Transilvania_1943_074_001

TRENSLUFNF 


| ] 
d dl 
ANUL 74 IANUARIE Nr. 1-1943 


(o a E E i] 
SIBIU 


16.6844 
TRANSILVANIA 


Organ al ASTREI . 


PROBLEMA CONTINUITĂȚII” 
i = d3 


DOVEZILE ARHEOLOGICE ALE CONTINUITĂȚII 


Continuitate ... | Ea înseamnă o neîntreruptă viețuire a unui neam 
pe aceleași meleaguri, din vremuri atât de adânci, încât pământ şi om 
par a fi zămisliți deodată, unul pentru altul, Legătură trainică cu glia 
care ne leagănă, nutrește şi acopere, continuitatea aceasta a noastră 
ne-a fost şi ne va fi o comoară nesecată de forțe vitale mereu împros- 
pătate prin atingerea omului cu țărâna mamă! 

Credem într'insa cu tărie, fiindcă ni se pare un lucru tot atât 
de firesc ca şi existența neamului românesc chiar pe locurile stăpânite, 
-odinioară, de strămoșii noștri Daci și Romani. Suntem perfect convinși 
de adevărul nesdruncinat al acestei teze, deoarece o vedem atât de 
_- limpede la lumina scrutătoare a științei! A o demonstra e un lucru 
“aproape de prisos! a e e în 

~ Ce poate fi, într'adevăr, mai străin de gândirea istorică, decât ne- 
garea vieţii unui neam multimilenar sub o stăpânire nouă; ce poate fi 
mai absurd pentru istoricul obiectiv, decât teoria desrădăcinării totale 
a unui popor puternic, adânc înfipt în pământul străbun; ce poate fi 
mai lipsit de înţelegere a istoriei Omenirii, decât crearea artificială a 
unor goluri de oameni și de vieaţă pe un pământ binecuvântat ca acela 
al ţării noastre ? 


1) Publicăm în paginile ce urmează patru conferințe rostite la Universitatea 
Radio, în cursul lunii Decemvrie 1942, de cătră d-nii C. Daicoviciu, E. Petrovici, 
I Moga şi R. Vuia, profesori la Universitatea. din Cluj—Șibiu. Ele prezintă, într'o 
“formă accesibilă marelui public intelectual, ultimele rezultate ale cercetărilor unor 
specialişti asupra marei probleme a continuității Românilor in Dacia, discutată şi 
- „astăzi cu atâta reacredinţă de unii învăţaţi străini. i 
1 


2 C. DAICOVICIU 


Dacă, totuși, m'am hotărit să vorbesc astăzi despre această pro- 
blemă a continuității poporului românesc în Dacia, o fac pentru a în- 
mănunchia, în fugă, e parte a acelor adevăruri științifice pe care se 
întemeiază și credinţa mea subiectivă și convingerea mea obiectivă. 

Am zis o parte din acele temeiuri ştiinţifice şi m'am. gândit la 
cele pe care ni le oferă nemijlocit și convingător arheologia. 

Ce ne spun, oare, urmele descoperite în pământul răscolit de- 
casmaua arheologilor ? Ele ne vorbesc o limbă foarte limpede: 


De când s'a ivit picior de om pe pământul României, cu multe: 
mii de ani inainte de nașterea Mântuitorului, pe amândouă laturile 
Carpaţilor au trăit aceeași seminție de oameni, cu forme de vieaţă. 
asemănătoare, vorbind aceeași limbă, având aceleași credințe. Ori câte 
neamuri răsleţe se vor fi abătut pe aici, în şirul de ani fără de număr, 
toate au sfârşit prin a se închega cu localnicii, dând încetul cu încetul 
naştere la acel popor minunat, unitar ca limbă, obiceiuri şi credinţă, 
care era poporul „nemuritorilor” Geţi sau Daci. Imbogăţiţi sufletește 
cu bunurile moștenite dela înaintașii găsiţi in acest colț de lume sau 
cu cele primite dela seminţii ce s'au altoit pe trunchiul viguros al lor, 
Geto-Dacii ne apar la razele luminoase ale istoriei ca un vrednic popor 
de ţărani, puternic, sănătos, cumpătat, îndrăgostit de glia strămoșească 
şi iubitor de vieaţă liberă. Urmele lui de vieață în forme măreţe sau 
modeste se desvălue pretutindeni, fie în cetăţile de piatră și cărămidă 


ale fruntașilor, fie în casele și colibele de lemn ale oamenilor de rând. 


Poporul dac a fost învins de Romani, iar ţara liberă a lui Decebal 
fu înglobată în împărăţia Cesarilor. 

Tot cercetările arheologice au arătat, apoi, în chip neindoelnic 
(lucru ce era, de altfel, atât de firesc, dar ceea ce istoricii noștri mai 
vechi negau iar cei mai noi nu văzuseră tocmai limpede) că sub ocro- 
titoarea dominație romană, neamul Dacilor nu s'a stins, ci a continuat 
să trăiască tot mai viguros, mai ales, în mediul în care vieţuise și până 
aci, in lumea satelor, a ogoarelor, pădurilor şi a plaiurilor, Cele două 
cimitire ale localnicilor ţărani și mineri, dela Caşolţ (lângă Sibiu) şi din 
Munţii Zlatnei, ca și alte multe dovezi arheologice şi epigrafice, stau 
mărturie pentru aceasta, 

Stăpânirea romană, conştientă de importanța pe care o avea 
"pentru soarta imperiului bastionul munţilor Carpaţi, se înfipse adânc 
şi rodnic în solul dacic. Cât de intens și cât de adânc, o constatăm 


DOVEZILE ARHEOLOGICE ALE CONTINUITĂȚII 3 


noi arheologii, la fie ce pas, atât în câmpii, cât şi în regiunile muntoase. 
Pentru noi nu e nicio mirare că abia după câteva decenii, lumea pa- 
cificată a Dacilor, ocrotită de braţul cuceritorului care-i asigura o vieaţă 
mai liniștită şi mai îmbelşugată, începe să se transforme, încetul cu. în- 
cetul, impărtășind şi. eu aceeaşi soartă pe care o avuseră și alte po- 
poare căzute în vraja copleşitoarei puteri a spiritului roman: se ro- 
manizează. Nu vom cădea în greșala atâtor romantici mai vechi şi mai 
noi, de-a afirma că această transformare s'a făcut dintr'odată, ca la 
comandă, și peste tot. Ceea ce nu se făcuse in primul secol al stă- 
pânirii, se înfăptui în secolul următor, -iar ceea ce mai rămăsese ne- 
atins de romanizare se va indeplini în veacurile ce vin, în împrejurări, 
după cum vom vedea, tot atât de prielnice romanizării ca şi vremile 
de reală stăpânire politică, Prin serviciul militar îndelungat, în legiuni 
şi trupe auxiliare, prin amestecul cu coloniștii veniţi din toate părţile 
marelui imperiu, prin pătrunderea acestora în toate- domeniile de acti- 
vitate, prin ridicarea la un nivel de vieață mai înalt al supușilor şi, 
în cele din urmă, prin înlăturarea oricărei deosebiri dintre învingători 
şi învinși ca o firească urmare a încetățenirii tuturora, Dacii devin o 
parte a lumii romane, însuşindu-şi limba, obiceiurile şi mentalitatea 
stăpânilor. Aşa se întâmplase cu Celţii, cu Illyrii, cu Hispanii în timp 
tot atât de scurt şi într'o vreme când împărăţia romană nici nu avea 
încă acel caracter de stăpânire universală, pe care-l are în epoca cuce- 
ririi Daciei. 

Ca oşteni, servind în kapele numeroase din propria lor provincie 
şi ca țărani milițieni, apărători ai granițelor primejduite din ce în ce 
mai mult, localnicii Daci învață încă de pe la începutul secolului al 
Ill-lea să-şi identifice soarta şi interesele lor cu acelea ale cucerito- 
rului. În faţa „barbariei“ cu multe nume, ei opun împreună dârza re- 
sistență a lumii civilizate şi romane, a Romaniei. Conştiinţa acestei 
romanități, formă de vieaţă liniştită şi superioară, le-o trezește şi întă- 
reşte, mai mult decât orice acţiune voită de romanizare, tocmai această 
atitudine comună faţă de lumea barbară ce freamătă la fruntarii şi se 
avântă uneori în iureșuri pline de 'sânge până în interior, lume împo- 
triva căreia, localnici şi venetici, învinşi și învingători, strâng rân- 
durile îmbărbătându-se unul pe altul, E ceasul, primul ceas tainic al 
plămădirii unui nou neam ce se încheagă sub semnul atotputernic al 
iubirii de pâmânt şi vieaţă. Sânt în plină acţiune forţele mari ale 
marei deveniri istorice pe care nu le vor înţelege niciodată istoricii 
mărunți. 

Mărturiile arheologice și epigrafice ne povestesc de o lungă și 
îndârjită apărare a provinciei din partea populaţiei împreună cu armata, 

1° 


4 C. DAICOVICIU 


Atunci când destinul istoric se împlini și Dacia romană trecu din 
mâna împăraţilor romani în puterea Goţilor germani, momentul critic 
al zămislirii trecuse: Roma lăsa în stăpânirea Goţilor un colţ de ţară 
şi o naţiune romană ca limbă și suflet. Aceasta din urmă destul de 
numeroasă spre a se păstra sub dominaţia Barbarului mai puţin crud 
decât se arătase în iureșul năvălirilor. 

T Nu mai avem azi nicio îndoială că abandonarea oficială a Daciei 
V o făcuse abia Aurelian pe la 271—272 d. Hr. Dovezile epigrafice și 
numismatice sunt concludente. 

E drept că unii din istoricii străini, nici cei mai buni şi nici cei 
mai obiectivi, au susținut o evacuare conipletă a provinciei, lăsată goală 
de oameni, pradă Goţilor. Eresie istorică de neinchipuit! Cu neputinţă 
de-a o crede, chiar dacă nu am avea argumente suficient de grăitoare 
și de numeroase pentru a dovedi contrariul! l 

Dar arheologia Daciei ne vine şi de data aceasta întru ajutor. 
Ea ne permite să constatăm şi la noi aceeaşi situaţie pe care o vedem 
la celelalte provincii, în cazurile asemănătoare : în Raetia, în Gallia, în 
Hispania. Populaţia romanică mult mai numeroasă decât a năvălito- 
rului barbar îşi continuă 'vieața sub noii stăpâni, care, fie că pleacă 
mai departe spre alte cuceriri, fie că, slăbindu-le forța vitală, sfârșesc 
prin a se îneca în marea mulţime a supușilor lor, 


Așezările vechi romane, orașe și sate, continuă să adăpostească 
mulțimea băștinașilor rămaşi. Nimic nu ne trădează că aceste așezări 
ar fi fost trecute prin sabie și foc în momentul părăsirii provinciei de 
către armată, funcţionari și o parte a populaţiei. Dimpotrivă! Multe 
din vestigiile desvelite de săpături mărturisesc cu glas tare vieața ce 
şi-a urmat cursul chiar la orașe. Se văd însă şi urmele noilor veniţi, 
stabiliţi printre localnici sau numai în trecere prin așezările acestora, 
Aceste urme sunt de cele mai multe ori produsele industriale ale nea- 
mului năvălitor (agrafe, ace, obiecte de toaletă, de lux şi, într'o mă- 
sură mai mică, vase, etc.) Acum știm că chiar aceste obiecte specifice 
noilor veniţi au putut intra în Dacia încă înainte de abandonarea ei 
și că foarte de curând ele au fost folosite şi imitate şi de localnici. 
La fel au procedat și năvălitorii așezați în grupuri mai mari sau mai 
mici în mijlocul populaţiei autohtone: şi ei întrebuinţează numeroase 
obiecte făurite de meșterii locali, în special de olari. 

Multe din vasele de pământ ale olarilor acestora mai păstrează 
o formă şi tehnică romană ; de cele mai dese ori însă ceramica locală 
continuă tradiţia veche, dacică, așa cum știm că se continuase aceasta 
şi de-a-lungul epocii romane. 


DOVEZILE ARHEOLOGICE ALE CONTINUITĂȚII 5 


Nu trebue să uităm apoi că şi atunci, ca și acum, şi în toate 
timpurile, meşterii învaţă unul dela altul şi că ei se supun modei sau 
-gusturilor celor ce le cer maria. Se va naște, deci, nu peste mult timp 
şi aici la noi o formă nouă de obiecte, un nou stil, ca rod al ameste- 
cului de motive vechi daco-romane, cu cele ale popoarelor migratoare 
şi ale lumii romano-bizantine din Sudul Dunării,* 


In primele două secole ce urmară după abandonare, în sec. IV 
și V, prezenţa unei populațiuni destul de numeroase daco-romane în 
Ardeal e bine constatată atât prin diferitele așezări omenești (Sarmi- 
zegetusa, Micia, Lechinţa, Porolissum, etc.), cât şi. prin cele două cimi- 
tire dela Sântana și Târgu-Mureș. Localnici, în număr mare, și cuce- 
ritori germani (Goţi şi Gepizi), în număr cu mult mai mic, sunt îngropaţi 
_ în aceste două necropole din valea Mureşului, unii lângă alţii. Mor- 
mintele Daco-romanilor se deosebesc de cele ale Germanilor prin inven- 
tarul de înmormântare și prin diversitatea practicelor de îngropare a 
morţilor. 

Mai mult decât atât: o descoperire recentă de tot, cu larg răsunet, 
ne-a adus, în sfârșit, şi confirmarea epigratică a autohtonilor daco- 
romani. Inscripția latină a unui creşin cu numele Zenovius, închinată 
într'o bisericuță din hotarul comunei de astăzi Biertan, in centrul 
Transilvaniei, trădează în mod neindoios existenţa unei populaţiuni de 
limba latină şi de religia cea nouă a Mântuitorului, în Dacia de după 
părăsire, prin secolul al IV-lea. Această religie pătrunse în Dacia mai 
viguros în epoca lui Constantin cel Mare. Nu numai pentrucă el, Con- 
stantin, decretase libertatea cultului creștin, ci şi fiindcă acest împărat 
trecuse din nou Dunărea, cucerind întinse teritorii la Nordul ei și im- 
puvând, iarăși, cu tărie autoritatea imperiului roman neamurilor cutro- 
pitoare barbare. 

De fapt, Dunărea nu fusese niciodată hotar despărțitor. Inainte 
de cucerire chiar, puternice influenţe culturale greco-romane trecuseră 
în Dacia cu ajutorul intermediarilor Traci, fraţi de sânge și limbă 
cu Dacii, | 

Acum, după părăsirea oficială, se întâmplă același fenomen: Oameni 
de aceeaşi limbă şi de aceeași credință, din Sudul Dunării, din Imperiu, 
ţin neintrerupt legătura cu Nordul Dunării şi cu fraţii lor de aici, 
Cuceririle romane ale lui Constantin, Valens, lustininian, acesta din urmă 
încă prin secolul al VI-lea, întăresc aceste legături fireşti, Numeroase 
episcopii de pe malul drept al Dunării stau în slujba misionarismului 
din Sudul Moldovei, din Muntenia, Oltenia, Bănat și Ardeal, 


6 C. DAICOVICIU 


: Chiar dintre neamurile păgâne germane, mulți se vor îndrepta 
spre creștinism îmbrăţișindu-l în limba latină. Așa e cazul Goţilor lui 
Uifila din stânga Dunării de jos și al Gepizilor din Transilvania. 


Cine nu vede, însă, că asistăm iarăși la o prefacere? Prin cre- 
ştinism, Romanitatea rămasă in Dacia ca şi cea care o întărește suc- 
cesiv din Sudul Dunării câștigă o forţă de un elan și de o intensitate 
necunoscută pâbă acum. Autohtonii plaiurilor noastre care nu se ro- 
manizaseră sub dominaţia romană, se vor romaniza dela fraţii lor 
sub imperiul lui Christ! Cruzimea şi cerbicia neamurilor năvălitoare 
vor slăbi sub vraja cuvântului evanghelic pe care îl vor primi şi prin 
cara şi ei vor deveni şi creștini și romanici. 

Legea inexorabilă a pământului dacic s'a împlinit încăodată și 
asupra lor: Veneticii s'au contopit în massa nepieritoare a autohtonilor 
transformați, şi unii şi alţii, întrun popor romanic de către cele două 
mari forţe ale Antichității: romanitatea și creştinismul. 


C. DAICOVICIU 


LLS l 
DOVEZILE FILOLOGICE ALE CONTINUITĂȚII 


Descoperirile arheologice mai vechi şi mai recente dovedesc că, 
după părăsirea Daciei de către oficialitatea romană, a rămas pe aceste 
meleaguri o populaţie formată din băștinași, vorbind latineşte. Creşti- 
nismul răspândit în Dacia de episcopiile înfiinţate în cursul secolului 
al IV-lea de-a-lungul malului drept al Dunării a fost chiagul care, din 
autohtonii romanizați sau — unii din ei — pe cale de a se romaniza şi 
din resturile de năvălitori — Goţi şi Gepizi — care sau aşezat paşnic 
printre Daco-romani, a format un singur neam, vorbind o singură limbă 
și având o singură „lege“. 

Romanicii rămaşi în Dacia Traiană au avut deci legături neîntre- 
rupte cu cei din provinciile în care sau aşezat aceia care au ascultat 
porunca împăratului Aurelian, anume cu cei din Dacia Aureliană — 
adică Dacia dela Sud de Dunăre împărţită mai târziu în Dacia Ripensis, 
Dacia Mediterranea şi Dardania — cu cei din Moesia Inferior şi din 
Moesia Superior. Limba latină vorbită de autohtonii romanizați din 
aceste provincii, adică din Transilvania de Vest, Banat, Oltenia, Bul- 
garia de Vest, Sârbia de Vest și Nordul Macedoniei, stă la temelia 
limbii românești cu dialectele ei. l 

„Şira spinării” care străbătea dela apus spre răsărit „patria pri- 
mitivă a Românilor” era Dunărea. Astăzi e admis de toți filologii că 
numele românesc al marelui fluviu, având un aspect fonetic deosebit 
de acela al numelor date acestui râu de alte popoare, a fost moştenit 
de Români «dela strămoşii lor Traco-daci care îl vor fi rostit aproxi- 
-mativ Donaris. lată un puternic argument că limba și poporul româ- | 
nesc s'au plămădit de-a-lungul acestui „drum fără pulbere”. 

Dar lioguiștii care nu admit continuitatea elementului romanic ia 
Dacia pretind că teritoriul de formaţie al limbii române s'a întins 


e E. PETROVICI 


numai în Sudul Dunării, căci altfel Românii ar fi păstrat numele antice 
ale orașelor daco-romane şi ale râurilor din Dacia. 

Arheologia şi istoria ne învaţă însă că peste Dacia au trecut, 
după prăbuşirea stăpânirii hunice, hoardele barbare ale noroadelor 
aflate în solda lui Attila; din vechile așezări daco-romane au rămas, 
după trecerea acestor războinici sălbatici, numai ruine fumegânde. 
Autohtonii romanizați părăsindu-și vechile aşezări mai mari, s'au aciuat: 
prin locuri mai ferite, în simple cătunuri sau în case şi colibe izolate, 
Cu timpul și amintirea -vechilor așezări, adică numele lor s'a pierdut. 
lată de ce numele antice ale orașelor din Dacia n'au putut să se păstreze. 

S'au păstrat însă numele.de râuri. Timișul, Crişurile, Mureşul, 
Oltul, Ampoiul (care se varsă in Mureş lângă Alba-lulia), Someșul, Motrul, 
Argeșul, au şi astăzi nume asemănătoare cu acelea pe care le găsim 
scrise în operele unor autori antici sau chiar în inscripţii romane, Un 
istoric german din secolul trecut, constatând că în Grecia numele: 
antice de râuri au dispărut pe când în Dacia nu, trage concluzia că în 
Transilvania, ca în multe regiuni muntoase, suntem în prezenţa unui 
„teren mai conservativ”. | 

S'a spus și se mai spune de către linguiști despre numele de 
râuri amintite că nu prezintă un fonetism românesc. De ex., în scrie- 
rile unui istoric şi ale unui geograf din secolul al VI-lea, e atestat 
numele Crișului sub formele Grisia, Grissia, Gresia. Din aceste forme: 
însă nu poate fi explicată, cu ajutorul „legilor fonetice“ ale limbii ro- 
mâne, forma Criș. Aceasta e adevărat. Dar tot așa de sigur este că 
istoricul — e vorba de un Got, nu de un Roman, lordanes — sau 
geograful — originar din Italia, nu din părţile noastre — n'au notat fidel 
forma populară băștinașă a nuinelui Crișului. Ca în cazul Dunării, lin- 
guiştii reconstituesc o formă populară daco:romană din care s'a desvoltat 
normal — din punctul de vedere al foneticei istorice româneşt — 
forma actuală românească. Numele daco-roman al Crişului va fi fost 
Crisius, De asemenea și pentru Timiş, Mureş, Someş, Argeş, pot fi 
reconstituite forme daco-romane având la sfârșit un sufix tracic, pe 
care Daco-romanii îl vor fi pronunțat latineşte -esius, -isius şi care 
în româneşte a devenit -eș, -iş ca în cuvântul latin vulgar ceresius, 
românește cireş. 

De altfel pentru Ampoiu nici nu e nevoie să reconstituim o astfel 
de formă, Dintr'o inscripţie romană găsită la Zlatna se poate vedea că. 
numele orașului — și al râului — era Ampeiu- din care filologii il 
derivă pe Ampoiul nostru de astăzi. Forma veche românească a fost 
Împeiu, iar un afluent al lui se chiamă și astăzi Împoifa, cu un. 
sufix slav, 


DOVEZILE FILOLOGICE ALE CONTINUITĂȚII F 


Prin urmare teritoriul de formație al limbii şi poporului român 
se întindea și la Nord de Dunăre, în regiunile râurilor Timiş, Criș, 
Ampoiu, Mureş, Someș, Olt, Motru şi Argeş, E adevărat că până pe 
la anul 600 Dunărea era granița imperiului, Totuși unii împărați au 
restabilit stăpânirea romană și la Nordul fluviului. Am spus însă mai 
inainte că graniţa de pe Dunăre n'a împiedecat legăturile dintre fraţi. 
De altfel frontiera aceasta dispare pe la anul 600. Atunci: se revarsă. 
peste toată romanitatea dunăreană, dela  Porolissum — astăzi Moi- 
grad în judeţul Sălaj — până la Scupi — astăzi Skoplje î în Macedonia: 
— puhoiul slav, E o singură seminţie, a Slovenilor — strămoşii noștri 
îi numeau Schei — care, din Nordul Transilvaniei, peste Banat, Ol- 
tenia, Muntenia, Bulgaria, Macedonia, Albania şi Grecia până în Pe- 
lopones, ard și dărâmă orașele şi satele, ocupă toate șesurile, toate 
văile bune pentru agricultură, alungând pe autohtoni din nou în poie- 
nile codrilor, prin văgăuni ascunse şi pe plaiurile înalte ale munților 
sau, de ex. în Grecia, în oraşele de pe coasta mării apărute de flota. 
imperiului, 

De acu înainte nu mai era nicio dă săbiia între condiţiile de 
traiu dela Nord şi dela Sud de Dunăre. Şi dincoace şi dincolo, ace- 
a stăpâni barbari și păgâni au silit pe autohtonii romanizați să ducă: 

o vieață mai mult pribeagă de păstori în necontenită căutare de pă- 
șuni mănoase; și de o parte şi de alta a marelui râu, nivelul cultural 
al Romanicilor scade la o treaptă foarte joasă. „Şcheii“, cu voievozi, 
cneji și boieri în frunte, formează clasa dominantă. Lângă ruinele ve- 
chilor oraşe îşi construiesc cetăţi de ale lor, cărora le dau nume slave, 
In locul vechiului Apulum apare Bălgradul (Aba-lulia de astăzi); orașul 
cu mine de aur Ampeium devine Zlatna, ceea ce în limba Şcheilor în- 
semnează „auriferă”. O mulţime de râuri și-au păstrat până astăzi nu- 
mele dat de Șchei: Bistra şi Bistrița, adică „apa repede“; Târnava: 
şi Târnăvifa, „râul cu spini” ; Crasna din judeţul Sălaj, „apa frumoasă“ ; 
Cerna şi Cernavoda din judeţele Hunedoara, Satu-Mare, Severin şi 
Sibiu, „apa neagră” ; Bârzava din judeţul Arad şi Caraș, „apa repede”; 
Mâtnic din judeţul Severin, „râul tulbure“ ; Clopotiva din judeţul Hu- 
nedoara, „apa sunătoare“ şi multe altele. 

Şcheii au botezat şi multe păraie dela munte, dovadă că au pă- 
truns și pe cursul superior al apelor. De data aceasta romanitatea dim 
Dacia e în mare primejdie. Pe când sub Goţi şi Gepizi, puțini la 
număr și îmblânziţi de învățăturile religiei creştine, romanitatea dela 
Nordul Dunării se bucura de prestigiul pe care i-l dădea cultura ro- 
mană! şi creştină încă înfloritoare în Peninsula Balcanică, acum această 
romanitate e reprezentată numai de nişte bieţi păstori şi plugari stă- 


10 E. PETROVICI 


pâniți de barbari mult mai numeroşi, care nu ajunseseră până atunci în 
-contact cu cultura greco-romană şi creştină din Sudul Europei. De-a- 
jungul Dunării, pe țărmul ei drept, oraşele și episcopiile romane, aceste 
puternice centre culturale și religioase pentru Romanicii de pe ambele 
maluri, nu mai există, Asimilarea noilor năvălitori a devenit în aceste 
condiții foarte anevoiasă. Elementul romanic și cel slav s'au cumpănit 
mult timp atât la Nord cât şi la Sud de Dunăre..La Sud, puternice 

organizaţii de stat slave şi — începând. cu a doua jumătate a secolului al 
IX-lea — biserica de limbă slavonă au dus la biruinţă elementul slav. 
Cu excepţia celor plecaţi spre Sud — in Pind, Tesalia și Epir — şi 
a celor ajunși pe ţărmul Mării Adriatice — strămoșii Istroromânilor — 
Romanicii din partea sudică a patriei lor primitive au fost cu taţii 
slavizaţi. O parte din ei s'au retras fără îndoială spre Nord, din Dacia 
Mediterranea şi Dardania, împinși de înaintarea Bulgarilor — hanul 
bulgar Crum ocupă la anul 809 Sofia, Venind în fosta Dacie Traiană 
au îngroșat rândurile Romanicilor de aici. Din Dacia Mediterranea şi 
Dardania, unde convieţuiau cu strămoșii Albanezilor — Dardania e un 
nume albanez, iar numele actual al oraşului Niș (vechiul Naissus) are 
fonetism albanez —, acești imigranţi dela Sud au adus cu ei elemente 
albaneze, mărind 'în dialectul dacoromân numărul albanezismelor, Căci 
influenţa albaneză se răspândise din Sud și mai demult. peste toată 
patria străveche a Românilor. De altfel Albanezii, fiind un amestec de 


“Traci și Iliri — unii zic că erau numai Traci — aveau o limbă de 
aproape. înrudită cu cea a Dacilor. La temelia numelui Carpaţilor stă 
— se pare — un cuvânt dacic înrudit cu cuvântul albanez karpă 


având înţelesul de „stâncă“. 
La Nord de Dunăre, Slavii n'au creat nicio organizaţie de stat 
‘mai însemnată, Numeroasele voevodate şi cnezate slave, prin coborirea 
înceată dela munte a Românilor şi prin românizarea treptată a Slavilor, 
devin cu timpul mici organizaţii militare şi de stat slavo-române, iar 
mai târziu numai române. Asimilindu-i pe Șchei, strămoșii Românilor 
au împrumutat dela ei o mulţime de cuvinte, de nume de persoane 
şi foarte multe nume de râuri, munţi, văi, sate şi orașe. La venirea 
Ungurilor în Ardeal, dacă credem în mărturia anonimului notar al re- 
gelui Bela, Românii trăiau prin văi amestecați cu Slavi., Români şi 
Slavi — „Blasii et Sclavi” — au înfruntat cu armele oștile năvălitorilor. 
" Dela Slavo-români au învățat Ungurii numele de râuri și de lo- 
calităţi din Ardeal. Multe din ele le-au tradus. Bălgradul, Târnavele, 
Cernavoda şi multe altele au primit nume ungureşti care însemoează 
exact același lucru ca cele slave: „cetatea albă“, râul cu spini”, „apa 
neagră”, etc, Românii în schimb au păstrat până astăzi numele slave. 


DOVEZILE FILOLOGICE ALE CONTINUITĂȚII 11 


Dacă după aşa zisa teorie a lui Rösler, Românii ar fi venit abia în 
sec, al XIll-lea din Peninsula Balcanică, cum se face că numele de 
localități și de râuri nu le-au. luat dela Unguri, care erau stăpânii 
țării, ci dela Slavi? Se știe doar că aceşti din urmă dispăruseră com- 
plet până în sec. al XIII-lea, căci documentele cancelariei ungurești din 
acel veac, şi chiar din cel precedent, nu-i amintesc deloc. 

Tot dela Slavi au învățat păstorii și plugarii români care la in- 
ceput erau numai munteni, agricultura mai intensivă dela şes, lucru 
dovedit prin mulțimea termenilor agricoli de origine slavă: plug, brazdă, 
.ovăs, pleavă, stog, claie, răzor, coasă, şi a. Dacă Românii ar îi venit 
ca păstori nomazi în sec. al XIII-lea în Transilvania și ar fi devenit 
agricultori abia în secolul al XIV-lea şi al XV-lea, pe pământurile no- 
bililor unguri, cum pretind unii istorici, atunci terminologia agricolă a 
„Românilor ardeleni ar trebui să fie de origine ungurească, nu slavă. 

Dela Slavii cu care convieţuiau au împrumutat Românii din Ve- 
stul şi Nord-Vestul Ardealului, din Crişana şi din Banat, o particula- 
ritate fonetică foarte caracteristică, anume pronunțarea palatală, în- 
-muiată, a dentalelor urmate de vocalele e şi i. Se ştie că prin părţile 
apusene ale Transilvaniei, prin Bihor, Sălaj, Satu-Mare, se pronunţă 
aproximativ frache, caghe în loc de frate, cade, iar în Banat și Hune- 
doara frunce, unge în loc de frunte, unde. Dintre toţi Siavii cu care 
suntem vecini, particularitatea aceasta o au numai Slovacii; la Sârbi, 
Bulgari şi Ruteni nu se întâlneşte, Slavii care convieţuiau cu Românii 
în părţile apusene ale teritoriului linguistic român aveau această par- 
ticularitate fonetică în comun cu Slovacii, cu care erau în contact prin 
câmpia Tisei locuită de seminţii slave înainte de venirea Ungurilor. 
Această influenţă fonetică a superstratului slav asupra substratului ro- 
-manic n'a putut fi exercitată decât tot înainte de cucerirea maghiară. 

Prin urmare, numele slave de râuri şi localităţi, terminologia agri- 
colă de origine slavă precum şi palatalizarea dentalelor la Românii din 
“Transilvania dovedesc că în Ardeal, Banat și Crişana, înainte de ve- 
nirea Ungurilor, a existat o simbioză româno-slavă. Tot în părţile ace- 
stea s'au păstrat până astăzi numele antice ale râurilor, Timiş, Mureș, 
Criş, Ampoiu, Olt, Someș, al căror fonetism românesc dovedeşte că în 
preajma acestor râuri au vieţuit neîntrerupt, din antichitate până astăzi, 
-strămoşi de ai Românilor. 

De dsemenea tot in părţile acestea apusene ale teritoriului lin- 
guistic românesc, după mărturia hărților Atlasului Linguistic Român, 
s'au păstrat o seamă de termeni de origine latină dispăruţi în alte 
părţi: nea pentru „zăpadă“, june pentru „îlăcău“, aiu pentru „ustu- 
roiu", a custa pentru „a trăi“, iuă pentru „unde“, pedestru, cumine- 


12 l E. PETROVICI 


cătură şi a. Părţile acestea apusene ale Transilvaniei au fost regiunile 
Daciei unde romanizarea a fost cea mai intensă. Aici se găseau ora- 
şele principale: Sarmisegetuza, Apulum (Alba-lulia), Potaissa (Turda), 
Napoca (Cluj), Porolissum (Moigrad). Prin ce minune s'ar explica faptul 
că tocmai în regiunile acestea apusene, Românii care ar fi venit din 
Peninsula Balcanică, au adus dela Sud de Dunăre mai multe elemente 
latineşti decât în alte ţinuturi ? 

Prin urmare regiunile apusene muntoase ale Transilvaniei, munţii 
Banatului, ai Hunedoarei și ai Olteniei făceau cu siguranţă parte din 
teritoriul de formaţie al limbii şi poporului ' românesc, teritoriu care 
se prelungea, la Sud de Dunăre, peste regiunea muntoasă din centrul 
Peninsulei Balcanice.: Din adăposturile lor dela poalele munţilor, de pe 
pășunile alpine, de pe plaiuri şi din poieni, strămoșii Românilor vor fi 
încercat de mai multe ori, intre două năvăliri, să se așeze în văi și 
pe șesuri, Tot de atâtea ori însă o nouă năvălire i-a spulberat din 
nou, alungându-i din locurile largi în adăposturile ferite din munţi. Cu 
prilejul acestor :bejenii au populat şi munţii din Sud-Estul şi Nordul 
Transilvaniei. La anul 1164 un cronicar bizantin semnalează Români la 
graniţa Galiției, De aici din cununa muntoasă care incercuiește podișul 
Ardealului, de pe amândouă povârnișurile munţilor, și de pe povârnișul 
dinăuntrul Transilvaniei, ca şi de pe acela dinafară, adică cel bănăţean, 
cel crișan, cel muntean şi cel moldovean, s'a întâmplat ultima coborire 
înceată a Românilor la vale. 

Hărțile Atlasului Linguistic Român ilustrează foarte frumos răs- 
pândirea graiurilor de astăzi daco-române din cele patru vetre mun- 
toase. Pe aceste hărți, teritoriul linguistic dacoromân se prezintă îm- 
părțit în patru arii dialectale: Crişana, Banatul, Muntenia şi Moldova. 
Ardealul nu-și are aria lui proprie, ci partea sud-vestică formează o 
arie dialectată cu Banatul, cea nord-vestică, cu Crişana, cea sudică, 
cu Muntenia și cea estică, cu Moldova. Explicaţia acestei repartiţii a 
ariilor dialectale dacoromâne nu poate fi alta, decât cea dată mai 
înainte; Populaţia românească din toate ţinuturile românești a coborit, 
spre interiorul Ardealului şi spre şesurile înconjurătoăre, din patru 
vetre etnice și linguistice situate pe pantele munţilor care încercuiesc 
ca o cunună podișul ardelean. 

