Revista Cinema/1963 — 1979/1977/Cinema_1977-1666897506__pages51-100

O noapte de durere şi o noapte de zbor — iată imaginea care a sintetizat, 
din primul moment, dubla dimensiune a noii încercări dure prin care 
poporul roman a trecut,incepind cu ora 21 si 22 minute, la 4 martie 1977. 
O noapte in care Capitala, ca atitea alte localităţi, cu toate casele şi oa- 
menii lor, a fost cufundată în întuneric, dar o noapte care a unit cu o in- 
comparabilă putere, într-un singur mănunchi, conştiinţa lucidă a su- 
premei ameninţări și hotărîrea unanimă de a înfrunta urgia, cu demnitatea noastră 
dintotdeauna, dacă nu cu graba,uneori tragică,de a nu pierde nici o şansă a vieții. O 
noapte de uimire şi de veghe, de nerãbdare în a afla tot adevărul şi de speranţe înfri- 
gurate, încercate la unison de întregul popor si, odată cu el. de primul nostru concetă 

tean, conducătorul Partidului Comunist si al patriei noastre socialiste, tovarășul 
Nicolae Ceaușescu. 

Aflat, în clipa cutremurului, la mii de kilometri distanţă, într-o solie de lucru și de 
prietenie pe malurile atlantice ale Africii, secretarul general al partidului, președintele 
republicii, impreună cu tovarășa Elena Ceausescu au survolat in această noapte țările 
şi mările a două continente pentru a fi la prima oră a dimineţii aici. L-am văzut, pe ecra- 
nele televizoarelor noastre, unele miraculos intacte după prăbușire, pășind de pe scara 
avionului pe pămîntul ţării, in lumina rece și incă incertă a zilei, cu o respiraţie si o expre- 
sie de neuitat. Această respiraţie și această expresie erau de fapt ale noastre, ale tu- 
turor, si mult timp le va mai fi dat poeţilor, marilor nostri poeti, ca să exprime, in cu- 
vinte potrivite, semnificatiile unui astfel de moment al regăsirii cu pámintul și cerul, 
cu casa, cu orașul si cu fara, cind lumina a revenit peste noi in dimineaţa de 5 martie. 

Generatiile care au trăit această noapte si această dimineaţa, toți cei care au putut 
porni din nou înainte pe drumul vieții lor si al istoriei noastre, îndată ce pămîntul a în- 
cetat să se mai clatine, vor putea oricind sta mărturie cît: de profundă si spontană s-a 
dovedit în aceste zile unitatea naţiunii noastre socialiste, cît de firesc și eficace a ac- 
tionat, în frunte dar totdeauna in colectiv, omul care ne exprimă cel mai bine senti- 
mentele și dezideratele fundamentale. Cu secretarul său general la toate orele din zi 
şi din noapte pe şantierele salvării si refacerii, cu Comitetul Politic Executiv mereu 
întrunit, în modul cel mai democratic, comunicind zilnic țării, cu claritate si Intelep- 
ciune, comandamentele momentului si coordonatele viitorului, Partidul Comunist 
Român a întors încă odată către noi, din filele nepieritoare ale istoriei, chipul său nobil, 
de partid al umanismului gi dragostei de țară, de constructor al celei mai trainice și 
mai drepte civilizații, pe acest pămint al nostru, de pe care nimic, nimeni și nicicind 
nu ne poate clinti. 

L-am văzut pe tovarășul Nicolae Ceaușescu, din nou, pe ecranele miraculos in- 
tacte din casele noastre, la conferința de presă cu ziariștii veniţi din toate colțurile 
lumii, martori solidari ai încercării prin care am trecut. Am avut, prin declaraţia și din 
răspunsurile sale, odată în plus, nu numai imaginea unei superioare conştiinţe politice 
si demnități nationale, dar și certitudinea echilibrului. Un solid echilibru pe care il 
poate avea numai un bărbat de statură istorică, un mare om politic și un mare om care 
ne conduce cu fermitate pe drumul victoriei socialismului şi al demnităţii noastre na- 


tionale. CINEMA 
APR PRE ORE EEE an ini XIRE VECES MIEL SS LG a S 


inema 


De obicei, numele acestor flăcăi curajos! 
nu apare pe genericele filmelor noastre 
E, ca să zic așa, un fel de secret profesional.. 

Mă întreb dacă cineva va mai pune la 
indoială nevoia ca această grupă de excep- 
tie să cistige, în sfirsit, un statut social 
ferm, după ce au demonstrat, încă o dată, 
că nu sint utili numai ca să arate cum se 
mre în filme, ci necesari pentru a arăta 
‘ se trăiește, dincoace de ecran... 


La zece luni după marile inundaţii din 
1970, dădeam comanda «motor», primul 
tur de manivelă la Decolarea.. Cind în 
1972 filmul rula pe ecrane, am citit unele 
cronici care afirmau că în acel film este 
vorba despre marile inundaţii... E adevărat, 
mă aflam ca reporter ad-hoc în aprilie 1970, 
acolo unde vuiau apele deziantuite, iar în 
scenariul lui Stoiciu, scris în 1969, nu se 
pomenea nimic despre inundaţii... Dar în 
Decolarea nu despre inundații era vorba... 

lon Bucheru, directorul Casei de filme 
nr. 1, imi telefoneazá — e 10 martie 1977 — 
«vino să-ți dau un scenariu extrem de 
interesant, de Dorel Dorian, se numeste 
«Avaria», vii?» 

Astăzi nu, dar miine má voi duce. Sint 
convins cá acolo nu e vorba de cutremur. 
Dar, poate, e vorba de locul In care cutre- 
murele nu ajung, nu pot sá ajung& In noi 
insine. 

Miine e 11 martie. 


Timotei URSU 


Secvența in care chiar cuvintul eroism 
pare prea palid 


Bulevardul care era, care a fost unul din 
cele mai frumoase ale Capitalei, a devenit 
intr-o noapte bulevardul deznádejdii. Era 
o noapte de primăvară părelnică și timidă 
cind ceasurile s-au oprit la ora 21 şi 22 mi- 


nute si pentru multi dintre semenii nostri 
s-au oprit pentru totdeauna. 

Clipa aceea... De fapt, cît a ținut? O 
clipă? 30 de secunde? Un minut? O eterni- 
tate? Clipa aceea în care pámintul a făcut 
o mişcare prea bruscă în blinda-i si eterna-i 
rotire printre stele, a indoliat o tard si ne-a 
impietrit sufletele de durere. Clădiri fru- 
moase, cu apartamente adeseori atit de 
mult rivnite, au devenit foste locuinţe, foste 
adrese. 

Între orele lungi ale serii s-a strecurat 
cosmarul planetei, vitregia inconștientă a 
calamitatii. Erau orele lungi ale serii, orele 
schimbului de după amiază, orele cinei, 
orele televizorului (filmul Dulce și amar 
pe programul |, Norma de Bellini pe pro- 
gramul ll), orele întilnirilor, orele specta- 
colelor, orele lecturilor, orele planurilor 
pentru a doua zi, orele ultimelor telefoane... 

Erau orele serii,cind totul a început cu o 
ușoară infiorare a pămintului, apoi totul 
a devenit convulsie si spasm cosmic, lumi- 
nile au fost inghitite de intuneric, aerul s-a 
umplut de un vaet dureros, o lumină fluidă 
si albăstrie a zdrentuit cerul, păsările zbu- 
rau ca oarbe, copacii se agitau ca niste 
cobre furioase, casele se luptau sá reziste 
şi de undeva de la etajul de peste drum 
s-a auzit un prelung si dureros «vai mamál» 
si nu era vocea unui copil. Părea cá o turmă 
uriașă de animale preistorice alerga in- 
grozită peste pămint şi peste cer. 

Cind pămintul și-a recăpătat echilibrul 
pierdut pentru o clipă, logica nu mai avea 
logică, absurdul devenise dureros de con- 
cret, Bucureștiul avea chipul spaimei. Fru- 
moasele case din centru, casele care re- 
zistaseră la un alt cutremur $i la nenumă- 
rate bombardamente, deveniseră mormane 
uriașe de moloz. Blocul Casata, blocul de 
ia Lido, blocul Scala, blocul Wilson, Blocul 
Dunărea se surpaseră intr-o clipă, îngro- 


Continuare in pag. 22 
N.C. MUNTEANU 


| Realitatea privită cu ochiul 
liber o stim cu toții. Realitatea 
privită prin aparatul de filmat 
este aceeași și totuși alta. 
O asemenea încercare su- 
premă, cum a fost cutremurul 
de la 4 martie, nu putea să nu 
pună în evidenţă acest adevăr. L-am căutat 
în mărturiile operatorilor de la studioul 
«Alexandru Sahia», care s-au aflat pe fron- 
tul de luptă cu urmările cataclismului. 


Sub grinzile prábusite un soldat se 
strecura să salveze oameni și... să facă 


injecții 


Eu — ne spune Kiamil Kiamil — am fil- 
mat in mai multe locuri, cu gindul permanent 
de a depista si puncte care încă nu con- 
centrau asupra lor o prea mare atenție. 
Încă din prima dimineaţă, după o oră de 
prospectie forțată, am ajuns la blocul din 
Calea Mosilor. Era complet prăbușit, între 
alte două inclinate. Am găsit acolo oameni 
care lucrau intens încă din timpul nopții: 
auziseră nişte strigăte sub dărimături şi 
incercau să dea grinzile la o parte. Erau 
acolo: un comandant de miliție, un medic 
secondat de citeva surori, cîtiva tineri din 
gărzile patriotice. Între două grinzi, făcuseră 
un loc liber, îngust, prin care reușiseră sa 


introducă un bec, trăgind curent de la blocul 
alăturat. Un soldat a intrat dincolo de 
grinzi, apoi a ieșit afară să respire. Medicul 
i-a întins atunci o seringă, rugindu-l să 
facă o injecție victimei — un bărbat in 
pijama strins între o usa si un dulap. Si 
soldatul acesta, care avusese curajul să 
intre sub dărimături, strecurindu-se ca un 
șarpe, refuza să ia seringa. Omul blocat, 
care de altfel a fost salvat, avea nevoie de 
un tranchilizant, ca să reziste traumatismu- 


lui în timpul operaţiei de salvare. Medicul 
ii explica soldatului cum să înfigă seringa 
prin pijama, în picior, în mină, oriunde 
Dar soldatul ezita, refuza gindul de a-l răni 
pe acel om, in acel moment, cu o injecție, 
nu voia s-o facă, aproape plingea refuzind. 
Pină la urmă a trebuit s-o facă, chiar de mai 
multe ori, din sfert in sfert de oră. Se obis- 
nuise si întreba: — Mai facem o injecție? 
Parcă era alt om, semăna și nu semăna cu 
cel dinainte. Acesta a fost primul fapt care 
«m-a întors pe dos», desi sint obișnuit cu 
tot felul de reacţii umane și cu toate calami- 
tátile naturale, in care oamenii apar totdea- 
una aşa cum sint ei cu adevărat sau devin 
alții. Preţul uman al cutremurului de la 
4 martie a fost așa de mare, incit el ne-a 
putut da măsura eroismului interior, al 
oamenilor de calitate, care pot să treacă 
şi examenul cel mai greu, acela de a se 
invinge pe ei înşişi. 


Cind nimeni nu îndrăznea să respire 


pentru că se năștea o speranţă... 


Eu — ne mărturiseşte Doru Segal — cred 
cá secvențele de cea mai intensă emoție, de 
cea mai expresivă factură, ale acestei incles- 
tări care a durat zile și nopți in sir, au fos! 
momentele de liniște, cind toate utilajele, 
numeroase și uriaşe, care lucrau cu mo- 
toarele in plin se opreau. Nimeni nu mai 


lata merge inainte! Să 


n-am avut acest noroc. Dar am descoperit, 
dacă putem spune asa, dincolo de viata 
şi de moarte, un sens superior, deasupra 
lui «a fi sau a nu fi». Ceea ce m-a impresio- 
nat pe mine mai mult au fost eforturile 
imense care se făceau pentru a scoate la 
lumină fie si numai cadavrele unor oameni. 
Se lucra 3—4 ore în șir, luptau oamenii cu 
o uitare de sine de necrezut, indoind uneori 
fierul cu mîinile, ca să-l agate de macara, 
pentru a salva o ființă sau o fostă ființă. 


„În zilele acelea am fi dat toată cariera noastră de operatori 
| specialişti in înlăturarea grinzilor. Miine însă peliculele noastre 


îndrăznea atunci să respire, fiindcă cineva 
descoperise un semn de viață, pe acest 
atit de neobișnuit șantier. Un asemenea 
moment nici nu ştiu de fapt dacă a fost 
filmat, fiindcă nu indrazneai să dai drumul 
la aparat, de frică să nu acoperi glasul slab 
al unui om care poate cerea ajutor. Toată 
lumea aștepta, iar apoi apăreau două po- 
sibilitati. Sau se ridica cineva si spunea: 
— Porniti utilajele! Ceea ce însemna că 
totul fusese o părere, cum se intimpla, din 
păcate, cel mai des. Sau liniştea se pre- 
lungea, cineva pătrundea printr-o nișă și 
după aceea incepea să se lucreze cu foarte 
mare grijă pentru descongestionarea locu- 
lui, în aşa fel încit să nu se facă victime 
tocmai în cursul operaţiilor de salvare. 
Norocul, nu numai al celor în cauză, dar si 
al cineastului, era să apară la un moment 
dat oameni vii în cadru, de sub dărimături. 
Unde am fost eu, cit am stat si am filmat, 


Si aceasta e o formă de respect fata de viaţă, 
faţă de om 


Un sfert din lucrurile salvate erau cărţi 


Ceea ce mai poti să spui, filmind In ase- 
menea condiţii, e să încerci cumva si o 
senzaţie de inutilitate, regretind că nu poți 
să faci ceva concret, altceva, pentru acei 
oameni. Noi toti, ca documentaristi, am 
trăit momente, în aceste zile, cind am fi 
dat toată cariera noastră de operatori ca 
să fim pentru o zi cei mai buni specialişti 
la inláturarea grinzilor şi la demolările salva- 
toare, Sigur, totul trebuia să fie filmat, 
fiindcă merita cu prisosintè. Si, dacă te 
gindești, ajungi pină la urmă la concluzia 
că ai făcut o treabă utilă. Dar nu imediat 


utilă, pentru că — iarăși — e vorba de viaţă 
si de moarte si in această luptă, tu, ca artist, 
stai pe margine. Mai mult, există şi riscul 
să-i incurci pe oamenii care lucrează efectiv. 
Noi știm, din experiență proprie si din cea 
a inaintasilor, ce importanță au azi mate- 
rialele filmate la un eveniment sau altul, 
fie vesel, fie trist, eroic sau protocolar. 
Cele citeva sute de metri cu cadre filmate 
in august 1944, în Bucureștiul insurecției, 
după bombardamentul hitlerist, sint puţine, 


rind s-o depună undeva. Fiecare detaliu e 
o viaţă, am ajuns să stim asta si de aceea 
cine va vroi vreodată să știe ce-a insemnat 
4 martie 1977 va avea ce să vadă în tot ce-am 
filmat noi. 


Am filmat inceputul 
refacerii... 


Senzatia de aparentă inutilitate — inter, - 


pentru a fi o zi cei mai buni 
vor avea utilitatea lor“ 


dar cu atit mai prețioase. Această con- 
ştiinţă te mai tinea acolo, pe tine, operator, 
la locul dezastrului, să nu-ţi fie pur si simplu 
rușine — să spunem o nobilă rușine, dacă 
ea te îndeamnă la o compensație, nu pe un 
plan superior, ci specific, prin calitatea 
artei tale. Pentru aceasta îti vin în ajutor 
amănuntele, materia primă a fiecărui artist. 
De pildă, contemplind lucrul excavatoarelor 
asupra blocurilor darimate, am observat lo- 
cul pe care Il ocupă hirtia în viata noastră, in 
viata unui oras, a unei societáti evoluate. 
Din fiecare cuvá de excavator fluturau tot 
felul de hirtii, mai multe uneori decit cárá- 
mizile si fiarele. Din tot ce s-a scos de sub 
dărimături, un sfert sint cărți. Este dra- 
gostea oamenilor, care sint instruiți ca 
atare, pentru carte, pentru tot ce e scris. 
Am văzut un muncitor coborind din virtul 
ruinelor de la blocul de pe strada Ghica, 
cu o scrisoare in mină, găsită acolo, cobo- 


ne Petre Gheorghe — acea senzaţie la care 
se referea Doru, e mai ușor de suportat, de 
multe ori, datorită celor pe care-i filmăm 
Eu n-am fost la blocurile prábusite, ci la 
Fabrica de confectii Bucureşti, care a tre- 
buit sá-si opreascá productia, imediat dupá 
dezastru, clădirile secţiilor a treia si a 
patra fiind grav fisurate. Ştiam mai demult 
de fapt că muncitorii au inceput să se 
obișnuiască cu reporterii lingă ei, cei mai 
multi nu pozeazá și nici nu se simt stin- 
gheriti, Inteleg cá, paralel cu munca lor, 
se desfásoará o altá muncá, cu legi proprii, 
o muncă pe care, fără a o fetisiza ca altă- 
datá, fárá a mai cocheta cu cei care o prac- 
ticá, o stimeazá pe bază de reciprocitate 
Numai in acest mod am putut să intru 
impreună cu regizorul Octav lonitã in sectii- 
le calamitate ale uzinei, unde nu erau ad- 
misi decit cei strict necesari si am putut 
să filmăm, din interior spre exterior, primele 


Am filmat un tinăr cu pulovăr 


galben care făcea lucruri 
de neinchipuit 


Eu — ia cuvintul Constantin Dembin- 
schi — vreau să aduc un omagiu colegilor 
mei, operatorilor de la studioul «Sahia», ca- 
re au fost toti prezenţi cu aparatul de filmat 
la locurile cele mai groaznic lovite de acest 
sinistru. Mi-aduc aminte de cutremurul 
din 1940 și pot să spun că, în acest interval 
de aproape 40 de ani, de cind tin aparatul 
în mină, ca reporter de război sau la inunda- 
tii, cea mai îngrozitoare zi pe care am 
trăit-o a fost ziua de vineri 4 martie, cînd 
am văzut rezultatele acestui dezastru. Am 
filmat în blocul din strada «Alexandru 
Sahia» impreună cu colegul meu Jean 
Michel. Cel mai mult m-a impresionat un 
tinăr cu pulover galben care făcea niste 
lucruri de neinchipuit. Cind macaralele 
ridicau plansee întregi de beton, el era 
acela care se strecura pe dedesubt si 
cu un cleste enorm, tăia legăturile metalici 
apoi degaja drumul spre locurile unor 
posibili supraviețuitori. Mereu neobosit si 
cu o energie uimitoare. Era un tinăr care 
nu avea uniformă, nu era nici cascador, 
trebuie să fi fost un muncitor, după cum 
minuia uneltele si după cit era de concentrat 
asupra lucrului său, fara alt gind decit de 
a-l duce la bun sfirsit. Asa că nu pot spune 
decit atit: un muncitor tinăr în pulovăr 
galben — n-am putut, si-mi pare rău cá 
n-am putut, să-i aflu numele, în clipele 
acelea asemenea întrebare ar fi părut fara 
rost — un muncitor care pentru mine a 
transformat acest nume comun într-un 
nume cu literă mare. 


Am filmat pe soldații care au săpat 
un tunel ca să salveze o femeie cu 


fiica ei 


Eu — isi aminteşte Otto Urbanski — am 
tilmat simbátá după-amiază, simbătă seara 
pină noaptea la ora 1, duminică, luni, marti, 
azi cred că e miercuri și plecăm din nou, 
vă luăm cu noi dacă vreţi, la Scala si la 
Spitalul militar central. Am surprins în 
1cest răstimp salvarea a două supravietui- 
toare, la Scala: o mamă în virstă, cu fiica. 
Ele au scăpat datorită unui plutonier care 


dezgropa un cadavru în apropiere și a 
auzit la un moment dat ceva ce semăna 
cu o voce umană. A urmat ceea ce v-a 
povestit Doru, momentul de linişte totală, 
după zgomotul internal al întregului arsenal 
de mașini, o linişte neverosimilă, aproape 
dureroasă. Un singur oma început să strige, 
repetind ceea ce auzisem și în alte locuri: 
- Oameni, este cineva aici? Sau: — Oa- 
meni buni! Fiecare striga de fapt în alt fel. 
A urmat apoi pentru mine revelația de a 
vedea la lucru geniștii. La Scala — coman- 
dant al întregului sector fiind un general- 
maior, inginer Morariu — a lucrat un colec- 
tiv de militari geniști conduși de colonelul 
Buzatu. Ei au săpat un tunel de trei metri 
ca să le scoată pe cele două femei. De fapt, 
n-am văzut niciodată atitia colonei la un 
loc. Toti erau plini de praf, de moloz, iar 
colonelul Buzatu și incă vreo doi-trei colonei 
de geniu au lucrat efectiv, au săpat cu 
miinile, cu lopetile. Această imagine mi-a 
adus în minte unele discuţii din cinema- 
tografie și m-am gindit la unii care s-ar fi 
intrebat: — Sint acești colonei într-o poziţie 
«tipică», este această situație «caracteris- 
tica»? Si au lucrat geniștii aga, ore in sir, 
pentru cele două temei, în total cred că s-au 
facut vreo șase ore. Mama a fost scoasă 
mai ușor. Dar pentru tinără a trebuit să se 
desfășoare o întreagă lucrare de geniu: 
spraituri, pene, cricuri, ca să ridice o 
grindă care bloca un picior, pină si ulei a 
fost adus, ulei de parafină sau ulei mineral, 
ca să alunece piciorul mai ușor. Soţul 
tinerei era afară, în stradă, după ce două 
zile căutase la Morgă, disperat. Întimplarea 
a făcut ca tocmai în momentul scoaterii 
la suprafață a femeii tinere să sosească 
din nou la fata locului tovarășul Nicolae 
Ceaușescu, împreună cu tovarása Elena 
Ceaușescu. Au fost primii care au întim- 
pinat-o în lumină. Tinăra și mama au fost 
urcate în Salvare, ne-au făcut cu mina. Sau 
poate ni s-a părut. 


Din prima zi — conchide Grigore Corpă- 
cescu — am avut această impresie că filmez 
intr-un decor de cinema, că totul era aranjat 
si machiat, că nimic nu este real, că ra- 
porturile se inversaseră. Pentru că viata 
Insási Isi pierduse dimensiunea verosimilu- 
lui si toate sensurile ei obișnuite. Ne dădea 
o lecție supremă. 


Valerian SAVA 


5 


gine 
jin 


penti 


meu apara: 
;plendori din « 


|| torul unor 


$73 
si de pelicula 
| lui obosite. 
omâni fi 
mormint cu 
ire nu 


" Cascadorii şi-au "fi 
JA făcut datoria! 


Posibili “eroi ^ 
ai viitoarelor 
noastre filme 


E iJ 


„Și cînd au fost inundaţiile, am 


cerut să plec în Alba...“ 


După noaptea acelui 4 martie, fiecare 
gest, fiecare episod capătă o semnificație 
deosebită, legată undeva în stráfundurile 
sufletului nostru, de un mister încă ne- 
descifrat. 

De ce asa? De unde se pot face toate? 
Cum? De ce? Ştii? întrebări si întrebări 
pe care ni le punem, la care ascultám rela- 
tári, fapte. Ascultám... 

Atlindu-mă la Spitalul clinic de chirur- 
gie plastică si reparatorie (de fapt la 
fostul spital, care acum este In faza de eva- 
cuare), dorind sá stau de vorbá cu prof. 
dr. Agrippa lonescu pentru un interviu, 
ascultam tot felul de intimplári. De la dis- 
tantá, ascultindu-le si necunoscind perso- 
naje totul mi se párea a fi o poveste 
neadevărată... 

Prof. dr. Agrippa lonescu imi spune 
cespre un laborant al lor pe nume Plesa, 
care a fugit de acasă (stătea în Balta Albă, 
pe Macaralei) și într-o oră a ajuns la spital. 
O oră de fugă în noapte, în spaimă, printre 
ruine. Cine poate asta? Doream să-l cu- 
nosc, să-l văd dacă e viu și cum arată. 
E tinár, e bátrin? 

În ziua aceea de 8 martie nu l-am putut 
găsi pe tov. Pleșa. Era într-o altă goană. 
De astă dată se ocupa de evacuarea spita- 
lului. Sá nu se piardă nimic, să nu se spargă 
nimic din laborator. 

A doua zi, alături cu fotoreporterul nos- 
tu lon Cucu,cáutam să surprindem ima- 
gini, aspecte din activitatea spitalului... si 
întreb pe cineva dacă nu-l stie pe Plesa... 

— Pái, eu sint Plesa. 

Bárbatul din fata mea nu avea nimic de 
erou. Îmbrăcat în halatul acela visiniu, din- 
tr-un material nedefinit, cu o bonetă albă, 
curată. Se oprise din căratul materialelor 
din laborator. Surori, medici, tineri, un fur- 
nicar care căra cutii, eprubete, aparate, etc. 

— Tov. Pleşa ce facem cu buteliile? Le 
încărcăm? Tov. Popa spunea cá... 

— Bine, lasă buteliile, încarcă restul. 

— Tov. Pleşa, lăzile astea sint bune? 
Pansamentele sint la... 

— Tov. Pleșa, vă rog un minut și pentru 
cititorii nostri. Am dori să aflăm cum a fost. 
Cine sinteti? Cum vá mai cheamă? 

— Mă numesc Pleșa lon. Am 57 de ani 
si sint laborant ia acest spital. 

Răspunsul vine prompt. Stă in fata mea si 
parcă pe chip i se citește oboseala. Obo- 
seală care umbreste unda de linişte. Are o 
fetiță de 8 ani, elevă cu note de 10, copil 
cuminte, cum má asigurá tatál, si care acum 
este in atara oricărui pericol. Si impreună 


cu ea si ceilalti 199 de colegi ai ei de la 
Scoala Generală nr. 17 Alexandru Petòfti. 
imi povesteste mai departe. 

— Eram acasá cind a inceput cutremurul. 
imi stiam fetita la cáminul scolii, departe 
de mine. Sotia mea, muncitoare la Unirea, 
nu era nici ea. Atunci, asa cum eram im- 
brácat, am iesit in fugá pe stradá. 

— Fugă? 

— Da, din '37 am făcut atletism; cros si 
marș, cu Paraschivescu, cu... Acum sint 
arbitru si sint chemat la toate întîlnirile 
veteranilor... Dar de acasă pină la școală 
sint peste 12 km și am făcut o oră. Nua 
fost greu pentru mine. Am trecut prin oras, 
nu am ocolit prea mult. Am ajuns la școală, 
mi-am văzut fetița care nu avea nimic grav, 
desi fusese lovită de tencuială. Era doar 
speriată, dar sosirea mea a linistit-o. Am 
scos ceilalţi copii din cămin, i-am îmbrăcat, 
erau în pijamale si i-am aliniat ca să nu tie 
dezordine. Puteţi întreba si pe tovarása 
directoare a școlii. Apoi totul s-a liniştit. 
Copiii erau imbrácati și urcați în niște 
mașini, în afara oricărui pericol. Linistit, 
doar erau 200 de copii, cu educatori, pro- 
fesori si directoarea alături — mai mult 
femei, am plecat la spital. Nu era nici mie- 
zul nopții, si de atunci muncesc aici la 
evacuarea spitalului. 

Fetiţa mi-am adus-o acasă. E bine. lar 
eu? Eu nici nu mai simt oboseala. Şi atunci 
cind au fost inundațiile am cerut să plec in 
Alba, că eu sint ardelean, ca să ajut sinis- 
tratilor... 

Povestea, de fapt nu e poveste, relatarea 
bărbatului din fata mea e sincopatá, se 
complicá din dorinta de a-mi relata mai 
toate faptele sale de curaj si omenie. În- 
timplările se complică, se depărtează de 
data aceea de neuitat din 4 martie 1977 și se 
prelungește pină in '40, apoi pină în timpul 
războiului făcut la... Dar nu asta e impor- 
tant,important e gestul acestui om iar toate 
celelalte nu fac decit să ne confirme o dată 
in plus că oricind, oriunde putem conta pe 
oameni ca tov. Pleșa, pe Omul Pleşa, un 
inimos în viata de zi cu zi, cum ne confirmă 
tovarășul prof. dr. Agrippa lonescu — 
si care, cred, cá are mindria de a numára 
in colectivul de oameni ce-l conduce, ală- 
turi de minunatul colectiv de medici de 
reputaţie si un asemenea om inimos. Si 
ca tov. Pleșa, știm, mai sint multi. Şi ne 
mindrim cá putem spune asta. 


Cornelia DJIGOLA 


Un soldat miner dintr-un film 


pe care l-as numi „Viaţa continuă“ 


Imagine de apocalips, imagine pe care 
cinefilii inráiti o cunosc probabil. dar din 


filme allate oarecum la moda intr-un anume 
tip de cultură occidentală, cea a senzatio- 


ems 


nalului cu orice chip, loc in care si-au fácut 
de la o vreme destul spatiu peliculele care 
tintesc pur si simplu groaza (cutremure, 
orase rase de pe suprafata pámintului, bara- 
je distruse, monstri de toate felurile avind 
drept unicá menire aceea de a desfiinta 
speța umană, etc. etc.) imaginea cutre- 
murului din România ar putea fara îndoială 
să fie şi ea luată în consideraţie de cine- 

:atografia noastră. O asemenea peliculă, 
daca va fi vreodată creată, ar putea incepe 
de la imaginea pe care ne-a povestit-o 
soldatul Mircea Nemigean, aflat în noaptea 
de 4 martie pe unul dintre cele mai înalte 
acoperișuri ale Capitalei, pe post de san- 
tinelă. «Noaptea era destul de limpede, 
zicea ostașul, așa că puteam observa totul 
pina departe. N-am simţit nimic deosebit 
pină la un moment dat, asa, ca un fel de 
presimtiri cum spun unii cá mai au. Numai 
la un moment dat am simţit cá blocul pe 
care stăteam a început pur și simplu să 
plece din loc, apoi să se biliie, din ce in ce 
mai tare. On ce-ar fi fost, mi-am spus, mai 
intii să mă tin cit mai bine de ceva, să nu 
cad. M-am agăţat cu toată puterea, si-abia 
atunci mi-am rotit privirea de jur, peste tot 
orasul. Ce-am văzut era, ca să zic așa, 
de necrezut. Eu de fel sint din Gura Humo- 
rului, de pe lingă Suceava. Lucrez ca miner, 
dar stau chiar lingă pădure. Si-atunci, 
cind am căscat ochii și mă luase groaza, 
parcă am văzut mai Intii pădurea de acasă: 


. SH 


— 


Folo: A. MIHAILOPOL A 


toate blocurile, cele mai mari în primul rind, 
se legãnau într-o parte şi-n alta de parca 
le bătea cea mai mare vijelie. Era asa, cum 
să vă zic, ca o pădure răscolită de o furtună 
groaznică si blocurile, precum copacii, in 
cercau să rămină în rădăcini, dar pe unek 
le-a smuls furtuna si le-a trintit la pámint. 
După aia a venit şi-un vint, de data asta 
de-adevăratelea, ca un fel de bufniturá, de 
era să mă dea jos. S-a dus mai departe, 
dar s-a si intors după o vreme inapoi, de 
data asta cu un miros greu, parcă de ebo 
nită arsă. Şi cu asta a fost tot — ba nu 
s-a mai stins peste tot lumina, și mi-am 
zis atunci că tot orașul s-a prăpădit». 

Ar fi poate un inceput. Imaginea asta de 
apocalips va trebui însă, indiscutabil, ur- 
mată de altele cuprinzind eroismul ostașilor, 
al brigăzilor patriotice, al tuturor cetățeni- 
lor pentru salvarea vieților omenești aflate 
în pericol, pentru înlăturarea tuturor urmă- 
rilor cutremurului, pentru restabilirea vieții 
la parametri normali, de fiecare zi. Simbolul 
filmului ar fi, sintem siguri, viata conti- 
nuă. Orașul isi șterge rănile, oamenii isi 
string rindurile, muncind chiar exemplar 
pentru refacerea, pentru recuperarea pier- 
derilor, pentru citre peste plan. Cu alte 
cuvinte, viata continuă cu deosebită inten- 
sitate, pulsează, încearcă să uite drama- 
tismul trăit în cele citeva zile, groaznice, ale 
lui martie 1977. 

Dumitru GRAUR 


Numele: Ionita. Prenumele: Mădălina. 


Locul si data nasterii: 


Bucuresti, 


4 martie 1977, ora 21.30 


Ora 21,15. Livia lonité este introdusă 
intr-una din sálile de nastere ale materni- 
tatii Giulești. E bucuresteancá, are 27 de 
ani, locuiește pe strada Ştirbei Vodă, | 
numărul 126, isi dorește o fetiță. Cam In 
acelaşi timp, doctorul Bogdan Marinescu 
isi pune tacticos mánusile, își trage masca 
şi începe să asiste, fiind de gardă, cea de 
a șasea naștere din seara respectivă. Cele- 
lalte au fost normale, fără evenimente. 
Are 32 de ani, locuiește pe șoseaua Colen- 
tina, la bloc, a fost dublu campion european 
de talere, pe vremea junioratului, e campion 
național la aceeași disciplină cu echipa 
Olimpia. Băiatul său se numește Dragoș 
si numără 3 ani. 

Ora 21,20. Totul decurge bine. Asistenta 
Cristina Isácescu si moasa Maria Vasile 
il secondează cu mișcări calculate pe medic. 
Livia loniță participă cum se cuvine, mai 
ales după ce i se spune că primul ei copil 
este o fetiță. Pense. Tampoane. Foarfeci. 
Singe. Durere. Cea mai nobilă și frumoasă 
dintre durerile lumii, la capătul căreia se 
naşte o nouă viaţă. 

Ora 21,22. Se întimplă ca pămintul să se 
cutremure cum nu s-a mai cutremurat 
niciodată la București. Femeia aflată în 
expulzie se sperie si ţipă. Se sparg geamu- 
rile. Citeva plăci de faianţă cad pe pardo- 
seală. Alături explodează un televizor, 
făcînd un zgomot asurzitor, ca de bombă. 
Se stinge lumina. Bogdan Marinescu isi 
pierde cumpătul pentru o clipă, apoi își 
scoate masca și comandă: răminem pe loc, 


luați citeva somoioage de vata, udati-le 
cu spirt şi prindeti-le In pense, repede un 
chibrit, dati-le foc, faceti luminá. Cristina 
Isácescu se conformeazá. Pense. Catgut. 
Fese. Foarfeci. Seringá. Xiliná. Anestezia 
perineului. Nastere craniană. Masca de 
oxigen rămine departe, instalația a fost 
oprită pentru evitarea oricărui pericol. Ten- 
siunea e extraordinară. 

Ora 21,25. Totul a reintrat în normal. 
Femeia și-a revenit și privește în ochii 


doctorului. Mai avem un pic, zice acesta. 
Cu siguranță cá e fetiță. Livia lonita 
zimbește slab, ca o părere. larăși pense. 


larăși feșe. larăși tampoane. Noul născut, 
care va primi numele de Mădălina scoate 
primul scincet. Trăieşte. 

Ora 21,30. Naşterea s-a terminat. A fost 
normală, fără evenimente, chiar dacă s-a 
petrecut la lumina unor șomoioage de vată. 
Copilul e sănătos, mama e sănătoasă. 

Ora 21,40. Doctorul Marinescu iese din 
sală, ocolind un dulap căzut la pămint. 
Părul său e alb de praf, de parc-ar fi pudrat. 
Își aduce aminte că, de o lună, s-a lăsat de 
fumat şi cere un pahar de apă. După 5 
minute a strigat: o nouă naștere. 

A doua zi cînd îl găsim, zice cá nu s-a 
întimplat nimic extraordinar. Poate că are 
dreptate. Eroismul de fiecare clipă al români 
lor a încetat de mult să mai fie un fapt 
extraordinar. 

Livia și Mădălina lonitá se simt bine. 


Ovidiu IOANIŢOAIA 


® A) e 09g 74 14841 


dominat 


# W4 bı û Eid V # A ûi TACI EL û TAIA 


^ 


J'Y P, gi 


` 


` 
yo 
- 
` 
- 
hê 
N 


0 viata sub 
obsesia luminii 


Un zbor către soare, un zbor către 
lumină si optimism adus pină în casele 
noastre, o dragoste de viata si de oa- 
meni, un ritm nebunesc, clocotitor, gin- 
duri, ginduri, idei care prindeau forme 
și imagini alb-negru și pătrundeau în 
inima noastră prin «cutiuta cu minuni», 
cum numea el televiziunea. Zece ani 
de muncă şi dăruire artistică. Zece ani 
fără pauză pentru odihnă, o forță si 
putere de muncă neobosite, zece ani 
aplecati împreună deasupra plansetei si 
magnetofonului ca sá descoperim un 
stil de televiziune, zece ani de chin 
creator sub obsesia soarelui si luminii, 
sub obsesia albului aceluia sclipitor 
care cuprindea micul ecran. O grabá 
de a nu pierde timpul. O vesnicá ne- 
linişte ca si cum «marele ceas» i-ar fi 
marcat apropierea unui sfirsit. A creat 
un stil de televiziune care nu trebuie sá 
moará, care trebuie dus mai departe, 
pe care l-am format in ani de căutări 
şi de experiențe. lubea televiziunea mai 
mult decit orice pe lume. De cite ori 
începea să lucreze o emisiune, o fre- 
nezie de neimaginat îi cuprindea sufle- 
tul şi degetele lui sigure jonglau cu bu- 
toanele regiei imaginind forme și idei. 
Avea o putere și o forță de rezistenţă 
pe care numai creația și dorința de a 
face bine oamenilor ţi-o pot da. Îmi sună 
în minte pină în ultima clipă întrebarea 
lui: «Ce zici, e bine? S-ar putea și mai 
bine, dar e mai bine decit cealaltă» — 
erau întrebările unui om niciodată mul- 
tumit de ceea ce făcea. Tot timpul i se 
părea că trebuie și mai bine, «să găsim 
altceva». 

Acei ochi verzi pătrunzători si tristi, 
acea minte luminată si echilibrată, inte- 
ligentá sclipitoare, cultură și calitate 
umană au dispărut, dar rămin pentru 
noi tot sufletul şi creaţia lui pline de 
vole bună, si credința că viata e fru- 
moasă, și trebuie să dai totu: pentru ca 
oamenii să fie plini de voie bună și 
speranţă. 

Aripile s-au frint după o așteptare de 
cinci zile şi cinci nopţi pline de speranţă, 
si o dată cu ele s-au risipit gindurile și 
ideile care zboară în alb-negru spre 
îndepărtate zări de unde nu se vor 
mai întoarce niciodată. 

Toată truda şi chinul creator rămin 
reflectate în mintea și sufletul nostru, a 
celor care nu vrem ca amintirea lui să 
moară niciodată. 


Doina LEVINTA 


Vedeai o singură 
imagine si erai 
sigur cá e un 

film al lui 


Nu vreau sá fac literaturá. Nu vreau 
să scriu frumos. Ar fi obscen să fac 
«literatură» si să scriu «frumos» despre 
un om care nu mai există. Vreau doar, 
atit cit imi stă in putinţă, să incerc să 
fiu exact. Pe Alexandru Bocanet nu 
l-am văzut niciodată, nu am dat niciodată 
mina cu el fiindcă nu am avut prilejul, 
nu am schimbat niciodată vreun cuvint 
cu el. Şi totuși, treptat, de-a lungul anilor 
m-am familiarizat cu el, am învăţat să 
îl cunosc și să îl recunosc, prezența lui 
îmi şi ne devenise necesară. Alexandru 
Bocãnet a fost unul din cei mai buni 
prieteni ai mei cu care, ciudat, nu 
m-am intilnit niciodată. 

Se spune că moartea nu alege și mă 
întreb de cite ori nu vom fi folosit fie- 
care din noi această vorbă atunci cind, 
vai, ni s-a părut că e cazul să dăm o 
turnură «filozofică» cine știe cărei dis- 
cuti. Minutul absurd si cumplit din 
seara de 4 martie nu a ales — și realita- 
tea acestui minut este dincolo de orice 
«filozofie». Între cei despre care nu mai 
putem vorbi decit la trecut,incepind din 
acea seará,este si Alexandru Bocánet. 

Regizor de extraordinar talent, fárá 
nici o Indoialá unul dintre cei mai buni 
regizori de televiziune pe care i-am 
avut vreodată, Alexandru Bocanet a 
creat şi a lăsat în urma lui (mereu, 
mereu trebuie să vorbesc la trecut) un 
stil inconfundabil. Cei care au încercat 
sau vor încerca să îl imite au fost si vor 
fi sortiti eşecului. Fiindcă inteligența nu 
se poate imita, nu poate fi trasă la 


Aure! BĂDESCU 
(Continuare in pag. 23) 


Sc irk avoy a 


ultima lui profesiune de credință 


Să semnăm 
descifrabil! 


«De curînd am colaborat cu teatrul 
şi cinematografia, ca regizor de teatru 
şi regizor de film. Am parcurs deci 
alte două domenii de artă si astfel imi 
permit să afirm că profesia de regizor 
TV există independent, că nu poate fi 
confundată cu nici un fel de altă regie, 
micul ecran există ca un spațiu inde- 
pendent, independent de spațiul sce- 
nic, de cadrul cinematografic. Este spa- 


«Trebuie să ne gindim! 
| că exista si miine» 


tiul electronic al televiziunii. De cînd 
lucrez,am căutat să detasez creația de 
televiziune de creaţia de film (şi in- 
vers) de transmisiunea spectacolului de 
teatru, operă, etc., să-i confer o legi- 
tate proprie. Dacă uneori am reușit, 
trebuie s-o spună alții, nu eu. In 
tutea acestei specificitáti, deschizind 
televizorul azi, asistăm la din ce în 
ce mai puţine produse proprii, spe- 
cifice televiziunii. Este lumea noastră, 
a regizorilor nostri TV în primul rînd, 
şi apoi a celor din jur. Viaţa noastră 
de azi desfasurindu-se în contextul 
unor dese schimbări, schimbări obiec- 
tive, dictate de necesități sociale, ideo- 
logice, organizatorice, ne-a cuprins în 
viltoarea ei si uneori ne-a făcut să uităm 
ce sintem, ce trebuie să facem, care 
este menirea noastră.» 

(..) «Mi se pare că este momentul 
ca fiecare să discute cu sine. Trebuie 


redesteptatá personalitatea artistică a 
regizorului de televiziune.» 

(...) «in mod abuziv, după părerea 
mea, se pretinde unei emisiuni, înaintea 
valorii sau concepţiei artistice, o du- 
bioasă obligativitate de a satisface toate 
gusturile si cerinţele telespectatorilor. 
Retineti: o biată emisiune de 30 mi- 
nute trebuie să satisfacă gusturile si 
cerinţele a 20 de milioane de oameni. 
E ca și cînd ai vrea să potolesti setea 
a 20 de milioane de oameni cu un pahar 
cu apă!» 

(...) «Trebuie să ne gindim că există 
si miine. Desi mai încet decit tele- 
spectatorii imbátrinim totuși si noi, 
cei care realizăm emisiuni. Cine-si pu- 
tea închipui acum 20 de ani că din 
televiziune se va iesi la pensie! Se 
simte din ce în ce mai acut nevoia să 
fim asaltati de tineri dornici să devină 
teleasti, tineri cărora să le arătăm 
«jucăria cu minuni», pentru că ei nu 
vor mai avea la dispoziţie timpul s-o 
descopere singuri, ar fi şi inutil efor- 
tul, deoarece postul merge, merge 
şi acum cu ore mai multe de program 
ca înainte și «copilul TV» nu mai e 
copil, și nimeni nu-l mai iartă.» 

(...) «Credeti-ma, profesia de regi- 
zor de televiziune există si acei oa- 
meni care pun pe generic «regia...», 
vor să facă operă de creație cu forța 
minții și sufletului lor, nu vor să tragă 
fed-ul la finalul unei emisiuni. Ei vor 
să semneze descifrabil. 


Alexandru BOCÁNET 


Cine poate uita 
spectacolele 
sale din 
nopțile de revelion 


Alexandru Bocánet a plecat dintre noi 
mină în mină cu marele său prieten, Toma 
Caragiu. Au plecat suflare lingă suflare, 
tocmai în clipele cind munceau pentru un 
nou film. Doi Oameni care ani la rînd s-au 
străduit, ca prin arta lor, să ne facă mai 
buni, mai simtitori la frumos, doi Oamen: 
care prin ris ne-au deschis ferestre spre 
lumea de miine, acești doi Oameni nu mai 
sint. Şi poate că, amintindu-ne de ei, s-ar 
cuveni să-i zugrăvim din memorie doar 
printre zimbete. Căci optimismul a fost 
prima lor însuşire. 

Alexandru Bocanet lasă în urmă nu numai 
chipul unui artist care și-a slujit cu demni- 
tate și talent profesiunea, nu numai aminti- 
rea atitor emisiuni vesele, nu numai 
extraordinarele sale spectacole din nopţile 
de revelion, ci si indemnul de a trudi cu 
acelaşi crez, pentru a ne face datoria pină 
la capăt. 

Cind mai săptăminile trecute vorbind 
de marele pianist Dinu Lipatti, remarcam 
că s-a stins la numai 33 de ani, tin minte 
cum mi-a răspuns Andu Bocanet: «Con- 
tează în primul rind cit de tare a vrut să ardă 
în aceşti 33 de ani. El a ars pina la incandes- 
centa» 

Alexandru Bocanet se prezintă la «masa 
umbrelor» tot la numai 33 de ani și va sta 
acolo la loc de cinste. Pe genericul multor 
producţii de televiziune e scris numele 
Alexandru Bocánet. Filmoteca de aur le 
va pástra cu piosenie. Dar mai puternic 
decit oriunde, numele Alexandru Bocánet 
e gravat in inima noastrá, colegi, tele 
spectatori... 

Mosil si strămoșii noştri ne-au învăţat 
să ne plecăm fruntea la căpătiiul celor care 
pleacă. Si să zicem: «Fie-le tárina ușoară!» 
La fel voi rosti si eu. Să-ţi fie usoará,precum 
cortinele de voal din neuitatele tale spec- 
tacole! 


Aristide BUHOIU 


Un poet 
al micului ecran 


Alb și negru. Poeme oferite cu gene- 
rozitatea si noblețea care-i porneau din 
întreaga fiinţă, scrise într-un limbaj des- 
coperit de el în scriitura de televiziune. 

ndrăgostit de muzică, îndrăgostit de 
dans, în poemele lui TV, din lupta cu 
întunericul tisneau albe, imaginile dan- 
sante, într-un ritm vital care ne molipsea 
de propria-i pasiune pentru muzică, 
pentru dans... Pasiunea pentru o ordine 
a lucrurilor, știința de a modela spațiul, 
arta de a transfigura izbucnirile pasio- 
nale ale vieții, marcindu-le cu pecetea 
unei măsuri și a unei armonii proprii, 
dădeau măsura unei personalități, unui 
artist, unui mare artist. Inventind mereu, 
cu o febrilitate pe care niciunul din 
suita continuă de succese nu putea să 
i-o Infrineze, să i-o așeze in cantoanele 
unei automultumiri liniștitoare si steri- 
lizante, el crea continuu noi emisii- 


Cornel TODEA 
(Continuare in pag. 23) 


Decupajul a rămas 
deschis la pag. 5 


A plecat tocmai cînd ne pregăteam 
să-i spunem «bine-ai venit». Aveam 
nevoie de el. Îl aşteptam. Îmi reprosez 
şi acum că poate nu l-am făcut s-o simtă 
indeajuns. Primul său film — nu, nu pot 
să cred că este ultimul — ii insuflase 
încrederea. ll prezentase într-o previ- 
zionare chiar în ziua cînd implinea 
33 de ani. Lucrasem împreună zile in- 
tregi la decupajul noului său film. Ar 
fi fost al doilea. Un film despre tinerețe, 
despre pasiune, un film despre bucuria 
de a trăi. Un proiect început cu doi ani 
și jumătate în urmă şi ajuns abia acum în 
stadiu de finisare. Zece, douăsprezece 
ore pe zi de lucru intens. Scriam și re- 
scriam secvențele într-un ritm drácesc. 
Niciodată nu i se părea că soluţia găsită 
este cea mai bună. in seara aceea — 
simbătă 26 februarie 1977 — ne prinsese 


Cornel CRISTIAN 
(Continuare in pag. 23) 


Obsesia ideii 
de valoare... 


Activitatea lui cinematogra- 
fică nu e aproape deloc sau 
în orice caz foarte puţin cu- 
noscută de cititorii, de admi- 
ratorii lui. Admiratorii este 
în cazul de față o vorbă fadă, 
pentru cá lvasiuc nu avea si 
dacă stau să mă gindesc, nici nu putea să 
aibă in jurul său admiratori propriu-ziși, 
adică semeni extaziati, într-o stare de mută 
și sfioasă contemplare. Ca o baterie nicio- 
dată descărcată si incárcindu-se perpetuu 
si impetuos din propriul ei consum de 
energie, întotdeauna într-o stare de prea 
plin, întotdeauna ca un duduitor motor de 
idei, așezat parcă în încăperi prea mici pen- 
tru gabaritul său — de aceea vecinătatea 
sa era mereu într-o stare de trepidatie, care 
făcea să zăngăne geamurile micilor noastre 
birouri cind intra el umplind încăperea, 
coplesindu-si interlocutorul cu avalanşa 
lecturilor sale, a proiectelor sale, a descrie- 
rii cărţii, a cărților pe care avea să le înceapă 
nu la anul, nu luna viitoare, ci miine sau, dacă 
ar fi cu putinţă, dacă ar fi o masă liberă, 
dacă s-ar găsi o maşină de scris, chiar acum, 
și să le scrie nu pe rind, ci toate deodată; 
cind îndrepta spre tine tirul speculațiilor 
sale despre literatură, istorie, politică, «o- 
menirea la răspintie», intelectualii suedezi, 
Sighetul Marmaţiei, pentru ca apoi să 
treacă la teoria generală a sistemelor și la 
umanismul lui Averroes, la Marx și la copaci 
genealogici pe ramurile cărora creșteau 
conti-strábuni si principi-unchi, apoi din 
nou la Marx si la Kossuth si la Sighetul 
Marmaţiei și la bunica lui legendară şi la 
Maramureșul său natal si la fantasmele lui 
heraldice, el, Ivasiuc, era atit de návalnic, 
; incitant, de enorm-enorm, adicá incapa- 

„il de a privi lumea In mic sau chiar în dimen- 
siunile ei «naturale», enorm, adicá inapt de 
a restringe sfera, de a pune «restul» in 
parantezá, de a accepta modestia perspec- 
tivei noastre individuale, modestia lui «atit 
pot», a lui «atit se poate», enorm mai ales 

sensul unei stári de rázvrátire freneticá, 

ıeori copiláreascá, adeseori stupefiantà, 

răzvrătire mai ales împotriva acestui atit 
se poate — cum o sá se poatà doar atit? 
vocifera el ca un general însetat de bătălii, 
țintuit in căruța manutantei. Cum o să se 
poată doar atit? cind el te fácea să te rusi- 
nezi cá esti o creaturá, att de comod, atit 
de domestic «rezonabilá», cind el te invita 
sá fii intr-o stare de perpetuá «inrolare», 
cind el desfásura vastele sale strategii 
intelectuale, temerarele sale asalturi ale 
spiritului spre necesitatea inteleasá, un 
asemenea om își transforma spontan «ad- 
miratorii» in interlocutori contrariati, poate 
intrigati, poate socati, poate dezaprobatori, 
dar intotdeauna incitati, intotdeauna treziti, 
zgiltiiti, indoiti, deschisi spre întrebări noi, 
incarcati si ei brusc, prin contaminare, prin 
simpatie sau prin protest — dar acest pro- 
test era tot o formá de omagiu adus acestui 
bărbat predestinat să se nască şi să traver- 
seze epoci de mari răsturnări. Dacă s-ar fi 
născut în Evul Mediu, ar fi fost poate un că- 
lugăr excomunicat, cu cizme sub sutană, 
dar el nu s-a născut într-un Ev Mediu, ci 
într-un alt ev care i se potrivea mult mai 
bine. 

Aproape doi ani a condus Casa de filme 1, 
încercind să invete — cum zicea el — mese- 
ria de producător si punind în această «in- 

ercare», în această trecere de la Hegel la 
„becedarul unei profesiuni, in care nu exista 
loc de orgolii, ci numai de modestie, de 
anonimat, iar uneori chiar de dispreț, pu- 
nind, zic, în însuşirea acestei meserii zel, 
patimă, vervă, încredere, o încredere obsti- 
nată si uimitoare, în capacitatea producăto- 
rului de a deveni o avangardă cinematogra- 
ficá detonator de conștiințe artistice. Co- 
legii lui şi noi toti cei care ne aflăm, ne 
zbatem, în perimetrul acestei arte atit de 
chinuitor promițătoare nu ne putem aminti 
acei primii doi ani ai Casei de filme 1 decît 
ca o perioadă de splendid pionierat. Pio- 
nierat prin ce? În primul si în ultimul rînd 
pionierat prin credința fanaticá, uneori ne- 
săbuită pe care lvasiuc a insuflat-o în acești 
ani '72—'74 în valoare. În acest popas 
cinematografic, spiritul sáu a contribuit 
enorm sá se formeze nu numai «la etajul 8», 
nu numai «la Buftea», dar pe tot teritoriul 
gindirii noastre filmice, un cimp magnetic 
obsedat de ideea de valoare. A sprijinit, i-a 
căutat, i-a atras, i-a încurajat pe tinerii 
«fără garanții», mai exact spus fără nici un 
fel de garanții în afara flăcării mistuitoare, 
pe care el, mare specialist In foc interior, 
nu putea să n-o detecteze. A fost persecu- 
tat de dorința de a ridica cinematografia 
noastră la nivel european 'si mai intli la 
nivelul celor mai înalte forme de gindire 
artistică românească, de aceea nu a obosit 
să cheme scriitori, multi scriitori, mari scrii- 
tori, să-i convingă să scrie pentru cinemato- 
grafie, să-i determine să ajute la crearea u- 
nor mari filme, echivalente cu marile cărţi pe 
care le-a dat literatura română în ultimele 
decenii. A vrut, s-a luptat și-a sacrificat fără 
sentimentul sacriticiului. si-a sacrificat doi 


O inteligență strălucită, 

infometatà de acțiune 

şi însetată de înnoire: 
Alexandru lvasiuc 


ani în care ar fi putut fără îndoială să scrie 


alte «Păsări», altă «Apă», confundindu-se 


cu voluptate în anonimatul muncilor orga- 


nizatorice, in bucuria de a fi pur și simplu 
producător. Producător, unul din marii pro- 
ducători de voltaj. 

