dădea nimeni atenţie. 

— Hai să ne vedem de treabă, zise, vorbind mai încet. Ai 
vreun plan anume pentru incursiunea noastră în încăperea 
serverului? 

— Am, răspunse Joanna. 

Cobori vocea şi-i spuse lui Deborah la ce se gândise în 
legătură cu Randy Porter. 

— Grozavă idee, zise Deborah. Să-ţi spun drept, îmi făceam 
griji cum am să stau de pază. Fără o ieşire prin spate din 
încăperea serverului, chiar dacă îţi dau de veste că vine cineva, 
n-ai avea cum să ieşi. 


— Întocmai, spuse Joanna. Acum tot ce ai de făcut e să mă 
anunţi dacă Randy Porter îşi părăseşte cubiculumul. In 
momentul în care o face, apasă butonul de apel de pe celular. 
Dacă telefonul meu sună, am să ies imediat din încăperea 
serverului. _ 

— Mi se pare bun planul, spuse Deborah. Incercăm acum? 

— Aşa zic. Dacă nu merge, indiferent din ce motiv, putem 
încerca din nou la prânz. Dacă nici atunci nu reuşim, o să avem 
o altă şansă după-amiază. Altfel va trebui să venim şi mâine. 

— Hai să gândim pozitiv, spuse Deborah. Formă numărul 
Joannei pe telefonul său mobil. N-am de gând să mai port rochia 
asta încă o zi! 

— Am verificat unde e Randy Porter chiar înainte de a veni 
încoace, spuse Joanna. Era în cubiculumul său. Cred că era pe 
internet, iar asta probabil o să-l ţină ocupat. 

— Ai tot ce-ţi trebuie? 

Joanna îi arătă geanta. 

— Am programul, instrucţiunile lui David şi cardul albastru de 
acces al lui Wingate. Să sperăm că o să meargă cardul sau ne 
întoarcem de unde-am plecat. 

— Trebuie să meargă, zise Deborah. Mă duc chiar acum la 
Departamentul administrativ, iar tu rămâi aici. Dacă Randy 
Porter e încă la birou, te apelez şi las telefonul să sune de două 
ori. Asta e semnalul că ai undă verde şi poţi să mergi să-ţi faci 
treaba. 

Tinerele îşi strânseră mâinile un moment. Apoi Deborah o 
porni repede pe coridor. Când ajunse la intrarea în zona 
administrativă, se opri şi privi înapoi. Joanna era tot lângă 
ţâşnitoare, sprijinindu-se de perete, cu braţele încrucişate. li 
făcu cu mâna, iar Deborah îi răspunse în acelaşi fel. 

Deborah nu-şi amintea exact unde se afla biroul lui Randy 
Porter în labirintul din fosta secţie de spital. După ce cercetă 
rapid zona în care credea că trebuie să fie şi nu-l văzu, începu o 
căutare mai sistematică. În cele din urmă îl găsi şi fu mulţumită 
să vadă că Randy încă mai stătea în faţa monitorului. Deborah 
nu se uită prea insistent, dar avu impresia că juca un joc pe 
calculator. 

Deborah scoase celularul din geantă. Apăsă pe tasta de 
apelare şi aşteptă ca telefonul să sune de două ori, după care 
apăsă pe tasta de încheiere a apelului. Puse telefonul la loc în 


geantă. 

Stând cu un ochi pe biroul lui Randy Porter, se îndreptă spre 
coridorul principal. Nu exista nici un loc perfect unde putea să 
stea fără să atragă atenţia, aşa că trebuia să se plimbe. 


Joanna comută celularul de pe sonerie pe vibrații imediat 
după ce primi semnalul lui Deborah. Zgomotul o făcu să tresară 
chiar dacă se aşteptase la el. Era limpede că avea nervii 
încordaţi. 

După ce aruncă pe furiş o ultimă privire în lungul coridorului 
ca să se asigure că nu se uita nimeni, intră cât de repede putu 
în holul mic prin uşa pe care scria „ACCESUL INTERZIS”. În timp 
ce uşa se închidea în spatele ei, îşi dădu seama că respira greu, 
de parcă ar fi alergat o sută de metri. Pulsul i se accelerase. Se 
simţea un pic ameţită. Dintr-odată, faptul că se simţea un intrus 
o paraliză. Joanna descoperi prea târziu că nu era făcută pentru 
sarcini de genul intrării prin efracţie în încăperea serverului; să 
facă asta era mult mai solicitant din punct de vedere psihologic 
decât să o plănuiască. 

Cu spatele lipit de uşa care dădea în coridorul principal, 
Joanna respiră adânc de câteva ori. După ce îşi controla 
respiraţia şi rosti pentru sine un scurt monolog încurajator, reuşi 
să se calmeze suficient ca să poată continua. O luă înainte 
timid, la început încet, dar căpătând treptat curaj. Ajunse la uşa 
de la încăperea serverului. După ce aruncă o ultimă privire spre 
uşa de la capătul holului, scoase din geantă cardul albastru de 
acces al lui Wingate. Il trecu repede prin dispozitivul de citire. 
Declicul mecanic care se auzi îi risipi orice îngrijorare că nu o să 
funcţioneze cardul. Deschise uşa. În secunda următoare era 
înăuntru, grăbindu-se să ajungă la consola serverului. 


Ceea ce îi plăcea cel mai mult lui Randy Porter în legătură cu 
calculatoarele erau jocurile. Putea să le joace toată ziua şi să 
aibă poftă de mai mult când ajungea noaptea acasă. Era ca o 
dependenţă. Uneori nu se culca până la ora trei sau patru 
noaptea, pentru că pe internet se găsea întotdeauna cineva 
care să fie treaz şi să aibă chef să se joace. Chiar şi la astfel de 
ore îi părea rău să renunţe şi nu o făcea decât pentru că ştia că 
a doua zi la lucru o să fie mort de oboseală. 

Slujba sa de la Clinica Wingate era nemaipomenită, pentru că 


putea să-şi ofere această plăcere în timpul orelor de program. 
Nu fusese aşa la început, când fusese angajat imediat ce 
terminase studiile la Universitatea din Massachusetts. Atunci 
trebuise să petreacă multe ore ca să conecteze la internet 
reţeaua locală de la Wingate. Şi după aceea i se ceruse să 
asigure cel mai bun sistem de securitate disponibil. Asta 
necesitase muncă suplimentară şi chiar consultări cu persoane 
din afara clinicii. Şi la urmă trebuise să creeze o pagină de 
internet: asta îi luase câteva luni, întâi să o realizeze şi apoi să o 
modifice până când toată lumea fu mulţumită. Dar acum totul 
mergea ca pe roate, ceea ce însemna că nu avea mare lucru de 
făcut în afară de a fi disponibil ca să rezolve problemele tehnice 
ocazionale ce ţineau de operarea sau de echipamentele 
calculatoarelor. Chiar şi problemele astea apăreau de obicei 
pentru că indivizii respectivi erau atât de prostănaci încât nu-şi 
dădeau seama că făceau ceva incredibil de stupid. Desigur, 
Randy nu le spunea una ca asta. Era întotdeauna politicos şi 
pretindea că era vina calculatorului. 

O zi obişnuită începea pentru Randy la tastatură. Cu ajutorul 
directorului activ Windows 2000, verifica situaţia, pentru a se 
asigura că toate sistemele funcționau normal şi că toate 
terminalele erau logate. Asta-i lua în general cam un sfert de 
oră. 

După o pauză de cafea se întorcea la biroul său pentru porţia 
de jocuri de dimineaţă. Ca să nu fie prins de Christine Parham, 
şefa de birou, se muta frecvent de la o staţie de lucru neutilizată 
la alta. Asta-l făcea uneori greu de găsit, dar nu-i cauza 
niciodată probleme, deoarece toată lumea credea că era pe 
undeva reparând calculatorul cuiva. 

Pe 10 mai, la ora 11.11, Randy era prins într-o luptă pe viaţă 
şi pe moarte cu un adversar alunecos, talentat, cu numele de 
SCREAMER. Jocul, Unreal Tournament, era preferatul lui Randy 
din acea perioadă. lar în acel moment, era prins într-un impas 
tensionat, care urma să se rezolve curând fie prin uciderea sa, 
fie prin cea a lui SCREAMER. Palmele lui Randy erau umede de 
teamă, dar merse înainte, pe deplin convins că experienţa şi 
abilităţile sale îl vor ajuta să învingă. 

Se auzi un bip brusc şi neaşteptat. Randy reacţiona sărind de 
pe scaunul ergonomie. In colţul din dreapta jos al ecranului 
apăruse o mică fereastră, în care cuvintele: „INTRARE 


NEAUTORIZATĂ ÎN CAMERA SERVERULUI” clipeau insistent. 
Înainte ca Randy să apuce să reacționeze la acest anunţ, auzi un 
răpăit fatidic de gloanţe, care-i atrase atenţia înapoi la fereastra 
principală. Spre necazul lui, ceea ce vedea era un tavan virtual. 
O secundă mai târziu apăru faţa adversarului, care se uita în jos 
la el cu un zâmbet triumfător. Creierul lui Randy calculă mai 
repede decât un procesor Pentium 4 că fusese omorât. 

— Ce porcărie! mormăi Randy. 

Era prima dată când fusese omorât de mai bine de o 
săptămână şi era o mare dezamăgire. lritat, se uită din nou la 
fereastra care clipea, din vina căreia îi fusese distrasă atenţia 
într-o situaţie mai mult decât critică. Cineva deschisese uşa de 
la încăperea serverului. Lui Randy nu-i plăcea ca altcineva să 
intre în încăperea serverului şi să-şi facă de cap pe acolo. O 
considera domeniul lui. Nu era nici un motiv ca altcineva să se 
afle acolo, decât dacă veneau cei de la IBM care efectuau 
operaţiunile de service la echipament şi, dacă se întâmpla asta, 
era responsabilitatea lui să fie acolo cu ei. 

Randy ieşi din Unreal Tournament şi împinse joystick-ul în 
spatele monitorului, ca să fie mai puţin vizibil. Apoi se ridică. 
Urma să vadă cine naiba era în încăperea serverului. Oricine ar 
fi fost, era responsabil pentru uciderea lui. 


Când telefonul porni să vibreze, Joannei îi sări inima din piept. 
Se luptase cu panica din clipa în care trecuse de uşa încăperii 
serverului. Se simţea neîndemânatică la tastatură. Îi lua mai 
mult să realizeze lucruri simple, ceea ce o făcea să intre în 
panică şi mai tare - şi să se descurce şi mai prost cu tastele. 

Presupunând că apelul era de la Deborah, Joanna ştia că are 
la dispoziţie numai câteva secunde ca să iasă din încăperea 
serverului înainte ca Randy Porter să apară. La fel de 
neîndemânatică, începu să iasă din sistem. Tot ce avea de făcut 
era să revoce ferestrele pe care le deschisese pe ecran, dar 
părea să-i ia o eternitate, pentru că acţiona mouse-ul cu mişcări 
sacadate. În cele din urmă dispăru şi ultima fereastră, lăsând 
ecranul gol. Repede, Joanna băgă în geantă programele de 
spargere a parolelor; nu reuşise încă să introducă CD-ul în 
unitate. Telefonul se declanşase numai la câteva minute după 
ce se aşezase la consola din încăperea serverului şi ea nu 
parcursese decât etapele iniţiale care urmau să-i creeze o cale 


de acces. 

Îşi înhaţă disperată geanta de pe birou şi se năpusti spre uşa 
de la încăperea serverului. Dar în secunda în care o deschise, 
auzi cum se deschide şi uşa de la hol. Cuprinsă complet de 
panică, Joanna dădu drumul uşii şi făcu un pas înapoi. Se simţea 
disperată şi prinsă în capcană. Neavând de ales, se repezi înapoi 
în jurul unităţilor electronice dispuse pe verticală, fiecare de 
dimensiunile unui fişet cu patru sertare, nu foarte adânc. 
Chircindu-se cât putu în spatele celei mai îndepărtate unităţi, 
încercă să se facă mică. Nu era o ascunzătoare prea bună, dar 
nu avea altă opţiune. 

Inima îi bătea atât de puternic, încât era sigură că, oricine era 
cel care se apropia, va putea să o audă. li bubuia în urechi. 
Simţea cum îi transpiră pumnii strânşi, pe care şi-i ţinea apăsaţi 
pe sâni. Încercă să se pregătească pentru clipa în care urma să 
fie descoperită, gândindu-se ce va spune. Problema era că nu 
putea spune absolut nimic. 


Din momentul în care Randy îşi părăsise cubiculumul 
îndreptându-se spre încăperea serverului, îşi descărcase în 
tăcere mânia. Era supărat mai mult că fusese întrerupt şi că 
fusese omorât din cauza asta decât pentru că intrase cineva în 
încăperea serverului de care el avea grijă. Până când ajunse la 
locul faptei, se gândea mai mult la cum o să se întoarcă la 
Unreal Tournament şi o să-l provoace pe SCREAMER la o nouă 
luptă decât la cum o să se răstească la persoana care-i 
încălcase teritoriul. 

— Ce naiba? întrebă Randy când ajunse la uşa deschisă a 
încăperii serverului şi în camera goală. 

Privi în urmă la uşa exterioară ce dădea în coridor, pe care o 
lăsase întredeschisă, întrebându-se cum ieşise cel care fusese în 
încăperea serverului. Apoi privirea lui traversă a doua oară 
camera serverului. Totul era în ordine. Se uită la consola 
serverului. Şi aceasta era aşa cum o lăsase, cu monitorul 
afişând screen saver-ul. Apucă bine uşa şi o împinse înainte şi 
înapoi. Îi trecuse brusc prin cap posibilitatea că atunci când 
fusese ultima oară în încăperea serverului nu închisese complet 
uşa, iar aceasta se deschisese pur şi simplu. 

Ridicând din umeri, Randy trase uşa după el. Auzi declicul 
liniştitor scos de uşa care se închidea şi apoi încercă să o 


deschidă din nou, împingând-o. Uşa rămase bine închisă. 
Inălţând încă o dată din umeri, se întoarse şi, cu intenţia de a se 
întoarce la biroul său şi la SCREAMER, se grăbi să iasă în hol. 


— Gata, ai scăpat! repetă Deborah cu o voce liniştitoare. 

O ţinea pe Joanna de umeri, încercând să o calmeze. Joanna 
era scuturată din când în când de câte un hohot de plâns. Erau 
în laborator, în picioare, lângă fereastra unde Deborah stătuse 
de vorbă cu Spencer mai devreme în dimineaţa aceea. Mare le 
văzuse intrând, dar se părea că văzuse supărarea Joannei şi, 
respectându-le intimitatea, nu se apropiase. 

Deborah o sunase pe Joanna în clipa în care văzuse capul lui 
Randy apărând deasupra peretelui despărțitor al cubiculumului, 
chiar înainte ca el să ţâşnească afară. Deborah trebuise să dea 
telefon din fugă, deoarece Randy se mişca repede. Cele mai 
negre temeri i se împliniră când îl văzu pe Randy îndreptându-se 
direct spre coridorul principal şi luând-o în direcţia încăperii 
serverului. Cealaltă problemă era că nu o văzuse pe Joanna, iar 
intuiţia îi spuse că aceasta nu avusese destul timp ca să iasă. 

Când Randy se dusese ţintă la uşa exterioară de la încăperea 
serverului şi intrase imediat, orice speranţă cât de mică nutrită 
de Deborah că el se ducea oriunde în altă parte fusese 
spulberată. Ajungând şi ea la uşă, nu ştiuse ce să facă. 
Incapabilă să se hotărască, nu făcuse nimic. 

Trecuseră câteva minute de coşmar. Deborah se întrebase 
dacă să intre şi să încerce să îndrepte situaţia, oricare ar fi fost 
ea. Chiar îi trecuse prin minte să dea buzna acolo, s-o înşface pe 
Joanna şi să fugă la maşină. Apoi, spre marea ei surpriză, Randy 
Porter reapăruse, singur şi vizibil mai calm decât când intrase. 

Deborah se aplecase repede şi sorbise o înghiţitură din 
ţâşnitoare ca să nu dea impresia că pierdea vremea pe acolo. 
Randy trecuse pe lângă ea, iar Deborah simţise că îşi încetinise 
paşii. Dar nu se oprise. Când se îndreptase de spate, Randy se 
îndepărtase. O luase pe coridor în direcţia din care venise ceva 
mai devreme, dar cu trunchiul răsucit ca să n-o piardă din ochi 
pe Joanna. Când li se întâlniseră privirile, îi făcu semn că arăta 
trăsnet. Deborah roşise, dându-şi seama că o porţiune destul de 
mare din posteriorul ei fusese probabil expusă atunci când se 
aplecase peste ţâşnitoarea relativ joasă. 

— Nu sunt făcută pentru asta! zise Joanna furioasă, ca reacţie 


la încercările lui Deborah de a o calma, deşi nu era prea clar pe 
cine era furioasă. 

Strânse din buze, dar acestea îi tremurară ca şi cum urma să 
izbucnească din nou în plâns. 

— Vorbesc serios! 

Deborah făcu semn să vorbească mai încet. 

— Nu sunt făcută pentru asta! repetă Joanna, coborându-şi 
vocea. Am cedat acolo, am fost jalnică. 

— Dă-mi voie să fiu de altă părere, spuse Deborah. Indiferent 
ce-ai făcut, a mers. Nu te-a văzut. Relaxează-te! Eşti prea aspră 
cu tine însăţi. 

— Chiar crezi că e aşa? 

Joanna trase aer în piept de câteva ori. 

— Absolut, spuse Deborah. Oricine altcineva, inclusiv eu, ar fi 
dat-o în bară. Dar tu te-ai descurcat cumva, iar acum suntem 
aici, gata să mai încercăm o dată. 

— Dar nu mă mai întorc acolo, zise Joanna. Poţi să uiţi de 
asta. 

— Chiar eşti gata să renunţi după toate eforturile pe care le- 
am făcut? 

— E rândul tău, spuse Joanna. Du-te tu în încăperea 
serverului. Eu am să stau de şase. 

— Dacă aş putea, aş face-o, zise Deborah. Problema e că eu 
nu mă pricep la calculatoare aşa ca tine. Şi poţi să-mi spui ce 
trebuie să fac până când ai să rămâi fără suflu, iar eu îţi 
garantez c-am s-o dau în bară. 

Joanna se uită la Deborah ca şi cum ar fi fost supărată pe ea. 

— Îmi pare rău că nu sunt un as în calculatoare, spuse 
Deborah. Dar cred că n-ar trebui să renunţăm. Amândouă vrem 
să aflăm ce s-a întâmplat cu ovulele noastre, iar eu am acum un 
nou interes. 

— Presupun c-ai să mă faci să te întreb despre ce este vorba, 
bombăni Joanna. 

Deborah aruncă o privire spre Mare, ca să se asigure că nu 
încerca să le asculte conversaţia. Apoi cobori vocea şi-i explică 
Joannei episodul cu ovulele umane versus ovulele porcine, care 
avusese loc în dimineaţa aceea. Joanna fu imediat intrigată, în 
ciuda supărării. 

— E ciudat, exclamă ea. 

Expresia lui Deborah sugera că „ciudat” nu i se părea un 


cuvânt suficient de grăitor. 

— Mai curând incredibil, zise ea. Gândeşte-te! Au cheltuit 
nouăzeci de mii de dolari pe o jumătate de duzină de ovule de la 
noi, iar apoi îmi pun la dispoziţie câteva sute cu care să mă joc 
azi. Nu de alta, dar sunt o amatoare la capitolul transferului 
nuclear. Asta e mai mult decât ciudat. 

— Ai dreptate, e incredibil, spuse Joanna. 

— Aşa că avem şi mai multe motive să ne creăm o cale de 
acces la fişierele lor computerizate, zise Deborah. Vreau să aflu 
ce fel de cercetări fac şi cum obţin toate ovulele astea. 

Joanna clătină din cap. 

— O fi o motivaţie bună, dar îţi spun: nu cred că am să mă pot 
convinge singură să intru din nou acolo. 

— Dar stăm mai bine decât înainte, zise Deborah. 

— Nu văd cum, spuse Joanna. 

— Din câte îmi dau seama, domnul Randy Porter a sărit de pe 
scaun în aceeaşi clipă în care tu ai deschis uşa de la încăperea 
serverului. Asta ne arată că a instalat nişte echipamente acolo 
care-i dau de ştire pe monitor. Este evident. Sincronizarea asta 
nu se poate să fie o coincidenţă. 

— Cred că asta este o presupunere rezonabilă, fu de acord 
Joanna. Dar cu ce ne ajută? 

— Pur şi simplu pentru că asta înseamnă că trebuie să nu ne 
mulţumim să-l supraveghem cum stă în biroul lui, zise Deborah. 
Trebuie să-l ademenim afară şi să-l ţinem ocupat. 

Joanna dădu din cap, gândindu-se la ceea ce spunea Deborah. 

— Să înţeleg că ai un plan despre cum să faci asta? 

— Bineînţeles, zise Deborah cu un zâmbet şiret. Când a trecut 
pe lângă mine cu câteva minute în urmă pe hol, în timp ce eu 
eram aplecată peste ţâşnitoare şi-a sucit gâtul tot uitându-se 
după mine. judecând după reacţia asta, aş fi foarte surprinsă 
dacă n-aş putea să-l încolţesc în sala de mese la prânz ca să 
stăm de vorbă. Cred că am să reuşesc să-i menţin interesul. 
Apoi, după ce termini în încăperea serverului, poţi să-mi dai un 
apel pe celular ca să mă salvezi. 

Joanna dădu din nou din cap, dar nu era complet de acord - 
nu atât de repede. 

— Uite cum o să facem, zise Deborah, simțind îndoiala 
rămasă în mintea Joannei. Mergi înapoi la Departamentul 
administrativ şi asigură-te că Randy Porter este la biroul lui. 


Apoi du-te la al tău. Nu mă interesează dacă lucrezi sau nu, asta 
nu contează. Ceea ce contează e ca tu să-l vezi pe Randy Porter 
când pleacă pentru a lua masa de prânz. În momentul în care o 
face, mă suni. Aşa poate reuşesc să-l interceptez în drum spre 
sala de mese, ceea ce ar fi mai uşor decât dacă ajung acolo 
când el e deja aşezat la masă. Imediat ce încep să vorbesc cu el 
şi văd că merge, te sun. Atunci tu te strecori înapoi în încăperea 
serverului şi faci ceea ce ai de făcut. Cu cât mă gândesc mai 
mult, cu atât sunt mai convinsă că e mult mai bine să o facem în 
timpul pauzei de prânz. E mult mai înţelept aşa. Când ai 
terminat, vii direct în sala de mese. Mă poţi salva şi poţi lua şi 
prânzul în acelaşi timp. 

— Faci să pară atât de uşor, spuse Joanna. 

— Chiar cred că va fi uşor, zise Deborah. Ce zici? 

— Presupun că e un plan rezonabil. Dar dacă începi o 
conversaţie, iar el îi pune capăt? Mă anunţi? 

— Normal, te-aş suna imediat, spuse Deborah. Şi ţine minte! 
Dacă el e în sala de mese, o să ai timp destul să ieşi. Nu e la fel 
ca atunci când era la birou. 

Joanna dădu din cap de câteva ori. 

— Acum ai mai mult curaj să te duci din nou acolo? 

— Cred că da, spuse Joanna. 

— Bun! exclamă Deborah. Acum, hai să începem! Dacă din 
întâmplare domnul Randy Porter nu e la biroul lui când ajungi 
acolo, mai bine mă suni. Va trebui să modificăm planul dacă nu-l 
putem găsi. 

— In regulă! fu de acord Joanna, încercând să-şi adune 
curajul. 

Strânse scurt mâna lui Deborah şi apoi se întoarse să plece. 

Deborah o urmări cum se îndepărtează. Ştia că prietena ei 
era supărată, dar mai ştia şi că Joanna este hotărâtă. Avea 
încredere că se putea conta pe Joanna în momente dificile. 

Deborah se întoarse la microscopul ei şi încercă să-şi reia 
lucrul. Dar era imposibil. Se simţea prea agitată ca să se ocupe 
de o sarcină atât de complicată ca enuclearea ovocitelor. În 
plus, mai era şi cu nervii întinşi pentru că Joanna putea să sune 
să-i spună că Randy Porter nu era la biroul lui. După ce trecură 
cinci minute fără să primească nici un telefon, Deborah se ridică 
şi se duse până la masa lui Mare. Tânăra îşi ridică ochii de la 
ocularele microscopului când simţi prezenţa lui Deborah. 


— Am o întrebare, spuse Deborah. De unde vin ovulele astea 
cu care lucrăm noi? 

Mare arătă cu degetul mare peste umăr. 

— Vin de la incubatorul ăla din capătul celălalt al 
laboratorului. 

— Şi cum ajung în incubator? 

Mare îi aruncă o privire nu chiar urâtă, dar nici foarte 
prietenoasă. 

— Pui o mulţime de întrebări. 

— După asta se cunoaşte un viitor cercetător, spuse Deborah. 
Ca om de ştiinţă, când nu mai pui întrebări, e timpul să te 
retragi sau să-ţi găseşti o altă vocaţie. 

— Ovulele vin cu liftul de aprovizionare din interiorul 
incubatorului, zise Mare. Dar asta e tot ce ştiu. N-am fost 
niciodată încurajată să pun întrebări, nici n-am avut înclinația să 
o fac. 

— Cine-ar putea şti? 

— Presupun că domnişoara Finnegan. 

Cu mâinile pe braţele scaunului, Randy se ridică încet ca să 
aibă o vedere mai largă asupra zonei administrative. Voia să 
vadă dacă Christine era la biroul ei, fără ca ea să ştie ca el 
verifica. Dacă se ridica de tot, ea ar fi putut să-l vadă, dar, 
făcând asta încet, putea să se oprească atunci când îi zărea 
partea de sus a capului ei mare, cu pâr cârlionţat. Bingo! Era 
acolo, iar Randy se lăsă în jos la loc. 

Ştiind că şefa de birou era prin apropiere, Randy dădu mai 
încet volumul boxelor de la calculatorul lui. Deşi atunci când era 
acasă lăsa efectele sonore să se audă la maxim, când era la 
birou era realist, mai ales cu Christine prin preajmă. 

Apoi, Randy scoase joystick-ul. După ce îl puse în poziţia 
preferată, se aşeză mai bine în scaun. Ca să joace la cel mai 
înalt nivel al capacităţilor sale, trebuia să stea confortabil. Când 
totul fu aranjat după placul lui, apucă mouse-ul, pregătindu-se 
să intre pe internet. Dar apoi se opri. Destul de ciudat, îi veni o 
altă idee. 

Randy nu numai că programase uşa de la încăperea 
serverului astfel încât să fie alertat când era deschisă, ci şi ca 
dispozitivul de citire a cardurilor care deschidea uşa să 
înregistreze identitatea individului. 

Din câteva clicuri rapide cu mouse-ul, Randy făcu să apară 


fereastra respectivă. Se aşteptase să-şi vadă propriul nume 
ultimul pe listă, de când fusese acolo să verifice camera după ce 
Helen Masterson intrase în ea. Asta i-ar fi confirmat suspiciunea 
că uşa se deschisese de una singură pentru că el nu o închisese 
bine. Dar, spre surprinderea sa, numele lui nu era ultimul. 
Ultimul nume era cel al doctorului Spencer Wingate, fondatorul 
clinicii, iar ora era 11.10. 

Randy râmase uitându-se la intrarea respectivă cu un 
amestec de confuzie şi neîncredere. Se întreba cum era posibil. 
Fiind atât de serios în privinţa îndemânării sale la jocurile pe 
calculator, ţinea un jurnal exact al triumfurilor şi chiar al rarelor 
înfrângeri. După ce minimiză fereastra în care se afla, Randy 
deschise înregistrarea pentru Unrea/ Tournament. Asta era: 
fusese omorât la ora 11.11. 

Trăgând adânc aer în piept, Randy se lăsă pe spătarul 
scaunului, cu privirea aţintită la ecranul calculatorului, în timp 
ce în minte revedea cum se năpustise spre încăperea serverului. 
Estimă că îi luase numai un minut sau două să ajungă de la 
biroul lui în încăperea serverului, ceea ce însemna că ajunsese 
acolo în jur de 11.12 sau 11.13. Dacă aşa se întâmplase, atunci 
unde naiba era doctorul Wingate, care intrase la 11.10? Şi, ca şi 
cum asta n-ar fi fost o enigmă suficientă, de ce lăsase doctorul 
uşa întredeschisă? 

Randy se gândi că se petrecea ceva foarte ciudat, mai ales 
pentru că se presupunea că doctorul Wingate era aproape 
retras din activitate, chiar dacă circulau zvonuri că acum se afla 
în clinică. Randy se scărpină în cap, întrebându-se ce să facă. 
Trebuia să-i raporteze doctorului Saunders toate breşele în 
sistemul de securitate, dar nu era sigur că fusese vorba de o 
asemenea breşă. În ceea ce-l privea, dr. Wingate era persoana 
cea mai importantă din toată organizaţia, deci cum ar fi fost 
posibil ca tocmai el să fie de vină pentru cele întâmplate? 

Apoi lui Randy îi veni o altă idee. Poate o să stea de vorbă cu 
ciudatul de Kurt Hermann. Şeful pazei îl pusese pe Randy să-i 
programeze calculatorul în aşa fel încât şi acesta să înregistreze 
toate deschiderile uşilor cu card de acces. Asta însemna că 
Hermann ştia deja că dr. Wingate intrase în încăperea 
serverului. Ce nu ştia şeful pazei era că doctorul stătuse acolo 
numai două minute şi lăsase uşa deschisă. 

— Ce porcărie! zise Randy cu glas tare. 


Să-şi facă griji în privinţa asta era la fel de neplăcut ca munca. 
Ceea ce voia cu adevărat să facă era să se conecteze din nou cu 
SCREAMER, aşa că se aplecă şi apucă mouse-ul. 


— Domnişoară Finnegan! strigă Deborah din pragul uşii 
biroului şefei de laborator. 

Ciocănise, dar Megan Finnigan era atât de concentrată asupra 
calculatorului, încât nu răspunsese. Dar vocea lui Deborah 
ajunsese până la ea, iar femeia îşi înălţă privirea cu o expresie 
surprinsă. 

— Aş prefera să baţi la uşă, zise ea. 

— Am bătut, repică Deborah. 

Femeia dădu din cap ca să scape de şuviţele care o deranjau. 

— Îmi pare rău. Sunt foarte ocupată. Cu ce pot să te ajut? 

— M-ati încurajat să vin la dumneavoastră dacă am întrebări, 
spuse Deborah. Ei bine, am o întrebare. 

— Despre ce este vorba? 

— Sunt curioasă de unde vin ovulele cu care lucrăm. Am 
întrebat-o pe Maureen, dar mi-a zis că nu ştie. Sunt multe ovule. 
Nu ştiam că sunt disponibile în număr atât de mare. 

— Numărul ovulelor a fost unul dintre principalii factori care 
ne-au limitat cercetările încă din prima zi, spuse Megan. Am 
făcut multe eforturi pentru a rezolva problema şi a fost una 
dintre contribuţiile majore ale doctorilor Saunders şi Donaldson 
în domeniu. Dar munca lor încă nu a fost făcută publică şi, până 
când va fi, este considerată secret profesional. 

Megan zâmbi cu superioritate şi zvârli din nou din cap în felul 
ei atât de caracteristic, care o enerva la culme pe Deborah. 

— După ce vei fi lucrat aici o perioadă rezonabilă şi dacă vei 
mai fi interesată, sunt sigură că vom putea să-ţi împărtăşim din 
succesele noastre. _ 

— Aştept cu nerăbdare clipa aceea, zise Deborah. Incă o 
întrebare: cărei specii îi aparţin ovulele pe care am lucrat? 

Megan nu-i răspunse imediat, ci-i aruncă lui Deborah o privire 
cercetătoare, în aşa fel încât aceasta se simţi de parcă şefa de 
laborator îi cântărea motivele. Pauza fu suficient de lungă ca 
Deborah să se simtă nelalocul ei. 

— De ce întrebi asta? o chestionă Megan în cele din urmă. 

— După cum spuneam, sunt doar curioasă, răspunse 
Deborah. 


Reacţiile lui Megan la întrebările ei simple erau prin ele însele 
nişte răspunsuri. Deborah simţi că nu avea să scoată nici un 
răspuns direct şi că în momentul ăla îşi dorea să plece de acolo. 
Avea senzaţia că alte întrebări n-ar face decât să atragă atenţia 
în mod nedorit. 

— Nu sunt chiar sigură în cadrul cărui protocol lucrează 
Maureen, spuse Megan. Ar trebui să verific, dar pe moment sunt 
prea ocupată. 

— Inţeleg, spuse Deborah. Vă mulţumesc pentru timpul 
acordat. 

— Pentru puţin, răspunse Megan, zâmbindu-i fals. 

Deborah se simţi uşurată când se întoarse la microscopul ei. 
Vizita la biroul şefei de laborator nu fusese o idee prea bună sau 
foarte productivă. Deborah se întoarse la lucru, dar nu reuşi să 
enucleeze decât un singur ovocit până când curiozitatea, care-i 
fusese stârnită şi mai tare de scurta conversaţie cu Megan, o 
cuprinse din nou. Simplul fapt de a arunca o privire masei de 
ovocite din câmpul microscopic atrăgea după sine întrebarea 
privind originea lor, în special dacă erau ovule umane, după 
cum bănuia Deborah. 

Lăsându-se pe spate, Deborah se uită la Mare, care o ignora, 
aşa cum făcuse de fapt de la ciondăneala cu Paul Saunders din 
cauza originii ovulelor. Aruncă apoi o privire prin laboratorul 
uriaş, convingându-se că nici una dintre cele vreo douăsprezece 
persoane care lucrau acolo nu-i dădeau atenţie. 

Luându-şi geanta ca şi cum intenţiona să meargă la toaletă, 
Deborah se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre coridorul 
principal. Crezând că urma să lucreze la Wingate numai în acea 
zi, hotărâse că originea ovulelor era un mister prea mare ca să 
poată fi ignorat. Nu ştia cum l-ar putea elucida, dar se gândi să 
afle tot ce putea cât mai avea ocazia. 

Străbătu coridorul principal în direcţia turnului central până 
când ajunse la ultima dintre cele trei uşi care duceau din coridor 
la laborator. Uitându-se în laborator, o văzu pe Mare la o bună 
distanţă, aplecată peste microscop. Imediat în dreapta lui 
Deborah era incubatorul, suficient de mare pentru ca o 
persoană să poată intra în el, unde fusese Mare ca să aducă 
capsulele petri pline cu ovule. Deborah se duse la uşa de sticlă a 
acestuia, o făcu să culiseze şi întră înăuntru. 

Aerul era cald şi umed. Un termometru mare montat pe 


perete, care măsura şi umiditatea, arăta că erau exact 37*C şi o 
umiditate de sută la sută. Pe ambele laturi ale încăperii înguste 
erau aliniate rafturi pentru capsulele petri. In partea din spate 
se afla liftul de aprovizionare, dar trecuseră de mult zilele când 
acesta era folosit să aducă mâncarea sus în secţii din bucătăria 
instituţiei aflată la subsol. Era făcut din oţel inoxidabil şi nu din 
lemn, cum erau construite de obicei asemenea lifturi şi avea o 
uşă şi rafturi de sticlă. 

Era spaţios pentru un lift de aprovizionare, cam de mărimea 
unei comode înalte cu sertare. Avea şi el propria sursă auxiliară 
de căldură şi umiditate, ca să fie asigurate temperatura şi 
umiditatea potrivită înăuntru. 

Deborah împinse liftul ca să vadă dacă nu se mişca suficient 
cât să poată privi în jos în puț, dar acesta era neclintit ca o 
stâncă. Era evident un dispozitiv de înaltă tehnologie. Făcu vreo 
câţiva paşi înapoi şi se uită la ansamblu. Bănuia că partea din 
spate a puţului liftului era comună cu peretele coridorului 
principal. 

leşind din incubator, reveni în holul principal şi măsură din 
ochi locul în care era amplasat puţul liftului. Apoi măsură 
distanţa până la casa scărilor de lângă uşa antifoc ce ducea la 
turnul central. Folosind vechea scară de metal, urcă până la 
etajul doi. Când deschise uşa, rămase surprinsă. 

Deşi îşi amintea vag că dr. Donaldson le spusese că instituţia 
veche şi vastă era ca un muzeu în afară de mica parte ocupată 
de Clinica Wingate, nu era pregătită pentru ceea ce avea în faţa 
ochilor. Era ca şi cum cândva, prin anii 1920, personalul medical 
şi pacienţii plecaseră pur şi simplu, abandonând totul în urmă. 
Se aflau acolo birouri vechi, tărgi de lemn pentru pacienţi şi 
scaune cu rotile cu o înfăţişare demodată, aliniate de-a lungul 
sălii întunecoase. lmense pânze de păianjen spânzurau ca nişte 
ghirlande de instalaţiile de iluminat victoriene. Pe pereţi chiar 
atârnau strâmb nişte litografii vechi, înrămate, de Currier? şi 
Ives. Podeaua era acoperită de un strat gros de praf şi de bucăţi 
de tencuială căzute de pe tavanul uşor boltit. 

Superstiţioasă, Deborah îşi acoperi gura cu palma şi încercă 


25 Nathaniel Currier (1813-1888), litograf american care împreună cu 
partenerul său de afaceri James Merritt Ives a produs peste 7 000 de litografii 
diferite ce ilustrau viaţa şi tradiţiile americane, fiecare dintre ele semnată 
„Currier & Ives”, (n.tr.). 


să respire superficial, în timp ce se retrăgea spre casa scărilor. 
Ştia de fapt că oricare dintre organismele tuberculoase şi orice 
alte miasme care bântuiseră sălile dispăruseră de mult, dar se 
simţea încă vulnerabilă şi neliniştită. 

După ce îşi dădu seama cu aproximaţie unde se afla puţul 
liftului de aprovizionare, intră pe uşa cea mai apropiată. Aşa 
cum se aştepta, se trezi într-o încăpere fără ferestre care 
servise drept oficiul majordomului, dotată cu dulapuri pline de 
vase şi farfurii ale instituţiei. Erau acolo chiar şi nişte maşini 
vechi de gătit cu uşile întredeschise. În semiîntuneric arătau ca 
nişte uriaşe animale moarte cu gurile căscate. 

Uşile de la puţul liftului de aprovizionare se aflau acolo unde 
se aşteptase să le găsească. Erau concepute să se deschidă pe 
verticală, ca un lift de marfă, dar când Deborah trase de chinga 
de pânză groasă scămoşată, îşi dădu seama că undeva era un 
mecanism de siguranţă care le ţinea închise până când sosea 
liftul de aprovizionare. 

Scuturându-şi mâinile de praf, Deborah se întoarse la scări şi 
urcă până la etajul trei şi ultimul. Lucrurile stăteau la fel ca la 
etajul inferior. Întorcându-se pe scări, coborî până la parter. 

În clipa în care Deborah părăsi casa scărilor, ştiu imediat că 
ovulele nu veneau pe acolo. Parterul fusese renovat în şi mai 
mare măsură decât primul etaj, ca să adăpostească toate 
cabinetele de la Wingate, iar în acel moment al dimineţii era 
înţesat de un flux constant de medici, asistente şi pacienţi. 
Deborah trebui să se dea la o parte ca să lase să treacă o targă 
cu un pacient. 

Evitând mulţimea, Deborah măsură distanţa de la casa 
scărilor până în locul în care presupunea că se afla puţul liftului 
de aprovizionare, în spatele peretelui coridorului. leşind de pe 
culoar, se găsi într-o secţie de tratament pentru pacienţi. Acolo 
unde trebuia să se afle uşile de la puţul liftului de aprovizionare, 
nu dădu decât de un dulap cu lenjerie. Işi dădu seama limpede 
că acolo nu era nici o uşă pentru liftul de aprovizionare. 

Printr-un proces simplu de eliminare, ajunse la concluzia că 
numai subsolul putea fi locul de provenienţă a ovulelor. Deborah 
se îndreptă din nou către scări. Ca să ajungă la subsol, trebui să 
coboare trei rânduri de scări în loc de două, câte separau fiecare 
dintre etajele superioare. Asta-i sugeră că subsolul avea tavanul 
mai înalt, dar se dovedi că nu era aşa. Intre subsol şi parter era 


un fel de mezanin, care adăpostea nenumărate ţevi şi conducte. 

Subsolul arăta ca o temniţă, luminat de becuri rare, fără 
aplice. Pereţii erau de cărămidă netencuită cu tavane boltite, iar 
podeaua - din lespezi de granit. Neliniştea pe care o simţise 
Deborah la etajele doi şi trei era amplificată în subsolul sumbru. 
Şi aici se aflau o mulţime de relicve din trecutul său de instituţie 
de boli mintale/sanatoriu de tuberculoză, dar acestea erau într-o 
stare mai proastă, de parcă ar fi fost abandonate în nişe 
întunecoase, reci şi umede. Prima senzaţie a lui Deborah fu că, 
în cazul în care mai existau vreunii dintre vechii germeni 
infecţioşi prin clădire, acolo supravieţuiseră. 

Luptându-se cu puterea propriei imaginaţii, Deborah începu 
să măsoare cu pasul distanţa de la scări. Planul etajului 
respectiv nu includea coridorul simplu, central, ca toate celelalte 
etaje de deasupra. Semăna mai mult cu un labirint, cerându-i 
inventivitate ca să poată estima distanţa în timp ce mergea în 
zigzag printre stâlpi masivi de susţinere. 

După ce trecu pe sub o arcadă şi ocoli o bucătărie mare cu 
tejghele largi de metal, maşini de gătit imense şi chiuvete din 
steatit, Deborah dădu peste ceva la care nu se aşteptase: o uşă 
modernă, metalică, fără geam, clanţă, balamale sau încuietori. 