Prin urmare Transilvania poate fi numită cu drept cuvânt lea- 
gănul poporului român. În părțile ei apusene, ca şi în Banat, Oltenia 
şi regiunile învecinate dela Sud de Dunăre, s'a zămislit, la începutul 
Evului Mediu, neamul românesc şi limba românească, întâi unitară, 
iar mai târziu diferențiată în patru dialecte: dialectul dacoromân, 
aromân, meglenoromân și istroromân. Adăpostită în cununa de munţi 


DOVEZILE FILOLOGICE ALE CONTINUITĂȚII | 13 


ai Ardealului, ramura dacoromână a neamului nostru a supravieţuit 
vremurilor grele ale năvălirilor şi, după aşezarea valurilor migraţiunii 
popoarelor, a coborit încet dar irezistibil din vetrele ei muntoase în 
șesurile mănoase, părăsite odinioară de strămoşi. l 
Pe când frânturile neamului nostru, smulse din solul natal, sânt 
pe cale de a pieri prin Grecia, Macedonia, Albania și Istria, ramura 
dacoromână a reuşit, în ciuda năvălirilor barbare şi a stăpânirilor 
străine, vitrege şi asupritoare, să creeze, pe pământul strămoșesc, o 
națiune unitară, majoritară, plină de vigoare, în continuă ascensiune de 
când a apărut în lumina istoriei din subsolul unde au coborit-o cuce- 
ritorii vremelnici, Forţa aceasta etnică miraculoasă nu poate fi expli- 
cată altfel decât prin autohtonie, prin legătura multimilenară cu pă- 
mântul strămoșesc care dă puteri veşnic înnoite celui care are rădă- 
„cini adânci în el şi macină pe nesimţite, de-a-lungul veacurilor, pute- 
rile celui pripăşit de pe alte meleaguri. 
l i E. PETROVICI 


TH 
DOVEZILE ISTORICE ALE CONTINUITĂȚII 


De un veac și jumătate, adversarii poporului român, în dorința 
de a nega dreptul de existență politică a neamului nostru pe pământul 
Transilvaniei, se străduiesc a dovedi că nu suntem legați cu nimic de 
plaiurile ardelene, că suntem venetici târzii, care pornind de undeva 
din Balcani, ne-am strecurat ca păstori' nomazi peste Carpați, așezân- 
du-ne, — aci unde suntem azi — prin bunăvoința lor, într'o lume ci- 
vilizată, făurită de ei, l 

Această teorie prin care vor să ne arate ca pe nişte miluiți ai 
unor stăpânitori generoși, s'a lovit însă înainte de toate de conștiința 
adâncă a poporului român, că din vremea când Dacii prin romanizare 
au pornit procesul de creeare a poporului nostru, noi nu am rupt 
niciodată legătura cu glia strămoșilor noştri, ci înfrăţiți cu ea am în- 
fruntat viforul năvălirilor barbare, al căror val, pornit din stepele Asiei, 
ne-au adus şi pe strămoșii autorilor teoriei de mai sus. 

Această credinţă, pe care poporul român o poartă în conștiința 
- lui din vremea: zămislirei, din generaţie în generaţie, până în zilele 
noastre, a fost întâia ţintă a atacurilor adversarilor noștri, Ei s'au stră- 
duit să dovedească pe calea mărturiilor istorice din vremea năvălirilor : 
a) că aceste mărturii nu amintesc nimic despre prezența poporului 
român în Transilvania; b) că Românii din această provincie nu pot fi 
urmaşii Dacilor și ai Romanilor, deoarece aceştia au fost total scoşi de 
împăratul Aurelian din Dacia şi mutaţi la Sudul Dunării, și deci, c) că 
- Transilvania a fost lipsită de o populaţie românească până târziu la 
sfârşitul secolului XII şi începutul sec. XIII, când pentru întâia oară 
pornesc a se strecura din Balcani în această provincie, cucerită şi or- 
Ganizată de mai înainte de Unguri. 


DOVEZILE ISTORICE ALE CONTINUITĂȚII 15: 


Numiţii autori au și reușit să convingă pe unii învățați străini, 
cărora li s'a părut destul de hotăritor faptul că în cronicile din vremea 
năvălirilor barbare nu se face amintire de prezența Românilor în aceste 
veacuri, în Transilvania. Dar acești învăţaţi, pierd din vedere un lucru 
esenţial, anume faptul că numitele cronici povestesc numai isprăvile 

_ războinice ale năvălitorilor, ca fapte noi, cutremurătoare în gro- 
zăvia lor. 

Toţi năvălitorii; Goţii,' Hunii, Gepizii, Slavii, Avarii şi Ungurii, 
trec ca nişte cavaleri ai prăpădului pe dinaintea ochilor acestor cro- 
nicari medievali, fără ca aceşti cronicari să găsească vrednice de 
amintit numele populaţiei băştinaşă care a avut de îndurat urmărite: 
năvălirilor. 

Faptul acesta e cu atât mai uşor de înțeles la cronicarii medievali, 
cu cât aceeaşi încordată atenţie se dă aproape exclusiv faptelor răz- 
boinice și în zilele noastre, Toţi suntem cu ochii aţintiţi la luptele din 
Caucaz. Comunicatele militare și reporterii de războiu ne dau amă- 
nunte de strălucite victorii ale trupelor noastre împotriva bolșevicilor, 
Din aceste informaţiuni cine ar putea preciza numele neamurilor asia- 
tice care luptă în armata bolşevică, sau numărul și numele popoarelor 
din Caucaz, pe teritoriul cărora se decide soarta Europei ? 


Deşi nu sunt amintite, ele există totuşi, precum şi Românii din. 
Transilvania în vremea năvălirilor deși nu sunt pomeniţi de cronicarii 
acelor vremi, ei au continuat a vieţui pe pământul vechei Dacii, retrași 
„din calea năvălitorilor în munţi, dar hotăriţi a aştepta potolirea pâr- 
jolului şi a jafurilor pentru a se cobori din nou la şes și a convieţui 
cu noii stăpâni. 

Avem dovezi despre această convieţuire a Românilor cu barbarii 
pe teritoriul Transilvaniei? Avem, și ele sunt în măsură să arate falsi- 
tatea teoriei discontinuităţii daco-romane pe pamantul acestei provincii 
susținute de adversarii noștri.. . š 


lată din vremea primilor năvălitori, ni se păstrează ştirea .dată de 
__ scriitorul Auxentius că episcopul Ulfila, predicând cuvântul lui Dum- 
nezeu în lumea Goţilor așezați în Transilvania, Muntenia și peste Du- 
năre, a propovăduit nu numai în limba gotă ci şi în limba latină, Pe 
seama cui a putut predica episcopul amintit, în limba latină, dacă nu 
pe seama “Dacilor romanizați şi creștinați ? Existenţa acestei populaţii 
daco-romane, creştine, care vieţuia sub stăpânirea Goţilor în Transil- - 
vania, ne este dovedită și de inscripţia latină a unui creștin pe nume 
Zenovie din veacul IV, aflată în comuna Biertan din centrul Transil- 
vaniei, Dar despre aceeași comunitate de vieaţă vorbesc și mormintele 


46 L MOGA 


dela Sântana și Târgul-Mureş in care Daco-romanii își dorm somnul 
de veci alături de Goţii și de Gepizii din veacul V. . 

Convieţuirea Românilor cu Slavii a lăsat apoi urme şi mai vizibile 
şi trainice. Cuvintele slave din limba română stau mărturie a unui traiu 
comun, a unei intime şi calde vieţi familiare, a cutreerării pajiștilor și 
poenilor cu turmele de oi, a lucrării rodnice a brazdei şi ogorului 
pentru hrana de toate zilele, precum și a unei organizaţii politice co- 
'mune în cnezate şi voevodate, Susţin adversarii noştri că această sim- 
bioză slavo-română — pe care nu o pot nega — s'a petrecut la Sud 
de Dunăre în Balcani şi nu.la Nordul acestui fluviu în cetatea de 
„munţi a Transilvaniei? 

Dar filologii români au arătat că în limba noastră sau păstrat 
«cuvinte şi numiri de locuri pe care le-am luat dela Slavii atlători la 
"Nord de Carpaţi, și că aceste cuvinte şi numiri au intrat în limba 
noastră pe vremea când Ungurii încă nu veniseră în bazinul dunărean. 
Ele dovedesc existenţa simbiozei româno-slave în Transilvania, ale cărei 
văi, dealuri și munţi au ajuns să primească numiri slavo-române înainte 
de venirea Ungurilor. E l 

Toate aceste dovezi, pe care arheologia și filologia le-a scos la 
iveală, arată o neîntreruptă continuitate a vieții româneşti, începând cu 
vremea formării poporului nostru pe pământul vechei Dacii, străbătând 
veacurile de convieţuire cu năvălitorii barbari, până în secolii XII și 
„XIII, când documentele pomenite din cancelaria papală, sau din cea a 
regilor ungari, încep a da informaţiuni despre Românii din Transilvania, 
arătâodu-i ca locuitori stabili ai acestui pământ, 


Faţă de aceste mărturii, faptul că cronicarii din epoca năvălirilor 
ñu pomenesc existența Românilor pe pământul vechei Dacii, nu mai 
are nicio valoare doveditoare. Acești cronicari, fie că nu ştiau despre 
existența noastră pe aceste plaiuri, fie că nu-i interesa cine erau băşti- 
naşii pe care başbarii năvălitori i-au supus stăpânirei lor, fie că re- 
produc informațiuni greşite din scriitorii mai vechi, Din aceste lipsuri 
şi greşeli ale cronicarilor din vechiul ev mediu, nu se poate trage încă 
concluzia că în acea vreme nu existau Români în Transilvania. Urmele 
convieţuirii noastre cu barbarii care au năvălit şi s'au aşezat în bazinul 
“Carpaţilor sunt atât de numeroase și atât de vii și azi în limba şi pe 
pământul nostru, încât o asemenea părere greşită nu mai poate fi sus- 
ţinută de niciun învăţat cu judecata obiectivă. 

Dar înafară de dovezile arheologice şi filologice amintite mai 
înainte, există și alte dovezi istorice din care se vede că tradiţia des- 
cendenţei noastre din Dacii romanizați şi a neintreruptei vieţuiri româ- 


DOVEZILE ISTORICE ALE CONTINUITĂȚII 17 


eşti pe pământul vechei Dacii n'a încetat a dăinui chiar şi în epoca 
năvălirilor barbare. 

Anume scriitorul bizantin Kekaumenos,!) din a doua jumătate 
a secolului XI, scriind despre mişcarea Românilor din Larissa din anul 
1066, spune că aceşti Români sunt urmașii Dacilor şi ai Bessilor, care 
locuind în regiuni tari și grele de străbătut, fățărind iubire și supunere 
către vechii împărați romani, pustiiau continuu provinciile romane. El 
mai ştia apoi că Traian i-a bătut pe acești Daci .şi i-a strivit și că 
Decebal al lor a fost ucis, iar capul înfipt într'o suliță a fost dus la 
Roma. Dar Kekaumenos mai scrie că acești Români urmaşi ai Dacilor, 
fugind de acolo din apropierea Dunărei și Savei, s'au răspândit în tot 
Epirul şi Macedonia, iar cei mai mulţi s'au așezat în Elada. 

Scriitorul bizantin amintit şi-a putut culege informaţiile privitoare 
la Daci și la cucerirea lor de către Romani, din scriitorii antici care 
povestesc despre expedițiile Dacilor la Sud de Dunăre şi despre răz- 
boaiele lui Traian pentru supunerea acestor vecini periculoși, 

Dar de unde putea ști. Kekaumenos că Românii care pe vremea 
lui se aflau în Larissa, în Grecia, erau urmaşii Dacilor cuceriti de Traian 
da Nordul Dunării; şi iarăşi de unde ştia numitul scriitor bizantin că 
acei Români din Epir, Macedonia și Elada, au coborit în aceste re- 
iuni tocmai din părţile Dunării și a Savei ? 

Aceste informaţiuni Kekaumenos nu le-a putut lua din scriitori 
bizantini mai vechi, deoarece acești scriitori din sec. VIII și X nu 
ştiu altceva decât că Dacia a fost evacuată total de Aurelian în anii 
271—272 d. Chr. de populaţia romană. 

După acești scriitori deci o continuitate a vieţii daco-romane după 
această evacuare, continuitate care să ducă la formarea poporului român 

„la Nordul Dunării nu era cu putinţă. 

lar dacă totuşi Kekaumenos ştie mai mult decât înaintaşii săi, 
anume că Românii sunt urmașii Dacilor romanizaţii şi că până la cobo- 
rirea lor spre Sud în Epir, Macedonia și Elada, ei au locuit în regiunea 
din preajma Dunării și a Savei, aceasta nu a putut-o afla decât dela 
aceşti Români pe care putem crede că i-a cunoscut. 

Acest fapt este de o importanţă covârșitoare fiindcă el dovedeşte 
că printre Românii de pe pământul Transilvaniei, al Banatului şi în 
Timoc — de unde plecaseră cei dela Dunăre şi Sava spre Sud — trăia 


') Asupra pasagiilor din Kekaumenos, privitoare la Români, mi-a atras atenţia 
d-l C. Daicoviciu, €căruia îi mulțumesc aici. Tot d-sa mi-a comunicat că istoricul 
german Altheim, vede în aceste mărturii dovada existenţii Românilor în Transilvania, 
în sec. XI. 


2 


18 |. MOGA 


tradiția şi conştiinţa descendenţei lor din Dacii romanizați în urma 
cuceririi lui Traian. 

Această conştiinţă nu s'a putut forma decât pe pământul Daciei, 
în epoca năvălirilor barbare, când deosebirea de rasă dintre băștinașii, 
supuși şi năvălitorii stăpâni a contribuit la închegarea unei tradiţii de: 
nobilă descendență din vremea Daciei Felix. 

Faptul că această tradiţie era vie şi la Românii din Larissa dela 
mijlocul veacului al XI-lea, dovedeşte că ea a constituit un scump pa- 
trimoniu spiritual, purtat cu mândrie de Români pretutindeni . unde- 
împrejurările vitrege i-au constrâns să caute loc dă tihnită vieață. 

Dar în legătură cu aceste prețioase informaţii culese dela Kekau-. 
menos, se pune întrebarea, când s'a putut produce această deplasare 
a Românilor dela Dunăre spre Sud? 

Credem a putea găsi o precizare cronologică în cronica lui Nestor,. 
cap. VIII, în care se spune: „Pe când poporul slav trăia la Dunăre, 
după cum am spus, veniră din Scythia, anume dela Chazari, po- 
„poarele numite Bulgari și se stabiliră la Dunăre şi oprimară pe Slavi. 
In urmă veniră Ugrii cei Albi și luară în stăpânire ţara slavă, după: 
ce alungară pe Valachi, care mai înainte ocupaseră fara slavă“. 

Deși la prima lectură s'ar părea că acest text se referă la Do- 
“brogea, unde trecură Dunărea Bulgarii, și până unde se întindea mai. 
târziu Vlahia Asaneştilor dintre Dunăre și partea răsăriteană a mun- 
ților Balcani, din faptul că Ungurii niciodată: nu şi-au stabilit dominaţia 
în aceste părţi reiese limpede că textul lui Nestor se referă la partea 
sud-estică a Panoniei și la Bacica de mai târziu, deci la regiunea dela 
Dunăre şi Sava, unde în adevăr au supus neamuri slave, asupra că- 
rora se întinsese mai înainte autoritatea chanilor și apoi a țarilor bulgari, 

De aici au fost deci alungaţi de Unguri, Românii lui Kekaumenos,. 
care după afirmaţia lui Nestor ar fi dominat pe Sloveni. Coborirea lor 
l din aceste regiuni s'a făcut deci din cauza atacurilor maghiare dela 
sfârşitul secolului X şi începutul secolului XI. 

Aşa s'ar putea explica de ce scriitorii bizantini dinainte de Ke- 
kaumenos nu știu nimic despre Români, în timp ce scriitorul amintit 
era în măsură să știe și de proveniența dela Dunăre a Românilor din 
Epir, Macedonia şi Elada, și de tradiţia adusă de ei în curând pe 
aceste meleaguri, că sunt descendenţii Dacilor și ai Romanilor din anti-- 
chitate, 

Cunoscând această forţată deplasare de populaţie românească dela 
Dunăre spre Sudul Balcanilor, ca fiind determinată de năvălirea Un- 
urilor, este firesc să ne întrebăm dacă nu cumva năvăliri asemănă- 
toare au putut produce şi o golire a Transilvaniei de populaţie româ- 


DOVEZILE ISTORICE ALE CONTINUITĂȚII 19 


nească, și deci o întrerupere, fie și numai pentru un secol sau două, 
a vieţii românești în această provincie ? 

In această privinţă dovada hotăritoare ne-o dă cronica notarului 
anonim al regelui ungar Bela, în care, arătându-se felul cum au des- 
călecat Ungurii străbătând Carpaţii Nordici în Panonia, precum și aşe- 
zarea lor pe ambele maluri ale Tisei, ni se dă o interesantă și pito- 
rească descriere a pământului Transilvaniei şi locuitorilor ei, precum 
şi a felului în care unul din căpeteniile maghiare ar fi cucerit încă de 
pe vremea lui Arpad, această ţară, pentru sine și urmaşii săi. Transil- 
vania este arătată ca având un pământ foarte productiv, străbătut de 
râuri în prundișul cărora se găseşte aur, având şi mine de sare care se 
exploatează, Locuitorii acestei ţări uimitor de bogate, sunt Românii şi 
Slavii, având drept conducător pe Gelu, ducele Românilor, Pe acest 
-Gelu apoi, atacându-l cu oaste, Tuhutum l-a înfrânt şi ucis, iar locui- 
torii țării, Românii şi Slavii, aflând de moartea lui Gelu, dând mâna 
cu învingătorul, au ales din proprie voinţă, de conducător al lor pe 
Tuhutum, 

Această povestire a fost mult discutată de istoricii maghiari și cei 
români deopotrivă, Primii au încercat a o declara drept simplă născo- 
cire, ultimii în majoritatea lor au primit-o drept adevăr. Și dintr'o 
parte şi dintr'alta, în cele din urmă a trebuit să fie recunoscut, că chiar 
dacă nu în întregime, povestirea cuprinde totuși un sâmbure de adevăr 
în ce priveşte prezenţa Românilor și a Slavilor în Transilvania. 

ÎIntreagă discuţia s'a concentrat deci asupra timpului când şi-a 
scris notarul anonim cronica și dacă autorul vorbeşte de Românii dela 
sfârşitul secolului XII şi inceputul veacului XUI, deci din timpul când 
după cum susține istoriografia maghiară, Românii s'ar fi infiltrat în 
Transilvania venind din Balcani, sau informaţiile lui Anonymus se referă 
la vremuri mai vechi. 

In această privință lămuritoare sunt următoarele fapte : Anonymus 
ştie despre existență Românilor şi a Slavilor în Transilvania, dar nu 
aminteşte nimic despre prezența Secuilor şi a Saşilor, care au venit 
în a doua jumătate a secelului XII în această provincie, Deci Românii 
amintiţi de Anonymus sunt cel puţin din veacul XI și începutul seco- 
lului XII 

Dar același cronicar anonim pomeneşte nu numai de Români ci 
de Români şi Slavi în această provincie, Cum însă până în secolul 
XII Slavii au ajuns să fie absorbiți de Români, încât ei nu mai consti- 
tuiau aici un neam deosebit de cel românesc, e limpede că povestirea 
lui Anonymus se referă la timpuri mai vechi, când convieţuirea Ro- 
mânilor cu Slavii pe pământul Transilvaniei încă n'a ajuns la absor- 

2 


2 i. MOGA 


birea totală a Slavilor de către Români. Avem deci temeinice motive 
să credem că numitul notar anonim al regelui Bela, indiferent în ce 
vreme şi-a scris cronica, înregistra, dacă nu o realitate încă existentă 
pe vremea lui: prezența şi a Românilor și a Slavilor pe pământul 
Transilvaniei, cel puţin o tradiţie care ilustra realități din veacurile 
IX—XI, deci dintr'o vreme când Ungurii încă n'au ajuns să pătrundă 
în Transilvania. 

Prioritatea Românilor față de Unguri pe pământul Transilvaniei 
este deci un fapt sigur pe care zadarnic încearcă unii să-l clatine 
cu argumente potrivnice realităţilor istorice. Ea este confirmată de 
Anonymus, şi dovedită de mărturiile. filologice din vremea con lehliu 
slavo-române, 

Faţă de aceste realităţi desprinse din mărturii arheologice şi filo- 
logice, din cronici şi. documente niciun om de bună credință nu se 
mai poate îndoi de neintrerupta dăinuire a poporului român pe pă- 
mântul vechei Dacii. 

Dacă unii continuă totuşi să susţină, că odată cu evacuarea 
populaţiei romane de către Aurelian la 271-272 d. Chr. s'a rupt 
legătura dintre Dacii romanizați şi între Românii de mai târziu pe 
pământul Daciei şi că Românii din Transilvania sunt veniţi ca păstori 
nomazi din Balcani în sec. XII—XIII, aceasta o fac împotriva mărtu- 
riilor istorice, urmărind nu adevăruri ştiinţifice, ci justificări politice 
pentru o stăpânire exploatatoare pe care ar dori-o reinviată. 

Faţă de asemenea tendințe se ridică însă trăinicia bimilenară a 
poporului român adânc înrădăcinat în cununa de munţi a Carpaţilor, 
care a cunoscut multe stăpâniri, dar pe care le-a biruit prin vitalitatea 
lui şi prin dârzenia conştiinţei: că este singurul stăpânitor de drept al 
acestui pământ strămoșesc. Această neclintită credinţă i-a ajutat să 
pretacă vechile st;pâniri în simple episoade ale istoriei noastre naţio- 
nale și de tăria acestei credinţe se vor frânge toate creațiile politice 


nedrepte ale vremurilor. 
ION MOGA 


N. 
DOVEZILE ETNOGRAFICE ALE CONTINUITĂȚII 


Problema continuității noastre a fost tratată în trecut mai ales de 
către arheologi, istorici şi filologi. Materialul etnografic, această arhivă 
vie a poporului nostru, nu prea á fost utilizat în această privinţă, deşi 
- se impunea, având în vedere vechimea și bogăţia acestui material, 
precum și lipsa documentelor istorice pentru perioada mai veche din 
istoria neamului nostru. 

la cele ce urmează vom iari să arătăm vechimea și cotinui-. 
tatea elementului românesc în Transilvania în baza dovezilor etnografice. 

Dintre capitolele etnografiei poporului nostru, acelea par mai im- 
portante, pentru problema ce tratăm, care sunt în mai strânsă legă- 
“tură cu solul acestei regiuni, cum sunt: aşezările rurale, curtea, casa, 
portul și cele două ocupațiuni străvechi ale poporului nostru: agri- 
cultura şi păstoritul. 

- Cel mai important capitol, în această privinţă, este cel al așeză- 
rilor. Prin așezări suntem legaţi în mod vizibil de ţara în care locuim, 
ele fiind mai adaptate condiţiunilor geografice ale ținutului respectiv şi 
poartă în structura lor pecetea evoluţiei lor istorice şi, deci, a ve- 
chimei lor. . | l 

Cercetările etnografice au clasat aşezările, după forma și structura 
lor internă, în diferite tipuri şi variante. Aceste tipuri s'au dovedit a 
fi rezultatul unei îndelungate evoluţii istorice. Fiecare tip mai evoluat 
reprezentând o. fază mai recentă, față de formele primitive inițiale. 

Astiel s'a putut stabili o cronologie sau mai bine zis o stratifi- 
care a tipurilor de aşezări. Din acest punct de vedere putem distinge 
"două categorii de așezări: 

a) În prima: categorie sunt tipurile primitive, naturale, create de 
populaţia autohtonă dela ţară — şi care au evoluat în mod firesc și 


22 ROMULUS VUIA 


neforțat de factorul politic, Acestea sunt: satul cu case izolate, satul 
răsfirat, satul de vale și satul îngrămădit, fără nicio ordine; 

b) In a doua categorie sunt satele create mai recent prin colo- 
nizare, după un plan bine stabilit. De aici provine forma lor geome- 
trică, ordonată, faţă de forma neregulată a satelor mai vechi din prima 
categorie, Noi avem două tipuri de sate geometrice: satul de-a-lungul 
drumului și satul patruunghiular, 

- Această clasare în două categorii a așezărilor rurale: autohtone 
şi ale coloniștilor, are o deosebită însemnătate, căci prin ea putem 
stabili nu numai vechimea așezărilor, dar şi a grupurilor etnice care 
locuesc în ele, 

Clasând aşezările din Transilvania după tipurile stabilite mai îna- 
inte şi având în vedere și populaţia ce locuește în ele, ajungem la 
concluziuni importante şi hotăritoare pentru vechimea așezărilor şi a 
Grupurilor etnice din Ardeal. l 

Astfel populația românească locueşte în marea sa majoritate în 
sate din prima categorie, iar grupul etnic german şi maghiar în sate 
de tipul colonial: sate de-a-lungul drumului și sate patruunghiulare, 

Pentru cronologia tipului geometric patruunghiular avem chiar 
date istorice, Ele datează din secolul al XVHI-lea și XIX-lea. Satul 
prezintă un patrat format din mai multe străzi largi şi drepte ce se 
întretae dreptunghiular, Acest tip de sat a fost impus de către autori- 
tăți, mai ales în Banat şi judeţul Arad, 

Satul de-a-lungul drumului, format dintr'o singură stradă, cu intra- 
vilane înguste şi lungi, a fost introdus fără îndoială de Saşi în cursul 
sec. al XIl-lea și al XIII-lea. Dovadă e nu numai împrejurarea că 
aproape toate satele săsești din Transilvania aparţin acestui tip de sat, 
dar şi faptul cunoscut că acest tip de sat a fost răspândit pretutindeni 
în Europa de Sud-Est de către coloniştii germani. 

In ce priveşte cronologia grupului de așezări din prima categorie, 
în marea lor majoritate tipurile de sate aparţinând acestui grup s'au 
-format într'o epocă anterioară sec. al XII-lea, 

Astiel satele îngrămădite, de formă circulară, cu structură mai 
- concentrată şi străbătute de uliţi întortochiate, s'au format în mare 
“parte în epoca convieţuirii româno-slave, deci între sec, VI—XIL Do- 
vadă sunt și numele mai multor sate îngrămădite dintre cele mai mari 
şi mai vechi, care sunt de origine slavă. 

În aceeaşi perioadă s'au format şi tipurile de sate resfirate şi de 
vale. Amândouă merită o deosebită atenţie, deoarece ele s'au dovedit 
a fi tipice românești, 


DOVEZILE ETNOGRAFICE ALE CONTINUITĂȚII 23 


Satul răsfirat se găseşte indeosebi în regiunea colinelor. Uliţele 
acoper coasta dealurilor ca o plasă cu ochiuri mari, casele fiind aşe- 
zate mai rar de-a-lungul acestor uliţi răsfirate. Acest tip de sat este 
poate cel mai specific românesc. El se găseşte nu numai în Nordul 
“Transilvaniei, dar și în zona periferică sub-carpatică din Moldova şi 
Muntenia, 

Tot specific românesc este și satul de vale, care se găsește în- 
deosebi în zona periferică a regiunilor muntoase. După cum arată și 
numele, satul este răsfirat de-a-lungul unei văi. E semnificativ faptul 
că, înafară de Transilvania, acest tip de sat se găsește și în zona de 
expansiune a elementului românesc, între Morava şi Timoc, 

Aproape toţi cercetătorii sunt de acord în a considera satul cu 
case izolate ca tip primitiv şi iniţial din care au putut evolua celelalte 
tipuri de sate, El se întâlneşte îndeosebi în regiunile muntoase, pe su- 
prafeţele netede și întinse ale platformelor unde predomină cultura 
fânaţelor şi creşterea vitelor. Intreaga suprafaţă este presărată de case 
izolate, având de obiceiu proprietatea în jurul lor, 
| Acest tip fundamental și arhaic este locuit aproape exclusiv de Ro- 
mâni. Zona principală de extindere este regiunea Munţilor Apuseni; 
se găsește sporadic şi în ţinuturile periferice din. zona sub-carpatică 
transilvană. 

Populaţia Munţilor Apuseni formează o unitate cu o civilizaţie 
populară străveche care se deosebește în multe privințe de cea a re- 
giunilor înconjurătoare, nu numai în privinţa aşezărilor cu case izolate, 
dar şi cu case cu acoperiș înalt, ambele elemente ce se găsesc și în 
regiunea „Stari-Vlah“ din vechea Serbie, E foarte probabil că avem de 
a face cu un vechiu tip de aşezare care s'a păstrat ca două „horsturi“ 
în aceste două regiuni izolate, din epoca iliro-tracă, 

Avem toate indiciile să afirmăm, că în Munţii Apuseni s'a con- 
servat un sâmbure arhaic etnic şi rasial. Cercetările cu privire la sân- 
gele și caracterul antropologic al locuitorilor atestă existenţa unui nucleu 
rasial arhaic numit „dacic“ de către antropologi, Locuitorii acestei re- 
giuni se deosebesc chiar și prin limba lor, ei păstrând rotacismul, Şi 
să nu uităm că ei sunt așezați în regiunea auriferă unde s'a exploatat 
aurul cu mijloace primitive. din epocele cele mai îndepărtate, şi care 
cu siguranţă au dăinuit şi în epoca convieţuirii româno-slave, cum 
atestă și numele localităţii Zlatna. Tot aici s'a păstrat şi o formă arhaică 
a agriculturei: a culturei în terase pe înălţimi, Prin urmare avem toate 
motivele să presupunem în aceste regiuni nu numai un sâmbure arhaic, 
dar şi o continuitate a populaţiei autohtone care s'a putut păstra în 
aceste regiuni izolate aproape neschimbată în cursul veacurilor. 


24 ROMULUS VUIA 


Luând în considerare faptul că satul de-a-lungul drumului a fost 
introdus în Transilvania de către coloniştii sași, iar populaţia maghiară 
locuește în marea sa majoritate în sate de tip geometric și numai în 
măsură redusă în sate îngrămădite, în regiunea Săcuilor, iar în schimb: 
Românii — cu excepţia așezărilor unde forma le-a fost impusă de 
administraţia politică — sunt singurii care locuesc în sate de tipul pri- 
mitiv natural, putem afirma în baza studiului așezărilor, — cel mai 
important factor, cu privire. la ocuparea unui ţinut — că în Transil- 
vania şi Banat elementul cel mai vechiu şi deci autohton, nu poate fi 
decât elementul românesc, singurul care are așezări de tipul împrăștiat 
și răsfirat, care sunt recunoscute de toţi cercetătorii, ca tipuri funda- 
mentale şi iniţiale. 


La aceleași rezultate ajungem dacă cercetăm și alte capitole în 
legătură cu aşezările, cum sunt: curtea și casa; 

E un fapt cunoscut, că Saşii au introdus în Transilvania, impre- 
ună cu satul de-a-lungul drumului şi curtea franconă. De ambele 
părţi ale uliţei satului, de-a-lungul drumului sunt înșirate curţile în- 
guste și lungi ale locuitorilor, având case în partea dinainte a curții, 
perpendiculară pe linia străzii, iar şura perpendiculară pe linia casei. 
Această curte franconă a fost adoptată și de Români și Unguri in sa- 
tele de-a-lungul drumului. 

In schimb, adevărata curte românească — ca şi aşezările româ- 
nești — nu cunoaşte nimic din regularitatea tipurilor de curţi ale co- 
loniştilor, Dimpotrivă, ca și satul, totul tinde spre o desvoltare liberă, 
neregulată a curților populaţiei băştinaşe. Chiar și casa evită apro- 
pierea de uliţă și e așezată în fundul curţii, în schimb foarte des. 
grajdul e aşezat mai în faţă, ca un semn că populația română, alături: 
de agricultură, se ocupă în mod însemnat şi cu creșterea vitelor, 

Deci față de tendința concentrării şi regularităţii caracteristice: 
pentru satele coloniştilor şi în privinţa clădirilor curţii, predomină prin- 
cipiul desconcentrării și al neregularităţii, ambele dovezi ale formelor 
iniţiale arhaice. Aplicarea acestui principiu se poate constata în: 
planul dispersat al clădirilor și în tendinţa. de a ridica — pentru fie- 
care scop — o clădire separată, față de principiul aplicat în satele 
săsești și șvăbeşti, unde adesea, casa, şura și grajdul sunt sub același: 
acoperiş, 

Există la Românii din Transilvania două tipuri de curți ce merită, 
o deosebită atenţie, Acestea sunt curtea dublă şi ocolul patrat, ambele 
de o factură arhaică şi dovedesc și ele vechimea elementului românesc: 
in Ardeal, 


DOVEZILE ETNOGRAFICE ALE CONTINUITĂȚII - 2% 


Pentru a satisiace ambele nevoi ale economiei agricole și creşterii 
vitelor, curtea e împărțită în două. In prima parte, destinată creșterii 
vitelor, se află grajdul, în a doua, destinată vieţii agricole, se află şura 
și casa. 

Ceea ce ne PR să atribuim o deosebită importanță şi vechime- 
acestei curţi este faptul că ea se găsește — cu o structură surprin- 
zător de asemănătoare — şi în Sudul Scandinaviei, în insulele Öland 
şi Gotland. Astfel este foarte probabil că această curte dublă să ne îi 
fost transmisă nouă în epoca emigrării popopoarelor de triburile ger- 
manice: Goţi, Gepizi, venite dinspre Nord. 

O altă formă arhaică a curţii în Transilvania este ocolul patrat, 
la care clădirile formează un patrat perfect închis sub un acoperiş: 
continuu şi el de formă patrată, Și acest tip de curte se găseşte în 
Sudul Suediei şi în Danemarca, dar se găsește răspândită, sporadic, în 
toată Europa, atât la popon ti 'de origină germanică, cât şi la cele 
de origină latină şi slavă. : 

Forma sa arhaică şi expansiunea sa sporadică pe o întindere mai 
mare, ne face să presupunem că e un tip de curte arhaică — odini- 
oară foarte răspândită la toate popoarele europene. 

In consecinţă şi curtea la Români prezintă, în toate privințele, forme 
arhaice ale populaţiei autohtone, cum sunt curţile de formă neregulată, 
curtea dublă, ocolul patrat, care lipsesc la celelalte două grupuri etnice 
din Transilvania. In schimb ei au, în marea lor majoritate, curtea re- 

` gulată de formă geometrică, de tipul francon, introdusă de coloniștii 
saşi în sec. XII și XIII. 

La o altă concluzie, deosebit de importantă, ajungem dacă cer- 
cetăm terminologia curţii şi a clădirilor aflate în ea. Astfel partea con- 
sacrată locuinţei şi agriculturii, are în mare parte, termeni de origină 
latină (poartă, casă, curte, arie, etc.), iar cea rezervată creșterii vitelor, 
mai ales nomenclatură de origină slavă (ocol, ogradă, grajd, poiată, 
colnă, vraniță, etc.). Astfel se constată cum se suprapune vechiului 
fond agricol și latin influența slavă în legătură cu creşterea vitelor, 
Acest fapt dovedeşte că la venirea Slavilor, elementul autohton român 
s'a ocupat mai intens cu agricultura şi că Slavii, a căror influență am 
suferit-o în privinţa ogrăzii, au fost crescători de vite, 


Casa țărănească încă prezintă câteva elemente ce atestă vechimea 
şi continuitatea noastră în aceste părți, Am amintit mai sus acoperişul 
extrem de înalt al casei din Țara Hațegului şi Munţii Apuseni, două 
ținuturi cu o străveche civilizație ţărănească, Vechimea acoperişului 
țuguiat i-o atestă nu numai forma sa extrem de arhaică, dar şi unele: 


26 ROMULUS VUIA 


urme preistorice, reprezentând case din epoca neolitică, având același 
acoperiş inalt, Avem toate indicile ca să presupunem că acoperișul 
înalt, ce se găsește cu aceeași formă şi în Bosnia, s'a putut păstra, 
împreună cu tipul de așezare cu case izolate, în Transilvania, vechea 
Serbie şi Bosnia, ca o moștenire a vechei civilizaţiuni Iliro-Trace. Planul 
casei reconstituită din staţiunea preistorică din Ariușd, corespunde 
arhaicului tip de casă cu târnaţul în colțul casei din Țara Hațegului. 