Asa cum ar fi dorit-o, asa cum ne-ar fi 
conjurat s-o facem, in lipsa lui, mergem 
bineinteles inainte spre acel înainte către 
care el s-a grăbit întotdeauna atit de febril 
și atit de impetuos. Sub marele tăvălug ni- 
meni nu-i,desigur, de neînlocuit. Ceea ce nu 
inseamnă că acei care l-am cunoscut si 
l-am iubit vom putea să ne mai facem iluzia 
că de-a lungul scurtei noastre vieti,vom mai 


avea norocul să mai intilnim încă o dată, 


contopite într-o singură ființă, o incandes- 
centá atit de bulversantă si o nesabuinta 
atit de nesăbuită. 

Ecaterina OPROIU 


in prima luná a anului scriind despre 
filmul lui lvasiuc, Trei zile si trei 
nopți, intitulasem articolul: «O lume 
care îi intelege pe oameni nu atunci 
cînd mor, ci atunci cind trăiesc». 
De ce, de ce din sute de cuvinte care ne 
dau tircoale a tisnit atunci și acel «mor» 
pus în înfruntare cu «trăiesc»? Poate, 
cine ştie, printr-o secretă solidaritate, 
credeam odată cu el în misterul 
«formulei unice a fiecărei fraze ce nu 
se aseamănă una cu alta» (vezi inceputul 
romanului «Apa»). Cel care a fost Ale- 
xandru lvasiuc pretuia, de la ináltimea 
autenticitátii sale intelectuale iesite din 
comun, taina fiecárei vorbe si poate 
cá de aceea, in fata ecranului care 
absorbise materia cártii sale «Apa» 
nu şi-a îngăduit nici o clipă să-și recu- 
pereze, încruntat, eventualele sensuri 
pierdute sau fatalmente trădate; cu o 
înțelegere a cărei nobleţe abia acum, vai, 
ne apare în întreaga ei profunzime, 
descoperea uneori uimit — ca un ade- 
vărat intelectual ce nu exclude candoa- 
rea — imensa distanţă dintre cuvint și 
imagine. În decembrie trecut, în preajma 
premierei filmului Trei zile si trei nopți 
ne mărturisea starea de spirit cu care a 
luat cunoștință, ca autor al unui scenariu 
ce-și trăgea sevele dintr-un roman, de 
«prăpastia care există între uriașa forță 
sintetică a cuvintelor si capacitatea 
imaginii de a dilata, imens, lucrurile». 
Nu opunea însă o forţă alteia, iubea 
cinematograful fără să se bată cu pumnii 
în piept, era atent la toate mecanismele 
lui şi avea încredere în libertatea pe 
care și-o asumă orice film adevărat; 
tocmai de aceea omul de litere era con- 
vins — ne spunea cu același prilej — că 
«un milion de cuvinte tăiate și aran- 
jate de cel mai abil constructor de 
fraze nu pot uneori să înlocuiască 
energia specifică a unei imagini». 
(...) «Mă întreb dacă, prin eliptism, 
din rudimentele straturilor literare 
rămase, nu cumva filmul a cistigat 
în atmosferă... Pentru că ne întilnim 
acum la atit de putin timp după 
moartea lui Malraux, pentru că nu 
pot alunga obsesia dispariției lui, 
aș vrea să vă spun că abia acum, 
cind am trecut eu însumi de la un 
roman la film, înțeleg mai bine difi- 
cultatea despre care vorbea Malraux, 
a unei astfel de translati. Datorită 


Pentru multă vreme, viata 

noastră, poate spre binele 

tainicei ei energii, se va îm- 

nema parti in zona dinainte si zona 

| de dupa cutremur. E de spe- 

rat că vor avea loc, acolo, 

grave modificări de optică 

şi simtiri pe care lvasiuc le-ar fi numit 

«iluminări». El însuși intră printr-un spasm 

decisiv, în acest fenomen de refracție pe 

care-l căuta cu frenetică obsesie pe fiecare 

chip, în fiecare gind, sub hrubele sufletului 

pe unde tot încercăm să descoperim ceva 
nou şi cit de cit clar. 

Rari scriitori care să caute cu atita grăbire, 
proprie somatiilor, elucidările, clarificárile, 
cauza si efectul, legea limpede, extrasă din 
lanţul confuziilor, erorilor si lasitátilor de 
spirit. Demonstratiile lui isi asumau des- 
chis si orgolios dreptul la folosirea inte- 
ligentei. El avea mindria de a nu se feri de 
tezele ratiunii, dar se va vedea — in acel 
proces de cunoastere al noptii, in care s-a 
pierdut — că toate ideile lui aveau acea 
arborescentá de copac care stie ce-i un 
vint, un freamăt de frunză, o sevă de pri- 
măvară si o pasăre. Literatură? |vasiuc a 
crezut și a fácut o literatură serioasă, superi- 
oară; el a fost printre cei dintii care au 
oferit romanului românesc o nouă con- 
sistentá in anii'60, impunind acea «genera- 
tie a lui lvasiuc, Breban, Nichita, Baltag», 
inteligenta lui avea fiorul vital, traia, tierbea 
voios, avea chip — si mai ales suflu, suflul 
unui suflet, al unei imaginatii trecute prin- 
tr-o durere fundamentală, duhul suprem 
care şterge orice graniţă grea între proză 
si poezie. Ideea lui avea un punct de fier- 
bere esenţial — devenea adică poezie, adică 
rac, pasăre, bunică, tensiune dusă la maxi- 
mum, pină la jocul ielelor în cea mai aspră 
pădure, aceea a politicului. A văzut ielele 
si ideile dansind în acea pădure si a rămas 
vrăjit. După generaţia contorsionată a lui 
Titus Popovici — Ivasiuc a tost scriitorul 
halucinat de istoria politicá, de politic, ca 
povestea povestilor despre putere, indrá- 
gostit senzual de dialecticá, de marxism 
ca de o intruchipare feciorelnicà a ideii 
N-a cochetat niciodată cu naivitatea. 

Prefera o viclenie stingace — unor 
erori de saltimbanc. Malraux- ian precum 
se cuvine la vremea complicatiilor revolu- 
tionare — a detestat proștii si nu s-a ocupat 


0 filă dintr-un interviu despre film 


distanței dintre cuvint și imagine, 
personajele mele nu pot avea același 
spațiu de mișcare, dar văzindu-le 
pe ecran nu mi se par stinjenite. 
Reţine, te rog, că tot ceea ce există 
pe ecran este meritul regizorului». 

Mulţumesc clipei care m-a îndemnat 
să păstrez carnetul de note pe a cărui 
primă filă stă scris: 1 decembrie '76, 
Trei zile şi trei nopți, Al. lvasiuc. 
Privesc fraza subliniată încă din timpul 
discuţiei «un milion de cuvinte tăiate 
si aranjate...» şi gindurile mi se tirăsc 


Suflul inteligenţei 


de ei. Opera lui — ca si a maestrului — nu se 
resimte de aceasta lipsă. Climatul lui 
e acela al inteligentei dramatizate cu bună 
ştiinţă şi bunăvoie. Malraux- ian, voia să 
fie si să facă. In prima zi de lucru in cinema- 
tografie, mi-a spus in lift: «Cred că se poate 
face ceva». Avea puterea să nu vadă în 
esec o capodoperă inchisă, vremelnica 
impăcare cu infringerea nu-l speria, dim- 
potrivă îl inspira, îl inaripa fantezia, insista, 
se bătea, razbea — lvasiuc era un bun luptă- 
tor, generos, fără ranchiune nihiliste, gata 
la orice mișcare, fie cit de mică, pentru 
o cauză hotărit mare. Totdeauna grăbit 
spre încheiere, povestea — pină să ajungă 
pe hirtie — se lamina fantastic, trasă in 
oralitáti. Era unic în relatare, si va veni o 
altă vreme de iluminare cind mulți scriitori 
români de azi vor trebui să fie intelesi si 
prin acest farmec al vorbei rostite pe care 
rigoriştii nu-l înregistrează, răpindu-i operei 
o dimensiune «nescrisă» dar esenţială pen- 
tru a înțelege presiunile istoriei asupra 
scriitorului. Povestind, avea voluptáti și 
rafinamente de calit al epocii — cum numai 
cei ce vin cu amor de Caragiale pe acest 
pămint pot pricepe. Puteai sta cu el la ale 
lui o mie una de nopți fără păcat si plictis. 
Era seducător, trubadur și agitator, balza- 
cian si proustian, retor și terorist al sarmu- 
lui — dacă l-am întrebat intr-o noapte tirzie 
pe la orele trei, cind îi vine rindul acelei 
poveşti pe hirtie, s-a uitat la mine si mi-a 
spus rau: «Niciodată. E a mea»... Ce vro- 
ia să spună? Vulnerabil cum era, dar 
tinind bine taina acestei răni, nu stia dacă 
să se supună sau nu farmecului său egoist? 
Estetiza prea mult? Era prea sever cu scrisul 
ferindu-l de ispita vieții necenzurate? Avea 
«nebunia» semnului de întrebare si a artico- 
lelor care se incheiau anuntind continuarea 
dezbaterii în numărul viitor... 

Dar cum l-aș vrea plin de acest duduit 
păcătos si exaltant al vieţii, in fata mea, 
viu, intreg, nevátámat, aruncindu-se in aven- 
tura unei speculatii,in palpitul unei alterna- 
tive — decit asa, acum, cind muti nu mai 
avem nimic ce specula si singura alterna- 
tivá e aceastá prea bruscá nocturná care-l 
căuta pentru a ni-l lega definitiv de lanţul 
intrebárilor noastre. 


Radu COSASU 


cernite, cátre un posibil film al dorului 
dupá un film cu «un milion de cuvinte 
tăiate si aranjate» de Alexandru lvasiuc. 
Din fericire, ele cuvintele, ne-au rámas, 
nimeni nu ni le poate lua, nici cea mai 
barbară forță. Rămine doar — dar ce 
povară de răspunderi poate fi acest 
«doar» — ca o mină să se aplece cu 
piosenie asupra lor si sá le potriveascá 
asa cum, să ne stráduim să bănuim, 
i-ar fi plácut si lui 


Magda MIHÁILESCU 


«Un milion de cuvinte 
tăiate, şi aranjate» 
|] dei Ale din Ivasiuce®? ka 

(Amza Pelléà si Gabriel ` 


Oseciuc in Trei zile şi trei nopți) 


e vremea 
nd era 
arte tînără 
tă a 
itanus»-alui. 
farcello Mastroianni) 


Două păpuși 
vorbitoare. 

Una se numește 
Leslie Caron 


Filmul, document al epocii 


14 


filmele 


vremii noastre 


Vizita 
batrinei cintárete 


Subiectul unui «musical» sovietic — 
Cu susu-n jos, producție a cineastilor 
gruzini — ne duce cu gindul la adaptarea 
(desigur, veselă și melodioasă) a unei 
situații dramatice celebre în teatrul con- 
temporan. 

Povestea, în datele ei sumare, ar fi, 
cum coboară acum în orașul natal o 
bătrină si celebră cintáreatá de operă, 
fală a locuitorilor de pe aceste locuri. 
Cu ce rost, care-i scopul vizitei ei? 
Foarte simplu: celebra Marko vrea să 
lase moștenire concetatenilor ei o co- 
lecție de tablouri. Numai că ce observă 
bătrina artistă? Ea observă cu profundá 
nemulțumire că oamenii din Salkinetti 
ori fi ei veseli, simpatici, generosi, des- 
tepti, dar ei suferá de un mare păcat: 
sint lacomi la mincare. Orașul e o ade- 


vărată cetate a ospetelor pantagruelice, 
prezidate de jurii speciale, pe cît de 
competente, pe atit de voluptuoase in 
ingurgitare. Se mánincá bine, dar enorm. 
Chiar cind descinde bátrina celebritate, 
au loc evenimente importante ca: un 
concurs de artá culinará si inaugurarea 
unui restaurant numit pentru a fi clari, 
«Vitelul de aur». Artista nu acceptá 
acest spirit vulgar al vieţii în oras. Ea e 
hotáritá să pornească o bătălie deschisă 
cu acești pofticiosi care — peste toate 
— nici nu au manifestat față de ea entu- 
ziasmul asteptat. Dar nici fárá colectia 
de artă nu vor să ráminá. Bătrina manipu- 
leazá însă în asa fel situaţia, încît izbu- 
teste să încheie tirgul convenabil: gale- 
ria ei de artă va fi instalată exact într-unul 
din saloanele restaurantului. Oamenii 
vor «sacrifica» din bogăția și spaţiul 
petrecerilor lumești, pentru a permite 
artei să-si întindă ea, sărbătoarea... 


Dar morala e alta, desigur, decit la 
Dürenmatt, cel la care ne-am gindit 
de la bun început. Morala filmului geor- 
gian e sintetizată astfel în revista «Le 
film soviétique»: «Ea tine de acest ade- 
văr, poate banal, dar niciodată depășit 
omul nu trăiește numai cu pline... far- 
mecul şi gloria anumitor tradiţii , cu 
«masă mare», frumoase si necesare, 
nu pot să ne facă să uităm alte tradiții, 
la fel de bătrine și de justificate». 


«Iubiti arta ca pîinea de toate zilele!», melodia de bază 
a musical-ului sovietic: Cu susu-n jos 


„Arta e o luptă“ 


Pentru admiratorii talentului lui An- 
thony Quinn — un fragment semniti- 
cativ dintr-o confesiune a sa, al cărei 
inteles metaforic poate fi o bună cale 
de înțelegere a naturii rolurilor sale, a 
psihologiei sale de luptător inflexibil 
in fata esecurilor: 

«Am crescut intr-o lume violentá care 
poseda insá propriul ei cod de onoare. 
Luati exemplul lui Floyd Patterson cind 
a pierdut titlul mondial de campion al 
greilor; ce trist e să vezi un campion 
învins într-un chip atit de umilitor! In 
timpul unei lupte, fiecare se identifică 
cu eroul. El reprezintă o mulțime de 
semnificaţii pentru o mulţime de oameni. 
El este așezat pe un piedestal pe care 
toti visăm să ne ináltám cindva. Pentru 
o asemenea situație, merită să te bati, 
chiar să-ți dai viaţa. Shakespeare e cel 
care a scris că «ambițiile trebuie să fie 
făcute dintr-o substanță mai densă». 
Luptătorii nu se ridică zadarnic, ei — 
cind se bat — le spun oamenilor: «Voi 
schimba fața lumii! Singur! Prin pu- 
terile mele!» Campionul ne strigă asta 
tuturor. Dacă pierde, toti sperăm că va 
fi infrint ca un campion, luptind cu un 
curaj de leu. Dacă este învins ca un 
om oarecare, fiecare o resimte ca o 


pierdere personală, probabil că din cau- 
za resuscitării propriilor noastre slă- 
biciuni. O viaţă pe scindura scenei sau 
studioului seamănă putin cu asta. Si 
acolo se desfășoară o luptă si cred că, 
în felul meu, sint un luptător. Vreau să 
arăt că pot munci la fel de bine ca orice 
artist excelent. Trebuie să întreprinzi 
întotdeauna acțiunile cele mai grele si 


condiția 
femeii 


În occident: n-avem 
actriţe, n-avem roluri 
feminine! De ce? 


Problema se pare că devine din ce în 
ce mai serioasă, mai acută pentru ca- 
sele de filme și producătorii occiden- 
tali; am putea-o numi — în cadrul atitor 
penurii — penuria de mari actrițe. Un 
scenarist de talia lui William Goldman 
(autorul lui Butch Cassidy) e foarte 
transant si concret — artiste de mare 
talent, cu perspective strálucite s-au 
ratat in ultimii ani: «Ali Mac Graw 
a dispárut odatá cu sotul ei, Steve 
McQueen, Jane Fonda s-a autodistrus, 
Katharine Ross nu a dorit să facă 
carieră, iar Faye Dunaway s-a risipit și 
s-a epuizat»... Ross Hunter, producăto- 
rul Aeroportului, om care se pricepe 
și el cit de cit în meserie, deplinge și el 
situația, aducind în discuţie o nuanţă 
importantă: «Dacă nu mai există filme 
importante cu mari și bune roluri fe- 
minine, aceasta este din cauză că nu 
mai există mari actrite!»,Hunter nu este 
dintre «misogini» — el are credința că 
va avea loc o mutație si că «filmele cu 
si pentru femei» se vor impune din nou, 
dovadă că în filmul pe care-l produce 
acum, lung de 6 ore, după un roman al 
lui Hailey, scriitor la modă, scenaristii 
au schimbat două personaje masculine 
în roluri feminine! Discutia a ajuns pină 
la Convenţia anuală a librarilor (!) — 
care a criticat foarte aspru ecranizările 
infidele — și chiar la Academia de ci- 
nema care, sí ea, a subliniat cá an de 
an se numără tot mai puține actrițe in 
roluri mari. Victoria Louisei Fletcher in 
«Zbor deasupra unui cuib..., incoro- 
narea unei femei cu «Oscar»,e o excep- 
tie strálucitá,dar ea complicà problema 
fiindcá Fletcher a avut curajul sá joace 
un rol profund antipatic, refuzat de 
Anne Bancroft pentru antifeminism. Si 
atunci apar glasuri care sustin cà fe- 
meile sint de vină, pentru că ele nu do- 
resc decit roluri frumoase si atrágátoare. 
(Părerea lui Truffaut...) Asemenea «mof- 
turi» ar îngusta posibilitățile lor de ex- 
presie artistică. Bunele sentimente au 
un destin ingrat în viata artei. Spirite 
și mai «rele» — ca Hitchcock — nu ezită 


să le sávirsesti cum nimeni nu le-a mai 
sávirsit. Există, într-adevăr, oameni care 
se pare că au primit toate darurile ceru- 
lui. Dar ceilalți, luptătorii, cei veniti 
parcă «pe locul doi» și care încearcă 
tot timpul să ajungă primii, aceștia tre- 
buie să dea în fiecare zi tot mai mult 
din ei, sprijinindu-se numai pe forțele 
lor. Eu sint unul dintre aceștia». 


Quinn, cu gindul la Shakespeare: ambițiile oamenilor 
trebuie croite din cea mai trainică stofă 


să pună totul pe seama mișcărilor de eli- 
berare a femeii care, in optica acestor 
conservatori, ar fi răpit femeii dreptul 
de a fi sexul slab»! Nemaifiind «slabă» 
— de unde filme, cing filmul, de cind 
lumea, tocmai pe slăbiciunea eternă a 
femeii se bazează? Regizori dintre cei 
mai serioși manifestă aici un reactio- 
narism viguros, un șovinism masculin 
bine argumentat si pe partea financiară. 


Firește că replica actritelor de indis- 
cutabil talent nu a întirziat — fără să 
schimbe, deocamdată, cursul investi- 
tiilor în «filme pentru si cu masculi», 
dar marcind o opoziție demnă și inte- 
ligentă în lupta pentru afirmarea noii 
condiții sau — mai propriu — noii ima- 
gini a femeii. Claudia Cardinale a ex- 
plicat dirz de ce refuză zeci de scenarii: 
«Pentru că-mi propun sistematic ve- 
chea imagine a femeii — bună pentru 
bucătărie și dormitor. Dar dintotdea- 
una, înainte de a se vorbi despre femi- 
nism, femeia a cunoscut aceleași pro- 
bleme si frămintări ca ale bărbatului. 
Totuși bărbaţii sint cei care scriu ro- 
lurile unui film si impun poveștile lor 
de bărbaţi. Femeia e folosită în film, 
pentru că trebuie să se vorbească de 
amor; in consecinţă, i se întinde un 
cearceaf si e trimisá In patl» Joan Fon- 
taine e si mai liricá dar nu mai putin 
demascatoare: «Cred cá publicul e in- 
selat si trádat. Femeile sint prezentate 
drept creaturi hidoase. Romantismul 
perechii s-a pierdut. Dragostea s-a dus! 
Aş vrea o reintoarcere la graţie, la o 
viață armonioasă bazată mai ales pe 
legi morale. E nevoie de poezie pentru a 
sfirsi cu tot ce e sordid în societatea 
de azi»... 


Poate că poezia nu ar rezolva chiar 
toate aspectele sordide ale societăţii 
în care trăiește Joan Fontaine — dar, să 
fim drepți, e tonic să auzi bunele actrițe 
gindind patetic și înalt. Cel mai apropiat 
de sufletul nostru de spectatori, ni s-a 
părut însă argumentul lui Susan Blake- 
ly, o tinără actriță americană, care e 
anunțată de marii specialiști ca o vii- 
toare mare stea, distinsă deja cu Pre- 
miul Emmy, premiu de prestigiu al te- 
leviziunii: «Sint convinsă că,atunci cind 
filme ca Alice nu mai locuiește aici 
merg bine, toată lumea înțelege că o 
femeie poate să tragă după ea un film!»... 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 


este realizată 
de Radu COSAȘU 


Mai tare ca Mickey 
si Albă ca Zăpada? 


Albă ca Zăpada face anul acesta 40 de 
de ani; Mickey Mouse — în 1978 — va im- 
plini 50. E. Cordon Walker are 60 de ani, 
e președintele societăţii care dirijează azi 
companiile Walt Disney — pe vremea aceea 
era operator. Poate că el e și președintele 
nostalgicilor — «credeam că nimeni nu 
va putea sta pe scaun, atita timp, la un 
desen animat»... Nu numai că nimeni nu 
a mișcat, dar Albă ca Zăpada a fost primul 
desen animat la care s-a plins. Eisenstein 
însuși a spus că arta minunată a lui Disney 
e unul din rarele exemple de adevăr cine- 
matografic in mixajul dintre sunet si ima- 


gine. Kimball — omul nr. 2 al echipei de 
creatori, pe acea vreme, altfel trombonist 
și muzician — sustine cá Disney era in 


domeniul pantomimei egalul lui Chaplin 
si,in timpul lucrului la capodopera sa.tinea 
rolurile tuturor celor sapte pitici. Un veteran 
al ziaristicii, Bob Thomas — biogratul 
lui Disney — crede însă că personajul 
preferat al demiurgului era Mickey Mouse: 
«Aceeași timiditate, aceeași voce șovă- 
ilenică». Dar — la drept vorbind, toate nos- 
talgiile, cu poezia lor, nu au forța prezentu- 
lui care, în proza lui sănătoasă, arată că 


Documentul sursă a filmului 


Regina africană, 
„ediția princeps, | 

cu Katharine Hepburn 
çi Humphrey Bogart 


tunelul 
timpului 


0 nouã 
„Reginã africana“ 


Cum va fi, ce va fi, cine poate şti? 
Tunelul timpului e impenetrabil ca o 
ghicealã în cafea. Ceea ce putem anunta 
cert este o probabilitate... E probabil cã 
dacã probele vor ieşi bine -- vom asista 
la turnarea unei noi Regine africane, 
o reluare dupã celebra comedie a lui 
John Huston. E probabil cã dacã pro- 
bele vor ieşi bine -- vom vedea Regina 
africanã ca serial de televiziune! Cum 
se va «lãti» povestea atît de mult -- nu 
se ştie, dar se va «lãti» cu peisaje, cu 
ape, mări, oceane, munţi si alte forme 
de relief. Ca să nu ne lungim noi cu 
vorba — să anuntám cá «bomba» fil- 
mului va fi apariţia, în rolurile nemuri- 
toare ale lui Bogart și Katharine Hep- 
burn, a doi artiști care nu e deloc sigur 
că vor face lumea să uite trecutul. Ea 
va fi Mariette Hartley. El — Warren 
Oates, care, intr-adevár, aduce oare- 
cum cu... actor relevat printr-o creație 
serioasă în Hoarda sălbatică: «Bogey 
e inimitabil» — a declarat foarte frumos 
Oates. Ceea ce-i sigur e sigur! 


Bernard si Blanca: cei doi şoricei care 


aspirá la gloria lui Mickey Mouse 


Doamna Meduza. Vocea 
ei aparține marei Genevieve Page 


in 1976, la 40 de ani de la premieră, Albă ca 
Zăpada face săli pline in toate cinemato- 
grafele planetei şi ocupă al 29-lea loc in 
box-office-u! stabilit pe nouă decenii de 
cinema 

Pentru a ne păstra realisti, să observăm 
ca, tot In 1976, studiourile Walt Disney pun 
la cale «o lovitură» comparabilă cu Albă 
ca Zăpada. Asigurati financiar de succesul 
Pisicilor aristocrate (ironia soartei: lui 
Disney nu-i plăceau pisicile, motivind că 
nu le poate controla), urmaşii — oameni 
tineri, toti cu diplome universitare — lu- 
crează acum la ceea ce se dorește a fi 
capodopera absolută a studioului: Salva- 
torii. Care i-ar fi subiectul? Don Bluth, 
regizorul de frunte al «noului val Disney», 
e de părere că un desen animat nu se poate 
povesti. Asa e. Aici ar fi vorba de doi sori- 
cei, Bernard si Blanca, membri voluntari 
ai unei societăți internaționale de ajutorare 
a copiilor răpiți, care se luptă să smulgă 
din ghearele unei doamne urite și rele, 
doamna Meduza, o orfană săracă și bună. 
Bluth e de părere că de la Mickey Mouse 
studioul n-a mai dat asemenea personaje 
atrágátoare ca Bernard si Blanca. (Vocea 
Blancái apartine Evei Garbo, «ducesa» din 
Aristocats, glasul doamnei Meduza va fi, 
nici mai mult nici mai puţin, cel al Genévievei 
Page!) .Nimeni din echipă nu ascunde ca 
Salvatorii vor să fie o sfidare a Albei ca 
ca Zăpada, o sfidare curajoasă si 
respectuoasă care, în același timp, va in- 
cerca să reinvie trecutul disneyan, cel al 
unor povești memorabile, care să facă 
publicul să ridă și să plingă: «Pentru mine 
— declară Bluth — umorul cuprinde risul 
si lacrimile». lar ideea cea mai dragă din 
vorbele de înțelepciune ale maestrului său 
este: «Nu cred că ceva născut fără inimă 
poate fi bun sau ar putea să devină bun». 


carnet 


de lucru 


` Cum 


muncește de Funes: 
extrem de mult 


filmele 
din ziare 


Love-Story 


O sală arhiplină aştepta ridicarea cortinei 
şi începerea spectacolului la teatrul pari- 
zian «Odeon». Deodată, străbătind sala, 
sărind peste rampă, un tinar blond urcă 
în fata cortinei. El privi sala. Avea trac, cum 
se spune. Dintr-o sacoșă albastră, el scoase 
un megafon roșu. «Nu fac parte din spec- 
facol — spuse el într-o stupoare generală 

aş vrea doar să vă declar că iubesc o 
lată și ea nu mă iubește. Ea e aici în sală» 

- şi desemná în primele rinduri o tinără 
frumoasă, cu părul blond, strins într-o 
«coadă de cal», spre care toate privirile se 
intoarserá. «Avind în vedere cá ea nu mă 
mai iubește, aș vrea ca toti impreună să-i 
spuneți aici: Marie, iubeste-l! Marie, iu- 
beşte-ll» În acea clipă, tinăra se ridică si 
fugi din sală. Masinistii de pe scenă apărură 
de după cortină si-l traserá pe tinăr in 
culise». 


«Ce credeți cá a făcut sala?» — întreabă 
cel care relatează această scene uimitoare, 
reputatul regizor francez de teatru Antoine 
Bourseiller («Le Monde» din 8—9 ianuarie 
1977 în suplimentul duminical «Lumea de 
azi», rubrica: «L'amour fou»): «Sala a rămas 
mută — precizează regizorul, continuind 
într-un stil rece, care abia ascunde dis- 
prețul față de cei care nu pricep «l'amour 
fou». Nimeni nu a strigat «Marie, iubeste-l!». 
Nimeni nu a aplaudat. Repede, luminile 
s-au stins, cortina s-a ridicat și ne-am re- 
găsit între oameni distinși, deloc exaltati 
ca acest ștrengar de 19 ani care jucase 
unul din cele mai frumoase personaje 
din comedia umană. Mai tirziu, în cursul 
reprezentatiei, fata reveni la locul ei; 
plinsese mult, dar era singură». 


Si, in sfirsit, concluzia pateticá a autoru- 
lui asupra acestei secvențe de «vérité»: 
«În pragul unui nou an fata aceasta a înțeles 
că niciodată nu va mai fi iubită așa cum o 
iubise acest tinár? În fata unui rege care 
moare, astfel moare un amor... Dar cum as 
vrea să-i mulțumesc acestui tinăr care a 
înteles el că teatrul a rămas locul unde se 
glorifică dragostea nebună!» 


Dar dacă cinema-ul va fi cel care va re- 
cupera această scenă de viață, pierdută 
într-un ziar? Nimic nu ne înterzice acest 
orgoliu de cinefil. 


lată două însemnări — la distanță 


de 15 ani — cu privire la arta lui de Funes, 
valabile nu numai In timp, ci si ca pre- 
cizie a unor adevăruri ignorate de multi 
detractori ai artei comice, de mare 
popularitate. 

€ Pierre Marcabru, unul din cei mai 
prestigiosi critici francezi, in 1962: «de 
Funés este un caz. Un fenomen al rit- 
mului, al energiei, al puterii de a îndura, 
care atinge grandiosul in caraghioslic 
şi bufonadá. El e tot timpul pe platou, 
la foc, arde, pirjoleste, calcineazá scin- 
durile... El face totul si nu orice: el face 
comedie, mimează, cîntă, dansează. Se 
convulsioneazá, se dislocă, vibrează 
trázneste și explodează»... 

€ Un alt critic, Christian Fechner, 
în 1976, după ce l-a urmărit timp de 12 
săptămini, turnind: «de Funés ia foarte 
in serios scenariul si regia. S-au pălă- 
vrăgit multe despre el: că-i irascibil, 
că-și viră nasul peste tot... De fapt, ca un 
bun profesionist, actorul așteaptă ca 
toti cei din jurul lui să fie la fel de seriosi 
ca el. El sosește cu o jumătate de oră 
înaintea tuturor, stiindu-si pertect tex- 


De Funts, chiar și după infarct: 
un fenomen al energiei 


tul. Cind improvizează, o face pe o tesá- 
tură foarte precis explicată de regizori 
Comicul lui mecanic și bine lucrat nu 
lasă nimic intimplári: el dă din mlini, 
din brate și cap cu cea mai exactă sis- 
temă. Îşi cunoaște perfect mimica, stie 
să şi-o regleze, să o adapteze fiecărei 
situaţii». z 


| Ala 


Buzduganul cu trei pecefi, un film a cărui idee dominantă este independența 
şi unitatea țării, un film istoric si de actualitate în acelaşi timp. Scenariul 
aparține lui Eugen Mandric, regia lui Constantin Vaeni, iar în rolul lui Mihai 
Viteazul îl vom vedea pe Victor Rebengiuc. 

Premiera pe curind. li urám succes! 


larna bărbaţilor 


Filmul începe cu replica tunătoare a 
Dragăi Olteanu: «Da unde vi-s bărbații, 
dragelor?» gi toate peripetiile ce urmează 
in noua comedie a lui Petre Sálcudeanu 
si Mircea Moldovan se trag din întrebarea 
fundamentală: noi cu cine lucrăm pămin- 
tul, dacă ei s-au angajat la oraș? lat-o 
pe energica Varvara, care în Toamna 
bobocilor conducea de pe patul de 
lehuză treburile comitetului de femei, 
devenită în partea a doua a odisseei comice 
intitulată provizoriu lama bărbaților, pre- 
sedinta gospodăriei din Viişoara, în locul 
mototolului ei consort (Marin Moraru). 
Cum se va descurca apriga presedinta in 
plin matriarhat, aiutată doar de doi-trei 
bătrinei rămași la vatră pentru că nu i-a 
primit uzina? 

Am ajuns lingă Brașov cind se filma sosi- 
rea presedintei cu docarul, la uzina care 
i-a «ademenit» mina de lucru.. Varvara 
năvălește ca o furtună, abia strunind calul 
nărăvaș (care, cu o oră înainte se ridicase 
în două picioare și-i dăduse interpretei 
atitea emoții cit toate premiile ACIN la 
un loc, inclusiv premiera Patimei.) 


"W EIS w 
in i 


` m. "uer & 


- Gata! Filmám pentru ultima oarà scena 
sta. Nu mă mai urc in docar nici moartă! 


— E intiia oară cind o aud pe Draga 
Olteanu numărind dublele — Imi spune 
operatorul lon Marinescu. De obicei ea e 
cea care cere încă una, de rezervă. În locul 
actriței as cere si citeva prim-planurt: arată 
atit de proaspátá, imbujoratá de emotiile 
cu calul, dar si de soarele neprevázut care 
a dat peste cap toate planurile echipei, 
topind západa intr-o noapte, dupá ce o 
asteptaserá cu totii zile in sir. Dar asupra 
condiţiilor «meteo», devenite obsesia in- 
tregii echipe, voi reveni. Pină atunci con- 
tinuăm drumul Varvarei în căutarea «trădă- 
torilom muncilor agricole. Primul pe care-l 
intiineste în poartă e un bătrin din satul 
cu pricina, acum paznic la uzină (Hara- 
lambie Polizu). 


— Artenie, ai grijă de calul ista, da’ nu 
așa cum ai avut de vacile gospodăriei, 
cind le-ai lăsat baltă și-ai fugit aici să ciștigi 
mai bine. Credeai că nu-ți dau de urmă? 

Mos Polizu se bilbiie, domoleste calul, 
dar mai greu gura Varvarei. Din docar 
coboară și-o fată cu un palton roșu și cu 
cîteva aparate grele atirnate «neglijent» 
pe umăr. 


— E pata de culoare a filmului nostru 
precizează regizorul Mircea Moldovan 
O prezenţă insolită în peisajul satului, nu 


Am fost la Buftea imediat după 4 martie. 
Se lucra, se lucra intens parcă pretuind 
altfel clipa. Pretutindeni concentrare, eti- 
cienta. 

Se lucra de exemplu la Foc in iarbă, in 
regia lui Mircea Daneliuc (scenariul Beno 
Meirovici). Erau de fapt ultimele operaţii de 
montaj-sonorizare a filmului, pentru că 
termenul de predare era 31 martie. Deci 
orice zi înseamnă o etapă și nici o oră nu 
se pierde. Premiera va fi curind după filmul 
lui Gh. Turcu, Oaspeți de seară. 

Nici echipa Buzduganului cu trei pe- 
ceti (scenariul Eugen Mandric, regia Con- 
stantin Vaeni) nu-si menaja eforturile. Se 
lucra la înregistrări si toti tehnicienii de la 
sunet erau foarte solicitati. Pentru cá, la 
sfirsitul acestei luni,era fixată o primă pro 
iectie de lucru (la patru benzi, cum se spune 
în limbajul studioului). De aceea spiritul 
în care se muncea aici era de competiție 
«contra cronometrului». Sorocul e aproape. 
În mai, în cinstea centenarului Independen- 
tei, filmul va trebui să marcheze si el cu 
cinste evenimentul. 

Şi tot pentru 9 mai, primul episod din se- 
rialul TV Eroi au fost, eroi sint încă (ai 
cărui regizori sint Sergiu Nicolaescu, Gheor 
ghe Vitanidis şi Doru Năstase) va trebui 
să fie gata pentru Intilnirea cu milioanele 
sale de telespectatori. De reținut că serialul 
«Eroilor»...» însumează opt ore de proiecție. 

Cu tenacitatea care-i este cunoscută, 
Sergiu Nicolaescu isi elaborează acum 
ediţia pentru marele ecran al filmului: Ru, 
boiul independenței — 1877. 

O treime din filmul lui Petre Sálcudeanu 
(scenariul) si Mircea Moldovan (regia), lar- 
na bărbaților, a si fost realizată în laborioa- 
sele filmări de la Brasov si echipa nu-și în- 


spun ce funcție are. Secretul filmului. 

Secretul lui Polichinelle, după ce-i vezi 
incárcátura foto-tehnicá, dar, în sfirsit, con 
ventile comediei trebuie respectate, pot 
deconspira doar numele misterioasei pro- 
fesoare de greacă, Praxiteea, sub care se 
ascunde un chip bine cunoscut: actrița 
Carmen Galin. Ea îi ia locul ca personaj 
liric, profesoarei de franceză care a aban- 
donat cursa în finalul Toamnei bobocilor 
(Maria Ploae). Există și alte surprize acto- 
ricesti pe traseul Viisoara-Bucuresti: Con- 
stantin Diplan (pe post de inginer zoo), 
Virgil Ogășanu (medic de modă veche), 
Mircea Cosma (director de uziná — suflet 
de ogor), Florina Cercei (inlocuitoare de 
tractorist), aláturi de actori cu care ne-am 
familiarizat 
Sebastian Papaiani (a schimbat doar sim- 
paticul basc sátesc cu bereta uzinei), Emil 
Hossu (singurul constant dintre vechii 
«boboci»), Monica Ghiutá (logodnica de- 
venită, în fine, mireasă), Nae Mazilu (ace- 
lași amuzant om cu copirseul), Ileana 
lurciuc (timida Paulina care capătă curaj), 
Vasile Niţulescu, Constantin Birliba si 
alții. 

— Succesul Toamnei bobocilor v-a 
inspirat această nouă comedie din lumea 
satului — încep discuția cu regizorul. 

— E interesant să urmăreşti reacția, 
uneori neașteptată, a spectatorilor, si în 
funcție de simpatiile stirnite în sală, să 


2 Toamna bobocilor 
continuă cu 
larna bărbaților. 
Un film tonic 
cu Draga Olteanu 
şi Marin Moraru 


Filmele acestei primăveri 


în compania de «Toamnă», 


găduie răgaz. A schimbat doar locul. A 
venit la Buftea unde în ritm alert se pregã- 
tesc noile filmari pe platou. 

La Viad Tepes lucrează impreună cu 
echipa, punind la punct pină în detaliu de- 
butul filmărilor, regizorul Doru Năstase. 
Documentarea, alegerea locurilor unde se 
vor desfásura acţiunile filmului au si fost 
tăcute. 

Al. Tatos, realizatorul acelui film atit de 
bine primit si de public si de critică, Mere 

i, este «prins» In avalansa de pregátiri 
pe care o presupune pornirea oricárui film. 
Noua sa peliculá se numeste deocamdatá 
(si probabil asa se va numi si pe ecran) 
Drum cu intoarcere. 

Stefan Roman este ocupat cu organiza- 
rea lucrului la Regüsirea,In timp ce pentru 
filmul Aurel Viaicu se concep acum a- 
vioanele — ceea ce presupune reconsti- 
tuirea unor aparate de zbor din epoca de 
pionierat a aviatiei. 

in sfirşit, Riul care urcă muntele — 
primul film de război realizat de o regizoare 
în cinematografia noastră si am numit-o 
pe Cristiana Nicolae, realizatoarea acelei 
gingase pelicule Întoarcerea lui Magellan 
— se află in stadiul de repetiții si organizare. 

Un semn de întrebare de care nu se va 
putea trece prea ușor stăruia in aceste zile 
la Buftea: cine să-l înlocuiască in farba 
verde de acasă pe Toma Caragiu? Totul 
fusese pregătit la Cimpu-Lung Muscel pen- 
tru ca lucrul să înceapă. Urma să sosească 
doar interpretul. 

La Buftea se lucrează, oamenii merg mai 
departe și duc cu ei și imaginea acelora 
care erau parcă pe aceste platouri de cind 


lumea. 
Mircea ALEXANDRESCU 


asiguri continuarea «serialului» pe ecran, 
cu poziții gata cistigate. Te stimulează, 
dar te si obligă la un plus de fantezie, de 
neprevăzut, în așa fel ca să nu-l obosesti 
pe spectator cu lucruri cunoscute, dar să-i 
reamintești caractere, situaţii care i-au plă- 
cut. De fapt aici situaţiile sint complet noi 
si în mod firesc accentele se deplasează 
pe alte personaje. Nu ne mai interesează 
«bobocii» de acum doi ani, ci matriarhatul 
de dată recentă, instaurat după exodul 
viişorenilor spre oraş. Eroina odisseei mo- 
derne e Varvara (Draga Olteanu) care nu 
se lasă pină nu-și recuperează ceva din 
«brațele de muncă». În timp ce apriga pre- 
ședintă duce muncă de lămurire la oraș 
cu directorul uzinei (originar și el din 
Viişoara), bărbatul Varvarei o așteaptă răb- 
dátor cu sortul in briu si bucate alese. 
Schimbarea rolurilor genereazá situatii a- 
muzante, personajele lui Sálcudeanu au 
haz, replicile sint firesti, suculente, cum le 
cunoasteti si din Toamna.. Despre actori, 
ce sá và spun nou fatá de ce v-am mai 7is 
cu alt prilej? Draga Olteanu, Marin Mora- 
ru, Sebastian Papaiani, o incintare sá co- 
laborezi cu ei. As mentiona dintre cei foarte 
tineri pe Ileana lurciuc, un real talent comic 
după părerea mea. Sper s-o remarce și 
alti colegi. În rest, lucrez cu aceeași echipă 
cu care m-am înţeles atit de bine la Toamna 
bobocilor: imaginea, lon Marinescu; de- 
coruri, Adriana Păun; costume, Ileana 
Mirea; muzica, Paul Urmuzescu; mon- 
tajul, Adina Georgescu, la care se adaugă 
o colaborare pentru mine nouă și extrem 
de prețioasă: inginerul de sunet Bujor 
Suru, asigurind o rigoare tehnică și o 
calitate artistică a coloanei sonore, excep- 
tionale. Un singur colaborator ne face 
figuri: iarna. Am filmat jumătate din ex- 
terioare pe o zăpadă minunată, dar într-o 
noapte a venit vintul și a spulberat toată 
«recuzita» albă. Zilnic consultăm oracolul 
meteo, iar noaptea stăm cu ochii pe cer, 
doar-doar s-o indura din nou vintul, s-o 
aducă înapoi. Cirpim noi ici-colo cite un 
cadru de racord, furat cu greu într-o poiană 
unde s-a mai păstrat o rămășiță de zăpadă. 
Asa e în viata cinematografică. Cind filmam 
la Pintea, aveam nevoie de primăvară, a 
trebuit să topim cu furtunul cu apă caldă 
neaua de pe un deal întreg. Păcat că nu 
există și un procedeu invers. 

Am lăsat echipa într-o dispoziţie deloc 
senină. A doua zi plecau in prospectie spre 
munte, la Babarunca, în căutarea unui 
saivan înzăpezit. În curind vor trebui să 
mute satul Viişoara în virf, la Postăvarul. 
Singurul loc în care n-a izbucnit impetuoasa 
primăvară. 


Alice MĂNOIU 


României»! 


Ediţie specială 


€ Muncitori, electricieni, ingineri ai stu- 
dioului Buftea au fost prezenţi cu grupurile 
electrogene din noaptea de 5 martie pină 
la încheierea lucrărilor de înlăturare a dari- 
măturilor la blocul Nestor din Calea Vic- 
toriei, la blocurile din strada Alexandru 
Sahia nr. 1—3, din strada Tudor Arghezi 
nr. 1, din strada Popa Rusu nr. 11, şoseau:ı 
Stefan cel Mare colt cu strada Lizeanu, la 
blocul de pe strada Onesti, la Facultatea de 
Chimie, la liceul Gheorghe Sincai. 


€ Timp de 12 ore in fiecare noapte, in 
conditii deosebit de grele, grupurile electro- 
gene au asigurat lumina, electricienii au 
instalat reflectoare pe balcoane, pe acope- 
risurile cládirilor invecinate (uneori avariate 
si ele) pentru ca munca echipelor de inter- 
ventie sá nu sufere. 


€ Maistri electricieni Rusu Tiberiu, Ma- 
tei Alexandru si Vieru Petre au asigurat ac- 
tivitatea de iluminare, iar inginerul Simion 
Stelian si tehnicianul Panait Alexandru au 
întreținut grupurile electrogene. Dumitru 
Liviu, Ursu Mircea, Tănase Dumitru, Nica 
lon, Olteanu lon, Păduraru Constantin, 
Stoica Grigore, Litá Sterian, Oprea Con- 
““antin, Florea Straton, Sandu Constantin, 
Idoveanu Nicolae, Ispir Marin şi alții au 
„at dovadă de exemplară comportare in 
muncá. Ca si mecanicii de la grupurile 
electrogene Surugiu Petre, Schneider losif, 
Ciobanu Grigore, lonescu Alexandru, La- 
lovici Benone, Constantin lon. Inginerul- 
sef Viadimir Munteanu a condus noapte 
noapte întreaga activitate a acestor 
jispensabile grupuri electrogene, ajutat 
de inginerii Gheorghe Ciobanu și Hoară 
Mihai. 


€ Studioul de la Buftea a asigurat rapid 
repunerea în funcțiune a termocentralei, 
ceea ce a permis reluarea activităţii inire- 
prinderilor industriale între care Fabrica de 
vată şi Fabrica de conserve din oraş. 


@ La cererea grupului de cascadori, cu 
sprijinul Comitetului municipal de partid, 
conducerea Centrului de producţie cine- 
matografică București a organizat echipe 
de intervenţie formate din cascadori, ca și 
echipe alcătuite din alti salariaţi ai Buftei, 
care au lucrat pe diferite șantiere pentru 
salvarea supravietuitorilor. Prin curajul lor 
deosebit si pregătirea fizică exceptionali, 
punindu-si în pericol propria viata, casca- 
dorii au reușit să salveze de la moarte 
multe vieți omenești. Astfel în ziua de 7 
martie, cascadorul Pascu Mircea, ajutat si 
de alti cascadori, ca si de echipele de 
intervenţie, a salvat pe Stanca Marina si 

tatál sáu din blocul cofetáriei Scala. 
n ziua de 8 martie, Dide Nicolae a scos de 
sub dárimáturile aceluiaşi bloc încă o 

»eie aflată in viata. În ziua de 9 martie, 

„cadorul Aurel Popescu a reuşit să 
culeagă de la mare înălțime, dintre ruinele 
blocului de pe strada Ghica pe protesorul 
Mircea Popescu. Cascadorii Stavru Tudor 
şi Fister Paul au salvat în noaptea de 9 
spre 10 martie pe tinăra Livia Negoescu din 
dărimăturile blocului din strada Al. Sahia 
nr. 1-3. În ziua de 12, cascadorul Stavru a 
plătit cu pietul vieţii incercarea de a salva 
nişte bunuri materiale de la etajul VIII al 
blocului Nestor. La aceste acțiuni temerare 
au luat parte majoritatea cascadorilor stu- 
dioului Buftea conduși de maestrul de 
lupte Soby Czek. Cascadorii — losit Gheo:- 
ghe, Grusevski Aurel, Popa Vasile, Ispas 
Cornel, lordache Nicolae, Menelaus Radu- 
George, Albu lon, Lazarovici Stefan, Budu 
Florian, Stan Gheorghe si altii. 


€ Zi si noapte, sub conducerea regizoru- 
lui Sergiu Nicolaescu, trei echipe de ope- 
ratori de la Buftea au filmat operațiunile 
de salvare a oamenilor de sub dărimăturile 
caselor lovite de cutremur. Pe mii de metri 
de peliculă se află acum documentul aces- 
tei încercări atit de dureroase dar pe care 
abnegatia și eroismul poporului nostru au 
biruit-o, Operatorii Al. David, Ştefan Hor- 
vath, Grigore lonescu, Gh. Crider, FI. Mi- 
hăilescu, Mihai Popescu şi Silvestru Boo- 
dan n-au cunoscut odihna și teama. Ei au 
fost prezenţi pina la urmă cînd au filmat 
revenirea la normal a vieţii noastre sociale. 


căzut 
un 
vultur + 


Sint aproape 12 ani de cind am constitui! 
primul grup de cascadori. Intre ei se afla si 
Tudor Stavru, un muncitor lăcătuș, fost 
canoteur. 

Tudor făcea parte din acea categorie de 
oameni rari pe care dacă ii intilnesti odată 
în viata nu-i mai uiti, Caracter tare dar deo- 
sebit de omenos, era unul dintre cei mai 
muncitori oameni din citi am cunoscut 
vreodată. Forţa lui fizică si morală erau si 
ele rare și Tudor pătrundea in sufletele 
oamenilor nu prin vorbe, ci prin fapte. Spre 
deosebire de alti colegi de-ai lui, era un 
singuratic cu un suflet de copil. Il gáseai 
întotdeauna si peste tot, inaintea tuturor, 
primul la muncă. lubea filmul. Isi iubea 
meseria de cascador pe care o făcea cu 
pasiune si cu enormă demnitate. A fost, 


Fantezie 
„ŞI 
rigoare 


Marea durere care a indoliat mugurii 
acestei senine primăveri sporește cu inca 
o rană la fel de absurdă, la fel de monstru- 
oasă, în existența căreia nu credea pină 
mai ieri nimeni. Speram — alături de multi- 
mea militarilor, a studenţilor, a cascadori- 
lor sau a minerilor — în redobindirea prie- 
tenilor, colegilor si concetatenilor nostri 
aflati sub ruinele fostului bloc din strada 
Colonadelor, credeam cu incápátinare in 
triumful vietii. Dar iatá cá, dupá zile si nopti 
de tulburătoare acte de eroism anonim, 
de ináltátoare dovezi de solidaritate umană, 
de disperate inclestári de forte hotărite să 
smulgă neantului cit mai multe vieți ome- 
nesti, în pintecul inform si hidos al imobi- 
lului, scáldat copios in valurile Styxului, se 
desluseste silueta mult asteptatá a unui 
coleg pe chipul căruia însă moartea isi 
pusese, prematur și nedrept, pecetea sa 
veșnică. Este ultima imagine a celui ce a 
fost pină în seara zilei de 4 martie, arhitectul, 
pictorul, scenograful de teatru și film Liviu 
Popa. 

Scriu aceste rinduri cu sufletul cernit 
de tristețe nu numai pentru pierderea, ire- 
versibila pierdere a unui om minunat, gene- 
ros și demn — faţă de care purtam stator- 
nice sentimente de stimă şi prețuire — ci si 
pentru dispariția unei strălucite persona- 
litáti, a unui cineast de excepţie. Pentru cá 
virtuțile sale profesionale — rigoarea sti- 
listică, probitatea, talentul, fantezia, ingenio- 
zitatea și bunul său gust — toate aceste 
virtuţi au onorat și înnobilat vreme de a- 
proape un sfert de secol filmul artistic roma- 
nesc care pierde pe unul din cei mai dáruiti 
si pasionaţi slujitori ai săi. Decorurile sau 
costumele realizate pentru cele peste trei- 
zeci de filme de ficțiune stau mărturie. 
Neuitate filme ca: Ciulinii Bărăganului, 
Setea, Lupeni '29, Enigma Otiliei, Co- 
lumna, Tinerețe fără bátrinete, Haiducii, 
Bariera, Dacii, Dimitrie Cantemir, Mus- 
chetarul român... 


Giulio TINCU 


cred, cel mai bun dintre ei și greu va putea 
fi înlocuit. Vroia si reușea intotdeauna să 
fie primul si asta prin muncă, prin tenaci- 
tate, printr-o seriozitate care-l evidentia m 
primul rind, îl făcea să tie «cel mai bun». 
Se pricepea la toate și nu refuza niciodată 
o muncă pe care o îndeplinea bine și repede. 
lubea animalele. Şi mai mult ca orice iubea 
caii. Îmi aduc aminte de Fulger, un armăsar 
care i-a fost încredinţat şi care într-o zi 
cind s-a petrecut o explozie pe platoul de 
filmare a murit, salvindu-si stăpinul. Stavru 
a plins atunci ca un copil. 

«A căzut ca un vultur». îmi spunea fratele 
lui Stavru îndurerat de cumplita pierdere. 

A căzut de la etajul al Vil-lea al blocului 
Nestor și de astădată n-a mai avut jos, 
ca la filmări, cartoanele la care să mă reped 


si să-l scot teafár ca să-i spun apoi «a fos! 
bine, scena e gata» si el să-mi răspundă 
ca întotdeauna c-ar fi putut-o face si mai 
bine. 

L-am văzut de nenumărate ori trecind pe 
lingă primejdie cu neinfricare. Trebuia in- 
totdeauna să-l rețin, să am grijă de el. Pen- 
tru că întotdeauna vroia să facă mai mult 
poate chiar decit trebuia. Avea o mare in- 
credere in ceea ce putea să facă si probabil 
că asta l-a și pierdut in acea simbătă di- 
mineaţă, zi de primăvară, în aerul căreia 
vibra încă durerea întimplărilor de pină 
atunci, zi care avea să-mi aducă și pierderea 
unui prieten, a acestui om deosebit intre 
oameni, comunistul Tudor Stavru. 


Sergiu NICOLAESCU 


Un meșter Manole 
al scenografiei 


Îmi este nespus ae greu să scriu în aceste 
momente de adincă tristețe, în care grozā- 
via celor trăite și a pierderilor suferite se 
amplifică prin dispariția lui Liviu Popa, al 
omului, al artistului, al prietenului, al maes- 
trului. 

