Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1938_047_0046

UNIVEDSUL LIRA 


ANUL XLVIl e Nr. 46 
SAMBATA 31 DECEMBRIE 1938 


PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 25 ABONAMENTE : 
DIRECTOR ŞI AD-TOR VELEGAT, STELIAN POPESCU . 


Inscrisă sub Nr. 163 Trib. Ilfov. 


APARE SĂPTĂMÂNAL 


Lei 220 pe 1 an 
PREŢUL 5 LEI 


120 pe 6 luni 


TELEFON: 3.30.19 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 











TEATRU PENTRU 
ZECE MII 


de DAN BOTTA 


“Cersuri de alBurn 


A fost prea toamnă timpurie 


In pragul lui 1939 


de VICTOR POPESCU 


în anul când ne-am despărţit 


Anul nou prilejueşte totdeauna o pri- 
vire retrospectivă asupra celui apus şi 
desigur rândurile scrise cu această oca- 
zie vor fi împregnate de aceste teme. 
Este ceeace voi face acum. In numărul 
„Universului Literar“ apărut de Cră- 
ciun spuneam în cuprinsul unui articol 
ocazional, că privesc cu neîncredere 
scrisul festiv, 

Am de gând totuși, să scriu acum un 
articol ocazional. Pentru că vreau să 
profit de ocazia festivă şi să pun în dis- 
cuţie problema revizuirii -attivităţii fie- 
căruia dintre noi, oarecum obligatorie, 
la anumite termene. 

Anul nou este un termen de acest fel. 
Se încheie o porțiune de viaţă, o por- 
ţiune delimitată după calendar, dar mul- 
țumită căreia se poate organiza traiul. 

Privim fiecare în urmă. Ne criticăm 
sau ne lăudăm faptele. O doatorie mo- 
rală chiar. 

Pentru „Universul Literar“ procesul 
verificărei de care vorbim ar trehui să 
se înfăptuiască nu în ziua de 31 Decem- 
brie, ci ceva mai târziu, la împlinirea 
unui an de apariţie. 

Totuşi o va face şi acum. Rezervân- 
du-şi o privire mai generală odată cu 
ocazia încheierii anului de apariţie. 

O va face, fiindcă nu este posibil să 
accepte schimbări esenţiale fără să le 
comenteze și să le justifice. 

Se vor schimba acum titlurile pagini- 
lor. In Joc de 1938 va fi 1939. Pentru 
multă lume trece neobservată această 
schimbare. Pentru cei însă cari lucrează 
activ în jurul revistei, ea are o reală 
importanță. Se modifică parcă o parte 
din structura lor intimă... O cifră nouă. 
O perioadă de activitate, noi speranţe, 
noi frământări, noi idealuri. Drumul 
spre mai bine, care formează scopul o- 
menirii întregi își desvălue acum exis- 
tența lui. Ne este dat numai s'o putem 
prinde, spre a na angaja din plin, cu tat 
sufletul, în direcţia sa. 

Ce este în urmă, greşit sau bun, să 
piară, Infăptuirile revistei, cari nu mai 
sunt în stare să se prelungească în noul 
an, se cufundă în întuneric, Cele cari 
vor fi baze de viitoare încercări se în- 
nalță majestos, în lumina glorioasă a 
copilului blajin, ce cu o vitalitate extra- 
ordinară, zdrobește fără răutate, carie- 
ra hodorogită, şi neputincioasă a trecu- 
tului 1938. 


Ce s'a lucrat, oricât de dificil, a fost, 
se uită, 

Greu și-ar putea închipui cineva, cu 
câtă satisfacţie, cei ce munceau în jurul 
„Universului Literar“ privesc acum co- 
lecţia întreagă. 

Bucuria sinceră ,curată, că din inima 
siorţărilor celor mai aride adesea a ieşit 
la lumina unui mănunchiu de literatu- 
Tă îngrijită, că vezi în numele iscălitu- 
rilor mulţumirea multor tinere talente, 
de a se vedea publicate. Sau, prin rezo- 
nanţa vreunor titluri, afli deosebită sim- 
patie de a vedea cum în coloanele „Uni- 
versului Literar“, colaborează mari 
maeştri ai scrisului românesc. 

Te simţi fericit, privind anunţarea o- 
perelor ce apar în editura revistei, 

Te simţi fericit, când îţi aminteșşti cu- 
vintele prietenoase cari au înconjurat 
strădania ta, 


Sfârşitul anului se transformă astfel 
într'un examen moral, cu răsunet pro- 
fund în sufletul celor ce îngrijesc re- 
vista. 

Un examen a cărui urmare este un 
îndemn pentru viitor, un nou curaj, o 
nouă sforţare spre „mai bine“. Cred că 
sincera noastră dorință este înţeleasă 
de cei ce urmăresc revista, precum noi 
o înţelegem şi dorim s'o aplicăm. 





şi bronzu-a stat o veșnicie 


pe cer, pe crengi, nedeslipii. 


Nici vântul n'a crezut să-l ţină 


atât de muli vioara veche; 
din secul ei ţi-a zis în tihnă 


ocnașul greer, la ureche. 


Pe sponci da bruma, doar să fie 


şi să nu 'nvăluie pe-atunci 


un dor ce moare și învie 
ca pământene toamne lungi. 


In loc de-a ni-i sui la frunte, 


o mână 'ntârzia pe lauri, 


tot așteptând, din lumi pierdute 


s'o 'ndemne ţipătul de grauri... 


Credeam că îulgul nu mai vine 


din munţii negri, albul mit! 


Și lupii taţi au dus-o hine, 


de foamea lor n'am auzit. 


De mult un clinchet de târlie 


părea că nu s'a pomenit... 
Irozii 'n vechea lor mânie 
tăiau liliacul re'nflorit... 


——— 


SIMION STOLNICU 























Clotilde von Derp: Dans sacru 


Tipologie literară 


PHILIP QUARLES 


ZX. Mr. Bergeret, Hugues 
d'Entragues și M. Teste sunt 
personagii deosebite numai 
în; destinul lor anecdotic;, ca 
oval psichoiogic însă, ei ne 
propun acela; tip, care prin 
exencitarea îndelungă, a pu- 
terii intelective au căpătat de- 





prinderea conduitei cerebra- 
le, pierzând cu totul modul 
vieţii directe. 

Aceștia sunt ultimii deze- 
chilibtaţi moderni, cei din- 
tăi fiind sentimentalii, iar 
penultimii — abulicii. In echip 
ob:șnuit, li se spune că tră- 








El Greco: Siânta familie 


Ea O i Cui aa ep o 


ese cu „capu'n nori“, arătân- 
du-li-se cu expresia aceasta, 
felul lor fundamental de a 
îi, adică de a rămânea me- 
reu alături sau în afară de 
viața adevărată. 

Se înțelege că niciunul din- 
tre ei, Geși icu toţii s'ar putea, 
spune că profesează lucidita- 
tea, nu are conştiinţa lim- 
pede a dramei proprii, care 
de fapt, una și aceeaşi la toţi 
trei, este drama automatis- 
mwlui intevectual, Din acest 
punct ide vedere, gândul ni se 
duce la un anume Philip 
Quarles, româncier cerebral și 
oarecum personaj-centru în 
Contrapunct de Huxley. 

Romanul, după cum se ştie, 
este o cronică vastă a socie- 
tăţii enpleze contemporane. 
Figurile cele mai cunoscute 
în viața de salon, în viaţa 
politică, în arte ete., apar a- 
bia deghizate, devenind per- 
sonăgii cu a căror soartă 
Huxley recompune ps pian 
literar momentul istoric ac- 
bal, 

Travsstind, de exemplu, pe 
conducătorul fascismului en- 
glez — Mosley sub numele 
de XHverard Webley, iar pe 
romancierul Lawrence sub 
aceia de Rampion, autorul 
nu se uită nici pe sine, bote- 
zându-se de cirmustanţă Phi- 
lip Quarles. 

In jurnalul intim, Quarles 
își notează reflecțiile privi- 
toare la o formuwă nouă, de 
roman. Inovația lui constă în 


de VILADIMIBE STREINU. 


truncherea naraţiunii fireşti 
pentru a face loc intâmplă- 
rilor concomitente, E ceeace 
face însuși Huxley, care pri- 
meşte în chiar analiza celor 
mai subtile procese sufleteşti 
inserțiuni neașteptate de 
împrejurări exterioare. Mat- 
ca narativă oarecum dispa- 
re, fiind lărgită până la a nu 
mai deosebi, între patru-cinci 
personagii, care este perso- 
najul principal. Compoziţiei 
clasice a romanului i se sub- 
st:tue compoziția „în contra- 
punct“, Așa că ceeace Phi- 
lip Quarles punte la cale pri- 
vitor la reformarea genului 
literar respectiv — înfăptue- 
şte autorul — în chiar roma- 
hul în care a imaginat acest 
personaj. 

Romancier cerebral, Quar- 
les cunoaște bine neajunsu- 
rile felului său literar. „De- 
fectul capital al romanului 
de idei, își notează el în jur- 
na), este obligaţia de a pune 


în Scenă oameni care au de 


exprimat idei, — ceeace ex- 
clude aproape totalitatea ra- 
sei omeneșţi, — afară de așa 
ceva cam 0,01 la sută“. Sau, 
'cu mnult mai limpede și mai 
semnificativ pentru ceeace 
ne interesează pe noi: „Ma- 
rele defect al romanului de 
idei este  artificialitatea lu- 
crului, fabricaţia lui. Firește; 
căci oamenii capabili să des- 
volte teze formulate propriu 





(Urmare în pag. 2-a) 





Constituirea Baletului ca 
jormă a dansului teatral 


de MITIȚA DUMITRESCU 


|. Baletul, ca spectacol teatral, a luat ființă spre siâr: 
șitul secolului V, când au avut loc primele manifeste 
țiuni în Italia, unde renașterea artelor și ştiinţelor luas& 
avânt încă dela începutul secolului, după exemplul 
marilor maeștrii ai antichităţii. Asupra acestor începu 
turi ale baletului şi introducerea lui în arta teatrală, pe: 
rerile sunt împărţite. Unii autori susțin că baza lui se 
găsește în reprezentațiunile militare, alții că ar fi luci 
Hinţă din „Comedia dell'arte“, de unde a purces orice 
manifestaţie de spectacol teatral, Important este că de 
cum sa înfăptuit, baletul s'a întins cu repeziciune din 
Italia în Franţa, de unde, desăvârşindu-se, s'a întins 
apoi în Europa întreagă. Cea dintâi manifestare de 
balet ar îi fost în anul 1495 la 'Tortona, în apropierea 
Veneţiei, în timpul unei serbări. Această dată este con- 
siderată de unii ca punct de plecare. Sigur este că 


epoca de înflorire a baletului începe la curtea papilor, 
cari cu restaurat și dansurile sacre probhibite de bise- 
rică în timpul Evului Mediu. 

Astiel, în vremea lui Sixt IV (1471-—1484) când se con 
siruește capela sixtină dela Roma, decorată cu frescele 
lui Michel Angelo, cardinalul Riari, nepot al Sfântului 
Pontif, compunea singur balete pe cari le şi executa. 
Mai târziu, sub pontificatul lui Leon X (Jean de Medicie 
1513—1521) admirator al antichităţii şi protector al tu- 
turor artelor, baleiele au lost în mure onoare. Cardi- 
nalii epocei lucm parte la aceste serbări al căroi fast 
îl conduceau. Baletul desvoltându-se sub protecția fa- 
miliei de Medicis, a ajuns în scurt ump podoaba balu- 
rilor și spectacolelor curților princiare și:regale. 

Primul maestru de balet care s'a distins spre siârşitui 
35c. XV, a tost Bergonzio di Botta di Tortona, care la 
curtea reginei Elisabeta a reprezentat un balet ce adu- 
cea pe scenă feciomuele înțelepte şi pe cele nebune ale 
Evangheliei iar cu ocazia căsătoriei ducelui de Milano 
cu Isabella d'Aragon, a organizat o serbare unde a 
prezentat un balet-revistă cu subiect mitologic, a cărei 
frumoasă reuşită a deschis larg porţile viitorului balet 


de acțiune istorică și alegorică. Acest succes a făcut 
ca la curţile regale să se dea reprezentații de balet, ori 
decâte ori se celebrau căsătorii sau naşteri ilustre. 

Francisc |, Margareta de Valois, Caterina de Medi- 
cis, ciu creiat la curtea Franţei numeroase divertis- 
menite ce s'au jucat cu mult succes. Era o adevărată 
rivalitate între prinții și prințesele dela curte, cari se 
luau la întrecere pentru punerea în scenă și alegerea 
costumelor. De mici copii, acești prinți luau lecţii de 
dans. Henric II și Francisc Il cu fost elevii dansatorului 
milanez, Virgilio Bracesco. Carol IX a studiat dansul 
cu alt milanez, Pompeo Diobone, care după mai mulți 
ani petrecuji la curtea Franței, se reîntoarse în ltalia 
spre sfărșitul vieţii. Henric III a luat lecţii cu Francesco 
Giera, care a fost atașat pe lângă curte, tot timpul vieții 
sale. 

Domnia maeștrilor italieni luă sfârșit pe vremea lui 
Henric IV care dădu pe „dauphin” în grija primului 
violonist, Boilea, înaintat maestru de balet al viitoru- 
lui Ludovic XIII și al soldaţilor compamiei de gardă ce 
luau parte în beletele mici. 


(Urmare în pag. 7-a). 


Criza teatrului agită spiritele. Minţi- 
le subtile visează, se pun pe lucru şi un 
nour de divagaţii se naşte în aer, mai 
diafan, mai ireal, mai nul decât imperiul 
Nepheloceygiei, cetatea imaginată de 
Aristofan, în regiunile cerului inferior, 
cetatea norilor şi cocorilor, din cartoa- 
ne văduve de ploaie. Minţile subtile, a- 
naliştii amatori de distincţiuni delicate, 
crescuţi la şcoala lui Descartes, toți a 
ceştia cari sunt deprinşi să ia în serios, 
vagile procese de dialectică, venite din- 
tr'o ţară obosită, proclamă şi ei moartea, 
sau iminenta moarte a teatrului. „Ma- 
dame se meurt, madame est morie“ O 
explică, — e fatal, şi exaltă probabil 
astrul incandescent până la alb al cinc- 
matigrafiei. Nu citesc fireşte nimic din 
ce scriu ei, dar văd în gazete titlurile 
tristei lor afecţiuni. 

Să renunţăm la arta de a nu spune 
nimic, folosind cele mai subțile distinc- 
țiuni create de muzele sequanei şi să 
încercăm în lumina timpurilor cari vin 
să descifrăm destinele teatrului. 

Axiomatic: numai într'o societate în 
decădere, în care principiul ei de cohe- 
ziune a slăbit, în care solidaritatea na- 
ţională, respectul ideei de stat cu tot ce 
această idee aduce cu sine, adică : o pro- 
fundă conştiinţă istorică, sentimentul 
celei mai severe apartenențe la națiune 


"— până la gradul la care înştrăinarea se 


confundă cu neantul, cu inexistenţa fi- 
zică — numai într'asemenea stat, tea- 
trul poate cădea în ruină, Intr'un ase- 
menea stat în care națiunea se exaltă, 
puterile ei misterioase cresc, conștiința 
miracolului, sentimentul supremaţiei lui 
în naţiune, prin mila Domnului, vasta 
perspectivă de istorie a unei bătrâne în- 
văţături, de tragice exemple de umani- 
tate, de acte fulgeroase, de înălțări su- 
perbe şi de căderi superbe, acestea dau 
naştere vocației dramatice. Un teatru 
mare e acela în care răsună o mare 
voce, 

Subtilităţile de alcov, meandrele sen- 

timentale, problemele de psihologie dia- 
fană demnă de orice five o'clok, în mij- 
locul cărora se zbate teatrul românesc, 
acestea, dar, sunt moartea teatrului, 
- Avem nevoe de un teatru pentru zece 
mii, de un teatru în incinta căruia să vi- 
breze — cum spuneau cei vechi — ma- 
rea voce a Melpomenei, un teatru ani- 
mat de cel mai înalt suflet al istoriei, 
în care să se exalte pasiunile, în care 
moartea şi iubirea, jertia şi durerea, 
mila și oroarea să crească până la pa- 
roxism, 

Avem nevoe de un teatru al miracu- 
losului, de un teatru care să exprime tot 
ce divinitatea a întins deasupra capete- 
lor nostre: potenţialul acesta de ener- 
gie mistică din care a crescut o țară, un 
teatru care să contemple, cu îngândura- 
re stelele: Miro pensoso le crudele stelle. 

Exemplele lumii vechi ne stau înainte. 
Tipurile de viaţă ale lumii aceleia — 
confuză încă, într'o ceață originară — 
par a se decide. 

Le vedem venind. Sunt semne în lu- 
me. Era pe atunci în lume, o dramatică 
solidaritate, Fenomenul naţional — nu 
spun colectiv — mărginit, tireşte, la ]i- 
mitele naturale ale unei solidarităţi în 
spirit, când lumea întreagă se numea 
Hellada — era mai viu ca niciodată. 

Intr'o lume ca aceea, Socrate, respin- 
ge cu indignare ideia de a fugi din în- 
chisoare când legile patriei — fie şi ne- 
drepte — Pau dus în ea — semnul celei 
mai mari înțelepciuni închinate la pi- 
cioarele statului pe care îl întruchipa 
însă Pallas Atena. 

Atunci s'a creat într'o explozie a ge- 
nului elementar teatrul. Niciodată tea- 
trul nu a fost mai viu, nu a exprimat 
mai energic un ideal de stat. 

Oricare din paginile unui Eschyl, ale 
unui Sophocle, e o patetică, o solemnă 
ofrandă statului, 

Aceasta răsare şi din crimă şi din du- 
rere, aceasta respiră din orice strofă, 
Fie că bate în ea vântul dela Salamina 
sau dulcea adiere a Cephisului. 

Și iată că Renaşterea Italiană, în care 
se ridică — de astă dată pe plan revolu- 
ționar — o auroră umană, o eflorescen- 
ță de geniu, aproape tot atât de mare 
ca aceea a Greciei lui Pericle, nu s'a 
exprimat printr'un reviriment al tea- 
trului, S'ar putea spune chiar contra- 
riul... 

Explicaţia e că Italia acelor timpuri 
deşi era o realitate în spirit, nu era una 
în fapte. Italia nu constituia un stat, o 
puternică solidaritate naţională. 

Teatrul — expresie a unei puternice 
conştiinţe de stat — este chemat la via- 
ţa lui cea mare. Niciuna din marile ma- 


(Urmare în pag. 3-a) 


—— 














CRONICA LITERARĂ 


de CONSTANTIN FANTANERU 


Anul literar 


Vroind să scriem acum, global, de- 
spre cărțile apărute în decursul lui 1938, 
ne tentează mai puţin o înşirare după 
titluri şi autori, lucru pe care l-am 
putea lesne îndeplini, satisfăcând tot- 
odată și legitime vanităţi. Fie-ne deci 
îngăduit să ne oprim,  recapitulână, 
doar acolo unde ni se pare că e profi- 
tabil să ne întoarcem şi unde poate sun- 
tem datori să revenim. Avem de pildă 
convingerea că romanul „Gorila“, al 
d-lui Liviu Rebreanu, a fost neîndestu- 
lător discutat, față de importanţa lui, 
am spune, teoretică, Asupra societăţii 
românești moderne s'au făcut diferite 
încercări de a o zugrăvi literar, prin- 
tr'o analiză a ideilor și caracterelor, ra- 
portate la normele statornice ale moralei 
sociale, Autori stimați sau împotmolit 
în tonuri satirice, în şarjă și pamflet, 
nerealizând obiectivitatea necesară spre 
a face istoria să beneficieze de privile- 
giile artei. „Gorila“ este o însumare de 
concepte ale moralei sociale. Observa- 
țiile exacte, descripţiile realităţii brute, 

reportagiile înseși despre evenimentele 
politice, s'au purificat în tiparele artis- 
tice ale d-lui Rebreanu și s'au ridicat 
până la măreţia contemplaţiei etice, de 
unde condamnările se pronunţă inexo- 
rabile, tragice. Romanul acesta despre 
degradarea prin politică a vieţii naţio- 
nale, este prin excelență o operă de idei, 
fiindcă gândirea autorului pormește 


LIVIU REBREANU 


prestigios de la o deplină cunoaștere a 

- faptelor și oamenilor și sensul ei e parcă 
al unei lucide profeţii. Dealtminteri, a- 
pariţia cărții întrun moment când dă- 
rimarea partidelor politice se şi efec- 
tua, dovedește adâncimea isvoarelor ei 
genetice, garanția de trăinicie prin an- 
ticiparea năzuinței de viaţă curată a 
societăţii, 


Dintr'un material cu totul deosebit a 
croit d. G. Călinescu romanul d-sale 
„Enigma Otiliei“. La acest critic de 
seamă ne aflăm în plină literatură. Ori- 
ginalitatea cărții cucerește cu ciudate 
frumuseți romanțţioase, cu ibizara încer- 
care de portret psihologic a lui Costa- 
che Giurgiuveanu, a lui Pascalopol şi a 
demenților din casa vecină unde trăiau 
fantoșele  voluptoase, sau, în fine, cu 
icoana virginală a Otiliei despre care ne 
întrebăm nedumeriți dacă îndreptăţe- 
ște suficient timiditatea lui Felix. 

Opera de amară inteligenţă critică, 
„Enigma Otiliei“ rămâne poezia stră- 
vezie a adolescenţii studioase și eroice, 
a erotismului transmis feciorelnic, gus- 
tat în visătorii și purtat la butoniera ti- 
nereții ca un blazon rar al nobleţii in- 
__ftelectuale. 

"De asemeni de pe alt tărăm, nici ba- 
rem bănuit, ne-a sosit cartea „Zile de 
Lazaret'“ a d-lui G, Banea. Câţi au avut 
norocul să le cadă în mâini confesiunea 
din spitalele bulgărești a ofițerului ro- 
mân rănit la cap de o schijă, s'au cu- 
tremurat de o neobișnuită înduioșare. 
De la războiu au trecut 20 de ani şi au- 
torul invalid abia acum își publică a- 
mintirile. Ca o răsplată a întârzierii de 
a păși în public au însoţit jurnalul în- 
tâmplărilor de războiu, o tristețe pro- 
fundă (ecou al cumplitelor suferinţe), 
un sentiment iremediabil al desăvârşitei 
zădărnicii lumești, și palida consolare 
a interiorității, a contemplării propriu- 
lui suflet. Anul acesta s'a auzit prima 
dată de scriitorul G. Banea. Inceputul 
strălucit va fi însă prima treaptă a u- 
nei cariere literare, în care noi avem 
o deplină încredere, mărturisind-o aici. 
Alt popas omagial îl facem lângă ro- 
manul d-nei Hortensia Papadat-Benge- 
scu, „Rădăcini“, impunătoare operă de 





aproape o mie de pagini şi a cărei nou- 
tate de metodă am remarcat-o la apa- 
riție , încercând o naliză a scrisului ca 
speță obiectivă pusă sub protecţia in- 
tehgenţei reci. Aspră, curâţită de li- 
rism şi anecdotă in amănunt, proza 
d-nei Bengescu câștigă în ansamblu 
prin boltirea unei sonorități simtonice 
de ample dimensiuni şi talcuiri ome- 
neşti. „Rădăcini“ interesează ca meto- 
dă, dar interesează deopotrivă ca forță 
de a pune în mișcare tipuri toarte rea- 
le „impresionante prin piatitudinea vie- 
ţii lăuntrice sau prin dinamica elanu- 
rilor morale. Trebue să știm că în „Ră- 
dăcini“ se află trei admirabile portrete 
de temei: „Aneta Pascu“, „Nory“ și 
„Dia Baldovin“. 

D-na Georgeta Mircea Cancicov ne-a 
făcut surpriza apariției cu „Poeni“ şi 
„Moldovenii'*, două romane cu însem- 
nări de un suav primitivism din viaţa 
țăranilor cunoscuţi nu prin literatură, 
ci printr'o năstrușnică iscodire în traiul 
lor. Cărţile d-nei Georgeta Cancicov, 
sprintene, sincere, miresmate, au plăcut, 
sau vândut şi au fost un succes de li- 


brărie al anului. 
— 


Au constituit deasemeni un frumos 
succes „Aventuroasa viață a lui Despot 
Vodă“, de Romulus Seișanu, „Părinți și 
copii din zilele noastre“ roman de Mi- 
hail Negru, „Suflet japonez“? de G. Bă- 
gulescu, „Scrisoarea din Cogealac de I. 
Boteni, „Ion Aluion“, de Mircea Strei- 
nul şi „Primăvara în țara fagilor“ ro- 
man de Julian Vesper, „lrântorul“ de 
Emil Botta. 


-——nsemnăm aici mutarea d-lui Ionel 


Teodoreanu la Bucureşti ca pe un eve- 
niment interesând literatura, mai ales 
că ultima producție a romancierului, 
„Fundacul Varlamului“, ni se pare a 
ti o pledoarie în favoarea părăsirii Ia- 
șului. Lirismul d-lui Teodoreanu. se 
descopere în  „Fundacul Varlamului“ 
o doctrină a energiei. Spre a cuceri via- 
ţa, eroii scriitorului apucă pe creasta 
exaltării, a îmbătărilor cu forţe vitale, 
a euforiilor, Când, într'o nouă operă, d. 
Teodoreanu își va limpezi gândirea 
printr'o potolire în luciditatea munte- 
nească, bănuim că doctrina lirismului 
energetic va căpăta o amplitudine şi 
mai convingătoare. 

Limba românească, înălțată la puri- 
tatea de esențe a versurilor, ne-a fost 
dăruită în volumul „La Curțile Doru- 
lu“, al d-lui Lucian Blaga, în placheta 
„Maria Doamna“ a d-lui Aron Cotruş, în 
„Maria“, a d-lui N. Crevedia, şi tra- 
ducerea poemelor lui Po& de Emil Gu- 
lian, 

Vrednică de amintit este apariţia a 
câtorva opere dinti”un domeniu altul de- 
cât al literaturii propriu zise, indicând 
totuși o frumoasă maturizare a acesteia, 
prin faptul că le-a putut îngloba ca pe 
producţii cerute de setea de iniţiere a 
cițitorilor. E vorba de „Istoria filozofiei 
moderne“, tipărită de Societatea româ- 
Ioan Petrovici, „Ortodoxie şi etnocratie“, 
de Nichifor Crainic, „Modalitatea estetică 
a teatrului“, de Camil Petrescu și „Pagini 
de critică literară“, de Vladimir Streinu. 
Acestea din urmă în special au me- 
nirea de a face într'un anumit fel edu- 
caţia publicului, pe terenul delicat al 
ideilor cultivate în strădania lor de 
ajungere la adevăr. 