Un alt element străvechiu al- casei este vatra liberă cu coşul pi- 
ramidal numit „căloni“ în „Țara Hațegului. Nu numai numirea de „că- 
loni“ e de origine latină, dar şi alte accesorii ale acestui aparat pri- 
mitiv de gătit şi încălzit au termeni de origină latină, cum sunt căl- 
darea, cuptorul şi țăstul. Indeosebi arhaicul ţăst, o carapace de piatră 
sau fier, sub care se coace mălaiul, atrage atenţia noastră asupra sa. 
Continuitatea sa în aceste ţinuturi, din epoca neolitică până astăzi, o 
atestă și un ţăst găsit într'o staţiune preistorică din Banat, 


Portul nostru popular, deşi nu are aceeași legătură cu solul ca 
şi aşezările, curtea şi casa, și prin însăşi firea lucrurilor, a fost mai 
supus diferitelor influențe totuşi prezintă şi el dovezi suficiente pentru 
a dovedi nu numai vechimea noastră dar și legătura cu îmbrăcămintea 
popoarelor ce au locuit aceste tinuturi - din cele mai îndepărtate 
vremuri, 

Astfel una dintre cele mai vechi piese de: imbrăcăminte ale po- 
porului nostru este „gluga” strămoșească. Intrebuinţarea ei de către 
poporul dac în forma ei de azi, e atestată de grupul de Daci de pe 
columna lui Traian, care stau în fața lui Traian purtând glugile exact 
așa ca și ţăranii de azi din Țara Hațegului, 

„Cronicon Pictum“ din Viena, într'una din inițialele sale, repre- 
zintă luptele lui Basarab Voevod cu regele Ungariei Carol Robert, 
arătând pe ţăranii noştrii dela începutul secolului al XIV-lea, aşa cum 
se prezintă ei şi azi, cu căciuli ţuguiate, plete lungi şi cu cojocul pe 
spate. Prin urmare, trebue să presupunem că dacă timp de şapte se- 
cole aceste piese fundamentale ale portului nostru popular nu s'au 
schimbat, ele au trebuit să fi fost moștenite din perioade mult mai 
îndepărtate, tot neschimbate. 

Căciula e o piesă purtată din timpuri străvechi de popoarele car- 
pato-balcanice, asemenea și cojocul, evident în formă mai primitivă 
„decât azi, a fost purtat de către Traci, Sciţi şi Besi, Alături de cojoc 
va trebui să considerăm și sarica drept o moştenire străveche, dovadă 
au numai originea latină a numelui, dar și prezenţa ei la ramura aro- 
mână a poporului nostru, 


DOVEZILE ETNOGRAFICE ALE CONTINUITĂȚII , 27 


Prin urmare, precum am considerat la capitolul așezărilor satul 
-cu case izolate, casa cu acoperiş înalt şi alte obiecte mai ales cele în 
legătură cu vatra, cum e de pildă țăstul, ca aparținând, după toată 
probabilitatea, vechei civilizațiuni autohtone iliro-trace, tot astfel va 
trebui să considerăm şi din domeniul imbrăcămintei, aparținând tot 
„acestei zestre străbune: gluga, căciula, cojocul și sarica. 

Vechile legături cu arta preistorică a regiunilor noastre o dove- 
desc şi motivele geometrice folosite de ţăranul român în deosebi în 
cusăturile și ţesăturile sale şi la împodobirea pieselor de îmbrăcăminte, 
E fapt cunoscut, că dintre popoarele ce locuesc azi în Transilvania 
numai Românii au păstrat vechea artă neolitică a motivelor geometrice, 
în timp ce celelalte popoare, Saşii și mai ales Ungurii, au, în mare 
parte, elemente decorative stilizate, 


Un alt capitol important al etnografiei ce ne poate da preţioase 
contribuţiuni pentru dovedirea vechimei și continuității poporului 
român în aceste părţi, este cel al ocupaţiunilor sale principale: agri- 
-cultura şi păstoritul. 

E deosebit de important să dovedim, că poporul nostru s'a înde- 
letnicit, din cele mai îndepărtate vremuri, și pe aceste plaiuri cu agri- 
cultura, deoarece unii autori afirmă, că poporul nostru a fost un neam 
de păstori, care s'a infiltrat în aceste părți abia în secolul XII şi 
XIII-lea. l 

Cu privire la agricultura poporului nostru, dispunem de trei 
elemente principale cu care putem dovedi vechimea și continuitatea 
-acestei ocupaţiuni la poporul nostru: vechimea uneltelor agricole, ară- 
turile in terase pe înălțimi şi terminologia agricolă. 

Resturi arheologice dovedesc în deajuns existența agriculturei | 
pentru ţinuturile noastre, chiar și din cele mai îndepărtate timpuri, 
„Nu e nevoie să stăruim asupra desvoltării agriculturii pentru perioada 
„dacă şi romană, Din punctul de vedere al continuității este însă im- 
portant să constatăm că din epoca La Tène târzie dacă — cât şi din 
-cea romană — sau găsit mai multe exemplare din fierul plugului, 
care au aceiași formă ca şi cele de azi. Pentru epoca post-romană, 
continuitatea acestei părți a celei mai însemnate unelte agricole este 
atestată prin modelele de fierul plugului ce atârnă de pe vestitul colier 
„dela Ş mleu, ce datează din secolul al IV-lea după Christos, şi care şi 
-ele sunt identice cu cele de azi, 

Pentru epoca post-romană, sau să-i zicem mai bine străromână, . 
în lipsa izvoarelor istorice recurgem la ajutorul filologiei și etno- 
grafiei, 


3 


28 ROMULUS VUIA 


Dovada principală că poporul nostru s'a îndeletnicit şi în această 
perioadă cu agricultura, ne-o dă terminologia latină a acestei ocupa- 
țiuni, pe care numai așa ar fi putut-o păstra, dacă presupunem o 
continuitate neintreruptă a acestei îndeletniciri la poporul nostru. Astfel: 
de origină latină este terminologia principală cu privire la pământul 
cultivat, cerealele întrebuințate și cuvintele ce exprimă cele mai de 
seamă acţiuni în legătură cu agricultura. 

Se ştie, că, în afară de terminologia de origină latină, în limba 
noastră sunt și multe cuvinte de origină slavă cu privire la această 
îndeletnicire. Această împrejurare a făcut pe unii autori să afirme că 
poporul român, în perioada post-romană, a dus o vieață de păstori 
nomazi, fără a practica agricultura și că aceasta ne-am fi însuşit-o dela 
Slavi şi indeosebi dela Bulgari, în secolul XII și XIII-lea. I s'a atribuit: 
prea mare importanţă faptului că însuși termenul celei mai însemnate: 
unelte, a plugului, şi nomenclatura părţilor, e de origină slavă. De 
altfel, termenul latin al plugului, „aratrul”, s'a păstrat la Aromâni, care: 
au moștenit şi forma romană a plugului, așa cum se întrebuința în 
epoca romană târzie, in secolul al XIII-lea, în provincii, 

Cei mai mulţi dintre acești autori au judecat unilateral, ocupân- 
du-se cu latura îilologică și nu au cercetat şi latura etnografică a 
problemei: uneltele înseși, tipul şi construcţia lor. Şi în această pri- 
vință, etnografia ne poate aduce dovezi hotăritoare. ` 

Profesorul Braungart, care s'a ocupat poate mai intens cu studiul 
plugului la diferite popoare, în lucrarea sa fundamentală asupra ori- 
ginei agriculturii la popoarele indo-europene, în capitolul consacrat: 
plugului la Români, ajunge la următoarele concluziuni, deosebit de 
importante pentru a dovedi continuitatea agriculturii la Români, deci. 
și cu privire la continuitatea noastră în aceste părți: 

D-sa deosebeşte două tipuri de pluguri la Români: pluguri stră- 
vechi germane, care după părerea sa sunt de origină gotică din secolul 
al XIII-lea d. Chr. și pluguri târzii romane, tot din secolul al XIII lea 
d. Chr., moştenite probabil dela coloniştii romani. Ambele tipuri re- 
prezintă forme ce s'au păstrat aproape neschimbate din primele secole: 
ale erei noastre. Plugurile din categoria a doua au o asemănare sur- 
prinzătoare cu plugul roman reprezentat pe un monument din Arion. 
(Luxemburg) din secolul al III-lea d. Chr. l 

În consecință, Braungart. conchide: după deducţiuni din partea. 
filologilor asupra amestecului şi alterării limbii româneşti prin cuvinte 
slave am crezut că în poporul românesc se ascunde mai multă parte- 
slavă. Tipul celei mai importânte unelte de muncă agricolă este însă. 
vădit roman și vechiu germanic. Înafară de „cobilă“, nimic nu este: 


DOVEZILE ETNOGRAFICE ALE CONTINUITĂȚII 29 


slav în plugul românesc, pe care nici nu l-au putut lua dela Slavii 
dela Nord-Est, unde el nu există, ci numai in România şi Peninsula 
Balcanică, unde au stăpânit Romanii şi pe unde au putut trece şi Goţii. 

După cum vedem Braungart atribue plugurilor noastre o consi- 
-derabilă vechime, din sec. al Ilil-lea d. Chr., iar localizarea împrumu- 
tului se poate face pentru tipul germanic numai pentru Dacia, unde 
elementul românesc a putut fi în atingere cu tipurile germanice res- 
pective, spre a putea împrumuta acest tip de plug, care arată astfel 
nu numai continuitatea agriculturii la Românii din Transilvania, dar și 
existența lor pe aceste locuri în perioada invaziei Goţilor,. 

O altă constatare a lui Braungart ce trebue reţinută: cu tipul 
roman de plug nu se poate ara decât pe câmpie, Acest fapt dove- 
dește continuitatea vieţii agricole și a poporului românesc din regiunea 
de şes. E semnificativ și faptul, că plugul germanic sa păstrat mai 
mult în zona muntoasă dela Nord, iar cel roman în regiunile de câmpie 
dela Sud. Acest fapt ne permite să presupunem, că și elementul ro- 
manic s'a conservat mai ales spre. Sud, unde putea să fie în contact 
cu romanitațea din Sudul Dunării, în timp ce populaţia străromână, 
din regiunile muntoase dela Nord, era în contact cu triburile germane, 
` dela care au împrumutat tipul de plug nordic, 

O altă dovadă pentru vechimea și continuitatea agriculturii la 
Românii din Ardeal sunt și arăturile de terase pe înălțimi. 

Pretutindeni în Transilvania, mai ales în regiunile muntoase cum 
sunt: Poiana Ruscăi, Munţii Apuseni, Munţii Călimani, Munţii Rodnei 
se găsesc arături in terase pe înălţimi, unde ne-am aștepta mai mult 
să găsim o populaţie pastorală decât agricolă. Astfel în Poiana Ruscăi 
aceste arături în terase se găsesc la înălţimi între 600—900 m., iar în 
Munții Apuseni se urcă și până la 1300 m. altitudine, Prezenţa acestor 
culturi în terase într'o regiune muntoasă, cultivată de o populaţie 
despre care se credea a fi mai mult. pastorală, pune în altă lumină prob- 
lema agriculturii şi chiar a continuității poporului român în aceste părți. 
Prezenţa arăturilor în terase în aceste regiuni înalte, mai potrivite 
creșterii vitelor decât agriculturii, se poate explica numai cu retra- 
gerea unei populaţii agricole din zone mai joase în aceste regiuni mai 
înalte de retugiu. 

Luând în considerare grosimea răzoarelor, trebue să admitem o 
deosebită veghime a acestora. Adaptarea atât de perfectă a acestei 
agriculturi şi a uneltelor întrebuințate în condițiuni atât de neprielnice, 
dovedește şi ea o vechime considerabilă a acestor culturi în terase. 
Plugul de tip nordic, vechiu germanic, cu cormanul schimbător, este 
întrebuințat tocmai la aceste culturi în terase. 


30 ROMULUS VUIA 


Toate aceste terase și forme de culturi, presupun o vechime şi: 
o continuitate, căci altfel nu putem explica păstrarea și perfecta lor 
adaptare la condițiuni speciale, pe înălţimi, ele neputând fi atribuite, 
nici în vechime, altui popor decât aceluia care le cultivă și astăzi, 
deci poporului român, singurul care a putut creia această formă de 
civilizaţie străveche pe înălțimi și a asigura continuitatea ei până în 
zilele noastre. 

Vechimea și importanța agriculturii la poporul românesc o dove- 
desc cu prisosinţă și obiceiurile agrare ale poporului nostru. Bogăția 
lor se poate explica ntimai considerând această ocupaţiune ca una. 
dintre cele mai vechi și de căpetenie ocupaţiuni a poporului nostru, 
Obiceiurile agrare reprezintă fără îndoială, resturi de rituri străvechi, 
în legătură cu promovarea fecundității, și, deci, trebuesc considerate . 
anterioare erei creştine, Ceea ce dovedeşte că agricultura a trebuit să fie, 
în această epocă îndepărtată, o îndeletnicire de seamă a poporului nostru. 


Cealaltă ocupaţiune principală a poporului român, păstoritul, a 
fost adesea utilizată spre a dovedi că Românii nu au fost o populaţie 
agricolă sedentară, ci un popor nomad fără rădăcini şi continuitate în 
teritoriul ocupat de ei astăzi. Această afirmare dovedeşte o completă 
ignoranță cu privire la structura vieţii economice a poporului român, 
perfect adaptată la condiţiunile geografice şi păstrând un echilibru 
între cele două ramuri ale ocupaţiunilor sale: principale : agricultura şi 
păstoritul, 

Dacă cercetăm raportul între aceste două ocupaţiuni la poporul 
nostru în diferitele ţinuturi ale Ardealului, putem distinge regiuni în 

care predomină agricultura, iar în altele păstoritul, În cele mai multe: 
regiuni păstoritul și agricultura nu se exclud, ci se întregesc, com- 
pletându-se reciproc, spre a asigura o economie rentabilă, 

Adevăratul păstorit, cu o transhumanță mai desvoltată, îl găsim 
abia la populaţia de pe versantul nordic al Carpaţilor meridionali, la 
cele două grupuri de oieri prin excelență: Mărginenii sau Poienarii 
din părţile sibiene și Mocanii, din Țara Bârsei. Aproape numai ei au 
practicat transhumanţa în amploarea cunoscută, din şesul Banatului 
până în Bărăgan, trecând Dunărea în Dobrogea şi ajungând uneori 

până în Crimeea şi Caucaz, 

În veacurile de restrişte pentru neamul. nostru au putut exista 
perioade când am fost constrânşi să trăim o vieaţă pastorală mai in- 
tensă, reducând pe cea agricolă la forme mai simple ale culturilor pe 
înălţimi, ca apoi, cu timpul, să se restabilească din nou balanţa între 
aceste două ocupaţiuni principale ale poporului român, 


DOVEZILE ETNOGRAFICE ALE CONTINUITĂȚII 3t 


Au existat, în trecutul poporului nostru, fără îndoială, şi perioade 
când vieaţa pastorală a luat o amploare neobişnuită, când grupuri de 
oieri români au emigrat încă din veacul de mijloc spre Nord până în 
inima Poloniei, spre Vest până în Carpaţii nordici și în Moravia, iar: 
spre Sud, prin ramura cea mai pastorală a Neamului nostru, a Aro- 
mânilor, până în Peloponez și, spre. Răsărit, drumurile oierilor Mocani 
şi Mărgineni, ajungeau până în Crimeia și Caucaz, contribuind astfel 
la miraculoasa expansiune a poporului românesc în spaţiul sudest- 
european. 

Dar să nu uităm un fapt important, de care este legată și această 
formă de păstorit çu amploarea arătată, chiar şi ea presupune un 
centru de iradiere și fermentare a populaţiei în creștere, din care se 
revarsă această energie în plus a neamului nostru, sub formă de emi- 
grări de populaţie sau păstorit expansiv. Un astfel de rezervor at 
neamului nostru a fost Ardealul, de unde s'a revărsat surplusul de 
populaţie în toate direcţiile, fie în cele două descălecări istorice, fie 
ca penetrare lentă înspre versantul sudic şi răsăritean, fie ca expan- 
siune pastorală prin drumurile de transhumanță., Tocmai această re- 
vărsare de populaţie arată Ardealul ca' centru de formare şi expan- 
siune a poporului nostru. Căci toate drumurile de descălecare istorică, 
toate liniile de revărsare de populaţie, toate căile de transhumanță 


pastorală, pornesc dintr'un singur rezervor vital şi central al neamului: 
. Ardealul! 


O altă îndeletnicire străveche a poporului român care ne poate 
aduce preţioase contribuţiuni pentru vechimea . și continuitatea popo- 
rului nostru în Ardeal este olăria. 

Este fapt cunoscut că în Ardeal a existat, în epoca preistorică, 
o industrie a olăriei foarte desvoltată, care a culminat în. produsele 
de artă superioară a ceramicei neolitice dela Ariuşd din părţile răsă- 
ritene ale Transilvaniei, Ea este caracterizată prin ornamente picturale 
în mai-multe culori suprapuse, iar motivul ornamental care , predomină 
este spirala, 

Cercetările mai recente, făcute asupra prodiisulăs noastre de 
olărie ţărănească au găsit cu prisosință urme preistorice şi forme ro- 
mane în olăria noastră rustică, 

Motivele în formă de spirală — atât de caracteristice ceramicei 
preistorice dela Ariuşd şi Cucuteni — a rămas până în zilele noastre 
unul dintre motivele principale ale olăriei noastre țărănești, 

Arheologii au constatat, în baza unui bogat material aflat pe 
teritoriul Daciei, că șarpele în relief, care se găsește atât de des pe 


-R ROMULUS VUIA 


vase'e din epoca dacă şi romană, poate fi considerat ca un vechiu 
“element decorativ geto-dac. Acest motiv se întâlneşte des şi în cera- 
mica noastră populară de azi din Trausilvania și Banat, 

- faspre graniţa de vest, unde şi stăpânirea romană a fost mai 
“intensă, s'au păstrat forme mediteraneene în olăria noastră ţărănească, 
ca în Bhor, Țara Hațegului şi Banat. Îa schimb ceramica de origine 
preistorică s'a păstrat îndeosebi în. regiunile răsăritene unde şi stăpâ- 
'nirea romană a fost redusă. m 

E de remarcat şi faptul de o extremă importanță pentru conser- 
varea şi răspândirea poporului nostru în aceste. părţi, că și filologii au 
ajuns la aceiaşi constatare paralelă: cuvintele cele mai vechi din limba 
noastră de origină latină, s'au păstrat și ele mai bine în părţile de 
vest locuite de Români. Aceasta mai ales în Munţii Apuseni, unde este 
„sâmburele românismului“ și s'a păstrat cea mai veche şi pură roma- 
nitate, unde și numirile toponimice dovedesc că poporul român este 
acolo adânc înrădăcinat. A 

Dacă la aceste constatări adăugăm și cele stabilite de noi mai 
inainte cu privire la aşezări și tipuri de case, dovedind că cel mai 
vechiu tip de aşezare şi de casă și forma cea mai primitivă a vetrei 
le întâlnim în Munţii Apuseni și Ţara Hațegului, regiuni unde, după 
cum am văzut, sa păstrat şi cea mai veche formă de agricultură, a 
arăturilor în terase pe înălțimi și olării de formă mediteraneeană, nu 
mai încape nicio îndoială că în aceste regiuni, în apropierea graniţei 
de Vest, avem şi vatra străveche a românismului unde poporul nostru 
şi-a putut conserva și păstra arhaica sa civilizaţie populară, cuvintele 
vechi de origină latină, şi de unde s'a putut revărsa din nou peste 
alte regiuni părăsite în împrejurări critice ale istoriei noastre sbu- 
-ciumate, | . 

Niciunul dintre popoarele conlocuitoare din Ardeal nu are o 
-civilizație rurală cu caracter mai autohton, având toate semnele unei 
civilizațiuni străvechi, adânc înrădăcinate în trecutul şi solul acestui 
pământ, decât poporul român, 

Astfel civilizaţia noastră populară este mărturia cea mai sigură a 
vechimei poporului nostru pe aceste locuri, dovezi mai sigure decât 
„documentele scrise ale cancelariilor curților străine, ce înregistrau 
“numai evenimentele sgomotoase, dela suprafață, şi nu luau la cunoștință 
vieaţa adânc înrădăcinată şi permanentă, dar fără istorie, a marilor 
-masse dela țară, care în tăcere au urzit temelia neclintită a neamului. 


ROMULUS VUIA 


SCARA IUBIRII 


Erosul — iubirea — e o sinteză, Chiar în forma lui cea mai 
simplă şi terestră — dorinţa a două făpturi de a se contopi într'o 
singură ființă, — e după Sf, Maxim Mărturisitorul „primul grad al sin- 
tezelor progresive prin care lumea se concentrează și se desăvârşeşte 
în unitatea lui Dumnezeu“. Oricum, acest proces (să-i zicem provi- 
zoriu așa) presupune doi poli, sau doi factori; unul care atrage, celălalt, 
care e atras, Presupune, deci, o dualitate şi ca atare n'are ce căuta 
în acele sisteme filosofice în care lumea, universul, existența e redusă, 
ca în sistemul Eleaţilor, la un singur factor: Hen kai pan. Dar, în 
schimb, în chip nedeslușit, puterea acestui zeu o presimte și Heraclit 
și Empedocle şi alţii. Recunoaşterea lui se impune în chip stringent 
mai tuturor filosofilor și, cred, tuturor teologilor. Poate să existe religie 
fără iubire, sau, cel puţin, fără acest raport între creatură și creator,- 
între fiinţa supremă, desăvârşită, şi între creatura slabă, bicisnică, având 
nevoe de ocrotire, și plină de năzuinţa de a se apropia de fiinţa desă- 
vârșită, atotputernică ? 

Dar de ce a fost nevoie ca lumea divino-umană să fie frământată 
mereu de această dramă? De ce a fost nevoie şi de o lume nedesă- 
vârşită, de o „lume fenomenală“ 7 De ce, cu un cuvânt, s'a simţit ne- 
cesitatea și a lumii creeate, cu toate imperfecţiunile ei? Dacă am vrea 
să scăpăm prin tangentă, am răspunde: pentrucă — spre a exista acel 
Eros — era nevoe de doi factori. Dar acest răspuns nu rezolvă nimic, 
deoarece s'ar putea pune mai departe întrebarea: De ce era necesar 
acest Eros? De“ce nu era de ajuns ca să existe doar o lume perfectă, 
din care răul să lipsească, să lipsească, adică, nedesăvârșirea, sărăcia, 
văduvită de toate acele bunuri pe care sufletul le râvneşte spre a 
ajunge la desăvârșire ? Zeilor, sau zeului, le-a plăcut, de bună seamă, 
să se amuze creind și ființe mai slabe. Jupiter și tovarășii lui întru 
„divinitate se desfătau de minune privind la necazurile și luptele muri- 

i 3 


3 ST. BEZDECHI 


torilor, Un zeu meschia, construit după imaginaţia și sufletul egoist al 
cutărui filosof sau teolog, poate că simte, din invidie, nevoia de a crea 
fiinţe mai slabe decât sine, ca el să desguste și mai bine sentimentul 
atotputerniciei sale. Dar Platon spune că din corul divinităţilor lip- 
sește pisma. 

EI, de altfel, (nu e oare primul?) îşi pune problema rostului cre- 
aţiei. Ca să ne mărginim numai la suflete (la Platon om-sujlet), acestea. 
au fost creeate ca să contemple lumea ideilor pure, dar printr'un fel 
de decădere (ceva ce seamănă cu păcatul. originar) ele au ajuns în 
trupuri, în aceste lucruri pieritoare a căror creaţie a fost necesară 
„pentru ca universul să nu fie incomplet”. (Timaios, 41 c.) 

Problema aceasta a preocupat, însă, într'o foarte mare măsură: 
pe părinţii bisericii. Era şi firesc, deoarece, de rezolvarea ei depindea 
stabilirea precisă a raportului între creator și zidirea mâinilor sale. 
Dionisie Areopagitul, sau cel care scrie sub numele său, afirmă că 
iubirea divină nu i-a îngăduit Ziditorului să se oprească întru totul în 
sine fără a plăsmui ceva din sine. Şi cu acest prilej trebue să con- 
statăm că el presupune afectul numit iubire, chiar înainte de existenţa. 
celui de-al doilea factor, adică al creaturii. 

Genialul Origenes propune o explicare mai subtilă a PE i 
creaţiunii. Origeniştii vedeau în experierea răului o necesitate meta- 
fizică, ce avea rostul să lege definitiv sufletul de bunul dumnezeesc. 
Nu poţi preţui un lucru, decât după ce ai fost lipsit de el. Era nevoie 
ca omul -- căci acestă parte a zidirii divine ne preocupă aici în primul 
rând — să iasă din sânul divinității, din. Paradis, ca să poată prețui. 
pe Dumnezeu și Paradisul, 

Dar explicarea cea mai răspândită, poate și cea mai profundă, e 
aceea care pune la baza justificării creaturii, a făpturii, dorința nelă- 
murită spre o existență de sine stătătoare, ce germina în cuprinsul 
fiinţei divine: acel principium individuationis, în virtutea căruia părți 
din ceea ce era hen kai pan se cer spre o trăire, spre o vieață auto- 
nomă, Această năzuinţă nu era și nu este decât egoismul primar, 
propriu acelei ființe sau entităţi ce, desfăcându-se din marele tot, se 
vrea izolată, ființând pentru Sine, Decât, o astfel de dorință se supra- 
pune exact mândriei luciferice a acelor îngeri răi ce s'au despărţit de 
Dumnezeu. De această mândrie, blestem meritat de cel ce ia cuno- 
ștință despre existenţa sa ca ființă aparte, știa ceva şi acel Aristofan 
din Banchetul lui Platon. Într'adevăr, în gura acestui genial bufon pune 
marele filosof mitul prin care ni se spune că dublele ființe dela început 
au fost despicate în două și amenințate, dacă nu-și domolesc trufia,. 
să mai fie, drept pedeapsă, încă odată despicate în câte alte două ju- 


SCARA IUBIRII 35 


mătăţi fiecare. Așa că, dacă mândria e isvorul izolării, individuaţiei, 
aceasta la rândul ei, după cum ar ieși din mitul aristofanic și, dealtfel, 
din toată teologia creștină, este isvorul suferinței, pedeapsa mândriei 
izolatoare. i 

Şi aşa s'a strecurat în lume păcatul, cunoașterea și moartea. 
Intr'adevăr, această ieşire din sânul ființei eterne și unitare, această 
despărțire, menea morții fiinţa, căci făptura neputincioasă izolată de arbo- 
rele vieţii veșnice, ea, care căuta vieaţa, a dat de piericiune, de moarte. 
Pe de altă parte, dorința ei de individualizare constituia un păcat, 
păcatul originar, căci o pretinsă ființare înafară și după alte legi decât 
cele ale ființei desăvârşite nu putea însemna decât decădere, scăpă- 
tare, drum spre pieire ; şi singurul leac avea să fie iarăși năzuința de 
a se întoarce în împărăţia nevremelnică a ființei supreme. Şi mai în-. 
semna acest regres, această cale a scăpătării, drumul spre cunoaștere, 
Aceasta e mai mult un factor disociativ, căci „puterea ei stă mai mult 
în despărţire“. Ea presupune un obiect şi un subiect, ca și iubirea, 
dar aceasta din urmă reunește, pe când prima, cum s'a spus, desparte. 
lată cum, odată cu ivirea făpturii de sine stătătoare, a intrat în lume 
și cunoașterea, care, după logica unei asemenea construcţii, e fiica pă- 
catului. Nu aceasta e sensul zisei din Biblie: Eva și Adam au fost 
goniţi din Paradis după ce au gustat din pomul cunoștinței? Dar e 
oare omul singur vinovat de această cădere ? 

Şi Platon şi unii din Părinţii Bisericii caută să disculpe pe Ziditor 
de această vină, admițând că omul, făptura, a avut libertatea alegerii. 
„Când Dumnezeu a creat natura omului (omul înger, N. A.), el n'a 
creat totodată în el voluptatea şi durerea, ci îi dădu în spirit doar o 
anumită putință spre plăcere; prin ea — firea omului — se poate 
bucura de harul lui Dumnezeu în chip inefabil, Această putinţă, adică 
darul firesc al spiritului de a se bucura de Dumnezeu, o îndrepta 
însă primul om, chiar dela naşterea lui, spre sensualitate, şi astfel spi- 
ritul călăuzeşte pe om, chiar dela primul său impuls, spre o poftă nena- 
turală prin mijlocirea putinţei sale de simţire faţă de lucrurile ce cad 
sub simţuri”. (Max. Mărt., Quaest. ad. Thal., 61; 90, 628 A. B.), Oare 
divinitatea nu e deloc de vină de această poftă nenaturală spre păcat, 
adică spre cunoaştere ? Unii Părinţi ai bisericii vorbesc de creaţia ma- 
terială și de păcat, ca de ceva ce există în preştiinţa Fiinţei. supreme, 
care a îngăduit intrarea în lume a păcatului ca o pedeapsă şi judecată, 
Unde era preştiința, nu era oare la un loc și intenţia? Admiţând 
aceasta, n'ar însemna oare să atribuim divinității intenţii viclene și pis- 
maşe ? Nu cumva era necesară o asemenea atitudine din partea di- 
vinităţii ? 

7 


36 ST. BEZOECHI 


Da, era necesară o asemenea alungare a făpturii din preajma Zi- 
ditorului, ar spune unii teologi şi filosofi. Dionisie Areopagitul crede 
că iubirea se naște din simţul distanţei. N'a spus Tacit: Maior e lon- 
ginquo reverentia ? Făptura trebuia despărțită de Ziditor spre a învăţa 
adevărata iubire, Cunoașterea, fiică a păcatului, nu se putea opera în 
împărăţia veşniciei fără trupuri şi forme sensibile, ci doar în lumea 
materială, cea creată anume pentru acest scop. Cel puţin de aici trebue 
să-și ia cunoaşterea obârșia, 

Astfel natura, făptura, a fost plăsmuită ca un vehicol şi instru- 
ment ad hoc, pe care se operează cunoașterea, spre a ajunge, de data 
asta, pe o cale atât de laborioasă, (să ne gândim numat la treptele 
cunoaşterii, atât la Platon cât şi la Ficino), acolo de unde omul, făptura 
prin excelenţă, plecase. Căci „odată cu păşirea în această lume vre- 
melnică, în ceea ce muritorii orbi socot că e vieață, dar care de fapt 
nu e decât începutul morţii; odată cu despărţirea de El, de Supremul; 
odată cu această individualizare se închide poarta patriei cereşti și nu 
ne mai rămâne înainte decât viitorul, devenirea, la capătul căruia dăm 
de început, de origină. Aşa că, după cât se vede, drumul spre Dum- 
nezeu duce prin natură (Hans Urs v. Balthasar, Kosmische Liturgie 164). 

Lucrurile sensibile, materiale, sunt doar nişte simboluri ale celor 
spirituale şi, pe o distanță mai mare, ale lui Dumnezeu. Aici Max. 
Märt. concordă cu Si. Pavel și Platon (Ep. 2.). Latr'adevăr, după cum 
tot ce e materie aici pe pământ, e o icoană mai mult sau mai puţin 
deformată a ideei pure, tot aşa şi trupurile, lucrurile aparente, feno- 
menele acestei lumi, sunt nişte semne mai imperfecte ale lumii cerești. 
Dacă vrem să cercăm măcar a înţelege cât de cât tainele acesteia din 
urmă, trebue să pornim dela descifrarea acestor trupelnice semne ale 
duhului. Lumea e oglinda lui Dumnezeu. „Căci când lucrurile ce nu 
se văd se cunosc prin cele ce se văd...” (Max. Mărt., Mystagogia 2; 
91, 669 D). 

Şi drumul acestei cunoaşteri e împărțit în etape, care fac să pară 
şi mai mare distanţa ce s'a pus (din vina făpturii ? prin Pronia divină ?) 
între făptură și Ziditor. Pe cele indicate de marele discipol al lui So- 
crate le ctinoaştem din Symposion; pe cele preconizate de Ficino le 
găsim enunțate în comentarul său la banchetul lui Platon (p. 139). Calea 
arătată de platonistul italian e mai abstractă, mai mistică, şi bănuesc 
că e sugerată de vreunul din marii mistici din Orient (Areopagitul). 
La Max. Mărt, acest urcuș al sufletului e considerat „ca o trecere a 
lui prin lucruri, fără ca nimic să-l poată înlănţui definitiv, afară de 
absolut” (v. Balth. op, cit., p. 149). Când sufletul se cobora, adică 
decădea, procesul era invers: „Deoarece e peste putinţă ca spiritul să 


SCARA IUBIRII i 31 


pătrundă la obiectele spirituale înrudite cu el, altfel decât prin con- 
templarea celor sensibile intermediare“, şi deoarece acestea din urmă, 
prin plăcerea inerentă lor îl ispitesc să zăbovească asupră-le, el (spi- 
ritul) odată cu această plăcere, recoltează „mâhnirea și remuşcările de 
conștiință“ ; când însă el sfâşie suprafața aparentă a lucrurilor viz.bile, 
atunci duhul, odată cu „duhovniceasca bucurie”, se alege şi cu mâh- 
nirea simţurilor, ce sunt văduvite de obiectul lor firesc“. (v. V. Baith, 
op, cit, p. 87—8), sà 

Dacă cunoaşterea desparte și iubirea ne apropie de principiul 
suprem, care e atunci raportul dintre ele ? Există între ele o antinomie 
ireductibilă sau avem vreun mijloc ca să le unim într'o sinteză, ori să 
facem dintr'una instrumentul docil al celeilalte ? 

Ficino pune hotărit iubirea deasupra cunoaşterii: „Aşadar... mai 
apropiat ne unim cu Dumnezeu prin mijlocul bucuriei Iubirii care ne 
transformă în Dumnezeu cel iubit, decât prin cunoaştere“, (Lettere, loc, 
cit, p. XXXIV, din introducerea la Banchetul în trad. lui S. Ionescu), 
şi mai departe, tot acolo, se spune: „Şi după cum nu acela care vede 
binele, dar acela care îl vrea, devine bun, tot astfel omul devine divin, 
nu înțelegându-L pe Dumnezeu, ci iubindu-L”. Platon pune cunoașterea 
pe un plan egal, dacă nu superior iubirii. În ori ce caz la el iubirea 
e vehicolul ce poartă cunoașterea, apropiindu-se de împărăţia ideilor, 
adică de divinitate, În lumea creștină iubirea capătă un rol primor- 
dial în acest proces. Cunoașterea nu e decât un regulator al acestei 
dragoste ce ne mână pe de o parte să ne apropiem de ființa supremă, 
pe de alta ne arată distanța ce ne desparte de ea. Cu cât ne suim 
mai sus pe scara cunoașterii Dumnezeirii, cu atât crește teama, sfiala 
şi adoraţia faţă de Duvinitate, care nu se poate cunoaşte. A cunoaște 
pe Dumnezeu cu mintea, logic, conceptual, înseamnă a-L cobori în 
limitele propriei noastre înţelegeri, deci a mărgini pe cel Nemărginit, 
care e mai presus chiar decât nemărginirea. De acest anonim cum îi 
spune Areopaţitul, nu ne putem apropia decât printr'un altfel de cu- 
noaştere, care e pe de o parte fructul marii noastre iubiri pentru EI, 
și pe de alta rod al graţiei divine. El poate fi apropiat sau numai prin 
o fu'gerătoare intuiţie, ca aceea a Apostolului Pavel, „Năzuitorul 
spre cunoaştere (a lui Dumnezeu) se ridică din treaptă în treaptă, însă 
la capăt dă de, Îndicibil, Incogitabil, de Nepătruns” (H. v. Balth, op. 
cit, p. 63). Cu' prilejul acestei întâlniri dintre Ziditor şi Spiritul ce-l 
caută, sufletului „nu-i mai rămâne nimic de gândit, după ce a gândit 
tot ce în chip firesc se putea cugeta; şi el, dincolo de spirit, de re- 
flecţie şi gnosă, se uneşte cu Dumnezeu fără cugetare, fără ştiinţă și 
fără cuvânt, printr'o simplă întâlnire cu sufletul; nu mai gândește, nu 


38 ST. BEZDECHI 


mai cugetă despre Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu e un obiect de cu- 
nodștere pe care sufletul printr'o anumită raportare l-ar putea reduce 
la forma unui obiect, ci mai de grabă îl cunoaşte printro unire, o 
simplă întâlnire, trecând dincolo de hotarul cugetării, adică printr'un 
anumit fel inexprimabil și ininterpretabil, pe care îl cunoaște doar Acela 
care împărtășește celor aleşi acest har, adică doar Dumnezeu“ (v. Max, 
Märt., Ambigua 1220 B. C.). 