A fost un artist profund, mult mai profund 
poate decit lăsa să se vadă, omul din el. 
Stăpin perfect al acestei arte, plin de ne- 
prevăzut si de tăcere; l-am văzut de atitea 
ori dind impresia că pluteşte undeva dea- 
supra celor ce se cereau realizate și mai 
apoi, febril, pasionat, realizind într-un mo- 
ment prin culoare și fantezie lucruri care 
pe atunci, mie, ucenic, mi se păreau cu atit 
mai extraordinare. 

Ştia să găsească în schiţele lui acea le- 
gătură dintre inspirația pictorului si reali- 
zarea în natură a decorului, atit de com- 
plexul decor de film. 

Si atunci cind artistul, adesea prin viziu- 


nea de moment, elabora in mare decorul, 
artizanul din el, de-abia isi incepea munca 
prin cadrajele, cadru cu cadru, asternind, 
cum s-ar spune, filmul pe hirtie. 

În toate aceste frámintári a găsit timp 
să fie și dascăl, pregătind și transmitindu-si 
arta unei intregi pleiade de asistenţi, printre 
care m-am aflat și eu. 

Ar mai fi multe de spus, greu de limpezit 
acum în noianul de sentimente care mă in- 
cearcă. 

Expoziția postumă, desi incompletă, va 
dezvălui cu certitudine prin schițele care 
au putut fi salvate, o parte din opera de o' 
viatá a celui pe care il regretám atit. Oma- 
giul meu si al tuturor acelora care i-am 
ucenicit acestui «Mester Manole» al sceno- 
grafiei românești de film. 


loana CANTUNIARI 


j' alice, unite pe o singură idee. Cizme 
pline de apă al regizorilor Jaroslaw 
Soukap și Karel Kovar propune specta- 
torilor trei episoade din viata si activi- 
tatea grănicerilor cehi, în anii 1945-48-51. 
«Greieri», «Minute și zile», «Vint de 
iarnă» sint titlurile celor trei povestiri 
cinematografice evocind eroismul unor 
tineri ostaşi repartizați pe fruntariile 
țării. Alt film, semnat de regizorul Vla- 
dimir Cech, Legătura, propune in trei 
episoade, trei portrete ale unor comu- 
nişti, aflati în momente istorice de rás- 
cruce: sfirsitul războiului, momentul co- 
lectivizării, si-n anii din urmă, formarea 
unei noi generaţii de cadre ale partidu- 
lui. Episoadele se cheamă «Unde incepe 
sfirsitul», «Zece ani mai tirziu», «intoar- 
cerea la izvoare». In sfirșit, filmul lui 
Jiri Hanibal, Bună dimineața, oraș, 
apare ca o suită de schițe, portrete si 


este evocarea vieții unui ţăran de 95 de 
ani, cronică şi biografie, unde, dincolo 
de evenimentele și anotimpurile unui 
om, se conturează o adevărată saga 
rurală, șapte sau opt decenii de exis- 
tentá frămintată a satului morav, a pre- 
facerilor care l-au adus la forma lui de 
azi. Un film dificil atit ca dramaturgie 
cit si ca reconstituire, dar care și-a 
atins telul propus. Stă dovadă Marele 
Premiu al filmului cehoslovac obținut 
de regizor. 

B A căzut o stea. Hollywood, 1929, 
Într-un spital, un actor scrie la cererea 
poliției, o relatare asupra unei orgii la 
care a participat cu o seară înainte si 
unde a fost rănit. Petrecerea a avut loc 
în vila unui star al filmului comic mut, 
star aflat în declin: epoca sonorului a 
început, multe cariere se sia'imă de 
acest hotar care schimbă profilul celei 
de a șaptea artă. Filmul regizorului Ja- 
mes ivory (care cu Autobiografia unei 


instantanee dintr-un oraș industrial 
@ Eroul și modestia. Decesul su- 
+ bit, în urma unui atac de cord al regi- 
zorului Tom Gries (Solitarul din Fort 
a Humboldt, Evadatul, 100 de pusti 
nu a mai putut dăuna filmului Cel ma 
mare, aflat în faza ultimelor zile de fil- 
mare. Este vorba despre o biografie a 
boxeurului Muhammad Ali alias Cassius 
Clay, unde Clay isi joacá propriul rol, 
cu acelari aplomb, se pare, cu care isi 


intruntá adversarii din ring. De altfel 
noul actor nu asteaptă verdictul publi- 


Succese reluare, staruri în revenire: producătorii s-au decis să servească 

publicului un Acropori si pe anul 1977, cu Boeinguri zburind fără piloti sau 

fara aripi. La capitolul generic au fost cooptați Lee Grant -v-o amintiţi într-un 
rol negativ din Columbo — si Christopher Lee 


E Scrisori expediate. Şantierul | 
niei ferate Baikal- Amur, in departarile 
inghetate ale Siberiei Nina Filatova 
este una din primele femei care soseste 
cu o echipă de voluntari pe șantier. 
Viața si munca in condiţii arctice sint 
de bun inceput o probă capitală a 
curajului, a puterii de rezistență ome- 
nească. Fiecare zi reprezintă un act de 
eroism, pentru o femeie venită din con- 
tortul citadin și din clima blindă de la 
sud. Nina Filatova este un personaj in- 
teresant dramaturgic și nu e de mirare 
că cineastii să fi fost atrași de o poveste 
legată de experiența ei: căci este vorba 
despre un personaj real, iar filmul Scri- 
sori din Taiga al regizorului sovietic 
Viadien Troskin este un documentar 
de lung-metraj despre o femeie muncind 
în îndepărtatele regiuni ale nordului. 
Echipa de filmare a petrecut ea Insási 
mai mult de un an pe locul şantierului, 
pentru a se putea apropia de adevărul 
cotidian al vieții de acolo. lar Nina Fila- 
tova le-a permis cineastilor să-și com- 
pună comentariul filmului pe baza scri- 
sorilor trimise de ea familiei aflate de- 
parte. 

N Războiul s-a terminat Un grup 
de oameni pe care nu-i leagă nimic alt 
ceva decit suferința războiului, care toc 
mai s-a terminat, și situația lor precara 
de supraviețuitori printre ruine, se în- 
hamă, scot din albia fluviului un tram 
vai, încearcă sa-l pună pe roate si sà-- 
injghebeze in el «un cămin» Această 
parabolă este subiectul filmului maghiar 
Povesti dm Budapesta de Istvan 
Szabo. Cu acest tramvai, atit de greu 
de urnit, oamenii se apropie, pas cu 
pas, de inima orașului. In jurul tramva 
iului se tes iubiri, apar conflicte, s« 
ridică furtuni de ură sau antipatie, s« 
nasc idei si viata reapare cu vacarmu! 
ei printre ruinele tăcute. La un momen! 
dat, grupul și tramvaiul lui zăresc alt: 
tramvaie, departe, care si ele sint tirite 
incet, încet spre oras. Ceaţa se ridica 
Războiul e amintirea unui vis urit. 

@ Marea dramă a micului ecran. 
Un raport al unor sociologi și psihologi 
americani asupra impactului televiziu- 
nii în educarea copiilor si tineretului, 
incepe prin a prezenta citeva cifre sem- 
nificative: între 5-16 ani, copilul ameri- 
can petrece cam 15 000 ore in fata mi- 
cului ecran, cu 4 000 ore mai mult decit 
tot timpul petrecut la scoala. In aceste 
ore, el asistă la aproximativ 18 000 de 
crime, fără a se pune la socoteală fur- 
turile, jafurile, incendiile provocate, ac- 
tele de contrabandă, de falsificare si di- 
verse alte agresiuni. Semnalul de alar- 
mă dat de aceste cifre este foarte serios 
si deloc teoretic. «ideia că etalarea vio- 
lentei la televiziune eliberează copiii 
de instinctul agresiv — afirma unul din 
semnatarii raportului, doctorul Michael 
Rothenberg — este un non-sens. Agre- 
sivitatea văzută pe ecran este reținută 
de copil, cu atit mai mult cu cit el asistă 
la o violență antiseptică, aureolată de 
bune intenţii sau de simpatie, o violenţă 
din care lipsesc oasele rupte, mutrele 
desfigurate si alte elemente realiste 
care l-ar dezgusta si îndepărta de ade- 
várata violență». 

W Mai buni sau mai norocosi? 
Apărut pe ecrane, in procedeul Sen- 
surround (scaunele din sală vibrează 
în acord cu banda sonoră), filmul Mid- 
way povestește una din bătăliile deci- 
sive ale celui de-al doilea război mon- 
dial, bătălie dată între flota japoneză și 


Cassius Clay pe ring. Cassius Clay mire. Cassius Clay infruntindu-si 


adversarii. «Cel mai mare» 


ecranizatà, 


cea americaná in jurul insulei çi Asye 
Dincolo de spectaculosul mon! 

de o distributie demna de sur roduc 

tii (Henri Fonda, Glenn Ford, "Robert 
Mitchum, Charlton Heston, Toshiro Mi- 
fune etc.) filmul — dupá opinia criticii — 
este mai inteligent construit decit alte 
filme de același gen, precum Tora, 
Tora, Tora, de pildă. Pentru că ex- 
plică soarta b prin doi factori 
aparent contradictorii: superioritatea 
tehnologică americană (japonezii nu 
aveau radar), dar și conjuncturile si în- 
timplările fericite pentru unii, catastro- 
fale pentr alti: Detasare lată de is 

torie a cineaștilor apare în replica fi- 
nală a amiralului Nimitz (Henri Fonda): 
«Am fost mai buni ca japonezii sau 
doar mai norocoși decit ei?» 

B Fără Renoir, fără Lautrec. Omar 
Sharif va prelua rolul lui Jean Gabin 
într-un remake al vestitului French can- 
can de Jean Renoir. Povestea iubirii, 
dintre o dansatoare și un director de la 
Moulin Rouge, era un pretext în primul 
film pentru o suită de evocări ale unei 
epoci văzute prin paleta impresionisti- 
lor. Fiul marelui pictor, regizorul Jean 
Renoir,incerca să recompună pe ecran 
magia picturii. In noul film, în lipsă de 
Renoir si de impresionism cinematogra- 
fic, s-a mizat pe o distributie impresio- 
nantá: Shirley Mac Laine, Liza Minnelli, 
Glenda Jackson si Raque! Welch 

@ Frinturi de viață. Mai multe filme 
cehoslovace, in ultima vreme, au rea- 
doptat formula scheciurilor cinemato- 


fiind convins că 


se joacă pe sine însuși într-o autobiografie 
este si cel mai mare star 


cului şi al criticii pentru a se proclama 
«cel ma: mare star al tuturor timpurilor». 
Argumentind cu modestie: «Sint mai 
cunoscut si mai popular decit Isus 
Hristos». Ceea ce interzice orice fel de 
comentariu. 

B Coşmarul lui Alice. În ultimul 
său film, Alice sau ultima escapadă, 
Claude Chabrol pare să fi reușit el în- 
susi o escapadă din zona unor foarte 
nesárate suspensuri cu distribuţie in- 
ternationalá si decoruri exotice care 
catalogheazá pe fostul iniţiator al Nou- 
lui Val, ca un oarecare artizan de «serii 
negre» à la française. Alice... este o 
variatiune cinematograficá pe tema bas- 
mului filozofic al lui Lewis Carroll, cu 
Alice in tara minunilor. O variatiune si 
o versiune în lumea adultilor, unde ideea 
spațiului în oglindă rămine, dar unde 
dispar prospetimea si veselia cărții lui 
Carroll, lásind loc unei alegorii asupra 
timpului si morţii. Regizorul şi-a ima- 
ginat o tinără femeie decisă să se des- 
partă de soțul ei, călătorind noaptea, 
suferind un accident și fiind găzduită 
intr-o proprietate izolată. De unde nu 
mai poate pleca a doua zi, deoarece 
drumurile nu duc decit spre ziduri iar 
dincolo de ziduri, ca într-o oglindă, e 
aceeaşi proprietate, mereu aceeaşi. Syl- 
via Kristel este interpreta lui Alice, iar 
in distribuţie apar nume de prestigiu 
ale filmului francez ca Charles Vanel, 
Jean Carmet si Fernand Ledoux. 

@ Viata la țară. Bătrinul nostru Jo- 
seph, al regizorului ceh Jaroslav Matejka, 


Viaceslav Tihonov, eroul serialului 
de mare succes Cele 77 clipe ak 
unei primăveri, revine pe ecran in- 
tr-un film de aventuri pentru tineri 
şi nu numai pentru ei. Nu în rolul 
principal însă care este distribuit 
unui... dulău. Lui, Bim ce! alb cu 
urechea neagră. Tihonov împreună 
cu cel alb cu urechea neagră trăiesc, 
pe parcursul filmului palpitante peri- 
petii, dar şi o prietenie adevărată 


printese se ocupase de altă casta in de- 
chn maharajahii Indiei, aflați într-un 

xil definitiv la Londra) porneste de la 
fapte absolut reale. Petrecerea sálba- 
tică (este titlul filmului) dată de comi- 
cul Fatty Arbuckle, pe urma caiuiu 
acesta a avut de suferit nu numai 
urmări penale, dar și o campanie 
de presă, ducind la pierderea ul 
timelor puncte de sprijin pe care le mai 
avea printre producători. Folosind nume 
fictive, dar fapte și atmosferă autentice, 
regizorul a încercat încă un portret al 
acelui Babilon la Pacific, ascunzind sub 
imagini strălucitoare atitea monstruo- 
zitati. James Coco (în Omul din La 
Mancha era Sancho) si Raquel Welch 
(dovedindu-se — se spune — a fi pentru 
prima oară într-adevăr actriță) sint in- 
terpretii filmului. 

E Politică cu omoruri. În seara zi- 
lei de 2 iulie 1975, un cunoscut judecător 
de instrucție lyonez, pe nume Renaud, 
vestit pentru duritatea si rapiditatea cu 
care fi «infunda» pe cei din lumea inter- 
lopá a orașului, a fost asasinat de patru 
bărbați înarmaţi cu arme automate. A- 
cesta a fost faptul divers real, fapt di- 
vers care a ajuns imediat «un caz», «o 
afacere», «un scandal», pe măsură ce 
dedesubturile și culisele unui anume 
stil de justiție ieșeau la iveală. Căci 
Renaud avea contacte strinse în lumea 
pe care o combătea, și răufăcătorii mai 
importanți aveau proptele în lumea afa- 
cefilor zise oneste, a partidelor politice. 
Ştia prea multe Renaud? Cui îi servea 
moartea lui? Gangsterilor sau protec- 
torilor de gangsteri? Regizorul Yves 
Boisset — ne amintim de Atentatul 
său, care se inspira dintr-o altă mare 
afacere criminalo-politică, afacerea Ben 


Margaux Hemingway, nepoata scrii- 
torului, considerată astăzi o mare 
promisiune a ecranului american, 
respectă amintirea marelui ei unchi, 
dar nu-i invocă niciodată numele 
spre a-şi croi un drum în viață 


Barka — a pornit de la drama Renaud 
şi a realizat un film, Judecătorul Fa- 
yard, zis si șeritul, unde semnele de 
întrebare de mai sus devin afirmaţii 
clare si unde relatarea se transforma 
în rechizitoriu. In rolul principal apare 
actorul Patrick Dewaere. 

B Apusul unei lumi. Scriitorul ma- 
ghiar Gyula Krudy a scris cam pe la 
inceputul secolului XX vreo 60 de ro- 
mane si peste 3000 de nuvele și piese 
de teatru. Asemănat de unii cu Mau- 
passant, de alții cu Turgheniev, Krudy 
a ştiut să redea în scrierile sale o at- 
mosferá «de sfirsit de epocă», la intil- 
nirea realităţii cu visul. Unul din roma- 
nele sale vestite, Floarea soarelui, a 
fost ecranizat pentru televiziunea ma- 
ghiară într-o coproducție cu studiourile 
italiene. Regizorul Gergely Horvath a 
încercat să povestească cinematografic 
o lume decadentă, unde eroii romantici 
se iroseau în d'annunziene suferinţe, 
fárá a intui prefacerile zilei de miine. 

E Nastratin si nastratiniade. incă 
din 1943, Nastratin Hogea, unul din 
eroii cei mai populari ai folclorului orien- 


tal, a devenit eroul unui film al vestitu- 
lui regizor Protazonov — Nastratin la 
Buhara. Au urmat mai multe filme po- 
vestind pataniile acestui erou. amestec 
de Robin Hood justitiar și de Păcală 
hitru si istet. Ultimul in datá, din acest 
serial lung de 30 de ani, este Prima 
iubire a lui Nastratin, realizat in stu- 
diourile Tadjikfilm, de regizorul Anvar 
Tuarev. 

E Ochi pentru ochi. Povestea unui 
viol, a unui proces, a unei răzbunări: 
filmul lui Lamont Johnson, Ruj de 
buze, este relatarea fara concesii a unui 
fapt divers, mărturie a climatului vio- 
lent al vieții americane. Atacată și vio- 
lată de către profesorul de muzică al 
surorii ei mai mici, eroina filmului nu-și 
poate găsi dreptatea in fata tribunalului 
unde agresorul este achitat si victima 
tratată de femeie usuraticá (din neferi- 
cire pentru ea, este manechin de mo- 
de). Mai tirziu, pentru «a se răzbuna», 
profesorul revine la atac, de astădată 
impotriva surorii mai mici. Prima lui 
victimă nu mai așteaptă Insă ca drep- 
tatea să vină din altă parte. In rolurile 
celor două surori apar două tinere ac- 
trite, surori si in realitate, pe nume 
Margaux si Mariel Hemingway. Numele 
de familie nu e intimplátor: sint chiar 
nepoatele marelui romancier. 


B Ecran trancez 

9 Violette si François, semnat de 
scenaristul Jean Loup Dabadie si de 
regizorul Jacques Rouffio, sau «toamna 
iubirii unor foarte tineri indrágostiti» 
sau «cum se destramă un cuplu, doua 


Bizonul tehnologic 


Hotărit lucru, goana după senzaţional, 
căutarea de efecte noi cit mai-socante, 
fie în domeniul filmelor-catastrofă, fie 
in cel al poveştilor asa -zisefantastice, 
cu rechini, gorile, șobolani, diavoli, lă- 
custe sau aligatori, stau dovadă nu 
numai a foamei crescinde de bani a 
producătorilor, dar şiaunei crize mai 
profunde in sectorul povestirii cinema- 
tografice, unde trucurile costisitoare și 
invențiile vizuale cit mai macabre cu 
putință tind să ia locul dramaturgiei. 
După voga — destul de scurtă —a lui 
King Kong, gorila-mamut, plină de «sen- 
timente bune"si de circuite electronice 
capabile să confere aparenţa vieţii unei 
jucării mari cit o casă, producătorul 
Dino de Laurentiis a făcut următoarea 
investiție pe linia «jivine şi atracţii» in.. 
legendele vestului sălbatic. Westernul 
era un gen încă nepoluat de machete, 
dar cu Buffalo-ul alb va pási pe calea 
poveștilor cu godzile. Pentru că acest 
bizon buffalo din titlu, la a cărui viná- 


Povestea unui afacerist prosper care descoperă la 50 de ani că a trăit o viață 
meschină, printre oameni dubiosi şi combinaţii suspecte. Si se întoarce impo- 
triva foştilor asociați, însetat de puţină dreptate morală. Chiar dacă asta 
duce la propria lui prăbuşire şi la pierderea femeii iubite. Acesta este filmul 
e de Claude Sautet, cu Michel Piccoli si Romy Schneider 


personaje avind incă prea multă copi- 
lărie in ele și nu suficient de multă ma- 
turitate pentru a înfrunta viata». Un 
film nostim si trist, dulce și amărui in 
acelasi timp. Isabelle Adjani si Jacques 
Dutronc dau chip celor doi. Alături de 
ei apar și Serge Reggiani și Lea Mas- 
sari, adică părinții si, după cum spunea 
scenaristul, și «prietenii, copilul nou- 
născut, munca, banii jazz-ul, nelinis- 
tele și dorințele, deci cam tot ceea ce 
constituie canavaua unei existente in 
acest mediu» 

@ Producatorul Serge Silberman şi-a 
convins in stirsit prietenul: Luis Buñuel 
va reveni pe platouri cu adaptarea cărti: 
lui Pierre Louys, «Femeia si paiata», 
carie a mai cunoscut doua ecra 
pina acum. Titlul in versiune bunueliana 
va fi Obiectul obscur al dorinței iar 
interpreți vor fi Fernando Ray (nelipsit 
în filmele maestrului) și Maria Schneider 
în rolul interpretat altădată de Marlene 
Dietrich si apoi de Brigitte Bardot. 

€ in perioada sumbră a Ocupatiei 
a făcut vilvă procesul unui asasin numit 
Petiot, pe care multi l-au asemănat cu 
vestitul Landru. Reconstituind epoca si 
pe acest sinistru personaj, Roger Va- 
dim incearcá in filmul Inspáimintáto- 
rul Petiot mai mult decit o evocare 
senzationalá si «retro». El porneste de 
la acel «somn al ratiunii care naste 
monstri», pentru a descrie prin oglinda 
psihologiei unui criminal o epocá a 
tuturor crimelor. Jean Louis Trintignant 
a acceptat sá intruchipeze pe inspáimin 
tátorul Petiot. 

€ Regizoarea Liliane Dreyfus a por 


Y 


# a 
Marea cistigatoare a tuturor 
concursurilor de popularitate in 
Franta, Annie Girardot a primit 
pentru rolul din Fiecare cu infer- 
nul său, Marele Premiu al re- 
vistei «Ciné Rewue», devenind 


astfel «vedeta Nr. 1» 
nului francez. 


a ecra- 


nit la realizarea unui musical, aproape 
autentic, deoarece trateazá despre o 
colonie de tineri francezi tráind la Be- 
verley, in California. Marie Christine 
Barrault, Patrick Dewaere, Bernadette 
Lafont si Zouzou vor fi interpretii aces- 
tei comedii cu muzicá americaná si glu- 
me frantuzesti, intitulată Dominique 
si Dominique. 

B Mass-media. «Filmul nostru pune 
în discuţie distrugerea idealurilor ame- 
ricane tradiționale, prin influența unui 
sistem de televiziune care propagă con- 
tormismul, standardizarea si politica 
minimei rezistențe morale» — această 
declaraţie a producătorului filmului Stu- 
dio de televiziune pare un întreg 
program, dificil de demonstrat în limi- 
tele unei dramaturgii si unei fictiuni. 
Nu insá atunci cind scenariul este sem- 
nat de un experimentat dramaturg, Pad- 
dy Chayefsky (Marty), iar regia îi apar- 
tine lui Sidney Lumet (Colina, O după 
amiază de ciiner).Filmul este o ade- 
vărată si minuțioasă disectie a mecanis- 
melor succesului si influentei, povestind 
ascensiunea, prábusirea si apoi reve- 
nirea unui asa-zis «profet», electrizind 
milioane de telespectatori cu misiona- 
rismul lui de mucava, cu prevestirile si 
imprecatiile lui care nu sint şi cei 
din studioul de televiziune o stiu prea 
bine — decit o monumentală farsă. 
Cariere se fac si se desfac in jurul 
acestui «fenomen», un întreg joc al 
relaţiilor politice se tese în jurul cele- 
brului nume. Filmul amintește, prin 
structura scenariului său, de o mai 
veche capodoperă semnată Elia Kazan 
și Budd Schulberg, Un om în mulțime. 
Metafora finală a acelui film se potri 
veste concluziilor de acum: comenta- 


torului milionar, privit zilnic de 100 mi- 
lioane de telespectatori, i se face o 
glumă catastrofală. La sfirsitul emisiu- 
nii, cind sonorul direct este scos din 
prizá si pe imaginea comentatorului si 
comperilor sái se aude muzicá si se de- 
ruleazá genericul, cineva recupleazá 
sunetul in direct. Si 100 milioane de te- 
lespectatori isi aud idolul spunind, cu 
surisul pe buze: «l-am mai dus odatá 
pe cretinii ástia. Problema e ce timpenii 
le servim miine pe tavă». Faye Duna- 
way, William Holden, Peter Finch (in 
ultimul sáu rol) si Robert Duvall sint 
interpreții filmului Studio de televi- 
ziune. 

@ Ingmar pe Bergman-strasse. Ber- 
lin, 1923. Pe un bulevard aglomerat de 
automobile si tramvaie.cu pietoni aju- 
tati pe scară, mulțimea ieşind de la 
birouri se grăbeşte spre casă. E ora 
cind se aprind íelinarele, nu mai e 
ziuá si nici noapte nu e incá. Circulatia 
se blocheazá dintr-odatá. Are loc o 
demonstraţie nazistă. Prin mulţimea ca 
re strigă cu frenezie, un evreu american, 
artist la trapez (John Carradine), venit 
în Germania să-și caute norocul,se gră- 
beste spre cabaretul in care cintă si 
dansează iubita lui (Liv Uilmann) La 
Munchen, într-un decor reconstituit cu 
o stupefiantá exactitate, Ingmar Berg- 
man si operatorul Sven Nykvist lucrează 
la primul film realizat de marele cineast 
in afara Suediei: Oul sarpetui. Un film 
despre începuturile ascensiunii naziste. 
«Un tilm de groază» — spune Berg- 
man. «Ştiam de cind am scris scenariul, 
pe insula mea, la Faro, că filmul nu va 


toare porneşte Charles Bronson, are 
o lungime de 5 metri, o înălțime de 3 
metri, coarne de 1,20 metri s.a.m.d. 
Este in concepţia scenariştilor un fel 
de relicvă vie a preistoriei, bintuind în 
preajma saloon-urilor vestului. Este, 
prin voinţa lui Laurentiis, o nouă minune 
tehnologică, cu schelet de otel, mușchi 
dirijati electronic, ochi care se mișcă 
copite care galopeazá, nări fumeginde, 
dinți scrisnind, totul sincronizat prin- 
tr-o coloană vertebrală plină de circuite 
Cum acest soi de bour nu poate galopa 
oriunde, s-au construit păduri și munți 
pe platourile de filmare. lar pentru a 
regiza costisitoarea poznă,a fost adus 
un cineast nu tocmai vestit pentru ta- 
lent, J. Lee Thompson, dar de care 
producătorul şi-a amintit că a reuşit 
cu mulți ani în urmă un film numit 
Tunurile din Navarone: tunuri uriașe, 
bizoni uriaşi, «operația monstrul» poate 
incepe. N-a fost uitată nici o parteneră 
pentru temerarul vinător, si pe generic 
va apare Kim Novak. Aláturi de Bronson 
şı de un bivol făcut din cauciuc si sirmă, 
în inima unei păduri de mucava. Un 
adevărat westem de aur 


putea fi făcut în altă parte decit in Ger- 
mania. Fără să-mi dau seama, neprevă- 
zind aventura fiscală cu autorităţile sue- 
deze, scriam scenariul plecării mele în 
străinătate». Regizorul isi aminteşte de 
un Congres din 1935 al partidului lui 
Hitler. Copil fiind, Ingmar se afla in 
vizită în acel an la o familie din Germa- 
nia. «Amintirea acelei perioade — spu- 
ne el — m-a fascinat într-un mod stra- 
niu: ştiam şi am știut totdeauna că voi 
face un film, cindva, despre acele mo- 
mente». 

Pe bulevardul berlinez.recreat la Mun- 
chen, şi poreclit de echipă Bergman- 
strasse, regizorul şi operatorul său lu- 
crează aproape fără să se mai consulte. 
După o colaborare de 18 filme, cei doi 
se completează aproape instinctiv. Nyk- 
vist nu prea aude cu urechea stingă, 
iar Bergman cu cea dreaptă. «Cind 
vorbim — spune glumet Nykvist — ară- 
tám ca o pereche de giste dansind una 
în jurul celeilalte». După ce ziua de fil- 
mare se incheie, Bergman devine un 
pasionat cinefil si privitor nesátul de 
televiziune. Liv Ullmann isi aminteşte 
cá toti îl tachinau, apropo de filmul 
Fálci, care-i plăcuse teribil cineastului, 
spunindu-i că Steven Spielberg n-a 
ezitat să muncească din greu, în largul 
mării, cu rechinul său mecanic, în timp 
ce Bergman, lenesul, a filmat un întreg 
film într-o cameră, privind «şoaptele si 
plinsetele» unor femei. Privind o scenă 
din Nickelodeon, unde Ryan O'Neal, 
în rolul unui regizor din epoca filmului 
mut, intră pe platouri plinede actori, de 
figuranti de tehnicieni, se oprește ca 
trăznit, si strigă disperat — «Si-acuma 
eu ce fac?», Bergman a ris cu hohote 
si a strigat: «Exact! Este exact ceea ce 
simt și mă întreb şi eu de fiecare dată». 


filmele anului 


Fellini- 
oon Casa nova 


Cum a apărut pe ecran, in 
Italia, ultimul film al lui Fellini, 
Casanova, a stirnit o admi- 
ratie plină de veneratie. Ca- 
podoperă, s-a spus fara ezi- 
tare. Da, iată o capodoperă — 
afirmă la unison spectatorii, 
criticii, teoreticienii, exigentii și clementii, 
apologetii, ba chiar si detractorii de pină 
ieri ai cineastului. 

În Franţa, filmul abia își începe drumul 
în prima țară străină, in fata unui public 
de altă limbă decit cea în care este vorbit. 

Specialiştii spun că filmul lui Fellini este 
una din acele experienţe artistice, încă una 
din acele experienţe artistice care mar- 
chează evoluția acestei arte. lar actorul 
Donald Sutherland care joacă rolul lui 
Casanova mărturisește succint, dar preg- 
nant, citeva din constatările lui de colabo- 
rator al marelui regizor: «Decit să mă fi 
impregnat de memoriile lui Casanova, mai 
bine as fi citit citeva lucrări despre Fellini. 
M-ar fi scutit de o serie de greutăţi ale 
începutului...» 

«S-a vorbit despre capriciile mele — 
spune Sutherland. Erau mai degrabă stări 
de revoltă împotriva mea însumi, ori de cite 
ori nu ajungeam să înțeleg pe dată ce voia 
Fellini de la mine, el concepindu-și lucrarea 
pe de-a-ntregul in minte. Nu-ţi dădea decit 
citeva indicaţii: mergi, bea, zimbeste, ridi- 
că-te, si mai ales culcă-te. Nici o altă expli- 
catie nu-ţi dădea de teamă să nu-și piardă 
firul viziunii sale creatoare... 

Zi de zi îmi suportam mai anevoie mutra 
mea adevărată privindu-mă în oglindă. Cînd 
turnam la ora 9, incepeam ședințele de 
machiaj la 5 dimineața. Extenuat? Dimpo- 
triva...» 

O precedentă experiență care marcase 
şi ea o epocă în arta filmului, tot Fellini a 
făcut-o acum aproape 17 ani. Atunci, in 
1960, la Cannes, un singur om dintr-un 
întreg juriu intelesese semnificația de rás- 
cruce a acelui «La dolce vita». Era prese- 
dintele acelui juriu, Georges Simenon. El 
a impus pină la urmă acordarea laurilor 
lui Fellini. Dar nu asta a făcut să se nască 
între ei o profundă și discretă prietenie, 
întreținută prin scrisori şi o comuniune 
spirituală cu grijă cultivată. 

n ajunul premierei franceze s-au revăzut, 
după 16 ani, la Lausanne (unde locuieşte 
scriitorul), Georges Simenon devenind pen- 
tru revista «L'Express» un intervieur inedit: 

— Ştii că nu merg niciodată la cinema... 
— a început Simenon. 

— Nici eu! — i-a răspuns Fellini. 

G.S.: Întii de toate, trebuie să-ți spun... 
nu mi s-a mai intimplat așa ceva... vázind 
Casanova am plins. 

F.: Mulţumesc... 

G.S: Si-acum, dacă treaba asta nu te 
plictiseste prea tare, o să încerc să joc 
fată de dumneata rolul de ziarist. Pentru cà, 
de cînd ai început să faci Casanova mi-am 
pus o serie de întrebări. Cred că sint vreo 
doi ani de atunci, eu n-am noțiunea tim- 
pului. 

F: Producátorii mei sustin cá sint patru 


ni... 

G.S.: Iti dai seama cá ai realizat o capo- 
doperă? 

F: Greu de răspuns la întrebarea asta. 
Eu, după ce fac un film,il părăsesc cu o 
adevărată frenezie. Vreau să mă detasez 
de el, să nu mai fiu legat de el. Asa că-mi 
este cu neputinţă să am o judecată critică, 
să fiu obiectiv. Mă copleseste ceea ce-mi 
spui, dar eu realmente nu pot avea nicio 
părere despre filmul meu. 

G.S.: Acum cind ai terminat o operă atit 
de monumentală, în ce stare de spirit te 
afli? Esti extenuat, agitat? Simti o usurare 
sau o sfirşeală? Pentru că in afacerea asta 
totul ţi-a fost Impotrivá. 

F.: Da, chiar şi eu... La drept vorbind 
multă vreme nu mă simt in stare să ma 
bucur de terminarea unui film. Cum îl încep, 
aș vrea să și fie gata. E ceva prea greu, prea 
angoasant. Numai că, îndată ce l-am termi- 
nat, nu simt de loc nevoia să mă odihnesc. 
Trebuie să incep neapărat altceva, pentru 
că vidul îmi dă sentimentul de totală inu- 
tilitate... Ştii si dumneata asta!... 

G.S.: Cum ţi-a venit ideea să faci Casa- 
nova? Te-ai gindit de la început la lucrarea 
asta? 

F.: Nu! E ceva întotdeauna misterios 
Adevărul e întotdeauna mai misterios decit 
gindurile noastre. Totul a început acum 
cinci ani. Dino de Laurentiis care a produs 
«La strada» si «Nopțile Cabiriei» era pe 
cale să plece din Italia în Statele Unite si 
ca semn de prietenie mi-a cerut să semnez 


20 


un contract cu el, așa, să-l aibă ca o carte 
de vizită în America. Ţin la Dino de Lau 
rentiis. Omul ăsta are un fel de energie 
animalică, o sănătate de taur. Dar nu știe 
să-şi canalizeze entuziasmul. Ne-am cioro- 
văit mult amindoi... În sfirsit, am semnat 
Și atunci de Laurentiis a stăruit: «Dă-mi 
si un titlu». De mai multe ori, ca să satisfac 
pe un producător și să mă lase să fac 
filmele la care tineam, am făcut promisiuni, 
am lansat titluri care s-au adeverit: Saty- 
ricon, Decameronul, Casanova. N-am 
citit niciodată toate astea. Aveam doar 
reminiscente vagi si incetosate din timpul 
scolii. 

Ca să-mi dea bani să fac «Giulieta şi 
spiritele» făgăduisem producătorului «Sa- 
tyricon». Lectura tardivă a operei lui Pe- 
tronius îmi prilejuise o emoție reală. Opera- 
tia reușise. De ce să nu încerc aceeași 
operaţie si cu Casanova? Asa cá am turnat 
«Amarcord» si a venit, in sfirsit, momentul 
sá citesc memoriile lui Casanova. Un de- 
zastru! Ce-aveam eu in comun cu individul 
ăsta? Mu este un artist, nu pomenește 
vreodată de natură, de copii, de clini, de 
nimic. La drept vorbind a scris un fel de 
carte de telefon. E un contabil, un statis- 
tician, un play-boy de provincie care, crede 
el cá a tráit, dar in realitate nici nu s-a 
născut, un tip care s-a bălăbănit prin lume 
fără să fi existat aevea, o fantomă rataci 
toare prin propria-i viaţă. L-ai citit? 

G.S.: Da, da. La 16 ani. Şi chiar vreau 
să-ți dăruiesc ceva. Este prima ediţie ori- 
ginală, cele șase volume ale memoriilor 
lui Casanova, in frantuzeste... 

F.: Mă cuprinsese disperarea. Doream 
cu strásnicie ca filmul să nu se facă. Am 
rupt toate puntile cu de Laurentiis. El voia 
ca Robert Redford să joace rolul lui Casa- 
nova. Dar, înţelegi, Fellini-Casanova, o 
«La dolce vita» a secolului XVIII-lea era 
ceva tentant... pentru producători. Atunci 
s-a interpus Andrea Rizzoli. Tatăl sáu 
finantase «La dolce vita» si «8'/,». Numai 
cá pentru el era ceva prea costisitor. În 
ține, în aprilie 1975, Alberto Grimaldi, cu 
care lucrasem ca producător la «Satyri- 
con», a găsit bani asociindu-se în stinga 
și-n dreapta cu niște americani, etc. Am 
pornit filmările în iulie, cu Donald Suther- 
land ca interpret. Greutățile au început să 
se acumuleze. Greve, boală si, de Crăciun, 
Grimaldi a stopat totul fără să-mi spună 
vreo vorbă. A concediat toată distribuţia. 
Zicea cá am cheltuit prea multi bani, că 
«sînt mai rău decit Atila...». 

G.S.: Eram la curent cu plictiselile dumi- 
tale si am cerut sá mi se decupeze toate 
articolele din ziarele italienesti... 

F: Toate piedicile astea mă întăreau in 
reticentele mele initiale. Era o adevărată 
justificare a Impotrivirii mele. Uram perso- 
najul ăsta si refuzam să frecventez un golan 
ca ăsta. Hotărisem împotriva propriei mele 
voințe să fac un film despre el. Un film 
despre vidul unei existente, despre un indi- 
vid aflat într-o continuă reprezentare de 
sine şi care uită să trăiască în realitate. 
Poate că voiam în același timp să schitez 


și portretul psihologic al artistului, aflat și 
el într-un fel de prezentare de sine pe scena 
propriei sale vieți, si el victimă a ametelii 
vidului. Încă un motiv valabil ca să nu 
doresc să fac filmul ăsta... 

Atunci, bineinteles, am deslusit sensul 
aversiunii profunde pe care o aveam fata 
de Casanova. Filmul ásta care-mi repugna 
atit de tare avea să marcheze un hotar nu 
în cariera mea, ci în viața mea. După acest 
film va trebui ca partea schimbătoare si 
fugará, partea indecisă a eului meu, veșnic 
tentată de compromisuri, acea parte a eului 


«Memoriile 
lui Casanova? 
Un dezastru! 
Un fel 
de carte 
de telefon 


scrisă 
de un play-boy 
de provincie, 
o fantomă 
în 
propria-i viata» 
Fellini 


meu care nu vrea să devină adultă, va trebui 
să moară în sfirsit, Pentru mine, filmul ăsta 
a însemnat «trecerea demarcatiei». Alune- 
carea către ultima pantă a vieții. Am 57 de 
ani şi sexagenatul Imi apare la orizont 
Poate fără să-mi dau seama, am introdus 
în filmul ăsta toate angoasele astea, teama 
pe care o am de a întimpina acest orizont. 
Poate că filmul s-a hrănit din această 
teamă... 

G.S.: Care e primul dumitale contact 
real cu filmul? 

F: Pentru mine un film începe în ziua în 
care dau un mic anunț în presă: caut o- 
meni. Nu actori, oameni. imi deschid un 
birou anonim undeva Şi aştept. Se for 
mează o lungă procesiune de nebuni. 
nebune, mutre, trupuri, nasuri, o cravată, 
un picior... S-ar putea să exagerez! Dar, la 
dumneata nu-i tot așa? În romanele dumi- 
tale nu pornesti de la un miros, de la o 
adresá, de la o retetá de bucátárie ?! 

G.S.: Eu cind încep un roman nu știu 
niciodatá cum o sá se termine. 

F: Nici eu nu stiu cum o sá se termine 
filmul meu. Mă uit la lumea asta si toti 
ăștia Imi cîntă In cap, ca o melodiea Bunei 
vestiri! Îmi fac multe însemnări, fotografii 
si promit la toată lumea: «Ai să fii în filmul 
meu». Asta a si făcut să circule legenda: 
Fellini e un mincinosi Pentru că, bine- 
înțeles, nu-i pot lua pe toti in film... 

Faza asta a anunţurilor la «mica publi- 
citate» este și faza în care îmi exercit, în 
cel mai sadic mod, puterea. De exemplu: 
cer să mi se aducă o femeie uriașă. Zic: 
«Aduceti-mi toate femeile uriașe din tara!» 
Şi încep să vină femeile uriaşe, se formează 
o coadă uriașă de femei uriașe care bat 
la ușa biroului meu. Eu, mic de tot, înapoia 
unei masute, mă uit la prima uriașă si 
făcind un semn cu mina îi spun să iasă: 
«Nu-i chiar atit de uriasa!»... 

G.S.: Voiam să te întreb ceva în privința 
asta. Ca toti creatorii ai fost și dumneata 
marcat de copilărie. Te urmărește fără să 
vrei copilăria dumitale. 

F: Da, legătura asta cu copilăria con- 
stituie o marcă a tuturor tipurilor de crea- 
tori. Dar opinia generală atribuie aces- 
tui semn o nuanță restrictivă, protectoare, 
aproape pejorativă. Artistul e privit ca un 
«copil mare», ca un om care nu s-a dezvoltat 
pe deplin. 

G.S.: Lucrurile stau invers. 

F: Da, copilăria trebuie înţeleasă ca o 
posibilitate de a păstra un echilibru între 
inconştient și conștient, între viata reală si 
viața amintirii. 

G.S.: Ştii ce-mi spunea o dată Charlie 


Chaplin? 
F: Da, știu. Am citit într-unul din «dicte- 
urile»astea ale dumitale. iti spunea: «Nici 


dumneata, nici eu nu sintem nişte ne- 
vrozati, pentru că, atunci cind sintem prea 
cuprinși de angoasă, dumneata scrii o 
carte, iar eu fac un film...». 

G.S.: În sfirsit, pot să-ți spun ce cred eu 
despre Casanova? Cu fresca asta, cea 
mai frumoasă din istoria cinematografului, 
cred că ai reuşit să faci o adevărată psiha- 


naliză a umanității. Esti si dumneata un 
«poet blestemat» ca Villon sau Baudelaire 
său Van Gogh sau Edgar Poe... 


Filmul dumitale mă duce cu gindul la 
Goya, un alt «poet blestemat», care totuși 
era poet al Curţii, iar Curtea găsea că opera 
lui e magnificá cînd de fapt ea era pur 
tragică. Şi dumneata ai arătat Curtea, Ve- 
netia, serbările ei, banchetele și balurile. 
Si totuși, pretutindeni, mereu, la dumneata 
ca şi la Goya, dincolo de risete apare moar- 
tea. Fresca dumitale este un plonjon. Un 


să fi citit: 
memoriile 


> spune Donald 
Sutherland — 
mai bine 

aş fi citit 

citeva 

lucrări 

despre 

Fellini» 


plonjon vertiginos în adincurile ființei uma- 
ne. 

F.: Eu... dumneata... și dumneata ai făcut 
o frescă. Întreaga dumitale operă este o 
frescă. 

G.S.: Nu. Eu n-am reușit niciodată. Tot 
ce-am reușit eu să fac a fost un mozaic. 
Mici pătrăţele, doar nişte pătrăţele, puse 
unele lingă altele. 

F.: Da, dar în opera dumitale ai avut 
totdeauna grijă să te apleci asupra neno- 
rocirilor acelora pe care dumneata îi nu- 
mești «omuleti». Eu incerc sentimentul 
exasperant de a nu mă fi interesat nicio- 
dată decit propria mea persoană. 


G.S.: Poţi fi liniştit Fellini, Eu înseamnă 
întotdeauna ceilalți. Sint omul cel mai 
frámintat în privința propriei persoane. De 
aceea m-am retras cind mi-am dat seama 
că nu mai am forța să creez personaje si 
m-am hotărit să nu mai interpun între public 
si. mine intermediari şi să scriu fără ocol 
despre mine. De atunci, dictez acest soi 
de jurnal. Patru volume au și apărut, dar 
eu am dictat zece piná acum. Si pe măsură 
ce dictez, îmi dau seama că n-am creat 
niciodată nimic. N-am făcut nimic alt- 
ceva decit să mă exteriorizez pe mine 
însumi. Asta ne face să fim ca niște frati. 
Şi poate faptul că avem facultatea de a porni 
de la particular ca să ajungem le general. 
Cind am atlat că ai să adaptezi memoriile 
lui Casanova, mi-am zis: «Dar ce-o să-i 
iasă?» Pentru că, pe Casanova ăsta al 
meu 1l ştiu pe dinafară... La prima lectură, 
îl găseam seducător. După aceea... Pentru 
el femeile nu sint un scop ci un mijloc, e 
doar un mic aventurier. Astăzi ar fi fost un 
gangster sau ar fi lucrat în afacerile imobi- 
lare. 

F: Latura asta, binelnteles, că-nu m-a 
interesat. Vroiam să evit capcana pito- 
rescului, am vrut să re-creez o viata arti- 
ficială, sufocantă. Pentru asta am turnat 
totul în studio; pentru ca totul să fie mai 
adevărat decit în natură, dar nimic să nu 
fie natural. Am construit la Cinecittă si 
malurile lui Cana! Grande de la Venetia, 
si o taverná din Londra, locuinta din Paris 
a marchizei D'Urfé, ca si marele teatru din 
Dresda. 


G.S.: Ti-ai construit si un Casanova al 
dumitale. Cum sá-ti spun, Donald Suther- 
land este o imagine sinteticá a lui. 

F.: Sármanul de el! A poposit pe platou 
crezina cá va trebui el, Sutherland, sá de- 
viná o inchipuire a unui «Latin lover». 
Avea cu el douá tone de documente. l-am 
zis: «Lasá astea si uitá tot». Si i-am pus un 
nas fals, o bárbie falsá, un craniu fals, 
riduri false si chiar piele falsă. Mă tem că 
nici pină azi n-a reușit să înțeleagă ce i s-a 
intimplat. Toate astea au făcut ca privirea 
sa, doar ea să rămînă cu adevărat a lui — să 
devină atit de patetică... 


M. AL. 


15 ani şi Remember 


În primăvara aceasta, cinemateca işi serbează un deceniu și jumătate de activitate susținută in slujba popularizării celor mai de 
seamă valori ale patrimoniului cinematografic. Dintre filmele prezentate cu succes pe ecranele Cinematecii bucureştene, în ciclul 
care s-ar putea numi Remember inceput în luna martie: Greva (Eisenstein, 1923), Domnișoara și huliganul (Vladimir Maiakovski 
— scenarist, regizor, interpret — 1918), lubirea actriței Sumako (Mizoguchi — 1947), Hotel Nord (Marcel Carne — 1938), Lia (Jean 


Mihail — 1927), Sfat si consimtámint (Otto Preminger — 1961), Malec, marinar de apă dulce (Buster Keaton — 1928), Aparta- 
mentul (Billy Wilder —1960), Cinematograful de altădată (Steno —1953), Mister Wu (Lupu Pick-1920), Cioburi (Lupu Pick —1921), 
Izvorul fecioarei (Bergman — 1959), A fi sau a nu fi (Ernst Lubitsch — 1942). 

Tot în luna martie, pe lingă medalioanele dedicate actorilor Jean Gabin si Daniel Olbrychski, continuă vastul ciclu «ROLUL 
ARTEI FILMULUI ÎN RASPINDIREA CONCEPȚIEI MATERIALIST-STIINTIFICE DESPRE LUME SI VIAȚĂ, IN COM- 
BATEREA MANIFESTĂRILOR RETROGRADE, MISTICE, A CONCEPȚIILOR IDEALISTE», cuprinzind, printre altele, filme 


ca: A şaptea pecete de Ingmar Bergman, Despre o anume fericire de Mihai Constantinescu, Anul carbon 


or (Luigi Magni), Mono- 


log (Averbah), Procesul maimutelor (Stanley Kramer), Structura cristalului (Zanussi), Iconostas (Teodor Dinov), Vrájitoa- 
rele din Salem (Raymond Rouleau), Drumul spre satul natal (Kim Se Rien), Valea albinelor (Frantisek Vlacil), Paracelsus 
(G.W. Pabst), Maica loana (Kawalerowicz), Ultima relicvă (Kromanov), Procesul Fabre (Henri Diamand-Berger), Vrăjitoarea 


(André Michel). 


edalion 


Jean Gabin 


Jean Gabin a jucat in vreo 
90 de filme. De la virsta de 
26 si piná la 73; roluri de ti- 
nár seducátor, roluri de mos- 
neag, roluri de om încă în 
stare să inspire, la 50 de ani, 
o intensă dragoste unei fe- 
mei tinere si frumoase. lată deci trei cate- 
gorii omenesti generale care au putut face 
pe spectatorii grábiti să spună cá în rolu- 
rile sale Gabin se repetă Uneori ei par a 
ivea oarecare dreptate, de pildă în filmele 
cu detectivul Maigret. Firește, acest perso- 
naj, oricare i-ar fi virsta, face, în toate po- 
vestile, cam acelaşi lucru, adică repetă teh- 
nica polițistă pe care romancierul Sime- 
non o atribuie eroului său. Dar în celelalte 
filme, personajul creat de Gabin e tot- 
deauna diferit de toate celelalte. Altul e 
mosneagu! artágos și cam zaharisit din 
Tatuatul, altul miliardarul despotic din 
Marile familii, altul acea bătrină zdreantá 
umană, vagabondul Arhimede, altul pa- 
triarhul sef de clan, autoritar, autocrat si 
în fond foarte uman din Afacerea Domi- 
nici, altul burghezul bogat căruia, într-o 
bună zi, îi vine ideea să se prefacá si chiar 
să se angajeze ca servitor, ca valet, ca 
«butler», ca fecior de casă mare (in Mon- 
sieur). lar în rolurile de cvincagenar cită 
deosebire de mentalitate și de purtare în- 
tre medicul din Minutul de adevăr și im- 
presarul de varieteu din French Cancan! 

Motivul pentru care unii spectatori îl 
acuză pe Gabin că se repeta este uneori 
mult mai grav, fiindcă se bazează pe lo- 
gica idiotului. Urmăriţi raționamentul: in 
toate rolurile lui Gabin întilnim aceeași 
sobră naturalete, acelaşi amestec de reti- 
nere si artag, aceeași uimitoare potrivire 
în vorbă și gest, aceeași impresie că omul 
acela spune tot timpul adevărul nu atit 
pentru că îi pretuieste valoarea, cit pentru 
pura plăcere de a-l spune. Din acest sirag 
de «acelaș», spectatorul, deșteptul spec- 
tator, ingratul spectator, deduce că Gabin 
repetă în toate filmele acelaşi personaj. 

E drept că în cele patru filme care l-au 
lansat: La belle équipe, Pépé le Moko, 
Suflete in ceatá si Noaptea amintirilor, 
găsim cam același tip, cu aceeași psiholo- 
gie, si anume proletarul, omul din popor, 
care dovedeste o mare boierie sufleteascá, 
o spiritualitate instinctivă si un dor de poe- 
zie exprimate in douá sentimente: mindrie 
si un sublim amor pentru femeia iubită. În 
toate aceste filme, imprejurárile, adicá so- 
cietatea ambiantă, il pun în situaţia de fugá- 
rit. În toate, cu riscul vieții, el înfruntă pri- 
mejdia din dragoste, pentru iubita lui. Şi 
moare. Acest personaj, el Gabin, l-a pro- 
pus, l-a făcut cadou acelor doi mari re- 
gizori francezi Duvivier și Carne. Gabin, cu 
concursul acelor străluciți cineasti, a fost 
principalul autor al curentului zis «realism 
poetic», ultimă perfecțiune a curentului 
francez de avangardă (Clair, Epstein, Vigo, 


ema 


Scurtă intilnire Dietrich-Gabin "`e 


( Martin Roumagnac) 


Feyder, L'Herbier) cu emotionanta sa poe- 
zie a cartierelor sărace. Curent fata de care 
scurtul curent al neorealismului italian pos 
terior avea să fie un simplu si desigur 
onorabil epigon. 

Reamintesc toate acestea pentru a se 
înțelege cit de ridicol e să acuzi de repe- 
tare pe un actor care a creat nu numai un 
personaj nou, nu numai o nouă poveste, 
dar un întreg nou curent de artă. De artă 
a filmului, şi nu numai de artă a interpre- 
tării actoricești. 

Tot în materie de originalitate, iată şi o 
altă interesantă inovaţie. Spuneam cá,in 
Monsieur, Gabin este un boier foarte bo- 
gat, căruia îi vine fantezia să facă pe vale- 
tul. lată un domn, un «monsieur» care se 
apucă de o treabă actoricească, o treabă 
de actor amator, și nu orice fel de actor 
amator, căci adevăratul actor amator nu 


Asa arăta, in 1942, 
în perioada americană 
Reflux de Archie Mayo) 


păcăleşte pe colegi, ci este cunoscut, ca 
atare, de toti ceilalți actori amatori care 
joacă în aceeași piesă. Pe cind în Mon- 
sieur, celelalte personaje ale poveștii habar 
n-au că valetul acela îi mistificá. Celelalte 
personaje sint pe post de public, pe post 
de spectatori adevăraţi, nu spectatori de 
teatru, ci spectatori ca de pe stradă. Aceste 
situații asa de speciale, plus aceea de a 
inventa o piesă întreagă dirijată contra ta 
însuţi, contra propriei tale stări civile si 
morale, reprezintă ceva unic în analele 
artei actoriei. Şi este o partitură cu totul 
nouă creată de artistul Jean Gabin. 