In rândul cărţilor de idei, numim şi 
Comoara Impăratului Radovan“, a că- 
rei traducere românească în ed. „Uni- 


versul“ a fost o rară surpriză. 


O operă de înaltă armatuiră ideologică 
dintre cele mai frumoase ale anului, 
este piesa d-lui Dan Botta, „comedia 
fantasmelor'* originală și profundă in- 
terpretare a voințelor eroice din Re- 
naștere, Drama d-lui Botta, va înfrunta 
fără îndoială, timpul. 

Un mume Ja care ne oprim cu atenţie 
este al d-lui Victor Papilian, care a îs= 
butit să se impună publicului mare, a- 
lăturându-se pe aceeaș treaptă cu scrii- 
torii de seamă ai lieraturii actuale. 

Credem că o menționare aparte se 
cuvine să facem activității revistei 
„Universul Literar', care sa străduit să 
strângă în paginile ei în deosebi talen- 
tele tinere și să spue în circulaţie scri- 
sul românesc de valoare. Activitatea re- 
vistei s'a lărgit, urmând planului său, 
prin șezătorile literare ale scriitorilor 
tineri, inaugurate cu deplin succes la 
Studio-Teatrul Naţional, precum și prin 
inființarea Colecţiei „Universul Lite- 
rar“, în care sau tipărit până acum 
„De dincol de râu“, nuvele de Victor 
Papilian, „Frunzișul toamnei mele“, 
versuri de Virgil Carianopol şi „Scri- 
soarea de dragoste“ roman de Mihail 
Drumeş. In jurul revistei concentrân- 
du-se energiile tinere ale literaturii, ro- 
lul jucat de ea este dintre 'cele mai 
rodnice ale anului, — și credem că a- 
cest rol va continua să se desfășure și 
de aici încolo, cu tăria ce o dau fapte- 
lor, forțele spiritului. 





MARIA, 
REGINA ROMÂNIEI 


In gândul nostru de în- 
toarcere asupra anului care 
sa scurs, dăm, cu pioasă și 
tristă reculegere, peste ma- 
rele doliu al țării: moartea 
Reginei Maria. 

Știm că a murit Regina 


părtașă, alături de Regele 
Ferdinand, la făurirea In- 
tregirii, pentru care gloria 
îi va fi veșnică, — dar știm 
deopotrivă că a, pierit dintre 
noi și scriitoarea de adâncă 
sensibilitate, de mare talent 
în evocarea, vieţii ei istorice, 
ca și în plăsmuirea lumii 
mai pure a basmelor. 

Ultima carte a augustei 
autoare este romanul 
„Măști“, în care, cu o vi- 
goare ultimă, Regina își ex- 
terioriza, sufletul plin de no- 
bile și nebănuite frumuseți, 
cari nu vor fi uitate nici- 
odată. 


PE URMELE 
LUI HSUS CHRISTOS 


Colaboratorul nostru d. Nico- 
iae Roșu, publică de sărbători, 
întrun cotidan, articolul cu ti- 
tiul de mai sus din care des- 
prindem; 

Nașterea, Domnului Iisus Cha:s- 
tos înseamnă cunoaștere. O altă 
perspectivă se desprinde vieţii, 
o altă lumină se arată ochilor, 
o altă înţelegere cuprinde lu- 
mea, din toate părțile. 

Nu este adevărat creștin ace) 
care nu crede în nașterea dum- 
nezeiască a lui Iisus, fiul omu- 
lui și nici acel care se îndoeşte 
de învierea lui. 

„Naşterea, lui Isus înseamnă a 
nouă cunoaştere a lumii și a 
vieţii, o cunoaștere dummezeia; 
scă în spirit și în absolut peste 
pămâmtescul material al exis- 
tenţei de până atunci. Nașterea 
lui Christos ridică pe om la 
înălţimea lui Dumnezeu, tăcân- 
:du-l să cunoască binele şi ade- 
vărul moral care sălăsluește în 
invățătura creştină. 





Citiţi cărțile 
din colecția — 


„UNIVERSUL 
LITERAR“ 


Philip 





UNIVERSUL LITERAR 








Premiul „Universului literar“ 


Anunţăm cititorii că, 
urmărind să atragă aten- 
ţia asupra producției va- 
loroase din actualitatea îi- 
terară, „Universul literar“ 
a instituit un concurs pen- 
tru cea mai bună critică 
a personagiilor: 

1) lky lankl, din roma- 
nul ,,Fundacul Varlamu- 
iui“i, de lone! Teodoreanu 
(ed. „Cartea Românea- 
scă!*), şi 

2) Moişe Dinerman, din 
romanul ,,Două chemări”, 
de Octav Dessila, (ed. 
„Cartea Românească” ) 


Lucrarea care va pre- 
zenta cea mai bună carac- 
terizare, va fi premiată 
cu suma de lei 5.000 


cinci mii). 

Alte cinci lucrări men- 
ționate vor primi premii 
în cărti literare. 

Vor putea participa la 
acest concurs toţi citito- 
rii revistei noastre, afară 
de publiciștii cari sunt ca- 
lificaţi ca profesioniști ai 
scrisului literar, și al că- 
ror nume circulă în litera- 
tură. 


Lucrările nu trebue să 
depășească în întindere 
trei pagini de coală dacti- 
lografiate. 

Termenul. de predare 
este 1 Martie, 1939. 

Alte amănunte citiți în 
n-ru! viitor al revistei noa- 
stre. 


Șezătoarea scriitorilor tineri 


la Sibiu 


In sala festivă a prefecturii 
Sibiu, va fi în ziua de 15 Ia- 
nuarie 1939, o  şezătoare a 
scriitorilor tineri, organizată 
de revista „„Universul Lite- 
rar“ și de gruparea intelec- 
tuală „Thesis“, 


Vor conferenţia d-nii: prof. 


univ. N. 1. Herescu, Dan 
Botta și prof. Al. Dima, 
Vor ceti din operele lor 


scriitorii tineri: Mircea Ale- 
xiu, Ștefan Baciu, Ion N. 
Bolca, Virgil Carianopol, N. 
M.  Ciuceanu, Constantin 
Fânâtneru, loan Th. Ilea, 
Traian Lalescu, Teodor Al. 


Munteanu, Ionel Neamţu, 
Victor Popescu, Licu Pop şi 





N. 1. HERESCU 


Radu A. Sterescu. 
Intrarea cu învitațiuni spe- 
ciale. 


Expoziţia de pictură 
„Grupul nou' 


In ziua de 2 Ianuarie 1939, 
este în sala ziarului „Univer- 
sul“, vernisajul expoziţiei de 
pictură a asociaţiei plastice 
„Grupul nou“. Vor expu- 
ne următorii artiști: Paul 
Miracovici, Ştefan Constan- 
tinescu, C. Constantinescu, 
Avachian Hrandt,  lonescu- 
Sin, Lucian Grigorescu, Otti 
Nichifor, A. Demian, Al. 


Moscu, Nicu Enea, Casil- 
da Miracovici, N. Cernescu, 
Boris Caragea, Adina Paula 


Moscu - Melinte și Borgo 
Prund. 
Manifestarea artistică a 


„Grupului Nou“, va fi fără 
îndoială, un frumos prilej de 
impunere a picturii noastre 
de azi. 


„Niciodată“ 


In numărul de Sărbători ai 
unui cotidian, d. Eugen Jebe- 
leanu serie despre un „Crăciun 
reamintit”, din care extragem 
admirabilele rânduri: 

„Nu, niciodată nu vom putea 
uita acea iarnă, cu dinți de fie- 
răstrău şi acea mâhnită, cerni- 
tă seară, când mă înapoiam la 
căminul studențesc al „țării 
Bârsei”, împreună cu poetul şi 
dragul prieten Constantin Lu- 
creția Vâlceanu, având „pâinea 
la șold, ca pe-o geantă”. 

O singură pâine la şold, ca 
pe-o geantă“. Apoi, târziu, în 
noapte, în patul 'strâmpt, deabia 
cuprinzându-ne pe amândoi, — 
glasul poetului, care, — obosit, 


Quarles 


(Urmare din pag. 1-a) 


nu sunt cu totul și cu totul 
vii; sunt uşor monstruoși. 
Devine oarecum plictisitor, 
în cele din urmă, să trăești 
printre monștri“. 

După cum se vede, el ştie 


"bine câte neajunsuri are fe- 


luli său de a concepe roma- 
nul; mai ales pe acela al de- 
părtării de viaţa adevărată, 
îl priveşte chiar în faţă, 

Nu tot aceeași luciditate, 
însă, manifestă Quarles şi în 
conștiința de sine. In ochii 
săi, el nu se reflectează ca 
monstru, deşi astfel își nu- 
mește singur semenii, cu care 
ar dori să-şi populeze roma- 
nele, și cu toate că în apu- 
cătura intelectuală, pentru 
cititor, e mai monstruos și 
decât amuzantul Mr. Berge- 
ret și qecât pateticul M. 
Teste, 

Atât de strein rămâne de 
propria-i  deformaţie, încât 
cine va încerca să-l facă a 
lua. cunoștință de el însuși, 
de abaterea lui de la viaţă, 
va, îi Elinor, nevastă-sa, adi- 
că o femee nonmală, care su- 


fere din pricina usăc.unii 
lui sufletești și care până la 
urmă, aproapecă se înţelege, 
îl va înșela cu Webiey, cu 0- 
mul normal, erotic, întreprin- 
zător și energic, 

Dar până să ajungă la a- 
ceasta, până să-şi dea ea în- 
săși seama că a-și iubi băr- 
batul însemnează „a iubi o 
bibliotecă“, Elinor încearcă 
să și-l apropie așa cum e, în 
condiţia tragică a intelectua- 
lizării lui, „Semeni, îi spune 
ea Ca să-l stârnească la via- 
ță, cu o maimuţă care ar ţine 
de latura supraomenească a 
umanităţii,  Ești aproape 
uman, ka bieţii cimpanzei. 

ingura, deosebire este că ei 
caută să se înalțe cu sen- 
saţiile și instinctele lor, la 
gândire, în timp ce tu te si- 
leşti cu inteligența să ajungi 
în jos până la sensație. Eşti 
aproape 0m.... sărmanul meu 
Phil“, 

Incât Philip Quarles ilus- 
trează mai deplin decât ori- 
care altul, tiparul intelectua- 
lizaţilor. In comparaţie cu 


tot mai putea, scoate din amin- 
tirile Crăciunurlor sale rustice, 
flacăra albă a versului: 

Pârvu a izmutit o stea ca un 
prosop. 

— Pintrun pumn de la- 
crimi șlefuite de suferinţă, din- 
tr'un sufiet în care puritatea ză- 
pezilor pătrunsese și rămăsese, 
— albă columbă, — înainte ca 
omătul să fi trecut prin talpa 
spartă a gheţei — poetul întru- 
chipa în slava unei sfinte zile 
de Naștere, mn dar al sfiiciunii 
sale închipuind câteva boabe de 
versuri pietroase și reci, ca nişte 
măzăriche şi umbra unui Cră- 
ciun ce nu se uită, ce nu se 
poate uita”... 


Mr. Bergeret, d'Entragues și 
M. Teste, el este mai înaintat 
în conştiinţa, de since, deoare- 
ce, înțelegând şi chiar justi- 
ficându-și răcirea sentimen- 
telor Elinorei, va trebui să a- 
nalizeze cauzele adânci, pe 
care le găsește în firea lui 
înghețată. Şi astfel se ana- 
lizează pe sine ca om inapt să 
intereseze amoros orics fe- 
mee normală. Quarles e 
şchiop; dar infirmitatea cea, 
mare, din cauza, căreia Eti- 
nor Se trezește în brațele lui 
Webley, este de ordin moral: 
cerebralitatea fără substrat 
de viaţă, recte fără erotism, 
a bărbatului, 

In acelaş timp, deşi M, 
Teste ar părea mai reprezen- 
tativ pentru tipul ce urmă- 
rim, deoarece nici o anecdo- 
tă nu-l încadrează, putând 
astfel. simboliza :exerciţiul 
inteiectual automatizat în 
deplină neatârnare, cu toate 
acestea tot Philip Quarles 
pare de o evidenţă. mai stri- 
gătoare. Căci Huxley l-a ima- 
ginaţ intrun complex uluitor 
de viaţă, alăturându-i o zonă 
morală de contrast, care prin 
Elinor, Webley și Ramp:on, 
ca printr'un joc de reflec- 
țoare psichologice, îl lumi- 





31 Decembrie 1938 =——== 





OCTAVIAN GOGA 


Prin moartea lui Octavian 
Goga, cu care s'a cernit a- 
nul 1938, am pierdut un 
scriitor din speța celor ce 
apar greu şi rar în litera- 
tura românească. Poetul 
„pătimirii Ardealului“ a fost 
un luptător în viață, el s'a 
aşezat în rândul prim al 
bărbaților răspunzători de 





soarta ţării, și prin naţiona- 
lismul său profetic, a învins 
şi a urcat treptele tuturor 
onorurilor. 

Exemplu rar în lumea 
scriitorilor români. Isvorul 
energiei triumfătoare a lui 
Octavian Goga nu se ascun- 
de însă, ca un secret, ci el 
se descopere tuturor, în o- 
pera plină de dragoste şi 
pasiuni pe care a lăsat-o. 
Un studiu despre scriitorul 
şi poetul Goga va fi un tra- 
tat al energiei românești. 


O PREFAŢĂ 
DE G. 'TOPÂRCEANU 


O carte apărută cu o prefaţă 
de G. Topârceanu atrage, desi- 
gutr, atenţia cititorilor. 

Lucrul se întâmplă cu „Jocuri 
da Bă”, raman de Sandra. Co- 
tovu editat de „Cartea Româ- 
nzalscă. Ne înduioșează mult 
cartea cu un mume nou, venită 
cu cuvântul de dincolo de noi, 
a: poetului „Baladelor“, 

De fapt, prefața este un frag- 
ment de scrisoare: „Iată, dacă 
n'oi mai fi curând, şi dacă szoţi 
vre-o carte, cum n'am apucat 
să-ți scriu nici o prefață, foo- 
sește vreun pasaziu din scrisoa- 
rea acensta în loc de prefaţă, — 
căci după moarte voiu avea; mai 
multă ţrecera. Cu cât mai târ- 
ziu, cu atâta mai multă“. 

Păcat că Topârceanu a avut 
prilej să gândească astfel. Dar 
el avea, trecere în admiraţia 
noastră, a, tuturor, şi moartza 
n'a adus decât, imensa, părere de 
rău, 


VINTILĂ PARASCHIVESCU 


A apărut încă un volum de 
nuvele, al d-lui Vinţilă Paras- 
chivescu „Pe vifor“, tipărit de 
„Cartza Românească“ cu ilus- 
traţii de Radu Boureanu. Cele 
mai multe din bucăţi sau tipă- 
rit mai de mult în „Universul 
literar“ la care d. Vintilă Paras- 
chivascu a fos; colaborator. Re- 
marzăm apariţia volumului „Pe 
vifor“ subliniind totacodată şi 
talontu! de ilstrator al d-lui 
Radu Boureanu. Dezpre nuveie”e 
d-lui Vintilă Paraschivescu, von 
mai scrie aici mai pe larg. 

Îi ii caci a i e i 


nează până la amănunt, 

Or:cum ar fi, Mr, Bergeret, 
Hugues d'Entragues, M. Tes- 
te şi Philip Quarles ne Gau 
ideea trebuitoare despre ti- 
parul cerebral, din care ero- 
tismul sănătos lipsește cu 
desăvârșire. Secătuiţi în pu- 
terea de a trăi cum trăesc 
oamenii de rând, ei alcătuese 
o elită nobilă, dar elită de 
infirmi, fiind vecinii suflete- 
ști, în parte, ai lui Hamlet și 
cu deosebire ai prea.învăţa- 
tului Faust înainte de înti- 
nerire, 

Căci Faust însuşi, la pupi- 
trul său, îmbătrânit simbo- 
lic de știință, le străjueşte 
tiparul, Dacă şi ei ar îi întâl- 
mit pe Mefistofel, într'un 
moment când şi-ar fi aat 
seama adânc de tragedia, vie- 
ţii proprii, asuprită prin în- 
teligența lor lacomă, nu să 
ştie tot, i-ar fi cerut în schim- 
bul sufietului, ci să trăiască 
tot; ar fi dorit ca Faust în- 
suși destinul de ură și iubi- 
ve al tuturor oamenilor, pu- 
terea, de a se înfierbânta în 
simţiri, tinereţea. Cum însă 
nu l-au întâlnit „ei rămân a- 
celeași biete suflete veştede. 


VLADIMIR STREINU 


a 


Daia. amin 0 nage 9  c i 


=== 31 Decembrie 1938 





Tip de musulmană din Seraievo 


Spre Capitala vechii Bosnii, celebră 
în analele Războiului Mondial, prin 
prăpăstiile sălbatice ale munţilor și a- 
pelor, pornești din gara mare a Bel- 
gradului în împrejurări neobișnuite: 
pentru o călătorie mare, cu un tren Mic. 
Ai fost anunţat de oricine te-a auzit că 
întreprinzi asemenea aventură turistică, 
să te pregătești cu tot felul de provizii, 
lăsând locul cel mai încăpător pentru 
răbdare. Iar ca să-ți fie răsplătit cura- 
jul, trebuie să foloseşti, neapărat, sin- 
gurul „expres“ care umblă ziua pe a- 
cest drum, spre a vedea cel puţin des- 
fășurarea evenimentelor pe lumină. 

Pleci, așa dar, din Belgrad cu cel 
mai rapid tren pentru Sarajevo la nouă 
dimineaţa, spre a cobori abia seara în 
cuibul Mahomedanilor dintre munții 
aceia, Departe de a fi pentru tine o su- 
părare, toate prevenirile împotriva a- 
cestei călătorii neobişnuite te pot şi a- 
trage, Mai ales că intrând în vagonul 
care te va duce cu bine până acolo, 
încerci un alt sentiment: în copilărie ai 
dorit, desigur, să umbli cu vagonetul. 
Iată, acum ţi se va împlini dorinţa, o zi 
întreagă, așa cum n'ai tras nădejde în 
optimistele tale nădejdi de atunci: o zi 
întreagă în vagonete cu geamuri şi ca- 
napele, cu maşină adevărată, în chip de 
tren care merge pe şine pentru cel. In 
firea ta este să-ți placă sau lucrurile 
foarte mari, sau cele mici, 'diminutive. 

Cu atare sentiment porneşti să stră- 
baţi pe unul din cele mai primejdioase 
drumuri de fier, până la o nouă ţintă 
a călătoriei. 

De partea aceasta, mai ușoară, con- 
struit de curând. În munți, dela jumă- 
tatea lui spre Sarajevo, unde este într'a- 
devăr o temerară întreprindere a teh- 
nicei feroviare, intins de Austriaci, din 
motive de interes militar, 

Dacă întârzie să plece, chiar din Bel- 
grad, trenul acesta al tău, este tot pen- 
tru a-ţi creia starea suiletească nece- 
sară unui atare drum: să inu simţi ne- 
voia de grabă. Cu vremea însă vei ve- 
dea că a știut să te înșele pe deplin, 
dându-ţi numai impresia că. trenul de 
Sarajevo poate fi asemuit cu celelalte, 
vin orice ţară, înfrățite cu acesta prin 
ridicolul micimii Lor, 

A pornit. Se avântă. Aleargă. 

Dela primii pași uiţi unde ești. Te-ai 
și deprins cu gândul că stai în trenul cel 
mare, ca totdeauna. Doar fluerul mași- 
nii, ca de fluer, te readuce în lumea 
cea mică în care ai intrat. 

Oricum, liniştește-ți neastâmpărul și 
înclinarea spre ridiculizare; gândește-te 
că fără acest tren n'ai ajunge la Sara- 
jevo; fii deci mulțumit și privește pe 
fercastra mare, deschisă, cu gândul la 
colțul de Orient în care vei trăi câteva 
zile. Mai ales că după ce-și face drum 
pe sub malurile râpoase ale Savei şi 
trece fără oprire întâia gară (ceeace dă 
un evident spor de prestigiu și de vi- 
teză trenului tău), nu mai găseşti nimic 
de obiectat. Cel mult când te întâm- 
pină iarăș binecunoscutele lanuri cu po- 
rumb, vei atribui unei recolte excepțio- 
nale înălțimea acestuia, când în reali- 
tate motivul este el, trenul, cu roţile 
mici. 

Ele își văd însă de drum, urcând la 
deal, fără trudă, ocolind cotiturile în- 
toarse aproape în loc, fără să-și înceti- 
nească mersul. Incepi să simți că e tre- 
nul care-i trebuie acestui loc. Incepe și 
el să simtă schimbarea părerilor tale 
despre dânsul. Dar socoteala ţi-o va 
cere, pentru toate glumele dela înce- 
put, abia pe înserate, prin munți, pe 
marginea prăpăstiilor de pe acolo. 

De altfel, în stânga, iată iar apa Sa- 
vei. Merge și ca. Dar cât de înceată! 
Mai nu se simte! Intre timp, expresul 
de Sarajevo urcă în goană egală pri- 
mele pante, străbate primele două tu- 
neluri. [] simţi în deplinătatea elemen- 
telor lui: tren de munte. Mic și nervos, 
asemenea căluților de potecă şi plaiuri. 

Pe fereastră, lczuri în totul identice 
celor de prin ţara ta îţi ies iar la tot 

-ul în cale, spre a te face să-ţi vii cu 
tot dinauntru un tire. Ești încă în lu 
mea celor obișnuite. Căci, mărturieeşte 
acum, ţi-ai închipuit acest drum, deia 
un capăt la altul, excepțional. Curajul 
cel mai mare ţi-l dă însă tot trenul. 
Nu-ţi mai ispiră acum decât încredere, 
în goana lui peste podurile care nu 
tremură. Spor și soliditate. Viteză. 

Grija ţi-e alta: unde sunt munţii ? 

Deocamdată te vezi numai printre 
semănături și ponoare. Sate, livezi şi 
porumburi. Locuri neașteptat de obiș- 
nuite. Curiozitatea, liberă de alte atrac- 
ţii, pătrunde cu indiscreţia ei în gos- 
podăria caselor sârbești din marginea 
liniei, până la identificarea celor mai 
umile lucruri și îndeletniciri. Treci 
printr'o parte de țară cu oameni mulți 
şi muncă îndestulată: între apa Savei 











spre 


(Fragment din romanul 


(cu zăvoaie prin bălți) și primele dea- 
luri. - 

Vei înainta așa, fără preget, câteva 
ore bune. Fără vreun interes deosebit 
pentru drum. Ore bune de somn, la 
soare, cu geamul deschis. Târziu dela 
plecarea din Bolgrad îţi vor ieşi în cale 
cele dintâi înălțimi «de piatră, spre îund 
albastre. Intrarea ta în munţi se va face 
însă cu totul treptat și meritul, exclu- 
siv, va fi al marelui calomniat dinaintea 
plecării. 

Deocamdată diferenţierea priveliștii 
de cele asemănătoare, de oriunde, este 
departe de-a se produce, chiar dacă 
văile se mai strâng, iar poienile se des- 
făşoară pe coaste mai deschise, mai în- 
largul lor. Verdele este încă în țara lui. 

Tocmai când orele de amiază urcă 
spre apogeu. Şi cu ele soarele, ca să 
coacă porumbul, și pe aici înalt cât tu- 
fele pădurilor, cu care se preschimbă 
în goană. 

Simţi că dacă drumul va mai ține așa 
mult, ceeace credeai la început că va 
fi marea aventură a călătoriei tale, se 
va reduce până în cele din wrmă la o 
revoltătoare decepţie. Iată: au iretut 
patru ore și surpriza ești nevoit s'o tut 
amâni mai încolo. Aproape fără nici o 
mulţumire. Printre aceleași coaste cu 
tufe. porumburi, buruieni, pietre, ieşite 
din maluri de lut. Eşti nevoit să-ţi a- 
duni toată luarea aminte pentru a ur- 
mări dibăcia trenului de-a șerpui prin 
serpentine, din fugă. Astiel, urinăreşti 
gândul inginerului care-a măsurat și 
făcut acest drum de fier: s'a luat, pas 
cu pas, după potecile pe care le-a găsit 
pe coaste, vechi cât copitele catârilor 


şi „opancele'“ bacilor; așa, drept, până 
ocolește valea, în fund, de pe un munte 
pe altul, Fără grijă că se lungește dru- 
mul. Totul era să ajungă la un capăt. 
Cum faci și tu, când urci ia munte, cu 
piciorul. Peste poteci, 


inginerul acela 





Podul pe care a fost atentatul 
din 1914 


a bătut drumul de fier. Te întrebi însă 
cine sar mai descurca printre aceste 
dealuri ale Sumadiei, dacă nu l-ar duce 
liniile acestea, peste podeţe şi poduri 
fără apă. 

Prin atari coclaure cu zări de munte 
pretutindeni jur-imprejur (la fel bănu- 
ieşti ţinuturile Albaniei, ori ale Macc- 
doniei, prin care nici Turcii nu vor fi 
cutezat să pătrundă), se desfăşoară, idi- 
lic, minunate plaiuri, cu umbră şi iz- 
voare, ca într'o Arcadie aevea. Casele 
sunt rare ca stânele, iar gările numai 
pentru nevoile trenului. De aceea can- 
toane nici nu sunt. Toate gările sunt 
cantoane. 

Ca să-ţi treacă de urât, te consolează 
gândul că, făcând drumul acesta, aici, 
în cotiturile pustii ale locurilor fără nu- 
me, pricepi în înţelesul ei real viaţa 
oamenilor din Balcanii  bântuiţi de 
Turci veacuri de-a-rândul; cu râtrageri 


UNIVERSUL LITERAR 


S 


„In Dalmația“, ce va apărea 
cu ilustraţii de autor) 


pe poteci neștiute și pânda de după un 
copac. Dar te crezi în Corsica, tot atât 
de bine. 

lată şi drumul mare. Pe alături. E 
Dumimcă. Trec oamenii dela un sat 1a 
altul, Ce vezi din ci, se reduce numai 
la cârligul scorojit al opincilor negre: 
nota caracteristică a portului, în Bosnia. 

Aşa ajungi, după multe ceasuri de 
goană în necunoscut, la un târg cu po- 
pasul mai mare: Gor Milanovac. 

Și iar pustietăţi, înveselite pe alocuri 
de alte plaiuri. 

Acum, încep și munții. Creste ple- 
șuve, tăiate până în adâncul prăpastiei 
de ape; scobile, lără să simtă, de tu- 
neluri. 