Un asemenea moment de pa pare a fi cunoscut şi Platon, odată, 
şi Plotin, de mai multe ori, şi, de bunăseamă, mai mulți din marii 
mistici. Și această grație nu se acordă celui leneş, ci doar acelui care 
a căutat mereu şi cu extraordinară” râvnă și iubire să se apropie de 
incognoscibilul Anonim. 

I-a fost hărăzită Sfântului Pavel şi altor mari năzuitori spre di- 
vinitațe. 

'Indrăsneţii ce aspiră la această favoare ce se acordă foarte rar, 
favoarea de a contempla chipul lui Dumnezeu (alţii spun: numai o 
rază ce emană din acest chip) cată să se pregătească îndelung prin o 
metodică asceză. Asceză înseamnă exerciţiu, exerciţiu spiritual, stă- 
ruitor, intens, practicat zi de zi, ani de ani de-a-rândul. O recomandă 
Platon în Symposion prin revelatoarea cuvântare a Diotimet, o reve- 
lează Si. Mazim Mărturisitorul în scrierile sale, și o destăinue Ficino. 
(Cartea VII, cap. XVIII din Banchetul). „Inlătură condiţiile apriorice 
— spunea cu alte cuvinte marele platonician din timpul Renașterii 
— ale ființei tale individuale, adică timpul, și spaţiul (și numărul, 
multiplicitatea, adaogă el) și vei vedea frumuseţea lui Dumnezeu“. Nu 
e acelaşi procedeu ca al Diotimei care stătuia pe iniţiat să se ridice 
de la iubirea unui obiect, a unui trup, la iubirea mai multora, şi de 
la iubirea celor concrete, la iubirea celor abstracte, spre a ne desface 
din zăbranicul fenomenului şi a păși la contemplarea celor eterne, uni- 
versalizând. obiectul și scoţindu-l din cătușele individuaţiei spre a-l reda 
substanţei. întregului? Şi nu recomanda același lucru Maxim Mărtu- 
risitorul ? 

Aceasta ar explica rostul și semnificația mai adâncă a celor două 
feluri de iubiri, de care vorbeşte şi filosoful grec şi pomenesc și Pă- 
rinții Bisericii. Iubirea cerească (în limbajul lui Platon), cea sfântă (după 
limbajul creștin) este aceea „care împlinește drept iubirea, lăudând, fără 
îndoială forma trupului, dar prin ajutoru! ei ridicându-şi cugetul spre 
modelul ei cel mai desăvârșit, aflat în suflet” (Ficino, op. cit., p. 30). 
„Când vei contempla frumuseţea din mai multe lucruri de același fel, 
vei învăţa să despreţueşti frumusețea lucrului anume care te fermecase 
așa de mult odată“, spunea Diotima. Aceasta constitue procesul de 


SCARA tUBIRH 3» 


universalizare a lucrului izolat; inseamnă, ceea ce spunea Max, Märt., 
mistuirea lucrului (sensibil, fenomenal, de bună seamă), prin cunoaştere 
(v, H. v. Balth,, op. cit, p. 14 a). . 


lubirea vulgară consideră obiectul iubirii ca de sine stătător și se 
cufundă în izolata și exclusiva lui admiraţie, fără a-l socoti ca o etapă, 
ca un grad, ca un instrument pentru o cunoaştere superioară, ce ne 
apropie de divinitate, Iubire reprobabilă, după Platon, căci ne ţintuește 
în lumea. devenirii, nedându-ne putinţa să ne salvăm, ajungând la li- 
manul ideilor veșnic neschimbătoare, în lumea celor nevremelnice, în 
apropierea supremului Zeu. Osândit e acest fel de dragoste şi de creştini 
pentru motive asemănătoare, Ea ne depărtează de Dumnezeu. Căci ea 
e echivalentă cu „năzuinţa de a te face stăpân pe lucrurile lui Dum- 
nezeu, fără Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu şi nu potrivit lui Dum- 
nezeu“ (Max. Mărt., Ambigua, 91, 1156, C.), lucru pe care îl repetă 
și Ficino, când spune: „Se va vedea în felul acesta (arătat mai sus) că 
noi l-am iubit mai întâiu pe Dumnezeu în lucruri, pentru ca apoi să 
iubim lucrurile în Dumnezeu” (op. cit, p. 147). Şi aici platonismul re- 
naşterii era în plin făgaș creştin, 


Omul, prin păcatul originar, a ajuns rob cărnii, al simţurilor, 
pentrucă „şi-a întors ochii spiritului dela lumină” spre cele materiale 
și a ales natura sensuală ca hrană pentru spirit. El a intervertit ordinea 
rânduită de Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că sufletul, lunecând în do- 
meniul sensualităţii, ce constituia însăși esența păcatului, dădea unei 
naturi spirituale o hrană materială, temporară, care îl otrăvea şi îl 
dădea pradă morţii. S'a întâmplat contrariul de ce aștepta: Adam: în 
loc ca duhul să-și asimileze sensualul — ceea ce era posibil în ordinea 
lui Dumnezeu şi era prevăzut — sensualul (fenomenul, vremeinicul 
supus devenirii N. A.), îşi asimilează spiritul, Astfel, el, Adam, „dădu 
morţii întreaga fire ca s'o mănânce“. Prin asta, în tot acest interval 
moartea trăieşte şi se nutrește din noi ca din o hrană, noi, însă, nu 
trăim, mistuiţi fiind de ea, de moarte, întru vremelnicie şi putreziciune“ 
(Max, Märt., Ambigua: 91, 1156, C. și H. v. Balth, p. 168). 


Dar nu trebue să concepem păcatul în chip prea material, doar 
carnal; el ca şi iubirea, e de natură tot spirituală, căci e produsul 
unei căderi sau decăderi a duhului, pornit dintr'un motiv egoist, de a 
individualiza, „de a izola, ca să zic așa, dragostea. Denaturând plă- 
cerea inefabilă ce o găsea în desfacerea de sine ca persoană şi în 
cufundarea în dumnezeire, el își alese ca scop voluptatea, înafara or- 
dinei divine, despărțită de rânduiala dumnezeiască şi potrivnică Pro- 
iei. Dorinţa de a îi eu şi năzuința de a-şi fixa dragostea asupua unui 


40 l ST. BEZDECHI 


lucru sau ființă, nu considerată în vastul angrenaj al universului şi ca 
un simbol al celui de sus, sunt cele două elemente ale păcatului. 
De aceea va spune Sfântul Maxim că „voluptatea sfarmă unitatea 
. ființei omeneşti în mii de bucăţi“ (Q. ad. Thal: 58; 90, 596 B). Dar 
de această voluptate, ţintă a Afroditei terestre, e legată în chip trainic: 
şi indisolubil durerea, ca un corolar firesc, fatal, al ei, şi la capătul 
acestei sinteze stă moartea ca pedeapsă pentru tot ce a călcat legea 
adevăratei iubiri divine, ieșind — şi făcând şi pe alţii să iasă — din 
catena nesfârșită a orânduirilor dumnezeieşti, „Căutând să ocolim ex- 
periența supărătoare a durerii, ne aruncăm în braţele voluptăţii, şi 
când, prin desfătare ne străduim să mulcomim neliniștea durerii, nu 
facem decât să întărim acuzaţia ei împotriva noastră, care suntem in- 
capabili de a gusta o plăcere desfăcută de chin şi trudă“ (Max, Mărt,, 
Q. ad. Thal. 61; 629 D— 632 A). - 
Atât Dumnezeul lui Platon cât şi al creștinilor a voit ca omul să 
. se nască şi să nască întru duh. Făptura, însă, din motivele arătate mai 
sus, a nesocotit această lege a firii celei adevărate și statornice și, cu- 
fundându-se — din mândrie izolatoare, din egoism, din curiozitatea 
cunoaşterii — în oceanul vremelniciei, a început, potrivit legii păca- 
tului, să creeze întru trup. Căci dorința, măcar cât de nedesluşită, după 
veşnicie, o avea şi creatura. Astfel aceasta a început să procreeze 
pentru a se perpetua. Dar cât de chinuitoare, de laborioasă e această 
cale de a ne veşnici? „Teama de moarte e spinul ascuns ce ne mână 
spre procreaţie pentru eternizarea propriei noastre naturi, însă din 
acest izvor nu poate să se nască decât o nouă jertfă a morţii. lată 
tragedia ce apasă asupra oricărei griji lumești. „Căci, deoarece întreaga 
fire a lucrurilor trupeşti e vremelnică și mereu gata să se destrame, 
de aceea în orice fel ar încerca omul să o facă să stea pe loc, elnu 
face altceva decât să întărească şi mai mult vremelnicia“, (Max. Märt. 
Q. ad. Thal. Prooim.; 90, 260 c. şi H. v. Balth. op. cit. 184). 
Mâhnirea imanentă împreunării trupeşti, spune mai departe marele 
mistic din sec. al VIl-lea, nu e datorită decât sentimentului nedeslușit 
ce se degajază din această eternă contradicție a celui care caută ne- 
murirea pe alte căi decât cele indicate de ziditor. Înţelepciunea omului 
de rând a cristalizat această observaţie în profund adevărata maximă: 
Omne animal post coitum triste. De ce? Pentrucă „Cu cât firea se gră- 
beşte să-și asigure prin procreare propria ei dăinuire, cu atât mai mult 
se încurcă în legea păcatului“. Veşnicia vieţii, pe care o căutăm noi, 
mai afirmă sfântul Maxim, nu e decât veşuicirea morţii, (Epist. 7; 92, 
431 C până la 440 A). lată un punct în care marele teolog creștin se: 
apropie foarte mult, aproape tangențial, de felul de a vedea al lui 


SCARA IUBIRII st 


Platon și al lui Origenes. Parcă ne-ar îndemna, ca şi autorul lui Phedon, 
să căutăm a evada din această vieaţă vremelnică, smulgându-ne din 
plasa devenirii. ag 

; Dar misticul creştin, ca şi Ficino, cu atâtea veacuri mai târziu: 
depăşeşte acest stadiu desperat al problemei în aparență insolubile, 
Acestei Afrodite vulgare, care a fost așa de sever osândită de disci- 
polul lui Socrate, Maxim îi va găsi, și cu profundă dreptate, o justifi- 
care, Întradevăr: O analiză superficială a acestui fel de Iubire ne-ar 
ispiti să credem că ea e de natură pur carnală. Dar o asemenea con- 
cepţie despre ea e, cum am văzut, cu totul greșită. Ea e dinamică, 
adică e veşnic în mişcare, un simbol al setei nestinse după ceva ne- 
lămurit pe care îl căutăm, ca să ne potolim aleanul după veșnicie. 
Toţi amanţii îşi declară iubire eternă și făgăduinţa lor e sinceră, pen- 
trucă dorim să posedăm etern ce e frumos, ce ne place, ce întrupează. 
idealul nostru. Dar saţiul nu-l atingem niciodată fixându-ne asupra lu- 
crurilor pieritoare și schimbătoare din lumea fenomenală, Tocmai acest 
lucru e un indiciu că chiar Afrodita vulgară nu e de natură pur ma- 
terială. De-ar fi așa, ea şi-ar găsi satisfacția completă în voluptatea 
carnală. Dar aceasta e veșnic labilă; alunecă veşnic, e amestecată cu 
ceva instabil și are gust de cenuşe. Căci în timp ce gustăm carnaliter 
o voluptate care nu ne mulțumește nicicând pe de-a-'ntregul, pofta, 
în loc să fie potolită, sporește şi mai mult, iar spiritul visează alt obiect 
de dragoste, despre care-și închipue că i-ar aduce saţiul dorit, odihna 
definitivă în această nesiârșită goană după absolutul liman. 

Asupra acestui caracter al Iubirii pedestre stărue și Platon, care 
prin gura lui Aristofan, constată că (v. Symp. 192 c): „(cei doi iubiţi) 
stăruesc în prietenia lor toată vieaţa, cu toate că nici n'ar putea să 
spună ce vrea unul dela celalalt, căci nimeni nu poate crede că o do- 
rinfă trupească îi tace să se desiăteze aşa de mult unul de societatea 
celuilalt. E între ei o legătură pe care sufletul unuia și al celuilalt vrea, 
dar nu poate s'o lămurească, ci o bănuiește şi mai mult o ghiceşte“, 
Ficino interpretează admirabil acest pasagiu. El, ca să ilustreze veşnic: 
nepotolita sete a indrăgostiţilor, sete pe care n'o poate alina nici măcar 
apropierea dintre ei, o compară cu sentimentul lui Narcis, ce-și con- 
templă chipul în apă, atât de aproape și totuși inaccesibil, de dorul 
căruia tânjeşte şi-și mistue cu totul vieaţa ; „tocmai pentrucă el nu-și 
dă seama de, rătăcirea în care a căzut — căci doreşte un lucru în 
timp ce urmăreşte în căutarea sa un altul, — dorința lui nu găsește . 
niciodată împlinire“, De altfel oricât de totală ar fi această contopire 
intr'un trup a două fiinţe, ea nu aduce sufletului pacea, dacă nu se 
împlineşte după adevărata lege a duhului, ce ne învaţă, când nu cu- 


42 ST. BEZDECHI 


noaştem altă cale, să căutăm portul definitivei odihne a spiritului, prin 
trup, da, căci așa ne e osânda, dar dincolo de trup, care nu e decât 
“un firav simbol. Mâbhnirea ce umbrește acest Eros trupesc e cea mai 
limpede dovadă că dragostea lui se simte, în chip nelămurit, stingherită 
de o năzuinţă ce îl depăşeşte mereu. Şi acesta e elementul spiritual 
din el, mesager al celor de sus, care, după ce îi ţine înainte oglinda 
-morţii şi a suferinţii, îi îndreaptă apoi privirile spre câmpiile elisee ale 
iubirii celei cerești ce aduce pacea serafică, pentrucă e în cadrul rân- 
„duielii divine şi doar ea ne poate ajuta să ne împlinim menirea pentru 
care am fost creaţi, chiar aci în acest lut supus vremelniciei şi putre- 
ziciunii, 

Şi totuşi! Chiar acea împreunare carnală este o învățătură, o ex- 
periență ce trebuia făcută, Ea constitue o educaţie și e primul grad 
al sinteselor progresive prin care cată să ne apropiem de divinitate, 
Oricât e ea de criticată, totuși e prima încercare de a ieși din sine, 
experiența ce o face orice om sau vietate cât de modestă. Prin ea lumea 
se concentrează și se desăvârșeşte în Dumnezeu. lată de ce — și aceasta 
o spune un monah! — căsătoria nu e un păcat, Intreaga această lume 
vremelnică își are o justificare a ei, chiar dacă noi n'am putea înțelege 
acest lucru. Ea e o icoană imperiectă, deformată, dacă vreţi, a desă- 
vârşirii şi ea constitue, o treaptă, sau o scară pe care trebue s'o suim 
ca să.. ne întoarcem de unde am plecat. Creaţia are rolul unei școale 
severe. Suferinţa, ce e implicită într'ânsa, își are şi ea rolul său adânc, 
„Prin suferinţa inerentă materiei lui pieritoare şi prin mistuirea operată 
de aceasta asupra noastră, sufletul trebue să năzuiască la cunoaşterea 
lui Dumnezeu, la conştiinţa propriei sale demnități, să capete exacta 
noţiune despre poziţia lui faţă de trup şi față de sine însuşi“. (Max. 
Mărt. Ambigua, 91, 1104 B). Faţă de gnosticii duşmani ai creaţiei, care 
şi ei nu făceau decât să tragă ultimele concluzii din sistemul platonic, 
Max. Mărturisitorul ia poziţie căutând să salveze făptura şi să arate 
justificarea ei. Şi pe urmele sale păşeşte şi Ficino când găseşte că 
amândouă felurile de iubire, şi cea cerească şi 'cea vulgară, sunt în- 
dreptăţite, căci şi una şi cealaltă doreşte ce e frumos (op. cit, 127), 
“Omul, făptura, nu e o negaţie a dumnezeirii, ci o întregire a lui. ȘI, 
trecând peste puntea căscată de Platon, între cele două feluri de iu- 
bire, subtilul mistic (Ficino) preconizează sinteza superioară ce le îm- 
pacă într'o mai cuprinzătoare unitate, Fie pe calea dreaptă, indicată 
de Dumnezeu şi găsită doar de foarte puţini, fie pe drumul ocolit și 
penibil al păcatului, Eros, pe care Ziditorul în mărinimia lui l-a sădit 
în orice ființă, ca o năzuință de a ne îndrepta spre Creator, Eros, zic, 
deşi nu poate să-şi ajungă scopul de a cunoaşte prin puterea lui pe 


SCARA IUBIRII 43 


Dumnezeu, totuşi, umplând prăpastia ce desparte natura de supranatură, 
lumea umană de cea divină, făurește scara ce sue dela cele pământești 
la cer şi coboară dela cer spre cele ale pământului. 

In această sinteză de cea mai pură ortodoxie a prolundului in- 
terpretator al tainelor religiei noastre, Sinteză în care el se afirmă „în 
faţa gnosticilor, platoniştilor, ucenicilor lui Origenes şi atâtor eretici, 
cu o neasemuită putere, Sf, Maxim a arătat că creatura nu e un simplu 
negativ al Divinităţii şi ea poate fi mântuită nu prin mistica topire în 
Dumnezeu, ci prin o expresă păstrare, mai vârtos încă, prin desăvâr- 
șirea fiinţei sale”. (H. v. Balth. op. cit, 194). Prin ce mister se poate 
păstra această desăvârșire, creatura păstrându-și totuși individualitatea 
ei, e o problemă ce depășește cadrul acestei cercetări. E, oricum, ca- 
racteristică în această privință observaţia miraculoasă a Siântului că 
„încarnarea a avut, între altele, rolul de a umili spiritul trufaş şi a re- 
staura în drepturile ei carnea roasă de patimi și de moarte”. (Q. ad. 
Thal. 47; 90, 425 A-D). 

Se poate afirma că el a dat o soluţie integrală problemei puse 
şi cercetate apoi, cu mult spirit şi subtilă pătrundere, de Piatonistul 
Renașterii, care, însă, e depăşit de misticul oriental. Dar paginile în 
care Ficino enucleează mecanica iubirii (v. op. cit, p. 31 şi următ.) 
cât şi acelea în care lămurește procesul individualizării, pentru a ne 
apropia de Fiinţa supremă, sunt pagini de maestru pe care le-ar sub- 
scrie orice mare mistic, | 

Nu rămâne, însă, mai puţin adevărat că filosoful atenian are me- 
ritul de a fi pus cel dintâi problema, în chip clar, în lumea europeană, 
Oricât de puternic e accentuat la el abisul ce desparte cele două lumi: 
a trupului și a sufletuiui, și oricât, la el, echilibrul dintre cei doi poli 
ai iubirii schiopătează, pentrucă balanţa atârnă mai mult într'o parte 
— a duhului, — totuși el ne-a relevat sublimul adevăr că numai Eros 
poate fi bunul mesager dintre ele; ceva mai mult, — și aceasta cou- 
stitue poate una din cele mai proiunde viziuni ale lui, — el a arătat 
ce minuni poate să opereze, prin sublimare, prin transfigurare, această 
pârghie a Universului care e lubirea. Dacă el a introdus în filosofie în 
chip așa de tiranic dualismul spiritului în opoziţie cu materia, sau cu 
ceea ce nu era spirit, tot el a descoperit forţa care clădeşte puntea 
între aceste două lumi ce par ireconciliabile. 

ST. BEZDECHI 


| „DESCRIEREA: ÎNTÂMPLĂRILOR 
DELA ÎNCEPUTUL REVOLUȚIEI DIN ANUL 1848 ȘI 
1849 ÎN PROTOPRESBITERATUL HĂLMAGIULUI 


Supt titlul de mai sus, se găsesc două manuscrise autentice, re- 
dactate de către părintele Ion Moga, protopopul unit al Hălmagiului, 
un martor ocular al evenimentelor pe care le descrie, ca întâmplate 
în anii 1848/49, în protopopiatul Hălmagiului şi în alte părţi ale Za- 
'randului. Unul din manuscrise ace o extensiune de 8 pagini în 49, 
şi cuprinde numai evenimentele din protopopiatul Hălmagiului. Celalalt 
“ manuscris este mult mai mare, cuprinzând 26 de pagini în 40, care 
ne descrie și evenimente din alte ţinuturi ale Zarandului, făcând la 
început şi un fel de întroducere generală a revoluţiei Românilor din. 
Zarand, 

Ambele manuscrise au aceeași limbă, aceeași ortografie şi acelaşi 
mers al ideilor, ca provenind dela unul și același autor. Primele 18 pa- 
gini din manuscrisul cel mare sunt scrise însă de o mână străină, pro- 
babil de către unul din fiii sau ginerii protopopului Moga, care a scris. 
după dictare. După moartea păr. Moga, manuscrisele au trecut în po- 
sesiunea ginerelui. său, Vasile Ladislau Fodoru, fost jude cercual al 
Hălmagiului în anii 1861—1863, în a cărui familie sau păstrat până 
în zilele noastre. De prezent ele se păstrează la d-l Titus Fodoru, fost. 
voluntar de războiu și agronomul oraşului Cluj, azi refugiat la Sibiu, 
din bunăvoința căruia mi sau pus la dispoziţie. 

In cele ce urmează, voiu reda fidel cuprinsul unic al celor două 
documente preţioase, lăsând la o parte repeţirile inutile ale aceloraşi 
. cuvinte şi simplificând frazele greu de înţeles. Acolo unde se poate, 
voiu reproduce între ghilimele textul original. Menţionez totodată că. 
adnotările explicative din paranteze sunt ale subsemnatului. 


DESCRIEREA ÎNTÂMPLĂRILOR REVOLUȚIEI DIN ANUL 1848—1849 45 


„Descrierea tâmplărilor dela inceputul revoluţiei din anul 1848 și 
1849 en Protopresviteratul Halmagiului, care au pătimit Poporul Român 
de către resculaţii magiari, după cum urmează”, 

„In timpul când se putea înțelege din jurnalele publicate în Țara 
Ungurească și în Transilvania, că focul războiului în alte părţi este 
aţâţat, şi oamenii ținutului acestuia, — deși atunci aflându-se în lea- 
gănul păcii, — îşi desvăluiau cugetele şi opiniunile în diferite moduri, 
Românii însă, deși oficianţii le vorbeau despre un viitor fericit, erau 
de părerea, — mai ales când trebuiau să subscrie la alegerea depu- 
taţilor la Dietă, sau când auziau că vor să facă recrutări, — că Un- 
gurii nu fac aceasta în interesul împăratului. Ocaziunea de a judeca în 
așa fel, le-a dat-o adunarea din Blaj, la care deși n'a participat nimeni 
din ţinutul acesta, deoarece în acel timp Zarandul era încorporat la 
Ungaria; însă s'au strecurat aici din vecinătatea Albei de Jos, nişte 
tipărituri dela Blaj, care scriau despre ştergerea robotelor ș, a. Acestea 
au fost suficiente, ca să întărească opinia fiecărui român, că el trebue 
să stea de partea împăratului. Publicaţunile acestea au interesat cu 
atât mai mult poporul din Zarand, pentrucă ei erau cei mai subjugaţi 
iobagi, dela care se storceau de multe ori slujbe şi robote ilegale, fără 
a i se permite ca să se plângă cuiva, Aceasta au observat-o şi domnii- 
de pământ, care ne putând să-şi hulească iobagii și nici să-și desvăluie 
taina cugetului lor în contra Dinastiei, au declarat deodată, că robo- 
tele sunt şterse de către domnii de pământ, adunaţi în Dieta Ţării Ua- 
gurești, şi de Minister, pentru totdeauna, şi că poporul nu se va mai 
pedepsi cu toiagul, Ştirile aceste, sosite la începutul lui Octomvrie, au 
plăcut tuturor, dar peste 14 zile s'a publicat sărbătorește statariumul, 
(aplicarea legilor marţiale), contra celor care nu se vor supune Mini- 
sterului Țării Ungureşti. Cu aceasta poporul se află de tot încătuşat, 
ne mai îndrăsnind să gândească, să acţioneze, ori să vorbească despre 
cele ce simțea, De aceea Românii din Zarand stătură -ca muţi şi orbi 
şi încremeniţi, până 'n timpul când din porunca generalului Puchner, 

a început desarmarea Ungurilor din Transilvania”, 

„Despre desarmarea asta de aici încă nu știau mulți dinte românii 
de aici, deoarece maghiarii, — deşi știau despre toate, — speriau pe 
Români, că vin Săcuii în contra lor, aprinzând, tăind și omorând; lä- 
tind vestea, că ar fi și intrat în comitatul Zarandului, tocmai când ma- 
iorul Riber şi prefectul Solomon desarmau pe Ungurii din comitatul 
Hunedoarei, In ziua de 23 Octomvrie 1848, fiind târg de săptămână 
în Hălmagiu, s'a auzit după amiazi, de către Hălmăgel sunând clopotele 
într'o dungă, Atunci pe toţi i-a cuprins fiorii groazei, înțelegând, că 
Săcuii au ajuns la Preşculiţa şi Obârșie, prădând şi aprinzând satele 


46 DR. AL. FILIPAȘCU 


învecinate, deşi în acest timp fusese încredințat maiorul Miteuţia Petru 
din Preşculiţa, cu desarmarea Ungurilor din comitatul Zarandului; care 
prin oamenii lui credincioşi, era în stare să scoale pe Români, în ve- 
derea executării acelui ordin. Văzând că nu contenește bătaia într'o 
dungă a clopotului, căpitanul Hollaky Ferencz, domnul de pământ din 
Halmăgel, a adunat garda naţională (maghiară), pornind în fruntea. ei, 
pentru întâmpinarea zarvei din Hălmăgel ; însă groaza și frica i-a oprit. 
pe oameni în loc, iar o parte din ei au fugit către Ungaria. Aşa a 
început revoluţia“. 

Ținutul Hălmagiului, a fost invadat de o trupă de 800 de răscu- 
laţi, supt comanda maiorului Gál, căreia i s'au mai alăturat unguri şi 
jidovi din comitatele Zarand, Arad și Bihor, Printre aceştia au fost 
recunoscuţi și identificaţi următorii: Bett loşca, notarul Kurtân Elek 
din Hălmagiu, învățătorul unguresc Lakatos Jozsef din Hălmagiu, prim- 
pretorul Kristiyori loani, Kosma Károly din Talagiu, fraţii Kâdar Josca, 
Kâdar Sándor şi Kádár Anti din Hălmagiu, Stoika Gyuri Bandi calfă 
de prăvălie din Hălmagiu, Benkö Salamon ispravnicul jidovului Roth 
lânos, arendaşul lui Hollaky Ferencz din Hălmăgel, notarul Orbán Lajos 
din Bonteşti, perceptorul Nastradini din Buteni, Brasai loani şi Brasai 
Péter din Cacova, tăbăcarul Hoetan din Sf. Ana, Boier Şândor și Dâneș 
Istvân din Galşa, Hollaky Gustáv, Orady Páli, Ursu Lukaci și Iovu 
Mihailovici din Hălmagiu, Aceştia mergeau în fruntea trupei de răscu- 
` laţi, servind de călăuze și instigatori la atrocitățile, la care au participat 
şi ei în mod activ, In pomenita zi de 23 Oelanisrie: răsculații au să- 
__vârşit următoarele: 

1. In Guravăii, au încendiat 38 de case, afară de alte sălaşe, 
au prefăcut în cenușă bucatele și nutreţul de vite, adunate pentru 
iarnă; au adunat toate vitele şi le-au mânat în Țara Ungurească, iar 
pe Ştefan Ciucur, român de 50 de ani și credincios împăratului, l-au 
împușcat. 

2, În Prestoci, au incendiat 10 case cu sălașele din jur, ope- 
rând aceleaşi jafuri ca și în comuna de mai sus. Preotul Nicolae Bota 
a recunoscut printre incendiatori pe Fekete Mihály din Băltele, 

3, In Dumbrava au jefuit şi prădat toate bunurile ţăranilor, 
iar pe Luca Lăpădatu şi loan Bojia i-au împuşcat, fiind credincioși im- 
păratului, „şi minune că atunci n'au murit”, 

4, În Aciuţa au incendiat 86 de case, împreună cu toate șurile 
şi grajdurile; „au prefăcut în scrum” toate bucatele oamenilor și nutreţul 
vitelor, „lăsând poporul în cea mai neagră mizerie“; au ucis o parte 
din vite, iar restul vitelor le-au mânat în Țara Ungurească; „au tăiat 
şi împușcat” pe următorii țărani români: Andrei Buda de 50 de ani, 


DESCRIEREA ÎNTÂMPLĂRILOR REVOLUȚIEI DIN ANUL 1848—1849 47 


Marcu Cosma de 45 de ani, Toader Buglea de 50 de ani, Vasile Buda 
de 70 de ani, şi lon Şerbu de 72 de ani. 

5, În Pleşcuţa au comis numai jafuri şi prădăciuni, ca şi în 
satele de mai sus, dar n'au ars-o, 

6. În Aciua Mare au prins pe Toader Rada şi pe Crăciun Pe- 
trișor şi i-au dus la Sânt Ana, iar de acolo în temnița din Arad; pe 
Oancea Pavel l-au dus în Hălmagiu și „l-au împușcat sub spânzurători”, 
pentrucă a declarat, „că. Dumnezeu nu va ajuta Ungurilor, ci va ajuta. 
Împăratului şi Iancului al nostru“, | 

In noaptea de 23 spre 24 Oct, răsculații au dormit în dealul 
Hireadului din hotarul Ciuciului, având cu ei și un tun. Aici sau în- 
tâlnit şi cu alţi honvezi şi rebeli veniţi din Șiria, Arad, Zarand, Sânt- 
„ Ana, Bancota și Salonta. In 24 Oct. au pornit spre Hălmagiu, îna- 
intând pe drumul ţării, până la birtul lui „Hortocu“”. Tabăra Românilor- 
de aici se afla supt comanda tribunului Alexandru Chendi (din Câm- 

peni), care avea alături de el pe Ulerich Toni, „neamţ“ de 32 de. ani 
din Resbae, și pe advocatul leronim Moga, fiul protopopului din 
Hălmagiu. 

Pentru a-l îndepărta pe Chendi din oraș, răsculații i-au trimis pe 
soţia lui Kosma Károly din Tălagiu, cu misiunea să-l roage, să vină 
şi să-i apere conacul şi bunurile, atacate de o mică ceată de răsculați. 
Fără să bănuiască cursa ce i sa pus, Chendi a și plecat în dimineaţa 
de 24 Oct., spre Tălagiu, împreună cu soţia lui Kosma Kâroly; dar 
de pe un deal a văzut tabăra răsculaților, apropiindu-se de Hălmagiu. 
Atunci s'a reîntors repede în oraș, a tras clopotele şi a adunat o mare 
mulţime de ţărani. 

La auzul clopotelor, răsculații au tras două salve de tun, nimerind 
turnul bisericii ortodoxe şi casa fostului preot loan lancu. Apoi „s'au 
slobozit în oraș”, împușcând în drumul lor pe Adam Iancu și pe Si- 
mion Ungur, Văzând, că nu poate să apere oraşul, Chendi a intrat în 
tratative cu răsculații, însă aceștia, (contrar tuturor uzanțelor obișnuite), 
l-au constituit prisonier, apoi au intrat în oraş. 

__ Tot în 24 Oct, răsculații au mers în Hălmăgel. La marginea sa- 
tului au fost întâmpinați de sătenii: Toader Codreanu 60 a., Petru 
Foniţa 28 a., Nicolae Stanu 50 a., Login Galea 18 a., llişie Lupu 25 a., 
Eftimie Duma 40 a., loan Totu 27 a., Anișca Duma 35 a„ Ana Co- 
dreanu 40 a. Petru Pop 45 a., Petru Totu 32 a. purtând în fruntea 
lor un steag alb. Răsculaţii au înconjurat delegaţia pașnică a satului, 
au smuls steagul şi l-au batjocorit, pe primii opt i-au ucis cu săbiile, 
pe următorii doi i-au băgat de vii într'o casă incendiată, unde au ars; 
iar pe cel din urmă, „l-au înfășurat în câlţi şi așa l-au aruncat în foc”. 


-48 DR. AL. FILIPAȘCU i X 


După aceasta au dat foc comunei, prefăcând în cenuşe 161 de case, 
împreună cu toate sălaşele lor, precum și toate bucatele adunate şi 
nutrețul vitelor. Pe poporenii: Iosif Totu 55 a., Costan Sârba 56 a, 
loșa Codreanu 65 a, Petru Colfu 1. Ion de trei ani, Maria Tonţia 15 ani, 
“George Tonţia 60 a., Daniil Baica 70 a., loan Chici 55 a., Cristina Co- 
dreanu 40 a., Maria Tonţia 16 a., şi Anișca |, Gligor Petru 50 a., i-au 
împușcat în faţa caselor lor incendiate, apoi i-au aruncat în foc, ca să 
le dispară urmele. Pe Ion Boşa 50 a., Nicolae Boşa, 22 a. fiul celui 
anterior, Antonie Tonţia 72 a. şi pe fiul acestuia Iovu Tonţia 52 a., 
i-au aruncat de vii în casele incendiate, unde „în cele mai groaznice 
chinuri s'au mutat din această vieaţă“. Pe preotul Eftimie Popovici de 
36 de ani, l-au constituit prisonier şi l-au dus cu ei la Hălmagiu, pen- 
trucă a citit proclamația lui lancu de credinţă faţă de împărat şi or- 
dinul lui de a-și pregăti armele de luptă. Au pus foc bisericii, sdrobind 
altarul şi toate obiectele din ea, „dar din voia lui Dumnezeu și spre 
norocul poporului, focul s'a stins”. Toate vitele au fost sechestrate şi 
trimise în Ţara Ungurească, afară de acelea, pe care le-au împuşcat în 
hotarul satului. Bunurile scăpate dela incendiu, împreună cu obiectele 
gospodărești folositoare, cum sunt căldările ș, a, au fost adunate, în- 
cărcate în care și transportate în Țara Ungurească. 