Cu prudenţă, Deborah avansă în semiîntuneric şi atinse uşor 
suprafaţa lucioasă. Îşi dădu seama că era din oţel inoxidabil. Cu 
toate acestea, în mod curios, nu era rece, ci avea o căldură 
plăcută atunci când o atinse. Se uită în jur prin semiîntuneric la 
echipamentele vechi de bucătărie, apoi îşi întoarse privirea 
asupra uşii strălucitoare. Contrastul era puternic. Lipindu-şi 
urechea de uşă, auzi bâzâitul maşinilor dinăuntru. Ascultă timp 
de câteva minute, sperând să audă voci, dar nu fu aşa. 
Indepărtându-se de uşă, văzu un dispozitiv de citire a cardurilor 
aidoma celui de lângă uşa de la încăperea serverului. În acel 
moment îşi dori să fi avut la ea cardul lui Wingate. 

După o clipă de nehotărâre şi o scurtă dispută cu ea însăşi, 
Deborah se întinse şi ciocăni la uşă. Răsună puternic, ca şi cum 
uşa era groasă. Nu era prea sigură că-şi dorea să răspundă 
cineva la uşă şi nimeni nu o făcu. Cu mai mult curaj împinse în 
uşă, dar aceasta nu se clinti. Lovi cu pumnul în jurul uşii, ca să 
vadă dacă putea să-şi dea seama unde se afla încuietoarea. Nu 
reuşi. 

Ridicând din umeri în faţa unui obstacol de netrecut, Deborah 


se întoarse şi merse la scări. Era aproape amiază şi era timpul 
să revină sus ca să aştepte telefonul Joannei. Deborah nu aflase 
prea multe în expediţia ei, dar măcar încercase. Se gândi că, 
dacă totul mergea bine, ar putea să se întoarcă după-amiază cu 
cardul lui Wingate. Uşa din oţel inoxidabil şi ceea ce se afla în 
spatele ei îi stârniseră curiozitatea. 


Treisprezece 
10 MAI 2001 


ORA 12.24 


Mai devreme, Joanna căpătase mai mult respect pentru 
persoanele care făceau o muncă de birou, introducând date. 
Acum simţea că îi crescuse mult stima faţă de hoţi. Nu-şi putea 
imagina cum ar fi să-şi câştige traiul făcând ceva de genul a 
ceea ce trebuia să facă în prezent. Deborah o determinase să se 
întoarcă în încăperea serverului cu un argument convingător şi 
cu un plan care părea să meargă. Joanna se afla în încăperea 
serverului de aproape douăzeci şi două de minute şi nimeni nu o 
deranjase. Ea însăşi fusese cel mai mare duşman al său. 

Panica paralizantă pe care o resimţise la prima vizită revenise 
înzecit în momentul în care intrase pe uşa exterioară de la 
încăperea serverului şi scăzu numai cât să-i permită să 
acţioneze, deşi nu la eficienţă maximă. Cea mai dificilă parte din 
întregul episod fusese aşteptarea agonizantă ca programul de 
spargere a parolelor să găsească o parolă cu care să deblocheze 
tastatura serverului. Cât acesta rula, Joanna fusese un pachet 
de nervi - se simţea jalnic şi tremura, scuturată de tresăriri 
intermitente de spaimă din cauza zgomotelor pe care le auzea 
constant şi care erau fie inofensive, fie inventate de creierul ei 
surescitat. Era surprinsă de modul în care reacţiona. Trăise cu 
impresia falsă că, în condiţii de stres asemănătoare celor prin 
care trecea acum, ar rămâne calmă. 

Imediat ce intrase în sistem, teroarea care o stăpânea se mai 
domolise puţin, numai datorită faptului că făcea mai mult decât 
să privească. Apoi principala problemă devenise tremuratul, 
care o făcuse să-i fie greu să lucreze cu mouse-ul şi cu 
tastatura. 

Pe măsură ce avansa, Joanna îi mulțumea în tăcere lui Randy 
Porter. Acesta îi făcuse treaba cu mult mai uşoară neascunzând 
ceea ce căuta ea în prea multe subfişiere. In prima fereastră pe 
care o deschise, Joanna găsi o unitate de server denumită „Date 
D”, al cărei nume suna promiţător. Deschizând unitatea 
respectivă, găsise o mulţime de directoare cu denumiri foarte 
clare. Unul dintre acestea se numea „Donator”. Făcând clic pe el 
cu butonul din dreapta al mouseului şi alegând opţiunea 
„Proprietăţi”, văzu că accesul era extrem de limitat. De fapt, pe 


lângă Randy Porter în calitate de administrator de reţea, numai 
Paul Saunders şi Sheila Donaldson aveau accesul autorizat. 

Sigură că găsise directorul corect, Joanna se adăugă pe ea 
însăşi ca utilizator. Nu fu nevoie decât să tasteze denumirea 
contului ei de utilizator şi domeniul ei de birou. Când era pe 
punctul de a da clic pe butonul Add (Adaugă), auzi o uşă 
deschizându-se undeva la distanţă, făcându-i inima să-i sară din 
piept şi fruntea să i se umple de broboane de sudoare. 

Timp de câteva secunde Joanna fu incapabilă să se mişte sau 
măcar să respire, deoarece se forţa să audă sunetele care 
semnalau că paşii veneau pe coridorul spre încăperea 
serverului. Dar nu auzi nimic. Se aştepta totuşi să fie cineva în 
spatele ei. Se întoarse încet. Simţi o vagă senzaţie de uşurare 
răspândindu-i-se prin vene când văzu că în pragul uşii de la 
încăperea serverului nu se afla nimeni. Ridicându-se şi dându-se 
înapoi câţiva paşi, se uită la coridorul de la încăperea serverului 
care ducea la uşa exterioară. Aceasta era închisă. 

— Trebuie să ies de aici, suspină Joanna. 

Se întoarse repede la tastatură şi, cu o mână tremurândă, 
făcu clic ca să se adauge pe lista de acces la directorul cu 
donatori. 

Cât de rapid putu, Joanna închise ferestrele pe care le 
deschisese treptat, ajungând în cele din urmă la desktopul 
monitorului serverului şi la etapa în care se solicita parola. Işi 
înhaţă geanta şi era gata să fugă, când îşi aduse aminte că 
programul de spargere a parolelor era încă în CD-ROM. 
Tremurând mai tare ca oricând, acum că numai câteva secunde 
o mai despărţeau de succes, reuşi să scoată CD-ul şi să-l pună în 
geantă. În sfârşit putea să plece. 

Inchise uşa de la încăperea serverului şi apoi alergă cei câţiva 
paşi care o despărţeau de uşa exterioară. Din păcate, nu avea 
cum să anticipeze dacă era sau nu un moment potrivit să iasă în 
coridorul principal. Nu depindea decât de cine se nimerea să fie 
pe acolo. Nu putea decât să-şi încerce norocul şi să spere că va 
fi bine. Dintr-o mişcare, deschise uşa şi păşi afară, închizând-o 
după ea. Incercând să nu intre în panică, evită să se uite pe 
coridor şi, în loc de asta, se duse imediat la ţâşnitoare. Nu 
pentru că îi era sete, deşi gura îi era uscată. Voia să aibă însă 
ceva de făcut, în loc să arate ca un hoţ care evada. 

Joanna se ridică. Faptul că în timp ce băuse apă nu auzise nici 


o voce fusese încurajator, iar acum când privi în jurul său, avu 
impresia că alesese un moment deosebit de favorabil ca să iasă. 
Aceasta era una dintre puţinele dăţi când vedea coridorul 
complet pustiu. 

Nerăbdătoare să se convingă că avusese succes şi, de 
asemenea, să tragă cu ochiul la conţinutul fişierului chiar dacă 
Deborah nu era cu ea, Joanna se grăbi să se întoarcă la biroul ei 
din zona administrativă. Cum era pe la mijlocul pauzei de prânz, 
zona era aproape pustie, ceea ce-i convenea de minune. Se 
repezi la biroul său, aruncă geanta pe masă şi se aşeză. 
introduse parola în staţia de lucru. Cu ceva mai multă 
dexteritate faţă de cum se descurcase în încăperea serverului, 
Joanna realiză repede o proiecţie a unei unităţi de reţea în 
directorul cu donatori. În timp ce făcu clic pe comanda dorită, îşi 
tinu răsuflarea. 

— Da! şuieră Joanna tare printre dinţii încleştaţi. 

Intrase în directorul fişierului. Îi venea să strige de bucurie, 
dar se abţinu şi bine făcu. 

— Da ce? întrebă o voce pe un ton între comandă şi întrebare. 
Ce se petrece? 

Resimţind un strop din teroarea de a fi descoperită, pe care o 
trăise în încăperea serverului, Joanna îşi ridică privirea şi se uită 
în sus, la dreapta. Aşa cum se temea, se trezi uitându-se la faţa 
ciupită de vărsat a lui Gale Overlook. 

— Ce-ai făcut, ai câştigat la loterie? o întrebă Gale. 

Avea un mod de a vorbi care făcea ca tot ce spunea să pară 
depreciativ. 

Joanna înghiţi în sec. Avu o altă revelaţie instantanee şi crudă. 
Deşi se considera destul de spirituală şi capabilă să dea replica 
la fel ca oricare dintre prietenii ei, faptul că în acel moment se 
simţea temătoare şi vinovată îi făcea mintea să se blocheze. În 
loc de cuvinte, din gură îi ieşi un fel de bâlbâială. 

— Ce ai pe ecran? întrebă Gale, devenind şi mai interesată 
atunci când observă tulburarea vizibilă a Joannei. 

Gale îşi înclină capul, încercând să vadă ecranul prin lumina 
reflectată. 

Deşi Joannei îi pierise glasul pe moment, avu prezenţa de 
spirit de a închide fereastra calculatorului, revenind pe desktop. 

— Erai pe internet? întrebă Gale acuzatoare. 

— Da, răspunse Joanna, regăsindu-şi vocea. Verificam să văd 


care mai e cursul unor acţiuni. 

— Lui Christine n-o să-i placă asta, spuse Gale. Se supără pe 
cei care intră pe internet din motive personale în timpul orelor 
de program. 

— Mulţumesc că mi-ai spus, zise Joanna. 

Se ridică, zâmbi înţepat, îşi apucă geanta şi plecă. 

Joanna mergea repede. Faptul că era furioasă pe ea însăşi că 
se purtase atât de suspect şi iritată pe Gale Overlook că era aşa 
o băgăcioasă avu efectul pozitiv de a o ajuta să-şi îndrepte 
neliniştea excesivă împotriva a ceva anume. In timp ce se 
îndrepta spre sala de mese, începu chiar să se simtă mai bine. 
In momentul în care ajunse la uşa antifoc ce ducea la turnul 
clădirii, îşi revenise suficient ca să-i fie chiar un pic foame. 

Ezitând în pragul sălii de mese, Joanna cercetă încăperea în 
căutarea lui Deborah. Era mult mai aglomerată decât cu o zi 
înainte, când Helen Masterson le dusese acolo. Joanna dădu cu 
ochii de Spencer Wingate, dar privi repede în altă parte. Nu 
avea chef să se uite în ochii bărbatului. li văzu pe Paul Saunders 
şi pe Sheila Donaldson la o altă masă şi se uită la fel de grăbită 
în altă parte. Apoi o zări pe Deborah stând la o masă de două 
persoane cu Randy Porter. Păreau cufundaţi în conversaţie. 

Joanna îşi croi drum spre Deborah, încercând să-şi ferească pe 
cât posibil chipul de Sheila Donaldson. Deborah îi simţi prezenţa 
şi îşi ridică privirea numai atunci când ajunse lângă masă. 

— Bună, Prudence dragă! spuse veselă Deborah. Sigur ţi-l 
aminteşti pe Randy Porter. 

Randy zâmbi timid şi îi strânse mâna, dar nu se ridică. Joanna 
nu fu surprinsă. Se obişnuise de mult cu faptul că mulţi bărbaţi 
crescuţi în statele de deasupra liniei Mason-Dixon? nu prea 
ştiau ce sunt bunele maniere. 

— Eu şi Randy am avut o discuţie interesantă, spuse Deborah. 
Nu ştiam că lumea jocurilor pe calculator este atât de 
fascinantă. Se pare c-am pierdut ceva important. N-am 
dreptate, Randy? 

— Absolut, zise Randy. 

Se lăsă pe spate cu un zâmbet ce exprima mulţumirea de 


26 Granița dintre statele Pennsylvania şi Maryland, privită ca linia de 
demarcaţie între statele aboliţioniste şi cele care mențineau sclavia înainte 
de Războiul Civil. A fost stabilită între 1763 şi 1767 de britanicii Charles 
Mason (1730-1787) şi Jeremiah Dixon (1733-1777). 


sine. 

— Ascultă, Randy, zise Deborah. Ştii ce? Am să trec mai târziu 
pe la staţia ta de lucru şi-ai să poţi să-mi arăţi Unreal 
Tournament. Ce zici? 

— E o idee bună, spuse Randy. 

Se legăna înainte şi înapoi ca şi cum s-ar fi aprobat singur în 
permanenţă. 

— Îmi pare bine că am avut ocazia să stau de vorbă cu tine, 
Randy, adăugă Deborah. A fost amuzant. 

Dădu din cap şi rânji, sperând că Randy va înţelege aluzia. 
Dar nu se întâmplă aşa. 

— Mai am vreo două joystick-uri în maşină, spuse Randy. 
Doamnelor, pot să vă ajut să fiţi gata de joc cât aţi clipi. 

— Ne-ar plăcea asta, replică Deborah, pierzându-şi răbdarea. 
Dar acum eu şi Prudence avem ceva de discutat. 

— Hei, n-am nimic împotrivă, spuse Randy. 

Dar nu se clinti. 

— Am vrea un pic de intimitate, adăugă Deborah. 

— A! făcu Randy. 

Se uită de la una la alta de parcă s-ar fi simţit confuz, dar în 
cele din urmă înţelese mesajul. Insă se jucă un pic cu şervetul 
înainte de a se ridica. 

— Ne mai vedem. 

— Cum să nu! spuse Deborah. 

Randy plecă, iar Joanna îi luă locul. 

— Nu prea ştie să înţeleagă o aluzie, comentă Joanna. 

Deborah scoase un hohot de râs scurt, batjocoritor. 

— Şi tu crezi probabil că partea cea mai grea din toată 
afacerea asta a fost intratul în încăperea serverului. 

— A fost chiar aşa rău? 

—E un idiot care nu ştie nimic altceva în afară de 
calculatoare, se plânse Deborah. N-a putut să vorbească despre 
nimic altceva. Absolut nimic! Dar a trecut. Îşi drese vocea, se 
aplecă în faţă şi cu o voce nerăbdătoare, dar scăzută, întrebă: 
Ei, ce s-a întâmplat? Ai reuşit sau nu? 

Joanna se aplecă şi ea în faţă. Chipurile lor erau la numai 
câţiva centimetri unul de altul. 

— S-a făcut. 

— Fantastic! Felicitări! Şi ce ai aflat? 

— Deocamdată nimic, spuse Joanna. N-am reuşit decât să 


verific de la staţia mea de lucru dacă ceea ce am făcut în 
încăperea serverului a mers. Am intrat în fişierul care trebuia. 
Chiar ţi-am văzut numele în director. 

— Şi atunci de ce n-ai aflat nimic? 

— Pentru că m-a întrerupt vecina mea cea băgăcioasă, zise 
Joanna. E ca o jucărie pe arcuri ori de câte ori spun sau fac ceva 
ieşit din comun. Credeam că o să fie la masă când m-am întors 
la birou, dar, din păcate, m-am înşelat. 

Una dintre ospătăriţele din Nicaragua veni la masa lor, iar 
Joanna comandă supă şi salată. Felurile de mâncare erau cele 
recomandate de Deborah, care îi spusese că astea erau aduse 
cel mai repede. 

— De-abia aştept să ne întoarcem la staţia ta de lucru, spuse 
Deborah imediat ce plecă chelneriţa. Sunt în culmea nerăbdării. 
Şi, destul de ciudat, în momentul ăsta am ajuns să fiu la fel de 
interesată să aflu despre cercetările care se fac aici pe cât sunt 
în legătură cu ovulele noastre. i 

— Asta o să fie o problemă, zise Joanna. In primul rând va 
trebui să avem grijă cu vecina mea care-şi bagă nasul peste tot. 
Cred c-ar fi cel mai bine să aşteptăm să plece de la birou înainte 
de a redeschide directorul cu donatori. 

— Atunci hai s-o facem în laborator, spuse Deborah. Sunt o 
mulţime de staţii de lucru disponibile unde am avea suficientă 
linişte. Nu va trebui să ne facem griji că altcineva ne spionează. 

— Nu putem folosi o staţie de lucru din laborator, spuse 
Joanna. Calea de acces creată de mine este doar prin domeniul 
biroului. 

— Doamne Dumnezeule! făcu Deborah. De ce trebuie să fie 
aşa de complicate toate astea? Dar e-n regulă! O să folosim 
staţia ta. Cred însă c-ar trebui pur şi simplu să o ignorăm pe 
vecina ta. La naiba, pot foarte bine să stau între ea şi ecran. 
Imediat ce termini de mâncat, mergem s-o facem. 

— Mai e o problemă, spuse Joanna. Singura cale de acces pe 
care am creat-o duce la directorul cu donatori. In aceeaşi 
unitate erau mai multe fişiere, precum „Protocoale de 
cercetare” şi „Rezultatele cercetării”, dar nu mi-am creat acces 
şi la ele. 

— De ce naiba nu? întrebă Deborah. 

Încruntă din sprâncene. 

— Pentru că îmi era prea frică să mai stau acolo, zise Joanna. 


— O, Doamne! se plânse Deborah. Nu pot să cred! Ai fost 
acolo cu fişierele alea chiar sub nasul tău. Cum ai putut să pierzi 
o aşa ocazie? 

Deborah scutură din cap cu uimire şi totodată cu iritare. 

— Nu înţelegi cât de agitată eram, spuse Joanna. Am avut 
noroc c-am putut să fac ceva în camera aia. 

— Cât timp ar mai fi luat? o chestionă Deborah. 

— Nu mult, admise Joanna. Dar îţi spun că eram îngrozită. A 
fost o lecţie dură, dar am aflat că nu sunt deloc bună să comit 
infracţiuni. Înţelegi că ceea ce facem este o infracţiune, nu? 

— Presupun că da, zise Deborah absentă. 

Era clar dezamăgită. 

— Dacă se întâmplă ce e mai rău şi suntem prinse, spuse 
Joanna, măcar putem dovedi că nu urmăream decât să obţinem 
informaţii despre ovulele noastre şi cred c-am fi tratate cu 
clemenţă. Dar cu siguranţă că lucrurile n-ar mai sta la fel dacă 
am fi prinse violându-le protocoalele de cercetare, indiferent de 
motive. 

— Bine, poate ai dreptate, zise Deborah. Oricum, am un alt 
plan. Dă-mi cardul albastru al lui Wingate! 

— De ce? întrebă Joanna. 

O privi întrebător pe prietena ei. Ştia că Deborah putea fi 
impulsivă. 

Înainte ca Deborah să poată răspunde, sosi mâncarea. 
Chelneriţa o servi şi plecă. Deborah se aplecă din nou înainte şi-i 
spuse Joannei povestea despre cum câutase sursa ovulelor 
cercetând puţul liftului de aprovizionare. li spuse cum găsise uşa 
din oţel inoxidabil, şlefuită, total nelalocul ei în bucătăria 
arhaică, dărăpănată de la subsol. Când termină, conchise 
simplu: 

— Vreau să văd ce-i în spatele uşii ăleia. 

Joanna termină de mestecat o gură de salată şi înghiţi; apoi 
se uită exasperată la Deborah. 

— N-am să-ţi dau cardul lui Wingate! 

— Poftim? lăsă să-i scape Deborah. 

Joanna îi făcu semn să tacă înainte de a se uita în jur ca să 
vadă dacă izbucnirea lui Deborah atrăsese atenţia cuiva. Din 
fericire, nu se întâmplase aşa. 

— N-am să-ţi dau cardul lui Wingate, repetă Joanna aproape 
în şoaptă. Suntem aici să aflăm ce s-a întâmplat cu ovulele 


noastre. Ăsta a fost scopul încă de la început. Indiferent cât de 
fascinant ţi se pare ţie să afli ce fac aici, nu ne putem permite să 
periclităm obiectivul pentru care am venit. Dacă uşa aia de la 
subsol are un dispozitiv de citire a cardurilor precum uşa de la 
încăperea serverului, iar tu intri acolo, sunt şanse serioase să fie 
cineva alertat, aşa cum s-a întâmplat cu încăperea serverului. Și 
dacă se întâmplă asta, intuiţia îmi spune că o să dăm de un 
mare necaz. 

Deborah îi răspunse Joannei aruncându-i o privire iritată, dar, 
cu trecerea secundelor expresia i se îmblânzi, iar indignarea i se 
mai domoli. Deşi nu-i plăcea, ceea ce spunea Joanna era 
adevărat. Cu toate acestea, Deborah se simţea frustrată. Cu 
câteva minute mai înainte, se gândise că avea două modalităţi 
la fel de promițătoare de rezolvare a ceea ce ea considera un 
mister important. Intuiţia îi spunea răspicat că, în cel mai bun 
caz, Clinica Wingate era implicată în cercetări îndoielnice din 
punct de vedere etic şi, în cel mai rău caz, cei de acolo încălcau 
legea. 

Ca biolog care era la curent cu multe dintre aspectele 
biomedicale ale zilei, Deborah ştia că clinicile de fertilizare 
precum Wingate funcționau pe o scenă medicală fără 
supraveghere. De fapt, clienţii disperaţi ai acestor clinici îi 
implorau adesea pe cei care lucrau aici să încerce proceduri 
netestate. Într-un asemenea mediu, pe pacienţi nu-i deranja 
deloc să fie proverbialii cobai şi respingeau cu nonşalanţă 
posibilele consecinţe negative pentru ei sau pentru societate în 
general, atâta timp cât exista cea mai mică posibilitate de a 
avea un copil. Asemenea pacienţi aveau, de asemenea, tendinţa 
de a-şi ridica medicii pe un piedestal, ceea ce-i încuraja pe 
aceştia să creadă, pradă unei vanităţi intelectuale, că etica şi 
chiar legile nu se aplicau în cazul lor. 

— Îmi pare rău că n-am făcut mai mult, spuse Joanna. 
Presupun că te-am dezamăgit. Mi-aş dori să nu fi fost aşa un 
pachet de nervi în încăperea serverului. Dar am făcut tot ce am 
putut în situaţia aia. 

— Sigur că ai făcut, zise Deborah. 

Acum se simţea vinovată pentru că se supărase pe Joanna, 
care, de fapt, îndeplinise o sarcină aproape eroică. In ciuda 
fanfaronadei sale, se întreba sincer dacă ea ar fi fost în stare să 
facă ceea ce făcuse Joanna, chiar dacă ar fi avut cunoştinţele de 


calculator necesare. Să-l amuze pe Randy fusese o treabă 
sâcâitoare, nu o provocare stresantă. 

— Ce-ar trebui noi să discutăm este unde ar fi mai bine să 
accesăm directorul cu donatori, spuse Joanna, luând o altă 
îmbucătură din masa de prânz. 

— Explică! zise Deborah. 

— M-aş simţi mult mai bine să o fac diseară, de acasă, prin 
modem, spuse Joanna. Ar fi mai sigur, dar sunt unele probleme. 

— Cum ar fi? 

— Dacă este detectat faptul că am descărcat un fişier 
securizat, ar putea să-i dea de urmă în calculatorul nostru de 
acasă prin intermediul furnizorului nostru de internet. 

— Nu e bine, zise Deborah. 

— Mai e, de asemenea, posibil ca, dacă aşteptăm, calea mea 
de acces să fie descoperită şi eliminată înainte de a profita de 
ea. 

— Acum îmi spui, se plânse Deborah. Asta n-o ştiam. Care 
sunt şansele să se întâmple aşa ceva? 

— Probabil nu foarte mari, recunoscu Joanna. Randy ar trebui 
să aibă un motiv să o caute. 

— Se pare că trebuie s-o facem aici, spuse Deborah. 

— Sunt de acord, zise Joanna. Mai târziu în cursul acestei 
după-amiezi. Dar cred c-ar trebui să plecăm imediat după 
aceea. Dacă Randy detectează ceea ce descărcăm noi şi îşi dă 
seama că provine din reţea, o să găsească calea. Apoi nu-i va 
lua mult ca să o urmărească până la staţia de lucru a lui 
Prudence Heatherly. 

— Ceea ce înseamnă că va trebui să fim plecate de mult, 
spuse Deborah. În regulă, am înţeles! Ai terminat de mâncat? 

Joanna se uită la supa şi salata din care nu mâncase decât 
jumătate. 

— Te grăbeşti? 

— Nu pot zice că mă grăbesc, spuse Deborah, dar tot timpul 
cât am stat aici, inclusiv jumătatea de oră pe care am petrecut- 
o în compania noului meu prieten Randy, şeful pazei s-a holbat 
la mine. 

Joanna dădu să se întoarcă, dar Deborah se întinse repede şi 
o apucă de încheietură. 

— Nu te uita! 

— De ce nu? 


— Nu ştiu exact, recunoscu Deborah. Dar îmi dă fiori şi aş 
prefera ca nici măcar să nu-i confirm faptul că am observat că s- 
a tot uitat la mine. Din câte pot să-mi dau seama, e vorba din 
nou de blestemata asta de rochie. Ceea ce iniţial a fost o glumă 
a devenit o bătaie de cap. 

— De unde ştii că e şeful pazei? _ 

— Nu ştiu sigur, admise Deborah. Dar e de la sine înţeles. ţi 
aminteşti ieri când încercam să intrăm, iar camioanele ne 
blocau drumul? Numai când a ieşit el afară şi i-a ordonat tipului 
în uniformă să le lase să intre s-a rezolvat impasul. Când am 
condus noi maşina în incintă, stătea lângă Spencer. [i-l 
aminteşti? 

— Nu chiar, recunoscu Joanna. Aminteşte-ţi, în acel moment 
Spencer îmi acaparase atenţia, căci tocmai îmi venise ideea 
denaturată că-mi amintea de tata. 

Deborah chicoti. 

— Bine zis denaturată! Dar ne îndepărtăm de la subiect. Cum 
rămâne cu mâncarea? Nu te-ai mai atins de ea de cinci minute. 

Joanna îşi puse şervetul pe masă şi se ridică. 

— Sunt gata! Să mergem. 


Cu excepţia faptului că frecventa sala de mese, Kurt Hermann 
intra rareori în clădirea propriu-zisă a Clinicii Wingate. Prefera să 
rămână la casa de la intrare sau pe terenurile vaste, sau în 
apartamentul lui din satul angajaţilor. Problema era că ştia că la 
clinică se petrec anumite lucruri pe care el nu le tolera, dar 
datorită instrucției sale militare putea să separe lucrurile în 
minte. Neducându-se la clinică, era ca şi cum, dacă n-o mai 
vedea şi-o scotea din minte, aşa că pur şi simplu nu se mai 
gândea la ea. 

Dar erau anumite ocazii când era necesar să intre în clădirea 
principală a clinicii, iar preocuparea lui actuală pentru Georgina 
Marks era una dintre ele. Folosindu-şi relaţiile şi puţinele date 
din formularul ei de angajare, plus înregistrarea maşinii pe care 
o conducea, solicitase informaţii despre ea. Rezultatele pe care 
le primise până acum erau derutante, dacă nu chiar curioase. 
Intenţionase iniţial să o abordeze în sala de mese în timpul 
prânzului, dar se răzgândise. Era clar că îl agăţase pe puştiul ăla 
cu calculatoarele împreună cu care venise, iar ultimul lucru pe 
care-l dorea Kurt era să fie respins de o persoană de genul ei. 


Apoi situaţia se schimbase brusc. Apăruse prietena Georginei 
şi, de la distanţă, se părea că expertul în calculatoare fusese 
expediat brusc. Kurt trebuia să ştie de ce. 

— Nu este la biroul lui? întrebă Christine Parham, şefa de 
birou. 

Kurt privi un moment în altă direcţie, ca să nu izbucnească la 
o asemenea întrebare prostească. Tocmai îi spusese femeii că 
Randy Porter nu era la biroul său. Kurt îşi întoarse încet privirea 
furioasă spre Christine. Nu fu nevoie să-i răspundă. 

— Doreşti să-l apelez pe pager? întrebă Christine. 

Kurt se mulţumi să dea din cap. Pentru el, cu cât se vorbea 
mai puţin, cu atât era mai bine. Avea o tendinţă 
contraproductivă de a le spune oamenilor ce gândea despre ei 
când era iritat, iar Georgina Marks îl iritase. 

Christine sună. În timp ce aştepta un răspuns, îl întrebă pe 
Kurt dacă cei de la pază aveau probleme cu calculatorul. Kurt 
scutură din cap şi se uită la ceas. Mai alocă acestei misiuni încă 
cinci minute. Dacă Randy Porter nu era găsit până atunci, urma 
să lase instrucţiuni ca nătângul ăla să vină la casa de la intrare. 
Kurt nu voia să lipsească prea mult timp din birou. Cu atâtea 
antene pe urmele Georginei Marks şi cu telefoanele pe care le 
aştepta, dorea să fie acolo, ca să le răspundă personal. 

— Ce vreme frumoasă, comentă Christine. 

Kurt nu răspunse, dar femeia nu mai trebui să se chinuiască 
să găsească alte subiecte de conversaţie, mulţumită ţârâitului 
insistent al telefonului ei. Era Randy, care raportă că lucra la 
calculatorul cuiva de la contabilitate, dar putea trece imediat pe 
la ea dacă era nevoie. Christine îi spuse că şeful pazei era acolo 
ca să-l vadă, aşa că mai bine ar veni imediat. 

— Am să-l aştept în cubiculumul său, spuse Kurt înainte ca 
femeia să închidă. 

Aceasta îi transmise lui Randy mesajul. 

Kurt se îndreptă spre spaţiul de lucru al administratorului de 
reţea. Ajuns acolo, se aşeză pe cel de-al doilea scaun şi se uită 
împrejur cu dispreţ la lucrarea de artă science-fiction care 
împodobea pereţii biroului. Observă joystick-ul împins prosteşte 
în spatele monitorului, ca pentru a-l ascunde. Se gândi că 
puştiului i-ar prinde bine câteva luni într-o tabără de instrucţie - 
ceea ce gândea despre toţi tinerii care nu avuseseră parte de 
aşa ceva. 


— Bună ziua, domnule Hermann, spuse Randy jovial, în timp 
ce intră dezinvolt în cubiculum. Acest tip de atitudine faţă de 
oameni precum Kurt disimula prudenţa unui câine în tovărăşia 
unui stăpân crud şi imprevizibil. 

— Ceva nu e în ordine cu unul dintre calculatoarele de la 
pază? 

Se aruncă pe scaunul său de la birou ca şi cum ar fi fost o 
placă de skateboard, ceea ce făcu să fie nevoie să se ţină de 
marginea biroului ca să nu se izbească cu scaunul de perete. 

— Calculatoarele sunt bine, zise Kurt. Sunt aici ca să stăm de 
vorbă despre femeia cu care ai avut întâlnire la prânz. 

— Georgina Marks? 

Kurt îşi întoarse privirea o clipă, aşa cum făcuse recent cu 
Christine. Rumegă chestiunea de ce toată lumea trebuia să-i 
răspundă la întrebări cu aproape aceleaşi întrebări. Îl scotea din 
minţi. 

— Ce vrei să ştii despre ea? întrebă Randy vesel. 

— S-a dat la tine vizibil? 

Randy clătină din cap. 

— Aşa şi aşa, spuse el. Mai mult la început. Vreau să zic că ea 
a deschis discuţia. 

— Ţi-a făcut propuneri? 

— Ce vrei să zici? 

Kurt îşi întoarse din nou privirea pentru un moment. Era 
obositor să vorbească cu majoritatea celor din personal şi în 
special cu Randy Porter, care arăta şi se purta de parcă mai era 
încă la liceu. 

— „Ţi-a făcut propuneri?” înseamnă „Ti-a oferit sex în 
schimbul banilor sau al unor servicii?” 

Randy avusese impresia clară că şeful pazei era un tip ciudat, 
dar întrebarea asta venită din senin le întrecea pe toate. Nu ştia 
ce să răspundă, căci simţea că celălalt era supărat şi cu nervii 
întinşi la maximum. 

— Vrei să răspunzi la întrebare?! mârâi Kurt. 

— De ce să-mi ofere sex? reuşi să articuleze Randy. 

incă o dată, Kurt îşi întoarse privirea. Întrebarea lui dăduse 
naştere la o altă întrebare, ceea ce îi amintea în mod neplăcut 
de discuţiile obligatorii pe care le avusese cu un psihiatru, pe 
care i se ordonase să-l vadă înainte de a părăsi armata. Trăgând 
aer în piept, repetă apoi întrebarea lent şi ameninţător. 


— Nu! lătră Randy. Apoi cobori vocea. N-a venit vorba despre 
sex. Am discutat despre jocuri pe calculator. De ce să 
pomenească de sex? 

— Pentru că sexul e ceea ce face tipul ăla de femeie. 

— E biolog, zise Randy pe un ton defensiv. 

— Are un mod ciudat de a se îmbrăca pentru un biolog, spuse 
Kurt batjocoritor. Mai arată vreunul dintre ceilalţi biologi ca ea? 

În acest moment al investigaţiei, Kurt nu era sigur că 
Georgina era biolog sau că numele ei era Georgina, dar nu 
pomeni nimic de suspiciunile sale. Nu voia să ajungă ceva la 
urechile femeii şi s-o alerteze înainte de a-şi fi terminat 
cercetările. În prezent, credea că ea venise la Wingate cu un 
motiv ascuns şi, fiind îmbrăcată aşa provocator, prostituţia era 
printre primele lucruri de care o bănuia. La urma urmelor, asta 
fusese şi prima lui impresie despre ea şi se părea că deja se 
culcase cu Spencer Wingate în aceeaşi zi în care-l întâlnise la 
poartă. 

— Mi-a plăcut cum era îmbrăcată, spuse Randy. 

— Da, sunt sigur că ţi-a plăcut, ripostă Kurt. Dar de ce ai 
plecat atât de brusc azi după-amiază? Ai fost dezgustat dintr-un 
anumit motiv? Asta s-a întâmplat atunci când te-a întrebat dacă 
te interesează să-i fii client? 

— Nu! protestă Randy. Ti-am spus, n-am vorbit de sex. Am 
avut o conversaţie plăcută, dar apoi ea a vrut ca eu să plec. 
Apăruse prietena ei şi doreau să stea de vorbă, aşa că am 
plecat. 

Kurt se uită lung la puştiul slăbănog cu calculatoarele. Din 
experienţa lui Kurt în ceea ce priveşte interogatoriile, simţea că 
băiatul spune adevărul. Problema era că ceea ce spunea Randy 
nu se potrivea cu nici una dintre convingerile actuale ale lui Kurt 
despre această nouă angajată. In loc să se lămurească, lucrurile 
legate de ea deveneau şi mai încâlcite. 

— AŞ dori să vorbesc ceva cu tine, spuse Randy, nerăbdător 
să schimbe subiectul discuţiei, îndepărtându-l de Georgina 
Marks. 

Continuă spunându-i lui Kurt despre episodul ciudat legat de 
dr. Wingate şi încăperea serverului. 

Kurt dădea din cap în timp ce absorbea informaţiile. Nu ştia 
ce să înţeleagă din asta sau ce să facă cu asemenea informaţii. 
În ultimii ani, răspunsese în faţa lui Paul Saunders şi nu a lui 


Spencer Wingate. Ca militar, ura situaţiile cu o ierarhie neclară. 

— Să mă anunţi dacă se mai întâmplă, zise Kurt. Şi să mă 
anunţi dacă mai ai de-a face cu Georgina Marks sau cu prietena 
ei. Şi nu mai e nevoie să-ţi spun că discuţia asta trebuie să 
rămână între noi doi. Ai înţeles? 

Randy dădu imediat din cap. 

Kurt se ridică şi fără un alt cuvânt ieşi din biroul lui Randy. 


Deborah renunţă să mai încerce să muncească. Cu mintea 
zbârnâindu-i, îi era imposibil să se concentreze şi, cum ea şi 
Joanna urmau să părăsească scena în curând, era oricum o 
mascaradă. Aştepta de mai bine de o oră ca Joanna să o sune 
să-i spună că vecina ei zgomotoasă de birou a plecat, lăsându-le 
drumul liber să acceseze directorul cu donatori, dar telefonul nu 
suna. Se părea că vecina nu se ducea nicăieri deocamdată. 

Deborah bătu darabana cu degetele pe masă. Nu fusese 
niciodată foarte răbdătoare, iar aşteptarea asta fără rost o 
înnebunea. 

— La naiba! exclamă deodată cu voce scăzută. 

Se ridică de la microscop, îşi luă geanta şi se îndreptă spre 
uşă. Cedase destul timp în faţa temerilor şi a paranoiei Joannei 
în legătură cu vecina ei. La urma urmelor, ce conta? Imediat ce 
obțineau informaţiile, urmau să plece. În plus, aşa cum sugerase 
deja, putea să ascundă plasându-se în dreptul lui, astfel încât 
colega Joannei să nu poată vedea. 

Evitând să privească în direcţia celor câţiva oameni care 
lucrau în laborator şi pe care-i cunoscuse, Deborah ieşi din nou 
pe hol ca şi cum s-ar fi îndreptat spre toaleta femeilor. Câteva 
minute mai târziu, se strecură în biroul Joannei. Joanna muncea 
conştiincioasă. 

Fără un sunet, Deborah mimă întrebarea: 

— În ce direcţie este Gale Overlook? 

Joanna arătă către peretele despărțitor din dreapta. 

Deborah păşi către el şi se uită pe deasupra. Era un 
cubiculum care arăta ca imaginea în oglindă a biroului Joannei. 
Ceea ce era foarte interesant - era neocupat. 

— Nu e nimeni aici! raportă Deborah. 

Cu o expresie întrebătoare, Joanna se uită şi ea. 

— Ei, drăcie, spuse. Era aici acum două minute. 

— Ce convenabil, zise Deborah. Îşi frecă mâinile de 


entuziasm. Ce-ar fi să-ţi faci trucurile chiar acum? Hai să 
obţinem informaţiile despre progeniturile noastre şi să spălăm 
putina. 

Joanna ieşi din cubiculumul ei şi privi în ambele părţi. 
Mulțumită, se întoarse şi se aşeză în faţa tastaturii. Îi aruncă o 
privire ezitantă lui Deborah. 

— Am să stau de şase, o asigură aceasta. Apoi adăugă: Şi, 
după atâtea eforturi, ar face bine să merite. 

Din câteva taste şi clicuri cu mouse-ul, Joanna afişă rapid 
prima pagină a directorului cu donatori. Acolo, printre alte nume 
de la începutul alfabetului, apărea Deborah Cochrane. 

— Hai să te vedem pe tine mai întâi, spuse Joanna. 

— N-am nimic împotrivă, zise Deborah. 

Joanna făcu clic pe numele lui Deborah şi fişierul acesteia 
apăru. Amândouă fetele parcurseră materialul, care includea 
informaţii de bază şi informaţii medicale generale. In partea de 
jos a paginii era o notație subliniată, scrisă cu caractere aldine, 
cum că ea insistase categoric să i se facă anestezie locală 
pentru prelevarea de ovule. 

— Chiar c-au luat chestiunea aia cu anestezia în serios, spuse 
Deborah. 

— Ai terminat cu pagina asta? întrebă Joanna. 

— Da, hai să trecem la chestiile interesante! 

Joanna făcu clic pe următoarea şi, după cum se dovedi, ultima 
pagină. În partea de sus se afla notația „NUMĂRUL DE OVULE 
PRELEVATE”. Alături era scris un zero. 

— Ce naiba? întrebă Deborah. Asta sugerează că de la mine 
n-au recoltat nici măcar un singur ovul. 

— Dar ţi-au spus c-au făcut-o, zise Joanna. 

— Sigur că da, spuse Deborah. 

— Asta e ciudat, comentă Joanna. Hai să vedem fişierul meu! 

Reveni la director şi derulă până când ajunse la litera M. 
Găsindu-şi numele, făcu clic pe el. In următoarele treizeci de 
secunde parcurseră materialul, care era asemănător cu ceea ce 
citiseră pentru Deborah pe prima ei pagină. Dar la pagina 
următoare avură o surpriză şi mai mare decât cea provocată de 
cele zero ovule ale lui Deborah. In dosarul Joannei scria că 
fuseseră prelevate 378 de ovule. 

— Nu ştiu ce să înţeleg din asta, spuse Joanna. Mi-au spus că 
au recoltat cinci sau şase, nu sute. 


— Ce e după fiecare ovul? întrebă Deborah. 

Scrisul era prea mic ca să poată fi citit. 

Joanna mări afişajul. După fiecare ovul urma numele unui 
client, împreună cu data unui transfer embrionar. După asta 
urma numele lui Paul Sanders şi apoi o scurtă descriere a 
rezultatului. 

— După ce scrie aici, fiecare dintre ovulele tale a avut un alt 
destinatar, spuse Deborah. Chiar şi asta e ciudat. Credeam că 
fiecare pacientă va primi mai multe ovule, in cazul în care 
acestea sunt disponibile, ca să crească la maximum şansele 
implantării. 

— Asta credeam şi eu, zise Joanna. Nu ştiu ce să înţeleg din 
toate astea. Nu numai că sunt prea multe ovule, dar nici unul nu 
a dat vreun rezultat. 

Cu degetul cobori pe lista lungă unde găsea fie o notație 
despre eşecul implantării, fie data unei pierderi de sarcină. 

— Aşteaptă! Uite unul care a avut succes, spuse Deborah. 

Se întinse şi-l arătă. Era oul cu numărul treizeci şi şapte. Era 
menţionată o dată de naştere - 14 septembrie 2000. Aceasta 
era urmată de numele mamei, o adresă, un număr de telefon şi 
notația că era vorba de un băiat sănătos. 

— Ei, măcar a fost unul, făcu Joanna, uşurată. 

— Uite încă unul, zise Deborah. Ovulul numărul patruzeci şi 
opt cu data de naştere 1 octombrie 2000. Şi de data asta a fost 
un băiat sănătos. 

— Bine, două, spuse Joanna. 

Se simţi încurajată până când ea şi Deborah parcurseră 
întreaga listă. Din cele 378, numai alte două ovule mai 
avuseseră rezultat pozitiv: ovulul 220 şi ovulul 241, ambele 
implantate în ianuarie acel an. Fiecare era urmat de notația că 
sarcinile evoluau normal. 