S-a mai spus despre el și alte lucruri 
neadevărate. De pildă că la un moment dat 
pierise de pe ecranele lumii. Că Isi pier- 
duse popularitatea. Că devenise șomer! 
Dar controlati lista filmelor sale. Cu excep- 
tia anului 1948, in toti ceilalti ani turna 
3 sau 4 filme anual. Asta desi, în acelasi 
timp, lupta ca militar in rázboi, obtinind 
trei mari decoraţii: crucea de război, me- 
dalia militară şi legiunea de onoare. De 


A.M. 


asemenea, în a doua jumătate a carierei 
sale, el devenise un eminent agricultor. 
Se ocupa pasionat de creşterea vitelor și 
spunea că banii cistigati în film dădeau de 
mincare vacilor dumisale. Dar nu numai 
țăran, ci proletar in genere era el sufle- 
teste. A exercitat tot soiul de meserii mun- 
citoresti, era un perfect masinist de loco- 
motivá, si mereu spunea cá preferá sá lu- 
creze ca mecanic decit sá se maimutá- 
reascá pe ecran; sá «vindá vint», cum nu- 
mea el actoria, desi, după spusele regizo- 
rilor cu care a lucrat,nici un actor n-a fost 
mai conştiincios ca el. Felul cum lua «in 
serios» această «vinzare de vint» îi făcea 
pe regizori să spună că lui Gabin n-aveai 
nevoie să-i dai nici o indicație. El singur 
știa să aleagă vocea, haina, gestul, misca- 
rea, decorul care trebuiau. Pașii lui pe 
ecran erau cu adevărat ceea ce Stendhal 
numea «o oglindă care se plimbă pe dru- 
mul mare». Cit despre vorbirea lui, de cite 
ori n-am avut eu însumi ocazia să spun 
că «atunci cind vorbește el, ai impresia cá 
ai vorbit tu». 

Apropo de această vorbire, iată un fapt 
foarte savuros. Cind a cunoscut-o pe Mar- 
lene Dietrich, care vorbea o frantuzeascá 
impecabilă, învățată într-un pension de aris- 
tocrati din Prusia ei natală, Marlene a fost 
şocată de limba populară, de lexicul argo- 
tic, de accentul foburian al acestui Ga- 
vroche al Parisului. Şi, cum căpătase 
pentru el o imensă prietenie, o imensă tan 
drete, s-a apucat ea să-l învețe... frantu- 
zește! Ba chiar a și reuşit! O singură dată 
au jucat împreună, în admirabilul Martin 
Roumagnac. N-au mai continuat, căci ea 
nu se indura să se despartă de Hollywood 
iar el nu putea trái decit in Franta, in Paris, 
sau la ferma lui din Normandia. În care 
fermă a găsit cea mai perfectă fericire 
conjugală: o, femeie tinără, frumoasă, care 
îl adora si pe el și viata la țară. Foarte in- 
teresant, foarte sentimental felul cum s-au 
cunoscut Acest mare actor de film nu a 
jucat niciodată teatru. li era frică. Socotea 
(cu drept cuvint) că acel contact direct, fi- 
zic, cu publicul e o artă superioară pe care 
se temea să n-o aibă. Totuși, a jucat odată, 
o singură dată. Şi la premiera piesei (o 
piesă de Bernstein: «Setea») avea, înainte 
de ridicarea cortinei, un trac teribil. Dar 
iată că o fată frumoasă, o necunoscută, 
de profesie manechin, la Lanvin, náváleste 
in loja lui și îi spune așa: «Domnule Gabin, 
dac-ai ști ce trac am pentru dumneata!» 
Se chema Dominique. Si a fost soţia lui 
cea mai fericită, cea mai dătătoare de fe- 
ricire. 

Termin, intorcindu-má la meritul sáu ca- 
pital: acela de principal autor al curentu- 
lui artistic zis «realism poetic». 


D.I. SUCHIANU 


P.S.: in ordinea informaţiilor greșite, fil- 
mul Le cave se rebiffe, adică Fraierul nu 
mai înghite, a fost tradus Pivnita res- 
pinge, de către o eminentă colegă. Într-o 
viitoare monografie așteptăm să traduci 
Les caves du Vatican de Gide, prin Fra- 
ierii Vaticanului. In aceeași monograte 
allăm că Gabin a fost însurat cu Marlene 
Dietrich, ceea ce este cu siguranță exa- 
gerat. 


Cîntecul de lebădă: 


(Anul sfint cu Danielle Darrieux) 


ak. 


© 


Paradoxul 
actorului: 

trăire şi 

mistificare 

(Beata Tyszkiewicz 
în Totul de vînzare) 


ă recomandăm: 


Manechinul. din nuiele. 


«Dragul meu — îi spune Diderot in- 
terlocutorului său din celebrul Para- 
dox — există trei modele: omul din 


natură, omul poetului și omul actorului. 

Cel din natură e mai putin mare decit 
al poetului, şi acesta e mai putin mare 
decit cel al actorului, cel mai exa- 
gerat dintre toți. Ultimul se urcă pe 
umerii celui dinainte și se închide în- 
tr-un uriaș manechin făcut din nuiele 
al cărui suflet e el». 

«Un uriaș manechin din nuiele» — 
ce titlu potrivit pentru filmul care se 
numește, la fel de frumos, Totul de 
vînzare, film realizat în 1968 de Andrzej 
Wajda, film crud, lucid, antisentimen- 
tal, purtind pecetea acelui faimos «efect 
de distantare», care n-a însemnat nici- 
odată altceva decit «simtire», iar nu 
«sensibilitate», pentru toți aceia care 
cred și știu, precum părintele Enciclo- 
pediei, că «lacrimile adevărate nu urcă 
din inimă, ci coboară din creier». 

Murise de un an un mare actor și cine 
altul decit «creatorul» său putea face 
acest film omagial, dar nu unul dintre 
acele lacrimogene biografii romantate 
care provoacă induiosarea ieftină a 
spectatorilor, lezind practic memoria 
celui dispărut, ci un film adevarat,nu 
despre un anume actor polonez acci- 
dentat mortal de un tren în gara Wro- 
claw ci — mai mult, mai protund un 
film despre — să zicem — ideea de 
actor. Wajda știe mai bine decit orice 
că personalitatea unui actor, a unui 
mare actor, e enigmatică, insesizabilă 
si, mai ales, de neînlocuit. Nimeni nu se 
poate substitui nimănui, cu atit mai 
puțin un mare actor unui alt mare actor. 

Totul de vinzare e prin urmare un 
film despre actori, cel mai adevărat film 
despre Arta actorului din cite, cred eu, 
s-au fácut piná acum. Ei, actorii, sint 
aceia care «se vind» aici, cáci «a te 
vinde», in sensul cel mai nobil al cu- 
vintului, e verbul care desemnează în- 
sási esența meseriei de Actor. Există 
in acest sens, în film, o secvență ma- 
gistrală. Elzbieta si Beata, soția și iubita 
actorului dispărut, au o discuţie vio- 
lentă, crudă, de un extraordinar drama- 
tism. Urmează tentativa de sinucidere 
a primeia, tensiunea atinge punctul cul- 
minant, cind, deodată, aparatul se re- 
trage, în cadru intră întreaga echipă de 
filmare, cu zgomotele, aparatele, cablu- 
rile si clachetele ei, iar actrița, cea care 
ne infiorase prin «trăirea» ei, se intoar- 
ce zimbind spre regizor si întreabă 
calm: «Ei, cum a fost»? Si mai existá o 
altá secventá, mai crudá, dar de un 
teribil adevăr: actorii Incasindu-si sala- 
riul, retributia meritatá a muncii. «Cit 
de simplu e totul, spune Wajda intr-un 
interviu: actorii pling, isi taie venele, 
apoi îl întreabă pe regizor dacă este 
mulțumit si în sfirsit isi primesc leafa. 
Toate acestea alcătuiesc meseria de 
actor». 

Ce omagiu mai profund, mai uman, 
mai solidar, mai trist și mai bărbătesc 
li putea aduce acest mare cineast pe 
nume Andrzej Wajda prietenului său 
dispărut, decit un film în care doar ga- 
mela găsită de Olbrychski între șine, 
gamela aceea a lui Maciek din Cenusá 
si diamant ne Ingáduie să credem că 
omul despre care e vorba în acest film 
se numeşte, totuşi, Zbigniew Cybulski, 
adică un mare actor? Ce înseamnă as- 
ta? Filmul o spune limpede, ilustrind 
parcă tot vorbele bătrinului Diderot: 
«Ce este deci un mare actor? E un 
mistificator tragic sau comic, căruia 
poetul i-a dictat ce sá spuná». Dar, 
adaugá Wajda, piná si mistificarea are 
limite, Nimeni nu poate fi Cybulski. 

t, 
Nici măcar Olbrychsk Petre RADO 


21 


filmele poetului 


tie 1977 


Fotografiile operatorului Gore lonescu 


Pagini de document - Ma 


Din toate cite puţin 


Da. Multe din scenariile 
noastre au ajuns printr-un 
firesc proces de decantare 
la o soluţie ideală, soluție 
care are și meritul deloc ne- 
glijabil de a fi cea mai proas- 
tá. Nu e greu de fácut radio- 
atia acestor scenarii. Schematismui ior 
neinduplecat, veșnic la datorie, şi pe ploaie, 
si pe vint, ne conduce ca un ghid compe- 
tent în labirintul propriei confuzii. Zadarnic 
iti pui mina strașină să vezi măcar in de- 
părtare o idee cit de cit limpede care să 
organizeze, să dea un sens cortegiului de 
evenimente. Soluția la care s-a ajuns se 
poate rezuma în dictonul foarte cunoscut. 
«Din toate cite puțin». Nimic din cale 
afară de vesel, nimic din cale afară de 
trist. Nimeni n-are stări euforice, dar nici 
de o singurătate cumplită nu e nimeni bin- 
tuit. În mod fatal, cele mai multe dintre 
scenarii, mai ales cele cu subiecte din rea- 
litatea imediată, se transformă într-un amal- 
gam bine moderat, puțină fericire conju- 
gală, dar nu cine stie ce, putiná infidelitate 
conjugală, dar si aceea cu măsură, un cata- 
clism, bineînțeles fără nici o consecință 
mportantă. Reţeaua e simplă, e la îndemina 
oricui... Personajele pozitive sint înzestrate 
cu niște trăsături deplorabile care te pun 
pe ginduri, nu mai înţelegi in ce ape se 
scaldă dumnealui, cele negative isi dezvá- 
luie, cînd te aștepți mai puțin, surprinză- 
toare rezerve de noblețe, femeile frivole au 
visuri matrimoniale și... invers. 

„Oamenii nu se impart în buni si în răi... 
si din efortul láudabil de a combate această 
concluzie simplistă s-a ajuns în cealaltă 
parte, în împărăţia ambiguitátii. Se poate 
lupta împotriva schematismului şi cu me- 
todele lui, un șablon vechi poate fi ușo 
înlocuit cu unul care de-abia deschid 
ochii, ambiguitatea e cea mai facilă metodă 
de a crea iluzia realismului, de a-l detrona 
fără ca nimeni să se supere prea mult. 


nen 


Regizorul Sergiu Nicolaescu, împreunã cu o echipã 

de operatori ai studioului cinematografic Buftea au 

imprimat pe peliculă paginile unei lupte eroice de 
salvare a celui mai de pret bun: omul 


O echipă de cascadori ai studioului nostru cinemato- 

grafic și-a pus curajul, indeminarea şi spiritul de 

sacrificiu în slujba țării si a oamenilor ei. Tudor Stavu 

va rămîne o amintire de nesters a puterii de uitare 
de sine 


Echipa de operatori ai cinematografiei au urmărit zi 

şi noapte operaţiile de salvare. Pe Ştefan Horvath, 

unul dintre aceştia l-am surprins filmind nu ruine, ci 
supraviețuitori 


Fiecare om salvat este o victorie. Echipa de cineasti 
este prezentă şi activă: primele cuvinte sînt reținute 
pe peliculă şi de banda sonoră 


Secvente din marele film 
al umanismului 


(Urmare din pag. 3) 


pind oameni între zidurile care nu mai 
existau, destine, vise, speranțe. Ştirile aler- 
gau cu viteza sunetului adăugind groză- 
viilor alte grozăvii... blocurile din Piata 
Rosetti si din» str. Snagov, blocurile de la 
Nestor si blocul de la Continental si blocu- 
tile din Brezoianu... lantul nenorocirilor se 
infásura tot mai strins si mai sufocant. 

Sub o luná palidá si rece se ridicau spre 
cer nori de praf. Praf alb care avea să inso- 
teascá zile la rind viata unui oras. Un alb 
necunoscut pictorilor. Albul de cutremur. 
Albul care indoliazá. Mii de oameni nu mai 
aveau lacrimi să se plingă pe ei si pe multi 
dintre ai lor. 

În dezordinea străzilor și în buimăceala 
oamenilor, chipurile, vorbele, imaginile se 
învălmășesc intr-un scenariu care nu poate 
fi imaginat de nici un scenarist, într-un film 
tragic care nu va fi realizat niciodată. 

Peste drum de blocul «Casata» un barbat, 
tinind in mlini un pachetel cu inutile praji- 
turi, repetă la nesfirsit: «L-am cumpărat cu 
trei minute, cu trei minute inainte de a se 
prábusi». 

Ceva mai dincolo o femeie: «Vorbeam cu 
sora mea la telefon, si ea mi-a spus.. 
aşteaptă putin, sună cineva la usa... si n-am 
mai auzit nimic... şi acum blocul ei nu mai 
este si ea e acolo». 

Alt bărbat: «Eram in lacto-barul «Doina» 
cind a început cutremurul. Vecinul meu de 
masă a fugit primul si n-am avut timp să 


tip si n-am văzut decit cum se prăbușește 
peste el blocul de alături». 

Citeva zile mai tirziu, din spital, un tinăr: 
«Stăteam de vorbă cu un prieten. A inceput 
cutremurul și știu că i-am mai spus doar 
atit... Nelule dragă, se prăbușește blocul. 
am rupt-o la fugá și m-am trezit aici». 

Un bărbat si o femeie, lingă blocul «Du- 
nárea». «Eram la concert... Cineva ne-a 
oferit două bilete... Apartamentul nostru 
era acolo...» Şi-acolo nu mai era decit un 
gol înspăimintător. 

Un tinar: «Am văzut cum cade o bucată 
imensă ce zid; înainte de a cădea, la un 
metru în spatele meu, am avut timp să trag 
o femeie... și ea s-a speriat, a fugit spre 
blocul de vizavi şi n-a apucat să facă zece 
metri si blocul s-a prăbușit». 


Secvența cu militarul care striga: 
«Prieteni, fiti calmi!» 


O femeie plinge crispat și fără lacrimi si 
alături de ea un copil. Un copil Infricosat 
care repetă incontinuu «nu plinge, nu plinge 
mamá!» 

Altcineva se afla in spălătoria de pe 
terasa unui bloc dintr-un mare cartier de 
locuinţe, într-o şedinţă in care se discuta 
despre niște locatari care tulburau liniştea 
celorlalți si a văzut o pădure de blocuri 
gemind, troznind și rezistind sub urgia 
venită din adincurile pămintului. 

Nu există, nu există cuvinte pentru a des- 
crie ceea ce s-a intimplat în casele, cu stră- 
zile, cu oamenii, în primele clipe de după 
dezastru. Nici o bandă sonoră nu va putea 
inregistra vreodată nici vaetul sirenelor sai- 
vărilor şi pompierilor nici tipátul mut al 


oamenilor. Niciodată vreun film nu va pu- 
tea înregistra pe peliculă tragedia unui chip, 
adinca consternare a unei priviri, spasmul 
unei miini, frigul din sufletele oamenilo: 

În noaptea în care pămintul s-a surpat 
s-au petrecut fapte pentru care cuvintul 
eroism e prea palid. Cind s-a citit la radio 
decretul prezidenţial cu privire la instituirea 
Stării de necesitate, mii, zeci de mii de 
oameni se aflau deja in stare de necesitate. 
Nu există cuvinte pentru a-i elogia inde- 
ajuns pe cei care au dat lumină orașului la 
citeva ore de la cataclism. N-ar trebui sa-l 
uităm pe militianul care după o zi de circu- 
latie tracasantá se strecura cu mașina 
printr-o mulțime haotică și neavind putere 
decit să zică «Prieteni, fiti calmi! Prieteni, 
nu fumati printre blocuri! Prieteni, fiti calmi!» 
si vocea lui nu mai avea nimic din răceala 
metalică si administrativă a apelului de 
circulaţie. Nu există cuvinte pentru a elogia 
indeajuns pe medicii care au fost printre 
primii la locul lor de muncă operind la 
lumina farurilor de mașini, a lanternelor, a 
lămpilor de gaz. Cuvintele sint prea puţine 
pentru toti cei care au intrat primii între 
ruine pentru a-i căuta si salva pe supra- 
vieţuitori. Nu există cuvinte pentru tot ceea 
ce oamenii au făcut în acea noapte de 
incrincenare pentru toate zilele și nopţile 
ce au urmat. 


Secvența in care trebuie dată bătălia 
intrării in normal 


S-au petrecut in acea noapte de cosmar 
minuni de curaj şi minuni pur si simplu 
Oameni care au rezistat între ruine ore 
zeci de ore, sute de ore cu supraomeneasca 
speranţă că vor fi salvati. Vieti redate vieții 


Această ambiguitate deliberată Impiedicá 
crearea unor personaje pregnante, binele 
şchioapătă, are ezitări iar răul dă semne de 
pocăință si autocritică, nici abisul, nici lu 

mina nu sint duse pină la capăt. Există in 
viatá si eroi exemplari, inteligenti, curati, 
eliberati de orice mediocritate, tot asa cum 
existá si canalii ireprosabile, ticálosi per- 
fecti, eliberati pentru totdeauna de povara 
conștiinței. Desigur, există o ambiguitate 
care aparține însăși vieții, conștiința înaltă 
nu este un dat aprioric, ci un proces com- 
plicat, dar și claritatea aparține tot vietii 
Shakespeare nu s-a sfiit să impartă, ade 

seori, oamenii în buni si răi. Ar fi fost mai 
tulburătoare Julieta, dacă Shakespeare i-ar 
fi adăugat și citeva tare de caracter? Ar fi 
cistigat Hamlet în adincime, dacă Shakes- 
peare l-ar fi minat cu secrete, vise mediocre? 
Arta nu poate evita ináltimile, fie cele ale 
binelui, fie cele ale răului, fără riscul de a 
deveni mediocră. Istoria artei este pină la 
urmă istoria luptei dintre bine si rău. 


Teodor MAZILU 


cu riscul altor vieţi si oameni care au scăpat 
cu viață cázind de la înălțimi neiertătoare. 
Pentru o dată s-au înventat meserii incre- 
dibile, necunoscute și nepracticate pină 
atunci. 

S-a scris şi s-a vorbit în acele zile despre 
curaj, despre abnegatie, despre demnitate, 
despre durere, despre salvatori și despre 
salvati mai mult decit niciodată. S-au dat si 
nume. Prea puţine pentru miile, pentru 
sutele, pentru milioanele de oameni care 
s-au înrolat fără preget, nopți si zile, zile 
şi nopți, în imensa caravană a durerii si 
solidarității umane. 

Cineva care în noaptea aceea și-a căutat 
prin spitale rudele și prietenii a fost izbit 
de liniștea din spitalele supraaglomerate. 
Nici un strigăt, nici un vaet, nici un geamăt. 
Durerea n-avea glas. 

Stă in puterea noastră s-a spus. A stat 
in puterea noastră să răbdăm, să indurám 
neindurarea pămintului. E marea virtute a 
acestui popor atit de greu încercat de-a 
lungul! zbuciumatei sale istorii. 

La citeva zile de la dezastru,viata a început 
să-și reia cursul normal. Oamenii și-au 
inzecit eforturile pentru ca totul să intre in 
amintire. Au revenit speranțele si grijile 
care dau sens vieţii noastre. Oamenii au 
început să se bucure din nou de oboseala 
muncii. Pe stradă trece un copil cu o vioară, 
într-o librărie cineva rásfoieste o carte, 
au reapărut florile. E totuşi primăvară 

Stă in puterea noastră... in incercarea prin 
care am trecut, a stat în puterea noastră 
să fim buni, drepți, curajoși. Din incercarea 
prin care am trecut,stă in puterea noastră 
să fim mai buni, mai drepţi, mai curajoşi 
Putem. 


N.C. MUNTEANU 


Urmare din pag. 9 


Încă trăiesc! 


întotdeauna serios, pretentios, grav, oficiind 
ca un preot al unei misiuni sacre: aceea de 
a ne insenina fruntile, de a ne reda mereu 
încrederea în viata, de a ne face să înțelegem 
marele, supremul adevăr: «Trăim, oameni 
buni, trăim şi asta contează». 

Da, trăim. Cu o mie, cu unul, mai puţini. 
Cu el absent. Cu el intrat definitiv în me- 
moria peliculei. Tănase n-a avut norocul 
să-i fie păstrată astfel memoria — pe benzi 
de umbre si lumini în care doarme misca- 
rea. El a avut-o. Actorul s-a intilnit cu sălbă- 
ticia morții si i-a suris în față. Căci el era cel 
ce biruia. În zeci de filme în care a jucat 
roluri de neuitat, rămine să trăiască așa 
cum a fost: drept, uman, exigent, mereu 
gata să o ia de la capăt. Peste toate, incu- 
nunind trăsături de noblețe atit de omenești, 
un talent de geniu. Asta-i conferă nemuri- 


rea. 

Ultima dată cind l-am văzut, l-am între- 
bat ce face? «Încă trăiesc!» mi-a răspuns 
si, în acest «incă» vedeam funciarul lui 
optimism, dragostea năvalnică de viata. 
Mi-a întors întrebarea: «Tu ce faci? Nu-mi 
scrii ceva?» 

lartă-mă, nene Tomita, n-am ştiut cá-ti 
voi scrie la cápátti, aprinzindu-ti o luminare, 
pentru a-ţi face fáclia luminii ce ţi-a izvorit 
intotdeauna din suflet, mai tare, mai de 


—— loan GRIGORESCU 


Era actorul meu neconditionat, 
eram spectatorul lui 
necondiționat 


voie si oricit de des, într-o inlantuire rapidă 
şi tremurătoare. Din cauza iluziei, tăcerea 
»ublicului avea ceva vlăguit si neplăcut 
Miinile rămineau întinse, neputincioase, in 
fata neantului. Te frecai la ochi, priveai fi» 
drept înainte, te rusinai de lumină și erai 
nerábdátor să te regásesti în întuneric ca să 
vezi desfásurindu-se iarăși nişte fapte ce 
avuseseră un timp al lor propriu, dar acum 
vrau transplantate într-un timp nou, fiind 
reimprospătate cu spoiala muzicii... Acest 
fapt amesteca bucuria cu un sentiment al 
neputinței. Şi atunci náluca se destrama 
O lumină inundă ecranul după ce cuvintul 
«Sfirsit» fusese proiectat: ciclul programu- 
lui oferit se terminase, iar publicul părăsea 
teatrul, în timp ce un altul nou se inghesuia 
afará, dornic să se bucure de repetarea 
acestei desfásurári.» 

Nu ştiu de ce — sau ştiu de ce — la acest 
text din «Muntele vrájit» al lui Thomas 
Mann, m-am gindit cu insistenţă cind, tre- 
cînd pe lingă un afiș mai vechi, cine ştie 
cum reapărut în jocul soartei, mi-a apărul 
chipul lui Toma Caragiu. Direct, viu, obis- 
nuit... 

A fost un mare actor al lumii acestor ani. 
A fost o mare sansa a filmului românesc. 
L-am admirat, ca multi alții, fără rezerve si 
fără «spirit critic». Eram spectatorul lui ne- 
condiționat — cum el a fost actorul necon- 
ditionat, orice joc mic sau mare ar fi făcut. 

Prietene cititor, reciteste citatul de mai 
sus, gindeste-te la acel «Sfirsit»... 


Gelu IONESCU 


El a fost un simbol 
si simbolurile nu pot muri 


toții unul singur, uniți de același destin, 
pe care dacă aș putea l-as lua de piep! si 
l-as întreba: de ce? 

A doua zi ne-am cáutat din nou si ne-am 
vázut fetele luminate de primávará stáruind 
simbolic întru speranţă, toti, afară de unul. 
L-am căutat peste tot dar în zadar, pentru 
ca tirziu, după o așteptare chinuitoare, să-l 
găsim, asa cum nu si l-a imaginat nimeni 
vreodată. Teatrul Lucia Sturdza Bulandra 
s-a îmbrăcat în negru. 

Am vrut atunci să fug departe, să-mi pierd 

toate simțurile, să nu mai înțeleg si să nu 
mai văd nimic, să mă uit doar cum se des- 
tramă norii pe cer și nimic alt. Dar nu s-a 
putut! 
. Toma Caragiu a fost un simbol, o stare 
a acestui popor, o permanenţă, un om de 
bine al acestor locuri şi nu știu ce-as mai 
putea scrie, ca să spun tot ce-a fost. Aces- 
tea toate nu pot muri. 

Dar eu am cunoscut și am iubit omul cu 
acest nume. Am fost prieteni, am ris impre- 
ună, am avut emoții împreună, am visat 
aceleași lucruri, îi ştiu gesturile, știu cum 
isi sorbea cafeaua si de aceea mi-e foarte 
greu. 

Multă vreme actorii Teatrului Bulandra 
vor păși sfios în cabina nr. 2. 

Noi, actorii, ne întrebăm destul de des 
ce rost avem, dacă trebuim cu adevărat 
cuiva, dacă nu cumva sintem doar folosiți 
si apoi dispretuiti în mulțimea de treburi 
serioase ce năpădesc oamenii seriosi, îi 
astenizează și-i fac să uite să ridá, să fie 
generosi, să le fie rușine de sentimente. 

Acum ştiu, chiar sint sigur că sintem de 


folos, acum cînd toate trebuie învățate 
din nou, cînd lucrurile-si capătă adevăratele 
sensuri, cind nu mai putem să ne irosim 
clipele aparent neînsemnate ale vieții. 

Va trebui să-mi pun la loc nasturii de 
teatru pe care i-am rupt în noaptea acee:ı 


Mircea DIACONU 


Urmare din pag. 10 


Vedeai o singură imagine si 
erai sigur că e un film al lui 


sapirograf. Fiindcă fantezia si inventivitatea 
debordante nu pot fi nici ele imitate. Fiindcá 
o exceptionalá capacitate de a gindi tele- 
genic, asa cum a avut Bocanet, nu poate fi 
nici ea, în vecii vecilor, imitată. Fiindcă o 
cultură plastică, o cultură a vizualului, pre- 
cum cele ale lui Bocánet nu stau la indemina 
oricui. in sfirsit, pentru că Bocánet, ca 
artist si — sint convins — si ca om, făcea 
parte din familia, nu știu dacă foarte nume- 
roasă, a celor cărora, dincolo de muncă 
şi iarăşi muncă, nu le rămin străine nici 
verva, nici spiritul, nici umorul. 
Show-urile, toate emisiunile lui Ale- 
xandru Bocánet, absolut tot ce a rămas legat 
de numele lui are firescul unei respiratii 
omenești și puterea simplă, dar aproape 
misterioasă de a place și de a bucura pre- 
cum o floare. Probabil, nu probabil: mai 
mult ca sigur că, în timp, vom mai vedea în 
reluare pe micul ecran show-urile, emisiu- 
nile lui Bocánet. Nu cred că mă voi mai 
putea bucura, văzindu-le, precum m-am 
bucurat pină acum. Nu cred că voi putea 
să revăd o emisiune de Alexandru Bocánet 
cu Toma Caragiu astfe! decit cu un nod 


în git. Aurel BĂDESCU 


Un poet al micului ecran 


sărbătoare, fie că se numeau «Profi! pe 
625 de linii» sau «Gala lunilor» sau... In- 
candescente imagini alb-negru. Cu o alchi- 
mie savantă năștea din cele patru camere 
de luat vederi ale platoului de TV, momente 
de intensă bucurie, de armonie, de vigu- 
roasă frumusețe plastică, lăsindu-ne, la 
sfirşitul fiecărei emisiuni semnate Alexan- 
dru Bocánet, cu sufletul mai bogat, dar din 
sufletul lui pasionat. Proiecte nenumărate 
nu-i lăsau nici o clipă de liniște tinărului 
poet al imaginilor care inventa la nesfirsit 
formule de spectacol, intr-un nesfirsit exer- 
citiu de stil. Joc fascinant de reflexe ale 
lumii reflectate de fantezia sa. 

Sirul s-a intrerupt brusc, absurd, la acea 
orá de inceput a lungii nopti de 4 martie. 


Triumful dragostei de ordine, de rational, 
de armonie, impotriva absurdului, triumful 
indrágostitului de poezie si frumos Ale- 
xandru Bocanet se împlineşte prin ceea ce 
nimeni nu poate distruge: prin opera lui 
parcá mai bogatá decit firescul celor 33 de 
ani, o operá realizatá in lupta cu timpul 
pe care astfel l-a infrint. 

Cornel TODEA 


Decupajul sàu a ramas 
deschis la pag. 5 


miezul nopții redactind ultima secvență a 
decupajului: o apoteoză a tinereţii, a muncii 
creatoare. Filmul se numea la început Unui 
pentru toti. Acum ar fi vrut să-l numim 
Tinerii. 

A plecat pe drumul fără întoarcere, un 
pátimas al breslei sale. Nu-si admitea odih- 
na. Se refugia cu incápátinare în munca. 
Poate si pentru că se simţea aici mai putin 
singur ca oriunde. «Cind crezi că putem 
intra în producţie? Toţi sint puși în priză: 
şi Doina, si Dan, si Ovidiu, si Tibi». Echipa 
care lucra însemna mult pentru el. Imi făcea 
elogiul fiecăruia în parte. Se bucura că 
Jean Constantin va avea, în fine, un roi 
pe măsura lui. Voia să inceapá filmările 
la vară. «Crezi că reuşim ?». 

Înving cu greu albul nescris al hirtiei. 
Cuvintele opun rezistenţă. Alături, pe biroul 
meu, decupajul filmului Tinerii, deschis 
la pagina 5, asa cum a rămas din seara 
aceea groaznică de 4 martie. 


Cornel CRISTIAN 


cinema 
Anul XV (171) 


Bucureşti 
martie 1977 


Redactor 


Ecaterina Oproiu 


` 


telescopuri 


Postul de televiziune 
la post 


Bătăile de inimă ale micu- 
lui ecran au stat și ele, 
atunci, pentru o clipă. ca 
si inimile noastre. Pentru 
0 seară doar, una singură, 
cred, din întreaga istorie 
1 televiziunii noastre, zim- 
betul crainicu nu ne-a mai spus ca de 
obicei «noapte bună», și nici nu putea 
să ne spună, pentru că noaptea nu a 
fost bună, au fost citeva zeci de secunde 
de noapte rea, de noapte grea, de 
noapte stihinică, citeva zeci de secunde 
cit o viata, cit foarte multe vieți. Pentru 
o seară, atunci, micile ecrane au intrat 
mai devreme ca deobicei în noapte, în 
noaptea rece, în noaptea grea, în noap- 
tea stihinică. Cit de departe păreau a 
fi, atunci, zorii așteptați de o tara in- 
treagă la datorie, încordată, un singur 
gind, o singură voință, o singură faptă... 
@ Reporterii micului ecran.. ...ca 
întotdeauna in misiunile de campanie 
pe care le-a impus viata, au fost printre 
primii, pe primele baricade. S-au adunat 
peste noapte, s-au numărat, au păstrat 
o clipă de reculegere pentru cei care 
nu mai erau, pentru prăbusirile si frin- 
gerile din inima Bucureștiului, din ființa 
si conștiința Bucureștiului, si s-au pus 
pe treabă, și-au încărcat aparatele, au 
pornit pe drumuri de-atita timp stiute, 
de-atitea ori trecute, care în dimineața 
de după tragicul cataclism, isi schim- 
baserá fata, glasul, mişcarea, culorile... 
Zorii i-au prins pe reporterii televiziunii 
cu aparatele de filmat în mină, peste 
tot unde fringerile seismului au lăsat 
urme adinci, grele, pe trupul de primă- 
vară al țării. Primele lor imagini au fost, 
pentru multi, cu adevărat cutremurá- 
toare. Da, sub mormanele acelea de 
moloz a fost un bloc, în care am fost 
ieri, în care urma să fim miine, în care 
multi, vai, au fost chiar în clipa despár- 
tiri Da, în golul acela imens către cer 
a fost o cofetărie, în care am intirziat 
adesea, dincolo au locuit prieteni de-o 
viață, peste drum treceau drumurile 
noastre zilnice, era cabina aceea de 
telefoane din care... Primele imagini- 
document au înregistrat, ca o stringere 
de mină dimensiunile prăbuşirii, clipa 
vieţii întrerupte, cu pierderile ei irepa- 
rabile... Dar încă din acel moment, al 
liniștii dureroase, amenințătoare, și gra- 
ve de după seism, au prins să se audă 
vocile vieții. — «E cineva aici? — in- 
treabă un trecător singuratic în bezna 
dureroasă. amenințătoare și gravă. «Sint 
eu» — răspunde un glas îndepărtat, 
slab, din hául muntelui de moloz. Si 
viata, pentru o clipă întreruptă, începe 
a se reintoarce la viata. 


€ Acest drum al vieții către viată... 

...a fost pentru reporterii micului ecran 
preocuparea de căpetenie, singura, 
lungi zile si nopți in sir... Însuși zgomo- 
tul aparatului de filmat acolo, printre 
ruinele încă tăcute, a fost un semn dă- 
tător de viata. Dar zgomotele de viata 
au devenit nenumărate — vorbind cu 
glasul reflectoarelor, al escavatoarelor. 
al buldozerelor, al macaralelor — și, 
oamenii au fost cu toţii acolo, fiecare 
la locul lui, în apărarea vieții, întru salva- 
rea oamenilor și Omul — vorbind cu 
glasul soldaților, al muncitorilor, al stu- 
dentilor, al intreprinzátorilor — a pornit 
atunci, marea bátálie pentru om, pentru 
viață. Astăzi, acum, multe din rănile 
cutremurului de la 4 martie s-au cica- 


Coperta 1 

Fotogralw realizată la 2 martie 1977, 
Toma Caragiu a acceptat cu bucurie să 
participe la realizarea copertei revistei 
«Cinema», in továrásia colegilor lu: 
Tamara Buciuceanu, Rodica Mandach: 
si Dem. Rădulescu. 

Foto: A. MIHAILOPOL 


trizat, viata și-a redobindit ritmul, si 
culorile, si glasul si fata rávásitá, clipele 
au adus, fiecare, cer albastru în sufle- 
tele oamenilor, in gindul si fapta oame- 
nilor, zilele reconstructiei intense, fe- 
brile, au indepártat cu ani, parcá, se- 
cundele catastrofei. În tot acest interval, 
al clipelor-ani, micul ecran a fost la 
datorie, pe baricadele vietii, in sprijinul 
vietii, cuprinzind in emotionante, exem- 
plare imagini, renasterea si triumful vie- 
tii. 

® Acum, cind primăvara a înflorit... 

...intreaga tara, acum cind toate ruine- 
le au fost mutate in amintire,nu stii cáror 
fapte si imagini, surprinse de reporterii 
micului ecran — uneori dupá ore intregi 
de veghe încordată — să le acorzi 
prioritate, si nici nu trebuie, desigur, 
să acorzi priorități, fiecare gest al so- 
lidaritatii umane, al dragostei de tara 
şi de om, din aceste zile ale solida- 
ritátii si omeniei, a avut însemnă- 
tatea lui in epopeea reintoarcerii vieții 
către viaţă. Reporterii micului ecran 
au fost peste tot. Au fost martorii pri- 
melor eforturi încununate cu succes, ale 
temerarilor de a scoate viață de sub 
dárimáturi: lumina de afară era prea 
puternică, pictorul acela, sau fetița a- 
ceea, isi ascundea fata în miini, dar 
reintoarcerea la lumină se produsese, 
oamenii trăiau din nou, se născuseră a 
doua oară... Au urmat multe ore și zile 
si nopți de așteptare încordată... Încă 
un om, încă un semn al vieţii triumfátoare, 
O păpușă, o fotografie, o carte. Şi încă 
un om, și încă un om, după șapte zeci 
de ore, după... o sută optzeci și șapte 
de ore și patru zeci de minute, o femeie, 
o profesoară, care a ascultat la tranzis- 
tor zgomotele vieţii de afară și și-a 
asteptat cu calm și încredere propria 
renaştere, după două sute cincizeci şi 
una de ore, tinărul acela, pe chipul 
căruia speranţa n-a incetat să trăiască, 
n-a putut, n-a vrut să moară... A trecut 
o săptămină, a mai trecut una, semnele 
cataclismului s-au șters unul după altul, 
televiziunea a fost mereu pe baricade, în 
stare de veghe încordată, de permanen- 
tă acţiune. 

€ Secventele din uzine... 

..din toate uzinele țării, de acolo pe 
unde a trecut unda distrugătoare sau 
de acolo pe unde cutremurul n-a lăsat 
decit urme în conștiințe, totul e atotgrăi- 
tor. Peste tot maşinile muncii s-au 
pus în mișcare mai repede, mai bine 
si mai tare, lăsind grinzile prabusite si 
molozul care le astupa, in amintire. 
Pe micul ecran apar florile — surprinse 
in prim-plan — din noile apartamente ale 
sinistratilor, mutati in case noi, trainice, 
frumoase, incá pe cind ruinele fostelor 
lor case isi mai arátau coltii hizi ai su- 
ferintei; apar gesturile umane, atitea 
și-atitea, de pe întreg cuprinsul țării, 
dăruirea cascadorilor — care, în spri- 
jinul vieții, au mers într-un caz tragic, 
pină la supremul sacrificiu de sine —, 
abnegatia întregului personal sanitar, 
care a vegheat zi și noapte la cápátiiul 
răniților. Chipul vieţii renaşte. L-am 
văzut pe o arteră bucureşteană, unde 
trandafirilor li se pregătea haina de 
primăvară, l-am văzut la un spital 
unde se nastea chiar în clipele zgu- 
duirii un copil. Am văzut autobuzele 
Bucureștiului ducind neincetat oameni, 
am văzut, din ţară si de peste hotare 
venind neincetat semnele solidarităţii. 
Le-am văzut. Reporterii micului ecran 
au fost peste tot, mereu la datorie, cu 
aparatul de filmat, cu gindul și fapta, 
mereu în stare de alertă. l-am văzut. 
Le-am simţit prezența. Erau încă încre- 
zători, și acolo, lingă muntele de piatră 
care-i bara drumul spre viață unuia din- 
tre cei mai buni si mai frumoși regizori 
ai lor, Andu Bocánet pe care însă 
nimeni nu l-a mai putut întoarce din 
drumul său, nici pe el, nici pe veselul 
Toma, unul dintre cei mai minunati 
actori pe care i-a avut România Sub 
dărimături a rămas o parte din noi... 

€ Viaţa se reaseazi... 

..in cursul solid, trainic al normali- 
zării. Heidi s-a întors printre noi; s-a 


întors si Magellan. 
— — Călin CÁLIMAN 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucuresti 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul! Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucuresti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea artistică: 


Prezentarea grafică: 
Anamaria Smigelschi 


loana Moise 


Tiparul executat ia 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucuresti 


Nr.4 


Anul X V (172) 


Revistá a Consiliului 
Culturii si Educatiei Socialiste 
Bucuresti-aprilie 1977 


crezul 
poporului 
nostru. 
Independenţa: 
vocația 
filmului 
nostru. 


Acest 


anotimp eroic 


| Primăvară eroică, primăvară 

| nod arama Imbogatind pe 

atitea planuri umanismul nos- 

nema tru! Primăvară trăită de toti 

| oamenii muncii socialiste și 

| ai dăruirii patriotice într-un 

efort maxim, pentru a re- 

cupera si devansa timpul rápit de cea mai 

mare catastrofá naturalá din istoria noas- 

trá modernă, fără a uita că acesta este 

anotimpul bucuriei, al festivalului «Cinta- 

rea Romániei», anotimpul marelui jubileu 
al independentei centenare! 

«Uniti în cuget şi-n simtiri», fermi si 
nuantati în opţiunile noastre, am trăit si 
trăim în aceste zile o experienţă politică și 
umanistă capitală. Această experienţă va 
fi înscrisă în analele istoriei sub titlurile 
unor manifestări publice care au sintetizat 
în forme inedite voința și decizia întregii 
națiuni: şedinţa comună a Comitetului Cen- 
tral al Partidului Comunist Român, Marei 
Adunări Nationale, Consiliului Suprem al 
Dezvoltării Economico-Sociale şi activu- 
lui central de partid și de stat, Congresul 
consiliilor de conducere ale unităţilor agri- 
cole socialiste, al întregii țărănimii si alte 
manifestări de anvergură și semnificaţie 
aparte din perioada următoare. Din această 
vastă și intensă experiență, comprimată de 
un destin pe care am reușit să-l stapinim, 
în spațiul cltorva săptămini, se degajă 
însă pentru fiecare dintre noi un sens unic, 
pe care l-a exprimat cu strălucire și aleasă 
sensibilitate acela care poartă stindardul 
voinţei și sperantelor noastre, tovarășul 
Nicolae Ceausescu: «Nu pot să nu repet 
incă odată, cu mindrie — ce oameni 
minunati avem în satele noastre, în 
tara noastră in general! Sint oameni 
care, cu o judecată sănătoasă, cu in- 
credere fermă în politica partidului, își 
spun răspicat cuvintul — simplu, fără 
intortochieli inutile, fără «complexitati» 
de neinteles, în graiul strămoșesc în 
care au fost create minunatele balade 
şi doine, care au stat la baza fáuririi 
limbii noastre, pe care poeții au cin- 
tat-o așa de frumos, în care cîntă astăzi 
intreaga noastră naţiune.» 

Am văzut cu emoție, pe ecranele televi- 


zoarelor, imaginea memorabilă a 11 000 
de oameni ridicindu-se, în mijlocul dis- 
cursului, aplaudind și aclamind acest inspi- 
rat omagiu care e totodată un crez. 

Democraţia noastră socialistă — inte- 
meiată pe tradițiile şi valorile solide ale 
simțului de dreptate, omenie și demnitate 
ale acestui popor, decantate în atitea in- 
cercări si sacrificii — și-a arătat în acest 
anotimp suverana ei superioritate. Impotri- 
va oricăror denigrări, care nu reușesc decit 
trista performantá de a uni ieftine speculații 
cu facilități maladive, această democraţie 
s-a dovedit încă odată a fi îmbinarea in- 
teleaptá a intereselor superioare ale ţării, 
ale întregului popor cu «preocuparea per- 
manentă pentru fiecare om al muncii», 
pentru «fiecare cetățean în parte», cum 
a subliniat în repetate rînduri, în zilele aces- 
tui anotimp eroic, tovarășul Nicolae 
Ceaușescu. Tocmai de aceea, în consens 
cu milioanele de spectatori care au putut 
urmări pe micile ecrane imaginile memora- 
bile ale acestui eveniment, cei 11000 de 
participanţi la recentul Congres au aclamat 
din nou în picioare, în mijlocul discursului, 
cuvintele conducătorului partidului și statu- 
lui care a arătat cit de ferm sintem hotariti 
să ducem la îndeplinire mareata noastră 
operă, ofilind si eclipsind orice «glas» 
inspirat de resentimentele exploatatorilor 
expropiati şi orice moft al celor «care 
cred cá pot trăi în România fara să lu- 
creze, hoinărind și pălăvrăgind în dreap- 
ta și în stinga». 

Noi dimensiuni si criterii ale edificării 
țării noastre de azi si de miine, ale afirmării 
unui tip superior de om au prins contur 
tocmai în aceste săptămini de încercare, 
ca un expresiv preludiu la marea celebrare 
a independenței de la 9 Mai. 

«Într-adevăr, sint încă multe probleme 
care trebuie soluționate într-un mod 
nou, pentru a asigura realizarea în cele 
mai bune condițiuni a marilor obiective 
pe care le avem»,a afirmat cu claritate 
secretarul general al partidului în ampla 
sa cuvintare la închiderea Congresului tárá- 
nimii, dedicată în cea mai mare parte anali- 
zei atente, cu maximă receptivitate și cu 
accentele cele mai stimulatoare, a pro- 


punerilor și criticilor tăcute de vorbitori. 
Ca și în fața consfătuirii cu arhitecţii noului 
centru civic al Capitalei, îndemnați să afle 
unele soluții constructive și estetice diferite 
de cele la care s-a recurs în ultimele decenii, 
s-a indicat încă odată să se «acționeze 
într-un spirit nou, revoluționar». Criteriul 
calităţii se impune în primul plan, măsura 
și finalitatea tuturor lucrărilor fiind mereu 
aceleași: cerințele omului nou, interesele 
supreme ale patriei socialiste, indepen- 
dente. 

Experienţa politică și umanistă a acestui 
anotimp eroic nu poate să nu influenţeze 
şi criteriile de lucru și de apreciere din 
cinematografia noastră. Nu vom uita cit 
de strîns s-au legat în aceste zile calitatea 
de cineast, de om de cultură și calitatea 
de cetățean, incepind cu veghea de nopți 
în sir a electricienilor care și-au transformat 
reflectoarele de filmare în surse de lumină 
pentru lucrările de salvare, de reconstrucţie 
şi construcție, continuind cu toti cineastii 
care au răspuns şi răspund prezent pe 
fronturile ideologice ale făuririi și apărării 
conștiinței socialiste, ale afirmării demni- 
tátii și independenţei nationale. 

Sintem ferm convinşi că valoarea ideo- 
logico-estetică a filmelor românești, cali- 
tatea lor de a educa si de a ne reprezenta 
sint legate intim de înțelegerea tuturor 
implicatiilor profesionale și morale ale aces- 
tei experienţe, de aplicarea unor soluții 
noi, evoluate, în programarea, scenarizarea 
şi realizarea filmului, dar mai ales de pune- 
rea în valoare, în forme artistice superioare 
si de larg ecou, a orientării umaniste funda- 
mentale, devenită leit-motiv al vieţii noastre 
ideologice: «nu poti să nu spui acelora 
care mai întreabă «oare cum arată omul 
nou ?»: iată, acesta este omul nou care 
se afirmă cu toată puterea în satele 
noastre! Priviţi — spunea tovarășul 
Nicolae Ceauşescu, arătind cu un gest 
elocvent spre uriașul amfiteatru al celor 
11 000 de delegati ai țării — el este omul 
nou, stápin pe destinele sale, care stie 
ce vrea, care e hotárit sá lupte pentru 


comunism, pentru independenţa si suve- 


ranitatea țării». 


«CINEMA» 


Independenţa: crezul poporului nostru 


«Noi avem, într-adevăr, 
alte înțelesuri 
despre drepturi 
şi despre libertăți; 
în înţelesul nostru, 
principalele drepturi 
sînt dreptul la muncă, 
dreptul la viata liberă, 
dreptul de a fi 
deplin stăpîn 
pe munca ta 
şi pe roadele ei, 
dreptul de a putea 
spune deschis cuvîntul 
şi de a participa activ 
la conducerea tuturor 
sectoarelor de activitate, 
la conducerea 
. întregii tari. 

In aceasta constă 
forța orinduirii 
noastre socialiste, 
forța democraţiei noastr * 

de tip nou, 
în care poporul 
îşi hotărăşte 
el însuşi destinele». 


Nicolae CEAUŞESCU 


(Din Cuvintul de inchidere la 
Congresul consiliilor de conducere ale 
unităților agricole socialiste, al intregii 

taranimi) 


«Centenarul independentei ne reaminteste de luptele purtate de-a lungul secolelor de poporul nostru 
împotriva dominaţiei si asupririi străine, pentru formarea națiunii, pentru cucerirea libertăţii. Să sărbă- 
torim acest centenar prin noi împliniri, prin afirmarea si mai puternică a voinței poporului nostru de a 
făuri, prin munca sa, o tara mai îmbelşugată, de a-i întări continuu independența si suveranitatea, de a 
asigura întregii naţiuni o viata demnă, liberă, fericită» 


Nicolae CEAUŞESCU 


«Pe iume nu-s mai multe Românii», po- 
porul român este unul, cum unul și același 
este cerul care învăluie planeta și unică 
viața fiecărui om. Am citat propoziţia intro- 
ductivă dintr-un documentar și am punctat 
anvergura unui sentiment care răzbate din 
aproape toate creaţiile cinematografice 
românești văzute în aceste săptămini: de 
la evocarea, atit de vibrant actuală, a desti 
nului eroic al lui Mihai Viteazul, în filmul de 
largă respirație care isi așteaptă premiera, 
Buzduganul cu trei peceti, pină la pro 
ductiile realizate în studiourile armatei sau 
ale unui cineclub. Mai profund receptive 
decit oricind la semnificațiile politice şi pa- 
triotice, mai sensibile în acelaşi timp la va- 
lorile și frumusețile intime ale existenţei, 
filmele acestei primăveri par să fi cistigat 
ele însele ceva în plus din teribila confrun- 
tare cu stihia, pe care am traversat-o nu fără 


2 


Pe lume 
nu-s mai multe Românii... 


a reaseza mai term reperele drumului nos- 
tru în lume. Este mărturia unui consens pe 
care l-am dobindit noi înşine — creatori, 
spectatori, cetățeni — ridicindu-ne deasu- 
pra clipei, depăşind noua vitregie supremă 
grație umanismului care ne e propriu, 
îmbogăţit prin tot ceea ce a sedimentat dura- 
bil în noi Partidul Comunist Român si pro- 
gresul cunoașterii universale, net detaşat 
de parazitismul burghez al demagogiei apa- 
tride si înstrăinării. 

Caietele de front ale lui Nicolae Gri- 
gorescu, unul dintre documentarele cu 
care studioul «Alexandru Sahia» celebrea- 
ză apropiatul centenar al independenţei, 
pune în lumină o dimensiune de rezistență 
a acestui umanism. Este dimensiunea an- 
gajării patriotice, militante, a artistului au- 
tentic, care a cunoscut farmecul incompara 
bil al peisajelor si chipurilor de pe alte 


Independenţa: vocaţia filmului nostru. 


meridiane, dar care în momentul istoric al 
războiului de la 1877 a fost alături de ostaşii 
de pe front. Sutele sale de desene, pentru 
prima dată revelate într-un asemenea număr 
publicului larg, sint schitate sau compuse 
la doi pași de linia de foc, în bătaia gloante- 
lor inamice, lingă soldaţii din tranșee, por- 
niti la atac sau căzuți pe cimpul de luptă, 
alteori infatisindu-l pe artist cum contemplă 
cu înțelegere chipurile tragice ale prizonie- 
rilor. Adevărate cadre de film desenate, 
prin dinamismul compozițiilor și unghiula- 
tiilor, ele ne captiveazá mai ales prin puterea 
cu care exprimă orientarea tradițională şi 
mereu vie a spiritualității românești, a inte- 
lectualitátii de real rafinament, dăruită, în 
singurul său înțeles creator, cauzei libertă- 
tii şi demnităţii umane. Fără a avea nimic 
comun cu ilustrarea ocazională, fără a 
renunța la nimic din ceea ce exigenţele 
sfinte ale vocației impun creatorului, pen- 
tru că niciodată scopul nu scuză mijloacele, 
Nicolae Grigorescu ne demonstrează peste 
veac, prin intermediul acestei admirabile 
inițiative a regizorului Petre Sirin și criti- 
cului Radu lonescu, că artistul român, 
străin de frazeologia liberalistă, dar ade- 
vărat luptător pentru libertate, nu s-a pre- 
valat citusi de putin de condiția sa specifică 
de creator pentru a degenera în slujbas al 
unei coterii infim-minoritare. 

«Pe lume nu-s mai multe Românii» spune 
parcă polemic loan Grigorescu în comenta- 
riul filmului Învingem, un prim și amplu 
reportaj sintetic, compus din materialele 
filmate de zeci de operatori, în zilele de după 
cutremurul din 4-martie (regizori David 
Reu si lon Visu). Cite imagini din acest 
documentar, prezentat in momentul cind 
jubileul centenarului independentei se im- 
bină cu evocarea unui nou moment eroic, 
ar putea deveni puncte de plecare pentru 
alte filme de sine stătătoare, avind ca per- 
sonaje pe eroii acestor zile şi ca deviză 


atotcuprinzătoare aceeaşi propoziţie intro- 
ductivă! lată, am vrea să știm cine este acest 
ostaș coborit de pe dărimături doar pentru 
a i se schimba tifonul de protecţie împotriva 
prafului, cine este această femeie care 
pare să stea aici dintotdeauna si care în 
loc să-l imbratiseze pe soldat, isi petrece 
doar brațele automatic peste umerii lui, 
legindu-i bandajul, înainte de a-l privi cum 
urcă din nou spre frontul salvării! Am vrea 
să ştim cine este acest ostaș mai tinăr, 
surprins de documentaristi după o noapte 
petrecută într-o tranșee neobişnuită, în 
lumina crudă a zorilor, trimitindu-ne un 
zimbet tot atit de fotogenic ca al unui cele- 
bru actor de cinema și amintindu-ne cá a 
venit totuși primăvara. Am vrea să știm 
care sint visurile acestui alt ostaş, atipit în 
primele clipe ale dimineții, după o noapte 
de coșmar real, atit de liniștit însă în somnul 
său vertical... 

Într-un expresiv racord ne apar în conti- 
nuare imaginile unui film realizat recent la 
studiourile armatei, intitulat Odă ostașilor 
români și semnat de o regizoare: Zincufa 
Spincescu. Niciodată n-am văzut o imagine 
mai frumoasă a Dunării noastre, a Dunării 
traversate eroic în 1877 şi privită astăzi calm, 
de aproape, la nivelul apelor ei legănate, 
într-un peisaj de primăvară senin, ca aminti- 
rea eroilor. Autoarea a înţeles că cea mai 
bună cale de a vorbi despre măreţia sacri- 
ficiului este de a prezenta, cu sobră tan- 
drete, frumusețea pămintului pentru care 
ei au luptat, căutindu-le apoi urmele de 
bronz, în monumentele care străjuiesc as- 
tăzi locurile de plecare. O adevărată colum- 
nă modernă realizează această autoare de 
abia cunoscută, montind în suită basorelie- 
furile și statuile înălțate în întreaga tară 
pentru cei de la 1877. 