Tot în 24 Oct. au incendiat şi jefuit de bunuri și de vite satul 
- "Tioheşti, de peste deal, mânând și de aici vitele în Țara Ungurească, 
Năvălind în casa lui Iosif Paicu, a cărui soţie Nasta era „bolnavă în 
facere”, i-au luat fetiţa, apoi au aprins casa asupra bolnavei, lisand o 
-să ardă de vie. De aici s'au reîntors la Hălmagiu, 

. În ziua de 25 Oct, șefii răsculaților s'au adunat „la sălașul“ per- 
captariului de dare ;Brument Nicolae, unde s'au constituit în „Curte 
„Marţială“, Au dat ordin tuturor satelor să vină preoții şi primarii cu 
steaguri albe și însoţiţi de câte trei țărani delegaţi, pentru a încheia 
pace cu ei și spre a se supune lor, „cari dacă nu vor asculta, nu va 
rămânea în sat casă nearsă și sămânța de român o vor stârpi“. Au 
procedat apoi la judecarea prisonierilor, condamnând la spânzurătoare 
pe Alexandru Chendi, Ulerich Toni şi Nicolae Todea de 24 ani, pe care 
“i-au și spânzurat în această zi. Tot la spânzurătoare l-au condamnat 
şi pe leronim Moga, „care se afla în capul Lagărului Românilor“, dar 
la intervenţia „bunilor prieteni ai părintelui său”, îl iertară și-i comu- 
tară pedeapsa în închisoare, la care mai fuseseră condamnaţi încă alți 
110 de români, cari au fost apoi transportaţi legaţi în lanţuri la Brad. 
Printre aceștia din urmă sunt pomeniţi: Petru Huh, Senesie Toda cu 
soția Veronica, George Costin cu soţia, clericul Arsenie Tircuș, Andrei 
“Caimapu, Adam Costin, Iosif Botcu, Adam Cristea, Adam Baltă, Con- 


DESCRIEREA ÎNTÂMPLĂRILOR REVOLUȚIEI DIN ANUL 1848—1849 49 


atantin Neamţ, Arsene Neamţ, Crăciun Sârbu, lov Rasa, Grigore Robu, 
Iosif Paicu, Pavel Nichiti, Petru Paicu, osii Sortocu, George Buşa și 
Arsenie Şerban, 


Cu privire la autorul d o&uineitală: se află la sfârşitul manuscri- 
sului al doilea următoarea însemnare: „Aici însemnăm şi despre pa- 
rohui român unit din Hălmagiu, Ion Moga, care pe feciorul său Hie- 
ronim l-a fost descumpărat cu un însemnat stipendiu de bunuri, ca să 
nu-l spânzure Ungurii și care, fiind la casa sa Cancelaria oficialilor dela 
companiile militărești aici venite, precum și a lagărelor povăţuire; pentru 
-care acuma venind Ungurii nu mai putea fi sigur despre vieaţa sa, sa 
tras în părţile muntoase, lăsându-și casa încărcată cu de toate, beuturi, 
vin, vinars, bucate : grâu, cucuruz, ovăs, fân și alte cele și dobitoace 
mișcătoare. Ungurii rebeli mai sus pomeniţi de toate l-au despoiat, zi- 
când, că dacă nu va fi vinovat şi de vor birui ei, le vor plăti şi dacă 
va învinge Împăratul, Impăratul să le plătească“. 


In 26 Oct. rebelii au pornit spre Baia de Criş, Românii aștep- 
ttându-i pe un deal din preajma Hălmajului, Fiind bine informaţi asupra 
mișcărilor Românilor, având spioni buni, ca lov Mihailovici, Ursu Lu- 
caci și alţi români din Zarand, o parte din rebeli au pătruns prin pă- 
durea Poenarilor, spre a-i înconjura, iar alţii au mers drept înainte; 
au descărcat în ei de două ori tunul, apoi au năvălit asupra lor din 
toate părţile, împrăștiindu-i. După aceasta honvezii au mers în Tiohești, 
prădând şi prefăcând totul în cenuşe, din ce a mai rămas după pu- 
stiirea din 24 Oct. După aceasta au coborit în satul Târnăviţa, unde 
au aprins 22 de case, ducând cu ei avutul locuitorilor. 


S'au întors apoi prin satul Poenari, unde au aprins șase case, 
iar pe Ion Dușan de 45 ani şi pe Ion Mavrodin de 55 ani, i-a îm- 
pușcat în fața caselor lor incendiate, „şi nemurind grabnic, cu baio- 
netele i-au înfrânt, chinuindu-se şi-au dat sufletele”. Aici au ridicat 
-din faţa casei. lui pe bătrânul preot Ioan Tude din Poenari și au prins 
pe preotul Pavel Feir din Şteia, împreună cu ţăranul loan Opra. „Des- 
'brăcaţi, desculți, în capurile goale, pe toţi trei aducându-i la Hălmagiu“, 
i-au condamnat la moarte și i-au spânzurat lângă Chendi și Uierich, 
Prădăciunile adunate, le-au petrecut în Țara Ungurească, 


„lară în Hălmagiu şi prin satele din jurul lui, nu a rămas una 
casă ne jefuită $i ne prădată de rebeli, zicând, că ei caută după unelte 
ungurești, însă ei căutau să stoarcă bani dela bieţii români, printre 
haine şi alte iosaguri (bunuri), de treabă, pe care toate la adunau, zi- 
când că sunt iosaguri ungurești, Iară bieţii români, încremeniți de groază 

i frică, tăceau, şi toate le lăsau să le ducă, numai să nu-i omoare, 
4 


50 DR. AL. FILIPAȘCU 


Așa s'a întâmpla și în filiala Lescioara, unde au ars husarii koşu- 
teni casele şi alte bunuri ale lui Samuilă Motica, losif Sirca şi loan: 
Motica bolha". 

In dimineaţa de 27 Oct., toată armata rebelă a plecat spre Baia. 
de Criș, însoţită de Ungurii din Zarand. Din Dealul Ociului văzură 
tabăra română de pe Câmpia Târnavei, unde Românii erau așezați la 
masă. În tabără se găseau și 30 de grăniceri din Reg. II grăniceresc 
din Ardeal (Năsăud), care erau sub comanda locotenentului Clima. 
Aici răsculații s'au împărţit în două, de o parte honvezii și husarii cu 
tunul, fiind in număr de 300, iar în 'cealaltă voluntarii cu Ungurii din 
Hălmagiu și Zarand. Grupul din urmă o luă peste pădure și peste 
satul Brotuna, iár primul și-a continuat marșul pe drumul țării, Incă 


mai dinainte, răsculații trimiseseră în tabăra română spioni de-ai lor, , 


ca să le comunice, că ei sunt ostași împărăteşti şi vin în ajutorul lor. 
Când se apropiară de tabără, răsculații ridicară steagul alb, apoi deo- 


dată se resfirară, trăgând două salve de tun şi ridicând steagul roşu, 


Românii aveau puşti puţine și muniţie puţină, şi văzându-se deodată 
atacați din toate părţile, n'au putut să reziste, cu toată îmbărbătarea 
lui Clima şi a grănicerilor, încât au fost împrăștiați, după ce căzură 
din ei peste una mie de inși. Totuşi au reușit și Românii să răpună cu 
lăncile lor pe mai mulţi pedestrași și călăreţi rebeli, însă Ungurii i-au 
desbrăcat de haine, susținând că dintre ai lor n'a căzut niciunul. 


© Locot, Clime cu grănicerii lui s'au refugiat într'un grajd, dar fiind des- 


coperiţi de rebeli, aceștia au încojurat grajdiul şi i-au dat foc. N'a 
scăpat cu vieaţa decât un singur grănicer, care a fost văzut în Hălmagiu. 
In Brotuna au aprins 10 case cu sălașe cu tot; au dat foc și 
bisericii de lemn, arzând împreună cu ea toate cărţile și veștmintele: 
sfinte, iar clopotele s'au topit; apoi au jefuit toate casele, 
In Târnava au aprins 82 de case cu dependinţe cu tot, au 
jefuit avutul țăranilor, iar vitele. lor le-au trecut în Arad și Bihor. Pe 


ţăranii: Ursu Bu!zescu de 70 ani, Ion Coza de 30 ani, Adam Dragoș. 


de 27 ani, Nanu Dragoş de 25 ani, Ion Boldiş de 27 ani, lov Feir de 
65 ani, Onu Andreicău de 35 ani, Nicolae Boldiș de 30 ani, Iftimie 
Juncan de 40 ani şi Nasta Bordea de 60 ani, i-au împușcat în faţa 
caselor lor incendiate, 

In Șteia au pus foc la 25 de case, arzând toate împreună cu 
dependinţele lor. Au ucis în chinuri groaznice pe ţăranii: Ion Răscu- 
leanu de 50 ani, Iştocu Ulitie a Onului de 25 ani și Pavel Feir de 58 ani, 


Pe lovu Jarca de 45 ani, fiind bolnav în aşternut, l-au tăiat în bucăți, 


iar pe Iştocu Ulitie l-au sluţit în mod îngrozitor, cu tăieturi la obraz, 
la cap şi la pântece, de care s'a vindecat în mod miraculos. Din Șteia: 


i Di stiind batea iuti e Di 3073 eliza ai i at 


OENE ZE ant mie dă 


DESCRIEREA ÎNTÂMPLĂRILOR REVOLUȚIEI DIN ANUL 1848-1849 51 


au mai căzut pe Câmpia Târnavei, luptând, Ion Ulitie de 50 ani, Spi- 
ridon Ulitie de 40 ani, Pavel Ulitie de 30 ani, Daniil Ulitie lui Iștocu 
de 50 ani și Zaharia Răsculeanu de 25 ani. Au jefuit tot avutul săte- 
nilor, iar cornutele le-au trecut în comitatele Arad și Bihor, 

In spre seara zilei de 27 Oct., rebelii s'au adunat pe dealul Prislop. 
în drumul ţării, de unde s'au îndreptat spre Baia de Criş. Aici au prins 
şi au luat ca prizonieri pe tribunul Nemeș, (lon Nemeș-Nobili învățător 
în Abrud), pe învățătorul Ion Tisu din Țebea și pe Aron Birta din 
Baia de Criș. 

In 28 Oct. au mers la Brad, unde o parte din rebelii care au 
jefuit la Baia şi Criștior, au devenit prizonierii taberii române din Brad, 
„E de minune, că după atâtea omoruri ce făcură rebelii printre Ro- 
mânii din Zarand, atâtea comunităţi arse, atâtea dobitoace mânate, câte 
jafuri, în câtă lipsă rămase poporul, care fugi dela bunurile lui, scă- 
pându-și vieaţa în păduri, — și totuşi poporul român nu-şi făcu aşa 
inimă tirană, ca să omoare pe Ungurii din Brad, care erau robii (pri- 
zonierii) lor; — însă ei tot le-au dat pace, ca ei să-și ducă în împlinire 
terorismul lor cel varvaricesc, lăudându-se, că voiesc a stârpi pe Român 
de tot şi al șterge din ţară“. Venind rebelii cu putere mare, își elibe- 
rară tovarășii căzuţi în prinsoare, pe care îi găsiră nevătămaţi. Totuși 
trecând prin Țebea, au aprins partea de din jos de biserică a satului 
şi au jefuit-o de vite. Revenind la Baia de Criș, rebelii au judecat la 
moarte și au spânzurat pe tribunul Nemeș, împreună cu pe lon Tisu și 
Aron Birta, După aceea s'au întors la Hălmagiu, unde au „descălecat“ 
la 10 ore noaptea. Aici au dat foc grajdului, in care erau așezați caii 
husarilor koșutiști, acuzând de fapta aceasta pe Români, cu scopul de 
a avea motive, ca să-i poată jefui din nou. 

In 29 Oct. rebelii au jefuit pe Românii din Hălmagiu de toate bu- 
nurile lor, până şi de vestminte, Armata rebelă era urmată de o mul- 
time de jefuitori civili, „meșteri, işpani și notari, ba și jidovi din Sa- 
lonta, Buteni, Beiuș şi din alte sate ungurești, până 'n Hălmagiu“, „Iară 
anumite femei, poate și curve ungurești, nu puţine erau”, care se în- 
grijeau să dea rebelilor lucrurile jefuite dela Români. Deoarece cu ocazia 
împărţirii acestor obiecte, se iscă o mare „gâlceavă“ între femei, jude- 
cătorul a fost silit să dea poruncă, ca „femeile să se despartă de ar- 
mată“, iară prăzile să fie transportate cu carele în Ţara Ungurească, 

Tot în 29 Oct, venind preotul lon Jude de 24 de ani — fiul 
bătrânului preot Ion Jude, care a fost spânzurat de rebeli, — la Häl- 
magiu, însoţit de primar și de trei delegaţi şi cu steagul alb, conform 
ordinului din 25 Oct., a fost primit cu înjurături şi acuzat că împreună 
cu tatăl său s'a însoţit cu Moţii şi că este maiorul unui lagăr românesc, 

4 


52 DR. AL. FILIPAȘCU 


Acuzatorii lui au fost fostul pretor al Băii de Criş, Potyu Jozsef, soția 
acestuia, fiul său Albert şi fiică-sa, precum şi alfi Unguri din Zarand, 
Ca urmare a fost condamnat la moarte de Curtea Marţială și spânzurat, 
impreună cu preotul lon Rus de 34 ani din Morariu și cu preotul 
Eftimie Popovici din Hălmăgiel, în furcile unde erau spânzurați şi ceilalți. 

In 30 Oct., rebelii au adus o mulțime de care din Hălmagiu şi 
din satele din jur, in care încărcând prăzile, au părăsit Hălmagiul, tri- 
miţând vorbă poporului român din Zarand, „că-l va stârpi cu plumb 
şi cu ascuţişul sabiei”, dacă nu-i va servi de învăţătură, şcoala pe care 
le-a dat-o in zilele trecute. Trecând prin Aciua, rebelii au aprins două 
case, iar din Aciuţa au luat cu ei ca prizonieri, pe preotul Senesie 
„ Grozavu 30 a. și pe ţăranii:. Petru Cosma l, Ion 45 a, Alexandru 
Grozavu 38 a., Arsenie Sârbu 35 a. și George Cosma |. lon 26 a, 
apoi au trecut peste podul loseșelului. Aici au spânzurat în 31 Oct. 
pe preotul Senesie Grozavu din Aciuţa și pe preotul Pavel Fărcaş 
34 a., din Pleşcuţa, pe care l-au ridicat din casa lui. Rupându-se 
ştreangul sub preotul Fărcaș, a căzut din furci și a fost ucis de rebeli 
prin împuşcături și impunsături. Țăranii prinşi din Aciuţa, au fost con- 
damnaţi la închisoare şi transportaţi în temniţele din Arad şi Seghedin, 
unde au stat 9 luni, 


In 8 Noemvrie au sosit veștile îmbucurătoare, că în fruntea Za- 
- randului au fost numiţi Ion Buteanu ca prefect şi căpitanul pensionar 
Petru Turbat ca administrator; că de peste munţi au sosit o companie 
de grăniceri și o tabără de Români, precum și două companii de linie, 
una din Reg. Carol Ferdinand, iar alta din Reg, Jurski. Aceste com- 
panii au staționat la Hălmagiu, unde se afla şi prefectul Buteanu, Co- 
mandantul companiilor era căpitanul Lersan, de 48 de ani. 


Buteanu a adunat poporul în tabără și împreună cu cătanele 
“împărătești a pornit peste Lazuri la dealul Măreţ, unde erau mulţi 
Unguri rebeli, pe cari atacându-i, a luptat 2 ore, înregistrând 7 răniţi, 
pe cari i-a trimis în spitalul din Deva. Pornind apoi către Criştior, 
s'a reîntors la Hălmagiu, unde în aceiași noapte, căpitanul Lersan, la 
cartierul său, culcat în aşternut, s'a împușcat. Dimineaţa, într'o Dumi- 
necă, un soldat împărătesc din Reg. Carol Ferdinand, de naţionalitate 
ungur, a împuşcat în mijlocul drumului, fără de nicio pricină, pe un 
camarad român din aceiași companie, 

Administratorul Turbat a ordonat, ca din poruncă împărătească, 
toți ţăranii din Zărand să-şi trimită feciorii, ca să slujească timp de 
trei ani împăratului, Toate satele au executat cu mare bucurie porunca 
împărătească, trimițându-şi toţi feciorii, din cari însă n'au fost recrutaţi 


DESCRIEREA ÎNTÂMPLĂRILOR REVOLUȚIEI DIN ANUL 1848-1849 53 


decât foarte puţini, cari apoi au fost trimişi la Alba-lulia și Sibia, iar 
ceilalţi au revenit la vetrele părinţești. 

In 18 Dec, toată puterea împărătească s'a retras în cetatea Băl- 
gradului, administratorul Turbat la Deva, iar prefectul Buteanu in munții 
Abrudului. Ungurii din satele din jurul Devei, precum şi cei din îm- 
prejurimile Halmagiului, au început să fugă în Ungaria. Românii i-a 
întâmpinat în munţi şi între dealurile Caianului, unde au căzut mulţi 
dintre fugari. Aceasta însă n'a ţinut decât până'n 28 Dec., când într'o 
zi de marţi, s'a făcut a doua năvălire ungurească în Zarand, venind 
din partea Orăzii călăreţi koșutişti şi pedestrime, sub comanda „vizi- 
rului“” Becheş, 


Mai tarziu au sosit din spre Arad $ şi o trupă de 900 Secui, supt 
comanda „vizirului” Gaal, căci numai atâția au mai rămas din ei, 
după atacurile din Banat. Cu aceștia au mai venit comisarul guvernial 
George Şanta din Oradea, perceptorul Bálint Samuel din Zarand, 
precum și toți Ungurii din Zarand, cari au reocupat funcțiunile publice 
din comitat; numindu-se: Ribiczey Ferencz de subprefect, Kristyory 
loani de primar, iar Gaal Jozsef şi Nemes Daniel de pretori. Au cu- 
prins apoi Baia de Criș, Brad și Băița, punând ca administrator peste 
acestea pe Ribiczey cel tânăr, fiul celui de mai sus, iar de ajutor pe 
românul Tovi Mibhailovits din Hălmagiu. Armata răsculaților din Zarand 
creştea mereu, până ce în ziua de 6 Febr, 1849 a plecat spre Deva. 
La Podul Şimirii rebelii au luat contact cu armata imperială şi s'au 
încins lupte între ei, cari au durat două zile, în zilele de 7—8 Febr. 
In Zarand a rămas comandant „vizirul“ Csutak, (maiorul Csutak Kál- 
mân), care a organizat în comitat o altă serie de incendii şi jafuri, 
Satele din jurul Hălmagiului au fost cercetate de o ceată de jefuitori, 
compusă din Unguri din Zarand şi din honvezi, având în fruntea lor 
o trupă specială, numită „Révész Csapat", recrutată din „hoţii cei mai 
mari, din temnițe sloboziţi”. 


Povăţuitorii acestei trupe au fost Ungurii din Zarand, cari au luat 
parte activă la jafuri. Dintre aceştia au fost recunoscuţi: Bálint Both, 
Kristyory Iloani, Ribiczey Ferencz şi fiul său, Stoika Gyuri Bandi, Boer 
Sándor, „jidovul” Roth, Kurtan Elek, Greminger Miklos, Solomon 
ispravaicul lui Roth, Kádár Joşca, Kosma Kâroly din Talagiu, care 
conducea o trătură cu doi cai, — Benkő diregătorul lui Hollaky Fe- 
rencz, Veres Albert din Baia de Criș, Bott Feri, Bott loșca şi Dénes 
Pista, Ei au comis următoarele fărădelegi : 


1. In Băneşţi au incendiat 34 de case, fără de alte sălaşe și 
bunuri; au luat dela Oana Sevastian 500 fl, apoi l-au ucis, împreună 


54 DR. AL. FILIPAȘCU 


cu pe sătenii Simion Pop morariu și loan Gradea, în faţa caselor lor 
incendiate. 

2. In Leasa au împuşcat pe Zaharia Morgău 35 a, au prins 
pe judele (primarul) satului Alexie Morariu şi l-au dus la Kristyory 
Iloani, dela care l-au răscumpărat bătrânii satului, cu 100 fl. „husoşi“, 
căci altfel l-ar fi spânzurat; tot asemenea au pătimit Adam Luci şi 
Pavel Margau. 

3. In Talagiu au împușcat pe Arsenie Harduţi, cantor, 50 a., 
Nicolae Neamţi 31 a., Ion Harduţi şi pe Spiridon Cosmaș; pe acesta 
din urmă l-au ucis în casa lui Kosma Karoly, unde a fost dus, ca să 
stoarcă bani dela el; Kosma Karoly a făcut o mulțime de jafuri, apoi 
a impus comuna cu un tribut de 500 îl. valoare veche, ca să o cruţe 
de ardere. | 

4, În Ţărmure au mânat vitele ţăranilor la Hălmagiu, iar pe 
păstoriţele ;: Elena soţia lui Ion Holjea și Marina Grui 1. Adam de 12 
ani, le-au împușcat; au luat ca prizonieri pe Adam Tişca, Toader 
Tișca şi loan Sirca, cari au suferit foarte mult pentru credinţa lor 
către Împărat, 

5, In Ionești au descărcat tunul pentru terorizarea populaţiei 
şi au împușcat pe Toader Şandru 1. Solomon de 15 ani, lângă drumul 
ţării și în faţa casei părinţilor lui. 

6. Ia Ocișor Ribiczey Ferencz a prins pe Petru Trifan 45 a., 
pe care l-a dus la Baia de Criș şi nu l-a slobozit, până când Petru 
Pagu din Baia de Criş n'a plătit pentru el, ca preţ de răscumpărare, 
22 fl, argint, 

1, In Ociu s'au găsit pe hotar doi Unguri morţi, pe cari țăranii 
i-au îngropat în același loc. Comuna n'a fost aprinsă, decât jefuită, 

8. In Ciuciu au jefuit casa preotului George Feir; au tras cu 
arma după numitul preot, nimerindu-l în mână, pe care i-au stricat-o; 
au prins pe Ion Nicoara, pe care au voit să-l împuște, dar şi-a răs- 
cumpărat viaţa cu bani, plătind 380 flv. v. lui Bott Bálint, 100 fl, v, 
v, lui Kosma Károly, 11 îl. v. v, lui Kurtân Elek și 4 taleri lui Kris- 
tyori loani; pe ţăranii Fosa Sircuţa 70 a., George Feir 26 a. Eftimie 
Feir 40 a., Petru Balint 50 a. şi loan Rusu, i-au dus ca prizonier la 
Hălmagiu, unde pe loan Rusu l-au spânzurat, 

9, In Groşi au deţinut pe lon Mihuţa 35 a. și pe Ion Mihuța 1. 
Ion 34 a., acuzaţi de Birta Miklos, că la târgul din Vaşcău ar fi de- 
clarat, că Dumnezeu să ajute Împăratului și lui Iancu, i-au dus la 
Criştior, unde i-au bătut, până ce unul din ei a orbit, dar totuși nu 
i-au slobozit, până ce Nicolae Luca din Groşi n'a plătit notarului din 
Criştior, ca preţ de răscumpărare, suma de 160 îl. v. v,; Toader Boţiu 


DESCRIEREA ÎNTÂMPLĂRILOR REVOLUȚIEI DIN ANUL 1848-1849 55 


50 a, a fost bătut de Kristyory loani şi Bott loşca, până cea fost, 
făcut neputincios, apoi au mai stors dela el 12 fl. 

10. In Lazuri au jefuit şi prinzând. pe sătenii: Leuca Lăpă- 
datu 60 a., Iosif Boc 40 a., Ion Leuca 30 a, George Leuca 35 a., 
Spiridon Leuca 32 a., Alexă Leuca 50 a, Tămaş Nuţu 45 a, Ştefan 
Rus 35 a. şi Nicola Cheiu 35 a, i-au dus la Hălmagiu, unde i-au 
chinuit groaznic; au jefuit şi incendiat casa preotului George Leuca, 
care se refugiase de frica rebelilor. 

„lon Boc (zis Nuţu) de 45 a., fiind judele (primarul) satului, ro- 
mânii munteni, — pentrucă n'a fost credincios Împăratului şi se făcuse 
spion ungur, — slobozindu-se pe casa lui, au ars-o și pe el l-au omorit, 
impușcându-l înaintea casei lui”. (Spionul acesta, care era informatorul 
lagărului rebel din Șanț, a fost împuşcat de căpitanul Colţu din Brusturi). 

11. In Măgulice au deţinut pe Toma Roman 36 a., Toader Roman 
45 a. şi loan Roman 50 a., pe care i-au desbrăcat şi desculţat şi așa 
i-au escortat până la locul numit Lazuri, unde după ce au fost jefuiţi 
de tot ce aveau, au fost siliţi, de către Jânos Frosi şi Birta Miklos din 
Vaşcău, să-și răscumpere vieaţa cu bani, 

12. În Brusturi au fost deţinuţi Alexandru Budugan 70 a., Adam 
Finrian 80 a., Nicolae Fiorian 67 a., Georgie Budugan 60 a., Arsenie 
Budugan 34 a. şi Mihai Galea 70 a., sub pretextul, că au sfătuit po- 
porul să ţină cu Împăratul. După ce au fost osândiţi la moarte, res- 
pectivilor li s'a îngăduit să-și răscumpere vieaţa cu bani, Cei patru din 
urmă şi-au răscumpărat vieața, dând în total 17 vite, pe care le-au 
mânat în Hălmagiu, iar de aici în Țara Ungurească. Ceilalţi doi, fiind 
lipsiţi de avere, pe primul l-au împușcat, iar pe celălat „l-au tocat în 
cap“. La acestea au participat Bott Bálint, Kristyory loani și Toda 
Sândor din Hălmagiu. l 

13. In Hălmagiu Comandantul Csutak a poruncit poporului din 
toate satele Hălmagiului să aducă de bună voie fân, ovăs și vite pentru 
armata rebelă. Conformându-se acestui ordin, a venit la Hălmagiu cu 
fân şi ovăs, Nicolae Leucean de 45 a. din Leanţiu, care a fost îndată 
prins de rebeli, sub pretextul că numitul ar fi maiorul unui lagăr ro- 
mânesc, a fost bătut şi împuns cu baionetele până ce şi-a pierdut min- 
țile, apoi a fost ucis de soldaţii rebeli; cu toate că numitul era de 
multă vreme în prietenie cu Ungurii Boer Sándor, Dénes István și 
Bott Joşca. 

Au prins şi chinuit groaznic pe țăranii Petru Păcurariu 25 a,, Ni- 
colae Ciungan 48 a., Vida urca 52 a. şi Arsenie Neamţ din Hălmagiu, 
Au batjocorit şi au sugrumat pe Elisabeta 32 a., soţia lui lov Proxa 
şi pe nepoată-sa Maria de 14 ani, în casa lor, înfundându-le gurile u 


5% DR: AL. FILIPAȘCU 


slănină, Au tăiat cu baionetele și săbiile pe Gherasim Bordea 42a. și 
pe soția lui Rafila 36 a, bărbatul a murit îndată, iar femeia numai 
după câteva zile de chinuri: groaznice, Tot cu săbiile au ucis în hotarul 
Hălmagiului, pe Nicolae Buta 30 a. și pe Ştefan Neamţ de 16 ani, 
„pentrucă erau români“, | 

14, In Bodești au prins pe Adam Butariu de 40 ani, cu scopul 
să-l aducă la Halmagiu spre judecare pentru spionaj, fiind acuzat de 
Ungurii din Zarand. Numitul însă le-a strigat în faţă următoarele: „Voi: 
sunteţi cari cu groaznice lucruri v'aţi ridicat asupra Românilor, dar 
Dumnezeu nu va ajuta vouă ci împăratului“, Auzind acestea rebelii și 
comandantul lor Csutak, l-au împuşcat fără altă judecată și numitul 
ne murind din împușcătură, tot l-au tăiat cu lancea volontarii. 

Maiorul Csutak cu o parte din armată s'a dus în Severin,.să se 
bată cu imperialiştii, Reîntorcându-se în Zarand, a făptuit următoarele 
nelegiuiri : 

1, In Codrănești au împușcat pe ţăranii Iosif Rus de 35 ani 
şi loan Petreanu de 40 ani; iar satul l-au jefuit. : 

2. In Vaţa de Sus au jefuit satul și au mânat vitele locuitorilor 
în Țara Ungurească; au ucis în fața casei lor pe Ion Rus 26 a., Ion 
sluga lui Gavril Jula 25 a. și pe Mihail Neagu; au prins şi legat pe 
preotul satului Iosif Feir de 28 ani, împreună cu pe credincioşii: Gro- 
zavu Rus 30 a. Arsenie Dregici 35 a., Ignat Blagăilă 50 a., Samuilă 
Fărcaş 45 a„ Iovu Rus 45 a., George Neagu 40 a., Pascu Neagu 47 a., 
Ursu Rus 45 a. loan Dregici 18 a., Adam. Blagailă 30 a.. 'losif Neagu 
40 a., Adam Neagu 45 a. George Neagu 26 a., Adam Sabău 47 a., 
Ignatie Neagu 30 a. și Petru Bordea 25 a.; pe aceștia i-au escortat 
până la podul de peste Criş, lângă satul Vaţa de Jos, unde pe preotul 
Feir l-au împuşcat, dar ne murind l-au împuns cu săbiile până ce 
şi-a dat sufletul, iar pe ceialalţi i-au ucis fie impuşcându-i, fie tăindu-i 
cu lăncile, La ororile acestea au participat și Ungurii din Vaţa de Sus: 
Nagy Pista şi Cecil Hogmann. 

3, În Vaţa de Jos: au ucis pe ţăranii: Iosif Moţiu 62 a., leronim 
Moţiu 53 a., George Moţiu 42 a., loan Indrei 54 a., loan Ondrei 33 a., 
Adam Văjdogan 42 a., Alexandru Văjdogan 38 a., lon Avram 34 a. 
şi Ion Rus 43 a, iar pe Petru Vojdogan 35 a, și pe Petru Indrei 45 a., 
i-au dus cu ei cu carul cu boii, dar nu s'au mai reîntors, Tot aici, re- 
belii au împușcat şi pe un soldat de-al lor, din cauza fărădelegilor pe 
care le-a făcut peste ordinele primite, l 

4, In Codrănești, după jaful maiorului Csutok, a revenit Dénes 
Pista cu 24 husari şi honvezi, pentru a jefui casa lui George Jula, 
dela care au luat 12 vite, 350 fl, 25 ocale de vinars, 3 slănini şi alte 


DESCRIEREA ÎNTÂMPLĂRILOR REVOLUȚIEI DIN ANUL 1848-1849 sT 


lucruri, pe care le-au transportat la Hălmagiu cu 8 care. Printre jefui- 
tori se mai aflau Dénes cel Bătrân şi Adam Bodo din Baia de Criş. 

In Ciungani, au comis diferite jafuri şi au dus cu ei, cu carele: 
cu boii, pe țăranii Toma Miclean de 45 ani şi Grozav Frăţilă; pe 
primul l-au omorit, iar al doilea a reușit să fugă cu boi cu tot, în: 
cursul nopții, înainte de ce l-ar fi spânzurat. 

6. In Ştemba, au împuşcat pe. Petru Drăgan de 40 ani, au in- 
cendiat 10 case, au jefuit populaţia și au sechestrat vitele, 

1. In Obârşie au incendiat mai multe sălaşe, au jefuit bucatele şi 
vitele locuitorilor. Printre jefuitori: au fost recunoscuți Boer Sándor, 
notarul Kurtan, Mihailovici Filip şi Bott Balint, 

8. In Dobrotin au fost împușcați țăranii Iovu Dolga de 40 a ani; 
Petru Indrei de 32 ani și Petru Dolga de 47 asi, pentrucă au fost la 
prefectul Iancu, ca să aducă proclamația. 

9, In Rișculiţa au incendiat 120 case și 3 mori cu toate să- 
lașele lor, au sechestrat o mulţime de oi și porci şi 300 de vite cor- 
nute, care au fost trimise în Țara Ungurească; au ucis în schingiuiri: 
groaznice, prin tăiere şi ardere, pe următorii săteni: George Negrei 
de 70 ani, Simion Dragoş de 55 ani, Ion Oprişa de 64 ani, Daniil 
Micluţa de 30 ani, Daniil Iliaşu de 60 ani, Iou Ceanu de 15 ani și 
Macrei Costariu 45 ani. — Printre participanţi la jafuri au fost: Bott 
Balint, Kurtan Elek, Boer Șandor, Benedek cel tânăr, Veres Albert, 
Ribiczey cel tânăr, feciorul lui Cherticu din Baia de Arieş, feciorul 
Potyului şi Ursu Lucaci din Hălmagiu, Tot din comuna aceasta au de- 
ținut, la Varadia de pe Mureş, unde au mers să vândă spete, pe ur- 
mătorii: George Rişcuţa de 70 ani, Simion Ceanu de 32 ani, Petru: 
Miculiţa de 50 ani și George Negrei de 25 ani, pe care i-au dus în 
temniţa din Arad, unde au stat şase luni, numai pentrucă erau din 
Zarand. 

10. In Tomești au fost tăiaţi și împuşcaţi Tanasie Ungu de 
10 ani, Toader Morariu de 58 ani și Șandru Sârbei de 40 ani; au 
incendiat mai multe case, au jefuit locuitorii și au sechestrat vitele; 
prăzile le-au dus la Baia, unde o parte din ele au fost vândute la li- 
citaţie de către maiorul Csutok, iar restul a fost transportat în Țara. 
Ungurească, Ion Ungu. de 40 ani, preotul satului, a fost deţinut în Häl- 
magiu și fiind, acuzat de către Ungurii din Zarand, că ar fi răsvrătito 
a fost dus în temnița din Oradea, de unde l-au eliberat „Muscalii“. 

11, În Chiulești au incediat cinci case, au jefuit poporul de 
vite şi de bucate, 

12, In Basarabasa au jefuit satul, au împușcat lângă Criş 
pe George Ciur 65 a. şi pe Ion Rus, iar pe Grozav Spătariu l-au 


58 DR. AL. FILIPAŞCU 


sechestrat de acasă; au deținut pe șapte bătrâni din sat, aducându-le 
-diferite învinuiri şi amenințându-i cu moartea și cu incendierea satului, 
-dacă nu se vor răscumpăra cu bani, și în felul acesta au stors dela 
ei 520 îl. v. v.; au deținut pe preoții lov Feir de 70 ani și pe fiul 
acestuia, tot preot lov Feir de 45 ani, sub pretextul că răscoală po- 
porul, şi i-au dus la Vața de Jos, unde erau cătane ungurești, ca să-i 
spânzure ; „dar rebelii umblau numai după bani“, aşa că i-au eliberat, 
după ce au stors dela ei 600 fl. v. v, 50 măji de ovăs și șase ocale 
de vinars. 

13. In Praveleni au comis diferite jafuri, au sechestrat vitele 
şi au tăiat cu săbiile pe Mihai Turban. Dintre jefuitori au fost recu- 
noscuţi pretorul Nemes Dani, Ribiczey bătrânul, feciorul lui Chertian 
din Baia și Gyarmati Joji. 