— Cum e posibil să le fi implantat atât de recent? întrebă 
Joanna. 

— Presupun că asta înseamnă că folosesc ovule congelate, 
zise Deborah. 

Joanna se lăsă pe spătar şi se uită în sus la Deborah. 

— Asta nu seamănă deloc cu ce îmi imaginam. 

— Poţi s-o mai spui o dată, răspunse Deborah. 

— Dacă e corect, asta e o rată de succes de aproximativ unu 
la sută. Nu e o recomandare prea bună pentru ovulele mele. 


— Este absolut imposibil să fi obţinut aproape patru sute de 
ovule de la tine. Asta trebuie să fie vreo invenţie din cine ştie ce 
motiv. Aproape patru sute de ovule - cam ăsta e numărul total 
de ovule pe care ai să le produci toată viaţa! 

— Crezi că toate astea sunt doar invenţii? 

— Aşa presupun, spuse Deborah. După cum ştim amândouă, 
aici se petrec lucruri ciudate. Având toate astea în vedere, nu 
m-ar mira câtuşi de puţin dacă datele ar fi falsificate într-o 
oarecare măsură. Ce naiba, aşa ceva se întâmplă în cele mai 
reputate instituţii, darămite într-un loc izolat ca ăsta. Dar îţi 
spun: acum, că ne confruntăm cu mişmaşul ăsta, sunt şi mai 
dezamăgită că nu putem să intrăm în dosarele lor de cercetare. 

Joanna se întoarse din nou către tastatură şi începu să apese 
pe butoane. 

— Ce faci acum? întrebă Deborah. 

— Am să tipăresc documentele, spuse Joanna. Apoi le luăm şi 
plecăm. Rezultatele astea m-au dat gata. 

— Pe tine te-au dat gata! zise Deborah. Pe mine m-au trecut 
fără nici un ovul. Măcar despre tine au o părere suficient de 
bună ca să îţi atribuie nişte copii vii. 

Joanna se uită în sus la Deborah. După cum bănuise, prietena 
ei zâmbea. Joanna trebui să-i recunoască meritul ăsta. Datorită 
personalităţii sale exuberante, putea găsi ceva amuzant în 
aproape orice situaţie. In ceea ce o privea, Joanna nu era deloc 
amuzată. 

— Dar observ un lucru, spuse Deborah. La nici una dintre 
intrările pentru ovulele tale nu este menţionat donatorul de 
spermă. 

— Presupun că era vorba despre soţii femeilor respective, zise 
Joanna. 

Termină de configurat comanda de tipărire şi făcu clic pe 
butonul „Imprimare”. 

— O să dureze vreo două minute, la cât de mare este fişierul. 
Dacă vrei să faci ceva, fă-o acum, căci, odată ce avem fişierul, 
vreau să plecăm. 

— Sunt gata acum, spuse Deborah. 


— Ce zi, se lamentă Randy. 
Era bucuros că scăpase de Kurt Hermann, dar nemulţumit că 
trebuise totuşi să poarte o asemenea conversaţie ciudată. Omul 


ăla era ca un tigru în cuşcă, cu atitudinea tăcută şi felul lent în 
care se mişca şi vorbea. Randy se scutură de parcă ar fi simţit 
un val de greață numai amintindu-şi că stătuse de vorbă cu el. 

Randy tocmai terminase de reparat staţia de lucru de la 
contabilitate, treabă pe care fusese nevoit să o întrerupă când 
fusese chemat să aibă o discuţie cu şeful pazei. Era aproape 
două după-amiaza, iar el era nerăbdător să se întoarcă în 
cubiculumul său. Cea mai proastă parte a zilei nu fusese cea în 
care trebuise să-l suporte pe Kurt, ci atunci când pierduse în 
faţa lui SCREAMER, aşa că Randy tânjea după o şansă de a-şi 
lua revanşa. 

Ajungând în birou, Randy recurse la trucul lui obişnuit ca să 
vadă dacă Christine era prin preajmă. Se bucură să constate că 
nu era, ceea ce era un lucru obişnuit pentru acea oră a amiezii, 
când ea avea şedinţele cu şefii de departamente. Asta însemna 
că putea să-şi permită să dea volumul un pic mai tare. 
Aşezându-se, trase joystick-ul din spatele monitorului. Apoi 
introduse parola ca să-şi deblocheze tastatura. În clipa în care 
făcu asta, văzu acelaşi anunţ sâcâitor din cauza căruia fusese 
omorât în dimineaţa aceea pâlpâind în colţul din dreapta jos al 
desktopului calculatorului său. Din nou cineva fusese în 
încăperea serverului! 

Cu mişcări nervoase, Randy deschise fereastra 
corespunzătoare. Cu siguranţă, uşa fusese deschisă la ora 12.02 
şi rămăsese aşa până la 12.28, ceea ce însemna că oricine 
intrase acolo stătuse timp de douăzeci şi şase de minute. Randy 
ştia că o vizită de douăzeci şi şase de minute nu era ca şi cum 
cineva băgase capul pe uşă şi trăsese cu ochiul, iar asta îl 
deranja serios. În douăzeci şi şase de minute cineva putea crea 
multe probleme. 

Apoi Randy apelă directorul corespunzător ca să vadă cine 
intrase. Fu şocat să descopere că şi de data asta fusese dr. 
Spencer Wingate! Randy se dădu înapoi şi se holbă la numele 
fondatorului clinicii, în timp ce încerca să se hotărască cum să 
acţioneze. Îi spusese lui Kurt despre primul incident, dar şeful 
pazei nu păruse prea impresionat, deşi ceruse să fie informat 
dacă se mai întâmplă încă o dată. 

Randy se aplecă din nou în faţă. Hotări să-l sune pe şeful 
pazei, dar numai după ce va vedea dacă poate găsi ceva în 
sistem care fusese schimbat. Primul lucru care-i trecu prin minte 


fu o modificare a nivelurilor utilizatorilor. Tastând rapid şi 
manevrând mouse-ul, îşi accesă propriul director activ. După 
numai câteva minute, avea răspunsul. Dr. Wingate o adăugase 
pe Prudence Heatherly pe lista de acces pentru directorul 
„Donatori” din unitatea de date a serverului. 

Randy se lăsă din nou pe spătar. Se întrebă de ce fondatorul 
clinicii ar adăuga numele unui angajat nou la un fişier protejat la 
care nici măcar el nu avea acces. Nu prea avea sens, decât dacă 
Prudence Heatherly lucra pentru el sub acoperire. 

— E incredibil, zise Randy. 

Într-un fel, se distra. Era ca un joc pe calculator în care 
încerca să-şi dea seama care era strategia adversarului său. Nu 
era la fel de incitant ca Unreal Tournament, dar, la urma 
urmelor, puţine lucruri erau atât de incitante. Stătu şi medită 
câteva minute. 

Negăsind o explicaţie plauzibilă, Randy se întinse după 
telefon. Nu era nerăbdător să vorbească cu Kurt din nou, dar 
măcar o făcea la telefon, nu personal. Decise, de asemenea, să-i 
prezinte numai faptele, nu şi supoziţiile sale. Când formă 
interiorul, observă cât era ceasul. Era două fix. 


Paisprezece 
10 MAI 2001 


ORA 14.00 


Joanna încercă să se poarte normal, în ciuda senzaţiei 
neliniştitoare că era urmărită în timp ce cobora treptele de la 
intrarea Clinicii Wingate şi se îndrepta pe alee spre Chevrolet-ul 
Malibu. Deborah era deja în maşină, iar Joanna o vedea pe locul 
şoferului. Deoarece mai era destul până la sfârşitul zilei de 
lucru, hotărâseră că ar atrage atenţia mai puţin dacă plecau 
separat decât dacă plecau împreună. Până acum se părea că 
mersese. Deborah ajunsese acolo aparent fără probleme şi 
nimeni nu o întrebase nimic pe Joanna. 

Aceasta avea atârnată geanta de umărul drept, iar în mâna 
stângă ducea un plic gros ce conţinea fişierul de donator tipărit. 
In timp ce mergea, trebui să lupte cu dorinţa aprigă de a o lua la 
fugă. Incă o dată se simţea ca un hoţ care evada, numai că de 
data asta ducea cu ea lucrurile furate. 

Ajunse la maşină fără incidente, ocoli până ajunse pe partea 
din dreapta şi se urcă cât de repede putu. 

— Hai să plecăm naibii de aici! exclamă ea. 

— Nu-i aşa că ăsta ar fi un moment bun ca maşina să nu 
pornească? glumi Deborah în timp ce băga cheile în contact. 

Joanna o lovi în joacă, descărcându-şi tensiunea pe care o 
acumulase. 

— Nu îndrăzni nici măcar să sugerezi asta, afurisito! Dă-i 
drumul! 

Deborah se feri de palma Joannei, porni maşina şi ieşi din 
parcare. 

— Ei, măcar am făcut-o, zise Deborah în timp ce manevra 
maşina ca să coboare panta aleii lungi, curbe. Cred că ar trebui 
să fim mulţumite de noi, chiar dacă recompensa a fost o mare 
dezamăgire. 

— Nu se poate spune că am făcut-o până când nu ieşim cu 
bine pe poarta aia, replică Joanna. 

— Presupun că aşa e, teoretic, fu de acord Deborah. 

Opri maşina în faţa porţii, în spatele liniei albe indicatoare. 

Joanna îşi ţinu respiraţia în scurtul interval până când poarta 
începu să se deschidă încet, balansându-se. 

O clipă mai târziu, Deborah conduse maşina prin tunelul de 


sub casa de la intrare şi în spaţiul deschis de dincolo de acesta. 

Joanna se relaxă vizibil, iar Deborah observă asta. 

— Chiar ţi-ai făcut griji acum câteva momente? o întrebă ea. 

— Mi-am făcut griji toată ziua, recunoscu Joanna. 

Deschise plicul şi scoase teancul gros de foi tipărite. 

Deborah îi aruncă Joannei o privire în timp ce cotea la dreapta 
pe Pierce Street, ca să intre în Bookford. 

— Ce-ai de gând să faci, o mică lectură de plăcere pe drumul 
spre casă? 

— De fapt, mi-a venit o idee, zise Joanna. Şi una destul de 
bună, cum sunt sigură că ţi se va părea şi ţie. 

Începu să răsfoiască din nou paginile tipărite, căutând două 
pagini anume, în timp ce avea grijă să le păstreze ordinea. li luă 
câteva minute. 

— Ai să mă pui şi pe mine la curent sau ideea asta minunată 
a ta este un secret? o întrebă Deborah în cele din urmă. 

Era uşor indispusă de tăcerea pe care o păstra Joanna. 

Aceasta din urmă zâmbi în sinea ei. Işi dădea seama că, 
neterminându-şi gândul, fără să vrea o făcuse pe Deborah să 
suporte acelaşi mic fel iritant de a vorbi pe care Deborah îl 
folosea întotdeauna cu ea. Savurându-şi răzbunarea, Joanna nu 
răspunse decât după ce dăduse deoparte paginile care o 
interesau şi pusese restul documentului pe bancheta din spate. 

— Uite! spuse ea. 

Ridică foile ca Deborah să se poată uita pe ele. 

Aceasta îşi luă privirea de la drum suficient ca să vadă că foile 
pe care le ţinea Joanna erau cele care dădeau detalii despre cei 
doi copii care se presupunea că se născuseră din ovulele ei. 

— OK, văd ce ai acolo. Şi care e ideea aia genială? 

— Ambii copii ar avea cam şapte sau opt luni, spuse Joanna. 
Asta în cazul în care există. 

— Mda; şi? 

— Avem aici numele, adresele şi numerele de telefon, spuse 
Joanna. Sugerez să dăm un telefon şi să vedem dacă le putem 
face o vizită acestor persoane. 

Deborah îi aruncă Joannei o scurtă privire, afişând o expresie 
de neîncredere totală. 

— Glumeşti, zise ea. Spune-mi că glumeşti! 

— Nu glumesc, spuse Joanna. A fost sugestia ta că lista asta e 
o pură invenţie. Hai să verificăm! Cel puţin una din adrese e 


chiar aici, în Bookford. 

Deborah opri la marginea drumului. De unde se aflau, puteau 
vedea biblioteca publică de la intersecţia străzilor Pierce şi Main. 
Parcă maşina şi se întoarse s-o privească pe Joanna. 

— Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar nu cred că e o idee 
bună să-i vizităm pe oamenii ăştia. Un telefon, mai zic, darnu o 
vizită. 

— Întâi o să sunăm, zise Joanna. Dar, dacă copiii chiar există, 
vreau să-i văd. 

— Asta nu făcea parte din planul nostru, spuse Deborah. Nu 
urma decât să aflăm dacă s-au născut copii. N-a fost vorba 
niciodată de vreo vizită. Nu este indicat şi nici nu cred că părinţii 
ar aprecia lucrul ăsta. 

— N-am să le spun că eu am fost donatoarea, zise Joanna, 
dacă de-asta îţi faci griji. 

— Îmi fac griji pentru tine, spuse Deborah. Una e să ştii că 
există un copil şi alta e să-l vezi cu ochii tăi. Nu cred c-ar trebui 
să te pui într-o asemenea situaţie. Cauţi suferinţa cu lumânarea. 

— N-o să-mi provoace nici o suferinţă, zise Joanna. O să mă 
liniştească. O să mă facă să mă simt bine. 

— Aşa a zis şi drogatul la prima doză de heroină, spuse 
Deborah. Dacă există copiii ăştia şi dacă-i vezi, ai să vrei să-i 
vezi din nou, iar asta nu-i corect faţă de nimeni. 

— N-o să mă convingi s-o las baltă, zise Joanna. 

Îşi scoase celularul şi începu să formeze numărul familiei 
Harold Sard. Se uită la Deborah în timp ce telefonul suna. Asta 
însemna că era un număr real, nu unul inventat. 

— Bună ziua, doamna Sard? întrebă Joanna când i se 
răspunse la telefon. 

— Da, cine e? 

— Sunt Prudence Heatherly de la Clinica Wingate, spuse 
Joanna. Ce face mititelul? 

— Jason e bine, zise doamna Sard. Suntem foarte 
entuziasmați. Tocmai a început să meargă de-a buşilea. 

Joanna ridică din sprâncene către Deborah. 

— A început deja să meargă de-a buşilea! Ce minunat! 
Ascultaţi, doamnă Sard, v-am sunat pentru că am dori să-l 
vedem pe Jason. Vă deranjează dacă am să trec cu o colegă de 
la clinică să-i facem o scurtă vizită băiatului? 

— Nici vorbă să mă deranjeze! spuse doamna Sard. Dacă n- 


aţi fi muncit atâta, nu l-am avea azi pe îngeraşul nostru. E o 
binecuvântare pentru noi. Ne doream un copil de atâta timp. 
Când aţi doriţi să treceţi pe la noi? 

— Peste aproximativ o jumătate de oră ar fi bine? 

— Ar fi perfect. Tocmai s-a trezit din somnul de după-amiază, 
aşa că o să fie binedispus. Aveţi adresa? 

— Da, dar nu mi-ar strica nişte indicaţii, spuse Joanna. 

Indicaţiile se dovediră a fi foarte simple. Nu trebuia decât să 
întoarcă la stânga pe Main Street, intrând în oraş şi apoi să facă 
la stânga pe prima stradă după farmacia Ritesmart. Casa era în 
stilul anilor şaizeci, cu etaje de înălţime diferite; cărămida falsă 
se desprindea de pe faţadă şi ornamentele aveau mare nevoie 
să fie vopsite din nou. În contrast cu acestea, un leagăn nou- 
nouţ pentru copiii scânteia în soarele amiezii într-o parte a casei 
modeste. 

Deborah parcă maşina pe alee, în spatele unei camionete 
Ford vechi şi observă leagănul. 

— Un leagăn nou construit pentru un copilaş de şase luni! Pun 
pariu că avem de-a face cu un tătic nerăbdător! 

— Femeia a zis că îşi doreau un copil de ceva vreme. 

— Nu arată ca o casă pentru nişte oameni capabili să 
plătească banii pe care-i cere Clinica Wingate. 

Joanna dădu din cap. 

— Te face să te întrebi unde-au găsit banii. Infertilitatea face 
cuplurile să fie disperate. Adesea încheie o a doua ipotecă pe 
casă sau pur şi simplu împrumută banii, dar casa lor nu-mi 
sugerează nici una din posibilităţile astea. 

Deborah se întoarse către Joanna. 

— Ceea ce înseamnă că au rămas probabil cu puţini bani 
pentru povara materială pe care o presupune creşterea unui 
copil. Eşti sigură că vrei să treci prin asta? Ceea ce vreau să zic 
e că lucrurile ar putea fi destul de sumbre aici şi ar putea să te 
întristeze. Sfatul meu e să întoarcem maşina şi să plecăm, 
înainte de a face rău cuiva. 

— Vreau să văd copilul, spuse Joanna. Ai încredere în mine! 
Pot să fac faţă. 

Deschise portiera şi ieşi. Deborah făcu la fel şi cele două 
tinere o luară pe aleea din faţă. Cu tocurile ei înalte, Deborah 
trebuia să meargă cu mare grijă ca să evite crăpăturile 
numeroase din beton. Chiar şi aşa, un pantof îi rămase cu tocul 


înfipt, ceea ce o făcu să se aplece şi să-l scoată. 

— Fă-mi o favoare şi îndoaie genunchii când faci asta, îi zise 
Joanna. Înţeleg de ce i-ai atras atenţia lui Randy la ţâşnitoare. 

— Invidia ta nu are limite, o tachină Deborah la rândul ei. 

Urcară amândouă treptele din faţă. 

— Eşti pregătita pentru ceea ce urmează? întrebă Deborah cu 
degetul pe sonerie. 

— Sună naibii odată! spuse Joanna. Faci atâta caz de chestia 
asta! 

Deborah sună la uşă. Auziră cum răsuna înăuntru. Sunetul se 
prelungi câteva secunde, ca o melodie. 

— Ce drăguţ, zise Deborah sarcastic. 

— Nu mai judeca oamenii aşa aspru! se plânse Joanna. 

Uşa se deschise şi fetele întrezăriră prin geamul murdar al uşii 
duble o femeie aproape obeză într-un capot, ţinând în braţe un 
copilaş cu o claie de păr negru. Când uşa dublă se deschise şi le 
oferi o vedere nestingherită, fetele rămaseră cu gura căscată de 
uimire. Deborah chiar se clătină pe tocurile înalte şi numai 
ţinându-se de balustradă reuşi să-şi menţină echilibrul. 


Paul Saunders avea treburi mai importante de făcut decât să 
se întâlnească cu Kurt Hermann. Fusese nevoit chiar să amâne 
autopsia pe care urma s-o facă împreună cu Greg Lynch pe puii 
scroafei în sala de autopsie de la fermă. Dar Kurt spusese că era 
de o importanţă crucială să stea de vorbă imediat, iar Paul 
fusese de acord în silă, mai ales când Kurt insistase să se 
întâlnească la casa de la intrare, departe de urechile altora. Paul 
ştia că asta însemna că au necazuri, dar nu era îngrijorat. Avea 
încredere în abilităţile şi discreţia lui Kurt, pentru care acesta 
primea mulţi bani... foarte mulţi bani! 

În timp ce Paul se apropia de construcţia scundă, îşi aduse 
aminte de ultima dată când fusese aici. Trecuse mai bine de un 
an de la dezastrul acela provocat de anestezie. Nu putu să nu-şi 
amintească cât de eficient şi cu cât aplomb rezolvase Kurt 
situaţia aceea de criză, iar amintirea asta îl ajuta pe Paul să stea 
liniştit. 

Ajuns la uşă, Paul îşi şterse noroiul care i se lipise de tălpi 
când traversase peluza umedă care încă nu se uscase complet 
de pe urma zăpezii din iama trecută. Odată ce intră, îl găsi pe 
şeful pazei în biroul său ascetic. Paul luă un scaun şi se aşeză. 


— Avem o problemă gravă de securitate, zise Kurt cu calmul 
care-l caracteriza. i 

Îşi ţinea coatele pe birou şi mâinile împreunate în aer. Îşi 
îndreptă spre Paul arătătoarele, înclinându-le ca să-şi sublinieze 
spusele, dar altminteri nu dădu nici un semn de emoție sau de 
panică. 

— Ascult, zise Paul. 

— Astăzi au început lucrul două angajate noi, spuse Kurt. 
Georgina Marks şi Prudence Heatherly. Presupun că le-ai 
intervievat, aşa cum faci în mod obişnuit. 

— Absolut, zise Paul. 

Cu ochii minţii o văzu imediat pe Georgina şi curbele trupului 
ei. 

— Am făcut nişte investigaţii. Nu sunt cine spun c-ar fi. 

— Explică! 

— Au folosit nume de împrumut, zise Kurt. Georgina Marks şi 
Prudence Heatherly erau din zona Bostonului, dar au murit 
amândouă de curând. 

Paul înghiţi încercând să-şi umezească gura care i se uscase 
brusc. 

— Cine sunt? întrebă. Îşi drese glasul. Ai vreo idee? 

— Ştim numele uneia din ele, zise Kurt. O cheamă Deborah 
Cochrane. Maşina pe care o conduceau este înmatriculată pe 
numele ei. Deocamdată nu ştim şi celălalt nume, dar o să-l 
aflăm curând. Adresa pe care ne-au dat-o nu este cea corectă, 
dar am obţinut adresa reală, cel puţin pentru Deborah Cochrane 
şi în momentul ăsta presupun că e adresa corectă pentru 
amândouă. 

— Felicitări că ai aflat atât de repede, zise Paul. 

— Nu cred că deocamdată e cazul de felicitări, spuse Kurt. 
Mai e ceva. 

— Te ascult în continuare, zise Paul şi se foi pe scaun. 

Era îngrijorat în acel moment că, fiind atât de bun, Kurt 
descoperise poate că o invitase la cină pe femeia care folosea 
numele de Georgina şi că fusese refuzat. 

— Randy Porter a descoperit că femeia care-şi zicea Prudence 
Heatherly a reuşit să descarce şi să scoată la imprimantă unul 
dintre fişierele tale protejate. E un fişier numit „Donator”. 

— Doamne Dumnezeule! izbucni Paul. Cum de s-a întâmplat 
una ca asta? lIdiotul ăla cu calculatoarele m-a asigurat că 


fişierele mele sunt în siguranţă. 

— Nu mă pricep la calculatoare aşa cum ar trebui, zise Kurt. 
Dar Randy a lăsat să se înţeleagă că a avut ajutor din partea 
doctorului Spencer Wingate, pe care cred că l-au sedus. 

Paul trebui să se calmeze încleştându-şi mâinile pe braţele 
scaunului. Ştia că Spencer era nemulţumit, dar mersese prea 
departe cu asta. 

— Cum a ajutat-o? 

— Adăugându-i numele pe lista de utilizatori ai fişierului, zise 
Kurt. A trebuit să scot cu cleştele informaţia asta de la Randy, 
dar astea au fost spusele lui. 

— Bine, izbucni Paul, simțind cum obrajii îi iau foc. Am să 
vorbesc cu Spencer şi am să descopăr dedesubturile întâmplării 
ăsteia în ceea ce-l priveşte, cu toate că s-ar putea să am nevoie 
de ajutorul tău şi în cazul lui. Între timp, ai grijă de femei şi fii la 
fel de meticulos ca atunci cu decesul acela nefericit cauzat de 
anestezie, dacă înţelegi unde vreau să ajung. Nu vreau ca 
femeile alea să părăsească incinta de capul lor şi ar fi chiar mai 
bine să n-o mai părăsească deloc. Şi vreau să am fişierul ăla 
care a fost scos la imprimantă. 

Spre sfârşit, ajunsese să tipe. 

— Din nefericire, femeile au plecat deja, zise Kurt, rămânând 
la fel de calm în ciuda enervării crescânde a lui Paul. Imediat ce 
am aflat toate astea am încercat să dau de ele ca să le rețin. Se 
pare c-au plecat imediat ce-au făcut rost de fişier. 

— Vreau să le dai de urmă şi să le elimini! lătră Paul, 
împungând cu degetul de mai multe ori în direcţia lui Kurt. Nu 
vreau să ştiu cum scapi de ele, dar fă-o! Şi fă-o într-un fel care 
să nu implice Clinica Wingate. Trebuie să ţinem situaţia asta sub 
control! 

— Asta se înţelege de la sine, zise Kurt. Şi, cum m-am gândit 
deja la asta, sunt mulţumit să-ţi spun că eu consider că va fi 
destul de uşor. În primul rând, avem o adresă, ceea ce 
înseamnă că vom ajunge repede la ele. lar în al doilea rând, 
femeile sigur ştiau că făceau ceva ilegal, ceea ce înseamnă că 
n-au fost tentate să spună şi altora ce aveau de gând. In acelaşi 
timp, cel puţin una din ele a fost donatoare aici, ceea ce 
înseamnă că motivul pentru care doreau să pună mâna pe fişier 
este mai curând unul personal, decât vreo cruciadă socială. 
Toate astea duc la concluzia că, deşi a avut loc o încălcare 


gravă a securităţii, situaţia poate fi ţinută sub control dacă 
acţionam repede. 

— Atunci acţionează repede, sigur că da, strigă Paul. Vreau ca 
asta să se rezolve până la noapte cel târziu. Femeile astea ne-ar 
putea da serios de furcă. 

— Am făcut deja aranjamentele ca să pot pleca la Boston, zise 
Kurt. 

Se ridică şi, în timp ce-o făcea, se asigură că Paul zăreşte 
pistolul automat Glock cu amortizor pe care-l scoase din sertarul 
din mijloc al biroului. Dorea să i se atribuie meritele pentru că 
intuise gravitatea situaţiei. Dar reacţia lui Paul fu alta decât cea 
la care se aşteptase Kurt. Nu numai că nu încercă să dea 
impresia că nu văzuse arma, dar chiar îl întrebă dacă nu avea 
încă una la îndemână pe care să i-o poată împrumuta peste 
noapte. Kurt fu bucuros să-i facă acest serviciu. Spera că Paul va 
rezolva singur problema cu Spencer Wingate. La urma urmelor, 
putea fi o situaţie neplăcută să aibă doi potenţiali comandanţi 
aflaţi la cuțite unul cu altul. 


Joanna încă mai tremura din cauza şocului iniţial provocat de 
realitatea cu care se confrunta şi avea senzaţia că şi Deborah îi 
împărtăşea trăirile cu aceeaşi intensitate. Doamna Sard le 
invitase în camera de zi şi insistase să le ofere cafea. Dar Joanna 
nu se atinsese de ceaşcă. Casa era atât de murdară, încât se 
temu să o facă. Canapeaua era mânjită cu ceea ce părea iaurt 
vechi de o săptămână, aproape de locul în care şedea Joanna. 
Jucării şi haine murdare erau aruncate peste tot la întâmplare. 
Mirosul de scutece murdare plutea în aer. Bucătăria, pe care 
Joanna o întrezărise când intraseră, era plină de grămezi de 
vase nespălate. 

Doamna Sard sporovăise necontenit, în principal despre 
copilaşul care stătu agăţat de ea pe aproape întreaga durată a 
vizitei. Era vădit bucuroasă de vizita neaşteptată, dându-i 
Joannei impresia că tânjea după compania cuiva. 

— Aşadar, copilul este sănătos? întrebă Deborah când 
doamna Sard se opri să respire. 

— Sănătos tun, zise doamna Sard, deşi ni s-a spus de curând 
că suferă de o uşoară formă de pierdere a auzului de cauză 
centrală. 

Joanna n-avea idee ce era pierderea auzului de cauză centrală 


şi, deşi nu deschisese gura pe durata întregii vizite, reuşi să 
întrebe. 

— inseamnă surditate cauzată de o problemă la nervul 
auditiv, explică Deborah. 

Joanna dădu din cap, dar tot nu era sigură. Cu toate acestea, 
nu mai insistă. În schimb îşi privi mâinile, care tremurau. Le 
puse repede una peste alta. Asta schimbă lucrurile serios. Tot ce 
voia să facă era să plece. 

— Ce pot să vă mai spun despre micuțul ăsta? zise doamna 
Sard. 

II luă cu mândrie pe copilaş de pe umăr şi-l săltă pe genunchi. 

Joanna se gândi că era drăgălaş ca orice sugar, dar că ar fi 
fost şi mai drăgălaş dac-ar fi fost curat. Pijamalele cu picior pe 
care le purta erau murdărite în faţă, părul era nespălat şi nişte 
cereale uscate erau bine lipite de obrazul lui. 

— Ei bine, cred c-am obţinut informaţiile de care avem 
nevoie, zise Deborah. 

Se ridică, iar Joanna o urmă imediat, recunoscătoare. 

— Nu mai doriţi nişte cafea? întrebă doamna Sard cu o notă 
de disperare în glas. 

— Cred că am stat deja prea mult, spuse Deborah. 

Doamna Sard încercă să protesteze, dar Deborah insistă. Cu 
părere de rău, doamna Sard îşi conduse oaspeţii până la uşa din 
faţă şi rămase pe verandă în timp ce ele se îndepărtau pe alee. 
Când ajunseră la maşină, Deborah fu singura care se uită în 
urmă, iar când o făcu, o văzuse pe doamna Sard fluturând mâna 
copilaşului în semn de rămas-bun. 

— Hai să plecăm de aici, zise Joanna imediat ce închiseră 
portierele. 

Evită cu hotărâre să privească înapoi la copil. 

— Asta încerc să fac, spuse Deborah. 

Porni maşina şi dădu înapoi pe alee. 

Merseră câteva minute fără să scoată vreo vorbă. Amândouă 
erau bucuroase că se îndepărtau de locul ăla. 

— Sunt îngrozită, spuse Joanna, rupând în cele din urmă 
tăcerea. 

— Nu pot să-mi imaginez cine n-ar fi îngrozit, zise Deborah. 

— Ce mă uimeşte e faptul că femeia se poartă de parcă n-ar 
avea nici o bănuială, spuse Joanna. 

— Poate că n-are nici una. Dar, chiar dacă ar avea, probabil 


şi-a dorit un copil de atâta vreme încât nu o interesează. Se ştie 
cât de disperate sunt cuplurile sterile. 

— Ai ştiut imediat? întrebă Joanna. 

— Evident, spuse Deborah. Era să cad de pe blestemata aia 
de verandă. 

— Ce a declanşat la tine asocierea asta? 

— Întreaga înfăţişare, zise Deborah. Dar, dacă e să fiu mai 
precisă, presupun că semnul revelator a fost şuviţa albă a 
copilului. E destul de spectaculos, mai ales la un copil de şase 
luni. 

— Ai văzut ce ochi are? 

Joanna tremură de parcă ar fi luat-o dintr-odată cu frig. 

— Sigur că da, zise Deborah. Mi-au amintit de un câine husky 
pe care-l avea unul dintre unchii mei, deşi diferenţa de culoare 
dintre ochii câinelui era şi mai şocantă. 

— Ce mă deranjează pe mine atât de mult e că probabil prima 
clonă umană a trebuit să fie realizată tocmai cu unul dintre 
ovulele mele. 

— Îmi dau seama ce simţi, zise Deborah. Dar trebuie să-ţi 
spun că pe mine cel mai mult mă deranjează persoana care a 
făcut asta şi persoana care a fost donată. Paul Saunders nu este 
genul de om de a cărui copie ar avea nevoie lumea. Faptul că s- 
a clonat singur înseamnă că este mai egocentric, mai încrezut şi 
mai arogant decât mi-aş fi putut închipui vreodată, deşi pariez c- 
ar încerca să susţină că a făcut-o de dragul ştiinţei ori al 
omenirii sau c-ar găsi o altă justificare ridicolă. 

— Măcar nu e nimic din mine în copilul ăsta, spuse Joanna. 

Pentru moment, nu putea să vadă dincolo de aspectul 
personal al nenorocirii. 

— Îmi pare rău să-ţi spun, dar probabil că nu e adevărat, zise 
Deborah. Ovulul contribuie cu ADN-ul mitocondrial. Copilul are 
mitocondriile tale. 

— Nici n-am să te întreb ce sunt alea mitocondrii, spuse 
Joanna. Nu vreau să ştiu, pentru că nu vreau să cred că în 
copilul ăla e ceva din mine. 

— Ei, acum avem o explicaţie pentru faptul că rata de succes 
a ovulelor tale a fost atât de scăzută. Aşa se întâmplă în cazul 
donării prin transfer nuclear. Dar ca să vedem şi partea bună a 
lucrurilor, rezultatele au fost mai bune decât cele obţinute de 
oamenii care au clonat-o pe oaia aia, Dolly. Cred că tipii ăia au 


trecut prin vreo două mii de încercări înainte de a avea un 
rezultat pozitiv. Tu ai avut patru rezultate pozitive din mai puţin 
de trei sute de încercări. 

— Încerci să faci o glumă proastă? întrebă Joanna. Dacă 
despre asta e vorba, nu mi se pare amuzant. 

— Vorbesc serios, zise Deborah. Probabil că fac ceva bine. 
Statisticile lor sunt aproape de două ori mai bune. A 

— N-am să-i aplaud pentru asta, comentă Joanna. Intreaga 
afacere îmi face rău. Mi-aş dori să nu fi făcut vizita asta, aşa de 
groaznic mă simt. 

— Nu ţi-aş spune niciodată că ţi-am spus eu, o tachină 
Deborah. N-aş face niciodată una ca asta. Ar fi prea crud din 
partea mea. 

Joanna zâmbi în ciuda supărării ei. Era uimitor cum reuşea 
Deborah întotdeauna să-i ridice moralul, indiferent de 
circumstanţe. 

— Dar am o altă sugestie, dacă te simţi în stare. 

— Nu vreau să te întreb la ce te gândeşti, zise Joanna. 

— Cred c-ar trebui să-i facem o vizită şi celui de-al doilea 
copil, ca să vedem dacă temerile noastre sunt justificate. 

Merseră o vreme în tăcere, în timp ce Joanna se gândea la 
sugestia prietenei sale. 

— N-o să înrăutăţească lucrurile, spuse Deborah în cele din 
urmă. Deja am resimţit şocul. Măcar ne-ar putea ajuta să 
hotărâm ce-o să facem în legătură cu asta. Este o enigmă pe 
care am evitat-o până acum cu tot dinadinsul. 

Joanna aprobă din cap. În privinţa asta Deborah avea perfectă 
dreptate. Nu numai că nu discutaseră ce urma să facă, dar ea 
însăşi evitase cu obstinaţie chiar şi numai să se gândească la 
asta. În afară de a transmite subiectul presei, caz în care ar fi 
imposibil ca ele să nu fie implicate, cui i-ar putea spune? 
Problema era că obţinuseră informaţiile comiţând o infracţiune. 
Joanna nu ştia prea multe despre legi, însă ştia că obţinerea 
unor dovezi în mod ilegal făcea ca acestea să devină inutile. Pe 
deasupra, nici măcar nu ştia dacă donarea umană efectuată 
într-o clinică particulară era împotriva legii în statul 
Massachusetts. 

— În regulă, spuse dintr-odată Joanna. Hai să încercăm să-l 
vedem pe al doilea copil. Dar, dacă situaţia este aceeaşi, hai să 
nu intrăm! 


Luă cea de-a doua foaie de hârtie şi îşi scoase celularul. 

Numele de familie al celui de-al doilea copil era Webster, iar 
familia Webster locuia într-un oraş ceva mai aproape de Boston 
decât Bookford. Joanna formă numărul. Telefonul sună de mai 
mult de cinci ori. Voia să închidă, când îi răspunse o femeie cu 
răsuflarea întretăiată. 

Conversaţia cu doamna Webster fu aproape identică cu cea 
purtată cu doamna Sard, în afară de faptul că doamna Webster 
respira cu greu. li explică că trebuise să fugă ca să răspundă la 
telefon, pentru că tocmai îl scosese pe Stuart din baie. Cel mai 
important fu faptul că le spuse fetelor că erau bine-venite şi le 
dădu indicaţii clare cum să ajungă. 

— Cel puţin copilul o să fie curat, zise Joanna când închise 
celularul. 

Peste o jumătate de oră fetele opriră maşina pe aleea unei 
case care era exact opusul celei în care locuia familia Sard. 
Locuinţa familiei Webster era o vilă de cărămidă în stil colonial, 
cu hornuri masive care răsăreau precum buruienile într-o 
grădină. Fetele se uitară la casă şi la parcul bine îngrijit. Peluza 
era înfrumuseţată de explozia de magnolii şi de sângeri în 
floare. 

— Trebuie să recunosc că dr. Saunders este eclectic când îşi 
alege părinţii vitregi, comentă Deborah. Asta în cazul în care 
copilul ăsta este o altă clonă. 

— Haide! zise Joanna. Să terminăm odată! 

Tinerele porniră pline de rezervă pe aleea cu dale. Nici una 
din ele nu era sigură că voia să facă şi vizita asta, dar 
amândouă simțeau că trebuie. Joanna apăsă pe sonerie. 

Din nou Joanna şi Deborah ştiură amândouă imediat că 
micuțul era o clonă a lui Paul Saunders. Copilul arăta exact la fel 
ca al familiei Sard, cu aceeaşi şuviţă albă, aceleaşi irisuri de 
nuanţe diferite şi acelaşi nas lat la rădăcină. 

Doamna Webster era la fel de afabilă ca doamna Sard, fără să 
manifeste însă dorinţa disperată de companie a acesteia. Le 
invită pe fete în casă, dar acestea refuzară şi insistară să 
rămână pe veranda din faţă. 

Cum Joanna avusese timp să-şi revină emoţional din şocul 
iniţial, putu să ia parte la scurta conversaţie cu doamna Webster 
mai mult decât o făcuse în discuţia cu doamna Sard. Totodată, 
faptul că avea de-a face cu un copil îngrijit, crescut într-un 


mediu mai propice unei dezvoltări normale, făcea ca situaţia să 
fie mai suportabilă. Din curiozitate, Joanna întrebă dacă micuțul 
are vreo problemă de auz. | se răspunse că da - era o afecţiune 
similară cu aceea a copilului familiei Sard. 

După ce părăsiră casa familiei Webster, fetele rămaseră 
tăcute, fiecare cufundată în propriile gânduri neliniştite. Numai 
când ajunseră pe Route 2 şi accelerară până la viteza permisă 
pe autostradă, Deborah spuse ce gândea: 

— Nu vreau să bat apa în piuă pe tema asta, dar acum poţi 
să-ţi dai seama de ce-am fost dezamăgită că n-am putut avea 
acces la fişierele de cercetare ale Clinicii Wingate. Intuiţia îmi 
spune că acolo se petrec lucruri necurate şi că această donare 
peste care am dat nu este decât vârful aisbergului. La aroganţa 
pe care cu siguranţă o are doctorul Saunders, nu există limite. 

— Clonarea oamenilor este suficient de gravă. 

— Nu cred că e suficient de gravă ca să închidă definitiv 
clinica lui Saunders şi a complicilor lui, spuse Deborah. De fapt, 
dacă se află în presă că ei oferă servicii de clonare, s-ar putea 
să se îngrămădească o mulţime de cupluri sterile la uşa lor. 

— Ce pot să spun? mormăi Joanna. Cum ţi-am spus, am făcut 
tot ce-am putut în încăperea serverului. 

— Nu te învinuiesc pe tine. 

— Ba da! 

— Bine, poate doar un pic. E aşa de frustrant! 

Se cufundară din nou în tăcere. Motorul zumzăia. La distanţă, 
contururile oraşului Boston apărură la orizont. 

— Aşteaptă un pic! izbucni Deborah deodată, făcând-o pe 
Joanna să tresară. Şocul de a descoperi donarea ne-a făcut să 
uităm de ovule! 

— Despre ce vorbeşti? o întrebă Joanna. 

— Numărul de ovule pe care se presupune că le-au recoltat 
de la tine, zise Deborah. Cum au putut obţine sute de ovule, 
doar dacă... 

Deborah făcu o pauză şi rămase privind prin parbriz, cu o 
expresie îngrozită. 

— Doar dacă ce? întrebă Joanna. 

In situaţia în care se aflau, i se părea şi mai enervant ca de 
obicei că Deborah recurgea la vechile ei trucuri. 

— Uită-te în fişierul cu donatori, zise repede Deborah şi vezi 
dacă mai sunt alte donatoare care se presupune că au donat 


sute de ovule. 

Mormăind cu voce joasă, Joanna se întinse şi luă de pe 
bancheta din spate documentul greu, pe care-l puse în poală cu 
un oftat. O luă de la început şi nu trebui să treacă prin prea 
multe pagini. 

— Sunt o mulţime. Şi uite una care e şi mai impresionantă. 
Anna Alvarez este trecută ca fiind donatoarea a 4 205 ovule! 

— Cred că glumeşti! 

— Nu glumesc, spuse Joanna. Uite altă donatoare cu mai 
multe mii de ovule: Marta Arriga. Şi încă una: Maria Artiavia. 

— Sună ca nişte nume hispanice. 

— Aşa e, fu de acord Joanna. Uite încă una, chiar mai 
uluitoare. Scrie aici că Mercedes Avila a donat 8 721 de ovule! 

— Uită-te şi vezi dacă se sugerează că toate aceste ovule au 
fost implantate individual la fel ca ovulele tale. 

Joanna trecu la pagina următoare din dosarul lui Mercedes 
Avila şi urmări cu degetul în josul coloanei. 

— Se pare că aşa s-a întâmplat. 

— Atunci probabil că au fost toate destinate să fie clone 
realizate prin transfer nuclear, zise Deborah. Sunt toate urmate 
de numele lui Paul Saunders? 

— Majoritatea, spuse Joanna. Dar mai sunt şi unele cu numele 
doctoriţei Sheila Donaldson. j 

— Ar fi trebuit să ghicesc, zise Deborah. Inseamnă că lucrează 
împreună. Dar spune-mi! Când te uiţi la numele astea, par să fie 
destule nume hispanice în general sau a fost doar o întâmplare 
la litera A? _ 

Joanna făcu aşa cum sugerase Deborah. li luă câteva minute. 

— Da, se pare că sunt destule şi toate sunt înregistrate ca 
donatoare a mii de ovule. 

— Mă întreb dacă asta e legătura cu femeile din Nicaragua? 
întrebă Deborah cutremurându-se. 

— Cum aşa? 