Dar nici un moment răceala bronzului 
nu ne contaminează, strălucirea lui întune- 
cată pare un simplu efect de lumină, acești 


eroi sint vii, pásesc si astăzi pe același pă- 
mint, alături de alti eroi, alături de pildă 
de această fată din documentarul Baladă 
pentru un erou contemporan care se 
întoarce în satul moldovean al bunicilor sai 
după ce a ciștigat laurii de aur ai olimpiadei. 
Este momentul cel mai izbutit din filmul sem- 
nat de Erwin Szekler, riguros în reconstitui- 
rea travaliului şi a succesului exemplar al Na- 
diei Comăneci, încărcat de emoția aceluiași 


mare sentiment al patriei unice, pe care-l 
descoperim în noi înşine, mai intens decit 
oricind, transfigurat în crezul muncii, al 
devenirii si desăvirșirii socialiste, ca in 
versurile lui Nicolae Labiş, rostite în final: 
«Noi trăim un vis si năzuim spre eV Noi, 
fauna semeatá a furtunii/ Să sune pe al 
nostru viu otel/ Curatul sunet al perfecțiunii» 


Valerian SAVA 


La Centenar 


Vazind, în mai multe prilejuri, secvențe 
din vechi filme românești dedicate 
războiului pentru dobindirea indepen- 
dentei, am observat ce juste și expresive 
erau mişcările de mase, ce ochi bun pen- 
tru montajul în cadru avea acel operator 
necunoscut. Un simț al dramaticului 
nealterat, care demonstra că, la capitolul 
mişcări de mase, pionierii cinemato- 
grafului au inventat esentialul. De altfel 
filmul mut, în genere axat pe spectacol, 
a trebuit să-și invente legi artistice sta- 
bile (şi probabil imuabile) măcar și 
numai pentru că nu dispunea de mobili- 
tatea aparaturii moderne: cultura plas- 
tică a marilor pinze romantice inspirate 
de bătălii (între care şi cele ale lui 
Grigorescu) se simte asimilată. 

Filmul istoric, fie încă odată spus, 
e interesant prin felul cum actualizează 
scene pe care istoria le-a înfipt în con- 
ştiinţa unui popor, în conştiinţa propriei 
sale «materii». interesează, dincolo de 
fundal — sau de epicitatea faptelor care 
nu are cum fi modificată — ce mesai 


conţine modul nou de relatare. Nu atit 
o concepție asupra istoriei — ea este 
în primul rînd sarcina istoricilor — cit 
acel suflu de înțelegere a ceea ce a fost, 
din perspectiva timpului trecut, între 
eveniment şi actualitate. Cu atit mai 
mult cu cit este vorba azi de un eveni- 
ment capital în istoria românilor — eve- 
niment ce nu are nevoie de suprapuneri 
anecdotice pentru a se susține în ecran. 
lar dacă sint necesare, ele se pot afla, 
într-o amplă literatură clasică, inspirate 
de eveniment. Războiul de indepen- 
denté de la 1877, văzut de cineastii 
anului 1977,ne poate arăta ce a dobindit 
cinematografia noastră care a adoptat 
demult o vie tematică istorică; nu m 
tehnica înfățișării scenelor mari (la care 
ne-am referit), ci în felul cum se poate 
medita, în spiritul artistic de azi, cu 
aparatul în mină, la gloriile si sacrificiile 
de ieri, proiectate în eternul acestei 
(sau altor) aniversări. 


Gelu IONESCU 


Buzduganul cu trei peceti 


Ne aflăm în preajma unei mari 
aniversări — sărbătorirea 
centenarului Independenţei, 
şi cu acest prilej, în curind 
va avea loc premiera unui 
film-simbol: Buzduganul cu 
trei peceti, prin portretul lui 
Mihai Viteazul este intruchipare genericá a 
unui vis si a unei realități — nașterea unei 
națiuni. 
Despre film, in ajunul confruntării cu 
„ spectatorii, am discutat cu principalii săi 
creatori. 


Eugen Mandric : 
lul unui 


neorealism istoric 


— Personajul este notoriu: in chipul 
si viata lui, legenda si istoria se con- 
fundá. Cum ati atacat, in capitolul sce- 
nariu, acest mit al istoriei românilor? 

— Adevárurile istorice despre Mihai Vi- 
teazul sint mult mai precis stabilite decit 
se crede în mod curent și superficial. Drept 
care munca de elaborare a scenariului, în- 
cercind să se limiteze la o arie posibilă a unui 
film, fie el si în două serii, s-a confruntat cu 
diversitatea fabuloasă a unei domnii foarte 
scurte, dar extraordinar de încărcate şı în 
fapte si în sensuri. Scenariul nu și-a propus 
să surprindă zbuciumul si trăirile domnului 
decit în momentele direct legate de naşterea 
ideii si înfăptuirea unirii celor trei Ţări 
Române, dar și aici a fost silit să renunte 
la foarte multe. Activitatea de om de stat, 
de conducător militar şi de diplomat a lui 
Mihai Viteazul, personaj de renaştere de 
proporții gigantice, suportind greu rigorile 
timpului şi spațiului cinematografic, a ridi- 
cat scenariului mai ales problema: ce păs- 
trăm si ce nu păstrăm. Astfel, într-un film 
de trei ore, nu a intrat decit circa patruzeci 
la sută din scenariul iniţial. 

— Reiese din ceea ce spuneți un fel 
de ascetism al concepției, care ridică 
mari dificultăți creatoare... 

— Am facut un fel de reconstituire docu- 
mentaristică. desi textul nu citează decit 


Filmul ar fi o artă aproape 
inutilă dacă modalitatea 
lui specifica de reflectare 
s-ar reduce doar la scor- 
monirea «obiectivă» a 
ceea ce camera de luat 
vederi are la un moment 
dat în faţă. Fiindcă — nu-i deloc o vorbă 
spusă la întimplare — ochiul de sticlă 


al aparatului nu-i decit prelungirea ochiu- 


lui viu al celui care filmează, care, la 
rindul lui, se dovedește a fi ochiul altui 
ochi, cel al conștiinței, al durabilitatii 
problematicii umane. Vedem cu apa- 
ratul de filmat, fiindcă vedem cu ochii, 
și vedem cu ochii, fiindcă vedem cu 
conștiința. 

Stau de vorbă cu Andrei Blaier despre 
un film pe cale de a îi turnat și încerc 
să-i ghicesc certitudinile si temerile. 
Crede în acțiune, în story, ca să má 
exprim în jargon scenaristic, dar calmul 
lui are substratul acelei neliniști pe 
care ne-am obișnuit cu toții să o numim, 
impropriu, creatoare. Fiindcă fruntea 
lui cutată parcă ar spune altceva: «O 
fi ea nelinistea creatoare, dar secvența 
asta are nevoie de mai mult adevăr.» 
Blaier ştie că «mai mult adevăr» înseam- 
nă mai multă necesitate înțeleasă, mai 
mult calm al fenomenelor (Hegel), 
mai multă liniște în ultimă instanță, 
chiar dacă, paradoxal, e vorba de o 
secvență în care personajele trebuie 
să se ia la hartá. Aici stă adevăratul 
har al lui Blaier. El urmăreşte liniştea 
necesității, tulburările lui sint creatoare 
pentru ca lupta să aibă certitudini, su- 
punindu-si chiar si certitudinile la acea 
forjare interioară care-i determină ca- 
racterul. Să ne amintim de memorabila 
nuntă din Hustrate cu flori de cimp, 
sau de încrincenata imagine a convoiu- 
lui din tren din Prin cenușa imperiu- 
lui. Oamenii isi văd de treburile lor, 
parcă ne spune Blaier cind îl pune pe 
Dinică să fotografieze nuntasiji. lată 
liniștea, iată un chip al liniștii! Tot 
liniște e și în secvența convoiului. Dar 
altfel de linişte, o linişte teribilă! Fiindcă 
e un artist autentic, Blaier stie că li- 


Un film istoric, un fiim politic, 
un film al ideilor. 
De fapt. filmul unui ideal: Unirea 


două documente din epocă, în stilul în care 
s-ar fi tratat unul din marile evenimente ale 
actualitátii imediate: un fel de neorealism 
istoric, ferit si de romantismul generatiei 
de la 1848 si de somptuozitátile posibile la 
un asemenea subiect, pentru a putea situa 
in centru discursul politic, discurs in sensul 
de demonstrație. 

— Cum ati obținut tensiunea drama- 
ticá a filmului? 

— Tensiunea decurge din caracterul tra- 
gic al eroului confruntat cu adversitáti co- 
plesitoare, obsedat pátimas de ideea inde- 
pendentei care l-a condus la necesitatea 
Unirii incá inaintea nasterii ideii de natiune, 
pe cind ideea de naţiune abia se nástea in 
Europa. O a doua coordonată în planul 
structurării personajului a fost raportul 
între putere, exercitată cu asprimea proprie 
unui veac al războinicilor, și gindirea po- 
litică vizionară care şi-a devansat secolul 
in asemenea măsură incit era cu greu 
inteles chiar şi de prietenii și sustinátorii lui. 

— Dincolo de scenariu este filmul! Ce 
spune scenaristul despre filmul său? 

— Din punct de vedere strict profesio- 
nal, lăsindu-vă pe dumneavoastră să jude- 
cati regia și imaginea, față de care nu mă 
pot obiectiva, trebuie să-mi exprim aici 
admiraţia şi ca autor, recunoştinţa pentru 
dăruirea și disciplina cu care mari actori 
români au dat viață personajului. Victor 
Rebengiuc și-a gindit rolul, după culmi ale 
creației sale (Gorki si O'Neill în teatru, 
Duiliu Zamfirescu în film), conferindu-i 
lui Mihai Viteazul dimensiunile europene 
la care-i dădeau dreptul istoria. Toma 
Caragiu, dăruind personajului său — un 
popă cu paie în ciubote, dar cu relaţii în 
toate cancelariile diplomatice ale Europei, 
— toată inteligenţa sa scinteietoare, tot far- 
mecul si toată cruzimea farmecului său, 
de parcă ar fi știut că se află la ultimul său 
rol în filmul românesc... Şi apoi, Sileanu, 
Niţulescu, Lohinszky, Coman, Gyarmathy, 
Gheorghiu-Dolj, Mazilu, Vadas, Fabian, Ni- 


coară, Fugasin, Csorba, Baci, Calboreanu, 
stegarul lui Mihai —- Tudor Stavru, ce 
echipă de bărbaţi extraordinari! 


Constantin Vaeni: 
Istoria ca 


adevár si emofie 


— Constantin Vaeni,te afli la al doilea 
film de lung metraj, si-ntr-un fel, al 
doilea film istoric. De data asta insá, ai 
avut de tăcut fată unei duble dificultăţi: 
întruchiparea unui echipaj a cărui di- 
mensiune se confundă cu conștiința 
națională românească, și asta într-o vi- 
ziune care renunţă la tot ceea ce în- 
seamnă Mihai Viteazul in afară de o 
singură dimensiune și idee: Unirea. 
Cum te-ai echilibrat, dramaturgic vor- 
bind, în aceste dimensiuni? 


— Cuvintul echilibru îmi convine foarte 
mult în discuția noastră, pentru că una din 
problemele care m-au chinuit cel mai tare 
a fost tocmai echilibrul la un asemenea film 
care urma să fie raportat la tot ceea ce se 
ştie despre Mihai, din punct de vedere 
stiintific-istoric, să intre în competiţie indi- 
rect cu tot ceea ce s-a scris în literatură 
despre el, cu tot ceea ce s-a făcut ca film, 
documentar sau jucat, teatru sau televiziu- 
ne, cu toate reprezentările plastice ale sale. 
Echilibrul, adică structura, compoziţia unei 
noi opere cinematografice, însemna, din 
punctul meu de vedere, o viziune fundamen- 
tal diferită de antecesori, riscul drumului pe 
muchie de cuțit. Eram conștient că filmul 
nu trebuie condus în direcția a ceea ce se 
cheamă «istoria ca spectacol superficial, 
gălăgios», ci trebuie dus în direcţia istoriei 
ca adevăr și emoție. Asta am încercat să 


filmul românesc si creatorii lui 


Omul de lingă tine 


Blaier ştie că liniştea este cheia neliniştii 


fie coloana vertebrală a tilmului. Tulbură- 
toarea obsesie a voievodului Mihai Viteazul, 
care a insemnat Unirea — cu ea demarează 
filmul, cu ea se încheie — este purtată în 
drumul împlinirii ei pe o sumedenie de 
meandre, create de nenumăratele adversi- 
tati și neînțelegeri, de impotriviri uneori 
dure, ale celor din jurul lui, iar aceste mean- 
dre puteau deveni oricind pericole de dez- 
voltare dramaturgică laterală, firește, ideii 
centrale, unice. Apoi a trebuit să compun 
si să controlez riguros echilibrul tensiunii 
filmului, pe care am încercat să o obțin si 
să o păstrez în aproape toate secvențele, 
prin iluminarea profunzimii ideilor, şi nu 
prin imagini spectaculoase, nu prin gălăgia 
și fumigenele bătăliilor, nu doar prin dina- 


Un film aspru, despre uriaşa di- 
mensiune politică a acelui erou 
al poporului român, Mihai Vitea- 
zul (regizorul Constantin Vaeni) 


nistea este cheia nelinistii, un moment 
contrapunctic al ei. 

Dar care e secretul lui Blaier, cum 
construiește el? L-am văzut odată la 
masa de montaj. Dubla propusă de 
monteuză era perfectă din punct de 
vedere tehnic. Dar el a schimbat-o, a 
ales alta. Ce l-a determinat? Ei bine, 
cred că schimbarea a fost urmarea unui 
mic gest al unui personaj secundar care 
nu exista în secvența propusă de mon- 
teuză. Acesta, personajul secundar, era 
omul de lingă dramă. Nu purtătorul 
dramei, ci doar suporterul ei din umbră. 
Era omul de lingă tine, conștiința care 
trebuia să amplifice reacția spectatoru- 
lui. Această amprentă aproape invizi- 
bilă era doar o picătură de apă dintr-un 
pahar, dar Blaier știe că pină la urmă, 
chiar si un ocean se constituie din 
picături. 

În filmele lui de actualitate, Blaier e 
neintrecut tocmai prin această tratare 
prin omul de lingă tine. Iti propune o 
ecuație aparent simplă, cum e cazul 
Diminetilor unui băiat cuminte, apoi 
te implică. Şi dacă Vive ar fi în familia 
ta? parcă te întreabă el. Şi dacă Vive ai 
fi chiar tu? continuă el. Ecuația simplă 
se transformă în viață. Dar viata nu 
mai e simplă. Despre o simplă viata 
nu se poate face niciodată un simplu 
film. O simplă viaţă e întotdeauna un 
film dramatic. 

Tăcut, cu micile lui desuetudini vesti- 
mentare si cu tăcerile lui — e unul 
dintre puținii cineaști români care poate 
participa activ la o discuție doar tă- 
cind — Andrei Blaier are orgoliul și 
discretia omului de lingă tine. Cind e 
neliniștit, el însuși pare putin alături 
de el. Ascultă tot ce se spune și selec- 
tează. Selectează si transformă neli- 
nistea în liniște. 

Cind vedem un film de Andrei Blaier, 
să ne zicem: ia să vedem cum mai tace 
acest regizor. Fiindcă evoluţia lui ar- 
tistică e o incursiune în tăcerile artei, 
în luminile si umbrele ei. 


Marcel PÁRUS 


mismul sarjelor de cavalerie si al cascade- 
lor, de care filmul nu duce lipsá. N-am vrut, 
intr-un cuvint, sá má las tentat de specta- 
culosul bátáliei fizice, dintre multi cu multi, 
numai pentru cá asta aduná spectatorii. 
Ar fi fost un merit destul de ieftin. De altfel 
din scenariu, filmul Isi propune o cu totul 
altă formulă. În sfirsit, a trebuit să tin măsura 
echilibrului dintre personaje, a ponderii lor 
în bătălia pentru unire; de asemenea, echi- 
librul prezentării celor trei Tari Romane, 
în raport cu marile imperii ale timpului, 
echilibrul în rostire, în chiar tonul afirmării 
marilor idei, a pronunțării marilor decizii 
sau ciocniri între voievodul Mihai şi adver- 
sari, astfel încit să nu fie declarativ sau re- 
toric, sforăitor, ci convingător, emotionant 
prin adevăr. 

— Deci un film istoric, deci un film 
politic, un film al ideilor, al ideii. Un 
«joc al ielelor»... 

— Acest «joc al ielelor» este intr-adevar 
preponderent în film, întrucit se desfăşoară 
nu pe fundalul unui film istoric romantios, 
cu viteji și lupte, ci într-un film cu oameni 
care gindesc profund, grav, responsabil, 
cu un erou care nu folosește doar ascutisul 
bardei şi forța braţului eici și ascutisul mintii 
şi forța clocotitoare a marilor dorinti. Mi-am 
dorit un film aspru, fără popasuri în viaţa 
intimă a voievodului, de care de altfel, el 
însuși a avut foarte putin timp. 

— De la scenariu la film te-a urmărit 
această dimensiune majoră a persona- 
jului. Majoră și tragică totodată. Avem 
de-a face cu un film tragic? 

— Fără a fi o tragedie, am ţinut ca filmul 
să fie marcat de fiorul tragic care a străbătut 
viata însăși a lui Mihai. Şi poate că nu gra- 
tuit, si poate nu doar pentru că Mihai a fost 
asasinat de adversarii marilor sale ambiţii, 
în filmul nostru este numit la un moment dat 
chiar de către unul din puternicii săi adver- 
sari «martir al neamului». Pentru epoca 
în care a trăit și pe care a devansat-o prin 
gindire, prin viziune, prin voința şi forta 
cu care a reușit, fie şi numai pentru o clipă 
istorică, să împlinească marele ideal natio- 
nal, a-l numi pe Mihai martir mi se pare un 
adevăr tulburător. Pentru că Marele Voie- 
vod stia în adincul conştiinţei sale că, în 
conjunctura acelui ev mediu românesc cit 
si european, trebuia să reușească de unul 
singur. N-a fost din păcate posibil, în con- 
textul politic al acelor vremi. 

— Cum a decurs munca cu actorii? 

— Deși distribuția a fost deosebit de 
mare, însumind peste 160 de interpreți din 
17 teatre din tara, aş tine să reliefez, efectiv, 
dragostea cu care toti s-au apropiat de film, 
de roluri şi de mine personal. Pentru noi, 
pentru toti, filmarea s-a consumat ca un 
timp de mare trăire — dură uneori, dar asta 
ne-a plăcut. Sigur că omul cel mai apropiat 
filmului era Victor Rebengiuc. Unul din cei 
mai mari actori pe care-i avem, unul din 
acei actori care, dincolo de talent şi expe- 


telex Sahia 


i Pe urmele lui 1907 


299 Plecind Pe urmele lui 1907, un mai 
vechi documentar al său, regizorul Virgil 
Calotescu a realizat, ca scenarist si regizor, 
un nou documentar, intitulat După 70 de 
ani. Filmul porneşte de la evenimentele 
dramatice de acum șapte decenii, izbucni- 
rea marei răscoale țărănești a cărei primă 
scinteie s-a aprins în satul Flăminzi si ajun- 
ge pină în zilele noastre, devenind martorul 
profundelor transformări din viata aceluiaşi 
sat. Un salt peste timp, de la răscoală la 
înființarea gospodăriei colective, un spec- 
taculos drum în istorie inregistrind trecutul 
şi prezentul, prefigurind viitorul satului 
românesc. 

099 Din etapa de masă a Festivalului 
«Cintarea României»,regizorul David Reu a 
reținut cele mai semnificative momente 
artistice și le-a contrapunctat cu scene de 
muncă si de viață cotidiană. Filmul rezultat 
se numește Cintám viața și munca. Un 
film care se face astfel ecoul înfăptuirilor 
materiale şi spirituale ale societății socia- 
liste 999 Trei regizori de la Studioul A- 
lexandru Sahia, lon Moscu, Dumitru Done 
şi Pompiliu Gilmeanu, în colaborare cu 
cunoscutul publicist, scenarist și comen- 
tator loan Grigorescu,au realizat un serial 
de filme documentare pentru televiziunea 
română. Serialul reuneşte imagini de arhivă 
strinse de-a lungul anilor si imagini din 
actualitatea zilelor noastre într-o sinteză a 
vieţii, muncii și luptei țărănimii muncitoare 
din tara noastră de-a lungul zbuciumatei 
sale istorii. Titlurile celor șase episoade 
sint semnificative prin ele însele: Oamenii 
pămîntului, Flăcări nestinse, Veac fra- 
mintat, Cind apele se adună în aceeaşi 
matcă, Lumina falnicilor zori, Pămint al 


rientá, te surprind, aproape cu fiecare cadru, 
prin felul în care-ţi transmit o stare de sigu- 
rantá în creaţie. Prin felul în care împreună 
cu tine fac filmul, nu numai personajul. 
Despre Toma Caragiu îmi este foarte greu 
să vorbesc, mai ales că joc împreună cu el. 
Si la ce slujesc cuvintele cind e vorba să-ți 
exprimi dragostea faţă de artistul care a 
fost Toma Caragiu? Se va vedea pe ecran 
ce-a însemnat el pentru acest film: pot spu- 
ne, doar, că a însemnat enorm de mult. 

Aş vrea să mentionez că n-as fi putut 
să-mi realizez intenţiile, gindurile si ambi- 
tiile fără arta și dăruirea unor colaboratori, 
prieteni apropiaţi, ca operatorul losif De- 
mian, monteuza Margareta Anescu, ingi- 
nerul de sunet Andrei Papp, fără extraordi- 
nara muzică a Corneliei Tăutu, fără “ideile 
plastice ale arhitectului Nicolae Drăgan și 


pentru 
o mare idee 
(Mihai Viteazul 

w, în interpretarea 


4 


ictor Rebengiuc) od 


bucuriei. 666 Scenaristul Petre Jaleș si 
regizorul Octav lonitè şi-au petrecut mai 
mult timp într-o fabrică de confecții şi trico- 
taje din Bucureşti, asistind la procesul de 
producție dar şi la ședințele în care s-au 
discutat si s-au frămintat problemele de zi 
cu zi ale unui colectiv. Filmul lor se intitu- 
lează Muncitorii au cuvintul şi este o 
dovadă a faptului că,ceea ce oamenii muncii 
discută si dezbat în legătură cu îmbunătă- 
tirea producției, calitatea produselor si 
ridicarea productivității muncii, se pune 
într-adevăr in aplicare. 666 Stafeta, docu- 
mentarul al cărui scenariu si regie sint sem- 
nate de Florica Holban, ne vorbește despre 
transmiterea meseriei din tată în fiu la petro- 
listii de la schela petroliferă Boldesti. Este 
un film despre romantismul muncii, dar si 
despre o binecunoscută tradiție muncito- 
rească, caracteristică dintotdeauna romă- 
nului. @@@ Despre aplicarea cercetării 
științifice în producţie, despre transforma- 
rea unei meserii, «crescătorii de porci» 
deveniți «mecanici îngrijitori de porci», 
despre transformarea zootehniei într-o ra- 
mura industrială,vorbește Erich Nussbaum, 
în calitate de scenarist şi regizor, în filmul 
Ferme în Banat În principal, s-a filmat 
la ferma zootehnică din Beregsău, una din- 
tre cele mai mari și mai moderne din lume. 

660 Baladă pentru un erou contem- 
poran. Un titlu sobru pentru cea mai gra- 
tioasá, mai fragilă şi cea mai îndrăgită fetiță 
din lume. E vorba desigur despre Nadia 
Comăneci. Filmul pe care 1-a realizat Eugen 
Szekler, cu concursul scenariștilor Virgil 
Calotescu, Marion Ciobanu si al operato- 
rului şef Gheorghe Feher, trasează nu nu- 
mai drumul spre glorie al fetiţei despre care 
revista «News Week» scria pe copertă: 
«S-a născut o stea», dar vorbeşte în același 
timp şi despre sportul de masă ca activitate 
de interes naţional în România socialistă. 
În film există citeva secvențe unice aflate 
în arhiva studioului. Printre altele citeva 
planuri din anul 1968,cind Nadia Comăneci 
nu era decit o fetiță necunoscută de nimeni 


ale pictoriţei de costume Ileana Oroveanu. 
Şi oricum, filmul n-ar fi existat fără miezul 
acelui scenariu scris de Eugen Mandric, 
unul din acele scenarii cu care rar te întîl- 
nesti si pe care mereu ai dori să le intilnesti. 


Victor_Rebengiuc : 
Cel mai greu este 


să «joci» o privire 


— Cum ati abordat munca la crearea 
unui personaj numit Mihai Viteazul? 


si mai mergea incá la grádinitá, precum si 
secvenţe filmate în anul 1972, cind deja 
antrenorul ei ştia că Nadia va fi steaua gim- 
nasticii mondiale. 


telex Buftea 


Bucuria de a spune: 
„s-a revenit 
la normal" 


099 Seismul din 4 martie a afectat, de- 
sigur indirect, și procesul normal de pro- 
ductie al studioului cinematografic. Totuși 
o lună, mai tirziu, mai precis la 9 aprilie 1977, 
prin munca susținută a tuturor celor care 
lucrează la Buftea și la casele de filme, se 
aflau în diferite stadii de producţie 22 de 
filme din cele 23 planificate a se realiza în 
acest an. Dintre acestea, patru filme (plus 
un serial de televiziune) sint în etapa de 
montaj-sonorizare, trei în filmare şi 14 în 
diferite stadii de pregătire, multe dintre ele 
aflate chiar în preajma primului tur de mani- 
velă. Un cuvint cald pentru admirabilui 
efort de recuperare. 666 Si un prim succes. 
Echipa filmului Toamna bărbaţilor (regia 
Mircea Moldovan, scenariul Petre Sálcu- 
deanu) a terminat filmările în 35 zile în loc 
de 47 zile planificate, cu o productivitate 
medie pe zi-filmare de 74 metri în loc de 56 
metri utili planificati. Normal, dacă ne gin- 
dim cá Toamna bárbatilor e o continuare 
a filmului Toamna bobocilor. Cu alte 
cuvinte «bobocii» au devenit «bărbaţi»! 
099 Regizoarea Cristiana Nicolae a in- 
credintat unor debutanţi două din rolurile 
principale ale viitorului său film intitula! 
Riul care urcă muntele. Cei care încep 
astfel să urce muntele gloriei cinematogra- 


— |n film apare mai mult latura politica 
și diplomatică a acestui erou legendar, pe 
care-l știm din copilărie. Așa stind lucru- 
rile, mi-a venit mai ușor într-un sens să 
compun personajul, decit dacă as fi avut 
în cap legenda că a speriat călăul cu pri- 
virea: o asemenea privire este cel mai greu 
lucru de jucat. Pe de altă parte, modul în 
care a fost structurat filmul face ca viata 
particulară a domnitorului să fie aproape 
inexistentă. Asta ridica probleme de com- 
poziție şi de interpretare destul de serioase. 
Un om poate fi cunoscut bine nu numai 
dintr-un singur aspect al activităţii, ci și din 
viata de zi cu zi. 

— V-aţi bazat pe o documentaţie anu- 
me, în crearea rolului? 

— Am citit mult lorga, Bălcescu, Panai- 
tescu. Mi-au căzut în mină și extrase din 
mai multe monografii. Dar oricum, orice 
rol este o mare necunoscută în care te 
avinti. De adus, n-am adus nimic de la 
mine personajului. Am căutat să-i subli- 
niez nişte trăsături de caracter. Incrince- 
narea lui pe o mare idee. Şi acel soi de 
conştiinţă că înfăptuieşte un act prematur 
pentru epoca în care trăiește, dar pe care 
se obstinează să-l realizeze, conştient fiind 
chiar de riscul de a-și pierde viața, odată 
zidită această cetate națională. Mihai Vi- 
teazul este într-un fel ca meșterul Manole. 

— Această statornicie a ideii, pină la 
moarte, duce la structura tragică a per- 
sonajului. Se poate vorbi despre așa 
ceva? 

— Evident... Asta rămine să spuneți dum- 
neavoastră... Are o asemenea structură... 
Sau aș vrea foarte mult să o aibă... 

— Ce ne puteți spune despre echipa 
cu care ati lucrat? 

— Am avut o colaborare foarte fruc- 
tuoasá, si cu Vaeni, și cu Mandric, şi cu 
Demian, operatorul filmului. A domnit in- 
telegerea. Si m-am bucurat de aportul, de 
sprijinul unor parteneri foarte buni, cum ar 
fi regretatul Toma Caragiu. 

— Ce rol interpreteazá Toma Caragiu 
in film? 

— Pe popa Pamifilie Traistá... l-aș aminti 
apoi pe toti ceilalti actori din Bucuresti, 
Tg. Mures, Cluj, Timisoara, Craiova. 

— O adevărată unitate naţională... 

— Indiferent de naționalitate... Aș vrea 
să mai spun că acest film nu are nimic din 
pitorescul filmelor istorice din ultima vreme. 
L-as alătura, din punct de vedere al concep- 
tiei unor filme ca Aleksandr Nevski, Pe- 
tru cel Mare, Un om pentru eternitate. 
Dacá ar fi fost o superproductie, nu accep- 
tam rolul. Nu mă interesa. Acum vorbesc 
mai relaxat, pentru că au trecut trei luni și un 
cutremur de cînd am terminat filmul. N-a 
fost uşor, a fost chiar foarte dur, dar s-a 
muncit cu abnegatie, de multe ori cu ráb- 
dare si rezultatul sper sá fie bun. 


Dan NESTOR 


tice se numesc Gheorghe Metzenrath si 
Catrinel Dumitrescu si sint încă studenti 
la IATC. 999 După frumosul succes obti- 
nut cu Mere roșii, regizorul Alexandru 
Tatos și scenaristul lon Băieşu revin pe 
platouri cu o altă poveste, de astă dată 
intitulată Drum cu întoarcere. Este poves- 
tea unei «rătăciri», povestea unei fete care 
a crezut pentru o clipă că-şi va găsi fericirea 
căsătorindu-se cu un cetățean străin şi 
párásindu-si tara. Retrezirea va fi amară, 
dar, din fericire pentru eroină, va fi un «drum 
cu întoarcere». 666 După remarcabilele 
creații din Tanase Scatiu si din Buzdu- 
ganul cu trei peceti (pe care-l vom vedea 
în curînd pe ecrane), actorul Victor Reben- 
giuc va fi unul din interpreții principali din 
primul western românesc intitulat Profetul, 
aurul și ardelenii (scenarist fiind Titus 
Popovici, iar regizor Dan Pita). Povestea 
peripetiilor şi aventurilor unor români în 
America va mai avea printre interpreți şi pe 
Vasile Niţulescu, Ilarion Ciobanu, Mircea 
Diaconu, Ovidiu luliu Moldovan și Vadas 
Zoltan. @@@ Cu filmul Liniorii, al cărui 
scenariu îi aparține, regizorul Andrei Blaier 
revine la filmul de actualitate. Eroii la care 
s-a oprit de astă dată sint oamenii dintr-o 
echipă de instalatori de rețele de înaltă 
tensiune. 666 Cronica unor împărați 
desculți se va intitula filmul care va marca 
aniversarea a 70 de ani de la marea răscoală 
țărănească din 1907, film la care lucrează 
regizorul Mircea Veroiu, după un scenariu 
de Alecu Ivan Ghilia. 999 După Trei zile 
si trei nopți, ecranizare a romanului «Apa» 
de Alexandru lvasiuc, cel de al doilea film 
al operatorului-regizor Dinu Tănase va fi 
tot o adaptare. Este vorba de romanul 
Doctorul Poenaru de Paul Georgescu. 
600 Cu Un autobuz pentru moarte sce- 
naristul loan Grigorescu şi regizorul Virgil 
Calotescu revin pe urmele Mastodontului, 
adică în lumea petrolistilor, acolo unde 
«vintul miroase a petrol». 


N.C. MUNTEANU 


vorbirea noastră cea din toate filmele 


Cuvintul și duhul blindetii 


Se dovedeşte, cu filmul 
Accident, că genul asa 
zis «de acțiune» poate in- 
timida, într-o oarecare mă- 
sură, chiar si un experi- 
mentat și atit de priceput 
intr-ale nuantelor cinema- 
tografice scenarist precum Dumitru 
Carabát. Confirmare ironică a des bátutului 
adevăr potrivit căruia în astfel de pelicule 
fapta o ia înaintea vorbelor? N-aș jura cu 
mina pe inimă că lucrurile stau chiar astfel, 
atita timp cit, atunci cind nici una nici 
alta nu tin neapărat să se ia la întrecere, 
ca într-un «joc secund» al urmărilor, filmul 
cistigá nu numai in echilibru ci-si in cali- 
tatea tensiunii pe care isi propune să o 
întrețină. 

Mai trecut prin ale vieții, maiorul Petria, 
protagonistul filmului, nu-și îngăduie să 
condamne oamenii, să comită sentințe doar 
la semnalul primelor aparente; rezerva sa, 
rod al unei indelungate practici a aflării 
adevărului, dar și al unui anumit crez uman, 
este sugerată, iniţial, prin antiteza cu mai 
tinărul si mult mai repezitul său coleg. 
«De ce credeți că Opelul a făcut un acci- 
dent?» întreabă locotenentul Vlahu, dar 
Petria refuzá sá emitá, in pripá, chiar si o 
supozitie; «Oricum, sint la fel de ticálosi 
amindoi», își dá cu părerea novicele; «Poa 
te» — răspunde maiorul interpretat de 
Sergiu Nicolaescu. Cum spuneam însă, 
scenaristul se arată surprinzător de ne- 
încrezător în puterea de convingere a unor 
astfel de confruntări sugerate doar verbal, 


.— Credeţi în posibilitatea 
oricărui delincvent? 
` — Cred că fiecare are ceva in el 
care îl poate face să devină om. 


în capacitatea personajului principal de 
a transmite întreaga încărcătură a moralei 
sale profesionale. De aici — introducerea 
reporterului, care in mod vizibil si rizibil 
(chiar, de ce toti ziariștii sint pe post de 
momii comice în filmele noastre, puţină 
psihanaliză nu ar strica), trebuie să de- 
clanseze mărturisirile de credinţă ale maio- 
rului: «Credeţi în posibilitatea recuperării 
oricărui delincvent»? «Cred că fiecare are 
ceva in el care il poate face să redevind 
om». Felul in care este structurată acțiunea, 
in care sint dispuse relatiile dintre perso- 
naje erau suficiente pentru conturarea ple- 
doariei etice pe care si-a asumat-o filmul; 
iată de ce, parantezele imbibate de senti- 
mentalism samaritean ce intersecteazá re- 
plicile unor personaje cad aláturi de in- 
tentie, aerul lor amintind de filme cu mátusi 
cucernice si cu bărbați care, chiar dacă au 
sufletul ca o piine caldă, nu prea stau să 
ia aminte la confesiuni duioase de tipul 
celei a mamei infractorului Cuceanu: 
«poartă-te blind cu el, maică! Numai blin- 
detea rácoreste sufletul». 

Adevărata măsură a căldurii umane cu 
care l-au inzestrat autorii pe protagonistul 
filmului tisneste nu in momentele programat 
psihologice, ci în cele în care ráfuiala clasică 
este înlocuită cu o omenească vărsare a 
nádufului: «...stiu că m-ai alergat, băiete...» 
îi spune Petria lui Cuceanu, înaintea unei 
noi și dramatice alergări. 


Magda MIHĂILESCU 


filmul românesc 
în cifre 


Incă de la primul film, Dan Pita a dovedit 
un profesionalism sigur şi o viziune cine- 
matografică modernă asupra materialului 
de viata transpus pe ecran. Cum a remarca! 
in unanimitate critica noastră de speciali- 
tate, Dan Pita (ca si colegul său Mircea 
Veroiu) a intrat în cinematografie pe usa 
din fată. 


€ În 1973, la festivalul de la Cannes, 
secția Semaine de la Critique, Nunta de 
piatrá a fost printre cele 25 de filme selec- 
tionate din peste 300 de candidaturi din 
toate țările lumii, ceea ce dovedește ca 
aprecierile favorabile ale criticii românești 
au fost confirmate si de o competiţie inter- 
națională de prestigiu. 


€ Nunta de piatră (in care Dan Pita 
a transpus cinematografic nuvela «La o 
nuntă» de lon Agârbiceanu) a fost vindut in 

nouă tari socialiste, în Mexic, Finlanda 
și, după ce a fost prezentat la Cannes, filmul 
a fost achiziţionat de Muzeul de artă mo- 
dernă din New York. 


€ Premiul special al juriului obținut de 
Duhul aurului (Dan Pita a ecranizat «Lada» 
de lon Agârbiceanu), la Bergamo, a determi- 
nat cinemateca din Geneva să-l retina, si- 
tuindu-l printre creaţiile de prestigiu ale 
cinematografiei europene din ultimii ani. 


O bătălie ciștigată 


«Există un film romanesc»,Cu aceste 
cuvinte isi începe ziarul «L'Humanité» 
un scurt articol dedicat prezentării filmu- 
lui românesc Pe aici nu se trece de 
Doru Năstase pe ecranul cinemato- 
gratului «Omnia» din Strasbourg. 

După cum atirmă «l'Humanité», filmul 
lui Doru Năstase, al cărui titlu a devenit 
în versiunea franceză Bătălia de la 
podul Milova, «este mai mult deci! 
un film de rázboi, ce reduce un anumit 
conflict la un spectacol pe cit de renta- 
bil, pe atit de inuman. Cu acest film, 
regizorul surprinde sentimentele tine- 
retului român în timpul celui de al doilea 
război mondial, tineret simbolizat prin 
nouă elevi ofițeri ai armatei române, 
nouă recruți veniţi din diferite medii 
care nu-şi doresc decit un singur lucru: 
pacea. Umiliti de războiul pe care Roma- 
nia este constrinsă să-l poarte de partea 
axei, Împotriva dorinței populaţiei ei, 
acești nouă recruți întimpină cu bucurie 
și usurare armistițiul din august 1944 
cu U.R.S.S., dar nu vor înțelege decit 
încetul cu încetul că lupta pentru eli- 
berarea României, pentru eliberarea și 
demnitatea lor, abia acum începe. Bătă- 
lia pentru o colină ce le-a fost incredin- 
tată spre apărare este momentul care 
permite lui Doru Năstase să contureze 
putin cite putin această criză de con- 
știință. O analiză care, realizată prin 
tuse discrete, a cărei finețe pe plan 
psihologic surprinde în mod plăcut. 
De notat că spectacolul, pentru cei 
cărora le plac filmele de război, nu duce 
lipsă de nimic din ceea ce oferă marile 
producții americane: mijloacele puse 
în mișcare sint importante, armata adu 
cindu-si un substantial concurs la reali 
zarea filmului». 


Craiova la Oberhausen 


La prestigiosul Festival internaţional 
al tilmului documentar de la Ober 
hausen (25—30 aprilie), România va fi 
reprezentată de producţiile studioului 
Alexandru Sahia: Craiova văzută din 
car, regia si scenariul Titus Mesaroș, 
si O echipă de tineri și alții, scenariul 
și regia Ada Pistiner, și de două filme 
ale unor regizori studenţi: Examen de 
Cristina Nichitus si Labirint de Sandu 
Păun. Succes la examen! 


Există și un Festival cinematografic 
umoristic si satiric. El se desfăşoară 
anual la Gabrovo, în Bulgaria. Ediţia 
din acest an va avea loc între 25 si 30 mai 


prezenţe româneşti peste hotare 


1977. În concurs au fost înscrise filmul 
Toamna bobocilor (regia Mircea Mo!- 
dovan, scenariul Petre Sălcudeanu) și 
filmele de animaţie D-ale organigramei 
(scenariul si regia Matty Aslan), 
Excursia (scenariul Virgil Mocanu si 
Vasile Băran, regia Virgil Mocanu), 
Cristofor (scenariul și regia Horia 
Ştefănescu). 


Alte taine ale mării 


La poarta albastră a țării (regia 
Eugenia Gutu, scenariul Viorel Bindea 
și Eugenia Gutu) și Avanpremiera 
(scenariul și regia Mihăiţă Lupu) vor 
reprezenta România la Festivalul filmu- 
lui documentar despre mare de la Milano 
(20—21 aprilie a.c.). Vint din pupa! 


Festivalul international al filmului 
sportiv de la Budapesta (9—15 mai 1977) 
va cuprinde o trecere în revistă a celor 
mai bune producții cu și despre sport. 
Două filme realizate de studioul 
«Al. Sahia», la cererea Consiliului 
national pentru educație fizică si sport 
au fost deja înscrise la concurs: Jocul 
copilăriei noastre (regia Erwin Szek- 
ler, scenariul Ervin Szekler și lon Chirilă) 
si 10 minute de frumusețe (scenariul 
Eugen Popitá si Petru Jales, regia 
Eugen Popitá). Le dorim un finis pe 
podium. 


Trofee ostásesti 


La cel de al IX-lea Festival al filmului 
militar de scurt metraj al armatelor 
țărilor socialiste participante la Tratatul 
de la Varsovia, studioul cinematografic 
al armatei din tara noastrá a obtinut 
următoarele distincții: 

€ Cupa pentru «reflectarea chipului 
ostasului contemporan» filmului Poem 
despre ostaș (regia col. Dumitru Sece- 
leanu, imaginea. col. Vasile Oglindă). 

€ Cupa pentru cel mai bun portret 
cinematografic filmului Tovarășul plu- 
tonier (regia Elefterie Voiculescu, ima- 
ginea căpitan Octavian Covaci). 

€ Cupa si diploma pentru cel mai 
bun scenariu si comentariu filmului 
Controlul avionului (regia si imaginea 
căpitan Augustin Mosoia, scenariul si 
comentariu! cápitan Barbu Drágoescu). 

€ Diplomá filmului muzical de scurt 
metraj, Scrisoare cátre mama, regia 
Zincuta Spincescu, imaginea căpitan 
Octavian Covaci si cápitan Augustin 
Mosoia. 


@ In țară, Dan Pita imparte cu colectivul 
sáu de autori premiul de debut al Asocia- 
tiei cineastilor pentru Apa ca un bivol 
negru, iar cu Mircea Veroiu, Premiul tină- 
rului creator pentru Nunta de piatră și 
Premiul de regie pentru filmul Duhul au- 
rului. 


@ La filmografia regizorului se mai adaugă 
si serialul TV August în flăcări (6 epi- 
soade a cite o oră) realizat împreună cu 
Alexandru Tatos (Mere roșii). 

€ Cu Filip cel bun, Dan Pita se orien- 
teazá cátre filmul ce se adreseazá unui 
public mai numeros. Desi startul a fost 
modest, totusi la doi ani de la premierà 
Filip cel bun se aflá incá in retea, realizind 
în ultimul timp o medie de peste 30 000 
spectatori pe luná. 

€ Succesul de public, obtinut de ultimu! 


Anul pre- 
mierei 


Titlul filmului 


Apa ca un bivol negru 1971 


(co-autor) 


Nunta de piatră 
(co-regie) 


Duhul aurului 
(co-regie) 


Filip cel bun 


5 ‘Tanase Scatiu 
(2 serii) 


Nr. de spec 


141 000 


682 000 


său film Tănase Scatiu (cifrele din tabel 
se referă doar la patru luni de exploatare), 
dovedește că Dan Pita se apropie de idea- 
lul oricărui regizor: recunoașterea de către 
critică şi de către public. În alte cinema- 
tografii, se obișnuiește să se spună că un 
regizor valorează cit ultimul sáu film. Ta- 
nase Scatiu a transformat butada în rea- 
litate. 

€ Evoluția lui Dan Pita către un public 
din ce in ce mai larg este evidentá si din 
planurile sale imediate: transpunerea pe 
ecran a scenariului lui Eugen Barbu, scris 
după romanele lui George Călinescu, «Bie- 
tul loanide» si «Scrinul negru», si un film 
de aventuri inspirat din faptele autentice 
ale unor emigranti transilváneni din secolul 
trecut, dupá un scenariu scris de Titus 
Popovici. 


Mihai DUTĂ 


Autori scenariu 
tatori ai jè. 


Scenariul si regia de un colectiv 
e realizatori 


Dan Pita si Mircea Veroiu,dupa 
lon Agarbiceanu 
Dan Pita si Mircea Veroiu,dupa 
lon Agarbiceanu 


Constantin Stoiciu 


Mihnea Gheorghiu,după Duiliu 
Zamfirescu 


— Deci, stimate Stefan lo» 
dache, sá recapitulám: ati 
debutat in 1963 in Stráinul, 
a urmat in 1964 Gaudeamus 
igitur... 

— Nu. În 1964 a fost Calea 
Victoriei. Apoi Gaudeamus 
igitur. Pe urmá,Un film cu o fatá ferme- 
cátoare în 1966, apoi Proprietarii in 1972— 
1973, mi se pare... 

— Si acum, Foc in iarbá. Sase cu totul. 
Nu sint prea multe. 

— Nu mi se par putine. Sint numai prost 
grupate. Si de altfel nici nu vád ce as mai fi 
avut de fácut. N-am fost foarte solicitat 
pentru film. Dar si dacá as fi fost probabil 
tot nu puteam primi. Am jucat foarte mult 
in teatru. lubesc mai mult teatrul. 

— Poate că v-aţi fi facut timp si pen- 
tru film. Si alții și-au făcut. 

— Depinde. De scenariu, de film, de re- 
gizor. 

— Nu de rol? 

— Şi de rol, dar nu în primul rind. În pri- 
mul rind, de scenariu. Pentru că important 
e să joci într-un film bun, nu să faci un rol 
bun. Dar, de fapt, eu am prea puțină expe- 
rientá în cinematografie ca să pot discuta 
despre filme. V-am și spus, iubesc mai mult 
teatrul. Şi el pe mine. 

— Mi se pare ciudat, pentru cá dum- 
neavoastrá sinteti unul dintre actorii 
nose care par făcuți anume pentru 

m. 

— Dar crezul meu despre arta actorului 
este mai aproape de teatru decit de film. 
Şi în afară de asta, gindiţi-vă că pind acum 
citiva ani nimeni nu putea compara reali- 
zările teatrului românesc cu cele ale cine- 
matografiei române. 

— Intr-un fel vă înțeleg. Cind scena 
iti oferă șansa să joci «Hamlet»... 

— Mircea Daneliuc a făcut un film foarte 
bun după un scenariu care era departe dea 
avea calitatea pieselor lui Shakespeare: 
Cursa. Ceea ce cred eu că lipsește filmului 
românesc este școala, tradiția teatrului 
românesc. Ele se formează folosind toate 
valorile, mai ales pe cele mai importante. 

— Cu voia dumneavoastră m-aș în- 
toarce la imaginea actorului Stefan 
lordache, la ideea care nu este numai 
a mea că aveti toate datele unui exce- 
lent actor de film. De altfel, chiar debu- 
tul dumneavoastră era mai mult decit 
promițător, era extraordinar și anunța 
un veritabil actor de film, în ciuda iu- 
birii care o purtați teatrului. 

— În general, la debut, majoritatea acto- 
rilor sint foarte buni. Este poate si noutatea 
figurii, și lipsa termenilor de comparaţie, 
oricum nu e greu să debutezi bine. Greul 
începe după aceea. lar «după aceea» eu 
am jucat în Calea Victoriei aproape ace- 
lași rol: un tinăr ușor contestatar, ușor ne- 
inteles... Chiar si în Un film cu o fată 
fermecătoare, tot pe acolo eram. Am 
intrat de la bun început pe calea sigură de a 
«termina» un actor ca actor. E adevărat, 
pe calea asta unii rezistă, alții se multu- 
mesc cu atit, alții se complac... 

— Nu v-aţi dat seama? 

— Ba da. Şi să nu credeți că alții nu şi-au 
dat si ei seama. Dar la inceput e foarte greu 


nema 


i li 

Pentru mine viata 

inseamna munca. 
Multa munca 


e E 
l MOMS. 
Fi amj 


să zici nu. La început vrei să joci cu orice 
pret. Abia pe urmă te dezmeticesti si une- 
ori e puţin prea tirziu: esti gata fixat Intr-un 
tip anume, porti o etichetă pe viata. 

— Stefan lordache, de ce spuneati că 
crezul dumneavoastrá despre arta ac- 
torului este mai aproape de teatru decit 
de film? Existá un crez al actorului de 
teatru si altul al actorului de film? 

— Ceea ce crede un actor despre arta 
sa ar trebui sá fie valabil si pentru teatru 
si pentru film. Dar nu este. Dacă am să và 
spun, o să vedeţi cá nu se potrivește: cred 
că meseria asta se face cu sfințenie și cu 
linişte și cu multă transpiratie. Cred cá este 
mult prea importantă și mult prea grea pen- 
tru ca să poată fi făcută în orice condiţii 
și de către oricine. Cind te apuci de un rol, 
o faci cu gindul să iasă foarte bine, nu 
neapărat o capodoperă, dar foarte bine, 
să nu semene cu nimic din ce s-a făcut şi 
din ce-ai mai făcut, dacă e cu putinţă. 
Firește, ăsta este idealul. Oricum, este o 
muncă în ciuda unor păreri, în ciuda fap- 
tului că ea nu produce, să zicem, covrigi 
Este o muncă. 

— Şi talentul? 


— Toţi avem talent, dacă facem meseria 
asta. Asa ar trebui... Unii au scinteie, alții 
nu, asta e tot. 

— Am înțeles de ce crezul dumnea- 
voastră este mai aproape de scenă decit 
de ecran. Şi totuși, iertati-mi insistența, 
dar eu trebuie să tin cu filmul, totuși 
nu vă atrage, nu vă tentează chiar deloc 
filmul, cu toate greutățile lui? 

— Cum să nu mă tenteze? Mă tentează 
cind e vorba de un scenariu bun, de un 
regizor bun, de un rol bun! Vorbiti ca si 
cum toate astea ar da návalá peste mine 
si eu m-as feri! Poate cá nu e Incá nevoie 
de mine. Poate mai tirziu... Ce vreţi, nu sint 
un om agreabil. Nu sint un tip simpatic 
Nu știu să spun bancuri. Nu sint o fire 
veselă. Sint optimist, dar nu pot ride în 
orice clipă. Într-un cuvint, nu e plăcut de 
lucrat cu mine. 


— N-o să-mi spuneți că asta contează! 

— Ba am să vă spun! Între doi actori buni 
unul simpatic si altul antipatic, orice regi 
pa alege pe cel simpatic. Şi eu aș fac: 
a fel. 

— Spuneti-mi Stefan lordache, dac-as 
fi venit fără nici o întrebare, dacă aș fi 
incercat cu dumneavoastrá o discutie 
liberă, ce mi-ati fi spus? Orice om are 
ceva de spus, nu? 

— Nu v-as ti spus nimic. N-am nimic de 
spus. 

— N-aveti, sau nu vreți? 

— Mai exact, nu vreau. Mă simt stinjenit 
cind se bagă cineva în credințele mele. 
Meseria asta a noastră are un mister, are o 
taină si e bine să rămină asa... 

— Ea rămine oricum o taină oricit de 
mult am vorbi despre ea.. Dar parcà 
spuneati mai înainte ceva de luptă, nu 
mai știu în legătură cu ce, dar ati spus 
ceva de luptă, nu? De ce rideti, am in- 
teles eu greșit? 

— Nu. Vorbeam de lupta cu meseria 
Dar n-o luati In sens rázboinic nu? Este de 
fapt lupta cu mine însumi. Lupta cu «rolul». 


Expoziția Liviu Popa de la Teatrul Naţional 


Una dintre cele mai sen- 
sibile relaţii pe care com- 
ponentele artistice ale fil- 
mului le stabilesc între 
ele (pentru a realiza, prin 
mijloace tehnice perfec- 
tionate, sinteza artelor su- 
rori într-una nouă, cea mai tinără si mai 
cunoscută publicului modern, arta filmu- 


ena 


Dacii, ş.a... Eu l-am cunoscut pe cind 
lucra la Ciulinii Bărăganului (exact 
acum douăzeci de ani) şi am avut vreme 
de atunci să discutăm și ca prieteni și 
colaboratori pină la Cantemir și Mus- 
chetarul român. 

Ne amuzaserăm, impreună cu Vita- 
nidis, văzindu-l în rolul unui Cardinal 
(drapat în roșu-violet) cit de veridic ma- 


Artistul, colegul şi bunul nostru prieten 


lui) este și rămine componenta plastică: 
decorul şi costumul, scenografia. În 
ultimul sfert de veac de creație cinema- 
tografică românească, s-au distins citi- 
va maestri ai scenografiei. Printre cei 
mai buni dintre ei a fost artistul, cole- 
gul si prietenul nostru Liviu Popa, victi- 
mă a catastrofei seismice din martie. 

El s-a dăruit acestei arte cu atribute 
tehnice si stiintifice, venind din arhitec- 
tură, această știință și tehnică cu pro- 
fundă chemare artistică. Arhitectura și 
arta plastică se Infráteau în munca plină 
de talent si abnegatie a lui Liviu Popa, cu 
pasiunea lui pentru cinematograf, tra- 
ducindu-se în lucrări de o mare varie- 
tate si subtilitate materială cu un ames- 
tec de economie si exuberantá in con- 
structie totdeauna remarcat de regizorii 
lui, de un puternic cromatism, in care 
totuși antagonismele se împăcau, în- 
tr-o majoră solemnă. 


El a facut astfel, cu majoritatea echi- 
pelor noastre de filmare din ultimul sfert 
de veac, un impunător număr de filme 
importante, printre care ecranizările din 
Caragiale, apoi Setea, Lupeni '29, 


Crezi că e gata, că l-ai facut, vezi cá nu e 
gata, descoperi nuanţe în fiecare zi, altele 
nu-ți mai plac, o iei de la capăt si aşa pina 
la capăt. Este o luptă care nu se termină 
niciodată. o luptă splendidă. 