De altfel și Românii, unde cum puteau, atacau pe rebeli și-i uci- 
deau, încât în tot acest timp au astrucat la Hălmagi peste 20 de 
rebeli, dintre cari unii au murit în spital. ; 

„Aprinderi, jefuiri şi omoruri în Protopresviteratul de Sus foarte 
multe s'a întâmplat, pe care în rând să le pot descrie nu-mi sunt cu- 
noscute, fără cele cunoscute urmează: Carosto, Lunca, Baia, Mesteacăn, 
Ribiţa. Ribişoara, Buldești, Vaca, Valea Bradului, Bradu, Criştioru, 
Mihăileni, Blăjeni, Bucești, După Piatră, București ş. a. Comunităţi în 
tot Zarandul întrege și nearse foarte puţine sunt, dar ne jefuite de 
Unguri nu-i nici un sat. Vizirul (maiorul) Csutok a stors satele de 
galbeni, precum din Băița, numai ca să n'o aprindă, şi unde cum sa 
ştiut că sunt bani, precum dela Pop Petru din Baia de Criș au dus 
bani în argint cu troaca în două rânduri, iar pe numitul ţinându-l în 
coteţul de gâște până nu a spus unde sunt banii, iar fiind îngropaţi, 
desgropându-i, erau în două oale, una de patru cupe plină cu taleri 
în husoşi, iar alta de şase cupe, ducând banii cu troaca, apoi l-au 
slobozit din coteţ. Vestea auzindu-se la ministerul unguresc din De- 
breţin, s'à trimis în Zarand vizirul (maiorul) Hatvani, iar- pe Csutok 
l-au trimis în Banat”. 

„Vizirul Hatvani cuprinzându-și armata la 23 Aprilie, s'a dus la 
Abrud, de unde în 18 a lunei s'a întors la Brad. De aici a plecat cu 
mare mulțime şi cu patru tunuri în al doilea rând la Abrud, de unde 
nu mulți s'au întors (fiind bătuţi de Iancu). Cu fuga Ungurilor din Za- 
rand, după a doua bătaie din Abrud, care ţinu din 4 pânăn 7 Mai, 
au dus cu ei din Hălmagi pe toţi robii prinşi, dimpreună cu Ion Bu- 
teanu, fostul prefect român, care la Abrud s'a fost dat în mâna Un- 
gurilor (prins mişeleşte la 6 Mai, când a mers la Abrud ca să trateze 
cu deputatul Dragoș, trimisul lui Kosuth); pe robi la Podul Joşese- 


DESCRIEREA ÎNTÂMPLĂRILOR REVOLUŢIEI DIN ANUL 1848—1849 59 


iului îi judecară la pierzare pe toţi, (aici au executat prin spânzură- 
toare și pe prefectul Buteanu, la 23 Mat). Insă oarecine veni de către 
Buteni, povăţuind pe Unguri, să nu spânzure pe toți prinși, ci o parte 
să-i ducă în temniţa Aradului, ca prinşi ai ţării”. 

Printre cei spânzurați la Podul loșeselului au fost Arsenie Neamţ 
din Hălmagi, Simion Vasu 45 a., Toader Baciu 22 a,, lon Cristea 30 a. 
şi Mihai Cristea 30 a., din Lucşoara, Iosif Boc şi Lăpădat Luca din 
Lazuri. Acestor doi din urmă le-a dat ștreangurile în mână și i-au 
silit să se spânzure singuri de o salcie de lângă pod. Rupându-se 
ștreangul sub Iosif Boc, a căzut ca mort, dar revenindu-și, Ungurii 
l-au numit de călău, pentru spânzurarea celor mai sus numiţi, pe cari 
după ce i-a spânzurat, a fost dus ca rob și întemnițat la Arad, 

Lagărul Românilor s'a înființat din nou la Brad, unde s'a adunat 
lume multă, sub conducerea tribunului Silaji (Sălăgeanu) Iosif fost în- 
vățător în Hălmagi. Ca represalii, Românii au ars toate casele ungu- 
rești din Hă!magi, Baia de Criș și Ribiţa, împreună cu casele împără- 
teşti şi cu depozitele de sare, precum și ioate birturile Zarandului 
de lângă drumul ţării, „Focul a ţinut Duminecă, Luni şi Marţi până'a. 
Rusaliile noastre“, arzând cu acest prilej şi casele româneşti, amestecate 
cu cele ungurești și împărăteşti. 

„Vineri până'n Rusalii” a venit de către Oradea vizirul (locote- 
nent colonelul) Inczédy, cu 800 de oameni și două tunuri. De aceştia 
s'au mai alipit şi Unguri din Zarand şi Arad. Cu acest prilej au spân- 
zurat de o salcie, în Valea Boneştilor, pe șase Români din Hălmagi şi 
Tiohești. Au mai prins pe preotul Solomon Nicoară din Vidra, pe 
care l-au dus la Hălmagi să-l spânzure, dar Inczédy l-a eliberat, 
după ce i-a plătit ca preţ de răscumpărare 250 fl, v, v. 

„Lagărul Românilor era tot în preajma Hălmagiului, spre munţi“. 
In Dealul Hireadului, în drumul ţării, au atacat cu armele căruța în 
care era un doctor, care venea însoțit de muierea lui, la rebelii din 
Hălmagi. (Era doctorul Povolni, medic militar al trupelor rebele din 
Zarand, care venea să-și preia postul în primire la Hălmagi. Cazul 
s'a petrecut în ziua de 9 Iunie). Doctorul a fost ucis, dar soţia lui 
„strigând că e româncă, fata unui preot din jos de Arad, (Elena Geor- 
gevici), n'au vătămat-o și păzindu-o, au trecut-o munţii, până la pă- 
rinţii Prefectului Iancu din Vidra”, l 

„Inverşunându-se lagărul Românilor, s'a slobozit pe drumul ţării 
- dela Valea Lesii spre Hălmagiu”. Simţind aceasta rebelii, s'au ridicat 
şi ei din Hălmagi, ieşind înaintea lor pe dealul Hălmagiului, spre Be- 
nești și Bodeşti, unde au ţinut bătaie 2 oare, după care Românii s'au 
întors în pădure. „În bătaia aceasta nu puţini Unguri au căzut, pe cari 


60 | DR. AL. FILIPAŞCU 


i-au adus la Hălmagiu, unde i-au înmormântat în două gropi mari, 
cari şi astăzi se cunosc, Aceasta s'a întâmplat Sâmbătă după Rusaliile 
noastre“, 

După bătălia aceasta, rebelii au săvârșit următoarele cruzimi: In 
Bodești au aprins 31 de case cu sălaşe cu tot, au prădat satul și au 
ucis pe următorii săteni: Toader Sida 54 a. Lăpădat Sida 30 a., lon 
Sida 60 a., Rusanda Sida 50 a., Maria Sida soţia lui Manole 36 a., 
fetița lui Manole Sida de. un an și jumătate, Adam Trif 45 an. şi Adam 
Lupei 38 a. 

In Beneşti au ucis pe Adua Sima şi pe Ana Bouiciu de 16 ani, 
iar pe un moț l-au pârlit cu paie de viu, 

In Magulicea au împuşcat pe sătenii Tovu Gilea de 40 de ani şi 
pe Toader luga de 35 de ani; iar în Vidra au ucis pe Petru Petrişor 
de 30 de ani. ` 

După aceasta vizirul Înczedy s'a dus cu trupa lui la Brad. Aici 
s'a întâlnit cu Secui şi cu alţi rebeli din Deva, formând impreună o- 
armată mare, având şi 18 tunuri, plecând apoi cu toţii în contra Abru- 
dului, (unde au fost nimiciţi de Moţii lui Iancu) După plecarea lui 
Inczédy au mai venit la Hălmagiu 300 de pedestrași şi 100 de călăreţi 
rebeli, sub comanda căpitanului Mészáros, dar n'au stat aici decât cinci 
zile, după care au plecat spre Dealul Hireadului şi de aici la Podul 
loseşelului. „Aici au ţinut un cordon spre. satele Zieldni, Satul Nou” 
$ a. „şi aici au rămas aceştia, până când Artur Gârgei a depus sabia 
-la Vilăgos”, (la Şiria, 13 August 1848). 

Bilanţul incursiunilor descrise mai sus reprezintă următoarele date: 
50 de sate jefuite și incendiate; două biserici devastate și incendiate, 
iar una sdrobită de tun; 173 de români ucişi în diferite forme, între 
cari figurează 8 preoţi, 2 tribuni, 1 învăţător, 10 femei, 6 fete minore 
şi trei copii mici; 9 români schingiuiţi groaznic şi un preot cu mâna 
sdrobită de glonte; 98 de ţărani, un preot și un advocat maltrataţi şi 
deportaţi la diferite inchisori, etc., etc. 

Din documentele ce mi sau pus la dispoziţie, din bunăvoința 
d-lui Titus Fodoru, se constată, că Păr. lon Moga, autorul manuscri- 
-_selor amintite, s'a născut în anul 1804; a studiat liceul şi teologia la 
Blaj și a fost numit la 6 Decemvrie 1825, de către Episcopul loan Bob, 
în fruntea parohiei unite din Haălmagi, unde a păstorit până la data 
de 27 Noemvrie 1862, când a murit, Pentru meritele lui bisericeşti şi 
naţionale, în 1857 a fost înălțat la rangul de protopop. 

Soţia lui a fost Veronica Tobiaş, o verişoată de a mitropolitului 
Al. Şterca Șuluţiu din B.aj. Din căsătoria aceasta i sau născut urmă- 
torii copii: Ieronim Moga advocat, a studiat dreptul la Cluj şi 


DESCRIEREA ÎNTÂMPLĂRILOR REVOLUȚIEI DIN ANUL 1848—1849 61 


Viena, în 1848 fruntaș al lagărului român din Hălmagiu, în 1861 fisc 
comitatens al Zărandului, — lon Moga, a studiat dreptul la Cluj, în 
1861, prefect de poliţie al Zărandului. — Ijarie Moga, mort eroic 
in 1866, în luptele dela Kânigrătz. — Alexandru Moga, preot, 
mort în 1873 în Hălmagiu, în 1848 a participat ca teolog la mișcările 
naţionale din Blaj. Brutus Mo ga, a studiat dreptul, în 1876 a trecut 
în România, — Emilia Moga, căs, judecător Gabor. — Carolina 
Moga, căs. Vasile Ladislau Fodoru, jude cercual în Hălmagiu, unul 
din prietenii intimi ai lui Avram Iancu, în revoluţie s'a distins ca tribun 
şi ca apărătorul pasului Ponoru-Remetea, pentru care Împăratul l-a 
decorat cu crucea de aur iar Țarul Rusiei cu ordinul Sf, Ana. 

Protopopul Moga a fost o personalitate marcantă, care atât per- 
sonal, cât şi prin familia lui, a avut un rol însemnat în mișcarea na- 
ţională din 1848/49, şi a contribuit în mare măsură la organizarea 
românească a Zarandului. In 1848 a participat la. impozanta adunare 
naţională de pe Câmpia Libertăţii din Blaj. Cu acest prilej a fost ales 
membru în delegaţia, care a prezentat Dietei din Cluj dorințele Ro- 
mânilor, și a contribuit cu 50 floreni la acoperirea cheltuielilor de 
deplasare a membrilor mai săraci din cele două delegaţii. A mai fost 
ales și membru în comitetul naţional permanent din Sibiu, din 1848/49; 
iar în 1861 a făcut parte din delegaţia de trei, care a prezentat Impă- 
ratului din Viena cunoscutul memorand al zărăndenilor, In călătoria 
lui la Viena a fost însoţit şi de fiul său Ieronim, care cunoștea refe- 
rinţele locale din această metropolă, unde-şi făcuse studiile, + 


Prin descrierea atât de minuțioasă a pătimirilor poporului nostru 
din ţinutul Hălmagiului, în anii 1848/49, Protopopul Moga se prezintă 
ca un adevărat conducător de popor, iubitor de neam şi conștient de 
înalta lui misiune. El ne apare ca o figură măreaţă, care merită întreaga 
recunoştinţă a posteritaţii și îndeosebi recunoştinţa istoriografiei româ- 
neşti. Deasupra mormântului lui din cimitirul greco-catolic din Hăl- 
magiu, credincioșii i-au ridicat o cruce, cu următorul epitaf: 


Ceriul din a sa cunună Bunu părinte Bun al lor 
Şi-pierdu un meteor Inse a lui suvenire 

Eri aici o tristă turmă N'a pierit şi n'a pieri, 
Şi-pierdu un brav păstoru Ci la raza-i de mărire 
Şi fu de o simțire | Toţi ai săi s'or încălzi! 
Şi-f pierdură în jeluire Fie-i ţierina ușoară | 


„R. ss. D. loane Moga, Protopopulu și Paroculu Gr. cat. al Halmagiului. Rep. 


în 27 Nov. 1862, în etate de 58 ani“. 
DR. AL. FILIPAŞCU 


CRONICI 
GLOSE LA „ETNICUL ROMÂNESC“ 


Indreptată asupra unor preocupări de cea mai vie actualitate, 
cartea „Etnicul românesc” (apărută în editura „Casei Şcoalelor“, în 
1942) poate îi cetită cu deplin folos chiar și de cei ce nu cunosc încă 
nimic din opera profesorului C. Rădulescu-Motru. Însă cu totul 
altă amploare are înțelegerea ei pentru cel ce a urmărit zămislirea 
ideii de „personalism energetic”, a. celei de „vocaţie” și a celei de 
„destin“, atât în scrierile- ce poartă în titlul lor termenii de mai sus,) 
cât și celelalte, anterioare sau posterioare, precum: „Cultura română 
şi politicianismul“ (1904), „Puterea sufletească“ (1908); „Elemente de 
Metafizică“ (1912) sau „Românismul — Catehismul unei noi spiritua- 
lități“ (1936, ediţia Il-a 1939), a 

Spre deosebire de autorii ocazionali și de cei intermitenţi, toţi 
gânditorit care-şi închină cercetărilor filosofice întreagă vieaţa și toată 
puterea lor de muncă se caracterizează, ca și grădinarii pasionaţi, prin 
cultivarea, selecţionarea şi perfecționarea câtorva elemente din cuprinsul 
florei lor preferate. Câştigând o virtuozitate fără rival, ei ajung, cu 
vremea, să le imprime aspecte impresionante de care-și leagă, în mod 
indisolubil, numele pentru totdeauna, ` 

. Profesoru) C. Rădulescu-Motru, animatorul celei dintâi mișcări 
lilosofice în România, este unul dintre acei care, de câteva decenii, 
cultivă în sera sa un număr de flori spirituale de superioară frumuseţe, 
Sub acest raport, șirul operelor sale constituie un fel de film în care 
un mănunchiu de idei pot fi surprinse în palpitarea, în filiaţiunea, în 
sciziparitatea şi 'n desvoltarea lor viguroasă, aşa încât ar putea per- 
` mite psihologilor, captivante studii de „biologie a ideilor”, 

În curs de peste jumătate de veac, fie în volume compacte, fie 
în studii şi articole mai succinte (global, cam vreo cinci sute de titluri), 
un imens şi multicolor cortegiu de gânduri s'au aşternut pe vreo câteva 
mii de pagini, Dintre toate, câteva se reliefează stăruitor. Ideea „per- 
sonalismului energetic” se deslușeşte încă din „Puterea sufletească“, 
apoi în „Metafizică“ și în fine în scrierea al cărei titlu numeşte direct 


+) Personalismul energetic (1927); Vocaţia (1932); Timp şi destin (1940). 


“GLOSE LA „ETNICUL ROMÂNESC" 63 


noţiunea însăși, Personalismul energetic este concepția care vede in 
personalitatea omenească o încoronare a evoluţiei universale, înfăptuită- 
în om prin apariţia celei mai înalte forme de energie care le reuneşte, 
le rezumă şi le continuă pe toate. Personalitatea individuală este o 
forță ce izvorește din ordonarea energiilor psiho-fizice cu care omul 
vine pe lume. Personalitatea unui popor, prelungire, structurare și or- 
donare armonică a aptitudinilor psiho-fizice ale unui popor, se oglin- 
deşte în „cultura“ lui şi-alcătuește acesteia fondul și cadrele care o 
caracterizează. Vocaţia este aptitudinea de muncă a unei personalităţi, 
fie individuale, fie naţionale, Vocaţia individului, însă, ca şi personali- 
tatea lui, presupune un fond originar de energii ale naţiunii din care: 
individul a înmugurit. l 

La fel, ideea de naţiune îl preocupă de multă vreme, poate din 
totdeauna, pe eminentul profesor al generaţiei mele, Obsedat necontenit 
de dorinţa de a indica o sănătoasă orientare vieţii româneşti şi de a 
o întoarce din unele făgașuri păgubitoare, d-sa arăta încă din 1904 
(„Cultura română şi politicianismul”) că, determinând diferenţierea per- 
manentă dintre naţiuni, cultura unui popor contopește într însa, într'un 
tot armonic şi indivizibil, atât amintirea (comună) a zilelor trăite, cât. 
şi idealurile obşteşti proectate în viitor, In această formulare se între- 
vede, abia schiţată, strânsa relaţiune dintre „etnic“ și „destin“, temă 
a cărei eflorescenţă începe din „Românismul“ și se desăvârșește în: 
„Etnicul românesc”, după ce, mai întâi, ideea de „destin“ fusese supusă 
unei fine operaţii de distilare (în „Timp și destin”). 

Deşi în aparenţă ideea de „destin“ irumpe mai târziu în ogorul 
d-lui C. R.-Motru, de fapt ea mijește demult, sub aspecte încă discrete, 
învestmântată sub denumiri mai puțin proprii. Se cheamă uneori simplu 
și fără multă rezonanţă: „tendinţă“, alte ori „menire“, iar alte ori 
pare a se identifica cu „vocaţia“. In „Puterea sufletească“ se vorbeşte 
uneori despre „determinismul pe care-l constatăm în mersul istoriei 
unui popor”, dar acest determinism nu e de aceeaşi natură ca acel din 
lumea fizică, deoarece : nu solul determină cultura, ci cultura deter- 
mină întrebuinţarea solului (pag. 227). Observaţii similare și convergente 
se mai găsesc în cuprinsul aceleiaşi cărți. Așa încât avem impresia că 
noţiunea de „destin“, așa cum apare în scrierile mai recente, adie pre- 
figurată, în forme embrionare, în mai toată opera autorului, 

Pentru cetitorul neprevenit, noțiunea de „destin“ cu care trebue 
să aperceapă contextul cărţii „Etnicul românesc“, este destul de iugitiv 
închegată. În diverse pasagii, autorul dă, într'adevăr, cu toată grija, o 
seamă de lămuriri: „destinul este desfăşurarea în timp a fondului su- 
fletesc cu care vine omul, sau poporul, pe lume” (pag. 83), iar „da- 
tele care hotărăsc destinul omului sunt căutate în constituţia sufletească 
a acestuia, în caracterul lui” (pag. 88), pe când destinul popoarelor 
se va căuta în „condiţiile fundamentale, rasiale, geografice și culturale 
pe care se aşează vieaţa istorică“, Şi totuşi, cu totul altă bogăţie de 
înţeles dă acestui cuvânt cetitorul care a parcurs, cu răbdare şi atenţie, 
volumul „Timp şi destin“. Acolo se arătase în chip răspicat şi abun- 
dent opoziţia dintre noţiunea de „destin“ și cea de „timp“: Timpul e 
termenul, cu care denumim de obiceiu „succesiune de intervale omo- 


:64 EUGENIU SPERANTIA 


gene și egale“: secunde, minute, ore, etc., notate prin mersul me- 
canic al ceasornicului. Acest „timp“, mecanizat, raţionat şi raţionalizat, 
golit de orice cuprins concret, e cu totul altceva decât timpul trăit 
interior de fiecare ființă vie și conştientă, de fiecare în chipul ei' 
propriu, în mod unic, exemplar şi original. Pentru acest timp interior, 
desfășurat în pas cu vieaţa și confundându-se cu însuşi pasul vieţii, 
Bergson a folosit denumirea „durată“, iar.d-l C. R.-Motru preferă 
termenul „destin“, Fraze de felul acesteia; - „fiecare om are destinul 
său”, au înţelesul că „vieaţa fiecărui om desfășoară în viitor numai po- 
sibilităţile care sunt de mai 'nainte fixate în constituția substanţei sale 
sufleteşti (pag. 26). „Vieaţa sufletească nu este o pastă care se mode- 
lează după voia împrejurărilor, ci este desfășurarea unui fond de po- 
sibilităţi care se transmite neschimbat din generaţie în generaţie”. În 
fiecare unitate de vieaţă individuală sau socială se ascunde legea sa 
de realizare, adică destinul său“ (pag. 151). 

Tot în cartea „Timp şi destin” cetitorul va putea intrevedea strânsa 
afinitate dintre „destin“ şi „vocaţie“, ` astfel încât teoria etnicului va 
putea să fie mai adânc pătrunsă, chiar în laturile în care autorul n'a 
insistat, ci premergând autorului și colaborând cu el. „Vocaţia, se 
spune aci, este o realizare a fondului spiritual moştenit. Ea, ca şi des- 
tinul este diferită după persoană și se impune ca un instict“ (pag. 159)... 
„implică însă în conceptul ei o avântare dincolo de cadrul moștenit“ 
4pag. 160), Intr'adevăr: „secol după secol, vieaţa sufletească dă la lu- 
mină generaţii de exemplare omenești, în care se recunoaște. o ascen- 
siune spirituală a făpturii omenești” (pag. 175). 

Volumul de curând apărut, „etnicul românesc“ se situează deci 
pe o culme din care cetitorul, dacă e asemenea unui turist consumat, 
va putea recunoaște uşor, sub diverse unghiuri de perspectivă, nume- 
roase alt€ poziții pe care le-a parcurs în anterioarele sale ascensiuni. 
Aceasta, negreșit, multiplică indefint atracţia peisagiului, 

Tema fundamentală a cărţii acesteia se poate rezuma la o triplă 
etajare a naturii etnicului. Etnicul comportă trei stadii evolutive. Ori- 
care dintre ele implică însă o orientare sufletească pe care mulți sa- 
vanţi şi gânditori contemporani, ca Wundt, Giddings, Belot, 
Vierkandt, Hauriou o recunosc și o invoacă sub diverse de- 
numiri: Conștiinţa comunei apartenenţe, „Wirbewusstsein”, etc, Aceasta 
este însă nu numai condiţia etnicului, ci a oricărei societăţi omenești 
(și tocmai din această pricină credem că în orice caz studiul „etnicului“ 
“mu poate fi decât o latură a „Sociologiei”, oricât am intra în detaliile 

unei entităţi etnice distincte), Ceea ce deosebește treptele etnicului este 
prezenţa unui anumit şi distinct centru de gravitație al „conştiinţei de 
comună apartenenţă“, Forma iniţială a etnicului, treapta primară este 
clădită pe „conştiinţa unei comunităţi de origine“, deci pe convingerea 
(întemeiată obiectiv, sau nu) a unei descendenţe comune, Acesta este 
etnicul întemeiat pe instituţia familiei, este etnicul comunităţilor sătești, 
manifestat printr'o stăruitoare păstrare a datinelor, a tradiţiilor de port, 
de muncă şi de artă rustică. E etnicul în forma. sa cea mai puţin co- 
hesivă, care nu duce decât cu greu la mari şi întinse unităţi sociale, 
«dar care nici nu are o mare capacitate de rezistență față cu acţiunea 


GLOSE LA „ETNICUL ROMÂNESC" 65 


unora dintre forţele dispersive. Slaba sa cohesiune se explică prin 
faptul că fondul rasial comun acţionează aglutinativ mai mult în felul 
mecanic al instinctului, atâta vreme cât nu e sprijinit și de o cerinţă 
mai pronunţat sufletească (v. pag. 14, 33, 44, 70, 71 etc.) O atare 
condiție se înfăptuește în stadiul superior când conștiința comunității 
de limbă se suprapune peste aceea a originii. Astfel ia naștere etnicul 
național, sau cel puţin primele sale schițări. Prin limbă, societatea 
prinde „conștiința unităţii sale de cultură“ şi în acest chip dobândește 
„un orizont şi o potenţialitate cu mult mai vastă decât aceea de origine“ 
(pag. 15). Pe baza comunităţii de limbă și nu pe aceea de origine sau 
trezit în conștiința popoarelor europene aspiraţiile spre suveranitatea lor 
naţională căci, prin cultivarea limbii, un popor începe a se cunoaște 
ce este şi ce poate. Naționalismul popoarelor europene din ultimul 
secol este produsul ideologic al stăruinţii cu care fiecare din aceste 
popoare şi-a cultivat limba” (pag. 16), Aceste rânduri ale D-lui Prof. 
C, R.-Motru ne-a făcut să ne gândim la versurile lui Văcărescu 
care spune că: 

s.s.s.. Orice neam începe - 

Întâi prin poezie ` 

Fiinţa de-şi pricepe. 

Prin Văcărescu însă, filosoful român de azi îşi dă mâna, peste 
secole, cu Vico şi cu Herder, De acord, apoi, cu gânditorii spiritua- 
lişti, d-l C. R.-M. afirmă că „prin virtualităţile ei, limba unifică și ceea 
ce originea nu poate unifica” (pag. 71). De aceea, prin ea se poate 
realiza o cultură naţională care să depășească unităţile sătești răsleţe, 
reunindu-le. Cu aceasta se confirmă ceea ce susţineam cu alt prilej, 
că „concretul nu are suficientă forță cohesivă pentru a ţine în jurul 
său un număr mare de spirite“ (v. „Introducere în Sociologie“, pag. 639). 
E însă important să se adaoge observaţia justă a d-lui C. R.-Motru, 
că o comunitate de limbă presupune un învățământ unitar, o activitate 
culturală supra-sătească şi o conducere centrală ; deci etnicul, constituit 
prin comunitatea de limbă, aduce nașterea și organizarea vieţii urbane, 
Peste aceste două condiţii formative ale etnicului, evoluţia ulterioară 
aşterne o a treia: conştiinţa comunităţii de destin. Intr'ânsa, „membrii 
comunităţii sunt legaţi între ei prin înfăptuiri istorice la care au par- 
ticipat sau au consimțit și care pun în cumpănă viitorul lor și al co- 
piilor lor, În evoluţia omului individual, acest de al treilea stadiu co- 
respunde conştiinţei cetăţeanului hotărit să se solidarizeze cu destinul 
comunităţii sale din convingere intimă şi liberă”. Destinul unui popor 
este condiţionat în mod permanent de fondul sufletesc al poporului 
(pag. 92), — dar momentele hotărîtoare din care este constituit destinul 
poporului sunt diferite dela secol la secol: fiece moment hotăritor 
trebue să-și aibă o cauză a sa specială, în afară de fondul suiletesc 
al poporului (pag. 91). Coaștiinţa de destin ne este definită aci: „Con- 
șiinţa unei misiuni istorice și a comunei sforțări în spiritul ei” (pag. 96), 
ca atare ea nu poate fi formulată decât în funcţiune de moment, adică 
de contingenţele istorice, dar şi de acele posibilități ereditare, transmise 
din generaţie 'n generaţie” (cum se spune în cartea „Timp şi destin“, 
— vezi citatul de mai sus) care alcătuesc. vocația poporului. Continuând 

5 


66 EUGENIU SPERANTIA 


pe aceeași linie de gândire, trasată de d-l C. R.-Motru, am putea 
observa că, înglobând conștiința comunității de destin, etnicul depășește 
prezentul strict și reunește, într'un fel de acoladă supratemporară, tre- 
cutul îndepărtat cu zările abia bănuite ale viitorului. Spiritualizată în 
maxima măsură, națiunea, încoronându-se prin conștiința destinului: 
comun, își întinde fiinţa pe deasupra realităţilor imediate şi concrete, 
contopind ceea ce a fost cu ceea ce trebue să fie, și ridicându-se din 
sfera legilor naturale în regiunea existenţială în care aceste legi natu- 
rale, ele însele, își primesc fiinţa, Aga încât, etnicul originar și linguistic 
apare ca imanent nexului cauzal, pe când etnicul de destin se ridică până 
în pragul transcendenţei, până 'n zona tainică în care se decretează posi- 
bilitățile istorice, De aceea voinţa activă în formele iniţiale ale etnicului 
e confecţionată după modelui voinţei condiţionate, ipotetice și deci 
atârnată de oportunităţi, pe când în forma superioară a vieţii naţionale, 
voinţa activă are drept principiu liberul arbitru creator, început absolut. 
şi necondiţionat. In această privinţă, adică în ceea ce priveşte guver- 
narea popoarelor, în cele trei stadii evolutive pe care le poate pre- 
zenta etnicul, d-] C. R.-Motru ne arată că etnicul bazat pe conștiința 
comunităţii de origine „n'are nevoe de conducători, el se conduce de 
"sine" (de sigur, autorul se gândeşte aci la acel „Volksgeist“ din teo- 
riile juridice ale lui Savigny, organ al colectivităţilor naţionale pri- 
mitive care legiferează emițând „cutumele“”, fără afirmarea şi răspun- 
'derea vreunei voințe individuale). Etnicul de cultură naţională (bazat 

e conștiința comunităţii de limbă), are nevoe de oameni de vocaţie, 

e prezența sau de absența lor depinde lumina sau întunericul, buna 
sau reaua conducere, „In schimb, conștiința comunității de destin este 
cea mai sensibilă şi deci cea mai expusă, Ea este condiţionată de pre- 
zenţa în mijlocul poporului a unor conducători de prevedere excep- 
ţională“. Dacă ei lipsesc, „destinul poporului este periclitat”. Legătura 
dintre destinul poporului și conducătorul lui constitue „partea de tra- 
gedie din istoria omenirii”. Aplicând însă şi aci, desvoltările noastre - 
de adineaori, privitoare la ascensiunea etnicului spre transcendenţă,. 
am putea avea justificarea metafizică a diferenţei dintre autoritatea or- 
ganizată care guvernează națiunea de tip linguistic şi autoritatea pe 
care o implică națiunea fundată pe comunitatea de destin. In prima, 
puterea de înfăptuire a cârmuitorului e condiţionată de elementul 
“afectiv, de focul nestatornic şi fortuit al intereselor momentane, inte- 
rese ce se ciocnesc în masele informe şi se impun după criterii și im- 
prejurări variabile. In forma superioară a etnicului voinţa conducăto- 
rilor are a se îndruma pe albia ideală a destinului, pe când impulsul 
iatereselor particulare urmează să se orienteze, el, după cursul de 
vieaţă al naţiunii. De aceea, cred, profesorul Rădulescu-Motru remarcă: 
„Singur etnicul bazat pe conştiinţa comunităţii de destin cere în mod 
imperios disciplină şi selecţie între membrii săi“ (pag. 130), 

__ Mai rămân în legătură cu aceste considerente, multe chestiuni 
care solicită o soluţionare, dar asupra cărora textul, în redactarea sa 
prezentă nu insistă. Astfel: „o naţiune de rasă superioară, spune d-l 
C. R.-M., când se găsește ameninţată în viitorul ei, are singura ei scă- 
pare în unirea într'un singur gând și o singură voință a oamenilor săi 


GLOSE LA „ETNICUL ROMÂNESC" 67 


de însușiri excepţionale, Dacă aceștia izbutesc să se impună prin dis- 
ciplină și curaj, națiunea atunci dela sine se transformă dintr'o comu- 
nitate de origine și limbă, într'o comunitate de destin“ (pag. 131, vezi 
şi pag. 16, in același sens). Intrebarea care cred că se prezintă în 
mintea oricărui cetitor este dacă -acest caracter, astfel dobândit, se 
păstrează de atunci indefinit, sau, de îndată ce primejdia a fost deplin 
ocolită sau învinsă, el nu devine de prisos, urmând ca etnicul să regre- 
seze din stadiul al treilea în stadiul anterior, Pentru soluţia din urmă 
ar pleda, de pildă, constatarea că stadiul etnicului de destin fusese 
atins de lumea romană, după cum arată d-l C. R.-Motru: „popoarele 
latine din Italia, incepând cu acelea din jurul Romei, împinse de neli- 
niștea dela hotare, au trecut repede dela conștiința comunităţii de ori- 
gine la conştiinţa comunităţii de destin“ (pag: 18). Dar atunci, cum s'a 
putut ca un agregat etnic, ajuns la o formulă sufletească superioară, 
să şi-o părăsească ulterior, sub puterea evenimentelor ce au urmat? 
Regresele sunt, întradevăr, de atâtea ori confirmate în istorie, dar con- 
dițiunile lor, în ceea ce privește stadiul de evoluţie al etnicului, rămân 
să fie stabilite, l | i 

Privit în total, etnicul unui popor îi apare d-lui prof. C. R.-Motru 
ca fiind întotdeauna în curs de devenire, aşa cum se întâmplă cu ori 
ce organism de pe faţa pământului: „În orice etnic, ca şi în orice or- 
Ganism, vieaţa se primenește continuu, lăsând în urma sa structuri 
vechi acoperite de altele noi”, Şi în privinţa aceasta, ne putem întreba 
dacă dincolo de acest al treilea stadiu nu mai e posibil un altul, 
de ordin și de structură superioară pe care istoria să nu-l fi înregi- 
strat încă, poate, dar care să se îi ascunzând în ceața viitorului, 

O definiție logică, în termeni precişi, a noțiunii de „etnic” nu este 
ușor de obţinut. Într'o chestiune de ordin social destul de asemănă- 
toare, cred, — anume cu privire la noţiunea de „ÎInstituţie“, în care 
Georges Renard a dat una dintre cele mai importante prestații, 
acest autor (profesor la o universitate franceză și gânditor de mare 
reputaţie), spune: „... l'institution este un concept îlexible,,. N'at- 
tendez pas, sous la rubrique de la théorie de l'institution, quelque 
cadre rigide, tiré à l'equerre et au compas: ces instruments ne sont 
pas de mise dans les sciences sociales: et dans la mesure où la science 
juridique y recourt, elle s'eloigne du réel...“ La fel, problema destul 
de veche a „etnicului”, ia, la fiecare pas, întorsături nouă, de îndată 
ce i se 'ncearcă soluționarea, In cartea de față a d-lui Rădulescu- 
Motru, întâlnim de fapt mai multe formulări definitorii, Dacă le-am 
confrunta superficial, am putea avea impresia unei oarecari şovăeli în 
concepţia autorului, Negreșit, aceasta ar fi departe de a constitui un 
veritabil defect al cărţii, tocmai din pricina „tlexibilităţii” aceleia de 
care vorbește şi Georges Renard: a da o definiţie de o valabilitate 
invariabilă şi absolută unui termen atât de elastic nu putea îi ambiția 
unui gânnditor metodic şi pătrunzător cum e Profesorul Rădulescu- 
Motru, format într'o şcoală de riguroasă cercetare științifică. Dar nici 
nu poate fi vorba aci de vreo şovăială în concepţia sa. D-sa explică, 
descrie şi caracterizează pentru a se face înţeles, tocmai pentrucă po- 
sedă o convingere bine conturată. D-sa nu dă o definiţie pentru uzul 