In sfârșit: iată priveliştea la care de 
azi dimineaţă te-ai aşteptat. Trenul însă 
îl simţi că se precipită iar în coborire, 
Părerea a fost de scurtă durată. Munţii 
au fost doar întâmplător scoși în cale. 

Te întâmpină în marginea drumului, 
iar şi iar, porumburile, tutele de copaci, 
buruienile, râpele. Ba te revolţi la gân- 
dul că n'ai întâlnit, în toate aceste ore 
de călătorie, alt ceva, care te-ar îi in- 
teresat, te-ar îi consolat de alte decep- 
ţii: n'ai dat peste pitorescul popular al 
acestor lccuri. Un cerdac cu lemnăria 
cioplită; o poartă cu strașină; o biserică; 
un costum naţional de femeie, ori de 
bărbat, gătit ca pentru zi de sărbătoare; 
o horă la una din atâtea „krsma“ (crâș- 
ma, care e de fapt cârciuima satelor 
tale). Nimic, Numai drumul mare, luna, 
peste văi roase de șuvoaic, între guri de 
munic, cu arături printre piatră şi sco:- 
buri. Curând te crezi iar ia șes. Şi iar 
se strâng văile între pereţii de stâncă, 
unde-ți iese în calc şi cel dintâi cimitir 
musulman: semnul de înaintare a Tur- 
cilor prin văile acestor munţi. Ai înce- 
put să pătrunzi, cu ele, spre ţara de 
piatră a Bosniei. 

Te poți pregăti pentru marea aven- 
tură. Cercetezi timpul şi afli că mai ai 
patru ore de drum. Sunt acelea pe care 
le-ai așteptat din clipa plecării. Inainte 
de plecare. Dela început. 

Patru ore de goană peste prăpăstii. 
Pe innoptate. În coada zvâcnită, ca de 
șopârlă, a unui balaur, cu un ochi de 
lumină în frunte și coama de fum, tros- 
nind scântei, învăluită pe grumaz, Să- 
rind hăuriie, înghiţit de inima munte- 
lui, scăpând iar, scăpărând foc pe sub 
tălpile nevăzute, huruind, duduină, tros- 
nind. Alergând. 

Prin tumul înnecător lămurești lim- 
pezimea cascadelor albe, în lacurile 
verzi de munte. 

Sunt vederile pentru care te-ai în- 
cumetat să vii până aici. Choi de mun- 
te, pe maluri de ape înspumate, de o 
lungime neobișnuită, prin care tu poţi 
umbla fără să te ostenești, stând locu- 
lui, cu trenul. Rar Grum pe muchi de 
prăpăstii, străbătut în fuga unui tren- 
nălucă (într'adevăr) ca acesta ! 

Tunelurile, la tot pasul, nefiind prea 
lungi, nu te mai ostenești să închizi 
geamul, la fiecare. Stai în lum, ca să 
poți da mai repede apoi de acrul să- 
nătos. Ă 

Tai astfel, de-a-curmezișul, munții 
mari din inima țării bosniace. 

Noaptea, ca în toţi munţii lumii, se 
strânge peste culmi când nici mai bă- 
nui-0. Cu ea, dofileurile se fac mai im- 
presionante. O lărgime de perspective 
alpine rar de văzut aiurea. O sălpătă- 
cie de munţi înfiorătoare. O maestate 
care te nimicește, la picioarele ei. 

De grijă îţi poartă el, trenul, cu o în- 
credere în puterile lui deopotrivă de 
impresionantă. 

Alergi, într'o goană temerară, peste 
văgăuni de munte, zidite până'n mar- 





leatru pentru zece mii 


(Urmare din pag. 1-a) 


nifestaţii sportive, cari trec în ochii Si- 
bilelor drept semnele incontestabile ale 
unei morţi a teatrului — nu va putea 
concentra întrun mai mare gred 
interesul, ardoarea, entusiasmul națiu- 
nii. Concurența cinematografiei e neant. 
Magnetismul acesta înfinit — binefăcă- 
tor, dăruitor de pace pe care-l emană 
creația vic, vocea umană, nu poate fi 
întrecut niciodată de un spectru. 

Când teatrul — născut din parlicipa- 
rea tuturor artelor, ajutat de o tehnică 
măiastră — va constitui marile specta- 
cole, marile ceremonii ale colectivității 
—triumi al tuturor formelor de expre- 
sie artistică ale naţiunii, sub steaua pu- 
ră Şi solitară a Poesiei, atunci se va ve- 
dea ce puterea radiantă, ce energie în- 
finită zace în această artă. 

Visez un teatru pentru zece mii. Sin- 
gurul exemplu al lui este pentru mine 
tragedia greacă. Shakespeare oricât 
imens teairu ar îi făcut n'a putut inte- 
resa niciodată cu o pasiune care creştea 
până la delir, cu o participare unanimă, 
o naţiune întreagă. 

Rostul purificator, rostul alinător al 
acestor mari ceremonii nu poate îi ui- 
tat. Va părea stranie, poate, evocaţia a- 
cestei funcțiuni a teatrului. Aristotel in- 


finit pătruns — el cel mai realist dintre 
spiritele epocei lui — de sentimentul re- 
ligios al lustraţiunii, a putut-o descifra 
în teatru. Teatrul este figuraţia unei va- 
ste game de pasiuni umane, ridicate 
prin coturnii tragici, la exemplaritate. 
Acolo se decid şi se revarsă pasiunile, 
se consumă înti'o flacără imensă zei şi 
oameni, acolo scântee într'o noapte i- 
deală virtutea. In participarea freneiică 
a lumii la acest spectacol, în atenţia 
care e dăruită pasiunilor cari se exaltă 
pe podiul teatrului, fiecare se simte pe 
rând zeu şi om, fiecare comite atroci- 
tăţile dramei, fiecare se răscumpără 
prin jertfă, prin suferinţă și prin moar- 
te. Odată cu actorul care e o aparență 
agitată de un text şi de o regie severă, 
se agită pe scenă efluviile de pasiune, 
valorile nervoase, ochii de energie ai 
asistenţei întregi, 

lată cum se face o lume mai bună. 
Iată care e opera morală a teatrului. Nu 
iecţia de virtute, nu exemplul cuvios, 
stearpa evocaţie a unui om ideal, ci cu- 
vântul cel amarnic al 'durerii, vifo- 
rul pasiunilor, cea mai înaltă temperu- 
tură a spiritului, 


DAN BOTTA 





aralevo 


de ALEXANDRU MARCU 
la „Scrisul Românesc“, 


gină, pentru trecerea ta prin aceste lo- 
curi știute odinioară numai de capre. 
Când iată cea mai emoţionantă în- 
tâmplare din acest drum: la un moment 
dat vezi sub tine, suprapuse pe coasta 
aceluiaș munte, trai rânduri de linii de 
tren; iar ipe cele din fundul văii, jos, la 
picioarele tale, un tren care așteaptă. 
Este de fapt chiar drumul tău, pe care 
îl cobori, în serpentine încolăcite prin 
tuneluri, pe toate aceste linii, până la 
trenul pe care l-ai văzut de sus şi prin 
faţa căruia alergi acuma, când ai cobo- 
rît la nivelul lui de tren omnibus, spre 
a te pierde prin alte tuneluri, pe după 
alte întortochiate meandre de stâncă și 
fier. Dus de acest tren de liliputani, 


prin munţii gigantici; înghiţit de gurile 
pe care le vezi la picioare şi nu le vezi 
bine şi ele te și înghit, îţi simţi privi- 
rile liniștite o clipă de coloritul cald al 
munţilor galbeni, de-a-lungul apelor ne- 
gre din fundul văilor, pentru ca iar să 





Spre graniţele vechiului Mun- 
țenegru 


te simţi smuls din această fanta:tică ga- 
lopadă prin noapte şi munţi, pregătit 
să-ți faci intrarea în gurile Iadului de 
sub pământ: învăluit în fumul de pu- 
cioasă, care-ţi înnăcreşte gâlul şi-ţi în- 


roșeşte pleoapele înţepate de praf da. 


cărbune. 

Fantasmagoria ultimei lumini de ziuă 
printre stânci o întrerupe însă, pe alo- 
curea, viaţa: casele, oamenii, caprele, co- 
piii; epoi felinarele, ridicate la trece- 
vea ta, ale paznicilor acestui drum pri- 
mejdios. 

Prin pustietăţi desăvârșite nu te simţi 
niciodată. 

Ba în gară la Vişegrad (de unde treci 
pe malurile  încpumatei Drina), te a- 
șteaptă în marginea peronului, venite 
anume pentru acest tren, o seamă de 
domnișoare. Câteva din ele, Musulma- 
ne: cu ochii ca de Jugoslave, dar pe 
ochi cu masca neagră, de nestrăbătut 
din afară. Sunt puncte de reper ale vas- 
tei expansiuni mahomedane în lumea 
Europei, purtate inconștient, pe cât de 
anacronic, de aceste Bosniace, pe pero- 
nul gării din Vişegrad, în seara trecerii 
tale, 

Cu ele dispar ultimele semne de via- 
ță pe care le mai poţi întrezări în noap- 
tea care înghite totul, Cu cel dintâi mi- 











Statuia lui Rolland, la Ragusa 
(veacul XV) , 
naret de moscheie. Și, alături, cu triun- 
ghiurile suprapuse ale celei dintâi si- 
nagoge. 

Alergi apoi pe malurile Drinsi, pe 
dreapta, pe stânga, pe unde poţi, prin- 
tre stânci, pe sub ele, peste ele, prin 
ele. 

Așa, în noaptea aceasta înstelată de 
Luceferi și scântei. Așa, într'una, încă 
două ore. In goană halucinantă, lar ca 
să trăiești clipele mai sălbatec, scoboară 
în adâncurile de prăpastie spre care te 
laşi dus, cu luminile stinse în vagon. 
Iţi luminează calea scăpărarea de scân- 
tei a locomotivei, fier în fier; şi cerul 
nopții, mai luminos totuș decât nzgrui 
munţilor în prăpăstii. 

Ciudăţenie a stării sufletești în care 
le afli: în zbuciumul acestei formida- 
bile cavalcade în coada balaurului îne- 
bunit aici, între munţii pustii, ai timp 
să te lași obsedat de o imagină, între- 
zărită o clipă peste zi: un copil, la un 
canton, care, după trecerea trenului. a 
pus urechea pe șină. Să te asculte cum 
te depăntezi, 

Ascultă oare şi acum? 

Parcă niciodată n'ai auzit mai stărui- 
tor, în ureche, ritmul trenului, ca ascul- 
tându-l, vizual, cu copilul aczla. 

Alte senzaţii acopăr însă ritmul; îl 
copleșesc, stăruitoare, prezente. 

Peste munte fulgeră. Foarte departe. 
Căci vezi Luceafărul trecând de pe un 
munte pe altul. Un pas. 

Sub roți scânteile se sting în adâncul 
apelor care foşnesc în cascadă perpetuă. 
Acum te rostogolești, cu adevărat, pe 
muchi lunecoase de prăpăstii negre. 

Până zărești, între doi munţi, pe după 
gura unui tunel, o înmănunchiere de 
lumini. 

Se zăreşte Sarajevo, 

Ajungi în cea dintâi gară a orașului, 
sus de tot, în muntele care-l împresoară 
cât e de lung, într'o marte. In vale, pe 
pantele muntelui dimpotrivă, lumini. 
Mii de baloane luminoase ţinute într'o 
imensă rețea nevăzută, pe care o bate 
vântul și o apleacă pe nesimţite, nere- 
gulat. 

Trenul, voinicos cum nu se mai află, 
ține să-și facă datoria până la capăt: te 
va lăsa în gara mare din Sarajevo, fă- 
când să-ţi treacă prin faţă, în coborîșuri 
încete, întreaga desfășunare a orașului. 

Viziune din țara îndepărtată a Soa- 
relui-Răsare, de unde au venit, cu se- 
cole în urmă, cei dintâi oameni să se 
așeze aici. 

Goana ta printre prăpăstii şi culmi se 
domolește astfel în calmul acestei nopţi, 
dintr'o mie şi una. Cu gândul la o noap- 
te, de mult, privind spre Cornul de Aur. 





Seninătăţi 


O, legănări, legănări, legănări... 


Viorele, cânt şi depărtări, 


Cât aş da să urc cu voi pe 'nalturi — 
Horind albăstrimile în ropote şi salturi.. 


O viselor, viselor, viselor... 

Adormiţi în somnul narciselor.,. 

Nu mai vreau în lacrimile serii 

S'aud mereu plângând luminile durerii. 


Cale a robilor, cale a robilor.... 


Inima din ghiarele corbilor 
la-o sub hlamida de ametist, 


Şi du-o 'ntre luceferi şi îngerii lui Christ. 


ION A. BUCUR 


“Brad mic 


Am cumpărat azi depe stradă 
Un brad frumos plin de zăpadă 


Şi-atât de mic, 
Cât un pitic 


De zahăr, -— sau cât o păpuşă 
Ascunsă toată ?'ntr'o gluguşă 


De ninsoare 


Și l-am trimis iubitului cu o scrisoare 

In care-am spus: „Suiletul meu, 

Bradul ăsta să-ţi aducă dela Dumnezeu 

Pentru tine, mană — 

Și-o lacrimă în ochi pentru inima-mi sărmană...““ 


VOICHIŢA CERCEL -- 











4 


In loc de cronică plastică 





Moş Crăciun al artelor 


PR O RR N UR GR O ret A a a e ad 


de PAUL MIRACOVICI 


Anul trecut, părea să fie pentru ar- 
tiști mul din cei mai frumoși. Intr'a/de- 
văn, în cuprinsul lui s'a încercat: pentru 
prima dată să se facă ceva pentru ei; 
când s'au iereat cele 40 de permise de 
cale ferată. Sunt zeci de ani de când, 
de fiecare dată când vreunul dintre ei 
putea să-și facă glasul auzit, nu oste- 
naa, să ceară carnete gratuite pe căile 
ferate şi ateliere (cari lipsesc cu desă- 
vârşire în București) anume construite. 
Pensistenţa cu care au fost susținute 
atâta timp aceste cereri, le subliniază ne- 
cesitatea şi dreptatea lor. Chiar practic 
privinid. vorurile, trebue să se recunoa- 
scă, serviciile ce ar fi adus turismului 
românesc şi localităţilor frecventate, ar- 
tiştii care ar fi avuţ mijloacele nece- 
sare să ceresteze ţara în lung şi lat. 
Oostul acestor carnete ar îi fost răsplă- 
tiţ îmmiit, generos, așa cum se răsplă- 
tește întotdeauna tot ce se face pentru 
artişti. E destul să amintim Balcicul 
ale cărui pitoresc şi frumuseți ignorate 
până acum câţiva ani, ne fac: mândrie 
azi şi constitue chiar pentru străini unul 
dintre cele mai atrăgătoare și mai ca- 
ractaristice locuri din Buropa. Orașul, 
mort până acum câtva timp, pulsează 
acum cu un Sânge mou şi sărăcia care 
domnea; acolo, tinde să dispară cu re- 
peziciune. Marea noastră Regină îndră- 
gindu-l apoi, a pecetiuit cu dragostea 
Sa gustul și inistinevul sigur al artiștilor. 





D. MIRCEA CANCICOV 


Balcicul, străvechiul Dyonisopolis a 
incetat să doarmă numai din clipa când 
a pătruns primul artist, mânat de ne- 
vola de moutate şi care, sensibil la poe- 
zia inefabilă a acestui colț de altă lume 
a incercaţ să-și împăntășească emoţiile. 

Sunt sigur că ţara noastră, atât de 
variată, ne aseunde şi alte Balciruri, 
alta plaiuri cari așteaptă să fie cerce- 
tata dar pe care amntiștii le ignorează 
încă şi — cei mai mulţi săraci — nu le 
pot găsi fiindcă nu-şi pot oferi voiajuri 
cu caracterul desinteresat al explorării, 
Ar îi un lux (2) pe care nu cred că și-l 
pot îngădui mai mult de 4-5 dintre pic- 
torii contemiporani. 

Pemmisele de anul trecuţ nu le-a dai 
nici ministrul Artelor, nici acel sal In- 
strucţiunei, ci marele nostru vistiernic, 
d. Camcicov, unul dintre cei mai rafi- 
naţi iubitori de artă cu care ne putem 
mâmdări, D-sa a ştiuţ dintr'o dată, pe 
neobolite și fără recitențe, cari sunt 
cele mai arzătoare nevol ale pictorimii 
și, ceeace constituia ide 40 de ani un 
degideraţ din ce în ce mai himeric şi a 
cărui mealizare toţi politicianii o pro- 
miteanu petnecându-te până la ușă cu 
o mimă pătrunsă, acest ministru cu 
inimă de aur, l-a prefăcut în realitate, 
împărțind 40 de cărțulii roşii, cărțulii 
in care erau închise mii lde leghe, deşi- 
rate de-alungul celui mai frumos și mai 
variat, peisaj din lume. Pentru cei a- 
morezaţi de Balcic, cari vroiau să lu- 
creze în acest colț de rai sau pur şi 
simplu să se odihmească, d-sa a dat un 
milion pentru clădirea unui cămin cu 
ateliere, civilizat conceput și însorit. D. 
Cancicov a fost Moş Crăciunul acestor 
copii mari cari sunt artiștii, Moș Cnă- 
ciunul pe care l-au așteptat atâţia ani. 

Se pare însă că aceste binefaceri nu 
erau meritate, pentru că înainte de a 
se face primăvară, înainte de a putea, 
face măcar un drum, artiştii sau po- 
meniţ din mou fără, carnete. 

Indotemţa biurocrației, reaua. voinţă 
invidioasă a celor mai răi şi mai ne- 
chemaţi dintre noi, a mâhnit pe bine- 
făcător care, obosit, şi-a luat mâna, 0- 
crotitoare, socotind că un pând bun 
nu trebue să fie prilej de vraibă. 

Ne. rămâne — din nou — speranța că 
inițiatorul, acel ce a arătaţ de atâtea 
ori o atât de caldă grijă pentru artiști. 
să încerce încă adaltă experiența. mizând 
pe rădejdea că gestul său va găsi re- 
compensa în sine și întelegerea, care 
poate a lipsit până, acum, 

e 

Din cronica trecută au lipsit, fără voia 
noastră, rândurile despre expoziţia d-nei 
Ghislaine Lambert dela Aţeneu. Rătă- 
cită printre noi, d-na Lambert aduce în 
pictura ld-sale, atmosfera Salonului des 
Tuileries, unde expune de mulți ami. 
Inzestrată cu mult temperament, d-sa 
aduce în tablourile sale îndrăzneţ co- 
lorate, o mată, de bizarerie care. mărește 
interesul picturii sale. Balcicului i-a dat 
o .interpretare personală, interpretare 
pe care o ilustrează cu o technică îm- 
teresantă, plină, neintluenţată. O expo- 
ziție dintre cele mai interesamte, care 
trebue văzută. 


PR N a a O O 





i a i d rit 








Cartea străină 





CILETIE OFAIRE 


D-na Ciletie Ofaire, autoarea roma- 
nului Sylvia Velsey este aproape o de- 
butantă. Le San Luca, volumul publicat 
anul trecut în cunoscuta colecţie „Li- 
vres de Nature“ din editura Stock, şi 
împodobit cu ilustraţiuni făcute de au- 
toare, era prin chiar cuprinsul lui — 
descrierea unei lungi călătorii fluviale 
în Europa — și prin scopul colecţiei 
citate, neîndestulător pentru a pune în 
deplina valoare însușirile de expresie li- 
terară şi cu atât mai puţin eventuala 
vocaţie de prozatoare epică a d-nei Ci- 
lette Ofaire. Astfel că romanul apărut 
către sfârșitul acestui an, poate fi so- 
cotit ca debutul literar al d-sale. 

Criticii literari din Franţa au scris 
mult bine despre Sylvie Velsey, apre- 
cierile favorabile culminând cu elogiul 
lui Francis de Miomandre, care mărtu- 
risea că lectura romanului îi revelase 
„o nouă Katherine Mansfield“. Fără 'n- 
doială, autorul „Invaziei Paradisului“ 
nu este o „autoritate în critica lite- 
rară franceză, dar entuziasmul spontan 
și fără rezerve, mărturisit pentru ta- 
lentul d-nei Cilette Ofaire, de un scrii- 
tor ca d. de Miomanire, al cărui presti- 
giu îşi adaogă și reputaţia unui încer- 
cat om de gust, nu poate fi trecut cu 
vederea. In realitate, elogiul citat în- 
seamnnă o prezentare din acelea care 
hotărăsc dintru'nceput de soarta unei 
cariere scriitoricești. Istoria literară cu- 
noaște destule consacrări răsunătoare 
de acest fel dintre care vom aminti doar 
pe acelea ale lui Octave Mirbeau că- 
ruia îi datoresc notorietatea un Maeter- 
linck sau un Andre Gide. 

Departe de noi gândul de a încerca 
să temperăm măgulitoarea comparaţie 
a scrisului d-nei Ofaire cu al Katheri- 
nei Mansfield, adăogându-i în chip de 
completare iar nu de rezervă, cuvintele 
„păstrând proporțiile“. In orice caz, 
rezerva ar fi limitată la talentul au- 
toarei în expresia lui actuală, manifes- 
tată în romanul Sylvie Velsey, fără să 
poarte însă și asupra desfășurării lui 
viitoare, Dacă ne-am închipui că Syl- 
vie Velsey ar fi opera postumă şi unică 
a unei scriitoare, n'ar întârzia să se 
creeze în jurul ei și al numelui autoa- 
rei aureola unei legende. Farmecul 
neîndoelnic al cărții, constând în dis- 
creția și puritatea timbrului şi în tona- 
litatea cenușie de „grisaille“ care-i cre- 
iază o aimosferă specială, înrudind-o 
nu numai cu scrisul Katherinei Mans- 
field, dar și cu acela al unei întregi 
categorii de scriitoare de limbă engleză, 





Slâni de fecioară 


Pe masă, mâna-i, cu pudicitate 

Sub mângâerea aspră se 'nfioară, 

Se 'nchide melc şi iar îşi scoate-afară 
Corniţele de degete sculptate. 


Ce tremur de distanță o separă 

De inima poetului ce bate 

Atât de-apropiat ? Ce vrea sarate 
Când își fereşte palma-i de fecioară ? 


Ascunzi ceva? Dă-mi pumnul să-l desghioc! 


Lungi, degetele-i, ca dintr'un boboc 
De crin înalt ce stă să se desvoalbe, 


Le 'ntinde gingaşe petale albe... 
Şi mânile fecioarei, fără preget, 
1 le sărută, deget după deget. 








UNIVERSUL LITERAR 


începând cu Clemence Dane şi până la 
Virginia Woolf, Rosamond Lheman şi 
Mary Webb, ar fi atunci negreşit exal- 
tat, peste măsura cuviincioasă. In acea- 
stă atmosferă brumoasă, care-i mai de- 
grabă o emanație proprie a personaje- 
lor, un fel de halo fantomatic, decât un 
element obiectiv — de situare întrun 
cadru sau decor — al descrierii, trăsă- 
turile, cele morale cât și cele fizice ale 
actorilor povestirii se estompează. Sti- 
lul cărții lucrează ca o vraje sau ca 
un descântec rostit cu glasul scăzut 
până la șoaptă: te poate prinde şi sub- 
juga sau te poate lăsa nepăsător, după 
temperament, formaţie sufletească, dis- 
poziție a momentului ete. 

Alcătuirea cărții chiar amintește de 
tehnica unor cărţi cunoscute ale scrii- 
toarelor citate mai înainte: Legend: de 
Clemence Dane sau Mrs. Dalloway de 
Virginia Woolf. Cele patrusprezece ca- 
pitole sau episoade ale romanului d-nei 
Oiaire, fiecare altfel intitulat, formează 
tot atâtea nuvele de sine stătătoare în- 


tre care legătura o stabileşte persona-“ 


jul eroinei, Sylvia Velsey, iar unitatea, 
stilul autoarei, creator al unei atmos- 
fere atât de caracteristice. In primele 
pagini, Sylvia e o fetiță amărâtă de mi- 
zeriile pe care le îndură din cauza ma- 
mei ei vitrege. Intr'o noapte vrea să se 
înece în iazul din pădurea de lângă casă, 
dar o stea în licăritul căreia i se pare că 
vede zâmbetul mamei moarte îi redă 
curajul odată cu gustul vieţii. 

Ea nu suferă și nu se bucură în felul 
celorlalți. Nu are accente de revoltă și 
nici de exuberanță. Neavând ceea ce se 
chiamă o „personalitate“, reacţiunile ei 
sufletești nu capătă un accent sau un 
relief caracteristic, Nici nu sar putea 
spune că interiorizează ceea ce simte, 


deoarece ea este în tot momentul aceea 


ce simte, Abia dacă se poate cunoaște 
din trăsăturile chipului și din atitudi- 
nea corpului, că sufletul îi e crispat de o 
tensiune dureroasă sau că, dimpotrivă, 
se înseninează și se destinde într'o de- 
plină beatitudine. 

O făptură mai ștearsă decât Sylvia 
Velsey nu sar putea închipui: în înţe- 
lesul unei desăvârşite lipse de pretenţii 
dela viaţă, primind-o, împreună cu tot 
ce-i oferă, cu sentimentul unei nesfâr- 
șite gratitudini, al unei umilinţe și su- 
pușenii care nu își găsesc măsură egală 
decât în candoarea ei. Candoare 
care lesne ar putea fi luată drept ne- 
rozie. Şi în această putință de răstălmă- 
cire a înțelesurilor pe care d-na Cilette 


Jdită 


„Sylvie: Velsey” 


App n af- nmiia parea 





(„Stock“ - Paris, 1938) 


Oiaire ar vrea să le sugereze recunoaş- 


tem pericolul artei d-sale atât de nuan-. 


țate, la hotarul credibilităţii, sensibil ca 
o balanță de extremă precizie, unde a- 
păsarea cea mai ușoară, ar produce e- 
fecte grotești. Extremele se ating și ni- 
mic nu e mai apropiat de ridicul, ca ero- 
ismui, sau ca naivitatea și candoarea, 
de prostia curată. Un exemplu. Sylvia 
sa măritat din dragoste cu pictorul 
Velsey. La izbucnirea războiului mon- 
dial, acesta se înrolează ca voluntar 
„pentrucă ei amândoi nu puteau admite 
să fie atât de fericiţi pe cât erau“. Fi- 
rește, părinţii amândurora n'aveau cum 
să înţeleagă temeinicia motivului care-i 
făcuse să se despartă şi aredeau mai de- 
grabă că menajul lor mergea prost, dar 
ne îndoim că rândurile ce urmează ar 
putea fi citite fără zâmbet şi bănuim că 
efectul lor ar putea fi mai degrabă con- 
trariu aceluia urmărit de autoare: 

„Ei discutaseră adeseori despre pri- 
mejdiile din căsătorie şi Sylvia gândea 
că va şti să le evite, 

„Inţelegi, nu-i așa, îi spusese el îm- 
brăţişând-o, că dacă plec e pentrucă te 
iubesc. Și trebue să-ţi dai seama că 
dragostea noastră și fericirea noastră 
personală ar fi un fei de insultă faţă de 
nenorocirea lumii întregi“. 