— Si viata? 

— Viaţa, viata e un lucru superb! Pentru 
mine viață înseamnă muncă multă si puţine 
momente de singurătate în faţa unui pahar 
cu vin. Sá nu scrieţi cu lapte... Mai inseamnă 
plimbare, aer și iar singurătate. 

— Incet, încet se «face» portretul ac- 
torului Stefan lordache... 

— Nu, el începe mai de departe. Începe 
in copilăria pe care am petrecut-o într-un 
cartier foarte special — în Rahova — se 
adună cu faptul cá am trăit mult la țară 
intr-o familie de oameni cu mult umor, 
vedeţi ce ciudat... 

— De ce ciudat, dumneavoastră nu 
aveţi umor? 

— Nu. Adică am, altfel n-as putea face 
meseria asta și chiar c-aș fi nefericit. Am, 
dar un anume fel de umor... Pe urmă, între 
copilăria aceea şi maturitate a fost o tine- 
rete ciudată, plină de greșeli, de căutări, 
de întrebări... Nici nu m-am gindit să ajung 
actor. Părinţii doreau să fac medicină, eu 
nu doream să fac nimic, apoi cineva mi-a 


jestuos arăta, în solemnitatea lui barocă 
si brâncovenească. Lui Liviu fi plăceau 
costumele somptuoase și culorile vii și 
catifelate. Adoptase cu trecerea omului 
prin viaţă şi o viziune teatrală, aproape 
ca în Shakespeare («viata este o scenă») 
şi ca în serile lui Mateiu Caragiale, în 
care sub aparențele lui dramatice de- 
ghiza un suflet bun si delicat si o ra- 
rissimă modestie. Îşi trăia arta, acasă 
$i pe stradă, cu chef de viață. Moartea 
l-a crucificat, prinzindu-l într-un costum 
în care predomina culoarea rosu-cardi- 
nal si într-un peisaj apocaliptic, identic 
cu acela surprins de el însuși într-o 
schiță de decor pentru La porțile albas- 
tre ale orașului. Un decor tragic, în 
care Liviu Popa s-a inchis pentru eterni- 
tate 

Au pierit atunci martiri ai acelui 
minut de groază neuitată, citiva mari 
artişti şi scriitori români. O mină de 
oameni, a căror contribuţie la tezaurul 
culturii noastre contemporane părea 
inepuizabilă. O mină de oameni, de 
neînlocuit. Şi printre ei, Liviu Popa 


Mihnea GHEORGHIU 


spus: «Dă la teatrul», am dat și am intrat. 
in primii doi ani stăteam în fundul clasei, 
mă uitam cu disperare la colegii mei ca o 
sălbăticiune şi nu Intelegeam nimic. Pe 
urmă, deodată, așa, a Inceput să fie bine. 

— V-aţi păstrat şi acum un dram de 
«sălbăticie». Si de copilărie. 

— Cred că-i bine. E chiar necesar să te 
poti considera putin copil, să te poti «juca», 
să păstrezi prospetimea jocului. În mo- 
mentul în care faci meseria asta numai în 
virtutea obisnuintei, a experienţei sau a ru- 
tinei, s-a terminat. 

— Aș putea jura că știu răspunsul, dar 
tot vă întreb: ce vă este mai important 
pe lume? Pentru ce trăiţi? 

— Dacă aș avea copil v-aș spune: pentru 
copil. Aşa, vă spun cu mina pe inimă: 
pentru meserie. Şi cind spun' meserie, mă 
gindesc la teatru. Acum. Nu știu, mai 
tirziu... 

— Ce așteptați de la acest «mai tir 
ziu»? 

— Poate mai imbatrinesc si devin mai 
înțelept... Desi, sincer să fiu, sper să nu 
devin mai înțelept. 

— Sincerá să fiu şi eu, nici nu știu 


ce sá và urez! 
Eva SIRBU 
9 


“De 
43 


in momentul cind scriu a- 
ceste rinduri, dincolo de ju- 
mătatea lunii aprilie adică, 
pe ecrane rulează din nou 
Piine și ciocolată (Italia) 
de Franco Brusati. Mă bucur, 
pentru că filmul mi s-a pă- 
rut şi mi se pare în continuare remarca- 
bil. Formal, pelicula este o comedie. Nu- 
mai cá este una dintre cele mai amare 
Subiectul nu e greu de povestit, atit doar 
cá existá ceva mai important decit acest 
subiect: tema, tema filmului, care se află 
dincolo de orice zimbet, dincolo de orice 
hohot de ris. Piine si ciocolată este un 
film despre drama emigrantului, despre 
iluzie si, mai ales, despre o anume realitate 
Privit cu atentie si inteles cum se cuvine, 
Piine si ciocolată se dovedește a fi un 
pamflet cinematografic dintre cele mai ex- 
presive. 


Fişă. Tată! lui Giuseppe Ma- 
rozzi a emigrat cu ani în urmă 
din Italia in America. Acum 
il cheamă de urgenţă in Ame- 
rica pe Giuseppe, care acceplă 
imediat să plece. Ajuns acolo, 
Giuseppe constată că tatăl său, 
departe de a-și fi realizat situa- 
lía prosperă despre care vor- 
beste, trăiește din expediente, 
e inglobat in datorii (subiectu! 
filmului Un italian in Ame- 
rica, producție italiană). 

Nu ştiu de ce, probabil pentru cá — indi- 
ferent de factura lor stilistică — tonul viru- 
lent le apropie, sar cu gindul de la Piine și 
ciocolată la Saltul (Franța). Numele regi- 
zorului (Christian de Chalonge) nu spunea, 
sint convins, mare lucru celui care privea 
filmul mai de mult sau mai recent (pe micul 
ecran). Din fericire, pelicula vorbește, vor- 
beste foarte apăsat și convingător, nu are 
nevoie de cărți de vizită, se recomandă 
singură ca un tulburător, nu o dată zgudui- 
tor document cinematografic despre a- 
ceeaşi împrejurare analizată in Piine si 
ciocolată: emigrarea si consecinţele ei 
dramatice. A face «saltul» înseamnă a trece 
clandestin frontierele — dar nu numai atit 
Înseamnă, spune Saltul, nu doar a trece 
frontiera dintre două tari, ci si a trece În- 
tr-un imperiu al necunoscutului. Un ne 
cunoscut ostil — mai ține să explice filmul 
Şi reușește. 


Fişă. Într-unul din vagoanele 
expresului pentru Paris se află 
tinárul Jancsi. Vrea să revadă, 
intr-o vizită de citeva zile, fata 
Ye care a iubit-o si pe care o 
iubeşte incă, rămasă cu citiva 
ani în urmă la Paris. O intil- 
neşte, dar nimic nu mai poate 
fi ca inainte. Aparentele exte- 
rioare pot fi salvate, Insă co- 
municarea între cei doi tineri 
nu se mai poate desfăşura nor- 
mal: ei văd și înțeleg în chip 
diferit lumea. Jancsi se in- 
loarce acasă (subiectul filmu- 
lui Poveste de dragoste, 


producție a studiourilor din 
Ungaria). 

Piine si ciocolată, Un italian in Ame- 
rica si Saltul, Poveste de dragoste si 
mai ce? Ce să mai aleg, la întimplare, din 
filmele care mai îmi vin în minte? Poate 
Joe Hill (Suedia), de Bo Widerberg. Nu 
poate, ci sigur, căci Joe Hill este un extra 
ordinar film politic, a cărui premisă de con- 
tinut este exact cea la care mă refer in 
aceste insemnári: conditia dramaticá, tra- 
gicá a emigrantului. Istoria povestitá in 
film pornește de la fapte și întimplări reale. 


Drama dezrădăcinării 
în filmul 

Malvinei Urseanu, 
Trecătoarele iubiri 
(cu Gina Patrichi 

şi George Motoi) 


P d 


inscenári 
(Sacco. şi Vanzetti® 
Giuliano Montaldo) 


asociatia cineastilor 


Cineastii pe frontul refacerii 


@ in martie a avut loc ședința Consiliu- 
lui ACIN, în care s-a analizat modul cum 
cineastii membri ai Asociaţiei participă 
la efortul general al poporului pentru li- 
chidarea urmărilor cutremurului. S-a ho- 
tărit astfel ca Asociaţia să contribuie la 
Contul omeniei cu suma de 200 000 lei. 
In vederea realizării acestei contribuţii 
s-a proiectat realizarea unui mare specta- 
col cu participarea masivă a actorilor de 
film și a cascadorilor. 

@ În scopul selectării filmelor realizate 
de către cineamatorii din București pen- 
tru Festivalul «Cintarea României», la 
Casa de cultură a sectorului 7 din Capi- 
tală, s-a instituit un juriu al cărui presedin- 
te a fost numit regizorul Lucian Bratu. 
Din juriu mai fac parte regizorul Paul 
Cojocaru, operatorul de imagine Nicolae 
Niţă şi regizorul Ovidiu Georgescu. 

@ Tovarásul Mihai Duţă a participat la 
Pitești la două intilniri cu iubitorii filmu- 
lui, intilniri care au avut loc la Casa de 


culturá a sindicatelor si la Clubul elevilor 
si studentilor. 

@ La tradiționalul festival de muzică 
și poezie «Cintul adincului» care a 
avut loc la Petrosani in zilele de 26, 27, 
28 martie a.c. a participat si regizorul 
Cezar Grigoriu in calitate de vicepresedin- 
te al juriului. 

€ Asociaţia cineastilor și Uniunea ar- 
tistilor plastici din RSR au organizat in 
foaierul sálii mici a Teatrului National — 
o expozitie omagialá «Scenografie de 
film si teatru Liviu Popa» (17.X.1921— 
4.11.1977). În ziua de 4 aprilie a avut loc 
vernisajul acestei expoziţii. Au luat cu- 
vintul Mihnea Gheorghiu, loan Grigorescu 
și Dan Grigorescu. 

€ Regizorul lon Popescu Gopo, pre- 
sedintele Asociaţiei cineaștilor, a partici- 
pat la Consfătuirea reprezentanţilor cine- 
matografiilor și uniunilor de cineasti din 
țări socialiste, care a avut loc la Praga 


Ovidiu GEORGESCU 


De aici, fără îndoială, o dimensiune în plus 
a peliculei. Joseph Hilistrom (Joe Hill), 
emigrant suedez la New York, cunoaște 
mizeria in tara tuturor sperantelor — iată 
citeva cuvinte care se potrivesc nu numai 
acestui film despre condiţia emigrantului, 
ci si altora, tuturor celor cu aceeași temă. 
Joseph Hillstrom alege drumul angajamen- 
tului politic, organizează o grevă, e arestat, 
e acuzat de crimă si condamnat la moarte 
în urma unui proces trucat. lată epicul 
acestei opere cinematografice de exceptie 
Să mai amintesc de o înscenare asemáná- 


ziluzia cea mare sau filmele despre dest iı 


toare evocată in Sacco si Vanzetti (Ita- 
lia)? Sá mai amintesc de faptul cá Sacco 
și Vanzetti erau emigranți si cá inscena- 
rea judiciară împotriva lor s-a sprijinit, 
printre altele, pe acest «argument acuza- 
tor»? Sigur, nu uit nici o clipă că aseme- 
nea filme pot fi, trebuie să fie discutate 
ca filme, ca opere de artă, numai că, din- 
colo de aceasta, pe mine mă interesează 
acum să urmăresc un fir tematic comun. 
Care, văd, nv e greu de descoperit. 
Fișă. Charlot, in căutare de 
«mai bine» emigrează cu con- 
vingerea că va găsi aiurea 
acest «mai bine». Lunga cálà- 
tor ie, cu intimplarile sale, poar- 
tă personajul printr-o lume 
care li e ostilă si nu-i oferă, 
cit timp este doar un sărac, 
decit dispreț, ignorare și mize- 
rie (subiectul filmului Emi- 
grantul, producție america- 
na). 

Daca tot am vorbit de Charlot, de ce sa 
mă fac că nu îmi amintesc cum «epopeea» 
emigrării lui se consumă bună parte (în 
film) pe un vapor al cărui pasager clandestin 
este? De ce să nu-mi amintesc acest lucru, 
mai ales că el mă duce imediat cu gindul 
la vaporul pe care călătorește, tot într-o 
zbuciumată epopee, omul, emigrantul din 
America, America (producție americană) 
de Elia Kazan? Film de neuitat prin rigoarea 
cu care demontează mecanismul unei iluzii 
dramatice; monografie precisă, cu putere 
generalizatoare, a eșecului unui emigrant, 
a spulberării unor speranţe. Film — cr 
celelalte amintite pind acum, indiferent 
registrul în care sint realizate — de supe- 
rioară ținută realistă. 

Fişă. Ultimele zile ale rázboiu- 
lui civil din Rusia. Ròmasitele 
trupelor albilor se predau. În 
acest context multi ofițeri sau 
civili aleg calea emigrației. De- 
parte de patrie toti acești oa- 
meni se transformă în niste 
dezradacinati, nu isi găsesc 
vreun rost, trec prin suferinte 
morale si materiale, intelegind 
cá nu poate exista viata adevă- 
rată decit în patrie. Unii dintre 
ei iau decizia de a se intoarce 
si se Imbarcá pe un vapor 
care li va duce in patrie (su- 
biectul filmului Fuga, pro- 
ductie sovieticá). 

Filme, filme, filme... Sá mai amintesc alte 
citeva titluri, in care motivul emigrantului 
este prezent sub o formá sau alta, inclusiv 
aceea a descrierii coruptiei morale ce poate 
face dintr-un emigrant un om actionind 
dusmános, în cadrul rețelelor de spionaj, 
impotriva patriei pe care a părăsit-o: 
Frumos, onest, emigrat in Austr?" 
(Italia), Nici un om pentru Camp Det: 
(R.D.G.), Lupul negru (R.S. Cehoslovaci. 
Omul nu e singur (R.S. Cehoslovaci 
Filme care, inditerent de locul si momet. 
acțiunii, indiferent de factura lor (dramatică, 
polițistă sau comică în registru sarcastic) 
au comună puterea de a sugera, cur" 


teleserial 


A fost odată un Tarzan ...si mai este 


Zgomotul copiilor la joacă 

a prins de citva timp altă 

tentă sonora: printre 
tv blocuri răsună mai în fie- 

care după amiază strigă- 

tul lui ... Tarzan. A devenit 

un adevărat ritual al pusti- 
lor sá se joace «de-a omul junglei». 
Putini sint cei care au crezut — cá,atunci 
cind in cadrul proaspetei rubrici TV 
«Antologia filmului pentru copii si tine- 
ret» s-a transmis Tarzan — cá el va 
intruni atit de repede o largá popularitate 
în rindul publicului. Argumente contra 
lui Tarzan existau: că este un film 
vechi. Că este desuet. Că este simplist 
realizat etc. În ciuda tuturor, Tarzan a 
învins din nou și ne-a cucerit. O fi el 
vechi, o fi el desuet, o fi el pueril, dar 
are un farmec irezistibil. Nu numai 
Johnny Weissmüller este cuceritorul, 
ci si serialul in sine; 

Existá In multi dintre noi, indiferent de 
virstá, o curatá tendintá spre visare, 
spre fapta simplă, spre omenie. Si 
această tendinţă, Tarzan ne-o satisface 


pe deplin. Cind urmăreşte aventurile 
sale în care leii îi sint buni prieteni, 
parcă ai reciti un basm al copilăriei cu 
«a fost odată»... A fost odată și mai este 
încă la mare pret povestea aceea clasică 
şi simplă în care răul întotdeauna este 
învins de bine. Scriitorul E.R. Burroughs 
a imaginat un erou ce este frate bun cu 
Făt-Frumos al nostru, un erou ce nu 
cunoaște decit binele și dreptatea. Civili- 
zatia americană măcinată de dureroase- 
le ei contradicții îl înspăimintă, Tarzan 
vrea o lume a liniștii, a sinceritatii, a 
dragostei. El trăiește în mica lui oază 
si de acolo strigătul său anunţă episod 
de episod că nu acceptă răul din oameni 
care întrece uneori răul inconștient 
al fiarelor junglei. Vizitatorii lui «vî- 
nează» mai întotdeauna banul, aurul şi 
uită că sint oameni. Tarzan lansează 
strigătul său şi, ca în basme, pornește 
lupta cu... balaurul. Copiii l-au iubit 
din prima clipă, cei mari fi privesc cu 
plăcere pentru că niciodată nu se poate 
uita poezia și adevărul basmelor. 


Ileana LUCACIU 


ul amar al emigrației 


loacele artei, drama dezradacinarii. 

Da, a face «saltul» nu înseamnă doar a 
trece peste o frontieră. Înseamnă a trece 
peste acea graniţă dintre bun si rău, dintre 
ce poate fi bun într-o conștiință şi ceea ce 
poate fi rău în ea. Înseamnă a trece, a face 
cel mai tragic «salt»: peste tine însuți — 
spun toate aceste filme. O spune și Trecă- 
toarele iubiri, de Malvina Ursianu, unul 
din cele mai tulburătoare filme pe această 
temă. Un om, un dezrădăcinat, arhitectul 
Andrei, revine in tara sa. Revine pentru 
totdeauna — pentru că nu poate altfel, a 


înteles (cu ce pret!) cá nu poate altfel, că 
locul sáu este aici si numai aici. Admirabi! 
eseu cinematografic, de mare combustie 
intelectuală, Trecătoarele iubiri este un 
film despre trezirea la realitate. Despre o 
opțiune definitivă. Despre cel mai mistuitor 
sentiment omenesc: cel al dorului de tara. 
Un film despre «setimentul țării». Privirea 
grea, arsă, a omului din această poveste 
spune că după o lungă, chinuitoare sfisiere 
lăuntrică el s-a întors nu numai în tara, 
ci şi în el însuși. Cel adevărat. — 

Aurel BADESCU 


A+ Speranța (spulberată) 
în filmul lui Elia Kazan 
America, America 


BEWE... ca (cu Stathis Giallelis) 


Frumos, Onest, emigrat 
în Australia. 


Şi pe urmă? Ah, 
(un film de Luigi Zam AN 
cu Claudia Cardinale Bă 
şi Alberto Sordi) 


stop cadru pe: 


Pivotul echipei de baschet 


Dacă această comedie ar fi men- 
ținut tonul ușor absurd, ușor supra- 
realist al primelor gaguri... 

dacă nu și-ar fi ingăduit niște pier- 
deri de ritm, cu atit mai supărătoare 
cu cit sportul și muzica ușoară care-și 
dau intilnire in film ar fi solicitat o tre- 
pidatie aproape continuă... 

dacă melodiile frumoase si atit de 
frumos cintate de Alla Pugaciova ar 
fi fost şi mai variate... 

dacă lăudabila lipsă de conventio- 
nalism (nu de convenții intrucit aces- 
tea sint parte integrantă a oricărei 
arte) s-ar fi asociat cu mai multă 
substanță... 

dacă tot atit de lăudabila absenţă 
a accentelor moralizatoare ar fi fost 
susținută de o mai iscusită caracteri- 
zare a personajelor... 

dacă, spre deosebire de eroul prin- 
cipal, împiedicat de antrenor din mo- 
tive educative, să joace în primele 


meciuri de competiţie ale echipei lui, 
actorii ar fi fost puşi să joace, în toate 
momentele, cu mai multă expresivi- 
tate... 

..am fi avut de a face nu cu alt film, 
cum s-ar putea imagina, ci cu acelasi 
film, dar dus pinà la capát, in prelun- 
girea bunelor lui intenții artistice evi- 
dente, și nu tratat cu o stare de aban- 
don (care, în sport, duce la pierderea 
partidei), de nonşalanţă, cu un aer 
de scuză parcă fata de ideea de a face 
o comedie muzicală ușoară și amuzan- 
tă (care, parţial, s-a şi realizat dealtfel). 

Ceea ce confirmă incă o dată teza 
legitimitatii tuturor genurilor cinema- 
tografice, printre carea atit de necesa- 
rei şi de doritei comedii, cu condiția 
abordării ei deplin responsabile, fără 
rabaturi şi economie de energie, fără 
preconceptia categoriilor periferice. 


Nina CASSIAN 


Născuţi pentru a pierde 


drum, automobile superbe, moteluri 
atrăgătoare, reclame ațițătoare. 


Un prosper orășel de provincie. 
Străzi îngrijite, case cochete, restau- 
rante si magazine cu vitrine ademeni- 
toare. Si o banală intersecție de străzi. 
Oameni care așteaptă la stop în prea 
frumoasele lor maşini. Pină în clipa 
în care sosește în trombă o hoardă de 
motociclişti. Tineri. Băieți si fete. În 
blănuri întoarse pe dos, în haine de 
piele pe care stă scris «Ucide!», cu 
căști teutone pe cap și cu zvastici 
tatuate pe brațe. Infatisarea troglodifi- 
lor, Ana motoarelor ambalate la 
maximum irită pe unul din pașnicii 
automobilisti care așteaptă culoarea 
verde a semaforului. O privire critică 
sau, poate, numai mirată. Suficient 
pentru a dezlantui minia zdrentarosi- 
lor motociclişti. Omul este extras din 
frumoasa lui mașină, hăituit si moles- 
tat cu cruzime. La lumina zilei, în 
văzul tuturor şi fără ca ceilalți, trecă- 
tori sau automobilisti, să intervină. 

«Ajutati-ma, vă implor, ajutati-ma!», 
urlă omul care nu mai e decit un chip 
zdrobit cu metodică înverșunare de 
parbrizul unei mașini. Dincolo de acest 
parbriz inundat de singe, cîțiva centi- 
metri de securit, se află un alt om. 
Care aude ruga semenului său, îi 
vede chipul desfigurat de groază și 
de durere. Vede, aude şi nu face nimic. 
Nu poate sau nu vrea. Din indiferenţă. 
Din lașitate. Din frică, 


Intre imaginea idilică, atrăgătoare, 
ca de pliant turistic, cu care începe 
filmul american Născuţi pentru a 
pierde și imaginea de coșmar, amplifi- 
cată, reluată mai apoi într-un cres- 
cendo greu de suportat chiar și pentru 
cei care au îndurat multe, distanţa 
e de citeva secunde. Între faptele si 
atitudinile la care asistăm e o distanță 
de civilizație, 


În ceea ce privește filmul, important 
nu e de a stabili graniţa fragilă si ne- 
sigură între ceea ce este demascarea 
violenţei şi ceea ce este cultivarea 
violenţei, deși problema trebuie pusă 
şi aga. Important e de a sti, de a in- 
felege: de ce o generație tinără, o 
generație căreia prezentul pare a-i 


posibilități 


Si etnie at ta 


Un film care începe frumos și 
aproape idilic, în ritmurile melodioase 
ale westernului. Si cu imagini seducá- 
toare in succesiunea lor cinemato- 
grafică:: autostrăzi care îndeamnă la 


oferi totul este, sau numai se crede, 
«născută pentru a pierde». 


Un răspuns imediat si în ne- 
cunoștință de cauză e greu de dat. 
E deajuns totuși să deschizi un ziar 
occidental pentru a înțelege cauzele, 
unele din cauze. «Un tineret în derută» 
alertează coperta revistei «Le Nouvel 

Observateur» (nr.648/1977). Este, de 
fapt, și titlul editorialului în care se 
încearcă demontarea unui «angrenaj 
al disperării», mecanism care face ca 
milioane de tineri să fie șomeri mai 
înainte de a fi avut vreodată o slujbă. 
În lipsa uneia din dimensiunile esen- 
tiale ale vieţii, munca, satisfactiile pe 
care ti le dă munca, sentimentul de 
a fi util lumii în care trăieşti, generaţia 
care se crede «născută pentru a 
pierde» încearcă să uzeze, uneori să 
abuzeze, de paleativele societății de 
consum. Şi de libertăţile pe care le 
asigură sau pretinde că le asigură. 
Refuzul, revolta iau forme tragice: dis- 
perare, violență, delincventa, crimă, 
sexualitate, drog, etc. Revolta, orice 
forme ar lua, e în mod necesar repri- 
mată. Escaladarea actelor de violenţă, 
reflectate și adeseori întreținute de 
mijloacele de comunicare în masă 
(presă, film, radio, televiziune), e în 
continuă creștere și, astfel, cercul se 
închide. 


Cinematograful occidental, de la 
neorealismul italian la free-cinema-ul 
englez, de la noul val francez la pro- 
ductiile cele mai recente, încă ne- 
încadrate în vreun curent, a înregistrat 
adeseori cu acuitate această revoltă 
haotică. Tema «rebelului fără cauză» 
e frecventă si comună multor produc- 
tii occidentale, multe dintre ele au 
putut fi văzute şi pe ecranele noastre. 

Tocmai de aceea e atit de important 
să poți vedea și înțelege ce se ascunde 
dincolo de fațada strălucitoare a unei 
lumi. O privire superficială, o propa- 
gandă obscură, adeseori rău intentio- 
nată, te pot face să substitui iluzia reali- 
tatii. Să confunzi libertatea cu abuzul 
de libertate. 


Statuia libertății e o imagine seducă- 
toare. A vedea și a înțelege ce se 
întîmplă în umbra ei e mai mult decit 
necesar. Altfel nu esti decit victima 
unei iluzii. 


Neculai C. MUNTEANU 


posibile 


Tata m-a luat si m-a dus să văd 
„Războiul pentru independenţă“. 
Era în 1913. 


Am găsit în arhive — cu sprijinul 
unor entuziaști — citeva scrisori adre- 
sate autorilor primului nostru film 
Războiul pentru independență. 
Scrisorile erau emotionante și,în mo- 
destul documentar prezentat la «Tele- 
enciclopedie»,textul lor se intrepátrun- 
dea cu imagini originale din lung- 
metrajul lui Leon Popescu. La citeva 
zile după emisiune primesc o scri- 
soare de la Valeria Căliman, fiica 
celui care a fost marele ziarist Valeriu 
Braniște. «Tatăl meu — asta era în 
1913 — ne-a luat pe noi, cei cinci copii, 
care în braţe, care pe lingă el, si ne-a 
dus la cinematograful Olimpia din 
Lugoj. Era primul film pe care îl vedeam 
în viaţă si in acest film unduia armata 
română victorioasă. Filmul acesta, așa 


cum l-am văzut în acele clipe, a rămas 
pentru întreaga mea viata o piatră de 
hotar. Simbăta trecută, după 64 de ani, 
am revăzut citeva crimpeie. Am plins 
de emoție si mi-am amintit de desenele 
mele și ale fratelui meu, pe care le-am 
făcut zile la rind inspirați de acest film. 
Vă vine să credeți cá, de emoție, mi-au 
dat lacrimile?» 


Da, stimată doamnă Căliman, vă 
cred si mă întreb dacă scrisoarea 
dumneavoastră nu este un strălucit 
crimpei dintr-un film ce s-ar putea 
realiza despre turnarea primului mare 
film românesc și despre imensul lui 
ecou în inima întregii naţiuni. 


Alexandru STARK 


f 
AT s 
rficment 


n cat 
ceput, p 
: n dez C t 
gran stetic | Ju 
D n logi 
Î o D 
ameste: ra \ ipar 
dere, ie dinti n 
len n T i prez 
4 
f ta! trebari 
n tin n e d: i 
U vire la cinile 
| 
n oper upate - p! 
' j; mi m e 
ristè ni ti € ti 
n dinte d dem ca! 
: medi t 
C mele con 
D est g I i 
A a psiti d | ) 
n m 4 i 
osirea Ê í 
` pe T ' | rob 
n n i . 
: n | dec D 
1 de cub 
xe g eta! 
C D d 
n itãtil 1 S 
| ng i pild 


i 


Af 
> pa Ma A es 
j i 
In 
H ` 
t 
I | I 
l 
I V 
f! a 
i t | 
+ ' a i D Li ù i y : i ; a 
[ á l dint: eli neinterce N A ul. îl ; 
că în Ne: asi I po : ı A as 
1 T E , n 1 n : I n le C; : ^ M ê ) 5 
` rici m i D C O A û : p à 
e I z o C e Dre i medi : i | i 
1 I fi D C Ing - : i ; i 
D S TT | n gui - i € i 
ti O ù i ! mai 
ste n ă Dur N î 
p ı1 i a 1 4 Li Å ù di ; V a i ae s 
f | 
L f 1 i 1 4 i Fi | 1 l i ii T do 4 
î va ro 7 DI 1 T n 1 C i O SC 
o | Li f i Li an Ass : * » a 
D Î e ă t U I , D ) s si ; : 
| t 
rsa | e i A | n te, p gi i 
RASH i b 0 T Î gre i de 
bob ` i 3 | i X n lagini te di 
i T 1 Dal i ac i MN de à M P j a 
1 | i i 
A Û | C nalı 
ui > | i 
N ! i i , 
| i F LI i " 7 
- a! l [e Ti d U a! i Ù a, 
uc 
, rin 
: . à A D D > 
al m T : uC : ri T mergi rti Nu | 
1 e 1 iz u - "wm > 
(] = : : | 
' D C vi a 
i i an g 1 ope rin e an jefo a A ki : > : e. i ; 
; l : a T > r L i ce b ) 
f D TO : 
rı E 
Û ı1 Li i e i si 
reo ' 1 in nair de Op ] gerne 
d d 3 i bil 
eg > 3 n | 
t , a 
| 1 > : A ti Q reatã, ban 
n ti 0 tim u i alea pat, Leven 
e i ç ^ : cipalul per 
ej E n ri i S N Te 
c h d D y , Li r ge 
« 
ê n gi i Ri 
j 'd ; 
Jt 2 aُ ; A x 
' Î t 1 Î Q x 
é 
) i C imen 
P n tic bi E n t mf : 
` £ U A | 
C Ci : 
; Rosenber d ] 
S D Û j Î L ga 
N le T: 
M ù 5 
: gi I înduiosăt ii cn 
t T LU be 2 tác 
ES F ui a! 
| 1 
e ; Et : 
U TI | La! li 
c e xii w s 
T un a h 
: ovin ' Î j 
I 
Li 1 j 
A ja Q e to TI 
; | 1 Î (i pre i 
| ! | : ta p 
; C 
Pi | E E | 
çak ; : Î [ l 
| i . Î , l jo i a 
t 1 i 
n U ^ ^s 
Citi ê 
ac ' 


8 


1 


0 lume se portretizeazã singurã: 


6 S 


; 


Ín concurenta pentru 
suprematia 

unei retele sau alteia 
de tv din S.U.A., 
victimele sint: 
telespectatorii 

dar si «vedetele» 
-micului ecran 


O uriaşă premieră: încercare de sinucidere 
transmisă în direct (Peter Finch) 


Monstrii sacri 


Hollywoodul a avut intotdeauna grijá de 
mitologia sa, de confecționarea ei amplă, 
fastuoasă, amăgitoare. Hollywoodul s-a 
contemplat cu complezentá în această mi- 
tologie dar uneori s-a privit şi cu deriziune. 
Viaţa vedetelor — zeițele cetăţii filmului — 
a fost și mai este supusă unor adevărate 
canoane, ele însele fiind înfățișate milioa- 
nelor și milioanelor de spectatori ca nişte 
totemuri sacre ale artei a șaptea. 

Mitologia filmului ca subiect de film 
devine din cînd în cînd si subiect pentru 
diverși regizori. De la Sunset Boulevard 
(Bulevardul Crepusculului) și pina la foar- 
te recentul The Last Tycoon (Ultimul 
nabab) al lui Elia Kazan (realizat după ro- 
manul cu acelaşi nume al unui scriitor 
care a avut mult de furcă, s-a luptat și a 
fost învins de Hollywood — Scott Fitzge- 
rald), fațada de iluzii s-a crăpat, zimbetul 
fotogenic s-a crispat. Si ce se vede? 

latá ce spune unul care cunoaste ceta- 
tea filmului, care trăieşte in ea atita timp 
cît face un film pentru ca apoi să dispară 
spre locuința lui din Ontario sau în orice 
alt loc (Elia Kazan): «Hollywoodul e un 
oraș destul de artificial, în care fetele sint 
prea frumoase... Este un fel de clan de 
apucati, unde oamenii sint storsi ca nişte 
lamii si la cea mai neînsemnată abatere 
sint azvirliti pe drumuri. Pentru că aceasta 


este o lecţie pe care o plătești scump.» 

Un oraș în care fetele sint prea frumoa- 
se! Rita Hayworth a fost una dintre ele. 
| s-a confecționat si ei o biografie (roman- 
tata), i s-a inventat si ei o legendá,dacá 
nu chiar mai multe. Soții ei au fost Orson 
Welles, Aga Khan... nume grele! Dar pri- 
viti fotografia alăturată. Nu este dintr-un 
film. (Am văzut-o într-un rol, nu de multă 
vreme, pe ecranele noastre, într-un film în 
care era vorba despre lumea circului, și-n 
care juca rolul unei femei decăzute. Acolo 
juca. Aici, în fotografia pe care o publi- 
cám, isi trăieşte propriul rol.) 

Dar să-l lăsăm pe Jean Cau, in «Paris 
Match» (aprilie 1977) sá continue o prea 
adevărată poveste despre cealaltă față a 
celebritatii. «Nenorocita asta, cu ochiul 
rătăcit, cu plete de Gorgoná si uitati-và la 
gitul ei pe care dansează tendoanele şi cu 
mutra asta năucă de betivaná, care nu știi 
dacă rinjeste sau suride, asta să fi ajuns 
Rita Hayworth? Mă întreb dacă nu e sa- 
dism să «expui» imaginea acestei decă- 
deri», Şi, după ce se întreabă si se auto- 


E d 


DE 
M. 
ci 


„Network! 


Într-un numãr de la sfîrşitul 
lunii martie, saptaminalul 

«L'Express» publicã nu o 
obişnuitã cronicã, ci un am- 
plu articol de analizã prilejuit 
de ultimul film al lui Sidney 
Lumet* dupã un scenariu al 
lui Paddy Chayefsky: Network — tele- 
viziunea în plinã dementã (Network însem- 
nînd «retea» şi nu întîmplãtor articolul a 
preluat titlul original al filmului care dezvã- 
luie mecanismul monopolizării auditorilor 
preferindu-l celui adoptat de difuzorii fran- 
cezi «Cu miinile pe televiziune»). 

Dar iată despre ce este vorba așa cum 
demonstrează numitul sáptáminal: 

«15 iulie 1974 — Saratoga (Florida) ora 
9,38, Chris Chubbuck, de 30 de ani, jurna- 
listă a programului «Suncoast Digest», re- 
teaua regională WXIT-TV, se adresează 
telespectatorilor săi: «Conform politicii pro- 
gramelor noastre care vă furnizează dimi- 
neatá de dimineaţă, în culori, ratia dum- 
neavoastră de singe și violenţă, veti asista 
acum la o uriașă premieră: o încercare de 


* Autorul unor filme de reputalie bine 
stabilită, dintre care vom aminti 12 oameni 
furioși (cu Henry Fonda), Vedere de pe 
pod (cu Raf Vallone), Lungul drum al 
zilei către noapte (cu Katharine Hepburn 
si Ralph Richardson), Colina (cu Sean 
Connery), Pescărușul (cu James Mason 
si Simone Signoret), intilnirea (cu Anouk 
Aimée si Omar Sharif), Crima din Orient- 
Express (cu Albert Finney) si filmul atit de 
remarcat în ultimii doi ani, O după-amiază 
de ciine (cu AI Pacino). (N. red.) 


convinge să o expună, continuă: «Cite 
vise de bărbați poate dezamágiti dar si 
rázbunati totodată prin contemplarea aces- 
tei ruine; cite gelozii femeiești, în sfirsit 
stinse. Ăsta e destinul idolilor! Ei atrag 
visele mulțimii atita vreme cit scinteiaza 
pe cerul frumuseții, al tinereții, al bogăției 
$i al gloriei.» 

Jean Cau, adevărată Cassandrá pina 
aici, adoptă tonul compătimirii: «Vedeţi 
bine — spune el — la sfirşitul cursei, Rita 
Hayworth nu e decit o femeie, o biată 
femeie si nimic altceva. La Beverly Hills, 
in acest Hollywood fabulos, uziná de vise 
despre care intre cele douá rázboaie se 
spunea cá era al 49-lea stat al Statelor 
Unite, in acest Hollywood care era un 
imperiu ai cárui Nero si Caligula se nu- 
meau Jack Warner, Samuel Goldwyn, 
W. R. Hearst, Zanuck sau acel Howard 
Hughes, care și-a fost stafie încă înainte 
de-a muri — acolo Popeea si Messalina, 
cu nume scrise cu strassuri și neon, se 
imbăiau, zice-se în piscine pline cu șam- 
panie și colectionau amanti-gangsteri, to- 


Două imagini 
` şi aceeaşi legendă: 
Rita Hayworth, 

pe vremea 5 
cînd era o efigie 
a Americii, 
şi astăzi, 
întruchipare tragică 
a decăderii 
şi însingurării, 
într-un Hollywood, 
«cetate a viselor desarte» 


X 


sinucidere transmisă în direct». Chris Chub- 
buck scoate apoi un revolver din buzunar 
În prim-plan apasă pe trăgaci. Cu fata la 
camera TV.» 

Acest fapt divers, incredibil, este autentic. 
El a inspirat pe scenaristul Paddy Chayefsky 
si pe regizorul Sidney Lumet... 

«Satirá eficace si feroce a moravurilor 
televiziunii americane — spune mai departe 
autoarea articolului — Network oscileazá 
cu brio intre realitate si fictiune. Filmul de- 
mareazá in pliná vitezá cu chipul unui om 
în prim plan pe micul ecran: cel al actorului 
Peter Finch (al cărui ultim rol și este dealtfel, 
pentru cá,recent, el a decedat n.n.) El inter- 
pretează rolul lui Howard Beale, un comen- 
tator vedetă al unei rețele imaginare U.B.S. 
care, la 22 septembrie 1975, la New York, 
în cursul jurnalului de la ora 19, anunţă cá a 
fost dat afară din serviciu: «Doamnelor și 
domnilor, voi părăsi această emisiune pen- 
tru că numărul auditorilor mei a scăzut. 
Doar programul acesta mă tinea în viata. 
Aşa că am hotărit să mă sinucid. Peste opt 
zile, am să-mi zbor creierii în timpul emi- 
siunii. Vă dau intilnire deci pe miercurea 
viitoare». 

Anunţul lui Howard Beale a declanșat 
un mecanism implacabil. Directorul depar- 
tamentului Informaţii (William Holden), un 
veteran cálit, reactioneazá ca atare: pe loc 
îşi caută un alt prezentator. Dar declaraţiile 
neobișnuite ale lui Beale au stirnit un inte- 
res morbid în rindul publicului prins în cap- 
cana senzationalului. Si de la o zi la alta 
numárul auditorilor jurnalului U.B.S. a ince- 
put sá creascá. Responsabila programelo: 
(Faye Dunaway) analizeazá cu singe rece 
consecinţele acestei transformări. Il con 
cediază pe directorul Informaţiilor şi trans- 


si prețul 


Da, o lume nebună 
şi nu fictivă. 


Sediul ei 
cel mai sigur: 
cronica judiciară 


readori, sportivi si boxeuri (gladiatorii lor, 
nu-i asa...),ca si soti miliardari (imperatori 
si consuli, nu-i aşa...), ca pe tot atitea 
trofee de vinátoare; poetii si oracolii se 
numeau Stroheim, De Mille, Ford, Chaplin, 
Sternberg, Hawks, Lubitsch, Huston, zeci 
si sute de altii, care inventau epopei, tra- 
gedii, nebunii si vise pentru acele nenumá- 
rate Colisee In întunericul cărora se ingrá- 
mádeau imensele cohorte de oameni... la 
Beverly Hills, in acest Hollywood esuat 
astăzi la mal de Pacific, dar care bintuit 
de fantome si în care răsar mereu cu în- 
capatinare «stele», exista încă, anul tre- 
cut, o vilă, stil ranch, cu zidurile cojite, ai 
fi zis că-i un decor ai cărui pereţi se năruie 
pe zi ce trece. Era și o grădină, și-n grădi- 
nă, noaptea, vecinii zăreau o femeie care 
se bălăbănea pe picioare, vorbind copaci- 
lor si minglindu-le trunchiurile. Avea trei 
clini pe care, zicea ea, că-i hrănește cu 
suc de prune. Se așeza uneori pe iarbă, 
noaptea și — povestesc vecinii — începea 
să ridă si să plingă, cu o sticlă în mină, 
şi să îndruge la nesfirsit «eu sint Rita 
Hayworth». De zece ori. De douăzeci de 
ori. Glenn Ford, vecinul ei, mărturisește că 
de multe ori, dinspre vilă răzbate «un ris 
oribil şi disperat care-ţi îngheaţă sîngele 
în vine». Şi ăsta, îmi zic, e risul de astăzi 
al Ritei, of doamne...» va să zică stă acasă 
şi vorbește copacilor. Dar la ce s-o fi gin- 
dind ea oare cind se práváleste în tăcere, 
între un sughit de plins si-un geamăt? 


În acest 16 martie 1977, doctorii de la 
«Hoag Memorial Hospital», unde doamna 
Hayworth a fost dusă, sau mai bine zis 
luată pe sus, au pus diagnosticul: «alcooli- 
că, total detracată, bolnavă mental, irespon- 
sabilă de actele ei». Şi doctorii cer judecă- 


Sau ,,C 


lisperare, declasare. Autodesfiintare. 
im a înnebunit o televiziune” 


formă jurnalul televizat într-o supraproduc- 
tie de mare spectacol. Într-un decor de cate- 
drală, Howard Beale, ajuns în ultimul hal 
de demenţă, face pe profetul inspirat si dă 
glas furiei si trustrării Americii. Şi astfel 
Beale, omul cel mai popular pe micul ecran 
in Statele Unite, devine un recordman al 
indicelui de audiență la public. Lucru pe 
care nici un jurnalist, indiferent de reputația 
sa, n-a izbutit să-l realizeze vreodată. Min- 
dră de succesul înregistrat, Faye Dunaway 
isi extinde dominaţia asupra sectorului In- 
formatii.»... 

Autoarea articolului, Catherine Laporte, 
aratá apoi In riguroasa analizá pe care o 
face acestui film luat cu asalt si in Franta, 
cá nici scenaristul si nici regizorul n-au cá- 
zut, ci dimpotrivá au evitat, cu grijá, delirul 
burlesc, ca sá ajungá la concluzia cá «tele- 
viziunea nu corupe mai mult ca presa, cine- 
matograful sau politica, dar puterile ei sint 
cu mult mai extinse. Ea pătrunde în fiecare 
cămin şi îşi înfige ideile ei în creier.» 

După ce amintește soarta unor reali 
comentatori ai diverselor rețele de televiziu- 
ne de peste ocean, teribil de asemănătoare 
cu cea a eroului filmului de față, autoarea 
continuă «Dacă mă sinucid in fata came- 
relor tv., pare a spune Howard Beale, pot 
cistiga 50 de puncte în indicele de audienţă. 
Căci — subliniază Catherine Laporte — lu- 
crul suprem devine lupta unde se cîștigă 
sau se pierd puncte.»... 

Şi cum se poate constata această schim- 
bare a indicelui de la o zi la alta, de la o 
emisiune la alta? 

Un aparat branşat la un număr de tele- 
vizoare anume alese înregistrează numá- 
rul rețelei ascultate (sint 13 în Statele 
Unite), rezultatul transmis instantaneu fiind 


Rita Hayworth: 


înregistrat dimineaţă de dimineaţă pe birou- 
rile responsabililor acestei rețele. Un alt 
sondaj, ceva mai complicat, înregistrează 
variatiunile intervenite în urmărirea emisiu- 
nilor de-a lungul unei săptămini, stabilind 
concurența care se produce între ele, In 
tarifele publicitare care se practică peste 
ocean, un punct (compania care face un 
asemenea sondaj e cunoscută: Compania 
Nielsen) poate reprezenta un milion si jumá- 
tate de dolari beneficii pe an. Preţul unui 
minut de publicitate este calculat pe baza 
de 3—5 dolari pentru o mie de receptoa- 
re tv., în funcție de numărul orei de ascul- 
tare. Exemplu: în timpul unicei difuzări a 
filmului Pe aripile vintului pe reteaua 
N.B.C., tariful unui spot publicitar a atins 
suma record de 268 000 de dolari minutul! 
Dacă ținem seama că jumătatea de oră a 
jurnalelor televizate într-o seară consacră 
aproape 10 minute publicităţii, se înțelege 
importanţa pe care o are indicele de audien- 
tá si impactul prezentatorului.»... 

Filmul lui Sidney Lumet cunoaște un 
imens succes în Statele Unite unde, pe cit 
se pare, trezește reacții rar intilnite piná 
acum la un film oricit de demascator. Majo- 
ritatea comentatorilor sint inclinati să vadă 
în Network într-adevăr o satiră nimicitoare 
la adresa televiziunii americane. 

Sidney Lumet a ocolit grotescul, cultivind 
sarcasmul. Pentru că n-a voit un succes 
facil, el a dorit să obțină eficiența pledoa- 
riei sale, a vrut să-l avertizeze pe cetatea- 
nul american, să-l trezească, să-l facă să 
înțeleagă jocul undelor și deloc al întim- 
plării. Şi pină la urmă să se întrebe, în 
slujba cui este rețeaua? 


M. AL. 


internată 


pentru delirium tremens 


Roman Polanski: inculpat pentru 


viol de minoră 


Helmut Berger: trei încercări de 
sinucidere. Prăbuşire psihică 


torului, tribunalului din Santa Ana s-o 
pună «sub control riguros». Pornind de la 
cazul Ritei Hayworth, Jean Cau, se lasă 
dus cu gindul la alte nume, la alte destine, 
la o întreagă lume: «Eram pe punctul de 
a încheia articolul, cum se spune în lim- 
bajul nostru, fără să neglijez să amintesc 
pe lingă această Rita Hayworth nebună, 
închisă in balamuc, un întreg cortegiu de 
zeițe si de zei dispăruți si detronati. Exi- 
lati «la Est de Eden» și alungați din paradi- 
sul «Show Bussines»-ului. Morti, sau tra- 
versind infernul ultimei parti a vieţii lor. 
Zdrobiti, ca James Dean la volanul auto- 
mobilului său Porsche pe drum spre Sa- 
linas. Refugiindu-se în sinucidere ca Mar- 
tine Carole, Bella Darvi (care era atit de 
frumoasă!) sau Marilyn, care era atit de 
fragilă! Sufocati de drog ca marele strá- 
mos Errol Flynn sau intesati de droguri 
piná la explozie ca Jimmy Hendrix ori 
Janis Joplin, printi ai unor nopti de infern 
in care muzica doboară, in inimi si în cra- 
nii, tot ce se mai tinea pe picioare. Decá- 
zute ca Veronica Lake — cea cu párul 
lung, sfirsindu-si zilele ca chelnáritá si 
apoi servitoare tirindu-si sabotii, sau Heddy 
Lamarr arestatá pentru furt sau Lana Tur- 
ner a cărei fetiță de 14 ani a înfipt cutitul 
de bucátárie in pintecul gangsterului Stom- 
panato, amantul si cálául mamei ei. Ce sá 
mai vorbim de Ava Gardner sau Elisa- 
beth Taylor ale căror cronici se donsuma 
în numărătoarea de soti, scandaluri, iste- 
rii publice. Idoli, staruri, stele, semizei si 
zeite de celuloid, actori care strálucesc 
ca să se mistuie, cintáreti și muzicieni care 
se dezagregă în ritmul acestui veac. Su- 
flete blazate, uzate de prea multe iubiri 
trecătoare. Capete fragile pe care gloria 
le-a umflat cu vintul ei furios, le-a rătăcit, 
le-a dilatat, ca apoi să le facă să plesneas- 
că. Buzunare doldora de dolari, de franci, 
de mărci, de lire sterline, care pocnesc 
într-o zi sub foarfecele datoriilor, cheltu- 


ielilor absurde, impozitelor uitate, buzu- 
nare devenite subit goale care mai sint 
scotocite doar pentru a găsi «iarba» sau 
sticla de alcool care să aducă uitarea. 
Actori, truveri, trubaduri, saltimbanci, 
clowni eterni. Ultimii si cît de ciudati, 
acești regi, ultimii poate în lumea noastră, 


ji 


m? 
dû 


| 


niri 


EE 
urea 


Un decor de catedralá 

şi o «vestalá» 

a manevrării opiniei publice 
interpretată de Faye Dunaway 


suferind după «democratiile» care au rás- 
turnat atitea tronuri adevărate...» 

Vroia să încheie, Jean Cau, dar a conti- 
nuat, pentru că realitatea l-a obligat să 
continue. A continuat cu povestea lui Ro- 
man Polanski, arestat pentru viol comis 
asupra unei fetițe de 13 ani, fotografiat 
pe pagina l-a a ziarelor, cu ochelari negri 
şi încadrat de polițiști. A continuat cu pe- 
trecerea de la Jack Nicholson, unde poli- 
tia a descoperit în geanta Angelicái Huston 
— fata regizorului John Huston — cocaină. 
A continuat cu încercarea, aproape reu- 
şită, de sinucidere a lui Helmut Berger, 
cel pe care Visconti l-a făcut să strălu- 
cească în două capodopere, Crepuscului 
zeilor si Ludwig și care, după moartea 
maestrului, nu şi-a mai găsit echilibrul. 
Şi încheie, Jean Cau, exclamind: «Rita, 
Roman, Helmut, ce serie, în numai opt 
zile! Trei sinucideri și trei nebunii? Nu, 
dacă vreți să mă credeți, căci sub masca 
răvăşită a Ritei Hayworth, sub masca de 
vulpe la pindă a lui Polanski, sub masca 
de marmoră a lui Helmut Berger, nu e 


hd sana... 


or printre staruri, 
ar printre regizori, 
Roman Polanski 
a uitat de tragedia 
mortii sofiei sale, 
Sharon Tate, 
asasinatá la Bel Air. 
Astăzi, el însuşi 
este tristul erou 

al unei arestări 
pentru viol 


<j coruptie de minore 
v 


decit unul si acelasi chip de copil pierdut: 
triplu blestem, dar acelasi nume inscris cu 
fierul rosu pe fruntea lor, de cátre Eriniile 
care asteaptá in fundul pádurii sfinte (Holly 
Wood), pe cei care nu erau decit niste 
bieti muritori, si care au îndrăznit, in rás- 
timpul unui vis sá se creadá zei». 


Flash-back 


Cau e totuși romantic sau mai curînd ro- 
mantios. Pentru cá o scurtá incursiune in 
trecutul nu foarte îndepărtat (care ne-ar 
duce tocmai în anii «marelui mut», și ar 
aduce pe tapet destinele unor celebrități 
ca Fatty Arbuckle, al precursoarei lui Ma- 
rilyn, celebra Jean Harlow si cite altele si 
cite altele!) ne-ar obliga să amintim, să 
amintim doar, de scandalurile hollywoodie- 
ne, de crimele sávirsite în chip misterios 
fără ca cineva să se căsnească să le elu- 
cideze, de «procesul Manson» rămas și el 
fara dezlegare (desi s-au pronunţat nişte 
sentințe). 

Pentru că istoria cetăţii filmului are pe 
o pagină menţionate nume, succese, glo- 
rii iar pe contrapagină, prea adesea, din 
păcate, rechizitorii. 


M. Al. 


Helmut Berger, 
personajul . viscontian 
prábusit de pé 

culmile succesului. «êê 
Ca si Marilyn Monroe 


a încercat | 


să-şi pună 
capăt zilelor. 


A încercat 


fără să izbuteasci. 


Ce se va 


timpla £- 


data viitoare? 


Filmul, document al epocii 


Coperta revistei «Filmul sovietic» 


pentru martie 1977: 
Elena Proklova 


filmele 
vietii noastr 


, 


Scoala meseriei de om 


O şcoalã cu toate ale ei, aşa cum se 
se trezeşte ea de dimineatã şi cu tot 


hronicul 
virstelor 


Actorul -ca tată... 


Charlton Heston — actor cu pres- 
tigiu la public, cu mari succese, cu 
premii importante de-ai zice că mai 
fericit ca el cine poate fi? — a făcut o 
declarație senzationalá cu privire la 
paradisiaca viață de actor hollywoodian. 
Chiar dacă nu vom avea naivitatea de 
a-l deplinge si a-l crede cuvint cu cuvint, 
chiar dacă admitem că fiecare artist 
vorbeşte în numele unei (prea) stricte 
subiectivitáti, nu putem să nu fim atenți 
la energia cu care prea-fericitul Heston 
demitizează «raiul» cotidian al uzinei 
de vise, vehementa cu care se ridică 
impotriva unor practici de dată recentă 
in ceea ce el nu se sfleste a numi «jungla 
hollywoodiană, cu capcanele ei». 