— Embrionii feminini au în ovare numărul maxim de ovule 
prin comparaţie cu întreaga viaţă a unui individ, explică 
Deborah. Am citit undeva că, într-un anumit moment al 
dezvoltării embrionare, embrionul feminin are aproape şapte 
sau opt milioane de ovule, în timp ce la naştere nu are decât un 
milion şi la pubertate scade la trei sau patru sute de mii. Unele 
minţi diabolice ca ale lui Paul Saunders şi Sheila Donaldson ar 


putea considera că embrionul feminin este aproape o mină de 
aur. 

— Nu cred că-mi place ceea ce sugerezi, spuse Joanna. 

— Nici mie, zise Deborah. Dar din păcate este evident. 
Femeile astea din Nicaragua s-ar putea lăsa implantate şi apoi 
supuse avortului după douăzeci de săptămâni numai ca să le 
furnizeze ovulele. 

Joanna îşi întoarse privirile şi se uită afară pe geamul lateral în 
timp ce era scuturată de un val de dezgust. Ceea ce spunea 
Deborah era la fel de groaznic ca donarea, având în vedere 
implicaţiile privind rolul femeilor şi lipsa ideii de inviolabilitate a 
vieţii omeneşti, îşi reprimă cu greutate emoţiile în fierbere care 
amenințau să dea în clocot. Se trezi dorindu-şi să nu fi avut 
nimic de-a face cu Clinica Wingate. Faptul că era implicată în 
toate astea ca donator o făcea să se simtă ca un complice. 

— Problema cu scenariul ăsta, chiar dacă este adevărat, este 
că e legal. Ar putea să fie un dezastru în ceea ce priveşte 
reputaţia, pentru că se petrece la o clinică de fertilizare, dar ar fi 
greu să facă cineva ceva în privinţa asta atâta timp cât femeile 
nu au fost constrânse. 

— Faptul că le-au plătit este un tip de constrângere! izbucni 
Joanna. Femeile astea sunt sărace şi vin dintr-o ţară din lumea a 
treia! 

— Hei, calmează-te! încercăm să discutăm problema. 

— N-am de gând să mă calmez! răbufni Joanna. Şi ce idee îţi 
venise în legătură cu ovulele mele pe care-ai lăsat-o 
neterminată? Urăsc să mă laşi aşa să aştept! 

— A, da, îmi pare rău, zise Deborah. Legătura cu femeile din 
Nicaragua m-a făcut să deviez de la subiect. Singurul fel în care 
îmi pot închipui că au obţinut atâtea ovule de la tine e să-ţi fi 
scos un ovar cu totul. 

Joanna se clătină de parcă Deborah ar fi pălmuit-o. Trebui să 
scuture din cap ca să se poată concentra din nou. Cu o voce 
tremurândă, Joanna o rugă pe Deborah să repete în caz că 
înţelesese greşit. 

Deborah îşi desprinse privirea de pe şosea ca să arunce o 
căutătură rapidă către colega ei de apartament. Putea să-şi dea 
seama din vocea Joannei că pe moment aceasta era pe un teren 
periculos din punct de vedere emoţional. 

— Nu fac decât să gândesc cu voce tare, explică Deborah. Nu 


te agita. 

— Am dreptul să mă supăr dacă sugerezi că mi-au scos un 
ovar, spuse Joanna, încet şi aparent controlându-se perfect. 

— Atunci găseşte tu o altă explicaţie pentru toate ovulele, o 
provocă Deborah. Asta e o şedinţă de brainstorming prin care 
încercăm să compensăm lipsa de informaţii. 

Joanna se stăpâni şi se strădui să descopere o altă explicaţie, 
cum sugerase Deborah. Singurele ei surse de informaţii privind 
tehnologiile de reproducere fiind biologia din liceu şi 
pălăvrăgeala din vestiarul fetelor, nu putu să găsească nimic. 

— Cel mai mare număr de ovule de care am auzit vreodată că 
a fost recoltat cu ajutorul hiperstimulării ovariene era în jur de 
douăzeci, zise Deborah. Prelevarea a sute de ovule îmi 
sugerează un gen de cultură a țesutului ovarian. 

— Se poate cultiva ţesut ovarian? întrebă Joanna. 

Deborah ridică din umeri. 

— Ştii, habar n-am. Specializarea mea e biologia moleculară, 
nu biologia celulară. Dar sună rezonabil. 

— Dacă mi-au luat unul din ovare, întrebă Joanna, cum mă va 
afecta asta? 

— Stai să mă gândesc, zise Deborah, încreţindu-şi fruntea ca 
şi cum s-ar fi concentrat. Cu jumătate din producţia ta ovariană 
obişnuită de estrogen, nivelul tău de testosteron suprarenal ar 
trebui aproape să se dubleze. Asta înseamnă că o să-ţi crească 
probabil barbă, o să-ţi pierzi sânii şi-o să cheleşti. 

Joanna se uită la prietena ei cu şi mai multă groază. 

— Glumesc! exclamă Deborah. Ar trebui să râzi. 

— Mă tem că nimic din toate astea nu mi se pare amuzant. 

— Adevărul este că efectele ar fi probabil foarte mici, asta în 
cazul în care ar exista efecte, zise Deborah. Poate că ar avea loc 
o uşoară scădere statistică a fertilităţii tale, deoarece nu ai mai 
ovula decât cu un ovar, dar nici măcar nu sunt sigură de asta. 

— Totuşi e un gând groaznic că ţi-a fost furat un ovar, spuse 
Joanna, fără să se calmeze. E ca un viol sau poate chiar mai rău. 

— Sunt perfect de acord, zise Deborah. 

— De ce doar eu şi tu nu? 

— Asta e o altă întrebare bună, spuse Deborah. Presupun că 
din cauză c-am refuzat să mi se facă anestezia generală. Ca să 
scoată un ovar ar trebui să folosească cel puţin o procedură 
laparoscopică şi cu siguranţă nu numai un ac ghidat cu 


ultrasunete. 

Joanna închise ochii o clipă. Se trezi dorindu-şi să nu fi fost 
atât de laşă în legătură cu procedurile medicale atunci când 
donase ovulele. Ar fi trebuit să-i urmeze sfatul lui Deborah. 

— Tocmai m-am gândit la ceva, zise Deborah. 

Joanna rămase nemişcată. Işi jură că nu o va întreba. 

Merseră în tăcere timp de aproape două minute. 

— Nu eşti interesată? întrebă Deborah. 

— Numai dacă-mi spui, replică Joanna. 

— Dacă putem dovedi că ţi-au luat un ovar, atunci am putea 
avea ceva împotriva lor. Nu spun că ţi l-au luat, dar, dacă au 
făcut-o, am putea avea un temei legal. Dacă ţi-au luat ovarul 
fără consimţământul tău, asta e lovire şi rănire, ceea ce eo 
infracţiune. 

— Mda, bine şi cum se poate dovedi? făcu Joanna fără 
entuziasm. Ce-ar trebui să facă, să mă deschidă şi să se uite? 
Nu, mulţumesc! 

— Nu cred c-ar trebui să te deschidă, zise Deborah. Cred că 
îşi pot da seama la ecografie. lţi sugerez să-l suni pe Carlton, să- 
i explici cât de mult sau de puţin doreşti şi să-i spui că trebuie 
să afli dacă îţi lipseşte un ovar. 

— E un pic ironic ca tu să-mi sugerezi să-l sun pe Carlton, 
spuse Joanna. 

— Nu te îndemn să te măriţi cu el, ce naiba, zise Deborah, ci 
numai să profiţi de faptul că este medic rezident. Rezidenţii se 
cunosc între ei. E ca o frăţie. Sunt sigură că poate aranja să faci 
o ecografie. 

— M-am întors acasă de trei zile şi nu l-am sunat nici măcar o 
dată, făcu Joanna. Mă simt vinovată să-l sun din senin ca să-i cer 
o favoare. 

— Nu, te rog! gemu Deborah. Educaţia ta în stil Houston îşi 
face din nou simțită prezenţa. De câte ori trebuie să-ți 
reamintesc că bărbaţii pot fi folosiţi întocmai cum le folosesc ei 
pe femei? De data asta, în loc să-l foloseşti ca să te distrezi, îl 
foloseşti ca să faci o ecografie. Mare scofală! 

Joanna trecu în revistă conversaţia cu Carlton, aşa cum 
credea ea că se va desfăşura. Din punctul ei de vedere, nu urma 
să fie aşa uşor cum sugera Deborah. In acelaşi timp, Joanna 
dorea să ştie dacă a fost violată sau nu în interior. De fapt, cu 
cât se gândea mai mult la asta, cu atât simţea mai mult nevoia 


de a şti. 
— Bine! exclamă ea. Căută celularul. Am să-l sun. 
— Bravo, murmură Deborah. 


Cincisprezece 
10 MAI 2001 


ORA 18.30 


Louisburg Square se afla sus, pe panta de la Beacon Hill, unde 
se ajungea urcând pe Mount Vemon Street şi luând-o la stânga, 
fie pe şoseaua din susul scuarului, fie pe cea din josul acestuia. 
Nu era un scuar propriu-zis, nefiind pătrat, ci avea mai degrabă 
forma unui dreptunghi lung, mărginit de un şir de case din 
cărămidă, cu faţade rotunjite şi cu ferestre cu mai multe ochiuri 
de geam, oblonite. In centrul scuarului era un petic de iarbă 
firavă, călcată în picioare, împrejmuit de un gard înalt, 
ameninţător, din fontă şi acoperit de bolta formată din 
coroanele unor ulmi bătrâni, care reuşiseră să supravieţuiască 
ravagiilor făcute de maladia parazitară specifică ulmilor. La 
celălalt capăt se aflau pilcuri modeste de arbuşti şi o statuie de 
grădină care purta urmele intemperiilor. 

Kurt găsise scuarul fără probleme, în ciuda faptului că nu 
cunoştea Bostonul şi a mulţimii de străzi cu sens unic de pe 
Beacon Hill. Dar cu parcarea era altă poveste. În parcarea 
scuarului era pusă o plăcuţă discretă pe care scria „PARCARE 
PARTICULARA”, cu avertismentul că oricine încalcă interdicţia va 
fi remorcat. Kurt nu voia să fie remorcat. Conducea una dintre 
dubiţele de securitate negre, nemarcate ale Clinicii Wingate, cu 
un compartiment care se putea încuia în spate. În compartiment 
se aflau aruncate diversele lucruri de care putea avea nevoie, 
precum şi suficient spaţiu pentru pasagerii necooperanţi. 

Planul lui Kurt fusese vag încă de la început, în afară de faptul 
că ştia că le va aduce pe fete înapoi la Wingate. Se gândi că 
întâi le va găsi şi că apoi va improviza, iar în acel moment era 
încă în recunoaştere prin zonă. Era a treia oară când trecea prin 
scuar. Prima dată localizase clădirea. Era prima pe dreapta, 
venind de sus. Stătuse suficient cât să observe că avea cinci 
etaje, că pe acoperiş erau lucarne şi că mai era un etaj aflat 
parţial sub panta drumului. Nu ştia dacă sub acesta se mai afla 
un subsol. Clădirea avea o intrare în faţă, la care se ajungea 
urcând cinci trepte. Presupuse că mai era o uşă în spate, dar pe 
partea aceea parterul era ascuns privirilor de un zid de 
cărămidă. 

Când trecu a doua oară, observă gradul de activitate din 


zonă. Aveau loc multe lucrări de renovare, aşa că erau nişte 
muncitori şi nişte vehicule de construcţii. În scuar se aflau câţiva 
copii cu vârste între patru-cinci şi unsprezece-doisprezece ani. 
Câteva bone fie stăteau la taifas, fie erau absorbite de sarcinile 
lor. 

Acum, a treia oară, Kurt încerca să se hotărască unde să lase 
dubiţa. Majoritatea muncitorilor constructori plecaseră deja, aşa 
că eliberaseră nişte locuri de parcare. Decise că era cel mai bine 
să oprească în capătul dinspre Mount Vemon, în ciuda 
indicatorul „PARCARE PARTICULARĂ” - la urma urmelor, 
vehiculele de construcţii nu fuseseră remorcate - şi, ocolind din 
nou grupul de clădiri, trase maşina aproape de gard. Întorcând 
capul la dreapta, putea vedea nestingherit clădirea care-l 
interesa. 

In acel moment, singura preocupare a lui Kurt era că nu zărise 
încă Chevrolet-ul Malibu. Memorase numărul de înmatriculare 
când îl dăduse în urmărire, aşa că acum nu-şi făcea griji că-l va 
confunda cu un automobil asemănător. Presupusese că va da de 
el fie în timp ce conducea în jurul scuarului, fie pe străzile din 
apropiere. Dar asta nu se întâmplase. 

In ciuda adrenalinei care-i curgea prin vene, aparent Kurt îşi 
păstra calmul. Ştia din experienţa că era periculos să se lase 
pradă emoţiei unei asemenea misiuni. Era important să 
acţioneze încet şi metodic, ca să evite greşelile. În acelaşi timp 
trebuia să rămână vigilent ca un şarpe la pândă, gata să atace 
când va avea ocazia. 

Ducându-şi mâna la spate, Kurt scoase pistolul Glock şi-i 
verifică din nou încărcătorul. Mulţumit, îl puse la locul lui în toc. 
Apoi cercetă cuțitul prins cu o cureluşă de gambă. În buzunarul 
din dreapta al pantalonilor avea câteva perechi de mănuşi de 
latex, iar în cel din stânga o mască de schi. În buzunarul din 
dreapta al gecii îşi ţinea colecţia de şperacle cu care se 
antrenase până când devenise expert; în buzunarul din stânga 
avea câteva dispozitive automate de injectat cu un tranchilizant 
puternic. 

După ce stătu în dubiţă aproape o jumătate de oră, Kurt se 
hotări că era momentul potrivit să acţioneze. Activitatea din 
scuar se mai potolise, dar nu într-atât ca el să fie remarcat. Kurt 
se dădu jos din maşină şi o încuie. După o ultimă privire fugară 
aruncată înjur, Kurt o porni spre imobilul cu numărul unu din 


Louisburg Square. 

Cu cheile dubiţei în mână, Kurt urcă treptele până la uşa de la 
intrarea în clădire. Ţinând cheile ca şi cum ar fi avut nişte 
probleme neaşteptate cu încuietoarea, Kurt trecu la treabă cu 
şperaclele. li luă mai mult decât se aşteptase, dar cilindrul cedă 
până la urmă în faţa eforturilor lui. Fără să privească înapoi, Kurt 
împinse uşa şi intră în clădire. 

Ţipetele copiilor care se jucau încă în scuar se stinseră când 
închise uşa. Fără să se grăbească, Kurt îşi puse la loc 
instrumentele şi o luă în sus pe scări. Aflase de pe panoul 
interfonului că Deborah Cochrane şi Joanna Meissner ocupau 
apartamentul de la etajul patru. Presupuse că Joanna Meissner 
era Prudence Heatherly, dar intenţiona să caute confirmarea 
acestei presupuneri. 

Cu fiecare etaj, nerăbdarea lui Kurt creştea - se dădea în vânt 
după genul de acţiune pe care-l anticipa. Cu ochii minţii o putea 
vedea pe Georgina Marks în rochia ei dezgustător de 
provocatoare. Voia într-adevăr s-o prindă vie şi dorea să o ştie în 
vila sa de pe domeniul Wingate. 

Trecând de etajul trei, Kurt îşi puse o pereche de mănuşi. Apoi 
duse mâna dreaptă la spate şi atinse pistolul Glock, dar îl lăsă în 
toc. Cu mâna stânga ridicată, se pregătea să ciocănească la 
uşă, când auzi uşa din faţă a clădirii deschizându-se la parter. 
Kurt nu intră în panică aşa cum ar fi putut s-o facă cineva mai 
puţin experimentat. Se apropie doar de balustradă şi se uită în 
jos în casa scărilor. Se gândi c-ar putea fi cele două tinere, dar 
nu fu aşa. Văzu în schimb un bărbat singur urcând cu greu 
scările după o zi petrecuta la birou. Kurt nu-l vedea pe tip, ci 
doar mâna acestuia ţinându-se de balustradă. 

Kurt se pregăti pentru orice gen de confruntare care ar fi 
putut avea loc. Planul lui era să coboare ca şi cum intenţiona să 
iasă din clădire, în cazul în care omul începea să urce la etajul 
trei. Dar tertipul nu fu necesar. Bărbatul se opri la primul etaj, 
deschise cu cheia o uşă şi dispăru înăuntru. Holul se cufundă din 
nou într-o tăcere mormântală. 

Kurt se întoarse la uşa apartamentului de la etajul patru. 
Ciocăni suficient de tare pentru ca locatarii să audă în cazul în 
care erau acasă, dar nu prea tare, ca să nu-i deranjeze pe 
vecini. Aşteptă, dar, văzând că nu răspunde nimeni şi neauzind 
vreun zgomot dinăuntru, trecu din nou la lucru cu şperaclele. 


Din experienţă, Kurt ştia că, de obicei, uşa apartamentului 
reprezenta o provocare mai mare decât uşa imobilului, în 
principal pentru că avea două încuietori: una obişnuită şi una cu 
un zăvor separat. Cu încuietoarea obişnuită fu uşor, dar pentru 
cea cu zăvor separat fu nevoie de răbdare. În cele din urmă, 
aceasta cedă şi se deschise. In clipa următoare Kurt era în 
apartament şi închidea uşa. Cu o viteză care-i dezminţea 
mişcările lente, deliberate de mai înainte, Kurt străbătu rapid 
camerele ca să se asigure că apartamentul era gol. Nu voia să 
dea ocazia cuiva de a suna la 911. Ca să scape complet de grija 
asta, verifică fiecare încăpere şi fiecare dulap. Se uită chiar şi 
sub paturi. 

Odată ce fu satisfăcut că era singur în casă, căută cealaltă 
ieşire. Era o ieşire de incendiu care cobora în zigzag în spatele 
clădirii. Accesul era asigurat de fereastra dormitorului din spate. 
Dând să iasă din dormitor, zări o fotografie a unui cuplu tânăr. 
Femeia semăna suficient cu Prudence Heatherly, în ciuda 
părului mai lung şi Kurt fu sigur că cele două fete pe urmele 
cărora se afla erau colege de apartament şi că Joanna Meissner 
era Prudence Heatherly. 

leşind din dormitor şi mergând pe hol, Kurt intră în camera de 
zi. Ducându-se la birou, căută orice hârtii care ar fi putut sugera 
o asociere cu Clinica Wingate. Nu găsi nimic, dar dădu peste 
nişte materiale referitoare la numele de împrumut pe care le 
folosiseră fetele. Kurt împături cu grijă foile şi le băgă în 
buzunar. 

Continuând, găsi o poză a Georginei. Prefera să se gândească 
la ea ca fiind Georgina, nu Deborah. In fotografie, Georgina avea 
braţul petrecut pe după umărul unei femei mai în vârstă, despre 
care Kurt presupuse că era mama ei. Fu uluit să vadă cât de 
diferit arăta Georgina cu pârul brunet şi în haine decente. 
Transformarea sa lascivă era clar lucrătura diavolului. 

Kurt puse poza la loc şi deschise sertarul de sus al comodei. 
Băgând mâna înăuntru, scoase o pereche mătăsoasă de chiloţei 
din dantelă. Deşi mânuşile de latex îi atenuau simţul tactil, 
atingerea lenjeriei avea ceva care-l excită. 

Părăsind cel de-al doilea dormitor, Kurt trecu din nou prin 
camera de zi şi intră în bucătărie. Deschizând uşa frigiderului, fu 
dezamăgit. Se aşteptase să găsească o bere rece, iar faptul că 
nu era nici una îl irită foarte tare. 


Revenind în camera de zi, Kurt scoase Glock-ul de la spate şi-l 
puse pe podea. Apoi se aşeză pe canapea. Se uită la ceas. Era 
trecut bine de şapte şi se întrebă cât trebuia să mai aştepte ca 
Georgina şi Prudence să se întoarcă. 


— Se numeşte sindromul Waanderburg, zise Carlton. 

Dădu din cap ca şi cum s-ar fi aprobat singur, apoi se lăsă pe 
spate cu o expresie mândră pe faţa lui tânără. Stătea împreună 
cu cele două fete la o masă de plastic în centrul cantinei de la 
subsolul MGH, unde le adusese pentru o cină rapidă, deoarece 
nici unul nu mâncase. Carlton era de gardă în acea noapte şi le 
preveni că putea fi apelat pe pager în orice moment pentru vreo 
urgenţă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce e aia sindromul 
Waanderburg? întrebă nerăbdătoare Joanna. 

Răspunsul lui Carlton sugera că nu fusese atent la ceea ce 
spusese ea. Joanna tocmai terminase de descris şocul pe care-l 
trăiseră ea şi Deborah descoperind cei doi copii clonaţi. 

— Sindromul Waanderburg este o anomalie de dezvoltare, 
spuse Carlton. Este caracterizată de şuviţa albă, de pierderea 
congenitală a auzului de cauză centrală, de situarea anormală a 
pleoapelor şi de heterocromie?. 

Joanna se uită o clipă la Deborah, care-şi dădu ochii peste cap 
arătând că avea aceeaşi reacţie. Carlton se purta de parcă era 
de pe altă planetă. 

— Ascultă, Carlton! zise Joanna, încercând să fie răbdătoare. 
Nu suntem la o vizită de spital precum cele pe care mi le 
descriai mai de mult. Nu îţi dăm o notă, aşa că nu trebuie să ne 
împuiezi urechile cu toate detaliile astea medicale. Tu nu vezi 
pădurea din cauza copacilor. 

— Credeam c-ai vrea să ştii de ce anume suferă doctorul ăsta 
pe care mi l-ai descris, zise Carlton. Este o boală ereditară care 
implică migrarea celulelor auditive din cordonul neural. Nu e de 
mirare că şi copiii donați o au. Şi copiii săi legitimi ar avea-o. 

— Încerci să sugerezi că aceşti copii pe care ţi i-am descris nu 
sunt clone? întrebă Joanna. 

— Nu, probabil că sunt clone, zise Carlton. Combinarea 
genetică obişnuită care ar avea loc într-un ovul fertilizat în mod 
normal ar face să apară unele variabile, chiar şi în genele 


27 În oftalmologie, coloraţia diferita a celor două irisuri, (n.tr.). 


dominante. Copiii n-ar arăta exact la fel. Ar exista variaţii 
semnificative ale aceloraşi caracteristici. 

— Intenţionat eşti aşa de ambiguu? întrebă Joanna. 

— Nu, încerc să vă ajut. 

— Dar tot crezi că aceşti copii sunt clone, am dreptate? 
interveni Deborah. 

— Absolut, după felul în care mi i-aţi descris, recunoscu 
Carlton. 

— Asta nu te şochează? întrebă Joanna. Nu vorbim de 
musculiţe sau de oi. Vorbim de clonarea unor fiinţe umane. 

— Să-ţi spun drept, nu sunt aşa surprins, admise Carlton. Se 
aplecă din nou înainte. După părerea mea, era doar o chestiune 
de timp. Odată ce Dolly a fost clonată, am crezut că la un 
moment dat va avea loc şi clonarea umană şi că s-ar petrece în 
genul de mediu pe care l-aţi descris: o clinică de fertilizare care 
să nu depindă de nici o universitate. Mulţi dintre tipii care se 
ocupă de probleme de infertilitate, în special nonconformiştii, au 
tot glumit despre clonare şi au ameninţat că o s-o facă încă de 
când a fost anunţată Dolly. 

— Mă şochează că spui aşa ceva, declară Joanna. 

Înainte să poată răspunde, îi sună pagerul. După ce se uită la 
ecranul cu cristale lichide, Carlton îşi trase scaunul. 

— Mă duc să dau un telefon şi mă întorc imediat! 

Joanna şi Deborah îl priviră cum îşi face drum printre 
mulţimea de mese goale şi se îndreaptă spre unul dintre 
telefoanele montate pe perete. 

— Analogia ta cu pădurea şi copacii a picat la ţanc, comentă 
Deborah. 

Joanna dădu din cap. 

— După cum mărturiseşte singur, este prea izolat aici. Cu 
mintea plină de lucruri inutile de genul sindromului 
Waanderburg, nu e de mirare că are tendinţa să nu se 
gândească la ce se întâmplă în lume sau la etică. Acceptă 
clonarea asta cu seninătate. 

— Nu l-a şocat prea tare nici ceea ce i-am spus despre 
femeile din Nicaragua, zise Deborah. Şi nici măcar ceea ce i-am 
spus despre tine. 

Joanna dădu din cap cu părere de rău. Carlton nu fusese prea 
compătimitor. Când ajunseseră, Joanna îşi făcuse griji pentru 
sentimentele lui şi insistă să îi ceară scuze că nu-l sunase în cele 


trei zile de când era în Boston. Deşi Carlton fusese amabil în 
legătură cu faptul că ea nu-l căutase, Joanna tot se simţise 
vinovată că-i cerea o favoare, dar sentimentul ăsta dispăruse 
din cauza lipsei de reacţie a lui Carlton la temerile ei. 

Tinerele hotărâseră că ar fi cel mai bine să-i spună lui Carlton 
toată povestea, începând cu clonarea ovulelor. El ascultase 
foarte atent şi fără să le întrerupă până când ajunseseră la 
partea în care obţinuseră slujbe la Clinica Wingate sub nume de 
împrumut şi deghizate. 

— Staţi puţin! intervenise Carlton. Se uitase la Deborah. De- 
aia ţi-ai decolorat părul şi porţi rochia aia extravagantă, 
minuscula? 

— Nu credeam c-ai să observi, zisese Deborah, făcându-l pe 
Carlton să ridă pe înfundate, ca şi cum ar fi fost imposibil să nu 
observe. 

In acel moment, Joanna îl întrebase pe Carlton ce credea 
despre deghizarea ei. Spre necazul său, el replicase: 

— Ce deghizare? 

Singura parte din întreaga poveste care chiar îi stârnise 
interesul fusese dilema legată de ovule. Când aflase despre ce 
număr de ovule era vorba, reacţia sa, la fel ca în cazul lui 
Deborah, fusese să suspecteze că doctorii de la Clinica Wingate 
puseseră la punct o tehnică reuşită de cultivare a țesutului 
ovarian, împreună cu capacitatea de a determina maturizarea 
unor ovocite extrem de imature. Le spusese fetelor că un 
asemenea progres ar fi o descoperire ştiinţifică extraordinară. 

Când acestea îi dezvăluiseră că erau acolo ca să i se facă o 
ecografie Joannei pentru că se temeau să nu i se fi scos unul din 
ovare, fusese de acord să încerce şi dăduse nişte telefoane. 
Faptul că nu avusese o reacţie emoţională mai puternică le 
surprinsese pe amândouă. 

— Nu vreau să vorbesc aiurea, zise Deborah în timp ce ea şi 
Joanna se uitau la Carlton care vorbea la telefon. Dar acum sunt 
şi mai bucuroasă decât înainte că nu mai eşti logodită cu 
bărbatul ăsta. 

— Nu vorbeşti aiurea, o asigură Joanna. 

Carlton termină conversaţia, închise şi o porni înapoi. În timp 
ce se apropia, le făcu semn că totul e în regulă. 

— Am reuşit! zise el când ajunse la masă. Nu se mai aşeză. 
Era una dintre rezidentele de la Radiologie, care este de gardă. 


A aranjat să faci ecografia. 

— Când? întrebă Deborah. 

— Chiar acum! spuse Carlton. Aparatul este pregătit. 

Cele două tinere se ridicară şi-şi luară lucrurile. 

— N-am făcut niciodată o ecografie, zise Joanna. O să fie un 
chin? Nu trebuie să vă reamintesc că urăsc acele. 

— N-o să te deranjeze deloc, o linişti Carlton. Nu sunt nici un 
fel de ace. Cel mai nesuferit e gelul, dar numai pentru că o să te 
cam murdăreşti. Partea bună e că se spală. 

Se înghesuiră în lift şi urcară la etajul unde se afla Radiologia. 
Carlton le ţinu uşa deschisă ca să iasă şi arătă în direcţia 
corespunzătoare. După ce cotiră de câteva ori în secţia ca un 
labirint, ajunseră la unitatea de ecografie. Sala de aşteptare era 
pustie. Un îngrijitor cu un dispozitiv electric curăța podeaua. 

— Să aştept aici? întrebă Deborah. 

— Nu, nici vorbă, zise Carlton. Cu cât mai mulţi, cu atât mai 
bine. 

Le conduse înapoi în spatele biroului de recepţie, într-un hol 
cu numeroase uşi aliniate pe ambii pereţi. Fiecare uşă dădea 
într-un cabinet de ecografie neocupat şi întunecos. Fetele îl 
urmară pe Carlton până aproape de capătul holului, unde ieşea 
lumină dintr-una dintre încăperile laterale. 

Înăuntru, o femeie în halat alb scurt se ridică şi se prezentă 
înainte să aibă timp Carlton să facă onorurile. Se numea dr. 
Shirley Oaks. Avea părul tuns scurt, destul de asemănător cu al 
Joannei ca stil şi culoare. Spre deosebire de Carlton, se arătă 
preocupată în legătură cu ovarul care putea să lipsească şi le 
spuse şi lor asta. 

Joanna îi mulţumi, dar apoi îi aruncă o privire îngrijorată lui 
Carlton. Îl rugase să fie cât mai discret cu putinţă. 

— N-am spus toată povestea, zise Carlton apărându-se. Dar a 
trebuit să spun ce căutăm. 

— Nici nu vreau să ştiu întreaga poveste, spuse Shirley. 

Bătu cu palma canapeaua de ecografie ca s-o încurajeze pe 
Joanna să se urce pe ea. O acoperise cu hârtie curată dintr-o 
rolă de la capul patului. 

— Trebuie să fim expeditivi, adăugă ea. Am o altă procedură 
de care tocmai voiam să mă apuc, plus că aş putea fi chemată 
pentru o urgenţă în orice moment. 

Joanna începu să facă ceea ce i se ceruse, dar Shirley o opri. 


— Ar fi mult mai uşor dacă ţi-ai da jos fusta şi ţi-ai descheia 
bluza. 

— Desigur, zise Joanna. 

— Am să aştept afară, ca să ai puţină intimitate, spuse 
Carlton. 

— Din partea mea nu e necesar, zise Joanna în timp ce-şi 
dădea jos fusta, pe care i-o dădu lui Deborah, care aştepta cu 
mâinile întinse. Nu e nimic ce n-ai mai văzut înainte. 

Joanna se urcă pe canapea, iar Shirley îi dezgoli partea 
inferioară a abdomenului ridicându-i bluza şi lăsându-i puţin în 
jos chiloţii. Cele trei locuri mici de perforare rămase de la 
laparotomia de recoltare a ovulelor erau abia vizibile. 

— Cicatricele astea arată normal pentru o laparotomie? îl 
întrebă Shirley pe Carlton, în timp ce se pregătea să aplice gelul 
pentru ecografie. 

Carlton se aplecă şi se uită mai de aproape. 

— Sigur că da. Sunt de dimensiunea obişnuită şi s-au vindecat 
normal. 

— Ar putea fi scos un ovar printr-o incizie atât de mică? 
întrebă Shirley. 

— Desigur, zise Carlton. Pielea tânără şi sănătoasă ca a 
Joannei este surprinzător de elastică. N-ar fi nici o problemă. 

— Haideţi să terminăm odată, spuse Joanna. 

— Desigur, fu de acord Shirley. 

Stoarse o doză bună de gel pe abdomenul dezgolit al Joannei. 

— Aaaaah! E rece! strigă Joanna. 

— A, da, scuze, zise Shirley. Am uitat că de obicei încălzim 
chestia asta sau măcar aşa fac asistentele şi tehnicienii. 

Shirley stinse luminile cu ajutorul unei pedale şi puse sonda 
pe abdomenul Joannei. Monitorul era susţinut de un braţ şi era 
poziţionat astfel încât să poată vedea toată lumea, inclusiv 
Joanna. B 

— Bun, să începem! spuse Shirley, vorbind cu ea însăşi. Asta 
e uterul. Arată bine, perfect normal. 

Joanna şi Deborah se minunară cum de putea cineva să-şi dea 
seama ce reprezintă nişte linii albe curbe pe un fundal 
întunecat. 

— Acum ne vom deplasa în lateral, spuse Shirley. Putem 
vedea ligamentele şi trompele şi uitaţi! Asta e ovarul stâng. 

— Îl văd, zise Carlton. Arată normal. 


— Foarte normal, spuse Shirley. Acum să ne întoarcem la 
uter. Aşa! Acum la dreapta. 

Joanna rămase cu ochii pironiţi pe ecran, sperând să vadă 
ceva ce să poată recunoaşte, dar de fapt ştia prea puţine despre 
propria alcătuire internă şi prefera să fie aşa atâta timp cât totul 
funcţiona normal. 

Shirley mişcă sonda cu ultrasunete într-un cerc strâns în 
partea din dreapta a abdomenului inferior al Joannei. Apoi 
începu să apese cu ea în punctul în care Joanna simţise un 
disconfort. _ 

— Au, se plânse Joanna. Incepe să doară! 

— Incă o clipă, zise Shirley. 

Apoi se opri, se îndreptă de spate şi se uită la Carlton. 

— Ei bine, din câte îmi dau eu seama, ovarul drept nu e acolo. 

— N-ar putea fi curbat spre înapoi sau ceva de genul ăsta? 
întrebă Carlton. 

— Nu e acolo, spuse Shirley. Aş putea pune pariu că e aşa. 

— Pot să mă ridic? întrebă Joanna. 

— A, bineînţeles, zise Shirley. 

Îi dădu Joannei nişte şerveţele ca să poată şterge gelul de pe 
abdomen. O ajută şi ea. 

Joanna se dădu jos de pe canapea şi îşi încheie nasturii de la 
bluză. 

— Care sunt şansele ca Joanna să fi avut un singur ovar din 
naştere? întrebă Deborah. 

— Asta e o întrebare bună, spuse Carlton şi ridică din umeri. 
Nu ştiu. 

— Sună un rezident de la ginecologie, sugeră Shirley. Ei ar 
trebui să ştie. 

— Bună idee, fu de părere Carlton. 

— Dacă pot să mai ajut cu ceva, caută-mă pe pager, spuse 
Shirley. Trebuie să plec. 

Grupul îi mulţumi rezidentei de radiologie, care îi părăsi. 
Joanna îşi luă fusta şi-i îndreptă cutele. 

— Veniţi la biroul principal când sunteţi gata, zise Carlton. Am 
să-l caut de acolo pe pager pe rezidentul de la ginecologie. 

leşi pe coridor şi dispăru în hol. 

— Ei bine, temerile ne-au fost confirmate, spuse Deborah. 

O ţinu de braţ pe Joanna în timp ce aceasta îşi trăgea fusta. 

Acum că rămăsese singură cu Deborah, Joanna simţi un val 


de emoție şi chiar îi dădură lacrimile. Le şterse cu dosul mâinii. 

— Nu ştiu de ce plâng acum, spuse cu un râset scurt, nervos. 
Cred că e deoarece am avut o relaţie intimă, de durată cu 
ovarul ăla şi nici n-am ştiut că dispăruse. 

Deborah zâmbi. 

— Mă impresionează că poţi găsi ceva amuzant în toate 
astea! 

— La cât de obosită sunt, mi se pare mai uşor să râd decât să 
plâng. 

— Ei bine, eu sunt înfuriată! zise Deborah. Cât tupeu pe Paul 
Saunders, Sheila Donaldson şi pe cine o mai fi amestecat în 
toată povestea asta! Numărând pe degete, continuă: Gândeşte- 
te ce fac din câte ştim: unu, fură ovare de la nişte femei care nu 
bănuiesc nimic; doi, se donează pe ei înşişi până nu mai pot; 
trei, fecundează femei sărace din Nicaragua şi le provoacă 
avorturi ca să obţină ovule. Şi asta e numai ceea ce bănuim noi! 
Trebuie să facem ceva în privinţa asta. 

Joanna îşi aranjă fusta şi bluza şi se încălţă. 

— Eu una ştiu ce-o să fac. Am să merg acasă şi-am să mă bag 
în pat. După zece sau unsprezece ore de somn, poate o să 
reuşesc să mă gândesc la ceva potrivit pentru Clinica Wingate. 

— Ştii ce cred c-ar trebui să facem? zise Deborah. 

Joanna îşi luă geanta. Nu avea chef să joace jocul lui Deborah, 
aşa că nu răspunse. În schimb, ieşi din încăpere. 

Deborah o urmă. 

— Am să-ţi spun ce-ar trebui să facem, chiar dacă nu vrei să 
auzi. Cred c-ar trebui să ne întoarcem la Clinica Wingate în 
seara asta şi să vedem ce e în încăperea ovulelor. Am putea 
găsi dovezi incriminatoare acolo. Am putea chiar să-ţi găsim 
ovarul. Şi dacă asta nu merge, poţi să intri din nou în încăperea 
serverului şi să obţii fişierele de cercetare. La ora asta din 
noapte nu vom avea probleme cu Randy Porter. 

Joanna se opri şi se întoarse. 

— Asta e cea mai nebunească idee pe care am auzit-o de o 
bună bucată de vreme. De ce să ne întoarcem acolo la noapte, 
pentru Dumnezeu? 

— Pentru că putem să o facem! 

— Trebuie să fii la fel de obosită ca mine. Ce fel de răspuns e 
ăsta? 

— Încă mai avem cardurile de acces, explică Deborah. Am 


plecat devreme astăzi şi sunt sigură că au descoperit asta, aşa 
că am rămas fără slujbe. Dar ştiind cum e cu birocraţia, 
cardurile probabil că încă mai funcţionează. Mâine lucrul ăsta se 
va schimba, dar aş fi foarte surprinsă să aflu că în seara asta nu 
merg. Şi încă mai avem cardul de acces al lui Spencer, care nu 
va rămâne nici el funcţional o veşnicie. Nu vreau să zic decât că, 
dacă nu mergem acolo cât mai repede, probabil n-o să mai 
avem ocazia. Avem şansa asta unică şi ar trebui să profităm de 
ea. 

— Presupun că ai dreptate, zise Joanna cu un aer obosit. Dar 
suntem amândouă prea epuizate. 

Se întoarse şi o porni din nou pe coridor. Deborah o urmă 
îndeaproape, încercând s-o convingă că avea o răspundere 
morală. Când apărură în zona de aşteptare, încă se mai certau. 
Carlton trebui să le facă semn să tacă ca să poată auzi ce i se 
spunea la telefon. 

— De ce vă certaţi voi, fetelor? întrebă când termină 
convorbirea. 

Joanna şi Deborah se uitară urât una la cealaltă. 

— Încearcă să mă convingă să mă întorc în seara asta la 
Clinica Wingate, explică Joanna. Vrea să intrăm în ceea ce ea 
numeşte încăperea ovulelor şi vrea ca eu să sparg fişierele lor 
de cercetare. 

— Doriţi să aflaţi şi părerea mea? întrebă Carlton. 

— Depinde, făcu Deborah. Eşti pentru sau împotrivă? 

— Împotrivă. 

— Atunci nu vrem să auzim, zise Deborah. 

— Aş dori s-o ascult, spuse Joanna. 

— Nu cred c-ar trebui să încălcaţi legea mai mult decât aţi 
făcut-o deja, zise Carlton. Sunteţi norocoase c-aţi scăpat 
neprinse până acum. Lăsaţi profesioniştii să se ocupe de-acum. 
Mergeţi la autorităţi! 

— Care autorităţi? replică Deborah. Poliţia din Bookford? Ce-o 
să facă - o să se împuşte în picior? Cei de la FBI? N-avem nici o 
dovadă că toată povestea are un aspect interstatal, care să 
justifice obţinerea unui mandat de percheziţie şi sunt sigură că 
Saunders şi Donaldson au planuri de rezervă pentru orice 
anchetă generală. Autorităţile medicale? N-o să facă nimic 
pentru că nu fac niciodată. Pentru ei clinicile de fertilizare sunt 
ceva nesemnificativ. 


— Ce-ai aflat de la rezidentul de la ginecologie? întrebă 
Joanna. 

— Absența congenitală a unui ovar e o pasăre rară, spuse 
Carlton. Mi-a spus că ea n-a văzut niciodată aşa ceva, n-a auzit 
niciodată de aşa ceva şi n-a citit niciodată despre aşa ceva, dar 
crede că s-ar putea întâmplă. 

— Ţi-au furat ovarul! ripostă Deborah. Lucrurile sunt clare. Ce 
naiba, cred că tu ar trebui să fii cea care să încerce să mă 
convingă pe mine să mă întorc în locul ăla, nu invers. 

— Asta nu se întâmplă pentru că se pare că am mai mult bun- 
simţ decât tine. A 

Lui Carlton îi sună iarăşi pagerul. In sala de aşteptare goală 
răsună mai tare decât în cantina de la subsol. Folosi telefonul 
care se afla chiar în faţa lui. 

— Nu cred c-ar trebui să pierdem ocazia asta, insistă 
Deborah. _ 

— În regulă, cobor acum! zise Carlton şi închise telefonul. Îmi 
pare rău că vă părăsesc, dar erau cei de la Urgenţe. Nişte 
maşini s-au ciocnit pe Storrow Drive, iar ambulanţele sunt pe 
drum. 

Carlton le însoţi pe fete în lift, în timp ce acestea continuau 
discuţia în şoaptă, din respect faţă de ceilalţi aflaţi de faţă. 
Continuară chiar să se ciondănească de-a lungul coridorului 
principal până la uşa de la intrarea spitalului. 

— Aici trebuie să vă părăsesc, zise Carlton, întrerupându-le şi 
arătând către Secţia de urgenţe. Apoi, uitându-se la Joanna, 
continuă: Mi-a părut bine să te văd. Şi îmi pare rău pentru ovarul 
ăla. 

— Mulţumesc că ai aranjat să fac ecografia, spuse Joanna. 

— Mă bucur c-am putut să te ajut. Am să te sun mai târziu. 

— Aşa să faci, zise Joanna. 

Îi zâmbi, iar el îi răspunse în acelaşi fel. Apoi el îi făcu timid cu 
mâna înainte să dispară prin uşile batante. 

Deborah mimă că-şi vâră un deget pe gât ca să verse. 

— Te rog! zise Joanna. Nu e un tip chiar aşa de rău. 