Da, Sylvia îl înţelegea : „Ne-am simţi 
stânjeniţi și ar trebui să ne ascundem“, 
îi răspunsese ea. Dar îl făcuse să-i fă- 
găduiască să nu se atingă de vreo pușcă, 
niciodată, orice s'ar întâmpla“, 

Iar câteva rânduri mai departe : 

„Un lucru o turbura mereu pe Syl- 
via, era că toată lumea admitea ca oa- 
menii să se ucidă între ei. Și chiar pro- 
priul ei soţ ucidea, ca și ceilalţi. Fără 
să li se mai ceară părerea, voluntarii 
fuseseră și ei băgaţi în trupă astfel că 
dacă toate ar fi fost ca mai 'nainte, ea 
Sar fi gândit că iubește un asasin. Dar 
acum cei cari omorau luaseră numele 
de viteji, erau mult admiraţi şi li se dă- 
deau medalii, agățându-le de tunicile 
lor. Şi dacă, din întâmplare, unul din ei 
intra într'o zi în metrou, toată lumea 
făcea roată în jurul lui ca să-i asculte 
povestea“. 

Dragostea, credința și devotamentul 
conjugal nau scutit-o pe Sylvia de su- 
ferință şi de singurătate. In modestia 
ei nu găseşte niciun strigăt de revoltă şi 
până la urmă își află înseninare şi calm 
într'o înţelepciune plină încă de opti- 
mism mai mult decât de resemnare. 


MIHAI NICULESCU 





Dimineaţa a trecut prin fineţe scuturîndu-şi pletele ude 

de argintul furat din templul unde se 'ncuie noaptea 

să-şi plîngă fiicele ?necate în apele cerului 

şi să le 'nchidă ?n fintîni pe cele rămase 'n îmbrăţişarea norilor. 


Degetele razelor le-a strecurat şăgalnic prin iarbă. 
Atunci descîntecul somnului s'a retras în rădăcini 
şi seva a fugit speriată 'n tulpinele îlorilor 


desfăcînd petalele cuprinse în dragoste nocturnă. 


Pe urmă şi-a ridicat aripele plutind eterizată 
peste viaţa ogoarelor şi-a lumii, spre ceruri, 

acolo pe-un prag de nor unde-o aşteaptă amurgul 
cu ochi de cărbune şi zîmbet de aur aprins. 


EMIL RIEGLER-DINU 


—NOTIȚE SI ECOURI 





GEORGE IONAȘCU 





u toate că dl. Marcel Arland  „revizuire” a opiniilor despre După  douăzecișicinci de ani tă puterea de radiație şi răsune- 

e admirat ca romancier, autor Le grand Meaulnes, — „cea din- câți au trecut dela publicarea ro- tul” 
mai ales al neuitatului L'Orâre,  tâi, poate singura carte clasică mamnului, d-i  Arland constată Im concluzie, realismul  speci- 
impus atenţiei cititorilor acum din literatura contemporană”, că „Le Grand Meaulnes, lucru fie lui Alain Fournier, i se pare 
câțiva ani, datorită premiului cum o numeşte, cu drept cuvânt curios, a îmbătrânit. Poartă prea d-lui Arland elementul cel mai 
Goncourt, și al acelei nuvele  — ajungând la concluzia care, multă tinerețe adevărată ca să durabil al operei acestuia şi a- 
Antares, nu atât de cunoscută citată izolat, poate părea deo se ofilească repede; dar se șier-  devăratul ei element poetic, în 
pe cât ar merita, de o rară pu-  scandaloasă impietate, anume că ge, se depărtează, se împrăștie. timp ce simbolismul — „ambi- 


ritate a stilului și o poesie atât 


„Le Grand 


Meaulnes nu e o 


Din ce în ce mai mult, cele două 


jioasa construcție lirică pe cure 
o întroduce în Le Grand Meau- 


firii, 


de intensă, de vrganic încorpo- 
rată ritmului şi miezului poves- 
suntem totuși dintre acei 
ce preferă operei lui de roman- 
cier, „eseurile critice” și croni- 
cile pe care le publică lunar, 
în „La Nouvelle Revue Fran- 
caise”. 

Una din cele mai lucide inte- 
ligenţe critice ale scrisului fran- 
cez contemporan se afirmă în 
acele pagini cu un accent defini- 
tiv, părând scrise ca să dureze pe 
răsunderea celui ce le semnează, 
anume pentru mai târziu, pen- 
tru posteritate şi făcute să în- 
frunte timpul nu numai prin de- 
săvârşirea formală a expresiei 
dar și prin echilibrul și decurge- 
rea judecăților „încet gândite, 
gingaş cumpănite”, cum ar spu- 
ne Poetul, — dealungul cărora 
nici o urmă de improvizație în 
vederea vreunui efect nu poale 
fi desluşită. De pildă, articolul 
pe care-l publică în penultimul 
număr al revistei citate, intitu- 
lat Alain Fournier et „Le grand 
Meulnes“, însemnează, după so- 
cotința. noastră, o dată 1nemora- 
bilă pentru fixarea gustului - și 
a judecăților asupra celebrului 
roman al lui Alain Fournier. Cu 
o fineță şi un tact  desăvârșiie, 
d-l Marcel Arland încearcă ceea 
ce se  obișnuește a se numi o 


capodoperă şi comportă multe 
elemente pieritoare”, 

Se știe  înfluența extraordi- 
nară exercitată de acest roman, 
cel puţin aparent qacă nu în a- 
dâncime sau durată, asupra lite- 
raturii. din toate țările, unde a fost 
refăcut în nenumărate versiuni, 
mărturisindu-și mai pe departe 
sau fățiş, prin înrudirea de at- 
mosferă și preocupări,  îszorul 


comun al inspiraţiei lor.  Dato- 
rită lui Alain Fournier, lumea 
copilăriei şi adolescenţei, a vi- 


sătoriilor fantastice şi închipui- 
rii fără frâu, călăuzită numai de 
duhul aventurii, și-a căpătat un 
drept de cetățenie în literatură, 
unde plăsmuirile ei nu puteau 
aspira la demnitatea unor persu- 
naje de roman, decât odată cu 
atingerea vârstei mature, a per- 
sonalități; deplin formate.  D-l 
Marcel Arland se  îndoeşte în 
primul rând de calitatea  a- 
cestei înjluenţe, exercitată după 
d-sa, mai ales prin slăbiciunile 
romanului: „IL sa împrumutat 
materialul: saltimbanci, serbări 
copilăreşti, domenii pierdute, 
mecanismul şi gratuitatea lui. 
Sensul i-a fost astfel denaturat. 
S'a făcute din Grand Meaulnes 
o școală de puerilităţi şi de ne- 
putinţă. Era înainte de orice car- 
tea ardoarei și a căutării”. 


elemente care-i sunt fundamen- 
tale : realismul și simbolismul 
său, îndrăgostit de mituri se des- 
part şi îşi vatămă unul altuia. 
Lipsă de experiență, sens a! 
fragmentului și al poemului în 
proză mai mult decât al ansam- 
blului, primejdioasă metodă de 
lucru, care-l aruncă dela capito- 
lul începător la sfârșit, apo; că- 
tre mijloc. Fournier, cumpănind 
fără îndoială, în viaţă, între a- 
ceste două elemente, n'a știut să 
le unească în opera lui, Dea- 
dreptul spus nu se mai crede în 
Grand Meaulnes“, 
Alain Fournier era 
scritor și puţini au lăsat ca el, 
despre lume, mărturia unei 
percepțiuni atât de fremătătoa- 
re, atât de sensuală“. Precocită- 
ţii darului său și deplinei lui 
stăpâniri îi datorește uşurinţa 
expresiei, ușurință firească, de 
care tânărul scriitor uzează une” 
ori numai pentru plăcerea de 
a-şi arăta îndemânarea, şi alteori 
abuzează: „Le Grand Meaulnes 
suferă chiar puţin, de această 
virtuozitate, în care nu simți 
deajuns cuvântul  îmurățişând 
cugetarea în, toată goliciunea cei, 
în care imaginea îşi află în sine 
scopul, iar sunetul se : prelun- 
gește dela sine, în loc să slujeas- 
că întregului şi din el să-şi scoa- 


născut 


Ines rămâne zadarnică față de 
poesia spontană  emanând din 
cea mai simplă trăsătură”, 

La sfârşitul unor astfel de ob- 
servaţii, atât de conştiincios mo- 
livute, firește că propoziția: „Le 
Grand Meaulnes nu este o capo- 
doperă“ apare mai puțin iniem- 
pestivă, chiar dacă nu putem fi 
de acord cu autorul ei, asupra 
refuzului de a acorda romanului 


acest suprem epitet. Cu toate 
scotiile pe care le cuprinde — 
„elemente pieritoare” — totuşi, 


d-l M. Arland nu crede că ro- 
maâmnul lui Fournier e sortii să 
dispară: „Dacă ar fi să-l apropii 
de altă carte, scrie  d-sa, mg 
gândi la Paul şi Virginia care 
irită, de care zâmbești, al că: 
rei accent e departe de-a avea 
un sunet just, dar care-și află 
încă cititori, îi înduioşează și-i 
farmecă, pentrucă-i opera unui 
povestitor născut și ajunge până 
la lucruri esențiale. Şi se prea 
poate ca istoria Marelui Meau- 
Ines să fie tot atât de himerică 
pe cât este a lui Paul şi Virgi- 
niei; dar erorile lui Fournier 
mai sunt altoite pe o sensibili- 
tate justă şi profundă; și nu mă 
gândesc de fel să compar cele 
două figuri”. 








————— N, E a e ——————————————————————————————————————————————— 
PI 


31 Decembrie 19383 ———= 


CRONICA 


— muzicală — 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


Misionari ai spiritualităţii neamului, 

purtători ai unei solii menite să aducă 
faimă şi cinstire numetui de nomân în. 
hamea largă, muzicienii noștri, cari fac 
strălucită carieră și în străinătate, me- 
ită un oc. special în admiraţia. noastră. 
Sunt, din fericire, în clipa de faţă, ta- 
iente românești admirabile, care încep a 
ocupa un loc 'de seamă în mișcarea. mu- 
zicală internaţională şi care atrag aten- 
ţia, pretutindeni, asupra facultăţilar ar- 
tistice cu care sunt înzsstnate, spre fala 
și ridicarea morală a țării. 

Marile centre ale muzicii de pretutin- 
deni pot astfel vedea că, pe lângă pri- 
vilegiul de a-l avea pe nsasemănatul 
mare muzician, geniu al epocei noastre, 
George Enescu, prin care suntem nein- 
4reculţi, mai numărăm și alte valori ar- 
tistice, Qemne de măgulitoare aprecieri. 

Iată, de exemplu, um Dinu Lipatti, 
care este considerat în. Franța, Elveţia, 
Belgia, Italia, ldrept unul din cei mai 
bine înzestrați pianiști și compozitori. 

Iată, în Italia, răsărind dintr'o dată, 
acum câţiva ani, o glorie românească a 
cântului, Stela, Roman. Teatrul „„Reale* 





BEETHOVEN 


din Roma şi „Scala“ din Milano o 
cheamă să ile fie protagonistă în ma- 
tile lor reprezentații lirice. In numele 
acăstor teatre, cântă la Berlin, la Măn- 
chen, în Franța, în. nenumărate oreșe 
din Italia, stârnind cad entuziasm peste 
tot şi cucerind, în articole pe care cri- 
tica, muzilcală din toate părțiie i le de- 
dică, zele mai vii și mai abundente elogii. 

Iată pe Viorica Ursuleac, artistă lirică 
pe care Berlinul o consacră definitiv. 

Iată, în sfârșit pe Lola Bobescu, care a 
avut succes până în Indiile engleze. 

Pe fiecare din ei şi, de sigur, lista de 
azi nu este nici completă nici, din feri- 
cire, definitivă, românii trebue să-i pri- 
mească mu numai cu bucuria: de a-i ra- 
vedea după indelungate despărţiri, nu 
numai cu ovaţiile pe care le merită arta 
lor, dar și cu năvainică recunoștință 
pentru binele pe care ni-l fac, indirect, 
tuturor, ducând în depărtări svon îru- 
mos Qespre poporul român. 

Intorcându-se în Europa, Lola Bobescu 
a, făcut un popas și la „Filarmonica“ 
unde a cântat concertul de Mozart, pen- 
tru violină şi orchestră. Suavitatea. de 
sunet, emisiunea. uşoară și transparentă, 
mlădierea, accentul hotărit al jocului 
d-sale de sinceră și grațioasă simțire, au 
găsit aplicări de rezultat muzical și vio- 
lonistic remarcabile, în concertul de Mo- 
zart, Imbinările şi împlinirile: simfonice 
au fost dozate și ritmate cu viziune 
promptă a, sugestiei necesare și tehnică 
încercată, de acompaniament, de mases- 
tirul George Georgescu, 

După aceste pagini de cizelură muzi- 
cală, concertul simfonie a continuat cu 
execuția, prin alăturare, covârșitor de 
masivă, a simfoniei a IX-a de Beethoven, 
a cărei alegere ar fi fost mai potrivită 
în cadrul unui program mai bine pro- 
porţionat, 

Orchestra, „Filarmonică“ şi-a destășu- 
rat forțele şi capacitatea de expunere 
polifomică, de: logică orânduire şi expre- 
sie just reliefată, în condițiuni destul de 
bune, desprinzând, pentru sensul larg şi 
general al simfoniei, mai multă claritate, 
mal mulţă coeziune, mai multă continui 
tate constructivă decât în majoritatea 
execuțiilor de altădată. 


Corul societății „Carmen“, părtaş cre- 

dincios la toate marile execuţiuni cu aun- 
samblu vocal ale „Filarmonicei“, s'a a- 
sociaţ concertului, cu deplină siguranță 
și disciplină corală şi muzicală bine 
ţinute, dealungul serioaselor dificultăţi 
ide registru ale părților vocale. 
- D-na Evantia Costinescu, d-ra Nelia 
Dumitriu, a cărei ţinută muzicală şi ca- 
litate de glas trebue bine subliniate, 
d. Mircea, Lazăr și, cu puternic aport de 
interpretare, d. Gh. Folescu, au format 
duartetul de soliști. 


—— i E, E e 
sitesiE | 











———— 31 Decembrie 1938 


(AA 


Pay sait 
ya 
eg Pt c- 

- 

Se termina jumalul acelei zile. Urmau câteva pa- 
gini presărate cu date și mici observaţii neimpor- 
tomte. Vagile aluzii la problema lui sufletească, do- 
vedeau un voit refuz s'o mai discute. Doctorul Valer 
loan trecu repede peste ele. De aci scrisul se îndesa 
din ce în ce până ajungea compact, grav, continuu 
ca un zid, Doctorul citi fără întrerupere, cu impresia 
că află lucruri nstrecute prin experiența lui. Erau în 
adevăr fapte pe cari ființa sa le refuzase constant 
trei zeci de ani în șir. 

„Int&mplarea, marea întâmplare a vieţii mele a 
inceput asifel. (Ar fi normal să nu spun „marea în- 
iămplare”. Imi dau cu creerul limpede, seama, că 
nu există nici o mare întâmplare afară de miraco- 
lul existenţei mele. Mari suni numai întâmplările cari 
transcend facultăţile noastre. De ce totuși n'am ezitat 
să scriu : „marea întâmplare” ? Să fie asta numai re- 
zultatul exaltării mele de acum, sau semnul divin al 
unei prefaceri definitive în mine? Am scriso, în 
orice caz, cu inima și asta mă umple cu sentimentul 
plăcerei adevărate, pe care n'am gustat-o până azi, 
şi-mi dă certitudinea superbă a limitelor mele ome- 
nești ; a naivității mele, pentru care totul e mare, totul 
e extraordinar, totul e făcut să mă uimească şi să 
mă bucure. Așa cum mă găsesc acum, sunt în stare 
să sufer orice umilinţă. Şi umilința e făcută să ne bu- 
cure. Şi ea e omenească. Și ea e exclusiv a noastră, 
a acestor câteva miliocme de ființe înzestrate cu sim- 
țul mirării). _ 

Marea întâmplare a început prin urmare astfel. 
Dar mai e în mine ceva confuz: de ce scriu „a în- 
ceput” când în realitate s'a. desfășurat, a fost? Ce 
neprevăzut justifică obscur în mine această nădejde? 

Dal voi scrie așa cum simt. E singurul mijloc pe 
care-l găsesc în ființa mea, în stare să dea faptului 
un contur şi mie însu-mi, un tandru chip de om. 

Doar eri am sosit la Sinaia. Asta e ordinea tim- 
pului de pe ceasornic şi din calendar. Imi dau sea- 
ma că n'are decât o importanță convențională, dar 
o relev, pentru ca să nu uit niciodată ordinea timpu- 
lui real; a aceluia pe care-l simt în bătăile inimii 
mele. 

După timpul din calendar suntem în Sinaia de eri. 
Suntem: deci profesorul și cu mine. După timpul 
msu, suntem în Sinaia de când sunt. Sunt: deci tim- 
pul meu nu iace concesii nimănui. Este exclusiv al 
meu și-l simt exact cum mă simt pe mine: prezeni. 
Am întâlnit chiar aseară pe cei doi prieteni ai profe- 
sorului: doctorul Preajbă şi judecătorul lonescu. ]u- 
cau table în parcul hotelului. N'am să-mi pot închi- 
pui niciodată cum îşi pot trece timpul împreună trei 
oameni cari toți au aceiași manie: tablele. Totuşi 
adevărul este că cei trei bătrâni sunt prieteni de o 
viață întreagă. Este drept că nu ştiu de când, dar 
așa am impresia. În orice caz, de opt ani de când 
eu trăesc în casa profesorului, sunt, 

Au înființat de mulți ani un club ciudat. Clubul 
burijacilor. Zic ciudat pentru că, deși presupun că 
mai sunt încă mulţi burlaci pe pământ, clubul lor 
nu numără decât trei membri: ei. Se pare însă că 
începând de eri, voi face și eu parte din el. Doctorul 
Preajbă care are aerul că-l administrează, mi-a ce- 
rut formal. să mă înscriu. Convingerea lui este că 
un băiat care până la douăzeci de ani nu știe ce e 
amorul, e predestinat burlăciei. 

A ţinut şi un discurs. Trebue neapărat să-mi amin- 

tesc sfârşitul, peniru că e în legătură cu marea mea 
întâmplare, . 
„Sunt, parcă spunea, două soiuri de băeți. Băsţi 
cari trec de la starea de mânz la starea de cal şi 
băeţi cari irec dela starea de mânz, la acea de ar- 
măsar. Deosebirea între ei este următoarea: primii, 
cunosc femeea după douăzeci de ani, sau n'o CUNOSC 
deloc. Când o cunosc, sunt destul de copți ca să se 
decepționeze; când n'o cunosc, sunt destul de naivi 
ca să refuze s'o mai cunoască. În ambele cazuri, îi 
paște burlăcia. 

Cei de-al doilea, cunosc femeea sub douăzeci de 
cmi și dau și ei tot două categorii de indivizi: unii 
cari se însoară și alții cari se sinucid“, 

Ne aflam pe locul unde-i găsisem jucând table, la 
o mică măsuță de fier, deasupra căreia atăma din- 
trun brad, ad-hoc, ochiul unui bec electric. Lumina 
mare însă, venea de la o lună colosală, care răsă- 
rise din colțul Pietrei Arse. 

Doctorul Preajbă vorbea, subliniindu-și — cum 
spune el că cere arta exprimării, cu tonul și cu mâi- 
nile „subtilităţile”. Trebue să spun că odată, cândva 
dr. Preajbă a fost câteva luni conferențiar universi- 
tar. Mania discursurilor și a subtilităților datează de 
atunci. Asta mi-a spus-o profesorul pe care nu la 
împiedicat niciodată prietenia, să fie caustic. Mă a- 
muzam de subtilităţile doctorului și aşteptam să ter- 
mine ca să-i răspund ceva, cam de aceiași manieră. 

În fața mea însă, întunericul unei alei tăcu loc şi 
din el, eşi șerpuind alb ca o poală de lună, o fernee. 

— „Te felicit — spuse — întinzâmd mâna docto- 
rului. Te pricepi la băeți cum mă pricep eu la cisme“. 
De aci întorcându-se către noi ceilaiţ: 

— „Domniile voastre îmi vor permite să mă pre- 
zint. Aura Matei, de ami treizeci”, 

Profesorul singur, veni cu răspunsul: prompt sar- 
castic: 

— „Se vede, nu era nevoe să ne spui”. 

Aura îi aruncă o privire piezișe, în timp, strânse 
mâna bărbăteşte fiecăruia. 

Mă miră vigoarea brațului ei. Neîntrebuințat părea 
aproape fluid. Mişcat întrun fel oarecare, se anima 
de o viaţă proprie, evident robustă, ca o ființă auto- 
nomă crescută din talazul umărului. 

— „Dacă vrei să nu stârpeşti șoarecii, — spuse 
cu acelaş sarcasm profesorului — pui pisicii clo- 
poței”. 

Atitudinea ei avea acum o certitudine frumoasă 
şi aspră de piatră, Revenind lângă docbrul Prăajbă, 
îmi aruncă totuși cea mai inocentă privire din câte 
am văzut. Mă uitam la ea, cred, foare caraghios. 
Era la drept vorbind, prima femee pe cere o vedeam. 
Am încă acest sentiment clar. Este imposibil să-mi 
aduc aminte vre-un ali chip de femes. Nam nici un 
detaliu la îndemână. Mă căsnesc de pildă, să-mi 
amintesc vre-o colegă. E zadarnic. Nan amânunte. 
Nu pot identifica nici una prin ceva, care ține exclu- 
siv de ea, aşa cum ţin numai de ființa ei, braţul, ati- 


Spa 











tudinea, scru ochii Aurei. Toate rămân oarecum un 
tot abstract, caracteristici generale, concept. Oricât 
m'ași căsni, nu le pot identifica în altfel, decât prin 
acest tot de natură cerebrală: conceptul. 

Profesorul își potrivi ochelarii. Era semnul lui de 
vitejie. 

— „Cu ce te ocupi d-ta''? începu cu glasul cel mat 
didactic. 

Fata ridică fruntea. Gândii : e pe semne, semnul ei 
de vitejie. Imi plăcu că nu era de loc timidă şi că 
întrun fel oarecare îl maimuţărea fățiș pe protesor. 
Profesorul e întoideauna sensibil la curaj și eu ți- 
neam realmente să-i placă fata. 

— „liber cugetătoare, domnule”. 

— „Din ce trăeşti?”. 

Răspunsul veni neașteptat. 

— „Din propria mea substanţă, domnule". 

Noi nu ne puturăm stăpâni râsul. Profesorul simți 
că fata e îndrăcită. Tuşi. Toţi știau că urmează o în- 
jurătură. Aura zâmbea. 

N'ași fi vrut s'o înjure profesorul, dar îmi era peste 
putință să imterviu. Am fost fericit că judecătorul lo- 
nescu nu s'a mai putut stăpâni și a mărturisit totul. 

Toată scena fusese pusă la cale de ei: ei doi și 
Aura. Pe Aura o cunoscuseră câteva zile mai înainte 
şi le plăcuse mai întâi foptul că avea treizeci de ani 
și nu se măritase; de aci le plăcuse și ea. Era sin- 
guratecă şi deșieaptă. Aveau garemție vărsta. Docto- 
rul fusese cu ideea şi el, judecătorul lonescu, o accep- 
tase: s'o primească în club. Nu voiau însă să crea- 
dă profesorul că au hotărât ceva fără să-l consulte. 
De aceea, chibzuiseră c'ar fi mai bine s'o cunoască 
şi el ca din întâmplare, ceea ce isbutiseră în această 
seară. Apoi încet, încet, să-l obicinuiască cu ideea. 

Bine înţeles, profesorul făcu scemdal, dar îl făcu 
numai așa, ca să fie. „În fond, îmi spuse — trăgâm- 
duimă de o partie — viața e destul de plictisitoare 
între bărbaţi. Ar fi desigur un non sens pentru un 
club de burlaci, dar ar fi totuși original și amuzant 
să fie şi o femee”. 

Aura primi vestea cu un entuziasm copilăresc. În 
sinea mea şi cu obiceiul meu de a hărţui mereu fap- 
tele, mă întrebam pentru cari motive s'o fi bucurând 
atât. Realitatea este că acest faimos club al burla- 
cilor, n'are nici o realitate. Fiecare poate să tacă 
ce vrea. Clubul nu-l împiedică de pildă nici pe ju- 
decătorul lonescu să fie un crai, nici pe doctorul 
Preajbă să-și aducă în fiecare vară la Sinaia, vechea 
lui dansatoare și nici chiar pe profesor să-și afișeze 
sentimentele pseudo-paterne, față de mine. 

La masă, profitând de o discuţie aprinsă între cei 
trei bătrâni, îi spusei Audei toate aceste lucruri. Nu 
se justifică. Pentru ea e pur şi simplu un iapt care-i 
place. Pe chestia justilicării are filosofia ei. Justifi- 
carea degradează valoarea actului. E ca determi- 
nismul în ordinea fenomenelor naturii. 

— „La munte aici avem deseori prilejul să vedem 
conglomerate şi stratificaţii de o rară frumusețe. Nu 
găsești că-și pierd farmecul dacă te comporți în fața 
lor ca un geolog? Trăsnetul e un fenomen magnilic. 
N'am văzut om care să nu se teamă de trăsnet. To- 
tuși, după ştiinţă, e o simplă descărcare electrică. 
Oamenii sunt ireverențioși şi față de natură și față 
de ei. 

Are dreptatea. Aura poale să fie şi un om. Insă 
ceea ce mi-a făcut impresia dela început că este si- 
gur, și nu sa desminţit deloc, este că e femes. Se 
poate întâmpla, ca femeea să fie şi în alifel decât 
cum e Aura. Dar eu nu mi-o pot închipui, 

Am plecat de la masă, în mine, cu imaginea albă 
a Aurei. Imi dam seama că începe un proces nou, 
că mi se extinde viața. Mă suii în camera mea şi-mi 
desiăcui geamantemele fredonemd, Muzica nu venea 
din memorie. N'am nici pasiune, nici memorie pentru 
muzică. Obiectiv, sunt convins că e o artă superioa- 
ră. Dar nu mă simt scuturat, — la auzul muzicii — 
de vre-o chemare deosebită. În timpul unui concert, 
mă pot deplasa cu ușurință pe gândurile mele ; nu 
pot uita chiar că mă găsesc întro sală de concert. 
Pentru mine muzica a rămas totdeauna numai O 
condiţie excelentă de gândire. 