Declaraţia lui s-a născut din întreba- 
rea: dacă și-ar lăsa fiica să facă film? 
Fata are 14 ani, dar tatăl — în termeni 
care tin desigur si de prejudecățile pă- 


ce trăiește pină seara tirziu, cu un direc- 
tor nou, om serios si inteligent, asaltat 
de mii si mii de máruntisuri esențiale, 
de elevi și părinți, de bine si rău, dê 
frumos si urit, cu o profesoară tînără 
de literatură, idolatrizată de elevii ei 
pentru că are încredere în inteligența 
lor şi-i lasă să gindească, să discute, 
să înțeleagă cu capul lor, cu părinți 
care nu pot s-o sufere pe această Marina 
Maximovna tocmai pentru independenta 
ei de spirit transmisă copiilor, cu o 
mamă care se plinge în gura mare că 
fiica i-a fost fermecată și răpită de pro- 
fesoara, cu profesoara care nu vrea să 


cedeze gantajului exercitat de pre- 
judecăţi și prostie, cu directorul care-i 
susține talentul si spiritul novator, dar 
nu-i poate accepta orgoliile și privirea 
de sus la adresa colegilor de cancelarie, 
conştientă însă că nici nu poate rezolva 
prea multe și prea bine prin clasicile 
«măsuri administrative» —toate acestea 
se string, se leagă (si, spre cinstea lor, 
nu toate se dezleagă) în noul «Lenfilm», 
O cheie strict personală a cărui ob- 
sesie majoră, peste furnicarul acesta 
de probleme, este formarea personali- 
tátii umane. Critica remarcă interpreta- 
rea excelentá a unor actori mai putin 
celebri ca Elena Proklova (In rolul pro- 
fesoarei tinere), Aleksei Petrenko (di 
rectorul) si, într-o creație episodic. 
insolită, silueta Lidiei Fedoseeva Suk 
sina (partenera lui Suksin in Cálina 
rosie), aici o profesoară «încuiată» de 
chimie, enervată permanent de elevii 
inteligenţi şi de întrebările lor, cu care, 
«obraznicii», vor s-o pună în încurcă- 
tură pentru a-i scădea prestigiul 


rintelui — vrea s-o pună în gardă încă 
de pe acum: Nu, nu și nul «E meseria 
cea mai nenorocită pentru o fată...» 
Tinerii actori, mă rog, treaba lor 
— băieții sint mai bine înarmaţi pentru 
a face față junglei, dar pentru fete... 
«Actritele trebuie să aibă un sistem 
nervos rezistent la orice încercare». 
Şi nici asta nu e suficient — precizează 
autorul, aducind ca eliptică dovadă fap- 
tul că «prea puţine mari actrițe 
americane pot spune că-s fericite». 
Care este — in optica lui Heston, 
repetăm, încărcată de prejudecăți dar 
nu lipsită de semnificaţie — cauza aces- 
tei situații morale și psihologice? În 
primul rînd, faptul că cinema-ul, azi, 
«e o bătălie cruntă de fiecare zi, mai 
întii ca să te impui, după aceea ca să 
reusesti gi mai ales ca să te mentii». 
Luptă crincenă — favorabilă însă și 
dezvoltării multor talente, de ce n-am 
recunoaste-o? — la care se adaugă 
actualele considerente comerciale care 
au masculinizat Intr-atit filmele Holly- 
woodului incit «existá azi extrem de 
putine roluri pentru femei, iar oferta 
depășește cererea»... În două cuvinte, 
Heston se declară prea putin optimist 
cu privire la viitorul cinema-ului. «Aces- 
ta este motivul pentru care doresc să-mi 
feresc fiica de o experiență dureroasă» 
— încheie tatăl. 


cronica 
festivalurilor 


Istorie, 
politică si delicatese 


Două manifestații internaţionale de 
cert interes pentru pasiunea cu care 


Un actor, un personaj pentru 


toate festivalurile, pentru toate 
cinematecile obsedate de tema 


majoră: «Cinema şi morală în 
1977» — Gene Hackman 


Feminismul și imaginea 
veridică a bărbatului 


Agnes Varda este una din reprezen- 
tantele marcante ale acelui fenomen 
numit «feminismul victorios în cinema» 
Ea a impus femeia-regizor, femeia-autor, 
dind o lumină nouă, nu atit «condiţiei 
feminine», cît puterii ei de creaţie. Ulti- 
mul ei film, Una cinta, alta nu, are în 
focar tot douá femei, eliberate de com- 
plexe, dar noutatea se pare cá tine de 
chipurile bárbatilor portretizate cu mult 
adevăr. Un critic de calitate ca Jacques 
Siclier remarcá pertinent cá. «dacá fe- 
meile lui Varda învaţă a trăi autonom, 
simultan in jurul lor apar personaje 
masculine fárá de pereche In cinema-ul 
francez». Într-un interviu acordat 
aceluiaşi critic («Le Monde» din 10 
martie 1977), regizoarea explică într-o 
bună măsură cauzele acestei destul de 
putin obișnuite reușite «feminine»: 

«Eu nu refuz eticheta «feministă», 
dar mi se pare mai important să spun 
că, dacă feminismul este rar în filmul 
francez, căldura omenească este şi mai 
rară. Am dorit ca acest film să imbrati- 
seze cu căldură toată lumea, ca bărbații, 
nu altfel decit femeile, să nu fie pre- 
zentati în acea postură de clovni la care 
le dá dreptul societatea noastrá. Cind 
ai privilegiul de a te apropia de barbati 
cît de cit naturali, înţelegi cá ei sint 
mult mai sensibili decit o vor cliseele 
aflate în circulaţie... Eu pun In discuție 
cligeele. M-am săturat de acele asa- 
zise «imagini elocvente» ale filmului 
francez despre și asupra putreziciunii 


azi în lume se studiază legăturile dintre 
politică, istorie și cinema. La Perpignan, 
în Franţa, al doilea Festival internaţional 
de critică istorică a filmului a avut ca 
temă: «Filmul polițist, reflex al societáti- 
lor» si a cuprins în bibliografia sa zile 
ale filmelor lui Rosi și Petri sub titlul 
«Poliţie, politică, polițiști si politicieni 
în Italia»; «Dosarul vampirului din Dus- 
seldoríf»; «Criza economică, politică 
rooseveltiană a  New-Deal-ului şi 
poliţiştii americani»; filme sovietice, 
poloneze si cehoslovace. La Valence, 
doi redactori de la «Cinéma'77» au 
organizat un ciclu de filme pe tema: 
«Cinema si istorie, anii'50 vázuti de 
filmele lor, faliment și căutare morală», 
cu o bibliografie foarte cuprinzătoare 
in care Bresson stă lingă Tati, Anto- 
nioni si Fellini lingă melodramaticul 
straniu, recent descoperit, Cottafavi. 

Complicatii organizatorice a avut însă 
de înfruntat al doilea Festival internatio- 
nal al filmului umoristic din localitatea 
alpestră Chamrousse. Se pare că e 
adevărată vorba după care meseria de 
a face oamenii să ridă e cit se poate de 
grea... Distribuitorii au cam sabotat 
festivalul, temători de reacțiile criticii; 
pentru a selectiona cu greu nouă filme, 
s-a căutat intens în adincul sertarelor, 
două dintre premii atribuindu-se unor 
realizări din... 1970: Brancaleone de 
Mario Monicelli (din care revista noas- 
trá a dat o scená in cadrul prezentárii 
unui interviu al regizorului, nr. 8/1976) 
si Hi Mom al lui Brian De Palma, o 
critică deajuns de didactică a societății 
americane pe două coordonate esen- 
tiale: violenta și pasivitatea. Premiul 
criticii a fost acordat unui critic, Philippe 
Collin, pentru ale sale Cinenebunii, 
film de montaj inteligent al unor comedii 
anodine, «en vogue» în anii '30, uitate 
In '?0, dar care puse cap la cap, cu cap, 
dau senzația reconstituirii unei istorii 
ciudate a cinematografului. E vorba de 
acel cinema care a evitat întotdeauna 
deliberat, programatic, luptele sociale, 
crizele economice pentru a se proclama 
vesel, optimist şi distractiv, nepăsător 
la fascism și pericolele războiului. Mon- 
tajul unei materii atit de afișat apolitice 
a dus la crearea unui film profund poli- 
tic (şi comic!) despre grava și dure- 
roasa «capacitate» a omului de a nu 
se sinchisi... În ansamblu, se apreciază 
că festivalul filmului umoristic a fost 
lipsit de ceea ce critica numește «rîsul 
decisiv». 


Marie Dubois, lansată cîndva de 
Agnés Varda în idilicul film Fericirea 
Azi nici regizoarea, nici actrița nu 
mai vor idile iar fericirea li se pare 
«capcana suspectă a unui şablon»... 


poliției, tristetii 


Documentul.sursă a filmului 


tunelul 


timpului 


Acum 30 de ani 
„Undeva în Europa“... 


În 1947, imediat după instaurarea păcii 
pe continentul nostru, cinematografia 
maghiară producea o incintátoare capo- 
doperă: Undeva în Europa, în regia 
lui Geza Radvany, realizator pînă atunci 
melodramatic și fără relief. Filmul s-a 
bucurat şi la noi de o primire entuziastă, 
multi își mai aduc aminte cu ce febră 
căutam filmul prin sălile bucureştene, 
să nu-l pierdem sau să-l revedem. Era 
una din primele bijuterii făurite pe timp 
de pace, «lucrată» din durerile si sfisie- 
rile războiului care abia își răcise tunu- 
rile. Consaguin cu  Sciuscia a lui 
De Sica, cu Roma, oras deschis a 
lui Rossellini, Undeva in Europa — 
străbătut de același golfstream al neo- 
realismului — povestea aceeași și a 
ceeasi odissee a copiilor rátáciti pe 
drumurile rázboiului, mereu la ráscrucea 
speranţei si deznádejdei, între spaimă 
și bucurie magică, gata de furt și de 
fugă. Vagabonzi ai nenorocirii, banda 
de puști și adolescenţi va descoperi 
deodată un liman de liniște, castelul 
unde s-a refugiat un bătrin muzician 
(celebra replică în clipa descoperirii 
adultului: «Copii, vă rog frumos să-l 
spinzurám!») care, cucerit de farmecul 
acestor copii,li va apăra, va renunța la 
pasivitatea sa, va intra în luptă. 

La Budapesta, în februarie '77, s-au 
aniversat cu multă tandrete, ca într-o 
scenă de familie, cei 30 de ani de la 
premiera filmului, în prezența lui Rad- 
vany (care «face» tot în '77, 70 de ani!) 
a tostilor săi actori, azi oameni serioşi 
cărora nu le mai stă capul să joace în 
filme, cu excepţia unuia, Andras Kovacs 
cunoscut și prestigios regizor de cinema 
(autor al remarcabilului Zile reci, văzut 
şi la noi),care a debutat ca actor în 
filmul bátrinului si nu a renunțat la arta 
a şaptea. Într-o atmosferă de bună duio- 
sie, Radvany a povestit cum și-a re- 


burgheze, dificultății 


masculine de a avea 50 de ani, imposibili- 
tátii în comunicare si debilitátii juvenile. 
Doresc sá vád si sá realizez filme 


crutat «actorii», toti neprofesionistii, 
vezi bine, copii, abia intrati Intr-un cole- 
giu popular sárac al acelui timp, toti 
entuziaşti, gata să meargă cu el pină la 
capătul lumii ca să termine filmul: «Mă 
escortau — nimeni nu putea să se 
apropie ca să-mi facă vreun rău...» 
suride, azi, regizorul, cu un păhărel 
în mînă, evitind orice declaraţii bombas- 
tice, spunind de fapt totul. 


| filmele 


din ziare 
uae 


Un film prost, 
dar nu zguduitor 


A facut vilvă la timpul lui «filmul acela 
din ziare» cu supraviețuitorii unei 
catastrofe aeriene în Anzii Cordilieri, 
16 oameni care au scăpat cu viata min- 
cînd cadavrele semenilor lor... Cinema 
tograful alimentar nu putea să nu se 
arunce cu tot apetitul asupra acestui 
subiect bine copt şi rumenit. Filmul se 
numește A supraviețui, regia aparține 
unui mexican, Rene Cardona, inter- 
pretii sint actori necunoscuti, versiunea 
originală durează 2 ore si jumătate, 
cea internationalá — scurtatá mult de 
producátorii americani — doar o orá 
si jumátate dar se pare cá nu foloseste. 
Filmul nu e bun. Dar deloc. Critica euro- 
peaná e unanimá in a aprecia cá realiza- 
torii nu au putut depási nici o clipá 
«anecdota», ce-i drept, zguduitoare. Nici 
o clipá nu apare drama de constiintá, 
realitatea profundá a acestei aventuri. 
Singurul motiv valabil care retine omul 
in salá este intrebarea fireascá: ce-as 
fi fácut eu in cazul acela? E o intrebare 
de spectator, nu de artist. Se apreciazá 
insá pozitiv faptul cá scenele atroce ale 
despicárii cadavrelor si ale masticatiei 
au fost tratate foarte discret. 

Ar mai trebui spus — pentru a fixa 
mai clar «morala» acestui film — că 
producătorii înșiși, Robert Stigwood si 
Allan Carr, difuzindu-l in cele patru 
vinturi, au urmátoarea párere: «E prost, 
e foarte prost dar din cauza subiectu- 
lui, va face prápád»... 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursá a filmului» 
este realizatá 
de Radu COSASU 


. 

S-a fil 

ne 
miine 
— pe oe cme i an a anan 

Miracol la Atena 
La ora actuală, Atena numără 12 000 
de profesioniști ai străvechii meserii 
delfice. Urmașii Pythiei pot fi găsiţi azi 
la telefon sau în ziare unde-și anunţă 
adresa si serviciile. Prezicătorii sint 
de cele mai diverse specialităţi — vizio- 
nari, magi albi și negri, astrologi, fi- 
zionomisti, medium-uri, initiati in crista- 
lomancie, acromancie (ghicitul pe cer), 
in zborul pásárilor si alte extra-luciditáti 
la care se adaugă, initiatii veniţi din 
adincul Asiei» dar născuți de fapt în 
mahalalele capitalei. Nu se poate pre- 
ciza însă care este — printre acești 
12 000 de titularizati — numărul sarlata- 
nilor si nici al victimelor lor. Voci com- 
petente sustin cá vreo doisprezece oa- 
meni dotati cu un anume har futorologic 
ar exista printre acești 12 000 de afa- 
ceristi care tráiesc din plin toate bine- 
facerile unui boom cu adevárat mira- 
culos. Cui îi vine să ridá si să nu dea 
crezare chiar şi acestui infim procent 
de 1 la o mie, îi comunicăm că în presă 


~  Demult, demult, 

3 Modelul fie 

cu Galatheea, 

fie,cu Rita Hayworth. 
à Azi 

cu Brigitte Bardot 


au apárut deja apeluri semnate de spi- 
rite oracolare autentice care cer im- 
perios epurarea corporatiei lor de toti 
impostorii şi escrocii. Acum să vezi 
ce luptă pentru autenticitate se va în- 
cinge! Scenariu demn de Zavattini. 


Pygmalion 777 


În urmă cu un deteniu, sculptorul 
acesta era actor de cinema, se numea 
Jean Blaise și deținea rolul principal 
într-un film la care toată Franţa a alergat, 
Le grand Meaulnes. Filmul nu a rămas 
nemuritor, precum cartea după care s-a 
tras, ba dimpotrivă, dar nici Jean Blaise 
nu a rămas actor. Omul a revenit la 
numele său adevărat — Miroslav Bro- 
zek — hotărind să treacă la o muncă 
serioasă. Cu banii proveniţi din debutul 
cinematografic, Brozek a cumpărat o 
stină, iar la stiná s-a dedicat pasiunii 
sale nemistuite, sculptura pe perete. 
După cinci ani de muncă si meditație, 
el s-a decis să se confrunte cu lumea, 
deschizind o expoziţie la Paris, cu 35 
de sculpturi murale care au un singur 
model, clar si indelung márturisit — 
actrița lansată înainte cu două decenii 
într-un film intitulat nu mai putin sculp 
tural. Si dumnezeu creă femeia: Bri- 
gitte Bardot. 

...Dar si citi Pygmalion-i a creat Galat- 
heea asta, la asta nu s-a gindit nimeni? 


care incálzesc oamenii, care-i fac 
coerenti, mulțumiți si conștienți. 
Dacá vreti, acesta e feminismul meu 
(subl. noastrá). Bergman, cineastul care 
a vorbit cel mai bine despre femei, a 
dat in vileag angoasa lor. Filmele lui 
Bergman sint superbe, dar mai e si 
altceva de spus. Nu vreau deloc sá 
descriu angoasa femeii si nici sá cad 
in capcana ideii de «fericire». Existá,de- 
sigur, o neliniște metafizică, politică, 
socială care planează asupra lumii noas- 
tre. Aceasta e o realitate. Dar în fata 
acestei angoase, mi se pare că femeile 
au un răspuns cotidian, viabil. Ele au 
o forță vitală care salvează totul» 


Obsesia eroului pozitiv 


Revista franceză «Positif» consa- 
cră în ultimul său număr (martie 
1977) un spațiu larg filmului sovietic 
Cer cuvintul, prezentat și în rubrica 
noastră din numărul 12/1976; în inter- 
viul acordat revistei de admirabilul 
regizor Gleb Panfilov, remarcăm a- 
ceste opinii cu privire la mult dezbă- 
tuta problemă a eroului pozitiv în 
arta socialistă: 

«Nu cred că spectatorul de azi se 
poate mulțumi cu un erou pozitiv tras 
după schema «eroului de imitat imediat». 
Si, la drept vorbind, e oare atit de nece- 
sară imitarea? Poate că mai degrabă 
trebuie respectat acest erou, urmindu-i 
principiile, devenind un simpatizant sau 
chiar un partizan al ideilor lui. Am vrut 
să analizez caracterul puternic al unei 
femei care ar putea interesa specta- 
torul. Deseori din teama că acesta nu 
ne va înţelege, noi cădem în schematism 
și îi propunem un stereotip oarecare, 
fără nici un adevăr, în locul unui personaj 
viu şi concret. Şi atunci ireparabilul se 
implineste». + 


Martienii pe pămînt? Decolarea apărare legitimă, în fata valului 


pri m-p lan unor cosmonauti spre stele? Nu — 


secolul XX 


de banditism care a irumpt în 


poliţişti italieni manifestind pen- peninsulă 


tru o lărgire a drepturilor lor de 


17 


Povestea unui mare mincinos care-şi găseşte naşul, adică pe unul şi mai 
mincinos decit el. Acesta este filmul Marele derbedeu de Claude Pinoteau, 
cu Yves Montand,. Claude Brasseur gi Agostipa Belli 


18 


@ Cotitura cea mare. Primele zile 


după Eliberare, Primele zile după acel 
9 septembrie 1944, care a schimbat 
soarta Bulgariei. Filmul regizorului Niko- 
lai Rusev, O dimineaţă unică, poves- 
tește destinul unui om simplu, al unui 
postaș, chemat să participe activ la 
procesul de reînnoire a vieții în tara sa 
Rutina stampilelor și a expedierii scriso- 
rilor este înlocuită în viata lui de eveni- 
mente de maximă importanță. Erou 
nostru ia parte la naţionalizare, luptă 
în rindul primelor miliții populare, tm- 
potriva reacţiunii, o luptă unde tolba 
cu scrisori este înlocuită cu pistolul 
automat. Filmul regizorului bulgar este 
într-un fel o replică a două evenimente 
cinematografice de la noi: Setea și 
Cu miinile curate. Construit după o 
serie de episoade şi nuvele apărute sub 
titlul «Povestiri din Sofia», filmul bulgar 
a fost omogenizat de regizor într-o 
frescă a unor zile determinante. 

B Lumea de dincolo de gratii. 
Hotărit lucru, de la Fassbinder la Sch 
léndorff, noul si tinărul cinema vest- 
german se impune criticii si publicului 
ca o strălucită revenire a unei arte care 
a cunoscut lungi decenii de tăcere sau 
de mediocritate, în Germania, dar care, 
nu se poate uita, l-a dat cindva pe Lang, 
si a creat o uriașă mișcare, atit stilis- 
tică cît si contestatará — expresionismul 
Între numeroșii cineasti care apar si 
se impun cu filme, nu numai îndrăzneţe 
și inovatoare pe plan formal, dar si 
puternic angajate politic, se aflá si 
Reinhardt Hauff. Filmul sáu, Decáderea 
lui Franz Blum, este un pamflet-rechi 
zitoriu asupra închisorilor germane 
unde sub aparenţa unei rigori şi intran 
sigente, domnesc corupția și violența 
Lumea puscáriei perverteste, nu in 
dreaptá pe delincvent, atita vreme cit 
există o întreagă ierarhie a «durilor» 
din celule, atita vreme cit funcționează, 
tolerat de autoritățile penitenciare, un 
adevărat corp mafiot, căruia cine nu i 
se supune moare. Fără ambiguitáti, 
fără mănuși, cineastul descrie cu pre 
cizie universul carceral cu ritualurile 
sale opresive și umilitoare, unde delinc 
ventul întimplător își face treptat uceni- 
cia de fascist, pentru ziua eliberării. 
Această baladă a temnitelor germane 
este un avertisment asupra vechilor 
primejdii care minează democraţia acolo 
unde de atitea ori ea a fost infrintè. 


E O povestire exemplară. In ultima 
vreme, exceptind cazurile rare, numite 
Saura sau Victor Erice, cinematograful 
spaniol «iese în lume» și asta nu cu 
melo-uri cintátoare gen Sarita Montiel 
sau alti idoli ai tango-ului. lese in lume 
cu filme povestind,fárá paiete si atmos- 
ferá de operetá, realitatea unei lumi. 
Pascual Duarte de Ricardo Franco 
este povestea si portretul disperat al 
unui om, al mizeriei rurale in Spania 
primelor decenii ale secolului 20. Po- 
vestea ţăranului castilian Indurindu-si 
fatalist existenţa fără lumină, fără spe- 
ranta, care pornește de la o adolescenţă 
aridă și ajunge la condamnarea pentru 
omor. Moartea îl surprinde pe eroul 
filmului în plină desfășurare a războiu- 
lui civil, dar revolta lui — căci de revoltă 
este vorba — este empirică, departe de 
angajarea politică. Viaţa i se iroseste 
altfel, pustie, pentru el si pentru ceilalti, 
cu o revoltă inutilă, după o resemnare 
tăcută. Avem de-a face cu un gen de 
cinema care ar fi fost de negindit pe 
platourile madrilene, în urmă cu citiva 
ani. 


— EM Î 


despre acea virstă fragilă si sensibilă 
numită adolescenţă. E o încercare, se 
pare reușită, dar oricum dificilă, pentru 
că vine după un film semnat Truffaut, 
şi numit Cele 400 de lovituri. 


B Vin monștrii! King-Kong, rẹ- 
chinul monstru (Fálci) si bizonul pre- 
istoric (Buffalo Alb), toti construiți cu 
sirg si după ultimele metode ale teh- 
nologiei, din materiale plastice si cir 
cuite electrice, toti acești monstri costi 
sitori dar aducátori de bani In seif-urile 
producátorilor, au dat idei, idei ca o 
reactie in lant, celor care stiu prea bine 
în studiou, cá e mult mai uşor să inventi 
elucubratii si absurditáti îngrozitoare, 
decit o simplă, solidă, verosimilá si inte- 
resantă poveste cu oameni obișnuiți și 
cu viata lor de toate zilele. Şi atunci, 
iată ce se turnează mai peste tot la 
Hollywood: Ciini, sau asediul unui co- 
legiu de copii de către un detașament 
de clini ciobánesti, hámesiti după singe 
proaspăt; Alligator, sau povestea unei 
reptile (tot electronice, firește!) pusă pe 
mestecat oameni; Orca, sau Richard 
Harris și Charlotte Rampling în duel cu 
o balenă nu tocmai pașnică; Tentacu- 
le, sau înfruntarea dintre o caracatita si 


de. ê |! 
cmm û d 


In plin val al modei retro, nici Alain Delon nu face excepție. Iată- 
inconjurat de dansatoarele «anilor nebuni», intr-o nebuneascá fante- 
zie polițistă ( Borsalino et & ) 


@ Bucuriile artei. Superproductia 


americana Midway, filmată în sistem 
sensurround (cu vibrații comunicate 
de pe ecran fotoliilor din sală) și relatind 
desfășurarea unei bătălii majore a Paci- 
ficului, în timpul celui de al doilea război 
mondial, este astfel «tratată» în re- 
vista «Nouvel Observateur»: «Dacă 
ardeti de curiozitate de a afla, cu ajutorul 
a tot felul de machete neizbutite, cum 
s-au jucat de-a cow-boys-ii și indienii, 
marina americană cu flota japoneză în 
1942, sub ochiul si bărbia crispate ale 
lui Charlton Heston, Ben-Hur-ul Paci- 
ficului, intraţi într-o sală echipată sen- 
surround: veti fi zdruncinati, mai putin 
de film, antipatică mașinărie războinică, 
decit de fotoliu. A fi aşezat două ore 
şi un sfert pe acoperișul metro-ului este 
o experiență de neuitat.» 

B Din nou, adolescenta. O fată 


de optsprezece ani, logodită, fericită, 
pe cale de a se mărita, dispare într-un 
accident de automobil. Şi sora ei mai 
mică, care tocmai împlineşte 13 ani, 
reconstituie, ca un adevărat detectiv, 
adevărata poveste a surorii ei, cu logod- 
nic de convenientá si iubire imposibilă. 
Filmul lui Michel Lang, O tată cusută 
cu aţă albă, este un eseu despre acea 
virstă bintuită de neliniști si de vise, 


Henry Fonda; Equus, unde Richard 
Burton face fatá unui armásar mai sál- 
batic decit diavolul; Water Ship Down, 
unde iepurii renunță la ancestrala lor 
timiditate si devin sanguinari ca tigrii; 
Imperiul furnicilor, sau invazia Ame- 
ricii după război (războiul nr. 3!) de 
nişte termite uriașe carnivore, $.a.m.d. 
Initialele indică o posibilă continuare a 
listei. Înşiruirea ajunge însă să fie plic- 
ticoasă, dar mi-te filmele! 

E Asemănarea. Comicul american 


Woody Allen se declară a fi foarte feri- 
cit că nimeni, niciodată, nu-l recunoaşte 
pe stradă, în metro sau în vreun maga- 
zin. «Este adevărat — adaugă el —că 
am un secret pentru a-mi păstra anoni- 
matul: îmi scot ochelarii şi încerc pe cit 
posibil să semăn cu Charles Bronson!» 

B Un mic delir polițist. Prada unei 


puternice depresiuni nervoase, Sher- 
lock Holmes se droghează și este supus 
tratamentului doctorului Freud, la Viena, 
unde intilneste pe Lola Deveraux, prie- 
tená cu Clemenceau, care si ea prizeazá 
cocaină in Soluţia de 7% Cocktai-ul 
filmului lui Herbert Ross mai include, si 
un fals proces dreyfusard, si o rápire 
pe Dunăre cu popas în haremurile Bos- 
forului, și o misterioasă crimă a unui 
baron în Orient-Express, ca și citeva 


din cosmarele (vizualizate) povestite de 
pacienţii lui Freud. Între comedie si a- 
ventură, între parodie si delir, filmul 
Soluţia de 7% nu reușește, după opi- 
nia unor critici, să găsească liantul atitor 
elemente disparate, fiind doar o suilă 
de momente de epocă, unele mai reusi- 
te, altele nu. Şi o suită de portrete de 
star-uri: Vanessa Redgrave, Alan Arkin, 
Robert Duvall, Laurence Olivier, Sa- 
mantha Eggar, Régine și alti! încă defi- 
leazá prin fastul unei «belle époque» 
unde litograliile si tablourile lui Raoul 
Duffy par să se amestece într-o rondá 
a culorilor. 

B Povestea unui om. Un om la ju- 
mătatea vieții. Un om care face bilanţul 
trecutului, uneori cu descurajantă per- 
ceptie a faptului cá mare lucru n-a rea- 
lizat, alteori pe o undă de optimism, 
plănuindu-și viitorul, gindindu-se la im- 
portanta faptului de a fi fost mereu fide! 
sie însuşi, de a nu-și fi renegat niciodată 
credințele adinci. Acest portret între 
trecut şi viitor este filmul vestitei regi- 
zoare din Bulgaria, Binka Jeleaskova. 
În rolul principal, actorul Kosta Tonev. 
Titlul filmului: Piscina. 


@ De trei ori dragostea. Trei nuve- 
le ale literaturii contemporane georgie 
ne, trei povestiri cinematografice, pe o 
temă mereu nouă, mereu veche, nici- 
odată uitată: iubirea. Mare e forța ta 
dragoste, Un vals la Mtatsminda, 
Romantè caucaziană sint, în palete 
coloristice diverse, mergind de la rozul 
idilei la galbenul geloziei și la verdele 
nrimelor sentimente adolescentine. va- 
riatiuni pe o aceeași melodie, tandra si 
putin desuetá, a sentimentelor transti- 
gurind si infrumusetind oamenii. Regi- 
Zorii Revez Gabriadze si Amiran Dar- 
savelidze au orchestrat această muzică 
cinematografică. 


@ Recapatarea sanatatii. Un veteran 
al ecranului francez, regizorul Wolfgang 
Liebeneiner (care a filmat o serie de 
coproductii si în România) a mers la 
Hong-Hong pentru a studia toate as- 
pectele unei laturi foarte pasionante 
a medicinei care este încă destul de 
putin cunoscută și folosită în Europa: 
acupunctura. De pe urma acestor cer- 
cetări, regizorul a pornit la realizarea 
unui film numit Miracolul chinez, care 
să popularizeze, prin intermediul unei 
ficțiuni, o artă a vindecării veche de 
peste cinci mii de ani şi care rămine 
incă pentru specialiştii moderni o artă 
medicală a viitorului. În distribuția filmu- 
lui apar Heinz Rühmann si Senta Berger. 


Comicul american Gene Wilder si 
«banda lui veselă», porniţi într-o 
hoinăreală plină de aventuri şi risete, 
în filmul lui Arthur Hiller, 


Trans- 
America-Express 


@ La vest de Caspica Un San 
Antonio, Texas, reconstituit în apro- 
piere de Baku, unde petrolul tisneste 
si aventurierii roiesc. Regizorul sovietic 
Vladimir Weinstok a realizat un western 
special, adică nici original, nici spaghetti, 
dar preluind cu îndrăzneală atributele 
de succes ale genului, ale cărui pastise 
au fost nu o datá mai vestite ca mo- 
ielele originale. Înarmat și foarte pri- 
mejdios sau epoca si eroii lui Francis 
Bret Harte este titlul filmului. În afară 
de zonele de coastă ale Mării Caspice, 
asemănătoare cu podisurile texane, re- 
Jizorul a filmat interioare în Ceho- 
slovacia și scene de saloon în România. 
De altfel frumoasa eroină a filmului, 
Dolores, este interpretată de actriţa ro- 
mâncă Maria Ploae. Succesul filmului 
pare asigurat, dacă ne amintim alte cite- 
va filme semnate Weinstok, specialist al 
aventurii si exotismului: Copiii cápita- 
nului Grant, Insula comorii și Călă- 
retul fără cap. 


B Tacere si absență. "Un magis- 
trat pătruns de importanţa misiunii lui 
sociale, de încrederea cu care a fost 
investit de societate. Un magistrat aflat 
destul de departe de tinereţe, dar pentru 
care viata a însemnat ceva, o sumă de 
împliniri si portul unei linişti senine si 
grave în același timp — poate nu feri- 
cire, dar un echivalent acceptabil al ei. 
Şi iată că, Irene, femeia vieţii lui, cealaltă 
jumătate a împlinirii lui pe lume, lrene 
pleacă, îl părăsește. Magistratul nu mai 
e magistrat, nu mai e omul cu împliniri 
si linişti: el devine un semn de întrebare, 
o nelinişte, o sfişiere. «Cine sint eu, 
ca ea să mă fi părăsit?» Si «cine este 
ea să mă părăsească pe mine?» — in- 
trebări fără răspuns care aduc însă cu 
ele alte întrebări, alte nelinisti și fisurile 
fricii, tăcerii şi singurătăţii. Judecătorul 
înzestrat cu fulgerele justiției, omul 
echilibrului social, basculează în impo- 
sibilitatea de a se judeca pe sine, dea 
judeca propria-i viață, propriile-i erori. 
Sau poate eroarea se cheamă timp. 
Sau poate cuplul este doar o pereche 
de străini. Pe malul unui lac, o nebună 


îi sopteste: «Oamenii sint nişte flori, 
cum fi culegi, mor!» Si în fiecare siluetă 
judecătorul crede cá o vede pe Irene, 
dar Irene s-a dus, si cu ea s-a dus linis- 
tea. Aceastá simplá, tragicá, frumoasá 
poveste este subiectul meditativ al fil- 
mului unui regizor italian debutant, Pe- 
ter Del Monte, Irene, Irene. Si Alain 
Cuny (pe linia, probabil, a interpretárii 
acelui personaj de neuitat din La dolce 
vita, care se chema Steiner) compune 
în rolul magistratului un rol magistral. 
Cum spunea criticul Jean-Louis Bory 
despre film: «Peter Del Monte vorbește 
despre dragoste, despre cuplu, despre 
singurătate, despre disperare si spe- 
rantá. Superbe din punct de vedere plas- 
tic, planurile calme se succed orches- 
trind tăcerea și nemișcarea pentru a 
sugera cá violenta, frumoasa violentá a 
dragostei, este interioará.» 


B Cu inimatinără. La 83 de ani, 


Mae West revine pe ecrane cu rolul 
principal într-un film al cărui scenariu 
— veche pasiune a actritei — este scris 
de ea însăși. Un film cu Ringo Starr si 
George Hamilton, numit Sextet. Filmul 
se inspiră din amintirile amoroase ale 
actriței care mărturisea de curind: «Imi 


plac două genuri de bărbaţi. Cei cu 


muşchi şi cei fără.» Munca la noul film 
şi regăsita postură de star par să o fi 
întinerit. «Mă simt de 20 de ani — spu- 


nea ea — sau nu, să nu exagerez, cifra ` 


mai exactă mi se pare cá ar fi 26!» 


B Sa-ba-da-ba-da. Tinind cont de 
imensul succes al filmului sáu, Un băr- 
bat și o femeie, în America, succes 
care i-a adus consacrarea o dată cu 
premiul Oscar, regizorul Claude Le- 


louch s-a hotărit să-și boteze primul 
film american Alt bărbat, altă femeie. 
Este povestea unei emigrante din Franța 
(Geneviăve Bujold), sosind cu diligenta 
în prăfuita Arizonă a secolului trecut și 
întilnind dragostea în persoana unui 
tinár medic veterinar (James Caan). 
Lelouch spune că, dată fiind atmosfera 
stil western a filmului, este tentat de 
sugestia producătorilor de a numi filmul 
Un bărbat și o femeie și citeva pis- 
toale. Tentaţia s-a transformat în reali- 
tate. 


@ Un început antologic. În cadrul 


unui concurs al televiziunii americane, 
întrebarea-cheie era, care a fost prima 
replică a Gretei Garbo în primul ei film 
sonor. lată și răspunsul exact: «Dă-mi 
whisky cu rachiu si nu mai fi atit de 
zgircit» (în «Anna Christie»). 


20 


telescopuri 


Extemporale despre 
generozitate 


O emisiune dinspre 
pragul acestei luni, des- 
tinată tineretului, o emi- 
siune dintre acelea care 
si-au propus, de o bună 
bucată de vreme încoace, 
sub genericul «Ora tine- 
retului», să intereseze categorii cit mai 
variate de telespectatori aflați la virsta 
celor mai multe întrebări rostite sau 
nerostite, o astfel de emisiune din prag 
de aprilie, a conținut — printre altele — 
o secvenţă care mi-a sugerat și titlul 
comentariului de față. Secvența se nu- 
mea, așadar, «Extemporal despre gene- 
rozitate». Şi era, într-adevăr, nimic alt- 
ceva decit un extemporal, un extemporal 
ca toate extemporalele — numai că 
de data aceasta textul era si în imagini 
— despre generozitate. Protagonisti — 
in afara reporterilor micului ecran, pen- 
tru cá si despre ei ar fi cite ceva de spus 
la capitolul generozitate — erau cîțiva 
elevi, pret de o clasă, ai unui liceu cu 
nume de rezonanţă, Petru Rareș, din- 
tr-un oras de rezonanţă, Piatra-Neamţ. 
Ce am putut «citi» în respectivele ex- 
temporale (cărora nu intentionez nici- 
decum sá le dau note, cum se dau de 
obicei, note la extemporale, dar care 
ar merita fárá discutie un buchet de 
note maxime)? 

Am aflat, de pildá, cá generozitatea 
este un silogism; a fi generos, spunea 
un tinár cu limpezi priviri de gind, In- 
seamná a avea sentimente, a avea sen- 
timente înseamnă a fi om. Cu o undă 
de neliniste in glas, o fatá isi márturisea 
un gind mai intim pe aceeasi temá, 
ai impresia cá esti mereu generos, 
zicea fata, si în acelaşi timp niciodată... 
Generozitatea, am mai aflat, este un 
simbure, o sámintá care există în fie- 
care ființă si care, incoltind, prinde 
rădăcini în jurul inimii... A fi generos, 
spunea alt glas, înseamnă a înțelege 
că nu poti fi tu, decit alături de ceilalți... 
N-am putut retine, firește, toate defini- 
tiile extemporalelor despre generozi- 
tate și cer scuze celor cărora nu le-am 
transcris întocmai cuvintele, dar știu 
sigur că le-am reținut tuturora bine 
gîndul, nu se putea să nu-l retin, avea 
pecetea apăsată a sinceritatii, a vîrstei 
celor mai frumoase intrebári, si am mai 
retinut bine, neindoios, un fapt, faptul 
cá generozitatea, ca stare, ca sentiment 
de solidaritate, nu era pentru tinerii 
din raza micilor ecrane un simplu cuvint, 
o vorbá de definit, era un element 
esențial, asa, ca apa, ca aerul, ca florile... 
Noi ne-am născut din doine și balade, 
cînta cu nod de emoție în glas, cu glas 
de emoție o fată, si melodia ei, nespus 
de frumos spusă, dădea extemporale- 
lor despre generozitate zbor de inimă, 
de confesiune, de crez... 

Punct si de la capăt. De la această 
secvență cu tineri, dintr-o emisiune 
pentru tineri, aș vrea să trec — păstrind 
ideea «extemporalelor despre generozi- 
tate» — spre «extemporalele» zilnice, 
periodice, săptăminale ale reporterilor 
micului ecran care Isi consacră efortul 
publicistic tinerilor contemporani, fapte- 
lor, aspirațiilor acestora. Translatia 
este simplă, firească, normală. Nu poti 
face emisiuni bune despre generozitate 
(si nu numai despre generozitate) fără 
a fi generos. Fără ca, adică, sáminta 
aceea, care nu poate incolti si prinde 
rădăcini decit în jurul inimii, să rodească 
cu adevărat. Îmi aduc aminte de o mai 
veche oră a tineretului, de prin februarie. 
despre care tare aș fi vrut să scriu la 
timpul potrivit, dar martie mi-a modificat 
vrerea, o emisiune în care reporterul 
(Lucia Postelnicu se pare) scotea la 
vedere un «caz»; cazul unui tinăr, fun- 
ciarmente bun — se vedea aceasta cu 
ochiul liber — ajuns într-un oarecare 
impas existential (se mai întimplă!) din 
pricina unui complex de împrejurări 
(familiale, școlare, «amicale») și — de 
ce nu? — din pricina lui. Reporterul, 
în bună cunoaştere de cauză, a avut 
în situația respectivă mai mult decit 
necesara obiectivitate (cîti oameni o- 
biectivi» nu rănesc mai rău decit cu- 
titul?), a avut acea generozitate umană 
care i-a îngăduit să intre în dialog «de 


suflet» cu personajul demersului său 
etic. La ce a folosit aceasta? Nu știu 
să răspund foarte exact, pentru că nu 
cunosc nimic despre destinul ulterior 
al tinárului în discuţie. Dar am convin- 
gerea lăuntrică, și nu mă pot înșela, 
că printre tinerii care au făcut atitea şi 
atitea acte de bravură si generozitate 
în zilele de grea încercare prin care 
a trecut tara în martie, a fost și el, 
«cazul» de ieri, un merit mic în această 
devenire revenindu-i și reporterului TV. 

Da. generozitatea înseamnă multe, 
înseamnă încredere și curaj, înseamnă 
adevăr si răspundere, înseamnă intran- 
sigentă si omenie... Reporterii micului 
ecran stiu tot mai bine acest lucru şi o 
dovedesc prin munca lor cotidiană. 
Potenţialul educativ al demersurilor lor 
cetățenești este — si trebuie să fie — 
mereu mai mare și mai responsabil. 
Ce altceva sint reportajele lor despre 
tinerii prezentului dacă nu niște extem- 
porale despre generozitate? 


Călin CĂLIMAN 


teledocument 


Oamenii 


Orice serial cu valoare de 
document trezeste un in- 
teres cu mult mai mare 
decit cel pur artistic. A- 
vem nevoie sa ne cu- 


* ^ " 
pámintului 
noastem istoria pentru a 


ne defini prezentul; avem 


nevoie să ne cunoaștem părinţii pentru 
a ne cunoaște pe noi înşine. Televiziu- 
nea noastră face mari eforturi bine con- 
iugate si bine orientate pentru a aduce 
pe micul ecran filme româneşti şi străine 
precis direcționate, filme care pledează, 
filme care acuză, filme care prin patosul 
şi adevărul lor vorbesc despre trecutul 
si prezentul țării noastre — sau al lu- 
mii — în termenii fără echivoc ai opțiunii. 
Marii artiști ai lumii nu se mulțumesc 
doar să «constate», ci iau fátis poziţie. 
Nu putem astfel raporta, putem defini 
mai limpede, în context, spiritualitatea 
noastră socialistă, traiul nostru liber 
şi demn — pe care l-am cucerit după 
secole de luptă revoluţionară pentru 
eliberarea naţională si socială. Serialul 
Oamenii pămintului, scris de loan 
Grigorescu si realizat de Studioul de 
televiziune în colaborare cu Studioul 
«Alexandru Sahia», este un itinerar și 
o sondare în profunzime în istoria noas- 
tră frámintatá de luptă — avind ca piloni 
țărănimea, această clasă socială revo- 
lutionará, generatoare de progres, care 
aavut un rol capital in devenirea noastrá. 
Foarte bine realizat, folosind documen- 
tul, colajul de filme documentare, foto- 
grafia de epocă, fragmente de filme ar- 
tistice si opere de artă (regia Pompiliu 
Gilmeanu, Dumitru Done, lon Moscu), 
Oamenii pàmintului este o emotio- 
nantá márturie a drumului ascendent 
pe care l-a străbătut poporul român, 
țărănimea, partidul care a canalizat uria- 
sele forte revoluționare spre victoria 
finală, spre cucerirea libertăţilor si dem- 
nitátii umane pe care o trăim noi con- 
temporanii României socialiste. 


Smaranda JELESCU 


filme pe micul ecran 


(selecție din februarie—aprilie) 


€ intoarcerea lui Magellan (Cristi- 
ana Nicolae, 1975). Despre lupta comu- 
nistilor in ilegalitate se poate vorbi in 
mai multe feluri. Despre doi tineri a 
cáror poveste de dragoste se Infiripá in 
toiul acestei lupte se poate vorbi In si 
mai multe feluri. Filmul Cristianei Nico- 
lae a ales o cale nu tocmai lesnicioasă, 
dar, în ansamblu, reuşita este sesiza- 
bilă. Întoarcerea lui Magellan are poe- 
zie, o poezie aspră si neliniștitoare, aco- 
lo unde se părea că nu există loc pentru 
nici un fel de poezie. Pelicula se inspiră 
dintr-un text semnat de Radu Cosașu și 
cred — nu cred, sînt sigur, că din adincu- 
rile acelui text clipeste insistent si tul- 
burátor ideea, transmisá filmului, cá in- 
tre viata personalá a unui om si mersul 
vremurilor existá o legáturá tainicá. 


€ Cantemir (Gh. Vitanidis, 1976). Un 


scenariu interesant (semnat de Mihnea 
Gheorghiu), nefructificat cum se cuvine 

dupá opinia mea — de regie. Fárá 
indoialá, filmul izbuteste cu toate astea 
să transmită mesajul unor idei dintre 
cele mai frumoase si ináltátoare. Cante- 
mir, cu reușitele si scăderile sale, mi 
se pare un film în care o substanţă gene- 
roasă şi-a căutat cea mai bună si 
potrivită forma de expresie, fără a o găsi 
însă întotdeauna. 


€ Cursa (Mircea Daneliuc, 1975). 
Un prieten imi spunea cá nu l-a prea 
entuziasmat filmul. Argumentul său 
suna cam asa: o oră si jumătate pentru 
ce? Nici o creștere de tensiune, nimic 
deosebit, nu se rezolvă nimic clar, 
nici măcar povestea fetei... Să fi în- 
cercat să-i amintesc tot ce s-a scris 
despre Cursa era prea complicat. Am 
încercat să-l conving că există multă 
tensiune în acest film, numai că una 
interioară, nu exterioară; că pelicula 
are o dinamică psihologică fin sugerată; 
că nu ceea ce se întîmplă la prima vedere 
contează, ci ceea ce se întimplă în- 
lăuntrul personajelor; că o plim- 
bare cu camionul înfățișată timp de o 
oră și jumătate (cum spunea prietenul) 
poate spune foarte multe despre cei 
care «se plimbă». Pe scurt că, după 
opinia mea (si nu numai a mea), Cursa 
reprezintă unul din cele mai exacte, 
unul din cele mai adevărate și unul 
din cele mai izbutite (ca manifestare 
de artă) filme de actualitate produse 
de cinematograful nostru. Sper să-mi 
li convins prietenul. 


€ Andrei Rubliov (Andrei Mihal- 


kov-Koncealovski, 1973). Chiar si In 
starea precará (copie uzatá si cu mo- 
mente lipsá) in care a fost prezentat, 
Rubliov a constituit, fără îndoială, mo- 
mentul cel mai important din reper- 
toriul de filme difuzat pe micul ecran 
în ultimele luni. Rubliov este un film 
esențial pentru că, uneori, nimic nu 
este mai esențial într-o operă decit 
tăcerea. Rubliov este un film care pune 
în imagini o tăcere, tăcerea zugravului 
de icoane Andrei Rubliov între anii 
1408—1423, tăcerea aceea care — nu-i 
asa? — trebuia să sfirșească odată, si 
sfirseste într-adevăr cu o mare lumină 
intimă, cu un Rubliov care, în fata ariagu- 
lui clopot făurit de voința si norocul 
unui copil, vorbește din nou, după 15 ani, 


Vicepreşedinta juriului criticii internaționale, 
dr. Manuela Gheorghiu, decernind Marele pre- 
miu «Nimfa de aur» filmului Nu există decît 


o singură Mare Baltică de Marek Pisarski, 
realizat de Televiziunea poloneză 


Premiul 
publicului 


La cel de al 17-lea Festival 
internaţional al televiziunii 
de la Monte Carlo, filmul te- 
leviziunii române Nadia Co- 
mănici — nașterea unui 
miracol, realizat de Nico- 
lae Opritescu, după un sce- 
nariu de Manuela Gheorghiu, 
a fost distins cu «Premiul 
publicului». La acelasi fes- 
tival, colaboratoarea noas- 
trá, dr. Manuela Gheorghiu, 
a fost desemnată ca vice- 
presedinta a juriului criticii 
internaționale. 


vorbește pentru că în preajma acelui 
clopot a cîştigat un esențial adevăr 
interior. S-ar putea ca acest adevăr să 
fie gindul că, totuși, la un moment dat, 
mai important este de a vorbi într-un 
fel sau altul decit de a tácea. 


6 Clasa muncitoare merge in para- 
dis (Ello Petri, 1973). Probabil că ecuaţia 


acestui film e rezolvată exact de Petri 
însuși, atunci cînd, într-un interviu legat 
de Clasa muncitoare..., vorbește des- 
pre «muncitorul împărțit între voinţa 
sa de acțiune revoluționară și obligaţia 
de a susține ritmul muncii capitaliste». 
După cum nu mai putin pătrunzătoare 
(cu nuanța lor de scepticism cu tot) 
sint si aceste consideraţii ale lui Petri 
(pornite tot de la Clasa muncitoare...) 
pe marginea argumentelor filmului sáu, 
pe marginea pozitiei sale de creator 
în interiorul sistemului: «Societatea 
noastră absoarbe totul, prefăcîndu-l in 
bun de consum. Aceasta provoacă un 
fenomen de întrepătrundere prin care 
oamenii asimilează argumentele opoziti- 
ei (...) Rămine de văzut dacă noi, care 
încercăm să lucrăm în cadrul sistemu- 
lui pentru a trezi conștiința publicului, 
în ciuda abilității sistemului de a absorbi 
totul, rámine deci de văzut dacă noi 
facem ceea ce trebuie. Putem spune, 
în orice caz, că toate acestea repre- 
zintă imaginea celor ce se intimpla 
azi, si cá nu putem să ne sustragem 
acestei imagini, din moment ce cine- 
matograful este conceput așa cum e 
conceput». Exceptional eseu politic, rea- 
lizat cu mijloacele cinematografului, 
Clasa muncitoare... are în acelaşi timp 
precizia unui proces verbal de consta- 
tare a unei stări de lucruri și violența 
unui pamflet pe marginea acestei stări. 
Petri pune si tisi pune întrebări. Dă si 
răspunsuri din cînd în cînd. Unele nu 
tocmai seducătoare, altele prea seducă- 
toare... Oricum, opera e solidă — artis- 
ticeste vorbind — şi tulburătoare. Sis- 
temul a premiat-o, de altfel, ceea ce 
nici măcar o ironie a soartei nu este, 
ci doar o realitate... 


@ Călina rosie (Vasili Suskin, 1974). 
Există o legătură strinsă, pină la con- 
fundare între acest film si viață. Despre 
Călina roșie nu se poate vorbi ca des- 
pre o operă artistică, ci numai ca despre 
un om. Trebuie vorbit așadar despre 
sufletul şi caracterul acestui film, despre 
privirea, zimbetul și plinsul lui, despre 
felul lui de a gindi și de a se mișca, des- 
pre felul în care înțelege lumea și 
oamenii, despre felul în care, ca mine, 
ca tine sau ca el, se izbește cu fruntea 
de pragul de sus, despre cum stringe 
din dinți şi merge mai departe, despre 
felul în care se bucură naiv si copiláros 
uneori, despre cit de mult iubește viata 
asta si, în sfirsit, despre faptul cá, în 
orice moment, ca tot omul, poate înceta 
din această viață, în urma unui atac de 
cord. Dacă nu mi-as da seama foarte 
clar cá, de fapt, acest Călina rosie 
este unul din acei citiva oameni fără a 
căror stringere de mină unele din zilele 
mele ar fi mai sărace, aş spune doar că 
el este un film zguduitor. 


€ Colonelul Chabert (R. Le Hénaff, 
1943). Neuitatul Raimu într-o ecranizar« 
a opului balzacian. 

€ Drumul spre adevar (Damiano 
Damiani, 1975). Un film obișnuit al ci. 
neastului italian. Adicá bun, cu nume- 
roase implicaţii politice. 

€ Z (Costa Gavras, 1968). Binevenita 
reintilnire cu o operă de excepție. 

€ Cat Balou (Elliot Silverstein, 1965). 
Plácut. Lee Marvin într-o admirabilă 
compoziţie. 

€ Liubov larovaia (Vladimir Fetin, 
1973). Ecranizare corectá, in care ochiul 
îl caută si îl găsește, ca interpret, pe 
Vasili Suksin. 

€ Culise (Gyula Maar, 1975). Mary 
Tórócsik într-o peliculă cu certe valente 
psihologice. 

€ Aurul negru din Oklahoma (Stan- 
ley Kramer, 1972). Si Homer mai atipeste 
uneori. Oricum, doarme frumos... 

€ Samuraiul si Rondul (Jean Pierre 
Melville, 1967, respectiv 1973). Remarca- 
bile pelicule de atmosteră, care res-- 
pectă totuși regula unui film de acțiune. 
Subtilă şi expresivă analiză a jocului de 
umbre dintr-o conştiinţă. 

e Adio arme ( harles Vidor, 1957). 
Ecranizarea comuná a celebrei proze. 

@ Planeta maimutelor (Franklin 
Schafíner, 1967). Chiar asa se va în- 
timpla? 

@ Zorro (Duccio Tessari, 1975). Ridi- 
col, monser! 


A.B. 


Ciclul care acoperă de citeva luni 
programele Cinematecii, un ciclu 
intitulat: «Arta filmului în răspin- 
direa concepției materialist-stiin- 
tifice despre lume și viață, în com- 
baterea manifestărilor retrogra- 
de, mistice, a concepțiilor idealiste» aduce între 
15 aprilie și 15 mai, noi argumente artistice — 
unele de valoarea Viridianei și a lui Nazarin 
(datorate celui mai fanatic demolator al fanatis- 
mului religios: Luis Bunuel), Rubliov (medita- 
tie asupra celui mai întunecat ev al omenirii, in 
viziunea lui Andrei Tarkovski), Medicul și vra- 
ciul, comedie sarcastică semnată de Mario 
Monicelli, Olesia al regizorului sovietic Boris 
Ivcenko, Umbrela Sfintului Petru apartinind 
iugoslavului Pavlovié, Felul de a fi (polonez) 
sau acea poezie antologicá a cinematografului 
suedez «recititá» de cátre publicul cinefil, ori de 
cite ori are ocazia sá o reintilneascá pe ecran: 
N-a dansat decit o vară. Alături de polemici 


„Concepţia ştiinţifică“, 
muză a filmului 


vehemente cu concepțiile mistice, ca Procesul 
maimufelor, Vrăjitoarea din Salem sau Că- 
lugarita, susținute de Stanley Kramer, Ray- 
mond Rouleau sau Marc Rivette, cu o mare forță 
denunfátoare a dramelor provocate de igno- 
ranfá, obscurantism- sau corupția . si răutatea 
unor fete bisericeşti, sint şi comedii care parti- 
cipă la această «campanie» într-o formă mai 
ascufit-satiricá ori mai lejer-distractivă. Citeva 
dintre ele: Umbrela Sfintului Petru, Ultima 
vrăjitoare, Cálugárita si Comisarul. 

O singură nedumerire as tormula asupra unui 
ciclu în genere bine alcătuit: dacă este cazul — 
și este! —să ne aducem și noi contribuţia la a- 
ceastă nobilă cauză susținută de cinematograful 
contemporan, de ce a trebuit să o facem cu un 
film atit de fără nici o legătură cu tema, cum îmi 
pare a fi Despre o anume fericire si nu cu 
Faust XX sau Comedie fantastică, mai de- 
grabă? 