5* 


68 EUGENIU SPERANTIA 


tuturor, valabilă -pentru orice întrebuințare a termenului „etnic“, ci for- 
mulează în diverse reprize aspectele esenţiale ale concepţiei sale. Astfel 
nu e o definiţie, ci e o caracterizare afirmaţia dela pagina 10 sau cea 
dela pagina 37, unde etnicul e înfățișat ca „suflet al populaţiei”, sau 
ca o „comunitate de suflete”, La pagina 38, aceeași noţiune e lămurită 
ca „un complex de manifestări tipice, pe care individul le găsește la 
naşterea sa şi la care el se adaptează fără împotrivire". Toate acestea 
nu contrazic de fel cele de mai sus, pentrucă atari manifestări tipice 
sunt, incontestabil, ale comunităţii de suflete și fac corp cu ea (ceea ce 
reiese şi din unele detalii dela pag. 37). La pagina 101, parţial, şi la 
pagina 115 într'un enunţ amplu și categoric se stabilește că „etnicul 
este structura istorică pe care o ia viața unui grup social care se 
bucură de conştiinţa unui eu al său propriu“, iar la pagina 116 se 
precizează că etnicul este „însuși sufletul naţiunii, întrucât se manifestă 
sub influența conştiinţei de comunitate între membrii naţiunii”, Evident 
că ceea ce e un complex de manifestări, poate fi o structură istorică; 
de asemenea, că însuşirea de către fiece individ a complexului struc- 
turat istoricește, se efectuează tocmai în temeiul participării fiecăruia 
la sufletul naţiunii, şi, în sfârşit, că eul propriu, colectiv, e tocmai acea 
structură tipică și istorică, după cum şi eul individual e tot o struc- 
tură de elemente complexe desfăşurate în succesiunea (deci în „istoria“) 
vieţii sufleteşti individuale. Departe deci de a decurge dintro șovăire 
a concepției, varietatea formulărilor în care d-l Prof. C. R.-Motru ex- 
prima noțiunea de „etnic“ decurge dintr'o mare bogăţie de cuprins, și 
dintr'o exigenţă de preciziune pe care însă, pentru a nu îngreuia stilul 
frazelor, autorul a preferat să o eșaloneze în mai multe variante, In 
rezumat, fără a adopta atitudinea extrem-spiritualistă a lui Lazarus 
sau a lui Renan, şi fără a adopta un exclusivism biologist în felul 
lui Günther, d-l Prof, R.-Motru preferă o sinteză, însă nu printr'o 
simpiă concesiune faţă de ambele teze extreme,.— în genul lui Mac- 
Dougall, Ceea ce constitue contribuţia d-sale cu totul originală constă 
în a înfăţişa elementele fundamentale constitutive ale etnicului nu ca 
date simultane şi indispensabile, ci ca straturi suprapuse grație unei 
evoluţii şi unei ascensiuni în spiritualitate. Din acest punct de vedere, 
poziţia filosofului român are unele afinități cu unele sinteze de Filo- 
“ sofia Istoriei în care, precum în concepţia lui Hegel sau, mai aproape 
de noi, în aceea a lui Kurt Breysig, planul desvoltării istorice este. 
o construcţiune de trepte (Stufen-Bau) care se sprijină una pe alta. 
Pe acest eşafodaj, Profesorul C. R.-Motru procedează la clădirea 
unei teorii a etnicului nostru specific şi parcurge analitic aspectele 
vieţii româneşti pe planul celor trei stadii evolutive. Numeroase și în- 
totdeauna interesante sunt observările și caracterizările pe care le ob- 
ține astfel, ca şi criticile pe care le ridică modului în care, la noi, se 
culeg, se studiază și se interpretează diferitele date etnografice, Unele 
dintre aprecierile acestea ne par însă prea severe, Intre altele, am 
impresia că iubitul meu profesor subestimează muzeele etnografice, 
„Ce reprezintă oare piesele de muzeu ?” (se întreabă D-sa). „Rarităţi de 
tot felul. Acestea, adunate la un loc nu constitue o realitate vie, ci o 
plăsmuire fictivă ca o pasăre reconstituită din legendele imaginate de 
Li 


GLOSE LA „ETNICUL ROMÂNESC“ 69 


poeţi...” (pag. 113). Imi îngădui totuşi să cred că întrun veritabil 
muzeu etnografic, piesele adunate nu sunt rarităţi, ci exemple tipice, 
servind pentru a învedera, prin metoda comparativă, particularităţile 
distinctive ale „etniilor“. Dacă un atare muzeu ar poseda şi piese de- 
monstrative ale trecutului, cât mai edificatoare, datele concrete ale mai 
miiltor epoci ar putea servi să se reconstitue, ca liniile punctate din 
desemnele geometrice, cel puţin câteva segmente din „linia de destin“ 
a unei naţiuni. Afară de aceasta, să ne gândim bine: o troiță stângaciu 
cioplită dar cafe a păzit îndelung și cu pietate o răspântie românească ; 
o năframă în care au tremurat nădejdi și s'au uscat lacrimi; un ulcior 
care cu gravurile sale simbolice și ades indescifrabile, continuă să in- 
voace, din rafturile muzeului, într'o limbă pictografică de mult uitată, 
„sănătatea” și „norocul“ neamului; un plug pe care cineva, odată, ca 
atâţia alții azi, l-a purtat prin brazde, spre belşugul celor de demult 
dar și spre pilda celor viitori; un fluer pe care un vâri dibaci de 
cuţit a tălmăcit cu semne măestrite, ca pe un răboj, doina și dorul, 
pentru ca astfel fluerul să cânte mai departe, în tăcere, când sufletul 
va fi sburat.,, toate acestea, și atâtea altele, nu sunt oare documente 
în care se descifrează avânturi obșteşti și veşnic renăscute ? Din aceste 
avânturi cresc înfrăţirile și jertfele. Cu ele se hrănește sufletul unui 
popor; din ele sunt ţesute, chiar, destinele lui. Ce fântână de miracu- 
loase revelații poate fi deci un muzeu etnografic, dacă. la întocmirea 
lui își dau mâna trei tovarăși: voinţa stăruitoare să culeagă; mintea 
cunoscătoare să aleagă; inima, iubitoare, să înţeleagă. Şi aceasta din 
urmă pentru că chiar din conştiinţa apartenenţei la comunitate, care 
constitue cheagul naţional, o bună parte este tocmai de o ființă cu: 
iubirea, Când pe o reciprocă iubire se sprijină etnicul, toate prestațiile 
lui şi toate „documentele“ în care el se înscrie, —tot cu o mare doză 
de iubire se interpretează. Aceasta nu se desminte nici în cartea Pro- 
fesorului Rădulescu-Motru, din compoziţia căreia cu toată aparenţa de 
pură expunere doctrinară, se resimte, la fiecare pagină, iubirea de neam; 

De altfel, pentru că vorbim despre construcţia cărţii acesteia, 
cetitorul care e obișnuit cu scrisul D-lui C. R.-Motru, va observa, de 
data aceasta, poate, urma unei reţinute nervozităţi şi parcă, ceva ab- 
rupt în factura ei: e, de sigur, urma vijeliilor prin care trecem, vijelii 
sub bătaia cărora neobositul şi vigurosul cărturar și gânditor român, 
a găsit totuşi toată puterea pentru a-şi continua desfăşurarea arbore- 
scentă a concepțiilor ce decurg din constituţia şi din vocaţia sa, 

Prin obiectivele pe care şi le-a ales, cartea răspunde prompt și 
“copios exigentelor timpului de azi, — de aceea e, cum și trebue să 
fie, un document al timpului său. Totuși ea rămâne pentru oricând o 
contribuţie de mare valoare, fie că cetitorul de azi i-ar adopta toate 
părerile, fie chiar dacă se îndoește asupra unora dintre ele, De ce? 
Pentru că chias şi dacă unele concluzii pot comporta discuţii, premi- 
sele desprinse din vasta erudiție a autorului rămân puncte de plecare 
de care trebue să se ţină seama. Materialul acesta, departe de a fi o 
îngrămădire amorfă în spaţiile sub-paginale, e prezentat cu mare în- 
suileţire, într'un text actractiv, plin de. naturaleţă. O puzderie de 
gânduri, de ipoteze, de sugestii fecunde, fac din „Etnicul românesc” 


10 EUGENIU SPERANTIA 


cea mai dinamică dintre scrierile D-lui Prof, Rădulescu-Motru. Aceasta, 
fără îndoială, nu atât din cauza „vijeliei“ însăși, ci prin virtutea dina- 
mizantă pe care ideea de „Națiune“ o posedă pentru noi itoţi, azi, 
când o purtăm, ca pe un steag, sub suflarea vijeliei. 

EUGENIU SPERANTIA 


DIN TRECUTUL PĂMÂNTULUI ROMÂNESC 
— LOCALIZAREA: DACIEI MALVENSIS — 


Aminteam în rândul trecut, în cadrul unei recensii (v. „Transil- 
vania“, 73, Nr. 12, p. 963), că nici în privinţa localizării Daciei Mal- 
vensis autorul cărţii Oltenia Romană nu a avut noroc, Greșala ştiin- 
ţilică nu vine propriu zis din faptul că, într'o chestiune controversată, 
cineva se declară pentru una din ipoteze, ci doar din lipsa de criterii 
de care dă dovadă atunci când, din cele două soluţii, alegerea 
îi cade pe cea mai rea, respingând cu tărie și brutal părerea cealaltă, 
care, după cum se va vedea, e azi mult mai acceptabilă din atâtea 
puncte de vedere. 

Bănuind că lucrul are un oarecare interes pentru cetitorii inte- 
lectuali ai acestei reviste, nu va fi de prisos să examinăm, aici, cum . 
stau, de fapt, lucrurile, 

In organizarea politico-administrativă a Daciei romane, constatăm, 
la un moment dat, că în locul celor două părţi (Dacia Superior şi 
Dacia Inferior) pe care le avusese provincia, începând cu domnia lui 
Hadrian (adecă de prin anii 118—119), Dacia e împărţită în trei sub- 
provincii. Acestea purtau numirile Dacia Porolissensis, D. Apulensis şi 
D. Malvensis. Azi ştim mult mai exact data la care a intervenit această 
schimbare: între 8 Iulie și 27 Septemvrie 158 (nu 159! Vezi noua 
ediţie a cărţii mele Trans. în Antichitate, ce va apărea în curând). Mo- 
tivele tripartiţiei vor fi fost mai multe. Din ele, cele mai importante 
trebue să fi fost o mai bună administraţie civilă, dar și o mai avanta- 
joasă apărare a granițelor tot mai primejduite acum de incursiunile 
„acelor Daci liberi sau — cum li se mai spunea — Daci Mari (Megaloi - 
Dakoi) ca şi de mișcările lumii barbare din Nordul și Nord-Vestul pro- 
vinciei. 

Nu e lipsit de însemnătate să ştim că, potrivit acestei împărțiri, 
Dacia Porolissensis, în Nordul Ardealului (cuprinzând orașele Napoca— 
Clujul şi Potaissa—Turda) și Dacia Malvensis (a cărei localizare e, după 
cum vedem, discutată) aveau fiecare un şei aparte, cu titlu de procu- 
rator, care mai era şi comandantul trupelor (auxiliare, nelegionare) din 
provincia respectivă. Cu toate acestea, ei se aflau într'o oarecare de- 
pendenţă de guvernatorul Daciei Apulensis care era mai mare în grad 
decât dânșii. Acest guvernator, de rang pretorian (vir praetorius) era, 
în același timp, și generalul comandant al brigăzii din Alba-lulia, al 
legiunii XIII gemina şi totodată și șeful suprem al tuturor trupelor din 
Dacia Apulensis, — Primejdia venea, după cum am văzut, din Nord şi 
din Nord-Vest; Dacia Porolissensis, organizată autonom cu şef aparte, 
e o provincie de frontieră, îndreptată tocmai spre izvorul relelor. E de 


DIN TRECUTUL PĂMÂNTULUI ROMÂNESC ; Ti 


presupus că și Dacia Malvensis fusese creată din același spirit defensiv, 
contra atacurilor ce puteau veni (şi au şi venit după vreo 10 ani) 
dinspre câmpia Dunării și a Tisei, din partea Marcomanilor şi a lazy- 
gilor sarmați. Dinspre Sud şi Răsărit, nu se arăta, în acel timp, nicio 
primejdie. 

Deslănţuirea năpraznicului războiu cu Marcomanii, prin anul 167, 
face să fie adusă în Dacia şi a doua legiune, a V-a Macedonica, care 
primeşte ca garnizoană Potaissa— Turda, | 

Prezenţa în Dacia a două legiuni impune, însă, o nouă schimbare 
în organele de conducere a provinciei tripartite. Incepând cu anul 
167—8, în fruntea fiecărei părți a Daciei vom avea câte un procurator, 
iar ca guvernator general al' celor trei Dacii va fi numit un fost consul 
{vir consularis), cu sediul în Apulum.!) Ştim că după o scurtă perioadă 
de încercări provizorii, primul despre care se poate afirma că a fost 
cu adevărat „legatus Augusti pro praetore trium Daciarum vir consularis” 
(sau numai „consularis ÎI Daciarum“) e M. Claudius Fronto, în 168/9. 
De aici încolo, nici procuratorul Daciei Porolissensis nu va mai avea 
atribuţii militare, adecă nu va mai fi el comandantul trupelor din pro- 
vincia lui, căci între aceste trupe se află acum şi o legiune cu un co- 
mandant, general, de rang senatorial, de obiceiu un fost praetor, peste 
care, în mod normal, nu putea sta un procurator de rang ecvestru, 
Procuratorul Daciei Porolissensis va rămânea, cum fusese și este şi mai 
departe și colegul său din Apulensis, numai cu atribuţii admini- 
strative-financiare. Cine e comandantul forţelor armate din Dacia Po- 
rolissensis nu e chiar lămurit arătat, Credem, ca și Stein, că acesta e 
însuşi comandantul legiunii V Mac., care, normal, e şeful suprem şi al 
trupelor auxiliare ce aparţin unei legiuni. După Nesselhaut, însă, coman- 
dantul de legiune e numai șeful brigăzii sale (legatus legionis). În acest 
caz, ar trebui să presupunem că șef suprem al tuturor trupelor din 
Porolissensis e însuşi guvernatorul consular, În orice caz, comandaţii 
de legiuni, atât cel al legiunii V Mac., cât și al leg. XUI gemina, nu 
sunt decât comandanți militari, fără atribuţii de ordin civil; ei nu sunt, 
deci, guvernatori în provinciile Porolissensis şi Apulensis, cum se credea 
odată (vezi de p. Domaszewski, Rangordnung, p. 156), din simplul motiv 
că ei nu sunt investiţi cu imperium praetorium. ` 

Numai situaţia procuratorului Daciei Malvensis nu se schimbă. 
In provincia lui negăsindu-se nicio legiune, ci numai câteva trupe auxi- 
liare, acestea îi vor îi supuse direct, ca şi mai inainte, tot lui. De aceea, 
el îşi și păstrează caracterul său presidial, de şef oarecum autonom al 
provinciei sale, fapt care iese la iveală și din titlul de praeses ce-l 
poartă uneori. E dela sine înţeles, iarăşi, că guvernatorul general, e, în 
acelaşi timp, și comandantul suprem al forţelor armate din pro- 


€ 

1) Total greşită e părerea d-lui D. Tudor, Oltenia Rom. p. 54, că acest guvernator 
general (vir consularis |) e şi comandant al legiunii V Mac. O asemenea afirmaţie desvăluie 
o completă necunoaştere a raporturilor ierarhice în administraţia civilă şi militară a Impe- 
riului. Comandantul unei legiuni e abia un fost praetor (uneori nici nu avusese această 
magistratură !), câtă vreme consularul celor trei Dacii e un fost consul. şi e superior 
in grad oricărui procurator şi oricărui comandant de legiune. Tocmai de aceea se şi 
schimbase doar conducerea centrală, instituindu-se un guvernator de rang consular. 


72 3 C. DAICOVICIU 


vincia Dacia Apulensis. Mai amintim, în treacăt, că procuratorii din 
Dacia Apulensis şi Porolissensis sunt centenari, iar cel din D. Mal- 
vensis de un grad superior, ducenarius. Dintre cei dintâi, cel din Apu- 
lensis e, pe scara ierarhică, superior celui din Porolissensis. 

Știind, acum, toate acestea, să vedem unde se poate localiza Dacia. 
Malvensis. Observ din capul locului că nicio dovadă nu este în favoarea. 
Olteniei. Totuşi, cei mai mulți au admis, comod și fără multă bătaie 
de cap, această alegere, deşi nimic nu o sprijineşte, E curios, dar aşa e Ë 
Dar de ce s'a decretat așa, fără nicio probă concludentă ? Fiindcă, după 
cum arată învățatul vienez C. Patsch, la Bănat nu sa gândit nimeni, 
deoarece, pe timpul acela, se credea că Bănatul n'a făcut parte din - 
Dacia. Cum D. Porolissensis și Apulensis erau în Ardeal (aici erau şi . 
localităţile Porolissum—Moigrad şi Apulum—Alba-lulia), nu rămânea 
pentru D, Malvensis decât... Oltenia, 1) Azi se știe însă, că întreg Bă- 
natul a fost roman şi aparţinea Daciei, 

Pornind deci dela o părere falsă, Dacia ‘Malvensis trebuia loca- 
lizată în Oltenia. Insaşi împrejurarea că nici până acum nu s'a verificat 
această localizare ar fi deajuns, pentru a avea o rezervă justificată și 
a căuta ò altă soluţie, 

Unul din cei ce au căutat o altă soluţie e savantul C. Patsch, 
pomenit mai sus. D-sa aduce drept dovadă pozitivă o inscripţie găsită 
în localitatea Denta în Bănat, unde e vorba de un individ C. Kaninius. 
Sabinianus D C M, ceea ce, după interpretarea foarte logică și concor- 
dantă cu normele epigraiiei latine, înseamnă D(ecurio) C(oloniae) M(al- 
vensis), adică consilier al coloniei Malva. Că un oraş Malva (Malve, 
Malvensis, Malvese). a existat în Dacia, e lucru sigur: se atestă prin 
mai multe dovezi epigrafice necontestabile găsite în alte provincii și, 
deci, fără folos pentru localizare. E adevărat că nu toţi au ade- 
rat la deslegarea lui Patsch şi că Mommsen, atunci când a pu- 
blicat inscripţia, nu se gândise la această posibilitate. Nu se gândise, 
de sigur, şi pentrucă el credea că această colonia Malvensis se află în 
Dacia orienială (după cum alţii au văzut foarte multă vreme în ruinele 
dela Celei, de lângă Dunăre, în Oltenia, locul Malvei; acum se ştie că 
aici avem Sucidava). Cu dreptate amintește Patsch că lipsa oricărei 
greşeli în restul inscripției, ca și întrebuinţarea pe o scară foarte largă 
a prescurtărilor în același document sunt în stare să înlăture orice în- 
doială asupra lecturii propuse de dânsul. Fireşte că unora li se pare 
că prin litera M ar putea să fie indicată orice colonie din Imperiul 
roman începând cu această iniţială, E deajuns să le răspundem că în: 
forma aceasta radicală nu se abreviază, de obiceiu, decât numele de 
localităţi apropiate, deci arhicunoscute pentru cetitorii localnici, Malva 
_ trebuia să fie, după Patsch, la Denta sau, undeva, în apropiere, în Bă- 
natul de Vest, 

_ In favoarea identificării Bănatului cu Dacia Malvensis se declară 
mai nou şi alt bun cunoscător al istoriei Daciei, profesorul A. Stein, 
coautor la ediția a doua a faimoasei lucrări întitulate Prosopographia 


i 1) Alţii au propus Nord-Estul Daciei (K. Miller), iar Mommsen se gândea, pare-se, 
la Dacia răsăriteană. s 


DIN TRECUTUL PĂMÂNTULUI ROMÂNESC 13: 


Imperii Romani. In lucrarea sa privitoare la Dacia, A. Stein mai aduce 
un nou argument epigrafic în sprijinul teoriei lui Patsch. 

E vorba, în speţă, de o inscripţie, găsită, mai de mult, la Bum- 
beşti, în Oltenia, datând de pe timpul lui Sept. Sever, din care apare 
clar că în fruntea trupelor auxiliare din ţinutul în care era castrul 
se găsea nu procuratorul presidial al provinciei Malvensis (cum ar 
fi trebuit să fie în caz că Oltenia at fi fost Dacia Malvensis), ci 
guvernatorul general din Dacia Apulensis. Semn evident că regiunea 
Bumbești din Oltenia (şi Oltenia însăşi) aparţinea Daciei Apulensis, 

Dar, înafară de aceste argumente, mai pot fi aduse și altele îm- 
potriva identificării Daciei Malvensis cu Oltenia și pentru localizarea. 
acestei provincii în Bănat. Am văzut că celelalte sub-provincii — Apu-. 
lensis și Porolissensis — și-au luat numele dela localităţile din interiorul 
lor, localităţi de o oareşicare importanță civilă sau militară, Fără în- 
doială că și Dacia Malvensis își datoreşte numele acelei localităţi 
Malva (sau cum se va fi numit exact). Se spune, de obiceiu, că în 
numele Malva se cuprinde un radical indoeuropean, lett. și get. maf 
(de unde și românescul mal = țărm). Lucrul ni se pare foarte adevărat, 
Aceasta ar însemna, atunci, că localitatea se afla undeva lângă o apă 
sau, mai curând, într'o regiune înconjurată de ape, „între ape“, etc, 
O asemenea situaţie s'ar potrivi şi cu Oltenia, dar mai curând cu Bă- 
natul de Vest, înconjurat de Mureş, Tisa şi Dunăre. Apoi acesta e 
străbătut în interior de Bega, Timiș, Bârzava, Cărașul și Nera, râuri 
care în partea vestică a Bănatului formează atâtea teritorii, unele foarte: 
înguste, „între ape” . (Mureș-Tisa-Bega; Bega-Timiş; Timiş-Bârzava ; 
Bârzava-Timiș-Dunăre-Căraș; Căraș-Nera). Localitatea Denta se află 
ea însăși pe malul Bârzavei. Împotriva Olteniei vine însă un fapt care ` 
nu poate fi neglijat în discuţia asupra acestei chestiuni, E curios, 
anume, că localitatea Malva nu e pomenită de niciun autor antic sau 
timpuriu medieval și, ceea ce e şi mai surprinzător, de niciun itine- 
rariu sau geograf, nici de Tabula Peutingeriana, nici de Notitia Digni- 
tatum, nici de Procopiu, nici de geograful Ravenat. Dacă ea ar fi fost- 
în Oltenia, pe malul Dunării sau al Oltului, sau în interiorul Olteniei, 
pe Jiu, ne-amintirea acestei colonii (in niciunul din izvoare) ar fi de 
neinchipuit, căci în aceste izvoare liniile de mai sus sunt descrise, cu 
localităţile ce se înșiră de-a-lungul lor, şi între care se află și unele 
mult mai puţin importante decât Malva noastră. Alta e situaţia, în 
schimb, pentru Bănatul vestic. Porțiunea apuseană a Bănatului nu e 
trecută niciodată în revistă de obişnuitele izvoare geografice ale Daciei, 
Nicio mirare, prin urmare, că Malva, localizată de Patsch în Bănatul 
apusean, nu apare în aceste documente, - ; 


Nu e însă numai această curiozitate de neînțeles, Mai există o. 
împrejurare care dă iarăşi de bănuit, Cum se face, ne întrebăm, că 
până acumenu am reușit să descoperim nicio inscripție cu numele 
acestui oraș, scris întreg sau chiar și numai abreviat, afară de docu- 
mentul epigrafic dela Denta (de care unii se îndoiesc — fără rost)? 
Cum de în Oltenia, atât de bogată în documente epigrafice de tot felul, 
nu a ieşit la iveală nici măcar o inscripție de valoarea celeia dela 
Denta ? Ca orașul Malva — despre care ştim sigur că era colonie pe: 


14 C. DAICOVICIU 


la 230 — să fi fost un târg aşa de mic şi de neinsemnat, ascuns undeva 
într'un colţ rătăcit al Olteniei, încât să fie greu a da de locul lui, nu 
ne vine să credem, El trebue să fi avut o oarecare importanță căci, 
altfel, provincia nu s'ar fi numit după dânsul, ci după alte strălucite 
centre urbane și militare din Oltenia, cum erau, de pildă, Drobeta şi Romula. 
Faptul nu-și găsește altă explicaţie decât că orașul se afla într'o re- 
iune extrem de săracă în inscripţii, aşa cum e tocmai jumătatea apu- 
seană a Bănatului, În sărăcia generală de monumente de piatră a acestei 
regiuni bănăţene nu e deloc surprinzătoare lipsa altor inscripţii cu nu- 
mele Malvei, 

După cum se vede, lucrurile nu stau chiar aşa de simplu. Pentru 
"mine, cumpăna trage foarte apăsat în spre teoria bănăţeană, pe care, 
.o văd mult mai susţinută prin argumente, decât ipoteza oiteană.!) Evi- 
dent, o descoperire viitoare ar putea aduce vreo dovadă absolut pe- . 
remptorie, căreia nu i se va mai putea opune nimic. Această desco- 
perire, însă, nu. depinde numai de omul de ştiinţă, ci (şi se poate că 
numai) de hazard. Adevăratul om de ştiinţă va avea, de sigur, dreptul 
de a aprecia puterea argumentelor aduse pentru sau contra, declarân- 
du-se în favorul uneia sau alteia din păreri, venind eventual cu su- 
gestii şi probe proprii. A respinge, însă, o teorie judicios sprijinită de 
către nestorul arheologiei și istoriei antice a Sud-Estului european, în 
forma cum o face autorul Olteniei Romane (p. 93, în notă): „Identi- 
ficarea Malvei [de către C. Patsch] cu Denta din Bănat, (virgulă: sic!!) 
e lipsită de cea mai elementară dovadă“, — nu cinstește nici pe tâ- 
nărul cercetător și, cu atât mai puţin, pe un om de ştiinţă! 

x C. DAICOVICIU 


FRESCELE DELA CURTEA-DE-ARGEȘ 


Mulţi din câți au auzit de ea cred că biata Comisie a Monumen- 
telor Istorice este un organ oarecare de lucru, alături de atâtea altele, 
al Ministerului Culturii Naţionale și care nu privește decât pe membrii 
ei şi pe acel Minister. Mi s'a întâmplat şi să iau parte la şedinţele 
„comisiei, atunci când le prezida Nicolae Iorga, lăsând să curgă apro- 
pierile şi propunerile ca dintr'un corn al belşugului, cum mi sa în- 
tâmplat și să mă urc pe schele împreună cu însuşi președintele sau cu 
vreun arhitect al ei, la vreo biserică de 500 de ani, pentru cine ştie 
ce cărămidă smintită dela loc, unde o așezase atunci un meșter zidar 
intrat cu toate calfele lui în cântecele bătrâneșşti. Comisia Monumen- 
telor Istorice este o putere, cu rădăcini foarte depărtate, poate în zilele 
Regulamentului Organic, şi care şi-a luat sarcina să ne păstreze tre- 
cutul nestricat. Ea luptă cu secolele şi le biruie. Dacă strămoșii mai 
trăiesc printre noi, le-o datorăm ei. Ea este istorie vie, nu de perga- 
ment şi de hârtie, ci de piatră. Este destul să treacă pe vreo culme, 
unde se macină o cetate din timpuri uitate, îngrădită cu pustiu şi aco- 
perită cu fulger, ca Cetatea Neamţului din amintirile lui Creangă, 


1) Mai nou, teoria olteană o susține cu argumente logice (după a mea părere 
-neconcludente) d-l Herbert Nesselhaut din Berlin. 


FRESCELE DELA CURTEA-DE-ARGEŞ 75 


pentruca, la un cuvânt al ei, risipa să se oprească. Dacă îşi trăeşte 
zilele din urmă, în vreun sat, la o parte de marile drumuri, o biserică 
în care de mult nu se mai slujește, ca și cum şi Dumnezeu a părăsit-o, 
şi și-a căutat un alt adăpost şi comisia se arată, curăţă spoiala de pe 
Pisanie şi descopere un ctitor dela 1500, biserica învie, prin mâna 
meșterilor, în vechea strălucire, Comisia Monumentelor Istorice ește pe 
din două în tot ce a făcut omul pe pământul românesc: o jumătate, 
“timpul de faţă cu toate isprăvile lui, în seama. Ministerelor şi a așe- 
zămintelor de tot felul, iar cealaltă jumătate, trecutul, cu toată zestrea 
de frumuseţe și de credinţă în vieaţă, în seama ei. Puţini o știu, dar 
ea merge în pas cu noi şi primeşte, ca singură moştenitoare, orice 
vremea făureşte vrednic să rămână. Pe celelalte le suflă vântul istoriei, 
„oricâtă mincinoasă strălucire le-a înconjurat la început, Ea, care nu 
este de astăzi, este adevăr, pe când lumea, în care ne mișcăm, este 
părere. Bunurile pe care le facem noi sunt amestecate, pieritoare cele 
mai multe, pe când ale ei sunt cele care sau ales dintre celelalte şi 
statornice. i 


A ieșit zilele acestea o carte, „Frescele din Biserica lui Neagoe 
dela Argeş“, care a fost înjghebată de d-l Victor Brătulescu, 
Secretarul acelei Comisii, cu ajutorul. colecţiilor ei, Este o lucrare care 
poate sta alături, în parte și ca descoperiri, dar mai ales ca înfăţişare 
grafică și bogăţie de podoabe, cu volumul despre Biserica Domnească 
dela Argeş, înjshebat de Secretarul depe vremuri al Comisiei, d-l 
Virgil Drăghiceanu. Orice iscusită zăbavă între lucrurile ei se 
intoarce între noi cu asemenea câștiguri pentru ştiinţă și pentru artă, 
Cea dintâi curte voevodală a domnilor Țării Româneşti ne-a dat până 
acum aceste două documente ale înaltei vieţi sufletești care o deosebea, 
Biserica lui Neagoe ar fi chiar, după părerea domnului Brătulescu, un 
- fel de rămas bun dela vechea cetatea de scaun, al Domnilor, care în- 
cepeau să se mute la Târgoviște. Reşedinţele domnești s'au plimbat, 
în cursul secolelor, dela Câmpulung şi Curtea-de-Argeş la Târgovişte 
şi Bucureşti, dar biserica Meşterului Manole a rămas până astăzi fără 
asemănare. Banul plătit de cuviosul Neagoe Basarab pentru noua lui 
cetate de scaun, a fost şi s'a dovedit de aur curat, Mai mult decât o 
călătorie în orășelul, ajuns o necropolă de regi, cu întârziere în umbra 
măreţei clădiri, ne convinge o răsfoire cu răgaz a cărţii, pe care o 
avem la îndemână, Ea ştie să vorbească mai cu înţeles decât zidurile 
de astăzi, Cuvântul de deslegare a acestei taine ni se dă chiar dela 
început. i 

Frescele, care stau în culori strălucite înaintea noastră, sunt 
luate nu dela Biserica lui Neagoe, ci dela Muzeul de Artă Biseri- 
cească din București. Ele au fost scoase de pe pereţi acum 50 şi mai bine 
de ani, de arhitectul francez adus de Regele Carol ca să restaureze 
câteva locașuri dumnezeeşti amenințate cu ruina, Lecomte du Noiiy. 
Biserica lui Manole a fost atunci dărâmată până în temelie şi ridicată 
din nou. Mormintele vechi, cele din podele, ale Domnilor, au fost 
găsite şi aduse până la noi. Un singur mormânt, acela din zid, mor- 
mântul cântecului bătrânesc al soţiei lui Manole, nu s'a gândit nimeni 
să-l caute, El s'a pierdut cu acest prilej pentru totdeauna, amestecat 


76 EMANOIL BUCUȚA 


cu molozul în loviturile de casma ale streinului, care n'a crezut în 
spusa legendei. Domnul Brătulescu a descoperit însă, domnia-sa cel 
dintâi, semnătura lui Manole, care a fost meşter pietrar în acei ani şi 
a cioplit toate pietrele care au acoperit somnul de veci al Voevodului 
şi. casei lui. Ne aplecăm înfioraţi peste acele cirilice cu prescurtări ` 
care ar fi să fie ale numelui celui vestit, lar dacă omul a trăit cu 
adevărat şi a împletit cu dalta lui toate aceste cruci, izvoade şi scrisuri 
de piatră, pe care ne purtăm mâna şi le simţim calde parcă, deo 
vieaţă neașteptată, atunci a trăit şi toată lumea legendei, care nu mai 
este legendă ? Atunci a avut fiinţă și soţia lui Manole şi mormântul 
ei dindărătul unei lespezi din zid? Pe Neagoe îl știm, spre deosebire 
de alţi domni dinaintea lui, şi cum vorbea, îl auzim tocmindu-se cu 
zidarii şi spunând o vorbă de milă şi acestei femei care trebue să fi 
- fost frumoasă, Ea se ferea după ceilalţi, fără să bănuie că avea să fie 
chitul de carne și de sânge care să intre ea în ele, Domnul trebue 
să fi vorbit cu vorbele lui Neacşu, dela 1521, care ne-a lăsat cea mai 
veche scrisoare românească pe care o avem. . Se găsește şi astăzi în 
arhiva orașului Brașov, unde a fost trimisă negustorilor saşi. Limba - 
este foarte aproape de a noastră, cum este aproape și iia, care se 
vede cu mânecile ei cu râuri la Doamna Ruxanda, soţia lui Radu dela 
Afumați, și fata Despinei și a lui Neagoe. 
| Curtea era românească în graiu și în port. Slavonia din hrisoave 
şi din biserică semăna cu mantaua grea de brocat ţinută pe umeri. Se 
purta, ca o moștenire bizantină a stăpânitorilor. de ţară numai la cea- 
ul mari, În vieaţa de toate zilele nu folosea la nimic şi era ţinută în 
ulap, 

Pereţii bisericii lui Neagoe dela Curtea de Argeş nu mai sunt 
acoperiţi cu frescele zugravului Dobromir, ci cu pictura murală a unui 
artist de astăzi, Sfinţii nu mai au culorile calde din vechime. Aurul 
de pretutindeni, care face și aerul galben, le-a slăbit și pe ele. Alba- 
strul parcă este înceţoșat, roșul se face roșu de seară, verdele se po-: 
leiește. Din această pricină poate, chipurile n'au adâncime și strim- 
tează locul şi așa destul de îngust. Frescele în schimb, câte au fost 
scoase, pentrucă multe s'au prăpădit, au luat unele drumul Franţei, 
unde ar trebui găsite şi răscumpărate din moștenirea lui Lecomte du 
Noiiy, iar altele, drumul Muzeului de Antichităţi. Nicolae lorga a făcut 
din secţia lui Bisericească Muzeul de sine stătător din Casa Creţulescu, 
al cărui director este domnul Victor Brătulescu. Le-am văzut cu toţii 
acele fresce, scăpate din prăpădul dela Curtea de Argeş. Acolo sunt 
înconjurate şi puţin pierdute în mulţimea celorlalte odoare și icoane, 
Aici în carte, au fost puse una după alta, în cadrul de lumină lucioasă 
al foii de hârtie cretată. Capătă ființă aparte. Încântă ochiul şi acum, cu 
o bogăţie de culori calde şi pline, nu slăbite, ci numai împăcate într'o 
meşteşugită împărechere. Cât trebue să fi depărtat pereţii, bolțile şi 
stâlpii, făcând cuprinsul deodată mai larg, nu numai pentru oamenii 
veniţi să se închine, där şi pentru sfinţi, tot cerul ortodox, care trebue 
să se poată mișca liberi și să stea neînghesuiţi pe pământ! Câteodată: 
pe ferestrele lăsate deschise nimerea și o rândunică, se înşela de 
cerul zugrăvit printre îngeri şi năvălea nevinovată în el, Pentrucă 


FRESCELE DELA CURTEA-DE-ARGEŞ 77 


Dumnezeu este bun cu vietăţile lui făcea din cerul acela de pensulă 
un cer adevărat și rândunica trecea mai departe fără să dea de vreo 
piedecă şi nici să se lovească. lată cele mai puternice bucăţi, Ion Bo- 
tezătorul, cu capul lui de durere, deși aduce la cunoștință vestea cea 
mare a mântuirii, pentrucă mântuirea nu este prilej de bucurie, ci ne 
cere jertfă şi moarte; Arhanghelul Mihai, care este încrederea și este 
judecata însăşi, aproape vesel între aripile portocalii (ale lui Ion Bote- 
zătorul erau cafenii şi posomorite); Sfântul Iacov Persul, în mantaua 
de culoarea zalelor aurite, cu tichia cu fund verde şi mărgini roşii, 
ridicând peste lume crucea albă cu două braţe, ca un luceafăr de di- 
mineaţă care linişteşte apele; Sfânta Ana, cu veşmântul verde şi galben 
şi cu cearcăn de sfințenie nespus de mare, pentrucă trebuia să ia din 
el şi Maica Domnului, pe care o ţine mică pe braţ, cu privirea pier- 
dută, văzând dincolo de pământ, Ă 

Nu sunt nişte făpturi dumnezeeşti în mișcare. Sunt numai pu- 
terile nedeslănţuite, care ies din ceaţă pentru noi şi sar putea în-: 
“toarce în ea, cu semnele în toată arătarea lor ale acestor puteri. Nu 
simţim teama, ci numai mirarea închinătoare, Se revarsă și peste noi 
şi ne apropie de ei, ca într'un alaiu de laudă, culorile de curcubeu 
ale frescelor veșnic noui şi vii. Suntem ca rândunica de adineauri şi 
putem trece din mila prea înaltă şi numai o clipă, prin cerul ortodox, 
Tot ca ea, ne ducem înainte ţipând de bucurie şi nu ne dăm seama. 