— Nu zău? ripostă Deborah. „Îmi pare rău pentru ovarul ăla!” 
Ce lucru prostesc şi insensibil să zici aşa ceva! Ca şi cum ţi-ai fi 
pierdut ţestoasa, nu o parte din ceea ce te defineşte ca femeie. 

Fetele ieşiră din spital şi se îndreptară spre parcarea 
subterană. Se făcuse noapte, iar felinarele se aprinseseră. La 


distanţă se auzeau urlând sirenele ambulanţelor ce se apropiau. 

— Doctorii văd în fiecare zi tragedii mai cumplite decât 
pierderea unui ovar, spuse Joanna. El nu vede asta ca noi. In 
plus, ai zis-o şi tu, faptul că am rămas cu un ovar nu mă va 
afecta fizic. 

— Dar ai fost logodnica lui, replică Deborah. Nu e ca şi cum ai 
fi un alt pacient. Dar ştii ce? Hai s-o lăsăm baltă! Este problema 
ta, nu a mea. Hai să revenim la discuţia noastră! Am să merg la 
Wingate în noaptea asta fie că tu vii sau nu. Nu pot face nimic în 
privinţa calculatorului, dar pot intra în încăperea aia cu ovulele, 
iar dacă există dovezi incriminante, am să le găsesc. 

— Nu te duci acolo de una singură! îi ordonă Joanna. 

— Serios? o întrebă Deborah dispreţuitor. Ce-ai să faci, ai să- 
mi dezumfli cauciucurile sau ai să mă încui în dormitor? Pentru 
că va trebui să faci unul din lucrurile astea ca să mă împiedici. 

— Nu pot să cred că eşti aşa categorică în legătură cu o idee 
atât de prostească, idioată şi obtuză de-a ta. 

— A... gânguri Deborah în bătaie de joc, încep să am impresia 
că ţi-ai dat seama cât de puternic este ataşamentul meu faţă de 
ideea asta! Sunt impresionată. Câtă clarviziune! 

Simţindu-se iritate una de cealaltă şi de comentariile lor tot 
mai tăioase, se cufundară în tăcere cât urcară la etajul parcării 
spitalului la care lăsaseră maşina, o găsiră, se urcară în ea şi 
plecară. 

Tăcerea dură până când începură să urce pe Mount Vemon 
Street, apropiindu-se de Louisburg Square. Joanna vorbi prima: 

— Ce zici de un compromis? Ai putea accepta aşa ceva? 

— Te ascult, răspunse Deborah. 

— Am să vin cu tine, dar ne vom restrânge căutările la 
încăperea ovulelor sau ce-o mai fi acolo. 

— Dacă nu se află acolo nici o dovadă clară despre ceea ce 
fac? 

— Asta e un risc pe care va trebui să ni-l asumăm. 

— De ce n-ar fi bine să mergem din nou în încăperea 
serverului dacă tot suntem acolo? 

— Fiindcă eu cred că Randy Porter a făcut deja schimbări în 
sistem, ceea ce înseamnă că, dacă ne-am întoarce în încăperea 
serverului, asta ar implica un risc mare cu şanse mici de succes. 
Trebuie să fi descoperit că a intrat cineva în fişierele protejate 
pentru că le-am descărcat şi o să-şi dea seama cum am făcut-o 


de la tastatura din încăperea serverului. Mă îndoiesc c-aş mai 
putea intra în sistem. 

— De ce n-ai zis aşa mai devreme? 

— Pentru că eu cred că e pur şi simplu o prostie să mergem 
acolo, zise Joanna. Dar n-am să te las s-o faci singură, aşa cum 
nici tu nu m-ai lăsat să mă duc şi să mă angajez de una singură. 
Aşa că am ajuns sau nu la un compromis? 

— Bine, accept compromisul, spuse Deborah, în timp ce intra 
cu grijă într-un loc de parcare de la capătul scuarului. 

Injură printre dinţi, căci spaţiul era atât de îngust încât ştia că 
ea şi Joanna vor trebui să se chinuiască ca să se poată da jos din 
maşină. Problema era o dubiţă neagră parcată acolo unde parca 
ea de obicei. 

— N-am să pot cobori din maşina asta, zise Joanna, văzând 
vehiculul învecinat care se afla la o distanţă mai mică de 
doisprezece centimetri. 

— De asta mă şi temeam, spuse Deborah. 

Se uită peste umăr şi dădu înapoi, dându-i Joannei 
posibilitatea de a ieşi nestingherită. Apoi intră din nou cu 
maşina în spaţiul îngust, apropiindu-se şi mai mult de vehiculul 
de pe partea dreaptă. Deschizând uşa până când atinse 
nesuferita de dubiţă neagră, reuşi să se strecoare afară. 


Şaisprezece 
10 MAI 2001 


ORA 21.48 


Kurt simţi un nou val de adrenalină prin corp când zări o 
maşină care arăta promiţător urcând pe Mount Vemon Street. 

Pe măsură ce timpul se scurgea tot mai greu, începuse să-şi 
facă griji că făcuse o presupunere greşită crezând că fetele se 
vor întoarce direct la apartament. La nouă şi jumătate era 
suficient de îngrijorat încât să străbată camera în lung şi-n lat, o 
activitate care era străină de calmul său obişnuit, pe care şi-l 
exersase de atâtea ori. Dacă ar fi putut citi, aşteptarea ar fi fost 
mai suportabilă, dar nu îndrăznise să aprindă lumina. In cele din 
urmă, lui Kurt nu-i mai rămase altceva de făcut decât să 
privească pe fereastra din faţă la scuarul luminat cu gaz, 
întrebându-se ce însemna absenţa fetelor şi cât de mult ar 
trebui să aştepte înainte de a-şi face un alt plan. Stătea la 
fereastră numai de cinci minute, când apăru un Chevrolet 
Malibu, care se opri chiar în locul de parcare de lângă dubiţa sa. 

Kurt era destul de sigur că erau ele, dar se convinse cu 
adevărat când maşina dădu înapoi ca să lase să coboare 
pasagerul din dreapta înainte de a intra din nou cu prudenţă în 
locul de parcare. Femeia care coborâse era Prudence Heatherly, 
cea decentă. Kurt îi zărise faţa în treacăt, dar o văzuse bine la 
lumina felinarului cu gaz de la colţ, aflat aproape direct sub el. 
Apoi o văzu pe Georgina ieşind din spaţiul îngust dintre 
automobilul lor şi dubiţă. În timpul acestei manevre, unul din 
sâni îi ieşi din rochie. Kurt o văzu râzând în timp ce şi-l aranja la 
loc. 

— Stricata! exclamă Kurt în şoaptă, cu dezgust. 

În mintea lui, femeia era o neruşinată, dar urma să-i arate el 
curând consecinţele obscenităţii ei. Cu toate astea, ceea ce Kurt 
nu-şi permise să recunoască faţă de el însuşi era că scurtul 
moment în care văzuse expusă goliciunea îl excitase sexual. 

Se pregătea să se îndepărteze de fereastră ca să-şi termine 
pregătirile pentru sosirea fetelor, când atenţia îi fu atrasă din 
nou de scena care se petrecea dedesubt. In loc să înainteze 
către uşă, fetele se angajaseră într-o discuţie care se înflăcărase 
rapid. Chiar de la depărtarea la care se afla şi cu geamul dintre 
ei, putu auzi frânturi de conversaţie. Era clar că aceasta se 


transformase într-o ceartă. 

Fascinat de întorsătura neaşteptată a evenimentelor, Kurt îşi 
lipi nasul de geam ca să vadă mai bine toată scena. Georgina 
era la jumătatea drumului de la maşină la casă, dar Prudence 
rămăsese lângă maşină şi tot arăta spre ea. 

Brusc, Georgina îşi ridică mâinile în aer şi se întoarse la 
maşină. La fel de greu cum reuşise să coboare din maşină, se 
urcă înapoi. Kurt privi cu tot mai multă îngrijorare cum maşina 
dădea înapoi. Când Prudence se urcă la loc în ea, gemu în sinea 
lui. lar apoi, când maşina o luă în jos pe Mount Vernon Street, 
înjură. 

Reîncepu să străbată camera în lung şi-n lat. O misiune 
despre care crezuse că va fi uşoară se dovedea a nu fi aşa şi 
ameninţa acum să scape de sub control. Unde puteau să 
meargă fetele astea la aproape zece noaptea? Işi sugeră singur 
că puteau merge să ia cina, dar apoi respinse ideea, gândindu- 
se că probabil cina făcuse parte din ceea ce le ţinuse departe de 
casă atâta timp. Şi cât de mult urmau să lipsească? Şi oare se 
vor întoarce singure? Ultima întrebare era un motiv deosebit de 
îngrijorare. 

Kurt nu avea răspunsuri, iar clipele se scurgeau. Reveni la 
fereastră. Singurele persoane pe care le putea vedea erau 
câţiva oameni care-şi plimbau câinii. Automobilul Chevrolet 
Malibu nu se zărea nicăieri. 

Kurt îşi scoase celularul. Deşi se simţea stingherit să nu poată 
raporta un succes, simţea că e mai bine să-l informeze pe 
comandant în legătură cu situaţia actuală. Paul Saunders 
răspunse când telefonul sună a doua oară. 

— Puteţi vorbi liber? întreba Kurt. 

— Cât de liber se poate la un telefon mobil. 

— Recepţionat! zise Kurt. Sunt în casa clientelor mele. S-au 
întors acum câteva clipe, dar au plecat cu maşina fără să intre, 
spre o destinaţie necunoscuta. 

Paul rămase tăcut un moment. 

— Cât de greu a fost să intri în casa clientelor? 

— Uşor, raportă Kurt. 

— Atunci vreau să revii aici, zise Paul. Poţi să te întorci după 
fete mai târziu. Pe moment Spencer e problema. Am nevoie de 
ajutorul tău. 

— Am să fiu acolo imediat, spuse Kurt, nu fără să fie 


dezamăgit. 

Asta însemna că trebuia să mai aştepte până când se va 
ocupa de Georgina. 

Apoi Kurt se gândi să mai stea puţin ca să caute un set de 
chei de rezervă. Când se întorcea, voia să poată intra mai 
repede decât o făcuse mai devreme. 


— Tot nu ştiu de ce nu m-ai lăsat să urc în apartament şi să 
mă schimb, se plânse Deborah. Nu mi-ar fi luat decât cinci 
minute. 

Ea şi Joanna se aflau pe una dintre culoarele din magazinul 
nonstop CVS, care era mai mult un minimarket decât o 
farmacie. Medicamentele erau doar o mică parte din marfa pusă 
la dispoziţia clienţilor, care varia de la produse pentru maşini 
până la agenţi industriali de curăţare. 

— Da, sigur, cinci minute, zise Joanna pe un ton sarcastic. 
Când a fost ultima oară când te-ai schimbat în mai puţin de o 
jumătate de oră? Şi e deja trecut de zece. Dacă ne întoarcem la 
Wingate, vreau să terminăm odată cu asta. 

— Dar nu-mi place să mă împiedic în pantofii ăştia cu toc înalt 
în timp ce ne facem treaba de detectivi. 

— Atunci încalţă-te cu tenişii, zise Joanna. Ai zis că ai 
echipamentul sportiv în portbagaj. 

— Şi se presupune că o să port tenişi la o rochie mini? 

— Nu mergem la o prezentare de modă! Haide, Deborah! Ai 
luat ce voiai de aici? Dacă da, să-i dăm drumul! 

— Presupun că da, zise Deborah. Ducea câteva lanterne de 
buzunar, baterii şi un aparat foto de unică folosinţă. Ajută-mă! 
Ar mai trebui să mai luăm ceva? Nu-mi dau seama. 

— Dacă ar vinde nişte bun-simţ, poate ar trebui să cumpărăm 
şi noi. 

— Foarte amuzant, zise Deborah. Te porţi ca un copil 
obraznic, să ştii. Bine, hai să mergem. 

La casă, Deborah luă un pachet de gumă şi câteva batoane 
de ciocolată înainte să plătească pentru ceea ce voia să 
cumpere. În scurt timp erau înapoi în maşină, îndreptându-se 
spre ieşirea din oraş. 

Cum obosiseră tot certându-se în jumătatea de oră de 
dinainte, merseră aproape tot restul drumului în tăcere. 
Nemaifiind trafic, parcurseră distanţa în mai puţin de jumătate 


din timpul care le trebuise înainte ca să ajungă la clinică. 
Bookford părea pustiu în timp ce trecură pe Main Street. 
Singurele persoane pe care le văzură fură două cupluri în faţa 
pizzeriei. Celălalt semn de activitate pe care-l mai observară fu 
nocturna care lumina terenul de fotbal din Liga mică, din spatele 
clădirii municipale. 

— Într-un fel sper să nu mai meargă cardurile noastre, zise 
Joanna în timp ce se apropiau de cotitură. 

— Eşti aşa pesimistă, îi răspunse Deborah. 

Conduseră până la casa de la intrare, care arăta la fel de 
întunecată şi de neprimitoare ca şi în noaptea trecută. 

— Ce card să folosim? întrebă Joanna. Unul de-al nostru sau 
pe-al lui Spencer? 

— Am să-l încerc pe al meu, zise Deborah. Opri maşina chiar 
lângă dispozitivul de citire a cardurilor şi trecu cardul său prin 
el. Poarta se deschise imediat. Întocmai cum am bănuit: nici o 
problemă cu cardurile de acces. Ironia este că nu m-aş fi gândit 
niciodată că voi aprecia ineficienţa birocratică. 

Joanna nu o aprecia absolut deloc. După ce intrară în incinta 
Clinicii Wingate şi o porniră pe alee, se întoarse şi întrezări cu 
tristeţe imaginea porţii care se închidea. Acum erau închise aici 
şi nu reuşea să alunge senzaţia că făceau o mare greşeală. 


Când îi sună celularul, Kurt era adâncit în gânduri, iar sunetul 
îl făcu să tresară. Fără să vrea, trăsese brusc de volanul dubiţei 
şi pentru o clipă trebui să se chinuiască să îndrepte vehiculul pe 
şosea. Mergea cu aproape o sută treizeci de kilometri la oră, 
îndreptându-se spre nord pe Route 2 şi apropiindu-se de cotitura 
către Bookford. 

După ce recăpătă controlul maşinii, bâjbâi fără succes după 
telefon în buzunarul gecii, în timp ce acesta continua să sune 
insistent. Îşi desfăcu în grabă centura de siguranţă. De-abia 
atunci reuşi să scoată telefonul şi să răspundă. 

— Avem contact, zise o voce. 

Kurt recunoscu vocea. Era Bruno Debianco, mâna dreaptă a 
lui Kurt, care era angajat pe postul de supraveghetor al pazei 
din tura de noapte. Fusese în Forţele Speciale în aceeaşi 
perioadă ca Kurt şi, la fel ca acesta, fusese lăsat la vatră în 
circumstanţe mai puţin onorabile. 

— Ascult, răspunse Kurt. 


— Chevrolet-ul Malibu cu cele două femei tocmai a trecut de 
poartă. 

Kurt simţi un fior de incitare pe şira spinării. Uşoara 
descurajare pe care o simţea pentru că i se ordonase să se 
întoarcă în incintă ca să se ocupe de Spencer Wingate se 
evaporă într-o fracțiune de secundă. Faptul că fetele se aflau 
acolo făcea prinderea lor la fel de simplă ca o vânătoare de 
curcani. 

— Ai înţeles? întreba Bruno când Kurt nu răspunse imediat. 

— Am înteles, zise Kurt detaşat, ca să-şi mascheze 
nerăbdarea. Urmăreşte-le, dar să nu faci contactul. Vreau să am 
eu plăcerea. E clar? 

— Recepţionat, răspunse Bruno. 

— Cu o condiţie, zise Kurt după ce se mai gândi un pic. Dacă 
încearcă să se întâlnească cu Wingate, reţine-le şi împiedică 
asta. S-a înţeles? 

— Perfect, spuse Bruno. 

— Ar trebui să ajung peste douăzeci de minute, adăugă Kurt. 

— Recepţionat, zise Bruno. 

Kurt închise telefonul. Un zâmbet i se lăţi pe faţă. Seara, care 
începuse atât de promiţător, dar devenise sumbră, redevenise 
promițătoare. Acum era clar că într-o oră cele două fete vor fi 
închise în celula de detenţie pe care o construise în subsolul 
locuinţei lui şi vor fi la dispoziţia sa. 

Ţinând o mână pe volan, Kurt folosi opţiunea de apelare 
rapidă a celularului ca să-l sune pe Paul. 

— Veşti bune, zise el când Paul răspunse. Fetele au revenit la 
bază din proprie iniţiativă. 

— Excelent! spuse Paul. Bună treabă! 

— Mulţumesc, domnule, zise Kurt. 

Era dispus să-şi aroge meritul, dacă Paul îi oferea ocazia. 

— Ai grijă de fete, apoi ne vom ocupa de problema Wingate, 
zise Paul. Sună-mă când te-ai eliberat! 

— Da, domnule, spuse Kurt. 

Ca şi cum ar fi avut reflexe condiţionate precum câinele lui 
Pavlov, simţi nevoia aproape irezistibilă să salute. 


— Nu m-am aşteptat la aşa ceva, zise Deborah. 
— Eu n-am ştiut la ce să mă aştept, spuse Joanna. 
Fetele stăteau în maşină în parcarea Clinicii Wingate. 


Vehiculul era tras lângă capătul aripii de sud a clădirii, cu 
motorul pornit. Locul de parcare era orientat uşor spre est, 
oferind o vedere asupra părţii din spate a clădirii. Toate 
ferestrele de la etajul întâi în partea din spate a aripii erau 
luminate. 

— Lumina e aprinsă în tot laboratorul, zise Deborah. Credeam 
că locul ăsta o să fie pustiu ca un cimitir după program. Mă 
întreb dacă lucrează nonstop. 

— Într-un fel e logic, spuse Joanna. Dacă aici se petrec lucruri 
de care n-ar vrea să ştie lumea, ar fi cel mai bine pentru ei să le 
facă atunci când nu sunt aici pacienţii clinicii. 

— Cred că ai dreptate, zise Deborah. 

— Ei bine, ce-o să facem? 

Înainte ca Deborah să poată răspunde, văzură nişte faruri 
aprinse care apărură la baza aleii şi începură să urce. 

— Tii, sări Deborah, avem companie! 

— Ce să facem? întrebă Joanna uşor panicată. 

— În primul rând stăm calme! făcu Deborah. Pe moment nu 
cred c-ar trebui să facem altceva decât să ne lăsăm în jos cât de 
tare putem. 


Bruno văzu maşina despre care ştia că le aparţine femeilor 
încă înainte de a-şi da seama că era un Chevrolet Malibu. Era 
parcată într-un loc îndreptat spre intrarea în clinică. Ceea ce-i 
atrase atenţia fu faptul că, deşi farurile erau stinse, stopurile 
erau încă aprinse. Cineva stătea în maşină cu piciorul pe frână. 

Când dubiţa neagră de pază a lui Bruno ajunse la marginea 
parcării şi farurile măturară maşina respectivă, putu să vadă 
partea superioară a celor două capete deasupra scaunelor din 
faţă. Bruno nici măcar nu încetini, darămite să oprească. 
Continuă să traverseze parcarea şi cobori drumul pe cealaltă 
parte de parcă s-ar fi îndreptat spre zonele de locuinţe ale 
complexului. 

Imediat ce ştiu că era în afara razei lor vizuale, Bruno trase 
maşina la marginea drumului, stinse farurile, opri motorul şi sări 
afară. Îmbrăcat în negru la fel cum era şi Kurt, nu se vedea 
deloc în întuneric. O luă la fugă înapoi în susul drumului, apoi 
ocoli marginea parcării. În numai câteva minute avu Chevrolet- 
ul Malibu în raza vizuală şi putu să-şi dea seama că tinerele 
stăteau încă pe locurile din faţă. 


— Sunt un pachet de nervi, recunoscu Joanna. De ce nu 
plecăm pur şi simplu? Ai recunoscut chiar tu că nu te aşteptai ca 
în locul ăsta să fie atâta activitate. Acum sigur o să dăm peste 
oameni dacă intrăm. Ce-o să spunem? 

— Calmează-te! ordonă Deborah. Tu eşti cea care a insistat 
să vină. N-a fost decât o dubiţă care a trecut pe lângă noi. N-a 
oprit, nici măcar n-a încetinit. Totul e în regulă. 

— Nu e-n regulă, zise Joanna. Acum putem adăuga pe lista 
noastră de infracţiuni şi încălcarea proprietăţii. Cred c-ar trebui 
să plecăm. 

— Nu plec până când nu aflu ceva concret despre locul ăsta, 
zise Deborah. Poţi să rămâi în maşină dacă vrei, dar eu intru, 
deşi mai întâi am să-mi pun tenişii. 

Deborah deschise portiera şi ieşi afară în aerul răcoros al 
nopţii. Se duse la portbagaj, îşi scoase tenişii şi se întoarse în 
maşină. 

— Tocmai am văzut pe cineva la o fereastră de la etajul unu, 
spuse Joanna cu nervozitate. 

— Mare lucru, comentă Deborah. 

Se încălţă cu tenişii şi le legă şireturile. 

— O să arate caraghios cu rochia asta scurtă, dar cui îi pasă? 

— Nu pot să cred că nu-ți faci probleme că o să dăm peste 
cineva, spuse Joanna. 

— Destul cu asta! se răsti Deborah. Vii sau nu? 

— Vin, zise Joanna fără tragere de inimă. 

— Ce crezi c-ar trebui să luăm cu noi? 

— Pe cât posibil, cât mai puţine lucruri, spuse Joanna, având 
în vedere că s-ar putea să fie nevoie să fugim de aici. Poate ar 
trebui să întoarcem maşina invers ca măcar să putem s-o 
ştergem de aici repede dacă e cazul. 

— Presupun că nu e o idee rea, zise Deborah. 

Reporni maşina, făcu o întoarcere din trei mişcări, apoi trase 
în locul de parcare cu spatele. 

— Mulțumită? 

— Dac-aş zice că sunt mulţumită, ar fi o mare exagerare. 

— Hai să luăm doar lanternele, cardurile de acces şi aparatul 
foto de unică folosinţă, spuse Deborah. 

— Bine, aprobă Joanna. 

Deborah se întinse şi luă punga de la farmacie de pe 


bancheta din spate. Îi dădu Joannei una din lanterne şi o păstră 
pe cealaltă, plus aparatul foto. 

— Gata? 

— Presupun că da, zise Joanna fără entuziasm. 

— Aşteaptă un pic, spuse Deborah. Tocmai mi-a venit o idee. 

Joanna îşi dădu ochii peste cap. Dacă Deborah se aştepta să 
ghicească ce era în mintea ei în situaţia dată, era nebună. 

— Nu vrei să ştii care e ideea mea? 

— Numai dacă e ceva de genul că ar trebui să plecăm. 

Deborah afişă o expresie exasperată. 

— Nu, domnişoară-ştie-tot! Prima dată când am venit aici să 
donăm ovule, ne-am lăsat hainele într-un garderob. Acolo erau 
halate lungi de doctor. Cred c-ar trebui să împrumutăm vreo 
două. O să ne facă să arătăm mai profesionist, în special pe 
mine cu rochia asta mini. 

În cele din urmă se dădură jos din maşină şi se grăbiră să 
ajungă la intrare. Fură uşor surprinse să descopere că aveau 
nevoie de un card de acces ca să intre în clădire, dar, la fel ca la 
poartă, cardul funcţionă. Înăuntru marea zonă de recepţie era 
pustie şi cufundată în întuneric. Se strecurară în garderob şi, 
după ce închiseră uşa, aprinseră luminile. 

Memoria lui Deborah le fu într-adevăr de ajutor. Acolo erau 
multe halate albe de doctor, deşi puţine mărimi mici. Le luă 
câteva minute să găsească două destul de potrivite. Işi puseră 
în buzunare lanternele, cardurile de acces şi aparatul foto. Astfel 
echipate, stinseră lumina şi ieşiră în zona de recepţie. 

— Sunt chiar în urma ta, şopti Joanna. 

Deborah dădu din cap. Ocoli biroul gol al recepţionerei şi o 
porni pe coridorul principal aflat în întuneric, trecând pe lângă 
vestiarul pentru paciente de pe stânga, unde cu un an şi 
jumătate în urmă îmbrăcaseră cămăşi de spital fără spate 
înainte de operaţia de prelevare a ovulelor. Destinația lui 
Deborah era prima scară, la care ajunseră fără să întâlnească pe 
cineva. Singurul zgomot pe care-l auzeau era cel al propriilor 
paşi. 

Amândouă suspinară uşurate când ajunseră pe scări. Se 
simțeau mai în siguranţă decât pe coridorul deschis, cel puţin 
până când coborâră cele trei rânduri de scări şi deschiseră uşa 
antifoc care dădea în subsolul întunecat, rece şi umed. 

— Nu sunt lumini! zise Deborah. Bine că suntem pregătite. 


Îşi scoase lanterna şi o aprinse. 

Joanna făcu la fel şi, în momentul în care raza acesteia lumină 
holul subsolului, care arăta ca un mausoleu, îşi tinu răsuflarea. 

— Ce s-a întâmplat? vru să ştie Deborah. 

— Doamne! Uită-te la tot echipamentul ăsta vechi de spital 
care îţi dă fiori! zise Joanna. 

Aţinti raza de lumină asupra unei mulţimi de scaune cu rotile 
din lemn dezafectate, ploşti ciobite şi mobilă de spital stricată. 
Un aparat de radiografie vechi, portabil, cu un cap mare, stătea 
în lumina lanternei ca o piesă de decor pentru un film vechi cu 
Frankenstein. 

— Nu ţi-am spus de toate lucrurile astea? o întrebă Deborah. 

— Nu! îi răspunse Joanna cu iritare. 

— Nu trebuie să te înfurii, spuse Deborah. Se pare că restul 
clădirii este plin cu tot felul de echipamente din vremurile de 
odinioară, când era o instituţie de boli mintale/un sanatoriu de 
tuberculoşi. 

— Arată înfiorător, se plânse Joanna. Puteai măcar să mă fi 
pregătit pentru asta. 

— Îmi pare rău, zise Deborah. Dar doctorul Donaldson ne-a 
spus despre asta când am venit aici prima dată. Zicea că locul 
ăsta e un fel de muzeu. Îţi aminteşti? 

— Nu! spuse Joanna. 

— Bine, hai să mergem oricum, propuse Deborah. Nu sunt 
decât nişte mormane de gunoaie. 

Intră prima în coridor şi se îndreptă spre nord. Aproape 
imediat coridorul coti la dreapta şi apoi coti din nou. De ambele 
părţi se deschideau arcade mai mici. 

— Ştii unde mergi? întrebă Joanna. 

Era chiar în spatele lui Deborah. 

— Nu chiar, recunoscu aceasta. Scările pe care am coborât nu 
erau cele pe care am ajuns aici azi în timpul zilei. Dar măcar ştiu 
că mergem în direcţia cea bună. 

— De ce m-am lăsat târâtă în povestea asta? mormăi Joanna 
chiar înainte de a-i scăpa un țipăt înăbuşit. 

Deborah se întoarse brusc şi-şi aţinti lumina pe faţa Joannei. 
Joanna îşi feri privirea de strălucirea lanternei şi îşi puse mâna 
între lumină şi faţă. 

— Nu-mi băga chestia asta în ochi! 

— Care naiba e problema? întrebă Deborah pe un ton supărat, 


printre dinţi, după ce văzu că Joanna era teafără. 

— Un şobolan! reuşi Joanna să articuleze. Am văzut un 
şobolan uriaş cu ochii roşii şi strălucitori chiar acolo, după biroul 
ăla vechi. 

— Doamne, Joanna! se plânse Deborah. Ţine-ţi firea! Asta se 
presupune că e o incursiune clandestină. Încercăm să trecem 
neobservate! 

— Îmi pare rău. Nervii mei sunt întinşi la maximum în temnita 
asta care arată ca un cimitir de vechituri. N-am ce face. 

— Adună-te! M-ai speriat rău. 

Deborah o porni din nou înainte, dar nu reuşi să facă decât 
câţiva paşi când Joanna se întinse şi o apucă, oprind-o. 

— Acum ce mai e? se plânse Deborah. 

— Am auzit ceva în spatele nostru, spuse Joanna. 

Aruncă o rază de lumină în spate, pe drumul pe care veniseră. 
Deşi se aştepta să vadă din nou şobolanul, nu dădu cu ochii 
decât de vechiturile pe lângă care trecuseră. Îşi ridică privirea 
pentru prima dată spre masa încâlcită de conducte şi ţevi. 

— O să stăm aici toată noaptea dacă nu eşti mai cooperantă, 
zise Deborah. 

— Bine! ripostă Joanna. 

Mai merseră încă cinci minute de-a lungul coridorului sinuos 
înainte de a ajunge la un mare mixer de bucătărie de modă 
veche, ataşat la propriul stand cu rotile. Era acoperit de un strat 
de praf. Din bolul de amestecare ieşeau diverse ustensile de 
bucătărie. Partea de sus a mixerului era înclinată în spate, iar 
paletele erau îndreptate undeva într-un unghi de patruzeci şi 
cinci de grade. 

— Cred că ne apropiem, zise Deborah. Uşa pe care o caut se 
afla de cealaltă parte a bucătăriei, iar noi trebuie să fim aproape 
de bucătărie acum. 

După următoarea cotitură se dovedi că Deborah avusese 
dreptate. Curând traversau vechea bucătărie. Cu ajutorul 
lanternei, Joanna râmase uitându-se lung la cuptoarele murdare 
căscate şi la chiuvetele uriaşe din steatit. Deasupra capului, 
lumina juca pe o linie de vase şi cratiţe înnegrite şi ştirbite, 
atârnate de un suport. 

— Asta e, zise Deborah. 

Arătă în faţă. Uşa din oţel inoxidabil ieşea în evidenţă în 
mediul întunecat, prăfuit, ca şi cum ar fi strălucit. Suprafaţa sa 


A 


lustruită reflecta aproape în întregime fasciculul lanternei lui 
Deborah. 

— Chiar c-ai avut dreptate când ai descris-o ca fiind nelalocul 
ei aici jos, spuse Joanna. 

Se duseră până la uşă. Deborah îşi lipi urechea de ea cum 
făcuse mai devreme. 

— Se aud aceleaşi sunete pe care le-am auzit şi mai înainte, 
spuse. 

li zise apoi Joannei să-şi lipească palma de uşă. 

— E caldă, observă Joanna. 

li dădu apoi lui Deborah cardul de acces al lui Spencer 
Wingate, care fusese la ea. 

— Cred că are o temperatură în jur de 37 de grade Celsius, îşi 
dădu cu părerea Deborah. 

Luă cardul, dar nu-l trecu prin dispozitivul de citire. 

— Intrăm sau nu? o întrebă Joanna. 

Deborah nu făcea decât să se uite la uşă. 

— Sigur că intrăm, răspunse ea. Încerc numai să mă 
pregătesc pentru ceea ce o să găsim. 

In cele din urmă, după ce inspiră adânc, ca să prindă curaj, 
trecu cardul prin dispozitivul de citire. După o scurtă întârziere, 
se auzi sunetul aerului care scăpa, ca şi cum spaţiul din spatele 
uşii avea o presiune uşor mai mare. Apoi uşa groasă şi grea 
începu să se retragă încet în perete. 


Şaptesprezece 
10 MAI 2001 


ORA 23.05 


Înjurând încet pentru că se lovise la fluierul piciorului de un 
obiect necunoscut de metal, Bruno se împletici înapoi prin 
coridor în întuneric ţinându-şi degetele pe peretele de cărămidă 
ca să se ghideze. Încercă să nu se mai împiedice de vechiturile 
îngrămădite pe podea, dar era imposibil şi tresărea de fiecare 
dată când se ciocnea de ceva, mai mult din cauza sunetului pe 
care-l făcea decât din cauza durerii provocate. Imediat ce dădu 
cu degetele de un colţ, se trase uşor după el. Numai atunci se 
aventură să arunce o privire înapoi în direcţia din care venise. 
La distanţă, uşa din oţel inoxidabil a camerei de culturi se 
închise dintr-odată de o sută de ori mai repede decât se 
deschisese. Dar în scurtul interval în care rămase deschisă, 
Bruno reuşi să le zărească pe cele două tinere care stăteau în 
spaţiul luminat din spate. 

Repede, Bruno îşi scoase lanterna, o porni şi şi-o puse între 
dinţi ca s-o poată ţine. Îndreptă fasciculul în cotlonul din care 
ieşise, nu pe coridor. Nu voia ca femeile să se întoarcă brusc şi 
să vadă lumina în cazul în care se întâmpla să deschidă uşa. 
Apoi se chinui să-şi scoată celularul din buzunar. Cât de repede 
reuşi, folosi agenda telefonului ca să găsească numărul camerei 
de culturi. În momentul în care acesta apăru pe ecran, apăsă 
butonul de apelare. 

Deşi semnalul celularelor nu era bun în subsolul de la 
Wingate, putu auzi telefonul sunând printre paraziți. 

— Hai, răspunde! zise cu glas tare. 

În cele din urmă se auzi o voce: 

— Camera de culturi, Cindy Drexler la telefon. 

— Aici Bruno Debianco. Mă puteţi auzi? 

— Cam greu, răspunse Cindy. 

— Ştiţi cine sunt? 

— Desigur, zise Cindy. Sunteţi supraveghetorul de la pază. 

— Atunci ascultați! zise Bruno, vorbind cât de tare îndrăznea. 
Două femei tocmai au intrat în camera de culturi. N-am idee 
cum au făcut rost de un card de acces. Le vedeţi? 

Urmă o pauză. 

— Încă nu, spuse Cindy întorcându-se la telefon. Dar nu sunt 


deloc în apropierea intrării. 

— Este important, continuă Bruno. Ţineţi-le ocupate vreo 
cincisprezece-douăzeci de minute. Fiţi inventivă! Spuneţi-le 
orice vor să ştie, dar ţineţi-le acolo. Inţelegeţi? 

— Cred că da, zise Cindy. Să le spun tot? 

— Orice şi tot; nu contează, spuse Bruno. Numai nu le 
alarmaţi. Kurt Hermann este pe drum încoace şi le va aresta 
personal. Sunt considerate intruse. 

— Am să fac tot posibilul, zise Cindy. 

— Asta e tot ce vă cer, spuse Bruno. Vom fi acolo imediat ce 
ajunge el aici. 

Bruno închise, apoi îl sună repede pe Kurt. Când acesta 
răspunse, se auzeau şi mai mulţi paraziți decât atunci când 
Bruno vorbise cu tehniciana din camera de culturi. 

— Mă auzi? întrebă Bruno. 

— Destul de bine, răspunse Kurt. Ce se întâmplă? 

— Sunt lângă camera de culturi din subsolul clinicii, zise 
Bruno. Femeile aveau un card care le-a permis să intre. Ai să 
poţi pune uşor mâna pe ele. 

— Te-au văzut? 

— Nu, nu bănuiesc nimic. 

— Perfect! Acum intru în Bookford. Ajung în zece minute, cel 
mult cincisprezece. Ai cătuşe la tine? 

— Negativ, zise Bruno. 

— la vreo două perechi de la casa de la intrare! îi ordonă Kurt. 
Şi ne întâlnim la poartă! O să punem mâna pe femei împreună. 

— Recepţionat, zise Bruno. 


Timp de câteva minute fetele rămaseră nemişcate, cercetând 
zona. Văzând uşa extrem de modernă de care tocmai trecuseră, 
amândouă se aşteptaseră să găsească o lume a adâncurilor 
futuristă. În schimb, se treziră într-un labirint de camere cu 
acelaşi decor ca restul subsolului, despărțite una de alta prin 
aceleaşi arcade de cărămidă. Diferenţa era lumina strălucitoare 
care venea de la bateriile de neoane recent instalate, 
temperatura ambiantă şi conţinutul. În locul materialelor de 
spital şi a obiectelor de bucătărie aruncate, încăperea în care se 
aflau şi celelalte pe care le putură vedea erau pline cu 
echipamente modeme de laborator, majoritatea fiind 
incubatoare mari, ticsite de vase cu culturi de țesuturi. Marea 


parte a incubatoarelor erau pe roţi. 

— Mă aşteptam la ceva mai impresionant, zise Joanna. 

— Şi eu, spuse Deborah. Nu e nici măcar la fel de 
impresionant ca laboratorul de la etaj. 

— Parc-am fi la tropice. Ce temperatură crezi că e? 

— Apropiată de temperatura corpului, spuse Deborah. 

Se întoarse către uşa din oţel inoxidabil. O cutie laminată era 
montată pe perete chiar la dreapta uşii. Cutia avea un panou 
roşu central în relief. Pe panou erau scrise cu majuscule 
cuvintele „DESCHIS/ÎNCHIS”. 

— Înainte de a face un tur vreau să mă asigur că putem ieşi 
de aici, zise Deborah. După cum s-a închis uşa, vreau să mă 
conving că o să se deschidă din nou. 

Apăsă pe panoul roşu. 

Uşa se întredeschise exact cum făcuse şi cu doar câteva 
momente mai înainte. Apoi, când Deborah apăsă din nou pe 
panou, uşa grea, izolată se închise cât ai clipi, iar absenţa 
oricărui zgomot fu la fel de impresionantă ca viteza cu care se 
închise. 

Deborah era gata să facă un comentariu despre uşă, când 
Joanna o apucă cu frenezie de braţ şi şopti: 

— Avem companie! 

Deborah răsuci brusc capul în direcţia în care se uita Joanna, 
într-una dintre arcade stătea o femeie între două vârste, 
zâmbitoare, cu o faţă îngustă, foarte bronzată, pe care se 
vedeau riduri proeminente în colţul ochilor şi cute în colţul gurii. 
Purta un halat alb de bumbac dintr-un material foarte uşor. 
Pârul îi era strâns într-o bonetă din acelaşi material. O mască 
chirurgicală era legată în jurul gâtului şi-i atârna pe piept. 

— Bine aţi venit în camera de culturi! zise femeia. Mă numesc 
Cindy Drexler. Dumneavoastră cine sunteţi? 

Joanna şi Deborah schimbară o privire scurtă, plină de 
confuzie şi de panică. 

— Suntem angajate noi, reuşi Deborah să zică după câteva 
încercări. 

— Ce drăguţ, spuse Cindy. 

Înaintă spre ele şi dădu mâna cu fiecare. 

— Şi cum vă numiţi? repetă ea, uitându-se direct la Joanna, 
căreia tocmai îi strânsese mâna. 

Joanna se bâlbâi o clipă, căutând disperată un mod raţional 


de a decide dacă să folosească numele ei real sau pe cel de 
împrumut. 

— Prudence, lăsă ea să-i scape, amintindu-şi că încălcase o 
proprietate particulară. 

— Georgina, o imită repede Deborah. 

— Imi pare bine, zise Cindy. Presupun c-aţi venit ca să faceţi 
un tur, nu? 

Joanna şi Deborah schimbară încă o privire rapidă, deşi 
aceasta era una de surprindere plăcută, nu de panică. 

— Ne-ar face plăcere un tur, spuse Deborah. Am fost atât de 
fascinate de uşa asta încât a trebuit să vedem ce era în spatele 
ei. 

Deborah făcu un gest timid spre uşa din oţel inoxidabil. 

— Nu sunt obişnuită să duc oamenii să viziteze locul ăsta, zise 
Cindy cu un râs nesigur, dar am să mă străduiesc cât am să pot. 
Aici, în încăperea asta, care, că tot veni vorba, a fost vechea 
cămară a bucătăriei în vremurile în care aici funcţiona instituţia 
Cabot, pregătim ovulele pentru transferul nuclear de mâine. 
Acestea vor fi trimise sus în laborator cu liftul de aprovizionare 
care e chiar după colţ. Se află în incubatoare cu etichete roşii. 
Aici jos folosim un cod de culori. Incubatoarele cu etichete 
albastre sunt celulele fuzionate care se vor întoarce în încăperea 
embrionilor. 

— Ce fel de ovule sunt? întrebă Deborah. Vreau să zic, ce 
specie? 

— Ovule umane, desigur, zise Cindy. 

— Toate? 

— Da, ovulele de animale sunt manipulate în camera de 
culturi de la fermă. 

— De unde vin atâtea ovule umane? întrebă Deborah. 

— Vin din ceea ce numim camera organelor, spuse Cindy. 

— Putem s-o vedem? întrebă Deborah. 

— Desigur, zise Cindy. Urmaţi-mă! 

Cindy făcu un gest spre arcada prin care venise şi le făcu 
semn să o însoţească. Joanna şi Deborah o urmară. 

— Ce noroc să ne întâlnim cu ea, şopti Deborah, apropiindu-şi 
capul de al jJoannei. E aproape prea uşor. 

— Ai dreptate! şopti la rândul ei Joanna. E prea uşor. Este 
prea amabilă. Asta nu-mi place. Dac-ar fi după mine, am pleca 
acum! 


— O, pentru numele lui Dumnezeu, se plânse Deborah. Mereu 
cinică! Hai să ne bucurăm de norocul ăsta, să aflăm ce putem şi 
apoi o ştergem. 

După ce trecură prin câteva încăperi de proporţii şi cu un 
conţinut similar celui din prima cameră, ajunseră într-o sală mult 
mai mare. În spatele unui şir de incubatoare era un grup de 
peste cinzeci de uşi vechi din lemn, fiecare cu o suprafaţă cam 
de un metru pătrat, cu zăvoare grele ca la camerele frigorifice 
pentru carne. Deborah ezită. 

— Scuză-mă, Cindy. Arătă către uşile măcinate de vreme. 
Astea sunt ceea ce para fi? 

Cindy se opri din drumul către o sală şi mai mare alăturată. 
Urmări degetul lui Deborah. 

— Întrebi de compartimentele acelea vechi pentru gheaţă? 

— În viaţa anterioară a clădirii, asta era zona în care se afla 
morga? întrebă Deborah. 

— Într-adevăr, aici era, zise Cindy. 

Se întoarse şi, cu un pic de efort, trase unul dintre 
incubatoarele mari pe rotile într-o parte, ca să poată expune 
uşile. Deschise una dintre ele şi trase afară tava pătată din 
lemn. 

— Interesant, nu? Trebuiau să încarce gheaţă în cealaltă 
parte. Nu mi-aş fi dorit să fiu aici jos dacă ar fi rămas vreodată 
fără gheaţă. Vă puteţi închipui? 