Alice MANOIU 


“Mai umilitoare 
pentru demnitatea 
umană | 
je «caritatea creştină» 

f (Silvia Pinal | | 
în Viridiana) 


1 


Daniel 
Olbrychski 


Lucrul cel mai surprinzátor pe care 
l-am intilnit incercind sá aflu cite ceva — 
din cárti, nu din filme — despre Daniel 
Olbrychski, actorul cáruia Cinemateca 
ii consacrá un ciclu de filme, ciclu 
rezervat indeobste, fie marilor vedete 
de odinioară, fie unor «clasici în viata», 
lucrul cel mai neaşteptat deci este 
acela că acest mare actor intrat parcă 


Un «clasic» al cinematografului 


polonez contemporan în vîrstă 
de 32 de ani 

(Daniel Olbrychski în Pădurea' 
de mesteceni) 


de foarte multă vreme in conștiința 
spectatorilor polonezi — și nu numai — 
devenit — iată — «profil» de Cinema- 
tecă, ei bine, Olbrychski Daniel are 
numai 32 de ani! Sigur, dacá stám sá 
recapitulám, dacá ne reamintim de ti- 
nărul interpret romantic care ne Incin- 
tase acum mai bine de un deceniu în 
Cenusa lui Wajda si in diamantele lui 
Wajda (Totul de vinzare, Nunta, Pă- 
durea de mesteceni, Peisaj după 
bătălie), dar si în Viaţă de familie al 
lui Zanussi, dacă rechemăm din memo- 
rie imaginea tinárului actor de atunci, 
avind în stilul de joc ceva din maniera — 
nu a lui Cybulski, cum s-a spus, actor 
cu care, cred eu, Olbrychski nu are 
nimic comun, decit o legendă — ci din 


TRubliov, unul din filmele cu care 
„” “şi-a redeschis programul, la cer 
rea publicului bucureştean, sal 
4 Union 


f 


aceea a lui James Dean, ceva care 
venea din nonsalanta uşor agresivă 
pe care o transmitea jocul degajat si 
aparent neglijent al actorului american, 
dacă ne reamintim, prin urmare, cite 
filme, cite capodopere chiar, are deja 
«în urma» sa acest actor, nu se poate să 
nu rămîn surprins de faptul că abia anul 
acesta Olbrychski împlinește 32 de ani! 

De ce — veti întreba poate — atita 
mirare în fata tinereții unui actor? La 
urma urmei, notorietatea de care se 
bucură astăzi Olbrychski nu e decit o 
binemeritată răsplată a talentului și a 
muncii. Așa este. Însă eu, răsfoind acel 
dicționar, am găsit, nu din întimplare, 
şi parcă nu fără uimire, si fişele unor 
actori, din aceeaşi generaţie, chiar mai 
în virstá, la fel de talentați, la fel de 
muncitori, însă... 

Sint actorii nostri tineri, minunatii 
nostri actori tineri, lon Caramitru, Stefan 
lordache, Dan Nuţu — numai citiva din- 
tre cei care, cred, ar fi putut ajunge, cu 
egală înzestrare profesională, nişte «in- 
terpreti de Cinematecá». La terminarea 
Institutului de teatru, Olbrychski a jucat, 
ca şi Caramitru, «Hamlet» la Teatrul 
National, a primit foarte tinár — ca și 
lordache — un premiu de interpretare 
la un festival cinematografic, a avut — 
precum Nuţu — șansa să joace în regia 
celor mai buni regizori din tara lui. 

Aici însă, în acest punct exact al 
colaborării eficiente cu cineasti de ex- 
ceptie, orice comparatie se opreste 
brusc, precum o explicatie rásáritá lim- 
pede parcá anume pentru a lámuri 
precis motivul uimirii noastre in fata 
faptului cá oamenii, egal inzestrati de la 
naturá si societate, au destine profesio- 
nale atit de diferite. Dar explicatia lasá 
in urmá si un intratabil sentiment de 
tristețe, alimentind totodată o întrebare 
perfidá: pe cînd, la Cinematecá, un 
«profil» Nuţu, lordache, Caramitru? 


Petre RADO 


r 


Arhiva de filme are multe antologii de 
opere vechi și noi: culegeri daneze, engleze, 
italiene, germane, ruse, franceze, americane, 
ba chiar si una românească. Cinemateca 
a dat publicului bucureştean multe din 
acestea. Dar meritul ei mare e de a fi ales 
cu precădere acea capodoperă italo-fran- 
ceză a lui Steno: Cinematogratul de 
altădată. Steno, dar în egală măsură Lea 
Padovani. Avem aici fenomenul Stroheim 
adică actorul care, deopotrivă cu regizorul, 
este autor al filmului. Antologiile de filme 
sint foarte diferite ca valoare si ca substan- 
tá Uneori ele sint un medalion al unui 
anumit actor (Max Linder, Stan și Bran, 
Chaplin, Marylin Monroe). Sau o revistă 
de numere (ca multele Broadway Melo- 
dies); sau simple sindrofii protocolare, 
un banal rendez-vous cu fauna stelará, 
cum au fost cele douá filme TV despre anii 
de aur de la Hollywood, unde musafirii 
defilau iar crainicul «anunța» ca valetul 
la o «soarea» de bogătași. Alteori se aleg 
secvente din filmele cutárei epoci, natii, 
scoli. Scene ne-explicate de un comentariu 
serios. Scene al cáror caracter fragmentar 
şi dezlinat îl făcea pe spectator să nu stie 
dacá opera sau actorul era cel care dádea 
valoare de artá, mai ales cá zisa valoare 
de cele mai multe ori nici nu prea exista. 
Ah! Dacă această operație ar fi bine făcută! 
Dacá crainicul ar rezuma percutant,in 5—6 
minute, semnificatia profundá a scenei 
alese, o scená totdeauna «scená-cheie» 
care să fi marcat un progres de invenţie 
artistică, progres,si de temá,si de regie,si de 
interpretare — o! atunci aceste antologii 
ar fi adevárate si fascinante lectii de istorie 
a filmului, lectii de regie, de actorie si de 
esteticá. Asta, vai, am vrut sá fac eu in cele 


Un regal Steno-Padovani 


18 emisii TV despre filmul mut, dar organi- 
zatorii de atunci nu înțelegeau cá explica- 
tiile verbale ale prezentatorului nu erau 
«vorbárie» ci imagine, actorie, imaginea 
unui actor care joacá toate temele prezen- 
tate. Poate cá tot a mai rámas ceva din 
aceste bune intenţii ale mele. 

Pentru toate aceste motive, mă gindesc 
cu melancolie si induiosare la filmul Steno- 
Padovani care a putut duce la bun sfirsit 
formula cea justá, fárá poluare, fárá hodo- 
ronc-tronc (colectiile pur comice scapá de 
poluare si de rupturá de ritm prin faptul 
că-s așa de material-fizice). 

Filmul jucat de frumoasa, desteapta, gra- 
tioasa, spirituala Lea Padovani e o adevá- 
ratá istorie a cinematografului mut, unde 
gesticulatia feroce, miscárile spasmodice 
ale actorilor au valoare esteticá in sine. 
Caraghioase in chip superlativ, ele nu au 
însă nimic fals; căci exprimă o «regulă 
a jocului», o estetică originală şi respectată. 
O exprimă cu o nostimă seriozitate. Scenele 
n-au alt subiect decit jocul obligator spas- 
modic al cinematografului de altădată. Sce- 
ne totuși foarte variate, căci de fiecare dată 
atit El (Za la Morte) cit si Ea (Lea Padovani) 
se contorsioneazá mereu altfel. Si apoi sce- 
nele de film mut alterneazá cu povestea 
(in film vorbitor), povestea biografică a 
vedetelor care e si biografia Insási a artei 
filmului din acele vremuri. 

Că opera aceasta e o capodoperă, o 
dovedește faptul gráitor că atit în dictio- 
narele lui Sadoul cît și în cel, mă rog, enci- 
clopedic, al lui Boussinot, numele filmului. 
precum si al celor doi autori (Steno si 
Padovani) nu figurează. Poate fi mai mare 
dovadă de valoare adevărată? 


D.I. SUCHIANU 


21 


telex Animafilm 


Mesteri 
fáurari 


6686 Patru filme pentru copii de vîrstă 
prescolará se aflá in pregátire. Isabela 
Petrasincu, autoarea ciclului de filme 
Parada cifrelor, o amuzantă aritmetică 
intuitivă, şi-a propus de astă dată să 
facă dintr-o plimbare pe patine cu ro- 
tile, prilejul unei senzaţionale desco- 
periri. Cei doi eroi, un băiat și o fetiță, 
cutreierind oraşul, sint martorii unui sir 
de «miracole» pe care le-au crezut posi- 
bile numai în basme. Macarale, beto- 
niere, benzi rulante, într-un cuvint o 
tehnică modernă, ultimul strigăt, con- 
struiesc, netezesc, asfaltează, plantea- 
ză etc. În această situație nu este greu 
să-și închipuie că minuitorul acestor 
unelte magice este eroul lor preferat, 
din cartea cu poveşti: Făt-Frumos. O 
simplă întimplare îi face să descopere 
însă că autorul miracolelor contempo- 
rane, eroul atitor povești adevărate, este 
chiar tatăl lor. Printre alții... Filmul se 
intitulează, desigur, Făt-Frumos. eee 
George Sibianu, temperament bonom 
si in fond duios, s-a apucat sá morali- 
zeze copiii care stricá jucáriile, pentru 
cá jucáriile, vai, nu sint numai jucárii, 
ele inseamná muncá, efort, valoare mo- 
ralá si materială. Compunindu-si o fi- 
gurá foarte serioasá, autorul filmului 
Mesteri fáurari intră,impreună cu eroii 
săi în mină, pentru a urma drumul greu 
al fierului de la minereu la trenuletul 
electric. Aventură şi cunoaștere, teh- 
nică şi morală, desigur, dar mai presus 
de toate, o poveste povestită cu haz si 
duioșie de un om care iubeşte copiii și 
vrea să-i vadă rizind. Căci risul înseamnă 
bunătate. 999 Dar să rupi o carte ca să 
faci un avion de hirtie, e mai bine? 
Păi, o carteee, ehe!, cine nu stie ce 
inseamná o carte? Sá ne gindim numai 
la drumul greu de la bustean la foaia pe 
care literele si desenele incetind sá mai 
fie simple linii drepte, curbe, strimbe sau 
frinte, devin oameni, pásári, pomi, in- 
timplári, bucurii sau cintece. Sá ne gin- 
dim adicá la ceea ce isi propune Tatiana 
Apahideanu sá realizeze in filmul Avio- 
nul de hirtie. Procesul de fabricare a 
hirtiei va deveni aici un joc amuzant 
pentru eroul filmului care învaţă astfel 
să joace jocul creaţiei, al construcţiei, 
al muncii. 666 Liana Petrutiu, cunoscu- 
tă pentru grafica ei de o savantă inge- 
nuitate, propune si ea copiilor un joc 
inedit: Hai să ne jucăm de-a... Terra. 
Veţi spune, poate, că momentul nu e 
tocmai bine ales. Și totuși... Văzind că 
această minge pe care, piná la noi dispo- 
zitii, trebuie să trăim, suferă de unele 
perturbații în formă de ciupercă (știm 
noi o astfel de ciupercă), copiii din 
lumea întreagă, într-un elan de fantezie 
şi solidaritate, se hotărăsc să schimbe 
înfățișarea bătrinei noastre planete. Zis 
şi făcut. Cu unelte si mijloace demne de 
imaginaţia lor bogată, ei transformă 
pămîntul, mingea, portocala pe care 
ocuim, într-o pasăre. De ce într-o 
pasăre? veţi întreba. Priviţi reversul 
medaliei și veti descoperi porumbelul 
lui Picasso cu o ramură de măslin în 
cioc. (Scenariul de Cecilia Rădulescu 
şi Liana Petrutiu). 

Toate aceste filme fac parte dintr-un 
serial care poartă numele organizaţiei 
Je copii între patru şi șase ani: Soimii 
Patriei. 


P M nns 


m) 


ANIMATOR 


Matty-gag 


= Wee 


Dacă un oftat de broscuta l-ai 
desenat in două săptămîni, 
atunci ce normă iti propui 
pentru un oftat de elefant? 


Spectatori, nu fiti numai spectatori! 


Filmul românesc 


€ «...Am citit multe cronici, pot zice: 
tot ce-am intilnit scris despre noul film al 
lui Gopo. Majoritatea concluziilor — nefa- 
vorabile; cei mai multi cronicari sint de 
părere cá regizorul nu numai cá nu înain- 
teazá cu acest film, dar nici mácar nu bate 
pasul pe loc. Citeam si nu-mi venea sá cred. 
Am pásit in sala de spectacol oarecum 
nesigur, dispus insă să-i acord toată aten- 
tia, spre a mă convinge singur de adevăr. 
Acum,dupá ce s-au aprins luminile, consi- 
der această realizare o reuşită. Deopotrivă 
copii de virstă școlară, tineri, maturi si 
virstnici (si eram circa 600 spectatori în 
sală) am trăit 80 de minute de satisfacţie, 
pline de conținut. Am ascultat și unele 
păreri ale spectatorilor, aproape în totali- 
tate — aprecieri pozitive, unele chiar elo- 
gioase. Imaginatie bogată, interesantă in- 
trepătrundere a realului cu stiintifico-fan- 
tasticul si nu mai putin interesantă transpu- 
nere într-o viziune modernă a unui basm 
care, la prima lectură, pare a nu-și depăși 
condiţia; o reuşită îmbinare a jocului acto- 
ricesc cu desenul animat, o imagine clară 
si din unghiuri potrivite, o muzică adecvată, 
uneori, spre final, de-a dreptul remarca- 
bilă. lată atitea argumente în favoarea filmu 
lui. Nu încerc să despic «firul în patru» pen- 
tru a descoperi «noduri». Îmi place părul 
natural; îi las pe cronicari să poarte peruci. 
Eu mă alătur atitor spectatori si aplaud din 
inimă noua realizare a cinematografiei noas 
tre.» (Nicu Dumitrescu, Micro 3, bloc 11, 
sc. A ap. 5 — Reşiţa) 


€ «...Un tilm cu adevărat pentru copiii de 
la 7 la 77 de ani, fiindcă dincolo de bine- 
cunoscuta poveste a lui lon Creangă pentru 
copiii de 7 ani, Gopo introduce probleme 
la care trebuie să reflecteze și «copiii» 
care au de 11 ori mai mult. După părerea 
mea, calitatea principală a acestui film 
este acordul perfect între specificul romă 
nesc al personajelor și al epicii şi universa- 
litatea ideii pe care le conţine.» (Constan- 
tin Marcu, /iceu! C.F.R. — Brasov). 


@ «...lată într-adevăr o poveste de ador- 
mit copiii... Pornind de la un basm de 
Creangă,s-a ajuns la un film care seamănă 
pe undeva cu serialul de simbătă seara, 
Invadatorii. Nu-mi amintesc să fi citit 
că el, Făt Frumos, ar fi venit pe de altă 
planetă, cu o imensă farfurie zburătoare 
ce semăna cu capul unui animal domestic. 


Anul XV an 
București 
aprilie -1977 


Redactor şef: 


Ecaterina Oproiu 


Oricum, frumoase locuri mai avem în tara! 
Peisajele au fost mai mult decit minunate. 
Filmul e pentru copii,dar şi pentru cei care 
nu mai citesc povești, iarna la gura sobei» 
(Cora Kureliuc, cartier Viziru A, BI. 2, ap. 48 
— Brăila). 

N.R.: Tizul dumneavoastră, harnicul nos- 
iru corespondent Colea Cureliuc (localita- 
tea Máriteia Mică — Suceava) ne intreabà 
insistent cine sinteti (Poate-i faceţi un bine 
şi-i scrieţi pe adresa amintită). 


Ultima noapte a copilăriei 


€ «...Într-o seară m-am oprit lingă cel 
mai modest cinematograf unde rula Ultima 
noapte a copilăriei, un film despre care nu 
stiam nimic. Am intrat si am avut o mare 
bucurie. Pe lingă faptul că aproape toti 
actorii îmi erau necunoscuți, filmul dezbătea 
si unele din problemele mele. Eroii erau 
tineri, tineri ca și mine, cu întrebările și 
privirile noastre. Un film cu și despre mine, 
cu şi despre ea, cu și despre noi toti. La 
ieşire nu eram uimit ci mai degrabă vindecat, 
eram un om cu o mare încredere în el însuși. 
Mulţumesc pe această cale tuturor realiza- 
torilor acestui film care, neavind poate 
actorii divini din Noaptea americană si 
nefiind chiar superb ca Șatra, m-a ajuta! 
atit de mult. (Un sincer admirator al artei 
pentru oameni, A.S. — Galaţi) 

N.R.: Si cum ati vrea să vă mulțumească 
realizatorii, neavind la dispoziție decit aceste 
două inițiale şi-o mult prea largă definiție a 
calităților dumneavoastră omeneşti ?) 


Pentru un pumn de ceapă... 


8 «..Ati plecat vreodată trist de la un 
film? Nu pentru cá ideile acestuia ar pune 
probleme, nu pentru cá ar fi o dramá sau 
pentru cá ar radiografia prea crud realita- 
tea, ci pentru cá este un film care nu spune 
nimic, care nu lasá nimic in urmá, in afará 
de amintirea penibilă a prostului gust si a 
vulgaritátii în cantități industriale. Asa mă 
simțeam într-o după amiază friguroasă de 
decembrie ieşind de la un film unde cozile 
la bilete se formează cu cel putin o ora 
inainte de deschiderea casei... Cum de a 
acceptat Franco Nero rolul principal? Pen- 
tru un pumn de ceapă este infinit mai 
prost realizat, mai lipsit de direcţie decit 
toate westernurile de serie, cele mai nereu- 
site, laolaltă. Comedie? Oare risul n-are 


Coperta 1 
În curînd, pe ecrane, Buzduganul cu 
trei peceti. Scenariul: Eugen Mandric. 
Regia: Constantin Vaeni. În rolul lui 
Mihai Viteazul: Victor Rebengiuc. O 
poe a Caselor de filme Unu si 
rei. 


dreptul sá sufere de respect fatá de bunul 
gust? (Renata Caragiani, Aleea Compozi- 
torilor 4 — Bucureşti) 

NR: Tot cu privire la acest film am mai 
primit o scrisoare la fel de critică dela lon 
Gardiciuc, str. George Cosbuc nr. 19 — 
Galaţi, in care strălucea următoarea intrebare: 
«Unde-i marele Ford cu Diligenta /ui?») 


Automobilul, vioara si cátelul 


€ «...Fantezie, muzică si interpreti plini 
de farmec. Báietelul nu numai că are mutri- 
soara Micului Print,dar aderă si la filozofia 
acestuia. El e mereu neliniștit, vrea ceva, 
vrea pisici, ca să le transforme în maimuțe, 
pe care să le transforme apoi în urși cu care 
să se împrietenească. El nu vede în ciine un 
simplu ciine ci îl transformă în zebră, etc. În 
final îi spune: «Acum nu te mai transform în 
nimic, îți pun doar aripi ca să zbori pentru 
ca lumea să exclame uimită: zboară ciinii!» 
Regizorul Bikov a explicat foarte bine acest 
film: «Vrem ca dragostea de copil să forme- 
ze poeti si cavaleri. De aceea obiectivul ma- 
jor al filmului este să-l înveţe pe copil frumu- 
setea, căci nu poti fi fericit fără a înțelege 
frumusețea.» (Alexandru Jurcan, /ocalita- 
tea Ciucea — jud. Cluj) 


In două vorbe 


€ Mihaela Popescu (Bucureşti): Cro- 
nica la Noaptea americană ne-a sosit 
prea tirziu dar ea mărturisește multe calităţi, 
o sensibilitate ce ne face să așteptăm cu 
sinceră nerăbdare următoarea corespon- 
denta. 

€ lulia Adriana Filip (Bu/. lon Sulea 58 
— Bucureşti): Adorabilă desfiintare a ace- 
luiaşi «pumn de ceapă». Pe cind cu ceva 
mai constructiv, însă la același nivel de stil 
şi inteligență? 

€ Pavel Alice Teodora (Săvineşti — 
jud. Neamţ): 1) Dan Nuţu şi lon Caramitru 
joacă la Teatrul «Lucia Sturdza Bulandra» 
din București. 2) Nu uităm nici o clipă «ce-a 
însemnat James Dean»... 

€ Daniel Clăianu (str. Păcurari 24 — 
laşi): Desenele au mai mult calități de spirit 
decit de «linie». Cel cu «Daciile» ne-a plăcut 
cel mai mult. Sintem însă zgirciti cu spațiul. 
Respectati-va declaraţia: «imi place să fiu 
vesel, să fac un desen idem și să fiu foarte 
calm în sesiune.» 

€ Codruța Bucur, Bucuresti: Numele 
detectivului Crocker din Kojak este Kevin 
Dobson. 


Rubrică realizată de RADU COSASU 


0 fotografie 
document 


Cititorul și colaboratorul nostru Mi- 
hail Bădescu ne-a pus la dispoziţie 
această imagine-document pentru isto- 
ria filmului románesc. Este o fotografie 
de lucru luată în timpul filmărilor la 
Poveste tristă, film realizat în triplă 
calitate (scenarist, regizor și operator) 
de Cornel Dimitrescu. Imaginea, reali- 
zată în 1938, e cu atit mai importantă 
astăzi, deoarece filmările au avut loc 
în fostul bar «Colorado» devenit mai 
tîrziu barul «Continental», devenit 
astăzi fostul bar «Continental». 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucuresti 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucuresti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea artistică: 


^ ê ` Prezentarea grafică 
Anamaria Smigelschi 


loana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucuresti 


en 

pa 

op e 
e an w 


B 
û 
De è 


ie 


Nr. S | 
Anul XV (173) |j 


| Revistă a Consiliului | 
| Culturii si Educației Socialiste | 


Bucuresti-mai 1977 


În lumina 
independentei 
centenare 
d 
Cineastii profesionisti 
si 
cineamatorii 
sub semnul 
Festivalului 
«Cintarea României» 


În lumina independenţei centenare 


Să ne angajăm solemn, la indemnul 
partidului, cá vom da artei noastre | 
un sens mai inalt, o forma mai durabilă 


Sărbătorirea centenarului independenței 
statului român modem s-a constituit ea 
însăși într-un eveniment de mari proporții. 
Ecourile si semnificaţiile acestui eveniment, 
intrarea României în al doilea secol al 
independenţei sale recucerite și recunoscu- 
te este firesc să fie bine marcate în con- 
ştiinţa noastră, cu claritatea şi strălucirea 
unui moment definitoriu pentru toate gene- 
rațiile prezente. 

Resimtim în mod deosebit această datorie 
în calitate de creatori si iubitori ai unei arte 
intim legate de milioanele de spectatori, 
care şi-au dovedit şi-şi dovedesc continuu 
interesul excepțional pentru tot ceea ce 
tine de istoria veche şi nouă a ţării. Destinul 
nostru ca popor, conduita și filozofia noas- 
tră distinctă în lumea de azi, strategia dez- 
voltării şi criteriile umanismului nostru, 
în lumina politicii elaborate de Partidul 
Comunist Român, toate acestea s-au pro- 
iectat cu putere, în momentul pe care-l 
trăim, pe ecranul conştiinţei noastre co- 
lective și individuale. Sint repere pe care 
le-am înregistrat cu o adincă satisfacție 
spirituală, urmărind noile si revelatoarele 
considerații istorice, de interes stiintific 
şi moral, politic si patriotic din Expunerea 
tovarăşului Nicolae Ceaușescu la sesiunea 
solemnă comună din 9 mai a Comitetului 
Central al Partidului Comunist Român, 
Marii Adunări Naţionale şi activului central 
de partid și de stat. 


Cineaștii amatori si filmele lor în Festivalul 
Un maraton al talentului, 


Evocind, într-un racursiu de mare con- 
centrare şi cu acuitatea proprie unei gindiri 
marxiste creatoare, experiența celor 2050 
de ani care au trecut de la constituirea celui 
dintii stat dac centralizat şi independent, 
tovarășul Nicolae Ceauşescu a evidenţiat 
acele «împrejurări istorice și geografice 
particulare» care ne-au definit drumul, 
ne-au conturat obligaţiile, ne-au determi- 
nat caracterut «Nenumăratele bătălii pe 
care poporul român a fost nevoit să le 
poarte de-a lungul timpului, ca si jafu- 
rile și agresiunile distrugătoare la care 
a fost supus, eforturile de refacere, biru- 
rile pe care a trebuit să le plătească au 
avut repercursiuni negative asupra dez- 
voltării sale, au îngreunat și încetinit 
evoluția sa economică și socială, au 
determinat ráminerea lui în urmă În 
același timp, toate aceste suferințe si 
lupte i-au otelit, i-au călit voinţa si dir- 
zenia, i-au sporit dragostea de țară, i-au 
întărit hotărirea de a nu ceda în fata 
nici unei greutăţi, de a nu pregeta in fata 
nici unei jertte pentru apărarea patriei.» 

Adevărurile istoriei îndepărtate sau prea 
apropiate, exprimate altădată de poet în 
versurile nemuritoare «Împărați pe care 
lumea nu putea să-i mai Incap Au venit 
şi-n ţara noastră de-au cerut pămint şi 
apă», experiența uneori amară, dar tot- 
deauna eroică a luptei pentru neatirnare, 
pentru demnitatea pretuirii reciproce a po- 


poarelor, într-o lume mai dreaptă si mai 
bună, şi-au găsit o memorabilă formulare 
în termenii precisi ai celei mai înaintate 
ideologii, ai celei mai curate intransigente 
revoluționare: «experiența istorică a po- 
porului nostru, ca și întreaga experiență 
socială mondială, confirmă adevărul 
de necontestat potrivit căruia orice stat 
care promovează o politică de domina- 
tie si asuprire, care nesocotește și în- 
calcă drepturile elementare ale altor 
popoare, oricit de puternic ar fi la un 
moment dat, de oricită forță militară ar 
dispune ei, este sortit, pină la urmă, 
infringerii, prăbușirii, dispariției». 

Concepută din perspectiva vie a actuali- 
tăţii, celebrarea independenţei centenare a 
pus încă o dată în lumină ratiunile 
superioare ale politicii interne şi externe a 
Partidului Comunist Român, singura cale 
prin care poporul nostru îşi poate asigura 
ridicarea potenţialului productiv şi a stan- 
dardului de viaţă, isi poate vedea re- 
cunoscute si pretuite valorile si performan- 
tele. 

Într-un moment in care alţii ne vedeau 
aruncaţi în urmă de. crunta stihie, cu încă 
zece ani, hotárirea forurilor superioare de 
partid si de stat de a spori retributia tuturor 
categoriilor de oameni ai muncii cu aproape 
dublul celor stabilite in cincinal, vorbeste 
de la sine, tot asa de concludent cum au 
vorbit întregii lumi, în orice împrejurare, 


al harniciei si al pasiunii 


Între 2 și 22 mai s-a desfășurat — cuvintul mi se pare propriu unei 
manifestări care a cuprins o țară întreagă — faza interjudețeană a 


festivalului «Cintarea României». 


Trei jurii intinerante alcătuite din regizori, operatori, activiști cul- 
turali, critici de film,au cuprins în acest răstimp zece din cele mai 
importante centre de cineamatorism din tara si au selecționat 
filmele cu destinația: finala festivalului. Rindurile de mai jos sint 
un eșantion al acestui pasionant maraton cineamatorist care se va 
încheia la Bucuresti, în luna iunie. 


Tirgu-Mures, 2 mai; Cluj-Napoca, 8 mai: 
Baia-Mare, 15 mai 

Juriul. Presedinte: Geo Saizescu 

Membri: you Călinescu, George Cornea, 
Alexandru Intorsureanu, Eva Sirbu 


2 mai, la Tîrgu-Mureş 


Cu inventivitate creatoare 


Tirgu-Mures a fost locul de întilnire a 
trei județe: Mureș, Harghita, Bistrita-Nà- 
săud. O selecţie ultrariguroasă a făcut 
ca în fala juriului să ajungă un număr 
relativ mic de filme, 9 cu totul, dintre care 
4 au rezistat pină la capăt, pină în selecția 
pentru faza finală. Voi incepe cu gazdele, 
nu numai dintr-o elementară politețe, ci 
şi pentru că selecția lor s-a dovedi a fi, 
practic, cea mai variată tematic şi cea mai 
unitară din punct de vedere artistic. Între 
inventivitate, eficienţă, economie reali 
zat de Erwin Schnedarek și Szalyes Fran- 
cisc la Cineclubul Casei de cultură a sin- 
dicatelor din Tg. Mureș, un film care s-ar 
încadra la categoria «de producție», dar 
fucrat cu o vizibilă preocupare pentru latura 
sa artistică, un film pe cît de util pe atit de 
plăcut ochiului și Prietenie a Cineclubu- 


2 


lui Azomures, un reportaj impresionant 
in special prin candoarea observaţiei, 
între aceste două filme deosebirile tin 
doar de experienţă nu și de inspiraţie sau 
inventivitate creatoare. Un film de protecția 
muncii Fiţi atenţi! realizat de Cineclubul 
C.F.R. din Sighișoara — o încercare reuşilă 
de a trata cu putin umor o temă gravă — si 
Teracota de la Bistriţa — Cineciubu! 
Casei de cultură din Bistrița, Județul Bis- 
trița-Năsăud deci — film-omagiu adus celor 
optzeci de ani ai fabricii, surprinzător de si- 
gur debut al cineamatorului Fritsch Victor, 
surprinzător numai pină în momentul în care 
am aflat că debutantul este vechi și pasionat 
fotograf amator, au întregit frumos tabloul 
scurt, dar cuprinzător al acestei semifinale 
din Tg. Mureş. O organizare gindită, cu egal 
respect pentru manifestarea în sine si pen- 
tru participanti, a facut ca Tirgu-Mures, 2 
mai 1977, să fie cu adevărat o sărbătoare. 


8 mai, la Cluj-Napoca 


Poezia muncii si a viet 


Tot trei judeţe s-au intilnit si confruntat 
la Cluj-Napoca: Cluj, Bihor şi Alba. Judeţul 
gazdă a reținut atenția în special prin 
filmul Inovația,  Cineclubul Caminu- 
lui cultural din Florești, un film el insuși 
inovație ca subiect si idee (ideea fiind că 


adulții trec cel mai adesea nepăsători pe 
lingă «inovații» pe care numai ochiul pur 
al copilăriei le vede în perspectivă) . 
Mai larg în selecţie, judetul Alba a venit 
cu un număr de 5 filme, aproape în exclusivi- 
tate pe teme folclorice, dintre care au biruit 
firesc cele mai bune: Istorie și contem- 
poraneitate — Cineclubul Şcolii populare 
de artă Alba-lulia, Toamna se măsoară 
hărnicia — Cineclubul Casei de cultură 
din Cráciunel, unul dintre cele mai tinere 
cinecluburi, inființat in 1975, un foarte proas- 
păt raport de activitate a comunei încheiat 
neașteptat cu farmec, cu un frumos dans 
popular in aer liber si Turca — Cineclubul 
Muzeului Uniri dın Alba-lulia, film curat 
folcloric despre obiceiul cu același nume. 
În sfirsit, județul Bihor din filmele căruia 
aș cita, mai ales pentru efortul realizării, 
filmul de animaţie 1907 al cunoscutului 
cineamator Zenobiu Domide, un film care-şi 
merită pe deplin locul într-o fază finală. 
Cineclubul Casei de cultură din Marghita 
a învins cu două foarte frumoase filme, 
incandescenţă si Cintecul virstelor (au- 
tor Babi Valeriu), două documentare in- 
cărcate de poezie, poezia muncii — primul, 
poezia vieţii — cel de al doilea Cu Omagiu 
1877 al Cineclubului Alfa din Oradea, Poem 
pentru constructori de Szalsberger Bella 
de la Cineclubul Constructorul — Oradea, 
Replică contemporană de Buzlea Valen- 
tin, Cineclubul Comitetului județean U.T.C.- 
Oradea (o paralelă între vechile si noile 
ctitorii ale ţării) şi Pe dealurile Oradiei, 
documentar poetic, filmat cu multă sensi- 
bilitate şi mare tandrete de către Cohn 
losif, bihorenii şi-au cistigat pe drept pasul 
următor spre finala festivalului. 


15 mai, la Baia-Mare 
Între experiență și har 


Dată şi loc care au marcat ultima întilnire 
a juriului nostru în fata selecției județelor 


demnitatea exemplară a poporului nostru, 
puterea geniului său constructiv, a gindu- 
lui său creator. 

Cit de concludente sint, în peisajul mani- 
festárilor reprezentative ale poporului nos- 
tru, filmele noastre? — iată o întrebare coro- 
lar care se naşte și se impune în acest mo- 
ment mai acută decit oricind. Care este 
tensiunea ideilor şi credinţei învestite în 
filmele noastre, care este gradul de com- 
petentá si de răspundere al actelor noastre 
de fiecare zi, în difuzarea educativă a valori- 
lor artei noastre către toate categoriile de 
spectatori, în judecatile critice de care pro- 
ductiile curente au nevoie pentru a se sedi- 
menta în acea dimensiune a existenţei 
naționale pe care o numim cultură? 

«Să ne angajăm solemn», la îndemnul 
secretarului general al partidului, pre- 
şedintele Nicolae Ceausescu, cá nu vom 
lăsa să treacă peste noi, fără a le fructifica, 
marile înțelesuri si înaltele frumuseți mo- 
rale și de faptă ale poporului nostru, în 
acest moment de incercare si împlinire. 
Că în profesia noastră, numită cinematogra- 
fia românească si în casa noastră, România 
socialistă, independentă si suverană, vom 
găsi mai exact si ma expresiv măsura con- 
vingerilor și atasamentului nostru, că vom 
da un sens mai înalt si o formă mai durabilă 
cuvintului și imaginilor noastre. 


«CINEMA 


Maramureş, Suceava, Satu-Mare. Mara- 
muresul, judeţul gazdă, părintele unui vechi 
cineclub la exploatarea minieră Săsar din 
Baia-Mare, dar si al unor foarte noi veniți 
din lumea cineamatorilor, cum ar fi cine- 
clubul «Icarus» al Casei de cultură a sin- 
dicatelor Baia-Mare, înființat în 1975, de 
fapt o secţie cine-foto si «Minerul» al 
Clubului sindicatelor din Borsa, Ma 
ramuresul deci a pregătit o selecţie 
in majoritatea ei «pe specific». Dintre lilmele 
prezentate, Roadele muncii noastre si 
Florile subteranului, ambele realizate la 
Cineclubul de la exploatarea mineră Săsar, 
filme care poartă clar marca experienţei 
autorilor ei si Eroii adincurilor, datorat 
tinărului cineclub «Minerul» din B 5 
un film care suplineste prin pasiune # 
mare strădanie de a se perfectiona din 
mers, lipsa de experienţă, au reuşit nu nu- 
mai să pătrundă în selectia finală, dar $ 
să creeze o imagine despre posibilitățile 
acestui judeţ în materie de cineamatorism. 
Posibilităţile sint mari, dragostea pentru 
film de asemenea, ceea ce lipsește, este, 
după părerea mea, o îndrumare mai sub- 
stantialá un umăr mai solid la strădania 
maramuresenilor. Un umăr care, nu numai 
că le este necesar, dar îl și merită cu pri- 
sosintá Tot un tînăr cineclub, clubul «Tine- 
retului» din județul Satu-Mare de astă- 
dată, înființat în 1976, ne-a prilejuit o în- 
tilnire surprinzătoare cu un film surprinzá- 
tor Surisul Film jucat, film de ilegalitate, 
pe o temă gravă deci, Surisul are nu numai 
ambiţii, dar si sclipiri de cinematograf 
adevărat. Autorii lui: loan Gavrilaş, loan 
Vădan, Peter Demko. Trei nume despre 
care precis vom mai auzi. Alte două nume, 
de astădată cunoscute, Bella Geza și Tu- 
kacs Tiberiu, membri ai Cineclubului «23 
August» din Satu-Mare, au semnat un 
film de animaţie — mai precis de obiecte 
animate — numit Constiinta imbuteliata. 
Genul este greu si pentru profesionisti, 
cineamatorii au biruit greutăţile mai ușor 
cele de ordin tehnic, mai dificil pe cele care 
tin de gindirea cinematografică. Cu un mic 
efort de concentrare, filmul ar fi cistigat sub- 
stantial la încărcătura de idei. 

Am lăsa! laurmă filmele judeţului Sucea- 
va. Două dintre ele aparțin unui încercat 
si foarte înzestrat cineamator, Ferdinand 
Michitovici: Izvoare si Cronică in lut, 
două mici bijuterii de cineamator, două 
minipoeme cinematografice despre creaţia 
populară devenită tradiție. De reținut, de 
asemenea, concizia şi precizia unui film 
de ilegalitate -- film jucat, intitulat Ultima 
întîlnire al Cineclubului Casei de culturã 
a sindicatelor din Cîmpu-Lung .Moldove- 


| 


în făurirea destinului nou, 


«La această 
mare sărbătoare 
a istoriei noastre 
naţionale 
să facem 
angajament solemn 
că vom acţiona neabătut 
pentru 
întărirea continuă 
a unității 
şi forţei partidului nostru, 
că nu vom precupeti 
nimic pentru înfăptuirea 
programului său 
de construcție 
a socialismului 
şi comunismului, 
pentru îndeplinirea 
cu cinste 
a maretei misiuni 
ce-i revine 


liber 
al patriei noastre.» 


"licolae CEAUŞESCU 


«Marele Festival national «Cintarea României» constituie cel mai larg cadru de intensificare a activității 
cultural-educative, a participárii maselor largi populare la dezvoltarea valorilor spirituale noi ale patriei — o 
formá nouá de afirmare a talentului, sensibilitátii si geniului creator al poporului nostru.» 


Nicolae CEAUSESCU 


nesc. De retinut,de asemenea,Culori pen- 
patru strune, Cineclubul Cáminulu 
cultural din Pojorita si Rapsodul de la 
Botuș, Căminul cultural Fundu-Moldovei, 
de reținut pentru buna cunoaștere a teme- 
lor şi marea prospeţime a notatiei cinema- 
tografice. general, selecția suceveană 
1 fost pe cit de riguroasă pe atit de egală 
din punct de vedere calitativ. Un fapt îm- 
bucurător cu condiția ca această egalitate 
la punctele calității să fie sensibilă la ideea 
de autodepasire. Condijie pe care, am con- 
vingerea, cinecluburile sucevenilor, şi cînd 
spun sucevenilor înțeleg tot județul, sint 
foarte dispuse s-o Implineascá. 


Eva SÎRBU 


8 


tasi Emm Brașov, 8 mai; Timișoara 
m 

Juriul. Preşedinte: Alecu Croitoru 
Membri: Călin Căliman, lon Cosma, Con- 
stantin Crăciun, Aurel Mişcă 


7—8 mai, la Brasov 


În dorința de mai bine 


La Braşov și-au dat întiinire patru judeţe: 
Braşov, Sibiu, Covasna si Prahova. Cindva, 
Brașovul a fost un centru solid, puternic 
al mişcării de amatori; anii au trecut si 
munca Indrágostitilor de film din orașul de 
sub Timpa n-a dat roade pe măsura 
așteptărilor, a promisiunilor inițiale. Cred, 
însă, cá în emutatia creatoare a festivalu- 
lui naţional «Cintarea României», recenta 
confruntare de la Brasov va constitui cel 
putin un îndemn pentru o mai susținută 
(si mai valoroasă) activitate de cineclub. 
Surpriza cea mai plăcută au constituit-o, la 
Brașov, cineamatorii sibieni: ei, fără o tra- 
ditie marcantă, au găsit, în filmele lor, tonui 
unei comunicări vii, directe, cu spectatorii, 
în tentativa de a vorbi prin intermediul ecra- 
nului despre munca şi aspiraţiile lor. An- 


cheta-reportaj, de pildă, La anii mei (reali- 
zatá de cineclubul Intreprinderii «13 Decem- 
brie») a avut un aer tineresc, multă forță de 
convingere; am reținut numele celor doi 
cineamatori — încă «fără nume» — care s-au 
priceput să infiitiseze aspecte reprezenta- 
tive din munca de fiecare zi a întreprinderii 
lor: Emilia Burnete si loan Cercel. Diversifi- 
cată ca gen, producţia sibienilor a eviden- 
tiat multe nuclee de cineclub cu frumoase 
perspective: cineclubul «Flacăra Roșie» — 
care, printre altele, a realizat un docu- 
mentar-artistic, Ritmuri, cu calități eseis- 
tice — şi Cineclubul Casei de cultură a sin- 
dicatelor care a destins asistenţa (nu prea 
numeroasă!) cu un amuzant film jucat, 
Romică și Julieta, crochiuri satirice cu 
reală funcţie educativă, etică. Din județul 
Brașov, cea mai frumoasă impresie au 
lăsat-o cineamatorii de la Combinatul Chi- 
mic din Făgăraș (si principalul lor animator, 
Gheorghe Ungur): documentarul Anonimii 
sau frumosul film etnografic Fiii satului 
(realizat într-o comună de dincolo de Olt, 
Boholt, cu străvechi si spectaculoase obi- 
ceiuri populare) au lăsat să se Intrevadá 
calităţi mature, pricepere si talent. Si din 
municipiul Braşov au participat la con- 
fruntarea interjudeteaná filme realmente 
valoroase — Prieteni. al cineclubului «Re- 
flex» de la Complexul CFR si Monumente 
istorice al cineclubului de la Institutul de 
proiectári; dar, cum spuneam, pe ansam- 
blui lor, rezultatele artistice ale cineamatori- 
lor brașoveni sint sub posibilități, ar fi 
neapărat necesară o revigorare a activității. 
Nu m-au convins — de data aceasta — nici 
cineamatorii prahoveni: cineclubul «Mun- 
tenia» al Casei de cultură a sindicatelor 
(instructor: Nicolae Rusnac) lucrează, pare- 
se, intens, experimentează în domeniile 
filmului de animație (Omul potrivit la 
locul potrivit), dar nu întotdeauna finali- 
tátile creaţiei sint limpezi. Un plus de ri- 
goare se cere şi din partea cineamatorilor 
județului Covasna, care au reținut atenția 
prin calităţile civice ale demersului cine- 
matografic (Calitatea, film realizat sub 


auspiciile Şcolii populare de artă din 
St. Gheorghe), dar lasă încă de dorit la 
capitolul finisări. 


14—15 mai, la Timișoara 


„Dăruire şi perseverență 


Trei cinecluburi dintre acelea care stau 
la baza întregii mișcări cineamatoare din 
România s-au Intilnit pe ecranul confruntă- 
rii interjudetene din oraşul de pe Bega: 
cineclubul CFR Timișoara, cel din Oţelul 
Roșu și cel din Sinicolaul Mare. Era firesc, 
în asemenea condiţii, ca filmul să deţină 
un rol primordial în această semifinală a 
«Cintării României», care a reunit, vreme de 
două zile, cineamatori din patru județe 
(din Timiș și Caraş Severin, din Hunedoara 

Arad) în ospitaliera sală a clubului CFR. 
ncă odată s-a confirmat faptul că Timi- 
soara reprezintă, azi, unul din cele mai 
puternice centre cineclubiste din țară. Ar- 
gumentele sint multiple si, dincolo de toate 
acelea «de moment», există un argument 
decisiv, de permanenţă: douăzeci de ani 
de activitate continuă pe teritoriile creației 
$i culturii cinematografice, sárbátoriti re- 
cent, «in haine de lucru», la a treia ediţie 
a «secventei timișene». Dar să ne referim, 
concret, la argumentele evidenţiate în faza 
interjudeteaná a festivalului national «Cinta- 
rea României». O producţie foarte diversă, 
de calitate, răspunzind principalelor im- 
perative ale mişcării de cineclub: de la re- 
portajul-anchetă (remarcabil: Hainele ora- 
gului) pind la documentarul-etnografic (re- 
marcabil: Valea lui Liman), genuri cine- 
matografice variate au ilustrat preocupările 
multilaterale, substanțiale ale cineamatori- 
lor de la C.F.R. Timişoara. Alt argument 
ar fi acela al personalităţilor — formate, 
crescute şi consacrate aici: filme jucate ca 
Fraţii de Sandu Dragoș, sau ca Bună- 
ziua, ochi albaștri de Vasile Moise sint 
reprezentative în acest sens pentru gradul 
de maturitate artistică al cineclubului de 


veche $i frumoasă tradiţie; sa notăm și 
faptul că în emulativa atmosferă a creației 
de cineclub din Timişoara s-au maturizat 
şi alte cinecluburi (pornite, cindva, din 
aceeași rădăcină), cel mai bun exemplu 
fiind constituit de «Cineclubul '70», animat 
de losif Costinas, prezent in etapa inter- 
judeţeană cu pelicule remarcabile, Oameni 
în primăvară, Lecţia, Punct de vedere, 
Vocatie. O selecţie realmente pasionantá 
de filme mai vechi $i mai noi au prezentat 
la Timişoara cinecluburile din Oţelul Roşu 
şi Reșița. Un sincer «bravo» pentru Emil 
Mateiaș, sufletul activităţii din aceste cen- 
tre deasemenea cu veche tradiție cineama- 
toare, $i pentru colaboratorii săi apropiaţi, 
Stefania Matcovski sau Nicolae Negrutiu; 
cred cá toate filmele lor si-ar fi binemeritat 
un loc în finala pe ţară a «Cintării României», 
aici, prin forta lucrurilor, noi fiind nevoiţi 
să selectăm doar citeva titluri: El n-a făcut 
nimic să răsară soarele, Viaţa cere viata, 
A fost odată așa cum va mai fi, Labora- 
torul inteligenței, Densuș. Alături de 
cinecluburi cu tradiție (Ludovic Dama, din 
Sinicolau Mare, a fost prezent cu un frumos 
eseu istorico-patriotic Flăcări, iar cineclu- 
biştii de la Siderurgistul Hunedoara au 
reținut atenţia cu un film simplu şi direct 
despre ei înşişi, Oameni și flăcări) s-au 
afirmat la interjudeteaná — fapt îndeosebi 
Imbucurátor! — cinecluburi relativ noi, Scoa 
la «po de artá din Arad (Transilva- 
nia, Kitsch, Anotimpurile naivilor), Casa 
corpului didactic din aceeași localitate (Rec- 
viem din Tebea) etc; aș mai aminti, in 
sfirsit, un nume, acela al Elisabetei Perja 
de la cineclubul din Nădlac: în Mărturii 
care se pierd, documentul autentic, rar 
şi preţios, este «la el acasă». Firește, nu 
toate filmele au fost de valoare artistică 
notabilă, au existat inegalităţi. Dar, în an- 
sambiu, se poate afirma cá cineamatorii 
reuniți la Timişoara şi-au facut din plin 
datoria civică şi artistică. Mai puţin specta- 
torii, care au rămas datori în cele două zile 
de film amator din orașul de pe Bega. 
Călin CĂLIMAN 


3 


nu se dezminte nici 

«în deplasare». 

Mai ales acolo! 
(Gheorghe Dinică, 

Jean Constantin, 

Vasile Boghiță 

în Cuibul salamandrelor) 


A-si croi soa 

in luptà 

un destin potriv 
(Amza Pe 

şi Ioana Paveles 
în Osina 


filmul artistic de lung-metraj sub 
semnul Festivalului ,, Cintarea României“ 


Cintam 
Romania 


Noua filme reprezentative: 
noua contributii 
la o şcoală națională de film 


Prolog — aici. idilic, mai tirziu violent > la 1907 

(Cătălina Pintilie, Andrei Csiky , 
à si Victor Strengaru in Tănase Scatiu n 
6 — 
a L] 


prezențe româneşti peste hotare 


999 Anul acesta,colocviul care s-a ținut 
cu prilejul Adunării Generale a Federaţiei 
Internationale a Presei Cinematografice 
(FIPRESCI) a pus în discuţie o problemă, 
des abordată de teoreticienii și criticii de 
film, aceea a schimbărilor intervenite în 
lumea filmului (și implicit în problematica 
lui). «Răsturnarea mitologiilor în cinemato- 
graful actual», cum a fost formulată tema, 
a făcut obiectul unei ample dezbateri. Co- 
municările principale au fost susținute de 
prof. Lino Micicche (Italia), Ecaterina 
Oproiu (România) si Marcel Martin (Franţa). 


@@@ Recent, la Milano, în cadru! 
Adunării Generale, a avut loc re- 
alegerea organelor conducătoare 
ale Federaţiei Internaționale a Pre- 


sei Cinematografice (FIPRESCI) 
Cu unanimitate de voturi, Ecate- 
rina Oproiu a fost realeasă în 
calitate de vicepreședinte. 


Unindu-si glasul în ampla 
cintare a patriei, cinemato- 
gratia română e prezentă în 
cadrul Festivalului «Cintarea 
României» cu citeva realizări 
importante din ultima vreme 
Prin cenușa imperiului 
(de Andrei Blaier, după un roman de 
Zaharia Stancu), Tănase Scatiu (regia 
Dan Pita, scenariul Mihnea Gheorghiu dup. 
romanele lui Duiliu Zamfirescu), Dincolo 
de pod (de Mircea Veroiu după «Mara» de 
Slavici), Osinda (de Sergiu Nicolaescu 
pornind de la o idee de Victor lon Popa), 
Mere roșii (regizor Alexandru Tatos, sce- 
nariul lon Băieșu), Trei zile și trei nopți 
(Dinu Tănase după romanul «Apa» de 
Alexandru lvasiuc), Cuibul salamandre- 
lor (regia Mircea Drăgan după scenariul 
lui loan Grigorescu), Instanța amină pro- 
nuntarea (regia Dinu Cocea) și Pintea 
(regia Mircea Moldovan). O selecţie repre- 
zentativă ca varietate de genuri si stiluri 
regizorale, omogenă ca preocupare de a 
adăuga tabloului cinematografic de pină 
acum, noi trăsături ce definesc portretul 
spiritual şi moral complex al poporului 
nostru. Si în raport cu aceste bogate, parti 
cularizante note de psihologie individuală 
si colectivă expresiv insufletite pe ecran 
cinematografia se defineşte tot mai energic 
pe sine ca emanatie a unei culturi și tradiții 


nationale bogate si originale. Se poate 
afirma cu certitudine artistică nu numai 
declarativă: e ora la care cineastii români 
pot fi recunoscuţi acasă și în lume, după 
anumite repere politice si morale, filozofice 
si estetice care le jalonează operele. Purtind 
emblema unei tradiții fertile care îi ajută 
să construiască astăzi o şcoală modernă 
de film 

Titlurile înmănuncheate In gală, desigur 
nu toate de aceeași greutate artistică — 
printre altele — au comună ambiția de a 
se demarca de realizările altor cinemato- 
grafii prin tonalități specifice. Unele filme 
ıpeleazã la clasice valori literare (Zaharia 
Stancu, Slavici, Victor lon Popa), sau 
la eroi populari de baladă intrati în foclorul 
naţional (Pintea); altele la personaje con- 
temporane in care seriozitatea si generozi- 
tatea sint completate cu succes de un ire 
zistibil umor autohton (medicul din Mer 
roşii in interpretarea lui Mircea Diaconu, 
ori simpaticul membru al echipei de stingă- 
tori din Cuibul salamandrelor, căruia îi 
dă viaţă si farmec același Mircea Diaconu). 

Ca gen, predomină drama socială (fresca, 
tabloul de moravuri, biografia unor familii). 
Am căpătat mai multă siguranţă în vastele 
generalizări pornind de la cazuri particulare, 
personaje cu o puternică individualitate 
exprimată cinematografic. Un mare proza- 
tor român, Zaharia Stancu, pentru prima 


>.>; i 


Trei zile şi trei nopți 
care au zguduit conştiinţa 
şi inconstienfa 


(Ovidiu Iuliu Moldovan 
şi Constantin Codrescu 
în ecranizarea romanului 
«Apa» al regretatului 
Alexandru Ivasiuc) 


099 Din juriul Festivalului international 
de scurt-metraj de la Oberhausen a făcut 
parte documentaristul român Titus Mesa- 
roş, al cărui film, Craiova văzută din car, 
a fost dealtfel prezentat cu succes, în afara 
concursului, pe ecranul festivalului. 

Tot la invitația conducerii festivalului, 
din juriul criticii a făcut parte Mircea A- 


lexandrescu,redactor set adjunct al revistei 
«Cinema». 

O bună parte din lucrările acestei intilniri 
vor fi de altfel publicate într-unul din 
almanahurile «Cinema» ce vor apare în 
acest an. 

n încheierea lucrărilor Adunării FIP- 
RESCI din 1977 s-a mai stabilit ca tema 
viitoarei intilniri să fie: «Filmul pe micul e- 
cran» — temă pentru care se vor afla la 


de mină provocat 
de un «accident» moral 
(George Motoi 
în Instanța 
amină pronunţarea) 


dispoziția FIPRESCI o serie de documentări 
ale UNESCO. 

999 Un grupaj important de documen- 
tare românești, selectate dintre cele mai 
bune realizări din ultima vreme a studioului 
«Alexandru Sahia», au fost înscrise la 
Festivalul international al filmului de scurt- 
metraj de la Cracovia (31 mai — 5 iunie 
1977), una dintre cele mai prestigioase ma- 
nifestári de acest gen din lume. Astfel in 
competitie vor intra filmele documentare 
Picu Pátrut (scenariul lon Alexandru si 
Paul Gherasim, regia Alexandru Sirbu), 
Avanpremiera (scenariul şi regia Jean 
Petrovici), Si ne-om plimba cu barca 
(scenariul și regia Mirel Iliegiu), La poarta 
albastră a țării (scenariul Viorel Bindea 
şi Eugenia Gutu, regia Eugenia Gutu),