Totuș, aseară fredonam. Muzica n'avea de unde 
veni din memorie, Obicinuit, sunt incapabil să-mi 
amintesc măcar o măsură. Venea din ființa mea în- 
treagă. Mărunta activitate biologică din mine, se 
tramsformase subit în simfonie. Trăiom într'o condi- 
ție nouă, surprinzătoare pentru felul meu de a îi și 
de a mă mișca. Pentru cei numai douăzeci de ani 
ai mei, mi-am dat de mult seamă că sunt prea lim- 
fatic. De obicei, mișcările mele sunt încete. Am im- 
presia că-mi trag fiecare gest dintr'o adâncă lene an- 
terioară, care ajunge până la mine ca um soi de o- 
boseală permanentă a oaselor. Nu e o extenuare a 
unei forțe colosale, care se disiribue înceată și vâs- 
coasă ca un isvor de păcură, fiecărei mișcări a mea, 

Mişcarea mea iese domoală din hotărire, dar fe- 
cundată în întregime ca dintr'o stare de contempla- 
ție. De aceea dacă cam isbutit să-mi recunosc vreo- 
dată ceva, fără îndoială a fost siguranța gesturilor 
mele. De aseară însă natura energiei mele parcă s'a 
schimbat. Nu mai am impresia vâscozităţii. Energia 
îmi n&vălește în muşchi diluată și sburdalnică. Am 


alt puls. S'ar zice că mi sa schimbat temperamen- 
tul. Acum fireşte, m'am obicinuit cu mine, dar asea- 
ră mi se părea că miam lepădat vechea mochetă 
fizică. A trebuit să mă duc la oglindă şi să încep să 
mă recunosc sisiemaiic, ca să-mi pot liniști nervii 
şi să adorm. 

M'am sculat cu impresia că toată noaptea alba 
imagine a Aurei a dansat prin mine. Din fiecare 
nerv, întins ca o potecă și din tot trupul, moleculă cu 
moleculă abandonat, se trezea obsesia fericită a pa- 
sului care a rătăcit prin el toată noaptea. 

Îmi pusesem pe noptieră, ca acasă, câteva cărţi, 
din care obicinuesc să citesc dimineața, înainte de a 
mă trezi deabinele. Obiceiul pomeşte din veleităţile 
mele literare, ca adolescent. Il păstrez pentru că îmi 
poi procura astfel, dela începutul zilei o atmosferă 
sufletească Mă simt — ca să zic așa — după acea- 
stă lectură, îmbrăcat și pe dinăuntru. Sufletul meu 
pornește dimineața la lucru ca și trupul, cu o ținută, 
cu o haină, care-l izolează oarecum de cotidian și-l 
ține mai aproape de centrul vieţii, 

Intinsei mâna. Ştiam ce carie am luat, după for- 
mă și după rezistență. Inchisei ochii şi cântai printre 
buze : „Mon enfant, ma soeur...' Nu recitam, cântar 
pe aceiași melodie care pleca din mine tot: din ini- 
mă, din muşchi, din oase. Mâma cu cartea încă ne- 
deschisă, căzu lângă mine pe așternui, Gândii... 
„Cum a putut imagina Baudelaire toată tândrețea 
care mângâie ființa mea acum? Nu-mi mai simțeam 
nici o asperitate, nici un unghiu; eram tot moale ca 
o catifea atârmată. Numai greutaiea mă mai lega de 
pat, de cameră, de cer, de lumină; numai ea mă 
mai lega de senzaţii. Incolo, ași fi putut îi o intonaţie 
sau un plâns. Aşi fi putut fi, mângâerea însăși. 

Deschisei ochii, cu grije. Oprii năvala senzațiilor 
în epidermă și cu sufletul protejat de această crustă 
pornii să mă imbrac. 


Coborâi la ceai cel dintâi. Nu știam ce odae ocupă 
Aura. O aşteptam să răsară de undeva ca aseară 
şi mă delectam la gândul c'o. voi vedea la lumina 
crudă a zilei. Aveam impresia că am văzuto numai 
întrun vis și simțeam nevoia realităţii ei vii. Eram 
sigur că am văzuto numai întrun vis și simţeam 
nevoia realităţii ei vii. Eram sigur că am văzut'o con- 
fuz, că n'am perceput clar în ființa ei toate vibraţiile 
cu care Dumnezeu a făcuto pentru mine. Am avut 
și aseară și azi dimineaţă și continui să am şi acum 
foarte clar sentimentul c& nu poate fi altfel. Că Aura 
e făcută pentru mine şi că numai mie mi-e dat s'o 
gust. Îmi savuram acest sentiment liniștit, așteptând 
să răsară, cu conștiința că-l va simți și-l va recunoa- 
ște. Mă scotea dintr'o mie de încurcături certitudinea 
că între noi nu pot avea loc vorbele, cochetăria și 
celelalte complicaţii ale amorului de care mi-a fost 
totdeauna frică în viaţă. Din noianul de oameni lă 
fel, noi suntem făcuți unul pentru altul, cum e făcut 
un glonte pentru o țintă, 

Mai întâi profesorul, de aci ceilalți, mă  găsiră 
chipurile, aștepiându-i. Vorbirăm diverse lucruri, cât 
timp băurăm ceaiul. În sinea mea așteptam ca ci- 
neva să aducă vorba despre Aura, dar nu mă pre- 
cipitam. Cunoşteam „libile” cu cari aveam de afa- 
ce. Știm că vor începe imediat să mă tachineze și 
asta ar fi venit ca un duș peste starea mea sufle- 
iească. 


In stârșit cel mai nevinovat dintre noi, profesorul, 
se scomndaliză că poate cineva să doarmă atât de 
mult. 

— „Trebue să fii femee, ca să stai în pat până la 
ora astal 

Cavaler și grăbit, judecătorul Ionescu, încercă s'o 
scuze, schițând o confuză teorie a toaletei. 


Cu profesorul nu mergeau însă aceste teorii, El 
chemă chelnerul şi-i dete ordin să-i spună femeii de 
serviciu ca s'o scoale imediat. 

— „E prima ședință a clubului, monșer, trebue să 
fim neapărat toți”, Azi facem botezul ei în burlăcie”. 

Cheherul aduse vestea că Aura și-a luat de dimi- 
neață ceaiul în cameră și a plecat dela ora cinci pe 
munţi, 

Indignarea profesorului nu mai avea margini. Li- 
niștea mea și certitudinea se spulberară. Mă putui 
stăpâni totuși, destul de supărat în fond pe Aura, ca 
şi cum ar fi fost responsabilă de sentimentele mele 
— ca să intervin și să duc pe profesor pe linia lo- 
gicei. 

— „De ce ie indignezi degeaba? Ai anunţat-o? De 
unde să ştie fata că azi e şedinţa clubului ? 

Ceilalţi nu îndrăzniră să spună nimic. Poate și 
pentru că se simțeau cu musca pe căciulă. Dar mai 
sigur, pentru că pentru ei toate lucrurile acestea erau 
aproape instinctive. O ședință a clubului enunțată, 
asta era ceva nou, ceva cu totul neobicinuit pentru 
judecata lor. 

In sfârşit, căzând toți de acord, mă delegară pe 
mine s'o văd şi so anunţ. 

Bine înțeles, eu atâta aştepiam. Mă suii în came- 
meră, mă îmbrăcai de munte, îmi luai pentru orice 
eventualitate un pachet cu de ale mâncării și plecăi 
cum spuseră ei, în expediţie. 

Increzător în bunele mele picioare, eram sigur că 
în câteva ceasuri o găsesc. Urcai pe la Vârful cu 








Dor și colindai toată ziua platoul dintre el, cei doi 
jepi Mici şi Mari și Piatra Arsă, fără să întâlnesc 
nici urmă de Aura. Abia spre seară, un cioban pe 
care îl întâlnii, strângându-şi oile spre târlă, îmi spu- 
se că văzuse de dimineaţă o cocoană pe drumul la- 
lomicioarei, dar că n'o mai zărise întorcându-se. Că 
era Aura, nu mai rămânea nici o îndoială. Nu multe 
femei au trăsneala muntelui. Mă găseam pe Piatra 
Arsă: Aruncai o privire în urmă, pe drumul „Peşte- 
rii” şi-mi făcui socoteala. Soarele sta să pice peste 
Caraiman. Dacă mai era prin urmare un ceas până 
să se spargă cu totul de şira muntelui. Întrun cias 
nu te poți duce nici călare până la Peșteră. Afară de 
asta, eram destul de supărat pe Aura, ca să merite 
atâta osteneală. 

Mă rupsei deci din loc şi începui să cobor spre 
Sinaia, cu inima grea ca un plumb în piept. Ce-ni 
păsa mie că la picioarele Pietrei Arse se vedeau 
deja umbrite de înserare Buştenii și Poiana Țapu- 
lui? Că pădurile se întindeau ca o poală groasă de 
ceață a muntelui? că stâncile dintr'o parte și cea- 
laltă stăpâneau roșii și goale Valea Jepilor ca niște 
fantastice fortărețe medievale? Ce-mi păsa mie de 
toate astea? Ochiul rămânea deschis ca de ghiață 
şi inima crispată înăuntru, acolo unde eu deretica- 
sem ca să danseze ființa lunară a Aurei. Cu înceti- 
neala obicinuită a sentimentelor mele, o blestemai 
vreme îndelungată, mecomic purtându-mă pasul pe 
linia frântă a serpentinelor. 

Mirosul copleşitor al ierburilor, mă trezi. Ridicai 
capul și privii. Mă găseam la Stâna Regală. Poicma 
era în adevăr de o frumuseţe nefirească. Prin acest 
sentiment, dar mai cu seamă prin senzațiile de miros, 
cari mă copleșeau, mă simții în sfârșit intrat în an- 
samblul general al naturii. Le stânga namila roşia- 
tică a Bucegilor; deasupra mai puteam identifica 
încă, pe sticla violetă a cerului, câteva cocoaşe de 
pe Piatra Arsă, cari păreau evaporarea însăși a ma- 
sivului întreg, și fruntea încă strălucitoare a Carai- 
meomului; la dreapta ceafa gălbue a Gârbovei; prin- 
tre ele, șarpele albastru a] văii Prahovei. . 

Fără miros, aemndii, toate acestea — așa cum sunt 
sub o pată de cer, izolate de univers — ar avea ceva 
din frumusețea unică a operei de artă. 

Coborii surprins, din mine în natură. N'o cunoş- 
ieam eu, de ani de zile? De ce mi se părea pentru 
întâia oară azi atât de clară, atât de emoţionantă? 
Pădurea însăși, dincoace de masa muntelui şi dim- 
colo de iarba poenii, era astă seară în altfel. Peste 
tot pe unde privisem altă dată, indiferent, descope- 
ream astăzi motive de emoție. Mă minai că putusem 
privi până acum, natura, neimpresionat ca o vită. 
Că putusem trăi, fără acest organ extraordinar al 
fiinţei mele: emoția. 

Cunoscător cum sunt al mecanismului omenesc, 
înceraai să-mi explic totul prin determinismul obici- 
nuit, fizic. Mă întrebai dacă nu se datoresc aceste 
lucruri numai unei exaltări trecătoare a senzualităţii 
mele. Și, mă întristai la gândul că ceea ce simt, ar 
putea să fie numai atât. Pentru întâia oară creerul 
meu pozitiv de medic, simțea ca fapt, nu ca dezide- 
rat spiritual, o nevoe dureroasă, pentru neexplicabil. 
Acceplai fără înconjur probabilitatea providenţei și 
ideea unui destin care se deștepta tragic în mine. 
Hotărât: era un fapt nou, un fapt care prinsese un- 
deva în sufletul meu o ființă timidă și se insinua 
modest dar sigur în fiecare gând, în fiecare gest 
lăuntric. Imi surprinsei mintea încurcată deabinele 
în faţa acestei ființe noui, cuminte și fermecătoare, 
căreia inima mea nu-i putea refuza simbioza. Nu 
știu care: emoția determinată de extraordinara pri- 
veliște sau prefacerea măruntă din mine se ridica 
la cap plăcută și-mi umezea ochii. 

Imi venea să plâng bine, frumos. Imi venea să fiu 
fericit. Era atât de puţin și totuși atât de importânt 
pentru viața mea, ceeace se întâmplal Plânsul ate- 
sta mă putea modifica complet, De pildă eu, . care 
din cea mai tristă și mai veche copilărie, am trăit la 
un loc cu ierburile și cu toată nevăzuta lor faună, 
nu mi-am puş niciodaiă obrazul pe epiderma unsi 
frunze sau buzele în caliciul unei flori. N'am privit 
niciodată cu simpatie vre-o gâză; nu-mi amintesc să 
fi identificat vre-o gingășie caracteristică uneia: Ni- 
mic. Am trăit la un loc și indiferent, cum trăiau toate 
acum, sub ochii mei. Dar de ce-mi erau atât de dragi 
astăzi? Viaţa firului de. iarbă, care-mi mânaâia obra- 
zul, se întâlnise acolo, în punctul de contact, cu viața 
mea. Ce mărejl Se întâlneau atât de simplu, două 
vieţi din două lumi diferite! Firul de iarbă cu adâm- 
ca și fericita lui robie; su cu marea și trista mea li- 
bertaie. Ce putemică — repetai, cu vorbe, ca să-mi 
simt forma simţirei — trebue să fie natura, dacă o 
întâmplare colosală ca asta, e posibilă cu atâta u- 
șurințăl Faţă de atâta putere e firesc ca inima ierbii 
și inima mea să fie prietene”. 

Emoţia care îmi umplea ochii cu plâns, o simțeam 
deopoirivă în nervii delicaţi ai fratelui meu, firul de 
iarbă și eram sigur că și el plânge. 

— „Ce taci aici?” 

Imi deslipii obrazul de pe iarbă și o privii încur- 
cat, 

Extraordinari De unde,căzuse? Imi ștersei facrimile. 
De ce să-mi fie rușine că m'a prins plângând? Nu 
Plânsese oare însăși viața din mine, bucuroasă că 
se întâlnise cu sora ei din icrbă? 

Ochii fetei mă priveau doldora de simpatie ŞI so- 
licitudine, ca și cum și sufletul ei s'ar fi apropiat de 
ale noastre; de al meu și de al ierbei mele. „Ce 
Dumnezeul îmi spusei — toate sunt revelatoare as- 
tăzi”. Trebuia să fac neapărat ceva; să-i mulțumesc 
întrun fel pentru această privire. Îi luai mâna şi i-o 
lipii de obraz, la fel cum lipisem firul de iarbă mai 
adineauri. Din acelaș sentiment; din aceiași nece- 
sitate de colosală, cosmică integrare. 

— „Ce ai, ești ciudat”. 


Tonul spusese cu totul altceva. Inţelesei că făcu- 
sem prea mult. li dădui drumul de mână și o privii 
trist, trezit din marea mea halucinație. Îmi dădui sea- 
ma că nivelul meu sufletesc era mai sus și-mi pusei 
cu părere de rău, punct fericirii. Făcui un efort şi-mi 
organizai o voce cât mai aproupe de cea ome 
nească, - 


— „Nimic. Eram pur şi simplu emoţionat”. 





Cronica ideilor 


Vasile Băncilă: 
„Lucian Blaga, energie românească“ 


I 


Orice întrebare des- 
pre filosofia lui Blaga 
va trebui în mod ne- 
cesar, să poarte mai 
înainte, asupra etnicu- 
lui ca isvor metafizic. 
Într'atât este de ade- 
vărată această afir- 
maţie, pe cât de a- 
nevoioasă înțelegerea 
normală a criteriului 
etnic în filosofie, unul 
nou, cu desăvârşire 
altul, fără tradiţie în 
istoria gândirii, și, am 
zice, unul românesc. 
Esia de prisos a se 
căuta adiacențe eini- 








Lucian Blaga, 
(de Maria Brateş-Pillat) 


iofizic, fie în planul 
ontologisi formale raţionaliste, fie în direcția intuiţionis- 
mului vitalist, destul de modern pentru a părea con- 
venabil. 

Acum, după ce am terminat de cetit lucrarea d-lui 
Vasile Băncilă, mă întâlnesc cu un sentiment de firea- 
scă mândrie. Pe care îl va resimţi din plin, orice cerce- 
tător de gând românesc, cartea aceasta fiind apărută 
într'un moment crucial pentru filosofia contemporană, 
ocazionat de orientarea cardinală pe care gândirea hai 
Blaga a propus-o ontologiei contemporane, ră uumai 
acaleia româneşii. 

Faptul că metafizica blagiană repauzează pe fondul 
etnic românesc, nu trebue să încurce pe nimeni. Nici 
să promoveze opinia grăbită că un atare criteriu, în 
cazul în care este admis, poate fi propriu și valabil nu- 
mai cât priveşte realităţile etnice din care s'a inspirat. 
Etnicul este un criteriu ontologic nou şi foarte grav, 
poate cel mai întreg din câte s'au propus teoriei cunoa- 
ştarii, pe care Blaga la formulat într'o evoluţie ideativă 
în stare să îl legitimeze ca pe singurul complet, orga- 
nic, durabil. Mândria şi încrederea noastră de aici tre- 
bue să înceapă. Pomind de la exploatarea zonei de 
etnic româmesc pe care, ancestral -Și sintetic o avea ca 
pe. o: preformaţie psihică individuală, întrunind trăsă- 
turile epica ale realității ontice sătești, Lucian Blaga, 
atunci când ajunge să vorbească de „dogmă”, de cu- 
noaștere luciferică, de absolutul gnoseologic al censu- 
rii trenscendenie, nu iace decât să dea valoare univer- 
sală criteriului etnic însuși. Penirucă& din modul cum 
el intuiește inconştientul, nu mai rămeme nici o îndoială 
despra corelațiunea genetică intimă dintre etnic și me- 
todologia dogmatică. 


Blaaa se ridică hotărât 
nu este mai puţin adevărat 
că ar fi o greşală să încadrăm gândirea lui în prea 
mult răspânditul iraționalism biologic, acel curent wpu- 
sean dela care nu aflam aproape nimic despre incon- 
știent. Mai mare eroare ar fi încă, să fie situată onto- 
logta lui Blaga într'o poziție eclectică, la rându-i, tot atât 
de periferică. Gânditorul român deschide primul calea 
:inei ounoașteri, i-am zice verticale. Înconștientul, stratul 
aurifer al sufletului, este, la rându-i, gnoseologic, di- 
recţional și principiar, funcţional dacă nu strict noema- 
tic. Blaga „nu admite raționalismul în sensul că îl depă- 
şeşte și nu admite misticismul în sensul că îl organi: 
zează, că îi stabilește canoane” 
pregncmt, d. Vasile Băncilă. Logica formală asigură o 
quasi-cunoaștere, în care realitatea este disimulată 

ocolită amabil. Cunoașterea luciferică dimpotrivă, deși 
realizată în negativ, ne relevează cbsolutul prin mister. 
Ceeace nu însemnează că Blaga „pozitivează'” miste- 
rul. Dacă ideia de mister „ne dă în adevăr un raport 
de adecvare cu absolutul', dacă misterul pătrunde oa- 
recum în plem de transfiguraţie logică, „censura trans- 
cendentă” — nu este mai puţin adevărat însă că „cen- 
sura păzeşte implacabil absolutul, ea îndeplinind o 
funcție de apologie a misterelor existențiale”. Ajungem 
să înțelegem. misterul, deși fără să fie nevoie să-l cu- 
noaştem și altfel decât exponențial. „Această orândui- 
re a lucrurilor este, pentru Blaga — nu numai reală, 
ci și ideală”. Sistemul censorial al cunoașterii garan- 
tează armonia cosmică universală. lată-ne în fața unui 
„știm atunci când nu știm”, a unui agnosticism înțele- 
gător cum se exprimă, foarte inspirat, d. Vasile Băncilă. 

Acest aanoticism înțelegător este ultimul dintre cele 
şase categorii ale etnicului românesc. Prin intermediul 
lui, am parvenit să stabilim trăsătura de unire între et- 
nicul nostru şi criteriul ontologic pe care, în planul ge- 
naral de teorie a cunoașterii, Lucian Blaga îl propune 
iilosofiei contemporane. Legătura dintre „Eonul dog- 
matic”, „Cunoaşterea luciferică”, „„Censura transcen- 
dentă”, adică Trilogia cunoașterii pe deoparte — şi Tri- 
logia culturii pe de alta („Orizont și stil, „Spaţiul mio- 
ritic“, „Geneza metaforei”), se întrevede, acum, suli- 
cient. Ea este aceea dintre etnic și categoriile ontice 
blagiene. ȘI se putea realiza, urmărind oricare dintre 
liniile spiritualității țărănești (Cosmicismul, mitul, mo- 
dalitatea stihială, dogmaticul, divinul, în sfârșit agnos- 
ticismul înțelegător lu care ne-am referit în special). 
Cetitorul a putut să observe că d. Vasile Băncilă tace 
operă de veritabilă creaţie metafizică. Nimeni nu va 
spune că această carte este doar o minunată exegeză 
a ideilor lui Blaga. Va trebui să prezentăm de acum gân- 
dul întreg al d-lui Băncilă, pentrucă d-sa, postulână fe- 
ricit corespondența categoriilor etnice în opera lui Lu- 
cian Blaga, a creiat spațiul unor concluzii originale, ri- 
guros personale. D-l Băncilă inovează în câmpul filo- 
soliei româneşti nu numai prin uimitoare posibilităţi de 
înţelegere critică dar ne încredințează despre apariția 
rară a unui gânditor ntentic. 


Dacă. în Trilogia cunoaşterii 
împotriva logicei formale, 


— lămurește, foarte 


MIRCEA MATEESCU 


cului ca principiu me-! 








Seară de gală la Orion. Pen- 
tru a cinizecea oară Filip vă 
juca rolul lui Nazarie din „Des- 
legarea cea mare”. Lumina cal- 
dă şi parfumată a foaierelor, 
aici suptă în plușul cărămiziu 
al pereţilor, dincolo ţâșnind vio- 
lent dintre oglinzi și cristaluri 
a fost multă vreme cântărită 
de echiul fără greș al regiso:u- 
dui. Totul e îngeamănuntul pus 
[la punct, cu săptămâni înainte. 
Bărbaţii şi femeile, în haine de 
ceremonie, umplu tumoarele și 
bufetul, discutând reținut, eu 
gesturi care trădează o mulțu- 
mire alsasă și deplină, strălu- 
cita interpretare a masestiului. 
Femeile mai ales, cu buchetele 
da violețe şi garoafe de seră, 
special cumpărate şi păstrate 
pentru scena desmodământului 
se strâng imprejunul scrumie- 
rsior svelte de lemn, fixate pe 
trepied= de argint, pregătindu- 
se pentru surpriza c2a mare pe 
care au de gând s'o facă acto- 
rului. Sala e caldă, tandră și 
pariumată ca o logodniză îm aş- 
teptarea mirelui. 

Filip obosit, închis în cabina 
lui, stă cufundat în fotoliul 
mare de marochin și fumează 
din pipă. Pe mesuţa rotundă de 
abanos din faţa lui, printre o-, 
glinzi, pudriere și creioane co- 
lorate se răsfaţă poitretul Iri- 
nsi incadrat în ramă, simplă de 
trandafir. Bărbatul o privește 
lung prin clăbucul albăstrui al 
lulelei și lasă pleoapa să-i a- 
copere pe jumătate ochiul al- 
bastru şi umed. Ca un stol de 
porumbei îi năvălesc sub frunte 
amintirila. O vsde pe Irina cu 
datru ani în urmă, înaltă, :dia- 
fană, visătoa:e. A iubit-o pn- 
tru părul ei plonă, pentru mMâi- 
nile albe cu unghii de pumpută 
şi pentru multe alte lucruri mici 
care aveau însă pentru e! și mai 
au încă o importanţă covârşi- 
toare. După ce s'au căsătorit ea 
a vrut să facă teatru și; el, plin 
de bunăvoință, a sprijinit-o, 
luându-şi-o parteneză în „Des- 
lezarea cea mare”, 

Rolul Izabelei i s'a potrivit de 
minune şi succesul nu s'a lăsat 
mult așteptat. Astăzi Irina duce 
pe umeri; ei jumătate din glo- 
ria lui, Dar acolo unde peste 
fața lui Fiiip se lasă o umbră, 
este la gândul pe care i-l prici- 
nuește o presupusă legătură în- 
tre soţia sa și a:hitectul Ilieș. 
Pe acesta l-a surprins în câte- 
va rânduri într'o atitudine prea 
intimă, şi prea indrăzneaţă pen- 
tru respectul pe care ar fi tre- 
buit să, i-l păstreze Irinei. Pe sa 
a observat-o primind, fă:ă re- 
proșnri, o aluzie pentr care el 
ar fi dorit să-i întoarcă spatele, 
Au venit pe urmă alte amănun- 
te şi s'a ferit să facă scene, să 
He vulgar. A inshis demn în su- 
flet o tristeţe nobilă și aspră. 

Sub privirea lui, chinuită, de 
dragoste, porteitul Irinei pare 
că mișcă. Filip se ridică nervos 
din fotoliu și încep: să se piim. 
be împrejurul mesuţei. Costu- 
mul de scenă cu pantalonul tă- 
iat în pânză de doc cenușiu 


peste care poartă o pijama de. 


mătase vișinie, cu cordon răsu- 
ciţ de firețuri îl prinde minu- 
nat. Aude soneriila în culise, 
giasul răstit al regisorului și 


UNIVERSUL LITERAR 


mai aştepte să i se răspundă, un 
băiat pătrunde înăuntru și-i în- 
tinde un buchet enorm de ga- 
roalfe roșii cu o carte de vizită: 
„dela o admiratoare a d-voas- 
tră, bunăvoință şi simpatie!” Ps 
urmă iese repede refuzând să-i 
dea vre-o lămuri:e. Filip des- 
face florile şi vrea să le pună 
in vaza de cristal de pe fereas- 
tră. O scrisoare însă îi scapă 
printre degete silindu-l să se 
plece și să o ridice, Cunoaște 
trăsățurile, hârtia, ce:neala. O 
desface puţin iritat şi citește: 
„Iubitul meu, încă puţin și te 
voiu face fericit. Ştii că dragos- 
tea mea pentru tine nu cunoaște 
margini. Cu ce drept am îngrădi 
Gar bucuria de a o trăi până la 
capăt. O, ccpilul meu răsfăţat ! 
Numără zilele și așteaptă, Peste 
o săptămână Filip pleacă în 
turneu cu „Alcibiade”. Eu voia 
rămâne în capitală. Singură cu 
tins, fă:ă spioni, fără geloși! 
Gândeşte-te bine și măsoară e- 
venimentul. Deocamdată atât 
fiindcă vina el. 