S'a întors între noi biserica lui Neagoe cea dela început; a lui 
Lecomte du Noiiy rămâne rece şi streină. Legendele - vechi au inviat 
şi ele odată cu ea. Căpătăm tărie şi încredere privind-o. La fel ca ea, 
cu toată priceperea şi iubirea cu care fusese lucrată, țara a pierdut 
în noaptea istoriei ei ceeace pusese împreună ziua. Când ne-am zidit 
în ziduri, ca la marginea de răsărit, pe cei mai buni ai noștri, clădirea 
nu numai că a ţinut, dar sa împlinit şi cu tot ceeace pierduse de 
acea parte. Trebue să ne purtăm şi mai departe deopotrivă, pentruca 
biserica lui Neagoe, să stea înaintea noastră întreagă și strălucită, de 
tot ceeace un neam a pus în ea, de când sa trezit pe lume. Toate 
legendele trecutului sunt pe lângă noi ca să ne ajute. 

EMANOIL BUCUŢA 


„ASTRA“ IN BANATUL IUGOSLAV 


Se știe că frații noştri din fostul Banat iugoslav au și ei o ASTRA, 
făcută după chipul şi asemănarea Astrei noastre. Erau vremuri, acum 
trei-patru ani, când urmăream cu cel mai mare interes, în gazeta lor 
„Nădejdea”, cum prinde puteri această mlădiță a celei mai vrednice 
dintre instituţiile noastre culturale, cum se răspândesc cercurile ei cul- 
turale, bibliojecile, corurile şi alte iniţiative de interes obştesc. Dintr'o- 
dată apoi s'a rupt firul acestor informaţii. Să fi înnăbușit războiul toată 
această activitate atât de promițătoare ? — ne întrebam plini de îngri- 
jorare. Veşti primite recent vin să ne dovedească cu prisosință că, 
dimpotrivă, Astra a renăscut acolo cu și mai multă vigoare, și-a „înnoit 
pe fiii săi, cum se înnoiesc tinereţele vulturului”, — după cum spunea 
Şaguna, marele ctitor al acestui aşezământ. O mișcătoare dovadă despre 


18 3 TR. 


această putere nouă de vieaţă este adunarea . generală care sa ţinut 
lá Vârşeţ, la 9 Decembrie 1942. Au luat parte la această adevărată 
adunare naţională tot ce are mai ales neamul nostru din această re- 
giune : vreo 7000 de participanţi din 40 de comune, cu 25 de coruri 
şi fanfare. La adunarea festivă părintele Fiştea, președintele instituţiei, 
a rostit o cuvântare plină de demnitate și iubire de neam. D-sa a 
evocat umbra lui Șaguna, a cărui amintire este vie în acest Vârşeţ, 
unde marele arhiereu a petrecut o parte din anii tinereţei. Lupta de 
emancipare .a ctitorului Astrei este un îndreptar pentru aceşti fraţi 
năpăstuiţi. A fost ales apoi un nou comitet, condus tot de părintele 
Fiștea, iar după masă a urmat unul din acele neuitate concursuri de 
coruri şi dansuri, în care bănăţenii sunt neîntrecuţi. Dăm mai jos (după 
ziarul Dacia din Timişoara, nr. din 25 Dec. 1942) câteva extrase din 
darea de seamă citită de părintele Fiştea cu acest prilej. Ea are o 
deosebită valoare documentară, pentru toţi cei care urmăresc, ca noi, 
orice act prin care fraţii de peste hotare își apără şi cultivă fiinţa 
naţională?) : j i ' 


Asociaţiunea „Astra“ a luat ființă în anul 1936, în adunarea de constituire din 
Petrovasâla, dar în urma împrejurărilor, neputându-se organiza pe teren, n'a avut nicio 
activitate culturală. Cauza principală a acestei situaţii nefaste a fost în mare parte în 
afară de noi, dar, să recunoaştem, am avut și noi vina noastră. Să nu mai scrutăm 
trecutul, mai vârtos azi, când vedem că „Astra“ e o realitate, o Asociaţiune vie, în 
care se pun mari speranțe pentru viitor. | 

In toamna anului 1937 luna Octomvrie, o mână de fraţi, la inalt indemn fră- 
tesc am preluat conducerea „Astrei“ şi în fruntea unui comitet de acţiune, am pornit 
a munca grea, la organizarea Cercurilor culturale, pe sate. Organizarea culturală pe 
teren s'a terminat în luna Aprilie 1938, iar la 22 Mai 1938, am ajuns în plăcuta si- 
tuaţie de a putea serba, tocmai aici în oraşul Vârşeţ, primul praznic cultural, Adu- 
narea Generală a Asociaţiunii. Împrejurările, în care s'a pornit acţiunea de organi- 
zare au fost nespus de neprielnice. Când cu statute, când fără statute, deci legal și 
ilegal, am continuat munca istovitoare, dar nu am descurajat nici conducere nici popor. 


Jn timp de 6 luni, echipele culturale au cutreerat toate satele şi centrele și au 
organizat 40 Cercuri culturale, cuprinse în 6 Despărţăminte culturale. 


In toate aceste 40 Cercuri Culturale, am avut înscrişi: 42 membri fondatorir 
259 membri pe vieaţă și 1475 membri ordinari. 

Aceste cifre vorbesc dela sine, cât de gingașă a fost prima organizaţie cultu- 
rală, şi câte greutăţi am avut de învins în prima noastră acţiune de culturalizare. Tot 
în această Adunare generală s'a ales Comitetul central, compus din cei 6 membri de 
drept cari sunt preşedinţii Despărţămintelor culturale, iar pe lângă aceştia încă 20 
membri aleși. 

Cu acest comitet, ales prin voinţa unanimă a Neamului nostru de aici, am 
pornit a zidi din temelie fortărețe noui culturale. 

Pronia cerească ne-a ajutat şi noi Românii de aici, cu mari greutăţi, am reușit 
în aceasta bătălie culturală. Am reușit, căci nu am zidit nimic pe nisip, ci am ridicat 
opera salvatoare pe sufletul poporului, pe tradiţie și pe idealul sfânt care zace, în- 
cepând cu mândrul cioban, craiul codrilor, până la scările tronului, în fiecare suflet 
de român. 

„Astra“, astăzi este o realitate, o forță culturală și nu mai este altă forță ma- 
terială, lumească, care să ne-o răpească din suflet. 


1) Amintim aici un alt fapt îmbucurător pentru noua desvoltare pe care a luat-o 
vieaţa culturală a acestor fraţi: gazeta Nădejdea se tipăreşte în parte cu text paralel 
cu litere latine şi cirilice, pentru a putea fi citită și de ceilalţi Români din fosta 
Iugoslavie. Ea are chiar „o pagină a Timocului”. 


„ASTRA” ÎN BANATUL IUGOSLAV 19% 


Anul 1938 şi în parte şi anul 1939 a fost timpul, când organizaţia noastră, 
culturală a luat avânt, membrii ei activând pe teren cultural cu mult zel și cu multă, 
dragoste. 

Toate cele '40 Cercuri culturale, cu concursul intelectualilor, îndeosebi cu con- 
cursul apostolilor misionari, cari sunt domnii învăţători de aici, cu concursul coru- 
rilor şi fanfarelor, au aranjat în Dumineci şi sărbători, șezători culturale. 

In cadrele Asociaţiunii culturale s'au aranjat în anul 1938, în 16 Cercuri 27 
şezători culturale, -în anul 1939 s'au aranjat 61 șezători; în anul 1940, când eram în 
pragul războiului s'au aranjat 73 șezători culturale, iar în anul 1941 până a isbucnit 
războiul s'au aranjat 26 şezători culturale. 

Cele mai active Cercuri culturale au fost: în anul 19:8 Cercul cultural Mra- 
morac şi Cubin din Despărţământul Cubin; în anul 1939 Cercurile culturale; Ali- 
bunar, lancahida, Grebenaţ și Satul Nou, în anul 1940—42, Cercurile culturale: Petru- 
vasâla, Alibunar, Satul Nou, Glogoni, Grebenaţ și altele. 

In anul 1941, în ziua de 6 Aprilie a izbucnit războiul când armatele germane 
au ocupat fulgerător întreagă Jugoslavia. 

În urma acestei stări de război, se interzice de către armata de ocupaţie ger- 
‘mană, orice întruniri, deci se întrerupe orice activitate pubhcă culturală. 

Comitetul central nu se mai poate întruni, în complexul lui de 26 membri. I se 
substitue cei 6 preşedinţi ai despărțămintelor, cari se întrunesc din cââd în când şi: 
reglementează mişcarea şi activitatea organizaţiilor Asociaţiunii. ir) e 

Ca să ieşim din această situaţie, conducerea centrală a făcut mai multe de- 
mersuri pentru ridicarea opreliştei şi dobândirea libertăţii de a ne întruni şi de a 
activa pe teren cultural. Acţiunea întreprinsă, după multe intervenţii, a reușit, aşa 
că în ziua de 26 lunie 1942, sub Nr. 1235/42—1 al Comandamentului suprem german 
din Belgrad, am primit aprobarea nouilor statute, în baza cărora am dobândit dreptul. 
de a reorganiza Asociaţiunea şi de a ne desvolta liber pe teren naţional şi cultural. 

Asociaţiunea „Astra“ în acest timp şi-a lărgit cadrele, organizându-se anul 
acesta Cercul cultural Panciova, apoi Uniunea studenţilor și mai recent Asociaţia în- 
vățătorilor români din Banatul fost jugoslav. Aceste două organizaţii din urmă, înca- 
drându-se ca Despărţăminte ale Asociaţiunei. . 

Astăzi, după al doilea asalt cultural pornit în ziua de 4 August a. c, și conti- 
nuat până azi, avem înscrişi în Asociaţiunea Culturală „Astra“ 166 membri fonda- 
tori, 1272 membri pe vieaţă şi 7061 membri ordinari, laolaltă 8499 membri. Afară de 
acest frumos număr mai avem şi alţii, a căror tablou sosind după încheierea listelor 
nu a mai putut fi înregistrat, așa că numărul membrilor trece peste 9000. 

Pe teren școlar, pentru dobândirea drepturilor şcolare pe seama poporului nostru, 
Asocifţiunea „Astra“ și-a făcut datoria. 

1. A intervenit în problema gingaşă a învăţământului primar, intronând limba 
maternă în drepturile ei, așa, că atât în şcoala curs inferior, cât și în cursul supra- 
primar, instrucţia se face în limba maternă, iar începând din clasa V se menţine ca 
obiect două ore pe săptămână limba sârbă, iar în clasa VII şi VIII se introduce ca 
obiect tot 2 ore pe săptămână și limba germană. 

2, Până în anul 1940/1941, am avut în orașul Vârşeţ, Liceu mixt, curs inferior, 
"care a funcţionat pe baza de convenţie, aplicată reciproc între cele două state. Cu 
anul școlar 1941/1942, la intervenţia Asociaţiunii, am dobândit și curs superior, având 
astăzi Liceu complet cu VIII clase, care funcţionează ca secţie paralelă pe lângă Liceul 
sârbesc de stat. 

3. Cu anul şcolar 1642/1943 s'au separat şi elevii înscrişi la școala . Normală, 
având şi aici secţie paralelă română. 

4. La intervenţia „Astrei“ s'a eliberat de către forţele armatei de ocupaţie ger- 
mane, Internatul român, care fapt a asigurat bunui mers al învățământului în şcoalele 
noastre secundare, 

Pe teren social-național, Asociaţiunea „Astra“ a fost la înălțime. La apelul ei 
s'a vărsat pentru „Darul Ostașului“ suma de 780 000'— dinari, care sumă prin transfer 
a fost transpusă „Spitalului bănăţean“. Darul Ostaşului din Timişoara, în Lei atin- 
sându-se suma de 2,000.000:—. La apelul „Astrei“ s'a adunat pentru „Spitalul bă- 
năţean” numai dela 10 sate de aici, lingerie şi diferite efecte în valoare de peste 3 
milioane Lei, cari efecte asemenea au fost transpuse şi date în primirea conducerii 
„Spitalul bănăţean“ din Timişoara. Toate fapte cari vorbesc dela sine! 


80 TR. 


Asociaţiunea „Astra“, dela intemeierea sa şi până azi, a inființat 6 biblioteci 
„pentru Despărţămintele culturale, 40 biblioteci pentru Cercurile culturale şi 40 bi- 
blioteci şcolare, în total 86 biblioteci, a augmentat şi înzestrat pe cele existente şi 
biblioteca Internatului român din loc, precum şi biblioteca centrală. Toate aceste bi- 
'blioteci au fost predate şi primite cu inventar. 

„Astra“ a sărit în ajutorul elevilor săraci dela şcolile primare, liceu și şcoală“ 
Normală, distribuind elevilor săraci, dar merituòşi: cărţi şcolare, iar ca premii a 
distribuit la finea anului şcolar 1941/1942, cărţi la peste 86 elevi merituoși: - 

Ajutoare în bani elevilor săraci „Astra“ a distribuit 21.280'— dinari, la coruri 
şi dirijori 28.185'— dinari. ; 

Pentru voluntarii români s'a adunat un fond de 15.700'— dinari din care a 
distribuit familiilor acestora 13,500'— dinari. | 

Asociaţiunea a aranjat cu scop de propagandă culturală, la 25 Februarie 1941, 
O „Serată dansantă“, iar la 24 Ianuarie 1942, a prăznuit „Ziua Unirii“, aranjând un 
festival cultural, la care au luat parte coruri și fanfare şi peste 3000 de frați, înfrun- 
-tând cel mai cumplit ger, cu seninătatea omului care-şi face datoria. Venitul curat în 
“suma de peste 20.000'— dinari a fost destinat şi donat soldaţilor răniţi români, 

- In timpul de faţă, Asociaţia a contribuit, la apelul Primăriei oraşului, direct şi 
prin colectă cu peste 12.000— dinari, pentru ajutorul de iarnă. din care 30 familii 
«de săraci români, vor -primi zilnic, timp de 3 luni câte o mâncare caldă. 

Averea Asociaţiunii : 

` a) Inventarul Asociaţiunii . , , . . . „ .  52.000—. 

b) Taxă dela 166 membri fondatori a 500 . .  83000—, 

c) Taxă dela 1272 menbri pe vieaţă a 200 . 254400—, 

d) Taxă dela 7061 membri ordinari a 20 . . 141.220— 

Total dinari: 531,120—. 

Din această sumă s'a vărsat la centru pentru fondul general „Astra“, Fond 
“inalienabil, depus la Banca „Luceafărul“ pe libel cu menţiunea „Fondul general“ 
„Astra din Vârșeț“ dinari 317 mii 655—, s'a depus pe libel „Fondul cultural Astra“ 
dinari 7.045 —, deci starea averii Asociaţiunii Inventar şi capital 538.165'— dinari. 


TR. 


ÎNSEMNĂRI 


DR. ARTUR ANDERCO 


Joi, 14 Ianuarie, s'a stins din vieaţă, 


în localul Consulatului Român din O-. 


radea, în etate de abia 35 de ani, ad- 
vocatul Dr. Artur Tili Anderco, 
fiu al Maramureşului și unul din inte- 
lectualii de elită ai Românilor din Ar- 
dealul de Nord. 

Descendent al unei vechi familii nobile 
și preoțești din Homorodul Sătmarului, 
din care mai mulți membri au slujit ca 
preoți în Maramureș, decedatul a văzut 
lumina zilei în fruntaşa comună leud, 
din apropierea Cuhiei, străvechea reșe- 
dință voevodală a lui Bogdan Descăle- 
cătorul. Crescut pe meleaguri pline de 
fermecătoare amintiri istorice şi la umbra 
bisericuţii de lemn a satului, veche de 
şapte sute de ani, feciorul popii din leud 
s'a identificat, încă din copilărie, cu in- 
teresele şi aspiraţiunile Maramureşului 
românesc, pentru redobândirea căruia 
și-au jertfit vieţile, în actualul război, 
cei mai buni fti ai lui, în frunte cu Căpt. 
Corneliu luga din Săliștea, Căpt. Ilie 
Bata din Slatina, Locot. Mihai Calinici 
din. Slatina, Locot. Vasile Berciu din Că- 
lineşti, Locot. lon Tămaş din Budeşti, 
Locot. Vasile Negrea din Slatina, Sblt, 
advocat Nicolae Vlad din Săliștea şi Sbit. 
Ion Ardeleanu din Vad, căzuţi eroic pe 
frontul din Răsărit. 

Dr. A. Andrco a urmat cursul primar 
la şcoala din satul lui natal, iar cel se- 
cundar la Liceul „Dragoş-Vodă" din Si- 
ghet şi la Liceul „Mihail Eminescu“ din 
Satu-Mare. In toamna anului 1926 s'a 
înscris la Universitatea din Cluj, unde 
şi-a luat licenţa în ştiinţele comerciale, 
apoi licenţa şi doctoratul în drept. În 
tot timpul studiilor a fost întâiul între 
conşcolarii lui, fiind apreciat ca un spirit 
inteligent, pătrunzător și muncitor, ca 
un camarad sincer şi cinstit, Datorită 
acestor calități &lese, el devine preșe- 
dintele „Cercului Studenţilor în Drept”, 
membru în comitetul „Centrului Studen- 
tesc“ şi preşedintele „Cercului Studeh- 
ţilor Maramureşeni.“ 


După ce a mai petrecut şi câtva timp 


în străinătate, el s'a stabilit definitiv în 


capitala Maramureșului, unde era atât. 
de mult de făcut, mai ales în domeniul 
economic, acaparat aproape în întregime 
de strâini. Imprejurările politice de atunci 
ne fiind prielnice, tânărul plin de avânt 
a fost silit să facă câţiva ani pe advo- 
catul stagiar și pe funcţionarul Primăriei 
Sighet. Surplusul energiei lui şi l-a în- 
chinat propagandei culturale, dar indeo- 
sebi organizării tineretului intelectual ro- 
mân, în care scop, în colaborare cu 
câțiva prieteni, a pus bazele „Asocia- 
țiunii Presei Române din Maramureș“ 
și ziarului „Graiul Maramureșului”, pe 
care le-a şi condus mai multă vreme, cu 
destoinicie și demnitate. 

Mai târziu a fost ales deputat la co- 
legiul de industrie şi comerţ al ținutului 
Someș, apoi membru în consiliul de ad- 
ministraţie al Centralei Cooperative din 
Bucureşti, care i-a primit toate sugestiile 
privitoare la activitatea cooperatistă din 
Maramureş. Astfel el devine. organiza- 
torul şi îndrumătorul băncilor şi coope- 
rativelor populare din Maramureş, reu- 
şind să exopereze toate sumele reclamate 
de instituţiile economice românești din 
acest judeţ atât de sărac. Ca recuno- 
ştință pentru activitatea lui atât de bine- 
făcătoare, băncile „Tisa“ şi „Maramure- 
şana“ l-au ales in consiliile lor de ad- 
ministraţie. i 

După tragedia din Septemvrie 1940, Dr. 
Anderco a rămas în Maramureş, pre- 
luând conducerea „Băncii Maramure- 
şana“, o veche instituţie românească, 
înființată în 1912. Fiind ales şi în co- 
mitztul de conducere a Centralei Coope- 
rative Române din Cluj, el a devenit 
unul din conducătorii de frunte ai Ro- 
mânilor din Ardealul de Nord, ale căror 
drepturi şi interese le-a servit şi apărat 
până 'n ultima clipă a vieţii lui, Trupul 
lui neînsuflețit a fost transportat la Ieud, 
unde a fost înmormântat alături de pă- 
rintele lui, fiind deplâns de întreaga su- 
ilare românească a Maramureșului, 

Dr. Al Filipaşcu 


6 


82 ÎNSEMNĂRI 


EUROPÄISCHE LITERATUR 


Intre revistele germane ieşite în vremea 
din urmă ca să dea literatură, dar mai 
cu seamă articole de lămurire a altei 
lumi care par'că ar vrea să se nască şi 
ştiri dela toate popoarele, trebue neapă- 
rat pusă şi „Literatură europeană", — 
„Europäische Litteratur* din Berlin. Am 
înaintea mea numărul 8, pe Decemvrie. 
Celelalte 7 dinainte trebue să semene 
ca înfăţişare şi în cuprins, cu acesta şi 


cele viitoare deopotrivă. Se poate vorbi ` 


de unul ca de toate. 

Este un număr închinat Dunării, flu- 
viul neamurilor. Au scris despre ea un 
german din Linz, Frang Tumler, amin- 
tiri dintr'o vreme mai fericită, de cea- 
suri de şcoală petrecute pe furiş la apă. 
La un trecut in not dincolo, luat de cursul 

“repede dela mijloc, şi la care nu se 
aştepta înotătorul, a auzit ca într'o poezie 
„de Schiller, ca în Scufundătorul lui, dar 
nu cu groaza dramatică din cunoscuta 
baladă, ci cu fiorul mai liniștit și mai 
adânc al trecătorului cu ochii deschişi 
prin vieaţă, glasul marelui fluviu, un 
freamăt făcut de unde şi de pietrişul de 
pe fund. Glasul acela dela Linz, care-şi 
mai aduce aminte de munte și de izvoa- 
rele cu albie scurtă, năvălind din toate 
părţile in albia tot mai largă, este 'altul 
decât glasul Dunării dela noi. Aici, pe 
„tirul apei este numai un clocot, in care 
se sparg mici ochiuri şi vârtejuri. Flu- 
viul nu mai aduce aminte de nimic, Trece 
mai departe, cântându-și numai sieşi un 
cântec de drum. Este împletit, ca un 
odgon prin care Europa se leagă de 
mare, din atâtea părae şi văi, unele mai 
puternice decât el, încât le-a pierdut de 
mult socoteala. Este acum mat mult decât 
o apă curgătoare, o Mare interioară, care 
se mișcă încet spre Răsărit, dar nu cum 
se mișcă fluviile de pe un plan înclinat, 
ci cum se mișcă mările, la vânturile 
“ dintr'o singură parte ale văzduhului şi 
la rotirea împrejurul stelelor a giobului. 
Dunărea românească intră vâjiind prin 
Cazane, ca şi cum i-ar fi izvorul acolo, 


şi se face o apă a noastră, pe o lun- 
gime de o mie de kilometri, căreia noi 
îi ţinem tovărășie până la Mare şi îi 
culcăm sub cap cele trei braţe ale Deltei, 
înainte să se piardă în somnul verde 
al valurilor. La noi este fluviul pă- 
rinte, pe ale cărui maluri s'a închegat * 
un popor. Trece măreț şi par'că el aduce 
vieaţa şi face anotimpurile. Când nu-i 
ajunge propria albie se întinde în lacuri 
nesiârşite şi dormită pe sub stufuri şi 
sălcii, păzit de neamuri întregi de pă- 
sări înpiciorongate și sburând lin cu 
aripi largi ca . niște pânze deschise de 
barcă, fără cântec şi fără ţipet, ca să 
nu-l deştepte. Locurile și oamenii de 
aici ar fi altfel fără el. Strămoşii noştri 
i se închinau ca unui zeu. Ceva din pă- 
rerile acelea de demult s'au păstrat până 
astăzi. Dunărea nu este pentru noi nu- 
mai un drum comercial, ci o putere de 
descântec., A intrat în folklor şi şi s'a 
făcut suflet, cu alte averi ale sufletului : 
românesc. Paginile scrise de Român au, 
alături de celelalte, şi acest suflu ieratic. 
Emanoil Bucuţa 


CULTUL ADEVĂRULUI 


Ziarele ne relatează, pe scurt, o im- 
portantă comunicare făcută, Vineri, 15 
lan. a. c., la Academia Română, de către 
cunoscutul și apreciatul nostru istoric 
militar, Gen. R. Rosetti, in legătură cu 
efectivele unor armate în trecut. Por- 
nind dela constatările făcute și de alţii, 
în special de Delbriick, în privinţa efec- 
tivelor unor armate din antichitate, d-i 
Gen. R. Rosetti supune unei severe ana- 


-lize câteva date de aceeași matură din 
.. istoria noastră. Nu ne îndoim de loc că 


rezultatele la care ajunge d-sa sunt cele 
mai corespunzătoare cu realitatea, Me- 
toda strict științifică pe care am putut-o 
cunoaşte din alte lucrări ale d-sale ne 
dau garanţia acestor rezultate. Aşteptăm 
cu nerăbdare publicarea prea interesantei 
comunicări, spre a ne putea da seama 
şi mai bine de mersul argumentării. 
Până atunci, ţinem să remarcăm şi să | 

subliniem în mod deosebit cuvintele cu 


ÎNSEMNĂRI 83 


„care-şi închee expunerea d-l Gen. R. 
Rosetti : „Educaţia popoarelor nu se face 
decât prin arătarea adevărului,“ Ar fi 
de dorit ca aceste cuvinte, venite din 
incinta unei instituţii ca Academia Ro- 
-mână şi din gura unui emerit cercetător 
al trecutuiui nostru, să găsească un cât 
mai răsunător ecou în minţile atâtor 
nechemaţi, intruși în ştiinţele istoriei, 
care, propovăduind eresii și falșuri isto- 
- rice, cred a aduce un folos naţiunii.- 


C. D. 


CEI ZECE ANI Al REVISTEI 
„CARPAŢII» 


Sunt zece ani de când pornea din o- 
raşul nostru drag — de acolo de uide 
au pornit dela 1918 încoace atâtea iniția- 
tive binecuvântate pentru acest neam — 
o revistă care-şi spunea „de vânătoare, 
pescuit şi chinologie.“ Ea purta un nume 
scump şi plin de semnificaţii : „Carpații“, 
dar atributele amintite mai sus, care în- 
soţeau acest nume, ne făceau să o con- 
siderăm drept o publicaţie de speciali- 
tate sau de distracţie a unui cerc re- 
strâns de posedaţi ai armei de vână- 
toare şi ai undiţei de pescuit. Număr de 
număr revista se impunea insă tot mai 
mult atenţiunei noastre, a oamenilor de 
biblioteci, sau de laborator, tot posedaţi 
şi noi, ai cărţii şi ai cercetărilor, Se im- 
punea prin ţinuta ei îngrijită, prin bo- 
găţia cuprinsului şi forma plăcută în 
care era prezentat, dar mai ales prin 
imensa dragoste de natură care se des- 
prindea, ca aburul de argint al unei di- 
mineţi de vară, din toate paginile ei. 
Când o astfel de iniţiativă durează puţin, 
rezultatul ei este neînsemnat, dacă nu 
păgubitor. E ca unda de ploaie uşoară, 
care căzând pe un pământ uscat de se- 
cetă, mai mult îl arde, decât îl intre- 
mează. „Carpaţii“ au apărut însă zece 
ani cu o regularitate puţin obişnuită la 
noi, îmbogățindu-şi cu fiecare număr cu- 
priasul, mărindu-și an de an tirajul. Ei 
au fost ca o ploaie de vară abundentă, 
pe urma căreia încolţeşte mugur nou 


până și acolo unde ai renunţat la orice 


țâșnire de vieaţă.g 


in editorialul numărului care închee 
al zecelea an al revistei (Nr. 12 pe 1942) 
d-l Dr. Ionel Pop, directorul ei, caracte- 
mizează astfel spiritul de care a fost con- 
dus „Carpaţii“ şi trecutul lor, cu care 


turată revistelor „literare“ 


puţine din publicaţiunile noastre se pot 
mândri: ...„O revistă care, străduindu-se 
să cultive dulcea noastră limbă şi fru- 
mosul, nu are totuși pretenţia să fie ală- 
o revistă 
care dacă publică pagini de adevărată 
artă, isvorâte din condeiul unor laureați 
ai literelor noastre, mai des dă lumii 
gândurile simple ale unor oameni, cari 
mai bucuros înfruată ursul în bârlog, 


- decât groaza tocului şi a hârtiei albe. O 


revistă care atinge preocupări ale şti'n- 


- telor naturale, fără să se încumete a 


călca pragul revistelor ştiinţifice O re- 
vistă în spatele căreia nu e nici belşugul 
unui buget public, nici dărnicia unor 
instituţiuni economice ; o revistă care 
şi-a propus (şi s'a ţinut de cuvâat) să 
nu accepte dela nimenea, subt nicio 
formă, ceea ce se numeşte sau.se poate 
numi subventie ; o revistă care se bizuia 
dela început numai pe nădejdea abona- 
mentelor O revistă pe care nu a „lan- 
sat-o” nici un fel de organizaţie de stat 
sau particulară ; care nu a fost impusă 
nimănui, prin niciun mijloc, care nu a 
fost trimisă nimănui decât voită și ce- 
rută. In fine : o revistă care dela început 
şi-a fixat cheltuelile de personal, de re- 
dacţie și de admistraţie la zero lei, şi 
care în schimb nu a putut resista nici- 
odată tentaţiunei unor ilustraţiuni în 
plus, a unor pagni în plus, chiar îm- 
potriva alarmei neconteaite a bugetului 
dezastruos,“ 


Cărui fapt se datorește acest succes? 
D-l lonel Pop dă în editorialul amintit, 
câteva răspunsuri, foarte intemeiate. Să 
ne dea voe să adăugăm şi noi unul, 
după părerea noastră cel mai important 
dintre toate; Asemenea tuturor marilor 
realizări, „Carpaţii“ au durat fiindcă s'au 
născut şi s'au hrănit dintro adâncă și 
neistovită iubire. Este pasiunea pentru 
comorile fără inceput şi fără sfârşit ale 
naturii, atât de sănătoase, atât de su- 
blime, atât de curate, care a pus stăpâ- 
nire pe un suflet bogat şi distins, şi 
care vrea să se comunice și semenilor 
săi, să-i deprindă — cum frumos spunea 
d-sa în întâiul număr al „Carpaţilor“ — 
„dintre pietrele de moară care le ma- 
cină sufletele * Această iubire l-a făcut 
pe acela, care timp de zece ani a purtat 
pe zdravenii săi umeri — ca un nou 
Atlas — „Carpaţii“ să nu cruţe nicio 
oboseală pentru îmbunătăţirea lor, pentru 
a-i ridica între cele mai originale, mai 
frumoase şi mai utile publicaţiuni pe 
care le-am avut. 

IL B. 


84 ÎNSEMNĂRI 


PROFESORUL Dr. MIHAI ZOLOG 
(1894—1943) 


O năprasnică moarte l-a răpus în di- 
mineaţa zilei de 20 Ianuarie, ia etatea 
celei mai desăvârşite puteri de muncă 
şi în cea mai însemnată fază a ascen- 
siunii sale profesionale. Adânc preţuitor 
al muncii sistemizate şi ordonat elabo- 
rate, aşa cum numai el şi-a putut-o în- 
suşi acasă şi în străinătate, a căzut la 
datorie. In ziua precedentă morţii era 
la Institutul de Igienă unde cu o obiș- 
nuinţă, caracteristică oamenilor cu dra- 
goste de știință și de instrucţia tinere- 
tului studios, timp de 23 de ani a muncit, 
conştiincios şi fără reclamă, de dimi- 
neața până seara. 

Profesorul Mihai Zolog, a fost un cer- 
cetător de laborator şi adevăr, un or- 
ganizator şi un realizator iscusit pe tă- 
râmul sănătăţii publice şi un devotat și 
iubit dascăl. Ne-a lăsat numeroase lu- 
crări în domeniul medicinei experimen- 
tale, igienii şi în special al sănătății pu- 
blice rurale. Dornic de a contribui la 
ameliorarea condiţiilor de vieaţă ale ţă- 
rănimii noastre, pe care a iubit-o şi a 
cunoscut-o, înarmat cu multe cunoştinţa 
şi dotat cu un admirabil simţ de cu- 
noaştere a realităţii, fie că era vorba de 
prevenirea şi combaterea bolilor infec- 
țioase și sociale, sau de urcarea rezi- 
stenţei populaţiei față de factorii nocivi 
din mediul extern, a fost între primii 
care, scoțând din laboratoare şi din ex- 
perienţele altora metode noi, s'a stră- 
duit cu o zi mai înainte decât alţii să 
le. aplice pe teren în plăşile sanitare 
model dela noi. Ca profesor întotdeauna 
a înţeles să fie dascăl şi părinte: a îm- 
părtăşit studenţilor din comoara cuno- 


știnţelor lui, calm cu tact şi cu o ex- 
ţională putere de convingere, ceea ce în 
ştiinţă se sedimentase definitiv, ferin- 
du-i de ipoteze şi contraverse; a găsit 
timp să asculte necazurile tuturor care 
i s'au adresat, dându-le sfaturi de ade- 
vărat camarad mai în etate şi părinte; 
a fost bun şi diept cu toţi, dar și aspru 
cu cei care nu l-au înţeles. Așa îmi 
spunea chiar cu două zile înainte de 
ziua fatală, că înţelege să fie un pro- 
fesor. 

„Regretatul nostru Profesor Zolog în 
prodigioasa lui activitate şi în deosebita. 
lui dorinţă de a contribui şi la îndru- 
marea desvoltării integrale, morfologice, 
fiziologice, psihologice şi morale a ge-, 
neraţiilor viitoare, atât în cursul de igienă 
școlară pe care l-a ţinut studenţilor, cât 
şi în cercetările publicate în acest do- 
meniu a arătat rolul biologiei în edu-: 
caţie. Studiind capacitaatea fizică şi in- 
telectuală a elevilor a ajuns la con- - 
cluzii care învederează rostul educaţiei 


-în actualizarea  potenţialităţilor eredi- 


tare. In urma acestor studii cărora și-a 

consacrat chiar lucrarea de docenţă a 

devenit cunoscut şi în cercurile din afara 

Facultăţii de medicină, mai ales printre 

membrii „Astrei”. Astfel este ales mem- 

bru în secțiile literare-știinţitice aie ace- 

steia, iar cuvântul lui a devenit hotăritor 

întotdeauna când s'a pus în discuţie pro- 

bleme de organizare a igienii şcolare. 

A visat croirea unui om nou, apropiat 
de tipul ideal. Golul pe care l-a lăsat 
în aceată ramură de activitate nu ușor 

va fi ocupat, iar membrii secţiilor care - 
l-au apreciat deseori îi vor resimţi lipsa. 

De aceea il plâng atât de mult, 


Dr. P. Râmneanțu 


Facem cunoscut tuturor abonaților, prietenilor şi sprijinitorilor revistei 
că din pricina greutăților tot mai mari pe care le întâmpinăm cu editarea ej, 
suntem nevoiţi să urcăm costul abonamentului, începând cu numărul acesta, 


după cum urmează: 
In ţară, pentru particulari. 
Pentru instituţiuni © e o a 
In străinătate, s u u e o 
Preţul unui exemplar © o » 


Lei 600 
Lei 1500 

dablu 
Lei 60