Râse stingherită. 

Deborah şi Joanna se uitară una la cealaltă. Joanna se 
cutremură. 

— Haideţi să terminăm cu vizita asta! 

— Aţi dori să vedeţi restul morgii? întrebă Cindy. Vechiul 
amfiteatru pentru autopsii cu tribune este încă intact. In secolul 
nouăsprezece trebuie să fi ţinut locul distracţiilor aici, în 
pustietatea asta! 

Râse din nou, de data asta mai mult sinistru decât neliniştit. 

— În zilele acelea lua o zi întreagă să ajungi la Boston cu 
trăsura, iar personalul nu prea avea ce face după orele de 
program. Haideţi să vă arăt! 

Cindy o porni în direcţia opusă celei în care se îndreptase la 
început. Deborah o urmă după ce încercă în zadar să-i atragă 
atenţia. Joanna încheia şirul, nedorind să fie lăsată în urmă. 

— Cindy! strigă Deborah, grăbind pasul. Am prefera să vedem 


camera organelor! 

Netulburată, fie că nu o auzea, fie că o ignora pur şi simplu pe 
Deborah, Cindy continuă să meargă, trecând prin două uşi duble 
acoperite cu piele, cu mici ferestre ovale. Deschizând-o pe una 
din ele, se aplecă în întuneric şi apăsă pe un întrerupător. Se 
auzi un sunet ca o pocnitură surdă, joasă şi se aprinseră luminile 
de forma unor timpane mari, de modă veche. Acestea se aflau 
sus, pe tavan şi erau ca nişte reflectoare îndreptate asupra unei 
mese de autopsii vechi, din metal. 

Joanna, care apăruse din spatele lui Deborah, observă scena 
şi-şi ţinu respiraţia. Decorul cu rândurile de locuri pentru 
spectatori dispărând în semiîntuneric semăna şi mai mult cu 
groaznica pictură ce reda o lecţie de anatomie decât sala de 
operaţii de la etaj unde i se efectuase ei procedura. 

— E foarte interesant, zise Deborah cu o nuanţă de sarcasm, 
după ce azvârli repede o ocheadă prin sală. Dar, dacă nu te 
superi, am prefera mai curând să vedem camera organelor. 

— Ce-ar fi să vă arăt vechile instrumente de autopsie? întrebă 
Cindy. Impreună cu alţi doi tehnicieni, glumeam zilele trecute că 
le-am putea trimite la Hollywood să le folosească pentru un film 
de groază. 

— Hai să vedem camera organelor, zise Joanna pe un ton 
categoric. 

— Nici o problemă din partea mea, spuse Cindy. 

Stinse lumina şi o porni iar pe hol. Se uită la ceas, gest care 
nu-i scăpă Joannei, dar pe care Deborah nu-l observă. Era a treia 
oară când Joanna o vedea pe femeie făcând asta. Deborah era 
ocupată să privească înapoi pe unde veniseră. 

— Camera organelor nu e în partea cealaltă? îi strigă Deborah 
lui Cindy, care era la câţiva paşi în faţă. 

— Putem ajunge la ea pe ambele părţi, zise Cindy peste umăr. 
Dar drumul ăsta e mai scurt. 

In timp ce Deborah le ajungea din urmă, văzu înainte două uşi 
orientate la orizontală, ca uşile liftului de aprovizionare, într-o 
nişă de dimensiunea unui mic garaj. În timp ce grupul trecea pe 
lângă ele, Deborah întrebă ce erau. 

— Asta e vechiul ascensor de mărfuri, zise Cindy oprindu-se. 
Cadavrele erau trimise cu el de la etajele superioare. 

— Ce gând încurajator, comentă Joanna. Haideţi să mergem! 

— De fapt, ne-a fost de folos, spuse Cindy. Bătu uşile 


apreciativ cu degetele. L-am folosit să aducem aici jos 
majoritatea echipamentelor. Vreţi să vedeţi cum funcţionează? 

— Am prefera să vedem camera organelor, i-o tăie Joanna. 
Cred că ştim cum funcţionează un ascensor de mărfuri. 

— Nici o problemă din partea mea, repetă Cindy. 

După ce trecură printr-un coridor lung cam de şase metri, 
strimt şi boltit, care, le explică Cindy, trecea prin structura de 
susţinere a fundaţiei turnului în stil italian al clădirii, fetele 
ajunseră în pragul celei mai mari încăperi pe care-o văzuseră în 
complexul subteran. Avea cel puţin treizeci de metri lungime şi 
vreo şaisprezece metri lăţime. În ea se aflau rânduri întregi de 
containere voluminoase din plexiglas ca nişte acvarii, de 
aproximativ un metru optzeci lungime, nouăzeci de centimetri 
adâncime şi şaizeci de centimetri lăţime. Fiecare conţinea mai 
multe sfere de sticlă cu diametrul de aproximativ treizeci de 
centimetri, scufundate în lichid. Din partea de sus a fiecărei 
sfere ieşea o încâlceală de tuburi şi de conductori electrici. La 
suprafaţa lichidului plutea un strat continuu de sfere mici din 
sticlă. 

Pentru o clipă, fetele rămaseră absorbite de spectacol. Deşi 
pereţii încăperii erau tot din cărămidă netencuită, scena era mai 
apropiată de ceea ce-şi imaginaseră când trecuseră de uşa din 
oţel inoxidabil. Chiar şi tavanul era mai înalt în acest spaţiu 
decât în celelalte încăperi, datorită absenței ţevilor şi 
conductelor de deasupra capetelor. Lumina era, de asemenea, 
mai puţin aspră, dar cu o componentă ultravioletă vizibilă. 

In timp ce Deborah era stupefiată de privelişte, Joanna o 
surprinse din nou pe Cindy uitându-se la ceas. Ceea ce o făcuse 
să remarce gestul repetat era ospitalitatea de altfel evidentă a 
femeii. Dacă era atât de preocupată în legătură cu ora, după 
cum o sugera faptul că se uita des la ceas, de ce petrecea atât 
de mult timp cu ele? Era o întrebare la care Joanna nu avea un 
răspuns imediat, dar care o preocupa din ce în ce mai mult. 

— Ce vedem aici, mai exact? întrebă Deborah. 

— Aceasta este camera organelor, explică Cindy. Bazinele 
astea sunt băi de apă la temperatură constantă. Micile sfere 
plutitoare împiedică apa să se evapore. În sferele mai mari se 
află ovarele. 

— Aşadar, aţi reuşit să menţineţi în viaţă ovare întregi, 
comentă Deborah, presupun că prin perfuzii etc. 


— Cam asta am făcut, în linii mari, zise Cindy. Le-am reprodus 
mediul intern obişnuit cu oxigen, substanţe nutritive şi stimulare 
endocrină. Bineînţeles, îndepărtarea produselor reziduale este şi 
ea importantă. În orice caz, atunci când o facem bine, ovarele 
produc constant ovocite mature. 

— Putem să ne uităm mai de aproape? întrebă Deborah. 

Cindy făcu un semn cu mâna. 

— Vă rog. 

Deborah merse pe culoarul dintre două şiruri de bazine şi se 
opri să se uite în interiorul uneia dintre sfere. Ovarul care se afla 
în aceasta era cam de mărimea unei nuci aplatizate, cu o 
suprafaţă neregulata, ciupită, asemănătoare cu suprafaţa lunii. 
Canule?* de perfuzie minuscule erau conectate la principalele 
vase ovariene. Diverse dispozitive de măsurare erau ataşate în 
alte puncte ale micului organ. 

— Avem şi culturi de celule mai tradiţionale, de ovogonii?, 
spuse Cindy. Pot să vi le arăt dacă vreţi. 

— Unele sfere conţin două ovare în loc de unul, zise Deborah. 

— Aşa e, dar majoritatea sunt singure, după cum vedeţi. Ce- 
ar fi să mergem în sala ovogoniilor? 

— Ce înseamnă când sunt două ovare la un loc? întrebă 
Joanna. 

— Ăsta e domeniul doctorului Donaldson, zise Cindy. Eu nu 
sunt decât unul dintre  numeroşii tehnicieni care le 
monitorizează şi au grijă de ele. 

Joanna şi Deborah schimbară una dintre privirile lor specifice. 
Cunoscându-se atât de bine, fiecare putea să-şi dea seama în 
general ce gândea cealaltă. 

— Văd că fiecare sferă este etichetată alfanumeric, zise 
Joanna. Asta înseamnă că ştiţi care e proveniența fiecărui ovar? 

Pentru prima dată în cursul vizitei, Cindy fu clar deranjată de 
întrebare. Se bâlbâi şi încercă din nou să schimbe subiectul şi să 
revină la culturile de ovogonii, dar Joanna insistă. 

— Avem o idee vagă despre originea fiecărui ovar, recunoscu 
Cindy în cele din urmă. 


28 Tub sau jgheab folosit pentru a introduce un lichid sau gaz într-o 
cavitate a organismului, (n.tr.). 

29 Prima celulă sexuală formată în cursul ovogenezei, pornind de la 
celulele epiteliului germinativ ovarian. Ovogoniile se transformă în ovocite, 
(n.tr.). 


— Ce înseamnă o idee vagă? stărui Joanna. Dacă v-aş spune 
numele unui donator de ovar, aţi putea găsi ovarul respectiv? 

— Cred că da, spuse Cindy evaziv. 

Se uită la ceas şi se legănă de pe un picior pe altul. 

— Numele care mă interesează este Joanna Meissner, zise 
Joanna. 

— Joanna Meissner, repetă Cindy. 

Se uită în jur ca şi când n-ar fi ştiut unde se află lucrurile. 

— Am avea nevoie de o staţie de lucru computerizată. 

— Uitaţi una chiar în spatele dumneavoastră, spuse Joanna. 

— A, da, aşa e! zise Cindy, pârând surprinsă. 

Se întoarse, deblocă tastatura introducând parola ei, apoi 
scrise numele Joannei. Pe ecran fu afişat „JM699”. Cindy mâzgăli 
codul pe o bucată de hârtie şi după aceea o luă înainte. Fetele o 
urmau îndeaproape. După ce trecu de două rânduri şi de încă 
două bazine, se opri şi le arătă. Pe suprafaţa de sticlă a sferei 
era scris JM699 cu un marker permanent. 

Joanna şi Deborah rămaseră cu privirea aţintita asupra 
micului organ. Suprafaţa lui era mult mai ciupită decât a 
primului ovar pe care-l văzuseră, iar Joanna întrebă ce însemna 
asta. 

— Este unul dintre specimenele noastre mai vechi, explică 
Cindy. Se apropie de finalul vieţii sale utile. 

— Am şi eu un nume de donator, zise Deborah. Kristin 
Overmeyer. 

— Bine, spuse Cindy amabilă, de parcă s-ar fi împăcat cu 
situaţia. 

Reveni la calculator, recăpătându-şi stăpânirea de sine. Scrise 
numele fără ezitare, iar calculatorul fumiză imediat codul: 
K0432. 

— Pe aici, spuse Cindy, făcându-le semn fetelor să o urmeze. 

Ocoli pe la marginea camerei înainte de a se îndrepta spre 
primul rând. Joanna o reţinu pe Deborah şi-i şopti: 

— Ştiu la ce te gândeşti. E o idee bună! 

Deborah nu făcu decât să dea din cap. 

— Aici, zise Cindy aproape cu mândrie, oprindu-se lângă un 
anumit bazin. 

Arătă spre sfera de sticlă din mijloc. 

— K0432. Este un specimen dublu. 

— Interesant, zise Deborah după ce aruncă o privire scurtă. 


Specimenul are un număr mai mic decât cel dinainte, dar arată 
mai tânăr. Cum este posibil? 

Cindy se uită la cele două ovare. Se vedea că se enervase din 
nou. Se bâlbăi o clipă înainte de a spune: 

— Asta e un lucru despre care nu ştiu nimic. Poate că are de-a 
face cu modul în care sunt prelevate specimenele, dar chiar nu 
ştiu. Sunt sigură că doctoriţa Donaldson ar putea să vă explice. 

— Mai am un nume, zise Deborah. Rebecca Corey. 

— Sunteţi sigure că nu vreţi să vedeţi culturile de ovogonii? 
întrebă Cindy. Noi considerăm că este domeniul în care am 
înregistrat cele mai mari progrese. Culturile de ovogonii vor face 
curând ca aceste culturi de ovare întregi să fie de domeniul 
trecutului. 

— Ăsta e ultimul nume, promise Deborah. Apoi o să trecem la 
culturile de ovogonii. 

După ce se uită încă o dată la ceas, Cindy repetă procedura 
ca să obţină numărul de cod. Apoi le conduse la bazinul din 
imediata vecinătate a celui în care se aflau ovarele lui Kristin 
Overmeyer şi le arătă sfera corespunzătoare. Încă o dată era 
vorba de un specimen dublu. 

Atât Joanna, cât şi Deborah se uitară la ovarele care, 
asemenea celor ale lui Kristin, arătau mai tinere decât cele ale 
Joannei. Ambele fete se cutremurară când îşi dădură seama că 
se uitau la ovarele unei femei despre care se presupunea că 
dispăruse împreună cu Kristin Overmeyer, după ce luaseră în 
maşină un autostopist. 

— Sala unde sunt culturile de ovogonii este alăturată 
acesteia, zise Cindy. Ce-ar fi să mergem acolo? 

Joanna şi Deborah îşi luară ochii de la ovare în acelaşi timp şi 
se uitară una la cealaltă. Groaza reflectată în ochii lor arătă 
imediat în mod clar că se gândeau la acelaşi lucru. 
Descoperiseră semnificativ mai mult decât anticipaseră şi era 
oribil. 

— Cred că v-am răpit deja prea mult timp, zise Joanna. 

Îi zâmbi prefăcut lui Cindy. 

— Este adevărat, interveni Deborah. A fost interesant, dar 
este timpul să plecăm. Poate ne-aţi putea arăta direcţia corectă 
către intrare şi n-o să vă mai ţinem din treabă. 

— Am o mulţime de timp la dispoziţie, zise Cindy repede. Nu e 
nici o problemă, credeţi-mă! Mi-a făcut plăcere să iau o pauză 


de la munca mea de rutină şi cred c-ar trebui să vedeţi întregul 
mod de organizare înainte de a pleca. Veniţi! Haideţi să vedem 
culturile de ovogonii. 

Incercă s-o ia de braţ pe Deborah, dar aceasta se eliberă. 

— Vrem să plecăm, zise Deborah mai categoric. 

— O să pierdeţi partea cea mai semnificativă, spuse Cindy. 
Trebuie să insist! 

— Nici nu se pune problema să insişti! ripostă Deborah. Am 
plecat de-aici! 

— O să găsim singure drumul, spuse Joanna. 

O porni înapoi pe drumul pe care veniseră. Deşi din ceea ce 
zisese Cindy mai devreme ştia că era posibil să nu fie cea mai 
scurtă rută, n-o interesa. Măcar urma să treacă pe lângă repere 
pe care le putea recunoaşte. 

— Nu vă pot lăsa să umblaţi pe aici singure, susţinu Cindy. 
Este împotriva regulamentului. 

O apucă pe Joanna de braţ cu mai multă forţă decât o făcuse 
cu Deborah, reuşind s-o oprească. 

Joanna se uita în jos la mâna femeii încleştată pe braţul ei. 

— Plecăm, spuse ea hotărât. la-ţi mâinile de pe mine! 

— Nu vă pot lăsa pe aici neînsoţite, repetă Cindy. 

— Atunci du-ne la ieşire! se răsti Deborah. 

li smulse lui Cindy mâna de pe braţul Joannei şi o împinse pe 
femeie, care se împiedică de unul dintre containerele de 
plexiglas. 

Uşoara izbitură declanşă o alarmă sonoră împreună cu o 
lumină roşie intermitentă pe panoul de comandă al bazinului. 

Când Cindy se întinse după buton ca să dezactiveze alarma, 
Joanna şi Deborah o luară la fugă, alergând cât de repede 
puteau pe intervalul îngust dintre bazine. Când ieşiră dintre 
acestea, condiţia fizică a lui Deborah îşi spuse cuvântul, aceasta 
depăşind-o pe Joanna şi îndemnând-o să se grăbească. In spate 
o auzeau pe Cindy, care le striga să se oprească. 

— Ştiam eu că n-ar fi trebuit să venim aici! gâfâi Joanna, 
încercând să se ţină după Deborah. 

— Taci şi fugi! 

Alergară prin tunelul boltit, pe lângă vechiul ascensor de 
mărfuri şi pe lângă fosa de autopsii cufundată în întuneric, apoi 
prin seria de încăperi unde se aflau incubatoarele. Deodată 
Deborah se opri. Joanna trebui să facă tot posibilul ca să nu se 


izbească de ea. 

— In ce parte? întrebă Deborah. 

— Cred că într-acolo, zise Joanna, arătând spre sud printr-o 
succesiune de arcade. 

— Sper că ai dreptate, spuse Deborah. 

Puteau auzi ecoul stârnit de Cindy care se apropia şi le striga 
numele, dar ecoul le împiedica să-şi dea seama de direcţia din 
care venea aceasta. După o clipă, Cindy apăru în fugă de după o 
arcadă şi se ciocni de ele. Se agăţă de hainele fetelor cât de 
tare putu. 

— Doamne Dumnezeule, femeie! strigă Deborah. 

Se smulse cu multă forţă din strânsoarea femeii, ceea ce o 
făcu pe aceasta s-o apuce pe Joanna cu amândouă mâinile. 
Deborah se răsuci prin spatele lui Cindy şi, apucând-o de piept, 
o trase departe de Joanna. Apoi, învârtindu-se uşor, o aruncă pe 
Cindy la podea, unde aceasta se lovi de unul dintre incubatoare. 
Se auzi sunetul inconfundabil, deşi atenuat, de sticlă spartă. 

Fără să aştepte ca să vadă în ce stare e femeia, Deborah o 
apucă pe Joanna de mână şi ţâşni în direcţia pe care i-o 
sugerase prietena ei. Spre uşurarea lor, după ce trecură prin 
câteva arcade, dădură cu ochii de uşa din oţel inoxidabil. 
Alergând şi mai repede spre ea, Deborah lovi panoul 
DESCHIDERE/ÎNCHIDERE. Uşa începu să culiseze cu încetineală 
spre stânga. Fetele se uitară peste umăr, de teamă să n-o vadă 
pe Cindy pe urmele lor, ceea ce se şi întâmplă. Întorcându-se 
spre uşă, Deborah încercă în zadar să-i grăbească mişcarea prin 
forţa musculară. In momentul în care deschizătura era suficient 
de mare ca să se strecoare prin ea, Deborah o împinse pe 
Joanna spre aceasta ca să se poată ocupa ea de Cindy. 

— O, nu! strigă Joanna şi se trase înapoi după ce se repezise 
prin crăpătura din ce în ce mai mare a uşii. 

Deborah, care se întorsese o clipă să-şi dea seama cât de 
aproape era Cindy, se răsuci ca să vadă ce-o făcuse pe Joanna 
să ţipe şi ce-o oprise să iasă din cameră. Ceea ce zări peste 
umărul Joannei îi aduse şi ei pe buze un strigăt involuntar. Doi 
bărbaţi voinici, îmbrăcaţi în negru, veneau rânjind spre ele prin 
bucătăria dărăpănată, dar luminată acum. Fiecare avea într-o 
mână cătuşe, iar în cealaltă o armă. Bărbatul blond din faţă, 
văzând uşa deschizându-se şi zărindu-le pe fete, începuse să 
alerge. Deborah îl recunoscu. Era bărbatul care se uitase urât la 


ea în sala de mese şi despre care presupunea că era şeful pazei. 


Optsprezece 
10 MAI 2001 


ORA 23.24 


Deborah reacţionă instinctiv, lovind din nou cu palma butonul 
în relief DESCHIDERE/ÎNCHIDERE, închizând uşa grea de oţel în 
faţa bărbaţilor care se năpusteau spre ele. In acelaşi timp fu 
atacată din spate de Cindy, care o apucă de gât şi încercă s-o 
îndepărteze de uşă. Deborah opuse rezistenţă, ţinând butonul 
apăsat. 

— la-o pe zgripţuroaica asta de pe mine! strigă Deborah. 

Cindy striga că trebuie deschisă uşa. 

Joanna îi desprinse lui Cindy degetele din jurul lui Deborah şi- 
o împinse clătinându-se înapoi. Dar femeia îşi reveni repede şi 
se năpusti din nou spre Deborah. 

— Joanna, ţine blestematul de buton apăsat, strigă Deborah în 
timp ce o respingea pe Cindy cu o mână. 

Imediat ce Joanna apăsă pe buton, Deborah îşi folosi 
amândouă mâinile împotriva încăpăţânatei tehniciene. Deşi 
Deborah nu mai lovise pe nimeni de când îl pocnise pe un coleg 
obraznic din clasa a cincea, se repezi şi-o izbi pe Cindy în falca 
stângă. După patru ani de lacrosse universitar, Deborah era 
mult mai puternică şi era un agresor mai periculos decât fusese 
în clasa a cincea, iar lovitura o buimăci pe Cindy, făcând-o brusc 
să amuţească şi să nu se mai mişte. Peste o clipă, se prelinse 
încet pe podea, mai întâi căzând în genunchi şi apoi prăbuşindu- 
se la pământ ca un cornet de îngheţată care se topeşte. 

Deborah ţipă din cauza durerii de la mână, pe care o scutură 
tare un moment. Forţându-se să-şi recapete controlul, apucă cel 
mai apropiat incubator şi-l făcu să alunece pe rotile spre uşă. 
Joanna înţelese imediat ce avea de gând Deborah şi-o ajută să 
ghideze incubatorul în aşa fel încât greutatea acestuia să ţină 
apăsat butonul, care ţinea uşa închisă, după cum îşi dădură 
fetele seama. Ca să fie sigure că incubatorul nu se va deplasa, 
Joanna şi Deborah continuară să se ţină de el ca să-l menţină în 
aceeaşi poziţie. 

— Care-i planul tău? întrebă Joanna în şoaptă, cuprinsă de 
panică. 

— Singura cale de ieşire este liftul de aprovizionare sau 
ascensorul de mărfuri! Ce zici? 


— Ascensorul de mărfuri! zise Joanna. Ştim exact unde e şi 
ştim c-o să încăpem în el. 

La câţiva paşi mai încolo, Cindy se ridică pe jumătate în şezut, 
într-o poziţie nesigură. In ochi avea o expresie absentă, 
nefocalizată, ca un boxer care încasase prea multe lovituri. 

— Bine! zise Deborah după ce aruncă o ultimă privire spre 
Cindy, care acum se chinuia să se ridice în picioare. S-o facem! 

Dădură drumul amândouă odată incubatorului şi o luară la 
goană prin labirintul de încăperi. Din nefericire, o luară într-o 
direcţie greşită la o cotitură şi se treziră într-o cameră goală. 
Trebuiră să se întoarcă înainte de a putea relua drumul. In spate 
auziră sunetul inconfundabil al unui incubator care se izbea de 
altul, urmat de strigătele puternice ale bărbaţilor. 

— Dumnezeu să ne-ajute dacă ascensorul de mărfuri nu 
merge, reuşi să zică Deborah printre gâfâieli. 

Luară ultima curbă, trecură în fugă pe lângă uşile 
amfiteatrului de autopsii şi se izbiră de uşile ascensorului de 
mărfuri. O chingă grea de pânză groasă ieşea din spaţiul 
orizontal de la nivelul pieptului. Deborah apucă de ea prima, dar 
Joanna îi dădu şi ea o mână de ajutor. Sub greutatea lor 
însumată, uşile cedară, uşa de jos glisând în jos, în timp ce uşa 
de sus se ridica. Când spaţiul dintre cele două uşi fu suficient de 
mare, fetele se căţărară înăuntru. 

Ascensorul în sine era o cuşcă grea din plasă metalică, cu o 
suprafaţă de 2,40 metri pătraţi. In dreapta, la nivelul pieptului, 
se afla un tablou de comandă cu şase butoane. Podeaua era 
făcută din scânduri grosolane. Deasupra, cablurile de susţinere 
dispăreau în întuneric; singura lumină venea din hol, prin uşile 
deschise. La mică distanţă se puteau auzi paşii grei ai cuiva care 
alerga spre ele, apropiindu-se repede. 

— Uşile! strigă Deborah în timp ce se întindea şi apuca banda 
de pânză prinsă de marginea interioară a uşii de sus. 

Joanna se întinse şi se prinse şi ea de bandă. Incă o dată prin 
greutatea amândurora fetele reuşiră să urnească uşile grele. 
Mai întâi încet şi apoi din ce în ce mai repede, acestea începură 
să se închidă, dar, înainte să apuce să se închidă de tot, bărbaţii 
ajunseră lângă ele. Cineva băgă o mână în spaţiul care se 
îngusta şi apucă bine de halatul medical al lui Deborah, trăgând 
de el în sus în timp ce uşile se îmbinară şi le azvârliră pe fete în 
întuneric. Cu mâinile încă încleştate de chinga de pânză, 


Deborah se simţi trasă tare şi lipită de uşă. 

— Loveşte unul dintre butoane! ţipă strident Deborah către 
Joanna fără să dea drumul la chingă. 

Simţea că de afară cineva încerca acum să deschidă uşile, dar 
ca să reuşească trebuia s-o ridice şi pe Deborah în acelaşi timp. 

Ca un orb, Joanna bâjbâi după tabloul de comandă pe care-l 
întrezărise înainte ca uşile care se închideau să le lase în 
întuneric. 

— Grăbeşte-te! La naiba! strigă Deborah. 

Simţea că e ridicată de pe podea. 

Frenetic, Joanna îşi extinse căutarea orbească pe suprafaţa 
plasei metalice. În cele din urmă dădu cu mâna de tabloul de 
comandă. Orbeşte, apăsă primul buton pe care-l întâlniră 
degetele ei. 

Se auzi un sunet strident, ascuţit, ca ţipetele unor pui de 
găină cărora li se tăia gâtul şi, cu o zgâlţâitură, vechiul ascensor 
de mărfuri începu să se ridice. 

Deborah dădu drumul chingii de care se ţinuse strâns şi, 
căzând în genunchi şi răsucindu-se, reuşi să-şi smulgă braţele 
din halatul de doctor, care era încă prins între uşile închise ale 
ascensorului de mărfuri. O clipă mai târziu, cu un zgomot 
agonizant de sfâşiere şi strivire, Deborah simţi cum dispare 
halatul în spaţiul îngust dintre marginea din faţă a liftului care 
se ridica şi peretele de piatră al puţului liftului. 

— Ce naiba a fost zgomotul ăsta? întrebă Joanna în timp ce se 
chinuia să-şi recapete răsuflarea. 

În întuneric, Deborah simţi cum o trece un fior. Ştia că 
zgomotul de ceva strivit ar fi putut fi făcut de corpul ei dacă n-ar 
fi reuşit să iasă din haină. Şi ea gâfâia. 

— Au fost lanterna mea şi cheile de la maşină zdrobite în 
halatul meu de doctor. 

— Am rămas fără cheile de la maşină? gemu Joanna, cu 
pieptul umflându-i-se şi coborând. 

— Pe moment, asta e cea mai mică grijă a noastră, reuşi să 
zică Deborah. Slavă Domnului că liftul ăsta a funcţionat. Bărbaţii 
ăia aproape puseseră mâna pe noi. Mai aproape de-atâta nu se 
putea. 

Joanna îşi aprinse lanterna şi îndreptă fasciculul de lumină 
spre tabloul de comandă. Butonul apăsat era pentru etajul doi. 

— Ce-ar trebui să facem? întrebă Joanna cu o voce crispată. 


Mergem la etajul doi. Să încercăm să vedem dacă putem 
schimba destinaţia? 

— Ăsta nu e un lift cu viteză mare, se plânse Deborah. 
Probabil e mai bine să mergem la etajul doi decât la parter sau 
la etajul întâi. Nu vreau să dăm din nou peste bărbaţii ăia. 

— Clar, zise Joanna. 

Acum că reuşea să-şi controleze cât de cât respiraţia, fu 
rândul ei să se înfioare. 

— Acum avem dovada că unii dintre cei de aici sunt în stare 
de crimă şi probabil ei ştiu că noi ştim. lar nenorocita aia de 
Cindy ştia de când am intrat că bărbaţii ăia veneau după noi. 
De-asta a fost aşa drăguță. Ar fi trebuit să bănuim că ceva nu e- 
n regulă în momentul în care ne-a oferit un tur al locului. Cum 
de nu am gândit? 

— Acum e uşor de zis, spuse Deborah, încă gâfâind. Ne 
amăgeam că pe aici se încalcă doar etica, nu şi cele Zece 
Porunci. Comiterea de crime pentru nişte ovule schimbă cu totul 
situaţia. 

— Trebuie să plecăm de-aici! 

— Aşa e, zise Deborah. Dar fără cheile de la maşină n-o să 
putem conduce, cel puţin nu maşina noastră. Cred că cel mai 
bine pentru noi ar fi să ajungem la un telefon din clinică, de la 
parter sau de la primul etaj. 

— Problema e că tocmai la asta se aşteaptă probabil, spuse 
Joanna. Cel puţin eu la asta m-aş aştepta dacă aş fi în locul lor. 
Ce zici dacă ne-am ascunde un timp ca să putem să ne gândim 
ce-ar trebui să facem şi să concepem un plan? 

— Poate-ar trebui să ne ascundem până dimineaţă, sugeră 
Deborah. Eu una cred că foarte puţini dintre cei care lucrează 
aici ştiu cu adevărat ce fac şi, dac-ar şti, ar fi la fel de îngroziţi 
ca noi. Ne-am putea adresa cuiva pentru ajutor. 

— Eu cred că o să ne caute în noaptea asta până când o să ne 
găsească. Trebuie să ieşim de aici. 

— Dar cum? Oamenii ăia aveau arme, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— Tocmai de-asta trebuie să găsim un loc unde să ne 
ascundem. Trebuie să ne gândim. Nu putem să ne pripim. 

— Singurele lucruri în avantajul nostru sunt clădirea asta 
mare şi faptul că e înţesată cu tot felul de lucruri, spuse 
Deborah. Trebuie să fie locuri sigure unde să ne putem ascunde 


o vreme. În afară de cazul în care o să cheme o mulţime de 
ajutoare, o să le ia marea parte a nopţii ca să caute cu atenţie. 

— Exact, zise Joanna. Cred c-o să caute mai întâi rapid, 
superficial, iar dacă asta nu dă rezultate, o să se întoarcă să 
caute amănunţit. Până atunci trebuie să plecăm, altfel o să fim 
prinse. 

Deborah clătină din cap şi inspiră şovăielnic. 

— Îmi pare rău că am insistat să venim aici. E numai vina 
mea. 

— Nu e momentul pentru învinuiri, spuse Joanna. Şi ţine 
minte: nu m-ai făcut să vin aici. Am venit de bunăvoie. 

— Mulţumesc, murmură Deborah. 

Joanna stinse lanterna. 

— Cred c-ar fi mai bine să ne obişnuim ochii cu întunericul. N- 
o să putem umbla pe-aici cu lumina aprinsă. 

— Ai dreptate, reuşi Deborah să zică, încercând să se 
stăpânească. 

Peste câteva minute, cu un ultim scârțâit şi cu o hurducătură, 
ascensorul se opri. In jur se lăsă imediat o tăcere apăsătoare. 
Fetele săriră la uşă. O deschiseră cât de repede putură şi se 
treziră înconjurate de un întuneric de nepătruns. 

— N-avem de ales, trebuie să aprindem lanterna, spuse 
Joanna. 

Declicul făcu un zgomot puternic în tăcerea din jur. Joanna 
trecu fasciculul de lumină de jur împrejurul încăperii mici, fără 
ferestre. Aceasta era vestibulul ascensorului de mărfuri, cu o 
uşă dublă, mare. 

— O să-şi dea seama repede că liftul este aici la etajul doi, 
zise Deborah. Asta înseamnă că vor fi aici curând. Hai să găsim 
scările şi să urcăm la ultimul etaj. Acolo ar trebui să găsim un 
loc unde să ne ascundem până când ne gândim ce să facem. 

— De acord! 

Deborah deschise una dintre uşile ce dădeau în coridor, iar 
Joanna ieşi afară. Repede, Joanna mătură holul cu lanterna. 
Chiar dacă acum era prevenită în legătură cu accesoriile 
medicale care zăceau în neorânduială în vechiul spital, tot fu 
surprinsă de scenă. Nu se aşteptase să vadă gravuri înrămate 
care încă se mai aflau pe pereţi sau un cărucior pentru rufe 
spălate care încă mai avea cearşafuri împăturite pe rafturi. 

— Parcă ar fi avut loc un exerciţiu de evacuare în caz de 


incendiu şi toată lumea a ieşit afară şi nu s-a mai întors, spuse 
ea. 

— Uite un semn de ieşire, zise Deborah, arătând către sud. 
Trebuie să fie scările. Hai să mergem! 

Joanna acoperi lanterna cu mâna. Voia să reducă din 
intensitatea luminii la cât le trebuia, ei şi lui Deborah, ca să 
evite mesele, cărucioarele de aprovizionare şi vechile scaune cu 
rotile. Se mişcau repede. Ajungând la scări, Deborah deschise 
puţin uşa. Ascultară o clipă - tăcerea învăluia totul. 

— Hai! o îndemnă Deborah, grăbindu-se spre scări. 

O luară imediat la fugă în sus pe scări, dar încetiniră imediat 
din cauza zgomotului pe care-l făceau. Scările erau de metal şi 
răsunau ca nişte timpane în spaţiul închis. 

Nu ajunseră decât pe palierul dintre etaje şi înlemniră în loc. 
Auziseră undeva o uşă deschizându-se cu zgomot şi trântindu-se 
de perete. Joanna îşi reveni suficient cât să stingă lanterna. 

In clipa următoare paşi răsunători se auziră pe treptele de 
metal, însoţiţi de o lumină tremurătoare. Unul din bărbaţi alerga 
în sus pe scări cu o lanternă în mână. 

Joanna şi Deborah se retraseră şi se lipiră cu spatele de 
peretele de cărămidă netencuită în timp ce sunetele şi lumina 
de dedesubt deveneau tot mai puternice. În acelaşi timp un 
bărbat apăru pe palierul de la etajul doi, doar la şase metri mai 
jos. Era atât de aproape de ele încât i se auzea clar răsuflarea 
întretăiată. Din fericire, nu se uită în sus şi nu-l interesă decât să 
ajungă pe coridorul de la etajul doi şi la ascensorul de mărfuri 
cât mai repede posibil. 

In momentul în care uşa de la casa scărilor se închise în 
spatele bărbatului, Joanna şi Deborah reîncepură să urce spre 
etajul al treilea. Prea speriate să mai aprindă lanterna, trebuiau 
să se mişte încet, pipăind drumul, în timp ce se luptau să nu 
cadă pradă panicii reînnoite. Pe palierul de la etajul trei le fu 
deosebit de greu să înainteze în întuneric din cauza stivelor de 
cutii de carton goale. 

Odată ce ajunseră în coridorul de la etajul trei, Joanna aprinse 
din nou lanterna. Acoperi cu mâna fasciculul acesteia şi o 
porniră spre nord, înaintând cât de repede le permitea holul 
înţesat cu tot felul de lucruri. Amândouă simțeau instinctiv că, 
cu cât se îndepărtau mai mult de partea clădirii ocupata de 
Clinica Wingate, cu atât erau mai în siguranţă. Încercau să facă 


cât mai puţin zgomot cu putinţă pe podeaua veche de lemn, din 
cauza bărbatului care le căuta la etajul aflat imediat dedesubt. 

Ajunseră la uşa antifoc ce ducea în turn. Fără să mai stea la 
discuţii, traversară turnul şi trecură prin cealaltă uşă antifoc în 
aripa de nord. Cu excepţia unui scârţâit al podelei din când în 
când, înaintau în tăcere, fiecare fiind roasă de propriile temeri. 

Saloanele din aripa de nord erau imaginea fidelă a celor din 
aripa de sud, dispuse de-a lungul unui coridor central, de 
ambele părţi ale acestuia. Fiecare salon era separat de cel 
învecinat prin încăperi laterale şi avea între douăzeci şi treizeci 
de paturi. Majoritatea paturilor erau acoperite numai de saltele, 
deşi câteva mai aveau pe ele şi pături mâncate de molii. 

— Ai vreo idee unde să ne ascundem? şopti Joanna cu 
nervozitate. 

— Incă nu, zise Deborah. Cred că ne-am putea vâri în nişte 
dulapuri din una dintre numeroasele încăperi de depozitare, dar 
ar putea fi prea uşor. 

— N-avem mult timp. 

— Din păcate cred c-ai dreptate, spuse Deborah. 

O puse pe Joanna să îndrepte lumina spre încăperea dintre 
ultimele două saloane de pe colţul de nord-vest al clădirii. În loc 
să fie o încăpere de depozitare ca majoritatea celorlalte, fusese 
amenajată ca o sală de intervenţii minore, având o masă de 
examinare din fier şi o chiuvetă. Pe peretele opus se afla un 
dulap mare, cu geamuri, pentru instrumente. Trecând prin uşa 
alăturată, găsiră o cameră mică de depozitare pentru rufărie şi 
pansamente, împreună cu un sterilizator mare, de modă veche. 

Deborah se duse repede la sterilizator şi, în timp ce Joanna îl 
lumina cu lanterna, îi deschise uşa. La început aceasta opuse 
rezistenţă, dar apoi se deschise încet, scârţâind. 

— Ce zici de ăsta? întrebă Deborah. 

Sterilizatorul avea aproape un metru în diametru şi un metru 
şi jumătate în adâncime. Joanna lumină interiorul acestuia. Pe 
un grătar de metal se aflau mai multe cutii din oţel inoxidabil. 

— N-ar încăpea decât una din noi după ce am scoate toate 
astea, zise Joanna. Şi chiar şi aşa ar sta înghesuită. 

— Cred c-ai dreptate, spuse Deborah. 

Lăsă sterilizatorul şi se repezi la uşa care dădea în ultimul 
salon. Joanna o urmă cu lanterna, continuând să o ţină 
acoperită. Când Deborah deschise uşa, Joanna stinse lanterna. 


Prin ferestre se strecura lumina slabă a lunii, destul ca să 
lumineze obiectele mai mari din încăpere. 

Salonul avea aceleaşi dimensiuni şi arăta la fel ca toate 
celelalte, dar ceea ce-l făcea să fie diferit era un cilindru 
orizontal lung de un metru optzeci, montat pe picioare. Ajungea 
până la înălţimea taliei şi era pus în locul unuia dintre paturile 
de lângă peretele interior al camerei. 

— Asta e o posibilitate, exclamă Deborah. 

— Ce anume? 

— Cilindrul ăla, zise Deborah, arătând spre obiectul de mari 
dimensiuni. Îmi amintesc c-am citit despre aşa ceva. Le numeau 
plămâni de oţel şi le foloseau în cazul celor care nu puteau 
respira, precum pacienţii cu paralizie infantilă din anii cincizeci. 

Fetele străbătură cât de repede putură salonul întunecat şi se 
apropiară de aparatul de ventilaţie de modă veche. De departe 
părea cenuşiu-deschis, dar, când se apropiară, îşi dădură seama 
că era galben. Pe laturi avea vizoare foarte mici, rotunde, din 
sticlă. Capătul care era orientat spre salon avea articulaţii şi un 
guler negru central din cauciuc, menit să se potrivească în jurul 
capului pacientului ca să etanşeze interiorul. Chiar deasupra 
gulerului se afla o mică oglindă orientată la un unghi de 
patruzeci şi cinci de grade. Sub guler se afla o platformă pentru 
capul pacientului. 

În timp ce Deborah desfăcea capacul superior, Joanna se uita 
în jur cu nervozitate. Îşi făcea griji că trecea prea mult timp. 
Aveau nevoie de o ascunzătoare şi asta cât mai repede cu 
putinţă. 

Când Deborah deschise uşa plămânului de oţel, aceasta 
scârţâi, dar nu la fel de tare ca sterilizatorul. 

— Luminează înăuntru, zise Deborah. 

— Deborah, n-avem timp de pierdut cu joaca, se plânse 
Joanna. 

— Luminează înăuntru, repetă Deborah. 

În clipa în care Joanna făcu aşa cum îi sugerase Deborah, o 
uşă antifoc se trânti de perete, urmată fiind de licărirea unei 
lanterne pe coridorul principal. 

— O, Doamne! făcu Joanna. 

Stinse lanterna. 

— Ei bine, trebuie să ne descurcăm cu asta, spuse Deborah. 
Ne ascundem aici. 


Apucă un scaun dintre două paturi şi-l băgă sub marginea din 
faţă a plămânului de oţel. O apucă pe Joanna de braţ. 

— Repede! Tu prima, cu picioarele înainte! 

Mişcarea luminii tremurânde se intensifică prin uşa deschisă 
către coridorul principal. 

— Repede! repetă Deborah. 

Cu şovăială, dar simțind că n-are de ales, Joanna se urcă pe 
scaun. Ţinându-se de marginea superioara a cadrului cilindrului, 
îşi vâri un picior înăuntru. Deborah o sprijini de posterior şi 
Joanna băgă înăuntru şi celălalt picior. Apoi îşi strecură tot 
corpul înăuntru. 

Deborah luă scaunul şi-l puse la loc unde-l găsise. 

— Unde te duci? întrebă pe şoptite Joanna când Deborah 
dispăru din raza ei vizuală. 

Deborah nu răspunse, dar reapăru aproape imediat. 

— Trebuie să intru fără scaun, zise. Ne-ar da de gol. 

Folosindu-se de traversa dintre cele două picioare din faţă ale 
plămânului de oţel ca de o treaptă, Deborah se ridică cu pieptul 
deasupra părţii de sus a cilindrului. Dând de o mică scobitură de 
care se putea sprijini cu vârful pantofului în partea de sus la 
piciorului, unde acesta era sudat de corpul plămânului de oţel, 
se lăsă să atârne peste partea de sus. Apoi, răsucindu-se, reuşi 
să-şi bage picioarele în deschizătura cilindrului. Dar apoi 
întâmpină greutăţi. Nu putea să-şi dea seama cum să-şi bage 
restul corpului înăuntru fără să cadă pe fundul cilindrului, chiar 
dacă Joanna încerca să o apuce de picioare. 