A ta posts orice fel de iîm- 
prejurări care mi-ar sta îmipo- 
trivă, 

Irinel”. 

Filip își lasă capul pe pitpt 


gângăvind : singură, cu tine,... 
fără spioni,.. fără geloși,... p2s- 
te orice fel de împrejurări... De 


sub fara sângele i-a fugit cu 
desăvâ:șire, mscându-i obrazul 
ca 0 iască. Tremură puţin și cu 
degetele bate violent asrui, Un 
moment  simie cum se sufocă 
dar repede iși găsește respira- 
ţia luând o hotărire gravă. Pe 
dulăpiorul cu bibelouri, trântite 
peste o pereche de mănuși albe 
de olandă, stau: două revolvere: 
unul mic, nichelat, Ge alarmă, 
cu care t'ebuie să inhre în scs- 
nă ca să tragă în Izabel și altul 
negru, adevărat, puţin mai mare 
și maj fioros p> care-l poartă 
totăeauna, asupra lui. Ps acesta 
şi-l strecoară în buzunar, răvă- 
şimă peste celălalt mănușile. P2 
urmă, ca. și când nimie nu sar 
fi intâmplat, se plimbă cu mâi- 
nile la spate,  scrâşnind între 
dinți pipa. 

O vede pe Izabel palidă, înge- 
nunchind inaintea lui și silabi- 
sind: după text: Iartă-mă Na- 


„zaiie ! îîntra mine și Pavel n'a 


fost decât o strângere de mână, 
ţi-o jur. Atunci ei va răspunde 
ce a avut de răspuns autorulși 
va trage. Publicul va aplauda, 
lui îi plac scenele tari: e doar 
dintre acela care plânge regu- 
lat la inăbușirea Desdemonei de 
către Othello. 

Câtă naturaleţă în moartea 
Izabelei, vor zice cucoanele și 
vor îndrepta, binocluriie spre ei. 
Dar Itina mu se va mai putea 
ridica să se înzline și să pri- 
mească, aplauziie ; va fi un Ca- 
davru. Când sângele va fi în- 
roşit destul de bine scena va 
striga regisorului: ce-ai făcut 
ticălosule, mi-ai dat un revolver 
adevărat ?... Adică nu, e mai 
bins să nu spună așa. Ar îi vor- 
bă qe prisos; până la urmă i 
sar dovedi  lașitatea şi a fi 
urât. Va arunca, maj bine arma 
și va, declama fraza aceea atât 
de minunată din „Visul lui Os- 
sian” care spune: „Și acum vie 

peste mine vijeliile nondului şi 








să-i atribui slăbiciuni pe care 
nu le are. Un figurant îmbră- 
caţ întrun veston împodobit cu 
șnur portocaliu, deschide ușa 
stiigând din prag:  mastre, 
psste cinci minute intraţi. Filip 
mai rămâne un timp zu privi- 
rea dusă în gol apoi se ridică, 
privește încă odată în oglindă 
şi iese, 

E răcoare între culise și e 
bine. Figuranții cari roiesc pe 
potecils de scândură se dau res- 
peatuoşi la o parte când trece 
maestrul. Unii scapă chiar €x- 
clamaţii de admi:aţie: ii în- 
cântă ținuta şi prestanţa băr. 
bătească a lui Filip. El nu bagă 
nimic în seamă. Trece printre 
ei cu capul plecat şi nu are 
urschi decât pentru sgomotels 
de pa scenă. Auds lămurit gla- 
sul Irinei întretăiat, pe ici pe 
colo, de răspunsurile monosila- 
bice și puternica ale lui Pavel, 
Replicile merg repede, una după 
alta și apariția lui ldevine ime- 
diat necesară. Regiso!ul ii face 
semn să intre, Filip se oprește 
un moment în fața unei uși mo- 
numentale de carton apoi o des- 
chide violent și pătrunde pe sce. 
nă. Sala isbuenește în aplauze. 
Cucoanele şi domnii gravi din 
fotoliile de orchestră flutură din 
mănuși și aruncă, flori, Deși e la 
al treilea act și la a cincea sa 
intrare în scenă, gesturile aces- 
tea se repetă mereu ca şi cum 
de fiecare dată ar începe o pie- 
să nouă. Nu mai știe nici el ce 
să înțeleagă. Se înclină, fără să 
mai zâmbească, în fața specta- 
torilor și se întoarce cu faţa 
către Irina, Ba stă pe un ta- 
burel în mijlocul scenei și pri- 
vește, de multă vreme, o acua. 
relă atârnată deasupra pianu- 
lui. E puţin indispusă dar ro- 
oh-a de catifea violetă, cu cor- 
donul din inele de argint, 90 
primde de minune. Așteaplă ca 
bă:batu-său să înceapă. Fraza 
cu care trebuie să-i răspună a 
trecut.o dsja din cap, pe vârțul 
buzelor. în sală e o tăcere Ae 
mormânt. Semi-obscuritatea lu- 
minii albastre a imbrăcat sta- 
lurile și lojile într'un văl de 
ceaţă fantastică, sub care stă ca 
piebrificată o mare de capete. 
Yilip prinde a se plimba încet 
împreju:ul Irinei. In buzunarul 
pijamalei simte greu, lovindu-i 
piciorul, oţelul revolverului. Nu 
știe dază e nimerit să mai pre- 
lungească puţin pauza ori -să 
intre im rol. Tăcerea domnește 
încă o bucată de vreme nestin_ 
gherită. Din cușca suflsurului îi 
vin indemnuri repetata : începe, 
incepe !... 

Pe Filip îl cuprinde un dis- 
pieț, nemăsurat pentru mulţi- 
mea, aceea din umbră, care aş- 
teaptă. Ce așteaptă, ce vrea? 
El are aici o socoteală de fa- 
milie, El nu mai e Nazarie, nici 
novastă-sa Izabesl. Sunt cesace 
sunt ei deobiceiu : Filip și drina, 
atâta tot. Poate dar să facă ce 
vrea, sfârşitul va îi acela pe 
care-l așteaptă toţi. Atunci pu- 
țin îi interesează îm ce fel vor- 
beşie «e! cu femtia lui, prin ce 
imijloe incearcă s'ajungă la ţin- 
tă, dacă numai joacă ori ehiar 
t.ăiește ceeace face. Mai con- 
tinuă de două trei ori ocolul 
imprejurul Izabelei apoi îneru- 





fuga maşiniștilor pe euoaele 
strâmte. Gândul că peste puţin 
timp va trebui să intre în scenă 
il plictisește. Niciodată mai mult 
ca acum n'a dorit o pauză mai 
lungă. Stoate ceasul, îl plimbă 
dintro mână în alta și mur- 
mură: la dracu, timpul trece 
prea repede pentru oboseala 
mea. Când aude afară vocea I- 
rinei, sfădindu-se cu cameris= 
tele, vrea să-i deschidă și să-i 
vorbească, dar câteva bătăi în 
ușă îl fac să renunţe. Fără să 


infășoare-mă, erivăţul de ghia- 
ță ; putere am să ie intrunt şi 
puţere am să le înving pe a- 
mândouă”,.. 

Din când în când se lasă în- 
cet în fotoliu, își prinde capul 
îniire palme și gândește. Faţa i 
sa tras în ultima săptămână; și 
pupilele ochilor și-au pierdut, 
de prea multă muncă, elastici- 
tatea lor vie de odinioară, Dacă 
orbita n'ar fi albastră de vop- 
sea și obrazul prea încăreat de 
pudră, ji-ar veni foarte ușor 


cișează braţele și exclamă : Iri 
na, ce-ai făcut tu din mine! 
Publicul isbucnește în aplauze 
sgomotoase. Lui puţin îi pasă 
dacă pe eroină a chemat-o până 
acum altfel, dar mimica, îneru- 
cișarea braţelor,  pateticul ex- 
presiei, l-au entuziasmat p=ste 
măsură. Irina, rămâne împietri- 
tă pe scaun. Replica, ps cae 
adineaori o avea pe buze, acum 
n'o mai găsește nicăieri. Pri- 
vește,. contrariată figura lui 
bărbatu-său și înţelege numa:- 


de AUREL CĂLINESCU 


decât că Filip nu mai joacă. 
Prea, îi and privirile și buza de 


sus prea îi ţremură, Un fior de 


groază 0 cupiinde; parcă, îi 
poartă cineva dealungul spină- 
rii, o perie de sârmă. Se prinde 
bins de scăunel, să nu cadă și 
aşteaptă. Filip își deseleștează, 
brațele și priveşte spre sufieur. 
Acesta bate d:snădăjduit cu 
pummnui în caetul pe care are 
scris textul și strigă:  Izabel, 
maestre, Izabel — cine a fost 
aici?... Ce prostănac, își zice 
Filip, îşi închipuz că miam 
uitat rolul şi, de teamă ca lu- 
c:urile să nu ia o întonsătură 
care i-ar putea stingheri planul, 
se adresează stăpânit Irinsi: 
Cine a fost aici, Izabel? Ca o 
floare se deschide în lumina 
rampei suflztul femeii. Corpul 
nu-i mai tremură și mâinile nu 
mai simt nevoia de a se sprijini 
pe rama de lemn a taburelului, 
Vra să zică n'a fost decât atât: 
o uitare de rol! 

Ah, Dumnezeuls, fii îndură. 
tor cu ea! Repede se ridică în 
picioare, dă drumul ia 0 cas 
cadă de râsete, piinde între 
palmele ei pumnii osoşi ai lui 
Filip şi răspunde: Ce copil ești 
tu Nazarie, dar cine alteineva 
putea fi decâţ Pavel. A între- 
bat de tine și i-am spus că as- 
tăzi nu-l poţi primi. „De două 
săptămâni mă împiadici său 
văd, Doamnă“, zise Filip, mpăs- 
trând întocmai expresia textu- 
lui privind adânc în ochii Iri- 
nei. Ea nu mai poate suporta 
privirea aceasta, Filip e sehim- 
bat cu desăvârșire  astăseară. 
Ia: o cuprinde grija, Dacă hu 
și-ar teme cariera ar fugi din 
scenă chiar cu riscul de a strica 
pissa, așa de mult începe s'0 
înspăimânte căutătura lui. Se 
stăpânește însă, îi poartă mâi- 
nile prin păr şi-l impinge încet 
spre canapeaua de lângă fe- 
reastră, Acalo urmsază să-i ex- 
plice totul: cum Pavel a în- 
drăznit să-i facă anumite aluzii, 
cum €a l-a respins indignată şi 
încă o mulțime de alte nimicuri. 
Filip acum nu se mai uită în 
oshii ei, ci își pleacă pânăn- 
tratât capul în pământ încât 
șuvițele părului i-alcoperă toată 
fruntea şi zice sugrumat, nu- 
mai și numai pentru ea: minţi 
Irina, minţi!,,, 

In cușca lui sufleurul asudă 
făcând semne disperate. Ce 
dracu', omul acesta vrea cu tot 
dinadinsul să-l atacz; iar a căl- 
cat textul. Dar Filip, deastădată 
nu-și mai poate stăpâni simţi- 
rea lui personală „El nu poate 
uita că t:ebuie să ucidă cu ade- 
vărat și că, astăseară interpre. 
tâna pentru unitima oară sufe- 
rințele iui Nazarie, trebuie să 
scape definitiv și de ale lui. Nu, 
nu a mai călca textul, însă va 
căuta să termine câţ mai re- 
pede. Se ridică dar de pa cana- 
pea, vine în faţa rampei și zice 
nevesti_sei: și totuși, cu toată 
nevinovăția ta, surprizele  ne- 
plăcute nu-ți pot lipsi. Izabel 
nu se ttems*. Ea știe că trebuie să 
primească dela Naza:ia o seri- 
soare de a ei către Pavel, care.i 
siarmă toate probele de nevino- 
văţie. Ştie deaszmeni că trzbuie 
s'o tăgăduiască, să plângă, să 
cadă în genunchi. Deaceea nu 
se teme și așteaptă. Filip pare 
acum deplin stăpân pe sine. 
Numai ochii îi joacă sub arca- 
dele albastre, într'o frământțare 
ciudată. Bagă o mână în buzu- 
narul pijamalei și întârzie s'0 
scoată, Vrea să vaidă ce impre. 
sie va face asupra Iiinei inţâr- 
zierea aceasta. A devenit erud, 
îi place s'o tortureze. Lumina 
care sa ridică dela picioare şi 
aceea care cade din sufitele de 
deasupra, îi arată trupul svelt, 
țintuit acolo lângă cușca su- 
fleuruiui, dar sufletul nu încear- 
că 'să i-l arate, Şi publicul și Iza- 
bel n'au putut până acum inţe- 
lege mare lucru din ceace re- 
ilectoarele nu vor să scoată în 
evidență. Unul se înidoeşte dacă 
joacă, celălalt se iîndoeste dacă 
trăiește. Pe amândoi însă aștep- 
tarea i-a întins ca pe niște 
coarde gata să plesneaşcă, Îns- 
fârşit Filip le redă răsuflarea: 
între degete scoate o hârtie 
albă, înpăturită, și o încinde ne- 
vesti-sei; poftim, citeşte! Izabel 
ia scrisoarea, dar n'o mai aes- 
facs şi o scapă. Pupilele i se fac 
mari, buzele incep să-i tremure, 
mâinile nu mai vor s%o asculte 


i se lasă reci deasupa șoldu- 


rilor strânse puternice în cati- 
teaua violetă. E scrisoarea pe 


31 Decembrie 1938 


SPECTACOLUL, 


| 





lui 
Işi 
pipăe capul dar nu și-l mai 
simte. Gura o deschide mare ca 
să n'o sufoce svâcnirile pieptu- 
lui, Așa cum stă face impresia 
unui iris enorm, ciescut deo- 


care i-a trimis-o alaltăieri 
Ilieş. O cuprind amsţelile. 


dată in faţa lui Filip ca să-l 
farmece şi să-l turbure. Petecul 
alb dela picioare i se pare Irinci 
că se întinde mână când aco- 
peră toată scena asemuindu-se 
cu o apă limpede și adâncă 
unde ea începe să se scufunde, 
puțin câte puţin, fără nici o 
nădejde de a mai fi salvată. 

Lucru pentru care n'a făcut 
repetiție, își zice Filip, fixând-o 
stăruitor cu privi:ea. In sală se 
aud murmure de admirație. 
aud chiar, ca niște răbufniri de 
artificii, și câteva bătăi din 
palme. Momentul e prea, solemn 
însă ca să fie turburat în mod 
atât da vulgar, de aceea liniștea 
revine repade și, sgârcită, nu 
lasă decât priveliște ochiului, 
Inte culize e un tablou aproape 
ridicol. Regisorul privește eou- 
gestionet prin  ferestruica, de 
sticlă. Storile acţiunii i-au scă- 
pat din mâini și acum, când nu 
mai comandă el intrările şi eşi- 
rile, interesul pentru fiecare 
gest al actorilor i-a: creseuţ 
până ia exasperare. Imprejurul 
lui e o ifrământare surdă de ca- 
pete: toți ar vrea să vadă și ză 
audă ceva. Il privesc acolo într'o 
apăsare qureroasă dar el nu se 
gândește să protesteze. 'Toată 
simțirea i s'a concentrat în o- 
chi, iar ochii îi sunt cu totul 
robiţi de mișcă.ile desordonate 
ale lui Filip, 

Deodată „ca și cum sar fi 
rupt asia mijloc, Irina se a- 
runcă la picioarele bărbatului, 
E o încercare disperată ds a se 
salva pe ea și piesa, Acesta, nu 
mai şt:e ce trebuie. să facă. Cu. 
rajul i-a pierit cu desăvârșire şi 
simte că nu poate indeplini ceea 
ce şi-a pus în gând. 'O descura- 
jare adâncă îl cuprinde: Cine 
l-a adus aici? Cum să iasă acum 
din încuicătura aceasta? Cum 
de nu şi-a dai seama ce în_ 
seamnă a ucide! Incepe să se 
alatime, scena prinde să se în- 
vârte aşa de repede cu dânsul 
încât, dacă Irina nu i-ar ţine 
încleștate picioarele, ar cădea 
de bună seamă. Pe nevastă-sa 
0 vede acolo, jos, dar n'o aude 
ce spune. I-e iscârbă, i-e scârbă 
de tot, până și de el. Ce om, ce 
bărbat! Cum oare de-a ajuns 
aici. Incearcă 'să se desfacă din 
strânsoarea Irinei dar nu poata, 
Situaţia aceasta ridicolă îl îne-- 
buneşta. Din cușcă al.de un în- 
demn desnădăjduit: zevolwverul, 
revolverul! In ipuzunar degetele 
i se lipesc pe fierul rece dar 
n'au tăria să-l scoată diptr'o- 
daţă. E nevoe de o sforțare e- 
roică  pentruca să-l” aducă 
până'mn iîaţa Irinei. Aceasta cu-. 
noaşte arma și înţelegerea peri- 
colului se face prin instinct, mai 
repede decât iși poate da seama. 
Faţa i se ridică difurmatţă, de 
spaimă, către Filip. Cu mâinile 
îi întănţuie mijlocul și gura i se 
Gesehid: singură, ca da spasm, 
Dealungul  obrajilor  porrese 
râuri de sudoare amestecată cu 
pudră. Tremură și ochii parcă 
vor săi spargă fruntea: 

— Filip, Filip!... 

Bărbatul se uită la fiinţa a- 
ceea care se agaţă cu atâta pa- 
timă de viaţă. Cât e de mică şi 
de u:âtă, dar câtă pasiune în- 
tr'insa! Măcar puţin să-i fi dat 
şi lui din ea. Aruncă revolverul, 
îi prinde mâinile, apoi se a- 
pleacă asupra ei şi lasă să-i 
scape toată ura care i-a incins 
pâmă acum sufletul. 

-— Târță, târfă! 

Din sală isbucnesc fluierături 
prelungi, bătăi din picioare şi: 
strigăte: ruşine, ruşine! Filip 
își desface pijamaua, întoarce 
disprețuitor capul către public 
şi înainte încă de-a se lăsa 
cortina dispare peste fereastra 
care Jă în culise. 


=——— 31 Decembrie 1938 








Cronica dramatică 


TEATRUL NAȚIONAL: „BUNBURY“, 
comedie în trei acte, de OSCAR WILDE 


Piesa de'a Teatrul Naţional, ered că este 
a mimunată realizare. Intâiu, în privinta 
cxeculţiei;, și apoi, în ceeace privește con- 
cepția, 

Bunbury este o piesă care tratează o 
stare anumită din lume, care stare în- 
ceobște faze ca un menaj în doi să nu fie 
posibil, ca un celibatar tânăr și simpatie 
să nu poată trăi singur, ete. 

Prin urmare, o piesă realistă în ce] mai 
pur înțeles al cuvântului. 

Dar ceaace face marea ei valoare, nu est? 
atât tondul, cât stilul tratării, 

Oscar Wilde împreună în Bunbury fine- 
țea subtilă a spiritului englez, cu sar- 
casmul și vigoarea, temperamentului galic. 

Dialogurile strânse, săgeți încărcate cu 
humor și bum simţ, formează dealungul 
celor trei acte, un isvor nesecat de far- 
msce, Nu; poţi rezista acestei comedii. Ea 
te cuprinde, te cufundă în minunatele ei 
îtuzii, ca un suflu sănătos şi Dur. 

Subiectul nu contează prea mult. E mai 
de grabă o înșiruire de încurcături hilare 
in cari personagiile se agită cu desinvol- 
tură, 

Oscar Wilde este în primul rând un 
scriitor francez, şi poate tocmai de aci 
provine puterea creațiilor sate. El e sincer 
și deschis, lipsit 'de formalisme inutile. A- 
rumcă înlături orice prejudecată şi pri- 
veştie realităţile cu ironie, fără a se tur- 
bura. “Totuși, comedia este de o puritate 
minunată. Ca un basm. Aci găsim spiritul 
englez, care ştie din orice act, cât de ab- 
ja0t ar fi, să șteargă părțile josnice şi să 
contureze relieful mai înalt, mai mobi. 

In Bunbury, se întâmplă lucruri foarte 
banale. Nişte oameni cari își ascundeau 
urul altuia adevărul, pentru a putea trăi 
bine și nastingherit, se văd descoperiţi de 
aventurile soartei. Dar totul se termină cu 
bine, fiindcă se iubesc... 

Şi atunci se uită orice, se căsătoresc du- 
pă cum inima le ordonă, recunoscând însă 
utilitatea lui Bunbury. Bunbury fiind un 
personagiu extrem de important. El poata 
îi wricine și oricând la dispoziţie. Poate 
i: bolnav și sănătos. Poate fi prieten ori 
dușman. 

Insfârșit Bunbury, nume fictiv, perso- 
nagiu imaginar, este și trebue să fie o 





supapă, de siguranță pentru fiecare om. In 
el se pune spâranță deplină, când va fi o 
diszuție de evitat; o întâlnire de ascuns, 
sau dorința de a evita o invitaţie neplă- 
cută, Bunbury va fi oricând gata să te 
invite el, să te cheme el... 

Bunbury ascunde prin urmare în spate 
necasitatea omului de a evada, din perso- 
nalitatea lui. De a scăpa de cerințele le- 
găturilor sociale, fără a supăra pe nimemi. 

“Graţie lui Bunbury, toată piesa îşi are 
explicaţie. Fiindcă încurcăturile şi des- 
nodământul fericit se idaborease numai și 
numai acţiunei binefăcătoare dar puţin 
poriculoasă a lui Bunbury. A fost deajuns 
ca doi Bunbury să se atingă, pentru ca 
personagiile ce se serveau de ei să intre în 
coliziune. 

Neânsemnată întâmplare ce au distruze 
puterea numelui fictiv, ci, cel mult, în- 
deamnă la mai multă precauție pe regi- 
zorii lui. 

Interpretarea a fost bună. D-na Ma- 
Trietta Sadova, întrun rol ingrat, a știut 
să aibă o creaţie admirabilă. Mimând per- 
fect atitudinea unei guvernante engleze, 
şi-a pricepul cu măestrie masca antipatică 
și hilară în acslaş timp, obţinând aplauze 
la scena deschisă, de nenumărate ori. 

Marietta Deculescu, simpatică și plină 
de viață. Rolul unei fetițe de țară cu iuzii 
Și lecturi de romane romantice, gen Paul et 
Virginie, i se potrivesz de minune. 

Natașa Alexandra, prea davia câte-odată, 
a, izbutiţ totuși să se armonizeze cu stară- 
lulcirea, replicelor ce dădea, 

Mâi puțin nimeriţă, Dina Mihalcea a 
șarjat personajul. Intr'o piesă engleză de 
fineţea lui „Bunbury“ nu se şarjează, 
fiindcă ea însăși şarjează prin cuprinsul 
ei, destul, 

D. Critico a avut o poftă de mâncare te- 
Tibilă, tot timpul. Lăudabil. Dealtfel ca și 
creația domniei-sale, care sa menţinut la 
un nivel înaitţ, 

D. Atânăisiu, tânăr şi talentat, a știut să 
imbine tinerețea și sănătatea, piesei, cu 
seriozitatea fondului, într'um tot armonic. 
Am imprasia câ sa adaptat frumos con- 


“cepțisi autorului, 


D. Antoniu, la rândul lui, în zolul păsto- 
Tului bătrân, şulbred și îndrăgostit, a fost 
o revelație. 


VICTOR POPESCU 


ra 


UNIVERSUL LITERAR 


CREDINTA NEAMULUI OGLINDITA IN 


Un popor în ascensiunea sa pe tărâm 
cultural, nu poate păși pe o treaptă supe- 
rioară și nu poate să se încadreze în con- 
ceriul celorialte naţiuni, dacă nu-și res- 
pectă tradiția și obiesiurile, care sunt îun- 
damentul lui ea naţiune. Poporul româ- 
nese s'a născut creștin. Prin creștinismul 
ortodox, vărsat din abundență în tiparele 
de veacuri ale Românismului, sa creat o 
tradiție de obiceiuri pline de adevăr şi 
dreptate, cari au croit pentru veșnicie dru- 
mul în istorie. Asceti:mul creștin a sădit 
în sufletul strămoșitor rosti, o vietuire 
perpetuă în tradiţie și obiceiuri. Tradiţia 
sau „datina“ cum o numeşte Alexandru 
Dawvilla; şi obiceturile românești sunt torţe 
de lumină, drumuri de închegare și înfră- 
țire între Români. Toate aceste mituri, ce 
esenţă superioară, au păstra originalita- 
tea culturii românești, care desvătue ne- 
sfârşita gamă a, valorilor noastre naţio- 
nale. 

Din vâltorile sufletului românesc fecun- 
dat de mituri, datini străvechi, și de cre- 
dinţa nouă, a luat naștere o cântare cu o 
melodie duioasă povestind nașterea Celui 
fără de început, Acum colindele nu mai 
prevesteau un „An Neu” ci cântau naște- 
rea Mântuitorului Isus Hristos, cântau 
na'ştenea, unei noi lumi, a celei de „a doua 
creaţie“ a umil. 

Din primele veacuri creștine şi până a- 
cum, cetele colindătorilor au adus româ- 
nului, pe aripa cântecului, o mireasmă a 
trecutului: 


„Dumnezeu adevărat 

Soare în raze luminat, 

In sălașul lui Crăciun, 

Unde sa născut Domn prea bun”. 


In colindele românești pulsează un su- 
fhu de simţire și viață naţională, în ele 
se vomește și de înfrăţirea țăramu-ui cu 
glia pe care a stropit-o cu atâta sânge: 

„La seulați boieri mari 
Florile dalhe, îlori, 

Seulaţi voi, Români piugară 
Florile dalbe, flori, 

Că vă vin colindâtori 
Noaptea pe la cântători, 
Şi wvaduc pe Dumnezeu 
Să vă mântuie de rău. 
Dumnezeu cel nou născut. 
Dumnezeu adevărat 
Soaren raze luminat, 





Anul cinematografic 193% 


Nu e prea mare bucuria cro- 
nicarului cinematografic atunci 
cână, hotăriţ să arunce o privire 
xetrospectivă asupra unui an pe 
care acum oamenii il inmoi- 
mântează — expresia mai n:me- 
rită ar'fi, cred: îl inneâcă — în 
şampamia, e nevoit să constate 
că prea puţine sunt adevăratele 
opere de artă ale anului cine- 
matografic. 1938. 

În adevăr, de peste oreân, de 
acolo de unde întotdeauna se 
așteaptă „maximum în acest 
domeniu, 0 singură „Opetă 
mare“ a xăsbătut până la noi. 

E rezultatul multelor ore de 
lueru migălos ale aceluia pe care 
mulţi, poate, l-au priviţ cu ne- 
incredere, până la desăvârș:rea 
operei sale. Ne gândim. la Yi alt 
Disney, care, cu a sa „Albă ca, 
Zăpada! ne-a arâtaţ adevăratul 
rost al cinematografului, por- 
nind pe o cale deosebită de cea 
a teatrului și, poate, chiar de- 
pășindu-l. 

Prezentarea filmului de lung 
metraj „Albă ca zăpada“ (a îm- 
samnajţ viotoria desemnului ani- 
mat asupra cinematogralului 
obișnuit, 

Dacă ne gândim, însă, la, ce- 
lelalte proaicţiuni ale America- 
nilor, vom constata că prea pu- 
ține sunt acelea care n-au a- 
tras atenția. 

Din destul de multele bande 
colorate prezentate ariul acesta, 
sa remarcăt filmul : 
Hood“ prin "ațiunza sa amin- 
tind copiilor basmul, iar cine- 
filitor filmul mut, actiune că- 
reia i-șe' potriveşte cel mai bine 
culoarea, : - 

In fruntea Tenisorilor ameri- 


„RObm 


dani s'a inscatis și de astă, dată, 
Ernst Luybits=h, regisorul cu tra- 
buc, Care ajuta de doi actori 
intelizerţi, Garry Cooper și 
Claudzitt Colbert, a realizat u- 
nul din succasele acestui an: 
„A opta aevastă a lui Barbă Al- 
bostră” i 

_Ceilaţi regisori, însă, sau a- 
zătat cm lipsiţi de imspiraţie, 
îndrăgid genul „fibmelor ne- 
bune“ di silind actoni mari să 
se facă pur și simplu, de râs. 
De pild, regisorul care a, pus-a 
pe Katerins Hepburn să joa- 
ce in „„eopardul Suzanti” me- 
rită pane, 

Și mi sunt câteva filme a- 
merican care au provocat, cra, 
imdignara oamenilor cu bun 


simţ: „Aristocrat de ocazie”, 
„Cafe Metropol”,  „Capriciile 
dragoste” şi incă multe altele 


printre tar trebue să amintim 
și fimu anerican al lui Fer- 
nanăd Ghawy, în care o avea 
de parteneă pe Carole Lom- 
band, 

Acest îiln a fost cea mai 
mare imepți pe care-am văzut-o 
in ultimul 4mp. 

E, Qealtie un capitol foarte 
interesant, tela al scenariilor 
mizerabile ari li se dau acto- 
rilor europeţ plecaţi în Amse- 
riea. Cei mi mulţi dintre ei 
nu pot rezia și se întorc cu 
moralul şi cegitul foarte scă- 
zut. E cazulmai actual al Si- 
moni Simor precum şi cel în- 
vechit al Lianei Harvey. Da- 
nielle Darieu a stat în Ameri- 
ca mai puțţi decât compatri 
ata ei, dar - oroare! — a tur- 
nat și ea ado un film ce nu 

s'a prezenta încă la noi, dar 


care nu a fost prea bine primit 
de presa, străină. | 

Au fost însă câteva fiime 
„nebume” cari au isbutit să fie 
spiniiuale și, chiar, amuzante. 
Vom aminti dintre acestea: 
„Cum se cuceresc bărbaţii”, 
„Spovedania”, „Fantoma  blon- 
aă”, „Dejun îm 'doui”, „O primă 
îără importanţă” şi alte câteva. 
Un fin foarte bun, de o fac- 
tură puţin obișnuită filmelor a- 
mericane, a fost „Vacanţa” care 
a  reabilitat-o pe Katherine 
Hepburn şi l-a consacrat pe 
Cary Grant. Un film care a vrut 
să fie original dar pe care A- 
mericanii l-au ratat: „Tragedia 
unei generaţii”, 

Fimul Gretei Garbo (ajunge 
atât): „Maria Walewska. In a- 
Geaș film, un Napoleon de ope- 
retă a îost Charles Boyer. O 
nouă vadetă au dessoperit Ame- 
ricanii în Deamna Durbin, fata 
care — slavă Domnului — nu 
iubește. Un nume nou pe cars 
îl reținem în speranţa de a-l 
trece la anul în rândul vedete- 
lor este numele actriţei din 
„Mi-am regăsit iubirea”; Luise 
Platt. Un actor care s'a ridicat 
mult, în detrimentul lui Robert 
Taylor seste 'Tyrone Power, mult 
mai simpatic decât primul. 

Iar anul 1938 a fost anul 
morţii tateniatului Wanner Ol. 
lamd. Americanii sunt în căuta- 
rea, unui nou Charlie Chan. 

Pilmele franceza au fost, anul 
alcesta, mult superioare produc- 
țiunilor din anii precedenţi. 

Putem astfel număra zece, 
foarte bune fiime franceze: Llu- 
zia, cea, mare, Abuz de încrede- 


travna, Alibiul, Inchisoare fără 
gratii, Pepe le Moko, Sufiste în 
ceaţă, Cumerul din Lyon şi La 
răspantie. Și mai sunt „multe 
films franceze despre cari avem 
cuvinte bune de spus. Sunt ast- 
al „Caldrilul”, „Domnișoara, 
mama mea”, şi altele. Deaseme- 
nea vedetele Gaby Moriay, Mar- 
celle Chanial şi altele încă în 
viaţă, au fost Jăsate să se odih- 
nească și locul lor a fost luat 
de actrițe tinere și talentate ca 
Viviane Romance, Michele Mor- 
pan — două mari revelații, — 
Corina Luchaire, Annie Vernay 
și altele. Păcat că nu se observă 
aceeaș „primenire” şi la bâr- 
baţi. Vedete au rămas tot Pierre 
mont şi — puah! — Pierre 
Brasseur. Bine înţeles, nu ne 
gândim la minunatul Jean Ga- 
bin. Au fost, desigur şi time 
franteze proaste — ai văzut 
„Hoţ de femzi”? — dar in gene- 
ral filmul francez s'a remarcat 
prinitr'o seriozitate pe care nu 
prea am văzut-o la superficiaiii 
Americami. 

C:nematograful englez sa re- 
marcat doar printrun film îs- 
torie: Victoria, regina Angkei. 
Pilmul german, aproape inex:s- 
vent. Remarcabil: „Stăpân 
cu Emil Jannimgs. Amuzante, 
comediile lui Heinz Ruhmann. 
Păcat că nu s'a prezentat la 
noi filmul Olimpiadei. | 

Iar filmul românesc? Singu- 
rul jucru pe care vi-l pot reco- 
mamnda, în această chestiune, 
esta răbdarea, Fără răbdare, 
riscăm să mai avam 0 doamnă 
la al nu știu câtelea, etaj. 


TRAIAN LALESCU 








Sculaţi, isculaţi, boieri mari 
Sculaţi voi, Români plugari, 
Că pa car sa arătat 

Un luceafăr de 'mpărat”. 

Credinţa poporului a ieșit din colinde, 
cu puriticări de înalț misticism, Prin aceste 
poszii s'a sădit o conștiință care a fost 
comună pe întinsul acestei țări: 

„O ce veste minunată 
In Vifleem ni se-arată 
Că sa născut prune 
Din Duhul sfânt 
Vengura, 'cuwvată. 
Mergând Xosit şi Marie 

„In Vifleem să se scrie 

Intr'un sălaș, 
Lângă oraş 
Născu pe Mesia“, 

In sărăcia cea mai desăvârşită sa plăs- 

muit marea faptă a cerurilor: 
„La ocolul boilor 
Boilor blajinitor 

sau 

Mii de făclii mii ardea 
Şi alte mii, mii se aprindea. 
Mii și mii de luminele 
Străuceau ca mişte stele“. 

Poparul, după propriiie lui categorii de 
gândire, a căutat să exprime cât mai clar 
„conespția divină“ şi să, definească în timp 
și Spaţiu, arătând chiar și cadrul local: 

„Păstorii văzură zare 
Și din cer lumină mare, 
Ei fluerau 

Ingerii cântau, 

Toţi se bucurau, 

După o stea luminoasă 
Dintre altele aleasă, 
Daruri aduceau 

In genunchi cădeau“. 

Poporul a căutat că facă, și a reușit în 
mare măsură, localizarea marsul eveni- 
ment, pătrunzându-l, prin vorbele prooro- 
cului: . 
„In orașul Vifleem 

Veniţi creștini să vedem, 
Că astăzi ni s'a născut 
Domnul cel fără de Inceput. 
Că astăzi ni sa împliniţ 
Prin prooroc ce sa grăit, 
“Că se va maște Hristos 
Mesia, Chip luminos, 

In poezia. cultă poetul exprimă aceeaşi 
idee, însă cu o mai precisă localizare. Prin 
aceasta se poate vedea aderenţa poeziei 
culte 1a elementul folcloric: 

„dos sub poarta raiutui 
Pe sub Piatra Craiului 
Unde încep muscelele, 
Apele și stelele, 
Vezi âlbini ca pe chilim, 
Târg pe nume Vifleim”, 
(Ion Pilat „Naşterea”) 

Tată cum a șbiut mâna măiastră a poe- 
tului popular să împerecheze divinul cu 
popularul, într'o gândire pe cât de simplă 
ca formă, pe atât de complexă în fond: 

„Trei crai dela răsărit, 
Steaua lor dacă au zărit 
Indată toţi întrun gând 
După raza ei mergând, 
Pân'la Viileem Sau dus 
Daruri scumpe aducând 
Şi 'mtr'un glas cu toţi zicând: 
Veniţi să ne închinăm, 
Să cădem să ne plecăm 
Și să ?'ngenumehem jos 
La Impăratul Hristos. 

Şi când I s'au închinat 
Așa, zicând, au cântat: 
Culcă-te Impăraţ cerese 
In sălaș dobitocesc, 

Te culcă pe fân uscat 
In scutec înfășiait 

Că îngerii îţi vor cânta 
Păstorii îți vor fluera, 
Craii ți-i se vor închina, 
Daruri seumpe îţi vor da”. 

Simțai estetice și concepţia poporului 
despre sărbătoriie Crăciunului se arată n 
strălucitor vestmânt de metafore, 

Colindele au fost, în trecut, mângâierea 
poporului român, —- o 'credință, viguroasă şi 
o conștiință, naţională se desprind din vâl- 
toarea versurilor. Farmecul lor se Tidică 
precum adierea caldă a unui vânt de pri- 
măvară. Colindui, prin măreţia, prin pute- 
rea și limpezimea ideilor ps care le expri- 
mă, suie spre culmile eterne ale religiozi- 


Constituirea Baletului ca 
formă a dansului teatral 


(Urmare din pag. 1-a) 


Caterina de Medicis chiemă pe muzicieii Italiei 
pentru a concura la strălucirea baletelor și osti muzica 
teatrală proaresă repede. 

Orchestraţiunea susținea prin ritmul ei, aşi caden- 
taţi ai dansatorilor. Printre violoniştii adu: din Italia 
în Franţa a fost şi Baltasarini Belgiososo, re a jucat 
un mare rol în deşvoltarea baletelor de Iecurte. Fiind 
considerat ca cel mai bun violonisi al timalui său, el 
iu adus în Franţa de către mareșalul de issac, care 
se întorcea din expediția dela Piemont. Aju: în Franţa, 
Baltasarini fu numit valet ul reginei-mamecare îi or- 
donă să se ocupe de serbări și de reprezitațiuni. In- 
tr'adevăr Baltasarini (care între timp își mimbă nu- 
mele în Beaujoyeux) dădu dovada unui straordinar 
talent și astfel prin imaginația sa caşi primunca asi- 
duă depusă, ajunse repede la glorie. Aşa, ianul 1573 
Beaujoyeux montă „Baletul nimfelor” îninstea lui 
lui Henric III, ales rece al Poloniei. In acestalet, prin- 
tre dansuri se strecurau și recitări de versi latinești. 
Dar amul hotăritor pentru succesul definitial baletu- 
lui, a fost anul 1581 când Beaujoyeux a mont celebrul 
său „Balet comic al Reginei" numit și „Bale. lui Circe 
și al nimfelor sale“, care trecu drept o capooperă de 
compoziţie coregrafică. Baletul s'a reprezentkiîn cadrul 
serbărilor căsătoriei  Maraareiei de Lorrab, soră a 
Reginei, cu ducele de Yoyeuse. Regina şi presele au 


re, Veminul, Minciuna Ninei Pe- 


apărul cu nereide și naiade iar toate doamnele dela 
curte au făcut parte din distribuția baletului, cu tot nu- 
mărul redus de paşi ce se putea executa pe vremea 
aceea. 

Becujoyeux a pus în joc toate darurile sale de in- 
venţie şi de fantezie spre a feri baletul de monotonie. 
El a compus o serie de evoluţii de ansamblu, tratând 
pe dansatoare ca pe membre ale unui corp colectiv, 
dând astfel bazele viitorului corp de balet, Prin felul 
punerii în scenă cași prin bogata lui imaginație, Beau- 
joveux a exersat o influență covârșitoare şi decisivă 
asupra dansului teatral și el este acela care a marcat 
debutul unei ere nouă. 

In acelaș an, în palatul somptuos al cardinalului de 
Bourbon, a avut loc reprezentarea unui alt balet numit 
„triumtul lui Jupiter și al Minervei”. Sunt puține deta- 
liile coregrafice ce le avem asupra acestui balet. Un 
singur autor ne spune destul de vag că se dansează 
de front, în pătrat, în rond, în cruce, în linie, fugind sau 
oprindu-se în diferite atitudini. Paşii executaţi nu con- 
țineau saltațiunea, pentracă pe atunci era la modă dan- 
sul „terre ă terre“. Gesturile ţinecni adesea loc de pași. 

Urmară alte balete. In anul 1598 se reprezeniă ba 
letul „Les Barbiers” care prilejui debutul ca dansator 
al unuia dintre cei mai iluștri mareșali ai Fremţei din 
timpul lui Henric IV : Bassompierre. 

Toate aceste balete cari compuneau strălucitele ser- 
bări dela curţile papilor și ale regilor, erau spectacole 
complete. 

Două elemente se disting : unul, care era dansul pro- 
priu zis şi al doilea, pe care l-am putea numi maşineria 
decorativă. Tot de importaţiune italiană și care atin- 
gea pe atunci o desăvârşită perfecţie. Se montau fân- 


tâni monumentale şi transparente prin cari se puteau 
vedea peștii innoiând, se făceau instalaţii pentru jocuri 
de apă și se aduceau cai pe scenă, pe carii dresau, 
învățându-i să danseze (balete equestre, la modă în 
Italia secolului XVI introduse de Florentini în Franţa şi 
mult apreciate de regii Ludovic XIII şi XIV). | 

Partea ccregrafică a acestor balete se împărțea în 
două categorii de dansuri: dansurile fără saltațiuni (la 
basse danse). grave şi lente, acompaniate de flaut şi 
tamburină şi demsurile baladine, de un ritm mai vioi. 

In prima categorie de dansuri găsim înglobate : „Les 
branles, les passes, les tordions, la gaillarde“, etc iar 
din a doua categorie făceau parie: „la volte“, la ba- 
cane și la Pavane. 

Baletele înfloreau din ce în ce mai mult și erau însu- 
fleţite de chiar apariţiile regilor și uneori influențate de 
caracterul lor. Asifel lui Henric IV îi plăcea să danseze 
în baletele burlești și lua parte, cu bucurie, la deghi- 
zamente și mascarade. Lui i se datorește subiectul unui 
balet întitulat „Les Sorciers”. Sub Ludovic XIII carae- 
terul baletelor este mai grav, totuș chiar el apare în 
unele balete și ducele de Nemours, greoi și gutos, îşi 
exprimă paşiunea lui pentru dans creind un balet „des 
gouiteux” pentru a putea dansa el însuși. 

De aci mai departe, pasiunea pentru balet merge 
crescând, dar nu aiunge la apogeu de cât sub domnia 
lui Ludovic XIV, care înființând „Academia naţională 
de muzică şi dans” — unde se pregăteau primii pro- 
fesioniști — a ridicat baletul la ramgul de spectacol 
public și deci de sine stătător iar nu cum fusese până 
la el, numai spectacol al curții. 


MITIȚĂ DUMITRESCU 


ÎL == 


COLINDE 


de NICOLAE CIUCEANU 


tăţii şi este un fagure de miere al stniri- 

tăţii noastre: 
„Steaua sus ră;are, 
Ca o taină mare, 
Steaua huminează 
Şi adeoverează. 
Steaua străăânceşte 
Şi lumii vestește, 
Că astăzi curata, 
Prea nsvinovata, 
Fecioara Maria, 
Naşte pe Mesia 
In tara vestită |, 
Vitteam numită”, 

Puterea magilză a colindelor a infmenţat 
ps 'cei mai de seamă posți ai noştri Mulţi 
au luat lumină din candela colindalor, spo- 
rindu-le pâlpâirea până la a face din ea 
un far al sufletului românesc, Lucian Bla- 
ga, cel mai străluciţ reprezentant al apar- 
tenenţei organice la sevale pământului, a 
scris sub impulsul acastar coline populare, 
o bucată din cele mai profunde, un adevă- 
răt elogiu adus credinței strămoșești, or- 
todoxismului. In această, colimăă domină 
naivitatea, într'un cadru simplu: 

„Doarme colo în poiată, 
Pruncuşor fără de tată, 
Şi măicuţa, mama lui 
Se tot plânge boului, 
Că a născut în Vifleim, 
Nare scutece de im 
N'are apă, n'are fașe 
Nici opaiţ, nici nănaşe”, 

Colindul popular a hrănit conștiința 
postisă a. unor poeţi de valoarea lui Nichi- 
for Crainic, V. Voiculescu și alţii. Poezia 
se îndreaptă acum către pământul româ- 
nese, Asttel, după acel fenomen al „Ioona- 
rului”, unde poezia, se Tupe din pământul 
verde al Bucovinei, iată falnicul Andea] tri- 
mite in câmpul îiteraturii, pozți inspirați 
de seva românismului, Asifel poezia religi- 
oasă trălașta cu o nouă vigoare in versu- 
rile poetului ardelean V. Copilu-Cheatră, 
cars inspira din mitul popular cântă na- 
șterea Mântuitorului în accente pline de 
rusticitate și simţire națională, înzât va- 
loarsa estetică se imbină cu valoarea popu- 
lară: i 

„Pe sub dungi de răsări 
Tunira albă s'a ivit, 

Pe sub culmi de feredeu, 
Până sus la Dumnezeu. 
Picuri albi de lăcrămioare 
Prin Jânițe de mioare, 
Iar în dalbete cornițe 

Ard micuțe făctiiţe, 

Să 'ncăizească, Lerui ter 
Domnul coborât din cer, 
In staumu pilor 

Obiu *n iesle boilor 

Și in dalba de cu seară 
Maicii Siinte Lilioară 
Colindându-i linu-i lină 
Lui Isus craii senchină”, 

Credinţa neamului este oglindită perfect 
în colinde, „Colindete noastră cântă pe 
Hristos care e al poporului acestuia, un 
Hristos coborât din lumina Evangheliei şi 
îmbrăcat în haina pitorească, de simţ idilic, 
a “unei mentalități maive în cucernicia ei. 
Istoria lui Isus pruncul se preface astfel 
într'un mit crescut ca din vlaga pămâmtului 
românssc, colinăele îl! amestică printre 
ciobani și piugari”, cum spune atât de ad- 
mirabil şi de convingător d. Nichifor Crai- 
nic. Trebus să se ştie, colindul românesc 
este izvorât din ersația noastră, este al 
brazdei şi al ogorului, jar colindătorii, fiii 
azastui mam, sunt făclierii tradiţiei noastre, 
pururea dinamică și pururea sfântă; pri- 
miţi pe colindători, căci prin ei vorbeşte 
mărirea, trecmtului, lăcaţi-i în cases voa- 
stre, ca să vă puii boteza în credinţa 
strămoșească oglindită în frumoasele şi 
pavriahatete colinde. Aceste coiirde, prin 
măreţia, prin puterea și limpezimea ideii 
pe care o exprimă, înalță românisrnul pe 
culmile eterne ale religiozităţii, căci tăria 
şi solidaritatea simțului nostru religios au 
păstrat demnitatea etnică și eroică a puterii 
de viață cucerită, trecutului. Credința nea- 
mului românese este un produs tainic al 
acestor poezii scoase din comoara. poporului, 
eșite din sâte'e noastre românești, unde 
străjuieşte o credinţă peste țărâna stră- 
moşilor. noștri, cari veghează de dinroto a2 
lume, arătându-ne adevărata cale şi misiu- 
nea ce avem pe acest pământ, Indemnu! lor 
e rup, din Evanghelia nzamului căci ei ne 
spun: „Ține datina străbună și credinta 
in Dumnezew”, 





Poșta redacţiei 


Anatolie Zaruba. — Continuă să serii pen- 
trucă sar păr că ai ceva de spus. Mai tri- 
mite-ne, 

G. Al. Oniţă — Trimiteţi și celelalte poesii. 
Vă voiu răspunde după primirea lor. Am 
reținut „Gând năuc“, singura care se află 
în posesia mea, Aşi dori să stau de vorbă cu 
d-voastră dacă s'ar putea la redacție. 

Florin Lucescu, — La această poesie nu-ți 
pot da un răspuns favorabil. Aştept însă al- 
tele, 


S. L. Brașov, — Publicăm orice e publica» 
bil. Un răspuns precis nu vă pot da decât 
având în faţă operele d-voastră, 


D. M. T.: „Revedere“ se va publica. 
Am citit cu plăcere scrisoarea dumitale 
și în curând sper că-ți voiu putea serie 
şi pe altă cale decât aceasta, 


Anonima-Cluj. — Apreciez în mod 
cu totul deosebit pseudonimul pe care 
l-aţi ales, din foarte desvoltat simţ auto- 
critic, și fac tot ce-mi stă în putință 
spre a vă dovedi convingerea mea în 
acest sens. 

—r.st. — 


po 





Gheorghe  Pușcaşu 'ăgase plugul 
într'o mirişte din Dumbrava, de sub 
pădurea Căprianei. De cum dădură zo- 
rile, urmărea plecat pe coaimnele plu- 
gului pasul domol al celor doui boi ce 
alunecau încet, de-alungul ogorului. 
Din când în când, convoiul întreg se 
oprea câteva clipe cătând tăcut către 
pământ și respirând adânc. Pușcașu 
privea uneori înainte şi în urmă, măsu- 
ra apoi cu privirea drumul făcut de soa- 
re, își ștergea năduşeala, se apropia de 
boi mângâindu-i sub barbă, apoi se dă- 
dea, din nou la urma plugului, îndem- 
nând : 

— Hai, porniţi încetişor ! 

Bcii se opinteau şi rupeau brazda. 

Către amiază se opriră. Puşcasu de- 
jugă boii și-i lăsă siobozi să cate pe ha- 
turi sau în miriște, de pășunat. El se 
îndreptă câtre o tufă de porumbel din 
hatul ogorului pe care pusese traista 
cu merinde legată la sură şi sacul cu 
grăunţțe alături de tulă. Se așeză pe 
sacul cu grăunţe, luă traista şi o desfă- 
cu, scoase un şervet în care era învelită 
merindea : o bucaiă de mămăligă şi un 

* bun de prune uscate. 

ucată de mămăligă şi o îm- 

prună. Mesteca Jacon 

lui, la câţiva başi, auzi 

un wa „ Intoarse capul. Boii se 

oprisară. .„ an căuta să ferească, 

nişte uscături de pe câteva frunzișoare 

verzi, pe cari încerca să le apuce cu 

limba, iar Porumb privea undeva de- 
partțe. 

Pușcașu, ştiindu-şi boii flămânzi, nu 
mai putu mânca restul de prune. Le 
puse Gin nou în traistă, o agătă de-o 
ramură a porumbarului, îşi luă boii de 
frânghie şi-i duse la apă. Bău și el din 
belșug, își umplu urciorul, se intoarsa 
din nou la ogor și-i lăsă slobozi. 

— Dacă nu am ce vă da de mâncare 
măcar odihniți-vă! Oi mai sta și eu 
la soare să mai treacă vremea! 

După ce stătu câtăva vreme şi după 
ce boii cutreeraseră în jur, se ridică, îi 
chemă și-i înjugă din nou. Ii mângâia 
cu desnădejde : 

-— Vom lua câte o brazdă mai în- 
gustă pentru ca să purtați mai în voie 
plugul ! Lucrăm cu toţii flămânzi as- 
tăzi. Așa! Hai, să mergem încetişor! 
De-acum, la Dumnezeu e nădajdea, și 
pentru mine și pentru voi! 

Până la asfințitul soarelui Puşcașu 
mântui de tăiat, de sămănat şi de bo- 
ronit ogorul. In tot timpul lucrului fu- 
sese stăpânit de gândul să procure fân 
pentru boi. Din când în când simțea în 
piept o sete aspră, pe care încerca s'o 
potolească sorbind lacom apă din urcio- 
rul ce-l iîngropase în brazdă. 

Nu putea găsi fân cu împrumut ni- 
căeri. Nu găsea nici altă strâansură. In 
sat nu se găsea fân ce ar fi prisosit 
peste primăvară, decât la un singur 
gospodar din Căprmna, la Vasile Bor- 
deanu, însă acesta nu împrumuta şi 
nici n'ar fi vândut. La oraş ar fi putut 
găsi fân, însă scump. In satele din ju- 
rul Căprianei nu se găsea, căci toate 
fânețele fuseseră stricate de apă. Nu 
putea nici să cumpere nimic căci nu 
avea de unde. Un foc îi mistuise aproa- 
pe jumătate din strânsură, mai mult 
de jumătate din grâne, şi acesta când 
era să-și creadă gata rânduită gospo- 
dăria pentru iamă. Focul acela i-a 
ars nutreţul și grânele şi i se părea că 
i-a fript şi inima. De cu toamnă, de 
cum arsese, pierduse curajul. Nu mai 
credea să ajungă vreodată să mai lege 
nod în nod şi să iasă deasupra nevoii. 
Isbutise să ierneze abea boii și o vacă. 

. Douăzeci de oi îi pieriseră de foame. O 
vacă o vânduse pe preţ de nimic a- 
proape, pentru ca să mai poată cum- 
păra ceva strânsură și ceva porumb 
de sămânță. Hrana lui şi a copiilor și a 
nevestei, în toată iarna fusese numai 
varză murată, castraveți muiaţi, fasole 
și prune. 

u mintea bătută mereu de aceste 
gânduri ajunse acasă. Băsă boii în o- 
col, mai scormoni în iesle cei câţiva 
cotori de porumb c> mai erau, iar el 





ş » ap 


iși cătă singur de lucru prin curte fără, 
să găsească, ceva. Căta anume să se 
ferească de soție și copii, să gândească 
singur, neturburat. 