— N-o să meargă, zise Deborah. 

Se răsuci într-o parte şi-şi dădu drumul pe podea. 

— Trebuie să te grăbeşti, şopti Joanna răguşit. 

Lumina care venea din hol era din ce în ce mai strălucitoare şi 
era acum însoţită de voci. Erau cei doi bărbaţi care veneau pe 
coridor. 

Deborah îşi vâri cât putu de mult din partea de sus a corpului 
în plămânul de oţel, cu capul înainte. 

— Apucă-mă bine şi trage, îi spuse Joannei în disperare de 
cauză. 

Cu un mic salt şi cu ajutorul Joannei, Deborah reuşi să intre în 
plămânul de oţel, dar nu fără să-şi zgârie partea din faţă a 
coapselor şi a tibiei de marginea cilindrului de metal. Trebui să 
se târască în adâncime. Din cauza spaţiului strimt, fetele 


sfârşiră prin a sta pe o parte, lipite una de alta din cap până la 
picioare. 

— Încearcă să închizi uşa cât de mult poţi, şopti Deborah din 
străfundurile aparatului de ventilaţie. 

Joanna se întinse, apucă de gulerul de cauciuc şi trase. Uşa 
începu să se închidă încet, dar imediat ce scârţâi, se opri. Era şi 
timpul. O rază de lumină pătrunse în cameră şi-i dădu ocol. 
Pentru o clipă, fasciculul intră direct în plămânul de oţel prin 
cele trei vizoare laterale din sticlă de pe partea dinspre uşă. 
Apoi raza cobori şi descrise un cerc în sală pe sub paturi, 
căutând prin cotloane. 

Fetele îşi ţinură fără să vrea respiraţia. Unul din bărbaţi se 
plimbă repede prin centrul salonului, trecând la o distanţă de 
trei metri de plămânul de oţel pe jumătate deschis, nu doar o 
dată, ci de două ori. Mergea aplecat şi legăna raza de lumină 
dintr-o parte în alta pe sub paturi, ca să vadă ce era dedesubtul 
lor, mai ales în partea dinspre cap şi de-a lungul laturilor dinspre 
mesele interpuse. 

— Vezi ceva? strigă deodată bărbatul, făcându-l pe fete să 
tresară. 

Din salonul aflat de cealaltă parte a holului, celălalt bărbat 
răspunse negativ. 

O clipă mai târziu, bărbatul care venise în salonul fetelor 
putea fi auzit în încăperea alăturată, deschizând şi trântind 
repede uşile dulapurilor şi înjurând cu voce tare. Deborah îi mai 
putea vedea încă licărirea lanternei printr-unul dintre vizoare, 
până când trecu de sala de intervenţii şi de-acolo în salonul 
următor. 

Aproape la unison, fetele dădură drumul la aerul din plămâni 
şi inspirară adânc. Aerul pe care-l inspiră Deborah nu era deloc 
proaspăt. 

— A fost cam la fel de aproape ca la ascensorul de mărfuri, 
şopti Joanna. 

— Cred că trec prin toată clădirea, cum ai zis tu, rosti 
Deborah. 

— Hai să stăm ascunse un timp în caz că se întorc, spuse 
Joanna. Şi-ar fi mai bine să începem să ne gândim ce-o să facem 
ca să ieşim de-aici. 

Timpul trecea greu, mai ales pentru Deborah, care începea să 
se simtă claustrofobă cum stătea chircită în partea de jos a 


cilindrului îngust conceput pentru o singură persoană. Pentru ea 
situaţia nu prea era favorabilă conceperii de planuri. Salteaua 
veche neacoperită cu nimic mirosea urât, iar praful din ea o 
deranja. În câteva rânduri trebui să facă mari eforturi de voinţă 
ca să nu strănute. In cele din urmă începu să transpire şi să 
răsufle din ce în ce mai greu. 

După aproape o jumătate de oră, Deborah nu mai putea 
suporta. 

— Auzi ceva sau vezi vreo lumină? întrebă ea. 

— Singura lumină pe care-am văzut-o erau nişte licăriri care 
veneau de la ferestre, zise Joanna. Afară este o lumină care nu 
era înainte. 

— Nimic în clădire? 

— Nimic, zise Joanna. 

— Trebuie să ies de-aici, recunoscu Deborah. Deschide uşa şi 
încearcă s-o faci fără zgomot. 

Joanna împinse uşa, care se deschise aproape complet fără 
nici un sunet. 

— les, zise Deborah. Dacă pun mâna din greşeală în vreun loc 
în care ai prefera să nu te ating, îţi cer scuze de pe acum. 

Răsucindu-se şi mormăind, Deborah reuşi să iasă din 
plămânul de oţel. Scană camera cu privirea, observând că 
intensitatea luminii crescuse după cum spusese Joanna. Apoi îşi 
şterse fruntea cu dosul mâinii şi-şi trecu degetele prin părul 
umed, lung până la umăr. Se simţea udă leoarcă şi epuizată, dar 
ştia că urma să fie o noapte lungă şi că le mai aşteptau multe 
pericole. Cu ochii minţii văzu gardul cu sârmă ghimpată şi ştiu 
că, chiar dacă reuşeau să iasă din clădire, nu le va fi uşor să 
părăsească incinta. 

— Ce-ar fi să-mi dai scaunul ăla? zise Joanna. 

— A, îmi pare rău, spuse Deborah. 

Grijile îi distrăseseră atenţia. Trase scaunul lângă gura 
plămânului de oţel. 

— Ţi-a venit vreo idee cum să ieşim de-aici? întrebă Joanna în 
timp ce ieşea din aparatul de ventilaţie. 

— Nu, mărturisi Deborah. Înghesuită cum eram în tubul ăla, n- 
am putut să gândesc. Dar tu? 

— Mi-a trecut ceva prin cap, zise Joanna. Centrala electrică ar 
putea fi calea de ieşire din clădirea asta. 

— Cum aşa? o întrebă Deborah. 


— Dacă acolo se produce căldura cu care se încălzeşte 
clădirea asta, trebuie să ajungă până aici, zise Joanna. Trebuie 
să existe un tunel. 

— Ai dreptate! spuse Deborah. 

— Am observat că tabloul de comandă al ascensorului de 
mărfuri avea şase butoane, zise Joanna. Nu i-am dat importanţă 
până nu am început să mă gândesc la un tunel. Clădirea asta 
trebuie să mai aibă un nivel sub subsol. Poate ar trebui să ne 
îndreptăm într-acolo. Cu cât mă gândesc mai mult la încercarea 
de a ajunge la un telefon din Clinica Wingate, cu atât mi se pare 
mai riscant. 

— Dar n-am văzut nici o cale de acces la vreun nivel sub 
subsol, spuse Deborah. Nu era nici una pe scările pe care le-am 
folosit astă-seară când am ajuns aici şi nici pe cele pe care am 
mers azi după-amiază. 

— Hai să verificăm ascensorul de mărfuri, propuse Joanna. 

— Nu-l putem folosi, spuse Deborah. E prea zgomotos. 

— Nu zic să folosim ascensorul propriu-zis, explică Joanna. De 
obicei există o scară în puţurile ascensoarelor. Nu ştiu de ce, 
presupun că pentru lucrările de întreţinere. 

— De unde ştii asta? vru să afle Deborah. 

Era impresionată. 

— Datorită lui Carlton, îi explică Joanna. Filmele de acţiune 
stupide sunt preferatele lui şi mi s-a întâmplat la un moment dat 
să văd destule. Erau zeci de scene în puțuri de lift. 

— Presupun că merită să verificăm, zise Deborah. Crezi c-am 
aşteptat suficient? 

— Nu putem şti sigur, dar, cum nu putem sta aici toată 
noaptea, trebuie s-o facem la un moment dat. Lasă-mă să verific 
holul. 

— În regulă, fă-o, spuse Deborah. Vreau să văd ce e cu lumina 
asta care vine prin ferestrele din faţă. 

În timp ce Joanna se deplasa cu prudenţă până la arcada care 
ducea în coridor, Deborah traversă salonul. Stând aplecată de 
mijloc ca să-şi ţină capul jos, Deborah se apropie de una dintre 
ferestre. Ridică încet ochii deasupra pervazului şi văzu mai 
multe faruri de maşini poziţionate în aşa fel încât să lumineze 
clădirea. Deşi automobilele erau la o distanţă considerabilă, pe 
peluză, Deborah se dădu repede înapoi ca să fie sigură că nu va 
fi zărită. Observase în treacăt câţiva paznici în uniforme 


detaşându-se în lumină. Ţineau în lese nişte câini mari. Cei doi 
bărbaţi în negru chemaseră întăriri. 

Deborah i se alătură în grabă Joannei, care o aştepta lângă 
arcadă şi-i povesti ce văzuse. 

— Partea cu câinii e o veste proastă, spuse Joanna pe un ton 
grav. Oamenii ăştia nu glumesc. 

— Cred că ştiam asta deja, replică Deborah. 

— Mai înseamnă şi că a devenit brusc necesar să părăsim 
clădirea pe sub pământ, zise Joanna. 

Apoi deschise gura să-i zică lui Deborah că nu era nimeni în 
coridorul principal, când sunetul unui megafon ce răsună de- 
afară o făcu să tresară. 


Nouăsprezece 
1 MAI 2001 


ORA 00.37 


— Joanna Meissner şi Deborah Cochrane! răsună o voce din 
faţa clădirii. Nu trebuie să mai prelungim comedia asta. Nu ne 
faceţi să intrăm în clădire cu câinii, căci exact asta vom face 
dacă nu ieşiţi de bunăvoie. Cei de la poliţia din Bookford sunt pe 
drum. Repet! leşiţi imediat. 

— S-a zis cu numele noastre de împrumut aranjate cu atâta 
grijă, zise Deborah. Dac-aş crede că ne vor preda poliţiei din 
Bookford, aş ieşi de aici într-o clipită. 

— N-o să ne predea nimănui, spuse Deborah. 

— Exact asta voiam să zic, făcu Joanna. Haide! Să verificăm 
ascensorul de mărfuri înainte să-mi pierd curajul. 

Fiind de-acum destul de obişnuite cu clădirea, fetele refăcură 
drumul parcurs mai devreme de la etajul trei pe scara pe care o 
mai folosiseră o dată. La început încercară să coboare fără să 
aprindă lanterna, dar îşi dădură seama repede că riscul de a se 
împiedica de obiectele abandonate pe scări era mai mare decât 
cel prezentat de lumina lanternei. O stinseră din nou înainte de 
a intra în coridorul de la etajul doi. Pe hol, auziră din nou 
mesajul de la megafon. 

Fură nevoite să aprindă din nou lanterna în vestibulul 
ascensorului de mărfuri. Acesta era exact aşa cum îl lăsaseră, 
cu uşile pe jumătate deschise. Joanna lumină cabina liftului. Prin 
reţeaua de plasă metalică a peretelui din spate se vedea o scară 
prinsă de cărămida din care era construit puţul liftului. 

— Ai avut dreptate că o să fie o scară, zise Deborah. Dar cum 
ajungi la ea? 

Joanna mută raza de lumină pe peretele lateral al 
ascensorului. De peretele cabinei era prinsă o scară. Treptele ei 
duceau sus la un chepeng din plasă metalică, aflat în plafonul 
liftului. 

— Nu trebuie decât să ne urcăm pe partea de sus a liftului, 
zise Joanna. 

— Asta-i tot? întreba Deborah sarcastic. De unde găseşti atâta 
curaj dintr-odată? 

— Mă prefac că sunt ca tine, spuse Joanna. Aşa că hai s-o 
facem înainte să revin la modul meu natural de a mă purta! 


Deborah râse scurt, ironic. 

Tinerele intrară pe uşa inferioară pe jumătate deschisă a 
liftului. Joanna tinu lanterna în timp ce Deborah urca pe scară. 
Ţinându-se de ultima treaptă, împinse chepengul în sus. Chiar 
înainte de a atinge un unghi de nouăzeci de grade, acesta se 
fixă într-o opritoare şi rămase deschis. 

Joanna îi întinse lanterna, iar Deborah o aşeză pe plafonul 
liftului înainte de a se sălta sus. Ascensorul se legănă uşor când 
ea se ridică în picioare, făcând-o să se prindă de cablurile de 
susţinere, care erau acoperite cu o unsoare de consistenţa 
vaselinei. Un moment mai târziu, Joanna apăru prin gaură, dar 
preferă să stea în patru labe decât să se ridice în picioare. 

Scara se afla pe peretele din spate al puţului şi trecea pe 
lângă lift la o distanţă de numai treizeci de centimetri. 

— Ei, ce zici? întrebă Deborah. 

— Cred c-ar trebui să încercăm, fu de părere Joanna. 

Indreptă lanterna în josul puţului. Nu era suficient de 
puternică ca să ajungă la fundul acestuia. Scara dispărea pur şi 
simplu într-o negură de nepătruns. 

— Tu prima, zise Deborah. Şi tu ţii lanterna. 

— N-am să pot să cobor pe scară şi să ţin şi lanterna în 
acelaşi timp. 

— Ştiu, spuse Deborah. Dar tu ai buzunar, iar eu n-am. 

— Bine, făcu Joanna resemnată. 

Era obişnuită ca Deborah să preia şefia în asemenea situaţii. 
Joanna stinse lumina şi rămaseră cufundate în cel mai adânc 
întuneric. Işi puse lanterna în buzunar, apoi bâjbâi după scară. 
Când se apucă de ea, trebui să se străduiască din răsputeri ca 
să abandoneze siguranţa relativă a liftului, mai ales când acesta 
se legănă uşor în timpul trecerii. Strângând treapta scării cu 
ambele mâini, încercă să nu se gândească că va fi suspendată 
pe o scară verticală la patru etaje deasupra unei găuri negre. 

— Eşti bine? şopti Deborah în întuneric când nu auzi nici o 
mişcare. 

— E un chin, zise Joanna. 

— Eşti pe scară? 

— Da! exclamă Joanna. Dar mi-e frică să mă mişc. 

— Trebuie să te mişti! 

Joanna cobori un picior pe următoarea treaptă şi apoi pe 
celălalt. Mai greu îi fu să dea drumul scării cu o mână. In cele 


din urmă reuşi, apoi repetă mişcarea cu cealaltă mână. La 
început încet, apoi cu tot mai multa încredere, cobori între 
ascensor şi scară. Era un spaţiu strâmt, ceea ce făcea totul şi 
mai greu. 

— Poţi să luminezi un pic ca să văd unde e scara? întrebă 
Deborah de deasupra. 

— Nu pot, zise Joanna. Nu pot să dau drumul scării atâta timp. 

Deborah îi zise ceva de dulce în timp ce întindea orbeşte o 
mână, cu cealaltă ţinându-se în continuare de cablul unsuros. 
Dar scara era prea departe. În cele din urmă trebui să se lase în 
patru labe ca Joanna şi să se târască până la marginea cabinei 
liftului. Se apucă în sfârşit de scară, trecu pe ea şi-o urmă pe 
Joanna în jos. 

Fetele se mişcau încet, mai ales Joanna. Deşi începuse să se 
simtă mai încrezătoare, o nouă grijă o cuprinsese din cauza 
ruginii pe care o simţea pe trepte. Incepu să-şi facă probleme că 
una dintre trepte ar putea fi atât de mâncată de rugină încât ar 
putea ceda sub greutatea ei. Inainte de a-şi lăsa întreaga 
greutate pe o treaptă, o lovea ca să-şi dea seama cât e de 
zdravănă. 

Întunecimea din puț o ajuta pe Joanna, în special după ce 
ajunse sub cabina ascensorului. Neputând vedea, înălţimea nu 
era decât o problemă mentală, nu una vizibilă. 

Deborah trebui să încetinească atunci când o ajunse din 
urmă. 

După un sfert de oră de coborât, Deborah era gata să facă o 
recunoaştere. 

— Poţi vedea fundul? întrebă în şoaptă. 

Mugşchii braţelor începeau s-o doară şi-şi imagină că şi Joanna 
se simţea la fel. 

— Cred că glumeşti, răspunse Joanna. Nu-mi pot vedea nici 
măcar vârful nasului. 

— Poate-ar trebui să aprinzi lanterna o clipă. Ai putea să-ţi 
petreci braţul în jurul unei trepte. 

— Cred c-am să merg în continuare până când piciorul meu o 
să atingă podeaua, zise Joanna. 

— Vrei să ne odihnim? 

— Chiar cred c-ar trebui să coborâm în continuare. 

Mai trecură încă zece minute înainte ca piciorul întins al 
Joannei să dea de pavajul acoperit cu resturi. Işi trase piciorul 


înapoi. 

— Am ajuns, spuse. Stai aşa! 

Petrecându-şi braţul pe după o treaptă, cum îi sugerase 
Deborah mai devreme, scoase lanterna şi-o aprinse. Fundul 
puţului era plin de resturi, ca şi cum de-a lungul anilor ar fi fost 
folosit ca groapă de gunoi. 

— Poţi să-ţi dai seama dacă suntem la nivelul de sub subsol? 
întrebă Deborah. 

— Nu pot, zise Joanna. Haide jos, să vedem dacă putem 
deschide uşile. 

Joanna împinse cu piciorul nişte gunoaie de la baza scării 
înainte de-a păşi pe pavaj. Aşteptă ca Deborah să coboare şi 
restul scării, acoperind lanterna cu mâna. 

— Uff, e groaznic de frig aici, spuse Deborah, frecându-şi 
braţele după ce se dădu jos de pe scară. Chiar că te simţi ca-ntr- 
un beci. 

Se îndreptară prudent către uşă printre gunoaiele formate din 
hârtii, cârpe şi tot felul de bucăţi de lemn amestecate cu nişte 
cutii de conserve. În timp ce Joanna ţinea lanterna, Deborah se 
întinse şi-şi băgă degetele între uşa de sus şi cea de jos. Oricât 
ar fi încercat, acestea nu se deschideau. 

Joanna puse lanterna pe podea şi-i dădu o mână de ajutor. 
Dar uşile nici măcar nu se clintiră. 

— Nu e bine, zise Joanna. 

Deborah luă lanterna şi făcu un pas înapoi. Plimbă lumina în 
jurul uşilor. Poposi asupra unui braţ de pârghie cu resort care 
ieşea din perete la marginea uşilor, chiar deasupra locului în 
care se îmbinau. 

— Asta e problema noastră, zise Deborah. N-am văzut prea 
multe filme de acţiune, dar ăsta tre’ să fie un mecanism de 
protecţie care să ţină uşile închise până când ascensorul este în 
faţa lor. 

— Şi asta ce înseamnă? întrebă Joanna. 

— Înseamnă că una din noi trebuie să tragă de pârghie în jos 
în timp ce cealaltă deschide uşile. 

— Tu eşti mai înaltă, zise Joanna. Ocupă-te de mecanismul de 
protecţie, iar eu o să încerc la uşi. 

O clipă mai târziu, uşile se întredeschiseră, dar se deschiseră 
complet numai după ce Joanna se lăsă cu toată greutatea pe 
uşa de jos. Deborah lumină spaţiul aflat în spatele uşilor. 


— E un nivel sub subsol, într-adevăr, zise Joanna. 

Intregul nivel era întretăiat de arcadele de susţinere prin care 
trecea un talmeş-balmeş de conducte de canalizare din lut şi 
conducte de încălzire din fontă, cu izolaţie. Nu existau uşi sau 
încăperi separate. Pereţii erau din cărămidă, la fel ca aceia ai 
subsolului de deasupra, dar arcadele erau mai puţin arcuite şi 
stâlpii care le mărgineau, mai groşi. 

Un coridor cu tavan boltit mai înalt decât restul nivelului 
ducea de la ascensorul de mărfuri până la un coridor 
asemănător cu care se intersecta şi care mergea de-a lungul 
clădirii. Cabluri electrice neizolate făceau meandre de-a lungul 
părţii celei mai înalte a bolţii, mergând la corpurile de iluminat, 
care nu erau totuşi aprinse. 

Fetele se opriră la intersecţie şi luminară în ambele direcţii. În 
fiecare din acestea, priveliştea era un adevărat studiu de 
perspectivă, cu arcadele pierzându-se în întuneric, acolo unde 
lumina slabă nu mai putea pătrunde. 

— In ce parte s-o luăm? întrebă Joanna. 

— Aş zice că-n stânga, zise Deborah. Asta o să ne ducă spre 
secţiunea turnului, care e centrul clădirii. 

— Dar dacă o luăm la dreapta, o să fim mai mult în direcţia 
centralei electrice, spuse Joanna. Centrala electrică este către 
sud-est. 

Arătă la un unghi de patruzeci şi cinci de grade faţă de axa 
coridorului principal. 

— Cum o să ne hotărâm? întrebă Deborah, uitându-se în 
ambele direcţii. 

— Luminează podeaua, zise Joanna. 

Ingenunche. Pardoseala coridorului care venea de la 
ascensorul de mărfuri, la fel ca aceea a coridorului principal, era 
pavată cu ţigle de argilă, în timp ce restul nivelului era pavat cu 
aceeaşi cărămida din care erau făcuţi pereţii şi tavanul boltit. 

— Clar sunt mai multe urme de paşi înspre dreapta, zise 
Joanna. Ţiglele din pavaj sunt mai uzate în direcţia asta, ceea 
ce-mi sugerează nu doar că tunelul este la dreapta, dar şi că el 
n-a fost folosit doar pentru încălzire. 

— Pe cuvântul meu, comentă Deborah, privind în jos. Cred că 
ai dreptate. Asta e un alt truc pe care l-ai învăţat uitându-te cu 
Carlton la filme de acţiune? 

— Nu, dar e la mintea cocoşului. 


— Mulţumesc mult, zise Deborah sarcastic. 

Fetele începură să meargă repede către sud. Deborah ţinea 
lanterna îndreptată înainte. Pașii lor stârneau ecouri sub tavanul 
concav. 

— Aici jos e ca în catacombe, comentă Joanna. 

— Poate n-ar trebui să întreb, dar la ce te gândeai când ai 
sugerat că tunelul n-a fost folosit doar la încălzire? 

— Mi-a trecut prin minte că tunelul era probabil calea pe care 
transportau cadavrele de la morgă la crematoriu. 

— Asta da gând încurajator, zise Deborah. 

— Hmm, făcu Joanna. Poate-am vorbit prea repede. Se pare 
că aici se termină coridorul nostru tocit. 

La aproximativ nouă metri în faţă raza lanternei întâlni un zid 
de cărămidă netencuită. 

— E-n regulă, zise Deborah după ce mai făcură câţiva paşi. 
Drumul o ia la stânga. 

Când ajunseră la perete, văzură că pasajul boltit nu numai că 
făcea o curbă bruscă la stânga după un stâlp cu arcadă, ci şi 
cobora într-o pantă relativ abruptă. Pe acest coridor cobora şi o 
ţeavă izolată cu diametru mare. 

— Datorită spiritului tău de detectiv, cred că ne îndreptăm 
spre centrala electrică, zise Deborah în timp ce-şi începeau 
coborârea. Acum nu trebuie decât să sperăm că o să ne ţină 
bateriile astea. 

— Doamne! exclamă Joanna. Nici măcar să nu sugerezi aşa 
ceva! 

Cu o nouă grijă, de a nu se rătăci în subteran în bezna 
profundă, tinerele măriră ritmul până când ajunseră să meargă 
în pas alergător. La câteva sute de metri mai încolo, tunelul 
redevenea plan şi era mult mai umed. Din când în când 
întâlneau chiar bălți şi stalactite care atârnau din tavanul boltit. 

— Mă simt ca şi cum am fi făcut jumătate din drumul spre 
Boston, zise Deborah. N-ar trebui să fi ajuns deja? 

— Centrala aia electrică era mai departe decât părea, spuse 
Joanna. 

Rămânând fără suflu, fetele se grăbiră în tăcere, fiecare 
nutrind în gând griji referitoare la ceea ce le va aştepta la 
celălalt capăt. O uşă încuiată, solidă ar însemna dezastrul, 
forţându-le să se întoarcă pe unde veniseră. 

— Văd ceva înainte, zise Deborah. 


În timp ce mergeau, întinse braţul în care ţinea lanterna. 
Câteva clipe mai târziu, fetele se treziră într-o situaţie 
neaşteptată: coridorul şi conducta de încălzire se bifurcau. 

Se opriră, întrebându-se ce să facă mai departe. Deborah 
lumină ambele tuneluri. Acestea arătau identic şi toate trei 
tunelurile se intersectau în aproximativ acelaşi unghi de 120 de 
grade. 

— Nu mă aşteptam la aşa ceva, zise Joanna agitată. 

Deborah lumină colţul dintre tunelul în care erau ele şi noul 
tunel de la stânga. În cărămidă, la nivelul pieptului, era fixată o 
piatră fasonată, din granit. Cu podul palmei, şterse de pe 
aceasta un strat de mucegai, sub care erau săpate nişte litere. 

— Bun! spuse Deborah, recăpătându-şi entuziasmul. Am 
rezolvat un mister: tunelul de la stânga duce la fermă/zona de 
locuinţe, ceea ce înseamnă că celălalt trebuie să ducă la 
centrala electrică. 

— Desigur, afirmă Joanna. Acum, că mă uit, conducta care se 
îndreaptă către centrala electrică are un diametru vizibil mai 
mare. 

— Aşteaptă un moment, spuse Deborah, întinzându-se şi 
oprind-o pe Joanna, care o pornise deja în direcţia centralei 
electrice. Dacă tot avem de ales, poate ar fi bine să ne gândim 
un minut care ar fi cea mai bună destinaţie. Presupunând că o 
să reuşim să ieşim la suprafaţă în fiecare din aceste locuri, cred 
că... 

— Nu-mi spune că n-o să putem ieşi afară, răbufni Joanna. 

— Bine, bine! o linişti Deborah. Hai să ne gândim unde-ar fi 
mai bine să fim: la centrala electrică sau la fermă. Odată ce-am 
ieşit din clădirea spitalului, problema noastră este să părăsim 
locul ăsta. Poate cea mai bună idee ar fi cea cu ferma. Probabil 
că acolo vin regulat camioane de aprovizionare precum cele pe 
care le-am văzut ieri. 

— Credeam c-am hotărât că trebuie să ieşim din incintă în 
noaptea asta, zise Joanna. 

— Aşa ar fi cel mai bine, dar trebuie să avem nişte alternative 
în cazul în care nu reuşim. 

— Eu tot mai cred că, dacă nu plecăm în noaptea asta, vom fi 
prinse. 

— Ai vreo idee? 

— Ţinând cont de gardul din sârmă ghimpată, cred că singura 


noastră şansă e să ieşim pe poartă. Dac-am putea pune mâna 
pe un vehicul, mai ales un camion, poate am reuşi să spargem 
poarta. 

— Hmm, asta e o idee, zise Deborah. Şi unde am avea cele 
mai mari şanse să găsim un vehicul cu chei cu tot? 

— Presupun că la fermă, spuse Joanna. Dar nu ştiu sigur. 

— Şi eu cred la fel, zise Deborah. Hai măcar să încercăm întâi 
acolo. 

Şi mai hotărâte, tinerele se îndreptară spre fermă. Se mişcau 
repede, evitând pe cât puteau băltoacele. Acestea erau tot mai 
dese în porţiunea de tunel în care se aflau fetele acum. După 
numai o sută de metri, tunelul se bifurcă din nou. O altă piatră 
inscripționată le îndruma la dreapta pentru fermă şi la stânga 
pentru zona de locuinţe. Fetele continuară să meargă pe firul 
din dreapta. 

— Văzând semnul care indica zona de locuinţe, am ajuns să 
mă gândesc la Spencer Wingate, zise Joanna. Poate ar trebui să 
ne gândim să ne adresăm lui pentru ajutor. 

Deborah se opri, iar Joanna făcu la fel. Ţinând fasciculul 
lanternei îndreptat în jos, Deborah se uită la prietena ei. Ochii 
Joannei erau pierduţi în întuneric. 

— Sugerezi să ne ducem la Spencer Wingate? 

— Da, zise Joanna. Mergem în casa lui - măcar pe asta o 
cunoaştem - şi-i zicem ce-am descoperit aici. li mai spunem că 
oamenii de la pază încearcă să ne vâneze şi să ne adauge 
eventual la colecţia lor de ovare. 

Deborah lăsă să-i scape un râs scurt, dispreţuitor. 

— E cam ciudat să-ţi manifeşti tocmai acum un simţ al 
umorului bolnav. 

— În momentul ăsta, e singurul mod în care pot face faţă 
realităţii cu care ne confruntăm. 

— Ideea asta de a ne lăsa pe mâna lui Spencer Wingate se 
bazează pe faptul că am fost martore la cearta dintre el şi Paul 
Saunders? 

— Pe asta şi pe reacţia lui la întrebarea ta legată de femeile 
din Nicaragua, zise Joanna. Nici una din noi nu crede că Spencer 
ştie ce se întâmplă aici cu adevărat. Dacă e un om normal, o să 
fie la fel de îngrozit ca noi. 

— Asta e un mare „dacă” şi ar însemna să ne asumăm un risc 
serios, spuse Deborah. 


— Ne-am asumat deja destule riscuri venind aici, replică 
Joanna. 

Deborah dădu din cap şi râmase cu privirea pierdută în 
întuneric. Joanna avea dreptate: riscaseră mai mult decât se 
aşteptaseră. Dar asta justifica oare asumarea riscului ireversibil 
de a se duce la Spencer Wingate? 

— Hai să vedem la fermă, zise Deborah. Ideea cu Spencer 
Wingate o s-o păstrăm ca plan de rezervă. Pe moment, să găsim 
un camion mare care ne poate scoate de aici mi se pare cea mai 
bună variantă. Eşti de acord? 

— Da, spuse Joanna. Cred doar că trebuie să avem în vedere 
toate opţiunile. 


Spre uşurarea tinerelor, tunelul intra în complexul fermei la 
fel cum părăsea clădirea spitalului. Acesta pătrundea 
nestingherit într-un subsol, unde conducta de căldură se 
ramifica în mai multe direcţii înainte de a dispărea în sus prin 
tavan. La fel ca în spital, coridorul care se afla în continuarea 
tunelului ducea la un ascensor de mărfuri. Dar fetele nu 
încercară să deschidă uşile liftului. In schimb căutară nişte scări, 
pe care le găsiră în spatele puţului ascensorului. 

La uşa de la capătul de sus al scărilor, fetele se opriră. 
Deborah îşi lipi urechea de uşă şi-i zise apoi Joannei că se auzea 
doar băzâitul liniştit al unor maşinării aflate la distanţă. După ce 
stinse lanterna, Deborah întredeschise uşor uşa. După miros, îşi 
dădură seama imediat că erau într-un şopron. Nimic nu tulbura 
tăcerea. 

Deborah deschise uşa suficient ca să-şi scoată capul şi să se 
uite în jur. Incăperea era luminată slab de nişte becuri 
neacoperite aflate la distanţă mare unul de altul, atârnate de 
tavanul structurii de stâlpi şi grinzi. Peste drum, de-a lungul 
peretelui, erau aliniate numeroase boxe dispuse pe trei rânduri. 
La stânga erau câteva uşi închise. Intre boxe şi uşi se găseau 
stive de cutii de carton, baloturi de fân şi saci de hrană pentru 
animale. 

— Ei bine? întrebă în şoaptă Joanna, care stătea cu câteva 
trepte mai jos pe scară. Vezi ceva? 

— Sunt o mulţime de animale în boxe, zise Deborah. Dar nu 
văd nici picior de om, cel puţin nu deocamdată. 

Deborah deschise uşa şi păşi pe podeaua din scânduri 


grosolane, presărată cu fân. Câteva animale îi simţiră prezenţa 
şi grohăiră, trezindu-le şi pe altele. Joanna i se alătură lui 
Deborah şi împreună continuară să privească în jur. 

— Până acum e bine, zise Deborah. Dacă e vreun schimb de 
noapte, probabil că respectivii dorm. 

— Ce miros, făcu Joanna. Nu pot să-mi închipui cum poate 
lucra cineva într-un asemenea mediu. 

— Pun pariu ca e de la porci, zise Deborah. 

Se trezi că privea peste drum în ochii ca nişte mărgele ai unei 
scroafe mari, alb-rozalii. Aceasta părea să se uite la ea cu mare 
interes. 

— Cineva mi-a zis că porcii sunt curaţi, zise Joanna. 

— Sunt curaţi dacă li se face curat, spuse Deborah. Dar nu-i 
deranjează dacă sunt murdari, iar excrementele lor sunt 
îngrozitoare. 

— Tu vezi ce văd şi eu pe peretele din spatele tău? întrebă 
Joanna şi arătă în direcţia respectivă. 

Deborah se uită peste umăr şi se lumină la faţă. 

— Un telefon! 

Fetele se repeziră amândouă spre el. Deborah ajunse prima şi 
duse receptorul la ureche. Joanna o urmări cu sufletul la gură, 
până când expresia lui Deborah se schimbă într-una de dezgust 
şi lovi de mai multe ori în şir butonul de deconectare. Deborah 
închise. 

— N-am făcut nici o scofală! Au decuplat telefoanele. 

— Nu mă miră, zise Joanna. 

— Nici pe mine, recunoscu Deborah. 

Lăsând uşor întredeschisă uşa care dădea spre scări, fetele 
ocoliră porţiunea unde erau ţinute fânul şi hrana pentru animale 
şi se îndreptară către cea mai apropiată uşă. Deborah o 
deschise şi plimbă lanterna prin încăpere. 

— la te uită! exclamă ea. 

— Ce-i? întrebă Joanna, încercând să vadă peste umărul lui 
Deborah. 

— E un alt laborator, zise Deborah cu uimire. 

Nu se aşteptase să găsească un laborator, iar faptul că 
treceau de la un şopron la tehnologia de ultimă oră pur şi simplu 
păşind peste un prag era copleşitor. Laboratorul nu era deloc la 
fel de mare ca acela din spital, dar părea să fie aproape la fel de 
bine dotat. 


Deborah dădu drumul uşii şi intră în încăpere, iar Joanna o 
urmă. Deborah plimbă lanterna de la un instrument la altul, 
văzând secvenţiatoare de ADN, un microscop electronic de 
scanare şi sintetizatoare de polipeptide. Era visul oricărui 
specialist în biologie moleculară. 

— N-ar trebui să căutăm un camion? întrebă Joanna. 

— Imediat, zise Deborah. 

Se îndreptă spre un incubator şi se uită la capsulele petri. 
Acestea erau la fel cu cele folosite în aceeaşi zi de ea în 
laboratorul principal şi Deborah presupuse că şi aici se făceau 
transferuri nucleare. Apoi raza lanternei îi căzu pe o fereastră 
mare din sticlă care despărţea o cameră separată de secţiunea 
principală a laboratorului. 

Deborah se îndreptă către această cameră. Joanna o urmă ca 
să nu rămână pe întuneric. 

— Deborah! se plânse Joanna. Te abaţi de la ţinta noastră. 

— Ştiu, zise Deborah. Dar, de fiecare dată când cred că ne-am 
făcut o imagine de ansamblu asupra activităţilor de la Clinica 
Wingate, se dovedeşte că ei fac mult mai multe. Nu m-am 
aşteptat la un alt laborator aici la fermă şi cu siguranţă nu la 
unul atât de bine dotat. 

— E vremea să-i lăsăm pe profesionişti să se ocupe de asta, 
pledă Joanna. Avem destule informaţii care să justifice obţinerea 
unui mandat de percheziţie. Tot ce avem de făcut e să plecăm 
de aici. 

Deborah aţinti lanterna direct asupra peretelui despărțitor din 
sticlă ca să evite reflecţia luminii în timp ce se uita în încăperea 
de dincolo de geam. 

— Şi uite încă o surpriză. Arată ca o sală de autopsii complet 
funcţională, ca acelea pe care le folosesc pentru oameni, dar cu 
o masă foarte mică. Ce poate să caute aşa ceva într-un şopron? 

— Haide! o îndemnă Joanna, din ce în ce mai iritată. 

— Lasă-mă numai să verific chestia asta, spuse Deborah. N-o 
să-mi ia decât un minut. Au un compartiment frigorific ca la 
morgă. 

Joanna îşi dădu ochii peste cap în semn de frustrare, în timp 
ce Deborah intra pe uşa sălii de autopsie. Joanna privi prin 
despărţitura de sticlă cum Deborah se duse la compartimentul 
frigorific şi trase zăvorul de la uşă. În afară de lumina de la 
lanterna lui Deborah, care trecea prin geam, Joanna era în 


întuneric. Aruncă o privire în spate către uşa laboratorului şi 
cântări o clipă ideea de a căuta singură un camion, dar decise 
că era o prostie s-o facă fără lanternă. 

Injurând printre dinţi, Joanna o urmă pe Deborah în mica sală 
de autopsie, cu intenţia de a-i cere să-şi vină în fire, dar uită 
repede de asta. Deborah trăsese afară tava din compartimentul 
frigorific şi rămăsese paralizată de ceea ce se afla acolo. Joanna 
nu putea vedea ce era, dar putea să-şi dea seama că Deborah 
tremură după felul în care ţinea lanterna. 

— Ce este? întrebă Joanna. 

— Vino şi vezi! zise Deborah cu o voce nesigură. 

— Nu poţi să-mi spui tu? făcu Joanna. Aminteşte-ţi, nu sunt 
biolog ca tine. 

— Trebuie să vezi asta, zise Deborah. N-am cum să-ţi descriu 
aşa ceva. 

Joanna înghiţi cu nervozitate. Inspiră adânc, se duse lângă 
Deborah şi se forţă să se uite în jos. 

— Pfui! murmură Joanna, iar buza de sus i se trase în sus de 
dezgust. 

Se uita la cinci copii nou-născuţi cu vasele ombilicale umflate 
şi cu un puf extrem de des şi negru. Aveau feţele teşite şi late şi 
ochii micuţi. Nasurile erau nişte simple cioturi, cu nările 
orientate în sus. Membrele aveau extremităţi ca nişte lopeţi, cu 
degete minuscule. Capetele erau încununate de o claie de păr 
negru, scos în evidenţă de bucle albe mici, dar bine definite. 

— Sunt alte clone de-ale lui Paul Saunders, zise Joanna cu 
dispreţ. 

— Mă tem că da, spuse Deborah. Dar asta e o întorsătură 
nouă. Cred că aici îşi clonează propriile celule în ovocite de porc, 
iar apoi le implantează în scroafe, de dragul cercetărilor lui din 
domeniul celulelor stem. 

Joanna o apucă de braţ pe Deborah. Pe moment avea nevoie 
de un sprijin. Deborah avusese dreptate în privinţa Clinicii 
Wingate. Această nouă descoperire arăta că Paul Saunders şi 
echipa sa realizau un salt uimitor dincolo de principiile etice 
rezonabile sau chiar de cele pe care era de aşteptat să le 
respecte. Egocentrismul şi aroganţa lor intelectuală depăşeau 
pur şi simplu capacitatea de înţelegere a Joannei. 

Deborah făcu tava să alunece la loc în compartimentul 
frigorific şi trânti uşa. 


— Hai să găsim nenorocitul ăla de camion! 

Mânia şi revolta le ajutară să-şi revină din şocul recentei lor 
descoperiri, aşa că se întoarseră în şopronul propriu-zis. leşind 
din laborator, prezenţa lor stârni din nou agitaţie printre 
animale. Mai devreme se agitaseră numai porcii de lângă uşa 
care dădea spre scări. Acum larma era sporită de vaci, care li se 
alăturaseră porcilor. 

Fetele trecură de la o uşă la alta până când găsiră un coridor 
care ducea la ceea ce presupuseră că era un garaj. Dar se 
dovedi a fi ceva mai mult decât atât. Cu ajutorul luminii de la 
cele două indicatoare ale ieşirii, văzură că era un hangar. Un 
elicopter de tip Aerospaţial cu turbopropulsor era scăldat în 
strălucirea rubinie. 

— Uite şi răspunsul nostru, dacă am şti să-l pilotăm, zise 
Deborah. 

Rămase o clipă să admire cu invidie aparatul de zbor. 

— Vino, o îndemnă Joanna. Cred că dincolo de clădirea asta se 
află un garaj. 

Se dovedi că Joanna avea dreptate şi, după ce trecură de 
următoarea uşă, efortul lor fu răsplătit: văzură un tractor şi un 
autocamion cu benă basculantă. Se îndreptară amândouă către 
autocamion. 

— Sper să fie aici cheile! se rugă Deborah cu glas tare, în timp 
ce urca pe treapta autocamionului şi deschidea uşa. 

Se repezi în cabină. Degetele ei căutau frenetic cheile, în timp 
ce Joanna ţinea lanterna. Deborah verifică pe arborele de 
direcţie, apoi de-a lungul tabloului de bord. Găsi fanta pentru 
cheia de contact, dar nu şi cheile. 

— La naiba! înjură Deborah şi lovi volanul cu palma. Presupun 
c-am putea face camionul să pornească umblând la fire, dar nu 
ştim cum. 

Se uită în jos la Joanna. 

— Nu te uita la mine, zise Joanna. N-am idee cum se face, 
habar n-am! 

— Hai să ne întoarcem în biroul pe care l-am văzut în şopron, 
sugeră Deborah. Poate găsim acolo cheile. 

Deborah se dădu jos din autocamion. Fetele făcură cale- 
ntoarsă la şopron şi se uitară din nou lung la elicopter în timp ce 
treceau prin hangar. 

Când intrară în şopronul propriu-zis, animalele deveniră şi mai 


agitate. 

— Probabil cred că e ora mesei, comentă Deborah. 

Fetele ajunseră la uşa biroului când auziră sunetul 
inconfundabil al unui vehicul care parca lângă şopron. Zăriră 
farurile luminând o clipă prin geamurile uşii, în timp ce maşina 
întorcea înainte de a opri. 

— Nu se poate! Vine cineva! zise Deborah cu o voce răguşită. 

— Înapoi la scări! strigă Joanna. 

Fetele ţâşniră spre scări, dar nu reuşiră să ajungă la ele. Uşa 
şopronului fu deschisă rapid cu cheia şi o siluetă dădu buzna 
înăuntru. Primul lucru pe care-l făcu fu să aprindă toate luminile, 
prinzându-le pe fete la mai mult de şase metri de obiectivul lor. 
Ele nu reuşiseră decât să se lase în jos în spatele cutiilor de 
carton, a baloţilor de fân şi a sacilor cu hrană pentru animale şi 
să se ghemuiască în timp ce bărbatul dădea o raită printre boxe. 
Îl puteau auzi vorbindu-le tot timpul animalelor, printre altele 
întrebându-le cine fusese vinovat că le făcuse pe toate să fie 
atât de agitate. 

— Crezi c-am putea ajunge la scări? întrebă Deborah, când 
vocea bărbatului se auzi ca şi cum acesta ar fi ajuns la o 
distanţă semnificativă. 

— Numai dacă poţi vedea exact unde se află şi dacă este sau 
nu suficient de ocupat cu ceva. 

Deborah se ridică încet până când reuşi să vadă zona boxelor. 
Nu-l putea vedea pe bărbat, deşi încă-l mai putea auzi vorbind 
cu unul dintre animale. Apoi acesta se ridică brusc în picioare, 
iar Deborah se tupilă la loc. 

— Nu e aşa de departe cum am crezut, zise ea. 

— Atunci mai bine-am sta locului, spuse Joanna. 

— Ne-am putea acoperi cu nişte fân din mormanele astea. 

— Cred c-ar fi mai bine să stăm nemişcate şi să nu facem 
zgomot, zise Joanna. Ar trebui să fim în siguranţă, în afară de 
cazul în care vine încoace să ia din proviziile astea. 

— Dacă vine în partea asta ca să intre în birou, am putea da 
de necaz. 

— În cazul ăsta, ar trebui să avansăm încet-încet în jurul 
cutiilor, spuse Joanna. N-ar trebui să fie prea greu şi, odată ce-ar 
intra în birou, am putea să ajungem la scări. 

Deborah dădu din cap, dar nu era atât de încrezătoare că o să 
meargă. Era unul dintre acele lucruri care păreau uşoare, dar 


care se dovedeau de fapt a fi greu de făcut. 

Deodată, fetele auziră sosind un al doilea vehicul. Schimbară 
nişte priviri îngrijorate. O persoană le putea face şi aşa 
probleme, dar două puteau însemna că urma să se producă un 
dezastru. 

Nou-venitul intră şi trânti cu zgomot uşa în urma lui. Fetele se 
ghemuiră când îl auziră strigând un nume - Greg Lynch. 

— Hei, mai încet! strigă Greg dintr-una dintre boxe. Animalele 
sunt şi aşa neliniştite. 

— Scuze, zise nou-venitul. Dar avem o urgenţă. 

— Da? 

— Căutăm două tinere. Au intrat aici sub nume false, ne-au 
spart fişierele din calculator şi-au intrat în sala ovulelor. Acum 
sunt pe undeva pe-aici, în incintă. 

— N-am văzut pe nimeni, zise Greg. lar şopronul a fost 
încuiat. 

— Ce faci aici la ora asta din noapte? 

— Am o scroafă căreia i se apropie termenul. Prin monitor am 
văzut că animalele se agită şi-am crezut că urmează să fete, dar 
e în regulă. 

— Dacă le vezi pe femei când te întorci acasă, anunţă-i pe cei 
de la pază, spuse nou-venitul. La început au fost în clădirea 
principală, dar am căutat peste tot. Au ieşit de acolo, dar nu s- 
au întors la poartă, aşa că trebuie să se ascundă pe undeva. 

— Noroc! 

— O să le prindem. Toată echipa de la pază le caută pe-afară, 
cu toţi câinii. Şi, apropo, telefonul fix este decuplat până când le 
prindem. Nu vrem să dea vreun telefon şi să ne facă probleme. 

— Nici o grijă, spuse Greg. Am celularul la mine. 

După ce bărbaţii îşi luară rămas-bun, fetele auziră uşa 
şopronului deschizându-se şi apoi trântindu-se la loc. 

— E din ce în ce mai rău, şopti Deborah. Se pare că 
scormonesc peste tot după noi. 

— Nu-mi place ideea că au pus câinii pe urmele noastre, zise 
Joanna. 

— Nici mie, spuse Deborah. Mă mir că nu s-au gândit la tunel. 

— Nu ştim că n-au făcut-o. 

— Adevărat, zise Deborah. Dar cred că tipul ăsta care tocmai 
a plecat ar fi pomenit de asta. Poate că singura cale de acces la 
nivelul de sub subsolul clădirii clinicii este prin puţul 


ascensorului de mărfuri, iar ei nu s-ar gândi niciodată c-am fi 
atât de proaste încât să coborâm pe scară. 

— Să îndrăznim să ne întoarcem în tunel? 

— Dacă ne caută pe-afară cu câinii, nu cred că avem de-ales. 

Peste încă un sfert de oră, fetele îl auziră pe Greg căscând 
zgomotos şi oftând. Apoi vorbi cu glas tare, ca şi cum avea de-a 
face cu un grup de copii: 

— Bine, băieţi. Fiţi cuminţi! Vreau să vă liniştiţi, pentru că n- 
am chef să mai vin o dată aici în noaptea asta. 

După ce zise asta, Greg începu să fluiere încetişor. Fetele 
băgară de seamă că sunetul începea să se audă mai tare, iar 
Deborah se aventură să arunce repede o privire. 

— Se îndreaptă spre birou, şopti ea imediat. 

Făcând aşa cum sugerase Joanna mai devreme, fetele se 
dădură înapoi, încercând să se afle tot timpul în spatele stivei de 
provizii astfel încât aceasta să se afle între ele şi Greg. Era o 
manevră tensionată, după cum se aşteptase Deborah, pentru că 
trebuiau să se descurce fără să se uite la ce se petrecea în jurul 
lor. Bărbatul se îndrepta cam în direcţia lor. 

Odată ce auziră uşa biroului închizându-se, Deborah îşi înălţă 
capul. 

— In regulă, şopti ea când văzu că drumul era liber şi 
amândouă se îndreptară direct spre uşa care dădea către scări. 

Deborah nu aprinse lanterna decât după ce Joanna trase uşa 
după ea. Coborâră scările fără o vorbă. Când ajunseră jos, 
Joanna îi făcu semn lui Deborah să se oprească. Amândouă 
răsuflau greu din cauza tensiunii şi a epuizării. 

— Trebuie să hotărâm ce-o să facem de acum încolo, zise ea, 
vorbind încetişor. 

— Credeam c-o să mergem la centrala electrică. 

— Eu sunt de părere să mergem la Spencer Wingate, zise 
Joanna. Aici la fermă nu erau chei în camion. Dacă găsim un 
camion lângă centrala electrică, n-avem nici o garanţie că o să 
dăm şi de chei. De fapt, mi se pare logic să nu găsim cheile nici 
acolo, iar, de fiecare dată când ieşim la suprafaţă, riscăm să fim 
prinse. Cred că e momentul să facem o încercare cu Wingate. 

Deborah se legănă de pe un picior pe altul şi-şi muşcă partea 
dinăuntru a obrazului, în timp ce rumega sugestia Joannei. Nu 
putea suferi să ia decizii care nu lăsau nici o alternativă. Dacă 
Spencer Wingate era mână-n mână cu actuala conducere a 


clinicii, ea şi Joanna se duceau pe copcă. Nimic mai simplu. Cu 
toate astea, situaţia lor devenise disperată, la început când 
fuseseră fugărite înapoi în sala ovulelor, iar acum devenea rapid 
imposibilă. 

— Bine! zise Deborah deodată. Hai să ne lăsăm la mila lui 
Spencer Wingate, fie ce-o fi. 

— Eşti sigură? Nu vreau să simţi că te-am convins eu să faci 
asta. 

— Nu sunt sigură de nimic decât de faptul că încă îmi mai 
exercit liberul arbitru. 

Deborah întinse mâna şi fetele dădură palma. 

— La bine şi la rău, adăugă Deborah cu un zâmbet strâmb. 


Fetele se întoarseră în tunelurile de încălzire cu grija nerostită 
c-ar putea da peste urmăritorii lor în orice clipă. Dar ajunseră la 
ramificaţia care ducea spre zona de locuinţe fără nici un 
incident, în afară de faptul că observară că lumina lanternei era 
mult mai slabă. 

Cam la o sută de metri după bifurcaţie, dădură peste încă 
una. De data asta, nu era nici o piatră care să le îndrume. 

— Fir-ar să fie! se plânse Deborah. Lumină ambele tuneluri. Ai 
vreo idee? 

— Aş zice s-o luăm la stânga. Ştim că satul se află între 
locuinţele separate şi fermă, aşa că satul ar trebui să fie la 
dreapta. 

Deborah se uită la Joanna cu uimire. 

— lar mă impresionezi. De unde atâta ingeniozitate? 

— Din educaţia mea tipic houstoniană, de care ţi-ai bătut joc 
cu neruşinare. 

— Da, cum să nu! zise Deborah dispreţuitoare. 

După încă cinci minute de mers, fetele ajunseră la o serie de 
bifurcaţii care veneau una după alta. 

— Cred că fiecare dintre tunelurile astea duce la câte o casă, 
zise Deborah. 

— Şi eu cred la fel, adăugă Joanna. 

— Ai vreun presentiment la care casă ar trebui să încercăm 
mai întâi? 

— Nu, zise Joanna. Deşi logic ar fi să le luăm în ordine. 

Prima pivniţă în care fetele traseră cu ochiul după ce 
deschiseseră o uşă simplă lambrisată clar nu era a lui Spencer, 


pentru că fusese renovată cât de cât. Fetele îşi aminteau bine 
amândouă beciul lui Spencer de când îl însoţiseră în pivniţa de 
vinuri. Luând-o înapoi, o apucară prin următorul tunel. Acesta se 
termina cu o uşă brută, de stejar, cioplită grosolan. 

— Asta arată mai promiţător, zise Deborah. 7 

Scutură lanterna ca să facă raza de lumină mai puternică. In 
ultimele câteva minute fusese nevoie să o mai scuture din când 
în când. 

Îi dădu Joannei lanterna înainte de a împinge uşa. Aceasta 
hârşâi de pragul din granit. În loc să împingă în continuare, 
Deborah încercă să ridice mai întâi uşa. Apoi reuşi s-o deschidă 
aproape fără zgomot. Deborah luă înapoi lanterna şi, scuturând- 
o, aţinti fasciculul tremurător în pivnita de dincolo de prag. 
Lumina slabă dezvălui uşa pivniţei de vinuri cu lacătul încă 
atârnând desfăcut. 

— Asta e, zise Deborah. Haide să mergem! 

Traversară podeaua noroioasă ca să ajungă la treptele 
pivniţei, pe care le urcară - cu Deborah în frunte. In capul 
scărilor ezitară. Pe sub uşă intra o geană de lumină. 

— Mă gândesc că trebuie să improvizăm, şopti Deborah. 

— N-avem de ales, zise Joanna. Nici măcar nu ştim dacă e 
treaz. Ai vreo idee cât e ceasul? 

— Nu prea, spuse Deborah. Presupun că e în jur de unu. 

— Ei bine, e o lumină aprinsă. Presupun că ăsta e un semn că 
e încă treaz. Hai să încercăm să nu-l speriem prea tare. Ar putea 
avea un buton de alarmă pe care să-l apese. 

— E bine de ştiut, spuse Deborah. 

Deborah ascultă cu atenţie înainte de a răsuci încet mineral 
uşii şi de-a o întredeschide. Când văzu că nu urmează nici o 
reacţie neprevăzută, o deschise încet, înfăţişând treptat privirii o 
porţiune din ce în ce mai mare din bucătărie. 

— Aud muzică clasică, zise Joanna. 

— Şi eu, spuse Deborah. 

Fetele se aventurară în bucătăria cufundată în întuneric. 
Lumina pe care o văzuseră pe sub uşa pivniţei venea de la 
candelabrul din sufragerie. Avansară pe hol încercând să facă 
cât mai puţin zgomot, mergând către camera de zi, de unde 
venea muzica. Drept în faţă vedeau holul de la intrare şi 
observară că soldăţeii de jucărie pe care Spencer îi dărâmase în 
beţia sa de pe masa consolei cu o seară înainte fuseseră 


aranjaţi cu grijă la loc. 

Deborah era în faţă, cu Joanna urmând-o îndeaproape. Fetele 
aveau atenţia îndreptată spre camera de zi, care se afla în 
partea stângă cum ieşeai din hol şi unde se aşteptau să fie 
Spencer. Joanna aruncă o privire la dreapta în timp ce treceau 
pe lângă un coridor întunecat, care se intersecta cu holul şi care 
ducea la un birou. Acolo, la distanţă, se afla Spencer Wingate, 
aşezat la birou într-un con de lumină proiectat de o lampă de 
citit. Era cu spatele spre fete şi studia nişte planuri. 

Joanna o bătu pe umăr pe Deborah. Când aceasta se întoarse, 
Joanna arătă agitată în direcţia siluetei încovoiate a lui Spencer. 

Deborah se uită la Joanna şi mimă în tăcere întrebarea: „Ce 
facem?” 

Joanna ridică din umeri. N-avea nici o idee, dar apoi se gândi 
că ar fi cel mai bine să-l strige. Gesticula ducând mâna la gură şi 
apoi arătând către Spencer. 

Deborah dădu din cap. Işi drese glasul. 

— Doctore Wingate! strigă ea, dar vocea îi era ezitantă şi se 
pierdu în corul din Simfonia a IX-a de Beethoven, care răsuna 
din camera de zi. 

— Doctore Wingate! strigă Joanna cu mai multă hotărâre şi 
suficient de tare ca să acopere muzica. 

Spencer îşi înălţă capul şi se întoarse repede. O clipă faţa 
bronzată i se albi şi se ridică aşa de repede că scaunul de la 
birou se răsturna cu o trosnitură. 

— N-am vrut să vă speriem, strigă Deborah în grabă. Speram 
c-am putea sta de vorbă cu dumneavoastră. 

Spencer îşi reveni repede. Zâmbi uşurat când le recunoscu pe 
fete, apoi le făcu semn cu mâna să vină la el, în timp ce se 
apleca să ridice scaunul. 

Fetele se îndreptară spre încăperea în care se afla el. 
Amândouă erau foarte atente la reacţia lui Spencer faţă de 
prezenţa lor acolo, care deocamdată era de bun augur. In timp 
ce se apropiau, acesta îşi netezi cu mâna părul argintiu şi-şi 
aranjă haina de casă din catifea. Dar când fetele apărură la 
lumină, expresia lui se schimbă într-una de uimire. 

— Ce-aţi păţit? înainte ca fetele să aibă timp să-i răspundă, 
întrebă: Cum aţi ajuns aici? 

Joanna începu să explice cum au intrat prin pivniţă, în timp ce 
Deborah se lansa într-o poveste despre ceea ce făcuseră în acea 


seară. 

Spencer ridică mâna. 

— Opriţi-vă! Pe rând. Dar mai întâi, are vreuna din voi nevoie 
de ceva? Arătaţi groaznic. 

Pentru prima dată de când începuse toată povestea, fetele se 
uitară fiecare la ea însăşi şi una la cealaltă. Felul în care arătau 
le făcu să se simtă stingherite. Deborah stătea cel mai rău, cu 
rochia ei mini sfâşiată şi zdrenţuită şi cu zgârieturi pe coapse şi 
pe fluierele picioarelor de la marginea plămânului de oţel. Îşi 
pierduse unul din cerceii lungi şi de pe pandantivul micuţ în 
formă de inimă căzuseră aproape toate pietrele. Avea mâinile 
negre de la unsoarea de pe cablurile liftului, iar părul îi era 
încâlcit. 

Joanna încă mai avea pe ea halatul de doctor, care-i protejase 
hainele destul de bine. Dar acesta se murdărise groaznic, mai 
ales când se târâse pe burtă pe podeaua şopronului. Din 
buzunare îi ieşeau câteva paie. 

Deborah şi Joanna schimbară apoi una dintre privirile lor cu 
subînţeles. Combinația dintre teamă şi felul în care arătau le 
făcu să izbucnească în râs, ceea ce le luă prin surprindere şi le 
făcu să aibă nevoie de câteva clipe ca să-şi revină. Chiar şi 
Spencer se trezi zâmbind. 

— Mi-ar plăcea să ştiu de ce râdeţi voi două, zise Spencer. 

— Avem mai multe motive, reuşi să spună Deborah. Dar mai 
ales din cauza tensiunii. 

— Cred că e de uşurare, zise Joanna. Speram să fiţi aici şi nu 
eram sigure că n-o să vă deranjeze vizita noastră. 

— Imi pare bine c-aţi trecut pe la mine, spuse Spencer. Ce să 
vă aduc? 

— Acum că întrebaţi, mi-ar prinde bine o pătură, zise 
Deborah. Sunt îngheţată. 

— Ce ziceţi de nişte cafea fierbinte? spuse Spencer. Pot să o 
pregătesc într-o clipă. Chiar şi ceva tărie, dacă vreţi. Şi aş putea 
să vă mai aduc un pulover sau o bluză cu mânecă lungă. 

— De fapt am dori să stăm de vorbă cu dumneavoastră chiar 
acum, zise Joanna. E ceva urgent. 

Râse din nou nervos. 

— O să mă descurc cu pătura asta, afirmă Deborah. 

Luă un pled scoţian de pe o canapea de catifea şi-l înfăşură 
pe după umeri. 


— Bine, luaţi loc, spuse Spencer. 

Făcu un gest spre canapea. 

Fetele se aşezară. Spencer apucă scaunul de la biroul şi-l 
trase lângă ele, aşezându-se în faţa lor. 

— Care e urgenţa? le întrebă Spencer. 

Se aplecă spre ele, mutându-şi privirea de la una la cealaltă. 

Tinerele se uitară una la alta. 

— Vrei să vorbeşti tu sau vrei s-o fac eu? întrebă Deborah. 

— Nu mă interesează, răspunse Joanna. Nu prea contează de 
fapt. 

— Nici pe mine nu mă interesează cine vorbeşte, spuse 
Deborah. 

— Bine, tu te pricepi mai bine ca mine la biologie, zise Joanna. 

— Adevărat, dar tu poţi explica mai bine despre fişierele de 
calculator. 

— Aşteptaţi, aşteptaţi! făcu Spencer, ridicând mâinile. Nu 
contează cine povesteşte. Să înceapă cineva. 

Deborah arătă către sine, iar Joanna dădu afirmativ din cap. 

— Bine, spuse Deborah. Îl privi pe Spencer în ochi. Vă amintiţi 
seara trecută când v-am întrebat despre femeile însărcinate din 
Nicaragua? 

— Da, spuse Spencer. Apoi râse timid. Poate nu-mi amintesc 
prea multe despre restul serii trecute, dar asta mi-o amintesc. 

— Ei bine, credem că ştim de ce sunt însărcinate, zise 
Deborah. Credem că scopul e de a produce ovule. 

Faţa lui Spencer se înnegură. 

— Sunt însărcinate ca să producă ovule? Trebuie să-mi 
explicaţi ce înseamnă asta. 

Deborah trase aer în piept şi-i spuse ceea ce credea ea. După 
această explicaţie, despre care recunoscu că era doar o 
supoziţie, continuă prin a-i spune că în mod sigur Clinica 
Wingate obținea ovule printr-un procedeu şi mai lipsit de etică, 
care încălca legea şi mai mult. Îi explică felul cum cei de la 
clinică scoteau ovare, fără consimţământ, unor femei care nu 
bănuiau nimic şi care credeau că donează doar câteva ovule. In 
cele din urmă Deborah îi spuse că cel puţin două femei fuseseră 
ucise, pentru că ambele ovare se aflau în incubator, iar femeile 
nu mai fuseseră văzute de atunci. 

Spencer rămăsese cu gura căscată în timpul monologului lui 
Deborah. Când ea termină, se lăsă pe spate, clar îngrozit de 


ceea ce auzise. 

— Cum aţi aflat toate astea? întrebă răguşit. | se uscase 
gâtlejul. Inainte ca vreuna din fete să-i poată răspunde, adăugă: 
Trebuie să beau ceva. Pot să vă aduc şi vouă un pahar? 

Şi Deborah şi Joanna scuturară din cap. 

Spencer se ridică uşor ezitant şi se îndreptă spre un dulap de 
băuturi încastrat în perete. Il deschise şi-şi turnă un pahar de 
whisky. Dădu pe gât o parte din băutură înainte de a se aşeza la 
loc pe scaun. Fetele îl priveau cu atenţie şi observară că mâna 
care ţinea paharul mare tremura. 

— Ne pare rău că trebuie să vă spunem toate astea, zise 
Joanna, luând cuvântul pentru prima dată. Dumneavoastră fiind 
fondatorul acestei clinici, pe care-aţi înfiinţat-o ca să ajutaţi 
cuplurile care nu pot avea copii, cred că e supărător să aflaţi ce 
se petrece aici. 

— „Supărător” e un cuvânt blând, spuse Spencer. Trebuie să 
înţelegeţi că această clinică reprezintă încununarea muncii mele 
de-o viaţă. 

— Din păcate mai sunt multe lucruri pe care trebuie să le 
aflaţi, zise Deborah. 

Continuă cu descrierea clonării şi a modului în care erau 
exploatate o dată în plus nişte femei care nu bănuiau nimic. 
Apoi îi spuse cu detalii vii despre nou-născuţii himerici care 
fuseseră purtaţi în pântece de nişte scroafe la fermă, pe care ea 
şi Joanna de-abia îi descoperiseră. După această ultimă 
informaţie şocantă, Deborah amuţi. 

Fetele îl priviră pe Spencer. Acesta era vizibil bulversat şi-şi 
trecea în repetate rânduri degetele prin păr; un timp, nu fu 
capabil să se uite în ochii lor. Dădu peste cap dintr-o înghiţitură 
restul de whisky din pahar şi clipi. 

— Apreciez faptul că aţi venit la mine, reuşi să spună el. Vă 
mulţumesc. 

— Motivația noastră n-a fost pur altruistă, zise Joanna. Avem 
nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

Spencer îşi ridică chipul şi rămase cu privirea aţintită asupra 
Joannei. 

— Ce pot face? 

— Ne puteţi scoate de-aici, zise Joanna. Efectivul de pază al 
Clinicii Wingate ne caută. Ne-au vânat de când am reuşit să 
intrăm în încăperea ovulelor. Şi-au cam dat seama ce ştim. 


— Vreţi să vă scot din incintă, spuse Spencer. 

— Exact, răspunse Joanna. Trebuie să ieşim pe poartă. 

— Asta n-o să fie greu, zise Spencer. O să plecăm cu Bentley- 
ul meu. 

— Vrem să ne asigurăm că înţelegeţi cât de mult vor să ne 
prindă, spuse Deborah. E o situaţie foarte gravă. Nu trebuie să 
ne vadă. Sunt sigură că v-ar opri chiar şi pe dumneavoastră 
dacă ar bănui ceva. 

— Presupun că ai dreptate, zise Spencer. Ca să mă asigur că 
n-o să fie probleme, voi două vă puteţi înghesui în portbagaj. N- 
o să fie confortabil, dar va dura doar vreo cinci minute, cel mult 
zece. 

Joanna se uită la Deborah. Deborah dădu din cap. 

— Mi-am dorit întotdeauna să mă plimb cu un Bentley; 
presupun că va trebui să ne mulţumim cu portbagajul. 

Joanna îşi dădu ochii peste cap. Nu putea să înţeleagă cum îi 
ardea de glume lui Deborah în momentul ăla. 

— O să mă descurc în portbagaj. De fapt, în condiţiile astea, 
m-aş simţi probabil mai în siguranţă în portbagaj. 

— Când vreţi s-o facem? întrebă Spencer. Probabil ar fi mai 
bine cât mai curând. Se ştie că mai ies să conduc uneori 
noaptea târziu, dar după ora două ar fi deja suspect. 

— Mie-mi convine mai repede, zise Joanna. 

— Eu sunt gata chiar acum, adăugă Deborah. 

— Hai să mergem, spuse Spencer. 

Se plesni peste picioare în timp ce se ridica. 

Le conduse pe fete prin bucătărie, de unde luă cheile maşinii, 
înainte de a intra în garaj. Se duse direct în partea din spate a 
Bentley-ului şi deschise portbagajul cu cheia. 

Fetele fură surprinse să vadă cât de mic era acesta. 

— E din cauza spaţiului necesar atunci când capota se 
rabatează automat, explică Spencer. 

Deborah se scărpină în cap. 

— Cred că va trebui să ne înghesuim. 

Joanna dădu din cap. 

— Tu eşti mai mare, aşa că intră prima. 

— Mulţumesc mult, zise Deborah. 

Se vâri în portbagaj cu capul înainte şi se rostogoli pe o parte. 
Joanna o urmă, încovoindu-se ca să încapă lângă Deborah. 
Spencer închise încet capacul ca să se asigure că nu le lovea 


braţele şi genunchii, iar apoi îl ridică din nou. 

— De fapt, e mai confortabil decât în plămânul de oţel, 
comentă Deborah. 

— Ce plămân de oţel? întrebă Spencer. 

— Asta e o altă poveste, zise Deborah. Hai să încheiem 
capitolul ăsta! 

— În regulă, să mergem! spuse Spencer. Să nu intraţi în 
panică. Am să opresc şi-am să vă scot afară imediat ce-o să fim 
în siguranţă. Bine? 

— Să-i dăm drumul! zise Deborah cu voioşie, încercând să 
vadă partea bună a lucrurilor. 

Capacul portbagajului se închise cu un zgomot înăbuşit şi cu 
un declic de mecanism scump. Incă o dată fetele se treziră în 
întuneric. Următorul lucru pe care-l auziră fu uşa garajului care 
se ridica, urmată de motorul maşinii care pornea. 

— Presupun c-ar fi trebuit să ne gândim mai devreme să 
venim la Spencer, zise Deborah. Ne-am fi scutit de multe 
chinuri. 

Simţiră cum maşina ieşi din garaj în marşarier, făcu o 
întoarcere din trei mişcări, apoi rulă pe aleea care ducea în 
stradă. 

— E un mod înjositor de-a părăsi locul ăsta, zise Joanna. 

— Măcar plecăm. 

— Îmi pare rău de bunul doctor, spuse Joanna după ce 
merseseră o bucată de drum. 

— Ceea ce i-am spus noi l-a luat cu siguranţă prin 
surprindere. 

Următoarele câteva minute tăcură, încercând să-şi dea seama 
unde se aflau. În cele din urmă, simţiră maşina oprindu-se, cu 
motorul încă torcând. 

— Trebuie să fim la poartă, zise Deborah. 

— Şşt! făcu Joanna. 

Capacul portbagajului era atât de bine izolat încât fetele nu 
putură auzi nimic până când motorul îşi mări din nou turaţia şi 
chiar şi atunci simțeau mai mult vibraţiile decât zgomotul. După 
ce mai parcurseră o distanţă mică, îşi dădură seama că 
mergeau pe pietriş. Câteva minute după aceea, maşina se opri 
din nou, doar că de data asta motorul fu oprit şi el. 

— M-aş fi aşteptat să conducă un pic mai departe de casa de 
la intrare, zise Joanna. 


— Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru, spuse Deborah. Dar, ce 
naiba, măcar am trecut de poartă, aşa c-am putea să călătorim 
pe picior mare. 

Auziră sunetul  bine-venit al cheii în  încuietoarea 
portbagajului, urmat de ridicarea capacului acestuia. Joanna şi 
Deborah priviră în sus şi le sări inima-n piept. Spencer nu era de 
văzut nicăieri. În schimb se uitau la rânjetele de pe faţa şefului 
pazei de la Wingate şi a acolitului său. 


Epilog 
1 MAI 2001 
ORA 9.35 


Spencer privea afară pe fereastra biroului său la peluza vastă, 
verde. Dincolo de aceasta se vedeau turla bisericii din Bookford 
şi câteva coşuri care se proiectau pe cer printre copacii 
înmuguriţi. Era o privelişte plăcută şi-l ajuta într-o anumită 
măsură să-şi liniştească emoţiile care-i fuseseră stârnite. Nu-şi 
putea aduce aminte când fusese ultima oară atât de copleșit. 
Ceea ce înrăutăţea situaţia şi mai mult era faptul că nu dormise 
deloc de mai bine de douăzeci şi patru de ore şi încă îşi revenea 
de pe urma beţiei recente. 

Spencer îşi drese vocea. 

— Ceea ce mă îngrijorează nu este doar faptul că fetele ştiau, 
ci modul în care au aflat. Se întoarse de la fereastră cu faţa spre 
Paul Saunders şi Sheila Donaldson, care stăteau calmi în fotoliile 
din faţa biroului său. M-au dat gata când au apărut în casa mea, 
mai ales că voi aveaţi, chipurile, o mică armată pe urmele lor. 
Dacă ăsta nu e un semn de incompetenţă, nu ştiu ce mai e. Dar 
ceea ce este şi mai important, dacă astea două au putut afla 
într-o singură zi ce-aţi făcut voi aici, ar putea afla şi alţii la fel de 
bine. 

— Spencer, calmează-te, îl îndemnă Paul. Totul e sub control. 

— Sub control, repetă Spencer sarcastic. Dacă asta înseamnă 
că lucrurile sunt sub control, nu-mi pot imagina cum e când 
scapă de sub control. 

Se întoarse la scaunul de la birou şi se aşeză greoi. 

— Suntem pe deplin de acord, zise Paul calm. Ştim că trebuie 
să aflăm exact cum au reuşit fetele să afle ce-au aflat. 

— Ştiau că implantăm clone umane în porci, spuse Spencer. 
Aseară nu mi-aţi pomenit de aşa ceva. Pentru Dumnezeu, 
despre ce-i vorba aici? 

— Asta are rolul de a ne ajuta să nu mai depindem de femeile 
din Nicaragua, zise Paul. Imediat ce punem la punct tehnica 
asta, va fi o sursă importantă de ovule noi pe lângă culturile de 
ovogonii. 

— Ei bine, cum naiba au aflat de asta? zbieră Spencer. 

— O să aflăm, spuse Paul. Crede-mă! 

— Cum poţi fi aşa încrezător? întrebă Spencer. Kurt Hermann 


şi idioţii din subordinea lui le-au tot interogat pe fetele alea în 
casa de la intrare încă de la ora trei şi aţi recunoscut chiar voi 
acum cinci minute că n-au aflat nimic. 

— Dă-mi voie să te contrazic, zise Sheila. Până acum eu le-am 
interogat, nu Kurt şi nu e adevărat că n-am aflat nimic. 

— Ai stat de vorbă cu fetele? o întrebă Spencer. 

— Sigur că da, răspunse Sheila. Dădusem ordine clare să fiu 
apelată pe pager în momentul când urmau să fie prinse. După 
cum am încercat să-ţi spunem, suntem la fel de preocupaţi ca 
tine să le descoperim metodele. Şi facem progrese. De exemplu, 
am aflat că s-au folosit de cardul tău de acces ca să intre în 
încăperea serverului şi în sala ovulelor. 

— O, aşa deci, spuse Spencer, aruncând priviri furioase 
presupuşilor lui subordonați. Deci eu sunt de vină pentru 
dezastrul ăsta. 

— Nu e deloc în intenţia noastră să dăm vina pe cineva, zise 
Paul. 

— Informaţiile astea nu prea înseamnă mare lucru după şase 
ore de interogatoriu, spuse Spencer. 

— Sunt nişte femei extrem de inteligente, explică Sheila. Îşi 
dau seama că informaţiile pe care le deţin sunt importante. Nu 
sunt deloc uşor de convins, dar eu am răbdare. 

— Folosim procedura „polițistul bun şi polițistul rău”, explică 
Paul. 

— Exact, spuse Sheila. Evident, eu sunt polițistul bun. Cât 
avem noi întrevederea asta, Kurt face prima încercare să 
vorbească cu ele. El e polițistul cel rău. Imediat ce termin aici, 
am să merg din nou acolo şi-am să intervin. Sunt încrezătoare 
că până la amiază o să aflăm tot ce trebuie să ştim. 

— Odată ce obţinem informaţiile, zise Paul, o să facem 
schimbările operaţionale adecvate. Am început deja să luăm 
măsuri în ceea ce priveşte siguranţa calculatoarelor. De acum 
încolo, accesul la încăperea serverului va fi limitat doar la Randy 
Porter. 

— Ar trebui să privim toată afacerea asta nefericită ca pe o 
experienţă din care să tragem învăţăminte, spuse Sheila. 

— Precis! interveni Paul. Şi-ar trebui s-o considerăm ca pe 
încă un stimul de a muta întreaga clinică, laboratoarele de 
cercetare şi tot restul peste graniţă, aşa cum am discutat 
aseară. Chiar, Spencer, ce crezi în legătură cu planurile pe care 


ţi le-am dat aseară pentru centrul din Bahamas? 

— Planurile arată bine, recunoscu Spencer fără tragere de 
inimă. 

— Şi care e reacţia ta generală la ideea de a ne muta peste 
graniţă? îl întrebă Paul. E 

— Trebuie să recunosc că-mi place, spuse Spencer. Imi place 
ideea de a avea parte de şi mai puţine controale decât aici, 
chiar dacă asta nu ne-a deranjat prea tare. Spencer clătină din 
cap. Hai să revenim la femei! Ce-o să se întâmple cu ele după 
ce le interogăm? 

— Nu ştiu, răspunse Paul. 

— Cum adică nu ştii? întrebă Spencer, simțind că se înfurie 
din nou. 

— Nu vreau să ştiu, zise Paul. Las genul ăsta de probleme în 
seama lui Kurt Hermann. Pentru asta îl plătim. 

— Îl laşi pe Kurt Hermann să rezolve problema şi păstrezi 
totuşi ovarele, zise Spencer dispreţuitor. Asta îmi spui? 

— Prelevarea ovarelor a fost o greşeală pe care-am făcut-o în 
trecut, strecură Sheila. Nu e nici o urmă de îndoială că n-ar fi 
trebuit s-o facem. Acum ne-am dat seama şi nu o vom repeta. 
Ca să ai o explicaţie, s-a întâmplat în zilele în care ne 
confruntam cu o penurie gravă de ovule. 

— O penurie cu care nu mai avem de-a face, adăugă Paul. Cu 
ajutorul verigii din Nicaragua şi al progreselor înregistrate cu 
tehnica noastră de cultivare a ovogoniilor, avem acum la 
dispoziţie o sursă de ovule aproape nelimitată. Ce naiba, am 
putea probabil să aprovizionăm necesităţile de clonare pentru 
întreaga ţară. 

— Voi doi încercaţi să-mi sugeraţi că nu v-a deranjat episodul 
ăsta? întrebă Spencer. 

Între Paul şi Sheila avu loc un schimb de priviri. 

— Cu siguranţă îl luăm ca pe un eveniment grav, zise Sheila. 
Cum am spus, este o experienţă din care putem învăţa. Dar 
până la urmă a fost ţinut sub control, întocmai ca episodul cu 
catastrofa anestezică. Chiar dacă episodul ăsta cu cele două 
femei băgăreţe nu s-ar fi terminat atât de bine, tot am fi reuşit 
să facem faţă situaţiei. 

— Ascultă, Spencer, spuse Paul. Se aplecă înainte şi-şi frecă 
mâinile, apoi le ridică într-un gest de reconciliere. Cum am spus 
şi aseară în timpul discuţiei pe care am avut-o, din punctul de 


vedere al cercetării, stăm pe o adevărată mină de aur. Cu ceea 
ce aflăm din activitatea noastră de donare referitor la generarea 
de celule stem, noi vom fi liderii biotehnologiei secolului 
douăzeci şi unu. Clonarea şi celulele stem vor revoluţiona 
medicina, iar noi o să fim în vârful piramidei. 

— Faci totul să sune atât de promiţător, spuse Spencer. 

— Exact ăsta este adjectivul pe care-l folosesc şi eu ca să 
descriu situația, zise Paul. Este promițătoare! Foarte 
promițătoare! 

Incuietoarea de la uşa biroului lui Spencer fu deschisă cu un 
declic puternic. Spencer, Paul şi Sheila se întoarseră să vadă 
despre ce era vorba. Toţi erau contrariaţi de întrerupere. Faţa 
secretarei apăru de după uşă. 

— Ce e, Gladys? întrebă Spencer. Am spus să nu fim 
deranjaţi. 

— Este domnul Hermann, zise secretara cu sfială. Trebuie să 
vorbească imediat cu doctorul Saunders. Spunea că e o urgenţă. 

Paul se ridică. O expresie întrebătoare îi înnegură chipul. Se 
scuză şi-o urmă afară din cameră pe secretara tulburată. O 
singură privire aruncată lui Kurt făcu să se topească ca prin 
farmec toată dezinvoltura şi stăpânirea de sine pe care Paul le 
afişase în mod intenţionat. 

— Avem o problemă serioasă, zise Kurt dintr-o suflare. 

— De ce ţi-ai pierdut suflul? 

— Am alergat tot drumul de la casa de la intrare până aici. 

Paul deschise violent uşa de la biroul lui şi-i făcu semn lui Kurt 
să intre, apoi închise uşa în urma lor. 

— Ei bine? 

— E un procuror federal la casa porţii, scuipă Kurt cuvintele 
dintr-un foc. 

— Mai încet! îi ordonă Paul. Ce caută aici? 

— Are un mandat de percheziţie şi împreună cu nişte şerifi 
federali răscolesc casa. Plus că cer să fie lăsaţi să intre în 
incintă. 

— Cum naiba a obţinut un mandat de percheziţie? 

Paul era perplex. 

— Am întrebat. Se pare că datorită unei plângeri făcute de un 
doctor pe nume Carlton Williams. 

— N-am auzit de el niciodată. 

— Tatăl lui e un ştab texan care are cunoştinţe la 


Departamentul de Justiţie. Problema e că acest Carlton Williams 
ştie că femeile au fost aici noaptea trecută şi că nu s-au întors 
acasă. 

— La naiba! răbufni Paul. Unde sunt femeile acum? 

— Sunt tot în beciul de la casa de la poartă. 

— Le-a găsit procurorul federal? 

— Nu ştiu. Am fugit aici imediat ce-am putut să-l amân cinci 
minute. Ameninţă că aduc o echipă de intervenţie dacă nu 
cooperăm. 

— E bine că doar ameninţă, zise Paul, recăpătându-şi o parte 
din stăpânirea de sine. Măcar n-au apărut aici cu tot cu echipa 
de intervenţie. Asta ne dă cel puţin o jumătate de oră. Să 
activăm codul roşu. Du-te la Randy Porter. Spune-i să arhiveze 
toate fişierele şi să le treacă pe discuri şi apoi să şteargă toate 
hard diskurile. Apoi ia-l pe Randy, mergeţi la hangar şi porniţi 
motorul elicopterului. Am să vin şi eu cu dr. Wingate şi dr. 
Donaldson după ce distrugem dosarele din birou şi după ce 
iniţiem distrugerea sălii pentru ovule. OK? 

— Recepţionat! zise Kurt. 

Salută înainte de a se năpusti afară din birou şi de a fugi ca 
din puşcă pe coridor către uşa antifoc. Paul se uită după el până 
când dispăru. Apoi trase aer în piept de câteva ori ca să 
reuşească să se calmeze puţin. Când simţi că îşi revenise 
suficient, se întoarse în biroul lui Spencer. Acesta împreună cu 
Sheila se uitară la el întrebători în clipa în care apăru. 

— Ei bine, zise Paul, se pare că o să ne mutăm peste graniţă 
mai repede decât ne-am fi aşteptat... 


Prolog 6 APRILIE 1999, cca patat dai casa a nt a o de iii ata tei i dl 3 
Unu 8 OCTOMBRIE 1999 ORA 23.1 Disease aa eee ta poe ea ca ot o ua 11 
Doi 5 OCTOMBRIE 1999 ORA 7.05... eee eee eee eee 28 
Trei 15 OCTOMBRIE 1999 ORA 7.45... eee eee eee eee 43 
Patru 15 OCTOMBRIE 1999 ORA 9.05... eee eee eee 55 
Cifci.7-MAI2001:0RA.13. 50 sei ee actaea one aaa biata vad da odaia 66 
Sase 7 MAI 2001 ORA 20.55... eee eee eee neon aeaee 77 
Şapte 8 MAI 2001 ORA 6.10... ee eee eee eee eee 89 
Opt 9 MAI 2001 ORA.8:45 n inta neant a 0 a o acea e a tare a 103 
Nouă 9 MAI 2001 ORA 10:25 sacosa aa ceata ceace a abia dan lila tea 117 
Zece 9 MAI 2001 ORA 14.10... eee eee eee ee eeeaeee 135 
Unsprezece 10 MAI 2001 ORA 7.10... eee eee 158 
Doisprezece 10 MAI 2001 ORA 10.55... eee eee 175 
Treisprezece 10 MAI 2001 ORA 12.24... eee eee 194 
Paisprezece 10 MAI 2001 ORA 14.00... eee eee 214 
Cincisprezece 10 MAI 2001 ORA 18.30... eee 232 
Şaisprezece 10 MAI 2001 ORA 21.48... eee 248 
Şaptesprezece 10 MAI 2001 ORA 23.05... eee 260 
Optsprezece 10 MAI 2001 ORA 23.24... eee eee eee 273 
Nouăsprezece 1 MAI 2001 ORA 00.37... eee eee 286 
Epilog 1 MAI2001:0RA.9:35eien ti cete ee ăsta d alai et m il 00 3 312 


CVA sec e i oa ua A a 9 9 EA a a ai SAE 317 


Într-unul dintre cele mai bune romane ale sale, Robin Cook, 
maestrul thrillerului medical, abordează un subiect controversat de 
mare actualitate — clonarea. Pentru Deborah și Joanna, reclama 
tentantă a clinicii Wingate, care oferă o sumă considerabilă pentru 
donarea de ovule, pare soluția ideală care să le înlesnească o călăto- 
rie la Veneţia și cumpărarea unui apartament în Boston. Însă un an 
mai tîrziu, cînd tinerele doresc să afle ce s-a întîmplat cu ovulele 
donate, care teoretic trebuiau să vină în sprijinul cuplurilor care nu 
pot avea copii, descoperă că nu este atît de ușor să obțină informati- 
ile necesare, așa că, sub false identități, se angajează la clinică. După 
cum se dovedește, clinica are nenumărate secrete de protejat, iar 
curiozitatea poate reprezenta, în multe cazuri, un pericol de moarte. 


ISBN 973-576-884-4 


E ( R4 


| 29 
rao 
international 
publishing 
company