Gospodăria cuprinsă a Bordeianului 
şi mai ales fânul moale ca bumbacul se 
abăteau mereu în mintea lui. 

Apusul începuse să-și șteargă puţin 
câte puțin îmbrăcămintea ca de aramă. 
Deasupra orizontului, câţiva nouri erau 
încinşi de o beteală ca de aur. Amur- 
gul începu să cuprindă întinderea adu- 
când cu sine o liniște odihnitoare. Vă- 
paiţele palide începură să clipească în 
ferestre. Numai vântul nu-şi găsea încă 
liniște ci alerga mai vioiu ca peste zi 
agitând ramurile copacilor și purtând 
mireasma nouă a mugurilor, în tot lo- 
cul. Stelele, din albastrul profund și 
limpede, brăzdat de pulberea aurie a 
Căii Laptelui, începură să privească pă- 
mântul. 











îi | i 


Pușcașu umblase toată curtea. Ne- 
vastă-sa îl chema la cină. Nu-i venea 
să se ducă. Nu-i era foame. Merse fără, 
nici o vorbă și se așeză tăcut, cătând să 
scarbă in silă udătura și să înghită 
mămăliga pe nemestecate. Nu vedea 
nimic. Nu-şi vedea nici soţia, nici copiii 
si nu auzea nici chemările lor. Nu ve- 
dea decât pe cei doi boi ce se iîndoiau 
opintindu-se în juz, purtând plvzul 
flămânzi şi nu auzea de cât oftatul 
greu și sfâșietor al lor. Vedenia unei 
bucăţi de pământ lăsată părloagă i se 
părea că-l striveşte. 

— Auzi, omule, ce-i cu tine, ești mut? 
Ce tot plănuești ? 

— Nu plănuesc nimic, făcu el speriat 
la întrebarea soţiei. 

— Atunci de ce nu vorbeşti cu copi- 
iul? Vorbim toți și :tu stai ca de lemn 
— par'că ai fi din altă lume! 

— Mă tot gândesc şi eu la boi! 

— Să mă ierte Dumnezeu dar rău 
am mai ajuns: din gospodărie de frun- 
te în sat, chipurile, şi să rămâi tu 
fără un brat de strânsură pe primăva- 
ră, să n'ai tu un lemn la trunchiu, în 
cât am ajuns să culegem vreascurile 
de pe lângă gard, să ajungem să cum- 
părăm grăunțe de sămânță, să nu pu- 
tem băga un porc, ca lumea, pe iarnă, — 
par'că-i gospodărie de femeie văduvă, 
zău ! 

— Ce să fac ? Imi chinuesc şi eu min- 
tea, dar de pomană! Nu ţi-o mai chi- 
nui și tu căci nu ajută la nimic! Dar 
sătiți-vă mai repede de culcare, că 
pic de vlăguit ce sunt! 

Când toţi se culcară iar capetele 
căzură pe perne și văpaita îu stinsă, 
adormiră cu toţii afară de Puşcașu 
Nevastă-sa tresărea iar copiii sforăiau 
duşi pe cuptor. 

Mintea frământată a lui Pușcaşu nu 
se putea odihni. A doua zi nu mâi putea 
scoate boii flămânzi la arat. Nici a 
treia zi... 

Nu va putea birui cu avutul dacă 
nare strânsură la boi. Vaca mai putea 
(i amăgită cu te miri ce, insă boii tre- 
buiau hrăniţi din belşug căci ei erau a- 
cum sprijinul lui. Dacă nu făcea ară- 
tura de primăvară, insemna sărăcia 
pentru toată viața. Cu ajutorul boilor, 
cu nădejdea la Dumneu şi intrun an 
bun ar fi putut să răsbească greu!. Alt- 
fel ar fi însemnat să se desiacă de 
vite, de tot ce se mai săsea în curte şi 
în casă și să ajungă să muncească cu 
palmele. Copiii vor fi chinuiţi de mân- 
care, goi şi fără nădejde de a apuca 
o viaţă mai bună. Cv boii nehrăniţi nu 
mai putea ieși în țarină căci puteau 
să cadă pe brazdă. Arătura nu putea 
fi amânată până ce colţul iervei dădea 
mai bine căci însemna so întârzie și 
să nu poată dovedi cu aratul la vreme. 
Chiar, dacă iarba ar fi mai mare, dar 
cea da cu primăvară este prea fragedă 
nu ţine saţ la boi. Dacă nu găseşte 
strânsură toţi ai lui se vor sbate în 
foame şi sărăcie... 

Incepu să-i stăruie în gând gospo- 
dăria cuprinsă a Bordeianviui, gospo- 
Gărie întinsă pe șaptezeci de prăjini: 
patruzeci de prăjini de livadă; pe zece 
prăjini casa, alte acareturi și bătătură; 
pe zece, ocoale și păscătoare; pe alte 
zece prăjini grădina de legume și zar- 
zavaturi. Casă mare, frumoasă, graj- 
duri bune, încăpătoare; staul de oi, co- 
tețe de păsări, cocină de porci, ham- 
bare, copaci mulţi, rânduiţi frumos 
și cu socoteală, şi o mulţime de ro- 
iuri şi butuci de viţă răspândiți prin 
livadă. Toată gospodăria îi era încinsă 
jur împrejur cu un brâu de arbori 
fruciiferi. In toate se vedea mâna har- 
nică, mintea chibzuită şi cu orânduia- 
lă a Bordeianului... 

Mintea lui Pușcaşșu se întoarse din 
nou la ogoarele lui. Toate vor îi pâr- 
doagă dacă nu găsește fân. Pe toate vor 
năpădi spinii și pălămida, Vara nu va 
avea unde ieși la, muncă decât doar să, 
se ducă să muncească cu ziua. Iana 
va îndura frigul, foamea şi umilința. 
Va rămâne sărac, nu va avea de ce s? 
prinde pentru că nu are pe primăvară 
câteva sarcini de fân. Dacă vinde vaca 
inseamnă să îndepărteze izvorul belșu- 
gului din casă, atunci când el aștepta 
s'o vadă cu lapte odată și să aibă cu 
ce-şi hrăni copiii... 

In livada Bordeianului era, 0 claie de 
fân... Era strânsă chiar din livadă, din- 
tre copaci. Era pusă in capătul dinspre 
țarină, al livezii, şi jumătate din ea i-ar 
fi fost de-ajuns să-și facă arătura. Cu 
câteva sarcini bune ar putea să sară 
de-asupra nevoiei. Dar se putea să-l 
simtă câinii Bordeianului. Se cunoștea 
cu câinii, însă ei poate că nu-i vor 
putza răbda, dacă intră ionaptea în 
curtea omului. Claia o văzuse el acolo 
de cu seară, când își făcuse de lucru 
prin curte. Era vâriuită frumos și a- 
proape de gard, aproape de tot... Ar 
putea să iasă cu carul și să se ducă 
drept acolo, până nu răsar zorile... 

Tâmplele şi le simţea amorțţite. Ochii 
îl mâncau. 

Se ridică încețisor din aşteriiu:. ae 
imbrăcă fără să-l simtă ami gt 
casă și ieși în curte. Iși fă: ,s. € 
Ce va da Dumnezeu, va da de- 
acum ! Dacă va fi să port păcatul îl 
voiu purta până-l voiu ispăși ! Dacă va 
fi să port ruşine voiu purta-o până ce 
voiu fi slobozit în greapă! Sărăcia și 
foamea copiilor însă eu nu le mai pot 
răbda ! Voiu piăti cu fânul! 

Unse binc căruţa. Scoase boii din ocol 
şi-i înjugă. Puse două lese pe lângă ca- 
râmbii căruţei. Deschise poarta larg şi 
4eşi cu car cu tot, strecurându-se ina- 
intea boilor, prin întuneric. Tresărea u- 
neori atunci când încheieturile carului 
trosneau. Privea fricos în toate părțile 
cătând să nu-l vază cineva. 

Tot satul dormea. Toate luminile 
erau stinse. Cerul era senin. Inspre ră- 
răsărit orizontul se deschidea — tre- 
buia să răsară luna. Nici un câine nu 
fusese trezit. Doar în marginea cea- 


TIP. ZIARULUI „UNIVERSUL“, BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU, 23 





UNIVERSUL LITERAR 


EC 


laltă de sat se auzea un lătrat rar și 
amorţit al unui câine stâmit cine ştie 
cum din culcuş. Sgoinotul şi trosnitu- 
rile carului erau acoperite de vântul 
cald și uscaţ, 

Ajunse în capătul livezii. Casa Bor- 
deianul era departe. In curte nu 
se vedea nici 0 mişcare. Ascultă, 
Nu auzea nimic. Păreau că toate dorm 
adânc în curtea Bordeianului. Claia ce 
fân era acolo. Dădu caru cu carâmbul 
aproape de gard. Așeză lesele bine. 
I se păru că aude un câine umblând 
undeva, prin curte... Un geamăt.., un 
geamăt adânc ca al lui Porumb... Parcă 
un foșnet prin livadă... Dar nu vedea 
nimic... Poate ce i se părea că aude, 
erau numai năluciri... Iși  întrerupse 
respirația însă își auzea bătăile puter- 





nice ale inimei. Pe piept 
șiroaie de sudoare ce i sa opreau la 
brâu. Mâinile şi le simţea ţeapene. 
Gulerul câmășii părea că-l gâtuie şi-i 
desfăcu închietura. Se îndrepta cu piep- 
tul gol către vânt, cu nădejdea să se 
răcorească... Brâul părea că-i curmă 
mijlocul. Il vmai, slobozi. Tâmpleie îi 
svâcneau și-l ardeau tare. In gât sim- 
ţea un nod, iar în piept o arșiţă ne- 
potolită. Gura îi era uscată. Ii era sete. 
Picioarele şi le simţea muiate. Se tări 
cu gieu până la boi. Incercă să-i mân- 
gâie. Mâna îi era grea și nu și-o putea 
mișca. Se sprijini de proțap, plecând- 
du-și capul obosit. Simţea nevoia să se 
odihnească. Ar fi voit să doarmă; stătu 
aşa mai multă vreme până când băgă 
de seamă că se furişau prin noapte 
câteva raze de lumină: începuse să 
răsară luna. Puşcașu se sperie. Ii pă- 
rea rău că a venit prea de vreme, însă, 
își aduse aminte că mai târziu ar fi 
putut fi lumină mai multă. Dacă se 
mai odihnea se putea lumina mai tare 
și putea îi văzut. Se urcă în car. Privi 
cerul. O stea clipea des și viu şi-i părea, 
că-i face semn să nu se apropie de 
gard. Iși făcu din nou cruce. Nu avu 
curajul să privească luna, să vadă dacă 
mai are mult până să răsară de-a bi- 
nelea și să urce mai cu mult deasupra 
orizontului. Cobori din car şi se duse 
înaintea boilor, cu gând să plece... Un 
nou oftat al lui Porumb îi alungă în- 
să gândul. Trecu furca dincolo de gard. 
Se apucă cu mâini-e de pari şi călcă 
de-asupra aruncându-se uşor. Vreascu- 
rile trosniră uscat. Se sperie tare și 
începu să, tremure. 

Rămase acum biruit. Totuși se hotări. 
Sări gardul. 

Incepu să care fânul repede, arun- 
cându-l în căruță. Mai trecu de două, 
ori gardul şi mai călcă fânul. După ce 
lnă cât socotţi că are nevoie, vărtui 
claia la loc, strârse cât putu fânul 
împrăștiat, îl strânse şi pe acel ce 
spânzura din căruță pentru a nu face 
urmă și apoi porni către casă, ocolina 
pe alt drum. 

Acasă, închise poarta în urma sa cu 
grijă, privi pe drum, să observe dacă 
nu a fost urmărit. 1 se păru că o umbră 
s'a lipit de gara... 

— Nu e Bordeianu oare? 
speriat. 

Se întoarse şi o luă pe lângă gard, 
prin curte, înspre locul acela... Ajunse. 
Nu era nimic, Noapte peste tot. Era 
singur în această liniște adâncă și apă- 
sătoare, 

Aruncă  fânul în podul grajdului. 
Dădu boilor un brâţ bun şi apoi se urcă, 
la fân. Il pipăi. Era mătăsos şi uscat. 
Avea un miros plăcut care-i gâdila 
nările. Se întinse pe o pală de fân, în- 
gropă capul în alta şi adormi acolo. 

Dimineata soţia sa era în pod lângă 
el încercând să-l trezească. Era spe- 
riată. Se trezi cu greu. 

— Nu te scoli? Nu mergi la arat as- 
tăzi ? 

— Ba, uite merg. E gata mâncarea ? 

— Gata, gata, dar ce era să întreb: 
omule, de unde-ai adus fânul? 

Puşcaşu privi aiurit. Ochii nevestei 
î] sfredeleau până în adâncul inimei... 

— De unde l-zm adus, l-am adus 


i se scurgeau 


gândi el 


eu, ce 1."abă ai tu? Că doar de furat 
nu l-am :* — păcatele mele! 

— Ta s-'" „că avem copii — un pă- 
cat icut .r puea săl poarte și ei 


şi nem de neam, Să ni! rămânem de 
biestemul copiilor, omule ! 

— Stiu eu lucrul acesta cât și tine! 
Du-te vezi de mâncare, că îndată se 
luminează și eu încă n'am plecat! 

Nevastă-sa cobori. El mai rămase în- 
tins câte-va clipe, gândind. Umbra ce 
se lipise de gard astănoapte era umbra 
Bordeianului.,. Nevastă-sa îl întrebase 
de unde a adus fânul. Copiii lui ar 
putea să poarte păcatul o viaţă întrea- 
gă... Blestemul lor îl va ajunge odată... 

e 

Primăvara trecuse cu bine. Puşcaşu 
îşi făcuse arătura. Aștepta acum să în- 
ceapă celelalte munci. Fânul îi ajun- 
sese numâi bine; când termină arătura,; 
termină şi fânul... 

Curând începu praşila. O termină, 
Veni cosițul... Fânul ce-l strânsese era 
tot aşa de mătăsos şi de bun ca ai 
Bordsianului, dar nu avea mireasma â- 








31 Decembrie 1938 ===—= 





celuia... Fânul Bordeianului era de Ii- 
vadă şi cel ce-l strânsese Puşcașu era 
de fâneţ... 

Intr'o noapte incărcă bine un car și 
când era liniște şi tot satul dormea îl 
repezi în curtea vecinului. Nu reuşi să-l 
clădească în clae căci il încolţi- 
seră câinii... acum câinii  Bordeiânului 
nu-l mai cunoşteau. Indată ce descărcă 
o luă ia fugă cu boi şi cu car cu tot, 

Câteva zile mai târziu trecu prin 
îundul livezii lui Bordeianu. Fânul 
era, clădit şi vâriuit în acslaș loc. Bor- 
deianu era în livadă văruind tulpinele 
copacilor. Câinii erau pe lângă el. Il 
simţiseră, și incepură să-l latre. O luă 
la îugă, de frică să nu fie văzut de Bor- 
deianu și să nu-l bănuiască,... 

De când incolţise gândul de a sări 
gardul Bordeianului după fân, i se pă- 
rea că nu-și mai putea privi vecinul. 
Până-i sărise gardul, vorbise deseori cu 
el. De-atunci nici odată nu mai vorbi- 
seră. Il ocolea cu grijă. Ii ocolea şi gos- 
podăria. Câinii vecinului îl speriau. 

Păcatul părea că-l urmăreşte cu 
toate că întoarse datoria. Săvârșise însă 
un păcat. Călcase gospodăria vecinului 
in puterea nopţii și-i furase fân! Işi 
hrănise boii cu fânul vecinului. Avea 
nădejdea unei toamne cu belşug, da- 
torită, fânului aceluia. Vaca fuszse hră- 
hită cu fân din acela și dăduse lapte 
mai bun. Laptele  sporise, sporise și 
mana lui, cu fânul vecinului. Gospo- 
dăria lui mergea bine cu mană din 
mana vecinului, furată odată cu fânul 
din livadă ! El, nevastă-sa, copiii mân- 
caseră lapte de furat căci tot ce spori- 
se în casa lor era datorită fânului de 
îurat din îivada Bordeianului! Tot ce 
vor avea de-acum va fi de furat. Tot 
ce va prisosi peste sărăcia la care tre- 
buiau să ajungă, și viața lor, şi casa 
lor, și pământul lor și tut şi tot... 

Gândurile acestea îl fulgeraseră pe 
Pușcașu odată cu fuga. Ajunse acasă 
gâfâind greu. Se urcă în podul grajdu- 
lui. Căută să vadă dacă a mai rămas 
ceva din fânul furat de la vecin... nu 
găsi de cât un mănunchiu de trifoiu 
sălbatec uscat din floare... se aşeză cu 
capul pe el. Gândurile [ncepură să-l 
chinuie din nou... Incepuse acum să nu 
mai aibă linişte. Ochii mustrători ai so- 
ției i se pănea că-i vede. Vorba, la fel de 
mustrătoare i se părea că o aude: 

— Omule, de undea-i adus tânul? 
Şi a minţit că nu e de furat... 

— Ia seama că avem copii! 

De ce i-ar mai avea ? 

— Să nu rămânem de blestemul co- 
piilor ! 

Şi se părea că l-a ajuns acest bies- 
tem... Dar ce știu copiii? Copiii nu 
ştiu nimic... nu-l puteau blestema... Era 
poate preludiul unui blestem... Bra poa- 
te păcatul... Dar... 

— Omule, de unde-ai 
Imaginea ochilor soției 


adus fânul ? 
îi stârnia din 


Nou... Se frecă la ochi. Ea rămânea. 
Iși lovi tâmplele... 

Ochii nevestei stăruiau, îl priveau 
mai tare, mai mustrători... Vorba era 


mai aspră și mai mustrătoare: 

— Omule, de unde-ai adus fânul? 
Avem copiii, ia seama! Să nu rămânem 
de blestemul copiilor ! 


Iși desfundă urechile. Iși deschise o- 
chii. Era lumină multă: îl obosea lu- 
mină. Și chipul uscăţiv al soției, şi o- 
chii ei îl sfredeleau mereu. Şi vorba 
il pătrundea până 'n adâncul sufletu- 
lui : 

— Omule, de unde-ai adus fânul? 

Se întoarse cu faţa în jos, căutând 
să şi-o îngroape în mănunchiul de tri- 
foi sălbatec... 

Ii era cald. Asudase tot. 

Şi ochii soţiei sale îl mustrau mereu. 
Doi ochi, acum patru ochi, acum mai 
mulţi, tot mai mulți și toţi cată câtre &«, 
la, fel de strivitor. Şi vorba mustrătoare 
o aude tot de mai multe ori: 

—Omule, de unde-ai adus fânul? Ia 
seama că avem copii! Inaintea ochilor 
săi erau acum o mulţime de chipuri și 
o mulțime de ochi ca ai soţiei. Auzea, 
par'că, zeci de mustrări în acelaş timp. 
Se frământa pe scândura goală, rosto. 
golindu-se dintr'o margine în alta a po- 
dului, da: și chipurile şi ochii şi mus- 
trărila se înmulțeau tot mai mult, că- 
zând în inima lui ca nişte pietre prele 
şi fierbinţi. Capul îi stătea să se des- 
facă şi se inăbușea. Incercă să se ri: 
dice dar i se părea că nu va mai pute: 
nici odată. 

— Marie, lasă-mă odaţă ! 

Soţia care lucra ceva prin casă auz 
şi se sperie. Un nou strigăt al lui Puş 
caşu o făcu să se îndrepte la gura graj 
dului. Urcă scara și-și găsi soţul svâr 
colindu-se și gemând : 

— Lasă-mă, Marie, nu mă mai chi 
nui! 

Se apropie de el înfricoșată și îl a 
pucă de mână: 

— Ce-i omule, ce nu-ţi ajunge? 

— Eşti aici ? 

Se ridică, în capul oaselor privind ră 
tăcit. Ochii erau speriaţi. Chipul munci 
și speriat si el. Iși privi soţia. Ochii d 
erau acum mângâioși. Isbueni în la- 
crimi : 

— FPânul, Marie, fânul |! 

— Vai de mine! Ai călcat 
cuiva ? i 

— Du-te după preot — nu mai pot! 

— Hai în casă și te linişteşte! 

— Mi se pare că nici în groapă nu-mi 
voiu ispăşi păcatul! Nu voiu putea să 
mor curat la cuget... 

— Trebuie să te linisteșii |! avem dd 
trăit şi de muncit amândoi. Copiii aș» 
teaptă un traiu mai bun. Ei au nevoi€ 
de braţele noastre ! 

Dacă trăești stăpânit de această îri- 
că ne vom nenoroci copiii! 

Se cobori din pod şi intră în casă 
Nevastă-sa plecă îndată după preot. | 

Preotul veni. Puşcașu mărturisi to| 
tul... 

— Și acum, părinte, te-aş ruga si 

at A 


curtea 





de MATEI VIFOR 


faci bine să-mi dai un canon greu, 
să-mi răcorese inima. Să-mi dai un 
siat să mă liniștesc... Sunt nenorocit... 

— Să nu ai nici o grijă, fiul meu! Iţi 
dau un canon ușor și care iţi va răcori 
inima. Să te duci să-i mărturisești şi 
Bordeianului... 

— Părinte, orice canon, cât de greu, 
şi morții i-ași putea căta în faţă, nu- 
mai asta nu... Să-i spun Bordeianu. 
lui... cum ași putea ? 

— Bordeianu este om cuminte. Nu 
găseşti în toată Căpriana om la fel. 
Dacă-i spui, voi amândoi veţi rămân 
preteni buni şi tu vei îi om per- 
tru toată viaţa... Pot să-ţi dau orice ca- 
non, dar sufletul tău nu se va liniști 
decât când îi vei spune Bordeianuiui, 

Preotul plecă. 

Seara cobori de-abinelea. După cină 
toţi se culcară. Adormiră cu toţii. A- 
proape de cântatul dintâiu al cocoşilor 
Pușcașu se trezi. Se ridică din aşternut, 
se îmbrăcă şi ieși din nou în curte. Unse 
coșul, îl trase lângă stogul cu fân, îl în- 
cărcă, scoase boii și-i înjugă şi porni în- 
cetişor spre capătul dinspre țarină al 
livezii Bordeianului. 

Se strecură prin noapte cu car cu tot 
până acolo. Descărcă fânul aruncân- 
du-l peste gard. După aceea sări şi el 
gardul, risipi vârful la claia ce se gă- 
sea acolo şi apoi aruncă fânul ce-l a- 
dunase, deasupra. Vârtui claia la log 
dupăce o înălțase cu fânul ce-l mai a- 
dusese. Indată-l cuprinse o moleșeală. 
Se așeză de-asupra clăei. Mireasma fâ- 
nului uscat îi umplea pieptul. I se pări 
că aude un zgomot. Se sperie. Câtă 
către curte şi nu vedeă nimic. Porumb 
ofta și acum în jug, dar nu mai ofta de 
foame. Era plin, rotund și împlinit... La 
îel şi Plăvan... Se auzeau prin noapte 
cum rumegau linistit... Dar zgomotul... 
îl făcuse Plăvan.. animalul acela nici 
odată nu se mai astâmpărâ... 


Luă o mână de fân și o frecă. Nu 
eră ca al Bordeianului la miros dar tot 
așa de molcuţ ca și acela... Iși făcu 
cruce... Privi cerul. O stea clipea des- 
des şi-i părea că-i spune! „Bine-ai fă- 
cut! Bine-ai făcut !* 

Cobori de pe claie. Trecu furca din- 
colo de gard. Se prinse cu mâinile gata. 
să-l sară... 


Atunci se cutremură de-un sgomot 
făcut de câtți-va paşi erei... 

Două, brațe vânjoase îl cuprinseră de 
mijloc. 

— Stai că te-am prins! Ce făceai 
aici ? 

Eră vorba domoală a Bordeianului. 

— Stăteam la o vacă — a apucat câ- 
teva guri de trifoiu şi se umilase... 
Te-am simţit si-am venit la tine. Ce 
tot îmi cari fân * 

— Tu nu ştii? 

— Stiu, dar mi-ai mai adus odată! 

— Dar ve unde stil? 

— Apoi, te-am văzut eu şi atunci dar 
a dat pace — ştim numai amân- 

Di... 

— 'Ţi-am mai adus eu dar vezi că 
îmmul meu nu-i tot așa de bun ca al 
tiu şi de-aceia... 

— Bine, dar acum mi-ai adus prea 
nult, poate de trei sau de patru ori 
dât ! 

—- Nici de zece ori n'ar fi destul... 

— Să-mi fi adus numai atât cât ai 
hat — n'am nevoie de mai mult... Să-ţi 
hi restul... 

— Nu-mi trebuie,  Bordeene — ţi-l 
dau tot numai să am liniște! Acum 
sunt ușurat, fă-mi ce vrei și lasă-mă cu 
Dumnezeu să mă duc! 

— Bi, bată-te să te bată! Ce să-ţi 
fac eu? Nu-ţi ajunge? cred că ai în- 
durat destul... Te-am văzut ieri cum ai 
luat-o la fugă când ai trecut prin fun- 
dul livezii mele. Voiam să mă duc la 
tira să-ţi spun să te linișteşti, că eu 
știu și te-am iertat incă de-astă primă- 
vară, dar n'am îndrăznit... Și eu eram 
necăjit mereu că nu ţi-am spus. Rămâ- 
nem prieteni buni, ca doi fraţi, 
Cugetul meu îmi spune că ești om drept 

și cinstit. Rămânem de-ajutor unul al- 





tuia și Dumnezeu să-ți ajute! 

— Și ţie Bordeene! Tu mi-ai fost de 
mare ajutor dar eu n'am fost om cu 
tine — ţi-am călcat ograda... 

— Au trecut toate !... Iată zorile! Se 
deschid ! Du-te că ne-apucă ziua! Nu 
trebuie să ne mai știe nimeni! 

Se despărţiră, 

Puscașu sări gardul, sprinten şi porni 
către casă fluerând de bucuria. Acasă, 
nu mai avu răbdare să închid poarta în 
urma carului și să-şi cejuge boii ci 
merse repede la nevastă-sa, tirezind-o 
din somn: 

— Am vorbit cu Bordeianu, Marie ! 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Să rămânem pe toată viața prie 
teni ! 

— Bine că te mai aude Dumnezeu! 





"Taxa poştală plătită în numerar contorm iprobării dir. G-le P.T. T. Nr. 44908 - 958